Aspazia Otel Petrescu — Cu Hristos in celula — 2011

CU HRISTOS : 
ÎN CELULĂ 


Dă: 


Ls 


Aspazia Oțel Petrescu 
Cu Hristos în celulă 


ISBN 978-606-92998-1-4 


Este liberă preluarea textului, în format 
electronic sau în variantă tipărită — cărţi, 


ziare, reviste, doar cu menţionarea sursei. 


(6) Pentru ediţia de faţă, Editura Areopag 


www.editura.areopag.ro 


Aspazia Oțel Petrescu 


Cu Hristos în celulă 


Editura Areopag 


Bucureşti, 2011 


În loc de prefaţă... 


„Îmi exprim emoția şi nespusa bucurie 
că o astfel de carte a putut să apară într-un 
răstimp învolburat, când o lume debusolată 
se clatină pe marginea abisului apostazic. 

Cartea aceasta face din jerbele de 
minuni pe care le prezintă tot atâtea 
reflectoare îndreptate spre izvorul de iubire 
proniatoare, ce curge lin şi nestăvilit, printre 
lucruri şi printre oameni, şi pe care orbii de 
noi n-o vedem. 

Cartea aceasta constituie tot atâtea re- 
pere spre viitorul ce-l dorim încununat cu 
coroniţele speranţei, deoarece ne vorbeşte 
de un trecut ziditor de suflete şi de oamenii 
acestui trecut, călători statornici spre un i- 
deal sfânt, pe care l-au slujit până la jertfă, şi 
care au făcut din noi un neam de durată, as- 
pirant la înviere, mărturisitor de Ortodoxie, 
care nu este atât teologie şi cunoaştere, cât 
este trăire profundă în duh şi-n adevăr, şi a- 
nume: o iubire pe verticală față de Dumne- 
zeu şi de cerurile Sale, şi pe orizontală, o iu- 
bire faţă de neam şi de ţară. 

Cartea aceasta înlătură disprețul 
nătâng al unora care chiar şi pentru cele mai 
luminoase făpturi ale acestui neam şi ale 
acestui popor găsesc cuvinte de negare - ca 


5 


să nu spun mai mult - şi stabileşte demnita- 
tea în smerenie. Cum să nu iubeşti neamul 
care pune ca pecete pe trăirea sa credinţa 
primită de la strămoşi şi propria cenuşă? 

Luaţi, oameni buni, în biblioteca 
spiritului vostru această carte. După ce o 
veţi citi, vă veţi simţi sufletul mai credincios 
şi mai curat, inima mai blândă, mai caldă şi 
mai iubitoare, gândul mai frumos şi mai 
înnobilat, cu o treaptă mai sus pe scara vie- 
ţii. Cartea aceasta vă promite o vecernie de 
suflet, în care veţi auzi cum picură lin lumi- 
na jertfei neînserate...”: 


XXX 


Rândurile de mai sus nu constituie 
prezentarea cărţii de faţă. Ele sunt scrise de 
doamna Aspazia Oțel Petrescu ca prezenta- 
re a volumului Mărturisitorii din închisorile 
comuniste. Minuni. Mărturii. Repere?. Dar 
textul se potriveşte foarte bine şi cărţii de fa- 
ţă. De lucrul acesta cititorii sunt invitaţi să 
se convingă singuri... 

Editorul 


1 Textul a fost preluat de pe www,sfintii-inchisori- 
lor.ro/2011/08/ 18/doamna-aspazia-otel-petrescu- 
despre-volumul-marturisitorii-din-inchisorile-co- 
muniste/ » fiind iniţial citit de autoare la Radio Ro- 
mânia Cultural, în cadrul emisiunii Creatori între 
Sacru şi profan din 24 februarie 2011. 


2 Apărut la Editura Areo ae şi Edi 
or 
Press, Bucureşti, 2011. pag şi Editura Mete 


6 


Repere biografice: 


Se naşte la 9 decembrie (26 noiembrie, 
pe stil vechi), în comuna Cotul Ostriţei, în 
casa bunicilor materni; primul copil din cei 
doi (fratele - Anatolie) al învăţătorilor Ioan 
şi Maria Oțel. 

Urmează cursurile primare la şcoala 
din comuna Ghizdiţa (Fântânele). Este în- 
scrisă la Liceul din Bălţi, mai apropiat de ca- 
să decât Soroca, fiind retrasă după un tri- 
mestru, pe caz de boală. Între 1936-1940 ur- 
mează cursurile la Liceul ortodox de fete 
Elena Doamna din Cernăuţi. În 
frământările anului 1940 pierde din nou un 
an şcolar. În 1941 reia cursurile la acelaşi 
liceu, recuperând anul pierdut şi urmând 
regulat clasa a 5-a şi în particular, 
concomitent, clasa a 6-a. Îşi ajunge din 
urmă generaţia în clasa a 7-a. 

La 18 martie 1944 se întrerupe şcoala, 
luând calea refugiului, dramatic şi definitiv. 
Îşi ia bacalaureatul la Orăştie, în 1944, sub 
bombardamente. 


3 Material preluat din revista Rost (nr. 64/ 2008). 
A 


Între 1944-1948 urmează Facultatea 
de Litere şi Filosofie de la Universitatea Ba- 
beş Bolyai din Cluj; primul an la Sibiu, unde 
Universitatea era refugiată, şi apoi la Cluj. În 
timpul facultăţii, conferențiază în cadrul 
FORS (Frăția Ortodoxă Română Studen- 
țească), cu lucrarea Iisus în poezia română. 
Este una dintre elevele preferate ale lui Luci- 
an Blaga, care o va încuraja să-şi cultive ta- 
lentul literar. De altfel, filosoful îi va urmări 
mereu traseul, întrebând, după închiderea 
autoarei, dacă aceasta a fost eliberată. Coin- 
cidenţa unei rânduieli tainice a făcut ca şi 
Maestrul Lucian Blaga, căreia autoarea îi va 
păstra o vie şi caldă amintire, să ia drumul 
închisorilor comuniste, asemenea întregii 
sale generaţii de sacrificiu, al cărei destin a 
oscilat între temniţă şi exilul anticomunist. 

Între 1946-1948 a funcţionat ca dacti- 
lografă la prestigiosul Centru de Studii 
Transilvane, condus de remarcabilul profe- 
sor academician, istoricul Silviu Dragomir. 
La 9 iulie 1948 este arestată în plină sesiune 
de examene, fără să fie absolventă şi fără po- 
sibilitatea de a susţine examenul de stat. Es- 
te condamnată la 10 ani de temniţă grea, pe 
care i-a executat în diferite închisori: Mislea, 
Dumbrăveni, Miercurea Ciuc. 

Motivul arestării a fost unul simplu şi 
devenit deja clasic pentru ideologia comu- 
nistă, atee: aderenţa la Cetăţuia — organiza- 
ţia de tineret a femeilor din Mişcarea Legio- 


8 


nară, similară Frăţiilor de Cruce — organiza- 
ţia de tineret a bărbaţilor — din cadrul 
Liceului ortodox de fete Elena Doamna din 
Cernăuți. 

În 1958, în loc de eliberare i se acordă 
încă 4 ani, pe care îi execută între 1958- 
1962, trecând prin închisorile comuniste, 
Mislea, Jilava, Botoşani, Arad, de unde este 
eliberată. În 1958 se stabileşte cu mama 
(pensionară) în oraşul Roman, tatăl fiind 
decedat (1958). 

Cu foarte multă dificultate reuşeşte să 
funcţioneze pe un post de contabilă la o coo- 
perativă din Roman. În 1964 se căsătoreşte 
cu Ilie Alexandru Petrescu, căruia îi deceda- 
se soţia. Împreună cu acesta îi creşte pe cei 
doi copii orfani, care ajung calificaţi (fiul - 
inginer, iar fiica - medic). În 1977 îi moare 
mama, în 1987 soţul, iar în 1998, fratele. 

După decembrie 1989 participă la toa- 
te comemorările martirilor şi mucenicilor 
din temniţele comuniste, fiind co-organiza- 
toarea Sfântului Paraclis de la Mislea (târno- 
sirea are loc la 12 noiembrie 1994), locul de 
pomenire a tuturor tinerelor legionare, a 
martirelor şi sfintelor din temniţele comu- 
niste — a se vedea în acest sens ultimul vo- 
lum al autoarei Adusu-mi-am aminte 
(2007), mai ales frumoasele cuvântări ale 
doamnei Aspazia Oțel Petrescu, cu prilejul 
sfințirii Hramului (8 septembrie) Sfântului 
Paraclis de la Mislea. În 2007 primeşte Pre- 


9 


miul Fundaţiei Culturale Lucian Blaga pen- 
tru creaţie literară — proză scurtă, în cadrul 
Festivalului internaţional Lucian Blaga, 
Lancrăm-Sebeş-Deva. 

Volume publicate: Strigat-am către 
Tine, Doamne... (prima ediţie Bucureşti, E- 
ditura Fundaţiei Culturale Buna Vestire, 
2000), cu frumoasa prefaţă a profesorului 
Ion Coja, carte apărută graţiei sprijinului ne- 
obosit şi generos al colegului de suferinţă, 
scriitorul Gheorghe Stănescu; Crucea de la 
Miercurea Ciuc şi Paraclisul Naşterea Mai- 
cii Domnului (Bucureşti, Editura Scara, 
2001); Adusu-mi-am aminte (Roman, Edi- 
tura Rovimed Publishers). 

În pregătire, un volum de articole şi e- 
seuri în două părţi In memoriam şi Spice; 
un volum de povestiri A fost odată. 


10 


Cu lisus în celulă...4 


Printre amintirile mele şi-a făcut loc o 
imagine de Apocalipsă. Mergeam cu bunicul 
de mână la biserică, de Paşte, iar pe malul 
celălalt am văzut cum se aruncau în Nistru, 
la Mihailovka, crucea, clopotele şi clopot- 
niţa unei biserici. Probabil, biserica din sat. 
Totul se întâmpla în vuiet de tractoare cu 
şenile. Atunci, bunicul ne-a spus nouă, 
copiilor, următoarele cuvinte, pe care le-am 
considerat - şi le consider încă - testamentul 
său politic: „Priviţi, ţineţi minte şi nu uitaţi 
niciodată ce înseamnă comunismul!”5 

Aspazia Oţel Petrescu 


- Doamnă Aspazia Oțel Petrescu, vă 
rugăm să ne spuneţi ce ați avea mai impor- 
tant de transmis generaţiei noastre, legat 
de experienţa dumneavoastră în închisori. 
Ştiu că e mult de vorbit. În măsura în care 
aveți putere şi timp... 

„____ > Intrebarea este foarte cuprinzătoare 
ŞI cuvintele puţine. Practic n-aş îndrăzni, 


+ Interviu realizat de Danion Vasile. 

5 Din materialul O viaţă în temniţele comuniste, 
apărut în Monitorul de Neamţ din 17 martie 2007 
(reprodus în revista Rost, nr. 64/2008, număr 
dedicat doamnei Aspazia Oțel Petrescu). 


iBi 


cum să spun, n-aş îndrăzni să fiu cea care să 
traseze un sfat pentru generația care vine. 
Pot să spun doar atâta, că fiecare generaţie 
îşi are chemarea ei. Generaţia noastră a fost 
chemată pentru închisori. Cred că generaţia 
care ne urmează nouă va trebui să facă rod- 
nică jertfa noastră din închisori. Pe cât va fi 
posibil, fiindcă, în primul rând, generaţia că- 
tre care ziceţi să mă adresez va fi mai încer- 
cată decât noi. Capcanele, să le numesc aşa, 
sunt multiple şi mult mai perfide şi e mult 
mai greu de făcut faţă la ele. 

Noi am avut în faţă una şi bună: trebu- 
ia să rezistăm ateizării, apostaziei comunis- 
te, atât şi nimic mai mult. Acum apostaziile 
sunt multiple, sunt mai cuprinzătoare, sunt 
mai perfide, sunt mai greu de depistat - şi 
lupta va fi, sigur, foarte dificilă din punctul 
acesta de vedere. Ca sfat aşa, ca experienţă, 
scos din experienţă, stâlpul care te face în- 
tr-adevăr să nu greşeşti este Mântuitorul, 
este lisus Hristos. Filosofiile sunt multe, te- 
ologiile au luat şi ele diferite căi, ca să zic 
aşa. 

Ca să nu greşeşti în tumultul ăsta de i- 
dei şi de manipulări, ca să le spunem pe nu- 
me, trebuie să te referi întotdeauna la ace- 
laşi stâlp, la acelaşi exemplu. Noi ştim că 
Mântuitorul este Calea, Adevărul şi Viaţa. 
Ca atare, ori de câte ori eşti pus într-o situa- 
țe în care nu ştii încotro să o iei, întrebarea 
pe care trebuie să ţi-o pui este: unde m-ar fi 


12 


sfătuit Mântuitorul să merg? Sau unde m-ar 
fi condus Mântuitorul, sau, mai clar, ce a zis 
Mântuitorul într-o asemenea împrejurare? 

Noi în închisori am fost fără preoți, 
mai ales femeile, vă puteţi da seama... Băr- 
baţii au fost, din punctul ăsta de vedere, mai 
înzestrați, pentru că au avut printre ei mari 
prelați şi preoţi de foarte mare structură su- 
fletească aşa. Noi am fost mai singure, mai i- 
zolate. Dar să ştiţi că, ori de câte ori am avut 
o dilemă, cât ştiam noi despre viaţa şi învă- 
țăturile Mântuitorului, am găsit întotdeauna 
răspunsul cel bun, răspunsul care nu ne-a 
înşelat. 

Ca să poţi să capeţi totuşi un răspuns 
şi să fii sigur de el ai nevoie de un mijloc de 
comunicare, să întrebi, să ceri. lisus a spus: 
„Cere şi ţi se va da, caută şi vei afla.” Vei ştii, 
dacă vrei să ştii, vei cunoaşte dacă vei vrea 
să cunoşti. În ajutorul acestei cunoaşteri es- 
te rugăciunea, arma cea mai puternică, ru- 
găciunea. Rugăciunea cu cuvintele ei, pe de 
o parte. Pe de altă parte, rugăciunea cu în- 
drăznelile personale şi cu aspiraţiile perso- 
nale, deci cu cuvintele personale. Deci, rugă- 
cunea pe cele două planuri: pe cel pe care 
deja îl primeşti prin cuvintele care s-au mai 
pus ŞI care au o valoare nemaipomenită. 
Noi în închisoare ne-am dat seama ce valoa- 
re extraordinară are cuvântul unei rugă- 
cluni. Că la un moment dat poţi să spui că 
Tugăciunile au fost rostite cu mentalitățile 


13 


din vechime, cu problemele de atunci; cu- 
vintele sunt cuvinte de atunci, vin de 
departe, noi suntem altceva. Nu e adevărat. 
În cuvinte este depozitată toată experienţa 
de credință şi de rugăciune a omului, de la 
începutul lui şi până acum. Intr-un cuvânt, 
este un depozit de spiritualitate nemaipo- 
menit. Pe mine cel care m-a făcut să înţeleg 
că cuvintele sunt vii şi că sunt albite de 
experienţe anterioare, sunt îmbogăţite de 
experienţe şi de înţelesuri anterioare a fost 
părintele Arsenie Boca. El vorbea oamenilor 
cu cuvinte vii. Când i se punea o întrebare, 
răspundea foarte scurt, fără teorii ample, 
teologice. Frazele sale erau foarte scurte, dar 
vedeai în ele într-adevăr viul acelui cuvânt. 
Vă dau un exemplu. De exemplu, cineva a 
întrebat: „Părinte, noi trăim într-o epocă 
preponderent deterministă, suntem deter- 
minaţi de atât de multe de lucruri. Mai 
putem vorbi despre o libertate aici pe 
pământ, în viaţa pe care o ducem noi?” Şi 
părintele i-a spus: „Da, există o libertate 
absolută şi deplină, libertatea de păcat." 
Scurt. Dar aici era, într-adevăr, întreaga 
teologie creştină. 

Eşti liber în măsura în care te eliberezi 
de păcatele care te domină, de păcatele care 
te stăpânesc. Cuvântul libertate, în felul în 
care părintele l-a rostit şi în înţelesul pe care 
i l-a dat, a căpătat toate valenţele pe care 
le-a căpătat de-a lungul timpului în diferite 


14 


mentalități, el (cuvântul) fiind unic şi totuşi 
foarte divers, foarte cuprinzător. Şi rostit 
foarte simplu. Astea erau pentru noi cuvin- 
tele rugăciunii. În rugăciune regăseam rugă- 
ciunea altuia, care a fost poate în aceeaşi îm- 
prejurare ca şi mine, un altul care sigur s-a 
rugat cu aceleaşi cuvinte, care a reuşit prin 
acel cuvânt să înnoade firul dintre mine şi 
divinitate. Deci, eu sunt pe acelaşi fir cu el, 
deci cuvântul acesta, cuvântul acestei rugă- 
ciuni şi numai al acestei rugăciuni mă pune 
pe mine pe un fir care mă conduce către Pă- 
rintele meu veşnic. 

Sfatul meu este ca fiecare dintre cei ca- 
re vor să fie luptători în oastea lui Hristos, 
pentru că aşa se va pune problema de acum 
înainte, tot creştinul va trebui să fie un os- 
taş, tot creştinul va fi obligat să fie un luptă- 
tor, nu va mai fi lăsat în contemplare, în 
dolce far niente, va trebui într-adevăr să-şi 
mărturisească cu foarte multă hotărâre şi cu 
foarte mult curaj opţiunea. Fiecare ostaş al 
lui Hristos e bine să-şi aleagă două, trei ru- 
găciuni, câte vrea, în sfârşit, din acelea 
scurte şi foarte cuprinzătoare, pe care să le 
aibă cu sine la vreme de nevoie. Pe care să le 
ştie întotdeauna, pe care să nu le uite nicio- 
dată, la care, în oricât de crunte încercări ar 
fi dus de către valul vieţii, să le ştie, să le 
spună, să le aibă cu el. Noi, ortodocşii, avem 
una şi bună, o ştim toţi, este rugăciunea isi- 
hastă, „Doamne, lisuse Hristoase, Fiul lui 


15 


IP: 


Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcăto- 
sul...”. Şi este la fel de puternică şi rugăciu- 
nea către Maica Domnului spusă tot în duh 
isihast: „Sfântă Fecioară, miluieşte-mă pe 
mine, păcătoasa!”, alături de „Doamne lisu- 
se Hristoase, milostiv fii mie, păcătoasei!” 
Un bun creştin trebuie să fie înarmat cu ace- 
le rugăciuni care pe el îl pun repede, repede 
în contact cu divinitatea, acele rugăciuni ca- 
re au capacitatea să îi ridice imediat sufletul 
către cer... 

Nu e neapărat să le ştii, eu am o expe- 
rienţă, dacă a citit cineva cartea mea de me- 
morii, în care am văzut că în unele situaţii 
nici măcar nu faci apel la rugăciune. Eu de 
aceea am şi intitulat cartea mea, Strigat-am 
către Tine, Doamne pentru că aşa s-a întâm- 
plat. Eu într-o împrejurare limită, categoric 
limită, n-am ştiut să fac apel la rugăciunile 
mele, că aveam şi eu rugăciunile mele de 
inimă, de suflet, cum le spun eu. N-am mai 
avut răgaz să fac asta... Pur şi simplu am 
strigat, am strigat cu un strigăt de disperare, 
şi Dumnezeu m-a ascultat. Eu eram introdu- 
să într-o groapă cu şobolani, n-am cum să îi 
spun mai plastic ca să vă imaginaţi cam ce 
era. Era ca urmare a unei anchete. Trebuia 
să aibă loc o anchetă în care urma să fie con- 
damnată o miliţiancă la care noi n-am putea 
să spunem că ţineam în mod deosebit - că el 
erau cine erau şi reprezentau pe cine repre“ 
zentau. Era prea mult să ni se ceară nouă a- 


tunci chiar să-i iubim, dar nici într-un caz 
nu le-am fi vrut răul - şi acesteia sub niciun 
motiv. Ea era foarte severă, pedepsea foarte 
drastic, dar niciodată n-a sărit peste regula- 
ment, n-a pus de la ea ca să-şi mărească 
epoleţii, cum făceau ceilalţi. 

Cruzimea mare era a călăului, dar exe- 
cutantul, vrând să pară şi mai grozav, mai 
punea de la el, mai adăuga de la el. Şi, în fe- 
lul acesta, cruzimea devenea cruzisimă, ca să 
spun aşa. La ea nu era cazul; era, într-ade- 
văr, foarte severă. Eu cel puţin executasem 
din cauza ei trei izolatoare, ceea ce era foarte 
mult, dar nu-i purtam pică. Pe noi ne impre- 
siona foarte mult că ea ne povestea în timpul 
orelor de plimbare, ne povestea despre fetița 
ei. Se numea Antonia, ni se părea foarte fru- 
mos numele ei, aşa, avea o rezonanţă orto- 
doxă, deşi ea era unguroaică şi deci era cato- 
lică sau protestantă, nu ştiu ce era. Şi noi, 
impresionate de faptul că ea îşi iubea atât de 
mult fetiţa şi că îşi împărtăşea această dra- 
goste oricui, inclusiv, nouă, banditelor - că 
sa să că alei bandiții fioroşi de 
dintre noi Oltea Mano acra a 
laşi, era studentă seste e iei bee da la 
Ca ela ă în anul şase la medicină 
linie. ca Arestată - eram cumva pe aceeaşi 

a * amândouă am fost arestate exact în 
i. a pina facultăţii - ea era foarte ta- 
iu sa Tă. Şi ne-am hotărât NOI - eu 

sc, să fac, să aranjez - să facem 


16 17 


o rochiță pentru Antonia, s-o aibă la botez. 
O rochiţă cu motive naţionale şi să fie fru- 
moasă, aşa. “ & 
_ Boteza copilul chiar dacă era din 
sistem... AES 

- Da, ei botezau. Să ştiţi că nu numai 

ungurii, dar şi românii pe furiş... Eu am fost 
colegă, de pildă, cu şefa organizaţiei de par- 
tid şi care şi-a dus copiii, ascunşi de propriul 
ei soţ, s-a dus şi i-a botezat. Era în plină des- 
făşurare atunci ceea ce noi NUMIM, CU un Cu- 
vânt generic, duplicitate. 

- Peste tot mergea aşa, nu doar la ei. 

- Ea era o duplicitară ca oricare om de 
rând, ca să zic aşa. Ei, pictura cu acul era un 
lucru pe care noi îl practicam în închisoare. 
Uitaţi-vă, icoana de aici, care ÎL reprezintă 
pe Hristos, este lucrată cu acul. 

- Şi culorile? 

- Tot, totul. Ea este executată cu acul. 
Cu aţe pe care noi le obţineam din diferite 
destrămături, din diferite stofe, că noi n-a- 
veam nimic la îndemână atunci. Acul era un 
foarte mare corp delict. Dacă te prindea cu 
un ac, făceai la izolator până albeai. Ei, în a- 
ceastă tehnică s-a executat o rochiţă cu Albă 
ca Zăpada şi cei şapte pitici. Pe poale, în 
centru, era Albă ca Zăpada, şi de jur împre- 
Jur piticii reprezentativi, unul cu roaba, fie- 
care cu ce meserie făcea, ca în poveste. Era 

un vis rochiţa, era foarte frumoasă. Ea a tre- 
buit să lipsească atunci... Ei erau programaţi 


18 


| 


în concediile de odihnă. A fost programată, 
neprevăzând că va fi programată înainte de 
a fi terminată rochiţa ca să şi-o ia. Ea a ple- 
cat în concediu, rochiţa nefiind încă termi- 
nată. A fost terminată între timp şi ca s-o 
scoată din închisoare le-a rugat pe colegele 
ei. Una dintre ele, care într-adevăr era un 
caracter şi în care putea să aibă încredere, a 
refuzat-o, a spus: „Tu nu-ţi dai seama în ce 
te bagi, acceptând aşa ceva. Dacă, Doamne 
fereşte, se prinde e nenorocire şi eu nu vreau 
să intru, aşa că nu te supăra, eu nu scot ro- 
chiţa din închisoare.” Şi atunci a rugat-o pe 
cea mai lipsită de caracter dintre ele, care 
s-a angajat să-i aducă rochiţa. Aia era muta- 
tă disciplinar la Miercurea Ciuc - la Miercu- 
rea Ciuc se întâmpla povestea asta - era mu- 
tată disciplinar şi ca atare cumva boicotată 
de ceilalţi, mai ales că era şi olteancă, ceilalți 
erau toţi unguri din partea locului. Ăsteia, 
mamei Antoniei, i s-a făcut milă şi a luat-o la 
ca acasă. Şi ce s-a gândit nenorocirea asta? 
Dacă o bag pe mamă în închisoare, rămân 
cu in casă, cu soţul ei, cu averea lor - erau 
foarte bine înstăriți, soţul acestei miliţience 
era meseriaş, lucra în cooperaţia meşteşugă- 
rească, care era cumva cvasi-liberă în timpul 
comunismului şi unde oamenii, într-adevăr, 
Şi-au putut face averi frumuşele aşa. Şi a ve- 
Dit, i-a cerut rochiţa lui Tonia ca să i-o ducă 
ui Laszlo, dar în loc să i-o ducă lui Laszlo a 
us-o direct la direcţiunea închisorii şi a 


A 


spus o minciună, ca să ne pună pe toţi rău în 
priză. A spus că a găsit rochia la percheziţie 
şi că deţinuta a afirmat că lucra această ro- 
chiță pentru Laszlo, în vederea de a-i cum- 
păra bunăvoința, ceea ce era un neadevăr. 
Mi-aduc aminte de ziua aceea, era o zi 
de iunie-iulie, era în plină vară, era o zi foar- 
te frumoasă. Noi veniserăm de la plimbare. 
Ea ne-a scos pe cele din prima cameră la 
program, cum se spunea. Şi, în timp ce noi 
ne întorceam de la plimbare, ea a oprit-o pe 
Oltea pe sală, ca să nu aibă martori între noi, 
şi i-a spus: „Îmi dai rochiţa.” „Ce rochiţă, ca- 
re rochiță?” „Ei, lasă, nu te mai preface că 
Laszlo m-a rugat să-i aduc rochiţa.” Oltea a 
intrat înăuntru şi a spus: „Nu ştiu ce să fac.” 
Ne-a întrebat. Noi eram şase în celulă pe a- 
tunci. Şi noi am stat puţin, aşa, ne-am gân- 
dit şi am spus da, în definitiv dacă Laszlo a 
avut încredere în ea, e clar că ştie despre ce e 
vorba, abia scăpăm de rochiţă - că era foarte 
greu să o treci prin percheziţii. Şi percheziţi- 
ile se făceau cam din zece în zece zile. I-a dat 
rochiţa, şi apoi s-a întâmplat ce s-a întâm- 
plat. Toată închisoarea a început să vuiască 
că noi ne-am purtat ca nişte parşive. Toţi 
şi-au dat seama că nu din iniţiativa ei Laszlo 
a conceput totul, ci era iniţiativa noastră şi, 
după ce că noi am băgat-o în ispită, ca să zic 
aşa, acuma am mai şi turnat-o când am vă- 


zut că Laszlo nu mai intră şi nu-şi mai poate 
lua rochiţa. 


20 


Se zvonise că ea, plecând în concediu 
de odihnă, îşi dă şi demisia. N-avea fire po- 
trivită pentru milițiancă. Şi s-a pornit toată 
lumea cu o ură şi cu un dispreţ pe noi ne- 
maipomenit. Noi, neavând habar ce se în- 
tâmplă, ne pomenim la un moment dat cu 
uşa de la celulă dată de perete şi intră înăun- 
tru tot staful: era directorul adjunct, norocul 
nostru a fost că directorul plin era în con- 
cediu, că era o brută, cu ăla chiar nu te pu- 
teai înţelege. Ala era român, din păcate. Asta 
era mai omenos, ungurul. Deci directorul 
adjunct, cu ofiţerul politic, cu şefa de gar- 
nizoană, cu locotenentul garnizoanei, a pazei 
exterioare, cu miliţiencele toate câte erau 
atunci de serviciu pe secţie. S-a umplut ce- 
lula noastră. Percheziţie... până şi duşume- 
lele au fost scoase. Noi pe sală. Şi pe noi ne-a 
izolat. Le-a lăsat în celulă numai pe cele do- 
uă doamne bătrâne - era doamna Liliana 
Protopopescu şi Lizica Papasterie, două per- 
soane importante în procesele legionare care 
au avut loc atunci. Noi eram la secret, aşa-zi- 
se, toate eram o celulă ţinută în regim spe- 
cial. Iar pe Oltea Manoliu, pe Viorica Bâr- 
nac, pe Sofica Cristescu şi pe mine ne-au 
izolat în diferite locuri din închisoare, ca să 
Nu putem lua legătura între noi, să nu putem 
ace nimic... Că ei ştiau ce urmăresc. Ei îşi 
făceau scenariul lor, noi ne făceam scenariul 
nostru. Care avea norocul să facă scenariul 
cel mai bun şi cel mai credibil, ăla câştiga. 


21 


DP SI eee E lime 


Noi eram cu foarte mare experienţă şi ei au 
ştiut că imediat vom găsi ceva ca să ne sus- 
tragem din chestiunea asta şi, ca să nu se în- 
tâmple lucrul ăsta, ne-a izolat. 

Pe mine m-a dus însă direct în izola- 
tor, izolatorul 3, era izolatorul de la mijloc. 
Erau patru izolatoare la Miercurea Ciuc la 
subsol. Din izolatorul 3 era o uşă pe peretele 
din fund, dar noi niciodată, câte am trecut 
prin izolatorul ăla, n-am ştiut ce este dincolo 
de acea uşă. Eu am fost prima care află ce 
este dincolo de uşa din izolatorul 3. N-am 
stat foarte mult acolo. A venit miliţianca, era 
plutoniera pe secţie, se numea Erji, şi era 
tocmai persoana pe care noi o consideram 
cea mai de caracter dintre toate. Şi ea îmi 


spune: „Tu, şefa cum putut face voi aşa un | 


lucru urât?” Vorbea foarte prost româneşte. 


| 


| 
| 


„Voi aţi vrut să lucraţi rochiţă pentru Anto- | 


nia, aţi făcut această rochiță, Laszlo n-a 
putut să o scoată şi a trimis-o pe cealaltă şi 


voi în loc să îi daţi rochița să o ducă lui | 


Laszlo, aţi reclamat o minciună şi uite, 
Laszlo, acuma va fi arestată şi va fi 
condamnată foarte, foarte rău.” Eu am făcut 
ochii mari şi i-am spus: „Doamna Erji, nu-l 


adevărat.” I-am spus care este adevărul. ŞI 


ea spune: „Ai, ticăloasa, ea a fost prima care 
şi-a dat seama. A vrut să rămână în casa lui 


Laszlo şi vrut băgat la închisoare pe Laszlo, | 
ca să aibă ea teren liber, aşa. Bine că ai spus, 
că eu spun la toți care este adevărul şi Se | 


22 


schimbă situaţia...” Îmi spune: „Toată 
închisoarea urăşte la voi şi ale voastre. Cum 
aţi putut voi să faceţi un lucru aşa urât? 
Nu l-am făcut, nu ştim acum cum s-o 
scoatem.” Şi am mai spus: „Doamna Erji, eu 
am să fac pe proasta, n-am încotro. Eu 
trebuie să ştiu ce hotărăşte Oltea să spună, 
în legătură cu chestia asta, ca să spunem 
toate la fel. Pentru asta eu trebuie să aştept 
prin morse, prin perete pe undeva, să-mi vi- 
nă înştiinţarea ce trebuie să spun. Până a- 
tunci fac pe proasta. Zic, să nu te miri, că ăs- 
ta este adevărul...” 

Şi a spus: „Eu nu sfătuiesc la tine, că o 
să fie foarte rău de pielea ta. Ştii, e mai a- 
proape cămaşa decât vestonul. Spune ce ştii, 
doar nu tu ai făcut chestiunea asta. De altfel, 
Laszlo se teme foarte tare de tine, fiindcă te- 
a pedepsit de trei ori, şi se teme că tu ai 
făcut lucrul ăsta ca să te răzbuni pe ea.” Şi eu 
am spus: „Doamne, fereşte. Eu vă spun că 
imi pun pielea la saramură ca să o scap pe 
ea, nu ca s-o bag pe ea. Şi, într-adevăr, a 
venit, m-a chemat la anchetă. Directorul, cu 
rochiţa pe masă: „Spune, şefa, raportează ce 
s-a întâmplat...” 

Eram şefă de cameră. „Nu s-a întâm- 
plat nimica. Eu nu ştiu nimica, n-am văzut 
nimica.” Într-adevăr, trebuia să fac pe 
proasta. Cum poţi să spui într-o celulă de 
unu” pe doi metri, cu trei rânduri de paturi 
suprapuse, cu numai atâta loc de mişcare, să 


23 


o al E o pese 


„2-7 III II magie er poe m E ip 


spui că n-ai văzut nimica şi că nu ştii nimica 
şi mai ales când eşti şi şefă de cameră şi ai o- 
bligaţia oarecum să observi ce se întâmplă în 
cameră şi, după concepţia lor, trebuia să 
suni, să baţi în uşă şi să raportezi orice încăl- 
care de regulament? Am făcut pe proasta şi 
atunci s-a enervat directorul şi a spus: „Am 
să te bag într-un loc de unde ai să ieşi ca du- 
şumeaua asta. Eu te sfătuiesc ca om aşa, 
suntem numai noi doi, nu ne aude nimeni, 
eu îţi spun ţie aşa, omeneşte, recunoaşteţi ce 
aţi făcut; aţi făcut-o, aţi făcut-o, mă rog, o să 
primiți pedeapsa... Dar nu te expune la ceea 
ce te aşteaptă, ca să spui silită adevărul. Că 
de spus tot ai să-l spui. Tu ştii foarte bine, zi- 
ce, tu ai atâţia ani de închisoare, ştii foarte 
bine că nu scapi din chestia asta. 

I-am spus: „Faceţi ce vreţi cu mine, ce 
ştiţi, eu nu ştiu nimic. Am făcut pe proasta. 


Şi atunci a chemat-o pe Erji şi i-a dat încet, | 


aşa, dispoziţie ce să facă cu mine. Erji m-a 
dus în celula 3, acolo mă aştepta „Hitler”. 
Hitler era unul din funcţionarii mai bătrâni 
ai închisorii. Era de foarte mulţi ani acolo. 
Un milițian foarte în vârstă, dar foarte râu. 
Noi i-am zis Hitler nu pentru că era rău, Cl 


pentru că semăna foarte bine cu Hitler, pur- | 


ta mustăcioară, şi era tot aşa mic, o stârpitu- 
ră de om. În ce consta în special răutatea 


lui? Nouă ne adusese nişte cătuşe noi, cărorâ 


nu ştiu de ce li s-a zis americane. Erau Dl- 
chelate, frumoase, elegante aşa, era un SiS- 


24 


tem rotativ aşa, cumva, nu ştiu care era me- 
canismul, că n-am avut o cătuşă din aia să 
văd cum e făcută, dar ştiam că se potrivea 
exact pe încheietură şi se fixa exact pe înche- 
ietură. El nu fixa la dimensiunea mâinii tale. 
Pentru noi, într-adevăr, a fost o nenorocire - 
că înainte nouă ne punea cătuşele de băr- 
baţi, care erau cătuşe fixe, şi noi, având în- 
cheieturile mai mici şi mâinile mai mici, sco- 
team din cătuşe mâinile, stăteam cu mâinile 
slobode şi, când auzeam că vine cineva, le 
băgam iarăşi în cătuşe. Se ştia lucrul ăsta. Şi 
atunci ne-au adus şi nouă cătuşe americane. 
Şi el mi-a aplicat cătuşe după metoda lui. 
Stătea în genunchi la picioarele mele şi meş- 
terea la mâinile mele, mi le-a dus la spate. 
Probabil că aşa a primit dispoziţia - şi a avut, 
într-adevăr, în vedere un anumit lucru, prin 
faptul că mi le-a dus la spate. De obicei, pe 
noi ne punea cu cătuşele în faţă, când ne pe- 
depsea la cătuşe, ca să poți să mănânci cu 
cătuşele, să poţi să-ţi duci salteaua de colo- 
colo, să poţi să faci ceva totuşi cu mâinile în- 


ale ie Cu mâinile la spate nu puteai să 
a 


ci nimic. Şi am văzut eu că el tot meştereş- 
te ceva acolo şi se uită la mine. Şi la un mo- 
ment dat am simţit cum fiarele alea îmi intră 
în carne şi am simţit o durere cumplită. Era 
O presiune pe nervi, care îți dădea o durere 
de îţi venea să te urci pe pereţi. Şi el, când a 
văzut că mă schimonosesc de durere, s-a o- 
Prit, dar n-a pus piedica la cătuşe, le-a lăsat 


25 


DE a ea 


aşa; şi asta ce însemna? Că la fiecare mMişca- 
re alea se mai strângeau, se mai strângeau şi 
intrau mai tare, mai tare, intrau în carne pâ- 
nă ajungeau la os. În felul ăsta putea să îţi 
nenorocească mâinile. Dacă mai multe ore 
mâinile nu erau vascularizate, erau pierdute. 
Şi m-am speriat, mi-am zis: „Uite, directorul 
adjunct se ţine de cuvânt.” Dar n-am zis ni- 
mica, asta era plata. 

M-au băgat acolo înăuntru, după uşa 
misterioasă din fundul celulei 3. M-a împins 
acolo. Erji săraca se uita cu milă la mine, 
aşa. După aia a venit la mine şi a spus: „Nu 
pot să ajut la tine cu nimic. Eu atâta pot, să 
spun la ceilalţi care este adevărul.” Şi am zis: 
„Ba puteți să mă ajutaţi foarte tare. Eu am 
toată încrederea că sunteți un om de carac- 
ter şi că înţelegeţi exact situaţia în care sunt, 
că altfel nu v-aş pune în situaţia asta. V-aş 
ruga să mergeţi la Laszlo şi să-i spuneţi să 
nu recunoască nimic.” „Dar ce să spună?” 
„Că ea nu ştia nimic, că habar nu avea ce s-a 
petrecut, ce e cu noi, e o chestiune absolut 
străină de ea. Să facă tot ce poate, chiar dacă 
o bate în anchetă, să nu recunoască lucrul 
ăsta, dacă vrea să rămână liberă şi să îşi 
crească fetiţa.” Şi a zis Erji: „Eu nu îţi spun 
ție nimica, pentru că nu ştiu cât de tare vei 
tu.” Femeia era precaută, ştia că la bătaie eu 
aş fi putut să spun că am rugat-o pe Erji să 
îmi facă legătura cu Laszlo şi de aia LaszlO 
nu spune nimica, pentru că a fost învățată 


26 


aşa. Deci, precaut, a spus: „Eu nu spun la 
tine nimica, mi-e foarte milă de tine.” Şi a 
Jecat. Eu mi-am zis: „Hai să văd unde m-a 
adus.” Era o platformă de scândură sus, la 
nivelul uşii, la nivelul solului. Camera, 
pivniţa - era O pivniţă, era săpată foarte 
adânc în interior - deasupra solului era 
numai atâta bucăţică, cât să lase două 
lucarne prin care venea lumină, o lumină 
tulbure, neclară, mai mult penumbră decât 
lumină. Pe platforma asta cobora o scară jos, 
pivniţa era goală, pereţii se vedeau negri, 
probabil erau mucezi de umezeală, ce ştiu 
eu? Că la lumina aia clar nu prea puteai să 
vezi ce este. Şi m-am uitat, mi-am zis: „Oare 
eu unde dorm la noapte, dorm pe platforma 
asta, cocoţată sus? Pot oricând să mă 
rostogolesc jos - că n-avea nicio bară de 
protecţie. Dar, ia să văd jos ce condiţii am.” 
Şi uitându-mă jos, am văzut smocuri 
de paie, smocuri aşa aruncate ici, colo şi mi- 
am zis: „E meschin până în măduva oaselor. 
Ce le era să pună un strat de paie ca lumea, 
ca să stai ca lumea? Pivniţa e probabil foarte 
a Sau le-au scos, zic, şi-au rămas aşa, 
Sa ie sin uitat mai bine, smocurile 
ii brega 5 în mişcau, se plimbau. Şi erau 
ist stea = gerătoare care mergeau ca 
Erau Sia ge pereţi, îndărăt spre centru. 
doza ae 1 care mişunau în dreapta, în 
ŞI pe care îi vedeam ca pe nişte pete 


27 


ÎN Oe a 


de întuneric mişcătoare. Dar imediat Mi-am 
dat seama că trebuie să fie ceva jivine. Zic; 
„Să fie şoareci? Să fie şobolani?” Şi, parcă, ca 
să mi se confirme cine sunt, unul dintre ei a 
urcat sus. Între timp mi-am adus aminte de 
poveşti, de poveştile cu necuvântătoarele, i 
ştiam că unul din povestitorii cu animale po- 
vestea că şobolanii se organizează în haite, 
că au un conducător şi atunci când sunt ata- 
caţi ei se pot apăra în haită. Unul a urcat 
spre mine şi mi-am zis: „Asta probabil că es- 
te şeful haitei.” Deci a venit, a urcat tacticos 
de pe treaptă pe treaptă. 

- Cam cât de mare era? 

- Cât o mâţă mare, mare. Era zdravăn, 
era hrănit bine, doar mâncau din magaziile 
închisorii arpacaş cât încăpea în ei, nu? Şi la 
jumătatea scării, s-a oprit şi m-a privit. Şi 
mi-am zis: „Ăştia sunt obişnuiţi cu oamenii. 
M-am dus imediat cu gândul, aşa. De ce? 
Pentru că un şobolan fuge instinctiv, fuge de 
om, fuge, nu stă. Dar ăsta a stat şi m-a privit. 
Vă mărturisesc că luni de zile am avut COş- 
maruri cu privirea aia. Nişte ochi mici, ro- 
tunzi, fără pleoape - probabil că ei au pleoa- 
pele foarte scurte de vreme ce nu se vedeau, 
goi, cu o privire goală. Mi s-a părut că E, 
trebuie să apară viul infernului, ceva 89% 
ceva golit de orice, de tot binele, de lumină; 
de orice. 


- Fără sens. 


28 


- Ceva gol, un pustiu imens, aşa. O pri- 
vire goală, de bestie fără nicio expresie, fără 
niciun sentiment - ce sentiment poate să ai- 
bă o jivină ca aia? Cu ochii zgâiţi, asa, la mi- 
ne. Vă spun că închideam ochii şi vedeam 
acea pereche de ochi infernali, cum i-am nu- 
mit în sinea mea, suficient ca să-mi dea pe 
şira spinării fiori de gheaţă. Dar s-a întors, 
n-a urcat mai sus, probabil s-a gândit: „Da, 
bine că eşti aici, la noapte vedem noi ce fa- 
cem....” Ce-o fi zis? Dacă poate să gândească 
cu un creier atât de mic. Se spune totuşi că 
sunt foarte inteligenţi şobolanii. 

Colegelor mele le-am povestit povestea 
asta mult, mult după '89. Eu, colegelor din 
celulă nu le-am povestit atunci absolut ni- 
mic. Am îndurat singură tot coşmarul acelor 
ochi, pentru că nu voiam ca ele să ştie că în- 


chisoarea colcăie de şobolani şi să se sperie. 


Erau persoane care se temeau. Eu nu mă te- 
meam de 


şobolani şi de şoareci până atunci. 
Acuma mă tem de şobolani... Nu că mă tem, 


îmi dă un sentiment de repulsie şi de ceva... 
nu ştiu 


cum să vă spun, foarte stânjenitor. 


e cărora le-am spus mai târziu zi- 
: ingerul tău păzitor i 
Cea, Jivină, mai de 


-0 fi şi întâmplat, 


Dar mi-am d 


at seama în ce situaţie mă 
u eu. Ziceam: 4 


„Pot să mă aşez în unghi şi 


29 


să fiu din stânga şi din dreapia a de 
reţi, dar cu faţa ce fac? N-am cum. Dacă 
E eu mâinile în faţă dădeam cu mâinile, 
mă apăram de ei când începeau să se urce pe 
mine, dar, cu mâinile la spate şi în incapaci- 
tatea de a le mişca ca să nu-ți intre în Os şi să 
îţi secționeze eventual nervii şi să iţi nenoro- 
cească mâinile pentru toată viața? Mi-am 
zis: „Doamne, sunt într-o situaţie limită, ce 
mă fac?” a 
M-am prăbuşit într-o disperare nea- 
gră. Neagră, neagră, nu pot să vă spun. Nu 
vedeam nicio ieşire, într-adevăr. Singura ie- 
şire era probabil aia pe care o prevăzuse di- 
rectorul închisorii, adjunctul, când m-a dus 
acolo: că voi bate cu disperare în uşă şi voi 
cere să fiu scoasă la raport, ca să spun tot 
numai să nu mă ţină acolo - ceea ce eu nu 
puteam să fac. Nu puteam să fac asta, pen- 
tru că tot ce suferisem până atunci ar fi fost 
zadarnic dacă eu cedam în momentul ăla. 
Nu puteam să cedez, dar nici n-aveam altă 
variantă... Eram într-adevăr în ceea ce se 
numeşte situaţie limită. Atunci mi-am zis: 
„Mă arunc cu disperare cu capul în jos şi ter- 
min cu toată problema.” 

„__ Şipe urmă tot eu mi-am zis, probabil 
că îngerul păzitor mi-a zis: „Hei, hei, te gân- 
deşti prost." Că mi-am zis: „Ce tâmpenie la 
mine, ce imi garantează mie înălțimea asta?” 
na aul de trei metri, mai înaltă de 

poate să fie o cameră. De la trei 


30 


metri n-ai certitudinea că chiar mori când a- 
jungi jos, mai ales dacă jos o fi ciment, n-o fi 
pământ moale. N-am certitudinea că o să 
mor, chiar dacă mă arunc cu putere şi în 
cap. Şi atunci este mai rău, că haitele înseta- 
te de sânge vin pe mine atunci şi va fi mai 
rău. 

- Dar nu v-aţi pus problema că e pă- 
cat să vă sinucideți? 

- Nu, eram în disperare, eram în păcat. 
Foarte mulţi preoţi mi-au spus: „În ce stare 
de har ai fost atunci!” Şi am spus: „Nu-i ade- 
vărat!” Toată lumea să ştie că, cu cât eşti mai 
disperat şi cu cât eşti mai fără ajutor, cu atât 
mai repede te ajută Dumnezeu. Eu eram în- 
tr-o stare de disperare care mă dusese la pă- 
cat. Prima soluţie... Eu în clipa aia uitasem 
de rugăciune, uitasem tot ce ştiam. Eram 
după vreo opt ani de închisoare, deci aveam 
deja formată ţinuta mea de deţinut rugător, 
intrasem deja în ceea ce numeam noi atmos- 
fera de mistică a suferinţei. Îmi însuşisem 
suferinţa, mi-o însuşisem, intrasem în trăi- 
rea transcendentală a suferinţei. Deşi aveam 
toate lucrurile astea, le uitasem, atât de nea- 
gră era disperarea. Eu n-am văzut decât şo- 
bolanii urcați pe mine şi eu eram în imposi- 
bilitatea de a mă apăra de ei, asta era sin- 
gura mea realitate deci. 

- La asta vă gândeați, nu se suiseră pe 
dumneavoastră, nu? 


31 


Îi 


_ Nu. Asta simţeam, asta trăiam, nici 

x mai iudecam eu cu mintea mea 
nu ştiu dacă mal) Sai ă. dar nici 

„Să care nu era Nici grozavă, dar nici 

obişnuită; - eram destul de isteaţă, ca să 
medie get e trigat. Efectiv am stri- 
zic aşa. Şi atunci am Stig cani isit al 
gat: „Doamne, nu mă lăsată N>arii gasita 45 
ceva mai bun să spun, cum să spun, ma! in- 
teligent, mai concludent pentru Părintele 
Veşnic. Pur şi simplu, disperarea a urlat din 
mine cu sinceritate: „Doamne, nu mă lăsa! 
Tu eşti singura mea salvare. = 

În disperare am văzut totuşi că nu sunt 
într-o situaţie limită, că am o uşă - şi că uşa 
aceea este Părintele Veşnic. Nu pot să nu îmi 
aduc aminte cu lacrimi clipa aceea ce a venit 
după strigătul meu. A fost, într-adevăr, clipa 
de har care a venit din îndurarea Părintelui 
Veşnic, nu din vrednicia mea, n-am avut ni- 
cio vrednicie, decât disperarea din mine, a- 
tât. Şi mi-am auzit vocea, de-aia ştiu că am 
strigat efectiv, că mi-am auzit vocea cu 0 u- 
reche parcă străină, era o voce străină, era 
strangulată, răguşită, nu era vocea de care 
eu eram foarte mândră şi îngâmfată, de alt- 
fel, că aveam o voce plăcută aşa de obicei. Şi 
in momentul în care am zis: „Doamne, nu 
mă lăsa...”, în clipa aceea toată realitatea din 
Jurul meu s-a transfigurat. Nu mai era nici 
lucarnă, nici platformă, nici scări care cobo- 
e oboi. Nu mai ea nimic. Era 0 
ciiprinsie d â, era o lumină albă, eu eram 

e această lumină, eu o simţeam 


32 


concretă, atât de concretă încât eu g cre- 
deam materială. Era ca o lumină concretă 
materială, o simţeam, mă simţeam cuprinsă 
în ea. În viața de toate zilele n-am mai simţit 
niciodată asemenea trăire, un asemenea 
sentiment aşa. Şi nu era o lumină ca de la 
soare sau ca de la bec. Era o lumină ireală, o 
lumină... nu ştiu cum să vă spun. Mi-am dat 
seama că în viața mea n-am văzut aşa ceva. 
Semăna mai degrabă cu... Ştiţi, iarna când 
ninge câteodată cu fulgi mari, liniştiţi aşa. Şi 
dup-aia apare un soare, o scânteie şi toată 
zăpada... 

- Sclipeşte. 

- Sclipeşte în mii de scânteioare. Aşa e- 
ra lumina. Era vibratoare. Era o lumină de 
zăpadă, dar în acelaşi timp etonantă, uimi- 
toare, nu ştiu cum să vă spun, nu găsesc cu- 
vânt echivalent pentru ca să pot să o descriu 
cum era. Şi eu mă simţeam cuprinsă în ea şi 
eram atât de fericită cum nu pot să vă spun. 
Simţeam o bucurie imensă, un sentiment 
aşa de puternic. Mi-am zis că, probabil, a- 
tunci când iubeşti foarte tare pe cineva şi afli 
că eşti iubit la fel şi ai o împlinire în această 
dăruire, în această afecţiune simţi într-a- 
devăr o bucurie cu totul specială, zic eu. Adi- 
că e bucuria aceea care şi dă şi primeşte în a- 
celaşi timp. O interferare a iubirii, nu ştiu 
cum să vă spun. Trăiam lucrul ăsta şi îl tră- 
lam atât de intens încât simţeam că, dacă 
durează mult, eu o să fiu cenuşă. Vibram 


33 


III II 


scânteietor în bucuria asta, în Sue asta, 
Şi nu ştiam exact ce € cu mine, nu ştiam că 
sunt Oțel Aspazia, adusă acolo. Nu ştiam ni- 
mic din toate astea. Aveam o percepție vagă, 
dar nu ştiu cum să vă spun, ca o precunoaş- 
tere. Parcă vag aşa, parcă ştiam că fusesem o 
problemă şi acum nu mai eram, că eram o 
dilemă şi acum nu mai eram. ŞI eram foarte 
fericită că ieşisem din ea şi că eram prinsă în 
această luminozitate care era în acelaşi timp 
şi iubire şi bucurie şi salvare şi, nu ştiu cum 
să vă spun, un sentiment plenar pe care 
n-am cum să-l definesc. 

Puteţi să vi-l imaginaţi dacă puteţi aşa 
din slabele cuvinte pe care le-am spus. Şi 
după o lungă bucată de vreme lumina m-a 
părăsit şi am revenit la normal... Şobolanii 
ăia erau tolăniţi toţi pe jos, nu mai alergau 
de colo-colo. Lucarna apărea aşa ca un semi- 
ochi de lumină, după cum se întuneca acea 
semilumină îmi dădeam seama că coboară 
înserarea. 

Şi ziceam: „Doamne, de-acuma ce faci 
cu mine?” Dar nu mai aveam nicio frică, e- 
ram calmă, eram liniştită, aveam certitudi- 
nea, într-adevăr, că pronia cerească nu m-a 
părăsit şi aveam certitudinea că nu voi fi lă- 
ia putoită împrejurarea asta o să ies 
te, aveam Eee din Spurs dap EALOIII4 953 
iii al nea asta. Stăteam foarte 
niscență a acel insă ca o umbră, ca o remi 

ul sentiment: era în inima 


34 


mea o căldură, o bucurie, ceva învăluitor ce- 
va plăcut, ceva matern aşa, nu ştiu cum să vă 
spun. O siguranţă pe care cred că o are copi- 
lul atunci când doarme la sânul mamei. 

Şi seara, într-adevăr, a venit Erji şi a 
deschis uşa şi a spus: „Şefa, ce spun eu la ți- 
ne rămâne între noi pe vecii vecilor. Am fost 
la Laszlo şi i-am spus şi a zis că dacă o bate 
pe ea, dacă o calcă în picioare se va gândi la 
Antonia şi va rezista şi nu va recunoaşte ni- 
mic.” Şi eu am spus: „E în regulă.” Pentru că 
cu puţin înainte de a veni Erji, am auzit ră- 
sunând în pereţi ERLO. Morse: punct, linie, 
punct, punct, punct, linie, punct, punct tot 
bătea. Până la urmă mi-am spus: „Mă, este 
Lena." La început am spus că nu mă caută 
pe mine. Era Lena Constante, care făcea 
parte din procesul Pătrăşcanu. 

Noi, într-adevăr, ne-am purtat foarte 
frumos cu ea şi am ajutat-o foarte mult în 
imprejurări grele, dar nu ne aşteptam la aşa 
recunoştinţă de la ea - că a spus despre Legi- 
une tot felul de tâmpenii. Comuniştii au lan- 
sat lăturile astea, care vor curge încă multe 
veacuri de acum pe noi, pe noi nu ne ating... 
Dar că Lena a vorbit despre noi în termenii 
in care a vorbit - când noi am fost cu ea aşa 
cum am fost -, asta mi s-a părut josnic. A- 
tunci nu ştiam că va avea atitudinea aia faţă 
de noi, dar Ştiam din ce proces este, ştiam 
care e concepţia ei, idealul ei de viaţă, ştiam 
toate lucrurile astea şi asta nu îmi inspira o 


35 


III 


x ă imediat. 
s: „Nu poate să mă eu SE A 

ae la urmă a început să bată: „EI îl chea- 
paria E eu - de la Pazi, indicati- 
mă pe Pa”. Pa eram cu - Apa d 

vul meu. Şi atunci am încercat să răspund. 
Foarte greu mi-a venii. Am bătut cu călcâiul 
răspunsul şi ea tot ştergea, nu înţelegea. Şi 
mi-am dat seama că nu înţelege. Eu spu- 
neam: „Vorbeşte, sunt în cătuşe, nu pot vor- 
bi.” Şi până la urmă am bătut mereu, „Vor- 
beşte, vorbeşte, vorbeşte” - fără să mai dau 
alte explicaţii, pentru că îmi dădeam seama 
că ea interceptează: „Sunt in catuse.” Or, as- 
ta ce putea să însemne? Ea nu şi-a dat sea- 
ma. În morse nu sunt semnele de ă, de î, de 
ş, de ţ, de toate astea. Şi, din cauza asta, în- 
tr-adevăr, pot să iasă nişte lucruri foarte 
năstruşnice. Vă spun, în paranteză, ceva 
foarte amuzant. Când am primit „Scrisoarea 
Tatălui”, noi am primit-o în morse, ca să 0 
învăţăm aşa şi să ne bucurăm de ea. Şi de la 
prima strofă noi am fost foarte nedumerite: 
„Fiule, Fiule, lungă e calea până la tine, sunt 
mari şi tari.” Ce e aia mari şi tari? 

- Mări şi ţări. 

„= Era „mări şi țări”, da. Lipseau diacri- 
ticele. Şi aşa i s-a întâmplat şi Lenei. Şi ea, 
când a văzut că spun vorbeşte, vorbeşte şi că 
sună foarte ciudat că pentru mine era chinu- 
itor să bat cu călcâiul, cu mâinile la spate şi 
AICI nu aveam o încălțăminte cu talpă groa- 
sa era o talpă de cârpă, deci trebuia să bat 


36 


foarte apăsat, era o muncă de Sisif ca să pot 
să scot acel „vorbeşte”. Şi-a dat seama că 
trebuie să spună şi să nu aştepte nimic alț- 
ceva. Şi mi-a spus care este povestea. Surori- 
le Samuel erau două evreice, deci în context 
noi, legionarele, nu puteam fi acuzate că ne 
favorizează pe noi şi spre onoarea lor ele au 
primit acest lucru. Una era secretară la am- 
basada americană şi cealaltă era secretară la 
ambasada engleză. Şi erau mereu chemate 
în legătură cu noile arestări care se făceau în 
aceste ambasade. Ele, secretarele, fiind che- 
ia ambasadei respective, erau mereu chema- 
te la surplusuri de anchetă. Deci a fost foarte 
plauzibil că ele au fost în perioada aia che- 
mate la un surplus de anchetă şi acolo au 
aflat că Nicola de la Iaşi, prietenă bună cu 
Oltea Manoliu care se eliberase, între timp 
s-a căsătorit şi are o fetiță. Şi atunci ne-am 
gândit să spunem că Oltea s-a hotărât să-i 
trimită o rochiţă pentru fetiţa ei, o rochiţă 
lucrată în închisoare, printr-o altă deţinută, 
Viorica, care era cu noi în celulă şi care tre- 
buia să se elibereze în săptămânile viitoare. 
Ea ar fi trebuit să scoată rochiţa şi să i-o du- 
că lui Nicola. Şi chestiunea a fost pusă la 
punct. Şi eu am zis: „Uite, am avut dreptate 
că am făcut pe tâmpita şi n-am spus din ca- 
pul locului nimica. Acuma spunem toate 
aceiaşi poveste, dacă avem noroc va fi cu- 
noscută.” 


37 


IRI 


Şi totuşi, în sinea mea am zis că depin- 
de de îngerii noştri păzitori, pentru că dacă 
anchetatorul ne bagă în amănunte, ne înfun- 
dă. Pentru că amănuntele nu mai puteau fi 
puse la punct prin morse. Şi zic: „Să dea 


Dumnezeu să nu ne bage în amănunte, ca 


povestea să fie primită ca atare.” Era cuvân- 
tul nostru, era cuvântul deţinutei, erau toţi 
colegii acestei nenorocite pe care noi o pore- 
clisem Orlanda că urla, Urlătoarea îi ziceau 
unele, altele îi ziceau Orlanda. Toţi colegii au 
vorbit foarte urât despre ea, ştiind adevărul 
de la Erji, ştiind ce s-a întâmplat. Iar deţi- 
nuţii de drept comun, aflând şi ei de lucrul 
ăsta, că nu noi suntem nemernicele care am 
pârât, ci noi am fost cele care am fost turna- 
te de maniera asta, unul dintre ei s-a dus şi 
i-a spus procurorului - că a venit anchetă de 
la Bucureşti. Securitatea locală a spus că o 
depăşeşte problema şi cer sprijin de la Bucu- 
reşti. Şi au trimis din fericire un procuror tâ- 
năr, foarte inteligent, foarte inteligent şi de 
bună calitate, o să vedeţi. Am să vă spun, 
aşa, pe scurt, cum a rezolvat cazul. Problema 
era pusă la punct de noi. Şi a venit într-ade- 
var ziua anchetei. La două zile după întâm- 
plarea ala cu şobolanii am fost chemată în 
anchetă. Dar eu eram încă în aceeaşi stare 
de spirit, în care mă lăsase lumina care m-a 


cuprins. Cum a venit, aşa m-a părăsi 
DR -a părăsit, nu 
ştiu când a plecat. a = 


38 


DD e re e 


- Dar câte zile v-a ţinut starea aceea 
de spirit? 

- M-a ţinut trei zile. În anchetă eram a 
treia zi, la două zile după chestiunea asta. E- 
ram într-un calm desăvârşit şi într-o stăpâ- 
nire de sine aşa, nemaipomenită. Şi când am 
spus povestea pe care o inventasem, procu- 
rorul a stat mai mult în picioare. 1 se părea 
că mă domină aşa, deşi era un tip înalt aşa, 
bine făcut. Anchetatorul - şeful securităţii de 
la Miercurea Ciuc - a stat pe scaun. Şi mie 
mi-a venit în minte un truc, mi-a fost inspi- 
rat cred tot de îngerul păzitor, cred, că eu de 
obicei sunt o fire deschisă şi n-am viclenii - 
dar atunci am folosit o viclenie. M-am expri- 
mat în termenii cei mai radicali posibili, 
mi-am dat seama de cunoştinţele precare ale 
şefului de la securitate şi m-am exprimat, 
am ales termenii cei mai radicali, neologis- 
mele cele mai puţin folosite, aşa. Şi procuro- 
rul a primit chestiunea asta - avea un spirit 
ludic - s-a exprimat în acelaşi fel, în aceeaşi 
manieră, aşa că bietul anchetator n-a înţeles 
prea multe, adică bietul securist n-a înţeles 
prea multe din discuţia noastră. Iar procuro- 
rul a înţeles ce-a vrut el. Şi a spus: „Bine, po- 
vestea este foarte frumoasă, ia să o luăm 
acuma la bani mărunți.” Şi eu am zis în si- 
nea mea: „Ei, se întâmplă lucrul de care 
m-am temut.” ge 

EI: „Spune, poţi să îmi spui în ce zi, în 
ce lună s-a întâmplat povestea asta? Când 


39 


aţi primit voi ştirea de la surorile alea EA 
ce că Nicola are o fetiţă şi ați vrut să Ii faceţi 
o rochiță?” Şi eu am spus: „Mie îmi cereţi să 
vă spun asta?” Mi-a venit aşa spontan, am 
spus: „Domnule procuror, imi cereţi un lu- 
cru imposibil. Noi, deţinuţii, în special ala cu 
stagiu vechi ca al meu, mai ştim noi in ce an 
suntem, în ce lună, în ce zi? Ştim după ano- 
timpuri când e vară, când e primăvară, zilele 
nu le mai ştim, zilele nu le mai ştim, că cine 
să le ţină socoteală? Poţi să ai o memorie ne- 
maipomenită.” Noi aveam metodele noastre 
de a şti zilele - măcar dacă nu data precisă, 
dar trebuia să ştim neapărat când e mier- 
curi, vineri, când ţineam posturile, ştiam 
când trec săptămânile. 

Era o minciună ce spuneam eu, dar noi 
spuneam că în anchetă orice minciună este 
iertată. „Deci eu nu pot să vă spun în ce zi 
era.” „Bine, zice, dar măcar aşa, în mare.” Şi 
eu zic: „Da, pot să vă spun cam cum era, 
cam ce anotimp era. Era cam pe vremea 
când înfloreau salcâmii. Mi-am făcut eu s0- 
coteală că salcâmul € o floare care ţine multă 
vreme, şi că indiferent de ce dată vor spune 
celelalte se va încadra în acest anotimp dat 
de mine. Şi ăla a zâmbit, şi-a dat seama de 


situaţie, era deştept procurorul şi a spus: 
„Bine că nu înflo 
cântec pe- 
tanilor. 


loreau castanii” - că era un 
atunci, un şlagăr cu înfloritul cas- 


40 


Eu n-am zâmbit, m-am făcut că nu pri- 
cep ironia. Şi l-am văzut că se ridică, se duce 
spre geam şi vine aşa cumva, în pas alert că- 
tre mine. Şi mi-am zis: „Acuma mă pocneşte 
de mă mătură de pe scaun”. Am avut im- 
presia asta, că vine pregătit să mă lovească, 
Şi a venit, a dat cu piciorul într-adevăr, dar 
nu în mine, ci în scaun. Şi am mers aşa cu 
scaunul, am patinat, cu atâta putere a dat. Şi 
m-am uitat aşa dintr-o parte la el, mi-am 
zis: „Oare ce l-o fi apucat?” Că mi se părea 
un om stilat, manierat, era cult în orice caz, 
era şcolit, era cult. Numai după termenii pe 
care i-a folosit şi avea o inteligenţă brici - că 
a prins imediat intenţia mea şi a intrat în 
joc. Mi-am zis: „Oare ce l-o fi apucat?” - că 
nu semăna cu un om de o asemenea manie- 
ră. 

Şi el a spus: „Ia să îmi spui mie din ce 
sunteţi făcuţi voi, legionarii ăştia, că dacă 
altcineva mi-ar fi făcut mie gestul ăsta aş fi 
sărit ca ars de pe scaun şi l-aş fi înjurat, dacă 
nu l-aş fi şi pocnit.” Şi eu am zis: „Ei, vă daţi 
seama că eu nu pot să-mi permit aşa ceva”. 
Zice: „Nu, sigur, nu poţi să-ţi permiţi să îmi 
răspunzi la o grosolănie cu o grosolănie, cu 
Violenţă, dar puteai măcar să clipeşti, dar tu 
nici măcar n-ai clipit.” 

- Când el v-a lovit atât de puternic 


Scaunul dumneavoastră nici măcar n-aţi 
clipit? 


41 


_ Atunci mi-am dat seama ŞI mi-am 
spus: „Da, uite, e it Ap clipit, 
Doamne, mare € puterea la: 4 ea mi 
le-am spus mie, dar lui nu ISELHNI 215: Dinica 
am plecat capul în Jos şi a spus: „Ei, nu-mi 
răspunzi la întrebare?” Şi eu am spus: „Dacă 
eu vă răspund la întrebarea asta cu sinceri- 
tate, o să aveţi o reacţie neplăcută, neplăcută 
pentru mine în orice caz. Ei, hai să încer- 
căm totuşi.” Şi eu spun: „Pot să vă spun aşa, 
cu o frază cuprinzătoare: noi credem puter- 
nic în Dumnezeu.” 

Eu Îi mulțumeam în momentele alea 
bunului Dumnezeu, că mi-a ţinut pleoapele 
nici măcar să nu clipească. Eu eram sub sta- 
rea de spirit pe care mi-o impregnase în su- 
flet, ca să zic aşa, şi în toată fiinţa mea, lumi- 
na aia miraculoasă care m-a scos din dispe- 
rare. Practic m-a scos din realitate şi m-a in- 
trodus în alt real. Pe urmă, după ce s-a în- 
tâmplat cu mine, mi-am dat seama că ceea 
ce s-a întâmplat cu mine este ceea ce, cum 
să spun, în termeni teologici, ca să zic aşa, se 
numeşte extaz duhovnicesc. Te scoate din 
realitate şi te poartă, te duce pe alt tărâm ca- 
Te € aşa, e lumină, e fericire, e bucurie. 

- Vi s-a mai întâmplat să mai aveți 
vreo experienţă similară? 
are = Aa Asta a fost ceva unic în 
lumina obi ta sar SINE Qi lumin ă, dar 
iesi Su 4. Şi a venit deţinutul de 

ŞI a spus: „Eu am plătit-o prin 


42 


părinţii mei pe această milițiancă, ca să facă 
legătura cu avocatul meu şi să îi dau cheia 
prin care să mă scoată din proces, şi m-a 
costat atâţia lei.” Deţinutul acela a turnat-o 
şi procurorul a spus: „Voi vreţi să vă răzbu- 
naţi pe ea pentru că cine ştie ce ţi-o fi făcut 
sau te-o fi refuzat şi tu acuma spui min- 
ciuni.” Şi el a spus: „Nu, mergeţi la părinții 
mei, sau mai bine vă dau numărul de telefon 
al părinţilor mei şi întrebaţi-i pe părinţii mei 
dacă într-adevăr n-a fost în ziua cutare la ei 
o persoană aşa şi aşa şi le-a adus o scrisoare 
aşa şi aşa.” 

Nu ştiu dacă procurorul l-a verificat 
sau nu, dar în orice caz ea a fost discreditată 
ca miliţiancă, deci tot ce spunea ea implicit 
trebuia să fie trecut sub semnul întrebării şi 
ce spuneam noi putea să fie adevărat, putea 
să fie plauzibil. Când am revenit în celulă, 
Oltea îmi spune: „Pazi, tu l-ai cântărit bine 
pe procurorul ăla?” Şi zic: „Atât cât mi-a 
permis întrebarea şi starea în care mă a- 
flam.” Zice: „Eu cred că ela ştiut exact cum 
stau lucrurile, sau i-a plăcut atât de mult 
cum am făcut noi istoria plauzibilă, încât s-a 
hotărât să o ia ca atare.” 

Şi eu întreb: „Tu te bazezi pe ceva con- 
cret?” Zice: „Da. Ştii ce mi-a spus?” „Nu." 
„Nu mi-a luat interogatoriu clasic” (În inte- 
Togatoriul clasic anchetatorul îţi punea în- 
trebarea care era trecută în scris şi tu dădeai 
răspunsul pe care el îl formula în scris. EI îl 


43 


III 


formula. Tu spuneai cu a tale acolo, 
dar el trecea acolo cu cuvintele lui şi îţi citea, 
Dacă erai de acord, semnaţi amândoi, şi el ŞI 
tu, după fiecare întrebare, ca să nu fie dubiu 
că a fost imixtiune în anchetă. Ei îşi luaseră 
prevederi şi pentru anchetatorii lor, ca să fie 
şi ei cumva controlaţi.) Oltea: „Şi mi-a spus; 
«Nu, nu îţi iau interogatoriu clasic, te las să 
îţi faci singură declaraţia şi vezi cum 0 con- 
cepi, ca să reziste adevărului.» la spune, 
acuma spune şi tu ce deduci din asta? A spus 
clar: «Să o pui în aşa termeni încât să fie ve- 
ridică şi pentru cel care o va citi.” 

- Mai ţineţi minte numele acelui 
procuror? 

- Nu, dar nici nu l-am ştiut. 

- Cam câţi ani avea? 

- Până în treizeci. Era tânăr. Era tânăr, 
era din noua lor generaţie de procurori. Alt- 
fel decât ăia care scoteau declaraţii de la tine 


Și bâta şi cu cleştele... Punea întrebări subti- 
e. 


- Poate să mai trăiască, era mai tânăr 


decât dumneavoastră. 


- Cred că trăieşte. Dar, dacă o fi citit pe 


undeva cartea, cred că îl amuză. 
(La realizarea interviului 


Maria 


ei n Maricaru, a intervenit): 


- Şi, cân 
SE Gde Dumnezeu, ce reacţie a avut? 
- Cân 


Dumnezeu, e 


44 
E 


sa a ei 
prezenți mai mulţi tineri. Unul dintre €i, 


R. A ro, eta DR d-ta 


ai spus că noi credem în 
a spus: „E, sunt poveşti de 


a 


adormit copiii. Nu putea să spună altceva 
doar era şi celălalt anchetator de față. 

- Alte momente grele din închisoare, 
în afară de acesta, care au mai fost? 

- Cel mai greu moment din toată închi- 
soarea a fost momentul când am aflat că, 
după ce am executat zece ani de închisoare, 
temniţă grea, mi-au mai dat o condamnare 
de patru ani. Nu administrativul pe care îl 
dădeau de obicei, ci închisoare. Că ştiam că 
nu o să mă lase în libertate - avusesem pro- 
cese grele, am mai avut împrejurări grele, 
aşa. Procesul care trebuia să aibă loc cu Diri 
n-a mai avut loc - Diri era directoarea închi- 
sorii de la Mislea, căreia noi îi spuneam Diri, 
un termen aşa, generic. Deţinutele de drept 
comun i-au spus Diri neni şi noi am tăiat pe 
neni ăla unguresc şi a rămas Diri; şi a rămas 
Diri în toată memorialistica noastră a femei- 
lor, ea se numea Elena Tudor, dar numele 
i-a rămas Diri. 

Trebuia să fie tot aşa un proces greu cu 
ea, care tot aşa s-a încheiat cu bine - noi 
Suntem sigure că datorită acestui fapt — da- 
torită faptului că toată închisoarea neinfor- 
mativă (adică închisoarea minus informa- 
toarele) a ţinut atunci post trei zile cu pâine 
ŞI cu apă ca procesul ăsta să nu aibă loc. Şi 
n-a mai avut loc, a căzut toată latura evreias- 
că din ministerul de interne, care îi era duş- 
mană lui Diri - Chişinevschi, Teohari Geor- 
gescu şi toţi ăia. A trebuit să cadă ei ca să 


45 


i 


scape Diri - şi a scăpat. Ăsta a fost un mo- 
ment greu. Ea a fost un om foarte controver- 
sat. Era şi bestie, dar era şi de o mărinimie, 
de un curaj pur şi simplu nebun. Cred că pu- 
ţine dintre noi ar fi putut să facă salvările de 
vieţi pe care le-a făcut - cu curajul cu care 
le-a făcut ea. 

- Şi cum vă explicaţi această dublă 
personalitate? 

- Ea la început a fost comunistă de bu- 
nă credinţă, a fost dintre intelectualii care au 
crezut în Manifestul comunist - care sună 
frumos când îl citeşti, din punct de vedere 
social. Şi treptat, treptat, treptat s-a convins 
ce este comunismul, ce înseamnă de fapt, 
bolşevismul, ce înseamnă de fapt încrucişa- 
rea asta nemaipomenit de demonică între 
panslavismul şi new-age-ismul, ca să zicem 
cu un nume mai modern, al evreilor, încru- 
cişarea asta dintre panslavismul rus şi ten- 
dinţa hegemonică a evreilor. Şi-a dat seama 
ce acoperă de fapt, ce este de fapt şi a avut o 
decepţie nemaipomenită. Cea mai interesan- 
tă discuţie pe care am avut-o eu vreodată în 
închisoare a fost această discuţie cu ea. Pe 
noi, pe studente, ea ne-a primit foarte urât, 
dar pa primit urât din cauză că era revol- 
E a a eu intelectual în închi- 
eram vinovate sa pe noi vinovate. De fapt, 
le com mm noi nu îi iubeam, na! Noi 
iubit, ca s-o s i as pedepsit că nu i-am 

şa simplu... 


46 


0 


XXX 


(Într-o mărturie radiofonică doamna 
Aspazia Oțel Petrescu a dat şi alte detalii le- 
gate de experienţa extraordinară pe care a 
trăit-o în pivniţa cu şobolani - n. ed.) 


„m-a Cuprins 0 spaimă nebună, o 
spaimă atât de puternică, încât fără sine am 
strigat: „Doamne, nu mă lăsa!” Mi-am auzit 
vocea. M-am speriat de ea, era răguşită, era 
stranie, nu-mi recunoscusem propria mea 
voce. Dar în momentul în care am strigat, la 
o fracțiune de secundă, tot ce era în jurul 
meu a dispărut: pivniță, şobolani, scară, lu- 
carne — nu era nimic, nimic din realitatea în 
care eu intrasem. Era clar, ieşisem din con- 
tingent, ieşisem din realitate. În jurul meu 
era o imensitate de lumină, dar nu era lumi- 
na aceasta obişnuită a soarelui sau a becului. 

Era o lumină... cum să vă spun? Greu 
să exprim în cuvinte obişnuite... o lumină 
materială, concretă — material în sens de 
concret, de palpabil. Eram în ea, mă 
simţeam scăldată în această lumină. Avea o 
albeață strălucitoare. Aş putea s-o asemaăn 
cu zăpezile care cad proaspăt şi pe ele vine 


* La Radio România Cultural, în cadrul e 
Creatori între sacru şi profan din 24 Tu 
2011. 


47 


i 


un soare strălucitor, şi atunci zăpada 
clipeşte aşa, în mii de steluțe. Era o lumină 
atât de duioasă şi atât de plăcută, şi mă 
simțeam atât de fericită, cum nu poi să vă 
spun, nu pot să exprim sentimentul acela de 
împăcare, de pace, de plenitudine. zi 

Şi ziceam: „Doamne, de-aş fi veşnic în 
această realitate nouă!” Nu ştiam prea bine 
despre mine, ce-i cu mine. Aveam doar o 
vagă impresie că (înainte) aveam o pro- 
plemă şi că acuma n-o mai aveam. Numai 
că, la un moment dat, trăirea aceasta a de- 
venit atât de intensă, încât sufletul meu, ne- 
trebnic şi cu totul nevrednic de un asemenea 
dar, ardea, se mistuia — era o mistuire fără 
durere, o mistuire cu fericire, dacă puteţi să 
înţelegeţi paradoxul ăsta... Dar simţeam că, 
dacă stau mult aşa, în această bucurie 
imensă, eu mă sfârşesc, mă topesc, mă di- 
zolv, eu nu pot să rezist, eu nu pot să cu- 
prind, în micimea mea, o bucurie atât de 
imensă. 

Şi, din momentul acela, toate proble- 
mele mele s-au rezolvat. S-au rezolvat, nu 
mal spun cum, ancheta a fost aşa cum am 


vrut noi, rezultatul a fost cel pe care l-am a- 
vut noi, 


pentru că cred că Dumnezeu S-a în- 

sia de mine nu numai atât de mult peniru 
Sriestul meu, care a fost sincer - singura lui 
a, “Ta că era sincer, era din toate băie- 
E gi pornit, ştiam că numai Dumnezeu 
poate salva -, dar cred că au contribuit şi 


48 


III III 


rugăciunile celorlalte, fiindcă  toaţă 
chisoarea a fost înştiințată de ancheta ce 
aşteaptă şi toată închisoarea s-a rugat. 

Nu pot să vă spun cât de minunaţ a 
fost sentimentul de comuniune, de trăire... 
de împreună-lucrare, ca să zic aşa, atunci 
când, la acelaşi semnal, toată închisoarea 
spus rugăciunea de mulţumire... 


în- 
mă 


a 


49 


xi i- at viaţa”? 
„Rugăciunea mi-a salv ţ 


- Cum priviţi acum perioada detenţi- 
ei? 

- O consider o onoare, aşa cum şi Petre 
Ţuţea o considera. Am un moment de emo- 
ție... (lăcrimează, n.red.)..., toţi îl avem, 
când ne gândim ce mare onoare ne-a făcut 
Dumnezeu că ne-a aşezat pe o linie care a 
fost deschisă cu atâţia ani în urmă de către 
Insuşi Hristos Mântuitorul. Noi am răspuns 
la o chemare, o chemare la o suferinţă care 
trebuia să fie izbăvitoare, care trebuia să ab- 
solve păcate ale neamului nostru şi să-l aşe- 
ze pe o linie ascendentă către mântuire. Căci 
țelul final al unui neam, ca şi al unui individ, 
nu este plăcerea, fericirea pământească, pu- 
terea sau toate sclipirile lumii acesteia, ci es- 
te Invierea. Dumnezeu ne-a chemat să ară- 
tâm că suntem dispuşi să jertfim cei mai fru- 


MoŞi ŞI cei mai curaţi ani ai vieţii noastre 
pentru Înviere. 


Z Fragment dintr-u 
aânăseanu, apărut î 
5/ 2010. 


n interviu realizat de Raluca 
n revista Familia ortodoxă, nr. 


50 


ÎN 


III 


- Sfântul Apostol Pavel spune că mai 
întâi de toate este dragostea. Cum se mani- 
festa iubirea, acolo, în celulă? 

- Iubirea dintre noi se manifesta prin 
gesturi mici. O păpădie pe care o furai din 
curte la plimbare şi pe care o duceai cuiva 
care îşi aniversa ziua însemna o grădină în- 
treagă de flori, mai ales pentru că era luată 
cu mari sacrificii. Dacă vedeai pe cineva că 
tremură de frig, te duceai şi-l îmbrăţişai, şi-l 
încălzeai în braţele tale. Era un gest mini- 
mal, dar care nu se poate uita. Ziceam că 
prietenia dintre noi este indestructibilă toc- 
mai pentru faptul acesta, că noi am ucenicii 
la ştiinţa prin care poţi să eviţi îndepărtarea, 
despărţirea, antipatia față de semenul tău, şi 
să o înlocuieşti cu gingăşia, cu duioşia, cu 
dragostea - care se manifestă prin gesturi 
mici, dar enorme dacă le pui în balanţă cu 
indiferența, cu apatia. Nouă nu ne era indi- 
ferent ce se întâmplă cu noi. Trăirea unela e- 
ra şi trăirea celeilalte. Dacă una era pedepsi- 
tă cu izolatorul, toate celelalte sufeream 
pentru ea. Ne gândeam: „Săraca, trebuie să-1 
fie din cale afară de frig sau din cale afară de 
foame...” ia 

- Şi, fireşte, vă rugaţi una pentru a zi 
Povestiţi-ne despre minunile săvârşite pri 
rugăciune... = 

e - Rugăciunea mi-a salvat viaţa. Am E 
cut la un moment dat un infiltrat ee 
comitent pe ambii plămâni. Făcuseni 


Sl 


—— 


dar nu o luasem în seamă. Am aflat că am 
fost bolnavă de tuberculoză abia după ce 
m-am vindecat. Eram în perioada în care 
conduceam atelierul de cusături româneşti. 
Aveam o comandă făcută de Ministerul Ar- 
matei pentru corul lor: 300 de costume pen- 
tru bărbaţi şi femei, pe vreo şapte regiuni 
populare, şi nişte benzi de broderie albă cu 
care aveau să realizeze decorurile, pe unde 
mergeau. Norma a fost prea grea. Se lucra 
zi-lumină. Comanda a fost dată primăvara şi 
trebuia să fie gata pe 14 decembrie. Se intra- 
se în toamnă, când ziua era mai scurtă - şi, 
neavând lumină, nu mai puteam munci 
foarte multe ore pe zi. I-am spus comandan- 
tului că s-ar putea să nu terminăm broderii- 
le. Costumele erau gata, dar la broderii mai 
aveam ceva de lucru. 

Comandantul m-a ameninţat că mă va 
încadra la sabotaj, pentru că „nu te joci cu 
armata!”. Nu le-am spus nimie fetelor, pen- 
tru că nu am vrut să le chinui să lucreze pe 0 
lumină tremurătoare de la sonde - infamă 
pentru a lucra pe pânză subțire (închisoarea 
era intr-o zonă petrolieră şi lumina electrică 
era furnizată de sonde). Mi-am zis: „Osămă 
bage la sabotaj şi o să-mi prelungească de- 
tenţia. Pe lângă anii de detenție pe care îi 
e ce ma! contează dacă îmi mai dau ce- 


Însă fetele au aflat de la directoarea de 
producţie, o tânără angajată a M.A.I. pentru 


52 


E e 


supravegherea producţiei. Fetele luau din a- 
teliere benzile, veneau cu ele în dormitor şi 
lucrau pe paturile de la etaj lângă lumină - 
lucrau toată noaptea şi, astfel, pe 14 decem- 
brie comanda a fost gata. Pe 9 decembrie era 
ziua mea. Eu trebuia să croiesc, să fac conta- 
bilitatea consumului de materiale. Lucram 
câte 16 ore pe zi şi nu prea aveam contact cu 
ele. Dar, din când în când, participam la ru- 
găciunile comune. După acatist, se făceau 
rugăciuni speciale pentru oamenii care a- 
veau probleme deosebite. Şi le auzeam cum 
spuneau: „Dă-i, Doamne, sănătate, ajut-o şi 
elibereaz-o!”. Şi ziceam şi eu: „Dă-i, Doam- 
ne, sănătate, ajut-o şi elibereaz-o!”, fără să 
ştiu că pentru mine se făcea această rugăciu- 
ne! ae 
La 9 decembrie, mi-au făcut o mică 
sărbătoare în celulă. Pe măsuţă era faimosul 
tort făcut din pâine uscată, adunată cu luni- 
le, şi însiropat cu siropuri luate de la cabine- 
tul medical sau cu marmeladă luată de la fe- 
tele care aveau regim TBC. Lângă tortuleţ e- 
ra O cărticică brodată de mână - „Buchet spi- 
ritual”, Filele erau din pânză, iar literele = 
rau scrise cu aţă şi se specifica câte Sat 
ciuni s-au făcut pentru mine. M-am a 
câte mii de Născătoare-de-Dumneze $ dă 
te mii de Tatăl nostru S-au SPUS Po 
nătatea mea. Eu nu ştiam ca pe si ştiau - 
ză, dar doctoriţele din prea)? 


ă ă emoralize- 
insă nu mi-au spus ca să nu mă d 


53 


——— CC 


„OI 


ze. Pentru rugăciunile camaradelor mele 
m-am vindecat de tuberculoză. Când a venit 
caravana cu aparate speciale ca să detecteze 
cazurile de TBC, pentru că se înmulţiseră în 
ultima perioadă, eu aveam deja sechele. A- 
ceste sechele le am şi astăzi - şi se minunea- 
ză medicii radiologi ce vindecare spectacu- 
loasă de tuberculoză am. Unul dintre doctori 
mi-a spus că am avut pe ambii plămâni o 
problemă foarte gravă, dar că urmele abia se 
văd. I-am răspuns că m-am vindecat defini- 
tiv. „Dar cum poţi fi aşa de prezumţioasă, 
pentru că bacilul Koch se poate reactiva ori- 
când!” I-am răspuns: „Eu nu m-am vindecat 
cu medicamente, ci cu rugăciunile camara- 
delor - şi ce s-a vindecat de Sus, vindecat ră- 
mâne!”. 

- Generaţia de astăzi mai este dispusă 
la jertfă? 

- Eu locuiesc în spatele unei şcoli. Cu- 
vintele pe care le aud din gura acestor copii 
şi apucăturile lor pur şi simplu mă oripilea- 
ză, mă îngrozesc şi zic: „Doamne, unde vom 
merge aşa?”. Însă i-am văzut şi mergând 
droaie după părintele care ţine orele de reli- 
glie. Toţi copiii voiau să fie cât mai aproape 
de el. Omul acesta a ştiut să le ia sufletele în 
mâinile lui. Aceasta este ceea ce ne lipseşte: 
educatorul, modelul. Sufletele lor sunt deru- 
tate, educaţia oficială e anume plănuită încât 
să fie confuză, să fie haotică. Se vrea prăbu- 
şirea, demolarea anumitor valori şi se reu- 


54 


III 


şeşte, câtă vreme nu există un element care 
să coaguleze ceea ce este în profunzime, în 
adâncul, în sinele copilului. 

- Care este rolul părinţilor? 

- Este primordial. Nu degeaba s-a vor- 
bit despre cei şapte ani de acasă, Dar, dacă 
părintele nu este pregătit, dacă în copilărie 
se bătea cu colegii lui, aşa cum o fac tinerii 
de astăzi, nu are de unde să dea educaţia co- 
respunzătoare. Avem nevoie de oameni pro- 
videnţiali, care să creeze o atmosferă anume 
şi în lumea părinţilor şi în lumea copiilor. 
Eu nu-mi pierd speranţa. Sunt totuşi oa- 
meni care nu au pierdut drumul şi ar putea 
să meargă pe calea cea strâmtă, care este 
plină de riscuri. Eu zic că generaţia care va fi 
chemată să se jertfească pentru invierea 
neamului va avea de dat un examen mult 
mai greu decât cel pe care l-am dat noi. Noi 
am fost distruşi cu biciul, dar generaţia asta 
de acum este distrusă cu zăhărelul! Copii 
noştri vor fi obligaţi să facă lucruri pe SE 
nu le-ar face din îndemnul inimii, dar Vor îi 
obligaţi să le facă prin consecinţa lucru 
rilor... = 

- Au fost momente în perioada deten 
ției în care v-a fost greu să ice deea 

- La închisoarea de la DA e aa 
bătută din pricină că eram $e ee în ce- 
chipurile pentru că ar fi fost dezo AID 
lulă. Durerea a fost cumplită: 


Săptămâni IE 
ie să se minu- 
tregi veneau gardiencele la baie să 
55 


————— CC 


neze de felul în care arăta spatele „meu. Cel 
care mă lovea ridica cu ambele mâini o cu- 
rea foarte lată şi lungă de un metru şi jumă- 
tate şi mă croia cu toată puterea lui. El Yroia 
să arate prin asta directorilor închisorii cât 
este de ascultător. Le-a luat la bătaie chiar şi 
pe două prietene care mi-au luat apărarea: 
„De ce o bateţi pe ea? Doar că este şefă de 
cameră? Bateţi-le pe cele care au greşit, pe 
cele care au paturile dezordonate!” Erau 
dintre cele mai frumoase şi am simţit că a- 
cesta ar fi vrut să le distrugă frumuseţea. Eu, 
la lovituri foarte mari, nu urlam, nu plân- 
geam. Aşa era firea mea. Acest lucru îi în- 
dârjea pe bătăuşi, crezând că o fac din orgo- 
liu. Eu simţeam durerea din plin, dar reacţi- 
onam prin tăcere, durerea mă amuţea. Oda- 
tă, acest bătăuş foarte crunt s-a aplecat să 
vadă ce se întâmplă cu mine. Când mi-a vă- 
zut chipul schimonosit de durere, s-a lumi- 
nat. Mulţumirea acesta pe care am citit-o pe 
chipul lui m-a făcut să-l urăsc. A fost singu- 
rul moment din viaţa mea când am simţit u- 
ră în sufletul meu. Şi m-am speriat aşa de 
tare, mi-am dat seama că ura este atât de 
distructivă, încât am ţinut patruzeci de zile 
post, am mâncat numai seara, ca să-l pot 
lerta... 

- Şi aţi reuşit? 
m-a ra IQ der numai după e 
dida a tens. Şi, văzând cât mă stră- 

>» i-au ajutat şi camaradele. Nu am să 


56 


0 


uit gestul colegei Eugenia Fuic 
facă să trec pragul acesta de 
gândesc la frumuseţea iubirii creştine, m-a 
învăţat „Ingerul a strigat” într-o execuţie 
psaltică care îmi plăcea foarte mult. Acest 
lucru s-a întâmplat atunci când eram scoase 
la plimbare şi nu se auzea ce cântar... 

- Ați suferit foarte mult. Cum putem 
accepta suferința? 

- Suferinţa trebuie transfigurată. Şi su- 
ferinţa se transfigurează prin acceptare. Tre- 
buie să găseşti o motivaţie pentru suferinţă. 
În momentul în care găseşti mobilul suferin- 
ţei, eşti salvat, pentru că ai acceptat. Din 
momentul acela, suferința devine o bucurie, 
devine o onoare. Îţi dai seama că lisus a luat 
o linguriţă din suferinţa Lui şi ţi-a dat-o ţie. 
Adică propria ta cruce. Să nu o mai care El 
în spinarea Lui, ci să o cari tu. Devii astfel 
fericit că eşti fiu al lui Dumnezeu. 


ă. Ca să mă 
ură şi să mă 


XXX 


lată relatarea Aspaziei Oțel Petrescu 
despre o experienţă trăită în izolatorul 
închisorii din Miercurea-Ciuc, aşa cum â 
descris-o în volumul Strigat-am către Tine, 
Doamne...8: 


e nd 3 iii 
* Apărut la Editura Fundaţiei cauzale 
Vestire, Bucureşti, 2000, pp. 310-312 


57 
———— 


Buna 


„Prima noapte a fost greu de suportat. 
Mai ales din cauza frigului şi a foamei pe 
care le simţeam acut. Orele de la închidere 
până la ora zece sunt atât de lente în scurge- 


să suferi împreună cu noi pri 
ca să ne uşurezi povara. 

In seara aceasta m-a duru 
fletul; m-am gândit la rănile ce 


goana aceasta 


t tare rău su- 


0 


ŢI le-am pri- 


rea lor încât îmi dau impresia că am ieşit din printre şobo- 


dimensiunea temporală. Dar ceea ce îmi dă 
spaime sunt paşii mărunți pe care-i simt tre- 
când peste mine la scurt timp după ce m-am 
întins pe saltea. Mulţumesc în gând Domnu- 
lui că sunt obligată să adorm cu lumina a- 
prinsă. Întunericul ar mări senzaţia de spai- 
mă. Închid strâns ochii şi refuz să constat ci- 
ne se plimbă peste mine. Să fie şobolani? Să 
fie şoareci? Mai bine să nu ştiu. Fac un efort 
imens să mă conving că totul este doar o im- 
presie. E atât de puternică concentrarea că 
simt o transpiraţie rece pe şira spinării. De- 
cid să nu mă scol, întrucât picioarele îmi 
sunt umflate, mă ustură pielea, atât este de 
întinsă peste butucii îngheţaţi. Somnul refu- 
ză să mă scoată din impas. Încerc să-mi cre- 
ez un spaţiu mirific, o evadare în sublim 
prin poarta imaginaţiei, dar gândul sleit re- 
fuză să mă asculte. În cele din urmă alerg la 
picioarele lui Iisus. Îmi imaginez că-L caut 
şi-L găsesc şi stau de vorbă cu EL: 

„__ «Doamne, eu ştiu că undeva, în miezul 
ei, ŞI temniţa aceasta are o inimă. O inimă 
îngustă şi rece ca o celulă, unde, după ce 
Te-au îmbrăcat în straie cu vărgi de hulă şi 
Sieu au a gi să zaci flămând de ade- 

ŞI insetat de iubire. Ai binevoit, Doamne; 


58 


cinuit eu ie. lată, sunt singură 
lani şi libărci. Pereţii aceştia sunt flămânzi 
de viul din mine. Încremeniţi, îmi absorb 
căldura, mi-e frig, mi-e foame şi mi-e atât de 
mare nevoia de ajutorul Tău. Cu Tine alături 
sunt altfel decât cum vor ei să fiu. Dar eşti 
zăvorât, Doamne, şi nu voi cuteza să trec 
pragul celulei Tale. 

lată, am făcut rugăciune mare să nu 
mă prindă pândarul şi m-am târât pe ge- 
nunchi, fără sunet, până la uşa celulei Tale. 
Vreau să-Ţi spun că Ți-am adus două daruri 
pentru rănile ce Ţi le-am pricinuit eu, Ţie. 

Ţi-am adus candela sufletului meu. E 
săracă şi urâtă, căci aurul sufletului meu e 
tare puţin şi lucrarea mea e fără meşteşug, 
neghioabă. Dar am făurit-o pe nicovala du- 
rerii, la flăcările suferinţei, de aceea ştiu că 
Tu îi vei spori valoarea. 

Luminiţa ei e cât o sămânță de mac, 
pentru că untdelemnul credinţei din care se 
hrăneşte e doar o picătură. Atât am putut 
stoarce din sâmburii faptelor bune. Înmul- 
țeşte-l 'Tu, Doamne, ca vinul din Cana, câ 
Pâinile din pustie. a aaa 

Şi ati. strălucită de Tine, esa Se 
umineze în cel mai întunecat ungher al ce 


59 
——— CCC 


lulei Tale candela sufletului meu, pentru ră- 
nile ce Ţi le-am pricinuit eu Ţie. ce ai 

Ti-am mai adus floarea inimii mele. 
Este doar un biet fir de busuioc. L-am cres- 
cut greu. Pe steiul inimii mele abia dacă 
şi-au putut face loc rădăcini. Şi lacrima cu 
care l-am udat a fost sărată şi amară. Dar a 
crescut şi a înflorit din miracolul iubirii Tale. 

Binevoieşte şi primeşte, Doamne, firul 
de busuioc al inimii mele, să aromească du- 
hovniceşte în celula Ta, pentru rănile ce i 
le-am pricinuit eu Ţie. 

- Şi-Ţi mulţumesc din adânc, Doamne, 
că ai binevoit să mă împărtăşeşti cu suferin- 
ță.>» 

Şi, deodată, lumina din izolator a deve- 
nit duioasă, mângâietoare. Mi se părea că 
celula miroase a busuioc şi o căldură plăcută 
mă învăluia cu gingăşie, cineva îmi vorbea 
fără cuvinte, n-aş putea să explic cum, dar le 
auzeam şi în gând şi în inimă. 

«Se află aici o inimă dezolată? Deschi- 
de-Mi, sunt prietenul tău, numele Meu este 
Iisus.» 

Şi somnul mi-a îngreuiat pleoapele şi 
m-am prăbuşit în apele lui cu acea senzaţie 
de imponderabilitate pe care mi-o dădea în- 
totdeauna starea febrilă.» 


60 


Despre canonizarea 
sfinţilor închisorilor 


Fiind întrebată într-o emisiune radio- 
fonică”: „Credeţi că cei care au sfârşit în în- 
chisorile comuniste, cu credinţă în Hristos, 
ar trebui canonizaţi?”, doamna Aspazia 
Oțel Petrescu a răspuns: 


- Eu... vă spun un lucru: canonizarea a- 
ceasta, în posibilităţile mele slabe de înţele- 
gere are două aspecte. Una este de către oa- 
meni, de la oameni, din inimile oamenilor, şi 
este ca un fel de recunoştinţă pentru arderea 
de tot pe care au depus-o sfinţii şi martirii a- 
cestui neam. Dar, pentru ei, cred că canoni- 
zarea nu înseamnă mare lucru, pentru că ei 
sunt deja judecaţi acolo sus. Ei şi-au prezen- 
tat acolo raportul, acolo el a fost primit sau 
nu a fost primit. = 

Ei sunt sfinţi fie că vrem, fie că nu 
vrem noi, fie că îi canonizăm, fie că nu îi ca- 
nonizăm. Să nu credeţi că Brâncovenii au 
fost mai puţin sfinţi dacă au trebuit să aştep- 
te atâta amar de vreme recunoaşterea oficia- 
ă, pentru că poporul i-a recunoscut drepi 


PR 2 tei 
> Difuzată la postul de radio România < 
cadrul emisiunii Creatori între sacru ŞI P 
24 februarie 2011. 


ultural, în 
rofan din 


61 


i - 


—.—.—.———— 


sfinţi de multă vreme, de alune încă. Tot 
timpul au spus „domn român şi domn creş- 
tin” când s-au referit la Brâncoveanu. Ei au 
fost sfinţi, chiar dacă Biserica s-a gândit atât 
de târziu să oficializeze această sfinţenie pe 
care, cum să spun, Bunul Dumnezeu ne-o 
acordă... 


62 


Cuvânt rostit la sfinţirea crucii 
înălțate la Miercurea Ciuco 


Cinstiţi sfinţiți părinţi, onorată asis- 
tenţă, dragi surori de suferinţă, 

In numele organizatoarelor vă adresez 
un cuvânt cald de bun venit aici, la picioare- 
le sfintei cruci înălțate întru pomenirea su- 
rorilor noastre, care, pe parcursul anilor de 
detenţie au înnoptat de tot aici şi pe întregul 
cuprins al patriei şi în morminte fără cruci 
s-au îngropat. 

Să ne unim sufletele, cei care am putut 
veni aici, cu cele care nu au putut veni, dar 
care sunt legate de noi prin acelaşi vis mare 
şi rotund ca ţara pentru care am pătimit şi 
să mulțumim Bunului Dumnezeu că ne-a 
învrednicit să putem comemora după datina 
noastră creştinească sufletele răposatelor 
Sucombate fără făclie şi fără mână iubitoare 
care să coboare pleoapele închise în bezna 
închisorilor comuniste, să invocăm sufletele 
lor să coboare lângă noi, ca să fie întregite 
rândurile celor cărora Dumnezeu ne-a dat 


E e ia IE 27 
i ă ine, Doamne...» 
'9 Din volumul Strigat-am către Tine, 
apărut la Editura Fundaţiei Culturale Buna Vestire, 
ucureşti, 2000, pp. 310-312. 
03 


——.. 


——.——_—.. 


poruncă să urcăm Golgota închisorilor, în 
acest ceas bun al devenirii noastre. 

Veniţi deci spre noi dinspre cer, in re- 
verberaţii de lumină pură, să ne mai rugăm 
odată împreună pentru izbăvirea acestui 
neam şi a acestui popor. 

Veniţi spre noi dinspre pământ în 
zvon de ape multe, să mai adăugăm împre- 
ună picături la râul de lacrimi ce scaldă 
brazda acestei ţări, jalea acestui neam şi a 
acestui popor. 

Veniţi dinspre trecut spre noi, din ca- 
tacombele amintirii, să mai înălțăm împre- 
ună, din inimi înflăcărate de ardere, imne 
de laudă pentru jertfele aduse pe întreg 
cuprinsul ţării pentru învierea acestui neam 
şi a acestui popor. 

Veniţi dinspre viitor spre noi, în va- 
luri de bună mireasmă duhovnicească, să 
ne mistuim din nou împreună în abisul in- 
finit al iubirii de cruce, de neam şi de ţară. 
Veniţi spre noi, fericitelor care v-aţi retras 
din lumea care se tăvăleşte în ură şi v-aţi 
invrednicit să vă scufundaţi în imensitatea 
dumnezeiască scăldată în lacrimi, şi, pen- 
tru că sigur suntem împreună, să-I oferim 
Domnului, la unison, o singură bătaie de 
ud, unică şi solidară, puternică şi su- 

„e bate, pentru mai marea glorie 
a numelui Său, care s- Saal 
» Care s-a proslăvit în la 


64 


E 


„II 


crimile, în suferințele, în oasele noastre 
zdrobite şi în propria noastră cenuşă. 

Să ne amintim toate cum răsunau în 
celulele închisorii din Miercurea Ciuc clo- 
potele de la biserica vecină şi să mulțumim 
încă o dată Domnului că n-a făcut surde 
inimile noastre. 

Noi nu avem a ne spune nouă înşine 
cuvinte. Noi ne înţelegem mai adânc şi mai 
cuprinzător în tăcere. Cuvintele, oricât ar fi 
de multe şi de meşteşugite, nu pot tălmăci 
întocmai răstignirile. Noi ştim cum ne-au 
sfâşiat fiare sălbatice, cum ne-au fost înjun- 
ghiate speranţele, cum ne-au fost destrăma- 
te visele, cum am orbecăit în mlaştini de 
deznădejde, cum ne-am sângerat genunchii 
în neputincios urcuş pe munţi de suferințe, 
cum au murit şi cum au înviat şi iarăşi au 
murit iubirile noastre înecate în lacrimi şi 
durere, cum am căzut, cum ne-am înălţat şi 
iarăşi am căzut dincolo de limitele 
omenescului. 

Ei au voit să facă din trupurile noastre 
pietre pentru templul lor, aşa-zisa „cea mal 
bună şi cea mai dreaptă dintre lumi , ce se 
clădea prin atrocități inimaginabile. Petre 
purile noastre, pe viaţa noastră sI pe aceste 
morminte fără cruce stau dăltuite toate 
adevărurile ce trebuiesc mărturisite, d spre 
0 concepţie de viaţă ce are ce E ine 
zdrobim fără cruţare”. Citiţi In noi, Cl ) 
Oameni buni, şi vă veţi lumina. 


65 


—— O 


————— 


Cele pe care le plângem azi au plecat 
de mult, cele de faţă păşim in amurg. Se face 
seară şi pentru noi. Ziua aproape a trecut, 
dar atât cele care au înnoptat deja, cât şi 
cele care ne aflăm în înserare, ne putem 
mângâia cu faptul că n-am acceptat „raiul” 
comunist în care eram invitate prin teroare 
şi tortură. 

Noi am avut o altă opţiune şi această 
opţiune ne defineşte ca deţinute politic, în 
locul lui „să zdrobim fără cruţare” noi am 
optat pentru „să ne iubim unii pe alţii”. 
Această opţiune ne-a luminat în toiul celor 
mai adânci bezne şi ne-a transformat din 
chinuiţi în învingători. În orice temniţă prin 
care am trecut noi am ştiut că există un loc 
îngust şi rece ca o celulă de izolare, în care 
stătea Domnul lisus, îmbrăcat ca şi noi în 
haine cu vărgi de hulă şi ocară, osândit să 
flămânzească de adevăr şi să înseteze de iu- 
bire, ca şi noi. Tot ce ne-au făcut nouă a în- 
durat şi EI. Şi mai mult, a îndurat şi rănile 

pe care I le aduceam prin egoismele noastre, 
prin gâlceava noastră, prin  neputinţele 
noastre. O, n-au ştiut pândarii noştri cum 
acolo, în taină, ni S-a revelat Domn al iubirii 
combina EI, Unicul, era autorul 
srarisurorile i biete suflete hăituite, 
că, de sfinţii fi : eri de Sfânt a Sa Ma 
adunam prin ju =: e îngerii Lui. În EI ne 
aproape de E] e e şi cu cât eram mâl 

» CU atât eram mai aproape 


66 


E 


ÎN 


unele de altele. EI era Centrul, iar noi cercul 
din jurul Lui şi razele iubirii Sale ne 
încălzeau pe toate, deopotrivă, fără nicio 
deosebire. 

Prin rugăciune am reuşit să discipli- 
năm asceza ce ni se impunea cu forța şi 
încet, încet, am învăţat să învingem şi în ra- 
re clipe chiar să transfigurăm ceea ce chinui- 
torii noştri numeau realitatea noastră — mi- 
zerabilă: frig, foame, sete, murdărie, teroare, 
istovire, dispreţ, nedreptate, umilire şi toată 
gama satanic diversificată de silnicii sadice. 

În urma noastră - noian de barbarie şi 
de indiferenţă, în faţa noastră - orizont sum- 
bru, fără speranţă, prezentul - o istovitoare 
şi lentă exterminare. Dar am învăţat să adu- 
cem în acest prezent fragmente de timp pe 
care să le trăim ca pe o fericire în aşa fel 
încât lumina lor să umple tot golul creat de 
intoleranţă şi indiferenţă, ce păreau infinite. 
Să-l mulțumim Domnului că peste toate 
neputinţele noastre biruit-a iubirea. 

În marea noastră majoritate noi nu am 
avut orgolii politice, nici nu ne-am visat 
înălțate spre culmi de filosofie, dar ținută 
politică am avut. Ne-a preocupat tot ce este 
valoare. spirituală, am avut şi mentori Și 
mijloace ingenioase de supravieţuire n 

e dee eee ală. Noi nu am 
numai fizică, ci mai ales morală. 3 ea 
râvnit la slava lumii, şi nici chiar pa = 
cerului, pentru că acolo unde E ii 
era slava noastră şi cerul nostru. Var 


67 


— 


prin aceasta am fost cât se poate de politice, 
De aceea nici nu ne-au cruțat. In închisori 
am aflat că slujirea aproapelui şi a neamului 
se împlineşte cu jertfă, iar jertfa este 
voluntară, personală, şi se face prin iubire. 
Surorile noastre care au murit au învăţat 
acest adevăr în toiul urii dezlănţuite. Nu vor 
fi avut toate o viaţă răsunătoare, ele au trăit 
simplu în spaţiul nostru mioritic, pe treapta 
pe care le-a aşezat Domnul când le-a scos 
din neființă şi le-a dat un drum de parcurs; 
şi l-au parcurs în ascultare până la capăt. Să- 
răcăcioasă va fi fost viaţa unora dintre ele, 
unele nici n-au apucat să mai aibă tinereţe, 
sau, dacă au avut-o, s-a mistuit în temnițe, 
dar ele partea cea bună şi-au ales-o din 
largul inimii lor, nu le-a impus-o nimeni. Nu 
le va fi fost uşor să rotunjească meteoric 
drumul spre marea trecere. Nicio fiară n-ar 
fi putut îndura atâtea răni şi atâtea neferi- 
ciri; dârele le-au îndurat şi şi-au purtat 
crucea, care este imensă, chiar dacă unora li 
se pare un fir de pai. 

Azi şi aici şi cât vom mai fi să rămâ- 
nem unite şi să credem cu tărie că atâta 
trudă nu se va pierde în zadar. Toate s-au 
adunat la un loc, zestrea noastră va creşte 
mereu în lărgime şi în înălțime, iar firul de 
pal Va sprijini pentru viitor ceea ce trebuie 
ni ori bila uta 
speranţă piiteiarati unul, căeimumaiiprin 

atinge ceea ce se află dinco- 


68 


= 


lo de speranţă. Sperăm în bi 
pentru că Dumnezeu în care credem este 
fiorul iubirii şi blândețea lacrimii, este drept 
şi nemitarnic şi ține sfintele Sale făgăduințe, 
Căci mult este scumpă înaintea Domnului 
moartea cuvioşilor şi a martirilor şi nu se 
ascunde de la fața Lui nici picătura de 
lacrimă, nici din picătură vreo parte. 

Din încredințarea cuvioşiei sale, îngă- 
duiţi-mi să rostesc binecuvântarea părin- 
telui Ioan de la Vladimireşti, duhovnicul 
maicii Mihaela, sucombată în nenorocita 
hrubă de la Miercurea Ciuc, pe care, cu du- 
rere în suflet, o roagă să mijlocească pe lân- 
gă Sfânta Fecioară ca să vindece drama ce se 
petrece în ţară şi la mănăstirea unde a slujit: 
„Pomeneşte, Doamne, suflete adormitelor 
Tale, iertându-le toată greşeala cea de voie 
şi cea fără de voie, dăruindu-le împărăţia şi 
împărtăşirea  veşnicelor Tale  bunătăţi, 
îndulcirea Ta cea fără de sfârşit şi fericita 
viaţă. Amin!” 


ruința lor 


69 


În loc de postfață: 
„Răzbunarea e a Mea”, zice Domnul 


Iisus în celulă 
Radu Gyr 


Azi-noapte, lisus mi-a intrat în celulă. 
O, ce trist şi ce'nalt părea Crist! 

Luna venea după EI, în celulă 

Şi-L făcea mai înalt şi mai trist. 


Mâinile Lui păreau crini pe morminte, 
ochii adânci ca nişte păduri. 

Luna-L bătea cu argint pe veştminte 
argintându-I pe mâini vechi spărturi. 


Uimit am sărit de sub pătura sură: 
- Doamne, de unde vii, din ce veac? 
lisus a dus lin un deget la gură 

Şi mi-a făcut semn ca să tac. 


S'a aşezat lângă mine pe rogojină: 

- Pune-mi pe răni mâna ta! 

Pe glezne-avea urme de cuie Şi rugină, 
parcă purtase lanţuri cândva. 


Oftând Şi-a întins truditele oase 

pe rogojina mea cu libărci. 

Prin somn lumina, dar zăbrelele groase 
lungeau pe zăpada Lui, vărgi. 


70 


ÎN 


Părea celula munte, părea căpățână 

Şi mişunau păduchi şi guzgani. 

Am simţit cum îmi cade capul pe mână 
Şi-am adormit o mie de ani... 


Când m-am trezit din afunda genună 
miroseau paiele a trandafiri. 

Era noapte şi era lună, 

numai lisus nu era nicăiri... 


Am întins braţele. Nimeni. Tăcere... 
Am întrebat zidul. Niciun răspuns. 
Doar razele reci, ascuţite'n unghere, 
cu sulița lor m'au străpuns... 


- Unde eşti, Doamne? am urlat la zăbrele. 
Din lună venea fum de căţui... 

M-am pipăit... şi pe mâinile mele 

am găsit urmele cuielor Lui. 


XXX 


Nota editorului: Puţine texte sunt mat 
potrivite pentru încheierea volumului de 
faţă decât această minunată poezie a lui 
Radu Gyr — care pe de o parte îl completea- 
ză, pe de alta îl şi rezumă. ee 

Şi totuşi... am ales un texi inedit, care 
este foarte diferit de toate postfeţele care C 
fost scrise pentru cărţile despre pătinure” 
din închisorile comuniste. De ce? Pentru CC 
mulţi, foarte mulţi cititori a acestor cărți 


ină i-au 
de mare valoare, terminând lectura, $ 


71 


——. 


spus: „Ce oameni mari au fost aceşti 
mărturisitori... În zilele noastre, nu se mat 
poate duce o astfel de viaţă jertfelnică... 
Cărţile fuseseră citite cu interes... poate cu 
acelaşi interes cu care alții rumegă romane 
polițiste sau cărţi de iubire telenovelistă. Şi 
totuşi... cărțile despre noii mărturisitori 
trebuie citite nu doar pentru că sunt 
interesante, ci pentru că noi, astăzi, ne 
putem lăsa modelaţi de pildele lor. Pentru 
că ei trebuie să ne fie repere. Pentru că şi 
astăzi noi putem trăi ca ei. Şi, dacă nu 
trăim — pentru că cine s-ar putea mândri 
că duce o astfel de viaţă? -, măcar să ne 
dăm seama de neputinţele noastre şi să ne 
străduim să punem început bun. 

Am ales deci, ca încheiere a acestui 
volum, o mărturie a unui tânăr creştin de 
astăzi. Parcurgând-o, veţi înţelege de ce. 

Care este centrul mărturiei doamnei 
Aspazia Oțel Petrescu din acest volum? Că 
a trecut printr-o grea încercare, fiind arun- 
cată într-o pivniţă cu şobolani, unde a avut 
O experiență mistică asemănătoare celor 
ale marilor sfinţi. Dar, de ce a trecut prin a- 
ceastă încercare? Pentru că a vrut să îi ia 
apararea unei gardiene, unei femei care îi 
făcuse mult rău. Mărturia care urmează 
Da ie ar ou 
unui şef al său iai ție ua d 
avut ruptură d li aste p iciorul a 

e ugamente). Imediat după 


72 


„stea 


acest moment, tânărul se întâlneşte cu di- 
rectorul spitalului, care era în 
; ar conflict cu 
şeful mai sus-pomenit. Tânărul ar. fi putut 
să îi explice directorului toată întâmplarea, 
dar a preferat să îl ierte şi să îl acopere 
EA A A A A Li 4 
lăsând răzbunarea în mâna lui Dumnezeu. 
Mărturia este intitulată de autorul ei chiar 
aşa: „Răzbunarea e a Mea”, zice Domnul. 
(Din smerenie, tânărul autor — pe care am 
avut bucuria de a-l cunoaşte faţă către faţă 
— a preferat anonimatul). 

Să înțelegem că Duhul Sfânt a lucrat 
şi în vremurile apostolice, şi în vremea pri- 
goanelor, şi în închisorile comuniste. Şi 
lucrează şi astăzi. De noi depinde dacă II! 
lăsăm sau nu să lucreze şi în inimile 
noastre... 


XXX 


Sunt un om nevrednic şi viaţa mea de 
până acum nu e nicidecum un exemplu de 
trăire ortodoxă autentică. Dacă am făcut 
vreodată o frântură de faptă bună, a fost ca 
urmare a gândului pe care Dumnezeu mi-l 
trimite necontenit pentru a pune început 
bun de pocăință, pentru a mă putea mântui. 
Dar până şi faptele bune sunt atât de murdă- 
rite şi terfelite de mândria ŞI trufia care-mi 
încolţesc în minte ulterior, încât nici acestea 
nu vor fi bune de pus în balanţa mântuirii. . 

Dar, chiar şi aşa, azi e o nouă zi v-a 2 
putem pune început bun smereniei, car 


73 


——.—.—.————. 


buie să preceadă fapta bună, mântuirea ori- 
cum venind din mila lui Dumnezeu — dar şi 
noi trebuie să avem faptele credinţei! 

La îndemnul unui prieten, am ales să 
împărtăşesc un moment de cumpănă din 
viaţa mea. Întâmplarea despre care vreau să 
vă vorbesc a avut loc în anul 2000, pe când 
aveam în jur de 20 de ani. O vârstă a rebeli- 
unii, a răzvrătirii împotriva a tot ce este tra- 
diţionalist, a „sistemului” etc. Dar şi o vreme 
când tânărul se află în căutarea propriei 
identități. Trebuie să înţelegeţi că un tânăr 
rocker, cu pletele-n vânt, sportiv, cu vise de 
performanţă în baschet, cu un temperament 
vulcanic, un simţ al umorului dezvoltat, cu 
un mod de răspuns spontan şi ironic la pro- 
vocările celorlalţi, nu avea niciun gând să fie 
angajat (înregimentat, cum vedeam eu) 
într-un spital, ca simplu angajat într-o secţie 
de sterilizare a unui mare spital din Bucu- 
reşti. Ce a însemnat asta? Eram cea mai 
mică rotiță dintr-un angrenaj colosal, cu un 
volum de muncă imens. Ture de 12 ore, la 
50” Celsius, abur non-stop. Transpirai şi te 
uscai de zece ori pe zi cu hainele pe tine, fără 
să poţi să te schimbi — era inutil oricum. 
Condiţii de muncă teribile, subumane, unde 
dacă intrai domestic ieşeai urlând (sau fia- 
ră)! Starea precară în care mă găseam (soci- 
ală şi, mai ales, pecuniară) m-a făcut să ac- 
cept singurul job care mi s-a oferit, şi asta 
printr-o relaţie a mamei mele (care era asis- 


74 


ÎN 


tentă în camera de gardă a spitalului). Ştiind 
ce temperament aveam, mama m-a avertizaț 
să nu comentez şi să nu mă cert cu şeful 
meu, un om imposibil, capricios, un homo- 
sexual notoriu, cu un fizic dizgraţios, mare, 
gras, păros. Avea o statură impresionantă, 
atât în lungime, cât şi în lăţime, şi un limbaj 
trivial, însă omul reuşise (mă depăşeşte 
cum) să ajungă lider de sindicat. De aceea i 
s-au permis toate aceste devieri, inclusiv an- 
gajările din departamentul lui pe conside- 
rente de înclinaţie sexuală. Ce căutam eu a- 
colo nu ştiu — a fost una dintre cele mai ne- 
gre perioade din viața mea. Ştiind că 
orientarea mea era una normală şi că eram 
credincios, mă teroriza şi mă şicana tot tim- 
pul, încercând să mă provoace să reacţionez 
violent, ca să aibă motiv să mă concedieze. 
Eu, ca să nu o compromit pe mama în acel 
spital, am încercat să mă smeresc şi să nu 
ripostez, nici măcar atunci când aducea 
injurii la adresa ei. Numai cu harul Domnu- 
lui am reuşit. Ea ea 

După şapte luni de terorizări continue, 
când a văzut că nu am renunţat, că nu am 
plecat de bunăvoie, eu, cel care țineam pos- 
tul ocupat unui potenţial part De Au UE 
„prospături”), a ales cea mai perfidă ce e 
răzbunare, şi anume mutilarea fizică, din 
care cauză şi cariera mea sportivă Sa 
încheiat. Într-o zi, mi-a cerut să 1 în ag 
pe el şi pe colegul meu, amantul 


79 


— 


subsolul clădirii, pentru a căra un cărucior 
de aproximativ 200 kg încărcat cu apă mine- 
rală, obligatorie pentru condiţiile de muncă 
existente în spital. Eu trebuia să trag acest 
cărucior, iar ei stăteau în spate, dirijând 
direcţia lui. La un moment dat, şeful meu a 
împins violent (şi intenţionat) căruciorul 
peste mine, prinzându-mi glezna piciorului 
drept sub bara din faţă a căruţului şi 
rupându-mi ligamentele. Nu am văzut decât 
o lumină albă în faţa ochilor şi m-am 


prăbuşit de durere. Părerea mea că acest. 


gest a fost intenţionat a fost întărită şi de 
faptul că m-au lăsat acolo ca pe un câine (şi 
nici pe acela nu l-ai fi lăsat), zvârcolindu-mă 
de durere, neputând să scot niciun sunet, 
deşi în sinea mea urlam din toţi rărunchii. 
Nu au chemat pe nimeni şi nici ei nu s-au 
întors... Eu, de curând timp întors în 
Biserică, am chemat ajutorul lui Dumnezeu 
şi numai cu puterea Sa am reuşit - după un 
sfert de oră - să mă ridic şi, sprijinindu-mă 
de perete, să mă îndrept spre ieşire. Nu am 
apucat să fac decât câţiva paşi, când am dat 
nas în nas cu directorul spitalului, un nume 
celebru acum, care, mirat fiind ce caut eu 
singur acolo, m-a privit pentru o clipă şi m-a 
salutat. Atunci am avut de făcut o alegere: să 
„Dn spun ce s-a întâmplat, ştiind că nu îl are pe 

liderul de sindicat la inimă, sau să las totul 
in mâna lui Dumnezeu, ca El să îmi facă 
dreptate. Am ales să schiţez un zâmbet, mai 


76 


mult o grimasă de salut, şi l-am lăsat să trea- 
că. Ce căuta atunci directorul spitalului în 
subsol nici acum nu înțeleg. Aşa a vrut 
Dumnezeu — poate ca să am posibilitatea 
alegerii. Am sărit într-un picior (bine că mai 
aveam unul bun!) şi am parcurs două etaje 
până la ortopedie, unde, după ce am ajutat 
un brancardier să ridice o bătrânică pe ma- 
să, am făcut şi eu o radiografie, după care a 
urmat aparatul ghipsat. Toată povestea s-a 
lăsat cu un concediu medical de trei săptă- 
mâni. Am revenit la sterilizare, târând ghip- 
sul după mine, ca să îmi iau hainele şi să 
anunţ concediul medical. Cel mai mult m-a 
şocat reacţia colegilor - care stăteau de-a 
stânga şi de-a dreapta mea pe hol, indife- 
renţi. Când am trecut printre ei, niciunul 
dintre ei nu a schiţat niciun gest să mă ajute, 
să mă întrebe ce s-a întâmplat sau cum mă 
simt. Presupun că fuseseră puşi în temă de 
şeful nostru. Reacţionau aşa cum îi plăcea 
domniei sale. Laşitatea şi pupindosismul de- 
venise sport naţional în ultimii ani, după 
cum observam. Am plecat cu o mare durere 
în suflet să văd atâta ură şi indiferenţă din 
partea unor colegi care beneficiaseră de aJu- 
torul meu. Nicio faptă bună nu FÂEaDE 
nepedepsită în acest mediu viciat de păcat. 
e tare a Iadului, 
Aici am avut 0 pregus anale 
care mi-a fost suficientă pentru a inteleg = 
ăvii incolo. Lipsa credinţei, parşi 
grozăviile de dincolo. lipsă firii. perversi 
venia, ura, păcatele împotriva ur p 


77 
II 


tatea umană, în forma ei cea mai abjectă, se 
desfăşurau într-un loc în care fierbințeala 
aerului (care îl făcea irespirabil) şi munca is- 
tovitoare întregeau un tablou care semăna 
"izbitor cu Iadul. Până şi staroste aveam 
(sic!). Am plecat spre casă, ţopăind într-un 
picior, ca un iepure şchiop, până la staţia de 
autobuz. Aici, un alt incident belicos: pentru 
neobrăzarea de a mă urca prin uşa din faţă, 
şoferul m-a pus repede la punct, închizân- 
du-mi uşa când eram deja cu un picior în a- 
utobuz şi astfel m-a azvârlit din maşină. Sla- 
vă Domnului, măcar nu am căzut pe cineva, 
ci m-am prăvălit pe asfalt. Una peste alta, a- 
cea zi a fost printre cele mai dificile din viaţa 
mea. M-am consumat foarte mult după a- 
ceea cu gânduri de răzbunare, dar acest „iu- 
biţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor care 
vă urăsc pe voi” şi, mai ales, „răzbunarea e a 
Mea, spune Domnul” m-au făcut să încerc să 
iert şi să nu mă răzbun. După câţiva ani, în 
timp ce eu lucram la alt spital, am auzit că 
fostul meu şef a făcut un infarct şi a murit 
chiar la birou. Şi-a dat duhul, în păcatele lui. 
A fost găsit mort, cu chiloți de damă pe el, şi 
cu o boală cu transmitere sexuală (sifilis). A 
trăit ruşinos şi a murit la fel. Groaznică e 
moartea păcătosului! 

„Mie mi-a părut rău de lipsa lui de 
pocăință, deşi Domnul i-a dat timp pentru 
aceasta - şi m-am bucurat de îndelunga Sa 
milă. Dar am văzut şi dreptatea Lui... 


78 


Cuprins: 
În loc de prefață. css aaa esa aia 5 
Repere biografice... ec aaeaedaaieieaaa a 7 
Cu Iisus în-celulă; cs; speta a ca a ada 11 
„Rugăciunea mi-a salvat viaţa”................. 50 


- Despre canonizarea sfinţilor închisorilor.. 61 


Cuvânt rostit la sfinţirea crucii 


înălțate la Miercurea Ciuc........n nene eaeeeeeee 63 

În loc de postfață: 

„Răzbunarea e a Mea”, zice Domnul........ 70 
79 


B-dul Turor Vladimirescu, ne. 31, 
cer ucr ROVĂMA 


fedprint 


tipogratie 


Tel:411.0055:41140776 


Icoana Noilor Martiri 
ai pământului românesc, 
realizată la 
Mănăstirea Diaconești 


„Noi L-am întâlnit (pe Hristos — 
n.n.) viu şi adevărat în vârful 
foamei, al setei, al frigului, al 
singurătăţii şi al terorii de nedesc- 
ris. Orice povară pe care am fost 
chemate să o purtăm, El a purtat-o 
mai întâi singur şi apoi cu fiecare 
din noi. Durerile cele mai adânci ce 
nu pot fi împărtăşite nici în taină, 
umilinţele ce nu pot ajunge la nicio 
ureche de om, El le-a cunoscut şi 
le-a sorbit veninul. E a luptat să 
salveze ce era pierdut, să laude ce 
era disprețuit, să binecuvânteze ce 
era batjocorit, să aline ce era sfârte- 
cat. El era isihia, centrul care 


absoarbe totul în iubire.” 


Aspazia Oțel Petrescu 


—_————— 


Doamna Aspazia Oțel Petrescu mărturisea într-o 
carte:,„Cum L-am descoperit noi în temniţă pe lisus 
ca pe «Apărătorul cel mai mare» şi «Biruitorul iadu- 
lui» este greu de explicat. Înţelesul adânc şi viu al 
experienţei câştigate prin suplicii nu se poate 
explica prin logica noastră îngustă. Acolo, în toiul 
suferințelor de neîndurat, ni S-a descoperit ca 
Domn al iubirii şi al îndurării, prieten adevărat, 
certitudine imediată, naturală şi clară ca lumina 
zilei” 

În volumul de față sunt ecouri ale acestei 
mărturisiri. Ele ne pun înaintea ochilor inimii un 
nou tip de femeie, atât de diferit de standardele şi 
exigenţele lumii de astăzi încât pare scos din 
legende sau mai degrabă scos din Sinaxare - e 
vorba de femeia creştină, gata să rabde chinuri 
muceniceşti din iubire pentru Hristos şi pentru 
neamul românesc... 


Editorul 


Distributie la: | 
e Tel. 0753359366 
e-mail: comenziQareopag.ro 
814 


AREOPAG WWW.areopag.ro 9 1786069129