Emile Zola — La Paradisul Femeilor

Emile Zola 


Emile Zola 


La Paradisul femeilor 


Capitolul 1 

Denise venise pe jos de la gara Saint-Lazare, unde 
coborâse dintr-un tren din direcţia Cherbourg, împreună cu 
cei doi fraţi ai ei, după o noapte petrecută pe bancheta 
durăa unui vagon de clasa a treia. Îl ţinea pe P&pe de mână, 
iar Jean o urma. Toţi trei erau rupţi de oboseala călătoriei, 
speriaţi şi pierduţi în mijlocul vastului Paris, cercetând 
casele şi întrebând la fiecare răscruce de strada 
Michodiere, pe care locuia unchiul Baudu. Când ajunseră 
însă în Piaţa Gaillon, tânăra se opri surprinsă. 

— O! Spuse ea. Ia uite, Jean! 

Şi rămaseră încremeniţi, înghesuiți unul într-altul, în 
hainele de doliu, pe care le purtau după moartea tatălui lor. 
Ea, plăpândă la cei douăzeci de ani, cu un aer sărăcăcios, 
căra un pachet modest; mezinul, în vârstă de cinci ani, i se 
agăţase de braţ, iar lângă umărul ei, stând în picioare, cu 
mâinile atârnând pe lângă corp, se ascundea celălalt frate, 
mai mare, pe faţa căruia înfloreau cei şaisprezece ani. 

— Ei, continuă ea, iată un magazin adevărat! 

La colţul făcut de străzile Michodiere şi Neuve-Saint- 
Augustin era un magazin de noutăţi a cărui vitrină cu 
mărfuri în culori vii strălucea în lumina caldă şi pală a 
dimineţii de octombrie. Clopotul bisericii Saint-Roch bătea 
ora opt, iar pe trotuarele Parisului matinal erau doar 
funcţionari grăbiţi să ajungă la birouri şi gospodine 
alergând după cumpărături. În faţa uşii magazinului, doi 
vânzători, căţăraţi pe o scară dublă, întindeau metrajele de 
pânzeturi, în timp ce într-o altă vitrină din strada Neuve- 
Saint-Augustin, un alt vânzător, în genunchi şi întors cu 


spatele, aşeza o bucată de mătase albastră. Magazinul, 
lipsit deocamdată de clienţi, cu personalul abia sosit, 
zumzăia ca un stup gata de trezire. 

— Drace! Spuse Jean. Asta-l întrece pe cel din Valognes. Al 
tău nu era atât de frumos. 

Denise clătină din cap. Petrecuse doi ani de zile acolo, la 
domnul Cornaille, primul vânzător de noutăţi din oraş; însă 
acest magazin, descoperit aşa, deodată, această casă 
imensă în ochii ei, îi făcea inima să bată cu putere, o ţintuia 
locului, emoţionată, preocupată, uitând de totul din jur. Pe 
latura ce dădea în Piaţa Gaillon, uşa înaltă, în întregime din 
sticlă, atingea mezaninul în mijlocul unor ornamente 
întortocheate, poleite cu aur. Două figuri alegorice, două 
femei zâmbitoare, cu gâtul gol, afişau numele firmei: La 
Paradisul femeilor. Apoi, vitrinele se pierdeau de-a lungul 
străzilor Michodiere şi Neuve-Saint-Augustin, ocupând, pe 
lângă casa de pe colţ, încă patru imobile, două pe stânga şi 
două pe dreapta, cumpărate şi amenajate recent. Părea o 
întindere fără sfârşit, cu vitrinele de la parter şi de la 
mezanin prin care se întrezărea întregul, tumult din spatele 
tejghelelor. În partea de sus, o domnişoară, îmbrăcată în 
mătase, ascuţea un creion, în timp ce, lângă ea, altele două 
despachetau paltoane de catifea. 

— La Paradisul femeilor, citi Jean cu un surâs blând, de 
adolescent frumos, care avusese deja o poveste de amor la 
Valognes. Ei, e drăguţ, asta face lumea să se învârtă! 

Însă Denise rămase, absorbită, în faţa uşii centrale. Chiar 
acolo, în plină stradă, pe trotuar, se afla o învălmăşeală de 
mărfuri la ofertă, tentaţiile de la intrare, ocaziile ce opreau 
clientele în trecere. Toate porneau de sus, bucăţi de mătase 
şi de draperie, merinosuri, şevioturil, moltoane2 cădeau de 
la mezanin, unduitoare ca nişte steaguri, în culori neutre, 
cenuşii, bleumarin sau măsliniu, tăiate de albul etichetelor 
cu preţuri. Alături, încadrând pragul, atârnau blănuri, 
paspoaluri3, de la cenuşiul fin al petit-gris-ului până la 
neaua pură a pufului de lebădă. În partea de jos, în 


caziere4, pe mese, în mijlocul unor stive de cupoane, se 
revărsau diverse tricotaje la un preţ de nimic, mănuşi şi 
şaluri de lână, pălării, veste; o vitrină întreagă dedicată 
iernii, cu lucruri în culori ţipătoare, pestriţe, dungate, cu 
pete de un roşu sângeriu. Denise văzu o bucată de pânză de 
tartan5 cu patruzeci şi cinci de centime, fâşii de blană de 
nurcă de America la un franc şi mănuşi la douăzeci şi cinci 
de bani. 

Unchiul Baudu fusese uitat. Chiar şi Pepe, care se ţinea 
încă de mâna surorii sale, făcuse ochii mari. O trăsură îi 
împinse pe toţi trei din mijlocul pieţei, astfel că o porniră 
imediat pe strada Neuve-Saint-Augustin, urmărind vitrinele 
şi oprindu-se în faţa fiecăreia. Mai întâi, fură seduşi de un 
aranjament mai complicat: în partea de sus, câteva umbrele 
aşezate oblic păreau să formeze acoperişul unei cabane 
rustice; dedesubt, ciorapi de mătase, atârnaţi de nişte inele 
metalice, afişau profilele unor pulpe rotunde, unii ţesuţi cu 
modele cu trandafiri, alţii multicolori, negri, roşii cu 
marginile brodate, iar cei roz aveau luciul mătăsos al pielii 
blonde; în sfârşit, pe postavul etajerei, mănuşile erau 
aşezate simetric, cu degetele lor alungite, cu palmele 
înguste ca ale virginelor bizantine, aveau graţia puternică, 
adolescentină a nimicurilor feminine nefolosite încă. Însă 
ultima vitrină fu cea care-i surprinse cel mai mult. O 
întreagă expoziţie de mătăsuri, satinuri şi catifele se oferea 
într-o gamă suplă şi vibrantă, în tonuri delicate de flori: în 
vârf, catifelele de un negru profund se alăturau celor albe 
ca spuma laptelui; mai jos, satinurile roşii, albastre, 
brăzdate de linii vii, decolorându-se palid cu o delicateţe 
infinită. Şi mai jos, mătăsurile, în toate culorile curcubeului, 
erau adunate în bucle, îndoite ca în jurul unei talii arcuite, 
prinzând viaţă în mâinile pricepute ale vânzătorilor; prin 
fiecare motiv, prin fiecare frază colorată curgea un 
acompaniament discret, un fular fin de culoare crem. Acolo, 
la cele două capete, se aflau, în grămezi colosale, cele două 
tipuri de mătăsuri exclusive ale casei, Paris-Bonheur şi Cuir- 


d'or, articole excepţionale, ce aveau să revoluţioneze 
comerţul noutăţilor. 

— O, ce tafta de cinci franci şi şaizeci! Murmură Denise, 
mirată, în faţa mătăsii Paris-Bonheur. 

Jean începea să se plictisească, astfel că opri un trecător. 

— Strada Michodiere, domnule? 

După ce-i fusese indicată ca fiind prima la dreapta, cei trei 
se întoarseră, făcând ocolul magazinului. Dar înainte de a 
intra pe stradă, Denise fu surprinsă de o vitrină unde erau 
expuse confecţii de damă. În magazinul domnului Cornaille, 
din Valognes, ea se ocupa mai ales de confecţii. Şi totuşi, nu 
mai văzuse niciodată aşa ceva, astfel că rămase pe trotuar, 
împietrită de admiraţie. În fundal, o eşarfă mare de dantelă 
de Bruges, la un preţ usturător, lărgea o pânză de altar, ca 
două aripi desfăcute, de o albeaţă roşiatică; volane de 
Alengon cădeau în ghirlande, urmau valuri de dantele, 
malinuri, valensiene, aplicaţii de Bruxelles, materiale de 
Venise ca o avalanşă de zăpadă. La dreapta şi la stânga, 
bucăţi de postav se înălţau ca nişte coloane întunecate, 
adâncind şi mai mult acest tabernacul. Şi confecţiile se 
aflau acolo, în acea capelă dedicată cultului femeii; centrul 
era ocupat de un articol deosebit, o manta de catifea cu o 
garnitură de vulpe argintie; într-o parte era o mantie de 
mătase, căptuşită cu petit-gris, iar în cealaltă parte, un 
palton de postav, bordat cu pene de cocoş; în sfârşit, 
veşminte de bal, de caşmir alb, matlasate tot în alb, ornate 
cu fulgi de lebădă sau cu janilie7. Se găseau de toate 
pentru toţi, de la veşmintele de bal, de douăzeci şi nouă de 
franci, la paltoanele de catifea, de o mie opt sute de franci. 
Gâtul rotund al manechinelor dilata stofa, şoldurile pline 
scoteau în evidenţă fineţea taliei, capul era înlocuit de o 
etichetă mare, înfiptă în moltonul roşu al gulerului; 
oglinzile, aflate în cele două părţi ale vitrinei, printr-un joc 
calculat, le reflectau şi le multiplicau fără încetare, 
populând strada cu aceste frumoase femei de vânzare, care 
aveau preţuri considerabile în locul capetelor. 


— Sunt minunate! Murmură Jean, care nu găsise altceva 
de spus din cauza emoţiei. 

Deodată, rămase şi el împietrit, cu gura deschisă. Acest 
paradis al femeilor îl făcea să roşească de plăcere. Avea 
frumuseţea unei fete, o frumuseţe pe care părea că i-o 
furase surorii sale, O piele strălucitoare, părul roşcat şi 
ondulat, cu ochii blânzi şi tandri. Lângă el, aceasta, 
absorbită de privelişte, părea şi mai firavă, cu faţa lunguiaţă 
şi buzele prea mari, cu tenul deja obosit şi părul bălai. Pepe, 
la fel de blond, un blond angelic, o strângea şi mai tare de 
mână, ca şi cum ar fi avut nevoie de o mângâiere, tulburat 
şi fermecat de frumoasele doamne din vitrină. lar ei, cei trei 
blonzi cu haine negre, păreau atât de ciudaţi şi totuşi atât 
de încântători pe trotuarul din faţa vitrinei, fata tristă, 
copilul drăgălaş şi băiatul superb, încât toţi trecătorii 
întorceau capetele după ei zâmbind. 

Un bărbat gras, cu părul alb şi o faţă mare galbenă, stătea 
în pragul unui butic, aflat pe partea cealaltă a drumului, 
privindu-i de câteva clipe. Cu ochii injectaţi şi cu buzele 
strânse, enervat de vitrinele magazinului La Paradisul 
femeilor, îi observă pe cei trei fraţi, ceea ce-l exaspera şi 
mai mult. Ce se tot zgâiau sărăntocii ăia la vitrinele 
şarlatanului de dincolo de drum? 

— Şi unchiul? Zise brusc Denise, tresărind. 

— Suntem pe strada Michodiere, spuse Jean, ar trebui să 
fie şi el pe aici. 

Îşi ridicară ochii şi se întoarseră. 

Chiar în faţa lor, deasupra bărbatului gras, observară o 
firmă de culoare verde, cu litere galbene decolorate de 
ploaie: La Bătrânul Elbeuf, postavuri şi flanele, Baudu, 
succesor al lui Hauchecorne. Casa, a cărei tencuială se 
degradase, singura fără ornamente în mijlocul marilor 
clădiri Ludovic al XIV-lea care o flancau, nu avea decât trei 
ferestre pe faţadă şi acestea pătrate, fără persiene8, 
garnisite cu o rampă de fier şi două bare în cruce. Dar în 
această aşa-zisă simplitate, ceea ce o frapase pe Denise, ai 


cărei ochi mai purtau licăririle vitrinelor La Paradisul 
femeilor, era magazinul de la parter, strivit de plafon, 
dominat de un mezanin foarte jos, cu goluri de ferestre în 
formă de semilună. 

O astereală9 de culoarea firmei, un verde de sticlă căruia 
timpul îi dăduse o nuanţă de ocru şi bitum, deschidea, la 
dreapta şi la stânga, două vitrine mari, negre, prăfuite, în 
care se puteau distinge vag, înghesuite, câteva bucăţi de 
mătase. Uşa, deschisă, părea că duce spre tenebrele umede 
ale unei peşteri. 

— Aici e, continuă Jean. 

— Ei bine, trebuie să intrăm, exclamă Denise. Haide, vino, 
Pepe! 

Toţi trei erau emoţionaţi însă, cuprinşi parcă de timiditate. 
Când tatăl lor murise, răpus de aceeaşi febră care le 
ucisese şi mama, cu o lună înainte, unchiul Baudu, 
impresionat de acest dublu doliu, îi scrisese nepoatei sale 
că va găsi întotdeauna un adăpost în casa lui, atunci când 
va dori să-şi încerce norocul în Paris; însă această scrisoare 
era trimisă cu un an înainte, iar tânăra regreta acum că 
părăsise Valognes fără a-şi avertiza mai întâi unchiul. 

Acesta din urmă nu-i cunoştea deloc, căci nu se mai 
întorsese niciodată acolo, după ce plecase de tânăr, pentru 
a se angaja ca vânzător la postăvarul Hauchecorne, pe a 
cărui fată o şi luase de soţie. 

— Domnul Baudu? Întrebă Denise, după ce se decise să se 
adreseze bărbatului gras care-i mai privea încă, mirat de 
înfăţişarea lor. 

— În persoană, răspunse el. 

Atunci, Denise roşi puternic şi bolborosi: 

— A, cu atât mai bine! Eu sunt Denise şi ei sunt Jean şi 
Pepe. Am venit, unchiule! 

Baudu era stupefiat. Ochii săi mari, injectaţi, clipeau des 
pe chipul gălbui, iar cuvintele erau înghiţite fără a fi rostite. 
Era în mod evident la mii de leghe depărtare de această 
familie care-i apăru brusc în faţă. 


— Cum! Cum! lată-vă! Repetă el de câteva ori. Dar voi 
eraţi în Valognes! De ce nu sunteţi în Valognes? 

Cu o voce blândă şi puţin tremurătoare, Denise încercă să- 
i dea câteva explicaţii. După moartea tatălui lor, care 
cheltuise până la ultimul sfanţ cu vopsitoria lui, ea rămăsese 
mamă a doi copii. Ceea ce câştiga la magazinul domnului 
Cornaille nu era suficient nici măcar pentru a-i hrăni. Jean 
lucra la un ebenist10, reparând mobilier vechi; dar nu 
primea nici un ban. Însă prinsese gustul vechiturilor şi 
cioplea figuri în lemn; într-o zi, chiar găsise o bucată de 
fildeş din care făcuse un cap, în joacă, pe care un trecător îl 
şi observase; şi acest domn le dădu ideea să părăsească 
Valognes, după ce-i găsise lui Jean, la Paris, un loc la un 
atelier de prelucrare a fildeşului. 

— Vedeţi, unchiule, Jean va intra de mâine ca ucenic la 
noul său patron. Nu ni s-au cerut bani şi va avea unde să 
doarmă şi să mănânce. Şi atunci m-am gândit că ne vom 
descurca şi eu şi Pepe. Nu putem să o ducem mai rău decât 
la Valognes. 

Denise ascunse însă escapada amoroasă a lui Jean, 
scrisorile trimise unei fete nobile de la oraş, sărutările 
schimbate prin ascunzători, întregul scandal care o 
determinase să plece; îşi însoţise fratele la Paris tocmai 
pentru a-l supraveghea, cuprinsă de temeri maternale, pe 
acest băieţandru atât de frumos şi de vesel, pe care toate 
femeile îl adorau. 

Unchiul Baudu nu putea să-şi revină. Îi puse din nou 
întrebări şi când o auzi vorbind astfel despre fraţii ei, 
începu să o tutuiască. 

— Tatăl vostru nu v-a lăsat nimic? Eu credeam că mai are 
ceva bănuţi. Of, cât l-am sfătuit în scrisorile mele să nu 
cumpere vopsitoria. O inimă curajoasă, dar nici măcar vreo 
leţcaie pentru fiecare! Şi tu ai rămas cu voinicii ăştia pe cap 
să-i hrăneşti! 

Faţa lui iritată se luminase, nu mai avea ochii injectaţi cu 
care privea spre La Paradisul femeilor. Deodată îşi dădu 


seama că stătea în uşă. 

— Păi, spuse el, dacă tot aţi venit. Intraţi, mai bine decât 
să hoinăriţi pe-afară. 

După ce mai aruncă încă o privire furioasă spre vitrinele 
vecine, le făcu loc copiilor şi intră primul în butic, 
chemându-şi soţia şi fiica. 

— Elisabeth, Genevieve, veniţi odată, avem oaspeţi! 

Dar Denise şi fraţii ei păreau să ezite înainte de a intra în 
întunericul buticului. Orbiţi de miezul zilei, clipeau des ca în 
pragul unei peşteri necunoscute, pipăind solul cu 
picioarele, de teama unei căderi neaşteptate. Şi mai 
apropiaţi de această nelinişte vagă, lipindu-se unul de altul, 
mezinul, prins de fustele fetei şi de fratele său mai mare, îşi 
făcură intrarea cu o graţie surâzătoare, dar şi tulburătoare. 
Lumina dimineţii le desena siluetele şi mai mult prin 
culoarea neagră a hainelor de doliu, iar razele soarelui le 
aureau părul blond. 

— Intraţi, intraţi! Repetă Baudu. 

În câteva fraze scurte, le puse la curent pe soţia şi fiica sa. 
Prima era o femeie scundă, roasă de anemie, albă în 
întregime, cu părul alb, ochii albi, buzele albe. Genevieve, la 
care se agrava degenerescenta mamei sale, avea 
debilitatea şi decolorarea unei plante crescute la umbră. 
Totuşi părul de un negru magnific, dens şi greu, crescut ca 
un miracol pe capul purtat de acest biet trup, îi dădea un 
farmec oarecum trist. 

— Intraţi, spuseră, la rândul lor, cele două femei. Sunteţi 
bineveniţi! 

Şi o aşezară pe Denise în spatele tejghelei. Imediat, Pepe 
se urcă pe genunchii surorii sale, în timp ce Jean, rezemat 
de un stâlp, stătea aproape de ea. Începură să se 
liniştească, privind prin prăvălie odată ce ochii lor se 
obişnuiseră cu întunericul. Acum, puteau să-i observe 
tavanul jos şi afumat, tejghelele de stejar, lucioase de uzură, 
sertarele străvechi, cu ferecături puternice. Baloturi de 
mărfuri sumbre se înălţau până la tavan. Mirosul 


postăvurilor şi al vopselelor, un miros aspru şi chimic, era 
dublat de umiditatea din podea. În capăt, doi vânzători şi o 
domnişoară aranjau ţesăturile de flanelă albă. 

— Poate că micuțul ăsta vrea să mănânce ceva! Zise 
doamna Baudu, zâmbindu-i lui Pepe. 

— Nu, mulţumim, răspunse Denise. Am băut o ceaşcă de 
lapte într-o cafenea din faţa gării. 

Şi cum Genevieve privea micul pachet pe care aceasta îl 
aşezase pe jos, adăugă: 

— Am lăsat valiza acolo! 

Roşi, înțelegând că nu se vine aşa în vizită. Imediat ce 
trenul părăsise Valognes, ea simţise un mare regret şi iată 
de ce, la sosire, lăsase valiza la gară şi îi hrănise pe cei mici. 

— Să vedem, zise deodată Baudu, să vorbim cu folos. Ţi- 
am scris să vii, e adevărat, dar acum un an; şi, vezi tu, 
draga mea, afacerile nu prea merg, de un an de zile. 

Se opri, strangulat de o emoție pe care nu voia să o arate. 
Doamna Baudu şi Genevieve, cu un aer resemnat, aplecară 
ochii. 

— O, este o criză, continuă el, care va trece, sunt foarte 
sigur. Doar că mi-am redus personalul, nu mai sunt aici 
decât trei persoane şi nu e momentul să angajez o a patra, 
în sfârşit, n-am să te pot lua, aşa cum ţi-am scris, dragă 
copilă! 

Denise îl asculta, încremenită, palidă. El insistă, adăugând: 

— N-am câştiga nimic, niciunul. 

— Bine, unchiule, spuse ea cu durere. Am să încerc să mă 
descurc şi singură. 

Cei din familia Baudu nu erau oameni răi. Dar se plângeau 
că nu avuseseră niciodată noroc. În vremea în care 
comerţul mergea bine, crescuseră cinci băieţi, din care trei 
muriseră la douăzeci de ani; al patrulea ajunsese rău, iar al 
cincilea plecase căpitan în Mexic. Nu le mai rămăsese decât 
Genevieve. Această familie costase mult, iar Baudu sfârşise 
prin a cumpăra la Rambouillet, oraşul în care se născuse 
tatăl soţiei sale, o casă mare. Astfel că îşi făcuse loc o 


amărăciune tot mai mare în loialitatea sa maniacă de 
bătrân neguţător. 

— 'Te-aş fi prevenit, continuă el, supărat de propria sa 
răutate. Dacă mi-ai fi scris, ţi-aş fi răspuns să rămâi acolo. 
Când am aflat de moartea tatălui tău, drace! i-am spus ce 
se spune de obicei. Dar tu dai buzna aici, fără să anunţi. E 
foarte jenant. 

Ridică vocea, încercând să se despovăreze. Soţia şi fiica sa 
rămaseră cu privirile în pământ, ca nişte persoane supuse, 
cărora nu li se permitea să intervină. Totuşi, în timp ce Jean 
pălea, Denise îl strânse la piept pe Pepe care era îngrozit. 
Lăsă să-i cadă două lacrimi mari. 

— Bine, unchiule, repetă ea. Vom pleca. 

La început, Baudu se abţinu. Se lăsă o linişte supărătoare. 
Apoi, continuă pe un ton ursuz: 

— Nu vă dau afară. Acum că tot aţi intrat, vă veţi culca sus, 
în noaptea asta. Vom vedea mai apoi ce va fi. 

Atunci, doamna Baudu şi Genevieve înţeleseră dintr-o 
privire că puteau să pregătească cele necesare. Totul fu 
aranjat. Nu trebuiau să se ocupe de Jean. Cât despre Pepe, 
ar fi fost bine primit la doamna Gras, o bătrână ce locuia la 
un parter imens din strada Orties, unde primea în pensiune 
completă copii, pentru suma de patruzeci de franci pe lună. 
Denise spuse că avea cu ce plăti prima lună. Nu mai 
rămânea decât ea. Puteau să-i găsească un loc undeva, prin 
împrejurimi. 

— Oare Vincard nu are nevoie de o vânzătoare? Spuse 
Genevieve. 

— Ia te uită! Ba da! Strigă Baudu. Vom merge să-l vedem 
după cină. Fierul trebuie bătut cât e cald. 

Nici un client nu venise să deranjeze această discuţie de 
familie. Buticul rămase negru şi gol. În capăt, cei doi 
vânzători şi domnişoara îşi continuau treaba şuşotind. În 
sfârşit, intrară trei doamne. Denise rămase o clipă singură. 
Îl sărută pe Pep6, cu inima grea, la gândul viitoarei 
despărţiri. Copilul, alintat ca o pisicuţă, îşi ascunse capul, 


fără să spună nici un cuvânt. Când doamna Baudu şi 
Genevieve se întoarseră, îl găsiră stând cuminte, iar Denise 
le spuse că nu face prea mult zgomot şi că rămâne tăcut 
zile întregi, hrănindu-se cu mângâieri. Până la cină, 
discutară despre copii, menaj, viaţa în Paris şi în provincie, 
folosind fraze scurte şi vagi, ca nişte rude ce nu se cunosc 
prea bine. Jean se aşezase în pragul buticului şi nu se mai 
mişcă de acolo, interesat de viaţa de pe străzi, zâmbind 
fetelor frumoase care treceau. 

La ora zece, apăru o femeie de serviciu. De obicei, masa 
era servită pentru Baudu, Genevieve şi primul vânzător. 
Mai exista încă o masă la ora unsprezece pentru doamna 
Baudu, celălalt vânzător şi domnişoara care lucra în butic. 

— Hai la masă! Strigă negustorul, întorcându-se spre 
nepoata sa. 

Şi cum toţi erau aşezaţi în strâmta sală de luat masa, din 
spatele buticului, îl strigă pe primul vânzător care întârzia. 

— Colomban! 

Tânărul se scuză, căci dorise să termine de aranjat 
flanelele. Era un băiat gras, de vreo douăzeci şi cinci de ani, 
greoi şi viclean. Chipul său onest, cu gura mare şi blândă, 
avea totuşi ochii şireţi. 

— Ce dracu'! Este timp pentru toate, spuse Baudu, care, 
aşezat cu mare grijă, tăia felii dintr-o bucată de carne de 
vițel rece, cu atenţie şi îndemânare de patron, cântărind 
dintr-o privire părţi subţiri care să nu cântărească nici 
măcar cu un gram una mai mult decât cealaltă. 

Servi pe toată lumea, tăind chiar şi pâine. Denise îl luă pe 
Pepe lângă ea, pentru a-l ajuta să mănânce frumos. Dar sala 
întunecată o neliniştea; o privea şi-şi simţea inima strânsă, 
fiind obişnuită cu încăperile mari şi luminoase, din 
provincie. O singură fereastră se deschidea spre o curte 
mică interioară, ce dădea în strada principală prin coridorul 
negru al casei; curtea, umedă, infectă, era ca fundul unui 
puț în care se strecura o lumină dubioasă. În zilele de iarnă 
trebuiau să aprindă gazul de dimineaţă până seara. Atunci 


când vremea permitea stingerea acestuia, era şi mai trist. 
Denise avu nevoie de o clipă pentru a-şi obişnui ochii şi 
pentru a distinge mai bine firimiturile din farfurie. 

— Iată un voinic cu apetit, zise Baudu, observând că Jean 
îşi terminase porţia. Dacă munceşte pe cât de mult 
mănâncă, va fi un bărbat straşnic. Dar tu, draga mea, tu nu 
mănânci? Şi spune-mi, acum că putem vorbi în linişte, de ce 
nu te-ai măritat în Valognes? 

Denise lăsă paharul pe care-l dusese la gură. 

— Unchiule, cum să mă mărit? Nu te gândeşti?! Şi copiii? 

Începuse să râdă, căci i se păruse ciudată această idee. De 
altfel, ce ar fi găsit un bărbat la ea, fără nici un sfanţ, 
slăbănoagă ca o ciocârlie şi pe deasupra total lipsită de 
frumuseţe? Nu, nu, nu se va mărita niciodată, îi ajungeau 
cei doi copii. 

— Greşeşti, îi repetă unchiul, o femeie are întotdeauna 
nevoie de un bărbat. Dacă ai fi găsit un băiat de treabă, nu 
ai fi venit la Paris, împreună cu fraţii tăi, ca nişte boemi. 

Îşi întrerupse fraza pentru a împărţi din nou, cu o 
parcimonie îndreptăţită, un platou cu cartofi cu slănină, 
adus de femeia de serviciu. După care, arătând cu lingura 
spre Genevieve şi Colomban, zise: 

— Uite, ăştia doi se vor căsători în primăvară, dacă 
sezonul de iarnă este bun. 

Era obiceiul patriarhal al casei. Fondatorul Aristide Finet 
îşi măritase fiica cu primul său vânzător, Hauchecorne; 
apoi, Baudu, sosit pe strada Michodiere cu şapte franci în 
buzunar, se însurase cu fiica bătrânului Hauchecorne, 
Elisabeth; şi, la rândul său, urma să-şi dea fiica, pe 
Genevieve, şi casa lui Colomban, imediat ce afacerile 
mergeau mai bine. Dacă întârzia această căsătorie promisă 
deja de trei ani, era doar din principiu, dintr-o încăpățânare 
de onoare: el primise magazinul prosper, astfel că nu voia 
să-l predea ginerelui cu o clientelă mică şi încasări 
îndoielnice. 


Baudu, continuând, îl prezentă pe Colomban, care era din 
Rambouillet, ca şi tatăl doamnei Baudu; chiar exista între ei 
un grad de rudenie mai îndepărtat. Foarte muncitor, lucra 
în prăvălie de zece ani, câştigându-şi titlurile cu iuţeală. De 
altfel, nu era primul venit, era fiul chefliului de Colomban, 
un veterinar cunoscut în tot departamentul Seine-et-Oise, 
un artist, dar atât de mâncăcios, încât înghiţea totul. 

— Mulţumesc lui Dumnezeu! Spuse postăvarul ca o 
concluzie, dacă tatăl bea şi moare de foame, fiul lui a 
învăţat aici valoarea banului. 

În timp ce vorbea, Denise îi cerceta pe Colomban şi pe 
Genevieve. Stăteau la masă unul lângă celălalt, foarte 
liniştiţi, fără a se înroşi, fără a zâmbi. Din ziua angajării 
sale, tânărul se bazase pe acest mariaj. Trecuse prin toate 
etapele: ucenic, vânzător plătit, admis în grațiile familiei, 
răbdător, ducând o viaţă de ceasornic, privind-o pe 
Genevieve ca pe o afacere excelentă şi cinstită. Certitudinea 
că o va avea îl împiedica să o dorească. lar tânăra se 
obişnuise şi ea să-l iubească, dar cu gravitatea specifică firii 
sale stăpânite şi cu o pasiune profundă de care nici ea nu-şi 
dădea seama, în existenţa ei searbădă şi ordonată, de zi cu 
Zi. 

— Când există iubire şi posibilitate, spuse Denise, zâmbind 
pentru a se arăta amabilă. 

— Da, se ajunge întotdeauna aici, exclamă Colomban, care 
nu spusese nimic până atunci, mestecând încet. 

După ce-i aruncă o privire, Genevieve spuse şi ea, la 
rândul ei: 

— Este nevoie doar de înţelegere, restul merge de la sine. 

Dragostea lor se născuse în acest parter din vechiul Paris. 
Era ca o floare de peşteră. De zece ani, ea nu-l cunoştea 
decât pe el, îşi trăia zilele lângă el, în spatele ţesăturilor de 
postav, în fundul buticului întunecat; de dimineaţa până 
seara, se aflau unul lângă celălalt, în strâmta sală de mese, 
îmbâcsită ca fundul unui puț. N-ar fi fost mai ascunşi, mai 
pierduţi nici în plină câmpie, sub coroanele dese ale 


copacilor. Doar o îndoială, o teamă geloasă ar fi trebuit să o 
facă pe tânără să descopere că se oferise pentru totdeauna, 
în mijlocul acestui întuneric complice, lipsit de suflet şi 
plictisitor. 

Totuşi Denise remarcase o nelinişte proaspăt născută în 
privirea pe care Genevieve i-o aruncă lui Colomban. Astfel 
că ea răspunse cu un aer plin de obligaţie: 

— Când există iubire, există întotdeauna înţelegere. Dar 
Baudu supraveghea masa cu autoritate. Împărţise felii de 
brânză şi, pentru a-şi sărbători rudele, mai ceru un desert, 
şi anume un borcan cu dulceaţă de coacăze, dărnicie care 
păru să-l surprindă pe Colomban. Pepe, care până atunci 
fusese foarte cuminte, se comportă mai sălbatic în preajma 
dulceţii. Jean, interesat de subiectul căsătoriei, îşi privi 
verişoara foarte insistent, găsind-o prea moale, prea palidă, 
comparând-o cu un iepuraş alb, cu urechile negre şi ochii 
roşii. 

— Destul am vorbit. Să lăsăm loc şi celorlalţi! Concluziona 
şeful, dând astfel semnalul ridicării de la masă. Nu avem 
nici un motiv, când ne permitem o astfel de plăcere, să 
abuzăm de ea. 

Doamnei Baudu, celuilalt vânzător şi domnişoarei le venise 
rândul să se aşeze la masă. Denise rămase din nou singură, 
aşezată lângă uşă, aşteptând ca unchiul ei să o conducă la 
magazinul domnului Vincard. Pepe se juca la picioarele ei, 
Jean îşi reluă postul de observaţie, pe prag. Şi timp de o 
oră, Denise cercetă ce se petrece în jurul ei. Din timp în 
timp, intrau cliente: apăru o doamnă, apoi încă două. 
Buticul îşi păstrase mirosul stătut şi semiobscuritatea unde 
comerţul cel vechi, bonom şi simplu, părea că plânge 
abandonat într-un colţ. Dar de cealaltă parte a străzii, ceea 
ce o făcea şi mai mult să viseze erau vitrinele La Paradisul 
femeilor, pe care le putea vedea prin uşa deschisă. Cerul 
rămăsese voalat, o aromă blândă de ploaie încălzea uşor 
aerul, în ciuda anotimpului; iar în această zi albă, în care 


razele soarelui răspândeau o lumină difuză, magazinul se 
însufleţea de forfoteala clientelor. 

Atunci, Denise avu senzaţia unei maşini ce funcţiona sub 
presiune, punând în mişcare chiar şi galantarele11. Nu mai 
erau aceleaşi vitrine reci, de dimineaţă; acum, păreau 
încălzite şi vibrante din cauza trepidaţiei din interior. 
Lumea le privea, femeile oprite se lipeau de geamuri, o 
întreagă mulţime brutală, plină de cupiditate. Iar stofele 
străluceau în această poftă pasională a străzii: dantelele se 
înfiorau, cădeau şi se pierdeau în adâncurile magazinului, 
cu un aer tulburător de mister; chiar şi postăvurile, greoaie 
şi pătrate, respirau, expirând o răsuflare tentantă; în timp 
ce paltoanele se cambrau şi mai mult pe manechinele care 
se însufleţeau, iar marele mantou de catifea se aşeza, suplu 
şi călduţ, ca pe umerii unei fiinţe pline de viaţă, cu bătăile 
accelerate în vene şi freamătul tuturor organelor. Dar 
căldura acestei uzine în care casa parcă ardea venea de la 
vânzare, de la busculada tejghelelor care se simţea în 
spatele pereţilor. Exista un freamăt continuu al maşinii în 
plin lucru, o puzderie de cliente îngrămădite în faţa 
raioanelor, ameţite de atâtea mărfuri, năpustindu-se spre 
casele de marcat. Toate acestea erau reglate, organizate cu 
o rigurozitate mecanică, o întreagă populaţie de femei 
trecea prin forţa şi logica angrenajelor. 

Încă de dimineaţă, Denise se supuse acestei tentaţii. 
Magazinul, imens pentru ea, în care văzuse intrând într-o 
oră mai multă lume decât venea la domnul Cornaille în şase 
luni, o zăpăcea şi o atrăgea. Şi exista în această dorinţă de a 
intra un sentiment vag de teamă, care sfârşi prin a o seduce 
întru totul. În acelaşi timp, buticul unchiului ei îi lăsa un 
gust amar. Era un dispreţ irațional, o aversiune instinctivă 
pentru această peşteră glacială a comerţului străvechi. 
Toate aceste senzaţii, alături de intrarea neliniştită, 
primirea acră a rudelor ei, prânzul trist ca într-o carceră, 
aşteptarea în mijlocul unei singurătăţi adormite în această 
casă bătrână, aflată în agonie, nu-i cauzau decât o surdă 


protestare, o pasiune pentru viaţă şi lumină. Şi în ciuda 
bunătăţii sale, ochii ei se întorceau mereu spre acest 
Paradis al femeilor, ca şi cum vânzătoarea din ea ar fi avut 
nevoie să se încălzească în vâlvătăile acestei îngrămădeli. 

— Uite cui îi merg afacerile! Îi scăpă ei. 

Dar regretă imediat aceste cuvinte, observându-l pe 
Baudu aproape de ea. Doamna Baudu, care-şi terminase 
prânzul, era în picioare, toată albă, cu ochii albi fixaţi pe 
„monstru“; resemnată, căci nu putea să-l vadă, să-l 
întâlnească de cealaltă parte a străzii, fără ca un sentiment 
de disperare mută să-i mişte pleoapele. Cât despre 
Genevieve, aceasta îl supraveghea cu o nelinişte crescândă 
pe Colomban, care, neştiind că e pândit, părea cuprins de 
extaz, fixându-le din priviri pe vânzătoarele de confecţii ale 
căror tejghele se întrezăreau în spatele vitrinelor de la 
mezanin. Baudu, vărsând fiere, se mulţumi să spună: 

— Nu tot ce străluceşte e aur. Răbdare! 

În mod evident, familia susţinea valul de ranchiună care-i 
urca în gât. Amorul propriu îl împiedica să-şi arate 
sentimentele adevărate în faţa copiilor sosiți de dimineaţă. 
În sfârşit, negustorul făcu un efort, se întoarse smulgându- 
se din faţa acestui spectacol al afacerilor prospere de peste 
drum. 

— Ei bine, continuă el, să mergem la Vincard. Locurile 
sunt râvnite, poate mâine dimineaţă va fi prea tărziu. 

Dar, înainte de a ieşi, dădu ordin celui de-al doilea 
vânzător să meargă la gară după bagajul Denisei. La rândul 
ei, doamna Baudu, căreia i-l încredinţase pe Pepe, se hotări 
să profite de acest moment ca să-l ducă pe micuţ pe strada 
Orties, la doamna Gras, pentru a discuta şi a se înţelege. 
Jean îi promisese surorii sale că nu se va mişca din butic. 

— Nu avem decât două minute de mers, spuse Baudu, în 
timp ce cobora cu nepoata sa pe strada Gaillon. Vincard a 
creat o mătase specială cu care mai face încă afaceri. O, are 
probleme ca toată lumea, dar este un şiret care profită de 


orice situaţie cu o zgârcenie de câine. Cred totuşi că vrea să 
se retragă, din cauza reumatismului. 

Magazinul se afla pe strada Neuve-des-Petits-Champs, în 
apropiere de podul Choiseul. 

Era curat şi luminat, de un lux modern, deşi mic şi slab 
aprovizionat. Baudu şi Denise îl găsiră pe Vincard discutând 
cu doi domni. 

— Nu vă deranjaţi, strigă postăvarul. Nu suntem grăbiţi, 
aşteptăm. 

Întorcându-se discret spre uşă şi apropiindu-se de urechea 
fetei, îi spuse: 

— Ala slab e al doilea la mătăsuri de la Paradis, iar ăla gras 
este un producător din Lyon. 

Denise înţelese că Vincard îi dădea magazinul lui 
Robineau, vânzătorul de la Paradisul femeilor. Cu aerul 
franc, privirea senină, îşi dădea cuvântul de onoare, cu 
uşurinţa unui om pe care promisiunile nu-l deranjau. 

După el, magazinul său era o afacere de aur şi în virtutea 
sănătăţii sale precare, se întrerupea pentru a geme, pentru 
a-şi plânge sfintele dureri care-l forţau să-şi dea averea. 
Domnul Robineau, nervos şi tulburat, îl întrerupea 
nerăbdător: cunoştea foarte bine criza prin care treceau 
mărfurile noi, dând exemplu un tip de mătase deja ucis de 
vecinătatea magazinului La Paradisul femeilor. Vincard, 
înflăcărat, ridică vocea. 

— Drace! Căderea acestui mare canar de Vabre a fost 
fatală. Nevasta lui mânca tot. Şi apoi, noi suntem la mai 
mult de cinci metri, pe când Vabre se află uşă în uşă cu 
celălalt. 

Atunci, Gaujean, marele producător de mătase, interveni. 
Din nou, vocile se transformară în şuşoteli. 

Acesta acuza marile magazine de ruinarea fabricii 
franceze; trei sau patru făceau legea, stăpâneau piaţa; şi 
lăsă să se înţeleagă că singura metodă de a le combate era 
de a favoriza comerţul mic, mai ales specialităţile, cărora 
viitorul le aparţinea. 


Astfel că îi oferea mult credit lui Robineau. 

— Vedeţi cum se poartă marele Paradis cu voi! Repetă el. 
Nu ţin seama de serviciile prestate, încercând să exploateze 
lumea! Primul loc v-a fost promis de multă vreme, atunci 
când Bouthemont, care a venit de-afară, fără nici un titlu, l- 
a ocupat imediat. 

Rana acestei nedreptăţi sângera încă în interiorul lui 
Robineau. 

Totuşi ezita să-şi reia locul, explicând că banii nu vin de la 
el; soţia sa moştenise cei şaizeci de mii de franci, arătându- 
se deosebit de scrupulos când vorbea de această sumă, şi ar 
fi preferat, mai spunea el, să-şi taie mai degrabă mâinile 
decât să compromită această sumă în nişte afaceri 
nepotrivite. 

— Nu, nu m-am hotărât, conchise el. Daţi-mi timp de 
gândire şi mai vorbim. 

— Cum doreşti, spuse Vincard, ascunzându-şi dezamăgirea 
prin afişarea unui aer bonom. Nu am nici un interes să 
vând. Dacă n-aş fi atât de bolnav. 

Şi întorcându-se în mijlocul magazinului, spuse: 

— Cu ce vă pot ajuta, domnule Baudu? 

Omul, care ascultase cu o ureche, i-o prezentă pe Denise, 
îi povesti doar ce crezu că e în interesul său, şi anume că 
lucrase doi ani în provincie. 

— Şi cum dumneavoastră căutaţi o vânzătoare bună, m-am 
gândit că. 

Vincard simula o mare disperare. 

— O, un adevărat ghinion! Am căutat, fără îndoială, o 
vânzătoare de mai bine de opt zile. Dar tocmai am găsit 
una, de două ore. 

Se lăsă tăcerea. 

Denise părea consternată. Atunci, Robineau care o privise 
cu mare interes, înduioşat de înfăţişarea ei sărăcăcioasă, îşi 
permise să spună: 

— Ştiu că la noi au nevoie de cineva, la raionul de 
confecţii. Baudu nu putu să-şi stăpânească un țipăt: 


— La voi, ah, nu, nici nu se pune problema! 

După care păru stânjenit de ieşirea lui. Denise roşi: n-ar fi 
îndrăznit niciodată să intre în marele magazin, doar ideea 
de a merge acolo o umplea de orgoliu. 

— Şi de ce nu? Continuă Robineau surprins. Dimpotrivă, 
ar fi o şansă pentru domnişoara. O sfătuiesc să se prezinte 
mâine dimineaţă la doamna Aurelie, şefa de magazin. 
Singurul lucru rău ce i se poate întâmpla este să nu fie 
acceptată. 

Postăvarul, ascunzându-şi revolta interioară, rosti câteva 
fraze vagi: o cunoştea pe doamna Aurelie, sau cel puţin pe 
soţul acesteia, Lhomme, casierul, un bărbat gras, care avea 
braţul drept tăiat de un omnibuz12. Întorcându-se brusc 
spre Denise, îi spuse: 

— De altfel, e treaba ei, nu a mea. E liberă să aleagă. Şi 
ieşi imediat după ce-i salutase pe Gaujean şi pe Robineau. 
Vincard îl însoţi până la uşă, exprimându-şi încă o dată 
regretul. Tânăra rămase în mijlocul magazinului, intimidată, 
dorind să primească mai multe informaţii de la vânzător. 
Dar nu îndrăzni să le ceară. Salută, la rândul ei, şi spuse 
simplu: 

— Mulţumesc, domnule! 

Pe trotuar, Baudu nu-i spuse nici un cuvânt nepoatei sale. 
Mergea cu paşi repezi, forţând-o să alerge, pe ritmul 
gândurilor lui. Ajunşi pe strada Michodiere, voi să intre în 
magazinul său, dar un vecin îl chemă cu un semn. Denise se 
opri să-l aştepte. 

— Ce e, bătrâne Bourras? Întrebă postăvarul. 

Bourras era un bătrân cu faţă de profet, tuns şi bărbierit, 
cu ochi pătrunzători, umbriţi de sprâncene stufoase. Avea 
un magazin de bastoane şi de umbrele, făcea reparaţii, 
chiar sculpta mânere, ceea ce-i adusese un renume de 
artist în cartier. Denise aruncă o privire în vitrinele 
magazinului unde umbrelele şi bastoanele se aliniau într-un 
şir ordonat. Însă când ridică ochii, fu impresionată mai ales 
de casă: o cocioabă prinsă între La Paradisul femeilor şi un 


mare hotel Ludovic al XIV-lea, aşezată în acest spaţiu 
strâmt, în vârful căreia cele două etaje joase erau gata să se 
prăbuşească. Fără susţinerile din dreapta şi din stânga, 
această casă s-ar fi năruit, cu acoperişul ei de ardezie 
crăpat şi putrezit, cu faţada sa cu două ferestre pline de 
crăpături, cu pete scurse de rugină pe lemnăria jumătate 
mâncată a firmei. 

— Ştiaţi că i-a scris proprietarului meu că vrea să cumpere 
casa, îi spuse Bourras, privindu-l fix pe postăvar cu ochii săi 
înflăcăraţi. 

Baudu păli şi mai tare şi-şi înconvoie umerii. Se lăsă 
tăcerea, iar cei doi bărbaţi rămaseră faţă în faţă, stăpâniţi 
de gândurile lor adânci. 

— Ne putem aştepta la orice, murmură el în cele din urmă. 

Bătrânul, cuprins de furie, îşi scutură părul şi barba mare 
ca un fluviu. 

— N-are decât să cumpere casa, dar va plăti de patru ori 
valoarea ei! Însă vă jur că atât timp cât am să trăiesc eu, nu 
va avea parte de nici o piatră din ea. O am în arendă pe încă 
doisprezece ani. Vom vedea ce poate să facă, vom vedea 
noi! 

Era o adevărată declaraţie de război. Bourras se întoarse 
către La Paradisul femeilor pe care niciunul, nici celălalt nu- 
| pomeniseră până atunci. Un moment, Baudu clătină din 
cap în linişte; apoi, traversă strada pentru a intra în buticul 
lui, cu picioarele greoaie, repetând continuu: 

— Dumnezeule! Vai, Dumnezeule! 

Denise, care ascultase întreaga discuţie, îşi urmă unchiul 
înăuntru. Doamna Baudu se întoarse, şi ea, împreună cu 
Pepe, spunând că doamna Gras îl va lua pe copil imediat ce 
se hotărăsc. Însă Jean dispăruse, ceea ce o nelinişti foarte 
mult pe sora acestuia. Când se întoarse, cu ochii plini de 
însufleţire, vorbind cu pasiune de bulevarde, Denise îl privi 
cu un aer trist, care-l făcu să roşească. Le fusese adus 
bagajul de la gară şi urmau să fie culcaţi sus, chiar sub 
acoperiş. 


— Apropo, cum a fost la Vincard? Întrebă doamna Baudu. 

Soţul îi povesti despre demersul său inutil, apoi adăugă că 
i se oferise un loc nepoatei sale şi, cu braţul întins spre La 
Paradisul femeilor, într-un gest plin de dispreţ, azvârli 
următoarele cuvinte: 

— Uite! Acolo! 

Întreaga familie rămase împietrită şi oarecum rănită. 
Seara, prima cină se servea la orele cinci. Denise şi cei doi 
copii se aşezară la masă alături de Baudu, Genevieve şi 
Colomban. O lampă cu gaz lumina mica sală de mese, 
înăbuşită de mirosul mâncării. Cina se desfăşură în tăcere. 
Însă, la desert, doamna Baudu, care nu putea sta locului, 
părăsi prăvălia pentru a se alătura nepoatei sale. Şi atunci, 
valul potolit încă de dimineaţă se sparse şi cu toţii se 
pronunţară cu privire la monstrul de peste drum. 

— Treaba ta, eşti liberă să faci ce vrei, repetă pentru 
început Baudu. Nu vrem să te influenţăm. Doar dacă ai şti 
despre ce magazin e vorba. 

În câteva fraze scurte, spuse povestea acestui Octave 
Mouret, care a avut norocul de partea lui. Un băiat venit 
din Sud la Paris, plin de îndrăzneala amabilă a unui 
aventurier; şi începând cu a doua zi, zvonuri despre tot felul 
de femei, o continuă exploatare a femeii, scandalul unui 
flagrant delict despre care încă se mai vorbeşte în cartier; 
apoi, cucerirea bruscă şi inexplicabilă a doamnei Hedouin 
care-i oferise La Paradisul femeilor. 

— Biata Caroline! Îl întrerupse doamna Baudu. Mi-era 
puţin rudă. Ah, dacă ar fi trăit încă, lucrurile n-ar fi stat aşa. 
N-ar fi permis să fim ucişi. El a omorât-o! Da, cu 
construcţiile lui! Într-o dimineaţă, în timp ce vizita 
şantierele, a căzut într-o groapă. Trei zile mai târziu, a 
murit. Ea, care n-a fost niciodată bolnavă, care se ţinea atât 
de bine şi era atât de frumoasă. Sângele ei se află sub 
pietrele magazinului. 

De-a lungul zidurilor, ea indica magazinul cu ajutorul 
mâinii sale palide şi tremurătoare. Denise, care asculta aşa 


cum se ascultă o poveste cu zâne, fu cuprinsă de un uşor 
frison. Teama pe care o simţise încă de dimineaţă, pe fondul 
tentaţiei pe care o încercase, provenea probabil din sângele 
acestei femei pe care i se părea că o vede acum în mortarul 
roşu din subsol. 

— Se spune chiar că asta îi poartă noroc, adăugă doamna 
Baudu, fără a-l numi pe Mouret. 

Soţul ei ridică din umeri, dispreţuind aceste poveşti de 
adormit copii. 

Îşi continuă povestirea, explică situaţia, din punct de 
vedere comercial. La Paradisul femeilor fusese fondat în 
1822, de fraţii Deleuze. La moartea celui mai mare dintre 
ei, fiica acestuia, Caroline, se căsătorise cu fiul unui 
producător de pânză, Charles Hedouin; mai târziu, după ce 
devenise văduvă, se căsătorise cu acest Mouret. Astfel că lui 
îi revenise jumătate din acest magazin. 

La trei luni după mariaj, unchiul Deleuze murise, la rândul 
său, fără a lăsa vreun moştenitor; cu atât mai bine cu cât 
atunci când Caroline îşi lăsase oasele în fundaţiile 
magazinului, Mouret rămase singurul moştenitor, singurul 
proprietar al Paradisului femeilor. Foarte norocos! 

— Un om plin de idei, un proiect periculos care ar tulbura 
liniştea întregului cartier, dacă este lăsat să facă ce doreşte! 
Continuă Baudu. Cred că biata Caroline, plină şi ea de 
imaginaţie, s-a lăsat absorbită de planurile extravagante ale 
acestui domn. Pe scurt, a făcut-o să se hotărască să 
cumpere casa din stânga, şi apoi pe cea din dreapta; şi el, 
când a rămas singur, a mai cumpărat încă două; astfel că 
magazinul s-a mărit continuu, fiind pe punctul de a ne 
înghiţi cu totul! 

Se adresa lui Denise, dar vorbea pentru sine, 
rememorând, pentru a-şi satisface o necesitate orgolioasă, 
această poveste care-l bântuia. În familia sa, el era 
colericul, omul violent, cu pumnii strânşi. Doamna Baudu nu 
intervenea niciodată, mereu împietrită pe scaunul ei; 
Genevieve şi Colomban, cu privirile plecate, adunau şi 


mâncau din pură distracţie firimituri de pâine. Era atât de 
cald şi atât de sufocant în cămăruţa unde se servea masa, 
încât Pepe adormise cu capul pe masă, iar ochii lui Jean se 
închideau fără voia lui. 

— Răbdare! Continuă Baudu, cuprins de o furie bruscă, le 
va veni şi lor rândul! Mouret trece printr-o criză, ştiu asta 
sigur. A fost nevoit să-şi bage toate profiturile în nebuniile 
lui de reclame şi de extinderi. Pe de altă parte, pentru a 
avea capital, i-a pus pe toţi angajaţii să-şi investească 
averile în magazinul lui. Acum n-are nici un sfanţ, iar dacă 
nu se întâmplă vreun miracol, dacă nu reuşeşte să-şi 
tripleze vânzările, aşa cum şi speră, îl vom vedea ruinat! Ah, 
nu vreau să fiu rău, dar în acea zi, voi fi fericit, pe cuvântul 
meu de onoare! 

Îşi urmă gândurile cu o voce răzbunătoare, de parcă 
ruinarea Paradisului femeilor avea să restabilească 
demnitatea comerţului compromis. Unde s-a mai văzut aşa 
ceva? Un magazin de noutăţi unde se găseau de toate! Un 
bazar, cu alte cuvinte! Personalul era la fel de amabil: o 
grămadă de oameni galanţi ce lucrau ca într-o gară, tratând 
mărfurile şi clientele ca pe nişte pachete, părăsindu-l pe 
patron sau părăsiţi de el, într-un cuvânt, fără afecţiune, fără 
principii, fără artă! Şi-l dădu imediat exemplu pe Colomban: 
e adevărat că acesta fusese educat la o şcoală bună, ştia 
prin ce metode îndelungi şi sigure se ajungea la fineţe şi 
viclenie în această meserie. Arta nu înseamnă numai să 
vinzi mult, ci să vinzi şi scump. Mai putea spune cum fusese 
tratat, cum devenise un membru al familiei, cum fusese 
îngrijit când căzuse la pat, oblojit, pus pe picioare, 
supravegheat ca de propriul tată, iubit, ce mai! 

— Aşa e, aşa e, repeta Colomban după fiecare ieşire a 
patronului său. 

— Eşti ultimul, dragul meu, sfârşi Baudu emoţionat. După 
tine, nu va mai fi nimeni. Doar tu eşti singura mea 
consolare, căci dacă am ajuns să numim comerţ busculada 
asta, nu mai vreau să aud nimic şi prefer să mor. 


Genevieve, cu capul sprijinit pe umăr, ca şi cum părul ei 
bogat şi negru ar fi fost prea greu pentru fruntea ei palidă, 
îl privea pe vânzător zâmbind; şi în ochii ei exista o îndoială, 
o dorinţă de a vedea dacă acest Colomban, frământat de 
vreun regret, nu roşea la astfel de elogii. Dar acesta, în 
calitate de expert în tainele bătrânului comerţ, îşi păstra 
poziţia liniştită şi aerul blând, cu un zâmbet viclean în colţul 
buzelor. 

Totuşi Baudu striga şi mai tare, acuzând această 
dezvăluire, aceşti sălbatici care se masacrau între ei în 
lupta lor pe viaţă şi pe moarte, ce sfârşise prin distrugerea 
familiei. Şi-i dădea exemplu pe vecinii lor de la ţară, familia 
Lhomme, mama, tatăl, fiul, toţi trei angajaţi la magazin, 
oameni fără casă, mereu printre străini, fără a mânca la 
propria lor masă, exceptând duminica, o viaţă de hotel şi 
oaspete până la urmă! E adevărat că încăperea sa în care 
se servea masa nu era mare, ar fi dorit chiar mai multă 
lumină şi mai mult aer, dar măcar viaţa lui îi aparţinea şi 
trăise printre ai săi. Tot vorbind, privirile sale făcură ocolul 
mesei şi fu cuprins de un tremur la gândul că într-o bună zi 
sălbaticii ar putea să-i fure casa şi să-l azvârle din acest 
cotlon al său, în care-i era cald şi bine, între soţia şi fiica sa. 
În ciuda siguranţei pe care o simula, în momentul în care 
amintise răsturnarea finală, simţea un fel de teroare în 
suflet, de parcă întregul cartier ar fi fost înghiţit încetul cu 
încetul. 

— Nu vreau să te dezamăgesc, continuă el, încercând să 
se stăpânească. Dacă tu vrei să mergi acolo, voi fi primul 
care te va sprijini. 

— Am să mă gândesc bine, unchiule, murmură Denise, 
ameţită, cuprinsă de dorinţa crescândă de a merge la 
Paradisul femeilor. 

Unchiul îşi puse coatele pe masă, fixând-o cu privirea. 

— Dar, ia spune-mi, tu care eşti oarecum neutră în această 
situaţie, spune-mi dacă este normal ca un simplu magazin 
de noutăţi să înceapă şi să vândă de toate. Altădată, când 


comerţul era cinstit, prin noutăţi se înțelegeau doar stofe, 
nimic mai mult. Astăzi, se pare că nu există decât interesul 
de a fura meseria vecinilor. lată de ce se plânge întregul 
cartier, micile buticuri încep să sufere teribil. Acest Mouret 
le ruinează. Zău aşa! „Bedore şi sora”, magazinul de 
tricotaje din strada Gaillon, şi-a pierdut deja jumătate din 
clientelă. Doamna Tatin, lenjereasa de lângă podul Choiseul, 
a trebuit să scadă preţurile, pentru a se lupta cu piaţa. 
Efectul de flagel al acestei ciume se face simţit până în 
strada Neuve-des-Petits-Champs, unde am şi observat că 
fraţii Vanpouille, blănării, nu vor reuşi să supravieţuiască 
acestei lovituri. Ce zici? Vânzători de blănuri, este de-a 
dreptul o glumă! Încă o idee de-a lui Mouret! 

— Şi mănuşile, spuse doamna Baudu. E monstruos! A 
îndrăznit să creeze un raion special pentru mănuşi! Ieri, în 
timp ce treceam pe strada Neuve-Saint-Augustin, Quinette 
se afla în faţa uşii, avea un aer atât de trist, încât nu am 
vrut să o întreb cum îi merg afacerile. 

— Şi umbrelele, continuă Baudu. Asta-i culmea! Bourras e 
convins că Mouret a vrut pur şi simplu să-l înfunde; în 
sfârşit, ce legătură pot avea umbrelele cu stofele? Dar 
Bourras a rămas pe poziţii, nu se va lăsa înghiţit. Vom râde 
într-una din zilele astea. 

Vorbi şi de alţi neguţători, trecând în revistă întregul 
cartier. Câteodată, mai scăpa câte o mărturisire: dacă 
Vincard încerca să vândă, nu aveau decât să-şi facă cu toţii 
bagajele, căci Vincard era ca şobolanii care părăsesc casele 
când acestea se prăbuşesc. După care se dezminţea 
imediat, visa o alianţă, o înţelegere a micilor întreprinzători 
care să ţină piept gigantului. Un moment parcă ezită să 
vorbească despre el, agitându-şi mâinile, cu gura 
tremurândă de un tic nervos. În cele din urmă, se decise. 

— Până acum, eu nu am avut de ce să mă plâng. O, mi-a 
făcut rău, nenorocitul! Dar nu are decât stofe pentru dame, 
din acelea uşoare, pentru rochii, şi altele mai groase, 
pentru paltoane. Clienţii încă mai vin la mine pentru 


articole bărbătegşti, catifele de vânătoare, livrele13; fără să 
mai vorbim despre flanele şi moltoane, cu care îl întrec, 
pentru că am o gamă completă. Doar că mă tachinează, 
crede că-mi face sângele să clocotească, punând raionul de 
stofe chiar aici, în faţa mea. I-ai văzut vitrina, nu? 
Întotdeauna îşi pune acolo cele mai frumoase confecţii, în 
mijlocul unui ancadrament de postavuri, o adevărată 
paradă de saltimbanci pentru a agăța fetele. Pe legea mea 
de om cinstit! Aş roşi să folosesc astfel de metode. De mai 
bine de o sută de ani, Bătrânul Elbeuf este un magazin 
cunoscut şi nu are nevoie de un asemenea şiretlic pentru a 
atrage clienţi. Atât timp cât voi trăi, buticul va rămâne aşa 
cum l-am primit, cu cele patru mostre, la dreapta şi la 
stânga, nimic mai mult! 

Emoţia cuprinse întreaga familie. Genevieve îşi permise să 
ia cuvântul, după un moment de tăcere. 

— Clienţii noştri ne iubesc, tată. Trebuie să avem speranţă. 
Chiar astăzi au venit doamna Desforges şi doamna de 
Boves. Mâine o aştept pe doamna Marty pentru flanele. 

— Şi eu, exclamă Colomban, am primit ieri o comandă de 
la doamna Bourdelais. Este adevărat că mi-a vorbit despre 
stofa englezească de şeviot, cu cincizeci de sfanţi mai ieftină 
peste drum, adăugă el. 

— Şi să mai spui, murmură doamna Baudu cu vocea 
obosită, că am văzut casa asta mare pe când era cât o 
batistă de buzunar. Perfect, draga mea Denise, când 
Deleuze a fondat-o, avea o singură vitrină pe strada Neuve- 
Saint-Augustin, un adevărat dulap cu două fâşii de indian14 
înghesuite lângă trei bucăţi de calico15. Nici nu se putea 
învârti prin butic, atât era de mic. În acea perioadă, 
Bătrânul Elbeuf, care exista de mai bine de şaizeci de ani, 
era deja aşa cum îl vezi acum. Ah, toate s-au schimbat, şi s- 
au schimbat de-a binelea! 

Clătină din cap, iar cuvintele ei domoale spuneau povestea 
dramei acestei vieţi. Născută la Bătrânul Elbeuf, îl iubea 
până-n temelii, nu trăia decât pentru el şi prin el; altădată 


mândră de acest magazin, care era cel mai mare, cel mai 
bine aprovizionat din cartier, trăise această continuă 
suferinţă de a vedea crescând încetul cu încetul magazinul 
rival, la început demn de dispreţ, mai apoi egal ca 
importanţă, iar la urmă debordant şi ameninţător. Pentru ea 
era o rană încă deschisă, murea încet văzându-l pe Bătrânul 
Elbeutf umilit, trăia, ca şi el, prin forţa inerţiei, dar simţea că 
agonia buticului era în totalitate a ei şi că se va stinge odată 
cu el. 

Tăcerea domnea. Baudu bătea imnul retragerii cu vârful 
degetelor pe pânza ceruită. Încerca un sentiment de 
dezgust, aproape un regret pentru că se descărcase astfel. 
De altfel, în acest moment copleşitor, întreaga familie privea 
în gol, răscolită de amărăciunea poveştii sale. Niciodată 
norocul nu le surâse. Copiii crescuseră, averea era 
suficientă până când dintr-odată concurenţa adusese ruina. 
Şi mai era şi casa de la Rambouillet, casa de la ţară unde 
omul îşi făcea de mai bine de zece ani planuri de retragere, 
o ocazie, spunea el, o construcţie antică pe care trebuia să 
o repare continuu, pe care se decisese să o închirieze, şi ai 
cărei locatari nu-i plăteau nici un ban. Ultimele sale 
câştiguri se duseseră acolo, acesta fusese singurul său viciu 
în viaţa sa meticuloasă, în calitate de adept al vechilor 
obiceiuri. 

— Ei haide, declară el brusc, trebuie să lăsăm masa şi 
celorlalţi. Ce de vorbe fără sens! 

Se treziră parcă dintr-un vis. Lampa cu gaz pâlpâia în 
aerul mort şi înflăcărat al micii încăperi. Toţi se ridicară ca 
arşi, rupând tăcerea. Totuşi Pepe dormea atât de bine, încât 
fu întins pe nişte fâşii de molton. Jean, care căsca deja, se 
întoarse în uşa magazinului. 

— În concluzie, tu vei face ce vei dori, îi repetă din nou 
Baudu nepoatei sale. Noi ţi-am spus cum stau lucrurile, 
asta-i tot. Dar treburile tale sunt treburile tale. 

O fixa cu privirea, aşteptând un răspuns decisiv. Denise, pe 
care poveştile spuse o aprinseseră şi mai mult pentru La 


Paradisul femeilor, în loc să-i schimbe părerea, îşi păstră 
aerul liniştit şi blând, cu o voinţă încăpăţânată. Se mulţumi 
să răspundă: 

— Vom vedea, unchiule. 

Şi ceru permisiunea să se retragă împreună cu fraţii ei, 
pentru că erau foarte obosiţi cu toţii. Dar era abia ora şase, 
astfel că mai rămase puţin în magazin. Se înserase deja, 
strada era întunecată, umezită de o ploaie fină şi deasă, 
care cădea uşor încă de la apusul soarelui. Avu parte totuşi 
de o surpriză: câteva clipe fură de-ajuns, strada era plină 
de băltoace, firicele de apă sărată se scurgeau, noroiul 
dens, bătătorit, umplea trotuarele; în bătaia ploii nu se mai 
vedea decât defilarea confuză a umbrelelor, înghesuindu-se, 
deschizându-se, asemenea unor aripi sumbre, desfăcute în 
întuneric. La început, Denise se dădu un pas înapoi, 
cuprinsă de frig, cu inima strânsă şi intră în buticul prost 
luminat, oarecum lugubru la acea oră. Un suflu umed, 
răsuflarea bătrânului cartier, se răspândise pe stradă; 
părea că şirul de umbrele curgea până la tejghele, că 
pavajul cu noroiul şi băltoacele sale intra în magazin, după 
ce terminase de mucegăit parterul, alb de salpetru. Era un 
tablou al vechiului Paris umed, în care Denise tremura, 
scuturată de emoția neplăcută de a găsi marele oraş atât de 
glacial şi de urât. 

Dar de cealaltă parte a străzii, La Paradisul femeilor îşi 
aprindea lămpile cu gaz. lar ea se apropie, atrasă din nou şi 
parcă încălzită de acest cămin înflăcărat şi plin de lumină. 
Maşina răsufla încă în activitate, scoțând aburul cu un ultim 
huruit, în timp ce vânzătorii aranjau stofele, iar casierii 
adunau încasările. Prin geamurile palide de aburi, se 
întrezăreau luminiţe vagi mişunând, conturând un interior 
confuz, de uzină, îndărătul perdelei de ploaie care 
împânzea oraşul, această imagine pierdută, înceţoşată, se 
transforma într-un focar16 gigantic, în care se vedeau 
umbrele negre ale fochiştilor, pe fundalul focului roşu din 
cuptoare. Vitrinele dispăreau, nu se mai distingea decât 


neaua dantelelor a căror albeaţă strălucea în lumina unui 
şir de lămpi cu gaz; pe acest fundal de capelă, confecţiile 
prindeau viaţă, marele palton de catifea, ornat cu o 
frumoasă blană de vulpe argintie, contura profilul unei 
femei fără cap, ce alerga prin ploaie spre vreo petrecere în 
necunoscutul întunecat al Parisului. 

Denise, cedând seducţiei, ajunse până la uşă, fără a se 
sinchisi de picăturile de ploaie care o udau. La această oră 
din noapte, La Paradisul femeilor, strălucind ca un foc mare, 
sfârşi prin a o înghiţi cu totul. În marele oraş, negru şi tăcut 
sub ploaia deasă, în acest Paris pe care nu-l cunoştea, 
magazinul ardea ca un far şi părea singura lumină din oraş. 
Îşi vedea viitorul acolo, muncind pentru a-i creşte pe copii, 
visa, nici ea nu ştia ce, lucruri neştiute şi îndepărtate, care 
o făceau să tremure de teamă şi de dorinţă. Ideea acelei 
femei moarte în fundaţia clădirii îi reveni în minte; îi era 
frică, crezu că vede luminile sângerând; şi apoi, albeaţa 
dantelelor se linişti, o speranţă îi strânse inima, încărcată 
de o mare bucurie, în timp ce pulberea de apă plutitoare îi 
îngheţa mâinile şi-i calma oboseala călătoriei. 

— E Bourras, spuse o voce în spatele ei. 

Denise se înclină, îl observă pe Bourras, nemişcat în 
mijlocul străzii, în faţa vitrinei unde remarcase, de 
dimineaţă, construcţia ingenioasă făcută din umbrele şi 
bastoane. Bătrânul se strecură în umbră, pentru a-şi scălda 
ochii în această expunere triumfală; cu o privire plină de 
durere, părea să nu simtă ploaia care-i şiroia pe umeri, 
lovindu-i capul descoperit, peste părul alb. 

— E un prost, spuse el, o va păţi. 

Întorcându-se, Denise văzu din nou întreaga familie Baudu 
în spatele ei. În ciuda voinţei lor, la fel ca şi Bourras pe 
care-l credeau prost, reveneau mereu în faţa acestui 
spectacol care le sfărâma inimile. Sufereau de mânie. 
Genevieve, foarte palidă, constatase că tânărul Colomban 
privea, la mezanin, umbrele vânzătoarelor trecând prin faţa 


ferestrelor, iar în timp ce Baudu, sufocat de furie, intra 
înapoi în butic, doamnei Baudu îi dădură lacrimile în linişte. 

— Te vei duce mâine acolo, nu-i aşa? Sfârşi prin a spune 
unchiul, tulburat de nelinişte şi simțind de altfel că nepoata 
sa era deja cucerită ca toţi ceilalţi. 

Denise ezită, dar în cele din urmă, spuse: 

— Da, unchiule, dacă nu vă supără prea tare. 

Capitolul 2 

A doua zi, la şapte şi jumătate, Denise era în faţa 
Paradisului femeilor. Voia să se prezinte înainte de a-l duce 
pe Jean la viitorul patron, care locuia departe, la periferia 
Temple. Dar, conform obiceiurilor sale matinale, se grăbise 
prea tare să coboare: vânzătorii abia ajungeau la magazin; 
temându-se de ridicol, cuprinsă de timiditate, se duse să se 
plimbe puţin prin Piaţa Gaillon. 

Bătea un vânt rece care uscase deja pavajul. Pe toate 
străzile luminate de ziua ce abia începea, vânzătorii 
apăreau grăbiţi, plini de vioiciune, cu gulerele paltoanelor 
ridicate, cu mâinile în buzunare, surprinşi de acest prim 
semn al iernii. Majoritatea veneau singuri şi se îndreptau 
spre fundul magazinelor, fără să adreseze nici un cuvânt şi 
nici o privire colegilor care băteau pasul alături de ei; unii 
mergeau, câte doi sau chiar câte trei, ocupând aproape tot 
trotuarul; şi cu toţii, înainte de a intra în magazine, îşi 
aruncau cu aceleaşi gesturi ţigările în rigolă. 

Denise observă că mulţi dintre aceşti domni o priveau 
insistent în timp ce treceau pe lângă ea. Se ruşina şi mai 
tare şi nu mai avu puterea să-i urmeze, astfel că se decise 
să intre, la rândul ei, doar atunci când defilarea avea să 
înceteze, tulburată de ideea că ar putea fi înghesuită la uşă, 
în mijlocul acestor bărbaţi. Însă parada continua şi pentru a 
scăpa de privirile tuturor, făcu încet ocolul pieţei. Când se 
întoarse, găsi plantat în faţa Paradisului femeilor un băiat 
mare, livid şi dezordonat, care părea că, de un sfert de oră, 
aşteaptă ca şi ea. 


— Domnişoară, întrebă el, bâlbâindu-se, sunteţi una dintre 
vânzătoarele din magazin? 

Ea fusese atât de emoţionată la auzul cuvintelor acestui 
băiat, încât prima oară nu răspunse nimic. 

— Vedeţi dumneavoastră, zise el încurcându-se şi mai tare, 
aş vrea să văd dacă nu mă pot angaja şi pe mine, iar 
dumneavoastră aţi fi putut să mă ajutaţi cu vreo informaţie. 

EI era la fel de timid ca şi ea, riscase să o abordeze, pentru 
că o văzuse la fel de sfioasă ca şi el. 

— V-aş fi ajutat cu plăcere, răspunse ea în cele din urmă. 
Dar nu ştiu mai multe decât dumneavoastră, şi eu sunt aici 
pentru prima oară. 

— A, foarte bine, spuse el complet dezorientat. 

Amândoi roşiră puternic, timidităţile lor se întâlniră pentru 
o clipă faţă în faţă, înduioşate oarecum de înfrăţirea 
situaţiilor lor, fără a îndrăzni totuşi să-şi ureze succes. Şi- 
apoi, cum nu mai spuseră niciunul nimic şi cum începuseră 
să fie din ce în mai jenaţi, se îndepărtară timid, şi se puseră 
din nou în aşteptare, fiecare în partea lui, la câţiva paşi unul 
de celălalt. 

Vânzătorii continuau să intre în magazin. Acum, Denise le 
auzea glumele, când treceau pe lângă ea, aruncându-i câte 
o privire piezişă. Tulburarea ei creştea tot mai mult, astfel 
că se decise să facă o plimbare de jumătate de oră prin 
cartier, când vederea unui tânăr, ce tocmai ieşea de pe 
strada Port-Mahon, o mai opri încă un minut. În mod 
evident, trebuia să fie un şef de raion, căci toţi vânzătorii îl 
salutară. Era înalt, cu pielea albă şi barba foarte îngrijită; 
avea ochii de o strălucire pierdută, o blândeţe de catifea, pe 
care-i fixă o clipă asupra ei, în momentul în care traversa 
piaţa. El intrase deja în magazin, oarecum indiferent, în 
timp ce ea rămase împietrită, bulversată de această privire, 
străbătută de o emoție unică, mai degrabă copleşitoare 
decât fermecată. Hotărât lucru, o cuprinse teama, astfel că 
începu să coboare încet pe strada Gaillon, apoi pe strada 
Saint-Roch, aşteptând să-şi recapete curajul. 


El era mai mult decât un simplu şef de raion, era Octave 
Mouret în persoană. Nu dormise în acea noapte, căci după 
ce ieşise de la o serată dată de un agent de schimb, cinase 
cu un prieten şi două femei, agăţate în culisele unui mic 
teatru. Paltonul său încheiat cu nasturi îi ascundea 
costumul şi cravata albe. Vesel, urcă la el, se spălă pe faţă, 
îşi schimbă hainele; când se aşeză în faţa biroului său, în 
cabinetul de la mezanin, era serios, agil, pielea proaspătă, 
gata de treabă, ca şi cum ar fi dormit zece ore. Cabinetul, 
vast, cu mobilă de stejar, îmbrăcată în rips17 verde, avea ca 
singur ornament un portret al doamnei Hedouin despre 
care încă mai vorbea întregul cartier. De când murise, 
Octave îi păstra vie amintirea, se arăta foarte recunoscător, 
în memoria ei, averii cu care-l copleşise ea în urma 
căsătoriei. Astfel că, înainte de a începe să semneze 
contractele aşezate pe sugativă, îi adresă tabloului un 
zâmbet de om fericit. Nu se întorcea mereu să lucreze în 
faţa ei după escapadele sale de tânăr văduv, la părăsirea 
alcovurilor unde îl ademenea nevoia plăcerilor trupeşti? 

Cineva bătu la uşă şi, fără să aştepte vreun răspuns, îşi 
făcu apariţia un tânăr înalt şi zvelt, cu buzele subţiri, cu 
nasul ascuţit, foarte îngrijit de altfel, cu părul său neted, 
brăzdat deja de şuviţe grizonate. Mouret îşi ridică privirea 
şi continuând să semneze, spuse: 

— Ai dormit bine, Bourdoncle? 

— Foarte bine, mulţumesc, răspunse tânărul, care mergea 
cu paşi mărunți, simțindu-se ca acasă. 

Bourdoncle, fiu al unui fermier sărac din împrejurimile 
Limonges-ului, îşi începuse cariera la Paradisul femeilor în 
acelaşi timp cu Mouret, pe vremea când magazinul ocupa 
colţul pieţei Gaillon. Foarte inteligent, foarte activ, părea 
atunci să-l suplinească foarte uşor pe tovarăşul său, mai 
puţin serios şi care încerca tot soiul de escapade, trăind 
într-o continuă dezordine, în relaţii cu femei de o morală 
îndoielnică; însă nu avea acea lovitură de geniu a 
provensalului înflăcărat, nici îndrăzneala acestuia, nici 


farmecul său victorios. De altfel, urmându-şi instinctul de 
om înţelept, se supuse acestuia, ascultându-l, fără luptă, 
încă de la început. Când Mouret îi sfătuise pe vânzătorii săi 
să-şi investească banii în magazin, Bourdoncle fu unul 
dintre primii care se supuseră, încredinţându-i chiar şi 
moştenirea neaşteptată a unei mătuşi; încetul cu încetul, 
după ce trecuse prin toate etapele, vânzător, apoi secund, 
apoi şef de tejghea la raionul de mătăsuri, devenise unul 
dintre consilierii patronului, cel mai îndrăgit şi cel mai 
ascultat, unul dintre cei şase interesaţi să-l ajute pe acesta 
să conducă La Paradisul femeilor, în genul unui consiliu de 
miniştri supus unui rege absolut. Fiecare dintre aceştia 
supraveghea un anume departament. Bourdoncile era 
însărcinat cu supravegherea generală. 

— Şi dumneavoastră, continuă el pe un ton familiar, aţi 
dormit bine? 

Când Mouret îi răspunse că nici măcar nu se culcase, 
acesta clătină din cap şi murmură: 

— Igienă necorespunzătoare. 

— Şi de ce, mă rog? Întrebă celălalt cu veselie. Sunt mai 
puţin obosit decât dumneata, dragul meu. Ai ochii umflaţi 
de somn, te simţi greoi, ca să fim sinceri. Distrează-te şi tu 
puţin, asta îţi va mai deschide ochii. 

Mereu aceeaşi dispută amicală. La început, Bourdoncle îi 
alungase amantele, deoarece, spunea el, nu-l lăsau să 
doarmă. Acum, se ocupa să dispreţuiască femeile, 
exceptând fără îndoială întâlnirile despre care nu vorbea 
niciodată, atât de puţin loc aveau acestea în viaţa lui, 
mulţumindu-se să exploateze clientele magazinului, cu un 
mare dezgust pentru frivolitatea lor de a se ruina pentru 
nişte cârpe idioate. Dimpotrivă, Mouret trăia un adevărat 
extaz, rămânând în faţa femeilor de-a dreptul fermecat şi 
plin de tandreţe, cucerit mereu de noi iubiri; iar loviturile 
sale de amor erau ca o reclamă la mărfurile sale, s-ar fi 
putut spune că învăluia sexul slab cu aceleaşi mângăieri, 
pentru a-l zăpăci mai uşor şi a-l păstra după bunul său plac. 


— Am văzut-o pe doamna Desforges în noaptea asta, 
continuă el. Era de-a dreptul delicioasă la bal. 

— Nu cu dânsa aţi cinat după aceea? Întrebă asociatul. 

Mouret păru surprins. 

— Ei, asta-i bună! E o doamnă cinstită, dragul meu! Nu, 
am cinat cu Heloise, micuța de la teatru. Proastă ca o gâscă, 
dar atât de amuzantă! 

Mai luă încă un teanc de contracte şi continuă să semneze. 
Bourdoncle mergea cu paşi mărunți. Aruncă o privire în 
strada Neuve-Saint-Augustin, prin golurile mari ale 
ferestrei, şi apoi se întoarse spunând: 

— Ştiţi că se vor răzbuna. 

— Cine? Întrebă Mouret, căruia părea să-i scape sensul 
conversaţiei. 

— Păi, femeile. 

Se înveseli şi mai mult, afişând un aer de adoraţie 
senzuală. 

Ridicând din umeri, păru să spună că le azvârle pe toate la 
gunoi, ca pe nişte saci goi, în ziua în care vor pretinde că l- 
au ajutat să-şi clădească averea. Bourdoncle, încăpățânat, 
repetă pe un ton rece: 

— Se vor răzbuna. Va fi una care le va răzbuna pe toate, 
asta e fatalitatea. 

— N-ai nici o teamă! Strigă Mouret, exagerându-şi tonul 
provensal. Fiinţa asta nu s-a născut încă, dragul meu 
prieten. Şi dacă va veni, atunci. 

Îşi ridică tocul, îl flutură în aer, îl fixă în gol, ca şi cum ar fi 
vrut să străpungă cu un cuţit o inimă invizibilă. Asociatul îşi 
reluă mersul, înclinându-se ca de obicei în faţa superiorității 
patronului, al cărui geniu îl dezorienta uneori. El, atât de 
categoric, atât de logic, lipsit de pasiune, fără a se gândi 
măcar o clipă la o posibilă ruină, era cel mai în măsură să 
înţeleagă latura feminină a succesului, iar Parisul i se 
dăruia într-o îmbrăţişare celui mai îndrăzneţ. 

Tăcerea domnea. Nu se auzea decât peniţa lui Mouret. 
Mai apoi, la întrebările scurte puse de acesta, Bourdoncle îi 


furniza informaţii cu privire la punerea în vânzare a 
produselor de iarnă, care trebuia să înceapă de luni. Era o 
problemă foarte importantă, iar magazinul îşi juca norocul. 
Zvonurile din cartier aveau un sâmbure de adevăr, Mouret 
risca speculând cu atâta nonşalanţă şi cu atâta nevoie de 
succes, încât totul părea să cadă în jurul său. Voia să dea un 
nou sens negoţului, o fantastică aparenţă comercială, care 
altădată o neliniştise pe doamna Hedouin şi care, încă şi 
astăzi, în ciuda primelor reuşite, îi surprindea pe interesaţi. 
Patronul era adesea blamat că vrea să avanseze prea 
repede; era acuzat că mărise prea mult magazinul, înainte 
de a se putea baza pe o creştere proporţională a clientelei; 
tremurau cu toţii văzându-l mizând întreaga avere la acest 
joc de cărţi, umplând tejghelele cu grămezile de mărfuri, 
fără a păstra măcar un ban de rezervă. Aşadar, pentru 
această nouă acţiune de punere în vânzare a produselor de 
iarnă, după toate plăţile făcute zidarilor, întregul capital era 
descoperit: era încă o dată o problemă de viaţă şi de 
moarte. Iar el, în mijlocul acestei îngrijorări, îşi păstra o 
vioiciune triumfătoare, o certitudine de milioane, a unui om 
adorat de femei şi care nu poate fi trădat. Când Bourdoncle 
îşi permise să-i împărtăşească temerile sale privind 
dezvoltarea exagerată a raioanelor a căror cifră de afaceri 
era îndoielnică, Mouret îi oferi un răspuns însoţit de un 
zâmbet de încredere: 

— Ei haide, dragul meu, magazinul e încă mic! Bourdoncle 
fu de-a dreptul uluit, cuprins de o groază pe care nu şi-o 
mai putu ascunde. Magazinul era încă prea mic! Un 
magazin de mărfuri care avea nouăsprezece raioane şi care 
număra patru sute trei angajaţi! 

— Fără îndoială, spuse Mouret, vom fi nevoiţi să-l mărim în 
următoarele optsprezece luni. M-am gândit foarte serios la 
asta. În noaptea asta, doamna Desforges mi-a promis că 
mâine voi întâlni la ea o persoană foarte importantă. În 
sfârşit, vom discuta despre asta când va fi bătut în cuie. 


Terminând de semnat contractele, se ridică şi-l bătu 
prieteneşte pe umăr pe asociatul său, care abia reuşea să-şi 
revină din surpriză. Această teamă a oamenilor prudenţi 
din jurul său îl amuza. Într-unul din accesele sale de 
francheţe bruscă, cu care îşi surprindea uneori apropiații, 
declarase că era mai evreu decât toţi evreii din lume: 
semăna cu tatăl său, atât fizic, cât şi moral, căci ştia foarte 
bine care era valoarea banului; şi dacă moştenea de la 
mama sa această fantezie nervoasă, nu era decât cel mai 
clar exemplu al norocului său, căci simţea forţa invincibilă 
graţie căreia putea să încerce orice. 

— Ştiţi bine că vă vom urma până la capăt, sfârşi prin a 
spune Bourdoncle. 

În acel moment, înainte de a cobori în magazin pentru a 
face ocolul zilnic, consultară împreună ultimele detalii. 
Cercetară specimenul unui mic bonier cu spirală pe care 
Mouret tocmai îl inventase pentru registrul de casă. Acesta 
din urmă remarcase că mărfurile demodate erau cu atât 
mai repede vândute cu cât comisionul plătit vânzătorilor 
era mai mare, luând astfel naştere o nouă metodă de negoţ. 
De aici înainte, îşi plătea angajaţii la vânzarea întregii 
mărfi, le oferea un procent chiar şi pe cel mai mic capăt de 
stofă, pe cel mai mic obiect vândut de ei: metoda bulversase 
comerţul de mărfuri, care crea între vânzători un adevărat 
câmp de bătălie pentru supravieţuire, spre profitul 
patronului. Această luptă devenise în mâinile sale formula 
prielnică, un principiu de organizare pe care-l folosea 
constant. Ceda în faţa pasiunilor, îşi punea mintea la lucru, 
îi lăsa pe cei mari să-i domine pe cei mici, profitând de 
această luptă de interese. Specimenul de caiet fu aprobat: 
în partea de sus, la cotor, pe partea detaşabilă, se afla 
indicele raionului şi numărul vânzătorului; apoi, repetate în 
mod egal în ambele părţi, erau coloane pentru metraj, 
numele articolului, preţurile; vânzătorul trebuia doar să 
semneze nota, înainte de a o trimite la casier. Astfel, 
controlul era mult mai uşor de realizat, era suficientă 


adunarea notelor trimise spre casierie, cu chitanţele 
rămase la cotor în mâinile vânzătorilor, în fiecare 
săptămână, aceştia din urmă îşi primeau procentele şi 
comisionul fără nici o eroare. 

— Nu vom mai fi furaţi, observă Bourdoncle satisfăcut. Aţi 
avut o idee extraordinară. 

— Şi m-am mai gândit la ceva azi-noapte, explică Mouret. 
Da, dragul meu, aseară, la cină. Vreau să le dau angajaţilor 
de la contabilitate o mică primă, pentru fiecare greşeală pe 
care o descoperă în notele de încasare, după colaţionarea 
acestora. Înţelegeţi că vom fi siguri de acum înainte că nu 
vor scăpa nici măcar una singură, pe care mai degrabă o 
vor inventa. 

Începu să râdă, în timp ce Bourdoncle îl privea cu un aer 
admirativ. Această nouă aplicare a luptei pentru existenţă îl 
încânta, avea fler pentru metodele administrative, visa să 
reorganizeze magazinul astfel încât să exploateze 
interesele altora, pentru satisfacerea completă şi liniştită a 
propriilor interese. Când vrem să-i facem pe oameni să dea 
tot ce au mai bun, spunea el adesea, şi chiar să scoatem de 
la ei puţină onestitate, trebuie mai întâi să le cunoaştem 
nevoile. 

— Ei bine, să coborâm, continuă Mouret. Trebuie să ne 
ocupăm de această nouă vânzare. Mătasea a venit de ieri, 
nu-i aşa, iar Bouthermont ar trebui să fie la recepţie. 

Bourdoncle îl urmă. Recepţia se afla la subsol, pe strada 
Neuve-Saint-Augustin. Aici, la baza trotuarului, se 
deschidea un gol vitrat unde camioanele îşi descărcau 
mărfurile. Acestea erau cântărite, apoi urcate pe o bandă 
rapidă, lustruită de baloţii şi lăzile de marfă. Toate mărfurile 
intrau pe această trapă larg deschisă: era o îngrămădeală 
continuă, o cascadă de stofe cădea în valuri ca un susur de 
apă. În perioadele cu multe vânzări, era în subsol un du-te- 
vino nesfârşit, mătase de la fabricile din Lyon, lenaj de la 
fabricile din Anglia, pânzele de Flandra, calicourile de 
Alsacia, indienele de Rouen; uneori, camioanele trebuiau să 


stea la coadă; pachetele curgeau, făcând un zgomot surd 
când ajungeau jos, ca nişte pietre aruncate într-o apă 
adâncă. 

În timp ce trecea, Mouret se opri o clipă în faţa pantei de 
descărcare. Aceasta funcţiona, şiruri de lăzi coborau, fără 
să se vadă mâinile oamenilor care le împingeau de sus; 
păreau că se năpustesc singure, curgând în ploaie dintr-o 
sursă superioară. Apoi, apărură baloţii, rostogolindu-se ca 
nişte pietre. Mouret privea fără să spună un cuvânt. Dar în 
ochii săi senini, acest potop de mărfuri care ajungea la el, 
acest val de milioane de franci, aprinse o flacără. Această 
varietate de mărfuri avea de gând să o distribuie în cele 
patru colţuri ale Parisului. Nu deschise gura, ci îşi continuă 
inspecția. 

O echipă de oameni primeau pachetele, în timp ce alţii 
deschideau lăzile şi baloţii, în prezenţa şefilor de raioane. O 
agitaţie ca de şantier umplea această încăpere ca o peşteră, 
acest subsol ai cărui stâlpi de metal susțineau boitele şi ai 
cărui pereţi goi erau cimentaţi. 

— Aţi primit tot, Bouthemont? Întrebă Mouret, apropiindu- 
se de tânărul cu umerii puternici, pregătit să verifice 
conţinutul lăzilor. 

Şeful de raion consultă factura dintr-o privire, în picioare, 
în faţa unei mari tejghele, pe care unul dintre vânzătorii săi 
aşeza una câte una bucăţile de mătase pe care le scotea din 
ladă. În spatele lor, se aliniau alte tejghele, pline de 
asemenea de mărfuri, pe care o mică armată de vânzători 
le examinau. O debandadă generală, o adevărată nebunie 
de stofe, analizate, întoarse şi marcate, în mijlocul 
zgomotului puternic de voci. 

Bouthemont, care era cunoscut la postul său, avea o faţă 
rotundă, bonomă, cu o barbă neagră ca de cerneală şi nişte 
frumoşi ochi căprui. Născut la Montpellier, chefliu, gălăgios, 
era mediocru ca vânzător; dar pentru cumpărare, nu exista 
unul mai bun. Trimis la Paris de tatăl său, care avea acolo 
un magazin de mărfuri, refuzase categoric să se mai 


întoarcă la ţară, când bătrânul îşi spuse că băiatul său ştia 
deja destul încât să-i preia negoţul; de atunci, o rivalitate 
puternică se înfiripă între tată şi fiu, primul dedicat 
comerţului său provincial, indignat să vadă că un simplu 
vânzător câştigă de trei ori mai mult decât el, iar al doilea 
luând în derâdere rutina bătrânului, se lăuda cu câştigurile 
sale, tulburând magazinul de fiecare dată când trecea pe 
acolo. Ca şi ceilalţi şefi de tejghea, şi acesta câştiga pe lângă 
cei trei mii de franci de salariu fix, un procent din vânzări. 
Montpellier, surprins şi respectuos, repeta că fiul lui 
Bouthemont câştigase anul trecut aproape cincisprezece 
mii de franci, şi acesta nu era decât începutul, oamenii îi 
preziceau tatălui exasperat al tânărului că cifra avea să mai 
crească încă. 

Totuşi Bourdoncle luase una dintre bucăţile de mătase pe 
care o examina cu aerul atent al unui om competent. Era o 
tafta cu margine albastră şi argintie, faimoasa Paris- 
Bonheur cu care Mouret intenţiona să dea lovitura. 

— Este într-adevăr de foarte bună calitate, murmură 
asociatul. 

— Este mai degrabă de efect, spuse Bouthemont. Numai 
Demonteuil poate să ne fabrice aşa ceva. În ultima mea 
călătorie, când m-am certat cu Gaujean, acesta voia să 
cumpere o sută de măsuri din acest model, dar cerea 
douăzeci şi cinci de centime în plus la metru. 

Aproape în fiecare lună, Bouthemont mergea la fabrică, 
trăind câteva zile la Lyon, locuind în cele mai bune hoteluri, 
având ordin de a trata fabricanţii cu punga de bani. De 
altfel, beneficia de o libertate absolută, cumpărând după 
bunul plac, doar că în fiecare an creştea, într-o proporţie 
fixată dinainte, cifra afacerilor raionului său, şi tocmai din 
această creştere îşi lua procentul său. Pe scurt, situaţia sa 
la Paradisul femeilor, ca de altfel cea a tuturor şefilor, 
colegilor săi, era cea a unui comerciant special, într-un 
ansamblu de diverse negoţuri, un fel de vast oraş comercial. 


— Aşadar, s-a hotărât, continuă el, îl vom marca la preţul 
de 5,6 franci. Ştiţi că e abia preţul de cumpărare. 

— Da! Da, 5,6 franci, spuse cu vioiciune Mouret, şi dacă aş 
fi singur, l-aş da în pierdere. 

Şeful de raion râse cu putere. 

— O, eu nu cer mai mult. Asta va tripla vânzările, şi cum 
singurul meu interes este de a avea încasări cât mai mari. 

Dar Bourdoncle îşi păstrase seriozitatea, cu buzele 
strânse. El îşi câştiga procentul din încasările totale, astfel 
că nu era în interesul lui să scadă preţurile. Oricum, 
controlul său consta în supravegherea marcării pentru ca 
Bouthemont, cedând singurului său scop de a creşte cifra 
de vânzare, să nu vândă cu încasări prea mici. Pe de altă 
parte, era cuprins de vechile sale temeri în faţa 
combinațiilor de reclamă care îi scăpau, îndrăzni să-şi arate 
disprețul, spunând: 

— Dacă-l vindem la cinci franci şi şaizeci, este ca şi cum îl 
vindem în pierdere, pentru că va trebui să ne scoatem 
cheltuielile care sunt destul de mari. Se vinde peste tot la 
şapte franci. 

Mouret se supără imediat. Pipăi mătasea şi strigă pe un 
ton nervos: 

— Ştiu, din acest motiv vreau să le fac acest cadou 
clientelor noastre. Într-adevăr, dragul meu, nu veţi avea 
niciodată simţul femeii. Înţelegeţi deci că ele vor cu orice 
preţ această mătase! 

— Fără îndoială, îl întrerupse asociatul său care se 
încăpăţâna, şi cu cât vor cumpăra mai mult, cu atât vom 
pierde mai mult. 

— Vom pierde câteva centime pe fiecare articol, zic eu. Şi 
apoi? Soarta ne va surâde, dacă vom atrage toate femeile şi 
dacă le vom face pe plac, vor fi seduse, înnebunite în faţa 
grămezilor de mărfuri şi-şi vor goli portofelele fără să se 
mai gândească! Totul, dragul meu, este să le aprinzi, şi 
pentru asta este nevoie de un articol care să flateze, să facă 
valuri. Şi apoi, vom putea vinde celelalte articole la fel de 


scump ca pretutindeni, ele vor crede că plătesc la noi cel 
mai bun preţ. De exemplu, taftaua noastră Cuir-d'or de 
şapte franci şi cincizeci, care se vinde peste tot la acest 
preţ, va trece de asemenea ca o afacere bună şi va fi 
suficientă pentru a acoperi pierderea celei Paris-Bonheur. 
Veţi vedea, veţi vedea că am dreptate! Devenea elocvent. 

— Înţelegeţi? Vreau ca în opt zile taftaua Paris-Bonheur să 
revoluţioneze piaţa. Este lovitura noastră de graţie, este 
cea care ne va salva şi ne va lansa. Nu se va vorbi decât 
despre ea, țesătura albastră şi argintie va fi cunoscută de la 
un capăt la celălalt al Franţei. Şi veţi vedea lacrimile 
furioase ale concurenţilor noştri. Micul comerţ va mai 
pierde astfel o aripă. Îi vom înmormânta pe toţi aceşti 
vânzători de brocart18 care-şi târăsc reumatismele în 
peşterile lor! 

În jurul patronului, vânzătorii care verificau mărfurile 
primite ascultau zâmbind. Îi făcea plăcere să vorbească şi 
mai ales să aibă dreptate. Bourdoncle cedă din nou. Însă o 
ladă se golise, iar doi oameni începuseră să o deschidă pe a 
doua. 

— Totuşi fabricile nu râd! Spuse atunci Bouthemont. La 
Lyon sunt foarte furioşi pe dumneavoastră, pretind că 
afacerile acestea îi ruinează. Ştiţi că Gaujean mi-a declarat 
război pe faţă? Da, a jurat că va prefera să dea credite pe 
perioade îndelungate micilor întreprinzători decât să-mi 
accepte preţurile. 

Mouret dădu din umeri. 

— Dacă Gaujean nu e rezonabil, răspunse el, Gaujean va 
rămâne în urmă. De ce plâng? Îi plătim pe loc, cumpărăm 
tot ce fabrică, este mai bine să lucreze mai puţin la un preţ 
bun. Şi, de altfel, este suficient ca publicul să profite. 

Vânzătorii goleau a doua ladă, în timp ce Bouthemont 
începuse să bifeze mărfurile consultând factura. Un alt 
vânzător, la capătul tejghelei, le marca mai apoi cu cifre 
cunoscute şi odată verificarea terminată, factura semnată 
de şeful de raion trebuia dusă la casieria centrală. Mouret 


privi încă o clipă această muncă, această activitate de 
despachetare care ameninţa să înghită subsolul; după care, 
fără să mai adauge vreun cuvânt, cu aerul unui căpitan 
satisfăcut de trupele sale, se îndepărtă, urmat de 
Bourdoncle. 

Cei doi traversară subsolul cu paşi mărunți. Deschiderile 
aflate din loc în loc aduceau o lumină palidă; în colţurile 
întunecate, de-a lungul coridoarelor strâmte, lămpile cu gaz 
ardeau continuu. În aceste coridoare se aflau rezervele, 
pivnițe barate de palisade, unde fiecare raion aduna 
articolele care erau în plus. Patronul aruncă o privire şi 
caloriferului care trebuia pornit luni pentru prima oară şi 
micului loc al pompierilor, unde se afla un contor gigantic, 
închis într-o cuşcă de fier. La stânga, pe partea cu Piaţa 
Gaillon, se aflau bucătăria şi sala de mese, foste pivnițe 
transformate în mici încăperi. În sfârşit, la celălalt capăt al 
subsolului, Mouret ajunse la departamentul de livrări. 
Pachetele pe care clientele nu le luau cu ele erau aduse aici, 
împărţite pe mese, clasate în compartimentele 
corespunzătoare fiecărui cartier din Paris; pe o scară largă 
care dădea fix în faţa magazinului La Bătrânul Elbeuf, erau 
aşezate în maşinile care staţionau lângă trotuar. În mersul 
mecanic al Paradisului femeilor, scara din strada 
Michodiere arunca fără odihnă mărfurile înghiţite de banda 
din strada Neuve-Saint-Augustin, după ce acestea 
trecuseră prin angrenajele tejghelelor. 

— Campion, îi spuse Mouret şefului de la livrări, un fost 
sergent, cu o figură trasă, de ce aceste şase cearşafuri 
cumpărate ieri de o doamnă în jurul orei două, nu i-au fost 
duse acasă aseară? 

— Unde locuieşte doamna? 

— Strada Rivoli, colţ cu strada d'Alger. Doamna Desforges. 
La această oră matinală, mesele de triaj erau goale, iar în 
compartimente mai erau doar câteva pachete rămase din 
ajun. În timp ce Campion scotocea printre pachete, după ce 
consultase un registru, Bourdoncle îl privea pe Mouret, 


gândindu-se că acest drac de om le ştia pe toate, se ocupa 
de toate, chiar şi la mesele de la restaurant şi în alcovurile 
amantelor. În sfârşit, şeful de la livrări descoperi greşeala: 
casieria dăduse un număr eronat, iar pachetul fusese trimis 
înapoi. 

— Ce casă a eliberat asta? Întrebă Mouret. Ei? Parcă 
ziceai că 10. 

Şi, întorcându-se spre asociatul său, spuse: 

— La casa 10 e Albert, nu-i aşa? Să mergem să-i spunem 
vreo două. 

Dar înainte de a face ocolul magazinului, voi să urce la 
serviciul de expedieri, care ocupa mai multe încăperi de la 
etajul doi. Aici veneau toate comenzile din provincie şi din 
străinătate; în fiecare dimineaţă, Mouret mergea acolo 
pentru a verifica toată corespondenţa. De doi ani, această 
corespondenţă creştea cu fiecare zi. Departamentul, care 
numărase iniţial vreo zece angajaţi, avea nevoie acum de 
mai mult de treizeci. Unii deschideau scrisorile, alţii le 
citeau, la două capete ale aceleiaşi mese; unii le clasau, 
dând fiecărei scrisori un număr de ordine care se repeta 
într-un registru; după ce scrisorile erau distribuite 
diverselor raioane şi acestea adunau articolele solicitate, 
care erau aşezate în dulapuri în funcţie de numărul lor de 
ordine. Nu mai rămânea decât să fie verificate şi să fie 
ambalate, într-o cameră vecină, unde o echipă de muncitori 
băteau cuie şi legau cu sfoară cât era ziua de lungă. 

Mouret puse întrebarea sa obişnuită: 

— Câte scrisori avem în dimineaţa asta, Levasseur? 

— Cinci sute treizeci şi patru, domnule, răspunse şeful de 
serviciu. După punerea în vânzare de luni, mi-e teamă că nu 
vom face faţă. leri, abia am reuşit să terminăm. 

Bourdoncle clătină din cap cu satisfacţie. Nu se baza pe 
cinci sute treizeci şi patru de scrisori pentru marţi. În jurul 
mesei, angajaţii tâiau şi citeau cu un zgomot continuu de 
hârtie şifonată, în timp ce, în faţa dulapurilor, începuse 
învălmăşeala articolelor. Era unul dintre cele mai 


complicate şi mai importante servicii din magazin: se lucra 
într-o continuă febră, căci exista regula ca articolele 
comandate dimineaţa să fie expediate până la lăsarea serii. 

— Vi se vor da oamenii de care aveţi nevoie, Levasseur, 
răspunse Mouret, care constatase dintr-o singură privire 
bunul mers al lucrurilor. Ştiţi bine că atunci când este de 
lucru nu refuzăm oamenii. 

Sus, la ultimul etaj, chiar sub acoperiş, erau încăperile 
unde dormeau vânzătoarele. Aici se hotări să coboare şi 
intră în corpul central, aflat chiar lângă biroul său. Era o 
cameră închisă de un geam cu un ghişeu de alamă, în care 
se putea observa o enormă casă de bani fixată în perete. 
Doi casieri adunau aici încasările pe care în fiecare seară le 
aducea Lhomme, primul casier de la vânzări, după care se 
plăteau cheltuielile, producătorii, personalul, întreaga lume 
ce trăia în magazin. Casieria comunica şi cu o cameră 
mobilată cu mucavale verzi, unde zece angajaţi verificau 
facturile. Apoi mai urma un birou, cel al defalcărilor: şase 
tineri, aplecaţi asupra unor pupitre negre, având în spate o 
întreagă colecţie de registre, opreau procentele 
vânzătorilor, colaţionând notele de debit. Acest serviciu, 
destul de nou, nu funcţiona însă prea bine. 

Mouret şi Bourdoncle traversară casieria şi biroul de 
verificări. Când intrară în celălalt birou, tinerii care râdeau 
şi vorbeau fuseseră extrem de surprinşi. Atunci, Mouret, 
fără a-i dojeni, le explică sistemul primei pe care se gândise 
să le-o plătească pentru fiecare greşeală descoperită în 
notele de debit; când ieşi, angajaţii, încetând să mai râdă, 
parcă loviți, se puseră cu înflăcărare pe treabă, căutând 
eventualele greşeli. 

La parterul magazinului, Mouret se îndreptă direct spre 
casa 10, unde Albert Lhomme îşi lustruia unghiile, 
aşteptând clientela. Se vorbea în mod curent despre 
„dinastia Lhomme” de când doamna Aurelie, şefa de la 
confecţii, după ce-şi pusese soţul pe postul de prim-casier, 
reuşise să obţină o casă şi pentru fiul ei, un băiat mare, 


palid şi vicios, care nu putea să-şi găsească locul niciunde şi 
care-i făcea doar probleme. Dar în faţa tânărului, Mouret se 
ascundea: îi era silă să facă pe polițistul, astfel că-şi păstra, 
din bun simţ şi tactică, rolul de zeu amabil. Îl atinse uşor cu 
cotul pe Bourdoncle, omul cifrelor, pe care-l însărcina de 
obicei cu execuțiile. 

— Domnule Albert, spuse acesta din urmă pe un ton sever, 
aţi greşit din nou o adresă şi pachetul s-a întors. Este de 
neiertat! 

Casierul crezu că trebuie să se apere şi-l chemă ca martor 
pe băiatul care făcuse pachetul. Acesta, pe nume Joseph, 
aparţinea şi el dinastiei Lhomme, fiind frate de lapte cu 
Albert, şi-şi datora locul influenţei doamnei Aurelie. Cum 
tânărul voia ca acesta să spună că eroarea fusese din vina 
clientei, se bâlbâi, răsucindu-şi barba care-i alungea faţa 
rotundă, zbătându-se între conştiinţa de fost militar şi 
gratitudinea protectorilor săi. 

— Lăsaţi-l pe Joseph în pace, strigă Bourdoncle, şi nu mai 
spuneţi nimic în plus. A, sunteţi norocos că respectăm 
serviciile de bună calitate ale mamei dumneavoastră. 

Dar în acel moment L.homme veni în fugă mare. De la 
pupitrul său, aflat chiar lângă uşă, zărea cu uşurinţă casa 
fiului său, care era la raionul de mănuşi. Alb la faţă, 
mergând greoi din pricina vieţii sale sedentare, avea o 
figură blândă, ştearsă, uzată parcă de imaginea banilor pe 
care nu înceta să-i numere. Braţul său amputat nu-l jena 
deloc în această meserie şi unii mergeau din pură 
curiozitate să-l vadă cum verifică încasările, atât de 
impresionant alunecau monedele şi cecurile în mâna lui 
stângă, singura întreagă. Fiu al unui perceptor din Chablis, 
ajunsese la Paris în calitate de copist, la un neguţător din 
Port-aux-Vins. Locuind pe strada Cuvier, se căsătorise cu 
fiica portarului, croitor alsacian; din acea zi, fusese supus 
soţiei sale, ale cărei aptitudini comerciale îi impuneau un 
mare respect. Ea câştiga mai bine de douăsprezece mii de 
franci din confecţii, în timp ce el abia dacă ajungea la cinci 


mii de franci din salarii fixe. Respectul pentru o femeie care 
aducea astfel de sume în casă ajunse până la fiul acesteia, 
care era doaralei. 

— Ce e? Murmură el. Albert a greşit? 

În acel moment, după obiceiul său, Mouret intră în scenă 
jucând rolul prinţului cel bun. Când Bourdoncle se făcea 
temut, lui îi creştea popularitatea. 

— O prostie, murmură el. Dragul meu Lhomme, Albert al 
dumneavoastră este un ameţit care ar trebuie să ia 
exemplul dumneavoastră. 

Apoi schimbând discuţia, se arătă şi mai amabil: 

— Şi concertul de ieri? Aţi avut un loc bun? 

Bătrânul casier roşi imediat. Nu avea decât un singur 
viciu, muzica, un viciu secret pe care şi-l satisfăcea singur, 
bântuind teatrele, concertele, audițiile; în ciuda braţului 
său amputat, cânta la corn19, graţie unui sistem ingenios 
de cleme; şi cum doamna Lhomme detesta zgomotul, îşi 
învelea seara instrumentul în postav, fermecat până la extaz 
de sunetele mute pe care le scotea. În mijlocul debandadei 
forţate a căminului lor, îşi crease din muzică un spaţiu 
propriu. În afară de acest viciu, mai exista şi casieria, şi 
altceva nimic, exceptând admiraţia pentru soţia lui. 

— Foarte bun loc, răspunse el cu ochii strălucitori. Sunteţi 
prea bun, domnule. 

Mouret, care avea o plăcere deosebită pentru satisfacerea 
pasiunilor, îi dădea uneori lui Lhomme biletele pe care 
doamnele i le ofereau. Şi acum sfârşi prin a-l încânta, 
spunând: 

— Ah, Beethoven, ah! Mozart. Ce muzică! 

Fără a aştepta vreun răspuns, se îndepărtă, i se alătură lui 
Bourdoncle, pregătit să facă turul raioanelor. În holul 
central - o curte interioară închisă în geamuri - se afla 
mătasea. Se plimbară împreună de-a lungul galeriei de pe 
strada Neuve-Saint-Augustin, pe care albul o îmbrăca de la 
un capăt la celălalt. Nimic anormal nu le atrase atenţia, 
trecură liniştiţi printre vânzătorii respectuoşi. Apoi se 


întoarseră la raionul cu textile de Rouen şi la tricotaje, unde 
domnea aceeaşi ordine. Dar la pânzeturi, de-a lungul 
galeriei ce se întindea perpendicular pe strada Michodiere, 
Bourdoncle îşi reluă rolul de călău, observând un tânăr 
aşezat pe tejghea, cu un aer adormit în urma unei nopţi 
albe; acest tânăr pe nume Lienard, fiul unui vânzător bogat 
de confecţii din Angers, îşi plecă fruntea la dojana, având o 
singură teamă în viaţa lui de lenevie, de nepăsare şi de 
plăceri, şi anume de a fi chemat în provincie de tatăl său. 
Aşadar, observaţiile căzură dese ca o grindină, galeria din 
strada Michodiere fu în plină furtună: la postavuri, un 
vânzător dintre cei care abia intrau în tură şi care dormeau 
în raioanele lor, ajunse la magazin abia la orele unsprezece; 
la mercerie, secundul tocmai se întorcea din subsol după ce 
fumase o ţigară. Însă potopul se dezlănţui mai ales la 
raionul de mănuşi, pe capul unuia dintre puţinii parizieni ai 
magazinului, scumpul Mignot, un bastard declasat al unei 
profesoare: crima lui era că făcuse scandal cu privire la sala 
de mese, plângându-se de mâncare. Cum erau trei mese, 
una la ora nouă şi jumătate, alta la zece şi jumătate şi cea 
de-a treia la unsprezece şi jumătate, voise să explice că 
făcând parte din grupul care servea ultima masă, nu mai 
ajungea niciodată la sos, iar porţiile erau mai mici. 

— Cum, mâncare nu e bună? Întrebă pe un ton naiv 
Mouret, deschizând în sfârşit gura. 

Nu dădea decât un franc şi jumătate pe zi pentru fiecare 
om, bucătarului, un anume Auvergant, care găsea însă 
metode de a-şi umple buzunarele; iar mâncarea era într- 
adevăr execrabilă. 

Dar Bourdoncle ridică din umeri: un bucătar care avea 
patru sute de prânzuri şi patru sute de cine de servit, chiar 
şi în trei serii, nu putea să întârzie graţie rafinamentelor 
artei sale. 

— Nu contează, continuă patronul bonom, vreau ca toţi 
angajaţii noştri să aibă parte de o hrană sănătoasă şi 
îmbelşugată. Am să vorbesc cu bucătarul. 


Astfel reclamaţia lui Mignot fu îngropată. Întorşi la punctul 
lor de plecare, în picioare, în faţa uşii, în mijlocul 
umbrelelor şi al cravatelor, Mouret şi Bourdoncle primiră 
raportul unuia dintre cei patru inspectori însărcinaţi cu 
supravegherea magazinului. 

Bătrânul Jouve, fost căpitan, decorat la Constantinopol, un 
om încă frumos, cu marele său nas senzual şi cu chelie 
maiestuoasă, le indică un vânzător care, la o simplă dojana 
de-a lui, îl numise „bătrân ramolit”; iar vânzătorul fu 
imediat concediat. 

Totuşi, magazinul era lipsit de clienţi. Doar gospodinele 
din cartier colindau prin galeriile pustii. La uşă, inspectorul 
care ponta sosirea angajaţilor, tocmai îşi închise registrul, 
scriindu-i într-o parte pe întârziaţi. Era momentul în care 
vânzătorii se aşezau la raioanele lor, pe care băieţii le 
măturaseră şi le curăţaseră de la orele cinci ale dimineţii. 
Fiecare îşi aşeză pălăria şi pardesiul, înăbuşindu-şi un 
căscat, cu figura marcată încă de somn. Unii schimbau 
câteva cuvinte, priveau aiurea, păreau să se dezmorţească 
pentru o nouă zi; alţii, fără să se grăbească, ridicau pânzele 
verzi cu care acoperiseră de cu seară mărfurile, după ce le 
împachetaseră; grămezile de stofe ieşeau în evidenţă, 
aranjate simetric, întregul magazin era curat şi ordonat, cu 
aura liniştită de veselie matinală, aşteptând ca busculada 
cumpărătorilor să-l răvăşească şi să-l gâtuie din nou cu 
revărsarea de pânzeturi, postavuri, mătăsuri şi dantele. 

În lumina vie a holului central, la tejgheaua raionului de 
mătăsuri, doi tineri vorbeau cu glas scăzut. Unul, mic, 
fermecător, bine făcut, cu pielea trandafirie, căuta să 
asocieze culorile de mătase pentru o vitrină interioară. Îl 
chema Hutin, era fiul unui cafegiu din Yvetot, şi devenise în 
optsprezece luni unul dintre primii vânzători, printr-o 
supunere naturală şi o perpetuă măgulire, care ascundeau 
însă un apetit furios, mâncând totul, devorând întreaga 
lume fără a-i fi foame, ci doar din pură plăcere. 


— Ascultă, Favier, l-aş fi plesnit în locul tău, pe cuvântul 
meu! Îi spuse el celuilalt, un bărbat gălbejit, născut în 
Besancon, într-o familie de ţesători şi care, lipsit de graţie, 
ascundea sub un aer rece o voinţă îngrijorătoare. 

— Nu ajută cu nimic să plesneşti oamenii, murmură el 
flegmatic. E mai bine să aştepţi. 

Amândoi vorbeau despre Robineau, care supraveghea 
vânzătorii, în timp ce şeful de tejghea era la subsol. Hutin îl 
săpa încet pe secund, râvnind la postul acestuia. Pentru a-l 
răni şi a-l îndemna să plece, îşi imaginase că în ziua în care 
poziţia de prim-vânzător, promisă lui, va fi liberă, să-l aducă 
pe Bouthemont. Totuşi, Robineau se ţinea bine, iar lupta 
dintre cei doi era neîntreruptă. Hutin visa să aţâţe asupra 
lui întregul raion, să-l gonească pe motiv de rea-voinţă şi de 
insulte. De altfel, opera cu aerul său amabil, întărâtându-l 
mai ales pe Favier, care-i urma ca vânzător şi care părea să 
se lase condus, dar cu rezerve fulgerătoare, din care se 
întrevedea o întreagă luptă personală, dusă în tăcere. 

— Sst! Şase! Îi spuse el colegului, atenţionându-l de 
apropierea lui Mouret şi a lui Bourdoncle. 

Într-adevăr, cei doi îşi continuau inspecția, traversând 
holul. Se opriră şi-i cerură explicaţii lui Robineau, cu privire 
la stocul de catifea, care, chiar şi frumos stivuită, ocupa o 
masă întreagă. Şi cum acesta răspunse că se afla acolo din 
lipsă de spaţiu, Mouret exclamă râzând: 

— Ţi-am spus eu, Bourdoncle, magazinul este deja prea 
Mic! Într-o zi vom fi nevoiţi să dărâmăm toate zidurile până 
în strada Choiseul. Veţi vedea ce înghesuială va fi lunea 
viitoare! 

Şi în legătură cu această punere în vânzare, îi adresă din 
nou câteva întrebări lui Robineau, după care îi dădu 
ordinele necesare. Însă, în timp ce vorbea, urmărea de 
câteva minute strădania lui Hutin de a aşeza mătăsurile 
albastre lângă cele gri şi galbene, apoi se depărta, pentru a 
observa dacă tonurile sunt în deplină armonie. Interveni 
brusc: 


— De ce încerci să-ţi menajezi ochii? Spuse el. Nu-ţi fie 
teamă să combini! Orbeşte-i! Uite! Roşu! Verde! Galben! 

Mouret luă bucăţile de mătase, le azvârili, le şifona, 
scoțând din ele o gamă de culori strălucitoare. Cu toţii ştiau 
că patronul era primul vitrinier din Paris, un vitrinier pe 
bună dreptate revoluţionar, fondator al şcolii violenţei şi 
colosalului în arta decorării. Reuşea să creeze revărsări ca 
de ape, mătăsuri căzute la întâmplare din cutii golite, 
aprinse de cele mai fierbinţi culori, amestecate unele cu 
celelalte. Spunea de multe ori că atunci când ieşeau din 
magazin, clientele trebuiau să fie orbite de intensitatea 
tonurilor. Hutin care, dimpotrivă, făcea parte din şcoala 
clasică a simetriei şi melodiei nuanţelor, îl privea cum 
aprinde acest incendiu de stofe în mijlocul unei mese, fără 
a-şi permite cea mai mică urmă de critică, strângându-şi 
însă buzele cu o strâmbătură de artist căruia un asemenea 
desfrâu de culori îi rănea convingerile. 

— Iată, strigă Mouret când termină. Şi lasă-le. Îmi spui 
luni dacă a atras sau nu femeile! 

Tocmai când i se alătură lui Bourdoncle şi Robineau, sosi o 
doamnă ce rămase câteva secunde împietrită şi sufocată în 
faţa vitrinei. Era Denise. După ce ezitase aproape o oră să 
intre în magazin, pradă unei teribile crize de timiditate, 
abia se decise să treacă pragul. Însă îşi pierdu atât de tare 
capul, încât nu reuşi să înţeleagă nici explicaţiile cele mai 
clare; vânzătorii pe care-i întrebase despre doamna Aurelie, 
îi indicaseră în zadar scara ce ducea la mezanin, ea 
mulțumea şi o lua spre stânga, când i se spusese să meargă 
la dreapta; astfel că de zece minute bătea parterul, trecând 
de la un raion la altul, în mijlocul curiozităţii răutăcioase şi 
indiferenţei morocănoase a vânzătorilor. În sufletul ei se 
ducea o adevărată luptă între dorinţa de a se salva şi nevoia 
de a admira, care o reţinea pe loc. Se simţea pierdută, 
înghițită de acest monstru, de această maşinărie aflată încă 
în repaus, temându-se să nu fie cuprinsă de tremurul care 
zguduia deja pereţii. Imaginea buticului Bătrânul Elbeuf, 


negru şi strâmt, mărea parcă vastul magazin, arătându-i-l 
luminat de străluciri aurii, asemenea unui oraş, cu 
monumentele, pieţele, străzile sale, în care îi era imposibil 
să-şi găsească vreodată drumul. 

Totuşi ea nu îndrăznise până atunci să se aventureze în 
holul mătăsurilor, al cărui plafon de sticlă înalt şi tejghelele 
luxoase îi dădeau un aer de biserică ce-i provoca teamă. 
Intrând totuşi acolo, pentru a scăpa de vânzătorii de la 
albituri care râdeau de ea, se ciocnise tocmai de vitrina lui 
Mouret; în ciuda sperieturii, femeia din ea păru să se 
trezească, roşie în obraji, fermecată de incendiul culorilor 
de mătase. 

— Ia te uită! Îi şopti Hutin lui Favier, desfrânata de azi 
dimineaţă, din Piaţa Gaillon. 

Mouret, simulând că-i ascultă pe Bourdoncle şi Robineau, 
era de-a dreptul flatat de emoția din ochii acestei biete 
tinere, asemenea unei marchize tulburate de poftele 
brutale ale unui căruţaş. Denise îşi ridică privirile şi se 
emoţiona şi mai mult când îl recunoscu pe tânărul pe care-l 
crezuse un şef de raion. | se păru că o privea cu severitate 
şi nemaiştiind cum să se depărteze, complet rătăcită, se 
adresă încă o dată primului vânzător care-i ieşi în cale, lui 
Favier, aflat chiar lângă ea. 

— Doamna Aurelie, vă rog? 

Favier, cu tonul lui nesuferit, se mulţumi să-i răspundă: 

— La mezanin. 

Grăbindu-se să dispară din privirile atâtor bărbaţi, Denise 
mulţumi şi se întoarse din nou cu spatele la scară, când 
Hutin cedă în faţa instinctului său de om amabil. După ce 
vorbise despre ea ca despre o femeie desfrânată, o opri cu 
tonul său tandru, afişându-şi chipul frumos. 

— Nu pe acolo, domnişoară. Pe aici, dacă binevoiţi. 

Făcu chiar câţiva paşi în faţa ei, o conduse până la scara 
care se afla în partea stângă a holului. Acolo, înclină puţin 
capul, îi zâmbi cu acel zâmbet pe care-l oferea tuturor 
femeilor. 


— Când ajungeţi sus, o luaţi spre stânga. Confecţiile sunt 
chiar în faţă. 

Această politeţe mângâietoare o mişcă profund pe Denise. 
Era ca un ajutor frăţesc. 

Îşi ridică privirile şi-l contemplă pe Hutin; totul în fiinţa lui 
îi provoca emoție, chipul său drăguţ, zâmbetul care-i 
ştergea orice urmă de teamă, vocea care i se părea deo 
blândeţe consolatoare. 

Inima ei se umplu imediat de recunoştinţă, oferindu-şi 
prietenia în cele câteva cuvinte încâlcite pe care emoția o 
lăsă să le rostească. 

— Sunteţi foarte cumsecade. Nu vă deranjaţi. Mii de 
mulţumiri, domnule! 

Hutin se întorsese deja lângă Favier căruia îi spuse pe un 
ton crud şi râăuvoitor: 

— Ei, ce zici? Ce slăbănoagă! 

Ajunsă la mezanin, Denise dădu chiar de raionul de 
confecţii. Era o încăpere vastă, tapetată cu dulapuri mari de 
stejar sculptat, ale cărei geamuri priveau chiar în strada 
Michodiere. Cinci sau şase femei, îmbrăcate în rochii de 
mătase, foarte cochete, cu cocul ondulat şi crinolinele date 
pe spate, se agitau dintr-o parte în alta, sporovăind. Una 
dintre ele, înaltă şi subţire, cu un cap parcă prea mare, cu 
mersul unui cal scăpat din frâu, se sprijinea de un dulap, ca 
şi cum ar fi fost răpusă de oboseală. 

— Doamna Aurelie? Întrebă Denise. 

Vânzătoarea o privi fără să răspundă, cu dispreţ, pentru 
înfăţişarea-i sărăcăcioasă, după care se adresă uneia dintre 
camaradele ei, micuță, cu o piele albicioasă, întrebând-o pe 
un ton inocent şi dezgustat: 

— Domnişoară Vadon, ştiţi unde e şefa? 

Aceasta, care tocmai aranja nişte rafturi în funcţie de 
numărul taliei, nici nu se sinchisi să ridice privirile. 

— Nu, domnişoară Prunaire, nu ştiu nimic, spuse ea din 
vârful buzelor. 


Urmă o tăcere. Denise rămase locului, fără ca nimeni să o 
mai bage în seamă. Totuşi, după ce aşteptă câteva clipe, 
îndrăzni să mai pună o întrebare. 

— Credeţi că doamna Aurelie va veni curând? 

În acel moment, adjuncta raionului, o femeie slabă şi 
urâtă, pe care nu o văzuse, o văduvă cu maxilarul 
proeminent şi cu părul aspru, îi strigă de lângă un dulap în 
care verifica etichetele: 

— Aşteptaţi, dacă doriţi să vorbiţi cu doamna Aurelie în 
persoană. 

Şi întrebând o altă vânzătoare, adăugă: 

— Nu este la recepţie? 

— Nu, doamnă Frederic, nu cred, răspunse aceasta. N-a 
spus nimic, trebuie să fie pe-aici. 

Astfel informată, Denise rămase în picioare. Existau câteva 
scaune pentru cliente, dar cum nu-i spusese nimeni să se 
aşeze, nu îndrăzni să ia loc, deşi emoția îi înmuiase 
genunchii. În mod evident, aceste domnişoare ghiciseră că 
venise să-şi caute de lucru şi o cercetară din priviri, o 
dezbrăcară cu coada ochiului, fără pic de bunăvoință, cu 
ostilitatea surdă a oamenilor aflaţi la masă şi care nu doresc 
să se strângă pentru a face loc flămânzilor din afară. Era 
din ce în ce mai stingherită, traversă încăperea cu paşi 
mărunți şi se duse să privească afară, pentru a-şi mai 
reveni. Aflat chiar în faţa ei, Bătrânul Elbeuf, cu faţada 
ruginită şi vitrinele moarte, îi păru atât de urât, atât de 
nefericit, văzut din colţul de lux şi plin de viaţă în care se 
afla ea, încât un soi de remuşcare îi strânse inima. 

— Ei, ce zici, îi şopti Prunaire micuţei Vadon, i-ai văzut 
ghetele? 

— Dar rochia?! Mormăi cealaltă. 

Cu ochii aţintiţi în stradă, Denise se simţea de-a dreptul 
devorată. Însă nu era deloc supărată pentru asta, căci, la 
rândul ei, nu le găsise frumoase nici pe una, nici pe cealaltă, 
nici pe cea mare cu cocul de păr roşcat pe gâtul lunguieţ de 
cal, nici pe cea micuță cu tenul albicios, care-i moleşea faţa 


netedă şi parcă lipsită de oase. Clara Prunaire, fiica unui 
pantofar din Vivet, trecută prin braţele valeţilor din castelul 
Mareuil, în momentele în care contesa o chema să-i facă 
mici reparaţii, venise destul de târziu la Paris de la un 
magazin din Langres, răzbunându-se pe toţi bărbaţii pentru 
bătăile pe care le suferise de la tatăl Prunaire. Marguerite 
Vadon, născută la Grenoble, unde familia ei avea un 
magazin de textile, fusese expediată la Paradisul femeilor 
pentru a-şi ascunde o greşeală, şi anume un copil făcut la 
întâmplare; dacă se purta bine, se putea întoarce să 
conducă buticul părinţilor şi să se mărite cu un văr care o 
aştepta. 

— Ei bine, continuă Clara cu vocea scăzută, iată una care 
nu va face nici doi bani! 

Tăcură imediat, căci o femeie de vreo patruzeci şi cinci de 
ani tocmai intrase. Era doamna Aurelie, foarte voinică, 
încorsetată în rochia ei de mătase neagră, ce strălucea ca o 
armură. Cu ochii imobili, gura severă, faţa lată şi obrajii 
lăsaţi, chipul doamnei Aurelie părea să fi căpătat, odată cu 
rangul ei de şefă, trăsăturile măştii lui Cezar. 

— Domnişoară Vadon, spuse ea iritată, n-aţi trimis ieri la 
atelier modelul de palton pe talie? 

— Mai era de făcut un retuş, doamnă, răspunse 
vânzătoarea, iar domnişoara Frederic l-a păstrat. 

Adjuncta scoase modelul din dulap şi explicaţia continuă. 
Se înclinau cu toţii în faţa doamnei Aurelie când aceasta 
considera că e cazul să-şi apere autoritatea. Foarte 
vanitoasă, mergând până într-acolo încât să nu dorească să 
i se spună pe numele ei de Lhomme, de care părea să-i fie 
ruşine, şi să renege postul de portar al tatălui ei, despre 
care vorbea ca de un croitor cu atelier personal, nu era o 
femeie cumsecade decât cu domnişoarele suple şi 
mlădioase care o adorau şi cădeau în genunchi în faţa ei. 

Odinioară, în atelierul de confecţii pe care încercase să-l 
facă pe cont propriu, se acrise, hăituită continuu de 
ghinion, exasperată, simțind că poate duce pe umerii ei o 


avere, însă mereu învinsă de catastrofe; şi chiar când 
succesul ei la Paradisul femeilor îi aducea douăsprezece mii 
de franci pe an, tot mai păstra o ură împotriva lumii, 
arătându-se dură în faţa debutantelor, aşa cum viaţa se 
arătase cu ea. 

— Gata cu vorbele! Spuse ea sec. Nu sunteţi cu nimic mai 
bună decât celelalte, doamnă Frederic. Faceţi retuşul 
imediat! 

Cât ţinură aceste explicaţii, Denise încetase să mai 
privească strada. Era clar că aceasta era doamna Aurelie; 
îngrijorată de tonul vocii ei, rămase în picioare, aşteptând. 
Vânzătoarele, încântate de confruntările dintre şefa şi 
adjuncta raionului, se întoarseră la treabă, simulând o 
indiferenţă totală. Trecură câteva minute şi nimeni nu se 
îndură să o scoată pe Denise din încurcătură. În cele din 
urmă, tocmai doamna Aurelie o observă, mirată să o vadă 
acolo, împietrită şi o întrebă ce doreşte. 

— Dumneavoastră sunteţi doamna Aurelie? 

— Da. 

Denise, cu gura uscată, mâinile reci, fu cuprinsă de una 
dintre spaimele ei din copilărie, când tremura de frica 
bătăii, încercă să bâiguie ceva, dar fu nevoită să înceapă din 
nou pentru a se face înţeleasă. Doamna Aurelie o privea fix, 
cu ochii mari, fără ca vreo cută a măştii ei imperiale să 
trădeze vreo emoție. 

— Câţi ani ai? 

— Douăzeci, doamnă. 

— Cum douăzeci de ani? Nu pari nici de şaisprezece! 

Din nou, vânzătoarele ridicară privirile. Denise se grăbi să 
adauge: 

— O, sunt totuşi foarte voinică! 

Doamna Aurelie ridică din umeri, după care, spuse: 

— Dumnezeule! 'Ie înscriu fără probleme. Le înscriem pe 
toate care se prezintă. Domnişoară Prunaire, daţi-mi 
registrul! 


Acesta nu fu găsit imediat, trebuia să fie la inspectorul 
Jouve. În timp ce Clara merse să-l caute, sosi Mouret, urmat 
mereu de Bourdoncle. Terminaseră turul raioanelor de la 
mezanin, trecuseră pe la dantele, şaluri, blănuri, mobile, 
lenjerie şi ajunseră, în sfârşit, şi la confecţii. Doamna 
Aurelie se depărta, discută puţin cu ei despre o comandă de 
paltoane pe care voia să o facă la unul dintre cei mai mari 
antreprenori din Paris; de obicei, cumpăra pe loc, pe 
propria răspundere; dar pentru cumpărăturile importante 
prefera să se consulte mereu cu direcţiunea. Bourdoncle îi 
povesti despre ultima neglijenţă a fiului ei, Albert, ceea ce o 
enervă peste măsură: copilul ăsta o va ucide; cel puţin, tatăl 
lui, chiar dacă nu era un om puternic, măcar se purta 
corespunzător. Toată această dinastie Lhomme, al cărei şef 
incontestabil era chiar ea, îi dădea câteodată multă bătaie 
de cap. 

Totuşi Mouret, surprins să o regăsească pe Denise, se 
aplecă să o întrebe pe doamna Aurelie ce făcea fata aceea 
acolo; când aceasta îi răspunse că era acolo pentru 
angajare, Bourdoncle, cu disprețul său pentru femei, simţi 
că se înăbuşe auzind o asemenea pretenţie. 

— Să fim serioşi, murmură el, trebuie să fie o glumă! E 
prea urâtă. 

— Adevărul este că nu are nimic frumos, spuse Mouret, 
neîndrăznind să o apere, încă emoţionat de extazul ei din 
faţa vitrinei. 

Între timp fu adus registrul, iar doamna Aurelie se 
întoarse la Denise. În mod evident, aceasta nu făcuse o 
impresie prea bună. Părea foarte curată în rochia ei lână 
neagră; nimeni nu ţinea cont de îmbrăcămintea 
sărăcăcioasă, căci urma să i se dea o uniformă, rochia de 
mătase reglementară; doar că părea destul de plăpândă şi 
avea un chip trist. Nu se cerea neapărat ca fetele să fie 
frumoase, dar era nevoie de o prezenţă plăcută pentru 
postul de vânzătoare. Însă sub privirile acestor doamne şi 


domni care o studiau şi o cântăreau aşa cum fac ţăranii cu 
iepele la târg, Denise se pierduse cu totul. 

— Numele dumitale? Întrebă doamna Aurelie, cu tocul în 
mână, gata să scrie în registru, sprijinită de marginea unei 
tejghele. 

— Denise Baudu, doamnă. 

— Vârsta? 

— Douăzeci de ani şi patru luni. 

Îndrăzni, în cele din urmă, să ridice ochii spre Mouret, 
acest pretins şef de raion, pe care-l întâlnea mereu, şi a 
cărui prezenţă o tulbura. 

— Nu par, dar sunt foarte voinică. 

Zâmbiră cu toţii. Bourdoncle îi privi unghiile cu nerăbdare. 
De altfel, fraza ei fu rostită în miezul unei tăceri 
descurajatoare. 

— Unde aţi lucrat la Paris? Continuă premiera20. 

— Abia am sosit din Valognes, doamnă. 

Răspunsul fu un dezastru. De obicei, La Paradisul femeilor 
cerea de la vânzătoarele sale un stagiu de un an într-unui 
din micile magazine din Paris. Denise pierdu orice speranţă; 
dacă nu s-ar fi gândit la fraţii ei, ar fi plecat imediat pentru 
a pune capăt acestui interogatoriu inutil. 

— Unde aţi lucrat la Valognes? 

— La domnul Cornaille. 

— Îl cunosc, are un magazin respectabil, spuse Mouret. 

De obicei nu se amesteca niciodată la angajarea 
vânzătorilor, şefii de raioane fiind responsabili pentru 
personalul lor. Însă, având un simţ delicat pentru femei, 
observa la această tânără un farmec ascuns, o graţie şi o 
blândeţe de care nici ea nu-şi dădea seama. Bunul renume 
al casei unde debutase cântărea mult; adesea, acest fapt 
hotăra chiar angajarea solicitantului. Doamna Aurelie 
continuă cu o voce blândă: 

— De ce aţi plecat de la Cornaille? 

— Din motive familiale, răspunse Denise roşind. Ne-au 
murit părinţii şi am fost nevoită să-mi urmez fraţii. lată 


certificatul. 

Era excelent. Denise începea să spere când ultima 
întrebare o încurcă şi mai mult. 

— Aveţi alte referinţe la Paris? Unde locuiţi? 

— La unchiul meu, murmură ea, ezitând să-i dea numele, 
temându-se că nu vor angaja niciodată nepoata unui 
concurent. La unchiul meu, Baudu, de la magazinul din faţă. 

Mouret interveni pentru a doua oară. 

— Cum? Sunteţi nepoata lui Baudu? El v-a trimis aici? 

— Ah, nu, domnule! 

Şi Denise nu se putu abţine să nu râdă, atât de ciudată i se 
păru această idee. Zâmbetul îi transformă cu totul chipul 
îmbujorat, făcându-l să se deschidă ca o floare. Ochii ei 
cenuşii se aprinseră de licăriri subtile, obrajii îi fură 
brăzdaţi de două gropiţe adorabile, chiar şi părul ei de o 
culoare cam palidă părea că pluteşte, îmbibat de voioşia 
deosebită şi plină de curaj a întregii sale făpturi. 

— Dar chiar e drăguță! Îi spuse încet Mouret lui 
Bourdoncle. 

Asociatul său refuză să cadă de acord, cu un gest de 
plictiseală. Clara îşi muşcă buzele, în timp ce Marguerite se 
întoarse cu spatele. Doar doamna Aurelie îl aprobă din cap 
pe Mouret, când acesta continuă: 

— Unchiul dumitale a greşit că nu te-a adus tocmai el, 
recomandarea sa ar fi fost suficientă. Se presupune că nu 
prea ne place. Noi suntem însă foarte generoşi, iar dacă el 
nu poate să-i ofere de lucru nepoatei sale în propriul 
magazin, ei bine, îi vom arăta că nepoata sa n-a trebuit 
decât să bată la poarta noastră pentru a fi bine primită. 
Spuneţi-i că ţin încă foarte mult la el, că nu trebuie să fie 
supărat pe mine, ci pe noile condiţii impuse de comerţul în 
plină dezvoltare. Şi mai spuneţi-i că va ajunge la ruină dacă 
se va încăpăţâna să rămână la ideile lui învechite şi ridicole. 

Denise albi instantaneu. Era însuşi Mouret. Nimeni nu-i 
rostise până acum numele, dar se dezvăluise singur şi ea 
ghicise imediat, înţelesese de ce acest om îi provocase o 


asemenea emoție în stradă, la raionul de mătăsuri, şi chiar 
în prezent. Această tulburare pe care nici ea nu reuşea să o 
înţeleagă, o apăsa din ce în ce mai mult, ca o greutate mult 
prea mare. Toate poveştile spuse de unchiul ei îi reveneau 
în minte, mărindu-l pe Mouret, transformându-l într-o 
legendă, făcând din el stăpânul acestei teribile maşini care 
o ţinea de dimineaţă în dinţii de fier ai angrenajelor sale. În 
spatele figurii sale blânde, cu barba îngrijită şi ochii de 
culoarea aurului vechi, Denise o vedea pe femeia moartă, 
această doamnă Hedouin, al cărei sânge cimenta pietrele 
casei. Fu cuprinsă din nou de fiorul din ajun şi crezu că se 
teme de el. 

Doamna Aurelie închise registrul. Avea nevoie de o singură 
vânzătoare şi erau deja zece cereri de înscriere. Însă era 
prea doritoare să-i fie pe plac patronului pentru a ezita. 
Cererea îşi va urma cursul normal, inspectorul Jouve va 
merge să ia referinţe, va face un raport, după care ea avea 
să ia o decizie. 

— Bine, domnişoară, spuse pe un ton măreț, pentru a-şi 
face cunoscută autoritatea. Vă vom scrie. 

Timp de o clipă, Denise rămase locului din pricina emoţiei. 
Nu ştia pe unde să iasă, printre toţi aceşti oameni. În 
sfârşit, îi mulţumi doamnei Aurelie, iar când trecu prin 
dreptul lui Mouret şi al lui Bourdoncle, salută timid. De 
altfel, aceştia care uitaseră deja de ea nu-i răspunseră la 
salut, fiind foarte atenţi să examineze, alături de doamna 
Frederic, modelul de palton pe talie. Clara făcu un gest 
ofensat, privind-o pe Marguerite ca şi cum ar fi prezis că 
noua vânzătoare nu se va bucura de prea multă simpatie la 
raion. Fără îndoială, Denise simţise în urma ei indiferența şi 
disprețul, căci în timp ce cobora scara, cuprinsă de aceeaşi 
emoție pe care o simţise şi când urcase, se întreba dacă 
trebuia să fie dezamăgită sau bucuroasă că venise. Mai 
putea oare să spere la acest post? Începuse să se îndoiască, 
iar stinghereala o împiedicase să înţeleagă limpede ce se 
întâmplase. Din toate senzațiile, două persistau şi le 


ştergeau încet pe celelalte: tulburarea pe care i-o 
provocase Mouret şi care era atât de profundă, încât o 
făcea să se teamă; şi apoi, amabilitatea lui Hutin, singura 
bucurie a dimineţii, o amintire de o blândeţe fermecătoare, 
care o umplea de recunoştinţă. Când traversă magazinul 
spre ieşire, îl căută din priviri pe tânăr, fericită să-i mai 
poată mulţumi încă o dată, dar se întrista când nu-l găsi. 

— Ei bine, domnişoară, aţi reuşit? O întrebă o voce 
emoţionată când Denise se afla deja pe trotuar. 

Se întoarse şi-l recunoscu pe băiatul palid şi deşirat, care-i 
vorbise de dimineaţă. Şi el ieşea de la Paradisul femeilor, 
părând mai speriat decât ea, ameţit de interogatoriul la 
care tocmai fusese supus. 

— Dumnezeule! Nu ştiu nimic deocamdată, domnule, 
spuse ea. 

— Ca şi mine! Au o atitudine oamenii ăştia dinăuntru, un 
fel de a-ţi vorbi şi de a te privi! Am venit pentru raionul de 
dantele, tocmai am plecat de la Crevecoeur, de pe strada 
Mail. 

Se aflau din nou faţă în faţă; neştiind cum să-şi ia la 
revedere, începură să roşească. Pentru a mai adăuga ceva, 
în excesul său de timiditate, tânărul îndrăzni să mai întrebe 
cu un aer stângaci şi blând: 

— Cum vă numiţi, domnişoară? 

— Denise Baudu. 

— Eu sunt Henri Deloche. 

Acum îşi zâmbeau. Cedând în faţa situaţiei lor 
asemănătoare, îşi întinseră mâinile. 

— Noroc! 

— Da, noroc! 

Capitolul 3 

În fiecare sâmbătă, de la patru la şase, doamna Desforges 
îşi invita apropiații la o ceaşcă de ceai, însoţită de o 
prăjitură. Apartamentul ei se afla la etajul trei, la intersecţia 
străzilor Rivoli şi Alger; ferestrele celor două saloane 
priveau chiar spre Grădina Tuileries. 


Chiar în această sâmbătă, în timp ce servitorul îl conducea 
spre salon, Mouret o zări din anticameră, prin uşa deschisă, 
pe doamna Desforges, care tocmai traversa micul salon. Ea 
se opri văzându-l, iar el intră acolo şi o salută ceremonios. 
După ce servitorul închise uşa în urma lui, Mouret strânse 
cu putere mâna tinerei femei, sărutând-o cu mare tandreţe. 

— Fii atent, e multă lume aici! Spuse ea cu voce joasă, 
arătând spre uşa salonului cel mare. Am venit doar să caut 
evantaiul acesta pentru a-l arăta doamnelor. 

Cu vârful evantaiului, îi atinse uşor obrazul. Era o femeie 
brună, bine făcută, cu ochi mari şi înflăcăraţi. Ţinându-i în 
continuare mâna, Mouret o întrebă: 

— Crezi că va veni? 

— Fără îndoială, răspunse ea. Mi-a promis. 

Amândoi vorbeau despre baronul Hartmann, director al 
Creditului Imobiliar. Doamna Desforges, fiica unui consilier 
de stat, era văduva unui om de bursă care-i lăsase o avere, 
negată de unii şi exagerată de alţii. Încă de pe vremea când 
soţul îi mai trăia, aceasta îşi arătase recunoştinţa pentru 
baronul Hartmann ale cărui sfaturi de mare financiar o 
ajutau în propria gospodărie; mai târziu, după moartea 
soţului ei, legătura ar fi continuat, se pare, dar destul de 
discret, fără nici o imprudenţă sau greşeală. Doamna 
Desforges nu se afişase niciodată în compania baronului, 
fiind primită peste tot în cercurile înaltei burghezii, în 
mijlocul căreia se născuse. Chiar şi acum, când pasiunea 
bancherului, om sceptic şi de bun simţ, se transformase 
într-o simplă afecţiune paternă, chiar dacă îşi permitea să 
aibă amanți pe care el îi tolera, o făcea cu o măsură şicu un 
tact atât de delicate, un simţ al lumii înconjurătoare atât de 
bine cunoscute, încât aparențele erau salvate şi nimeni nu 
şi-ar fi permis să pună la îndoială onoarea ei. Îl întâlnise pe 
Mouret la nişte prieteni comuni şi la început îl detestase; 
mai apoi însă, căzuse pradă mrejelor iubirii cu care elo 
asaltase brusc, şi de când încerca să ajungă la baron, prin 
intermediul ei, doamna Desforges se simţea învăluită de o 


afecţiune pură şi profundă, adorându-l cu violenţa unei 
femei de treizeci şi cinci de ani, care părea de douăzeci şi 
nouă, disperată să se simtă din nou tânără, tremurând de 
teama de a-l pierde. 

— E la curent? Continuă el. 

— Nu, chiar dumneavoastră îi veţi explica în ce constă 
afacerea, răspunse ea, încetând să-l tutuiască. 

Îl privea şi se gândea că, probabil, nu bănuieşte nimic, din 
moment ce o folosea astfel pentru a ajunge la baron, 
crezând că acesta nu era decât un vechi prieten de-al ei. 
Însă el o ţinea încă de mână şi o numea scumpa lui 
Henriette, ceea ce ei îi topea inima de bucurie. Îi întinse 
buzele, în linişte, şi-şi apăsă gura pe a lui, după care, îi 
şopti: 

— Sst! Sunt aşteptată. Intră mai târziu, după ce am intrat 
eu. 

Voci stinse se auzeau din salonul cel mare, oarecum difuze 
din cauza draperiilor grele. Împinse uşa, lăsând cele două 
canaturi deschise, şi dădu evantaiul uneia dintre cele patru 
doamne care se aflau în mijlocul încăperii. 

— lată-l! Spuse ea. Nu mai ştiam unde l-am pus, camerista 
mea nu l-ar fi găsit în veci. 

Şi întorcându-se, adăugă pe un ton vesel: 

— Intraţi, domnule Mouret, treceţi prin salonul cel mic. Va 
fi mai puţin solemn. 

Mouret salută doamnele pe care le cunoştea. Salonul, 
mobilat în stil Ludovic al XVI-lea cu brocart înflorat, cu fire 
de aur şi frunze verzi, oferea o atmosferă intimă, de căldură 
feminină, în ciuda înălţimii plafonului; prin cele două 
ferestre se întrezăreau castanii din Grădina Tuileries, ale 
căror frunze pluteau în braţele vântului de octombrie. 

— Dar nu e deloc urâtă dantela asta de Chantilly! Strigă 
doamna Bourdelais, care ţinea evantaiul. 

Era o femeie blondă, de vreo treizeci de ani, cu nasul 
delicat, cu ochii aprinşi, prietenă de pension a Henriettei, 
care se măritase cu un subşef de la Ministerul de Finanţe. 


Născută într-o veche familie de burghezi, îşi îngrijea cei trei 
copii şi întreaga gospodărie, cu pricepere, graţie şi un fler 
deosebit pentru viaţa practică. 

— Şi ai plătit douăzeci şi cinci de franci pe bucată? 
Continuă aceasta cercetând fiecare ochi de împletitură al 
dantelei. Şi zici că la Luc? La o lucrătoare de la ţară? Nu, 
nu, nu e scump. Dara trebuit să-l mai dai şi la montat. 

— Fără îndoială, răspunse doamna Desforges. Montura 
costă vreo două sute de franci. 

Atunci, doamna Bourdelais începu să râdă. 

Dacă asta numea Henriette o ocazie. 

Două sute de franci pentru o montură simplă de fildeş, cu 
o monogramă şi un capăt de dantelă de Chantilly, la care a 
economisit câţiva bănuţi! 

Cu o sută douăzeci de franci se putea cumpăra acelaşi 
evantai gata montat. Dădu numele unei case de pe strada 
Poissoniere. 

Evantaiul trecea de la o doamnă la alta. 

Doamna Guibal abia dacă-i acordă o privire. 

Era o femeie înaltă, slabă, cu părul roşcat şi chipul marcat 
de indiferenţă, punctat de doi ochi cenuşii, aparent absenţi, 
ascunzând însă un teribil egoism. Nu era niciodată văzută 
în compania soţului ei, un avocat cunoscut la Palat, despre 
care se spunea că ducea o viaţă libertină, dedicată 
plăcerilor şi timpului liber. 

— O, murmură ea, dând evantaiul doamnei de Boves, nu 
cred că am cumpărat mai mult de două în toată viaţa mea. 
Primesc prea multe cadou. 

Contesa îi răspunse imediat pe un ton de o ironie fină: 

— Sunteţi norocoasă că aveţi un soţ atât de galant, draga 
mea. 

Şi aplecându-se spre fiica ei, o tânără înaltă, de vreo 
douăzeci de ani: 

— Uită-te la monogramă, Blanche. Ce lucrătură frumoasă! 
Tocmai această monogramă a ridicat atât de mult preţul 
monturii. 


Doamna de Boves trecuse de patruzeci de ani. Era o 
femeie superbă, cu alură de zeiţă, cu trăsături regulate şi 
ochi mari, pe care soţul ei, inspector general al hergheliilor, 
o luase în căsătorie pentru frumuseţea ei. Părea cu totul 
emoţionată de delicateţea monogramei, cuprinsă parcă de o 
dorinţă puternică ce-i tulbură privirea. Deodată, spuse: 

— Care e părerea dumneavoastră, domnule Mouret? E 
prea scumpă montura asta la două sute de franci? 

Mouret stătea în picioare, în mijlocul celor cinci femei, 
zâmbitor, interesat de tot ce le interesa pe ele. Luă 
evantaiul şi-l examina; când să-şi spună părerea, servitorul 
deschise uşa şi anunţă: 

— Doamna Marty. 

Intră o femeie slabă, urâtă, cu faţa devastată de variolă, 
complicat de elegantă. Părea fără vârstă, cei treizeci şi cinci 
de ani ai săi puteau exprima patruzeci sau chiar treizeci, 
după energia de care dădea dovadă. Un săculeţ roşu de 
piele, de care nu dorise să se despartă, îi atârna de braţul 
drept. 

— Scumpă doamnă, îi spuse ea Henriettei, mă scuzaţi, am 
venit cu săculeţul după mine. Imaginaţi-vă că, venind 
încoace, am intrat la Paradisul femeilor unde m-am lăsat 
pradă cumpărăturilor şi n-am vrut să-mi las geanta în 
trăsura, de teamă să nu fie furată. 

Însă când îl zări pe Mouret, începu să râdă şi continuă: 

— Vai, domnule, nu voiam să vă fac reclamă, nici n-am ştiut 
că sunteţi aici. Dar aveţi la vânzare nişte dantele 
extraordinare. 

Acest fapt abătu atenţia doamnelor de la evantai, pe care 
tânărul îl aşeză pe un gheridon21. Acestea erau curioase 
acum să vadă ce-şi achiziţionase doamna Marty, cunoscută 
pentru furia ei de a cheltui, fără nici o oprelişte în faţa 
tentaţiei; de o onestitate strictă, era incapabilă să cedeze în 
faţa unui amant, dar complet neputincioasă în faţa unui 
capăt de zdreanţă. Fiică a unui mic funcţionar, îşi ruina 
acum soţul, profesor la clasa a cincea a liceului Bonaparte, 


care era silit să-şi dubleze salariul de şase mii de franci 
alergând după meditații, pentru a sătura bugetul crescând 
al propriei gospodării. Doamna Marty nu-şi deschise 
săculeţul pe care îl strângea pe genunchi, vorbind despre 
fiica ei, Valentine, de paisprezece ani, pe care o îmbrăca 
asemenea ei, cu toate noutăţile modei. 

— Ştiaţi, spuse ea, că în această iarnă se fac rochii pentru 
tinere, garnisite cu dantele. Bineînţeles că imediat ce am 
văzut o valensienă22 foarte frumoasă, nu m-am putut 
abţine. 

În cele din urmă, se hotărî să deschidă săculeţul. 
Doamnele îşi întinseră gâtul, când, în liniştea profundă, se 
auzi soneria din anticameră. 

— E soţul meu, se bâlbâi doamna Marty tulburată. Trebuia 
să vină să mă caute, după ce ieşea de la Bonaparte. 

Imediat îşi închise săculeţul pe care-l dosi instinctiv în 
spatele unui fotoliu. Toate doamnele izbucniră în râs. Ea 
roşi de agitația cu care-l ascunse şi-l puse din nou pe 
genunchi, spunând că bărbaţii nu vor înţelege niciodată 
astfel de lucruri, deci nici nu este necesar să le cunoască. 

— Domnul de Boves, domnul de Vallagnosc, anunţă 
servitorul. 

Fu un moment de surpriză, căci doamna de Boves nu-şi 
aştepta soţul. Acesta din urmă, un bărbat frumos, cu 
mustaţa a la Napoleon al III-lea, cu un aer milităros aşa 
cum se obişnuia la Palatul Tuileries, sărută mâna doamnei 
Desforges pe care o cunoscuse de tânără, în casă părinţilor 
ei. Şi se depărta pentru ca şi celălalt vizitator, un tânăr 
palid, foarte distins, să o poată saluta, la rândul său, pe 
stăpâna casei. Dar abia ce reîncepu conversaţia, că două 
exclamaţii o întrerupseră: 

— Cum! Tu eşti, Paul? 

— Ia te uită! Octave! 

Mouret şi Vallagnosc îşi strânseră mâinile. La rândul ei, 
doamna Desforges îşi mărturisi surpriza. Se cunoşteau 
deci? Cu siguranţă, crescuseră împreună, la colegiul 


Plassans; iar întâmplarea făcuse să nu se mai fi întâlnit 
până atunci la dânsa. 

Cu mâinile încă strânse, trecură, glumind, în salonul cel 
Mic, în momentul în care servitorul aducea ceaiul într-un 
serviciu de China pe un platou de argint, pe care-l aşeză 
lângă doamna Desforges, în mijlocul gheridonului de 
marmură, ornat cu o fâşie de alamă. Doamnele se 
apropiară, discutând cu voce tare, toate deodată, 
amestecându-şi cuvintele; în timp ce domnul de Boves, în 
picioare în spatele lor, se apleca din când în când, rostind 
câte un cuvânt cu galanteria specifică unei persoane 
educate. Încăperea vastă, mobilată cu delicateţe, se 
înveselea şi mai mult de aceste glasuri cristaline, întretăiate 
de râsete. 

— A, iată-te, prietene Paul, spuse Mouret. 

Se aşezase pe canapea, lângă Vallagnosc. Singuri în fundul 
micului salon, un budoar foarte cochet, tapetat cu mătase 
aurie, departe de ochii şi urechile doamnelor, pe care nu le 
vedeau decât prin uşa întredeschisă, râzând, faţă în faţă, şi 
bătându-se frăţeşte pe genunchi. Întreaga lor tinereţe 
revenea la viaţă, bătrânul colegiu Plassans, cu cele două 
curţi, cu încăperile umede, cu sala de mese unde se mânca 
atâta morun şi dormitorul unde pernele zburau dintr-un pat 
în altul, imediat ce supraveghetorul începea să sforăie. Paul, 
născut într-o veche familie de parlamentari, mici nobili 
ruinaţi şi morocănoşi, era foarte bun la învăţătură, 
întotdeauna primul, mereu dat ca exemplu de profesori, 
care-i preziceau un viitor strălucit; Octave, în schimb, 
codaşul clasei, trândăvea printre cei leneşi, fericit şi gras, 
cheltuindu-şi energia cu diverse plăceri violente. În ciuda 
acestor diferenţe, o prietenie strânsă îi făcuse inseparabili, 
până la bacalaureat, din care ieşiseră unul glorios, iar 
celălalt satisfăcător, după două probe supărătoare. Apoi, 
viaţa îi separase unul de celălalt, regăsindu-se, după zece 
ani, total schimbaţi şi îmbătrâniţi. 

— Ia spune-mi, întrebă Mouret, cu ce te ocupi? 


— Cu nimic. 

Vallagnosc, deşi cuprins de bucuria revederii prietenului 
său, îşi păstră un aer obosit şi dezamăgit; şi cum amicul său 
insistă mirat: 

— În sfârşit, trebuie totuşi să faci ceva. Ce? 

— Nimic, răspunse el. 

Octave izbucni în râs. Nimic, nu e suficient. Încetul cu 
încetul, reuşi să descopere povestea lui Paul, povestea 
obişnuită a băieţilor săraci, care cred încă de la naştere că 
sunt făcuţi pentru profesiile liberale, şi care se menţin într- 
o mediocritate vanitoasă, bucuroşi că nu mor de foame, cu 
sertarele pline de diplome. Paul făcuse dreptul, dintr-o 
tradiţie de familie; apoi, rămăsese în grija mamei sale 
văduve, care nu mai ştia cum să facă să-şi mărite cele două 
fiice. În cele din urmă, cuprins de ruşine, lăsă cele trei 
femei să trăiască din resturile averii lor, şi se angaja la 
Ministerul de Interne, unde se simţea îngropat ca o cârtiţă 
în gaura ei. 

— Şi cât câştigi? Continuă Mouret. 

— Trei mii de franci. 

— Dar asta e milă. Ah, bietul meu prieten, îmi pare foarte 
rău pentru tine. Cum s-a întâmplat aşa ceva? Erai cel mai 
bun, ne conduceai pe toţi! Şi nu-ţi dau decât trei mii de 
franci după ce te-au abrutizat timp de cinci ani? Nu, nu-i 
corecti! 

Se întrerupse şi se gândi o clipă la trecutul său. 

— În ce mă priveşte, eu le-am întors spatele. Ştii cu ce mă 
ocup? 

— Da, spuse Vallagnosc. Am auzit că lucrezi în comerţ. Ai 
magazinul ăla mare din Piaţa Gaillon, nu-i aşa? 

— Da, sunt neguţător, prietene! 

Mouret îşi ridicase capul şi-l bătu din nou pe genunchi, 
repetând cu bucuria unui om căruia nu-i e ruşine de 
meseria din care-şi câştigă averea: 

— Neguţător, în adevăratul sens al cuvântului. Pe legea 
mea, îţi aminteşti că nu prea mă omoram cu învățatul, deşi 


nu mă consideram mai prost decât alţii. Când mi-am luat 

bacalaureatul, ca să fac pe placul familiei, aş fi putut să mă 
fac avocat sau medic, ca şi ceilalţi colegi ai mei; dar mi-era 
teamă de aceste meserii, pentru că mulţi râvneau la ele. Şi 
atunci, am lăsat totul deoparte şi m-am aruncat în afaceri! 

Vallagnosc zâmbea cu un aer jenat. Sfârşi prin a murmura: 

— E adevărat că diploma ta de bacalaureat nu-ţi e de prea 
mare folos la vânzarea pânzei. 

— Pe legea mea! Spuse Mouret vesel, tot ce vreau e să nu 
mă încurce. Şi ştii că dacă ai făcut prostia să te bazezi pe 
ea, cu greu mai renunţi după aceea. Înaintezi prin viaţă cu 
paşi de broască ţestoasă, pe când ceilalţi, care umblă 
desculți, aleagă ca nişte nebuni. 

Remarcând, apoi, că vorbele sale îi provocau suferinţă 
prietenului său, îi luă mâinile şi-i spuse: 

— Nu vreau să te supăr, dar adevărul e că diplomele tale 
nu te-au prea ajutat în viaţă. Ştii că şeful de raion de la 
mătăsuri va câştiga anul acesta douăsprezece mii de franci? 
Foarte bine, e un băiat foarte inteligent care s-a mulţumit 
să ştie să scrie şi să socotească. Vânzătorii obişnuiţi de la 
mine câştigă trei sau patru mii de franci, deci mai mult 
decât tine. Şi n-au studiile tale şi nici n-au pornit în viaţă cu 
gândul de a cuceri lumea. Fără îndoială că nu totul 
înseamnă să câştigi bani. Numai că între bieţii nebuni 
îmbâcsiţi de atâta ştiinţă, care îmbrăţişează profesiile 
liberale, fără a reuşi însă să-şi astâmpere foamea, şi băieţii 
practici, pregătiţi pentru viaţă, care îşi cunosc bine 
meseria, pe legea mea, n-aş ezita să-i aleg pe aceştia din 
urmă; cred că ştiu mai bine în ce societate trăiesc. 

Se înflăcărase, iar Henriette, care servea ceaiul, se 
întoarse spre ei. Când o văzu zâmbind, în capătul marelui 
salon, alături de încă două doamne care trăseseră cu 
urechea, fu primul care se veseli de ceea ce spusese. 

— În sfârşit, prietene, orice neguţător care debutează 
acum se va transforma în milionar. 


Vallagnosc se lăsă moale pe canapea. Îşi închise pe 
jumătate ochii, cu o atitudine de oboseală şi dezgust, 
caracterizată de o uşoară tulburare, amestecată cu 
epuizarea reală a rasei sale. 

— Ei, murmură el, viaţa nu merită să te zbaţi atâta pentru 
ea. Nu e deloc hazlie! 

Mouret, revoltat, îl privi uluit şi adăugă: 

— Totul sau nimic. Nu poţi sta cu braţele încrucişate. 
După aceea, îşi mărturisi pesimismul şi toate eşecurile pe 
care le suferise în viaţă. Visase o clipă să facă literatură, dar 

se alesese cu o deznădejde universală din frecventarea 
locurilor pline de poeţi. Aşadar ajunsese la o singură 
concluzie: inutilitatea efortului, plictiseala orelor goale şi 
prostia omenească, iar între bucuriile ratate, nu exista nici 
măcar plăcerea de a face rău. 

— Te amuzi, nu-i aşa? Întrebă el. Mouret, indignat la 
culme, ţipă: 

— Cum? Dacă mă amuz? Asta crezi? Aici ai ajuns, prieten 
drag? Bineînţeles că mă amuz, chiar şi când aud lucrurile 
scârţâind, pentru că atunci sunt furios că scârţâie. Eu sunt 
înflăcărat, nu iau viaţa aşa cum e, în linişte. Poate chiar 
lupta asta mă interesează. 

Aruncă o privire spre salon şi şopti: 

— Of, trebuie să mărturisesc că au fost multe femei care 
m-au plictisit. Dar când pun mâna pe una, apoio ţin, pe 
legea mea! Nu-mi scapă niciuna şi nu împart nimic cu 
nimeni, te asigur. Şi apoi, nu sunt numai femeile, de care 
puţin îmi pasă! Vezi tu, e vorba despre a vrea ceva şi a 
acţiona, a crea, de fapt. Ai o idee, te zbaţi pentru ea, o bagi 
cu forţa în capul oamenilor, o vezi crescând şi triumfând. 
Ah, da, dragul meu, măamuz! 

În vorbele sale răsună tot entuziasmul pentru acţiune şi 
toată bucuria de viaţă. Spuse că face parte din epoca sa. 
Într-adevăr, trebuie să fii prost construit, să ai creierul şi 
membrele bolnave pentru a refuza un post într-un moment 
atât de prielnic pentru lucru, acum când secolul întreg se 


deschide spre viitor. Îi batjocorea pe cei disperaţi, 
dezgustaţi şi pesimişti, pe toţi cei bolnavi de ştiinţă, care-şi 
dădeau aere de poeţi plângăcioşi sau de sceptici, în mijlocul 
acestui imens şantier contemporan. Frumos rol, cinstit şi 
inteligent, decât să căşti de plictiseală în faţa muncii altora! 

— E singura mea plăcere, să casc în faţa altora, spuse 
Vallagnosc zâmbind cu un aer rece. 

Imediat, înflăcărarea lui Mouret pieri. Redeveni afectuos. 

— Ah, bietul meu Paul, mereu acelaşi, mereu paradoxal! 
Ei, nu ne-am regăsit pentru a ne certa! Fiecare are ideile 
lui, din fericire. Va trebui să-ţi arăt cum merge magazinul 
meu, vei vedea că nu-i chiar atât de rău. Haide, dă-mi ceva 
veşti bune. Sper că mama şi surorile tale sunt bine, nu? Şi 
nu trebuia să te însori la Plassans, acum vreo şase luni? 

O mişcare bruscă din partea lui Vallagnosc îl opri; cum 
acesta cercetă salonul cu o privire îngrijorată, Mouret se 
întoarse şi o zări pe domnişoara de Boves care nu-i slăbea 
din ochi. Înaltă şi solidă, Blanche semăna cu mama ei, doar 
că figura ei trăda deja urmele unei îngrăşări premature. 
Paul răspunse la această întrebare discretă că nimic nu se 
stabilise până acum şi poate nici nu se va întâmpla 
vreodată. O cunoscuse pe tânără la doamna Desforges, 
unde venea destul de des în timpul iernii trecute, dar pe 
unde trecea acum mai rar, ceea ce explica motivul pentru 
care nu se întâlnise cu Octave. La rândul său, familia Boves 
îl primea, iar el mergea mai ales pentru tatăl domnişoarei, 
un bătrân pensionat din domeniul administrativ. De altfel, 
nu aveau cine ştie ce avere: doamna de Boves nu-i adusese 
soţului decât frumuseţea ei de lunonă23, trăind cu toţii de 
pe urma unei ferme ipotecate, la care se adăugau cei nouă 
mii de franci câştigaţi de conte, ca inspector general al 
hergheliilor. Cele două doamne, mamă şi fiică, foarte 
strâmtorate din pricina banilor pe care acesta îi cheltuia cu 
relaţiile lui extraconjugale, erau nevoite de nenumărate ori 
să-şi refacă singure rochiile. 

— Şi atunci de ce? Întrebă simplu Mouret. 


— Dumnezeule! Trebuie să termin odată cu asta, spuse 
Vallagnosc, cu o mişcare obosită a pleoapelor. Şi apoi, am 
ceva speranţe, aştept moartea apropiată a unei mătuşi. 

Mouret, care-l privea în continuare pe domnul de Boves, 
aşezat alături de doamna Guibal, pe care o învăluia cu 
zâmbetul său tandru de om pornit pe cuceriri, se întoarse, 
în cele din urmă, spre prietenul său şi clipi din ochi atât de 
semnificativ, încât acesta adăugă: 

— Nu, nu asta. Cel puţin, nu încă. Nefericirea e că 
serviciul său îl trimite în cele patru colţuri ale Franţei, la 
depozitele de etaloane şi, astfel, are mereu pretexte pentru 
a dispărea. Lună trecută, în timp ce soţia sa îl credea la 
Perpignan, el era într-un hotel dintr-un cartier uitat al 
Parisului, în compania unei profesoare de pian. 

Urmă un moment de tăcere. Apoi, tânărul, care 
supraveghea şi el galanteriile contelui faţă de doamna 
Guibal, continuă şoptit: 

— Pe legea mea, ai dreptate. Cu atât mai mult cu cât 
această scumpă doamnă nu e chiar sălbatică precum se 
spune. Există despre ea o poveste destul de hazlie, cu un 
ofiţer. Ia uită-te la el! Ce comic e când încearcă s-o farmece 
cu coada ochiului! Vechea Franţă, dragul meu! Eu, 
personal, îl ador pe acest om, şi se poate spune că pentru el 
mă însor cu fiică-sa! 

Mouret râdea, foarte amuzat. Îl chestiona din nou pe 
Vallagnosc şi când află că ideea unei căsătorii între el şi 
Blanche venise tocmai de la doamna Desforges, găsi 
povestea cu atât mai hazlie. Henriette gusta cu plăcerea 
unei văduve încercările de a căsători doi tineri; astfel că 
după ce rezolva problema fetelor, nu-i împiedica pe taţii 
acestora să-şi găsească iubite printre apropiatele salonului 
ei; toate acestea se petreceau, bineînţeles, cu foarte mult 
bun simţ şi cu o delicateţe inofensivă, fără a da lumii vreun 
prilej de scandal. Mouret, care o iubea aşa cum iubeşte un 
om activ şi mereu grăbit, obişnuit să-şi calculeze până şi 


momentele de tandreţe, uită atunci orice mijloc de seducţie 
şi simţi pentru ea un sentiment de camaraderie. 

Tocmai apăru în uşa micului salon, urmată de un bătrân de 
vreo şaizeci de ani, pe care cei doi prieteni nu-l observaseră 
intrând. Vocile doamnelor se auzeau din când în când, mai 
ascuţite, însoţite de clinchetele linguriţelor ce loveau ceştile 
de ceai. În momentele scurte de tăcere, se putea desluşi 
chiar şi zgomotul vioi al farfuriilor aşezate pe marmura 
gheridonului. O rază neaşteptată a soarelui aflat la asfinţit 
rodea marginile unui nor uriaş şi colora în aur vârfurile 
castanilor din grădină, străpungând ferestrele ca o pulbere 
roşiatică ce aprindea brocarturile şi alămurile mobilelor. 

— Pe aici, dragul meu baron, spuse doamna Desforges. Vi-l 
prezint pe domnul Octave Mouret, care doreşte să vă 
mărturisească marea lui admiraţie. 

Întorcându-se spre Octave, adăugă: 

— Domnul baron Hartmann. 

Un zâmbet delicat subţie buzele bătrânului. Era un om 
scund şi viguros, cu un cap mare, alsacian, al cărui chip 
bine conturat se lumina de inteligenţă la cea mai mică 
deschidere a buzelor, la cea mai uşoară mişcare a 
pleoapelor. De cincisprezece zile rezista dorinţei Henriettei, 
care-i ceruse această întrevedere: nu pentru că l-ar fi 
încercat vreun sentiment de gelozie exagerată, 
resemnându-se de ceva vreme să-şi asume rolul de tată, ci 
pentru că era altreilea prieten pe care aceasta i-l prezenta 
şi, în cele din urmă, se temea de ridicol. Astfel că, 
abordându-l pe Octave, avu aerul unui protector bogat 
care, chiar dacă se arăta fermecător, nu consimţea să fie 
luat de prost. 

— O, domnule, spuse Mouret cu entuziasmul său 
provensal, ultima operaţiune a Creditului Imobiliar a fost 
extraordinară! Nici nu ştiţi cât sunt de fericit şi de mândru 
să vă strâng mâna! 

— Sunteţi prea amabil, domnule, prea amabil, repetă 
baronul zâmbind în continuare. 


Henriette îi privea cu ochii ei limpezi, fără vreo urmă de 
tulburare. Rămase între cei doi, întorcându-şi capul când 
spre unul, când spre celălalt; în rochia ei de dantelă care-i 
descoperea gâtul şi braţele delicate, doamna Desforges era 
de-a dreptul fermecătoare, fiind foarte încântată să-i vadă 
înţelegându-se atât de bine. 

— Domnilor, spuse ea, vă las să vorbiţi. Întorcându-se spre 
Paul, care se ridicase de pe canapea, adăugă: 

— Doriţi o ceaşcă de ceai, domnule Vallagnosc? 

— Cu plăcere, doamnă. Intrară amândoi în salon. 

În timp ce Mouret îşi ocupă locul pe canapea, alături de 
baronul Hartmann, începu din nou să elogieze operaţiunile 
Creditului Imobiliar. După care atacă subiectul pe care-l 
avea pregătit, vorbind despre noul drum ce va prelungi 
strada Reaumur, care se va numi 10 Decembrie, între Piaţa 
Bursei şi Piaţa Operei. Fusese declarat de utilitate publică 
de mai bine de optsprezece luni, juriul pentru expropriere 
tocmai fusese numit, întregul cartier se entuziasmase 
pentru această imensă demolare, se neliniştise de durata 
lucrărilor, se interesase de casele care urmau să fie 
dărâmate. De mai bine de trei ani, Mouret aştepta aceste 
lucrări, prevăzând pentru început o mişcare mai activă a 
afacerilor, iar cu ambițiile sale de dezvoltare, pe care nu 
îndrăznea să le mărturisească în gura mare, spera să-şi 
extindă cât mai mult magazinul. Strada 10 Decembrie avea 
să taie strada Choiseul şi strada Michodiere, iar Mouret îşi 
imagina deja La Paradisul femeilor ocupând întreaga 
suprafaţă înconjurată de aceste străzi şi strada Neuve- 
Saint-Augustin; visa la o faţadă de palat pe noul drum, 
triumfătoare, stăpână peste oraşul cucerit. De aici se 
născuse dorinţa lui arzătoare de a-l cunoaşte pe baronul 
Hartmann, când aflase că, printr-un contract semnat cu 
administraţia, Creditul Imobiliar îşi luase angajamentul să 
construiască strada 10 Decembrie, cu singura condiţie de a 
i se ceda imobilele mărginaşe. 


— Este adevărat, spuse acesta cu un aer naiv, că le veţi 
livra o stradă gata făcută, cu canalizare, trotuare şi becuri 
de gaz? Şi terenurile mărginaşe vă vor fi suficiente pentru a 
acoperi aceste cheltuieli? O, foarte curios, foarte curios! 

În sfârşit, ajunsese la punctul delicat. Ştia că acest Credit 
Imobiliar dorea, în secret, să cumpere construcţiile din 
zona în care se afla La Paradisul femeilor, şi nu doar pe cele 
care aveau să fie demolate, ci şi pe celelalte care aveau să 
rămână în picioare. Mouret adulmecase deja existenţa unui 
proiect de întreprinderi noi şi era foarte neliniştit pentru 
extinderile pe care le visa pentru magazinul său, temându- 
se la gândul că se va lovi într-o zi de o societate puternică, 
proprietară a imobilelor pe care nu va fi dispusă să le 
părăsească. Acesta era motivul pentru care ar fi vrut să 
stabilească o legătură cu baronul, o legătură amabilă, 
creată prin intermediul unei femei, care poate apropia 
bărbaţii cu firi galante. Fără îndoială, ar fi putut să-l invite 
pe bancher în biroul lui, pentru a discuta în linişte despre 
afacerea pe care voia să i-o propună. Dar se simţea mai 
puternic în salonul Henriettei, ştiind cât de mult îi poate 
apropia şi înduioşa o amantă comună. A fi amândoi în casa 
ei, învăluită în aroma parfumului ei, a o avea pe ea aproape, 
gata să-i convingă cu un zâmbet, îi părea lui Mouret o 
certitudine a succesului. 

— N-aţi cumpărat cumva vechiul hotel Duvillard, 
construcţia aceea veche, vecină cu a mea? Întrebă el brusc. 

Baronul Hartmann ezită o clipă, după care negă. Însă 
privindu-l în faţă, Mouret începu să râdă; de aici încolo, jucă 
rolul unui tânăr cumsecade, cu sufletul deschis, dar tăios în 
afaceri. 

— Uitaţi, domnule baron, pentru că am avut onoarea 
nesperată de a vă întâlni, trebuie să vă fac o mărturisire. O, 
nu vă cer să-mi dezvăluiţi secretele dumneavoastră. Doar 
vreau să vi le încredinţez pe ale mele, convins că nu există 
persoană mai înţeleaptă care să le asculte. De altfel, am 


mare nevoie de sfaturile dumneavoastră; de mult am vrut 
să vi le cer, dar n-am îndrăznit. 

Într-adevăr, i se confesa sincer, îi povesti despre 
începuturile sale, nu ascunse nici măcar existenţa crizei 
financiare pe care tocmai o traversa, în mijlocul triumfului 
său. Îi trecu în revistă toate extinderile succesive ale 
magazinului, profiturile investite permanent în afacere, 
sumele aduse de angajaţii săi, cum la fiecare punere în 
vânzare îşi risca întregul capital, ca la un joc de cărţi. 
Totuşi, nu despre bani era vorba, nu asta voia să-i ceară, 
căci avea o încredere nebună în clientela lui. Ambiţia sa 
atingea cote mult mai înalte, îi propunea, de fapt, baronului 
o asociere, în care Creditul Imobiliar ar aduce palatul 
colosal pe care-l vedea în vis, în timp ce el, la rândul său, 
avea să-şi ofere geniul şi fondul de comerţ deja creat. S-ar 
putea estima aporturile fiecăruia, nimic nu i se părea mai 
uşor de realizat. 

— Ce veţi face cu terenurile şi imobilele dumneavoastră? 
Insistă el. Fără îndoială, trebuie să aveţi un plan. Însă sunt 
foarte sigur că ideea dumneavoastră nu este atât de bună 
ca a mea. Gândiţi-vă puţin! Vom construi pe terenuri o 
galerie de vânzări, vom demola sau vom amenaja imobilele 
deja existente şi vom deschide cele mai mari magazine din 
Paris, un întreg bazar care va produce milioane. 

După care îi scăpă acest strigăt din străfundul inimii: 

— Ah, dacă m-aş putea lipsi de dumneavoastră! Dar acum 
aveţi tot. Şi apoi, n-aş avea niciodată capitalul necesar unui 
astfel de proiect. Haideţi, trebuie să ne înţelegem, altfel, ar 
fi o crimă. 

— Cum vă mai înfierbântaţi, dragă domnule! Se mulţumi 
să răspundă baronul Hartmann. Ce imaginaţie! 

Clătină din cap, continuă să zâmbească, hotărât să nu 
ofere în schimb nici un secret. Proiectul Creditului Imobiliar 
era acela de a crea pe strada 10 Decembrie o concurenţă 
localului luxos Grand-Hotel, a cărei poziţie centrală ar 
atrage străinii. De altfel, cum hotelul trebuia să ocupe doar 


terenurile mărginaşe, baronul ar fi putut chiar să 
îmbrăţişeze ideea lui Mouret şi să trateze pentru celelalte 
parcele care aveau o suprafaţă şi mai mare. Însă apucase 
deja să mai promită diverse lucruri unor prieteni ai 
Henriettei şi se cam săturase să tot joace rolul protectorului 
ei îndatoritor. Şi apoi, în ciuda pasiunii sale pentru 
activităţile inovatoare care-l făceau să-şi deschidă punga 
pentru tinerii inteligenţi şi curajoşi, lovitura geniului 
comercial al lui Mouret îl surprindea mai mult decât îl 
seducea. Nu era oare o fantezie şi o imprudenţă ideea 
acestui magazin gigantic? Nu se risca o catastrofă 
inevitabilă prin extinderea acestui nou fel de comerţ? În 
sfârşit, nu credea în această afacere, astfel că o refuză. 

— Fără îndoială, ideea poate să prindă, spuse el. Doar că 
este ideea unui poet. De unde veţi avea clientela necesară 
pentru a umple o asemenea catedrală? 

Mouret îl privi o clipă în linişte, stupefiat de refuzul 
acestuia. Cum era posibil? Un om cu un asemenea fler, care 
cunoştea atât de bine valoarea banilor, să nu ţină seamă de 
o astfel de afacere? Deodată, cu un gest elocvent, arătând 
spre doamnele din salon, spuse: 

— Asta e clientela! 

Soarele pălea deja, iar pulberea roşiatică se transformase 
într-o lumină aurie, al cărei ultim adio sfârşea pe mătasea 
brocarturilor şi a mobilelor. La apropierea crepusculului, 
marele salon fu inundat de o intimitate blândă şi caldă. În 
timp ce doamna de Boves şi Paul Vallagnosc discutau în faţa 
uneia dintre ferestre, privind peste întinderea grădinii, 
celelalte doamne se apropiară, desenând în mijlocul 
încăperii un cerc de rochii, din care răzbăteau râsete, 
şuşoteli, întrebări şi răspunsuri aprinse privind pasiunea 
femeilor de a risipi banii pe diverse lucruri. Povesteau 
despre toalete, astfel că doamna de Boves fu surprinsă 
desenând o rochie de bal. 

— Mai întâi, un furou de mătase mov, apoi, deasupra, 
volane din dantelă de Alencon, late de vreo treizeci de 


centimetri. 

— O, e posibil aşa ceva? Interveni doamna Marty. Există pe 
lume şi femei fericite! 

Baronul Hartmann, urmărind gestul lui Mouret, privea 
aceste doamne prin uşa rămasă deschisă. Le asculta fără 
prea mare interes, în timp ce tânărul, aprins de dorinţa de 
a-l convinge, îi dezvălui tot mai multe, explicându-i 
mecanismul acestui comerţ recent al noutăţilor. În această 
perioadă, comerţul se baza pe reînnoirea rapidă şi continuă 
a capitalului, ceea ce însemna că mărfurile trebuiau 
schimbate de mai multe ori pe an. Astfel că, în acel an, 
capitalul său, care era de doar cinci sute de mii de franci, 
fusese investit de patru ori şi produsese afaceri de două 
milioane. O nimica toată, de altfel, deoarece ar putea cu 
certitudine să-l facă de cincisprezece sau douăzeci de ori 
mai mare, în anumite raioane. 

— Înţelegeţi, domnule baron, acesta este tot mecanismul. 
Este foarte simplu, dar trebuie găsit domeniul. Nu avem 
nevoie de un mare rulaj de fonduri. Singurul nostru efort 
este să ne debarasăm foarte repede de mărfurile 
cumpărate, pentru a le înlocui cu altele, astfel încât 
capitalul să producă tot de atâtea ori dobânda. În felul 
acesta, ne putem bucura de un mic profit; cum cheltuielile 
noastre generale se ridică la enorma cifră de şaisprezece la 
sută, iar noi obţinem un câştig de doar douăzeci la sută, 
rezultă un profit de cel mult patru la sută; asta ne va ajuta 
în cele din urmă să facem milioane în momentul în care vom 
opera cantităţi considerabile de mărfuri, mereu reînnoite. 
Înţelegeţi ce spun, nu-i aşa? E chiar foarte clar. 

Baronul clătină din nou din cap. El, care făcuse cele mai 
îndrăzneţe combinaţii, devenite adevărate legende, încă de 
la introducerea iluminatului cu gaz al oraşului, părea 
neliniştit şi încăpățânat. 

— Înţeleg foarte bine, răspunse el. Oferiţi un preţ bun 
pentru a vinde mai mult, şi vindeţi mult pentru că aveţi un 
preţ bun. Numai că trebuie să vindeţi, şi revin acum la 


întrebarea mea: cui vindeţi? Cum speraţi să susţineţi o 
vânzare atât de colosală? 

Un zgomot puternic de voci se făcu auzit din salon, 
întrerupând explicaţiile lui Mouret. Doamna Guibal afirma 
cu putere că ea prefera volanele de Alenqon doar pe şorţ. 

— Dar, draga mea, spuse doamna de Boves, şorţul era 
acoperit. N-am văzut niciodată ceva mai frumos. 

— Mi-ai dat o idee, zău aşa! Continuă doamna Desforges. 
Am deja câţiva metri de dantelă de Alengon... Trebuie s-o 
caut să-mi fac o garnitură. 

Vocile scăzură, devenind un simplu murmur. Se auzeau tot 
felul de calcule, cumpărăturile le răscoleau dorinţele, 
doamnele se pierdeau în valuri de dantele. 

— Ei, spuse Mouret când putu să vorbească, vinzi orice 
dacă ştii cum să vinzi! Şi aici suntem primii! 

Cu verva sa provensală, invadată de fraze calde ce evocau 
imagini pline de miez, îi explică desfăşurarea noului comerţ. 
Mai întâi era vorba despre mormanele de marfă, adunate 
într-un singur loc, susţinându-se şi împingându-se unele pe 
altele; nu se şoma niciodată, articolul de sezon era mereu 
prezent; clienta străbătea toate raioanele, cumpărând aici 
stofă, dincolo aţă, mai încolo un palton, se putea îmbrăca în 
timp ce dădea faţă în faţă cu neprevăzutul, cedând nevoii 
de inutil şi de frumos. Mouret îi prezenta deja cifre 
cunoscute. Marea revoluţie a noutăţilor pleca de la această 
idee originală. Dacă vechiul comerţ, micul comerţ se afla în 
agonie, era pentru că acesta nu putea susţine lupta cu 
preţurile mici. Acum, concurenţa se desfăşura chiar sub 
ochii publicului, o plimbare prin faţa vitrinelor stabilea 
preţurile pe care fiecare magazin le scădea, mulţumindu-se 
cu cel mai mic profit posibil; nici o înşelătorie, nici o lovitură 
îndelung gândită pentru o marfă vândută la dublul valorii 
sale iniţiale, ci doar operaţiuni curente, un procent câştigat 
regulat la toate articolele, o întreagă avere pusă la 
dispoziţia bunului mers al unei vânzări, cu atât mai mare cu 
cât se făcea la lumina zilei. Nu era o idee surprinzătoare? 


Ar bulversa comerţul, ar transforma întregul Paris, căci era 
născută din carnea şi sângele femeii. 

— Dacă am câştigat femeia, restul nu mai contează! Spuse 
el, marcat de o brutală mărturisire, smulsă din pasiune. 

Odată cu acest strigăt, baronul Hartmann păru zguduit. 
Zâmbetul său îşi pierduse tenta ironică. Îl privea pe acest 
tânăr, ce-i câştigase, încetul cu încetul, încrederea, cu o 
oarecare duioşie. 

— Ei, mai încet! Murmură acesta pe un ton patern, ar 
putea să vă audă. 

Dar doamnele vorbeau acum în cor, toate deodată, atât de 
înfierbântate, încât nu se auzeau nici ele între ele. Doamna 
de Boves terminase descrierea toaletei de seară: o tunică 
de mătase mov, drapată şi prinsă cu funde de dantelă; un 
corsaj decoltat şi încă nişte dantelă pe umeri. 

— O să vedeţi, spuse ea, îmi voi face un corsaj la fel din 
satin. 

— Eu, întrerupse doamna Bourdelais, am vrut unul din 
catifea. O, o adevărată ocazie! 

Doamna Marty întrebă: 

— Ei, dar cât costă mătasea? 

Acum, toate vocile începură să se amestece din nou. 
Doamna Guibal, Henriette şi Blanche măsurau, tăiau şi 
iroseau parcă întregul material. Urmă o revărsare de stofe, 
o dorinţă aprinsă de a lua magazinele cu asalt, trădând un 
apetit pentru lux ce învăluia toaletele invidiate şi mult 
visate, o bucurie colosală de a se pierde în nişte cârpe, atât 
de necesare ca aerul călduţ pe care-l respirau. 

Mouret aruncă o privire către salon. În câteva fraze 
şoptite la urechea baronului, ca şi cum i-ar fi făcut unele 
confidenţe despre dragoste, aşa cum îşi permit uneori 
bărbaţii, termină de explicat mecanismul acestui mare 
comerţ modern. Mai presus de faptele deja date ca 
exemplu, apăru această idee de exploatare a femeilor. Totul 
ducea într-acolo, capitalul reînnoit fără încetare, sistemul 
de îngrămădire a mărfurilor, preţurile mici care atrăgeau, 


marcajul în cifre cunoscute ce liniştea. Obiectul disputei 
magazinelor aflate în concurenţă era femeia, căreia îi 
întindeau continuu o cursă, cea a ocaziilor bune, după ce o 
ameţeau cu vitrinele. Trezeau în sufletul ei noi dorinţe, 
jucau rolul tentaţiei supreme în faţa căreia ceda fără nici un 
argument, mai întâi făcând cumpărături mărunte pentru 
gospodărie, cuprinsă apoi de un sentiment acut de 
cochetărie, lăsându-se în cele din urmă devorată în 
totalitate. 

Înzecind vânzările, democratizând luxul, magazinele 
deveneau un teribil factor de cheltuială, făcând adevărate 
ravagii în gospodării şi lucrând mână în mână cu nebunia 
impusă de modă, mereu mai scumpă. lar, dacă în căminul ei 
femeia domnea ca o regină, adulată şi flatată, înconjurată 
de atenţie pentru toate slăbiciunile ei, atunci ea domnea ca 
o regină îndrăgostită ce plătea cu o picătură din propriul 
sânge fiecare capriciu al ei. Graţie galanteriei sale, Mouret 
ascundea sentimentul de brutalitate de care putea da 
dovadă, asemenea unui evreu ce vindea femeia la kilogram; 
astfel, el îi ridica un templu, o flata folosind o legiune 
întreagă de vânzători, creând ritul unui nou cult; nu se 
gândea decât la ea, încercând mereu să găsească tentaţii 
tot mai mari; dar în spatele ei, după ce-i golise buzunarele 
şi-i distrusese nervii, era cuprins de disprețul ascuns al 
bărbatului căruia amanta tocmai făcuse prostia să i se 
ofere. 

— Când ai femeile la degetul mic, îi şopti el baronului, 
zâmbind cu îndrăzneală, poţi vinde întreaga lume! 

În sfârşit, baronul înţelese mesajul. Câteva fraze fuseseră 
suficiente, putea ghici restul. O exploatare atât de galantă 
redeştepta în el trecutul său de om petrecăreţ. Clipi din 
ochi cu un aer inteligent, sfârşind prin a-l admira pe 
inventatorul acestui mecanism de înghiţit femei. Era o 
afacere foarte importantă, însă îi spuse acelaşi lucru pe 
care i-l dezvăluise şi Bourdoncle: 

— Să ştiţi că se vor răzbuna! 


Dar Mouret ridică din umeri, cu o mişcare de dispreţ 
zdrobitor. Toate îi aparţineau, erau ale lui, iar el nu 
aparţinea nici uneia. Când îşi va fi câştigat de la ele averea 
şi plăcerea, le va arunca grămadă în braţele acelora care 
vor mai putea găsi o licărire de viaţă în ele. Era disprețul 
gândit de un meridional şi un speculant. 

— Ei bine, dragă domnule, întrebă el ca o concluzie, 
sunteţi de partea mea? Vi se pare posibilă afacerea cu 
terenurile? 

Baronul, pe jumătate cucerit de idee, ezita totuşi să se 
angajeze într-o asemenea afacere. Mai rămăsese în sufletul 
său o urmă de îndoială, în ciuda farmecului cu care Mouret 
îl învăluise încetul cu încetul. Tocmai se pregătea să dea un 
răspuns evaziv, când o chemare grabnică a doamnelor îl 
scuti de această osteneală. În mijlocul râsetelor colorate, 
vocile repetau: 

— Domnule Mouret, domnule Mouret! 

Şi acesta, contrariat că fusese întrerupt, se prefăcea că nu 
auzise, însă doamna de Boves se ridicase o clipă în picioare 
şi veni până la uşa salonului. 

— Sunteţi chemat, domnule Mouret. Nu este deloc frumos 
din partea dumneavoastră să vă ascundeţi în fundul 
salonului pentru a discuta afaceri. 

Atunci se decise să le răspundă, cu o bunătate aparentă şi 
un aer de încântare care-l uimi pe baron. Amândoi se 
ridicară de pe canapea şi trecură în salonul cel mare. 

— Sunt la dispoziţia dumneavoastră, doamnelor, spuse el 
în timp ce intra, cu un zâmbet mare pe buze. 

Fu întâmpinat cu un strigăt de triumf. 

Înainta şi mai mult, iar doamnele îi făcură loc în mijlocul 
lor. Soarele tocmai apunea printre crengile arborilor din 
grădină, iar ziua murea încă o dată în braţele unei umbre 
delicate ce înghiţea încetul cu încetul vasta încăpere. Era 
cel mai blând moment al apusului, minutul voluptăţii 
discrete în apartamentele pariziene, dintre lumina zilei ce 
se stinge şi lămpile ce se aprind. Doamna de Boves şi 


Vallagnosc, mereu în picioare, în faţa ferestrei, desenau 
umbre pe covor, în timp ce domnul Marty, nemişcat în 
bătaia luminii ce se strecura prin cealaltă fereastră, intrase 
discret în salon. Avea o figură umilă şi palidă, purta o 
redingotă uzată, dar curată, şi era evident tulburat de 
conversaţia doamnelor despre toalete. 

— Punerea în vânzare se face lunea viitoare, nu-i aşa? 
Întrebă chiar doamna Marty. 

— Fără îndoială, doamnă, răspunse Mouret cu un glas ca 
de flaut, o voce de actor pe care o folosea în prezenţa 
femeilor. 

Henriette interveni. 

— Ştiţi că vom merge toate. Se spune că pregătiţi tot felul 
de minuni. 

— O, minuni, murmură el cu un aer de falsă modestie, 
încerc doar să fiu demn de sufragiile dumneavoastră. 

Dar ele îl copleşeau cu întrebările. Doamna Bourdelais, 
doamna Guibal şi chiar Blanche voiau să ştie cât mai multe. 

— Ei haideţi, daţi-ne câteva detalii, insistă doamna de 
Boves. Murim de curiozitate! 

Doamnele îl înconjurară, în timp ce Henriette observă că 
el nu băuse nici măcar o ceaşcă de ceai. Ce dezamăgire: 
patru dintre ele săriră să-l servească, dar cu condiţia să le 
răspundă mai târziu la toate întrebările. Henriette turna, 
doamna Marty ţinea ceaşca, în timp ce doamna de Boves şi 
doamna Bourdelais îşi disputau cinstea de a pune zahăr. 
Când acesta refuză să se aşeze şi începu să-şi bea încet 
ceaiul, în picioare în mijlocul lor, se apropiară toate şi-l 
închiseră în cercul strâmt format de rochiile lor. Cu 
capetele ridicate şi cu ochii strălucitori, îi zâmbeau cu multă 
tandreţe. 

— Mătasea dumneavoastră, acest Paris-Bonheur, apare în 
toate ziarele! Continuă doamna Marty, nerăbdătoare. 

— O, răspunse el, un articol extraordinar, un fai24 cu firul 
gros, suplu, dar în acelaşi timp solid. Veţi vedea, doamnele 


mele! Şi nu-l veţi găsi decât la noi, pentru că l-am cumpărat 
în exclusivitate. 

— Într-adevăr, o mătase frumoasă la doar cinci franci şi 
şaizeci! Spuse doamna Bourdelais entuziasmată. Să nu-ţi 
vină să crezi! 

De când fusese lansată reclama, această mătase începuse 
să ocupe în viaţa lor un loc considerabil. Vorbeau despre ea, 
şi-o promiteau, frământate de dorinţă şi de îndoială. Prin 
curiozitatea locvace cu care-l acaparau pe tânărul Octave 
îşi dezvăluiau fiecare temperamentul propriu de 
cumpărătoare: doamna Marty, sedusă de patima ei 
cheltuitoare, cumpăra, la întâmplare, tot ce-i arătau 
vitrinele de la Paradisul femeilor; doamna Guibal se plimba 
ore întregi fără a face vreodată o achiziţie cât de mică, 
fericită şi mulţumită de a-şi fi oferit un simplu regal 
privirilor; doamna de Boves, strâmtorată financiar, 
permanent torturată de o dorinţă prea mare, privea 
mărfurile cu dispreţ, pe motiv că nu şi le permitea; doamna 
de Bourdelais, cu flerul ei de burgheză înţeleaptă şi 
practică, se folosea de marile magazine pentru a căuta 
ocaziile, lipsită de febra pe care o încercau celelalte 
doamne când venea vorba de cumpărături, făcea astfel 
economii importante pentru gospodăria ei; şi, în sfârşit, 
Henriette, care, foarte elegantă, îşi cumpăra de acolo doar 
anumite articole, mănuşile, tricotajele, lenjeria pentru casă. 

— Avem şi alte stofe superbe, de o calitate foarte bună şi la 
preţ excepţional, continuă Mouret pe tonul său încântător. 
Vă recomand, aşadar, mătasea noastră Cuir-d'or, o tafta de 
o strălucire nemaivăzută. În ce priveşte mătăsurile fantezi, 
le puteţi găsi în colecţii fermecătoare, cu desene minunate, 
alese cu mare pricepere dintre sute de modele de 
cumpărătorii noştri. Vă avertizez că vom aduce multe stofe 
anul acesta. Veţi putea vedea şi multe materiale matlasate 
şi nenumărate şevioturi. 

Doamnele nu-l mai întrerupseră, însă se apropiaseră şi 
mai mult de el, strângând cercul şi ascultându-l cu buzele 


umbrite de un surâs şi cu ochii însetaţi de dorinţă în faţa 
imaginilor descrise de acest ins ispititor. Un uşor fior le 
străbătea şira spinării. El le privea cu calmul lui de 
cuceritor, învăluit de parfumurile tulburătoare răspândite 
de părul lor. Între fraze, Mouret continua să bea câte o 
înghiţitură de ceai, a cărui aromă, aprinsă de celelalte 
miresme îmbietoare, avea o notă sălbatică. În faţa unui 
asemenea mod de seducţie atât de bine stăpânit, atât de 
puternic, încât să joace pe degete sufletele femeilor, fără a 
se lăsa prins în mrejele lor ameţitoare, admiraţia baronului 
Hartmann, care nu-l mai slăbise din priviri, creştea tot mai 
mult. 

— Deci, spuneţi că se va purta o anumită stofă? Continuă 
doamna Marty, al cărei chip răvăşit se însenină brusc de 
patima cochetăriei. Va trebui să vin să văd toate modelele. 

Doamna Bourdelais, care-şi păstra mintea limpede, spuse, 
la rândul ei: 

— Vânzarea pe cupoane se face joi la dumneavoastră, nu-i 
aşa? Am să aştept până atunci, pentru că am de îmbrăcat 
întreaga mea familie. 

Şi întorcându-şi capul delicat spre stăpâna casei, adăugă: 

— Tot la Sauveur te îmbraci? 

— Dumnezeule, da! Răspunse Henriette. Sauveur este, 
într-adevăr, foarte scumpă, dar nu mai există nimeni la 
Paris care să ştie să mai facă un asemenea corsaj. Şi apoi, 
orice ar zice domnul Mouret, ea are cele mai frumoase 
modele cu desene pe care nu le-am mai văzut niciunde. 
Personal, nu suport să-mi văd rochiile pe umerii tuturor 
femeilor. 

Mouret avu, mai întâi, un zâmbet discret. Însă mai târziu, 
lăsă să se înţeleagă că doamna Sauveur îşi cumpăra stofele 
de la el; fără îndoială, că mai cumpără şi de la fabricanți 
anumite modele, asupra cărora îşi rezervă exclusivitatea; 
dar, în ceea ce priveşte mătăsurile negre, de exemplu, 
urmăreşte întotdeauna ocaziile de la Paradisul femeilor, 


făcându-şi provizii considerabile, pe care le vinde mai apoi 
la preţuri duble sau chiar triple. 

— Sunt sigur că oamenii ei vor veni să cumpere mătasea 
noastră Paris-Bonheur. De ce ar plăti mai scump pe această 
mătase la fabrică decât la noi? Pe legea mea, chiar o vindem 
în pierdere. 

Fu lovitura de graţie dată acestor doamne. Ideea de marfă 
vândută în pierdere le trezi interesul şi bucuria pentru 
cumpărături, închipuindu-şi că îl fură pe neguţător. Mouret 
le ştia incapabile să reziste în faţa unei astfel de ocazii. 

— Dragele mele, noi vindem totul pentru nimic! Strigă el 
vesel, luând de pe gheridon evantaiul doamnei Desforges. 
Uitaţi acest evantai. Cât spuneţi că a costat? 

— Dantela de Chantilly douăzeci şi cinci de franci, iar 
montura două sute, spuse Henriette. 

— Ei bine, dantela nu e deloc scumpă. Deşi, noi o avem la 
optsprezece franci. Cât de spre montură, scumpă doamnă, 
este un furt abominabil. N-aş îndrăzni să-l vând la mai mult 
de nouăzeci de franci. 

— Am spus eu! Strigă doamna Bourdelais. 

— Nouăzeci de franci! Murmură doamna de Boves, o 
adevărată ocazie! 

Aceasta luă din nou evantaiul pentru a-l examina împreună 
cu fiica sa, Blanche; pe faţa ei cu trăsături regulate, în ochii 
ei pe jumătate închişi se putea citi dorinţa înfrânată şi 
disperată de a nu-şi putea satisface acest capriciu. Apoi, 
pentru a doua oară, evantaiul trecu din mână în mână, 
adunând observaţii şi exclamaţii. Domnul de Boves şi 
Vallagnosc părăsiră, în cele din urmă, fereastra. În timp ce 
primul se alătură doamnei de Guibal, smulgându-i corsajul 
din priviri, cu aerul său corect şi superior, tânărul se aplecă 
spre Blanche, încercând să găsească un cuvânt amabil. 

— E puţin tristă montura aceasta albă la dantela neagră, 
nu-i aşa, domnişoară? 

— Oh, am văzut şi unul de sidef cu pene albe, spuse ea pe 
un ton grav, fără ca roşeaţa să-i coloreze chipul palid. Ceva 


virginal, de-a dreptul! 

Domnul de Boves, care surprinsese privirea mâhnită a 
soţiei sale în timp ce urmărea evantaiul, spuse şi el un 
cuvânt în această conversaţie. 

— Nimicurile astea se rup imediat! 

— Mie îmi spuneţi? Strigă doamna Guibal, strâmbând din 
buzele de roşcată frumoasă şi jucând rolul indiferentei. M- 
am săturat să mi le tot lipesc pe ale mele. 

Între timp, doamna Marty, prinsă de această discuţie, îşi 
tot sălta pe genunchi săculeţul de piele roşie. Nu apucase 
să arate ce-şi cumpărase şi ardea de nerăbdare să le 
expună dintr-o pură nevoie senzuală. Brusc, uitând de 
prezenţa soţului ei, deschise săculeţul şi scoase câţiva metri 
de dantelă îngustă, rulată în jurul unui carton. 

— Am cumpărat dantela asta pentru fiica mea, spuse ea. 
Are trei centimetri şi e de-a dreptul delicioasă, nu-i aşa? Un 
franc nouăzeci. 

Dantela trecu din mână în mână. Doamnele îşi exprimară 
uimirea. Mouret afirmă că vinde aceste mici garnituri la 
preţ de fabrică. În cele din urmă, doamna Marty îşi închise 
săculeţul ca şi cum ar fi vrut să ascundă lucruri care nu se 
arată. Dar în faţa succesului obţinut nu se putu abţine să nu 
scoată şi o batistă. 

— Am găsit şi batista asta. Cu aplicaţii de Bruxelles, 
dragelor. O, o minune, nu-i aşa? Doar douăzeci de franci! 

lar de aici săculeţul se deschise de tot, iar ea roşea de 
plăcere, exprimând o pudoare ca de femeie care se 
dezbracă în văzul tuturor şi devine tot mai fermecătoare şi 
mai jenată cu fiecare articol pe care-l scoate. Cumpărase o 
cravată cu dantelă spaniolă la treizeci de franci; n-ar fi vrut 
să o ia, dar vânzătorul s-a jurat că era ultima şi că vor ridica 
preţurile. 

Apoi, le mai arătă o voaletă25 de Chatilly, cam scumpă, la 
cincizeci de franci; dacă ea nu o va purta, sigur va face ceva 
pentru fiica ei. 


— Doamne, ce frumoase sunt dantelele! Repeta ea cu un 
zâmbet nervos. Of, când sunt acolo, înăuntru, aş fi în stare 
să cumpăr tot magazinul. 

— Şi ăsta? Întrebă doamna de Boves cercetând un colţ de 
ghipură26. 

— O, asta e o broderie cu margini drepte. Sunt douăzeci şi 
şase de metri. Un franc pe metru, înţelegeţi! 

— Ia te uită! Spuse doamna Bourdelais surprinsă. Dar ce 
vreţi să faceţi cu ea? 

— Pe legea mea dacă ştiu. Dar avea un model atât de 
frumos! 

În acel moment, ridicând ochii, îşi privi drept în faţă soţul 
înmărmurit. Pălise şi mai tare, întreaga sa persoană 
exprima teama resemnată a unui biet om care asistă la 
irosirea veniturilor sale, câştigate cu atâta trudă. Fiecare 
capăt de dantelă era pentru el un nou dezastru; zile amare 
de profesorat pierdute în întregime, alergături după 
meditații prin noroaie şterse cu buretele efortul continuu al 
vieţii sale pline de lipsuri ascunse de ochii lumii, toate 
sfârşite în infernul unei căsătorii mizere. În faţa privirilor 
îngrozite ale soţului ei, doamna Marty încerca să ascundă 
batista, voaleta, cravata; îşi plimba mâinile înfierbântate, 
repetând cu un zâmbet ruşinat: 

— Ei, din cauza dumneavoastră, o să mă certe soţul. le 
asigur, dragul meu, că am fost destul de rezonabilă astăzi; 
mai era o fâşie lungă de material cu doar cinci sute de 
franci, o minunăţie! 

— Şi de ce n-aţi cumpărat-o? Spuse cu o voce blândă 
doamna Guibal. Domnul Marty este unul dintre cei mai 
galanţi oameni pe care-i ştiu. 

Profesorul fu nevoit să se încline, declarând că soţia lui era 
liberă să facă tot ce doreşte. Însă gândindu-se la pericolul 
achiziţionării fâşiei lungi de material, un fior rece îi sfâşie 
şira spinării; şi cum Mouret tocmai afirma că noile 
magazine încearcă să încurajeze bunul mers al 
gospodăriilor burgheziei mijlocii, profesorul îi aruncă o 


privire înfiorătoare, în care strălucea disprețul său de om 
timid, care nu îndrăzneşte să sugrume oameni. 

De altfel, doamnele nu lăsaseră din mâini dantelele, 
îmbătate de atingerea lor. Bucăţile de dantelă se 
desfăşurau, treceau de la una la alta, apropiindu-le şi mai 
mult, legându-le prin fire laxe. Pe genunchii doamnelor se 
plimba această miraculoasă țesătură, de o fineţe ce le 
mângâia mâinile. Se strânseră şi mai mult în jurul lui 
Mouret, copleşindu-l cu noi întrebări. Cum întunericul 
începea să pună stăpânire peste salon, era nevoit, din clipă 
în clipă, să se aplece pentru a examina un punct sau un 
desen, atingându-le părul cu bărbia. În această voluptate 
blândă a crepusculului, în mijlocul parfumului umerilor 
înfierbântaţi, Mouret rămase în permanenţă stăpân pe sine, 
cu toată încântarea pe care o simula. În clipa aceea, era 
femeie, iar doamnele se simțeau pătrunse, posedate de 
simţul său delicat, abandonându-se în totalitate; în timp ce 
el, sigur că le are deja la picioare, trona deasupra lor, ca un 
rege despotic al textilelor. 

— O, domnule Mouret! Domnule Mouret! Şopteau ele în 
fundul salonului cuprins de tenebre. 

Licăririle muribunde ale soarelui sfâşiau alămurile 
mobilelor, doar dantelele îşi mai păstrau paloarea de nea pe 
genunchii sumbri ai doamnelor, al căror grup confuz părea 
să îngenuncheze plin de devoțiune în faţa tânărului 
neguţător. O ultimă rază mângâia ceainicul, o lumină scurtă 
şi vie ca a unei lămpi ce arde într-un alcov aburit de aroma 
ceaiului. Deodată, servitorul intră cu două felinare, 
destrămând vraja dată de crepuscul. Salonul se trezi la 
viaţă, vesel şi luminos. Doamna Marty îşi aşeză dantelele în 
săculeţul ei; doamna de Boves încă mai ronţăia un fursec, în 
timp ce Henriette, care se ridicase, şuşotea cu baronul 
lângă pervazul ferestrei. 

— E un tânăr fermecător, spuse baronul. 

— Nu-i aşa? Lăsă ea să-i scape cu un glas de femeie 
îndrăgostită. 


Baronul zâmbi şi o privi cu o indulgență părintească. Era 
prima oară când o vedea atât de cucerită; iar el, prea 
superior pentru a mai suferi, era încercat doar de un 
sentiment de compasiune, văzând-o sedusă de acest tânăr 
atât de tandru şi de rece, în acelaşi timp. Simţindu-se dator 
să o prevină, îi spuse pe un ton glumeţ: 

— Fii atentă, scumpa mea! Tânărul ăsta vă va înghiţi pe 
toate! 

O văpaie de gelozie se aprinse în ochii frumoşi ai 
Henriettei. Ghicise, fără îndoială, că Mouret se servise, pur 
şi simplu, de ea pentru a se apropia de baron. Îşi jurase să-l 
facă să se îndrăgostească de ea pe acest tânăr, a cărui 
dragoste de om mereu grăbit avusese farmecul unui cântec 
azvârlit în cele patru vânturi. 

— O! Răspunse ea, încercând să glumească, la rândul ei. 
Întotdeauna mielul sfârşeşte prin a-l înghiţi pe lup. 

Afectat, baronul o încuraja cu o mişcare a capului. Poate 
că ea era femeia care avea menirea să le răzbune pe 
celelalte. 

După ce Mouret îi repetase lui Vallagnosc că voia să-i arate 
magazinul său, se apropie să-şi ia la revedere de la baron, 
care-l reţinu lângă fereastra din faţa grădinii cuprinse de 
tenebre. Cedase, în cele din urmă, în faţa seducţiei, 
căpătase încredere, văzându-l pe acest tânăr înconjurat de 
toate aceste doamne. Schimbară şuşotit câteva cuvinte, 
după care bancherul spuse: 

— Ei bine, mă voi gândi la ceea ce mi-aţi propus. Oricum, 
vom încheia afacerea dacă punerea în vânzare de luni va da 
rezultatele pe care le speraţi. 

Îşi strânseră mâinile, iar Mouret se retrase cu un aer 
fermecat, îndreptându-se spre magazin, căci nu reuşea să- 
şi savureze cina dacă nu verifica înainte încasările de la 
Paradisul femeilor. 

Capitolul 4 

În lunea de 10 octombrie, o rază triumfătoare străpunsese 
norii cenuşii ce întunecau Parisul de mai bine de o 


săptămână. Burniţase întreaga noapte şi un strat de apă 
murdărise străzile. Însă în zorii zilei, palele iuți ale vântului 
măturaseră norii, iar trotuarele se uscaseră; cerul albastru 
afişa un zâmbet vesel de primăvară. 

De la orele opt dimineaţa, La Paradisul femeilor strălucea 
în razele soarelui, glorios de marea sa punere în vânzare a 
produselor de iarnă. La intrare fluturau fâşii lungi de lenaj 
ce băteau aerul proaspăt al dimineţii, însufleţind Piaţa 
Gaillon cu un vacarm de bâlci; în timp ce, pe cele două 
străzi, vitrinele răspândeau simfonia exponatelor, 
limpezimea ferestrelor le făcea şi mai strălucitoare. Era un 
adevărat desfrâu al culorilor, o izbucnire de veselie a 
străzii, un colţ întreg dedicat consumului larg, unde fiecare 
putea să-şi bucure ochii. 

Însă, la această oră, era puţină lume în magazin, câteva 
cliente grăbite, gospodine din apropiere, femei dornice să 
evite înghesuiala de după-amiază. În spatele stofelor care-l 
decorau, magazinul părea gol, aşteptându-şi clienţii, cu 
parchetele gata lustruite şi cu tejghelele pline peste măsură 
de marfă. Mulțimea grăbită de dimineaţă abia dacă aruncă 
un ochi vitrinelor, fără a se sinchisi să încetinească pasul. La 
orele nouă, pe strada Neuve-Saint-Augustin şi în Piaţa 
Gaillon nu erau decât trăsuri. Doar locuitorii din cartier, 
mai ales micii negustori, răvăşiţi de o asemenea 
desfăşurare de banderole şi de panaşe, formau grupuri pe 
sub porţi şi la colţurile trotuarelor, strâmbând din nas şi 
făcând remarci amare. Ceea ce-i indigna şi mai mult pe 
strada Michodiere, în faţa biroului de expediţii, era una din 
cele patru trăsuri pe care Mouret le lansase în Paris: erau 
trăsuri pe fond verde, cu un contur roşu şi galben, ale căror 
tăblii lăcuite străluceau în razele soarelui în culori aurii şi 
purpurii. Aceasta, proaspăt inscripționată cu numele 
magazinului pe fiecare parte şi înzestrată cu o pancartă 
care anunţa noua punere în vânzare, se depărta încet trasă 
de un cal superb, imediat ce fusese încărcată cu pachetele 
rămase din ajun. Baudu, care îngălbenise în pragul 


Bătrânului Elbeuf, o privea îndepărtându-se şi răspândind 
în oraş numele atât de detestat al Paradisului femeilor, cu o 
strălucire de astru. 

În acest moment, sosiră câteva trăsuri şi se aşezară la 
rând. De fiecare dată când se prezenta o clientă, se 
producea un freamăt în rândurile băieţilor din magazin, 
aliniaţi sub uşa înaltă, îmbrăcaţi în livrea, cu haina şi 
pantalonul de un verde deschis, şi vesta în dungi roşii şi 
galbene. Inspectorul Jouve, fost căpitan în retragere, era 
acolo, în redingotă, cu cravată albă şi decorația sa, ca un 
însemn de probitate, întâmpinând doamnele cu un aer de 
politeţe gravă, aplecându-se spre ele pentru a le indica 
raionul. De aici, ele intrau în vestibulul transformat într-un 
salon oriental. 

Încă de la intrare aveau parte de o încântare, de o 
surpriză care le fermeca pe toate. Mouret avusese această 
idee. Fusese primul care cumpărase din Levant, în condiţii 
excelente, o întreagă colecţie de covoare vechi şi noi, 
covoare din acelea rare, vândute până atunci doar de 
negustorii de curiozităţi şi la un preţ foarte mare; avea de 
gând să inunde piaţa cu ele, oferindu-le la preţul de 
achiziţie, după ce-i folosiseră drept decor, menit să atragă 
clientela interesată de artă. Acest salon oriental, înţesat de 
covoare şi draperii pe care băieţii le agăţaseră la ordinele 
lui Mouret, putea fi zărit chiar din mijlocul pieţei Gaillon. 
Din plafon cădeau în valuri covoare de Smirna, ale căror 
desene complicate ieşeau în evidenţă de pe fundalurile lor 
roşii. Din cele patru părţi ale salonului atârnau draperii de 
Karamanliu şi de Siria, cu dungi verzi, galbene şi roşii 
aprinse; draperii de Diarbekir, mai comune, mai aspre la 
pipăit, asemenea sumanelor de păstori; urmau covoare ce 
puteau servi drept draperii, covoarele lungi de Ispahan, 
Teheran şi Kermanşa, covoarele mai late de Sumaka şi de 
Madras, cu înflorituri stranii de bujori şi frunze de palmier, 
pe fondul grădinii visului. Pe jos se aflau covoare din lână 
bogată, în mijloc era un covor de Agra, o piesă 


extraordinară, cu un fond alb şi o bordură lată de culoare 
albastră, cu ornamente violete, formând un tablou foarte 
rafinat; pretutindeni erau expuse minunăţii, covoare de 
Mecca, cu reflexe de catifea, covoare de rugăciune din 
Daghestan, cu însemne simbolice, covoare de Kurdistan, 
înţesate de flori deschise; în sfârşit, într-un colţ, se găsea un 
morman de covoare mai ieftine: Ghiordez, Cula şi Kircheer, 
la cincisprezece franci bucata. Acest cort somptuos de paşă 
era mobilat cu fotolii şi divane îmbrăcate în piei de cămilă, 
unele tăiate de romburi colorate, altele pătate cu trandafiri 
simpli. Turcia, Arabia, Persia şi India, toate se aflau la un 
loc. Se părea că fuseseră golite toate palatele şi devastate 
toate moscheile şi bazarele. Auriul roşcat domina tabloul 
covoarelor vechi, ale căror nuanţe şterse păstrau o căldură 
întunecată, o văpaie stinsă de o culoare rubinie; imaginile 
orientale pluteau în luxul acestei arte barbare, în mijlocul 
mirosului puternic pe care vechile lânuri le păstraseră din 
ţara soarelui şi a mizeriei. 

În acea dimineaţă de luni, la orele opt, Denise urma să-şi 
înceapă serviciul la Paradisul femeilor. În timp ce traversa 
salonul oriental, rămase înmărmurită, nemairecunoscând 
intrarea în magazin, foarte tulburată de acest decor de 
harem. Un băiat o conduse înăuntru şi o lăsă în grija 
doamnei Cabin, însărcinată cu supravegherea şi curăţarea 
camerelor. Aceasta o instala la numărul 7 unde i se dusese 
deja bagajul. Era o încăpere strâmtă, aflată la mansardă, cu 
fereastră mică ce dădea pe acoperiş, mobilată cu un pat, un 
dulap de nuc, o masă de toaletă şi două scaune. Douăzeci 
de camere asemănătoare se aliniau de-a lungul unui coridor 
ca de mănăstire, pictat în galben. Din cele treizeci şi cinci 
de domnişoare ce lucrau în magazin, cele douăzeci care nu 
aveau familie în Paris dormeau acolo, în timp ce celelalte 
cincisprezece locuiau în oraş, unele la mătuşi sau la 
verişoare de ocazie. De îndată, Denise îşi scoase rochia de 
lână, uzată de atâta periat, cârpită la mâneci, singura pe 
care şi-o adusese de la Valognes. Apoi, îşi îmbrăcă uniforma 


raionului, o rochie neagră din mătase, ajustată pe mărimea 
ei şi care o aştepta pe pat. Această rochie era totuşi destul 
de mare, prea lată la umeri, dar ea se grăbea atât de tare, 
încât nu se opri asupra acestor detalii de cochetărie. Nu 
mai purtase niciodată până atunci rochii de mătase. Când 
coborâse, îmbrăcată parcă de duminică, se simţise prost. Se 
uita la luciul rochiei, ruşinându-se de foşnetul gălăgios al 
materialului. 

Tocmai când intră în raion, izbucnise o ceartă. O auzi pe 
Clara spunând cu o voce ascuţită: 

— Doamnă, eu am fost aici înaintea ei. 

— Nu-i adevărat, răspunse Marguerite. M-a îmbrâncit la 
uşă, dar eu pusesem deja piciorul în salon. 

Era vorba despre înscrierea pe tabloul de ordine, care 
stabilea rândul fiecăreia la vânzare. Vânzătoarele se 
înscriau pe o tablă, în ordinea sosirii, şi ori de câte ori una 
dintre ele avea o clientă, îşi scria numele pe tablă. Doamna 
Aurelie sfârşi prin a-i da dreptate domnişoarei Marguerite. 

— Mereu sunt nedreptăţită! Murmură Clara furioasă. 

Dar intrarea Denisei le împacă pe domnişoare. O priviră, 
după care îşi zâmbiră. Cine se mai putea îmbrăca atâta de 
prost? Tânăra se îndreptă stângace spre tabloul de ordine, 
unde era ultima. Doamna Aurelie o examina cu un aer 
neliniştit şi nu se putu abţine să nu zică: 

— Scumpa mea, ar mai intra o persoană în rochia aia. Va 
trebui strâmtată încă o dată. Şi apoi, nu ştii să te îmbraci! 
Vino să te aranjez puţin! 

O duse în faţa unor oglinzi înalte care alternau cu uşile de 
la dulapurile unde erau adunate confecţiile. Vasta încăpere, 
înconjurată de oglinzi şi de lemnăria de stejar sculptat, 
decorată cu un covor roşu, semăna cu un salon banal de 
hotel, traversat continuu de pasagerii grăbiţi. Domnişoarele 
completau această asemănare, îmbrăcate în mătasea lor 
reglementară, plimbându-şi grațiile comerciale, fără a se 
aşeza vreodată pe duzina de scaune rezervate doar 
clientelor. Toate aveau între cele două butoniere ale 


corsajului un creion mare al cărui vârf se înălța în aer. Se 
putea întrezări, ieşind pe jumătate din buzunar, caietul cu 
notele de debit. Unele dintre ele îndrăzneau să poarte 
bijuterii, inele, broşe sau lanţuri; cochetăria lor, luxul cu 
care luptau în uniformitatea impusă de toaleta lor, era părul 
desfăcut, lăsat sălbatic pe spate sau adunat în cozi şi cocuri 
pieptănate şi ondulate. 

— Trage-ţi cordonul în faţă, repetă doamna Aurelie. Aşa, 
măcar numai ai cocoaşă. Şi părul, oare cum e posibil să-l 
chinui în halul ăsta? Ar putea fi superb dacă ai vrea. 

Părul era, într-adevăr, singura podoabă a Denisei, de un 
blond cenuşiu, îi cădea până la glezne. Când se pieptăna o 
deranja atât de tare, încât era nevoită să-l prindă în dinţii 
puternici ai unui pieptene de os. Clara, foarte neliniştită din 
pricina părului Denisei, simula un zâmbet, atât de caraghios 
i se părea înnodat. Îi făcu semn unei vânzătoare de la 
raionul de lenjerie, o fată cu faţa deschisă şi un aer amabil. 
Cele două raioane alăturate erau în continuă ostilitate, dar 
aceste domnişoare se mai înțelegeau când era vorba să-şi 
bată joc de oameni. 

— Domnişoară Cugnot, ia priviţi această coamă! Spuse 
Clara, pe care Marguerite o lovi cu cotul, încercând să nu 
râdă. 

Numai că lenjeresei nu prea îi ardea de glume. O privea 
pe Denise de ceva vreme şi-şi amintea cât suferise ea în 
primele luni, la acest raion. 

— Ei bine, ce-i cu asta? Spuse ea. Nu oricine are o 
asemenea coamă! 

Şi se întoarse la lenjerie, lăsându-le pe cele două cuprinse 
de ruşine. Denise, care auzise, o urmări cu o privire de 
recunoştinţă, în timp ce doamna Aurelie îi înmâna un caiet 
de debit pe numele ei, spunând: 

— Ei, haide, mâine va fi mai bine. Şi acum încearcă să 
înveţi obiceiurile casei, aşteaptă să-ţi vină rândul la 
vânzare. Ziua de azi va fi grea, vom vedea de ce eşti în 
stare. 


Raionul rămase totuşi pustiu, puţine cliente urcau la 
confecţii, la această oră matinală. Domnişoarele se 
pregăteau liniştite pentru a face faţă oboselii de după- 
amiază. Denise, intimidată de gândul că i se pândea fiecare 
mişcare, îşi ascuţi creionul, înainte de a-şi căuta ceva de 
lucru; apoi, imitându-le pe celelalte, şi-l vâra în sân, între 
cele două butoniere. Se încuraja singură, înțelegând că 
trebuie să-şi câştige postul. În ajun, i se spusese că va avea 
casă şi masă, dar că nu va avea încă un salariu fix; va 
câştiga doar procentul şi comisionul din vânzările pe care le 
făcea. Ea spera să ajungă astfel la o mie două sute de 
franci, ştiind că vânzătoarele cele mai bune făceau două 
mii, când îşi dădeau interesul. Bugetul ei era împărţit, cu o 
sută de franci pe lună putea să plătească pensiunea lui Pepe 
şi să-l întreţină pe Jean, care nu câştiga nici un ban; chiar şi 
ea putea să-şi permită nişte haine şi lenjerie, însă pentru a 
ajunge la această cifră enormă, trebuia să demonstreze că 
e muncitoare şi puternică, fără să ia în seamă răutăţile din 
jurul ei, să se zbată şi chiar să smulgă de la tovarăşele ei 
ceea ce i se cuvenea. Pe când se pregătea astfel de luptă, 
un tânăr care tocmai trecea prin faţa raionului îi zâmbi. 
Recunoscându-l pe Deloche, angajat în ajun la raionul de 
dantele, îi răspunse şi ea cu un surâs, bucuroasă de această 
prietenie regăsită, văzând în salutul lui un semn bun. 

La ora nouă şi jumătate, un clopot sunase de masă pentru 
prima serie. Apoi alte clopote o anunţaseră pe a doua. 
Clientele nu apăruseră încă. Secunda, doamna Frederic, în 
rigiditatea ei de văduvă posacă, privea totul ca pe un 
dezastru, crezând că întreaga zi era deja pierdută: nu vor 
vedea nici măcar o pisică, aşadar puteau să închidă 
magazinul şi să plece. Această predicţie umbri faţa turtită a 
domnişoarei Marguerite, foarte dornică de câştig, în timp 
ce Clara, cu aerul ei de cal scăpat din frâu, visa deja la o 
plimbare prin pădurea Verrieres, dacă magazinul se 
închidea. Cât despre doamna Aurelie, tăcută şi gravă, îşi 
plimba masca ei de Cezar prin raionul pustiu, ca un general 


care are o responsabilitate atât la victorie, cât şi la 
înfrângere. 

Către ora unsprezece, se prezentară câteva doamne. 
Rândul Denisei la vânzare sosise. Tocmai se ivise o clientă. 

— Uite-o pe grasa din provincie! Murmură Marguerite. 

Era o femeie de vreo patruzeci şi cinci de ani, care venea 
din când în când la Paris, din fundul unui departament2 7 
pierdut. Acolo, timp de câteva luni, punea banii deoparte, şi 
imediat ce cobora din tren, se îndrepta spre La Paradisul 
femeilor, unde cheltuia tot ce adunase. Rareori comanda în 
scris, căci îi plăcea să vadă, să atingă marfa, făcând chiar 
provizii de ace de cusut, care, spunea ea, costau cât ochii 
din cap în orăşelul ei. O cunoştea tot magazinul, ştiau cu 
toţii că se numeşte doamna Boutarel şi că locuieşte în Albi, 
fără a se sinchisi însă de situaţia sau viaţa ei. 

— Cum vă mai merge, doamnă? Întrebă cu bunăvoință 
doamna Aurelie, întâmpinând-o. Cu ce vă putem ajuta? Vom 
fi imediat la dispoziţia dumneavoastră. 

Apoi, întorcându-se, spuse: 

— Domnişoarelor! 

Denise se apropie, dar Clara se grăbi să i-o ia înainte. De 
obicei, era destul de leneşă la vânzare, nu se prea sinchisea 
de bani, câştigând mai bine în afara magazinului, fără prea 
multă osteneală. Însă ideea de a-i sufla o clientă nou-venitei 
o îmboldea să reacționeze astfel. 

— Îmi cer scuze, dar este rândul meu, spuse Denise 
revoltată. 

Doamna Aurelie o privi cu un aer sever, murmurând: 

— Nu există nici un rând, eu sunt stăpâna aici. Aşteaptă să 
înveţi cum să le serveşti pe clientele cunoscute. 

Fata se retrase, simțind cum lacrimile îi inundă ochii, vru 
să ascundă acest acces de sensibilitate şi se întoarse cu 
spatele, prefăcându-se că se uită în stradă. O vor împiedica 
oare să vândă? Se vor înţelege toate între ele pentru a-i 
sufla vânzările serioase? O cuprinse teama de viitor, se 
simţea dărâmată de atâtea interese meschine. Cedând în 


faţa amărăciunii, cu fruntea lipită de geamul rece, privea 
magazinul Bătrânul Elbeuf şi se gândea că ar fi trebuit să 
se roage de unchiul ei să o primească; poate că şi el şi-ar fi 
dorit să revină asupra deciziei, căci i se păruse destul de 
emoţionat în ajun. Acum era singură în toată această casă 
imensă în care nimeni nu o iubea şi unde se simţea rănită şi 
pierdută; Pepe şi Jean trăiau printre străini, ei care nu 
plecaseră niciodată de lângă ea. Era sfâşiată şi printre cele 
două lacrimi mari pe care şi le reţinuse, strada începuse să 
danseze ca învăluită în ceaţă. 

În tot acest timp, în spatele ei, se auzeau voci: 

— Asta mă cam strânge, spuse doamna Boutarel. 

— Doamna se înşală, repetă Clara. La umeri vă vine 
perfect. Doar dacă doamna nu preferă un palton de blană în 
loc de mantou. 

Denise tresări. O mână o apucă de braţ. Doamna Aurelie o 
interpelă cu severitate. 

— Ei bine, acum nu faci chiar nimic? Le uiţi la lumea care 
trece pe stradă? O, păi, aşa nu merge. 

— Dacă mă împiedicaţi să vând, doamnă! 

— Este altceva de lucru pentru tine, domnişoară. Începe 
cu începutul. Pune marfa pe rafturi. 

Pentru a mulţumi cele câteva cliente care veniseră, 
deschiseră toate dulapurile, iar pe cele două mese lungi de 
stejar din dreapta şi din stânga salonului zăceau în 
dezordine mantouri, paltoane, pelerine, veşminte de toate 
mărimile şi de toate culorile. Fără să dea vreun răspuns, 
Denise se puse să le trieze, să le împăturească şi să le aşeze 
cu grijă la loc, în dulapuri. Se pare că asta era munca 
inferioară a începătoarelor. Încetă să protesteze, ştiind că 
se cerea o supunere pasivă, aşteptând ca şefa să 
binevoiască să o lase să vândă, aşa cum părea că 
intenţionase de la bun început. Continua să împacheteze 
hainele când apăru Mouret. Prezenţa lui o tulbură din nou; 
roşi şi se simţi cuprinsă de teama aceea ciudată, crezând că 
avea să-i vorbească. Dar el n-o văzu, nici nu-şi mai amintea 


de această fetiţă pe care impresia fermecătoare de o clipă îl 
îndemnase să o sprijine. 

— Doamnă Aurelie! Strigă el scurt. 

Era destul de palid, cu ochii limpezi şi decişi. Făcând ocolul 
raioanelor, le găsise goale, iar posibilitatea unui eşec 
începuse să-şi facă loc în mintea sa încăpăţânată. 
Bineînţeles era doar ora unsprezece; ştia din experienţă că 
mulţimea nu se îngrămădea decât spre după-amiază. Însă 
anumite simptome îl nelinişteau: la celelalte puneri în 
vânzare se produsese o mişcare încă de dimineaţă; şi apoi 
nu le vedea nici pe doamnele fără pălărie, clientele din 
cartier, care veneau în magazin ca la vecini. În ciuda 
înfăţişării sale obişnuite de om de acţiune, fusese cuprins de 
o slăbiciune superstiţioasă, ca aceea care îi cuprindea 
uneori pe marii căpitani înainte de a se arunca în focul unei 
bătălii. Dacă această operaţiune nu mergea, era pierdut, şi 
nu ar fi putut să spună de ce: i se părea că-şi citeşte 
înfrângerea pe chipurile doamnelor care treceau pe stradă. 

Chiar atunci, doamna Boutarel, care cumpăra mereu câte 
ceva, pleca spunând: 

— Nu, nu aveţi nimic care să-mi placă. Mă mai gândesc, 
poate mă hotărăsc. 

Mouret o privi plecând. Şi cum doamna Aurelie veni în 
grabă la chemarea lui, o luă deoparte şi amândoi schimbară 
rapid câteva cuvinte. Ea făcu un gest dezolat, răspunzându- 
i vizibil că vânzarea nu mergea. Pentru o clipă, rămaseră 
faţă în faţă, cuprinşi de acea îndoială pe care generalii o 
ascund, de obicei, în faţa soldaţilor. Apoi, spuse cu o voce 
puternică, reluându-şi aerul îndrăzneţ: 

— Dacă aveţi nevoie de mai multă lume, luaţi o fată de la 
atelier. Vă va ajuta puţin. 

Îşi continuă inspecția, disperat. Încă de dimineaţă îl evita 
pe Bourdoncle ale cărui reflecţii de îngrijorare îl enervau. 
leşind de la lenjerie, unde vânzările păreau să meargă şi 
mai mu, dădu chiar de el şi trebui să-i suporte expresia 
plină de teamă. Îl trimise la dracu', cu o brutalitate de care, 


în ceasurile rele, nu-i scutea nici pe cei mai importanţi 
angajaţi ai săi. 

— Lasă-mă dracului în pace! Totul merge ca pe roate. La 
urma urmei, pe fricoşi îi pot da afară. 

Mouret se pironi, singur, în picioare, lângă balustrada 
holului. De acolo domina întregul magazin, înconjurat de 
raioanele de la mezanin, reuşea să le vadă şi pe cele de la 
parter. De sus, pustiul i se păru dezolant: la dantele, o 
bătrână scotocea prin toate cutiile, fără a cumpăra nimic, în 
timp ce la lenjerie, vreo trei haimanale alegeau cu grijă 
gulere din cele mai ieftine. În partea de jos, sub galeriile 
acoperite, în lumina ce venea de afară, observă că numărul 
clientelor începe să crească. Era o defilare lentă, o plimbare 
prin faţa tejghelelor, distantă şi rară; la mercerie şi la 
tricotaje se înghesuiau câteva femei simple, în camizole28; 
dar la albituri şi lenajuri nu era nimeni. Băieţii din magazin, 
cu veşmintele lor verzi, cu nasturi mari de alamă, aşteptau 
lumea cu mâinile atârnând. Din timp în timp, trecea câte un 
inspector cu aer ceremonios şi cravată albă. Inima lui 
Mouret se strângea mai ales când vedea liniştea de moarte 
ce domnea în marele hol: lumina zilei cădea de sus, printr- 
un luminator cu geamuri mate, cernută sub formă de 
pulbere albă, difuză şi oarecum suspendată deasupra 
raionului de mătăsuri, ce părea cufundat într-o tăcere grea 
de capelă. Pasul unui funcţionar, vorbele şuşotite, foşnetul 
unei rochii, erau singurele sunete uşoare, înăbuşite de 
căldura caloriferului. Cu toate acestea, trăsurile soseau, se 
auzea zgomotul opririi bruşte a cailor; apoi, portierele se 
închideau cu violenţă. De afară, răzbătea un puternic 
freamăt al curioşilor care se înghesuiau în faţa vitrinelor, al 
trăsurilor care staţionau în Piaţa Gaillon, anunțând parcă 
apropierea unei mulţimi. Văzând însă casierii fără treabă, 
aşezaţi în spatele tejghelelor, constatând că mesele pentru 
pachete erau goale, cu ghemele de sfoară şi hârtia albastră 
de împachetat nefolosite, Mouret, indignat de propria lui 


teamă, îşi simţea întreaga maşinărie imobilizată şi 
îngheţată. 

— Ce zici, Favier, murmură Hutin, uite-l pe patron, acolo 
sus. Nu pare prea fericit. 

— Halal magazin! Răspunse Favier. Şi când mă gândesc că 
azi n-am vândut nimic! 

Amândoi pândeau clienţii, schimbând fraze scurte, fără să 
se privească. Ceilalţi vânzători din raion împachetau 
mătasea Paris-Bonheur, din ordinul lui Robineau, în timp ce 
Bouthemont, discutând aprins cu o femeie uscăţivă, părea a 
primi în şoaptă o comandă importantă. În jurul lor, pe 
rafturile de o eleganţă deosebită, mătăsurile, împăturite în 
ambalaje lungi de hârtie crem, se îngrămădeau ca nişte 
broşuri de format neobişnuit. Tejghelele ticsite cu mătăsuri, 
moaruri29, satinuri, catifele păreau nişte răzoare cu flori 
abia cosite, o întreagă recoltă de ţesături delicate şi 
preţioase. Era un raion elegant, un adevărat salon, unde 
mărfurile, atât de fine, nu erau decât un simplu decor de 
obiecte de lux. 

— Am nevoie de o sută de franci pentru duminică, spuse 
Hutin. Dacă nu fac, în medie, cei doisprezece franci pe zi, 
sunt pierdut! M-am bazat pe punerea asta în vânzare. 

— Drace! O sută de franci e cam mult, spuse Favier! Eu m- 
aş mulţumi şi cu cincizeci sau şaizeci. Ai parte de femei 
cochete, nu-i aşa? 

— A, nu, prietene. Imaginează-ţi ce am păţit! O prostie: am 
pariat şi am pierdut. Aşa că trebuie să cinstesc cinci 
persoane, doi bărbaţi şi trei femei. Ce nenorocit! Dar lasă, 
prima femeie care trece pe aici, o încarce cu douăzeci de 
metri de mătase Paris-Bonheurl. 

Mai discutară o clipă, îşi povestiră ce făcuseră în ajun şi ce 
aveau de gând să facă în următoarele zile. Favier paria la 
curse, iar Hutin făcea canotaj şi pierdea timpul cu 
dansatoarele de la cabaret. Însă aceeaşi dorinţă de câştig îi 
biciuia pe amândoi, nu se gândeau decât la bani, pentru 
care se băteau de lunea până sâmbăta şi pe care-i terminau 


duminica. În magazin, câştigul era singura lor preocupare 
tiranică, o luptă fără milă şi fără răgaz. Şi vicleanul de 
Bouthemont tocmai o preluase pe clienta trimisă de 
doamna Sauveur, o femeie slăbuţă cu care stătea de vorbă; 
bună afacere, două sau trei duzini de materiale! Se pare că 
marea croitoreasă avea de unde! Chiar atunci Robineau 
îndrăzni şi el să-i sufle o clientă lui Favier! 

— O! Pe ăsta chiar trebuie să-l pun la punct, continuă 
Hutin, care profita de orice ocazie pentru a asmuţi întregul 
raion împotriva aceluia căruia voia să-i ia locul. Asta-i bună! 
De când şefii şi adjuncţii au voie să vândă? Pe cuvânt de 
onoare, dragul meu, dacă voi fi vreodată şef, vei vedea ce 
bine mă voi purta cu voi. 

Întreaga sa fiinţă normandă, amabilă şi grasă, juca cu mult 
patos rolul omului bonom. Favier nu se putu abţine să nu-i 
arunce o privire piezişă; îşi păstră totuşi nervii pentru mai 
târziu şi se mulţumi să răspundă: 

— Da, ştiu. Nici nu cer mai mult. 

Şi văzând o doamnă apropiindu-se, îi spuse: 

— Atenţie! lată ceva pentru dumneavoastră! 

Era o doamnă vizibil atinsă de cuperoză30, cu o pălărie 
galbenă şi o rochie roşie. Imediat Hutin ghicise că aceasta 
nu va cumpăra nimic. Se aplecă repede în spatele tejghelei, 
prefăcându-se că-şi leagă şireturile unui pantof; astfel 
ascuns, murmură: 

— Ei, nici chiar aşa! N-are decât s-o ia altul! Mulţumesc, 
dar prefer să-mi pierd rândul! 

Însă Robineau îi strigă: 

— Cine urmează, domnilor? Dumneata, domnule Hutin? 
Unde e domnul Hutin? 

Şi cum acesta nu răspunse, vânzătorul care urma la rând 
fu nevoit să se ocupe de doamna respectivă. Într-adevăr, 
aceasta ceru doar câteva eşantioane şi întrebă de preţuri; 
reţinu vânzătorul timp de zece minute şi-l zăpăci cu 
întrebările. Adjunctul îl zări pe Hutin ridicându-se din 
spatele tejghelei atunci când o nouă clientă intră pe uşă şi 


se grăbi să o întâmpine. Acesta îl opri însă, spunând pe un 
ton sever: 

— Rândul dumitale a trecut. V-am strigat, dar cum eraţi 
ascuns acolo, în spate, îmi pare rău. 

— Dar nu am auzit, domnule! 

— Destul! Înscrieţi-vă la coadă. Haide, domnule Favier, e 
rândul dumneavoastră! 

Favier, în fond foarte amuzat de această întâmplare, se 
scuză dintr-o privire în faţa prietenului său. Hutin, cu 
buzele palide, îi întoarse spatele. Ceea ce-l enerva şi mai 
tare era că o cunoştea bine pe clientă, o blondă adorabilă, 
care venea adesea în raion şi pe care vânzătorii o numeau 
între ei „frumoasa doamnă”, fără a şti nimic despre ea, nici 
măcar numele. De obicei, cumpăra multe lucruri, care-i 
erau aduse în trăsură, după care dispărea repede. Înaltă, 
elegantă, îmbrăcată cu un bun gust ieşit din comun, părea 
destul de bogată şi făcând parte din lumea bună. 

— Ei bine, ce-i cu cocota dumitale? Îl întrebă Hutin pe 
Favier, când acesta se întoarse de la casă, unde îşi însoţise 
clienta. 

— Ei, cocotă, zise acesta. Nu, nu prea cred că are aer de 
cocotă. Trebuie să fie soţia vreunui agent de bursă sau a 
vreunui medic, în sfârşit, habar n-am, dar oricum ceva de 
genul ăsta. 

— Ei, haide! E o cocotă. Cu figurile lor de femei distinse, 
cine mai poate fi astăzi sigur de aşa ceva! 

Favier se uită în caietul său cu notele de debit. 

— Ce mai contează! Continuă el. Măcar i-am vândut marfă 
de două sute nouăzeci şi trei de franci. Asta înseamnă un 
comision de aproape trei franci. 

Hutin strânse din buze şi-şi descarcă veninul pe caietele 
cu notele de debit, o altă invenţie nebunească ce le încărca 
buzunarele! Se dădea între ei o luptă surdă. De obicei, 
Favier se prefăcea că stă deoparte, că se supune 
superiorității lui Hutin, chit că-l săpa pe la spate. Astfel că 
acesta din urmă suferea pentru cei trei franci suflaţi cu 


atâta uşurinţă de un vânzător pe care-l considera mai puţin 
priceput decât el. Frumoasă zi, într-adevăr! Dacă va 
continua tot aşa, nu va avea cu ce să plătească nici măcar 
sifonul invitaţilor săi. Şi în toiul luptei care se aţâţase, se 
plimba prin faţa tejghelelor, lacom, râvnindu-şi partea, 
duşmănindu-şi până şi şeful, care tocmai o însoțea pe 
doamna cea zveltă spre ieşire, spunându-i: 

— Ei bine, ne-am înţeles atunci. Spuneţi-i că am să fac tot 
posibilul pentru a obţine această favoare de la domnul 
Mouret. 

De ceva vreme, Mouret nu mai stătea în picioare, la 
mezanin, lângă balustrada din hol. Reapăru brusc în 
capătul imensei scări ce cobora spre parter; de aici, domina 
întregul magazin. Chipul său prinsese culoare, încrederea 
renăscuse şi parcă mai crescuse în faţa valului de oameni ce 
umplea încetul cu încetul magazinul. Iată, în sfârşit, 
îmbulzeala mult-aşteptată, aglomeraţia de după-amiază la 
care încetase să mai spere la un moment dat; toţi vânzătorii 
se aflau la posturile lor, un ultim sunet de clopot anunţa 
sfârşitul celei de-a treia mese; dimineaţa dezastruoasă, 
cauzată, fără îndoială, aversei ce căzuse în jurul orei nouă, 
putea fi încă salvată, căci cerul albastru din zorii zilei îşi 
reluase masca veselă a victoriei. Acum, raioanele de la 
mezanin se însufleţiseră, iar Mouret fu nevoit să se dea la o 
parte pentru ca doamnele, venite în grupuri mici, să poată 
urca la lenjerie şi confecţii; în timp ce în spatele lui, la 
raionul de dantele şi şaluri, auzea rostindu-se cifre 
importante. Însă ceea ce îl liniştea cel mai mult era vederea 
galeriilor de la parter, unde lumea se înghesuia în faţa 
merceriei; în ce priveşte albiturile şi lenajurile, aceste 
raioane fuseseră de-a dreptul invadate, numărul 
cumpărătoarelor se înmulţea, aproape toate aveau pălării, 
exceptând cele câteva gospodine întârziate, care purtau 
bonete. În holul cu mătăsuri, sub lumina gălbuie, doamnele 
îşi scoseseră mănuşile pentru a pipăi fâşiile delicate de 
Paris-Bonheur, şuşotind între ele. Acum nu se mai putea 


înşela asupra zarvei care se auzea de afară: huruitul 
trăsurilor, zgomotul portierelor trântite, larma crescândă a 
mulţimii. Simţea cum maşinăria de sub picioarele lui se 
pune în mişcare, se încălzeşte şi renaşte, odată cu casieriile 
răsunând de atâta bănet, cu mesele unde băieţii din 
magazin se grăbeau să împacheteze mărfurile, cu 
adâncurile subsolului, la serviciul de livrare, al cărui vuiet 
subteran făcea să vibreze toată casa. În mijlocul acestei 
îmbulzeli, inspectorul Jouve se plimba serios, pândind 
eventualele hoţomane. 

— Ia te uită cine e aici! Spuse Mouret văzându-l pe Paul de 
Vallagnosc, condus de unul dintre băieţii din magazin. Nu, 
nu mă deranjezi deloc. De altfel, n-ai decât să mă urmezi 
dacă vrei să vezi totul, căci azi e o zi mare. 

Octave Mouret era încă stăpânit de nelinişte, căci lumea 
venea, dar oare putea spera ca vânzările să atingă triumful 
nădăjduit? Simţi cum i se alătură Paul, râzând plin de 
voioşie. 

— Pare că începe să se încingă treaba, îi spuse Hutin lui 
Favier. Doar că n-am noroc, am nişte zile pline de ghinion, 
pe cinstea mea! lar am păţit-o! Nenorocita asta n-a 
cumpărat nimic! 

Şi-i arătă, ridicându-şi bărbia, o doamnă care tocmai 
pleca, în timp ce arunca nişte priviri dezgustate asupra 
tuturor stofelor. N-avea să facă mare lucru cu salariul lui de 
o mie de franci dacă nu vindea nimic; de obicei, reuşea să 
câştige între şapte şi opt franci din procente şi comisioane, 
ceea ce, împreună cu salariul fix, îi dădea în medie vreo 
zece franci pe zi. Favier abia ajungea la opt, şi iată că 
nefericitul ăsta îi smulgea bucata de la gură, scoțând la 
vânzare o rochie nouă. Un morocănos care n-a ştiut 
niciodată cum să înveselească o clientă! Era de-a dreptul 
exasperani! 

— Ăştia de la tricotaje şi de la mercerie se vor umple de 
bani! Murmură Favier. 


Dar Hutin, care cerceta din priviri întregul magazin, zise 
brusc: 

— O cunoşti pe doamna Desforges, prietena patronului? 
Uite-o! Bruneta aia de la raionul de mănuşi, aia pe care 
Mignot o ajută să probeze mănuşi. 

Tăcu pentru o clipă, după care continuă, ca şi cum i s-ar fi 
adresat lui Mignot, pe care nu-l mai slăbea din ochi: 

— Aşa, aşa, prietene, freacă-i bine degetele! Cu atâta vei 
rămâne! Doar îţi cunoaştem cuceririle! 

Exista între el şi mănuşar o rivalitate a bărbaţilor frumoşi, 
care încercau să iasă în evidenţă cochetând cu clientele lor. 
De altfel, niciunul dintre ei n-ar fi putut să se laude cu 
vreun succes real; Mignot îşi clădise reputaţia pe o legendă 
în care soţia unui comisar de poliţie se îndrăgostise de el, în 
timp ce Hutin reuşise, într-adevăr, să cucerească o cucoană 
de la pasmanterie31, sătulă să mai cutreiere hotelurile 
îndoielnice din cartier; amândoi minţeau însă, lăsând cu 
mare plăcere să se vorbească despre aventurile lor 
misterioase, despre întâlnirile date de contese, între două 
cumpărături. 

— Ar trebui să o agăţi, spuse Favier poznaş. 

— E o idee! Strigă Hutin. Dacă vine încoace, o ameţesc eu, 
am mare nevoie de nişte bani! 

La raionul de mănuşi, un şir de doamne erau aşezate în 
faţa tejghelei strâmte, acoperită de catifea verde, cu 
colţurile de metal nichelat; zâmbitori, vânzătorii 
îngrămădeau în faţa lor cutii plate, trandafirii, pe care le 
scoteau chiar de sub tejghea, asemenea sertarelor 
etichetate ale unei cartoteci32. Mignot, mai ales, îşi pleca 
chipul frumos şi rumen, încercând să ofere vocii sale 
inflexiuni graseiate33, de parizian. Îi vânduse deja doamnei 
Desforges douăsprezece perechi de mănuşi din piele 
şevro34, mănuşi Bonheur, o specialitate a casei. Ea ceruse, 
mai apoi, încă trei perechi de mănuşi de Suedia. Acum 
încerca nişte mănuşi de Saxa, temându-se că mărimea nu 
era chiar cea potrivită. 


— O, dar vă vin perfect, doamnă! Zise Mignot. Numărul 
şase şi trei sferturi ar fi prea mare pentru o mână atât de 
delicată ca a dumneavoastră. 

Pe jumătate aplecat peste tejghea, Mignot o ţinea pe 
doamna Desforges de mână, luându-i degetele unul câte 
unul şi făcând mănuşa să alunece cu o mângâiere 
îndelungă, repetată şi apăsată; în acelaşi timp, o privea ca 
şi cum ar fi aşteptat să-i citească pe chip emoția unei 
plăceri voluptuoase. Însă ea, cu cotul pe marginea de 
catifea a tejghelei, cu palma ridicată, îi încredința degetele 
cu aceeaşi indiferenţă cu care îşi întindea piciorul 
cameristei ei pentru ca aceasta să-i încheie botinele. Pentru 
ea, Mignot nu era un bărbat, ci doar un personaj pe care-l 
folosea cu disprețul obişnuit afişat faţă de oamenii aflaţi în 
serviciul ei, fără măcar să-i privească. 

— Sper că nu vă rănesc, doamnă! 

Ea negă, dând din cap. Mirosul mănuşilor de Saxa, 
oarecum sălbatic, dulceag, ca de mosc, o tulbura de obicei; 
câteodată râdea şi-şi mărturisea înclinația spre acest 
parfum echivoc ca al unei fiare cuprinsă de turbare, căzută 
în cutia cu pudră a unei fetişcane. Însă în faţa acestei 
banale tejghele, nu simţea mirosul mănuşilor, nu exista nici 
o pată de căldură senzuală între ea şi vânzătorul oarecare 
ce-şi făcea meseria. 

— Ce mai doreşte doamna? 

— Nimic, mulţumesc. Fiţi bun şi duceţi toate astea la casa 
10 pentru doamna Desforges, bine? 

În calitate de clientă permanentă a magazinului, îşi dădea 
numele la casă şi i se trimiteau cumpărăturile fără a mai fi 
însoţită de un vânzător. După ce se depărtase, Mignot clipi 
din ochi, întorcându-se spre vecinul său, pe care ar fi vrut 
să-l facă să creadă că între el şi doamna Desforges tocmai 
se petrecuseră lucruri extraordinare. 

— Ei, ce zici? Murmură el plin de cruzime. Ai înmănuşa-o 
din cap până-n picioare! 


În acest timp, doamna Desforges îşi continua 
cumpărăturile. Se întoarse în partea stângă a magazinului 
şi se opri la raionul de albituri pentru a cumpăra nişte 
şervete, după care, făcu un ocol, şi ajunse până la lenajuri, 
în capătul galeriei. Fiind mulţumită şi de bucătăreasa ei, şi- 
ar fi dorit să-i ofere cadou o rochie. Raionul de lenajuri 
deborda de o mulţime compactă, toate micile burgheze se 
grăbeau într-acolo, pipăind stofele şi pierzându-se în 
calcule tăcute. Fu silită să se aşeze o clipă. Pe rafturi erau 
înşirate bucăţi mari de stofă pe care vânzătorii le coborau, 
una câte una, cu o mişcare bruscă a braţelor. Începuseră să 
nu se mai vadă în spatele tejghelelor ticsite cu stofele ce se 
amestecau. Era o mare cu valuri uriaşe, în culori neutre, în 
tonuri posace de lână, de la griul metalic, la cel gălbui şi cel 
albăstrui, printre care străluceau ici, colo, ţesăturile ecosez, 
pestriţe, pe un fond roşu de flanelă. Etichetele albe de pe 
stofe erau ca un zbor de fulgi de nea, ce pătau pământul 
negru de decembrie. 

În spatele unui teanc de poplin35, Lienard glumea cu o 
tânără înaltă, o lucrătoare de prin cartier, trimisă de 
patroana ei pentru a o aproviziona cu merinos. Nu suporta 
aceste zile de mari vânzări, care-i rupeau braţele, şi căuta 
să se eschiveze cât de mult era posibil, căci era întreţinut 
de tatăl său şi nu se prea sinchisea să vândă, lucrând doar 
atât cât era necesar ca să nu fie dat afară. 

— Ascultaţi, domnişoară Fanny, îi spunea el tinerei. Mereu 
sunteţi pe fugă. I-a plăcut doamnei stofa din lână de 
vigonie36 pe care i-am trimis-o alaltăieri? Să ştiţi că am să 
vin la dumneavoastră să-mi iau comisionul! 

Însă tânăra fugi zâmbind, iar Lienard se trezi în faţa 
doamnei Desfogers pe care nu putu să nu o întrebe: 

— Ce doreşte doamna? 

Voia o rochie mai ieftină, dar destul de bună. Cu scopul de 
a-şi menaja braţele, ceea ce era singura lui grijă, Lienard 
încercă să-i ofere una dintre stofele deja expuse pe tejghea. 
Se găseau acolo caşmiruri, serjuri37, vigonii, iar el îi jură că 


toate sunt de o calitate deosebită, însă pe ea nu o mulțumea 
niciuna. Zări pe un raft un serj albăstrui, pe care Lienard fu 
nevoit să-l coboare, însă ea îl consideră prea dur. Urmară 
apoi fâşii de şeviot cu fir oblic, de culoare gri, toate tipurile 
de lână pe care avusese curiozitatea să le atingă, din pură 
plăcere, hotărâtă în fapt să nu cumpere orice. Tânărul fu 
silit să golească rafturile de sus; umerii îi trosneau, 
tejgheaua dispăruse înghițită de munţii mătăsoşi de caşmir 
şi de poplin, de firele aspre ale şevioturilor, de pluşurile 
pufoase ale vigoniilor. Toate stofele şi toate culorile se 
perindau prin faţa doamnei Desforges. Deşi nu avea de 
gând să cumpere, ceru să vadă o bucată de grenadină38 şi 
o pânză de Chambery. După ce se plictisi, spuse: 

— O, Doamne, prima era cea mai bună! E pentru 
bucătăreasa mea. Da, serjul acela cu picăţele, acela cu doi 
franci. 

În timp ce Lienard măsura materialul, palid şi cu o furie 
abia stăpânită, mai adăugă: 

— Fiţi bun şi trimiteţi asta la casa 10. Pentru doamna 
Desforges. 

Pe când se depărta, dădu peste doamna Marty, însoţită de 
fiica ei, Valentine, o domnişoară de paisprezece ani, slabă şi 
îndrăzneață, care arunca deja mărfurilor priviri vinovate de 
femeie. 

— la te uită! Ce mai faceţi, scumpă doamnă? 

— Doamnă Desforges. Ei, ce ziceţi, ce de lume?! 

— O, nu-mi mai povestiţi, e de-a dreptul sufocant. Un 
adevărat succes pentru domnul Mouret. Aţi văzut salonul 
oriental? 

— O, da, e superb! Divin! 

În mijlocul loviturilor de coate, târâte de valul crescând al 
clientelor ce se năpusteau asupra pânzeturilor la ofertă, 
cele două doamne se minunau de expoziţia de covoare. 
Doamna Marty spuse că dorea o stofă pentru un palton; 
însă nu era foarte hotărâtă şi ar fi vrut să i se arate una de 
lână matlasată. 


— Uită-te mai bine, mamă, spuse Valentine, e prea 
comună. 

— Veniţi la raionul de mătăsuri, spuse doamna Desforges. 
Trebuie să vedeţi neapărat faimosul Paris-Bonheur. 

Doamna Marty ezită o clipă. Mătasea ar fi prea scumpă şi-i 
promisese deja soţului ei că va fi mai rezonabilă. Făcea 
cumpărături de mai bine de o oră; o serie întreagă de 
pachete o urmau: un manşon şi nişte dantele pentru ea, şi 
ciorapi pentru fiica ei. Sfârşi, totuşi, prin a-i spune 
vânzătorului care îi arăta stofa matlasată: 

— Ei bine, lasă, mai bine merg la mătăsuri. Astea nu prea 
sunt de mine. 

Vânzătorul luă cumpărăturile şi porni înaintea doamnelor. 

Mulțimea se năpustise şi peste raionul de mătăsuri. Lumea 
se îmbulzea mai ales în faţa vitrinelor aranjate de Hutin, 
sub îndrumarea de maestru a lui Mouret. La capătul 
holului, în jurul coloanelor de fontă ce susțineau 
luminatorul, se vedeau căzând de sus şiruri de stofe ca nişte 
revărsări de ape ce inundau parchetul. Mai întâi, apăreau 
satinuri delicate şi mătăsuri din cele mai fine: satinurile 
reginei, satinurile renaissance, în tonurile sidefate ale apei 
de izvor; urmau apoi mătăsurile uşoare, cu transparenţă de 
cristal, în nuanţe diferite de la verde NIL, cer-indian, 
trandafiriu de mai, până la Dunărea albastră. Veneau la 
rând ţesăturile mai rezistente, satinurile minunate, 
mătăsurile duchesse, în culori calde, revărsându-se în valuri 
din ce în ce mai mari. În partea de jos, dormitau, ca într-un 
bazin, stofe grele, damascuri, brocarturi, mătăsuri perlate 
şi lameuri, în mijlocul unui pat imens acoperit de catifele de 
toate tipurile, negre, albe, colorate, prinse într-un tablou de 
mătase şi satin, crestând cu pliurile lor mişcătoare un lac 
încremenit, pe care păreau că dansează reflexiile cerului şi 
ale peisajului. Femeile, leşinate de dorinţă, se aplecau ca 
pentru a se oglindi. Toate rămâneau în picioare în faţa 
cataractei dezlănţuite, temându-se să nu fie prinse în 


această revărsare de lux, cu irezistibila dorinţă de a se 
arunca în ea şi de a se pierde. 

— lată-te! Spuse doamna Desforges găsind-o pe doamna 
Bourdelais aşezată în faţa unei tejghele. 

— Ia te uită! Bună ziua! Răspunse aceasta, strângând 
mâinile celor două doamne. Mda, am intrat să arunc o 
privire. 

— Ei, ce zici? E minunat acest etalaj39! Parcă visezi. Şi 
salonul oriental, ai văzut salonul oriental? 

— Da, da, este extraordinar! 

Însă sub acest entuziasm care avea să fie cu siguranţă 
nota elegantă a zilei, doamna Bourdelais îşi păstra sângele 
rece de gospodină practică. Examina cu mare grijă o bucată 
din mătasea Paris-Bonheur, căci venise doar pentru a 
profita de preţul bun al acesteia, dacă va găsi că e într- 
adevăr avantajos. Fără îndoială fu mulţumită, fiindcă ceruse 
să i se împacheteze vreo douăzeci şi cinci de metri, socotind 
că va reuşi să facă o rochie pentru ea şi o pelerină pentru 
fetiţa ei. 

— Cum, pleci? Deja? Continuă doamna Desforges. Fă un 
tur împreună cu noi. 

— Nu, mulţumesc, sunt aşteptată acasă. N-am vrut să-i 
aduc pe copii în înghesuiala asta. 

Şi plecă, urmată de vânzătorul care căra cei douăzeci şi 
cinci de metri de mătase şi care o conduse la casa 10, unde 
tânărul Albert era înnebunit şi asaltat de numeroasele 
cereri de facturi. Când vânzătorul reuşi să se apropie, după 
ce debită vânzarea cu o linie de creion pe caietul său cu 
cotor, o strigă cu voce tare, iar casierul o înscrise în 
registru; apoi, avu loc un contraapel, foaia ruptă din caiet fu 
înfiptă într-un cui, cu ştampila de achitare. 

— O sută patruzeci de franci, spuse Albert. 

Doamna Bourdelais plăti şi-şi dădu adresa, căci venise pe 
jos şi nu voia să plece cu pachetele în mână. Deja, în spatele 
casei, Joseph primise mătasea şi o ambala. Apoi, pachetul, 
azvârlit într-un coş pe rotile, fu coborât la serviciul de 


expediţie, unde toate mărfurile din magazin se prăbuşeau 
cu un zgomot puternic. 

În acest timp, înghesuiala devenise atât de mare la 
mătăsuri, încât doamna Desforges şi doamna Marty nu 
reuşiră să găsească nici un vânzător liber. Astfel că 
rămaseră în picioare, pierdute în mulţimea de doamne care 
priveau stofele, le pipăiau, oprindu-se minute bune, fără a 
se putea decide pe care să o cumpere. Mătasea Paris- 
Bonheur se bucura de un mare succes, căci în jurul ei se 
produse una dintre acele îmbulzeli a cărei patimă 
fulgerătoare hotărăşte moda într-o singură zi. Toţi 
vânzătorii erau ocupați să măsoare acest material; 
deasupra pălăriilor nu se vedea decât luciul pal al fâşiilor de 
mătase despăturită, într-un continuu du-te-vino al degetelor 
vânzătorilor de-a lungul metrilor de stejar, agăţaţi pe 
stinghii de alamă; se auzeau doar zgomotul foarfecilor 
muşcând fără încetare din țesătură, pe măsură ce se 
despacheta, ca şi cum n-ar fi fost braţe suficiente pentru a 
sătura mâinile lacome ale clientelor. 

— Chiar nu-i deloc urâtă mătasea asta pentru cinci franci 
şaizeci! Spuse doamna Desforges, care reuşise să pună 
mâna pe o bucată aflată la marginea unei mese. 

Doamna Marty şi fiica sa, Valentine, păreau dezamăgite. 
Ziarele vorbiseră atâta despre ea, încât se aşteptaseră la 
ceva mult mai rezistent şi mai lucios. Bouthemont o 
recunoscu în mulţime pe doamna Desforges şi, dorind să se 
pună bine cu frumoasa doamnă care se spunea că are mare 
influenţă asupra patronului, se îndreptă spre ea cu 
amabilitatea sa puţin vulgară. Cum? Nu era servită? Dar 
era de neconceput! Trebuia să se arate îngăduitoare 
deoarece, într-adevăr, nu mai ştiau unde le este capul. Şi se 
puse să caute nişte scaune, râzând cu râsul lui de băiat bun, 
în care se desluşea o iubire brutală faţă de femei, care nu 
părea să-i displacă însă Henriettei. 

— Ia vezi, şopti Favier în timp ce mergea să mai ia o cutie 
de catifea de pe un raft ce se afla în spatele lui Hutin, uite-l 


pe Bouthemont cum îţi fură clienta. 

Hutin uitase complet de doamna Desforges, scos din sărite 
de o bătrână, care după ce-l reţinuse un sfert de oră, 
cumpărase doar un metru de satin negru pentru un corset. 
În momentele de vârf nu se ţinea cont de tabloul de ordine, 
iar vânzătorii serveau clientele la întâmplare. Tocmai îi 
răspundea doamnei Boutarel, care-şi încheia ziua la 
Paradisul femeilor, unde mai petrecuse trei ore şi 
dimineaţa, când avertismentul lui Favier îl făcu să tresară. 
Cum să-i scape printre degete tocmai iubita patronului, de 
la care jurase că va scoate nişte bani? Ar fi culmea 
ghinionului, iar el nu făcuse nici măcar trei franci cu babele 
astea care veneau fără să cumpere ceva. 

Bouthemont repeta cu glas tare: 

— Ei, domnilor, veniţi şi aici. Doamna aşteaptă! 


Atunci, Hutin o pasă pe doamna Boutarel lui Robineau, 
care nu era ocupat. 

— Vă rog, doamnă, adresaţi-vă adjunctului. Vă va servi mai 
bine ca mine. 

Şi se grăbi să ia cumpărăturile doamnei Marty de la 
vânzătorul care le însoţise pe cele două doamne încă de la 
raionul de lenajuri. În acea zi, o nervozitate stranie îi 
tulburase flerul. De obicei, la prima privire aruncată unei 
femei, ştia dacă va cumpăra sau nu şi ce cantitate. După 
care, o domina şi se grăbea să termine pentru a trece la 
altă clientă, impunându-i propria alegere, convingând-o că 
ştie mai bine decât ea de ce stofă are nevoie. 

— Doamnă, ce gen de mătase să vă aduc? Întrebă el cu un 
ton galant. 

Doamna Desforges abia deschise gura, că el şi adăugă: 

— O, da, ştiu ce vă trebuie. 

Când desfăcu bucata de Paris-Bonheur pe colţul unei 
tejghele, între alte mormane de mătăsuri, doamna Marty şi 
fiica acesteia se apropiară. Hutin, puţin neliniştit, înţelesese 
că era vorba mai întâi despre o furnitură pentru acestea. 
Schimbară câteva şuşoteli, iar doamna Desforges îşi sfătuia 
prietena. 

— O, fără îndoială, murmură ea, o mătase de cinci franci 
şaizeci nu va fi ca una de cincisprezece, nici măcar de zece 
franci. 

— Da, e destul de plină, repetă doamna Marty. Mi-e teamă 
însă că nu e prea rezistentă pentru un mantou. 

Această remarcă îl făcu pe vânzător să intervină cu 
politeţea exagerată a unui om care nu se poate înşela. 

— Dar, doamnă, tocmai fineţea este calitatea acestui gen 
de mătase. Nu se şifonează. Este exact ceea ce vă trebuie. 

Impresionate de o asemenea siguranţă, doamnele tăcură. 
Luară din nou materialul în mâini şi-l examinară, când se 
simţiră atinse pe umăr. Era doamna Guibal care, de mai 
bine de o oră, făcea o plimbare prin magazin, cu paşi rari, 
bucurându-şi ochii cu spectacolul bogățiilor înghesuite pe 


rafturi şi pe tejghele, fără a cumpăra însă nici măcar un 
metru de pânză. Imediat avu loc o discuţie aprinsă. 

— Cum? Dumneavoastră? 

— Da, eu, puţin îmbrâncită. 

— Nu-i aşa? E atâta lume, încât nici nu se poate circula. Şi 
salonul oriental? 

— Minunat! 

— Dumnezeule! Ce succes! Rămâneţi puţin şi mergem sus 
împreună. 

— Nu, mulţumesc, de acolo vin. 

Hutin aştepta, ascunzându-şi nerăbdarea sub zâmbetul 
care nu i se şterse de pe buze. Avea să-l ţină mult timp aşa? 
Doamnele nici nu se sinchiseau de el, era ca şi cum i-ar fi 
furat banii din buzunar. În sfârşit, doamna Guibal se 
îndepărtă, continuându-şi plimbarea liniştită, vizibil 
încântată, în jurul marii vitrine cu mătăsuri. 

— În locul dumitale, mi-aş cumpăra mantoul gata făcut, 
spuse doamna Desforges revenind la Paris-Bonheur. Te-ar 
costa mai puţin. 

— E adevărat, cu garniturile şi cu manopera ajunge destul 
de scump, murmură doamna Marty. Şi apoi, ai de unde 
alege. 

Toate trei se ridicară. Doamna Desforges îi spuse lui Hutin: 

— Fiţi bun şi duceţi-ne la raionul de confecţii. 

Rămase încremenit, nefiind obişnuit cu asemenea 
înfrângeri. Cum? Doamna brunetă chiar nu cumpăra nimic? 
Flerul său îl dezamăgise. O abandonă, aşadar, pe doamna 
Marty şi insistă pe lângă Henriette, încercând să-şi exercite 
influenţa lui de vânzător. 

— Şi dumneavoastră, doamnă, nu doriţi să vedeţi 
satinurile, catifelele noastre? Avem oferte excelente. 

— Mulţumesc, cu altă ocazie, răspunse ea liniştită, fără a-i 
oferi nici măcar o privire. 

Hutin fu nevoit să ia cumpărăturile doamnei Marty şi să 
pornească înaintea acestor doamne pentru a le conduce la 
raionul de confecţii. În acest moment, îi fu dat să vadă că 


Robineau tocmai îi vindea doamnei Boutarel o cantitate 
considerabilă de mătase. În mod evident, nu mai avea fler, 
nu mai valora nici doi bani. Fu cuprins de furia unui om 
păgubit, mâncat de cei din jurul său, încleştându-şi fălcile 
triste într-un zâmbet cât mai amabil. 

— La primul etaj, doamnelor, spuse el cu acelaşi zâmbet. 

Nu era uşor să ajungi la scară. O mulţime compactă de 
capete acoperea galeriile, revărsându-se ca un fluviu în 
mijlocul holului. Părea că se încinge o adevărată bătălie a 
negoţului, vânzătorii stăpâneau în voie acest puhoi de 
doamne, pe care-l plimbau în grabă de la unul la altul. Ora 
de vârf a după-amiezii sosise, iar maşina supraîncălzită 
învârtea clientele cuprinse de dorinţă, smulgându-le banii 
din buzunare. Mai ales la raionul de mătăsuri sufla o briză 
nebună. Acest renumit Paris-Bonheur adunase o asemenea 
mulţime încât, timp de câteva minute, Hutin nu reuşi să 
facă nici măcar un pas; iar Henriette, sufocată, îşi ridică 
ochii şi-l zări în capul scărilor pe Mouret, care revenea 
mereu în acest loc pentru a-şi savura victoria. Ea zâmbi, 
sperând că el va cobori pentru a o scăpa de înghesuială, 
însă acesta nici n-o observă în aglomeraţie. Era alături de 
Vallagnosc, preocupat să-i arate magazinul, cu chipul 
îmbătat de victorie. Acum, trepidaţiile din interior 
acopereau zgomotele de afară; nu se auzea nici huruitul 
trăsurilor, nici trântitul portierelor. Dincolo de marele 
tumult al vânzărilor, nu mai rămăsese decât senzaţia unui 
Paris gigantic, care furniza continuu alte şi alte 
cumpărătoare. În atmosfera statică în care căldura 
caloriferului înfierbânta mirosul stofelor noi, zarva creştea, 
amestecând toate zgomotele, de la forfota neîncetată, de la 
frazele repetate de sute de ori în jurul tejghelelor, de la 
aurul ce cânta pe alama caselor de bani asaltate de 
busculada portofelelor la coşurile pe roţi, încărcate cu 
pachete ce cădeau continuu în subsolurile flămânde. În 
praful fin din aer, totul se confunda. Parcă nici raioanele nu 
mai erau compartimentate: colo jos, merceria părea 


înghițită de întuneric; mai încolo, la albituri, o rază de soare 
străpungea vitrina din strada Neuve-Saint-Augustin, ca o 
săgeată de aur aruncată în zăpadă; la marochinărie şi 
pânzeturi, o masă deasă de pălării şi de cocuri tăia 
adâncurile magazinului. Nu se mai vedeau nici toaletele, 
pluteau la suprafaţă doar coafurile, împestriţate cu pene şi 
cu panglici; câteva pălării bărbăteşti pătau cu negru 
mulţimea, în timp ce feţele palide ale doamnelor obosite şi 
înfierbântate căpătaseră transparenţa cameliilor. În cele 
din urmă, datorită braţelor sale viguroase, Hutin deschise 
drumul, mergând în faţa doamnelor. Când ajunse în capul 
scării, Henriette nu-l mai găsi pe Mouret, care-l împinsese 
pe Vallagnosc în mijlocul mulţimii pentru a-l zăpăci pe 
deplin, surprins el însuşi de această nevoie fizică a băii de 
mulţime. Îşi pierduse cu mare plăcere răsuflarea, căci 
simţise, în jurul trupului său, îmbrăţişarea caldă a clientelei. 

— La stânga, doamnelor, spuse Hutin cu glas prevenitor, în 
ciuda exasperării lui care creştea. 

În partea de sus a magazinului, înghesuiala era aceeaşi. 
Invazia continua chiar şi la raionul de mobile, de obicei, atât 
de liniştit. Departamentele de şaluri, blănuri şi lenjerie 
gemeau de atâta lume. În timp ce doamnele treceau pe la 
dantele, se întâlniră cu doamna de Boves care era acolo cu 
fiica ei, Blanche, amândouă cufundate în articolele arătate 
de Deloche. Hutin fu silit să mai facă o oprire, cu pachetul 
în braţe. 

— Bună ziua! Chiar mă gândeam la dumneavoastră! 

— V-am căutat şi eu, dar cum am fi putut să ne întâlnim în 
mulţimea asta? 

— E minunat, nu-i aşa? 

— Uluitor, draga mea. Abia ne mai ţin picioarele! 

— Şi aţi cumpărat ceva? 

— O, nu, ne uităm deocamdată. Acum ne odihnim puţin şi 
încercăm să stăm jos. 

Într-adevăr, doamna de Boves, care nu avea în portofel 
decât banii pentru trăsură, îi punea pe vânzători să-i scoată 


din cutii tot felul de dantele doar din plăcerea de a le vedea 
şi de a le atinge. Simţise în Deloche tipul vânzătorului 
debutant, de o stângăcie domoală, care n-ar fi îndrăznit să 
reziste capriciilor unei cliente, şi ea abuza de amabilitatea 
lui temătoare, reţinându-l deja de jumătate de oră pentru 
tot felul de articole noi. Tejgheaua era plină, iar ea îşi 
cufunda mâinile în acest val imens de dantele de Chantilly, 
malinuri şi valensiene, cu degetele tremurând de plăcere, 
cu chipul înroşit de o dorinţă senzuală; alături de ea, 
Blanche, cuprinsă de acelaşi fior al pasiunii, părea cu atât 
mai palidă şi mai lipsită de vlagă. 

Între timp, conversaţia continua, iar Hutin le-ar fi pălmuit, 
aşa cum stătea el nemişcat, la discreţia lor. 

— Ia te uită! Spuse doamna Marty, vă alegeţi cravate şi 
voalete la fel ca ale mele! 

Într-adevăr, doamna de Boves, pe care dantelele doamnei 
Marty o îmbătaseră încă de sâmbăta trecută, nu rezistase 
dorinţei de a-şi afunda cel puţin mâinile în aceleaşi modele, 
având în vedere că lipsa de bani în care o lăsase soţul ei nu- 
i permitea să şi le cumpere. Roşi uşor şi le spuse că Blanche 
dorise să vadă nişte cravate. După care, adăugă: 

— Mergeţi la confecţii. Ei bine, pe curând! Doriţi să ne 
vedem în salonul oriental? 

— Da, în salonul oriental. Nu-i aşa că e superb? 

Se despărţiră fermecate şi extaziate, în mijlocul îmbulzelii 
produse de vânzarea mărunţişurilor şi a micilor garnituri la 
preţ redus. Deloche, bucuros că are de lucru, începu din 
nou să golească cutiile de dantele pentru doamna de Boves 
şi fiica acesteia. Printre grupurile ce se înghesuiau în faţa 
tejghelelor, se plimba agale inspectorul Jouve, etalându-şi 
decorația şi păzind mărfurile preţioase şi fine, atât de uşor 
de ascuns într-o mânecă. Atunci când trecu pe lângă 
doamna de Boves, fu surprins să o vadă cufundată într-o 
asemenea mare de dantele, astfel că aruncă o privire 
pătrunzătoare asupra mâinilor ei febrile. 


— La dreapta, doamnelor, spuse Hutin, continuându-şi 
drumul spre confecţii. 

Era înnebunit de furie. Nu era suficient că pierduse deja 
vânzări din cauza lor? Acum îl mai şi întârziau la fiecare colţ 
al magazinului! Iritarea lui era cu atât mai mare cu cât 
exista o oarecare rivalitate între raionul de ţesături şi cel de 
articole gata confecţionate, o luptă continuă, disputându-şi 
clientele, furându-şi reciproc procentele şi comisioanele. 
Cei de la mătăsuri erau mai furioşi decât cei de la pânzeturi 
când erau siliţi să conducă la confecţii o clientă care se 
decidea pentru un mantou, după ce dorise să i se arate 
taftale şi faiuri. 

— Domnişoară Vadon! Spuse Hutin cu un ton supărat, 
când ajunse, în sfârşit, la tejghea. 

Însă vânzătoarea trecu fără să se sinchisească de el. 
Încăperea era plină, străbătută în diagonală de un şir 
interminabil de oameni ce intrau şi ieşeau prin uşa de la 
raionul de dantele şi cea de la pânzeturi, care se aflau faţă 
în faţă; în timp ce, în fundul camerei, clientele încercau 
hainele în faţa oglinzilor. Mocheta roşie înăbuşea zgomotul 
paşilor, iar glasurile puternice şi depărtate de la parter se 
pierdeau, astfel că nu se auzea decât un murmur discret; 
căldura din salon era sufocantă din cauza mulţimii de femei. 

— Domnişoară Prunaire! Strigă Hutin. 

Şi cum nici aceasta nu se opri, adăugă printre dinţi, fără a 
putea fi auzit: 

— Ceată de maimuțe! 

EI, mai ales, nu le avea deloc la suflet pe vânzătoare; îşi 
rupea picioarele cu urcatul scărilor ca să le aducă o clientă 
şi era furios de câştigul pe care i-l furau din buzunar. Între 
ei se dădea o luptă surdă în care ele se dovedeau de aceeaşi 
asprime; în oboseala lor comună, mereu în picioare, cu 
trupurile strivite de trudă, diferenţa dintre sexe dispărea şi 
nu mai rămâneau faţă în faţă decât interesele opuse, 
accentuate de febra negoţului. 

— Ei, chiar nu-i nimeni disponibil? Întrebă Hutin. 


Însă brusc o zări pe Denise, care fusese pusă de dimineaţă 
să împacheteze marfă. Nu i se oferiseră decât vânzări 
îndoielnice, pe care, de altfel, le şi pierduse. Când Hutin o 
văzu preocupată cu golirea unei mese de un morman imens 
de veşminte, se îndreptă spre ea. 

— Domnişoară, serveşte-le pe aceste doamne! Bucuros, îi 
puse în braţe doamnei Marty articolele, pe care se săturase 
să le tot care după el. Zâmbetul îi apăru din nou pe buze. 
Se putea desluşi în privirea lui răutatea ascunsă a unui 
vânzător cu experienţă ce intuia încurcătura în care se vor 
afla doamnele şi tânăra începătoare. Aceasta însă era 
emoţionată de vânzarea neaşteptată ce i se oferea. Pentru a 
doua oară, considerase gestul lui Hutin ca pe cel al unui 
prieten necunoscut sau al unui frate, întotdeauna gata să-i 
dea o mână de ajutor. Ochii ei străluciră de recunoştinţă şi-l 
urmări cu o privire lungă, în timp ce acesta se folosea de 
coate pentru a-şi croi drum spre raionul său. 

— Aş dori un mantou, spuse doamna Marty. 

Denise începu cu întrebările. Ce fel de mantou? Ce 
culoare? Însă clienta nu ştia nimic, nu avea nici măcar o 
idee, dorea să vadă toate modelele din magazin. Obosită, 
ameţită de atâta lume, tânăra vânzătoare îşi pierduse 
capul; nu servise decât puţine cliente în magazinul lui 
Cornaille din Valognes; nu ştia câte modele sunt şi nici unde 
le era locul în dulapuri. Astfel că nu reuşi să le facă pe plac 
celor două prietene, care păreau nerâbdătoare. Doamna 
Aurelie, care tocmai o zărise pe doamna Desforges, a cărei 
legătură cu patronul îi era destul de cunoscută, se grăbi să-i 
vină în întâmpinare. 

— Se ocupă cineva de dumneavoastră? 

— Da, domnişoara care caută acolo, în spate, răspunse 
Henriette. Dar se pare că nu prea ştie ce caută, căci nu 
găseşte mare lucru. 

Imediat, şefa o opri pe Denise, şoptindu-i la ureche: 

— Vezi bine că habar n-ai ce se întâmplă aici. Stai, te rog, 
la locul dumitale. 


După care strigă: 

— Domnişoară Vadon, un mantou, vă rog! 

Rămase acolo, în timp ce Marguerite îi arăta doamnei 
Marty modelele. Le vorbea clientelor pe un ton sec, dar 
politicos, avea o atitudine dezagreabilă de fată îmbrăcată în 
mătase, silită să adopte bunul gust şi cochetăria, păstrând 
însă un dram de gelozie şi de dispreţ. Când o auzi pe 
doamna Marty că nu dorea să depăşească două sute de 
franci, o privi cu milă. O, dar doamna va trebui să plătească 
puţin mai mult, pentru că la două sute de franci era 
imposibil să poată găsi ceva de calitate. Şi aruncă pe 
tejghea mantourile ieftine cu un gest ce striga: „Uitaţi-vă 
bine cât sunt de sărăcăcioase!”. Doamna Marty nu îndrăzni 
să mai spună nimic. Se aplecă la urechea doamnei 
Desforges şi-i şopti: 

— Ei, nu e mai bine să fii servită de bărbaţi? Parcă eşti mai 
în largul tău cu ei. 

În cele din urmă, Marguerite aduse un mantou din mătase, 
garnisit cu mărgele de jais40 pe care-l titrată cu respect. lar 
doamna Aurelie o chemă pe Denise. 

— Caută să fii bună la ceva! Pune asta pe umeri! 

Cu inima strânsă, pierzând nădejdea că va reuşi vreodată 
în acest magazin, Denise rămase încremenită, cu mâinile 
atârnându-i pe lângă corp. Fără îndoială, aveau să o 
concedieze, iar frăţiorii ei vor rămâne pe drumuri. 
Freamătul mulţimii îi suna în cap, simţea că-şi pierde 
echilibrul, o dureau toţi muşchii din cauza mormanelor de 
haine pe care le ridicase, o muncă de salahor cu care nu 
fusese obişnuită până atunci. Totuşi, se supuse şi o lăsă pe 
Marguerite să o îmbrace în mantou, ca pe un manechin. 

— Stai dreaptă, spuse doamna Aurelie. 

Însă în clipa următoare o uitară cu totul pe Denise. Mouret 
tocmai intrase alături de Vallagnosc şi de Bourdoncle; le 
salută pe doamne, iar ele îi oferiră complimentele lor 
pentru această magnifică expoziţie a noutăţilor de iarnă. Se 
discută mai mult despre salonul oriental. Vallagnosc, care 


încheiase ocolul magazinului, era mai mult surprins decât 
cuprins de admiraţie; căci, la urma urmei, în nonşalanţa sa 
pesimistă, gândea că nu era vorba decât despre multe 
tipuri de ţesături adunate la un loc. În ce-l priveşte pe 
Bourdoncle, uitase că făcea parte din întreprindere şi-şi 
felicita patronul pentru a-l face să nu se mai gândească la 
grijile şi îndoielile din timpul dimineţii. 

— Da, da, merge destul de bine, sunt mulţumit, repeta 
Mouret vesel, răspunzând cu un surâs privirilor tandre ale 
Henriettei. Dar nu vreau să vă deranjez, doamnele mele. 

Toate privirile se întoarseră, atunci, spre Denise, 
abandonată în mâinile domnişoarei Marguerite care o silea 
să se învârtească încet. 

— Ei, ce părere ai? O întrebă doamna Marty pe doamna 
Desforges. 

Aceasta decidea în calitate de arbitru suprem al modei. 

— Nu e rău deloc, şi are o croială foarte originală. Doar că 
nu prea pare grațios în talie. 

— O, interveni doamna Aurelie, trebuie să-l încerce 
doamna. Înţelegeţi că nu are acelaşi efect pe această 
domnişoară şifonată. Îndreaptă-te puţin, Denise, scoate în 
evidenţă prestanţa acestui mantou. 

Toată lumea zâmbi ironic. Denise păli. Ruşinea de a fi 
tratată ca un manechin pus în vitrină şi pe seama căruia se 
poate glumi în voie o copleşi. Doamna Desforges, cedând în 
faţa unei antipatii instinctive, agasată de chipul blând al 
fetei, adăugă cu răutate: 

— Fără îndoială, ar fi stat mai bine dacă rochia 
domnişoarei n-ar fi fost atât de largă. 

După care, îi aruncă lui Mouret o privire batjocoritoare de 
pariziană pe care îmbrăcămintea ridicolă a unei provinciale 
o amuza. Acesta simţi mângâierea privirii tandre şi triumful 
femeii fericite de frumuseţea şi de farmecul său. Din pură 
gratitudine, Mouret fu silit să glumească, la rândul lui, în 
ciuda bunăvoinţei pe care o avea pentru Denise, al cărei 
şarm ascuns îl tulburase din prima clipă. 


— Şi apoi, ar trebui să fie pieptănată, şopti el. Aceasta fu 
culmea ruşinii. Directorul binevoise să râdă şi toate 
doamnele pufniră şi ele în hohote de râs. Marguerite îşi 
permise un mic chicotit de fată distinsă, care ştie să se 
abţină; Clara pierduse o vânzare pentru a se distra în voie; 
chiar şi vânzătoarele de la lenjerie veniseră, atrase de 
zvonul veseliei. În ce priveşte doamnele cliente, acestea se 
amuzau mult mai discret, cu aere de inteligenţă mondenă; 
în timp ce, profilul imperial al doamnei Aurelie nu schiţa 
nici măcar un surâs, ca şi cum părul sălbatic şi umerii fini, 
feciorelnici, ai acestei începătoare ar fi dezonorat buna 
conduită a raionului său. Denise pălise şi mai mult în 
mijlocul acestei mulţimi batjocoritoare. Se simţea 
violentată, dezbrăcată, fără apărare. Care era oare vina ei 
pentru un asemenea atac? De ce se luau de talia ei prea 
mică şi de părul ei prea greu? Cel mai mult o rănise râsul 
lui Mouret şi al doamnei Desforges, căci instinctul ei o 
avertizase de legătura care exista între ei; sufletul i se 
strânse de o durere necunoscută; această doamnă trebuie 
că era foarte rea dacă putea să se lege de o biată fată care 
nu-i făcuse nimic; iar el reuşise s-o îngheţe de teamă, o 
teamă ce-i întuneca toate celelalte sentimente pe care nu le 
înţelegea. Atunci, în singurătatea ei de paria, atinsă în cea 
mai intimă pudoare feminină, revoltată în faţa acestei 
nedreptăţi, îşi înăbuşi suspinele care-i urcau în gât. 

— Nu-i aşa? Să fie pieptănată mâine, e o ruşine! Îi spuse 
doamnei Aurelie teribilul Bourdoncle, care încă de la 
început o condamnase pe Denise, dezgustat de făptura ei 
firavă. 

Şefa îi luă, în cele din urmă, mantoul de pe umeri, şi-i şopti 
la ureche: 

— Ei bine, domnişoară, frumos debut! Într-adevăr, dacă ai 
vrut să arăţi de ce eşti în stare. Nu putea fi mai rău de atât. 
De teama de a nu izbucni în plâns, Denise se grăbi să se 

întoarcă la mormanul de veşminte pe care-l dusese şi pe 
care-l sorta pe o tejghea. Măcar acolo se pierdea cu totul în 


mulţime, iar oboseala o împiedica să mai gândească. Dar o 
zări lângă ea pe vânzătoarea de la lenjerie, care-i mai luase 
o dată apărarea chiar în acea dimineaţă. Aceasta urmărise 
toată scena dinainte şi veni să-i şoptească la ureche: 

— Biata de tine, nu mai fi atât de sensibilă! Treci peste 
asta, altfel te vor călca în picioare. Eu sunt din Chartres şi 
mă numesc Pauline Cugnot; părinţii mei sunt morari acolo. 
Ei bine, m-ar fi făcut bucăţi în primele zile dacă n-aş fi 
reuşit să le ţin piept. Haide, curaj! Dă-mi mâna. Vei putea să 
vorbeşti cu mine oricând vei avea nevoie. 

Această mână întinsă o tulbură şi mai mult pe Denise. O 
strânse cu iuţeală şi se grăbi să ridice un maldăr greu de 
haine, temându-se să nu greşească din nou şi să fie certată 
pentru că-şi făcuse o prietenă. 

Între timp, doamna Aurelie aşezase chiar ea mantoul pe 
umerii doamnei Marty, spunând: 

— O, foarte frumos! Încântător! Ei, e altceva! 

Doamna Desforges declară că nu exista nimic mai potrivit. 
Se schimbară câteva complimente, după care Mouret îşi luă 
rămas bun, în timp ce Vallagnosc, care o zărise la raionul de 
dantele pe doamna de Boves şi pe fiica acesteia, se grăbi să- 
i ofere braţul mamei. Marguerite era deja în faţa unei case 
de la mezanin, cu diversele cumpărături ale doamnei Marty, 
care plăti şi ceru să-i fie duse pachetele în trăsură. Doamna 
Desforges îşi regăsise toate cumpărăturile la casa 10. Toate 
aceste doamne se mai întâlniră încă o dată în salonul 
oriental. Se despărţiră învăluite într-o nouă criză 
zgomotoasă de admiraţie. Chiar şi doamna Guibal se 
înflăcărase. 

— O! Minunat! Te poţi imagina acolo! 

— Un adevărat harem, nu-i aşa? Şi nu-i scump deloc! 

— Smirnele! Ah, smirnele! Ce tonuri! Câtă fineţe! 

— Şi acest Kurdistan! Îl vedeţi! Un adevărat Delacroix! 

Încet, încet mulţimea se răspândi. Bătăi de clopot 
anunţaseră, la interval de o oră, primele două mese de 
seară; a treia urma să fie servită, iar în raioanele ce se 


goleau încet nu mai rămăseseră decât clientele întârziate, 
care, cuprinse de delirul cumpărăturilor, pierduseră 
noţiunea timpului. De afară se auzea doar huruitul 
ultimelor trăsuri, învăluit de glasul confuz al Parisului, un 
fel de sforăit de căpcăun sătul, ce digera acum pânzele şi 
postăvurile, mătăsurile şi dantelele, îngurgitate încă de 
dimineaţă. În lumina becurilor de gaz ce ardeau încă din 
amurg, interiorul magazinului părea un câmp de luptă cald 
de masacrul ţesăturilor. Vânzătorii, loviți de oboseală, se 
aşezaseră printre ruinele caselor şi tejghelelor, răvăşite 
parcă de furia unui uragan. Se ajungea cu greu în galeriile 
de la parter, obturate de scaunele azvârlite; la raionul de 
mănuşi trebuia să treci peste o baricadă de cutii, înghesuite 
în jurul lui Mignot; nici la lenajuri nu se mai putea trece. 
Lienard dormita deasupra unei mări de stofe, unde 
mormanele, pe jumătate distruse, semănau cu nişte case 
înghiţite de furia unui râu ieşit din albie; mai departe, la 
albituri părea că ninsese, te împiedicai în banchize de 
prosoape şi păşeai pe fulgi uşori de batiste. Aceleaşi ravagii 
erau şi în raioanele de la mezanin: blănurile inundau 
podelele, confecţiile se îngrămădeau ca mantalele unor 
soldaţi în rezervă, dantelele şi lenjeriile, desfăcute, şifonate, 
aruncate la întâmplare, te făceau să te gândeşti la o 
mulţime de femei care s-ar fi dezbrăcat acolo, cuprinse de 
patimă; în partea de jos, în subsolul casei, serviciul de 
expediere era în plină activitate, revărsând continuu 
pachetele de care încăperea era inundată, cu o ultimă 
sforţare a acestei maşini supraincălzite. La mătăsuri însă, 
clientele înghiţiseră totul, lăsând locul liber. Se putea trece 
fără probleme, căci holul era gol. Stocul uriaş de Paris- 
Bonheur fusese ciopârţit, măturat, nimicit ca de un roi de 
lăcuste. În mijlocul acestui hol, Hutin şi Favier îşi răsfoiau 
caietele de debit, calculându-şi comisioanele şi gâfâind ca 
după o luptă grea. Favier făcuse cincisprezece franci, în 
timp ce Hutin nu reuşise să ajungă decăt la treisprezece, 
bătut în acea zi şi enervat de propriul său ghinion. Ochii lor 


străluceau de patima câştigului, iar întregul magazin părea 
îmbâcsit de cifre şi cuprins de febra ce încheie, de obicei, o 
seară de măcel. 

— Ei bine, Bourdoncle, strigă Mouret, mai tremuri? 

Revenise la postul său favorit, în capul scării de la 
mezanin. Zâmbea victorios în faţa valului de stofe care se 
desfăşura în faţa lui. Temerile sale din timpul dimineţii şi 
unicul său moment de slăbiciune pe care nu-l va dezvălui 
nimănui, îl azvârliseră în braţele unei veselii triumfătoare. 
Campania era câştigată, micul negoţ de cartier era făcut 
praf, iar baronul Hartmann, cucerit, odată cu milioanele şi 
cu terenurile sale. În timp ce privea casierii aplecaţi asupra 
registrelor, adunând coloanele lungi de cifre, ascultând 
zgomotul făcut de aurul ce cădea printre degetele lor în 
talgerele de alamă, îşi vedea Paradisul femeilor luând 
proporţii gigantice, lărgindu-şi holul şi prelungindu-şi 
galeriile până în strada 10 Decembrie. 

— Te-ai convins că magazinul e prea mic? Întrebă el. Am fi 
vândut dublu. 

Bourdoncle, umilit, era gata să-şi recunoască greşeala 
când o privelişte îi sili să devină din nou serioşi. Ca în 
fiecare seară, Lhomme, primul casier de la vânzări, 
centraliza încasările fiecărei case; după ce le aduna, afişa 
încasarea totală, înfigând hârtia pe care era scrisă suma 
într-un cui; apoi ducea banii la casa centrală într-o servietă 
sau în câţiva saci, în funcţie de tipul numerarului. În acea zi, 
aurul şi argintul dominaseră, astfel că Lhomme urca încet 
scările, cărând trei saci enormi. Lipsit de braţul său drept, 
retezat de la cot, îi ţinea la piept cu braţul stâng şi-i 
sprijinea cu bărbia. Răsuflarea lui se auzea de departe, 
trecea împovărat şi impunător prin mijlocul vânzătorilor 
plini de respect. 

— Cât, Lhomme? Întrebă Mouret. 

Casierul răspunse: 

— Optzeci de mii şapte sute patruzeci şi doi de franci şi 
zece centime! 


Un hohot vesel făcu să tresară Paradisul femeilor. Cifra se 
răspândi cu rapiditate. Era cea mai mare cifră atinsă 
vreodată de un magazin de noutăţi într-o singură zi. 

Seara, când Denise urcă să se culce, se sprijini de pereţii 
coridorului strâmt de sub acoperişul de tablă. În camera ei, 
cu uşa închisă, căzu pe pat, sfârşită de durerea de picioare. 
Timp îndelungat, privi cu un aer năuc masa de toaletă, 
dulapul şi toată nuditatea aceea de cameră de hotel. 
Aşadar, aici va trebui să trăiască; prima ei zi o zdrobise, 
umilind-o. N-ar fi avut puterea să o ia de la început. Apoi, îşi 
dădu seama că era îmbrăcată în mătase; uniforma aceea o 
copleşea. Îi trecu prin minte gândul copilăros de a-şi 
desface cufărul şi de a se îmbrăca în rochia ei de lână. Însă 
când îşi puse această haină sărăcăcioasă, emoția o 
sugrumă, iar lacrimile pe care şi le înăbugşise încă de 
dimineaţă izbucniră într-un şuvoi cald. Căzuse din nou pe 
pat şi plângea, gândindu-se la cei doi fraţi ai ei, lacrimile-i 
curgeau continuu, fără a avea forţa să se descalţe, doborâtă 
de oboseală şi tristeţe. 

Capitolul 5 

A doua zi, Denise coborâse în raion de jumătate de oră, 
când doamna Aurelie îi spuse cu un glas tăios: 

— Domnişoară, eşti chemată la direcţiune! 

Tânăra îl găsi pe Mouret singur în marele său cabinet 
tapisat în rips41 verde. Tocmai îşi amintise de 
„nepieptănata” de ieri, cum o numea Bourdoncle; deşi, de 
obicei, nu-i plăcea să joace rolul jandarmului, se gândi să o 
cheme şi să o scuture puţin, dacă mai era costumată în 
provincială. În ajun, în ciuda glumelor sale, se simţise lovit 
de doamna Desforges în amorul propriu, văzând că se pune 
în discuţie eleganța uneia dintre vânzătoarele sale. Acum, 
sentimentul era unul confuz, un amestec de simpatie şi 
furie. 

— Domnişoară, începu el, te-am luat în considerare din 
respect pentru unchiul tău şi n-ar fi trebuit să ne pui în 
situaţia tristă. 


Dar se opri. În faţa lui, de cealaltă parte a biroului, Denise 
stătea dreaptă, serioasă şi palidă. Rochia ei de mătase nu 
mai era atât de largă, îi strângea mijlocul rotund, 
mângâindu-i umerii delicaţi de fecioară; deşi părul ei, 
împletit în două cozi, îşi păstra aerul sălbatic, se putea 
observa că încercase măcar să-l domolească. După ce 
adormise îmbrăcată, cu ochii plini de lacrimi, Denise se 
trezise la ora patru, ruşinată de criza ei de sensibilitate. Se 
apucase imediat să-şi strâmteze rochia, după care 
petrecuse aproape o oră în faţa oglinzii, pieptănându-şi 
părul, fără să-l poată netezi cum şi-ar fi dorit. 

— Ah, Doamne-ajută! Murmură Mouret. Arăţi mai bine în 
dimineaţa asta! Doar că mai ai şuviţele astea drăceşti! 

Se ridicase şi începuse să-i aranjeze părul cu acelaşi gest 
familiar cu care încercase şi doamna Aurelie în ajun. 

— Ia te uită! Pune-o pe asta după ureche. Cocul e prea 
sus. 

Denise nu spuse nici un cuvânt, lăsându-se în voia sorții. 
Cu toate că-şi jurase să fie tare, intrase în cabinet 
paralizată de teamă, cu certitudinea că era chemată pentru 
a fi dată afară. Bunăvoinţa evidentă a lui Mouret nu o 
liniştea, continua să-i inspire teamă, simţea lângă el o 
nelinişte pe care o explica printr-o tulburare firească în faţa 
omului puternic de care depindea destinul ei. Când o văzu 
tremurând la atingerea mâinilor care-i treceau uşor pe 
lângă ceafă, Mouret regretă această pornire de amabilitate, 
temându-se că şi-ar putea pierde autoritatea. 

— În sfârşit, domnişoară, continuă el, trecând din nou de 
cealaltă parte a biroului, aveţi grijă de ţinuta 
dumneavoastră. Nu mai sunteţi la Valognes! Luaţi exemplu 
de la pariziencele noastre. Dacă numele unchiului 
dumneavoastră a fost suficient pentru ca noi să vă 
deschidem uşile, vreau să cred că veţi face tot ce vă stă în 
putinţă pentru a fi persoana care am crezut că sunteţi. Din 
păcate, nimeni de aici nu-mi împărtăşeşte părerea. Aşadar, 
v-am prevenit. Nu mă faceţi să par mincinos. 


O trată ca pe un copil, cu mai multă milă decât bunătate; 
curiozitatea lui pentru tot ce era feminin fu trezită de 
femeia tulburătoare care se năştea în această copilă săracă 
şi stângace, în timp ce el o dojenea, Denise zărise portretul 
doamnei Hedouin, al cărei chip frumos zâmbea grav din 
rama de aur. Fu cuprinsă de un nou fior, în ciuda cuvintelor 
încurajatoare ale lui Mouret. Era doamna care murise şi de 
care întregul cartier vorbea că ar fi ucis-o pentru a-şi ridica 
magazinul cu sângele ei. 

Mouret vorbea continuu. 

— Poţi să pleci, spuse el, după ce se aşeză şi începu să 
scrie. 

Denise plecă, iar când ajunse pe coridor, suspină uşurată. 

Din acea zi, începu să-şi arate marele ei curaj. Sub crizele 
de sensibilitate se ascundea o voinţă neînfrântă, curajul 
unei fiinţe slabe şi singure, ce se încăpăţâna să-şi facă 
datoria. Nu se plângea, mergea mereu înainte, spre ţintă, 
depăşind orice obstacol; şi toate acestea cu simplitate, cu 
naturaleţe, căci însuşi felul ei de a fi era de o blândeţe 
invincibilă. 

Mai întâi, trebuia să depăşească starea de oboseală. 
Pachetele de haine îi frângeau braţele în aşa hal, încât în 
primele şase săptămâni, gemea noaptea, în somn, din cauza 
durerilor musculare. Suferea şi mai mult din pricina 
pantofilor grei aduşi din Valognes şi pe care, din lipsă de 
bani, nu putea să-i schimbe cu botine uşoare. Mereu în 
picioare, umblând de dimineaţa până seara, certată dacă se 
sprijinea un minut de perete, avea picioruşele ei de fetiţă 
umflate, parcă strivite în bocancii de tortură; călcâiele îi 
fierbeau, tălpile i se acoperiseră cu băşici, ale căror pieliţe i 
se lipeau de ciorapi. Simţea o sfârşeală în tot corpul, 
membrele şi organele erau sfâşiate de această slăbiciune, 
cu tulburări neaşteptate ale feminităţii ei pe care le trăda 
paloarea feţei. Şi totuşi, atât de firavă, cu înfăţişarea ei 
fragilă, reuşise să reziste, în timp ce multe vânzătoare erau 
nevoite să părăsească magazinul, atinse de boli specifice 


acestui gen de muncă. Seninătatea şi încăpăţânarea ei o 
făceau să înfrunte totul cu zâmbetul pe buze, chiar şi în 
momentele în care se simţea la capătul puterilor, vlăguită 
de o muncă ce ar fi copleşit chiar şi un bărbat. 

Apoi, avea de înfruntat întregul raion. Chinului fizic i se 
alătura persecuția surdă a colegelor ei. După două luni de 
răbdare şi blândeţe, nu reuşise să le dezarmeze. Cuvintele 
jignitoare şi născocirile crude o loveau în suflet, în nevoia ei 
de afecţiune. Se glumise mult pe seama debutului ei jenant; 
cuvinte ca „cizmă” sau „cap de lemn” circulau adesea, iar 
lucrătoarele care pierdeau o vânzare erau trimise „la 
Valognes”; Denise trecea drept proasta raionului. Mai 
târziu, când se dovedise a fi o vânzătoare remarcabilă, la 
curent cu mersul lucrurilor în magazin, toată lumea fu 
cuprinsă de o stupoare indignată; din acest moment, 
vânzătoarele se înţeleseseră între ele să nu-i lase niciodată 
o clientă serioasă. Marguerite şi Clara o hărţuiau cu o ură 
instinctivă, strângeau rândurile pentru a nu fi înghiţite de 
această nou-venită de care se temeau, în ciuda dispreţului 
lor simulat. Cât despre doamna Aurelie, aceasta era rănită 
de rezerva plină de mândrie a acestei fete, care nu alerga 
în jurul ei cu aere de admiraţie linguşitoare; astfel că o 
abandonase în braţele duşmănoase ale favoritelor sale, ale 
preferatelor Curţii, mereu îngenuncheate, preocupate să-i 
ofere zilnic porţia de batjocură, de care firea sa autoritară 
parcă avea nevoie pentru a se simţi importantă. O perioadă, 
adjuncta, doamna Frederic, păru că nu ia parte la complot; 
însă, probabil, din pură obişnuinţă, se arătă la fel de dură 
imediat ce-şi dădu seama de neplăcerile pe care bunăvoința 
ei i le-ar putea pricinui. Aşadar, abandonul fu complet, toate 
se uniră împotriva „nepieptănatei”, care trăia în mijlocul 
unui câmp de luptă, abia reuşind, cu tot curajul ei, să-şi 
păstreze locul în raion. 

Aceasta era viaţa ei de acum. Era silită să vorbească 
mereu, să facă pe curajoasa şi pe graţioasa în rochia de 
mătase care nu-i aparţinea în nici un fel; plutea într-o 


perpetuă agonie, moartă de oboseală, prost hrănită, prost 
tratată, sub ameninţarea continuă a unei concedieri 
brutale. Camera ei era unicul refugiu, singurul loc unde se 
lăsa copleşită de tristeţe şi de lacrimi când suferea prea 
mult în timpul zilei. Un frig teribil se răspândea din 
acoperişul de tablă, acoperit de zăpezile de decembrie; era 
silită să se ghemuiască în pat, îmbrăcată cu toate hainele pe 
care le avea şi să plângă înăbuşit sub pătură, pentru ca 
gerul să nu-i degere faţa. Mouret nu-i mai adresase nici un 
cuvânt. Când dădea, în timpul serviciului, de privirile severe 
ale lui Bourdoncle, se cutremura, căci simţea în elun 
duşman care nu i-ar fi iertat nici cea mai mică greşeală. În 
mijlocul acestei ostilităţi generale, bunăvoința stranie a 
inspectorului Jouve o uimea; dacă acesta o vedea stând 
deoparte, îi zâmbea şi căuta să-i spună ceva amabil; de 
două ori, o scăpase de dojeni, fără ca ea să-i arate 
recunoştinţă, mai mult tulburată decât mişcată de protecţia 
lui. 

Într-o seară, după cină, pe când domnişoarele aranjau 
mărfurile în dulapuri, Joseph anunţă pe Denise că o caută 
un tânăr. Ea cobori imediat, îngrijorată. 

— la te uită! Spuse Clara. Nepieptănata are un iubit! 

— Trebuie să-i fie foame! Răspunse Marguerite. 

Jos, la uşă, Denise îl găsi pe fratele ei, Jean. Îi interzisese 
categoric să vină la magazin, fapt ce ar fi putut face o 
impresie foarte proastă. Însă nu îndrăzni să-l certe, atât de 
speriat părea, fără şapcă, gâfâind, căci alergase în mare 
grabă de la periferia Temple. 

— Ai zece franci? Mormăi el. Dă-mi zece franci, dacă nu, 
sunt un om pierdut. 

Ştrengarul acesta, cu părul blond şi ciufulit, fusese atât de 
nostim cu chipul său frumos de fată când spusese fraza 
aceasta atât de melodramatică, încât ea ar fi zâmbit, dacă 
n-ar fi fost cuprinsă de teamă la cererea lui de bani. 

— Cum? Zece franci? Murmură ea. Ce s-a întâmplat? 


EI roşi şi-i spuse că se întâlnise cu sora unui camarad. 
Denise îi făcu semn să tacă, stingherită şi ea, neavând 
nevoie să ştie mai multe. Mai venise foi două rânduri, aşa în 
goană, pentru cereri asemănătoare de împrumut; însă 
prima oară fusese vorba despre un franc şi douăzeci şi cinci 
de centime, iar a doua oară de un franc şi cincizeci de 
centime. Mereu era vorba despre o femeie. 

— Nu pot să-ţi dau zece franci, zise ea. Luna de pension a 
lui Pepe nu este încă plătită şi am bani doar pentru asta. 
Abia dacă îmi rămân pentru nişte botine de care am mare 
nevoie. La urma urmei, nu eşti deloc rezonabil, Jean. E 
foarte urât din partea ta. 

— Atunci, sunt pierdut, repetă el cu un gest tragic. 
Ascultă, surioară: este vorba despre o brunetă înaltă. Am 
mers la o cafenea împreună cu fratele ei, nu ştiam cât costă 
consumaţia. 

Fu nevoită să-l întrerupă din nou şi când văzu că ochii 
scumpului ei derbedeu fură inundaţi de lacrimi, îşi scoase 
portofelul şi-i dădu cei zece franci. Imediat, Jean începu să 
râdă. 

— Ştiam eu. Dar pe cuvânt de onoare că nu mai fac! Altfel 
aş fi o mare haimana. 

Îşi reluă fuga, după ce o sărută pe obraji ca un nebun. În 
magazin, toţi angajaţii rămaseră miraţi. 

În noaptea aceea, Denise dormi prost. De când intrase la 
Paradisul femeilor, banii erau pentru ea o grijă permanentă. 
Lucra tot fără salariu fix, doar pentru cazare şi masă; şi 
cum domnişoarele de la raion o împiedicau să vândă, abia 
dacă reuşea să plătească pensionul lui Pepe, mulţumită 
câtorva cliente fără importanţă care-i erau lăsate ei. Trăia 
în cea mai neagră mizerie - mizerie în rochie de mătase. 
Uneori îşi petrecea noaptea cârpindu-şi lenjeria şi cămăşile 
găurite ca o dantelă, fără a mai ţine socoteală de peticele 
de la pantofi, pe care şi le făcuse cu dibăcia unui cizmar. 
Îndrăzni chiar să-şi spele rufele în lighean. Însă cel mai 
mult se neliniştea pentru vechea ei rochie de lână; nu mai 


avea alta şi era nevoită să o îmbrace în fiecare seară, după 
ce-şi scotea rochia de mătase, ceea ce o uza foarte tare; o 
singură pată îi dădea dureri de cap, iar cea mai mică 
ruptură era o adevărată catastrofă. Şi nimic pentru ea, nici 
un bănuţ, măcar pentru a-şi cumpăra strictul necesar 
pentru orice femeie; trebuise să aştepte cincisprezece zile 
pentru a-şi reînnoi provizia de aţă şi ace. Era un adevărat 
dezastru când apărea Jean cu poveştile lui de dragoste, 
dându-i peste cap întregul buget. Chiar şi o monedă de un 
franc îi făcea gaură în pungă. Cum putea să spere să pună 
la loc cei zece franci? Avu coşmaruri până dimineaţa. Şi-l 
imagină pe Pepe aruncat în stradă, în timp ce ea întorcea 
pietrele cu mâinile însângerate, căutând bani sub ele. 

A doua zi, trebuia din nou să zâmbească, să joace rolul 
fetei cu maniere impecabile. Cliente cunoscute veniră în 
raion. Doamna Aurelie o chemă de câteva ori, aruncându-i 
pe umeri câteva mantouri pentru a pune în valoare noile 
modele. În timp ce se învârtea cu graţia mişcărilor specifice 
modei, se gândea la cei patruzeci de franci pentru 
pensionul lui Pepe, pe care promisese că-i va plăti în seara 
aceea. Era nevoită să se lipsească de ghete şi în luna aceea; 
însă chiar şi adăugând la cei treizeci de franci care-i 
rămaseră încă patru franci adunaţi bănuţ cu bănuţ, reuşea 
să ajungă doar la treizeci şi patru de franci. De unde avea 
să facă rost de şase franci pentru a completa suma? Grija 
aceasta îi sfâşia inima. 

— Priviţi, umerii sunt degajaţi, spunea doamna Aurelie. E 
un model foarte distins şi foarte comod. Domnişoara poate 
să încrucişeze braţele. 

— O, perfect, repetă Denise, care-şi păstra tonul amabil. 
Nici nu-l simţi. Doamna va fi foarte mulţumită. 

Acum regreta că mersese duminica trecută să-l ia pe Pepe 
de la doamna Gras pentru a-l plimba pe Champs-Elysees. 
Bietul copil ieşea atât de rar cu ea! A trebuit să-i cumpere 
turtă dulce şi o lopăţică, apoi să-l ducă la Teatrul de păpuşi; 
cheltuise aproape un franc. Într-adevăr, Jean nu se gândea 


deloc la micuţ când făcea asemenea prostii. Şi toate se 
spărgeau în capul ei. 

— Din moment ce nu-i place doamnei., continuă şefa. 
Domnişoară, pune şi rotonda42, ca să vadă doamna cum 
arată. 

Denise defila cu paşi mărunți, cu rotonda pe umeri, 
spunând: 

— E mai călduroasă. E moda acestui an. 

Până seara, în spatele graţiei impuse de meserie, se 
frământă la gândul diferenţei de bani pentru pensionul lui 
Pepe. Obosite de atâta muncă, domnişoarele o lăsară să 
facă o vânzare importantă; însă era doar marţi, mai avea de 
aşteptat încă patru zile până la sfârşitul săptămânii. După 
cină, se decise să-şi amâne pe mâine vizita la doamna Gras. 
Se va scuza, spunând că fusese reţinută; şi poate până 
atunci va reuşi să facă rost de cei şase franci. 

Pentru a evita şi cele mai mici cheltuieli, Denise urca 
foarte devreme la ea în cameră. Ce putea să facă în stradă, 
fără nici un ban în buzunar, sălbatică şi mereu intimidată 
cum era de marele oraş, unde nu cunoştea decât străzile 
vecine magazinului? După ce îndrăznea să meargă până la 
Palais-Royal să ia puţin aer, se întorcea repede, se închidea 
în cameră şi începea să coasă sau să spele. De-a lungul 
coridorului erau camere în care domnea o promiscuitate ca 
de cazarmă, cu fete neîngrijite, bârfe, miros de apă de 
toaletă proastă şi rufe murdare, o acrime ce răbufnea în 
certuri şi împăcări continue. De altfel, le era interzis să urce 
în odăi pe timpul zilei; nu trăiau acolo, ci-şi petreceau 
nopţile, urcând seara în ultimul minut şi fugind dimineaţa, 
pe jumătate adormite, trezite cu greu de un spălat rapid; şi 
vântul ce mătura continuu coridorul, oboseala celor 
treisprezece ore de lucru, care le arunca în pat fără suflare, 
transformau mansarda într-un hotel de periferie, străbătut 
de nişte călători istoviţi. Denise nu avea nici o prietenă. 
Dintre toate domnişoarele, una singură, Pauline Cugnot, îi 
arăta o oarecare afecţiune; şi raioanele de confecţii şi de 


lenjerie, aşezate unul lângă celălalt, fiind în război declarat, 
simpatia dintre cele două vânzătoare se limitase până 
atunci la simple cuvinte, schimbate în grabă. Pauline ocupa 
camera vecină, din dreapta odăii Denisei, dar cum dispărea 
imediat după cină şi nu se întorcea decât pe la ora 
unsprezece, o auzea numai când se culca, fără s-o 
întâlnească vreodată în afara orelor de serviciu. 

În noaptea aceea, Denise decise să facă din nou pe 
cizmarul, îşi luă pantofii, îi cercetă, gândindu-se cum ar 
putea să-i facă să o ţină până la sfârşitul lunii. În sfârşit, cu 
un ac mai rezistent, încercă să coasă tălpile care amenințau 
să se desprindă de căpută. Între timp, pusese la înmuiat, în 
apă cu săpun, un guler şi nişte manşete. 

În fiecare seară auzea aceleaşi zgomote, paşii 
domnişoarelor care se întorceau în camere, scurtele 
conversații şuşotite, râsete sau certuri înăbuşite. După care 
paturile scârţâiau, se auzeau căscaturi, iar camerele se 
afundau într-un somn adânc. Poate şi altele vegheau ca şi 
ea, împotriva regulamentului, pentru a-şi cârpi hainele. 
Toate acestea se petreceau cu aceleaşi precauţii pe care şi 
le lua şi ea, mişcându-se încet, evitând orice zgomot, căci o 
linişte tremurătoare învăluia coridorul cu uşile închise. 

Ora unsprezece sunase de zece minute, când un zgomot 
de paşi o făcu să ridice capul. Încă o domnişoară care 
întârziase! Şi o recunoscu pe Pauline când auzi 
deschizându-se uşa de lângă ea. Însă rămase uimită, căci 
lenjereasa se întorsese încet şi bătu la uşa ei. 

— Repede, eu sunt. 

Era interzis ca vânzătoarele să se viziteze în camerele lor. 
Astfel că Denise se grăbi să deschidă pentru ca vecina ei să 
nu fie surprinsă de doamna Cabin, care supraveghea 
respectarea strictă a regulamentului. 

— Era acolo? Întrebă ea după ce închise uşa. 

— Cine? Doamna Cabin? Spuse Pauline. O, nu de ea mi-e 
mie teamă. Cu un franc totul se rezolvă. 

După care adăugă: 


— De mult voiam să vorbesc cu tine. Jos nu se poate 
niciodată. Şi apoi, te-am văzut atât de tristă la cină! 

Denise îi mulţumi, o rugă să se aşeze, mişcată de 
bunătatea ei. Însă tulburată de vizita aceasta neaşteptată, 
rămase cu pantoful la care lucra în mână şi privirea Paulinei 
căzu pe el. Clătină din cap, se uită în jurul ei şi zări gulerul 
şi manşetele în lighean. 

— Biata de tine! Bănuiam eu! Spuse ea. Lasă! Cunosc 
toate astea! La început, când am venit de la Chartres şi 
tatăl meu nu-mi trimitea nici un ban, am spălat şi eu lucruri 
din astea! Da, da, bluzele mele! Aveam două şi puteai găsi 
mereu una din ele pusă la înmuiat! 

Pauline se aşeză, gâfâind încă din cauză că alergase. 
Chipul ei deschis, cu ochii mici şi vioi, cu gura mare, dar 
delicată, avea o oarecare graţie, în ciuda trăsăturilor 
proeminente. Dintr-odată, fără nici o introducere, începu 
să-şi povestească viaţa: tinereţea ei petrecută la moară, 
tatăl Cugnot, ruinat de un proces, o trimisese la Paris, cu 
douăzeci de franci în buzunar, ca să facă avere; începuturile 
ei ca vânzătoare, mai întâi în fundul unui magazin de la 
Batignolles, apoi la Paradisul femeilor, începuturi 
înfiorătoare, cu toate jignirile şi lipsurile posibile; în sfârşit, 
ajunse şi la viaţa ei actuală, cu cei două sute de franci pe 
care-i câştiga pe lună, cu plăcerile pe care şi le permitea şi 
nepăsarea cu care lăsa zilele să se scurgă. Bijuterii, o broşa, 
un lanţ cu ceas, străluceau pe rochia ei de postav albastru, 
strânsă cochet în talie; zâmbea sub toca ei de catifea, 
ornată cu o pană mare, cenuşie. 

Denise roşise foarte tare, ţinând încă pantoful în mână. Ar 
fi vrut să îndruge o explicaţie. 

— Stai liniştită! Din moment ce mi s-a întâmplat şi mie! 
Repetă Pauline. Sunt mai mare decât tine, am douăzeci şi 
şase de ani şi jumătate, chiar dacă nu pare. Acum, hai, 
povesteşte-mi ce te frământă. 

Denise cedă în faţa acestei prietenii oferite cu atâta 
sinceritate. Se aşeză, în jupon, cu un şal vechi înnodat pe 


umeri, alături de Pauline gătită de oraş, şi între ele se 
încinse o pălăvrăgeală de zile mari. Camera era îngheţată, 
frigul părea că se scurge pe pereţii mansardei, goi, ca de 
închisoare; dar ele nu ţineau seama că le degerau mâinile, 
căci erau cufundate în confidenţele lor. Încetul cu încetul, 
Denise se destăinui, vorbind de Jean şi de Pepe, dar şi de 
problema banilor, care o tortura. În cele din urmă, ajunseră 
să discute şi despre domnişoarele de la confecţii, despre 
care Pauline se descarcă, strigând: 

— Ce nenorocite! Dacă ele ar fi nişte colege de treabă, ai 
putea câştiga mai mult de o sută de franci! 

— Toată lumea îmi vrea răul, fără să ştiu măcar de ce, îi 
spuse Denise, copleşită de lacrimi. Domnul Bourdoncle e 
mereu pe urmele mele, să mă prindă cu vreo greşeală, de 
parcă l-aş deranja. Nu-l am decât pe inspectorul Jouve. 

Cealaltă o întrerupse. 

— Maimuţoiul ăla bătrân! Ah, draga mea, nu te încrede 
prea tare în el. Ştii, bărbaţii cu un nas ca al lui. Îşi tot 
etalează decoraţiile, dar se aud tot felul de zvonuri despre 
el, la noi, la lenjerie. Ce copilă eşti să-ţi faci atâtea 
probleme! E rău să fii atât de sensibil! Ei bine, ceea ce ţi s-a 
întâmplat, am păţit toate: trebuie să plăteşti pentru că eşti 
la început! Aşa e în viaţă! 

Îi strânse mâinile şi o îmbrăţişa cu mare sinceritate. 
Problema banilor era însă una foarte gravă. Cu siguranţă, o 
biată fată singură nu-şi putea întreţine cei doi fraţi, să 
plătească pensiunea celui mic şi amantele celui mare, 
adunând resturile lăsate de celelalte vânzătoare; şi nu prea 
exista posibilitatea să primească vreun salariu înainte de 
începerea sezonului, în martie. 

— Ascultă-mă, e imposibil să mai rezişti mult aşa, spuse 
Pauline. În locul tău. 

Un zgomot de pe coridor le făcu să tacă. Poate era 
Marguerite, acuzată că se plimba în cămaşă de noapte, 
pentru a spiona somnul celorlalte. Pauline, care-i ţinea încă 
mâinile prietenei sale, o privi în linişte, trăgând cu urechea. 


După care, începu din nou să vorbească, şuşotind, cu un 
aer convingător şi blând: 

— În locul tău, mi-aş găsi pe cineva. 

— Cum, pe cineva? Murmură Denise, fără să priceapă ce 
voia să spună. 

Când înţelese sensul frazei, îşi retrase mâinile şi împietri. 
Acest sfat o deranja ca o idee la care nu se gândise 
niciodată până atunci şi pentru care nu găsea avantaje. 

— Ah, nu, răspunse ea simplu. 

— Atunci, continuă Pauline, n-ai să te descurci niciodată, 
ascultă ce-ţi spun! Cifrele sunt clare: patruzeci de franci 
pentru micuţ, câţiva franci din când în când pentru cel 
mare; şi tu? N-ai să poţi umbla mereu îmbrăcată ca o 
cerşetoare, cu pantofii de care râd domnişoarele! Da, se 
glumeşte pe seama pantofilor tăi. la-ţi pe cineva, va fi mult 
mai bine. 

— Nu, repetă Denise. 

— Nu eşti deloc rezonabilă, zău aşa! E inevitabil, scumpa 
mea, acesta e mersul lucrurilor! 'Toate am trecut prin asta! 
Uită-te la mine! Şi eu am fost la început ca şi tine! Fără nici 
un ban. Cu siguranţă, ai cazare şi masă; dar mai există şi 
ţinuta, şi apoi e imposibil să rămâi fără nici un ban şi să te 
închizi în cameră să vezi cum zboară mugştele! Asta e, 
trebuie să te laşi în voia sorții! 

Şi-i povesti despre primul ei amant, angajat al unui avocat, 
pe care-l cunoscuse la Meudon. După acela, a urmat un 
funcţionar de la poştă. În sfârşit, din toamnă, se întâlnea cu 
un vânzător de la Bon Marche, un băiat înalt, amabil, în 
compania căruia îşi petrecea toate orele libere. De altfel, nu 
avusese niciodată doi amanți în acelaşi timp. Era cinstită şi 
se indigna când auzea vorbindu-se despre fetele care se 
oferă primului venit. 

— Nu-ţi spun că trebuie să ai purtări urâte, nici nu se pune 
problema! De altfel, n-aş vrea să fiu văzută în compania 
colegei tale, Clara, de teamă să nu fiu acuzată că-mi fac de 


cap ca ea. Însă când ai o relaţie cu cineva şi nu ai nici un 
motiv să-ţi faci vreun reproş. Ce ţi se pare rău în asta? 

— Nu, răspunse Denise. Nu mi se pare corect şi nu mi se 
potriveşte, atâta tot. 

Urmă o clipă de tăcere. În mica odaie îngheţată, cele două 
fete îşi zâmbeau, tulburate de această discuţie şuşotită. 

— Şi apoi, ar trebui mai întâi să ai un sentiment de 
prietenie pentru acel cineva, continuă Denise îmbujorată. 

Lenjereasa o privi uimită. Începu să râdă şi o sărută 
pentru a doua oară, spunând: 

— Scumpa mea, când te întâlneşti cu un băiat, trebuie să-l 
şi placi! Ciudată mai eşti! Nu te forţează nimeni! Zău aşa! 
Vrei să mergem duminică undeva la ţară cu Bauge€? Îşi va 
aduce cu el un prieten. 

— Nu, repetă Denise cu o încăpățânare plină de blândeţe. 

Pauline nu mai insistă. Fiecare era stăpân pe propria sa 
viaţă. Ceea ce-i propusese ea venise din suflet, fiindcă era 
sincer întristată să-şi vadă astfel prietena. Şi cum sunase de 
miezul nopţii, se ridică să plece. Însă, înainte, o forţă pe 
Denise să accepte cei şase franci care-i lipseau, rugând-o să 
nu se jeneze şi să-i returneze doar când va câştiga mai 
mult. 

— Acum, adăugă ea, stinge lumânarea ca să nu se vadă ce 
uşă s-a deschis. O aprinzi din nou după ce plec. 

Cu lumânarea stinsă, îşi mai strânseră încă o dată mâinile; 
Pauline se furişă uşor în camera ei, fără să se audă alt 
zgomot decât foşnetul rochiei. 

Înainte de a se culca, Denise trebuia să termine de cusut 
pantoful şi de spălat rufele; Frigul era tot mai puternic pe 
măsură ce noaptea înainta. Însă ea nu-l simţea, căci discuţia 
din această seară îi pusese tot sângele în mişcare. Nu era 
deloc revoltată, ci i se părea normal ca fiecare să-şi 
aranjeze viaţa după bunul plac, mai ales atunci când se află 
singur şi liber pe acest pământ. Niciodată nu se supusese 
regulilor, considerând că judecata ei corectă şi firea ei 
sănătoasă o mențineau în onestitatea în care trăia. În 


sfârşit, în jurul orei unu, se culcă. Nu, ea nu iubea pe 
nimeni. Atunci la ce bun să-şi tulbure viaţa şi să strice 
devotamentul matern pe care-l dedicase fraţilor ei? Totuşi, 
nu reuşi să adoarmă; fiori fierbinţi îi străbăteau tot corpul, 
iar insomnia îi desena în faţa ochilor întredeschişi forme 
nedesluşite, care se pierdeau în noapte. 

Din acest moment, Denise se interesă de poveştile de 
dragoste din raionul ei. În afara orelor de lucru, viaţa 
colegelor ei se învârtea în jurul unei singure preocupări, şi 
anume: bărbatul. Bârfele erau la ordinea zilei, iar 
aventurile le înveseleau pe domnişoare toată săptămâna. 
Clara era un adevărat scandal, avea trei amanți care o 
întreţineau, în afară iubiţilor de ocazie pe care-i târa după 
ea. Motivul pentru care nu părăsea încă magazinul, unde 
lucra cât mai puţin posibil şi dispreţuia orice câştig, era 
numai pentru că se putea „acoperi” în ochii familiei; trăia 
într-o continuă teamă faţă de tatăl Prunaire, care putea afla 
şi care o ameninţa că va veni la Paris şi o va omori în bătaie. 
În ce o priveşte pe Marguerite, aceasta era cuminte şi nu 
avea nici un iubit; lucru surprinzător, căci toate povesteau 
despre aventura ei şi naşterea pe care venise să o ascundă 
la Paris; aşadar, cum putuse să facă un copil dacă ea era o 
virtuoasă? Unele spuneau că se păstrează pentru un văr de- 
al ei din Grenoble. Domnişoarele glumeau şi pe seama 
doamnei Frederic, punându-i în cârcă relaţii discrete cu 
oameni importanţi; adevărul era că nimeni nu ştia nimic 
despre viaţa ei personală; dispărea seara, ţeapănă în rochia 
ei de văduvă posomorâtă, fără ca măcar cineva să ştie unde 
se grăbea atât de tare. Cât despre aventurile doamnei 
Aurelie, despre aşa-zisele ei legături extraconjugale cu 
tineri ascultători, erau cu siguranţă false; erau simple 
invenţii ale unor vânzătoare nemulţumite, poveşti comice. 
Poate că, în trecut, şefa arătase prea multă dragoste 
maternă vreunui prieten de-al fiului ei, însă astăzi, la 
raionul de noutăţi, avea statutul unei femei serioase, care 
nu găsea nici un amuzament în asemenea copilării. Urma la 


rând turma, toate celelalte care formau debandada de 
seară: nouă din zece fete aveau iubiții în faţa uşii 
magazinului. Din Piaţa Gaillon, de-a lungul străzii 
Michodiere şi până în strada Neuve-Saint-Augustin, era un 
întreg şir de bărbaţi ce stăteau nemişcaţi şi pândeau 
intrarea în La Paradisul femeilor. Când începea defilarea, 
fiecare dintre aceştia întindea braţul şi-şi lua iubita, 
pierzându-se în noapte ca nişte cupluri de tineri căsătoriţi. 

Ceea ce o tulburase cel mai mult pe Denise era secretul lui 
Colomban. La orice oră din zi, îl zărea de cealaltă parte a 
străzii, în pragul Bătrânului Elbeuf cu ochii aţintiţi asupra 
domnişoarelor de la confecţii. Când se simţea pândit de ele, 
roşea, întorcea capul, ca şi cum i-ar fi fost teamă ca fata să 
nu-l pârască verişoarei lui Genevieve, deşi nu mai exista nici 
o legătură între familia Baudu şi nepoată, de când aceasta 
se angajase la Paradisul femeilor. Văzându-i privirile 
disperate, Denise crezu, mai întâi, că e îndrăgostit de 
Marguerite, iar aceasta, fată cuminte, ce locuia la magazin, 
era greu de cucerit. După care rămase înmărmurită când 
îşi dădu seama că privirile lui deznădăjduite se îndreptau 
spre Clara. De luni bune suferea astfel, stând pe trotuarul 
din faţa magazinului, fără a găsi curajul să-şi declare 
dragostea. Era, de altfel, greu de suportat, mai ales pentru 
că era vorba despre o fată liberă, care locuia pe strada 
Louis-le-Grand şi pe care ar fi putut să o abordeze în orice 
seară, înainte ca ea să plece la braţ cu alt bărbat! Nici 
măcar Clara nu bănuia această dragoste ascunsă. 
Respectiva descoperire îi pricinui Denisei o emoție 
dureroasă. Era oare atât de oarbă dragostea? Cum putea 
acest băiat, care avea totul la îndemână, să adore o 
vagaboandă ca pe o sfântă? Începând cu această zi, Denise 
îşi simţea inima strânsă de fiecare dată când zărea, din 
spatele ferestruicilor verzi ale Bătrânului Elbeuf, profilul 
palid şi suferind al verişoarei Genevieve. 

Seara, Denise cădea pe gânduri în timp ce privea 
domnişoarele plecând alături de iubiții lor. Cele care nu 


locuiau la Paradisul femeilor dispăreau până a doua zi, când 
aduceau în raioane o mireasmă sălbatică, exterioară, ce 
dăinuia în fustele lor. Uneori, Denise trebuia să răspundă cu 
un zâmbet salutului amical al Paulinei, pe care Bauge o 
aştepta în fiecare seară, la opt şi jumătate, în picioare, la 
colţul fântânii Gaillon. Apoi, după ce ieşea ultima şi-şi făcea 
fugitiv plimbarea de seară, se întorcea prima la magazin, 
lucra sau se culca, visând mereu, cuprinsă de o curiozitate 
neaşteptată pentru această viaţă necunoscută a Parisului. 
Cu siguranţă, nu avea nici un sentiment de invidie pentru 
aceste domnişoare, se bucura de singurătatea ei, de 
această sălbăticie în care trăia închisă ca într-un refugiu; 
însă imaginaţia ei o purta departe, încercând să ghicească 
lucrurile, evoca plăceri despre care auzea tot felul de 
poveşti, cafenele, restaurante, teatre, duminici petrecute în 
plimbări pe apă şi în cârciumi. La final, nu-i rămânea decât 
o mare oboseală a minţii, o dorinţă îmbinată cu plictiseală şi 
cu dezgust. Avea impresia că este deja sătulă de astfel de 
distracţii pe care nici nu le cunoscuse încă. 

În mijlocul existenţei sale de vânzătoare, nu-i rămânea 
prea mult loc pentru astfel de visuri primejdioase. În 
magazin, sub povara celor treisprezece ore de muncă, 
nimeni nu se gândea la posibilitatea înfiripării vreunei idile 
între un vânzător şi o vânzătoare. Dacă lupta continuă 
pentru bani n-ar fi şters diferenţele dintre sexe, graba şi 
truda fiecărui minut de lucru, care le ocupa minţile şi le 
frângea braţele, ar fi fost suficiente pentru a ucide orice 
urmă de dorinţă. Abia dacă existaseră câteva exemple de 
legături amoroase în mijlocul ostilităţilor şi camaraderiilor 
de la bărbat la femeie, apropierile inevitabile de la raion la 
raion. 

Totuşi, într-o zi, Denise îl văzu pe tânărul Albert Lhomme, 
fiul şefei, strecurând un bilet în mâna unei domnişoare de la 
lenjerie, după ce străbătuse de mai multe ori raionul, cu un 
aer indiferent. 


Ajunseseră în sezonul mort de iarnă, ce ţinea din 
decembrie până în februarie, şi existau momente când ea se 
mai odihnea, chiar dacă stătea ore întregi în picioare, cu 
ochii pierduţi în profunzimile magazinului, în aşteptarea 
clientelor. Deşi vânzătoarele de la confecţii se aflau în 
vecinătatea vânzătorilor de la dantele, mica lor intimitate 
nu depăşea vreodată câteva şuşoteli glumeţe. La dantele 
era un secund farsor, care o urmărea pe Clara făcându-i 
confidenţe dezgustătoare doar pentru a face haz, căci, în 
fapt, nu era prea interesat de ea şi nu încercase niciodată 
să o caute în afara magazinului. Aşadar, trecând de la o 
tejghea la alta, între aceşti domni şi domnişoare nu existau 
decât priviri complice, cuvinte pe care doar ei le înțelegeau 
şi uneori discuţii disimulate, cu spatele pe jumătate întors, 
cu aerul visător, doar pentru a-i da de furcă teribilului 
Bourdoncle. În ce-l priveşte pe Deloche, acesta se 
mulţumise să-i zâmbească Denisei, după care îndrăznise 
chiar să-i şoptească un cuvânt prietenesc atunci când 
trecea pe lângă ea. În ziua în care îl observă pe fiul 
doamnei Aurelie dând un bilet lenjeresei, Deloche chiar o 
întrebase dacă mâncase bine, din simpla nevoie de a se 
interesa de ea şi negăsind ceva mai amabil de spus. Văzuse 
şi el scrisorica, după care o privi pe Denise şi roşiră 
amândoi din cauza acestei intrigi ce se înnodase în faţa lor. 

În ciuda acestor fiori fierbinţi ce trezeau femeia din ea, 
Denise îşi mai păstra încă liniştea ei copilăroasă. Doar 
vederea lui Hutin îi strângea inima. Îl privea cu 
recunoştinţă, crezând că tot ceea ce simte se datorează 
bunăvoinţei pe care i-o arătase tânărul. De câte ori acesta 
aducea o clientă la raionul de confecţii, era copleşită de un 
tremur necunoscut, iar atunci când se întorcea de la casă, 
se pomenea făcând un ocol, străbătând raionul de mătăsuri, 
emoţionată. Într-o după-amiază, îl găsi acolo pe Mouret, 
care părea că o urmăreşte cu un zâmbet pe buze. Nu se 
mai ocupase de ea. Îi adresase rar câte o vorbă doar pentru 
a-i da sfaturi asupra ţinutei şi a face o glumă despre firea ei 


sălbatică ce ţinea mai mult de un băiat decât de o fată şi din 
care nu va reuşi să scoată o femeie cochetă, cu toată 
dibăcia lui de bărbat cu succes. Ba, chiar râdea câteodată, 
tachinând-o, fără a-şi arăta tulburarea pe care i-o provoca 
această mică vânzătoare cu părul atât de ciufulit. În faţa 
acestui zâmbet, Denise înlemni ca şi cum ar fi făcut ceva 
rău. Oare ştia el de ce se afla la mătăsuri, când nici măcar 
ea nu ar fi putut să explice un asemenea ocol? 

De altfel, Hutin nu părea să-şi dea seama de privirile 
recunoscătoare ale fetei. Aceste domnişoare nu erau genul 
lui, se prefăcea că le dispreţuieşte, lăudându-se cu 
aventurile extraordinare pe care le avea cu cliente; la 
tejgheaua lui, o baroneasă se îndrăgostise pe loc, iar soţia 
unui arhitect i se aruncase în braţe chiar în ziua în care 
mersese să rectifice o eroare de metraj. Sub această 
fanfaronadă, îşi ascundea ieşirile cu fete simple din cafenele 
şi din cabareturi. Ca toţi tinerii de la noutăţi, avea mania de 
a cheltui, zbătându-se toată săptămâna la raionul său, cu o 
îndârjire de avar, doar pentru ca duminica să arunce banii 
în vânt, la curse, prin restaurante sau prin cârciumi; 
niciodată nu făcea economie, nu avea nici un ban pus 
deoparte, devora imediat orice câştig, fără a se gândi la 
ziua de mâine. Favier nu era deloc aşa. El şi cu Hutin erau 
buni prieteni în magazin, însă în afara acestuia nici nu-şi 
vorbeau. Mulţi dintre vânzători, mereu în contact unul cu 
celălalt, deveneau nişte străini odată ce puneau piciorul în 
stradă. Însă Hutin îl avea ca prieten apropiat pe Lienard. 
Amândoi locuiau în Hotelul Smyrne de pe strada Sainte- 
Anne, o clădire întunecată, ocupată în întregime de angajaţi 
din comerţ. Dimineaţa, veneau împreună, iar seara, primul 
dintre ei care era liber îl aştepta pe celălalt la cafeneaua 
Saint-Roch, de pe strada cu acelaşi nume. Era o cafenea 
mică, unde se întâlneau, de obicei, vânzătorii de la 
Paradisul femeilor, ce ţipau, beau şi jucau cărţi, învăluiţi în 
fumul pipelor. Adesea, rămâneau acolo până la unu 
noaptea, când patronul cafenelei, obosit şi sătul, îi trimitea 


pe la casele lor. De altfel, de mai bine de o lună, îşi 
petreceau trei seri pe săptămână în fundul unui cabaret din 
Montmartre; îşi duceau acolo prietenii pentru a o aplauda 
pe domnişoara Laure, o cântăreaţă masivă, ultima cucerire 
a lui Hutin, al cărei talent era aclamat atât de violent, încât 
de vreo două ori a trebuit să intervină poliţia. 

Astfel trecu iarna. Denise obţinu, în sfârşit, trei sute de 
franci salariu fix. 

Era şi timpul, căci pantofii ei nu mai rezistau. În ultima 
lună, evitase să iasă de teamă să nu-i rupă de tot. 

— Dumnezeule, domnişoară, faci atâta zgomot cu pantofii 
ăia! Îi spunea adesea doamna Aurelie, pe un ton foarte 
iritat. E de-a dreptul insuportabil. Ce porţi în picioare? 

În ziua în care Denise cobori în magazin încălţată cu 
botine de stofă de cinci franci, Marguerite şi Clara se 
mirară imediat şi şuşotiră în aşa fel, încât să fie auzite: 

— Ia te uită! Nepieptănata asta şi-a schimbat, în sfârşit, 
galoşii! Spuse una dintre ele. 

— Ei bine, răspunse cealaltă, trebuie să fi plâns mult după 
ei. Doar erau ai maică-si. 

De altfel, Denise avusese parte de o mişcare generală de 
indignare. Raionul descoperise prietenia ei ascunsă cu 
Pauline şi dispreţuiseră toate această afecţiune pentru o 
vânzătoare dintr-un raion rival. Domnişoarele vorbeau 
chiar de trădare, o acuzau că merge alături să „toarne” tot 
ce vorbesc ele. Războiul dintre confecţii şi lenjerie luase 
proporţii mult mai violente. Niciodată nu fusese atât de 
nemilos. Fură schimbate tot felul de cuvinte, dure ca nişte 
gloanţe, şi avu loc chiar şi o pălmuire, într-o seară, în 
spatele unui munte de cămăşi. Poate că această veche 
ceartă venea şi din faptul că domnişoarele de la lenjerie 
erau îmbrăcate în rochii de lână, pe când cele de la 
confecţii purtau mătase; în orice caz, lenjeresele vorbeau 
despre vecinele lor cu un aer indignat, de fete cinstite; 
faptele le dădeau dreptate, căci mătasea părea să aibă un 
efect asupra dezmăţatelor de la confecţii. Clara era pusă la 


zid pentru numărul ei de amanți, Marguerite, arătată cu 
degetul pentru copilul ei abandonat, în timp ce doamna 
Frederic era criticată pentru aventurile ei ascunse. Şi toate 
acestea din vina bietei Denise! 

— Domnişoarelor, fără cuvinte urâte, abţineţi-vă! Le 
spunea doamna Aurelie pe un ton grav, potolind revolta 
izbucnită în sânul micului ei popor. Arătaţi puţin bun simţ! 

Prefera să nu ia în seamă certurile lor, după cum îi şi 
mărturisise într-o zi lui Mouret, răspunzând la o întrebare 
de-a lui. Aceste domnişoare nu valorau pentru ea mai mult 
una decât cealaltă. Dar se înflăcăra deodată, când auzi din 
gura lui Bourdoncle că fiul ei tocmai sărutase o lenjereasă 
la subsolul magazinului, acea vânzătoare căreia acesta îi 
strecura de ceva vreme scrisorele. Era cutremurător! Şi 
acuză imediat raionul de lenjerie că-i întinsese lui Albert o 
cursă. Cu siguranţă, această lovitură fusese îndreptată spre 
ea, încercând să o dezonoreze, distrugând viaţa unui copil 
fără experienţă, după ce se convinseseră că raionul ei era 
inatacabil. Făcea scandal doar pentru a încurca şi mai mult 
lucrurile, căci îşi cunoştea foarte bine fiul, în privinţa căruia 
pierduse orice urmă de speranţă, ştiindu-l capabil de toate 
nebuniile. Pentru o clipă, afacerea avea să se agraveze, iar 
Mignot de la marochinărie părea şi el implicat! Prieten al lui 
Albert, îi favoriza iubitele care erau, de obicei, fete de rând 
ce veneau la magazin şi căutau cu orele prin cutiile cu 
ocazii. Mai circula un zvon neconfirmat cu nişte măânuşi de 
Suedia dăruite lenjeresei. În cele din urmă, scandalul fu 
stins din consideraţie pentru şefă, pe care Mouret o trata 
cu un oarecare respect. Opt zile mai târziu, Bourdoncle o 
concedie, sub un pretext neînsemnat, pe tânăra ce se lăsase 
sărutată. Dacă închideau ochii asupra desfrâurilor din afara 
magazinului, în interiorul acestuia lucrurile stăteau altfel, 
căci nu tolerau nici un fel de atitudine imorală. 

Denise fu cea care suferise cel mai mult de pe urma 
acestei afaceri. Doamna Aurelie, deşi ştia foarte bine care 
era adevărul, îi purta totuşi pică; o văzuse râzând cu 


Pauline şi avusese impresia că bârfeau despre aventurile 
fiului ei. Aşadar, o izola şi mai mult în raion. De ceva vreme 
plănuia să le invite pe domnişoare să-şi petreacă duminica 
în apropiere de Rambouillet, la Rigolles, unde îşi cumpărase 
o proprietate cu primii o sută de mii de franci economisiţi. 
Pentru a o pedepsi pe Denise o lăsă pe dinafară, căci fusese 
singura neinvitată. Cu cincisprezece zile înainte de acest 
eveniment, întregul raion nu discuta decât despre acest 
subiect. Domnişoarele priveau cerul mângăiat de soarele de 
mai, programându-şi fiecare minut din acea zi. Visau să-şi 
satisfacă toate plăcerile, să se plimbe pe măgăruşi, să bea 
lapte şi să guste din pâinea proaspătă de secară. Era doar o 
petrecere pentru femei, ceea ce o făcea şi mai interesantă! 
De obicei, doamna Aurelie îşi petrecea zilele de concediu 
plimbându-se cu diverse doamne. Nu prea-i plăcea viaţa de 
familie, iar serile destul de rare în care trebuia să cineze cu 
soţul şi fiul ei i se păreau un chin atât de mare, încât ar fi 
preferat să lase baltă gospodăria şi să mănânce la un 
restaurant. Lhomme pleca imediat după cină, bucuros să-şi 
reia viaţa de flăcău, iar Albert, uşurat, alerga după femei. 
Astfel că, dezobişnuiţi să trăiască în familie, stânjeniţi şi 
plictisiţi de duminicile petrecute împreună, toţi trei nu 
făceau altceva decât să traverseze apartamentul ca pe un 
hotel unde încerci să înnoptezi. Cât despre petrecerea de la 
Rambouillet, doamna Aurelie se mulţumi să spună că Albert 
era reţinut în altă parte, iar soţul ei ar arăta mult tact dacă 
ar refuza să vină. Amândoi fură foarte încântați de această 
idee. Între timp, ziua mult aşteptată se apropia, 
domnişoarele nu vorbeau decât despre marele eveniment şi 
despre toaletele pe care le vor purta, de parcă ar fi plecat 
într-o călătorie de şase luni. Denise era nevoită să le 
asculte, palidă şi închisă în propria singurătate. 

— Ei, te fac să-ţi ieşi din minţi? Îi spuse Pauline într-o 
dimineaţă. În locul tău, m-aş răzbuna! Dacă ele se amuză, 
m-aş amuza şi eu, zău aşa! Hai cu noi duminică, Bauge mă 
duce la Joinviile. 


— Nu, mulţumesc, răspunse tânăra cu încăpăţânarea ei 
obişnuită. 

— De ce, mă rog frumos? Ţi-e teamă că te vom lua cu 
forţa? 

Pauline începuse să râdă, iar Denise îi zâmbi, la rândul ei. 
Ştia prea bine cum merg lucrurile: fiecare dintre 
domnişoare îşi cunoscuse, la una dintre aceste plimbări, 
primul amant, care era, de fapt, un prieten adus ca din 
întâmplare; şi ea nu voia aşa ceva. 

— Ei, haide, continuă Pauline, îţi jur că Bauge nu va aduce 
pe nimeni. Nu vom fi decât noi trei. Dacă nu-ţi place, n-am 
să te mărit cu de-a sila. 

Denise ezită, tulburată de o asemenea dorinţă, încât un val 
de sânge îi înroşi obrajii. De când le auzea pe colegele ei 
vorbind despre plăcerile câmpeneşti, simţea că se sufocă, 
strivită de nevoia de aer curat, visând ierburi înalte ce-i 
ajungeau până la umeri, arbori imenşi ale căror umbre 
curgeau pe trupul ei ca un râu cu apă proaspătă. Se trezea 
în ea amintirea copilăriei trăite în pădurile de la Cotentin şi 
simţea cum sufletul ei tânjeşte după o rază de soare. 

— Ei bine, fie, spuse ea în cele din urmă. 

Totul fu aranjat. Bauge trebuia să vină să le ia pe cele două 
domnişoare din Piaţa Gaillon, la ora opt; de acolo, aveau să 
meargă cu trăsura până la gara Vincennes. Denise, al cărei 
salariu de douăzeci şi cinci de franci era devorat în fiecare 
lună de cei doi fraţi, nu avu de ales decât să-şi 
reîmprospăteze rochia veche de lână cu nişte benzi de 
poplin în carouri; îşi făcuse singură şi o pălărie, acoperită 
cu mătase şi împodobită cu o panglică albastră. În 
simplitatea ei, avea înfăţişarea foarte tânără, aerul unei 
fetiţe crescute prea repede, curăţenia unei fete sărace, 
ruşinată de bogăţia părului ei ce muşca marginile pălăriei 
fără podoabe. În schimb, Pauline purta o rochie de mătase 
primăvăratică, în dungi albe şi liliachii, o tocă de aceeaşi 
culoare, încărcată cu pene, bijuterii la gât şi mâini, o 
adevărată bogăţie de negustoreasă înstărită. Parcă îşi lua 


revanşa în rochia ei de duminică pentru toată săptămâna în 
care fusese silită să îmbrace uniforma de lână a raionului; 
în timp ce Denise, care-şi târa de luni până vineri rochia de 
mătase, îşi relua duminica lâna subţire a sărăciei ei. 

— Uite-l pe Bauge, spuse Pauline, arătând un tânăr înalt, 
ce stătea în picioare lângă fântâna. 

Îi prezentă iubitul, iar Denise se simţi imediat în largul ei, 
căci părea un băiat foarte de treabă. Bauge era înalt şi 
masiv, avea mişcări lente, o faţă alungită, flamandă, iar în 
ochii senini îi strălucea o naivitate de copil. Născut la 
Dunkerque, era mezinul unui băcan şi venise la Paris, 
oarecum izgonit de tatăl şi de fratele său, care-l considerau 
prost. Totuşi, la Bon Marche câştiga trei mii cinci sute de 
franci. Era prostănac, dar foarte priceput la pânzeturi. 
Femeile îl găseau drăguţ. 

— Şi trăsura? Întrebă Pauline. 

Fură siliţi să meargă pe jos până la bulevard. Soarele 
ardea, frumoasa dimineaţă de mai zâmbea, oglindindu-şi 
razele pe pavajul străzilor. Nici un nor nu tulbura cerul. 
Veselia plutea prin aerul albastru cu transparenţe de 
cristal. Un zâmbet involuntar răsări pe buzele Denisei; 
respira cu putere, ca şi cum ar fi trăit sufocată în ultimele 
şase luni. În sfârşit, nu mai simţea nici o povară pe umeri şi 
nici aerul închis de la Paradisul femeilor! Avea în faţă o zi 
întreagă de libertate câmpenească! Părea cuprinsă de o 
sănătate nouă şi de o bucurie infinită. Totuşi, în trăsură, 
întoarse ruşinată capul când Pauline îi dădu un sărut 
zgomotos iubitului ei. 

— Ia te uită! Spuse ea ţinând capul întors. Uite-l pe 
domnul Lhomme. Oare unde merge? 

— Are cornul cu el, adăugă Pauline care se aplecase să-l 
vadă. lată un bătrân ţicnit! N-aş zice că merge la o întâlnire 
amoroasă! 

Într-adevăr, Lhomme, cu instrumentul său sub braţ, 
mergea de-a lungul teatrului „Gymnase”, cu nasul în vânt, 
râzând de unul singur, la ideea cadoului pe care şi-l 


promisese. Avea să petreacă ziua la un prieten, un flautist 
de la un teatru mic, unde amatorii se adunau pentru o 
duminică de muzică de cameră, imediat după ce beau 
cafeaua cu lapte. 

— La ora opt! Ce turbat! Continuă Pauline. Ştiai că 
doamna Aurelie şi trupa ei au trebuit să ia trenul spre 
Rambouillet care pleacă la şase şi douazeci şi cinci de 
minute? Cu siguranţă că soţul şi soţia nu se vor întâlni. 

Apoi vorbiră amândouă despre petrecerea de la 
Rambouillet. Nu doreau ca echipa să aibă parte de ploaie, 
pentru că astfel ar fi avut şi ele probleme, dar ar fi fost 
destul de amuzat să se rupă un nor acolo, fără ca stropii să 
ajungă şi la Joinville. O luară la rând pe Clara, o nesăbuită 
care nu ştia să-şi drămuiască banii pe care-i primea de la 
amanți. Nu-şi cumpăra ea trei perechi de botine deodată, 
botine pe care le arunca a doua zi, după ce le tăia cu 
foarfecă, din cauza picioarelor ei noduroase? De altfel, 
domnişoarele de la noutăţi nu se arătau cu nimic mai 
rezonabile decât aceşti domni: înghiţeau totul, fără să pună 
nimic deoparte, cheltuind două sau trei sute de franci pe 
lună pentru zdrenţe şi dulciuri. 

— Dar nu are decât o mână, spuse deodată Bauge. Cum 
reuşeşte să cânte la corn? 

Nu-l slăbise din priviri pe Lhomme. Pauline, care se amuza 
uneori de naivitatea lui, îi spuse că-şi sprijinea instrumentul 
de perete, iar el o crezu imediat, găsind că este foarte 
ingenios. Cuprinsă de remuşcări, îi explică mai târziu în ce 
fel îşi adaptase Lhomme un sistem de cleşti la ciotul lui 
care-i servea mai apoi ca o mână. Bauge dădu din cap, 
bănuitor, spunând că nimeni nu-l va face s-o mai creadă şi 
pe asta. 

— Ei, dar bleg mai eşti! Zise ea râzând. Nu-i nimic, te 
iubesc oricum. 

Trăsura mergea destul de bine şi ajunseră la gara 
Vincennes la timp pentru a prinde trenul. Bauge plăti, dar 
Denise spusese că înţelege să ia parte la cheltuieli şi că vor 


face socotelile seara, la întoarcere. Se urcară la clasa a 
doua; în vagoane plutea o veselie zgomotoasă. La Nogent, A 
cobori în staţie o nuntă întreagă în mijlocul hohotelor de 
râs. În sfârşit, coborâră şi ei la Joinville şi trecură imediat 
pe insulă pentru a comanda micul dejun; rămaseră acolo, 
pe malul apei, sub plopii înalţi ce mărgineau râul Marna. La 
umbră era răcoare. O briză uşoară sufla în razele de soare, 
acoperind în depărtare, pe celălalt mal, puritatea senină a 
unei câmpii, ce-şi desfăşura covorul de verdeață. Denise 
zăbovi în spatele Paulinei şi al iubitului ei, ce mergeau 
înainte, ţinându-se de mijloc. Culesese un mănunchi de 
gălbenele şi acum privea apa cum curge, fericită, tulburată, 
întorcând capul ori de câte ori Bauge se apleca şi săruta 
ceafa Paulinei. Lacrimile îi inundară ochii şi cu toate acestea 
nu suferea deloc. De ce simţea oare că se sufocă în mijlocul 
acestei câmpii întinse, unde îşi făgăduise că va lăsa toate 
problemele deoparte? De unde această senzaţie de regret a 
cărei cauză îi era cu totul necunoscută? In timpul prânzului, 
râsul zgomotos al Paulinei o zăpăci. Aceasta, care adora 
împrejurimile Parisului cu o patimă teatrală, dorise să 
mănânce în aer liber, în ciuda vântului răcoros. Devora totul 
cu o lăcomie de fiinţă prost hrănită, gata să facă o indigestie 
din pricina bucatelor care-i plăceau; acesta era viciul ei, toţi 
banii câştigaţi mergeau pe prăjituri, crudităţi, mici platouri 
înfulecate cu repeziciune în timpul liber. Denise părea 
sătulă cu ouăle, friptura şi puiul înăbuşit, astfel că se abţinu 
şi nu îndrăzni să comande fragi, trufandale foarte scumpe, 
de teamă să nu încarce prea mult nota. 

— Şi acum, ce facem? Întrebă Baug6, când li se servi 
cafeaua. 

De obicei, după-amiaza, mergea cu Pauline la Paris şi 
cinau într-un restaurant, după care îşi încheiau ziua cu o 
piesă de teatru. Dar pentru a-i face pe plac Denisei, mai 
rămăseseră la Joinville. O clipă, se gândiră să facă o 
plimbare cu barca, dar pentru că Bauge nu se pricepea 
prea bine la vâslit, renunţară la idee. Plimbările lor la voia 


întâmplării, prin labirintul potecilor, îi aduceau mereu de-a 
lungul Marnei; le plăcea viaţa râului cu mulţimea de iole şi 
bărci norvegiene şi cu echipele de canotori. Soarele era la 
apus şi se pregăteau să se întoarcă spre Joinville când din 
două iole ce coborau pe râu întrecându-se, se auzi o ploaie 
de injurii, printre care se desluşeau strigăte repetate de 
„Birtaşilor!” şi „Postăvarilor!”. 

— Ia te uită! Zise Pauline. Pare a fi domnul Hutin! 

— Da, răspunse Baug€, care-şi întinsese mâna să se apere 
de razele soarelui, îi ştiu iola de mahon. Cealaltă trebuie să 
fie a unei echipe de studenţi. 

Şi le explică celor două domnişoare vechea duşmănie ce 
ducea la astfel de întreceri între tinerii universitari şi 
angajaţii comerciali. Denise, auzind numele lui Hutin, se 
opri şi urmări cu privirile pline de speranţă ambarcaţiunea 
îngustă, căutându-l printre vâslaşi, fără a distinge altceva 
decât două domnişoare îmbrăcate în alb, dintre care una 
avea o pălărie roşie. Vocile se pierdură în freamătul râului. 

— În apă cu birtaşii! 

— În apă cu postăvarii! În apă! 

Seara se întoarseră la restaurantul de pe insulă. Însă afară 
era prea rece, astfel că mâncaseră într-una din cele două 
săli închise, unde umezeala iernii învăluia feţele de masă 
într-un iz de rufe proaspete. Începând cu ora şase, nu se 
mai găseau mese libere, astfel că plimbăreţii se agitau în 
căutare de locuri; chelnerii aduceau scaune, bănci, 
apropiau farfuriile şi îngrămădeau mulţimea. Era o 
atmosferă sufocantă, astfel că se deschiseră toate 
geamurile. Afară, ziua pălea, un crepuscul verzui căzu peste 
plopi atât de repede, încât patronul restaurantului, surprins 
nepregătit pentru a servi cina înăuntru şi neavând nici o 
lampă, fu silit să aprindă lumânări pe fiecare masă. 
Hărmălaia era asurzitoare, râsete, strigăte, zgomote de 
veselă; din pricina palelor de vânt ce intrau pe geamurile 
deschise, lumânările pâlpâiau şi se scurgeau încet, în timp 


ce fluturii de noapte băteau din aripi în aerul încins de 
mirosul fripturilor. 

— Ei, ăştia chiar se distrează! Spuse Pauline savurând o 
porţie de peşte, pe care îl declară extraordinar. 

Se aplecă spre Denise şi-i şopti la ureche: 

— Nu cumva e domnul Albert acolo? 

Era, într-adevăr, tânărul Lhomme, în mijlocul a trei femei 
dubioase, o cucoană mai în vârstă, cu pălărie galbenă şi cu 
o înfăţişare vulgară de proxenetă, şi două minore de vreo 
treisprezece, paisprezece ani, despletite şi de o neruşinare 
ieşită din comun. Albert, care era deja beat, lovea masa cu 
paharul, ameninţându-l pe chelner cu bătaia, dacă nu-l 
servea imediat cu băuturile cerute. 

— Ei bine, continuă Pauline, ce familie! Mama la 
Rambouillet, tatăl la Paris şi fiul la Joinville. Nu prea se 
încurcă unul pe altul! 

Denise, care nu suporta zgomotul, zâmbea totuşi, 
bucurându-se că nu se poate gândi la nimic în mijlocul unui 
asemenea vacarm. Deodată, în sala vecină izbucni o zarvă 
ce acoperi celelalte voci. Păreau nişte urlete urmate de 
lovituri, căci răsuna un zgomot de scaune răsturnate, o 
adevărată luptă în care se desluşeau strigătele de pe râu: 

— În apă cu postăvarii! 

— Birtaşii, în apă! În apă! 

Când glasul puternic al cârciumarului calmă câmpul de 
bătaie, Hutin îşi făcu apariţia. Purta o bluză roşie şi o şapcă 
de marinar. O ţinea de braţ pe una dintre fetele din barcă, 
care îşi pusese după ureche un bucheţel de maci, pentru a 
fi în ton cu culorile iolei. Apariţia lor fu întâmpinată de 
urlete şi aplauze. El strălucea şi-şi umfla pieptul, 
legănându-se mândru ca un marinar şi lăudându-se cu un 
pumn ce-i învineţise obrazul. Era fericit că se afla în centrul 
atenţiei. În spatele lor, urma echipa, care luă o masă pe sus. 
Hărmălaia atinsese cote insuportabile. 

— Se pare, spuse Bauge după ce ascultase discuţiile din 
spatele lui, se pare că studenţii au recunoscut-o pe femeia 


lui Hutin, una care a locuit în cartier şi care acum cântă 
într-un cabaret de prin Montmartre. S-au luat la bătaie 
pentru ea. Studenţii ăştia nu plătesc niciodată femeile! 

— În orice caz, spuse Pauline înţepată, e cam urâtă, cu 
părul ei de culoarea morcovului. Sinceră să fiu, nu ştiu unde 
le găseşte domnul Hutin, dar una e mai ştearsă decât 
cealaltă. 

Denise păli. Un fior de gheaţă o străbătu, ca şi cum, 
picătură cu picătură, sângele i s-ar fi scurs din trup. Simţise 
încă de pe malul apei, în faţa iolei care trecuse în grabă, un 
prim tremur; şi acum, era o certitudine, femeia aceea era 
chiar iubita lui Hutin. I se pusese un nod în gât, mâinile 
începură să-i tremure şi nu mai putu să mănânce nimic. 

— Hei, ce-i cu tine? O întrebă Pauline. 

— Nimic, bâlbâi ea, e prea cald. 

Masa lui Hutin era alături de ei şi când acesta îl zări pe 
Bauge, pe care-l şi cunoştea, începu să-i vorbească pe un 
ton ascuţit, pentru a amuza întreaga sală. 

— la spune, strigă el, se mai angajează toţi virtuoşii la Bon 
Marche? 

— Ei, nici chiar aşa, răspunse acesta roşind. 

— Ei, lasă că ştim noi, nu se angajează decât fecioare şi au, 
în permanenţă, un duhovnic pentru vânzătorii care le 
privesc. Un magazin unde se ţin căsătorii, vasăzică! 

Se auziră hohote de râs. Lienard, care făcea parte din 
echipă, adăugă: 

— Nu e ca la Louvre... Acolo au la dispoziţie o moaşă 
pentru raionul de confecţii. Pe cuvânt de onoare! 

Veselia crescu. Pauline izbucni şi ea în hohote de râs, atât 
de amuzantă i se părea povestea cu moaşa. Însă Bauge6 
părea iritat de glumele la adresa inocenţei magazinului 
unde lucra. Astfel că se pregăti să răspundă. 

— Şi ce-i cu asta? De parcă voi, la Paradisul femeilor, aţi 
duce-o mai bine! Daţi oamenii afară pentru un cuvânt 
nelalocul lui! Ce să mai zicem de patron care agaţă 
clientele! 


Hutin nu-i dădea atenţie, căci făcea elogiul Pieţei Clichy. 
Cunoştea aici o tânără atât de cuminte, încât 
cumpărătoarele nu îndrăzneau să i se adreseze de teamă să 
nu o umilească. După care, se apropie de masă şi spuse că, 
în săptămâna aceea, câştigase o sută cincisprezece franci. 
O săptămână formidabilă, ce mai! Pe Favier îl depăşise cu 
cincizeci şi doi de franci şi dăduse peste cap întregul tablou 
de ordine. Se cunoştea, nu-i aşa? Va cheltui banii şi nu se va 
culca până nu-i va sparge pe toţi, până la ultima leţcaie. 
Cum era deja foarte ameţit, dădu peste Robineau, 
slăbănogul acela de adjunct, care se prefăcea că stă 
deoparte, nedorind să fie văzut pe stradă cu doi dintre 
vânzătorii săi. 

— Taci odată! Spuse Lienard. Vorbeşti cam mult, dragul 
meu. 

Atmosfera se încinse, iar lumânările se scurgeau pe feţele 
de masă pătate de vin. Când larma se mai potoli, prin 
ferestrele deschise, pătrunse glasul îndepărtat al râului şi 
freamătul plopilor, care dormeau în noaptea liniştită. Bauge 
ceru nota, văzând-o pe Denise albă la faţă şi cu bărbia 
scuturată de lacrimile pe care încerca să şi le reţină. Însă 
chelnerul întârzia să apară, astfel că fu nevoită să mai 
suporte urletele lui Hutin. Acum se credea mai presus decât 
Lienard, deoarece acesta cheltuia banii tatălui său, în timp 
ce el şi-i cheltuia pe ai lui, rod al inteligenţei sale. În sfârşit, 
Bauge plăti, iar cele două domnişoare ieşiră din restaurant. 

— Uite şi una de la Louvre, murmură Pauline când 
străbătură prima sală, arătând o fată înaltă ce tocmai îşi 
punea mantoul. 

— Nici măcar n-o cunoşti, habar n-ai cine e! Spuse tânărul. 

— Zău aşa? Se vede după veşminte! Raion cu moaşe, îţi 
vine a crede? Dacă a auzit, ar trebui să fie încântată! 

În sfârşit, erau afară. Denise răsuflă uşurată. Crezuse că 
avea să moară în căldura sufocantă dinăuntru, în mijlocul 
urletelor; continua să-şi explice această indispoziţie prin 
lipsa de aer. Acum respira. Din cerul înstelat cobora o pală 


de răcoare. Pe când cele două fete părăseau grădina 
restaurantului, o voce timidă se auzi din întuneric: 

— Bună seara, domnişoarelor! 

Era Deloche. Nu-l văzuseră în capătul primei săli, unde 
cinase singur, după ce venise pe jos de la Paris, din pură 
plăcere. Auzind această voce prietenoasă, Denise, doborâtă 
de durere, cedă instinctiv nevoii de sprijin. 

— Domnule Deloche, vă veţi întoarce cu noi la Paris, sper! 
Spuse ea. Daţi-mi, vă rog, braţul dumneavoastră! 

Pauline şi Bauge mergeau înaintea lor. Erau foarte miraţi, 
căci n-ar fi crezut că se poate întâmpla aşa ceva, şi mai ales 
cu acest băiat. Şi cum mai aveau de aşteptat încă o oră 
până la primul tren, hotărâră să se mai plimbe pe malul 
apei, sub coroanele dese ale copacilor. Din timp în timp, se 
mai întorceau şi şuşoteau: 

— Dar unde s-au dus? Ah, uite-i. Foarte ciudat! 

La început, Denise şi Decloche nu spuseră nici un cuvânt, 
încetul cu încetul, vacarmul de la restaurant se pierduse în 
noapte sub forma unei melodii blânde. Intrară tot mai 
adânc în răcoarea pădurii, încă înfierbântaţi de văpaia 
lumânărilor ce se stingeau una câte una. În faţa lor se ridica 
un zid de beznă, o ceaţă atât de deasă şi de întunecată încât 
abia desluşeau poteca. Totuşi înaintau încet, fără teamă. În 
cele din urmă, ochii li se obişnuiră şi văzură la dreapta 
trunchiurile plopilor, asemenea unor coloane sumbre, 
purtându-şi bolta de ramuri înţesată de stele, în timp ce pe 
malul drept, în apă, străluceau pe alocuri pete de oglindă. 
Vântul se mai potolise, astfel că nu se mai auzea decât 
susurul blând al râului. 

— Sunt foarte fericit că v-am întâlnit, murmură Deloche, 
care se hotări să vorbească primul. Nici nu ştiţi ce plăcere 
îmi faceţi pentru că vă plimbaţi cu mine. 

Cu ajutorul întunericului şi după multe cuvinte încâlcite, 
îndrăzni să-i spună că o iubeşte. De ceva vreme, voise să-l 
mărturisească printr-o scrisoare. Poate că n-ar fi aflat 
niciodată, dacă n-ar fi fost noaptea aceasta de partea lui. 


Denise nu răspunse, continua să meargă la braţul lui, 
copleşită de durere. El încerca să-i vadă chipul, când auzi 
un uşor hohot de plâns. 

— Dumnezeule! Spuse el. Plângeţi, domnişoară! Am spus 
ceva rău? V-am jignit cumva? 

— Nu, nu, murmură ea. 

Încercă să-şi stăpânească lacrimile, dar nu reuşi. Încă de 
la masă, crezuse că inima avea să-i sară din piept. Şi acum, 
în întunericul ce o învăluia, nu se mai putu opri, gândindu- 
se că dacă Hutin ar fi fost în locul lui Deloche şi i-ar fi spus 
astfel de cuvinte, nu s-ar mai fi putut stăpâni. Această 
mărturisire pe care şi-o făcuse, în sfârşit, o tulbura până la 
lacrimi. Ruşinea îi ardea obrajii, ca şi când, sub aceşti 
copaci, ar fi căzut în braţele acestui băiat văzut peste tot cu 
fete dubioase. 

— N-am vrut să vă jignesc, repeta Deloche, pe care-l 
podidiră lacrimile. 

— Nu, ascultă, spuse ea cu un glas tremurător, nu sunt 
supărată pe dumneata. Dar să nu-mi mai vorbeşti aşa cum 
ai făcut-o. Ceea ce îmi ceri este imposibil. O, eşti un om 
deosebit, vreau să-ţi fiu prietenă, dar nimic mai mult. 
Înţelegi? Prietenă. 

EI se cutremură şi după câţiva paşi făcuţi în tăcere, îi 
şopti: 

— Deci, nu mă iubiţi! 

Şi cum ea încerca să evite suferinţa unui refuz categoric, 
el continuă cu o voce blândă şi tristă: 

— De altfel, mă şi aşteptam. N-am avut niciodată noroc şi 
ştiu că n-am să fiu fericit. Acasă, toţi mă băteau. La Paris, 
am fost mereu calul de bătaie al tuturor. Vezi dumneata, 
dacă nu ştii să furi iubitele altora şi eşti prea stângaci 
pentru a câştiga atât cât câştigă ei, ei bine, atunci trebuie 
să mori singur în colţul tău. O, fiţi liniştită, n-am să vă mai 
tulbur niciodată. Cât despre dragostea ce v-o port, asta nu 
se poate schimba! Vă voi iubi în tăcere, ca un prost. Totul 
moare în jurul meu, dar asta e viaţa mea. 


Plângea şi el lângă ea. Denise încerca să-l consoleze şi în 
efuziunea lor amicală, descoperiră că erau amândoi din 
acelaşi ţinut, ea din Valongnes, iar el din Briquebec, la 
treisprezece kilometri depărtare. Tatăl lui, un biet aprod, de 
o gelozie bolnăvicioasă, îl bătea şi-l trata ca pe un bastard, 
enervat de chipul lui palid şi de părul bălai, care, spunea el, 
nu era din familia lui. Ajunseră, astfel, să vorbească despre 
câmpiile întinse, înconjurate de gard viu, de potecile 
umbrite de ulmii înalţi, de drumurile înţesate cu verdeață 
ca aleile unui parc. În jurul lor, noaptea pălea, puteau 
desluşi stuful de pe malul râului şi dantela lucioasă a 
frunzişului negru. Îi cuprinse liniştea, îşi uitară durerile, 
apropiaţi de ghinionul lor şi legaţi de o prietenie sinceră. 

— Ei bine? O întrebă Pauline pe Denise, luând-o deoparte, 
când ajunseră în gară. 

Din zâmbetul şi tonul curios al prietenei sale, Denise 
înţelese la ce se referea şi roşi foarte tare, după care îi 
răspunse: 

— Niciodată, scumpa mea! 'Ţi-am spus că nu vreau aşa 
ceva! E din acelaşi ţinut cu mine. Am povestit despre 
Valongnes. 

Pauline şi Bauge rămaseră perplecşi, dezamăgiţi, neştiind 
ce să mai creadă. Deloche îi părăsi în Piaţa Bastille; ca toţi 
tinerii fără salariu fix, şi el dormea la magazin, unde trebuia 
să fie prezent înainte de ora unsprezece. Nevoind să se 
întoarcă alături de el, Denise, care avea permisie pentru a 
petrece seara la teatru, acceptă să o însoţească pe Pauline 
la Bauge. Acesta din urmă, pentru a fi mai aproape de 
iubita lui, se mutase pe strada Saint-Roch. Luară o trăsură 
şi Denise rămase stupefiată când află, pe drum, că Pauline 
va rămâne peste noapte la iubitul ei. Nimic mai simplu, 
trebuia, la întoarcere, să-i dea cinci franci doamnei Cabin, 
toate fetele făceau la fel. Bauge le prezentă camera lui, 
plină de mobilă veche, în stil empire, trimisă de tatăl său. Se 
supără când Denise îi propuse să facă socotelile, dar, în cele 
din urmă, acceptă cei cincisprezece franci şi şaizeci pe care 


fata îi aşezase pe comodă. Acesta se strădui să-i ofere o 
ceaşcă de ceai şi se zbătu să pună în funcţiune o spirtieră, 
însă fu silit să coboare după zahăr. Bătu miezul nopţii când, 
în sfârşit, reuşi să umple ceştile. 

— Trebuie să plec, spuse Denise. 

Pauline îi răspunse: 

— Ai puţină răbdare. Teatrele nu se închid atât de repede. 
Denise se simţea stingherită în camera aceasta de flăcău. 
O văzu pe prietena ei dezbrăcându-se şi rămânând în jupon 

şi corset. O privi desfăcând patul şi bătând pernele cu 
braţele ei goale. Această pregătire a unei nopţi de dragoste 
o tulbură, îi provocă o senzaţie de ruşine, trezind în sufletul 
ei rănit amintirea lui Hutin. Nu erau prea sănătoase astfel 
de zile pentru ea. În sfârşit, la douăsprezece şi un sfert, îi 
părăsi, confuză şi ruşinată de răspunsul de noapte bună 
primit de la Pauline: 

— Mulţumesc, noaptea va fi bună! 

Intrarea particulară, ce ducea la apartamentul lui Mouret 
şi la camerele personalului, se afla pe strada Neuve-Saint- 
Augustin. Doamna Cabin trăgea de şnur şi, după ce arunca 
o privire piezişă, nota intrarea. O lampă lumina slab 
vestibulul. Denise intră şovăitoare, cuprinsă de nelinişte, 
căci trecând colţul străzii, văzuse uşa închizându-se peste 
umbra vagă a unui bărbat. Trebuie să fi fost patronul, care 
se întorcea acasă; ideea că el era acolo, aşteptând-o poate, 
în întuneric, o împietrea de teamă, una din temerile acelea 
ciudate pe care eli le mai pricinuise, fără vreun motiv 
anume. Cineva se mişca la primul etaj, se auzi un scârţâit 
de ghete. Denise îşi pierdu capul, deschise o uşă ce dădea 
în magazin şi care era lăsată deschisă pentru inspecţiile de 
noapte. Era în raionul de pânze de Rouen. 

— Dumnezeule, cum să fac? Murmură ea, copleşită de 
emoție. 

Îi veni în minte ideea că mai exista în partea de sus o uşă 
ce ducea la camere. Doar că trebuia să traverseze tot 
magazinul. Prefera această aventură, în ciuda întunericului 


ce înghiţea galeriile. Nu ardea nici o lampă de gaz, erau 
doar cele de ulei agăţate din loc în loc de braţele lustrelor. 
Luminile acestea şterse, asemenea unor pete galbene, 
păreau nişte lanterne de mineri. Umbre mari pluteau prin 
aer, se zăreau cu greu mormanele de mărfuri ce luau forme 
înfricoşătoare de coloane prăbuşite, de fiare ghemuite sau 
de hoţi gata de atac. Liniştea grea, întretăiată de răsuflări 
depărtate, sporea parcă bezna. Totuşi, Denise se orienta: 
albiturile erau la stânga, astfel că se gândi să traverseze 
marele hol, dar se lovi de nişte baloţi de materiale; se 
decise, aşadar, să treacă mai întâi pe la tricotaje, şi apoi pe 
la lenajuri. Aici, un zgomot o sperie; era, de fapt, sforăitul 
lui Joseph, băiatul de magazin, care dormea în spatele 
articolelor de doliu. Se năpusti în holul luminat de lună; în 
întuneric, părea mai mare şi mai înfricoşător decât o 
biserică, cu rafturile împietrite şi siluetele metrilor de 
măsurat asemenea unor cruci răsturnate. Începu să fugă. 
La mercerie şi la marochinărie, fu cât pe-aci să dea iar de 
băieţii ce dormeau în magazin, şi se crezu salvată când 
ajunse, în sfârşit, la scară. Dar, sus, în faţa raionului de 
confecţii, o cuprinse groaza când zări o lanternă care 
pâlpâia şi se deplasa dintr-o parte în alta: era o inspecţie a 
doi pompieri ce-şi marcau trecerea pe la cadranele 
indicatoarelor. Denise rămase o clipă locului, fără să 
priceapă ce se întâmplă. Îi privi trecând de la raionul de 
şaluri la cel de mobilă, apoi la lenjerie, mirată de manevrele 
lor stranii, de cheia ce scârţâia, de uşile de tablă ce se 
închideau cu un zgomot macabru. Când se apropiară, fata 
se ascunse în capătul salonului de dantele, de unde fugi 
repede când auzi pe cineva vorbind. Încercă să ajungă la 
uşa ce comunica cu mansarda. Recunoscu vocea lui 
Deloche, care dormea în raionul său, pe un pat mic de fier, 
pe care şi-l aranja singur în fiecare seară. Nu dormea încă, 
retrăia cu ochii deschişi orele dulci ale serii. 

— Cum! Dumneavoastră, domnişoară? Spuse Mouret, de 
care Denise se lovi pe scară. Avea o lumânare în mână. 


Se bâlbâi, voise să spună că încerca să caute ceva la raion, 
dar el nu părea deloc supărat. O privea cu un aer părintesc 
şi curios. 

— Aveţi, aşadar, o permisie pentru teatru? 

— Da, domnule. 

— Şi v-aţi simţit bine? La ce piesă aţi fost? 

— Domnule, am fost la ţară. 

Răspunsul îl făcu să râdă, astfel că o întrebă, subliniind 
cuvintele: 

— Singură? 

— Nu, domnule, cu o prietenă, spuse, cu obrajii roşii, 
intimidată de ceea ce credea că poate gândi Mouret despre 
ea. 

El tăcu, dar continuă să o privească, în rochia ei neagră, 
cu pălăria ei simplă cu panglică albastră. Va ajunge oare 
sălbatica asta o femeie frumoasă? Mirosea a flori de câmp şi 
era fermecătoare cu părul ei frumos şi ciufulit pe frunte. Şi 
el, care de şase luni o trata ca pe un copil, pe care-l sfătuia 
din când în când, ademenit de ideea unui experiment sau 
de dorinţa răutăcioasă de a şti cum se ridică şi cum se 
poate pierde o femeie în Paris. Nu mai râdea, era copleşit 
de un sentiment ciudat de surpriză şi de teamă, amestecat 
cu afecţiune. Fără îndoială, doar un amant putea să o facă 
atât de frumoasă. La acest gând, i se păru că o pasăre 
favorită, cu care tocmai se juca, îl înţeapă până la sânge. 

— Bună seara, domnule, murmură Denise, continuând să 
urce scara, fără a mai aştepta vreun răspuns. 

Mouret nici nu răspunse, o privi doar cum dispare, după 
care intră în apartamentul lui. 

Capitolul 6 

Dată cu sezonul mort de vară, Paradisul femeilor fu 
străbătut de un val de panică. Se temeau cu toţii de 
teroarea concedierilor. Oamenii erau daţi afară pe capete, 
iar cei din direcţie păreau că mătură magazinul golit de 
cliente în perioada arşiţei din iulie şi august. 


În fiecare zi, Mouret, în timp ce-şi făcea inspecția alături 
de Bourdoncle, îi lua deoparte pe şefii de raioane, pe care îi 
pusese în iarnă să angajeze cât mai mulţi vânzători dacă 
era necesar, cu riscul de a fi nevoiţi să-i concedieze mai 
târziu. Acum trebuia să reducă toate cheltuielile, aruncând 
în stradă o treime din funcţionari, pe cei mai slabi, care se 
lăsau înghiţiţi de cei tari. 

— Să vedem, spuse el, trebuie să aveţi în raion oameni 
care nu vă mai sunt necesari. Nu putem să-i ţinem doar 
pentru ca să stea cu mâinile în sân. 

Şefii de raioane ezitau, neştiind pe cine să sacrifice: 

— Descurcaţi-vă, şase vânzători ar trebui să vă ajungă. 
Veţi angaja din nou în octombrie, e plină strada de ei! 

De altfel, Bourdoncle era cel care se ocupa de execuţii. 
Dintre buzele sale subţiri, lăsa să cadă ca un topor, o simplă 
propoziţie: „Lreceţi pe la casă!”. Orice era un motiv 
suficient de bun ca să curețe repede locul. Inventa greşeli, 
pândea cele mai mărunte neglijenţe. „Stăteaţi pe scaun, 
domnule. Treceţi pe la casă! 

— Îndrăzniţi să răspundeţi? Treceţi pe la casă! 

— Pantofii dumneavoastră nu sunt curaţi! Treceţi pe la 
casă!,, Chiar şi cei mai vrednici tremurau în faţa masacrului 
pe care-l lăsa în urma lui. Constatând că mecanismul nu 
mergea destul de repede, Bourdoncle se gândi la o capcană 
cu ajutorul căreia ar fi putut să scape doar în câteva zile şi 
fără prea mare osteneală de numărul de vânzători 
condamnaţi dinainte. Astfel că, de la ora opt dimineaţa, 
stătea în picioare în faţa intrării în magazin, şi pentru o 
întârziere de trei minute, implacabila propoziţie „Treceţi pe 
la casă!”, îi secera pe tinerii care veneau gâfâind. Aşadar, 
treaba mergea bine şi repede. 

— Dumneata ai o înfăţişare prea dezgustătoare! Îi zise el, 
într-o bună zi, unui biet nenorocit al cărui nas strâmb îl 
enerva. lreci pe la casă! 

Protejaţii obțineau cincisprezece zile de concediu fără 
plată, ceea ce era o modalitate mai umană de a diminua 


cheltuielile. De altfel, vânzătorii acceptau această situaţie 
nesigură din nevoie şi din obişnuinţă. De cum ajungeau la 
Paris, mergeau în dreapta şi-n stânga, îşi începeau ucenicia 
într-o parte, şi-o terminau în alta, erau concediaţi sau 
plecau de bună voie, în funcţie de noroc şi de interese. Dacă 
uzina şoma, muncitorii nu mai aveau pâine; asta se 
întâmpla şi aici, piesa inutilă era aruncată fără milă, ca o 
roată stricată de care nu mai era nevoie, fără nici un fel de 
recunoştinţă pentru serviciile prestate. Cu atât mai rău 
pentru cei care nu ştiau să-şi croiască un drum în viaţă! 

În toate raioanele se vorbea despre acelaşi lucru. Fiecare 
zi aducea zvonuri noi. Vânzătorii concediaţi se puteau 
număra precum morţii pe timp de molimă. Cele mai 
afectate erau şalurile şi lenajurile: şapte vânzători 
dispărură într-o singură săptămână. Apoi, o dramă zgudui 
raionul de lenjerie, unde o cumpărătoare căreia i se făcuse 
rău o acuză pe vânzătoarea care o servise că mâncase 
usturoi; aceasta fu imediat concediată, deşi, prost hrănită şi 
mereu înfometată, nu făcuse altceva decât să ronţăie nişte 
pâine uscată. Şefii se arătau nemiloşi în faţa celei mai 
neînsemnate plângeri din partea clientelor; nu se admitea 
nici o scuză, angajatul era întotdeauna vinovat şi trebuia să 
dispară asemenea unui instrument defect ce dăuna bunului 
mers al vânzărilor. Colegii nu puteau decât să plece 
capetele, neavând posibilitatea de a le lua apărarea. În 
spaima ce plutea prin magazin, fiecare lupta pentru sine. 
Într-o zi, Mignot, care pleca, în ciuda regulamentului, cu un 
pachet ascuns sub redingotă, era gata să fie prins şi se 
crezu pe loc aruncat în stradă; într-o după-amiază, Lienard, 
a cărui lene era celebră, fu găsit de Bourdoncle dormitând 
în picioare, între două mormane de catifea englezească, 
însă nu fu gonit datorită poziţiei tatălui său în comerţul cu 
noutăţi. Până şi soţii Lhomme se îngrijorau şi se aşteptau în 
fiece moment ca fiul lor, Albert, să fie concediat. Nimeni nu 
era mulţumit de felul cum ţinea casa şi de femeile care 


veneau să-i distragă atenţia. În două rânduri, doamna 
Aurelie fu nevoită să-l înduplece pe Bourdoncle. 

În acest timp, în mijlocul acestui câmp de bătălie, Denise 
se simţea ameninţată, trăind continuu în aşteptarea unei 
catastrofe. În zadar încercase să fie curajoasă, să lupte cu 
veselie şi judecată, fără a ceda în faţa crizelor de 
sensibilitate; însă, de cum închidea uşa camerei sale, 
lacrimile o orbeau şi se mâhnea la gândul că va fi aruncată 
în stradă, certată cum era cu unchiul ei, neştiind unde să se 
ducă, fără nici un ban pus deoparte şi cu cei doi copii pe 
caP Îi reveneau în suflet tulburările din primele zile ale 
angajării ei, se simţea ca un bob de mei zdrobit de o piatră 
de moară; era copleşită de tristeţe şi de disperare, văzând 
cât e de neînsemnată în acest mare mecanism ce avea să o 
strivească fără milă. Nu-şi făcea nici o iluzie: dacă aveau să 
concedieze pe cineva de la confecţii, cu siguranţă ea va fi 
aceea. Fără îndoială, în timpul petrecerii de la Rambouillet, 
domnişoarele o stârniseră pe doamna Aurelie împotriva ei, 
căci, începând din acel moment, aceasta o trata cu o 
severitate amestecată parcă şi cu ură. Nu i se iertase faptul 
că plecase atunci la Joinville, iar afişarea ei cu o domnişoară 
de la alt raion fusese considerată ca o revoltă, un fel de 
răzvrătire împotriva tuturor celor de la confecţii. Niciodată 
nu suferise Denise atât de mult. Acum pierduse orice 
speranţă de a mai cuceri vreodată prietenie colegelor ei din 
raion. 

— Dă-le pace! Îi spunea Pauline. Nu-s decât nişte 
prefăcute! Proaste ca nişte gâşte! 

Tocmai aceste aere de doamne o intimidau pe Denise. 
Aproape toate domnişoarele, aflate mereu în contact cu 
clientela bogată, preluau graţia acestora, ajungând să 
aparţină unei clase sociale confuze ce plutea undeva între 
femeia burgheză şi cea muncitoare; dincolo de felul lor de a 
se îmbrăca, de manierele şi de frazele învăţate, nu exista 
decât o educaţie falsă, surprinsă din ziarele vremii, din 


tiradele dramelor şi din toate prostiile ce umpleau străzile 
pariziene. 

— Ştiaţi că nepieptănata are un copil? Spuse Clara într-o 
dimineaţă, imediat ce intră în salon. 

Şi cum toată lumea se mira, mai adăugă: 

— Am văzut-o aseară plimbându-şi plodul! Probabil că-l 
ţine ascuns pe undeva. 

La două zile de la această veste, Marguerite venise cu una 
nouă. 

— Asta-i bună! Tocmai l-am văzut pe amantul 
nepieptănatei. Un muncitor, închipuiţi-vă! Da, un nespălat 
de muncitor, cu părul blond! O pândea pe la vitrine! 

Din acel moment, adevărul era clar: Denise avea un amant 
care era muncitor, şi-şi ţinea copilul ascuns undeva în 
cartier. Toate aluziile răutăcioase o copleşeau. Prima oară 
când înţelesese despre ce era vorba, păli în faţa unor 
asemenea monstruozităţi. Era de necrezut, voi să se 
justifice şi se bâlbâi: 

— Sunt fraţii mei! 

— Ei na, fraţii tăi! Zise Clara pe un ton ironic. Doamna 
Aurelie trebui să intervină. 

— Tăceţi! Aţi face mai bine să schimbaţi etichetele astea! 
Domnişoara Baudu este liberă să se poarte necuviincios în 
afara magazinului. Cel puţin atâta timp cât mai lucrează 
aici! 

Această apărare tăioasă era, în fapt, o condamnare. 
Denise, sufocată de teamă, ca şi cum ar fi fost acuzată de o 
crimă, încercă în zadar să se justifice. Toată lumea râdea, 
ridicând din umeri. Fusese, din nou, adânc rănită în suflet. 
Deloche, care auzise hohotele de râs, fu atât de indignat, 
încât spuse că le va pălmui pe vânzătoarele de la confecţii; 
doar teama de a nu o compromite pe Denise, îl reţinu. Din 
seara petrecută la Joinville, purta pentru ea o iubire 
supusă, o prietenie aproape religioasă, pe care o 
mărturisea în privirile lui de câine credincios. Nimeni nu 
trebuia să bănuiască această afecţiune, căci ar fi râs de ei; 


însă acest lucru nu-l împiedica să viseze la pedepse 
violente, la un pumn răzbunător, dacă cineva o jignea în 
faţa lui. 

Denise nu mai răspunse. Era prea mult pentru ea. Nimeni 
nu o credea. Când o altă colegă încercă să facă o altă aluzie, 
se mulţumi să o privească fix, cu un aer trist şi calm. De 
altfel, avea alte griji acum, problemele materiale o 
preocupau tot mai mult. Jean continua să-i facă necazuri, 
hărţuind-o cu cereri de bani. Nu trecea mult timp fără să 
primească de la el o scrisoare de patru pagini, plină cu 
poveştile lui de dragoste. Când poştaşul îi aducea aceste 
misive cu scrisul mare şi pasional, se grăbea să le ascundă 
în poşetă, căci vânzătoarele râdeau şi făceau glume. După 
ce inventa tot felul de pretexte pentru a se retrage să-i 
citească scrisorile la celălalt capăt al magazinului, o 
cuprindea un sentiment de teamă: bietul Jean îi părea 
pierdut. Credea toate gogomăniile lui, aventurile amoroase 
şi pericolele prin care spunea că trece. Cerea o monedă de 
doi franci pentru a scăpa de gelozia unei femei, şi una de 
cinci franci sau de chiar de şase, pentru a salva onoarea 
unei biete fete al cărei tată ar fi ucis-o dacă ar fi aflat ceva. 
Cum salariul fix şi comisioanele nu-i ajungeau, Denise se 
gândise să-şi ia ceva de lucru în afara orelor petrecute la 
Paradisul femeilor. 1 se destăinuise lui Robineau, care-i 
rămăsese foarte simpatic de la prima lor întâlnire la 
Vincard; acesta îi făcuse rost de nişte noduri de cravată 
plătite cu cinci centime duzina. Noaptea, de la ora nouă 
până la unu, putea să coasă şase duzini, ceea ce însemna 
treizeci de centime, din care trebuia să scadă costul unei 
lumânări de patru centime. Cu aceste douăzeci şi şase de 
centime pe zi întreținea prostiile lui Jean, fără a se plânge 
de lipsa de somn. Şi ar fi fost foarte mulţumită, dacă o 
catastrofă nu i-ar fi dat peste cap tot bugetul. Lia sfârşitul 
celei de-a doua chenzine, când se prezentase la vânzătorul 
de cravate, Denise găsise poarta închisă: un faliment, o 
bancrută care-i făcea o pagubă de optsprezece franci şi 


treizeci de centime, o sumă importantă, pe care se baza de 
o săptămână întreagă. Toate mizeriile suferite în raionul de 
la Paradisul femeilor piereau în faţa acestui dezastru. 

— Eşti tristă, îi spuse Pauline, întâlnind-o la raionul de 
mobilă. Pot să te ajut cu ceva? 

Însă Denise îi datora deja prietenei ei doisprezece franci, 
aşa că îi răspunse zâmbind: 

— Nu, mulţumesc. N-am dormit prea bine, asta e tot. Era 
20 iulie, în plină perioadă de concedieri. Din cei patru sute 
de angajaţi, Bourdoncle renunţase deja la cincizeci, iar 
zvonul unor noi execuţii plutea în aer. Cu toate acestea, 
Denise nici nu mai lua în calcul amenințările care o 
pândeau la fiecare pas, ci se îngrozea la gândul unor noi 
aventuri ale lui Jean. În ziua aceea, avea nevoie de 
cincisprezece franci care puteau să-l salveze de răzbunarea 
unui soţ înşelat. În ajun, primise o scrisoare în care îi 
prezentase întreaga poveste; mai târziu, primise încă două, 
ultima o citea chiar în momentul în care se întâlnise cu 
Pauline. În aceasta din urmă, Jean îşi anunţa moartea 
pentru seara aceea dacă ea nu-i dădea cei cincisprezece 
franci. Era distrusă. Nu putea lua din banii pentru 
pensiunea lui Pepe, pe care nu o plătise de două zile. Toate 
ghinioanele veneau în acelaşi timp. Spera să-şi recupereze 
cei optsprezece franci şi treizeci de centime dacă vorbea cu 
Robineau, care poate ştia unde să o caute pe vânzătoarea 
de cravate. Însă acesta tocmai îşi luase un concediu de două 
săptămâni şi nu se mai întorsese la magazin din ajun. 

Pauline insistă în continuare pe un ton foarte prietenesc. 
Când se întâlniră amândouă în fundul unui raion mai 
îndepărtat, începură să vorbească cu ochii în patru. 
Deodată, lenjereasa făcu un gest de parcă ar fi vrut să o ia 
la fugă, căci tocmai văzuse cravata albă a unui inspector ce 
ieşea de la şaluri. 

— A, nu! E bătrânul Jouve, murmură ea liniştindu-se. Nu 
ştiu ce tot are omul ăsta de râde când ne vede împreună. În 
locul tău, mi-ar fi teamă. E prea amabil cu tine! Un 


nenorocit care încă mai crede că se află în faţa trupelor 
gata de luptă! 

Într-adevăr, inspectorul Jouve era disprețuit de toţi 
vânzătorii pentru severitatea cu care-i supraveghea. Marea 
majoritate a concedierilor se bazau pe rapoartele sale. 
Nasul său mare şi roşu de fost căpitan nu se umaniza decât 
în raioanele ţinute de femei. 

— De ce să-mi fie teamă de el? Întrebă Denise. 

— Ei, ştiu eu! Răspunse Pauline râzând. Poate că va 
exagera cu recunoştinţa. Unele domnişoare chiar insistă pe 
lângă el. 

Jouve se depărtase, prefăcându-se că nu le vede. Îl auziră 
certând un vânzător de la dantele, vinovat că privise un cal 
căzut în strada Saint-Neuve-Augustin. 

— Parcă îl căutai ieri pe domnul Robineau, continuă 
Pauline. Vezi că s-a întors. 

Denise se crezu salvată. 

— Mulţumesc, am să trec pe la mătăsuri să-l caut. Asta e, 
m-au trimis sus cu o reparaţie! 

Se despărţiră. Cu un aer foarte preocupat, ca şi cum ar fi 
alergat de la o casă la alta, în căutarea unei greşeli, Denise 
ajunse la scară şi cobori în marele hol. Era zece fără un 
sfert; tocmai se sunase pentru prima masă. Un soare 
puternic ardea luminatorul şi în ciuda storurilor de pânză 
cenuşie, căldura făcea aerul irespirabil. Din timp în timp, o 
adiere răcoroasă se ridica de pe podeaua pe care băieţii o 
udau cu apă. Domnea o atmosferă somnolentă, ca o siestă 
de vară, în mijlocul raioanelor goale, asemenea capelelor, 
unde până şi umbra doarme, după ultima slujbă. Vânzătorii 
stăteau în picioare aşteptând, iar câteva cliente străbăteau 
galeriile şi holul, cu paşii lenți ai femeilor doborâte de arşiţa 
din timpul zilei. 

În timp ce Denise cobora, Favier punea deoparte o rochie 
de mătase cu buline roz, pentru doamna Boutarel, care 
venise în ajun. De la începutul lunii, în toate raioanele nu 
erau decât doamne din provincie, ce purtau şaluri galbene 


sau fuste verzi. Vânzătorii, indiferenți, nici nu se mai 
amuzau din cauza asta. Favier o însoţi pe doamna Boutarel 
la mercerie, iar când se întoarse, îi spuse lui Hutin: 

— Ieri au venit toate din Auvergne, iar, azi, toate din 
Provence. Deja mă doare capul. 

Însă Hutin se agită, căci era rândul lui şi tocmai o zărise 
pe „frumoasa doamnă”, acea blondă adorabilă pe care 
întregul raion o numea astfel, fără a şti nimic despre ea, nici 
măcar numele. 'Toţi îi zâmbeau şi nu trecea nici o 
săptămână fără ca ea să nu intre la Paradisul femeilor, 
mereu singură. De această dată, era însoţită de un băiat de 
patru sau cinci ani. Toată lumea începu să discute. 

— Deci e căsătorită? Întrebă Favier, în timp ce Hutin se 
întoarse la casă, unde-şi notase în carneţelul de debit 
treizeci de metri de satin duchesse. 

— Posibil, răspunse acesta din urmă, deşi plodul ăsta nu 
dovedeşte nimic. Poate fi al unei prietene. Sigur e că a 
plâns. O, ce tristă era! Şi avea ochii roşii! 

Tăcură amândoi şi o priviră cum se plimba prin magazin. 
Apoi Favier continuă pe un ton şoptit: 

— Dacă e căsătorită, poate că soţul i-o fi ars nişte palme! 

— Posibil, spuse Hutin, numai să n-o fi părăsit amantul. 
După ce tăcu o clipă, încheie: 

— Treaba e că nu mă interesează! 

În acel moment, Denise traversă raionul de mătăsuri, 
încetinindu-şi mersul şi privind în jurul ei pentru a-l 
descoperi pe Robineau. Nu-l văzu, astfel că trecu în galeria 
albiturilor, după care mai traversă mătăsurile încă o dată. 
Cei doi vânzători o zăriră. 

— Ia uite-o şi pe asta! Murmură Hutin. 

— Îl caută pe Robineau, spuse Favier. Nu ştiu ce au de 
împărţit amândoi! O, nimic amuzant, Robineau e prea 
tântălău pentru aşa ceva. Se spune că i-a mai găsit ceva de 
lucru, nişte cravate. Ei, ce afacere! 

Hutin se gândi să spună ceva de rău, iar când Denise trecu 
pe lângă el, o întrebă: 


— Pe mine mă căutaţi? 

Fata roşi. Din seara de la Joinville, nu mai îndrăznise să-şi 
cerceteze sufletul încărcat de atâtea sentimente confuze. Îl 
văzuse de nenumărate ori cu fata aceea cu părul roşcat, iar 
dacă mai fremăta în preajma lui, era poate din silă. Îl iubise 
oare? Îl mai iubea încă? Nu voia să se mai gândească la 
astfel de lucruri care acum i se păreau penibile. 

— Nu, domnule, răspunse ea stânjenită. Hutin se amuză 
de stinghereala ei. 

— Doriţi să vă servim? Favier, serveşte-i-l pe Robineau 
domnişoarei! 

Denise îi aruncă o privire fixă şi calmă, la fel ca şi 
domnişoarelor de la ea din raion. Aşadar, era un om râu, 
căci o lovea şi el la fel ca toţi ceilalţi! Totuşi, simţi că ceva se 
sfâşie, o ultimă legătură care se rupe. Chipul ei exprima o 
suferinţă atât de mare, încât Favier, care avea o fire mai 
umană, îi sări în ajutor. 

— Domnul Robineau este la aprovizionare, spuse el. Se va 
întoarce, fără îndoială, la prânz. II veţi găsi atunci dacă 
doriţi să-i vorbiţi. 

Denise mulţumi şi urcă la confecţii, unde doamna Aurelie o 
aştepta, plină de mânie. Cum! Plecase de mai bine de 
jumătate de oră! De unde venea? Cu siguranţă, nu de la 
atelier! In timp ce-şi pleca din nou capul, Denise se gândi la 
ghinionul care o lovise. Totul era terminat dacă Robineau 
nu se întorcea la magazin. Îşi promisese, totuşi, că va cobori 
să-l caute mai târziu. 

La mătăsuri, întoarcerea lui Robineau produsese o 
adevărată revoluţie. 'Toţi din raion sperau că nu se va mai 
întoarce, căci părea enervat de neplăcerile pe care i le 
provocau tot timpul. Într-adevăr, la un moment dat, împins 
de Vincard, care voia să-i cedeze fondul lui de comerţ, era 
gata să renunţe. Intrigile lui Hutin şi patima cu care acesta 
îl săpa de câteva luni avea să dea roade. În timpul 
concediului lui Robineau, acesta îl înlocuise ca prim- 
vânzător şi se străduise să-l compromită în faţa şefilor, ca 


mai apoi să se instaleze în locul lui prin exces de zel: mici 
nereguli descoperite şi scoase la iveală, proiecte de 
îmbunătăţire propuse, noi idei pe care şi le imaginase. De 
altfel, toţi din raion, de la începătorul care-şi dorea să 
ajungă vânzător până la premierul care visa la poziţia de 
asociat, aveau o idee fixă, şi anume, de a-l discredita pe 
colegul mai mare în grad pentru a mai urca o treaptă 
ierarhică, sau chiar să-l distrugă dacă era un obstacol. 
Această luptă a poftelor făcea mecanismul să funcţioneze. 
În spatele lui Hutin era Favier, iar în spatele acestuia urmau 
ceilalţi, la rând. Se auzea scrâşnetul puternic al mazxilarelor. 
Robineau era condamnat şi fiecare se pregătea să înhaţe un 
os. Când adjunctul se întoarse, un mormăit general se făcu 
auzit. 'Toate acestea trebuiau să se sfârşească, atitudinea 
vânzătorilor părea destul de amenințătoare, astfel că şeful 
raionului, pentru a da timp subalternilor să ia o decizie, îl 
trimisese pe Robineau la aprovizionare. 

— Mai bine plecăm cu toţii dacă-l ţin, spuse Hutin. Treaba 
aceasta îl cam plictisea pe Bouthemont, a cărui bună 
dispoziţie nu se potrivea cu un astfel de chin lăuntric. 

Suferea că nu mai are în jurul lui decât feţe încruntate, 
însă simţea nevoia să fie corect. 

— Ei hai, lăsaţi-l în pace, nu v-a făcut nimic. Însă protestele 
izbucniră. 

— Cum nu ne-a făcut nimic? E o fiinţă insuportabilă, e 
mereu nervos şi e în stare să te calce în picioare cu mândria 
lui! 

lată de ce clocotea întregul raion. Robineau, cu nervii lui 
de femeie, avea o atitudine rigidă şi dădea dovadă de o 
susceptibilitate inadmisibilă. Se povesteau tot felul de 
anecdote pe seama lui: de la faptul că îmbolnăvise un 
tinerel până la ideea că umilise clientele cu observaţiile lui 
seci. 

— În sfârşit, domnilor, spuse Bouthemont, nu vă pot ajuta 
cu nimic. l-am avertizat pe şefi şi vom vedea ce decizie vor 
lua ei. 


Se sună pentru a doua masă. Hutin şi Favier coborâră. Din 
toate raioanele, vânzătorii se adunau unul câte unul, 
îmbulzindu-se la intrarea strâmtă a coridorului de la 
bucătărie, un coridor umed, luminat slab de câteva lămpi de 
gaz. 'lurma se grăbea, fără să se amuze sau să vorbească, 
în mijlocul zgomotului de veselă şi al mirosului puternic de 
mâncare. La capătul culoarului se făcea o oprire bruscă, 
lângă un ghişeu. Flancat de teancuri de farfurii, înarmat cu 
furculiţe şi linguri pe care le afunda în cazane mari de 
alamă, un bucătar distribuia porţiile. 

— Ei, poftim! Murmură Hutin în timp ce consulta meniul, 
scris pe o tablă neagră, deasupra ghişeului. Văcuţă cu sos 
picant sau calcan. Niciodată friptură în magherniţa asta! 
Fiertura şi peştele lor nu ţin de foame! 

De altfel, peştele era mereu disprețuit, iar cazanul 
rămânea plin. Favier luă, totuşi, calcan. În spatele lui, Hutin 
se aplecă, cerând: 

— Văcuţă cu sos picant. 

Cu un gest mecanic, bucătarul înţepă o bucată de carne, 
peste care presără o lingură de sos; Hutin, sufocat de aerul 
fierbinte ce-i venise în faţă, abia apucase să-şi ia porţia, că 
în spatele lui se auzeau aceleaşi cuvinte: „Văcuţă cu sos 
picant. Văcuţă cu sos picant”. Urmau ca o litanie, în timp ce 
bucătarul, fără pic de odihnă, înţepa bucăţile de carne şi le 
stropea cu sos, cu mişcările rapide şi ritmice ale unui ceas 
bine reglat. 

— Calcanul e rece, spuse Favier. 

Toţi plecau acum, cu braţele întinse, ţinând farfuriile cu 
teama de a nu se lovi unii de alţii. La zece paşi mai încolo, 
se deschidea un bufet, un alt ghişeu, pe a cărui tejghea de 
cositor lucios erau aşezate porţiile de vin, un şir de sticluţe 
mici, fără dop, încă umede de la clătit. Când trecea pe 
acolo, fiecare primea în mâna liberă o astfel de sticluţă, 
după care se putea îndrepta spre masa lui, cu ţin aer serios, 
menţinându-şi echilibrul. 

Hutin bombănea încet: 


— Ce ne mai plimbăm cu blidele astea în mână! 

Masa lui Hutin şi a lui Favier se afla la capătul coridorului, 
în ultima sală de mese. Toate sălile semănau între ele, erau 
nişte foste pivnițe de patru metri pe cinci, amenajate ca 
nişte refectorii43; însă umezeala muşca zugrăveala, iar 
pereţii galbeni se umpleau de pete verzi; din orificiul strâmt 
al aerisirii ce dădea în stradă, la buza trotuarului, cădea o 
lumină palidă, întretăiată de umbrele abia desluşite ale 
trecătorilor, în iulie, ca şi în decembrie, aburul cald te 
înăbuşea, încărcat de mirosurile respingătoare, ce veneau 
de la bucătărie. 

Hutin intrase primul. Pe masa prinsă de perete şi 
acoperită cu pânză ceruită, nu erau decât pahare, furculiţe 
şi cuțite ce marcau locul fiecăruia. leancuri de farfurii erau 
aşezate la fiecare capăt al mesei, în timp ce în mijloc se afla 
o pâine cu un cuţit înfipt în ea. Hutin puse pe masă sticla de 
vin şi farfuria; după ce-şi luă un şerveţel din partea de jos a 
unui dulap, care era singurul ornament al încăperii, se 
aşeză la masă şi suspină. 

— Mi-e o foame! 

— Aşa-i întotdeauna, spuse Favier, care se aşeză în stânga 
lui. Nu găseşti niciodată nimic, când mori de foame. 

Masa fu repede ocupată, deşi avea douăzeci şi două de 
locuri. Lia început nu se auzi decât zgomotul furculiţelor şi 
hăpăiala unor oameni mari cu stomacurile goale după cele 
treisprezece ore de lucru. Pe vremuri, vânzătorii, care 
aveau o oră pauză de masă, puteau să meargă să bea o 
cafea în afara magazinului; astfel că se grăbeau să mănânce 
pentru a ajunge cât mai repede afară. Însă această pauză 
lungă, petrecută în afara magazinului, îi făcea foarte 
distraţi şi nu se mai gândeau la vânzări. Şefii luară atunci 
decizia să nu le mai permită să iasă şi să plătească trei 
centime în plus pentru o cafea, dacă doreau aşa ceva. 
Acum, vânzătorii trăgeau de timp ca să nu se întoarcă prea 
devreme în raion. Mulţi dintre ei înghiţeau îmbucături mari, 
citind ziarul împăturit şi sprijinit de sticluţa cu vin. Alţii, 


după ce-şi potoleau foamea, vorbeau cu glas tare despre 
mâncarea proastă, despre banii câştigaţi, despre ce 
făcuseră duminica trecută şi despre ceea ce vor face 
duminica viitoare. 

— Ia spune, ce-i cu Robineau ăsta? Îl întrebă un vânzător 
pe Hutin. 

Lupta celor de la mătăsuri împotriva adjunctului lor 
preocupa toate celelalte raioane. Se discuta despre asta în 
fiecare zi, la cafeneaua Saint-Roch, până la miezul nopţii. 
Hutin, care se înfrupta din bucata lui de carne, se mulţumi 
să răspundă: 

— Ei bine! Robineau s-a întors! După care adăugă supărat: 

— Păi, fir-ar să fie, mi-au dat carne de măgar! La urma 
urmei e chiar scârbos, pe legea mea! 

— Nu te mai plânge! Spuse Favier. Eu sunt prostul care a 
luat calcan! E putrezit! 

Toţi vorbeau deodată, indignaţi şi amuzaţi. La un colţ al 
mesei, cu spatele la perete, Deloche mesteca în linişte. Avea 
o poftă de mâncare extraordinară, nu era niciodată sătul, 
însă cum câştiga prea puţin pentru a-şi permite suplimente, 
îşi tăia felii groase de pâine şi înghiţea totul cu lăcomie. 
Acum toţi glumea pe seama lui, strigând: 

— Favier, dă-i calcanul dumitale lui Deloche. Lui îi place şi 
aşa. 

— Şi carnea dumitale, Hutin. Deloche o vrea ca desert. 
Bietul băiat ridica din umeri, fără să răspundă. Nu era vina 
lui dacă era mereu flămând. De altfel, şi ceilalţi lingeau 
farfuriile, dar le făcea mare plăcere să-l sâcâie. 

Un uşor fluierat îi făcu să tacă. Li se semnala prezenţa lui 
Mouret şi a lui Bourdoncle pe culoar. De ceva timp, 
reclamaţiile angajaţilor erau atât de multe, încât aceştia se 
gândiră să coboare la bucătărie şi să judece şi ei calitatea 
mâncării. Din cele treizeci de centime pe care le dădeau 
bucătarului, în fiecare zi, pe cap de om, acesta trebuia să 
plătească totul: proviziile, cărbunii, gazul, personalul; şi se 
mai mirau că mâncarea nu era prea bună. Chiar în acea 


dimineaţă, fiecare raion delegase câte un vânzător pentru a 
discuta cu patronul. Mignot şi Lienard fură însărcinaţi să 
vorbească în numele camarazilor lor. Astfel că în mijlocul 
tăcerii care se aşternuse, toţi ciuliră urechile şi ascultară ce 
se discuta în sala alăturată, unde tocmai intraseră Mouret şi 
Bourdoncle. Acesta din urmă spuse că văcuţa cu sos era 
excelentă. Mignot, enervat de această afirmaţie calmă, 
repetă: „Mestecaţi-o ca să vă daţi seama!”, în timp ce 
Lienard, atacând calcanul, spuse cu blândeţe în glas: „Dar 
miroase oribil, domnule!”. Atunci, Mouret începu să-i 
învăluie în fraze prieteneşti: va face totul pentru binele 
angajaţilor săi, doar era părintele lor, prefera să mănânce 
pâine uscată decât să-i ştie prost hrăniţi. 

— Vă promit că am să studiez problema, spuse el pentru a 
încheia, ridicând puţin tonul, astfel încât să se facă auzit de 
la un capăt la altul al coridorului. 

Ancheta direcţiunii se terminase, iar zgomotul furculiţelor 
reîncepu. Hutin mormăi: 

— Mda, hai să ne bizuim pe vorbele lor şi să ne saturăm cu 
apă! A, nu sunt decât cuvinte frumoase aruncate în vânt. 
Vrem promisiuni? lată-le! Ne hrănesc cu resturi şi ne 
aruncă în stradă ca pe nişte câini! 

Vânzătorul care-l întrebase mai înainte de Robineau, 
repetă: 

— Spuneaţi ceva de Robineau. 

Însă un zgomot puternic de vase îi acoperi vocea. 
Vânzătorii îşi schimbau farfuriile, astfel că teancurile de la 
capătul meselor scăzu considerabil. Un ajutor de bucătar 
aduse nişte tăvi mari de tablă, iar Hutin spuse: 

— Orez gratinat! De-a dreptul minunat! 

— Foarte bun pentru doi bani în plus! Spuse Favier 
servindu-se. 

Unora le plăcea, alţii îl găseau prea vâscos. Cei care citeau 
ziarele stăteau tăcuţi, afundaţi în foiletoane, fără a şti ce 
mănâncă. Toţi îşi ştergeau frunţile de sudoare, locul fiind 
prea strâmt se umplea de un abur roşiatic, în timp ce 


umbrele trecătorilor brăzdau în dungi negre feţele de 
masă. 

— Daţi-i pâinea lui Deloche, strigă un glumeţ. 

Fiecare îşi tăia o bucată, după care înfigea cuțitul în coajă 
şi pâinea îşi continua drumul, din mână în mână. 

— Cine-mi ia orezul în schimbul desertului? Întrebă Hutin. 

După ce reuşi să încheie târgul cu un tânăr subţirel, 
încercă să-şi vândă şi vinul; dar nu-l voia nimeni pentru că 
era execrabil. 

— Vă spuneam, aşadar, că Robineau s-a întors, continuă el 
în mijlocul hohotelor de râs şi al discuţiilor ce se amestecau. 
O, situaţia lui e gravă. Închipuiţi-vă că strică vânzătoarele! 
Da, le procură noduri de cravată! 

— Tăcere! Murmură Favier. Acum i se pecetluieşte soarta! 

Cu colţul ochiului, îl arătă pe Bouthemont, care mergea pe 
culoar, între Mouret şi Bourdoncle, toţi trei absorbiți, 
vorbind încet şi agitat. Sala de mese a şefilor de raioane şi a 
adjuncţilor se afla chiar în faţă. Când Bouthemont îl văzu pe 
Mouret, se ridicase de la masă ca să-i povestească 
problemele raionului său. Ceilalţi doi îl ascultau, refuzând 
să-l sacrifice pe Robineau, un vânzător de mâna întâi, care 
era angajat de pe vremea doamnei Hedouin. Însă când se 
puse în discuţie problema nodurilor de cravată, Bourdoncle 
se enervă. Băiatul ăsta era chiar nebun dacă ajunsese să 
mijlocească munci suplimentare pentru vânzătoare! 
Magazinul plătea destul de scump timpul acestor 
domnişoare; dacă munceau pe cont propriu noaptea, lucrau 
mai puţin ziua la magazin, asta era clar; aşadar, îi furau, îşi 
riscau sănătatea care nu le aparţinea. Noaptea era făcută 
pentru somn, toate trebuiau să doarmă, dacă nu, vor fi date 
afară! 

— Se îngroaşă gluma! Remarcă Hutin. 

De fiecare dată când cei trei bărbaţi treceau prin faţa sălii 
de mese, vânzătorii îi pândeau şi le comentau cele mai mici 
gesturi. Uitaseră de orezul gratinat, în care un casier 
tocmai găsise un nasture de chilot. 


— Am auzit cuvântul „cravată”, spuse Favier. Aţi văzut 
nasul lui Bourdoncle cum s-a albit deodată? 

Mouret împărtăşea indignarea asociatului său. O 
vânzătoare care lucra noaptea i se părea un atac împotriva 
Paradisului. Cine era oare proasta care nu ştia să-şi 
drămuiască toate comisioanele din vânzări? Însă când auzi 
numele Denisei, se îmblânzi şi încercă să-i găsească scuze. 
A, da, fetiţa aceea: nu era prea îndemânatică şi avea 
obligaţii, după cum se spunea. Bourdoncle îl întrerupse şi-i 
spuse că va trebui concediată pe loc. Mereu spusese că nu 
vor scoate niciodată nimic de la o urâţenie ca ea; părea 
gata să-şi verse disprețul. Mouret, stânjenit, începu să râdă. 
Dumnezeule! Ce om sever! Nu puteau trece cu vederea o 
dată? O vor chema pe vinovată şi o vor certa. În fond, 
Robineau purta toată vina, căci ar fi trebuit să-i explice el, 
un vânzător mai vechi, care erau obiceiurile magazinului. 

— Ei bine, uite-l pe patron că râde! Zise Favier mirat, când 
văzu din nou grupul trecând pe lângă uşă. 

— Drace! Înjură Hutin. Dacă se încăpăţânează să ni-l lase 
pe Robineau pe cap, le vom da noi ceva să se distreze! 

Bourdoncle îi privi pe Mouret în ochi, după care făcu un 
gest de dispreţ, pentru a-i arăta că înţelesese şi că era o 
prostie. Bouthemont îşi reluă plângerile: vânzătorii 
amenințau cu plecarea şi erau printre ei unii chiar foarte 
buni. Ceea ce păru a-i atinge cel mai mult pe aceşti domni 
fu zvonul despre bunele relaţii dintre Robineau şi Gaujean: 
se spunea că acesta din urmă îl împingea pe primul să se 
stabilească pe cont propriu în cartier, oferindu-i credite pe 
perioade îndelungate, pentru a ruina Paradisul femeilor. 
Tăcură. Aşadar, acest Robineau avea chef de luptă! Mouret 
deveni serios; simula disprețul şi evită să ia o hotărâre, ca şi 
cum n-ar fi fost atât de important. Va vedea după ce va 
vorbi cu el. Apoi glumi cu Bouthemont pe seama tatălui său, 
sosit acum două zile din Montpellier, care era gata să leşine 
de mirare şi indignare când văzuse holul enorm peste care 
domnea fiul său. Se mai făceau şi acum glume despre bietul 


om, care, recăpătându-şi aplombul său de meridional, 
începuse apoi să denigreze totul şi să pretindă că toate 
aceste inovaţii vor ajunge rău de tot. 

— lată-l şi pe Robineau, murmură şeful de raion. L-am 
trimis la aprovizionare pentru a evita un conflict regretabil. 
Scuzaţi-mă dacă insist, dar lucrurile au ajuns prea departe, 
astfel că trebuie să acţionăm. 

Într-adevăr, Robineau, care tocmai se întorsese, trecu şi-şi 
salută colegii, îndreptându-se spre masa lui. Mouret se 
mulţumi să repete: 

— Bine, vom vedea! 

Plecară amândoi. Hutin şi Favier încă îi aşteptau. Când 
văzură că nu se mai întorc, se liniştiră. Oare vor cobori în 
fiecare zi să le numere îmbucăturile? Ar fi o altă „plăcere” 
să nu te simţi liber nici când mănânci! Adevărul era că-l 
zăriră pe Robineau intrând şi buna dispoziţie a patronului îi 
cam neliniştea în privinţa luptei pe care o porniseră 
împotriva acestuia, începură să şuşotească, gândindu-se la 
noi insulte. 

— Să mor nu alta! Continuă Hutin cu voce tare. Mi-e mai 
foame după ce termin de mâncat! 

Totuşi mâncase două porţii de dulceaţă, pe a lui şi pe cea 
pe care o schimbase cu orezul gratinat. Deodată, strigă: 

— Fir-ar să fie! Am să-mi permit un supliment! Victor, adu- 
mi încă o dulceaţă! 

Băiatul terminase de servit desertul, astfel că adusese 
cafeaua; cei care o luau îi plăteau trei centime. Câţiva 
dintre vânzători plecaseră, căutând, de-a lungul 
coridorului, ungherele întunecate, pentru a fuma câte o 
ţigară. Ceilalţi rămăseseră moleşiţi în faţa meselor 
încărcate de vase murdare. Se jucau cu miez de pâine şi 
purtau aceleaşi discuţii, învăluiţi de mirosul de grăsime arsă 
pe care nu-l mai simțeau, şi de căldura de etuvă care le 
înroşea urechile. Pereţii transpirau, iar din bolta mucegăită 
se lăsa un aer sufocant. Sprijinit de perete, Deloche, 
îndopat cu pâine, digera în linişte, cu ochii fixaţi spre ochiul 


de geam care dădea în stradă. În fiecare zi, după prânz, se 
destindea privind picioarele trecătorilor care mergeau pe 
trotuar, picioare retezate de la glezne, încălţate în pantofi 
grei, ghete elegante, botine fine de damă, un du-te-vino 
continuu de picioare vii, fără trup şi fără caP În zilele 
ploioase, era foarte urât. 

— Cum! Deja?! Strigă Hutin. 

Un clopot sună la capătul culoarului, trebuiau să lase loc 
pentru a treia serie de masă. Băieţii de serviciu aduceau 
căldări cu apă caldă şi bureţi mari pentru a curăța feţele de 
masă. Încetul cu încetul, sălile se goleau, vânzătorii urcau 
spre raioane, târându-şi picioarele pe scări. În bucătărie, 
şeful bucătar luă din nou loc în faţa ghişeului, între 
cazanele cu calcan, carne de văcuţă şi sos picant, înarmat 
cu furculiţe şi cu linguri, gata să umple farfuriile cu 
mişcările sale ritmice de ceas bine reglat. 

Cum Favier şi Hutin întârziară în sala de mese, o zăriră pe 
Denise coborând scările. 

— Domnul Robineau s-a întors, spuse unul dintre el, cu o 
politeţe batjocoritoare. 

— Încă mai mănâncă, adăugă celălalt. Dacă e urgent, 
puteţi, totuşi, intra. 

Denise cobori în continuare fără să răspundă şi fără să le 
acorde atenţie. Când trecu însă prin dreptul sălii de mese a 
şefilor de raioane şi a adjuncţilor, îndrăzni să arunce o 
privire înăuntru. Într-adevăr, Robineau era acolo. Se gândi 
că-i va vorbi după-amiază; îşi continuă drumul pe coridor, 
spre masa ei, care se afla la celălalt capăt al sălii. 

Femeile mâncau separat, în două săli rezervate. Denise 
intră în prima încăpere, care era tot o fostă pivniţă, 
transformată în refectoriu, dar amenajată cu mai mult 
confort. Pe masa ovală, aşezată în mijloc, cele cincisprezece 
tacâmuri erau aşezate la distanţă unele de altele, iar vinul 
era în carafe; un platou cu calcan şi unul cu carne de văcuţă 
şi sos picant flancau cele două capete ale mesei. Ospătarii 
cu şorţuri albe le serveau pe domnişoare, ceea ce le scutea 


de neplăcerea de a-şi lua singure porţiile de la ghişeu. Cei 
de la direcţiune găsiseră această modalitate mult mai 
decentă. 

— Ai făcut turul? O întrebă Pauline, care se aşezase deja 
şi-şi tăia din pâine. 

— Da, răspunse Denise roşind, am însoţit o clientă. 
Minţea. Clara îi făcu semn cu cotul vecinei sale. Ce păţise 
oare nepieptănata? Se purta ciudat. Primea scrisoare după 

scrisoare de la amantul ei; apoi, alerga în magazin ca o 
apucată, pretextând comisioane pentru atelier, unde nici nu 
mergea. Cu siguranţă, se întâmpla ceva. În timp ce-şi 
mânca porţia de calcan fără nici o urmă de dezgust, cu 
nepăsarea unei fete hrănite odinioară cu slănină râncedă, 
Clara aduse în discuţie o dramă înfiorătoare ce umplea 
paginile ziarelor. 

— Aţi citit despre bărbatul acela care şi-a ucis iubita cu 
briciul? 

— Merita, spuse o lenjereasă, zău aşa! A găsit-o cu altul! 
Bine i-a făcut! 

Pauline însă fu de altă părere. Cum aşa? Dacă nu mai 
iubeşti un bărbat, asta îi dă dreptul să-ţi ia gâtul? Ei, ce să 
zic! 'Tăcu şi se întoarse către băiatul de serviciu: 

— Pierre, ştii bine că nu pot să mănânc carnea de vacă. 
Cere, te rog, să mi se facă un mic supliment, o omletă, 
moale, dacă se poate! 

În timp ce aştepta, îşi scoase din poşeta în care avea 
mereu dulciuri câteva bomboane de ciocolată, pe care 
începu să le ronţăie cu bucăţi de pâine. 

— Într-adevăr, nu prea-i de treabă un astfel de om! 
Continuă Clara. Şi sunt destui geloşi pe lumea asta! În altă 
zi, spre exemplu, un muncitor şi-a aruncat soţia într-un puț! 

N-o slăbea pe Denise din priviri, şi când o văzu pălind, 
crezu că ghicise la ce se referea. În mod cert, mironosiţa 
asta tremura de teama să nu fie bătută de amantul ei, pe 
care probabil îl înşela. Ar fi fost amuzant să o urmărească şi 
să intre în magazin. Însă subiectul conversaţiei fu schimbat 


când una dintre vânzătoare începu să vorbească despre 
scoaterea petelor de pe catifele. Apoi se discută despre o 
piesă de teatru, unde nişte fetiţe foarte dulci dansau mai 
bine decât marile balerine. Pauline, tristă din pricina 
omletei care era prea prăjită, îşi recapătă buna dispoziţie 
după ce gustă din ea şi văzu că nu era chiar atât de rea. 

— Dă-mi vinul, te rog, îi spuse ea Denisei. Ar trebui să-ţi 
comanzi o omletă. 

— O, carnea de văcuţă îmi ajunge, răspunse tânăra, care, 
pentru a nu cheltui nici un ban în plus, se mulțumea cu 
mâncarea servită în magazin, oricât de îngrozitoare ar fi 
fost. 

Când băiatul adusese orezul gratinat, domnişoarele 
protestară, îl refuzaseră cu o săptămână înainte în speranţa 
că nu va mai apărea niciodată. Denise, distrată, gândindu- 
se la Jean din prisma poveştilor Clarei, fu singura care îl 
mancă; toate o priviră dezgustate. Urmă o orgie de 
suplimente, astfel că domnişoarele se îmbuibară cu 
dulceaţă. De altfel, era o adevărată eleganţă să-şi permiţi să 
mănânci din bani proprii. 

— Ştiţi că domnii au făcut plângere, spuse una dintre 
lenjerese, iar direcţiunea a făcut ceva promisiuni. 

Fu întreruptă de hohote de râs şi începură să vorbească 
doar de direcţiune. Toate luau cafeaua, în afară de Denise, 
care spunea că nu poate să o suporte. Se întindeau la 
discuţii în faţa ceştilor, lenjeresele îmbrăcate în rochii de 
lână, de o simplitate de mici burgheze, iar fetele de la 
confecţii - în mătase, cu şervetul sub bărbie, pentru a nu se 
păta, asemenea doamnelor care au coborât să mănânce la 
bucătărie, cu cameristele lor. Fusese deschisă o fereastră 
pentru a împrospăta puţin aerul îmbâcsit şi fierbinte; însă 
fură nevoite s-o închidă imediat, căci roţile trăsurilor făceau 
un zgomot insuportabil. 

— Linişte! Zise Pauline. Uite-o pe bestia aia bătrână! 

Era inspectorul Jouve. Îi plăcea să le dea târcoale 
domnişoarelor, către sfârşitul mesei. De altfel, era 


responsabil cu supravegherea sălilor de mese. Intra cu 
ochii surâzători, făcând turul meselor; câteodată, chiar 
vorbea cu ele, voia să ştie dacă au mâncat cu poftă. Insă, 
având în vedere că le neliniştea şi le plictisea, toate se 
grăbeau să plece de lângă el. Deşi clopoţelul încă nu 
sunase, Clara se ridică prima; celelalte o urmară. Nu 
rămăseseră decât Denise şi Pauline. Aceasta din urmă, după 
ce-şi băuse cafeaua, îşi termină şi bomboanele de ciocolată. 

— Ştii ce, spuse ea ridicându-se de la masă, am să trimit 
un băiat să-mi cumpere nişte portocale. Vii şi tu? 

— Imediat, răspunse Denise, în timp ce ronţăia o coajă de 
pâine, hotărâtă să rămână ultima pentru a discuta cu 
Robineau înainte să urce la raion. 

Însă când rămase singură cu Jouve, simţi o nelinişte; 
confuză, se ridică, în cele din urmă de la masă. Văzând-o că 
se îndreaptă spre uşă, acesta o opri din drum: 

— Domnişoară Baudu. 

Stătea în picioare în faţa ei şi-i zâmbea cu un aer 
părintesc. Mustăţile lui mari şi cenuşii, părul tuns perie, îi 
dădeau o înfăţişare de onestitate militară. Îşi împinse 
pieptul în faţă, pentru a-şi etala panglica roşie. 

— Ce s-a întâmplat, domnule Jouve? Întrebă ea mai 
liniştită. 

— V-am zărit astăzi dimineaţă discutând acolo, sus, în 
spatele covoarelor. Ştiţi că este împotriva regulamentului şi 
dacă scriu asta în raport. Ţine la tine prietena ta, Pauline? 

Îşi mişcă mustăţile şi parcă o flacără îi incendie nasul 
enorm, cârn şi ridat. 

— Ei, ia spune, ce aveţi voi două de împărţit? 

Denise, fără să înţeleagă, fu din nou cuprinsă de nelinişte. 
El se apropie şi mai mult, astfel că răsuflarea lui îi atingea 
faţa. 

— Este adevărat că am stat puţin de vorbă, domnule 
Jouve, se bâlbâi ea, dar nu e nimic rău în asta. Aţi fost foarte 
bun cu mine şi vă mulţumesc din suflet. 


— N-ar trebui să fiu bun, spuse el. Nu cunosc decât 
adevărul şi dreptatea. Doar că atunci când eşti atât de 
dulce. 

Se apropie şi mai mult. Atunci, Denise începu să se teamă. 
Cuvintele Paulinei îi reveneau în minte, îşi amintea poveştile 
pe care le auzise despre vânzătoarele hărţuite de bătrânul 
Jouve, silite să-i cumpere bunăvoința. De altfel, în magazin, 
se mulțumea cu mici familiarităţi oarecum exagerate, le 
mângâia uşor pe obraji pe domnişoarele îngăduitoare, le 
lua mâinile şi le reţinea, ca şi cum le-ar fi uitat într-ale sale. 
Părea, totuşi, o atitudine părintească; însă în afara 
magazinului se dezlănţuia, silindu-le să meargă la el acasă, 
pe strada des Moineaux, şi să servească tartinele lui cu unt. 

— Lăsaţi-mă, murmură Denise. 

— Ei haide, spuse el, n-ai să faci acum pe sălbatica cu un 
prieten care are mereu grijă de tine. Fii amabilă, vino 
diseară la mine să guşti o feliuţă de pâine cu unt şi o ceaşcă 
de ceai. E din suflet. 

Denise începu să se zbată: 

— Nu! Nu! 

Sala de mese era goală, nici chelnerul nu se mai întorsese. 
Jouve, atent la zgomotul de paşi, aruncă o privire scurtă în 
jurul lui; foarte excitat, ieşindu-şi din fire şi lăsând la o 
parte familiarităţile părinteşti, încercă să o sărute pe gât. 

— Răutate mică! Prostuţă mai eşti! Cu un asemenea păr, 
nu poţi fi atât de prostuţă! Vino în seara asta! Ne vom 
distra! 

Însă ea îşi pierdu minţile, copleşită de revoltă şi de groază, 
la apropierea acestui chip aprins a cărui răsuflare o simţea. 
Deodată, îl împinse cu o mişcare atât de violentă, încât 
bătrânul Jouve îşi pierdu echilibrul şi fu gata să dărâme o 
masă. Din fericire, căzu pe un scaun, stropindu-şi cravata 
albă cu vin roşu. Rămase acolo, fără a încerca să se şteargă, 
sufocat de mânie în faţa unei asemenea brutalităţi. Cum! El 
care nu aştepta nimic, care nu recursese la forţă, ci doar 
cedase în faţa bunătăţii sale! 


— A, domnişoară, o să-ţi pară rău! Îţi dau cuvântul meu de 
onoare! 

Denise reuşi să fugă. Chiar atunci clopotul sună. 
Tulburată, uită de Robineau şi urcă direct în raion. Mai 
târziu, nu mai îndrăzni să coboare. Soarele după-amiezii 
încălzea faţada dinspre Piaţa Gaillon, iar la mezanin era o 
căldură sufocantă, în ciuda storurilor trase. Sosiră câteva 
cliente, dar nu cumpărară nimic. Întregul raion căsca sub 
privirile somnolente ale doamnei Aurelie. 

În cele din urmă, la ora trei, văzând că şefa aţipise, Denise 
se strecură uşor şi-şi continuă cursa prin magazin cu un aer 
aferat. Pentru a deruta curioşii care o puteau urmări, nu se 
duse direct la mătăsuri; mai întâi, se prefăcu ocupată la 
dantele, unde i se adresă lui Deloche, cerându-i o 
informaţie; apoi, merse la parter, la raionul de ţesături de 
Rouen, după care intră la cravate, când deodată tresări 
mirată. Jean era în faţa ei. 

— Cum! Tu aici? Murmură ea palidă. 

Îşi păstrase halatul de lucru, avea capul descoperit, părul 
blond ciufulit, cu buclele dezordonate. 

— Ce cauţi aici? Continuă ea. 

— La naiba! Te aşteptam, răspunse el. Nu mă laşi niciodată 
să intru. Aşa că mi-am luat inima în dinţi şi am intrat singur. 
N-am spus nimic la nimeni. Stai liniştită! Poţi să te prefaci 
că nu mă cunoşti dacă vrei. 

Câţiva vânzători o priveau deja miraţi. Jean începu să 
şuşotească. 

— Ştii, ea a vrut să mă însoţească. Da, e în piaţă, în faţa 
fântânii. Dă-mi repede cei cincisprezece franci, că dacă nu, 
ne-am ars! 

Denise fu cuprinsă de emoție. În jurul lor, rânjeau cu toţii 
ascultând povestea. În spatele raionului era o scară ce 
ducea la subsol. Denise îşi împinse fratele acolo şi-l sili să 
coboare. Ajunşi jos, el i continuă să povestească drama, 
stingherit, căutând argumente, temându-se că nu avea să 
fie crezut. 


— Banii nu sunt pentru ea. E prea distinsă pentru aşa 
ceva. Şi soţul ei, ei bine, nu se uită la cincisprezece franci. 
Nici pentru un milion nu i-ar ierta soţiei o asemenea 
aventură. E fabricant de clei, ţi-am mai spus! Oameni foarte 
bogaţi. Nu, banii sunt pentru un nenorocit care ne-a văzut. 
Înţelegi că dacă nu-i dau cincisprezece franci până diseară. 

— Taci din gură, murmură Denise. Imediat. Mergi mai 
repede! 

Ajunseră la serviciul de livrări. Pivniţa imensă părea că 
doarme în acest sezon mort, în lumina palidă ce pătrundea 
prin ochiul de fereastră. Era răcoare, o linişte adâncă se 
strecura din pereţi. Totuşi, un băiat punea într-unui din 
compartimente cele câteva pachete destinate cartierului 
Madeleine; pe masa mare de triaj, Campion, şeful acestui 
serviciu, stătea cu ochii deschişi, bălăngănindu-şi picioarele. 

Jean începu din nou: 

— Soţul are un cuţit mare. 

— Mergi mai departe! Repetă Denise, împingându-l. 

O luară pe unul dintre culoarele strâmte, unde lămpile de 
gaz ardeau continuu. 

În dreapta şi în stânga, în fundul pivniţelor întunecate, 
mărfurile din rezerve îşi înghesuiau umbrele în spatele 
palisadelor. În cele din urmă, Denise se opri lângă una 
dintre gratiile de lemn. Cu siguranţă, aici nu-i va găsi 
nimeni, dar era interzis şi-i era teamă. 

— Dacă nenorocitul ăla vorbeşte, continuă Jean, soţul, care 
are un cuţit mare. 

— De unde vrei să fac rost de cincisprezece franci? Strigă 
Denise disperată. Nu poţi fi mai atent? Mereu ţi se întâmplă 
câte ceva! 

Jean se bătu cu pumnii în piept. Printre atâtea poveşti de 
dragoste, nici el nu mai ştia care era adevărul. Pur şi 
simplu, îşi dramatiza nevoia de bani, dar, în fond, exista 
mereu o necesitate imediată. 

— Îţi jur pe ce am mai sfânt că de data asta e adevărul. Eu 
o respingeam, dar ea tot mă săruta. 


Îl făcu din nou semn să tacă, supărată, tulburată, ajunsă la 
capătul puterilor. 

— Nici nu vrea să ştiu. N-ai decât să ţii pentru tine! Eşti 
foarte crud, înţelegi? Mă chinuieşti în fiecare săptămână şi 
eu mă zbat să-ţi tot dau bani. Lucrez zi şi noapte. Da, 
noaptea. Fără să mai pun la socoteală că iei pâinea de la 
gura frăţiorului tău. 

Jean rămase cu gura deschisă. Era palid. Cum adică, era 
crud! Nu înţelegea, încă din copilărie îşi tratase sora ca pe 
o prietenă, i se părea natural să-şi deschidă sufletul în faţa 
ei. Însă ceea ce-l deranja foarte mult, era faptul că lucra şi 
nopţile. Ideea că o tortura pe ea şi că îi lua pâinea de la 
gură lui Pepe îl emoţiona atât de mult încât începu să 
plângă. 

— Ai dreptate, sunt un derbedeu, strigă el. Dar nu sunt 
rău, dimpotrivă. De asta îţi şi povestesc. Ea are douăzeci de 
ani. Nici nu-i vine să creadă că eu am abia şaptesprezece. 
Dumnezeule! Sunt foarte furios pe mine! Mi-aş cârpi nişte 
palme! 

Îi luă mâinile, le sărută şi le scaldă în lacrimi. 

— Dă-mi cei cincisprezece franci, va fi ultima oară, ţi-o jur. 
Sau mai bine, nu! Nu-mi da nimic! Prefer să mor. Dacă soţul 
mă ucide, scapi de mine! 

Văzând-o însă că plânge, îl cuprinse remuşcarea: 

— Spun şi eu aşa, dar nu sunt sigur. Poate că nu va omori 
pe nimeni. Vom rezolva noi cumva, îţi promit. Hai să 
mergem, surioară! 

Însă un zgomot de paşi la capătul coridorului îi nelinişti. 
Denise îşi împinse fratele într-un colţ mai întunecat. Timp 
de un minut, nu auziră decât şuieratul unei lămpi de gaz ce 
ardea lângă ei. Apoi, paşii se apropiară; întinzând capul, ea 
îl recunoscu pe inspectorul Jouve, care tocmai intra pe 
coridor cu aerul său ţeapăn. Trecea din întâmplare pe 
acolo? Îl avertizase cineva despre ea şi Jean? Teama o 
copleşi, astfel că-şi împinse fratele afară din locul întunecos 
unde îl pitise, bolborosind: 


— Pleacă! Pleacă! 

Amândoi fugeau de mâncau pământul, auzind în spatele 
lor răsuflarea grea a bătrânului Jouve, care începuse să 
alerge după ei. Traversară din nou serviciul de livrări şi 
ajunseră la baza scării ce dădea în strada Michodiere. 

— Pleacă! Repetă Denise. Pleacă! Dacă pot, am să-ţi trimit 
cei cincisprezece franci! 

Ameţit, Jean se salvă. Fără suflare, inspectorul Jouve îi 
ajunse din urmă şi zări doar un colţ al bluzei albe şi buclele 
blonde ale tânărului, ce fugea pe trotuar. Rămase o clipă pe 
loc să-şi revină şi să-şi aranjeze ţinuta. Avea o cravată albă 
nouă, luată de la raionul de lenjerie, al cărei nod foarte 
mare lucea ca zăpada. 

— Ei bine, domnişoară, frumos din partea dumneavoastră! 
Spuse el cu buzele tremurânde. Da, foarte frumos! Dacă vă 
aşteptaţi să tolerez astfel de lucruri, aici, în subsolul 
magazinului, vă înşelaţi! 

O urmări cu aceste vorbe, în timp ce ea urca la raion, 
sugrumată de emoție, fără a găsi nici o vorbă de apărare. 
Acum îi prea rău că fugise. De ce nu-i explicase situaţia? De 
ce nu i-l prezentase pe Jean? Îşi vor imagina, din nou, tot 
felul de răutăţi; şi dacă s-ar jura, tot n-o vor crede. Încă o 
dată, uită de Robineau şi intră în raionul ei. 

Fără a pierde vreo clipă, Jouve se duse ţintă la direcţiune, 
pentru a da raportul. 

Însă băiatul de serviciu îi spuse că directorul era cu 
domnul Bourdoncle şi cu domnul Robineau: toţi trei 
vorbeau deja de un sfert de oră. De altfel, uşa era 
întredeschisă; se auzea glasul lui Mouret care-l întreba pe 
vânzător cum îşi petrecuse concediul; nici nu se punea 
problema de o concediere, ci era o conversaţie despre 
măsurile ce trebuiau luate în cadrul raionului. 

— Ce doriţi, domnule Jouve? Strigă Mouret. Ce doriţi, 
intraţi, vă rog. 

Însă inspectorul se opri din instinct. Bourdoncle tocmai 
ieşea, astfel că Jouve se gândi să-i povestească totul 


acestuia. Străbătură galeria cu şaluri, mergând alături, 
unul aplecat şi vorbind foarte încet, celălalt ascultând, fără 
ca vreo trăsătură de pe chipul său sever să-i trădeze 
gândurile. 

— Foarte bine, spuse acesta din urmă. 

Ajunseră la confecţii şi Bourdoncle intră. Doamna Aurelie 
tocmai o certa pe Denise. De unde venea? De data asta nu 
putea spune că a fost la atelier. Aceste dispariţii 
permanente nu se mai puteau tolera. 

— Doamnă Aurelie! Strigă Bourdoncle. 

Se hotărâse pe loc, fără a-l mai consulta pe Mouret, de 
teama slăbiciunii acestuia. Şefa se apropie şi începură din 
nou să vorbească şoptit. Întregul raion aştepta, presimţind 
o catastrofă. În cele din urmă, doamna Aurelie se întoarse 
cu un aer solemn. 

— Domnişoară Baudu! 

Masca ei gravă de împărat avea imobilitatea implacabilă a 
puterii depline. 

— 'Treceţi pe la casă! 

Fraza înfiorătoare tună parcă în raionul lipsit de cliente. 
Denise rămase împietrită, albă la faţă, fără suflare. După 
care încercă să spună câteva cuvinte întretăiate. 

— Eu! Eu! De ce? Ce-am făcut? 

Bourdoncle îi răspunse pe un ton sever că ştia prea bine şi 
că nu era cazul să ceară explicaţii; îi vorbi despre cravate şi 
că ar fi foarte drăguţ ca toate domnişoarele să-şi dea 
întâlnire cu bărbaţii în subsol. 

— Dar e fratele meu! Strigă ea cu furia dureroasă a unei 
tinere violentate. 

Marguerite şi Clara începură să râdă, în timp ce doamna 
Frederic, de obicei foarte discretă, clătină din cap 
neîncrezătoare. Mereu era fratele ei! La urma urmei, era o 
prostie! Denise îi privi atunci pe toţi: Bourdoncle, care o 
dispreţuise din primele ceasuri; Jouve, care rămăsese acolo 
pentru a-şi savura victoria; şi apoi, domnişoarele cu care nu 
reuşise să lege o prietenie nici după nouă luni de curaj 


surâzător, domnişoarele care erau acum fericite pentru că 
ea era dată afară. La ce bun să se mai zbată? La ce bun să 
ceară dreptate dacă nimeni n-o iubea? Plecă fără să mai 
spună vreun cuvânt, fără să se uite înapoi la raionul în care 
se luptase atât de mult. 

De îndată ce fu singură în faţa balustradei holului, o 
suferinţă şi mai vie îi strânse sufletul. Nimeni nu o iubea şi 
gândul la Mouret îi veni brusc în minte, înlăturându-i 
resemnarea. Nu, nu putea să accepte o asemenea 
concediere. Poate că şi el va crede această poveste urâtă, 
această întâlnire a ei cu un bărbat, în adâncul subsolului. La 
această idee o cuprinse o ruşine, o teamă pe care n-o mai 
simţise înainte. Voia să meargă să-l caute, să-i explice cum 
stăteau lucrurile, doar pentru a-l informa; s-ar fi simţit mai 
bine dacă el ar fi ştiut adevărul. Şi vechea ei teamă, frisonul 
care o îngheţa când se afla în faţa lui, se transformară într-o 
nevoie acută de a-l vedea şi de a-i jura că nu fusese 
niciodată a altuia. 

Era aproape ora cinci, magazinul se mai însufleţise puţin 
în aerul răcoros al serii. Denise se îndreptă repede spre 
direcţiune. Însă când ajunse în faţa biroului, un sentiment 
de tristeţe disperată o copleşi. Nu mai putea vorbi, toată 
greutatea existenţei ei îi căzuse pe umeri. Mouret n-o va 
crede, va râde şi el ca toţi ceilalţi; teama o făcu să se 
întoarcă. Totul se terminase, îi va fi mai bine singură, 
dispărută, moartă. Atunci, fără să-i prevină pe Deloche şi pe 
Pauline, trecu repede pe la casierie. 

— Domnişoară, spuse funcţionarul, aveţi douăzeci şi două 
de zile lucrate, ceea ce înseamnă optsprezece franci şi 
şaptezeci de centime, la care trebuie să adăugăm cei şapte 
franci de comisioane. Aşa aţi calculat şi dumneavoastră? 

— Da, domnule. Mulţumesc. 

Denise luă banii. La plecare dădu de Robineau, care aflase 
despre concedierea ei şi-i promise că o va găsi pe 
vânzătoarea de cravate. Încercă să o îmbărbăteze în 
şoaptă: „Ce viaţă! Să fii mereu la cheremul unor capricii! Să 


fii aruncat afară dintr-o clipă în alta, fără să poţi cere măcar 
salariul pe o lună întreagă!” Denise urcă să-i spună 
doamnei Cabin că-şi va lua cufărul chiar în acea seară. Era 
ora cinci când se trezi în Piaţa Gaillon, ameţită, în mijlocul 
trăsurilor şi al mulţimii. 

Tot în acea seară, când Robineau ajunse acasă, primi o 
scrisoare de la direcţiune prin care fu avertizat, în câteva 
rânduri, că din motive de ordin interior, se vedeau forţaţi să 
renunţe la serviciile lui. Lucra de mai bine de şapte ani în 
magazin; chiar în acea după-amiază discutase cu cei doi 
domni din conducere. Era o lovitură cruntă. Hutin şi Favier 
îşi sărbătoreau victoria la raionul de mătăsuri, asemenea 
domnişoarelor Marguerite şi Clara la confecţii. Ce bine că s- 
a mai eliberat! Mătura face locuri libere! Doar Deloche şi 
Pauline schimbară câteva cuvinte de tristeţe, căci le părea 
rău pentru Denise, care era atât de blândă şi de cinstită. 

— A, spuse tânărul, dacă va reuşi oriunde altundeva, aş 
vrea să se întoarcă aici şi să le pună piciorul în gât 
nenorociţilor ăstora! 

În toată această afacere, Bourdoncle fu acela care suportă 
şocul violent al lui Mouret. Când acesta din urmă află de 
concedierea Denisei, deveni extrem de furios. De obicei, nu 
se preocupa de problema personalului; dar de această dată 
dădu impresia că vede în gestul acesta o încălcare a 
drepturilor lui, o tentativă de a se sustrage în faţa 
autorităţii sale. Oare nu el era patronul? Cum putea 
altcineva să dea ordine în locul lui? Totul trebuie să treacă, 
mai întâi, prin mâna lui, absolut totul; îl va distruge pe acela 
care va îndrăzni să-i stea în cale! După ce făcu o anchetă 
personală, într-o stare de tulburare nervoasă pe care nu fu 
capabil să o ascundă, se întrista şi mai mult. Biata fata nu 
minţise: chiar era fratele ei, Campion îl şi recunoscuse. 
Atunci, de ce a fost dată afară? Se puse problema să o ia 
înapoi. 

Totuşi Bourdoncle, bazându-se pe rezistenţa sa pasivă, îşi 
îndoi spinarea în calea furtunii. Îl cercetă pe Mouret şi, în 


cele din urmă, într-o zi, când îl văzu mai calm, îndrăzni să-i 
spună cu o voce blândă: 

— E mai bine pentru toată lumea că a plecat. 

Mouret se simţi stingherit şi roşi. 

— Pe legea mea, răspunse el, râzând. Poate ai dreptate. Să 
coborâm să vedem cum merg vânzările. Parcă începe să se 
simtă ceva! Uite, ieri, am avut încasări de aproape o sută de 
mii de franci. 

Capitolul 7 

O clipă, Denise rămase buimacă pe trotuar, sub soarele 
încă fierbinte al orei cinci. Luna iulie încingea străzile 
Parisului, învăluit în lumina albicioasă a verii, cu 
reverberaţii orbitoare. Catastrofa se petrecuse atât de 
brusc, fusese aruncată în stradă atât de brutal încât, 
uitându-se în buzunarul ei la cei douăzeci şi cinci de franci 
şi şaptezeci, se întrebă unde să meargă şi ce să facă. 

Un întreg şir de trăsuri o împiedica să părăsească 
trotuarul din faţa Paradisului femeilor. Când, în sfârşit, reuşi 
să se strecoare printre ele, traversă Piaţa Gaillon, ca şi cum 
ar fi vrut să ajungă în strada Louis-le-Grand; apoi se 
răzgândi şi se îndreptă spre strada Saint-Roch. Totuşi, nu-şi 
făcuse nici un plan, astfel că se opri la colţul străzii Neuve- 
des-Petits-Champs, pe care, după ce se uitase în jurul ei, se 
şi hotări să o urmeze. Intră în pasajul Choiseul unde dădu 
de strada Monsigny şi, fără să-şi dea seama cum, ajunse din 
nou pe strada Neuve-Saint-Augustin. Capul îi vâjâia şi, la 
vederea unui comisionar, îşi reaminti de cufărul ei. Oricum 
nu avea la cine să-l ducă şi la ce bun atâta chin când înainte 
cu o oră mai avusese încă unde să doarmă? 

Se uită la casele din jur şi începu să le cerceteze 
ferestrele. Zări, ca în ceaţă, un şir de afişe. Se simţea 
copleşită de o nelinişte ce-i chinuia întreaga fiinţă. Era oare 
posibil? Să rămâi singur, dintr-o clipă în alta, pierdut în 
marele oraş, fără sprijin şi fără resurse? Trebuia să 
mănânce şi să doarmă undeva. Străzile se succedau, una 
după alta, strada des Muline, strada Saint-Anne. Se 


învârtea prin cartier, întorcându-se mereu la singura 
răscruce de drumuri pe care o cunoştea. Deodată constată 
uimită că se afla din nou în faţa Paradisului femeilor; pentru 
a scăpa de această obsesie, se avântă în strada Michodiere. 

Din fericire, Baudu nu era în pragul prăvăliei sale; 
Bătrânul Elbeuf părea mort, în spatele vitrinelor 
întunecate. N-ar fi îndrăznit niciodată să se prezinte la uşa 
unchiului ei, care, în ultima vreme, se prefăcea că n-o mai 
recunoaşte. Oricum, n-ar fi vrut să fie o povară pentru el, 
după această nenorocire pe care el i-o prezisese la început. 
Însă de cealaltă parte a străzii, văzu un afiş îngălbenit pe 
care scria: Cameră mobilată de închiriat. Era primul anunţ 
de acest gen care nu-i provocă teamă, atât de sărăcăcioasă 
părea casa. Apoi o recunoscu, cu cele două etaje joase, cu 
faţada ruginie, strivită între Paradisul femeilor şi hotelul 
Duvillard. În pragul buticului cu umbrele, bătrânul Bourras, 
tuns şi ras ca un profet, cu ochelarii pe nas, studia fildeşul 
unui mâner de baston. În calitate de unic chiriaş al întregii 
case, el subînchiria cele două etaje mobilate, pentru a-şi 
micşora chiria. 

— Aveţi o cameră liberă, domnule? Întrebă Denise, 
ascultându-şi instinctul. 

Bătrânul o privi printre sprâncenele stufoase şi rămase 
uimit când o văzu. Le cunoştea el pe toate aceste 
domnişoare. După ce-i studie rochia curată şi înfăţişarea 
cinstită, îi răspunse: 

— Nu-i de tine. 

— Cât costă totuşi? Întrebă Denise. 

— Cincisprezece franci pe lună. 

Insistă să o lase măcar să vadă camera. În prăvălia 
îngustă, el continuă să o cerceteze cu un aer mirat. Atunci, 
Denise îi spuse că fusese concediată şi că nu doreşte să-şi 
deranjeze unchiul. Bătrânul merse să caute cheia în camera 
din spatele prăvăliei, o încăpere întunecată unde dormea şi- 
şi făcea de mâncare. Printr-o ferestruică prăfuită, se putea 


zări lumina verzuie a unei curţi interioare, lată de cel mult 
doi metri. 

— Merg eu înainte, ca să nu vă împiedicaţi, spuse Bourras 
când intrară pe aleea umedă ce se afla de-a lungul 
prăvăliei. 

Se propti de o treaptă, după care urcă încet, atrăgându-i 
mereu atenţia. 

— Aveţi grijă! Rampa e prinsă doar de perete, iar la colţ e 
o gaură în care locatarii îşi mai lasă uneori lăzile de gunoi. 
În întunericul profund, Denise nu reuşea să vadă nimic, dar 
simţea răcoarea tencuielii vechi şi umede. Totuşi, la primul 
etaj, un ochi de fereastră ce dădea spre curte lăsa să 
pătrundă o rază slabă de lumină, astfel că reuşi să 
desluşească scara strâmbă, pereţii negri şi murdari, uşile 
crăpate şi cojite. 

— Dacă măcar una dinte camerele astea ar fi libere! 
Continuă Bourras. V-ar fi fost mai bine aici! Dar sunt mereu 
ocupate de doamne. 

La al doilea etaj, ziua pătrundea mai bine, învăluind într-o 
lumină pală mizeria crâncenă a întregii case. Prima cameră 
era ocupată de un brutar; doar cea din capătul coridorului 
era liberă. După ce o deschise, Bourras rămase pe culoar 
pentru ca Denise să o poată vizita în linişte. Patul, aflat în 
colţul uşii, lăsa loc de trecere pentru o singură persoană. În 
odaie, mai erau o comodă mică din nuc, o masă înnegrită de 
brad şi două scaune. Chiriaşii care-şi pregăteau de mâncare 
trebuia să îngenuncheze în faţa unui cămin, unde se afla un 
cuptor de pământ. 

— Ei, asta e acum! Spuse bătrânul. Nu e cine ştie ce, dar 
fereastra e veselă, se poate vedea lumea pe stradă. 

Şi cum Denise privea cu mirare colţul plafonului aflat 
deasupra patului, unde o doamnă îşi scrisese numele - 
Ernestine - cu flacăra unei lumânări, bătrânul spuse cu un 
ton bonom: 

— Dacă m-aş apuca de reparat, n-aş mai reuşi să o scot la 
capăt. În sfârşit, asta e tot ce am! 


— E foarte bine, spuse tânăra. 

Plăti chiria în avans pe o lună, ceru lenjerie, două 
cearşafuri şi două prosoape, şi-şi aranja imediat patul, 
răsuflând uşurată că are unde dormi noaptea. O oră mai 
târziu, trimise un comisionar să-i ridice cufărul şi era gata 
instalată în noua ei casă. 

Urmară două luni de lipsuri îngrozitoare. Nemaiputând să 
plătească pensiunea lui Pepe, fu silită să-l ia de acolo şi să-l 
culce la ea pe un fotoliu vechi, împrumutat de la Bourras. 
Avea nevoie de cel puţin treizeci de centime în fiecare zi, 
inclusiv chiria, mulţumindu-se să trăiască ea însăşi doar cu 
pâine goală, pentru a-i putea da puţină carne celui mic. 
Primele cincisprezece zile trecură cumva: îşi începuse noua 
viaţă cu zece franci, apoi avu norocul să dea de vânzătoarea 
de cravate care-i plăti cei optsprezece franci şi treizeci. 
Apoi, sărăcia o aduse la capătul puterilor. Încercă să se 
prezinte la diverse magazine, în Piaţa Clichy, la Bon 
Marche, la Louvre, dar sezonul mort blocase peste tot 
afacerile şi cu toţii o amânaseră pentru la toamnă. Mai mult 
de cinci mii de vânzători, concediaţi ca şi ea, băteau străzile 
în căutare de lucru. Se gândi, atunci, să-şi găsească câteva 
munci mărunte; dar necunoscând Parisul, nu ştia la ce uşi 
să bată, astfel că fu silită să accepte munci ingrate, pentru 
care nici nu era plătită tot timpul. În unele seri, îi pregătea 
doar lui Pepe o supă, spunându-i că ea a mâncat deja în 
oraş; se culca, plină de griji, cu capul vâjâind, cuprinsă de 
febra ce-i ardea mâinile. Când Jean pica pe neaşteptate în 
mijlocul acestei sărăcii, se făcea singur ticălos cu atâta 
disperare, încât Denise era silită să-l mintă; câteodată mai 
găsea mijlocul de a-i strecura câte patruzeci de centime 
doar pentru a-i arăta că putea pune deoparte. Niciodată nu 
plângea de faţă cu copiii. Duminicile în care îşi permitea să 
le ofere o friptură, odaia strâmtă răsuna de bucuria fraţilor 
ei nepăsători. După ce Jean se întorcea la patronul său, iar 
Pepe adormea, Denise petrecea o noapte albă chinuită de 
grija zilei de mâine. 


Şi alte temeri o ţineau trează. Cele două doamne de la 
primul etaj primeau vizite foarte târziu; uneori, câte un 
bărbat greşea şi bătea la uşa ei. Bourras îi spuse liniştit să 
nu răspundă, astfel că-şi afunda capul în pernă pentru a nu 
le auzi înjurăturile. Şi apoi, mai era vecinul ei, brutarul, 
care se amuza mereu pe seama ei. Acesta nu se întorcea 
acasă decât dimineaţa şi o pândea când mergea să-şi ia 
apă; făcuse chiar găuri în zid pentru a o vedea cum se 
spală, ceea ce o sili să-şi întindă hainele de-a lungul 
peretelui. Cel mai mult suferea din cauza neplăcerilor 
străzii, de continua obsesie a trecătorilor. Nu putea să 
coboare să cumpere o lumânare pe străzile pline de noroi 
ce găzduiau dezmăţul vechilor cartiere pariziene, fără să 
audă în spatele ei o răsuflare fierbinte şi nişte cuvinte 
deşănţate; bărbaţii o urmăreau până la capătul aleii 
întunecate, încurajați de aspectul sordid al casei. De ce nu 
avea un amant? Era un fapt ce mira pe toată lumea şi care 
părea ridicol tuturor. Tot va ceda într-o zi. Nici ea nu-şi 
putea explica cum mai rezista sub permanenta ameninţare 
a foamei şi în miezul dorințelor ce clocoteau în jurul ei. 

Într-o seară, când Denise nu avea nici pâine pentru supa 
lui Pepe, un domn plin de decoraţii începu să o urmărească, 
în faţa aleii, acesta deveni brutal şi, într-o revoltă plină de 
dezgust, Denise reuşi să-i trântească uşa în faţă. Când 
ajunse sus, se aşeză cu mâinile tremurânde. Micuţul 
dormea. Ce-i va spune dacă se va trezi şi-i va cere de 
mâncare? N-ar fi trebuit, totuşi, decât să consimtă. Sărăcia 
ei ar fi luat sfârşit, ar fi avut bani, rochii şi o cameră 
frumoasă. Era foarte uşor, se spunea că toate femeile ajung 
acolo, din moment ce o femeie singură nu putea trăi, la 
Paris, din munca ei. Însă sufletul ei protesta, fără să se 
indigneze împotriva celorlalte, fiindu-i doar silă de tot ce 
era josnic şi nechibzuit. Avea despre viaţă o idee logică, 
înţeleaptă şi curajoasă. 

De nenumărate ori, Denise îşi amintea de o veche romanţă 
despre logodnica unui marinar pe care dragostea o 


eliberase din braţele aşteptării. Când era la Vallognes, 
fredona acest refren romantic, privind strada pustie. Oare 
avea şi ea în suflet un sentiment ce-i dădea putere? Uneori, 
se mai gândea la Hutin cu strângere de inimă. În fiecare zi, 
îl vedea trecând pe sub fereastra ei. Acum că era adjunct şi 
umbla singur, înconjurat de respectul vânzătorilor simpli, 
nu ridica niciodată capul, iar Denise crezu că suferă din 
cauza orgoliului acestui tânăr, pe care-l privea fără teama 
că va fi văzută. Dar când îl zărea pe Mouret, care trecea şi 
el, în fiecare seară, pe sub fereastra ei, o cuprindea un 
tremur, se ascundea repede, cu inima gata să-i sară din 
piept. Nu voia să afle unde locuieşte; şi apoi, îi era ruşine de 
casa în care stătea, se gândea că cine ştie ce ar putea crede 
despre ea, deşi nu aveau să se mai întâlnească niciodată. 
De altfel, Denise trăia în preajma Paradisului. Un singur 
perete o despărţea de încăperea fostului ei raion. Din zori şi 
până-n seară, îşi trăia zilele de lucru, auzea mulţimea 
sosind şi hărmălaia puternică a vânzărilor. Cele mai mici 
zgomote zguduiau casa amarară, lipită de una din laturile 
imensului magazin. Denise nu reuşise să evite unele 
întâlniri. În două rânduri, dădu de Pauline, care se oferi să o 
ajute când a văzu atât de tristă; fusese nevoită să mintă 
pentru a evita să o primească la ea sau să meargă, într-o 
duminică, în vizită la Bauge. Cu greu se apăra de afecțiunea 
disperată a lui Deloche, care o pândea, cunoscându-i toate 
grijile şi aşteptând-o pe sub porţi, într-o seară voise să-i 
împrumute treizeci de franci din economiile unui frate, 
spunea el roşind. Aceste întâlniri îi aduceau mereu aminte 
de magazin, o făceau să regrete ce se întâmplase, 
ocupându-i gândurile ca şi cum n-ar fi plecat niciodată. 
Nimeni nu venea în vizită la Denise. Într-o după-amiază, fu 
mirată când auzi o bătaie în uşă. Era Colomban. Îl primi în 
picioare, iar el, stingherit, bolborosi ceva la început, după 
care o întrebă ce mai face şi îi vorbi despre Bătrânul Elbeuf. 
Poate că fusese trimis de unchiul Baudu, care-şi regreta 
asprimea. Acesta continua să nu-i dea bună ziua nepoatei 


sale, deşi cunoştea foarte bine mizeria în care trăia 
împreună cu fratele ei mai mic. Însă când Denise începu să-i 
pună mai multe întrebări vânzătorului, acesta păru şi mai 
încurcat. Nu, nu fusese trimis de patron. Sfârşi prin a aduce 
în discuţie numele Clarei, despre care voia neapărat să-i 
vorbească. Încetul cu încetul, Colomban prinse curaj şi 
începuse să ceară sfaturi, în ideea că Denise ar putea să-l 
ajute pe lângă fosta ei colegă. În zadar îi reproşa că o face 
pe Genevieve să sufere din pricina unei fete fără suflet. Veni 
şi în altă zi la ea, începând chiar să-şi facă un obicei. Era 
suficient pentru dragostea lui timidă. Fără să vrea, 
reîncepea mereu aceeaşi conversaţie, tremurând de 
bucuria de a sta alături de o femeie ce fusese atât de 
aproape de Clara. Astfel, Denise se afunda şi mai mult în 
viaţa de la Paradisul femeilor. 

În ultimele zile ale lui septembrie, Denise cunoscu 
adevărata faţă a mizeriei. Pepe căzuse la pat, doborât de un 
guturai foarte îngrijorător. Ar fi trebuit să-l hrănească cu 
supă, dar ea nu avea nici măcar pâine. Într-o seară, 
zdrobită de durere, începu să plângă în hohote, pradă uneia 
din acele prăbuşiri înfiorătoare ce le îndeamnă pe tinere să 
se arunce în Sena. Bătrânul Bourras bătu încet la uşă. 
Venise să-i aducă o pâine şi o carafă plină cu supă. 

— Uitaţi! Pentru micuţ! Spuse el cu un ton repezit. Nu mai 
plângeţi atât de tare, îmi deranjaţi chiriaşii. 

Ea îi mulţumi cuprinsă de un nou hohot de plâns, iar 
bătrânul îi spuse: 

— Nu vă mai văicăriţi atâta! Veniţi mâine dimineaţă să 
stăm de vorbă. Am să vă dau ceva de lucru. 

După lovitura pe care i-o dăduse Paradisul femeilor prin 
înfiinţarea unui raion de umbrele, Bourras nu mai angajase 
pe nimeni. Făcea totul singur pentru a scădea cheltuielile. 
De altfel, clientela lui se micşorase atât de mult, încât 
uneori nu avea de lucru. A doua, când o instala pe Denise 
într-un colţ al prăvăliei sale, fu nevoit să inventeze ceva de 


făcut. Nu putea să lase lumea să moară de foame la el în 
casă. 

— Veţi câştiga patruzeci de centime pe zi, spuse el. Când 
veţi găsi ceva mai bun, veţi putea pleca. 

Se temea de el, astfel că-şi făcuse treaba atât de repede, 
încât lui îi fu ruşine să-i mai dea ceva de lucru. Trebuia să 
coasă bucăţi de mătase şi să repare nişte fâşii de dantelă. În 
primele zile, Denise nici nu îndrăzni să ridice privirea, 
stingherită de prezenţa acestui bătrân, cu coama de leu, cu 
nasul cârn şi cu ochii pătrunzători, ascunşi de sprâncenele 
stufoase. Avea o voce aspră şi gesturi ciudate, iar mamele 
din cartier îşi speriau plozii, ameninţându-i că îl vor chema, 
aşa cum sunt chemaţi jandarmii. Totuşi, copiii nu treceau 
niciodată prin faţa porţii sale fără să-i strige vreo răutate, 
pe care acesta nu părea s-o audă. Toată furia lui 
nebunească se răsfrângea asupra mizerabililor care-i 
batjocoreau meseria, vânzând ieftin o marfă de proastă 
calitate, articole de care nici câinii, spunea el, nu s-ar fi 
putut folosi. 

Denise tremura când acesta striga furios: 

— Arta a murit, înţelegeţi! Nu se mai face un mâner ca 
lumea! Se fac bastoane, dar nu mânere, s-a terminat! 
Găsiţi-mi un mâner de calitate şi vă dau douăzeci de franci! 

Asta era mândria lui de artist, nici un lucrător din Paris nu 
era capabil să creeze un mâner ca al lui, uşor şi solid. 
Sculpta mai ales măciuliile cu o imaginaţie fermecătoare, 
reînnoind mereu subiectele: flori, fructe, animale, chipuri, 
înfăţişate într-o manieră cât mai vie şi mai liberă. Avea 
nevoie doar de un briceag; îl vedeai zile întregi, cu ochelarii 
pe nas, scobind 

O bucată de lemn de abanos sau de cimişir44. 

— O adunătură de ignoranţi, spunea el, care se mulţumesc 
să lipească mătasea pe balene45! Cumpără mânere la 
grămadă, mânere gata fabricate. Şi vând cu grămada! Arta 
a murit, înţelegeţi? 


În cele din urmă, Denise se linişti. Bourras îl lăsă pe Pepe 
să coboare şi să se joace prin magazin, căci, în fapt, adora 
copiii. Când micuțul mergea în patru labe, nu te mai puteai 
mişca, Denise cosea în colţul ei, iar bătrânul cioplea în faţa 
vitrinei. Fiecare zi trezea aceleaşi conversații şi aceleaşi 
munci. În timp ce lucra, amintea mereu de lupta sa 
împotriva Paradisului femeilor. Locuia în casă din 1845 şi 
avea un contract de închiriere pe treizeci de ani, cu o chirie 
de o mie opt sute de franci; aduna o mie de franci de la 
locatarii celor patru camere mobilate pe care le tocmea, 
astfel că plătea doar opt sute de franci pentru prăvălie. Era 
puţin şi nu avea cheltuieli prea mari, aşadar putea să 
reziste mult şi bine. După cum spunea el, izbânda sa era 
sigură, la final îl va distruge pe monstrul care se ridicase 
lângă el. 

Deodată se oprea şi o întreba: 

— Au ei capete de câini ca ale mele? 

Clipea din ochi îndărătul ochelarilor, examinând mai 
îndeaproape capul dogului46 pe care tocmai îl sculpta, cu 
buza ridicată şi colţii în afară, ca într-un mârâit plin de 
viaţă. Pepe, extaziat în faţa imaginii câinelui, se ridica 
sprijinindu-şi mânuţele pe genunchii bătrânului. 

— Dacă reuşesc să-mi plătesc cheltuielile, restul nu mă 
mai interesează, continuă el, atingând uşor cu vârful 
briceagului limba câinelui. Nenorociţii mi-au distrus 
profiturile; dar dacă nu câştig, nici nu pierd, sau pierd prea 
puţin. Şi, vezi dumneata, mai bine mor decât să mă dau 
bătut. 

Îşi ridică briceagul şi o privi enervat, cu părul vâlvoi. 

— Totuşi, încercă Denise cu blândeţe, fără să se uite la el, 
dacă v-ar oferi o sumă rezonabilă, ar fi mai înţelept să 
acceptaţi. 

Auzind aşa ceva, încăpăţânarea lui de om sălbatic atinse 
punctul culminant. 

— Niciodată! Şi dacă mi-ar pune cuțitul la gât, aş zice nu! 
Să-i ia dracu'! Mai am încă zece ani de contract, aşa că vor 


putea lua casa doar peste zece ani, chiar de-ar fi să crap de 
foame între aceşti patru pereţi. Au venit deja de două ori să 
mă bată la cap. Mi-au oferit douăsprezece mii de franci 
pentru fondul meu propriu şi optsprezece mii de franci 
pentru contractul meu de închiriere, un total de treizeci de 
mii. Nici pentru cincizeci de mii n-aş pleca! Îi am la degetul 
mic şi vreau să-i văd la pământ în faţa mea! 

— Treizeci de mii de franci? Nu-i rău deloc! Continuă 
Denise. Aţi putea să mergeţi şi să vă stabiliţi în altă parte. 
Dar dacă ar cumpăra casa? 

Bourras, care tocmai terminase de cioplit limba câinelui 
său, căzu o clipă pe gânduri, cu un zâmbet de copil ce-i 
însenină vag obrazul nins de bătrân. După care, continuă: 

— Să cumpere casa? Nu se poate. Au vorbit să o cumpere 
anul trecut, ar fi plătit optzeci de mii de franci, dublu faţă 
de cât valorează ea astăzi. Însă proprietarul, fost negustor, 
un bandit ca şi ei, a vrut să-i păcălească! De altfel, se feresc 
de mine, pentru că ştiu că nu voi ceda niciodată! Nu, nu! 
Aici sunt, aici rămân! Nici măcar împăratul, cu toate 
tunurile sale, n-ar putea să mă urnească! 

Denise nu mai îndrăzni nici să răsufle. Continua să coasă, 
în timp ce bătrânul mai aruncă nişte fraze nedesluşite, 
printre crestăturile briceagului său; abia acum începea să- 
şi dea drumul şi vor vedea mai târziu lucruri extraordinare; 
avea idei noi, care vor distruge raionul lor de umbrele. Sub 
încăpăţânarea lui, clocotea revolta micului producător de 
artă împotriva invaziei banalelor articole de bazar. 

Pepe reuşi să se caţere pe genunchii bătrânului Bourras 
şi-şi întinse mânuţele nerăbdătoare spre capul de câine pe 
care acesta îl cioplea. 

— Dă-mi-l, domnule! 

— Imediat, micuţule, răspunse bătrânul cu voce duioasă. 
Nu are încă ochi, trebuie să-i facem nişte ochi mai întâi. 

Începând lucrul la ochi, i se adresă din nou Denisei. 

— Îi auziţi? Ce zgomot fac, aici, lângă noi! Asta mă 
deranjează cel mai mult, pe cuvântul meu de onoare! Să-i 


am mereu în ceafă, cu muzica lor de locomotivă! 

Până şi masa-i tremura, spunea el. Întreaga prăvălie era 
scuturată de trepidaţia mulţimii ce se înghesuia la Paradisul 
femeilor, pe când la el nu intra nimeni după-amieze întregi. 
Acesta era veşnicul lui subiect de discuţie. Iarăşi o zi bună! 
Se auzeau bătăi în perete, probabil că făcuseră cu mătasea 
vreo zece mii de franci! Sau, uneori, se amuza pe seama lor, 
peretele era mut şi îngheţat, o ploaie le speriase clientela. 
Cele mai mici zgomote şi cele mai slabe adieri îi ofereau 
subiecte de conversaţie fără sfârşit. 

— la te uită, a alunecat cineva. A, dacă şi-ar putea rupe cu 
toţii picioarele! Astea, draga mea, sunt nişte cucoane care 
se ceartă! Cu atât mai bine! Ei, auziţi cum cad pachetele în 
subsol? Ce dezgustător! 

Denise nu putea să pună în discuţie explicaţiile lui, căci 
imediat îşi aducea aminte de felul cum fusese concediată. 
După care era nevoită să-i povestească, pentru a suta oară, 
viaţa ei la raionul de confecţii, suferinţele debutului, camera 
amărâtă, mâncarea proastă, lupta continuă dintre 
vânzători; de dimineaţa până seara, nu vorbeau amândoi 
decât despre Paradisul femeilor, sorbindu-l în fiecare clipă a 
vieţii lor, chiar şi din aerul pe care-l respirau. 

— Dă-mi-l, domnule, repeta Pepe, cu mâinile încă întinse. 

Capul de dog era gata, iar Bourras îl cercetă cu o veselie 
arzătoare. 

— la seama, o să te muşte. Ia-l, joacă-te! Să nu-l rupi, dacă 
se poate! 

Apoi, cuprins de ideile sale fixe, ridică din nou pumnul 
ameninţător spre perete. 

— N-aveţi decât să împingeţi, casa tot nu va cădea în 
mâinile voastre. Nu o veţi avea chiar dacă veţi invada toată 
strada! 

Acum, Denise avea pâine în fiecare zi. Îi purta o mare 
recunoştinţă bătrânului neguţător, ştiind că are un suflet 
bun în spatele aparenţelor de violenţă, destul de stranii. 
Dorinţa ei cea mai mare era să-şi găsească un loc de 


muncă. Vedea că Bourras încerca să-i născocească tot felul 
de treburi de făcut, însă îşi dădea seama că el nu avea 
nevoie de o lucrătoare şi că o ajuta doar din milă. Trecuseră 
şase luni. Sosise şi sezonul mort de iarnă. Denise nu mai 
spera să găsească un loc de muncă înainte de luna martie, 
când, într-o seară, Deloche, care o aştepta în faţa porţii, îi 
dădu un sfat. De ce n-ar merge la Robineau? Poate avea 
nevoie de cineva. 

În septembrie, Robineau se hotărâse să cumpere fondul lui 
Vincard, temându-se totuşi să nu compromită cei şaizeci de 
mii de franci ai soţiei sale. Plătise cu suma de patruzeci de 
mii de franci nişte mătăsuri speciale şi pornise la drum cu 
ceilalţi douăzeci de mii. Era destul de puţin, dar îl avea şi pe 
Gaujean, care-l susţinea cu credite pe perioade mai lungi. 
De când se certase cu cei de la Paradisul femeilor, Robineau 
nu visa decât să fie o concurenţă pentru acest colos. Credea 
că va fi victorios dacă vor exista în cartier mai multe 
magazine de specialitate unde clienţii vor găsi articole 
foarte variate. Doar producătorii bogaţi din Lyon, ca 
Dumonteil, puteau accepta pretenţiile marilor magazine; se 
mulţumeau să-şi alimenteze cu aceste comenzi războaiele 
de cusut, gata să caute mai apoi beneficii, vânzându-şi 
marfa caselor mai puţin importante. Gaujean era însă 
departe de situaţia solidă a lui Dumonteil. Mult timp fusese 
un simplu comisionar. Nu avea decât de cinci sau şase ani 
propriile lui războaie de ţesut, dar şi acum mai dădea de 
lucru şi unor muncitori din afară, cărora le furniza materie 
primă şi pe care-i plătea la metru. locmai acest sistem, ce 
urca puţin preţul de producţie, nu-i permitea să lupte 
împotriva unuia ca Dumonteil, în ceea ce priveşte 
furnizarea mărfurilor către Paradisul femeilor. Treaba asta 
îl frământa şi vedea în Robineau instrumentul unui lupte 
decisive împotriva acestor bazaruri de noutăţi, acuzate că 
vor ruina industria franceză. 

Când Denise se prezentă la Robineau, o găsi doar pe soţia 
acestuia. Fiica unui picher47 de poduri şi şosele, complet 


străină de afacerile comerciale, aceasta avea stângăcia 
fermecătoare a unei eleve crescute într-o mănăstire din 
Blois. Era o femeie brună, foarte frumoasă, cu o blândeţe 
veselă ce-i dădea un farmec deosebit. De altfel, ea îşi adora 
soţul şi nu trăia decât pentru această iubire. Denise era 
gata să plece când Robineau se întoarse acasă. O angaja 
imediat, căci una dintre vânzătoarele sale îl părăsise în ajun 
pentru a se duce la Paradisul femeilor. 

— Se pare că-i adună pe cei mai buni, spuse el. În sfârşit, 
cu dumneavoastră, voi fi foarte liniştit, pentru că sunteţi ca 
şi mine, nu cred că-i iubiţi prea tare. Veniţi mâine 
dimineaţă. 

În seara aceea, îi veni foarte greu să-l anunţe pe Bourras 
de plecarea ei. Într-adevăr, acesta se enervă şi o făcu 
ingrată; când Denise se apără cu lacrimi în ochi, făcându-l 
să înţeleagă că ştia ce făcuse pentru ea, se îmblânzi 
imediat, mormăi că are mult de lucru şi că-l părăseşte chiar 
când se pregătea să lanseze o umbrelă nouă, inventată de 
el. 

— Şi Pepe? Întrebă el. 

Micuţul era marea ei grijă. Nu îndrăznea să-l ducă înapoi 
la doamna Gras şi nu putea nici să-l lase singur în camera 
ei, închis de dimineaţa până seara. 

— Bine, îl iau eu, continuă bătrânul. Stă bine în 
prăvălioara mea. Vom găti împreună. 

Şi cum ea refuză de teamă să nu-l deranjeze, acesta îi zise: 

— Ei, drace! Nu aveţi încredere în mine. Doar nu-l 
mănânc! 

Denise fu mult mai fericită la Robineau. Îi plătea puţin, 
şaizeci de franci pe lună şi-i dădea şi de mâncare, dar nu 
primea procente ca la magazinele mai vechi. Dar era 
tratată cu foarte multă blândeţe, mai ales de doamna 
Robineau, care-i zâmbea mereu din spatele tejghelei. El era 
nervos, tulburat şi, uneori, o mai repezea. La sfârşitul 
primei luni, Denise făcea deja parte din familie, la fel ca şi 
cealaltă vânzătoare, o femeie micuță, bolnavă de 


tuberculoză şi foarte tăcută. Nu li se ascundea nimic, se 
discutau afaceri la masă, în partea din spate a magazinului, 
care dădea spre o curte mare. Chiar acolo se decise, într-o 
seară, ofensiva împotriva Paradisului femeilor. 

Gaujean venise la cină. După ce fu servită friptura de 
berbec, începu discuţia, cu glasul său şters de lionez, 
îngroşat puţin de ceţurile de pe Rh6One. 

— Aşa nu mai merge, repetă el. Se întâmplă chiar la 
Dumonteil, nu-i aşa? Îşi rezervă proprietatea unui desen, 
iau deodată trei sute de piese, cerând o reducere de 
cincizeci de centime pe fiecare metru; şi pentru că plătesc 
cu bani gheaţă, mai beneficiază şi de scontul de 
optsprezece la sută. Adesea, Dumonteil nu câştigă nici 
măcar douăzeci de centime. Lucrează doar pentru a-şi pune 
la treabă războaiele de ţesut, căci orice război care stă 
ajunge până la urmă să moară. Atunci, cum credeţi că noi, 
cu un utilaj mai restrâns şi, mai ales, cu muncitorii noştri, 
am putea susţine o astfel de luptă? 

Robineau, visător, uită să mai mănânce. 

— Trei sute de piese! Murmură el. Şi eu tremur când iau 
douăsprezece pentru nouăzeci de zile. Ei pot afişa cu un 
franc sau chiar doi un preţ mai bun decât al nostru. Am 
calculat o scădere de cel puţin cincisprezece la sută la 
articolele lor de catalog în comparaţie cu preţurile noastre! 
Asta ucide micul comerţ. 

Robineau părea dezamăgit. Neliniştită, soţia lui îl privea 
cu mare duioşie. Nu se pricepea la afaceri, o durea capul de 
atâtea cifre şi nu înţelegea de ce trebuie să-ţi faci astfel de 
griji când e atât de uşor să râzi şi să iubeşti. Totuşi, pentru 
ea era suficient că soţul ei dorea să câştige, astfel că se 
însufleţea alături de el, gata să moară la tejgheaua ei. 

— Dar de ce nu se înţeleg toţi producătorii între ei? 
Continuă Robineau pe un ton violent. Ar impune ei legea, în 
loc să i se supună. 

Gaujean, care mai ceruse o porţie de friptură, mesteca 
încet. 


— A! De ce, de ce? Trebuie neapărat ca războaiele să 
lucreze, ţi-am mai spus. Când ai ţesătorii pretutindeni, prin 
împrejurimile Lyon-ului, în ţinutul Gard, în Isere, nu poţi să 
şomezi nici măcar o zi, fără să ai pierderi enorme. Noi, 
ceilalţi, care ne folosim uneori de muncitori cu zece până la 
cincisprezece războaie, suntem mai stăpâni pe producţie 
din punctul de vedere al stocului; în timp ce marii 
producători se văd obligaţi să aibă debuşeuri permanente. 
lată de ce depind de marile magazine! Cunosc vreo trei sau 
patru care şi le dispută, care consimt să piardă numai 
pentru a le obţine comenzile! După care se despăgubesc cu 
magazinele mici, ca al dumneavoastră! Da, dacă trăiesc 
datorită lor, câştigă datorită dumneavoastră! Dumnezeu 
ştie cum se va termina această criză! 

— E groaznic! Spuse Robineau, uşurat de acest strigăt de 
furie. 

Denise asculta în tăcere. În secret, se afla de partea 
marilor magazine, fiindcă iubea logica şi viaţa. Acum nimeni 
nu mai vorbea, toţi mâncau din fasolea verde conservată. 

— Clientela nu se plânge, pare-se! Spuse Denise pe un ton 
vesel. 

Doamna Robineau nu se putu abţine să nu râdă, ceea ce-i 
nemulţumi şi mai mult pe soţul ei şi pe Gaujean. Fără 
îndoială, clientela era satisfăcută, pentru că, la urma urmei, 
ea era cea care beneficia de preţurile mici. Doar că toată 
lumea trebuie să trăiască: unde am ajunge dacă, sub 
pretextul fericirii generale, am îngraşă consumatorul în 
detrimentul producătorului? Discuţia începu din nou. 
Denise se prefăcea că glumeşte, aducând argumente solide: 
dispariţia intermediarilor, a agenţilor de fabrică, a 
reprezentanţilor, a comisionarilor, ceea ce contribuia la 
preţul scăzut al mărfurilor. De altfel, producătorii nu ar 
putea supravieţui fără marile magazine, deoarece imediat 
ce unul dintre ei îşi pierdea clientela, falimentul îi bătea la 
uşă. În sfârşit, era vorba despre o evoluţie firească a 


comerţului. Nimeni nu mai putea împiedica mersul 
lucrurilor. 

— Să înţelegem că dumneata eşti de partea celor care te- 
au dat afară? Întrebă Gaujean. 

Denise roşi. Rămase şi ea surprinsă de forţa apărării sale. 
Ce se petrecea în sufletul ei pentru ca o astfel de văpaie săi 
se aprindă în piept? 

— Dumnezeule, nu! Răspunse ea. Probabil că mă înşel, 
dumneavoastră sunteţi mai competent decât mine. Mi-am 
spus doar o părere. În loc ca preţurile să fie dictate, ca 
odinioară, de vreo cincizeci de magazine, sunt făcute astăzi 
doar de patru sau cinci, care le-au scăzut, datorită puterii 
capitalurilor şi a puterii clientelei. Cu atât mai bine pentru 
public, asta e tot! 

Robineau nu se supără. Devenise destul de serios, privind 
faţa de masă. Simţise adesea suflul noului comerţ, această 
evoluţie despre care vorbea fata; în momentele lui de 
gândire limpede, se întreba dacă e normal să rezişti unui 
curent atât de puternic care, oricum, va trage totul după el. 
Văzându-şi soţul căzut pe gânduri, doamna Robineau o 
aproba din priviri pe Denise, care tăcea acum distrată. 

— Să lăsăm asta, spuse Gaujean pentru a schimba 
subiectul, sunt doar teorii. Să vorbim despre afacerea 
noastră. 

După ce se ospătară din brânză, servitoarea aduse 
dulceţuri şi pere. El luă din dulceaţă, gustă încet cu 
linguriţa, cu pofta inconştientă a unui om gras ce adoră 
dulciurile. 

— Va trebui să atacați în forţă mătasea lor Paris-Bonheur, 
cu care au rupt gura târgului anul acesta. M-am înţeles cu 
mai mulţi dintre confrații mei din Lyon şi v-am adus o ofertă 
excepţională, o mătase neagră, un sortiment pe care-l veţi 
putea vinde cu cinci franci şi cincizeci. Ei o vând cu cinci 
franci şaizeci, nu-i aşa? Ei bine, e vorba despre o diferenţă 
mică, dar va fi suficient pentru a-i scufunda. 


Ochii lui Robineau se luminară. În veşnica lui frământare 
lăuntrică, sărea adesea de la teamă la speranţă. 

— Ai cumva o mostră? Întrebă el. 

Când Gaujean scoase din portofel un pătrăţel de mătase, 
strigă, foarte exaltat: 

— Dar e mult mai frumoasă decât Paris-Bonheur! În orice 
caz, e mai de efect, şi e mult mai groasă. Ai dreptate, 
trebuie să încercăm să dăm lovitura. A! Îi vreau la 
picioarele mele! Dacă nu, am să cad şi eu! 

Doamna Robineau, împărtăşind acest entuziasm, declară 
mătasea superbă. Chiar şi Denise crezu în succesul ei. 
Astfel că finalul cinei fu unul foarte vesel. Se vorbea tare de 
parcă Paradisul femeilor ar fi fost pe moarte. Gaujean, care 
termină borcanul de dulceaţă, explică la ce se expun el şi 
prietenii săi, livrând un asemenea material la un preţ atât 
de mic; juraseră că vor distruge marile magazine cu riscul 
de a se ruina. Se aduse cafeaua, iar bucuria crescu odată cu 
sosirea lui Vinqard, care intră să dea bună ziua succesorului 
său. 

— E minunată! Strigă el, în timp ce pipăia mătasea. Îi veţi 
da gata, sunt sigur! Ei, ar trebui să-mi fiţi recunoscător! V- 
am spus eu că afacerea asta e o mină de aur! 

Vincard tocmai cumpărase un restaurant în Vincennes. 
Era un vis de-al lui mai vechi, hrănit cu perfidie, în timp ce 
se zbătea pe piaţa mătăsurilor, tremurând de teama că nu 
va găsi pe cineva căruia să-i vândă fondul său de comerţ 
înainte de marele dezastru, jurând că-şi va investi bruma de 
bani într-o afacere din care se putea îmbogăţi mai uşor. 
Ideea cu restaurantul îi venise la nunta unui văr, unde 
plătiseră zece franci pe o apă de ploaie în care pluteau nişte 
paste. De altfel, mâncarea era necesară oricând. În faţa lui 
Robineau, bucuria de a-l fi încărcat cu o afacere dubioasă, 
de care nu mai ştia cum să scape, îi mărea parcă faţa cu 
ochii rotunzi şi gura mare, plesnind de atâta sănătate. 

— Şi durerile dumitale? Întrebă din politeţe doamna 
Robineau. 


— Ce? Durerile mele? Murmură el mirat. 

— Da, reumatismele care vă chinuiau aici, la magazin, îşi 
aminti şi roşi uşor. 

— O, sufăr încă. Totuşi aerul de la ţară îmi face bine, 
înţelegeţi. Nu contează, aţi făcut o afacere bună. Fără 
reumatismele mele, m-aş fi retras peste zece ani, cu o rentă 
de zece mii de franci. Pe cuvânt de onoare! 

Cincisprezece zile mai târziu, începu războiul dintre 
Robineau şi Paradisul femeilor, care preocupase o perioadă 
toată piaţa pariziană. Folosindu-se de armele adversarului 
său, Robineau făcuse publicitate în ziare. Pe lângă aceasta, 
se îngriji şi de vitrinele magazinului său, împodobindu-le cu 
grămezi enorme din celebra sa mătase, anunțând cu afişe 
mari şi albe preţul de cinci franci şi cincizeci. Această cifră 
produse o adevărată revoluţie printre femei: cu două 
centime mai ieftină decât la Paradisul femeilor şi părea mai 
groasă decât cea denumită Paris-Bonheur. Încă din primele 
zile, clientele invadară magazinul: doamna Marty, sub 
pretext că face economie, cumpără o rochie de care nu 
avea nevoie; doamna Bourdelais găsi materialul absolut 
minunat, dar prefera să aştepte, mirosind parcă ce avea să 
se întâmple, într-adevăr, săptămâna următoare, Mouret 
scăzu preţul mătăsii Paris-Bonheur cu douăzeci de centime, 
dând-o la cinci franci patruzeci. Avusese o discuţie cu 
Bourdoncle şi cu toţi asociaţii pentru a-i convinge că era 
necesar să continue bătălia, chiar dacă era vorba să vândă 
în pierdere; oricum, cele douăzeci de centime erau o 
pierdere fără importanţă, căci marfa se vindea deja la 
preţul de cost. Lovitura fu grea pentru Robineau, el nu 
credea că rivalul său va scădea preţul, căci aceste 
sinucideri ale concurenţei, aceste vânzări în pierdere erau, 
în fapt, nişte exemple fără precedent. Valul de cliente, 
atrase de preţurile mici, se întoarse imediat spre strada 
Neuve-Saint-Augustin, în timp ce magazinul din strada 
Neuve-des-Petits-Champs se goli. Gaujean reveni în grabă 
de la Lyon, se sfătuiră înspăimântați şi luară o decizie 


eroică: vor scădea preţul mătăsii la cinci franci treizeci, un 
preţ sub care nimeni nu putea cobori, fără să fie de-a 
dreptul nebun. A doua zi, Mouret răspunse cu cinci franci şi 
douăzeci. Din acea clipă, înnebuniseră cu toţii: Robineau 
ripostă cu cinci franci şi cincisprezece, iar Mouret scoase 
afişe cu cinci franci şi zece. Amândoi se luptau pentru o 
singură centimă, pierzând sume considerabile de fiecare 
dată când ofereau acest cadou publicului. Clientele râdeau, 
încântate de acest duel, mişcate de loviturile teribile pe 
care şi le dădeau cele două magazine, pentru a le face pe 
plac. În cele din urmă, Mouret îndrăzni să scadă la cinci 
franci; personalul său pălise, împietrit de o asemenea 
sfidare a norocului. Robineau, copleşit, îngenuncheat, se 
opri şi el la cinci franci, neavând curajul să coboare mai 
mult. Rămaseră amândoi pe aceeaşi poziţie, faţă în faţă, cu 
mărfurile adunate în jurul lor. 

Dacă de ambele părţi onoarea fusese salvată, situaţia 
devenise ucigătoare pentru Robineau. Paradisul femeilor 
avea rezerve şi o clientelă care-i permiteau să echilibreze 
beneficiile, în timp ce el, susţinut doar de Gaujean, fără 
posibilitatea de a se despăgubi cu alte articole, era epuizat, 
alunecând zi de zi tot mai mult pe panta falimentului. Părea 
doborât de propria sa temeritate, în ciuda clientelei 
numeroase atrase de peripeţiile acestui adevărat război. 
Una dintre frământările sale ascunse era să vadă cu propriii 
ochi cum tocmai această clientelă îi părăsea încet 
magazinul pentru a se întoarce la Paradisului femeilor, deşi 
pierduse atâţia bani şi făcuse atâtea eforturi pentru a o 
cuceri. 

Într-o zi, îşi ieşi din fire. O clientă, în persoana doamnei de 
Boves, venise la el să vadă mantourile, căci tocmai 
deschisese un raion de confecţii lângă cel de mătăsuri. 

— Mătasea lor Paris-Bonheur e de mai bună calitate. 

Robineau încercă să se stăpânească şi-i spuse, cu politeţea 
sa de negustor, că se înşală; vorbise cu atât mai respectuos, 
cu cât se temea să nu i se citească revolta interioară. 


— Uitaţi-vă mai atent la mătasea acestei pelerine! 
Continuă ea. Parcă ar fi o pânză de păianjen. Orice aţi 
spune, domnule, mătasea lor de cinci franci e piele pe lângă 
asta. 

Robineau nu-i mai răspunse, cu sângele în obraji şi cu 
buzele strânse. Bineînţeles că-şi achiziţionase mătasea 
pentru confecţii de la rivalul său. Astfel, Mouret era cel care 
pierdea, nu el. lăiase doar liziera48. 

— Chiar găsiţi mătasea Paris-Bonheur mai rezistentă? 
Murmură el. 

— O, de o sută de ori, spuse doamna de Boves. Nu există 
comparaţie. 

Această nedreptate a clientei, care îi deprecia marfa, îl 
indigna. Şi cum ea răsucea de pe-o parte pe alta pelerina, 
cu un aer dezgustat, un capăt mic din liziera albastră- 
argintie, scăpat de foarfecă, ieşi de sub căptuşeală. Atunci, 
nu se mai putu abţine şi-i mărturisi totul. 

— Ei bine, doamnă, această mătase este Paris-Bonheur, am 
cumpărat-o chiar eu! Uitaţi şi liziera! 

Doamna de Boves plecă extrem de vexată. Şi astfel, multe 
dintre aceste doamne îl părăsiră când zvonul se răspândi. 
În prag de a fi ruinat, copleşit de grija zilei de mâine, nu se 
gândea decât la soţia lui, crescută într-o atmosferă liniştită 
şi veselă, incapabilă să trăiască în sărăcie. Ce se va 
întâmpla cu ea dacă o catastrofă îi va azvârli în stradă plini 
de datorii? Era vina lui. N-ar fi trebuit niciodată să se atingă 
de cei şaizeci de mii de franci. Însă ea îl consola. Oare banii 
aceia nu erau ai lui aşa cum erau ai ei? Dacă elo iubea, ea 
nu cerea mai mult de atât, fiind gata să-i dea totul, inima, 
viaţa ei. În camera din spatele magazinului, se auzeau 
îmbrăţişările şi sărutările lor. Încetul cu încetul, viaţa lor 
reintră oarecum în normal; pierderile creşteau într-o 
proporţie lentă, întârziind sfârşitul. Mai aveau o singură 
speranţă, aşteptau în continuare falimentul Paradisului 
femeilor! 


— Asta e! Spunea el. Suntem încă tineri! Avem viitorul în 
faţă! 

— Şi apoi, ce importanţă are! Ai făcut ce ţi-ai dorit să faci! 
Dacă tu eşti mulţumit, sunt şi eu mulţumită, dragul meu! 

Denise se înduioşa când îi vedea cât de mult se iubesc. 
Tremura, ştiind că se apropie sfârşitul, dar nu mai 
îndrăznea să intervină. Acolo înţelesese ea forţa noului 
comerţ şi fu imediat cucerită de acest val de inovaţii ce 
urma să transforme întregul Paris. Ideile ei se maturizau, 
un farmec de femeie ieşea la iveală din toată fiinţa ei, din 
copila sălbatică ce coborâse din trenul de Valognes. De 
altfel, viaţa ei era destul de lină, în ciuda oboselii şi a 
banilor puţini. După ce stătea în picioare cât era ziua de 
lungă, se grăbea spre casă, pentru a se ocupa de Pepe, pe 
care, din fericire, bătrânul Bourras insista să-l hrănească în 
continuare. Însă mai erau şi alte treburi de făcut: o cămaşă 
de spălat, o bluză de cusut, fără a mai socoti gălăgia pe care 
o făcea micuțul de te scotea din minţi. Nu se culca niciodată 
înainte de miezul nopţii. Chiar şi duminica era o zi de 
muncă: făcea curat în cameră, îşi mai cosea din haine, 
uneori era atât de ocupată, încât nu reuşea să se pieptene 
înainte de ora cinci. Totuşi mai ieşea câteodată din casă, îl 
lua pe Pepe şi se plimbau pe jos până la Neuilly. Odată 
ajunşi acolo, plăcerea lor era să bea o ceaşcă cu lapte de la 
un crescător de vite, care-i lăsa să stea la el în curte. Jean 
dispreţuia aceste plimbări: venea din ce în ce mai rar în 
vizită, în câte o seară, dar pleca repede, pretextând alte 
întâlniri. Nu mai cerea bani, dar avea o alură atât de 
melancolică, încât sora lui, neliniştită, punea întotdeauna 
deoparte pentru el câte un franc. Era singurul ei lux. 

— Un franc! Striga el de fiecare dată. Dumnezeule! Dar 
eşti foarte amabilă! Prind bine pentru că, ştii, soţia 
papetarului49. 

— Taci, îl întrerupea Denise. Nu vreau să ştiu. 

Dar el credea că era acuzat de lăudăroşenie, astfel că se 
străduia să continue: 


— Dacă-ţi spun că e soţia unui papetar. O minunăţie de 
femeie! 

Se scurseră trei luni. Primăvara se întoarse, iar Denise 
refuza să meargă din nou la Joinville cu Pauline şi Bauge. Se 
întâlnea uneori cu ei pe strada Saint-Roch, când ieşea de la 
Robineau. Într-una dintre aceste întâlniri, Pauline îi 
mărturisi prietenei ei că poate se va mărita cu iubitul ei; ea 
era cea care ezita deocamdată să facă acest pas, pentru că 
vânzătoarele măritate nu erau prea bine văzute la Paradisul 
femeilor. Ideea acestei căsătorii o uimi puţin pe Denise, 
care nu îndrăzni să-şi sfătuiască în nici un fel prietena. Într- 
o zi, dădu peste Colomban, care o opri puţin pentru a-i 
vorbi despre Clara. Aceasta tocmai străbătea piaţa. Denise 
abia reuşi să scape de el. Tot o ruga să o întrebe pe fosta ei 
colegă dacă nu doreşte să-l ia de bărbat. Ce-i apucase pe 
toţi? De ce se chinuiau atât? Ea se considera, în schimb, 
foarte fericită că nu iubeşte pe nimeni. 

— Aţi aflat vestea? O întrebă într-o seară bătrânul 
vânzător de umbrele de cum intră în casă. 

— Nu, domnule Bourras. 

— Ei bine, nenorociţii au cumpărat hotelul Duvillard. M-au 
încercuit! 

Îşi agita braţele, cuprins de o criză nervoasă ce-i zbârlea 
coama albă de păr. 

— Iată o şmecherie pe care nu reuşesc să o înţeleg! 
Continuă el. Se pare că hotelul aparţinea Creditului 
Imobiliar al cărui preşedinte, baronul Hartmann, i l-ar fi 
cedat faimosului nostru Mouret. Acum, mă strâng din 
dreapta, din stânga şi din spate! Uite aşa cum strâng eu în 
pumn acest mâner! 

Era adevărat, cesiunea fusese semnată în ajun. Căsuţa lui 
Bourras, înghesuită între La Paradisul femeilor şi hotelul 
Duvillard, rămasă ca un cuib de rândunici în crăpătura unui 
zid, părea că va fi înghițită de îndată ce marele magazin 
avea să cuprindă şi hotelul. Clipa aceea venise, colosul 
ocolea acest slab obstacol, înconjurându-l cu mormanele 


sale de mărfuri, amenințând să-l absoarbă prin forţa uriaşei 
sale aspirații. Bourras simţea puternic strânsoarea ce-i 
făcea prăvălia să se cutremure. O vedea parcă micşorându- 
se, se temea ca nu cumva să fie şi el înghiţit, să nu fie 
azvârlit de partea cealaltă, cu umbrelele şi cu bastoanele 
sale, atât de tare huruia groaznicul mecanism. 

— Ei, îl auziţi? Striga el. Ai spune că ne ronţăie pereţii! In 
pivniţa mea, în podul meu, peste tot acelaşi zgomot de 
ferăstrău ce muşcă din tencuială. Nu mai contează. Nu mă 
vor strivi ca pe o foaie de hârtie! Am să rămân aici, chiar 
dacă îmi vor găuri acoperişul şi ploaia va cădea cu găleata 
în patul meu! 

În aceste momente, Mouret veni cu o nouă propunere 
pentru Bourras. Mărise puţin cifra, astfel că-i oferise pentru 
fondul său de comerţ şi pentru contractul de închiriere 
cincizeci de mii de franci. Această ofertă îl enervă şi mai 
tare pe bătrân. Îl refuză înjurând. Cât furau bandiții ăştia 
pentru a putea plăti cincizeci de mii de franci pentru o 
clădire ce nu valora nici măcar zece mii? Îşi apăra prăvălia 
aşa cum îşi apără o fecioară virtutea, în numele onoarei şi 
din respect pentru el însuşi. 

Denise îl văzu pe Bourras preocupat timp de cincisprezece 
zile. Se învârtea încordat, măsura pereţii casei, îi privea din 
mijlocul străzii, cu aerul unui arhitect. Apoi, într-o 
dimineaţă, sosiră nişte muncitori. Începuse bătălia decisivă. 
Bourras avusese ideea îndrăzneață de a bate Paradisul 
femeilor pe propriul teren, făcând concesii luxului modern. 
Clientele care-i reproşau că prăvălia lui era întunecoasă 
aveau să se întoarcă de îndată ce o vor vedea strălucind 
nou-nouţă! Mai întâi, fură astupate crăpăturile şi se vărui 
faţada; apoi, fu revopsită lemnăria vitrinei într-un verde 
deschis; chiar şi firma fu aurită din nou. Trei mii de franci, 
pe care Bourras îi ţinea deoparte ca pe o ultimă rezervă, 
fură de-a dreptul devoraţi. De altfel, întregul cartier era în 
plină revoluţie; lumea venea să-l privească în toiul acestei 
schimbări, pierzându-şi capul şi obiceiurile. Acest cadru 


luminos, aceste fundaluri fine nu mai păreau casa lui, iar 
bietul bătrân se simţea speriat, îngrozit, cu barba lui mare 
şi cu părul vâlvoi. De pe trotuarul din faţă, trecătorii se 
minunau privindu-l cum îşi agită braţele şi sculptează 
mânere. Era măcinat de febră, se temea să nu murdărească 
ceva şi se afunda tot mai mult în acest comerţ al luxului, 
despre care nu ştia nimic. 

Asemenea lui Robineau, lupta împotriva Paradisului 
femeilor începuse şi la Bourras. Îşi lansase invenţia, 
umbrela cu godeuri50, care avea să devină populară mai 
târziu. De altfel, Paradisul femeilor perfecționa imediat 
invenţia. Atunci lupta se dădu în jurul preţurilor. Bătrânul 
Bourras avu de vânzare un articol cu un franc şi nouăzeci şi 
cinci, din oţel inoxidabil, după cum spunea eticheta. Însă 
voia cu tot dinadinsul să-şi bată concurentul cu mânerele 
sale; mânere din bambus, din corn51, din măslin, din mirt, 
din palmier, toate varietățile de mânere imaginabile. 
Paradisul, cu mai puţin simţ artistic, se îngrijea mai degrabă 
de stofe, etalându-şi alpacaua52 şi mohairul, serjul şi 
taftaua. Bineînţeles, că victoria fu de partea acestuia din 
urmă, iar bătrânul, disperat, repeta continuu că arta a 
murit şi că nu-i mai rămâne decât să cioplească mânere 
pentru propria lui plăcere, fără a mai spera să le vândă. 

— E vina mea! Striga el către Denise. A trebuit să ţin 
mizeriile astea la un franc şi nouăzeci şi cinci! Uite unde pot 
duce ideile noi. Am vrut să mă iau după aceşti nenorociţi şi 
acum. Mai bine mor! 

Luna lui iulie fu înăbuşitoare. Denise suferea în cămăruţa 
ei, sub acoperişul de ţiglă. De aceea, când pleca de la 
magazin, îl lua pe Pepe de la Bourras şi, în loc să urce 
imediat în odaie, mergea să respire puţin aer curat în 
grădina Tuileries până când se închideau porţile. Într-o 
seară, tocmai se plimba pe aleea plină de castani, când 
încremeni: la câţiva paşi, crezu că-l recunoaşte pe Hutin, 
care se îndrepta hotărât spre ea. Inima începu să-i bată cu 
putere când văzu că e, de fapt, Mouret, care tocmai cinase 


pe malul stâng al Senei şi se grăbea să ajungă la doamna 
Desforges. Încercă să se ascundă de privirile lui, dar fu 
prea târziu. Deşi noaptea era adâncă, el o recunoscu 
imediat. 

— Dumneata, domnişoară? 

Ea nu răspunse, tulburată peste măsură de faptul că el 
binevoise să se oprească. Mouret zâmbi, ascunzându-şi 
emoția sub aerul său de protector amabil. 

— Sunteţi încă la Paris? 

— Da, domnule, spuse ea în cele din urmă. 

Încet, făcu un pas înapoi, pentru a-şi putea continua 
plimbarea, însă el o urmă pe aleea învăluită de umbrele 
negre ale marilor castani. Era răcoare, iar ceva mai departe 
copiii râdeau, jucându-se cu cercurile. 

— E fratele dumneavoastră, nu-i aşa? Întrebă el, văzându-l 
pe Pepe. 

Micuţul, intimidat de prezenţa extraordinară a unui domn, 
mergea liniştit alături de sora lui, ţinând-o strâns de mână. 

— Da, domnule, răspunse ea din nou. 

Denise roşise toată, gândindu-se la născocirile fostelor ei 
colege, Marguerite şi Clara. Fără îndoială, Mouret înţelese 
cauza acestei fâstâceli, căci adăugă imediat: 

— Domnişoară, trebuie să vă prezint scuzele mele. Da, aş 
fi fost fericit să vă spun atunci cât de mult am regretat 
greşeala comisă. Aţi fost acuzată foarte uşor, pe nedrept. În 
sfârşit, răul a fost făcut, voiam doar să vă spun că toată 
lumea din magazin ştie cât de mult vă iubiţi fraţii. 

Continuă să-i vorbească pe acelaşi ton politicos şi plin de 
respect, cu care vânzătoarele de la Paradisul femeilor nu 
erau deloc obişnuite. Tulburarea Denisei se accentua, însă 
în acelaşi timp fu cuprinsă de o bucurie fără margini. Ştia, 
aşadar, că ea nu fusese a nimănui! Tăcură amândoi. Mouret 
mergea lângă ea, reglându-şi paşii după ai micuţului. 
Zgomotele depărtate ale Parisului păreau înghiţite de 
umbrele negre ale marilor copaci. 


— Nu vă pot oferi decât o singură reabilitare, domnişoară, 
continuă el. Sigur, dacă doriţi să vă întoarceţi la noi. 

Ea îl întrerupse şi-l refuză cu o grabă febrilă. 

— Domnule, nu pot să fac asta. Vă mulţumesc din suflet, 
dar am găsit de lucru în altă parte. 

Mouret ştia, căci aflase de curând că lucrează la Robineau. 
Aşadar, calm şi liniştit, de pe o poziţie de egalitate 
fermecătoare, îi vorbi despre acesta ca despre un tânăr 
înzestrat cu o inteligenţă vie şi o nervozitate excesivă. Era 
pândit de o catastrofă, Gaujean îl împovărase cu o afacere 
prea grea, care-i va distruge pe amândoi. Atunci, Denise, 
cucerită de această familiaritate, se deschise în faţa lui, 
dezvăluindu-şi poziţia în această luptă dintre marile 
magazine şi micul comerţ. Fusese mereu de partea celor 
mari, astfel că îşi continuă pledoaria, însufleţită, plină de 
idei noi, dând tot felul de exemple şi arătându-se la curent 
cu situaţia actuală. Mouret, încântat, o asculta uimit, 
încercând să-i distingă trăsăturile în noaptea întunecată. 
Părea tot aceeaşi, cu chipul ei blând, îmbrăcată într-o 
rochie simplă; însă această înfăţişare modestă răspândea 
un parfum pătrunzător care-l domina. Fără îndoială, 
această tânără furase ceva din atmosfera Parisului şi se 
transformase într-o femeie tulburătoare şi raţională, cu 
părul ei frumos şi sălbatic. 

— Dacă sunteţi de partea noastră, spuse el râzând, de ce 
lucraţi la adversari? Am auzit că locuiţi la bătrânul Bourras. 

— Un domn deosebit de demn, murmură ea. 

— Nu, e un bătrân ţicnit, un nebun care mă va forţa să-l 
aduc la sapă de lemn, dacă-mi voi pune mintea cu el! Şi 
apoi, dumneavoastră nu aveţi ce căuta în casa lui. Are o 
reputaţie proastă. Închiriază camere unor persoane. 

Simţi însă tulburarea fetei, astfel că se grăbi să adauge: 

— Desigur, poţi fi cinstit oriunde! Meritul e cu atât mai 
mare când eşti sărac. 

Făcură din nou câţiva paşi în linişte. Pepe părea să asculte 
cu aerul atent al unui copil precoce. Din timp în timp, îşi 


privea sora, a cărei mână fierbinte, scuturată de câteva 
tresăriri uşoare, îl surprindea. 

— Nu doriţi să fiţi mesagerul meu? Continuă Mouret voios. 
Mâine, intenţionam să măresc puţin oferta şi să-i propun lui 
Bourras optzeci de mii de franci. Vorbiţi-i dumneavoastră 
mai întâi, spuneţi-i că tot ceea ce face el acum e o 
condamnare la moarte. Poate vă va asculta, în numele 
prieteniei pe care v-o poartă. Îi veţi face un serviciu! 

— Fie! Spuse Denise, zâmbind la rândul ei. Am să încerc, 
dar mă îndoiesc că voi obţine vreun rezultat pozitiv. 

Tăcerea se lăsă din nou. Nu mai aveau nimic să-şi spună. 
Pentru o clipă, el încercă să vorbească despre unchiul 
Baudu; însă, fu silit să înceteze, căci observă tulburarea 
fetei. Îşi continuară totuşi plimbarea unul lângă celălalt, 
îndreptându-se spre strada Rivoli, pe o alee mai luminată. 
Când ieşiră din întunericul copacilor, Mouret îşi dădu seama 
că nu mai poate să o reţină. 

— O seară bună, domnişoară. 

— O seară bună, domnule. 

Însă nu se îndură să plece. Ridicându-şi ochii, zări în faţa 
lui, la colţul străzii Alger, ferestrele luminate ale casei 
doamnei Desforges, care-l aştepta. Îşi îndreptă privirile 
spre Denise. O vedea bine în lumina palidă a amurgului: era 
atât de plăpândă pe lângă Henriette. Şi atunci de ce-i 
clocotea sângele în vene? Era probabil un capriciu imbecil. 

— lată un băâieţaş cam obosit, continuă el pentru a spune 
ceva. Nu uitaţi, domnişoară, că uşa noastră va fi mereu 
deschisă pentru dumneavoastră! Nu trebuie decât să bateţi 
şi vă voi oferi toate compensaţiile pe care le veţi dori. 
Noapte bună, domnişoară. 

— Noapte bună, domnule. 

După ce Mouret plecă, Denise pătrunse din nou pe aleea 
întunecată a castanilor. Mult timp, merse fără nici o ţintă, 
printre trunchiurile enorme, cu obrajii arzând şi mintea 
încărcată de idei confuze. Pepe, agăţat de mâna ei, alerga 


pentru a reuşi să ţină pasul cu ea. Uitase de el.Laun 
moment dat, micuțul îi spuse: 

— Mergi prea repede, surioară. 

Atunci, Denise se aşeză pe o bancă. Obosit, copilul adormi 
imediat pe genunchii ei. Îl ţinea în braţe şi-l strângea cu 
putere, cu ochii pierduţi în adâncul întunecat. O oră mai 
târziu, în drumul de întoarcere spre casă, îşi regăsise aerul 
liniştit de fată cuminte. 

— Fir-ar să fie! Strigă Bourras văzând-o de departe. Totul 
s-a sfârşit! Canalia de Mouret mi-a cumpărat casa. 

Îşi ieşise din minţi, se agita de unul singur în mijlocul 
prăvăliei sale, cu gesturi atât de dezordonate, încât 
ameninţa să-şi spargă vitrinele. 

— A, secătura! Mi-a scris fructarul. Ştiţi cu ce sumă mi-a 
vândut casa? O sută cincizeci de mii de franci! De patru ori 
valoarea ei! Încă un hoţ! Închipuiţi-vă că i-a cerut mai mult 
pentru amenajările făcute de mine. Da, i-a spus că imobilul 
a fost reamenajat. Nu s-au săturat încă să-şi bată joc de 
mine? 

Îl exaspera şi mai tare ideea că banii lui, cheltuiţi pe vopsit 
şi pe văruit, îi aduseseră avantaje proprietarului vechi. Şi 
acum, iată că Mouret devenise el proprietarul, şi trebuia să- 
i plătească lui chiria! Se vedea silit să trăiască de acum 
înainte în casa acestui concurent detestabil. Un asemenea 
gând îl înnebunea de furie. 

— l-am auzit cum găureau zidul. La ora asta târzie, ei sunt 
aici! E ca şi cum ar mânca la masă cu mine! 

Lovind cu pumnul tejgheaua, făcu să se cutremure 
întreaga prăvălie şi să joace umbrelele. 

Ameţită, Denise nu reuşi să spună nimic. Rămase 
înţepenită, aşteptând să se calmeze, în timp ce Pepe, foarte 
obosit, adormise pe un scaun. În cele din urmă, Bourras se 
linişti puţin, iar ea încercă să-i transmită mesajul lui 
Mouret; fără îndoială, bătrânul era nervos, însă tocmai furia 
aceasta excesivă şi impasul în care se afla puteau să-l 
determine să accepte pe loc. 


— Chiar acum m-am întâlnit cu cineva de la Paradis, 
începu ea. O persoană foarte bine informată. Se pare că 
mâine vă vor oferi optzeci de mii de franci. 

Bătrânul o întrerupse însă cu o voce înfiorătoare: 

— Optzeci de mii franci! Optzeci de mii de franci! Nici 
pentru un milion nu voi accepta acum! 

Denise încercă să-l facă să se gândească. Însă uşa 
prăvăliei se deschise, iar ea se dădu un pas înapoi, tăcută şi 
palidă. Era unchiul Baudu, cu chipul său galben, veştejit. 
Bourras se repezi şi-l strânse de palton pe vecinul său, 
strigându-i în faţă, fără a-l lăsa pe aceasta să spună vreun 
cuvânt: 

— Ştiţi cât au avut tupeul să-mi ofere? Optzeci de mii de 
franci! Aici au ajuns, bandiții! Chiar cred că o să mă vând ca 
o femeie uşoară. A, au cumpărat casa şi se gândesc că voi 
face tot ce-mi vor cere. Ei bine, s-a terminat, nu vor pune 
mâna pe ea niciodată! Poate aş fi cedat la un moment dat, 
dar acum, că e a lor, n-au decât să încerce să mi-o ia! 

— Aşadar, e adevărat ce se spune? Întrebă Baudu cu vocea 
sa calmă. Am auzit vorbindu-se despre asta şi am venit să 
aflu adevărul de la dumneata. 

— Optzeci de mii de franci! Repetă Bourras. De cenuo 
sută de mii? Banii ăştia mă scot din minţi! Îşi imaginează că 
mă vor face să comit vreo nebunie cu banii lor cu tot? N-o 
vor avea niciodată! Fir-ar să fie! Niciodată, mă înţelegeţi? 

Denise ieşi din umbră şi spuse cu pe un ton cât mai blând: 

— O vor avea peste nouă ani când contractul 
dumneavoastră va expira. 

În ciuda prezenţei unchiului Baudu, încercă să-l convingă 
pe bătrânul Bourras să accepte. Îi spuse că lupta aceasta 
era imposibilă, se războia cu o forţă mult superioară şi era o 
nebunie să refuze averea care i se oferea. Însă el continua 
să spună nu. Peste nouă ani, spera să fie deja mort, astfel că 
nu va apuca să vadă ce se va întâmpla. 

— Vezi, domnule Baudu? Continuă el, nepoata dumitale e 
de partea lor. Au însărcinat-o pe ea să mă convingă. E de 


partea tâlharilor, pe cuvântul meu de onoare! 

Până atunci, unchiul părea să nu-şi fi văzut nepoata. 
Ridicase doar capul cu aceeaşi mişcare de om ursuz pe care 
o avea ori de câte ori trecea pe lângă prăvălia lui. Acum se 
întoarse încet şi o privi. Buzele sale mari tremurau. 

— Ştiu, răspunse el cu jumătate de glas. 

Continua să o privească. Denise, emoţionată până la 
lacrimi, îl găsea copleşit de suferinţă. Unchiul Baudu, 
cuprins de remuşcări pentru că nu o ajutase, se gândea, 
poate, la viaţa de mizerie pe care aceasta o trăise. Apoi, 
văzându-l pe Pepe adormit pe scaun, în mijlocul strigătelor 
din timpul discuţiei, păru îmblânzit. 

— Denise, spuse el simplu, vino mâine la noi, la masă, cu 
copilul. Soţia mea şi Genevieve m-au rugat să te invit dacă 
te întâlnesc aici. 

Ea roşi şi-l sărută. În timp ce pleca, Bourras, fericit de 
această împăcare, îi strigă: 

— Încearcă să o îndrepţi! Are un suflet bun. Cât despre 
mine, casa poate să se dărâme. Pe mine mă vor găsi sub 
bolovani. 

— Casele noastre se dărâmă deja, spuse Baudu trist. Cu 
toţii vom rămâne aici. 

Capitolul 8 

Întregul cartier vuia despre marea stradă ce avea să lege 
Opera de Bursă şi care avea să se numească 10 Decembrie. 
Actele de expropriere erau date şi existau, deja, două 
grupuri de demolatori ce atacaseră ambele capete deodată, 
unul ocupându-se de vechile hoteluri din strada Louis-le- 
Grand, iar celălalt dărâmând pereţii fragili ai vechiului 
Vaudeville. Se auzea zgomotul săpăturilor ce se apropiau, 
iar cei de pe străzile Choiseul şi de la Michodiere erau 
preocupaţi să mai recupereze câte ceva din casele lor 
condamnate să dispară. În mai puţin de cincisprezece zile, 
totul avea să se transforme într-un loc plin de soare şi de 
vacarm. 


Însă ceea ce însufleţea şi mai mult cartierul erau lucrările 
întreprinse de Paradisul femeilor. Se vorbea despre 
extinderi considerabile, despre magazine gigantice ce 
aveau să cuprindă cele trei faţade din străzile de la 
Michodiere, Neuve-Saint-Augustin şi Monsigny. Se mai 
spunea că Mouret discutase cu baronul Hartmann, 
preşedinte al Creditului Imobiliar, şi că va ocupa tot lotul de 
case, cu excepţia fațadei din viitoarea stradă 10 Decembrie, 
unde baronul voia să-şi construiască o clădire ce va concura 
cu Grand Hotel. Peste tot, Paradisul femeilor răscumpăra 
contractele de închiriere, astfel că prăvăliile se închideau, 
iar locatarii erau mutaţi. În imobilele goale, o armată de 
muncitori începea să lucreze la noile amenajări, sub norii 
de praf ai renovărilor. În mijlocul acestei nebunii, doar 
amărâta de casă a bătrânului Bourras rămase intactă, 
agăţându-se cu încăpățânare de zidurile înalte, pline de 
muncitori. 

A doua zi, când Denise se duse cu Pepe la unchiul Baudu, 
strada era închisă de un şir de căruţe, din care se 
descărcau cărămizi în faţa fostului hotel Duvillard. În pragul 
buticului său, unchiul Baudu privea cu un aer posomorât. 
Pe măsură ce Paradisul femeilor se extindea, Bătrânul 
Elbeuf părea că intră la apă. Tânăra găsi vitrinele şi mai 
întunecate, mai strivite la mezanin, cu golurile de fereastră 
rotunde ca de închisoare. Umezeala decolorase şi mai mult 
vechea firmă verde, un aer de deznădejde acoperea 
întreaga faţadă, plumburie şi parcă mai mică. 

— Iată-vă! Spuse Baudu. Aveţi grijă! Sunt în stare să 
treacă peste noi! 

Când intră, Denise avu aceeaşi strângere de inimă. Regăsi 
prăvălia întunecată, cuprinsă de somnolenţa ruinei; 
ungherele pustii săpau găuri în întuneric, iar praful 
acoperea tejghelele şi registrele, în timp ce din baloturile 
de postav, pe care nu le mai desfăcea nimeni, se răspândea 
un miros de pivniţă şi de salpetru. La casă, doamna Baudu 
şi Genevieve stăteau tăcute şi nemişcate, ca într-un colţ al 


singurătăţii, unde nu venea nimeni să le deranjeze. Mama 
cosea nişte cârpe, iar fata, cu mâinile căzute pe genunchi, 
privea în gol. 

— Bună seara, mătuşă, spuse Denise. Sunt bucuroasă să 
vă revăd. Dacă v-am supărat cu ceva, vă rog să mă iertaţi. 

Doamna Baudu o sărută emoţionată. 

— Biata de tine, răspunse ea, dacă n-aş avea alte griji, m-ai 
vedea mai veselă. 

— Bună seara, verişoară, continuă Denise, sărutând-o pe 
Genevieve pe obraji. 

Aceasta tresări ca trezită din somn. O sărută la rândul ei, 
fără a găsi nimic de spus. Cele două femei îl luară apoi pe 
Pepe, care-şi ţinea braţele întinse. Împăcarea fu, aşadar, 
completă. 

— Ei bine, e ora şase, să ne aşezăm la masă, spuse Baudu. 
De ce nu l-ai adus şi pe Jean? 

— Ar fi trebuit să vină, murmură Denise stingherită. Chiar 
azi dimineaţă am vorbit cu el şi mi-a promis. O, nu e nevoie 
să-l aşteptăm, probabil l-a reţinut patronul lui. 

Denise bănuia vreo nouă idilă şi se grăbi să-l scuze. 

— Păi, să ne aşezăm la masă, repetă unchiul Baudu. Apoi, 
întorcându-se spre capătul întunecat al prăvăliei, spuse: 

— Colomban, puteţi lua masa cu noi. Nu va veni nimeni. 
Denise nu-l văzuse pe vânzător. Mătuşa îi explică repede 
că fuseseră nevoiţi să-i concedieze pe celălalt vânzător şi pe 

domnişoară. Afacerile mergeau atât de prost, încât 
Colomban era suficient; chiar şi el petrecea ore întregi fără 
să facă nimic, visând cu ochii deschişi. 

În sufragerie, gazul ardea, deşi era una din zilele lungi de 
vară. La intrare, Denise fu străbătută de un uşor frison, cu 
umerii scuturaţi de răcoarea pe care o răspândeau zidurile. 
Regăsi masa rotundă, cu tacâmurile aşezate pe faţa de 
masă de pânză cerată şi fereastra prin care se strecura 
lumina din fundul curţii mici şi rău mirositoare. 

— Tată, spuse Genevieve, stingherită de prezenţa Denisei, 
vrei să închid fereastra? Vine un miros cam greu de afară. 


Acesta părea să nu simtă nimic, astfel că spuse surprins: 
— Închide-o dacă îţi face plăcere. Doar că va fi prea cald. 
Într-adevăr, se sufocau. Era o cină foarte simplă, în familie. 
După supă, servitoarea aduse nişte porţii de carne fiartă, 

iar unchiul Baudu deschise discuţia despre ceea ce se 
petrecea afară. Se arătă destul de tolerant, permițându-i 
nepoatei sale să aibă o părere personală. 

— Dumnezeule, dar eşti liberă să susţii marile magazine. 
Fiecare cu părerea lui, scumpa mea. Din moment ce faptul 
că ai fost dată afară nu te-a dezgustat suficient, înseamnă 
că ai motive solide pentru a le ţine partea; dacă vei merge 
înapoi la ei, n-aş avea nimic împotrivă. Nu-i aşa? Nimeni de 
la această masă nu ar avea nimic împotrivă! 

— O, nu! Murmură doamna Baudu. 

Denise îşi expuse ideile, liniştită, aşa cum făcuse şi la 
Robineau: evoluţia logică a comerţului, nevoile vremurilor 
moderne, măreţia noilor înfăptuiri şi, în sfârşit, bunăstarea 
publicului. Baudu, cu ochii mijiţi şi gura căscată, o asculta 
cu o vizibilă tensiune în priviri. După ce Denise termină ce 
avu de zis, el clătină din cap. 

— Toate astea sunt nişte fantasmagorii! Comerţul e tot 
comerţ şi nu poate să fie altfel. O, nu spun că n-au dat 
lovitura, dar asta e tot. Mult timp am crezut că se vor duce 
de râpă. Da, aşteptam asta cu nerăbdare, îţi aminteşti? Ei 
bine, nu, se pare că în ziua de azi hoţii fac avere, iar 
oamenii cinstiţi mor de foame. Uită-te la noi! Sunt silit să 
mă înclin în faţa acestor fapte. Şi mă înclin, Dumnezeule, 
mă înclin! 

O furie surdă puse stăpânire pe el. Deodată îşi ridică 
furculiţa. 

— Bătrânul Elbeuf nu va face niciodată o concesie! I-am 
spus şi lui Bourras: „Vecine, dumneata pactizezi cu 
şarlatanii, vopselele tale sunt o ruşine”. 

— Mai bine mănâncă, îl întrerupse doamna Baudu, 
îngrijorată de enervarea soţului ei. 


— Ai răbdare, vreau ca nepoata mea să ştie bine care e 
deviza mea. Ascultă, scumpa mea: orice ar fi, eu nu mă mişc 
de aici. Dacă ei reuşesc, cu atât mai rău pentru dânşii! Eu 
protestez, asta e tot! 


Servitoarea aduse friptura de vițel. Cu mâinile 
tremurătoare, unchiul Baudu încercă să felieze bucata de 
carne, dar nu mai avea siguranţa de pe vremuri în priviri şi 
nu mai reuşea să cântărească exact fiecare porţie. 
Conştient de înfrângerea sa, îşi pierduse încrederea de 
patron respectat. Pepe îşi imagină că unchiul său se 
supărase; fură nevoiţi să-l liniştească oferindu-i imediat un 
desert, nişte biscuiţi ce se aflau lângă farfuria sa. Baudu îşi 
cobori glasul şi încercă să vorbească despre altceva. La 
început discută despre demolări. Era de acord cu noua 
stradă, care va ajuta la creşterea comerţului de cartier. Însă 
de aici, ajunse din nou la Paradisul femeilor; orice discuţie îl 
ducea la acest subiect, era o obsesie bolnăvicioasă. 
Atmosfera era încărcată de praful de var, nu mai reuşeau să 
vândă nimic de când căruțele cu materiale barau strada. De 
altfel, magazinul era ridicol de mare; clientele se pierdeau 
în el; parcă ar fi compus din nişte hale! În ciuda privirilor 
rugătoare ale soţiei sale, în ciuda efortului său de a se 
abţine, trecu de la demolări la cifra de afaceri a 
magazinului. Nu era oare de neconceput? In mai puţin de 
patru ani, această cifră se mărise de cinci ori: încasările lor 
anuale, altădată de opt milioane, ajunseseră la patruzeci, 
după ultimul inventar. 

Ce mai! O nebunie, un lucru nemaiauzit până atunci, şi 
împotriva căruia nu se poate lupta! Şi creştea continuu, 
avea acum o mie de angajaţi şi anunţa deschiderea a 
douăzeci şi opt de raioane noi. Mai ales acest număr îl 
scotea din fire. Fără îndoială, câteva dintre ele fuseseră 
împărţite în două, însă existau şi altele nou-nouţe: de 
exemplu, raionul de mobilă şi raionul de articole pariziene. 
Ce vor să spună cu asta? Articole pariziene! Într-adevăr, 
oamenii ăştia nu mai au demnitate, vor ajunge să vândă 
peşte. În încercarea lui de a respecta părerile Denisei, 
unchiul Baudu ajungea mereu să le combată. 

— Sincer să fiu, acum nu le poţi lua apărarea. Mă vezi pe 
mine că vând, pe lângă postăvurile mele, şi nişte 


caserole53? Ei, ai spune că sunt nebun. Mărturiseşte, cel 
puţin, că nu ai nici un respect pentru ei. 

Tânăra se mulţumi să zâmbească, stingherită, înțelegând 
că nu are de ce să continue discuţia. Unchiul Baudu 
adăugă: 

— În sfârşit, eşti de partea lor. Nu vom mai discuta 
niciodată despre asta, pentru că e inutil să ne întristăm din 
cauza lor. Ar fi culmea să-i mai văd cum se pun între mine şi 
familia mea. Întoarce-te la ei, dacă asta îţi doreşti, dar îţi 
interzic să-mi mai împui capul cu afacerile lor. 

Urmă un moment de tăcere. Vechea sa violenţă se 
transformă într-o resemnare taciturnă. Servitoarea fu 
nevoită să deschidă fereastra. Era o atmosferă sufocantă în 
odaia strâmtă, încălzită de lampa de gaz. Mirosul 
pestilenţial din curtea interioară invada întreaga 
sufragerie. Pe masă apăruseră nişte cartofi fierţi. Mâncară 
cu toţii, fără să mai spună o vorbă. 

— Uită-te la ăştia doi! Începu din nou Baudu, arătând spre 
Genevieve şi Colomban. Întreabă-i pe ei dacă le place 
Paradisul femeilor! 

Unul lângă altul, pe locurile obişnuite unde se aşezau de 
mai bine de doisprezece ani, Colomban şi Genevieve 
mâncau cu măsură. Nu spuseseră nici o vorbă. EL, 
exagerându-şi bonomia feţei, părea să ascundă, în dosul 
pleoapelor, flacăra ce-l mistuia pe dinăuntru; în timp ce ea, 
cu capul plecat sub greutatea părului lung, se lăsa în voia 
sorții, răscolită de o suferinţă secretă. 

— Anul trecut a fost dezastruos, explică unchiul. A trebuit 
să le amânăm căsătoria. Aşa, din simplă curiozitate, nu vrei 
să auzi ce părere au despre prietenii tăi? 

Pentru a-l mulţumi, Denise îi întrebă pe cei doi tineri: 

— Eu nu-i pot iubi, draga mea verişoară, răspunse 
Genevieve. Dar, stai liniştită, nu toată lumea îi detestă. 

Îl privi apoi pe Colomban, care învârtea între degete un 
miez de pâine, cu un aer absent. Când se simţi privit de 
Denise, începu să arunce cuvinte violente. 


— O prăvălie mizeră! Unul mai bandit decât celălalt! O 
adevărată pacoste pentru cartier! 

— Îl auzi?! Îl auzi?! Strigă Baudu, încântat. lată unul care 
nu va fi niciodată de-al lor! Eşti ultimul! Nu vor mai fi alţii 
ca tine! 

Genevieve, cu chipul sever şi îndurerat, nu-l scăpă din 
priviri pe Colomban, răscolindu-l până în adâncul sufletului. 
El se tulbură şi înjură şi mai tare. În faţa lor, doamna 
Baudu, trecea de la unul la altul, neliniştită şi tăcută, ca şi 
cum ar fi ghicit o nouă nenorocire. De ceva vreme, tristeţea 
fiicei sale 

O speria, o simţea cum se stinge încetul cu încetul. 

— Prăvălia e goală, spuse ea în cele din urmă, ridicându-se 
de la masă pentru a pune capăt acestei scene. la vezi, 
Colomban, parcă am auzit pe cineva intrând. 

Masa se terminase, astfel că se ridicară cu toţii. Baudu şi 
Colomban se duseră să stea de vorbă cu un misit54, care 
venise să ceară nişte informaţii. Doamna Baudu îl luă pe 
Pepe să-i arate nişte poze. Servitoarea strânsese masa în 
grabă, iar Denise întârzia în faţa ferestrei, interesată de 
priveliştea din curte, când, întorcându-se, o zări pe 
Genevieve aşezată în acelaşi loc, cu ochii pierduţi pe faţa de 
masă, udă de buretele cu care fusese ştearsă. 

— Eşti tristă, verişoară? O întrebă ea. 

Tânăra nu-i răspunse, cercetând cu încăpățânare o 
crăpătură a pânzei, copleşită de gândurile care o 
frământau. Îşi ridică greu capul şi privi chipul compătimitor 
al Denisei care se apropiase de ea. Toţi ceilalţi plecaseră? 
Ce făcea singură la masă? Deodată, izbucni într-un hohot 
de plâns, iar capul îi căzu pe masă. Plângea continuu, 
udându-şi mâneca de lacrimi. 

— Dumnezeule! Ce se întâmplă? Strigă Denise, tulburată. 
Vrei să chem pe cineva? 

Genevieve o strânse puternic de mână. O reţinu locului, 
murmurând: 


— Nu, nu, rămâi. O, să nu afle mama! Cu tine, mi-e 
indiferent; dar nu şi ceilalţi, nu şi ceilalţi! E împotriva 
voinţei mele, ţi-o jur. Poate din cauză că am rămas singură. 
Aşteaptă, mi-e mai bine, nu mai plâng. 

Criza o cuprinse din nou şi trupul ei se cutremură de mari 
fiori. Greutatea părului ei părea că-i striveşte ceafa. Cum 
capul ei bolnav se răsucea pe braţele îndoite, un ac se 
desprinse şi părul îi căzu, învăluind-o în tenebrele lui. 
Denise încercă să o liniştească, fără să facă vreun zgomot, 
de teamă să nu atragă atenţia. Îi desfăcu rochia şi se 
întrista văzând-o atât de slabă, biata fată avea pieptul plat 
ca al unui copil sau al unei fecioare anemice. Denise îi 
prinse părul cu ambele mâini, acest păr superb, care părea 
să-i soarbă viaţa din ea; apoi, îl legă strâns, pentru a-i mai 
lua din povară şi a-i da voie să respire. 

— Mulţumesc, eşti bună cu mine, spuse Genevieve. Sunt 
cam slabă, nu-i aşa? Eram mai plină înainte, dar acum totul 
s-a schimbat. Prinde-mi rochia, să nu-mi vadă mama umerii. 
Mă ascund atât cât se poate. Dumnezeule, nu mă simt deloc 
bine, deloc! 

Genevieve se calmă, dar rămase totuşi încremenită pe 
scaun. Îşi privi fix verişoară şi, după un timp, o întrebă: 

— Spune-mi adevărul! O iubeşte? 

Denise îşi simţi obrajii arzând. Înţelese imediat că era 
vorba despre Clara şi Colomban, dar se prefăcu mirată. 

— Despre cine vorbeşti, draga mea? 

Genevieve dădu din umeri, neîncrezătoare. 

— Nu mă minţi, te rog! Fă-mi serviciul de a-mi spune 
adevărul. Trebuie să ştii, simt asta. Da, ai fost colegă cu 
această femeie şi l-am văzut pe Colomban urmărindu-te şi 
vorbindu-ţi în şoaptă. Te ruga să-i transmiţi mesaje, nu-i 
aşa? Pentru Dumnezeu, spune-mi adevărul! Îţi jur că-mi va 
face mult bine! 

Niciodată Denise nu se simţise atât de stingherită. Îşi 
plecă ochii în faţa acestei copile tăcute, care ghicise totul. 
Totuşi, avu forţa de a o minţi încă o dată. 


— Doar pe tine te iubeşte! 

Atunci, Genevieve îi spuse cu un glas disperat: 

— Bine, nu vrei să-mi spui. De altfel, mi-e indiferent, 
pentru că i-am văzut deja. El iese mereu pe trotuar doar ca 
să o privească. Ea râde de acolo, de sus, ca o nenorocită. 
Bineînţeles că se întâlnesc undeva. 

— Asta nu, ţi-o jur! Strigă Denise, uitând ce susţinuse până 
atunci, învinsă de dorinţa de a-i da cel puţin această 
consolare. 

Tânăra respiră adânc. Zâmbi uşor şi apoi, cu o voce 
slăbită, de convalescentă, spuse: 

— Aş vrea un pahar cu apă. Îmi cer scuze dacă te 
deranjez. Vezi, acolo, în bufet. 

Când îi întinse carafa, goli dintr-odată un pahar plin. O 
îndepărtă cu mâna pe Denise care se temea să nu-şi facă 
vreun rău. 

— Nu, nu, lasă-mă. Mereu mi-e sete. Noaptea mă trezesc 
din somn ca să beau apă. 

O clipă tăcură amândouă, după care Genevieve continuă 
cu un glas blând: 

— Dacă ai şti. De zece ani m-am obişnuit cu ideea acestei 
căsătorii. Colomban îmi fusese destinat încă de pe vremea 
când purtam rochii scurte. Nici nu-mi amintesc cum am 
ajuns aici. Am trăit tot timpul împreună, închişi aici, unul 
lângă altul, fără să existe vreun moment de bucurie între 
noi. Am sfârşit prin a-l considera soţul meu înainte de 
vreme. Nu ştiu dacă-l iubeam, eram ca şi soţia lui, atâta tot. 
Şi azi, el vrea să plece cu alta! O, Doamne, mi se frânge 
inima. Vezi tu, e o suferinţă pe care nu am mai cunoscut-o 
până acum. Începe din inimă, apoi se îndreaptă spre cap şi 
se răspândeşte peste tot. Mă omoară! 

Lacrimile îi inundau ochii. Denise îşi simţi pleoapele 
umede. 

— Mătugşa bănuieşte ceva? O întrebă ea. 

— Da, cred că mama bănuieşte ceva. Cât despre tata, e 
prea tulburat, nici nu ştie câtă suferinţă îmi provoacă, 


amânând căsătoria asta. Mama mi-a pus de multe ori 
întrebări. Se nelinişteşte când mă vede lâncezind. Nici ea 
nu e prea sănătoasă. De multe ori mi-a spus: „Biata mea 
fată, nu te-am făcut prea voinică!” Şi apoi, în prăvăliile 
astea, nu prea creşti cum trebuie. Probabil că se gândeşte 
că am slăbit prea mult în ultima vreme. Uită-te la braţele 
mele! Sunt normale? 

Cu o mână tremurătoare, luă din nou carafa. Denise 
încercă să o oprească. 

— Nu, mi-e tare sete, lasă-mă! 

Se auzi vocea lui Baudu. Cedând unui impuls al inimii, 
Denise îngenunche şi o strânse pe Genevieve în braţe ca pe 
o soră. O sărută şi-i jură că totul va fi bine, că se va mărita 
cu Colomban, că se va însănătoşi şi că va fi fericită. Deodată 
se ridică. Unchiul Baudu o chema. 

— A venit Jean. Vino aici! 

Într-adevăr, era Jean, zăpăcit, sosise la masă. Când i se 
spuse că era deja ora opt, rămase cu gura căscată. 
Imposibil, tocmai ieşise de la patronul lui. Glumiră cu toţii 
pe seama tânărului. Fără îndoială venise prin pădurea 
Vincennes. Însă imediat ce se putu apropia de sora lui, îi 
şopti: 

— E vorba de o mică spălătoreasă care duce rufele la 
clienţi. Am tocmit o trăsură cu ora. Dă-mi repede cinci 
franci. 

leşi un minut, după care se întoarse să cineze, căci 
doamna Baudu n-a vrut să-l lase să plece nemâncat. 
Genevieve se întoarse tăcută şi ştearsă, ca de obicei. 
Colomban moţăia pe jumătate în spatele tejghelei. Seara se 
scurse încet şi trist, însufleţită doar de paşii unchiului, care 
se plimba de la un capăt la altul al prăvăliei pustii. Doar o 
lampă de gaz mai ardea, umbra grea a plafonului cădea 
peste odaie ca pământul peste un mormânt. 

Lunile trecură. Denise intra în fiecare zi s-o înveselească 
pe Genevieve. Însă tristeţea îşi făcuse cuib la Bătrânul 
Elbeuf. Lucrările din faţa magazinului erau un chin 


permanent, care-i îndurera tot mai mult. Chiar şi în 
momentele în care aveau parte de o speranţă sau de o 
bucurie neaşteptată, era suficient să audă cărămizile 
căzând afară sau scârţâitul ferăstrăului pentru a le întuneca 
imediat ziua. De altfel, întregul cartier era zguduit. În locul 
împrejmuit cu scânduri ce cuprindea cele trei străzi se 
desfăşura o activitate febrilă. Deşi arhitectul se servea de 
clădirile existente, el le deschidea din toate părţile pentru a 
le amenaja; la mijloc, în spărtura curților, se construia o 
galerie centrală imensă, ca o biserică, şi care urma să dea 
în strada Neuve-Saint-Augustin printr-o poartă principală 
aflată în centrul fațadei. Lucrătorii săpaseră cu mare 
dificultate subsolurile, deoarece dăduseră de infiltraţii ale 
canalelor de scurgere şi de un pământ de umplutură plin de 
oseminte umane. Apoi, forarea puţului de o sută de metri, 
ce urma să aibă un debit de cinci sute de litri pe minut, îi 
preocupase pe cei din casele vecine. Acum, zidurile 
atinseseră deja primul etaj; schelele şi turnurile de 
şarpante închideau întreaga îngrăditură; se auzeau, fără 
încetare, scârţâitul troliurilor care ridicau lespezile, 
descărcarea bruscă a planşeelor de fier, zarva acestui 
popor de muncitori, acompaniată de zgomotul cazmalelor şi 
al ciocanelor. Insă, peste toate acestea, ceea ce îi asurzea şi 
mai mult pe oameni era trepidaţia maşinilor; toate 
funcționau cu aburi, iar şuierăturile ascuţite sfâşiau aerul, 
în timp ce, la cea mai mică adiere de vânt, un nor de praf 
zbura şi se abătea peste acoperişurile vecine, acoperindu-le 
ca o plapumă de zăpadă. Disperată, familia Baudu privea 
această pulbere ce pătrundea neîndurătoare peste tot, 
trecând şi prin ferestrele bine închise, acoperind stofele din 
prăvălie, strecurându-se până sub paturi; numai ideea că 
respirau acest praf, care-i va ucide până la urmă, le otrăvea 
zilele. 

De altfel, situaţia avea să se agraveze şi mai mult. În 
septembrie, arhitectul, temându-se că nu va fi gata la timp, 
decise să se lucreze şi noaptea. Aşadar, fură instalate lămpi 


electrice de mare putere, iar activitatea îşi reluă cursul, de 
astă dată, fără nici o oprire. Echipele se succedau, 
ciocanele băteau continuu, maşinile suflau neîncetat, iar 
zarva mereu prea mare părea să ridice şi să împrăştie 
molozul. Atunci, membrii familiei Baudu, exasperaţi, fură 
siliţi să renunţe până şi la somn; se cutremurau în 
aşternuturile lor, iar zgomotele deveneau adevărate 
coşmaruri, de îndată ce oboseala îi dobora. Când coborau 
din pat, în picioarele goale, pentru a-şi mai linişti febra şi 
priveau pe geam, rămâneau înmărmuriţi în faţa Paradisului 
femeilor care strălucea în adâncul tenebrelor, ca o torţă 
gigantică în care ardea propria lor ruină, în mijlocul 
zidurilor pe jumătate ridicate, străpunse de spaţii goale, 
lămpile electrice azvârleau uriaşe raze albastre, de o 
intensitate orbitoare. Suna ora două noaptea, apoi trei şi 
apoi patru. În somnul dureros al cartierului, şantierul, mărit 
de această strălucire lunară, părea colosal şi fantastic, 
încărcat de umbre negre, de muncitori zgomotoşi, ale căror 
profiluri gesticulau pe fondul alb al noilor pereţi. 

După cum spusese şi unchiul Baudu, micul comerţ de pe 
străzile învecinate primise o nouă lovitură. De fiecare dată 
când Paradisul femeilor îşi construia noi raioane, se 
produceau noi prăbuşiri printre prăvăliile din jur. Dezastrul 
se extindea, se auzeau trosnind până şi cele mai vechi case. 
Domnişoara Iatin, lenjereasa din pasajul Choiseul, tocmai 
fusese declarată falimentară; Quinette, mânuşarul, abia 
dacă mai putea rezista şase luni; blănării Vanpouille erau 
forţaţi să-şi subînchirieze o parte din magazine; dacă 
Bedore şi sora lui, vânzători de tricotaje, mai rezistau, era 
doar pentru că se foloseau de economiile făcute odinioară. 
Şi iată că acum aveau să se mai adauge alte ruinări 
prăbuşirilor prevăzute de mult timp: raionul de articole 
pariziene ameninţa un vânzător de bibelouri din strada 
Saint-Roch, şi anume pe Deslignieres, un bărbat gras şi 
destul de impulsiv; în timp ce raionul de mobilă îi lovea pe 
Piot şi Rivoire, ale căror magazine se întindeau de-a lungul 


pasajului Sainte-Anne. Se temeau chiar ca vânzătorul de 
bibelouri să nu facă apoplexie, căci era mereu furios când 
vedea că Paradisul femeilor afişează reduceri de până la 
treizeci la sută la tot felul de produse. Negustorii de mobile, 
mai liniştiţi, încercau să glumească pe seama funcţionarilor 
ce se amestecau în vânzarea de mese şi dulapuri; dar 
clientele începeau deja să-i părăsească, deoarece succesul 
noului raion se anunţa a fi formidabil. Totul era terminat, 
erau siliţi să îngenuncheze; după aceştia, aveau să urmeze 
alţii la rând, căci nu mai exista nici un motiv pentru ca toţi 
micii comercianţi să dispară de pe faţa pământului. Într-o 
zi, doar Paradisul femeilor va învălui întregul cartier. 

În prezent, dimineaţa şi seara, când cei o mie de angajaţi 
intrau şi ieşeau din Paradis, se forma o coadă atât de lungă 
în Piaţa Gaillon, încât lumea se oprea pentru a-i privi cum 
defilau ca un adevărat regiment. Timp de zece minute, 
trotuarele erau înţesate de lume; iar micii comercianţi, 
aflaţi în pragul propriilor prăvălii, se gândeau la unicul lor 
angajat, pe care nu ştiau cu ce să-l mai hrănească. La 
ultimul inventar al marelui magazin, imensa cifră de 
afaceri, de patruzeci de milioane, revoluţionase până şi 
împrejurimile. Vestea intra din casă în casă, stârnind 
strigăte de mirare şi de furie. Patruzeci de milioane! Îţi vine 
a crede? Fără îndoială, beneficiul net era de cel mult patru 
la sută, cu cheltuielile lor generale considerabile şi sistemul 
lor de ofertare. Dar un profit de un milion şase sute de mii 
de franci era o sumă frumuşică, te poţi mulţumi cu cei patru 
la sută, când lucrezi cu un astfel de capital. Se vorbea că 
primul capital al lui Mouret, primii cinci sute de mii de 
franci înmulţiţi în fiecare an cu totalul beneficiilor, trebuia 
să fi atins azi patru milioane, după ce trecuse de zece ori 
prin mărfuri şi pe la tejghele. Când discuta despre acest 
calcul cu Denise, Robineau rămânea încremenit, cu ochii 
pierduţi în farfuria goală: ea avea dreptate, permanenta 
împrospătare a capitalului făcea noul comerţ de neînvins. 
Bourras era singurul care nega faptele, refuzând să 


înţeleagă, mirat şi perplex în acelaşi timp. O adunătură de 
hoţi, asta-i tot! Nişte mincinoşi! Nişte şarlatani care într-o 
bună zi vor fi adunaţi din şanţuri! 

În ciuda dorinţei lor de a nu schimba nimic din obiceiurile 
Bătrânului Elbeuf, membrii familiei Baudu erau nevoiţi să 
facă faţă concurenţei. Clientela nu mai venea la ei, astfel că 
încercau să meargă ei la ea, prin intermediul samsarilor. 
Era, pe vremea aceea, pe piaţa pariziană un misit care avea 
legături cu toţi marii croitori şi care reuşea să salveze 
micile magazine de postavuri şi de flanele, dacă încerca să 
le reprezinte. Bineînţeles că era foarte căutat şi se certau 
cu toţii pe el, iar acest personaj căpătase proporţiile unui 
adevărat erou. Din nefericire, Baudu, care tocmai îl 
tocmise, îl văzu înţelegându-se şi cu familia Matignon de pe 
strada Croix-des-Petits-Champs. Unul după altul, alţi doi 
samsari îl păcăliră, iar un al treilea, un om foarte cinstit, nu 
reuşi nimic. Era aşadar o moarte lentă, fără scăpare, o 
încetinire continuă a afacerilor, iar clienţii plecau unul câte 
unul. Veni şi ziua când scadenţele deveniră o problemă. 
Până atunci, supravieţuiseră cu economiile de odinioară; 
însă acum, datoriile băteau la uşă. În decembrie, Baudu, 
îngrozit de cifra obligaţiilor scadente, recurse la cel mai dur 
sacrificiu: vându casa de la Rambouillet, o casă pentru care 
cheltuise o avere cu reparaţiile necesare şi ai cărei chiriaşi 
nici măcar nu-i plătiseră, când se decise să o valorifice. 
Această vânzare distruse singurul vis al vieţii sale, inima îi 
sângera ca după pierderea unui persoane dragi. Fu silit să 
o vândă cu şaptezeci de mii de franci, când pe el îl costase 
mai mult de două sute de mii. Fusese foarte fericit să dea 
de soţii Lhomme, vecinii săi, care doreau să-şi extindă 
proprietatea. Cei şaptezeci de mii de franci aveau să le 
permită să supravieţuiască ceva vreme. În ciuda tuturor 
eşecurilor, dorinţa de luptă renăscuse: cu puţină disciplină 
poate reuşeau să răzbată. 

În duminica în care familia Lhomme le plătise banii pentru 
casă, soţii Baudu îi invitară să cineze la Bătrânul Elbeuf. 


Doamna Aurelie ajunse prima; fură nevoiţi să-l aştepte pe 
casier, care sosi cu întârziere din pricina unei după-amieze 
dedicate muzicii; cât despre tânărul Albert, acesta 
acceptase invitaţia, dar nu apăruse. De altfel, fusese o cină 
penibilă. Soții Baudu, sufocaţi în strâmta lor sufragerie, 
suferiră înfiorător din pricina valului de libertate şi de 
încredere cu care-i învăluiră cei doi membri ai familiei 
Lhomme. Genevieve, rănită de alura imperială a doamnei 
Aurelie, nu scoase nici o vorbă, în timp ce Colomban o 
admira, cuprins de fiori la gândul că era şefa Clarei. 

Seara, înainte de culcare, pe când doamna Baudu era deja 
în pat, soţul ei încă se mai plimba prin odaie. Afară era 
călduţ, un timp umed, de dezgheţ. În ciuda ferestrelor 
închise şi a perdelelor trase, se auzea huruitul utilajelor de 
peste drum. 

— Ştii la ce mă gândesc, Elisabeth? Spuse el în cele din 
urmă. Ei bine, aceşti L.homme au avut norocul de a câştiga 
mulţi bani, dar mă simt mai bine în pielea mea decât m-aş 
simţi în a lor. Într-adevăr, s-au descurcat bine. Femeia chiar 
a povestit că anul ăsta a câştigat aproape douăzeci de mii 
de franci, nu-i aşa? Asta i-a permis să-mi cumpere căsuţa! 
Nu mai contează! Nu mai am casa, dar măcar n-am să cânt 
la colţul străzii pentru bani, în timp ce tu umbli pe la alţii. 
Vezi tu, ei nu sunt fericiţi. 

Undeva în miezul acestei suferinţe a sacrificiului său, el 
mai păstra un sentiment de invidie faţă de aceşti oameni 
care-i uciseseră singurul său vis. Când se apropie de pat, 
gesticula aplecat asupra soţiei sale; apoi se întoarse la 
fereastră şi tăcu o clipă, ascultând zgomotul şantierului de 
afară. Îşi continuă vechile acuzaţii, doleanţele deznădejdii 
sale cu privirile la vremurile noi: unde s-a mai văzut aşa 
ceva? Vânzătorii să câştige mai mult decât negustorii? 
Casierii erau cei care răscumpărau acum proprietăţile 
patronilor lor. Astfel, totul se duce pe apa sâmbetei, nu mai 
există familie, se trăieşte prin hoteluri, în loc să mănânce 
fiecare la casa lui. În sfârşit, prezise că tânărul Albert va 


devora mai târziu pământul de la Rambouillet, cheltuindu-l 
pe actriţe. 

Doamna Baudu îl asculta, cu capul pe pernă, palidă 
asemenea aşternutului. 

— Totuşi, ţi-au plătit, spuse ea blând. 

Deodată, Baudu amuţi. Se plimbă câteva secunde cu ochii 
în pământ. Apoi, reîncepu: 

— Mi-au plătit, e adevărat; şi la urma urmei, banii lor sunt 
la fel de buni ca ai altora. Ar fi bine să-mi pornesc din nou 
afacerea cu banii ăştia. A, dacă n-aş fi fost atât de bătrân şi 
de obosit! 

Urmă o tăcere lungă. Negustorul se pierdea în gânduri 
confuze. Brusc, doamna Baudu începu să vorbească, cu 
ochii aţintiţi în plafon, fără să-şi mişte capul. 

— Te-ai uitat mai atent la Genevieve în ultima vreme? 

— Nu, răspunse el. 

— Ei bine, sunt puţin îngrijorată din pricina ei. E prea 
palidă. Pare disperată. 

Baudu o privi surprins, stând în picioare în faţa patului. 

— Şi de ce, mă rog? Dacă e bolnavă, ar trebui să ne spună. 
Mâine vom chema medicul. 

Doamna Baudu rămase nemişcată. După un minut 
îndelungat, spuse din nou, pierdută: 

— Căsătoria asta cu Colomban. Trebuie să o facem cât mai 
repede. 

EI o privi şi începu să se plimbe prin odaie. Fapte vechi îi 
invadau gândurile: era oare posibil ca fiica sa să se fi 
îmbolnăvit din cauza vânzătorului? Îl iubea într-atât, încât 
nu mai putea aştepta? Încă o nenorocire neaşteptată! Acest 
fapt îl tulbură cu atât mai mult, cu cât avea deja idei clare 
despre acest mariaj. N-ar fi fost niciodată de acord să-i 
căsătorească în condiţiile actuale. Totuşi, îngrijorarea 
pentru fiica sa îi mai îmblânzea gândurile. 

— Bine, spuse el într-un târziu, am să vorbesc cu 
Colomban. 


Fără să mai adauge vreun cuvânt, îşi continuă plimbarea 
prin odaie. Curând, ochii soţiei sale se închiseră, adormise 
cu chipul ei alb, ca de moartă. El se mai plimbă o vreme. 
Înainte să se culce, ridică perdelele şi aruncă un ochi în 
stradă; de cealaltă parte a drumului, ferestrele căscate ale 
vechiului hotel Duvillard păreau nişte găuri în miezul 
şantierului, unde muncitorii se agitau în lumina orbitoare a 
lămpilor electrice. 

A doua zi de dimineaţă, Baudu îl luă pe Colomban şi merse 
alături de el în fundul unei magazii strâmte de la mezanin. 
Se gândise încă din ajun la ceea ce avea să-i spună. 

— Băiete, începu el, ştii că mi-am vândut proprietatea de 
la Rambouillet. Asta ne va permite să ne mai redresăm 
puţin. Dar înainte de toate, aş vrea să discut puţin cu 
dumneata. 

Tânărul, care părea că se teme de o astfel de întrevedere, 
aştepta cu emoție. Ochii lui mici clipeau pe chipul său larg; 
rămase cu gura deschisă, ceea ce era la el semnul unei mari 
tulburări. 

— Ascultă-mă bine, continuă Baudu. Când bătrânul 
Hauchecorne mi-a cedat magazinul, acesta era prosper; el 
însuşi îl primise odinioară de la bătrânul Finet, în stare 
foarte bună. Ştii ce idei am eu: aş crede că fac o faptă rea 
dacă predau copiilor mei acest magazin în condiţiile 
actuale; din acest motiv am tot amânat mariajul tău cu 
Genevieve. Da, m-am încăpățânat, am sperat că voi readuce 
prosperitatea de altădată, am vrut să-ţi pun registrele în 
faţă şi să-ţi spun: „Uite, anul în care l-am preluat eu s-a 
vândut atâta postav, iar în anul în care eu plec, am vândut 
cu zece sau douăzeci de mii de franci mai mult.” în sfârşit, 
înţelegi ce vreau să spun! Mi-am făcut o promisiune, şi 
anume că acest magazin nu va pierde nimic în mâinile mele. 
Altfel, mi s-ar părea că vă jefuiesc. 

Era sugrumat de emoție. Îşi suflă nasul şi continuă: 

— N-ai nimic de spus? 


Colomban tăcea. Clătina din cap şi aştepta, din ce în ce 
mai tulburat, simțind unde voia să ajungă patronul. Trebuia 
să se căsătorească cât mai curând posibil. Cum ar fi putut 
să refuze? N-ar fi avut niciodată forţa necesară. Dar ce să 
facă cu cealaltă, cea pe care o visa noaptea, cu trupul 
aprins de o flacără atât de puternică, încât se arunca gol pe 
podea, de teamă să nu moară? 

— Astăzi, continuă Baudu, avem nişte bani care ne pot 
salva o perioadă. Situaţia se agravează cu fiecare zi, dar 
poate, dacă facem un efort suprem. În sfârşit, am vrut să 
ştii care e situaţia. Vom risca totul. Dacă vom fi înfrânți, ei 
bine, asta ne va băga în mormânt. Doar că, dragul meu, în 
acest caz căsătoria voastră va fi din nou amânată, pentru că 
nu vreau să vă las singuri în această luptă. Ar fi o laşitate 
din partea mea, nu-i aşa? 

Uşurat, Colomban se aşeză pe bucăţile de molton. 
Picioarele îi tremurau. Se ferea să-şi arate bucuria. Îşi lăsă 
capul în jos, frecându-şi mâinile de genunchi. 

— Nu spui nimic? Repetă Baudu. 

Nu, nu spunea nimic pentru că nu avea nimic de spus. 
Atunci, bătrânul continuă cu blândeţe: 

— Am fost sigur că te vei întrista. Trebuie să fii curajos. 
Trezeşte-te, nu te lăsa copleşit. Înţelege, mai ales, în ce 
situaţie sunt eu. Cum aş putea să vă dau pe mâini o 
asemenea povară? În loc să vă ofer o afacere bună, o să vă 
las probabil un faliment. Nu, doar bandiții pot face una ca 
asta. Fără îndoială, nu vreau decât să fiţi fericiţi, dar nu voi 
acţiona niciodată împotriva conştiinţei mele. 

Baudu vorbi încă multă vreme în felul acesta, zbătându-se 
între fraze contradictorii, ca un om care ar fi dorit să i se 
ghicească gândurile. Având în vedere că-i promisese fata şi 
magazinul, cinstea lui îl silea să i le dea pe amândouă în 
bune condiţii, fără cusururi şi fără datorii. Doar că se 
simţea foarte obosit, iar povara era deja prea grea. 
Rugăminţile se strecurau printre cuvintele sale şoptite. 


Aştepta de la Colomban un elan, un strigăt din inimă, care, 
din păcate, nu mai venea. 

— Ştiu, murmură el, ştiu că bătrânilor le lipseşte flacăra. 
Cu tinerii, lucrurile se înviorează. Sunt plini de entuziasm, e 
normal. Dar nu, nu pot, pe cuvântul meu! Dacă aş ceda, mi- 
o veţi reproşa mai târziu. 

Tăcu, fulgerat de un tremur; fiindcă tânărul rămăsese 
nemişcat, cu capul în podea, îl întrebă pentru a treia oară, 
sfârşind o tăcere penibilă: 

— Nu spui nimic? 

În cele din urmă, fără a-l privi, Colomban îi răspunse: 

— Nu e nimic de spus. Dumneavoastră sunteţi stăpânul, 
sunteţi mai înţelept decât noi toţi. Dacă dumneavoastră aşa 
spuneţi, vom aştepta şi vom încerca să fim rezonabili. 

Totul era pierdut. Baudu mai spera încă de la Colomban la 
o răbufnire de bunătate, la un strigăt: „Odihneşte-te, tată, 
vom continua noi lupta. Daţi-ne magazinul aşa cum e el! 
Vom face noi o minune pentru a-l salva!” Apoi îl privi şi fu 
cuprins de ruşine. Îşi zise în sine că a încercat să-şi înşele 
copiii. Vechea cinste a bătrânului negustor renăştea în 
sufletul său; acest băiat prudent avea dreptate, căci în 
comerţ nu există sentimente. Nu sunt decât cifre. 

— Sărută-mă, băiete, spuse el pentru a termina. Am 
hotărât! Nu vom mai vorbi despre căsătorie decât peste un 
an. Înainte de toate, trebuie să ne gândim la lucruri 
serioase. 

Seara, în odaia lor, când doamna Baudu îl întrebă despre 
rezultatul discuţiei, Baudu îşi recăpătase încăpăţânarea de 
a se lupta singur, până la capăt. Îi aduse un mare elogiu lui 
Colomban: era un băiat sigur, cu idei clare, crescut de altfel 
cu principii serioase, incapabil, de exemplu, să glumească 
cu clientele, cum fac linguşitorii de la Paradis. Nu, era 
cinstit, făcea parte din familie şi nu-şi batjocorea meseria. 

— Aşadar, pe când căsătoria? Întrebă doamna Baudu. 

— Mai târziu, răspunse el. Atunci când voi fi în măsură să- 
mi ţin promisiunile. 


Ea nu făcu nici un gest, doar spuse: 

— Fiica noastră va muri din pricina asta. 

Baudu se abţinu să nu-şi iasă din minţi. El va fi cel care va 
muri dacă-l vor tulbura cu problemele astea. Era vina lui? 
Îşi iubea copila, şi-ar fi dat viaţa pentru ea; totuşi, nu putea 
face afacerile să prospere dacă nu mergeau nicăieri. 
Genevieve va trebui să fie înţeleaptă şi să aibă puţină 
răbdare până când registrele vor arăta alte cifre. Ce 
dracu'! Colomban va rămâne aici, nu i-l va lua nimeni. 

— De necrezut! Repetă el. O fată atât de bine crescută! 
Doamna Baudu nu mai spuse nimic. Fără îndoială, ghicise 
gelozia chinuitoare a fiicei sale; însă nu îndrăzni să-i 
mărturisească ceva soţului ei. O pudoare stranie o 
împiedicase mereu să discute cu el anumite subiecte 
delicate. Când o văzu că tace, Baudu îşi îndreptă furia spre 
muncitorii de peste drum. 

Denise urma să se întoarcă la Paradisul femeilor. 
Înţelesese că Robineau, nevoit să-şi restrângă personalul, 
nu ştia cum să o concedieze. Pentru a reuşi să reziste, erau 
siliţi să facă totul singuri; Gaujean, încăpățânat în ura lui, îi 
prelungea creditele, promiţându-i chiar să-i găsească alte 
fonduri; însă teama îi copleşea, astfel că încercau să facă 
economii. Timp de cincisprezece zile, Denise îi simţi 
oarecum stingheri în preajma ei; fu nevoită să vorbească 
prima şi să le spună că-şi găsise de lucru în altă parte. Fu o 
adevărată uşurare, doamna Robineau o sărută, foarte 
emoţionată, spunându-i că o va regreta mereu. Când fu 
întrebată unde merge, Denise le spuse că se întoarce la 
Mouret; Robineau îngălbeni. 

— Aveţi dreptate! Strigă el enervat. 

Îi era mai greu să-i dea această veste bătrânului Bourras. 
Totuşi, Denise trebuia să-şi ia rămas bun de la el, dar îi era 
teamă, căci îi păstra o vie recunoştinţă. Bourras nu era 
niciodată liniştit, deoarece trăia înconjurat de acest vacarm 
al şantierului vecin. Căruţele cu materiale îi blocau intrarea 
în magazin; cazmalele loveau pereţii continuu; toate 


lucrurile din prăvălia lui, umbrelele şi bastoanele, dansau 
pe ritmul loviturilor de ciocan. Părea că dugheana lui, 
agăţată cu încăpățânare de zidurile gata de demolare, avea 
să se despice singură. Şi mai rău era că arhitectul, pentru a 
lega raioanele existente ale magazinului cu cele ce aveau să 
fie construite în vechiul hotel Duvillard, inventase un pasaj 
care urma să treacă chiar sub căsuţa care separa cele două 
clădiri. Această casă aparţinea societăţii „Mouret et C-ie”, 
iar în contractul de închiriere era precizat faptul că 
locatarii trebuiau să suporte reparaţiile, astfel că într-o 
dimineaţă nişte lucrători se prezentară la el. Bourras era 
gata să facă un infarct. Nu era suficient că-l sugrumau din 
toate părţile? Mai trebuia să fie legat de picioare şi să i se ia 
pământul de sub el! Ii alungă imediat pe zidari, amenințând 
cu un proces! Lucrări de reparare, fie! Dar acestea erau 
lucrări de înfrumusețare! Întregul cartier era de partea lui, 
crezând că va câştiga procesul, dar nimeni nu mai era sigur 
pe nimic. În orice caz, procesul avea să dureze mult timp, 
astfel că toţi erau curioşi cum se va termina acest duel. 

În ziua în care Denise se pregătea să-şi ia rămas bun de la 
el, Bourras se întorcea de la avocatul său. 

— Vă vine a crede? Strigă el. Acum spun că imobilul nu 
este solid şi pretind că trebuie să lucreze la fundaţii. Pe 
dracu'! S-au săturat să-l tot scuture cu maşinile lor 
blestemate. Nici nu-i de mirare dacă se prăbuşeşte! 

Când Denise îl anunţă că pleacă şi că se întoarce la 
Paradisul femeilor cu un salariu de o mie de franci, fu atât 
de surprins, încât îşi ridică mâinile tremurătoare spre cer. 
Emoţia îl făcu să se prăbuşească pe un scaun. 

— Dumneata! Dumneata! Bâigui el. În sfârşit, sunt singur! 
N-am mai rămas decât eu. 

După ce tăcu o clipă, o întrebă: 

— Şi micuțul? 

— Se va întoarce la doamna Gras! Răspunse Denise. Ea îl 
iubea mult. 


Tăcură din nou. Ar fi preferat să ţipe la ea, să înjure, să 
bată cu pumnul în masă; bătrânul acesta distrus, zdrobit, o 
mâhnea profund. Însă Bourras îşi reveni încetul cu încetul 
şi începu din nou să ţipe: 

— O mie de franci! Aşa ceva nu se refuză. Veţi merge toţi 
acolo. Plecaţi, aşadar, lăsaţi-mă singur! Da, singur, auziţi! Va 
fi unul care nu va îngenunchea niciodată. Şi spuneţi-le că 
voi câştiga procesul, chiar dacă voi fi nevoit să mor de 
foame! 

Denise putea pleca de la Robineau la sfârşitul lunii. Se 
întâlnise cu Mouret şi totul părea aranjat. Într-o seară, când 
se întorcea acasă, Deloche, care o pândise în stradă, o opri. 
Era foarte fericit, căci tocmai aflase vestea cea mare despre 
care bârfea tot magazinul. Îi povesti cu mare bucurie ce se 
mai discuta pe la raioane. 

Ştiţi ce mutre fac doamnele de la confecţii?! 

Tăcu, după care continuă din nou: 

— Vă amintiţi de Clara Prunaire? Ei bine, se pare că 
patronul ar fi. Înţelegeţi? 

Roşi. Denise, palidă, strigă: 

— Domnul Mouret! 

— Ce gusturi ciudate, nu-i aşa? Spuse el. O femeie care 
seamănă cu un cal. Cel puţin lenjereasa cu care a trăit anul 
trecut era drăguță. În sfârşit, e problema lui. 

Când ajunse în odaia ei, Denise simţi că leşină. Probabil 
din cauză că urcase prea repede scările. Sprijinită de 
fereastră, avu senzaţia că era la Valognes, parcă zări uliţa 
pustie, tapetată cu muşchi, pe care o privea din camera ei 
de copil; se simţi copleşită de dorinţa de a se întoarce acolo, 
de a se refugia în uitarea şi liniştea provinciei. Parisul o 
irita, dispreţuia Paradisul femeilor, nici nu ştia de ce 
acceptase să se întoarcă acolo. Bineînţeles că va suferi din 
nou; de altfel, suferea deja din pricina poveştilor lui 
Deloche. Deodată, fără nici un motiv, un hohot de plâns o 
făcu să se îndepărteze de la fereastră. Plânse aşa mult timp, 
dar îşi regăsi puterea de a continua. 


A doua zi, la prânz, Robineau o trimisese în oraş şi fiindcă 
trecu prin faţa Bătrânului Elbeuf, intră, văzându-l pe 
Colomban singur în magazin. Ceilalţi luau prânzul, căci 
clinchetul furculiţelor se auzea din fundul sufrageriei. 

— Poţi să intri, spuse vânzătorul. Sunt la masă. 

Dar ea îi făcu semn să tacă şi-l trase într-un colţ al 
încăperii, după care îi spuse şoptit: 

— Cu dumneata vreau să vorbesc. Chiar n-ai suflet? Nu 
vezi că Genevieve te iubeşte şi că moare din pricina asta? 

Tremura toată, iar febra din ajun îi dădea din nou târcoale. 
Colomban, speriat, surprins de un asemenea atac, nu ştia 
ce să spună. 

— Ascultă-mă, continuă ea. Genevieve ştie că iubeşti o altă 
femeie. Chiar ea mi-a spus asta şi a plâns ca o nefericită. A, 
biata copilă! Cât e de slabă! Dacă i-ai fi văzut braţele! E de 
plâns. Haide, chiar nu poţi s-o laşi să moară aşa! 

În cele din urmă, Colomban spuse: 

— Dar nu e bolnavă, exagerezi. Nu-mi dau seama. Şi apoi, 
tatăl ei tot amână căsătoria. 

Denise dezminţi imediat această minciună. Simţise că la 
cea mai mică insistenţă a tânărului, unchiul Baudu ar fi 
cedat. Cât despre uimirea lui Colomban, era sinceră: chiar 
nu observase lenta agonie prin care trecea biata Genevieve. 
Pentru el fu o veste foarte neplăcută. Atât timp cât nu-şi 
dădea seama ce se întâmplă, nu-şi făcea mari reproşuri. 

— Şi pentru cine? Continuă Denise, pentru o femeie de 
nimic! Chiar nu ştii pe cine iubeşti cu adevărat? N-am vrut 
să te mâhnesc până acum, uneori am evitat să-ţi răspund 
veşnicelor întrebări. Ei bine, da, Clara e a tuturor, n-o 
interesează persoana ta şi n-ai să fii cu ea niciodată! Sau 
poate că o vei avea ca toţi ceilalţi, o dată, în trecere. 

Palid, Colomban o asculta. La fiecare frază pe care Denise 
i-o arunca în faţă, printre dinţi, buzele îi tremurau. 
Copleşită de cruzime, tânăra se lăsă în voia unei porniri de 
care nu fusese conştientă până atunci. 


— În sfârşit, spuse ea, acum e cu domnul Mouret, dacă 
chiar vrei să ştii! 

Vocea îi era sugrumată şi păli mai tare decât el. Amândoi 
se priviră, după care el spuse: 

— O iubesc. 

Denise se ruşina. De ce-i vorbise astfel acestui băiat şi de 
ce se înfierbântase astfel? 'Tăcu, vorbele simple pe care i le 
spuse el îi rezonau în suflet ca un sunet de clopot ce o 
asurzea. „O iubesc, o iubesc”, cuvintele o răscoleau, iar el 
avea dreptate, nu se putea căsători cu alta. 

Când se întoarse, o zări pe Genevieve, în pragul 
sufrageriei. 

— "Taci, spuse ea repede. 

Dar era prea târziu, Genevieve auzise totul. Era albă ca 
zăpadă. Tocmai atunci intră o clientă. Era doamna 
Bourdelais, una dintre ultimele cliente fidele Bătrânului 
Elbeuf, unde mai găsea încă articole solide; de ceva vreme, 
doamna de Boves urmase moda şi trecuse la Paradisul 
femeilor, doamna Marty nu mai venise deloc, cucerită în 
totalitate de splendoarea vitrinelor de peste drum. 
Genevieve se văzu silită să o întâmpine: 

— Ce doreşte doamna? 

Doamna Bourdelais dorea să vadă un metraj din flanel. 
Colomban cobori de pe raft o bucată de material, iar 
Genevieve i-o arătă clientei; amândoi, cu mâinile reci, 
stăteau unul lângă altul, în spatele tejghelei. Intre timp, 
Baudu ieşi din sufragerie în urma soţiei sale, care merse să 
se aşeze pe un scaun. Nu se amestecă în vânzare, îi zâmbi 
nepoatei sale şi rămase în picioare, privind-o pe doamna 
Bourdelais. 

— Nu prea-mi place, spuse aceasta. Arătaţi-mi ceva mai 
rezistent. 

Colomban aduse altă bucată de material. Se aşternu 
tăcerea. Doamna Bourdelais examina cu atenţie bucata de 
stofă. 

— Cât costă? 


— Şase franci, doamnă, răspunse Genevieve. 

Clienta făcu o mişcare bruscă. 

— Şase franci! Dar aceeaşi stofă costă peste drum cinci 
franci. 

Pe chipul lui Baudu se văzu o uşoară încruntare. Nu se 
putu abţine să nu intervină. 

— Probabil că doamna se înşală, căci acest articol ar trebui 
să fie vândut cu şase franci cincizeci. E imposibil să fie 
ofertat la cinci franci. Cu siguranţă, e vorba despre alt 
articol. 

— Nu, nu, repetă aceasta cu încăpăţânarea unei burgheze 
care avea senzaţia că se pricepe. Stofa este aceeaşi. Poate 
chiar mai rezistentă decât aceasta. 

Atmosfera devenise apăsătoare. Baudu, scos din minţi, 
făcea eforturi pentru a rămâne zâmbitor. Furia împotriva 
Paradisului femeilor îl sugruma. 

— Cu siguranţă, ar trebui să vă purtaţi mai bine cu mine, 
spuse în cele din urmă doamna Bourdelais. Altfel, mă văd 
nevoită să merg peste drum, ca toate celelalte doamne. 

Baudu îşi pierdu minţile şi strigă, scuturat de o furie 
stăpânită până atunci: 

— Ei bine, n-aveţi decât! 

Imediat, doamna Bourdelais se ridică şi plecă, fără să se 
uite în urmă. 

— Asta am să fac, domnule! 

Rămaseră cu toţii stupefiaţi. Erau uimiţi de violenţa 
patronului. El însuşi era îngrozit de ceea ce spusese. Fraza 
îi scăpase fără voia lui, ca o explozie a dispreţului pe care-l 
adunase în sufletul său, de-a lungul timpului. Şi acum, 
întreaga familie Baudu, înmărmurită, cu braţele căzute, o 
urmărea din priviri pe doamna Bourdelais, trecând strada. 
Simţeau că ieşirea asta le va aduce ghinion. Când aceasta 
intră cu paşii ei mărunți pe uşa înaltă a Paradisului şi 
dispăru în mulţime, parcă ceva le murise în suflet. 

— Încă un client furat, murmură Baudu. 


Apoi, întorcându-se spre Denise, despre a cărei angajare 
aflase deja, îi spuse: 

— Şi pe tine te-au luat. Du-te, nu-i nimic. Dacă au bani, 
sunt puternici. 

Sperând că Genevieve nu-l auzise pe Colomban, Denise îi 
şopti acesteia la ureche: 

— Fii fericită, te iubeşte! 

Tânăra îi răspunse încet, cu glasul sfâşiat: 

— De ce minţi? Uită-te la el, nici acum nu se poate abţine. 
Se uită continuu într-acolo. Ştiu că mi l-au furat, aşa cum 
ne-au furat totul. 

Se aşeză la casă, lângă mama ei. Aceasta ghicise, fără 
îndoială, noua lovitură primită de fiica ei, căci ochii ei 
îndureraţi se plimbau de la ea la Colomban şi apoi spre 
Paradisul femeilor. Era adevărat, le furaseră totul: tatălui, 
averea; mamei, copila pe moarte; fiicei, soţul aşteptat de 
mai bine de zece ani. În faţa acestei familii condamnate, 
Denise, cu sufletul copleşit de milă, avu pentru o clipă 
sentimentul că face şi ea ceva rău. Nu ajuta ea maşinăria ce 
urma să le strivească lumea acestor oameni? Dar se simţea 
împinsă de o nouă forţă, simţea că nu face nimic rău. 

— Ei, reluă Baudu pentru a-şi face curaj, n-o să murim din 
atâta. O clientă pierdută înseamnă altele două câştigate. 
Auzi, Denise; am aici şaptezeci de mii de franci care-l vor 
face pe Mouret să nu doarmă nopţile. lar voi, ceilalţi, lăsaţi 
mutrele astea de înmormântare! Doar n-a murit nimeni! 

Nu reuşi să-i înveselească; el însuşi fu copleşit de o 
consternare totală; toţi rămaseră cu ochii fixaţi asupra 
monstrului, atraşi, posedaţi, înfruptându-se din propria lor 
nenorocire. Lucrările erau pe terminate, faţada fu curățată 
de schele, lăsând în urmă un edificiu colosal, cu zidurile 
albe, găurite de vitrine largi şi luminoase. De-a lungul 
trotuarului, redat, în sfârşit, circulaţiei, fură aliniate opt 
trăsuri pe care le încărcau băieţii de la biroul de expediţii. 
Sub soarele ale cărui raze inundau strada, panourile verzi, 
cu profiluri galbene şi roşii, străluceau ca nişte oglinzi, ale 


căror reflexii orbitoare băteau până în fundul magazinului 
Bătrânul Elbeuf. Vizitii, îmbrăcaţi în negru, stăteau drepţi 
şi-şi ţineau caii în frâu, nişte animale superbe, cu zăbalele 
argintate. Ori de câte ori se umplea câte o trăsură, se auzea 
pe caldarâm un huruit sonor, ce cutremura micile magazine 
dimprejur. 

În faţa acestei defilări triumfale, pe care trebuiau să o 
suporte de două ori pe zi, sufletele membrilor familiei 
Baudu erau sfâşiate. Bătrânul tremura doar gândindu-se 
unde se îndrepta acest flux continuu de mărfuri, în timp ce 
mama, îngrijorată de tulburarea fiicei sale, privea în gol, cu 
ochii inundaţi în lacrimi. 

Capitolul 9 

În lunea de 14 martie, Paradisul femeilor îşi inaugura noile 
raioane prin marea expoziţie a noutăţilor de vară, care avea 
să ţină trei zile. Afară sufla un vânt rece, iar trecătorii, 
surprinşi de această întoarcere a frigului, mergeau în 
grabă, încheindu-şi paltoanele. Totuşi, o emoție generală 
cuprinsese prăvăliile dimprejur; se puteau zări, lipite de 
geamuri, chipurile palide ale micilor comercianţi, 
preocupaţi cu numărarea primelor trăsuri care se opreau în 
faţa noii porţi principale din strada Neuve-Saint-Augustin. 
Această intrare maiestuoasă, ca de biserică, era prevăzută 
cu o marchiză imensă, atât de aurită încât întregul trotuar 
părea scăldat în soare. De la dreapta la stânga, fațadele 
imaculate cuprindeau străzile Monsigny şi Michodiere, 
ocupând totul, în afară de partea din strada 10 Decembrie 
unde urma să construiască Creditul Imobiliar. De-a lungul 
acestei întinderi ca de cazarmă, micii comercianţi puteau 
observa stivele de mărfuri ce se înghesuiau în vitrinele de la 
parter şi de la etaj. Acest cub enorm, acest bazar colosal 
care le acoperea cerul, părea singurul vinovat pentru frigul 
care-i făcea să tremure în spatele tejghelelor îngheţate. 

Mouret era acolo de la şase dimineaţa, dând ultimele 
ordine. În centrul porţii principale, o galerie imensă lega un 
capăt de celălalt, flancată de alte două galerii mai strâmte, 


galeria Monsigny şi galeria Michodiere. Curțile fură 
acoperite de sticlă şi transformate în holuri; scări de fier se 
ridicau de la parter, iar etajele comunicau prin nişte punți 
metalice. 

Din fericire, arhitectul, un tânăr îndrăgostit de vremurile 
moderne, nu folosise piatra decât pentru subsoluri şi pentru 
stâlpii de susţinere, după care se servise de fier pentru 
structură şi pentru coloanele pe care se sprijineau grinzile. 
Bolţile din planşeu şi pereţii interiori erau din cărămidă. 
Pretutindeni se câştigase spaţiu, iar aerul şi lumina 
pătrundeau în voie. Publicul putea circula nestingherit sub 
tavanele înalte, conturate din linii îndrăzneţe. Era o 
catedrală a comerţului modern, făcută pentru un popor 
întreg de cliente, în partea de jos, în galeria centrală, lângă 
soldurile de după uşă, erau raioanele de cravate, de mănuşi 
şi de mătase; galeria Monsigny era ocupată de albituri şi de 
țesăturile de Rouen, iar galeria Michodiere - de mercerie, 
tricotaje, postavuri şi lenajuri. La primul etaj se aflau 
confecţiile, lenjeria, şalurile, dantelele şi alte raioane noi, în 
timp ce la al doilea etaj fură aranjate aşternuturile, 
covoarele, stofele de mobilă, toate articolele mari şi greu de 
mânuit. În acest moment, erau treizeci şi nouă de raioane şi 
o mie opt sute de angajaţi, dintre care două sute de femei. 
O întreagă lume prindea viaţă în miezul răsunător al acestui 
naos metalic. 

Singura dorinţă a lui Mouret era să cucerească femeia. O 
dorea regină în casa lui, construise acest templu în cinstea 
ei, pentru a o avea la dispoziţia lui. Aceasta era tactica lui: o 
ameţea cu atenţii galante, pentru a-i specula dorinţele şi a-i 
exploata patima. Zi şi noapte, îşi bătea capul să găsească 
idei originale. Dorind să evite oboseala scărilor pentru 
doamnele delicate, instalase două ascensoare, capitonate 
cu catifea. Deschisese un bufet unde se ofereau gratuit 
siropuri şi biscuiţi, un salon de lectură, o galerie 
monumentală, decorată într-un lux cam strident, în care se 
gândea chiar să facă nişte expoziţii de pictură. Ideea lui 


originală, pentru femeile lipsite de cochetărie, fusese 
cucerirea mamei prin intermediul copilului; Mouret nu 
pierdea nici o idee, specula fiecare sentiment, crea raioane 
pentru băieţei şi fetiţe, oprindu-le pe mamele aflate în 
trecere, pentru a le da copiilor poze şi baloane. Aceste 
baloane-cadou erau o adevărată lovitură de geniu. Oferite 
fiecărei cumpărătoare, baloanele roşii, imprimate cu 
numele magazinului, plimbau pe străzile pariziene reclama 
vie a Paradisului femeilor. 

Cea mai mare putere era, fără doar şi poate, publicitatea. 
Mouret ajunsese să cheltuiască trei sute de mii de franci pe 
an pentru cataloage, anunţuri şi afişe. Pentru punerea în 
vânzare a noutăţilor de vară, lansase pe piaţă două sute de 
mii de cataloage, din care cincizeci de mii plecaseră în 
străinătate, traduse în toate limbile. Acestea erau ilustrate 
şi însoţite de eşantioane, lipite de paginile din interior. 
Mouret desfăşura o campanie extrem de agresivă, astfel că 
Paradisul femeilor sărea în ochii lumii întregi, invadând 
zidurile clădirilor, paginile jurnalelor şi cortinele teatrelor. 
Susţinea că femeia nu poate rezista unei reclame bine 
făcute, sfârşind prin a se lăsa târâtă acolo unde tărăboiul 
era mai mare. De altfel, o atrăgea mereu în capcane bine 
gândite, analizând-o ca un mare moralist. Astfel, 
descoperise că femeia nu putea rezista unui articol ieftin, 
pe care îl cumpăra fără a avea nevoie de el, gândindu-se că 
face o afacere avantajoasă; tocmai pe această observaţie îşi 
baza Mouret întregul său sistem de reducere, scăzând 
continuu preţurile la produsele care nu-şi găseau nici un 
cumpărător, preferând să le vândă în pierdere, fidel 
principiului de reînnoire rapidă a mărfurilor. Apoi, pătrunse 
şi mai adânc în sufletul femeii, inventând sistemul 
obiectelor restituite, o capodoperă a seducţiei iezuite. 
„Cumpăraţi-l, doamnă! Dacă nu vă place, puteţi să-l 
returnaţi!” Aşadar, femeia care rezistase eroic până atunci, 
găsea această ultimă scuză: posibilitatea de a reveni asupra 
unei nebunii de moment şi cumpăra cu conştiinţa împăcată. 


Acum, aceste două procedee „restituirea obiectelor” şi 
„scăderea preţurilor” făceau parte din sistemul clasic de 
funcţionare a noului comerţ. 

Totuşi, punctul forte al lui Mouret se dovedea a fi 
amenajarea interioară a magazinelor. Avea o regulă strictă 
şi anume ca nici un colţ din Paradisul femeilor să nu fie 
pustiu. Cerea ca peste tot să domnească gălăgia, mulţimea 
şi viaţa; căci viaţa, spunea el, atrage viaţă, creează şi 
înmulţeşte. Pe baza acestui principiu realiza diverse 
aplicaţii. Mai întâi, mulţimea trebuia să se înghesuie la 
intrare, astfel ca din stradă să existe senzaţia că se 
întâmplă ceva înăuntru; pentru a obţine această îmbulzeală, 
aşezase la intrare soldurile şi coşurile încărcate cu articole 
foarte ieftine, astfel încât oamenii de rând se adunau şi 
blocau intrările magazinului, lăsând impresia că întregul 
magazin geme de cumpărători, pe când acesta era plin 
doar pe jumătate. Apoi, de-a lungul galeriilor, încerca să 
disimuleze raioanele care şomau, de exemplu şalurile pe 
timpul verii şi mătăsurile indiene pe timpul iernii; le 
înconjura de raioane strălucitoare şi le îneca în freamătul 
celorlalte. Fusese ideea lui să instaleze la al doilea etaj 
raioanele de covoare şi de mobilă, raioane unde clientela 
era mai puţină şi care, la parter, ar fi creat impresia de 
goluri reci. Dacă ar fi găsit vreo modalitate, ar fi lăsat 
strada principală să treacă prin mijlocul magazinului său! 

Mouret tocmai căzuse pradă unei crize de inspiraţie. 
Sâmbătă seara, în timp ce arunca o ultimă privire 
pregătirilor unei mari lansări de luni, de care se ocupa de 
mai bine de o lună, îşi dădu seama că nu era mulţumit de 
repartizarea raioanelor. Era totuşi o dispunere de o logică 
absolută, ţesăturile de o parte, obiectele confecţionate - de 
alta, o ordine inteligentă care le permitea clientelor să 
aleagă singure. Se gândise de mult la acest aranjament, 
încă de pe vremea în care se afla în prăvălia strâmtă a 
doamnei Hedouin; şi iată că acum, deşi o pusese în practică, 
se simţea totuşi nemulţumit. Strigă brusc că totul trebuie 


luat de la început. Avea la dispoziţie patruzeci şi opt de ore 
pentru a muta o parte din magazin. Personalul, speriat, 
amestecat, fu silit să petreacă două nopţi şi întreaga zi de 
duminică în mijlocul unei debandade de nedescris. Chiar şi 
luni dimineaţa, cu o oră înainte de deschidere, unele 
mărfuri încă nu se aflau la locurile lor. Patronul parcă 
înnebunise, nimeni nu mai înţelegea nimic, domnea o 
consternare generală. 

— Haide, grăbiţi-vă! Striga Mouret cu siguranţa 
încrezătoare a geniului său. Costumele astea trebuie duse 
sus! Japonia a fost instalată pe palierul central? Haideţi, un 
ultim efort, copii, veţi vedea ce vânzări vom avea! 

Bourdoncle era şi el prezent încă din zorii zilei. Nu 
înţelegea nici el mai mult decât ceilalţi şi-l urmărea din 
priviri pe director cu un aer neliniştit. Nu îndrăznea să 
pună întrebări, ştiind la ce răspuns se putea aştepta în 
astfel de momente de criză. Totuşi, îşi făcu puţin curaj şi 
întrebă cu blândeţe: 

— Oare a fost o decizie inteligentă să răsturnăm totul în 
ajunul deschiderii? 

Mouret ridică din umeri, fără să răspundă. Însă fiindcă 
Bourdoncle insista, acesta răbufni: 

— Era normal ca toate clientele să se adune într-un colţ? 
Frumoasă idee de geometru am mai avut! Nu mi-aş fi iertat- 
o niciodată! Aş fi imobilizat mulţimea, nu înţelegi? O femeie 
ar fi intrat, ar fi mers unde şi-ar fi dorit, ar fi trecut de la 
jupon la rochie, de la rochie la palton, şi apoi ar fi plecat, 
fără să fi pierdut măcar o clipă! Niciuna dintre ele n-ar fi 
văzut toate raioanele noastre! 

— Şi acum, observă Bourdoncle, acum că ai mutat totul cu 
susul în jos şi ai împrăştiat totul în cele patru colţuri ale 
magazinului, angajaţii noştri îşi vor rupe picioarele tot 
conducând clientele dintr-o parte în alta a magazinului. 

Mouret făcu un gest de nepăsare. 

— Nu-mi pasă! Sunt tineri, asta îi va face mai puternici. Cu 
atât mai bine dacă se vor plimba prin magazin! Vor da 


impresia că sunt mai mulţi şi va creşte mulţimea! Să se 
strivească între ei şi totul va merge bine! 

Râdea şi încercă să-şi explice ideea coborând vocea: 

— Haide, Bourdoncle, uită-te la rezultate. Mai întâi, acest 
du-te-vino continuu al clientelor le împrăştie puţin peste tot, 
le înmulţeşte şi le face să-şi piardă capul; în al doilea rând, 
având în vedere că trebuie să le conducem dintr-o parte 
într-alta a magazinului, dacă doresc să-şi cumpere 
căptuşeala după ce şi-au cumpărat rochia, aceste 
preumblări în toate părţile triplează în ochii lor măreţia 
magazinului; în al treilea rând, sunt forţate să străbată 
raioane unde nici măcar n-ar fi pus piciorul, iar tentaţiile 
întâlnite în trecere le vor face să cedeze; în al patrulea 
rând. 

Bourdoncle începuse deja să râdă. Mouret, încântat, se 
opri din enumerare pentru a le striga unor băieţi: 

— Foarte bine! Şi acum, daţi-i o mătură şi va fi o minune! 

Când se întoarse, o zări pe Denise. Şi el şi Bourdoncle se 
aflau în faţa raionului de confecţii pe care tocmai îl 
împărţise în două, mutând rochiile şi costumele la etajul al 
doilea, în celălalt capăt al magazinului. Denise era mirată şi 
total dezorientată de noile schimbări. 

— Ce se întâmplă? Murmură ea. Ne mutăm? 

Mirarea ei îl înveseli pe Mouret, care adora aceste lovituri 
de teatru. Din primele zile ale lui februarie, Denise se 
întorsese la Paradisul femeilor, unde avusese plăcuta 
surpriză de a regăsi personalul foarte politicos, dacă nu 
chiar respectuos. Doamna Aurelie mai cu seamă se arătă 
foarte binevoitoare; Marguerite şi Clara păreau resemnate; 
până şi bătrânul Jouve se închina, oarecum stingherit, ca şi 
cum ar fi dorit să şteargă amintirile dureroase din trecut. 
Era de-ajuns ca Mouret să spună un cuvânt pentru ca toată 
lumea să şuşotească, sorbind-o din priviri. În mijlocul 
acestei amabilităţi generale, Denise nu se simţea rănită 
decât de tristeţea stranie a lui Deloche şi de zâmbetele 
inexplicabile ale Paulinei. 


Mouret o privea mereu cu aceeaşi încântare: 

— Ce căutaţi, domnişoară? O întrebă el în cele din urmă. 

Denise nu-l văzuse până atunci. Roşi uşor. De la 
întoarcerea ei în magazin, primea de la el dovezi de 
simpatie care o tulburau. Pauline îi povestise, fără să 
înţeleagă de ce, idila acestuia cu Clara, unde o vedea şi cu 
cât o plătea; îi aducea aminte mereu despre asta, adăugând 
chiar că Mouret mai are încă o amantă, în persoana 
doamnei Desforges, binecunoscută în tot magazinul. Toate 
aceste poveşti o răneau mult pe Denise, şi în prezenţa lui fu 
din nou copleşită de temerile de odinioară, de starea 
ciudată de nelinişte în care recunoştinţa lupta împotriva 
furiei. 

— Toată învălmăşeala asta, murmură Denise. 

Mouret se apropie de ea şi-i şopti: 

— Vă rog să treceţi diseară, după închidere, pe la biroul 
meu. Vreau să vă vorbesc. 

Tulburată, Denise îşi înclină capul, fără să spună nici un 
cuvânt. Apoi, intră în raion, unde sosiseră şi celelalte 
vânzătoare, însă Bourdoncle îl auzi pe Mouret şi-l privi 
zâmbind. Când fură singuri, îndrăzni chiar să-i spună: 

— Iar fata asta! Ai grijă! Să nu devină ceva serios! Mouret 
se apără, ascunzându-şi emoția sub o înfăţişare de o 
nepăsare superioară. 

— Ei haide, lasă gluma! Nu s-a născut încă femeia care să 
pună stăpânire pe mine, dragul meu! 

Şi fiindcă magazinul tocmai se pregătea de deschidere, 
Mouret se grăbi să arunce o ultimă privire pe la raioane. 

Bourdoncle clătină din cap. Această Denise, atât de simplă 
şi de blândă, începea să-l neliniştească. Prima dată reuşise 
s-o învingă printr-o concediere brutală. Însă ea se întorsese 
şi el o trata ca pe o adversară serioasă, tăcut în faţa ei, 
mereu în aşteptare. 

Îl ajunse din urmă pe Mouret, care striga jos, în holul 
Saint-Augustin, în faţa porţii principale: 


— Dar chiar vă bateţi joc de mine! Am spus să scoateţi în 
evidenţă umbrelele albastre. Schimbaţi totul! Repede! 

Nu voia să audă nimic, o echipă întreagă de băieţi fu 
nevoită să rearanjeze vitrina cu umbrele. Văzând clientele 
apropiindu-se, Mouret închise pentru o clipă uşile 
magazinului şi repetă că nu le va deschide până când 
umbrelele albastre nu vor fi aşezate în centru. Altminteri, 
toată ideea lui de amenajare avea de suferit. Toţi cei care se 
ocupau de vitrine, ca Hutin, Mignot şi mulţi alţii, se 
adunaseră să vadă ce se întâmplă, fără să înţeleagă ideea 
de bază, căci aparţineau cu totul altei şcoli. 

În cele din urmă, uşile ele la intrare fură deschise şi 
mulţimea se năpusti înăuntru. Încă de la primele ore, în 
vestibul se produse o asemenea înghesuială, încât fură 
chemaţi sergenţii de stradă pentru a restabili circulaţia pe 
trotuare. Mouret calculase corect: toate gospodinele, un 
grup restrâns de mici burgheze şi femei cu bonete, se 
năpustiră asupra articolelor de ocazie, a soldurilor şi a 
cupoanelor, etalate până în mijlocul străzii. Cu braţele 
întinse, pipăiau continuu mărfurile atârnate la intrare: o 
stambă de şapte centime, o țesătură gri din lână şi bumbac 
cu nouă centime, şi mai ales o stofă de Orleans la treizeci şi 
opt de centime, toate acestea făcură ravagii în pungile 
sărace. În jurul coşurilor se produse o îmbrânceală, o 
adevărată busculadă febrilă şi mai ales acolo unde erau 
articole la ofertă, dantele la zece centime, panglici la cinci 
centime, jartiere la trei centime, mănuşi, jupoane, cravate, 
şosete şi ciorapi de bumbac, toate se pierdeau, dispăreau 
înghiţite de mulţimea vorace. În ciuda frigului de afară, 
vânzătorii din stradă nu aveau de ce să se plângă. O femeie 
voluminoasă începu să strige. Două fetiţe erau cât pe ce să 
fie sufocate. 

Îmbulzeala crescu în tot timpul dimineţii. Către ora unu, se 
făcură cozi, străzile fură blocate, de parcă ar fi fost 
revoluţie. 


Doamna de Boves şi fiica ei, Blanche, stăteau pe trotuarul 
din faţă, ezitând să traverseze, când se întâlniră cu doamna 
Marty, însoţită de fiica ei, Valentine. 

— Ei, ce nebunie! Spuse cea dintâi. Se omoară acolo 
înăuntru. N-ar fi trebuit să vin, eram la pat, dar am ieşit să 
iau puţin aer. 

— Şi eu la fel, spuse cealaltă. I-am promis soţului meu că 
merg în vizită la sora lui, la Montmartre. Şi atunci, dacă tot 
eram în trecere, mi-am adus aminte că aveam nevoie de 
nişte şireturi. Am zis că mai bine cumpăr de aici decât din 
altă parte, nu-i aşa? Dar nu voi cheltui nici o centimă în 
plus. N-am nevoie de nimic altceva. 

Totuşi, privirile celor două femei nu părăseau uşa de la 
intrare, erau prinse şi purtate de valul mulţimii. 

— Nu, nu, eu nu intru, mi-e teamă, murmură doamna de 
Boves. Blanche, hai mai bine să mergem, o să fim strivite 
înăuntru. 

Glasul îi slăbea şi încetul cu încetul se lăsa copleşită de 
dorinţa de a intra acolo unde toată lumea dădea buzna; 
toată teama ei dispăru în faţa atracției irezistibile de a fi în 
centrul îmbrâncelii. Doamna Marty se lăsase şi ea în voia 
acestei patimi. Repeta continuu: 

— 'Ţine-te de rochia mea, Valentine. A, n-am mai văzut aşa 
ceva. Eşti luat pe sus. Oare ce o fi înăuntru? 

Duse de curent, doamnele nu mai putură rezista. Aşa cum 
un fluviu atrage după sine apele rătăcitoare ale unei văi, 
aşa şi valul de cliente ce curgea din plin prin vestibul 
înghiţea trecătorii de pe stradă şi sorbea populaţia din 
toate colţurile Parisului. Femeile înaintau foarte încet, 
aproape sufocate de emoție, drepte, cu umerii încordaţi şi 
trupurile fierbinţi; dorinţa lor împlinită se bucura de 
această apropiere lentă ce le stârnea şi mai mult 
curiozitatea. Era un talmeş-balmeş de doamne îmbrăcate în 
mătase, de mici burgheze cu rochii sărace, de tinere fără 
pălării, toate cuprinse şi copleşite de aceeaşi patimă. Câţiva 
bărbaţi, rătăciţi printre bluzele dezlănţuite, priveau 


îngrijoraţi în jurul lor. O doică, aflată în mijlocul îmbulzelii, 
îşi ridică sus pruncul, care râdea de plăcere. Doar o femeie 
slăbănoagă se supără, rostind cuvinte răutăcioase şi 
învinuind o vecină că o îmbrâncise. 

— Sper că-mi va rămâne rochia pe mine, spuse doamna de 
Boves. 

Tăcută, cu chipul împrospătat de aerul răcoros, doamna 
Marty se ridica pe vârfuri să vadă înaintea celorlalte, 
deasupra capetelor, cum se deschide adâncul magazinului. 
Pupilele ochilor ei cenuşii se subţiaseră ca ai unei pisici în 
plină zi; avea trupul odihnit şi privirea limpede a unei 
persoane care tocmai se trezise. 

— În sfârşit, asta e! Spuse ea suspinând. 

În cele din urmă, doamnele reuşiră să pătrundă în 
magazin şi se aflau acum în holul Saint-Augustin. Mare le fu 
mirarea când îl găsiră aproape gol. O stare de bine le 
invada trupurile, li se părea că au pătruns în primăvară 
după iarna din stradă. În timp ce afară sufla un vânt 
încărcat de o ploaie măruntă, în galeriile Paradisului 
femeilor vremea frumoasă se revărsa din stofele uşoare, din 
izbucnirea florală a nuanţelor delicate, din bucuria 
pastorală a modelelor de vară şi a umbrelelor. 

— Ia te uită! Strigă doamna de Boves. 

Privea încremenită expoziţia de umbrele. Deschise, 
rotunde ca nişte scuturi, acopereau holul de la luminatorul 
din plafon până la cornişa de stejar lăcuit. În jurul arcadelor 
de la etajele superioare desenau festoane; de-a lungul 
coloanelor, coborau în ghirlande; pe balustradele galeriilor, 
până la rampele scărilor, torceau linii strâmte; aşezate 
simetric pretutindeni, pătau pereţii în roşu, verde şi galben, 
ca nişte lampioane venețiene aprinse pentru o mare 
sărbătoare. Prin toate colţurile, se vedeau motive 
complicate, stele făcute din umbrele de treizeci şi nouă de 
centime, ale căror culori vii, albastru, crem sau roz-deschis, 
pâlpâiau cu blândeţea unei candele; în timp ce deasupra, 
imensele parasolare japoneze, încărcate de cocori de aur 


ce-şi luau zborul pe fondul unui cer de purpură, mocneau 
cu reflexe de incendiu. 

Doamna Marty îşi căuta cuvintele pentru a-şi exprima 
încântarea, dar nu reuşi să spună decât atât: 

— Ce feerie! 

Încercând să se orienteze, adăugă: 

— la să vedem, şireturile se găsesc la mercerie. Cumpăr 
şireturile şi sunt salvată. 

— Vă însoțesc, spuse doamna de Boves. Nu-i aşa, Blanche? 
Străbatem magazinul şi nimic mai mult! 

Dar odată intrate pe uşă, doamnele erau pierdute. O luară 
spre stânga şi fiindcă merceria se mutase, dădură peste 
raionul de ornamente şi bijuterii. Sub galeriile acoperite 
era foarte cald, o căldură ca de seră, umedă şi închisă, 
încărcată de mirosul fad al ţesăturilor. Se întoarseră spre 
uşa principală, unde se zărea un şir interminabil de femei şi 
copii, deasupra cărora plutea un nor de baloane roşii. 
Patruzeci de mii de baloane fuseseră pregătite şi un grup 
special de băieţi se ocupa de distribuirea acestora. 
Cumpărătoarele plecând cu ele păreau unui stol imens de 
baloane de săpun ce oglindeau incendiul umbrelelor. 
Întregul magazin strălucea de lumină. 

— Ce de lume! Spuse doamna de Boves. Nici nu mai ştii 
unde te afli. 

Totuşi, doamnele nu mai puteau rămâne în vâltoarea din 
faţa uşii, în miezul busculadei de la intrare şi ieşire. Din 
fericire, inspectorul Jouve le sări în ajutor. Stătea în 
vestibul, serios şi atent, cercetând fiecare femeie în parte. 
Însărcinat cu ordinea interioară, pândea hoaţele şi urmărea 
mai ales femeile gravide, întărâtat de strălucirea din ochii 
lor. 

— Căutaţi merceria, doamnelor? Spuse el politicos. 
Mergeţi la stânga, acolo jos, în spatele raionului de 
tricotaje. 

Doamna de Boves îi mulţumi, dar întorcându-se, doamna 
Marty n-o mai găsi lângă dânsa pe fiica sa, Valentine. Se 


îngrijoră, dar o zări în depărtare, la capătul holului Saint- 
Augustin, cufundată în faţa unei mese de prezentare pe 
care se îngrămădeau eşarfe pentru femei la nouăsprezece 
centime. Mouret practica în magazinul său această metodă 
de prezentare a articolelor cu voce tare. Cumpărătoarele 
erau agăţate şi de-a dreptul jefuite. Mouret se folosea de 
orice fel de reclamă, batjocorind discreţia confraţilor săi, a 
căror părere era că mărfurile trebuie să vorbească de la 
sine. Vânzători speciali, parizieni leneşi şi glumeţi, reuşeau 
să vândă cantităţi considerabile de mărfuri de proastă 
calitate. 

— O, mamă, murmură Valentine, uită-te la eşarfele astea. 
Au în colţ o pasăre brodată. 

Vânzătorul prezenta articolul, jura că era în întregime din 
mătase, că producătorul era în faliment şi că nu vor mai 
găsi niciodată o asemenea ocazie. 

— Nouăsprezece centime! E posibil? Spuse doamna Marty, 
sedusă ca şi fiica sa. Păi, aş putea să cumpăr două! Doar n-o 
să murim dintr-atât! 

Doamna de Boves privea cu dispreţ. Detesta prezentările 
de acest gen, iar vânzătorii care strigau o puneau pe fugă. 
Surprinsă, doamna Marty nu înţelegea acest dezgust faţă 
de marfa vândută cu glas tare, deoarece ea avea un alt fel 
de temperament, făcea parte din categoria femeilor cărora 
le place să fie ispitite, să se scalde în mângâierea ofertelor 
ademenitoare, având satisfacția de a-şi vâri mâinile peste 
tot şi de a-şi pierde timpul cu vorbe inutile. 

— Şi acum, continuă ea, să mergem repede la mercerie. 
Nu vreau să mai văd nimic. 

Totuşi, în timp ce traversa raionul de fulare şi mănuşi, 
inima i se strânse din nou. Se afla acolo, în lumina difuză, o 
adevărată expoziţie în culori vii şi vesele, de un efect 
încântător. 'Tejghelele, aranjate simetric, păreau nişte 
platbande ce preschimbau holul într-un parter francez, 
unde zâmbea toată gama delicată a florilor. Aşezate pe 
mesele de lemn, revărsându-se din cutii sau din rafturi, se 


întindeau ghirlande de fulare roşii ca muşcatele, albe ca 
laptele petuniilor, galbene ca aurul crizantemelor şi 
albastre ca verbina; iar mai sus, pe tijele de alamă, se 
desfăşura o împletitură de basmale şi de panglici, un întreg 
şirag strălucitor ce se prelungea, se căţăra în jurul 
coloanelor şi se multiplica în oglinzile dimprejur. Însă ceea 
ce stârnea şi mai mult interesul mulţimii era raionul de 
mănuşi, o cabană elveţiană construită integral din mănuşi, o 
capodoperă a lui Mignot, la care muncise din greu două 
zile. Pentru început, mănuşile negre alcătuiau parterul; 
apoi, urmau mănuşile aurii, verde-gălbui şi roşu sângeriu, 
aşezate în jurul ferestrelor, conturând balcoanele şi 
înlocuind ţiglele acoperişului. 

— Ce doreşte, doamna? Întrebă Mignot văzând-o pe 
doamna Marty în faţa cabanei. Avem mănuși suedeze la un 
franc şaptezeci şi cinci, de foarte bună calitate. 

Plin de îndârjire, îşi poftea trecătoarele din spatele 
tejghelei, copleşindu-le cu politeţuri: 

— Mănuşi de Tyrol la un franc şi douăzeci şi cinci. Mănuşi 
de 'Torino pentru copii, mănuşi brodate în toate culorile. 

— Nu, mulţumesc, nu am nevoie de nimic, spuse doamna 
Marty. 

Însă el îi simţi vocea tremurândă, astfel că o atacă în forţă, 
punându-i sub ochi câteva mănuşi brodate; pierdută, fără 
putere, nu se mai controla şi cumpără repede o pereche. Şi 
fiindcă doamna de Boves o privea zâmbind, roşi stingherită. 

— Ce zici? Sunt ca un copil! Dacă nu mă grăbesc să 
cumpăr şireturile şi să ies de aici, sunt pierdută. 

Din nefericire, la mercerie era o îmbulzeală de zile mari, 
astfel că nu fu servită imediat. Aşteptau amândouă de mai 
bine de zece minute şi începeau deja să se enerveze când 
se întâlniră cu doamna Bourdelais şi cei trei copii ai ei. 
Aceasta din urmă le explică foarte liniştită, cu aerul ei de 
femeie practică şi frumoasă, că venise doar să le arate 
copiilor acest spectacol. Madeleine avea zece ani, Edmond - 
opt, iar Lucien - patru; râdeau cu toţii, aceasta fiind o 


petrecere necostisitoare care le fusese promisă de ceva 
vreme. 

— Sunt foarte nostime! Mă duc să-mi cumpăr o umbrelă 
roşie, spuse deodată doamna Marty, care bătea pasul pe 
loc, plictisită să stea acolo şi să nu facă nimic. 

Alesese una de paisprezece franci şi cincizeci. După ce o 
urmărise cu o privire dojenitoare, doamna Bourdelais îi 
spuse cu blândeţe: 

— V-aţi cam înşelat, grăbindu-vă! Într-o lună, aţi fi 
cumpărat-o cu zece franci. Pe mine n-au să mă păcălească 
acum! 

Şi începuse să-i expună o întreagă teorie de bună 
gospodină. Având în vedere că magazinele oricum vor 
scădea preţurile, nu trebuie decât să aştepte. Nu voia să se 
simtă exploatată de ei. Voia doar să profite de ocaziile 
adevărate. Purta cu şiretenie o luptă împotriva lor, 
lăudându-se că nu le lăsase niciodată nici măcar o centimă 
în plus. 

— Ei, dar am promis copiilor să le arăt pozele din salonul 
de sus, spuse ea. Veniţi cu mine, doar aveţi timp. 

Şireturile fură uitate, iar doamna Marty cedă imediat, în 
timp ce doamna de Boves refuză, preferând să facă turul 
parterului. De altfel, doamnele sperau să se reîntâlnească la 
etaj. Doamna Bourdelais tocmai căuta o scară, când zări 
unul dintre ascensoare; îşi împinse copiii într-acolo, pentru 
a completa petrecerea. Doamna Marty şi Valentine intrară 
şi ele în cuşca strâmtă, unde aproape se sufocară; însă 
oglinzile, banchetele de catifea şi uşa de alamă prelucrată 
le preocupară până într-acolo, încât ajunseră la primul etaj 
fără să simtă zgâlţâitul blând al ascensorului. De altfel, aici 
le aştepta o nouă surpriză, începând cu raionul de dantele. 
Trecând prin faţa bufetului, doamna Bourdelais nu se dădu 
înapoi şi-şi îndopă mica familie cu siropurile gratuite. Era o 
sală pătrată, cu o tejghea lungă din marmură; la cele două 
capete, erau nişte fântâni argintii din care curgeau firicele 
de apă; în spate, pe măsuţe, erau înşirate diverse sticle. 


Trei băieţi spălau şi umpleau continuu paharele. Pentru a 
stăpâni clienţii însetaţi, fură nevoiţi să-i aşeze la coadă ca la 
porţile teatrelor, cu ajutorul unei bariere acoperite cu 
catifea. Mulțimea se îmbulzea, unora chiar li se făcea rău în 
faţa acestor bunătăţi gratuite. 

— Ei, dar unde au dispărut? Strigă doamna Bourdelais 
după ce se desprinse din mulţime şi-şi şterse copiii cu 
batista. 

Le zări pe doamna Marty şi pe Valentine foarte departe, în 
capătul celeilalte galerii. Înecate într-o revărsare de 
jupoane, amândouă cumpărau fără oprire. Totul era 
pierdut, atât mama, cât şi fiica erau copleşite de febra 
cumpărăturilor. 

Când ajunseră în cele din urmă în salonul de lectură, 
doamna Bourdelais îşi instala copiii, pe Madeleine, Edmond 
şi Lucien, în faţa unei mese; apoi, luă chiar ea din rafturile 
bibliotecii câteva albume de fotografii pentru ei. Bolta 
acestei săli lungi era încărcată cu aur; la cele două 
extremităţi, stăteau faţă în faţă două şeminee imense; 
tablouri mediocre, dar luxos încadrate, acopereau pereţii; 
printre coloane, în faţa fiecăreia dintre intrările cu arcade 
ce dădeau spre magazin, se înălţau plante verzi în vase de 
majolică55. Un public tăcut înconjura masa, încărcată de 
reviste şi ziare, hârtie şi călimări. Doamnele îşi scoteau 
mănuşile şi scriau scrisori pe foile cu antetul magazinului. 
Câţiva bărbaţi, aşezaţi în braţele binevoitoare ale fotoliilor, 
citeau ziarele. Însă multe persoane se aflau acolo fără să 
facă nimic: soţi ce-şi aşteptau soțiile care se învârteau prin 
diverse raioane, tinere discrete ce pândeau sosirea vreunui 
amant, bătrâni lăsaţi acolo ca la garderobă pentru a fi luaţi 
la plecare. Toată această lume, şedea comod, odihnindu-se, 
aruncând câte o privire, prin uşile deschise, în profunzimile 
galeriilor şi ale holurilor, al căror vuiet îndepărtat urca prin 
zgomotul peniţelor şi foşnetul ziarelor. 

— Ei, ia te uită! Spuse doamna Bourdelais. Să nu vă 
recunosc! 


Alături de copii, o doamnă îşi ascundea chipul în spatele 
unei reviste. Era doamna Guibal. Părea stingherită de 
această întâlnire. Însă îşi reveni imediat, spunând că urcase 
puţin să se odihnească şi să scape de îmbulzeala din 
magazin. Şi cum doamna Bourdelais o întrebă dacă venise 
să facă nişte cumpărături, aceasta îi răspunse cu aerul ei 
melancolic, ascunzându-şi sub pleoape egoismul din priviri: 

— O, nu! Dimpotrivă, am venit să restitui nişte draperii de 
care nu sunt deloc mulţumită. Doar că e atâta lume, încât a 
trebuit să aştept ca să mă pot apropia de raion. 

Apoi spuse că era foarte comod acest sistem de restituire a 
mărfii; înainte nu cumpăra niciodată, dar acum se putea 
lăsa ispitită. În realitate, restituia patru produse din cinci, 
începând să i se ducă vestea prin toate raioanele pentru 
negoţurile stranii pe care le făcea şi pentru veşnicele ei 
nemulțumiri care o îndemnau să aducă înapoi articolele 
unul câte unul, după ce le reţinea câteva zile. Dar tot 
discutând, nu slăbea din ochi uşile salonului şi păru 
oarecum uşurată când doamna Bourdelais se întoarse la 
copiii ei pentru a le explica fotografiile. Aproape în aceeaşi 
clipă îşi făcură apariţia domnul de Boves şi Paul de 
Vallagnosc. Contele, care pretindea că-i arată tânărului 
noile magazine, schimbă cu ea o priviră fugitivă, după care 
se cufundă din nou în paginile revistei, ca şi cum nu l-ar fi 
văzut. 

— Iată-l pe Paul! Se auzi o voce în spatele lor. 

Era Mouret, care tocmai arunca o privire prin raioane. Îşi 
strânseră mâinile, apoi întrebă: 

— Doamna de Boves nu ne-a făcut cinstea de a veni? 

— O, nu! Răspunse contele. Bineînţeles că regretă, dar e 
foarte bolnavă! O, nimic grav! 

Dar deodată se prefăcu că o zăreşte pe doamna Guibal. Îşi 
scoase pălăria şi se apropie de ea, în timp ce ceilalţi se 
mulţumiră să o salute de la depărtare. Mimă şi ea surpriza. 
Paul zâmbi; înţelese, în sfârşit, şi-i povesti şoptit lui Mouret 
cum contele, pe care-l întâlnise pe strada Richelieu, 


încercase să scape de el şi cum, în cele din urmă, îl târâse 
spre Paradisul femeilor pe motiv că trebuia să vadă 
spectacolul. De mai bine de un an, această doamnă îl 
storcea de bani pe domnul de Boves, făcându-şi toate 
poftele, fără a-i scrie măcar o dată, dându-i întâlniri în 
locuri publice, în biserici, în muzee, în magazine. 

— Cred că la fiecare întâlnire schimbă camera de hotel, 
murmură tânărul. Luna trecută pe când, se zice, era plecat 
în inspecţie, îi scria soţiei tot la două zile, de la Blois, de la 
Libourne, de la Tarbes; şi sunt aproape sigur că l-am văzut 
la o pensiune burgheză din cartierul Batignolles. În Paris. 
Dar uită-te şi tu la el. Ce frumos e, în faţa ei, cu atitudinea 
lui de funcţionar corect! Bătrâna Franţă, prietene! Bătrâna 
Franţă! 

— Şi căsătoria ta? Întrebă Mouret. 

Fără a-l slăbi din ochi pe conte, Paul îi răspunse că aştepta 
încă moartea mătuşii. După care continuă triumfător: 

— Ei, ai văzut? S-a aplecat şi i-a strecurat un bilet. Uite-o 
cum acceptă cu faţa ei de virtuoasă. leribilă femeie, roşcata 
asta delicată cu înfăţişare nepăsătoare. Ei bine, se întâmplă 
lucruri drăguţe aici la tine! 

— O, spuse Mouret zâmbind, doamnele nu se simt aici la 
mine acasă, ci la ele. 

Şi apoi glumi. Iubirea e ca o rândunică, poartă noroc acolo 
unde merge. Fără îndoială, le cunoştea pe aceste femei care 
băteau magazinele, pe aceste doamne care, din întâmplare, 
întâlneau acolo un prieten; dar dacă nu cumpărau, măcar 
creşteau numărul clienţilor şi încălzeau atmosfera din 
interior. 'Tot discutând, porni alături de prietenul său şi se 
opriră în pragul salonului, în faţa marii galerii centrale, ale 
cărei holuri succesive se desfăşurau la picioarele lor. În 
spatele lor, salonul îşi păstrase atmosfera încărcată de 
zgomotele uşoare de peniţe şi ziare. Un bătrân adormise cu 
„Le Moniteur” în mâini. Domnul de Boves examina 
tablourile, cu intenţia evidentă de a-şi pierde în mulţime 
viitorul ginere. Singură, în mijlocul acestui calm, doamna 


Bourdelais continua să-şi distreze copiii cu voce tare, 
simțindu-se ca într-o ţară cucerită. 

— Le vezi, se simt ca la ele acasă, spuse Mouret arătând 
spre mulţimea de femei ce se revărsa din raioane. 

Chiar atunci, doamna Desforges, care era cât pe ce să-şi 
piardă mantoul, intră în magazin şi străbătu primul hol. 
Ajunsă la galeria cea mare, îşi ridică privirile. Era ca un 
interior de gară, înconjurată de rampele celor două etaje, 
tăiată de scările suspendate, traversată de punţile mobile. 
Scările de fier, cu mişcare dublă, aveau curbe îndrăzneţe, 
mărind astfel palierele; punţile de fier, aruncate parcă în 
gol, se răsfirau spre dreapta, foarte sus; în lumina albă a 
ferestrelor, tot acest fier scotea în evidenţă o arhitectură 
delicată, o dantelă complicată prin care se strecura lumina, 
imaginea modernă a unui palat de vis, un Babei cu etaje şi 
săli largi ce dădeau la infinit în alte etaje şi săli. De altfel, 
fierul domnea pretutindeni, tânărul arhitect avusese ideea 
şi curajul să nu-l ascundă sub un strat de var, imitând piatra 
sau lemnul. În partea de jos, pentru a nu dăuna interesului 
faţă de mărfuri, decorul era sobru, cu pereţi netezi, în 
culori neutre; apoi, pe măsură ce şarpantele metalice 
urcau, capitelurile coloanelor deveneau tot mai bogate, 
niturile formau înflorituri, consolele şi balcoanele gemeau 
de sculpturi; în sfârşit, în partea de sus, culorile păreau să 
se reverse, verdele şi roşul se îmbinau într-o risipă de auriu. 
Sub galeriile acoperite, cărămizile aparente ale bolților 
erau şi ele emailate în culori vii. Mozaicul şi faianţa se aflau 
de asemenea la loc de cinste, înviorând frizele, luminând cu 
nota lor proaspătă severitatea ansamblului; în timp ce 
scările şi rampele de catifea roşie erau împodobite de o 
bandă metalică la fel de sclipitoare ca oţelul unei armuri. 

Deşi cunoştea noua aşezare, doamna Desforges se oprise, 
surprinsă de agitația ce însufleţea în acea zi imensul hol. În 
partea de jos, în jurul ei, continua mişcarea mulţimii, al 
cărei dublu curent de intrare şi ieşire se făcea simţit până 
la raionul de mătăsuri. Mulțimea era încă foarte numeroasă 


şi amestecată, deşi după-amiaza adusese mai multe doamne 
printre micile burgheze şi gospodine; erau multe femei în 
doliu, acoperite de văluri lungi, şi doici ce-şi protejau 
pruncii cu coatele. Această mare de pălării colorate, de 
capete blonde sau brune, vuia dintr-un capăt în altul al 
magazinului, pierdută şi confuză în mijlocul revărsărilor de 
stofă. Doamna Desforges nu vedea decât pancartele mari, 
cu cifrele enorme, ale căror pete crude ieşeau în evidenţă 
pe indienele vii, mătăsurile lucioase şi lenajurile sobre. 
Grămezi de panglici pluteau deasupra capetelor, un zid de 
flanelă înainta ca un promontoriu, peste tot oglinzile 
măreau spaţiul, reflectând raioanele şi ungherele cu public, 
capetele răsturnate, jumătăţi de umeri şi braţe; în stânga şi 
în dreapta, galeriile laterale deschideau spaţii noi, 
adâncurile înzăpezite ale albiturilor, colţurile împestriţate 
ale tricotajelor, depărtări pierdute, strălucind în scânteia 
unui ochi de geam, unde mulţimea nu mai era altceva decât 
o pulbere umană. Când doamna Desforges îşi ridică 
privirile, zări de-a lungul scărilor, pe punţile mobile, în jurul 
rampelor de la fiecare etaj, un urcuş neîncetat şi răsunător, 
un întreg popor în aer, plutind în decupajul enormei 
şarpante metalice, profilându-se în negru pe luciul difuz al 
geamurilor emailate. Din plafon coborau lustre mari aurite; 
ghirlande de covoare, de mătăsuri brodate, de stofe 
stropite cu aur împodobeau balustradele ca nişte stindarde 
strălucitoare; de la un capăt la altul se puteau vedea aripi 
de dantelă, palpitări de muselină, trofee de mătase, 
apoteoze de manechine pe jumătate îmbrăcate; deasupra 
acestei învălmăşeli, raionul de aşternuturi părea suspendat 
cu paturile mici din fier, cu perdelele albe, un întreg 
dormitor de elevi de pension ce dormeau în tropăitul 
clientelor, tot mai rare pe măsură ce raioanele urcau. 

— Nu doreşte doamna o pereche de jartiere ieftine? i 
spuse un vânzător doamnei Desforges, văzând-o 
încremenită în mijlocul holului. Din mătase, la doar 
douăzeci şi nouă de centime. 


Nici nu se sinchisi să-i răspundă. În jurul ei, vânzătorii îşi 
prezentau mărfurile, înfierbântându-se la fiecare strigare. 
Ea dorea doar să se orienteze. Casa lui Albert Lhomme se 
afla în stânga ei; acesta o cunoştea din vedere, astfel că-şi 
permise să-i zâmbească amabil, din mijlocul vrafului de 
facturi ce-l asaltau; în acest timp, Joseph se lupta cu ghemul 
de sfoară şi nu mai prididea cu împachetatul. Abia atunci 
doamna Desforges îşi dădu seama că mătăsurile trebuiau să 
fie chiar în faţa ei. Însă avu nevoie de zece minute pentru a 
ajunge acolo, atât de multă lume se afla în calea ei. În aer, 
la capătul firelor invizibile, baloanele roşii se înmulţiseră şi 
formaseră nori de purpură, ce se îndreptau încet spre uşă, 
continuând să acopere întregul Paris; doamna Desforges fu 
nevoită să-şi plece capul sub cerul de baloane, pe care 
copiii le ţineau cu mâinile lor mici. 

— O, doamnă, cum de v-aţi încumetat să veniţi până aici? 
Spuse Bouthemont imediat ce o văzu pe doamna Desforges. 

Şeful de raion, introdus la ea acasă chiar de Mouret, 
mergea adesea să bea ceaiul la dânsa. Ea îl găsea comun, 
dar destul de amabil, cu un temperament vioi, care o 
surprindea şi o amuza. De altfel, îi povestise, cu o zi înainte, 
despre idila lui Mouret cu Clara, fără să se gândească, din 
pură prostie; roasă de gelozie, ascunzându-şi suferinţa sub 
aere de dispreţ, venise să o vadă şi ea pe această 
domnişoară de la confecţii, cum o numise Bouthemont, fără 
a-i da numele. 

— Vă putem servi cu ceva? Continuă el. 

— Bineînţeles, altfel n-aş fi venit până aici. Aveţi fulare 
simple pentru dimineţile răcoroase? 

Doamna Desforges spera să obţină de la el numele 
domnişoarei. Imediat, acesta îl chemă pe Favier; după care 
îşi continuă discuţia cu ea, aşteptându-l pe vânzător, care 
servea deja o clientă, în persoana „doamnei frumoase”, 
acea blondă despre care vorbea întregul raion, dar despre 
care nu ştia nimeni nimic, nici măcar numele. De această 
dată, „frumoasa doamnă” era în doliu! Oare pe cine 


pierduse, tatăl sau soţul? Fără îndoială, nu pe tatăl ei, căci 
ar fi fost mult mai tristă. Atunci pe cine? Nu părea o cocotă, 
trebuie să fi avut un soţ! In afară de cazul în care i-ar fi 
murit mama. Timp de câteva minute, în ciuda muncii grele, 
întregul raion schimbă tot felul de ipoteze. 

— Grăbeşte-te! E insuportabil! Strigă Hutin către Favier, 
care tocmai se întorcea după ce-şi condusese clienta la 
casierie. Când vine doamna asta, nu mai termini. Nu vezi că 
nici nu te bagă în seamă? 

— Nici eu pe ea, răspunse vânzătorul jignit. 

Dar Hutin îl ameninţă că-l va reclama la direcţiune, dacă 
nu respecta mai mult clientele. Devenise înfiorător, de o 
severitate arţăgoasă, după ce raionul se aliase pentru a-l 
ajuta să-i ia locul lui Robineau. Uneori era atât de 
insuportabil, după toate promisiunile cu care-şi amăgise 
odinioară colegii, încât aceştia îl susțineau pe Favier 
împotriva lui. 

— Haide, lasă răspunsurile, continuă Hutin cu severitate. 
Domnul Bouthemont cere nişte fulare în culori vii. 

În mijlocul raionului, o expoziţie de mătăsuri de vară 
lumina holul cu strălucirea unei aurore, ca răsăritul unui 
astru, în cele mai delicate nuanţe ale luminii, roz-pal, 
galben-stins, albastru-limpede. Erau şaluri de o fineţe pură, 
surahuri56 mai uşoare decât pufurile ce-şi iau zborul din 
copaci, pekin-guri5 7 satinate ca pielea suplă a fecioarelor 
chineze. Mai erau expuse numeroase mătăsuri de Japonia şi 
de India, fără a le socoti pe cele pariziene, cu o mie de 
dungi, în pătrăţele, cu flori, amintind de doamnele în rochii 
cu volane, ce se plimbau în dimineţile de mai pe aleile 
umbrite de coroanele copacilor. 

— Am să cumpăr mătasea asta, Ludovic al XIV-lea, cu 
bucheţele de trandafiri, spuse în cele din urmă doamna 
Desforges. 

În timp ce Favier măsura, aceasta făcu o ultimă încercare 
pe lângă Bouthermont rămas lângă ea. 


— Am să urc la confecţii să văd mantourile de călătorie. E 
blondă domnişoara despre care mi-aţi povestit? 

Şeful de raion, pe care această insistenţă începuse să-l 
neliniştească, se mulţumi să zâmbească. Denise tocmai 
trecea pe lângă ei. O lăsase la Lienard, la raionul de lână 
merinos, pe doamna Boutarel, acea doamnă din provincie, 
care venea la Paris de două ori pe an, pentru a-şi cheltui la 
Paradisul femeilor toţi banii agonisiţi în gospodărie. Şi 
fiindcă Favier tocmai luase în primire fularul doamnei 
Desforges, Hutin, crezând că-i poate face un rău, îl opri. 

— Nu te obosi, domnişoara va avea amabilitatea să o 
conducă pe doamna la confecţii. 

Tulburată, Denise luă pachetul şi nota de plată. Nu putea 
să se întâlnească faţă în faţă cu acest tânăr fără să-i fie 
ruşine, ca şi cum şi-ar fi amintit de o veche greşeală. Totuşi, 
era liniştită căci păcătuise doar în vis. 

— Spuneţi-mi, îl întrebă şoptind doamna Desforges pe 
Bouthemont, nu era vorba despre neîndemânatica asta? 
Doar a luat-o înapoi, nu? Ea trebuie să fie eroina aventurii! 

— Poate, spuse şeful de raion, zâmbind în continuare, 
hotărât să nu spună adevărul. 

Urmată de Denise, doamna Desforges urca încet scara. 
Era silită să se oprească la fiecare trei secunde pentru a nu 
fi luată de valul care cobora. În vibrația vie de care era 
cuprins întregul magazin exista o mişcare sensibilă, ca şi 
cum ar fi tremurat la respiraţia mulţimii. La fiecare pas, un 
manechin, bine fixat, prezenta un veşmânt imobil: costume, 
paltoane, halate, semănând cu două şiruri de soldaţi 
pregătiţi pentru o defilare triumfală, cu micul mâner de 
lemn înfipt ca un pumnal în moltonul roşu, ce sângera 
tăietura proaspătă a gâtului. 

Doamna Desforges ajunse, în sfârşit, la primul etaj, când o 
năvală mai puternică decât celelalte o ţintui o clipă locului. 
Avea acum, sub dânsa, raioanele de la parter, pe care 
tocmai le străbătuse, încărcate de mulţimea de cliente. Era 
un spectacol nou, un ocean de capete retezate ce-şi 


ascundeau trupurile şi colcăiau într-o agitaţie de furnicar. 
Pancartele albe nu erau decât nişte linii subţiri, grămezile 
de panglici erau turtite, promontoriul de flanele tăia galeria 
ca un zid îngust, în timp ce covoarele şi mătăsurile brodate 
care ornau balustradele, atârnau la picioarele ei asemenea 
unor steaguri de procesiune agăţate sub amvonul unei 
biserici. În depărtare, se zăreau unghiurile galeriilor 
laterale aşa cum se zăresc din înaltul unei clopotniţe bucăţi 
din străzile vecine, pe care mişună trecătorii sub forma 
unor pete negre. Ceea ce o uimea şi mai mult în priveliştea 
obositoare era că, atunci când închidea ochii simţea şi mai 
mult mulţimea, după zgomotul surd de maree în creştere şi 
după căldura umană emanată. Din podele se ridica o 
pulbere fină, încărcată de mirosul de femeie ce se 
răspândea din rufărie, din ceafa ei, din fustele şi părul ei, 
un miros pătrunzător, răscolitor, ce părea a fi tămâia 
acestui templu ridicat în cultul trupului ei. 

În acest timp, Mouret, mereu în picioare în faţa salonului 
de lectură, alături de prietenul său Vallagnosc, inspira acest 
parfum, îmbătându-se cu el: 

— Se simt ca la ele acasă, cunosc unele care-şi petrec aici 
toată ziua, gustând prăjituri şi scriindu-şi corespondenţa. 
Nu îmi mai rămâne decât să le culc aici. 

Această glumă îl făcu pe Paul să zâmbească, pe el, care, în 
plictiseala pesimismului său, continua să găsească ineptă 
turbulenţa acestei mulţimi pentru nişte cârpe. Când îi 
strânse mâna prietenului său de şcoală, plecă aproape jignit 
văzându-l atât de plin de viaţă în mijlocul poporului său de 
cochete. Oare vreuna dintre ele, cu creierul şi inima goale, 
nu-i va arăta prostia şi zădărnicia vieţii? Şi tocmai în ziua 
aceea, Octave părea să-şi piardă din echilibru; el, care de 
obicei insufla pasiune clientelor sale, cu eleganța liniştită a 
unui chirurg, părea cuprins de criza pătimaşă care, încetul 
cu încetul, mistuia întregul magazin. De când o văzuse pe 
Denise urcând scările alături de doamna Desforges, vorbea 
prea tare şi gesticula fără voia lui; prefăcându-se că nu le 


vede, se însufleţea tot mai mult, pe măsură ce simţea că se 
apropiau. Chipul său se colorase, iar ochii săi căpătaseră 
ceva din strălucirea nebunească ce tremura în privirile 
cumpărătoarelor sale. 

— Trebuie să vă fure înfiorător, murmură Vallagnosc, care 
găsea în mulţimea aceasta intenţii criminale. 

Mouret îşi deschise larg braţele. 

— Dragul meu, depăşeşte orice imaginaţie. 

Oarecum iritat, bucuros să aibă un subiect de discuţie, îi 
dădu amănunte inepuizabile, îi povesti fapte stranii, făcând 
chiar şi un clasament. Mai întâi, cită hoaţele de profesie, 
care făceau cel mai puţin rău, căci poliţia le cunoştea 
aproape pe toate. Apoi, urmau cele care furau din pură 
manie, o perversiune a dorinţei, o nouă nevroză pe care un 
cercetător o clasase, constatând că este rezultatul tensiunii 
exercitate de marile magazine. În sfârşit, veneau la rând 
femeile însărcinate, care se specializau în anumite obiecte; 
astfel că la una dintre ele comisarul de poliţie descoperise 
două sute patruzeci şi opt de perechi de mănuşi roz, furate 
din toate magazinele din Paris. 

— Aşa se explică de ce femeile au ochii atât de ciudaţi! 
Murmură Vallagnosc. Chiar le priveam înfăţişarea lacomă şi 
ruşinată de creaturi înnebunite. Frumoasă şcoală a cinstei! 

— Ce vrei? Răspunse Mouret. Tot ce pot să fac este să le 
ofer confortul de a se simţi aici ca la ele acasă, dar nu pot să 
le las să plece cu mărfurile dosite prin paltoane. Unele sunt 
persoane foarte distinse. Spre exemplu, săptămâna trecută 
am prins chiar pe sora unui farmacist şi soţia unui consilier 
de la Curte. Încercăm, totuşi, să aranjăm lucrurile cât se 
poate de bine. 

Se întrerupse o clipă şi i-l arătă pe inspectorul Jouve ce 
pândea o femeie însărcinată, aflată la parter, la raionul de 
panglici. Această femeie, a cărei burtă suferea mult din 
cauza îmbulzelii, era însoţită de o prietenă, care încerca, 
fără îndoială, să o apere de loviturile prea brutale; de 
fiecare dată când se oprea în faţa unui raion, inspectorul 


Jouve n-o slăbea din priviri, în timp ce prietena ei, aflată 
lângă ea, cotrobăia nestingherită prin rafturi. 

— O, sigur o va prinde, continuă Mouret, ştie toate 
şiretlicurile de care sunt în stare. 

Dar glasul îi tremură şi avu un râs silit. Denise şi 
Henriette, pe care nu încetase să le pândească, trecuseră, 
în sfârşit, prin spatele lui, după ce reuşiseră cu mare 
greutate să străbată mulţimea. Se întoarse, o salută pe 
clientă ca un amic discret care nu doreşte să compromită o 
doamnă, oprind-o în mijlocul mulţimii. Doar că aceasta, 
prevenită, văzuse foarte bine privirea cu care Mouret o 
învăluise pe Denise. Fără îndoială, aceasta trebuia să fie 
rivala pe care avusese curiozitatea să vină să o vadă. 

La confecţii, vânzătoarele îşi pierduseră capul. Două 
domnişoare erau bolnave, iar doamna Frederic, adjuncta, 
îşi dăduse demisia în ajun, trecând pe la casă pentru a-şi 
ridica salariul. Părăsise Paradisul femeilor fără prea multe 
explicaţii aşa cum şi Paradisul îşi concedia angajaţii. Încă de 
dimineaţă, cu toată nebunia vânzărilor, nu se vorbea decât 
despre asta. Clara, menţinută la raion dintr-un capriciu al 
lui Mouret, găsea această întâmplare „foarte şic”; 
Marguerite povestea despre exasperarea lui Bourdoncle, în 
timp ce doamna Aurelie, jignită, spuse că doamna Frederic 
ar fi trebuit măcar s-o anunţe din timp şi că o asemenea 
prefăcătorie era de necrezut. Deşi aceasta nu făcuse 
niciodată confidenţe nimănui, se bănuia că plecase pentru 
că urma să se mărite cu proprietarul unui stabiliment de 
băi din apropierea halelor. 

— Doamna doreşte un palton de călătorie? O întrebă 
Denise pe doamna Desforges, după ce-i oferise un scaun. 

— Da, răspunse aceasta din urmă, hotărâtă să facă pe 
nepoliticoasa. 

Noua aşezare a raionului era de o bogăţie sobră, cu 
dulapuri înalte, din stejar sculptat, cu oglinzi ce acopereau 
lăţimea panourilor şi o mochetă roşie ce înăbuşea paşii 
clientelor. În timp ce Denise se dusese să caute mantourile 


de călătorie, doamna Desforges, care privea în jurul ei, se 
zări într-o oglindă; rămase astfel, privindu-şi chipul. Să fi 
îmbătrânit oare într-atât încât să fie înşelată cu prima fată 
întâlnită? Oglinda reflecta întregul raion cu forfota lui, însă 
ea nu vedea decât faţa ei palidă, n-o auzea nici pe Clara 
care povestea, în spatele ei, una dintre tainele doamnei 
Frederic, cum făcea aceasta un ocol dimineaţa şi seara, 
trecând prin pasajul Choiseul, spre a da tuturor impresia că 
locuieşte pe malul stâng al Senei. 

— Uitaţi ultimele noastre modele! Spuse Denise. Le avem 
pe mai multe culori. 

Erau patru sau cinci mantouri. Doamna Desforges le 
cercetă dispreţuitoare şi în faţa fiecăruia devenea tot mai 
agresivă. De ce aceste încreţituri care-l strâmtau? Şi acesta 
cu umerii pătraţi, parcă era croit cu toporul! Într-o 
călătorie nu poţi să îmbraci aşa ceva, doar nu eşti o 
gheretă! 

— Arătaţi-mi altceva, domnişoară. 

Denise despacheta alte modele, le împacheta la loc, fără a 
trăda cel mai mic gest de nervozitate. Şi această seninătate 
răbdătoare o exaspera şi mai mult pe doamna Desforges. 
Privirile i se întorceau neîncetat la oglinda din faţa ei. Acum 
se privea alături de Denise, făcând comparaţie. Era posibil 
să o fi preferat în locul ei pe creatura asta neînsemnată? Îşi 
amintise că era aceeaşi creatură care-şi făcuse debutul ca o 
prostănacă, o neîndemânatică, parcă abia venită din satul 
ei, de la gâşte. Fără îndoială că azi era mai aranjată, cu 
aerul ei înţepat şi corect în rochia de mătase neagră! Dar 
ce sărăcie! Şi câtă banalitate! 

— Îi voi arăta doamnei alte modele, spuse Denise calmă. 
Când se întoarse, scena se repetă. Urmară stofele, care 
erau prea grele şi de proastă calitate. Doamna Desforges se 
întorcea, ridica vocea, încercând să atragă atenţia doamnei 
Aurelie, în speranţa că tânăra va primi o avertizare. Însă de 
când aceasta se întorsese la Paradisul femeilor, cucerise 
încetul cu încetul simpatia întregului raion. Acum se simţea 


ca la ea acasă, iar şefa îi aprecia calităţile deosebite de 
vânzătoare, blândeţea, răbdarea şi arta de a convinge cu 
zâmbetul pe buze. De aceea, doamna Aurelie ridică din 
umeri, ferindu-se să intervină. 

— Poate doamna ar dori să-mi indice alt gen de mantou? 
Întrebă din nou Denise, insistând politicos. 

— Păi, dacă n-aveţi nimic! Strigă doamna Desforges. 

Se întrerupse mirată când simţi o mână atingându-i 
umărul. Era doamna Marty, pe care patima cumpărăturilor 
o purtase de-a lungul raioanelor. Târguielile ei se 
înmulţiseră atât de mult de la eşarfele, mănuşile brodate şi 
umbrela roşie, încât ultimul vânzător se decise să aşeze 
pachetul, care i-ar fi frânt mâinile, pe un scaun; şi o urma, 
târând scaunul după el şi îngrămădind acolo jupoane, 
prosoape, perdele, o lampă, trei rogojini. 

— la te uită! Vrei să-ţi cumperi un palton de călătorie? 

— O, nu, Doamne fereşte! Răspunse doamna Desforges. 
Sunt oribile! 

Dar doamna Marty dăduse de un mantou în dungi, pe care 
nu-l găsea deloc urât. Fiica ei, Valentine, îl cerceta deja. 
Atunci, Denise o chemă pe Marguerite, pentru a scăpa 
raionul de acest articol, care era de anul trecut. La un semn 
făcut cu ochiul colegei sale, îl prezentă drept o ocazie 
excepţională. Când îi jură că preţul fusese redus de două 
ori, că de la o sută cincizeci de franci se făcuse o sută 
treizeci, iar că acum ajunsese la o sută zece, doamna Marty 
nu mai putu rezista şi-l cumpără. Vânzătorul care o însoțea 
lăsă scaunul şi toate notele de plată împreună cu mărfurile 
în seama vânzătoarei de la confecţii. 

Între timp, în spatele acestor doamne, în mijlocul 
busculadei, bârfele raionului în legătură cu doamna 
Frederic continuau. 

— E adevărat că avea pe cineva? Spunea o mică 
vânzătoare nou-venită în magazin. 

— Omul cu băile! Zău aşa! Răspundea Clara. Nu trebuie să 
ai încredere în văduvele prea liniştite. 


În timp ce Marguerite făcea nota pentru mantou, doamna 
Marty întoarse capul şi, arătând-o pe Clara cu o uşoară 
mişcare a pleoapelor, îi spuse foarte încet doamnei 
Desforges: 

— O ştii, nu-i aşa? Ea e capriciul lui Mouret! Aceasta, 
surprinsă, o privi pe Clara, după care se uită la Denise şi 
spuse: 

— A, nu! Nu cea mare! Asta mică! 

Şi cum doamna Marty nu mai îndrăzni să spună nimic, 
doamna Desforges adăugă cu glas tare şi cu disprețul unei 
doamne pentru servitoarea ei: 

— Poate că şi cea mică şi cea mare, toate cele care vor! 

Denise auzise. Îşi ridică ochii mari şi limpezi spre această 
doamnă care o rănea astfel şi pe care n-o cunoştea. Fără 
îndoială că era persoana despre care i se vorbise, acea 
prietenă pe care patronul o vizita des. În privirile 
schimbate, Denise avu o demnitate atât de tristă, o inocenţă 
atât de pură, încât Henriette fu stingherită. 

— Dacă n-aveţi nimic ce să-mi arătaţi, spuse ea deodată, 
duceţi-mă la raionul de rochii şi costume. 

— Să ştii că vin şi eu, spuse doamna Marty. Vreau să văd 
un costum pentru Valentine. 

Marguerite apucă scaunul de spătar şi-l târî aşa răsturnat 
pe picioarele din spate; tot cărat în felul acesta avea să 
cedeze la un moment dat. Denise nu ducea decât cei câţiva 
metri de fular pe care şi-i cumpărase doamna Desforges. 
Era o adevărată călătorie, acum, raionul de rochii şi 
costume aflându-se la etajul doi, la celălalt capăt al 
magazinului. 

Şi marea călătorie începu, de-a lungul galeriilor încărcate, 
în frunte, mergea Marguerite, trăgând scaunul după ea ca 
pe o trăsurică, deschizând drumul cu greutate. Încă de la 
lenjerie, doamna Desforges începu să se plângă: cât de 
ridicole sunt aceste bazaruri unde trebuie să mergi două 
leghe pentru a pune mâna pe cel mai neînsemnat articol! 
Doamna Marty se simţea moartă de oboseală, dar nu se 


bucura mai puţin de această moarte lentă în mijlocul unei 
astfel de revărsări de mărfuri. Lovitura de geniu a lui 
Mouret o stăpânea cu totul. În drum, zăbovea la fiecare 
raion. Făcu o primă oprire la trusouri, tentată de cămăşile 
pe care i le vându Pauline; Marguerite reuşi astfel să scape 
de scaun, pe care i-l cedă Paulinei. Doamna Desforges ar fi 
putut să meargă mai departe pentru a o elibera mai repede 
pe Denise, dar părea mulţumită să o simtă în spatele ei, 
nemişcată şi răbdătoare, în timp ce ea se oprea doar pentru 
a-şi sfătui prietena. La raionul de lenjerie pentru copii, 
doamnele se extaziară fără să cumpere nimic. Apoi, 
slăbiciunea doamnei Marty ieşi din nou la iveală: cedă în 
faţa unui corset din satin negru, a unor manşete de blană 
vândute la preţ redus din pricina anotimpului, a unor 
dantele ruseşti cu care se împodobeau pe atunci feţele de 
masă. Toate acestea încărcau scaunul, pachetele se adunau, 
făcând lemnul să scârţâie; vânzătorii care se succedau, se 
descurcau cu mare dificultate pe măsură ce încărcătura 
devenea tot mai grea. 

— Pe aici, doamnă, spunea Denise fără să se plângă, după 
fiecare oprire. 

— Dar e stupid! Strigă doamna Desforges. Nu vom ajunge 
niciodată. De ce n-au pus rochiile şi costumele lângă raionul 
de confecţii? Ce nebunie! 

Doamna Marty, cu ochii măriţi, copleşită de dansul 
lucrurilor bogate ce i se perindau prin faţa ochilor, repeta 
cu glasul frânt: 

— Dumnezeule! Ce-o să zică soţul meu? Ai dreptate, nu 
există ordine în acest magazin. Te pierzi, ajungi să faci 
prostii. 

Pe coridorul central, scaunul abia reuşi să treacă. Mouret 
îngrămădise pe coridor o mulţime de articole pariziene, 
cupe cu montură de zinc aurit, truse şi servicii de lichior de 
proastă calitate, gândindu-se că se circulă prea uşor şi că 
nu este suficientă îmbulzeală. Şi tot acolo pusese pe unul 
dintre vânzătorii săi să expună pe o măsuţă tot felul de 


curiozităţi chinezeşti şi japoneze, câteva bibelouri ieftine pe 
care clientele ajunseră să se bată. Era un succes neaşteptat 
şi se gândea chiar să extindă acest gen de vânzare. În timp 
ce doi băieţi cărau scaunul la etajul al doilea, doamna Marty 
cumpără şase nasturi de fildeş, nişte şoareci de mătase şi 
un suport de chibrit din smalţ cloazonat. 

La al doilea etaj, cursa reîncepu. Denise, care plimba de 
dimineaţă clientele, pica de oboseală, dar îşi menținea 
poziţia corectă şi blândeţea politicoasă. Fu nevoită să 
aştepte după cele două doamne la raionul de stofe pentru 
mobilă, unde doamna Marty fu atrasă de un creton58 
minunat. Apoi, la raionul de mobilă, îi plăcu o masă pentru 
lucrul de mână. Mâinile îi tremurau şi o ruga, râzând, pe 
doamna Desforges să o împiedice să mai cheltuiască, 
moment în care se întâlniră cu doamna Guibal. Era la 
raionul de covoare, unde aceasta venise să restituie nişte 
draperii orientale pe care le ţinuse cinci zile; şi vorbea în 
picioare cu vânzătorul, un vlăjgan ale cărui braţe de 
luptător ridicau de dimineaţă până seara greutăţi ce ar fi 
ucis până şi un bou. Cu siguranţă, era consternat de aceste 
restituiri care-i furau comisioanele. Încerca să-şi pună 
clienta în încurcătură, mirosind ceva suspect în 
comportamentul acesteia, cum ar fi vreun bal dat cu aceste 
draperii luate de la Paradisul femeilor pentru a economisi 
închirierea lor de la un magazin; ştia că aşa ceva se 
practica în familiile burgheze mai econoame. Doamna 
trebuia să aibă un motiv pentru a le restitui; dacă desenul 
sau culorile nu erau pe placul doamnei, atunci i se putea 
arăta altceva, căci aveau un sortiment foarte bogat. La 
toate aceste insinuări, doamna Guibal răspundea liniştită, 
cu aerul ei de stăpână, căreia draperiile nu-i plăceau pur şi 
simplu, fără nici o altă explicaţie. Refuză să mai vadă altele, 
iar vânzătorul fu nevoit să se încline, deoarece primiseră cu 
toţii ordin să ia înapoi produsele chiar dacă îşi dădeau 
seama că fuseseră folosite de către clienţi. 


Cum cele trei doamne se îndepărtau împreună, doamna 
Marty fu cuprinsă de remuşcări în privinţa măsuţei de care, 
în fapt, nu avea nevoie, însă doamna Guibal o linişti, 
spunând: 

— Ei bine, n-ai decât să o restitui. Ai văzut cum am făcut 
eu? Nu-i atât de greu! O duci acasă, o pui în salon, o laşi 
câteva zile să o vadă şi lumea, şi când te-ai plictisit de ea, o 
aduci înapoi. 

— E o idee! Strigă doamna Marty. Dacă soţul meu se 
supără prea tare, le aduc totul înapoi. 

Aceasta fu pentru ea scuza supremă. Din clipa aceea, nu 
mai ţinu cont de nimic şi cumpără continuu, cu gândul 
ascuns de a le păstra pe toate, căci nu făcea parte dintre 
femeile care restituie. 

În cele din urmă, ajunseră la raionul de rochii şi costume. 
În clipa în care Denise era gata să predea vânzătoarei de la 
tejghea fularul cumpărat de doamna Desforges, aceasta îi 
spuse că va cumpăra până la urmă un mantou de călătorie, 
şi anume pe cel gri-deschis; astfel că Denise fu nevoită să 
aştepte politicoasă pentru a o duce înapoi la raionul de 
confecţii. Tânăra înţelese intenţia acestei femei de a o trata 
ca pe o servitoare, cu capriciile ei de clientă arţăgoasă; dar 
îşi jurase să rămână la datorie, păstrându-şi atitudinea 
calmă, în ciuda zvâcnirilor inimii şi a revoltei mândriei ei 
rănite. Doamna Desforges nu cumpără nimic de la raionul 
de rochii şi costume. 

— O, mamă! Spuse Valentine. Costumul acela. Dacă ar fi 
pe mărimea mea! 

Doamna Guibal îi explică şoptit doamnei Marty strategia 
ei. Când îi plăcea o rochie într-un anume magazin, cerea să- 
i fie expediată acasă, copia modelul şi o restituia. Doamna 
Marty cumpără costumul pentru fiica sa, spunând: 

— Bună idee! Eşti foarte practică, draga mea! 

Se renunţă la scaun, care fusese lăsat la raionul de mobile, 
lângă masa pentru lucru de mână. Greutatea devenise prea 
mare şi picioarele din spate ale scaunului amenințau să se 


rupă. Se convenise ca toate cumpărăturile să fie 
centralizate la o singură casă, pentru a fi mai apoi coborâte 
la departamentul de livrări. 

Doamnele porniră din nou la drum, conduse de Denise. 
Fură văzute încă o dată pe la toate raioanele. Nu mai erau 
decât ele pe treptele scărilor şi de-a lungul galeriilor. 
Întâlnirile la tot pasul, cu tot felul de persoane, le făceau să 
se oprească pentru a sta de vorbă. Astfel că, în apropierea 
salonului de lectură, dădură peste doamna Bourdelais şi cei 
trei copii ai ei. 

Cei mici erau încărcaţi cu pachete: Madeleine avea sub 
braţ o rochie pentru ea, Edmond căra o colecţie de 
pantofiori, iar Lucien purta pe cap un chipiu nou. 

— Şi tu! Spuse râzând doamna Desforges către colega sa 
de pension. 

— Nu-mi mai spune nimic! Strigă doamna Bourdelais. 
Sunt furioasă. Ne atrag mai nou prin micuţii ăştia! Ştii că 
nu fac nebunii pentru mine! Dar cum pot să le rezist 
copiilor care vor să încerce totul! Am venit să-i plimb puţin 
şi uite-mă că golesc magazinele! 

Mouret, care se afla încă acolo alături de Vallagnosc şi 
domnul de Boves, o ascultă zâmbind. De cum îi zări, începu 
să se plângă cu un aer glumeţ, ce ascundea o iritare reală, 
de capcanele întinse dărniciei mamelor; gândul că cedase 
în faţa unei reclame ingenioase o revolta, iar el continua să 
se încline, bucuros de această izbândă. Domnul de Boves 
reuşise să se apropie de doamna Guibal, pe care vru să o 
urmeze, încercând încă o dată să scape de Vallagnosc, dar 
acesta, obosit de agitația mulţimii, se grăbi să-l însoţească 
pe conte. Denise se oprise din nou pentru a le aştepta pe 
doamne. Stătea cu spatele, iar Mouret se prefăcea că nu o 
vede. Din clipa aceea, doamna Desforges, cu intuiţia ei 
delicată de femeie geloasă, nu mai avu nici o îndoială. În 
timp ce el îi făcea complimente, întovărăşit-o câţiva paşi ca 
o gazdă amabilă, ea se tot gândea şi se întreba cum să-l 
convingă de trădarea lui. 


În acelaşi timp, domnul de Boves şi Vallagnosc, care 
mergeau înainte cu doamna Guibal, ajunseră la raionul de 
dantele. Acesta era aproape de cel de confecţii, un salon 
luxos, înţesat de rafturi cu sertare pline de mărfuri. În jurul 
coloanelor acoperite cu catifea roşie se întindeau spirale de 
dantelă albă; de la un capăt la altul al încăperii curgeau 
aripi de ghipură, în timp ce tejghelele erau pline de cutii 
încărcate cu valensiene şi malinuri. În spate, şedeau două 
doamne, în faţa unei dantele transparente de mătase mov, 
peste care Deloche arunca bucăţi de dantelă de Chantilly; 
ele priveau în tăcere, fără să se poată hotări. 

— Ia te uită! Spuse Vallagnosc foarte surprins. Parcă 
spuneaţi că doamna de Boves era bolnavă. Dar iat-o acolo, 
în picioare, cu domnişoara Blanche. 

Contelui îi scăpă o tresărire, aruncând o privire doamnei 
Guibal. 

— Pe legea mea, spuse el. 

În salon era foarte cald. Clientele care se înăbuşeau avea 
feţele palide şi ochii sclipitori. S-ar fi zis că toate ispitele 
magazinului sfârşesc în această tentaţie supremă, că acolo 
se găsea alcovul depărtat al decăderii, colţul pierzaniei 
unde şi cele mai puternice cedau. Mâinile lor se cufundau 
printre dantelele revărsate şi păreau copleşite de un 
tremur ca de beţie. 

— Cred că doamnele acestea vă ruinează, continuă 
Vallagnosc, amuzat de această întâlnire. 

Domnul de Boves avu gestul unui soţ cu atât mai sigur de 
cuminţenia soţiei sale cu cât nu-i dădea nici un ban. 
Aceasta, după ce străbătuse toate raioanele alături de fiica 
sa, fără să cumpere nimic, ajunsese la raionul de dantele, 
cuprinsă de furia dorințelor neiîmplinite. Frântă de 
oboseală, stătea totuşi în picioare în faţa unei tejghele. În 
timp ce scotocea prin grămada de dantele, mâinile îi 
deveniră moi, iar trupul i se înfierbântă. Apoi, brusc, când 
fiica sa întoarse capul, iar vânzătorul se îndepărtă, încercă 
să strecoare sub mantou o bucată de dantelă de Alenqon. 


Dar tresări şi o puse la loc când auzi vocea lui Vallagnosc 
care-i spuse vioi: 

— V-am prins, doamnă. 

Timp de câteva secunde, rămase mută, toată albă. Încercă 
să explice că, simțindu-se mai bine, ieşise să ia puţin aer. Şi 
observând, în sfârşit, că soţul ei se afla lângă doamna 
Guibal, îşi reveni complet şi-i privi cu un aer atât de demn, 
încât aceasta găsi de cuviinţă să spună: 

— Eram cu doamna Desforges când ne-am întâlnit cu 
aceşti domni. 

Într-adevăr, soseau şi celelalte doamne. Mouret le însoţise 
şi le reţinuse o clipă pentru a le arăta cum inspectorul Jouve 
o urmăreşte în continuare pe femeia însărcinată. E foarte 
ciudat! Nimeni nu-şi poate imagina numărul de hoaţe 
prinse la dantele! Doamna de Boves, care-l asculta, se şi 
vedea între doi jandarmi, la cei patruzeci şi cinci de ani ai 
ei, cu tot luxul şi înalta poziţie a soţului ei; dar nu simţea 
nici o remuşcare şi se gândea că ar fi trebuit să dosească 
bucata de dantelă în mâneca ei. În tot acest timp, Jouve se 
hotărâse să pună mâna pe femeia însărcinată, renunțând să 
aştepte să o prindă în flagrant delict şi bănuind că-şi 
umpluse deja buzunarele într-un fel atât de îndemânatic 
încât nu putuse vedea nimic. Dar când o luă deoparte 
pentru cercetări, mare-i fu mirarea când nu găsi nimic, nici 
o eşarfă, nici măcar un nasture. Însă prietena acesteia 
dispăruse. Deodată, înţelese totul: femeia însărcinată nu 
era acolo decât pentru a-i atrage atenţia inspectorului, 
prietena era cea care fura. 

Această întâmplare le amuză pe doamnele prezente, iar 
Mouret, puţin vexat, se mulţumi să spună: 

— Bătrânul Jouve a căzut în plasă de data asta. Îşi va lua el 
revanşa. 

— O, conchise Vallagnosc, mi se pare că nu mai e la 
înălţime. Dar, la urma urmei, de ce expuneţi atâtea mărfuri? 
Foarte bine că vă fură. Nu trebuie să ispitiţi în asemenea 
hal nişte doamne delicate. 


A fost ultimul cuvânt care sunase ca nota cea mai ascuţită 
a întregii zile. Doamnele se despărţiră, străbătând pentru 
ultima oară raioanele încărcate de mărfuri. Era ora patru 
după-amiaza, razele soarelui la asfinţit priveau pieziş prin 
deschizăturile largi ale fațadei; în această lumină de un 
roşu incendiar, se ridica, asemenea unei pulberi de aur, 
praful dens, stârnit de la primele ore ale dimineţii de 
tropăiala mulţimii. Un val de lumină acoperea galeria 
centrală, conturând pe un fundal înflăcărat scările, punţile 
mobile, toată această broderie suspendată de fier. 
Mozaicurile şi faianţele frizelor sclipeau, iar culorile verzi şi 
roşii se aprindeau în vâlvătaia aurului. Era ca un jăratic viu 
în care ardeau vitrinele, palatele de mănuşi şi cravate, 
ghirlandele de panglici şi dantele, teancurile de lenajuri şi 
de stambe, răzoarele bălţate în care înfloreau mătăsurile 
uşoare şi fularele. Oglinzile scânteiau. Expoziţia de 
umbrele, rotunde ca nişte scuturi, aruncau reflexe metalice. 
În depărtare, dincolo de petele de umbră, erau tejghelele 
pierdute, strălucitoare, învăluite de razele unui soare blând. 

În această ultimă oră, în mijlocul unei atmosfere 
înăbuşitoare, femeile domneau. Luaseră magazinul cu asalt, 
stăpâneau totul ca într-o ţară cucerită, întocmai ca o hoardă 
cotropitoare ce se instalează în ţinutul mărfurilor. 
Vânzătorii asurziţi, zdrobiţi, erau prizonierii lor, de care 
dispuneau cu o tiranie de suverane. Doamnele voluminoase 
îmbrânceau lumea. Cele mai subţiri ocupau loc, devenind 
arogante. Toate ţineau capul sus, aveau gesturi violente, se 
simțeau la ele acasă, fără politeţuri unele faţă de celelalte, 
profitând cât mai mult de toate serviciile, dorind parcă să ia 
cu ele până şi praful de pe pereţi. Doamna Bourdelais, 
voind să profite cât mai mult, îşi mai duse încă o dată copiii 
la bufet; acum clientela năvălea ca apucată de o poftă 
nervoasă, chiar şi mamele se îmbuibau cu malaga. Se 
băuseră de la deschiderea magazinului optzeci de litri de 
sirop şi şaptezeci de sticle de vin. După cumpărarea 
mantoului de călătorie, doamnei Desforges i se oferiseră la 


casă câteva fotografii, şi acum pleca cu gândul s-o aducă pe 
Denise acasă la ea, unde să o umilească în prezenţa lui 
Mouret, pentru a-i vedea cum reacţionează şi pentru a 
trage concluzii. Pe când domnul de Boves reuşise, în sfârşit, 
să se piardă în mulţime şi să dispară cu doamna Guibal, 
doamna de Boves, urmată de Blanche şi de Vallagnosc, avu 
capriciul să ceară un balon roşu, deşi nu cumpărase nimic. 
Tot era ceva şi nu pleca de acolo cu mâinile goale. La 
raionul de distribuţie, se dăduseră patruzeci de mii de 
baloane, într-adevăr, patruzeci de mii de baloane îşi luaseră 
zborul în aerul cald al magazinului, nori de baloane roşii ce 
pluteau la ora aceea dintr-un capăt într-altul al Parisului, 
purtând spre cer numele Paradisului femeilor. 

Era ora cinci. Dintre toate aceste doamne, doar doamna 
Marty rămase singură cu fiica ei, asistând la zbuciumul final 
al vânzării. Nu se putea desprinde de acolo. Moartă de 
oboseală, reţinută de legături atât de puternice, încât se 
întorcea mereu colindând raioanele fără nici o treabă, 
mânată de o curiozitate fără margini. Era ora la care 
mulţimea, atrasă de reclamă, umbla înnebunită; cei şaizeci 
de mii de franci plătiţi pentru anunţuri în ziare, cele zece 
mii de afişe lipite pe ziduri, cele două sute de mii de 
cataloage puse în circulaţie, după ce le goliseră pungile, 
zdruncinaseră nervii femeilor cu beţia lor; fură copleşite şi 
de toate ideile ingenioase ale lui Mouret - reducerea 
preţurilor, restituirea mărfurilor, amabilităţile mereu 
reînnoite. Doamna Marty întârzia încă în faţa meselor pline 
de mărfurile prezentate cu voce tare, în strigătele răguşite 
ale vânzătorilor, în zgomotul monedelor care răsunau la 
case şi al pachetelor care lunecau spre subsoluri; cutreieră 
încă o dată parterul cu raioanele de albituri, de mătăsuri, 
de mănuşi, de lenajuri; şi apoi urcă din nou, lăsându-se în 
voia vibraţiei metalice a scărilor suspendate şi a punților 
mobile, se întoarse la confecţii, la lenjerie şi la dantele; 
reveni la etajul al doilea, la înălțimile aşternuturilor şi ale 
mobilelor; şi peste tot vânzătorii, Hutin şi Favier, Mignot şi 


Lienard, Deloche, Pauline, Denise, cu picioarele amorţite, 
smulgeau victorii din ultima înfrigurare a clientelor. De 
dimineaţă, această patimă crescuse, încetul cu încetul, ca o 
ameţeală ce se desprindea, parcă, din stofele răvăşite. 
Mulțimea părea mistuită de flăcările soarelui de ora cinci. 
Acum, doamna Marty avea chipul însufleţit şi nervos ca al 
unui copil care a băut vin. Intrată cu ochii senini, cu faţa 
proaspătă de frigul de afară, îşi bronzase uşor înfăţişarea, 
învăluită de spectacolul acestui lux, al culorilor atât de 
intense, al căror galop neîncetat îi stârnea pasiunea. Când 
plecă, în sfârşit, spunând că va plăti acasă, îngrozită de 
valoarea facturii, avea chipul răvăşit şi ochii bulbucaţi ca ai 
unei bolnave. Fu nevoită să se zbată pentru a ieşi din 
îmbulzeala înverşunată de la poartă; încă se mai luptau în 
mijlocul coşurilor cu solduri. Apoi, pe trotuar, când îşi regăsi 
fiica pe care o pierduse, se cutremură în aerul rece, 
împietrită de isteria provocată de marile bazaruri. 

Seara, când Denise se întoarse de la cină, unul dintre 
colegi îi spuse: 

— Domnişoară, sunteţi chemată la direcţiune. 

Uitase de ordinul lui Mouret din acea dimineaţă. O aştepta 
în picioare. Intrând, Denise nu împinse uşa, care rămase 
deschisă. 

— Suntem foarte mulţumiţi de dumneavoastră, 
domnişoară, spuse el, şi ne-am gândit să vă arătăm această 
mulţumire. Ştiţi prea bine în ce fel nedemn ne-a părăsit 
doamna Frederic. De mâine, îi veţi lua locul în calitate de 
adjunctă. 

Denise îl ascultă tulburată, după care murmură cu un glas 
tremurător: 

— Domnule, sunt în raion multe vânzătoare mai vechi 
decât mine. 

— Ei şi? Ce dacă? Continuă el. Sunteţi cea mai capabilă şi 
cea mai serioasă. Eu v-am ales, e natural. Nu sunteţi 
mulţumită? 


Atunci ea roşi. Se născuse în ea o fericire şi o sfială 
delicioasă în care se pierdea prima ei teamă. Dar de ce se 
gândea oare la bănuielile pe care le va prilejui această 
favoare nesperată? Rămase oarecum tulburată, în ciuda 
recunoştinţei sale. El o privea zâmbitor, aşa cum stătea în 
faţa lui, cu rochia ei de mătase simplă, fără nici o bijuterie, 
neavând decât bogăţia părului ei blond. Denise căpătase o 
anume fineţe, cu pielea ei albă şi înfăţişarea delicată şi 
gravă; făptura plăpândă de altădată se învăluise într-un 
farmec de o discreţie pătrunzătoare. 

— Sunteţi foarte bun, domnule, murmură ea. Nu ştiu cum 
să vă mulţumesc. 

Dar glasul i se frânse. În pragul uşii, stătea Lhomme. Ţinea 
în mână o geantă mare de piele, iar cu braţul său mutilat 
strângea la piept un portofel voluminos; în spatele lui, fiul 
său Albert târa nişte saci ce-i zdrobeau mâinile. 

— Cinci sute optzeci şi şapte de mii două sute zece franci 
şi treizeci de centime! Strigă casierul al cărui chip şters 
părea luminat ca de o rază de soare la gândul acestei sume. 

Era încasarea zilei, cea mai mare făcută vreodată de 
Paradisul femeilor. De departe, din adâncurile magazinului, 
pe care Lhomme tocmai îl străbătuse cu mersul greoi al 
unui animal de povară, se auzea freamătul veseliei produse 
de această încasare uriaşă. 

— E minunat! Spuse Mouret încântat. Dragul meu 
Lhomme, lăsaţi sacii aici şi odihniţi-vă. Am să trimit pe 
cineva să-i ducă la casieria centrală. Da, da, puneţi totul pe 
biroul meu. Vreau să văd şi eu grămada. 

Era bucuros ca un copil. Casierul şi fiul său se supuseră. 
Geanta produse un sunet limpede de aur; doi dintre saci se 
rupseră şi lăsară să cadă monede de argint şi de aramă, în 
timp ce din portofel ieşeau la iveală colţurile biletelor de 
bancă. Tot biroul fu acoperit de această revărsare de avere 
adunată în doar zece ore. 

După ce Lhomme şi Albert se retraseră, ştergându-şi 
obrajii, Mouret rămase o clipă nemişcat, pierdut, cu ochii la 


bani. Apoi, când îşi ridică privirile, o zări pe Denise care se 
dăduse un pas înapoi. Începu să zâmbească şi o sili să se 
apropie, spunându-i că i-ar da atât cât ar putea cuprinde în 
pumnii ei; sub această glumă se ascundea, de fapt, un târg 
de dragoste. 

— Poftim! la din geanta asta. Pariez că nu vei putea lua 
nici măcar o mie de franci cu o mână atât de mică! 

Denise se mai dădu încă un pas înapoi. O iubea oare? 
Deodată înţelese, simţi flacăra crescândă a dorinţei în care 
o învăluia de când se întorsese la raionul de confecţii. Ceea 
ce o tulbura şi mai mult era că inima ei bătea să se frângă. 
De ce o jignea cu aceşti bani, când ea era plină de 
recunoştinţă şi ar fi fost suficient să-i spună o vorbă bună? 
Mouret se apropie, continuând să glumească, dar spre 
marea lui nemulţumire, Bourdoncle îşi făcu apariţia sub 
pretextul că voia să-i comunice cifra încasărilor şi numărul 
enorm de şaptezeci de mii de cliente venite la Paradis în 
acea zi. Denise se grăbi să plece, după ce mulţumi din nou. 

Capitolul 10 

În prima duminică de august se făcea inventarul, care 
trebuia să fie încheiat chiar în seara aceea. Dis-de- 
dimineaţă, ca în orice zi a săptămânii, angajaţii se aflau la 
posturile lor, şi munca începu, cu uşile închise, în magazinul 
gol de cliente. 

Denise nu coborâse la ora opt odată cu celelalte 
vânzătoare. Rămăsese încă de joi în camera ei, din pricina 
unei entorse pe care o suferise pe când urca scările către 
atelier. Acum se simţea mult mai bine, însă având în vedere 
că doamna Aurelie o răsfăţa, îşi permise să nu se grăbească 
şi începu să se încalţe cu multă greutate, hotărâtă totuşi să 
se prezinte la raion. Acum, odăile domnişoarelor ocupau 
etajul cinci al noii clădiri, de-a lungul străzii Monsigny; erau 
în număr de şaizeci, situate de o parte şi de alta a unui 
coridor, erau mult mai confortabile, deşi mobilate cu acelaşi 
pat de fier, cu acelaşi dulap mare şi cu aceeaşi toaletă din 
lemn de nuc. Viaţa intimă a vânzătoarelor era mai curată şi 


mai elegantă, preferau săpunurile scumpe şi rufăria fină, 
era un urcuş natural spre mica burghezie pe măsură ce 
condiţia lor se ameliora, cu toate că în acest hotel ce le 
adăpostea de dimineaţă până seara se mai auzeau încă 
zburând cuvinte urâte şi uşi trântite. De altfel, în calitate de 
adjunctă, Denise avea una dintre cele mai mari camere, ale 
cărei ferestre de mansardă dădeau în stradă. Bogată acum, 
îşi permise luxul unei plăpumi de culoare roşie, acoperită cu 
un voal de ghipură, un covoraş în faţa dulapului, două vaze 
de sticlă albastră pe masa de toaletă, în care se ofileau 
câţiva trandafiri. 

După ce se încălţă, încercă să meargă prin odaie. Fu 
nevoită să se sprijine de mobile, fiindcă mai şchiopăta încă. 
Bine că refuzase invitaţia la cină de la unchiul Baudu şi că o 
rugase pe mătuşa să-l scoată la plimbare pe Pepe, care 
locuia din nou la doamna Gras. Jean, care venise să o vadă 
în ajun, cina şi el la unchiul Baudu. Încerca să umble încet, 
promiţându-şi că se va culca devreme, pentru a-şi odihni 
piciorul, când supraveghetoarea, doamna Cabin, ciocăni la 
uşă şi-i dădu o scrisoare, cu un aer misterios. 

Odată uşa închisă, Denise, mirată de surâsul discret al 
acestei femei, deschise scrisoarea. Şi, în acelaşi moment, 
căzu pe un scaun. Era de la Mouret, care se arăta fericit că 
se simte mai bine şi care o ruga să coboare să cineze cu el, 
din moment ce nu putea ieşi. Tonul biletului, familiar şi 
părintesc totodată, nu avea nimic jignitor; dar Denise nu se 
putea înşela, întregul Paradis cunoştea adevărata 
semnificaţie a acestor invitaţii, care erau deja legende: şi 
Clara fusese invitată la cină, ca şi toate celelalte pe care 
patronul le remarcase. După cină, aşa cum spuneau şi 
vânzătorii glumeţi, urma desertul. Obrajii ei albi fură, 
încetul cu încetul, inundaţi de un val de sânge. 

Denise rămase cu ochii fixaţi la lumina orbitoare a uneia 
dintre ferestre, cu scrisoarea pe genunchi şi cu inima 
bătând să-i sară din piept. Trebuia să-şi facă o mărturisire: 
înţelegea acum că dacă tremura de câte ori îl auzea 


trecând, ştia că nu era de frică, iar sfârşeala care o 
copleşea odinioară, vechea ei teamă, nu putea fi altceva 
decât spaima unei iubiri necunoscute, tulburarea emoţiilor 
născânde în toată sălbăticia ei de copil. Nu mai judeca, 
simţea doar că-l iubise mereu, din clipa în care tremurase şi 
se bâlbâise în faţa lui. Îl iubea şi când se temea de el ca de 
un stăpân fără milă, îl iubea şi când sufletul ei rătăcit visa la 
Hutin, inconştient, cedând în faţa unei nevoi de afecţiune. 
Poate s-ar fi dăruit altuia, dar nu l-ar fi iubit decât pe acest 
bărbat, care o înspăimânta cu o singură privire. Şi tot 
trecutul reînvia, se derula în limpezimea ferestrei: asprimile 
din vremurile trecute, plimbarea atât de duioasă la umbra 
copacilor din Tuileries, în sfârşit, atenţiile cu care el o 
copleşea de când se întorsese la Paradisul femeilor. 
Scrisoarea căzu pe jos. Denise privea încă fereastra prin 
care se strecurau razele de soare. 

Deodată, cineva bătu la uşă, iar ea se grăbi să ridice 
scrisoarea şi să o ascundă în buzunar. Era Pauline, care 
plecase de la raion sub un pretext anume şi venise să stea 
puţin de vorbă cu ea. 

— Ţi-ai revenit, draga mea? Nu ne mai vedem prea des. 
Dar, cum era interzis să se urce în camere în timpul zilei şi 
mai ales să se închidă acolo, Denise o duse la capătul 
coridorului, unde se afla un salon de reuniune, o atenţie din 
partea directorului pentru aceste domnişoare, care puteau 
să stea la poveşti sau să lucreze acolo până la orele 
unsprezece, încăperea, în alb şi auriu, avea nuditatea unei 
banale săli de hotel, era mobilată cu un pian, o masă 
aşezată în mijloc, câteva fotolii şi canapele acoperite cu 
huse albe. De altfel, după câteva seri petrecute împreună, 
vânzătoarele nu se mai întâlneau acolo fără să ajungă să-şi 
spună câteva cuvinte neplăcute. Aveau nevoie de puţină 
educaţie şi disciplină, căci în micuța cetate falansteriană 
domnea o lipsă totală de armonie. Seara, nu se afla acolo 
decât adjuncta de la raionul de corsete, miss Powell, care 


lovea clapele pianului cântând din Chopin şi al cărei talent, 
deşi invidiat, le punea pe celelalte pe fugă. 

— Vezi! Piciorul meu e mai bine, spuse Denise. Pot cobori. 

— A! Bine, strigă lenjereasa. Cât zel! Ce m-aş mai lăsa eu 
răsfăţată dacă aş avea un pretext! 

Se aşezară amândouă pe canapea. Atitudinea Paulinei se 
schimbase, de când prietena ei ajunsese adjunctă la 
confecţii, în afecțiunea ei de fată bună se strecurase o 
nuanţă de respect şi de surpriză, văzând-o pe mica 
vânzătoare, atât de plăpândă odinioară, cum se îndreaptă 
spre calea succesului. Totuşi, Denise o iubea mult şi i se 
confesa doar ei, în mijlocul galopului neîncetat al celor două 
sute de femei care ocupau acum casa. 

— Dar ce ai? O întrebă Pauline, când remarcă tulburarea 
fetei. 

— Nimic, o asigură aceasta cu un zâmbet stingher. 

— Ba da, ai ceva. Te ascunzi de mine? Nu mai vrei să-mi 
împărtăşeşti frământările tale? 

Atunci, Denise, în emoția care-i umplea sufletul şi care nu 
se putea linişti, se destăinui. Îi întinse scrisoarea prietenei 
ei, spunând: 

— Uite! Tocmai mi-a scris. 

Nu vorbiseră niciodată deschis despre Mouret. Însă chiar 
şi această tăcere era o mărturisire a preocupărilor lor 
tainice. Pauline ştia totul. După ce citi scrisoarea, se lipi de 
Denise, o cuprinse de mijloc şi-i şopti încetişor: 

— Scumpa mea, dacă vrei să fiu sinceră, eu credeam deja 
că s-a întâmplat. Nu te revolta, te asigur că întregul 
magazin crede la fel ca mine. Zău aşa! Te-a numit adjunctă 
atât de repede, şi acum e mereu pe urmele tale. Asta sare 
în ochi! 

O sărută pe obraji şi apoi spuse: 

— Vei merge diseară, sper. 

Denise o privi fără să răspundă. Deodată, izbucni într-un 
hohot de plâns, cu capul sprijinit pe umărul prietenei sale. 
Aceasta fu foarte surprinsă. 


— Ei haide, linişteşte-te! Nu ai de ce să te tulburi atât! 

— Nu, nu, lasă-mă, bolborosi Denise. Dacă ai şti cât sufăr! 
De când am primit scrisoarea, parcă nu mai trăiesc. Lasă- 
mă să plâng, mă linişteşte! 

Foarte compătimitoare, fără să înţeleagă totuşi motivul, 
lenjereasa căută să o consoleze. Întâi de toate, el nu se mai 
vedea cu Clara. Se spunea că merge des la o doamnă din 
afara magazinului, dar nu era nimic dovedit. Şi apoi, spuse 
ea, nu poţi fi geloasă pe un om cu poziţia lui. Are foarte 
mulţi bani şi, la urma urmei, el este stăpânul. 

Denise o asculta; şi dacă nu-şi dăduse seama de iubirea ce 
o simţea pentru el, acum nu se mai îndoia, căci durerea îi 
frânse inima când auzi numele Clarei şi aluzia la doamna 
Desforges. Îi răsuna în urechi glasul răutăcios al Clarei şi o 
revedea pe doamna Desforges cum o plimba prin magazin 
cu disprețul ei de femeie bogată. 

— Tu ai merge? O întrebă Denise. 

Pauline strigă fără să stea pe gânduri: 

— Fără îndoială, poţi face altfel? 

Apoi se gândi puţin şi adăugă: 

— Ei, poate nu chiar acum, pentru că acum mă mărit cu 
Bauge, şi ar fi totuşi urât din partea mea. 

Într-adevăr, Bauge, care părăsise de ceva vreme 
magazinul Bon Marche pentru a se angaja la Paradisul 
femeilor, urma să se însoare cu ea, pe la mijlocul lunii. Lui 
Bourdoncle nu-i plăceau deloc perechile, dar primiră totuşi 
permisiunea şi sperau chiar la un concediu de vreo 
cincisprezece zile. 

— Vezi tu, spuse Denise, când un om te iubeşte, se însoară 
cu tine. Bauge se căsătoreşte cu tine. 

Pauline începu să râdă. 

— Dar, draga mea, nu e acelaşi lucru. Bauge se însoară cu 
mine pentru că e Baug€. E egalul meu, merge de la sine. În 
timp ce domnul Mouret e altceva! Cum ar putea el să se 
însoare cu o vânzătoare? 


— O, nu, nu! Strigă fata, revoltată de absurditatea 
întrebării. Ei vezi, pentru asta n-ar fi trebuit să-mi scrie! 

Acest fel de a gândi o surprinse pe lenjereasa. Chipul ei 
comun, cu ochii blânzi, îi trezi o milă maternă. Apoi se 
ridică, se aşeză la pian, cântă cu un singur deget Regele 
Dagobert, pentru a înveseli, fără îndoială, atmosfera. În 
goliciunea salonului cu husele albe, care măreau senzaţia 
de vid, răsunau zgomotele străzii şi melopeea îndepărtată a 
unei negustorese ce vindea mazăre. Denise se cuibărise în 
fundul canapelei, cu capul rezemat de spetează, scuturată 
de o nouă criză de plâns, pe care încercă să o înăbuşe într-o 
batistă. 

— Iarăşi? Zise Pauline, întorcându-se. Dar nu eşti deloc 
rezonabilă. De ce m-ai adus aici? N-ar fi fost mai bine să 
rămânem la tine în cameră? 

Îngenunche în faţa ei şi începu din nou să-i dea sfaturi. 
Câte n-ar fi vrut să fie în locul ei! De altfel, dacă ceva nu-i 
era pe plac era destul de simplu, trebuia doar să zică nu, 
fără să sufere atât. Însă ea s-ar gândi bine înainte de a-şi 
risca poziţia printr-un refuz fără motiv, din moment ce nu 
avea alte angajamente. Era oare atât de îngrozitor? Şi 
discuţia sfârşi cu câteva glume şoptite, când un zgomot de 
paşi se auzi de pe coridor. 

Pauline alergă spre uşă să arunce o privire. 

— Ssst! E doamna Aurelie! Murmură ea. Eu plec. Şi tu, 
şterge-ţi lacrimile. Nu trebuie să afle nimic. 

Când Denise rămase singură, se ridică în picioare, 
stăpânindu-şi lacrimile; cu mâinile tremurânde de teama de 
a fi surprinsă astfel, închise pianul, pe care prietena ei îl 
lăsase deschis. Dar o auzi pe doamna Aurelie bătând la uşa 
ei, şi părăsi salonul. 

— Cum? Te-ai ridicat din pat? Strigă premiera. E o 
imprudenţă, draga mea. Am urcat să văd cum te simţi şi să- 
ţi spun că nu avem nevoie de tine în raion. 

Denise o asigură că se simte mai bine şi că i-ar prinde bine 
puţină activitate. 


— N-am să mă obosesc prea tare. Am să stau pe un scaun 
şi am să lucrez la acte. 

Coborâră împreună. Foarte atentă, doamna Aurelie, o sili 
să se sprijine de umărul ei. Observase probabil ochii roşii ai 
fetei, căci o examina pe furiş. Fără îndoială, ştia foarte bine 
ce se întâmplă. 

Era o victorie neaşteptată: Denise cucerise, în sfârşit, 
întregul raion. După ce se zbătuse timp de zece luni în 
chinurile iadului, fără să înfrângă reaua-voinţă a colegelor 
ei, ajunsese în câteva săptămâni să le domine, să le vadă în 
jurul ei slugarnice şi respectuoase. Duioşia doamnei Aurelie 
o ajutase mult în munca ingrată de a-şi atrage sufletele; se 
bârfea că şefa ţinea să-i fie pe plac lui Mouret, făcându-i 
servicii din cele mai delicate; şi dacă o preluase atât de 
călduros pe tânăra fată sub aripa ei protectoare, probabil 
că-i fusese recomandată în mod special. Dar şi Denise îşi 
pusese la contribuţie tot farmecul ei pentru a-şi dezarma 
adversarele. Sarcina era cu atât mai grea, cu cât trebuia să- 
şi facă iertată numirea în postul de adjunctă. Domnişoarele 
strigau că s-a comis o nedreptate, acuzând-o că-şi câştigase 
acest drept la desert cu patronul; adăugau chiar amănunte 
dezgustătoare. În ciuda acestor revolte, titlul de adjunctă 
avea o influenţă asupra lor, iar Denise căpătase o anumită 
autoritate, care le uimea şi le îngenunchea şi pe cele mai 
ostile. Curând se văzu înconjurată de linguşitoare, dintre 
ultimele venite. Blândeţea şi modestia ei câştigară, în cele 
din urmă, lupta. Doar Clara continua să fie răutăcioasă, 
riscând câteodată vechea poreclă de „nepieptănată”, care 
acum nu mai înveselea pe nimeni. În timpul scurtei idile cu 
Mouret, lăsase lucrul deoparte, profitând de situaţie cu o 
lene vanitoasă; apoi, cum se plictisise repede de ea, aceasta 
nici măcar nu reacţiona, incapabilă de gelozie în debandada 
existenţei sale galante, mulţumindu-se cu avantajul de a 
lâncezi fără ca măcar şefa să se sinchisească de ea. 
Considera doar că Denise îi furase succesiunea doamnei 
Frederic. N-ar fi primit niciodată acest post, din pricina 


bătăilor de cap pe care i le-ar fi dat; dar se simţea jignită de 
lipsa de politeţe, căci avea mai multe drepturi decât 
cealaltă. 

— la te uită! A scos nepieptănata la plimbare! Murmură ea 
când o zări pe doamna Aurelie ducând-o pe Denise de braţ. 

Marguerite ridică din umeri şi spuse: 

— Dacă ţie ţi se pare nostim! 

Era nouă dimineaţa. Afară, cerul de un albastru arzător 
încălzea străzile, trăsurile se îndreptau spre gări, toată 
lumea, costumată de duminică, lua drumul pădurilor din 
împrejurimile Parisului. În magazinul inundat de razele 
soarelui, personalul începuse inventarul. Trecătorii se 
opreau pe trotuar, miraţi de faptul că magazinul era închis, 
deşi în interior se distingea o activitate febrilă. De la un 
capăt la altul al galeriilor, de la etajele de sus până la cele 
de jos era un du-te-vino de funcţionari, de braţe ridicate în 
aer, de pachete ce zburau deasupra capetelor, şi toate 
acestea în mijlocul unei furtuni de strigăte, de cifre rostite, 
ce urca şi se frângea într-o larmă asurzitoare. Fiecare 
dintre cele treizeci şi nouă de raioane îşi făcea treaba 
separat, fără a-şi deranja vecinii. De altfel, abia dacă 
fuseseră atacate câteva rafturi, căci pe jos nu erau decât 
câteva baloturi de stofă. Maşinăria trebuia să se 
înfierbânte, dacă voiau să termine până seara. 

— De ce ai coborât? O întrebă politicos Marguerite. Îşi vei 
face mult rău şi noi avem oameni destui pentru inventar. 

— Asta am spus şi eu, declară doamna Aurelie. Dar a ţinut 
să ne ajute. 

Toate domnişoarele se adunaseră în jurul Denisei. 
Lăsaseră lucrul deoparte. Îi făceau complimente şi ascultau 
cu mult interes povestea entorsei. În cele din urmă, doamna 
Aurelie o aşeză la o masă şi se înţeleseră că se va mulţumi 
să scrie în registru articolele strigate. De altfel, în duminica 
inventarului, erau puşi la treabă toţi funcţionarii capabili să 
ţină în mână un condei: inspectorii, casierii, contabilii, până 
şi băieţii de la magazii; toate raioanele îşi împărțeau aceste 


ajutoare de o zi, ca să termine cât mai repede inventarul. 
Astfel că Denise îşi găsi un loc lângă casierul Lhomme şi 
Joseph, amândoi aplecaţi asupra unor coli mari de hârtie. 

— Cinci paltoane, postav cu blană, mărimea a treia, la 
două sute patruzeci de franci! Striga Marguerite. Patru 
idem, prima mărime, la două sute douăzeci! 

Treaba reîncepu. În spatele domnişoarei Marguerite, trei 
vânzătoare goleau dulapurile, clasau articolele şi i le 
dădeau împachetate; după ce le strigau, le aruncau pe 
mese, unde se îngrămădeau unele peste altele. Lhomme le 
înscria, iar Joseph întocmea altă listă pentru control. În tot 
acest timp, doamna Aurelie, ajutată de trei vânzătoare, 
număra separat hainele de mătase pe care Denise le trecea 
pe foi. Clara trebuia să supravegheze grămezile, să le 
aranjeze şi să le împacheteze în aşa fel încât să ocupe cât 
mai puţin spaţiu pe mese. Dar nu era cu gândul la treabă şi 
grămezile de mărfuri începură să se prăbuşească. 

— Ia spune-mi, o întrebă ea pe o mică vânzătoare angajată 
în iarnă, ţi-au mărit salariul? Ştii că adjuncta va primi două 
mii de franci şi că va ajunge la şapte mii cu tot cu 
procentele. 

Fără a înceta să-i trimită rotondele, vânzătoarea îi 
răspunse că, dacă nu i se vor da opt sute de franci, va 
demisiona. Măririle de salariu aveau loc a doua zi după 
inventar. Era perioada în care se făcea cunoscută şi cifra de 
afaceri realizată în cursul anului, iar şefii de raioane îşi 
încasau comisioanele în funcţie de mărimea acestei cifre 
prin comparaţie cu cifra de anul trecut. Astfel că, în ciuda 
vacarmului şi a debandadei lucrului, bârfele îşi urmau 
cursul. Între două articole strigate, nu se vorbea decât 
despre bani. Se zvonea că doamna Aurelie va depăşi 
douăzeci şi cinci de mii de fraci; o asemenea sumă le incita 
grozav pe domnişoare. Marguerite, cea mai bună 
vânzătoare după Denise, câştigase patru mii cinci sute de 
franci, o mie cinci sute de franci salariu fix şi vreo trei mii 


de franci din comisioane, în timp ce Clara nu ajunsese decât 
la două mii cinci sute de franci cu totul. 

— Pe mine mă doare-n cot de măririle lor! Continuă 
aceasta adresându-se micii vânzătoare. Dacă tata ar muri, i- 
aş lăsa baltă! Ce mă scoate din sărite sunt cei şapte mii de 
franci pe care-i câştigă piticania asta! Şi dumneata? 

Doamna Aurelie întrerupse violent discuţia. Se întoarse cu 
aerul ei măreț: 

— Tăceţi odată, domnişoarelor! Nu ne mai înţelegem aici, 
pe cuvântul meu! 

Apoi, începu din nou să strige: 

— Şapte mantii siciliene, prima mărime, la o sută treizeci! 
Trei blănuri surah, mărimea a doua, la o sută cincizeci! Mă 
urmăreşti, domnişoară Baudu? 

— Da, doamnă. 

Atunci Clara fu nevoită să se ocupe de grămezile de 
veşminte îngrămădite pe mese. Le răvăşi pentru a câştiga 
spaţiu, dar le lăsă baltă pentru a răspunde unui vânzător 
care o căuta. Era Mignot, de la marochinărie, care fugise de 
la raionul său. Îi cerea în şoaptă douăzeci de franci; deja îi 
datora treizeci, împrumut solicitat în ziua de după curse, 
când îşi pierduse salariul pe toată săptămâna pariind pe un 
cal; de această dată, îşi mâncase deja procentul încasat în 
ajun şi nu mai avea decât zece centime pentru duminică. 
Clara nu avea la ea decât zece franci pe care îi dădu cu 
multă bunăvoință. Apoi povestiră despre o partidă în şase 
pe care o făcuseră la o cârciumă din Bougival, unde femeile 
îşi plătiseră partea lor; era mai bine aşa, toată lumea se 
simţise în largul ei. Apoi, Mignot, care voia cu orice preţ cei 
douăzeci de franci, se aplecă la urechea lui Lhomme. 
Acesta, întrerupt din scris, păru foarte tulburat. Nu 
îndrăzni să-l refuze şi căută o bancnotă de zece franci în 
portofel. Când doamna Aurelie, mirată că nu mai aude 
vocea Margueritei, care fusese nevoită să se întrerupă, îl 
zări pe Mignot, înţelese totul. Îl trimise repede la raionul 
lui, căci n-avea nevoie de el să-i tulbure domnişoarele. 


Adevărul era că se temea de acest tânăr, bun prieten al 
fiului său, complice al farselor suspecte de care era 
îngrozită că se vor sfârşi urât într-o bună zi. După ce 
Mignot luă cei zece franci şi plecă, nu se putu abţine să nu-i 
spună soţului ei: 

— Păi, se poate?! Să te laşi păcălit în felul ăsta?! 

— Dar, draga mea, nu puteam să-l refuz pe bietul băiat. 

Ea îi închise gura, ridicând din umerii ei masivi. Şi cum 
vânzătoarele se amuzau pe seama acestei discuţii de 
familie, doamna Aurelie continuă cu asprime: 

— Haide, domnişoară Vadon, să nu adormim! 

— Douăzeci de paltoane, de caşmir cu căptuşeală, 
mărimea a patra, la douăzeci şi opt de franci şi cincizeci! 
Zise Marguerite, cu un glas melodic. 

Lhomme, cu capul plecat, începu din nou să scrie. Încetul 
cu încetul, salariul său ajunsese la nouă mii de franci, dar îşi 
păstra umilinţa în faţa doamnei Aurelie, care aducea în 
gospodărie aproape triplu. 

O perioadă, lucrul merse neîntrerupt. Cifrele zburau, 
pachetele de veşminte împânzeau mesele. Dar Clara 
inventase o nouă distracţie: îl tachina pe Joseph, băiatul de 
magazin, în legătură cu pasiunea ce se spunea că o are 
pentru o domnişoară angajată la raionul de eşantioane. 
Această domnişoară, în vârstă de douăzeci şi opt de ani, 
slăbuţă şi palidă, era o protejată a doamnei Desforges, care- 
i ceruse lui Mouret să o angajeze ca vânzătoare, spunându-i 
acestuia o poveste mişcătoare: era orfană, ultima din 
neamul Fontenailles, veche nobleţe din Poitou, ajunsă la 
Paris cu un tată beţiv, cinstită, în ciuda acestei decăderi, de 
o educaţie prea rudimentară pentru a fi guvernantă sau 
pentru a da lecţii de pian. De obicei, Mouret se înfuria când 
cineva îi recomanda o fata săracă, dar de familie bună; nu 
existau, spunea el, fiinţe mai nepricepute, mai nesuferite şi 
cu un comportament mai fals; şi de altfel, nu poţi ajunge 
numaidecât vânzătoare, este nevoie de o perioadă de 
ucenicie, căci e o meserie complicată şi delicată. Cu toate 


acestea, o angaja pe protejata doamnei Desforges la 
serviciul de eşantioane, aşa cum numise, pentru a fi pe 
placul unor prieteni, două contese şi o baroană la serviciul 
de publicitate, unde se ocupau de plicuri şi de timbre. 
Domnişoara de Fontenailles câştiga trei franci pe zi, care-i 
permiteau să trăiască într-o cămăruţă de pe strada 
d'Argenteuil. Întâlnind-o mereu, tristă şi îmbrăcată 
sărăcăcios, inima lui Joseph, care avea un temperament 
blând, sub înfăţişarea lui rigidă de fost soldat, sfârşi prin a 
se înduioşa. Nu se destăinuia, dar roşea ori de câte ori 
domnişoarele de la confecţii glumeau pe seama lui, căci 
serviciul de eşantioane se afla într-o sală vecină cu raionul 
şi ele observaseră cum se tot perindă prin faţa uşii. 

— Joseph e cam distrat, murmură Clara. Se tot uită la 
lenjerie. 

Domnişoara de Fontenailles ajuta la inventarul de la 
raionul de trusouri. Şi cum, într-adevăr, tânărul Joseph tot 
arunca ocheade spre acest raion, vânzătoarele începuseră 
să râdă. Acesta se tulbură şi se cufundă în hârtii, în timp ce 
Marguerite, pentru a-şi înăbuşi hohotul de râs, strigă şi mai 
tare: 

— Paisprezece jachete, postav englezesc, mărimea a doua, 
la cincisprezece franci! 

Deodată, doamna Aurelie, pregătită să anunţe rotondele, 
fu în totalitate acoperită, astfel că rosti cu un aer jignit: 

— Puțin mai încet, domnişoară. Nu suntem într-o hală. Nu 
înţeleg de ce vă ţineţi de prostii când timpul nostru e atât 
de preţios. 

Chiar în acel moment, cum Clara nu supraveghea 
pachetele, se produse o catastrofă. Mantourile se prăvăliră, 
toate grămezile de pe masă căzură unele peste altele şi se 
împrăştiară pe covor. 

— Uite, tocmai ce spuneam! Strigă şefa ieşită din minţi. 
Fiţi mai atentă, domnişoară Prunaire! Aşa ceva nu se mai 
poate accepta! 


Se produse un freamăt general: Mouret şi Bourdoncle îşi 
făcură apariţia în timpul turului de inspecţie. Glasurile se 
porniră iar, peniţele scârţâiau, în timp ce Clara se grăbea să 
adune hainele căzute pe jos. Patronul nu întrerupse treaba. 
Rămase câteva clipe tăcut şi surâzător, doar buzele îi 
tremurară uşor pe chipul vesel şi victorios al zilelor de 
inventar. Când o zări pe Denise, era cât pe ce să scape un 
gest de mirare. Coborâse aşadar? Ochii săi îi întâlniră pe 
cei ai doamnei Aurelie. Apoi, după o scurtă ezitare, se 
depărta şi intră la trusouri. Denise, intrigată de rumoarea 
produsă, ridicase capul. După ce-l văzu pe Mouret, se 
aplecă din nou asupra foilor. De când scria maşinal, 
ascultând apelul regulat al articolelor inventariate, se 
simţea uşurată. Întotdeauna i se întâmpla să cedeze astfel 
primelor excese de sensibilitate: lacrimile o sufocau, iar 
patima îi amplifica suferinţa; 

Apoi, când îşi recăpăta judecata, îşi regăsea curajul, 
calmul şi voinţa. Acum, cu ochii limpezi, cu chipul palid, fără 
nici un fior, dedicată muncii, se hotărâse să-şi sfâşie inima şi 
să nu facă decât ceea ce doreşte. 

Sună ora zece, vacarmul inventarului creştea. În mijlocul 
strigătelor aruncate fără încetare, care se încrucişau din 
toate părţile, circula cu o rapiditate surprinzătoare vestea 
că Mouret o invitase pe Denise la cină. Indiscreţia venise de 
la Pauline. Când coborâse, se întâlnise cu Deloche la 
dantele şi, fără să bage de seamă că acesta vorbea cu 
Lienard, Pauline i se confesa: 

— S-a întâmplat, dragul meu. 'Tocmai a primit scrisoare. 
Trebuie să se vadă la cină în seara asta. 

Deloche îngălbeni. Înţelesese, căci o chestiona în fiecare zi 
pe Pauline şi discutau mereu despre prietena lor comună, 
brusca afecţiune a lui Mouret, faimoasa invitaţie care urma 
să dezlănţuie aventura. De altfel, ea îl certa mereu că o 
iubeşte în secret pe Denise, de la care nu va avea niciodată 
nimic, ridica din umeri deoarece o aproba pe aceasta că îi 
rezistă patronului. 


— Se simte mai bine cu piciorul. O să coboare, continuă 
ea. Haide, nu lua mutra asta de înmormântare. E o şansă 
bună pentru ea. 

Şi se grăbi să se întoarcă la ea în raion. 

— A, minunat! Strigă Lienard care auzise toată discuţia, e 
vorba de domnişoara cu entorsa. Ei bine, se pare că ai avut 
dreptate să-i iei apărarea ieri seară, la cafea! 

Şi plecă, la rândul său, dar când se întoarse la raionul de 
lenajuri, se puse pe povestit. Şi de aici, vestea făcuse, în mai 
puţin de zece minute, ocolul magazinului. 

În ultima frază a lui Lienard era vorba despre o scenă 
petrecută cu o seară înainte la cafeneaua Saint-Roch. 
Acum, el şi Deloche nu se mai despărţeau. Cel dintâi 
preluase camera lui Hutin de la hotelul Smyrne, când 
acesta, după ce fusese numit secund, închiriase o locuinţă 
cu trei camere; cei doi vânzători veneau împreună 
dimineaţa la Paradisul femeilor şi se aşteptau seara pentru 
a pleca din nou împreună. Camerele lor, lipite una de 
cealaltă, dădeau spre aceeaşi Curte întunecată şi îngustă ca 
un puț, ale cărei mirosuri grele otrăveau întregul hotel. Se 
înțelegeau bine amândoi, în ciuda deosebirilor dintre ei; 
unul cheltuia cu nepăsare banii primiţi de la tatăl său, iar 
celălalt era mereu fără bani şi se chinuia să facă economii. 
Aveau totuşi un punct comun, şi anume stângăcia lor ca 
vânzători, care-i făcea să vegeteze în spatele tejghelelor, 
fără să spere la vreo mărire de salariu. După ce ieşeau de la 
magazin, îşi pierdeau vremea la cafeneaua Saint-Roch. 
Lipsit de clienţi în timpul zilei, localul se umplea în jurul orei 
opt şi jumătate de un puhoi de funcţionari comerciali, ieşiţi 
în stradă prin poarta înaltă a Pieței Gaillon. Din clipa aceea 
izbucnea un zgomot asurzitor de domino, de râsete, de 
glasuri ascuţite în mijlocul fumului des de pipă. Berea şi 
cafeaua curgeau în valuri. În colţul din stânga, Lienard 
comanda lucruri scumpe, în timp ce Deloche se mulțumea 
cu un ţap cu bere de care trăgea vreo patru ore. Aici îl 
auzise pe Favier, aflat la o masă alăturată, povestind 


minciuni despre Denise, felul cum îl sedusese pe patron, 
ridicându-şi fusta pe când urca scara înaintea lui. Deloche 
abia se abţinu să nu-l plesnească. Apoi, cum Favier continuă 
spunând că micuța cobora în fiecare noapte pentru a-şi 
întâlni amantul, scos din minţi, îl trată drept mincinos. 

— Ce nenorocit! Minte, auziţi? 

Şi în emoția care-l tulbura, îi scăpară destăinuiri, 
descărcându-şi sufletul, cu glas tremurător. 

— O cunosc, o cunosc bine! N-a avut sentimente decât 
pentru un singur bărbat: da, pentru Hutin, care nici n-a 
băgat-o în seamă, nu se poate lăuda că a atins-o nici măcar 
cu vârful degetului. 

Povestea acestei discuţii, îngroşată şi denaturată, 
înveselea deja magazinul, când începuse să circule vestea 
cu scrisoarea lui Mouret. Mai întâi, Lienard spusese vestea 
unui vânzător de la mătăsuri. Acolo inventarul era în toi. 
Favier şi doi vânzători căţăraţi pe scaune goleau rafturile, 
apoi îi treceau una după alta fiecare bucată de mătase lui 
Hutin, care, în picioare, în faţa unei mese, striga cifrele, 
după ce consulta etichetele; apoi arunca bucăţile pe jos, ce 
acopereau, încetul cu încetul, parchetul ca o maree de 
toamnă. Alţi funcţionari scriau ajutaţi de Albert Lhomme, 
buhăit după o noapte Albă petrecută într-o cârciumă din 
Chapelle. O rază de soare cădea prin ferestrele holului, 
lăsând să se întrevadă albastrul cerului arzător. 

— Trageţi storurile! Strigă Bouthemont, ocupat cu 
supravegherea. E de-a dreptul insuportabil soarele ăsta! 

Favier, care se întindea să prindă o bucată de stofă, 
mormăi: 

— E normal să ţii oamenii închişi pe o vreme ca asta? Nici 
gând de ploaie într-o zi de inventar! Şi ne ţine închişi ca pe 
nişte sclavi, când tot Parisul se plimbă în aerul liber! 

Îi dădu bucata de stofă lui Hutin. Pe etichetă era notat 
metrajul, scăzut la fiecare vânzare cu cantitatea vândută, 
ceea ce simplifica munca. Secundul strigă: 


— Mătase, carouri mici, douăzeci şi unu de metri, la şase 
franci şi cincizeci! 

Grămada de mătase de pe jos începea să se îngroaşe tot 
mai mult. Apoi continuă discuţia cu Favier: 

— Atunci a vrut să te bată? 

— Da. Îmi beam liniştit berea. Ce să zic, de parcă meritam 
să mă facă mincinos; micuța a primit o scrisoare de la 
patron prin care o invită la cină. Toată lumea vorbeşte 
despre asta! 

— Cum! Încă nu s-a întâmplat? 

Favier îi întinse o bucată nouă de stofă. 

— Chiar aşa! Aş fi băgat mâna-n foc! Părea o legătură 
veche. 

— Idem, douăzeci şi cinci de metri! Strigă Hutin. 

Se auzi căderea surdă a stofei pe jos, în timp ce acesta 
adăugă şoptit: 

— Ştii că şi-a făcut de cap la nebunul de Bourras. Acum tot 
raionul se veselea pe această temă, fără ca munca să fie 
întreruptă. Se murmura peste tot numele fetei, spinările se 
plecau, nările adulmecau bârfa. lar Bouthemont, pe care 
istoriile galante îl înnebuneau, nu se putu abţine să nu 
lanseze o glumă de prost gust. Trezit, Albert jură că o 
zărise pe adjuncta de la confecţii între doi militari, la „Gros- 
Caillou”. În clipa aceea, Mignot cobora cu cei douăzeci de 
franci pe care tocmai îi împrumutase; se opri şi strecură 
zece franci în mâna lui Albert, dându-i întâlnire pentru 
seara aceea la o petrecere plănuită şi care era cât pe ce să 
fie zădărnicită din pricina lipsei de bani, cu toate că suma 
era mică. Dar când află de scrisoarea trimisă de patron, 
frumosul Mignot făcu o remarcă atât de grosolană, încât 
Bouthemont se văzu nevoit să intervină. 

— Destul, domnilor! Asta nu ne priveşte. Haide, la treabă, 
domnule Hutin. 

— Mătase, carouri mici, treizeci şi doi de metri, la şase 
franci şi cincizeci! Strigă acesta din urmă. 


Peniţele porniră din nou, pachetele cădeau cu 
regularitate, mormanul de stofe creştea continuu, ca şi cum 
apele unui fluviu s-ar fi revărsat. Inventarul la mătăsuri nu 
mai contenea. Favier spuse atunci şoptit că stocul va fi 
frumos: direcţiunea avea de ce să fie mulţumită; 
prostănacul de Bouthemont era, poate, cel mai bun 
cumpărător din Paris, dar ca vânzător nu s-a mai pomenit 
un asemenea nepriceput. Hutin zâmbea încântat, aprobând 
cu o privire amicală, căci după ce-l introdusese chiar el pe 
Bouthemont la Paradisul femeilor îl săpa, la rândul său, cu 
scopul încăpățânat de a-i lua locul. Era aceeaşi luptă de 
odinioară, cu insinuări perfide strecurate şefilor la ureche, 
cu excese de zel pentru a ieşi în evidenţă, o întreagă 
campanie dusă cu o amabilitate vicleană. Totuşi, Favier îl 
privea pe sub sprâncene, rece, plin de venin, ca şi cum i-ar 
fi numărat îmbucăturile în aşteptarea clipei când colegul 
său îl va înghiţi pe Bouthemont, pentru ca apoi să-l înghită 
el pe dânsul. Spera să prindă locul de secund dacă celălalt 
ajungea şef de raion. Apoi, vom vedea! Şi amândoi, cuprinşi 
de înfrigurarea ce străbătea magazinul de la un capăt la 
celălalt, discutau despre posibilele măriri de salariu, fără a 
înceta să anunţe stocul de mătăsuri; se prevedea că 
Bouthemont va realiza, în anul acela, vreo treizeci de mii de 
franci; Hutin avea să depăşească zece mii; Favier estima că 
salariul fix şi comisioanele îi vor rotunji suma de cinci mii 
cinci sute. În fiecare anotimp afacerile raionului sporeau, 
vânzătorii urcau în grad şi-şi dublau veniturile, asemenea 
ofiţerilor pe timp de luptă. 

— Dar nu se mai termină mătăsurile astea? Spuse brusc 
Bouthemont, cu un ton plictisit. Şi ce primăvară nenorocită! 
Plouă continuu! Nu s-a cumpărat decât mătasea neagră! 

Chipul lui surâzător se întuneca privind cum creşte 
mormanul de mătase de pe jos. Hutin repeta tot mai tare, 
cu 0 voce sonoră, prin care se strecura victoria: 

— Mătase, carouri mici, douăzeci şi unu de de metri, la 
şase franci şi cincizeci! 


Şi mai era încă un raft întreg. Favier, cu braţele frânte, 
lucra mai încet. În timp ce-i dădea lui Hutin ultimele bucăţi 
de stofă, continuă pe şoptite: 

— la spune, era să uit. [i s-a spus că adjuncta de la 
confecţii a fost îndrăgostită de tine? 

Tânărul păru surprins. 

— Zău? Când asta? 

— Tăntălăul ăla de Deloche ne-a mărturisit. Îmi amintesc 
că odinioară te sorbea din priviri. 

De când era secund, Hutin lăsase deoparte dansatoarele 
de la cabaret şi se afişa doar cu institutoare. Deşi se simţea 
foarte măgulit, răspunse cu dispreţ: 

— Mie îmi plac cele mai plinuţe, dragul meu, şi apoi eu nu 
umblu cu oricine, ca patronul. 

Se opri şi strigă: 

— Mătase albă, treizeci şi cinci metri, la opt franci şi 
şaptezeci şi cinci! 

— A, în sfârşit! Murmură uşurat Bouthemont. 

Dar un clopot sună anunțând a doua masă, fiind rândul lui 
Favier. Cobori de pe scăunel şi un alt vânzător îi luă locul; fu 
silit să sară peste mormanul de stofe, care crescuse pe 
podea. Acum, în toate raioanele grămezile de stofe se 
îngrămădeau pe jos; rafturile, cutiile de carton, dulapurile 
se goleau încetul cu încetul, în timp ce mărfurile se 
revărsau de pretutindeni. La albituri se auzea căderea grea 
a bucăţilor de stambă, la mercerie, clinchetul uşor al unor 
cutii, iar la mobile un uruit îndepărtat. Toate glasurile 
răsunau deodată, unele ascuţite, altele groase, cifrele 
şuierau în aer, o larmă zgomotoasă umplea întregul 
magazin, întocmai freamătului pădurilor, în ianuarie, când 
vântul suflă printre crengi. 

Favier reuşi, în sfârşit, să scape şi o luă pe scările ce 
duceau la refectoriu. De când cu extinderea Paradisului 
femeilor, acesta se afla la etajul al patrulea, în clădirile noi. 
Cum se grăbea, îi ajunse din urmă pe Deloche şi pe Lienard, 


care urcaseră înaintea lui, dar îl aşteptă pe Mignot, care 
venea din urmă. 

— Drace! Spuse el în coridorul bucătăriei, în faţa unei 
table negre pe care era scris meniul zilei, se vede că e zi de 
inventar! O adevărată sărbătoare! Pui sau berbec şi 
anghinare prăjită! Berbecul va avea un mare succes! 

Mignot rânjea, murmurând: 

— Să fi dat oare boala în păsări? 

În acest timp, Deloche şi Lienard îşi luaseră porţiile şi 
plecaseră. Atunci, Favier, aplecându-se spre ghişeu, spuse 
cu voce tare: 

— Pui. 

Dar fu nevoit să aştepte, căci unul dintre băieţii care 
împărțeau porţiile tocmai se tăiase la deget, producând o 
perturbare. Rămase cu faţa spre fereastră, uitându-se în 
bucătăria cu instalaţia uriaşă şi cu cazanul central, 
deasupra căreia două şine fixate în plafon aduceau, printr- 
un sistem de scripeţi şi lanţuri, cratiţele colosale pe care 
nici patru oameni n*ar fi fost în stare să le ridice. Bucătari 
în alb supravegheau, pe roşul închis al fontei, oalele puse la 
fiert, urcați pe nişte scări de fier şi înarmaţi cu linguri de 
luat spuma. Sprijinite de pereţi, se aflau grătare, tigăi, un 
aparat imens pentru uscarea farfuriilor şi un bazin de 
marmură umplut continuu de apă. Se mai zăreau, în stânga, 
un spălător şi nişte bazine de piatră, mari ca nişte piscine, 
iar în dreapta se afla o cămară pentru alimente, unde 
atârnau de cârlige de oţel bucăţi de carne roşie. O maşină 
de curăţat cartofii funcţiona cu un ţăcănit ca de moară. 
Două cărucioare pline cu salată curățată treceau, trase de 
ajutoarele de bucătar, care se duceau să le împrospăteze 
sub o fântână. 

— Pui, repetă Favier, nerăbdător. Apoi, întorcându-se, 
adăugă pe şoptite: 

— E unul care s-a tăiat. E dezgustător, curge în mâncare. 

Mignot vru să vadă. Se formă o coadă imensă de 
funcţionari, se auzeau râsete, îmbrânceli. Şi cei doi tineri, 


cu capul la ghişeu, îşi comunicau observaţiile în faţa acestei 
bucătării de falanster, unde cele mai mici instrumente 
deveneau gigantice. Trebuiau servite două mii de prânzuri 
şi două mii de cine, fără a mai socoti faptul că numărul 
angajaţilor creştea de la o săptămână la alta. Era un abis 
care înghiţea zilnic şaisprezece chintale de cartofi, şaizeci 
de kilograme de unt, şase sute de kilograme de carne şi la 
fiecare prânz se desfundau trei butoaie cu vin, din care 
aproape şapte sute de litri se scurgeau pe tejgheaua 
barului. 

— A, în sfârşit! Murmură Favier, când bucătarul de 
serviciu reapăru cu o tigaie, în care împunse o pulpă pentru 
a i-o da. 

— Pui, spuse Mignot în spatele lui. 

Şi amândoi intrară în refectoriu cu farfuriile în mână, după 
ce-şi luaseră porţia de vin de la bar, în timp ce în urma lor 
răsuna fără încetare cuvântul „pui”, iar furculiţa 
bucătarului se înfigea cu regularitate în bucăţile de carne. 

Acum, refectoriul vânzătorilor era o sală imensă, unde cele 
cinci sute de tacâmuri ale celor trei serii puteau sta 
nestingherite. Aceste tacâmuri erau aliniate de-a lungul 
meselor de mahon; la cele două capete ale sălii se aflau 
mese identice rezervate inspectorilor şi şefilor de raioane, 
iar la mijloc - o tejghea pentru suplimente. Ferestrele mari 
din dreapta şi din stânga luminau încăperea al cărei plafon, 
în ciuda celor patru metri înălţime, părea prea jos, oarecum 
strivit de întinderea nemăsurată a celorlalte dimensiuni. Pe 
pereţii zugrăviți în ulei galben-deschis, rafturile pentru 
şervete erau singurele ornamente. După acest prim 
refectoriu, urma cel al băieţilor de magazin şi al birjarilor, 
unde se mânca fără program fix, ci în funcţie de necesităţile 
serviciului. 

— Cum? Şi tu ţi-ai luat pulpă, Mignot? Zise Favier, după ce 
se aşeză la una dintre mese, în faţa camaradului său. 

Alţi vânzători se instalau în jurul lor. Nu aveau feţe de 
masă, iar farfuriile făceau un zgomot metalic pe mesele de 


mahon, şi toţi se minunau de numărul prodigios al pulpelor. 

— Iată păsări care n-au decât picioare! Remarcă Mignot. 
Cei care nimeriseră bucăţi de spate se supărau. Totuşi, 
hrana se îmbunătăţise considerabil, de când cu noile 
amenajări. Mouret nu mai trata cu un singur antreprenor 
pentru o sumă fixă; se ocupa de bucătărie, făcând din ea un 
serviciu organizat ca oricare dintre raioanele sale, cu un 
şef, un secund, un inspector; chiar dacă plătea mai mult pe 
mâncare, obținea un randament mai bun de la oamenii bine 
hrăniţi, calcul de un umanitarism practic care-l îngrijorase 
ceva vreme pe Bourdoncle. 

— Măcar bucata mea e fragedă! Continuă Mignot. Dă-mi, 
te rog, pâinea. 

Pâinea făcu turul mesei; după ce-şi tăie o felie, Mignot 
înfipse din nou cuțitul în coajă. Întârziaţii soseau pe rând, 
cu un apetit feroce, mărit de efortul dimineţii. Răzbătea un 
clinchet asurzitor de furculiţe, un gâlgâit de sticle golite, 
zgomotul paharelor trântite cu putere pe masă, sunetul ca 
de moară al celor cinci sute de maxilare solide ce mestecau 
cu toată puterea. Cuvintele, foarte rare, se auzeau înăbuşit 
în gurile pline. 

Deloche, aşezat între Bauge şi Lienard, se afla aproape în 
faţa lui Favier, la doar câteva locuri distanţă. Amândoi 
schimbară priviri duşmănoase. Vecinii şuşoteau între ei pe 
seama discuţiei din ajun şi făceau haz de ghinionistul de 
Deloche, veşnic flămând, care, printr-o soartă blestemată, 
avea parte de cea mai proastă bucată de la masă. De 
această dată, nimerise un gât de pui şi câteva bucăţi de 
spate. Accepta glumele în linişte, înghițind dumicaţi mari de 
pâine, jupuind gâtul puiului cu arta deosebită a unui băiat 
cu respect pentru carne. 

— De ce nu faci reclamaţie? Îl întrebă Bauge€. 

Dar el ridică din umeri. La ce bun? Nu se întâmpla 
niciodată nimic. Dacă nu te resemnezi, lucrurile merg şi mai 
prost. 


— Ştiţi că bobinatorii au acum clubul lor, spuse deodată 
Mignot. Da, „Bobin'-Club”. Se desfăşoară la un cârciumar 
din strada Saint-Honore, care le închiriază o sală în fiecare 
sâmbătă. 

Vorbea despre vânzătorii de la mercerie. Şi toată masa 
începu să se amuze. Între două înghiţituri, fiecare rostea, 
cu gura plină, câte o frază, adăugând vreun detaliu; numai 
cititorii încăpăţânaţi rămâneau tăcuţi, pierduţi, cu nasurile 
cufundate în ziare. Erau cu toţii de acord că, pe măsură ce 
anii trec, vânzătorii urcă pe scara socială. În prezent, 
aproape jumătate dintre ei vorbeau germană sau engleză. 
Nu mai era elegant să te dai în spectacol la Bullier sau să 
cutreieri cabaretele pentru a fluiera cântăreţele urâte. Nu, 
acum se adunau câte douăzeci şi formau un club. 

— Au şi pian, ca pânzarii? Întrebă Lienard. 

— Dacă „Bobin'-Club” au pian, cred şi eu! Strigă Mignot. 
Cântă la pian şi din voce! II au şi pe unul, micul Bavoux, 
care citeşte versuri! 

Veselia crescu, glumindu-se pe seama micului Bavoux; 
totuşi, sub aceste râsete se ascundea o mare admiraţie. 
Apoi, se discută despre o piesă jucată la Vaudeville, unde un 
vânzător juca un rol dubios; unii dintre ei erau supăraţi, 
alţii erau îngrijoraţi de ora la care vor fi lăsaţi să plece 
acasă în ziua aceea, căci erau invitaţi la sindrofii în familiile 
burgheze. Şi din toate colţurile sălii porneau discuţii 
asemănătoare, în mijlocul vacarmului din ce în ce mai 
enervant al veselei. Pentru a îndepărta mirosul de mâncare 
şi aburul cald pe care-l răspândeau cele cinci sute de porţii, 
se deschiseră ferestrele, ale căror storuri erau arse de 
soarele puternic de august. Zăpuşeala pătrundea din 
stradă. Plafonul era poleit de reflexele aurii ale razelor de 
soare, în timp ce mesenii asudaţi erau învăluiţi de lumini 
roşiatice. 

— Cum e cu putinţă să fim închişi aici, duminica, pe o 
vreme ca asta? Repetă Favier. 


Această remarcă aduse din nou în discuţie chestiunea 
inventarului. Anul fusese foarte prosper. Şi se întoarseră la 
măririle salariale, eternul subiect, problema cea mai 
importantă ce-i preocupa pe toţi. Se întâmpla mereu în ziua 
fripturii de pasăre să fie cu toţii atât de agitaţi, încât 
zgomotul devenea asurzitor. Când băieţii aduseră 
anghinarea, nu te mai puteai înţelege. Inspectorul de 
serviciu avea ordin să fie mai tolerant. 

— Apropo, strigă Favier, aţi aflat vestea cea mare? 

Însă fu acoperit de Mignot care tocmai întreba: 

— Cui nu-i place anghinarea? Îmi vând desertul pentru o 
porţie de anghinare! 

Nimeni nu răspunse. Tuturor le plăcea anghinarea. Acest 
prânz părea să fie unul dintre cele mai bune de până acum, 
căci văzuseră chiar nişte piersici pentru desert. 

— A invitat-o la cină, spuse Favier vecinului său din 
dreapta. Cum, n-ai ştiut? 

Toţi de la masă aflaseră şi se saturaseră deja să tot 
vorbească despre asta încă de dimineaţă. Glumele, mereu 
aceleaşi, trecură de la unul la altul. Deloche tremura, iar 
ochii săi se fixară asupra lui Favier, care repeta cu îndârjire: 

— Dacă n-a avut-o până acum, o să o aibă. Dar nu va fi 
primul! A, nu, nu va fi primul! 

Şi el îl privea fix pe Deloche, adăugând chiar pe un ton 
provocator: 

— Cei cărora le plac oasele o pot avea pentru cinci 
centime! 

Deodată, lăsă capul în jos. Deloche, ieşit din minţi, îi 
aruncă în faţă ultimul său pahar de vin, mormăind: 

— Poftim, nenorocit mincinos ce eşti! Ar fi trebuit să ţi-l 
arunc ieri! 

Se produse un adevărat scandal. Câteva picături 
ajunseseră pe vecini; Favier alegându-se doar cu părul 
puţin ud. Vinul, azvârlit cu violenţă, se vărsase de cealaltă 
parte a mesei. loată lumea se supără. Oare se culca cu ea 
de o apăra în felul acesta? Ce brută! Ar fi meritat o pereche 


de palme ca să înveţe cum să se poarte. Totuşi, glasurile 
coborâră, căci se semnalase sosirea unui inspector şi era 
inutil să amestece conducerea în cearta aceasta. Favier se 
mulţumi să spună: 

— Dacă mă nimerea, aveam eu ac de cojocul lui! 

Apoi totul sfârşi cu nişte glume. Când Deloche, tremurând, 
încercă să bea pentru a-şi ascunde tulburarea, luă cu o 
mână nesigură paharul gol şi toţi începură să râdă. Aşeză 
stângaci paharul pe masă şi se porni să ronţăie frunzele de 
anghinare. 

— Daţi-i sticla de vin lui Deloche, spuse liniştit Mignot. Nu 
vedeţi că-i e sete? 

Râsetele izbucniră şi mai puternic. Luară cu toţii farfuriile 
curate din vrafurile puse pe masă, din loc în loc, în timp ce 
chelnerii se plimbau cu desertul, piersici aşezate în 
coşuleţe. Toţi se prăpădiră de râs când Mignot adăugă: 

— Ce să spun, fiecare cu gustul lui! Deloche mănâncă 
piersici cu vin! 

Acesta rămase nemişcat. Stătea cu capul plecat, surd, căci 
nu părea să audă glumele, regretând cu disperare ceea ce 
făcuse. Aveau dreptate cu toţii, în ce calitate o apăra el pe 
Denise? S-ar fi putut crede tot felul de lucruri urâte; îi 
venea să-şi dea palme pentru că o compromisese vrând, de 
fapt, să-i demonstreze nevinovăția. Acesta era norocul lui, 
mai bine ar fi crăpat pe loc, decât să facă astfel de prostii, 
ascultându-şi inima. Lacrimi grele îi inundară ochii. Nu era 
oare vina lui că tot magazinul vorbea despre scrisoarea 
trimisă de patron? Ii auzea rânjind şi rostind cuvinte crude 
despre această invitaţie, de care doar Lienard mai aflase; îşi 
făcea reproşuri, n-ar fi trebuit să o lase pe Pauline să-i 
vorbească de faţă cu Lienard, el era responsabil pentru 
indiscreţia comisă. 

— De ce ai povestit despre toate astea? Murmură el cu un 
glas sfâşiat. E foarte urât! 

— Eu?! Răspunse Lienard, dar n-am vorbit decât cu una 
sau două persoane, cerându-le să ţină secretul. Nici nu ştii 


cum se răspândesc zvonurile! 

Când Deloche se decise să bea un pahar cu apă, toţi 
mesenii începură să râdă. Prânzul luă sfârşit, iar vânzătorii 
stăteau comozi pe scaune, aşteptând să sune clopotul 
pentru a se întoarce la raioane. Se cerură puţine 
suplimente la ghişeul central, pentru că în ziua aceea 
cafeaua era oferită de direcţiune. Ceştile aburinde învăluiau 
sala de mese în aroma proaspătă a cafelei. La ferestre, 
storurile atârnau, nemişcate, fără nici un semn de adiere. 
Larma glasurilor era atât de mare, încât sunetul clopotului 
nu fu auzit decât de cei care ocupau mesele de lângă uşă. 
Se ridicară, iar debandada ieşirii lor umplu coridoarele. 

Deloche rămăsese în urmă, pentru a scăpa de vorbele de 
duh care continuau încă. Chiar şi Bauge ieşi înaintea lui, 
deşi, de obicei, pleca ultimul şi făcea un ocol pentru a se 
întâlni cu Pauline când aceasta se îndrepta spre refectoriu; 
era manevra lor, singura posibilitate pentru a se vede un 
minut în timpul orelor de muncă. Dar în acea zi, pe când se 
sărutau cu pasiune într-un ungher al coridorului, fură 
surprinşi de Denise, care mergea şi ea la masă. Înainta 
destul de greoi din cauza piciorului. 

— O, draga mea, zise Pauline bâlbâindu-se, nu vei spune 
NIMIC, nu-i aşa? 

Bauge, cu braţele lui imense şi spatele de uriaş, tremura 
ca un copil, murmurând: 

— S-ar putea să ne dea afară. Deşi căsătoria noastră a fost 
anunţată, dobitocii ăştia nu se gândesc că ne mai şi iubim! 

Denise, foarte emoţionată, se prefăcu că nu-i văzuse. 
Bauge se grăbi să plece, când Deloche, care o luase pe 
drumul cel mai lung, apăru şi el. Încercă să se scuze, bâlbâi 
câteva fraze pe care Denise nu le înţelese la început. Apoi, 
când îi reproşa Paulinei că vorbise de faţă cu Lienard şi 
aceasta fu stingherită, avu, în sfârşit, explicaţia cuvintelor 
şoptite în spatele ei, încă de dimineaţă. Povestea cu 
scrisoare circula deja. Fu, din nou, copleşită de frisonul 


pricinuit de primirea scrisorii, simțindu-se dezbrăcată în 
faţă tuturor. 

— Dar nici n-am ştiut, spuse Pauline. De altfel, nu-i nimic 
rău în asta. Lasă-i să vorbească, oricum turbează cu toţii! 

— Draga mea, spuse în cele din urmă Denise cu aerul ei 
înţelept, nu sunt supărată pe tine. N-ai făcut decât să spui 
adevărul. Am primit o scrisoare, eu trebuie să răspund 
pentru asta. 

Deloche plecă trist, înțelegând că tânăra acceptase 
invitaţia şi că va merge, în seara aceea, la întâlnire. Când 
cele două vânzătoare îşi terminară prânzul într-o sală mică, 
alături de cea mare, Pauline trebui să o ajute pe Denise să 
coboare, căci îşi obosise deja piciorul. 

Jos, în zăpuşeala după-amiezii, inventarul era în toi. Sosise 
şi momentul punctului culminant, când, în faţa muncii mai 
tărăgănate din timpul dimineţii, toate forţele se încordau 
pentru ca totul să fie gata până seara. Tumultul vocilor 
creştea tot mai mult, nu se vedeau decât braţele 
gesticulând, în timp ce goleau rafturile, azvârlind mărfurile; 
nici nu se mai putea umbla, căci maldărele de baloturi de 
pe parchet ajunseseră la nivelul tejghelelor. O mare de 
capete, de pumni întinşi, de braţe ridicate părea a se pierde 
în adâncul raioanelor, într-un zgomot confuz de revoltă. Era 
cea din urmă sforţare a luptei, maşinăria sta gata să sară în 
aer, iar de-a lungul geamurilor mari, în jurul magazinului 
închis, continuau să treacă rar plimbăreţi, plictisiţi de 
zăpuşeala de duminică. Pe trotuarul din strada Neuve- 
Saint-Augustin, trei fete, cu capul descoperit, cam 
neglijente, stăteau acolo, înfipte, cu chipurile lipite de 
geamuri, să vadă ce se învârteşte înăuntru. 

Când Denise se întoarse la confecţii, doamna Aurelie o lăsă 
pe Marguerite să termine apelul veşmintelor. Mai rămăsese 
de făcut un control pentru care, dornică de linişte, se 
retrase în sala de eşantioane, luând-o pe fată cu ea. 

— Vino cu mine, vom verifica împreună. Şi apoi, dumneata 
vei aduna. 


Dar, lăsând uşa deschisă pentru a le putea supraveghea pe 
domnişoare, pătrundea larma, astfel că nu se mai auzea 
nimic nici în această încăpere. Era o cameră vastă, pătrată, 
mobilată numai cu scaune şi trei mese lungi. Într-un colţ, 
erau cuțite mari mecanice, pentru tăierea eşantioanelor. 
Metri întregi de materiale treceau pe acolo, căci se 
expediau anual bucăţi de stofă de mai mult de şaizeci de mii 
de franci. De dimineaţă până seara, cuţitele tăiau mătase, 
lână, pânză, cu un zgomot de seceră. Apoi, se făceau 
cataloagele în care se lipeau şi se coseau eşantioanele. 
Între cele două ferestre se afla şi o mică tipografie pentru 
etichete. 

— Mai încet! Striga din când în când doamna Aurelie, care 
nu o auzea pe Denise citind articolele. 

Când verificarea primelor liste fu încheiată, o lăsă pe 
tânără în faţa unei mese, cufundată în calcule. Apoi se 
întoarse aproape imediat şi o instala lângă ea pe 
domnişoara de Fontenailles, de care raionul de trusouri nu 
mai avea nevoie, şi pe care i-o puneau la dispoziţie. Avea să 
adune şi ea, şi astfel se va câştiga timp. Dar apariţia 
marchizei, cum o denumise, din răutate, Clara, făcu 
senzaţie în raion. Se râdea şi se glumea pe seama lui 
Joseph. Cuvintele răutăcioase se auzeau prin uşa deschisă. 

— Nu te teme, nu mă încurci cu nimic, spuse Denise, 
cuprinsă de o mare milă. Uite, călimara mea ne va ajunge la 
amândouă! 

Domnişoara de Fontenailles, năucită de situaţia ei 
decăzută, nu reuşi să spună nici un cuvânt de mulţumire. 
Probabil că începuse să bea, căci slăbiciunea ei căpătase o 
nuanţă plumburie; doar mâinile ei, albe şi delicate, spuneau 
încă povestea rasei ei nobile. 

Râsetele încetară brusc, iar lucrul părea să-şi reia ritmul 
normal. Era Mouret care făcea din nou turul raioanelor. 
Deodată se opri, o căuta pe Denise şi fu surprins să nu o 
vadă acolo. Cu un semn o chemă pe doamna Aurelie şi se 
retraseră amândoi o clipă, vorbind în şoaptă. Pesemne că-i 


punea întrebări. Aceasta îi arătă din priviri sala 
eşantioanelor, apoi păru că-i face un raport. Fără îndoială, îi 
spusese că tânăra plânsese de dimineaţă. 

— Perfect! Spuse Mouret, apropiindu-se. Arătaţi-mi listele! 

— Pe aici, domnule, răspunse şefa. Ne-am retras din 
pricina zgomotului. 

O urmă în camera alăturată. Clara nu se lăsă înşelată de 
manevră şi murmură că mai bine s-ar duce imediat în pat. 
Dar Marguerite îi aruncă veşmintele rapid, pentru a-i da de 
lucru şi a-i închide gura. Nu era adjuncta o colegă bună? 
Problemele ei personale nu priveau pe nimeni. Raionul 
devenise complice, vânzătoarele se agitau şi mai mult, iar 
Lhomme şi Joseph se prefăceau că nu aud nimic. 
Inspectorul Jouve, observând de departe tactica doamnei 
Aurelie, se aşeză în faţa uşii de la eşantioane asemenea 
unui soldat ce păzeşte capriciile stăpânului său. 

— Să-i duceţi listele domnului Mouret, spuse şefa intrând 
pe uşă. 

Denise i le dădu şi rămase cu ochii pironiţi asupra lui. 
Avusese o uşoară tresărire, dar se stăpânise, afişând o 
minunată seninătate pe chipul ei palid. O clipă, Mouret păru 
absorbit de enumerarea articolelor, neavând nici o privire 
pentru ea. Se aşternuse tăcerea. Atunci, doamna Aurelie, 
apropiindu-se de domnişoara de Fontenailles, care nici nu 
întorsese capul, se arătă nemulțumită de socotelile ei şi-i 
şopti: 

— Mergeţi să ajutaţi la pachete. Nu păreţi obişnuită cu 
cifrele! 

Aceasta se ridică, se întoarse în raion, unde fu întâmpinată 
de şuşoteli. Sub privirile batjocoritoare ale domnişoarelor, 
Joseph nu mai ştia ce să mai scrie pe foi. Clara, încântată de 
ajutorul care-i sosise, o trată cu ura pe care o avea pentru 
toate femeile din magazin. Ce prostie să te îndrăgosteşti de 
un om de rând când eşti marchiză! Şi ea era geloasă de 
această iubire! 


— Foarte bine! Foarte bine! Repetă Mouret, prefăcându-se 
că citeşte listele. 

Doamna Aurelie nu ştia cum să iasă şi ea din încăpere într- 
un mod cât mai decent. Se plimba de colo-colo, merse să 
vadă cuţitele metalice, furioasă că soţul ei nu inventa ceva 
pentru a o chema de acolo; din păcate, el nu se pricepea la 
lucruri serioase, ar fi murit de sete lângă o baltă. Doar 
Marguerite avu ideea să vină să-i ceară o lămurire. 

— Vin îndată! Răspunse şefa. 

Cu demnitatea acoperită, având un pretext în ochii 
domnişoarelor care o pândeau, îi lăsă, în cele din urmă, 
singuri pe Mouret şi Denise, pe care îi apropiase, ieşind cu 
un pas maiestuos şi un profil nobil, încât vânzătoarele nu-şi 
permiseseră nici măcar un zâmbet. 

Încet, Mouret aşeză listele pe masă. O privea pe Denise, 
care rămase aşezată, cu peniţa în mână. Aceasta nu-şi 
întoarse privirile, doar păli mai mult. 

— Veţi veni diseară? Întrebă el şoptit. 

— Nu, domnule, răspunse ea. Nu pot. Fraţii mei vor fi la 
unchiul meu şi le-am promis că voi lua cina cu ei. 

— Şi piciorul dumitale! Umbli foarte greu! 

— O, voi putea merge până acolo. Mă simt mult mai bine 
astăzi. 

La rândul său, Mouret păli în faţa acestui refuz atât de 
liniştit. Buzele îi tremurau de o revoltă nervoasă. Se stăpâni 
totuşi şi reluă tonul patronului politicos, care se 
interesează, pur şi simplu, de una dintre vânzătoarele sale: 

— Ei, haide, dacă v-aş ruga. Ştiţi bine cât de mult vă 
apreciez. 

Denise îşi păstră atitudinea respectuoasă. 

— Sunt foarte mişcată de bunătatea pe care mi-o arătaţi şi 
vă mulţumesc pentru această invitaţie. Dar, vă repet, este 
imposibil, fraţii mei mă aşteaptă în această seară. 

Se încăpăţâna să nu înţeleagă. Uşa rămăsese deschisă, iar 
ea simţea cum întreg magazinul o împingea să accepte. 
Pauline o tratase prieteneşte ca pe o prostuţă, iar celelalte 


vor face glume pe seama ei, dacă nu va primi invitaţia. 
Doamna Aurelie, care plecase, Marguerite al cărei glas îl 
auzea tot mai tare, spatele lui Lhomme, pe care-l zărea 
nemişcat şi discret, toţi doreau acest lucru, cu toţii o 
azvârleau în braţele patronului. Huruitul depărtat al 
inventarului, milioanele de mărfuri, strigătele puternice, 
toate acestea erau ca o adiere caldă ce purta patima până 
la ea. 

Urmă o clipă de tăcere. Din când în când, zgomotul 
acoperea cuvintele lui Mouret. 

— Atunci, când veţi veni? O întrebă din nou. Mâine? 
Această întrebare simplă o tulbură şi mai mult. Pentru o 
clipă îşi pierdu calmul şi se bâlbâi: 

— Nu ştiu. Nu ştiu. 

El zâmbi şi încercă să o ia de mână, dar ea se retrase. 

— De ce vă e teamă? 

Îşi ridică privirile, se uită fix în ochii lui, zâmbind cu aerul 
ei blând şi curajos: 

— Nu mi-e teamă de nimic, domnule. Trebuie să facem 
doar ceea ce vrem, nu-i aşa? lar eu nu vreau. Asta-i tot! 

Cum nu mai spuse nimic, surprinse totuşi un scârţâit. Se 
întoarse şi văzu uşa închizându-se încet. Era inspectorul 
Jouve care făcuse acest gest. Uşile erau responsabilitatea 
lui şi niciuna nu trebuia să rămână deschisă. Nimeni nu 
părea să fi observat închiderea acestei uşi. Doar Clara 
aruncă o vorbă neruşinată la urechea domnişoarei de 
Fontenailles, care albi imediat. 

Între timp, Denise se ridică de pe scaun. Mouret îi şopti cu 
un glas tremurător: 

— Ascultaţi-mă, vă iubesc. Ştiţi asta de ceva vreme, nu vă 
prefaceţi că nu ştiţi. Nu vă temeţi de mine! De douăzeci de 
ori am vrut să vă chem în cabinetul meu. Am fi rămas 
singuri şi n-ar fi trebuit decât să trag zăvorul. Dar n-am 
vrut să fie aşa, vedeţi bine că vă vorbesc aici, unde ar putea 
intra oricine. Vă iubesc, Denise. 


Ea stătea în picioare, albă la faţă, ascultându-l şi privindu-l 
în ochi. 

— Spuneţi-mi, de ce mă refuzaţi? Nu aveţi destule pe cap? 
Fraţii trebuie să fie o povară. Vă voi oferi tot ce-mi veţi cere, 
tot ce veţi dori de la mine. 

Denise îl întrerupse cu un singur cuvânt: 

— Mulţumesc, dar acum câştig mai mult decât am nevoie. 

— Dar vă ofer libertatea, o viaţă de plăceri şi de lux. Vă voi 
cumpăra o casă, vă voi asigura o mică avere. 

— Nu, mulţumesc, m-aş plictisi să nu fac nimic. Încă de la 
zece ani îmi câştig singură existenţa. 

Mouret avu un gest nebun. 

Era prima femeie care nu-i ceda. N-avea decât să se plece 
ca să le ia pe toate celelalte, toate îi acceptau capriciile ca 
nişte servitoare supuse; iar aceasta spunea nu, fără a 
invoca măcar un pretext rezonabil. Dorinţa lui, stăpânită de 
prea multă vreme şi biciuită de rezistenţa ei, îl scotea din 
minţi. Poate că nu oferise destul, astfel că-şi dublă ofertele 
şi insistă şi mai mult. 

— Nu, nu, mulţumesc, răspundea ea de fiecare dată, cu 
înverşunare. 

Atunci, Mouret scăpă acest strigăt al inimii: 

— Dar nu vedeţi cât sufăr! Da, e o prostie, sufăr ca un 
copil! 

Lacrimile îi inundară ochii. Din nou se aşternu tăcerea. Se 
mai auzea încă, dincolo de uşă, huruitul liniştit al 
inventarului. Era un zgomot al triumfului ucis, acompaniat 
de această înfrângere a stăpânului. 

— Şi totuşi, dacă aş vrea! Spuse el cu glasul fierbinte, 
strângându-i mâinile. 

I le lăsă, iar ochii ei deveniră strălucitori şi puterile o 
părăseau. 

Căldura mâinilor lui o învăluia într-o moleşeală dulce. 
Dumnezeule, cât de mult îl iubea şi cât de mult şi-ar fi dorit 
să se piardă la pieptul lui! 


— Vreau, vreau! Spuse el înnebunit. Vă aştept diseară, 
dacă nu veniţi, voi lua măsuri! 

Devenise brutal. Ea scoase un strigăt uşor, iar durerea 
strânsorii o făcu să-şi recapete curajul. Dintr-o smucitură, 
se eliberă. Apoi, dreaptă, cu un aer măreț, spuse: 

— Nu, lăsaţi-mă! Nu sunt o altă Clara, pe care o veţi părăsi 
a doua zi. Şi apoi, domnule, dumneavoastră iubiţi o altă 
femeie. Da, doamna care vine pe aici. Rămâneţi cu ea. Eu 
nu vă împart cu nimeni. 

Uimirea îl ţintui locului. Ce spunea şi ce voia de fapt? 
Niciodată fetele culese de prin magazin nu se sinchisiseră 
dacă erau sau nu iubite. Ar fi trebuit să râdă, dar atitudinea 
ei demnă îl tulbură profund. 

— Domnule, continuă ea, deschideţi uşa. Nu se cade să fim 
singuri aici! 

Mouret o ascultă şi, cu tâmplele vâjâind, neştiind cum să-şi 
ascundă tulburarea, o rechemă pe doamna Aurelie, se 
înfurie pe stocul de pelerine, spunând că va fi nevoie să 
scadă preţurile până nu va mai rămâne nici măcar una în 
magazin. Era regula casei, se lichida totul în fiecare an; mai 
bine vindeau cu şaizeci la sută pierdere decât să rămână 
modele vechi sau vreo stofă decolorată. Tocmai atunci, 
Bourdoncle, care-l căuta pe director, îl aştepta de ceva 
vreme în faţa uşii închise de Jouve, care îi şoptise ceva la 
ureche, cu un aer grav. Era nerăbdător, dar nu îndrăznise 
să tulbure această întrevedere. Era oare cu putinţă? Într-o 
astfel de zi şi cu o astfel de prăpădită? In sfârşit, când uşa 
se redeschise, Bourdoncle vorbi despre mătăsurile al căror 
stoc avea să fie enorm. Fu o adevărată uşurare pentru 
Mouret să poată striga în voie. La ce se gândea oare 
Bouthemont? Se îndepărtă, declarând că nu admite ca un 
achizitor să fie atât de lipsit de fler, încât să facă prostia de 
a aproviziona magazinul depăşind cerinţele vânzării. 

— Dar ce are? Murmură doamna Aurelie, tulburată de 
aceste reproşuri. 


Domnişoarele îşi aruncară priviri uimite. La ora şase, 
inventarul era gata. Soarele strălucea încă, un soare blând 
de vară, ale cărui reflexe aurii pătrundeau prin ferestrele 
holurilor. În aerul greoi al străzilor, familii obosite se 
întorceau deja de prin împrejurimile oraşului, încărcate cu 
buchete de flori, târându-şi copiii spre casă. Unul după 
altul, raioanele tăcuseră. În fundul galeriilor, nu se mai 
auzeau decât chemările întârziate ale unor vânzători care 
goleau un ultim raft. Apoi, chiar şi aceste glasuri se 
stinseră, rămânând din larma zilei doar un ultim fior, 
deasupra debandadei formidabile a mărfurilor. Acum, 
rafturile, dulapurile, cartoanele, cutiile zăceau goale; nici 
un metru de stofă, nici cel mai mic obiect nu rămăsese la 
locul lui. Vastul magazin nu prezenta decât scheletul 
viitoarelor aranjamente, tâmplăriile absolut netede, ca în 
prima zi a instalării lor. Această nuditate era dovada vizibilă 
a releveului complet şi real al inventarului. Pe jos, se 
îngrămădeau şaisprezece milioane de mărfuri, un val care 
sfârşise prin a inunda mesele şi tejghelele. Funcţionarii, 
înecaţi până la umeri, începeau să aşeze fiecare articol la 
locul lui, sperând să fie totul gata până la ora zece. 

Doamna Aurelie, care lua masa în prima serie, cobori din 
sala de mese şi comunică cifra de afaceri realizată în cursul 
acelui an, o cifră calculată pe loc de diversele raioane. 
Totalul era de optzeci de milioane, cu zece milioane mai 
mult decât anul trecut. Nu se înregistrase o scădere reală 
decât la anumite mătăsuri. 

— Dacă domnul Mouret nu e mulţumit, eu nu înţeleg ce-i 
mai trebuie, spuse şefa. la uite-l acolo sus, pe scara 
principală, cât e de furios! 

Domnişoarele merseră să-l vadă. Era singur, în picioare, 
tăcut, cu chipul întunecat, peste milioanele prăbugşite la 
picioarele lui. 

— Doamnă, spuse atunci Denise, sunteţi atât de bună să- 
mi permiteţi să mă retrag? Nu vă mai pot ajuta cu nimic, 


din pricina piciorului, şi cum trebuie să cinez la unchiul 
meu, cu fraţii mei. 

Se produse o uimire generală. Aşadar, nu-i cedase? 

Doamna Aurelie ezită, era gata să-i interzică să plece, cu 
vocea tăioasă şi nemulțumită, când Clara ridică din umeri, 
neîncrezătoare: „Lăsaţi! E simplu, n-o mai vrea!” Când 
Pauline află acest deznodământ, se afla împreună cu 
Deloche la raionul de rufărie pentru copii. Veselia bruscă a 
tânărului o făcu să-şi iasă din minţi: cu ce-l ajuta asta? Se 
bucura pentru că prietena lui a fost atât de proastă încât să 
dea cu piciorul norocului? Bourdoncle, care nu îndrăznea 
să-l deranjeze pe Mouret, în izolarea lui sălbatică, se plimba 
în mijlocul zgomotelor, dezamăgit şi el, copleşit de nelinişte. 

În timpul acesta, Denise coborî. Când ajunse la capătul 
scării din dreapta, sprijinindu-se de rampă, dădu peste un 
grup de vânzători care se amuzau. Îşi auzi numele şi simţi 
că încă se mai vorbeşte despre păţania ei. Nu o zărise 
nimeni. 

— Haide, zău aşa! Ce de mofturi! Spunea Favier. E plină 
de vicii. Da, cunosc pe unul pe care a vrut să-lia cu de-a 
sila. 

Acesta îl privea pe Hutin, care, pentru a-şi păstra 
demnitatea de adjunct, se ţinea deoparte, fără să participe 
la glume. Însă se simţi atât de măgulit de privirile invidioase 
ale celorlalţi încât binevoi să spună: 

— Cât m-a plictisit femeia asta! 

Denise, rănită drept în inimă, se sprijini de rampă. O 
văzură probabil, căci toţi plecară râzând. Aveau dreptate; 
se învinuia pentru vremurile de odinioară când, neştiutoare, 
se gândise la el. Dar cât e de nenorocit şi cât îl dispreţuia 
acum! O copleşise tulburarea. Nu era oare ciudat că găsise 
atâta forţă, cu o clipă înainte, să respingă un bărbat pe 
care-l adora, când altădată fusese atât de slabă în faţa 
acestui mizerabil la a cărui dragoste visase? Rațiunea şi 
curajul ei se afundau în aceste contradicții ale propriei 
fiinţe. Se grăbi să traverseze holul. 


Apoi, instinctiv, îşi ridică privirile, în timp ce unul dintre 
inspectori îi deschidea uşa închisă încă de dimineaţă. Îl zări 
pe Mouret. Era încă acolo, în capul scărilor, pe coridorul 
central care domina galeria. Dar uitase de inventar, nu-şi 
mai vedea imperiul, acest magazin plin de bogății. Totul 
dispăruse, victoriile zgomotoase de ieri, averea colosală de 
mâine. O urmări pe Denise cu o privire disperată, iar când 
aceasta ieşi pe poartă, totul murise în jurul lui şi întregul 
magazin se întunecă. 

Capitolul 11 

În acea zi, Bouthemont ajunse primul la ceaiul de la ora 
patru de la doamna Desforges. Singură în marele salon 
Ludovic al XVI-lea, ale cărui alămuri şi brocarturi aveau un 
aer vesel şi luminos, aceasta se ridică brusc şi-l întrebă 
nerăbdătoare: 

— Ei bine? 

— Ei bine! Răspunse tânărul, când i-am spus că voi veni 
negreşit să vă salut, mi-a promis că va veni şi el. 

— L-ai lăsat să înţeleagă că-l aştept astăzi şi pe baron? 

— Fără îndoială. Cred că asta l-a şi făcut să se decidă. 
Vorbeau despre Mouret. 

Anul trecut, acesta îl îndrăgise brusc pe Bouthemont în 
aşa măsură, încât îl făcuse părtaşul plăcerilor lui. 

Îl introdusese chiar şi în casa Henriettei, bucuros să aibă 
pe cineva care să înveselească puţin legătura de care se 
plictisise deja. 

Astfel, şeful de la mătăsuri devenise confidentul patronului 
şi al frumoasei văduve: le făcea micile comisioane, vorbea 
cu unul despre celălalt, îi împăca uneori. În crizele ei de 
gelozie, Henriette se lăsa în voia unor intimităţi ce îl 
surprindeau şi îl stinghereau în acelaşi timp, căci îşi pierdea 
prudenţa de femeie de lume bună, punându-şi în joc toată 
măiestria pentru a salva aparențele. 

Doamna Desforges strigă brusc: 

— Trebuia să mi-l aduci. Eram sigură că mi-l aduci. 


— Ei, zău aşa! Spuse el râzând ca un băiat bun. Nu e vina 
mea că mai scapă câteodată. Totuşi, ţine foarte mult la 
mine. Fără el, aş avea mari necazuri acolo. 

Într-adevăr, situaţia lui la Paradisul femeilor era 
ameninţată de când cu ultimul inventar. În zadar invocase 
anotimpul ploios, nu i se ierta stocul prea mare de mătase; 
şi cum Hutin exploata acest fapt, punându-i tot felul de 
piedici în faţa şefilor, cu o furie ascunsă, simţea pământul 
fugindu-i de sub picioare. Mouret îl condamnase, plictisit 
fără îndoială de un martor care îl deranja acum, când voia 
să termine cu această legătură, dezgustat de o intimitate 
nefolositoare. Dar, după tactica-i obişnuită, îl împingea 
înainte pe Bourdoncle; acesta împreună cu ceilalţi asociaţi 
cereau concedierea lui, la fiecare consiliu, pe când el 
rezista, zicea, apărându-şi cu energie prietenul, cu riscul 
celor mai mari neplăceri. 

— În sfârşit, îl voi aştepta, continuă doamna Desforges. Ştii 
că la ora cinci va veni şi fata aceea. Trebuie să-i pun faţă în 
faţă. Trebuie să le aflu secretul. 

Şi îi vorbi din nou despre planul ei, bine gândit, îi repetă 
plină de patimă că o rugase pe doamna Aurelie să i-o 
trimită pe Denise, pentru un mantou care nu-i stătea bine. 
Când o va avea pe tânără în camera ei, va găsi mijlocul să-l 
aducă şi pe Mouret; şi apoi, va acţiona. 

Bouthemont, aşezat în faţa ei, o privea cu ochii săi frumoşi 
şi veseli, deşi încerca să pară serios. Acest tânăr complice, 
cu barba neagră precum cerneala, acest petrecăreţ 
zgomotos, al cărui sânge fierbinte de gascon îi împurpura 
faţa, gândea acum că femeile din aşa-zisa lume bună nu 
erau deloc mărinimoase şi scoteau la iveală lucruri nu 
tocmai elegante când apucau să-şi golească sacul. Desigur, 
iubitele prietenilor lui, fete de prăvălie, nu-şi îngăduiau 
destăinuiri atât de complete. 

— Să vedem, îndrăzni el să spună, de ce vă supără, dacă 
vă zic că nu există nimic între ei? 


— Tocmai asta! Strigă ea. O iubeşte, asta e! Nu-mi pasă de 
celelalte, simple aventuri, iubiri de o zi! 

Vorbea despre Clara cu dispreţ. Aflase că, după refuzul 
Denisei, Mouret se azvârlise asupra acestei roşcate cu faţă 
de cal, desigur, cu un motiv, deoarece o menținea în raion 
pentru a se afişa cu ea, copleşind-o cu daruri. De altfel, de 
trei luni ducea o viaţă plină de plăceri, aruncând cu banii în 
stânga şi-n dreapta: cumpărase o casă pentru o damă de 
cabaret, cheltuind cu încă alte două sau trei asemenea ei, 
care se întreceau în capricii scumpe şi prosteşti. 

— E vina creaturii, spuse Henriette. Îl văd cum se ruinează 
cu altele pentru că ea îl respinge. De altfel, ce mă 
interesează banii lui? L-aş fi iubit mai degrabă sărac. Ştii 
cât de mult îl iubesc, mai ales dumneata, care ne-ai devenit 
prieten. 

Se opri, sufocată de emoție, gata să izbucnească în 
lacrimi; cu o mişcare deznădăjduită, îi întinse mâinile. Într- 
adevăr, îl adora pe Mouret pentru tinereţea şi izbânzile 
sale, nici un alt bărbat nu o stăpânise într-atât, făcând-o să-i 
tremure trupul şi sufletul. Gândindu-se că ar putea să-l 
piardă şi auzind sunând cei patruzeci de ani, se întreba, 
înfiorată, cum ar putea înlocui această mare dragoste. 

— O, am să mă răzbun, murmură ea, am să mă răzbun, 
dacă nu se va purta cum se cuvine. 

Bouthemont îi ţinea încă mâinile. Era foarte frumoasă. Ar 
fi fost însă o legătură foarte supărătoare, iar lui nu-i plăcea 
acest gen de încurcături. Totuşi, merita să se gândească, 
poate că ar fi interesant, cu tot riscul acestor neplăceri. 

— De ce nu te stabileşti pe cont propriu? Îl întrebă ea 
deodată, eliberându-şi mâinile. 

Bouthemont rămase surprins, după care răspunse: 

— Mi-ar trebui fonduri considerabile. Mi-a trecut prin cap 
o idee, anul trecut. Sunt convins că s-ar mai găsi în Paris 
destulă clientelă pentru unul sau două magazine, doar că 
trebuie ales bine cartierul. Bon Marche are malul drept al 
Senei, Louvre deţine centrul; Paradisul a cucerit cartierele 


bogate din vest. Nu mai rămâne decât nordul, unde se 
poate crea o concurenţă pieţei Clichy. Am şi găsit un loc 
superb în apropiere de Operă. 

— Ei bine? 

Începu să râdă zgomotos. 

— Imaginaţi-vă că am făcut prostia să-i vorbesc despre 
asta tatălui meu. Da, am fost atât de naiv încât să-l rog să 
caute nişte acţionari din Toulouse. 

Şi-i povesti cu haz cum se înfuriase bătrânul din mica sa 
prăvălie de provincie pe marile bazaruri pariziene. Bătrânul 
Bouthemont, pe care cei treizeci de mii de franci câştigaţi 
de fiul său îl scoteau din minţi, răspunse că ar da mai 
degrabă toţi banii săi şi ai prietenilor săi pentru ospicii, 
decât să contribuie cu o singură centimă la înfiinţarea 
acestor mari magazine care nu erau decât nişte case de 
prostituție ale comerţului. 

— De altfel, încheie tânărul, ar fi nevoie de milioane. 

— Şi dacă s-ar găsi? Spuse simplu doamna Desforges. 

EI o privi deodată serios. Nu era oare acţiunea unei femei 
geloase? Însă ea nu-i dădu timp să o chestioneze şi adăugă: 
— În sfârşit, ştii bine cât ţin la tine. Vom mai vorbi despre 

asta. 

Soneria din anticameră răsună. Ea se ridică, iar 
Bouthemont, instinctiv, îşi mută scaunul, ca şi cum i-ar fi 
putut surprinde cineva. Se aşternu tăcerea în salonul cu 
nuanţe vesele, împodobit cu mult bun gust, cu plante verzi, 
ce formau parcă o pădurice între cele două ferestre. În 
picioare, cu urechea aţintită spre uşă, doamna Desforges 
aştepta. 

— Ele, murmură ea. 

Servitorul anunţă: 

— Domnul Mouret, domnul de Vallagnosc. 

Ea nu-şi putu reţine un gest de iritare. De ce nu venise 
singur? Se dusese să-şi caute prietenul de teama unei 
întrevederi între patru ochi. Apoi, le întinse celor doi 
bărbaţi mâna, cu un zâmbet larg pe chip. 


— Dar sunteţi foarte scump la vedere! Spun asta şi pentru 
dumneata, domnule de Vallagnosc. 

Era disperată că se va îngraşă, astfel că se strângea în 
rochii de mătase neagră pentru a-şi ascunde formele tot 
mai pline. Totuşi, chipul ei frumos, încadrat de părul negru, 
îşi păstra graţia şi gingăşia de altădată. 

— Inutil să vă întreb cum vă merge. Sunteţi proaspătă ca 
un trandafir! 

— O, îmi merge destul de bine! Răspunse ea. De altfel, şi 
dacă aş fi murit, n-aţi fi ştiut nimic. 

Îl cercetă şi-i observă nervozitatea şi oboseala întipărite 
atât de adânc pe chipul încercănat şi cenugşiu. 

— Ei bine, continuă ea pe un ton pe care-l voia plăcut, nu 
vă pot întoarce complimentul, căci nu arătaţi prea bine în 
seara aceasta. 

— Munca e problema! Spuse Vallagnosc. 

Mouret făcu un gest vag, fără să răspundă. Tocmai îl zărise 
pe Bouthemont, căruia îi adresă un salut amical. Pe vremea 
când erau buni prieteni, îl lua chiar el de la raion, în timpul 
orelor grele de lucru, şi-l aducea la Henriette. Dar timpurile 
se schimbaseră, acum îi spuse cu glasul scăzut: 

— Aţi şters-o cam devreme. Ştiţi că, la magazin au 
observat plecarea dumitale şi că sunt foarte furioşi pentru 
asta. 

Vorbea despre Bourdoncle şi ceilalţi asociaţi, ca şi cum nu 
el ar fi fost patronul. 

— A! Murmură Bouthemont, neliniştit. 

— Da, trebuie să vă vorbesc. Să mă aşteptaţi, vom pleca 
împreună. 

Între timp, Henriette se aşezase din nou; tot ascultându-l 
pe Vallagnosc care îi anunţa posibila vizită a doamnei de 
Boves, nu-l slăbea din priviri pe Mouret. Acesta tăcea din 
nou şi privea mobilele, cercetând parcă plafonul. Apoi, cum 
ea se plângea, glumind, că n-are decât bărbaţi la ceaiul ei 
de la ora patru, Mouret se pierdu o clipă şi scăpă o frază: 

— Credeam că-l voi întâlni şi pe baronul Hartmann. 


Henriette păli. Ştia, cu siguranţă, că venea la ea doar 
pentru a se întâlni cu baronul, dar ar fi putut să nu-i arunce 
atât de grosolan în faţă indiferența lui. Tocmai atunci, uşa 
se deschise şi servitorul intră, rămânând în picioare în 
spatele ei. Aceasta îl interogă dintr-un singur gest, astfel că 
omul se plecă şi şopti: 

— Vă deranjez pentru mantoul acela. Doamna a spus să o 
anunţ. Domnişoara e aici. 

Atunci ea ridică vocea, astfel încât să fie auzită. Toată 
suferinţa ei de femeie geloasă se eliberă în aceste cuvinte 
seci şi pline de dispreţ: 

— Să aştepte! 

— Să o primesc în camera doamnei? 

— Nu, nu, să stea în anticameră! 

Imediat ce servitorul ieşise, îşi reluă liniştită discuţia cu 
Vallagnosc. Mouret, căzut pe gânduri, ascultase distrat 
discuţia cu servitorul, dar nu înţelesese nimic. Bouthemont 
începuse să fie preocupat de această problemă, când uşa se 
deschise din nou şi două doamne fură introduse în salon. 

— Închipuiţi-vă, spuse doamna Marty, tocmai coboram din 
trăsură, când am văzut-o pe doamna de Boves. 

— Da, explică aceasta, era frumos afară, şi cum doctorul 
meu tot îmi recomandă să mă plimb. 

Şi după ce-şi strânseră mâinile, o întrebă pe Henriette: 

— Angajezi o fată nouă în casă? 

— Nu, răspunse aceasta mirată. De ce întrebi? 

— Tocmai am văzut o tânără în anticameră. 

Henriette o întrerupse râzând: 

— 'Toate fetele astea de prăvălie seamănă cu nişte 
servitoare, nu-i aşa? Da, am chemat-o să-mi aranjeze un 
mantou. 

Mouret o privi fix, înfiorat de o bănuială. Henriette 
continuă cu o veselie forţată, povestind cum a cumpărat 
acest mantou de la Paradisul femeilor, săptămâna trecută. 

— Ia te uită! Spuse doamna Marty, nu te mai îmbraci de la 
Saveur? 


— Ba da, draga mea, dar am vrut să experimentez puţin. 
Şi apoi, am fost destul de mulţumită de o primă achiziţie, un 
mantou de călătorie. Dar, de data asta, nu mi-a reuşit. Orice 
s-ar zice, magazinele astea te îmbracă fără pic de gust. O, 
nu mă jenez să vorbesc în faţa domnului Mouret. Nu veţi 
îmbrăca niciodată o femeie puţin mai distinsă. 

Mouret nu-şi apără magazinul, dar continuă să o fixeze cu 
privirea, încercând să se liniştească, în timp ce se gândea 
că Henriette n-ar fi îndrăznit să o aducă pe Denise acolo. 
Bouthemont fu, totuşi, acela care pleda pentru Paradis. 

— Dacă toate femeile din lumea bună care se îmbracă de 
la noi s-ar lăuda cu asta, replică el vesel, aţi fi surprinsă de 
clientela noastră. Comandaţi-ne o îmbrăcăminte pe măsura 
dumneavoastră şi veţi vedea că are aceeaşi calitate ca şi 
cea de la Saveur, doar că e la jumătate de preţ. Dar iată, 
tocmai de asta nu e bună pentru că e mai ieftină. 

— Deci, mantoul nu ţi-e bun? Continuă doamna de Boves. 
Acum o recunosc pe domnişoara. Era destul de întuneric în 
anticamera dumitale. 

— Da, adăugă doamna Marty, tot mă gândeam unde am 
mai văzut-o. Ei bine, du-te, draga mea, nu trebuie să te 
jenezi de noi. 

Henriette făcu un gest de nepăsare dispreţuitoare: 

— O, mă duc imediat, poate să mai aştepte. Doamnele îşi 
continuară discuţia despre hainele din marile magazine. 
Apoi, doamna de Boves vorbi despre soţul ei, care, spunea 
ea, tocmai plecase în inspecţie la herghelia de cai din Saint- 
Lo, iar Henriette aminti despre boala unei mătugşi care o 
făcuse pe doamna Guibal să plece în Franche-Conte. De 
altfel, nici doamna Bourdelais nu avea să fie prezentă în 
acea zi, deoarece la fiecare sfârşit de lună se închidea în 
casă cu o lucrătoare, pentru a repara rufăria copiilor. 
Doamna Marty părea frământată de o mare nelinişte. 
Situaţia soţului ei la liceul Bonaparte era ameninţată din 
pricina lecţiilor particulare pe care le dădea acesta în 
câteva instituţii dubioase, unde se făcea tot felul de afaceri 


cu diplomele de bacalaureat; lucra pe unde putea pentru a 
face faţă cheltuielilor nesăbuite ale soţiei sale. Aceasta, 
văzându-l atât de trist într-o seară, de teama destituirii, 
avusese ideea să o roage pe prietena ei Henriette să 
intervină pe lângă un director din Ministerul Instrucțiunii 
Publice pe care-l cunoştea. Henriette o linişti imediat. De 
altfel, domnul Marty avea să vină personal pentru a-şi 
cunoaşte soarta şi pentru a-i mulţumi. 

— Păreţi cam indispus, domnule Mouret, remarcă doamna 
de Boves. 

— Munca-i de vină! Repetă Vallagnosc, plin de ironie. 
Mouret se ridică brusc, dezolat pentru că se lăsase pradă 
gândurilor negre. Îşi luă locul obişnuit în mijlocul acestor 
doamne, recăpătându-şi buna dispoziţie. Noutăţile de iarnă 
îl preocupau, vorbea despre un transport important de 
dantele; doamna de Boves îl chestiona despre preţul 
dantelei de Alengon, fiindcă avea de gând să cumpere. 
Acum era silită să economisească banii pentru închirierea 
unei trăsuri, şi se îmbolnăvea ori de câte ori se oprea în faţa 
vitrinelor. Drapată într-un mantou de acum doi ani, încerca, 
în vis, pe umerii ei de regină, toate stofele scumpe pe care 
le vedea; apoi, avea impresia că i le smulge cineva de pe 
trup, când se trezea în rochiile ei vechi, fără posibilitatea de 
a-şi satisface vreodată patima. 

— Domnul baron Hartmann, anunţă servitorul. Henriette 
observă cu ce strângere sinceră de mână îl întâmpină 
Mouret pe noul venit. 

— Mereu printre femei! Murmură el zâmbind. Şi apoi, ca 
un apropiat al casei, adăugă: 

— Am întâlnit o fată minunată în anticameră. Cine e? 

— O, nimeni, răspunse doamna Desforges cu glasul ei 
răutăcios. O domnişoară de la magazin, care mă aşteaptă. 

Uşa rămase întredeschisă, căci servitorul aducea ceaiul. 
leşea, intra din nou, aşeza pe gheridon serviciul de China, 
apoi farfuriile cu sendvişuri şi biscuiţi. În salonul vast, o 
lumină vie, îmblânzită de plantele verzi, strălucea pe 


alămuri, scăldând într-o veselă armonie mătasea mobilelor; 
şi de câte ori se deschidea uşa, se zărea un ungher 
întunecat al anticamerei, luminat numai de nişte geamuri 
mate. Acolo, în întuneric, apărea o formă sumbră, 
nemişcată şi răbdătoare. Denise stătea în picioare, deşi se 
afla acolo o banchetă îmbrăcată în piele; mândria ei o 
împiedica să se aşeze. Îşi dădea seama că este umilită. De 
jumătate de oră stătea acolo fără un gest, fără un cuvânt; 
atât doamnele, cât şi baronul o priviseră în treacăt, vocile 
din salon răzbăteau până la ea ca nişte adieri uşoare; tot 
acest lux plăcut la vedere o pălmuia cu indiferența lui, dar 
ea, totuşi, stătea nemişcată. Deodată, prin crăpătura uşii, îl 
recunoscu pe Mouret, care ghicise, în sfârşit, că era vorba 
despre ea. 

— Nu e una dintre vânzătoarele dumneavoastră? Întrebă 
baronul Hartmann. 

Mouret reuşi să-şi ascundă tulburarea, dar vocea îi 
tremura. 

— Fără îndoială, dar nu ştiu care dintre ele. 

— E fata mică şi blondă de la confecţii, se grăbi să 
răspundă doamna Marty, care e acum adjunctă, cred. 

Henriette îl privi fix. 

— A, spuse el simplu. 

Şi încercă să povestească despre serbările date în cinstea 
regelui Prusiei, sosit din ajun la Paris. Dar baronul reveni cu 
maliţiozitate asupra discuţiei cu domnişoarele de la 
magazin. Se prefăcea că doreşte să se instruiască, astfel că 
punea tot felul de întrebări: de unde veneau ele, în general? 
Erau atât de uşuratice pe cât se spunea? O întreagă 
discuţie începu în jurul acestui subiect. 

— Într-adevăr, repetă el, le credeţi cuminţi? 

Mouret le apăra virtutea cu o convingere care-l amuză pe 
Vallagnosc. Atunci, Bouthemont interveni pentru a-şi salva 
şeful. Dumnezeule! Sunt fete şi fete: unele mai rele, altele 
foarte cumsecade. De altfel, nivelul moralității lor s-a mai 
ridicat. Odinioară, nu aveai de-a face decât cu declasatele 


comerţului, fetele fără căpătâi, săracele veneau la noutăţi, 
pe când acum familiile din strada de Sevres, de pildă, îşi 
cresc fetiţele anume pentru Bon Marche. În definitiv, când 
domnişoarele voiau să se poarte bine, puteau, fiindcă nu 
erau silite, ca lucrătoarele de pe trotuarele pariziene, să se 
hrănească şi să-şi plătească singure locuinţa: aveau casă şi 
masă, existenţa le era asigurată, o existenţă foarte grea, 
desigur. Mai rea era însă situaţia lor neutră, nedeterminată, 
între fata de magazin şi doamnă. Astfel, azvârlite în plin lux, 
adesea lipsite de orice formă de educaţie, alcătuiau o clasă 
aparte, nedefinită. De aici, mizeria şi viciilor lor. 

— În ce mă priveşte, spuse doamna de Boves, nu cunosc 
fiinţe mai dezagreabile. Îţi vine să le pălmuieşti câteodată. 

Şi doamnele începură să-şi exprime disprețul. Se devorau 
în faţa tejghelelor, sfâşiindu-se una pe alta, într-o rivalitate 
aprinsă de bani şi de frumuseţe. O gelozie mocnea în 
sufletul vânzătoarelor împotriva clientelor bine îmbrăcate, 
împotriva doamnelor pe care căutau să le copieze, şi o 
gelozie şi mai aprigă împotriva clientelor îmbrăcate 
sărăcăcios, a micilor burgheze ce dispreţuiau vânzătoarele 
înveşmântate în mătase, de la care aşteptau o plecăciune de 
slugă pentru o cumpărătură de zece centime. 

— Ei, haide! Încheie Henriette, toate sunt nişte nenorocite 
care se vând aşa cum îşi vând şi mărfurile. 

Mouret avu forţa să zâmbească. Baronul îl examina, mişcat 
de puterea lui de a se stăpâni. Astfel că schimbă subiectul 
conversaţiei, vorbind din nou despre serbările în cinstea 
regelui Prusiei: vor fi de-a dreptul superbe, întregul comerţ 
parizian avea să profite de pe urma lor. Henriette tăcea, 
părea visătoare, sfâşiată de dorinţa de a o uita cât mai mult 
pe Denise în anticameră şi teama ca Mouret, prevenit 
acum, să nu plece. Aşa încât hotări să-şi părăsească fotoliul. 

— Îmi permiteţi? 

— Sigur că da, draga mea! Spuse doamna Marty. Am să 
fac eu pe gazda în locul dumitale. 


Se şi ridică, luă ceainicul şi umplu ceştile. Henriette se 
întoarse spre baronul Hartmann. 

— Veţi mai rămâne, cred, câteva minute! 

— Da, am ceva de discutat cu domnul Mouret. Ne vom 
retrage în micul tău salon. 

Henriette ieşi, iar rochia ei de mătase neagră trecu pe 
lângă uşă cu un sunet de şarpe ce se strecoară prin frunziş. 

Imediat, baronul făcu în aşa fel încât să-l ia deoparte pe 
Mouret şi să lase doamnele în grija lui Bouthemont şi a lui 
Vallagnosc. Apoi, începură să discute în faţa ferestrei 
salonului vecin, în picioare, coborând glasurile. Era în joc o 
nouă afacere. De ceva vreme, Mouret visa la gândul că-şi va 
realiza vechiul său proiect, şi anume extinderea Paradisului 
femeilor în întregul cartier, din strada Monsigny până în 
strada Michodiere şi din strada Saint-Neuve-Augustin până 
în strada 10 Decembrie. În acest spaţiu enorm se mai afla 
încă un teren vast, chiar în capătul celei din urmă străzi, pe 
care nu-l deţinea; şi asta era de-ajuns ca să-i strice 
planurile; era torturat de nevoia de a-şi completa cucerirea, 
de a înălța acolo, ca o apoteoză, o faţadă monumentală. Atât 
timp cât intrarea principală se afla pe strada Saint-Neuve- 
Augustin, stradă întunecată a vechiului Paris, opera lui 
rămânea neîncheiată, lipsită de logică; ar fi vrut să o afişeze 
în faţa noului Paris, pe unul din acele tinere bulevarde pe 
care se perinda, scăldată în razele soarelui, mulţimea 
sfârşitului de secol; o şi vedea dominând totul în jur ca un 
palat uriaş al negoţului, acoperind metropola cu mai multă 
umbră decât bătrânul Louvre. Dar până acum se izbise de 
încăpăţânarea Creditului Imobiliar, care ţinea la prima sa 
idee de a ridica, de-a lungul terenului din margine, o 
concurenţă pentru „Grand Hotel”. Planurile erau gata, se 
aştepta curăţarea dărâmăturilor din strada 10 Decembrie, 
pentru a săpa fundaţiile. În sfârşit, cu un ultim efort, 
Mouret aproape că-l convinsese pe baronul Hartmann. 

— Ei bine, începu acesta, am avut ieri un consiliu şi am 
venit aici în speranţa că vă voi întâlni pentru a vă ţine la 


curent. Încă se mai opun. 

Tânărului îi scăpă un gest de nervozitate. 

— Ei, e de neînțeles. Şi ce spun? 

— Dumnezeule! Spun ceea ce v-am mai spus şi eu, şi ceea 
ce mai cred şi eu încă. Fațada dumitale nu e decât un 
ornament, noile clădiri nu vor mări decât cu a zecea parte 
suprafaţa magazinului dumneavoastră; ar însemna să 
azvârle sume importante pentru o simplă reclamă. 

Deodată, Mouret explodă. 

— O reclamă! O reclamă! În orice caz, va fi de piatră şi ne 
va îngropa pe toţi. Înţelegeţi că afacerile noastre se vor 
înzeci! Ne vom recupera banii în maximum doi ani. Ce 
contează terenul pierdut, atâta timp cât acesta ne va aduce 
un profit enorm! Veţi vedea ce mulţime va fi atunci când 
clientela noastră nu se va mai înghesui pe strada Neuve- 
Saint-Augustin, ci va putea să se mişte în voie pe strada 
nouă în care încap şase trăsuri deodată. 

— Fără îndoială, continuă baronul râzând. Sunteţi un poet 
al genului, v-o repet. Aceşti domni cred că e periculos să vă 
extindeţi din nou afacerea. Vor să fie prudenţi cu 
dumneavoastră. 

— Cum, prudenţi?! Nu mai înţeleg nimic. Nu au cifrele în 
faţă? Nu înţeleg progresul constant al vânzării noastre? La 
început, cu un capital de cinci sute de mii de franci, 
reuşeam să scot un profit de două milioane. Acest capital 
era rulat de patru ori. Apoi, a crescut la patru milioane, a 
fost rulat de zece ori şi a ajuns la patruzeci de milioane. În 
cele din urmă, după creşteri succesive, tocmai am 
constatat, la ultimul inventar, că cifra de afaceri atinge 
astăzi un total de optzeci de milioane; capitalul, care n-a 
crescut deloc, căci este doar de şase milioane, a fost rulat 
de douăsprezece ori. 

Mouret ridică tonul, lovindu-şi degetele mâinii drepte de 
mâna stângă, secerând milioanele ca şi cum ar fi spart 
alune. Baronul îl întrerupse. 

— Ştiu, ştiu. Dar nu puteţi să câştigaţi mereu aşa. 


— Şi de ce nu, mă rog frumos? Spuse Mouret cu un aer 
naiv. Nu există nici un motiv pentru ca toate astea să 
înceteze. Capitalul poate fi rulat de cincisprezece ori, fapt 
pe care l-am prevăzut de mult timp. În anumite raioane, 
poate fi rulat chiar şi de douăzeci şi cinci şi de treizeci de 
ori. Şi apoi. Ei bine, apoi, vom găsi un truc pentru a-l putea 
rula de şi mai multe ori. 

— Veţi ajunge să înghiţiţi banii Parisului aşa cum beţi un 
pahar de apă! 

— Fără îndoială. Oare Parisul nu aparţine femeilor aşa 
cum ne aparţin şi ele nouă? 

Baronul îi puse mâinile pe umeri şi-l privi cu un aer 
părintesc. 

— Ştiţi ceva, sunteţi un băiat bun şi ţin mult la 
dumneavoastră. Nu vă putem rezista. Vom studia serios 
problema şi sper să-i fac să înţeleagă până la urmă. Până 
acum, nu putem decât să ne lăudăm cu meritele pe care le 
ai. Dividendele au şocat Bursa. Probabil că aveţi dreptate, 
poate că e mai bine să investim bani în maşinăria dumitale 
decât să riscăm să construim o concurenţă pentru „Grand 
Hotel”, care e destul de nesigură. 

Mouret se mai potoli şi-i mulţumi baronului, dar fără 
obişnuitul său entuziasm; acesta îl surprinse întorcându-şi 
privirile spre uşa camerei vecine, cuprins de o nelinişte pe 
care încerca să o ascundă. În acest timp, Vallagnosc se 
apropie, observând că nu mai discutau afaceri. Rămase în 
picioare lângă ei şi-l auzi pe baron care murmură cu tonul 
galant al fostului ştrengar. 

— Ei, ce zici, se răzbună? 

— Cine? Întrebă Mouret, oarecum jenat. 

— Păi, femeile. S-au plictisit să vă tot aparţină şi acum aţi 
ajuns la mâna lor, dragul meu. Toate se întorc! 

Glumea, dar era la curent cu idilele zgomotoase ale 
tânărului. Casa cumpărată acelei dame de cabaret, sumele 
enorme cheltuite pe fetele adunate de prin cabinetele 
particulare, îl amuzau ca un fel de scuză pentru propriile 


sale nebunii de altădată. Vechea lui experienţă îi trecea 
acum prin faţa ochilor. 

— Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi, repetă Mouret. 

— Ei, înţelegeţi foarte bine. Ele au întotdeauna ultimul 
cuvânt. lată la ce mă gândeam: e imposibil, se laudă, nu eel 
atât de tare pe cât spune! Şi iată-vă! Luaţi totul de la o 
femeie, o exploataţi ca pe o mină de cărbuni, şi apoi ea vă 
va veni de hac! Feriţi-vă, căci femeile vă vor stoarce şi 
sânge, şi bani mai mult decât le-aţi stors dumneavoastră 
vreodată. 

Râdea şi mai tare, iar Vallagnosc rânjea şi el fără a spune 
vreun cuvânt. 

— Pe legea mea, dar trebuie să gustăm din toate, mărturisi 
Mouret, prefăcându-se că se amuză. Banii sunt degeaba 
dacă nu-i cheltuieşti. 

— În privinţa asta sunt de acord cu dumneata, continuă 
baronul. Amuzaţi-vă, dragul meu! Nu eu sunt cel care vă 
face morală şi nici cel care tremură pentru interesele 
importante pe care noi vi le-am încredinţat. Cel care le 
încearcă pe toate are mai târziu mintea limpede. Şi apoi, 
nu-i prea greu să te ruinezi dacă faci parte dintre cei care- 
şi pot reface averea. Dar dacă banul nu înseamnă nimic, 
există suferinţe care. 

Se opri. Râsul îi deveni trist, vechi suferinţe îi reveneau în 
minte, în ciuda ironiei şi a scepticismului său. Urmărise 
duelul dintre Mouret şi Henriette ca un spectator pe care 
bătăliile inimii altora îl mai pasionau încă; simţea că sosise 
criza, ghicise drama, fiind la curent cu această Denise, pe 
care o zărise în anticameră. 

— O, suferinţa nu e una dintre specialităţile mele, spuse 
Mouret, cu un ton de bravadă. E suficient să plăteşti. 

Baronul îl privi câteva secunde în linişte. Fără să vrea să 
insiste, adăugă încet: 

— Nu vă prefaceţi mai rău decât sunteţi în realitate. Veţi 
pierde altceva decât banii. Da, veţi pierde ceva din carnea 
dumitale, prietene! 


Se întrerupse pentru a întreba glumind: 

— Nu-i aşa, domnule de Vallagnosc? Se mai întâmplă. 

— Aşa se spune, domnule baron, spuse simplu acesta din 
urmă. 

Chiar în acel moment, uşa camerei se deschise. Mouret, 
care avea de gând să răspundă, tresări uşor. Cei trei 
bărbaţi se întoarseră. Era doamna Desforges care, cu un 
aer foarte vesel, strecurându-şi capul pe uşă, strigă: 

— Domnule Mouret! Domnule Mouret! 

Apoi când îi zări, adăugă: 

— O, domnii mei, îmi permiteţi să-l răpesc un minut pe 
domnul Mouret? Măcar atât, din moment ce mi-a vândut un 
mantou oribil, să vină să vadă ce-i de făcut. Fata asta chiar e 
proastă şi nu ştie nimic. Haideţi, vă aştept. 

Mouret ezită, înfrânt, dându-se înapoi în faţa scenei pe 
care o prevedea. Dar fu nevoit să se supună. Baronul îi 
spuse pe un ton părintesc şi ironic totodată: 

— Mergeţi, dragul meu. Doamna are nevoie de dumneata. 
Mouret o urmă. Uşa se închise şi i se păru că aude râsul lui 
Vallagnosc, înăbuşit de pereţii tapetaţi. De altfel, era la 
capătul puterilor, curajul îl părăsise. De când Henriette 
ieşise din salon şi o ştia pe Denise în casa aceea, pe mâini 
geloase, era chinuit de teamă, de o surescitare nervoasă 
care-l făcea să ciulească urechile, să tresară ca la auzul 
unui plâns îndepărtat. Ce mai putea inventa această femeie 
pentru a o tortura? Ioată dragostea lui, acea dragoste care- 
| uimea încă, se îndrepta către tânăra fată ca un fel de 
sprijin, ca o mângâiere. Nu mai iubise niciodată astfel, cu 
acea vrajă puternică a suferinţei. lubitele sale de om prea 
ocupat, chiar şi Henriette, atât de distinsă, atât de 
frumoasă* şi a cărei cucerire îi măgulea orgoliul, nu 
constituiau altceva decât o petrecere plăcută a timpului 
liber, un calcul în care nu căuta decât o plăcere profitabilă. 
Pleca liniştit de la iubitele sale şi mergea să se culce fericit 
de libertatea lui de burlac, fără păreri de rău şi fără griji 
sentimentale. În schimb, acum, inima îi bătea de nelinişte, 


viaţa nu-i mai aparţinea şi nici somnul nu-l ajuta să uite, în 
patul lui mare şi singuratic. Denise pusese stăpânire pe el. 
Chiar şi în clipa aceea, nu se gândea decât la ea şi socotea 
că e bine să fie acolo, pentru a o proteja, urmând-o pe 
cealaltă şi temându-se de o scenă supărătoare. 

Mai întâi, străbătură dormitorul tăcut şi gol. Apoi, doamna 
Desforges, deschizând o uşă, trecu în cealaltă cameră, iar 
Mouret intră după ea. Era o odaie destul de mare, tapetată 
cu mătase roşie, mobilată cu o toaletă de marmură şi un 
dulap cu trei corpuri cu oglinzi mari. Fereastra dădea 
înspre curte, astfel că era destul de întuneric. Fuseseră 
aprinse două lămpi cu gaz, ale căror braţe nichelate se 
întindeau în stânga şi în dreapta dulapului. 

— Haide, spuse Henriette, poate că va merge mai bine. 
Când intră, Mouret o zări pe Denise stând dreaptă, în 
mijlocul luminii crude. Era foarte palidă, îmbrăcată modest, 
într-o jachetă de caşmir şi o pălărie neagră; ţinea pe braţ 
mantoul cumpărat de la Paradis. Când îl văzu pe tânăr, 
mâinile-i tremurară uşor. 

— Vreau ca şi domnul să judece, continuă Henriette. 
Ajutaţi-mă, domnişoară! 

Apropiindu-se, Denise fu nevoită să-i pună din nou 
mantoul. L.a prima probă îi pusese ace cu gămălie la umeri, 
care nu veneau bine. Henriette se învârtea şi se studia în 
oglindă. 

— Ei, e cu putinţă? Spuneţi sincer. 

— Într-adevăr, doamnă, nu vă vine, spuse Mouret, pentru a 
termina cât mai repede. E foarte simplu, domnişoara vă va 
lua măsurile şi vă vom face unul nou. 

— Nu, îl vreau pe ăsta, am nevoie de el imediat, răspunse 
ea repede. Mă strânge foarte tare şi are cuta asta între 
umeri. 

Apoi, adăugă cu o voce tăioasă: 

— Dacă vă uitaţi la mine, nu veţi rezolva problema, 
domnişoară. Gândiţi-vă, găsiţi ceva. E greşeala dumitale! 


Fără a spune un cuvânt, Denise începu din nou să înfigă 
acele cu gămălie. Totul dură foarte mult, căci trebuia să 
treacă de la un umăr la celălalt. Fu nevoită chiar să 
îngenuncheze o clipă pentru a trage partea din faţă a 
mantoului. Deasupra ei, doamna Desforges avea atitudinea 
dură a unei stăpâne greu de mulţumit. Fericită că o poate 
umili, că o poate trata ca pe o servitoare, Henriette îi dădea 
ordine scurte, urmărind pe chipul lui Mouret cele mai mici 
semne de enervare. 

— Puneţi un ac aici! A, nu acolo, aici, lângă manşetă. Dar 
chiar nu înţelegeţi? Nu aşa, nu vedeţi că apare din nou 
cuta? Fiţi atentă! Mă înţepaţi! 

În două rânduri, Mouret încercă zadarnic să intervină, 
pentru a pune capăt acestei scene. Inima lui tresărea 
văzându-şi iubita umilită; şi o iubea mai mult pe Denise, cu 
o duioşie emoţionantă, pentru tăcerea demnă pe care o 
păstra. Chiar dacă îi tremurau puţin mâinile văzându-se 
tratată astfel în faţa lui, accepta neplăcerile meseriei cu 
resemnarea demnă a unei fete curajoase. Când doamna 
Desforges înţelese că nu se vor trăda, căută altceva; începu 
să-i zâmbească lui Mouret şi să joace rolul amantei. Şi 
fiindcă acele se terminaseră, spuse: 

— Dragul meu, caută, te rog, în cutia de fildeş de pe 
toaletă. Sigur e goală? Fii drăguţ şi vezi pe căminul din 
cameră, ştii tu, în colţul de la oglindă. 

Îl făcea să se simtă ca la el acasă, ca un bărbat care 
dormise acolo şi care ştia unde se ţin pieptenii şi periile. 
Când îi aduse câteva ace, Henriette le luă pe rând, silindu-l 
să rămână în picioare lângă ea, privindu-l şi vorbindu-i în 
şoaptă: 

— Doar nu sunt cocoşată. Haide, dă-mi mâna, atinge-mi 
umerii, fă-mi plăcerea. Aşa arăt eu? 

Denise ridicase încet ochii şi mai palidă decât înainte, 
începu din nou să prindă acele cu gămălie. Mouret nu 
vedea decât părul blond şi ceafa ei delicată; după fiorul 
care o făcea să tremure, înţelegea stinghereala şi ruşinea 


de pe chipul fetei. Acum l-ar respinge din nou şi l-ar trimite 
la această femeie care nu era în stare să-şi ascundă 
legătura nici în faţa străinilor. Toate gândurile brutale i se 
adunaseră în mâini, îi venea să o bată pe Henriette. Cum s-o 
facă să tacă? Cum s-o facă pe Denise să înţeleagă că o 
adoră, că doar ea exista pentru el, că era gata să-i 
jertfească toate iubirile sale de o zi? Nici o fată nu şi-ar fi 
afişat intimităţile echivoce aşa cum făcuse această 
burgheză. Îşi retrase mâna şi spuse: 

— N-are rost să vă încăpăţânaţi, doamnă, din moment ce şi 
eu cred că acest mantou nu vă vine! 


Una dintre lămpile cu gaz şuiera; în aerul înăbuşitor şi 
jilav al odăii nu se mai auzea decât sunetul acesta arzător. 
Oglinzile dulapului ţeseau fire de lumină pe tapetul de 
mătase roşie, pe care dansau umbrele a două femei. Un 
flacon cu verbină, uitat desfăcut, răspândea un parfum vag 
şi confuz, ca al unui buchet ofilit. 

— Asta e tot ce pot face, doamnă, spuse în cele din urmă 
Denise, ridicându-se. 

Se simţea la capătul puterilor. Se înţepase de două ori cu 
acele cu gămălie, orbită parcă de oboseală. Să fi făcut şi el 
parte din complot? O adusese acolo pentru a se răzbuna 
pentru refuzul ei şi pentru a-i arăta că alte femei îl iubesc? 
Acest gând o îngheţa, nu-şi amintea să fi avut vreodată 
nevoie de mai mult curaj, nici chiar în cele mai înfiorătoare 
momente ale vieţii ei, când îi lipsise până şi pâinea. Nu 
conta că fusese umilită într-un asemenea hal, dar să-l vadă 
la braţul alteia ca şi cum ea nici n-ar fi fost acolo! 

Henriette se privi în oglindă şi izbucni din nou în cuvinte 
grele. 

— Cred că glumiţi, domnişoară. E chiar mai rău decât 
înainte. Priviţi cum îmi strânge pieptul. Parcă aş fi o doică. 

Atunci Denise, scoasă din minţi, spuse şi ea un cuvânt 
supărător: 

— Doamna e cam plinuţă. Nu putem face nimic pentru ca 
doamna să fie mai puţin grasă! 

— Grasă, grasă! Repetă Henriette care pălise la rândul ei. 
Acum chiar sunteţi obraznică, domnişoară. Într-adevăr, te 
sfătuiesc să le judeci pe altele. 

Amândouă, faţă în faţă, se priveau tremurând. Acum nu 
mai exista nici doamna, nici fata de prăvălie. Nu erau decât 
nişte femei devenite egale în rivalitatea lor. Una dintre ele 
îşi scoase mantoul pentru a-l azvârli pe un scaun în timp ce 
cealaltă aruncă la întâmplare pe masa de toaletă cele 
câteva ace cu gămălie care-i rămăseseră în mână. 

— Ceea ce mă surprinde, continuă Henriette, este că 
domnul Mouret tolerează o asemenea insolenţă. Credeam, 


domnule, că eşti puţin mai sever cu personalul dumitale. 

Denise îşi recăpă calmul şi curajul, astfel că răspunse 
blând: 

— Dacă domnul Mouret mă păstrează, înseamnă că nu are 
ce să-mi reproşeze. Sunt gata, totuşi, să vă cer scuze dacă 
asta doreşte dânsul. 

Mouret asculta înmărmurit cearta celor două femei, 
negăsind nici un cuvânt potrivit pentru a o încheia. Avea 
oroare de aceste explicaţii între femei a căror asprime îi 
rănea mereu nevoia continuă de eleganţă. Henriette voia 
să-i smulgă un cuvânt care să o condamne pe tânără, dar 
cum el rămase tăcut, oarecum nehotărât, îl lovi cu o ultimă 
insultă: 

— Ei bine, domnule, dacă am ajuns să înghit în casa mea 
impertinenţele metreselor tale. Ale unui fete culese de prin 
cine ştie ce canal! 

Două lacrimi mari se scurseră din ochii Denisei. Le 
reţinuse de multă vreme, dar acum întreaga ei fiinţă se 
prăbuşise la auzul acestei insulte. Când Mouret o văzu 
plângând, fără să răspundă prin violenţă, cu o demnitate 
mută şi disperată, nu mai ezită, inima lui se îndreptă spre 
ea cu o imensă duioşie. Îi luă mâinile şi spuse: 

— Pleacă repede, copila mea. Uită casa asta! 

Henriette îi privea mută de uimire şi sufocată de furie. 

— Aşteaptă puţin, continuă el împăturind mantoul, du 
înapoi la magazin mantoul. Doamna îşi va cumpăra altul din 
altă parte. Şi te rog, nu mai plânge. Ştii cât de mult ţin la 
dumneata! 

O însoţi până la uşă, pe care o închise în urma ei. 

Denise nu scosese nici un cuvânt, dar o flacără trandafirie 
îi împurpura obrajii, în timp ce ochii ei se umplură de noi 
lacrimi, de o dulceaţă delicată. 

Henriette, care se înăbuşea, îşi scoase batista şi-şi muşca 
buzele. Toate calculele îi fuseseră date peste cap, căzuse 
singură în capcana pe care se chinuise să i-o întindă lui 
Mouret. Îşi reproşa că împinsese lucrurile atât de departe, 


din pură gelozie. Să fie părăsită pentru o asemenea 
creatură! Să se vadă dispreţuită astfel! Orgoliul ei suferea 
mai mult decât dragostea ei. 

— Aşadar, asta e fata pe care o iubeşti? Spuse ea cu 
greutate, când rămaseră singuri. 

Mouret nu-i răspunse imediat, se plimba de la fereastră la 
uşă, încercând să-şi învingă emoția violentă. În cele din 
urmă, se opri şi, foarte politicos, cu un glas rece, îi spuse 
simplu: 

— Da, doamnă. 

Lampa de gaz încă mai sufla în atmosfera fierbinte a odăii. 
Acum, oglinzile nu mai conturau umbre, încăperea părea 
goală, pierdută într-o tristeţe grea. Henriette se lăsă să 
cadă pe un scaun, răsucindu-şi batista între degetele 
fierbinţi, repetând printre hohotele de plâns: 

— Dumnezeule, cât sunt de nenorocită! 

Mouret o privi câteva clipe, nemişcat. Apoi, plecă liniştit. 
Henriette, rămasă singură, plângând, înconjurată de acele 
cu gămălie răspândite prin odaie. 

Când Mouret se întoarse în micul salon, nu-l găsi decât pe 
Vallagnosc, baronul se întorsese printre doamne. Se simţea 
sfârşit, astfel că se aşeză în fundul camerei, pe o canapea; 
văzându-l atât de trist, prietenul său se aşeză cu milă în faţa 
lui pentru a-l feri de privirile curioase. Se uitară unul la 
altul fără să schimbe o vorbă. Apoi, Vallagnosc, care în sinea 
sa părea să se amuze de tulburarea lui Mouret, îl întrebă cu 
glasul lui ironic: 

— Te distrezi? 

Mouret nu păru să înţeleagă imediat; dar după ce-şi aminti 
de vechile lor discuţii despre prostia oarbă şi chinul inutil al 
vieţii, răspunse: 

— Fără îndoială, n-am trăit niciodată atât de intens. A, 
prietene, nu-ţi bate joc, cele mai scurte ore sunt cele în care 
mori de suferinţă! 

Cobori vocea şi continuă mai vesel, printre lacrimile care 
nu se uscaseră încă: 


— Mda, ştii totul, nu-i aşa? Amândouă s-au pornit să-mi 
sfâşie inima. Dar, vezi tu, e bine încă. Rănile pe care mi le 
provoacă sunt aproape la fel de minunate ca şi mângâierile. 
Sunt frânt, nu mai pot; n-are importanţă, pentru că nu ştii 
cât de mult iubesc eu viaţa. O, o voi avea pe această copilă 
care nu mă vrea! 

Vallagnosc spuse simplu: 

— Şi apoi? 

— Apoi? O voi avea! Nu e suficient? Tu crezi că eşti mai 
puternic pentru că refuzi să fii prost şi să suferi? Nu eşti 
decât un păcălit şi nimic mai mult! Caută să doreşti o 
femeie şi să o cucereşti în cele din urmă; răscumperi într-o 
clipă toate mizeriile trecutului. 

Dar Vallagnosc îşi exagera pesimismul. La ce bun să 
munceşti atât, dacă banii nu-ţi oferă totul? Ce ar mai fi 
închis el prăvălia şi s-ar fi întins liniştit, fără să mai mişte un 
deget, în ziua în care şi-ar fi dat seama că toate milioanele 
câştigate nu-l ajută nici măcar să-şi cumpere femeia dorită! 
Ascultându-l, Mouret deveni grav, apoi se porni iar cu 
violenţă, crezând în puterea voinţei sale. 

— O vreau şi o voi avea! Şi dacă-mi scapă, vei vedea atunci 
de ce sunt în stare ca să mă vindec. Oricum, va fi minunat. 
Nu ştii despre ce vorbesc, prietene; altminteri, ai şti că 
acţiunea conţine şi răsplata. A acţiona, a crea, a lupta 
împotriva faptelor, a le cuceri sau a fi cucerit de ele, în asta 
constă toată fericirea şi sănătatea omului! 

— Un mod de a te pierde, murmură celălalt. 

— Ei bine, prefer să mă pierd. Dacă e să mor, mai bine mor 
de pasiune decât de plictiseală! 

Începură amândoi să râdă, amintindu-şi de vechile lor 
discuţii din liceu. Cu glasul său moale, Vallagnosc se puse să 
explice, atunci, banalitatea lucrurilor. Vorbea de un fel de 
fanfaronadă în imobilitatea şi neantul existenţei sale. Da, se 
va plictisi mâine la minister, aşa cum se plictisise şi în ajun; 
în trei ani, îi măriseră salariul cu şase sute de franci, avea 
acum trei mii şase sute, care nu-i ajungeau nici pentru 


trabucuri. Viaţa nu avea nici o noimă, şi dacă nu te sinucizi 
e numai din lene, ca să eviţi o osteneală. Mouret îi aminti 
despre căsătoria cu domnişoara de Boves, iar el îi răspunse 
că, deşi mătuşa se încăpăţâna să nu moară, chestiunea avea 
să fie încheiată; cel puţin, credea că părinţii erau de acord, 
iar el părea lipsit de voinţă. De ce să vrei sau să nu vrei 
ceva, când lucrurile nu merg niciodată cum doreşti? Îi dădu 
ca exemplu pe viitorul său socru, care crezuse că va găsi în 
doamna Guibal, o blondă indolentă, un capriciu de o oră, şi 
când colo doamna îl lovea cu biciul, ca pe un cal bătrân 
căruia îi secătuieşti ultimele forţe, în timp ce lumea îl 
credea ocupat cu inspecția armăsarilor de la Saint-Lo, ea îi 
toca banii, într-o căsuţă închiriată de el la Versailles. 

— E mai fericit decât tine, spuse Mouret ridicându-se. 

— O, el, cu siguranţă, răspunse Vallagnosc. Poate că numai 
răul mai are oarecare haz. 

Mouret îşi revenise. Se gândea să iasă cât mai repede din 
casa aceea, dar nu voia ca plecarea lui să pară o fugă. Astfel 
că se decise să bea o ceaşcă cu ceai şi intră din nou în 
salonul cel mare împreună cu prietenul său, care se ţinea 
de glume. Baronul Hartmann îl întrebă dacă mantoul vine, 
în sfârşit, bine; fără să se tulbure, Mouret răspunseră se 
renunţase cu totul la el. Urmă o exclamaţie generală. În 
timp ce doamna Marty se grăbea să-l servească, doamna de 
Boves învinuia marile magazine că fabrică întotdeauna 
haine prea strâmte. În cele din urmă, se aşeză lângă 
Bouthemont, care nu se clintise din loc. Fură uitaţi acolo. La 
întrebările îngrijorate ale acestuia, dornic de a-şi afla soarta 
înainte de a pleca de acolo, Mouret îi aduse la cunoştinţă că 
domnii din consiliu erau hotărâți să se lipsească de 
serviciile lui. Între fiecare frază sorbea câte o linguriţă de 
ceai, arătându-şi deznădejdea. A! O ceartă din care abia îşi 
revenea; părăsise scos din minţi sala de consiliu. Dar ce 
putea să facă? Nu putea să rupă cu ei din pricina unei 
simple chestiuni de personal. Foarte palid, Bouthemont se 
simţi silit să-i mai şi mulţumească. 


— Ce mantou înfiorător! Remarcă doamna Marty. Se pare 
că Henriette nici nu se mai poate întoarce. 

Într-adevăr, această absenţă îndelungată începea să-i 
jeneze pe toţi cei prezenţi. Dar chiar în acel moment, 
doamna Desforges reapăru. 

— Chiar renunţi la el? Strigă veselă doamna de Boves. 

— Cum adică? 

— Da, domnul Mouret ne-a povestit că nu-ţi venea nicicum. 

Henriette se arătă foarte mirată. 

— Domnul Mouret a glumit. Mantoul îmi va veni de 
minune. 

Părea foarte calmă, chiar surâzătoare. Fără îndoială, îşi 
dăduse cu apă pe ochi, căci pleoapele îi erau proaspete, 
fără pic de roşeaţă. În timp ce întreaga făptură tremura şi 
sângera încă, Henriette avu puterea să-şi ascundă chinul 
sub masca ei de eleganţă mondenă. Cu zâmbetu-i obişnuit îi 
oferi lui Vallagnosc câteva sendvişuri. Doar baronul, care o 
cunoştea bine, observase uşoara contracție a buzelor şi 
focul întunecat pe care nu reuşise să-l stingă în adâncul 
ochilor. Ghicise toată scena. 

— Doamne! Fiecare cu gusturile lui, spunea doamna de 
Boves, servind şi ea un sendviş. Stiu multe femei care n-ar 
cumpăra nici măcar o panglică dacă nu e de la Louvre. Sau 
altele care se dau în vânt după Bon Marche. Fără îndoială, e 
o chestiune de temperament. 

— Bon Marche e cam provincial, murmură doamna Marty, 
şi eşti foarte înghesuit la Louvre. 

Doamnele începură din nou discuţia despre marile 
magazine. 

Mouret fu nevoit să-şi dea cu părerea, astfel că se întoarse 
în mijlocul lor şi se prefăcu interesat şi corect. Un magazin 
foarte bun, acest Bon Marche, solid şi respectabil; însă 
Louvre avea parcă o clientelă mai strălucitoare. 

— În sfârşit, dumneata preferi Paradisul femeilor, spuse 
baronul zâmbind. 


— Da, răspunse liniştit Mouret. La noi, clientele sunt într- 
adevăr iubite. 

Toate femeile prezente fură de acord cu el. Acesta era 
adevărul, se simțeau apreciate, măgulite şi adorate la 
Paradis. Succesul enorm al magazinul se datora tocmai 
acestei seducţii galante. 

— Apropo, întrebă Henriette, care voia să demonstreze o 
mare libertate de spirit, domnule Mouret, ce s-a întâmplat 
cu protejata mea? Vă amintiţi, desigur, domnişoara 
Fontenailles. 

Şi întorcându-se spre doamna Marty, adăugă: 

— O marchiză, draga mea, o biată fată ajunsă în mizerie. 

— Păi, spuse Mouret, îşi câştigă cei trei franci pe zi 
ocupându-se de eşantioane, şi cred că am s-o mărit cu unul 
dintre băieţii mei de magazin. 

— Ce grozăvie! Strigă doamna de Boves. 

Mouret o privi şi continuă pe un ton calm: 

— De ce spuneţi asta, doamnă? Nu credeţi că ar fi mai 
bine pentru dânsa să se mărite cu un băiat cumsecade, 
muncitor, decât să cadă pe mâna vreunei haimanale? 

Vallagnosc vru să intervină cu o glumă: 

— Nu-l mai întărâtaţi, doamnă. O să ajungă să vă spună că 
toate vechile familii din Franţa ar trebui să înceapă să 
vândă pânzeturi. 

— Dar, susţinu Mouret, pentru multe dintre ele ar fi cel 
puţin un sfârşit onorabil. 

Totul se încheie cu hohote de râs, paradoxul părea cam 
mare. El continua să preamărească ceea ce denumea 
aristocrația muncii. O uşoară roşeaţă colorase obrajii 
doamnei de Boves, pe care jena financiară, ce o silea să 
trăiască din expediente, o scotea din minţi; în timp ce 
doamna Marty, dimpotrivă, aproba, cuprinsă de remuşcări, 
gândindu-se la bietul ei soţ. Tocmai atunci servitorul îl 
introduse pe profesor, care venise să o caute. Părea mai 
slab şi mai uscat, din pricina muncii sale grele, cu veşnica 
lui redingotă strâmtă şi lucioasă. După ce-i mulţumi 


doamnei Desforges pentru faptul că-i pusese o vorbă bună 
la minister, îi aruncă lui Mouret privirea speriată a unui om 
care întâlneşte răul din cauza căruia va muri. Rămase 
surprins când îl auzi pe acesta adresându-i-se: 

— Ce ziceţi, domnule, nu-i aşa că prin muncă ajungi 
departe? 

— Prin muncă şi economie, răspunse acesta tremurând 
uşor. Nu uitaţi de economie, domnule. 

Între timp, Bouthemont rămase nemişcat în fotoliul său. 
Cuvintele lui Mouret îi răsunau încă în urechi. Se ridică în 
cele din urmă şi-i şopti ceva Henriettei: 

— Ştiţi că mi-a anunţat concedierea! O, într-un mod foarte 
politicos! Dar, pe legea mea, jur că o să-i pară rău! Iocmai 
am găsit numele firmei mele: La patru anotimpuri. Am să 
mă aşez aproape de Operă. 

— Vă puteţi bizui pe mine! Vă voi ajuta. Aşteptaţi puţin. 

Îl atrase pe baronul Hartmann lângă o fereastră. Fără să 
piardă timpul, îl recomandă pe Bouthemont drept un voinic 
care, la rândul său, avea să revoluţioneze Parisul, 
stabilindu-se pe cont propriu. Şi când vorbi despre o 
comandităl pentru noul său protejat, baronul, care nu se 
mai mira de nimic, nu-şi putu opri un gest de spaimă. Era al 
patrulea băiat de geniu pe care i-l încredința; începuse să 
se simtă de-a dreptul ridicol. Dar n-o refuză categoric, 
ideea de a crea o concurenţă pentru Paradisul femeilor îi 
era chiar pe plac; căci inventase deja, în materie bancară, o 
astfel de concurenţă, spre a-i descuraja pe alţii. Şi apoi, 
aventura îl amuza. Făgădui să se gândească la această 
afacere. 

— Trebuie să discutăm chiar în seara asta, îi şopti 
Henriette lui Bouthemont la ureche. Veniţi pe la ora nouă. 
Baronul e de partea noastră. 

În acel moment, marele salon se umplu de voci. Mouret, în 
picioare în mijlocul doamnelor, îşi recăpătase buna 
dispoziţie, se apăra cu veselie de învinuirile potrivit cărora 
ruina femeile cu vânzările lui de boarfe şi se oferi chiar să le 


demonstreze, în cifre, că le ajuta să economisească treizeci 
la sută din cumpărăturile lor. Baronul Hartmann îl privea, 
cuprins de o admiraţie frăţească de fost ştrengar. Aşadar, 
duelul luase sfârşit, Henriette fusese înfrântă. Mouret avu 
impresia că revede profilul modest al tinerei pe care o 
zărise traversând anticamera. Stătea acolo răbdătoare, 
singură şi periculoasă prin blândeţea ei. 

Capitolul 12 

În 25 septembrie începură lucrările pentru noua faţadă a 
Paradisului femeilor. Conform promisiunii sale, baronul 
Hartmann ridicase problema în cadrul ultimei adunări 
generale a Creditului Imobiliar. În fine, Mouret îşi vedea 
visul cu ochii: această faţadă care avea să ocupe strada 10 
Decembrie era o încununare a destinului său. De aceea, 
ţinu să sărbătorească începerea lucrărilor. Organiză o 
ceremonie, împărţi gratificaţii vânzătorilor, iar seara le oferi 
o masă cu vânat şi şampanie. 

Pe şantier, fu observată buna lui dispoziţie atunci când fixă 
piatra de temelie cu o lovitură de mistrie. De câteva 
săptămâni, era neliniştit, nervos chiar; dar triumful îi 
adusese o destindere în suferinţa sa. În după-amiaza aceea 
părea să-şi fi recăpătat veselia de om sănătos. Însă, imediat 
după cină, când străbătu refectoriul pentru a ciocni un 
pahar de şampanie cu personalul său, păru din nou 
îngândurat, trist. Era copleşit din nou de nelinişte. 

A doua zi, la raionul de confecţii, Clara Prunaire încercă să 
fie răutăcioasă cu Denise. Observase iubirea sfioasă a lui 
Colomban şi îi trecu prin minte să facă glume pe seama 
familiei Baudu. În timp ce Marguerite îşi ascuţea creionul în 
aşteptarea clientelor, Clara îi zise cu voce tare: 

— Ştii, amorezul meu din prăvălia de peste drum. Începe 
să-mi fie milă de el că zace acolo în dugheana aia 
întunecată în care nu intră nimeni niciodată. 

— Nu e chiar atât de nefericit, răspunse Marguerite, doar 
trebuie să se însoare cu fata patronului. 


— Zău aşa? Zise Clara. Ar fi haios să i-l fur, nu-i aşa? Doar 
aşa pentru amorul artei! Pe legea mea că am să încerc. 

Şi continuă, fericită să o simtă pe Denise revoltată. 
Aceasta îi putea ierta orice, dar gândul că verişoară ei 
Genevieve ar putea muri dintr-o astfel de cruzime o scotea 
din minţi. Tocmai atunci intră o clientă, şi cum doamna 
Aurelie coborâse la subsol, Denise prelua conducerea 
raionului şi o chemă pe Clara. 

— Domnişoară Prunaire, mai bine v-aţi ocupa de doamna 
decât să staţi şi bârfiţi. 

— Dar nu bârfeam. 

— Vă rog să tăceţi din gură! Ocupaţi-vă imediat de 
doamna! 

Clara se resemna, cu un aer supus. Când Denise făcea act 
de autoritatea ei, fără să ridice tonul, nimeni nu-i stătea în 
cale. Reuşise să dobândească un respect absolut, chiar prin 
natura ei atât de blândă. Se plimbă o clipă în tăcere printre 
domnişoarele devenite dintr-odată foarte serioase. 
Marguerite începuse din nou să-şi ascută creionul, al cărui 
vârf se rupea continuu. Era singura care o aproba pe 
adjunctă pentru că-i rezistase lui Mouret, clătina din cap şi 
spunea că e mai bine să ai o atitudine corectă, decât să te 
căieşti de consecinţele unei prostii. 

— Eşti supărată? Se auzi o voce în spatele Denisei. 

Era Pauline care traversa raionul. Văzuse scena şi vorbea 
încet, zâmbind. 

— Sunt nevoită, răspunse Denise. Altfel n-aş mai scoate-o 
la capăt cu oamenii mei. 

Lenjereasa ridică din umeri. 

— Ei haide, oricum vei fi regina tuturor, când vei dori! Ea 
nu înţelegea încă refuzul prietenei sale. 

La sfârşitul lui august se căsătorise cu Bauge, o adevărată 
nebunie, spunea ea voioasă. Teribilul Bourdoncle o trata 
acum şi mai rău, ca pe o femeie pierdută pentru negustorie. 
Îi era teamă ca nu cumva într-o bună zi să fie trimişi 
amândoi să se iubească în stradă, pentru că domnii de la 


direcţiune decretaseră că dragostea e un lucru execrabil, 
dăunător vânzării. Ajunsese până într-acolo încât se 
prefăcea că nu-l cunoaşte pe Bauge de câte ori îl întâlnea 
prin galerii. 'locmai trăsese o sperietură, deoarece fusese 
cât pe ce să fie surprinsă de bătrânul Jouve pe când stătea 
de vorbă cu soţul ei după un morman de boartfe. 

— Ia te uită! M-a urmărit, zise ea, după ce-i povestise cu 
lux de amănunte întâmplarea. Îl vezi cum mă adulmecă cu 
nasul ăla mare? 

Într-adevăr, Jouve ieşise de la raionul de dantele, cu 
cravata lui corect aşezată, de un alb impecabil, şi cu nasul 
în vânt, la pândă, după vreo greşeală. Însă când o zări pe 
Denise, se înclină şi trecu zâmbind amabil. 

— Sunt salvată! Murmură Pauline. Draga mea, l-ai făcut s- 
o înghită şi pe asta. Ia spune, dacă mi s-ar întâmpla vreo 
nenorocire, ai pune o vorbă bună pentru mine? Da, da, nu 
te uita aşa de mirată, se ştie că o vorba de-a ta ar 
revoluţiona tot magazinul. 

Se grăbi să se întoarcă la raionul ei. Denise roşise, 
tulburată de aceste aluzii amicale. De altfel, era adevărat. 
Avea o senzaţie vagă a puterii ei, după măgulirile de care 
era înconjurată. Când doamna Aurelie se întoarse şi regăsi 
raionul liniştit şi activ, sub supravegherea adjunctei, îi 
zâmbi prieteneşte. Îl neglija chiar şi pe Mouret, simpatizând 
această persoană care, într-o bună zi, s-ar putea gândi la 
poziţia ei de şefă. Domnia micuţei Denise începuse. 

Bourdoncle era singurul care nu se dădea bătut. În 
războiul subtil pe care-l purta împotriva tinerei fete exista o 
antipatie personală. O detesta pentru blândeţea şi pentru 
farmecul ei aparte. O trata ca pe o influenţă nefastă ce ar 
putea pune întregul magazin în pericol, în ziua în care 
Mouret ar ceda. Observa cu stupoare că însuşirile de 
neguţător ale patronului său păreau să-şi piardă din 
valoare, din pricina acestei iubiri absurde; şi tot ce 
câştigaseră prin intermediul femeilor avea să se irosească 
din cauza acestei femei. Pe el, personal, toate îl lăsau rece şi 


le trata cu disprețul unui om lipsit de patimă, a cărui 
meserie era să trăiască prin ele şi care îşi pierduse orice 
iluzie văzându-le aşa cum erau în josniciile negoţului său. În 
loc să-l ameţească, parfumul celor şaptezeci de mii de 
cliente îi dădea migrene insuportabile; îşi bătea metresele 
imediat ce intra în casă. Ceea ce îl neliniştea şi mai mult la 
această mică vânzătoare, devenită încetul cu încetul atât de 
periculoasă, era faptul că nu credea deloc în dezinteresul şi 
în sinceritatea refuzurilor ei. Pentru el, ea juca un rol, poate 
cel mai abil dintre roluri; căci dacă i-ar fi cedat din prima zi, 
fără îndoială că Mouret ar fi uitat-o a doua zi, pe când 
refuzându_-l, îi biciuise dorinţa, îl înnebunise, făcându-l 
capabil de orice. O femeie din lumea bună sau una 
inteligentă ar fi acţionat la fel ca această inocentă. 
Bourdoncle n-o putea vedea, cu ochii ei senini, cu chipul 
blând şi atitudinea ei modestă, fără a fi cuprins de o 
adevărată teamă, ca şi cum ar fi avut în faţa lui o 
mâncătoare de oameni deghizată, taina întunecată a femeii, 
moartea însăşi în chip de fecioară. Cum ar putea împiedica 
planurile acestei false ingenue? Căuta să-i pătrundă 
şiretlicurile, în speranţa că, într-o bună zi, le va putea da în 
vileag. Cu siguranţă va comite vreo greşeală, o va surprinde 
odată cu unul dintre iubiții ei, şi va fi din nou gonită, iar 
magazinul îşi va recăpăta buna lui funcţionare de maşinărie 
bine condusă. 

— Vegheaţi, domnule Jouve, îi repeta Bourdoncle 
inspectorului. Vă voi răsplăti personal. 

Dar Jouve nu se arăta deloc vigilent, cercetase femeile şi 
se gândea să treacă de partea acestei copile, care putea fi 
stăpâna zilei de mâine. Deşi nu mai îndrăznea să se atingă 
de ea, o găsea al dracului de frumoasă. Odinioară, colonelul 
său îşi dăduse viaţa pentru o fată ca asta, cu o figură 
neînsemnată, delicată şi modestă, a cărei privire întorcea 
pe dos inimile bărbaţilor. 

— Veghez, veghez, răspunse el. Dar, pe cuvânt de onoare, 
nu descopăr nimic! 


Totuşi, circulau tot felul de zvonuri; un curent de bârfe 
abominabile se ascundea sub măgulirile şi respectul pe care 
Denise le simţea crescând în jurul ei. În acel moment, 
întregul magazin povestea că-l avusese mai întâi pe Hutin 
ca amant; nimeni n-ar fi putut spune cu siguranţă că 
această legătură nu continua încă, dar exista bănuiala că se 
mai văd din când în când. Şi Deloche se culca cu ea; se 
întâlneau mereu prin ungherele întunecate şi vorbeau cu 
orele. Un adevărat scandal! 

— Aşadar, nimic cu şeful de la mătăsuri, nimic cu tânărul 
de la dantele? Întrebă Bourdoncle. 

— Nu, domnule, nimic, răspunse inspectorul. 

Bourdoncle spera să o surprindă pe Denise mai ales cu 
Deloche. Într-o dimineaţă, chiar el îi zărise râzând 
împreună la subsol. Aşteptând momentul oportun, o trata 
pe Denise de la egal la egal, n-o mai dispreţuia, simţind-o 
destul de puternică pentru a-l răsturna chiar şi pe el, în 
ciuda celor zece ani de serviciu. 

— Vă recomand să-l păziţi mai bine pe tânărul de la 
dantele, încheie Bourdoncle ca de fiecare dată. Sunt mereu 
împreună. Dacă-i prindeţi, să mă chemaţi repede şi mă 
ocup eu de restul. 

În acest timp, Mouret trăia într-o tulburare înfiorătoare. 
Era oare posibil ca această copilă să-l chinuiască într-atât? 
O revedea mereu aşa cum venise la Paradisul femeilor, cu 
ghetele ei amărâte, cu rochia ei strâmtă şi neagră, cu aerul 
ei sălbatic. Se bâlbâia, râdeau cu toţii de ea, el însuşi o 
găsise la început urâtă. Urâtă! Acum însă l-ar putea 
îngenunchea dintr-o singură privire, căci n-o mai vedea 
decât într-un nimb! Şi apoi fusese ultima din magazin, 
descurajată, certată, batjocorită, tratată chiar şi de el ca un 
fel de animal ciudat. Luni întregi urmărise cum creşte 
această fată, se amuzase de acest experiment, fără să-şi dea 
seama că-şi pune inima în joc. Ea evolua încetul cu încetul, 
devenea periculoasă. Poate că o iubise din prima clipă, 
chiar şi în vremea în care credea că n-are decât un 


sentiment de milă pentru ea. Şi totuşi, nu se simţise alei 
decât în seara plimbării pe sub castanii din Tuileries. Viaţa 
lui începuse de atunci, auzea râsetele unui grup de fetiţe, 
clipocitul îndepărtat al unui izvor, în timp ce, în umbra 
fierbinte, Denise mergea alături de el, tăcută. Pe urmă nu-şi 
mai amintea nimic, patima îl cuprindea tot mai mult, se 
dăruise cu tot sângele, cu toată fiinţa lui. O copilă ca ea, era 
oare cu putinţă? Acum, când trecea pe lângă el, foşnetul 
rochiei ei i se părea atât de puternic, încât simţea că se 
clatină. 

Se revoltase multă vreme, se indignase adesea, căutând să 
scape de această obsesie stupidă. Ce avea ea de-l subjuga 
astfel? N-o văzuse el desculţă? Nu fusese primită aproape 
din milă? Măcar dacă ar fi fost vorba despre una dintre 
acele făpturi minunate ce stârnesc o mulţime întreagă! Dar 
această copilă era o nimica toată! Avea o figură comună, 
care nu transmite nimic. Şi nu era, desigur, nici prea 
deşteaptă, căci îşi amintea de începutul ei neîndemânatic ca 
vânzătoare. Dar, după fiecare dintre accesele de furie, era 
copleşit de pasiune, ceva ca o teroare sfântă pentru că-şi 
insultase idolul. Denise avea în ea tot ce era mai bun într-o 
femeie: curaj, voioşie, simplitate; şi din blândeţea ei izvora 
un farmec, ca subtilitatea pătrunzătoare a unui parfum. Nu 
puteai să treci pe lângă ea ca pe lângă o femeie oarecare; 
curând, acest farmec acţiona cu o forţă lentă, de neînvins; îi 
aparţineai pentru totdeauna dacă binevoia să-ţi surâdă. 
Atunci totul zâmbea pe chipul ei alb, ochii ei albaştri ca 
safirul, obrajii şi bărbia cu gropiţe, în timp ce părul ei greu 
şi blond părea luminat de o frumuseţe regească, 
fermecătoare. Se declara cucerit, era tot atât de deşteaptă 
pe cât era de frumoasă, inteligenţa îi izvora din tot ce era 
mai bun în fiinţa ei. Celelalte vânzătoare ale lui n-aveau 
decât o educaţie de stradă, o superficialitate a fetelor 
declasate, pe când ea îşi păstra graţia, acea savoare a 
originii sale, fără ambiţii false. Cele mai bune idei 
comerciale se năşteau din practică, sub fruntea îngustă, ale 


cărei linii pure însemnau voinţă şi dragoste pentru ordine. 
Şi-ar fi împreunat mâinile să-şi ceară iertare pentru că o 
blestemase în clipele sale de revoltă. 

De ce-l refuza ea cu atâta încăpățânare? O rugase de 
nenumărate ori, oferindu-i tot mai mult. Apoi, gândindu-se 
că era ambițioasă, îi promise să o numească şefă imediat ce 
va avea un raion liber. Însă ea refuza, şi refuza mereu! 
Pentru el era o mare mirare, o luptă în care dorinţa creştea. 
I se părea o situaţie imposibilă, copila aceasta va sfârşi prin 
a ceda, căci privise întotdeauna înţelepciunea unei femei ca 
pe ceva relativ. Nu mai vedea o alta, nu mai avea nici un alt 
scop, decât să o ţină, în sfârşit, lângă el, să o aşeze pe 
genunchi şi să-i sărute buzele; la gândul acesta, sângele îi 
clocotea în vene şi tremura, tulburat de neputinţa lui. 

Zilele se scurgeau încărcate de aceeaşi obsesie dureroasă. 
Imaginea Denisei se trezea odată cu el. O visa noaptea, îl 
urma în biroul său unde semna contracte şi mandate, de la 
ora nouă până la zece, treabă pe care o făcea maşinal. O 
simţea prezentă tot timpul, spunând mereu acelaşi „nu” cu 
aerul ei liniştit. La ora zece începea consiliul, un adevărat 
consiliu de miniştri, o adunare a celor doisprezece acţionari 
şi şefi ai magazinului, pe care trebuia să o prezideze; se 
discutau chestiunile de ordin interior, se examinau 
cumpărăturile, se stabileau etalajele; şi ea era mereu acolo, 
îi auzea glasul blând printre cifrele rostite, îi vedea 
zâmbetul luminos în situaţiile financiare cele mai 
complicate. După consiliu, îl însoțea, făcând alături de el 
inspecția zilnică a raioanelor, întorcându-se după-amiaza în 
biroul său de la direcţiune, stând lângă fotoliul lui de la ora 
două la patru, timp în care el primea o mulţime de oameni: 
fabricanți din toată Franţa, mari industriaşi, bancheri, 
inventatori, un du-te-vino neîncetat al bogăției şi 
inteligenţei, un dans înnebunitor al milioanelor, întrevederi 
rapide în care se puneau la cale cele mai importante afaceri 
de pe piaţa pariziană. Dacă uita de ea o clipă în timp ce 
hotăra ruina sau prosperitatea unei industrii, o regăsea în 


picioare, într-un impuls al inimii sale; glasul i se stingea şi 
se întreba la ce bun această avere, dacă ea nu-l voia. În 
sfârşit, când sunau orele cinci, trebuia să semneze 
corespondenţa, munca automată a mâinii sale începea din 
nou, timp în care ea se ridica şi mai dominatoare, 
cuprinzându-l în întregime pentru a fi numai al ei, în orele 
arzătoare şi singuratice ale nopţii. A doua zi, lucrurile se 
petreceau la fel, aceleaşi zile atât de active şi atât de pline 
de munca uriaşă pe care umbra fugitivă a unei copile era în 
stare s-o învăluie în teamă şi nelinişte. 

Mai ales în timpul inspecției sale zilnice îşi simţea 
nefericirea. Să fii în stare să construieşti această maşinărie 
uriaşă, să domneşti peste o lume ca aceasta şi să ajungi să 
agonizezi din pricina unei fete care nu te vrea? Mouret se 
dispreţuia, ura patima şi ruşinea chinului său. Erau zile 
când se simţea dezgustat de puterea lui, îi era greață în 
timp ce străbătea galeriile de la un capăt la altul. Odinioară, 
ar fi vrut să-şi întindă imperiul, să-l facă atât de mare, încât 
ea să i se ofere din admiraţie şi din teamă. 

Mai întâi, se oprea la subsol, în faţa benzii pe care 
alunecau mărfurile. Aceasta dădea tot în strada Neuve- 
Saint-Augustin, însă fuseseră nevoiţi să o lărgească; acum 
avea o albie ca de fluviu unde se rostogolea valul continuu 
al mărfurilor cu zgomotul puternic al cascadelor de apă; 
erau sosiri din toată lumea, şiruri de camioane venite de 
prin toate gările, o descărcare continuă, un râu de cutii şi 
de baloturi dispărea în adâncul nesăţios al magazinul. 
Mouret privea acest torent ce se zbătea la picioarele lui, 
gândindu-se că este unul dintre stăpânii averii publice, că 
ţine în mâini soarta industriei franceze şi că, totuşi, nu 
poate cumpăra sărutul uneia dintre angajatele lui. 

Apoi trecea la serviciul de primire, care ocupa în acel 
moment o parte a subsolurilor din marginea străzii 
Monsigny. Douăzeci de mese se întindeau una după alta, 
scăldate în lumina palidă a ferestrelor; un întreg popor de 
funcţionari se înghesuia acolo, golind lăzile, verificând 


mărfurile, marcându-le cu cifre cunoscute; huruitul 
continuu al benzii pe care alunecau mărfurile acoperea 
vocile tuturor. Şefii de raion o opreau din când în când 
pentru a rezolva unele deficienţe şi pentru a confirma 
ordinele. Capătul acesta de pivniţă se umplea de strălucirea 
caldă a satinurilor, de neaua ţesăturilor şi de o revărsare 
uluitoare de blănuri şi de dantele, de articole pariziene şi 
de draperii orientale. Mergea cu paşi mărunți printre 
aceste bogății aruncate în dezordine, îngrămădite unele 
peste altele. Sus, la etaj, toate aveau să strălucească în 
vitrine, să pornească galopul banilor pe la tejghele şi, în 
cele din urmă, să dispară înghiţite de curentul furios al 
vânzării ce străbătea întregul magazin. Se gândea că-i 
oferise tinerei mătăsuri, catifele, tot ce şi-ar fi dorit din 
mormanele acelea enorme, dar ea le refuzase cu un singur 
semn din capul ei blond. 

Apoi cobora la celălalt capăt al subsolului, pentru a arunca 
o privire la serviciul de expedieri. Coridoare interminabile 
se întindeau luminate de lămpile cu gaz; în dreapta şi în 
stânga, rezervele, închise cu gratii, păreau nişte prăvălii 
subterane, un întreg cartier comercial, raioane de 
mercerie, albituri, marochinărie, mărunţişuri, toate zăceau 
cufundate în umbră. Ceva mai departe se afla unul dintre 
cele trei calorifere, iar şi mai departe, un post de pompieri 
păzea contorul central, închis în cuşca lui metalică. La 
ieşire, se aflau mesele uriaşe de triaj, năpădite de pe acum 
de grămezi de pachete, cartoane şi cutii, pe care coşuri 
mari le coborau fără încetare; Campion, şeful serviciului, îl 
informă asupra muncii curente, în timp ce alţi douăzeci de 
oameni aflaţi în subordinea sa distribuiau pachetele în 
compartimentele care purtau fiecare numele unui cartier 
din Paris, şi de unde băieţii le urcau apoi în trăsurile 
înşirate de-a lungul trotuarului. Se auzeau strigăte, nume 
de străzi, recomandări, un adevărat vacarm, o agitaţie de 
pachebot pe punctul de a-şi ridica ancora. Mouret rămase o 
clipă nemişcat, privind această descărcare a mărfurilor pe 


care le văzuse înghiţite înainte de gura flămândă a 
magazinului, la extremitatea opusă a subsolurilor; uriaşul 
curent se oprea aici şi ieşea în stradă după ce depunea 
aurul în fundul caselor de bani. Ochii i se tulburau, această 
mişcare colosală nu mai avea importanţă, nu-i mai rămânea 
decât ideea unei călătorii, dorinţa de a pleca în ţări 
îndepărtate, de a părăsi totul dacă ea se încăpăţâna să 
spună nu. 

Urcă din nou, îşi continuă inspecția, vorbind şi agitându-se 
şi mai mult, fără a putea să-şi schimbe gândurile. La etajul 
al doilea, vizită serviciul de expediţii, căutând ceartă, 
exasperat de ritmicitatea perfectă a maşinii pe care o 
reglase el însuşi. Acest serviciu era dintre acelea ce căpătau 
din zi în zi o importanţă tot mai mare: necesita acum două 
sute de angajaţi, dintre care unii deschideau, citeau, clasau 
scrisorile venite din provincie şi din străinătate, în timp ce 
alţii adunau pe rafturi mărfurile cerute de semnatari. 
Numărul scrisorilor creştea atât de mult, încât nu le mai 
numărau, ci le cântăreau, ajungând la o sută de livre pe zi. 
Febril, Mouret străbătu cele trei săli, punându-i întrebări lui 
Levasseur, şeful serviciului, cu privire la greutatea 
corespondenţei: optzeci de livre, uneori nouăzeci, iar lunea, 
o sută. Cifra urca mereu şi ar fi trebuit să fie încântat, dar 
el rămânea înfiorat în mijlocul larmei pe care echipa vecină 
de la serviciul de ambalare o făcea bătând lăzile în cuie. În 
zadar străbătea magazinul: ideea lui fixă rămânea 
încruntată între ochi, şi pe măsură ce puterea lui se 
desfăşura, pe măsură ce angrenajul serviciilor şi armata 
personalului defilau prin faţa lui, simţea şi mai profund 
insulta neputinței sale. Era o afluenţă de comenzi din toată 
Europa, era nevoie de o trăsură specială de poştă pentru 
aducerea corespondenţei; şi ea spunea nu, mereu nu. 

Cobori apoi, vizită casieria centrală, unde patru casieri 
păzeau cele două uriaşe case bani, pe unde trecuseră cu un 
an înainte optzeci şi opt de milioane. Aruncă o privire şi la 
biroul de verificare a facturilor, unde lucrau douăzeci şi 


cinci de angajaţi, aleşi dintre cei mai serioşi. Intră în biroul 
de defalcare, un serviciu de treizeci şi cinci de tineri, 
debutanţi într-ale contabilităţii, însărcinaţi să controleze 
notele de debit şi să calculeze comisioanele vânzătorilor. Se 
întoarse la casieria centrală, se enervă văzând casele de 
bani, calcă peste aceste milioane a căror inutilitate îl scotea 
din minţi. Şi ea spunea nu, mereu nu! 

Acelaşi nu ce răsuna în toate raioanele, prin galeriile de 
vânzare, prin săli, prin întregul magazin! Se plimba de la 
mătăsuri la stofe, de la albituri la dantele; urca la etaje, se 
oprea pe punţile mobile, îşi prelungea inspecția cu o 
minuţiozitate obsesivă şi dureroasă. Magazinul luase 
proporţii inimaginabile, crease un raion şi apoi încă unul, 
guvernând tot acest nou domeniu. Îşi extindea imperiul şi 
asupra acestei industrii, ultima cucerită; şi ea spunea în 
continuare nu. Astăzi, personalul lui ar fi putut popula un 
mic oraş: erau o mie cinci sute de vânzători, o mie de alţi 
angajaţi de toate felurile, dintre care patruzeci de 
inspectori şi şaptezeci de casieri; doar la bucătărie erau 
treizeci şi doi de oameni, în timp ce la publicitate erau zece 
funcţionari, trei sute cincizeci de băieţi de magazin 
îmbrăcaţi în livrele şi douăzeci şi patru de pompieri. În 
grajdurile regale, situate pe strada Monsigny, în faţa 
magazinului, se aflau o sută patruzeci şi cinci de cai, un 
întreg atelaj de lux deja celebru. Cele patru trăsuri care 
tulburaseră odinioară comerţul de cartier, pe vremea când 
Paradisul femeilor ocupa doar colţul Pieței Gaillon, 
ajunseseră acum la şaizeci şi două: trăsuri mici trase cu 
braţele, trăsuri cu un singur cal, căruţe imense cu câte doi 
cai. Acestea brăzdau continuu străzile Parisului, conduse 
corect de vizitii îmbrăcaţi în negru, ce plimbau prin oraş 
firma de aur şi purpură a Paradisului femeilor. Uneori chiar 
depăşeau fortificațiile şi ajungeau la periferii; le vedeai pe 
drumurile pline de gropi din Bicetre, de-a lungul malurilor 
Marnei, chiar şi sub umbrele pădurii Saint-Germain; 
câteodată, din fundul unei alei însorite, în mijlocul pustiului 


şi al liniştii, era zărită câte una trecând la trap cu acei cai 
superbi, aruncând în mijlocul calmului misterios al naturii 
reclama violentă a panourilor lăcuite. Visa să le împrăştie şi 
mai departe, în departamentele vecine, ar fi dorit să le vadă 
străbătând toate străzile din Paris, de la un capăt la celălalt. 
Dar acum nici nu mai cobora să-şi viziteze caii pe care-i 
adora. La ce-i folosea această cucerire a lumii, dacă ea 
spunea nu, mereu nu? 

Seara, când ajungea în faţa casieriei lui Lhomme, cerceta 
din pură obişnuinţă cifra încasărilor, înscrisă pe un carton 
pe care bătrânul casier o înfigea într-un cui de fier, lângă el; 
rareori cifra scădea sub o sută de mii de franci, urca uneori 
la opt sau nouă sute de mii de franci, în zilele de noi puneri 
în vânzare; această cifră nu-i mai răsuna în urechi ca un 
sunet de trompetă, regreta că o privise, căci îi aducea o 
nouă amărăciune în suflet: ura şi disprețul faţă de bani. 

Chinurile lui Mouret aveau să mai crească. Devenise gelos. 
Într-o dimineaţă, în biroul său, înainte de consiliu, 
Bourdoncle îndrăzni să-i spună că fetişcana asta de la 
confecţii îşi bătea joc de el. 

— Cum adică? Întrebă el foarte palid. 

— Zău! Are amanți chiar şi în magazin. 

Mouret avu forţa să zâmbească. 

— Nu mă mai gândesc la ea, dragul meu. Puteţi vorbi în 
voie. Cine sunt, aşadar, amanţii ei? 

— Hutin, se spune, şi încă un vânzător de la dantele, 
Deloche, băiatul acela înalt şi prostănac. Nu afirm nimic 
pentru că nu i-am văzut. Dar pare că se vede în ochii lor. 

Urmă un moment de tăcere. Mouret se prefăcu că-şi 
aranjează hârtiile pe birou, pentru a-şi ascunde tremurul 
mâinilor. În cele din urmă, îi spuse fără să-şi ridice privirile: 

— Avem nevoie de dovezi, încearcă să-mi aduci dovezi. O, 
din partea mea, poate să facă ce vrea, nu mă mai 
interesează; chiar mă plictiseşte. Dar nu putem tolera un 
asemenea comportament la noi în magazin. 

Bourdoncle îi răspunse simplu. 


— Fii liniştit, într-una din zilele astea vei avea şi dovezile. 
Am eu grijă de asta. 

Din acel moment, Mouret îşi pierdu cu totul liniştea. Nu 
mai avu curajul să revină asupra acestei discuţii şi trăia în 
aşteptarea unei catastrofe care avea să-i zdrobească 
definitiv inima. Acest chin îl făcu înfiorător, tot magazinul 
tremura de teama lui. Nu se mai ascundea în spatele lui 
Bourdoncle, se ocupa chiar el de execuţii, dintr-o nevoie 
nebună de răzbunare; se calma abuzând de puterea lui, de 
această putere care nu-i mai folosea la nimic, care nu putea 
să-i satisfacă singura dorinţă. Fiecare inspecţie era un 
adevărat masacru, nu-l mai vedeai apărând fără ca un fior 
de panică să treacă de la o tejghea la alta. Sezonul mort de 
iarnă se apropia cu paşi repezi, astfel că Mouret începu să 
măture raioanele, crescând numărul victimelor şi aruncând 
totul în stradă. Primul său impuls fusese să-i gonească pe 
Hutin şi pe Deloche; apoi se gândi însă că, dacă nu-i va 
păstra, nu va afla niciodată nimic! Ceilalţi plătiră pentru cei 
doi, tot personalul se clătina. Seara, când se afla singur, 
lacrimile îi inundau ochii. 

Într-una din zile, teroarea pusese stăpânire pe magazin. 
Un inspector avusese impresia că mănuşarul Mignot fura. 
Fete cu înfăţişări ciudate dădeau mereu târcoale tejghelei 
sale; una dintre ele tocmai fusese prinsă cu şoldurile şi 
pieptul garnisite cu şaizeci de perechi de mănuşi. Din acel 
moment, fu organizată o supraveghere mai atentă, 
inspectorul îl prinse pe Mignot în flagrant delict, ajutând-o 
la furat pe o fată blondă, o fostă vânzătoare de la Louvre ce 
făcea trotuarul; manevra era simplă, el se prefăcea că-i 
arată nişte mănuşi pe care această fată le încerca, aştepta 
apoi ca ea să ascundă câteva, după care o conducea la 
casierie unde ea plătea doar o pereche. Mouret se afla 
acolo. De obicei, prefera să nu se amestece în acest gen de 
probleme, care erau destul de frecvente; în ciuda bunei 
funcţionări a maşinii reglate, domnea o mare dezordine în 
anumite raioane ale Paradisului femeilor, astfel că nu trecea 


o săptămână fără ca un angajat să nu fie concediat pentru 
furt. Direcţiunea prefera să păstreze cea mai mare discreţie 
în jurul acestor fapte, considerând inutil amestecul poliţiei, 
ceea ce ar fi scos la iveală una dintre rănile fatale ale 
marilor bazaruri. Doar că în acea zi, Mouret simţi nevoia să 
se certe şi-l trată cu violenţă pe frumosul Mignot, care 
tremura de teamă, cu chipul alb şi descompus. 

— Ar trebui să chem un sergent de pe stradă, strigă el în 
mijlocul celorlalţi vânzători. Dar răspunde odată! Care este 
femeia? Vă jur că trimit să cheme comisarul dacă nu-mi 
spuneţi adevărul. 

Fu adusă femeia, pe care două vânzătoare o dezbrăcară. 
Mignot bâigui: 

— Domnule, n-o cunosc. Ea a venit aici. 

— Nu minţii! Îl întrerupse Mouret, tot mai violent. Şi nu-i 
nimeni aici care să ne avertizeze! Vă înţelegeţi cu toţii, pe 
legea mea! Suntem ca în pădurea Bondy59, furaţi, prădaţi, 
jefuiţi! Ar trebui să nu mai iasă nimeni din magazin fără să 
fie controlat prin buzunare! 

Se auziră murmure. Cele trei sau patru cliente care 
cumpărau mănuşi rămaseră împietrite de teamă. 

— Linişte! Strigă el furios. Sau mătur cu voi tot magazinul! 

Bourdoncle veni în grabă, îngrijorat de ideea unui scandal. 
Îi şopti lui Mouret câteva cuvinte la ureche, întâmplarea 
căpătă o gravitate ieşită din comun; se hotărî ca Mignot să 
fie condus în biroul inspectorilor, o încăpere aflată la parter, 
lângă poarta Gaillon. Femeia era acolo, îşi punea liniştită 
corsetul. Tocmai dăduse numele lui Albert Lhomme. 
Interogat din nou, Mignot îşi pierdu capul şi izbucni în 
plâns; nu el era vinovatul, ci Albert, care îi trimitea 
metresele lui. La început, se mulţumise să le ajute să profite 
de anumite ocazii şi reduceri de preţuri; apoi, când femeile 
începuseră să fure, era deja prea compromis pentru a mai 
anunţa direcţiunea. Cu prilejul acesta se află despre o serie 
de furturi extraordinare: mărfuri luate de aceste femei, 
care le ascundeau sub jupoane, în cabinele luxoase instalate 


lângă bufet sau printre plantele ornamentale; cumpărături 
pe care câte un vânzător omitea să le strige la casă, în timp 
ce conducea o clientă, şi ale căror beneficii le împărțea cu 
casierul; restituiri false, articole anunţate ca înapoiate la 
magazin, pentru a băga în buzunar banii rambursaţi în mod 
fictiv; fără a mai socoti furtul clasic, pachetele scoase seara 
pe sub redingotă sau înfăşurate în jurul taliei, câteodată 
chiar agăţate de-a lungul coapselor. De mai bine de 
paisprezece luni, cu ajutorul lui Mignot şi al altor vânzători, 
fără îndoială, pe care refuzaseră să-i numească, se făceau la 
casa lui Albert afaceri suspecte, o adevărată risipă, pe nişte 
sume a căror cifră exactă nu s-a aflat niciodată. 

Vestea se răspândise în toate raioanele. Conştiinţele 
neliniştite tremurau, dar şi cele mai curate şi mai cinstite se 
temeau de o curăţenie generală. Îl văzuseră pe Albert 
dispărând în biroul inspectorilor. Pe urmă trecuse Lhomme, 
aproape sufocat, cu tot sângele în obraji, sugrumat ca în 
pragul apoplexiei. Apoi fusese chemată chiar şi doamna 
Aurelie, care intră în birou cu fruntea sus, în ciuda ruginii, 
dar cu chipul umflat şi lucios ca o mască de ceară. 
Explicaţia dură multă vreme, nimeni nu află niciodată 
amănuntele: se povestea că şefa de la confecţii îşi pălmuise 
fiul de-i întorsese capul, că bătrânul şi cinstitul lui tată 
plângea, în timp ce patronul, în ciuda obiceiurilor sale 
iertătoare, înjura ca un căruţaş, ţinând neapărat să-i ducă 
pe vinovaţi în faţa tribunalelor. Totuşi, scandalul fu 
muşamalizat. Doar Mignot fu concediat pe loc. Albert nu 
dispăruse decât după două zile; fără îndoială că mama lui 
obținuse, pentru a nu dezonora familia, să nu fie executat 
pe loc. Dar panica a continuat să existe câteva zile, pentru 
că după această scenă, Mouret se plimba de la un capăt la 
altul al magazinului, cu priviri teribile, secerând pe aceia 
care îndrăzneau doar să-şi ridice ochii. 

— Ce faceţi acolo, domnule, căutaţi muşte pe pereţi? 
Treceţi pe la casă! 


În sfârşit, într-o zi, nenorocirea se abătu chiar asupra lui 
Hutin. Favier, numit adjunct, îl săpa de ceva vreme pe şef 
pentru a-i lua locul. Folosise tactica obişnuită a rapoartelor 
viclene către direcţiune, profitând de orice ocazie pentru a-l 
pune pe şeful de raion într-o lumină cât mai proastă. 
Aşadar, într-o dimineaţă, pe când Mouret traversa raionul 
de mătăsuri, se opri, surprins să-l vadă pe Favier 
modificând etichetele unui sold întreg de mătase neagră. 

— De ce scădeţi preţurile? Întrebă el. Cine v-a dat acest 
ordin? 

Secundul, care făcea mare tămbălău în jurul acestei 
manevre, ca şi cum ar fi vrut să-l agate pe patronul aflat în 
trecere, prevăzând scena, răspunse cu un aer inocent. 

— Păi, Hutin, domnule. 

— Domnul Hutin. Unde e domnul Hutin? 

Când acesta se întoarse de la serviciul de recepţie, unde 
un vânzător mersese să-l caute, avu loc o discuţie aprinsă. 
Cum! Mai nou cobora preţurile cu de la sine putere? Dar 
acesta păru uimit, la rândul său, discutase despre această 
scădere de preţuri cu Favier, fără a-i da însă vreun ordin 
precis. Atunci, acesta luă înfăţişarea tristă a unui angajat ce 
se vede pus în situaţia de a-şi contrazice superiorul. Totuşi, 
acceptă să ia vina asupra lui de dragul lui Hutin. Însă 
lucrurile se precipitară. 

— Ascultaţi bine ce vă spun, domnule Hutin! Strigă 
Mouret. Nu am tolerat niciodată asemenea tentative de 
independenţă. Doar eu voi decide asupra preţului! 

Îşi continuă pledoaria cu o voce aspră, încărcată de 
intenţii jignitoare, care îi surprinse pe vânzători, căci acest 
gen de discuţii aveau loc separat, iar acest caz putea foarte 
bine să fie luat drept o neînțelegere. Se simţea în atitudinea 
lui nevoia de a-şi satisface un dispreţ ascuns. În cele din 
urmă, îl luă în vizor pe acest aşa-zis amant al Denisei. Putea 
să-şi potolească puţin suferinţa arătându-i cine e stăpânul; 
şi exagera lucrurile, încheind cu insinuarea că scăderea 
preţurilor ascunde intenţii dubioase. 


— Domnule, zise Hutin, voiam să vă prezint această 
scădere de preţuri. E necesară, ştiţi şi dumneavoastră, 
catifelele acestea nu prea au avut succes. 

Mouret i-o tăie scurt: 

— Bine, domnule, vom examina problema. Dar să nu se 
mai repete, dacă ţineţi la casa asta. 

Se întoarse cu spatele. Năuc şi furios, negăsindu-l pe 
Favier pentru a-şi vărsa focul, Hutin jurase că-i va arunca 
acestei brute demisia în faţă. Apoi, fără a mai vorbi despre 
plecare, se agită în faţa acuzațiilor abominabile care se 
auzeau printre vânzători împotriva şefilor. Favier, cu ochii 
blânzi, se apăra cu demonstraţii de simpatie. A fost nevoit 
să răspundă, nu-i aşa? Şi apoi, cine se putea aştepta la un 
asemenea scandal pentru nişte prostii? Ce tot avea patronul 
de la o vreme de era atât de pornit împotriva lor? 

— O, ştim bine cu toţii ce are, continuă Hutin. E vina mea 
că nenorocita de la confecţii îl joacă pe degete? Vezi tu, 
prietene, lovitura vine de acolo. Ştie că m-am culcat cu ea şi 
asta nu-i prea convine; sau poate că ea e cea care vrea să 
fiu aruncat în stradă, pentru că prezenţa mea o 
stinghereşte. Vă jur că o să audă de mine! Dacă îmi pică 
vreodată în faţă. 

Două zile mai târziu, pe când Hutin urcase la atelierul de 
confecţii, sus, sub acoperiş, pentru a recomanda o 
lucrătoare, tresări uşor când îi văzu la capătul coridorului 
pe Denise şi Deloche, sprijiniți pe pervazul unei ferestre 
deschise, atât de cufundaţi într-o discuţie intimă, încât nici 
nu-şi întoarseră capetele. Ideea de a-i da în vileag îi veni 
imediat în minte, când însă îl văzu pe Deloche că plânge. Se 
retrase, atunci, fără a face vreun zgomot; odată ajuns pe 
scară se întâlni cu Bourdoncle şi cu Jouve, cărora le povesti 
că unul dintre extinctoarele de sus nu mai funcţiona; astfel, 
aceştia vor urca şi vor da peste cei doi. Bourdoncle îi 
descoperi primul. Se opri brusc şi-i spuse lui Jouve să 
meargă să-l cheme pe director, în timp ce el va rămâne 


acolo. Inspectorul fu nevoit să se supună, nemulţumit că se 
compromite pentru o asemenea chestiune. 

Era un colţ pierdut al vastei lumi unde se agita poporul din 
Paradisul femeilor. Se ajungea acolo pe nişte scări şi 
culoare complicate. Atelierele ocupau podurile, un şir de 
săli joase şi mansardate, luminate de ochiuri mari de 
ferestre tăiate în acoperiş, mobilate doar de mese lungi şi 
de sobe masive de fontă; lucrau acolo lenjerese, 
dantelărese, tapiţeri, croitorese care trăiau atât vara, cât şi 
iarna într-o căldură înăbuşitoare, îmbibată de mirosul 
caracteristic meseriei; şi trebuia să mergi de-a lungul 
întregii aripi a clădirii, să o iei la stânga, pe la croitorese, să 
urci cinci trepte pentru a ajunge la acest capăt retras al 
coridorului. Rarele cliente pe care le aducea vreun vânzător 
aici, pentru o comandă, se opreau să răsufle, obosite, 
speriate, cu senzaţia acută că se învârt în cerc de câteva 
ore şi că se află la sute de leghe de trotuar. 

De nenumărate ori, Denise îl întâlnise acolo pe Deloche, 
care o aştepta. În calitate de adjunctă, avea sarcina de a 
menţine relaţiile dintre raion şi atelier, unde nu se făceau, 
de altfel, decât anumite modele şi retuşuri. Din timp în 
timp, urca acolo pentru a da unele ordine. Deloche o 
pândea, inventa un pretext şi se lua după ea; apoi, se 
prefăcea surprins când o întâlnea la uşa croitoreselor. Ea 
râdea, acceptând aceste aşa-zise întrevederi întâmplătoare. 
Coridorul se afla de-a lungul rezervorului, un cub enorm de 
tablă ce conţinea şaizeci de mii de litri de apă; pe acoperiş 
se mai afla încă unul de aceeaşi mărime, la care se ajungea 
pe o scară de fier. O clipă, Deloche stătea de vorbă, sprijinit 
cu un umăr de rezervor, în nevoia permanentă de a-şi îndoi 
corpul din pricina oboselii. Apa din rezervor susura 
acompaniată de tabla ce menținea vibrația muzicală. În 
ciuda liniştii profunde, Denise se tot întorcea îngrijorată, 
crezând că vede o umbră conturându-se pe pereţii goi, 
vopsiți în galben deschis. Dar fereastra deschisă îi atrăgea, 
se sprijineau de pervaz şi se pierdeau în discuţii vesele, în 


amintirile fără de sfârşit ale copilăriei lor. Deasupra lor se 
întindea imensul vitraliu al galeriei centrale, un lac de sticlă 
străjuit de acoperişuri îndepărtate, ca nişte creste 
stâncoase. Dincolo de el nu se vedea decât cerul, care 
reflecta în apa adormită a geamurilor zborul norilor şi 
albastrul limpede al azurului. 

În ziua aceea, Deloche chiar vorbea despre Valognes. 

— Aveam şase ani când mama mă ducea cu o căruţă în 
piaţa orăşelului. Ştii că sunt treisprezece kilometri, trebuia 
să plecăm de la Briquebec la ora cinci. E foarte frumos la 
noi acolo. Ştii unde e? 

— Da, da, răspundea Denise cu privirile în depărtare. Am 
fost acolo odată, dar eram foarte mică. Aleile erau 
mărginite de iarbă în dreapta şi stânga, nu-i aşa? 

Tăcu, apoi continuă cu un zâmbet vag: 

— Noi avem drumuri drepte, lungi de câteva leghe, între 
copaci care fac umbră. Păşuni înconjurate de garduri vii 
mai înalte decât mine, unde pasc în voie caii şi vacile. Avem 
şi un râuleţ cu apa foarte rece, printre tufişuri, într-un loc 
pe care-l ştiu bine. 

— Ca la noi! Exact ca la noi! Strigă Deloche încântat. Nu 
este decât iarbă, fiecare îşi îngrădeşte bucăţica de pământ 
cu ulmi şi cu măceşi, te simţi la tine acasă, şi totul este 
verde! Un verde care nu există la Paris. Doamne! Cât mă 
mai jucam pe drumul acela din stânga, ce cobora de la 
moară! 

Şi vocile le tremurau, rămâneau cu ochii pierduţi în zare, 
fixaţi pe lacul însorit al geamurilor. Din această apă 
orbitoare se ridica un adevărat miraj, vedeau păşuni 
întinse, un Cotentin învăluit de suflarea oceanului, scăldat 
de o boare luminoasă, care topea orizontul într-un cenuşiu 
delicat de acuarelă. Jos, sub colosala şarpantă de fier, în 
holul mătăsurilor, se auzeau trepidaţiile maşinăriei în plină 
vânzare; întregul magazin vibra de tropăitul mulţimii, de 
graba vânzătorilor, de viaţa celor treizeci de mii de 
persoane ce se îngrămădeau înăuntru; iar ei, pierduţi în 


visarea lor, auzind această surdă şi adâncă larmă ce 
cutremura acoperişul, aveau senzaţia că simt briza din 
largul mării lovind uşor vârful ierbii şi mângâind coroanele 
copacilor. 

— Dumnezeule, domnişoară Denise, spuse Deloche. De ce 
nu sunteţi mai drăguță cu mine? Eu vă iubesc atâta! 

Lacrimile îi inundau ochii şi cum ea voi să-l întrerupă, 
Deloche continuă şi mai energic: 

— Nu, lasă-mă să-ţi mai spun încă o dată lucrurile astea. 
Ne înţelegem atât de bine! Avem mereu ceva de discutat, 
mai ales că venim din acelaşi loc. 

Se sufocă, iar ea reuşi să-l întrerupă. 

— Dar nu eşti deloc rezonabil, mi-ai promis că nu vom mai 
vorbi niciodată despre asta. E imposibil. Ţin mult la tine 
pentru că eşti un băiat cumsecade; dar vreau să fiu liberă. 

— Da, da, ştiu, spuse el cu un glas frânt, nu mă iubeşti. O, 
poţi să o spui cu voce tare, înţeleg, nu am nimic pentru care 
să mă iubeşti. N-am avut decât un singur moment minunat 
în toată viaţa mea, şi anume când te-am întâlnit seara la 
Joinville. Iţi aminteşti? Pentru o clipă, acolo, sub copaci, 
unde era foarte întuneric, am crezut că tremuri, şi am fost 
destul de prost să-mi închipui că. 

Dar ea îi tăie din nou avântul. Urechea ei fină auzise paşii 
lui Bourdoncle şi Jouve la capătul coridorului. 

— Ascultă, vine cineva. 

— Nu, spuse el, împiedicând-o să plece de lângă el. E doar 
rezervorul, scoate mereu sunete ciudate, de parcă ar fi 
cineva înăuntru. 

Şi-şi continuă lamentările timide şi mângâietoare. Ea nu-l 
mai asculta, cuprinsă de visare în acest leagăn de dragoste, 
plimbându-şi privirile pe acoperişul Paradisului femeilor. De 
o parte şi de alta a galeriei vitrate, alte galerii şi alte holuri 
străluceau în soare, sub mansardele găurite de ferestrele 
aliniate simetric. Şarpantele metalice se ridicau 
pretutindeni, schelele şi punţile decupau cu dantela lor 
albastrul cerului, în timp ce din coşul bucătăriei ieşea un 


fum gros ca de fabrică, iar marele rezervor pătrat, susţinut 
de nişte piloni de fontă, avea un profil straniu de 
construcţie barbară, înălţată acolo din orgoliul unui om. În 
depărtare, Parisul vuia. 

Când Denise se întoarse din acele spaţii, din desfăşurarea 
Paradisului, la gândurile ei ce pluteau într-un lac de 
singurătate, văzu că Deloche îi luase mâna. Avea chipul atât 
de tulburat, încât ea nu şi-o retrase. 

— lartă-mă, murmură el. S-a terminat, aş fi foarte nefericit 
dacă m-ai pedepsi lipsindu-mă de prietenia dumitale. Îţi jur 
că am vrut să-ţi spun altceva. Da, am promis că voi înţelege 
situaţia şi că mă voi purta în consecinţă. 

Lacrimile îi curgeau în şiroaie, încercă să-şi stăpânească 
vocea. 

— Îmi cunosc soarta. Ştiu că n-am să am noroc acum. 
Bătut acolo, bătut la Paris, bătut pretutindeni. Sunt de 
patru ani aici şi am rămas ultimul din raion. Am vrut să-ţi 
spun să nu fii mâhnită din pricina mea. N-am să te mai 
deranjez, încearcă să fii fericită şi să iubeşti un altul; da, 
asta mi-ar face plăcere. Dacă dumneata eşti fericită, atunci 
sunt şi eu. Asta va fi bucuria mea. 

Nu mai reuşi să continue. Pentru a-şi pecetlui 
promisiunea, îi sărută mâna, umil, ca un sclav. Foarte 
emoţionată, Denise îi spuse pe un ton de duioşie frăţească: 

— Bietul de tine! 

Dar tresăriră amândoi şi se întoarseră. Mouret se afla în 
faţa lor. 

De mai bine de zece minute, Jouve îl căuta pe director în 
tot magazinul. Acesta se afla la şantierul noii faţade, pe 
strada 10 Decembrie. În fiecare zi petrecea acolo ore 
întregi, încercând să se intereseze de aceste lucrări la care 
visase atâta vreme. Era refugiul său în faţa chinurilor, în 
mijlocul zidarilor ce construiau stâlpii de piatră şi al 
lăcătuşilor care aşezau punţile metalice pentru schele. 
Fațada, deja răsărită din pământ, contura marea intrare, 
golurile primului etaj, dezvoltarea unui palat aflat încă în 


stare de proiect. Se urca pe schele, discuta cu arhitectul 
despre ornamentele ce trebuiau să fie cu totul speciale, 
trecea peste metale şi cărămizi, cobora până în adâncul 
beciurilor; huruitul maşinii cu abur, ticăitul macaralelor, 
loviturile ciocanelor, larma poporului de muncitori, ce se 
auzeau din această cuşcă imensă împrejmuită cu scânduri, 
reuşeau să-l ameţească o clipă. leşea de acolo alb de var, 
negru de pilitură, cu picioarele udate de apa robinetelor, 
dar atât de puţin vindecat în suferinţa sa, încât tulburarea îl 
cuprindea din nou şi inima îi bătea atât de tare, pe măsură 
ce vacarmul şantierului se stingea în spatele lui. Chiar în 
acea zi, îşi mai recăpătase buna dispoziţie, privind într-un 
album cu desene de mozaicuri şi ceramică emailată care 
aveau să împodobească frizele, când Jouve venise să-l caute 
cu sufletul la gură şi îngrozit că-şi murdărise redingota 
printre aceste materiale. Mai întâi, îi spuse că poate să mai 
aştepte; dar un cuvânt şoptit al inspectorului, îl făcu să-l 
urmeze, tremurând, copleşit de nelinişte. Nimic nu mai 
exista; faţada se prăbuşea înainte să fie ridicată: la ce bun 
acest triumfal orgoliului său, dacă numai numele unei 
femei, şoptit la ureche, îl tortura în asemenea hal! 

Sus, Bourdoncile şi Jouve socotiră că era mai prudent să 
dispară. Deloche fugise. Doar Denise rămase în faţa lui 
Mouret, mai palidă decât de obicei, dar cu privirea sinceră, 
ridicată spre el. 

— Fiţi bună şi urmaţi-mă, domnişoară, îi spuse el cu o voce 
dură. 

Denise îl urmă. Coborâră două etaje şi traversară 
raioanele de mobilă şi de covoare, fără să-şi spună un 
cuvânt. Când ajunseră în faţa biroului său, Mouret deschise 
uşa. 

— Intraţi, domnişoară. 

Închise uşa şi merse spre masa lui de lucru. Noul birou al 
directorului era mai luxos decât cel vechi; era tapetat cu o 
frumoasă catifea verde şi un întreg perete era ocupat de o 
bibliotecă încrustată în fildeş; portretul doamnei Hedouin 


era mereu la loc de cinste, această femeie tânără, cu chipul 
blând, ce zâmbea din rama ei de aur. 

— Domnişoară, spuse el în cele din urmă, încercând să-şi 
păstreze tonul sever, există lucruri pe care nu le putem 
tolera în acest magazin. Conduita decentă este o rigoare. 

Se opri, căutându-şi cuvintele care să ascundă furia ce 
punea stăpânire pe tot trupul său. Aşa deci! Il iubea pe 
acest băiat, pe acest vânzător nenorocit, batjocura raionului 
său! II preferase pe cel mai umil şi pe cel mai stângaci 
dintre toţi, în locul lui, al stăpânului! Ii văzuse cu ochii lui, 
ea îşi lăsase mâna, iar el i-o acoperise cu sărutări! 

— Am fost foarte bun cu dumneata, domnişoară, continuă 
el, făcând un ultim efort. Nu mă aşteptam să fiu răsplătit 
astfel. 

De când intrase pe uşă, Denise îşi fixase privirile pe 
portretul doamnei Hedouin; în ciuda emoţiei sale, rămase 
pierdută în gânduri. De fiecare dată când intra la 
direcţiune, ochii ei se încrucişau cu cei ai doamnei pictate. 
Simţea puţină teamă, dar o ştia bună la suflet. De această 
dată, o vedea acolo ca pe o protectoare. 

— Într-adevăr, domnule, răspunse ea încet, am greşit 
pentru că m-am oprit să stau de vorbă şi vă cer iertare 
pentru asta. Acest tânăr este din acelaşi ţinut cu mine. 

— Am să-l dau afară! Strigă Mouret, revărsându-şi toată 
suferinţa în acest strigăt. 

Tulburat, lăsând deoparte rolul său de director care 
apostrofează o vânzătoare vinovată de încălcarea 
regulamentului, se porni să verse cuvinte dure. Nu-i era 
oare ruşine? O tânără ca ea să se dea unei creaturi ca 
Deloche! Îi aduse apoi învinuiri şi mai grave, vorbindu-i de 
Hutin şi de mulţi alţii, cu o asemenea avalanşă de cuvinte, 
încât Denise nici nu se putea apăra. Era gata să curețe 
magazinul şi să-i dea afară pe toţi. Urmându-l pe Jouve, 
Mouret îşi promisese să aibă cu Denise o discuţie serioasă 
care însă se transformase într-o scenă de gelozie. 


— Da, amanţii dumitale! Mi s-a atras atenţia, dar am fost 
atât de prost încât să mă îndoiesc. Doar eu credeam în tine! 
Doar eu! 

Sufocată şi ameţită, Denise asculta aceste reproşuri 
înfiorătoare. La început nu înţelesese nimic. Dumnezeule, o 
credea o femeie decăzută? La un cuvânt mai dur, se 
îndreptă spre uşă, în tăcere. Mouret făcu un gest să o 
oprească. 

— Lăsaţi-mă, domnule, plec de bună voie. Dacă 
dumneavoastră credeţi tot ceea ce spuneţi despre mine, 
atunci nu pot să mai rămân nici o clipă în casa asta. 

Mouret se năpusti spre uşă. 

— Cel puţin apără-te! Spune ceva! 

Denise rămase dreaptă, închisă într-o tăcere de gheaţă. El 
o chestiona cuprins de o teamă crescândă; demnitatea 
tăcută a acestei fecioare părea încă o dată calculul înţelept 
al unei femei cu experienţă în tactica pasiunii. N-ar fi putut 
juca o scenă în care să-l arunce la picioarele ei, chinuit de 
îndoială, dornic să fie convins. 

— Aşadar, e din ţinutul dumitale. Poate că v-aţi întâlnit 
deja acolo. Jură-mi că nu s-a petrecut nimic între voi. 

Cum Denise se încăpăţâna să tacă şi încerca mereu să 
deschidă uşa şi să plece, Mouret îşi pierdu capul, explodând 
de durere. 

— Dumnezeule! Te iubesc! Te iubesc! De ce-ţi place să mă 
chinuieşti? Vezi că nimic nu mai există pentru mine, că 
oamenii despre care îţi vorbesc nu mă interesează decât 
prin dumneata, că numai dumneata contezi pentru mine în 
lumea asta! Am crezut că suferi de gelozie şi am renunţat la 
toate plăcerile mele. i s-a spus că am metrese; ei bine, nu 
mai am, abia dacă mai ies seara. Nu te-am preferat pe 
dumneata acelei doamne? Nu am sacrificat totul pentru 
dumneata? Aştept încă un cuvânt de recunoştinţă, puţină 
mulţumire. Dacă te gândeşti că am să mă întorc la dânsa, 
poţi fi liniştită: se răzbună deja pe mine, ajutându-l pe unul 
dintre foştii mei funcţionari să construiască un magazin 


rival. Trebuie să-ţi cad în genunchi ca să-ţi tulbur puţin 
inima? 

Aici ajunsese. El, care nu tolera nici cea mai mică greşeală 
din partea vânzătoarelor, care le arunca în stradă pentru 
cel mai neînsemnat capriciu, se afla în situaţia de a o 
implora pe una dintre ele să nu plece, să nu-l lase pradă 
chinului său. Stătea în faţa uşii, împiedicând-o să iasă, era 
gata să o ierte, să se lase orbit, dacă ar fi binevoit măcar să- 
| mintă. Spunea adevărul, era dezgustat de femeile adunate 
de prin culisele micilor teatre sau din localurile de noapte; 
nu se mai întâlnea cu Clara, nu mai pusese piciorul în casa 
doamnei Desforges, unde domnea acum Bouthemont, 
aşteptând deschiderea noului magazin, La patru 
anotimpuri, care umplea deja ziarele cu reclama sa. 

— Spune, trebuie să îngenunchez, repetă el, sugrumat de 
lacrimile pe care şi le stăpânea. 

Ea îl opri cu un gest al mâinii, neputând să-şi ascundă 
tulburarea, mişcată profund de pasiunea lui chinuitoare. 

— Faceţi rău că vă chinuiţi atât, domnule, răspunse ea în 
cele din urmă. Vă jur că toate poveştile urâte pe care le-aţi 
auzit despre mine sunt nişte minciuni. Acest băiat pe care l- 
aţi văzut adineauri este la fel nevinovat ca şi mine. 

Era atâta sinceritate în privirile ei, încât Mouret cedă. 

— Bine, vă cred, murmură el, n-am să dau afară pe 
niciunul dintre camarazii dumitale, din moment ce-i 
protejezi pe toţi. De ce mă respingi dacă nu iubeşti pe 
nimeni? 

O stinghereală bruscă, o pudoare îngrijorată o cuprinse pe 
tânăra fată. 

— Iubiţi pe cineva, nu-i aşa? Continuă el cu o voce 
tremurătoare. O, puteţi să-mi spuneţi, n-am nici un drept 
asupra sentimentelor dumitale. lubiţi pe cineva. 

Denise roşi, sufletul îi era pe buze, simţea că nu-l poate 
minţi, cu toată emoția care o trăda, cu dezgustul ei faţă de 
minciună care lăsa să i se vadă adevărul în priviri. 


— Da, mărturisi ea încet. Vă rog, domnule, lăsaţi-mă, mă 
chinuiţi. 

Suferea şi ea la rândul ei. Nu era oare de-ajuns că trebuia 
să se apere împotriva lui? Trebuia acum să se apere şi de ea 
însăşi, să lupte cu valurile de duioşie ce-i omorau curajul? 
Când îi vorbea astfel, când îl vedea atât de emoţionat, atât 
de tulburat, nici ea nu mai ştia de ce-l refuză; nu găsea un 
răspuns decât mai târziu, în adâncul firii ei de fată bine 
educată, în mândria şi raţiunea care o ţineau în picioare în 
încăpăţânarea ei de fecioară. Se ambiţiona dintr-un instinct 
al fricii, pentru a-şi satisface nevoia de a trăi liniştită, şi nu 
pentru a asculta de glasul virtuţii. Ar fi căzut în braţele 
acestui bărbat, cu trupul înfrânt, cu inima sedusă, dacă n-ar 
fi simţit o revoltă, aproape o repulsie pentru dăruirea 
trupului ei, azvârlit apoi în necunoscutul zilei de mâine. 
Ideea de amant o făcea să se teamă, teama nebună ce face 
femeia să pălească la apropierea unui bărbat. 

Mouret avu un gest de tristă descurajare. Nu înţelegea 
nimic. Se întoarse la biroul lui unde răsfoi nişte hârtii pe 
care le aşeză la loc imediat şi-i spuse: 

— Nu vă mai rețin, domnişoară, nu vă pot reţine împotriva 
voinţei dumneavoastră. 

— Dar eu nu vreau să plec, răspunse ea zâmbind. Dacă mă 
credeţi cinstită, rămân. Întotdeauna trebuie crezute femeile 
cinstite, domnule. Multe sunt aşa, vă asigur. 

Fără să vrea, Denise privi spre portretul doamnei Hedouin, 
această femeie atât de frumoasă şi de înţeleaptă, al cărei 
sânge purta noroc întregii case. Mouret urmări privirea 
tinerei şi tresări, căci avu impresia că soţia lui moartă 
pronunţase fraza, o frază a ei, pe care o recunoştea. Fu 
pentru el ca o înviere, căci regăsise la Denise bunul simţ, 
echilibrul celei pe care o pierduse, până şi glasul ei blând, 
lipsit de cuvinte inutile. Rămase încremenit, parcă şi mai 
trist. 

— Ştiţi că vă aparţin, murmură el pentru a încheia. Faceţi 
din mine ce doriţi. 


Denise îşi recapătă buna dispoziţie. 

— Bine, domnule. Sfatul unei femei, oricât de umilă ar fi, e 
bine de ascultat, mai ales când are şi un pic de înţelepciune. 
N-am să fac din dumneavoastră decât un om cumsecade, 
dacă vă veţi pune soarta în mâinile mele. 

Glumea, cu înfăţişarea ei simplă care avea atâta farmec. 
Zâmbi şi el înfrânt şi o conduse la uşă, ca pe o doamnă. 

A doua zi, Denise fu numită şefă. Direcţiunea împărţise 
raionul de rochii şi costume, creând special pentru ea un 
departament de costume pentru copii, care fu instalat lângă 
confecţii. De la concedierea fiului ei, doamna Aurelie 
tremura, căci simţea că e privită cu răceală de şefi şi vedea 
pe zi ce trece cum creşte puterea acestei fete. Nu o vor 
sacrifica oare pentru dânsa, invocând un pretext oarecare? 
Masca ei de împărat, buhăită de grăsime, părea slăbită de 
ruşinea care pătase numele dinastiei Lhomme. Încerca 
acum să plece în fiecare seară la braţul soţului ei, mai 
apropiaţi prin nenorocirea care-i lovise, înțelegând că tot 
răul se datora debandadei căminului lor; bietul bătrân, mai 
afectat decât ea, apăsat de teama obsesivă de a nu fi bănuit 
el însuşi de furt, număra de două ori încasările, cu voce 
tare, făcând minuni cu braţul lui ciunt. Când o văzu pe 
Denise devenită şefă la raionul de costume pentru copii, fu 
atât de fericită, încât o înconjură pe aceasta cu cele mai 
calde sentimente. Era frumos din partea ei că nu-i luase 
locul. O copleşea cu prietenia ei, o trata ca pe o egală, 
mergea adesea la ea în raion, ca o regină-mamă în vizită de 
politeţe la o regină tânără. 

De altfel, Denise ajunsese acum în vârful ierarhiei. 
Numirea ca şefă doborâse în jurul ei şi ultimele rezistenţe. 
Şi dacă se mai bârfea pe seama ei, cu acea mâncărime de 
limbă ce distruge orice grup de bărbaţi şi femei, toţi se 
plecau în faţa ei până la pământ. Marguerite, devenită 
adjunctă la confecţii, nu mai înceta cu laudele. Chiar şi 
Clara se înclina cu respect în faţa acestei împrejurări 
norocoase, la care ea nu izbutise să ajungă. Dar victoria 


Denisei era cu atât mai covârşitoare faţă de domnii din 
magazin, faţă de Jouve, care nu-i mai vorbea decât 
înclinându-se în faţa ei, faţă de Hutin, cuprins de 
îngrijorare, simţindu-şi situaţia periclitată, în sfârşit, faţă de 
Bourdoncle, redus la neputinţă. Când acesta din urmă o 
văzu ieşind surâzătoare din biroul direcţiunii, cu înfăţişarea 
ei liniştită şi când, a doua zi, Mouret ceruse consiliului 
înfiinţarea unui nou raion, se plecă învins de sfânta teroare 
a femeii. Cedase întotdeauna în faţa farmecului lui Mouret, 
îl recunoştea ca pe stăpânul său, în ciuda scăpărilor lui de 
geniu şi ale iubirilor sale nesăbuite. De data aceasta, femeia 
era cea mai puternică şi aştepta să fie târât şi el în acest 
dezastru. 

Totuşi, triumful Denisei era liniştit şi fermecător. Era 
mişcată de aceste dovezi de consideraţie în care voia să 
vadă doar simpatie pentru suferinţa începutului şi succes 
pentru curajul ei. Aşa încât primea cu o bucurie zâmbitoare 
cele mai mici dovezi de prietenie, ceea ce o făcea, într- 
adevăr, iubită de unii; era blândă şi îndatoritoare, gata 
mereu să-şi dăruiască inima. Nu arăta un dezgust profund 
decât faţă de Clara, fiindcă auzise că această tânără se 
amuzase, aşa cum spusese chiar ea când îşi anunţase micul 
plan, să-l primească într-o seară pe Colomban; acum, 
vânzătorul, copleşit de patima lui satisfăcută, nu dormea 
nopţile acasă, în timp ce trista Genevieve era în agonie. La 
Paradisul femeilor se făcea mare haz de povestea lor. Dar 
durerea aceasta, singura pe care o avea, nu-i strica Denisei 
dispoziţia. Trebuia să o vezi la raionul ei în mijlocul 
poporului de copii de toate vârstele. Adora copiii şi nu i s-ar 
fi putut găsi un loc mai potrivit. Câteodată întâlneai acolo 
vreo cincizeci de fetiţe şi tot atâţia băieţei, un întreg 
pension zgomotos, înfioraţi de primele semne de 
cochetărie. Mamele îşi pierdeau capul. Denise, 
împăciuitoare, zâmbea, înşirând această mică lume pe 
scaunele din raion, şi când, prin grămadă, îndrăgea vreo 
fetiţă îmbujorată, cu boticul dulce, ţinea s-o servească ea 


însăşi, îi aducea rochiţa, o încerca pe umerii grăsuţi, cu o 
grijă drăgăstoasă de soră mai mare. Răsunau mereu râsete 
cristaline, strigăte de uimire se ridicau printre glasurile 
certăreţe ale mamelor. Uneori, o fetiţă de nouă sau zece 
ani, cu un paltonaş de stofă pe umeri, se studia în faţa 
oglinzii, se învârtea, preocupată, cu ochii strălucitori de 
dorinţa de a plăcea. Şi tejghelele se umpleau până la refuz 
cu rochiţe din pânze de Asia, trandafirii sau albastre, 
pentru copii de la un an până la cinci ani, cu costume de 
marinar din zefir, fustiţe plisate şi bluze împodobite cu 
aplicaţii de percall, cu costume Ludovic al XV-lea, mantouri, 
jachete, un amestec de veşminte strâmte, ţepene în 
eleganța lor copilărească, ceva asemănător vestiarului unui 
grup de păpuşi mari, ieşite din dulapuri şi puse pe furat. 
Denise avea întotdeauna în fundul buzunarelor câteva 
dulciuri pentru a potoli lacrimile vreunui copilaş disperat că 
nu i se cumpăraseră nişte pantalonaşi roşii; trăia acolo, 
printre cei mici, ca în sânul propriei familii, întinerită de 
această nevinovăție şi de această prospeţime mereu 
reînnoită în jurul ei. 

Mai nou, i se întâmpla să aibă lungi conversații amicale cu 
Mouret. Ori de câte ori trebuia să meargă la direcţiune 
pentru a primi ordine sau a da informaţii, el o reţinea 
pentru a sta de vorbă, căci îi plăcea s-o asculte. Accepta să 
facă din el ceea ce ea numea „om cumsecade”. În mintea ei 
înţeleaptă de normandă, se năşteau tot felul de planuri şi 
idei despre noul comerţ, pe care îndrăznise să le intuiască 
de când era la Robineau şi pe care i le împărtăşise lui 
Mouret în acea frumoasă seară din Tuileries. Ea nu se 
putea ocupa de ceva nou, de o muncă nouă, până nu era 
totul pus la punct, astfel ca întregul mecanism să 
funcţioneze perfect. De la revenirea ei la Paradisul femeilor 
se gândea mereu la situaţia precară a vânzătorilor; 
concedierile spontane o revoltau, le considera nepotrivite şi 
nedrepte, dăunătoare atât magazinului, cât şi personalului. 
Suferințele începutului ei o mai răneau încă, un sentiment 


de milă îi sfâşia inima de fiecare dată când vedea prin 
raioane câte o nou-venită cu picioarele chinuite, cu ochii 
umflaţi de lacrimi, ascunzându-şi sărăcia sub rochia neagră 
de mătase, în miezul persecuțiilor aspre ale celor mai vechi. 
Această viaţă de câine bătut le înrăia până şi pe cele mai 
pure; tristul drum prin viaţă al acestor femei începea: 
zdrobite toate de greutatea meseriei înainte de patruzeci 
de ani, dispărând în necunoscut, majoritatea murea de 
ftizie sau de anemie, de oboseală sau de aerul îmbâcsit, 
unele ajungeau să facă trotuarul, altele, mai norocoase, 
ajungeau să se mărite şi să se îngroape în fundul unui butic 
de provincie. Era oare uman, era drept, acest consum de 
oameni pe care îl făceau an de an marile magazine? Denise 
pleda în favoarea rotiţelor acestor maşini, şi nu din motive 
sentimentale, ci cu argumente menite să servească 
interesele patronilor. Dacă vrei să ai o maşinărie solidă, 
foloseşti un fier de calitate; dacă fierul se rupe sau îl rupi, 
munca se opreşte, urmează cheltuieli repetate pentru 
reînceperea lucrului, deci o întreagă pierdere de forţe. 
Câteodată se însufleţea visând la imensul bazar ideal, acel 
falanster al negoţului, unde fiecare va avea partea sa exactă 
de beneficii, în funcţie de merite, cu siguranţa zilei de 
mâine, asigurat în baza unui contract. Mouret se înveselea 
în acele momente, în ciuda tristeţii sale. O acuza de 
socialism, punând-o în încurcătură în faţa unor dificultăţi de 
execuţie; dar ea vorbea prin prisma sufletului ei simplu, cu 
o mare încredere în viitor. Totuşi, el rămânea înmărmurit, 
sedus de acest glas tânăr, ce se înfiora încă din pricina 
greutăților trăite, însă atât de convingător, încât indica 
unele reforme pentru bunul mers al magazinului; Mouret o 
asculta glumind; soarta vânzătorilor se ameliorase încetul 
cu încetul, prin înlocuirea concedierilor în masă cu un 
sistem de concedii acordate în perioadele moarte şi prin 
crearea unei case de ajutor reciproc care-i punea pe 
angajaţi la adăpost de şomajul forţat şi le asigura chiar şi o 


pensie. Aceasta urma să fie piatra de temelie a vastelor 
societăţi muncitoreşti din veacul al XX-lea. 

De altfel, Denise nu se mărginea doar la alinarea rănilor 
vii din pricina cărora sângerase şi ea, ci îi insufla lui Mouret 
câteva idei delicate, feminine, care încântau clientela. Îl 
făcuse fericit chiar şi pe Lhomme, sprijinind un proiect la 
care acesta nutrea de foarte mult timp, acela de a crea un 
grup de muzicanți cu executanţi aleşi din rândul 
personalului. Trei luni mai târziu, Lhomme avea o sută 
douăzeci de muzicieni în subordinea sa, astfel că visul vieţii 
sale se realizase. Şi într-o zi fu organizată o mare petrecere 
în cadrul magazinului, un concert şi un bal, pentru a 
prezenta muzica Paradisului clientelei şi lumii întregi. 
Ziarele se ocupară de eveniment, chiar şi Bourdoncle, 
impresionat de aceste inovaţii, fu nevoit să se încline în faţa 
reclamei enorme. Apoi, fu amenajată o sală de jocuri pentru 
vânzători, de biliard, mese de table şi de şah. Seara se 
ţineau cursuri de engleză şi germană, cursuri de gramatică, 
de aritmetică şi de geografie; se ajunsese chiar la lecţii de 
călărie şi de scrimă. Fu înfiinţată şi o bibliotecă, zece mii de 
volume fiind puse la dispoziţia angajaţilor. Urmă apoi un 
medic permanent, care dădea consultaţii gratuite; apoi, băi, 
bufete şi chiar un salon de coafură. Toată viaţa se desfăşura 
acolo; totul era la dispoziţia tuturor, fără a mai fi nevoie să 
ieşi din magazin: studiu, hrană, pat şi îmbrăcăminte. 
Paradisul femeilor îndeplinea totul, şi nevoile, şi plăcerile, în 
mijlocul marelui Paris, preocupat de clocotul acestei cetăţi a 
muncii, care creştea atât de puternic în gunoiul vechilor 
străzi scăldate, în sfârşit, în razele soarelui. 

În acest timp, un nou curent de păreri se crea în jurul 
Denisei. Cum Bourdoncle, înfrânt, repeta cu disperare 
prietenilor săi că ar fi dat orice ca să o poată culca el însuşi 
în patul lui Mouret, toată lumea înţelese că fata nu cedase şi 
că puterea ei rezulta tocmai din acest refuz. Din acest 
moment, Denise deveni populară. Toată lumea era de acord 
că ameliorările din sistem i se datorau ei, admirând-o 


pentru voinţa de care dădea dovadă. lată cel puţin una care 
pusese piciorul în prag în faţa patronului, care-i răzbuna pe 
toţi şi care ştia să scoată de la el mai mult decât nişte 
simple promisiuni. Ea era cea care făcuse să fie respectaţi 
şi bieţii oameni! Când străbătea raioanele, cu chipul ei 
delicat şi încăpățânat, cu aerul ei blând şi sălbatic, 
vânzătorii îi zâmbeau, erau mândri de ea, ar fi vrut parcă să 
se laude cu ea în faţa mulţimii. Fericită, Denise se lăsa în 
voia acestei simpatii crescânde. Dumnezeule, era oare cu 
putinţă? Parcă se şi vedea sosind, odinioară, cu rochia ei 
veche, speriată şi pierdută în mijlocul angrenajelor acestei 
teribile maşinării; timp îndelungat avusese senzaţia că era 
un nimeni, un grăunte printre pietrele de moară ce strivesc 
o lume întreagă; şi astăzi, ea era sufletul acelei lumi, doar 
ea conta, cu un singur cuvânt putea să grăbească sau să 
încetinească acest colos, prăbuşit la picioarele ei. Totuşi, 
Denise nu-şi dorise aceste lucruri, se prezentase simplu, 
fără nici un calcul, cu unicul farmec al blândeţii ei. Această 
suveranitate îi trezea uneori un sentiment de mirare 
îngrijorată: ce aveau oare de o ascultau cu toţii? Nu era 
deloc frumoasă şi nu făcea nici un rău. Apoi, zâmbea, cu 
inima împăcată, căci nu avea altceva decât bunătate şi 
înţelepciune, o dragoste pentru adevăr şi pentru dreptate. 
Una dintre marile bucurii ale Denisei fusese aceea deao 
ajuta pe Pauline. Aceasta era însărcinată şi tremura de 
teama de a nu fi concediată, căci, în ultimele două 
săptămâni, alte două vânzătoare fuseseră silite să plece, 
fiind în luna a şaptea de sarcină. Direcţiunea nu tolera un 
astfel de eveniment, maternitatea era interzisă, fiind 
considerată incomodă şi indecentă. Regulamentul îngăduia 
căsătoria, dar copiii erau interzişi. Fără îndoială, Pauline 
avea un soţ care lucra, dar se temea totuşi; pentru a evita o 
posibilă concediere, îşi strângea mijlocul pentru a ascunde 
sarcina cât mai mult timp cu putinţă. Una dintre cele două 
vânzătoare concediate născuse un copil mort din pricină că- 
şi strânsese prea mult mijlocul; şi viaţa ei era în pericol. În 


tot acest timp, Bourdoncle o urmărea pe Pauline şi-i vedea 
tenul pătat, găsindu-i mersul cam greoi. Într-o dimineaţă, 
era lângă ea, la trusouri, când un băiat de prăvălie, care 
tocmai ridicase un pachet, o lovise atât de tare, încât ea îşi 
pusese imediat mâinile pe pântece şi scosese un strigăt. 
Imediat, o luă cu el şi o făcu să mărturisească adevărul, 
după care supuse problema concedierii în consiliu, sub 
pretextul că Pauline avea nevoie de aerul curat de la ţară: 
povestea loviturii s-ar putea răspândi prin magazin, efectul 
ar fi dezastruos pentru public dacă ar pierde sarcina, aşa 
cum se întâmplase anul trecut cu o vânzătoare de la raionul 
de lenjerie pentru copii. Mouret, care nu participase la 
această şedinţă de consiliu, nu-şi dăduse cu părerea decât 
seara. Dar Denise avusese timp să intervină, astfel că 
Mouret îi închise gura lui Bourdoncle, invocând tocmai 
interesele magazinului. Voia oare să provoace mamele sau 
să jignească tinerele cliente însărcinate? Se luă hotărârea 
că orice vânzătoare căsătorită care era însărcinată să fie 
dată în îngrijirea unei moaşe, imediat ce prezenţa ei în 
magazin ar putea dăuna bunelor moravuri. 

A doua zi, când Denise urcă la infirmerie să o vadă pe 
Pauline, care fusese silită să rămână la pat în urma loviturii 
primite, aceasta o sărută cu putere pe amândoi obrajii. 

— Ce drăguță eşti! Fără ajutorul tău, m-ar fi dat afară. Nu 
te nelinişti, doctorul a spus că totul va fi bine. 

Bauge, care fugise de la raion, era acolo, de cealaltă parte 
a patului. Murmură câteva cuvinte de mulţumire, emoţionat 
de prezenţa Denisei, pe care o considera acum o persoană 
ajunsă şi dintr-o clasă superioară. A! Dacă ar mai auzi acum 
cuvinte murdare rostite la adresa ei, ce le-ar mai închide 
pliscul invidioşilor! Pauline îl trimise înapoi la lucru, 
ridicând din umeri: 

— Dragul de tine, nu spui decât prostii! Hai, du-te, lasă-ne 
să vorbim! 

Infirmeria era o încăpere lungă şi luminoasă, unde erau 
aliniate douăsprezece paturi cu perdele albe. Aici erau 


îngrijiţi funcţionarii ce locuiau în magazin atunci când 
aceştia nu doreau să se întoarcă la familiile lor. În ziua 
aceea, doar Pauline se afla acolo, culcată lângă una din 
ferestrele mari ce dădeau în strada Neuve-Saint-Augustin. 
Destăinuirile, vorbele duioase şi şoptite începură să curgă 
imediat, în mijlocul lenjeriilor calde şi al atmosferei 
parfumate cu un vag miros de levănţică. 

— Ei, se pare că încă mai face tot ce vrei tu. Ce rea eşti că- 
| faci să sufere atât! Ei, haide, explică-mi, de vreme ce am 
îndrăznit să deschid acest subiect. Chiar îl urăşti? 

Ţinea mâna Denisei, aşezată lângă pat, cu cotul rezemat 
pe sulul de la capătul patului. Copleşită de o emoție subită, 
cu obrajii împurpuraţi, Denise avu o slăbiciune în faţa 
acestei întrebări atât de directe şi de neaşteptate. Secretul 
îi scăpă printre buze, îşi ascunse capul în pernă şi 
murmură: 

— Îl iubesc! 

Pauline rămase încremenită. 

— Cum? Îl iubeşti? Păi, atunci, e foarte simplu: spune da. 
Denise, cu chipul încă ascuns, răspunse nu, dând puternic 
din cap. Spunea nu, tocmai pentru că-l iubea şi nu înţelegea 
nici ea de ce. Fără îndoială, era ridicol; dar aşa simţea şi nu 
putea să schimbe nimic. Mirarea Paulinei creştea şi, în cele 

din urmă, aceasta o întrebă: 

— Deci toate astea sunt pentru ca el să te ceară în 
căsătorie? 

Deodată, Denise se ridică. Era tulburată. 

— EI! Să mă ceară în căsătorie? O, nu! Nu! Îţi jur că n-am 
vrut niciodată aşa ceva! Nu, niciodată nu m-am gândit la 
asta. Şi ştii că nu suport minciuna. 

— Ei, draga mea, continuă pe un ton blând Pauline, dacă 
te-ai fi gândit la asta, n-ai fi putut proceda mai bine. Totuşi, 
ar fi mai bine ca toate astea să se sfârşească odată, şi nu se 
poate decât printr-o căsătorie, din moment ce nu vrei altfel. 
Ascultă-mă, trebuie să te previn că toată lumea gândeşte ca 
şi mine: da, toţi sunt convinşi că-l ţii în şah tocmai pentru a-l 


conduce în faţa domnului primar. Dumnezeule, dar ciudată 
mai eşti! 

Fu nevoită să o consoleze pe Denise, care plângea cu 
capul cufundat în pernă, repetând că va fi silită să plece, 
fiindcă i se puneau în cârcă tot felul de poveşti care nici 
măcar nu-i treceau prin cap. Fără îndoială, când un bărbat 
iubeşte o femeie, trebuie să o ia de soţie. Dar ea nu cerea 
nimic, nu calcula nimic, voia doar să fie lăsată să trăiască 
liniştită, cu necazurile şi cu bucuriile ei. Da, va pleca. 

În acest timp, Mouret străbătea magazinul. Voia să mai 
uite de el vizitând lucrările de pe şantier. Trecuseră câteva 
luni şi faţada îşi înălța acum liniile monumentale, în spatele 
imensului scut de scânduri ce o ferea de ochii publicului. O 
întreagă armată de decoratori fusese pusă la treabă: 
specialişti în marmură, faianţă şi mozaic; se poleia grupul 
central de deasupra porţii, în timp ce pe acroter60 se 
construiau deja piedestalurile pe care aveau să fie ridicate 
statuile oraşelor industriale ale Franţei. De dimineaţa până 
seara, de-a lungul străzii 10 Decembrie, deschisă de puţină 
vreme, staţionau o mulţime de gură-cască, cu nasul în vânt, 
cercetând fără să vadă nimic, dar mereu preocupaţi de 
minunăţiile ce se povesteau despre această faţadă ce avea 
să revoluţioneze Parisul. Pe acest şantier, ce clocotea de 
atâta muncă, în mijlocul artiştilor ce se ocupau de 
realizarea visului său început de zidari, Mouret simţise mai 
amarnic decât oricând zădărnicia averii sale. Gândul la 
Denise îi sfâşie deodată inima, acest gând care-l străpungea 
ca o arsură, ca o boală fără leac. Plecă de acolo, fără a rosti 
vreun cuvânt de satisfacţie, temându-se să nu-i dea 
lacrimile, lăsând în urmă dezgustul triumfului său. Fațada, 
care se afla deja în picioare, i se părea mică, asemenea unui 
zid de nisip ridicat de copii, şi chiar dacă s-ar fi întins de la 
un capăt la altul al oraşului, dacă s-ar fi înălţat până la stele, 
tot n-ar fi reuşit să umple golul din sufletul său; în schimb, 
doar un singur „da” rostit de o copilă l-ar fi împlinit. 


Când Mouret se întoarse în biroul său, izbucni în lacrimi. 
Ce voia ea, de fapt? Nu mai îndrăznea să-i ofere bani; ideea 
vagă a unei căsătorii îi apăru în minte, în mijlocul revoltei 
sale de văduv tânăr. Continuă să plângă copleşit de furia 
neputinței sale. Era nefericit. 

Capitolul 13 

Într-o dimineaţă de noiembrie, în timp ce Denise dădea 
primele ordine la raionul ei, servitoarea familiei Baudu veni 
să-i spună că domnişoara Genevieve petrecuse o noapte 
foarte grea şi că dorea să-şi vadă imediat verişoara. De ceva 
vreme, tânăra slăbea văzând cu ochii, astfel că, în urmă cu 
două zile, fusese nevoită să rămână în pat. 

— Spuneţi-i că voi veni imediat, răspunse Denise foarte 
îngrijorată. 

Lovitura care o sfârşise pe Genevieve era dispariţia bruscă 
a lui Colomban. Mai întâi, batjocorit de Clara, plecase 
noaptea de acasă; apoi, cedând în faţa dorințelor care pun 
stăpânire pe caracterele ascunse şi caste, devenise câinele 
credincios al acestei femei, până când, într-o luni, nu se mai 
întoarse la magazin, trimiţându-i patronului o scrisoare de 
adio, compusă din fraze alese, de om în pragul sinuciderii. 
Poate că, pe fundalul acestei lovituri pasionale, s-ar fi putut 
descoperi calculul şiret al unui om încântat să renunţe la un 
mariaj dezastruos; magazinului de postavuri îi mergea tot 
atât de prost ca şi viitoarei soţii, astfel că era momentul 
potrivit pentru a termina totul printr-un gest nebunesc. 
Toată lumea vorbea despre el ca despre o victimă fatală a 
iubirii. 

Când Denise ajunse la Bătrânul Elbeuf, doamna Baudu era 
singură. Stătea nemişcată la casă, cu figura ei mică şi albă, 
roasă de anemie, păzind tăcerea şi golul prăvăliei. Nu mai 
erau vânzători; servitoarea ştergea praful de pe rafturi şi 
era vorba să fie şi ea înlocuită de o femeie cu ziua. Din 
plafon se lăsa un frig întunecat; ore întregi se scurgeau fără 
ca vreo clientă să tulbure acest întuneric, iar mărfurile pe 


care nu le mai mişca nimeni erau din ce în ce mai năpădite 
de mucegaiul de pe pereţi. 

— Ce s-a întâmplat? Întrebă îngrijorată Denise. Genevieve 
e în pericol? 

Doamna Baudu nu răspunse imediat. Ochii ei se umplură 
de lacrimi, apoi, bolborosi: 

— Nu ştiu nimic, nu mi se zice nimic. A, s-a sfârşit! S-a 
sfârşit. 

Ochii ei înecaţi în lacrimi făcură înconjurul prăvăliei 
întunecate, ca şi cum ar fi simţit că atât magazinul, cât şi 
fiica ei se vor duce împreună. Cei şaptezeci de mii de franci, 
realizaţi din vânzarea proprietăţii de la Rambouillet, se 
topiseră în mai puţin de doi ani în prăpastia pe care o 
săpase concurenţa. Pentru a lupta împotriva Paradisului, 
care vindea acum şi postavuri pentru bărbaţi, catifele 
pentru haine de vânătoare şi livrele, bătrânul Baudu făcuse 
sacrificii ieşite din comun. Într-adevăr, fusese zdrobit 
definitiv de moltoanele şi de flanelele rivalului său, 
sortimente nemaivăzute pe piaţă până atunci. Încetul cu 
încetul, datoria crescuse; Baudu se hotărâse, cu o ultimă 
sforţare, să ipotecheze vechiul imobil din strada 
Michodiere, unde bătrânul Finet, strămoşul, înființase 
magazinul. Acum nu mai era decât o chestiune de zile, 
prăbuşirea era aproape de sfârşit, tavanele aveau să cadă şi 
să dispară într-un nor de praf, asemenea unei construcţii 
barbare, prăpădite, dusă de vânt. 

— Tatăl e sus, continuă doamna Baudu cu o voce sfârşită. 
Stăm aici câte două ore fiecare. Trebuie să rămână cineva 
aici, din precauţie, căci în realitate. 

Gestul ei încheie fraza. Ar fi tras obloanele, dacă vechiul 
lor orgoliu comercial nu i-ar fi ţinut încă în picioare în faţa 
cartierului. 

— Atunci, am să urc şi eu, mătuşă, spuse Denise cu inima 
strânsă. 

— Da, urcă, urcă repede, copila mea. Te aşteaptă, te-a 
strigat toată noaptea. Vrea să-ţi spună ceva. 


Chiar în acel moment, cobori Baudu. Boala de ficat îi 
înverzise chipul gălbenit deja, cu ochii străbătuţi de 
vinişoare sângerii. Umbla cu aceiaşi paşi mărunți cu care 
părăsise camera şi murmură, ca şi cum ar fi putut să fie 
auzit de sus: 

— Doarme. 

Se aşeză pe un scaun, frânt de oboseală. Cu un gest 
maşinal, îşi şterse fruntea ca după o muncă grea. Se 
aşternu tăcerea, în cele din urmă, îi spuse Denisei: 

— Ai s-o vezi imediat. Când doarme, ni se pare că e 
sănătoasă. 

Tăcerea continuă. Aşezaţi faţă în faţă, tatăl şi mama se 
priveau. Apoi, cu jumătate de glas îşi mestecară suferinţa, 
fără a numi pe cineva, fără a se adresa cuiva: 

— Cu cuțitul la gât şi nu l-aş fi crezut în stare! Era ultimul, 
l-am crescut ca pe fiul meu. Dacă ar fi venit cineva să-mi 
spună: „[i-l vor lua şi pe el, vei vedea cum îţi va întoarce 
spatele”, aş fi răspuns: „Atunci înseamnă că nu mai există 
Dumnezeu!” Şi a făcut-o, mi-a întors spatele! A, nenorocitul, 
cunoştea atât de bine adevăratul comerţ şi toate ideile 
mele! Şi pentru cine! Pentru o nefericită, pentru unul dintre 
manechinele care face paradă în vitrinele caselor dubioase. 
Nu, deja nu mai înţeleg ce se petrece în mintea oamenilor! 

Clătina din cap, cu ochii plecaţi, privind dalele umede, 
uzate de generaţiile de cliente. 

— Vreţi să ştiţi ceva? Continuă el cu o voce tot mai 
scăzută. Ei bine, sunt momente în care mă simt cel mai 
vinovat de nenorocirea noastră. Da, e vina mea că biata 
noastră fiică stă acolo sus, devorată de febră. N-am putut 
eu să-i căsătoresc imediat, fără să cedez în faţa orgoliului 
meu prostesc, a încăpăţânării mele de a nu da mai departe 
o afacere mai puţin prosperă? Acum, ar fi fost alături de cel 
pe care-l iubeşte, şi poate că tinereţea lor ar fi împlinit 
miracolul pe care eu n-am ştiut să îl realizez. Dar sunt un 
bătrân nebun, căci n-am înţeles nimic şi n-am crezut că se 
poate muri dintr-atât. Într-adevăr, acest băiat era 


extraordinar: avea talent de vânzător şi un comportament 
decent, era foarte cinstit şi ordonat în toate cele, în sfârşit, 
ucenicul meu. 

Îşi ridicase capul, apărându-şi încă ideile apărându-l pe 
acest vânzător care-l trădase. Denise nu mai putu să-l audă 
învinuindu-se şi-i mărturisi totul, copleşită de emoția de a-l 
vedea atât de umil, cu ochii plin de lacrimi, pe el, care 
odinioară domnea acolo, ca un stăpân aspru şi absolut. 

— Vă rog, unchiule, nu-i mai găsiţi scuze. N-a iubit-o 
niciodată pe Genevieve, ar fi fugit mai repede dacă aţi fi 
grăbit căsătoria. I-am vorbit chiar eu despre asta; ştia că 
biata mea verişoară suferă din cauza lui, şi asta nu l-a 
împiedicat să plece. Întrebaţi-o pe mătuşa. 

Fără să deschidă gura, doamna Baudu confirmă aceste 
vorbe cu un semn din cap. Atunci, bătrânul deveni şi mai 
palid, în timp ce lacrimile îl orbeau. Bolborosi: 

— Trebuie să fi avut asta în sânge, tatăl său a murit vara 
trecută tot din cauză că alergase prea mult după femei 
stricate. 

Privirile lui făcură ocolul colţurilor întunecate, trecând de 
la tejghelele goale la rafturile pline, apoi se fixară asupra 
soţiei lui, care stătea dreaptă la casă, în aşteptarea 
zadarnică a clientelei dispărute: 

— Atunci, s-a sfârşit, continuă el. Ne-au ucis prăvălia şi iată 
că una dintre ticăloasele lor ne-a omorât şi fiica. 

Tăcerea se aşternu din nou. Huruitul trăsurilor, ce 
cutremurau din când în când dalele, sfârşea ca o melodie 
funebră de tobe în aerul încremenit, strivit de tavanul jos. 
În mijlocul acestei tristeţi mohorâte a vechii prăvălii ce 
agoniza, se auzeau nişte lovituri surde venind de undeva 
din casă. Era Genevieve, care se trezise şi care bătea 
podeaua cu un baston, aflat lângă ea. 

— Să urcăm repede, spuse Baudu, tresărind în timp ce se 
ridica. Încearcă să zâmbeşti, nu trebuie să ştie! 

Urcând scara, îşi freca ochii cu putere pentru a şterge 
urmele lacrimilor. Imediat ce deschise uşa de la primul etaj, 


se auzi o voce slabă, înnebunită, ce striga: 

— O, nu, nu vreau să fiu singură. Nu mă lăsaţi singură. O, 
mi-e teamă să rămân singură. 

Apoi, când o zări pe Denise, Genevieve se linişti şi zâmbi. 

— lată-te! Cât te-am aşteptat. Încă de ieri. Am crezut că 
m-ai părăsit şi dumneata! 

Îţi frângea sufletul de milă. Camera tinerei dădea spre 
curte, o încăpere mică în care se spărgea o rază de lumină 
slabă. La început, părinţii o culcaseră pe bolnavă în propria 
lor odaie, ce dădea în strada principală; dar vederea 
Paradisului femeilor o tulbura, astfel că fură nevoiţi să o 
ducă înapoi în camera ei. Stătea întinsă în pat şi era atât de 
slabă, încât cuvertura nu trăda existenţa vreunui trup. 
Braţele ei firave, arse de febra puternică a ftizicilor, aveau o 
mişcare continuă de spaimă şi de inconştienţă, în timp ce 
părul ei negru şi greu devenise parcă mai des şi devora cu 
viaţa lui lacomă bietul ei chip, odată cu care se stingea 
degenerescenta unei întregi familii crescute în umbra 
acestei pivnițe a vechiului comerţ parizian. 

Denise o privea cu inima sfâşiată de milă. Nu vorbea de 
teamă să nu izbucnească în plâns. În cele din urmă, spuse: 

— Am venit cât de repede am putut. Pot să te ajut cu ceva? 
M-ai chemat. Vrei să rămân aici? 

Genevieve, cu răsuflarea tăiată, cu mâinile rătăcind 
continuu în pliurile cuverturii, n-o slăbea din priviri. 

— Nu, mulţumesc, nu am nevoie de nimic. Voiam doar să 
te îmbrăţişez. 

Lacrimile îi inundară ochii. Denise se aplecă, o sărută şi se 
înfiora când simţi pe buze flacăra obrajilor ei scofâlciţi. Însă 
bolnava o prinse în braţe, o strânse într-o îmbrăţişare 
disperată, apoi îşi întoarse privirile spre tatăl ei. 

— Vrei să rămân? Ai nevoie de ceva? Întrebă Denise. 

— Nu, nu. 

Genevieve îşi privea mereu tatăl, care stătea în picioare, 
cu aerul năuc, sugrumat de durere. În cele din urmă 


înţelese şi plecă, fără să spună un cuvânt; i se auzeau paşii 
în timp ce cobora greoi treptele. 

— Spune-mi, e cu femeia aceea? Întrebă Genevieve 
imediat, strângând mâna verişoarei ei. Da, am vrut să te 
văd, numai dumneata poţi să-mi spui. Trăiesc împreună, nu- 
i aşa? 

Surprinsă de aceste întrebări, Denise se bâlbâi şi fu 
nevoită să mărturisească adevărul, zvonurile care circulau 
deja prin magazin. Plictisită de acest tânăr care nu-i mai 
dădea pace, Clara îi întorsese spatele; Colomban, disperat, 
o urmărea peste tot, încercând să obţină din când în când o 
întâlnire cu ea, umilit, ca un câine bătut. Se spunea că se va 
angaja la Louvre. 

— Dacă-l iubeşti atât de mult, fă-l să se întoarcă la tine, 
zise Denise pentru a o amăgi pe muribundă cu această 
ultimă speranţă. Însănătoşeşte-te degrabă, el îşi va 
recunoaşte greşelile şi vă veţi putea căsători. 

Genevieve o întrerupse. O ascultase tremurând din tot 
corpul, cu o patimă tăcută ce o făcu să se ridice puţin, dar 
căzu imediat la loc. 

— Nu, lasă, ştiu bine că s-a sfârşit. Nu mai spun nimic, 
pentru că-l aud pe tata plângând şi pentru că nu vreau să o 
îmbolnăvesc şi mai mult pe mama. Am să mor, şi dacă te-am 
chemat în noaptea asta, a fost de teamă că nu voi mai apuca 
ziua de mâine. Doamne, şi când te gândeşti că nici măcar 
nu e fericit! 

Denise se revoltă, asigurând-o că starea ei nu era atât de 
gravă, dar Genevieve îi tăie vorba pentru a doua oară şi se 
dezveli cu un gest cast de fecioară care nu mai are nimic de 
ascuns în faţa morţii. Descoperită până la brâu, murmură: 

— Uită-te la mine! Nu s-a sfârşit? 

Tremurând, Denise se ridică de pe marginea patului, ca şi 
cum s-ar fi temut să nu distrugă cu o singură suflare trupul 
muribund, un trup de logodnică, mistuit de aşteptare, întors 
la vârsta copilăriei. Încet, Genevieve se acoperi şi repetă: 


— După cum vezi, nu mai sunt o femeie. Ar fi greşit să-l 
mai doresc. 

Amândouă tăcură. Se priviră din nou, nemaigăsind nimic 
de spus. În cele din urmă, Genevieve întrerupse tăcerea: 

— Haide, nu trebuie să stai aici, ai treburile dumitale. 
Mulţumesc, mă frământa nevoia de a şti adevărul; acum 
sunt mulţumită. Dacă-l vezi, spune-i că l-am iertat. Adio, 
draga mea Denise! Sărută-mă, e pentru ultima oară! 

Denise o îmbrăţişa, protestând: 

— Nu, nu, nu te întrista, ai nevoie de îngrijire, nimic mai 
mult. 

Dar bolnava, încăpăţânată, clătină din cap. Zâmbea, era 
sigură. În timp ce Denise se îndrepta spre uşă, adăugă: 

— Aşteaptă, bate cu bastonul ăsta, să vină tata. Mi-e prea 
frică să stau singură. 

Când Baudu intră pe uşa acestei camere triste, unde 
petrecea ore întregi, stând pe un scaun, Genevieve luă un 
aer vioi şi-i strigă Denisei: 

— Să nu vii mâine! N-are rost. Dar te aştept duminică, vei 
sta cu mine toată ziua. 

A doua zi, la ora şase dimineaţa, Genevieve îşi dădu duhul 
după patru ore de chinuri groaznice. Înmormântarea căzu 
într-o sâmbătă, pe o vreme întunecată, sub un cer ca de 
funingine ce apăsa întregul oraş înfrigurat. Bătrânul Elbeuf, 
împodobit cu postav alb, lumina strada ca o pată de nea, iar 
lumânările ce ardeau prin întuneric păreau nişte stele 
înecate în amurg. Coroane de perle şi un buchet imens de 
trandafiri albi acopereau sicriul; un sicriu îngust de fetiţă, 
aşezat pe aleea întunecată din faţa casei, la baza 
trotuarului, atât de aproape de râu încât trăsurile 
stropiseră deja draperiile. Tot vechiul cartier, mustind de 
umezeală, emana un miros de pivniţă mucegăită, încărcat 
de îmbulzeala continuă a trecătorilor, pe pavajul noroios. 

De la ora nouă, Denise venise să stea alături de mătuşa ei. 
Dar când convoiul era gata de plecare, doamna Baudu, care 
nu mai plângea, căci ochii i se uscaseră de lacrimi, o rugă 


să meargă în urma sicriului şi să vegheze asupra unchiului, 
a cărui deznădejde mută şi durere mocnită îngrijorau 
familia. Strada era plină de lume. Micii negustori din cartier 
ţineau să-i arate lui Baudu simpatia lor; dar mai exista în 
aceasta adunare şi o manifestaţie împotriva Paradisului 
femeilor, învinovăţit de lunga agonie a Genevievei. Erau 
acolo toate victimele monstrului: Bedore şi sora lui, 
negustorii din strada Gaillon, fraţii Vanpouille, blănării, 
negustorul de bibelouri Deslignieres, Piot şi Rivoire, 
negustorii de mobile; domnişoara Tatin, lenjereasa; 
mâănuşarul Quinette. Măturaţi de multă vreme de faliment, 
socotiseră că e de datoria lor să fie de faţă, venind unul din 
cartierul Batignolles, celălalt din cartierul Bastiliei, unde 
fuseseră nevoiţi să se angajeze la alţii. În aşteptarea 
dricului, care întârzia, lumea îmbrăcată în negru, tropăind 
prin noroi, ridica priviri pline de ură către Paradisul 
femeilor ale cărui vitrine luminoase şi raioane strălucind de 
veselie li se păreau o insultă faţă de Bătrânul Elbeuf, care 
întrista cu doliul său cealaltă parte a străzii. Câteva capete 
de funcţionari curioşi se arătau îndărătul geamurilor; dar 
colosul îşi păstra indiferența de maşină pornită cu viteză 
maximă, nepăsătoare în faţa victimelor pe care le făcuse în 
drumul ei. 

Denise îl căută din priviri pe fratele ei Jean. Îl zări, în cele 
din urmă, în faţa prăvăliei lui Bourras, unde i se alătură 
pentru a-l ruga să meargă lângă unchiul Baudu şi să-l 
susţină dacă observă că umblă mai greu. De câteva 
săptămâni, Jean era foarte serios, chinuit parcă de ceva. În 
ziua aceea, cu trupul strâns într-o redingotă neagră, ajuns 
bărbat în toată firea, câştigând douăzeci de franci pe zi, 
părea atât de demn şi de trist, încât sora lui fu de-a dreptul 
mirată, deoarece nu bănuise niciodată că Jean îşi iubise atât 
de mult verişoară. Dorind să-l scutească pe Pepe de tristeţi 
inutile, Denise îl lăsase la doamna Gras, cu gândul de a-l 
aduce după-amiază să-şi îmbrăţişeze unchiul şi mătuşa. 
Totuşi, dricul nu venea şi Denise, foarte emoţionată, privea 


cum ard lumânările, când deodată tresări, auzind în spatele 
ei un glas cunoscut. Era Bourras, care-l chemase printr-un 
semn pe un vânzător de castane instalat în faţa casei lui, 
într-o gheretă îngustă, lipită de prăvălia unui neguţător de 
vinuri, spunându-i: 

— Hei! Vigouroux, fă-mi, te rog, un serviciu. Vezi că închid. 
Dacă vine vreun client, spune-i să se întoarcă mai târziu. 
Dar stai liniştit, nu cred că va veni nimeni. 

Apoi rămase în picioare pe marginea trotuarului, 
aşteptând, ca şi ceilalţi. Stingherită, Denise aruncă o privire 
prăvăliei lui Bourras: nu se mai vedeau în vitrină decât o 
debandadă jalnică de umbrele prăfuite şi de bastoane 
înnegrite de gaz. Înfrumuseţările pe care le făcuse, 
vopseaua verde deschis, oglinzile, firma aurită, totul se 
năruia, se murdărea deja, înfăţişând acea decrepitudine 
rapidă şi lamentabilă a luxului fals, ce învelea nişte ruine. 
Chiar dacă crăpăturile apăruseră din nou, dacă petele de 
umezeală răsăriseră de sub vopsea, casa se ţinea încă, 
îndărătnică, înfiptă în coasta Paradisului femeilor, ca un neg 
ruşinos care, deşi uscat şi putred, refuză să cadă. 

— A, mizerabilii, mormăi Bourras, nu ne lasă nici să o 
ducem pe ultimul drum! 

Dricul, care sosise în sfârşit, tocmai fusese împiedicat de o 
trăsură de la Paradisul femeilor, ale cărei panouri lucioase 
se pierdeau în negură, în trapul grăbit al celor doi cai 
superbi. Bătrânul negustor îi aruncă Denisei o privire 
piezişă, de sub tufişul des al sprâncenelor sale. 

Cortegiul se puse încet în mişcare, traversând băltoacele, 
în tăcerea trăsurilor şi a omnibuzelor oprite brusc. Când 
sicriul acoperit cu un văl alb străbătu Piaţa Gaillon, privirile 
întunecate ale celor din cortegiu se mai opriră o dată în faţa 
vitrinelor marelui magazin, unde numai două vânzătoare 
alergaseră să se uite, fericite de această distracţie. Baudu 
urma dricul maşinal, cu paşi greoi; refuzase, cu un semn, 
braţul lui Jean, care mergea alături de el. Apoi, după şirul 
de oameni, veneau trei trăsuri în doliu. Pe când tăiau strada 


Neuve-des-Petits-Champs, Robineau, foarte palid şi 
îmbătrânit, se alătură în grabă cortegiului. 

La Saint-Roch, aşteptau foarte multe femei, micile 
negustorese ale cartierului, care se feriseră de 
învălmăşeala din casa mortuară. Manifestarea lua forma 
unui revolte; după slujbă, când convoiul se puse din nou în 
mişcare, toţi bărbaţii îl urmară, deşi era un drum destul de 
lung din strada Saint-Honore până la cimitirul Montmartre. 
Trebuiră să urce din nou pe strada Saint-Roch şi să mai 
treacă încă o dată prin faţa Paradisului femeilor. Era ca o 
obsesie, plimbarea acestui sărman trup de fată în jurul 
marelui magazin, asemenea celei dintâi victime căzute sub 
gloanţe în timpul revoluţiei. La intrare, fluturau în vânt fâşii 
de flanelă roşie ca nişte drapele, şi se revărsau în stradă 
covoare însângerate de trandafiri enormi şi de bujori în 
floare. 

Denise se urcase într-o trăsură, frământată de îndoieli 
arzătoare, cu inima strânsă de atâta mâhnire, încât nu mai 
avu puterea să meargă pe jos. Se mai făcu o oprire în 
strada 10 Decembrie, în faţa schelelor fațadei celei noi, 
care împiedicau mereu circulaţia. Şi fata îl văzu pe bătrânul 
Bourras rămas în urmă, târându-şi piciorul aproape de 
roţile trăsurii în care se afla numai ea. Nu va ajunge 
niciodată la cimitir. Ridică fruntea şi o privi. Apoi, urcă în 
trăsură. 

— Din pricina blestemaţilor mei de genunchi, murmură el. 
Nu te da înapoi! Crezi că pe tine te urăşte lumea? 

Îl simţi prietenos şi furios, la fel ca odinioară. Bombănea, 
spunea că diavolul de Baudu e solid dacă poate umbla pe 
jos după atâtea lovituri. Convoiul îşi reluă înaintarea tristă. 
Denise îl zări pe unchiul Baudu încăpăţânându-se să 
meargă în urma dricului, cu pasul său greoi, ce părea că 
reglează ritmul surd şi dificil al cortegiului. Se retrase într- 
un colţ al trăsurii şi ascultă cuvintele fără sfârşit ale 
bătrânului negustor de umbrele. 


— Poliţia ar trebui să curețe drumurile publice! De mai 
bine de optsprezece luni ne incomodează cu faţada lor, 
unde mai zilele trecute a murit un om. Ce contează! De 
acum încolo, când vor vrea să se mai întindă, vor trebui să 
construiască punți peste străzi. Se zice că sunteţi două mii 
şapte sute de angajaţi şi că cifra de afaceri va ajunge anul 
acesta la o sută de milioane. O sută de milioane! 
Dumnezeule! O sută de milioane! 

Denise n-avea nimic de spus. Convoiul tocmai intrase pe 
strada Chauss6e d'Antin, unde o aglomerare de trăsuri îl 
împiedica să treacă. Bourras continuă, cu ochii pierduţi în 
zare, ca şi cum ar fi visat. Nu reuşea să înţeleagă triumful 
Paradisului femeilor, dar mărturisea înfrângerea vechiului 
comerţ. 

— Bietul Robineau e pierdut, are chipul unui om care se 
îneacă. Nici familia Bedore şi nici fraţii Vanpouille nu se mai 
ţin pe picioare, sunt ca mine, la pământ. Deslignieres va 
crăpa de apoplexie. Piot şi Rivoire s-au îmbolnăvit de 
gălbinare. A, ce drăguţi suntem cu toţii, un cortegiu de 
schelete în urma bietei fete! Trebuie să fie destul de 
amuzant pentru oamenii care privesc cum defilează acest 
şir de faliţi. De altfel, se pare că această curăţenie va 
continua. Mizerabilii creează raioane de flori, de pălării, de 
parfumuri, chiar şi o cizmărie! Mai ştii ce se poate 
întâmpla? Grognet, negustorul de parfumuri din strada 
Grammont, poate să se şi mute, şi n-aş mai da nici zece 
franci pe cizmăria lui Naud, din strada d'Antin. Holera bate 
până-n strada Saint-Anne, unde Lacassagne vinde pene şi 
flori şi unde doamna Chandeuil, ale cărei pălării sunt atât 
de cunoscute, va fi măturată în maximum doi ani. După 
aceştia, vor urma alţii, mereu alţii! Toate tipurile de comerţ 
din cartier vor trece prin asta. Când cei din textile încep să 
vândă săpun şi galoşi, de ce n-ar avea ambiția să vândă şi 
cartofi prăjiţi? Pe legea mea, toată lumea e cu susul în jos! 

Dricul traversa în acel moment strada Trinite, şi din colţul 
trăsurii întunecate, de unde asculta văicărelile neîncetate 


ale bătrânului negustor, legănată în ritmul funebru al 
convoiului, Denise putu să zărească sicriul ce se îndrepta 
deja spre strada Blanche. În spatele unchiului cu mersul lui 
orb şi mut, de animal rănit, i se părea că aude tropăitul unei 
turme duse la tăiere. Bourras vorbea cu vocea scăzută, 
încetinită parcă de urcuşul greu de pe strada Blanche. 

— Eu mi-am făcut calculele. Il mai am încă la mână şi nu-i 
dau drumul. A pierdut şi la apel. A, m-a costat mult, 
aproape doi ani de proces, plus notarii şi avocaţii! Nu 
contează, nu va trece sub prăvălia mea, judecătorii au 
hotărât că astfel de lucrări n-au caracterul unei reparaţii 
motivate. Când te gândeşti că s-a dus vorba că vor să 
înfiinţeze acolo, jos, un salon al luminilor pentru a putea 
examina culoarea stofelor la lumina gazului, o încăpere 
subterană ce ar fi legat stofele de tricotaje! Şi parcă nu-i 
vine să creadă că un bătrân ramolit ca mine îndrăzneşte să- 
i stea în cale, când toată lumea e la picioarele lui şi 
îngenunchează în faţa banilor săi! Niciodată! Nu vreau! E 
simplu de înţeles! Probabil că o să rămân de căruţă. De 
când mă lupt cu portăreii, ştiu că nenorocitul caută să-mi 
răscumpere poliţele, probabil vrea să-mi facă vreun rău. 
Nu-i nimic, el spune da, eu spun nu, şi voi spune mereu nu; 
fir-ar al dracului să fie! Şi aşa va rămâne până când voi fi 
închis între patru scânduri, ca mititica asta care se duce. 

Când ajunse în bulevardul Clichy, trăsura prinse viteză; se 
auzea gâfâitul mulţimii, graba inconştientă a cortegiului 
dornic să se sfârşească totul. Ceea ce nu spunea Bourras 
era mizeria neagră în care căzuse, pierzându-şi minţile în 
necazurile de mic negustor care se scufundă şi care se 
încăpăţânează să mai reziste sub ploaia de proteste. 
Denise, care era la curent cu situaţia lui, rupse în cele din 
urmă tăcerea, murmurând cu o voce rugătoare: 

— Domnule Bourras, nu mai fiţi atât de rău. Decenu mă 
lăsaţi pe mine să aranjez lucrurile? 

Bătrânul o întrerupse cu un gest violent. 


— Taci, asta nu mă priveşte decât pe mine. Eşti o fetiţă 
bună, ştiu că-i faci viaţa grea acestui om care crede că eşti 
de vânzare la fel ca şi casa mea. Dar ce mi-ai răspunde dacă 
te-aş sfătui să spui şi dumneata da? Ei bine, cred că m-ai 
trimite la culcare. Dacă eu spun nu, nu-ţi băga nasul în 
treburile mele. 

Trăsura se oprise pe strada cimitirului şi fata cobori. 
Cavoul familiei Baudu se afla pe prima alee, la stânga. În 
câteva minute, ceremonia se termină. Jean îl dădu la o 
parte pe unchiul Baudu, care privea groapa cu gura 
căscată. Cortegiul se răspândi printre mormintele vecine, 
toate chipurile acestor negustori, lipsite de culoare, 
căpătaseră o urâţenie bolnăvicioasă, sub cerul desenat în 
nuanţe de cenuşiu. Când sicriul lunecă uşor, obrajii pătaţi 
de cuperoză păliră, nasurile subţiate de anemie se lăsară în 
jos şi pleoapele îngălbenite, chinuite de socoteli, se 
întoarseră. 

— Ar trebui să intrăm cu toţii în groapă, spuse Bourras 
către Denise, care rămăsese lângă el. Odată cu mititica asta 
se îngroapă tot cartierul. O, vechiul comerţ poate să se 
alăture acestor trandafiri ce se aruncă în mormânt peste 
dânsa. 

Denise se întoarse în trăsura de doliu cu unchiul şi cu 
fratele ei. Ziua aceea fu pentru ea de o tristeţe sfâşietoare, 
începuse să fie îngrijorată de paloarea lui Jean; când 
înţelese însă că era vorba despre o nouă poveste de 
dragoste, încercă să-l facă să tacă, deschizându-şi punga; 
dar el clătină din cap şi refuză; de data asta era ceva serios, 
nepoata unui cofetar foarte bogat, care nu accepta nici 
măcar un buchet de violete, în după-amiaza aceea, când 
Denise merse să-l ia pe Pepe, doamna Gras îi spusese că 
băiatul se făcuse prea mare ca să-l mai poată ţine în 
pension. O nouă grijă. Trebuia să-i găsească o şcoală cu 
internat. Când îl duse pe băiat să-şi îmbrăţişeze unchiul şi 
mătuşa, îşi simţi inima sfâşiată de durere pentru Bătrânul 
Elbeuf. Buticul era închis, unchiul şi mătuşa stăteau în 


capătul sălii mici, unde uitaseră să aprindă lampa cu gaz, în 
ciuda întunericului acelei zile de iarnă. Nu mai rămăseseră 
decât ei doi, faţă în faţă, în casa goală, aflată în ruină; 
moartea fiicei lor îi cufunda şi mai mult în beznă. Aşteptând 
prăbuşirea, unchiul se plimba continuu în jurul mesei, fără 
să poată sta o clipă locului, cu acelaşi pas orb şi mut, în timp 
ce mătuşa nu spunea nimic, căzută pe un scaun, cu faţa 
albă ca a unei rănite, al cărei sânge se scurge picătură cu 
picătură. Nu plânseră nici când Pepe le sărută obrajii albi şi 
reci. Pe Denise, în schimb, o înecau lacrimile. 

Tocmai în seara aceea, Mouret o chemă să discute despre 
o nouă îmbrăcăminte pentru copii, pe care voia să o 
lanseze, un amestec de zuav şi ecosez. Tremurând de milă 
şi de revoltă în faţa atâtor suferinţe, Denise nu se mai putu 
abţine; îndrăzni mai întâi să vorbească despre bătrânul 
Bourras, acest biet muribund pe cale să fie strivit. Auzind 
numele negustorului de umbrele, Mouret se enervă. 
„Bătrânul nebun”, cum îl numea el, îi amăra viaţa, îi strica 
bucuria triumfului său, cu încăpăţânarea lui idioată de a nu- 
şi ceda casa, acea cocioabă înfiorătoare, a cărei înfăţişare 
murdărea Paradisul femeilor, acel unic colţişor din zonă 
care scăpase necucerit. Afacerea devenise deja un coşmar; 
oricine, în afară de Denise, ar fi vorbit în favoarea lui 
Bourras, ar fi riscat să fie dat afară, atât de mult îl tortura 
pe Mouret nevoia obsesivă de a culca la pământ cocioaba 
negustorului de umbrele. Dar, în sfârşit, ce ar fi vrut să 
facă? Putea să lase în coasta Paradisului femeilor grămada 
asta de dărâmături? Trebuia să dispară imediat, magazinul 
avea nevoie de loc să se extindă! Cu atât mai rău pentru 
bătrânul nebun! Ii aminti de ofertele sale, ajunsese până la 
o sută de mii de franci. Nu era oare destul de rezonabil? Nu 
negocia deloc, oferea exact cât i se cerea, dar cel puţin să 
aibă parte de puţină înţelegere, să fie lăsat să-şi 
înfăptuiască opera! Se amesteca oare cineva să oprească 
mersul locomotivelor? Denise îl asculta cu ochii plecaţi, 
negăsind decât argumente sentimentale. Era atât de 


bătrân, încât ar fi putut să aştepte să moară; un faliment |- 
ar ucide. Mouret îi răspunse că nu mai putea împiedica 
inevitabilul, Bourdoncle se ocupa de această afacere, 
deoarece consiliul hotărâse să pună punct. Denise nu mai 
avu nimic de adăugat, în ciuda sentimentelor înduioşătoare 
care o copleşeau. 

După o tăcere îndelungată, Mouret fu primul care începu 
să discute despre familia Baudu. Mai întâi, deplânse sincer 
moartea fiicei lor. Erau oameni foarte cumsecade, foarte 
cinstiţi, asupra cărora se abătuse nenorocul. Apoi îşi reluă 
argumentele: de fapt, şi-au pricinuit singuri nenorocirea, nu 
trebuiau să se încăpăţâneze într-un asemenea hal pentru 
prăvălia putrezită cu vechiul ei comerţ; nu era nimic 
surprinzător în faptul că avea să se prăbuşească peste ei. Îi 
prevenise de peste douăzeci de ori; şi ea putea să-şi aducă 
aminte că o trimisese să-şi avertizeze unchiul de dezastrul 
ce-l aştepta dacă se tot încăpăţâna să continue cu 
vechiturile lui ridicole. Catastrofa venise şi nimeni din 
lumea asta n-o mai putea opri acum. Nu i se putea cere să 
se ruineze de bună voie pentru a salva cartierul. De altfel, 
dacă ar fi destul de nebun să închidă Paradisul, un alt mare 
magazin ar creşte imediat alături, căci acum ideile veneau 
din toate părţile, triumful oraşelor industriale era semănat 
de curentul secolului, care lovea în edificiul prăbuşit al 
timpurilor apuse. Încetul cu încetul, Mouret se însufleţea, 
găsea o emoție elocventă pentru a se apăra împotriva urii 
stârnite de victimele sale involuntare, împotriva urletelor 
micilor prăvălii muribunde, pe care le auzea crescând în 
jurul său. Nimeni nu-şi păstrează morţii, aceştia trebuie 
înmormântați; şi cu un singur gest mătură şi aruncă în 
groapa comună cadavrul vechiului comerţ, ale cărui 
rămăşiţe putrede şi urât mirositoare făceau ruşine străzilor 
însorite ale noului Paris. Nu, nu, nu avea nici un regret, nu 
săvârşea decât opera veacului său, şi ea ştia bine asta, ea 
care iubea viaţa, care avea patima marilor afaceri, încheiate 


în lumina clară a publicităţii. Redusă la tăcere, Denise îl 
ascultă mult timp, după care se retrase cu inima grea. 

În acea noaptea, nu închise ochii. Insomnia şi coşmarurile 
o făceau să se zvârcolească sub plapumă. Se visa din nou 
copil şi izbucnea în lacrimi, în fundul grădinii ei din 
Valognes, văzând cum pitulicile înghit păianjenii care, la 
rândul lor, mănâncă mugştele. Era oare adevărată această 
nevoie a morţii care îngraşă lumea, această luptă pentru 
viaţa care creează alte fiinţe din mormântul eternelor 
distrugeri? Apoi, se revedea în faţa cavoului unde fusese 
înmormântată Genevieve, îşi zărea unchiul şi mătuşa, 
singuri în fundul sufrageriei întunecate. În liniştea 
profundă, un zgomot surd de prăbuşire străbătea 
atmosfera moartă: era casa lui Bourras care se scufunda, 
măcinată de apele mari. Liniştea se întindea, tot mai 
sinistră, şi apoi răsuna o nouă prăbuşire, şi apoi alta, şi alta: 
casa Robineau, urmată de Bedore şi sora, de Vanpouille, 
toate trosneau şi se dărâmau fiecare la rândul ei, micul 
comerţ al cartierului Saint-Roch dispărea sub lovitura unui 
târnăcop invizibil, cu zgomotul brusc al căruţelor ce se 
descarcă! Atunci, o tristeţe imensă o făcea să tresară în 
somn. Dumnezeule! Câţi oameni chinuiţi, familii care plâng, 
bătrâni aruncaţi în stradă, toate dramele cutremurătoare 
ale ruinei! Şi ea nu putea salva pe nimeni, şi înţelegea că 
aşa e bine, că acest gunoi de nenorociri va îngraşă Parisul 
sănătos de mâine. În zorii zilei se linişti, o mare tristeţe 
resemnată îi ţinea ochii deschişi, îndreptaţi spre fereastra 
ale cărei geamuri se luminau. Da, era partea sângelui; orice 
revoluţie îşi cerea martirii, nu se putea merge înainte decât 
călcând pe cadavre. Teama de a avea un suflet rău, dea 
contribui la uciderea semenilor săi, se transformase într-o 
milă neputincioasă în faţa acestor rele iremediabile, care 
erau însăşi naşterea dureroasă a noii generaţii. Căută toate 
alinările posibile, sufletul ei bun se gândi mult timp la 
măsurile ce s-ar putea lua pentru a-şi salva măcar rudele de 
la dezastrul final. 


Acum, Mouret i se arăta în faţa ochilor cu chipul lui 
pătimaş şi ochii mângâietori. Cu siguranţă că el nu-i va 
refuza nimic şi că va oferi toate despăgubirile rezonabile. 
Mintea începea să-i rătăcească, încercând să-l judece. îi 
cunoştea viaţa, nu era străină de vechile sale iubiri, de 
continua exploatare a femeii, de metresele alese pentru a-şi 
croi drum, de legătura cu doamna Desforges cu singurul 
scop de a ajunge la baronul Hartmann, şi de toate celelalte, 
de Clarele de ocazie, plăceri cumpărate şi aruncate la 
gunoi. Dar toate aceste începuturi de aventurier, de care 
făcea haz întregul magazin, se pierdeau în faţa sclipirilor 
sale de geniu, a eleganţei sale victorioase. Mouret era 
seducţia în persoană. Totuşi, ceea ce nu i-ar fi putut ierta 
niciodată era minciuna lui de odinioară, răceala lui de 
amant care se ascundea sub comedia galantă a atenţiilor 
sale. Dar nu-i mai purta pică astăzi, când el suferea atât 
pentru dânsa. Tocmai această suferinţă îl ridica în ochii ei. 
Când îl vedea atât de chinuit, ispăşind atât de greu 
disprețul său faţă de femeie, i se părea că-şi răscumpărase 
toate greşelile. 

În dimineaţa aceea, Denise obţinu de la Mouret toate 
compensaţiile pe care ea le va considera cuvenite în ziua 
când Baudu şi Bourras vor ceda. Săptămânile treceau, iar 
Denise mergea să-şi vadă unchiul aproape în fiecare după- 
amiază, părăsindu-şi câteva minute raionul ei, pentru a-l 
înveseli cu râsul şi curajul ei de fată cumsecade. O îngrijora 
mai ales mătuşa, care se transformase într-o stană de piatră 
de la moartea Genevievei; i se părea că viaţa o părăseşte tot 
mai mult cu fiecare clipă; când i se punea vreo întrebare, 
răspundea mirată că nu suferă şi că era, pur şi simplu, 
toropită de somn. Lumea din cartier clătina din cap: biata 
doamnă nu va mai duce mult dorul după fiica ei. 

Într-o zi, în timp ce Denise ieşise de la Baudu, la colţul 
Pieței Gaillon, auzi un strigăt înfiorător. Mulțimea se 
precipită, sufla un vânt de panică, acel vânt de teamă şi de 
milă ce aţâţă deodată strada. Un omnibus de culoare 


închisă, una din acele maşini ce făceau traseul de la Bastilia 
la Batignolles, trecuse cu roţile peste trupul unui bărbat, la 
ieşirea din strada Neuve-Saint-Augustin, în faţa fântânii. În 
picioare, la locul său, vizitiul, foarte furios, încerca să reţină 
cei doi cai negri care se cabrau; înjura de zor şi spunea 
cuvinte grele: 

— Fir-ar să fie! Pentru numele lui Dumnezeu! Ai grijă, 
nenorocit blestemat! 

Acum, omnibusul era oprit. Mulțimea îl înconjurase pe 
rănit, un sergent de stradă se afla din întâmplare în zonă. 
Vizitiul, agitându-se, în picioare, îi chemă ca martori pe 
călătorii din imperialăl, care se ridicaseră şi se aplecau să 
vadă sângele, în timp ce acesta explica exasperat, cu glasul 
sugrumat de o furie crescândă, cum se petrecuse totul. 

— N-o să vă vină să credeţi. Cine mi l-a scos în faţă şi pe 
nenorocitul ăsta? Am strigat, dar el, aşa cum îl vedeţi, s-a 
aruncat sub roţi! 

Atunci, un muncitor, un zugrav care fugise cu pensula în 
mână de la o casă vecină, spuse cu o voce ascuţită, în 
mijlocul larmei: 

— Nu-ţi mai face sânge rău! L-am văzut eu când s-a 
aruncat sub roţi, pe legea mea! A înnebunit, se pare! Încă 
unul care s-a săturat de viaţă! 

Alte voci se ridicară, toţi erau convinşi că se aflau în faţa 
unei sinucideri, în timp ce sergentul scria un proces-verbal. 
Doamnele, palide, coborâră imediat şi se grăbiră să 
părăsească locul fără să se uite în urmă, puternic 
impresionate de zguduitura omnibusului care trecuse peste 
trupul unui om. Denise se apropie, atrasă de mila care o 
făcea să ia parte la toate accidentele, de la câini striviţi, cai 
doborâţi, până la muncitori căzuţi de pe acoperişuri. Jos, pe 
caldarâm, îl recunoscu pe nefericitul căzut, cu redingota 
murdărită de noroi. 

— E domnul Robineau! Strigă ea, îndurerată. 

Imediat, sergentul o interogă. Ea îi dădu numele, ocupaţia 
şi adresa acestuia. Datorită energiei vizitiului, omnibusul 


frânase, astfel că doar picioarele lui Robineau fuseseră 
prinse sub roţi. Se temeau să nu fie zdrobite amândouă. 
Patru bărbaţi binevoitori îl transportară pe rănit la un 
farmacist din strada Gaillon, în timp ce omnibusul îşi reluă 
mersul greoi. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! Spuse vizitiul. Mi-a ajuns 
pe ziua de azi! 

Denise îl urmă pe Robineau la farmacist. În aşteptarea 
unui medic, imposibil de găsit, acesta declară că nu există 
nici un pericol imediat şi că ar fi mai bine ca rănitul să fie 
transportat la domiciliul său, având în vedere că locuieşte 
foarte aproape. Un om se duse la postul de poliţie pentru a 
cere o targa. Denise se duse înainte să o pregătească pe 
doamna Robineau pentru această lovitură îngrozitoare. Cu 
greu reuşi să străbată mulţimea care se îmbulzea la intrare. 
Această mulţime, dornică de spectacol, creştea cu fiecare 
minut; copii, femei se înălţau în vârful picioarelor, suportau 
îmbrânceli brutale; fiecare nou-venit povestea accidentul în 
felul său, astfel că la acea oră era vorba despre un soţ pe 
care amantul soţiei îl aruncase pe fereastră. 

Pe strada Neuve-des-Petits-Champs, Denise o zări pe 
doamna Robineau în uşa magazinului de mătăsuri. Acesta 
era un pretext bun pentru a se opri şi a sta puţin de vorbă, 
căutând o modalitate cât mai potrivită pentru a-i da 
groaznica veste. Magazinul arăta dezordinea şi 
descurajarea luptelor date întru cinstea unui comerţ 
muribund. Era deznodământul prevăzut în marea bătălie 
dintre cele două mătăsuri rivale; Paris-Bonheur strivise 
concurenţa în urma unei noi scăderi de preţ, de cinci 
centime; nu se mai vindea decât cu patru franci şi nouăzeci 
şi cinci, în timp ce mătasea lui Gaujean îşi găsise Waterloo- 
ul. De mai bine de două luni, Robineau, redus la expediente, 
ducea o viaţă de chin, pentru a împiedica declararea 
falimentului. 

— L-am văzut pe soţul dumneavoastră în Piaţa Gaillon, 
murmură Denise, care intrase în prăvălie. 


Doamna Robineau, pe care o vagă nelinişte o îndemna să- 
şi îndrepte privirea către stradă, spuse agitată: 

— Adineauri, nu-i aşa? Îl aştept, ar trebui să vină. În 
dimineaţa asta, a venit domnul Gaujean şi au plecat 
împreună. 

Era aceeaşi femeie fermecătoare, delicată şi veselă; dar 
sarcina înaintată o obosea, părea mai speriată, mai confuză 
decât oricând în privinţa afacerilor pe care nu le înţelegea 
şi care mergeau prost. Spunea adesea: de ce avem nevoie 
de toate acestea? N-ar fi mai bine să trăim liniştiţi, într-o 
locuinţă mică, mâncând pâine goală? 

— Draga mea copilă, adăugă ea cu un zâmbet trist, nu 
putem să ne ascundem de dumneata. Nu ne merge deloc 
bine, bietul meu soţ nici nu mai doarme. Şi azi, domnul 
Gaujean l-a înnebunit cu nişte poliţe întârziate. Simţeam că 
mor de grijă singură aici. 

Şi se întoarse spre uşă, când Denise o opri. De departe, 
auzise parcă zvonul mulţimii. Ghicise că se aducea targa, 
după valul de curioşi care nu părăsise rănitul. Atunci, cu 
gâtul uscat, negăsind cuvintele de alinare pe care le-ar fi 
vrut, fu silită să-i spună adevărul: 

— Nu vă neliniştiţi, nu există nici un pericol imediat. Da, l- 
am văzut pe domnul Robineau, căruia i s-a întâmplat o 
nenorocire. Îl aduc aici, nu vă neliniştiţi, vă rog. 

Tânăra femeie o asculta, albă la faţă, fără a înţelege 
limpede despre ce era vorba. Strada se umpluse de lume, 
trăsurile se opriseră. Oamenii aşezară targa în faţa uşii 
magazinului. 

— A fost un accident, continuă Denise, hotărâtă să 
ascundă tentativa de sinucidere. Era pe trotuar şi a 
alunecat sub roţile unui omnibus. O, numai picioarele! Se 
caută un doctor. Nu vă neliniştiţi! 

Doamna Robineau se cutremură. Scoase câteva strigăte 
nearticulate; apoi, nu mai vorbi, se prăbuşi lângă targa şi 
dădu cu mâinile tremurânde pânzele deoparte. Oamenii 
care-l aduseseră aşteptau acum în faţa casei să-l ducă din 


Nou, când se va fi găsit un medic. Nimeni nu îndrăznea să-l 
mai atingă pe Robineau, care devenise conştient şi ale cărui 
dureri atroce nu-i permiteau să se mişte. Când îşi văzu 
soţia, două lacrimi mari i se scurseră pe obraji. Aceasta îl 
săruta şi plângea, privindu-l în ochi. În stradă, mulţimea se 
aduna în continuare, ca la spectacol; câteva lucrătoare, 
ieşite dintr-un atelier, erau cât pe ce să spargă vitrinele 
pentru a vedea mai bine ce se întâmplă. Pentru a scăpa de 
curioşi şi socotind că nu era potrivit să lase magazinul 
deschis, Denise avu ideea să coboare oblonul. Când intră 
din nou în magazin, o zări pe doamna Robineau 
strângându-şi continuu soţul în braţe, în lumina palidă ce se 
strecura printre cele două stele decupate în tabla oblonului. 
Prăvălia ruinată părea înghițită de neant, doar cele două 
stele luminau această catastrofă rapidă şi brutală a străzii 
pariziene. În cele din urmă, doamna Robineau începu să 
vorbească. 

— O, dragul meu soţ! O, dragul meu! 

Nu reuşi să rostească decât aceste cuvinte, iar el simțind 
că se sufocă, îi mărturisi adevărul într-o criză de 
remuşcare, văzând-o îngenuncheată, cu pântecele aproape 
strivit de marginea tărgii. Când nu se mişca, nu mai simţea 
decât plumbul arzător al picioarelor. 

— Iartă-mă, trebuie să fi fost nebun. Când avocatul mi-a 
spus în faţa lui Gaujean că mâine se vor pune sigiliile, mi s-a 
părut că văd flăcări, ca şi cum zidurile ar fi luat foc. Şi apoi, 
nu-mi mai amintesc nimic. Coboram pe strada Michodiere, 
am crezut că oamenii de la Paradisul femeilor făceau haz de 
mine că şi acest monstru de magazin mă strivea. Atunci 
când omnibusul s-a întors, m-am gândit la Lhomme şi la 
braţul său, şi m-am aruncat sub roţi. 

Doamna Robineau se lăsă încet pe parchet, îngrozită de 
aceste destăinuiri. Dumnezeule! A vrut să moară! O luă pe 
Denise de mână, care se aplecase spre ea, tulburată de 
această scenă. Rănitul, epuizat din pricina emoţiei, leşină. 


Şi doctorul care nu mai venea! Doi oameni străbătuseră 
întregul cartier, portarul plecase şi el în căutarea medicului. 
— Nu vă neliniştiţi, repeta Denise, plângând şi ea. Atunci 
doamna Robineau, aşezată pe jos, cu capul la nivelul tărgii 

în care zăcea soţul ei, îşi deschise inima: 

— O, dacă ţi-aş povesti. Din pricina mea a vrut să moară, 
îmi spunea întruna: „le-am furat, banii erau ai tăi.” Visa şi 
noaptea la cei şaizeci de mii de franci, se trezea lac de 
sudoare şi-şi zicea că e un incapabil. Când nu ai minte, nu 
rişti averea altora. Ştii că a fost mereu un om nervos, cu 
sufletul agitat, îşi imagina lucruri care mă îngrozeau; mă şi 
vedea în stradă, cerşind în zdrenţe, pe mine, pe care mă 
iubea atât de mult şi dorea să mă vadă bogată, fericită. 

Când întoarse însă capul, îl găsi cu ochii deschişi; continuă 
cu un glas tremurător: 

— Dragul meu, de ce ai făcut aşa ceva? Mă credeai atât de 
rea? Puțin îmi pasă că suntem ruinaţi. Atât timp cât suntem 
împreună, nu putem fi nefericiţi. Lasă-i să ia totul. Vom 
merge undeva unde nu vei mai auzi vorbind despre ei. Vei 
munci totuşi şi vei vedea ce bine va fi. 

Fruntea îi căzu lângă obrazul palid al soţului ei, acum 
tăceau amândoi, copleşiţi de spaimă şi de duioşie. Urmă o 
clipă de tăcere, prăvălia părea cufundată într-un somn 
adânc, în timp ce, în spatele oblonului subţire, se auzea 
larma de pe stradă, viaţa din toiul zilei, cu huruitul 
trăsurilor şi îmbulzeala de pe trotuare. 

În sfârşit, Denise, care se repezea din clipă în clipă să 
arunce câte o privire prin uşiţa ce dădea spre coridorul 
casei, se întoarse strigând: 

— Medicul! 

Portarul aduse cu el un bărbat tânăr cu ochi strălucitori. 
Acesta preferă să consulte imediat bolnavul înainte de a fi 
aşezat în pat. Doar piciorul stâng fusese strivit, deasupra 
gleznei. Fractura nu era gravă, aşadar nu era vorba de nici 
un fel de complicaţie. Se pregăteau să-l transporte în 
camera din fundul prăvăliei, când apăru Gaujean. Venise să- 


i comunice o informaţie despre un ultim demers, care 
oricum nu avusese succes: falimentul putea fi declarat. 

— Ce e? Murmură el. Ce s-a întâmplat? 

În câteva cuvinte, Denise îl puse la curent. Atunci, se opri, 
stingherit. Robineau îi spuse cu glasul slăbit: 

— Nu-ţi port pică, deşi tot ce s-a întâmplat e puţin şi din 
vina dumitale. 

— Fir-ar să fie, dragul meu, răspunse Gaujean. Era nevoie 
de oameni mai puternici decât noi. Să ştii că nici mie nu-mi 
merge prea bine. 

Targa fu ridicată. Rânitul mai avu forţa să spună: 

— Nu, nu, şi cei mai puternici ar fi cedat. Înţeleg că 
bătrânii încăpăţânaţi ca Bourras şi Baudu rămân în 
picioare; dar noi, cei tineri, trebuia să acceptăm noul mers 
al lucrurilor! Nu vezi, Gaujean? E sfârşitul unei lumi. 

Targa fu dusă în cameră. Doamna Robineau o sărută pe 
Denise bucuroasă că a scăpat, în sfârşit, de frământările 
afacerilor. Şi cum Gaujean se retrase împreună cu Denise, îi 
spuse că nenorocitul de Robineau avea dreptate. Era o 
prostie să lupţi împotriva Paradisului femeilor. El, personal, 
se simţea pierdut, dacă nu-i intra în graţii lui Mouret. Chiar 
în ajun intervenise pe lângă Hutin, care tocmai urma să 
plece la Lyon. Dar era disperat şi încerca s-o câştige pe 
Denise, fiind la curent cu puterea ei de convingere. 

— Pe legea mea! Repeta el întruna. S-ar râde de mine 
dacă m-aş ruina luptând în interesul altora, pe când 
şmecherii se întrec în a fabrica marfă la preţuri cât mai 
mici. Doamne! Îmi amintesc cum spuneai dumneata 
odinioară că industria nu are decât să urmeze progresul, 
printr-o mai bună organizare şi prin procedee noi. lotul se 
poate rezolva, atât timp cât publicul e mulţumit. 

Denise zâmbi şi răspunse: 

— Mergeţi şi spuneţi-i acest lucru lui Mouret. Vizita 
dumneavoastră îi va face mare plăcere; nu e omul care să 
vă poarte pică, mai ales dacă-i oferiţi un beneficiu de o 
centimă la metru. 


În ianuarie muri şi doamna Baudu. Era o după-amiază 
însorită. De mai bine de două săptămâni, nu reuşise să 
coboare în magazinul pe care-l păzea acum o femeie 
angajată cu ziua. Stătea aşezată în mijlocul patului, cu 
spatele rezemat de perne. Pe chipul ei palid nu mai trăiau 
decât ochii, pe care-i îndrepta cu încăpățânare spre 
Paradisul femeilor. 

Baudu, suferind şi el din cauza obsesiilor, din pricina 
privirilor fixe, încerca uneori să tragă perdelele. Dar ea îl 
oprea cu un gest rugător, încăpăţânându-se să vadă marele 
monstru până la ultima suflare. Acum, acesta îi luase totul: 
magazinul, fiica, ea însăşi dispărea încetul cu încetul alături 
de Bătrânul Elbeuf, pierzându-şi viaţa pe măsură ce-şi 
pierduse clientela. În ziua când începu să horcăie, îşi pierdu 
şi suflarea. Când simţi că moare, mai avu puterea să ceară 
soţului ei să deschidă ambele ferestre. Era cald, o rază de 
soare mângâia Paradisul femeilor, în timp ce odaia din casa 
veche tremura în umbră. Doamna Baudu rămase cu 
privirile fixe, încărcate de imaginea monumentului 
triumfător, a geamurilor limpezi în spatele cărora lumea se 
îmbulzea. Încet, ochii ei păliră, înghiţiţi de umbre; când se 
stinseră în moarte, rămaseră tot deschişi, privind în aceeaşi 
direcţie, înecaţi în lacrimi grele. 

Încă o dată, tot micul comerţ ruinat al cartierului defila în 
convoi. Fură prezenţi fraţii Vanpouille, palizi din pricina 
scadenţelor din decembrie, plătite printr-un suprem efort 
care nu mai putea fi repetat, Bedore şi sora, sprijinindu-se 
într-un baston, frământat de atâtea necazuri, încât boala sa 
de stomac se agravase. Deslignieres avusese un atac. Piot şi 
Rivoire mergeau în tăcere, cu capul în pământ, ca nişte 
oameni terminaţi. Nimeni nu îndrăznea să întrebe despre 
cei dispăruţi, Quinette, doamna atin, şi alţii, care se 
prăbuşeau, de dimineaţă până seara, cuprinşi de valul 
dezastrelor; fără a-l mai socoti pe Robineau, care zăcea la 
pat, din cauza piciorului său zdrobit. Se arătau mai ales noii 
comercianţi atinşi de molimă: parfumierul Grognet, modista 


Chadeuil, florarul L.acassagne şi cizmarul Naud, aflaţi încă 
în picioare, dar cuprinşi de îngrijorare din pricina crizei ce 
avea să-i măture şi pe dânşii. În spatele dricului, Baudu 
mergea cu aceiaşi paşi de animal lovit, cu care-şi însoţise şi 
fiica, în timp ce, în fundul primei trăsuri de doliu, se zăreau 
ochii lucioşi ai lui Bourras, umbriţi de tufişurile 
sprâncenelor sale, albe ca zăpada. 

Denise era foarte tristă. De două săptămâni, avusese mari 
necazuri şi era frântă de oboseală. Fusese silită să-l mute 
pe Pepe la un colegiu, iar Jean o înnebunea cu dragostea lui 
pentru nepoata patiserului, rugând-o să facă toate 
demersurile pentru cererea în căsătorie. Şi apoi, moartea 
mătuşii şi toate aceste catastrofe repetate o copleşiră. 
Mouret o ajutase din nou: tot ce va face ea pentru unchiul 
Baudu şi pentru toţi ceilalţi, avea să fie bine făcut. Într-o 
dimineaţă, avu o întrevedere cu el, când află că Bourras 
avea să fie aruncat în stradă, iar unchiul Baudu trebuia să- 
şi închidă prăvălia. După-amiază, ieşi în oraş cu gândul să-i 
ajute cel puţin pe cei doi bătrâni. 

În strada Michodiere, Bourras stătea în picioare, pe 
trotuarul din faţa casei lui, din care fusese evacuat în ajun, 
în urma unei găselniţe pe care o născocise avocatul: cum 
Mouret avea poliţele negustorului de umbrele, obținuse 
foarte uşor declararea acestuia în stare de faliment; după 
care, cumpărase cu cinci sute de franci dreptul la 
contractul de închiriere, la vânzarea făcută de sindic; 
bătrânul încăpățânat fu silit să dea pe cinci sute de franci 
ceea ce nu cedase pentru o sută de mii. De altfel, arhitectul, 
care sosise cu trupa sa de demolatori, fusese nevoit să 
ceară sprijinul unui comisar pentru a-l scoate pe bătrân din 
casă. Mărfurile fuseseră vândute, camerele golite; el se 
încăpăţâna să rămână în ungherul unde dormea şi de unde 
nu îndrăznea nimeni să-l scoată, dintr-un sentiment de milă. 
Chiar şi muncitorii începuseră să lucreze deasupra capului 
său. Fură scoase ardeziile putrezite, tavanul se prăbuşea, 
pereţii cădeau, iar el nu se mişca de acolo. În cele din urmă, 


la sosirea poliţiei, plecă. Dar a doua zi se întoarse pe 
trotuarul din faţa magazinului său, după ce-şi petrecuse 
noaptea la un hotel din apropiere. 

— Domnule Bourras, spuse blând Denise. 

Dar el n-o auzea, ochii săi aprinşi îi urmăreau pe 
demolatorii ce dărâmau faţada prăvăliei sale. Prin găurile 
făcute se puteau zări camerele mizerabile, scara 
întunecată, unde soarele nu mai pătrunsese de mai bine de 
zece ani. 

— A, dumneata eşti! Răspunse el în cele din urmă. Ei, ce 
spui, ce treabă fac nenorociţii ăştia! 

Ea nu îndrăznea să vorbească, mişcată de tristeţea jalnică 
a vechii prăvălii, neputând să-şi ia ochii de la pietrele 
mucegăite care cădeau. Sus, într-un colţ al plafonului din 
camera în care locuise, zări încă numele cu litere negre şi 
tremurate: Ernestine, scris cu flacăra unei lumânări; 
amintirea zilelor de mizerie îi revenea în memorie, plină de 
duioşie pentru toate durerile. Pentru a dobori totul dintr-o 
lovitură, muncitorii se gândiră să atace baza clădirii care se 
cutremura. 

— De-ar putea să-i zdrobească pe toţi, spuse Bourras cu o 
voce sălbatică. 

Se auzi o trosnitură puternică. Muncitorii speriaţi fugiră în 
stradă. În timp ce se prăbuşea, zidul se cutremura şi trăgea 
după el întreaga ruină. Fără îndoială, cocioaba n-ar mai fi 
stat mult în picioare. O singură lovitură fusese de ajuns 
pentru a o despica de sus până jos. Fu o surpare dureroasă, 
căderea unei case de pământ, umezită de ploi. Nici un zid 
nu mai rămăsese întreg, pe jos nu se mai vedea decât un 
morman de dărâmături, gunoiul unui trecut căzut într-o 
clipită. 

— Doamne! Strigă bătrânul, ca şi cum lovitura i-ar fi 
zguduit tot trupul. 

Rămase cu gura căscată, n-ar fi crezut niciodată că se va 
sfârşi atât de repede. Privea spărtură deschisă în coasta 
Paradisului femeilor, scăpat, în sfârşit, de negul care-l 


dezonora. Era un ţânţar strivit, ultimul triumf asupra 
încăpăţânării celor infinit de mici; toată insula era acum 
cotropită şi cucerită. Trecătorii, adunaţi în grup, vorbeau 
tare cu demolatorii, mâniaţi împotriva acestor vechi 
cocioabe, bune numai să ucidă oameni. 

— Domnule Bourras, repetă Denise, încercând să-l tragă 
deoparte, ştiţi că nu vă vor lăsa singur. Se vor ocupa de 
toate problemele dumneavoastră. 

Bătrânul îşi reveni imediat. 

— N-am probleme. Ei v-au trimis, nu-i aşa? Ei bine, 
spuneţi-le că bătrânul Bourras poate încă să lucreze şi că-şi 
va găsi de lucru oriunde va dori. Într-adevăr, ar fi foarte 
comod să faci pe caritabilul cu oamenii pe care-i ucizi. 

Atunci, Denise îl rugă. 

— Vă rog mult, acceptaţi, nu mă lăsaţi să sufăr atât. 

Însă el clătină din cap. 

— Nu, nu, s-a terminat, bună seara! Să trăieşti fericită, 
dumneata care eşti tânără, şi nu-i împiedica pe bătrâni să 
plece cu ideile lor. 

Bourras aruncă o ultimă privire la dărâmături, după care 
plecă cu paşi greoi. Denise îl urmări în mijlocul busculadei 
de pe trotuar. Îl văzu cotind spre Piaţa Gaillon, şi cu asta 
totul se sfârşi. 

O clipă, Denise rămase încremenită, cu ochii pierduţi în 
zare, apoi intră la unchiul Baudu. Omul era singur în 
întunecatul Bătrân Elbeuf. Femeia de serviciu nu venea 
decât dimineaţa şi seara, pentru a găti şi pentru a-l ajuta să 
ridice şi să coboare obloanele. Petrecea astfel ore întregi, 
cufundat în solitudine, fără ca nimeni să-l tulbure întreaga 
zi. Rareori, când intra câte o clientă, se speria şi nu mai ştia 
unde sunt aşezate mărfurile. Acolo, în tăcere, în lumina 
slabă a zilei, umbla continuu, cu aceiaşi paşi greoi, pradă 
unei nevoi bolnăvicioase, unor adevărate crize de mers 
forţat, ca şi cum ar fi vrut să-şi legene şi să-şi adoarmă 
durerea. 

— Vă simţiţi mai bine, unchiule? Întrebă Denise. 


Baudu nu se opri decât o secundă, după care porni din 
nou, mergând de la casă spre un ungher întunecat. 

— Da, da, foarte bine. Mulţumesc. 

Denise căută un cuvânt de mângâiere, câteva vorbe 
vesele, dar nu reuşi să găsească. 

— Aţi auzit zgomotul? Casa a căzut la pământ. 

— Ia te uită! Aşa e! Murmură el surprins. Trebuie să fi fost 
casa. Am simţit pământul cutremurându-se. Azi dimineaţă, 
când am văzut oamenii pe acoperiş, am închis uşa. 

Avu un gest vag, pentru a spune că aceste lucruri nu-l mai 
interesau. De fiecare dată când se întorcea la casă, privea 
bancheta goală, acea banchetă de catifea uzată pe care 
stăteau odinioară soţia şi fiica sa. Apoi, când tropăitul său 
continuu îl ducea în celălalt capăt al încăperii, privea 
rafturile cufundate în beznă, unde continuau să 
mucegăiască vreo câteva bucăţi de stofă. Casa era văduvă, 
cei pe care-i iubise plecaseră, negoţul său căzuse în ruşine, 
doar el îşi mai plimba sufletul mort şi orgoliul rănit, în 
mijlocul acestei catastrofe. Ridică ochii la plafonul negru şi 
ascultă liniştea care ieşea din întunericul sufrageriei, din 
acest colţ familial unde, până odinioară, iubise chiar şi aerul 
închis. Nu se mai auzea nici o răsuflare în casa veche, doar 
pasul său regulat şi apăsat răsuna între zidurile bătrâne, ca 
şi cum ar călca pe mormântul iubirilor sale. 

În cele din urmă, Denise aborda subiectul vizitei sale. 

— Unchiule, dumneavoastră nu puteţi să rămâneţi aici. 
Trebuie să luaţi o hotărâre. 

El îi răspunse fără să se oprească din mers: 

— Fără îndoială, dar ce vrei să fac? Am încercat să vând, 
dar n-a venit nimeni să cumpere. Dumnezeule! Într-o 
dimineaţă, am să închid magazinul şi am să plec. 

Denise ştia că nu se mai punea problema falimentului. În 
faţa unei sorţi atât de îndărijite, creditorii preferaseră să se 
înţeleagă între ei. Totul fusese plătit, dar unchiul Baudu 
avea, totuşi, să sfârşească în stradă. 


— Şi ce veţi face după aceea? Murmură ea, încercând să 
ajungă la oferta pe care nu îndrăznea să i-o formuleze. 

— Nu ştiu, răspunse acesta. Mă va aduna cineva de pe 
drumuri. 

Acum îşi schimbase traiectoria, mergea de la sufragerie 
spre vitrine; şi cerceta de fiecare dată cu o privire tristă 
aceste vitrine jalnice, cu mărfurile pierdute în uitare. Ochii 
săi nu se mai ridicau spre faţada triumfătoare a Paradisului 
femeilor, ale cărei linii arhitecturale dispăreau în dreapta şi 
în stânga, la cele două capete ale străzii. Se simţea nimicit, 
nu mai avea forţă să se supere. 

— Unchiule, spuse Denise stingherită, ar fi un loc pentru 
dumneavoastră. 

Şi continuă, bolborosind: 

— Da, am fost însărcinată să vă ofer un post de inspector. 

— Unde anume? Întrebă Baudu. 

— Dumnezeule! Acolo, peste drum. La noi. Şase mii de 
franci, o muncă fără prea mare osteneală. 

Brusc, el se opri în faţa ei. Dar în loc să se înfurie, aşa cum 
se temea Denise, Baudu cedă în faţa unei emoţii dureroase, 
încărcată de o resemnare amară. 

— Peste drum, peste drum, bâlbâi el de mai multe ori. Vrei 
să vin la voi? 

Denise se simţea copleşită de emoție. Îşi amintea de lupta 
îndelungată dintre cele două magazine, de înmormântarea 
verişoarei şi a mătuşii ei, avea în faţa ochilor Bătrânul 
Elbeuf zguduit şi azvârlit la pământ de Paradisul femeilor. 
Numai gândul că unchiul ei ar putea să se angajeze acolo şi 
să se plimbe prin magazin cu cravată albă, îi umplea 
sufletul de milă şi de revoltă. 

— Denise, fata mea, e posibil aşa ceva? Spuse el simplu, în 
timp ce-şi încrucişa mâinile tremurânde. 

— Nu, nu, unchiule! Strigă Denise într-un elan pornit din 
toată fiinţa ei bună şi dreaptă. Ar fi rău. lertaţi-mă, 
unchiule! Vă rog să mă iertaţi! 


Baudu îşi reluă mersul şi paşii săi răzbăteau din nou prin 
golul sepulcral al casei. După ce Denise plecă, el continuă 
să umble, cu mişcarea încăpăţânată a celor care nu mai au 
nici o speranţă. 

În noaptea aceea, Denise nu reuşi să adoarmă. Îşi dădea 
seama de neputinţa ei. Nu-i putea ajuta nici pe cei apropiaţi 
ei. Fusese silită să asiste până la capăt la opera invincibilă a 
vieţii care cerea sacrificii pentru a se naşte din nou. Nu se 
mai zbătea, accepta această lege a luptei; dar sufletul ei de 
femeie se umplea de o bunătate şi de o duioşie frăţească în 
numele acestei omeniri aflate în suferinţă. De câţiva ani, era 
şi ea prinsă în mersul acestei maşinării. Nu sângerase şi ea? 
Nu fusese sacrificată, gonită, împroşcată cu injurii? Şi 
astăzi se mai înspăimânta încă, atunci când se simţea aleasă 
prin logica faptelor. De ce ea, atât de plăpândă? De ce mâna 
ei micuță conta atât de mult în mijlocul activităţii 
monstrului? Şi forţa care mătura totul, o târa şi pe ea, 
tocmai pe ea, a cărei venire trebuia să fie o revanşă. Mouret 
inventase acest mecanism de strivit lumea, a cărui 
funcţionare brutală o indigna; semănase cartierul cu ruine, 
despuind pe unii şi ucigându-i pe alţii; şi totuşi, îl iubea 
pentru măreţia operei sale, îl iubea şi mai mult la fiecare 
abuz al puterii lui, în ciuda valului de lacrimi care o înecau, 
văzând mizeria celor învinşi. 

Capitolul 14 

Strada 10 Decembrie, nou-nouţă, cu casele ei albe ca de 
cretă şi ultimele schele ale unor clădiri întârziate, se 
întindea sub un soare limpede de februarie; „o flotă” de 
trăsuri trecea, asemenea unui convoi triumfător, prin ochiul 
de lumină ce decupa întunericul umed al vechiului cartier 
Saint-Roch; între strada Michodiere şi strada Choiseul era o 
îmbulzeală ca de răscoală; o mulţime înfierbântată timp de 
o lună de reclame, se înghesuia strivindu-se, cu gura 
căscată, cu ochii pe sus, privind monumentala faţadă a 
Paradisului femeilor, a cărei inaugurare avea loc în lunea 
aceea, cu prilejul marii expoziţii de albituri. 


Prospeţimea ei veselă era o vastă desfăşurare de 
arhitectură policromă, încărcată cu aur, ce anunţa vacarmul 
şi strălucirea comerţului interior, atrăgând privirile ca o 
uriaşă vitrină înflăcărată de culorile cele mai vii. La parter, 
pentru a nu întuneca stofele din vitrine, decoraţiunile erau 
sobre: un soclu din marmură de un verde marin, grinzile 
din colţuri şi stâlpii de rezistenţă din marmură neagră, a 
cărei asprime era îndulcită de cornişe aurite; iar restul era 
încărcat de geamuri mari, necositorite, în şasiuri de fier, 
geamuri ce deschideau, în plină zi, adâncurile galeriilor şi 
ale holurilor. Dar pe măsură ce vitrinele se înălţau, tonurile 
strălucitoare se aprindeau. Friza de la parter desfăşura 
mozaicuri, o ghirlandă de flori roşii şi albastre, alternând cu 
plăci de marmură pe care erau gravate denumirile 
mărfurilor, ce încingeau colosul. Apoi, baza primului etaj, 
din cărămizi emailate, sprijinea din nou geamurile 
ferestrelor largi, până la friza alcătuită din stemele aurite 
ale oraşelor franceze, cu motive din ceramică, al căror 
smalţ repeta nuanțele vii ale soclului. În sfârşit, sus de tot, 
friza acoperişului se prezenta ca o împletitură aurită a 
întregii faţade, mozaicurile şi faianţele reapăreau în culori 
mai calde, zincul streşinilor era dantelat şi aurit, pe acroter 
se înşira un popor întreg de statui reprezentând marile 
oraşe industriale şi manufacturiere ce îşi înălţau spre cer 
siluetele lor delicate. Curioşii se minunau mai ales de 
poarta centrală, de înălţimea unui arc de triumf, decorată şi 
ea cu un şir de mozaicuri, faianţe şi ceramică, având 
deasupra un grup alegoric poleit cu aur, reprezentând 
Femeia, înconjurată de un stol de amoraşi zâmbitori. 

În jurul orei două, un pichet de ordine puse în mişcare 
mulţimea şi se ocupă de staționarea trăsurilor. Palatul era 
construit, fiind un adevărat templu în cinstea nebuniei 
risipitoare a modei. Domina, acoperind cu umbra sa 
întregul cartier. Rana făcută de dărâmarea prăvăliei lui 
Bourras era atât de bine cicatrizată, încât zadarnic ai fi 
căutat locul acelui neg vechi; cele patru faţade se întindeau 


de-a lungul celor patru străzi fără nici un gol în superba lor 
izolare. Pe celălalt trotuar, de când Baudu intrase într-o 
casă de bătrâni, magazinul Bătrânul Elbeuf fusese închis, 
zidit, ca un mormânt, în spatele obloanelor care nu se mai 
ridicau; încetul cu încetul, roţile trăsurilor le stropeau, 
afişele le acopereau, le lipeau la un loc, înecându-le cu valul 
crescând al publicităţii, ca o ultimă lopată de pământ 
aruncată peste vechiul comerţ; şi în mijlocul acestei faţade 
moarte, murdărită de colbul străzii, împestriţată de 
zdrenţele vacarmului parizian, se întindea, ca un stindard 
înfipt într-un imperiu cucerit, un imens afiş galben, 
proaspăt, anunțând cu litere de-o şchioapă marea 
deschidere de la Paradisul femeilor. S-ar fi zis că gigantul, 
după extinderile succesive, cuprins de ruşine şi de silă în 
faţa acestui cartier întunecat, unde se născuse modest şi pe 
care, mai târziu, îl sugrumase, tocmai îi întorcea spatele, 
lăsând în urmă noroiul uliţelor înguste, arătându-şi obrazul 
de parvenit căii zgomotoase şi însorite a noului Paris. Acum, 
aşa cum îl înfăţişa gravura reclamelor, se îngrăşase 
asemenea căpcăunului din poveste, gata să spargă norii cu 
umerii săi. Pe primul plan al acestei gravuri se vedeau 
străzile 10 Decembrie, Michodiere şi Monsigny, care se 
lărgeau peste măsură, ca şi cum ar vrut să deschidă drumul 
clientelei din lumea întreagă. Apoi, urmau clădirile, 
exagerate din cale-afară, privite de sus, cu acoperişurile ce 
conturau galeriile acoperite, cu golurile de sticlă prin care 
se întrezăreau holurile, cu tot nesfârşitul lor lac de sticlă şi 
de zinc, scăldat în soare. De aici încolo se întindea Parisul, 
dar un Paris micşorat, înghiţit de monstru: casele din jur 
păreau nişte colibe şi se risipeau în fumul hornurilor 
nedesluşite; monumentele se topeau parcă: în stânga, două 
linii pentru catedrala Notre-Dame, în dreapta, un accent 
circumflex pentru Palatul Invalizilor, în fund, Panteonul, 
ruşinat şi pierdut, cât un bob de linte. Orizontul se prefăcea 
în pulbere, nu mai era decât un cadru disprețuit, până la 


înălțimile din Châtillon, până la câmpia întinsă, ale cărei 
depărtări înecate în ceaţă aminteau de anii de robie. 
Mulțimea crescuse. Nici un magazin nu revoluţionase 
până atunci oraşul printr-o publicitate atât de zgomotoasă. 
Acum, Paradisul femeilor cheltuia în fiecare an aproape 
şase sute de mii de franci pe afişe, anunţuri, apeluri de 
toate felurile; numărul cataloagelor trimise depăşea cifra 
de patru sute de mii, iar pentru eşantioane se tăiau stofe în 
valoare de o sută de mii de franci. Era o invazie definitivă a 
ziarelor, a zidurilor, sunând în urechile publicului întocmai 
ca o trompetă monstruoasă de alarmă, care răspândeşte, 
fără încetare, în cele patru colţuri ale lumii, vacarmul 
marilor puneri în vânzare. Din acest moment, faţada, în faţa 
căreia se îmbulzea mulţimea, avea să fie reclama vie, cu 
luxul ei pestriţ şi aurit de bazar, cu vitrinele imense unde se 
prezenta o întreagă poezie de veşminte femeieşti, cu 
emblemele sale scumpe pictate, gravate, decupate, de la 
plăcile de marmură de la parter până la foile de tablă 
rotunjite în arc peste acoperişuri, derulând aurul 
banderolelor sale, unde numele magazinului se putea citi în 
litere enorme ce dantelau fondul albastru al cerului. Pentru 
a sărbători inaugurarea, fuseseră adăugate trofee şi 
drapele; fiecare etaj era pavoazat cu stindardele şi cu 
stemele principalelor oraşe din Franţa, în timp ce sus de tot 
dansau în vânt steagurile popoarelor străine, agăţate de 
catarge. În sfârşit, în partea de jos, expoziţia de albituri 
căpăta, pe fundalul vitrinelor, o intensitate orbitoare. Nu se 
vedea nimic altceva decât alb, un trusou complet şi un 
munte de lenjerie de pat la stânga, perdele aşezate în 
formă de capelă şi batiste în piramidă, la dreapta, obosind 
privirile trecătorilor; printre mărfurile agăţate deasupra 
uşii, bucăţi de pânză, de stambă şi de muselină cădeau 
asemenea avalanşelor de zăpadă; în picioare, gravuri 
îmbrăcate în foi de carton albastru reprezentau o doamnă 
şi o tânără mireasă în toalete de bal, amândouă în mărime 
naturală, purtând stofe adevărate, dantele şi mătăsuri, 


zâmbind cu chipurile lor pictate. Un cerc de gură-cască se 
aduna fără încetare, iar dorinţele învăluiau întreaga 
mulţime. 

Ceea ce stârnea şi mai mult curiozitatea în jurul 
Paradisului femeilor era o nenorocire despre care vorbea 
întregul Paris, şi anume, incendiul de la Patru Anotimpuri, 
marele magazin pe care Bouthemont îl deschisese lângă 
Operă, abia de trei săptămâni. Ziarele urlau de atâtea 
amănunte: focul era cauzat de o explozie de gaz, din timpul 
nopţii; vânzătoarele fugiseră îngrozite, în cămăşi de noapte; 
Bouthemont dăduse dovadă de eroism, căci salvase cinci 
domnişoare, cărându-le în spate. De altfel, pierderile 
enorme au fost acoperite, iar publicul începuse să dea din 
umeri, spunând doar că reclama fusese superbă. Dar, 
pentru moment, toată atenţia se îndreptase spre Paradisul 
femeilor, căci de acolo veneau toate zvonurile care circulau, 
preocupată până la obsesie de aceste bazaruri a căror 
importanţă începea să fie din ce în ce mai mare în viaţa 
publicului. Ce noroc avea acest Mouret! Parisul îi saluta 
steaua, îi venea în întâmpinare, de vreme ce flăcările se 
ocupau acum să distrugă concurenţa din calea lui; se 
calcula de pe acum cât va câştiga în urma acestui sezon şi 
se estima valul imens de oameni ce va împânzi magazinul, 
mai ales din cauza închiderii forţate a casei rivale. O clipă, 
Mouret avusese oarecare temeri, tulburat de faptul că 
doamna Desforges se ridicase împotriva lui, această 
doamnă căreia îi datora puţin din izbânda lui. Diletantismul 
financiar al baronului Hartmann, care investea bani în 
ambele afaceri, de asemenea îl enerva. Şi apoi, mai era 
exasperat de faptul că nu avusese ideea genială a lui 
Bouthemont, care-l adusese pe preotul bisericii Madeleine, 
urmat de tot clerul său, să-i binecuvânteze magazinul, 
printr-o ceremonie extraordinară, cu un alai religios 
plimbat de la mătăsuri la marochinărie. Dumnezeu 
coborâse printre pantalonii şi corsetele femeilor, fapt ce nu 
împiedicase totuşi incendiul; dar în ochii clientelei mondene 


ceremonia valorase mai mult decât un milion de afişe. Din 
acel moment, Mouret visa să-l aducă pe arhiepiscop! 

Orologiul aşezat deasupra intrării anunţă ora trei şi 
busculada de după-amiază începu: peste o sută de mii de 
cliente se înghesuiau prin galerii şi prin holuri. Afară, 
trăsurile staţionau, de la un capăt la altul al străzii 10 
Decembrie; dinspre Operă, o altă masă de oameni ocupa 
fundătura unde urma să fie construit noul bulevard. 
Trăsurile simple se amestecau cu cupeurile celor înstăriți, 
vizitiii aşteptau pe lângă atelaje, caii nechezau, scuturându- 
şi zăbalele scânteietoare. Şirurile se refăceau fără încetare, 
în mijlocul strigătelor băieţilor, al tropăitului animalelor, 
care împingeau mulţimea, strângând rândurile, în timp ce 
noi trăsuri se adăugau continuu celor dinaintea lor. Pietonii 
fugeau în grupuri speriate în locurile de staţionare, iar 
trotuarele erau negre de atâta lume, privind în perspectivă 
drumul lung şi lat ce dispărea în zare. Zarva urca printre 
casele albe, iar valul de oameni era învăluit în atmosfera 
duioasă a Parisului, ca într-o adiere mângâietoare. 

În faţa unei vitrine, doamna de Boves, însoţită de fiica ei, 
Blanche, privea cu doamna Guibal o prezentare de costume 
pe jumătate confecţionate. 

— Ei, ce zici de costumele astea de pânză ce se vând la 
nouăsprezece franci şi şaptezeci şi cinci? 

În cutiile lor pătrate, costumele, legate cu fundă, erau 
împachetate în aşa fel încât să prezinte doar garniturile 
brodate în albastru şi roşu; în colţul fiecărei cutii, se afla o 
gravură ce înfăţişa costumul gata făcut, îmbrăcat de o 
tânără cu aer de prinţesă. 

— Doamne, dar nici nu fac mai mult, murmură doamna 
Guibal. Imediat ce le ai în mână îţi dai seama că nu sunt 
decât nişte zdrenţe! 

De când domnul de Boves stătea țintuit într-un fotoliu, din 
pricina crizelor de gută, cele două doamne deveniseră bune 
prietene. Soţia suporta amanta, preferând ca lucrurile să se 
petreacă la ea acasă; astfel mai câştiga ceva bani de 


buzunar, sume de care soţul se lăsa furat, având nevoie de 
îngăduinţa ei. 

— Ei bine, să intrăm, continuă doamna Guibal. Trebuie să 
le vedem expoziţia. Ginerele dumitale ţi-a dat întâlnire 
înăuntru, nu-i aşa? 

Doamna de Boves nu răspunse, cu privirile pierdute, total 
absorbită de şirul de trăsuri, care-şi deschideau una după 
alta portierele, lăsând să coboare clientele. 

— Da, spuse, în cele din urmă, Blanche cu glasul ei moale. 
Paul trebuie să vină să ne ia din sala de lectură la ora patru, 
după ce iese de la minister. 

Erau căsătoriţi de o lună, iar Vallagnosc, după un concediu 
de trei săptămâni, petrecut în sudul Franţei, se întorsese la 
minister. Tânăra avea deja aspectul mamei sale şi părea mai 
puhavă după căsătorie. 

— Dar uite-o pe doamna Desforges! Strigă contesa, 
privind un cupeu care tocmai se oprise. 

— O! Crezi? Murmură doamna Guibal. După toate 
zvonurile acelea. Probabil că mai plânge încă pentru 
incendiul de la Patru Anotimpuri. 

Într-adevăr, era Henriette, care le zări pe cele două 
doamne şi înainta spre ele cu un aer vioi, ascunzându-şi 
înfrângerea sub masca manierelor sale mondene. 

— Doamne! Da, am venit să văd ce se întâmplă! E mai bine 
să vezi cu propriii ochi, nu-i aşa? O, suntem tot atât de buni 
prieteni cu domnul Mouret, deşi se zice că ar fi furios din 
pricina asocierii mele la acel magazin rival. Un singur lucru 
n-am să i-l iert niciodată, şi anume că a insistat cu mariajul 
acela, ştiţi şi voi, al acelui Joseph cu protejata mea, 
domnişoara de Fontenailles. 

— Cum! S-a şi făcut? Interveni doamna de Boves. Ce 
oroare! 

— Da, draga mea, şi numai pentru a ne demonstra că se 
poate. Îl cunosc eu, a vrut să ne arate că fetele din lumea 
bună nu sunt potrivite decât pentru a se căsători cu băieţii 
lui de prăvălie. 


Doamna Desforges se însufleţise. Toate patru doamnele 
rămaseră pe trotuar, în mijlocul busculadei de la intrare, 
încetul cu încetul, valul le împinse mai departe; nu avură de 
ales decât să se lase în voia curentului, astfel că trecură 
dincolo de uşă, fără să-şi dea seama, vorbind tot mai tare, 
pentru a se putea auzi. Acum cereau veşti despre doamna 
Marty. Se spunea că bietul domn Marty, în urma unor scene 
conjugale violente, nu se simţea prea bine. 

— Bietul om! Spuse doamna Guibal, el cu hainele lui 
ponosite, cu umilinţa lui de om în goană după salariu! Şi 
soţia? 

— Îşi ruinează un unchi în prezent, răspunse Henriette, un 
biet om cumsecade, care s-a mutat la ea după ce a rămas 
văduv. De altfel, trebuie să fie şi ea pe aici, sigur o vom 
întâlni. 

O surpriză le făcu pe doamne să încremenească. În faţa lor 
se întindeau magazinele, cele mai vaste magazine din lume, 
după cum spuneau reclamele. La ora aceea, galeria 
centrală pornea de la un capăt la celălalt şi se deschidea 
spre strada 10 Decembrie şi strada Neuve-Saint-Augustin, 
în timp ce, la dreapta şi la stânga, asemenea părţilor 
laterale ale unei biserici, galeria Monsigny şi galeria 
Michodiere, ceva mai strâmte, se întindeau şi ele de-a 
lungul celor două străzi. Din loc în loc, holurile se 
întretăiau, creând adevărate răscruci în mijlocul 
şarpantelor metalice ale scărilor suspendate şi ale punților 
aeriene. Tot interiorul fusese schimbat; acum, soldurile se 
aflau pe strada 10 Decembrie, mătasea la mijloc, iar 
marochinăria ocupa capătul holului Saint-Augustin; când îţi 
ridicai ochii, din noul vestibul de onoare zăreai raionul de 
lenjerie, mutat de la o extremitate la cealaltă a etajului al 
doilea. Numărul enorm al raioanelor crescuse la cincizeci; 
unele, nou-nouţe, se inaugurau chiar în acea zi; altele, 
devenite prea importante, fuseseră pur şi simplu dublate, 
pentru a facilita vânzarea; în faţa acestei creşteri continue 


a afacerilor, personalul ajunsese, în noul sezon, la trei mii 
patruzeci şi cinci de angajaţi. 

Ceea ce le oprise pe doamne era spectacolul minunat al 
marii expoziţii de albituri. Mai întâi, în jurul lor, se afla 
vestibulul, un hol cu oglinzi strălucitoare, pardosit cu 
mozaicuri, unde tejghelele cu marfă ieftină atrăgeau 
mulţimea lacomă. Apoi, galeriile se cufundau într-un alb 
strălucitor, ca o atmosferă boreală, ca un ţinut al zăpezii, 
descoperind infinite întinderi de hermină, de un alb 
strălucitor, ca o îngrămădire de ghețari sclipind în soare. 
Regăseai aici albul vitrinelor de afară, ceva mai viu, colosal, 
aprins de un capăt la celălalt al enormei nave, de flacăra 
albă a unui incendiu nestăvilit. Totul era alb, toate articolele 
albe ale fiecărui raion, o risipă de alb, un astru alb a cărui 
strălucire te orbea fără să poţi distinge amănuntele. Dar 
ochii începeau deja să se obişnuiască: la stânga, galeria 
Monsigny îşi întindea albele promoţii de pânze şi stămburi, 
stâncile albe de cearşafuri, de prosoape şi batiste, în timp 
ce, la dreapta, galeria Michodiere, ocupată cu mercerie, 
tricotaje şi pânzeturi, expunea, alături de construcţiile albe 
ridicate din nasturi de sidef, un mare decor format din 
şosete albe, o sală întreagă acoperită cu molton alb şi 
scăldată într-o rază de lumină. Focarul de lumină îşi arunca 
razele mai ales din galeria centrală, unde se aflau eşarfele 
şi fularele, mănuşile şi mătasea. Tejghelele dispăreau sub 
albul mătăsurilor şi al eşarfelor, al mănuşilor şi al fularelor. 
În jurul micilor coloane metalice se ridicau ghirlande de 
muselină albă, înnodate din loc în loc cu fulare albe. Scările 
erau împodobite cu draperii albe, draperii de pichet şi de 
bumbac, alternate, alunecau de-a lungul rampelor şi 
înconjurau holurile până la etajul al doilea; şi această 
învolburare a albului parcă prindea aripi, se agita şi se 
pierdea, ca un zbor de lebede. Apoi, albul picura din bolți ca 
o ploaie de puf, o masă înzăpezită de fulgi mari: cuverturi 
albe, plăpumi albe fluturau, agăţate ca nişte prapuri 
bisericeşti; împletituri lungi de ghipură cădeau ca un zbor 


de fluturi albi, cu zumzet nemişcat; din toate părţile 
fremătau dantele, ca nişte fire de păianjen sub un cer de 
vară, umplând aerul cu răsuflarea lor albă. Dar minunea, 
altarul acestui cult al albului, aflat deasupra raionului de 
mătăsuri, în holul cel mare, era un cort alcătuit din perdele 
albe, care coborau din vitraj. Muselinele, voalurile, 
ghipurile de artă curgeau în valuri uşoare, în timp ce 
tulurile brodate, foarte bogate, şi bucăţile de mătase 
orientală cu lameuri de argint serveau drept fundal acestui 
decor uriaş, care ţinea loc de alcov şi de tabernacul 
totodată. Ai fi zis că e un imens pat alb, a cărui maiestate 
feciorelnică îşi aştepta, ca în legende, prinţesa albă, care 
avea să vină cândva, atotputernică, în vălul ei alb de 
mireasă. 

— O, dar e extraordinar! Minunat! Repetau doamnele. De 
necrezut! 

Şi nu se mai saturau de această odă dedicată albului, 
cântată de toate materialele din magazin. Până acum 
Mouret nu mai făcuse nimic atât de deosebit, era lovitura 
de geniu a măiestriei sale. Sub cascada de albituri, în 
aparenta dezordine a ţesăturilor căzute ca din întâmplare 
din rafturile pustiite, exista o frază armonioasă, albul 
urmărit şi dezvoltat în toate tonurile sale, care năştea, 
creştea şi se răspândea în orchestraţia complicată a unei 
fugi de maestru, a cărei extindere continuă ridică sufletul 
spre culmi din ce în ce mai înalte. Totul era alb, dar 
niciodată acelaşi alb, ci toate nuanțele de alb, ridicându-se 
unele peste altele, opunându-se, completându-se, ajungând 
chiar până la strălucirea luminii. Totul pornea de la albul 
mat al stambei şi al pânzei, la albul subtil al flanelei şi al 
stofei; urmau apoi catifeaua, mătasea, satinul, într-o gamă 
crescândă; puţin câte puţin aprins, sfârşind în micile flăcări 
ale pliurilor; zburând prin transparenţa perdelelor, albul 
devenea lumină vie în rândul muselinelor, ghipurilor, 
dantelelor şi tulurilor mai ales, atât de delicate, încât se 
pierdeau ca o notă extremă, în timp ce argintul bucăţilor de 


mătase orientală cânta într-o notă mai ridicată, în adâncul 
alcovului gigantic. 

În acest timp, magazinele trăiau şi respirau, mulţimea 
luase cu asalt ascensoarele, se înghesuia la bufet şi în sala 
de lectură, un întreg popor călătorea în mijlocul spaţiilor 
acoperite parcă de zăpadă. Grămada de oameni era ca o 
pată neagră, putea fi luată drept nişte patinatori pe un lac 
din Polonia, în decembrie. La parter era o hulă întunecată, 
agitată de un reflux, unde nu se puteau zări decât chipurile 
delicate şi încântate ale doamnelor. Printre decupajele 
şarpantelor metalice, de-a lungul scărilor şi al punților 
aeriene era o ascensiune continuă de figuri mici, rătăcite 
parcă în mijlocul crestelor ninse. O căldură de seră, 
sufocantă, uimea pe toată lumea la vederea acestor înălţimi 
îngheţate. Vuietul glasurilor făcea un zgomot înfiorător, de 
fluviu care se revarsă. Plafonul încărcat cu aur şi geamurile 
gravate cu trandafiri auriţi păreau raze de soare ce 
mângâiau Alpii marii expoziţii de albituri. 

— Ei haideţi, spuse doamna de Boves, trebuie să înaintăm. 
Nu putem rămâne aici. 

De când intrase, inspectorul Jouve, în picioare, în faţa uşii, 
n-o slăbea din ochi. Când ea se întoarse, privirile lor se 
întâlniră. Apoi, cum îşi reluase mersul, o lăsă să avanseze 
puţin şi o urmări de la distanţă, fără să pară că se ocupă de 
ea. 

— Ia te uită! Zise doamna Guibal, oprindu-se în faţa primei 
casierii, în mijlocul busculadei, e o idee drăguță, asta cu 
violetele! 

Era vorba despre un nou cadou al Paradisului femeilor, o 
idee de-a lui Mouret, care făcuse vâlvă prin ziare, şi anume, 
bucheţele de violete albe, cumpărate cu miile de la Nisa şi 
oferite fiecărei cliente, la orice cumpărătură. Lângă fiecare 
casă, băieţi îmbrăcaţi în livrele ofereau cadoul, sub 
supravegherea unui inspector. Încetul cu încetul, clientela 
părea împodobită cu flori ce-şi răspândeau mirosul lor 
puternic. 


— Da, murmură doamna Desforges, geloasă, e o idee 
foarte bună. 

Dar în momentul în care doamnele voiau să înainteze, 
auziră doi vânzători ce glumeau pe seama violetelor. Unul 
înalt şi slab se întreba: 

— Are loc, până la urmă, căsătoria patronului cu şefa de la 
copii? 

Celălalt, mic şi gras, răspunse că nu se ştie, dar că florile 
erau cumpărate. 

— Cum?! Spuse doamna de Boves. Mouret se însoară? 

— E prima oară când aud vestea asta, răspunse Henriette, 
făcând pe indiferenta. De altfel, toţi trebuie să sfârşească 
astfel. 

Contesa îi aruncă o privire pătrunzătoare noii ei prietene. 
Acum, înțelegeau amândouă de ce venise doamna 
Desforges la Paradisul femeilor în ciuda rupturii lor. Fără 
îndoială, cedase în faţa nevoii nestăvilite de a vedea şi de a 
suferi. 

— Eu rămân cu dumneata, spuse doamna Guibal, cu 
sufletul încărcat de curiozitate. Ne vom întâlni din nou cu 
doamna de Boves la salonul de lectură. 

— Ei bine, fie! Spuse aceasta. Eu am treabă la etajul întâi. 
Vii, Blanche? 

Şi urcă împreună cu fiica sa, în timp ce inspectorul Jouve, 
mereu pe urmele ei, se îndreptă pe o scară vecină, pentru a 
nu atrage atenţia. Celelalte două doamne se pierdură în 
mulţimea compactă de la parter. 

În toiul busculadei vânzării, toate raioanele nu vorbeau 
decât despre iubirile patronului. Aventura care de luni 
întregi îi preocupa pe vânzători, încântați de lunga 
rezistenţă a Denisei, sfârşise deodată printr-o criză: se 
aflase în ajun că fata părăseşte Paradisul femeilor, în ciuda 
rugăminţilor lui Mouret, sub pretextul unei mari nevoi de 
odihnă. Bineînţeles că toată lumea începuse să dea 
pronosticuri: va pleca? Nu va pleca? De la un raion la altul, 
se paria câte un franc, pentru duminica viitoare. Cei mai 


răutăcioşi făceau pariuri pe câte un dejun, mizând pe un 
mariaj final, în timp ce alţii, cei care credeau în plecarea ei, 
nu-şi riscau banii fără motive întemeiate. De bună seamă, 
domnişoara avea puterea femeii adorate care poate refuza; 
dar patronul, la rândul său, avea avantajul bogăției sale, a 
văduviei fericite, a orgoliului pe care un capriciu l-ar putea 
exaspera. De altfel, şi unii şi alţii căzură de acord că această 
micuță vânzătoare condusese afacerea cu dibăcia unei 
femei de geniu şi că juca o carte mare punându-i în faţă 
alternativa: „la-mă de soţie sau plec!” 

Doar Denise nu se gândea la astfel de lucruri. Ea nu 
avusese niciodată nici o cerinţă şi nu făcuse nici un calcul. 
Ceea ce o hotărâse să plece erau tocmai aceste păreri 
asupra conduitei sale, care continuau să o surprindă. Dorise 
ea toate acestea? Se arătase ea şireată, cochetă, 
ambițioasă? Venise, pur şi simplu, şi era cea dintâi care se 
mira că poate fi atât de iubită. Şi acum, de ce vedeau cu 
toţii o tactică îndemânatică în hotărârea ei de a părăsi 
Paradisul femeilor? Era un lucru atât de natural! Ajunsese 
la o stare nervoasă, la spaime insuportabile, în mijlocul 
bârfelor care apăreau mereu în magazin, al obsesiilor 
arzătoare ale lui Mouret, al luptelor ce trebuia să le ducă cu 
sine; astfel că prefera să plece, copleşită de teama că va 
ceda într-o bună zi şi că va regreta apoi toată viaţa ei. Dacă 
exista în comportamentul ei o tactică savantă, atunci ea nu 
ştia asta, ci se întreba cum să facă tocmai pentru a nu avea 
aerul unei fete ce aleargă după măritiş. Ideea mariajului o 
irita acum, era hotărâtă să spună nu, şi iarăşi nu, în cazul în 
care Mouret ar fi împins nebunia asta atât de departe. Doar 
ea trebuia să sufere. Necesitatea despărțirii o făcea să 
plângă, dar îşi repeta mereu, ajutată de marele ei curaj, că 
aşa trebuie, că nu ar mai avea nici odihnă, nici bucurie dacă 
ar face altfel. 

Când Mouret îi văzu demisia, rămase mut şi încremenit, 
făcând un efort supraomenesc pentru a se stăpâni. Apoi îi 
spuse, cu glas sec, că-i acordă opt zile de gândire, înainte 


de a o lăsa să comită o asemenea nebunie. După cele opt 
zile, când ea readuse în discuţie acest subiect, exprimându- 
şi dorinţa oficială de a pleca după mare punere în vânzare, 
Mouret îşi păstră aceeaşi atitudine calmă şi încercă să-i 
vorbească serios: ea nu avea avere şi nu va găsi nicăieri 
poziţia pe care o ocupa la el în magazin. Avea cumva în 
vedere altă slujbă? Era pregătit să-i ofere toate avantajele 
pe care spera să le obţină în altă parte. Când tânăra îi 
răspunse că nu-şi căâutase alt loc de muncă şi că voia mai 
întâi să se odihnească o lună la Valognes, cu economiile 
realizate, Mouret o întrebă ce o împiedica să revină la 
Paradisul femeilor, dacă numai grija sănătăţii o silea să 
plece. Ea tăcea, torturată de acest interogatoriu. Atunci, el 
îşi închipui că pleacă să-şi regăsească vreun amant, poate 
chiar un soţ. Nu-i spusese chiar ea, într-o seară, că iubea pe 
cineva? Din acel moment, purta înfiptă în inimă această 
mărturisire, smulsă într-o clipă de tulburare. Şi dacă 
bărbatul acela avea să o ia de soţie, părăsea totul pentru a-l 
urma? Era singura explicaţie a încăpăţânării ei. Aşadar, se 
sfârşise; mai adăugă, cu o voce rece, că n-o mai reţine, dacă 
nu poate să-i explice adevăratul motiv al plecării sale. 
Această conversaţie dură, lipsită de furie, o tulbură mai 
mult decât scena violentă de care se temea. 

În timpul ultimei săptămâni pe care Denise trebuia să o 
mai petreacă la magazin, Mouret îşi păstră paloarea lui 
rigidă. Când străbătea raioanele, se prefăcea că n-o vede; 
niciodată nu păruse mai rupt de realitate, mai adâncit în 
munca lui; pariurile începuseră din nou, dar doar cei mai 
curajoşi îşi riscau prânzul în favoarea căsătoriei. Totuşi, sub 
această răceală atât de puţin obişnuită la el, Mouret 
ascundea un chin şi o suferinţă înfiorătoare. Furia îi lovea 
tâmplele, vedea roşu în faţa ochilor, visa s-o cuprindă pe 
Denise într-o îmbrăţişare şi să-i înăbuşe strigătele. Apoi 
încerca să judece la rece, căuta mijloace mai practice 
pentru a o împiedica să iasă pe uşă; dar se lovea mereu de 
neputinţa lui, furios pe forţa şi pe banii care nu-i foloseau la 


nimic. O idee se născuse, totuşi, în mijlocul planurilor sale 
nebuneşti, şi se impunea, încetul cu încetul, în ciuda 
revoltei sale. După moartea doamnei Hedouin, jurase că nu 
se va mai căsători; îşi luase norocul de la o femeie şi 
hotărâse să profite de pe urma tuturor celorlalte femei. Şi 
el, ca şi Bourdoncle, avea o superstiție, şi anume că 
directorul unui mare magazin de noutăţi trebuia să fie 
celibatar, dacă voia să-şi păstreze stăpânirea de mascul 
asupra dorințelor nemăsurate ale femeilor: o femeie intrată 
în viaţa lui ar schimba atmosfera, le-ar goni pe celelalte, 
aducând cu sine parfumul ei. Şi el rezista în faţa logicii 
puternice a faptelor, prefera să moară decât să cedeze, 
cuprins de o mânie subită împotriva Denisei, simțind pe 
bună dreptate că ea era revanşa şi temându-se să nu cadă 
înfrânt peste milioanele sale, strivit ca un pai de eternul 
feminin, în ziua în care ar lua-o de soţie. Apoi, încet, 
redevenea slab, examinându-şi repulsiile: de ce să tremure? 
Denise era atât de blândă, atât de înţeleaptă, încât putea să 
i se ofere fără teamă. De douăzeci de ori pe oră, lupta 
reîncepea în toată fiinţa lui răvăşită. Orgoliul îi răscolea 
rănile, îşi pierdea raţiunea încetul cu încetul când se 
gândea că şi după această ultimă supunere, ea ar putea 
spune nu, mereu nu, dacă ea iubea un altul. În dimineaţa 
marii puneri în vânzare, nu luase încă nici o hotărâre, iar 
Denise pleca a doua zi. 

Când Bourdoncle intră în biroul lui Mouret, în jurul orei 
trei, îl surprinse pe acesta cu coatele pe masa de lucru, 
acoperindu-şi ochii cu mâinile, atât de preocupat, încât fu 
nevoit să-l atingă pe umăr. Mouret îşi ridică faţa plină de 
lacrimi, se priviră amândoi, îşi strânseră mâinile şi se 
îmbrăţişară. De mai bine de o lună, atitudinea lui 
Bourdoncle se schimbase complet; se pleca în faţa Denisei 
şi-l îndemna subtil pe patron la căsătorie. Fără îndoială, 
acţiona în acest fel pentru a nu fi înlăturat de această forţă 
pe care o recunoştea acum ca fiind superioară. Dar s-ar fi 
putut întrezări în această schimbare şi trezirea unei vechi 


ambiţii, speranţa de a-l distruge încetul cu încetul pe 
Mouret, în faţa căruia îşi plecase atâta amar de vreme 
spinarea. Se simţea în toată atmosfera magazinului, în lupta 
pentru existenţă, în masacrul continuu ce însufleţea 
vânzarea în jurul lui. Era târât de jocul acestei maşinării, 
cuprins de pofta celorlalţi, de lăcomia ce-i îndemna pe cei 
mari să-i doboare pe cei slabi. Doar un fel de teamă 
religioasă, cultul pentru noroc îl împiedicase până atunci 
să-i dea şi el lovitura de graţie. Patronul redevenea copil, 
aluneca într-o căsătorie imbecilă, care avea să-i ucidă 
norocul şi să-i strice farmecul cu care stăpânea clientela. De 
ce să dea înapoi când ar putea, cu atâta uşurinţă, să pună 
mâna pe afacerea acestui om înfrânt, căzut în braţele unei 
femei? Strângea mâna patronului său cu emoția unui adio, 
cu mila unei vechi camaraderii, repetând: 

— Ei haide, curaj, ce dracu'! la-o de soţie şi să se termine 
odată! 

Mouret se ruşina pentru această clipă de slăbiciune. Se 
ridică în picioare şi protestă: 

— Nu, nu, ar fi o prostie. Haide, vom face turul 
magazinului. Merge bine, nu-i aşa? Cred că va fi o zi 
magnifică. 

leşiră împreună şi-şi începură inspecția de după-amiază, în 
mijlocul raioanelor înţesate de mulţime. Bourdoncle îi 
arunca priviri piezişe, neliniştit din pricina acestei energii, 
cercetându-i buzele, pentru a surprinde cele mai mici cute 
de durere. 

Într-adevăr, vânzarea îşi azvârlea flăcările, cuprinsă parcă 
de focul iadului, ce cutremura întregul magazin. La raionul 
Denisei, se îngrămădea o mulţime de mame, târând după 
ele grupuri de fetiţe şi de băieţei, înecaţi în mormanele de 
veşminte pe care le încercau. Fuseseră scoase toate 
articolele de culoare albă, şi acolo, ca pretutindeni în 
magazin, era un adevărat dezmăţ al albului, cu care s-ar fi 
putut îmbrăca un stol întreg de amoraşi friguroşi: paltoane 
din stofă albă, rochii din pichet, din nansucl, din caşmir alb, 


costume de marinar şi de zuav, toate albe. În mijloc, pentru 
decor, deşi nu era încă sezonul, se afla un etalaj de costume 
pentru prima împărtăşanie, rochia şi voalul de muselină 
albă, pantofii de satin alb, o împletitură curgătoare ce 
fusese aşezată acolo ca un buchet al inocenţei şi al candorii. 
Doamna Bourdelais, cu cei trei copii ai ei, înşiraţi în ordinea 
înălţimii, Madeleine, Edmond şi Lucien, se supărase pe 
acesta din urmă pentru că se zbătea în timp ce Denise se 
chinuia să-i îmbrace jacheta de muselină. 

— Stai liniştit odată! Domnişoară, nu credeţi că e prea 
strâmtă? 

Cu privirea ei de femeie care nu poate fi înşelată, studia, 
cu mare atenţie, stofa, croiala şi cusăturile. 

— Nu, chiar îi vine foarte bine, continuă ea. E o adevărată 
nebunie îmbrăcatul mititeilor ăstora. Acum, aş avea nevoie 
de un mantou pentru fata mea cea mare. 

Denise fusese silită să se ocupe şi ea de vânzare, căci 
raionul fusese luat cu asalt. Tocmai căuta mantoul cerut, 
când scoase un strigăt de mirare. 

— Cum? Tu aici? Ce s-a întâmplat? 

În faţa ei se afla Jean, cu un pachet în braţe. Era căsătorit 
de opt zile, iar sâmbătă, soţia lui, o brunetă micuță, cu 
chipul fermecător, făcuse o vizită lungă la Paradisul 
femeilor pentru nişte cumpărături. Tinerii căsătoriţi aveau 
să o însoţească pe Denise la Valognes: o adevărată călătorie 
de nuntă, o lună de vacanţă printre amintirile de odinioară. 

— Închipuieşte-ţi, răspunse el, că Therese a uitat o 
grămadă de lucruri. Sunt lucruri de cumpărat, altele de 
schimbat. Şi cum era grăbită, m-a trimis pe mine cu 
pachetul ăsta. O să-ţi explic. 

Dar Denise îl întrerupse când îl zări pe Pepe. 

— Ia te uită! Şi Pepe! Dar şcoala? 

— Pe legea mea, spuse Jean, după cina de duminică, n-am 
avut sufletul să-l duc înapoi. Seva întoarce astă seară. Bietul 
de el e destul de trist că va rămâne închis la Paris, pe când 
noi ne vom plimba acolo. 


Denise îi zâmbi, în ciuda tulburării sale. O încredința pe 
doamna Bourdelais uneia dintre vânzătoarele sale şi se 
întoarse la ei într-un colţ al raionului, care, din fericire, se 
golea. Mititeii, aşa cum îi numea ea încă, erau acum nişte 
flăcăi în toată regula. Pepe, la cei doisprezece ani ai săi, o 
depăşea deja în înălţime, fiind mai voinic decât ea, dar tot 
tăcut şi dornic de mângăieri, de o blândeţe calină în tunica 
lui de licean, în timp ce Jean, spătos, era mai înalt decât ea, 
cu aceeaşi frumuseţe feminină, cu părul său blond răvăşit 
după moda muncitorilor artişti. Denise, care rămăsese 
subţirică, îşi păstrase asupra lor autoritatea de mamă 
neliniştită, îi trata ca pe nişte copii care trebuie îngrijiţi, 
încheind redingota lui Jean şi asigurându-se că Pepe avea o 
batistă curată. În ziua aceea, când văzu ochii mari şi trişti ai 
acestuia din urmă, îl mustră cu blândeţe. 

— Ei haide, fii rezonabil, dragul meu. Nu putem să-ţi 
întrerupem studiile. Am să te duc acolo în vacanțe. Ai poftă 
de ceva? Sau vrei să-ţi las mai bine nişte bani, ce zici? 

Apoi se întoarse la celălalt. 

— Şi tu, micuţule, îl zăpăceşti de cap, îl faci să creadă că 
vom petrece cine ştie cum acolo! Încercaţi să fiţi mai 
înţelegători! 

Îi dăduse celui mare patru mii de franci, jumătate din 
economiile ei, pentru a-şi putea încropi o gospodărie. Cel 
mic o costa destul cu liceul, toţi banii ei se duceau şi acum 
numai pe ei, ca şi înainte. Ei erau singurul ei scop în viaţă, 
muncea doar pentru ei şi jura că nu se va căsători 
niciodată. 

— În sfârşit, uite, continuă Jean. Aici, în pachet, e paltonul 
pe care Therese. 

Dar se opri brusc şi, întorcându-se să vadă ce-l intimida, 
Denise îl zări în spatele lor pe Mouret. O privea de ceva 
vreme, cum îşi făcea datoria de mamă, între cei doi flăcăi, 
mustrându-i şi îmbrăţişându-i, învârtindu-i ca pe nişte 
prunci, cărora le schimbi scutecele. Bourdoncle rămăsese 


deoparte, preocupat de vânzări, dar fără să piardă din ochi 
această scenă. 

— Sunt fraţii dumitale, nu-i aşa? Întrebă Mouret, după o 
clipă de tăcere. 

Avea glasul îngheţat şi o atitudine rigidă. Denise făcea 
mari eforturi pentru a se stăpâni. Zâmbetul îi dispăru de pe 
buze şi-i răspunse: 

— Da, domnule. Pe cel mare l-am căsătorit, şi soţia lui l-a 
trimis pentru nişte cumpărături. 

Mouret continuă să-i privească pe toţi trei. În cele din 
urmă spuse: 

— Cel mic a crescut mult. Îl recunosc, l-am văzut într-o 
seară în grădina Tuileries cu dumneata. 

Vocea lui, care scăzuse, tremură uşor. Denise, sufocată de 
emoție, se aplecă sub pretext că aranjează centironul lui 
Pepe. Cei doi fraţi, roşii la faţă, îi zâmbeau patronului 
surorii lor. 

— Seamănă cu dumneata, spuse acesta. 

— O! Strigă ea, sunt mult mai frumoşi decât mine. 

O clipă păru că le compară chipurile. Dar era la capătul 
puterilor. Cât de mult îi iubea! Făcu câţiva paşi; apoi se 
întoarse şi-i şopti la ureche: 

— După închidere, urcă la mine în birou. Vreau să-ţi 
vorbesc înainte de plecare. 

Mouret se îndepărtă şi-şi reluă inspecția. În sufletul lui, 
lupta reîncepu, căci întrevederea pe care o fixase îl enerva 
acum. Cărui imbold cedase, văzând-o cu fraţii ei? Era 
nebun, dacă nu mai găsea forţa să se stăpânească. În 
sfârşit, când va veni la el, se va mărgini să-i spună un 
cuvânt de rămas-bun. Bourdoncle, care i se alăturase, 
părea mai puţin îngrijorat, deşi continua să-i cerceteze 
chipul. 

În acest timp, Denise se întoarse la doamna Bourdelais. 

— Vine bine mantoul? 

— Da, da, foarte bine. Pentru astăzi e de ajuns. Mititeii 
ăştia te ruinează, nu alta! 


Reuşind astfel să scape de clientă, Denise ascultă 
explicaţiile lui Jean, după care îl însoţi la raioane unde, cu 
siguranţă, acesta n-ar fi reuşit să se descurce singur. Mai 
întâi, era vorba despre paltonul pe care Therese, după ce se 
gândise puţin, voia să-l schimbe cu unul de stofă albă, 
aceeaşi măsură şi aceeaşi croială. Denise luă pachetul şi se 
îndreptă spre confecţii, urmată de cei doi fraţi ai ei. 

Raionul expusese îmbrăcămintea de culoare deschisă, 
jachetele şi mantiile de vară, de mătase uşoară sau lenajuri. 
Dar vânzarea se făcea în altă parte, clientele erau 
împrăştiate. Aproape toate vânzătoarele erau noi. Clara 
dispăruse de mai bine de o lună, răpită, după spusele 
unora, de soţul unei cliente, sau ajunsă prostituată, după 
spusele altora. Cât despre Marguerite, aceasta se întorsese, 
în cele din urmă, să preia conducerea magazinului de la 
Grenoble, unde vărul ei o aştepta. Numai doamna, 
rămăsese acolo, imuabilă, în armura rotundă a rochiei de 
mătase, cu masca ei imperială, care păstra acea notă 
gălbuie de marmură antică. Purtarea înşelătoare a fiului ei, 
Albert, o răvăşea şi s-ar fi retras bucuroasă la tară, dacă 
acesta n-ar fi făcut găuri enorme în economiile familiei şi n- 
ar fi ameninţat să toace încetul cu încetul şi proprietatea de 
la Rigolles. Era un fel de revanşă a căminului distrus, de pe 
vremea când mama îşi organiza petrecerile delicate între 
femei, iar tatăl, la rândul lui, continua să cânte la corn. 
Bourdoncle o privea deja pe doamna Aurelie cu un aer 
nemulţumit, surprins că aceasta fusese atât de lipsită de 
tact încât să nu se pensioneze: prea bătrână pentru a mai fi 
vânzătoare! Fraza aceasta avea să sune curând, ducând cu 
sine dinastia Lhomme. 

— Ia te uită, dumneata eşti, îi spuse ea Denisei, cu o 
amabilitate exagerată. Vrei să schimbăm paltonul acesta, 
nu e aşa? Imediat. A, iată-i şi pe fraţii dumitale. Dar acum 
sunt bărbaţi adevăraţi! 

În ciuda mândriei sale, doamna Aurelie s-ar fi pus în 
genunchi să-i facă pe plac. La confecţii, ca şi în celelalte 


raioane, nu se vorbea decât despre plecarea Denisei; şefa 
se simţea bolnavă din pricina asta, căci conta pe protecţia 
fostei sale vânzătoare. Cobori glasul: 

— Am auzit că ne părăseşti. Dar e cu putinţă? 

— Da, răspunse tânăra. 

Marguerite asculta. De când îi fusese fixată căsătoria, îşi 
plimba figura de lapte acru, cu o înfăţişare tot mai 
dezgustată. Se apropie, spunând: 

— Ai dreptate. Respectul de sine, înainte de toate, nu-i 
aşa? Eu îmi iau rămas bun, draga mea. 

Câteva cliente intrară în raion. Doamna Aurelie o rugă pe 
un ton aspru să se preocupe numai de vânzare; şi fiindcă 
Denise luase paltonul pentru a face ea însăşi schimbarea, 
şefa protestă şi chemă o femeie de serviciu. Era una dintre 
inovațiile pe care tânăra i le propusese lui Mouret: femei 
din serviciile auxiliare care duceau şi aduceau pachetele, 
ceea ce uşura munca vânzătoarelor. 

— Însoţiţi-o pe domnişoara, spuse şefa, dându-i acesteia 
paltonul. 

Şi întorcându-se spre Denise, adăugă: 

— Te rog, mai gândeşte-te. Suntem cu toţii dezamăgiţi de 
plecarea dumitale. 

Jean şi Pepe, care aşteptau zâmbitori în mijlocul acestui 
val copleşitor de femei, îşi urmară din nou sora. Acum, era 
vorba să meargă la raionul de trusouri, pentru a cumpăra 
şase cămăşi, asemănătoare cu jumătatea de duzină pe care 
Therese le achiziţionase sâmbăta trecută. Dar la raionul de 
lenjerie, unde era expoziţia de albituri, te sufocai, fiind 
foarte greu să înaintezi. 

Mai întâi, la raionul de corsete, se produsese o mică 
revoltă, care atrăsese lumea. Doamna Boutarel, sosită din 
sudul Franţei alături de soţul şi de fiica ei, străbătuse încă 
de dimineaţă galeriile în căutarea unui trusou pentru fiica 
ei, pe care o mărita. Fusese consultat chiar şi tatăl, dar 
totuşi nu reuşea să aleagă ceva. În cele din urmă, întreaga 
familie poposise la raionul de lenjerie; în timp ce 


domnişoara era absorbită de examinarea unui pantalon, 
mama dispăruse, după ce zărise un corset pe placul ei. 
Domnul Boutarel, un bărbat destul de gras, îşi lăsă fata 
singură, plecând, speriat, în căutarea soţiei sale, pe care o 
găsi într-un salon de probă, în faţa căruia fu poftit politicos 
să se aşeze. Aceste saloane erau nişte celule strâmte, 
închise cu geamuri mate, unde bărbaţii, chiar şi soţii, nu 
puteau intra, dintr-un exces de decenţă al direcţiunii. 
Vânzătoarele intrau şi ieşeau, lăsând de fiecare dată să se 
întrevadă, în deschiderea rapidă a uşii, imaginile unor 
doamne în cămaşă sau jupon, cu gâtul dezgolit, cu braţele 
goale, unele grase, cu pielea albă, altele slabe, cu trupul de 
culoarea fildeşului. Un şir de bărbaţi aşteptau pe scaune, cu 
un aer foarte plictisit. Domnul Boutarel, când înţelesese 
despre ce era vorba, se supără foc şi strigă că o vrea pe 
soţia lui, că vrea să ştie ce i se întâmplă acolo înăuntru şi că 
n-o va lăsa să se dezbrace fără el. În zadar încercaseră să-l 
liniştească: avea impresia că acolo înăuntru se petreceau 
lucruri indecente. Doamna Boutarel fu nevoită să-şi facă 
apariţia în timp ce mulţimea discuta şi râdea. 

Denise reuşi să treacă împreună cu fraţii ei. Toată lenjeria 
intimă a femeilor, desuurile albe care se ascund, de obicei, 
erau expuse aici într-un şir de săli împărţite în diverse 
raioane. Corsetele ocupau un raion întreg, unele erau 
cusute, cu talie lungă, altele erau adevărate cuirase şi, mai 
ales, erau corsete de mătase albă sau colorată, pentru care 
se făcuse în ziua aceea un etalaj special, format dintr-o 
armată de manechine fără cap şi fără picioare, aliniindu-şi 
doar trupurile, cu gâturi de păpuşi turtite sub mătase, de o 
senzualitate tulburătoare de infirme. După aceea, începeau 
capoatele galante, care înţesau vastele încăperi, ca şi cum 
un grup de fete frumoase s-ar fi dezbrăcat din raion în 
raion, până la satinul nud al pielii lor. Aici tronau articolele 
de lenjerie fină, eşarfele şi cravatele albe, baticurile şi 
gulerele albe, o varietate infinită de nimicuri uşoare, o 
spumă albă care se revărsa din cartoane, ca o avalanşă de 


zăpadă. Acolo străluceau camizoluril, mici corsaje, rochii 
de dimineaţă, halate de pânză, de nansuc, de dantelă, lungi 
veşminte albe, largi şi subţiri, în care puteai simţi 
prelungirea unor dimineţi leneşe, după o noapte de 
dragoste. Şi desuurile apăreau, căzând unul după altul; 
jupoane albe de toate lungimile, din cele care acoperă doar 
genunchii sau cele cu trenă care mătură podelele; o hulă de 
jupoane în care se îneacă picioarele; pantalonaşi din percal, 
din pânză, din pichet, sau pantaloni albi, largi, în care 
şoldurile unui bărbat ar putea dansa; în sfârşit, cămăşile 
încheiate cu nasturi la gât, pentru noapte, decoltate, pentru 
zi, ţinute numai de epoleţi, din stambă simplă, din pânză de 
Irlanda, din batist, ultimul voal care alunecă de pe piept de- 
a lungul şoldurilor. Era la raionul de trusouri un desfrâu 
indiscret, femeia cercetată şi văzută de-aproape, de la 
burgheza cu lenjerie simplă până la doamna bogată, 
învăluită în dantele, un alcov deschis publicului, al cărui lux 
ascuns, pliseurile, broderiile, dantelele de valensiană 
transpuneau imaginea unei depravări senzuale, pe măsură 
ce se revărsa mai mult în fantezii costisitoare. Femeia se 
îmbrăca din nou, unda albă a acestei cascade de lenjerie 
pătrundea misterul înfiorat al fustelor sale, cu cămaşa 
ţeapănă din mâinile croitoresei, cu pantalonaşul rece ce mai 
păstra cutele cartonului, şi toate aceste percaluri şi pânze 
inerte, împrăştiate pe tejghele, aruncate şi îngrămădite, 
aveau să învie pe trupurile calde şi parfumate de izul iubirii, 
un nor alb devenit sacru, scăldat în noapte, a cărui mică 
bătaie de aripi, ca fulgerul roz al unui genunchi abia 
întrezărit prin albul rufăriei, putea răscoli lumea. Urma 
apoi o încăpere cu lenjerie pentru nou-născuţi, unde albul 
voluptuos al femeii sfârşea în albul candid al copilului; câtă 
inocenţă, câtă bucurie în chipul iubitei care se trezeşte 
mamă! Se găseau aici pieptăraşe din pichet pluşat, scufiţe 
de flanelă, cămăşi şi bonetele de mărimea unor jucării, 
rochiţe pentru botez şi măntăluţe îmblănite din caşmir, 
putul alb al pruncului, aidoma unei ploi fine de fulgi albi. 


— Ştii, sunt şi cămăşi cu pliuri, spuse Jean, pe care toate 
aceste lucruri îl încântau. 

La trusouri, Pauline veni în grabă, imediat ce o zări pe 
Denise. Şi înainte de a o întreba ce doreşte, îi vorbi în 
şoaptă, tulburată de zvonurile care circulau prin tot 
magazinul. La raionul ei, două vânzătoare se şi certaseră cu 
privire la plecare ei. 

— Vei rămâne la noi, îmi pun capul. Ce mă fac eu fără 
dumneata? 

Şi cum Denise îi răspunse că va pleca a doua zi, aceasta îi 
zise: 

— Nu, nu, dumneata o crezi, dar eu ştiu contrariul. Şi 
acum că am un copil, va trebui să mă numeşti adjunctă. 
Bauge contează pe tine, draga mea! 

Pauline zâmbea cu un aer convins. Apoi, îi dădu cele şase 
cămăşi, şi pentru că Jean spusese că vor merge la batiste, 
aceasta chemă imediat o auxiliară, pentru a căra cămăşile şi 
paltonul lăsat de cea de la confecţii. Fata care se prezentă 
era domnişoara de Fontenailles, măritată în prezent cu 
Joseph. Tocmai obținuse acest post printr-o favoare, şi purta 
o bluză neagră, marcată pe umăr cu o cifră din lână 
galbenă. 

— Urmaţi-o pe domnişoara, spuse Pauline. Apoi, 
întorcându-se, cobori din nou glasul: 

— Ei, ce zici? Adjunctă? Ne-am înţeles? 

Denise îi promise râzând, pentru a glumi la rândul ei. Şi 
cobori alături de Pepe şi de Jean, însoţiţi toţi trei de 
auxiliară. La parter, ajunseră la raionul de lenajuri, un colţ 
de galerie acoperit în întregime în alb cu molton şi flanelă. 
Lienard, pe care tatăl său îl chema zadarnic la Angers, 
stătea de vorbă cu frumosul Mignot, devenit curier, şi care 
îndrăznise, cu obrăznicia lui caracteristică, să apară la 
Paradisul femeilor. Fără îndoială, vorbeau despre Denise, 
pentru că amândoi tăcură şi se grăbiră să o salute 
respectuos. De altfel, pe măsură ce ea străbătea raioanele, 
vânzătorii se emoţionau şi se înclinau, nesiguri de ce va fi 


ea mâine. Se şoptea, probabil o găseau victorioasă; 
pariurile căpătară un nou imbold, şi oamenii riscau pentru 
ea câte o sticlă de vin d'Argenteuil şi o friptură. Denise 
intrase în galeria albiturilor şi se îndrepta spre batiste, 
aflate la celălalt capăt. Albiturile se înşirau astfel: bumbacul 
alb, madipolonul61, pichetul, stamba, atica, nansucul, 
muselina, tarlatanul62; urmau pânzele în grămezi enorme, 
alcătuite din bucăţi alternante ca nişte cuburi de piatră 
şlefuită, pânzele cele fine, de toate lăţimile, albe sau 
ecru63, de în curat, albit pe iarbă verde; apoi, toate acestea 
continuau, raioanele se succedau pentru orice fel de 
albituri, pentru rufăria de casă, pentru feţele de masă, 
prosoapele de bucătărie, o întreagă revărsare de alb, 
cearşafuri, feţe de pernă, nenumărate modele de ştergare, 
şorţuri şi cârpe de bucătărie. Saluturile continuau şi ele, 
toţi se dădeau la o parte din drumul ei. Bauge venise în 
goană la raionul de pânzeturi pentru a-i zâmbi, ca şi când 
ar fi fost regina magazinului. După ce străbătu raionul 
aşternuturilor, o sală împodobită cu stindarde albe, intră la 
secţia de batiste, a cărei decorare ingenioasă înnebunea 
mulţimea: peste tot nu vedeai decât coloane albe, piramide 
albe, castele albe, o arhitectură complicată, construită doar 
din batiste de in, din pânză de Irlanda, din mătase 
chinezească, cu monograme, brodate de mână, împodobite 
cu dantele şi tivite sau ţesute cu viniete, un întreg oraş 
construit din cărămizi albe de o varietate infinită, 
profilându-se ca un miraj sub cerul oriental, incandescent. 

— Ai spus o duzină? Îl întrebă Denise pe fratele ei. Din 
Cholet, nu-i aşa? 

— Da, aşa cred, la fel ca acestea, răspunse el arătându-i 

O batistă din pachet. 

Jean şi Pepe statură lângă ea, strângându-se continuu în 
jurul fustelor ei, ca odinioară când debarcaseră la Paris, 
frânţi de oboseala drumului. Aceste magazine vaste, unde 
Denise se simţea ca acasă, îi tulburară; se adăposteau la 
umbra ei, sub aripa protectoare a surorii lor, printr-o 


revenire instinctivă la copilărie. Toată lumea îi urmărea, 
râzând de aceşti doi flăcăi, ce se ţineau după fata subţirică 
şi serioasă, Jean speriat şi bărbos, Pepe pierdut în tunica 
lui, toţi trei la fel de blonzi, de un blond care-i făcea pe 
vânzători să şoptească de la un capăt la celălalt al 
tejghelelor: 

— Sunt fraţii ei. Sunt fraţii ei. 

Dar în timp ce Denise căuta un vânzător, avu loc o nouă 
întâlnire. Mouret şi Bourdoncle intraseră în galerie; şi cum 
primul se oprise din nou în faţa tinerei, fără să-i spună nici 
un cuvânt, doamna Desforges şi doamna Guibal trecură pe 
lângă ei. Henriette încercă să-şi stăpânească un fior ce-i 
străbătu tot corpul. Îl privi pe Mouret, după care o privi şi 
pe Denise. O priviră şi ei; acesta fu deznodământul tăcut, 
sfârşitul obişnuit al marilor drame sufleteşti, o privire 
aruncată în busculada unei mulţimi. Mouret se îndepărtase, 
în timp ce Denise dispăruse în fundul raioanelor, însoţită de 
fraţii ei, mereu în căutarea unui vânzător liber. Atunci, 
Henriette, recunoscând-o pe domnişoara de Fontenailles în 
auxiliara care ducea pachetele, cu monograma galbenă pe 
umăr, cu înfăţişarea puhavă şi pământie de servitoare, se 
răzbună, spunându-i iritată doamnei Guibal: 

— Ai văzut ce a făcut din această nefericită. Nu e dureros? 
O marchiză! Şi o sileşte să urmeze ca un câine fiinţele astea 
adunate de el de pe stradă! 

Încercă să se calmeze, adăugând cu un aer nepăsător: 

— Să mergem la mătăsuri să vedem vitrina! 

Raionul de mătăsuri era o încăpere mare, dedicată iubirii, 
drapată în alb, dintr-un capriciu de îndrăgostită, cu 
nuditatea de nea, dornică să se scalde într-o mare albă. Se 
găseau acolo toate palorile lăptoase ale unui trup adorat, de 
la catifeaua şoldurilor până la mătasea delicată a coapselor 
şi satinul strălucitor al sânilor. Bucăţi mari de catifea 
atârnau printre coloanele din care se revărsau mătăsuri şi 
satinuri, pe fundalul cremos al draperiilor de un alb de 
metal şi de porțelan; se mai zăreau mormane de mătăsuri 


de Sicilia, şaluri şi surahuri uşoare, care porneau de la albul 
greoi al unei blonde norvegiene la albul transparent, 
scăldat într-o baie de soare, al unei roşcate italiene sau 
spaniole. 

Tocmai atunci Favier măsura nişte fular alb pentru 
„frumoasa doamnă”, acea blondă elegantă, o clientă de-a 
casei, pe care vânzătorii o numeau astfel. De ani întregi 
venea în magazin şi nimeni nu ştia nimic despre ea, nici 
măcar numele. Nimeni, de altfel, nu căuta să afle ceva, deşi 
toţi, la fiecare apariţie a ei, îşi permiteau unele ipoteze, 
doar de dragul de a vorbi. Slăbise, se îngrăşase, dormise 
bine sau se culcase târziu în ajun; şi fiecare amănunt 
neînsemnat al vieţii ei necunoscute, evenimente din afară, 
dramele casnice, aveau în felul acesta un efect îndelung 
comentat. În ziua aceea, părea veselă, astfel că Favier se 
întoarse de la casa unde o condusese şi-i comunică lui Hutin 
părerile sale. 

— Poate că se mărită din nou. 

— Deci e văduvă? Întrebă celălalt. 

— Nu ştiu. Doar că trebuie să-ţi aminteşti că a fost în doliu. 
Sau poate o fi câştigat bani la Bursă. 

Se aşternu o clipă de tăcere, după care continuă: 

— O priveşte, oricum. Dacă ne-am tutui cu toate femeile 
care vin pe aici, unde am ajunge? 

Dar Hutin căzu pe gânduri. Avusese în ajun o discuţie 
aprinsă cu direcţiunea şi se simţea condamnat. După marea 
vânzare, concedierea lui era o certitudine. De ceva vreme, 
situaţia lui era luată în vizor; la ultimul inventar, i se 
reproşase că a rămas sub cifra de afaceri fixată dinainte; şi 
mai presus de toate, era presiunea lentă a poftelor celorlalţi 
care-l săpau, la rândul lor, era un întreg război subtil al 
raionului care-l dorea aruncat în stradă. Se auzea lucrătura 
obscură a lui Favier, un zgomot puternic de fălci, înăbuşit 
de pământ. Acestuia i se promisese deja poziţia de şef. 
Hutin, care ştia cum stau lucrurile, în loc să-l pălmuiască pe 
vechiul său camarad, îl privea acum ca pe un adversar 


redutabil. Un om atât de rece, cu un aer atât de supus, de 
care se folosise odinioară pentru a-i săpa pe Robineau şi pe 
Bouthemont, îl mira. 

— Dar, în acelaşi timp, îi impunea respect. 

— Apropo, continuă Favier, ştii că rămâne? Tocmai l-am 
văzut pe patron făcându-i cu ochiul. Se pare că am pierdut 
deja o sticlă de şampanie. 

Vorbea de Denise. De la un raion la altul, bârfele suflau 
parcă mai puternic valul dens al clientelor. La mătase era o 
adevărată revoluţie, căci se pariau sume destul de mari şi 
lucruri foarte scumpe. 

— Drace! Strigă Hutin, parcă trezit dintr-un vis, prost am 
fost că nu m-am culcat cu ea! Ce situaţie aveam azi! 

Apoi roşi de această mărturisire, văzându-l pe Favier 
râzând. Se prefăcu şi el că râde, după care adăugă, 
explicând cele spuse înainte, că probabil ea îl săpase la 
direcţiune. În cele din urmă, se şi enervă şi începu să strige 
la vânzătorii agitaţi din pricina busculadei clientelor. Dar, 
dintr-odată, se linişti şi zâmbi, căci tocmai o văzuse pe 
doamna Desforges, însoţită de doamna Guibal, străbătând 
raionul cu paşi mărunți. 

— Nu aveţi nevoie de nimic astăzi, doamnă? 

— Nu, mulţumesc, răspunse Henriette. Mă plimb doar, am 
venit din pură curiozitate. 

După ce o opri din drumul ei, începu să-i vorbească şoptit. 
Un plan îi încolţise în minte. O flata, după care ponegri 
imediat magazinul: se săturase şi prefera să plece decât să 
mai asiste la o asemenea lipsă de ordine şi organizare. Ea îl 
asculta încântată. Crezând că se răzbună astfel pe Paradisul 
femeilor, îi promise un post de şef la mătăsuri de îndată ce 
magazinul Patru Anotimpuri avea să se redeschidă. 
Afacerea fu încheiată, amândoi vorbeau în şoaptă, în timp 
ce doamna Guibal privea vitrinele. 

— Pot să vă ofer un buchet de violete? Continuă Hutin cu 
glas tare, arătând spre o masă cu trei-patru buchetele de 
flori, pe care şi le procurase pentru favoruri personale. 


— A, nu, mulţumesc! Strigă Henriette, dându-se înapoi, nu 
vreau să fiu nuntaşă. 

Se înţeleseră şi se despărţiră zâmbind, cu priviri pline de 
tâlc. 

Cum doamna Desforges o căuta pe doamna Guibal, se 
miră când o zări alături de doamna Marty. Aceasta, însoţită 
de fiica ei Valentine, se plimba de două ore prin magazin, 
cuprinsă de o nouă criză de risipă, din care ieşea înfrântă şi 
confuză. Străbătuse raionul de mobile, pe care o expoziţie 
de mobilier alb, lăcuit, îl transformase într-o vastă cameră 
de domnişoară, unde panglicile şi şalurile îmbrăcau 
coloanele albe de pânză; la mercerie şi pasmanterie, fâşii 
albe încadrau ornamente ingenioase alcătuite din cutii de 
nasturi şi pachete de ace, la tricotaje, lumea se înghesuia şi 
mai tare anul acesta, pentru a vedea un motiv decorativ 
imens, şi anume, numele Paradisului femeilor scris cu litere 
înalte de trei metri, făcute din şosete albe pe un fundal de 
şosete roşii. Doamna Marty era entuziasmată mai cu seamă 
de noile raioane; nu se putea deschide un raion nou fără ca 
ea să nu fie prezentă; se repezea imediat şi cumpăra. 
Petrecuse astfel aproape o oră la raionul de mode, instalat 
într-un salon nou de la primul etaj, silindu-i pe vânzători să 
golească toate dulapurile, luând pălăriile de pe suporturile 
de palisandru ce se aflau pe cele două mese, încercându-le 
pe toate, împreună cu fiica sa, pălării albe, mantii şi toci 
albe. Apoi coborâse la încălţăminte, în capătul galeriei de la 
parter, în dosul cravatelor, un raion deschis chiar în acea zi, 
unde întorsese cu susul în jos toate vitrinele, copleşită de 
dorinţe în faţa papucilor din mătase albă împodobiţi cu 
pene de lebădă, a pantofilor şi botinelor din satin alb cu 
tocuri înalte Ludovic al XV-lea. 

— O, draga mea! Bolborosi ea, nici nu-ţi poţi închipui! Au 
un sortiment extraordinar de mantii. Am ales una pentru 
mine şi una pentru fiica mea. Şi pantofii, ce zici Valentine? 

— Incredibili! Adăugă tânăra, cu o îndrăzneală de femeie. 
Au botine cu douăzeci de franci şi cincizeci! A, dar ce 


botine! 

Un vânzător le urma, târând după el eternul scaun, unde 
se îngrămădeau deja multe articole cumpărate. 

— Cum se simte domnul Marty? Întrebă doamna 
Desforges. 

— Binişor, cred, răspunse doamna Marty, speriată de 
această întrebare spontană, care părea o răutate în 
frenezia ei cheltuitoare. E tot acolo, unchiul meu a trebuit 
să meargă azi dimineaţă să-l vadă. 

Dar se întrerupse cu o exclamaţie plină de extaz: 

— Ia te uită! Ce drăguţ! 

După ce făcuseră câţiva paşi, doamnele se treziră în faţa 
unui nou raion de pene şi flori, instalat în galeria centrală, 
între mătăsuri şi marochinărie. În lumina vie a ferestrelor 
văzură o împletitură înflorată imensă, o jerbă albă, groasă 
şi înaltă cât un stejar. Ţăruşi cu flori împodobeau podeaua, 
violete, lăcrămioare, zambile, margarete, tot albul delicat al 
răzoarelor. Urmau buchetele de trandafiri, de bujori albi 
voluminoşi, de crizanteme albe pătate de firicele galbene. 
Florile se revărsau de pretutindeni: crini mari, crenguţe de 
meri primăvăratici, buchete de liliac parfumat, un covor de 
petale ce se întindea până la primul etaj şi în care se 
întrezăreau mănunchiuri de pene de struţ şi alte pene albe. 
Într-un colţ se vedeau garnituri şi coroane de flori de 
portocal. Erau şi flori metalice, ciulini şi spice de argint. 
Prin frunzişuri şi corole, în mijlocul acestor museline, 
mătăsuri şi catifele, zburau păsări exotice pentru pălării. 

— Am să cumpăr o crenguţă de măr, exclamă doamna 
Marty. Nu-i aşa că e adorabilă? Şi păsărică asta, ia priveşte, 
Valentine! O, o cumpăr imediat! 

Doamna Guibal se plictisea să stea locului între atâţia 
oameni, astfel că spuse: 

— Ei bine, te lăsăm la cumpărături. Noi mergem mai sus. 

— Dar aşteptaţi-mă! Strigă ea. Urc şi eu. Suse 
parfumeria. Trebuie neapărat să merg la parfumerie. 


Acest raion, înfiinţat în ajun, se afla lângă sala de lectură. 
Pentru a evita înghesuiala de pe scări, doamna Desforges se 
îndreptă spre ascensor, urmată de celelalte doamne; dar 
fură nevoite să renunţe, acolo fiind deja coadă. În cele din 
urmă, ajunseră, trecând prin faţa bufetului public, unde 
înghesuiala era atât de mare, încât un inspector fu nevoit să 
înfrâneze pofta mulţimii, permiţând accesul doar unor 
grupuri restrânse. 

Încă de la bufet, doamnele simţiră apropierea raionului de 
parfumerie după mirosul pătrunzător al săculeţilor de 
arome ce învăluiau galeria. Se dădea o adevărată luptă 
pentru săpunul „Paradis”, care era specialitatea casei. În 
vitrine, pe tejghele şi pe etajerele de sticlă se înşirau 
borcanele cu creme şi paste, cutiile cu pudră şi farduri, 
flacoanele cu uleiuri şi cu apă de toaletă, în timp ce periile 
fine, pieptenii, foarfecele şi flacoanele de buzunar ocupau 
un dulap special. Vânzătorii se străduiseră să decoreze 
rafturile cu borcane din porțelan alb şi fiole de sticlă albă. 

Ceea ce încânta şi mai mult era, în mijloc, o fântână de 
argint, cu o păstoriţă, ce stătea în picioare pe un maldăr de 
flori, şi de unde curgea continuu un firicel de apă de violete, 
ce răsuna melodic în bazinul de metal. Un parfum 
îmbătător se răspândea împrejur, iar doamnele îşi îmbibau, 
în treacăt, batistele. 

— Ia te uită! Spuse doamna Marty, după ce se umpluse cu 
loţiuni, paste de dinţi şi cosmetice. Acum, sunt gata, vă 
aparţin! Să mergem să o căutăm pe doamna de Boves. 

Dar pe coridorul marii scări principale, raionul japonez o 
opri din nou. Acesta se mărise din ziua în care Mouret, din 
pură distracţie, riscase aşezarea în acest loc a unei mese cu 
câteva bibelouri, fără să prevadă enormul succes. Puţine 
raioane avuseseră debuturi atât de modeste, şi acum 
deborda de bronzuri, de fildeşuri vechi, de obiecte din lac, 
care-i aduceau anual o cifră de afaceri de un milion cinci 
sute de mii de franci; răscolise tot Extremul Orient unde 
oamenii lui scotociseră pentru el palatele şi templele. De 


altfel, raioanele noi creşteau mereu, înfiinţaseră două chiar 
în decembrie, pentru a umple golurile sezonului mort de 
iarnă: un raion de cărţi şi un raion cu jucării pentru copii, 
care, desigur, aveau să se dezvolte şi să înăbuşe negoţurile 
vecine. Patru ani îi fuseseră de-ajuns raionului japonez 
pentru a atrage toată clientela artistică a Parisului. 

De data aceasta, chiar şi doamna Desforges, în ciuda 
invidiei care o făcuse să jure că nu va cumpăra nimic, cedă 
în faţa unui fildeş de o fineţe fermecătoare. 

— Trimiteţi-mi-l, spuse ea repede unei case vecine. 
Nouăzeci de franci, nu-i aşa? 

Văzând-o pe doamna Marty şi pe fiica ei absorbite de 
alegerea unor porţelanuri ieftine, îi spuse doamnei Guibal: 

— Voi fi în salonul de lectură. Chiar vreau să mă aşez 
puţin. 

La salonul de lectură, doamnele fură nevoite să stea în 
picioare. Toate scaunele din jurul mesei încărcate cu ziare 
erau ocupate. Bărbaţi voluminoşi citeau, trântiţi pe scaune, 
etalându-şi burţile, fără a avea amabilitatea de a le ceda 
locul. Câteva femei scriau, cu nasurile cufundate în hârtie, 
ascunzându-se parcă sub florile pălăriilor lor. De altfel, 
doamna de Boves nu era acolo, iar Henriette începuse să se 
impacienteze, când îl zări pe Vallagnosc, care-şi căuta şi el 
soţia şi soacra. Acesta salută şi spuse: 

— Cu siguranţă, sunt la dantele. Nu le poţi smulge de 
acolo. Mă duc să văd. 

Avu amabilitatea de a le procura nişte scaune, înainte să 
se îndepărteze. 

Îmbulzeala de la dantele creştea din minut în minut. 
Marea expoziţie de albituri triumfa acolo, în albul cel mai 
delicat şi cel mai scump. Era culmea ispitei, lovitura de 
graţie a dorinţei, care înnebunea toate femeile. Raionul 
fusese transformat într-o capelă albă. Tuluri şi ghipuri 
cădeau de sus, desenând un cer alb cu nori delicaţi scăldaţi 
în lumina soarelui. În jurul coloanelor coborau volane de 
malin şi de valensiene, fuste albe de dansatoare ce se 


desfăşurau înfiorate până la pământ. De pretutindeni, pe 
toate tejghelele, albul ningea. Părea că zeul pânzelor îşi 
construise acolo tabernaculul său alb. 

După ce se plimbase mult timp alături de fiica sa, 
cercetând raioanele, doamna de Boves fu copleşită de 
nevoia senzuală de a-şi cufunda mâinile în ţesăturile fine, 
astfel că se hotărâse să-i ceară lui Deloche să-i arate nişte 
dantele de Alencon. Mai întâi, el îi arătă nişte imitații, dar 
ea voia neapărat să vadă dantelă veritabilă şi nu se 
mulțumea cu garnituri de trei sute de franci metrul, ci 
solicitase volane de 

O mie de franci, batiste şi evantaie de şapte sau chiar opt 
sute de franci metrul. Imediat tejgheaua fu invadată. Într- 
un colţ al raionului, inspectorul Jouve, care nu o slăbise din 
priviri pe doamna de Boves, în ciuda aparentei sale 
hoinăreli, şedea nemişcat, în mijlocul busculadei, cu o 
atitudine indiferentă, dar cu ochii aţintiţi asupra ei. 

— Aveţi cumva berte64 din dantelă? Îl întrebă contesa pe 
Deloche. Arătaţi-mi, vă rog! 

Vânzătorul, pe care-l reţinuse de mai bine de douăzeci de 
minute, nu îndrăznea să-i reziste, atât de distinsă părea cu 
înfăţişarea şi vocea ei de prinţesă. Avu totuşi o clipă de 
şovăire, căci li se spusese vânzătorilor să nu expună atâta 
dantelă scumpă; chiar săptămâna trecută, se furaseră zece 
metri de malin. Însă fu tulburat de această femeie şi cedă, 
părăsind o clipă mormanul de dantelă de Alenqon, pentru a 
lua din spatele lui, dintr-un sertar, bertelele cerute. 

— Uite, mamă, spuse Blanche, care cotrobăise alături într- 
o cutie plină de dantele ieftine, putem cumpăra din astea 
pentru perne. 

Doamna de Boves nu răspunse. Atunci fata, întorcându-şi 
chipul şters, îşi surprinse mama cu mâinile cufundate în 
dantele, fiind pe cale să ascundă în mâneca mantoului ei 
nişte volane de Alencon. Nu păru deloc uimită, ci înainta 
instinctiv să o ascundă de privirile indiscrete, când Jouve 


apăru brusc în faţa lor. Se aplecă şi murmură politicos la 
urechea contesei: 

— Vă rog să binevoiţi a mă urma, doamnă! 

Ea se revoltă: 

— Şi de ce, mă rog? 

— Binevoiţi a mă urma, doamnă! Repetă inspectorul, pe 
acelaşi ton. 

Cu chipul crispat de teamă, aruncă o privire în jurul ei. 
Apoi se resemnă, îşi luă din nou înfăţişarea mândră, 
mergând alături de dânsul ca o regină ce binevoieşte a se 
lăsa în grija unui servitor. Deloche, care se întorsese la 
tejghea cu bertelele, privi în urma lor cu gura căscată: cum, 
şi ea? Doamna aceasta atât de nobilă? Ar trebui căutate 
toate! Blanche, care fusese lăsată liberă, o urmări de 
departe pe mama ei, lividă, întârziind prin mulţime, luptând 
între datoria ei de a nu o abandona şi groaza de a nu fi 
reţinută la rândul ei. O văzu intrând în biroul lui 
Bourdoncle, astfel că se mulţumi să aştepte la uşă. 

Bourdoncle, de care Mouret reuşise să scape, era acolo. 
De obicei, el era cel care se pronunţa asupra acestor furturi 
comise de persoane onorabile. De ceva vreme, Jouve, care o 
pândea pe doamna de Boves, îi împărtăşise bănuielile sale; 
de aceea nu se miră deloc când inspectorul îl puse la curent 
cu situaţia; de altfel, cazuri atât de extraordinare îi treceau 
mereu prin faţa ochilor, încât considera că femeia este în 
stare de orice când o cuprinde nebunia cumpărăturilor. 
Cunoscând, însă, legăturile mondene ale directorului cu 
hoaţa, o trată cu mare politeţe. 

— Doamnă, noi iertăm aceste momente de slăbiciune. Vă 
rog să vă gândiţi unde ar putea duce un asemenea moment 
de uitare de sine. Dacă altcineva v-ar fi văzut strecurând 
acele dantele. 

Dar ea îl întrerupse cu indignare. Ea, hoaţă? Drept cine 
era luată? Ea era contesa de Boves, iar soţul ei, inspector 
general al hergheliilor, era primit la Curte. 


— Ştiu, ştiu, doamnă, răspunse liniştit Bourdoncle. Am 
onoarea să vă cunosc. Dar mai întâi, vă rog să scoateţi 
dantelele care le aveţi asupra dumneavoastră. 

Ea protestă din nou, nu-i mai lăsa să spună un alt cuvânt, 
cuprinsă de violenţă, făcând uz până şi de lacrimile unei 
doamne din lumea bună ultragiată. Oricine în locul lui s-ar fi 
lăsat intimidat, temându-se de vreo greşeală de neiertat, 
căci îl ameninţa cu judecata, pentru a răzbuna o asemenea 
injurie. 

— Luaţi seama, domnule! Soţul meu va merge până la 
ministru. 

— Aşadar, nu sunteţi mai rezonabilă decât celelalte, spuse 
Bourdoncle, ajuns la capătul răbdării. Vă vom percheziţiona 
dacă va fi nevoie. 

Ea nu-şi pierdu firea şi spuse plină de încredere: 

— N-aveţi decât. Dar vă avertizez că tot magazinul va fi 
compromis. 

Jouve se duse să cheme două vânzătoare de la raionul de 
corsete. Când se întoarse, îl anunţă pe Bourdoncle că fiica 
acestei doamne, lăsată liberă, se află în faţa uşii, şi îl întrebă 
dacă trebuie să o aducă şi pe ea, deşi n-o văzuse furând 
nimic. Bourdoncle, mereu corect, hotări, în numele moralei, 
să nu fie adusă, pentru a nu o pune pe mamă într-o situaţie 
şi mai ruşinoasă în faţa fiicei ei. Cei doi bărbaţi se retraseră 
într-o cameră vecină, în timp ce vânzătoarele o cercetară 
pe contesă, ridicându-i chiar şi rochia, pentru a-i controla 
pieptul şi şoldurile. În afară de volanele de Alencon, 
doisprezece metri a o mie de franci, ascunse în fundul unei 
mâneci, ele mai găsiră, sub rochie, turtite şi calde, o batistă 
şi o eşarfă; în total, articole în valoare de paisprezece mii de 
franci. Doamna de Boves fura în felul acesta de un an, 
copleşită de o nevoie furioasă şi irezistibilă. Crizele se 
agravau, creşteau, ajungeau o voluptate necesară a 
existenţei sale, alungând orice raţionament de prudenţă; îşi 
satisfăcea această plăcere cu atâta aviditate, încât îşi risca, 
sub ochii mulţimii, numele, mândria şi înalta situaţie a 


soţului ei. Şi acum, când acesta o lăsa să-i golească 
sertarele, contesa fura cu buzunarele pline de bani, fura 
doar pentru a fura, aşa cum iubeşti pentru a iubi. 

— E o capcană! Strigă ea în timp ce Bourdoncile şi Jouve 
intrară în încăpere. Mi s-au strecurat aceste dantele fără 
să-mi dau seama! Pentru Dumnezeu, v-o jur! 

Acum plângea de furie, căzută pe un scaun, răsuflând greu 
în rochia ei prost aranjată. Bourdoncle le trimise înapoi la 
raioane pe cele două vânzătoare, după care i se adresă 
foarte liniştit: 

— Dorim din toată inima, doamnă, să dăm uitării această 
poveste, din respect pentru familia dumneavoastră. Dar 
înainte de toate, trebuie să semnaţi o hârtie pe care să 
declaraţi următoarele: „Am furat dantele de la Paradisul 
femeilor, tipul de dantele, data şi ziua. De altfel, am să vă 
dau înapoi hârtia imediat ce ne veţi aduce două mii de 
franci pentru săraci. 

Doamna de Boves se ridică în picioare şi spuse pe un ton 
foarte revoltat: 

— N-am să semnez niciodată aşa ceva, mai bine mor. 

— Nu veţi muri, doamnă. Dar vă previn că voi fi silit să 
trimit după comisarul de poliţie. 

Atunci avu loc o scenă îngrozitoare. Contesa îl înjură şi 
bolborosi că era o laşitate ca doi bărbaţi să tortureze în 
felul acesta o doamnă. Frumuseţea ei de lunonă, trupul ei 
mare şi maiestuos se topea într-o furie de precupeaţă. Apoi 
încercă să-i îmblânzească, rugându-i în numele mamelor 
care i-au adus pe lume, spunea chiar că se va târî la 
picioarele lor. Dar fiindcă rămâneau reci, insensibili, din 
pură obişnuinţă, se aşeză, în sfârşit, şi scrise cu o mână 
tremurătoare. Peniţa scârţâia, în timp ce scria cuvintele 
„Am furat”, apăsate cu furie, gata să rupă hârtia, repetând, 
cu vocea sugrumată: 

— Poftim, domnule, poftim. Cedez în faţa forţei. 

Bourdoncle luă hârtia, o îndoi cu grijă, o puse într-un 
sertar şi spuse: 


— După cum observați, se află într-o companie plăcută, 
căci toate aceste doamne care au spus că preferă să moară 
decât să semneze aşa ceva, au neglijat în general să se 
întoarcă şi să-şi recupereze bileţelele. În sfârşit, ţin această 
declaraţie la dispoziţia dumneavoastră. Veţi judeca singură 
dacă valorează două mii de franci. 

Termină să-şi aranjeze rochia şi-şi recapătă aroganţa, 
acum că plătise. 

— Pot să plec? Întrebă ea sec. 

Bourdoncle era deja ocupat cu altceva. Raportul lui Jouve 
îl decise să-l concedieze pe Deloche: acest vânzător era 
prea slab, era mereu furat de cliente, asupra cărora nu va 
avea niciodată vreo autoritate. Doamna de Boves îşi repetă 
întrebarea, şi cum ei o concediară cu un semn afirmativ, ea 
le aruncă o privire criminală. În valul de cuvinte grosolane 
care-i veniră în minte, dar pe care şi le reţinuse, scoase un 
singur strigăt melodramatic: 

— Mizerabililor! Spuse ea în timp ce trânti uşa. 

Între timp, Blanche nu se depărtase de uşa biroului. 
Neştiind ce se petrece înăuntru, cu plecările şi venirile lui 
Jouve şi ale celor două vânzătoare, se tulburase profund, 
imaginându-şi deja jandarmii, tribunalul şi închisoarea. Dar 
rămase cu gura căscată: Vallagnosc se afla în faţa ei, acest 
soţ de o lună, a cărui tutuire o stingherea încă; el o 
chestiona, mirându-se de stupoarea ei. 

— Unde e mama ta? V-aţi pierdut amândouă pe aici? Hai, 
răspunde-mi, mă îngrijorezi. 

Nu-i veni în minte nici o minciună rezonabilă. În 
deznădejdea ei, îi spuse tot adevărul, cu glasul scăzut: 

— Mama, mama. A furat. 

— Cum? Furat?! 

În cele din urmă, înţelese. Chipul răvăşit al soţiei sale, 
masca aceea palidă, răscolită de spaimă, îl îngrozi. 

— Dantelă, pur şi simplu, în mânecă, continuă ea să 
bâiguie. 


— Ai văzut-o deci, o priveai? Murmură el, îngheţat la 
gândul că ar putea fi şi ea complice. 


Fură nevoiţi să tacă, oamenii începuseră să se uite la ei. O 
ezitare plină de nelinişte îl ţinu o clipă nemişcat pe 
Vallagnosc. Ce era de făcut? Tocmai se hotări să intre la 
Bourdoncle când îl zări pe Mouret, care străbătea galeria. Îi 
spuse soţiei lui să-l aştepte şi apucă braţul vechiului său 
prieten, povestindu-i în fraze întretăiate despre cele 
întâmplate. Acesta se grăbi să-l ducă la el în birou, unde îl 
linişti asupra urmărilor. Îl asigură că intervenţia lui nu era 
necesară, îi explică repede cum merg lucrurile în aceste 
situaţii, fără a părea deloc mirat de acest furt, ca şi cum l-ar 
fi prevăzut de ceva vreme. Dar Vallagnosc, care nu se mai 
temea de o arestare imediată, nu acceptă situaţia cu 
aceeaşi linişte. Se prăbuşi într-un fotoliu, şi acum, că judeca 
mai limpede, începu să se lamenteze de propria lui soartă. 
Era cu putinţă? Intrase într-o familie de hoaţe? O căsătorie 
stupidă pe care o acceptase pentru a-i face pe plac tatălui! 
Surprins de această violenţă de copil bolnăvicios, Mouret îl 
privea cum plânge şi-şi aminti de vechea atitudine pesimistă 
a acestuia. Nu-l auzise oare susţinând de nenumărate ori 
neantul final al vieţii, în care numai răul era amuzant? 
Astfel că, pentru a-l distra puţin, se amuză o clipă să-i 
predice indiferența pe un ton amical de glumă. Dar 
Vallagnosc se supără: era evident că nu-şi mai putea regăsi 
filosofia compromisă, toată educaţia sa burgheză respingea 
cu o indignare virtuoasă purtarea soacrei sale. Din clipa în 
care experienţele cădeau cu putere în viaţa lui, la cel mai 
mic contact cu mizeria umană, de care îşi bătuse joc 
altădată, scepticul lăudăros se prăbuşea şi sângera. Era 
abominabil, onoarea neamului său era târâtă în noroi, 
lumea părea că se năruie în jurul lui. 

— Ei haide, calmează-te, încheie Mouret cuprins de milă. 
N-am să-ţi mai spun că nimic nu se întâmplă aşa cum 
doreşti dumneata, pentru că, se pare, nu te-ar consola în 
acest moment. Cred că ar fi mai înţelept să te duci să-i oferi 
braţul tău doamnei de Boves, decât să faci un scandal. Ce 


dracu'! Tu care propovăduiai calmul dispreţuitor în faţa 
ticăloşiei universale! 

— Ei da, strigă Vallagnosc, dar doar atunci când se 
întâmplă la alţii. 

Totuşi, se ridică şi urmă sfatul fostului său coleg. Amândoi 
se întoarseră în galerie tocmai când doamna de Boves ieşea 
de la Bourdoncle. Ea acceptă cu demnitate braţul ginerelui 
ei, şi cum Mouret o salută cu un aer galant şi respectuos, o 
auzi spunând: 

— Şi-au cerut scuze. Aceste erori sunt de-a dreptul 
înfiorătoare! 

Blanche îi ajunsese din urmă şi mergea în spatele lor. Se 
pierdură încet prin mulţime. 

Mouret, singur şi visător, străbătu din nou magazinul. 
Această scenă, care-l sustrăsese din frământarea lui 
interioară, îi mărea acum înfierbântarea, lăsând loc liber 
luptei decisive din sufletul său. Un raport vag îi copleşea 
gândurile: furtul acestei nefericite,. Această ultimă nebunie 
a clientei cucerite, căzute la picioarele tentaţiei, îi evoca 
imaginea mândră şi răzbunătoare a Denisei, al cărei călcâi 
victorios îl simţea pe piept. Se opri în vârful scării centrale, 
privi timp îndelungat imensul hol unde se înghesuia poporul 
său de femei. 

Era ora şase, ziua murea afară, se retrăgea din galeriile 
acoperite, întunecate deja, pălind în capătul holurilor, 
învăluite de tenebre. Şi, în ziua încă nestinsă, se aprindeau, 
una după alta, lămpile electrice, ale căror globuri de un alb 
opac înstelau cele mai îndepărtate profunzimi ale 
magazinului. Era o lumină albă, orbitoare, răspândită ca 
reverberaţia unui astru decolorat, care ucidea amurgul. 
Când toate lămpile se aprinseră, mulţimea scoase un 
murmur de încântare, expoziţia de albituri căpătând în 
lumina cea nouă o splendoare feerică, de apoteoză. S-ar fi 
zis că această orgie a albului ardea şi ea, devenea lumină. 
Simfonia albului plutea ca într-o auroră. O sclipire albă 
ţâşnea din pânzele şi din stambele galeriei Monsigny, 


asemenea fâşiei vii care limpezeşte cerul spre răsărit, pe 
când, de-a lungul galeriei Michodiere, merceria şi 
pasmanteria, articolele pariziene şi panglicile aruncau 
razele unor ţărmuri îndepărtate, fulgerul alb al nasturilor 
de sidef, al bronzurilor argintate şi al perlelor. Dar mai ales 
în holul principal se auzea balada albului cuprins de flăcări, 
clocotul muselinei albe în jurul coloanelor, atica şi pichetul 
care drapau scările, cearşafurile albe agăţate ca nişte 
stindarde, ghipurile şi dantelele zburând prin aer 
deschideau un firmament de vis, o spărtură spre albul 
uimitor al unui paradis în care se celebra nunta unei regine 
necunoscute. Cortul din holul mătăsurilor părea un imens 
alcov, cu perdelele sale albe, cu voaluri albe, cu tuluri albe, 
a căror strălucire apăra de privirile indiscrete nuditatea 
miresei. Nu mai exista decât această orbire, un alb al 
luminii în care toate tonurile de alb se topeau, un praf de 
stele care cădea ca o ninsoare în lumina albă. 

Mouret îşi privea mereu poporul de femei în mijlocul 
acestor văpăi. Umbrele negre se profilau viguroase pe 
fondurile palide. Lungi vârtejuri copleşeau mulţimea, febra 
acestei zile de mare vânzare trecea ca un vertij, rostogolind 
hula dezordonată de capete. Lumea începea să plece, 
stofele răvăşite zăceau pe tejghele, aurul suna la case, în 
timp ce clientela, despuiată, violentată, se depărta pe 
jumătate înfrântă, cu voluptatea satisfăcută şi cu ruşinea 
surdă a unei dorinţe împlinite în fundul unui hotel 
îndoielnic. El era acela care o poseda astfel, care o ţinea la 
dispoziţia lui, prin îngrămădirea continuă a mărfurilor, prin 
reducerea preţurilor, prin restituirea cumpărăturilor, prin 
galanteria şi prin reclama sa. Le cucerise chiar şi pe mame, 
domnea asupra tuturor cu brutalitatea unui despot, al cărui 
capriciu ruina gospodării întregi. Creaţia sa aducea o 
religie nouă, bisericile părăsite, încetul cu încetul, de o 
credinţă şovăielnică erau înlocuite cu bazarul său, în 
sufletele vacante. Femeia venea să-şi petreacă la el orele 
goale, orele înfrigurate şi neliniştite, trăite odinioară în 


atmosfera capelelor; cheltuială necesară de patimă 
nervoasă, luptă renăscută a unui zeu împotriva soţului, un 
cult mereu reînnoit al trupului în numele frumosului. Dacă 
ar fi închis porţile magazinului, în stradă ar fi fost răscoală, 
s-ar fi ridicat strigătul credincioaselor lipsite de altar şi de 
duhovnic. În nevoia lor de lux, crescută în ultimii zece ani, 
le vedea, în ciuda orei târzii, încăpăţânate, mergând de-a 
lungul şarpantei metalice, pe scările suspendate şi pe 
punţile mobile. Doamna Marty şi fiica ei, atrase de etajele 
superioare, rătăceau printre mobile. Reţinută de copiii ei, 
doamna Bourdelais nu izbutea să părăsească articolele 
pariziene. Venea apoi întregul grup; doamna de Boves, tot 
la braţul lui Vallagnosc, urmată de Blanche, oprindu-se la 
fiecare raion, îndrăznind să mai privească stofele, cu aerul 
ei măreț. Dar din această aglomerare de cliente, din 
această mare de corsaje umflate de viaţă, în care clocoteau 
dorinţele, înflorite ca buchetele de violete, ca pentru nunta 
populară a unui suveran, ajungeai să nu mai deosebeşti 
decât corsajul neînflorit al doamnei Desforges, care se 
oprise cu doamna Guibal, la raionul de mănuşi. În ciuda 
ranchiunei geloase, cumpărase şi dânsa; Mouret se simţi 
încă o dată stăpân, le ţinea pe toate la picioarele lui, sub 
strălucirea becurilor electrice, ca pe o turmă de pe urma 
căreia îşi dobândise averea. 

Cu paşi maşinali, Octave Mouret urmă şirul galeriilor atât 
de absorbit, încât se lăsă dus de mulţime. Când îşi ridică o 
clipă capul, se trezi în noul raion de mode, ale cărui ferestre 
dădeau către strada 10 Decembrie. Se mai opri şi acolo, îşi 
lipi fruntea de geam şi privi spre ieşire. Asfinţitul 
îngălbenea acoperişurile caselor albe, cerul albastru al 
acestei zile frumoase pălea, răcorit de o adiere puternică, în 
timp ce, în amurgul care îneca deja strada, lămpile electrice 
ale Paradisului femeilor aruncau sclipiri de stele în lumina 
orizontului. Către Operă şi Bursă, se întindea triplul şir al 
trăsurilor nemişcare, pierdute în umbră, şi numai 
harnaşamentele mai păstrau reflexe de lumină puternică, 


fulgerul unei lanterne sau scânteia unei zăbale argintii. În 
fiecare clipă, răsuna chemarea băieţilor în livrea, înainta o 
trăsură, un cupeu se desprindea, luând o clientă, apoi se 
îndepărta în trap sonor. Şirurile se diminuau acum, şase 
trăsuri rulau de la un cap la altul, în zgomotul uşilor 
trântite, al pocniturilor de bici, al gălăgiei pietonilor, care se 
strecurau printre roţi. Era o revărsare continuă, o 
răspândire a clientelei, purtată spre cele patru puncte ale 
oraşului, golind magazinul cu larma asurzitoare a unei 
ecluze. Intre timp, trăsurile Paradisului, marile litere de aur 
ale firmei, stindardele înălțate până la cer străluceau în 
lumina incendiară a apusului, atât de colosale în această 
sclipire oblică, încât aminteau de monstrul reclamelor, 
falansterul ale cărui aripi, înmulţite fără încetare, devorau 
cartierele până la pădurile îndepărtate de la periferie. Şi 
sufletul răvăşit al Parisului, cu răsuflarea uriaşă şi blândă, 
adormea în seninătatea serii, plutind în lungi şi dulci 
dezmierdări peste ultimele trăsuri care zburau pe străzile 
măturate, încetul cu încetul, de mulţime, şi căzute în 
întunericul nopţii. 

Mouret, cu privirile pierdute, simţea că în sufletul său 
tocmai se petrecuse un fapt măreț; în acest fior al 
triumfului ce-i cutremura tot trupul, în faţa acestui Paris 
devorat şi al femeii cucerite, încercă o slăbiciune subită, o 
biruire a voinţei sale, ce-l stăpânea cu forţa ei supremă. 
Simţea nevoia ilogică de a fi învins în toiul izbândei sale, 
nonsensul unui războinic, doborât de capriciul unei copile a 
doua zi după victorie. El, care se zbătea de luni întregi, care 
încă în dimineaţa aceea îşi jurase să-şi înăbuşe pasiunea, 
ceda dintr-odată, cuprins de ameţeala înălţimii, fericit să 
facă, în sfârşit, ceea ce credea el că e o nebunie. Decizia sa, 
atât de rapidă, căpătase, de la o clipă la alta, o asemenea 
forţă, încât nu mai vedea nimic mai util şi mai necesar în 
lumea aceasta. 

Seara, după cină, Mouret aştepta în biroul său. Tremurând 
ca un tânăr care-şi joacă onoarea la cărţi, nu reuşea să stea 


într-un loc, se îndrepta mereu spre uşă, trăgând cu urechea 
la zgomotele magazinului, unde vânzătorii aranjau 
mărfurile pe rafturi, afundaţi până la umeri în debandada 
lăsată de cliente. La fiecare zgomot de paşi, inima îi bătea 
cu putere. Fu cuprins de emoție, se precipită, căci auzise în 
depărtare un murmur surd, ce creştea încetul cu încetul. 

Era apropierea lentă a bătrânului Lhomme, care aducea 
încasarea. În ziua aceea cântărea atât de greu, era atât de 
multă aramă şi argint în numerarul încasat, încât era însoţit 
de doi băieţi. În spatele lui, Joseph şi unul dintre colegii săi 
se încovoiau sub greutatea sacilor enormi, duşi în spate ca 
nişte saci cu var, în timp ce, mergând în frunte, Lhomme 
căra biletele de bancă şi aurul, un portofel umflat de 
numărul bancnotelor, două sacoşe atârnate de gât, a căror 
greutate îl trăgea spre dreapta, în partea braţului tăiat. 
Încet, gâfâind şi asudând, venea din fundul magazinului, 
printre şirurile de vânzători emoţionaţi. Cei de la mănuşi şi 
cei de la mătăsuri se oferiseră, glumind, să-l uşureze de 
povară, iar raionul de stofe şi lenajurile încercau să-l 
împiedice, răspândind aurul în toate colţurile magazinului. 
Fusese nevoit să urce o scară, să străbată o punte mobilă, 
să urce din nou, ocolind şarpantele, unde privirile celor de 
la albituri, de la tricotaje, de la mercerie urmăreau, în plin 
extaz, această avere ce călătorea prin văzduh. La primul 
etaj, confecţiile, parfumeria, dantelele şi şalurile se 
aşezaseră cuprinse de devoțiune, ca şi cum ar fi asistat la 
trecerea bunului Dumnezeu. Cu fiecare pas, zgomotul 
creştea, devenind strigătul poporului ce salută viţelul de 
aur. 

Mouret deschise uşa. Lhomme apăru, urmat de cei doi 
băieţi care se clătinau; cu răsuflarea tăiată, mai avu 
puterea să strige: 

— Un milion două sute patruzeci şi şapte de franci şi 
nouăzeci şi cinci de centime! 

În sfârşit, era un milion, milionul adunat într-o singură zi, 
cifră pe care Mouret o visase de mult timp! Dar acum avu 


un gest de furie, după care spuse nerăbdător, cu aerul 
decepţionat al unui om deranjat în aşteptarea lui de un 
inoportun: 

— Un milion, foarte bine! Pune-l acolo! 

Lhomme ştia că directorului îi plăcea să vadă la el pe birou 
încasările mari înainte de a le duce la casieria centrală. 
Milionul acoperi biroul, strivi hârtiile şi era cât pe ce să 
verse cerneala; şi aurul, şi argintul, şi arama, curgând din 
saci şi găurind sacoşele, alcătuiau un morman imens, 
mormanul încasării brute, aşa cum ieşise din mâinile 
clientelei, caldă şi vie. 

În momentul în care casierul se retrase, mâhnit de 
indiferența patronului, Bourdoncle sosi, strigând în gura 
mare: 

— Ei, de data asta, îl avem! Am obţinut milionul! 

Dar observă preocuparea febrilă a lui Mouret, înţelese şi 
se opri. După un scurt moment de tăcere, continuă: 

— Te-ai hotărât, nu-i aşa? Dumnezeule, dar sunt de acord 
cu tine! 

Brusc, Mouret se poticni în faţa lui şi, cu vocea înfiorătoare 
a furiei, îi spuse: 

— Auzi, amice, eşti prea vesel. Nu-i aşa? Mă crezi terminat 
şi îţi ascuţi dinţii. Fii cu băgare de seamă! Eu nu mă las 
înghiţit aşa uşor. 

Descumpănit de atacul dur al acestui drac de om care 
ghicea totul, Bourdoncle se bâlbăi: 

— Ce spui? Glumeşti? Eu, care te admir atât! 

— Nu minţi! Continuă Mouret şi mai violent. Ascultă, am 
fost proşti că am luat în considerare superstiţia asta că o să 
ne poarte ghinion căsătoria. Oare nu e ea sănătatea 
necesară, forţa şi chiar ordinea lucrurilor în viaţă? Ei bine, 
da, dragul meu, mă însor cu ea, şi vă arunc pe toţi în stradă 
dacă veţi crâcni! Vei trece şi dumneata pe la casă, 
Bourdoncle, aşa ca oricare altul. 

Cu un singur gest îl concedie. Bourdoncle se simţi 
condamnat, spulberat de această victorie a femeii. Plecă. 


Denise tocmai intra şi el se înclină într-un salut profund. 

— În sfârşit, dumneata eşti! Spuse Mouret blând. Denise 
era palidă de emoție. Tocmai se mâhnise foarte tare când 
aflase că Deloche fusese concediat; cu toate că încercase 
să-l reţină, oferindu-se să intervină în favoarea lui, se 
încăpăţânase în ghinionul său, dorind să dispară cât mai 
repede: la ce bun să mai rămână? De ce să deranjeze nişte 
oameni fericiţi? Denise îşi luă rămas bun de la el, atinsă de 
lacrimile lui. Nu aspira şi ea la uitare? Iotul avea să se 
sfârşească, nu mai cerea puterilor ei slăbite decât curajul 
despărțirii. În câteva minute, dacă va fi destul de curajoasă 
pentru a-şi zdrobi inima, putea să plece singură, să plângă 
undeva, departe. 

— Domnule, aţi cerut să mă vedeţi, spuse ea calmă. De 
altfel, aş fi venit oricum să vă mulţumesc pentru bunătatea 
dumneavoastră. 

Când intră, zări milionul pe birou; această revărsare de 
bani o jignea. Deasupra ei, ca şi cum ar fi privit scena, 
portretul doamnei Hedouin, în rama de aur, îşi păstra 
zâmbetul veşnic pe buzele pictate. 

— Sunteţi hotărâtă să ne părăsiţi? Întrebă Mouret a cărui 
voce tremura. 

— Da, domnule, trebuie. 

Atunci, el îi luă mâinile şi-i spuse într-o izbucnire de 
duioşie, după îndelungata răceală pe care şi-o impusese: 

— Şi dacă v-aş cere mâna, Denise, tot aţi pleca? 

Ea îşi retrase brusc mâinile, zbătându-se în ghearele unei 
mari dureri. 

— O, domnule Mouret, vă rog, tăceţi! Nu mă mai chinuiţi! 
Nu pot! Nu pot! Dumnezeu mi-e martor că plecam tocmai 
ca să evit o astfel de nenorocire! 

Continua să se apere cu fraze întretăiate. Nu suferise 
suficient din pricina bârfelor din magazin? Voia şi el s-o facă 
să treacă în ochii ei şi a celorlalţi drept o nenorocită? Nu, 
nu, va avea putere, îl va împiedica să comită o asemenea 
nebunie. El o ascultă chinuit şi-i repetă pătimaş: 


— Vreau. Asta îmi doresc. 

— Nu, e imposibil. Şi fraţii mei? Am jurat să nu mă mărit, 
nu pot să vă aduc doi copii, nu-i aşa? 

— Vor fi şi fraţii mei. Spune da, Denise. 

— Nu! O, nu, lăsaţi-mă, de ce mă torturați? 

Încetul cu încetul, Mouret simţea că-şi pierde puterile, 
acest ultim obstacol îl înnebunea. Cum? Chiar şi cu preţul 
ăsta tot refuza? În depărtare, auzea larma celor trei mii de 
angajaţi, frământând cu braţele goale averea lui regească. 
Şi acest milion imbecil care zăcea acolo pe birou! Suferea 
de prezenţa lui ca de o ironie, l-ar fi aruncat cu totul în 
stradă. 

— Plecaţi atunci! Strigă el copleşit de lacrimi. Mergeţi la 
cel pe care-l iubiţi. Asta e motivul, nu-i aşa? M-aţi prevenit, 
ar fi trebuit să înţeleg şi să nu vă mai tulbur! 

Denise rămase încremenită în faţa acestei disperări atât 
de violente. Inima îi sparse pieptul. Şi atunci, cu o 
impetuozitate de copil, se aruncă la gâtul lui, suspinând şi 
bolborosind: 

— O, domnule Mouret, dar dumneata eşti cel pe care-l 
iubesc! 

O ultimă rumoare se auzi din Paradisul femeilor, aclamaţia 
îndepărtată a unei mulţimi. Portretul doamnei Hedouin 
zâmbea mereu, cu buzele pictate; Mouret căzuse pe biroul 
său, în mijlocul milionului pe care nu-l mai vedea. Nu-i mai 
dădea drumul Denisei, o strângea puternic la piept, 
spunându-i că acum poate pleca să petreacă o lună la 
Valognes, pentru a închide gura lumii, şi că, apoi, va veni 
chiar el să o ia de acolo, aducând-o înapoi, la braţul său, ca 
pe o regină. 


SFÂRŞIT 


1 Ţesătură cu dungi oblice în relief, făcută din lâna acestor 
oi sau din amestec de lână cu fibre sintetice (n.t.). 

2 Ţesătură groasă, uşoară şi moale de bumbac, de obicei 
pufoasă pe amândouă părţile (n.t.). 

3 Şiret (lat.) sau fâşie îngustă de stofă, de mătase, aplicată 
ca garnitură la rochii, de-a lungul unei cusături, a unui 
buzunar (n.t.). 

4 Dulap cu mai multe compartimente sau sertare (n.t.). 

5 Ţesătură specială din lână sau din bumbac, cu carouri 
mari, divers colorate, folosită în Scoţia (n.t.). 

6 Monedă franceză divizionară egală cu a suta parte dintr- 
un franc (n.t.). 

7 Fir gros de catifea, folosit la împodobirea hainelor, 
pentru brodat (n.t.). 

8 Oblon din lemn sau metal, format dintr-un cadru pe care 
sunt fixate lame înguste aşezate orizontal, putând fi alipite 
sau depărtate unele de altele, care serveşte să protejeze o 
uşă sau o fereastră de lumina prea puternică a soarelui, de 
ploaie (n.t.). 

9 Căptuşeală de scânduri aşezată pe un schelet de lemn, 
pentru a susţine învelitoarea unui acoperiş (n.t.). 

10 Tâmplar care execută mobilier din lemn de abanos 
(n.t.). 

11 Vitrină a unui magazin în care sunt expuse mostre de 
mărfuri (n.t.). 

12 Un fel de trăsură asemănătoare cu diligenta, care 
servea pentru transportul în comun, pe rute fixe (n.t.). 

13 Uniformă (împodobită cu galoane şi fireturi) purtată de 
personalul de serviciu din marile hoteluri, din restaurante 
sau din unele case particulare (n.t.). 

14 'Ţesătură de bumbac subţire şi fină, albită, vopsită sau 
imprimată, din care se confecţionează obiecte de lenjerie 
(n.t.). 

15 Pânză care imită pielea, folosită în legătoria de cărţi 
(n.t.). 


16 Parte a cuptoarelor, a căldărilor de abur sau a 
instalaţiilor de încălzit în care se produce arderea 
combustibilului (n.t.). 

17 'Ţesătură de bumbac sau de mătase, cu dungi paralele 
şi înguste, în relief, folosită pentru tapiţarea mobilelor şi 
pentru confecţionarea unor obiecte de îmbrăcăminte (n.t.). 

18 Ţesătură de mătase de calitate superioară, înflorată 
sau ornamentată cu fire de aur ori de argint (n.t.). 

19 Instrument muzical de suflat format dintr-un tub conic 
de alamă sau din alt metal (n.t.). 

20 Femeie care supraveghează sau execută probele într- 
un atelier de croitorie, de lenjerie sau într-o casă de mode 
(n.t.). 

21 Masă mică şi rotundă, pe unul sau pe trei picioare 
înalte (n.t.). 

22 Dantelă fină, fabricată iniţial în Valenciennes (Flandra) 
(n.t.). 

23 Este echivalentul roman al zeiţei greceşti Hera şi este 
protectoarea căsniciei, a căminului şi a femeilor măritate 
(n.t.). 

24 'Ţesătură deasă de mătase sau de lână, cu dungi mici, 
transversale în relief, folosită pentru confecţionarea 
obiectelor de îmbrăcăminte (n.t.). 

25 Ţesătură în formă de reţea foarte fină, fixată la pălăriile 
de damă ca garnitură sau pentru a acoperi faţa (n.t.). 

26 Gen de dantelă cu ochiuri largi, a cărei împletitură 
comportă un sistem de fire ce evoluează diferit (n.t.). 

27 În Franţa, unitate administrativ-teritorială (n.t.). 

28 Îmbrăcăminte scurtă, cu mâneci, purtată de femei în 
casă (n.t.). 

29 'Ţesătură de mătase sau de bumbac mercerizat, cu 
reflexe lucioase, ondulate, care se schimbă după poziţia din 
care e privită (n.t.). 

30 Afecţiune a pielii care apare la oamenii în vârstă, 
caracterizată printr-o coloraţie roşie-violacee a pomeţilor 
obrazului şi a nasului (n.t.). 


31 Ramură a industriei textile care produce panglici, 
broderii, fireturi (n.t.). 

32 Cutie sau dulap în care se păstrează fişe clasate după 
anumite norme (n.t.). 

33 Cu sunetul „r” pronunţat în mod uvular sau velar (n.t.). 

34 Piele subţire şi fină (de capră, de oaie sau de vițel) 
obţinută printr-un proces special de tăbăcire şi folosită la 
confecţionarea diferitelor articole (de galanterie, de 
încălţăminte) (n.t.). 

35 'Ţesătură lucioasă de bumbac mercerizat, folosită mai 
ales pentru cămăşi bărbăteşti sau pentru îmbrăcăminte 
uşoară femeiască (n.t.). 

36 Specie sălbatică de lamă cu lâna mătăsoasă (Lama 
vicugna) ; fir textil obţinut dintr-un amestec de lână cu 
bumbac de bună calitate sau din bumbac pur (n.t.). 

37 Ţesătură de mătase (amestecată cu bumbac) cu firul în 
diagonală, întrebuințată pentru căptuşit haine (n.t.). 

38 Ţesătură transparentă din bumbac sau din mătase, 
folosită, în special, la confecţionarea rochiilor de vară şi a 
perdelelor (n.t.). 

39 Expoziţie de mărfuri (n.t.). 

40 Varietate de antracit, foarte dură, sticloasă, de culoare 
neagră, folosită la confecţionarea unor mărgele (n.t.). 

41 'Ţesătură de bumbac sau de mătase, cu dungi paralele 
şi înguste, în relief, folosită pentru tapiţarea mobilelor şi 
pentru confecţionarea unor obiecte de îmbrăcăminte (n.t.). 

42 Pelerină largă, un fel de capă (n.t.). 

43 Sală de mese într-un internat, într-o mănăstire (n.t.). 

44 Arbore sau arbust ornamental, cu frunze ovale, veşnic 
verzi şi cu flori galben-verzui (n.t.). 

45 Lamelă flexibilă fabricată din bucăţi cornoase de balenă 
(sau din materiale plastice), care se întrebuinţează pentru a 
ţine întinsă pânza corsetelor, gulerelor, umbrelelor (n.t.). 

46 Rasă de câini de talie mare, cu botul turtit, urechile 
aplecate, având blana cu părul scurt (n.t.). 


47 Lucrător însărcinat cu supravegherea şi întreţinerea 
unui sector rutier sau feroviar (n.t.). 

48 Margine longitudinală a unei bucăţi de țesătură, pe 
care se imprimă marca fabricii şi calitatea ţesăturii (n.t.). 

49 Fabricant sau vânzător de articole de papetărie (n.t.). 

50 Îndoitură tubulară, făcută pe o haină largă sau la o 
draperie; fald (n.t.). 

51 Cornul sau cornul european (Cornus mas) - specie de 
arbust mijlociu întâlnit în sudul Europei şi sud-vestul Asiei 
(n.t.). 

52 Stofă fină din lâna unui mamifer erbivor, înrudit cu 
cămila, din America de Sud (n.t.). 

53 Cratiţă adâncă, cu coadă şi cu fundul plat, folosită în 
bucătărie (n.t.). 

54 Persoană care mijloceşte o tranzacţie comercială; 
intermediar, samsar (n.t.). 

55 Specie de faianţă italiană caracterizată prin smalţul 
metalic (n.t.). 

56 '[esătură uşoară de mătase, din India (n.t.). 

57 Ţesătură uşoară de mătase, cu dungi, realizată din fire 
de grosimi diverse colorate (n.t.). 

58 '[esătură rezistentă şi deasă, de bumbac sau de in, 
folosită pentru huse de mobilă şi draperii (n.t.). 

59 Pădurea Bondy se întindea pe o suprafaţă importantă 
din ţinutul Aulnoye şi avea o reputaţie foarte proastă din 
cauza prezenţei legendare a numeroşi tâlhari (n.t.). 

60 Soclu aşezat pe un fronton pentru a susţine statui, vase 
sau ornamente (n.t.). 

61 Pânză albă, deasă şi fină din bumbac, întrebuințată la 
confecţionarea rufăriei de pat şi de corp (n.t.). 

62 Muselină din bumbac, foarte subţire, de culoare 
deschisă (n.t.). 

63 De culoarea mătăsii nespălate, care nu a fost albită 
(n.t.). 

64 Broboadă croşetată din lână, cu ciucuri, purtată de 
femei pe cap sau pe umeri (n.t.).