Edmondo De Amicis — Cuore

Edmondo de Amicis 


Edmondo de Amicis 


Cuore Inimă de copil 


Această carte e, mai cu seamă, închinată copiilor din 
şcolile primare, care sunt în vârsta de la nouă până la 
treisprezece ani; ea s-ar putea intitula: Istoria unui an de 
şcoală, scrisă de un elev din clasa a Ill-a al unei şcoli 
orăşeneşti din Italia. 

Când spunem că e scrisă de un elev din clasa a 3-a, nu 
voim să zicem că el a scris-o întocmai cum este aici tipărită. 
Dânsul însemna zi cu zi într-un caiet, după cum se pricepea, 
tot ce văzuse, simţise, cugetase: în şcoală şi afară din 
şcoală; iar la sfârşitul anului, tatăl său scrie aceste pagini 
după notele lui, silindu-se a nu schimba nimic din gânduri, 
ci a păstra, pe cât se poate, cuvintele fiului său. 

Patru ani în urmă, acesta fiind în gimnaziu, îşi reciti 
manuscrisul şi mai adăuga prin el câte ceva de la sine, 
folosindu-se de amintirile sale încă vii, despre persoanele şi 
faptele din trecut. 

Acum copii, citiţi şi voi această carte şi trag nădejde, că 
veţi fi mulţumiţi, ba chiar cred că vă va fi de folos. 

OCTOMBRIE. 

Întâia zi de şcoală. 

Luni, 17. 

Azi e întâia zi de şcoală! Ca un vis au trecut la ţară, cele 
trei luni de vacanţă! Mama m-a dus azi dimineaţă la şcoala 
Baretti, ca să mă înscrie în clasa a III-a primară; mi-era 
gândul tot la ţară şi mă duceam la şcoală cu inima rea. Pe 
toate ulițele mişunau copii; cele două librării erau pline de 
părinţi, care cumpărau: ghiozdane, caiete, condeie şi în faţa 
şcolii se grămădise atâta lume, încât portarul şi polițistul 


abia puteau să ţină orânduială la poartă. Pe când stam 
lângă poartă, simţii că-mi pune cineva mâna pe umăr; era 
profesorul meu din clasa a Li-a, cel cu părul roşu şi zbârlit, 
vesel, ca de obicei. El îmi spuse: 

— Va să zică, Enrico, iată-ne despărțiți pentru totdeauna! 

Lucrul acesta-l ştiam şi eu, dar cuvintele lui tot mă 
întristară. 

Pătrunserăm cu greu. Domni, doamne, femei din popor, 
meşteşugari, ofiţeri, bunici, servitoare: fiecare cu câte un 
copil de mână şi cu certificatele de promovare în cealaltă, 
umpleau sala şi scara, făcând atâta zgomot încât părea că 
intrau la teatru. Revăzui cu plăcere sala cea mare din etajul 
de jos, cu uşile celor şapte clase, unde-mi petrecusem cei 
dintâi trei ani de şcoală. 

Era gloată mare. Profesoarele treceau în sus şi în jos. 
Profesoara mea din clasa I superioară mă salută din uşa 
clasei sale şi-mi zise: 

— Enrico, tu mergi acum la etajul de sus. N-am să te mai 
văd nici măcar trecând! Şi se uită la mine cu întristare. 

În jurul directorului se aflau femei foarte îngrijorate, 
fiindcă nu mai erau locuri pentru copiii lor; băgai de seamă 
că barba lui era mai căruntă decât în anul trecut. Mi se 
păru că unii din băieţi crescuseră, alţii se îngrăşaseră. 

În etajul de jos, unde se şi făcuse împărțirile, erau copilaşi 
din clasa 1 inferioară, care nu voiau să intre în clasă şi se 
opinteau ca nişte măgăruşi; trebuia să-i tragă înăuntru cu 
de-a sila. Unii fugeau; alţii, văzând pe părinţii lor că pleacă, 
începeau să ţipe şi aceştia erau siliţi să se înapoieze, ca să-i 
mângâie sau să-i ia cu dânşii. 

Profesoarele nu mai ştiau unde le stătea capul. Pe frăţiorul 
meu îl înscriseseră în clasa profesoarei Delcati, pe mine în 
aceea a profesorului Perboni, la etajul de sus. La ora zece 
eram cu toţii în clasă: cincizeci şi patru la număr, erau 
numai vreo cincisprezece sau şaisprezece din camarazii mei 
din clasa a II-a, între care Derossi, acela care ia întotdeauna 


premiul I. Ce mică şi tristă mi se păru şcoala pe lângă 
pădurile şi munţii unde-mi petrecusem vara! 

Mă gândeam asemenea la profesorul meu din clasa a II-a. 
Ce bun era şi ce micuţ! Părea că este un şcolar de-ai noştri! 
El, mereu râdea cu noi. Ce rău îmi pare că nu-l mai văd aici 
cu părul lui cel roşu şi zbârlit! Profesorul de acum e înalt şi 
n-are barbă, părul îi e cărunt şi lung, are o dungă adâncă 
pe frunte. Glasul îi este gros, se uită ţintă la noi ca şi cum ar 
vrea să ne ghicească gândurile. Nu râde niciodată! Eu îmi 
ziceam în mine: „Asta e abia ziua dintâi, mai sunt încă nouă 
luni! Ce de muncă! Câte examene la sfârşitul lunilor! Ce de 
osteneală!” Îmi păru bine că găsii pe mama la uşa şcolii, 
căci simţeam nevoia de a mă arunca în braţele ei. Ea mi-a 
ZIS: 

— N-ai grijă, Enrico, o să învăţăm împreună. Mă întorsei 
acasă cu inima bună. Dar tot nu mai am pe bunul meu 
profesor, care ne zâmbea aşa de blând şi vesel. Şcoala nu 
mi se mai pare aşa de frumoasă ca mai înainte! 

Profesorul nostru. 

Marţi, 18. 

De azi dimineaţă îmi place şi profesorul nostru de acum. 
Pe când intram în clasă, unde el se şi afla pe catedră, şcolari 
de-ai lui, de acum un an, trecând pe la uşa clasei noastre, se 
opreau puţin, ca să-l salute. 

— Bună ziua, domnule profesor! 

— Bună ziua, domnule Perboni! Unii chiar intrau, îi 
strângeau mâna şi fugeau repede. Se vede că ei îl iubesc şi 
că s-ar întoarce bucuros la dânsul. El le răspundea: 

— Bună ziua! Strângea mâinile ce i se întindeau, dar nu se 
uita la nimeni şi rămânea serios după fiecare salutare; 
dunga de pe frunte i se adâncea şi mai tare; sta întors spre 
fereastră, uitându-se la acoperişul casei din faţă; în loc de a 
se bucura de acele saluturi, părea că se simţea mâhnit. 

După aceea se uită cu băgare de seamă la fiecare din noi. 
Se pogori de pe catedră şi ne dictă plimbându-se printre 
bănci. Văzând pe un copil roşu la faţă şi cu chipul plin de 


bubuliţe, încetă îndată de a mai dicta, se opri, apucă 
obrazul băiatului cu mâinile, îl privi adânc, îl întrebă ce are 
şi-i pipăi fruntea, ca să vadă dacă arde. 

În timpul acesta, un băiat, care stătea la spatele lui, se 
ridică şi început să se strâmbe la el. El se întoarse fără de 
veste, băiatul se opri repede şi-şi plecă uşor capul, 
aşteptându-şi pedeapsa. Profesorul îi puse o mână pe cap şi 
îi zise numai atât: 

— Să nu mai faci aşa! Apoi se sui iar pe catedră şi începu 
să dicteze. Când sfârşi de dictat, se uită câtva timp la noi 
fără a vorbi şi apoi ne zise încetinel cu glasul lui cel gros, 
dar blând: Ascultaţi, copii! O să petrecem un an împreună, 
să ne silim în toate chipurile, ca să-l petrecem bine. Învăţaţi 
şi fiţi buni! Eu n-am familie! Voi sunteţi familia mea! Acum 
un an trăia încă biata mea mamă: a murit şi ea. Am rămas 
singur! Vă am numai pe voi pe lumea aceasta! Nu mai am 
altă dragoste, alt gând, decât al vostru! Fiţi voi copiii mei! 
Eu vă iubesc; iubiţi-mă şi voi pe mine! N-aş dori să mă văd 
silit ca să pedepsesc nici măcar pe unul din voi. Arătaţi-mi 
că sunteţi băieţi de inimă. Şcoala noastră să fie o familie; voi 
să fiţi mângăierea şi fala mea. Nu vă cer să-mi făgăduiţi 
acestea prin vorbe; sunt sigur că în inima voastră fiecare 
din voi a şi răspuns „da“; de aceea vă şi mulţumesc! 

Tocmai atunci intră portarul, ca să sune sfârşitul orei. 
leşiră cu toţii în linişte. Băiatul care se strâmbase la spatele 
profesorului, se apropie de el şi îi zise cu sfială: 

— Iertaţi-mă, domnule profesor! Profesorul îl sărută pe 
frunte şi-i răspunse: 

— Du-te, fătul meu! 

O nenorocire. 

Vineri, 21. 

Anul a început cu o nenorocire. Azi dimineaţă, pe când 
mergeam la şcoală, spuneam tatălui meu, ce ne zisese 
profesorul, când deodată văzurăm o mulţime de lume 
grămădită la poarta şcolii. Tata zise îndată: 


— Nu cumva să se fi întâmplat vreo nenorocire! Rău ar 
începe anul! 

Abia am putut să intrăm! Sala era plină de părinţi şi de 
copii, pe care profesorii nu izbuteau să-i bage prin clase. 
Toţi stăteau cu faţa întoarsă către cancelaria directorului şi 
din toate părţile se auzea zicându-se: „Bietul băiat! Săracul 
Robetti!” Chipul gardistului şi capul pleşuv al directorului 
se zăreau pe deasupra capetelor, în fundul cancelariei. 
Puțin după aceea intră un domn cu pălăria înaltă; se auzi 
şoptindu-se: „E doctorul!” 

Tata întrebă pe un profesor ce s-a întâmplat. 

— O roată a trecut peste piciorul unui băiat, răspunse 
acesta; şi l-a frânt! Adăugă un altul. 

Un băiat din clasa a II-a, pe când venea la şcoală prin uliţa 
Dora-Grossa, văzu că un băieţel din clasa 1 inferioară, 
scăpat din mâna mamei sale, căzuse în mijlocul străzii, 
tocmai când era să treacă un omnibuz. Băiatul alergă cu 
îndrăzneală, apucă copilul, îl dete la o parte dar nu avu 
timp să-şi tragă piciorul destul de repede şi roata 
omnibuzului îl călcă. E băiatul unui căpitan de artilerie. 

Pe când ni se povesteau acestea, ne pomenirăm cu o 
doamnă, că intră ca o nebună în sală îmbrâncind lumea: era 
mama lui Robetti. O altă doamnă îi ieşi înainte şi se aruncă 
în braţele ei plângând: era mama copilului scăpat. 
Amândouă se repeziră în odaie şi se auzi îndată un țipăt 
sfâşietor: „Pietro”, dragul mamei. În timpul acesta se opri o 
trăsură la poartă şi directorul ieşi pe pragul uşii ţinând în 
braţe pe băiatul rănit, care-şi rezema capul pe umărul lui; 
era galben la faţă şi cu ochii închişi. Se făcu o mare tăcere, 
numai plânsul bietei mame se mai auzea. Directorul, 
schimbat la faţă, se opri puţintel, ridică pe băiat în sus cu 
amândouă mâinile, ca să-l arate mulţimii grămădite. Atunci, 
profesori, profesoare, părinţi, băieţi: toţi şoptiră într-un 
glas: 

— Să trăieşti, Robetti, dragă! El deschise ochii şi întrebă: 


— Ce mi s-a făcut ghiozdanul? Mama copilului scăpat de 
primejdie i-l arătă plângând şi-i zise: 

— Nu te teme, îl duc eu dragul meu îngeraş! Totodată 
sprijinea pe mama rănitului, care nu mai contenea din 
plâns. leşiră, aşezară binişor băiatul în trăsură şi porniră; 
iar noi, cu toţii, intrarăm prin clase în tăcere. 

Băiatul calabrez. 

Sâmbătă, 22. 

Ieri, către seară, pe când profesorul ne spunea cum îi mai 
este bietului Robetti, care va fi silit să umble în cârje. Intră 
şi directorul ţinând de mână un şcolar înscris chiar acum. 
Băiatul era foarte oacheş la chip, cu părul negru, cu ochii 
mari şi vii, cu sprâncenele dese şi îmbinate. Purta haine 
închise şi era încins cu o curea neagră. Directorul îi spuse 
ceva profesorului la ureche şi plecă, lăsând pe băiat lângă 
dânsul. Băiatul se uită la noi cu ochii săi cei mari şi părea 
cam sfios. Profesorul îl luă de mână şi ne zise: 

— Bucuraţi-vă că intră în şcoală un mic italian, născut la 
Reggio di Calabria, oraş ce se află la cinci sute de mile 
departe de aici. 

Trebuie să primiţi cu drag pe un frate al vostru, care vine 
aşa de departe. El e născut pe un pământ glorios, care a dat 
Italiei oameni vestiți şi îi dă necontenit muncitori vrednici şi 
soldaţi viteji; într-unul din cele mai frumoase ţinuturi ale 
patriei noastre, unde se află păduri întinse şi munţi înalţi, 
locuiţi de un popor deştept şi inimos. lubiţi-l, aşa ca să nu 
simtă că e departe de locul său de naştere. Dovedi-ţi că un 
băiat italian în orice şcoală italiană ar pune piciorul, găseşte 
acolo numai fraţi! 

După aceste cuvinte, ne arătă pe harta Italiei locul unde se 
află Reggio di Calabria, apoi strigă pe Derossi, acela care ia 
totdeauna premiul I. Derossi se ridică. 

— Vino încoace! Îi zice profesorul. Derossi ieşi din bancă şi 
se duse la catedră, în faţa calabrezului. Tu, care eşti cel 
dintâi în clasă, îi spuse profesorul, dă în numele clasei 
întregi, noului camarad sărutarea de bunăvenire, 


îmbrăţişarea copiilor din Piemont, copilului din Calabria. 
Derossi sărută pe calabrez, zicându-i cu glasul său cel 
limpede: 

— Bine-ai venit! Calabrezul sărută şi el din toată inima pe 
Derossi. Toţi băieţii bătură din palme. Tăcere! Strigă 
profesorul, nu se aplaudă în şcoală! Totuşi se vedea că e 
mulţumit. Calabrezul era şi el voios. Profesorul îi arătă un 
loc şi-l duse la bancă. Apoi adăugă: Ţineţi bine minte, ceea 
ce vă spun. Pentru ca un băiat calabrez să fie la Turin ca la 
el acasă şi un băiat turinez, aşişderea în Calabria, ţara 
noastră s-a luptat cincizeci de ani şi treizeci de mii de 
italieni au pierit în aceste lupte! lubiţi-vă unii pe alţii şi vă 
respectaţi! Acela care ar necăji pe acest camarad pentru că 
nu s-a născut în provincia noastră, n-ar fi vrednic să ridice 
ochii de la pământ, când trece un steag tricolor. 

Îndată ce calabrezul se aşeză la locul său, vecinii îi dăruiră 
peniță, cadre şi un alt şcolar din banca din urmă îi trimise 
un timbru poştal din Suedia. 

Camarazii mei. 

Marţi, 23. 

Băiatul care a trimis timbrul poştal calabrezului, îmi place 
mai mult decât toţi. Îl cheamă Garrone, e cel mai mare din 
clasă, e aproape de 14 ani. Are capul mare, e spătos şi bun 
la suflet; aceasta se cunoaşte când râde. S-ar zice că el 
cugetă ca un om mare! Acum cunosc mulţi din camarazii 
mei. Îmi mai place încă unul, Coretti; poartă o flanelă 
cafenie şi o căciulă de blană de pisică; e totdeauna vesel! 
Tatăl său, negustor de lemne, a fost soldat în războiul din 
1860, în regimentul principelui Umberto. Se zice că are trei 
decoraţii. Mai avem în clasă şi un băiat cocoşat, micul Nelli, 
slab, plăpând şi galben la chip; este un altul foarte bine 
îmbrăcat, care-şi curăţă mereu fulgii de pe haină, îl cheamă 
Votini. În banca din faţa mea stă un băiat poreclit 
„Zidăraşul” (Muratorino), pentru că tatăl său este zidar; are 
un obraz rotund ca un măr şi nasul mic ca un ghemuleţ. E 
foarte mucalit, ştie să imite botul de iepure şi toţi îl rugăm 


mereu să ne facă acea strâmbătură ca să râdem. El poartă 
o zdreanţă de pălărie ghemuită, pe care o bagă în buzunar 
ca pe o batistă. Lângă dânsul, în bancă, stă Garoffi, un fel 
de prăjină lungă şi uscată, cu nasul ca ciocul de cucuvea şi 
cu ochii mici; acesta face negoţ cu peniţe, cadre şi cutii de 
chibrituri; el îşi scrie lecţiile pe unghii, ca să le citească pe 
furiş. Mai este şi un domnişor, Carol Nobis, foarte mândru; 
el stă între doi băieţi ce-mi sunt foarte dragi. Unul este fiul 
unui lăcătuş, îmbrăcat cu o haină lungă de atârnă până la 
genunchi (e o haină de-a tatălui său); bietul băiat e galben 
ca ceara, încât crezi că e bolnav, nu râde niciodată şi e 
foarte sfios. Celălalt e cu părul roşu şi cu o mână uscată, pe 
care o ţine legată de gât. Tatăl său a plecat în America şi 
mama sa s-a făcut, de nevoie, precupeaţă de zarzavaturi. 

Vecinul meu din stânga e un tip ciudat - Stardi - mic şi 
îndesat, mai că n-are gât, posac de nu-i scoţi o vorbă din 
gură. Pare că pricepe foarte cu greu, căci ascultă cu multă 
băgare de seamă pe profesor; nici nu clipeşte, sta cu 
fruntea încreţită, cu dinţii strânşi şi dacă unul din vecinii săi 
îl întreabă ceva în timpul când explică profesorul, întâia şi a 
doua oară nu răspunde, dar a treia oară dă cu piciorul. 

Lângă dânsul stă un obraznic răutăcios, numit Frânţi; a 
fost dat afară de la o alt şcoală. Mai sunt şi doi fraţi 
îmbrăcaţi la fel, care seamănă unul cu altul ca două picături 
de apă; amândoi poartă pălării calabreze cu câte o pană de 
fazan. 

Dar cel mai drăgălaş dintre toţi, acela care are mai multă 
iscusinţă, care şi în anul acesta va fi desigur cel dintâi din 
clasă, este Derossi. Profesorul i-a şi înţeles destoinicia; pe 
dânsul îl întreabă mereu. Mie însă mi-e foarte drag 
Precossi, băiatul lăcătuşului, acela cu haina lungă şi 
bolnăvicios. Se zice că tatăl său îl bate mereu; parcă îmi 
vine şi mie a crede, că prea e sfios; de câte ori cere vreo 
desluşire sau loveşte din nebăgare de seamă pe vreun 
băiat, zice îndată; „lartă-mă!” Dar tot Garrone e cel mai 
cuminte şi mai bun. 


O faptă generoasă. 

Miercuri, 26. 

Chiar azi dimineaţă Garrone ne dădu o dovadă de inima lui 
cea bună. Ajunsesem cam târziu la şcoală, fiindcă mă oprise 
profesoara de clasa I superioară, ca să mă întrebe la ce oră 
ar putea să vină la noi, acasă. 

Profesorul nu venise încă şi trei sau patru băieţi necăjeau 
pe bietul Crossi, băiatul cu părul roşu şi cu mâna legată de 
gât, a cărui mamă e precupeaţă. Îl loveau cu liniile, îi 
azvârleau coji de castane în ochi şi îi ziceau mereu; 

— Ciungule, slutule! Unii îl imitau, în bătaie de joc, cum îşi 
ţinea mâna legată de gât. 

Sărmanul băiat stătea singur în fundul clasei şi nu zicea 
nimic; însă se uita când la unul, când la altul, parcă i-ar fi 
rugat, să-l lase în pace. Dimpotrivă ei se îndârjiră şi mai 
tare. Atunci Crossi începu să se roşească şi să tremure de 
necaz, dar tot răbda. Deodată, răutăciosul Frânţi se sui pe o 
bancă şi imită pe mama lui Crossi, cum îşi poartă coşurile 
cu zarzavaturi în mâini, când vine la poarta scolii, ca să 
aştepte pe fiul său. 

Mulţi băieţi începură să râdă cu hohote; Crossi îşi pierdu 
cumpătul; apucă o călimară şi o azvârli din toate puterile în 
capul lui Frânţi. 

Frânţi îşi plecă repede capul, iar călimara lovi în piept pe 
profesorul care tocmai intra în clasă. 

Toţi şcolarii alergară speriaţi pe la locurile lor. Profesorul 
îngălbeni şi urcându-se la catedră îi întrebă supărat: 

— Cine a azvârlit? Nimeni nu răspunse. Profesorul întrebă 
iarăşi, ridicând glasul: Răspundeţi, cine? 

Atunci lui Garrone făcându-i-se milă de bietul Crossi, se 
sculă repede şi zise hotărât: „Eu!”. Profesorul se uită la el, 
se uită şi la ceilalţi şcolari, pe care îi văzu că stau minunaţi 
şi zise cu glasul potolit: 

— Nu este adevărat! El adăugase, vinovatul n-o să fie 
pedepsit, să se ridice! 

Crossi se sculă şi zise înecat de plâns: 


— Mă băteau şi mă batjocoreau; de necaz mi-am ieşit din 
fire şi am azvârlit cu călimara! 

— Şezi, zise profesorul. Să se scoale cei care l-au întărâtat. 
Patru elevi se sculară în picioare, plecându-şi capul. 

— Aţi necâjit, le zise profesorul, pe un coleg care nu vă 
făcea nimic; aţi batjocorit pe un nenorocit; aţi bătut pe un 
neputincios, care nu este în stare să se apere. Aţi făcut una 
din faptele cele mai mişeleşti, care pot mânji o fiinţă 
omenească! Sunteţi nişte nemernici! Apoi cobori printre 
bănci, luă de bărbie pe Garrone, care stătea cu capul în jos 
şi se uita drept în ochii lui, zicându-i: 

— Tu eşti un suflet bun! 

Garrone, folosindu-se de împrejurare, şopti ceva la 
urechea profesorului care întorcându-se către cei patru 
vinovaţi, le zise cu asprime: „Vă iert!” 

Profesoara mea din clasa I superioară. 

Joi, 27. 

Profesoara mea s-a ţinut de cuvânt; a venit azi pe la noi, 
tocmai când era să ies cu mama, să ducem ceva rufe unei 
femei sărace, recomandată într-un ziar milostivirii publice. 

Profesoara mea nu venise de un an pe la noi; decio 
primirăm toţi cu multă bucurie. Este tot aşa de slabă şi e tot 
cu vălul ei verde la pălărie, îmbrăcată foarte simplu şi 
pieptănată rău, căci n-are vreme, sărăcuţa, să se 
dichisească. Pare a fi şi mai şubredă decât în anul trecut şi 
are vreo câteva fire de păr alb, tuşeşte mereu. 

Mama o întreabă: 

— Cum o duci cu sănătatea? Mi se pare că nu prea te 
îngrijeşti! 

— Aşi şi ce face asta, răspunse ea zâmbind, dar cu ochii 
trişti. 

— Poate că prea vorbeşti tare! Adăugase mama, că te 
osteneşti prea mult cu copiii? Aşa şi e; glasul ei se aude 
întruna şi îmi aduc aminte de când eram în clasa ei, că 
vorbeşte tot mereu; vorbeşte ca să ţină copiii atenţi şi nu 
şade o clipă jos. 


Eram sigur că o să vină pe la noi, ea nu-şi uită niciodată 
elevii; ţine cu anii minte numele tuturor. 

În timpul examenelor de sfârşitul lunii aleargă la director, 
ca să-l întrebe ce note au luat copiii; îi aşteaptă la uşă şi le 
cere caietele de compoziţii, ca să vadă dacă au făcut 
progrese. 

Mulţi, care sunt acum în gimnaziu, care poartă pantaloni 
lungi şi au ceasornice, merg la dânsa s-o vadă. 

Azi venise la noi obosită, căci se întorcea de la o expoziţie 
de tablouri unde-şi dusese elevii, ca şi în anii trecuţi, când 
mergea cu ei în fiecare joi pe la muzee, ca să le explice şi să 
le arate toate lucrurile. 

Biata profesoară! E şi mai prăpădită, dar tot veselă; când 
vorbeşte de şcoală îi creşte inima. Ea ceru să vadă patul 
(care acum este al fratelui meu) în care zăcusem aşa de 
greu acum doi ani; se uită lung la el fără ca să vorbească. 

Rămase puţin la noi, căci avea de gând să meargă la un 
elev al ei, bolnav de pojar. Luase cu ea un pachet de caiete 
de corectat. Muncă pentru toată seara! Ba încă, înainte de 
a înnopta, trebuia să mai dea şi o lecţie de aritmetică unei 
prăvăliaşe. 

— Ascultă, Enrico, zise ea, la plecare, mai iubeşti tu pe 
profesoara ta, acum când dezlegi probleme grele şi faci 
compoziţii lungi? După aceea mă sărută, plecă şi strigă încă 
din capul de jos al scării: Să nu mă uiţi, ştii! Enrico! 

— Nu, buna mea profesoară, nu! N-o să te uit niciodată! 
Chiar când m-oi face mare, o să-mi aduc aminte de tine şi o 
să vin să te văd în mijlocul elevilor tăi. 

De câte ori voi trece pe dinaintea unei şcoli şi voi auzi 
glasul unei profesoare, o să mi se pară că te aud pe tine şio 
să mă gândesc la cei doi ani petrecuţi în clasa ta, unde am 
învăţat atâtea lucruri, unde te-am văzut de atâtea ori 
bolnavă şi ostenită, dar totdeauna sârguincioasă, totdeauna 
bună; mâhnită, când unul din noi lua o apucătură rea în 
ţinerea condeiului; tremurând de frică, când ne întrebau 


inspectorii şcolari; veselă, când răspundeam bine; 
totdeauna blândă şi drăgăstoasă ca o mamă. 

Nu, n-o să te uit niciodată, buna mea profesoară! 

Într-un pod de casă. 

Vineri, 28. 

Ne duserăm ieri seară, cu mama şi cu soră-mea, Silvia, ca 
să dăm ceva rufe femeii sărace, recomandată în ziar. Eu 
luasem cu mine pachetul şi Silvia ţinea ziarul cu adresa şi 
inițialele bietei femei. 

Ne-am suit până sub acoperişul unei case înalte şi am 
intrat într-o sală lungă şi îngustă, în care dădeau mai multe 
uşi. 

Mama bătu la cea din urmă. O femeie încă tânără, dar 
foarte slabă, veni să ne deschidă. Mi se păru că o mai 
văzusem undeva, tot cu basmaua cea albastră pe cap. 

— Dumneata eşti persoana din ziarul cutare? O întrebă 
mama. 

— Da, doamnă, eu sunt! 

— 'Ţi-am adus nişte rufe. 

Femeia începu să ne mulţumească imediat cu ochii plini de 
lacrimi. 

Văzui într-un colţ al sălii un băieţel îngenuncheat dinaintea 
unui scaun şi întors cu spatele spre noi; mi se păru că scrie 
şi adevărat că scria, ţinând hârtia pe scaun şi călimara pe 
jos. 

— Cum putea el oare să scrie în acea întunecime? Îmi 
ziceam în minte; când deodată recunoscui părul roşu şi 
hăinuţa de bumbac a lui Crossi, fiul precupeţei. Spusei 
aceasta la urechea mamei, în vreme ce femeia îşi aşeză 
rufele. 

— Taci! Îmi răspunse mama, de unde ştii că nu i-ar fi 
ruşine, văzând că miluiesc pe maică-sa? Nu-l striga! 

Crossi, însă, se întoarse tocmai atunci spre noi; eu mă 
tulburai; el îmi zâmbi şi mama mă împinse spre el ca să-l 
sărut. Crossi se sculă şi mă luă de mână. 


— Uite, doamnă, zise femeia, cum trăiesc aici cu băieţelul 
meu. Bărbatu-meu a plecat de şase ani în America şi eu, 
după alte nevoi, mai sunt şi bolnavă. Nu pot să văd de micul 
meu negoţ, ca să-mi câştig pâinea de toate zilele. Nu mi-a 
rămas nici măcar o măscioară pentru Pietro al meu, ca să 
aibă pe ce să-şi scrie temele, bietul băiat! Când aveam 
tejgheaua jos, la poartă, mai scria şi el pe ea, dar mi-a luat-o 
şi pe aceea. N-are nici măcar destulă lumină, ca să înveţe 
fără ca să-şi prăpădească ochii. Slavă Domnului, că pot să-l 
trimit la şcoală şi că primăria îi dă cărţi şi caiete. Bietul 
copil! Ce bine ar învăţa. 

Mama îi dete tot ce avea în pungă, sărută pe băiat şi, când 
ieşirăm, îi curgeau lacrimile. 

Avu dreptate să-mi zică: 

— Vezi tu, copilul meu, ce de nevoi întâmpină bietul băiat, 
până să-şi înveţe lecţiile? Şi ţie, care te bucuri de toate 
înlesnirile, tot ţi-e grea cartea. Să ştii de la mine, Enrico că 
munca lui de o zi are mult mai mare preţ decât munca ta de 
un an. Aşa copii ar trebui să capete premiul I! 

Şcoala. 

Vineri, 28. 

Da, dragul meu, Enrico, bine zicea mama, că ţi-e grea 
cartea! Văd că nu mergi la şcoală cu toată inima, cum mi-ar 
plăcea mie; şi-mi pare rău! Nu ştii cât de urâtă şi lungă ar fi 
toată ziua dacă n-ai merge la şcoală! După o săptămână, 
dezgustat de lenevia ta, n-ai să ştii ce să te faci de urât şi 
cum să te mai rogi de noi să te trimitem iar la şcoală. Toată 
lumea învaţă acum, fătul meu! Uită-te la meseriaşii care se 
duc la şcoală seara, după ce au muncit ziua întreagă; uită-te 
la femeile şi fetele din popor, care se duc să înveţe 
duminica, după ce au lucrat toată săptămâna; uită-te la 
soldaţii care-şi iau cărţile şi caietele în mână, când se întorc 
de la exerciţii zdrobiţi de osteneală. 

Gândeşte-te la copiii muţi, la cei orbi, căci şi ei învaţă. 
Puşcăriaşii chiar, sunt siliţi să înveţe, să citească şi să scrie. 


Închipuieşte-ţi că dimineaţa, când ieşi de acasă, aici, în 
oraşul tău, alţi treizeci de mii de băieţi se duc, ca şi tine, să 
se închidă, vreme de trei ceasuri, într-o clasă, ca să înveţe. 

Mai mult! Gândeşte-te la sumedenia de copii care, 
aproape în aceeaşi oră, merg la şcoală în toate ţările din 
lume. Urmăregşte-i cu închipuirea cum se duc, străbătând 
potecile satelor, străzile zgomotoase ale oraşelor, mergând 
de-a lungul mărilor şi al lacurilor, când sub arşiţa unui 
soare dogoritor, când prin negură; în bărci, prin ţările 
străbătute de canaturi; călări, prin câmpiile întinse; cu 
sania, prin ţinuturile troienite de zăpadă; prin văi şi pe 
dealuri; prin păduri şi pâraie, suindu-se pe cărările 
singuratice ale munţilor; singuri sau mai mulţi împreună, 
toţi cu cărţile în mână îmbrăcaţi în mii de feluri, vorbind mii 
de limbi; din cele din urmă şcoli ale Rusiei, ca şi pierdute 
prin zăpezi, până la şcolile Arabiei umbrite de palmieri. 

Mii şi milioane, toţi merg să înveţe, într-o sută de chipuri 
deosebite, cam aceleaşi lucruri. Închipuieşte-ţi acel furnicar 
de copii a o sută de popoare, acea nemărginită mişcare din 
care faci şi tu parte şi gândeşte-te că, dacă ar înceta acea 
mişcare, omenirea ar recădea în barbarie, căci această 
mişcare e însuşi progresul, speranţa şi fala lumii! 

Înainte dar! Soldăţel al armatei celei mari! Cărţile sunt 
armele tale, clasa e escadronul tău, câmpul de bătaie e 
lumea întreagă şi izbânda e propăşirea omenirii. la seama, 
Enrico dragă, să n-ajungi un soldat netrebnic! 

Tatăl tău. 

Micul patriot padovan (Istorisire lunară) 

Sâmbătă, 29. 

Nu, n-am să fiu un soldat netrebnic; dar m-aş duce cu mai 
mare poftă la şcoală, dacă profesorul ne-ar povesti în 
fiecare zi câte o istorie ca cea de azi dimineaţă. Ne-a 
făgăduit să ne spună câte una în fiecare lună, să ne-o dea în 
scris şi să fie totdeauna istoria unei fapte frumoase şi 
adevărate a vreunui băiat. 

Istoria de azi poartă titlul de „Micul patriot padovan”. 


lată faptul: 

Un vapor francez plecă din Barcelona, oraş din Spania, 
către Genova. Erau pe punte: francezi, italieni, spanioli, 
elveţieni şi alţii. Printre aceştia se afla şi un băiat cam de 
unsprezece ani, singur şi rău îmbrăcat. El sta totdeauna de- 
o parte ca un sălbatic şi se uita posomorât la toţi. Cu drept 
cuvânt era el posomorât; deoarece cu doi ani înainte de 
aceasta, tatăl şi mama sa, ţărani dimprejurul Padovei, îl 
vânduseră unei căpetenii de comedianţi, care, după ce l-a 
învăţat câteva jocuri, dându-i multe ghionturi, bătăi şi 
răbdări, l-a luat cu dânsul prin Franţa şi prin Spania, 
buşindu-l mereu şi lăsându-l să moară de foame. 

Când ajunseră la Barcelona băiatul ne mai putând să 
rabde bătăile şi foamea, ajuns fiind într-o stare vrednică de 
plâns, fugi de la călăul său şi alergă la consulul Italiei, ca să 
ceară ocrotire. Acesta, mişcat de nenorocirea lui, porunci 
să-l îmbarce pe acel vapor şi-i dete o scrisoare către 
prefectul din Genova, pe care îl rugă să trimită pe băiat la 
părinţii săi, la acei părinţi care îl vânduseră ca pe o vită! 
Bietul băiat era slab şi zdrenţăros! Îi deteră loc într-o 
cabină de clasa a II-a. Toţi se uitau la el cu milă şi-i făceau 
tot felul de întrebări, dar el nu răspundea nimănui. S-ar fi 
zis că el, pe toţi îi ura şi îi dispreţuia, aşa de tare îl 
înăspriseră bătăile şi lipsurile. 

Cu toate acestea, trei călători izbutiră să-i dezlege limba 
prin multă stăruinţă şi multe întrebări. Băiatul îşi povesti 
viaţa îndrugând câteva cuvinte aspre, unele venețiene, 
altele franceze şi spaniole. 

Călătorii aceia nu erau italieni, totuşi îl înţeleseră şi pe de 
o parte, cuprinşi de milă, pe de alta, cam chefuiţi de vin, 
glumiră cu el şi, îndemnându-l să le mai spună câte ceva, îi 
deteră bani. Tocmai atunci intrau în salon alţi călători, 
domni şi doamne şi ei, ca să se arate şi mai darnici, mai 
scoaseră parale şi i le azvârliră băiatului pe masă, ca să 
sune, zicându-i: „Mai ia-i şi pe aceştia”. Băiatul băgă banii 


în buzunar, le mulţumi cu jumătate de gură, într-un chip 
cam stângaci zâmbind acum pentru întâia oară. 

Apoi se repezi la culcuşul său, trase în grabă perdeaua şi 
rămase liniştit, gândindu-se la nevoile ce întâmpinase până 
aici şi la norocul ce dădu peste el. Cu banii aceştia putea să 
cumpere ceva bun de mâncare, căci de doi ani răbda de 
foame. Ajungând la Genova, ar putea să-şi cumpere o haină, 
căci de doi ani era îmbrăcat numai cu zdrenţe; putea 
asemenea, ducându-i acasă, să fie primit de părinţii săi ceva 
mai bine, de cum ar fi fost dacă venea cu mâna goală. Acei 
bani erau pentru dânsul o mică avere; el se bucura 
numărându-i pe ascuns, după perdelele cabinei. 

Cei trei călători, aşezaţi la o masă din mijlocul sălii, beau şi 
povesteau despre călătoriile lor, despre ţările ce 
străbătuseră şi din vorbă în vorbă ajunseră să povestească 
şi despre Italia. Unul din ei începu să se plângă de hoteluri; 
un altul, de drumurile de fier; şi câteşitrei, înfierbântându- 
se, începură să vorbească rău despre toate. Unul că i-ar 
plăcea mai bine, să călătorească în Laponia; un altul spunea 
că nu găsise în Italia decât hoţi şi pungaşi; un al treilea 
adăugă că slujbaşii italieni nu ştiu nici măcar să citească. 

„Un popor ignorant!” zise cel dintâi. „Murdar” adăugase al 
doilea. „De tal...”, strigă cel de-al treilea; voia să zică 
tâlhari, dar n-apucă să-şi sfârşească vorba şi o ploaie de 
gologani căzu asupra lor, rostogolindu-se de pe masă pe jos 
cu un zgomot asurzitor. Câteşitrei se ridicară furioşi, se 
uitară în sus şi mai primiră încă un pumn de gologani în 
obraz. 

Luaţi-vă banii înapoi! Zise micul padovan cu dispreţ, 
scoţându-şi capul de după perdeaua cabinei. Eu nu primesc 
pomană de la cei care îmi ponegresc ţara! 

NOIEMBRIE. 

Micul coşar. 

Noiembrie, 1. 

Ieri, către seară, m-am dus la şcoala de fete, care e lângă a 
noastră, ca să dau povestea băiatului podavan profesoarei 


surorii mele, Silvia, căci dorea s-o citească. În acea şcoală 
sunt şapte sute de fete. Când sosii acolo, li se dădu drumul 
şi ieşeau vesele, pentru că aveau două zile de sărbătoare: 
ziua sfinţilor şi ziua morţilor. Văzui ceva frumos! În faţa 
şcolii, dincolo de uliţă, stătea un biet coşar mititel, rezemat 
de zid şi cu razul pe umăr, plângând amarnic, sărăcuţul! 

Două sau trei fete se apropiară de el şi-l întrebară: 

— Ce ai? De ce plângi aşa de tare? El nu le răspundea, 
plângea întruna. Dar spune-ne, ce ai, de ce plângi? 
Adăugase alte copile. Atunci el, ridicându-şi capul, ne arătă 
obrăjorul mic şi rotund, cu lacrimile ce-i curgeau şiroaie şi 
ne spuse că măturase coşurile la mai multe case şi pierduse 
banii din buzunar: o sută cincizeci de lire; ne arată şi 
ruptura buzunarului. Mi-e frică să mă duc acasă fără bani; 
mă bate stăpânul! Zise el plângând din ce în ce mai tare; 
apoi, deznădăjduit, îşi ascunse iarăşi faţa în mâini. 

Copilele stăteau serioase şi se uitau la el. 

În vremea aceea se apropiară alte fete, mari şi mici, 
sărace şi bogate, cu ghiozdanul în mână. Una din ele mai 
măricică şi cu o pană albastră în pălărie, scoase din 
buzunar zece lire şi zise: 

— Eu n-am decât zece lire, hai să strângem mai mulţi! Şi 
eu am zece lire, zice alta îmbrăcată în roşu. 

— Sper că vom aduna lesne suma, dacă o da fiecare câte 
ceva. Atunci începură să strige: Maria! Gigia! Caterina! Dă 
şi tu zece lire! Cine are bani să-i dea! 

Unele aveau bani, ca să cumpere flori, sau caiete: îi 
deteră. Altele mai mici, deteră câte două lire. Acea cu pana 
albastră strângea banii şi îi număra tare. 

— Cinci, zece, cincisprezece! Ei dragă, mai va, până să 
strângem suma! Mai va fi până să strângem suma! Una mai 
mare decât toate, care îşi da chiar aere de profesoriţă, 
înaintă şi dete cincizeci de lire. Toate celelalte o lăudară. 
Mai lipseau şaptezeci şi cinci de lire. 

— Să aşteptăm pe fetele din clasa a IV-a, zise una. Ele au 
mai mulţi bani! 


Numaidecât sosiră şi fetele celelalte şi într-o clipă suma se 
împlini. 

Toate se grămădeau în jurul băiatului. Era o privelişte aşa 
de drăgălaşă să vezi pe mititelul coşar printre rochiţe de 
diferite colori, înconjurat de acea neîncetată fâlfâială de 
pene, de panglici şi cârlionţi! Suma trebuincioasă se 
împlinise de mult şi tot se strângeau bani. Fetiţele mai mici, 
care n-aveau bani, se furişau şi ele printre cele mari, ca să 
dea copilului bucheţele de flori: vroiau să-i dea şi ele ceva. 

Deodată veni portăreasa strigând: 

— Doamna directoare! 

Fetele o luară la fugă, care în dreapta, care în stânga, cu 
un stol de păsărele. 

Micul coşar rămase singur lângă zid, ştergându-şi ochii, 
vesel şi cu mânuşiţele pline de bani. Butonierele hăinuţei, 
pălăria, buzunarele lui, totul era numai bucheţele de flori şi 
altele se mai aflau multe risipite pe jos, la picioarele lui! 

Ziua morţilor. 

Noiembrie, 2. 

Ziua aceasta e consfinţită pentru amintirea morţilor. Ştii 
tu, Enrico, la care morţi trebuie să te gândeşti astăzi? La 
aceia care au murit pentru voi, pentru copii. Câţi au murit şi 
câţi mai mor necontenit! Gânditu-te ai tu, vreodată ce de 
părinţi şi-au scurtat zilele muncind pentru copiii lor; ce de 
mame s-au coborât în mormânt înainte de vreme, sfârşite 
de lipsurile ce-şi impuneau ca să susţină pe copiii lor? Ştii tu 
ce de mame au pierit, s-au înecat, au înnebunit, pentru că 
le-au murit copiii? Gândeşte-te ce de profesoare au murit 
tinere, mistuite de ostenelile şcolii, fiindcă iubeau copiii şi 
nu se îndurau să se despartă de ei. Gândeşte-te la medicii 
care au murit de boli molipsitoare, pe care le-au înfruntat 
cu bărbăţie, ca să scape pe copii. Gândeşte-te la cei care în 
înecuri, în incendii, în timp de foamete, au dat copilului cea 
din urmă bucăţică de pâine, cea din urmă scândură de 
scăpare, cea din urmă funie ca să-l scoată din flăcări, şi au 


murit fericiţi de sacrificiul lor, fiindcă au scăpat viaţa unui 
mic nevinovat! 

Aceşti morţi sunt nenumărați; în fiecare cimitir odihnesc 
sute din aceste fiinţe sfinte, care, dacă ar putea să se scoale 
un minut măcar din mormânt, ar rosti fiecare numele unui 
copil, căruia i-au sacrificat plăcerile tinereţilor, liniştea 
bătrâneţilor, dragostea, mintea şi viaţa lor. Neveste de 
douăzeci de ani, bărbaţi în floarea vârstei, bătrâni de 
optzeci de ani, tineri: toţi martiri eroici şi necunoscuţi ai 
copilăriei atât de mari şi atât de nobili, încât pământul nu 
produce destule fiori câte ar trebui să presărăm pe 
mormintele lor! 

lată cum şi cât de mult sunteţi iubiţi, copiii mei! 

Gâdeşte-te, Enrico, cu recunoştinţă la acei morţi şi o să te 
faci mai bun şi mai iubitor câtre toţi aceia care te iubesc şi 
se ostenesc pentru tine, scump şi norocos copil al meu, care 
în ziua morţilor n-ai încă să plângi pe nimeni. 

Mama ta. 

Prietenul meu, Garrone. 

Vineri, 4. 

Am avut numai două zile de repaus şi tot mi s-a părut mult, 
fiindcă nu-l mai văzusem pe Garrone. Cu cât îl cunosc mai 
bine, cu atât îl iubesc mai mult. Tot aşa li se întâmplă şi 
celorlalţi băieţi, afară de cei mândri şi îngâmfaţi, care nu 
prea o duc bine cu el, căci el nu suferă mândria. 

Când un băiat mare vrea să bată pe unul mic, acesta strigă 
îndată: 

— Garrone! Şi cel mare nu-l mai bate, stă pe loc. 

Tatăl lui e maşinist la drumul de fier. Garrone a început 
târziu să vină la şcoală, pentru că a fost doi ani bolnav. 

Acum el este cel mai înalt şi mai voinic din toată clasa. 
Ridică o bancă numai cu o mână, mănâncă ţeapăn... Şi ce 
bun este! 

Orice lucruri i s-ar cere: creion, gumă, hârtie, briceag, dă 
cu împrumut, sau dăruieşte de tot. 


Nu râde, nici nu vorbeşte în timpul orei, stă la locul lui cu 
spinarea încovoiată, cu capul vârât între umeri, nemişcat în 
banca ce e prea strâmtă pentru dânsul. Când mă uit la el, 
îmi zâmbeşte uitându-se cu coada ochiului la mine, parcă 
mi-ar zice: 

— Nu-i aşa, Enrico, noi suntem prieteni? 

Câteodată-mi vine să şi râd; este aşa de mare şi de gros, 
încât hainele, mânecile, pantalonii, totul îi e prea strâmt pe 
trup şi prea scurt Pălăria îi stă pe vârful capului; pantofii îi 
sunt mari şi groşi, iar cravata îi stă mereu sucită la gât ca o 
funie. 

Bietul Garrone! Cu toate acestea e destul să te uiţi la el 
numai o dată, ca să-l iubeşti. Toţi băieţii mici ar voi să stea 
în bancă lângă dânsul, pentru că-i apără. Ştie bine 
aritmetica şi îşi poartă cărţile legate cu o curea de piele 
roşie. 

Are un cuţit cu mânerul de sidef, pe care l-a găsit acum un 
an în piaţa armelor. Într-o zi s-a tăiat cu el până la os, dar 
nimeni n-a ştiut la şcoală şi acasă n-a suflat o vorbă, de frică 
să nu-i sperie pe părinţi. Ştie de orice glumă şi nu se supără 
niciodată, dar când susţine ceva, apoi vai de acela ce i-ar 
zice: 

— Nu e adevărat! Scântei îi scapără din ochi şi izbeşte cu 
pumnul în bancă de se cutremură totul. 

Sâmbăta trecută dete cinci lire unui băiat din clasa | 
inferioară, care plângea în mijlocul uliţi, fiindcă îi furaseră 
banii şi nu mai avea cu ce să cumpere un caiet. Sunt trei 
zile de când lucrează la o scrisoare de opt pagini, 
împodobită cu desene făcute cu condeiul pe margini; vrea 
să o dea mamei sale de ziua ei. Mama lui vine des să-l ia de 
la şcoală; e înaltă şi grasă ca dânsul, dar are un chip plăcut. 

Profesorul se uită la el cu blândeţe şi de câte ori trece pe 
lângă banca lui, îl bate cu mâna pe umeri, ca şi cum ar 
mângâia un pui de taur domolit. Eu îl iubesc foarte mult, 
sunt vesel când strâng în mâna mea, mâna lui cea groasă; ai 
crede că e o mână de om mare. 


Sunt încredinţat că şi-ar pune viaţa în primejdie ca să 
scape pe vreun coleg de-al său şi că bucuros s-ar lăsa să fie 
ucis, ca să-l apere. 

Lucrul acesta se vede lămurit în ochii lui! Şi măcar că şi cu 
glasul lui cel gros pare că tot ceartă şi bombăneşte, totuşi 
se simte că vorba lui iese dintr-un suflet bun şi milos. 

Cărbunarul şi boierul. 

Luni, 7. 

Nu mă îndoiesc că Garrone nici nu s-ar fi gândit măcar, să 
zică vorbele pe care Carol Nobis le-a spus azi dimineaţă lui 
Betti. Carol Nobis e mândru, fiindcă tatăl său e boier mare; 
un domn înalt cu barba neagră, foarte serios. El vine în 
fiecare zi, să aducă pe fiul său la şcoală. 

Ieri dimineaţă, Nobis se certă cu Betti, unul dintre cei mai 
mici, dintre fii unui cărbunar şi nemaiştiind ce să-i zică de 
necaz, tocmai fiindcă dânsul era de vină, strigă în gura 
mare: 

— Tatăl tău este un calic! 

Betti se înroşi ca focul, îl podidiră lacrimile, dar nu 
răspunse nimic; însă ajungând acasă spuse tatălui său. 
Cărbunarul, om mic şi înnegrit de cărbuni de sus până jos, 
veni cu copilul de mână la lecţia de după-amiază, ca să se 
plângă profesorului. 

Pe când cărbunarul se jeluia profesorului şi noi toţi tăceam 
şi ascultam, tatăl lui Nobis, care, după obicei, se oprise în 
pragul uşii să scoată mantaua fiului său, auzind că e vorba 
de el, intră şi ceru desluşiri. 

— Uite, domnule, ce s-a întâmplat, răspunse profesorul, 
meseriaşul acesta a venit să se plângă de fiul dumitale, 
Carol, care a zis azi dimineaţă fiului său: 

— Tatăl tău este un calic! 

Domnul Nobis îşi încreţi fruntea şi se roşi puţin, apoi 
întrebă pe Carol: 

— Ai spus tu vorbele acestea? 

Băiatul stătea în picioare, drept în mijlocul clasei, cu capul 
plecat dinaintea micului Betti şi nu zicea nimic. 


Tatăl său, apucându-l de mână, îl împinse spre Betti, 
zicându-i: 

— Cere-i iertare! 

Cărbunarul voi să se împotrivească, zicând: 

— Nu, nu, domnule! Dar domnul Nobis nu voi să-l asculte 
şi zise încă o dată fiului său: 

— Cere-i iertare!... N-auzi?... Spune după mine: lartă-mă, 
am zis nişte vorbe nesocotite şi nedemne împotriva tatălui 
tău, căruia tatăl meu se simte onorat de a-i strânge mâna! 

Cărbunarul se împotrivi iarăşi, însă domnul Nobis stărui şi 
mai mult şi copilul zise încet, de abia i se auzea glasul: 

— Ilartă-mă, am zis nişte vorbe nesocotite şi nedemne 
împotriva tatălui tău, căruia tatăl meu se simte onorat de a-i 
strânge mâna! 

După aceea, domnul Nobis întinse mâna cărbunarului care 
i-o strânse cu putere şi împinse pe fiul său în braţele lui 
Carol. 

— Vă rog, domnule profesor, să puneţi pe aceşti doi băieţi 
în bancă unul lângă altul, zise domnul Nobis. 

Când băieţii fură rânduiţi la locul cuvenit, tatăl lui Carol 
salută şi plecă. 

Cărbunarul rămase câteva minute pe gânduri, uitându-se 
la cei doi copii, care stăteau alături; se apropie de bancă şi 
rămase uitându-se ţintă la Nobis cu o privire iubitoare şi 
plină de părere de rău, ca şi cum ar fi voit să-i spună ceva, 
dar nu zise nimic; întinse mâna, ca să-l mângâie şi nu 
cuteza; atinse numai uşor fruntea cu degetele cele groase. 
Se îndreptă după aceea către uşă, se întoarse încă o dată, 
ca să-l vadă şi plecă. 

— Aduceţi-vă bine aminte ce aţi văzut, dragii mei copii, 
zise profesorul, aceasta e cea mai frumoasă lecţie din 
timpul anului... 

Profesoara fratelui meu. 

Joi, 10. 

Fiul cărbunarului fusese şi şcolarul profesoarei Delcati, 
care a venit azi să vadă pe fratele meu bolnav. Ce de am mai 


râs, când ne-a spus că mama băiatului acela, acum doi ani, 
îi adusese un şorţ plin cu cărbuni, ca să-i mulţumească, 
fiindcă dăduse medalie fiului ei. Sărmana mamă stăruia 
mereu să-i primească cărbunii şi mai că plângea când se 
văzu silită să se întoarcă înapoi cu povara. Ne mai spuse şi 
despre o altă femeie, care i-a adus un bucheţel de flori 
foarte greu, pentru că în mijlocul lui pusese un fişic de 
gologani. 

Am petrecut minunat cu dânsa şi frăţiorul meu, care până 
atunci nu voise cu nici un chip, să ia doctoria, de dragul ei a 
luat-o. Câtă răbdare trebuie să aibă cineva cu copii din 
clasa 1 inferioară, toţi ştirbi ca nişte unchiaşi, de nu pot nici 
măcar să pronunţe curat literele r şi s. Apoi, unul tuşeşte, 
altuia îi curge sânge din nas, unul îşi pierde pantofii pe sub 
bănci, altul plânge fiindcă s-a înţepat cu o peniță, un al 
treilea se vaită că a greşit cumpărând un caiet nr. 2 în loc 
de un caiet nr. 1. Cincizeci de copii într-o clasă care nu ştiu 
boacă, cu nişte mânugşiţe mititele şi plăpânde cu care 
trebuie să ţină condeiul, ca să scrie. Buzunarele lor sunt 
pline: cu stafide, cu năut, cu nasturi, cu dopuri de sticluţe, 
cu pietricele şi cu tot felul de mărunţişuri. Profesoarele sunt 
silite să-i caute, căci îşi ascund nimicuri de acelea chiar şi 
prin pantofi. Pe lângă acestea, sunt neastâmpăraţi şi 
nebăgători de seamă; când intră o muscă zbârnâind pe 
fereastră, îi vezi pe toţi cu ochii în sus. 

Vara vin la şcoală: cu flori, cu iarbă, cu gândaci care 
zboară prin clasă, cad în călimări, ies plini de cerneală şi se 
plimbă pe caiete de le mâzgălesc peste tot. 

Profesoara e silită să fie pentru ei ca o mamă: să-i ajute ca 
să se îmbrace; să-i lege la deget, când se înţeapă; să le 
ridice căciuliţele de pe jos; să observe să nu-şi schimbe 
paltoanele la ieşire, căci atunci zbiară şi strigă. Bietele 
profesoare! Ba mai vin şi mamele să se plângă: 

— Cum se poate, domnişoară, băiatul meu şi-a pierdut 
condeiul! 

— Dar de ce nu învaţă nimica fiul meu, domnişoară? 


— De ce n-ai dat menţiune lui Costică al meu? Învață 
foarte bine! 

— De ce nu porunceşti să bată cuiul acela de la bancă? 
Ionel al meu şi-a rupt pantalonii! 

Profesoara fratelui meu se supără cam rău câteodată cu 
copiii, îşi pierde răbdarea, îi ceartă, dar are o inimă aşa de 
bună! Îi pare rău când e silită să-i certe şi, după puţin timp, 
nu o rabdă inima şi mângâie pe copilul certat. Chiar pe câte 
un ştrengar îl goneşte din şcoală pentru câteva zile, tot cu 
inima îndoită. Se supără pe părinţii care pedepsesc copiii 
lăsându-i nemâncaţi. Profesoara Delcati e tânără şi înaltă, 
oacheşă, vioaie, se îmbracă bine şi este îndemânatică la 
toate. Are o inimă aşa de bună: orice nimic o înduioşează. 

— Nu e aşa? Copiii te iubesc! I-a zis mama. 

— Unii da! Însă cum sfârşesc şcoala, cei mai mulţi nici nu 
se mai uită la noi, răspunse profesoara. Când trec la 
profesori le este ruşine că au învăţat la noi, la profesoare! 
Şi crede-mă, după ce am iubit şi am îngrijit aşa un copil, 
timp de doi ani, ne vine greu să ne despărţim de el. Uneori 
zicem de câte unul: 

— Sunt încredinţată că acesta mă iubeşte, n-o să mă uite. 

— Trec vacanţele, venim iarăşi la şcoală, îl vedem, alergăm 
după dânsul, îl chemăm... Aş! El nici că mai întoarce capul 
spre noi! 

Aici, profesoara se înduioşă, se sculă cu ochii plini de 
lacrimi şi sărutând pe frăţiorul meu, îi zise: 

— Dar tu, micuţule, n-o să te porţi astfel, n-o să întorci 
capul, când mă vei vedea. Nu-i aşa? N-o să te lepezi de 
buna şi de sărmana ta prietenă! 

Mama. 

Joi, 10. 

Fiu meu, azi în faţa profesoarei fratelui tău nu te-ai purtat 
cu respectul cuvenit mamei tale. Să nu cumva să ti se mai 
întâmple astfel; cuvântul m-a atins la inimă. Pe dată mi-am 
adus aminte că mama ta, acum câţiva ani, a stat, mai multe 
nopţi de-a rândul aplecată spre micul tău pat, măsurându-ţi 


răsuflarea, vărsând lacrimi amare, gândindu-se cu groază 
că ai putea să mori. Mi-era teamă să nu-şi piardă minţile! 
Amintindu-mi aceasta, mi-a fost necaz pe tine! Tu să 
mâhneşti astfel pe mama ta? Pe mama ta, care ar da un an 
de fericire, ca să-ţi cruţe o durere de un ceas! Care ar cerşi 
pentru tine! Care s-ar lăsa să fie omorâtă, ca să-ţi scape 
viaţa! Ascultă, Enrico, întipăreşte bine în minte zisele mele! 

Închipuieşte-ţi că-ţi sunt ursite în viaţă multe zile grele, 
dar cea mai grea, cea mai amară va fi aceea în care vei 
pierde pe mama ta! 

Când vei fi bărbat încercat în toate nevoile vieţii, o vei 
chema de mii de ori, cuprins de o dorinţă nespusă de a auzi 
măcar un singur moment glasul ei, de a o vedea iarăşi cu 
braţele deschise, ca să te arunci în ele, plângând ca un 
sărman copil fără ocrotire şi fără încurajare. Cum îţi vei 
aduce aminte, nenorocitule, de cea mai mică scupărare ce-i 
vei fi pricinuit şi cu câtă remuşcare le vei plăti pe toate. Să 
nu speri o viaţă senină, dacă ai mâhnit vreodată pe mama 
ta. Poţi să te căieşti, să-i ceri iertare, să te gândeşti la dânsa 
cu cuvioşie! În zadar! Conştiinţa nu-ţi va da pace, vedenia 
aceea dulce şi duioasă va avea totdeauna pentru tine o 
expresie de mâhnire şi de înfruntare, care-ţi va chinui 
sufletul. 

Enrico, dragul tatei, fereşte-te de un aşa chin! Află, fătul 
meu, că iubirea către mamă e cea mai sfântă din iubirile 
omeneşti! Vai de acela care o necinsteşte! Ucigaşului, care 
îşi respectă mama. Tot îi mai rămâne ceva cinste în suflet, 
pe când cel mai glorios dintre bărbaţi, care o amăreşte şi o 
batjocoreşte, este o fiinţă nemernică! Să nu-ţi mai iasă 
vreodată din gură un astfel de cuvânt, către aceea căreia îi 
datorezi lumina zilei şi când, din nebăgare de seamă, ţi s-ar 
mai întâmpla ceva, nu frica de tatăl tău, ci avântul inimii 
tale să te arunce la picioarele ei, rugând-o să-ţi şteargă cu 
un dulce sărutat semnul nerecunoştinţei de pe frunte. 

Te iubesc mult, fiul meu, eşti cea mai dulce speranţă a 
vieţii mele; cu toate acestea, aş voi mai bine să te văd mort, 


decât nerecunoscător către mama ta! Fii cuminte şi în timp 
de câteva zile, să nu-mi aduci mângăierile tale, căci n-aş 
putea să ţi le întorc cu inima toată! 

Tatăl tău. 

Camaradul meu, Coretti. 

Duminică, 18. 

Tata m-a iertat. Eu însă, tot aveam inima îndoită şi mama, 
ca să mă facă să mai uit, mă trimise cu fiul cel mare al 
portarului, să mă plimb pe Corso (Bulevardul oraşului). Pe 
la jumătatea drumului, când treceam pe lângă un car cu 
lemne, ce stătea dinaintea unei prăvălii, auzii pe cineva 
strigându-mă pe nume; era Coretti, camaradul meu, acela 
cu flaneluţa cafenie şi cu căciuliţă de blană de pisică. 
Sărăcuţul, era asudat şi obosit de tot, căci ducea în spinare 
o sarcină de lemne. Un om ce se afla în car îi dădea lemnele 
rând pe rând. El le căra în prăvălia tatălui său şi le 
grămădea cu grabă într-un colţ. 

— Ce faci Coretti, îl întrebai eu. 

— Nu vezi? Îmi răspunse el, întinzând mâinile ca să mai 
prindă alt rând de lemne, îmi repet lecţia! 

Eu râsei. El, însă, vorbea serios şi, ţinând lemnele cu 
amândouă mâinile, începu să rostească umblând: Verbul 
variază după: persoană, număr şi după timpul când se 
petrece lucrarea..., aşeză lemnele şi reîncepu: şi după 
modul cum se face lucrarea..., întorcându-se de la car cu un 
alt braţ de lemne: după persoana în care lucrarea este 
înfăţişata. 

Aceasta era lecţia noastră de gramatică pentru a doua zi. 

— Ce mă fac! Îmi zise el, mă folosesc de timp. Ce vrei? 
Omul face cum poate! Tata a plecat cu rândaşul după o 
afacere. Mama e bolnavă. lrebuie să descarc eu lemnele şi 
totodată îmi repet gramatica. Ştii că e grea lecţia de azi? 
Nu-mi intră în cap cu nici un chip! Apoi zise către omul cu 
carul: 

— Tata a spus că o să se întoarcă pe la şapte, vino atunci 
să-ţi plătească! Carul porni. Haide! Nu vii puţin în prăvălie? 


Îmi zise el. Intrai: era o odaie mare, plină cu lemne şi 
mănunchiuri de surcele; un cântar era aşezat deoparte. 

— Crede-mă că am muncit zdravăn azi, adăugă Coretti, 
sunt silit să-mi învăţ lecţia pe apucate. Îmi scriam 
propoziţiile, când intră cineva, ca să cumpere lemne. M-am 
aşezat iar la scris; iată că vine carul. Am fost nevoit azi de 
dimineaţă, să merg de două ori la târgul de lemne, tocmai 
acolo, în piaţa Veneţiei. Nici nu-mi mai simt picioarele şi 
vezi ce umflate îmi sunt mâinile? Ce m-aş face dacă ar 
trebui să desenez azi! Vorbind astfel, mătura frunzele 
uscate şi aşchiile care stăteau risipite pe podea. 

— Ia spune-mi, Coretti, unde îţi înveţi lecţiile? Îl întrebai. 
Negreşit că nu aici, răspunse el, vino de vezi. Mă duse într- 
o odăiţă din dosul prăvâăliei, care serveşte totdeodată de 
bucătărie şi de sufragerie, cu o măsuţă într-un colţ, pe care 
erau aşezate: cărţile, caietele şi lucrarea începută. 

— Uite, zise el, rămăsesem, la răspunsul al doilea: din 
piele se fac încălţăminte, cingători, chingi... Am să adaug: 
geamantane, sipete. Luă condeiul în mână şi scrie mai 
departe cu frumoasa lui caligrafie. 

E cineva aici? Se auzi strigând din prăvălie. Era o femeie, 
care venea să cumpere surcele. 

— Îndată! Răspunse Coretti, sărind de pe scaun; apoi 
cântări mănunchiurile, luă paralele, alergă la registru, ca să 
înscrie vânzarea şi se întoarse la lucrarea lui zicând: Ia să 
vedem dacă voi putea să sfârşesc periodul! Şi începu să 
scrie: saci de călătorie, raniţe pentru soldaţi! 

— Aoleo! Cafeaua dă în foc! Strigă el deodată şi alergă la 
vatră, să tragă ibricul la o parte. 

— E cafeaua mamei, îmi zise el, am fost silit să învăţ cum 
se face... Aşteaptă-mă puţin să i-o duc! Ba vino şi tu; mamei 
i-ar părea bine să te vadă. E în pat de şapte zile, biata 
mamă! 

— Arşi! Tot mereu mă ard la deget cu ibricul ăsta! Ce să 
mai adaug după raniţele soldaţilor?... Trebuie să mai găsesc 
ceva şi nu-mi vine deloc în minte. 


— Hai la mama! 

Deschise o uşă şi intrarăm într-o odaie tot aşa de mică. 
Mama lui Coretti era culcată într-un pat mare şi legată cu 
un tulpan la cap. 

— 'Ţi-am adus cafeaua, mamă! Zise Coretti, dându-i ceaşca. 
Băiatul ăsta e un camarad de-al meu. 

— Bine, domnişorule, zise buna femeie, bravo, drăguţule! 
Vii să cercetezi pe bolnavi, nu-i aşa? 

În vremea aceea, Coretti aşeza pernele de la spatele 
mamei sale, trăgea plapuma, aţâţa focul, gonea pisica de pe 
dulap. 

— Îţi mai trebuie ceva mamă? Întrebă el, luându-i ceaşca 
goală. 

— Ai luat două linguri de sirop? Când s-o isprăvi, dau e 
fugă până la spiţerie. Lemnele sunt descărcate. Pe la patru 
o să pun carnea la foc, după cum m-ai învăţat dumneata şi 
când o trece pe aici femeia cu unt, o să-i dau patruzeci de 
lire. Nu te îngriji, mamă, totul merge strună. 

— Îţi mulţumesc, Coretti, răspunse femeia, dragul mamei 
la toate se gândeşte! 

Biata bolnavă îmi dete o bucăţică de zahăr. După aceea, 
Coretti îmi arată o mică poză; era portretul tatălui său în 
uniformă militărească; avea pe piept medalia Virtutea 
militară câştigată la 1866 în regimentul prinţului Umbert. 

Seamănă la chip cu fiul său, are ochi tot aşa de vii, 
zâmbetul tot aşa de vesel. 

Ne întoarserăm în bucătărie. 

— Am mai găsit ceva, zise Coretti şi adăugase pe caiet: se 
fac hamuri de cal. 

— O să fac diseară ce mi-o mai rămâne din lecţii, căci am 
de gând să mă culc târziu. Bine de tine, că ai atâta timp, ca 
să înveţi şi îţi mai rămâne şi de plimbare! 

Coretti este totdeauna un sprinten şi harnic copil. 

Intrând în prăvălie, aşeză lemnele pe capră şi începu să le 
taie în două cu fierăstrăul, zicând: „lată gimnastică!... Mai 
bună decât întinderea braţelor înainte...” 


— Aş vrea, când s-o întoarce tata, să găsească toate 
lemnele tăiate: ce mulţumit ar fi! 

Atâta numai că, după ce tai lemne fac nişte t şi l de parcă 
sunt şerpi. Bine zice profesorul; dar ce să-i fac? Am să-i 
spun curat, că am fost silit să muncesc cu mâinile. Dar ce m- 
ar bucura mai mult, ar fi să văd pe mama sculată. Azi, slavă 
Domnului, îi este ceva mai binişor. Gramatica o s-o învăţ 
mâine, în zori de zi. lacă şi carul cu butuci! La muncă, 
băiete! 

O cărucioară plină cu butuci se opri dinaintea prăvăliei. 
Coretti alergă la uşă să vorbească cu căruţaşul. După 
aceea, întorcându-se, spre mine, îmi zise: 

— Acum nu mai pot sta de vorbă cu tine, să ne vedem 
sănătoşi, prietene, mâine! Ce bine îmi pare că ai venit să mă 
vezi! Plimbare bună! Bine de tine. 

Mă strânse de mână şi se apucă să care butuci, începând 
iarăşi să alerge de la car la prăvălie, cu faţa rumenă ca un 
trandafir, sub căciula lui de blană de pisică, voios şi 
sprinten, încât ţi-era drag să te uiţi la el. 

— Ferice de tine! Strigă el încă o dată. 

— Nu, Coretti, nu! Tu eşti mai fericit: tu, căci înveţi şi 
munceşti mai mult decât mine: tu, fiindcă ai dat ajutor 
părinţilor tăi: tu, dragul meu camarad, pentru că eşti bun, 
de mii de ori mai bun decât mine! 

Directorul. 

Vineri, 18. 

Coretti era vesel azi de dimineaţă, fiindcă profesorul lui de 
clasa a II-a, Coatti, venise să asiste la examenul de sfârşitul 
lunii. 

Profesorul acesta e un om mare cât un munte, cu părul 
des şi creţ, cu barba neagră, cu ochii căprui şi cu un glas 
gros şi tare. El ameninţă necontenit pe copii, că are să-i 
facă mii de fărâme, că are să-i ducă de urechi la secţie; cu 
toate acestea nu pedepseşte pe niciunul; din contră 
zâmbeşte pe ascuns, pe sub mustață. 


Profesorii noştri sunt opt cu domnul Coatti, socotind şi pe 
un suplinitor, care n-are încă barbă şi e aşa de mic, încât 
pare că e un băieţandru. 

Un profesor din clasa a IV-a umblă şchiopătând, înfăşurat 
totdeauna într-un tartan de lână; este copleşit de 
reumatisme. Bietul om a căpătat acele dureri, când era 
învăţător rural, într-o şcoală aşa de umedă încât curgea apa 
pe pereţi. Un altul, tot din a IV-a, e bătrân, cu părul alb de 
tot. Acesta a fost profesor la o şcoală de copii orbi. 

Unul dintre profesori este totdeauna dichisit, poartă 
ochelari şi are mustăţile blonde. Acestuia i s-a dat porecla 
de Avocăţelul, fiindcă îşi luase bacalaureatul şi, fiind 
învăţător, studiase în acelaşi timp şi dreptul. El a făcut o 
carte în care arată cum trebuie să se scrie literele. 

Profesorul care ne învaţă gimnastica, are un chip cu totul 
soldăţesc. A fost în bătălii alături cu Garibaldi şi are la gât 
semnul unei lovituri de sabie, căpătată în bătălia de la 
Milazzo. 

Directorul nostru e un om înalt, pleşuv, cu barba lungă şi 
căruntă, poartă ochelari legaţi cu aur şi este îmbrăcat 
totdeauna în haine negre, încheiate până la gât. Ce bun e 
cu băieţii! Când îi cheamă în cancelarie, ca să-i dojenească, 
el nu-i ceartă, îi ia de mână, îi povăţuieşte încetinel, 
zicându-le că ar fi mai bine să fie cuminţi, că trebuie să se 
căiască şi să promită că o să fie ascultători. Le vorbeşte cu 
atâta blândeţe şi cu un glas aşa de lin, încât toţi ies de acolo 
cu ochii plini de lacrimi, impresionați mai tare decât dacă ar 
fi fost pedepsiţi. Bietul director! E totdeauna dimineaţa cel 
dintâi la postul său, ca să aştepte pe şcolari şi să vorbească 
şi cu părinţii. La ieşire, după ce pleacă ceilalţi profesori, el 
tot se mai învârteşte pe lângă şcoală, ca să vadă nu cumva 
să treacă vreo trăsură peste copii, nu cumva să se oprească 
băieţii pe uliţă, să se joace şi să-şi umple ghiozdanele cu 
nisip şi cu pietricele. 

Îndată ce-l zăresc la colţul vreunei străzi, copiii fug în 
toate părţile, încetând deodată de a se mai juca de-a 


arşicele sau de-a mingea. El îi ameninţă de departe cu 
degetul, dar tot cu aceeaşi privire iubitoare şi tristă. Mama 
spune că nu l-a mai văzut nimeni râzând de când i-a murit 
băiatul, care intrase voluntar în armată. Ţine portretul său 
pe masă, în cancelaria direcţiunii, ca să-l aibă totdeauna 
dinaintea ochilor. 

După acea nenorocire, voia să se retragă din slujbă: 
scrisese chiar petiția prin care cerea primăriei, ca să-l 
scoată la pensie şi, fiindcă îi părea rău să lase pe copii, 
amâna zi după zi, ca să o trimită. Mai deunăzi se hotărâse. 
Tatăl meu, care stătea de vorbă cu dânsul în cancelaria 
direcţiei, îi zicea: 

— Ce păcat, domnule director, că-ţi ceri retragerea! 
Tocmai atunci intră în cancelarie un om, ca să înscrie pe 
copilul său la şcoala noastră, fiindcă se mutase în suburbia 
aceea. Îndată ce directorul zări pe băiat, făcu o mişcare de 
surprindere, se uită bine la el, apoi la portretul fiului său; se 
mai uită iarăşi la copil trăgându-l lângă dânsul şi ridicându-i 
obrazul, apoi zise: 

— Bine! Înscrise pe băiat, conduse pe tată şi pe fiu şi 
rămase câtva timp pe gânduri. 

— Ce păcat că te retragi! Zise încă o dată, tatăl meu. 

Atunci, directorul luă petiția ce conţinea cererea sa de 
retragere, o rupse în două şi zise: „Rămân!” 

Soldaţii. 

Marţi, 22. 

Fiul directorul era voluntar în armată, când a murit; de 
aceea bietul tată, când ieşim de la şcoală, merge 
întotdeauna să vadă soldaţii trecând pe bulevard. Ieri 
trecea un regiment de infanterie. 

Vreo cincizeci de băieţi începură să sară împrejurul 
muzicii militare, cântând şi bătând tactul cu liniile pe 
ghiozdane şi pe caiete. Noi, mai măricei, şedeam la o parte 
pe trotuar şi priveam, adică: Garrone, care e strâns în 
hainele lui cele înguste, muşcă dintr-un codru de pâine; 
Votini, acela care este totdeauna frumos îmbrăcat; Precossi, 


băiatul lăcătuşului, ce poartă costumul tatălui său; 
Calabrezul, Zidăraşul, Crossi, răutăciosul Frânţi şi Robetti, 
fiul căpitanului de artilerie, acela care a scăpat pe micul 
copil de sub roţile omnibuzului şi care acum se reazemă în 
cârje. 

Frânţi râse în faţa unui biet soldat, care şchiopăta, dar 
deodată simţi o mână grea pe umărul său; se întoarse: era 
directorul. 

— Bagă de seamă, îi zise el, când îţi baţi joc de un soldat, 
care este în rând şi nu poate nici să-ţi răspundă, nici să se 
răzbune, este tocmai ca şi cum ai râde de un om legat; eo 
înjosire şi o mişelie! 

Frânţi se făcu nevăzut. Soldaţii treceau patru câte patru, 
asudaţi şi plini de praf; iar puştile lor luceau la soare. 
Directorul ne zise: 

— Să-i iubiţi pe soldaţi, copiii mei, ei sunt apărătorii noştri 
şi dacă mâine o armată străină ne-ar ameninţa ţara, ei ar 
merge bucuros să moară pentru ea! Şi ei sunt încă nişte 
copii, au numai câţiva ani mai mult ca voi, se duc şi ei la 
şcoală; printre dânşii, ca şi printre voi, se află băieţi din 
toate părţile Italiei. Uitaţi-vă la ei, îi putem cunoaşte după 
chip, trec sicilieni, sardinezi, napolitani, lombarzi. 

Acesta este un regiment vechi, dintr-acelea care s-au 
luptat la 1848. Nu sunt tot aceiaşi soldaţi, însă steagul e 
acelaşi. Câţi au murit pentru patrie în jurul acelui steag cu 
douăzeci de ani înaintea naşterii voastre! 

— Uite-l, strigă Garrone. 

În adevăr că şi văzurăm steagul la o mică depărtare, 
înaintând pe deasupra capetelor. 

— Ascultaţi, copii! Zise directorul, când va trece steagul 
tricolor, faceţi salutul militar cu mâna la frunte. 

Steagul rupt şi decolorat, cu medaliile agăţate de mâner, 
trecu pe dinaintea noastră ţinut de un ofiţer. Noi, toţi 
băieţii, duserăm deodată mâna la frunte. Ofiţerul ne privi 
surâzând şi ne întoarse salutul. 


— Să trăiţi băieţi, strigă un glas la spatele nostru. Ne 
întoarserăm şi văzurăm un domn bătrân cu decorația 
albastră a războiului din Crimeea la butoniera hainei. Era 
un ofiţer în retragere. 

— Noroc să vă dea Dumnezeu! V-aţi purtat cum se cuvine, 
copiii mei! 

În timpul acesta, muzica regimentului cotea pe altă stradă, 
înconjurată de o mulţime de băieţi şi o suită de strigăte 
vesele însoțeau sunetul trâmbiţelor, ca un cântec de război. 

— Dragi băieţi! Zise încă o dată bătrânul ofiţer, uitându-se 
la noi, acela care de mic respectă steagul, va şti să-l apere 
când va fi mare! 

Apărătorul lui Nelli. 

Nelli, cocoşatul cel mic, stătea şi el cu noi ieri şi se uita la 
soldaţi. Sărmanul se uita la ei cu mândrie; ai fi zis că se 
gândea: „De ce nu pot să mă fac şi eu soldat!” Ce bun e 
bietul băiat! Învață binişor, dar e aşa de galben la faţă şi de 
nevoiaş! Abia poate să răsufle! 

Mama lui e mărunţică şi blondă, se îmbracă totdeauna în 
haine negre. Vine regulat în fiecare zi şi-l ia de la şcoală, 
îndată ce se sfârşesc lecţiile, ca să-l apere de îmbulzeala ce 
se face când ieşim toţi de prin clase. Biata femeie! Ţi se face 
milă, când o vezi cu ce drag îl mângâie mereu. În cele dintâi 
zile, băieţii îşi băteau joc de el, fiindcă este cocoşat; îl 
necăjeau, îl băteau cu ghiozdanele pe spate şi el sărăcuţul, 
nu se supăra, nu spunea nimic mamei sale, ca să n-o 
mâhnească, aflând că copilul ei este batjocura camarazilor 
lui. 

Câteodată, însă, când îl necăjeau prea afară din cale, 
plângea în tăcere, rezemându-şi fruntea de bancă. Sunt 
acum câteva săptămâni de când, Garrone se supără 
cumplit, sări în sus ca un glonţ şi strigă: 

— Vai de acela care va mai îndrăzni să-şi bată joc de Nelli! 
O să-i trântesc nişte palme de-i vor scăpăra şi fălcile! 

Frânţi se făcu imediat că nu înţelege şi dete un ghiont lui 
Nelli. Garrone se ţinu de vorbă şi-i trase o palmă straşnică. 


De atunci nu mai pune nimeni mâna pe Nelli şi, ca să fie şi 
mai bine ocrotit de Garrone, profesorul l-a aşezat în bancă, 
lângă el. Ţi-e mai mare dragul, să-i vezi cum s-au 
împrietenit. Nelli îl iubeşte din toată inima pe Garrone; cum 
vine la şcoală îl caută din ochi şi n-ar pleca, Doamne fereşte, 
fără ca să-şi ia ziua bună de la el. 

Garrone se poartă tot aşa cu Nelli. Când îi cade cartea sau 
creionul, ştiind că bietului băiat îi e greu să se aplece, se 
pleacă dânsul să i le dea. Îl ajută să-şi aşeze lucrurile în 
ghiozdan, să se îmbrace cu paltonul, în sfârşit, îi înlesneşte 
toate. Nelli are un adevărat cult pentru Garrone şi când îl 
laudă profesorul, se bucură mai mult decât dacă l-ar lăuda 
pe el. Mi se pare că Nelli a spus toate acestea mamei sale, 
căci iată ce mi s-a întâmplat să văd azi dimineaţă. 
Profesorul mă trimisese să duc directorului programa 
studiilor, cam cu o jumătate de oră înainte să se sune de 
ieşire. Eram încă în cancelarie, când intră o doamnă 
scundă, blondă şi îmbrăcată în negru. Recunoscui pe mama 
lui Nelli. Ea salută pe director şi îi zise: 

— Domnule director, te rog să-mi spui dacă în clasa 
copilului meu este un băiat pe care-l cheamă Garrone? 

— Da, este! Îi răspunse directorul. S-ar putea să trimiţi ca 
să-l cheme? Aş dori ca să-i spun ceva. 

Directorul trimise pe portar după Garrone, care sosi şi se 
opri în pragul uşii, cuprins de mirare. 

Doamna Nelli, cum îl văzu, alergă la el, îl luă de gât şi-l 
sărută de mai multe ori, cu mare dragoste; apoi zise: 

— Tu eşti Garrone? Tu eşti apărătorul şi prietenul bietului 
meu băieţel? Tu eşti? 

Apoi căută repede prin buzunare, prin pungă, şi, negăsind 
nimica, îşi dezlegă de la gât un lănţişor cu o cruciuliţă şi-l 
atârnă de gâtul lui Garrone, drept sub cravată, zicându-i: 

— Primeşte-l, te rog, drăguţule, spre amintirea unei mame 
recunoscătoare, care-ţi mulţumeşte din suflet şi te 
binecuvântează! 

Cel dintâi din clasă. 


Vineri, 25. 

Garrone îşi atrage iubirea tuturor, iar Derossi, admiraţia. 
A căpătat iarăşi cea dintâi medalie; va fi, neapărat şi anul 
acesta, tot el, cel dintâi din clasă. 

Nu poate nimeni să lupte cu el. Toţi îi recunosc destoinicia 
în toate materiile. E cel dintâi: la compoziţii, la aritmetică, 
la gramatică, la desen şi are o ţinere de minte uimitoare. 
Pricepe toate fără nici o trudă; ai crede că învăţătura 
pentru dânsul e o jucărie! Profesorul i-a zis ieri: 

— Dumnezeu te-a înzestrat cu multe daruri: vezi, nu le 
risipi. 

Pe lângă toate acestea e înalt şi frumos, are un păr auriu şi 
numai cârlionţi. Este foarte sprinten, sare peste bănci, 
proptindu-se numai într-o mână şi are multă îndemânare 
pentru mânuirea armelor. Derossi e de doisprezece ani şi e 
fiul unui negustor. Se poartă totdeauna curat şi bine 
îmbrăcat, hainele-i sunt de postav tivit cu nasturi de metal 
poleit. E vesel la fire, vioi şi drăgălaş, totdeauna cuviincios 
cu toţi. E foarte bun cu băieţii, îi ajută la examene şi nimeni 
n-a cutezat până acum, să-l necăjească sau să-i zică o vorbă 
proastă. Nobis, Frânţi şi Votini îl pismuiesc grozav, dar el 
nu-i bagă în seamă, poate chiar că nu înţelege. Când trece 
printre bănci, ca să strângă caietele de concursuri, toţi îi 
zâmbesc şi-l apucă de mână. E foarte darnic, dăruieşte 
băieţilor ziare ilustrate, cadre, peniţe, tot ce primeşte de pe 
la rude. A făcut pentru băiatul calabrez o hartă geografică a 
Calabriei. Grozav îi place să dea şi dăruieşte totul fără 
părtinire, ca un om cu dare de mână, cu zâmbetul pe buze. 

E peste fire să n-ai necaz pe dânsul, când vezi ce slab eşti 
faţă cu el la orice materie. Chiar eu îl pizmuiesc, mă 
cuprinde uneori un fel de ciudă contra lui, când îmi învăţ 
vreo lecţie grea şi mă gândesc că el o învaţă fără nici o 
greutate. Când mă întorc însă la şcoală şi-l văd aşa de 
frumos, vesel şi zâmbind tuturor; când îl aud că răspunde 
cu atâta siguranţă la întrebările profesorului; atunci orice 
necaz sau pizmă îmi piere din suflet şi mi-e ruşine când mă 


gândesc că am fost în stare, să încerc un simţământ aşa de 
înjositor. Aş vrea să stau tot lângă el şi să urmez cu dânsul 
toate clasele. 

Prezenţa lui, glasul lui, mă îndeamnă la învăţătură şi mă 
înveseleşte. 

Profesorul i-a dat azi dimineaţă să copieze povestirea 
lunară intitulată: „Micul cercetaş lombard”, pe care o să ne- 
o citească mâine. Vedeam de pe chipul lui că ceea ce scria îl 
mişca foarte mult. Era aprins la faţă, avea ochii plini de 
lacrimi şi buzele-i tremurau. Cu ce plăcere i-aş fi spus drept 
în faţă şi din toată inima: 

— Derossi, tu eşti cu mult mai presus decât mine. ai o 
minte de om mare, eu sunt un biet copilaş, faţă de tine. le 
stimez şi te admir! 

Micul cercetaş lombard. 

Sâmbătă, 28. 

În anul 1850, pe timpul războiului pentru liberarea 
Lombardiei, câteva zile după biruinţele de la Solferino şi St. 
Marţino, câştigate de francezi şi de italieni împotriva 
austriecilor, într-o frumoasă dimineaţă de iunie, un mic 
pluton de cercetaşi călări, porniţi din Saluzzo, mergeau la 
pas pe o cărare singuratică, uitându-se pe câmpie cu multă 
băgare de seamă. 

Plutonul era comandat de un ofiţer şi de un sergent. 
Niciunul nu spunea măcar o vorbă; toţi mergeau cu ochii 
aţintiţi în zare, aşteptând în orice minut să se ivească 
printre arbori uniformele albe ale avanposturilor vrăjmaşe. 

Mergând aşa ajunseră în preajma unei colibe ţărăneşti, 
înconjurată de frasini. Un băieţel cam de vreo 12 ani stătea 
dinaintea casei şi tăia cu o lamă de cuţit o ramură de frasin, 
ca să-şi facă o nuia. La una din festrele casei atârna un 
steag tricolor. 

Coliba era părăsită. Ţăranii, după ce scoseseră steagul la 
fereastră, fugiseră de frica austriecilor. Băiatul îndată ce 
văzu soldaţi de-ai noştri, îşi aruncă nuiaua şi-şi scoase 
căciula. Era un băiat vioi şi frumos la chip, cu ochii mari şi 


albaştri, cu plete bălaie. Din cauza arşiţei îşi scosese 
hăinuţa, aruncând-o în iarbă şi rămăsese numai în cămaşă 
şi în pantaloni strâns cu o cingătoare la brâu. 

— Ce faci tu aici? Îl întrebă ofiţerul oprindu-şi calul. 

— De ce n-ai fugit cu părinţii tâi? 

— N-am părinţi! Răspunse băiatul. Îmi capăt hrana 
lucrând pentru unii şi pentru alţii. Am rămas aici, ca să văd 
bătălia. 

— Ai văzut trecând pe aici austrieci? 

— De trei zile încoace n-a mai trecut niciunul! 

Ofiţerul stătu niţel pe gânduri, apoi sări repede de pe cal 
îşi lăsă soldaţii grămadă la portiţă, intră în colibă şi se sui 
pe acoperiş. Coliba nu era înaltă şi de pe acoperişul ei nu se 
vedea mai nimic din întinderea câmpiei. 

„Ar trebui să se urce cineva în copaci”, îşi zise ofiţerul şi 
cobori de pe casă. Chiar în faţa casei se înălța un frasin 
foarte mare şi subţire, care-şi legăna vârful în văzduh. 

Ofiţerul se gândi câtva timp, uitându-se: când la copac, 
când la soldaţi; apoi întrebă pe băiat: 

— Ai ochi buni, băiete? 

— Cum de nu! Îţi văd pasărea în zarea cea mai depărtată, 
răspunse băiatul. 

— Te-ai putea urca în vârful acestui copac? 

— Eu? Într-o clipă şi sunt în vârf. 

— Şi o să ne spui de cumva se zăresc de acolo, soldaţi 
austrieci, puşti, cai? Dacă se ridică mult praf în sus? 

— Negreşit! 

— Şi ce să-ţi dau ca să-mi faci treaba aceasta? 

— Ce să-mi dai? Zise băiatul zâmbind. Nimica! Frumos ar 
fi, zău! Pentru austrieci n-aş face-o niciodată cu capul! Dar 
pentru ai noştri! Nu sunt şi eu lombard? 

— Suie-te dar! 

— Stai puţin să-mi scot pantofii. 

Îşi scoase pantofii, îşi strânse cureaua, îşi azvârli căciula în 
iarbă şi se agăţă de copac. 


— Stai! Strigă ofiţerul, vrând să-l oprească, cuprins 
deodată de teamă. 

Băiatul se uită la el cu nişte ochi mari, parcă l-ar întreba 
ce vrea. 

— Nimica! Adăugase ofiţerul. Suie-te! 

Băiatul se urcă uşor ca o pisică. 

Ofiţerul dete poruncă soldaţilor să se uite drept înaintea 
lor. 

În câteva minute, băiatul ajunse până în vârful copacului şi 
ţinându-se strâns de trunchi, picioarele-i rămăseseră 
ascunse în frunziş, iar corpul de la brâu în sus, de-abia i se 
zărea de la acea înălţime. 

— Uită-te drept înainte şi departe, îi strigă ofiţerul. 
Băiatul, ca să vadă mai bine se ţinu de copac numai cu o 
mână, pe cealaltă o puse la ochi, ca să nu-l orbească razele 
soarelui, care se furişau printre pletele sale bălaie şi le 

făcea ca de aur. 

— Ce vezi? Întrebă ofiţerul. 

Băiatul plecă uşor capul în jos şi, punându-şi mâna la gură, 
ca să i se audă glasul, răspunse: 

— Văd doi oameni călări pe şosea. 

— La ce depărtare de aici? 

— La o jumătate de milă. 

— Vin încoace? 

— Nu, stau pe loc. 

— Ce mai vezi? Întrebă ofiţerul după un minut de tăcere. 
Uită-te la dreapta! 

Băiatul se uită, apoi zise: 

— Pe lângă cimitir, printre arbori, este ceva care luceşte la 
soare, s-ar zice nişte baionete. 

— Oameni, vezi? 

— Nu, trebuie să fie ascunşi prin grâu. Deodată se auzi 
şuierătura unui glonţ, care trecu prin aer şi se pierdu în 
depărtare, către spatele casei. 

— Dă-te jos! Strigă ofiţerul. Te-au văzut! Dă-te jos, nu 
vreau să mai aflu nimica! 


— Nu mi-e frică, răspunse băiatul. 

— Dă-te jos! Repetă ofiţerul; însă luându-şi seama, mai 
întrebă: 

— Dar la stânga ce mai vezi? 

— La stânga? 

— Da, la stânga. 

Băiatul întinse capul spre stânga. O altă şuierătură şi mai 
apropiată decât cea dintâi străbătu aerul. Băiatul tremură. 

— Ce Dumnezeu! Strigă el. Pare că nemţii vor să-şi verse 
focul pe mine. Glonţul trecuse foarte aproape. 

— Dă-te jos, strigă ofiţerul mâniat şi cu ton poruncitor. 

— Mă cobor îndată, răspunse copilul, dar n-aveţi teamă, 
mă adăposteşte frunzişul copacului. Vrei să ştii ce este în 
stânga? 

— Da, dar dă-te jos, adăugase ofiţerul. 

— La stânga, strigă băiatul lungindu-şi trupul. 

— Spre partea unde este o bisericuţă, parcă văd...! 

O a treia şuierătură şi mai năpraznică se auzi deodată. 
Băiatul alunecă, încercă să se agaţe de crăci şi căzu întins 
la picioarele copacului. 

— Blestemaţii! Mi-au omorât copilul! Strigă ofiţerul, 
alergând către el. 

Băiatul rămăsese întins la pământ cu braţele întinse. Un 
şiroi de sânge curgea din pieptul lui. Sergentul şi doi soldaţi 
săriră repede de pe cai, ca să-i vină în ajutor. Sergentul se 
aplecă şi-i desfăcu repede cămaşa. Glonţul pătrunsese 
plămânul stâng. 

— A murit? Întrebă ofiţerul. 

— Nu, trăieşte încă! Răspunse sergentul. 

— Dragul meu băiat! Zise ofiţerul aplecându-se spre el; nu 
te speria, prinde inimă! 

Pe când, însă, ofiţerul îl îndemna să nu se sperie şi-i apăsa 
batista pe rană, ca să-i oprească sângele, băiatul îşi dete 
sufletul. 

Ofiţerul rămase înmărmurit, galben ca turta de ceară şi cu 
ochii aţintiţi asupra micului viteaz. În urmă se aplecă, îi 


aşeză frumos capul pe iarbă; se sculă în picioare, să-l mai 
privească încă. Sergentul şi cei doi soldaţi erau şi ei mâhniţi 
până în fundul inimii. 

Plutonul stătea întors în partea în care se ştia că se află 
vrăjmaşii. 

— Puiul de viteaz! Zice încă o dată ofiţerul, cu ochii plini 
de lacrimi şi rostind acestea, se duse spre casă, smulse 
steagul tricolor de la fereastră şi-l întinse ca un giulgiu 
jalnic peste băieţelul mort, lăsându-i chipul dezvelit. 

Sergentul puse lângă el căciuliţă, pantofii şi cuţitaşul cu 
care îşi tăiase nuiaua cu câteva minute mai înainte. 

Îl mai priviră câtva timp în tăcere, apoi ofiţerul zise 
sergentului: 

— Voi trimite ambulanţa să-l ridice de aici: a murit 
soldăţeşte, soldăţeşte trebuie să-l îngropăm. După aceea îi 
mai trimise cu mâna un ultim adio şi strigă soldaţilor: 

— Încălecaţi, băieţi! Înainte! 

Toţi săriră pe şa şi micul pluton, strângându-se porni. 
Curând după aceea, copilul mort primi onorurile militare. 

Către apusul soarelui, tot şirul avanposturilor italiene, 
ducându-se întru întâmpinarea vrăjmaşului, trecu pe 
acelaşi drum pe care îl străbătuse dimineaţa, micul pluton 
de călăreţi. Era un batalion întreg de vânători, care, cu 
câteva zile mai înainte, udase cu sânge vitejesc dealul San- 
Martino. 

Batalionul înainta despărţit în două şiruri. De-a lungul 
drumului curgea un pârâiaş limpede cu marginile smălţuite 
de flori; casa părăsită era la o mică depărtare. 

Vestea despre moartea vitejească a băiatului pătrunsese 
repede în tabără, astfel că cei dintâi ofiţeri ai batalionului, 
care zăriră micul cadavru, îl salută scoțând săbiile. Unul din 
ei se plecă pe marginea pârâului, rupse câteva flori şi i le 
azvârli. 'Toţi îl imitară. Fiecare, ofiţer sau soldat, aruncându- 
i flori, îi striga salutându-l milităreşte: 

— Rămas bun, pui de viteaz lombard! Onoare ţie, copile! 
Trăiască Italia! Glorie vitejilor. 


Un ofiţer îi aruncă medalia sa de virtute militară. Un altul 
se duse să-l sărute pe frunte. 

Florile se grămădeau mereu pe picioruşele lui goale, pe 
pieptu-i însângerat, pe micul lui cap bălai. Iar el, întins pe 
iarbă, învăluit în steagul naţional, dormea liniştitul somn al 
veşniciei. 

Chipul îi era alb şi parcă surâdea, ca şi cum sărmanul 
băiat ar fi auzit acele salutări şi ar fi fost vesel, că-şi dăduse 
viaţa pentru scumpa lui Lombardie. 

Saracii. 

Marţi, 29. 

A-ţi da viaţa pentru ţară, ca micul lombard, este o 
bărbâăţie, o virtute mare! 

Tu însă, fiul meu, nu trebuie să nesocoteşti pe cei mici. Azi 
dimineaţă, când ieşeam de la şcoală şi mergeai alene 
înaintea mea, trecurăm pe lângă o femeie săracă, ce ţinea 
pe genunchi un biet copilaş, tras la faţă şi sfârşit cu totul. Îţi 
cerea pomană. le uitaşi la ea, dar nu-i dăduşi nimic, deşi 
aveai bani în pungă. Ascultă-mă, fătul meu, nu te obişnui să 
treci cu nepăsare pe lângă o mamă care îţi cere un ban 
pentru copilul său. Gândeşte-te că acelui copil trebuie să-i 
fie foame. Cugetă la durerea sărmanei mame! Îţi 
închipuieşti tu, ce ar fi pentru mama ta, dacă într-o zi s-ar 
vedea nevoită să-ţi zică: 

— Azi n-am nici măcar pâine să-ţi dau! 

Când dau un ban unui cerşetor, el îmi urează „Dumnezeu 
să-ţi dea sănătate! Să-ţi trăiască copilaşii!” Tu nu poţi să 
înţelegi cât de dulci îmi sunt acele cuvinte şi ce recunoştinţă 
simt pentru acel sărac. 

Îmi pare că totuşi cu adevărat, acea urare are să ne tină 
pe toţi sănătoşi. 

Mă întorc acasă bucuros, cugetând că acel sărac mi-a 
întors cu prisos ce i-am dat. 

Enrico dragă! Fă-mă şi pe mine, să aud câteodată acea 
urare stârnită de milostenia ta. Scoate şi tu un ban din 


pungă, ca să-l dai vreunui moşneag fără de sprijin, vreunei 
mame lipsite de pâine, vreunui copil orfan de mamă. 

Săracilor le place miluirea copiilor, pentru că nu-i 
umileşte. Copiii având şi ei nevoie de alţii, se aseamănă cu 
ei. 

N-ai băgat tu de seamă, că sunt totdeauna mulţi săraci în 
jurul şcolilor? Pomana unui om mare este numai o 
milostenie; iar pomana unui copil este în acelaşi timp o 
milostenie şi o mângâiere. Este ca şi cum i-ar da totdeodată 
un ban şi o floare: înţelegi? 

Gândeşte-te că ţie nu-ţi lipseşte nimic şi că ei sunt lipsiţi de 
toate. Pe când tu năzuieşti să fii fericit, lor le este destul să 
nu moară de foame. Gândeşte-te ce trist e că, pe lângă 
atâtea palate, în mijlocul atâtor uliţe, străbătute de copii 
îmbrăcaţi în catifele, se află femei şi copilaşi, ce grozăvie! 
Băieți tot aşa de buni ca şi tine, tot aşa de deştepţi, lipsiţi de 
hrana de toate zilele şi rătăcind pe ulițele oraşelor ca nişte 
fiare în pustiuri! Aşadar, fătul meu, socoteşte ce ţi-am spus 
şi să nu ţi se întâmple să treci vreodată pe dinaintea unei 
mame care cerşeşte, fără să-i dai un ban! 

Tatăl tău. 

DECEMBRIE. 

Negustorul. 

Joi, 1. 

Tata vrea ca în fiecare zi de sărbătoare, să chem la noi, 
acasă, pe vreunul din camarazii mei sau să mă duc eu la 
dânşii, ca să mă împrietenesc cu toţi. 

Duminica viitoare o să mă duc la plimbare cu Votini, acela 
care îşi curăţă mereu fulgi de pe haine şi care are atâta 
necaz pe Derossi. 

A venit la mine de vreo câteva ori Garoffi, băiatul cel lung 
şi slab, cu ochii mici şi vicleni, care face mereu la socoteli. E 
fiul unui drogist... Doamne! Ce ciudat e! Îşi numără mereu 
banii în buzunar. Socoteşte foarte iute pe degete şi face 
orice înmulţire, fără să se folosească de tabla lui Pitagora. E 
foarte econom, are şi un bilet de la casa de economii. 


Fireşte că are bani strânşi, el nu cheltuieşte nici măcar un 
gologan şi când îi cade câte un bănuţ pe sub bancă, este în 
stare să-l caute cu săptămânile. Derossi zice că face ca 
coţofenele. Strânge tot ce găseşte: peniţe întrebuințate, ace 
cu gămălie, mucuri de lumânări, timbre vechi. Sunt mai 
bine de doi ani de când adună timbre, are acum mai multe 
sute din fiecare ţară, lipite într-un album, pe care vrea să-l 
vândă librarului, când îl va completa. El nu-şi plăteşte 
caietele; le capătă degeaba de la librar, fiindcă îi aduce 
muşterii. La şcoală face mereu negoţ; pe fiecare zi vinde 
felurite obiecte, face loterii, schimburi, apoi se căieşte de 
schimbul făcut şi îşi cere lucrul înapoi. Se joacă cu arşicele 
şi nu pierde niciodată; vinde tutungiului ziare vechi. Are un 
mic caiet plin cu cifre, în care îşi scrie socotelile. La şcoală 
nu învaţă decât aritmetica şi ar dori să capete medalia, 
numai pentru ca să aibă intrarea liberă la teatrul de 
marionete (păpuşi). Mie-mi place fiindcă mă face să râd. 
Ne-am jucat de-a negustorul cu cântare şi cu balanţe; 
cunoaşte preţul exact al tuturor lucrurilor, cunoaşte 
cântarul şi face nişte cornete de hârtie cu atâta 
îndemânare, încât juri că e băiat de băcănie. Mi-a spus că 
îndată ce va ieşi din şcoală, o să deschidă o prăvălie, că are 
să facă avere cu un comerţ nou, născocit de el! 

Ce mulţumit a fost că i-am dăruit câteva timbre străine! A 
ştiut să-mi spună fără greşeală preţul fiecăruia. Când vine 
Garoffi pe la noi, tata se preface că citeşte ziarul şi îl ascultă 
cu mult interes. Buzunarele lui sunt totdeauna pline cu 
lucruri de vânzare pe care le ascunde sub o manta lungă şi 
neagră, cu care se poartă de obicei. Gândul îi este tot la 
negustorii. Dar ceea ce îl preocupă mai cu deosebire este 
colecţia sa de timbre. Aceasta e comoara lui, de care 
vorbeşte necontenit, ca şi cum ar aştepta să scoată o avere 
dintrânsa. 

Camarazii noştri îl poreclesc zgârcitul, cămătarul. Eu, nu 
ştiu de ce, îl iubesc, căci am învăţat multe de la el şi îl 
privesc ca şi cum ar fi un om mare. 


Coretti, fiul negustorului de lemne, zice că Garoffi nu şi-ar 
da timbrele nici ca să scape viaţa mamei sale. Tata nu-l 
crede aşa de interesat. 

— Mai aşteaptă ca să-l judeci, mi-a spus deunăzi. 

În adevăr, are patima aceasta, dar îmi vine să cred că are 
inimă bună. 

Deşertăciune. 

Luni, 9. 

leri m-am dus să mă plimb pe calea Rivoli, cu Votini şi cu 
tatăl său. Trecând pe strada Dora-Grossa, văzurăm pe 
Stardi, băiatul acela atât de străduitor, stând nemişcat ca 
un stâlp dinaintea unei librării, cu ochii aţintiţi la o hartă 
geografică. Cine ştie de cât timp stătea acolo, căci el învăţa 
şi pe uliţă. Abia ne întoarse salutarea, necioplitul! 

Votini era îmbrăcat bine, ca de obicei; ba chiar şi prea bine 
pentru un copil! Avea cizmuliţe de piele de marochin cu 
cusături, o haină cu ceaprazuri de mătase, o pălărie albă de 
castor şi un ceasornic la brâu. Se fudulea grozav! Dar de 
astă dată a păţit-o rău cu fudulia lui! 

După ce ne plimbarăm câtva timp, lăsând în urmă pe 
domnul Votini, fiindcă mergea încet, ne aşezarăm obosiţi pe 
o bancă, de piatră, lângă un băiat îmbrăcat foarte simplu, 
care părea a fi ostenit ca şi noi şi stătea cu capul plecat şi 
cu ochii în jos. 

Un domn, ce mi s-a părut că e tatăl său, se plimba pe sub 
copaci, citind un ziar. 

Votini, care şedea între mine şi băiatul acela, voind să se 
fălească şi el cu luxul lui, spre a fi admirat şi de vecin, 
întinse piciorul, ca să-şi arate încălţămintea şi îmi zise: 

— Ai văzut cizmele mele de roşior? Dar vecinul nu-l luă în 
seamă. 

Atunci îşi lăsă piciorul în jos şi arătându-mi panglicile de 
mătase, îmi spuse uitându-se pe furiş la băiat că acele 
panglici nu-i plăceau şi că voia să-şi pună nasturi de argint. 

Celălalt băiat nu se uita nici la panglici. Votini începu să 
învârtească în mâini pălăria lui cea frumoasă de castor alb. 


Băiatul, parcă făcea înadins: nu aruncă măcar o privire nici 
la pălărie. 

Votini, plin de ciudă, îşi scoase ceasornicul, îl deschise şi 
mi-l arătă. Vecinul tot nu întoarse capul. 

— Este de argint poleit? Îl întrebai eu. 

— Nu, răspunse el, este de aur. 

— Dar nu este tot de aur, îi zisei, trebuie să fie şi ceva de 
argint? 

— Nicidecum! Zise el şi, ca să silească pe băiat să se uite, îi 
puse ceasornicul sub ochi, zicându-i: 

— la uită-te şi dumneata şi spune-mi dacă nu este tot de 
aur! 

— Nu ştiu! Răspunse scurt, băiatul. 

— Bre! Strigă Votini, plin de necaz, ce mândru eşti! 

Pe când rostea acele vorbe, sosi şi domnul Votini, care 
auzindu-ne, se uită cu atenţie la băiat, apoi zise cu asprime 
fiului său: 

— Taci! Şi aplecându-se îi şopti la ureche: nu vezi că e orb, 
săracul! 

Votini, înspăimântat, sări drept în picioare şi se uită în 
ochii băiatului: luminile îi erau sticloase, fără expresie, fără 
privire. Văzând aceasta, el rămase mut şi umilit, cu ochii în 
jos, apoi bolborosi: 

— Ce rău îmi pare... Nu ştiam! 

Orbul, care înţelese tot, zise cu un surâs blând şi trist: 

— Nu e nimic! 

Ce să-i spui! O fi fudul Votini, dar n-are inimă rea, căci n-a 
râs deloc în tot timpul plimbării. 

Cea dintâi ninsoare. 

Sâmbătă, 10. 

Rămas bun plimbărilor de pe calea Rivoli! A sosit vesela 
prietenă a copiilor, a sosit zăpada! 

De ieri a început să cadă deasă, în fulgi mari şi albi, ca 
florile de cireş. 

Ce veseli eram dimineaţa la şcoală, când o vedeam cum se 
lipea de geamuri şi se grămădea pe pervazurile ferestrelor! 


Chiar profesorul se uita bucuros la ea şi îşi freca mâinile. 
Toţi ne înveselim gândindu-ne ce de bulgări o să facem şi 
cum o să ne batem cu ei. Ce-o să ne mai dăm pe gheaţă şi 
ce dulce o să ni se pară, după aceea, căldura de acasă! 

Numai lui Stardi nu-i păsa; stătea cu coatele pe bancă şi 
cu fruntea între mâini, ascultând ca de obicei explicaţia 
profesorului. 

Ce frumuseţe! Ce veseli eram la ieşirea din şcoală! Toţi 
dădurăm năvală pe uliţă, strigând, băgându-ne picioarele 
unde era zăpada mai mare şi sumeţându-ne mânecile, ca să 
facem bulgări şi să azvârlim unul într-altul. 

Umbrelele părinţilor care aşteptau pe afară, se făcuseră 
albe. Ghiozdanele noastre se înălbiră într-o clipă. Toţi eram 
nebuni de bucurie; vesel era însuşi Precossi, fiul lăcătuşului, 
băiatul acela palid, serios şi trist; Robetti, băieţelul care 
scăpase pe un copil de sub roata omnibuzului, sărea şi el 
sărăcuţul, cum putea cu cârjele la subţioară; Calabrezul 
fiindcă nu mai văzuse zăpadă în viaţa lui, făcuse un bulgăre 
şi muşcă din el ca dintr-o piersică. Crossi, băiatul 
precupeţei, îşi umpluse ghiozdanul. 

Zidăraşul ne făcu să ne prăpădim de râs. Tatăl meu îl pofti 
să vină a doua zi pe la noi; în minutul acela era cu gura 
plină de zăpadă şi necutezând nici s-o scuipe, nici s-o 
înghită, stătea îndopat cu ea şi se uita la noi zăpăcit, fără ca 
să poată spune un cuvânt. 

Chiar profesoarele râdeau şi glumeau, când ieşeau din 
şcoală; până şi biata doamnă Delcati alerga prin zăpadă 
tuşind şi acoperindu-şi faţa cu vălul ei cel verde. 

Sute de fete de la şcoala vecină făceau gălăgie şi alergau 
sprintene pe aşternutul alb. 

Profesorii, pedelii, ba chiar şi gardistul, strigau: Acasă 
băieţi! Acasă! Şi înghiţeau fulgii de zăpadă, care le 
încărunţeau mustăţile şi barba. Cu toate acestea se 
înveseleau şi ei de bucuria gălăgioasă a copiilor la vederea 
iernii. 


Vă înveseliţi că vine iarna!... Dar ia gândindu-vă că sunt 
copii care n-au nici haine, nici încălţăminte, nici foc; că sunt 
mii de băieţi, care se coboară de la colibele lor, din colinele 
singuratice pe o cărare lungă şi obositoare cu o bucată de 
lemn în mâinile lor degerate ca să încălzească şcoala; că 
sunt sute de şcoli nemeţite în zăpadă, goale şi întunecoase 
ca nişte peşteri, unde copii, sunt înecaţi de fum, sau 
tremură de frig şi se uită cu groază la fulgii cei albi, care 
cad nepăsători, grămădindu-se neîncetat pe colibele lor 
depărtate, ameninţându-le cu troiene. 

Vă înveseliţi că vine iarna!... Dar ia gândiţi-vă că sunt mii 
de fiinţe cărora iarna le aduce sărăcie şi adesea chiar 
moarte! 

Zidăraşul. 

Duminică, 11. 

Zidăraşul a venit azi la noi. Era îmbrăcat cu haine vechi 
de-ale tatălui său, pline încă de var şi de ipsos. 

Tata îl aştepta chiar cu mai multă nerăbdare decât mine. 
Ce bine ne păru când îl văzurăm! Cum intră pe uşă, îşi 
scoase pălăria cea zdrenţăroasă, udă de zăpadă, o mototoli 
şi o vâri în buzunar. Apoi înaintă cu umbletul acela al 
meşteşugarului obosit şi se uită în dreapta şi în stânga. 

Cum ajunse în sufragerie şi văzu tabloul care înfăţişează 
pe Rigoletto, un caraghios cocoşat, îi făcu obişnuita lui 
strâmbătură: „botul de iepure”. Nu te poţi opri de râs, când 
îl vezi cum se strâmbă. 

Începurăm să ne jucăm cu cuburi de lemn, de-a casele. 

Are o îndemânare neobişnuită, ca să facă turnuri şi poduri; 
ai crede că se ţin în sus ca prin minune; lucrează la ele cu 
seriozitatea şi răbdarea unui om mare; jucându-ne, el îmi 
povesti despre părinţii săi. Ei locuiesc într-o mansardă. 
Tatăl său merge la şcolile de seară, ca să înveţe să citească 
şi să scrie, mama lui e din satul Biela. Ce mult trebuie să-l 
iubească părinţii! Se şi vede! Deşi e îmbrăcat ca un băiat 
sărac, totuşi poartă haine care-i ţin de cald, cârpite cu 
îngrijire şi are la gât o basma legată de mâna mamei sale. 


Îmi spuse că tatăl său este un om înalt şi gros, un uriaş; 
de-abia poate să intre pe uşă, dar că e tot aşa de bun pe cât 
e de mare şi că îi zice lui „bot de iepuraş”, când îl mângâie. 
Băiatul, însă, e mic la stat. 

La ora patru ni se aduse gustarea: dulceaţă cu pâine, 
stafide şi nuci. Stăteam pe divan şi mâncam. Când ne 
scularăm, nu ştiu de ce, tata nu mă lăsă să şterg spatele 
divanului pe care Zidăraşul îl murdărise cu varul de pe 
haine. Şterse el, mai târziu pe furiş. 

Jucându-ne, Zidăraşul pierdu un nasture de la hăinuţă. 
Mama i-l cusu la loc. El, sărăcuţul, se roşise de tot şi-şi ţinea 
suflarea uitându-se la mama cum cosea. 

Mai târziu îi arătai un album cu caricaturi şi el, fără să-şi 
dea seama, imita aşa de bine strâmbăturile acelor chipuri 
caraghioase încât râse şi tata. 

Nu mai putea de mulţumit ce era când plecă de la noi; 
uitase să-şi pună pălăria, şi, când ajunse la capătul de jos al 
scării, ca să-mi arate mulţumirea lui, ridică uşor capul şi-mi 
făcu încă o dată botul de iepure. 

Pe el îl cheamă Antonio Rabucco şi are vreo nouă ani. 

— Ştii, fătul meu, de ce nu te-am lăsat să ştergi divanul? 
Fiindcă dacă îl ştergeai şi te-ar fi văzut camaradul tău, 
poate s-ar fi ruşinat că-l murdărise şi n-ar fi fost frumos să-l 
umileşti; mai întâi fiindcă n-a făcut-o dinadins şi apoi 
murdărise cu hainele tatălui său, care şi el, la rândul lui, le 
umpluse la muncă. Munca nu murdăreşte! Te umple de 
pulbere, de var, de tot ce pofteşti dar aceasta nu e 
murdărie. 

Să nu zici niciodată de vreun meşteşugar care vine de la 
lucru: „Este murdar!” 

Trebuie să zici: „Are pe haine semne şi urme de muncă!” 

Adu-ţi bine aminte! lubeşte pe Zidăraş, mai întâi fiindcă îţi 
este camarad şi apoi fiindcă este fiu de meşteşugar. Tatăl 
tău. 

Un bulgăre de zăpadă. 

Vineri, 16. 


Ninge întruna. 

S-a întâmplat ceva trist azi dimineaţă cu zăpada, când am 
ieşit din şcoală. Băieţii cum ajunseră pe Corso, începură să 
se bată cu bulgări făcuţi cu zăpadă de aceea jilavă, care, 
când o strângi în mâini, se face tare ca piatra. Trecea multă 
lume pe trotuare. Un om le strigă: 

— Astâmpăraţi-vă băieţi! În minutul acela se auzi un vaiet 
îngrozitor ce venea din partea cealaltă a trotuarului şi un 
biet bătrân, căruia îi căzuse pălăria, şovăi şi îşi acoperi ochii 
cu amândouă mâinile, iar un băieţel care stătea lângă 
dânsul strigă din toate puterile: „Ajutor, ajutor!” Un bulgăre 
de zăpadă lovise pe bietul bătrân drept în ochi. 

Băieţii se împrăştiară într-o clipă. Eu mă aflam la uşa 
librăriei, unde intrase tata şi văzui că vin mulţi dintre 
camarazii mei, care se vârau prin mulţime şi se prefăceau 
că se uită pe la galantare. Printre ei erau: Garrone, cu 
veşnica lui bucată de pâine în mână, Coretti, Zidăraşul şi 
Garoffi, băiatul care strânge timbre poştale. 

În jurul bătrânului se adunase multă lume. Un gardist 
ameninţa şi întreba în dreapta şi în stânga: 

— Cine a azvârlit? Spuneţi care din voi? Şi pipăia mâinile 
băieţilor, ca să vadă care din ei le avea ude. 

Garoffi stătea lângă mine, galben ca turta de ceară şi 
tremura câ varga. 

— Nu vreţi să spuneţi cine a azvârlit? Strigă iar, gardistul. 

Atunci auzii pe Garrone zicând încet lui Garoffi: 

— Haide, du-te de mărturiseşte! N-ar fi păcat să laşi pe 
altul, să fie prins în locul tău? 

— Nu e nimic, fă-ţi datoria! Adăugase Garrone. 

— Mi-e frică, nu îndrăznesc! 

— Prinde inimă! Haide, că vin şi eu cu tine! 

Gardistul şi multe alte persoane întrebau mereu: 

— Cine a fost? Cine a putut săvârşi o astfel de faptă? Bietul 
bătrân! Sticla de la ochelari i-a intrat în ochi, l-a orbit!... 
Ştrengarilor!... Mişeilor! 


Săracul Garoffi, era aşa de aiurit, că de-abia se putea ţine 
pe picioare. 

— Vino! Îi zise Garrone cu glas hotărât. Haide, nu te teme, 
lasă că te apăr eu! Şi apucându-l de braţ îl împinse înainte, 
susţinându-l ca pe un bolnav. 

Lumea pricepu şi mai mulţi ridicară pumnii asupra lui 
Garoffi; dar, Garrone apărându-l, strigă: 

— Nu cumva aţi vrea să săriţi zece oameni asupra unui 
biet copil! 

Toţi se retraseră şi gardistul, luând pe Garoffi de mână, îl 
duse la o cofetărie, unde se afla rănitul. 

Recunoscui îndată pe bietul bătrân. Era un funcţionar, 
care locuia cu un nepoţel al său în al patrulea cat din casa 
noastră. 

Îl aşezaseră pe un fotoliu şi-i puseseră comprese la ochi. 

— N-am făcut înadins! Spunea poliţistului, bietul Garoffi, 
plângând şi pe jumătate mort de frică. 

Vreo doi oameni îl îmbrânciră în cofetărie, strigându-i: 

— În genunchi! Ştrengarule! Cere-i iertare în genunchi! 

Alţii îl şi trântiră în genunchi. 

În minutul acela două braţe zdravene îl ridicară de jos şi 
un glas puternic strigă: 

— Nu, domnilor! 

Era directorul nostru, care văzuse şi auzise tot. 

— O dată ce băiatul a avut curajul să-şi mărturisească 
greşeala, adăugă el, nimeni nu mai are dreptul să-l 
umilească! Se făcu o tăcere generală. 

— Acum, zise directorul lui Garoffi, cere-i iertare! 

Garoffi, plângând cu hohot, îmbrăţişa genunchii bătrânului 
care-i puse mâna pe frunte şi-l mângâie cu blândeţe. 

Deodată, toţi cei de faţă, înduioşaţi strigară: 

— Scoală-te copile! Scoală-te şi pleacă liniştit: du-te acasă. 

Tata mă scoase din gloată şi, când ajunserăm în uliţă, îmi 
zise: 

— Spune-mi, Enrico, ce ai face tu într-o astfel de 
împrejurare: ţi-ai mărturisi şi tu greşeala ca Garoffi? 


— Da, tată, îi răspunsei. 

— Jură-mi că ai face aşa! 

— Ţi-o jur, iubite tată! 

Profesoarele. 

Sâmbătă, 17. 

Garoffi era azi foarte îngrijorat, fiindcă se aştepta să fie 
aspru dojenit de profesorul Perboni. 

Profesorul, însă, n-a venit şi fiindcă lipsea şi suplinitorul, a 
venit doamna Cromi de ne-a ţinut lecţia. Doamna aceasta e 
cea mai bătrână dintre toate profesoarele. La ea au învăţat 
să scrie şi să citească mai toate doamnele care-şi aduc 
acum copiii la şcoala noastră. Azi era cam tristă, fiindcă 
unul din fiii ei este bolnav. 

Cum o văzură băieţii, că intră în clasă, începură să facă 
larmă pentru că nu-i prea ştiu de frică. 

Dânsa, fără să se arate supărată, le zise cu o voce liniştită 
şi blândă. 

— Vă rog, copii, respectaţi părul meu alb; eu vă sunt mai 
mult mamă decât profesoară şi am crescut pe o mare parte 
din mamele voastre. 

Niciunul din băieţii nu mai cuteză să ridice glasul; până şi 
îndrăzneţul Frânţi se mulţumi să-şi bată joc de dânsa pe 
furiş. 

Doamna Cromi fusese înlocuită în clasa ei cu doamna 
Delcati, profesoara fratelui meu. Iar în clasa doamnei 
Delcati făcea lecţie o domnişoară, pe care băieţii o 
porecliseră „măicuţa călugăriţă” Ea se poartă tot în haine 
închise şi cu un şorţ negru. Părul îi e bine netezit pe frunte; 
are ochii albaştri ca vioreaua; o faţă străvezie şi o voce aşa 
de lină, încât s-ar zice că şopteşte o rugăciune. 

Mama zice că nici nu se aude şi într-adevăr este foarte 
blândă şi timidă; nu strigă, nu se supără şi cu toate astea 
ţine pe copii totdeauna în tăcere; până şi cei mai isteţi îşi 
pleacă imediat capul, când ea îi ameninţă cu degetul. În 
clasă la dânsa e ca la biserică, de aceea au şi poreclit-o 
„măicuţa călugăriţă”. 


Mie îmi place şi mica profesoară din divizia a III-a a clasei | 
elementară: domnişoara aceea cu chipul ca un trandafir, cu 
două gropiţe în obraji. 

Ea poartă o pană albastră la pălărie şi o cruciuliţă de aur 
la gât. Este totdeauna veselă, zâmbeşte mereu, vorbeşte cu 
o voce aşa de limpede, încât ai crede că tot cântă şi bate din 
palme, ca să facă tăcere. 

Când ies copiii, ea aleargă când după unul, când după 
altul, ca să-i ţină la rând, apoi îndreaptă gulerul unuia, 
încheie pe altul la haină, ca să nu răcească; îi însoţeşte până 
pe uliţă, ca să nu se ia la bătaie; se roagă de părinţi, să nu-i 
pedepsească acasă; dă manşonul ei vreunuia căruia îi e frig. 
Copiii cei mai mici se agaţă mereu de ea, o sărută, o 
mângâie, o trag de rochie, de voal şi ea le rabdă toate, îi 
sărută râzând şi în fiecare zi se întoarce acasă ciufulită, cu 
gulerul strâmb, obosită, dar tot veselă. 

Această drăguță de profesoară dă şi lecţii de desen la o 
şcoală de fete şi susţine cu munca sa pe mama şi pe fratele 
ei. 

Casa rănitului. 

Duminică, 18. 

Nepoţelul bătrânului funcţionar, pe care l-a lovit Garoffi 
urmează în diviziunea acestei profesoare. L-am văzut azi 
acasă, la unchiul său, care îl iubeşte ca şi când i-ar fi copil. 

Tocmai sfârşisem de scris istorisirea lunară „Scriitoraşul 
florentin”, pe care profesorul mi-o dăduse s-o copiez, când 
tata îmi zise: 

— Vino cu mine sus, să vedem cum îi mai este la ochi 
bietului bătrân. 

Intrarăm într-o odaie foarte frumoasă, în care se afla 
bolnavul culcat cu capul ridicat pe mai multe perne. 
Nevasta lui stătea lângă dânsul şi nepoţelul se juca într-un 
colţ. 

Ce bine îi păru bietului om, că ne-am dus să-l vedem! Ne 
spuse că se simte mult mai bine, că ochiul nu-i era deloc 


pierdut şi că avea speranţa de a fi cu desăvârşire vindecat 
peste câteva zile. 

— De! Ce să-i fac! A fost într-un ceas rău! Adăugase el; îmi 
pare rău, mai cu seamă, de spaima bietului băiat. 

Tocmai ne vorbea de doctorul care îl căuta cu multă 
îngrijire, când se auzi sunând clopoţelul de la uşă. 

— Trebuie să fie chiar el! Zise nevasta bolnavului. 

Uşa se deschise şi mare ne-a fost mirarea, când 
recunoscurăm pe Garoffi, ce rămăsese în prag cu capul 
plecat, necutezând să intre. 

— Cine e? Întrebă bolnavul. 

— Este băiatul care te-a lovit, zise tata. 

— Vino încoace, băiete! Îi strigă bătrânul. Ai venit să mă 
vezi, nu-i aşa? Linişteşte-te, mă simt mai bine, sunt aproape 
vindecat. Vino încoace! 

Garoffi, de-abia stăpânindu-şi lacrimile, se apropie de pat; 
era aşa de tulburat că nici nu putea să vorbească. 

Bătrânul îl mângâie şi îi zise: 

— Îţi mulţumesc, dragul meu, că ai venit; du-te de spune 
mamei şi tatei, să nu mai aibă nici o grijă, că eu merg spre 
bine. 

Garoffi, însă, nu se mişca, parcă ar fi voit să spună ceva, 
dar se sfia. 

— Vrei să-mi mai spui ceva? Întrebă bătrânul. Ce vrei? 
Spune, drăguţule! 

— Eu? Nu, nu vreau nimic...! 

— Aşadar, du-te băiete! Du-te cu sufletul liniştit. 

Garoffi merse până la uşă şi acolo se opri, se uită la 
nepoţelul bătrânului, care privea cu mare curiozitate la el. 

În sfârşit, scoase un obiect de sub mantaua lui cea lungă, îl 
puse repede în mâna băieţelului, zicându-i: 

— "Ţine, aceasta e pentru tine! Şi o luă la picior. 

Băieţelul alergă la patul bătrânului şi îi dete pachetul. Pe 
hârtia ce-l învelea era scris: „[i-l dăruiesc ţie!” 

Deschiserăm, ne uitarăm şi mare ne fu mirarea, când 
văzurăm albumul de timbre poştale; albumul acela despre 


care vorbea necontenit, asupra căruia clădise atâtea 
speranţe şi care îl costase atâtea osteneli. Îşi dădea 
comoara, jumătate din viaţa sa, ca să capete iertare, bietul 
băiat! 

Scriitoraşul florentin. 

(Istorisire lunară). 

Giolo urma în clasa a IV-a primară. Era un băiat drăguţ 
cam de doisprezece ani, alb la faţă şi cu părul negru. Era 
fiul cel mai mare al unui slujbaş de la drumurile de fier, 
care, având copii mulţi şi leafă puţină, trăia în nevoie şi în 
lipsă. 

Tatăl său îl iubea şi era foarte bun cu el, dar era cât se 
poate de straşnic în privinţa învăţăturii, căci dorea cu fiul 
său să fie curând în stare, să-i vină în ajutor pentru 
întreţinerea familiei, şi, cu toate că băiatul învăţa bine, tot îl 
îndemna să înveţe şi mai bine. 

Bietul om era cam în vârstă şi munca silită ce-şi impusese, 
îl îmbătrânise înainte de vreme. Măcar că se simţea sleit de 
puteri, totuşi lucra şi în orele ce-i rămâneau libere de la 
obositorul lui serviciu, pentru ca familia să nu fie lipsită de 
nimic. De aceea îşi petrecea o parte din noapte scriind. 

Un editor de ziare, de cărţi şi de fascicole, îi dăduse să 
scrie adresele abonaților pe nişte fâşii de hârtie. Bietul om 
câştiga la acea lucrare trei lire pentru cinci sute de adrese 
scrise frumos şi regulat. 

Munca aceasta îl obosea şi acest lucru îl spunea el, 
adeseori, când se aşeza la masă. 

— Mi se duc ochii! Zicea cu mâhnire, bietul bătrân; Scrisul 
noaptea mă prăpădeşte! 

Giulio îi zise într-o zi: 

— Tată dragă, lasă-mă să-ţi ajut; ştii că pot să scriu 
întocmai ca dumneata! 

— Nu drăguţule, tu ai de învăţat; şcoala ta este ceva cu 
mult mai serios decât adresele mele; aş avea o adevărată 
mustrare de cuget, dacă ţi-aş lua un singur ceas de la 
învăţătură. Nu, fătul meu, îţi mulţumesc! 


Băiatul ştia bine că n-ar fi putut îndupleca niciodată pe 
tatăl său, de aceea nu mai stărui deloc, dar iată ce plănuise: 

Băgase de seamă că tatăl său înceta de a scrie, punct la 
miezul nopţii; îl auzea cum îşi împingea scaunul, când se 
ducea să se culce. 

Într-o noapte îl lăsă să plece, apoi se sculă, se îmbrăcă 
binişor, merse în odaia de lucru dibuind prin întuneric, 
aprinse lampa, se aşeză la măscioară, luă din fâşiile ce 
stăteau grămădite la o parte, se uită pe lista de adrese şi 
începu să scrie prefăcând minunat caligrafia tatălui său. 
Scria din toată inima, bietul băiat, vesel că putea să vină în 
ajutorul familiei, însă îi cam bătea inima de frică, să nu-l 
prindă tatăl său. Încetul cu încetul, adresele scrise se 
făcură teanc. Din când în când se oprea, îşi freca mâinile, 
întindea urechea, zâmbea şi reîncepea cu mai multă poftă. 
Scrise o sută şaizeci de adrese. Câştigase o liră! Atunci puse 
condeiul la loc, stinse lampa şi se întoarse în odăiţa sa pe 
vârful picioarelor. 

A doua zi, tatăl veni vesel la masă. Nu pricepuse nimic, 
căci îşi făcea lucrarea fără să-şi dea seama, gândindu-se cu 
totul la altceva şi abia a doua zi îşi număra fâşiile scrise. 

Se aşeză la masă zâmbind şi, bătând cu mâna pe umărul 
fiului său, îi zise: 

— Ştii tu, Giulio, că tatăl tău este un bun muncitor? leri 
seară am scris cu a treia parte mai mult ca de obicei! Mâna 
nu-mi tremură şi ochii tot îşi mai fac datoria! 

Giulio, plin de bucurie, îşi zise: 

— Bietul tata! Scriind în locul lui, nu-i dau numai un ajutor 
bănesc, îi aduc şi mângâierea de a se crede întinerit. 
Aşadar, înainte băiete. 

Îmbărbătat de această bună reuşită, în noaptea 
următoare, îndată ce bătu douăsprezece, el merse înainte 
cu lucrarea tatălui său. Merse astfel mai multe nopţi de-a 
rândul. Tatăl nu bănuia deloc, numai atât că într-o seară 
zise: 

— Ciudat! De vreo câtăva vreme ardem mai mult petrol. 


Giulio o sflecli, dar tatăl său nu mai stărui asupra acestui 
lucru şi băiatul merse înainte cu scrierea adreselor. 

Pierderea somnului din fiecare noapte începu, însă, să 
obosească pe bietul băiat; şi seara, când învăţa sau scria 
pentru şcoală, i se închideau ochii. Într-o seară, pentru 
prima oară adormi pe caiet. 

— Fii harnic, îi strigă tatăl său bătându-l pe umeri, nu te 
lenevi, copile, învaţă! 

Giulio se dezmetici şi reîncepu să scrie, dar în serile 
următoare o duse şi mai rău, moţăia pe cărţi, dimineaţa se 
scula târziu, învăţa lecţiile cu greu, parcă i se urâse cu 
învăţătura. 

Deocamdată, tatăl său băgă de seamă şi tăcu, apoi începu 
să se îngrijească şi, în cele din urmă, pentru întâia dată îl 
dojeni, zicându-i; 

— Giulio nu te mai cunosc, te-ai schimbat cu totul, te-ai 
făcut îndărătnic şi nepăsător; adu-ţi aminte că toată 
nădejdea familiei e în tine! Purtarea ta mă mâhneşte foarte 
mult. 

La această mustrare, cea dintâi mai aspră ce o primea, 
băiatul se tulbură şi îşi zise în sine: 

— Nu mai merge! Trebuie să mărturisesc totul tatălui! 

Dar chiar în seara aceea, la masă, tatăl zise cu bucurie: 

— Ştiţi că în luna aceasta am câştigat treizeci şi două de 
lire mai mult decât în luna trecută! Zicând acestea, scoase 
din buzunar un cornet cu bomboane, ca să sărbătorească 
împreună cu copiii săi acest neaşteptat câştig. Copiii, de 
bucurie, bătură din palme. Lui Giulio, văzând pe tatăl său 
aşa de vesel, îi veni inima la loc şi se gândi: 

— Nu, dragul meu tată, o să te ajut şi de aici înainte şi o să 
mă silesc din toate purerile, ca să învăţ ziua pentru şcoală, 
iar noaptea să lucrez pentru dumneata şi pentru toţi ai mei. 

Tatăl, urmânduşi vorba, zise: 

— Un prisos de treizeci şi două de lire e ceva! Îmi pare 
foarte bine! Numai dumnealui mă mâhneşte! Şi arătă pe 
Giulio. 


Bietul copil primi mustrarea în tăcere şi îşi reţinu 
lacrimile, care stăteau să-i curgă pe obraji; în fundul inimii, 
însă simţi o mare mângâiere. 

El continuă să lucreze din toată inima; însă, grămădindu- 
se oboseală peste oboseală, îi fu din ce în ce mai greu să 
lupte. 

Lucrurile mergeau astfel de două luni: tatăl dojenind 
mereu şi uitându-se mânios la el, iar fiul suferind dojenile şi 
chinuindu-se ca să poată să le biruie pe toate. 

Într-o zi, tatăl se duse la şcoală, ca să întrebe pe profesor, 
cum merge fiul său. Acesta îi răspunse: 

— Da, învaţă pentru că este inteligent, dar nu mai învaţă 
cu poftă, cum învăţa mai înainte. Este somnoros, zăpăcit, 
cască. Face nişte compoziţii scurte, scrise urât şi aruncate 
fără rost pe hârtie. Ar putea să facă mult mai mult şi mult 
mai bine. 

În acea seară, tatăl îşi luă băiatul la o parte şi-l mustră şi 
mai aspru: 

— Giulio, tu vezi bine, cât muncesc; vezi că-mi scurtez 
zilele pentru voi toţi şi ţie nu ţi-e milă: nici de mine, nici de 
mama, nici de fraţi! 

— Nu, tată, nu vorbi aşa! Strigă copilul, plângând cu hohot 
şi fu cât p-aci să mărturisească totul; dar tatăl adăugă: ştii 
starea în care ne aflăm, vezi cât trebuie să muncim cu toţii 
şi câte trebuie să răbdăm ca să ne putem susţine. 
Nădăjduiam o gratificaţie de o sută de lire de la 
administraţia căilor ferate şi mi s-a spus că nu mi se va da 
nimic, aşa că sunt nevoit să lucrez şi mai mult. 

Auzind aceasta, Giulio opri mărturisirea ce stătea să-i iasă 
din gură şi-şi zise: „Nu dragă tată, n-am să-ţi spun nimic: 
vreau să păstrez taina, ca să mai lucrez pentru tine. Prin 
muncă te voi răsplăti de suferinţa ce-ţi pricinuiesc. Cât 
pentru şcoală, tot o să învăţ destul, ca să-mi trec bine 
examenele”; ceea ce era mai rău, e că tatăl devenea din ce 
în ce mai nepăsător faţă de el, vorbea foarte rar cu dânsul, 
ca şi cum l-ar fi privit ca pe un fiu rătăcit, de la care nu mai 


spera nimic; se ferea chiar să-i întâlnească privirea. Giulio 
înţelegea totul şi suferea fără să cârtească. 

Trudirea neîncetată şi întristarea zdruncina din zi în zi mai 
mult sănătatea băiatului; el slăbea şi îngălbenea şi de aceea 
era silit să-şi neglijeze studiile, înţelegea foarte bine, că nu 
putea s-o mai ducă mult; şi în fiecare zi îşi zicea: la noapte 
n-o să mă mai scol! Aş! Îndată ce auzea sunând ora 
douăsprezece, tocmai când ar fi trebuit să se ţină de 
hotărâre, simţea un fel de remuşcare, i se părea că şezând 
în pat ar lipsi de la datorie, căci ar fura o liră tatălui şi 
familiei sale. Atunci se scula şi începea să scrie cu speranţa 
că tatăl său ar putea să-l prindă lucrând, sau că şi-ar fi 
numărat adresele şi că întâmplarea i-ar fi descoperit totul, 
fără ca el să fie nevoit să-i destăinuiască ceva, căci nu 
îndrăznea. 

Astfel mergea înainte. 

Într-o seară la masă, tatăl zise o vorbă, care fu hotărâtoare 
pentru el. Mamă-sa uitându-se la el îi păru că-l vede şi mai 
galben şi mai ofilit şi îi zise: 

— Ţi-e rău, Giulio? Apoi adăugă către soţul său: Mi se pare 
că e bolnav Giulio; nu vezi ce galben e? Spune, dragul 
mamei, ce ai? 

Tatăl său se uită la dânsul cu nepăsare şi zise: 

— Mustrarea de cuget aduce cu sine o sănătate rea. Aducţi 
aminte ce sănătos erai când ai fost şcolar bun şi inimos! 

— Dar nu vezi că e bolnav? Strigă mama. 

— Nu-mi pasă! Răspunse tatăl. 

Acest cuvânt atinse drept la inimă pe bietul băiat. 

„Aşa? Tatălui său nu-i mai păsa de el! Tatăl care mai 
înainte tremura numai auzindu-l că tuşeşte! Aşadar nu-l mai 
iubea! Fără nici o îndoială, era cu totul izgonit din inima lui. 
Nu, tată! Zise el în sine, cu inima zdrobită, nu pot trăi fără 
iubirea ta; voi s-o redobândesc pe deplin, voi să-ţi 
mărturisesc totul şi să învăţ ca mai înainte! De astă dată m- 
am hotărât!” 


Totuşi, el se sculă şi în noaptea aceea, ca în celelalte nopţi, 
dar mai mult din obicei. Când se dete jos din pat, vru să 
meargă în odaia de scris, ca să se uite în liniştea nopţii 
pentru cea din urmă oară la acea odăiţă, unde lucrase aşa 
de mult în taină, cu inima plină de mulţumire şi de iubire. 
Când se revăzu lângă măscioară, cu lampa aprinsă, când 
văzu fâşiile albe pe care el nu mai avea să scrie adresele ce 
le învățase acum pe de rost, fu cuprins de părere de rău şi 
apucă condeiul, ca să înceapă lucrarea obişnuită. 

Întinzând mâna, dete jos o carte. Tot sângele i se sui la 
cap. Dacă s-o fi deşteptat tatăl său. Neaparat că nu l-ar fi 
prins făcând vreun fapt rău; el însuşi se hotărâse să-i spună. 

Cu toate acestea îi era frică atunci când se gândea să-l 
vadă deodată dinaintea lui. Să fie surprins la acea oră, în 
liniştea aceea! Mama lui s-ar fi deşteptat şi s-ar fi speriat. 
Ideea care până atunci nu-i venise, că tatăl său s-ar simţi 
poate ruşinat descoperind adevărul... Toate acestea îl 
înfiorau. Întinse urechea, ţinându-şi suflarea. Nu auzi nici- 
un zgomot. Ascultă la uşă: nimic! Toţi dormeau în casă; tatăl 
nu auzise. Se linişti şi reîncepu să scrie. Fâşiile se 
grămădeau, auzea pe drum pasul regulat al gardiştilor de 
noapte; apoi un zgomot de trăsuri care încetă deodată; mai 
târziu, zgomotul mai multor inşi, care ce treceau încetinel, 
şi, în sfârşit, o adâncă linişte întreruptă din când în când de 
lătratul depărtat al vreunui câine; iar el scria, scria înainte. 

Dar tatăl său, pe care îl credea că doarme, stătea la 
spatele lui. Auzise zgomotul pricinuit de căderea cărţii şi 
aşteptase momentul potrivit, ca să intre. Zgomotul carelor 
acoperise uşorul zgomot al uşii şi al paşilor săi. 

EI stătea drept la spatele băiatului, cu capul său cel alb 
deasupra micului cap negru al fiului său; vedea condeiul 
cum aluneca pe fâşii. Într-o clipă ghicise şi înţelesese tot. O 
mare mustrare de cuget, o înduioşare nespusă îi cuprinse 
sufletul şi îl ţinea pe loc, înăbuşit de emoție, la spatele 
copilului. Deodată, Giulio scoase un țipăt; două mâini 
nervoase îl apucară de cap. 


— Tată! Tată! Iartă-mă! Strigă Giulio, recunoscând pe tatăl 
său. 

— Tu să mă ierţi pe mine! Răspunse tatăl, plângând şi 
sărutând pe fiul său pe frunte. Am înţeles tot, ştiu tot, eu îţi 
cer iertare, dragul meu copil! Haide, vino cu mine! Şi îl 
împinse sau mai bine zis îl duse pe mâini până la patul 
mamei sale, care se deşteptase şi i-l aruncă în braţe, 
zicându-i: Sărută pe acest înger, care nu doarme de trei 
luni, ca să lucreze pentru mine şi eu îi amăram sufletul cu 
dojenile mele, lui care îmi câştiga pâinea! 

Mama îl strânse la piept, apoi zise: 

— Du-te de te culcă, fiul meu, du-te îndată de te odihneşte. 
Du-l tu în patul său! Zise ea, bărbatului. Tatăl îl luă în braţe, 
îl duse în odăiţa lui şi-l culcă mângâindu-l mereu, apoi îi 
aşeză pernele şi îi trase plapuma pe el. 

— Mulţumim, tăticule! Zicea băiatul. Acuma du-te şi 
dumneata de te culcă; sunt aşa de mulţumit! 

Dar tatăl voia să-l vadă adormit; se aşeză lângă patul 
băiatului, îl luă de mână şi îi zise: 

— Dormi, dormi, copilul meu! Giulio obosit, adormi îndată 
şi dormi somn dulce bucurându-se pentru prima oară, după 
atâtea luni, de un somn liniştit, înveselit cu visuri 
surâzătoare. 

Când se deşteptă, a doua zi, soarele se înălţase de mult îşi 
frecă ochii şi vrând să-şi tragă plapuma, simţi că ceva greu 
o reţine; se uită şi văzu capul alb al tatălui său proptit de 
marginea patului. Bietul bătrân petrecuse noaptea aici, 
fericit de a vedea pe fiul său odihnindu-se, apoi adormise şi 
el cu o adâncă mulţumire în suflet. 

Stăruinţa. 

Miercuri, 28. 

Sunt încredinţat că şi Stardi din clasa mea ar fi în stare să 
facă ceea ce a făcut micul scriitoraş florentin. 

Azi dimineaţă, doi băieţi au fost cât se poate de fericiţi la 
şcoală: cel dintâi, Garoffi, nebun de bucurie, pentru că 
bătrânul funcţionar îi dăduse înapoi albumul, înavuţit cu 


trei timbre din republica Guatemala, pe care el le căuta de 
mult: cel de-al doilea, Stardi, fiincă luase a doua medalie, 
era cel dintâi din clasă, după Derossi. 

Toţi am fost uimiţi. Cine ar fi zis una ca asta în luna lui 
octombrie, când tatăl lui Stardi, aducându-l la şcoală, 
spusese profesorului: 

— Te rog, domnule profesor, să ai multă răbdare, cu fiul 
meu, căci este foarte greu de cap. 

În zilele dintâi, băieţii îl porecliseră „cap de dovleac”. Dar 
el era din aceia care-şi zic: „Sau mor, sau izbutesc!” şi se 
pusese straşnic pe învăţătură. Învăţa zi şi noapte: acasă, la 
şcoală, pe stradă; învăţa mereu. Era răbdător ca un bou şi 
încăpățânat ca un măgar, aşa că, nepăsător la glumele 
îndrăzneţe ale camarazilor săi, împărțind la pumni şi dând 
chiar cu piciorul în cei care-l necăjeau; acel cap de dovleac 
ne întrecuse pe toţi. 

Când a venit la şcoală, nu înţelegea boacă de aritmetică; 
compoziţiile îi erau un şir de nerozii, nu putea să-şi aducă 
aminte deloc de vreo epocă sau de vreo dată; acum 
dezleagă probleme, scrie corect şi îşi ştie lecţia ca pe apă. 
Când îl vezi mic şi îndesat, cu capul mare şi înghesuit între 
umeri: când îi observi mâinile scurte şi groase şi îi auzi 
glasul lui cel aspru, pricepi îndată, că trebuie să aibă o 
voinţă de fier. 

El găseşte materie de studiu chiar prin ziare şi afişe de 
teatru. Când are ceva bani, îşi cumpără câte o carte. Şi-a 
alcătuit chiar o mică bibliotecă. Într-o zi, când era mai cu 
voie bună, îi ieşi din gură făgăduiala, că mă va duce la el, ca 
să mi-o arate. 

El nu vorbeşte cu nimeni, cu nimeni nu se joacă, stă mereu 
în bancă ţinându-şi fruntea între mâini, nemişcat ca o 
stâncă şi ascultând pe profesor. 

Cât a trebuit să muncească bietul Stardi, ca să ajungă la 
aşa izbândă! Profesorul, deşi era cam supărăcios azi 
dimineaţă, când a împărţit medaliile, totuşi i-a spus: 

— Bravo Stardi! Bravo băiete! Cine stăruie izbuteşte! 


EI însă nu se mândri deloc, nici nu zâmbi măcar; abia se 
întoarse la locul lui cu medalia la piept, îşi cufundă iarăşi 
capul între mâini şi stătu mai nemişcat şi mai atent decât 
oricând. 

Dar nostim lucru fu la ieşirea din şcoală. Tatăl său, om 
scurt şi îndesat ca şi el, îl aştepta la poartă şi văzându-i 
medalia, nu voi să creadă cu nici un chip că el o câştigase. 

Trebui să-l încredinţeze profesorul. Atunci începu să râdă 
cu poftă: bătu pe ceafă pe fiul său, strigându-i cu o voce 
groasă: 

— Bravo! Bine zău, băiete! Bine de tot, dovlecelul meu! 

Zicând acestea, se uita la el plin de mirare şi cu zâmbetul 
pe buze, căci tot nu-i venea să creadă adevărul. 

Băieţii, toţi râdeau, numai Stardi nu râdea. El, desigur şi 
începuse să rumege în mintea sa lecţia de a doua zi. 

Recunoştinţa. 

Sâmbătă, 31. 

Nu mă îndoiesc că Stardi nu se plânge niciodată de 
profesorul său ca tine. Ai zis că profesorul vostru era ieri 
cam supărăcios. Chipul cu care ai spus aceasta, arăta că-ţi 
este cam ciudă. la gândeşte-te de câte ori eşti tu supărăcios 
şi cu cine! Cu tatăl tău, cu mama ta; supărare care, faţă de 
ei, devine o crimă. Şi cu drept cuvânt poate fi câteodată 
supărăcios, sărmanul vostru profesor, căci ia gândeşte-te de 
câţi ani se oboseşte cu băieţii. O fi avut, nu zic, mulţi băieţi 
buni şi iubitori, dar câţi vor fi fost nerecunoscători, câţi vor 
fi abuzat de bunătatea lui şi nu vor fi ţinut seamă de 
îngrijirile sale! Un adevăr foarte trist este acela că voi mai 
mult îl amărâţi, decât îl mulţumiţi! 

Gândegşte-te că cel mai sfânt om din lume, dacă ar fi în 
locul lui, tot s-ar necăji uneori. Şi apoi, ştii tu de câte ori 
profesorul, deşi bolnav, îşi face lecţia numai pentru că nu e 
tocmai aşa de rău, ca să se poată scuza. Şi atunci, desigur 
că este supărăcios, pentru că suferă, sau pentru că voi nu-l 
înţelegeţi şi vă folosiţi de indispoziţia lui, ca să faceţi 
nebunii. 


Respectă şi iubeşte pe profesorul tău, copile! lubeşte-l 
pentru că tatăl tău îl iubeşte şi-l respectă; lubeşte-l pentru 
că îşi consacră viaţa pentru binele atâtor copii, care-l vor 
uita; lubeşte-l pentru că îţi luminează inima; lubeşte-l 
pentru că într-o zi, când vei fi bărbat şi nici eu, nici el nu 
vom mai fi pe lume, el se va înfăţişa minţii tale alături cu 
mine. Şi atunci, faţa lui obosită, pe care tu azi nu o iei în 
seamă, ţi-o vei aminti şi te vei mâhni, chiar după treizeci de 
ani. le vei căi că nu l-ai iubit; te vei ruşina că te-ai purtat 
rău cu dânsul; iubeşte-ţi profesorul, pentru că el face parte 
din numeroasa familie a celor cincizeci de mii de învăţători 
elementari, răspândiţi prin toată Italia, care sunt ca nişte 
părinţi intelectuali ai milioanelor de băieţi ce cresc odată cu 
tine. Ei sunt muncitorii puţin răsplătiți, care pregătesc ţării 
noastre un popor mai bun decât cel de acum. 

Eu nu mă mulţumesc cu iubirea ta, pe cât timp nu veiiubi 
şi tu pe toţi aceia care-ţi voiesc binele şi printre aceştia, 
profesorul tău este cel dintâi după părinţii tăi. lubeşte-l, aşa 
precum ai iubi pe un frate al meu, iubeşte-l: şi când te 
mângâie şi când te dojeneşte; când este drept şi chiar când 
îţi pare că e nedrept; iubeşte-l când e vesel şi blând, 
iubeşte-l şi mai mult, când e mâhnit. 

Iubeşte-l întotdeauna. Pronunţă cu smerenie numele de 
„profesor”, căci după numele de „tată”, acesta este cel mai 
nobil, cel mai dulce, pe care un om îl poate da unui alt om. 

Tatăl tău. 

IANUARIE. 

Profesorul suplinitor. 

Miercuri, 4. 

Bine zice tata! Profesorul era supărăcios, fiindcă nu-i era 
bine. 

Suplinitorul vine de trei zile, să-l înlocuiască. Suplinitorul 
despre care am mai vorbit, e un tânăr mic şi fără barbă, 
care seamănă mai mult a şcolar. 

Chiar din ziua dintâi, când a venit suplinitorul, s-a făcut 
mare larmă în clasă, fiindcă este prea blând şi are o 


răbdare nespusă. 

Bietul om, strigă mereu la băieţi. 

— Tăcere! Tăcere! Vă rog faceţi linişte! 

Dar nu-l ascultă nimeni. Azi dimineaţă, băieţii şi-au ieşit 
din măsură; zgomotul era aşa de asurzitor, încât, nu i se 
mai auzea glasul deloc. El dojenea, se ruga: zadarnic! 
Directorul se ivi de două ori pe pragul uşii şi se uită 
înăuntru; dar cum pleca, zgomotul începea şi mai tare: s-ar 
fi crezut că eram la bâlci. Garrone şi Derossi făceau mereu 
semne camarazilor lor să tacă, să se astâmpere; degeaba, 
nici nu-i băgau în seamă. Singur Stardi stătea nemişcat la 
locul său, cu fruntea strânsă în mâini, gândindu-se poate, 
sau la frumoasa lui bibliotecă, sau la temele de a doua zi. 
Garoffi, micul negustor şi strângătorul de timbre poştale, 
era şi el asemenea foarte ocupat cu alcătuirea unei liste de 
loterie, câte două lire biletul, pentru că vrea să pună la lot o 
călimară de buzunar. Toţi râdeau, strigau, înfigeau peniţe 
prin bănci şi apoi zbârnâiau cu ele ca şi cu drâmbul; îşi 
azvârleau cocolaşe de hârtie cu fire de elastic scoase de 
prin ghete. 

Suplinitorul apuca de mână pe unul, zguduia pe altul; pe 
un al treilea îl şi pedepsi; Vreme pierdută! Nu ştia 
sărmanul, la ce sfânt să se mai închine. Le zicea: 

— De ce sunteţi aşa de neastâmpăraţi? Voiţi să primesc un 
avertisment din cauza voastră? 

Apoi bătea cu pumnul în catedră şi striga cu glasul 
supărat, aproape înecat de lacrimi: 

— 'Tăcere! Tăcere! Tăcere odată! Ţi-era mai mare mila de 
dânsul. Cu toate acestea, larma creştea şi mai mare. Frânţi 
îi azvârli un cocoloş de hârtie. Unii miorlăiau ca pisicile, alţii 
se încăierau: era o învălmăşeală de nespus. 

Uşa se deschise şi pedelul intră şi spuse suplinitorului, că-l 
cheamă directorul. Profesorul se sculă şi ieşi repede, cu 
totul tulburat. Atunci, zgomotul deveni şi mai mare. 
Deodată, Garrone sări în sus, roşu la faţă, cu pumnii ridicaţi 
şi strigă cu glas ameninţător: 


— Astâmpăraţi-vă odată, măgarilor! Nu vă e ruşine să vă 
râdeţi de suplinitor, fiindcă este bun? Dacă v-ar zdreli 
oasele, aţi fi smeriţi ca nişte câini; droaie de nemernici ce 
sunteţi! Vă spun curat, că cine o îndrăzni să-şi mai bată joc 
de dânsul, îl aştept la poartă şi îi rup fălcile. Şi zău că o fac, 
chiar faţă cu tatăl său! 

Băieţii tăcură toţi de astă dată. Ah! Ce frumos era 
Garrone, în momentul acela! 

Ochii îi străluceau ca două scântei, parcă era un pui de leu 
întărâtat. El se uită drept în faţa celor mai îndrăzneţi; toţi 
plecară capul. 

Când se întoarse suplinitorul, rămase uimit de acea tăcere, 
dar văzând pe Garrone aprins la faţă şi tremurând, înţelese; 
îl privi cu dragoste şi îi zise cu glasul său cel blând, parcă ar 
fi zis unui frate: 

— Îţi mulţumesc, Garrone! 

Biblioteca lui Stardi. 

M-am dus ieri la Stardi. Casa lui este aproape, peste drum 
de şcoală. Mi-e cam ruşine s-o spun, dar trebuie să 
mărturisesc că mi-a fost necaz pe el, când i-am văzut 
cărţile. Ce bine şi le păstrează! N-a prăpădit niciuna măcar, 
din cărţile pe care a învăţat; le are pe toate şi eu nu mai am 
niciuna! Ce rău îmi pare că le-am rupt! Toţi banii ce-i capătă 
de la rude, el îi dă pe cărţi. 

Tatăl său, prinzând de veste că-i plac cărţile, a dat să i le 
lege după placul lui şi i-a cumpărat un dulăpior frumos de 
nuc. 

Dulapul are nişte perdeluţe verzi. Când tragi de un şnur, 
ele se deschid şi ţi se înfăţişează deodată trei rânduri de 
cărţi de diferite culori, bine aşezate, curate şi cu titlurile 
scrise cu litere poleite. Are: poveşti, călătorii, poezii; are şi 
cărţi cu gravuri şi ce bine ştie să potrivească feţele! A 
aşezat volumele albe pe lângă cele albastre, pe cele roşii 
lângă cele negre şi lângă acestea, pe cele galbene: astfel că 
se deosebesc de departe şi au o înfăţişare cât se poate de 
frumoasă. Adeseori, el îşi petrece timpul rânduindu-le în alt 


chip. Şi-a făcut un catalog de cărţi, tocmai ca un bibliotecar. 
Cum şi le îngrijeşte! Le şterge de praf, le răsfoieşte şi cu 
băgare de seamă le deschide, ca să nu le mânjească poate 
cu degetele lui cele groase; s-ar zice că sunt noi. Păcat, zău, 
că n-am ştiut şi eu să mi le păstrez pe ale mele! Ce bucurie, 
e pe el, când îşi cumpără câte o carte! O mângâie, îi face loc 
în bibliotecă, o ia iarăşi în mână, o învârteşte şi se uită la ea 
ca la un odor. Într-un rând începuse să-l doară ochii de mult 
ce citea. 

Tatăl său veni la noi, în odaie, şi, bătând cu palma pe ceafa 
fiului său, îmi zise cu vocea sa puternică: 

— la spune-mi, domnişorule, ce zici dumneata de al meu 
cap de dovleac? Ie încredinţez că în căpăţâna asta e atâta 
străduinţă încât are să izbutească în toate! Mângăierea 
aceea grosolană a tatălui său îl făcea să închidă ochii de 
plăcere, întocmai ca un căţeluş când îl mângâie stăpânul. 

N-aş putea să spun de ce, dar nu-mi vine să glumesc cu 
Stardi, cum glumesc cu ceilalţi camarazi ai mei şi nici nu-mi 
vine să cred că este numai cu un an mai mare decât mine. 

Când am plecat, el m-a însoţit până la pragul uşii şi mi-a 
zis la revedere cu multă seriozitate; parcă avea chipul 
posomorât; era cât p-aci să-i răspund ca unui om mare:"Vă 
salut, domnule!” 

Îndată ce mă întorsei acasă, spusei aceasta tatălui şi 
adăugai: 

— Nu înţeleg un lucru, tată; Stardi n-are nici un talent, nu 
este deştept, e cu totul necioplit, are un chip pocit şi cu 
toate acestea, el îmi impune. 

Tata îmi răspunse: 

— Să-ţi spun eu, fiul meu, de ce-ţi impune: pentru că are 
tărie de caracter. 

— Şi apoi să-ţi mai spun încă ceva ciudat, mai zisei eu, am 
stat o oră la el, acasă şi nu cred să-mi fi spus cincizeci de 
cuvinte. Nu mi-a arătat nici o jucărie, n-a râs, nici n-a 
zâmbit măcar odată şi tot nu mi-a fost urât şi am rămas 
bucuros la el. 


Tata îmi răspunse: 

— Pentru că-l stimezi. 

Fiul lăcătuşului. 

Da, nu zic, aşa o fi; dar eu stimez cu mult mai mult pe 
Precossi şi nu-mi inspiră acelaşi simţământ ca Stardi. 
Precossi e fiul lăcătuşului: e un băieţel mic şi plăpând, cu 
privirea tristă şi blândă, e sfiiciosul acela, care cere mereu 
iertare tuturor şi care deşi bolnăvicios, totuşi învaţă foarte 
bine. 

Tatăl său a căzut în darul beţiei, se întoarce acasă beat 
mort, îl bate fără milă şi, fără să aibă vreo vină, îi azvârle 
cărţile şi caietele. Bietul băiat vine adesea la şcoală: cu 
vânătăi pe obraz, cu ochii roşii şi umflaţi de plâns, şi, cu 
toate acestea, n-ar spune, Doamne fereşte, că-l bate tatăl 
său. 

— Te-a bătut tata! Îi zic câteodată, băieţii. El răspunse 
repede: 

— Nicidecum! Nu e adevărat! Ca să nu-l facă de ruşine pe 
părintele său. 

— N-ai ars tu foile acestui caiet! Îi zise într-o zi, profesorul, 
arătându-i foile cu lucrarea arsă pe jumătate. 

— Ba da! Răspunse el, tremurând, mi-a căzut caietul din 
nebăgare de seamă! 

Noi ştiam cu toţi că tatăl său, venind beat acasă, dăduse cu 
piciorul în masă şi o răsturnase cu lampă cu tot, pe când 
băiatul îşi făcea temele. 

El ţine cu chirie o cămăruţă în podul casei noastre; se suie 
acolo pe scara din dos şi portăreasa ne spune tot ce se 
petrece la ei. Într-o zi, sora mea, Silvia, stând pe terasă, îl 
auzi ţipând şi află că tatăl său îl îmbrâncise pe scări aşa de 
tare, încât bietul băiat căzuse rostogolindu-se din treaptă în 
treaptă până jos; şi aceasta numai fiindcă ceruse bani ca să- 
şi cumpere o gramatică. 

Netrebnicul acela nu lucrează nimic, se îmbată mereu şi 
familia îi piere de foame. De câte ori nu vine bietul Precossi 
la şcoală, fără să fi îmbucat ceva şi muşcă pe furiş dintr-o 


bucăţică de pâine ce i-o dă Garrone, sau dintr-un măr adus 
de mica profesoară la care şi-a făcut el clasa întâi 
inferioară! El nu ţi-ar zice: „Mi-e foame, tata nu-mi dă să 
mănânc”! 

Câteodată, când tatăl său trece din întâmplare pe 
dinaintea şcolii, vine să-l ia, Dumnezeule! Cât e de groaznic! 
Cu chipul searbăd şi întunecat, cu părul pe ochi, cu căciula 
într-o parte şi se clatină mereu pe picioare. Precossi 
tremură de frică atunci când îl vede, dar tot aleargă la el 
surâzându-i; însă el nici nu-l bagă de seamă, atât e de 
ameţit. 

Bietul băiat e nevoit să-şi coase caietele rupte, să ceară 
cărţi la băieţi, ca să-şi înveţe lecţiile, să-şi prindă rupturile 
de la cămaşă şi de la haină cu ace cu gămălie. 

Ţi-e mai mare milă de el, când îl vezi cum face gimnastică 
în nişte pantofi grei şi mari de-i joacă picioarele în ei, cu 
nişte pantaloni care-i atârnă la pământ şi cu surtucul de 
două ori cât el, aşa încât e silit să-şi sumeată mânecile până 
la coate. Cu toate acestea, el învaţă cu multă stăruinţă şi ar 
fi unul dintre cei dintâi, dacă ar putea să înveţe liniştit 
acasă. Azi dimineaţă a venit la şcoală cu obrazul zgâriat. 
Băieţii i-au zis: 

— Nu mai tăgădui; tatăl tău te-a zgâriat. Spune-i 
directorului să-l cheme la secţie! 

El se sculă repede, tremurând de necaz şi strigă: 

— Nu, nu este adevărat! Tata nu mă bate niciodată! Dar 
mai târziu, în timpul lecţiei, lacrimile îi curgeau pe bancă şi 
când băgă de seamă că ne uităm la el, se sili să zâmbească 
spre a-şi ascunde întristare. Bietul Precossi! 

Mâine au să vină la mine: Derossi, Coretti şi Nelli; o să-i 
spun şi lui să vină. Am să-l poftesc la gustare, să-i dăruiesc 
cărţi şi să răstorn casa cu susul în jos, ca să petreacă bine. 
O să-i umplu buzunarele cu poame, ca să-l văd şi eu o dată 
cel puţin mulţumit şi vesel! Săracul Precossi! Cât e de bun, 
de râbdător şi de harnic! 

O vizită plăcută. 


Joia aceasta a fost pentru mine cea mai frumoasă din tot 
anul. Derossi, Coretti şi micul cocoşat, Nelli, sosiră la mine 
la două, după-amiază; pe Precossi nu l-a lăsat tatăl său ca 
să vină. 

Derossi şi Coretti veneau râzând, fiindcă întâlniseră pe 
bietul Crossi, băiatul precupeţei, cu o varză mare în braţe. 
Bietul băiat se ducea s-o vândă ca să-şi cumpere peniţe. Îmi 
spuseră că Crossi primise o scrisoare de la tatăl său prin 
care îi vestea întoarcerea lui din America; de aceea 
sărmanul copil nu mai putea de bucurie. 

Derossi şi Coretti sunt băieţii cei mai veseli din clasă. Ce 
bine am petrecut în cele două ore, cât am stat împreună! 
Coretti venise tot cu flaneluţa cafenie şi cu căciuliţă de 
blană de pisică. E un drăculeţ, care scotoceşte pretutindeni 
şi care vrea să se afle mereu în treabă. De dimineaţă cărase 
lemne; cu toate acestea alerga prin toată casa, observând 
tot, vorbind mereu, voios şi sprinten ca o veveriţă. Trecând 
pe la bucătărie, întrebă pe bucătăreasă cum a plătit 
lemnele şi spuse că tatăl său vinde zece kilograme pe 
patruzeci şi cinci de lire. 

El povesteşte mereu din timpul pe când tatăl său era 
soldat în al 49-lea regiment, în bătălia de la Custozza, sub 
comanda principelui Umberto. Ce drăguţ şi ce cumsecade 
este! Bine zice iata: 

— Ce dacă s-a născut şi a crescut printre lemne, când în 
vinele lui curge un sânge cinstit şi generos! Derossi a fost şi 
el foarte drăgălaş. Ştie geografia ca un profesor. 

Închidea ochii şi zicea: 

— lată, eu văd toată Italia, Apeninii care se prelungesc 
până la Marea Ionică, fluviile care curg de amândouă 
părţile, golfurile şi strâmtorile albastre, insulele verzi. Le 
spunea pe toate pe nume, pe de rost şi uite, fără nici o 
greşeală; s-ar fi zis că le citeşte pe hartă. 

Când îl vezi cu capul tot în sus, cu cârlionţii lui aurii, cu 
hăinuţele tivite şi curate, stând drept şi frumos ca o statuie, 
ţi-e drag să te uiţi la el. 


Învăţase pe de rost, numai într-un ceas, trei pagini pe care 
trebuie să le recite poimâine pentru aniversarea morţii 
regelui Victor Emanuel. 

Nelli, răsucindu-şi colţul şorţului, îl privea şi el cu drag. 

Vizita camarazilor mei mi-a pricinuit o mare plăcere, parcă 
mi-a luminat mintea. Când plecară, ce bine-mi păru, văzând 
pe bietul Nelli, mic şi schilod, între cei doi băieţi mari şi 
zdraveni, care-l duceau de braţ glumind cu el şi făcându-l 
să râdă cum nu-l văzusem niciodată râzând! 

Când intrai în sufragerie, băgai de seamă că lipsea cadra 
ce reprezintă pe Rigoletto, caraghiosul cocoşat. O 
ascunsese tata, ca să nu o vadă sărmanul Nelli. 

Înmormântarea regelui Victor Emanuel. 

Marţi, 17. 

Cum intră în clasă, profesorul, azi, la orele două, chemă pe 
Derossi şi-i spuse să înceapă cuvântarea. Acesta, stând în 
picioare lângă catedră, cu faţa către noi, începu să 
rostească cuvântarea, roşindu-se la faţă şi ridicând din ce în 
ce glasul său cel limpede şi răsunător: „Sunt acum patru 
ani de când, în ziua şi în ora aceasta, sosea în faţa 
Panteonului, la Roma, carul mortuar cu rămăşiţele lui Victor 
Emanuel, cel dintâi rege al Italiei unite! 

Ela murit după douăzeci şi nouă de ani de domnie, în 
cursul cărora scumpa patrie, zdrobită şi ruptă în şapte 
state, apăsată de străini şi de tirani, reînvie într-un singur 
stat liber şi neatârnat, după o domnie pe care ela ştiut s-o 
mărească: prin faceri de bine şi prin vitejie, prin lealitate şi 
bărbăţie în primejdie, prin chibzuială în izbânzi şi prin 
statornicie în nenorociri. Carul funebru sosea sub o povară 
de coroane, după ce străbătuse străzile Romei sub o ploaie 
de flori, în mijlocul unei nenumărate mulţimi jalnice şi 
tăcute, care sosise din toate unghiurile Italiei, precedat de o 
armată de generali, de o mulţime de principi şi de miniştri, 
urmat de un cortegiu întreg de veterani, de o pădure de 
steaguri, de reprezentanţi a trei sute de oraşe, de tot ce 


înfăţişează puterea şi gloria unui popor. Carul sosea la 
poarta marelui templu, unde îl aştepta mormântul. 

Doisprezece soldaţi cuirasieri ridicară sicriul de pe dric. 
Italia dădea ultimul adio regelui mort, bătrânului său rege, 
care o iubise atât de mult, ultimul adio soldatului, tatălui ei, 
precum şi celor douăzeci şi nouă de ani, cei mai frumoşi şi 
mai binecuvântaţi din istoria sa. Minutul acela fu măreț şi 
solemn! Toţi tremurau de emoție şi privirea tuturor mergea 
de la car la steagurile cernite ale celor optzeci de ofiţeri 
înşiraţi pe drumul său. Italia întreagă era aici de faţă, 
reprezentată prin acele steaguri, care aminteau 
nenumăraţii morţi, valurile de sânge, gloriile noastre cele 
mai sacre, jertfele cele mai sfinte şi durerile cele mai 
sfâşietoare. Sicriul, dus de soldaţi, trecu; toate steaguri 
zdrenţuite în bătăliile de la Goito, de la Pastrengo, de la 
Santa-Lucia, de la Novară, de la Palestro, din Crimeea, de la 
San-Martino, de la Castelfidardo; optzeci de văluri negre, 
se plecară, sute de medalii izbiră sicriul şi zgomotul acela 
înăbuşit care tulbură sângele tuturor, fu ca răsunetul a o 
mie de voci omeneşti, care cu toate strigau deodată: 

— Adio, bun, viteaz şi binecuvântat rege al nostru! Ai să 
vieţuieşti în inima poporului tău, cât timp soarele va străluci 
asupra Italiei! 

Steagurile se ridicară cu mândrie către cer şi regele Victor 
intră în gloria nepieritoare a mormântului!” 

Frânţi gonit din şcoală. 

Sâmbătă, 21 

Numai unul singur dintre noi era în stare să râdă când 
Derossi rostea cuvântarea asupra înmormântării regelui 
Victor Emanuel şi Frânţi râse. 

Nu pot să-l sufăr, pentru că este un răutăcios. Când vreun 
părinte vine la şcoală, ca să se plângă de fiul său şi cere ca 
să fie pedepsit, el se bucură. Când unul din noi plânge, el 
râde. Tremură de frica lui Garrone şi bate pe Zidăraş, 
pentru că este mic; necăjeşte pe Coressi pentru că are o 
mână uscată; cuteză chiar să-şi râdă de bietul Robetti, 


pentru că umblă în cârje, îşi bate joc de sărmanul Precossi, 
pe care toţi îl respectă. Întărâtă mereu pe cei mai slabi 
decât dânsul şi, când se bate cu ei, se îndârjeşte şi dă fără 
milă. Are fruntea îngustă şi mică, ochii tulburi şi înfundaţi, 
de-abia se văd de sub cozorocul şepcii; în sfârşit, are o 
înfăţişare respingătoare. 

Lui nu-i pasă de nimeni, nu se teme de nimica, râde în faţa 
profesorului, fură cât poate şi tăgăduieşte fără să clipească 
măcar. Se ceartă mereu cu câte cineva; vine la şcoală cu 
andrele, ca să înţepe pe vecini; îşi rupe nasturii de la 
hăinuţă şi îi rupe şi pe ai altora, ca să-i joace în arşice. 
Cărţile, caietele, ghiozdanul, totul este murdar şi rupt; linii 
ciocănite, condeiele roase, unghiile mâncate, hainele unse 
şi numai rupturi făcute în bătăile cu băieţii. 

Am auzit că mama lui este bolnavă din cauza supărărilor 
ce-i aduce şi că tatăl său l-ar fi gonit de trei ori de acasă. 

Biata mamă vine din când în când, să întrebe de purtarea 
fiului său şi pleacă plângând. El urăşte şcoala, urăşte pe 
camarazi şi pe profesor. Profesorul se face câteodată, că nu- 
i vede mişeliile şi atunci e şi mai rău. A încercat să-l ia cu 
binişorul: degeaba! El îşi bate joc de dânsul. I-a vorbit cu 
asprime; el şi-a acoperit ochii cu mâinile, prefăcându-se că 
plânge şi râdea. A fost alungat din şcoală pe trei zile, drept 
pedeapsă, dar s-a întors şi mai răutăcios şi mai obraznic. 
Derossi îi zise o dată: 

— Ia astâmpără-te frate, nu vezi că mâhneşti pe profesor! 

El ameninţă că îl împunge cu o andrea în pântece. În 
sfârşit, azi dimineaţă a fost gonit din şcoală ca un câine. 

Pe când profesorul îi da lui Garrone, să copieze naraţiunea 
lunară din ianuarie „Micul toboşar sard”, el azvârli pe 
scânduri o plesnitoare, care spărgându-se, răsună ca o 
detunătură de puşcă. Toţi tresărirăm. Profesorul sări în 
picioare şi strigă: 

— Frânţi, ieşi din şcoală! 

El răspunse: 

— N-am aruncat eu! Şi râdea. 


Profesorul repetă: 

— leşi afară! 

— Ba nu mă mişc deloc! Răspunse Frânţi obraznic. 

Atunci, profesorul îşi pierdu cumpătul: se repezi la el, îl 
apucă de braţ şi îl scoase din bancă. El se zvârcolea, 
scrâşnea din dinţi, însă profesorul izbuti să-l târască până la 
director, apoi se întoarse în clasă şi se urcă pe catedră, 
apucându-şi capul între mâini. Era aşa de obosit şi de trist, 
încât ne era milă, când ne uitam la dânsul. 

— De treizeci de ani de când dau lecţii, nu mi s-a întâmplat 
aşa ceva! Zise el cu întristare. Nu se auzea o răsuflare. 
Mâinile îi tremurau de mânie şi dunga-i de pe frunte părea 
şi mai adâncă; s-ar fi zis că eo rană. 

Bietul profesor! Tuturor ne părea rău de tulburarea lui. 

Derossi se ridică şi zise: 

— Să nu vă întristaţi, domnule profesor; noi vă iubim! 

Atunci, faţa i se însenină puţin şi ne zise: 

— Să urmăm lecţia, copii! 

Micul toboşar sard. 

(Istorisire lunară) 

În ziua de 21 iulie 1848, cea dintâi zi a bătăliei de la 
Custoza, vreo şaizeci de soldaţi dintr-un regiment de 
infanterie, din armata noastră, fură trimişi să ocupe o casă 
părăsită de pe un deal. 

De-abia sosiți, se văzură deodată atacați de două companii 
de austrieci, care năvăliră pe neaşteptate din mai multe 
părţi. 

O ploaie de gloanţe îi sili să se adăpostească şi să se 
baricadeze cât mai curând în casa părăsită, după ce lăsară 
pe câmpie câţiva morţi şi răniţi. 

Îndată ce înţepeniră bine uşile cu drugi de fier, soldaţii 
alergară pe la ferestre, la amândouă etajele şi începură un 
foc des şi bine îndreptat împotriva asaltatorilor. Aceştia se 
apropiau încetul cu încetul, rânduiţi în semicerc, 
răspunzând şi ei tot cu aceeaşi tărie. 


Acei şaizeci de soldaţi italieni erau comandaţi de doi ofiţeri 
inferiori şi de un căpitan: om straşnic, înalt, slab, cu 
mustaţa şi cu părul cărunt. 

Printre soldaţi se afla şi un mic toboşar din Sardinia, băiat 
cam de paisprezece ani, căruia, de pipernicit ce era, nu i se 
putea ghici vârsta; i-ai fi dat cel mult doisprezece ani. Era 
oacheş la faţă şi avea nişte ochi negri în fundul capului, care 
străluceau ca două scântei. 

Căpitanul comanda apărarea de la o fereastră din etajul 
de sus şi poruncile ieşeau din gura lui ca nişte pocnituri de 
puşcă. Pe chipul său nu se zărea nici cea mai mică 
tulburare. 

Micul toboşar galben la faţă, se suise pe o măscioară şi 
întindea gâtul cât putea, ca să vadă cum merg lucrurile pe 
afară. El zărea printr-un nor de fum uniformele albe ale 
austriecilor înaintând puţin câte puţin. 

Casa era aşezată pe malul unui povârniş, spre care da o 
singură fereastră de la pod; iar toate celelalte ferestre 
dădeau spre culmea dealului; de aceea austriecii atacau 
faţa şi laturile casei, iar povârnişul din dos rămăsese cu 
totul liber. 

Lupta era crâncenă: gloanţele cădeau ca grindina, 
găureau şi crăpau zidurile; sfărâmau pervazurile pe 
dinafară şi pe dinăuntru; prăpădeau tot; zdrobeau obloane, 
oglinzi, mobile; azvârleau aşchii de lemn; răspândeau un 
nor de moloz; de farfurii, de pahare, de geamuri sparte, 
toate acestea zburau şuierând prin casă şi făceau un 
zgomot asurzitor. 

Din când în când cădea câte un soldat. Tovarăşii îl trăgeau 
la o parte. Alţii mergeau şovăind prin odăi, ţinându-şi rănile 
cu mâinile. 

În bucătărie se şi afla un mort întins la pământ, cu capul 
zdrobit de gloanţe; afară, brâul vrăjmaşilor se strângea 
mereu. 

Căpitanul, care până atunci avea aerul nepăsător, se 
tulbură puţin şi ieşi repede din odaie, urmat de un sergent. 


După câteva minute, sergentul se întoarse şi chemă pe 
micul toboşar. Băiatul veni într-o fugă, urcându-se după el 
pe o scăricică mică şi intrând în podul casei, unde văzu pe 
căpitan proptit de fereastră şi scriind repede cu creionul pe 
o bucăţică de hârtie. 

Căpitanul îndoi hârtia, se uită drept în ochii băiatului cu 
acea privire adâncă şi rece, dinaintea căreia fiecare soldat 
tremura şi zise cu asprime: 

— 'Toboşarule! 

Toboşarul duse mâna la chipiu. 

— Eşti îndrăzneţ, băiete?! Îl întrebă căpitanul. 

Ochii băiatului scânteiară: 

— Da, domnule căpitan! 

— Uită-te într-acolo! Îi zise căpitanul, împingându-l spre 
fereastră, în vale, lângă casele din Villafranca, acolo unde 
vezi lucind baionete, se află regimentul nostru. la acest 
bilet, agaţă-te de frânghie, coboară-te jos pe fereastră, ia-o 
la fugă pe povârniş, străbate valea, soseşte la ai noştri şi dă 
biletul celui dintâi ofiţer ce-l vei întâlni. Mai întâi leapădă-ţi 
raniţa şi cingătoarea! 

Băiatul lepădă raniţa şi cingătoarea; ascunse biletul în sân. 
Sergentul azvârli funia pe fereastră, înţepeni un căpătâi în 
drugii de fier, iar căpitanul ajută pe băiat să iasă pe o 
ferăstruie. 

— Adu-ţi aminte că scăparea noastră atârnă de bărbăţia ta 
şi de iuţeala picioarelor tale! Îi zise căpitanul. 

— Fii pe pace, domnule căpitan! Răspunse băiatul lăsându- 
se în jos pe frânghie, nu vă temeţi! 

— Dumnezeu să-ţi ajute! 

Băiatul ajunse jos în câteva clipe, sergentul trase sus 
frânghia şi plecă. Căpitanul se apropie repede de fereastră, 
ca să urmărească şi el cu privirea pe băiat, care părea că 
zboară pe povârniş. 

Căpitanului i se părea chiar că toboşarul izbutise să fugă 
neobservat de vrăjmaşi, când cinci sau şase mici nori de 
pulbere se ridică în jurul băiatului şi îl vestiră că fusese 


descoperit de duşmani: căci norii aceia nu erau altceva 
decât ţărâna scormonită şi ridicată în sus de gloanţe. 

Cu toate acestea, micul toboşar alerga mereu. Deodată 
căzu. 

— L-au ucis! Răcni căpitanul, muşcându-şi pumnul. 

Abia strigase astfel şi zări pe micul toboşar ridicându-se. 

— A fost numai o căzătură! Îşi zise căpitanul şi răsuflă. 

Băiatul începu iar să alerge, dar şchiopătând. 

— Şi-a scrântit piciorul! Gândi căpitanul. 

Se mai ridicară încă câteva vârtejuri de pulbere în urma 
băiatului, dar tot mai depărtate. Căpitanul scoase un strigăt 
de izbândă; băiatul scăpase. Totuşi, el mai rămase acolo, să 
se uite la toboşar; era cu inima îndoită, căci de nu ajungea 
la vreme cu biletul prin care cerea un ajutor imediat, ori 
toţi soldaţii lui cădeau ucişi, ori era silit să se dea prizonier 
împreună cu dânşii. 

Băiatul alerga o bucată, apoi umbla mai încet, 
şchiopătând; se repezea iarăşi şi iarăşi se oprea şi se 
împiedica. 

— Nu cumva l-a atins vreun glonţ la picior? Îşi zicea 
căpitanul îngrijorat uitându-se la toate mişcările băiatului; 
şi de la acea depărtare îi vorbea, îl aţâţa, îl îndemna să se 
grăbească, ca şi cum l-ar fi putut vedea. El măsura 
necontenit, cu ochii aprinşi de nerăbdare, spaţiul dintre 
băiatul care a-lerga şi dintre sclipirea baionetelor din vale. 

Auzea totodată şi şuieratul gloanţelor de la etajul de jos, 
strigătele poruncitoare ale ofiţerilor şi ale sergenţilor, 
vaietele răniților şi zgomotul dărâmăturilor. 

— Haide, înainte! Strigă el, micului toboşar, urmărindu-l 
cu privirea. 

— Înainte! Mergi! Aleargă!... Doamne! Se opreşte! Nu, nu, 
iată-l reîncepe să alerge. 

Un ofiţer veni să-i spună că deşi vrăjmaşii nu încetaseră 
focul, totuşi ridicau un steag alb, ca să le impună 
capitularea. 


— Să nu răspundeţi! Strigă căpitanul, fără ca să ridice 
ochii de la copilul care ajunsese în vale; el însă nu mai 
alerga, ci părea că abia se târăşte. 

— Hai du-te!... Mergi mai iute, aleargă! Strigă căpitanul, 
scrâşnind din dinţi şi ridicând pumni. Omoară-te, mori, 
ticălosule, dar aleargă, du-te! Apoi răcni ca o fiară: Ah! 
Nemernicul, nesocotitul, s-a aşezat jos. 

Şi, în adevăr, până aici văzuse capul băiatului alunecând 
pe deasupra grâului; în acel moment dispăruse ca şi cum s- 
ar fi aşezat jos sau ar fi căzut. 

După câteva minute, capul se ivi iarăşi şi în sfârşit se 
pierdu pe din dosul gardurilor. Căpitanul, nemaizărindu-l, 
cobori repede. Gloanţele se năpusteau şi mai tare: odăile 
erau pline cu răniţi; unii din ei şovăiau ca beţivii şi se 
agăţau de mobile. Pereţii, pardoseala, totul era stropit cu 
sânge. Câteva cadavre zăceau întinse pe pragul uşilor. Un 
glonţ rupsese braţul drept al locotenentului. Fumul şi 
pulberea învăluiau totul. 

— Curaj băieţi! Strigă căpitanul. Staţi nemişcaţi la postul 
vostru! Ne vine ajutor! Încă un avânt de bărbăţie şi de 
răbdare şi suntem mântuiţi. 

Austriecii se apropiară şi mai tare. Feţele lor înverşunate 
se zăreau printre norii de fum, iar zgomotul puştilor era 
covârşit de strigătele lor sălbatice. Înjurau, le porunceau să 
capituleze şi-i amenințau cu moartea. Câte unii din soldaţi, 
înfricoşaţi, se retrăgeau de la ferestre; sergenţii îi goneau 
înapoi. Dar focul slăbea, descurajarea se vedea pe toate 
chipurile, nu mai era cu putinţă să susţină multă vreme 
apărarea. 

Austriecii încetară focul şi o voce poruncitoare strigă mai 
întâi în limba germană, apoi în cea italiană: „Predaţi-vă” 
„Nu” urlă căpitanul de la o fereastră. Lupta începu mai 
crâncenă din amândouă părţile. Căzură încă vreo câţiva 
soldaţi; mai multe ferestre rămaseră goale. Momentul fatal 
se apropia. 

Căpitanul bolborosea între dinţi: 


— Suntem pierduţi!... Nu ne vine în ajutor! Nu mai 
soseşte! 

Şi el alerga ca un nebun prin odăi, furios învârtind sabia în 
mâini, hotărât să moară. 

Deodată, un sergent, coborându-se repede din podul casei 
strigă: 

— Ne vine ajutor! Vine! Repetă căpitanul nebun de 
bucurie. 

La acel strigăt, zdraveni şi răniţi, sergenţi şi ofiţeri, toţi 
năvăliră la ferestre şi împotrivirea se înteţi din nou. 

După câteva minute, ei băgară de seamă că începuse un 
fel de neorânduială printre vrăjmaşi. Atunci, căpitanul 
adună în grabă soldaţii într-o odaie din etajul de jos, ca să 
dea năvală cu baionetele. Apoi se sui ca să se încredinţeze 
dacă vine ajutor, când, deodată auzi un zgomot de paşi 
grăbiţi, însoţit de un „ura!” puternic şi văzu, mai întâi 
printre norii de fum, pălăriile cu două colţuri ale 
carabinierilor italieni, apoi un escadron ce venea în goana 
mare cu săbiile scânteind deasupra capetelor şi umerilor 
vrăjmaşilor. 

Atunci, căpitanul împreună cu soldaţii se repeziră cu 
baioneta înainte. Inamicii se clătinară, ieşiră din rânduri şi o 
luară la fugă. Locul rămase liber; casa, mântuită şi, puţin 
după aceea, două batalioane de infanterie, italiene şi două 
tunuri erau postate pe acea înălţime. 

Căpitanul, ieşind cu soldaţii ce-i rămaseră teferi întru 
întâmpinarea regimentului său, fusese uşor rănit la mâna 
stângă în goana dată vrăjmaşilor. 

În acea zi; izbânda fu de partea noastră, însă a doua zi, 
lupta reîncepând, cu toată împotrivirea lor vitejească, 
italienii fură biruiţi de numărul covârşitor al austriecilor şi 
în dimineaţa de 26 se văzură siliţi să apuce cu întristare 
drumul spre Mincio. 

Căpitanul, deşi rănit, făcu drumul pe jos cu soldaţii săi 
osteniţi şi tăcuţi. Ajungând către seară la Gotio, pe Mincioe, 
el la căutat îndată pe locotenentul său, care trebuia să fi 


ajuns înaintea lui. Îi arătară o biserică, unde se instalase în 
grabă spitalul ostăşesc. Căpitanul sosind acolo, văzu 
biserica plină de răniţi, aşezaţi pe două rânduri de paturi şi 
pe saltele întinse pe jos. Doi doctori şi doi infirmieri 
mergeau de la un rănit la altul. 

Se auzeau gemete şi strigăte înăbuşite. 

Căpitanul îşi îndrepta privirile în toate părţile căutând pe 
ofiţerul său, când a auzit un glas apropiat şi foarte slab 
care-l chema: 

— Domnule căpitan! 

EI se întoarse: era micul toboşar. Băiatul stătea întins pe 
pat şi era învelit cu o pânză groasă de perdele, vărgată cu 
roşu. Bietul băiat era foarte palid şi slab, dar ochi lui nu 
pierduseră nimica din strălucirea lor, păreau două 
diamante negre. 

Căpitanul plin de mirare, îi zise cu glasul său aspru: 

— Aici eşti tu? Apoi adăugă: Bravo băiete! Ţi-ai făcut 
datoria! 

— Am făcut şi eu tot ce am putut! Răspunse micul toboşar. 

— Eşti rănit? Îl întrebă căpitanul, căutând cu ochii pe 
ofiţerul său în paturile de alături. 

— Da! Ce să-i faci! Zise băiatul, mândru de a fi rănit, căci 
altfel n-ar fi cutezat să deschidă gura în faţa asprului 
căpitan. 

— M-am ţinut pitit cât am putut; dar tot m-au văzut 
vrăjmaşi foarte curând. Soseam cu douăzeci de minute mai 
înainte, dacă nu m-ar fi atins. Am avut noroc, că am găsit 
îndată pe un căpitan de stat-major, căruia i-am dat biletul 
dumneavoastră. Drept alte toate, eram fript de sete şi mă 
temeam să nu-mi rămână destulă putere, ca să ajung la ai 
noştri. Plângeam de groaza ce-mi pricinuia gândul că 
fiecare minut de întârziere trimitea pe câţiva din tovarăşi 
mei pe lumea cealaltă. În sfârşit, Dumnezeu mi-a venit în 
ajutor şi eu am făcut ce am putut; sunt mulţumit. Dar vai, 
domnule căpitan, îţi curge sânge din rană! Vrei să-ţi mai 
strâng legătura? Apropie-te te rog şi întinde mâna! 


Căpitanul îi întinse mâna stângă şi cu cea dreaptă voia să 
ajute pe băiat, să dezlege bandajul, dar nici n-apucă bietul 
băiat să se ridice bine din perne şi fu nevoit să se lase iar 
jos: îngălbenise ca ceara. 

— Lasă, lasă! Îi zise căpitanul, uitându-se la el şi 
retrăgându-şi mâna din mâinile lui. Vezi mai întâi de tine şi 
apoi de alţii; bagă de seamă, băiete o rană uşoară poate să 
ajungă periculoasă, dacă nu o îngrijeşti la vreme! 

Micul toboşar dete din cap. 

— Trebuie să fi pierdut mult sânge, ca să fi aşa de 
prăpădit, îi zise căpitanul, uitându-se de astă dată la el mai 
cu băgare de seamă. 

Băiatul zâmbi şi-i răspunse: 

— Am pierdut mult sânge? Bine ar fi, domnule căpitan, de- 
ar fi numai atât. la uită-te! Şi-şi dete plapuma la o parte. 

Căpitanul, îngrozit, se retrase înapoi. Băiatul nu mai avea 
decât un picior. Piciorul stâng îi fusese tăiat mai sus de 
genunchi; trunchiul era legat şi bandajul mai era încă 
însângerat. 

În acel moment trecu un chirurg militar, scurt şi gros, cu 
mânecile sumese. 

— Ah, domnule căpitan, îi zise arătându-i băiatul, iată un 
caz nenorocit! Acest picior ar fi putut să fie scăpat, dacă nu 
l-ar fi obosit nebuneşte. Ce inflamație gândeşti că avea? Am 
fost nevoit să-l tai la minut, ca să-i scap viaţa. le asigur eu, 
domnule căpitan, că este un băiat cu multă inimă; nu i-a 
curs nici o lacrimă, n-a scos nici un țipăt. Pe onoarea mea, 
mă fălesc că acest băiat este italian. Trebuie să fie viţă de 
viteji! 

Apoi salută pe căpitan şi se duse la patul unui alt rănit. 

Căpitanul rămăsese uimit, se uită ţintă la băiat, cu fruntea 
încreţită; în urmă îi trase plapuma şi încetişor, fără măcar a 
şti ce face, aţintit privirea la dânsul, duse mâna la cap şi îşi 
scoase chipiul. 

— Domnule căpitan! Strigă băiatul, surprins. Ce faci, 
domnule căpitan? Mă saluţi pe mine? 


Şi soldatul acela, atât de dârz şi de posac, care nu spusese 
în viaţa lui o vorbă dulce vreunui inferior, răspunse cu un 
glas blând şi plin de bucurie: 

— Da, pe tine!... Căci eu sunt numai un căpitan, iar tu eşti 
un erou! 

Apoi se aplecă spre dânsul şi-l sărută de mai multe ori 
părinteşte. 

Iubirea de patrie. 

Marţi, 24. 

Fiindcă istoria „Micul toboşar sard” te-a mişcat aşa de 
mult, trebuie să-ţi fi fost lesne azi dimineaţă a-ţi face 
compoziţia, de vreme ce avea de subiect: „De ce-ţi iubeşti 
țara?” 

De ce-ţi iubeşti ţara? Nu ţi-au venit îndată în minte sute de 
răspunsuri? Îmi iubesc ţara: pentru că mama s-a născut pe 
pământul ei; pentru că sângele ce curge în vinele mele este 
italian; pentru că aici sunt îngropaţi morţii pe care mama îi 
plânge şi tata îi onorează; pentru că aici m-am născut; 
pentru că limba pe care o vorbesc, cărţile pe care învăţ, 
pentru că fratele meu, sora mea, camarazii mei de şcoală, 
marele popor în mijlocul căruia trăiesc, frumoasa natură 
care mă înconjoară, tot ce văd, tot ce iubesc, tot ce învăţ, 
tot ce admir, este italian! Dar tu nu poţi încă, fătul meu, să 
simţi pe deplin iubirea de ţară. O vei simţi când vei fi mare, 
când te vei întoarce dintr-o călătorie lungă şi rezemându-te 
într-o dimineaţă de parapetul vaporului vei zări departe, la 
orizont, munţii albaştri şi măreţi ai ţării tale. Acea privelişte 
îţi va tulbura: mintea, sângele şi îţi va scoate un țipăt de 
bucurie. O vei simţi acea iubire atunci când, aflându-te într- 
un oraş depărtat, avântul inimii te va împinge printre 
mulţimea necunoscută către vreun lucrător necunoscut, pe 
care îl vei fi auzit, trecând pe lângă dânsul, că vorbeşte 
limba ta. O vei simţi în mânia mândră şi dureroasă, care-ţi 
va urca sângele în obraji, când vei auzi pe un străin, care-ţi 
necinsteşte ţara. Vei simţi acea iubire şi mai tare şi mai 
mândră, în ziua când ameninţarea unui popor vrăjmaş va 


ridica o furtună de foc asupra patriei tale şi vei auzi 
zăngănind armele în toate părţile şi vei vedea adunându-se 
legiuni de voinici şi de părinţi, strigând către fiii lor: 
„Luptaţi-vă cu bărbăţie!” iar pe mame, luându-şi adio de la 
copiii lor, zicându-le: „Fiţi biruitori!” 

Vei mai simţi iarăşi cu fală acea iubire, dacă vei avea 
norocul să vezi întorcându-se în ţară soldaţii împuţinaţi şi 
obosiţi, zdrenţuiţi, însă dârzi, cu scânteia biruinţei în ochi, 
purtând steagurile lor găurite de gloanţe vrăjmaşe, urmaţi 
de un şir nesfârşit de viteji ţinând sus capetele lor, cu răni 
oblojite, păşind semeţi în mijlocul unei mulţimi nebune de 
bucurie, care-i acoperă cu flori şi cu binecuvântări. Numai 
atunci o să înţelegi ce va să zică iubirea de patrie; atunci o 
să simţi ce este PATRIA. E un lucru aşa de mare, aşa de 
sfânt, încât, dacă într-o zi te-aş vedea că te întorci neatins 
de la o bătălie nesusţinută pentru ea, tu, care eşti sângele 
meu, dacă aş şti că ţi-ai cruțat viaţa de frica morţii, eu tatăl 
tău, eu, care te primesc cu o bucurie nespusă, de câte ori te 
întorci de la şcoală, te-aş primi cu un suspin de jale, n-aş 
mai putea să te iubesc, aş muri cu o groaznică durere în 
inimă. 

Tatăl tău. 

Invidie. 

Miercuri, 25. 

Tot Derossi a făcut cea mai bună compoziţie despre 
iubirea de ţară. Săracul Votini, era aproape sigur că va 
căpăta el, prima medalie. 

Eu l-aş iubi pe Votini, cu toate că se ţine aşa de mândru. Şi 
apoi de când stă alături de mine, mi-e ciudă să văd ce necaz 
are pe Derossi. Ar voi să-l întreacă; învaţă sărăcuţul dar ce 
să-i faci?... Nu poate să-l biruie. Derossi îţi dă o mie înainte 
la orice materie şi Votini îşi muşcă limba de necaz. Carlo 
Nobis îl pizmuieşte şi el pe Derossi, dar e prea mândru, ca 
să se arate. Votini se dă de gol şi se plânge la părinţi, că 
profesorii sunt nedrepţi cu el. Când profesorii întreabă pe 
Derossi şi el răspunde ca de obicei, pe dată şi bine, Votini se 


posomorăşte, lasă ochii în jos, se preface că n-aude şi se 
sileşte să râdă; dar vai de râsul lui!... Numai el ştie cum 
râde. 

Noi, toţi îi ştim patima şi când profesorul laudă pe Derossi, 
ne uităm ţintă la el. Zidăraşul îi face botul de iepure şi el 
înghite în sec de necaz. Azi dimineaţă şi-a dat rău în petic. 
Profesorul intră în clasă şi ne spune rezultatul examenului 
lunar. 

— Derossi, media 10 cu prima medalie! 

Votini se prefăcu imediat că strănută. Profesorul se uit la 
el: era lesne de înţeles. 

— Votini, îi zise, să nu laşi şarpele invidiei, să pătrundă în 
inima ta, căci el roade creierii şi strică inima! Ioţi băieţii se 
uitară la el, numai Derossi, nu. Votini vru să răspundă, dar 
nu putu. Rămase încremenit pe loc, galben de ciudă şi pe 
când profesorul explica lecţia, el începu să scrie pe o coală, 
de hârtie cu litere mari: Eu nu invidiez pe aceia care 
câştigă prima medalie numai prin protecţii şi nedreptăţi! 
Voia să trimită biletul acela lui Derossi. 

Vecinii lui Derossi plănuiau ceva; îi vedeam cum îşi 
vorbeau la ureche; unul din ei tăie o medalie mare de hârtie 
şi desenă pe ea cu condeiul un şarpe negru. Votini băgă şi el 
de seamă. Profesorul plecă puţin afară din clasă. Vecinii lui 
Derossi ieşiră îndată din bancă, ca să dea medalia lui Votini. 
Toată clasa se aştepta la o ceartă, iar Votini tremura ca 
frunza, de necaz. 

Derossi strigă: 

— Daţi-mi-o mie! 

— Da, da, aşa e, strigară toţi, tu să i-o dai! 

Derossi luă medalia şi o rupse în bucățele. Profesorul se 
întoarse în clasă şi reîncepu lecţia. Eu nu pierdui din ochi 
pe Votini; era roşu ca jăraticul. El luă biletul pe care-l 
scrisese, îl ghemui încetinel, făcu din el un cocoloş, îl băgă 
în gură, îl amestecă puţin, apoi îl aruncă sub bancă. leşind 
din şcoală, Votini, fiindcă era cam zăpăcit, îşi pierdu 
sugativa. Derossi îndatoritor din firea lui, o ridică de pe jos, 


i-o puse în ghiozdan şi-l ajută să-şi lege cureaua. Votini nu 
cuteză nici măcar să-şi ridice ochii. 

Mama lui Frânţi. 

Sâmbătă, 25. 

Cu toată blândeţea lui Derossi, Votini tot nu se îndreptă 
deloc. 

Ieri, la lecţia de religie, în faţa directorului, profesorul 
întrebă pe Derossi, dacă ţine minte cele două strofe din 
cartea de citire: Oriunde îmi îndrept privirea, preaînalte 
Dumnezeule, eu pe tine te văd! 

Derossi spuse că nu. Votini se sculă repede surâzând şi 
strigă: 

— Le ştiu eu! 

— Era vesel, crezând că face în necaz lui Derossi. 

Dar nu izbuti; tot ela rămas păcălit, căci nu putu să recite 
poezia din cauză că mama lui Frânţi intră ca un fulger în 
clasă, îmbrâncind dinaintea ei pe fiul său, care fusese 
eliminat pentru opt zile din şcoală. Mă înfior gândindu-mă 
la trista scenă ce văzurăm. 

Biata femeie! Era speriată! Venise cu capul gol. Era plină 
de zăpadă! Vai de ea, săraca! Se aruncă la picioarele 
directorului şi îi zise cu glasul înecat în lacrimi: 

— Domnule director! Fie-vă milă de mine, primiţi iar pe 
băiatul meu la şcoală! De trei zile de când e acasă, îl ţin 
ascuns de taică-său, căci ferească Dumnezeu, dacă ar afla 
adevărul, l-ar omori! Fie-vă milă, căci nu ştiu ce să mai fac! 
Vă rog din tot sufletul, domnule director! 

Directorul încercă să o scoată afară din şcoală, dar nu 
putu căci ea se împotrivea plângând şi rugându-se mereu: 

— De-aţi şti ce de suferinţe, ce de necazuri mi-a pricinuit 
copilul acesta, v-ar fi milă de mine! Domnule director, nu-mi 
respingeţi această cerere, vă rog; cine ştie, poate că s-o 
îndrepta! Văd bine că nu o să mai trăiesc mult; simt că mi 
se apropie ceasul şi, înainte de a închide ochii, aş dori să-l 
văd îndreptat... Căci... Ce să-i fac?... Şi începu să plângă cu 
hohot... Este copilul meu; măcar că e rău, tot îl iubesc!... Aş 


muri disperată!... Mai iertaţi-l şi de astă dată, domnule 
director, numai ca să nu se întâmple vreo nenorocire; 
iertaţi-l de mila unei sărmane mame! Şi îşi acoperi obrajii 
cu mâinile suspinând. 

Frânţi şedea cu capul plecat, nepăsător. Directorul se uită 
la el, rămase câtva timp pe gânduri, după aceea îi zise: 

— Frânţi, du-te la locul tău! 

Atunci, mama sa se sculă, mulţumi de mai multe ori 
directorului, fără să-i lase timpul de a zice ceva şi se 
îndreptă spre uşă ştergându-şi ochii; apoi, adresându-se 
către Frânţi, îi zise cu o voce sfâşietoare: 

— Fii bun, copilul meu! Vă rog pe toţi să aveţi puţină 
răbdare cu el!... Mulţumim domnule director, de bunătatea 
ce aţi avut. Fii cuminte, copile; Te rog! Bună ziua, băieţi! 
Mulţumim domnule profesor, vă rog iertaţi cu toţii pe o 
sărmană mamă! Se uită încă o dată la fiul său, parcă s-ar fi 
rugat la dânsul şi plecă trăgându-şi colţul şalului, care se 
târa pe jos. 

Chipul ei era palid ca turta de ceară, capul îi tremura şi 
spinarea îi era încovoiată; o auzirăm cum tuşea când cobora 
pe scări. 

Directorul se uită drept în ochii lui Frânţi şi îi zise cu un 
ton care, în acea tăcere, te făcea să tremuri: 

— Frânţi, o omori pe mama ta! 

Toţi ne uitarăm la el înfioraţi. Ticălosul zâmbea. 

Speranţa. 

Duminică, 29. 

Frumos a fost, Enrico, avântul cu care te-ai aruncat în 
braţele mamei tale, când te-ai întors de la şcoală, după 
lecţia de religie. 

Profesorul ţi-a destăinuit lucruri mari şi mângâietoare. 

Da, Dumnezeu, ne-a aruncat pe unul în braţele celuilalt, 
nu ne va despărţi pe veci; când vom muri nu ne vom zice 
înfiorătoarele şi deznădăjduitoarele cuvinte: mamă, tată, 
Enrico, n-o să ne mai vedem niciodată! Nu, căci ne vom 
revedea într-o a doua viaţă, în care cel ce a suferit mult în 


aceasta va fi răsplătit şi va regăsi pe iubiții săi într-o lume 
fără păcate, fără lacrimi şi fără moarte. Dar trebuie să ne 
silim să fim toţi vrednici de acea viaţă. 

Ascultă-mă copile! Fiecare faptă bună, fiecare avânt de 
dragoste către acei ce te iubesc, fiecare îndatorire către 
camarazii tăi, orice gând bun: este o pornire către acea 
lume. 

Spre lumea aceea te îndreaptă, asemenea, orice durere, 
căci fiecare durere este ispăşirea unei vine, fiecare lacrimă 
şterge o greşeală. Hotărăşte-te, fătul meu, să fii în fiecare zi 
mai supus, mai bun, mai iubitor decât în ajun. Spune-ţi în 
fiecare dimineaţă, azi eu voiesc să mă port aşa încât cugetul 
meu să fie împăcat şi tatăl meu mulţumit; voiesc să-mi 
câştig iubirea tuturor camarazilor mei, a profesorului, a 
fratelui meu şi a altora. Şi cerei lui Dumnezeu, să-ţi dea 
putere, să-ţi îndeplineşti hotărârea. Zi aşa: ajută-mă tu, 
Doamne, ca în Secare seară, când mama mă sărută şi-mi 
urează „Noapte bună”, să-i pot zice: „mamă, tu săruţi azi pe 
un copil mult mai bun şi mai vrednic de sărutarea ta, decât 
pe cel ce l-ai sărutat ieri!” 

Vezi, copilul meu, să ai totdeauna întipărit în mintea ta pe 
celălalt Enrico, fericit, care vei putea să fii tu în a doua 
viaţă, purtându-te bine în aceasta şi roagă-te lui Dumnezeu 
să-ţi îndeplinească dorinţele. 

Tu nu poţi să-ţi închipui mângâierea unei mame când vede 
pe fiul său închinându-se; ea simte atunci, că şi ea se face 
mai bună. 

Când tu te închini, eu cred cu mai multă tărie în bunătatea 
nemărginită a lui Dumnezeu: te iubesc mai mult, muncesc 
cu mai multă putere, sufăr cu mai multă răbdare, iert din 
tot sufletul şi mă gândesc la moarte cu cugetul senin. 

O, Dumnezeu, atât de mare şi atât de bun! Să mai aud 
după moarte vocea mamei mele, să regăsesc pe copilaşii 
mei, să revăd pe Enrico al meu, să-l revăd binecuvântat şi 
nemuritor, să-l strâng în braţe pentru totdeauna! 


Roagă-te lui Dumnezeu, copile! Să ne rugăm cu toţii, să ne 
iubim ca să putem păstra în fundul inimii această cerească 
speranţă. 

Mama ta. 

FEBRUARIE. 

O medalie dată pe drept. 

Sâmbătă, 29. 

Inspectorul şcolar a venit azi dimineaţă la şcoală, ca să 
împartă medaliile. E un domn bătrân, cu barba albă şi 
îmbrăcat în negru. Elintră în clasă la noi cu directorul, 
puţin mai înainte de a se suna pentru ieşire şi se aşează 
lângă profesor. 

Puse câtorva băieţi câteva întrebări, apoi dete prima 
medalie lui Derossi şi, înainte de a da pe a doua, vorbi ceva 
cu profesorul şi cu directorul. 

Fiecare ne întrebam: cui o să dea pe a doua? Inspectorul, 
uitându-se la noi, zise ridicând glasul: medalia a doua a fost 
meritată săptămâna aceasta de şcolarul Petre Precossi, 
pentru purtarea bună şi pentru silinţa la învăţătură. 

Toţi ne uitarăm cu bucurie la bietul Precossi. El se sculă de 
la locul lui aşa de tulburat, încât nici nu mai ştiu unde este. 

— Vino aici! Îi zise inspectorul. 

Precossi ieşi din bancă şi se duse lângă catedră. 
Inspectorul se uită cu atenţie la micul lui obraz, galben ca 
ceara, la trupuşorul lui îmbrăcat în nişte haine prea lungi şi 
prea largi pentru el, la ochişorii lui trişti a căror privire nu 
cuteza să se ridice spre el, dar în care se citea o lungă 
poveste de suferinţe; apoi îi zise cu vocea plină, animându-i 
medalia de piept: 

— Precossi, îţi dau medalia; nimeni nu e mai vrednic să o 
poarte decât tine! Nu ţi-o dau numai pentru inteligenţa şi 
hărnicia ta, ci ţi-o dau şi pentru curajul tău, pentru inima ta 
de copil bun. Nu e aşa? Adăugă el, adresându-se către noi, 
că o merită şi pentru aceasta? 

— Da, da! Răspunserăm noi, toţi deodată. 


Precossi făcu o mişcare cu gâtul, ca şi cum ar fi înghiţit 
ceva şi întoarse către noi cu o privire blândă în care se 
zărea cea mai adâncă mulţumire. 

— Du-te bunul meu copil! Îi spuse inspectorul, Dumnezeu 
să te ţină! 

Pedelul sună de ieşire, noi plecarăm în grabă şi abia 
ajunserăm în sală, când văzurăm pe pragul uşii pe tatăl lui 
Precossi, palid ca de obicei, cu chipul tulburat, cu părul 
ciufulit şi lăsat pe ochi, cu căciula într-o parte şi clătinându- 
se pe picioare. 

Profesorul îl zări şi spuse câteva cuvinte încet 
inspectorului. Acesta căută în grabă pe Precossi şi luându-l 
de mână îl duse la tatăl său. Băiatul tremura ca frunza de 
frică ce-i era. 

Directorul şi profesorul se apropiară şi ei; mulţi băieţi îi 
urmară. 

— Dumneata eşti tatăl acestui băiat? Întrebă inspectorul 
pe lăcătuş cu o voce veselă, ca şi cum ar fi vorbit cu un 
cunoscut şi, fără să aştepte răspunsul, adăugase: 

— Mă bucur cu dumneata! Uită-te, a câştigat medalia a 
doua şi ştii că sunt cincizeci şi patru de băieţi în clasa lui! El 
a meritat-o pentru silinţă la învăţătură şi purtare bună! 
Este un băiat inteligent şi plin de zel. Prin blândeţea sa îşi 
câştigă iubirea tuturor: are să ajungă departe, îţi spun eu; 
poţi să te făleşti cu el! 

Lăcătuşul îl asculta şi se uita la el cu gura căscată, apoi se 
uita la director şi în urmă la fiul său, care stătea dinaintea 
lor cu ochii plecaţi şi tremurând. Părea că înţelege pentru 
întâia oară toate suferinţele ce impusese sărmanului băiat 
şi toată bunătatea, toată statornicia eroică a lui, cu care le 
râbdase pe toate. Deodată se zări pe chipul său o uimire 
năucă, apoi o durere adâncă şi, în fine, o duioşie dulce şi 
tristă; el apucă repede capul copilului său, îl sărută pe 
frunte şi-l strânse la piept. 

Noi trecurăm toţi pe dinainte. Eu poftii pe Precossi să vină 
joi la mine cu Garrone şi cu Crossi; ceilalţi îl salutară; unul îl 


mângâia, altul punea mâna pe medalia lui, fiecare îi spunea 
câte ceva. 

Tatăl înmărmurit se uita la noi strângând mereu la piept 
pe fiul său; acesta plângea de bucurie. 

O bună hotărâre. 

Duminică, 15. 

Medalia dată lui Precossi a deşteptat în mine o mare 
mustrare de cuget. Până azi n-am meritat niciuna! De vreo 
câtva timp nu mai învăţ bine. Profesorul, tata şi mama sunt 
nemulţumiţi; eu însumi sunt nemulţumit şi nici nu mai mă 
joc cu aceeaşi plăcere ca mai înainte. 

Când mă sileam să învăţ cu poftă, pe dată ce-mi sfârşeam 
lecţiile, săream în sus şi alergam la jucăriile mele plin de 
veselie; s-ar fi zis că nu mai m-am jucat de o lună. Acum, 
nici la masă nu mai mă duc cu plăcerea de altădată. Mi se 
pare că am o povară pe suflet, că aud un glas în mine care- 
mi zice necontenit: 

— Nu mergi deloc bine, băiete! Nu mergi bine! 

Seara, văd cum trec pe dinaintea casei noastre, o mulţime 
de băieţi, care se întorc de la lucru împreună cu cete de 
meseriaşi, toţi osteniţi şi cu toate acestea, veseli, ei grăbesc 
pasul, nerăbdători să ajungă mai iute acasă ca să mănânce. 

Vorbesc tare, râd şi glumesc, bătându-se pe umăr cu 
mâinile înnegrite de cărbuni, sau albite de var şi mă 
gândesc cât au muncit acei oameni şi acei copii, din zori de 
zi şi până seara! Apoi, câţi alţii nu stau toată ziulica pe 
acoperişul caselor sau pe la uzine, printre maşini, în apă, 
ori sub pământ, în mine, mâncând pe apucate câte o bucată 
de pâine! Mărturisesc că mi-e ruşine de mine însumi, care 
în tot timpul acela n-am făcut altceva, decât să mâzgălesc 
alene vreo trei sau patru pagini de hârtie. Da, sunt 
nemulţumit, de mii de ori nemulţumit! Bag de seamă că tata 
e necăjit, că ar voi să mă dojenească, dar că-i e milă să mă 
întristeze şi mai aşteaptă cu nădejdea că mă voi îndrepta. 
Dragul meu tată, tu care munceşti atât de mult! Care îmi 
procuri tot ce văd în jurul meu, toate lucrurile pe care pun 


mâna, hainele mele, mâncarea ce mănânc, cărţile pe care 
învăţ, jucăriile, tot, da, tot este rodul muncii tale şi eu nu 
sunt vrednic să fac nimic pentru tine! Toate acestea îţi 
pricinuiesc griji, supărări, osteneli şi eu nu mă ostenesc 
deloc! Nu, e prea nedrept şi mă căiesc! Am să încep de azi 
să studiez ca Stardi să fiu ca el, neclintit la muncă, să învăţ 
cu toată râvna inimii mele! Vreau să birui somnul seara, să 
mă scol devreme dimineaţa, să-mi frământ mintea fără 
preget; vreau să mă ostenesc, chiar să sufăr şi să mă 
îmbolnăvesc, dar să încetez de a mai duce o viaţă proastă şi 
leneşă, care mă înjoseşte pe mine şi mâhneşte pe ceilalţi! 
Înainte dar, la muncă! La lucru cu toată inima şi din toate 
puterile! La munca aceea care îmi va reda dulcea odihnă şi 
plăcerea jocului; la acea muncă care îmi va reda bunul 
surâs al profesorului şi binecuvântata sărutare a părinţilor 
mei! 

Micul drum de fier. 

Vineri, 19. 

Precossi a venit ieri acasă, la mine, cu Garrone. De-ar fi 
fost copii de rege, nu cred că li s-ar fi găsit o sărbătoare mai 
frumoasă. 

Garrone nu venise niciodată; de felul lui e cam sălbatic şi 
apoi când se vede aşa de mare, îi e ruşine că e în clasa a III- 
a. 

Când auzirăm clopoţelul, alergarăm cu toţii să le 
deschidem uşa. Crossi n-a venit, fiindcă tatăl său a sosit în 
sfârşit din America, după o lipsă de şase ani. 

Mama sărută pe Precossi: tata îi prezentă pe Garrone, 
zicându-i: 

— Băiatul acesta nu este numai un băiat bun, el este 
totodată cinstit şi mărinimos. Garrone îşi plecă uşor capul, 
surâzându-mi pe furiş. 

Precossi venise cu medalia la piept şi era vesel, fiindcă 
tatăl său s-a apucat iar de muncă şi nu s-a mai îmbătat de 
cinci zile. Acum, de când lucrează, cheamă mereu pe fiul 
său să stea cu dânsul în fiecare zi. S-a schimbat cu totul! 


Scosei toate jucăriile. Precossi rămase înmărmurit, când 
văzu drumul de fier cu locomotivă şi cum tot trenul umblă 
singur, când îi învârteşti cheiţa de lângă roţi. Nu văzuse 
niciodată aşa jucărie. Nu îşi lua ochii de la micile vagoane 
albe şi roşii. Îi dădui cheiţa: el îngenunche şi când 
locomotiva se oprea, o întorcea iarăşi cu cheia, nu se putea 
despărţi de ea, nici nu ridica măcar capul. Nu-l văzusem 
niciodată aşa de mulţumit. Ne zicea mereu: 

— Daţi-vă puţin în lături, vă rog! Şi ne da la o parte cu 
mâinile, ca să nu împiedicăm mersul locomotivei; apoi lua în 
mână vagoanele, le aşeza iarăşi la rând, cu mare băgare de 
seamă ca şi cum ar fi fost de sticlă. 

Îi era frică să nu le aburească poate cu suflarea lui şi le 
ştergea uitându-se la ele pe deasupra şi pe dedesubt, 
zâmbind mereu de plăcere. 

Noi stăteam cu toţii în picioare şi ne uitam la el; ne uitam 
la gâtul lui atât de subţire, la bietele urechiuşe pe care le 
văzusem într-un rând pline de sânge, la surtucul lui cel 
mare cu mânecile răsfrânte, din care ieşeau două mâini 
lungi şi slabe, mâini ce adesea, sărăcuţul, le ridicase ca să-şi 
apere capul de lovituri! În momentul acela i-aş fi aruncat la 
picioare toate jucăriile mele şi toate cărţile; mi-aş fi scos din 
gură cea din urmă bucăţică de pâine, ca să i-o dau; m-aş fi 
dezbrăcat ca să-l îmbrac. I-aş da trenul cu toată inima! Îmi 
zisei, dar trebuie să cer întâi voie tatii. 

Deodată simţii că cineva îmi furişează o bucăţică de hârtie 
în mână. Mă uitai şi citii aceste rânduri scrise cu creionul de 
tatăl meu: Lui Precossi îi place mult trenul tău, el n-are nici 
o jucărie! Inima ta nu te îndeamnă la nimic? Luai pe dată 
vagoanele şi locomotiva şi le dădui camaradului meu, 
zicându-i: 

— Îţi dau ţie jucăria asta! El se uită la mine cu mirare, nu 
înţelegea. Ţi-o dau ţie! Îi zisei: Ţi-o dăruiesc! 

Atunci, el ridică ochii la tatăl meu şi la mama mea, cuprins 
de mirare şi întrebă: 

— Pentru ce mi-o dă? 


Tatăl meu îi răspuse: 

— Enrico ţi-o dăruieşte pentru că sunteţi prieteni, că te 
iubeşte şi totdeodată, ca să serbăm cu toţii medalia ta. 

Precossi întrebă cu sfială: 

— Pot să o iau cu mine acasă? 

— Neapărat, răspunserăm toţi. 

Stătea încă pe pragul uşii şi nu cuteza să plece. Cerea 
mereu iertare tremurând din buze şi zâmbea. Ce fericit 
era! Garrone îi ajută să-şi Învelească jucăria în batistă! 

— Să vii şi tu o dată la fierăria tatii, ca să-l vezi cum 
lucrează de bine! Îmi spuse Precossi. O să-ţi dau cuie! 

Mama prinse de hăinuţa lui Garrone un buchet de flori, ca 
să-l dea mamei sale din partea ei. Garrone îi spuse cu glasul 
lui cel gros şi fără să-şi ridice bărbia de pe piept: 

— Mulţumim! Iar în ochi îi strălucea sufletul lui cel bun şi 
mărinimos. 

Îngâmfare. 

Sâmbătă, 11. 

Carol Nobis e de o îngâmfare nemaipomenită. Se şterge 
pe mânecă mereu cu dispreţ, când Precossi îl atinge în 
treacăt! 

E îngâmfat, fiindcă tatăl său e foarte bogat; Dar ce? Tatăl 
lui Derossi nu e şi el bogat? 

Ar vrea să aibă o bancă numai pentru dânsul; i-e tot frică 
de toţi că îl murdăresc. Se uită la toţi de sus până jos; 
mereu îi joacă pe buze un zâmbet dispreţuitor. Vai de acela 
care, ieşind din bancă, l-ar atinge măcar cu piciorul! Pentru 
un lucru de nimic îţi aruncă o ocară în obraz, sau te 
ameninţă că să aducă la şcoală pe tatăl său. 

Nu-şi mai aduce aminte de buna lecţie ce i-a dat-o tatăl 
său, când l-a silit să-şi ceară iertare de la băiatul 
cărbunarului. N-am văzut niciodată trufie aşa de mare! Şi 
nici nu-l iubim, nimeni nu-şi ia ziua bună de la dânsul, 
nimeni nu-i suflă lecţia, când n-o ştie. Nici el nu poate suferi 
pe nimeni şi se preface că ne dispreţuieşte, mai ales pe 


Derossi, fiindcă este cel dintâi şi pe Garrone, fiindcă-l iubim 
toţi. 

Derossi nu-l ia în seamă şi Garrone, când îi spune cineva 
că Nobis a vorbit de rău de el, răspunde: 

— Carol e de o îngâmfare atât de prostească, încât nu 
merită nici calcavurile mele. 

Coretti îi zise într-o zi, văzându-l că râde de căciuliţa lui de 
blană de pisică: 

— Fă bine şi du-te la Derossi, ca să înveţi cum trebuie să se 
poarte un boier mare! 

Ieri, prostul s-a plâns profesorului, deoarece calabrezul îl 
atinsese cu piciorul. Profesorul întrebă pe calabrez, dacă a 
făcut înadins. 

— Nu, domnule! Răspunse sincer, calabrezul. 

Atunci, profesorul certă pe Carol, zicându-i că e prea 
supărăcios, prea neprietenos. Nobis murmură cu aerul lui 
dispreţuitor: 

— O să te spun tatei! 

Atunci, profesorul se supără şi-i strigă: 

— Tatăl dumitale n-o să-ţi dea mai multă dreptate decât 
mai deunăzi; şi apoi în şcoală numai profesorul poate să 
judece şi să pedepsească! În urmă adăugă cu blândeţe: 
Haide, Nobis, schimbă-ţi purtarea, fii bun şi politicos cu 
camarazii dumitale. Vezi bine, că aici copiii săraci şi cei 
bogaţi, fiul meşteşugarului şi al boierului, toţi se iubesc ca 
nişte fraţi, precum şi sunt. De ce nu faci şi dumneata ca 
ceilalţi? Te-ar costa aşa de puţin, ca să dobândeşti iubirea 
tuturor şi cu cât ai fi tu însuţi mai mulţumit! Nu-mi răspunzi 
Nimic? 

Nobis, care ascultase cu obişnuitul său zâmbet 
dispreţuitor, răspunse foarte rece: 

— Nu, domnule! 

— Şezi! Îi răspunse profesorul. 

— Te plâng: eşti un băiat fără inimă! 

Totul părea sfârşit, când, Zidăraşul, care stătea în banca 
întâi, se întoarse spre Nobis, care se afla în banca din urmă, 


şi-i făcu botul de iepure, aşa de nimerit, încât toată clasa 
pufni de râs. 

Profesorul îl ceartă, dar fu silit să-şi ascundă râsul. Nobis 
se prefăcu şi el că râde, dar înverzise de ciudă. 

Nenorocirile ce le aduce munca. 

Luni, 24. 

Nobis şi Frânţi ar face o bună pereche! Priveliştea 
înfiorătoare ce avurăm azi dimineaţă nu mişcă nici pe unul, 
nici pe altul. 

leşind din şcoală, stăteam cu tata şi ne uitam la nişte 
ştrengăruşi din clasa a II-a, care-şi scoseseră paltoanele şi 
căciuliţele şi frecau gheaţa cu ele, ca s-o facă mai lucioasă, 
mai alunecoasă, mai bună de dat pe ea, când văzurăm 
sosind dinspre capătul străzii o mulţime de oameni speriaţi, 
grăbind paşii şi şoptind între ei. În mijlocul lor se aflau trei 
gardişti, în urma cărora veneau doi oameni, care duceau o 
targă. Băieţii alergară din toate părţile. Mulțimea venea 
spre noi. Pe targă stătea întins un om galben ca un mort, cu 
capul lăsat pe umăr, cu părul zbârlit şi însângerat; îi curgea 
sânge şi din gură şi din urechi. 

Pe lângă targă mergea o femeie tânără cu un copil în 
braţe, care nebună de durere, striga din timp în timp: 

— A murit! A murit! Dumnezeule, ce să mă fac eu! Un 
băieţel cu ghiozdanul pe spate mergea alături de ea, 
plângând cu hohote. 

— Ce s-a întâmplat? Întrebă tata. 

Un trecător îi spuse că rănitul era un zidar, care căzuse de 
la al IV-lea etaj, pe când lucra. 

Oamenii care duceau targa, se opriră ca să mai răsufle 
puţintel. Cei mai mulţi întoarseră capul îngroziţi. Văzui la 
câţiva paşi de noi pe profesoara cu pană albastră la pălărie, 
că susţinea pe domnişoara Delcati, ce era gata să leşine. 

În acelaşi timp mă apucă cineva de mână: era bietul 
Zidăraş, galben şi tremurând ca varga. Sărăcuţul se 
gândea, desigur, la tatăl său; mă gândii şi eu la al meu! 
Slavă Domnului! Cel puţin eu sunt totdeauna cu sufletul 


liniştit când mă aflu în şcoală, ştiu că tata e acasă şi scrie, 
scutit de orice primejdie, dar câţiva camarazi de ai mei se 
gândesc îngrijoraţi la părinţii lor, dintre care unii lucrează 
la vreun pod înalt, alţii la vreo maşină, unde o mişcare 
nesocotită, un pas necalculat ar putea să-i coste viaţa. Sunt 
întocmai ca copiii de soldaţi, ai căror părinţi se află la 
război. Zidăraşul se uita lung şi tremura tot mai tare; tatăl 
meu băgă de seamă şi îi zise: 

— Du-te băiete, du-te acasă, la tatăl tău, că te aşteaptă; fii 
liniştit, el este sănătos, du-te! 

Zidăraşul plecă, dar la fiecare pas se uita înapoi. Oamenii 
ridicară targa, mulţimea se puse iarăşi în mişcare şi biata 
femeie ţipa întruna de ţi se rupea inima: 

— A murit, a murit! 

— Nu, n-a murit! Se răspundea din toate părţile; dar ea 
nici nu-i asculta şi disperată, îşi smulgea părul. 

Eram îngrozit de ceea ce văzusem, când auzii un glas 
mâniat, care striga: 

— Ce râzi? Şi întorcându-mă repede, văzui un om bărbos, 
care se uita ţintă în ochii lui Frânţi, văzându-l că râde. 

Atunci, omul îi trase o palmă straşnică, de-i sări căciula cât 
colo! 

— Scoate-ţi căciula, netrebnicule, când trece un om rănit 
din cauza muncii! 

Gloata trecuse toată, iar de-a lungul uliţei deşarte 
rămăsese un şiroi de sânge. 

Arestatul. 

Vineri, 17. 

Întâmplarea ce o voi povesti acum este, fără îndoială, cea 
mai curioasă din tot anul! Tata m-a luat cu el ieri dimineaţă 
în împrejurimile de la Moncalieri, ca să vedem o vilă de 
închiriat pentru vara viitoare, fiindcă în anul acesta nu ne 
mai ducem la băi. 

Acolo găsirăm pe un fost profesor, care acum este 
secretarul stăpânului casei. Ne arătă toate odăile, apoi ne 
pofiti la el, unde ne dete câte o dulceaţă. 


Pe masa lui se afla o călimară de lemn, de formă conică, 
sculptată într-un chip ciudat. Văzând pe tata că se uită cu 
curiozitate la ea, acel domn îi zise: 

— "Ţin foarte mult la călimara asta şi vă spun de ce. Sunt 
acum câţiva ani; eram institutor public la Turin. Într-o iarnă 
am fost trimis să dau lecţii arestaţilor din puşcăria de la 
marginea oraşului. Îmi făceam lecţiile în biserica puşcăriei, 
clădire de formă rotundă, având jur-împrejur, în zid, mici 
ferestrui pătrate închise cu drugi de fier încrucişaţi şi 
fiecare ferestruie răspundea în câte o chilie. 

Îmi făceam lecţia plimbându-mă prin biserica rece şi 
întunecoasă; şcolarii mei stăteau pe la ferestrui cu caietele 
sprijinite în drugi. În întunericul acela abia se vedeau 
chipurile lor, nişte chipuri galbene, cu bărbi lungi şi cu 
părul zbârlit şi cărunt, cu nişte ochi sticloşi de hoţi şi de 
ucigaşi. La numărul 78 se afla unul mult mai silitor decât 
ceilalţi, care învăţa bine şi se uita la mine cu respect şi 
recunoştinţă. Era frumos, tânăr, cu barba neagră, sărmanul 
mai mult nenorocit decât vinovat. Meseria lui era tâmplăria 
de lux. Odată, înfuriat că stăpânul său îl înjurase pe 
nedrept, îi azvârli cu rindeaua în cap şi dând într-un ceas 
rău, îl ucisese. Pentru acest omor fu osândit la mai mulţi ani 
de închisoare. 

Bietul om, în trei luni învățase să scrie şi să citească. Citea 
mereu şi, de ce mergea înainte cu învăţătura, se făcea tot 
mai silitor şi se căia mai amarnic de crima ce o săvârşise 
fără voie. Într-o zi, pe la sfârşitul lecţiei, îmi făcu semn să 
mă apropii de ferestruia lui, şi-mi spuse cu părere de rău, 
că a doua zi pleacă de la Turin, fiindcă-l trimiteau să-şi 
sfârşească anii de osândă în închisorile din Veneţia. 

Îşi luă rămas bun de la mine, rugându-mă cu vocea umilită 
şi înduioşată să fac bine, să-i dau mâna. Eu i-o întinsei şi el 
mi-o sărută, zicându-mi: 

— Vă mulţumesc din toată inima! Şi dispăru, iar eu îmi 
retrăsei mâna scăldată în lacrimi. 


Sunt şase ani de atunci şi nu l-am mai văzut. Nici nu mai 
mă gândeam la acel nenorocit, când, alaltăieri de 
dimineaţă, văd că vine la mine un necunoscut, rău îmbrăcat, 
cu o barbă lungă şi neagră, în care se zăreau câţiva peri 
albi. El mă întrebă: 

— Dumneavoastră sunteţi domnul profesor Vespucci? 

— Eu! Îi răspunsei, dar dumneata cine eşti? 

— Eu sunt arestatul cu nr. 78, zise el, dumneavoastră m-aţi 
învăţat să scriu şi să citesc acum şase ani, vă aduceţi 
aminte. La cea din urmă lecţie mi-aţi făcut cinstea de a-mi 
da mâna. Acum mi-am ispăşit vina şi iată-mă! Am venit să vă 
rog să nu refuzaţi primirea acestui mic obiect lucrat de 
mine în închisoare pentru dumneavoastră. Domnule 
profesor, vă rog din suflet să nu-l refuzaţi! 

Eu rămăsei uimit, fără grai. El crezu că nu voiesc să-l 
primesc şi se uită la mine, ca şi cum ar fi zis: „Oare şase ani 
de suferinţă n-au fost de ajuns, ca să-mi spele mâinile?” Şi 
mă privi cu aşa mare durere, încât întinsei îndată mâna şi 
luai obiectul. Iată-l! 

Ne uitarăm cu băgare de seamă la călimară. S-ar fi crezut 
că e săpată cu vârful unui cui; ce lucru de o răbdare 
nespusă! Călimara înfăţişa o pană de scris culcată pe un 
caiet pe care se aflau săpate următoarele cuvinte: 
Profesorului meu. Amintiri din partea numărului 78. Şase 
ani şi mai jos cu litere mai mici: Muncă şi speranţă! 

Ne mai uitarăm puţin cu băgare de seamă la călimară, ne 
luarăm ziua bună de la profesor şi plecarăm... 

Cât ţinu drumul de la Moncalieri la Turin, eu nu-mi putui 
scoate din minte pe arestat, cum stătea la ferestruia sa, nici 
rămasul bun ce şi l-a luat de la profesor, nici călimara 
lucrată cu atâta răbdare în închisoare, care parcă spune 
atâtea suferinţe. Visai toată noaptea pe prizonier şi azi 
dimineaţă tot mai mă gândeam la el... Nu ştiam ce mare 
surprindere mă aştepta la şcoală! 

Mă aşezasem la locul meu, lângă Derossi şi abia îmi 
sfârşisem problema de aritmetică pentru concursul lunar; 


începui să povestesc amicului meu toată istoria arestatului, 
a călimării, cum era lucrată, inscripţia de pe ea: 

Şase ani! În fine, tot. Derossi, tresări şi începu să se uite la 
Crossi, fiul precupeţei, care stătea într-o bancă mai în faţă, 
cu spatele întors spre noi, cu totul cufundat în dezlegarea 
problemei sale. 

— Taci! Îmi zise Derossi încet, luându-mă de mână. 
Ascultă. Crossi mi-a spus alaltăieri, că a zărit în mâna 
tatălui său, care s-a întors din America, o călimară de lemn, 
lucrată cu mâna şi reprezentând o pană culcată pe un caiet 
Sigur că e aceea. Şase ani! Aşa trebuie să şi fie. Da! Crossi 
credea că tatăl său e în America, pe când el, sărmanul, era 
în puşcărie. Băiatul era mic, pe când tatăl său a săvârşit 
crima şi nu-şi aducea aminte. Mama sa l-a amăgit şi el 
sărăcuţul, nu ştie nimic: să nu spunem nimănui o vorbă 
despre aceasta! 

Eu rămăsei mut şi cu ochii aţintiţi asupra lui Crossi. 
Derossi, îi dete o coală de hârtie şi îi luă din mână 
„Infirmierul tatii”, istorisire lunară, pe care profesorul i-o 
dăduse de copiat, ca să i-o scrie el. Îi dădu peniţe, îl 
mângâie şi mă făcu să făgăduiesc pe onoarea mea, că n-am 
să spun nimănui nimic despre cele aflate. 

Când am ieşit din clasă, mi-a zis repede: 

— Ieri, tatăl său a venit să-l ia de la şcoală; sigur, trebuie 
să fi venit şi acum; să faci şi tu ce voi face eu! 

leşirăm pe stradă; tatăl lui Crossi era aici, stătea cam la o 
parte: e prost îmbrăcat, barba lui neagră e puţin 
încărunţită, faţa palidă şi îngrijită. Derossi strânse pe Crossi 
de mână şi îi zise tare, ca să-l audă tatăl său: La revedere, 
Crossi! Apoi îi trecu mâna pe sub bărbie. 

Făcui şi eu tot ca el, dar amândoi devenirăm roşii ca focul. 
Tatăl lui Crossi se uită adânc la noi, cu o privire blândă, în 
care însă se zărea oarecare nelinişte şi îndoială: ne îngheţă 
inima. 

Infirmierul tatii. 

(Povestire lunară) 


În dimineaţa unei zile ploioase de martie, un băieţel 
îmbrăcat ţărăneşte, ud până la piele şi stropit de noroi, cu o 
legătură de rufe la subţioară, bătu la poarta unui spital din 
Neapole. El dete portarului care îi deschise, o scrisoare şi-l 
întrebă de tatăl său. Avea un chip frumos, oval şi oacheş, 
nişte ochi negri, gânditori şi printre buzele lui groase şi 
puţin despărțite una de alta, se zăreau două rânduri de 
dinţi albi ca laptele. 

Venea dintr-un sat din împrejurimile Neapolelui. Tatăl său, 
care plecase de acasă cu un an mai înainte, ca să caute de 
lucru în Franţa, se întoarse în Italia, debarcase de curând la 
Neapole şi se îmbolnăvise îndată foarte greu; abia putuse 
să înştiinţeze familia despre întoarcerea şi intrarea lui în 
spital. Nevasta sa, disperată la primirea unei astfel de ştiri, 
neputând să se mişte de acasă, pentru că avea o copilă 
bolnavă şi da să sugă unui băieţel, trimisese la Neapole pe 
băiatul cel mai mare, spunându-i să îngrijească el de tata, 
cum zice poporul napolitan, întocmai ca şi noi, românii. 

Portarul, uitându-se în treacăt la scrisoare, chemă pe un 
infirmier şi-i zise să ducă pe băiat la tatăl său. 

— Ce tată? Întrebă infirmierul. 

Băiatul, de frică să nu-i spună vreo veste rea, dete numele 
tatălui său. Infirmierul nu-şi aducea aminte de nume. 

— Un bătrân lucrător care a venit din străinătate? Întrebă 
el. 

— Da, un lucrător, zise băiatul îngrijit, nu tocmai bătrân. 
Venit din străinătate, da! 

— Când a intrat în spital? Întrebă infirmierul. 

Băiatul aruncă o privire pe scrisoare. 

— Sunt vreo cinci zile, mi se pare! 

Infirmierul stătu puţin pe gânduri; pe urmă, ca şi cum şi-ar 
fi amintit, aşa deodată zise: Ah! Da, da, e în al patrulea 
salon; patul din fund. 

— E rău bolnav? Cum îi e? Întrebă îngrijorat, băiatul. 

Infirmierul se uită la el fără să-i răspundă. Pe urmă îi zise: 

— Vino cu mine! 


Suiră două scări, trecură printr-un coridor lung şi intrară 
într-un salon, în care se aflau două rânduri de paturi. 

— Vino! Îi zise infirmierul, intrând. Băiatul prinse inimă şi 
intră, uitându-se cu sfială la bolnavii palizi şi ofiliţi. Unii din 
ei ţineau ochii închişi, parcă ar fi fost morţi; alţii priveau în 
sus cu nişte ochi mari, deschişi, ca aiuriţi; mulţi din ei se 
văitau ca nişte copii. Odaia era întunecoasă şi aerul încărcat 
cu mirosuri tari de doctorii. Două surori de caritate umblau 
printre paturi cu sticluţe în mâini. 

Când ajunse în fundul odăii, infirmierul se opri la căpătâiul 
unui pat, deschise perdelele şi zise: 

— Uite, aici e tatăl tău! 

Băiatul izbucni în plâns şi lăsând jos legătura ce o avea, 
plecă uşor capul pe umărul bolnavului şi-l luă de mâna ce 
stătea întinsă şi nemişcată peste plapumă. Bolnavul nu se 
mişcă deloc. Băiatul se ridică, se uită la tatăl său şi începu 
să plângă cu hohot. Atunci, bolnavul deschise ochii şi-l privi 
lung, ca şi cum l-ar fi recunoscut, dar buzele sale nu se 
mişcară. 

Bietul tată, ce mult se schimbase! Copilul nu l-ar fi 
recunoscut niciodată. 

Părul i se albise, barba îi crescuse, obrazul îi era umflat şi 
roşu ca ficatul, pielea întinsă şi lucioasă, ochii mici, buzele 
groase, în fine un chip schimonosit de tot. Nu mai rămăsese 
din obrazul său decât fruntea şi arcul sprâncenelor. Răsufla 
greu. 

— Tată! Dragă tată! Îi zise băiatul; eu sunt, nu mă mai 
cunoşti? Eu sunt, Francisco, băiatul dumitale; am venit de 
la ţară, mama m-a trimis ca să îngrijesc de dumneata. Uită- 
te bine la mine, nu mă mai cunoşti? Spune-mi măcar o 
vorbă. Bolnavul închise iar ochii. 

— Tată! Iată! Ce ai? Sunt Francisco, fiul dumitale! 
Bolnavul nu se mişcă deloc şi răsuflă greu de tot. Atunci, 
băiatul, plângând, luă un scaun, se aşeză în faţa bolnavului 

şi nu-şi mai ridică ochii de pe chipul tatălui său. 

El se gândea: 


— Trebuie să vină doctorul, la vizită, o să-l întreb ce are 
tata, doar mi-o spune ceva. Şi rămase pe gânduri, foarte 
trist, aducându-şi aminte o mulţime de lucruri despre bunul 
său tată. 

Îşi aminti ziua plecării lui spre Franţa, cea din urmă 
sărutare pe vapor, speranţele ce toată familia pusese în 
acea călătorie, disperarea mamei sale, la sosirea scrisorii. 
Se gândi la moarte, îşi închipui că-l vede pe tatăl său mort, 
pe mama sa îmbrăcată în negru, familia toată ajunsă în 
sărăcie. Era de mult timp cufundat în aceste gânduri, când 
o mână uşoară îl atinse pe umăr; el tresări; era o soră de 
caritate. 

— Ce are tata? Întrebă el, pe dată. 

— Este tatăl dumitale? Îi zise sora cu blândeţe. 

— Da, este tatăl meu, dar spune-mi, te rog, ce are? 

— Prinde inimă, copile! O să vină acum doctorul, îi 
răspunse sora, care se depărtă fără să mai adauge ceva. 

După o jumătate de oră auzi sunetul unui clopoțel. 

Doctorul intră îndată, însoţit de un asistent; sora şi un 
infirmier umblau în urma lor. 

Începură vizita, oprindu-se la fiecare pat. Aşteptarea 
aceea i se părea veşnică băiatului şi la fiecare oprire 
suferinţa lui creştea. 

În fine, ajunseseră la patul vecin. Doctorul era un bătrân, 
înalt, cam gârbovit şi cu chipul serios. Cum plecă de la patul 
vecin, băiatul se ridică în picioare şi când medicul se 
apropie, el începu să plângă. 

Medicul se uită la el. 

— Este băiatul bolnavului; zise sora. A sosit azi dimineaţă 
de la ţară. 

Medicul îi puse o mână pe umăr, apoi se plecă spre bolnav, 
îi pipăi pulsul, fruntea şi puse mai multe întrebări surorii, 
care răspunse: 

— Nici o schimbare, tot aşa! 

Atunci, băiatul cugetă să-l întrebe cu vocea înecată în 
lacrimi. 


— Mă rog, domnule doctor, ce are tata? 

— Fii cu inimă, băiete! Îi răspunse doctorul, punându-i 
mâna pe umăr, are boală la cap; e greu bolnav, dar tot mai 
sunt speranţe. Îngrijeşte de dânsul, prezenţa ta poate să-i 
aducă ceva ajutor. 

— Dar nu mă mai cunoaşte! Strigă băiatul, disperat. 

— O să te cunoască! Poate chiar mâine; să sperăm că o să 
meargă spre bine; haide, băiete, fii curajos! 

Băiatul ar fi vrut să întrebe ceva, dar nu îndrăzni; doctorul 
trecu la alt pat. De atunci, el îşi începu viaţa de infirmier. 
Neputând să facă altceva, trăgea plapuma bine peste 
bolnav, îi pipăia mâna din când în când, îi gonea muştele; de 
câte ori îl auzea gemând, se apleca spre el, şi, când sora îi 
aducea de băut îi lua din mâna paharul sau lingura şi da el 
doctoria bolnavului, în locul ei. 

Bolnavul se uita câteodată la dânsul, fără să dea semne că- 
| cunoaşte. 

Privirea lui se oprea din ce în ce mai mult asupră-i, mai 
ales când băiatul îşi punea batista la ochi. 

Astfel trecu cea dintâi zi. Noaptea, băiatul dormi pe două 
scaune, într-un colţ al odăii şi dimineaţa îşi lua iarăşi slujba 
lui de infirmier. 

În ziua aceasta, ochii bolnavului arătară un început de 
cunoştinţă. 

La vocea mângâietoare a copilului părea că îi licăreşte în 
ochi o rază de recunoştinţă şi într-un rând îşi mişcă puţin 
buzele, ca şi cum ar fi vrut să zică ceva. 

După o scurtă aţipire, când redeschidea ochii, căuta pe 
micul infirmier. 

Medicul, în amândouă vizitele ce-i făcu, găsi o mică 
îmbunătăţire. Către seară, apropiindu-i paharul de buze, 
băiatul crezu că-l vede zâmbind; atunci începu şi el, 
sărăcuţul, să mai prindă inimă şi cu speranţa de a fi câtuşi 
de puţin înţeles, începu să-i povestească despre mama, 
despre surori, despre întoarcerea acasă şi îl îndemna prin 
cuvinte pline de iubire, să se încreadă în Dumnezeu. 


Cu toate că nu era sigur că tatăl său îl înţelege, totuşi îi 
vorbea, căci i se părea că deşi nu-l pricepe, cel puţin tot 
credea că simte plăcere să-i audă glasul trist şi mângâios. 

Astfel trecu a doua, a treia şi a patra zi: când mai bine, 
când mai rău. 

Băiatul era atât de ocupat cu îngrijirile pe care i le dădea, 
încât abia îmbuca pe ici pe colea, câte o bucăţică de pâine şi 
de brânză, ce-i aducea sora şi mai că nu vedea ce se 
petrece în jurul lui; nu auzea plânsetele jalnice ale 
persoanelor care plecau de la patul vreunui bolnav pe 
moarte, nici gemetele şi suspinele celor de primprejur; nu 
se îngrijea deloc de toate scenele dureroase şi triste ale 
vieţii de spital, care, în alt timp, l-ar fi îngrozit. 

Treceau ore, zile şi el era aici nedezlipit, lângă tatăl său, 
băgător de seamă, plin de îngrijiri, tresărind la fiecare 
suspin, la fiecare privire a bolnavului, îngrijit, tulburat fără 
încetare de o mică rază de speranţă, care îi înveselea inima, 
sau de o descurajare ce i-o îngheţa. 

În ziua a cincea, bolnavului îi merse deodată mai rău. 

Doctorul dete din cap, ca şi cum ar fi zis că s-a sfârşit şi 
băiatul căzu pe scaun, plângând cu disperare. Cu toate 
acestea, bietul copil avea în sufletul lui o mică mângâiere; i 
se părea că totuşi se uita la el cu mai mare atenţie şi cu o 
expresie de blândeţe şi de înduioşare. 

Nu mai bea apă, nici doctorie, da din mână şi se silea 
mereu să vorbească, căci buzele i se mişcau necontenit. 
După plecarea doctorului, băiatului i se păru că aude vreo 
câteva cuvinte bolborosite de bolnav. Încurajat şi plin de 
bucurie, îi zise: 

— Fii pe pace, tată! O să te faci bine, o să plecăm, o să ne 
întoarcem acasă, la mama; mai rabdă puţin, tată dragă! 

Era cam pe la ora patru după-amiază, când se 
redeşteptase în inima băiatului acea rază de speranţă. El 
stătea încă aplecat pe patul bolnavului, uitându-se la el cu 
iubire, când deodată auzi dinspre o uşă alăturată, un 
zgomot de paşi şi un glas tare, zicând: 


— Rămas bun, soră dragă! 

Băiatul tresări la sunetul acelui glas; se întoarse repede 
spre uşă şi scoase un țipăt înăbuşit. În aceeaşi clipă intră în 
odaie, un om ţinând în mână, o legătură; sora îl urma. 

Băiatul rămase împietrit la locul său. Omul se uită un 
minut la el; apoi strigă; 

— Francisco! Şi se repezi cu braţele deschise către dânsul. 

Băiatul căzu fără suflare în braţele tatălui său. Sora, 
infirmierul, internul: toţi alergară acolo şi rămaseră uimiţi. 

Băiatul nu putea să vorbească. 

— Dragul meu copil! Strigă, în fine tatăl, sărutându-l de o 
mie de ori. În acelaşi timp aruncă o privire spre bolnav: 
Francisco al meu, cum de te-au adus la patul unui bolnav? 
Şi eu eram disperat că nu veneai, căci mama ta îmi scrisese: 

— Ţi-am trimis pe Francisco. Mă temeam să nu ţi se fi 
întâmplat ceva. Bietul meu băieţel! Şi cum s-a făcut această 
încurcătură? Eu, din mila Domnului, am scăpat lesne. Acum 
sunt bine, bine de tot, chiar ies din spital. Mama e bine? Dar 
Marioara şi amândoi micuţii: sunt sănătoşi? Hai să plecăm? 
Mare eşti, Doamne! Cine şi-ar fi închipuit una ca asta? 

Băiatul abia încurcă câteva cuvinte despre familie; mintea 
îi era buimăcită. 

— Tată dragă! Ce fericire! Dacă ai şti ce zile îngrijorate am 
petrecut! Şi săruta pe tatăl său întruna; însă nu se mişca. 

— Haide acum, îi zise iarăşi, tatăl său. Dacă plecăm 
numaidecât, tot putem ajunge acasă până diseară. Haide! 
Şi îl luă de mână. 

Băiatul se întoarse spre patul bolnavului. 

— Vii, ori nu vii, îl mai întrebă tatăl, mirat. 

Băiatul se mai uită la bolnav, care tocmai atunci deschisese 
ochii şi-l privea cu blândeţe. 

— Ascultă, tată, îi zise copilul cu inima îndoită, vezi, nu 
pot! Cum să las pe bietul bătrân? Am îngrijit de dânsul cinci 
zile, crezând că îngrijesc de dumneata; îl iubeam chiar; îl 
vezi cum se uită la mine? Sărmanul s-a obişnuit cu mine; 
voieşte să stau mereu lângă el. Doctorul a spus că nu mai 


scapă, nu, tată, nu mă rabdă inima să-l las. Du-te dumneata, 
eu mă întorc mâine, lasă-mă aici. Zău că ar fi urât din 
partea mea, să-l părăsesc aşa. Nu ştiu cine este, dar se vede 
că ţine la mine. Săracul ar muri aici, singur de tot! Lasă-mă, 
tată, te rog, să mai stau cu el! 

— Bravo, micuţule! Strigă internul. 

Tatăl era încurcat. Se uita; când la băiat, când la bolnav; în 
sfârşit întrebă: 

— Cine este? 

— Un ţăran ca dumneata, răspunse internul; a venit de la 
ţară şi a intrat în spital tot în aceeaşi zi. Când l-au adus aici, 
îşi pierduse cunoştinţa şi nu a putut să ne spună nimic. Cine 
ştie, poate că are şi el, săracul, familie, copii şi îşi închipuie 
că fiul dumitale e vreun copil de al său! 

Bolnavul se uita mereu la băiat Tatăl zise atunci copilului: 

— Rămâi! Nu te teme, n-are să stea mult aici! Şopti 
internul. 

— Rămâi aici, drăguţule! Repetă tatăl. Mă bucur foarte 
mult că ai o inimă aşa de bună. Rămâi, drăguţule, eu mă 
duc acasă, ca să liniştesc pe mama ta. lacă, îţi dau cinci lire, 
ca să ai de cheltuială. La revedere! Îl sărută pe frunte, se 
uită cu iubire la el, îl mai sărută încă o dată şi plecă. 

Băiatul se întoarse lângă patul bolnavului, care păru că se 
linişteşte. Francisco îşi luă iarăşi slujba de infirmier, 
îngrijind de bolnav cu aceeaşi iubire şi răbdare; atât că nu 
mai plângea. 

Îi dădea de băut, îi ridica plapuma, îl mângâia cu mâna şi îi 
vorbea încet, îndemnându-l să aibă speranţă. Îl păzi toată 
ziua şi toată noaptea. A doua zi, bolnavul începu să meargă 
şi mai râu; obrazul i se făcuse roşu-vişiniu, răsuflarea i se 
îngreuna, neliniştea îi creştea, din ce în ce; îi ieşeau din 
gură cuvinte neînţelese. Umflătura devenise îngrozitoare. 

Când doctorul veni la vizita de seară, zise că n-o s-o ducă 
până la ziuă. Francisco nu se mai depărtă de el şi nu-l slăbi 
din ochi un minut. 


Bolnavul se uita mereu la el şi îşi mişca puţin buzele, parc- 
ar fi vrut să-i zică ceva. În ochii lui, care din ce în ce se 
întunecau, se afla o înduioşare nespusă. În acea noapte, 
băiatul nu se culcă până ce nu începură să se ivească zorile. 
Sora de caritate veni să vadă ce face bolnavul; se uită la el 
şi plecă repede. 

După câteva minute se întoarse cu internul şi cu 
infirmierul; acesta ţinea în mână o lumânare. 

— Moare! Zise internul. 

Băiatul speriat, apucă mâna bolnavului. Sărmanul 
deschise ochii, se uită lung la el şi îi închise iarăşi. 

Băiatului i se păru că-l strânge de mână. 

— M-a strâns de mână! Strigă el. 

Internul se plecă spre bolnav, ascultă puţin şi se ridică fără 
să zică o vorbă. 

Sora de caritate luă de pe perete o iconiţă şi o aşeză pe 
pieptul mortului. 

— A murit! Strigă copilul. 

— Du-te copile! Îi zise internul; slujba ta cea sfântă s-a 
îndeplinit. Du-te şi fii fericit, căci o meriţi. Dumnezeu să te 
păzească! Umblă sănătos. 

Sora, care se depărtase un moment, se întoarse ţinând în 
mână un bucheţel de micşunele, ce-l luase dintr-un pahar 
de pe fereastră; îl dete băiatului, zicându-i: 

— N-am nimic altceva să-ţi dau. Primeşte floricelele 
acestea drept amintire de la spital! 

— Mulţumesc! Zise băiatul, luând buchetul cu o mână şi cu 
cealaltă ştergându-şi ochii: dar am un drum aşa de lung de 
făcut pe jos!... S-ar veşteji! 

După aceste cuvinte, dezlegă buchetul şi împrăştie 
micşunelele pe patul mortului, zicând: 

— Le las ca amintire sărmanului meu mort. Mulţumim, 
bună soră! Mulţumim, domnule doctor! 

Pe urmă, întorcându-se spre mort: 

— Dumnezeu să te odihnească! Şi, pe când căuta ce nume 
să-i dea, amintindu-şi de numele dulce ce-i dăduse în decurs 


de cinci zile: 

— Adio tată! Îi zise cu mâhnire. Apoi îşi luă pachetul în 
mână şi plecă încetinel, zdrobit de oboseală. 

Abia se lumina de ziuă. 

Fierăria. 

Sâmbătă, 18. 

Precossi a venit ieri seară la mine, ca să-mi aducă aminte 
făgăduiala ce-i dădusem, să vin să-i văd fierăria. Azi 
dimineaţă, când am ieşit cu tata, l-am rugat să mă ducă 
puţin pe acolo. Pe când ne apropiam de fierărie, văzurăm, 
pe afaceristul de Garoffi, ieşind de acolo repede şi ţinând 
ceva în mână. Mantaua lui cea lungă, cu care îşi acoperea 
mărfurile de prin buzunare, zbura în sus. Ştiu acum unde 
merge: să pilească fier ruginit, pe care îl dă în schimb 
pentru jurnale vechi! 

Când ajunserăm în pragul uşii, văzurăm pe Precossi stând 
pe un morman de cărămizi: îşi învăţa lecţia cu cartea 
deschisă pe genunchi. 

Se ridică repede, îndată ce ne văzu şi ne pofti înăuntru. 
Era o odaie foarte mare, plină de praf de cărbuni; de pereţi 
erau rezemate drugi de fier şi atârnate: ciocane, cleşti şi tot 
felul de unelte de diferite forme, trebuincioase pentru 
fierărie. Într-un colţ era vatra cu focul aprins şi un băieţel 
aţâţa cu foalele. Precossi, tatăl, stătea lângă nicovală; un 
ucenic ţinea un drug de fier în foc. 

— Ah! Bine ai venit! Zise lăcătuşul, scoţându-şi căciula, 
îndată ce ne zări. Dumneata eşti drăguţul de băiat, care ai 
dăruit un drum de fier fiului meu? Ai venit să vezi cum se 
lucrează fierul, aşa e? Iată o să-ţi fac plăcerea îndată. 
Zicând acestea surâdea şi băgai de seamă că nu mai are, ca 
mai înainte, chipul posomorât şi privirea întunecată. 

Ucenicul îi aduse drugul roşu la un capăt şi lăcătuşul îl 
aşeză pe nicovală. 

Făcea un grilaj pentru o margine de terasă. Ridică un 
ciocan mare şi gros şi începu să bată drugul înroşit, când pe 
o parte, când pe alta, întorcându-l în diferite feluri. Era 


ceva interesant de văzut cum se îndoia fierul sub loviturile 
repezi şi sigure ale ciocanului, cum se încovoia şi lua cu 
încetul forma graţioasă a unei frunze: s-ar fi zis că era o 
bucată de aluat frământată cu mâna. Băiatul lui se uita la 
noi cu mândrie, părea că zice: 

— Vedeţi ce bine lucrează tata! 

— Ai văzut, domnişorule, cum se lucrează fierul? Mă 
întrebă lăcătuşul, după ce sfârşi, arătându-mi drugul, care 
acum părea o cârje episcopală. Apoi o dete la o parte şi 
puse alta în foc. 

— Adevărat că lucrezi foarte bine, îi zise tatăl meu. 

Apoi adăugă: 

— Aşadar, acum lucrezi mereu... Ţi s-a redeşptat pofta de 
lucru. 

— Da, domnule, răspunse meşteşugarul, cam mişcat, 
ştergându-şi năduşeala de pe frunte. Şi ştii, domnule, cine 
mi-a redeşteptat-o? 

Tata se prefăcu că nu înţelege. 

— Bunul meu copil, adăugă lăcătuşul, arătându-şi băiatul, 
da, copilul meu, care învăţa bine şi făcea cinste tatălui său, 
pe când tatăl său..., făcea la chefuri şi se purta cu el 
dobitoceşte. Ce să spun... Când am văzut medalia! Vino 
băiete dragă, vino la mine, tu care nu eşti mai mare deo 
şchioapă, vino încoace să mă uit bine la botişorul tău! 

Copilul alergă îndată, lăcătuşul îl sui pe nicovală, ţinându-l 
de subţiori şi îi zise: 

— Ia şterge puţin fruntea acestui dobitoc de tată. 

Precossi sărută de mai multe ori chipul negru al tatălui său 
până ce se înnegri şi el de tot. 

— Ei, acum ajunge! Îi zise tatăl său. 

— Vezi, aşa-mi placi, Precossi! Îi zise tatăl meu, foarte 
mulţumit; şi luându-şi ziua bună de la amândoi, mă luă de 
mână şi plecarăm. Pe când ieşeam pe uşă, micul Precossi 
îmi zise: 

— Iartă-mă!... Şi îmi vâri în buzunar un pacheţel cu câteva 
cuie. Eu l-am poftit să vină la mine, ca să privească la 


carnaval de la ferestrele noastre. 

— Tu i-ai dăruit drumuleţul de fier, îmi zise tata, mergând 
spre casă, de-ar fi fost chiar de aur, tot ar fi fost un dar 
foarte mic pentru acest sfânt copil, care a însufleţit inima 
tatălui său! 

Micul clovn. 

Luni, 20. 

Carnavalul fiind pe sfârşite, tot oraşul e pus în mişcare. În 
toate părţile se ridică corturi de comedianţi şi de acrobaţi. 
Sub ferestrele noastre avem un circ făcut tot din pânză, în 
care dădeau reprezentații nişte comedianţi venețieni; 
sărmanii n-au decât cinci cai. Circul este aşezat către 
mijlocul pieţei şi mai la o parte sunt trei căruţe mari în care 
comedianţii dorm şi se îmbracă pentru reprezentații. Aceste 
căruţe sunt întocmai ca nişte căsuțe pe roate: au ferestre şi 
un coş de unde iese mereu fum. Când ferestrele lor sunt 
deschise, se văd scutece de copil mic întinse. O femeie din 
trupă dă să sugă unui copilaş, face bucate şi joacă şi pe 
frânghie. Vai de ei, bieţii oameni! 

Credeam că un comediant, este un om de nimic, şi, cu 
toate acestea, el îşi câştigă pâinea cinstit, făcând lumea să 
petreacă şi câtă muncă pentru el, săracul; ce de osteneală! 
Toată ziulica, aceşti nenorociţi aleargă de la circ la căruțele 
lor numai în tricou pe frigul acesta! Şi îmbucă de-a-n 
picioarele, ceva în grabă, între o reprezentaţie şi cealaltă. 
Şi de câte ori li se mai întâmplă că tocmai atunci, când 
circul este plin de lume şi stau gata să înceapă, se ridică un 
vânt furios, care desface pânzele, stinge lămpile, şi... S-a 
dus reprezentaţia! În asemenea cazuri, ei sunt siliţi să 
înapoieze banii şi să lucreze până târziu, noaptea, ca să 
repare stricăciunile şi să ridice din nou cocioaba. 

Sunt şi doi băieţi care joacă. Tatăl meu, pe când străbătea 
piaţa, recunoscu pe cel mai mic; este fiul directorului de 
circ... E tot acela pe care l-am văzut anul trecut sărind pe 
cal într-un circ, în piaţa Victor Emanuel. A crescut, mititelul; 
acum trebuie să fie de opt ani. E frumuşel, sărăcuţul: are un 


obraz rotunjor şi nişte ochi negri şi şireţi. Părul său, negru 
şi cârlionţat, iese de sub pălăria-i ţuguiată. 

Are nişte haine de pânză groasă, alb cu negru, parc-ar fi 
băgat într-un sac şi pantofii îi sunt tot de pânză. Este un 
drăculeţ, care place tuturor şi face de toate. 

Dimineaţa îl vedem învelit într-un şal, aducând lapte la 
căsuţa lor ambulantă; pe urmă merge după cai şi în strada 
Bertola. Bietul băiat ţine adesea în braţe pe copilaşul cel 
mic; cară cercurile, barierele, funiile, spală căruțele, 
aprinde focul şi în momentele de odihnă, stă mereu lângă 
mama sa. latăl meu se uită la el de la fereastră şi vorbeşte 
mereu de dânsul şi de ai lui: îi pare a fi oameni buni, căci îşi 
iubesc copiii. 

Ne-am dus şi noi într-o seară la circul lor. Nimerisem o 
seară foarte friguroasă şi nu era mai nimeni; cu toate 
acestea micul clovn îşi dădea toată silinţa, ca să 
înveselească pe puţinii spectatori: se da peste cap, se agăța 
de coada cailor, mergea cu picioarele în sus, cânta, râdea şi 
mica sa mutră oacheşă atrăgea dragostea tuturor. 

Tatăl său, îmbrăcat cu un surtuc roşu, cu pantaloni albi şi 
cizme înalte, stătea cu biciul în mână şi se uita la el cu 
întristare. 

Tatii i se făcu milă şi a doua zi vorbi despre ei cu pictorul 
Delis, care venise la noi. 

— Bieţii oameni se prăpădesc muncind şi le merge foarte 
rău, zise tata. 


— Mai ales băieţelul este aşa de drăgălaş! Ce am putea să 
facem ca să le venim în ajutor. 

Pictorului îi veni o idee. 

— Ştii ce? Zise el, publică un articol frumos într-un ziar, 
descriind minunile micului clovn şi eu o să-i fac portretul. 
Să vezi cum o să mai alerge lumea! 

Aşa se şi făcu! Tatăl meu scrise un articol frumos, plin de 
haz, în care spuse tot ce observase de la fereastră, dând 
astfel tuturor dorinţa de a vedea şi de a mângâia pe micul 
artist. Pictorul schiţă un mic portret al băiatului, foarte 
drăguţ şi articolul fu publicat pentru reprezentaţia de 
sâmbătă seara. În adevăr nu se înşelaseră, căci lumea 
alergă plină de curiozitate. Se anunţase că reprezentaţia 
era în beneficiul micului clovn. 

Ziarul era lipit la intrarea circului. 

Tata luă bilete pentru locul I. Mulţi din privitori ţineau 
jurnalul în mână, arătau micului clovn portretul şi el alerga 
râzând de la unul la altul, plin de bucurie. Directorul era şi 
el, foarte mulţumit. Şi cum să nu fie? Nici un ziar nu-i 
făcuse vreodată atâta cinste. Pe lângă aceasta, avea şi 
tejgheaua plină de lire şi de franci. 

Stăteam lângă tata. Printre spectatori se aflau persoane 
cunoscute. La intrarea circului stătea profesorul de 
gimnastică (acela care fusese la război alături de Garibaldi) 
şi în faţa noastră, în locul al doilea, văzui pe micul zidăraş 
lângă uriaşul său tată. Îndată ce mă zări îmi făcu botul de 
iepure. 

Puțin mai departe văzui pe Garoffi, care număra 
spectatorii şi calcula pe degete câştigul ce se putea scoate 
din acea reprezentaţie. Nu departe de noi, la locul I, se afla 
sărmanul Robetti, cu cârjele lângă el şi tatăl său, căpitanul 
de artilerie, care îl ţinea de mână. 

Reprezentaţia începu. Micul clovn făcu minuni pe cal, pe 
trapez, pe frânghie şi de câte ori isprăvea un joc, toţi 
băteau din palme cu entuziasm. Unii îl apucau de cârlionţi, 
alţii îi aruncau bomboane şi portocale. După aceea urmară 


alte jocuri, scamatorii şi altele. Bieţii comedianţi erau 
îmbrăcaţi în zdrenţe acoperite cu fluturi scânteietori. Însă, 
când lipsea micul clovn, lumea nu mai rădea. 

Mă uitai din întâmplare la uşa unde stătea profesorul de 
gimnastică şi văzui că vorbeşte încet cu stăpânul circului. 
Acesta îşi întoarse îndată privirea spre spectatori, părea că 
ar căuta pe cineva. Privirea lui se opri asupra noastră. Iata 
înţelese că profesorul îi destăinuise cine era autorul 
articolului, şi, ca să scape de mulţumirile lui, plecă zicându- 
mi: 

— Rămâi tu, Enrico, eu te aştept afară. 

Micul clovn, după ce vorbi câtva timp cu tatăl său, începu 
iarăşi jocurile sale. Stând în picioare pe un cal care mergea 
în goană, îşi schimbă de patru ori hainele. 

Lepădă mai întâi pe cele de pelerin, apoi pe cele de 
marinar, de soldat şi rămase cu cele de acrobat. De câte ori 
trecea pe dinaintea mea, se uita la mine. Când se dete jos 
de pe cal, începu să colinde circul ţinând în mână pălăria sa 
de paiaţă; toţi aruncau bani şi bomboane. Eu îmi şi 
pregătisem banii, ca să-i dau; dar el, ajungând la mine în loc 
să-mi întindă pălăria, o trase îndărăt, mă privi zâmbind şi 
trecu înainte. Eu rămăsei ruşinat. De ce oare mi-o fi făcut el 
afrontul acesta? 

Reprezentaţia se sfârşi. Stăpânul circului mulţumi 
publicului şi toată lumea începu să plece grăbindu-se la uşă. 
Mă pierdusem prin gloată şi voiam să ies, când simţii că 
cineva mă apucă de mână. Mă întorsei: era micul clovn, 
care se uita la mine cu frumoşii şi şireţii săi ochi şi-mi 
surâdea. Era cu mâinile pline cu bomboane. Înţelesei. 

— Vrei? Îmi zise el, în dialectul său venețian, să primeşti 
de la micul clovn câteva bomboane? 

Îi făcui semn că da şi luai vreo două. 

— Dacă este aşa, adăugă el, dă-mi şi o guriţă. 

— Na şi două! Îi răspunsei întinzându-i obrazul. 

El îşi şterse cu mâneca făina de pe obraz, mă luă de gât şi 
mă sărută de două ori, zicându-mi: 


— Dă o sărutare şi tatălui tău! 

Cea din urmă zi de carnaval. 

Marţi, 21. 

Astăzi am fost de faţă la o scenă foarte tristă, când treceau 
măştile. Din fericire s-a sfârşit cu bine, căci putea să se 
întâmple ceva îngrozitor. 

În piaţa San Carlo, împodobită cu ghirlande roşii, albe, 
galbene şi cu steaguri, se grămădise o lume nebună. Prin 
gloată se plimbau măşti de tot felul. Treceau care aurite, 
încoronate cu flori şi steaguri care închipuiau: unul un 
pavilion, altul un teatru, bărci, vapoare şi toate acestea, 
înţesate cu actori, marinari, soldaţi, paiaţe, păstoriţe, 
bucătari şi alţii. Era o învălmăşeală aşa de mare, încât nu 
ştiai încotro să te uiţi mai întâi. Un zgomot de trâmbiţe, de 
cornuri de vânătoare, de tobe turceşti, te asurzea. Măştile 
de prin care, beau şi cântau vorbind cu trecătorii şi cu cei 
ce priveau de pe la ferestre. Aceştia le răspundeau strigând 
cât puteau, azvârlindu-le portocale şi dulciuri. 

Pe deasupra trăsurilor şi a gloatei, până unde puteai să 
ajungi cu ochiul, se vedeau fâlfâind steaguri, strălucind 
căşti, panaşuri tremurând în vânt, capete mari de carton 
mişcându-se încoace şi încolo, arme caraghioase, tobe 
egiptene, căciuliţe roşii, în sfârşit, s-ar fi zis că năvălise o 
ceată de nebuni. 

Când intră trăsura noastră în piaţă, ne mergea înainte un 
car de toată frumuseţea, împodobit cu ghirlande de 
trandafiri artificiali, tras de patru cai acoperiţi cu caltrapuri 
cusute cu fir. În el se aflau paisprezece, sau cincisprezece 
domni deghizați în costume de nobili, de la curtea Franţei 
11). Erau îmbrăcaţi numai cu mătase, purtau peruci albe şi 
ţineau la subţioară pălăria cu trei colţuri; sabia le atârna la 
o parte şi pe piept le fâlfâia un jabou numai de panglici şi 
dantele. Erau foarte frumos şi foarte bine costumatţi. 
Cântau toţi împreună o canţonetă franceză şi aruncau 
dulciuri poporului care bătea din palme şi-i aclama. 


Deodată văzurăm un om la stânga noastră ridicând în sus 
o copiliţă ca de cinci sau şase ani, care plângea grozav şi da 
din mâini şi din picioare: părea apucată de spasme. Omul îşi 
deschise drum până la carul acelor domni; unul din ei se 
plecă spre el şi omul îi zise: 

— Fiţi buni, vă rog şi luaţi pe această copilă, care s-a 
rătăcit de mama sa; ţineţi-o în braţe, nu cred să fie departe, 
sărmana femeie şi ar vedea-o mai lesne ţinută în sus; nu 
ştiu să fie un mijloc mai bun decât acesta! 

Domnul luă copila în braţe; toţi ceilalţi încetară de a cânta. 
Fetiţa ţipa cât putea şi se zvârcolea ca un şarpe. Domnul îşi 
scoase masca, ca să nu o sperie şi carul merse iarăşi încet 
înainte. 

În acelaşi timp, după cum mi s-a spus, la capătul celălalt al 
pieţei, o sărmană femeie, pe jumătate nebună, împingând 
gloata cu coatele, striga: 

— Marioaro! Marioaro! Mi-am pierdut copila! Mi-a furat-o 
cineva! Mi-a înăbugşit-o! 

De un sfert de ceas, biata femeie dispera în chipul acesta, 
alergând când în dreapta, când în stânga, îmbulzită în 
mijlocul gloatei, care cu greu putea să-i facă drum. 

Domnul ţinea mereu fetiţa In braţe strângând-o la piept. 
Micul cap al copilei se pierdea în panglicele şi dantelele ja- 
boului. El se uita pretutindeni în jurul pieţii cu nădejdea să 
zărească pe mama ei şi încerca totodată să o liniştească. 
Mititica, neputând să înţeleagă unde se afla, îşi pusese 
mâinile peste ochi şi plângea de ţi se rupea inima. 

Domnul era mişcat adând. Ceilalţi dădeau fetiţei cofeturi şi 
portocale, dar ea îi respingea şi plângea şi mai tare. 

— Căutaţi pe mama copilei! Striga domnul, către popor. 
Căutaţi pe mama ei! 

Toţi începură să se uite în dreapta şi în stânga, dar mama 
nu se ivea nicăieri. În sfârşit, la o mică depărtare de strada 
Romei, o femeie se repezi spre car. Ah! N-am s-o uit 
niciodată! Nu mai părea o fiinţă omenească: părul îi căzuse 
pe spate, chipul îi era galben şi hainele rupte. Văzându-şi 


fetiţa, ea scoase un țipăt, care nu se putea înţelege dacă era 
de bucurie, de spaimă sau de mânie; şi voind să-şi apuce 
îndată copila, întinse nişte mâini care în nervozitatea lor 
păreau gheare. Carul se opri. 

— Iat-o! Îi zise domnul, întinzându-i fetiţa, după ce o 
sărută. 

Mama o strânse la piept cu o dragoste nespusă. Una din 
mânuţele fetiţei rămase câteva momente în mâna domnului, 
care scoţându-şi din deget un inel de aur, cu un frumos şi 
mare briliant, îl puse repede în degetul copilei şi îi zise: 

— "Ţine, fie acest inel, zestrea ta! 

Mama rămase înmărmurită, dar mulţimea izbucni în 
aplauze. Domnul îşi puse masca pe ochi, tovarăşii începură 
iarăşi să cânte şi carul porni încetişor în mijlocul 
strigătelor! Bravo! Vivat! Trăiască generozitatea! 

Copii orbi. 

Joi, 24. 

Profesorul este bolnav şi îl înlocuieşte cel dintr-a IV-a, care 
a fost la institutul de copii orbi. 

Profesorul acesta este cel mai bătrân dintre toţi: are părul 
alb ca lâna; iar glasul, ca un vers duios şi foarte plăcut. Ce 
de lucruri ştie! 

Abia a intrat în clasă şi văzând pe un băiat legat la ochi, se 
apropie de bancă şi-l întrebă ce are. 

— Păstrează-ţi ochii, copile! Îi zise. 

Derossi îl întrebă: 

— Adevărat, domnule, că aţi fost profesor la şcoala copiilor 
orbi? 

— Da şi în curs de mai mulţi ani! Răspunse el. 

Derossi îl rugă foarte mult, să ne povestească ceva despre 
copiii orbi. 

Profesorul se întoarse la catedră. 

Coretti întrebă: 

— Institutul orbilor nu e în strada Nizza? 

— Voi, spuneţi orbilor, zise profesorul, aşa cum aţi zice 
bolnavilor sau săracilor. Dar pricepeţi voi bine înţelesul 


acestui groaznic cuvânt? Ia gândiţi-vă puţin. Orb! Să nu 
vezi niciodată nimic! Să nu deosebeşti ziua de noapte, să nu 
vezi nici cerul, nici soarele, nici pe părinţii tăi, nimic din tot 
ce ne înconjoară şi pe ce punem mâna! Să fii necontenit 
cufundat într-un întuneric veşnic şi ca îngropat în fundul 
pământului! Ia încercaţi să închideţi ochii şi gândiţi-vă ce ar 
fi dacă v-ar osândi cineva să rămâneţi tot aşa! Aţi fi îndată 
cuprinşi de spaimă şi vi s-ar părea cu neputinţă să răbdaţi 
această stare! Aţi începe să strigaţi crezând că înnebuniţi 
sau muriţi. 

Şi cu toate acestea... Bieţii copiii! Când intri pentru prima 
oară în Institutul orbilor, în timpul recreaţiei şi îi auzi 
cântând din vioară, din flaut, vorbind tare şi râzând; când îi 
vezi urcând şi coborând scările sprinteni şi tot fuga, ocolind 
dormitoarele singuri şi fără a fi călăuziţi, n-ai crede 
niciodată că acei nenorociţi nu văd. Trebuie să-i observi 
bine. Sunt printre ei tineri de şaisprezece, chiar de 
optsprezece ani, voinici şi veseli, care rabdă orbia cu 
oarecare uşurinţă, ba chiar şi cu semeţie. Dar se înţelege 
din expresia severă şi mândră a chipurilor lor, cât au suferit 
înainte de a se fi deprins cu o atare nenorocire. Sunt alţii cu 
chipurile palide şi blânde în care se vede o răbdare foarte 
mâhnită şi se înţelege că trebuie să plângă foarte mult în 
taină. Ah! Gândiţi-vă că poate mulţi din ei şi-au pierdut 
vederea în câteva zile; că alţii au pierdut-o după mulţi ani 
de suferinţe, după multe operaţii chirurgicale foarte 
dureroase; că mulţi s-au născut aşa, într-o noapte care n-a 
avut niciodată zori de zi, că au intrat în lume ca într-o 
prăpastie nemărginită şi că nu ştiu nici măcar cum este 
chipul omenesc! Gândiţi-vă la ceea ce trebuie să fi suferit 
comparându-se cu aceea care văd, întrebându-se pe ei 
însuşi: 

— N-avem nici o vină, de ce oare atâta deosebire între noi? 
Eu, care am stat mai mulţi ani printre ei, când îmi aduc 
aminte de acea clasă, de toţi acei ochi închişi pentru 
totdeauna, de toate acele lumini stinse, fără privire şi fără 


viaţă... Şi mă uit apoi la voi, îmi pare cu neputinţă să nu vă 
credeţi fericiţi. Gândiţi-vă, sunt aproape douăzeci şi şase de 
mii de orbi în Italia. Douăzeci şi şase de mii de oameni, care 
nu văd lumina zilei: Înţelegeţi? O armată căreia i-ar trebui 
patru ceasuri ca să treacă pe sub ferestrele noastre! 

Profesorul emoţionat, tăcu. Nu se auzea nici o suflare în 
toată clasa. Derossi întrebă dacă este adevărat că orbii au 
pipăit mai fin, mai simţitor decât noi. 

Profesorul răspunse: 

— Da, aşa e! Toate celelalte simţuri se desăvârşesc la ei, 
tocmai pentru că, fiind siliţi să înlocuiască simţul vederii, 
celelalte sunt mai mult şi mai bine dezvoltate decât 
simţurile acelora care văd. Dimineaţa, prin dormitoare, 
unul întreabă pe celălalt: 

— A răsărit soarele? Şi cel ce este mai sprinten, aleargă 
iute şi îşi ridică mâinile în sus, ca să simtă dacă razele 
soarelui încălzesc aerul şi aleargă îndată, ca să aducă 
vesela ştire că: 

A răsărit soarele! 

Ei îşi închipuiesc statura unui om după sunetul glasului. 
Noi judecăm despre inima cuiva după privire; ei, după glas. 
Îşi amintesc vocea unui om după mulţi ani. Ei pricep că se 
află mai mulţi într-o odaie, chiar când vorbeşte numai unul. 
Cu pipăitul, ei înţeleg dacă o lingură este de tot curată, sau 
nu prea. Fetele deosebesc lâna vopsită de cea nevopsită. 
Trecând pe uliţă, ei cunosc mai toate prăvăliile după miros, 
chiar pe cele unde nouă ni s-ar părea că nu este un miros. 
Ei aruncă sfârleaza şi după vâjâit se duc drept la ea, ca s-o 
ridice, fără să greşească. 

Aleargă după cercuri, se joacă şi cu popice, sau pe 
frânghie, ca şi copiii care văd. Culeg chiar micşunele, fac 
rogojini şi coşuleţe, împletind paie de diferite culori foarte 
iute şi bine, atât de fin este pipăitul lor. Pipăitul este văzul 
lor; cea mai mare plăcere a lor este să ghicească făptura 
lucrurilor după pipăit. 


Oricine se simte mişcat, când îi vede la muzeul industrial; 
acolo li se permite să pună mâna pe orice. Cu ce plăcere 
apucă ei în mână corpurile ca să vadă din ce sunt făcute! Ei 
numesc pipăitul vedere. 

Garffi întrerupse pe profesor, ca să-l întrebe dacă este 
adevărat că bieţii orbi învaţă să socotească mai lesne decât 
ceilalţi. 

Profesorul răspunse: 

— Da, aşa e: ei învaţă să socotească şi să citească. Au cărţi 
făcute în scopul acesta cu litere scoase în relief. Ei le pipăie, 
le cunosc şi ajung să citească destul de iute. E curios lucru, 
să-i vezi cum se roşesc când fac câte o greşeală. Învață 
chiar să scrie, dar scriu fără cerneală, pe o hârtie groasă şi 
tare cu o mică sulă, cu care fac înţepături adânci, mai mult 
sau mai puţin grămădite, după un alfabet deosebit, al lor. 
Acele înţepături cu vârful sulei ies în relief pe partea 
cealaltă, aşa că, întorcând foaia şi trecând uşor degetele 
peste acele vârfuri, ei pot să citească ce au scris şi chiar 
cele ce scriu alţii. În acest chip, ei îşi fac compoziţiile şi îşi 
scriu scrisori. Tot aşa scriu şi numele; ei socotesc în gând 
lesne şi repede căci nu sunt distraţi ca noi prin vederea 
lucrurilor ce ne înconjoară. 

Nu puteţi să vă închipuiţi cât le place să asculte când le 
citeşte cineva; cum bagă de seamă şi cum îşi amintesc de 
toate; cum discută între ei, chiar cei mici, chestiuni de 
istorie şi de limbă; stau câte patru sau cinci în aceeaşi 
bancă şi fără să se întoarcă unul către altul, cel dintâi 
vorbeşte cu al treilea, al doilea cu al patrulea, tare şi toţi 
deodată, fără ca să piardă un singur cuvânt, aşa este de 
subtil auzul lor. Ei dau examenelor mai multă importanţă 
decât voi, vă asigur şi iubesc pe profesorii lor mult mai mult 
decât voi. Recunosc pe profesor după pas. Înţeleg dacă este 
vesel sau mânios, sănătos sau bolnav, numai din auzul unui 
singur cuvânt. Ei ţin foarte mult ca profesorul să le dea 
mâna, când îi laudă, ca să poată şi ei, la rândul lor să-i arate 
recunoştinţa, strângându-i mâna. 


Se iubesc între ei şi sunt buni camarazi. În timpul 
recreaţiei se strâng în grupuri, totdeauna aceiaşi. În şcoala 
de fete, grupele se formează mai ales din acelea care învaţă 
acelaşi instrument, adică pianistele, vioristele, stau între ele 
şi nu se despart niciodată. 

Orbii sunt foarte statornici în iubirea lor. Pentru ei, 
prietenia este o mare mângâiere. Se judecă între ei cu 
multă dreptate, căci au o adâncă pricepere despre rău şi 
bine şi nimeni nu se simte mai mişcat decât ei, când li se 
povesteşte vreun fapt generos şi măreț. 

— Le place muzica? Cântă bine? Întrebă Votini. 

— Muzica le place cu deosebire şi au mult talent, răspunse 
profesorul. 

Muzica este bucuria, viaţa lor. 

Copilaşii orbi, care intră în institut, sunt în stare să stea 
nemişcaţi în picioare ceasuri întregi, ca să asculte la 
muzică. O învaţă foarte lesne şi cântă cu patimă. Când un 
profesor zice unuia dintre ei, că n-are aptitudini pentru 
muzică, acela se simte umilit şi totuşi se pune pe o 
învăţătură straşnică. 

Dacă aţi auzit voi, ce muzică frumoasă se face la ei! Dacă 
aţi vedea cum cântă cu fruntea ridicată, cu zâmbetul pe 
buze, aprinşi la faţă, tremurând de emoție, uimiţi la auzul 
acelei armonii, care luminează întunericul ce-i înconjoară: 
aţi înţelege că muzica este o dulce mângâiere, o mângâiere 
cerească pentru ei. Ce bucurie pe ei, săracii, când le zice 
profesorul: 

— Tu ai să te faci un artist! Acela dintre ei, care are mai 
mult talent pentru muzică, care este cel dintâi la clavir sau 
la vioară, este privit de ceilalţi ca un rege şi toţi au pentru 
el un fel de respect. Când se iveşte vreo neînțelegere între 
doi, se duc la el, ca să-i judece. Când doi prieteni se ceartă, 
el îi împacă. Cei mai mici, cărora el le dă lecţii de muzică, îl 
privesc ca pe un tată. Înainte de a se culca, toţi se duc să-i 
ureze noapte bună. 


Cea mai mare plăcere a lor este să vorbească despre 
muzică. Chiar în pat, târziu, cât de somnoroşi ar fi, ei tot 
mai vorbesc: de orchestre, de opere, de apariţii. 

Nici o pedeapsă nu poate să fie mai aspră pentru ei decât 
aceea de a-i opri de la citire sau de la lecţia de muzică; 
această pedeapsă îi mâhneşte aşa de adânc, încât nimeni n- 
are cruzimea să le-o impună; putem să zicem că muzica 
este pentru inima lor, ceea ce lumina zilei este pentru ochii 
noştri. 

— Are voie să meargă cineva, să-i vadă? Întrebă Derossi, 
pe profesor. 

— Da, are, răspunse profesorul; însă nu vă povăţuiesc să 
mergeţi acum la ei; mai târziu, când veţi fi mai mari, când 
veţi fi în stare să pricepeţi grozava lor nenorocire şi să 
simţiţi toată compătimirea ce ei merită! Este o privelişte 
foarte tristă! Închipuiţi-vă nişte copii, care stau cu faţa 
nemişcată la o fereastră deschisă, ca să se bucure de aerul 
curat, ca şi cum ar privi livezile verzi şi frumoase, munţii 
albaştri pe care îi vedeţi voi... Şi când te gândeşti că nu văd 
nimic! Că nu vor vedea niciodată acea nespusă frumuseţe, ţi 
se strânge inima! Cel puţin, orbii din naştere, care n-au 
văzut niciodată lumea, aceia n-au nici o părere de rău, căci 
nu-şi pot închipui lucrurile cum sunt; de aceea nu ai aşa 
mare milă. Dar sunt şi copii orbi de curând, care-şi 
amintesc încă totul, care înţeleg bine tot ce au pierdut şi 
aceştia au îndoita durere de a simţi că li se întunecă în 
minte, încetul cu încetul, pe zi ce trece imaginile cele mai 
scumpe, de a simţi că pier în amintirea lor fiinţele cele mai 
dragi! Unul din copiii aceştia îmi spunea într-o zi cu o 
nespusă tristeţe: „Aş dori să capăt numai un minut văzul de 
odinioară, ca să mai văd o dată chipul mamei pe care nu mi- 
| mai amintesc!” Şi când mamele lor se duc să-i vadă, ei le 
pipăie obrazul cu mâinile, le pipăie bine pe frunte, pe 
bărbie, pe urechi, ca să-şi închipuie cum sunt; le strigă pe 
nume de mai multe ori, ca şi cum le-ar ruga să li se arate 
încă o dată. 


De acolo ies plângând chiar şi oamenii haini la suflet. Când 
ieşim de acolo, ni se pare că suntem o excepţie şi văzând 
casele, cerul şi lumea, ne folosim de o favoare nemeritată! 
Sunt încredinţt că oricare dintre voi, ieşind de acolo ar da 
bucuros o mică rază din lumina ochilor săi, ca să 
strălucească în ochii acelor sărmani copii, pentru care 
soarele nu are lumină şi mama lor nu are chip. 

Profesorul bolnav. 

Sâmbătă, 25. 

leri seară, după ce am ieşit de la şcoală, m-am dus să văd 
pe profesorul meu, care e bolnav. S-a îmbolnăvit de prea 
multă muncă. Cinci ceasuri de lecţii pe zi, o oră de lecţii de 
gimnastică şi încă două ceasuri de lecţii seara la 
meşteşugari; asta înseamnă să dormi puţin, să mănânci pe 
apucate şi să te frămânţi de dimineaţă până seara! Şi-a 
prăpădit sănătatea. Bine zice mama. 

Mama mă aştepta în gang: eu urcai scările singur şi 
întâlnii pe profesorul cu barba neagră, Coatti, cel care 
sperie pe toţi şi nu pedepseşte pe nimeni; el se uita la mine 
cu ochi mari şi se repezea ca un leu, în glumă, dar fără să 
râdă; eu însă mai râdeam încă pe când sunam clopoţelul, la 
al patrulea etaj; dar îmi trecu pofta de râs, când servitoarea 
mă introduse într-o odaie sărăcăcioasă, întunecoasă, unde 
zăcea profesorul meu. Stătea într-un pătuţ de fier; îi 
crescuse barba. Îşi puse mâna la frunte, ca să vadă mai bine 
şi zise cu glasul lui cel blând: 

— Tu eşti, Enrico? 

Eu mă apropiai de pat, el îmi puse mâna pe umăr şi-mi 
zise: 

— Bravo, băiete! Bine ai făcut că ai venit să vezi pe bietul 
tău profesor. Uite în ce stare am ajuns! Dar cum mergi cu 
şcoala? Ce fac camarazi tăi? la spune-mi, nu e aşa că toate 
merg bine şi fără de mine? Nu simţi lipsa mea deloc, ori aţi 
şi uitat pe bătrânul vostru profesor? 

Eu voiam să-i răspund: 

— Nu, dar el mă opri, zicându-mi: 


— Lasă, drăguţule, ştiu eu că voi mă iubiţi! Şi suspină. 

Mă uitai la nişte fotografii, ce erau atârnate pe perete. 

— Vezi! Îmi zise, sunt portretele elevilor mei de douăzeci 
de ani încoace. Aceşti buni băieţi sunt singura mea 
mângâiere. Când voi muri, lor am să le dau cea din urmă 
privire a mea; lor, căci cu ei mi-am petrecut viaţa. O să-mi 
dai şi tu portretul, când vei sfârşi clasele, nu e aşa? 

Apoi, luând o portocală de pe măscioară, mi-o dete, 
zicându-mi: 

— E un dar de bolnav. 

Mă uitam la el şi simţeam că mi se strânge inima; n-aş 
putea să spun de ce. 

— Bagă de seamă, Enrico! Reluă el, cred că o să scap, dar 
dacă voi muri, te sfătuiesc să înveţi cu luare-aminte 
aritmetica, fiindcă eşti cam slăbuţ la această materie; 
sileşte-te, căsneşte-te puţin; totul este să biruieşti cele 
dintâi greutăţi; adeseori nu este lipsă de aplicare, e mai 
mult o închipuire, o idee fixă; ţi se pare că nu poţi. le înşeli; 
omul poate multe, când voieşte. Se opri obosit de atâta 
vorbă. 

M-au prins frigurile, şopti el, încetinel, sunt aproape dus 
pe jumătate, ştii! Adu-ţi aminte de aritmetică, sileşte-te; de 
nu reuşeşti întâia dată, încearcă iarăşi şi astfel mereu. 
Încetul cu încetul, cu răbdare şi fără să-ţi frămânţi capul, 
înainte cu bărbăţie şi vei izbuti; ţi-o spun eu. Acum du-te, 
drăguţule! Salută pe mama. Cu voia lui Dumnezeu ne vom 
revedea la şcoală şi de nu, adu-ţi aminte câteodată de 
profesorul tău din clasa a III-a. 

La aceste cuvinte îmi veni să plâng. 

— Apleacă-ţi capul! Îmi zise. 

Mă aplecai pe căpătâiul lui; el mă sărută pe frunte şi 
adăugă: 

— Du-te fiul meu şi Dumnezeu să te ţină! 

După aceea se întoarse cu faţa spre perete; iar eu, înecat 
de emoție, mă repezii jos, pe scări, căci simţeam nevoia de a 
o îmbrăţişa pe mama mea. 


Pe stradă. 

Aseară mă uitam la tine de pe fereastră, când te întorceai 
de la profesorul tău. Te-ai lovit de o femeie. Bagă de seamă 
cum mergi pe stradă. Şi acolo sunt datorii de îndeplinit. 
Dacă-ţi măsori paşii şi mişcările într-o casă particulară, de 
ce n-ai face tot aşa şi pe stradă, care e casa tuturor? Adu-ţi 
aminte, Enrico! De câte ori întâlneşti: vreun moşneag, 
vreun sărac, vreo femeie cu un copil în braţe, vreun olog cu 
cârjele la subţioară, pe un om încovoiat sub o povară, o 
familie în doliu, fă-le loc cu respect. Trebuie să respectăm: 
bătrâneţea, sărăcia, dragostea maternă, boala, infirmitatea, 
oboseala şi moartea. De câte ori vezi pe cineva în primejdie 
de a fi călcat de o trăsură, dă-l la o parte dacă e un copil, 
înştiinţează-l dacă e un om mare. 

Când vezi pe un copil singur şi plângând, întreabă-l îndată 
ce are? Ridică toiagul bătrânului, dacă-i cade. De vezi doi 
copii bătându-se, desparte-i; iar de sunt oameni mari, 
depărtează-te, ca să nu fii faţă la priveliştea unei furii 
dobitoceşti, care înăspreşte şi supără inima. Când trece un 
om în lanţuri între doi jandarmi, nu adăuga curiozitatea ta 
crudei curiozităţi a poporului, căci s-ar putea ca acel 
nenorocit să fie nevinovat. Când trece un pat de ambulanţă, 
care duce pe un bolnav, sau poate chiar pe un om ce moare, 
când întâlneşti un convoi funebru: nu mai râde şi nu mai 
vorbi cu tovarăşul tău; gândeşte-te că odată cu ei trece 
restriştea şi milostenia omenească. Prefă-te că nu vezi 
sluţenia dezgustătoare a altora; stinge totdeauna chibritul 
aprins ce-l găseşti în drumul tău, căci ar putea să 
primejduiască viaţa cuiva. Răspunde totdeauna cu voie 
bună trecătorului care-ţi cere să-i arăţi calea. Să nu râzi 
niciodată în faţa nimănui, să nu alergi şi să nu strigi fără 
trebuinţă: respectă strada. 

Creşterea unui popor se judecă mai înainte de toate din 
purtarea sa pe stradă. Unde vei găsi mojicie pe străzi, o vei 
găsi şi în case. Observă cu băgare de seamă străzile 
oraşului în care trăieşti. Dacă mâine ai fi azvârlit de soartă 


departe de oraşul tău, ai fi foarte mulţumit, dacă l-ai avea 
bine înfăţişat în minte, ca să-l poţi străbate cu gândul. 

Iubitul tău oraş, mica ta patrie, leagănul copilăriei tale, 
acela care a fost atâţia ani singura ta lume, unde ai avut 
cele dintâi impresii, unde ţi-ai deschis mintea la cele dintâi 
cugetări, unde ai găsit cei dintâi prieteni: iubeşte-l, căci el 
te-a învăţat, te-a desfătat, te-a ocrotit. lubeşte-l şi, când vei 
auzi că-l vorbeşte cineva de rău, apără-l. 

Tatăl tău. 

Şcolile de seară. 

Tata m-a luat ieri cu el, ca să văd cum se predau lecţiile 
meşteşugarilor care învaţă seara. 

Când am ajuns, clasele erau luminate şi meşteşugarii 
veneau din toate părţile. Când intrarăm, găsirăm pe 
director şi pe profesor supăraţi, pentru că cineva aruncase 
cu o piatră într-un geam şi-l spărsese. Supraveghetorul 
alergase afară şi luase de păr pe un băiat ce trecea pe 
drum, dar Stardi, care locuieşte în faţa şcolii, veni repede şi 
zise: 

— Nu, acest băiat nu este vinovat, n-a azvârlit el cu piatra. 
Frânţi a spart geamul; l-am văzut cu ochii mei. El mi-a şi 
spus: 

— Vai de tine, de vei scoate o vorbă! Dar mie nu mi-e frică. 
Directorul s-a şi hotărât să-l gonească pentru totdeauna din 
şcoală. Pe când stătea de vorbă cu noi, se uita la meseriaşii 
care soseau mereu; veniseră mai bine de două sute. 

Nu-mi închipuiam ce frumoasă este şcoala de seară! Nu o 
văzusem niciodată. Erau băieţi de la doisprezece ani în sus 
şi bărbaţi cu barbă, care veneau de la muncă, cu cărţi şi 
caiete. Vedeai acolo: tâmplari, fochişti cu chipul negru, 
zidări cu mâinile pline de var, băieţi de pe la brutării, cu 
părul alb de făină. Se împrăştiară mirosuri; de lac, de 
tăbăcărie, de clei, de untdelemn; se vedea că erau toate 
meseriile adunate laolaltă. 

Intrară şi tunari îmbrăcaţi în uniformă; printre ei era şi un 
caporal. 


Intrau repede în bănci, ridicau scândurica pe care puneam 
noi picioarele şi plecau capul pe carte. Unii dintre ei 
mergeau la profesor cu caietele deschise să ceară câte o 
desluşire. Văzui pe profesorul cel tânăr, care este totdeauna 
bine îmbrăcat, cel poreclit „Avocăţelul”, cu vreo patru 
meşteşugari împrejurul mesei sale: le corecta caietele. Era 
şi profesorul şchiop, care râdea şi arăta unui vopsitor, că-şi 
murdărise caietul cu vopsea roşie şi albastră. Mai văzui şi 
pe profesorul meu; s-a făcut bine şi o să înceapă iar lecţiile 
cu noi. 

Uşile claselor erau deschise. Mă prinse mirarea, văzând cu 
câtă băgare de seamă ascultau toţi lecţia şi se uitau la 
profesor. 

Directorul ne spuse că cea mai mare parte dintre ei, ca să 
nu ajungă prea târziu la şcoală, nici nu se mai duceau pe 
acasă, să îmbuce câte ceva: veneau flămânzi. 

Băieţii cădeau de somn. Unii dintre ei, chiar dormeau cu 
capul pe bancă şi profesorul îi deştepta gâdilându-i pe la 
urechi cu condeiul. Oamenii mari ascultau cu gura căscată, 
nici nu clipeau. Drept să spun, mi se părea ciudat, să văd că 
stau pe băncile noastre oameni mari, cu barbă. Ne-am suit 
şi la etajul de sus. Mă dusei repede la uşa clasei mele şi 
văzui că sade pe locul meu un om cu nişte mustăţi mari şi 
legat la o mână; trebuie să se fi rănit lucrând la vreo 
maşină. Cu toate acestea, el se chinuia să scrie încetinel, 
aşa cum putea. Dar ce mi se păru şi mai hazliu, fu să văd în 
banca Zidăraşului, chiar în locul lui, pe tatăl său; zidarul 
acela înalt cât un munte. El stătea ghemuit în bancă, având 
bărbia în mâini şi cu ochii pe carte; nici nu răsufla, de atent 
ce era. 

Nu întâmplarea l-a adus acolo; el însuşi s-a rugat de 
profesor, să-i dea locul „botişorului de iepure”, cum îl 
numeşte el, pe fiul său. 

Am stat acolo cu tata până la sfârşitul lecţiilor. Când am 
ieşit, uliţa era înţesată de femei cu copii în braţe, care îşi 
aşteptau bărbaţii. Când aceştia ieşiră din şcoală, făcură 


schimb; femeile luară cărţile şi caietele; iar bărbaţii luară 
copiii şi astfel plecară cu toţii spre casă. Era atâta 
învălmăşeală, încât nu te mai înţelegeai de zgomot; apoi 
totul se potoli şi nu mai văzui decât pe bietul director, slab 
şi obosit, depărtându-se încet. 

MARTIE. 

Părinţii elevilor. 

Luni, 6. 

Mulţi părinţi îşi aşteptau copiii la intrarea şcolii azi 
dimineaţă. Între alţii, negustorul de lemne, tatăl lui Coretti, 
leit fiul său; sprinten, voios, cu mustăţile răsucite şi cu 
panglica decoraţiei la butoniera hainei. Am ajuns să cunosc 
aproape pe toţi părinţii copiilor, văzându-i atât de des. Vine 
o bunică ce are o scufiţă albă, cocoşată de bătrână ce e; de 
o ploua, de o ninge, de o tuna: ea tot vine de patru ori pe zi, 
să aducă şi să ia pe nepoţelul ei, care este în clasa | 
inferioară, îi scoate paltonul, i-l pune, îi potriveşte cravata, îl 
scutură de praf, îl netezeşte, îi ţine caietele. Se vede că n- 
are alt gând şi că pentru ea, nu e nimic mai frumos pe lume. 

Adesea vine şi căpitanul de artilerie, tatăl lui Robetti, 
băiatul care umblă în cârje. Şi fiindcă toţi copiii, care trec 
pe dinaintea lui, mângâie pe băieţel, tatăl întoarce 
mângâierile şi salutările; nu se întâmplă să uite pe vreunul 
şi cu cât sunt mai săraci şi mai rău îmbrăcaţi, cu atât îi 
mângâie mai cu blândeţe. 

Câteodată vedem şi lucruri triste. Un domn, care nu mai 
venea la şcoală de o lună, pentru că îi murise un copilaş 
trimitea servitoarea să ia pe celălalt. A venit ieri pentru 
întâia dată şi, revăzând clasa şi camarazii băieţelului său 
mort, izbucni în lacrimi. Directorul îl luă de braţ şi-l duse în 
cancelarie. 

Mulţi părinţi ştiu pe nume mai pe toţi camarazii copiilor 
lor. Sunt fete de la şcoala vecină şi elevi din gimnaziu, care 
vin să aştepte pe frăţiorii lor. 

Mai e şi un domn bătrân, care a fost colonel şi dacă îi cade 
vreunui copil un caiet sau un condei pe stradă, el îl ridică. 


Doamne bine îmbrăcate discută chestiuni de şcoală cu 
femei din popor, legate la cap şi cu coşul pe braţ. Ele spun: 
„Era grea problema de astăzi! Dar mult i-a ţinut azi 
profesorul la lecţia de gramatică.” 

Când se întâmplă să fie vreunul bolnav dintr-o clasă, toţi 
ştiu; şi când îi e mai bine, toţi se bucură. 

Chiar azi dimineaţă, vreo opt sau zece lucrătoare 
înconjuraseră pe mama lui Crossi, ca să o întrebe despre un 
copilaş din clasa fratelui meu, care locuieşte în aceeaşi 
curte cu ea şi e pe moarte. S-ar zice că şcoala îi face pe toţi 
prieteni şi deopotrivă. 

Numărul 78. 

Miercuri, 8. 

Am văzut ieri seară ceva întristător. De la o vreme încoace, 
de câte ori precupeaţa de zarzavaturi, mama lui Crossi, 
trece pe lângă Derossi, se uită totdeauna la el cu drag. De 
când Derossi a aflat istoria călimării şi a arestatului cu nr. 
78, el iubeşte şi mai mult pe Crossi, băiatul cu părul roşcat 
şi cu braţul uscat. Îl ajută să-şi facă exerciţiile, să dezlege 
problemele la şcoală, îi dă hârtie, peniţe şi creioane, în 
sfârşit îl ajută ca pe un frate; s-ar zice că voieşte să-l 
despăgubească de nenorocirea ce căzuse pe tatăl său şi de 
care el nici nu avea idee. Precupeaţa, femeie vrednică, care 
trăieşte numai pentru copilaşul ei, ştie că mulţumită lui 
Derossi, băiatul ei merge bine şi a căpătat note bune. 
Derossi, bogat şi cel dintâi din clasă, e un rege pentru ea, 
un sfânt la care se închină. 

Nu-şi ridică privirile de pe el, parcă ar voi să-i spună ceva 
şi nu îndrăzneşte. 

În sfârşit, ieri de dimineaţă, prinse inimă şi-l opri dinaintea 
porţii, zicându-i: 

— lartă-mă, domnişorule, pentru că eşti aşa de bun şi 
iubeşti pe copilaşul meu, fă-mi plăcerea de a primi acest 
mic dar de la o biată mamă. 

Apoi scoase din coşul de zarzavaturi o cutie de carton albă 
şi poleită. 


Derossi se roşi, nu primi cu nici un preţ şi răspunse cu 
hotărâre: 

— Dă-o copilului dumitale, eu nu primesc nimic! 

Femeia rămase ruşinată şi ceru iertare, bolborosind: 

— Nu credeam că o să te supăr; sunt numai nişte 
bomboane. 

Dar Derossi refuză iarăşi. Atunci, biata femeie scoase cu 
sfială din coş o legătură de ridichi şi zise: 

— Primeşte cel puţin aceste ridichi, sunt proaspete, să le 
dai mamei. 

Derossi zâmbi şi răspunse: 

— Nu! Mulţumesc, nu vreau nimic! O să fac totdeauna ce 
voi putea pentru Crossi, dar nu pot primi nimic, totuşi îţi 
mulţumesc! 

— Nu te-am supărat? Întrebă femeia îngrijorată. 

Derossi zise zâmbind iarăşi: 

— Nu, nu! Şi plecă, pe când femeia, veselă, striga: 

— Ce drăguţ băiat! Nici n-am mai văzut vreodată un copil 
aşa de frumos şi bun! 

Părea că s-a sfârşit cu aceasta, dar de unde? Către seară, 
pe la ora patru, în loc să vină mama sa să-l ia pe Crossi, a 
venit tatăl său, tot şubred şi trist! 

EI opri pe Derossi, şi, după felul cum îl privi, pricepu 
îndată bănuiala ce avea că-i aflase taina. Se uită fix la el şi îi 
zise cu glas duios şi trist: 

— Iubeşti pe fiul meu? De ce îl iubeşti atât de mult? 

Derossi se făcu roşu ca focul, ar fi vrut să răspundă: „Îl 
iubesc pentru că e nefericit; pentru că dumneata chiar ai 
fost mai mult nefericit decât vinovat, pentru că ţi-ai ispăşit 
vina cu eroism şi ştiu că eşti un om de treabă.” 

Cu toate acestea, nu cuteză, pentru că în fundul inimii îi 
era cam frică de el şi simţea un fel de dezgust să vorbească 
aşa cu un om care vărsase sângele altuia şi care stătuse 
şase ani la închisoare. 

Dar bietul om înţelese tot şi şopti tremurând la urechea lui 
Derossi! 


— Ilubeşti pe copil, dar nu urăşti, nu dispreţuieşti pe tată; 
nu e aşa? 

— Nu, nu! Din contră! Strigă Derossi din toată inima. 

Atunci, omul, cu un avânt de bucurie nespusă, întinse 
braţele ca să-l ia de gât, dar nu îndrăzni şi se mulţumi să-i 
apuce cu mâna un cârlionţ bălai, apoi lăsându-l, duse mâna 
la gură şi o sărută, uitându-se la Derossi cu ochii plini de 
lacrimi, ca şi cum ar fi voit să-i spună că sărutarea aceea 
era pentru el. 

După aceea îşi luă copilul de mână şi se depărtă încetinel. 

Copilaşul mort. 

Luni, 13. 

Copilaşul care locuia în curtea precupeţei a murit. 
Profesoara Delcati a venit sâmbătă seara foarte mâhnită, 
pentru ca să înştiinţeze pe profesorul nostru şi îndată, 
Garrone şi Coretti propuseră să ducă ei coşciugul. Era un 
copil drăgălaş şi sârguitor. Săptămâna trecută obținuse 
medalia. 

Iubea mult pe fratele meu, care era într-o clasă cu el; îi 
dăduse o puşculiţă spartă. Mama îl mângâia totdeauna, 
când îl întâlnea. El purta o căciuliţă vărgată cu roşu. Tatăl 
său e hamal la gară. leri seară, duminică, la ora patru şi 
jumătate, ne-am dus la el, acasă, ca să-i însoţim până la 
biserică. Familia lui locuieşte în etajul de jos. Mulţi copii din 
clasa lui veniseră cu mamele lor şi aşteptau în curte; erau şi 
vreo cinci profesoare, câţiva vecini, toţi cu lumânările 
aprinse în mână. Domnişoara Delcati şi o altă profesoară, 
intraseră în casă; le vedeam pe fereastră cum plângeau. 
Auzeam şi pe mama copilului cum plângea în hohote. 
Mamele mai multor camarazi de şcoală ai micului mort 
aduseseră câte o coroană de flori. La cinci punct pornirăm. 
Înainte mergea un băiat care ducea crucea; după el 
preotul; apoi coşciugul, un coşciug mititel, sărăcuţul, 
acoperit cu postav negru, care abia se zărea sub coroane şi 
flori. 


Agăţaseră pe o parte a coşciugului medalia şi trei menţiuni 
onorabile, pe care copilul le obținuse în anul trecut. 

Garrone, Coretti şi alţi doi băieţi din curtea lui, duceau 
coşciugul, domnişoara Delcati urma convoiul, plângând ca 
şi cum copilul ar fi fost alei. 

În urma ei veneau celelalte profesoare, apoi şcolarii. Unii 
dintre aceştia, foarte mici, erau duşi de mână de mamele 
lor; iar în mâna cealaltă aveau buchetele de micşunele: 
micuţii se uitau nedumeriţi la coşciug! Auzii pe unul zicând: 

— Mamă dragă, n-o să mai vină acum la şcoală? 

Când coşciugul ieşi pe poartă, un țipăt sfâşietor se auzi de 
la fereastră! Era mama copilaşului, dar îndată prietenii o 
traseră înăuntru. 

Cum ieşirăm pe stradă întâlnirăm nişte şcolari de la un 
gimnaziu, care treceau doi câte doi şi îndată ce zăriră 
coşciugul şi pe profesoare, îşi scoaseră şepcile. 

Mititelul s-a dus să doarmă pe veci cu medalia lui; n-o să-l 
mai vedem niciodată cu căciulţa lui vărgată cu roşu, care îi 
şedea aşa de bine! 

Era sănătos! În patru zile s-a îmbolnăvit şi a murit! În ziua 
din urmă încerca să se scoale ca să-şi facă lecţia de intuiţie 
şi voi să ţină medalia pe pat de frică să nu i-o ia cineva. 

Nu te teme, drag copil, n-o să ţi-o mai ia nimeni! Adio, 
drăguţule! O să ne aducem totdeauna aminte de tine la 
şcoală. Dormi în pace, micuţule! 

Ajunul lui 14 martie. 

Azi am avut o zi mai veselă decât cea de ieri! Treisprezece 
martie, ajunul împărţirii premiilor la teatrul Victor 
Emanuel, serbarea cea mai mare şi cea mai frumoasă din 
fiecare an. De astă dată băieţii care trebuiau să meargă pe 
scenă, ca să dea lista de premii domnilor care le împart, n- 
au fost traşi la sorţi, ci au fost aleşi. 

Directorul intră azi în şcoală după rugăciune şi ne zise: 

— Băieți, vă aduc o veste bună! Pe urmă strigă: Coraci! 
Vrei să fii tu, mâine, unul dintre acei care dau lista de 
premii autorităţilor, la teatru? 


Calabrezul răspunse că da! 

— Foarte bine! Zise directorul. Astfel o să avem şi un 
reprezentant al Calabriei. Ce frumos o să fie! Primăria a 
voit ca acei zece sau doisprezece băieţi care prezintă cărţile 
şi coroanele, să fie băieţi din toate unghiurile Italiei, adunaţi 
din toate şcolile publice din Turin. Avem douăzeci de şcoli 
primare şi cinci divizionare: 7.000 de elevi. Într-un număr 
aşa de mare n-a fost greu de găsit câte un băiat din fiecare 
provincie a Italiei. În şcoala Torquato tasso s-au aflat doi 
reprezentanţi ai insulelor italiene: un sard şi un sicilian, 
şcoala Boncompagni ne-a dat un florentin, fiul unui sculptor. 
În şcoala Tbaseo, s-a aflat un roman, născut chiar în Roma; 
pe urmă ne-a fost lesne să găsim: venețieni, lombarzi şi 
romanioli. În şcoala Monsivo am găsit un napolitan, fiul unui 
ofiţer şi de aici dăm un zdravăn şi bun calabrez: pe tine 
Coraci. Adăugând pe piemontezul, se împlineşte numărul 
de doisprezece. 

E frumos, nu e aşa? Veţi primi premii din mâna fraţilor 
voştri din toate părţile Italiei. Băgaţi de seamă! O să apară 
pe scenă toţi deodată, primiţi-i cu aplauze. Sunt copii, dar 
îşi reprezintă ţara ca şi cum ar fi bărbaţi: un mic steag 
tricolor e tot simbolul Italiei, ca şi unul mare! Înţelegeţi! 
Aşadar aplaudaţi-i din inimă. Arătaţi că şi inimioarele 
voastre se aprind, se înflăcărează în faţa sfintei icoane a 
Patriei! 

După ce ne rosti acestea, directorul plecă şi profesorul 
spuse zâmbind: 

— Aşadar, Coraci, iată-te deputatul Calabriei! 

Toţi băturăm din palme râzând şi, când ajunserăm în 
stradă, înconjurarăm pe Coraci şi-l ridicarăm pe sus în 
triumf, strigând: Trăiască deputatul Calabriei! Negreşit în 
glumă, nu în bătaie de joc; mai mult ca să-l sărbătorim, căci 
e un băiat de inimă, pe care toţi îl iubim. 

EI râdea. Îl duserăm aşa până în colţul străzii, unde ne 
întâlnirăm cu un domn oacheş, care începu şi el să râdă. 
Calabrezul strigă: 


— Tata! 

Atunci, şcolarii deteră pe copil în braţele tatălui său şi toţi 
se răspândiră, fiecare încotro îi era drumul. 

Împărţirea premiilor. 

Martie, 14. 

Pe la ora două, teatrul cel mare era înţesat de lume: 
stalurile, lojile, galeria şi scena. Se vedeau o mulţime de 
capete şi mâini: o fâlfâitură de pene, de panglici, de 
cârlionţi; un murmur zgomotos şi neîntrerupt, care te 
înveselea. 

Tot teatrul era împodobit cu draperii de postav în culorile 
naţionale: roşu, alb şi verde. Se făcuseră două scări la 
scenă: una în dreapta, ca să urce premianţii şi una în 
stânga, ca să coboare. În faţa scenei era un şir de fotolii 
roşii şi de spatele celui din mijloc era atârnată o cunună de 
foi de aur. Fundul scenei era împodobit cu un trofeu de 
steaguri naţionale. De o parte era aşezată o masă, 
acoperită cu postav verde, pe care erau rânduite toate 
cărţile de premii, legate cu panglici tricolore. 

Muzica militară se afla în locul orchestrei. 

Profesorilor şi profesoarelor li se opriseră galeria de pe 
scenă, din dreapta. Băncile de la parter erau înţesate de o 
sumedenie de copii, care trebuiau să cânte şi ţineau 
caietele de muzică în mână. În fundul parterului şi jur 
împrejur erau profesori şi profesoare care rânduiau pe 
premianţi, pe care părinţii îi reţineau încă, spre a le potrivi 
cravata şi a le netezi părul. 

Abia intrai cu părinţii mei în lojă şi văzui pe profesoara cu 
pană albastră, veselă ca totdeauna; alături de ea profesoara 
frăţiorului meu şi măicuţa călugăriţă, îmbrăcată tot în 
negru, precum şi buna mea profesoară din clasa | 
inferioară. Era aşa de palidă, biata femeie şi tuşea aşa de 
tare încât răsuna tot teatrul. 

La parter zării îndată chipul cel plăcut al lui Garrone şi 
lângă el căpşorul bolnav al lui Nelli, care se lipea cât putea 
de el. Ceva mai departe văzui pe Garrofi cu nasul lui de 


cucuvea; el se silea să strângă listele de premianţi, tipărite 
şi îşi făcuse chiar un pachet mare. Cine ştie ce negoţ vroia 
să facă el cu ele! O să aflu eu, mâine. Lângă uşă era 
negustorul de lemne cu soţia sa: amândoi îmbrăcaţi de 
sărbătoare. Ei stăteau lângă fiul lor, Coretti, care urma să 
capete premiul al treilea. Mă crucii când văzui că nu mai 
avea căciuliţa de blană de pisică şi flaneluţa cafenie; de astă 
dată era îmbrăcat ca un domnişor. 

Am zărit şi pe Votini cu un guler mare de dantelă, dar se 
făcu foarte curând nevăzut. Într-o avanscenă, plină de 
lume, era şi căpitanul de artilerie, tatăl lui Robetti, băiatul 
acela care a scăpat pe un copilaş de sub roţile omnibuzului 
şi care umblă în cârje. 

La două punct, muzica începu să cânte şi pe scăriţa din 
dreapta se suiră: primarul, prefectul, inspectorul, revizorul 
şcolar şi alţi domni, toţi îmbrăcaţi în negru. Ei se aşezară pe 
fotoliile din faţa scenei. Muzica încetă de a cânta. Directorul 
corurilor înaintă către scenă cu o baghetă în mână şi la un 
semn al său, toţi copiii de la parter se ridicară în picioare; la 
un al doilea semn, începură să cânte. Erau 700 care cântau 
un cântec frumos; 700 de glasuri de copii cântând 
împreună; ce frumos e! Toţi ascultau nemişcaţi: era un 
cântec dulce şi lin care semăna cu un cântec bisericesc. 

Când încetară de a cânta, lumea aplaudă; apoi se făcu 
tăcere. 

Împărţirea premiilor trebuia să înceapă. Profesorul meu 
de clasa a II-a, cel cu părul roşu, ciufulit şi cu ochii vii, 
înaintară ca să strige numele premianţilor. 

Se aşteptă cu nerăbdare să sosească cei doisprezece 
băieţi care trebuiau să dea cărţile de premii primarului ca 
să le împartă. 

Ziarele publicaseră încă din ajun că o să fie reprezentanţi 
ai tuturor provinciilor italiene; de aceea lumea era 
nerăbdătoare şi se uita mereu spre partea de unde 
trebuiau să intre; până şi primarul şi ceilalţi domni se uitau 
neclintit într-acolo. Tot teatrul tăcea... 


Deodată sosiră micii deputaţi, cu paşi grăbiţi, până la 
scenă. Aici rămaseră înşiraţi, toţi doisprezece, privind 
publicul cu chipuri vesele. 

Trei mii de oameni săriră în sus într-un avânt şi izbucniră 
în aplauze, care răsunară ca bubuitul tunetului. Băieţii 
rămaseră o clipă uimiţi. 

Recunoscui îndată pe calabrezul, îmbrăcat în negru, ca 
întotdeauna. Un membru din consiliul municipal, care era în 
loja noastră, îi cunoştea pe toţi şi îi arăta mamei. 

— Bălăiorul acela e reprezentantul Veneţiei; Romanul e 
acela înalt, cu părul cârlionţat. 

Vreo doi-trei erau îmbrăcaţi ca nişte copii de oameni avuţi; 
ceilalţi erau copii de meşteşugari, însă toţi erau îmbrăcaţi 
cu îngrijire şi curaţi. Florentinul era cel mai mic din toţi şi 
purta un brâu albastru. Trecură toţi pe dinaintea 
primarului, care îi sărută pe frunte, pe când un domn, care 
se afla lângă dânsul, enumera provinciile: Florenţa, 
Neapolo, Bolonia, Palermo... 

Şi de câte ori trecea vreunul, tot teatrul bătea din palme. 
Pe urmă se îndreptară cu toţii spre masa cea verde, ca să ia 
premiile; iar profesorul începu să citească lista, şcolile, 
clasele şi numele. Premianţii se suiră pe scară şi defilarea 
începu. Deabia se urcară cei dintâi şi se auzi dintre culise o 
muzică de violine, foarte uşoară şi dulce, care nu încetă cât 
ţinu defilarea. Era o melodie lină şi egală, aşa de plăcută 
încât părea o şoaptă de glasuri blânde, glasurile tuturor 
mamelor, ale profesorilor şi ale profesoarelor care 
împreună dădeau sfaturi şi dojeni drăgăstoase. 

Premianţii treceau unul după altul pe dinaintea domnilor 
care le împărțeau premiile. Aceştia spuneau câte o vorbă 
fiecăruia şi pe cei mai mici îi mângâiau. 

Băieţii din parter şi din galerii băteau din palme de câte 
ori trecea unul mititel de tot, sau care se vedea după haine 
că e sărac. 

Treceau cei din clasa a Il-a inferioară, care, odată ce 
ajungeau acolo, rămâneau încremeniţi, neştiind încotro să 


apuce. Atunci toată lumea râdea cu poftă. Trecu unul abia 
de trei palme, cu zulufii prinşi cu o panglică roză. De mic ce 
era, abia putea să umble sărăcuţul; se împiedică de covor şi 
căzu. Prefectul îl ridică şi toţi aplaudară râzând. Un altul 
căzu de-a berbeleacul pe scări, când cobora cu mâinile 
încărcate de cărţi; plânse puţin, dar nu se lovise nicăieri. 
Treceau de toate felurile: chipuri de ştrengăruşi, feţe 
speriate, alţii ca vişinile, mititei bucălaţi, care râdeau la toţi. 
Cum se întorceau la parter, părinţii îi îmbrăţişau şi plecau 
cu ei. 

Dar îmi plăcu şi mai mult când veni rândul şcolii noastre; 
trecură mulţi pe care îi cunoşteam. 

Mai întâi văzui pe Coretti, vesel şi îmbrăcat din cap până 
în picioare cu haine noi. Zâmbind, îşi arăta dinţii lui cei 
frumoşi, albi ca laptele şi cu toate acestea, cine ştie câte 
kilograme de lemne cărase dimineaţa. Primarul, dându-i 
premiul, îi puse mâna pe umăr şi îl întrebă ce era semnul 
roşu de pe frunte. Eu mă uitai la parter, să văd pe tatăl său 
şi pe mama sa şi băgai de seamă, că-şi puseseră mâna la 
gură şi râdeau. Apoi trecu Derossi, îmbrăcat ca de obicei, în 
haine albastre, cu nasturii poleiţi, cu părul său bălai 
cârlionţat, sprinten, dezgheţat, cu fruntea sus, aşa de 
frumos, aşa de drăgălaş, încât l-aş fi sărutat. 

Toţi domnii voiră să vorbească cu el şi-i strânseră mâna. 

Profesorul chemă: luliu Robetti! 

Atunci vărzurăm înaintând cu cârjele sale pe micul băiat al 
căpitanului de artilerie. 

Sute de şcolari ştia eroica sa faptă. Vestea se răspândi în 
sală într-o clipă şi un tunet de aplauze şi de strigăte izbucni 
de se cutremură tot teatrul. Bărbaţii se sculară în picioare, 
doamnele ridicau batistele şi bietul băiat se opri în mijlocul 
scenei zăpăcit şi tremurând. 

Primarul îl luă de mână, îl sărută, îi dete premiul, scoase 
coroana de lauri care era atârnată la spatele fotoliului său 
şi i-o agăţă de cârje; apoi îl însoţi până la avanscenă, unde 


se afla căpitanul şi acesta îl ridică în loje în mijlocul unui 
strigăt nedescris de „Bravo”! Şi de „Să trăiască!” 

Muzica cânta întruna şi lin, iar băieţii defilau mereu; cei de 
la şcoala Consolata, mai toţi fii de negustori; cei din şcoala 
Vanchiglia, copii de meşteşugari; cei din şcoala 
Boncompagni, mai toţi băieţii de ţărani şi, în sfârşit, cei de 
la şcoala Razneri, care fu cea din urmă. 

Cum se isprăvi, cei 700 băieţi din parter cântară iarăşi un 
cântec frumos. Apoi, primarul ţinu o cuvântare; după el 
vorbi inspectorul şi îşi sfârşi discursul prin următoarele 
cuvinte: 

— Copii, să nu ieşiţi de aici fără să mulţumiţi tuturora care 
se ostenesc aşa de mult pentru voi, care v-au închinat toată 
inteligenţa, toată inima şi toată activitatea lor. Ei trăiesc şi 
mor pentru voi: iată-i şi le arătă galeria profesorilor. 

Atunci se sculară toţi băieţii de prin galerii, din bănci şi din 
parter şi, strigând, întinseră braţele către profesori şi 
profesoare. Aceştia le răspunseră ridicându-şi pălăriile, 
fâlfâind batistele, toţi în picioare şi foarte mişcaţi de această 
spontană dovadă de iubire a elevilor. 

Muzica militară cântă un marş, publicul aclamă încă o dată 
pe cei doisprezece reprezentanţi ai Italiei, care se înfăţişară 
în faţa scenei, ţinându-se de mână, sub o ploaie de flori. 

O ceartă. 

Luni, 20. 

Nu, nu m-am certat azi cu Coretti de necaz că ela luat 
premiu şi eu nu. 

N-am avut necaz pe el, dar nici dreptate n-am avut. 

Profesorul îl pusese lângă mine. Eu scriam la caligrafie. 
Coretti mă împinse cu cotul, mai să scriu o literă pocită şi să 
şi pătez cu cerneală istorisirea lunară: Sânge Romaniol, pe 
care trebuia să o copiez în locul Zidăraşului bolnav. 

Mă supărai şi-l certai. Coretti îmi răspunse râzând: 

— N-am făcut înadins! 

Ar fi trebuit să-l cred, fiindcă îl ştiu cât e de bun, dar nu-mi 
veni la socoteală, că a râs şi mă gândii: „Acum fiindcă a luat 


V 


premiu, s-a mândrit 

Puțin după aceea, ca să mă răzbun, îl împinsei şi eu aşa de 
tare încât îşi strică foaia pe care scria. 

Atunci, mâniat şi aprinzându-se la faţă, îmi zise: 

— Tu nu poţi tăgădui că n-ai făcut cu dinadinsul! 

Şi ridică mâna ca să dea în mine. Profesorul îl văzu, el se 
astâmpără, dar spuse: 

— Te aştept la ieşire! 

Mie nu-mi veni bine; îmi trecuse necazul şi-mi păru rău. 
Coretti nu făcuse dinadins, o ştiam foarte bine. 

Îmi adusei aminte, când îl văzusem la el acasă, cum 
muncea, cum îngrijea de mama sa bolnavă; şi apoi ce mult îl 
sărbătorisem la mine, acasă şi ce mult plăcuse el, tati. Ce n- 
aş fi dat să nu fi rostit cuvinte supărătoare, să nu-i fi făcut 
mojicia aceea. 

Mă gândeam la povaţa ce mi-ar fi dat tata: „N-ai avut 
dreptate! Nu! Cere-i iertare.” 

Să-i cer iertare? Nu îndrăzneam: mi-era teamă să nu mă 
înjosesc. 

Mă uitam pe sub ochi la Coretti şi îi vedeam flaneluţa 
descusută pe umeri; cărase pesemne multe lemne. 

Simţeam că-l iubesc şi-mi ziceam: „Haide, fii cu curaj dar 
vorba: iată-mă! Îmi sta în gât El se uita pieziş la mine din 
timp în timp, părea mai mult a fi mâhnit decât mâniat.” 

Cu toate acestea mă uitam şi eu la el pieziş, ca să nu 
creadă că mi-e frică. 

EI îmi mai zise o dată: Te aştept afară. 

Şi eu: Foarte bine! 

Îmi aminteam însă ceea ce-mi spusese odinioară tata: „De 
eşti vinovat, apără-te, dar nu bate! Şi-mi ziceam în mine: o 
să mă apăr, dar n-o să-l bat. Eram nemulţumit, trist, nici nu 
auzeam ce spunea profesorul. În fine sună de ieşire”. 

Când rămăsei singur pe stradă, văzui pe Coretti că se 
ţinea după mine. 

Mă oprii şi-l aşteptam cu linia în mână. El se apropie de 
mine, eu ridicai linia. 


— Enrico, dragă! Îmi zise el, surâzând şi apucându-mi linia 
cu mâna, să rămânem prieteni ca mai înainte. 

Rămăsei o clipă înmărmurit; mi se păru că o mână mă 
împinge spre el şi căzui în braţele lui. 

El mă sărută şi-mi zise: 

— Să nu ne mai certăm niciodată, nu-i aşa, Enrico? 

— Nu, niciodată! Răspunsei. 

Ne despărţirăm mulţumiţi. Dar când sosii acasă şi spusei 
tot tatălui meu, crezând că o să-i facă plăcere, el mă dojeni 
şi-mi spuse: 

— Trebuia să întinzi tu, întâi mâna, căci vina era ata! Şi 
apoi nu trebuia să ameninţi cu linia pe un tovarăş mai bun 
decât tine, pe fiul unui soldat! 

Şi smulgându-mi linia din mână, o făcu bucăţi şi o zvârli. 

Sora mea. 

Vineri, 24. 

Enrico dragă, de ce mi-ai făcut şi mie o necuviinţă, mai 
ales după ce tata te dojenise că te-ai purtat râu cu Coretti? 

Nu poţi să-ţi închipui ce rău mi-ai făcut! Nu ştii cum te 
îngrijeam când erai copil, cum stăteam cu ceasurile lângă 
leagănul tău, în loc să mă duc să mă joc cu prietenele mele? 
Şi când erai bolnav, de câte ori mă dădeam jos din pat, ca să 
văd dacă îţi arde fruntea! Tu superi pe sora ta dar ştii că 
dacă ne-ar izbi vreo nenorocire, eu aş ţine locul mamei şi 
te-aş iubi ca pe un copil al meu! 

Nu-ţi dai seama, că atunci când mama şi tata nu vor mai fi, 
eu o să-ţi fiu cea mai credincioasă prietenă, singura cu care 
o să poţi să vorbeşti de morţii noştri, de copilăria ta; şi la 
caz de nevoie eu aş munci pentru tine, ca să-ţi agonisesc 
pâinea şi să-ţi înlesnesc studiul. Eu o să te iubesc 
totdeauna; şi, când vei fi mare, o să mă gândesc la tine, 
când vei fi departe, fiindcă am crescut împreună şi acelaşi 
sânge curge-n venele noastre! 

Încredinţează-te, Enrico dragă, de ţi se va întâmpla vreo 
nenorocire, chiar când vei fi bărbat în toată firea, de vei 
rămâne singur, o să mă cauţi, o să vii la mine şi o să-mi zici: 


— Silvio, drăguţa mea surioară, lasă-mă să stau cu tine, să 
vorbim puţin de vremurile bune de odinioară; îţi aduci 
aminte?” Să vorbim; de mama noastră, de casă, de zilele 
acelea atât de frumoase şi atât de depărtate! 

Enrico dragă, află că vei găsi totdeauna pe surioara ta cu 
braţele deschise. Da, dragul meu Enrico şi iartă-mi 
mustrarea pe care ţi-o fac acum. 

N-o să-mi aduc aminte niciodată de vreo greşeală a ta şi 
chiar de mi-ai pricinui alte supărări, ce-mi pasă! Tu eşti şi 
vei rămâne tot frăţiorul meu. N-o să-mi amintesc altceva, 
decât: că te-am văzut crescând; că am fost atâţia ani cea 
mai credincioasă tovarăşă a ta. Scrie-mi şi tu o vorbă bună 
pe caiet; o să mă întorc către seară, ca s-o citesc; şi ca să-ţi 
arăt că nu sunt supărată pe tine, văzând că eşti ostenit, am 
copiat în locul tău povestirea lunară: Sânge Romaniol pe 
care tu făgăduiseşi să o copiezi în locul Zidăraşului bolnav. 
Caut-o în cutia din stânga, de la mescioara ta; am scris-o azi 
noapte, pe când tu dormeai dus. 

Te rog, Enrico, scrie-mi şi tu o vorbă bună. 

Sora ta, Silvia. 

Nu sunt vrednic să-ţi sărut mâinile! 

Enrico. 

Sânge Romaniol. 

În seara aceea, casa lui Ferruccio era mai liniştită ca de 
obicei. Tatăl său, care ţinea o prăvălioară de mărunţişuri se 
dusese la Forli, ca să facă târguieli şi luase şi pe nevasta sa 
şi pe copila cea mai mică, Lizica, ca s-o arate unui doctor, 
fiindcă suferea de ochi. Lăsase vorbă că o să se întoarcă 
tocmai a doua zi. Era aproape de miezul nopţii şi femeia 
care venea să slujească la ei cu ziua, plecase de cu seară; 
nu rămăsese acasă decât bunica, paralizată la picioare şi 
Ferruccio, un băiat de vreo treisprezece ani. 

Casa era numai cu un etaj şi da în drumul cel mare; la o 
bătaie de puşcă de un sat aproape de Forli, orăşel din 
Romagna. Alături era o casă părăsită, din cauză că arsese 


cu două luni mai înainte şi pe uşa ei se mai zărea încă firma 
unui han. 

În dosul căsuţei era o grădiniţă de zarzavaturi, 
împrejmuită cu un gard, care avea o portiţă de lemn. Uşa 
prăvăliei, care servea şi de intrare, dădea în drum. Jur 
împrejur se întindea câmpia singuratică şi livezi de duzi. 

Era către miezul nopţii. Ploua şi sufla un vânt straşnic. 

Ferruccio şi bunica sa nu se culcaseră încă; rămăseseră în 
sufragerie, care dădea într-o odăiţă nelocuită, plină cu 
mobile vechi, pe unde se ieşea în grădiniţă. Ferruccio 
venise acasă la unsprezece, după câteva ceasuri de 
ştrengării şi bunica sa îl aştepta îngrijorată, şezând 
nemişcată pe un jeţ în care îşi petrecea zilele şi adeseori 
nopţi întregi, din cauză că suferea de înecăciune. 

Ploua mereu şi apa izbea geamurile cu picături grele. 
Noaptea era întunecoasă. Ferruccio venise obosit, plin de 
noroi, cu hăinuţa ruptă şi cu un cucui în frunte. Se jucase cu 
prietenii, bătându-se cu pietre şi încăierându-se ca de 
obicei; dar şi mai mult, jucase şi pierduse toţi banii, ba şi 
căciuliţa îi căzuse într-un şanţ. 

Cu toate că în sufragerie ardea numai o candelă, aşezată 
pe un colţ de masă, lângă fotoliul bătrânei, totuşi biata 
bunică băgase îndată de seamă halul nespus în care se afla 
nepotul său şi înţelesese întrucâtva cam ce ştrengării 
făcuse. Mărturisise şi el ceva şi pentru că biata bătrână 
iubea din toată inima pe Ferruccio, începu să plângă. 

— Zău, tu nu iubeşti pe sărmana ta bunică, zise ea după o 
tăcere îndelungată. Cum te rabdă inima să te foloseşti astfel 
de lipsa părinţilor tăi, ca să mă mâhneşti. Nu ţi-a fost milă 
să mă laşi singură toată ziulica? Bagă de seamă, Ferruccio, 
mergi pe o cale rea, care o să te ducă la un trist sfârşit rău. 
Începi prin a fugi de acasă, prin a te bate cu alţi băieţi, prin 
a pierde banii la joc, prin a da cu pietre; pe urmă, puţin 
câte puţin, ajungi de la pietre, la cuţit, de la joc la alte 
patimi şi de la patimi la hoţie! 


Ferruccio asculta stând drept în picioare, la câţiva paşi de 
bunica sa, rezemat de un dulap, cu capul în jos, cu 
sprâncenele încruntate; era încă înfierbântat de mânia 
luptei. Un cârlionţ din părul său castaniu îi cădea pe frunte 
şi ochii lui albaştri nu clipeau. 

— De la joc la hoţie! Zise încă o dată bunica, plângând 
mereu. Gândeşte-te bine, Ferruccio, gândeşte-te la ticălosul 
de aici din sat, la Victor Mozzoni, care acum face pe 
pungaşul şi care, până la vârsta de 24 de ani, a fost de două 
ori în puşcărie. Nu ştii că a pricinuit moartea bietei sale 
mame, pe care am cunoscut-o şi că tatăl său disperat a fugit 
în Elveţia? Gândeşte-te la acel mizerabil, căruia, tatălui său 
îi e ruşine să-i dea bună ziua, fiindcă e mereu întovărăşit de 
tâlhari de soiul lui, până ce va sosi ziua în care va porni la 
ocnă. L-am cunoscut de mic copil pe acest Mozzoni şi crede- 
mă că a început ca tine! Vezi să nu faci şi tu pe tatăl tău şi 
pe mama ta să ajungă la acelaşi sfârşit. 

Ferruccio tăcea. N-avea inimă rea defel; dimpotrivă, 
ştrengăriile lui veneau mai mult din prea multă vioiciune şi 
din îndrăzneală, decât din răutate. 

Tatăl său îl răsfăţase prea tare şi tocmai pentru că ştia că 
are inimă bună şi că era capabil de a îndeplini o faptă 
generoasă la caz de trebuinţă, îl lăsa în voie şi aştepta să se 
îndrepte singur. Negregşit, era bun, dar îndărătnic; şi chiar 
atunci când în fundul sufletului se căia, tot îi ieşeau cu greu 
din gură cuvintele care ne înduioşează. 

„Da, am greşit, iartă-mă!... Făgăduiesc că n-o să mai fac!” 

Uneori, sufletul îi era plin de dragoste, dar trufia nu-l lăsa 
să o dea pe faţă. 

— Ah! Băiete! Urmă bunica, văzându-l că tace, nu se simte 
la tine nici o căinţă? Nu mă vezi în ce stare am ajuns, că m- 
ar putea îngropa de vie? Aşa inimă ai tu, să nu-ţi pară rău, 
când vezi plângând pe mama mamei tale, pe biata bătrână, 
care e cu un picior în groapă? Sărmana bunică: care te-a 
iubit totdeauna; care te-a legănat nopţi întregi, când erai 
mititel; care stătea şi nemâncată, ca să te ducă în braţe; nu 


le ştii tu acestea? Îmi ziceam adesea: băiatul ăsta o să fie 
mângâierea mea! Şi tu mă faci să mor de durere! Aş da 
bucuroasă putinele zile ce-mi rămân, ca să te văd bun şi 
supus ca mai înainte. Îţi aduci aminte, Ferruccio, când te 
duceam la biserică? Pe drum tu-mi umpleai buzunarele cu 
pietricele, cu buruieni şi adesea te aduceam în braţe 
adormit. Atunci tu o iubeai pe bunica ta! Şi acum, când sunt 
oloagă şi am trebuinţă de îngrijirea ta ca de aerul ce-l 
răsuflu, pentru că nu mai am nimic altceva pe lume, tu mă 
părăseşti, sărmana de mine! 

Feţruccio, cuprins de înduioşare, era să se arunce în 
braţele bunicii, când i se păru că aude un mic zgomot, o 
trosnitură de scânduri în odăiţa de alături ce da în grădină. 
Dar nu înţelese dacă acel zgomot era pricinuit de obloanele 
ferestrelor, zguduite de vânt, sau de altceva. 

El trase cu urechea. 

Ploua cu găleata. Zgomotul se repetă; de astă dată îl auzi 
şi bunica. 

— Ce-o fi? Întrebă ea, speriată. 

— Nimic, ploaia! Zise încetişor băiatul. 

— Ia spune-mi Ferruccio, zise bătrâna, ştergându-şi ochii, 
îmi făgăduieşti că ai să fii bun şi că n-o s-o faci să plângă pe 
sărmana ta bunică? 

O nouă trosnitură o întrerupse. 

— Dar nu e ploaia! Zise ea, îngălbenind, du-te de vezi! Pe 
urmă adăugă: Nu, nu rămâi aici! Şi-lluă de mână. 

Amândoi rămaseră nemişcaţi, ţinându-şi răsuflarea; nu se 
mai auzea decât zgomotul ploii. 

Deodată tresăriră amândoi, căci şi unul şi altul auziseră un 
zgomot de paşi în odăiţă. 

— Cine e acolo! Strigă Ferruccio, tremurând. 

Nimeni nu răspunse. 

— Cine e acolo! Întrebă iarăşi, Ferruccio, îngheţat de frică. 

Dar abia pronunţase aceste cuvinte şi amândoi scoaseră 
un țipăt de groază. 


Doi oameni intraseră în odaie. Unul apucă pe băiat şi îi 
astupă gura cu pumnul; celălalt apucă de gât pe bătrână. 

Cel dintâi zise: 

— Taci, de nu vrei să mori! 

Al doilea scoase un cuţit. Amândoi purtau câte o mască 
neagră pe ochi. Câteva minute nu se auzi altceva decât 
gâfâitul celor patru persoane şi vuietul ploii. 

Bătrâna gemea şi holbase ochii. 

Acela care-l apucase pe băiat îi zise la ureche: 

— Unde ţine tatăl tău bani? 

Băiatul răspunse cu glasul sfârşit şi clănţănind din dinţi: 

— Dincolo... În dulap. 

— Vino cu mine! Zise omul şi-l târî în odaie, ţinându-l de 
gât. 

Pe jos stătea un felinar acoperit. 

— În care dulap? Întrebă hoţul. 

Băiatul, înăbuşit, îl arătă cu degetul. Atunci, tâlharul, ca să 
fie sigur de copil, îl aruncă dinaintea dulapului şi îi strânse 
capul între genunchi, ca să-l poată sugruma la cel dintâi 
țipăt Scoase din buzunar un cârlig de fier pe care-l băgă în 
broască, îl învârti, îl suci, îl împinse, rupse broasca, deschise 
dulapul, răscoli tot, îşi umplu buzunarele, închise, apoi 
redeschise ca să mai caute; pe urmă apucă iarăşi pe copil 
de gât şi-l împinse în odaia cealaltă, unde celălalt mişel tot 
mai ţinea încă de gât pe bătrâna înăbuşită, având capul pe 
spate şi cu gura căscată. Acesta întreabă încet 

— Ai găsit ceva? 

— Am găsit! Răspunse tovarăşul şi adăugă: uită-te la uşă! 

Acela care ţinea pe bătrână, alergă la uşa grădinii, ca să 
vadă dacă nu era nimeni şi strigă cu un glas care părea 
şuierător: 

— Vino! 

Cel care rămăsese în odaie şi tot mai ţinea pe Ferruccio, 
arătă cuțitul băiatului şi bătrânei, care abia începea să 
deschidă ochii şi le zise: 

— Nici o vorbă! De unde nu, mă întorc şi vă omor. 


Şi se uită rău un minut la amândoi. Deodată se auziră mai 
multe glasuri cântând pe drum. 

Hoţul întoarse repede capul spre uşă şi în acea mişcare îi 
căzu masca. 

Bătrâna scoase un strigăt: 

— Mozzoni! 

— Afurisit-o! Răcni tâlharul, recunoscut, acum trebuie să 
mori! 

Şi năvăli cu cuțitul asupra bătrânei, care leşină. Asasinul 
înfipse cuțitul; dar printr-o mişcare rapidă scoțând un țipăt 
disperat, Ferruccio se aruncase pe pietul bătrânei şi o 
acoperise cu trupuşorul său. 

Asasinul, fugind, izbi masa, lampa se răsturnă şi se stinse. 
Băiatul alunecă încetişor de pe trupul bunicii şi rămase în 
genunchi, înconjurându-i mijlocul cu braţele, iar capul îi era 

proptit de pieptul ei. 

Trecură câteva minute. Era întuneric beznă în casă. 
Cântecul ţăranilor se depărta din ce în ce. Bătrâna îşi veni 
în fire. 

— Ferruccio! Strigă ea, cu glas abia înţeles şi clănţănind 
din dinţi. 

— Bunico! Răspunse băiatul. 

Bătrâna încercă să-i vorbească, dar frica îi paralizase 
limba. 

Tăcu încă o bucată de vreme, tremurând ca frunza, apoi a 
putut să rostească: 

— Au plecat? 

— Da! 

— Nu m-au omorât! Zise bătrâna cu glas înăbuşit. 

— Nu... Tu ai scăpat! Şopti băiatul cu voce stinsă. 

— Eşti mântuită, dragă bunico. Au furat banii; dar tata 
luase mai tot cu el. 

Bătrâna prinse inimă. 

— Mamă-mare, zise Ferruccio, tot în genunchi şi 
strângând-o de mijloc, dragă mamă-mare, mă iubeşti mult, 
nu e aşa? 


— Ferruccio! Drăguţule! Răspunse ea, punându-i mâna pe 
cap, ce frică trebuie să-ţi fi fost! Ah! Milostive Dumnezeule! 

Aprinde niţel lampa. Ba nu, rămânem mai bine în 
întuneric, tot mai mi-e frică. 

— Bunico dragă, răspunse băiatul, mult te-am supărat! 

— Nu, dragă copile, nu vorbi aşa; am şi uitat; te iubesc 
foarte mult! 

— Te-am supărat mereu, urmă Ferruccio, vorbind încet şi 
cu vocea tremurândă, dar te-am iubit întotdeauna mult; mă 
ierţi? lartă-mă, bunico dragă! 

— Da, copile, te iert din toată inima. Cum să nu te iert! 
Scoală-te, n-o să te mai cert niciodată! Eşti bun, ştiu că eşti 
bun! Hai să aprindem lumânarea, să ne mai vină inima la 
loc. Scoală-te! 

— Mulţumesc, bunico! Zise copilul, cu glasul tot mai slab, 
acum... Sunt mulţumit, o să-ţi aduci aminte de mine, nu e 
aşa... de bietul Ferrruccio al dumitale. 

— Ferruccio! Strigă bătrâna înspăimântată şi îngrijorată, 
punându-i mâna pe umăr şi plecând capul, ca să se uite la 
el. 

— Adu-ţi aminte de mine, şopti băiatul, cu vocea sfârşită. 
Sărută pe mama, pe tata... pe Lizica... Adio... Bunico! 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ce ai? Strigă bunica, 
pipăind cu spaimă capul băiatului, care căzuse pe genunchii 
ei. 

Apoi îl chemă cu disperare: 

— Ferruccio! Ferruccio! Ferruccio! Copilul meu! Sufletul 
meu! Ajută-mă, Doamne! 

Dar Ferruccio nu mai răspunse. Micul erou, mântuitorul 
bunicii sale, izbit cu cuțitul în spate, îşi dăduse lui 
Dumnezeu sufletul său plin de iubire şi de curaj. 

Zidăraşul pe moarte. 

Marţi, 18. 

Bietul Zidăraş e aşa de rău bolnav! Profesorul ne-a spus să 
ne ducem să-l vedem şi ne-am hotărât să mergem 
împreună: Garrone, Derossi şi cu mine. Stardi ar fi venit şi 


el, dar pentru că profesorul ne-a dat la compoziţie 
descrierea monumentului lui Cavour, ne spuse că trebuia să 
se ducă să vadă monumentul, ca să facă descrierea mai 
exactă. Chemarăm şi pe Nobis, numai aşa de încercare, dar 
îngâmfatul acela ne-a răspuns: 

— Nu! Fără să mai adauge ceva. 

Nici Votini nu vru să vină cu noi; poate că-i era teamă să 
nu-şi umple cu var haina lui cea frumoasă. Merserăm la ora 
patru, îndată ce ieşirăm din şcoală. Ploua cu găleata. Pe 
stradă, Garrone se opri şi ne zise cu gura plină de pâine, 
scoțând două lire din buzunar: 

— Ce să-i cumpărăm! Daţi şi voi două lire, să-i luăm trei 
portocale mari. 

Nu urcarăm în camera din pod. Când era să intrăm, 
Derossi îşi scoase medalia şi şi-o puse în buzunar. Îl 
întrebai, pentru ce: 

— Nu ştiu! Răspunse el. 

— Mi se pare mai cuviincios, să nu mă arât aşa şi să intru 
fără medalie! 

Băturăm la uşă; ne deschise tatăl. Omul acela uriaş era 
tulburat de tot. 

— Cine sunteţi? Ne întrebă el. 

Garrone răspunse: 

— Suntem camarazi de şcoală de-ai lui Gheorghe; îi 
aducem trei portocale. 

— Bietul Pietro! Strigă zidarul, clătinând din cap; teamă 
mi-e că n-o să apuce să mănânce din portocalele voastre! Şi 
îşi şterse ochii cu dosul mâinii. 

Apoi ne pofti înăuntru. Intrarăm într-o odaie cu tavanul de 
grinzi, unde văzurăm pe Zidăraş dormind într-un pătuc de 
fier. Mama sa era în genunchi, rezemată de pat, cu capul 
între mâini; abia se uită la noi, când am intrat. 

De zid erau atârnate perii, un târnăcop, o mistrie şi un 
ciur de var. Pe picioarele bolnavului se afla întinsă haina 
zidarului, albă de var. Bietul băiat slăbise, era alb ca hârtia, 
cu nasul subţiat şi răsufla greu... 


Drăguţul Pietro, aşa de drăgălaş şi sprinten, mititelul meu 
camarad; ce rău îmi păru! Ce n-aş fi dat să-l văd făcând 
botul de iepure! 

Garrone îi puse o portocală sub pernă, lângă obrăjorul lui; 
mirosul îl deşteptă. Luă portocala, dar îi căzu din mâini şi se 
uită drept la Garrone. 

— Eu sunt, Garrone, mă cunoşti? El zâmbi uşor şi îşi puse 
cu greu mâna sa cea micuță în mâinile lui Garrone, care i-o 
sărută, zicându-i: 

— Nu te speria Zidăraşule, o să te faci bine, o să vii iar la 
şcoală şi profesorul o să te pună lângă mine, îţi pare bine? 

Zidăraşul, însă nu răspundea. 

Mama sa izbucni în plânsete. 

— Sărăcuţul meu, Pietro! Dragul mamii, aşa de blând şi de 
bun şi Dumnezeu vrea să mi-lia! 

— Taci! Strigă zidarul disperat, taci pentru Dumnezeu! Îmi 
pierd minţile! Pe urmă ne zise: Duceţi-vă, duceţi-vă, băieţi, 
mulţumim! Duceţi-vă, ce vreţi să faceţi aici? Duceţi-vă 
acasă! 

Zidăraşul reînchise ochii, parcă ar fi fost mort. 

— N-aveţi trebuinţă de nici un ajutor? Întrebă Garrone. 

— Nu, băiete dragă, îţi mulţumesc, răspunse zidarul. 
Duceţi-vă acasă. 

Spunând acestea, ne deschise uşa şi ne depărtarăm... 

Coborâsem numai câteva trepte, când auzirăm strigând: 

— Garrone, Garrone! 

Urcarăm în fugă toţi trei. 

— Garrone! Strigă zidarul cu faţa veselă: te-a chemat pe 
nume de două ori, vrea să vii, haide iute. De două zile nu 
mai vorbea. Dă, Doamne, să fie semn bun! 

— Să ne vedem cu bine! Ne zise Garrone, eu rămân! 

Şi intră repede în casă cu zidarul. 

Lui Derossi i se umplură ochii de lacrimi. 

— Plângi pe Zidăraşul? Îl întrebai, a vorbit, o să se facă 
bine! 


— Aşa cred şi eu, răspunse Derossi, nu mă gândeam la el... 
Mă gândeam ce bun e Garrone, ce suflet nobil are! 

Contele Cavour. 

Miercuri, 22. 

Vi s-a dat să faceţi descrierea monumentului ridicat 
contelui Cavour. Poţi s-o faci. Dar nu poţi să pricepi acum, 
cine a fost contele Cavour. Deocamdată află numai atât: a 
fost ani îndelungaţi primul-ministru al Piemontului. Ela 
trimis armata piemonteză în Crimeea, ca să reînalţe prin 
victoria de la Cernaia gloria noastră militară căzută prin 
înfrângerea de la Novară+. Ela obţinut ca 50.000 francezi 
să treacă Alpii, ca să alunge pe austriecii din Lombardia. El 
a guvernat Italia în epoca cea mai solemnă a revoluţiei 
noastre. El a dat în anii aceia cel mai puternic avânt sfintei 
unităţi a patriei; da, el; cu strălucitoarea lui inteligenţă, cu 
stăruința sa neînvinsă şi cu o muncă titanică. 

Mulţi generali au petrecut ceasuri îngrozitoare pe câmpul 
de bătaie; el însă a petrecut ceasuri şi mai îngrozitoare în 
cabinetul său, când uriaşa lui operă putea să se dărâme 
dintr-un moment într-altul, ca o casă zidită pe nisip, la cel 
mai mic cutremur de pământ. 

El a petrecut ceasuri, zile şi nopţi întregi cu moartea în 
suflet, frământându-şi inima şi creierii, pierzându-şi 
aproape minţile. Această uriaşă şi frumoasă muncă îi răpi 
douăzeci de ani din viaţă. Cu toate că era chinuit de boala 
care avea să-l culce în mormânt, totuşi luptă fără preget 
pentru propăşirea ţării sale. 

— Curios lucru! Zicea el, cu mâhnire pe patul său de 
moarte, nu ştiu să mai citesc, nu pot să mai citesc! Şi strigă: 
Tămăduiţi-md! Mintea mi se întunecă şi am nevoie de toate 
minţile mele, ca să mă ocup de lucruri serioase. 

Când era pe moarte şi tot oraşul era tulburat, iar regele 
stătea la căpătâiul său, el tot mai zicea cu durere: Aş avea 
multe lucruri să vă spun, Maiestate: multe de desluşit; dar 
sunt bolnav, nu pot, nu pot! Şi se dispera. 


Cugetul său înfierbântat se îndrepta către Stat, către 
provinciile care se uniseră de curând cu Piemontul, către 
atâtea lucruri ce mai rămâneau de făcut. 

Chiar când fu cuprins de febra morţii, el tot mai strigă: 
Creşteţi bine tinerimea, aveţi grijă de ea... Cârmuiţi cu 
libertate! Delirul creştea, moartea stătea gata şi el chema 
prin cuvinte arzătoare pe generalul Garibaldi, cu care 
avusese neînţelegeri şi vorbea despre Roma şi Veneţia, care 
nu erau încă libere. 

Avea vedenii măreţe pentru viitorul Italiei şi al Europei. 

Visa deseori năvălire străină şi întreba unde se afla 
armata; tot se mai îngrijora încă de noi, de poporul său. 

Pricepi, copile? Pe el nu-l chinuia pierderea vieţii, ci 
părăsirea patriei, care avea încă trebuinţă de dânsul; 
părăsirea ţării, pentru care îşi sleise în câţiva ani puterile 
nemăsurate ale minunatei sale constituţii. El muri cu 
strigătul de război în gură şi moartea îi fu măreaţă ca şi 
viaţa. 

Acum gândeşte-te puţin, Enrico, ce e munca noastră, care, 
cu toate acestea ne pare atât de grea; ce sunt durerile 
noastre, moartea noastră însăşi, faţă de ostenelile, cu 
zbuciumările uriaşe, cu chinurile îngrozitoare ale acelor 
oameni pe a căror minte şi inimă se sprijină atâtea popoare! 

Gândegşte-te la toate acestea băiete, când treci dinaintea 
acelui chip de marmură şi strigă-i în fundul inimii tale: 
„Glorie ţie, Cavour!” 

Tatăl tău. 

APRILIE. 

Primăvara. 

Sâmbăta, 1. 

Întâi aprilie! Mai avem numai trei luni. Astăzi a fost cea 
mai frumoasă dimineaţă din tot anul. Eram vesel la şcoală, 
deoarece Coretti mă poftise să mergem poimâine, să vedem 
sosirea regelui, împreună cu tatăl său, care îl cunoaşte; şi 
pe lângă aceasta, mama îmi făgăduise să mă ducă în 
aceeaşi zi să vizitez orfelinatul din strada Valdocco. Mai 


eram mulţumit şi pentru că aflasem că Zidăraşului îi este 
mai bine. Aseară, profesorul nostru spusese tatei în treacăt: 

— E mai bine! 

Apoi era o dimineaţă aşa de frumoasă, de-ţi creştea 
inima... De pe fereastra clasei noastre, vedeam cerul 
albastru, pomii din grădină plini de muguri şi toate 
ferestrele caselor deschise şi împodobite cu glastre de flori. 

Profesorul nu râdea, pentru că nu râde niciodată; dar 
vedeai că era vesel, mai că-i pierise dunga de pe frunte. 
Explica o problemă la tablă, glumind. 

Se vedea că respira cu plăcere aerul curat ce venea din 
grădină pe fereastra deschisă; un aer atât de parfumat, de 
te făcea să cugeţi la plimbările de la ţară. 

Pe când explica, auzeam în strada vecină un fierar care 
bătea în nicovală, iar în casa din faţă cânta o femeie, ca să-şi 
adoarmă copilul. În depărtare, în cazarma de la Cerania, 
cântau trâmbiţele. Toţi păreau mulţumiţi, până şi Stardi. 
După câtva timp, fierarul începu să izbească mai cu putere 
şi femeia să cânte mai tare. 

Profesorul se opri şi ascultă; pe urmă zise, uitându-se pe 
fereastră: Cerul zâmbeşte, o mamă cântă, un om harnic 
munceşte, băieţii învaţă... Ce frumoase lucruri! 

Când am ieşit din clasă, băgarăm de seamă că şi ceilalţi 
şcolari erau veseli. Toţi umblau la rând, bătând tare din 
picioare şi cântând ca în ajunul unei vacanțe de patru zile. 
Profesoarele glumeau; cea cu pana albastră alerga după 
copii ca o şcolăriţă. Părinţii copiilor vorbeau între ei râzând 
şi mama lui Crossi, precupeaţa, avea în coşuleţe o mulţime 
de micşunele; umpluseră toată sala cu plăcutul lor miros! 

Niciodată nu mi-a părut aşa de bine ca azi, când am văzut 
pe mama, că m-aştepta în stradă. l-am şi spus, întâmpinând- 
O: 

— Mamă, sunt foarte vesel, ce m-o fi înveselind aşa de mult 
astăzi? 

Mama îmi răspunse surâzând: 

— Vremea frumoasă şi cugetul curat! 


Regele Umberto. 

Luni, 3. 

Pe la ora zece, tata îl văzu de la fereastră pe Coretti şi 
tatăl său, care mă aşteptau în stradă, şi-mi zise: 

— Ilată-i, Enrico! Du-te de vezi pe regele tău! 

Coborâi repede ca glonţul. Tatăl şi fiul erau şi mai veseli ca 
de obicei. Niciodată nu băgasem de seamă aşa de bine ce 
mult seamănă unul cu altul. 

Tatăl îşi prinse pe piept medalia de virtute militară şi alte 
două medalii comemorative. 

Ne îndreptarăm îndată către gară, unde regele urma să 
sosească la ora zece şi jumătate. 

Tatăl lui Coretti trăgea din lulea şi îşi freca mâinile. 

— Ştiţi că nu l-am mai văzut de la războiul din 1866! Puțin, 
zău! Cincisprezece ani şi şase luni; o viaţă de om! Am stat 
mai întâi trei ani în Franţa, apoi la Mondovi şi aici, unde mi- 
ar fi fost mai lesne să-l văd, nu mi s-a întâmplat niciodată să 
mă aflu în oraş, când a venit la Turin. Ce va să zică 
întâmplarea! 

El vorbea despre rege, zicându-i Umberto, pe nume, ca şi 
cum ar fi vorbit de un tovarăş. 

Umberto comanda diviziunea a XVI-a, Umberto era de 22 
de ani şi atâtea zile. Umberto călărea pe un cal aşa şi aşa. 

— Cincisprezece ani! Striga el, iuţind mersul. Mi-e dor să-l 
văd. L-am lăsat prinţ şi-l văd rege! Dar eu nu m-am 
schimbat oare? Din soldat m-am făcut negustor de lemne şi 
râdea. 

Fiul său îl întrebă: 

— Tată, dacă te-ar vedea, crezi că te-ar recunoaşte? 

Începu iar să râdă. 

— Eşti nebun! Răspunse. Atât ar mai lipsi! El, Umberto, 
era unul; iar noi eram ca muştele. Crezi că se uita în parte 
la fiecare din noi? 

Ajunserăm pe bulevardul Victor Emanuel. Multă lume se 
ducea spre gară. 

Trecu o companie de alpinişti cu trâmbiţe. 


Trecură jandarmi în goana cailor. 

Timpul era frumos şi soarele atât de strălucitor, încât îţi 
lua ochii. 

— Da! Strigă bătrânul Coretti, însufleţindu-se: nici nu pot 
să spun cât sunt de fericit, că o să-mi văd pe generalul meu 
de divizie. Ce repede am îmbătrânit! Mi se pare că a fost 
ieri, când purtam raniţa în spinare şi puşca la umăr, în 
mijlocul acelei fierberi, în dimineaţa de 24 iunie, gata să 
începem lupta. Pe când tunurile bubuiau în depărtare, 
Umberto se ducea şi venea cu aghiotanţii săi, iar noi toţi ne 
uitam la dânsul şi ziceam: numai să nu fie vreo ghiulea şi 
pentru el! Nici nu-mi trecea prin gând că puţin după aceea 
era să fiu aşa de aproape de el, în faţa baionetelor 
austriece, da, numai la patru paşi unul de altul, ştiţi băieţi! 
Cerul era tot aşa de limpede ca şi azi, dar ce căldură, 
Doamne! la să vedem, putem pătrunde? 

Ajunserăm la gară Dumnezeule, ce gloată era acolo: 
trăsuri, gardişti, jandarmi, societăţi cu steagurile! Muzica 
regimentului cânta. 

Bătrânul Coretti încercă să intre într-o galerie deschisă, 
dar nu-l lăsară. Atunci se gândi să se furişeze în rândul cel 
dintâi prin mulţimea ce făcea coadă la ieşire şi deschizându- 
şi drum cu coatele, izbuti să ne împingă înainte şi pe noi. 
Mulțimea, ondulând, ne împingea: când încoace, când 
încolo. 

Neguţătorul de lemne ochise cel dintâi stâlp al galeriei, 
unde gardiştii nu lăsau pe nimeni să ajungă. 

— Veniţi după mine! Zise el, deodată şi apucându-ne de 
mână, în doi paşi străbătu până acolo şi se rezemă de zid. 

Veni îndată un jandarm şi strigă: 

— Aici nu e voie să stea nimeni! 

— Sunt din batalionul 49, răspunse Coretti, arătându-şi 
medaliile. 

Jandarmul se uită la el şi îi zise: 

— Rămâi! 


— Nu vă spuneam eu! Strigă Coretti, vesel, e cuvânt magic 
acela de batalionul 49! Ce, n-am eu oare dreptul să-mi văd 
de aproape pe generalul meu! N-am fost eu în divizia lui? 
Dacă l-am văzut atunci de aproape, mi se pare că e drept 
să-l văd şi acum. Zic general, dar mi-a fost comandant timp 
de o jumătate de ceas, căci în fierberea aceea, ela 
comandat batalionul, stând în mijlocul nostru, iar nu 
maiorul Ubrich. 

În vremea aceea, în salonul de primire şi pe afară, se 
vedea o mare mulţime de domni, de ofiţeri şi înaintea scării 
se înşirau trăsurile cu livrele roşii. 

Coretti întrebă pe tatăl său, dacă prinţul Umberto ţinea 
sabia în mână, când comanda divizia. 

— Negreşit că o fi avut-o, ca să se apere de vreo lovitură 
de baionetă, care ar fi putut să-l atingă pe el ca şi pe altul. 
Ah! 

Parcă-i văd pe acei dragi împieliţaţi! Năvăliseră asupra 
noastră ca mânia lui Dumnezeu! Se învârteau printre 
companii, regimente, tunuri: parcă ar fi fost împinşi de o 
vijelie, doborând totul în calea lor. Era o învălmăşeală de 
fantasini din Alexandria, de lăncieri din Foggia, de 
pedestraşi, de călăraşi, de vânători; un iad în care nu mai 
vedeai nimic. 

Deodată auzii strigând: 

— Măria Ta! Măria Ia! 

Şi văzui sosind baionete îndreptate spre noi. 

Descărcarăm puştile; un nor de fum ascunse totul. După 
aceea, fumul se împrăştie... Pământul rămase acoperit de 
cai şi de soldaţi morţi şi răniţi. 

Mă uitai îndărăt şi văzui în mijlocul nostru pe Umberto 
călare, uitându-se liniştit în jurul său; părea că întreabă: 
„Nu e rănit niciunul din băieţii mei?” Noi îi strigarăm în 
faţă, ca nişte nebuni: 

— Să trăieşti, Măria Ia! Sfinte Doamne! 

Ce moment mai fu şi acela!... lată, soseşte trenul! 


Muzica începu să cânte, ofiţerii se înşirară, mulţimea se 
ridică în vârful picioarelor. 

— Staţi fraţilor! Strigă un poliţist, nu iese îndată; o să ţină 
o cuvântare. 

Bătrânul Coretti nu-şi mai găsea astâmpăr. 

— Când mă gândesc, zise el, parcă-l văd tot acolo. Nu e 
vorbă, îţi trebuie multă inimă, ca să mergi prin spitalele 
molipsite de holeră şi prin oraşele bântuite de cutremur, 
dar îl am totdeauna în minte, cum l-am văzut atunci între 
noi, în focul luptei cu faţa atât de liniştită! Sunt sigur că şi el 
îşi aduce aminte de batalionul 49, chiar acum când e rege şi 
că i-ar face plăcere să ne aibă la masă pe toţi laolaltă, pe 
aceia pe care i-a văzut în acele momente lângă dânsul. 

Acum e înconjurat de soldaţi şi de domni; atunci nu eram 
decât nişte bieţi soldaţi! 

Dacă aş putea să-i spun numai vreo două vorbe între patru 
ochi! Generalul nostru de 22 de ani, prinţul nostru 
încredinţat baionetelor noastre... Cincisprezece ani de când 
nu l-am văzut pe Umberto al nostru! 

Muzica asta, zău, îmi răscoleşte sângele! 

O izbucnire de strigăte îl întrerupse. Mii de pălării se 
ridicară în aer. Patru domni îmbrăcaţi în negru se urcară în 
cea dintâi trăsură. 

— Ele! Strigă Coretti şi rămase fermecat Apoi zise 
încetinel: Doamne! Cum a încărunţit! 

Câteşitrei ne scoaserăm pălăriile. 

Trăsura înainta încet prin mulţimea care striga şi ridica 
pălăriile în sus. 

Eu mă uitam la bătrânul Coretti. Mi se părea că e altul; 
părea mai înalt, mai serios; puţin cam palid; stătea drept, 
lipit de stâlp. 

Trăsura ajunse în dreptul nostru, la un pas de stâlp. 

— Ura! Strigară mii de glasuri. 

— Ura! Strigă Coretti, în urma celorlalţi. 

Regele se uită la el şi îşi opri o clipă privirea asupra 
medaliilor sale. 


Atunci, Coretti îşi pierdu cumpătul şi strigă: 

— Batalionul 49! 

Regele care se uita acum în altă parte, se întoarse iar spre 
el şi privindu-l în ochi îi întinse mâna. Coretti sări şi i-o 
strânse. Trăsura trecu, mulţimea se risipi. Pierdurăm din 
vedere pe bătrânul Coretti; dar numai un minut. Îl 
regăsirăm emoţionat, cu ochii plini de lacrimi. Strigă pe fiul 
său, ţinând mâna în sus. Copilul se apropie şi el îi zise: 

— Vino încoace, băiete; mi-e mâna caldă încă de 
strângerea ce am primit! Şi mângâindu-i obrazul, îi zise: 

— Asta e o mângâiere de rege! 

Rămase acolo: buimăcit, cu ochii aţintiţi spre trăsura care 
se depărta, zâmbind, cu luleaua în mână, în mijlocul câtorva 
persoane, care se uitau curioase la el şi ziceau: este unul 
din batalionul 49. E un soldat care-l, recunoaşte pe rege. 
Chiar regele l-a recunoscut! I-a întins mâna! 

Unul strigă tare: 

— A dat o petiție regelui...! 

— Nu! Răspunse Coretti, întorcându-se repede; nu i-am 
dat nici o petiție, dar ştiu eu ce i-aş da, dacă mi-ar cere... 

Toţi se uitară la el cu mirare, iar el adăugă ca şi cum ar fi 
spus lucrul cel mai simplu: Sângele meu! 

Azilul de copii. 

Mama, după ce îmi promisese, m-a luat ieri cu dânsa la 
azilul de copii de pe bulevardul Caldocco. Voia să roage pe 
directoare, să primească pe surioara cea mică a lui 
Precossi. 

Nu văzusem niciodată un azil. Îmi plăcu foarte mult. 

Erau două sute de copii şi băieţi şi fetiţe, aşa de micuţi 
încât băieţii noştri din clasa I par a fi oameni mari pe lângă 
ei. 

Sosirăm tocmai când intrau doi câte doi în sala de 
mâncare. Acolo erau două mese foarte lungi, cu o mulţime 
de scobituri rotunde şi în fiecare scobitură se afla câte un 
castronaş negru, plin cu supă de orez cu fasole şi cu o 
linguriţă de cositor lângă castronaş. 


Câte unii se împiedicau de prag, cădeau şi rămâneau 
întinşi până ce venea vreo profesoară, să-i ridice de jos. 

Alţii se opreau la câte un castronaş, crezând că acolo e 
locul lor şi îmbucau repede câte o lingură de supă. 
Profesoara le striga: 

— Înainte! 

Porneau, dar la trei paşi mai departe, îmbucau iar o altă 
lingură şi ciuguleau aşa, mereu în treacăt, jumătate din 
ciorba altora până ce ajungeau la a lor. 

În fine, după multă trudă şi după strigătele neîncetate de: 
Haideţi înainte! Îi rânduiră pe toţi şi rugăciunea începu. 

Dar cei din urmă, care, ca să se roage, trebuiau să stea cu 
spatele spre blid, îşi frângeau gâtul uitându-se cu coada 
ochiului, ca nu cumva să le ia altul din mâncare şi se rugau 
aşa cu mâinile încrucişate; cu ochii, când spre cer, când 
spre masă; iar cu gândul tot la mâncărică. 

În sfârşit, începură să mănânce. Ce haz aveau! Unul 
mânca repede cu două linguriţe; altul se îndopa cu mâinile; 
mulţi scoteau fasolea bob cu bob şi o băgau în buzunar; 
alţii, dimpotrivă o înfăşurau într-un colţ al şorţului şi o 
strângeau între mâini ca să o facă cocă. 

Erau şi câte unii care nu mâncau, ca să se uite după 
muşte. Unii tuşeau şi stropeau cu orez jur împrejur. 

Parcă ar fi fost un coteţ cu pui de găină. 

Dar era drăgălaş lucru, să vezi nouă şiruri de obrăjele 
rumene, mai ales fetiţele cu părul legat în vârful capului, cu 
panglicuţe roşii, verzi sau albastre. 

O profesoară întreabă pe vreo opt fetiţe: 

— Unde creşte orezul? 

Câteşi opt deschiseră gura plină de ciorbă şi răspunseră 
cântând: 

— Creşte în apă. 

Profesoara strigă: 

— Mâinile sus! Ce frumos fu atunci să vezi atâtea braţe 
mititele ridicând în sus nişte mânuşiţe albe şi roze, care 


acum vreo câteva luni erau încă în faşă: păreau nişte 
fluturaşi! 

Li se dete apoi recreaţie şi îşi luară toţi coşuleţele în care, 
mamele lor le pusese câte ceva. leşiră în grădină şi se 
împrăştiară, scoțând din coş merindele lor, pâine, prune 
opărite, niţică brânză, un ou răscopt, mere, năut, o aripă de 
pui. Într-o clipă, toată grădina se umplu de fărâmituri, ca şi 
cum s-ar fi dat de mâncare păsărilor. 

Mâncau, care de care mai ciudat. Unii păreau a fi nişte 
iepuraşi, alţii şoricei, pisici care rod, ling şi sug. Un băieţel 
avea în mână o bucăţică de franzelă şi o freca uşor cu o 
moşmoană. Fetiţele strângeau în mâini firimituri de brânză 
moale, care ţâşneau printre degete ca laptele şi le curgeau 
pe mâneci. Ele nici nu băgau de seamă. Alergau şi se 
întreceau cu coşuleţele în dinţi, ca nişte căţeluşi. Unii 
scobeau un ou răscopt cu o nuieluşă, parcă ar fi vrut să 
găsească în el vreo comoară. Răspândeau jumătate din ou 
pe jos, apoi culegeau fărâmiţă cu fărâmiţă, cu o răbdare de 
ai fi zis că sunt mărgăritare. Pe lângă cei care aveau câte o 
mâncare mai aleasă, se strângeau câte zece şi stăteau cu 
nasul în jos, uitându-se la coşuleţ, parcă ar fi văzut luna în 
puț. 

Erau vreo douăzeci în jurul unui băieţel d-abia săltat de la 
pământ, care ţinea în mână o acadea şi toţi se rugau de el, 
să-i lase să-şi frece pâinea de acadea; dar el îi lăsa pe unii, 
iar celorlalţi le da numai degetul să-l sugă. 

Venise şi mama în grădină şi mângâia când pe unul, când 
pe altul. Mulţi se grămădiră pe dânsa şi stăteau cu ochii în 
jos, cu buzele întinse cerându-i o sărutare; păreau că se 
uită la etajul al treilea. 

Unul din ei vru să-i dea o felie de portocală din care 
muşcase, altul, o cojiţă de pâine. O fetiţă îi dete o frunză. O 
altă fetiţă îi arătă foarte serios vârful degetului, unde-şi 
făcuse la o lumânare o arsură, care de-abia se vedea. îi 
arătau nişte gângănii aşa de mici, încât nu ştiu cum 


putuseră să le aducă, bucățele de dopuri, năsturei de pe la 
cămăşi, floricele smulse de prin glastre şi altele. 

În timpul acesta se întâmplau o mulţime de încurcături 
care făceau pe profesoare, să alerge îngrijorate de la unul 
la altul. Fetiţe care plângeau pentru că nu puteau să 
desfacă un nod de la batistă, altele care se băteau şi se 
zgâriau cu unghiile pentru două seminţe de măr. Un băieţel 
căzuse cu faţa în jos pe un scăunel răsturnat şi ţipa pentru 
că nu mai putea să se ridice. Înainte de a pleca, mama luă 
în braţe pe câte unul şi atunci alergară toţi, din toate 
părţile, ca să-i ia şi pe ei. Erau plini pe obraz cu gălbenuş de 
ouă, cu zaharicale, cu zeamă de portocale. Care mai de 
care s-o apuce de degete, ca să se uite la inele, să-i scoată 
lanţul, să-i vadă ceasornicul; altul voia s-o apuce de păr. 

— Băgaţi de seamă! O să vă murdărească rochiţa, îi ziceau 
profesoarele. 

Dar mamei puţin îi păsa de haine, îi săruta pe toţi şi 
aceştia se grămădeau cu braţele întinse, strigându-i: 

— Adio! Adio! 

Izbutirăm cu greu să ieşim din grădină. 

Ei alergară toţi şi puseră obrajii la grilaj, ca s-o vadă 
trecând! Îi întindeau mânuşiţele printre drugi, voind să-i 
mai dea cojiţe de pâine, bucățele de brânză, moşmoane şi 
strigau cu toţii: 

— Mai vino şi mâine! 

Mama, trecând, puse încă mâna pe acele sute de mâini 
întinse ca pe o coroană de trandafiri şi ajunse în uliţă, plină 
de firimituri, cu rochia pătată, mototolită, ciufulită, cu 
mâinile pline de flori şi cu ochii plini de lacrimi, mulţumită 
ca şi cum ar fi ieşit de la o serbare. Eram departe şi tot se 
mai auzea ca un ciripit de păsări: 

— Adio! Adio! Vino şi mâine! 

La gimnastică. 

Timpul continuând a fi frumos, ni s-a dat voie să facem 
gimnastică în grădină. 


Garrone era ieri în cabinetul directorului, când a venit 
mama lui Nelli, ca să ceară pentru băiatul ei, să-l scutească 
de gimnastică. 

Fiecare cuvânt o costa mult şi vorbea ţinând mâna pe 
capul băiatului ei: 

— Nu poate să facă gimnastică, zise ea, directorului. 

Dar Nelli se arăta foarte trist de a fi scutit de gimnastică, 
să nu mai înfrunte şi umilinţa aceasta...! 

— O să vezi, mamă, zicea el, să vezi că o să fac şi eu ca 
ceilalţi! 

Mama se uita la el înduioşată şi tăcea, apoi zise cu 
îndoială: 

— Mi-e teamă de camarazii lui. Ar fi vrut să adauge: Să nu- 
şi bată joc de el, dar Nelli răspunse: Nu-mi pasă şi apoi n- 
am pe Garrone? Mie-mi ajunge să nu râdă el. 

Atunci îl lăsară să vină cu noi la gimnastică. Profesorul ne 
duse la barele verticale, care sunt foarte înalte. Trebuia să 
ne urcăm până în vârf şi să ne ţinem drept pe scândura 
transversală. Derossi şi Coretti ajunseră sus ca două 
maimuțe; chiar şi micul Precossi se sui repede, măcar că 
era împiedicat de haina care-i atârna până la genunchi. 

Stardi sufla greu, se roşea ca un curcan şi strângea din 
dinţi ca un câine turbat; voia să ajungă sus cu orice preţ, 
chiar de ar fi plesnit. Nobis, când ajunse sus, îşi luă un aer 
de împărat. Votini însă, alunecă de două ori, măcar că avea 
o haină vărgată alb cu albastru, făcută înadins pentru 
gimnastică. Ca să urcăm mai lesne ne unsesem toţi mâinile 
cu sacâz. Bineînţeles că-l adusese negustorul nostru, 
Garoffi; ne lua cinci lire pe pacheţel, ca să-i rămână şi lui 
ceva câştig. 

Veni rândul lui Garrone. El se urcă mestecând la pâine; n- 
avea habar, parcă n-ar fi fost nimic; ba cred chiar că ar mai 
fi dus în spinare şi pe unul din noi, aşa de tare e acel pui de 
taur. 

După Garrone, iată şi Nelli. De-abia îl văzură agăţându-se 
de prăjină cu mâinile lui lungi şi subţiri şi unii începură să 


râdă şi să-l ia în batjocură, dar Garrone îşi încrucişă braţele 
şi aruncă în jurul său o privire, care făgăduia lămurit aşa de 
multe calcavuri, măcar că era profesorul de faţă, încât toţi 
tăcură ca prin farmec. Nelli începu să se suie. Îi era greu, 
sărăcuţul; se făcuse roşu la faţă şi răsufla tare: îi curgea 
năduşeala de pe frunte. 

Profesorul zise: 

— Dă-te jos! Dar el nu voia; se căznea, se încăpăţâna. 

Mă aşteptam dintr-un minut într-altul, să-l văd căzând 
grămadă, pe jumătate mort. Sărăcuţul! 

Mă gândeam că dacă aş fi fost eu ca el şi de m-ar fi văzut 
mama, ce greu i-ar fi venit! Acest gând mă făcu să-l iubesc 
şi mai mult şi nu ştiu ce n-aş fi dat ca să izbutească să 
ajungă până sus. Aş fi voit să-l pot împinge sus, fără ca să ne 
vadă cineva. În timpul acesta, Garrone, Derossi şi Coretti 
strigau: 

— Sus, sus, Nelli! Încă o opinteală, haide! 

Nelli se opinti foarte tare, scoase din piept un* geamăt şi 
ajunse la două palme de scândură. 

— Bravo! Strigară ceilalţi. Haide! Încă o opintire! 

Şi iată-l pe Nelli ajuns la scândură. Toţi băutură din palme. 

— Bravo! Zise profesorul, dar deocamdată ajunge; dă-te 
jos! 

Nelli nu ascultă şi vru să ajungă până în vârf, ca ceilalţi. 
După câteva silinţe izbuti să-şi proptească coastele pe 
scândură, apoi genunchii şi în sfârşit picioarele; după aceea 
se ridică drept în sus şi se uită la noi, gâfâind şi zâmbind. 
Noi băturăm iarăşi din palme, iar el se uită spre stradă. Mă 
uitai şi eu, printre copacii care înconjoară grilajul grădinii şi 
văzui pe mama sa plimbându-se pe trotuar fără să 
îndrăznească să se uite în sus. 

Nelli cobori şi toţi îl felicitarăm. Era aprins la faţă, ochii îi 
străluceau parcă n-ar mai fi fost el. 

La ieşire, când mama sa îl întâmpină şi-l sărută îngrijorată 
întrebându-l: 

— Cum a mers, drăguţule! Toţi răspunserăm deodată: 


— Minunat! S-a suit ca şi noi, e destul de ţeapăn, ştiţi! E 
sprinten, face ca şi ceilalţi. 

Să fi văzut bucuria bietei mame! Voia să ne mulţumească 
la toţi şi nu putea. Luă de mână vreo ţrei-patru, mângâie pe 
Garrone şi plecă, luându-şi băiatul de mână. Îi văzurăm 
depărtându-se iute, vorbind şi gesticulând, mulţumiţi cum 
nu-i mai văzuse nimeni. 

Profesorul tatălui meu. 

Marţi, 11. 

Ce plimbare frumoasă am făcut ieri cu tata! Iată în ce 
împrejurare: 

Ieri seară la cină, când îşi citea ziarul, tata strigă deodată 
cu bucurie şi ne zise: 

— Şi eu, care-l credeam mort de douăzeci de ani! Ştiţi pe 
profesorul meu din şcoala primară, bietul Vincenzo Crosetti, 
iată-l că trăieşte încă! E de optzeci şi patru de ani! Citesc 
aici că ministrul i-a acordat medalia „Bene-Merenti” pentru 
şaizeci de ani de profesorat. Şaizeci de ani, înţelege-ţi voi? 
Şi numai de doi ani nu mai dă lecţii! Bietul Crosetti! La 
Condova, soţul grădinăresei noastre de la vila din Chieri. 

Apoi adăugă: 

— O să mergem să-l vedem, Enrico! 

Toată seara, tata vorbi numai de profesor. Numele 
profesorului său din clasele primare îi aducea aminte o 
mulţime de lucruri de când era copil: de camarazii lui, de 
biata mamă a sa! 

— Crosetti! Zicea el, parcă-l văd şi acum. 

Era de patruzeci de ani când îmi dădea mie lecţii. Un 
omuleţ, cu spinarea încovoiată, cu ochii vii, nu purta barbă. 
Înfăţişarea lui era aspră, purtarea însă îi era blândă; ne 
iubea ca un tată, dar nu ne ierta nici o greşeală. 

Din ţăran ajunsese profesor, după multă muncă şi lipsuri. 
Zdravăn om! Mama îl iubea foarte mult; tata îl privea ca pe 
un prieten. Dar nu-mi dau seama cum a ajuns el, de la Turin 
la Condova. Nu o să mai mă cunoască, desigur. Şi ce-i cu 
asta? O să-l cunosc eu! Au trecut patruzeci şi patru de ani, 


Enrico; patruzeci şi patru de ani de atunci! Să ne ducem 
mâine negreşit, să-l vedem. 

Ieri dimineaţă, pe la ora nouă, eram la gară. Aş fi vrut să 
meargă şi Garrone cu noi, dar nu a putut pentru că mama 
sa era bolnavă. 

Era o zi frumoasă de primăvară. Trenul trecea printre 
câmpiile înverzite. Gardurile erau îmbrăcate numai în flori. 
Te îmbăta mirosul lor răspândit prin aer. Tata era foarte 
vesel privind câmpia şi din când în când mă lua de gât şi 
vorbea cu mine ca şi cu un prieten. Bietul Crosetti, zicea el, 
după tatăl meu, el m-a iubit mai mult şi mi-a făcut mai mult 
bine. N-am uitat niciodată sfaturile lui cele bune, precum 
nici dojenele aspre şi drepte, care-mi umpleau ochii de 
lacrimi. Parcă-l văd şi acum, când intra în clasă, cum îşi 
punea bastonul într-un colţ şi îşi atârna paltonul în cuier, 
totdeauna în acelaşi fel. Cum în toate zilele venea cu 
aceeaşi voie bună, totdeauna liniştit şi conştiincios, stăruitor 
şi atent, în fiecare zi ai fi zis că-şi face lecţia pentru întâia 
dată. Îmi aduc aminte de el, ca şi cum l-aş vedea acum, 
când îmi striga: 

— Bottini! Ei, Bottini! Arătătorul şi degetul mijlociu pe 
condei. Mult s-o fi schimbat în patruzeci de ani! 

Îndată ce ajunserăm la Condova, ne duserăm la 
grădinăreasa de la vila din Chieri. Ea ţine o prăvălioară în 
cătunul acela. O găsirăm îngrijindu-şi de copii. Ne primi cu 
toată inima şi ne spuse că bărbatul său trebuie să se 
întoarcă foarte de curând din Grecia, unde a plecat de trei 
ani pentru o lucrare. Ne vorbi şi de fetiţa ei, care e în 
institutul de surdomuţi din Turin; apoi ne arătă calea, ca să 
mergem la profesor, căci e cunoscut de toţi. leşirăm din sat 
şi apucarăm pe o cărare ce trece printr-o livadă smălţată cu 
floricele. 

Tata nu mai rostea nici un cuvânt. Părea cufundat în 
amintirile sale. Zâmbea din când în când şi uneori clătina 
din cap. 

Deodată se opri şi zise: 


— lată-l. Nu ştiu ce aş zice, dacă n-ar fi el. Venea spre noi 
pe cărare, un moşneag mic de stat, cu barba albă, cu o 
pălărie cu marginile mari şi se sprijinea într-un toiag. 
Picioarele i se clătinau şi mâinile îi tremurau. 

— Ele! Zise tata, grăbindu-şi paşii. Când ajunserăm în 
dreptul lui, ne oprirăm. Moşneagul se opri şi el şi se uită 
lung la tata. Faţa îi era încă tânără şi ochii vii îi străluceau 
în cap. 

— Dumneata eşti profesorul Vincenzo Crosetti? Întreabă 
tata, salutându-l. 

Moşneagul îşi scoase şi el pălăria şi răspunse cu glas 
tremurător, dar sigur: 

— Eu sunt! 

— Aşadar, zise tata, luându-l de mână, dă voie vechiului 
dumitale elev, să-ţi strângă mâna şi să te întrebe ce mai 
faci? Am venit înadins din Turin, ca să te văd. 

Bătrânul se uită câtva timp la dânsul, cu mirare, apoi îi 
zise: 

— Îmi face prea multă cinste... Nu ştiu... Când ai fost 
elevul meu? Te rog... Numele dumitale? 

Tata îşi spuse numele Alberto Bottini, precum şi anul în 
care a urmat la şcoală, la dânsul şi unde. Apoi adăugă: 

— Dumneata nu mai îţi aduci aminte de mine şi e foarte 
firesc, dar eu te ţin aşa de bine minte! 

Profesorul îşi plecă uşor capul, se uită în pământ, cugetă şi 
rosti de vreo trei ori numele tatii, care în timpul acesta se 
uita la dânsul zâmbind. 

Deodată, bătrânul ridică fruntea şi zise încet: 

— Alberto Bottini? Fiul inginerului Bottini? Acela care 
locuia în piaţa Consolată? 

— Tocmai aşa, răspunse tata, întinzându-i mâinile. 

— Aşadar, zise moşneagul, îmi dai voie, nu e aşa, îmi dai 
voie... Domnul meu, şi, înălțându-se, îmbrăţişă pe tata. 
Capul său alb de abia ajungea la umărul tatii, care îşi plecă 
obrazul pe fruntea lui. 


În câteva minute ajunserăm la o curte ce se întindea în 
faţa unei căsuțe cu două uşi. 

Profesorul deschise o uşă şi ne pofti într-o odaie. Odaia 
avea pereţii văruiţi. Într-un colţ se afla un pat de lemn, 
învelit cu un macat alb, cadrilat cu albastru. În alt colţ, 
lângă fereastră, era o măsuţă şi o poliţă cu cărţi, patru 
scaune, o hartă geografică atârnată de un perete. 

În casă mirosea a mere. Ne aşezarăm câteşitrei. Tata şi 
profesorul se uitară câtva timp unul la altul în tăcere. 

— Bottini! Zise încet, profesorul, uitându-se în jos, la 
pardoseala de cărămidă pătrată a odăii din care soarele 
făcea un joc de şah. Da, îmi aduc aminte foarte bine. Mama 
dumitale era o doamnă foarte bună! Dumneata, în cel dintâi 
an de învăţătură, ai stat câtva timp în banca întâi din 
stânga, lângă fereastră. Vezi ce bine mi-aduc aminte? Parcă 
am şi acum dinaintea ochilor părul d-tale cârlionţat. După 
aceea rămase puţin pe gânduri. Erai un băiat vioi; ba cam 
prea vioi! În al doilea an ai fost bolnav rău de anghină. Mi- 
aduc aminte când ai venit iar la şcoală, slab şi învelit într-un 
tartan. Sunt patruzeci de ani de atunci; nu e aşa? Îţi 
mulţumesc din toată inima, că ţi-ai adus aminte de 
profesorul dumitale. Au mai venit mulţi din foştii mei elevi 
să mă vadă, anii trecuţi: un colonel, preoţi, o mulţime de 
domni. 

Întrebă pe tata ce ocupaţie are. După ce-i răspunse tata, el 
zise; 

— Mă bucur, mă bucur din suflet. Îţi mulţumesc. De vreo 
câtva timp nu mai văd pe nimeni şi mi-e teamă să nu fii 
dumneata cel din urmă oaspete al meu. 

— Ce spui dumneata! Zise tata. Eşti bine de tot, încă 
verde. Nu trebuie să vorbeşti astfel. 

— Nu, nu! Răspunse profesorul. Uite! Şi-i arătă cum îi 
tremurau mâinile. Este un semn rău, crede-mă. Sunt trei 
ani de când m-a apucat această infirmitate; dădeam încă 
lecţii. La început n-am ţinut seamă; credeam că o să fie ceva 
trecător. Dimpotrivă, râul se ţinea una; merse tot crescând 


şi veni ziua când nu mai putui să scriu. Ce zi, Doamne! 
Întâia dată când făcui o pată pe caietul unui şcolar, fu o 
lovitură cumplită pentru mine. Stăruii încă o bucată de 
vreme. În sfârşit, nu o mai putui duce. După şaizeci de ani 
de profesorat, fui silit să părăsesc: şcoala, şcolarii şi munca. 
A fost un trist lucru pentru mine, foarte trist. În ziua când 
dădui cea din urmă lecţie mă însoţiră toţi până acasă, mă 
sărbătoriră, dar eu eram foarte trist. Pricepeam că viaţa 
mea era pe sfârşite. Cu un an înainte îmi pierdusem soţia şi 
pe scumpul meu fiu, singurul ce-l aveam. Nu-mi mai rămân 
decât doi nepoți săteni. Acum trăiesc din câteva sute de lire 
pensie. Nu mai fac nimic. Zilele îmi par sfârşite. Singura 
mea îndeletnicire e să răsfoiesc cărţile de şcoală, nişte 
culegeri dăruite. Iată-le aici, zise el, arătând toată mica lui 
bibliotecă, aici sunt amintirile mele, tot trecutul meu... Nu 
mi-a mai rămas altceva pe lume. 

Pe urmă, adăugă cu o voce înveselită: Ai să te minunezi, 
domnule Bottini! 

Se sculă şi, apropiindu-se de masă, deschise un sertar în 
care erau o mulţime de pachete mici, toate legate cu câte o 
sforicică şi pe fiecare pacheţel era scris un nume şi un an. 
După ce căută puţin, luă unul, îl desfăcu, răsfoi mai multe 
hârtii şi scoase o foaie îngălbenită de timp pe care o dete 
tatii. Era o lucrare de clasă, veche de patruzeci de ani. Pe 
plic era scris: Albert Bottini, Dictando, 3 aprilie, 1838. Tata 
îşi recunoscu îndată scrisul lui apăsat de când era copil şi 
începu să citească zâmbind. 

Dar deodată ochii i se umplură de lacrimi. Mă sculai şi îl 
întrebai ce are. El mă apucă de umeri şi-mi zise: 

— Uită-te la pagina asta. Vezi? Sunt îndreptări făcute de 
biata mama. Îmi îngroşa totdeauna pe t şi pe |. Cele din 
urmă rânduri sunt toate scrise de ea. Imita foarte bine 
scrisul meu, astfel că dacă eram obosit şi-mi era somn, 
sfârşea dânsa pagina în locul meu. Sfânta mea măicuţă! 

Ridică încet caietul şi sărută pagina. 


— Iată! Zise profesorul, arătând alte pachete, iată 
amintirile mele! În fiecare an am pus deoparte câte o 
lucrare scrisă de-a fiecăruia din şcolarii mei şi toate sunt 
aranjate după număr. Adeseori le răsfoiesc aşa şi citesc un 
rând de aici, unul de colea şi astfel îmi trec pe dinainte 
atâtea şi atâtea lucruri! Mi se pare că trăiesc iar trecutul. 
Câţi elevi am mai avut şi eu! Închid ochii şi văd pe rând 
clasă după clasă, sute şi sute de băieţi şi cine ştie câţi dintre 
ei vor fi murit! De mulţi îmi aduc aminte foarte bine. Îmi 
aduc aminte de cei mai buni şi de cei mai răi; cei care mi-au 
pricinuit multe mulţumiri şi de cei care m-au necăjit rău; 
căci, de! Am avut şi şerpi, se înţelege, într-un număr aşa de 
mare de băieţi! Acum, înţelegi, este ca şi cum aş fi în altă 
lume, de aceea îi iubesc pe toţi deopotrivă. 

Se aşeză iar pe scaun, ţinându-mi o mână în mâinile sale. 

— De mine nu-ţi aduci aminte să fi făcut vreo ştrengărie? Îl 
întrebă tata zâmbind. 

— De dumneata? Răspunse moşneagul, zâmbind şi el. Nu 
în clipa aceasta nu! Dar asta nu înseamnă că n-ai făcut 
niciuna. Dta judecai bine, erai destul de serios pentru 
vârsta ce aveai. Îmi aduc aminte ce mult te iubea mama 
dumitale... Dar ce bun eşti că ai venit să mă vezi. Cum ţi-ai 
putut lăsa afacerile, ca să vii la sărmanul dumitale profesor? 

— Să-ţi spun, domnule Crosetti! Răspunse tata. Mi-aduc 
aminte când biata mama m-a adus întâia oară la şcoală, la 
dumneata. Biata mama se despărţea pentru întâia dată de 
mine şi trebuia să mă lase două ore dus de-acasă, lăsat pe 
alte mâini decât ale tatii: pe mâinile unei persoane 
necunoscute. Pentru acea fiinţă dulce, intrarea mea în 
şcoală era ca şi intrarea în lume: un lung şir de despărţiri 
trebuincioase, dar dureroase; era societatea care îi răpea 
pe fiul ei pentru întâia oară, ca să nu i-l mai înapoieze 
niciodată în întregime. Era emoţionată; şi eu, asemenea. 
Când mă încredinţă dumitale, vocea îi tremura şi-mi făcu 
semn din cap încă o dată din pragul uşii, cu ochii plini de 
lacrimi. Dumneata, tocmai în acel minut i-ai făcut un semn, 


ducându-ţi mâna la piept, parcă ar fi voit să-i zici: Doamnă, 
ai încredere în mine! 

Acel semn, acea privire prin care eu băgai de seamă, că 
dumneata înţeleseseşi totul, nu le-am uitat niciodată, mi-au 
rămas totdeauna întipărite în inimă. Acea amintire m-a 
făcut să plec din Turin şi iată-mă spunânduc-ţi, după 
patruzeci şi patru de ani: Mulţumesc, scumpul meu 
profesor! 

Profesorul nu răspunse, îmi mângâia când părul, când 
fruntea, cu mâna lui care tremura şi parcă tremura din ce 
în ce mai tare. 

Tata se uita lung la pereţii goi, la patul acela sărac: o 
bucată de pâine şi o sticlă cu untdelemn se aflau pe 
fereastră; înţelegeam că-şi zice: Bietul om! După şaizeci de 
ani de muncă, asta îi este răsplata? 

Dar bietul bătrân părea mulţumit. El reîncepu a vorbi cu 
vioiciune de familia noastră, de alţi profesori din timpul 
acela şi de camarazii de clasă ai tatii, dintre care de unii îşi 
aducea aminte, iar de alţii nu. 

Tata îi întrerupse vorba şi-l rugă să se coboare în sat, ca să 
prânzească împreună cu noi. El răspunse: 

— Mulţumes, mulţumesc! Însă prea nehotărât. 

Tata îl luă de mână şi-l rugă iarăşi. 

— Dar cum o să mănânc, zise profesorul, cu mâinile astea, 
care tremură ca frunza? E o pedeapsă: şi pentru mine şi 
pentru ceilalţi! 

— O să te ajutăm noi, domnule, răspunse tata. 

Atunci primi, dând din cap şi zâmbind. Frumoasă zi e azi! 
Zise bătrânul, închizând uşa. 

— Frumoasă zi, domnule Bottini! Te încredinţez că o să-mi 
aduc aminte cât voi mai trăi. 

Tata dete braţul profesorului; acesta mă luă de mână şi 
coborârăm pe cărare. Întâlnirăm două fetiţe desculţe, care 
mânau vitele; şi un băieţel, care trecu alergând cu o sarcină 
de paie în spinare. Profesorul ne spuse că erau două eleve 
şi un elev din clasa a II-a, care dimineaţa mânau vitele la 


păşune şi lucrau câmpul desculți, iar spre seară îşi puneau 
ghetele şi se duceau la şcoală. Era pe la amiază. Nu mai 
întâlnirăm pe nimeni. În câteva minute ajunserăm la birt, ne 
aşezarăm în jurul unei mese mari, puserăm pe profesor 
între noi şi începurăm îndată să mâncăm. Birtul era tăcut ca 
o mănăstire. Profesorul era foarte vesel şi bucuria îi mărea 
tremuratul mâinilor. De-abia putea să mănânce. 

Tata îi tăia carnea, îi rupea pâinea, îi punea sare pe taler. 
Ca să bea, trebuia să-şi ţină paharul cu amândouă mâinile şi 
îşi lovea dinţii de marginea paharului. Dar vorbea mereu cu 
căldură: de cărţile de citire, de pe vremea când era tânăr, 
de programele de pe atunci, de laudele ce îi aduceau 
inspectorii, de regulamentele din anii cei din urmă şi pe 
toate le spunea cu faţa senină, ceva mai roşie, dar cu glas 
voios ca de tânăr. Şi tata îl privea, cu aceeaşi privire cu care 
se uita uneori la mine. 

Profesorul îşi vărsă vin pe piept, tata se ridică şi-l şterse cu 
şervetul. 

— Dar, domnule, nu-ţi dau voie, zise el, râzând. 

Spunea cuvinte latineşti. În cele din urmă ridică paharul 
care-i juca în mână şi zise foarte serios: 

— În sănătatea dumitale, domnule inginer, în a copiilor şi 
în memoria duioasei dumitale mame! 

— În sănătatea dumitale, bunul meu profesor! Răspunse 
tata, strângându-i mâna. 

În fundul odăii era birtaşul şi câţiva străini, care se uitau 
surâzând ca şi cum ar fi fost mulţumiţi de sărbătoarea ce se 
făcea învățătorului din comuna lor. 

Pe la ora două şi mai bine ieşirăm şi profesorul vru să ne 
însoţească până la staţia drumului de fier. 

Tata îi dădu iarăşi braţul şi el mă luă de mână; eu îi 
duceam bastonul. 

Oamenii se opreau în drum, ca să se uite, pentru că toţi îl 
cunoşteau; unii îl şi salutau. Pe la jumătatea drumului 
auzirăm de la o fereastră mai multe glasuri de copii care 


citeau împreună cu glas tare silabisind. Bătrânul se opri, 
parcă se întristase. 

— lată, domnule Bottini, zise el, ceea ce mă mâhneşte. Să 
auzi voci de băieţi în şcoală şi eu să nu mai fiu cu ei, să ştiu 
că este un altul în locul meu! Am auzit şaizeci de ani de-a 
rândul muzica aceasta şi-mi intrase în fire. Acum sunt fără 
familie, nu mai am copii! 

— Nu, domnule, zise tata, reluându-şi drumul, dumneata 
ai mulţi copii împrăștiați în lume, care-şi aduc aminte de 
dumneata, cum mi-am adus aminte eu, totdeauna. 

— Nu, nu, răspunse profesorul, cu întristare; nu mai am 
şcoală, nu mai am copii; şi fără copii nu o să mai pot trăi. O 
să-mi vină în curând ceasul. 

— Nu mai spune asta, domnule, nu te mai gândi aşa; 
răspunse tata. Oricum, dumneata ai făcut mult bine! Ţi-ai 
încredinţat viaţa într-un chip atât de nobil! 

Bătrânul profesor îşi plecă un moment capul său cel alb pe 
umerii tatii şi mă strânse de mână. Întraserăm în gară. 
Trenul era gata să plece. 

— Rămas bun, domnule! Îi zise tata, sărutându-l pe 
amândoi obrajii. 

— Adio, mulţumesc! Răspunse profesorul, strângând tare 
mâna tatii. 

Pe urmă îl sărutai şi eu şi simţii că obrazul îi era ud de 
lacrimi. Tata mă împinse în vagon, şi, în momentul când se 
urca, smulse repede din mâinile profesorului bastonul cel 
gros şi îl dete în schimb pe al său, cu mânerul de argint, cu 
inițialele sale gravate, strigându-i: 

— 'Ţine-l, ca să-ţi aduci aminte de mine. 

Bătrânul încercă să i-l înapoieze şi să-şi ia înapoi pe al său, 
dar tata intrase în vagon şi închisese uşa. 

— Adio, bunul meu profesor! 

— Adio, fiul meu, răspunse profesorul în momentul când 
trenul se punea în mişcare. Dumnezeu să te binecuvânteze 
pentru mângâierea ce ai adus unui sărman bătrân. 

— La revedere! Strigă tata, cu vocea înăbuşită de emoție. 


Profesorul clătină din cap, ca şi cum ar fizis: nu osăne 
mai vedem. 

— Da, da, repetă tata, la revedere! 

El răspunse ridicând mâna spre cer: 

— Acolo, sus! Şi dispăru din ochii noştri cu mâna ridicată şi 
cu privirea spre cer. 

Convalescenţă. 

Joi, 20. 

Cine mi-ar fi spus, când mă întorceam cu tatăl meu aşa de 
voios de la acea frumoasă plimbare, că zece zile n-o să mai 
văd: nici verdeață, nici cer! Am fost foarte greu bolnav; pe 
moarte! Auzeam pe mama plângând, vedeam pe tata 
galben, cu faţa pierdută, când se uita lung la mine. Surioara 
mea, Silvia, vobea încet cu fratele meu. Doctorul era veşnic 
lângă mine şi-mi spunea lucruri pe care nu le pricepeam. 

Era cât pe-aici să-mi iau ziua bună de la toţi! Vai, biata 
mama! De vreo câteva zile, cele mai grele din boala mea, 
nici că-mi aduc aminte de ceva; a fost ca un vis încurcat şi 
întunecat. 

Mi se pare că am văzut lângă patul meu pe profesoara 
mea cea bună din clasa I primară, care se silea să-şi 
înăbuşe tusea cu batista, ca să nu mă supere. Ca prin vis 
mi-aduc aminte de profesorul meu, când s-a aplecat să mă 
sărute şi m-a cam înţepat pe obraz cu barba. Am văzut 
trecând ca prin ceaţă capul roşu al lui Crossi, cârlionţii bălai 
ai lui Derossi, pe Calabrezul îmbrăcat în negru şi pe 
Garrone, care-mi aduse o mandarină şi fugi repede, pentru 
că şi mama lui era rău bolnavă. 

Pe urmă mă sculai ca după un somn greu şi pricepui că mi- 
era mai bine, fiindcă vedeam pe mama şi pe tata, că 
zâmbeau şi auzeam pe Silvia, cântând încet. Ah! Ce vis urât 
a fost! Pe urmă începui să merg din zi în zi mai bine. 

A venit şi Zidăraşul. El m-a făcut să rând pentru întâia 
oară cu strâmbătura lui ca „botul de iepure” şi parcă o face 
şi mai bine acum de când i s-a tras puţin obrazul de boală. 
Mititelul! A venit Coretti, a venit Garoffi şi mi-a dăruit două 


bilete de la loteria ce făcuse cu un cuţitaş cu cinci limbi pe 
care l-a cumpărat din strada Bertola. Apoi, ieri, tocmai când 
dormeam a venit Precossi şi şi-a pus obrăjelul pe mâna mea, 
fără să mă deştepte. Venea de la fierăria tatălui său, şi, fiind 
cu figura încă plină de praf de cărbuni, mi-a înnegrit 
mâneca halatului. Nu pot să spun ce mare plăcere mi-a 
făcut când m-am deşteptat şi am văzut acea urmă a vizitei 
sale. 

Cum au înverzit copacii în aceste puţine zile! Şi ce necaz 
îmi e când mă duce tata, la fereastră, ca să privesc puţin şi 
văd cum aleargă băieţii la şcoală cu cărţile la subţioară. 

Dar peste puţin o să mă întorc şi eu. Sunt atât de 
nerăbdător, să-i văd iar pe toţi băieţii, să văd banca mea, 
grădina, străzile; să aflu tot ce s-a întâmplat în acest timp; 
să mă aşez iar la cărţile şi la caietele mele; mi se pare un an 
de când nu le-am mai văzut! Biata mama, ce mult a slăbit şi 
cum s-a tras la faţă! Bietul tata, ce obosit e! Şi drăguţii mei 
camarazi care au venit să mă vadă, cum umblau în vârful 
degetelor şi mă sărutau pe frunte! Îmi pare rău, când mă 
gândesc că într-o zi o să ne despărţim. Cu Derossi şi cu vreo 
câţiva, o să urmăm studiile împreună, poate, dar toţi 
ceilalţi? Când vom sfârşi clasa a IV-a, adio, n-o să ne mai 
vedem; n-o să mai văd lângă patul meu, când voi fi bolnav; 
nici pe Garrone, nici pe Precossi, nici pe Coretti! Ce rău îmi 
pare! Aşa de buni băieţi şi buni camarazi, să nu-i mai văd 
eu, niciodată. 

Prieteni muncitori. 

Joi, 20. 

Şi de ce nu o să-i vezi niciodată, Enrico? Aceasta depinde 
numai de tine. Când vei sfârşi clasa a IV-a, tu vei trece la 
gimnaziu şi ei se vor face muncitori, dar poate să rămâneţi 
multă vreme în acelaşi oraş. Şi pentru ce nu v-aţi mai 
vedea? Când vei fi la universitate sau la liceu, o să te duci 
să-i vezi în prăvăliile sau atelierele lor şi ce mult o să te 
bucuri când vei vedea pe tovarăşii tăi din copilărie, bărbaţi, 
la lucru. Aş vrea să ştiu de ce nu te-ai duce pe la Coretti şi 


pe la Precossi, oriunde s-ar afla ei? Ba o să te duci, o să 
petreci ceasuri întregi cu ei şi o să vezi, când vei începe a 
cunoaşte viaţa şi lumea, câte mai ai să înveţi de la dânşii: 
lucruri pe care nimeni n-ar putea să ţi le spună, asupra 
meşteşugului lor, asupra societăţii şi ţării tale. 

Află deasemenea, că dacă nu vei păstra aceste prietenii, va 
fi greu să mai faci alte legături pe viitor; vreau să zic 
prietenii din afară de societatea din care faci parte şi astfel 
o să trăieşti numai într-o societate şi omul care trăieşte 
numai într-o societate, e ca cel care citeşte numai într-o 
carte. Hotărăşte-te deci, chiar de pe acuma, să păstrezi pe 
prietenii tăi cei buni, chiar şi după ce vă veţi fi despărţit, să- 
i vezi pe ei mai cu drag, tocmai pentru că sunt fii de 
muncitori. Ascultă-mă bine: cei din clasele de sus sunt 
ofiţerii: muncitorii sunt soldaţii muncii; dar în societate, ca 
şi în armată, nu numai că soldatul nu e mai prejos de ofiţer, 
pentru că noblețea stă în valoarea omului, iar nu în rang; în 
muncă, iar nu în câştig; meritul soldatului şi al muncitorului 
e chiar mult mai mare, fiindcă trag mai puţin profit din 
munca lor. lubeşte dar şi respectă, mai presus de toţi, pe 
camarazii tăi, pe fii soldaţilor muncii; cinsteşte în ei 
ostenelile şi jertfele părinţilor; dispreţuieşte deosebirile de 
soartă şi de clasă, deosebiri după care numai oamenii de 
nimic îşi formează sentimentele şi politeţea lor; gândeşte-te 
că din vinele ţăranilor şi ale muncitorilor de prin ateliere a 
curs sângele binecuvântat care ne-a mântuit patria. lubeşte 
pe Garrone, iubeşte pe Precossi, iubeşte pe Coretti, iubeşte 
pe Zidăraşul tău: care ascund în piepturile lor de mici 
muncitori, inimi de prinți şi jură-ţi ţie însuţi, că nici o 
schimbare a sorții nu va putea smulge aceste sfinte 
prietenii din copilărie, din inima ta. Jură-mi că dacă după 
patruzeci de ani, trecând pe la o staţie de drum de fier, vei 
recunoaşte sub hainele unui maşinist pe vechiul tău prieten, 
Garrone, cu obrazul înnegrit de fum... O! Nu, n-am nevoie 
să juri... Sunt sigur că îl vei îmbrăţişa chiar de vei fi senator 
al regatului. 


Tatăl tău. 

Mama lui Garrone. 

Sâmbătă, 29. 

Îndată ce mă întorsei la şcoală, auzii o veste tristă. De 
multe zile, Garrone nu ma venea pentru că mama sa era 
rău bolnavă şi sâmbătă seara, ea îşi dete sufletul. Ieri de 
dimineaţă, îndată ce intră profesorul în clasă, ne zise: 

— Sărmanului Garrone i s-a întâmplat cea mai mare 
nenorocire ce poate izbi pe un copil. A murit mama lui. 
Mâine, bietul băiat o să vină la şcoală. Vă rog, băieţi, să 
respectaţi grozava durere ce îi sfâşie inima. Când va intra, 
salutaţi-l serios şi prieteneşte, niciunul să nu glumească, 
niciunul să nu râdă cu el; vă rog! 

Azi de dimineaţă, puţin mai târziu decât ceilalţi, intră 
Garrone. Mi se rupse inima, când îl văzui. Era tras la faţă, 
avea ochii roşii şi abia se ţinea pe picioare: parcă ar fi fost 
bolnav de o lună de zile. Nu l-ai mai fi cunoscut. Era 
îmbrăcat în negru din cap până în picioare. Ce milă ne era 
de el! Niciunul nu crâcni, toţi ne uitarăm la dânsul. Cum 
intră şi văzu iarăşi clasa de unde mama sa venea să-l ia mai 
în fiecare zi, banca aceea pe care ea se plecase de atâtea 
ori în zilele de examen, ca să-i dea cele din urmă poveţe şi 
unde el se gândise de atâtea ori la dânsa, nerăbdător de a 
alerga întru întâmpinarea ei, izbucni într-un hohot de plâns 
disperat. Profesorul îl luă lângă sine, îl îmbrăţişă şi-i zise: 

— Plângi băiete; dar fă-ţi inimă. Mama ta nu mai e aici, dar 
te vede, te iubeşte încă; tot trăieşte lângă tine şi într-o zi o 
s-o revezi, pentru că eşti un suflet bun şi cinstit ca şi dânsa. 
Fă-ţi inimă! 

După ce zise aceasta, îl aduse în bancă, lângă mine. Nu 
îndrăzneam să mă uit la el. Garrone îşi scoase caietele şi 
cărţile, pe care nu le deschisese de mai multe zile şi 
deschizând cartea de citire, unde e o gravură care 
reprezintă o mamă cu fiul ei de mână, izbucni iarăşi în plâns 
şi îşi plecă uşor capul pe braţ. 


Profesorul ne făcu semn, să-l lăsăm să stea aşa şi începu 
lecţia. Eu aş fi vrut să-i spun ceva, dar nu ştiam ce. Îl atinsei 
cu mâna şi îi şoptii la ureche: 

— Nu mai plânge, Garrone dragă! 

El nu răspunse şi, fără să-şi ridice capul de pe bancă, îşi 
puse mâna lui într-a mea şi o ţinu aşa. La ieşire nu-i vorbi 
nimeni; toţi trecură pe lângă el cu respect şi în tăcere. 
Văzui că mă aşteaptă mama şi alergai s-o îmbrăţişez; dar ea 
mă respinse şi se uită la Garrone. Deocamdată nu înţelesei 
de ce, dar băgai de seamă că Garrone, singur de o parte, se 
uită la mine cu o privire de o întristare nespusă, parcă ar fi 
ZIS: 

Tu îmbrăţişezi pe mama ta; eu n-o s-o mai îmbrăţişez pe a 
mea! Tu aiîncă peata; ameaa murit! Şi atunci pricepui 
pentru ce mama mă respinsese. leşii cu dânsa, dar nu o luai 
de mână. 

Giuseppe Mazzini. 

Sâmbătă, 29. 

Garrone a venit şi azi după-amiază la şcoală, tot galben la 
faţă şi cu ochii umflaţi de plâns. Abia s-a uitat la micile 
daruri ce-i pusesem pe bancă, la locul său, ca să-l mai 
mângâiem. Profesorul adusese o pagină dintr-o carte, ca să 
i-o citească, să-l facă să mai prindă inimă, să-i mai aline 
durerea. 

Mai întâi, el ne înştiinţă că mâine trebuie să ne ducem toţi, 
punct la douăsprezece, la primărie, ca să fim faţă, când se 
va da medalia de „Virtute cetăţenească” unui băiat care a 
scăpat pe un copil ce era să se înece în Pad; şi că luni o să 
ne dicteze descrierea serbării, în locul povestirii lunare. Pe 
urmă se întoarse către Garrone, care stătea cu capul 
plecat, şi-i zise: 

— Garrone, ia sileşte-te să scrii şi tu ce voi dicta. 

Toţi ne luarăm condeiele. Profesorul dictă: 

Mazzini, născut în Genova la 1805, a murit în Pisa la 1872. 
A fost un mare suflet de patriot, un mare scriitor, cel dintâi 
apostol şi inspirator al revoluţiei italiene. Din cauza iubirii 


sale de patrie, ela trăit patruzeci de ani, sărac, exilat, 
persecutat, rătăcitor şi totdeauna nestrămutat în principiile 
şi ideile sale. Mazzini, care adora pe mama sa şi care 
moştenise de la ea tot ce avea mai curat şi mai nobil în 
sufletul său curajos şi distins, scria astfel unui bun prieten 
al său, ca să-l mângâie pentru cea mai mare din nenorociri. 
lată pe scurt cuvintele lui: „Prietene, tu n-o să mai vezi pe 
mama ta pe acest pământ. Acesta e groaznicul adevăr. Eu 
nu vin pe la tine, pentru că durerea ta e una din acele 
dureri solemne şi sfinte care trebuiesc înfrânte prin ele 
înşile. Înţelegi ceea ce vreau să zic prin cuvintele: Trebuie 
să învingem durerea! Să învingem ceea ce durerea are mai 
puţin sfânt, mai puţin curat, ceea ce în loc de a îmblânzi 
sufletul, îl slăbeşte şi-l înjoseşte. 

Dar cealaltă parte a durerii, partea cea mai nobilă, aceea 
care măreşte şi înalţă sufletul, aceea ce trebuie să rămână 
cu tine, să nu te părăsească niciodată. Aici, pe pământ, 
nimic nu înlocuieşte o mamă bună. 

În durerile şi în mângâ:ierile pe care viaţa ţi le mai poate 
da, tu tot n-o s-o uiţi niciodată. Dar trebuie să-ţi aduci 
aminte de ea, să o iubeşti, să te mâhneşti de moartea ei 
într-un chip demn de dânsa. Prietene, ascultă-mă! Moartea 
nu există, nu e nimic! Nici nu se poate înţelege. Viaţa e viaţă 
şi urmează legea vieţii: progresul. 

Aveai ieri o mamă pe pământ, azi ai un înger într-altă 
lume. Tot ce e bun trăieşte şi după viaţa pământească, mărit 
în putere. Aşa e şi cu dragostea mamei tale. Ea, acum te 
iubeşte mai mult decât odinioară. 

Şi tu eşti mai responsabil de faptele tale faţa de dânsa, de 
cum erai mai înainte. De la tine, de la faptele tale: atârnă 
acum ca să o întâlneşti, să o vezi într-o altă existenţă. 
Trebuie dar ca, pentru dragostea şi respectul ce ai purtat 
mamei tale, să devii şi mai bun, ca să o bucuri. Trebuie deci, 
de aici înainte, la orice faptă a ta, să te întrebi: 

Ar încuviinţa-o mama? Trecerea ei într-altă lume ţi-a 
procurat un înger păzitor către care trebuie să îndrepţi 


orice rugăciune a ta. Fii curajos şi bun; împotriveşte-te 
durerii disperate şi de rând; dobândeşte liniştea pe care o 
au numai sufletele mari, în suferinţele adânci! lată ceea ce 
cere dânsa, de la tine! 

— Garrone, adăugă profesorul, fii cu inimă şi liniştit, iată 
ceea ce cere ea, de la tine! Înţelegi? 

Garrone făcu din cap, semn că da; şi în timpul acesta 
lacrimile îi curgeau şiroaie: pe faţă, pe mâini, pe caiet şi pe 
bancă. 

Virtutea cetăţenească. 

(Povestire lunară). 

La orele douăsprezece punct, eram toţi cu profesorul 
dinaintea primăriei, ca să vedem cum se dă medalia 
„Virtutea cetăţenească”, unui copil care scăpase pe un 
camarad al său din Pad, unde era să se înece. Un steag 
mare tricolor fâlfâia pe balconul fațadei. 

Intrarăm în curtea primăriei. Era înţesată de lume. 
Văzurăm în fundul curţii o masă învelita cu postav roşu, 
hârtii deasupra, şi, în jurul mesei, un rând de fotolii poleite, 
pentru primar şi pentru consilieri. 

În dosul fotoliilor erau uşierii primăriei, îmbrăcaţi în tunici 
albastre şi cu ciorapi albi. La dreapta, în curte, se afla 
rânduită în şir, o companie din garda municipală. Soldaţii 
din acea companie aveau multe decoraţii. Alături de ei era o 
companie de grăniceri. În partea cealaltă erau pomperi în 
uniformă de sărbătoare şi mulţi soldaţi, care veniseră acolo 
numai ca să privească; vânători, călăraşi, tunari. 

Apoi jur împrejur, răspândiţi prin curte, erau: domni, 
oameni din popor, câţiva ofiţeri, doamne şi copii, care se 
înghesuiau unii într-alţii. Noi ne rânduirăm într-un colţ, 
unde mai erau şi alţi mulţi copii de pe la alte şcoli, cu 
profesorii lor. Lângă noi se afla o ceată de băieţi din popor, 
cam de la zece până la optsprezece ani, care râdeau şi 
vorbeau tare; se înţelegea că erau toţi din suburbia Padului, 
camarazi sau cunoscuţi de-ai băiatului care urma să 
primească medalia. 


De la ferestrele de sus priveau slujbaşi de-ai primăriei. 
Balconul bibliotecii era înţesat de lume. În balconul din faţă, 
deasupra gangului, erau o mulţime de fete din şcolile 
publice şi multe din Institutul fiicelor de militari, cu 
frumoasele lor văluri albastre. Te-ai fi crezut la un teatru. 
Toţi vorbeau cu veselie, uitându-se din când în când spre 
masa cu postavul roşu, să vadă dacă nimeni nu venise încă. 
Muzica militară cânta în fund, sub gang. Razele soarelui 
înălbeau zidurile. Era foarte frumos! 

Deodată, toţi din curte, din balcoane, de pe la ferestre, 
începură să bată din palme. 

Mă ridicai în vârful picioarelor, ca să văd. Mulțimea ce 
stătea la spatele mesei, se despărţise şi făcuse loc, ca să 
treacă un bărbat şi o femeie. Aceştia înaintară. Bărbatul era 
tatăl său, un zidar, în haine de sărbătoare. Femeia, mama 
lui mică şi blondă, purta o rochie neagră. Băiatul, bălai şi 
mititel, era îmbrăcat cu o hăinuţă cenuşie. 

Văzând atâta lume şi auzind zgomotul aplauzelor, 
rămaseră câteşitrei înmărmuriţi; nu mai îndrăzneau: nici să 
se uite, nici să se mişte. 

Un şuier de la primărie îi împinse lângă masă, spre 
dreapta. Lumea tăcu câtva timp, apoi izbucni în aplauze din 
toate părţile. 

Băiatul se uită la ferestre, apoi la balconul fiicelor de 
militari. El îşi ţinea în mână pălăria, parcă nu ştia unde se 
află. Mi se păru că seamănă puţin la faţă cu Coretti, dar e 
ceva mai roşu. Tatăl său şi mama sa ţineau ochii îndreptaţi 
spre masă. 

Toţi băieţii din suburbia Padului, care stăteau lângă noi, 
ieşeau din rând, înaintau cât puteau, ca să facă semne 
camaradului lor, şi-l chemau încet pe nume: 

— Gino! Gino! Ginetto! 

Tot chemându-l mereu, fură auziţi. Băiatul se uită la ei şi-şi 
duse pălăria la gură, ca să-şi ascundă zâmbetul. 

La un moment dat, toţi soldaţii prezentară armele. Intră 
primarul, însoţit de mai mulţi domni. 


Primarul, cu părul cărunt de tot, cu o eşarfă tricoloră la 
brâu, se apropie de masă şi stătu în picioare. 'Toţi ceilalţi 
stăteau la spatele lui şi pe alături. 

Muzica încetă de a cânta. Primarul făcu un semn. Toţi 
tăcură şi el începu să vorbească. Cele dintâi cuvinte nu le 
auzii bine, dar înţelesei că povestea fapta băiatului. Mai pe 
urmă însă, glasul său se întări şi se răspândi prin toată 
curtea aşa de limpede şi de sonor, încât nu mai pierdui nici 
o vorbă: 

— Când băiatul văzu de pe mal, că tovarăşul său se zbătea 
în apă, cuprins de frica morţii, azvârli hainele de pe el şi, 
fără să se gândească măcar o clipă la pericolul în care se 
expunea, alergă spre râu. Toţi îi strigară: O să te îneci! El 
nu răspunse. Voiră să-l oprească; el se zvârcoli şi le scăpă 
din mâini. Îl chemară pe nume; el şi intrase în apă. Apele 
erau umflate, primejdia era mare chiar pentru bărbat. Dar 
el se aruncă înaintea morţii cu toată puterea micului său 
corp şi a inimii sale cele mari. Ajunse, prinse la timp pe 
nenorocitul care se duse la fund şi-l scoase afară. Se luptă 
cu furie împotriva valurilor care tindeau să-i înghită pe 
amândoi; se luptă chiar cu tovarăşul său, care era să-l 
afunde şi pe el. De mai multe ori dispăru şi reveni deasupra 
apei, într-o luptă disperată, stăruind fără preget în sfântul 
său scop, nu ca un băiat care vrea să scape pe un alt băiat, 
ci ca un bărbat, ca un tată, care se luptă ca să scape pe fiul 
său, care e viaţa şi singura lui speranţă. 

În fine, Dumnezeu nu îngădui ca o faptă aşa de 
mărinimoasă să fie zadarnică. Băiatul răpi victima uriaşului 
râu, o aduse la mal şi îi dădu împreună cu alţii, cele dintâi 
ajutoare. După aceea se duse acasă singur şi liniştit, ca să-şi 
povestească fapta părinţilor săi, ca un lucru foarte simplu. 
Domnilor! Mare şi vrednic de respect este curajul la un 
bărbat. Dar la un copil, în care nu poate fi nici o bănuială de 
ambiţie şi de interes, la un copil care e nevoit să dezvolte cu 
atât mai multă îndrăzneală, cu cât lipsesc puterile, la un 
copil căruia nu-i cerem nimic, care n-are nici o îndatorire, 


care ne pare destul de bun şi nobil numai când recunoaşte 
şi înţelege sacrificiile altuia, fără ca el să le îndeplinească; la 
acela bărbăţia este un lucru dumnezeiesc. 

Nu voi mai spune altceva nimic, domnilor. Nu vreau să 
încarce cu laude de prisos o mărinimie aşa de simplă. lată-l! 
Aici în faţa voastră stă mântuitorul viteaz şi generos. 
Soldaţi, salutaţi-l ca pe un frate! Mame, binecuvântaţi-l ca 
pe un fiu! Copii, aduceţi-vă aminte de numele lui, întipăriţi- 
vă în minte chipul lui, ca să nu se mai şteargă niciodată din 
inima voastră! Vino aici băiete! Te decorez în numele 
regelui Italiei cu medalia „Virtutea cetăţenească”. 

Un „să trăiască”, izbucni deodată şi răsună împrejurul 
palatului primăriei. 

Primarul luă de pe masă medalia şi o prinse pe pieptul 
băiatului. După aceea îl îmbrăţişă şi îl sărută. Mama sa îşi 
duse mâna la ochi, tatăl îşi plecase capul pe piept. Primarul 
le strânse mâna la amândoi şi luând decretul decoraţiei, 
legat cu panglică, îl dete mamei. 

Îndată apoi se întoarse către băiat şi-i zise: 

— Amintirea acestei zile atât de glorioase pentru tine, atât 
de fericită pentru tatăl tău şi pentru mama ta, să te ţină în 
toată viaţa pe calea virtuţii şi a onoarei. Rămas bun! 

Primarul ieşi, muzica începu a cânta şi totul părea sfârşit, 
când compania de pompieri se despărţi şi lăsă să treacă un 
băieţel de vreo nouă ani. Acesta se repezi pe lângă o 
doamnă, care se şi aruncă în braţele băiatului decorat. 

O a doua salvă de aplauze şi de urări răsună în curte. 

Toţi înţeleseră îndată, că acesta era băiatul care fusese 
scăpat şi că venea să mulţumească mântuitorului său. După 
ce îl sărută, îl luă de braţ, ca să-l însoţească afară. Amândoi 
mergeau înainte şi după ei veneau: tatăl şi mama, 
îndreptân-du-se cu toţi spre ieşire. Pătrunseră cu greu prin 
mulţimea care se ducea după ei: soldaţi, copii, femei, 
gardişti, fără nici o ordine. Toţi se împingeau sau se ridicau 
în vârful picioarelor, ca să-l vadă pe băiat. Cei care erau în 


drumul lui, îl apucau de mână. Când trecu pe dinaintea 
băieţilor din şcoli, toţi ridicară în sus pălăriile. 

Cei din suburbia Padului făcură un zgomot nespus; unii îl 
trăgeau de haină, alţii îl apucau de mâini, strigând: 

— Gino, trăiască Gino! Bravo Gino! 

Îl văzui şi eu, când trecu pe lângă mine. Era aprins la faţă, 
vesel; medalia era prinsă cu o panglică albă, roşie şi verde. 
Mama lui plângea şi râdea; tatăl său îşi răsucea mustaţa şi 
mâna îi tremura ca şi când ar fi fost prins de friguri... 
Lumea de pe la ferestre şi balcoane se tot uita la ei şi îi 
aplauda. Deodată, tocmai când băieţii erau să intre sub 
gang, o adevărată ploaie de flori, de buchete de viorele şi 
mărgărite, căzu din balconul fiicelor de militari, acoperind 
capul băiatului, pe al tatălui, pe al mamei şi împrăştiindu-se 
pe pământ. Mulţi se apucară să le culeagă repede şi le 
dădură mamei... Muzica, în fundul curţii, cânta încet şi 
duios o melodie frumoasă, care părea cântecul unor glasuri 
argintii ce se depărtau încet în jos, pe țărmurile unui fluviu. 

MAI. 

Copiii rahitici. 

Vineri, 5. 

Azi nu m-am dus la şcoală, pentru că nu prea mi-era bine 
şi mama m-a luat cu ea la Institutul copiilor schilozi, unde se 
dusese să bage pe una din fetele portarului; dar nu m-a 
lăsat să merg înăuntru. 

Nu ai înţeles de ce nu te-am lăsat să intri, Enrico? Pentru 
ca să nu aduc în faţa acelor nenorociţi, în mijlocul şcolii, 
întocmai ca un model, pe un băiat sănătos şi zdravăn. Bieţii 
copii au destule, ba încă prea multe ocazii, ca să facă 
comparații dureroase! Ce lucru trist! M-au podidit lacrimile, 
când am mers înăuntru! Erau vreo şaizeci: şi băieţi şi fete... 
Sărmane oase sucite. Sărmane trupşoare schimonosite! 
Numaidecât băgai de seamă multe obraze drăgălaşe, cu 
ochii plini de deşteptăciune şi de iubire: era un obrăjor de 
fetiţă cu nasul subţire şi cu bărbia ascuţită, parcă era o 
băbuţă, dar aveau, un zâmbet atât de dulce! 


Câte unii, când te uiţi la ei numai în faţă, sunt frumoşi: 
parcă n-ar avea nici o infirmitate; dar când se întorc... Îţi dă 
un cuţit prin inimă! Venise doctorul, să-i vadă. Îi aşeză 
drepţi pe bancă, le ridică hainele, ca să le pipăie pântecele 
umflat şi încheieturile îngroşate; nu se ruşinează, deloc 
bieţii copii. Se vede că sunt învăţaţi să stea dezbrăcaţi, 
întorşi în toate părţile. 

Şi când ne gândeam că acum sunt în perioada cea mai 
blândă a bolii lor, că acum suferă mai puţin! Dar cine poate 
spune ce au suferit la cea dintâi deformare a trupului lor, 
când, odată cu creşterea infirmităţi, vedeau micşorându-se 
dragostea în jurul lor; bieţii copii, lăsaţi singuri ceasuri 
întregi într-un colţ al unei odăi sau al unei curţi; rău hrăniţi 
şi câteodată chiar batjocoriţi sau chinuiţi luni întregi şi în 
zadar, cu legături şi cu aparate ortopedice. Dar acum, 
mulţumită căutării, hranei şi gimnasticii, mulţi se fac mai 
bine. Profesoara îi puse să facă gimnastică. Ţi-era mai mare 
milă, când îi vedeai întinzând sub bancă picioarele lor 
schiloade, lungi ca nişte fuse, noduroase, diforme; picioruşe 
pe care le-ai fi acoperit cu sărutări. Unii nu puteau să se 
scoale din bancă şi rămâneau acolo având capul lăsat pe 
braţ, mângâind cărţile cu mâna; altora, întinzând btaţele li 
se tăia răsuflarea şi cădeau îngălbeniţi jos pe scaun; cu 
toate acestea zâmbeau, ca să-şi ascundă năduşeala. Enrico 
dragă, vouă care nu preţuiţi destul sănătatea, vi se pare 
puţin lucru că sunteţi zdraveni! Mă gândeam la băieţii 
sănătoşi şi voinici, pe care mamele îi duc la plimbare, 
mândre de frumuseţea lor şi aş fi strâns la pieptul meu cu 
disperare toate acele capete; mi-aş fi zis, dacă aş fi fost 
singură pe lume: nu mă mai mişc de aici, vreau să vă închin 
vouă viaţa mea, să vă servesc, să vă fiu mamă până la 
sfârşitul vieţii mele... 

Între acestea, bieţii copii cântau cu nişte glasuri subţiri, 
dulci şi duioase, care mergeau drept la inimă şi fiindcă 
profesoara-i lăudase, erau foarte mulţumiţi. Pe când trecea 
printre bănci, ei îi sărutau mâinile şi braţele, căci au multă 


recunoştinţă pentru cine îi iubeşte; sunt foarte simţitori. 
Sunt şi talentaţi, îngeraşii aceştia! „Învaţă!” spunea 
profesoara. O profesoară tânără şi drăgălaşă, care are în 
chipul ei o bunătate, o oarecare expresie tristă, ca un fel de 
oglindire a nenorocirilor pe care ea le mângâie şi le 
uşurează. Drăguţa fată! Printre toate fiinţele omeneşti, care 
îşi câştigă viaţa prin muncă, nu e niciuna care să şi-o 
câştige cu mai mare sfinţenie! Dumnezeu s-o răsplătească! 

Mama ta. 

Jertfa. 

Mama e foarte bună şi sora mea, Silvia, e ca şi dânsa: are 
o inimă tot aşa de mare şi de generoasă. Stăteam aseară şi 
copiam o parte din povestirea lunară: „De la Apenini până 
la Anzi”, din care profesorul ne-a dat fiecăruia să scriem 
câte niţel, e foarte lungă. Silvia intră pe vârful picioarelor 
şi-mi spuse repede şi cu vocea înăbuşită: 

— Vino cu mine la mama! l-am auzit azi dimineaţă vorbind. 
Tatii i-au mers afacerile rău; era mâhnit. Mama căuta să-l 
încurajeze. Suntem strâmtoraţi, înţelegi? Nu mai avem 
bani. Tata spunea că trebuie să ne lipsim de câte ceva 
pentru câtăva vreme. Aşadar, trebuie să facem şi noi 
sacrificii, nu e aşa? Spune, vrei şi tu? Bine, eu vorbesc cu 
mama şi tu să fii de aceeaşi părere cu mine şi să-mi 
făgăduieşti pe cuvântul de cinste, că o să faci ce-ţi voi spune 
eu. 

După ce zise acestea, mă luă de mână şi mă duse la mama, 
care cosea stând pe gânduri. Eu mă aşezai lângă dânsa, de 
o parte şi Silvia, de cealaltă. Silvia îi spuse numaidecât: 

— Mamă dragă, am să-ţi spun ceva: amândoi vrem să-ţi 
vorbim. 

Mama se uită la noi cu mirare. Silvia începu: Tata nu mai 
are bani; nu e aşa? 

— Ce spui tu? Zise mama roşind. Nu e adevărat! Da unde 
Ştii tu? Cine ţi-a spus? 

— Eu ştiu, răspunse Silvia, cu ton hotărât. Nu e aşa, 
mamă, trebuie să facem şi noi sacrificii după puterea 


noastră. Îmi făgăduiseşi un evantai pe la sfârşitul lui mai şi 
Enrico îşi aştepta cutia sa cu culori; nu mai vrem nimic; nu 
vrem să se risipească banii, ne mulţumim noi şi aşa; auzi, 
mamă? 

Mama încercă să vorbească, însă Silvia adăugă: Nu, o să 
fie aşa cum vrem noi. Ne-am hotărât. Şi până ce tatei nu-i 
vor merge iar afacerile bine, nu ne mai trebuie: nici poame, 
nici alte lucruri; o să ne fie destul supa şi dimineaţa o să 
mâncăm pâine. Astfel o să se facă mai puţină cheltuială 
pentru mâncare, căci, într-adevăr, cheltuim mult. Îţi 
făgăduim că o să ne vezi totdeauna mulţumiţi cu orice, 
repetă Silvia, astupând cu mâna ei gura mamei. Şi dacă va 
trebui să facem şi alte sacrificii la îmbrăcăminte sau la 
orice, le vom face cu plăcere; putem chiar vinde toate 
darurile ce le-am primit. Eu îmi dau toate lucrurile, îţi ajut 
şi în casă, să nu mai dăm nimic de cusut. Voi lucra cu tine 
toată ziua, voi face tot ce-mi vei spune, sunt hotărâtă la 
toate! La toate! Zise ea, cu toată inima, luând pe mama de 
gât, pentru ca tata şi mama să nu mai aibă neajunsuri şi eu 
să vă văd pe amândoi liniştiţi, cu voie bună ca mai înainte, 
alături cu Silvia voastră şi cu Enrico al vostru, care vă 
iubesc atât de mult, care şi-ar da viaţa lor pentru voi! 

N-am văzut niciodată pe mama aşa de mulţumită ca în 
momentul când auzi aceste cuvinte; nu ne-a sărutat 
niciodată aşa de dulce pe frunte. Plângea şi râdea, fără ca 
să poată rosti vreun cuvânt. 

Pe urmă încredinţă pe Silvia, că înţelesese rău; că, din 
fericire, nu eram aşa în lipsă cum credea ea şi ne mulţumi 
de o sută de ori. Fu foarte veselă toată seara, până ce veni 
tata, căruia îi povesti totul. Tata nu zise nimic, scumpul meu 
tată! Dar azi dimineaţă, când ne-am aşezat la masă, avurăm 
în acelaşi timp o mare plăcere şi o mare întristare: eu găsii 
sub şervet cutia cu culori, iar Silvia, evantaiul. 

Incendiul 12). 

Joi, 11. 


Azi dimineaţă sfârşisem de copiat partea mea din 
povestirea: „De la Apenini până la Anzi” şi stăteam căutând 
un subiect pentru compoziţia liberă ce profesorul ne-o 
dăduse să o facem, când auzii pe scară un glas necunoscut 
şi puţin după aceea intrară în odaie doi pompieri, pentru că 
ieşea fum mult pe acoperiş şi nu se ştia de unde provine. 
Tata le zise: 

— Uitaţi-vă! Şi măcar că nu ne aprinsesem focul încă 
nicăieri, ei începură să cutreiere odăile şi să pună urechile 
la pereţi, ca să audă de nu cumva urlă focul în oloanele care 
se suie în celelalte etaje ale casei. 

Pe când ei cutreierau odăile, tata îmi spuse: 

— Enrico, iată un subiect pentru compoziţia ta: 
„Pompierii”, încearcă să scrii ceea ce-ţi voi povesti. Eu i-am 
văzut la lucru acum doi ani într-o noapte, târziu, când 
ieşeam de la teatrul Balbo. Apucând pe strada Romei, văzui 
o lumină neobişnuită şi o mulţime de lume, care alerga într- 
acolo: o casă era în flăcări. Limbi de foc şi nori de fum 
izbucneau pe ferestre şi pe acoperiş. Bărbaţi şi femei 
apăreau la ferestre şi dispăreau scoțând strigăte 
sfâşietoare. În gang era o învălmăşeală cumplită. Lumea 
striga: 

— Ard de vii! Ajutor! Pompierii! 

Tocmai atunci se opri o trăsură, săriră din ea patru 
pompieri, cei dintâi găsiţi la primărie. Se repeziră înăuntru 
şi abia intraseră, când văzurăm ceva îngrozitor: o femeie 
ieşi ţipând la o fereastră de la etajul al treilea, se apucă de 
balustrada ferestei, sări peste ea şi rămase agăţată de 
drugi, atârnată în aer, cu spatele încovoiat sub fumul şi 
flăcările care, ieşind din odaie, erau cât p-aici să-i atingă 
capul. Mulțimea scoase un țipăt de groază. Pompierii, 
oprindu-se din greşeală la al doilea etaj, unde chiriaşii erau 
înspăimântați, dărâmaseră aproape un zid şi pătrunseseră 
într-o odaie, când o mie de glasuri izbucniră strigând: 

— La etajul al treilea! La etajul al treilea! 


Alergară la etajul al treilea. Acolo, un adevărat iad: 
grinzile se surpau din acoperiş, sălile erau pline de flăcări, 
fumul te îneca. Pentru ca să ajungă la odăile unde se aflau 
închişi chiriaşii, nu era alt drum decât acoperişul. Se urcară 
numaidecât şi un minut după aceea văzurăm un fel de stafie 
neagră sărind pe olane prin fum. Era caporalul care se 
urcase cel dintâi. Dar ca să ajungă în partea acoperişului, 
care corespundea cu partea de casă închisă de foc, trebuia 
să treacă printr-un loc îngust, cuprins între o ferestruie şi 
un jgheab; toate celelalte părţi erau în flăcări şi locul acela 
strâmt era acoperit cu zăpadă şi cu gheaţă. Bietul om nu 
avea de ce să se sprijine. 

— E cu neputinţă să treacă pe acolo! Striga lumea de jos. 
Caporalul însă înainta spre jgheabul acoperişului. Toţi se 
înfiorară şi se uitară la el, oprindu-şi răsuflarea. Trecu! Un 

strigăt: 

— Bravo! Să trăieşti! leşi din toate piepturile şi se ridică la 
cer. 

Caporalul îşi urmă calea şi ajungând la locul ameninţat, 
începu să spargă cu barda: ţigle, bârne, căpriori, ca să-şi 
deschidă un drum spre a pătrunde înăuntru. În acest timp, 
femeia stătea tot atârnată de drugii balustradei. Limbile de 
foc o amenințau din ce în ce mai mult; un minut încă şi totul 
era sfârşit. Drumul se deschise. Văzurăm pe caporal scoţân- 
du-şi cureaua şi lăsându-se în jos; ceilalţi pompieri îi 
urmară. În acelaşi minut, o scară foarte înaltă, adusă 
înadins, fu proptită de pereţii casei, dinaintea ferestrelor 
din care ieşeau flăcări şi strigăte înfiorătoare. Toţi însă 
credeau că era târziu. Se auzea din toate părţile: 

— N-o să mai scape nimeni! Ard pompierii! S-a sfârşit! Au 
şi murit! 

Deodată apăru la fereastra cu balustradă, figura neagră a 
caporalului, luminată de flăcări. Femeia îl apucă de gât; elo 
luă de mijloc cu amândouă mâinile şi o trase de gât. 
Mulțimea scoase un strigăt de mii de glasuri, care acoperi 
trosnetele incendiului. Dar unde sunt ceilalţi? Cum o să 


coboare? Scara proptită de casă, în faţa unei ferestre, era 
prea mult depărtată; cum ar putea ei, să ajungă la ea? Pe 
când lumea şoptea acestea, un pompier ieşi la fereastră, 
puse piciorul drept pe ciubucele ferestrei, cel stâng pe 
scară şi, stând astfel ca şi în aer, apucă rând pe rând pe 
chiriaşii ce îi treceau pompierii dinăuntru, iar el îi trecea 
altor pompieri care se urcaseră de jos pe scară. Aceştia, 
legându-i bine de stâlpii scării, îi lăsau jos sprijiniți de alţi 
pompieri. Femeia de la balustradă fu salvată mai întâi, pe 
urmă o fetiţă, apoi o altă femei şi un bătrân. Toţi fură 
mântuiţi. La urmă coborâră şi pompierii care rămăseseră 
înăuntru. Caporalul, care alergase cel dintâi, coborâse cel 
din urmă. 

Mulțimea îi primi pe toţi cu un sfert de aplauze; dar când 
apăru cel din urmă, avangarda mântuitorilor, cel care 
înfruntase mai înainte de toţi prăpastia, cel care ar fi murit, 
dacă ar fi fost scris vreunuia să moară, mulţimea îl salută ca 
pe un biruitor, strigând şi întinzând mâinile cu un avânt de 
admiraţie şi de recunoştinţă: în câteva minute numele lui 
neştiut Giuseppe Robbino, trecu din gură în gură... Ai 
înţeles? Aceasta e bărbăţie, bărbăţia inimii care nu judecă, 
care nu şovăie, care merge ca fulgerul, unde aude vaietul 
celui care moare. O să te duc odată la manevrele 
pompierilor şi o să-ţi arăt pe caporalul Robbino. Cred că vei 
fi foarte mulţumit să-l cunoşti! 

Răspunsei că da. 

— Uite-l! Zise ţaţa. 

Mă întorsei deodată. Cei doi pompieri sfârşiseră 
cercetarea lor şi treceau prin odaie, ca să plece. Tata îmi 
arătă pe cel mai scund, care avea fireturi de aur, şi-mi zise: 

— Strânge mâna caporalului Robbino! 

Caporalul se opri şi-mi întinse mâna zâmbind. Eu i-o 
strânsei; el mă salută şi ieşi. 

— Ţine bine minte, îmi zise tata, că din mii şi mii de mâini 
pe care le vei strânge în viaţa ţa, nu o să fie poate nici zece, 
care să preţuiască atât cât a lui. 


De la Apenini până la Anzi. 

(Povestire lunară). 

Sunt mai mulţi ani de atunci! Un băiat genovez de vreo 
treisprezece ani, fiul unui lucrător, pleacă din Genova în 
America singur singurel, ca să o caute pe mama sa. Aceasta 
plecase cu doi ani înainte la Buenos-Aires, capitala 
republicii Argentina, cu scopul de a intra în serviciu, într-o 
casă avută, ca să câştige astfel în scurt timp, atât cât îi 
trebuia ca să-şi scoată familia din datorii şi din sărăcia în 
care căzuse din cauza mai multor nenorociri ce o loviseră. 

Sunt multe femei de inimă, care fac această îndelungată 
călătorie cu un asemenea scop şi care, mulţumită salariilor 
mari ce primesc acolo, se întorc după câţiva ani în ţară cu 
câteva mii de lire. Sărmana mamă plânsese lacrimi de 
sânge, când se despărţise de copiii săi, unul de optsprezece 
ani, celălalt de unsprezece; dar plecă totuşi cu bărbăţie şi 
plină de nădejde. Călătoria îi fu cu noroc. Îndată ce ajunse 
la Buenos Aires, găsi numaidecât, prin mijlocirea unui 
negustor genovez, văr cu soţul ei şi stabilit acolo de mult 
timp, o bună familie argentiniană, care o plătea mult şi se 
purta bine cu ea. Câtva timp urmă o corespondenţă 
periodică cu familia ei. Se învoiră astfel: femeia adresa 
scrisorile vărului bărbatului său şi el le trimitea la Genova, 
adăugând şi el câteva rânduri din partea sa. 

Câştigând optzeci de lire pe lună şi necheltuind nimic 
pentru dânsa, putea să trimită acasă bărbatului, pe fiecare 
trimestru o sumă frumuşică, sumă cu care el, om cinstit, 
plătea cu încetul datoriile mai urgente şi-şi redobândea 
astfel buna sa reputaţie. În acelaşi timp, el muncea, era 
mulţumit de felul cum îi mergeau treburile şi trăia cu 
nădejdea că nevasta i se va întoarce cât de curând, 
deoarece casa părea goală fără dânsa şi băiatul cel mic, 
care iubea foarte mult pe mama sa, era mereu trist şi nu se 
putea obişnui culipsa ei. 

Dar un an după plecarea ei, în urma unei scrisori scurte în 
care spunea că e cam bolnavă, nu mai primiră nici o ştire. 


Scriseră de două ori vărului; vărul lui nu răspunse nimic. 
Scriseră familiei argentiniene, unde femeia slujea; dar n- 
avură nici un răspuns, pentru că scriseseră rău adresa. 
Temându-se de vreo nenorocire, scriseră consulatului 
italian din Buenos-Aires, ca să facă cercetări şi după trei 
luni primiră răspunsul de la consul că, deşi dăduse o 
înştiinţare prin jurnale, totuşi nu se înfăţişase nimeni, nici 
cel puţin ca să dea vreo desluşire. Şi nici nu se putea 
întâmpla altfel, căci sărmana femeie, de teamă să nu-şi 
înjosească familia, nu dăduse adevăratul ei nume familiei 
argentiniene. Mai trecuseră multe luni tot fără nici o veste. 

Tatăl şi fiii erau disperaţi. Mai cu seamă cel mic era 
cuprins de un dor pe care nu-l putea învinge. Ce era de 
făcut? La ce mijloc să alerge? Cel dintâi gând al tatălui 
fusese să plece şi el în America, pentru a-şi căuta nevasta. 
Dar cine era să muncească să întreţină pe copii? Nici 
băiatul cel mare n-ar fi putut să plece, căci tocmai atunci 
începea şi el să câştige câte ceva, familia avea nevoie de el. 

Trăiau în chinurile acestea, schimbând în fiecare zi 
aceleaşi convorbiri dureroase, sau uitându-se unul la altul 
în tăcere. 

Într-o seară, Marco, băiatul cel mai mic, zise hotărât: 

— Mă duc eu, în America, să o caut pe mama! 

Tatăl clătină din cap cu întristare şi nu răspunse. Era un 
gând bun, dar un lucru cu neputinţă. La treisprezece ani, 
singur să călătorească până în America, un drum de o lună 
de zile până să ajungă acolo? 

Băiatul însă, stărui iarăşi a doua zi, a treia şi aşa mereu, zi 
după zi, cu hotărâre şi cu judecată rece ca un om mare. 

Zicea: 

— Nu s-au mai dus şi alţii şi mai mici decât mine? Când voi 
fi pe vapor nu o să ajung şi eu ca oricare altul? Sosind 
acolo, mă duc drept la prăvălia vărului. Sunt atâţia italieni 
în America; n-o să se găsească doar vreunul, care să mă 
călăuzească? Şi îndată ce voi găsi pe vărul nostru, găsesc şi 
pe mama. Dacă n-aş găsi-o, m-aş duce la consul, ca să 


cerceteze despre familia argentiniană, şi, la orice 
întâmplare, acolo cine munceşte nu piere; o să muncesc şi 
eu ca ceilalţi, ca să-mi câştig cu ce să mă întorc în ţară. 

În acest timp, izbuti încetul cu încetul, să înduplece pe 
tatăl său. 

Tatăl său îl preţuia, ştia că e copil cuminte, plin de râvnă şi 
că toate aceste daruri s-ar întări în inima lui cu gândul sfânt 
de a-şi regăsi mama, pe iubita lui mamă. 

În aceste împrejurări, un căpitan de corabie, prieten cu un 
cunoscut al lui, auzind despre aceasta, propuse să dea 
gratis lui Marco un bilet de clasa a III-a pe vaporul său până 
în Republica Argentina. 

Atunci, după câteva răzgândiri, tatăl se învoi şi călătoria fu 
hotărâtă. 

Îi umplură o traistă cu veşminte, îi dădură ceva de 
cheltuială, adresa vărului şi într-o frumoasă seară de aprile 
îl îmbarcară. 

— Copile! Marco dragă, îi zise tatăl, dându-i ultima 
sărutare cu lacrimile în ochi. Fii bărbat! Pleci cu o hotărâre 
sfântă. Dumnezeu o să te ajute! 

Bietul Marco! Într-adevăr, el avea o inimă plină de 
bărbăţie şi se pregătise pentru cele mai grele încercări în 
acea călătorie; totuşi, când văzu că dispare de pe orizont 
frumoasa lui Genova, când se văzu pe întinsul mării şi 
necunoscut pe acel vapor înţesat de ţărani emigranţi, cu 
mica lui traistă drept toată avuţia, i se strânse inima. Două 
zile de-a rândul stătu nemişcat la prora corăbiei, mâncând 
mai nimic şi înecat în plâns. 

Tot felul de gânduri triste îi treceau prin minte şi cel mai 
trist, cel care i se înfăţişa cu mai multă stăruinţă, era acela 
că poate să fi murit mama sa. 

Când adormea, vedea totdeauna în visurile sale, rele şi 
întrerupte, pe un necunoscut care-l privea cu compătimire 
şi-i şoptea la ureche: 

— Mama ta a murit! 

Atunci se deştepta, înăbuşind un țipăt. 


Totuşi, după ce trecu strâmtoarea de la Gibraltar şi zări 
oceanul Atlantic, prinse puţină inimă şi un pic de speranţă. 

Dar fu o scurtă mângâiere. Marea aceea nemărginită, 
totdeauna egală, căldura care mergea crescând, întristarea 
care se observa în ochii tuturor celor care-l înconjurau, 
simţământul singurătăţii în care se afla: toate acestea îi 
provocară o mâhnire şi mai adâncă. 

Zilele treceau unele după altele: triste şi monotone; ele i 
se încurcau în minte, aşa cum se întâmplă bolnavilor. I se 
părea că e pe mare de un an, şi, cu toate acestea, în fiecare 
dimineaţă când se scula, era cuprins de o nouă mirare, 
văzându-se aici, singur în mijlocul nemărginitului ocean, 
călătorind spre America. Frumoşii peşti zburători, care 
cădeau din când în când pe corabie, minunatele apusuri de 
soare ale tropicelor, cu norii aceia uriaşi, roşii ca jăraticul şi 
ca sângele; acele fosforescenţe nocturne, care fac din 
Atlantic o mare lavă: nu-i păreau că sunt aievea, ci ca nişte 
minuni văzute în visuri. 

Se iviră şi zile de vreme rea, în care el rămânea mereu în 
dormitor, unde toate lucrurile se izbeau şi se răsturnau, 
mărind zgomotul blestemelor şi al vaietelor de tot felul. 

Atunci, bietul băiat credea că-i sunase ceasul din urmă. 
Erau însă şi zile frumoase, în care marea era liniştită şi 
gălbuie, dar de o căldură nesuferită şi de o plictiseală 
îngrozitoare! Ceasuri negre şi nesfârşite, în timpul cărora 
călătorii obosiţi, lungiţi şi nemişcaţi pe scânduri, păreau 
morţi cu toţii. 

Călătoria nu se mai sfârşea: mare şi cer, cer şi mare; azi ca 
ieri şi mâine ca azi; mereu, totdeauna, veşnic. Marco 
rămânea ceasuri întregi proptit de parapet, uitându-se la 
acea mare nemărginită, ameţit, gândindu-se ca într-un vis 
la mama sa, până ce i se închideau ochii de somn şi capul îi 
cădea pe umeri; atunci revedea iarăşi chipul acela 
necunoscut, care îl privea cu compătimire şi-i şoptea la 
ureche: „Mama ta a murit!” 


La glasul acela, Marco se deştepta tresărind, ca să-şi 
urmeze visul cu ochii deschişi şi să privească orizontul 
neschimbat. 

Călătoria ţinu douăzeci şi şapte de zile. Dar cele din urmă 
fură cele mai frumoase. Timpul era senin şi aerul răcoros, el 
se împrietenise cu un moşneag lombard, care mergea în 
America, la fiul său, plugar în ţinutul de lângă Rosario. 
Mario îi spusese toate împrejurările prin care trecuse şi 
bătrânul îi spunea mereu, bătându-l cu mâna pe umăr: 

— Fii bărbat, băiete! O să găseşti pe mama ta sănătoasă şi 
fericită! 

Prietenia aceea îl încuraja pe bietul Marco; presimţirile 
sale cele rele deveniră bune. Stând la proră, lângă bătrânul 
ţăran, care trăgea din lulea, sub un cer frumos, înstelat în 
mijlocul cetelor de emigranţi, care cântau, el închipuia de 
sute de ori în gândul său cum are să fie sosirea lui la 
Buenos-Aires. Se şi vedea în strada în care locuia vărul său, 
îi găsea prăvălia şi alerga la dânsul, întrebându-l: 

— Ce face mama? Unde e? Haidem numaidecât la ea. 
Alergau amândoi, urcau o scară, se deschidea o uşă... 

Şi aici monologul său se oprea, închipuirea lui se pierdea 
într-un simţământ de înduioşare nespusă, care îl făcea să 
scoată pe ascuns o mică iconiţă pe care o purta la gât şi 
încetinel să rostească, sărutând-o, rugăciunea sa. 

Ajunseră, în sfârşit, la Buenos-Aires, a douăzeci şi şaptea zi 
de la plecare. Era un frumos răsărit de zi de mai, când 
corabia îşi aruncă ancora în râul uriaş, La Plata, pe ţărmul 
căruia se întinde măreaţa capitală a republicii Argentina. 
Timpul acela minunat păru de bun augur lui Marco. Era ca 
ameţit de bucurie şi de neastâmpăr. Mama sa era abia la 
câteva mile de el. În câteva ceasuri avea s-o vadă! Şi el se 
afla în America, în Lumea-nouă, avusese îndrăzneala să vină 
singur! Atunci i se păru că lunga lui călătorie trecuse ca 
nimica. | se păru că se visase zburând şi că se deşteptase 
aici. 


Marco era atât de fericit, încât nici nu se întristă, nici nu 
se miră când, căutându-se în buzunar, găsi numai o pun- 
guliţă din cele două în care îşi împărţise averea, ca să fie 
mai sigur de a nu pierde totul. I se furase punga, îi 
rămâneau numai câteva lire, dar lui ce-i păsa acum, când 
era în apropiere de mama sa? 

Se cobori cu traista în spinare, împreună cu alţi mulţi 
italieni, într-un vaporaş care-i duse până aproape de țărm. 
Din vapor sări într-o luntre care purta numele „Andreea 
Doria”, debarcă la chei, îşi luă ziua bună de la bătrânul său 
prieten lombard şi apucă apoi cu paşi mari câtre oraş. 

Cum intră pe cea dintâi stradă, opri pe un om care trecea 
şi-l întrebă ce drum să apuce ca să ajungă la strada „Los 
Artes”. Trecătorul se întâmplă să fie tocmai un italian. 
Acesta se uită cu mirare la dânsul şi-l întrebă dacă ştie să 
citească. Marco răspunse că da. 

— Atunci, zise trecătorul, arătându-i strada din care venea 
el, mergi drept, tot drept înaintea ta, citind numele străzilor 
la fiecare răspântie, până ce vei găsi pe aceea pe care o 
cauţi. 

Băiatul mulţumi şi apucă înainte pe stradă. 

Era o stradă lungă, dreaptă, nesfârşită, dar îngustă având 
pe amândouă părţile case scunde şi albe, care păreau nişte 
căsuțe de ţară. 

Strada era plină de trecători, de trăsuri, de căruţe ce 
făceau un zgomot asurzitor. Ici şi colo fâlfâiau steaguri de 
diferite culori cu inscripţiuni în litere mari, vestind plecarea 
vapoarelor spre oraşe necunoscute. Din când în când, întor- 
cându-şi privirea în dreapta şi în stânga, el vedea alte 
străzi, care se întindeau şi ele fără sfârşit, tot cu case mici şi 
albe, tot înţesate de lume şi de căruţe şi tăiate în fund de 
linia dreaptă a nemărginitei câmpii americane, uniformă ca 
orizontul mării. Oraşul i se părea fără sfârşit. Se uita cu 
băgare de seamă la numele străzilor: nişte nume ciudate pe 
care abia le putea citi. La fiecare capăt de stradă i se bătea 
inima, crezând că e strada ce o caută. 


Se uita la toate femeile, sperând că o s-o vadă pe mama sa. 
Văzu pe una mergând înaintea lui, care-l făcu să tresară, o 
ajunse, se uită la ea: era o negresă. 

Mergea, mergea, iuţind mereu pasul. Ajungând la o 
răspântie citi şi rămase înmărmurit pe trotuar: era strada 
„Los Artes”. Apucă pe acolo, văzu numărul 117, prăvălia 
vărului era la numărul 175, fu silit să se oprească 
nemaiputând să respire şi îşi zise în sine: „Mamă, dragă 
mamă, e oare adevărat că o să te văd peste câteva minute? 

Alergă înainte şi ajunse la o mică prăvălie de mărunţişuri. 
Era aceea. Se opri în pragul uşii, văzu o femeie căruntă, cu 
ochelari. 

— Ce vrei, băiete, întrebă femeia spanioleşte. 

— Nu e aici, zise băiatul cu glasul înăbuşit, prăvălia lui 
Francisco Merelli? 

— Francisco Merelli a murit! Răspunse femeia italieneşte. 

Băiatului i se păru că-l loveşte cineva drept în piept. 

— De când a murit? 

— De mult, răspunse femeia, de mai multe luni... Treburile 
i-au mers rău şi a fugit. Se zice că a plecat la Baia-Blanca, 
foarte departe de aici şi că a murit, sosind acolo. Prăvălia o 
ţin eu acuma. 

Băiatul îngălbeni. Apoi zise repede: 

— Merelli cunoştea pe mama. Ea era în serviciul domnului 
Mequinez. Numai el ştia unde se află mama. Am venit din 
Italia în America înadins, ca să o caut. Merelli îi trimitea 
scrisorile noastre... Trebuie să o găsesc pe mama! 

— Bietul copil! Răspunse femeia. Eu nu ştiu nimic, dar pot 
să întreb pe rândaşul din curte, el cunoştea pe băiatul care 
făcea comisioanele lui Merelli; poate să ştie să-ţi dea vreo 
desluşire. 

Se duse în fundul prăvăliei şi chemă pe băiat, care veni 
îndată. 

— Ia spune-mi, întrebă negustoreasa, ţi-aduci cumva 
aminte dacă Merelli trimitea câteodată pe ucenicul său, să 


ducă scrisori unei servitoare, care era băgată la nişte 
localnici? 

— La domnul Meguinez, răspunse băiatul, da, doamnă, 
câteodată, tocmai la capătul străzii Los Artes. 

— Îţi mulţumesc, doamnă! Strigă Marco. Ştii să-mi spui 
numărul?... Daţi-i voie, să vină cu mine... Însoţeşte-mă, dacă 
poţi băiete, mai am ceva gologani. 

El grăi aceste cuvinte cu atâta căldură, încât fără să 
aştepte porunca stăpânei, băiatul îi răspunse: 

— Haidem! Şi plecă înainte cu paşi repezi. Alergând aşa 
fără să scoată un cuvânt măcar, ajunseră la capătul străzii, 
intrară în gangul unei case mici, albe şi se opriră dinaintea 
unui grilaj de fier prin care se zărea o curticică plină cu 
ghivece de flori. Marco trase clopoţelul. Veni o domnişoară. 

— Aici locuieşte familia Megquinez? Nu e aşa? Întrebă 
băiatul cu nerăbdare. 

— A stat aici! Răspunse domnişoara, pronunţând 
italieneşte cu un accent spaniol. Acum locuim noi! 

— Şi unde s-a mutat familia Mequinez? Întrebă Marco, 
căruia îi bătea inima. 

— A plecat la Cordova. 

— Cordova! Unde e Cordova? Întrebă Marco. Dar femeia 
care era în serviciul lor? Mama? Servitoarea era mama 
mea! Au luat-o cu ei? 

Domnişoara îl privi şi-i zise: 

— Nu ştiu, drăguţule, poate să ştie tata, care i-a văzut 
când au plecat. Aşteaptă puţin! 

Plecă repede şi se întoarse după câteva minute cu tatăl 
său, un domn înalt, cu barba căruntă. 

Acesta se uită un moment la chipul drăgălaş al micului 
marinar genovez, cu părul bălai şi cu nasul drept, şi-l 
întrebă într-o italienească stricată. 

— Mama ta e genoveză? 

— Da! Răspuse Marco. 

— Află dar, că femeia genoveză, care era în serviciul lor, a 
plecat cu dânşii. Ştiu sigur! 


— Şi unde s-au dus? 

— La Cordova, un oraş. 

Băiatul suspină, apoi zise hotărât: 

— Dacă e aşa, mă duc şi eu la Cordova. 

— Sărăcuţule! Strigă domnul, uitându-se la el cu milă, 
Cordova e la o sută de poşte depărtare de aici. 

Marco îngălbeni ca ceara şi fu silit să se sprijine de grilaj. 

— la să mai chibzuim puţintel, zise domnul, mişcat de 
compătimire, şi-i deschise uşa, adăugând: Vino înăuntru 
puţin, să vedem ce e de făcut. 

Îi dete un scaun şi-l puse să povestească repede cum de 
ajunsese acolo, îl ascultă cu multă bunătate şi după aceea 
rămase câtva timp pe gânduri. În cele din urmă îi zise cu 
hotărâre: 

— Bani n-ai, nu e aşa? 

— Mai am... Ceva... Foarte puţin, zise Marco. 

Domnul se duse la o măsuţă, scrise o scrisoare, o pecetlui 
şi o dete băiatului, zicându-i: 

— Uite, italienaşule, du-te cu scrisoarea aceasta la Boca, 
un orăşel aproape genovez, la două ceasuri departe de aici. 
Oricine te poate îndruma. Când vei ajunge acolo, dă 
scrisoarea aceasta domnului la care am adresat-o; o să-l 
găseşti foarte uşor, pentru că toţi îl cunosc ca pe un cal 
breaz. El îţi va procura mijloacele, ca să-ţi urmezi drumul 
până la Cordova, unde vei găsi pe familia Mequinez şi prin 
urmare pe mama ta. Deocamdată ţine astea, băiete! Îi dete 
câteva lire. Du-te cu Dumnezeu! 

Băiatul îi mulţumi, fără să poată găsi un cuvânt mai mult. 
leşi cu traista sa şi luându-şi ziua bună de la mica lui 
călăuză, porni încet pe drumul spre Boca, străbătând oraşul 
cel mare şi plin de zgomot cu inima cuprinsă de o adâncă 
mâhnire. 

Tot ce i se întâmplă din minutul acela până a doua zi seara, 
îi rămase încurcat în minte, ca un vis urât, atât era de 
obosit şi de disperat. 


După ce dormi noaptea într-o odăiţă de cârciumă din 
Boca, alături de un hamal de la port şi după ce îşi petrecu 
mai toată ziua stând pe o grămadă de bârne în faţa 
portului, ameţit la vederea atâtor vase, corăbii şi vaporaşe, 
se pomeni şi el îmbarcat pe o luntre cu pânze, încărcată cu 
pometuri, mânuită de trei genovezi voinici şi pârliţi de soare 
şi plutind spre oraşul Rosario. Glasul lor şi scumpul dialect 
ce-l vorbeau îl însufleţiră. 

Călătoria ţinu trei zile şi patru nopţi, pricinuind micului 
călător uimire peste uimire. 

Trei zile şi patru nopţi pe minunatul râu Parana, care 
întrece de patru ori Italia în lungime şi pe lângă care 
marele Pad nu mai e decât un pârâiaş! Luntrea înainta 
încet, luptând cu acea nemărginită întindere de apă. Trecea 
printre nişte insule lungi, cuiburi de şerpi şi de tigri, 
înţesate cu portocali şi cu sălcii, care semănau a păduri 
plutitoare; uneori intra în canale strâmte de părea că n-o să 
mai poată ieşi de acolo, alteori se pomenea într-un vast 
spaţiu de apă ce avea înfăţişarea unor lacuri mari şi 
liniştite; apoi iarăşi printre insule, canale şi boschete 
enorme, de o vegetaţie încântătoare. Domnea pretutindeni 
o adâncă tăcere. 

Cu cât înaintau mai mult, cu atât uriaşul râu înspăimânta 
mai tare pe bietul Marco. Îşi închipuia că mama sa se afla la 
izvorul său şi că o să-i trebuiască ani întregi până să ajungă 
la ea. Mânca de două ori pe zi pâine şi carne sărată, 
împreună cu luntraşii care, văzându-l mereu trist, nu-i mai 
vorbeau deloc. 

Noaptea dormea pe acoperişul luntrei şi se deştepta din 
când în când buimăcit de strălucirea limpede a lunii, care se 
răsfrângea în undele argintii şi înălbea țărmurile depărtate. 

Atunci i se strângea inima. Cordova! Rostea de mai multe 
ori acel nume: Cordova; ca numele unei cetăţi misterioase 
din basme. După aceea se gândea: „Şi mama a trecut pe 
aici, a văzut şi ea țărmurile şi insulele acestea”. Atunci nui 


se mai păreau atât de stranii şi singuratice locurile acelea 
peste care trecuse privirea mamei sale. 

Noaptea, unul dintre luntraşi cânta. Vocea lui îi aminti 
cântecele pe care i le cânta mama sa, când era mic, ca să 
adoarmă. Când îl auzi, izbucni în plâns. Luntraşul îi strigă: 

— Fii tare de înger, băiete, ce naiba! S-a mai pomenit 
vreodată să plângă un genovez, fiindcă e departe de ai săi? 
Genovezii cutreieră pământul, glorioşi şi biruitori. 

La auzul acestor cuvinte, Marco tresări, simţi glasul 
sângelui genovez şi ridicând fruntea cu mândrie, bătu cu 
pumnul în cârma bărcii şi strigă: 

— Da, chiar de-ar trebui să ocolesc Pământul, călătorind 
ani după ani, mergând sute de poşte pe jos, voi merge tot 
înainte până ce-o voi găsi pe mama! M-aş mulţumi o singură 
dată. Înainte dar! 

Şi îmbărbătându-se astfel, sosi în zorii unei zile răcoroase 
şi limpezi în faţa oraşului Rosario, zidit pe malul înalt al 
râului Parana, în undele căruia se oglindeau catarge, 
împodobite cu steaguri, ale sutelor de corăbii din toate 
țarile. 

Îndată ce debarcară, străbătu oraşul cu traista la spinare, 
căutând pe un domn argentinian, pentru care protectorul 
său din Boca îi dăduse o scrisoare de recomandare. 

Cum intră în Rosario, lui Marco i se păru că intră într-un 
oraş cunoscut. Erau tot acele străzi nesfârşite, drepte, cu 
casele mici şi albe, încrucişate în toate direcţiile, cu mii de 
fire telegrafice şi telefonice pe deasupra acoperişurilor, 
care păreau mari pânze ţesute de păianjen; apoi un 
amestec şi un zgomot de oameni, de cai şi de căruţe. Mintea 
bietului băiat se tulbură, mai că-i venea să creadă că se află 
iarăşi la Buenos-Aires şi că merge să-l caute pe vărul său. 
Se învârti un ceas şi mai bine şi, întrebând întruna, găsi în 
sfârşit locuinţa noului său protector. Trase clopoţelul. leşi în 
uşă un om gras şi blond, cu înfăţişarea aspră, care părea a 
fi un îngrijitor, acesta îl întrebă cu mojicie: 

— Ce cauţi? Băiatul întrebă de stăpân. 


— Stăpânul? Răspunse îngrijitorul, a plecat aseară la 
Buenos-Aires cu toată familia. 

Băiatul rămase înmărmurit, însă după aceea boloborosi: 

— Da eu... N-am pe nimeni aici... Sunt singur. Şi întinse 
biletul. 

Îngrijitorul îl luă, îl citi şi-i zise cu asprime: 

— Ce vrei să-ţi fac eu? O să-i dau biletul, când s-o întoarce, 
peste o lună! 

— Dar sunt singur! Ce să mă fac eu? Sunt fără bani! Strigă 
băiatul cu glas rugător. 

— Haide, cară-te! Zise omul, nu sunt destui vagabonzi ca 
tine în Rosario? Pleacă de cerşeşte în ţara ta. 

Îi închise uşa în nas şi bietul băiat rămase împietrit pe loc. 

Pe urmă îşi luă iar traista şi plecă, cu inima sfâşiată şi cu 
mintea cuprinsă de mii de gânduri prăpăstioase. 

Ce să facă? Încotro să apuce? Trebuia să călătorească o zi 
întreagă pe drumul de fier, ca să ajungă de la Rozario la 
Cordova şi nu mai avea la el decât vreo câteva lire. Unde să- 
şi găsească bani pentru ca să plătească drumul? Putea să 
munceasc. Dar cum şi la cine să ceară de lucru? Să 
cerşească! Ah! Nu! Să fie gonit, ocărât, înjosit, ca mai 
adineaori? Nu, niciodată, mai bine moartea! 

Frământat de aceste gânduri şi uitându-se la şoseaua ce 
se pierdea în nemărginita câmpie, fu cuprins iarăşi de 
disperare. Îşi aruncă jos traista şi, aşezându-se cu spatele 
rezemat de zid, plecă uşor capul şi râmase cu totul nimicit. 

Oamenii care treceau puteau să dea peste el. Carele 
uruiau pe drum cu zgomot. Mulţi băieţi stăteau pe loc şi se 
uitau la el. Marco nu-i vedea, nu auzea nimic. 

Deodată fu smuls din nimicirea în care căzuse de un glas 
care îl întrebă pe italieneşte, cu un accent lombard: 

— Ce ai, băiete? 

Marco ridică ochii şi sări drept în picioare scoțând un 
strigăt de mirare: 

— Cum, dumneata aici? 


Era bătrânul ţăran lombard, cu care se împrietenise în 
călătoria lui. 

Nici ţăranului nu i se părea mai puţin ciudat decât lui. 
Băiatul se apucă să-i povestească în grabă tot ce i se 
întâmplase de când se despărţiseră. 

— lată-mă acum fără nici o para. Trebuie să muncesc, 
găseşte-mi dumneatata ceva de lucru, ca să pot strânge 
câteva lire. Fac orice: hamal, măturător de stradă, chiar şi 
muncă de ţară; mă mulţumesc cu pâine neagră, numai să 
pot pleca mai repede, ca să-o găsesc pe mama. Fă-ţi 
pomana aceasta cu mine, găseşte-mi de lucru, pentru 
Dumnezeu, căci nu mai pot! 

— Ei drace, drace! Ce istorie mai e şi asta! Zise ţăranul, 
scărpinându-se în cap. Să lucrezi, e uşor de zis. la să 
vedem, nu putem aduna treizeci de lire de pe la 
compatrioţii ce se află aici? 

Băiatul se uită la el, cuprins de o nouă nădejde. 

— Vino cu mine! Îi zise ţăranul. 

— Unde? Întrebă băiatul, luându-şi sacul. 

— Vino cu mine! 

Țăranul porni. Marco se luă după dânsul. Merseră cât 
merseră fără să vorbească. În sfârşit, ţăranul se opri la uşa 
unui han, care avea ca firmă o stea, sub care era scris: 
„Steaua Italiei”. 

Țăranul se uită înăuntru şi întorcându-se spre băiat, îi zise 
cu veselie: 

— Stăm bine! 

Intrară amândoi într-o sală, unde erau mese multe, la care 
stăteau o mulţime de oameni, bând şi vorbind tare. 

Bătrânul lombard se apropie de cea dintâi masă şi după 
felul în care ură bună ziua celor şase oameni care stăteau la 
ea, se vedea că fusese în tovărăşia lor până atunci. 

Erau aprinşi la faţă şi ciocăneau paharele strigând şi 
râzând. 

— Prieteni, zise lombardul, stând în picioare şi arătând pe 
Marco, iată un biet băiat de-al nostru, care a venit singur de 


la Genova, ca să caute pe mama sa la Buenos-Aires. Acolo i 
s-a spus că mama sa e la Cordova. Ela venit cu barca până 
la Rosario, având la sine o scrisoare de recomandare către 
un domn. Când a arătat-o, a fost primit ca un milog. 
Sărmanul băiat n-are nici măcar un gologan în pungă şi e 
aici singur, ca un oropsit. E un băiat de inimă, v-o spun eu. 
la să vedem: nu putem să-i strângem atât cât îi trebuie ca 
să-şi cumpere un bilet până la Cordova, la mama lui? Cum 
adică, o să-l lăsăm aici ca pe un câine? 

— Ferească Dumnezeu! 

— Cu nici un preţ, strigară toţi deodată, dând cu pumnul 
în masă. Să nu ajutăm pe unul de-al nostru? Vino încoace, 
mititelule. Nu suntem noi aici! Ia uitaţi-vă ce frumos 
ştrengărel! Deschideţi-vă pungile, prieteni! Ai venit singur, 
foarte frumos! Eşti un băiat de inimă! Na şi ţie un pahar, 
închină, n-ai grijă, o să-ţi ajutăm noi, ca să-ţi găseşti pe 
mama. 

Şi unul îl luă de bărbie, altul îl bătu pe umeri, un al treilea 
îi lua traista. 

Alţi trecători se ridicară de la mesele vecine şi se 
apropiară. Istoria băiatului trecu din gură în gură; aşa că în 
mai puţin de zece minute, ţăranul lombard strânse din 
adunare patruzeci şi două de lire. 

— Văzuşi, băiete? Iată cum curg banii în America! 

— Ia mai bea! Îi strigă un altul, întinzându-i un pahar cu 
vin; hai să închinăm cu toţii în sănătatea mamei tale! 

— În sănătatea mamei tale! Strigară toţi, ridicând 
paharele. 

Marco vru şi el să zică: în sănătatea ma!... Dar îl podidiră 
lacrimile de bucurie. 

Îşi puse paharul pe masă şi se aruncă la gâtul bătrânului 
său prieten. 

În ziua următoare, în zori, el şi plecase spre Cordova plin 
de presimţiri bune. 

Dar nici o veselie nu poate să ţină mult, când natura ne 
înfăţişează o tristă privelişte. 


Timpul era întunecat; trenul aproape gol, străbătea cu 
iuţeala fulgerului o câmpie nemărginită şi pustie. El era 
singur într-un vagon lung, care părea un tren de 
ambulanţă. 

Se uita şi în dreapta şi în stânga şi nu vedea decât 
singurătate fără sfârşit. Ici şi colo, câţiva copaci strâmbi, 
mici, o iarbă neagră şi rară, care dădea câmpiei înfăţişarea 
unui vast cimitir. Marco aţipea puţin, se deştepta şi aceeaşi 
privelişte îi izbea văzul. Stațiile căii ferate erau singuratice 
ca nişte locuinţe de pustnici şi, când se oprea trenul, nu se 
auzea nici un cuvânt. Lui Marco i se părea că e singur în 
acel tren şi părăsit în mijlocul pustietăţii. 

Un vânt rece îi pişcă obrazul. Plecase din Genova către 
sfârşitul lui aprilie şi tatăl său, neştiind că în America o să 
fie iarnă, îl îmbrăcase ca de vară. 

Pătruns de frig şi obosit de emoție şi de nevoile zilelor 
trecute, adormi. 

Dormi mult şi se deşteptă înţepenit. Simţind că nu-i prea 
este bine, fu cuprins de groază să nu se îmbolnăvească, să 
moară pe drum şi cadavrul să-i fie aruncat şi să rămâie 
pradă corbilor şi a câinilor, ca stârvurile de cai şi de vaci ce 
văzuse de-a lungul drumului şi de la care îşi întorsese 
privirea cu înfiorare. 

Într-o stare sufletească aşa de îngrijorată, în mijlocul 
tăcerii întunecate a firii, gândurile lui erau pornite tot 
înspre rău. Oare o s-o găsească el, pe mama sa, în Cordova? 
Şi dacă nu va fi? Dacă domnul de la Buenos-Aires se va fi 
înşelat? Dacă ar fi murit! Adormi iarăşi cu aceste gânduri, 
visă că ajunsese noaptea la Cordova şi că lumea de pe la uşi 
şi de pe la ferestre îi striga: „Nu e aici! Nu e aici!” 

Se deşteptă tresărind, îngrozit, dar văzând că fusese 
numai un vis, adormi iarăşi şi când îl deşteptară, ajunsese la 
Cordova. 

Ce uşurare, cu ce avânt sări din tren! 

Întrebă pe un slujbaş de la gară, dacă ştie unde locuieşte 
inginerul Megquinez. Omul îl îndreptă spre o biserică, lângă 


care era casa. 

Băiatul o luă la picior. Era noapte. Intră în oraşul 
întunecos şi liniştit, dar care, după groaznicul pustiu ce îl 
străbătuse, i se păru vesel. 

Întâlni pe un preot. Acesta îi arătă biserica şi el găsi îndată 
casa. Sună clopoţelul şi mâna îi tremura, bătăile inimii îi 
opreau răsuflarea. 

Veni să-i deschidă o bătrână cu o lumânare aprinsă în 
mână. Băiatul nu putu să vorbească. 

— Pe cine cauţi? Îl întrebă ea, pe spaniolă. 

— Pe inginerul Mequinez, răspunse Marco. 

Bătrâna îşi încrucişa braţele clătinând din cap şi zise: 

— Dar ce Dumnezeu! Şi tu vii să cauţi pe inginerul 
Meguinez? Ar fi vremea să sfârşim cu istoria asta. Iată trei 
luni de când ne plictisiţi. N-am publicat prin ziare? Nu 
cumva trebuie să scrie şi pe colţurile răspântiilor: Meguinez 
s-a mutat la Tucuman! 

Băiatul îşi frânse mâinile de disperare; apoi strigă plin de 
ciudă: Ce blestem mă urmăreşte, Doamne! Sunt eu oare 
ursit să mor pe drumuri, căutând-o pe mama? Înnebunesc! 
Îmi vine să mă strâng de gât! Dumnezeule, ce să mă fac eu, 
acum? 

Stătu puţin pe gânduri, apoi întrebă: la mai spune-mi, te 
TOg, cum se cheamă ţara aceea? Unde este? La ce 
depărtare? 

— Nimica toată, o fugă de cal, răspunse bătrâna, apoi 
înduioşându-se, adăugă: Ei, băiete dragă, află că e la o 
depărtare de cel puţin patru sau cinci sute de poşte de aici. 

Pe băiat îl podidi plânsul şi întrebă suspinând: 

— Şi acum, ce să mă fac...? 

— Ce vrei să-ţi spun, zise femeia, ştiu şi eu? 

Dar numaidecât îi trecu prin minte un gând şi-i zise: 

— Ştii ce? Ia-o la dreapta pe stradă şi o să găseşti la a treia 
casă o curte. Acolo locuieşte un capataz, un negustor, care 
pleacă mâine la Tucuman cu carele cu boi. Du-te şi roagă-l 


să te ia şi pe tine în schimul serviciului ce-i vei face. Aleargă 
fuga. 

Băiatul îşi luă traista, mulţumi şi în două minute intră în 
curtea aceea luminată cu felinare, unde găsi oameni care 
încărcau saci cu grâu în nişte care uriaşe. Un om înalt şi 
bărbos, înfăşurat într-o manta lungă, supraveghea lucrările. 
Băiatul se apropie de el şi-l întrebă cu sfială, dacă voia să-l 
ia şi pe el cu dânsul, spunând că venea din Italia şi căuta pe 
mama sa. 

Capatazul îl măsură de sus până jos şi-i zise răstit: 

— N-am loc pentru tine! 

— Am cincisprezece lire, răspunse băiatul, cu glas rugător, 
ţi le dau pe toate şi pe drum o să-ţi muncesc. O să car apă şi 
grăunţe pentru boi, fac orice. Îmi ajunge o bucată de pâine. 
Te rog, domnule, fă-mi şi mie un locşor! 

Capatazul se uită iarăşi la el şi-i răspunse cu glas mai 
blând: 

— Nu-ţi spun că nu e loc? Şi apoi, vezi, noi nu mergem la 
Tucuman; ne ducem în alt oraş, la Santiago del Estero. La 
un loc oarecare ar trebui să te las în drum şi o să ai încă o 
lungă bucată de făcut pe jos. 

— Aş face şi îndoi! Strigă Marco. Să n-ai grijă. 

Găsesc eu drumul. Fă-mi un loc, domnule... Fie-ţi milă, nu 
mă lăsa! 

— Gândeşte-te, e o călătorie de douăzeci de zile! Adăugă 
captazul. 

— Nu-mi pasă! 

— Drumul e greu! 

— Voi răbda toate! 

— O să trebuiască să călătoreşti singur. 

— Nu mi-e frică de nimic, numai să găsesc pe mama. Fie-ţi 
milă de mine, domnule, ia-mă! 

Capatazul apropie felinarul de faţa lui şi, după ce se uită 
puţin la el, îi zise: 

— Bine! 

Băiatul îi sărută mâna. 


— Noaptea asta culcă-te aici, pe un car, îi zise capatazul, 
mâine dimineaţă, în zori de zi, o să te deştept. Buenas 
noches (noapte bună). 

La patru de dimineaţă, după cum spusese negustorul, 
carele porniră cu mare zgomot. 

Fiecare car era tras de şase boi şi urmat de alţi patru boi 
de schimb. Băiatul, deşteptat şi vârât într-un alt car, se 
lungi pe saci şi adormi iarăşi greu. 

Când se deşteptă, convoiul se oprise într-un loc singuratic, 
la soare şi toţi oamenii stăteau în cerc în jurul unui foc 
aţâţat de vânt, la care frigeau într-o frigare lungă un sfert 
de vițel. 

Mâncară cu toţii, se odihniră şi porniră iarăşi. Drumul 
continuă astfel ca un marş soldăţesc. În fiecare dimineaţă 
porneau la cinci, se opreau la nouă, plecau iarăşi la cinci 
seara şi se opreau la zece noaptea. Cărăuşii mergeau călare 
şi îmboldeau boii la mers, împungându-i cu nişte prăjini 
lungi. 

Băiatul aprindea focul pentru friptură, dădea nutreţ 
vitelor şi le adăpa, curăța felinarele, aducea apă de băut. 
Ținuturile îi treceau pe dinainte ca nişte vedenii nelămurite: 
păduri întinse de copaci mici şi negri; cătune sărăcăcioase 
cu câteva case roşii, răspândite ici şi colo. Spaţii 
nemărginite acoperite cu sare, care fuseseră probabil 
odinioară albiile vreunor lacuri sărate, se întindeau albind 
în depărtare, până unde putea să cuprindă ochiul. 
Pretutindeni: numai câmpie, singurătate şi linişte adâncă. 

Întâlneau foarte rar doi sau trei călători călări, urmaţi de o 
herghelie de cai, care treceau în goană, ca fulgerul. 

Timpul era frumos, dar cărăuşii se făceau din zi în zi mai 
pretenţioşi, ca şi cum băiatul ar fi fost servitorul lor. Unii din 
ei îl ocărau, alţii îl amenințau, îl puneau să le care legături 
mari de nutreţ, îl trimiteau departe după apă şi bietul copil, 
prăpădit, obosit, nu putea nici măcar să doarmă noaptea 
din cauza zguduiturilor căruţei şi a scârţâitului roţilor. Pe 
lângă acestea, se mai iscă şi un vânt puternic, care ridică o 


pulbere groasă şi roşiatică, ce acoperea totul, pătrundea în 
car, îi umplea ochii şi gura, tăindu-i răsuflarea. Sleit de 
oboseală şi de nedormire, cu hainele rupte şi murdărite, 
ocărât de dimineaţă până seara, bietul băiat era topit şi s-ar 
fi descurajat cu totul, dacă totuşi capatazul nu i-ar fi vorbit 
din când în când cu blândeţe. Adesea plângea pe furiş într- 
un colţ al carului cu faţa vârâtă în traista lui, care nu mai 
conţinea decât zdrenţe. În fiecare zi se trezea mai slab şi 
mai descurajat şi uitându-se la câmpia cea nemărginită şi 
grozavă, care părea un ocean de pământ, îşi zicea în sine: 
„Nu o s-o mă mai ducă până diseară, o să mor pe drum!” 
Oboseala şi ocările creşteau pe fiecare zi. Într-o dimineaţă, 
pentru că întârziase cu apa, un cărăuş, folosindu-se de lipsa 
capatazului, îl bătu. Atunci, ceilalţi cărăuşi începură şi ei să- 
i dea câte o palmă, de câte ori îi dădeau o poruncă; şi-i 
ziceau în bătaie de joc: 

— Na şi p-asta! Mai dă-o şi pe asta, mă-ti, derbedeule! 

Bietul băiat nu mai putu suporta şi se îmbolnăvi. 

Stătu trei zile în car, zăcând de friguri. Numai capatazul 
venea la el să-i aducă apă şi să vadă ce mai face. 

Marco crezu că şi moare atunci. În disperarea lui chemă 
de o mie de ori pe mama sa: 

— Mamă, mamă, ajută-mă! Vino la mine, că mor! N-o să te 
mai văd, mamă dragă! Biata mamă o să mă găsească mort 
în mijlocul drumului! Şi se ruga de Dumnezeu, să aibă milă 
de el. 

În sfârşit se făcu bine. 

Dar odată cu însănătoşirea sosi şi ziua cea mai teribilă, 
ziua în care trebuia să-şi urmeze calea singur. 

Călătoreau de mai bine de două săptămâni, când ajunseră 
la locul unde se întretăiau drumurile: unul spre Tucuman şi 
celălalt spre Santiago del Estro. Capatazul îl vesti că 
trebuie să se despartă. Îi dete câteva lămuriri asupra 
drumului ce trebuia să urmeze. Îi legă traista în spinare, ca 
să-i uşureze mersul şi îşi luă ziua bună de la el, repede, ca 
să nu se înduioşeze. Băiatul abia apucă să-i sărute mâna. 


Chiar ceilalţi, care îl trataseră aşa de rău, arătară oarecare 
milă, văzându-l cum rămâne singur şi-i făcură un semn de 
rămas bun cu mâna. 

Marco răspunse scoţându-şi pălăria şi stătu câtva timp pe 
loc, uitându-se lung la convoiul care se depărta ridicând în 
urmă pulberea, o pulbere roşiatică. 

După aceea îşi urmă şi el calea, oftând din greu. 

Un singur lucru îi înviora sufletul. După atâtea zile de 
călătorie prin acea nemărginită câmpie, vedea în sfârşit, în 
zarea depărtată, un lanţ de munţi foarte înalţi şi albaştri, cu 
vârfurile albe de zăpadă, care-i aduceau aminte de Alpi şi îi 
dădeau impresia, că se apropie de ţara lui. 

Erau Anzii, şira spinării continentului american, lanţul 
nesfârşit, care se întindea de la Ţara de Foc până la Marea 
îngheţată. Iar ceea ce-l învia şi mai mult, era că aerul 
devenea din ce în ce mai cald, din cauză că mergând către 
miazănoapte, se apropia de tropice. 

Găsea la mari depărtări câte o căsuţă ori vreo dugheană, 
unde îşi cumpăra ceva de mâncare. Întâlnea oameni călări, 
din când în când, femei şi copilaşi şezând nemişcaţi pe 
pământ; chipuri cu totul noi pentru dânsul, cu ochii tăiaţi 
pieziş, care se uitau la el şi întorceau capul încet, ca nişte 
automate. Erau indieni. 

În ziua dintâi merse cât îl ţinură picioarele şi noaptea 
dormi sub un copac. A doua zi umblă mai încet şi cu mai 
puţină speranţă. 1 se rupseră cizmele şi picioarele îi 
sângerau, iar stomacul i se slăbise din cauza hranei 
proaste. Spre seară i se făcu frică. Auzise în Italia că în ţara 
aceasta erau şerpi mulţi. | se părea că îi aude şuierând, se 
oprea o clipă şi iarăşi o luă la fugă; îi îngheţau oasele de 
frică. 

Uneori îl apuca o milă grozavă de el însuşi. Mergând, 
plângea amarnic şi îşi zicea: 

— Cum ar plânge biata mamă, dacă ar şti că mi-e aşa de 
frică! 


Gândul acesta îl îmbărbăta şi, ca să-şi uite frica, îşi aducea 
aminte de o mulţime de lucruri despre mama sa; ultimele ei 
vorbe când plecase din Genova, cum îl învelea cu plapuma 
până la bărbie, când se trezea, cum îl lua în braţe, când era 
mititel! 

Atunci îşi zicea însufleţit: 

— Da, mamă dragă, într-o zi te voi vedea! Doar o da 
Dumnezeu, să sfârşesc acest drum lung. 

Şi mergea, mergea mereu printre copaci cu frunze 
minunate, printre plantațiile nesfârşite, de trestie de zahăr, 
având totdeauna dinaintea ochilor munţii albaştri, ale căror 
vârfuri înalte atingeau cerul. 

Patru, cinci zile, o săptămână întreagă trecu. Puterile îi 
slăbeau din zi în zi şi picioarele însângerate i se umflaseră. 
În sfârşit, într-o seară, către apusul soarelui, i se spuse că 
Tucuman era la cinci mile de acolo. 

Marco scoase un țipăt de bucurie şi îşi iuți paşii, ca şi cum 
ar fi redobândit puterea pierdută. Dar fu o scurtă 
închipuire. Puterile îl părăsiră deodată şi căzu istovit pe 
marginea unui şanţ. 

Totuşi, inima îi bătea de bucurie. 

Cerul, plin de stele scânteietoare, nu i se păruse niciodată 
atât de frumos. Lungit pe iarbă, se uita la ele, le admira şi 
se gândea că poate atunci şi mama sa le priveşte. 

Îşi zicea: Dragă mamă, unde eşti? Ce vei fi făcând tu 
acum? Te gândeşti la băieţelul tău? Îţi închipui că e aşa 
aproape de tine? 

Bietul Marco! Dacă ar fi putut să vadă în ce stare se afla 
mama lui în minutul acela, s-ar fi silit din toate puterile să 
umble mereu înainte, ca să ajungă la ea cu câteva ore mai 
curând. 

Era bolnavă în pat, într-o odaie din etajul de jos al unei 
case frumoase, unde locuia toată familia Meguinez, care o 
iubea foarte mult şi o ajuta din toate puterile. 

Biata femeie era cam suferindă, când inginerul Meguinez 
fusese silit să plece pe neaşteptate de la Buenos Aires şi nu 


se însănătoşise deloc, cu tot aerul curat din Cordova. 

Pe lângă acestea, faptul că nu mai primea nici un răspus 
de la scrisorile sale, nici de la bărbatul său, nici de la vărul 
său, presimţirea unei mari nenorociri, grija continuă în care 
trăia stând la îndoială dacă trebuie să plece sau să rămână, 
aşteptând în fiecare zi o veste tristă, toate acestea o 
slăbiseră foarte mult şi în cele din urmă se îmbolnăvi rău. 
De cincisprezece zile nu se ridicase din pat. Trebuia să-i 
facă o mică operaţie, ca să-i mântuie viaţa. Şi tocmai în 
momentul în care Marco se gândea cu mai mare dor la ea, 
în jurul patului său stăteau stăpânul şi stăpâna ei, silindu-se 
cu multă blândeţe s-o înduplece ca să se lase operată, iar 
dânsa nu voia cu nici un chip şi plângea. 

Un doctor bun din Tucuman venise deja cu o săptămână 
mai înainte; dar degeaba. 

— Nu, dragii mei stăpâni, spunea ea, nu mai am putere, 
simt că aş muri sub cuțitul doctorului. Mai bine lăsaţi-mă să 
mor aşa. Nu-mi mai trebuie viaţa de aici înainte. Totul s-a 
sfârşit pentru mine. Mai bine să mor înainte de a şti ce s-a 
întâmplat cu ai mei. Şi la aceste cuvinte izbucnea în plâns. 
Băieţii mei! Băieţii mei! Striga ea, frângându-şi mâinile, 
cine ştie dacă mai trăiesc. Nu e mai bine să mor şi eu? Vă 
mulţumesc din tot sufletul, bunii mei stăpâni! Mai bine să 
mor. Ştiu că n-o să mă fac bine nici cu operaţia. Vă 
mulţumesc de atâta grijă. Nu trebuie să mai vină doctorul, 
poimâine. Vreau să mor! Soarta a vrut să mor aici. Sunt 
hotărâtă să nu mă las să mă opereze! Vreau să mor! 

Stăpânii stăteau şi priveau cu milă pe mama ceea 
adorabilă, care, ca să-şi mântuiască familia, venise să moară 
la şase mii de poşte, departe de ţara ei. Să moară după ce 
răbdase atâtea! Biata femeie, aşa de cinstită, aşa de bună, 
aşa de nenorocită...! 

A doua zi de dimineaţă, cu traista la spinare, obosit şi, 
şchiopătând, dar cu nădejdea în suflet, Marco intra în 
oraşul Tucuman, unul din cele mai noi şi mai înfloritoare 
oraşe din republica Argentina. 


Oraşele acestea ale Americii, fondate de puţin timp, 
seamănă atât de mult unele cu altele, încât, lui Marco i se 
păru iarăşi că intră în Buenos-Aires, în Rosario ori în 
Cordova. 

Erau aceleaşi străzi drepte şi lungi, aceleaşi case mici şi 
albe, dar pretutindeni o verdeață veselă şi încântătoare, un 
aer îmbălsămat, un cer limpede şi azuriu, cum nu mai 
văzuse niciodată, nici măcar în Italia. 

Străbătând oraşul, fu cuprins din nou de aceeaşi nelinişte 
care îl apucase la Buenos-Aires. Se uita la toate ferestrele şi 
la toate uşile, se uita la toate femeile ce treceau, cu 
speranţa nerăbdătoare de a întâlni pe mama sa. Ar fi voit să 
întrebe pe toţi câţi întâlnea în cale, dar nu îndrăznea să 
oprească pe nimeni. Se uita să vadă un chip mai blând, ca 
să-l întrebe, când deodată îi căzură ochii pe o firmă scrisă în 
limba italiană. În prăvălie stătea un om cu ochelari şi două 
femei. 

Se apropie cu sfială de uşă şi prinzând inimă, întrebă: 

— Nu ştii dumneata, domnule, să-mi spui unde locuieşte 
familia Megquinez? 

— Familia inginerului Mequinez? Întrebă negustorul. 

— Da, domnule! Răspunse băiatul du glas sfârşit. 

— Familia Meguinez, zise negustorul, nu locuieşte în 
Tucuman. 

Un strigăt sfâşietor, ca al unui rănit de moarte, răspunse 
acestor cuvinte. 

Negustorul şi femeile săriră deodată. Câţiva vecini 
alergară să vadă ce e. 

— Ce e! Ce ai, băiete? Îi zise negustorul, băgându-l în 
prăvălie şi aşezându-l pe un scaun. Nu dispera aşa, ce 
Dumnezeu! Familia Megquinez nu locuieşte aici, dar nu e 
departe, e în împrejurimile Tucumanului. 

— Unde? Unde e? Strigă Marco, însufleţindu-se. 

— Cam la vreo două poşte de aici, adăugă negustorul, pe 
ţărmul râului Saladillo, într-un loc unde se clădeşte o mare 
fabrică de zahăr. Oricine te poate îndrepta! 


— Am fost eu acolo acum o lună, zise un tânăr, care 
alergase la strigătul lui Marco. 

Marco se uită la el cu ochii mari şi îl întrebă repede, 
îngălbenind: 

— Ai văzut pe servitoarea domnului Mequinez, pe 
italianca? 

— Genoveza? Da, am văzut-o! 

Marco izbucni totdeodată în plâns şi în râs. Pe urmă 
deodată întrebă hotărât: 

— Pe unde s-o apuc? Arătaţi-mi repede drumul, plec 
îndată! 

— Dar e cale de o zi! Îi spuseră cu toţii. Eşti obosit, 
odihneşte-te, o să pleci mâine! 

— Nu se poate! Nu se poate! Răspunse băiatul. Arătaţi-mi 
calea, plec îndată, chiar de-aş şti că mor pe drum! 

Văzându-l atât de hotărât, nu se mai împotrivi nimeni: 

— Du-te copile, Dumnezeu să te păzească! Îi spuseră cu 
toţii. 

— Să bagi de seamă, când vei trece prin pădure, să nu te 
rătăceşti. 

— Călătorie bună, italienaşule! 

Un om îl însoţi până afară din oraş, îi arătă drumul, îi dete 
câteva poveţe şi rămase puţin privindu-l cum se 
îndepărtează. Peste câteva minute, băiatul se făcu nevăzut 
în dosul copacilor stufoşi de pe marginea şoselei. 

* 

Noaptea aceea fusese înfiorătoare pentru sărmana 
bolnavă... Avea nişte dureri groaznice, care o făceau să ţipe 
sfâşietor şi să aiureze. Femeile care o îngrijeau, îşi 
pierduseră capul. Stăpâna intra din când în când 
îngrijorată. La toţi le era teamă că nu va scăpa, chiar de s- 
ar lăsa să fie operată, să nu fie prea târziu, medicul venind 
tocmai a doua zi. Suferinţa ei cea mai adâncă, era cea 
morală. Prăpădită, zdrobită, schimbată la faţă; îşi smulgea 
părul cu disperare şi striga: 


— Doamne, Doamne! Să mor aşa de departe, fără să-mi 
mai văd copiii! Să-i las fără mamă! Pe micul meu Marco, aşa 
de bun, aşa de iubitor! Dumneavoastră nu ştiţi ce băiat 
este! Să-l fi văzut cum plângea când am plecat; nu se mai 
putea smulge din braţele mele. Parcă înţelegea mititelul, că 
n-o să mă mai vadă. De ce n-am murit atunci? Nu, nu, să nu 
rămână fără mamă. Nu mă lăsaţi să mor! Alergaţi după 
doctor, să vină, să mă taie, dar să-mi scape viaţa. Vreau să 
mă vindec, vreau să trăiesc! Doctorul! Doctorul! Ajutor! 
Ajutor! 

Femeile care o îngrijeau o luau de mână, îi vorbeau de 
Dumnezeu şi o încurajau. Atunci, biata bolnavă plângea ca 
un copil şi şoptea din când în când: 

— O! Frumoasa mea Genova! Casa mea! Marea cea 
întinsă!... Şi Marco, scumpul meu Marco, ce-o fi făcând el 
acuma, sărăcuţul! 

* 

Era miezul nopţii şi sărmanul ei Marco, după ce petrecuse 
ceasuri întregi pe marginea unui şanţ, sleit de puteri, 
trecea prin mijlocul unei păduri întinse, umbrită de copaci 
uriaşi, ale căror vârfuri argintate de razele lunii, păreau 
nişte turnuri de biserică. El zărea în umbră, mii de 
trunchiuri de toate formele: drepte, culcate, încâlcite, cu o 
înfăţişare stranie şi amenințătoare; o măreție maiestuoasă, 
o dezordine a firii de o rară frumuseţe, priveliştea cea mai 
grozavă şi cea mai măreaţă, pe care vegetaţia pământului o 
poate înfăţişa vreodată ochilor. 

Uneori, Marco era cuprins de spaimă, dar îndată ce se 
gândea la mama sa, inima i se îmbărbăta. 

Zdrobit de oboseală, cu picioarele sângerânde, singur în 
mijlocul acelei păduri uriaşe, unde foarte rar se vedeau 
numai nişte mici colibe omeneşti, care, pe lângă arborii 
aceia monstruoşi păreau nişte muşuroaie de furnici, sau 
vreun bivol dormind pe marginea drumului; Marco, deşi 
zdrobit, nu mai simţea oboseala; era singur şi nu-i mai era 
frică. Măreţia pădurii îi îmbărbăta sufletul. Apropierea de 


mama sa îi dădea puterea şi îndrăzneala unui om mare. 
Amintirile oceanului străbătut, neajunsurile, durerile 
suferite şi biruite, ostenelile răbdate îl făceau să ridice 
fruntea sus şi chipul mamei sale”, pe care îl pierduse din 
minte după atâţia ani de depărtare, i se arăta în acele 
minute, lămurit. El vedea până şi clipitul ochilor, mişcarea 
buzelor, în sfârşit toate gesturile ei. 

Aceste amintiri îl făceau să grăbească pasul. Mergând, nu 
băgase de seamă că de pe vârful copacilor lumina argintie a 
lunii se împrăştiase în revărsarea zorilor. 

* 

În aceeaşi dimineaţă, pe la orele opt, doctorul din 
Tucuman, un tânăr argentinian, era la patul bolnavei, 
împreună cu un ajutor al său. Ei se sileau s-o înduplece să-şi 
facă operaţia. 

Domnul şi doamna Menquinez, care se aflau de faţă, 
stăruiau şi ei. 

Dar totul era zadarnic; femeia, văzându-se atât de slabă 
de puteri, nu mai avea încredere în operaţie. 

Doctorul o încredinţă că reuşita operaţiei era sigură, 
precum era de sigură şi moartea, dacă nu se lăsa. Stăruiau 
cu toţii în zadar. 

— Nu, doctore, spunea bolnava, îmi rămâne numai curajul 
de a muri, dar nu şi acela de a mai suferi şi operaţia 
zadarnică; îţi mulţumesc, doctore, dar lasă-mă să mor 
liniştită! 

Doctorul, descurajat, nu mai stărui. Atunci, femeia se 
întoarse către stăpâna sa şi cu glasul sfârşit îi făcu ultimele 
sale rugăciuni: Buna mea stăpână, zise ea cu greutate, te 
rog să trimiţi prin consulat economiile şi lucrurile ce le am 
aici familiei mele. Am nădejde că se află toţi în viaţă. 
Presimţirile îmi sunt bune în aceste momente din urmă. Te 
rog, fă-ţi bunătate şi scrie-le... Că m-am gândit totdeauna la 
ei. Că am muncit totdeauna pentru copiii mei... Şi singura 
mea durere este că mor fără să-i văd. Spune-le că mor 
binecuvântându-i pe toţi... Încredinţez bărbatului meu şi 


fiului meu celui mare pe micul Marco... Să aibă grijă de el! 
Şi încrucişând mâinile, strigă cu disperare: Mititelul mamei, 
sufletul meu! 

Pe urmă, întorcând ochii plini de lacrimi, văzu că stăpâna 
sa nu mai era acolo. Venise cineva şi o chemase pe furiş. 
Plecase şi domnul Meguinez, rămăsese numai asistentul şi 
două femei. Se auzea în odaia de alături un zgomot 
obişnuit, şoapte şi strigăte înăbugşite. Bolnava îşi îndreptă 
spre uşă ochii împăienjeniţi, aşteptând. 

După câteva minute, intră medicul, cu o privire ciudată, 
apoi domnul şi doamnă Mequinez şi ei tot cu faţa 
schimbată. 

Toţi se uitau la bolnavă într-un fel neobişnuit şi şopteau 
încet între dânşii. 

I se păru că doctorul zicea stăpânei sale: 

— Mai bine îndată! Ea nu înţelegea nimic. 

— Iulia! Îi zise stăpâna sa, cu vocea tremurândă, am să-ţi 
aduc o ştire bună. Pregăteşte-ţi inima pentru o veste bună. 

Iulia se uită drept în ochii ei. Pregăteşte-te! Îi zise doamna, 
să vezi pe cineva la care ţii foarte mult! 

Iulia ridică brusc capul cu o mişcare rapidă şi începu să se 
uite când la doamna, când la uşă, cu ochii înflăcăraţi. 

— Cineva care a sosit acum pe neaşteptate! 

— Spune-ţi cine e? Strigă bolnava, cu glasul înăbuşit. 

Deodată scoase un strigăt grozav, se ridică în sus, rămase 
nemişcată cu ochii holbaţi şi cu mâinile la cap, ca înaintea 
unei apariţii supranaturale. 

Marco, zdrenţăros şi prăfuit, stătea în pragul uşii. Doctorul 
îl ţinea de mânuţă. 

Femeia strigă de trei ori: Doamne, Doamne, Doamne! 

Marco se repezi înainte; ea îi întinse braţele ei slabe şi, 
strângându-l la piept cu o putere de tigru, izbucni într-un 
râs groaznic, întrerupt de suspine adânci, fără lacrimi şi 
căzu înăbuşită pe pernă. Dar îndată, îşi reveni în fire şi 
strigă repede, nebună de bucurie, acoperind cu sărutări 
capul copilului: 


— Tu eşti? Cum ai ajuns aici? De ce? Dar mare te-ai mai 
făcut. Cine te-a adus? Ai venit singur? Nu eşti bolnav? Tu 
eşti, Marco? Nu e un vis? la vorbeşte-mi! 

Pe urmă, schimbându-şi glasul deodată: Nu, taci, aşteaptă! 
Strigă ea. 

Şi întorcându-se repede: Iute, doctore, vreau să mă fac 
bine, scapă-mă, sunt gata, nu mai pierde un minut. Luaţi de 
aici pe Marco, să nu audă. Nu te speria, Marco dragă, nu e 
nimica. Mai dă-mi o sărutare... Du-te! Sunt gata, doctore! 

Marco ieşi cu stăpânul şi cu stăpâna. Rămase numai 
doctorul şi asistentul, care încuiară uşa. 

Domnul Meguinez vru să-l ducă pe Marco într-o odaie mai 
depărtată, dar fu cu neputinţă. Parcă era pironit de 
scânduri: ' 

— Ce e? Întrebă el. Ce are mama? Ce-i face doctorul? 

Inginerul se silea să-l depărteze binişor: 

— Vino cu mine, o să-ţi spun totul! Mama ta e bolnavă, are 
nevoie de o mică operaţie. Vino cu mine să te desluşesc. 

— Nu, vreau să rămân aici, răspunse băiatul, spune-mi aici 
ce are. 

Inginerul se silea să-i dea curaj. Băiatul începea să se 
teamă şi să tremure, când deodată un țipăt îngrozitor 
răsună în toată casa. 

Băiatul răspunse şi el cu alt țipăt sfâşietor: 

— A murit mama! 

Doctorui ieşi în prag şi zise: 

— Nu! E scăpată! 

Copilul se uită o clipă la el, pe urmă se aruncă la picioarele 
sale plângând şi zise: 

— Dumnezeu să-ţi răsplătească, domnule doctor, că ai 
scăpat-o pe mama! 

Dar doctorul îl ridică şi-i zise: 

— Scoală-te, sărmane şi inimos băiat; nu eu, citu ai 
scăpat-o pe mama ta! 

Vara. 

Miercuri, 21. 


Marco este penultimul mic erou cu care am făcut 
cunoştinţă în anul acesta; ne mai rămâne numai unul 
pentru iunie, căci nu mai avem decât două examene lunare, 
douăzeci şi şase de zile de boală, şase joi şi cinci duminici. 
Se simte parcă şi în aer ceva care ne vesteşte sfârşitul 
anului şcolar. 

Copacii din grădină, stufoşi şi înfloriţi, umbresc frumos 
aparatele de gimnastică. 

Elevii vin îmbrăcaţi în haine de vară. 

Ce frumos este să priveşti la ieşirea din şcoală! Câtă 
schimbare de acum două luni! 

Părul lăsat să crească până pe ceafă, a căzut sub foarfecile 
bărbierului şi capetele acum sunt toate tunse. Vezi: copii cu 
gâtul şi genunchii goi; pălării de paie de diferite forme cu 
panglici lungi şi lăsate pe spate; cămăşuţe şi gulere de toate 
culorile, copilaşi având pe ei câte ceva roşu sau albastru, o 
funduliţă ori un ciucure, o cravată de culoare vie, agăţată 
de mama lor, fie bogată, fie săracă, doritoare de a-şi 
împodobi copilaşul. 

Mulţi vin la şcoală şi fără pălărie, parcă ar fi fugit de- 
acasă. Unii vin îmbrăcaţi cu costumul alb de gimnastică. 

Un elev al profesoarei Delcati este roşu din cap până în 
picioare, ca un rac fiert. Alţii poartă haine de marinar, dar 
cel mai frumos este Zidăraşul, cu pălăria lui de paie, mare 
cât un coş de rufe; şi murim de râs când ne face botul de 
iepure cu obrăjelul lui, care se pierde sub enorma lui 
pălărie. 

Coretti a lepădat şi el căciula de blană de pisică şi a 
înlocuit-o cu o şapcă veche, de mătase cenuşie, cum poartă 
călătorii. 

Votini are un costum scoţian, foarte elegant, ca de obicei. 
Crossi vine descheiat la piept. Precossi se pierde într-o 
bluză albastră a tatălui său; iar lui Garoffi, nevoit să se 
despartă de mantaua lui cea mare, sub care îşi ascundea 
mărfurile, i se văd acum buzunarele încărcate cu tot felul 


de nimicuri; colţurile listelor de subscrieri pentru loteriile 
lui îi ies afară din buzunare. 

Toţi vin la şcoală cu câte ceva: cu evantaie făcute dintr-o 
jumătate de ziar, cu bastoane, cu praştii de dat în păsări, cu 
buruieni, arşice şi altele. Mulţi dintre cei mici aduc 
institutoarelor bucheţele de flori. Profesoarele sunt şi ele 
îmbrăcate în haine deschise de vară, numai „măicuţa 
călugăriţă” e tot în negru; profesoara cu pană albastră la 
pălărie n-a scos-o şi poartă mereu o fundă de panglică roz 
la gât, dar e cam mototolită de mânuşiţele elevilor săi, de 
acei drăculeţi care o fac să râdă şi să alerge. 

A venit iarăşi timpul cireşelor şi al fluturilor, al muzicii de 
pe alee şi al plimbărilor la ţară. Mulţi băieţi dintr-a IV-a fug 
să se scalde în Pad. 

Toţi ne gândim la vacanţă. În fiecare zi ieşim din şcoală 
mai nerăbdători şi mai mulţumiţi. Singurul lucru ce-mi 
sfâşie inima e că văd pe bietul Garrone cu haine negre şi pe 
sărmana mea profesoară din clasa [, că slăbeşte din zi în zi 
şi tuşeşte din ce în ce mai rău. 

Parcă e cocoşată de slabă ce e, şi-mi dă ziua bună cu un 
surâs foarte trist. 

Poezie. 

Vineri, 26. 

Începi acum să înţelegi poezia şcolii, Enrico dragă; dar 
şcoala în momentul de faţă, tu n-o vezi decât ca elevii. 0 să 
ţi se pară mult măi frumoasă şi mai poetică peste treizeci de 
ani, când te vei duce să însoţeşti pe copiii tăi şi o vei vedea 
de afară cum o văd eu acum, când aştept să sune clopoţelul 
de ieşire şi mă învârtesc prin străzile tăcute din jurul 
clădirii de şcoală, ori trag cu urechea pe la ferestrele de la 
etajul de jos. De la o fereastră aud glasul unei profesoare 
care zice: Ce tăietură urâtă ai făcut lui ţi. Nu merge, băiete! 
Ce-ar zice tatăl tâu?... La fereastra de alături aud glasul 
unui profesor care dictează rar: „Am cumpărat cincizeci de 
metri de postav, patru lire metrul, i-am revândut...”Mai 
departe, profesoara cu pana albastră citeşte tare.: „Atunci 


Pietro Micca cu fitilul aprins în mână”. Dintr-altă clasă se 
aude deodată parcă ar ciripi o sută de păsărele, ceea ce mă 
face să înţeleg că profesorul a ieşit pentru un moment de 
acolo. Fac câţiva paşi şi aud pe un copil plângând şi pe 
profesoară dojenindu-l sau mângâindu-l. De la alte ferestre 
se aud versuri, nume de oameni mari şi buni, fragmente din 
proverbe care povăţuiesc virtutea, iubirea de patrie, 
bărbâăţia. 

După aceste zgomote urmează răstimpuri de tăcere 
adâncă, ca şi cum localul ar fi gol; nici n-ai crede că 
înăuntru se află şapte sute de copii; acelei tăceri îi urmează 
hohote de râs, pricinuite de glumele vreunui profesor 
vesel... Lumea care trece, stă puţin pe loc, ca să asculte; şi 
toţi aruncă o privire de dragoste spre acea clădire, care 
cuprinde atâta tinereţe şi atâtea speranţe! 

Nu trece mult şi deodată se aude un vuiet înăbuşit de cărţi 
şi de caiete care se strâng, o tropăitură de picioare, o 
zbârnâială care trece din clasă în clasă, ca zvonul unei veşti 
bune; pedagogul anunţă sfârşitul lecţiilor. La această ştire, 
o mulţime de femei, de bărbaţi, de băieţi şi de fete se strâng 
la poarta şcolii aşteptându-şi Şi, fraţii, nepoţii; iar de la uşile 
claselor năvălesc în sală, băieţii căutându-şi paltoanele şi 
pălăriile, azvârlind totul pe jos, până ce pedagogul îi 
goneşte iar înăuntru, unul după altul. În sfârşit, iată-i doi 
câte doi, bătând tactul din picioare. Atunci, părinţii încep 
să-i întrebe cu nerăbdare: „Ai ştiut lecţia? Ce ţi-a dat pe 
mâine? Ce notă ai căpătat? Când treceţi examenul lunar?” 

Până şi bietele mame, care nu ştiu să citească, răsfoiesc 
caietele, se uită la probleme, întreabă ce notă au căpătat. 

„Numai opt? Zece cu menţiune onorabilă... Nouă la 
lecţie?” Şi se îngrijesc, se bucură, întreabă pe profesori, 
vorbesc de program şi de examen. 

Ce frumoase sunt toate acestea şi ce mare făgăduială 
pentru viitorul lumii! 

Fetiţa surdomută. 

Duminică, 29 


N-aş fi putut să sfârşesc mai bine luna mai, decât cu vizita 
de azi dimineaţă. Sunase clopoţelul şi alergam să deschid, 
când auzii pe tata că strigă cu totul cuprins de mirare: 

— Ce, tu eşti, Gheorghe? 

Era grădinarul ce-l avusesem la vila noastră din Chieri. 

Plecând de la noi, şi-a aşezat familia la Cordova şi a plecat 
în Grecia, unde a lucrat trei ani la drumul de fier. 
Debarcase numai în ajun la Genova şi venea chiar de la 
gară. A cam îmbătrânit, însă este tot vesel şi rumen la faţă. 
Tata îl chemă în casă, dar el nu primi şi întrebă îndată cu 
sfială, făcându-se foarte serios: 

— Vă rog, spuneţi-mi ce-mi face familia? Cum merge 
micuța mea Gigia? 

— "Toţi erau foarte bine, acum vreo două zile, răspunse 
mama, care, recunoscând glasul lui Gheorghe, venise la 
intrare. 

Gheorghe se înveseli. 

— Slavă ţie, Doamne! Grăi el, cu totul înduioşat. Nu 
îndrăzneam să mă duc la Institutul de surdomuţi, până nu 
voi afla mai întâi ce face Gigi, biata fată! Îngăduiţi-mi, vă 
rog, să-mi las aici legătura asta, ca să mă reped până acolo. 
Sunt trei ani de când n-am văzut-o! 

Tata îmi spuse: 

— Du-te şi tu cu el, Enrico. 

— Iertaţi-mă, vă rog, numai un cuvânt, zise grădinarul în 
pragul uşii. 

Tata îl întrerupse zicându-i: 

— Dar, ia spune-mi, treburile cum ţi-au mers? 

— Bine! Răspunse el. Mulţumesc lui Dumnezeu! Am strâns 
ceva parale. Dar vreau să întreb: a învăţat ceva mica mea 
mută? Când am lăsat-o era ca un biet dobitoc, nu pricepea 
nimica, sărmana fiinţă! De, ce să spun? Eu nu mă prea 
încred în făgăduielile şcolilor astea. A învăţat semnele? 
Nevastă-mea mi-a scris în mai multe rânduri: fata noastră 
învaţă să vorbească, face progrese! Însă eu îmi ziceam: Ce- 
mi foloseşte mie, că ea vorbeşte prin semne, dacă nu ştiu să 


le fac şi eu?! Cum o să ne înţelegem! Biata fetiţă! Acelea 
sunt bune ca să se înţeleagă între ei: un nenorocit cu altul. 
Dar bine şi atât! Dar cum merge de altfel? Spuneţi-mi, vă 
rog? 

Tata zâmbi uşor şi îi zise: 

— Nu-ţi spun nimic, o să vezi singur; du-te, du-te şi nu-i 
răpi nici măcar un minut din fericirea de a te revedea. 

Plecarăm. Institutul e aproape. Pe când mergem cu paşi 
grăbiţi, grădinarul îmi vorbea cu mâhnire: 

— Săraca fată! Să se nască ea cu aşa un păcat! N-am avut 
nici măcar fericirea s-o aud zicându-mi tată; şi ea nu m-a 
auzit niciodată zicându-i fata mea! Când mă gândesc că n-a 
rostit şi nici măcar n-a auzit în viaţa ei grăindu-se un singur 
cuvânt, mă cuprinde groaza. Nu ştiu cum să-i mulţumesc 
domnului acela milostiv, care a plătit cheltuielile de intrare 
în Institut. Păcat că n-a putut s-o primească înainte de a fi 
împlit opt ani. E de trei ani acolo. Acum are unsprezece 
anişori. la spune-mi, domnule Enrico, a crescut? E veselă? 

— Mai ai puţină răbdare şi o să o vezi singur! Îi răspunsei 
eu, iuţind pasul. 

— E departe Institutul? Întrebă el. Eram plecat când a 
dus-o nevastă-mea acolo, aşa că nu ştiu unde e!... Mi se 
pare că am ajuns! Adăugă. 

Într-adevăr, tocmai sosisem. Intrarăm în sala de vizite şi 
un îngrijitor veni să ne întrebe ce poftim. 

— Sunt tatăl copilei Gigia Voggi, zise grădinarul, te rog 
cheam-o îndată! 

— Fetele sunt în curte! Răspunse îngrijitorul. Mă duc să 
vestesc pe doamna profesoară! 

Gheorghe nu mai putea nici să vorbească, nici să stea la 
un loc de neastâmăr, se uita la tablourile de pe pereţi, fără 
să vadă nimica. 

În sfârşit, uşa se deschise şi intră o profesoară ţinând de 
mână o fată îmbrăcată cu o rochiţă albă, vărgată cu roşu şi 
cu un şorţ alb. Tatăl şi copila se priviră mai întâi o clipă, 
apoi scoaseră un țipăt şi se aruncară unul în braţele altuia. 


Fetiţa plângea şi se ţinea cu amândouă mâinile de gâtul 
tatălui său. 

Tatăl se depărta puţin ca să o privească de sus până jos, 
apoi zise cu bucurie: 

— Ce mult a crescut! Ce frumoasă s-a făcut, săraca fată! 
Scumpa mea mută! Doamnă, dumneata eşti profesoara ei? 
Te rog, spune-i să-mi facă câteva semne, doar voi înţelege 
ceva din ele. O să mă silesc să le învăţ şi eu cu încetul. Te 
TOg, spune-i să-mi zică ceva, aşa cum vorbeşte ea! 

Profesoara zâmbi şi spuse copilei rar şi lămurit, uitându-se 
drept în faţa ei: 

— Cine este domnul care a venit să te vada? 

Iar fetiţa zâmbi şi răspunse cu un glas gros, straniu, 
oarecum sălbatic, dar foarte limpede: 

— Este tata! 

Grădinarul se dădu un pas înapoi şi strigă ca un nebun: 

— Vorbeşte! Se poate! Se poate, Doamne, aşa minune! 
Vorbeşte, fata mea? Spune-mi, vorbeşte sau visez? Apoi o 
luă în braţe şi o sărută de mai multe ori pe frunte. 

— Doamnă profesoară! Grăi el, spune-mi te rog, cum s-a 
făcut aceasta? Eu credeam că vorbeşte prin semne şi văd că 
vorbeşte, vorbeşte ca oamenii. Te rog, desluşeşte-mi şi mie 
minunea aceasta? 

— Domnule, răspunse profesoara, metoda semnelor nu se 
mai întrebuinţează. Acum avem o altă metodă nouă. N-ai 
auzit despre aceasta? 


— Nu ştiu nimic! Răspunse grădinarul, uimit. Lipsesc de 
trei ani din ţară, poate chiar că mi-a şi scris nevasta şi eu n- 
am înţeles. Sunt cam greu de cap. O, dragă fetiţă, acum mă 
înţelegi, îmi auzi glasul! Ia răspunde-mi mie, mă auzi? Auzi 
ce-ţi spun eu? 

— Nu, omule! Zise profesoara, nu-ţi aude glasul, pentru că 
este surdă; înţelege după mişcarea buzelor cuvintele ce i se 
spun, dar n-aude vorbele şi n-aude nici măcar pe acelea pe 
care le pronunţă. Le spune pentru că am învăţat-o literă cu 
literă, cum trebuie să mişte buzele şi limba şi ce suflare 
trebuie să scoată din piept şi din gât ca să-şi formeze glasul. 
Grădinarul asculta cu gura căscată şi nu pricepea nimic. 

— Spune-mi, drăguță! Zise el fetiţei, vorbindu-i la ureche, 
îţi pare bine, că s-a întors tata? 

El aşteptă răspunsul. Fetiţa se uită nedumerită la el şi nu 
scoase nici o vorbă. Tatăl se tulbură. 

Profesoara zâmbi, apoi zise: 

— Nu ţi-a răspuns pentru că nu ţi-a văzut mişcarea 
buzelor. I-ai vorbit la ureche. Întreab-o iarăşi, uitându-te 
drept în faţa ei. 

Tatăl repetă întrebarea, uitându-se la ea: 

— Îţi pare bine că s-a întors tata şi că n-o să mai plece? 

Fetiţa care se uitase bine la gura lui, răspunse deslugşit: 

— Da, îmi pare bine că te-ai întors, dar să nu mai pleci 
niciodată! 

Tatăl o sărută, nebun de bucurie, apoi ca să se 
încredinţeze că într-adevăr vorbeşte, îi puse o mulţime de 
întrebări: 

— Cum o cheamă pe mama ta? 

— Antonia. 

— Dar pe surioara ta? 

— Adelaida. 

— Cum se numeşte Institutul acesta? 

— Institutul surdomuţilor. 

— Ştii să-mi spui cât face doi ori zece? 

— Douăzeci! 


Şi, pe când ne aşteptam să-l vedem râzând de fericire, el 
deodată începu să plângă. Erau însă lacrimi de bucurie. 

— Fii cu inimă, îi zise profesoara. Trebuie să te bucuri, iar 
nu să plângi: nu vezi că-ţi întristezi fata? 

Grădinarul luă mâna profesoarei şi o sărută de mai multe 
ori, zicând: 

— Îţi mulţumesc din adâncul inimii, scumpa mea doamnă! 
lartă-mă, nu sunt vrednic să-ţi mulţumesc precum s-ar 
cuveni! 

— Să nu crezi că fetiţa dumitale ştie numai să vorbească, 
adăugă profesoara. Ea ştie să scrie şi să citească, face 
socoteli şi cunoaşte numele tuturor obiectelor 
trebuincioase. Ştie de asemenea şi puţină istorie şi 
geografie. Acum e în clasa a Li-a normală; când le va face şi 
pe celelalte două, o să ştie să se apuce de vreun meşteşug. 
Avem mulţi şcolari de-ai noştri în serviciul negustorilor şi ei 
servesc pe muşterii tot aşa de bine ca oricare altul sănătos. 

Grădinarul înmărmurise, parcă i se întunecase mintea. Se 
uita la fată, scărpinându-şi fruntea. Parcă-ar fi vrut să mai 
întrebe ceva şi nu cuteza. 

Profesoara porunci îngrijitorului să cheme o elevă din 
clasa pregătitoare, o fetiţă cam de opt anişori, ce intrase de 
curând în institut. 

— Fetiţa aceasta, zise profesoara, este dintre acelea pe 
care le învăţăm cele dintâi elemente. Iată cum procedăm: 
vreau să o fac să scoată sunetul e. Bagă de seamă. 

Profesoara deschise gura, cum o deschidem când rostim 
acest sunet şi făcu semn fetiţei să o deschidă şi ea tot aşa. 
Copila o imită. Atunci profesoara îi făcu semn să scoată 
glasul. Copila se sili, dar în loc de e, grăi o. 

— Nu, spuse profesoara, nu este bine. 

Şi apucând amândouă mâinile fetei, îşi puse una pe gât şi 
alta pe piept, apoi repetă e. Copila, simțind mişcarea 
gâtului şi a pieptului profesoarei, deschise gura şi pronunţă 
foarte limpede pe e. 


Tot astfel, profesoara o puse să pronunţe pe c şi d şi alte 
sunete, ţinând mereu pe pieptul său mânuşiţele copilei. 

— Ai înţeles acum? Zise ea grădinarului. 

Bietul om înţelesese, dar părea şi mai mirat decât înainte 
de a fi înţeles. 

— Aşa le învăţaţi să vorbească? Întrebă el, după un minut 
de gândire, uitându-se la profesoară. Aveţi atâta răbdare, 
să vă ocupați de ele, luându-le în parte una câte una? Şi 
aceasta o faceţi timp de ani întregi? O Doamne, dar 
dumneavoastră sunteţi nişte fiinţe sfinte, nişte îngeri! Nici 
nu se află pe pământ vreo plată vrednică de o asemenea 
răbdare! Ce să mai zic, săracul de mine, când văd 
asemenea minuni? Lasă-mă, te rog, să mai vorbesc puţin cu 
fiica mea! 

Şi luând-o la o parte, începu s-o întrebe şi ea să-i 
răspundă. 

Bietul om râdea cu ochii plini de lacrimi, bătându-şi 
genunchii cu palmele şi se uita la fiica sa, uimit de bucurie 
că o auzea vorbind, apoi întrebă pe profesoară, dacă i se 
îngăduie să mulţumească domnului director. 

— Domnul director nu este acasă, răspunse profesoara. 
Dar poţi să mulţumeşti unei alte persoane. Aici, fiecare 
copilă este dată în îngrijirea unei alte copile mai mari, care-i 
ţine loc de soră mai mare sau de mamă. Fata dumitale este 
îngrijită de o surdomută de şaptesprezece ani, o fată foarte 
bună, fiica unui brutar. Ea-ţi iubeşte copila şi ţi-o îngrijeşte 
de minune. Sunt doi ani de când o piaptănă, o ajută să se 
îmbrace, o învaţă să coasă, îi cârpeşte rufele şi-i ţine de 
urât. 

Gigia, spune-mi cum o cheamă pe măicuţa ta de aici? 

Fetiţa zâmbi şi răspunse: 

— Caterina Giordano! Apoi întorcându-se spre tatăl său 
adăugă: E foarte bună cu mine! 

Îngrijitorul ieşi din odaie la un semn făcut de profesoară şi 
se întoarse îndată însoţit de o surdomută blondă, voinică, cu 
chipul vesel şi îmbrăcată tot ca fetiţa, dar cu şorţul cenuşiu. 


Ea se opri în pragul uşii, roşie la faţă şi având capul plecat, 
dar zâmbind. Era mare şi zdravănă ca o femeie în toată 
firea, dar chipul îi era copilăros. 

Gigia alergă la ea, o luă de mână ca pe o copilă şi o duse la 
tatăl său, zicându-i cu vocea sa cea groasă: 

— Caterina Giordano! 

— Ah! Dragă copilă, exclamă tatăl Gigiei, întinzând mâna 
ca să o mângâie, însă o retrase îndată şi adăugase: Bună 
copilă! Dumnezeu să-ţi ajute şi să-ţi dea toate fericirile. Eu, 
care-ţi urez binele, sunt un lucrător cinstit, un sărman 
părinte, şi-ţi urez aceasta din tot sufletul! 

Surdo-mută mângâia mereu pe mica Gigia, surâzând şi 
ţinând ochii în jos. Grădinarul vorbea întruna şi se uita la 
dânsa ca la o icoană. 

— Dacă vrei, poţi să-ţi iei astăzi fata, zise profesoara. 

— Dar cum să nu vreau! Desigur! O iau cu mine la 
Condova şi o aduc mâine. 

Fetiţa ieşi ca să se pregătească de plecare şi tatăl său 
continuă: Sunt trei ani de când n-am văzut-o! O iau cu mine 
la ţară, dar vreau mai întâi să mă plimb puţin cu ea prin 
oraş, ca să o vadă toţi. Vreau să mă duc cu ea pe la prietenii 
mei, ca s-o audă ce bine vorbeşte. Ah, Doamne! Frumoasă zi 
fu şi asta. Zi de dulce mângâiere! Mulţumescu-ţi ţie, 
Doamne! 

Fetiţa sosi şi tatăl îi zise: la-mă de braţ, drăguță. Vă 
mulţumesc din tot sufletul la toţi şi toate. O să mai vin 
înadins, ca să vă mulţumesc! 

Apoi, oprindu-se pe pragul uşii, rămase puţin pe gânduri 
şi, lăsând jos mâna fetei, se întoarse şi zise: Sunt sărac, cu 
toate acestea vreu să dau şi eu partea mea acestui institut! 
Şi, scoțând punga, luă din ea o monedă de douăzeci de lire 
în aur şi o puse pe masă. 

— Nu, nu, domnule! Zise profesoara. la-ţi banii, eu nu-i pot 
primi. Ia-i, îi vei da directorului, când îl vei vedea, dar sunt 
sigură că nici el n-o să ţi-i primească. Ai muncit prea mult, 
ca să-i câştigi; păstrează-i! Noi îţi suntem tot aşa de 


recunoscători pentru generozitatea ce ai arătat, ca şi cum i- 
am fi primit. 

— Ba nu! Zise grădinarul, îi las deocamdată aici şi apoi 
vom vedea. 

Dar profesoara îi băgă moneda în buzunar, fără ca să-i dea 
timpul de a o împiedica. 

Atunci, el nu mai cuteză să zică nimic, dete din cap şi 
luându-şi ziua bună de la profesoară şi de la tânăra 
surdomută, îşi luă fetiţa de mână şi plecă pe uşă, spunându- 
i vesel: 

— Haide, haide, drăguţa mea, vino draga tatii! 

Iar fetiţa, plină de bucurie, cum ieşi pe poartă, grăi cu 
glasul ei cel gros: 

— Ce soare frumos! 

IUNIE. 

Garibaldi. 

3 iunie. Mâine e sărbătoare naţională. 

Azi e o zi de doliu naţional. Aseară a murit Garibaldi. Ştii 
tu cine a fost el? E cel care a dezrobit zece milioane de 
italieni de sub jugul burbonilor. A murit la şaptezeci şi cinci 
de ani. S-a născut la Niza. Era fiul unui căpitan de corabie. 

La opt ani scăpă viaţa unei femei; la treisprezece aduse la 
mal o barcă în care se aflau mai mulţi tovarăşi de-ai lui, ce 
erau să se înece; când a avut douăzeci şi şapte de ani salvă 
la Marsilia viaţa unui tânăr ce era să fie înghiţit de valurile 
mării, iar la patruzeci şi unu de ani scăpă pe ocean un 
vapor care luase foc. Se luptă zece ani în America pentru 
neatârnarea unui popor străin, s-a bătut în trei războaie 
împotriva austriecilor pentru eliberarea Lombardiei şi a 
Trentinului; apără Roma contra francezilor în 1849; eliberă 
Palermo şi Neapole la 1860; se luptă iarăşi pentru ocuparea 
Romei la 1867, iar la 1870 dete ajutor francezilor în 
războiul cel crâncen pe care îl avură cu germanii. 

Avea flacăra vitejiei şi geniul războiului. A luat parte la 
patruzeci de bătălii şi a câştigat treizeci şi şapte. 


Când nu se lupta, muncea ca să trăiască, sau se retrăgea 
într-o insulă singuratică, să cultive pământul. A fost: 
profesor, marinar, muncitor, negustor, soldat, general, 
dictator; a fost mare, a fost bun şi modest. Ura pe toţi 
asupritorii, iubea toate popoarele, ocrotea pe toţi cei slabi. 
N-avea alt ţel decât binele, refuza onorurile, dispreţuia 
moartea, adora Italia. 

La chemarea sa războinică, legiuni de viteji alergau din 
toate părţile sub steagul lui. Nobilii îşi părăseau palatele; 
lucrătorii uzinele; tinerii şcolile; ca să lupte sub steaua 
gloriei sale. În război purta o bluză roşie. Era frumos, blond 
şi voinic. Pe câmpul de bătaie era un fulger; în familie, un 
copil; iar în durere un sfânt. Mii de italieni au murit pentru 
patrie, fericiţi în ceasul morţii de a-l vedea de departe 
trecând biruitor. Şi mii şi mii şi-ar fi dat viaţa pentru el; iar 
milioane l-au binecuvântat şi-l vor binecuvânta. A murit! O 
lume întreagă îl plânge. Tu nu-l înţelegi acum, Enrico. Dar 
vei citi despre izbânzile sale şi cât vei trăi vei auzi 
totdeauna vorbindu-se de el. Pe măsură ce vei creşte, figura 
lui va creşte o dată cu tine; când vei fi bărbat, ea îţi va 
apărea uriaşă şi când nu vei mai fi pe lume, când nu vor mai 
trăi nici fiii fiilor tăi, nici chiar urmaşii lor, totuşi generaţiile 
vor vedea sus figura luminată a acestui mântuitor de 
popoare, încoronată de numele biruinţelor sale întocmai ca 
de un nimb de stele şi fiecărui italian îi va bate inima, când 
va rosti numele său. 

Tatăl tău. 

Armata. 

Duminică, 11. Sărbătoare naţională, întârziată din cauza 
morţii lui Garibaldi. 

Ne-am dus în piaţa Castellor, ca să vedem parada. Soldaţii 
defilară pe dinaintea comandantului corpului de armată, în 
mijlocul poporului înşirat pe amândouă părţile. Pe când ei 
treceau în sunetul trâmbiţelor şi al muzicilor, tata îmi 
numea regimentele şi-mi înşira gloriile steagurilor. Trecură 
mai întâi, elevii Academiei militare, vreo trei sute, aceia 


care au să se facă ofiţeri de geniu şi de artilerie, îmbrăcaţi 
în uniforme negre. Ei defilară cu o eleganţă cutezătoare şi 
sprintenă de soldaţi şi de studenţi. După ei trecu infanteria: 
brigada din Aosta, care a luptat la Goito şi la San-Martino şi 
brigada din Bergamo, care a luptat la Castelfidardo, patru 
regimente, companie după companie, mii de ciucuri ce 
păreau a fi ghirlande de flori roşii ca sângele, înşirate, 
legănate, prinse la amândouă capetele şi purtate prin 
mijlocul mulţimii. După infanterie înaintară soldaţii din 
geniu, meşteşugarii războiului, cu pene negre şi galoane 
cărămizii. Pe când defilau aceştia, vedeam înaintând în 
urma lor sute de pene lungi şi sumese în sus, care treceau 
pe deasupra capetelor mulţimii: erau alpiniştii, apărătorii 
porţilor Italiei, toţi înalţi, rumeni, vânjoşi, cu pălăriile lor 
calâbreze şi cu uniforma lor verde şi frumoasă ca iarba cea 
proaspătă şi verde a munţilor lor. Alpiniştii tot mai treceau, 
când se ivi un oarecare neastâmpăr în popor: soseau 
vânătorii vechiului batalion al doisprezecelea - acela care 
intrase cel dintâi în Roma, prin spărtura de la Poarta Pia; 
oacheşi, ageri, sprinteni, cu panaşele fâlfâind; ei trecură ca 
un torent negru, iar sunetul trâmbiţelor lor răsună în toată 
piaţa ca un strigăt de bucurie. Dar zgomotul trâmbiţelor fu 
acoperit de un alt zgomot întrerupt şi greoi, care ne vesti 
sosirea artileriei de câmp. Atunci trecură frumoşii soldaţi cu 
galoanele galbene. Ei stăteau mândri pe chesoanele lor 
trase de trei sute de perechi de cai plini de foc. Erau urmaţi 
de măreţele lor tunuri, turnate în bronz şi oţel, care 
scânteiau la razele soarelui, se zguduiau şi uruiau de se 
cutremura pământul. Apoi sosi, cu mers încet şi maiestuos, 
frumoasă în aspra-i înfăţişare, cu soldaţi înalţi şi catări 
voinici: artileria de munte, aceea care ducea groaza şi 
moartea până unde poate să ajungă piciorul omenesc. În 
sfârşit trecu în goana cailor, cu căştile strălucitoare sub 
soare, cu lănciile ridicate în sus, cu steguleţele fâlfâind în 
vânt, cu uniformele sclipitoare de aur şi argint, umplând 
aerul de zăngănit şi de nechezaturi, frumosul regiment 


„Cavaleria Genova” care a trecut ca un uragan peste zece 
câmpuri de bătaie, de la Santa Lucia până la Villafranca. 

— Tată, ce frumos e! Strigai eu. 

Tata mă mustră pentru această exclamaţie şi-mi zise: 

— Nu trebuie să priveşti armata ca un spectacol frumos. 
Toţi aceşti tineri, voinici şi plini de speranţe, pot să fie 
chemaţi oricând, ca să-şi apere ţara şi toţi pot să cadă în 
câteva ore străpunşi de gloanţe şi de schije. De câte ori, 
într-o serbare, vei auzi strigând: „Trăiască armata! Trăiască 
Italia!” Înfăţişează-ţi în zarea depărtată toate aceste 
regimente ce trec, acoperind cu cadavre înecate în sânge o 
întreagă câmpie. Atunci strigătul de: „Trăiască armata!” îţi 
va ieşi cu mult mai din adâncul inimii şi chipul măreț al 
[taliei îţi va părea mai aspru şi mai impunător. 

Patria. 

Marţi, 14. 

Aşa să-ţi saluţi patria, în zilele ei de sărbătoare: „Italie, 
patria mea, mândră şi dragă ţară: unde s-au născut şi vor fi 
înmormântați tatăl şi mama mea: unde sper să trăiesc şi să 
mor şi eu; unde fiii mei vor creşte şi vor muri; frumoasă 
Italie, mare şi glorioasă de multe secole, unită şi liberă de 
puţini ani; tu care ai răspândit în lume lumina atâtor minţi 
geniale; tu, pentru care au murit atâţia viteji pe câmpuri de 
bătaie şi atâţia martiri pe rug; mamă augustă a trei sute de 
cetăţi şi a treizeci de milioane de fii; eu, copil, care încă nu 
te înţeleg şi nu te cunosc deplin, eu te cinstesc şi te iubesc 
din tot sufţetul meu şi sunt mândru de a mă fi născut pe 
pământul tău şi de a mă numi fiul tău! 

Iubesc mările tale minunate şi falnicii tăi Alpi; iubesc 
monumentele tale măreţe şi nemuritoarele tale amintiri; 
iubesc gloria şi frumuseţea ta; iubesc şi te cinstesc 
întreagă, ca şi pe scumpa părticică din tine, unde pentru 
prima dată am văzut lumina soarelui şi am auzit numele 
tău. Vă iubesc pe toate cu aceeaşi dragoste şi cu egală 
recunoştinţă: viteazule Turin, falnică Genova, învățată 
Bolonie, fermecătoare Veneţie, puternice Milan; vă iubesc 


cu aceeaşi dragoste de fiu; gingaşă Florenţa, Palermo 
grozav, Neapole nemărginit şi frumos, Romă superbă şi 
nemuritoare! 

Te iubesc, scumpă patrie! Iţi jur că voi iubi pe toţi fii tăi ca 
pe fraţii mei; că pururea voi cinsti în sufletul meu, pe marii 
tăi bărbaţi, care trăiesc şi pe cei care au murit; că voi fi un 
cetăţean muncitor şi cinstit, purtând mereu grijă de a mă 
face mai bun, spre a fi mai vrednic de tine, spre a lucra din 
micile mele puteri, ca să piară odată de pe faţa ta: mizeria, 
neştiinţa, nedreptatea, relele şi ca tu să poţi trăi pe viitor 
dezvoltându-te liniştită în măreţia drepturilor şi a puterilor 
tale! Jur că-ţi voi servi, cât voi putea mai bine: cu mintea, cu 
braţul, cu inima mea, zelos şi umil; iar dacă cumva ar veni 
ziua când ar trebui să dau pentru tine sângele şi viaţa mea, 
îmi voi da sângele şi voi muri strigând până la ceruri 
numele tău sfânt şi trimițând ultima mea sărutare steagului 
ţării binecuvântat!” 


32 grade de căldură. 

Vineri, 26. 

În cinci zile, cât au trecut de la sărbătoarea naţională, 
căldura a crescut cu trei grade. Acum suntem în toiul verii: 
toţi încep să obosească; toţi au pierdut feţele rumene de 
astă-primăvară; gâturile şi picioarele se înmoaie; capetele 
moţăie şi ochii se închid. Bietul Nelli, care suferă mult de 
căldură, a îngălbenit ca ceara, adoarme câteodată cu capul 
pe caiet; dar Garrone stă totdeauna gata să-i pună dinainte 
o carte deschisă şi înaltă, ca să nu-l vadă profesorul. Crossi 
îşi pleacă uneori capul său roşcat şi zbârlit într-un chip aşa 
de ciudat, încât l-ai crede dezlipit de trup şi proptit alături. 
Nobis, se plânge că suntem prea mulţi şi că-i stricăm aerul. 
Drept să spun, ne vine cam greu să mai învăţăm acum. Mă 
uit pe fereastră la copacii cei stufoşi, la umbra cărora m-aş 
culca bucuros şi mă prinde necazul, când mă văd silit să 
stau neclintit în bancă. Dar îmi fac inimă, când văd pe 
mama cât de îngrijorată şi cu băgare de seamă se uită la 


mine, când mă întorc de la şcoală, ca să vadă dacă sunt 
galben la faţă şi obosit. Când îmi scriu temele, după fiecare 
pagină mă întreabă: 

— Poţi să mai scrii, copile? 

lar dimineaţa, la ora şase, când mă deştept ca să mă 
pregătesc de şcoală, mă sărută şi-mi zice: 

— Mai rabdă Enrico dragă, peste câteva zile o să te 
odihneşti la ţară sub umbra copacilor din livezi. 

Bine face mama, că-mi aduce aminte de copiii care sunt 
siliţi să muncească la câmp, în arşiţa soarelui, sau în albiile 
nisipoase ale râurilor; la cei care lucrează în fabrici, mai 
ales în cele de sticlărie, unde stau toată ziulica aplecaţi la 
flacăra gazului; ei se scoală toţi mai devreme decât noi şi n- 
au vacanţă, sărmanii! Înainte, dar! Tot Derossi ne întrece şi 
în asta. El nu pregetă nici la căldură, nici la frig; totdeauna 
vioi sprinten şi frumos cu cârlionţii lui blonzi. El învaţă ca şi 
astă-iarnă, fără să se obosească şi ne ţine pe toţi cei din 
jurul său ageri, ca şi cum ar împrospăta aerul cu glasul său 
cel limpede. Mai sunt încă doi, care stau mereu deştepţi şi 
atenţi: Garoffi, negustorul, foarte ocupat cu fabricarea 
evantaielor de hârtie roşie, împodobite cu gravuri scoase de 
pe cutiile de chibrituri, pe care le vinde cu câte cinci lire şi 
încăpăţânatul acela de Stardi, care se înţeapă la nas, ca să 
nu adoarmă, scrâşneşte din dinţi şi cască nişte ochi de 
parcă voieşte să-l înghită pe profesor. 

Cel mai harnic însă e Coretti, bietul Coretti! El se scoală în 
zori de zi, ca să-l ajute pe tatăl său la căratul lemnelor. La 
unsprezece, în şcoală, nu mai poate să stea cu ochii deschişi 
şi capul îi cade pe piept. Sărăcuţul, se sileşte cât poate să-şi 
alunge somnul, îşi dă la pumni în ceafă, cere voie 
profesorului să iasă ca să-şi spele obrazul cu apă rece, 
roagă pe vecini să-l zguduie şi să-l ciupească. 

Azi dimineaţă nu-şi mai putu birui somnul şi adormi 
buştean. Profesorul îl chemă tare: 

— Coretti! 


Atunci, fiul cârbunarului, care locuieşte alături de el, se 
sculă şi zise: 

— A muncit de la cinci până la şapte, a cărat lemne la 
muşterii. 

Profesorul îl lasă să doarmă şi urmă lecţia încă o jumătate 
de oră. Pe urmă se duse la banca lui Coretti şi încet de totii 
suflă pe frunte şi-l deşteptă. Când văzu dinaintea lui pe 
profesor, se dădu repede înapoi înspăimântat. Dar 
profesorul îi luă capul în mâini şi-i spuse, sărutându-l pe 
frunte: 

— Nu te dojenesc, copilul meu; tu nu dormi de lene, ci 
dormi de oboseală! 

Tata. 

Sâmbătă, 17. 

Sunt încredinţată că nici Coretti, nici Garrone, n-ar 
răspunde vreodată tatălui lor, cum ai făcut tu, aseară, 
Enricol Cum se poate? Trebuie să-mi făgăduieşti că aceasta 
nu se va mai întâmpla cât voi trăi eu. De câte ori la vreo 
mustrare a tatălui tău îţi va veni la gură vreun răspuns 
îndrăzneţ, gândeşte-te la ziua ce va sosi neapărat şi în care 
el te va chema la patul lui, ca să-ţi spună: Enrico, te 
părăsesc! 

Dragul meu copil, multă vreme după ce vei auzi glasul său 
pentru ultima oară, când vei plânge singur în odăi părăsită, 
în mijlocul cărţilor pe care el nu le va mai deschide 
niciodată, aducându-ţi aminte, că n-ai avut totdeauna 
pentru dânsul respectul cuvenit, o să te întrebi tu însuţi: 
„Cum e cu putinţă?” Numai atunci vei pricepe că el a fost 
cel mai bun prieten al tău şi că, silit să te pedepsească, el 
suferea mai mult decât tine; că dacă te-a făcut vreodată să 
plângi, a făcut-o numai pentru binele tău. Cum o să te mai 
căieşti atunci! O să săruţi în zadar masa la care a lucrat 
fără preget, locul unde şi-a muncit viaţa pentru copiii lui. 
Atunci, el îţi ascundea toate greutăţile vieţii şi-ţi arăta 
numai dragostea. Tu nici nu ştii că sunt zile în care e atât de 
obosit încât se crede în ajunul morţii şi că singura lui grijă 


în acele momente e că vă lasă mici, săraci şi fără ocrotire. 
Adesea intră noaptea, pe când tu dormi, în odaie la tine şi te 
priveşte la lumina candelei; apoi, deşi rupt de oboseală, se 
întoarce iarăşi la masa lui de lucru şi îşi continuă lucrarea 
începută. Tu nici nu-ţi închipui că uneori te caută şi stă cu 
tine de vorbă, ca să-şi mai uite grijile ce-i amărăsc viaţa şi 
de neajunsurile ce cad asupra tuturor în această lume. El 
caută să găsească în tine un prieten, ca să-i dea curaj. Are 
nevoie de dragostea ta, ca să-şi îmbărbăteze inima. Îţi 
închipui dar, ce durere trebuie să fie pe el când, în locul 
iubirii, găseşte o inimă rece şi o lipsă desăvârşită de 
respect? Să nu-ţi mai mânjeşti sufletul, Enrico, cu aşa de 
neagră nerecunoştinţă! 

Află, drăguţule, că chiar de-ai fi bun ca un înger, totuşi n-ai 
putea să răsplăteşti destul ceea ce el a făcut necontenit 
pentru tine. Gândeşte-te că viaţa e un nimic! O nenorocire 
poate să te facă orfan de tată, pe când eşti încă mic, peste 
doi ani, peste trei luni, ba poate chiar mâine. 

Vai, Enrico dragă, cum s-ar schimba toate în jurul tău! Ce 
goală ti s-ar părea casa fără el. Ce groază te-ar cuprinde 
văzând pe mama ta în haine de doliu! Du-te, băiete, du-te 
pe vârful picioarelor în odaia în care lucrează tatăl tău, du- 
te, cere-i să te ierte şi să te binecuvânteze! 

Mama ta. 

La ţară. 

Luni, 19. 

Tata m-a iertat şi de astă dată; ba mă lasă chiar să merg să 
petrec la ţară, după cum ne învoiserăm de miercuri cu tatăl 
lui Coretti, negustorul de lemne. Toţi doream să ieşim la 
câmp, ca să răsuflăm un aer mai curat. Ce bucurie pe noi! 
Ne întâlnirăm cu toţii, după cum făgăduisem, în piaţa 
primăriei: Derossi, Garrone, Garoffi, Precossi, bătrânul 
Coretti, fiul său şi eu. Luaserăm fiecare, câte ceva de 
mâncare cu noi: poame, şuncă, ouă răscoapte, cârnaţi, 
cozonaci şi altele. Luaserăm sticle cu vin şi pahare. Garrone 
adusese vin alb într-o damigeană, iar Coretti umpluse 


plosca soldăţească a tatălui său cu vin negru. Micul 
Precossi, cu hăinuţa lui de fierar, ducea la subţioară o 
enormă pâine de două kilograme. Merserăm în omnibuz 
până la răspântia Maicii Domnului, apoi de acolo o luarăm 
la goană pe dealuri. Ce verdeață! Ce umbră plăcută şi 
răcoroasă! Mergeam de-a dura prin iarbă, ne spălam pe 
ochi cu apă rece din izvoare, săream gardurile! Ce nu 
făceam! Coretti, bătrânul, ne urma de departe, cu haina pe 
umăr, fumând din luleaua lui de pământ; şi, din timp în 
timp, ne ameninţa cu degetul, să nu ne rupem hainele prin 
mărăcini. Precossi fluiera; nu-l auzisem niciodată fluierând. 
Coretti fiul, e un omuleţ care ştie să facă o sumedenie de 
fleacuri cu briceagul său; roţi de moară, furculiţe, 
stropitori; şi de bun ce e, voia să ducă sacii tuturor. 
Sudoarea îi curgea şiroaie de pe frunte, totuşi alerga mereu 
ca o căprioară. Derossi se oprea la fiece minut, ca să ne 
spună numele plantelor şi ale insectelor. Nu ştiu, zău, cum 
face băiatul acesta de ştie atâtea lucruri! Garrone mânca 
pâine pe tăcute, dar nu mai îmbuca aşa de voios ca 
odinioară; bietul Garrone! S-a schimbat cu totul de când a 
pierdut-o pe mama sa. Cu toate acestea, e tot bun ca pâinea 
caldă. Când unul din noi se repezea să sară vreun şanţ, el 
alerga pe partea cealaltă, ca să-i întindă mâna şi pentru că 
lui Precossi îi e frică de vaci, din cauză că a fost împuns de o 
vacă, pe când era mic, de câte ori trecea vreuna, Garrone 
se aşeza înaintea lui. Ajuserăm până la vârful Santa 
Margareta, apoi coborârăm pe povârniş, alergând, sărind, 
dându-ne de-a berbeleacul ca nişte mere. Precossi se agăţă 
de un mărăcine şi-şi rupse o bucată din haină. Bietul băiat o 
sfeclise; stătea şi se uita speriat la peticul care-i atârna de 
pe umăr. Din fericire, Garoffi, care are totdeauna la el o 
provizie de ace cu gămălie, îi prinse aşa de bine peticul, 
încât nu se mai vedea ruptura. Bietul Precossi îi spunea 
întruna: 

— lartă-mă, iartă-mă, Garoffi dragă! 


După această mică întâmplare, începurăm iarăşi să 
alergăm. Garoffi nu-şi pierdea timpul nici pe drum: culegea 
buruieni bune de salată, aduna melci şi strângea pietricele 
la care lucra, cu nădejdea că să găsească în ele aur sau 
argint. 

Merserăm mereu înainte alergând, sărind, târându-ne de- 
a buşilea, urcându-ne pe copaci, întorcându-ne care de care 
la umbră şi la soare; alergând în sus şi în jos pe toate 
cărările, până ce ajunserăm prăpădiţi de oboseală în vârful 
unui deal, unde ne aşezarăm să ne odihnim şi apoi să 
îmbucăm merindele noastre. Ce privelişte minunată! De 
acolo vedeam întinzându-se la picioarele noastre o câmpie 
nemărginită, iar în zarea depărtată, Alpii cei albaştri cu 
vârfurile albe de zăpadă. 

Nu mai puteam de foame! Pâinea dispărea într-o clipă de 
dinaintea noastră. Coretti, tatăl, ne tăia şuncă şi ne 
împărțea feliile pe frunze de dovleac, care ţineau loc de 
farfurii. 

După ce ni se mai potoli foamea, începurăm să vorbim toţi 
deodată: de profesori, de camarazii care n-au putut veni cu 
noi şi de examene. Lui Procossi îi era ruşine să mănânce şi 
Garrone îi băga cu sila bucăţile cele mai bune de pe farfuria 
sa. Coretti stătea lângă tatăl său cu picioarele încrucişate. 
Nici nu ţi-ar fi trecut prin minte, văzându-i aşa de rumeni la 
faţă la faţă şi veseli, că erau tată şi fiu; ai fi crezut mai 
curând că sunt doi fraţi. 

Coretti, bătrânul, închină în sănătatea noastră, apoi 
luându-ne în glumă vinul de dinainte strigă: 

— Vouă, băieţi care învăţaţi la şcoală, nu vă prieşte vinul; 
lăsaţi-ni-l nouă, muncitorilor; noi avem nevoie de el. Şi 
apucând în veselia lui pe fiul său de nas, ne zise: lubiţi-l pe 
acest ştrengar; să ştiţi că e o floare de băiat, v-o spun eu! 

Toţi începurăm a râde, afară de Garrone. El urmă 
ciocnind: 

— Păcat, zău! Acum sunteţi cu toţii împreună, ca nişte buni 
camarazi; dar peste câţiva ani, cine ştie pe unde veţi fi! 


Enrico şi Derossi o să se facă avocaţi sau profesori, sau mai 
ştiu eu ce; şi voi ceilalţi veţi intra la vreo prăvălie sau vă veţi 
apuca de vreun meşteşug şi naiba ştie încotro veţi merge! 
Atunci, adio prieteni! 

— Vorbă să fie! Răspunse Derossi. Pentru mine, Garrone o 
să fie vecin Garrone, Precossi, vecin Precossi şi ceilalţi 
asemenea, chiar de aş ajunge Ţarul Rusiei; unde s-or duce 
ei, merg şi eu! 

— Bravo, să trăieşti, băiete! Strigă bătrânul Coretti, 
ridicând paharul. Aşa se vorbeşte creştineşte! Ciocneşte 
aici! Trăiască toţi camarazii, trăiască şi şcoala, care uneşte 
într-o singură familie şi pe cei care au şi pe cei care n-au! 

Noi ciocnirăm cu toţii paharele cu el şi băurăm pentru 
ultima dată. Iar el strigă, golind paharul până la fund: 
Trăiască batalionul 401! Şi dacă veţi intra şi voi în luptă, 
ţineţi-vă bine, cum ne-am ţinut noi, băieţi! 

Se făcuse târziu. Coborârăm alergând şi cântând; 
mergeam ţinându-ne de mână, toţi la rând. Ajunserăm la 
Pad, când înopta şi o mulţime de licurici zburau 
pretutindeni ca nişte scântei. 

Tocmai în piaţa primăriei ne despărţirăm, după ce ne 
hotărârăm să ne întâlnim cu toţii duminică, pentru a merge 
la teatru „Victor Emanuel”, să fim faţă la împărţirea 
premiilor elevilor din şcolile de seară. 

Ce zi frumoasă! Ce mulţumit aş fi ajuns acasă, dacă n-aş fi 
întâlnit pe sărmana mea profesoară! O întâlnii pe scara 
casei noastre, cobora prin întuneric şi fiindcă mă 
recunoscu, mă apucă de amândouă mâinile şi-mi zise la 
ureche: 

— Adio, Enrico, adu-ţi aminte de mine! 

Băgai de seamă că plângea. Urcai scara şi intrând în casă 
spusei mamei: 

— Am întâlnit pe profesoara mea! 

— Se ducea să se culce în pat! Răspunse mama, 
stăpânindu-şi cu greu plânsul. 

Apoi adăugă cu jale, uitându-se drept în ochii mei: 


— Profesoarei tale, sărmana... Îi e foarte rău! 

Împărţirea premiilor la elevii meşteşugari. 

Duminică, 29. 

Ne întâlnirăm cu toţii, după cum ne vorbiserăm, în sala 
teatrului „Victor Emanuel”, ca să fim faţă la împărţirea 
premiilor la elevii care urmează la şcolile de seară. 

Teatrul era tot aşa de înţesat de lume ca în ziua de 14 
martie; atât numai că de astă dată, cea mai mare parte a 
publicului o alcătuiau familiile de muncitori. 

La parter era corul de elevi şi eleve. Ei cântară un imn 
frumos, închinat soldaţilor morţi în Crimeea. Publicul, 
entuziasmat, aplaudă şi ceru să se repete. Îndată după 
aceea, premianţii începură să treacă pe dinaintea 
primarului, prefectului şi a multor altor domni, care 
împărțeau: cărţi, livrete de case de economie, diplome şi 
medalii. 

Zării într-un colţ al sălii, pe Zidăraşul. El stătea lângă 
mama lui; ceva mai departe văzui pe directorul nostru şi 
capul roşcat şi zbârlit al profesorului meu de clasa a II-a. 

Trecură mai întâi elevii şcolilor de desen, giuvaiergii, 
gravorii în lemn, litografii; trecură şi tâmplarii şi zidarii: 
veniră în urmă elevii şcolii de comerţ, apoi elevii şcolilor de 
muzică; printre aceştia se aflau şi câteva fete lucrătoare 
îmbrăcate de sărbătoare; ele fură aplaudate cu entuziasm. 

În sfârşit, veni rândul şcolilor elementare de seară şi aici 
începu să fie şi mai interesant. 

Era, într-adevăr, ceva frumos să vezi trecând bărbaţi în 
toată firea de diferite vârste, de diferite meşteşuguri, 
îmbrăcaţi în felurite chipuri. Treceau bărbaţi cu părul 
cărunt, copii de meşteşugari şi tineri în floarea vârstei. 
Copiii erau sprinteni şi veseli; bărbaţii, sfioşi; iar publicul 
aplauda; şi pe cei mari şi pe cei mici. 

Lumea din sală nu râdea ca la distribuţia premiilor şcolilor 
noastre; toate chipurile erau serioase, toţi priveau cu 
băgare de seamă. 


Mulţi din premianţi aveau nevestele şi copiii lor la parter. 
Unii dintre copii, recunoscând pe părinţii lor pe scenă, îi 
chemau pe nume, îi arătau cu degetul şi râdeau tare. 
Trecură ţărani, hamali: aceştia erau de la şcoala 
„Buoncompagni”. Din şcoala „Cittadella” trecu un vopsitor 
de cizme, pe care tata îl cunoştea. Prefectul îi dete o 
diplomă. 

În urma lui văzui venind o namilă de om, pe care mi se 
păru că-l mai văzusem, într-adevăr era tatăl Zidăraşului. 

El căpătă premiul al doilea. Îmi adusei aminte, că-l 
văzusem la el, în odăiţa din pod, când stătea lângă patul 
copilului său bolnav şi îmi îndreptai îndată privirile spre 
parter, ca să caut pe micul meu camarad. Bietul băiat se 
uita la tatăl său plin de bucurie şi ca să-şi ascundă emoția, 
făcu botul de iepure. 

Deodată izbucniră aplauze zgomotoase. Întorsei capul 
spre scenă şi văzui pe un mic coşar spălat la faţă şi 
îmbrăcat în hainele sale de lucru. Primarul îi vorbea 
ţinându-l de mână. După el veni: un bucătar, un măturător 
municipal; acesta căpătă o medalie. 

Eram înduioşat, simţeam în mine un fel de respect pentru 
aceşti oameni, gândindu-mă la munca grea ce-şi 
impuseseră ca să poată câştiga premiile. Câtă muncă peste 
munca lor! Câte ceasuri furate somnului, acelui somn de 
care au aşa de mare nevoie. Ce povară, ei, sărmanii, mai 
toţi căsătoriţi, cu grija casei şi a copiilor, să-şi mai frământe 
mintea neobişnuită cu învăţătura! Şi ce greu trebuie să le 
fie desenul şi scrierea cu mâinile lor groase şi înţepenite în 
munci grele! 

Printre ei se afla şi un băiat de lăcătuş, care, fu nevoit să-şi 
sumeată mânecile chiar acolo pe scenă, ca să-şi poată lua 
premiul. Unii începură să râdă, dar râsul lor fu îndată 
acoperit de aplauze. În urma lui veni un biet bătrân pleşuv 
şi cu barba albă. Trecură soldaţi de artilerie; aceştia veneau 
la cursurile de seară de la şcoala noastră. Trecură şi 
vameşi, gardişti din aceia care ne păzesc şcolile şi apoi, 


elevii şcolilor de coruri începură, iarăşi, să cânte imnul 
soldaţilor căzuţi în Crimeea, şi-l cântară de această dată cu 
aşa mult foc, pornit din fundul inimii, încât lumea nici că 
mai cuteză să bată din palme, atât era de emoţionată. Toţi 
ieşirăm din teatru încet şi fără zgomot. 

Mulțimea se răspândi într-o clipă pe străzi. Micul coşar 
stătea lângă uşa teatrului cu o carte legată în roşu la 
subţioară. Mai mulţi domni îl înconjuraseră şi-i vorbeau cu 
blândeţe. Toţi îşi luau ziua bună unii de la alţii, strigându-se 
pe nume dintr-o parte a străzii la cealaltă. Era un amestec 
de: meşteşugari, muncitori, băieţi, gardişti, profesori. 
Profesorul meu de clasa a II-a ieşi din teatru cu doi soldaţi 
tunari. 

Vedeai nevestele meşteşugarilor cu copii în braţe. Aceştia 
ţineau în mânuşiţe premiul tatălui lor şi-l arătau cu fală 
trecătorilor. 

Moartea profesoarei mele. 

Pe când noi asistam la împărţirea premiilor, sărmana mea 
profesoară îşi dădea sufletul. A murit la două după amiază, 
şapte zile după ce venise la mama. Directorul ne aduse ieri 
dimineaţă această tristă ştire şi adăugă: 

— Aceia dintre voi, care aţi învăţat cu dânsa, ştiţi ce bună 
era şi ce mult îşi iubea elevii; era o adevărată mamă pentru 
ei. S-a dus, a trecut acuma, sărmana, în viaţa veşnică! O 
boală cumplită o chinuia de mult. Dacă n-ar fi fost nevoită 
să muncească ca să-şi câştige traiul, ar fi scăpat. Şi-ar fi 
putut lungi viaţa cu câteva luni, dacă ar fi cerut concediu; 
dar ea a voit să stea cu elevii săi până la ceasul din urmă. 

Sâmbătă seara, la 17 ale lunii, ea plecă de la şcoală cu 
tristul presentiment, că nu avea să-şi mai vadă copiii. Le 
mai dete poveţe bune, îi sărută pe toţi şi plecă plângând. N- 
o s-o mai vedeţi niciodată. Să nu o uitaţi, copii! 

Micul Precossi, care fusese elevul ei în clasa [Î, plecă uşor 
capul pe bancă şi începu să plângă. 

Ieri seară când am ieşit de la şcoală, ne duserăm cu toţii la 
casa moartei, ca s-o însoţim până la biserică. Dricul cu doi 


cai stătea la poartă şi în stradă se afla multă lume; toţi 
vorbeau încet. 

Găsirăm acolo: pe directorul nostru, pe profesorii şi 
profesoarele şcolii noastre. Veniseră profesoarele altor şcoli 
unde sărmana Delcati dăduse mai înaine lecţii. Erau mai 
toţi copilaşii din clasa ei: mamele lor îi ţineau de mână. Era 
de asemenea o mulţime de băieţi din alte clase şi vreo 
cincizeci de fete din şcoala Baretti. Unele aduceau jerbe; 
altele, bucheţele de trandafiri. Dricul era împodobit cu 
ghirlande de flori şi cu o coroană mare pe panglia căreia se 
citea această inscripţie: Scumpei lor profesoare, vechile 
eleve din clasa a IV-a. Sub această coroană era una mică, 
adusă de micii săi elevi. In mulţime se zăreau nenumărate 
servitoare cu lumânări aprinse în mână, trimise de 
stăpânele lor. Doi servitori în livrea ţineau făclii aprinse. Un 
domn bogat, tatăl unui elev al ei, trimisese trăsura 
îmbrăcată toată în mătase albă. Lumea se îngrămădea la 
poartă. Mai toate elevele plângeau. 

Aşteptară încă ceva timp în tăcere. În sfârşit, coborâră 
coşciugul şi, când îl aşezară pe dric, unii din copiii din clasa 
ei începură să plângă şi să ţipe. S-ar fi zis că înţeleseseră 
numai atunci, micuţii, că le murise profesoara. Mamele lor 
fură nevoite să plece cu ei. Dricul porni. Înaintea lui 
mergeau fetele din azilul „Concepţiuni”, îmbrăcate în verde 
închis; şi apoi acelea din azilul „Maria”, în alb; apoi veneau 
preoţii. În urma dricului mergeau: profesorii, profesoarele 
şi elevii din clasa I, mulţi din alte clase şi mulţimea. Lumea 
care se strângea pe la ferestre şi pe la porţi văzând atâţia 
copii şi coroane, zicea: 

— Trebuie să fie vreo profesoară; păcat de ea, sărmana! 

Mamele care îşi duceau copiii de mână, plângeau mai 
toate. 

Când am ajuns la biserică, luară coşciugul de pe dric şi-l 
duseră în faţa altarului. Profesoarele aşezară coroanele 
împrejurul lui, copiii îl acoperiră cu buchete de trandafiri şi 
lumea strânsă împrejur cu lumânările aprinse în mână, 


începu să cânte rugăciunea morţilor. După ce preotul zise 
„veşnica pomenire”, lumânările se stinseră şi lumea plecă, 
iar biata moartă rămase singură în biserica întunecoasă şi 
rece. 

Sărmana mea profesoară, aşa de bună cu mine, atât de 
răbdătoare, care muncise atâţia ani!... Şi-a lăsat puţinele ei 
cărţi elevilor săi; unuia călimara, altuia un tablou, şi-a 
împărţit tot ce avea. 

Cu două zile înainte de a muri, spusese directorului să nu 
permită micilor ei elevi să o însoţească la mormânt, ca nu 
cumva să se îmbolnăvească de mult plâns. 

A făcut mult bine, a suferit, a murit! Sărmană profesoară! 
Ai rămas singură în biserica rece şi întunecoasă! Odihneşte- 
te în pace, bună şi iubitoare prietenă, dulce şi tristă 
amintire a copilăriei mele! 

Mulţumiri. 

Miercuri, 29. 

S-ar fi zis că biata profesoară a voit să-şi sfârşească anul 
şcolar; căci sărăcuţa a murit numai cu trei zile înainte de a- 
şi sfârşi lecţiile. 

Poimâine o să auzim cea din urmă povestire lunară. Titlul 
ei este „Naufragiul” şi apoi... S-a sfârşit! 

Sâmbătă, 1 iulie, încep examenele. A mai trecut un an! De 
n-ar fi murit biata mea profesoară, s-ar fi sfârşit cu bine. 

Când mă gândesc la ce ştiam în octombrie trecut, îmi pare 
că ştiu acum mult mai mult. Cu câte lucruri noi mi-am 
înzestrat eu mintea! Scriu mai bine şi-mi exprim mai 
lămurit gândurile mele; aş putea chiar să fac socoteli 
pentru mulţi din cei mari care nu ştiu şi să-i ajut în afacerile 
lor; pricep mult mai lesne şi pot să înţeleg tot ce citesc. 
Sunt foarte mulţumit. Trebuie însă ca să mărturisesc că 
mulţi m-au îndemnat şi m-au ajutat ca să învăţ, unii într-un 
chip, alţii într-altul, acasă, la şcoală, pe stradă, pretutindeni 
unde m-am dus şi unde am văzut ceva. Azi, le mulţumesc 
tuturor. Mulţumesc mai întâi bunului meu profesor, care a 
fost atât de îngăduitor şi de blând cu mine, pentru care a 


fost o muncă grea cel mai mic progres, de care eu mă 
bucur. Şi ţie îţi mulţumesc Derossi, iubitul meu camarad, 
pentru explicaţiile ce mi-ai dat cu atâta bunăvoință, 
făcându-mă să înţeleg lucruri grele, care m-ar fi încurcat la 
examen. Îţi mulţumesc şi ţie, Stardi, harnic şi stăruitor 
băiat, căci mi-ai arătat că o voinţă statornică biruieşte tot. 
Asemenea îi mulţumesc şi bunului şi generosului Garrone, 
care îmbunează pe toţi acei care-l cunosc şi-l înconjoară. 
Precossi, Coretti, care mi-aţi dat totdeauna exemplul 
răbdării în dureri şi al veseliei la muncă, vă mulţumesc şi 
vouă. Vă mulţumesc tuturor, dar mai mult decât oricui îţi 
mulţumesc ţie, bunul meu tată, care mi-ai fost cel dintâi 
profesor, cel dintâi prieten; ţie, care mi-ai dat atât de multe 
şi bune poveţe şi m-ai învăţat atâtea lucruri! Pe când lucrai 
pentru mine, ascunzându-mi necazurile tale, te sileai în 
acelaşi timp, să-mi înlesneşti studiul şi să-mi înfrumuseţezi 
viaţa. Îţi mulţumesc din suflet şi ţie, bună mamă, îngerul 
meu păzitor şi binecuvântat, care ai împărţit cu mine toate 
bucuriile şi toate suferinţele, care ai învăţat, te-ai obosit şi 
ai plâns cu mine, mângâindu-mi fruntea cu o mână şi 
arătându-mi cerul cu cealaltă. 

Îngenunchez înaintea voastră, cum făceam când eram 
copil şi vă mulţumesc cu toată căldura, cu toată 
recunoştinţa ce aţi inspirat sufletului meu în aceşti 
doisprezece ani de jertfă şi de iubire. 

Naufragiul. 

(Ultima povestire lunară) 

Sunt câţiva ani de atunci! Într-o dimineaţă de decembrie, 
un vapor mare părăsea Liverpool şi pornea spre insula 
Malta. Pe el se aflau peste două sute de persoane, socotind 
şi cei şaptezeci de marinari ai echipajului. Căpitanul şi mai 
toţi marinarii erau englezi. 

Printre călători se aflau şi câţiva italieni: trei doamne, un 
preot şi o trupă de muzicanți. Timpul era întunecos. 

Un băiat italian, cam de doisprezece ani, frumos la faţă, 
stătea singur la o parte, în salonul călătorilor de clasa a II-a. 


Era cam mic pentru vârsta lui, dar voinic şi, după chipul lui 
îndrăzneţ şi hotărât, se vedea că este sicilian. Se aşezase pe 
o grămadă de funii şi se proptea de un geamantan vechi şi 
rupt în care îşi vârâse toată averea sa. Era oacheş la chip şi 
părul său negru şi creţ îi cădea pe umeri. Bietul băiat era 
îmbrăcat sărăcăcios; îşi pusese pe spinare un tartan 
zdrenţăros şi o geantă veche de piele îi atârna de umăr. 
Stătea pe gânduri şi se uita la călători, la vapor, la marinarii 
care-i treceau repede pe dinainte şi la marea neliniştită. 
Înfăţişarea lui, dădea pe faţă că îndurase, de curând, o 
mare nenorocire. Avea un chip copilăresc şi expresia unui 
om mare. 

Nu trecuse mult de la plecarea vaporului şi se ivi un 
marinar bătrân cu părul cărunt, aducând de mână o fetiţă. 
Acesta se opri în faţa micului sicilian şi-i zise: 

— Mario, iată, îţi aduc o tovarăşe de drum! 

Lăsă aici copila şi se depărtă. 

Fetiţa se aşeză şi ea jos, lângă băiat, pe grămada de funii. 

Se uitară unul la altul. 

— Unde mergi! O întrebă sicilianul. 

— La Malta! Răspunse fetiţa. Tata şi mama mă aşteaptă 
acolo. Mă duc la ei. Pe mine mă cheamă lulia Fagiani. 

Băiatul tăcu. 

Puțin după aceea, Mario scoase din geantă pâine şi poame 
uscate. Fetiţa avea pesmeţi. Mâncară împreună. 

— Bucuraţi-vă! Strigă un marinar italian, trecând repede. 
O să fie dans mare, în curând! 

Vântul creştea din ce în ce, vaporul se clătina tot mai tare; 
dar copiii care nu sufereau de răul de mare, nici nu băgau 
de seamă. 

Fetiţa zâmbea mereu. Era cam tot de vârsta tovarăşului 
său, dar mult mai înaltă, oacheşă, ca şi el şi slabă; crescută 
în lipsuri, sărăcuţa, era îmbrăcată cât se poate de prost. 
Părul îi era scurt şi creţ. Purta o basma roşie pe cap şi la 
urechi avea cercei de argint. 


Pe când mâncau, îşi povestiră nenorocirile lor. Mario era 
orfan. Tatăl său, meşteşugar, murise de curând la Liverpool 
şi consulul italian îl trimitea în ţara sa, la Palermo, unde 
bietul băiat mai avea rude depărtate. 

Pe fetiţă o luase de un an, o mătuşă, care o iubea ca pe 
fata ei şi o dusese cu dânsa la Londra. Părinţii copilei fiind 
săraci, o dăduseră cu nădejdea să moştenească pe mătuşă- 
sa. Din nenorocire, mătuşa murise după câteva luni, călcată 
de un omnibuz şi nu-i lăsase nici un ban. Consulul italian o 
trimitea şi pe dânsa în Italia şi întâmplarea făcuse ca 
amândoi sărmanii copii să fie încredinţaţi aceluiaşi marinar. 

— Părinţii mei, adăugă copila, credeau că mă voi întoarce 
la ei bogată şi iată-mă tot aşa de săracă. Dar ei mă iubesc şi 
o să mă primească bucuroşi. Dar frăţiorii mei, sărăcuţii! Am 
patru. Eu sunt cea mai mare; îi îmbrac, îi îngrijesc, ce bine 
o să le pară când mă vor revedea! O să intru la ei în vârful 
picioarelor. Vai! Îndrăcită mai e marea!... Apoi începu 
iarăşi: le duci şi tu la părinţi? 

— Mă duc la rude..., dacă vor vrea să mă primească! 
Răspunse Mario, cu întristare. 

— Nu te iubesc? 

— Nu ştiu! 

— Eu împlinesc treisprezece ani la Crăciun! Zise copila. 

Începură apoi să vorbească: despre mare, despre oamenii 
ce se învârteau în jurul lor. Stătură împreună toată ziua. 
Călătorii credeau chiar că sunt fraţi. Fetiţa cârpea un 
ciorap, băiatul stătea pe gânduri, marea se înfuria din ce în 
ce mai tare. Seara, despărţindu-se, fetiţa zise lui Mario: 

— Noapte bună! 

— Noaptea n-are să fie bună pentru nimeni, bieţii mei 
copii! Zise marinarul italian care trecea alergând, fiind 
chemat de căpitan. 

Băiatul voia să răspundă şi el prietenei sale: 

— Noapte bună! Când o împroşcătură neaşteptată îl izbi 
fără veste şi-l azvârli pe bancă. 


— Doamne sfinte! Te-ai lovit, îţi curge sânge! Strigă fetiţa, 
apropiindu-se de el. 

Călătorii care fugeau să se adăpostească prin cabine, nu-i 
băgară în seamă. Mario rămăsese ameţit; copila 
îngenunche dinaintea lui, îi şterse sângele de pe frunte şi 
scoţându-şi basmaua roşie de pe cap, îl legă cu ea. Când 
băiatul plecă uşor capul, ca să-l lege, îi pică puţin sânge din 
rană pe rochia ei cea galbenă şi i-o pătă. Mario îşi reveni 
îndată în fire. 

— Ţi-e mai bine? Întrebă copila. 

— Da, n-am nimic! Răspunse el. 

— Noapte bună! 

— Noapte bună! Adăugă Iulia. 

Amândoi coborâră în dormitorul lor. Marinarul prezisese 
bine. Călătorii nici nu adormiseră şi o furtună îngrozitoare 
izbucni deodată. Valuri furioase năvăliră asupra corabiei, 
sfărâmară un catarg, răpiră trei bărci fixate de vapor şi 
patru boi ce stăteau la prora navei, ca şi cum ar fi măturat 
nişte frunze uscate. Prin cabine începuse o tulburare, o 
învălmăşeală, o spaimă de nespus. Unii ţipau, alţii plângeau, 
alţii se rugau: era ceva înfiorător. Furtuna creştea mereu. 
Spre revărsatul zorilor, ea ajunsese la culmea furiei sale. 
Valuri uriaşe loveau vaporul în toate laturile şi năpădeau pe 
punte, zdrobind, măturând şi rostogolind în mare tot ce 
întâmpina în calea lor. Platforma care acoperea maşinile fu 
sfărâmată şi apa năvăli prin spărtură cu un zgomot 
înspăimântător, stinse focul. Maşiniştii fugiră înfricoşaţi. 
Atunci, apa începu să pătrundă pretutindeni. 

Un glas puternic strigă: 

— Săriţi la pompe! 

Era glasul căpitanului. Marinarii alergară la pompe, dar 
un val puternic izbi furios fără de veste spatele vaporului, 
sfărâmă parapetul şi un şuvoi de apă pătrunsese înăuntru. 

Toţi călătorii, mai mult morţi decât vii, se strânseră în 
salon. Căpitanul, galben la faţă, apăru în mijlocul lor. 


— Căpitane! Căpitane, strigară toţi deodată. Ce ne facem? 
Cum stăm? Ce speranţă ne dai? Scapă-ne, căpitane, scapă- 
ne, pentru numele lui Dumnezeu! 

Căpitanul aşteptă să se potolească strigătele, apoi zise cu 
glas liniştit: 

— Nu mai e nădejde de scăpare! 

Toţi amuţiră de groază. O singură femeie strigă: 

— Fie-ţi milă, Doamne! 

Călătorii rămaseră câtva timp în acea tăcere 
înspăimântătoare, uitându-se unii la alţii, pieriţi la faţă. 
Marea mugea mereu, vaporul plutea cu mare greutate. 

Căpitanul vru să încerce o scăpare şi porunci să se dezlege 
o barcă şi să o coboare pe mare. Cinci marinari intrară într- 
însa, dar luntrea nici nu apucase să atingă undele, când un 
val uriaş o şi rostogoli. Doi marinari se înecară. Unul din ei 
era bătrânul italian; ceilalţi abia putură să se agaţe de funii 
şi să se urce pe bastiment. 

Atunci chiar marinarii pierdură orice speranţă şi două 
ceasuri după aceasta, bastimentul se şi scufundase la 
parapet. 

O scenă îngrozitoare se petrecea în acest timp pe bordul 
vaporului. Mame disperate strângând pe copilaşii lor la sân; 
prietenii se îmbrăţişau, dându-şi ultimul adio: unii coborau 
prin cabine, ca să nu mai vadă marea cu ochii. Un călător se 
împuşcă şi căzu mort pe scara cabinelor. Mulţi din acei 
nenorociţi se agăţau în disperarea lor unii de alţii, îşi 
frământau mâinile, cădeau leşinaţi. Unii îngenuncheau 
dinaintea preotului cerându-i binecuvântarea. Copiii ţipau, 
lumea răcnea. Se auzeau glasuri ascuţite şi stranii; se 
vedeau persoane înmărmurite, nemişcate, cu ochii mari, 
holbaţi şi aţintiţi fără privire; păreau că înnebuniseră. 
Zăreai pretutindeni chipuri pe care se întipărise moartea. 

Cei doi copii, Iulia şi Mario, se agăţaseră de un catarg al 
vaporului şi priveau marea nesimţitori, fără să clipească. 

Marea se potolise puţin, dar vaporul se scufunda cu 
încetul. Numai câteva minute şi valurile aveau să-l înghită. 


— Dezlegaţi şalupa! Strigă căpitanul. 

Cea din urmă şalupă, singura rămasă, fu îndată coborâtă 
în mare. Paisprezece marinari săriră într-însa. 

Căpitanul rămase pe vapor. 

— Căpitane! Strigară cei din barcă, vino cu noi. 

— Nu, băieţi! Trebuie să mor la postul meu! Răspunse 
căpitanul. 

— Vino, vino, poate că vom întâlni un vapor care să ne 
scape; vino, de unde nu, eşti pierdut! 

— Nu, rămân aici! 

— Mai avem un loc! Strigară marinarii, adresându-se 
călătorilor. O femeie, să vină o femeie! 

O biată femeie, susţinută de căpitan înaintă, dar văzând 
depărtarea la care se afla şalupa nu cuteză să sară şi leşină. 
Toate celelalte femei de pe vapor erau şi ele leşinate sau pe 
moarte. 

— Să vină un băiat! Mai strigară marinarii. 

La această chemare, micul sicilian şi tovarăşa lui, care 
până atunci rămăseseră împietriţi în faţa acelui spectacol 
îngrozitor, se deşteptară deodată din acea letargie şi 
împinşi de puternicul instinct al vieţii, alergară spre 
parapetul vaporului, strigând amândoi deodată: 

— Eu! Eu! Şi se îmbrânceau ca două animale sălbatice. 

— Daţi-ne pe cel mai mic! Strigară de jos. Luntrea este 
prea încărcată, să vină cel mai mic! 

Iulia, auzind aceste cuvinte, rămase ca trăsnită, lăsă 
braţele în jos şi se uită la Mario, cu ochii stinşi. 

Mario se uită şi el la ea; văzu pata de sânge pe rochia ei şi- 
şi aduse aminte de bunătatea cu care îl îngrijise. Deodată se 
ivi pe chipul lui lumina unui gând dumnezeiesc. 

— Mai repede! Strigară cu nerăbdare marinarii de jos, 
plecăm! 

Mario, hotărât, strigă cu un glas care nu mai părea a fi al 
lui. 

— Luaţi-o pe dânsa, e mai uşoară, mergi tu, lulio, tu ai 
părinţi, eu sunt orfan! Îţi dau locul meu, du-te! 


— Arunc-o jos! Îi strigară marinarii. 

Mario apucă pe Iulia de mijloc şi o azvârli în mare. Copila 
ţipă şi căzu în apă, dar un marinar o apucă de braţ şi o 
trase în barcă. 

Băiatul stătea în picioare pe marginea vaporului, cu 
fruntea ridicată, cu părul în vânt, nemişcat, sublim. 

Luntrea porni şi scăpă cu greu de vârtejul ce-l pricinuia 
scufundarea vaporului. 

Atunci, copila, care rămăsese până aici ca şi lipsită de 
simţuri, îşi ridică ochii către Mario şi izbucni în lacrimi. 

— Adio! Îi răspunse băiatul, ridicând mâinile spre cer. 

Luntrea înainta repede pe marea agitată, cerul era 
întunecos. Pe vapor nu se mai văita nimeni. Apa ajunsese 
până la marginea punţii. 

Deodată, băiatul căzu în genunchi, încrucişă mâinile şi 
ridică ochii spre cer. 

Iulia, îngrozită, îşi acoperi faţa cu amândouă mâinile şi 
când ridică iarăşi capul, vaporul dispăruse. 

IULIE. 

Cea din urmă pagină a mamei mele. 

Sâmbătă, 1 iulie. 

A trecut şi acest an şcolar, Enrico dragă şi mă bucur că, 
drept amintire a ultimei zile, îţi rămâne întipărit în minte 
chipul viteazului băiat, care şi-a dat viaţa, ca să scape pe 
aceea a prietenei sale. 

Peste câteva zile o să te desparţi de profesorii şi de 
camarazii tăi şi, pe lângă aceasta, am să-ţi dau şi o veste 
tristă. Despărțirea n-are să fiee numai pentru câteva luni, ci 
poate chiar pentru totdeauna. Tatăl tău din cauza profesiei 
sale este silit să părăsească Turinul şi noi, fireşte, o să 
mergem cu dânsul. Plecăm la toamnă, astfel că tu vei fi 
nevoit să intri în altă şcoală. 

Îți pare rău, nu este aşa, Enrico! Şi cum să nu-ţi pară rău! 
Sunt încredinţată că-ţi iubeşti vechea ta şcoală, unde timp 
de patru ani, ai avut bucuria să te duci de două ori pe zi la 
învăţătură, să te întâlneşti cu aceiaşi colegi, profesori şi 


părinţi; unde tatăl tău şi mama ta veneau voioşi să te 
aştepte la ieşire. Sigur că-ţi iubeşti şcoala, unde ţi s-a 
deschis mintea, unde ai întâlnit atâţia tovarăşi buni, unde 
fiecare cuvânt ce ai auzit a fost pentru binele tău. Chiar 
pedepsele ţi-au folosit. Păstrează totdeauna această dulce 
amintire şi i-aţi rămas bun din inimă, de la toţi aceşti 
drăgălaşi băieţi. Unii din ei vor ti supuşi poate la neajunsuri, 
îşi vor pierde părinţii; alţii vor muri tineri: alţii îşi vor vărsa 
sângele pe câmpul de bătaie; mulţi se vor face cinstiţi şi 
buni meşteşugari, părinţi muncitori şi cine ştie dacă vreunul 
din ei nu o să aducă vreun mare folos ţării sale şi nu-şi va 
câştiga un renume prin vreo faptă însemnată! Despartă-te 
de ei cu iubire. Lasă o părticică din inima ta în această mare 
familie pe care tatăl tău şi mama ta o iubesc, pentru că ea 
te-a iubit pe tine; în care ai intrat copilaş şi din care ieşi 
flăcău în toată firea. 

Şcoala ţi-a fost mamă; ea te-a luat din braţele mele pe 
când nu ştiai încă să vorbeşti desluşit şi acum mi te 
înapoiază mare, voinic, bun şi silitor. Eu o binecuvântez, iar 
tu să nu o uiţi niciodată, fiul meu. E chiar cu neputinţă să o 
uiţi. O să te faci mare, o să colinzi lumea, o să vezi oraşe 
mari, monumente minunate şi o să uiţi multe din lucrurile 
văzute; dar clădirea modestă cu obloanele ferestrelor 
închise, mica grădiniţă unde a îmbobocit cea dintâi floare a 
inteligenţei tale, îţi vor rămâne întipărite în inimă şi ţi le vei 
aminti până la cea din urmă zi a vieţii tale, precum eu îmi 
voi aminti în veci casa în care am auzit pentru prima oară 
glasul tău. 

Mama ta. 

Examenul. 

Marţi, 4. 

Iată-ne la examen! În străzile de primprejurul şcolii nici nu 
se mai aude vorbindu-se de altceva. Părinţi, copii, 
guvernante: toţi vorbesc despre note, teme, medii, 
promovări şi repetiţii. Ţi se face milă, când vezi părinţii 
îngrijoraţi, aducând pe copiii lor de mână şi auzindu-i cum 


le dau cele din urmă poveţe. Mamele îi aduc până la bancă 
şi se uită să vadă dacă au cerneală; le încearcă peniţele şi, 

plecând, se mai întorc spre ei de la pragul uşii, ca să le mai 
strige: 

— Fii cu inimă, cu băgare de seamă, nu te zăpăci! Ne 
dăduse ca profesor supraveghetor pe domnul Coatti, acela 
cu barbă neagră, care vorbeşte copiilor cu un glas 
înfiorător şi nu pedepseşte niciodată. Unii din băieţi erau 
galbeni ca ceara. 

Când profesorul dezlipi plicul trimis de la primărie, în care 
se afla problema, nu se mai auzi nici o suflare. Domnul 
Coatti ne dictă problema tare, uitându-se când la unul, când 
la altul cu o privire amenințătoare. Cu toate acestea se 
vedea bine că, dacă ar fi putut să ne dicteze în acelaşi timp 
şi dezlegarea ei, ca să trecem toţi clasa, ar fi făcut-o din tot 
sufletul. 

Începurăm lucrarea şi, după o oră de muncă, mulţi din 
băieţi începură să se tulbure, fiindcă problema era lungă şi 
grea. Unul începu să plângă. Crossi îşi dădea cu pumnul în 
cap. O mare parte din ei nu sunt vinovaţi dacă nu ştiu; bieţii 
băieţi n-au vreme să înveţe şi părinţii nu se îngrijesc de ei. 
Din fericire, Providența întrupată în bunul nostru Derossi 
nu era departe. El făcea în toate chipurile, ca să le vină în 
ajutor. Le trecea cu mare îndemânare câte o cifră, sau le 
sufla operaţia fără a atrage băgarea de seamă a nimănui. El 
îngrijea de toţi, ca şi cum ar fi fost profesorul nostru. 
Garrone, fiind tare la aritmetică, ajuta şi el pe cât putea. 
Ajuta, chiar devenise foarte amabil. Stardi stătu mai mult 
de un ceas nemişcat, cu ochii pe problemă, cu fruntea în 
mâini, apoi o dezlegă în cinci minute. 

Profesorul se plimba printre bănci, strigând: 

— Tăcere, fiţi liniştiţi! Şi când vedea pe vreunul tulburat, îl 
însufleţea cu privirea. 

Pe la unsprezece, uitându-mă printre zăbrele, văzui mulţi 
părinţi care se plimbau cu nerăbdare. Recunoscui pe tatăl 
lui Precossi, aşa cum ieşise de la lucru, cu obrazul înnegrit 


de cărbuni şi de fum. Era şi mama lui Crossi, precupeaţa, 
mama lui Nelli, îmbrăcată în negru; biata femeie nu putea 
să stea locului de neliniştită ce era. Puțin înainte de 
douăsprezece, sosi tata şi îşi ridică ochii la fereastra unde 
ştia că stau eu. Scumpul meu tată! La douăsprezece punct 
sfârşirăm toţi. Când am ieşit, ce îmbulzeală! Părinţii alergau 
la copii întrebându-i, luându-le caietele şi răsfoindu-le. 

— Câte operaţii vi s-au dat? Ce total v-a ieşit? Scăderea 
cum ţi-a ieşit? Dar virgula zecimalelor? 

Profesorii erau chemaţi în dreapta şi în stânga; nu mai 
ştiau cui să răspundă mai întâi. Tata îmi luă din mână copia 
mâzgălită, se uită la ea şi-mi spuse că e bine. 

Lângă noi stătea lăcătuşul, se uita şi el la lucrarea fiului 
său, dar era cam încurcat, bietul om, căci nu prea se 
pricepea. 

— Te rog, domnule, zise el tatii, te rog, spune-mi totalul. 

Tata îi spuse cifra. El se uită la caietul fiului său; cifra era 
exactă. 

— Bravo băiete! Strigă el, foarte mulţumit. 

Privirile tatii şi ale lăcătuşului se întâlniră şi îşi zâmbiră 
unul altuia, ca doi buni prieteni. 

Tata îi întinse mâna, el i-o strânse şi se despărţiră zicând: 

— Acum să vedem la oral! 

Abia făcusem câţiva paşi şi auzirăm pe cineva cântând 
voios; ne întoarserăm, cânta lăcătuşul. 

Cel din urmă examen. 

Vineri, 7. 

Azi dimineaţă am sfârşit examenul oral. La ora opt şi un 
sfert începură să ne cheme patru câte patru în sala cea 
mare. 

Directorul şi patru profesori, între care şi domnul profesor 
Perboni, stăteau în jurul unei mese învelite cu postav verde. 
Am fost chemat şi eu printre cei patru dintâi. Drept să spun, 
bun e profesorul nostru! Azi dimineaţă am văzut mai bine 
decât oricând, ce mult ţine la noi! Nu ne pierdea nici o clipă 
din ochi. Când vedea că ne încurcăm în răspunsuri, schimba 


feţe, feţe şi dacă răspundeam bine, se înveselea, ne făcea o 
mulţime de semne cu mâinile, cu capul, părea că ar fi vrut 
să ne spună: E bine! Nu, nu e bine! Bagă de seamă! Mai 
rar! Fii cu inimă! 

Dacă ar fi putut, ar fi fost în stare să ne sufle tot Chiar 
dacă părinţii noştri ar fi fost în locul lui, nu ne-ar fi putut 
ajuta mai mult. Îmi venea să-i strig în gura mare: 

— Mulţumesc! 

Când profesorii îmi spuseră: 

— Bine, băiete! Poţi să te duci! Ochii lui scânteiară de 
bucurie. 

M-am înapoiat în clasă, ca să-l aştept pe tata. Băieţii erau 
încă mai toţi acolo. Mă aşezai lângă Garrone şi mă întristai 
la gândul că stăteam pentru cea din urmă oară lângă el. 
Nu-i spusesem încă nimic despre plecarea noastră din 
Turin. El stătea plecat pe bancă, împodobind cu desene 
marginile unui portret al tatălui său, om înalt şi voinic, 
îmbrăcat în haine de maşinist, cu chipul tot aşa de bun şi de 
serios ca al fiului său. Cămaşa lui Garrone se desfăcuse 
puţin la piept şi zării cruciuliţa de aur ce i-o dăduse mama 
lui Nelli, când aflase c-a ocrotit pe fiul ei. 

N-avem ce face, trebuia să-i spun; de aceea, prinzând 
inimă, i-am zis: 

— Ştii, Garrone, că tata pleacă detot din Turin? 

— Pleci şi tu cu el? Mă întrebă Garrone. 

— Desigur! Îi răspunsei. 

— Aşadar, nu o să mai fim împreună în clasa a IV-a! 

— Nu! Îi zisei, încercând să-mi ascund părerea de rău. 

Garrone tăcu câtva timp şi îşi continuă desenul: apoi îmi 
zise fără să-şi ridice ochii: 

— O să-ţi aduci tu aminte de camarazii tăi din clasa a 
treia? 

— Da, fără îndoială! Îi răspunsei, de toţi şi mai cu seamă 
de tine... Cine ar putea să te uite? 

E] se uită lung la mine, cu o privire serioasă, una din acele 
priviri care spune o mulţime de lucruri şi nu zise nimic, dar 


îmi întinse mâna stângă, prefăcându-se că vrea să-şi 
urmeze desenul cu cealaltă. Eu strânsei din toate puterile 
mâna aceea zdravănă şi prietenoasă. 

În momentul acela intră în clasă profesorul nostru, vesel şi 
aprins la faţă. El ne spuse repede: 

— Bravo, băieţi! Bine aţi ieşit! De vor răspunde tot aşa şi 
cei care au mai rămas, va fi minunat! Fiţi cu inimă, copii: eu 
sunt foarte mulţumit! 

Şi ca să ne arate mulţumirea sa şi mai cu seamă să ne 
înveselească şi pe noi, se prefăcu imediat că alunecă şi că se 
sprijină de zid, ca să nu cadă. 

Să glumească el aşa! Domnul Perboni, pe care nu-l 
văzusem niciodată, nici măcar zâmbind. 

Gluma aceasta, copilărească, ni se păru aşa de ciudată. 

Clipa aceea de veselie era pentru el unica răsplată după 
nouă luni de muncă, de răbdare şi de neodihnă! 

Pentru aceasta muncise el atâta timp şi venise de atâtea 
ori să ne facă lecţia, chiar fiind bolnav, bunul nostru 
profesor? Iată tot ce cerea de la noi, bietul profesor, în 
schimbul atâtor trude şi griji! Mi se pare că multă vreme o 
să-mi aduc aminte de dânsul, cum a glumit şi când voi fi 
mare, dacă va mai trăi şi-l voi întâlni, îi voi spune că gluma 
lui m-a atins la inimă şi voi săruta cu respect capul său alb. 

Adio. 

La ora douăsprezece ne aflam cu toţi pentru cea din urmă 
oară la şcoală, ca să aflăm rezultatul examenelor şi să ne 
luăm certificatele de promovare. 

Strada era plină de părinţi, care cotropiseră până şi sala 
cea mare. Mulţi intraseră chiar prin clase, îngrămădindu-se 
până aproape de catedra profesorului. În clasa noastră 
umpluseră tot locul dintre perete şi bănci. 

Veniseră, tatăl lui Garrone, mama lui Derossi, lăcătuşul 
Precossi, Coretti, doamna Nelli, precupeaţa, tatăl 
Zidăraşului, tatăl lui Stardi şi mulţi alţii pe care nu-i mai 
văzusem. Se auzea de pretutindeni un murmur de glasuri, o 


zbârnâială de parcă eram la târg. Intră profesorul şi se făcu 
o mare tăcere. 

El ţinea în mână catalogul şi începu îndată să strige. 

— Abatucci, promovat. Archini, promovat, Zidăraşul, 
promovat. Crossi, promovat! 

După aceea citi tare: Derossi, promovat cu premiul |. 

Toţi părinţii care erau de faţă şi-l cunoşteau îi ziseră: 

— Bravo, bravo, Derossi! Şi el îşi scutura cârlionţii lui bălai 
şi, cu zâmbetul său natural şi frumos, se uita la mama sa, 
care îi făcu un semn de mulţumire cu mâna. 

— Garoffi, Garrone, Calabrezul: promovați. Pe urmă trei 
sau patru care urmară, rămăseseră repetenţi. Unul începu 
să plângă, pentru că tatăl său îl ameninţa de la uşă cu 
degetul. 

Domnul Perbani încercă să-l îmbuneze, zicându-i: Nu, 
domnule, nu e totdeauna vina lor, adesea e şi norocul. Şi 
tocmai acesta e cazul lui. Apoi începu iar să strige: Nelli, 
promovat. 

Maică-sa îi trimise o sărutare cu mâna. 

— Stardi, promovat! 

Ca de obicei, el nu arătă nici o bucurie, nu-şi dezlipi 
pumnii de la tâmple. 

Cel din urmă promovat fu Votini. El venise foarte dichisit. 

Profesorul se sili şi zise: 

— Băieți! Astăzi ne aflăm cu toţii adunaţi pentru cea din 
urmă oară. Am trăit un an împreună şi ne despărţim 
prieteneşte: Nu este aşa? Îmi pare foarte rău, că mă 
despart de voi! 

Aici se opri, apoi adăugă: 

— Dacă am fost vreodată cam nerăbdător, dacă am fost, 
fără voia mea, nedrept, sau prea aspru, iertaţi-mă! 

— Nu, nu! Strigară părinţii şi o mulţime de elevi, n-ai fost 
niciodată nedrept! 

— Iertaţi-mă! Începu iarăşi, profesorul şi iubiţi-mă! La anul 
n-o să mai fiţi cu mine, dar eu tot o să vă văd, căci aţi rămas 
întipăriţi în mintea şi în inima mea. La revedere, băieţi! 


Apoi veni printre noi şi toţi îl apucarăm de mână, de haine; 
cei mai mici se suiau pe bănci, mulţi îl sărutară: 

— La revedere, domnule Perboni! Vă mulţumim! Rămas 
bun! Să nu ne uitaţi! 

A ieşit din clasă emoţionat. Plecarăm şi noi, grămădindu- 
ne la uşă. Tot atunci ieşeau şi băieţii din celelalte clase. Ce 
învălmăşeală! Ce zgomot! Toţi îşi luau rămas bun de la 
profesori şi de la profesoare şi se salutau. 

Profesoara cu pana albastră era înconjurată de micii ei 
elevi; patru sau cinci îi săriră în spinare şi vreo douăzeci o 
trăgeau în toate părţile; nici nu mai putea să răsufle, biata 
fată! Profesoarei, poreclită „măicuţa călugăriţă” îi smulseră 
pălăria şi-i prinseră la încheieturile rochiei vreo zece 
bucheţele de flori. 

Mulţi sărbătoreau pe Robetti, care-şi lepădase cârjele 
pentru prima dată. Auzeai din toate părţile: 

— La anul, băieţi! Să ne vedem la anul, în octombrie! 

Toţi ne luarăm rămas bun, unul de la altul, uitând în acel 
moment orice supărare. Chiar Votini, care pizmuise aşa de 
mult pe Derossi, îl luă de gât şi-l sărută. 

Eu sărutai pe Zidăraşul, tocmai când drăguţul băiat îmi 
făcea cel din urmă bot de iepure. Îmi luai rămas bun de la 
Precossi, de la Garoffi. Acesta-mi spuse că eu câştigasem la 
loteria din urmă şi-mi dădu un bloc din acelea care ţin foile 
de hârtie pe pupitru; era de porțelan, dar spart la un colţ. 

Îmi luai rămas bun de la toţi. Bietul Nelli se lipsea de 
Garrone, nu putea să se despartă de el. Nu-i venea numai 
lui greu să se despartă de bunul Garrone, ci şi nouă tuturor. 
Care de care se întrecea să-i strângă mâna şi să-l 
sărbătorească. 

Tatăl său se mira de dragostea ce-i arătau camarazii lui şi 
zâmbea cu mulţumire. Garrone fu cel din urmă de la care 
mi-am luat rămas bun; îl sărutai în stradă, şi-mi ascunsei 
capul la pieptul său, ca să nu vadă că plâng. El mă sărută pe 
frunte, apoi am alergat îndată la tata şi la mama. 

Tata mă întrebă: 


— "Ţi-ai luat ziua bună de la toţi camarazii tăi? 

— Da, tată! Răspunsei. 

— Dacă ai supărat pe vreunul, du-te şi cere-i iertare! 

— N-am supărat pe nimeni, tată dragă! 

— Aşadar, rămas bun! Zise tata, cu glasul tremurând, 
aruncând spre şcoală cea din urmă privire. 

Mama zise şi ea: 

— Rămas bun! 

Eu nu putui să mai zic nimic. 


SFÂRŞIT 


(1) În Italia, aceste care făcute pentru petrecerile 
carnavalului, aparţin mai întotdeauna tinerilor nobili. Ei le 
fac cu cheltuiala lor, ca să petreacă, plimbându-se costumaţi 
pe străzi. 

12) Faptul acesta s-a petrecut în Turin la 27 ianuarie, 
1880