Ernest Hemingway — A avea si a nu avea

Ernest Hemingway 


A AVEA ȘI A NU AVEA 


Ținând seama de co tendinta recentă de a se identifica 
personajele din romane CU persoane reale, consider necesar 
să, deciar că în cartea de fata ru east rude persoană, reală, 
atăt personajele cât şi numele lor sunt false, Dacă numele 
ureuriei persoane reale a fost folos cumva, acest fapt Se 
datoreşte unei simple întâmplă n. 


E. H. 
Partea întâi 


HARRY MORGAN 
(Primăvara) 


CAPITOLUL 1 


Stiţi cum e la Havana în prirnele ore ale dirunețiu: vagabonzii rnai 
dorm pe lângă zidurile caselor, iar camioanele cu gheață n-au 
pornit-a încă spre baruri, Asa că atunci când am trecut prin piață 
venind din port şi ducându-ne la „Perla din San Francisco” să luărn 
o catea, n-am văzut decăt un cersetor care se trezize şi bea apă de 
la ciemea. Dar când am intrat în cafenea ei ne-am asezat la masă, 


Ernest Hemingway 


A AVEA ŞI A NU AVEA 


Ținând seama de o tendinţa recentă de a se 
identifica personajele din romane cu persoane 
reale, consider necesar să declar că în cartea de 
fața nu există nicio persoană reală; atât 
personajele cât şi numele lor sunt false. Dacă 
numele vreunei persoane reale a fost folosit cumva, 
acest fapt se datoreşte unei simple întâmplări. 


E.H. 
Partea întâi 


HARRY MORGAN 
(Primăvara) 


CAPITOLUL 1 


Ştiţi cum e la Havana în primele ore ale dimineţii: 
vagabonzii mai dorm pe lângă zidurile caselor, iar 
camioanele cu gheaţă n-au pornit-o încă spre baruri. Aşa că 
atunci când am trecut prin piaţă venind din port şi 
ducându-ne la „Perla din San Francisco” să luăm o cafea, n- 
am văzut decât un cerşetor care se trezise şi bea apă de la 


cişmea. Dar când am intrat în cafenea şi ne-am aşezat la 
masă, cei trei erau acolo, ne aşteptau. 

Nici nu ne aşezarăm bine, că şi veni unul dintre ei la 
masa noastră. 

— Ei? mă întrebă el. 

— Nu pot să fac ce-mi cereţi, i-am răspuns. Aş face-o, de 
dragul vostru, dar cum ţi-am mai spus şi azi-noapte, nu pot. 

— Îţi dăm câtvrei. 

— Nu-i vorba de asta. Nu pot. Asta e. 

Ceilalţi doi se apropiară şi ei şi, în picioare, ne priveau cu 
feţele posomorâte. Păreau să fie nişte băieţi de treabă şi 
tare aş fi vrut să le fac un bine. 

— O mie de cap! îmi spuse cel care vorbea bine 
englezeşte. 

— Nu mă necăji. Ţi-am spus adevărul adevărat: nu pot. 

— Mai târziu, când o să se schimbe vremurile, ai să vezi 
ce bine o să-ţi fie... 

— Ştiu. Sunt cu totul de partea voastră. Dar nu pot face 
treaba asta pe cate mi-o cereţi. 

— De ce? 

— Cu vasul ăsta îmi scot pâinea. Dacă-l pierd, m-am 
curăţat. 

— Păi dacă ai bani, îţi cumperi alt vas. 

— Da, dar nu în închisoare... 

Gândindu-se că nu eram de ajuns de convins, tipul îi tot 
dădea întruna, încercând să mă încânte. 

— Deocamdată pui mâna pe trei mii de dolari, şi mai 
târziu ar putea să-ţi prindă bine că ai făcut ce ţi-am cerut. 
Ştii bine că povestea asta n-o să mai ţină mult... 

— Uite ce e, mie puţin îmi pasă cine-i preşedinte aici. Dar 
nu transport în Statele Unite mărfuri care pot vorbi. 

— Nu cumva vrei să spui că noi o să vorbim? se amestecă 
unul dintre ceilalţi doi, care tăcuseră până atunci. Era 
furios. 

— Am spus mărfuri care pot vorbi. 

— Poate crezi cumva că suntem nişte lenguas largas? 


— Nuu... 

— Ştii ce-i aia un lengua larga? 

— Da. Un om cu limba lungă. 

— Şi ştii ce facem noi cu oameni de ăştia? 

— Nu mă lua aşa, că nu v-am cerut nimic. Voi aţi venit la 
mine. 

— Gura, Pancho! se răsti cel care vorbise până atunci. 

— Spune că o să vorbim. 

— Ia ascultă, l-am întrerupt. Am spus că nu transport 
dincolo mărfuri care pot vorbi. Băutura de contrabandă nu 
vorbeşte. Damigenele nu vorbesc. Mai sunt şi alte lucruri 
care nu vorbesc. Oamenii însă pot vorbi. 

— Dar chinezii pot vorbi? interveni răutăcios Pancho. 

— Pot vorbi, dar nu înţeleg ce spun. 

— Aşadar, nu vrei. 

— Cum v-am spus şi az-noapte. Nu pot. 

— Dar de vorbit, n-ai să vorbeşti, nu-i aşa? mă întrebă 
Pancho. 

O ţinea întruna cu chestia asta, pe care n-o pricepuse 
deloc, şi de aceea era şi pornit. Poate şi din pricină că nu 
făcuse nimic. Nici nu i-am răspuns. 

— La spune-mi, dar lengua larga nu eşti, nu-i aşa? repetă 
el, încă pornit. 

— N-aş crede... 

— Şi asta ce-o mai fi? Ne ameninţi? 

— Ia ascultă, nu mă lua aşa, şi încă pe stomacul gol. Sunt 
convins că ai sucit gâtul multora. Dar lasă-mă-n pace, să-mi 
beau cafeaua. 

— Vasăzică eşti convins că am sucit gâtul multora? 

— Nu sunt convins şi nu-mi pasă nici cât negru sub 
unghie. Nu poţi face afaceri şi fără să te înfurii? 

— Abia acuma m-am înfuriat. Şi tare-aş mai vrea să te 
curăâţ! 

— Dă-o dracului! i-am spus. Vorbeşti prea mult. 

— Hai, Pancho, îi spuse cel care vorbise la început. Şi 
apoi mi se adresă mie: Îmi pare rău. Ţineam mult să ne duci 


dincolo. 

— Şi mie îmi pare rău, dar nu pot. 

O porniră spre uşă toţi trei. Mă uitam la ei. Băieți 
frumoşi, bine îmbrăcaţi. Nu purtau pălărie, dar arătau a 
oameni plini de bani. Cel puţin aşa se purtau ca şi cum banii 
nu contau pentru ei şi vorbeau englezeşte aşa cum vorbesc 
cubanii bogaţi. 

Doi dintre băieţi păreau a fi fraţi, iar celălalt, Pancho, deşi 
mai înalt, semăna la chip cu ei. Ştiţi cum arată tinerii de 
felul ăsta: zvelţi, bine îmbrăcaţi şi cu părul lucios. Şi nici nu 
cred că era chiar atât de râu. Mai mult era gura de el. Şi 
apoi se şi înfuriase grozav. 

O luaseră la dreapta, când văzui, tăind prin piaţă, că se 
apropie de ei o maşină închisă. Deodată geamul se făcu 
ţăndări, şi un glonte sfărâmă un şir de sticle, aranjat în 
dreapta vitrinei. Pistolul-mitralieră „lhompson” păcănea 
întruna: „Pac, pac, pac!” şi sticlele se făceau praf una după 
alta. 

Dintr-un salt fui după tejghea, în stânga, aşa că puteam 
vedea ce se întâmplă uitându-mă peste marginea ei. Maşina 
se oprise, şi doi tipi coborâră şi se trântiră la pământ lângă 
ea. Unul ţinea în mână un pistol-mitralieră, şi celălalt, o 
carabină cu ţeava retezată. Cel cu pistolul-mitralieră era un 
negru. Celălalt purta o manta de praf, albă, de şofer. 

Unul dintre băieţi zăcea pe trotuar, cu faţa în jos, chiar 
lângă fereastra cea mare, care fusese făcută ţăndări. 
Ceilalţi doi stăteau la pândă după un camion cu gheaţă de 
la „Tropical Beer”, care se oprise în faţa barului vecin, 
„Cunard Bar”. Unul dintre caii camionului fusese doborât şi 
se zbătea încurcat în hăţuri; celălalt scutura din cap. 

De după camion, unul dintre băieţi trase. Glontele se lovi 
de trotuar şi ricoşă. Negrul cu pistolul-mitralieră îşi scoase 
capul de după maşină şi slobozi o salvă înspre camion, de 
jos în sus, şi iată că un om se prăbuşi, lungindu-se pe 
trotuar cu capul înspre bordură. Zbătându-se, îşi acoperi 
faţa cu mâinile, iar şoferul îl împroşcă cu gloanţe, în timp ce 


negrul punea un încărcător nou; nu mai era nevoie. Pe 
trotuar se zăreau peste tot urmele gloanţelor, ca nişte dâre 
argintii. 

Cel rămas în spatele camionului îl apucă pe mort de 
picioare şi-l târi spre el. Negrul îşi lipi capul de pavaj, ca să 
tragă o noua salvă. Şi atunci îl văzui pe Pancho că ocoleşte 
camionul şi merge aplecat, adăpostindu-se după calul care 
rămăsese în picioare. Trecu de cal şi ieşi în mijlocul străzii. 
Faţa-i era albă ca hârtia. Cu un „Luger” mare şi greoi, pe 
care-l ţinea cu amândouă mâinile ca să nu greşească, îl 
dobori pe şofer, şi apoi, îndreptându-se spre negru, trase de 
două ori peste capul lui şi o dată în jos. 

Nimeri într-o anvelopă, fiindcă praful ţâşni imediat în 
jurul roții, şi negrul, de la vreo trei metri, îl împuşcă pe 
Pancho în burtă, probabil cu ultimul cartuş pe care-l mai 
avea, deoarece îl văzui după aceea că aruncă pistolul. 
Celălalt căzu greoi la pământ, dar se târa înainte. Încerca 
să se ridice, ţinând strâns în mâini „Luger”-ul, dar nu putea 
să înalțe capul, şi atunci negrul luă carabina, care zăcea 
aproape de roata maşinii, lângă şofer, şi-i zbură creierii. 
Cineva, negrul ăsta! 

Am tras o duşcă din prima sticlă pe care o văzui deschisă, 
şi dacă m-ai fi întrebat atunci, n-aş fi putut să-ţi spun ce se 
petrecuse. Întreaga poveste nu-mi plăcuse deloc. Mă 
strecurai pe lângă tejghea, ieşii prin bucătăria din fund şi 
pe-aci ţi-e drumul! 

O ştersei, ocolind piaţa, fără să mă uit înapoi la mulţimea 
care se adunase în grabă în faţa cafenelei, şi, trecând pe 
poarta docului, o luai spre vas şi mă urcai pe punte. 

Tipul care-l închinase mă aştepta pe vas. Îi spusei ce se 
întâmplase. 

— Unde e Eddy? mă întrebă Johnson, ăsta care-mi 
închiriase vasul. 

— După ce au început să tragă, nu l-am mai văzut. 

— Crezi c-a fost rănit? 


— Pe dracu! V-am spus că singurele lovituri care au 
nimerit în cafenea au fost acelea care-au spart geamurile 
vitrinei. Şi asta s-a întâmplat când maşina venea, spre «ei, 
din spate. Atunci l-au împuşcat pe primul băiat, chiar în faţa 
vitrinei. Au tras cam din unghiul ăsta... 

— Pari grozav de sigur că a fost aşa... observă el. 

— Păi eram numai ochi şi urechi! 

Ridicând privirea, îl văzui pe Eddy venind dinspre docuri. 
mai înalt şi mai muiat în toate sosurile ca oricând. Păşea de 
parcă i s-ar fi desprins toate încheieturile de la locul lor. 

— Uite-l că vine! 

Eddy arăta rău de tot. Nu era el niciodată prea chipeş 
dimineaţa, dar acuma era mototolit rău. 

— Unde-ai fost? 

— Pe podea. 

— Ai văzut totul? îl întrebă Johnson. 

— Să nu mai vorbim de asta, mister Johnson. Mi se face 
rău numai când mă gândesc... 

— Ar trebui să bei ceva, îi spuse Johnson. Şi apoi. 
adresându-mi-se, zise: Ei, pornim în larg? 

— Depinde numai de dumneata. 

— Cum crezi c-o să fie ziua de azi? 

— Ca şi aia de ieri. Poate ceva mai bună. 

— Atunci s-o pornim. 

— Imediat, să vină numai cu momeala. 

Pescuia cu noi în larg de trei săptămâni şi nu-mi dăduse 
încă nicio para. În afară de cei o sută de dolari cu care 
plătisem taxele la consulat, ca să pot ieşi în larg, luasem 
ceva haleală şi alimentasem motorul cu benzină. Eu trebuia 
să am grijă de toate dichisurile pentru pescuit, şi el avea să- 
mi dea treizeci şi cinci de dolari pe zi. Dormea la hotel şi 
venea pe vas în fiecare dimineaţă. Eddy îmi făcuse rost de 
combinaţia asta, aşa că trebuise să-l iau şi pe el. Îi dădeam 
patru dolari pe zi. 

— Trebuie să iau benzină, i-am spus lui Johnson. 

— Păiia. 


— Dar am nevoie de ceva bani. 

— Cât? 

— Un galoni!+ e douăzeci şi opt de cenți. Ca să umplu 
rezervorul, îmi trebuie cel puţin patruzeci de galoni. Adică 
unsprezece dolari şi douăzeci de cenți. 

Îmi dădu cincisprezece dolari. 

— N-ar fi mai bine ca din rest să iau bere şi gheaţă? îl 
întrebai. 

— Ba da, ar fi chiar foarte bine. Şi le treci la socoteală la 
ce-ţi datorez. 

Trei săptămâni, îmi ziceam, e cam mult să-l las aşa, dar 
dacă e bun de plată, ce importanţă are? Ar fi trebuit să-mi 
dea banii în fiecare săptămână. Pe alţii nu-i lăsasem o lună 
şi totuşi îmi plătiseră după aceea? Era greşeala mea, dar la 
început mă bucurasem că am un client. În ultimele zile 
devenisem însă mai nervos. Totuşi, nu voiam să-i spun 
nimic, ca să nu-l scot din sărite. Dacă era bun de plată, cu 
cât ţinea să pescuiască mai mult, cu atât era mai bine. 

— Nu bei o bere? mă întrebă el deschizând lădiţa cu 
sticle. 

— Mulţumesc, nu beau. 

Văzând că negrul care ne aducea momeala se îndreaptă 
spre noi, îi spusei lui Eddy să fie gata de plecare. 

Negrul urcă pe punte şi pornirăm. leşirăm din port, în 
timp ce negrul punea ca momeală, în undiţe, două scrumbii, 
trecându-le cârligul prin gură şi scoţându-l prin urechi, 
despicându-le apoi burta şi scoțând cârligul prin partea 
cealaltă. După aceea le lega cu gura strânsă de saulă:2* şi 
prindea undiţa bine, să nu alunece şi momeala să joace 
uşor, fără să se răsucească sau să se încurce. 

Era un adevărat negru, isteţ şi întunecat, cu o veche 
pălărie de paie în cap şi cu un şirag de mărgele magice, 
albastre, sub cămaşă. Ce-i plăcea să facă pe vas era să 
doarmă sau să citească ziare. Dar ştia să pună momeala 
bine şi repede. 


— Ascultă, şefule, dumneata nu poţi să pui momeala tot 
atât de bine? mă întrebă Johnson. 

— Ba da, sir. 

— Atunci de ce-l mai pui pe negru s-o facă? 

— Dacă o să dăm de peşte mare, o să vedeţi. 

— Adică. 

— Negrul e mai rapid ca mine. 

— Dar Eddy nu se pricepe? 

— Nu, sir. 

— Totuşi, mi se pare că e o cheltuială inutilă. 

Îi dădea negrului un dolar pe zi, şi negrul se ducea în 
fiecare seară să petreacă. Acuma pica de somn. 

— Avem nevoie de el, spusei. 

Cu una, cu alta, trecusem de pescadoarele ancorate 
lângă La Cabana'3* şi de luntrile plecate la pescuit, 
ancorate pe lângă Morroit+, şi ne îndreptam acum spre 
larg, într-acolo unde se vedea o dungă întunecată pe ape. 
Eddy zvârlise cele două năluci, iar negrul pusese momeala 
la trei undiţe. 

Curentul răzbătea aproape până la fund. şi, ajungând la 
marginea lui, văzurăm că undele repezi, purpurii, sunt 
răscolite din loc în loc de câte un vârtej. Dinspre răsărit se 
ridicase o briză uşoară, şi în jurul nostru ţâşneau din apă o 
mulţime de peşti zburători, din cei mari, cu aripioare negre, 
care în aer parcă erau Lindberghi5* traversând Atlanticul. 

Peştii ăştia zburători sunt cel mai bun semn la pescuit. 
Cât vedeai cu ochii se zăreau plutind pe valuri grămezi de 
alge, din acelea gălbui, ceea ce însemna că eram în plin 
curent. În faţa noastră, păsări zburau agitate deasupra unui 
banc de peştişori. Îi vedeai sărind din apă, nu aveau mai 
mult de două-trei livre!*: unul. 

— Puteţi să-i daţi drumul când vreţi, îi spusei lui Johnson. 

Îşi puse centura şi luă undiţa cea mare. care avea un 
mulinet cu şase sute de iarzi de fir de treizeci şi şase. M-am 
uitat înapoi, momeala juca pe apă, săltând uşor când se 
umfla valul, iar cele două năluci se cufundau şi ieşeau 


mereu la suprafaţă. Mergeam cu viteză potrivită şi o pornii 
spre mijlocul curentului. 

— Luaţi mai bine băţul şi fixaţi-l de fundul scaunului, i-am 
spus. Atunci n-o să vă mai fie atât de greu la ţinut. Lăsaţi 
manivela liberă, ca să-i daţi fir când muşcă. Dacă muşcă 
vreunul şi manivela e împiedicată, vă trage peste bord. 

În fiecare zi trebuia să-i spun acelaşi lucru, dar nici că-mi 
păsa. Din cincizeci de amatori de pescuit, dacă se întâmplă 
unul să se priceapă. Şi atunci e plin de ifose şi vrea morţiş 
să folosească un fir care nu ţine la peşte mare. 

— Ei, cum ţi se pare ziua de azi? mă întrebă el. 

— Mai bună nici că se putea. 

Într-adevăr, era o zi foarte frumoasă. 

L-am lăsat pe negru la timonă şi i-am spus s-o ţină pe 
marginea curentului, drept înainte, spre răsărit. M-am dus 
apoi la pupa, unde şedea Johnson şi se uita cum sălta 
momeala pe apă. 

— Să punem încă o undiţă? 

— Nu, nu! Vreau să prind peştele, să mă lupt cu el şi să-l 
trag afară eu singur. 

— Bine. Dar n-aţi vrea cumva ca Eddy să pună încă o 
undiţă şi să v-o ţină la îndemână, ca, în caz că poştele rupe 
firul, să puteţi să-l prindeţi cu celălalt cârlig? 

— Nu. Prefer să pescuiesc cu o singură undiţă. 

— Bine. 

Negrul era la timonă. În faţa noastră, cam în sensul 
curentului, săreau din apă, ca un stol, peştii zburători. 
Înapoi se vedeau Havana, strălucind de soare, şi un vapor 
care ieşea din port, trecând pe lângă Morro. 

— Mister Johnson, azi cred că o să aveţi norocul să 
prindeţi un peşte din ăia mari. 

— Era şi timpul, îmi răspunse el. De cât timp, ieşim la 
pescuit? 

— Azi s-au împlinit trei săptămâni. 

— De, e de ajuns de multă vreme. 


— Nu ştiţi cum e cu peştii? Nu sunt, şi nu sunt, şi 
deodată, când vin, mişună apa de ei! Şi vin întotdeauna. 
Dacă nici acuma n-or mai veni, apoi nu mai vin niciodată! 
Luna nu face zâmbre, curentul e puternic, şi iată că se 
ridică şi briza! 

— Când am ieşit prima oară, am dat peste nişte peşti 
MICI. 

— Da. Cum v-am spus. Cei mici se fac din ce în ce mai rari 
şi dispar înaintea sosirii celor mari. 

— Vă ştiu eu pe voi, căpitanii de vase de-astea pescuit... 
Sunteţi cu toţii la fel. Ba că-i prea devreme, ba că-i prea 
târziu, ba că vântul nu-i prielnic, ba că luna e rea. Banii însă 
îi luaţi, în orice caz! 

— Păi, porcăria e că, de obicei, e chiar prea devreme sau 
chiar prea târziu şi de cele mai multe ori vântul ţi-e 
potrivnic. Însă dacă se întâmplă să fie o zi când toate sunt 
cum trebuie, atunci stai pe uscat şi nu ieşi la pescuit cu 
nimeni. 

— Dar azi zici că e o zi bună? 

— Cât despre mine, astăzi am văzut destule. Sunt însă 
aproape sigur că vă vine şi dumneavoastră rândul. 

— Sper şi eu... 

Tăcurăm, atenţi la pescuit. Eddy se duse la prova şi se 
culcă pe punte. Stăteam şi mă uitam în apă dacă nu se 
iveşte cumva coada vreunui peşte. Din când în când, negrul 
aţipea de-a binelea şi trebuia să-l supraveghez şi pe el. 
Petrecuse, desigur, câteva nopţi de-a rândul. 

— Dacă eşti bun, căpitane, îmi spuse Johnson, vrei să-mi 
dai o sticlă cu bere? 

— Desigur, spusei şi scotocii prin lada cu gheaţă, ca să-i 
dau o sticlă mai rece. 

— Nu bei şi dumneata? mă întrebă el. 

— Nu. O să aştept până la noapte. 

Am deschis sticla şi i-am întins-o, când, ce să vezi, o 
namilă de peşte cafeniu cu lance, mai lungă decât braţul, îşi 


scoate capul din apă şi se repede la momeală. Şi era gros 
cât un buştean. 

— Dă drumul la fir! strigai. 

— N-a muşcat, îmi spuse Johnson. 

— Atunci ţine-o tot aşa. 

Venea din adânc şi nu nimerise momeala. Ştiam că se va 
întoarce din nou, să o înhaţe. 

— Fiţi gata să lăsaţi firul moale când o să muşte. 

Şi atunci îl văzui venind pe sub apă. I se zăreau 
înotătoarele larg întinse, ca nişte aripi purpurii, şi dungile 
roşietice care-i brăzdau trupul cenuşiu. Urca asemeni unui 
submarin, şi înotătoarele de deasupra ieşiră la suprafaţă, 
despicând undele. Se îndrepta ţintă spre momeală, şi 
lancea-i lucitoare se legăna deasupra valurilor. 

— Lăsaţi-l s-o înghită, îi atrăsei atenţia lui Johnson, şi el 
dădu drumul manivelei, iar mulinetul începu să zbârnâie. 

Bătrânul marlin se răsuci pe o parte şi se cufundă. Când 
se întoarse, îl văzui, cât era de lung, pornind ca o săgeată 
argintie spre țărm. 

— Răsuciţi puţin manivela, îi spusei. Nu prea mult. 

Johnson răsuci manivela. 

— Nu prea mult. Văzui că saula se întinde. Strângeţi mai 
tare şi atingeţi-l o dată. Trebuie să-l atingeţi. Oricum, o să 
sară afară din apă. 

Johnson răsuci manivela din nou şi se aplecă peste bâţul 
undiţei. 

— Atingeţi-l! Ca să se înfigă-n el! Trageţi de vreo şase ori. 

Trase vârtos de mai multe ori, şi băţul se îndoi, iar 
mulinetul începu să scârţâie strident. Şi iată-l că sări din 
apă, ţâşnind drept în sus, lucitor şi argintiu în lumina 
soarelui, împroşcând apă în jur, de parcă s-ar fi aruncat un 
cal de pe o stâncă. 

— Lăsaţi-l mai liber, îi spusei lui Johnson. 

— S-a dus, îmi răspunse el. 

— Pe dracu s-a dus! Lăsaţi repede manivela liberă! 


Vedeam cum se curbează firul, şi când sări pentru a doua 
oară, marlinul era la pupa şi înota spre larg. Plesnind apa, 
într-o volbură de spumă, ţâşni la suprafaţă din nou, şi atunci 
zării cârligul înfipt în bot. I se vedeau dungile de pe trup. 
Era un peşte frumos, argintiu, cu dungi purpurii şi gros ca 
un buştean. 

— S-a dus, spuse iar Johnson. Firul era moale. 

— Strângeţi firul. E bine prins. Dă-i drumul cu toată 
viteza! strigai către negru. 

Marlinul sărea mereu, drept ca un stâlp, ieşind cu totul 
din valuri şi împroşcând apă în jur când se cufunda. Firul se 
întinse şi se vedea că peştele înoată înspre țărm, când 
deodată se întoarse. 

— Acum începe să-şi facă mendrele şi o să fugă spre larg. 
Dacă trage, îi dau şi eu bătaie. Lăsaţi manivela liberă. Avem 
fir destul. 

Bătrânul marlin se îndrepta spre nord-vest, ca toţi peştii 
cei mari, şi trăgea, frate, nu glumă! Începu să sară iar, 
făcând salturi lungi deasupra valurilor, şi, de fiecare dată 
când se cufunda, parcă era o barcă-automobil gonind pe 
apă. De când se întorsese, îl urmăream, ţinându-l în tribord. 
Stăteam la timonă şi-i tot strigam lui Johnson să lase 
manivela liberă şi să dea drumul la fir repede. Deodată 
văzui însă că băţul undiţei se îndreaptă, şi firul se moaie. 
Nu ţi s-ar fi părut că-i moale dacă n-ai fi ştiut ce se 
întâmplă, fiindcă firul făcea burtă în apă. Dar eu ştiam. 

— S-a dus, îi spusei. 

Peştele sărea întruna şi continuă să sară până-i 
pierdurăm din vedere. Frumos peşte mai fusese şi ăsta, ce 
mai încolo, încoace! 

— Îl simt cum trage încă, îmi spuse Johnson. 

— Trage firul, că-i greu. 

— Dar abia pot răsuci manivela. Poate c-a murit. 

— Ia uitaţi-vă la el! Mai sare încă. Se mai vedea încă, la o 
jumătate de milă depărtare, împroşcând apă în jur. 


Încercai manivela. O răsucise strâns de tot. Nu se mai 
putea da drumul la fir. Trebuia să se rupă. 

— Nu v-am spus să lăsaţi manivela liberă? 

— Dar trăgea de fir. 

— Şi dacă? 

— Am tras şi eu. 

— Uite ce e, dacă nu le dai fir când trag aşa, apoi o rup. 
Niciun fir nu-i poate ţine. Când vor să tragă, n-ai încotro, 
trebuie să le dai drumul şi să laşi manivela cât mai liber. 
Chiar pescarii de meserie nu pot ţine peştii când trag aşa, 
nici cu saulă de harpon. Şi atunci îi dai bătaie cu vasul şi te 
ţii după ei, ca să nu-ţi tragă toată saula când o iau la goană. 
Şi după ce-au gonit cât au vrut, se cufundă, şi atunci strângi 
firul, ca să-i aduci înapoi. 

— Aşadar, dacă nu s-ar fi rupt firul, l-aş îi prins? 

— S-ar fi putut, cine ştie?... 

— Ce, ar fi gonit chiar atât de mult? 

— E în stare să facă o mulţime de lucruri. Abia după ce-şi 
termină cursa începe lupta adevărată. 

— Atunci să încercăm să mai prindem unul. 

— Mai întâi trebuie să înfăşurăm firul ăla pe mulinet. 

Prinsesem şi pierdusem peştele, dar Eddy nici nu se 
trezise. Şi acum iată-l că venea înspre pupa; 

— S-a întâmplat ceva? întrebă el. 

Cândva fusese şi Eddy un om de nădejde pe vas, dar asta 
înainte de a fi devenit un beţivan. Acum însă nu mai era, 
bun de nimic. Îl priveam cum stătea în faţa noastră - înalt, 
cu obrajii supţi, cu buzele atârnându-i moale, cu o zeamă 
albă în colţul ochilor şi cu părul decolorat de soare. Ştiam 
că-i mort după o duşcă. 

— Ce-ar fi să bei o sticlă de bere? i-am spus. 

Luă o sticlă din lădiţă şi bău. 

— Şi acuma, mister Johnson, cred c-ar fi mai bine să-mi 
termin somnul. Vă sunt foarte obligat pentru bere, mister 
Johnson. 


Cineva, Eddy ăsta! Prindeam peşte, nu prindeam, lui nici 
nu-i păsa! 

Ei, şi totuşi era să prindem unul către prânz, dar ne 
scăpă. La vreo treizeci de picioare zbură cârligul în aer 
când îl zvârli peştele! 

— Acum cu ce-am greşit? mă întrebă Johnson. 

— Cu nimic. Pur şi simplu a zvârlit cârligul. 

— Mister Johnson, spuse Eddy, care se sculase cu 
speranţa că o să capete o altă sticlă cu bere. Mister 
Johnson, sunteţi probabil nenorocos. Poate că aveţi noroc la 
femei. Ce-aţi spune, mister Johnson, să mergem undeva în 
seara asta, să petrecem? 

După aceea se duse înapoi la locul lui şi se culcă din nou. 

Cam pe la 4 ne întorceam, mergând drept spre țărm, 
împotriva curentului, ale cărui ape curgeau cu repeziciune. 
Soarele ne bătea din spate. Şi, atunci, cel mai mare marlin 
negru pe care l-am văzut vreodată muşcă din momeala lui 
Johnson. Îi pusesem un calmar, iar negrul trecuse cârligul 
undiţei printr-unul dintre cei patru toni mici pe care îi 
prinsesem. Momeala se legăna greoi la suprafaţă, lăsând în 
urmă o dâră largă de spumă. 

Johnson îşi scosese centura, ca să poată ţine băţul undiţei 
pe genunchi. Îl dureau braţele de atâta ţinut. Şi fiindcă 
obosise tot stând cu mâna pe manivela mulinetului, într-un 
moment când nu mă uitam la el, îi pusese piedica. Habar n- 
am avut că a făcut asta. Nu-mi plăcea deloc felul în care-şi 
ţinea acum undiţa, dar nu voiam să-l tot sâcâi mereu. Şi, 
apoi, dacă manivela era liberă, nu era nicio primejdie. 
Totuşi, vai de pescuitul ăsta... 

Stăteam la timonă şi mă strecuram pe marginea 
curentului, prin faţa vechii fabrici de ciment, acolo unde 
apa e foarte adâncă, iar curentul, apropiindu-se mult de 
țărm, face vârtejuri şi unde mişuna întotdeauna tot felul de 
peşti mărunți. Deodată, de parcă s-ar fi aruncat o bombă în 
adânc, ţâşni la suprafaţa o trombă uriaşă de apă şi se iviră 
deasupra valurilor lancea, ochiul, botul căscat şi capul 


imens, negru-purpuriu, al unui marlin. Înotătoarele de pe 
spate ieşeau din apă, înalte ca pânza unei bărci, iar coada îi 
era cât o coasă de lungă. Lancea, groasă cât o crosă de 
baseball, o ţinea în sus, şi când se repezi la momeală, 
despică larg valurile. Avea o culoare închisă, negru- 
purpuriu, şi nişte ochi cât o farfurie de supă. Era enorm. 
Pariez c-avea vreo mie de livre. 

Strigai la Johnson să-i dea fir, dar n-apucai să scot o 
vorbă, că-l şi văzui că se înalţă de pe scaun în aer, ca şi cum 
ar fi fost ridicat cu cricul, se apleacă peste bâţ, bâţul se 
îndoaie ca un arc şi-l loveşte cu capătul în burtă, iar în clipa 
următoare toate dichisurile zburară peste bord. 

Strânsese manivela prea tare, şi când peştele a muşcat, l- 
a tras pe Johnson de pe scaun, şi el n-a putut rezista. Ţinea 
băţul pe genunchi, cu capătul trecut sub un picior. Dac-ar fi 
fost cu centura pe el, l-ar fi tras în apă. 

Am oprit motorul şi m-am dus la pupa. Şedea acolo, 
apăsându-se cu mâinile pe locul în care fusese lovit. 

— Cred că pentru azi e de ajuns, i-am spus. 

— Ce-a fost ăsta? mă întrebă Johnson. 

— Un marlin negru. 

— Dar cum de s-a putut întâmpla aşa ceva? 

— Ia gândiţi-vă şi dumneavoastră. Mulinetul, cu toate 
dichisurile, costă două sute şi cincizeci de dolari. Acuma 
costă şi mai mult. Băţul costă patruzeci şi cinci. Şi aproape 
şase sute de iarzi de fir, de treizeci şi şase. 

Tocmai atunci, hop şi Eddy! Vine şi-l bate pe spate. 

— Mister Johnson, zice el, n-aveţi noroc. Ştiţi, aşa ceva n- 
am mai văzut niciodată în viaţa mea! 

— Tacă-ţi gura, beţivanule! i-am spus. 

— Vă spun, mister Johnson, repetă Eddy, asta-i cea mai 
neobişnuită împrejurare prin care am trecut vreodată în 
viaţa mea! 

— Ce puteam face dacă am dat peste un peşte ca ăsta? 

— Aţi vrut să luptaţi cu el singur-singurel. Eram foarte 
necâjit... 


— Sunt prea mari, spuse Johnson. Ei, ce să-i faci, am 
păţit-o şi eu! 

— La drept vorbind, un peşte ca ăsta v-ar fi ucis. 

— Dar sunt oameni care reuşesc să-i prindă. 

— Da, oameni care ştiu să pescuiască. Dar să nu credeţi 
că n-o păţesc şi ei. 

— Am văzut fotografia unei fete care a prins unul. 

— Da. În poză. Peştele însă a înghiţit momeala, apoi i-au 
scos maţele afară şi după aceea a ieşit la suprafaţă şi a 
murit. Eu vorbesc însă de pescuitul ăsta, când îl prinzi de- 
adevăratelea, cu undiţa de bot. 

— În orice caz, spuse Johnson, sunt prea mari Şi, apoi, 
dacă nu-ţi face nicio plăcere, la ce să te mai osteneşti? 

— Asta-i adevărat, mister Johnson, interveni Eddy. Dacă 
nu-ţi face nicio plăcere, la ce să le mai osteneşti? Vedeţi, 
mister Johnson, aici aţi pus punctul pe i. Dacă nu-ţi face 
nicio plăcere, la ce să te mai osteneşti? 

Nu puteam uita peştele acela uriaş şi mă simţeam grozav 
de necâjit din pricina uneltelor de pescuit. N-am mai stat 
să-i ascult ce vorbesc. M-am dus şi i-am spus negrului s-o 
ţină drept spre Morro. Nu le-am mai zis nimic. Şedeau pe 
pupa, Eddy pe un scaun, cu o sticlă de bere în mână, şi 
Johnson, cu alta. 

— Căpitane, îmi spuse el după câtva timp, n-ai vrea să-mi 
faci un highball”? 

I l-am făcut şi i l-am dat, fără să-i spun vreun cuvânt, şi 
după aceea mi-am făcut şi mie unul, dar aşa, cum se cuvine. 
Mă gândeam: „Uite la Johnson ăsta, care, după ce-a pescuit 
cincisprezece zile, dă peste un peşte pentru care un pescar 
şi-ar da un an din viaţă să-l prindă şi-l pierde, pierde şi 
uneltele mele de pescuit, se face de râs, iar acum stă foarte 
mulţumit şi bea cu un beţiv!” 

Când am ajuns la țărm şi negrul stătea lângă mine, 
aşteptând, l-am întrebat: 

— Mâine ieşim în larg? 

— Nu, sunt sătul de pescuitul ăsta! 


— Atunci, dacă vreţi, plătiţi-i negrului. 

— Cât trebuie să-i dau? 

— Un dolar. Puteţi să-i daţi şi un bacşiş, dacă doriţi. 

Şi Johnson îi dădu negrului un dolar şi două monede 
cubane de douăzeci de cenți. 

— Astea pentru ce? mă întrebă negrul arătându-mi 
monedele. 

— E un bacşiş, i-am spus în spaniolă. Cu tine a terminat. 
Şi-ţi dă banii ăştia. 

— Nu vin mâine? 

— Nu. 

Negrul îşi luă ghemul de sfoară cu care îşi lega momeala, 
îşi puse ochelarii de soare pe nas. pălăria de paie pe cap şi 
plecă fără să ne spună măcar bună ziua. Nu făcuse el 
niciodată prea mare caz de noi. 

— Când vreţi să încheiem socoteala, mister Johnson? l-am 
întrebat. 

— Mâine dimineaţă mă duc la bancă, aşa că putem să ne 
socotim după-amiază. 

— Ştiţi câte zile sunt? 

— Cincisprezece. 

— Nu, sunt mai multe. Cu ziua de azi sunt şaisprezece, şi 
cu câte o zi la dus şi la întors, tocmai optsprezece. După 
aceea e băţul de pescuit, mulinetul şi firul de azi. 

— Uneltele de pescuit nu mă privesc. 

— Ba nu, sir. Vă privesc când le pierdeţi în felul ăsta. 

— Am plătit chirie zilnic pentru folosirea lor. E riscul 
dumitale. 

— Nu-i aşa, sir. Dacă le-ar fi distrus vreun peşte şi n-ar fi 
fost din vina dumneavoastră, ar fi fost cu totul altceva. Dar 
uneltele s-au pierdut din cauza neglijenţei dumneavoastră. 

— Mi le-a smuls peştele din mână. 

— Da, dar din pricină c-aţi pus piedica şi n-aţi ţinut băţul 
la locul lui, proptit pe fundul scaunului. 

— Pentru asta nu-mi poţi cere să ţi le plătesc. 


— Dar dacă aţi închiria o maşină şi v-aţi rostogoli de pe o 
stâncă, n-ar trebui s-o plătiţi? 

— Dacă aş fi în ea, în orice caz, nu. 

— Asta-i bună, mister Johnson! interveni Eddy. Înţelegi, 
căpitane? Dacă ar fi fost în maşină, s-ar fi curăţat! Aşa că n- 
ar mai trebui să plătească. Asta-i bună!... 

Nu-i dădui nicio atenţie beţivanului. 

— Pentru băț, mulinet şi fir îmi datoraţi două sute şi 
nouăzeci şi cinci de dolari. 

— Nu, n-ai dreptate, spuse Johnson. Totuşi; fiindcă ţi se 
pare că-i aşa, mai scade ceva din preţ. 

— Nu-mi pot cumpăra altele fără mai puţin de trei sute 
şaizeci de dolari. Uite, pentru fir, nu vă mai iau niciun ban. 
Un peşte ca ăsta ar fi putut trage tot firul şi n-ar fi fost vina 
dumneavoastră. Oricine - nu vorbesc de beţivul ăsta de aici 
- poate să vă spună cât de corect mă port cu 
dumneavoastră. Ştiu că suma pare mare, dar şi eu am dat 
mulţi bani când mi-am cumpărat uneltele de pescuit. Nu 
poţi prinde peşti de ăştia dacă n-ai cele mai bune unelte. 

— Mister Johnson, se amestecă Eddy, el spune că-s un 
beţivan. Poate că sunt. Dar vă spun eu că are dreptate. Are 
dreptate, şi suma e rezonabilă. 

— Hai, să nu-ţi mai fac nicio dificultate, spuse Johnson în 
cele din urmă. O să-ţi plătesc pentru unelte, deşi nu văd de 
ce. Adică optsprezece zile a treizeci şi cinci de dolari şi 
două sute nouăzeci şi cinci pe deasupra. 

— Până acuma mi-aţi dat o sută de dolari. Vă voi face o 
listă de tot ce am cheltuit şi voi scădea alimentele care au 
mai rămas. Ce aţi cumpărat pentru drum. 

— Aşa se şi cuvine, spuse Johnson. 

— Ascultă-mă pe mine, mister Johnson, spuse Eddy. Dacă 
aţi şti cât iau de obicei proprietarii de bărci străinilor, v-aţi 
da seama că e mai mult decât rezonabil! Ştiţi cum e? E 
nemaipomenit! Căpitanul se poartă cu dumneavoastră la fel 
ca şi cum s-ar purta cu maică-sa. 


— Mă duc mâine la bancă şi vin aici după-amiază, spuse 
Johnson. Şi după aceea plec poimâine cu vaporul. 

— Puteţi merge cu noi şi economisiţi costul biletului, i-am 
spus. 

— Nu. Cu vaporul merg mai repede. 

— Bine. Şi acum ce-ar fi să bem ceva? 

— Cu plăcere, spuse Johnson. Şi fără duşmănie, nu-i aşa? 

— Desigur, domnule, i-am răspuns. 

Şi am stat acolo la pupa şi am băut toţi trei câte un 
highball. 

A doua zi am trebăluit pe vas toată dimineaţa, schimbând 
uleiul şi meşterind ba una, ba alta. La prânz m-am dus în 
oraş şi am mâncat la un restaurant chinezesc, unde poţi lua 
o masă bună cu patruzeci de cenți, şi după aceea am 
cumpărat câteva lucruri pentru acasă, să le duc nevestei şi 
celor trei fete ale mele. Ştiţi, parfum, două evantaie şi trei 
piepteni din aceia înalţi. Când am terminat, m-am dus la 
„Donovan”, am băut o bere, am pălăvrăgit cu patronul, şi 
după aceea m-am întors în docuri, oprindu-mă în vreo trei 
sau patru locuri, ca să beau câte o bere. l-am plătit lui 
Frankie o bere la „Cunard Bar” şi m-am urcat pe vas plin de 
voie bună. Nu mai aveam decât patruzeci de cenți. Frankie 
s-a urcat pe vas cu mine şi, stând şi aşteptându-l pe 
Johnson, am mai băut şi noi vreo două sticle de bere rece, 
de la gheaţă. 

Eddy nu se mai arătase deloc, nici în noaptea aceea, nici 
în cursul zilei, dar ştiam că mai devreme sau mai târziu, 
când n-o să mai poată bea pe datorie, o să se ivească şi el. 
Donovan îmi spusese c-a fost şi noaptea trecută acolo cu 
Johnson, şi Eddy ceruse să le dea de băut pe credit. Iot 
aşteptând, începui să mă mir de ce nu se mai arată Johnson 
ăsta odată. Lăsasem vorbă la intrarea docurilor să i se 
spună să urce pe vas şi să mă aştepte, dar mi se spusese că 
nu fusese deloc pe acolo. A stat, desigur, târziu azi-noapte şi 
probabil că nu se sculase până la prânz. Băncile erau 
deschise până la ora trei şi jumătate. Avionul de după- 


amiază trecu pe deasupra capetelor noastre, şi pe la cinci 
jumătate buna mea dispoziţie se topise cu totul şi începui să 
fiu din ce în ce mai îngrijorat. 

La 6 l-am trimis pe Frankie la hotel, să vadă dacă nu 
cumva Johnson e pe acolo. Mai credeam că, cine ştie, o fi 
ieşit să se plimbe sau o fi la hotel, simțindu-se prea rău ca 
să se poată scula din pat. Aşteptai şi iar aşteptai, până se 
făcu seară. Dar eram din ce în ce mai îngrijorat, fiindcă îmi 
datora opt sute douăzeci şi cinci de dolari. 

Frankie plecase de peste o jumătate de ceas. Când l-am 
zărit venind, mergea repede şi clătina din cap. 

— A plecat cu avionul, îmi spuse. 

În regulă. Vasăzică aşa stăteau lucrurile. Consulatul era 
închis. Aveam patruzeci de cenți şi, oricum, avionul la ora 
asta era la Miami. Nu puteam trimite nici măcar o 
telegramă. Cineva, mister Johnson ăsta, nimic de zis! 
Greşeala mea. Trebuia să-mi dau seama, 

— Ei, îi spusei lui Frankie, asta nu trebuie să ne oprească 
să bem o bere rece. Mister Johnson a cumpărat sticlele 
astea. Mai rămăseseră trei sticle de bere „Tropical“, 

Frankie arăta la fel de necăjit ca şi mine. Nu ştiu cum se 
putea una ca asta, dar aşa părea. Mă tot bătea pe spate şi 
tot clătina din cap. 

Vasăzică aşa stăteau lucrurile! Eram la pământ. 
Pierdusem şi cinci sute treizeci de dolari pentru chiria 
vasului, şi uneltele de pescuit, pe care nu le puteam pune la 
loc decât cu peste trei sute cincizeci de dolari. Cum o să se 
mai bucure cei din banda care dădea târcoale în jurul 
docurilor! Şi ce-o să-i mai facă povestea asta fericiţi pe vreo 
câţiva conches!t* de pe aici. 

Cu o zi înainte refuzasem trei mii de dolari, care mi se 
dădeau ca să transport trei străini la Keys! sau cel puţin 
să-i scot din ţară. 

Ei, şi acum ce era de făcut? Ca să iau alcool şi să-l aduc 
după aia aici, prin contrabandă, aveam nevoie de bani, şi 
apoi nici nu făcea, fiindcă tot oraşul era plin şi nimeni nu 


mai cumpăra. Dacă mă întorceam acasă, eram condamnat 
să n-am un ban şi să mor de foame o vară întreagă în oraşul 
acela. Şi, apoi, cum aveam s-o scot la capăt cu familia? Când 
am venit, am plătit taxele de navigaţie. De obicei taxa se 
plăteşte anticipat, agentul maritim te înregistrează, şi totul 
e în regulă. Şi, ca un făcut, nu aveam bani nici măcar 
pentru benzină. Afurisită socoteală mai fusese şi asta, nimic 
de zis! Cineva, mister Johnson acesta! 

— Trebuie să transport ceva, i-am spus lui Frankie, 
trebuie să fac rost de bani! 

— Să vedem... mi-a răspuns el. 

Se învârtea de obicei prin port şi făcea tot felul de 
treburi. Era surd de-a binelea şi bea până nu mai putea 
noapte de noapte. Dar n-am văzut un om mai cinstit şi cu o 
inimă mai bună ca a lui. Îl cunoscusem când începusem să 
mă învârtesc pe aici. Mă ajuta de multe ori la încărcat. 
După aceea, când renunţasem la contrabandă şi începusem 
să ies cu străinii în larg la pescuit, îl vedeam adesea prin 
docuri sau prin cafenele. Părea mut şi zâmbea în loc să 
vorbească, din cauză că era surd. 

— Duce-orice? mă întrebă Frankie. 

— Desigur, acuma n-am încotro. 

— Orice? 

— Da, orice. 

— Bine, spuse Frankie. Să văd. Unde găsesc pe tine? 

— La „Perla”, mă duc să mănânc. 

La „Perla” se putea mânca bine cu douăzeci şi cinci de 
cenți. Orice fel de mâncare costa zece cenți, în afară de 
supă, care costa cinci. Am mers împreună până la 
restaurant, şi acolo eu am intrat, iar el a plecat mai 
departe. Înainte de a pleca, mi-a scuturat mâna şi m-a bătut 
pe spate. 

— Tu nu necâjit, mi-a spus. Eu, Frankie, multă politică. 
Multe afaceri. Multă băutură. Bani ioc! Dar bun prieten. Tu 
nu necâjit. 


— Salutare, Frankie! i-am spus. Şi nu te necâji nici tu, 
băiatule! 


CAPITOLUL 2 


An intrat la „Perla” şi m-am aşezat la o masă. Puseseră 
un alt geam în vitrină, în locul celui spart, şi toate 
stricăciunile fuseseră reparate. O grămadă de gallegost19+ 
stăteau şi beau la bar. Alţii mâncau. La o masă se juca 
domino. Cu cincisprezece cenți am luat o supă de fasole 
neagră şi o tocană de vacă cu cartofi fierţi. Am mai luat şi o 
sticlă de bere, ceea ce m-a urcat la douăzeci şi cinci de 
cenți. Am încercat să vorbesc cu chelnerul despre povestea 
aceea cu împuşcăturile, dar n-a vrut să scoată un cuvânt. 
Erau grozav de speriaţi cu toţii. 

Am terminat masa, mi-am aprins o ţigară şi am început 
să-mi frământ creierii: ce-i de făcut? locmai atunci îl văzui 
pe Frankie că intră pe uşă; urmat de cineva. „O afacere cu 
galbeni, mi-am spus. Asta e, o afacere cu galbeni”. 

— Prezint pe mister Sing, îmi zise Frankie şi îmi zâmbi. 

Lucrase rapid şi-şi dădea seama de asta. 

— Îmi pare bine, spuse mister Sing. 

Mister Sing era, probabil, cea mai sclivisită persoană pe 
care o văzusem vreodată. Era chinez sută în sută, dar 
vorbea ca un englez şi era îmbrăcat într-un costum alb, 
purta o cămaşă de mătase şi o cravată neagră, iar în cap 
avea una dintre acele pălării de panama care costa o sută şi 
douăzeci şi cinci de dolari. 

— Nu luaţi o cafea? mă întrebă el. 

— Dacă beţi şi dumneavoastră. 

— Mulţumesc, spuse mister Sing. Nu ne ascultă nimeni, 
nu-i aşa? 


— În afară de toţi cei care sunt în cafenea, nimeni. 

— Asta n-are nicio importanţă. Aveţi un vas? 

— De treizeci şi opt de picioare. Motor „Kermath” de o 
sută de cai putere. 

— Aha! îmi închipuisem că e ceva mai mare. 

— Poate transporta două sute şaizeci şi cinci de lăzi fără 
a fi plin până în vârf. 

— Aţi vrea să mi-l închiriaţi? 

— În ce condiţii? 

— N-ar fi necesar să mergeţi şi dumneavoastră. Aş avea 
eu grijă de căpitan şi de echipaj. 

— Aşa nu. Merg cu vasul oriunde s-ar duce. 

— Mda... făcu mister Sing. Nu te superi, n-ai vrea să ne 
laşi singuri? îl întrebă el pe Frankie. 

Frankie îl privi cu acelaşi interes ca şi până atunci şi 
zâmbi. 

— E surd şi nu prea înţelege englezeşte, i-am explicat lui 
mister Sing. 

— Aha! Dumneavoastră vorbiţi spaniola? Spuneţi-i să 
revină mai târziu. 

I-am făcut semn lui Frankie cu degetul. Se ridică şi se 
duse la bar. 

— Nu vorbiţi spaniola? 

— Ba da, îmi răspunse mister Sing. Şi acum aş dori să 
cunosc împrejurările care ar fi... care v-au determinat să fiţi 
dispus să... 

— Sunt la pământ. 

— Am înţeles. Vasul nu e grevat de nicio datorie? Poate fi 
sechestrat? 

— Nu. 

— Vasăzică aşa... spuse mister Sing. Câţi dintre nefericiţii 
mei compatrioți ar putea fi adăpostiţi pe vasul 
dumneavoastră? 

— Vreţi să spuneţi să fie transportaţi? 

— Exact, asta voiam să spun. 

— Unde trebuie să-i duc? 


— La o distanţă de o zi de drum. 

— Nu ştiu. Dacă n-au niciun fel de bagaje, doisprezece. 

— Nu vor avea bagaje. 

— Unde vreţi să-i duc? 

— Asta veţi hotări singur. 

— Adică unde să-i debarc? 

— Îi veţi îmbarca cu destinaţia Tortugasi1!! şi acolo vor fi 
preluaţi de o goeletă. 

— Da, dar în Tortugas, pe Loggerhead Key, există un far, 
cu un post de radioemisie şi recepție. 

— Evident, spuse mister Sing. Ar fi o mare prostie să fie 
debarcaţi acolo. 

— Atunci? 

— Am spus că-i veţi îmbarca cu această destinaţie. Li s-a 
spus că vor fi debarcaţi acolo. 

— Da. 

— Dumneavoastră îi veţi debarca acolo unde veţi crede 
de cuviinţă. 

— Şi goeleta va veni la Tortugas să-i ia? 

— Fără îndoială că nu, spuse mister Sing. Ar fi o prostie! 

— Cât daţi de om? 

— Cincizeci de dolari. 

— Nu! 

— Ce-aţi spune de şaptezeci şi cinci de dolari? 

— Cât luaţi dumneavoastră de om? 

— O, asta e cu totul altceva! Vedeţi dumneavoastră, faptul 
că mă ocup cu aceste călătorii trebuie considerat din mai 
multe puncte, sau, cum aţi spune dumneavoastră, unghiuri 
de vedere. Lucrurile nu se opresc aici... 

— Mda... Şi ceea ce aş avea eu de făcut în treaba asta nu 
trebuie plătit? 

— Înţeleg pe deplin punctul dumneavoastră de vedere, 
spuse mister Sing. Ce aţi spune de o sută de dolari de cap? 

— Uite ce e, dumneavoastră ştiţi cât iau dacă sunt prins? 

— Zece ani. Cel puţin zece ani, spuse mister Sing. Dar n-o 
să fiţi prins, stimate domnule căpitan. Aveţi un singur risc... 


când veţi îmbarca pasagerii. Restul e lăsat la aprecierea 
dumneavoastră. 

— Şi dacă vi se-ntorc pe cap? 

— E foarte simplu. Vă voi acuza că m-aţi înşelat. Le voi 
returna parţial banii şi-i voi îmbarca din nou. Ei îşi dau 
seama, desigur, că e vorba de o călătorie plină de dificultăţi. 

— Iar în ceea ce mă priveşte? 

— Cred că va trebui, probabil, să sesizez consulatul. 

— Înţeleg. 

— O mie două sute de dolari, căpitane, nu sunt de 
disprețuit! 

— Când capăt banii? 

— Două sute când cădem la învoială, o mie când îi 
îmbarcaţi. 

— Şi dacă plec cu cele două sute? 

— Evident, n-aş putea face nimic, zâmbi el; Dar ştiu că nu 
veţi face aşa ceva, căpitane! 

— Aveţi cei două sute asupra dumneavoastră? 

— Desigur. 

— Puneţi-i sub farfurie. 

Îi puse. 

— În regulă. Mâine dimineaţă plătesc taxele de navigaţie 
şi pe seară plecăm. Care-i locul de îmbarcare? 

— Ce spuneţi de Bacuranao!12*? 

— În regulă. E fixat dinainte? 

— Desigur. 

— Acum, în ceea ce priveşte îmbarcarea: veţi aprinde la 
locul stabilit două lumini, una deasupra celeilalte. Când le 
voi vedea, voi sosi acolo. Veniţi cu barca şi-i veţi urca pe 
punte din barcă. Veniţi chiar dumneavoastră şi aduceţi 
banii. Nu urcă nimeni pe vas până nu-i capăt. 

— Aşa nu, spuse el. Jumătate când se începe îmbarcarea, 
şi cealaltă jumătate când se termină. 

— Bine. E un aranjament rezonabil. 

— Aşadar, totul e lămurit. 


— Sper că da. Deci, fără bagaje şi fără arme. Pistoale, 
cuțite, brice, nimic. Trebuie să ştiu sigur asta. 

— Căpitane, îmi spuse mister Sing, nu aveţi încredere în 
mine? Nu vă daţi seama că interesele noastre sunt identice? 

— Îi vei controla? 

— Vă rog să nu mă puneţi într-o situaţie neplăcută. Nu 
vedeţi că interesele noastre coincid? 

— Bine. Când veţi fi acolo? 

— Înainte de miezul nopţii. 

— În regulă. Cred că asta-i totul. 

— Cum vreţi să fie banii? 

— În bilete de câte o sută. 

Se ridică şi-l urmării cu privirea până ieşi. Frankie îi 
zâmbi. Mister Sing însă nici nu se uită la el. Era un chinez 
descurcăreţ, nu glumă. Un cineva. 

Frankie veni la masă. 

— Ei? mă întrebă el. 

— Unde l-ai cunoscut pe mister Sing? 

— Trimite chinezi plecare. Afacere mare. 

— De cât timp îl cunoşti? 

— Este aici vreo doi ani. Înainte altul ocupat cu asta. 
Cineva omorât pe el. 

— Cineva o să-l omoare şi pe mister Sing. 

— Da, spuse Frankie. De ce nu? Afacere mare, foarte 
mare. 

— Afacere, nu glumă. 

— Afacere mare, repetă Frankie. Chinezi plecaţi, înapoi 
niciodată. Alţi chinezi scris scrisori totul bine. 

— Grozav! spusei. 

— Ăştia chinezi nu înţeleg ce scris. Numai chinezi bogaţi 
scrie. Mănâncă nimic. Trăiesc cu orez. O sută de mii de 
chinezi aici. Numai trei femei chinezoaice. 

— De ce? 

— Nu lăsat guvern. 

— Afurisită situaţie! 

— Faci afacere cu el? 


— Poate... 

— Bună afacere, spuse Frankie. Mai bună decât politică. 
Mulţi bani. Afacere mare. Foarte mare. 

— Hai să bem o bere, i-am propus. 

— Nu mai necăjit? 

— Desigur că nu. Asta-i afacere, nu glumă, îţi sunt foarte 
îndatorat. 

— Bun, spuse Frankie şi mă bătu pe spate. Face mai 
fericit decât orice. Tot ce vreau este tu fericit. Chinezi, 
afacere bună, nu? 

— Excelentă. 

— La mine foarte fericit. 

Era gata-gata să plângă de bucurie că toate s-au aranjat. 
L-am bătut pe spate. Cineva, Frankie ăsta! 

Primul lucru pe care l-am făcut a doua zi dimineaţă a fost 
să mă duc la agentul maritim, să-mi facă hârtiile de plecare. 
Mi-a cerut lista echipajului şi i-am spus că nu iau pe nimeni. 

— Vrei să faci traversarea singur? 

— Da. 

— Dar ce se-ntâmplă cu secundul dumitale? 

— Petrece. 

— E foarte primejdios să pleci singur. 

— Nu-i vorba decât de nouăzeci de mile. l-am liniştit. 
Crezi că dacă o să mai fie şi un beţivan pe vas o să se 
schimbe ceva? 

Am pornit după aceea în grabă cu vasul spre docurile lui 
„Standard Oil”, de peste drum de port, şi am umplut 
amândouă rezervoarele. Aveam acum aproape două sute de 
galoni de benzină. Nu-mi venea deloc la socoteală, trebuia 
să plătesc douăzeci şi opt de cenți galonul, dar nu ştiam 
până unde aveam să merg. 

Încă din clipa în care îl văzusem pe chinez şi-i luasem 
banii începusem să mă frământ din pricina acestei afaceri. 
În noaptea aceea nu cred să fi dormit. Am dus vasul înapoi 
la docul „San Francisco”. Eddy mă aştepta. 

— Salutare, Harry. spuse el şi-mi făcu semn cu mâna. 


Îi aruncai parâma de acostare, şi el o fixă repede la chei; 
după aceea urcă pe punte, mai lung, mai urduros şi mai 
beat ca oricând. Nu i-am spus niciun cuvânt. 

— Ce zici, Harry, de tipul acela, de Johnson, cum s-a 
cărat? mă întrebă el. Ce-ai mai aflat? 

— Şterge-o de-aici, i-am răspuns. Eşti o pacoste pentru 
mine! 

— la ascultă, frăţioare, crezi că eu nu mă necăjesc tot 
atât de mult ca şi tine? 

— Şterge-o de pe vas! i-am spus din nou. 

Se înfundă într-un scaun şi-şi întinse picioarele. 

— Am auzit că trecem dincolo, spuse el. Şi, după câte îmi 
dau eu seama, n-are niciun rost să mai rămân pe-aici. 

— Cu mine însă nu mergi. 

— Ce-i asta, Harry? N-are rost să te iei de mine. 

— Nu? Ia şterge-o de-aici! 

— Stai aşa, ia-o încetişor... 

Îi cârpii una peste obraz şi atunci se ridică şi coborî pe 
chei. 

— Eu nu ţi-aş fi făcut una ca asta, Harry, îmi spuse. 

— Şi ai avea toată dreptatea să n-o faci. Cu mine însă nu 
mergi. Asta-i tot! 

— Bine, dar de ce m-ai cârpit? 

— Ca să-ţi intre bine-n cap. 

— Şi atunci ce vrei să fac? Să rămân şi să crăp de foame? 

— Pe dracu” ai să crapi! Te întorci cu ferry-boat-ul. Las, 
că te descurci tu... 

— Nu te porţi cinstit cu mine. 

— Dar tu te-ai purtat vreodată cinstit cu cineva, mă 
beţivanule? am strigat. Tu ai înşelat-o şi pe mă-ta! 

Şi asta era adevărat. Dar îmi părea rău că-l lovisem. Ştiţi 
cum te simţi când baţi un beţiv. Aşa cum stăteau lucrurile, 
însă, nu puteam să-l iau cu mine chiar dac-aş fi vrut. 

O luă la vale prin port, mai lung decât o zi de post. Apoi 
se întoarse şi se apropie de vas. 

— Ce-ar fi, Harry, să-mi dai vreo doi dolari? 


Îi dădui un bilet de cinci dolari din banii căpătaţi de la 
chinez. 

— Am ştiut eu că-mi eşti prieten, Harry, de ce nu vrei să 
mă iei şi pe mine? 

— Pentru că-mi porţi ghinion. 

— Iar te iei de mine, dar nu-i nimic, prietene. Las'”, că o să 
te mai bucuri tu să mă vezi... 

Acum, că avea bani, o luă din loc ceva mai repede, dar vă 
spun că era groaznic să-l vezi cum se mişcă. Mergea de 
parcă i s-ar fi desprins încheieturile de la locul lor. 

M-am dus la „Perla” şi m-am întâlnit cu agentul maritim, 
care mi-a dat hârtiile de ieşire, şi-am băut cu el un pahar, 
două. După aceea am mâncat, şi Frankie a intrat pe uşă. 

— Cineva dat mie asta pentru tine, spuse el şi-mi întinse 
un fel de tub învelit în hârtie şi legat cu un şnur roşu. 

Am desfăcut învelişul de hârtie, gândindu-mă c-o fi vorba 
de vreo fotografie a vasului luată de cineva din docuri. 

Da, era o fotografie, luată de aproape, a capului şi a 
pieptului unui negru ucis, cu gâtul tăiat dintr-o parte în 
cealaltă şi după aceea cusut cu grijă la loc. Pe piept era o 
hârtie pe care stătea scris în spaniolă: „Aşa ne purtăm noi 
cu lenguas largas”. 

— Cine ţi-a dat pachetul? l-am întrebat pe Frankie. 

Îmi arătă cu degetul un băiat, spaniol, care lucra prin 
docuri. Băiatul stătea la bar. 

— Spune-i să vină la mine. 

Băiatul veni şi-mi spuse că doi tineri îi dăduseră pachetul 
cam pe la vreo 11. Îl întrebaseră dacă mă cunoaşte, şi el 
spusese că da. Şi după aceea i-l dăduse lui Frankie, să mi-l 
predea mie. Îi dăduseră un dolar ca să aibă grijă să ajungă 
în mâinile mele. Erau bine îmbrăcaţi, îmi spuse. 

— Politică, spuse Frankie. 

— Mda... 

— Ei cred tu spus la poliţie întâlneşte băieţii aici, 
dimineaţa. 

— Mda... 


— Politică rău, spuse Frankie. Bun lucru pleci! 

— N-au lăsat nicio vorbă pentru mine? l-am întrebat pe 
băiat. 

— Nu. Mi-au spus numai să vă dau pachetul. 

— Acuma chiar că plec, i-am spus lui Frankie. 

— Politică rău, repetă Frankie, foarte rău politică... 

Ţineam strânse ghem, în mână, hârtiile pe care mi le 
dăduse agentul. Plătii şi ieşii din cafenea. Traversai piaţa, 
trecui pe poarta docurilor şi fui foarte bucuros că sunt 
dincolo de antrepozite şi că am ajuns la locul de acostare al 
vasului. Băieţii ăia mă înspăimântaseră grozav. Erau de 
ajuns de mărginiţi ca să creadă că am vorbit cu cineva 
despre ceilalţi. Semănau cu Pancho. Când le era frică, îi 
apucau toţi dracii şi când îi apucau dracii, trebuiau să 
omoare pe cineva. 

M-am urcat pe vas şi am dat drumul la motor, să se 
încălzească. Frankie rămăsese pe mal şi privea. Zâmbea cu 
zâmbetul acela caraghios, de surd. M-am întors la el. 

— Ascultă, i-am spus, să nu intri cumva într-o încurcătură 
cu afacerea asta. 

Nu putea să mă audă, aşa că a trebuit să ţip; 

— Eu politică bună, îmi răspunse Frankie. 

Şi desprinse parâma. 


CAPITOLUL 3 


L-am făcut semn cu mâna lui Frankie, care aruncase 
parâma pe punte, am scos vasul din bazin şi am coborât pe 
canal. Un cargobot britanic tocmai ieşea. Am alunecat pe 
lângă el şi l-am întrecut. Era încărcat până în vârf cu zahăr, 
şi alămurile îi erau ruginite. 

Un marinar englez, cu o bluză albastră veche, stătea la 
pupa şi se uita la mine cum treceam pe lângă cargobot. Am 
ieşit din port, am trecut pe lângă Morro şi am îndreptat 
vasul spre Key West; drept spre nord. Am lăsat timona şi m- 
am dus să strâng parâma şi după aceea m-am întors şi am 
menţinut vasul pe aceeaşi direcţie, cu Havana în pupa. apoi 
am lăsat-o în urmă, pe după dealuri. 

După câtva timp, Morro nu s-a mai văzut, după aceea a 
dispărut şi „Hotel National” şi, în cele din urmă, n-am mai 
putut zări decât domul Capitoliului. Curentul nu era atât de 
puternic ca în ziua trecută, când pescuisem, iar briza abia 
se simţea. Două pescadoare se îndreptau spre Havana 
venind dinspre apus; aşadar, curentul era slab. 

Am tăiat contactul şi am oprit motorul. N-avea niciun rost 
să irosesc benzina. Am lăsat vasul să plutească în derivă. 
Când avea să se întunece, puteam zări, de unde eram, farul 
de pe Morro, iar în cazul când vasul ar fi fost târât prea 
departe, luminile din Cojimar, şi atunci m-aş fi îndreptat 
spre Bacuranao. Mă gândeam, după cum trăgea curentul, 
că vasul ar putea fi dus pe întuneric vreo douăsprezece mile 
mai sus, spre Bacuranao, şi atunci aş fi văzut farul de la 
Baracoa. 


Aşadar, am oprit motorul şi m-am urcat pe punte, la 
prova, să mă uit de jur împrejur. Înainte nu se vedeau decât 
cele două pescadoare îndreptându-se spre vest. şi îndărăt, 
domul Capitoliului, ridicându-se, alb, la marginea mării. 
Curentul ducea grămezi de alge, şi păsările zburau de colo 
până acolo, dar nu erau prea multe. Am stat câtva timp 
acolo sus, pe acoperişul comenzii, şi m-am uitat pe apă. 
Singurii peşti pe care i-am văzut erau aceia mici şi cafenii, 
care se adună în jurul grămezilor de alge. Ascultă, frate, să 
nu-ţi spună nimeni că nu-i apă cât, vrei între Havana şi Key 
West. Ţi-o zic eu, care eram tocmai la marginea ei. 

După câtva timp, am coborât şi am intrai din nou la 
comandă şi, ce să vezi: Eddy era acolo. 

— Ce s-a întâmplat? Ce s-a întâmplat cu motorul? 

— E-n pană. 

— De ce n-ai dat la o parte chepengul? 

— Ah, fir-ar al dracului! am zis. 

Ştiţi ce făcuse? Se întorsese, deschisese chepengul calei 
la prova, intrase în cabină şi se culcase. Avea două sticle cu 
el. Intrase în prima bodegă care-i ieşise în cale, le văzuse, le 
cumpărase şi revenise pe vas. Când am pornit, se trezise, şi 
după aceea s-a culcat din nou. Când am oprit motorul în 
largul golfului, şi vasul începuse să se legene puţin din 
cauza valurilor, se sculase. 

— Ştiam eu c-ai să mă iei cu tine, spuse Eddy. 

— În iad am să te iau! i-am răspuns. Nici nu eşti trecut pe 
lista echipajului. Mă gândesc dacă n-ar fi bine să te azvârl 
peste bord. 

— Glumeţ ai fost tu întotdeauna, îmi răspunse el. Noi, 
conches, ar trebui să ne unim puterile când suntem în vreo 
încurcătură. 

— Cu tine, care ai o gură spartă? Cine poate avea 
încredere în tine când te îmbeţi? 

— Sunt un om de ispravă, Harry! Pune-mă la încercare, şi 
ai să vezi ce om de ispravă sunt. 


— Dă-mi cele două sticle, i-am spus. Mă gândeam la 
altceva. 

Mi le-a adus. Am băut din cea deschisă şi le-am pus apoi 
lângă cârmă. Stătea în faţa mea şi îl priveam. Îmi părea rău 
de el şi de ceea ce ştiam că trebuie să fac. Dracu să mă ia, îl 
cunoscusem când era încă om de ispravă. 

— Ce-are motorul, Harry? 

— Nimic. 

— Atunci ce este? De ce te uiţi aşa la mine? 

— Frate, i-am spus, şi-mi părea rău de el, ai intrat într-o 
mare încurcătură... 

— Ce vrei să zici, Harry? 

— Nu ştiu încă. Nu m-am gândit ce-o să fac până la urmă. 

Stăteam acolo şi parcă nici nu mai vorbeam cu el. Din 
clipa în care ştiam ce voi face, îmi venea greu să mai 
vorbesc cu el. Am coborât, am luat puşca cu aer comprimat 
şi „Winchester”-ul de 30—30, pe care le ţineam întotdeauna 
jos în cabină şi le-am atârnat în tocurile lor, acolo unde 
țineam de obicei beţele undiţelor, deasupra timonei, să le 
pot avea la îndemână. Le ţineam în tocurile acelea lungi, 
căptuşite cu lână rasă de oaie, muiată bine în ulei. Numai 
aşa puteam să le păstrez pe vas fără să ruginească. 

Am umblat la pistonul puştii cu aer comprimat. şi l-am 
încercat de câteva ori, după aceea am pus un glonte în 
butoi. Am pus un cartuş în camera „Winchester”-ului şi i-am 
umplut magazia. Am scos de sub saltea pistolul., Smith and 
Wesson” de 38, pe care îl aveam din vremea când fusesem 
în poliţie, la Miami. l-am curăţat, l-am uns, l-am încărcat şi 
mi l-am prins de centură. 

— Ce este? mă întrebă Eddy. Ce dracu se petrece aici? 

— Nimic, i-am răspuns. 

— Şi ce-ai nevoie de armele astea afurisite? 

— Le ţin întotdeauna pe vas. Ca să împuşc păsările care 
ciugulesc momeala sau să trag în rechini, când trec prin 
strâmtoare. 


— Drace! ce se întâmplă, mă întrebă Eddy, ce se 
întâmplă? 

— Nimic, i-am spus. 

Stăteam şi-l priveam, şi pistolul mă lovea mereu de picior 
când vasul se clătina. Mă gândeam că n-are rost s-o fac 
chiar acum. O să mai am nevoie deel. 

— O să avem ceva de lucru, i-am spus. La Bacuranao. O 
să-ţi spun ce-i de făcut când va fi nevoie. 

Nu voiam să-i spun prea devreme, s-ar fi frământat şi s-ar 
fi speriat în aşa hal, încât n-ar mai fi fost bun de nimic. 

— Nu poţi avea un ajutor mai bun ca mine, Harry! Eu 
sunt omul care-ţi trebuie. Sunt alături de tine la orice! 

L-am privit, uitându-mă cum arăta - lung, urduros şi 
clătinându-se - şi n-am mai zis nimic. 

— Ascultă, Harry. Dă-mi, te rog, să trag numai o duşcă. 
mă rugă el. N-aş vrea să mă apuce bâlbâiala. 

I-am dat să tragă o duşcă şi am stat, aşteptând să se lase 
întunericul. Amurgul era frumos, şi briza abia adia. Când 
soarele cobori, pornii motorul şi o luai încetişor spre țărm. 


CAPITOLUL 4 


Am oprit vasul cam la o milă de țărm, în întuneric. Odată 
cu căderea serii, curentul se înviorase şi era mai puternic. 
Farul de pe Morro şi strălucirea depărtată a Havanei se 
vedeau undeva înspre apus, iar în faţa noastră licăreau 
luminile din Rincon şi Baracoa. Am mers împotriva 
curentului până arii trecut pe Bacuranao şi m-am apropiat 
de Cojimar. Am lăsat apoi vasul în derivă. Era întuneric 
beznă, dar ştiam bine unde mă aflu. Pe vas nu era aprinsă 
nicio lumină. 

— Şi acum, Harry, ce-o să se întâmple? mă întrebă Eddy, 
pe care-l apucase din nou frica. 

— Ce crezi? 

— Nu ştiu. M-ai cam băgat în sperieţi. 

Era gata-gata să înceapă să tremure şi, apropiindu-se de 
mine, îl auzii răsuflând şuierat. 

— Cât e ceasul? 

— Mă duc jos să mă uit, îmi spuse el. 

Reveni şi spuse că era nouă şi jumătate. 

— Ţi-e foame? îl întrebai. 

— Nu. Ştii că nu pot mânca. 

— Bine. Mai trage o duşcă. 

După ce bău, l-am întrebat cum se simte. Îmi spuse că se 
simte admirabil. 

— Am să-ţi mai dau voie să bei, n-avea grijă! Ştiu că n-ai 
cojones până nu te îmbeţi, dar nu avem prea multă băutură 
pe vas, aşa că ia-o mai încet. 

— Da despre ce o vorba? mă întrebă Eddy din nou. 


— Ascultă, i-am spus, vorbindu-i pe întuneric. Mergem la 
Bacuranao, ca să luăm pe vas doisprezece chinezi. O să ţii 
timona când am să-ţi spun şi ai să faci ce-am să-ţi spun. O 
să-i iei în primire la prova. Acum du-te la prova şi închide 
bine chepengul. 

Îl vedeam îndepărtându-se în întuneric ca o umbră. Se 
întoarse şi-mi spuse: 

— Harry, nu vrei să-mi dai acuma să beau? 

— Nu. Vreau să bei atâta cât îţi trebuie ca să fii curajos. 
Dar nu vreau să nu mai fii bun de nimic! 

— Sunt un om de ispravă, Harry, ai să vezi! 

— Eşti un beţivan! Ascultă mai bine ce-ţi spun: cei 
doisprezece vor fi aduşi de către un chinez. O să-mi dea 
nişte bani la început. După aceea, când o să fie toţi pe vas, o 
să-mi dea şi mai mulţi bani. Când o să vezi că vrea să-mi dea 
banii a doua oară, dai drumul la motor şi te îndrepţi spre 
larg. Să nu-ţi pese ce se întâmplă. Ai înţeles? 

— Da. 

— Dacă încearcă vreun chinez să iasă din cabină sau dă 
la o parte chepengul după ce-am pornit, iei puşca cu aer 
comprimat şi-l dobori de îndată ce scoate capul afară. Ştii 
să umbli cu puşca cu aer comprimat? 

— Nu, dar îmi poţi arăta. 

— N-o să ţii minte. Dar cu „Winchester”-ul ştii să tragi? 

— Ridici cocoşul şi tragi. 

— Bine. Numai să nu faci găuri în bordaj. 

— N-ar fi rău să-mi mai dai să beau, îmi spuse Eddy. 

— Îţi dau, dar numai puţin. 

I-am dat să bea zdravăn. Ştiam că acuma n-o să se mai 
îmbete, pentru că era grozav de înspăimântat. Băutura 
avea să-i dea curaj pentru cât va timp. După ce bău, Eddy 
îmi spuse, ca şi cum s-ar fi bucurat: 

— Vasăzică o să transportăm chinezi. Ei bine, întotdeauna 
am zis c-o să transport chinezi dacă am să fiu vreodată la 
pământ! 


— Şi până astăzi n-ai mai fost niciodată la pământ, nu-i 
aşa? 

Avea haz. 

I-am mai dat de trei ori să bea, ca să-i menţin curajul 
până la zece şi jumătate. Mă amuza să-l privesc şi mă 
împiedica să mă gândesc la mine însumi. Nu prevăzusem c- 
o să am de aşteptat atâta. Îmi făcusem socoteala că, după 
căderea serii, aveam să plec, să trec de zona luminoasă şi 
apoi s-o ţin pe lângă țărm până la Cojimar. 

Puțin înainte de ora 11 se iviră la locul stabilit două 
lumini. Am aşteptat oleacă şi apoi m-am îndreptat încetişor 
într-acolo. Bacuranao e un golf unde se afla mai demult un 
mare doc pentru încărcatul nisipului. Un râuleţ îşi varsă 
apele aici când ploile deschid pragul dinspre mare. În 
timpul iernii, însă, vânturile dinspre nord îngrămădesc 
nisipul la gura râului şi-o închid din nou. Pe vremuri, 
goeletele veneau şi încărcau guavasi1:* de pe râu, şi prin 
aceste locuri exista un orăşel. Dar uraganul a luat totul şi n- 
a mai rămas nimic, în afară de o casă, pe care niscai 
gallegos au construit-o cu materialele clădirilor dărâmate 
de uragan şi pe care o folosesc ca un fel de club când vin 
duminica din Havana în excursie ca să înoate. Mai e o casă 
unde locuieşte împuternicitul, dar e departe de plajă. 

În fiecare locşor din acestea, de-a lungul întregii coaste, 
există câte un împuternicit de-al statului. Ştiam însă că o să 
aibă grijă chinezul de toate şi o să se folosească, desigur, de 
barca acestuia. Când am intrat în golf, mă învăluiră, venind 
dinspre uscat, mirosul ierburilor de mare şi dulcea aromă a 
arbuştilor. 

— Treci la prova, i-am zis lui Eddy. 

— În partea aceea nu te izbeşti de nimic, îmi spuse el. 
Reciful e de partea cealaltă. 

Precum se vede, fusese şi el odată un marinar de ispravă. 

— Ai grijă, îi spusei şi mă îndreptai cu vasul spre locul 
unde bănuiam că vom putea fi văzuţi. 


Dacă n-ar fi fost plescăitul valurilor, ar fi putui auzi 
motorul. Nu voiam să aştept şi, neştiind dacă ne-au văzut 
sau nu, aprinsei luminile de bord, verde şi roşu. şi le stinsei 
imediat. După aceea am întors, am ieşit în larg şi am 
aşteptat acolo, cu motorul abia zvâcnind. 

— Vino aici, i-am spus lui Eddy şi i-am dat să tragă o 
duşcă zdravănă. 

— Spune-mi, mai întâi împingi cocoşul cu degetul cel 
mare, nu? mă întrebă el pe şoptite. 

Stătea la timonă şi, întinzând mâna, am deschis 
amândouă tocurile şi am tras niţel afară puştile. 

— Aşa e bine. 

— Da, băiete! spuse el. 

Era grozav să vezi cum şi cât de repede lucra băutura 
asupra lui. 

Stăteam şi aşteptam. Cele două lumini scăzură, şi apoi 
una dintre ele se zări mişcându-se la locul stabilii. Probabil 
că o stinseseră pe cealaltă. 

După puţin timp, venind dinspre mal, zării o barcă 
îndreptându-se spre noi, cu un singur om la vâslă. Îţi dădeai 
seama de asta după cum lovea apa, înainte şi înapoi. Avea o 
singură vâslă, mare, la pupa. Eram foarte bucuros. Dacă 
vâslea aşa, însemna că e un singur om. 

Se apropiară de vas. 

— Bună seara, căpitane, spuse mister Sing. 

— Apropiaţi-vă de pupa şi trageţi barca lângă vas, i-am 
răspuns. 

Îi spuse ceva băiatului care vâslea. dar acesta nu putu 
întoarce, aşa că apucai barca de copastie şi o trăsei spre 
pupa. În ea erau opt oameni. Şase chinezi, mister Sing şi 
băiatul care vâslea. În timp ce o împingeam spre pupa, mă 
aşteptam să fiu lovit cu ceva în cap, dar nu se întâmplă 
nimic. Trăsei barca şi mai aproape, şi mister Sing ridică 
mâna spre pupa. 

— Să vedem despre ce e vorba, îi spusei. 


Îmi dădu un pachet şi mă dusei cu el la locul unde stătea 
Eddy la timonă şi-l pusei pe busolă, aprinzând lumina. ÎL 
examinai cu grijă. Era în regulă. Stinsei lumina. Eddy 
tremura. 

— Mai trage o duşcă. Îl îndemnai. 

Luă sticla şi bău. 

Mă întorsei la pupa. 

— E în regulă, i-am spus lui mister Sing. Să urce şase 
oameni pe punte. 

Mister Sing şi băiatul care vâslise trebuiau să ţină barca, 
să nu se lovească de vas din cauza valurilor. Îl auzii pe 
mister Sing că spune ceva în chinezeşte, şi chinezii din 
barcă încep să se calare la pupa. 

— Unul câte unul. am spus atunci. 

Mister Sing bolborosi din nou ceva, şi cei şase chinezi, 
unul câte unul, se urcară la pupa. Erau de toate felurile: şi 
mai înalţi, şi mai scunzi. 

— Du-i la prova, Eddy. 

— Pe aici, domnilor... îi pofti Eddy. 

Drace, băuse zdravăn. 

— Închide cabina, i-am spus când îi băgase pe toţi 
înăuntru. 

— Da, sir îmi răspunse el. 

— Mă întorc cu ceilalţi, îmi spuse mister Sing. 

— În regulă! 

Am împins cu putere barca, şi băiatul începu să 
vâslească. 

— Ascultă, Eddy. De sticla asta să nu te mai atingi! Eşti de 
ajuns de curajos. 

— În regulă, şefule! 

— Ce te-a apucat? 

— Treaba asta îmi place. Şi zici că trebuie să apeşi numai 
cu degetul pe trăgaci? 

— Beţivan păduchios, mai bine mi-ai da şi mic să beau din 
sticla asta. 

— Asta s-a terminat. Îmi pare rău, şefule... 


— Fii atent. Acuma n-ai altceva de făcut decât să fii atent 
când îmi dă banii şi să-i dai drumul! 

— Prea bine, şefule! 

Am luat cealaltă sticlă şi i-am scos dopul cu tirbuşonul. 
Am tras o duşcă zdravănă şi m-am întors la pupa, după ce 
am băgat dopul la loc şi am pus sticla aproape de cele două 
vase cu apă, acoperite cu o împletitură de răchită. 

— Vine mister Sing, i-am zis lui Eddy. 

— Bine, şefule! 

Barca se apropia de noi. Băiatul o aduse spre pupa. 
Mister Sing se ţinea de tamburul fixat la pupa pentru 
ridicarea peştilor mari pe punte. 

— Să urce unul câte unul. 

Alţi şase chinezi, şi mai înalţi, şi mai scunzi, se urcară pe 
punte. 

— Deschide şi du-i la prova, i-am spus lui Eddy. 

— Da, sir. 

— Încuie cabina! 

— Da, sir. 

După aceea, se duse la timonă. 

— Ei, şi acuma, mister Sing, să vedem şi restul. 

Duse mâna la buzunar şi-mi întinse banii. Îi luai şi, în 
acelaşi timp, îi apucai mâna de la încheietură; cum se urcă 
la pupa, îl apucai de beregată cu cealaltă mână. Vasul o 
porni, bătând pe loc, şi apoi o luă spre larg. Eram foarte 
ocupat cu mister Sing, dar îl văzui pe cuban stând în 
picioare la pupa bărcii, cu vâsla în mâini. Noi însă ne 
îndepărtam. În timp ce mister Sing sărea şi se zbătea. Se 
zbătea şi sărea mai rău decât un delfin prins în cange. 

I-am tras braţul şi i l-am răsucit înspre spate, dar i l-am 
răsucit probabil prea tare, pentru că am simţit că cedează. 
Când i se dezghiocă braţul din încheietură, scoase un 
zgomot ciudat şi, aşa cum îl ţineam de beregată, se repezi şi 
mă muşcă de umăr. L-am lăsat atunci de braţ, pentru că nu- 
| mai putea folosi, şi l-am apucat de beregată cu amândouă 
mâinile... şi, frate mister Sing ăsta bufni la pământ ca un 


peşte, ca un peşte adevărat, cu braţul drept bălăbănindu- 
se. 

L-am ţinut aşa, nemişcat, o secundă, şi apoi l-am întins pe 
punte. Zăcea, cu faţa în sus, liniştit, în hainele lui bune. cu 
picioarele în pragul comandei. L-am lăsat aşa. 

Am luat banii de pe podea, i-am pus pe compas, la 
lumină, şi i-am numărat. Am trecut la cârmă şi i-am spus lui 
Eddy să vadă dacă nu sunt sub pupa nişte piese grele de 
fier, pe care le foloseam ca să ancorăm ori de câte ori 
umblam după peşti de adânc în locuri unde fundul e plin de 
stânci şi nu poţi fixa ancora. 

— Nu găsesc nimic, îmi spuse el. 

Era înspăimântat că stătea acolo, aproape de mister 
Sing. 

— Treci la cârmă. Ţine direcţia spre larg. 

Când am coborât. am auzii paşi şi o oarecare agitaţie în 
cală, dar nu mi-era acuma de ei. 

Am găsit două bucăţi de fier, provenite de la un vechi 
debarcader, de pe care se încărcau cărbuni la Tortugas. Am 
luat nişte sârmă groasă şi le-am legat strâns de gleznele lui 
mister Sing. Şi când am fost cam la vreo două mile de țărm, 
l-am aruncat peste bord. Alunecă uşurel peste tamburul de 
la pupa. Nici nu mă uitasem ce are în buzunare. Nu-mi 
venea să pun mâna pe el. 

Sângerase puţin din gură şi din nas, şi sângele se 
scursese pe punte. Aruncai o găleată cu apă pe locul acela, 
ceea ce era să mă arunce peste bord la viteza cu care 
mergeam, şi curăţai bine puntea cu o perie de frecat pe jos. 

— Încetineşte, i-am spus lui Eddy. 

— Şi ce-o să se întâmple dacă o să iasă la suprafaţă? 
întrebă Eddy. 

— L-am aruncat într-un loc unde adâncimea e de vreo 
patru mii de picioare. Se duce la fund, n-avea grijă! La 
mare adâncime, frăţioare! N-o să iasă la suprafaţă decât 
dacă l-or împinge în sus gazele, dar până atunci îl duce 


curentul şi-l mănâncă peştii. Dă-l dracului, nu te îngriji tu 
de mister Sing! 

— Ce ai avut cu el? mă întrebă Eddy. 

— Nimic. N-am cunoscut alt om cu care sa tratez mai 
uşor afaceri. Mă gândeam tot timpul că ceva nu e-n regulă. 

— Şi de ce l-ai omorât? 

— Ca să nu omor alţi doisprezece chinezi. 

— Harry, îmi spuse Eddy. dă-mi ceva să beau, pentru că 
simt că m-apucă iar bâţâiala! Mi s-a făcut rău când l-am 
văzut cu capul atârnat aşa, fără viaţă... 

I-am dat să bea. 

— Şi cu chinezii ăia de jos ce facem? mă întrebă Eddy. 

— Vreau să scap de ei cât mai repede cu putinţă. 

— Unde vrei să-i laşi? 

— O să-i ducem drept spre plaja aceea mare. 

— S-o întorc într-acolo? 

— Da. Dar uşurel. 

Trecurăm uşurel peste recif şi ne îndreptarăm spre locul 
unde se zărea lucind linia plajei. E multă apă deasupra 
recifului, dar fundul e nisipos, şi urcă spre țărm. 

— Du-te la prova şi spune-mi cât de adâncă e apa. 

Eddy sonda apa cu o prăjină, făcându-mi semn, cu ea. Se 
întoarse şi-mi făcu semn să opresc. Mă dusei la pupa. 

— Aici adâncimea-i cam de vreo cinci picioare. 

— O să ancorăm, i-am spus. Dacă se întâmplă ceva şi n- 
avem timp să ridicăm ancora, tăiem parâma şi o luăm din 
loc. 

Eddy molă parâma, şi când simţi că nu mai trage, o legă 
strâns. Vasul se întoarse cu pupa spre țărm. 

— Ştii, fundul e nisipos, spuse Eddy. 

— Ce adâncime avem la pupa? 

— Nu-i mai mult de cinci picioare. 

— Ia carabina, i-am spus. Şi fii atent. 

— Dă-mi să mai trag o duşcă. 

Era grozav de înspăimântat. l-am dat să bea şi am luat 
puşca cu aer comprimat. Am descuiat uşa cabinei, am 


deschis-o şi am spus: 

— leşiţi afară. 

Nicio mişcare. 

După un timp, un chinez îşi scoase capul şi, când îl văzu 
pe Eddy că stă acolo cu carabina, se retrase repede înapoi. 

— Hai, ieşiţi afară! Nimeni nu vă face nimic! le-am spus 
din nou. 

Nimic. Îi auzeam vorbind, agitaţi, în chineză. 

— Ei, ia ieşiţi afară! le strigă Eddy. 

Drace, se vedea că băuse zdravăn! 

— Lasă sticla aia dacă nu vrei să te zvârl de pe vas! i-am 
spus. leşiţi, sau trag! le strigai chinezilor. 

Observai că unul dintre ei, care se uitase prin 
deschizătura uşii şi văzuse plaja, începu să le vorbească 
celorlalţi. 

— leşiţi odată, sau trag! 

Şi ieşiră. 

Acuma, ce e drept, ar fi trebuit să fii un om al dracului de 
rău ca să măcelăreşti aşa o grămadă de oameni, şi unde mai 
pui că ar fi fost foarte complicat şi ar fi ieşit şi o porcărie! 

leşiseră şi erau foarte speriaţi; nu aveau nicio armă, dar 
erau totuşi doisprezece. Am mers de-andaratelea spre 
pupa, ţinând în mână puşca cu aer comprimat. 

— Săriţi peste bord, le-am spus. Apa nu trece deasupra 
capului. 

Nu se mişca niciunul. 

— Hai, peste bord! 

Nu se mişca niciunul. 

— Mă, veneticilor, mâncători de guzgani! le strigă Eddy. 
Săriţi peste bord când vă spun! 

— Tacă-ţi gura beţivanule! i-am spus. 

— Nu înotat, spuse un chinez. 

— Nu-i nevoie să înotaţi, le-am spus. Apa nu e adâncă. 

— Hai, peste bord! repeta Eddy. 

— Vino aici la pupa, i-am spus. [ine puşca într-o mână, şi 
prăjina, în cealaltă şi arată-le cât de adâncă-i apa. 


Le arătă, ridicând în sus prăjina udă de apă. 

— Nu nevoie înotat? mă întrebă acelaşi chinez. 

— Nu. 

— Adevărat? 

— Da. 

— Unde aici? 

— Cuba. 

— “Tu, tâlhar afurisit! spuse el coborând peste bord, întâi 
ţinându-se cu mâinile şi apoi dându-şi drumul. Capul i se 
afundă în apă, dar ieşi la suprafaţă, şi bărbia îi era 
deasupra apei. Afurisit tâlhar! repetă el. Al dracului 
tâlhar!... 

Era nebun de furie şi grozav de curajos. Spuse ceva în 
chinezeşte, şi ceilalţi începură să intre în apă, coborând pe 
la pupa. 

— E-n regulă acuma, i-am spus lui Eddy. Ridicăm ancora. 

Ne îndreptam spre larg, şi luna începuse a se ridica. 
Chinezii, cu capul deasupra apei, se îndreptau spre țărm. 
Nisipul de pe plajă strălucea, şi tufişurile se vedeau ca o 
masă întunecoasă. 

Trecurăm de recif şi mă uitai înapoi încă o dată. Se vedea 
plaja şi începuseră a se arăta şi munţii. Am îndreptat vasul 
spre Key West. 

— Acum poţi să te duci să te culci, i-am spus lui Eddy. 
Stai, mai bine du-te jos şi adu-mi sticluţa cu iod. 

— Dar ce s-a întâmplat? mă întrebă Eddy când îmi dădu 
sticla. 

— M-am tăiat la deget. 

— Vrei să trec eu la cârmă? 

— Mai bine culcă-te. Am să te trezesc eu. 

Se întinse pe bancheta de deasupra rezervorului de 
benzină din comandă şi, după puţin timp, adormi. 


CAPITOLUL 5 


Ținând timona cu genunchiul, mi-am desfăcut cămaşa la 
piept, să mă uit unde mă muşcase mister Sing. Era o 
muşcătură păcătoasă. Am pus iod şi am rămas la timonă. 
Vasul mergea lin şi fără opinteli, apa fâşâia în lungul lui, şi 
eu îmi spuneam, drace,. nu se poate, n-o să se infecteze. Un 
om ca mister Sing ăsta îşi freca probabil dinţii de două sau 
de trei ori pe zi. Cineva, mister Sing ăsta! Desigur, ca om de 
afaceri nu era cine ştie ce. Sau poate că era. Poate avusese 
încredere în mine. Vă spun, nu prea îmi dădeam seama ce-a 
fost cu el. 

Şi acum totul era în regulă. În afară de Eddy. Cumeel 
beţiv, când se înfierbântă, începe să trăncănească. Stăteam 
la timonă, mă uitam la el şi mă gândeam. drace, iată-l, e ca 
şi mort, şi am scăpat de toate încurcăturile... Când l-am 
văzut pe vas, mă hotărâsem să-i fac felul, dar acum, când 
toate se terminaseră cu bine, nu mai aveam inima aia. 
Privindu-l însă cum zace acolo, întins, mă simţeam ispitit să 
încerc. După aceea m-am gândit că n-are rost să stric totul 
făcând ceva de care să-mi pară rău mai târziu. Dar, de fapt, 
îmi ziceam, nici nu e trecut pe lista echipajului şi o să fiu 
amendat că l-am luat cu mine, şi, uite aşa, nu ştiam ce să fac 
cu el. 

Oricum, aveam tot timpul să mă mai gândesc la treaba 
asta şi, menţinând vasul pe aceeaşi direcţie, trăgeam din 
când în când câte o duşcă din sticla pe care o adusese Eddy 
cu el. Prea mult nu mai era în sticlă, aşa că, atunci când am 
terminat-o, am deschis-o şi pe cealaltă, singura pe care o 


mai aveam, şi, vă spun, mă simţeam foarte bine acolo la 
timonă în noaptea aceea atât de potrivită pentru o 
traversare. Până la urmă, drumul ăsta se dovedise a fi cu 
noroc, deşi în mai multe rânduri am crezut c-o să se 
sfârşească rău. 

Spre ziuă Eddy se trezi. Spunea că se simte grozav de 
prost. 

— Stai un minut la timonă, i-am zis. Vreau să mă uit prin 
jur, să văd ce maie. 

M-am dus la pupa şi am mai zvârlit puţină apă pe punte. 
Scândurile erau însă curate, fără pată. Am băgat peria în 
apă şi-am spălat-o. Am descărcat puştile şi le-am pus la locul 
lor. Pistolul l-am păstrat însă la cingătoare. Jos totul era 
curat şi proaspăt. Intrase doar puţină apă prin spiraiul de la 
tribord şi udase o cuşetă. Am închis spiraiurile. Niciun 
vameş din lume n-ar mai fi putut simţi că a fost picior de 
chinez pe acolo. 

Zării în plasa care atârna sub certificatul de navigaţie, 
pus în ramă, hârtiile de drum. Le aruncasem acolo când m- 
am urcat pe bord. Le-am scos, să mă mai uit prin ele. 
Imediat m-am dus drept la timonă. 

— la ascultă, Eddy cum te-ai trecut pe rolul echipajului? 

— M-am întâlnit cu agentul când se ducea la consulat şi i- 
am spus că merg şi eu. 

— Dumnezeu are grijă de beţivani, i-am zis. 

Mi-am scos pistolul de la cingătoare şi l-am pus la loc, jos, 
în cabină. 

Am făcut cafea şi apoi m-am urcat la comandă. 

— Ai cafea jos, i-am spus. 

— Cafeaua nu-mi face bine, frăţioare! 

Ţi se făcea milă când te uitai la el. Arăta tare prost. 

Pe la ora 9 am zărit în faţa noastră farul de pe Sand 
Keyi11+. Petrolierele porneau în largul golfului. 

— De-acum în două ore ajungem. O să-ţi dau cei patru 
dolari pe zi, ca şi cum Johnson ar fi plătit. 

— Pe cât ai pus mâna azi-noapte? mă întrebă el. 


— Pe şase sute de dolari. 

Nu ştiu dacă mă credea sau nu. 

— Din ăştia nu-mi dai nimic? 

— Partea ta e cât ţi-am spus. Şi dac-ai să trăncăneşti 
vreodată despre ce s-a întâmplat azi-noapte, o să aflu şi-o să 
te curâţ. 

— Ştii bine, Harry, că nu-s turnător. 

— Dar beţivan eşti. Şi oricât te-ar prosti băutura, dacă ai 
să vorbeşti vreodată despre povestea asta, să ştii c-o să-mi 
ţin promisiunea. 

— Sunt un om de ispravă, îmi spuse el. N-ar trebui să-mi 
vorbeşti aşa. 

— Nu există o băutură destul de tare ca să rămâi tu 
multă vreme om de ispravă... 

Nu-mi făceam însă prea multe griji din pricina lui, pentru 
că nu l-ar fi crezut nimeni. Mister Sing n-avea să se plângă. 
Nici chinezii. Şi nici băiatul care-i adusese pe vas. Fără 
îndoială că nu ţinea deloc să se bage singur în încurcătură. 
Mai devreme sau mai târziu, Eddy avea să pălăvrăgească, 
probabil, dar cine avea să se uite la ce spune un beţivan ca 
el? 

Şi, apoi, cine ar fi putut dovedi ceva? Desigur, dacă l-aş fi 
curăţat, şi numele lui ar fi rămas pe rolul echipajului, s-ar fi 
trăncănit mult mai mult. Avusesem însă noroc, şi pace! Aş fi 
putut spune că a căzut peste bord, dar s-ar fi vorbit vrute şi 
nevrute. Şi Eddy avusese un noroc chior. Noroc mare, nu 
glumă. 

Ajunsesem la marginea curentului. Valurile nu mai erau 
albastre, apa strălucea luminoasă, verzuie. Pe ţărmul 
golfului se vedeau pilonii de pe Eastern şi Western Dry 
Rocks"5:, şi antenele de radio din Key West, şi hotelul „La 
Concha” ridicându-se deasupra caselor scunde, şi fumul 
gros înălțându-se din coşul crematoriului de gunoaie. Ne 
apropiam de farul din Sand Key. Hangarul bărcilor şi micul 
debarcader de lângă far trecură pe dinaintea noastră. 
Acum ştiam că nu mai aveam decât patruzeci de minute şi 


mă simţeam bine că mă întorc acasă şi că pot înfrunta 
liniştit venirea verii. 

— Ce-ai zice să bem ceva? îl întrebai pe Eddy. 

— Ah, Harry, ştiam eu dintotdeauna că-mi eşti prieten. 


În seara aceea şedeam în sufragerie şi fumam. Beam 
Whisky cu apă şi o ascultam pe Gracie Allen: cântând la 
radio. Fetele plecaseră la un spectacol, şi eu şedeam acolo, 
dormind, şi mă simţeam bine. Cineva bătu la uşa de la 
intrare, şi Marie, nevasta mea, se ridică şi se duse să vadă 
cine e. Se întoarse şi-mi spuse: 

— E beţivanul ăla, Eddy Marshall. Zice că vrea să te vadă. 

— Spune-i să plece până nu-l zvârl afară. 

Marie se întoarse şi se aşeză din nou pe scaun. 

Şedeam lângă fereastră, cu picioarele pe pervaz, şi-l 
văzui pe Eddy mergând, sub lumina lămpilor electrice, cu 
un alt beţivan, pe care-l culesese cine ştie de unde, 
clătinându-se amândoi, iar umbrele lor se clătinau şi mai 
vârtos în lumina lămpilor electrice. 

— Vai de beţivanii ăştia... spuse Marie. Întotdeauna mi-e 
milă de ei. 

— Ăsta e un beţivan norocos! 

— Nu există beţivani norocoşi, spuse Marie. Ştii bine 
asta, Harry. 

— Mda... Poate că nu există. 


Partea a doua 


HARRY MORGAN 
(Iloamna) 


CAPITOLUL 6 


Î raversară marea în timpul nopţii. Sufla un vânt 
puternic dinspre nord-vest. Când se ridică soarele, un 
petrolier care ieşea din golf trecu prin faţa lor. Era atât de 
slab în lucirea soarelui şi de înalt în aerul acela rece, încât 
părea a fi o clădire uriaşă care se înălţă pe marginea mării, 
şi atunci îl întrebă pe negru: 

— Unde dracu om mai fi? 

Negrul se ridică şi se uită în jur. 

— Nu există nimic care să semene cu partea asta de țărm 
dinspre Miami! 

— Ştii bine că n-am ajuns la niciun Miami. 

— Şi eu îţi spun că nu există alte clădiri ca astea pe niciun 
ţarm al Floridei! 

— Ne îndreptăm doar spre Sand Key. 

— Atunci o să ajungem acolo. Acolo, sau o să ne lovim de 
bancurile de nisip din apropierea țărmului american. 

După câteva clipe, văzu însă că în fata lui e un petrolier, 
şi nu o clădire, iar în mai puţin de o* oră se ivi farul de pe 
Sand Key, drept, subţire şi întunecat, ridicându-se pe 
marginea mării, acolo unde îi era locul. 

— Trebuie să ai încredere în busolă, îi spuse negrului. 

— Am avut încredere. După cum ne-a mers însă în 
drumul ăsta, nu mai am încredere în nimic. 

— Cu piciorul cum te mai simţi? 

— Mă doare întruna. 

— Nu-i nimic. Ţine locul curat şi bine înfăşurat, şi rana o 
să se vindece de la sine. 


Stătea la timonă, îndreptând şalupa spre apus, ca să intre 
în golf şi să se adăpostească în timpul zilei printre tufişurile 
de mangrovei!!+ de la Woman Keyi1%*, unde nu era nici 
ţipenie de om şi unde trebuia să vină barca să-i ia. 

— O să te faci bine, îi spuse negrului. 

— Nu ştiu. Mă doare rău de tot. 

— O să te pansez cum trebuie când o să ajungem la 
destinaţie. Nu eşti grav rănit. Nu te mai necăji. 

— Sunt rănit. Şi până acum n-am mai fost rănit niciodată. 
Oricum aş fi rănit, e rău. 

— 'Ţi-e frică, asta e. 

— Nu. Am fost împuşcat în picior, şi rana mă doare rău. 
Am dârdâit toată noaptea. 

Negrul se văita întruna, şi până la urmă nu se putu opri 
să nu-şi scoată bandajul şi să se uite la rană. 

— Nu mai umbla acolo, îi spuse omul care stătea la 
timonă. 

Negrul zăcea pe podeaua comandei, şi în jurul lui erau o 
mulţime de saci cu sticle, umflaţi ca nişte şunci. Negrul îşi 
făcuse loc şi se întinsese peste saci. Când se mişca, se auzea 
un zgomot de sticle sparte, şi în cabină se răspândea un 
miros de spirt. Băutura se scursese peste tot. Omul 
îndrepta şalupa spre Woman Key, care se vedea drept 
înainte. 

— Mă doare... se tângui iar negrul. Mă doare din ce în ce 
mai rău. 

— Îmi pare rău, Wesley, îi răspunse omul, dar trebuie să 
stau la cârmă. 

— Te porţi cu oamenii de parc-ar fi câini, se jelui negrul. 

Începea să devină rău. Omului îi era totuşi milă de el. 

— O să te îngrijesc, Wesley, nu te necăji, dar acuma stai 
liniştit. 

— Nu-ţi pasă ce i se întâmplă altuia, spunea negrul. Parcă 
n-ai fi om ca toţi oamenii... 

— O să te bandajez mai târziu cum trebuie, acuma însă 
stai liniştit. 


— N-o să mă bandajezi, ştiu eu! 

Omul, pe care-l chema Harry Morgan, nu mai zise nimic, 
pentru că ţinea la negru şi nu-i mai rămăsese nimic altceva 
decât să-i dea una şi nu putea totuşi să-l bată. Negrul 
continua să se tânguiască: 

— De ce nu ne-am oprit când au început să tragă? 

Omul nu răspundea. 

— Viaţa unui om nu face mai mult decât un transport de 
băutură d-asta? 

Omul era atent la cârmă. 

— N-avem decât să ne oprim şi să le predăm toată 
băutura. 

— Nu, răspunse omul. Îţi iau băutura, apoi îţi iau şi vasul 
şi te bagă şi la închisoare. 

— Ce-mi pasă dacă mă băga la închisoare? spuse negrul. 
Dar n-am vrut niciodată să fiu rănit! 

Negrul începuse să-l calce pe nervi, şi omul obosise să-l 
tot asculte văicărindu-se. 

— Fir-ar al dracului! Cine e rănit mai rău, întrebă el, tu 
sau eu? 

— “Tu, răspunse negrul. Dar eu n-am mai fost rănit 
niciodată. Şi n-am crezut c-o să tragă în mine. Nu sunt 
plătit ca să fiu rănit. Şi nu vreau să fiu rănit! 

— Ia-o încetişor. Wesley. Nu-ţi face deloc bine să vorbeşti 
aşa, întruna. 

Se apropiau de Key. Trecură prin locurile unde apa era 
mai mică, şi omul îndreptă şalupa spre canal. Razele 
soarelui licăreau în apă şi nu se vedea bine ce-i înainte. 
Negrul delira sau căzuse într-o criză religioasă din cauza 
rănii şi vorbea, vorbea întruna. 

— Ce-au nevoie de băuturi acuma? întreba el. Nu mai e 
prohibiţie. Ce-au nevoie de atâtea transporturi? De ce nu 
aduc băutura cu ferryboat-u 

Omul stătea la timonă şi privea înaintea lui cu atenţie. 

— De ce să nu fie oameni cinstiţi şi modeşti şi să ducă o 
viaţă modestă şi cinstită? 


Omul văzu că apa se încreţeşte uşor depărtându-se de 
mal, chiar dacă nu putea zări malul din cauza soarelui, şi 
întoarse. Întoarse şalupa, rotind timona cu un singur braţ, 
şi atunci canalul i se deschise în faţă, iar vasul alunecă 
încetişor până la capătul tufişurilor de mangrove. Se duse la 
pupa şi opri motorul. 

— Mai pot cobori ancora, spuse el, dar s-o ridic, ba! 

— Eu nici să mă mişc nu pot. 

— Tu eşti într-adevăr într-un hal fără de hal, îi spuse 
Morgan negrului. 

Se trudi din greu să desfacă, să ridice şi să arunce ancora 
cea mică în apă, dar izbuti, şi, molând parâma, vasul se 
învârti cu vârful înspre desişurile de mangrove, astfel încât 
crengile copacilor pătrunseră în comandă. După aceea intră 
şi el înăuntru. „Groaznic mai arată şi comanda asta!”, se 
gândi omul. 

După ce-l pansase pe negru, iar negrul îi bandajase 
braţul, rămăsese toată noaptea la timonă, în faţa busolei. 
Înspre ziuă îl văzuse pe negru că zace deasupra sacilor, în 
mijlocul încăperii. Dar atunci fusese nevoit să se uite cu 
grijă pe afară şi să fie atent şi la busolă, ca să poată 
descoperi farul din Sand Key, aşa că nu observase în 
amănunt care era situaţia. Lucrurile stăteau foarte prost. 

Negrul zăcea cu piciorul în sus, în mijlocul sacilor cu 
sticle. În pereţii comandei se căscau opt găuri făcute de 
gloanţe. Parbrizul era sfărâmat. Nu ştia câte sticle fuseseră 
sparte şi dacă negrul nu sângerase cumva, el însă 
sângerase cumplit. Dar cel mai insuportabil lucru era, aşa i 
se părea, mirosul de spirt. Totul era scăldat în acest miros. 
Vasul stătea acum imobil lângă pilcurile de mangrove; el 
mai simţea încă zbaterea valurilor pe care le înfruntase în 
largul golfului toată noaptea. 

— O să pun de cafea, îi spuse negrului. Şi după aceea o 
să-ţi controlez din nou pansamentul. 

— Nu vreau cafea. 

— Eu vreau, spuse Morgan. 


Dar jos îl cuprinse ameţeala, aşa că se întoarse din nou 
pe punte. 

— Mi se pare că n-o să mai bem cafea, spuse, 

— Vreau să beau apă. 

— Bine. 

Îi turnă negrului o cană cu apă dintr-o damigeană şi i-o 
dădu. 

— De ce ai continuat să mergi când au început să tragă? 
întrebă negrul. 

— Dar de ce au tras? 

— Vreau un doctor! 

— Ce ţi-ar face doctorul şi nu ţi-am făcut şi eu? 

— Doctorul o să mă vindece. 

— O să te vadă doctorul la noapte, când o să vină barca 
să ne ia. 

— Nu vreau să aştept nicio barcă! 

— Bine, spuse omul. Şi acum hai să aruncăm sacii ăştia în 
apă. 

Începu să arunce sacii peste bord, şi cu o singură mână îi 
venea teribil de greu. Un sac cântărea patruzeci de livre, 
aşa că nu apucă să zvârle prea mulţi, că ameţeala îl şi 
cuprinse din nou. Se aşeză pe jos şi apoi se întinse puţin. 

— Te omori cu zile, îi spuse negrul. 

Omul zăcea liniştit, cu capul rezemat de un sac. Ramurile 
de mangrove, care intraseră în cabină, îi ţineau umbră. 
Auzea vântul, care sufla pe deasupra copacilor, şi, uitându- 
se în înaltul cerului, albastru şi rece, vedea norii subţiri, 
alungaţi de vântul de miazănoapte. 

„Pe vântul ăsta n-o să iasă nimeni din pori, se gândea el. 
N-o să creadă c-am pornit la drum pe-o vreme ca asta”. 

— Crezi c-or să vină? întrebă negrul. 

— Desigur, răspunse omul. De ce să nu vină? 

— Vântul bate prea tare. 

— Ne caută ei, n-avea grijă! 

— Nu pe-o vreme ca asta. De ce vrei să mă minţi? 

Negrul vorbea cu gura aproape înfundată într-un sac. 


— Nu te necăji, Wesley, îi spuse omul. 

— „Nu te necăji”, zici, continuă negrul. „Nu te necăji”. Să 
nu te necăjeşti, de ce? Să nu te necăjeşti că mori ca un 
câine? Tu m-ai adus aici, tu să mă scoţi de-aici! 

— Linişteşte-te, spuse omul cu blândeţe. 

— N-or să vină. Ştiu eu că n-or să vină. Mi-e frig, îţi spun 
că mi-e frig. Nu pot să îndur durerea şi frigul ăsta, îţi spun, 
nu pot! 

Omul se sculă, nesigur şi stors de puteri. Ochii negrului îl 
urmăreau cum se ridică într-un genunchi, cu braţul drept 
bălăbănindu-se, cum îşi ia mâna dreaptă cu mâna stângă şi 
şi-o pune între genunchi şi cum se agaţă apoi de scândura 
fixată pe deasupra copastiei şi se ridică în picioare, privind 
în jos spre negru, cu mâna dreaptă rămasă încă între 
picioare. Se gândea că până atunci nu ştiuse cu adevărat 
ce-i aceea durere. 

— Dacă ţin braţul drept, drept şi întins, nu mă doare 
chiar atât de rău, spuse el. 

— Stai, să ţi-l leg în eşarfă, îi zise negrul. 

— Nu pot să-l îndrept de la umăr. A înţepenit aşa. 

— Ce-o să facem? 

— O să aruncăm băutura asta în mare. N-ai putea cumva 
împinge peste bord sacii până la care ajungi cu mâna? 

Negrul încercă să se mişte, ca să apuce un sac; dar 
scoase un geamăt şi se întinse din nou pe spate. 

— Te doare chiar atât de rău, Wesley? 

— Doamne-Dumnezeule... 

— Nu crezi că dacă te-ai mişca o dată, nu te-ar mai durea 
chiar aşa? 

— M-au împuşcat în picior. Şi nu mă mişc. Omul ăsta mai 
vrea să arunc şi saci peste bord, când eu sunt împuşcat în 
picior! 

— Ei, nu te-nfuria. 

— Dacă mai spui o dată asta, să ştii că m-apucă toţi 
dracii! 

— Nu te-nfuria. spuse liniştit omul. 


Negrul scoase un urlet şi, bâjbâind cu mâna pe punte, 
înhăţă cutea de sub bastingaj. 

— Te omor! urlă el. Îţi scot inima din piept! 

— Nu cu cutea, Wesley. Linişteşte-te odată. 

Negrul bolborosi ceva cu obrazul în sac. Omul continua 
să ridice, greoi, sacii de sticle şi să-i azvârle peste bord. 


CAPITOLUL 7 


În timp ce arunca sacii, auzi zbârnâitul unui motor şi, 
uitându-se într-acolo, văzu o şalupă care se-ndrepta spre ei, 
coborând prin canal pe la capătul strâmtorii. Era o şalupă 
albă, cu a comandă vopsită în galben-deschis, prevăzută cu 
parbriz. 

— Vine o şalupă, spuse omul. Hai, Wesley, ridică-te! 

— Nu pot. 

— De acum înainte ţin minte totul! spuse omul. Nu ca 
până acum... 

— Treaba ta, ţine minte ce vrei! îi răspunse negrul. Că 
nici eu n-am uitat nimic! 

Lucrând mai repede, cu sudoarea şiroindu-i pe faţă, 
nemaioprindu-se să se uite la şalupa care cobora încet pe 
canal, omul lua cu braţul sănătos sacii plini de sticle şi-i 
arunca peste punte. 

— Dă-te la o parte, zise el negrului, ajungând la sacul pe 
care acesta îşi pusese capul, şi, luându-l, îl zvârli în apă. 

Negrul se aşeză în capul oaselor. 

— lată-i că vin! 

Vasul se apropia de tribord. 

— E căpitanul Willie, spuse negrul. Cu nişte străini. 

La pupa vasului alb stăteau, pe scaunele de pescuit, cu 
undiţa în mână, doi bărbaţi în haine de flanelă şi cu pălării 
de pânză albă. Un bătrân cu pălărie de pluş cu vizieră 
stătea la cârmă şi conducea vasul pe lângă pâlcurile de 
mangrove, unde era ancorat vasul lui Morgan. 


— Ce mai faci, Harry? strigă bătrânul când trecu pe 
lângă ei. 

Numitul Harry flutură braţul sănătos în semn de răspuns. 

Vasul trecu, şi cei doi bărbaţi care pescuiau priveau spre 
vasul lui Morgan şi vorbeau cu bătrânul. Harry nu-i putea 
auzi ce spun. 

— O să facă un ocol pe la gura canalului şi o să se 
întoarcă, îi spuse Morgan negrului. 

Se duse jos şi aduse o pătură. 

— Să te acopăr. 

— Mă acoperi tocmai, la timp. Crezi că n-au văzut sacii 
zvârliţi în apă? Ce ne facem acuma? 

— Willie e un băiat bun, spuse omul. O să le zică ălora din 
oraş că suntem aici: Cât despre ăia care pescuiau, n-or să 
ne plictisească. Ce le pasă lor de noi? 

Se simţea foarte slăbit; se aşeză pe scaunul din faţa 
timonei şi-şi ţinu braţul drept strâns între picioare. 
Genunchii-i tremurau şi simţea cum îi scârţâia osul la umăr 
din cauza tremuratului, îşi depărta genunchii unul de 
celălalt, îşi ridică braţul şi-l lăsă să atârne într-o parte. 
Şedea aşa, cu braţul atârnând, când şalupa trecu iar pe 
lângă ei. Întorcându-se înapoi prin canal. Cei doi bărbaţi 
care şedeau pe scaunele de pescuit vorbeau între ei. Îşi 
lăsaseră deoparte undiţele, şi unul se uita la el cu binoclul. 
Erau prea departe ca să-i poată auzi. Şi chiar dacă i-ar fi 
auzit, nu i-ar fi fost de niciun folos. 

Pe bordul şalupei South Florida, care cobora pe canalul 
Woman Key pentru că vremea prea era păcătoasă ca să iasă 
în larg. spre recif, căpitanul Willie Adams se gândea că 
Harry a traversat, aşadar, noaptea trecută... Băiatul ăsta 
are cojones! A trebuit să ţină piept furtunii toată noaptea. 
Aşa vas mai zic şi eu! Cum i s-o fi sfărâmat parbrizul? Să fiu 
al dracului dacă aş traversa marea pe-o noapte ca asta! Să 
fiu al dracului dacă aş aduce băutură din Cuba! Băutura se 
aduce acuma din Mariel. Şi după cât se pare, pe faţă”. 

— Ce-aţi spus? 


— Ce-i cu şalupa asta? întrebă unul dintre bărbaţii care 
şedeau pe scaunele de pescuit. 

— Şalupa asta? 

— A, asta e o şalupă din Key West. 

— De fapt, voiam să zic a cui e? 

— N-aş putea să vă spun. 

— Proprietarul ei e pescar? 

— Păi, unii zic că e. 

— Cum unii? 

— Păi, face cam de toate. 

— Nu ştii cum îl cheamă? 

— Nu, sir. 

— Doar l-ai strigat şi i-ai spus Harry! 

— Eu, nu. 

— Am auzit eu când i-ai spus Harry. 

Căpitanul Willie Adams îl privi lung pe omul care-i 
vorbea. Văzu o faţă cu pomeţii ieşiţi în afară, cu buze 
subţiri, cu obrajii foarte rumeni, cu ochii cenuşii, înfundaţi 
în orbite, şi cu o gură dispreţuitoare. Se uita la el pe sub 
pălăria albă de pânză. 

— Trebuie să-i fi zis aşa din greşeală, mormăi căpitanul 
Willie. 

— Vedeţi, domnule doctor? Omul e rănit, spuse celălalt 
bărbat întinzând binoclul tovarăşului său. 

— Asta se vede şi fără binoclu, răspunse omul căruia i se 
spusese „domnule doctor”. Cine-i omul ăsta? 

— N-aş putea şti, răspunse căpitanul Willie. 

— Lasă, c-ai să ştii tu... ameninţă omul cu gura 
dispreţuitoare. Notează numerele de la prova. 

— Le-am notat, domnule doctor. 

— Să mergem să vedem ce-i pe acolo, spuse doctorul. 

— Sunteţi doctor? întrebă căpitanul Willie. 

— Nu în medicină, răspunse omul cu ochii cenuşii. 

— Dacă nu sunteţi medic, atunci nu merg. 

— De ce? 


— Dacă ar fi vrut să venim, ne-ar fi făcut semn. Dacă nu 
vor, n-are niciun rost să ne băgăm aşa. Pe-aici fiecăruia îi 
place să-şi vadă de treaba lui. 

— Foarte bine! Atunci ce-ar fi să-ţi vezi de treaba 
dumitale? Du-ne la şalupa aceea! 

Căpitanul Willie îşi continuă drumul în susul canalului. 
Motorul, un „Palmer” de doi cilindri, tuşea din greu. 

— N-ai auzit ce-am spus? 

— Ba da, sir. 

— Atunci de ce nu dai ascultare ordinului pe care ţi l-am 
dat? 

— Dar cine dracu crezi că-i mai fi fiind şi dumneata? 
întrebă căpitanul Willie. 

— Asta nu are nicio importanţă. Fă aşa cum ţi-am spus. 

— Dar cine-âi mai fi şi dumneata? 

— Bine. Uite, ca să te informez, îţi pot spune că sunt unul 
dintre cei trei oameni de primă importanţă din Statele 
Unite. 

— Şi atunci ce dracu cauţi aici în Key West? 

Celălalt bărbat se aplecă spre căpitan. 

— E Frederick Harrison, îi destăinui el cu gravitate. 

— N-am auzit de ăsta. 

— Bine, ai să auzi, spuse Frederick Harrison. Şi o să audă 
toţi oamenii din orăşelul ăsta împuţit, chiar de-ar fi să-l 
curăţ până-n temelii! 

— Tare mai eşti de treabă, spuse căpitanul Willie. Cum se 
face c-ai ajuns atât de mare? 

— E unul dintre cei mai puternici oameni din guvern, 
interveni celălalt bărbat. 

— Ei şi! Dacă e aşa, ce caută în Key West? 

— A venit aici să se odihnească, explică secretarul. O să 
fie guvernatorul general al... 

— Ajunge, Willie, spuse Frederick Harrison. Acum ai să 
ne duci la şalupa aceea, îi spuse el, zâmbind căpitanului. 

Avea un zâmbet special, rezervat pentru asemenea 
ocazii. 


— Nu vă duc, sir. 

— Ascultă-mă, pescar neghiob, o să te fac să-ţi blestemi 
zilele!... 

— Bine, spuse Willie. 

— Nu ştii cine sunt!... 

— Nimic din ce mi s-a spus n-are nicio importanţă pentru 
mine. 

— Omul ăsta e un contrabandist, nu-i aşa? 

— Dar dumneata ce crezi? 

— Se oferă, probabil, vreo recompensă pentru prinderea 
lui. 

— Mă îndoiesc. 

— E un om care calcă legile. 

— Are o familie şi trebuie să mănânce şi să le dea şi lor de 
mâncare. Da dumneata pe spinarea cui dracu trăieşti dacă 
nu ştii că nenorociţii care lucrează aici, în Key West, în 
slujba statului, au doar şase dolari şi jumătate pe 
săptămână? 

— E rănit. Asta înseamnă c-a fost urmărit. 

— Probabil, dacă nu s-o fi împuşcat singur, aşa, ca să se 
mai distreze... 

— Păstrează-ţi glumele pentru dumneata! Ai să ne duci la 
şalupa aceea şi-l vom lua pe om cu noi, iar vasul va fi pus 
sub pază. 

— Unde să fie pus sub pază? 

— La Key West. 

— Eşti de la poliţie? 

— Ţi-am mai spus cine e, interveni secretarul. 

— În regulă! spuse căpitanul Willie. 

Apucă bara şi trase de ea, întorcând şalupa atât de 
aproape de marginea canalului, încât elicea împrăştie în jur 
un nor de mâl. Apoi o porni, strecurându-se în josul 
canalului, spre locul unde era ancorată cealaltă şalupă, 
lângă pâlcurile de mangrove. 

— Ai vreo armă de bord? îl întrebă Frederick Harrson pe 
căpitanul Willie. 


— Nu, sir. 

Cei doi bărbaţi cu costume de flanelă stăteau în picioare 
şi priveau cu atenţie şalupa de care se apropiau. 

— E mai interesant decât pescuitul, nu-i aşa, domnule 
doctor? întrebă secretarul. 

— Pescuitul nu are niciun dumnezeu! Când prinzi un 
peşte de ăsta, ce să faci cu el? De mâncat, nu-l poţi mânca. 
Asta, în schimb, e cu adevărat un lucru interesant! Mă 
bucur că pot vedea cu propriii mei ochi aşa ceva. Rănit cum 
e, omul nu ne poate scăpa. Marea e prea furioasă. Şi-i 
cunoşti vasul. 

— De fapt, îl capturați singur, neajutat de nimeni, spuse 
admirativ secretarul. 

— Şi încă neînarmat! adăugă Frederick Harrison. 

— Fără tărăboiul pe care-l fac poliţiştii! 

— Edgar Hooveri1%:* exagerează cu publicitatea pe care 
şi-o face, spuse Frederick Harrison. Cred că l-am lăsat să 
zburde cam prea mult... Apropie-te aşa, ca să-l abordăm! îi 
porunci el căpitanului Willie. 

Acesta opri motorul, şi şalupa începu să se clatine pe apă. 

— Hei! strigă căpitanul Willie spre cealaltă şalupă. Ţineţi- 
vă capul jos! 

— Ce-i asta? întrebă furios Harrison. 

— Gura! zise căpitanul Willie. Hei, strigă el din nou. 
Ascultaţi-mă. Duceţi-vă în oraş şi lăsaţi vasul în plata 
Domnului. N-aveţi încotro! Vasul o să vi se ia. Aruncaţi 
încărcătura şi plecaţi în oraş. Pe bord, la mine, e un tip care 
zice că e mare ştab la Washington. E mai ceva decât 
preşedintele, aşa spune. Vrea să vă prindă. Crede că sunteţi 
contrabandişti. Şi-a notat numărul vasului. Eu nu v-am 
văzut niciodată, aşa că nu ştiu cine sunteţi. N-am putut să 
vă identific... 

Vasele se depărtară unul de celălalt. Căpitanul Willie 
continuă să strige: 

— Nu ştiu unde e locul ăsta în care v-am văzut! Şi nici nu 
ştiu cum m-aş mai putea întoarce pe aici! 


— O.K., strigă cineva de pe vasul necunoscut. 

— Plec cu marele om de stat la pescuit şi-o să rămânem 
până diseară. 

— O.K.! 

— Îi place să pescuiască! strigă din nou căpitanul Willie, 
cu glasul răguşit. Dar afurisitul pretinde că nu poate mânca 
peşti din ăştia! 

— Îţi mulţumesc, frate! se auzi glasul lui Harry. 

— Omul ăla e fratele dumitale? întrebă Frederick 
Harrison. Obrazul îi era roşu, dar setea lui de a fi bine 
informat nu se potolise încă. 

— Nu, sip spuse căpitanul Willie. Oamenii de pe vase îşi 
spun unii altora frate. 

— Să mergem spre Key West, spuse Frederick Harrison 
nu prea convins. 

— Nu se poate, răspunse căpitanul Willie. 
Dumneavoastră, domnilor, aţi închiriat vasul pentru o zi 
întreagă. Voi avea grijă să căpătaţi tot ce se poate pentru 
banii dumneavoastră. Aţi spus că sunt un neghiob, dar voi 
avea totuşi grijă sa aveţi o zi deşteaptă. 

— Du-ne la Key West! repetă Harrison. 

— Da, sir. Dar mai târziu. Şi vreau să vă spun că, la 
mâncat, peştele mare e tot atât de bun ca şi cel mic. Când îl 
vindeam la Rios, pentru piaţa din Havana, ni se dădeau zece 
cenți pentru o livră, acelaşi preţ ca şi pentru peştii cei mari. 

— Oh, tacă-ți gura! spuse Frederick Harrison. 

— Mă gândeam că, în calitatea dumneavoastră - de om 
de stat, vă interesează asemenea lucruri;.. Nu vă 
amestecați deloc la fixarea preţurilor pentru lucrurile pe 
care le mâncăm sau de care avem nevoie? Nuu? Ca să le 
urcați preţul, sau cam aşa ceva? Ca mălaiul să coste mai 
mult, şi peştele, mai puţin? 

— Oh, tacă-ţi gura odată, spuse Harrison. 


CAPITOLUL 8 


Pe şalupă, Harry zvâărlise ultimul sac în apă. 

— Dă-mi cuțitul pentru peşti, îi spuse el negrului. 

— S-a pierdut. 

Harry porni cele două motoare. Al doilea motor îl pusese 
când, din cauza depresiunii!2, partidele de pescuit nu mai 
aveau căutare şi începuse să facă din nou contrabandă de 
băuturi. Luă toporişca, şi cu mâna stângă tocă parâma 
ancorei pe binta!21+ de pe punte. „O să se ducă la fund şi o 
vor scoate odată cu încărcătura, se gândi el. O să merg 
drept la Garrison Bight, şi dacă or să pună mâna pe vas, să 
pună mâna. Trebuie să mă duc la un doctor. Nu vreau să-mi 
pierd şi braţul, şi vasul. Încărcătura făcea tot atât de mult 
cât şi vasul. Nu se sfărâmaseră prea multe sticle. De 
mirosit, miroase chiar când se sparg şi puţine. 

Apăsă pe maneta babord, şi vasul ţâşni de sub ramurile 
de mangrove dus de flux. Motoarele mergeau lin. Vasul 
căpitanului Willie era la două mile depărtare, îndreptându- 
se spre Boca Grande. Harry se gândea că fluxul se ridicase 
de ajuns de mult ca să poată trece peste lacuri. 

Apăsă şi pe maneta tribord, şi motoarele începură să 
zbârnâie. Simţea cum vasul îşi înalţă prova peste valuri, şi 
pâlcurile verzi de mangrove alunecară înapoi, în timp ce 
elicea răscolea apa la rădăcina copacilor. „Sper să nu se 
prindă de rădăcini, se gândi el. Sper că vor putea să-mi 
vindece braţul. De unde aveam să ştiu c-o să tragă în noi la 
Mariel, după ce, timp de şase luni, venisem şi plecasem de- 
acolo în văzul tuturor? Asta-i chestia. Cineva n-a dat bani 


unde trebuie, şi de asta au tras în noi. Asta-i beleaua, şi 
pace!” 

— Hai, Wesley, spuse Morgan privind înapoi, spre locul 
unde zăcea negrul acoperit cu pătura. Cum te mai simţi? 

— Dumnezeule, gemu Wesley, n-aş putea să mă simt mai 
rău! 

— O să te simţi şi mai rău când o să-ţi caute doctorul 
glontele care te-a lovit. 

— Tu nu eşti om, spuse negrul, n-ai sentimente omeneşti. 

„Willie ăsta e un băiat de treabă! se gândea Harry. Bun 
băiat mai e şi Willie ăsta! Am fi făcut mai bine să fi venit în 
oraş decât să aşteptăm. A fost o prostie c-am aşteptat. Mă 
simţeam atât de ameţit şi mi-era atât de rău, încât n-am mai 
stat să judec cum trebuie.” 

În faţa lui se ridicau zidurile albe ale hotelului „La 
Concha”, antenele de radio şi casele din oraş. Vagoanele 
ferryboat-ului erau garate la docul „Ilrumbo”, pe unde 
trebuia să treacă şi să ajungă la Garrison Bight. „Şi-aşa cu 
Willie... se gândi el. I-a dat în mă-sa, nu glumă! Cine or fi 
fost oare şi dobitocii ăia? Să mă ia dracu dacă nu mă simt 
acuma foarte rău. Sunt grozav de ameţit. Am făcut bine c- 
am plecat. Am făcut bine că n-am aşteptat”. 

— Mister Harry, spuse negrul, îmi pare rău că n-am putut 
să te ajut să arunci în apă sacii ăia. 

— Eh, răspunse Harry, să nu mai vorbim despre treburile 
astea, Wesley! 

Deasupra zbârnâitului motoarelor şi a vâjâitului apelor 
despicate de prova şalupei, simţea ridicându-se din inima 
lui un cântec ciudat şi adânc. Întotdeauna când se întorcea 
acasă din călătorie se simţea aşa. „Sper că vor putea să-mi 
vindece braţul, se gândea el. Am multe de făcut cu braţul 
ăsta...” 


Partea a treia 


HARRY MORGAN 
(larna) 


CAPITOLUL 9 


Vorbeşte Albert 


Eram cu toţii în cârciuma lui Freddy, şi avocatul acela 
înalt şi slab intră şi întrebă: 

— Unde e Juan? 

— Încă nu s-a întors, i-a răspuns cineva. 

— Ştiu că s-a întors şi trebuie să-l văd. 

— Cred şi eu, l-ai turnat şi l-au condamnat, şi acuma vrei 
să-l aperi, spuse Harry. la nu te mai învârti pe-aici 
întrebând unde e! Îl ai, probabil, la mână... 

— Asta s-o crezi tu! spuse avocatul. Am ceva de lucru 
pentru el. 

— Bine, atunci du-te şi caută-l în altă parte, îi răspunse 
Harry. Aici nu-i. 

— Îţi spun că am ceva de lucru pentru el, repetă avocatul. 

— N-ai de lucru pentru nimeni. Şi nu eşti altceva decât o 
pacoste pe capul oamenilor. 

Tocmai atunci intră să bea o bere bătrânul cu părul 
cărunt şi lung până la guler, care vindea articole speciale de 
cauciuc. Freddy îi turnă berea, iar bătrânul acoperi gura 
halbei cu palma şi o şterse cu ea peste drum. 

— Ce s-a întâmplat cu braţul dumitale? îl întrebă avocatul 
pe Harry. 

Harry avea mâneca hainei prinsă de umăr cu un ac de 
siguranţă. 

— Nu mi-a plăcut cum arăta, aşa că mi l-am amputat. 

— Dumneata şi cu cine l-aţi amputat? 


— Eu şi cu un doctor, spuse Harry. Băuse cam mult, dar 
se ţinea încă bine. Eu l-am ţinut nemişcat, şi el mi l-a 
amputat. Dacă s-ar amputa pentru că umblă prin 
buzunarele altora, dumneata n-ai avea nici mâini, nici 
picioare. 

— Ce s-a întâmplat că a fost nevoie să-l amputezi? îl 
întrebă avocatul. 

— la mai lasă-mă-n pace! 

— Nu te las. Ce ţi s-a întâmplat şi unde-ai fost? 

— Ce-ar fi să mai vezi şi de-altul? îi spuse Harry. Doar ştii 
unde am fost şi ştii şi ce mi s-a întâmplat. Aşa că ţine-ţi gura 
mai bine şi nu mă mai plictisi. 

— Aş vrea să stau de vorbă cu dumneata, spuse avocatul. 

— Vorbeşte. 

— Nu aici; în camera din fund. 

— Nu vreau să stau de vorbă cu dumneata. De la 
dumneata nu poate veni nimic bun. Eşti o pacoste! 

— Am ceva pentru dumneata. Ceva bun. 

— Bine. O să te ascult şi eu o dată. Despre ce-i vorba? 
Despre Juan? 

— Nu, nu despre Juan. 

Se duseră în fundul cârciumii, spre boxele din spatele 
barului, unde rămaseră mai multă vreme, în timp ce 
vorbeau ei acolo, fiica lui Big Lucie şi o altă fată, cu care 
mergea ea întotdeauna, intrară în cârciumă. Se duseră la 
bar, să bea o coca-cola. 

— Mi s-a spus că n-o să li se mai dea voie fetelor să iasă 
pe stradă după 6 seara şi nici să mai stea în vreun local, 
spuse Freddy fiicei lui Big Lucie. 

— Aşa se spune. 

— Ce mai oraş nenorocit o să mai fie şi ăsta! zise Freddy. 

— Da, da, nenorocit! leşi să iei un sandviş şi să bei o coca- 
cola, şi te pomeneşti că te-arestează şi te-amendează cu 
cincisprezece dolari! 

— De asta se agaţă acuma, spuse fiica lui Big Lucie. De 
oameni mai sprinţari. De cei care au o faţă mai veselă. 


— Dacă nu s-o întâmplă ceva cu oraşul ăsta, şi încă foarte 
repede, o să fie din ce în ce mai rău! 

Tocmai atunci se iviră Harry şi avocatul, şi avocatul îl 
întrebă: 

— Atunci ai să fii acolo? 

— De ce nu-i aduci aici? 

— Nu pot. Nu vor să vină aici. Acolo, deci. 

— În regulă, spuse Harry şi se duse la bar. 

Avocatul plecă. 

— Ce iei, Al? mă întrebă Harry. 

— Un „Bacardi”. 

— Dă-ne două „Bacardi”, Freddy. Apoi se întoarse spre 
mine şi mă întrebă: Ce mai învârteşti, Al? 

— Lucrez pe şantierul Ajutorului federal. 

— Şi ce faci? 

— Sap canale. Scot şinele vechilor linii de tramvai. 

— Şi cât îţi iese? 

— Şapte şi jumătate. 

— Pe săptămână?. 

— Şi atunci cu ce bei? 

— Da ce-ai crezut? 

— Păi n-am intrat aici până nu m-ai chemat. 

Atunci se uită la mine aşa, peste umăr, şi mă întrebă: 

— N-ai vrea să faci un drum? 

— Depinde despre ce e vorba. 

— O să vorbim noi despre asta. 

— Bine. 

— Hai să plecăm. Te iau cu maşina, spuse el. La revedere, 
Freddy. 

Respira mai repede, aşa cum i se întâmpla când bea mai 
mult. O apucai spre maşină de-a lungul străzii, al cărei 
pavaj fusese scos şi la care lucrasem toată ziua. 

— Urcă, îmi spuse. 

— Unde mergem? îl întrebai. 

— Nu ştiu, îmi spuse el. Osă văd eu. 


Am pornit-o pe Whitehead Street. Harry tăcea. La 
capătul străzii întoarse la stânga şi o luarăm prin centru 
spre White Street, şi de aici ieşirăm din oraş, îndreptându- 
ne spre plajă. Harry nu Spunea nimic. O luarăm pe şoseaua 
de nisip, bătut, mergând de-a lungul ei, spre bulevard. 
Ajuns aici, Harry trase maşina lângă trotuar şi opri. 

— Câţiva străini vor să-mi închirieze vasul, ca să facă o 
călătorie cu el, spuse Harry. 

— Păi, ţi l-a sechestrat vama... 

— Străinii nu ştiu asta. 

— Ce fel de călătorie? 

— Ei spun că vor să transporte pe cineva dincolo, pe 
cineva care trebuie să se ducă în Cuba să facă nu-ş' ce 
treabă şi nu poate pleca nici cu avionul şi nici cu vaporul. 
Aşa îmi spunea Bee-lips!22:.. 

— Şi se face aşa ceva? 

— Desigur! De când cu revoluţia mereu se cară câte 
cineva acolo. S-ar părea că e-n regulă. Mulţi oameni merg 
aşa. 

— Cu vasul însă ce facem? 

— O să trebuie să-l furăm. Ştii că nu l-au reparat. aşa că 
n-o să-l pot porni. 

— Dar cum ai să-l scoţi din bazin? 

— O să-l scot. 

— Cum o să ne întoarcem? 

— Trebuie să mă mai gândesc la asta. Dacă nu vrei să 
mergi, spune-mi. 

— De vreme ce ies ceva bani, cum să nu merg? 

— Uite ce e. Acuma scoţi şapte dolari şi jumătate pe 
săptămână. Ai trei copii care se duc la şcoală, şi la prânz vin 
înapoi flămânzi. Ai o familie care stă cu maţele chiorăind de 
foame, şi eu îţi ofer un prilej ca să faci ceva bani. 

— Dar nu mi-ai spus cât. Dacă-i vorba să-ţi rişti pielea 
trebuie să iasă bani, nu glumă! 

— Bani prea mulţi nu se mai pot câştiga acuma, oricare 
ar fi prilejul, spuse el. Uită-te la mine. În timpul verii am 


câştigat câte treizeci şi cinci de dolari pe zi ducând străini 
la pescuit în larg. Dar iată c-am fost împuşcat, mi-am 
pierdut şi braţul şi vasul cu un transport afurisit de 
băutură, care făcea cam tot atât cât şi vasul. Dar, să ştii, 
copiilor mei n-o să le chiorăie maţele de foame, şi eu n-o să 
sap canale pentru guvern, căpătând mai puţini bani decât 
aş avea nevoie ca să-i hrănesc. Oricum, tot n-aş putea săpa. 
Nu ştiu cine a făcut legile, dar ştiu că nu e nicio lege care să 
spună că trebuie să umbli pe drumuri flămând. 

— Am făcut grevă pentru mărirea salariilor, i-am spus. 

— Şi te-ai întors la lucru. Spuneau că faci grevă împotriva 
„ajutorului”, care ţi se dă de milă. Dar tu ai muncit 
întotdeauna, nu-i aşa? Şi n-ai cerut niciodată să fii ajutat? 

— Nu se găseşte de lucru, nu se găseşte nicăieri de lucru 
cu un salariu din care să poţi trăi. 

— De ce? 

— Nu ştiu. 

— Nici eu, spuse el. Dar familia mea trebuie să aibă ce 
mânca atâta timp cât se mănâncă pe lumea asta! Ei 
încearcă să vă facă să muriţi de foame ca să vă scoată de 
aici, şi apoi să dea foc cocioabelor voastre, să ridice case noi 
şi să facă din oraşul ăsta un oraş turistic. Asta-i ce-am auzit. 
Am auzit c-au pornit să cumpere terenuri, şi după ce 
oamenii or să crape de foame şi or să plece în altă parte, să 
flămânzească şi mai rău, or să vină aici şi or să transforme 
oraşul într-o staţiune frumoasă, pentru turişti. 

— Vorbeşti ca un radical, i-am spus. 

— Nu sunt radical. Mă doare. Mă dor toate astea de mai 
multă vreme. 

— Când îţi pierzi braţul, n-ai de ce să te simţi prea bine. 

— Dă-l dracului de braţ! Ai pierdut braţul, ai pierdut 
braţul. Sunt lucruri şi mai rele decât să pierzi un braţ. Ai 
două braţe, şi mai ai şi altceva... tot două. Şi un bărbat 
rămâne totuşi bărbat chiar cu un braţ, şi chiar numai cu 
unul din alea. Dă-l dracului! repetă el. Nu-mi place să 
vorbesc de asta. Şi, după o clipă de tăcere, spuse: Celelalte 


două le mai am, însă. După aceea se urcă în maşină, porni 
motorul şi-mi spuse: Hai să vedem cine-s tipii ăia. 

Am luat-o de-a lungul bulevardului. Bătea vântul. şi 
maşinile treceau pe lângă noi. Plutea în aer un miros de 
alge, putrezite pe cimentul unde fuseseră azvârlite când 
fluxul trecuse peste dig. Harry conducea cu mâna stângă. 
Îmi plăcuse întotdeauna omul ăsta şi făcuserăm împreună 
multe drumuri pe mare altădată, dar se schimbase mult de 
când îşi pierduse braţul şi de când lipul acela de la 
Washington, care fusese pe aici, depusese mărturie că-l 
văzuse aruncând în apă sacii cu băutură, şi vama îi 
sechestrase vasul. Când era pe vas, se simţea foarte bine, 
dar fără vas nu se simţea bine deloc. Cred că se bucura că 
are un motiv ca să-l scoată de sub pază. Ştia că nu va putea 
să-l ţină mult timp, dar se gândea că o să poală face ceva 
bani în timpul ăsta. Aveam şi eu mare nevoie de bani, dar 
nu voiam să mă bag în nicio încurcătură. 

I-am spus: 

— Ştii, Harry, n-aş vrea să mă bag într-o afacere 
încurcată. 

— În ce afacere mai încurcată ai putea să te bagi decât 
asta în care te-ai vârât acuma? Ce încurcătură poate fi mai 
rea decât să crăpi de foame? 

— Nu crăp de foame. Şi ce dracu îmi tot aminteşti de 
asta? 

— Poate că tu nu, însă copiii tăi, da. 

— la termină! O să lucrez cu tine, dar asta nu-ţi dă 
dreptul să-mi vorbeşti aşa. 

— Bine. Dar să fii sigur că vrei să lucrezi cu mine. Pot 
găsi în oraş şi alţi oameni. 

— Vreau. Ţi-am spus că vreau. 

— Atunci fii mai vesel. 

— Tu să fii mai vesel. Tu vorbeşti ca un radical. 

— Hai, fii mai vesel, îmi spuse el. Niciunul dintre voi, 
conches ăştia, n-are curaj. 

— Şi de când nu mai eşti tu conch! 


— De când am mâncat pentru prima oară o mâncare 
bună. 

Vorbea acum cu răutate, e drept, dar de când era copil 
nu-i fusese milă de nimeni. Şi nici de el nu-i fusese milă 
niciodată. 

— Apăi, aşa... 

— Nu te supăra, îmi spuse el. 

În faţa noastră se zăreau luminile casei cu pricina. 

— Aici o să-i întâlnim, mă preveni Harry. Să-ţi ţii gura. 

— Du-te dracului! 

— Hai, nu te mai supăra aşa. 

Întoarse maşina şi ocolirăm, ducându-ne în spatele casei. 
Era un om repezit şi rău de gură, dar totuşi îmi plăcea. 

Am oprit maşina în spatele casei şi am intrai în bucătărie, 
unde femeia gătea ceva la sobă. 

— Hello, Freda! îi spuse Harry. Unde-i Bee-lips? 

— E înăuntru, Harry. Hello, Albert! 

— Hello, miss Richards! i-am răspuns. 

O cunoşteam de multă vreme, de când fusese în jungle- 
town, dar cunoşteam multe femei căsătorite şi harnice care 
fuseseră şi ele pe acolo. Şi ea era o femeie care muncea din 
greu, v-o spun eu! 

— Ce-ţi mai face familia? mă întrebă ea. 

— Sunt bine cu toţii. 

Am trecut din bucătărie într-o cameră din fund. Înăuntru 
se afla Bee-lips, avocatul, şi patru cubani, care şedeau la 
masă. 

— Luaţi loc, ne pofti unul pe englezeşte. 

Era un bărbat solid, greoi, cu faţa măre, cu voce groasă şi 
se vedea că băuse mult. 

— Cum te cheamă? 

— Dar pe dumneata cum te cheamă? răspunse Harry. 

— Bine, spuse cubanul. Cum vrei... Unde-i vasul? 

— E în bazinul yacht-urilor. 

— Dar ăsta cine-i? întrebă cubanul privindu-mă. 

— Secundul meu, îl lămuri Harry. 


Cubanul se uita la mine cu atenţie, şi ceilalţi ne examinau 
şi ei. 

— Pare flămând, spuse cubanul şi izbucni în râs. 

Ceilalţi nu râdeau. 

— Bei ceva? 

— Da, spuse Harry. 

— Ce? „Bacardi”? 

— Ce bei dumneata, îi răspunse Harry. 

— Secundul dumitale bea? 

— O să beau, am răspuns. 

— Nu te-a întrebat nimeni, mă repezi cubanul cel solid. 
Am întrebat numai dacă bei. 

— Termină, te rog, Roberto! interveni atunci unul dintre 
cubani, un tânăr, aproape un băieţandru. Întotdeauna te 
repezi la oameni. 

— Ce-i aia că mă reped? Am întrebat dacă bea. Când 
angajezi pe cineva, nu-l întrebi dacă bea? 

— Dă-i să bea, spuse celălalt. Să discutăm ce ne 
interesează. 

— Cât vrei pentru vas? îl întrebă pe Harry cubanul cu 
voce groasă. 

— Depinde de ce vreţi să fac cu el. 

— Să ne duci pe toţi patru în Cuba. 

— Unde în Cuba? 

— La Cabanas. Aproape de Cabanas. Ceva mai jos de 
Mariel. Ştii unde e? 

— Desigur. Vă duc acolo. 

— Asta-i tot. Să ne duci şi să ne debarci pe țărm. 

— Trei sute de dolari. 

— Prea mult. Cât ne-ai cere dac-am închiria vasul cu ziua 
şi ţi-am garanta chiria pentru două săptămâni? 

— Patruzeci de dolari pe zi şi o mie cinci sute garanţie, 
dacă se întâmplă ceva cu vasul. Trebuie să trec pe la agent? 

— Nu. 

— Plătiţi benzina şi uleiul, spuse Harry. 


— O să-ţi dăm două sute de dolari ca să ne duci şi să ne 
debarci acolo pe țărm. 

— Nu. 

— Cât vrei? 

— V-am spus. 

— E prea mult. 

— Nu-i prea mult. Nu ştiu cine sunteţi. Nu ştiu ce treburi 
învârtiţi şi nu ştiu cine poate trage în voi. Trebuie să 
traversez golful de două ori pe timp de iarnă. În orice caz, 
eu îmi risc vasul. Vă transport pentru două sute de dolari şi 
o să depuneţi o mie de dolari garanţie că n-o să se întâmple 
nimic vasului. 

— Aşa e rezonabil, le spuse Bee-lips. Aşa e mai mult decât 
rezonabil! 

Cubanii începură să vorbească în spaniolă. Eu nu-i 
puteam înţelege, dar ştiam că Harry îi înţelege. 

— Bine, declară Roberto, cel solid. Când poţi pleca? 

— Mâine noapte, la orice oră. 

— S-ar putea să nu vrem să plecăm decât poimâine 
noapte, spuse unul dintre ei. 

— În ceea ce mă priveşte, e-n regulă, spuse Harry. Numai 
să aflu din timp. 

— Vasul e în formă? 

— Desigur. 

— E un vas frumos, spuse cubanul cel tânăr. 

— Când l-ai văzut? 

— Mister Simmons, avocatul de faţă, mi l-a arătat. 

— Aha! făcu Harry. 

— Să bem ceva, propuse un alt cuban. Ai fost de multe ori 
în Cuba? 

— De câteva ori. 

— Vorbeşti spaniola? 

— N-am învăţat-o niciodată, spuse Harry. 

Îl văzui pe Bee-lips, avocatul, că se uită la Harry, dar era 
el însuşi un om atât de viclean, încât îi făcea o mare plăcere 
când oamenii nu spuneau adevărul. Ca şi atunci când a 


venit să-i vorbească lui Harry despre treaba asta şi când nu 
i-a spus de la început despre ce e vorba. A pretins că vrea 
să-l vadă pe Juan Rodriguez, un prăpădit şi un împuţit care 
ar fura-o şi pe mă-sa, şi pe care l-a băgat mesa, ca el, Bee- 
lips. să-l poată apăra. 

— Mister Simmons vorbeşte bine spaniola, spuse 
cubanul. 

— Ela învăţat. 

— Ştii să navighezi? 

— Mă duc dincolo, mă întorc... 

— Eşti pescar? 

— Da, sir răspunse Harry. 

— Cum poţi pescui cu un singur braţ? îl întrebă cel cu 
faţa mare. 

— Te mişti de două ori mai repede ca de obicei. Mai vreţi 
să ştiţi şi altceva? 

— Nu. 

Se apucară cu toţii şi vorbească în spaniolă. 

— Atunci, plec, spuse Harry. 

— O să te înştiinţez când trebuie să fii gata, îi spuse Bee- 
lips. 

— Am nevoie şi de ceva bani, ca să-i depun ca garanţie de 
plecare. 

— O să aranjăm asta mâine. 

— Bine. Noapte bună, spuse Harry. 

— Noapte bună, răspunse cubanul cel tânăr şi simpatic. 

Cel cu faţa mare nu zise nimic. Ceilalţi doi, cu chip de 
indieni, care nu vorbiseră decât din când în când, în 
spaniolă, cu cel cu faţa mare, tăcură şi ei. 

— O să ne vedem mai târziu, spuse Bee-lips. 

— Unde? 

— La Freddy. 

Am ieşit, am trecut din nou prin. bucătărie, şi Freda 
întrebă: 

— Ce face Marie, Harry? 


— E bine, sănătoasă. Acuma se simte foarte bine, spuse 
Harry şi plecarăm. 

Ne-am urcat în maşină, am luat-o înapoi spre bulevard şi 
n-am mai vorbit nimic. Desigur că el se gândea la ceva. 

— Să te las acasă? 

— Da. 

— Locuieşti acuma pe şosea, afară din oraş? 

— Da. Ce-o să fie cu călătoria asta? 

— Nu ştiu, îmi răspunse el. Nu ştiu dac-o să mai facem 
cumva călătoria asta. Ne vedem mâine. 

Mă lăsă în faţa casei; am intrat în casă şi nici n-am 
deschis bine uşa, că bătrâna se şi repezi la mine cu gura că 
stau şi beau şi întârzii la masă. Am întrebat-o cum pot bea 
fără bani, şi îmi spuse că, probabil, beau pe credit. Am 
întrebat-o atunci cine crede ea că-mi acordă credit când 
lucrez la şantierele Ajutorului federal, dar mi-a cerut să mă 
ţin departe de ea cu răsuflarea asta de beţiv şi să mă aşez 
la masă. Aşa că m-am aşezai la masă. Copiii plecaseră la 
match-ul de base-ball şi m-am aşezat la masă; mi-a adus 
mâncarea şi nu mi-a mai spus niciun cuvânt. 


CAPITOLUL 10 


Harry 


Nu: de glumit cu afacerea asta, dar n-am încotro. Am 
altceva de ales? Azi n-ai ce să alegi. Nu pot s-o las să-mi 
scape din mâini. Dar ce se va întâmpla acuma? N-am căutat 
aşa ceva, dar dacă trebuie să fac una ca asta. trebuie s-o 
faci. Poate că n-ar fi bine să-l iau pe Albert. E cam bleg, dar 
e dintr-o bucată, şi pe vas e priceput. Şi nu se sperie cu 
una, cu două, dar nu ştiu dacă să-l iau sau nu. Dar niciun 
beţiv sau un negru nu pot lua. Trebuie să fie cineva pe care 
să mă pot bizui. Dacă facem afacerea, va trebui să-i dau şi 
lui o parte. Dar nu-i pot spune, fiindcă n-o să mai vrea să 
meargă, şi trebuie să am pe cineva cu mine. Ar fi mai bine 
singur, în orice caz e mai bine singur, dar nu cred că pot 
manevra vasul singur. Ar fi mai bine singur. Albert va fi mai 
în largul lui dacă nu va şti nimic. Singura încurcătură e Bee- 
lips. Bee-lips o să ştie totul. Totuşi, cred că s-au gândit şi ei 
la asta. Trebuie să se fi hotărât ce să facă cu el. Credeţi că 
Bee-lips e atât de prost încât să nu-şi dea seama ce au de 
gând să facă? Mă întreb. Poate că, totuşi, nu au de gând să 
facă una ca asta... Poate că n-o să facă una ca asta. Dar, 
fireşte, asta au de gând să facă, şi am şi auzit cuvântul ăsta. 
Dacă o fac, apoi vor trebui s-o facă înainte de închidere, 
altfel, vor avea de furcă cu avionul pazei de coastă, pe care 
o să-l trimită cei din Miami. Acuma se întunecă la ora 6. 
După un ceas, avionul nu mai poate cobori. Aşa că, îndată 
ce se întunecă, nu mai au nicio grijă. Şi acuma, dacă o să 


merg cu ei, trebuie să mă gândesc ce să fac cu vasul. N-o să 
fie greu să-l scot din bazin, dar dacă îl scot în noaptea asta 
şi o să-şi dea seama că nu mai e acolo, s-ar putea să-l 
găsească. În orice caz, o să fie mare tărăboi. Şi, totuşi, 
numai în noaptea asta trebuie să-l scot. Îl scot când vine 
fluxul şi-l ascund undeva. O să văd de ce mai am nevoie, şi 
dacă e nevoie de ceva, şi dacă n-au scos vreo piesă de pe 
vas. Şi trebuie să-l alimentez cu benzină şi apă. Am o 
noapte afurisit de agitată! După ce-l voi ascunde, Albert va 
trebui să-i aducă într-o barcă cu motor. Poate că într-a lui 
Walton. O pot închiria. Sau o s-o închirieze Bee-lips. E mai 
bine, Bee-lips mă poate ajuta să scot vasul din bazin în 
noaptea asta. Bee-lips e omul! Sunt sigur că s-au gândit ce 
să facă cu Bee-lips. Au trebuit să se gândească ce vor face 
cu el. Şi dacă s-au gândit ce să facă şi cu mine şi cu Albert? 
O fi vreunul dintre ei marinar? la să mă gândesc! Poate, 
cine ştie... acela simpatic. Poate că el, ăla tânăr. Trebuie să 
ştiu asta, fiindcă, în cazul în care s-au gândit s-o scoată la 
capăt fără Albert sau fără mine de la început, nu mai e 
nimic de făcut. Mai devreme sau mai târziu, se vor gândi ce 
să facă şi cu noi. Dar în larg ai timp. Şi eu mă gândesc tot 
timpul ce să fac. Trebuie să mă gândesc bine tot timpul. Nu 
pot face nicio greşeală. Nicio greşeală. Niciuna! Aşa, acuma 
am la ce să mă gândesc. Şi am ce să fac şi la ce să gândesc 
şi în afară dea mă întreba ce dracu se va mai întâmpla. În 
afară de a mă întreba ce se va întâmpla cu toată afacerea 
asta blestemată. Odată ce-au aranjat-o... Odată ce te-ai 
băgat în ea... Odată ce-ai dat peste o ocazie de a câştiga 
ceva bani... în loc de a te uita cum se duce dracului totul... 
Fără vas, din care să poţi trăi. Bee-lips ăsta, nu ştie în ce 
încurcătură a intrat. N-are nici cea mai mică bănuială ce o 
să facă ăştia... Sper că o să vină cât mai curând la Freddy. 
Am o mulţime de lucruri de făcut în noaptea asta. Aş face 
mai bine să mănânc ceva... 


CAPITOLUL 11 


Bee-lips sosi cam pe la nouă treizeci. Se vede că-i 
dăduseră să bea zdravăn acolo la „Richard“, fiindcă atunci 
când bea, obişnuia să-şi dea ifose, şi acuma era plin de 
ifose. 

— Ce faci, şefule? îl întrebă el pe Harry. 

— la ascultă, pe mine să nu mă iei cu „şefule 

— Vreau să-ţi spun ceva, şefule! 

— Unde? În fund, la birou? întrebă Harry. 

— Da, în fund. E cineva înăuntru, Freddy? 

— Nu, de când cu legea aia... Spune-mi, cât timp o să mai 
ţină povestea asta cu ora 6? 

— De ce nu mă angajezi, să văd dacă nu e ceva de făcut? 

— O să te angajez, pe dracu! răspunse Freddy. 

Şi cei doi se duseră în fund, acolo unde erau boxele şi 
lăzile cu sticle goale. 


LIA 


De tavan atârna un bec şi Harry se uită în toate boxele, 
să vadă dacă nu e cineva. 

— Ei? făcu el. 

— Au hotărât să plece poimâine după-amiază, aşa, mai pe 
înserat, îi spuse Bee-lips. 

— Ce-au de gând să facă? 

— Tu ştii spaniola... începu Bee-lips. 

— Nu cumva le-ai spus şi lor asta? 

— Nu. Îţi sunt doar prieten. O ştii. 

— Tu? Ai băgat-o la apă şi pe mă-ta. 


— Ia mai încetează cu d-astea! Mai bine te-ai gândi ce 
afacere bună ţi-am procurat! 

— Da' de când ai devenit aşa de colţos? 

— Ascultă-mă, am nevoie de bani. Trebuie să plec de-aici. 
Aici sunt curăţat! Doar ştii asta, Harry. 

— Cine n-o ştie? 

— Ştii cum finanţează ei revoluțiile, cu răpiri şi cu tot 
felul de chestii!... 

— Ştiu. 

— Cu ăştia e acelaşi lucru. O fac pentru o cauză bună. 

— Mda... Dar o fac aici. Aici, unde te-ai născut. Unde 
cunoşti pe fiecare om care munceşte. 

— N-o să se întâmple nimic nimănui. 

— Cu tipii ăştia? 

— Ştiam că ai cojones! 

— Am cojones! Nu te îngriji tu de ce am şi de ce n-am! 
Dar mă gândesc să mai trăiesc pe-aici. 

— Eu nu, spuse Bee-lips. 

„Isuse! se gândi Harry. El însuşi a spus-o.” 

— Eu o să plec, spuse Bee-lips. Când scoţi vasul din 
bazin? 

— În noaptea asta. 

— Cine-o să te ajute? 

— Tu. 

— Unde-o să-l duci? 

— Unde-l duc întotdeauna. 


Nu fu deloc greu să scoată şalupa din bazin. Treaba fu 
simplă, aşa cum şi-o închipuise şi Harry. Paznicul de noapte 
îşi făcea rondul la câte o oră. iar în restul timpului stătea la 
poarta exterioară a vechiului port militar. Intrară în bazin 
cu un schif, tăiară odgonul care ţinea vasul legat de mal, şi 
vasul, dus de flux. o pomi, remorcat de schif. După aceea, în 
timp ce şalupa plutea pe apele canalului, Harry controla 
motoarele şi văzu că tot ce făcuseră fusese să deconecteze 
bujiile. Controlă dacă mai era benzină în rezervor şi văzu că 


mai erau aproape o sută şi cincizeci de galoni. Nu goliseră 
niciunul dintre rezervoare, şi în ele mai era benzina care 
rămăsese de la ultima traversare. Umpluse atunci 
rezervoarele înainte de plecare şi consumase foarte puţin, 
deoarece trebuise să meargă încet de tot din pricina 
furtunii. 

— Am benzină acasă, într-un rezervor, îi spuse lui Bee- 
lips. Pot aduce cu maşina câteva damigene, şi Albert mai 
poate aduce şi el dacă e nevoie. O s-o duc în golful acela 
unde coteşte şoseaua. Şi ei să vină acolo cu maşina. 

— Voiau să-i aştepţi la „Porter Dock”!23+. 

— Să stau acolo cu vasul? 

— Nu. Dar nu cred c-or să vrea să mai vină şi cu maşina. 

— Bine. În noaptea asta o să rămână acolo, o să-i fac 
plinul şi tot ce mai e nevoie, şi după aceea am să vin mai 
aproape. Ai să închiriezi o barcă cu motor şi ai să-i aduci. 
Acum plec să duc vasul acolo. Am o mulţime de treburi de 
făcut. Du-te cu schiful şi vino cu maşina la pod să mă iei. O 
să fiu pe şosea. Cam în vreo două ore. O să las acolo vasul şi 
am să ies pe şosea. 

— Vin să te iau, îi spuse Bee-lips. 

Şi Harry, fără a accelera, pentru ca şalupa să alunece 
fără zgomot pe apă, o porni, trăgând schiful după el, spre 
locul unde se zăreau luminile mişcătoare ale goeletei care 
aşeza cablul. Opri motorul şi ţinu schiful. În timp ce Bee-lips 
cobora. 

— Ne vedem peste două ore. 

— E în regulă, zise Bee-lips. 

Şedea pe locul din faţă şi înainta încetişor prin întuneric, 
ferindu-se de luminile de pe malul docurilor. Harry se 
gândea: „Munceşte ceva Bee-lips pentru banii lui, ce e 
drept, e drept! Mă întreb însă cât crede c-o să ia...? Mă 
întreb, de unde i-a mai pescuit şi pe tipii ăştia? E un om 
deştept, care o ducea bine cândva. Şi e şi un bun avocat. 
Dar mi-a îngheţat sângele în vine când l-am auzit cum 
vorbeşte. Şi-a rostit singur sentinţa. E ciudat cum pot spune 


unii aşa ceva... Când l-am auzit vorbind singur de asta, m-a 
apucat groaza.” 


CAPITOLUL 12 


Când intră în casă, nu aprinse lumina, ci-şi scoase 
pantofii în hol şi urcă scările în ciorapi. Se dezbrăcă şi se 
băgă în pat numai în flanelă. Nevastă-sa se trezi după aceea 
şi întrebă, în întuneric: 

— Harry? 

Şi el spuse: 

— Vreau să dorm, bătrâno. 

— Ce s-a întâmplat, Harry? 

— O să plec la drum. 

— Cu cine? 

— Cu nimeni. Poate cu Albert. 

— Cu al cui vas? 

— Am scos vasul din bazin. 

— Când? 

— În noaptea asta. 

— O să te-nchidă, Harry... 

— Nu ştie nimeni că l-am scos de sub pază. 

— Unde e? 

— L-am ascuns. 

Stând întins, simţi că-l sărută pe faţă şi că mâinile ei îl 
caută; se răsuci, lipindu-se strâns de ea. 

— Vrei? 

— Da. Acum. 

— Dormeam. Îţi aminteşti când făceam asta şi dormind? 

— Spune-mi, eşti supărată pe mine din cauza ciotului 
ăstuia de braţ? Nu te simţi aşa... ciudat? 


— Eşti un prost. Îmi place. Tot ce-i al tău îmi place. Pune-l 
aici, pe mine. Aici. Hai! Zău că-mi place! 

— E laba unei broaşte țestoase. 

— Dar tu nu eşti broască ţestoasă! E adevărat că la ele 
ţine trei zile?... Că se... trei zile de-a rândul? 

— Sigur. Dar ce-ar fi să faci mai puţin zgomot? O să 
trezim fetele. 

— Ele nu ştiu ce am eu. Niciodată n-or să ştie ce-am avut. 
Ah, Harry! Oh, dragule... 

— Aşteaptă. 

— Nu vreau să aştept! Spune-mi, te-ai culcat vreodată cu 
vreo târfă? 

— Desigur. 

— Şi cum e? 

— Ca şi cum ai legăna un rechin. 

— Glumeşti. Harry, aş vrea să nu fi trebuit să faci aşa 
ceva. Aş vrea să n-o fi făcut niciodată. Cu cine a fost cel mai 
bine? 

— Cu tine. 

— Minţi. Întotdeauna mă minţi. Lasă, lasă... 

— Nu. Cu tine a fost cel mai bine. 

— Sunt bătrână. 

— Tu n-o să fii niciodată bătrână. Ai rămas femeie. Facem 
prea mult zgomot. 

— Vorbim în şoaptă. 

— Trebuie să plec înainte de-a se lumina de ziuă. 

— Culcă-te. Am să te scol eu. Când o să vii înapoi, o să 
petrecem. O să ne ducem la un hotel din Miami, ca altădată. 
Aşa cum făceam altădată. Într-un loc unde n-am mai fost. 
Ce-ar fi să ne ducem la New Orleans? 

— Poate c-o să ne ducem, spuse Harry. Şi-acum, Marie, 
trebuie să mă culc. 

— O să ne ducem la New Orleans? 

— De ce nu? Acum însă trebuie să mă culc. 

— Dormi. Tu eşti dragul meu cel drag... Dormi. O să te 
trezesc. N-avea nicio grijă! 


Adormi cu ciotul braţului întins pe pernă, şi ea rămase 
multă vreme aşa, privindu-l. Îi vedea obrazul în lumina care 
bătea prin fereastra din stradă. „Cât de fericită sunt, îşi 
spunea ea. Fetele astea... Ele nu ştiu ce le aşteaptă. Eu ştiu 
ce-am găsit şi ce-am avut. Am fost o femeie norocoasă. El 
spune că e ca o broască ţestoasă. Mă bucur că e braţul, şi 
nu piciorul. N-aş fi vrut să-şi piardă piciorul. Dar de ce-a 
trebuit să piardă braţul ăsta? E ciudat, totuşi nu mă supără. 
Nimic din ce-i al lui nu mă supără. Am fost o femeie 
norocoasă. Nu-s alţi bărbaţi ca el... Când nu-i cunoşti, nu 
ştii. Eu am cunoscut mulţi. Am fost norocoasă c-am fost cu 
el. Oare broaştele țestoase simt aşa cum simţim noi? Şi oare 
tot timpul, tot timpul simt ca noi? Şi oare o doare cumva din 
cauza asta? Mă gândesc la lucrurile cele mai neruşinate... 
Şi el uite cum doarme, ca un ţânc. Mai bine aş rămâne 
trează, să-l pot scula la timp. Isuse Cristoase; aş face-o 
toată noaptea dacă bărbaţii ar fi în stare să o facă. Aş vrea 
s-o fac şi să nu mai dorm niciodată! Niciodată, niciodată, nu, 
niciodată! Nu, niciodată, niciodată, niciodată! În gândiţi-vă 
la asta... Eu, la vârsta pe care o am... Nu sunt bătrână. El 
spune că sunt încă bună. Patruzeci şi cinci de ani nu 
înseamnă bătrână. Cu doi ani mai în vârstă ca el. Uite cum 
doarme. Uite cum doarme, ca un ţânc!” 


Cu două ore înainte de a se lumina de ziuă ieşiră şi se 
duseră în garaj, să umple damigenele din rezervorul de 
benzină, să le astupe şi să le pună în portbagajul maşinii. La 
mâna dreaptă Harry avea ataşat un cârlig, cu care lua şi 
ridica fără dificultate  damigenele îmbrăcate într-o 
împletitură de răchită. 

— Nu vrei să mănânci? 

— Când mă-ntorc. 

— Nu vrei să-ţi bei cafeaua? 

— E gata? 

— Desigur. Am pus de cafea când am ieşit. 

— Adu-mi-o. 


I-aduse cafeaua, şi el o bău în întuneric, stând la volanul 
maşinii. Femeia luă ceaşca şi o puse pe-un raft în garaj. 

— Vin cu tine, să te ajut la umplut rezervorul. 

— Vino, spuse Harry, şi femeia se aşeză lângă el, o femeie 
voinică, cu picioare lungi, cu mâini mari, cu şolduri mari, 
încă frumoasă, cu pălăria trasă peste părul blond, 
decolorat. 

Plecară cu maşina, în întunericul şi răceala dimineţii, 
luând-o pe şoseaua de ţară. prin ceața care atârna, grea, 
peste câmpie. 

— Ce te-a necăjit atâta, Harry? 

— Nu ştiu. Sunt necăjit, la spune-mi, îţi laşi părul să 
crească? 

— Am vrut. Da fetele nu m-au lăsat în pace. 

— Dă-le-ncolo! Poartă-l aşa cum e. 

— Chiar aşa vrei să fie? 

— Sigur. Aşa îmi place mie. 

— Nu ţi se pare că aşa arăt prea bătrână? 

— Arăţi mai bine decât oricare din ele. 

— Am să-l potrivesc atunci aşa. Pot să-l fac mai blond 
dacă vrei tu. 

— Şi de ce se amestecă fetele în ce faci tu? spuse Harry. 
Nu le priveşte deloc! 

— Doar ştii cum sunt. Ştii că fetele tinere se poartă aşa... 
Ştii, dacă drumul o să iasă bine, o să ne ducem la New 
Orleans, nu? 

— La Miami. 

— Bine, la Miami în orice caz! Şi o să le lăsăm acasă. 

— Întâi însă trebuie să fac drumul ăsta. 

— Nu mai eşti necăjit, nu-i aşa? 

— Nu. 

— Ştii, am stat trează aproape patru ore. gândindu-mă la 
tine... 

— Eşti o femeie, nu glumă! 

— Oricând mă gândesc la tine, mă aprind. 

— Ei, şi-acum să turnăm benzina asta, îi spuse Harry. 


CAPITOLUL 13 


Dimineaţa, la ora zece, Harry era în cârciuma lui Freddy 
şi stătea la bar cu alţi patru-cinci oameni. Abia plecaseră de 
acolo doi funcţionari de la vamă. Îl întrebaseră ce e cu vasul 
şi le spusese că nu ştie nimic. 

— Unde-ai fost azi-noapte? îl întrebase unul dintre ei. 

— Aici şi acasă. 

— Până când ai stat aici? 

— Până la închidere. 

— Cine te-a văzut? 

— O mulţime de oameni, le răspunse Freddy. 

— Ce s-a întâmplat? îi întrebă Harry. Credeţi că mi-aş 
fura propriul meu vas? Ce să fac cu el? 

— Te-am întrebat numai unde-ai fost, spuse funcţionarul 
de la vamă. Ce te-nfurii? 

— Nu mă-nfurii, spusese Harry. Am fost furios când mi s-a 
luat vasul fără să existe vreo dovada că am transportat 
băuturi cu el! 

— Exista o mărturie, depusă sub prestare de jurământ. 
Nu a mea. Ştii cine a depus-o... 

— Bine. Fie şi-aşa, numai să nu mai spui că mă-nfurii 
când mă iei la întrebări. Aş prefera să-mi ştiu vasul sub 
pază. Aşa, mai am o şansă să-l capăt înapoi. Altfel, ce şansă 
mai pot avea dacă a fost furat? 

— Niciuna, desigur! 

— Ei, şi-acum vezi-ţi de hârtiile tale, spuse Harry. 

— Nu fă scandal, c-o să am eu grijă să ai de ce... 

— Asta după cincisprezece ani. 


— Cincisprezece ani n-ai făcut scandal? 

— Nu, dar nici închis n-am fost! 

— Atunci, nu fă scandal, ca să n-ai de ce să fii închis, 
spuse omul de la vamă. 

— la-o mai încetişor. 

Tocmai atunci ţicnitul acela, care era şofer pe un taxi, 
intră în cârciumă cu un tip care venea de la avion, şi Big 
Rodger îi spuse: 

— Hayzooz, mi s-a spus că ai un copil. 

— Da, sir răspunse Hayzooz foarte mândru. 

— Când te-ai căsătorit? îl întrebă Rodger. 

— Luna care a fost. Trecută luna. Fost la nuntă? 

— Nu. N-am fost la nuntă. 

— Pierdut ceva, spuse Hayzooz. Pierdut nuntă al dracului 
frumos! Ce întâmplat tu nu fost? 

— Nu m-ai invitat. 

— Da, da, spuse Hayzooz. Eu uitat. Nu invitat tine... 
Căpătat ce tu vrei? îl întrebă el pe străin. 

— Da. Cred că da. Asta e cel mai bun „Bacardi” pe care-l 
ai? 

— Da, sir, confirmă Freddy. Carta del oro!2*+ veritabil! 

— Ascultă, Hayzooz, şi ce te face să crezi că e copilul tău? 
îl întrebă Rodger. Nu-i altău! 

— Ce vrei spus că nu copil al meu? Ce vrei spus? 
Dumnezeule, eu nu las pe tine vorbit aşa! Ce vrei spus nu al 
meu? Cumperi vacă, nu ai şi vițel? E copil al meu, 
Dumnezeule, da! Al meu. E al meu. Da, sir! 

Şi iese cu străinul şi cu sticla de „Bacardi”, iar lumea 
râde, bineînţeles, de Rodger. E un cineva Hayzooz ăsta! El 
şi celălalt cuban, Sweetwater. 

Tocmai atunci intră Bee-lips, avocatul, şi-i spuse lui 
Harry: 

— Au plecat ăia de la vamă să-ţi caute vasul. 

Harry îl privi, şi pe faţa lui se citea dorinţa de a ucide. 
Bee-lips continuă pe acelaşi ton, lipsit de orice expresie: 


— L-a zărit cineva de pe un camion W.PA.!2% că e ascuns 
în desişul de mangrove şi a venit tocmai de la şantierul de la 
Boca Chica să le spună celor de la vamă. L-am văzut pe 
Herman Frederichs. El mi-a zis. 

Harry tăcu, dar pe faţa lui dorinţa de a ucide dispăru cu 
încetul şi privirea îi redevenea normală. Apoi îi spuse lui 
Bee-lips: 

— 'Toate le auzi, nu-i aşa? 

— M-am gândit că ai fi vrut să ştii, spuse Bee-lips cu 
aceeaşi voce ştearsă. 

— Nu mă priveşte, zise Harry. Ei trebuie să aibă grijă de 
vas, nu eu. 

Cei doi stăteau la bar şi nu mai spuse niciunul nimic până 
ce Big Rodger şi ceilalţi trei nu o luară din loc. Apoi se 
duseră în fund. 

— Eşti o pacoste! De tot ce le-atingi se transformă în 
otravă! 

— E vina mea că vasul a fost văzut de pe camion? Tu ai 
ales locul. Tu ţi-ai ascuns vasul. 

— Gura! spuse Harry. Au avut camioane de astea, înalte, 
şi până acuma! Era ultima şansă pe care am avut-o ca să 
câştig bani în chip cinstit. Era ultima şansă ca să mă urc pe 
un vas din care să poată ieşi nişte bani. 

— Am vrut să ştii de îndată ce s-a întâmplat. 

— Eşti un corb! 

— Termină! spuse Bee-lips. Vor să plece azi, pe seară. 

— Pe dracu vor! 

— A început să le fie frică. 

— La ce oră vor să plece? 

— La 5. 

— O să fac rost de alt vas. O să-i duc şi la dracu! 

— Asta nu-i o idee rea... 

— Ia nu-mi mai spune ce e! [ine-ţi gura şi nu te mai 
amesteca în treburile mele! 

— Ia ascultă, mă banditule! spuse Bee-lips. Eu încerc să 
te ajut şi să-ţi fac rost de... 


— Şi nu faci altceva decât să mă otrăveşti! Ţine-ţi gura! 
Eşti o pacoste pentru oricine are de-a face cu tine! 

— la mai las-o, numai gura-i de tine... 

— Bine, bine, spuse Harry. Trebuie să mă gândesc ce-i de 
făcut. M-am gândit şi m-am tot gândit la un lucru până l-am 
aranjat, şi acuma trebuie să mă gândesc la cu totul altceva. 

— De ce nu vrei să te ajut? 

— Vino la 12 şi adu banii pentru garanţie. 


Când să iasă, iată-l pe Albert că vine şi se apropie de 
Harry. 

— Îmi pare rău, Albert, nu pot să te mai iau. 

Atât de departe mersese cu gândul. 

— Nu cer mult, spuse Albert. 

— Îmi pare rău, repetă Harry. N-am ce face cu tine. 

— N-o să poţi angaja un om priceput cu cât îţi cer eu, 
stărui Albert. 

— Plec singur. 

— Doar nu vrei să faci un drum ca ăsta singur... 

— Gura! Ce ştii tu de drumul ăsta? Acolo, pe şantierul 
tău, ţi-au spus ce treabă am eu? 

— Du-te dracului! spuse Albert. 

— Poate c-o să mă duc chiar acolo, spuse Harry. 

Oricine s-ar fi uitat la el ar fi putut vedea că se gândeşte 
foarte repede şi că nu vrea să fie sâcâit de nimeni. 

— Aş fi vrut să merg cu tine, spuse Albert. 

— Nu pot să te iau. Şi acum lasă-mă în pace! 

Albert plecă, şi Harry rămase acolo la bar, privind lung 
automatele de cinci, de zece şi de douăzeci şi cinci de cenți 
şi la tabloul de pe perete, care înfăţişa ultima baricadă a 
generalului Custeri'25, ca şi cum nu le-ar mai fi văzut 
niciodată până atunci. 

— Era bună chestia aia cu copilul, pe care i-a spus-o 
Hayzooz lui Big Rodger, nu-i aşa? îl întrebă Freddy, punând 
câteva pahare de cafea în găleata de spălat vase. 

— Dă-mi un pachet de „Chesterfield”, îi spuse Harry. 


Aşeză pachetul sub ciotul braţului drept, îl desfăcu, luă o 
ţigară, o puse în gură, apoi îşi băgă pachetul în buzunar şi 
aprinse ţigara. 

— Vasul tău e în stare bună, Freddy? întrebă el. 

— Tocmai s-a întors de la drum. E în stare bună. 

— Vrei să mi-l închiriezi? 

— Pentru ce? 

— Vreau să fac o traversare. 

— Numai dacă depui contravaloarea lui. 

— Şi ce valoare are? 

— O mie două sute de dolari. 

— Îl închiriez. Dacă merg eu cu el, e în regulă? 

— Nu, îi spuse Freddy. 

— Îţi garantez valoarea lui cu casa. 

— N-am nevoie de casa ta. Eu vreau o mie două sute de 
dolari, depuşi aici. 

— Bine, spuse Harry, s-a făcut! 

— Adu banii! 

— Când vine Bee-lips, să-i spui să mă aştepte, zise Harry 
şi ieşi. 


CAPITOLUL 14 


Acasă Marie şi fetele stăteau la masă. 

— Bună ziua, tăticule, îi spuse fata cea mai mare. A venit 
tăticul! 

— Ce-avem de mâncare? întrebă Harry. 

— Friptură, îi spuse Marie. 

— 'Tăticule, am auzit că ţi s-a furat vasul. 

— L-au găsit, spuse Harry. 

Marie se uită la el. 

— Cine l-a găsit? întrebă ea. 

— Vama. 

— Ah, Harry... spuse ea compătimitoare. 

— Nu e mai bine, tăticule, că l-au găsit? întrebă cea de-a 
doua dintre fete. 

— Nu vorbi în timp ce mănânci, îi răspunse Harry. Unde-i 
mâncarea mea? Ce aştepţi? 

— O aduc. 

— Mă grăbesc, spuse Harry. Fetelor, mâncaţi şi plecaţi. 
Vreau să vorbesc ceva cu mama. 

— Tăticule, ne dai bani să mergem după-amiază la 
revistă? 

— De ce nu vă duceţi să înotaţi? Asta nu costă bani. 

— Vai, tăticule, e prea frig să mergem la plajă, şi apoi noi 
vrem să mergem să vedem revista. 

— Bine, bine. 

După ce ieşiră fetele din cameră, Harry îi spuse lui Marie: 

— Te rog să-mi tai carnea. 

— Imediat, dragule. 


Marie tăie carnea ca pentru un copil. 

— Îţi mulţumesc. Sunt un păcătos de încurcă-lume, asta 
sunt! Nici fetele nu prea te-ajută, nu-i aşa? 

— Nu, dragule. 

— Păcat că n-am avut băieţi... 

— Asta-i din cauză că tu eşti bărbat, nu glumă! În cazuri 
de astea se nasc întotdeauna fete. 

— Nu sunt niciun fel de bărbat. Ştii, plec într-o păcătoasă 
de călătorie. 

— Spune-mi, ce-i cu vasul? 

— L-au văzut de pe un camion. Un camion înalt. 

— Ce porcărie! 

— Mai rău decât atât, căcat! 

— Vai, Harry, nu vorbi aşa în casă... 

— Păi tu vorbeşti şi mai urât, uneori, în pat. 

— Asta-i altceva. Nu-mi place să se spună „căcat” la 
masă. 

— Eh, căcat! 

— Vai, dragul meu, tare mai eşti supărat. 

— Nu, mă gândesc numai ce să fac. 

— Bine, gândeşte-te. Am încredere în tine. 

— Încredere. Asta-i tot ce am. 

— Nu vrei să-mi spui ce se întâmplă? 

— Ba da! Numai să nu te necăjeşti orice-ai auzi. 

— N-o să mă necăjesc. 

— Ascultă, Marie. Du-te sus şi adu-mi pistolul-mitralieră 
şi uită-te în cutia aia de lemn cu cartuşe şi vezi dacă toate 
încărcătoarele sunt pline. 

— Nu lua pistolul. 

— Trebuie să-l iau. 

— Iei şi cutia cu cartuşe? 

— Nu. Nu pot umple încărcătoarele. Am patru pline. 

— Chiar pleci la un drum din astea, dragul meu? 

— Da, o să fac un drum tare păcătos. 

— Doamne! zise ea. Doamne, tare-aş vrea să nu fii nevoit 
să faci treburi de astea! 


— Du-te şi adu-mi ce ţi-am spus. Adu-mi şi o cafea. 

— Bine, spuse Marie şi, aplecându-se peste masă, îl 
sărută pe gură. 

— Acuma lasă-mă singur. Trebuie să mă gândesc ce am 
de făcut. 


Stătea la masă şi privea pianul, bufetul, aparatul de 
radio, tabloul înfăţişând o dimineaţă de septembrie, şi 
tablourile amoraşilor cu arcul pe spate, şi masa lucioasă, de 
stejar veritabil, şi scaunele lucioase de stejar veritabil, şi 
perdelele de la ferestre, şi se gândea: „Ce şansă am ca să 
mă bucur de casa asta a mea? De ce am ajuns din nou într-o 
situaţie mai rea decât aceea de la care am pornit? Şi totul 
se va duce dracului dacă n-o scot acuma la capăt. Pe dracu 
se va duce! Nu mai am decât şaizeci de dolari, dar o să-i fac 
eu să se înmulțească. Şi fetele astea afurisite! Asta-i tot ce- 
am putut face femeia asta bătrână şi cu mine! Oare băieţii 
din ea s-or fi dus înainte de-a o cunoaşte?” 

— Ţi-am adus pistolul, spuse Marie, ducându-l de cureaua 
tocului. Încărcătoarele sunt pline. 

— Trebuie să plec, spuse Harry. Ridică tocul greu de 
pânză groasă, pătată de ulei, în care era pistolul descărcat. 
Pune-l în maşină, sub bancheta din faţă. 

— La revedere, îi spuse Marie. 

— La revedere, bătrânico. 

— N-o să mă necăjesc, dar te rog să ai grijă de tine. 

— Fii cuminte. 

— Ah, Harry, gemu ea şi-l strânse tare în braţe. 

— Lasă-mă să plec. N-am timp. 

O mângâie pe spate cu ciotul braţului. 

— Tu şi laba ta de broască ţestoasă... şopti ea. O, Harry, 
fii cu băgare de seamă... 

— Trebuie să plec. La revedere, bătrânico. 

— La revedere, Harry. 

Se uită la el cum pleacă de acasă, înalt, lat în umeri, cu 
şoldurile înguste, mişcându-se fără zgomot, ca un fel de 


sălbăticiune, uşor şi sprinten şi încă tânăr. „Ce uşor şi 
mlădios se mişcă”, se gândea, şi când se urcă în maşină, îl 
văzu bălai, cu părul ars de soare, cu obrajii cu pomeţi largi, 
de mongol, cu ochii înguşti, cu nasul turtit, cu gura mare şi 
falca rotundă. Şi când se urcă în maşină, el îi zâmbi şi ea 
începu să plângă. „Faţa asta afurisită, se gândea ea. Ori de 
câte ori îi văd faţa asta afurisită, îmi vine să plâng...” 


CAPITOLUL 15 


La barul din localul lui Freddy stăteau trei turişti, şi 
Freddy îi servea. Unul era foarte înalt, uscăţiv, cu spete 
largi, purta şort, şi pe nas avea nişte ochelari cu lentile 
groase. Faţa-i era bronzată şi avea o mustăcioară nisipie, 
tunsă foarte scurt. Femeia care era cu el avea părul blond, 
buclat, tuns scurt, bărbăteşte, tenul nesănătos şi un lrup de 
atlet. Şi ea purta şort. 

— Ei, zexe! îi spunea ea celui de al treilea turist, care 
avea un obraz roşu şi umflat, o mustață ruginie, o pălărie 
albă de pânză, cu o vizieră de celuloid verde, şi un fel ciudat 
de a vorbi, mişcându-şi violent buzele, ca şi cum ar fi 
înghiţit ceva foarte fierbinte. 

— Ce drăguţ! spunea omul cu viziera verde. N-am auzit 
niciodată expresia asta folosită în cursul unei conversații. 
Credeam că e o expresie care nu se mai foloseşte şi pe care- 
o mai poţi găsi prin... âă... prin gazetele umoristice, dar cu 
neputinţă de auzit. 

— Zexe, zexe. de două ori zexe! spuse din nou femeia- 
atlet, într-un subit acces de drăgălăşenie, dându-i prilejul 
să-i privească din profil obrazul plin de coşuri. 

— Ce frumos! spuse omul cu viziera verde. O spuneţi atât 
de drăguţ... Expresia aceasta nu e cumva de prin 
Brooklyn:27+? 

— Nu trebuie să vă supăraţi pe ea. E soţia mea, spuse 
turistul cel înalt. V-aţi cunoscut? 

— Oh, zexe şi ţie, şi de două ori zexe pentru că am făcut 
cunoştinţă, spuse soţia. Îmi pare bine. 


— Nu e rău deloc, spuse omul cu viziera verde, îmi pare 
bine că v-am cunoscut. 

— O, chiar ar trebui s-o cunoaşteţi, spuse turistul cel 
înalt. 

Tocmai atunci intră şi Harry, şi soţia turistului celui înalt 
spuse: 

— Nu e un bărbat minunat? locmai ce mi-ar trebui. 
Cumpără-mi-l, papa! 

— Pot să-ţi vorbesc? îl întrebă Harry pe Freddy. 

— Desigur! Dă-i drumul şi spune tot ce vrei, spuse soţia 
turistului celui înalt. 

— Ţine-ţi gura, târfo, spuse Harry. Freddy vino în fund. 

În fund, la o masă, Bee-lips aştepta. 

— Salutare, şefule! 

— la mai las-o! spuse Harry. 

— Uite ce e, interveni Freddy. Mai termină cu felul ăsta 
de a vorbi. Nu se poate să vorbeşti aşa la mine în local. Nu 
se poate să-i spui unei femei cinstite târfă într-un local ca al 
meu! 

— E-o târfă! spuse Harry. Ai auzit ce mi-a spus? 

— Mă rog... în orice caz, nu-i poţi spune asta în faţă. 

— Bine. Ai adus banii? 

— Desigur, spuse Bee-lips. Şi de ce n-aş avea banii? Am 
spus eu că nu-i am? 

— Să-i vedem. 

Bee-lips îi dădu peste masă. Harry numără zece bilete de- 
o sută de dolari şi patru de douăzeci. 

— Ar trebui să fie o mie două sute. 

— Minus comisionul meu, spuse Bee-lips. 

— Hai, dă-i şi pe ăia încoa'. 

— Nu-i dau. 

— Hai! 

— Nu face pe prostu”. 

— Mă, păduche nenorocit! 

— Ascultă, banditule, să nu încerci să mi-i iei cu forţa, că 
nu-i am la mine. 


— Am înţeles, spuse Harry. Trebuia să mă gândesc la 
asta. Ascultă. Freddy. Mă cunoşti de multă vreme. Ştiu că 
face o mie două sute. Îmi lipsesc o sută şi douăzeci. a-i şi 
riscă cei o sută şi douăzeci, plus plata chiriei pentru vas. 

— Adică trei sute şi douăzeci de dolari, spuse Freddy. 

Pentru el era o sumă greu de riscat şi asuda când se 
gândea la asta. 

— Am o maşină şi un radio, care fac atât. 

— Pot încheia un act ca să consemnăm înţelegerea asta, 
se oferi Bee-lips. 

— N-am nevoie de acte exclamă Freddy. Asuda din nou şi 
glasul îi tremura. Apoi spuse: În regulă! Am să risc. Dar, 
pentru numele lui Dumnezeu. Harry, fii cu băgare de seamă 
ce faci cu vasul! 

— O să am grijă de el ca şi cum ar fi al meu. 

— Pe-ai tău l-ai pierdut, observă Freddy, ascultând din 
nou şi îngrozindu-se când îşi aduse aminte. 

— O să am grijă de el. 

— O să pun banii în safe-ul meu, la bancă; făgădui 
Freddy. 

Harry se uită la Bee-lips. 

— E un loc bun, spuse Bee-lips şi rânji. 

— Barman! strigă cineva din camera din faţă. 

— Te cheamă, spuse Harry. 

— Barman! se auzi din nou glasul. 

Freddy se duse în camera din faţă. 

— Omul acela m-a insultat! auzi Harry cum protesta 
glasul din camera din faţă, dar el vorbea acuma cu Bee-lips. 

— O să ancorez la docul de aici, din faţa străzii. Aici, în 
apropiere. 

— Asta-i tot. 

— Bine, şefule! 

— Ia nu mă mai lua aşa! 

— Cum vrei... 

— O să fiu acolo de la ora 4. 

— Altceva? 


— M-au luat prin surprindere, cu forţa. Înţelegi? Eu nu 
ştiam nimic. Nu făceam altceva decât să lucrez la motor. N- 
am avut pregătit nimic pe bord pentru o călătorie. Am 
închiriat vasul de la Freddy ca să merg cu turiştii la pescuit. 
Mi-au pus pistolul în coaste şi m-au obligat să-i dau drumul 
şi au tăiat parâmele. 

— Cu Freddy însă ce-o să fie? Nu i-ai închiriat vasul ca să 
te duci la pescuit. 

— O să-i spun şi lui Freddy. 

— Mai bine nu. 

— Mă duc să-i spun. 

— Mai bine nu! 

— la ascultă! spuse Harry. Am făcut afaceri cu Freddy 
încă din timpul războiului. De două ori am fost şi tovarăşi şi 
n-am avut nicio încurcătură. Ştii ce multe am făcut pentru 
el. E singurul fiu de târfă din oraşul ăsta în care aş avea 
încredere. 

— Eu n-aş avea încredere în nimeni. 

— Tu, nu; După experienţele pe care le-ai avut cu tine 
însuţi, te cred şi eu. 

— la mai lasă-mă-n pace! 

— Bine, te las. Du-te şi vezi-ţi prietenii. Cine mai sunt şi 
ăştia? 

— Sunt nişte cubani. l-am întâlnit la hanul de pe şosea. 
Unul dintre ei voia să încaseze un cec. Şi ce-i rău în asta? 

— Şi n-ai observat nimic? 

— Nu. Ne-am înţeles să no întâlnim la bancă. 

— Cine-i duce acolo? 

— Vin cu un taxi. 

— Şi ce-o să creadă şoferul că sunt, violonişti, de pildă? 

— O să luăm unul care nu crede nimic. Sunt de-ajuns de 
mulţi şoferi în oraşul ăsta care nu se gândesc la nimic. 
Hayzooz, de pildă. 

— Hayzooz e băiat deştept. El vorbeşte numai aşa, ca un 
caraghios. 

— O să le spun atunci să ia unul prost. 


— Să ia unul care n-are copii. 

— "Toţi au copii. Ai văzut vreun şofer de taxi care să n-aibă 
copii? 

— Eşti o bestie afurisită! 

— Da, dar n-am omorât pe nimeni, îi spuse Bee-lips. 

— Nici n-ai să omori. Hai să ieşim de-aici! Numai că sunt 
cu tine şi mă simt râios. 

— Poate că şi eşti râios. 

— Aşa, din vorbit? 

— Dacă nu-ţi ţii gura... 

— Atunci ţineţi-o pe-a ta! spuse Harry. Mă duc să beau 
ceva. 


În camera din faţă, cei trei turişti şedeau pe scaunele 
acelea înalte. Când Harry se apropie de bar, femeia se uită 
în altă parte, ca să-i arate disprețul ei. 

— Ce bei? îl întrebă Freddy. 

— Ce bea doamna? 

— Un „Cuba Libre”. 

— Atunci dă-mi un whisky simplu. 

Turistul cel înalt, cu mustăcioara nisipie şi cu ochelari cu 
lentilă groasă, îşi aplecă faţa mare cu nasul ascuţit spre 
Harry şi-i spuse: 

— Spune-mi, ce ţi-a venit să vorbeşti aşa soţiei mele? 

Harry îl măsură de sus până jos şi-i spuse lui Freddy: 

— Ce fel de locale şi ăsta altău? 

— Ce vrei să spui? zise turistul cel înalt. 

— Ia-o încet, îi spuse Harry. 

— Să ştii, cu mine nu-ţi merge! 

— Ascultă, spuse Harry. Ai venit aici ca să te faci bine şi 
să devii mai puternic, nu-i aşa? Atunci vezi-ţi de treabă! Şi 
ieşi. 

— Cred că trebuia să-l bat, spuse turistul cel înalt. Ce 
crezi, draga mea? 

— Aş vrea să fiu bărbat, spuse femeia. 


— Aşa cum eşti făcută, ai ajunge departe, mormăi, în 
paharul de bere, omul cu viziera verde. 

— Ce-aţi spus? întrebă cel înalt. 

— Am spus că i-aţi putea afla numele şi adresa şi să-i 
scrieţi o scrisoare, spunându-i ce credeţi despre el. 

— Cum aţi spus că vă numiţi? Nu cumva vă bateţi joc de 
mine? 

— Sunt profesorul MacWalsey. 

— Mă numesc Laughton, spuse cel înalt. Sunt scriitor. 

— Îmi pare bine, spuse profesorul MacWalsey. Scrieţi 
des? 

Omul cel înalt privi în jurul său. 

— Hai să plecăm de-aici, draga mea. spuse el: Toată 
lumea sau ne insultă, sau a înnebunit. 

— Ciudate mai sunt locurile de pe-aici... spuse profesorul 
MacWalsey. Cu adevărat încântătoare! Sunt denumite 
„Gibraltarul Americii” şi se află la trei sute şaptezeci şi cinci 
de mile mai la sud decât oraşul Cairo din Egipt. Dar localul 
ăsta e singurul loc pe care am avut timp să-l văd. Şi e un loc 
minunat! 

— Văd că eşti, într-adevăr, profesor! spuse femeia. Ştii că- 
mi placi? 

— Şi mie-mi placi, drăguţo, mărturisi profesorul, dar 
acuma trebuie să plec. 

Se ridică şi ieşi afară, să-şi caute bicicleta. 

— Toţi sunt aiuriţi pe-aicea, spuse omul cel înalt. Mai bem 
ceva, dragă? 

— Mi-a plăcut profesorul, spuse nevastă-sa. Avea maniere 
atrăgătoare. 

— Şi celălalt... 

— A, acela avea o faţă frumoasă! Parcă era un tătar, sau 
aşa ceva. lare-aş fi vrut să nu mă insulte! La faţă arâta ca 
un fel de Gingis-han. Doamne şi ce lip solid! 

— Era ciung, observă soţul. 

— N-am băgat de seamă. Bem ceva, nu? Mă întreb, cine-o 
să mai vină acuma? 


— Probabil că Tamerlan. 

— Doamne, ce cult eşti! Dar Gingis-han ăla mi-ar fi 
plăcut! De ce i-a plăcut profesorului că spuneam zexe? 

— Nu ştiu, dragă, spuse Laughton, scriitorul. Mie nu mi-a 
plăcut niciodată. 

— Părea să-i plac pentru ceea ce sunt în realitate, zise 
soţia. ii, ce tip drăguţ! 

— O să-l mai vezi, probabil. 

— Ori de câte ori veţi veni pe-aici, o să-l vedeţi, interveni 
Freddy. Stă tot timpul pe-aici. De două săptămâni încoace. 

— Dar cine e celălalt, care vorbea atât de necioplit? 

— Ăla? E un om de pe-aici. 

— Ce face? 

— Hm... cam de toate. E pescar. 

— Cum şi-a pierdut braţul? 

— Nu ştiu. A fost rănit. 

— "Tii, da ştiu că e un bărbat frumos! spuse femeia. 

Freddy pufni în râs. 

— Am auzit spunându-i-se în fel şi chip, dar aşa ceva încă 
n-am auzit. 

— Nu crezi că are un obraz frumos? 

— Nu vă înfierbântaţi, doamnă, îi spuse Freddy. Are o faţă 
ca un jambon, pe care e lipit un nas turtit. 

— Doamne, ce proşti sunt bărbaţii! Asta-i omul visurilor 
mele! 

— Al visurilor urâte, spuse Freddy. 

În tot timpul ăsta, scriitorul şedea şi-i asculta cu o 
expresie prostească pe faţă, pe care şi-o schimba numai ca 
să se uite admirativ la nevastă-sa. „Irebuie să fii scriitor sau 
funcţionar la F.E.R.A.28* ca să ai o nevastă ca asta, se 
gândea Freddy. Doamne, nu e îngrozitoare?” 

Tocmai atunci intră în local Albert. 

— Unde e Harry? 

— E jos, în port. 

— Mulţumesc, spuse Albert. 


Albert ieşi, iar femeia cu scriitorul continuară să stea 
acolo. Freddy se frământa ce-o să fie cu vasul şi se gândea 
cât de tare-l dor picioarele din cauză că stă toată ziua la 
bar. Pusese un grătar pe ciment, dar nu părea să fi fost bun 
la ceva. Picioarele îl dureau tot timpul. Şi, totuşi, făcea 
treabă bună, tot atât de bună ca oricare altul din oraş, şi cu 
mai puţină bătaie de cap. Femeia asta e isterică, pur şi 
simplu. Şi ce fel de bărbat ar lua o asemenea femeie? „Nici 
cu ochii închişi n-aş face-o, se gândea Freddy. Nici cu o alta 
pe lângă ea. Şi, cu toate astea, beau băuturi amestecate. 
Băuturi scumpe. Asta e ceva!” 

— Da, sir, spuse el. Imediat. 

Un bărbat bine făcut, cu faţa arsă de soare, cu o cămaşă 
pescărească în dungi şi cu un şorţ kaki intrase însoţit de o 
fată brună, foarte drăguță, care purta o bluză albă de lână 
subţire şi pantaloni albastru-închis. 

—  Uite-l pe Richard Gordon, exclamă Laughton 
ridicându-se în picioare, cu frumoasa miss Helen! 

— Salutare, Laughton! spuse Richard Gordon. N-ai văzut 
învârtindu-se pe-aici ceva care să semene cu un profesor 
beat? 

— A plecat înainte, răspunse Freddy. 

— Vrei un vermut, iubito? o întrebă pe soţia sa Richard 
Gordon. 

— Daca bei şi tu. spuse ea,. şi apoi, către cei doi soţi 
Laughton: Hello! Freddy, pe al meu să-l faci cu două părţi 
vermut franțuzesc şi o parte italienesc. 

Şedea pe un scaun înalt, cu picioarele încrucişate, şi 
privea în stradă. Freddy se uita la ea cu admiraţie. Spunea 
că e cea mai frumoasă vilegiaturistă venită în iarna aceea în 
Key West. Mai drăguță decât faimoasa doamnă Bradley. 
Doamna Bradley începea să fie puţin cam prea solidă. Fata 
asta avea o faţă drăguță de irlandeză, un pâr negru, care îi 
venea aproape până la umeri, şi o piele netedă şi catifelată. 
Freddy se uita la mâna ei brună, care ţinea paharul. 


— Cum merge cu lucrul? îl întrebă Laughton pe Richard 
Gordon. 

— Foarte bine, spuse Gordon. Dar la dumneata? 

— James nu lucrează, spuse doamna Laughton. Bea, asta 
face! 

— Spune-mi, nu ştii cine-i profesorul ăsta MacWalsey? îl 
întrebă Laughton pe Gordon. 

— A, cred ca e un fel de profesor de economie, aflat în nu 
ştiu ce fel de concediu de studii. E prieten cu Helen. 

— Mie îmi place, spuse Helen Gordon. 

— Şi mie îmi place, spuse doamna Laughton. 

— Mie mi-a plăcut mai întâi, spuse Helen Gordon veselă. 

— A, ţi-l las dumitale! Voi, fetiţele astea de treabă, 
căpătaţi întotdeauna ce vreţi. 

— Asta ne şi face să fim de treabă, spuse Helen Gordon. 

— O să iau încă un vermut, spuse Richard Gordon. Nu 
beţi? îi întrebă el pe soţii Laughton. 

— De ce nu? răspunse Laughton. Spune-mi, vă duceţi la 
marea petrecere pe care o face familia Bradley mâine? 

— Desigur, el se duce, spuse Helen Gordon. 

— Ştii că ea îmi place, spuse Gordon. Mă interesează atât 
ca femeie, cât şi ca fenomen social. 

— Uite la el! zise doamna Laughton. Poţi vorbi tot atât de 
cult ca şi profesorul. 

— Nu te mai împăuna cu ignoranţa ta, drăguţo, spuse 
Laughton. 

— Oare bărbaţii se culcă cu fenomene sociale? întrebă 
Helen Gordon privind afară. 

— Nu vorbi prostii! spuse Richard Gordon. 

— Voiam să întreb dacă asta face parte din munca de 
documentare a scriitorului... 

— Scriitorul trebuie să ştie de toate, spuse Richard 
Gordon. El nu-şi poate limita experienţa numai la ceea ce 
prescriu canoanele burgheze. 

— Aşa? întrebă Helen Gordon. Şi atunci ce face soţia unui 
scriitor? 


— O mulţime de lucruri, după părerea mea, răspunse 
doamna Laughton. Trebuia să-l fi văzut pe bărbatul care a 
fost aici şi m-a insultat pe mine şi pe James. Era grozav! 

— Trebuia să-l fi plesnit, spuse Laughton. 

— Era, într-adevăr, un tip grozav! întări doamna 
Laughton. 

— Mă duc acasă, declară Helen Gordon. Nu vii, Dick? 

— Cred că o să mai rămân în oraş, răspunse Richard 
Gordon. 

— Da? întrebă Helen Gordon, privindu-se în oglinda care 
era deasupra capului lui Freddy. 

— Da, răspunse Richard Gordon. 

Freddy, care o privea. Îşi spuse c-o să izbucnească în 
plâns. Spera să nu se întâmple asta chiar în local. 

— Nu mai bei un vermut? o întrebă Richard Gordon. 

— Nu, clătină ea din cap. 

— Ce-i cu tine? o întrebă doamna Laughton. Nu vă 
distraţi pe-aici? 

— A, grozav! răspunse Helen Gordon. Cred totuşi că e 
mai bine să mă duc acasă. 

— O să mă întorc mai devreme, făgădui Richard Gordon. 

— Nu te grăbi, că nu-i nevoie, spuse ea şi ieşi. Nu 
plânsese. Dar nici nu-l găsise pe MacWalsey. 


CAPITOLUL 16 


Harry Morgan se duse în port cu maşina până la locul în 
care se afla vasul, se uită dacă nu e nimeni prin preajmă, 
ridică bancheta din faţă a maşinii, luă cu grijă tocul de 
pânză, turtit şi plin de ulei, şi-l aruncă în cabina comandei. 

Se urcă pe şalupă, ridică capacul motorului şi puse 
pistolul-mitralieră dedesubt, să nu se vadă. Deschise 
supapele de benzină şi pomi amândouă motoarele. După. 
câteva minute, motorul tribord mergea din plin, motorul 
babord însă rata la al doilea şi al patrulea cilindru, şi 
Morgan descoperi că bujiile erau plesnite. Căută alte bujii, 
dar nu găsi niciuna. 

„Trebuie să pun alte bujii şi să umplu rezervorul cu 
benzină”, se gândi el. 

Umblând dedesubt la motoare, deschise tocul pistolului- 
mitralieră şi-i potrivi patul. Găsi două bucăţi de curea de 
transmisie şi patru şuruburi; găuri cureaua şi făcu un inel 
care să ţină pistolul sub podeaua comandei, la stânga 
trapei, pe deasupra maşinii babord. Stătea acolo, 
legănându-se uşurel, şi băgă în magazia pistolului unul 
dintre cele patru încărcătoare pe care le ţinea în 
buzunarele de pânză ale tocului. Îngenunchind între cele 
două motoare, se ridică, pentru a pune mâna pe pistol. 
Trebuia să facă numai două mişcări. Prima, să descheie 
cureaua care înfăşură magazia armei trecând prin spatele 
trăgaciului. A doua, să scoată pistolul din celălalt nod. 
Încercă şi totul merse uşor cu o mână. Împinse cocoşul de 
la „semiautomat” la „automat” şi verifică dacă piedica este 


pusă. Apoi încheie cureaua la loc. Nu ştia unde să pună 
celelalte încărcătoare, aşa că împinse tocul sub unul dintre 
rezervoarele de benzină, unde putea umbla, cu capetele 
încărcătoarelor mai la îndemână. „Când am să cobor prima 
oară, după ce-o s-o pornesc, o să pun două în buzunar, se 
gândi el. E mai bine să nu le ai la tine, dar s-ar putea 
întâmplă ceva, şi totul să se ducă dracului!” 

Se ridică în picioare. Era o după-amiază frumoasă, cu 
cerul senin, aerul era plăcut, nu rece, şi dinspre nord sufla 
o adiere uşoară. Da, era o după-amiază plăcută. Fluxul se 
retrăgea, şi pe ţăruşii de la capătul canalului stăteau doi 
pelicani. O barcă de pescuit, de culoare verde-închis, trecea 
încetişor spre piaţa de peşte. La pupa. pescarul, un negru, 
ţinea cârma. Harry se uită departe peste ape. Suprafaţa 
mării era calmă, vântul sufla uşor, unda bătea în albastru- 
cenuşiu în lumina soarelui de după-amiază. Dintre valuri se 
zărea bancul de nisip care se formase când fusese dragat 
canalul. Acolo se adunau rechinii. Deasupra bancului 
zburau pescăruşi albi. 

„O să fie o noapte frumoasă, se gândi Harry. O noapte 
bună pentru traversare.” 

Asudase tot trebăluind acolo jos pe la maşini şi, 
îndreptându-se din şale, luă un şomoiog de câlţi şi se şterse 
pe faţă. 

Albert, care sosise, îl strigă: 

— Hei, Harry! Ce-ar fi să mă iei şi pe mine? 

— Dar ce ţi s-a mai întâmplat? 

— De azi înainte o să avem de lucru la Ajutor numai de 
trei ori pe săptămână. Ni s-a spus azi-dimineaţă. Trebuie să 
fac ceva. 

— Bine, spuse Harry. Se răzgândise. E-n regulă! 

— Aşa da, spuse Albert. Mi-era frică să mă duc acasă, să 
dau cu ochii de bătrâna mea. Mi-a tras o săpuneală azi la 
prânz, de parc-aş fi fost eu vinovat că Ajutorul nu ne mai dă 
de lucru. 


— Dar ce-i cu bătrâna ta, întrebă Harry glumind, nu poţi 
să-i tragi o chelfăneală? 

— Să-i tragi o chelfăneală? Aş vrea s-o auzi ce-ar spune 
dac-ar afla ea de una ca asta! Ce, crezi că-ţi merge aşa ceva 
cu ea? 

— Uite ce-i, Al! la maşina şi chestia asta şi du-te la 
„Magazinul naval” şi cumpăra şase bujii asemănătoare. 
După aceea te duci şi iei un bloc de gheaţă de douăzeci de 
cenți şi şase barbuni. Mai ia două cutii de cafea, patru de 
carne de vacă, două pâini, zahăr şi două cutii de lapte 
condensat. Opreşte la Sinclair şi spune-le să vină să bage în 
rezervor o sută cincizeci de galoni de benzină. Întoarce-te 
cât poţi mai repede şi schimbă bujiile cilindrilor doi şi patru, 
numărând de la elice, la motorul babord. Le spui că mă 
întorc să le plătesc benzina. Mă pol aştepta sau mă pot găsi 
la Freddy. Ai să ţii minte totul? Mergem mâine cu nişte 
străini în larg, să pescuim tarponi. 

— Păi, e prea rece pentru pescuit, spuse Albert. 

— Străinii spun că nu. 

— Nu-i mai bine să iau o duzină de barbuni? întrebă 
Albert. Dacă-i mănâncă ştiucile? Sunt o mulţime de ştiuci 
acuma prin canalele astea. 

— Bine, fie şi-o duzină. Dar întoarce-te până într-un ceas 
şi vezi să umpli rezervorul. 

— Ce ai nevoie de atâta benzină? 

— S-ar putea să plecăm devreme şi să întârziem, aşa că 
n-o să avem timp să-i facem plinul. 

— Ce s-a întâmplat cu cubanii aceia care voiau să-i treci 
dincolo? 

— N-am mai auzit nimic despre ei. 

— Ar fi fost o afacere bună... 

— Şi asta e o afacere bună. Hai, du-te! 

— Cât îmi dai pe zi? 

— Cinci dolari. Dacă nu vrei, n-ai decât. 

— E-n regulă! spuse Albert. Ce bujii trebuie înlocuite? 


— Numărul doi şi numărul patru numărând înapoi de la 
elice. 

Albert dădu din cap. 

— O să ţin minte, spuse el. 

Se urcă în maşină, făcu un ocol şi apoi o porni pe stradă 
în sus. 

De unde stătea pe vas, Harry putea să vadă clădirea de 
cărămidă şi piatră şi intrarea Primei Bănci de Stat de 
Depuneri şi Credit. Era cu un rând de case mai jos, la 
capătul străzii. Intrarea laterală nu se vedea. Se uită la 
ceas. Era două şi ceva. Închise capacul de deasupra 
maşinilor şi se urcă pe mal. „Ei, acuma sau se face, sau nu, 
se gândi el. Am făcut tot ce puteam face. Mă duc până la 
Freddy, şi după aceea mă întorc să-i aştept.” O luă la 
dreapta şi coti pe o stradă lăturalnică, să nu treacă prin faţa 
băncii. 


CAPITOLUL 17 


Ar fi vrut să-i spună lui Freddy despre ce e vorba, dar nu 
fu în stare. Nu era nimeni în bar; şedea pe un scaun şi voia 
să-i spună, dar nu putea. Şi tocmai când să-i spună, îşi dădu 
seama că Freddy n-ar fi fost de acord. Pe vremuri, poate că 
da, astăzi, însă, nu. Poate că nici altă dată. Şi abia atunci 
când se gândi să-i spună lui Freddy, îşi dădu seama ce 
afurisită era toată istoria asta. „Aş putea rămâne aici, îi 
trecu prin minte, şi n-ar mai fi nimic. Aş putea rămâne aici, 
să beau ceva; m-aş ameţi şi n-aş mai fi amestecat în toată 
afacerea asta... Doar că pistolul meu mitralieră e pe vas. 
Dar nimeni nu ştie că-i al meu, în afară de bătrână mea. L- 
am luat în Cuba în călătoria pe care am făcut-o atunci când 
i-am dus pe ceilalţi. Nimeni nu ştie că-l am. Aş putea 
rămâne aici şi n-aş mai fi amestecat cu nimic în toată 
povestea asta... Dar ce dracu or să mănânce ai mei? De 
unde să iau bani ca să le întreţin pe Marie şi pe fete? N-am 
vas, n-am bani, n-am nici carte! Ce-ar putea lucra un ciung? 
Tot ce-aş putea pune la bătaie sunt cele două cojones ale 
mele. Aş putea rămâne aici, să mai beau, să zicem, vreo 
cinci pahare, şi totul s-ar termina! După aceea, ar fi prea 
târziu. Aş putea să las totul să treacă şi să nu fac nimic. 

— Freddy, dă-mi să beau ceva. 

— Imediat. 

„„.„.Aş putea vinde casa şi ne-am muta undeva cu chirie 
până aş găsi ceva de lucru. Ce anume? Niciun fel de lucru! 
M-aş putea duce acum la bancă, să-i torn, şi ce-aş căpăta? 
« Mulţumiri»! Fără îndoială, «mulţumiri». O mână de ticăloşi 


în slujba guvernului cuban m-au făcut să-mi pierd braţul 
trăgând în mine fără niciun rost, şi alţi ticăloşi, în slujba 
guvernului american, mi-au luat vasul. Şi acum pot să-mi 
pierd casa, dar să primesc în schimb «mulţumiri». N-am 
nevoie de mulţumiri! Dracu să-i ia, se gândi el. N-am 
încotro, nu pot alege!” 

Voia să-i spună lui Freddy, ca să mai ştie încă cineva ce 
are de gând să facă. Dar nu-i putea spune, pentru că 
Freddy n-ar fi putut accepta. Făcea afaceri bune. În timpul 
zilei nu prea intra mai nimeni în local, noaptea, însă, până la 
ora 2, era plin. Freddy nu era într-o situaţie proastă, ca el. 
Ştia că n-o să accepte. „Irebuie s-o scot la capăt singur, cu 
nefericitul acela de Albert! Doamne, când a venit, arăta mai 
flămând ca oricând! Sunt unii din ăştia care ar crăpa mai 
întâi de foame. şi numai după aceea s-ar apuca să fure! Şi 
acum sunt în oraş o mulţime din ăştia, cărora le chiorăie 
maţele de foame. Dar n-ar face nicio mişcare! Mor de foame 
câte puţin în fiecare zi. Au început-o aşa încă de când s-au 
născut; cel puţin o parte din ei.” 

— Hei. Freddy. la mai dă-mi o juma'! 

— De ce? 

— De „Bacardi. 

— Imediat. 

— Scoate-i dopul dacă vrei. Ştii că am vrut să închiriez 
vasul ca să trec dincolo nişte cubani? 

— Aşa mi-ai spus. 

— Nu ştiu când au de gând să plece. Poate că în seara 
asta. Nu ştiu încă. 

— Vasul e gata de plecare oricând. O să ai vreme 
frumoasă dacă treci dincolo în noaptea asta. 

— Spuneau că vor să meargă la pescuit în după-amiaza 
asta. 

— Dacă nu le-au furat pelicanii, are toate dichisurile pe 
bord. 

— Sunt încă pe vas. 

— Bine, atunci îţi doresc drum bun. 


— Mulţumesc. Mai dă-mi un pahar. 

— De ce? 

— De whisky. 

— Credeam că bei „Bacardi”. 

— Beau whisky, ca să nu-mi fie rece în timpul, traversării. 

— Păi briza o să-ţi bată tot timpul în pupa, spuse Freddy. 
Mi-ar plăcea să trec dincolo în noaptea asta. 

— Da, o să fie o noapte minunată. Mai dă-mi, te rog, unul. 

În clipa aceea intrară pe uşă turistul cel înalt şi soţia lui. 

— Ah, uite-l pe omul visurilor mele, rosti femeia şi se 
aşeză pe un scaun lângă Harry. 

Morgan se uită la ea şi se ridică. 

— Mă întorc, Freddy, spuse el. Mă duc să văd dacă nu vor 
cumva străinii aceia să plece la pescuit. 

— Nu pleca, îi spuse femeia. Te rog, nu pleca... 

— Ştii că ai haz! îi răspunse Harry şi ieşi afară. 


Pe stradă. Richard Gordon se îndrepta către 
impunătoarea reşedinţă de iarnă a familiei Bradley. Spera 
ca doamna Bradley să fio singură acasă. Şi avea să fie. 
Doamna Bradley colecţiona şi scriitori, şi cărţi, dar Richard 
Gordon încă nu ştia asta. Soţia lui se întorcea acasă, 
mergând de-a lungul plajei. Nu dăduse peste John 
MacWalsey. Poate că avea să treacă totuşi pe la ei. 


CAPITOLUL 18 


Albert era pe şalupă, şi rezervorul fusese umplut cu 
benzină. 

— O să pornesc motorul, ca sa văd cum merg cei doi 
cilindri, spuse Harry. Ai pus bine lucrurile acelea? 

— Da. 

— Apucă-te atunci şi fă nişte momeli. 

— Mai mari? 

— Desigur. 

Albert era la pupa, punând momelile, şi Harry, la 
comandă, pornise motoarele, când se auzi deodată 
zgomotul unui motor de automobil. Se uită spre stradă şi 
văzu un om ieşind din bancă. Avea o puşcă în mână şi 
alerga. După aceea nu-l mai văzu. Alţi doi oameni, cu valize 
de piele şi cu pistoale în mâini, ieşiră şi alergară în aceeaşi 
direcţie. Harry îl privi pe Albert, care era ocupat cu 
momelile. Un al patrulea, un tip solid, ieşi pe poarta băncii, 
ţinând un pistol-mitralieră în mână, şi, cum ieşea cu spatele, 
sirena băncii începu să urle prelung şi sfâşietor. Harry văzu 
ţeava pistolului săltând: hop, hop, hop, hop şi auzi 
pocnetele: „pac, pac, pac, pac” răsunând surd şi înăbuşit în 
tânguirea sirenei. Omul se întoarse şi fugi, oprindu-se să 
mai tragă o dală înspre uşa băncii. Albert se ridică în 
picioare la pupa şi spuse: 

— Cristoase, au atacat banca! Isuse Cristoase, ce-i de 
făcut? şi în acelaşi timp Harry auzi uruitul „Fordului” care 
cobora dinspre o stradă laterală şi se opri în faţa vasului. 


În maşină, în spate, stăteau trei cubani, şi unul în faţă, 
lângă şofer. 

— Unde-i vasul? strigă unul în spaniolă. 

— Aici, nu-l vezi, nebunule? îi răspunse un altul. 

— Asta nu-i vasul nostru. 

— Ba da. Uite-l pe căpitan! 

— Haideţi! Urcaţi, pentru numele lui Dumnezeu! 

— Dă-te jos, strigă unul dintre cubani şoferului. Sus 
mâinile! 

Şoferul se opri, în picioare, lângă maşină, şi cubanul îi 
băgă un cuţit sub cingătoare, îl smuci şi, tăindu-i 
cingătoarea, îi despică pantalonii până aproape de 
genunchi. Apoi îi trase pantalonii jos. 

— Stai aşa! îi spuse. 


Ceilalţi doi cubani cu valizele în mână le aruncară în 
comanda vasului şi se rostogoliră cu toţii pe punte. 

— Dă-i drumu”! porunci unul. 

Cubanul cel solid îi vâri lui Harry ţeava pistolului în 
coaste. 

— Hai, şefule! Dă-i drumu”! 

— Ia-o mai domol, spuse Harry. Ţine-ţi chestia asta în altă 
parte. 

— Ia desfă odgonul ăla! urlă cubanul cel solid. Tu! strigă 
el către Albert. 

— Aşteaptă puţin, spuse Albert. Stai, nu porni. Ăştia sunt 
hoţii care au jefuit banca. 

Cubanul cel solid se întoarse şi-şi îndreptă pistol ul- 
mitralieră spre Albert. 

— Hei, nu trage! Nu trage! strigă Albert. Nu trage! 

Împuşcătura fu atât de apropiată de piept, încât 
gloanţele plesniră ca nişte palme. Albert căzu în genunchi, 
cu ochii holbaţi, cu gura căscată. Părea că mai încearcă să 
spună: „Nu trage!” 

— N-ai nevoie de secund, spuse cubanul cel solid, ciung 
afurisit ce eşti! Apoi spuse în spaniolă: Tăiaţi odgonul cu 


cuțitul acela pescăresc. Şi din nou în engleză: Hai! Dă-i 
drumu”! Şi iar în spaniolă: Băgaţi-i pistolul în coaste! Şi apoi 
din nou în engleză: Hai, dă-i drumu”, că-ţi zbor creierii! 

— Pornim, spuse Harry. 

Unul dintre cubanii cu faţă de indian îi ţinea un pistol în 
coaste în partea în care-i lipsea braţul. Gura ţevii îi atingea 
aproape cârligul agăţat de ciot. 

Întoarse vasul rotind timona cu braţul cel teafăr şi. 
uitându-se la pupa. ca să troacă fără grijă pe lângă ţăruşi. Îl 
văzu pe Albert prăbuşit într-o baltă de sânge, cu capul 
căzut într-o parte. Pe chei taxiul înţepenise în acelaşi loc, ca 
şi şoferul cel gras. În izmene, cu pantalonii căzuţi pe vine, 
cu mâinile deasupra capului, cu gura căscată, ca şi Albert. 
Pe stradă nu se vedea niciun om. 

Trecu pe lângă chei şi intră în bazin, iar de aici, în canal, 
lunecând pe lângă debarcaderul farului. 

— Hai. acuma dă-i viteză! îi porunci cubanul cel solid. Să 
te văd... 

— Dă la o parte pistolul acela, spuse Harry. Se gândea: 
„Aş putea face să eşueze vasul pe bancul Craw Fish, dar 
sunt al dracului de sigur că mă curăţă cubanul ăsta!” 

— Dă-i viteză! urlă cubanul cel solid. Apoi, în spaniolă: 
Culcaţi-vă pe punte toţi! Fiţi atenţi la căpitan! 

Se întinse pe jos, la pupa, şi-l împinse pe Albert în 
comandă. Ceilalţi trei se întinseseră şi ei pe jos în comandă. 
Harry şedea la cârmă. Privea înainte, conducând vasul prin 
canal înspre bazin. Trecu pe lângă avizierul pentru yacht- 
uri şi pe lângă baliza cea verde, şi apoi mai departe, dincolo 
de dig, pe lângă fort şi pe lângă baliza cea roşie, întoarse 
capul. Cubanul cel solid scosese din buzunar o cutie verde, 
cu cartuşe, şi-şi umplea încărcătoarele. Ţinea pistolul lângă 
el şi-şi umplea încărcătoarele fără să se uite la ele, le 
umplea pipăind numai, uitându-se în apă pe deasupra 
pupei. Ceilalţi se uitau spre pupa, în afară de cel care-l 
păzea. Acesta, unul dintre cei doi cu faţă de indian, îi făcea 
semn cu pistolul să privească înainte. Niciun vas nu pornise 


încă după ei. Motoarele mergeau lin, şi fluxul îi împingea 
din urmă. Din mers observa ca geamandura se înclina greoi 
spre mare şi că la baza ei curentul se învolbura. 

„Sunt două vase-automobil care ar putea să ne 
intercepteze, se gândea Harry. Unul. le număra el, al lui 
Ray. aduce poşta de la Matecumbe!2*%. Dar celălalt unde o 
fi? L-am văzut acum două zile tras pe uscat la Ed Taylor la 
şantier. Pe ăsta am vrut să-l pun pe Bee-lips să-l închirieze. 
Şi deodată îşi aminti: Mai sunt două. Unul îl ţine 
Departamentul de Stat al Drumurilor prin apropierea 
insulelor. Celălalt e garat în Garrison Bight. Unde-am ajuns 
oare?” Se uită înapoi şi văzu că fortul era departe, la pupa. 
Clădirea de cărămidă roşie a vechii poşte începea a se zări 
dincolo de clădirile portului militar, şi hotelul cu ziduri 
galbene se ridica în zarea subţiri” a oraşului. Mai încolo, 
golful din faţa fortului şi farul dominau casele care se 
înşiruiau până la marele hotel de iarnă. 

„Oricum, sunt patru mile. Iată-i că vin!” se gândi el. Două 
vase albe, de pescuit, ocoleau digul de piatră şi se 
îndreptau spre el. „Dar ăştia nu pot face mai mult de zece 
mile, se gândi. Ce păcat...” 

Cubanii sporovăiau în spaniolă. 

— Cu ce viteză mergem, şefule? întrebă cel solid, 
întorcându-şi privirea spre Harry. 

— Cam cu vreo douăsprezece noduri. 

— Şi vasele astea cât fac? 

— Poate zece. 

Acum le priveau cu toţii, chiar şi acela care se 
presupunea că-l păzeşte. „Dar ce pot face? se gândea el. 
Deocamdată nimic.” 

Cele două vase nu creşteau deloc, rămâneau la fel de 
MICI. 

— Uită-te acolo, Roberto! spuse cel care vorbea frumos. 

— Unde? 

— Priveşte... 


Undeva, cu mult în urma vasului, atât de departe încât 
abia se vedea, ţâşni ceva deasupra apei 

— Trag în noi, spuse cel care vorbea frumos. Ce prostie! 

— Doamne! spuse cel cu faţa mare. De la trei mile... 

„Patru, se gândea Harry. Toţi patru.” 

Harry vedea ţâşniturile subţiri ridicându-se pe suprafaţa 
liniştită a apei, dar nu auzea împuşcăturile. 

„Conches ăştia nenorociţi sunt de compătimit... reflectă 
el. Mai rău încă, se fac de râs!” 

— Ce vas se vede acolo, căpitane? întrebă cel cu faţa 
mare, privind departe, spre pupa. 

Paza de coastă. 

— Cât face pe oră? 

— Poate douăsprezece. 

— Aşadar, acuma suntem în afară de orice pericol? 

Harry nu răspunse nimic. 

— Nu suntem în afara oricărui pericol? 

Harry tăcu. Urmărea cu atenţie cum se măresc înspre 
stingă creasta de pe Sand Key şi pichetele de pe bancurile 
de nisip, care se iviseră în faţă, spre tribord. După zece 
minute aveau să treacă peste recif. 

— Ce ai, nu poţi vorbi? 

— Ce m-ai întrebat? 

— Mai putem fi prinşi? 

— Da, cu avionul pazei de coastă, spuse Harry. 

— Am tăiat firele telefonice înainte de-a intra în oraş, 
spuse cel cu glasul plăcut. 

— Dar radioul nu l-aţi tăiat, presupun, observă Harry. 

— Şi crezi că avionul o să ne ajungă? 

— Până se face întuneric, n-aţi scăpat încă, spuse Harry. 

— Dar tu, căpitane, ce crezi? întrebă Roberto, cel cu faţa 
mare. 

Harry nu răspunse nimic. 

— Fi, spune, ce crezi? 

— De ce l-ai lăsat pe banditul ăla să-mi omoare secundul? 
îl întrebă Harry pe cel care vorbea frumos şi care stătea 


acum lângă el şi se uita cum se mişcă acul busolei. 

— Gura! interveni Roberto. Te omor şi pe tine! 

— Pe ce sumă aţi pus mâna? îl întrebă Harry pe cel care 
vorbea frumos. 

— Nu ştim. N-am numărat încă banii. Şi. oricum, nu-s ai 
noştri. 

— Mda... făcu Harry. 

Trecuse de far, aşa că puse vasul pe 225 de grade, 
direcţia obişnuită spre Havana. 

— Ştii, nu facem asta pentru noi. Pentru o organizaţie 
revoluţionară. 

— Şi pentru asta l-aţi ucis şi pe secund, nu-i aşa? 

— Îmi pare tare rău, spuse băiatul. Nici nu-ţi pot spune 
cât de mâhnit sunt din cauza asta. 

— Lasă, lasă... 

— Uite ce, spuse băiatul vorbind liniştit, Roberto ăsta o 
un om rău. E un bun revoluţionar, dar e un om râu. A ucis 
atât de mulţi oameni pe vremea lui Machado!'3*, încât a 
început să-i placă treaba asta. Crede că-i plăcut, să ucizi. Şi, 
se-nţelege, ucide pentru o cauză dreaptă. Pentru cea mai 
bună dintre cauze! 

Întoarse capul şi se uită la Roberto, care şedea într-unul 
dintre scaunele de pescuit de la pupa, cu pistolul-mitralieră 
pe genunchi şi se uita la vasele albe, care erau acum, după 
cum vedea şi Harry, foarte mici. 

— Nimic, spuse Harry. 

— Atunci o să beau ce-am adus, spuse Roberto. 

Unul dintre cubani se întinsese pe cuşeta de deasupra 
rezervorului de benzină. Avea rău de mare. Şi celuilalt i se 
făcuse rău, dar se ţinea încă pe picioare. 

Uitându-se înapoi. Harry zări un vas de culoare cenuşie, 
care, depărtându-se din faţa fortului, se îndrepta spre cele 
două vase albe. 

„lată şi vasul pazei de coastă, se gândi el. Dar nici ăsta nu 
face mare brânză!” 


— Crezi că hidroavionul o să treacă pe aici? îl întrebă 
băiatul care vorbea frumos. 

— Într-o jumătate de ceas va fi întuneric, răspunse Harry. 
Se aşeză pe scaunul de la timonă. Ce-aveţi de gând să faceţi 
cu mine? Să mă omorâţi? 

— Eu, unul, nu vreau aşa ceva, spuse băiatul. Urasc 
omorurile! 

— Ce faci acolo? îl întrebă Roberto. care avea în mână o 
sticlă cu whisky Te împrieteneşti cu căpitanul? Şi după 
aceea? Ai să mănânci la căpitan la masă? 

— 'Ţine timona”, zise Harry băiatului. Vezi unde-i acul? La 
225, 

Se ridică de pe scaun şi se duse spre pupa. 

— Dă-mi şi mie să beau, îi spuse Harry lui Roberto. Uite şi 
vasul pazei de coastă, dar nu ne mai poate ajunge acuma. 

Lăsase deoparte furia, ura şi demnitatea, ca fiind de 
prisos, şi se pornise să-şi facă un plan. 

— Desigur, zise Roberto. Nu ne poate intercepta. la uită- 
te la ţâncii ăia, chinuiţi de rău de mare! Ce ziceai? Vrei să 
bei? Mai ai şi vreo altă ultimă dorinţă, şefule? 

— Da ştiu că te pricepi să glumeşti! spuse Harry şi trase o 
înghiţitură zdravănă de whisky: 

— Ia-o încet! protestă Roberto. Asta-i tot. 

— Mai am şi eu, îl linişti Harry. Dar glumeam, aşa... 

— Cu mine să nu glumeşti, spuse Roberto bănuitor. 

— Nici n-aş încerca. 

— Ce ai? 

— „Bacardi”. 

— Adu-l! 

— Nu mă lua aşa de repede, zise Harry. Ce ai de te porţi 
aşa de brutal? 

Păşi peste trupul lui Albert şi se întoarse la timonă. Se 
uită la compas. Băiatul deviase cu douăzeci şi cinci de 
grade, şi cadranul compasului se clătina... Nu-i marinar, se 
gândi Harry. Asta îmi mai dă timp. Uite cum e şi siajul...” 


Dâra vasului alerga, desfăşurându-se în două lungi curbe 
de spumă, care se îndreptau în direcţia farului, acum la 
pupa, a cărui siluetă întunecată şi conică abia se detaşa la 
orizont. Casele aproape că nu se mai zăreau. Şi acolo unde 
trebuiau să fie antenele postului de radio din oraş se 
vedeau doar nişte dâre vagi. Motoarele mergeau lin. Harry 
îşi vâri capul sub punte, luă o sticlă de „Bacardi” şi se duse 
cu ea către pupa. Acolo trase o duşcă şi apoi i-o dădu lui 
Roberto. Cum stătea şi se uita la Albert, simţi că-i vine rău. 
„Vai de capul lui...” se gândi el. 

— Ce-i? Ţi-e frică de el? întrebă cubanul cu faţa mare. 

— Ce-ai zice să-l aruncăm peste bord? întrebă Harry. N- 
are niciun rost să-l ducem cu noi. 

— Aşa-i, spuse Roberto. Ai dreptate. 

— la-l de subsuori, spuse Harry. Şi cu o să-l iau de 
picioare. 

Roberto îşi puse pistolul-mitralieră pe punte şi, 
aplecându-se, ridică trupul de umeri. 

— Să ştii că lucrul cel mai greu pe lumea asta e un om 
mort, spuse el. Ai mai purtat vreodată pe braţe un om mort, 
şefule? 

— Nu, spuse Harry. Dar tu ai purtat pe braţe vreodată o 
femeie grasă moartă? 

Roberto împinse trupul mai încolo pe punte. 

— Eşti un tip tare! Ce-ai zice să bem ceva? 

— Zi-i înainte... 

— Ascultă, să ştii că-mi pare rău că l-am omorât, spuse 
Roberto. Şi când o să te omor pe tine, o să-mi pară şi mai 
rău. 

— la mai las-o cu palavrele astea, spuse Harry. De ce-ţi 
place să vorbeşti numai aşa? 

— Hai, spuse Roberto, peste bord! 

În clipa în care se aplecară şi, făcând vânt cadavrului, îl 
aruncară peste bord, Harry împinse cu piciorul pistolul- 
mitralieră în apă. Căzu în valuri odată cu trupul lui Albert, 
dar în timp ce Albert, înainte de a se cufunda, se răsuci de 


două ori în spuma albă stârnită de elice, pistolul se duse de- 
a dreptul la fund. 

— Aşa-i mai bine! Ei, ce zici? întrebă Roberto. S-a mai 
făcut puţină ordine. Şi deodată, văzând că pistolul- 
mitralieră a dispărut. Începu să urle: Unde-i? Ce-ai făcut cu 
el? 

— Cu ce? 

— Ametralladora!!3- strigă el, agitat, în spaniolă. 

— Ce anume? 

— Ştii ce! 

— Nu l-am văzut. 

— L-ai aruncat poşte bord. Acum o să te omor, acuma! 

— Ia-o mai domol, spuse Harry. Şi de ce dracu să mă 
omori? 

— Dă-mi un pistol! urlă Roberto, în spaniolă, către unul 
dintre cubanii care aveau râu de mare. Dă-mi repede un 
pistol! 

Harry stătea acolo, şi niciodată nu se simţise atât de înalt, 
şi niciodată nu se simţise atât de spătos, şi îi curgea 
sudoarea pe sub braţe, şi-i luneca în jos, de-a lungul 
coastelor. 

— Prea omori întruna... îl auzi spunând în spaniolă pe 
cubanul care avea râu de mare. L-ai omorât pe secund. 
Acuma vrei să-l omori şi pe căpitan. Şi cine-o să ne treacă 
dincolo? 

— Lasă-l în pace, spunea celălalt. O să-l omori când 
ajungem dincolo. 

— A aruncat pistolul-mitralieră peste bord, spunea 
Roberto. 

— Am pus mâna pe bani. Aşa că ce-ţi mai trebuie acuma 
pistolul-mitralieră? În Cuba o să ai câte pistoale-mitralierâ 
vrei! 

— Vă spun, faceţi o greşeală dacă nu-l omorâţi acuma, vă 
spun! Daţi-mi un pistol! 

— la mai taci odată! Eşti beat. Şi ori de câte ori te îmbeţi, 
vrei să omori pe cineva. 


— Nu bei? îl întrebă Harry pe Roberto, privind, dincolo 
de valul cenuşiu al curentului, spre soarele, rotund şi roşu 
care atingea apa. Uită-te într-acolo, vezi? Când vasul o să 
ajungă la locul acela, soarele va fi verde strălucitor. 

— Dracu să te ia cu poveştile astea! spuse cubanul cu faţa 
mare. Crezi că scapi cu d-astea? 

— O să-ţi dau un alt pistol, spuse Harry. În Cuba costă 
numai patruzeci şi cinci de dolari. la-o mai domol. Acuma 
totul e în regulă. Am scăpat şi de avionul pazei de coastă. 

— O să te omor! spuse Roberto, măsurându-i cu privirea. 
Ai făcut-o înadins. De aceea mi-ai spus să-l aruncăm peste 
bord şi pe ăla. 

— N-o să mă omori, spuse Harry. Cine o să vă treacă 
dincolo? 

— Ar trebui să te omor chiar acuma! 

— la-o mai domol. Mă duc să văd cum merg motoarele. 

Dădu la o parte capacul, cobori înăuntru, reglă uleiul la 
presetupe!:2+, ascultă motoarele şi cu mâna atinse patul 
pistolului-mitralieră. „Încă nu, se gândi el. Nu, mai degrabă 
nu încă. Doamne, ce noroc am! Şi ce dracu-l mai 
interesează asta pe Albert acuma, că e mort? A scutit-o pe 
biata lui nevastă să-l mai îngroape. Banditul ăsta cu faţa 
mare! Criminalul ăsta cu faţa mare! Doamne, ce l-aş mai 
curăța acuma! Dar mai bine să aştept.” 

Se ridică, se urcă pe punte şi puse capacul la loc. 

— Cum merge? îl întrebă el pe Roberto şi puse mâna pe 
umărul voinic al omului. 

Cubanul cu faţa mare se uită lung la el şi nu spuse nimic. 

— Ai văzut cum s-a făcut verde? 

— Dracu să te ia! spuse Roberto. 

Era beat, dar rămăsese bănuitor şi, asemeni unei fiare, 
simţea că ceva nu e în regulă. 

— Lasă, că-l mai conduc şi eu, spuse Harry băiatului care 
şedea la timonă. Cum te cheamă? 

— Poţi să-mi spui Emilio, răspunse băiatul. 


— Du-te jos şi ia-ţi ceva de mâncare, îi spuse Harry. E 
pâine şi carne conservată. Dacă vrei, poţi să-ţi faci şi o 
cafea. 

— Nu vreau. 

— Atunci o să fac cafea mai târziu, spuse Harry. 

Şedea la timonă, busola era luminată acum. Menţinea 
uşor direcţia pe apele liniştite ale mării şi privea cum se 
lasă noaptea în jur. Nu aprinse nicio lumină de poziţie. 

„Frumoasă noapte pentru traversare, se gândea el, 
frumoasă noapte! De îndată ce or să se stingă şi aceste 
ultime licăriri ale apusului, va trebui să îndrept vasul spre 
răsărit. Dacă nu, de aici într-un ceas o să vedem luminile 
Havanei. Dacă nu într-un ceas. În două. Şi de îndată ceo să 
vadă luminile, s-ar putea ca bestia asta să mă omoare. 
Noroc că am scăpat de pistolul ăla mitralieră! Da, am avut 
un noroc porcesc! Oare ce-o fi având Marie la masă? Cred 
că e foarte necăjită. Prea necăjită ca să mănânce. Şi oare 
câţi bani or fi jefuit bandiții ăştia? Ciudat, nici nu-i numără. 
Afurisit fel de a strânge bani pentru ce zic ei că-i revoluţie! 
Oamenii de soiul ăsta sunt nişte blestemaţi! 

Şi tipul ăsta, Roberto, e un ticălos! Îl curăţ eu în noaptea 
asta! îl curăţ, orice-ar fi să fie după aceea! Asta n-o să-l mai 
învie pe bietul Albert, dar nu m-am simţit deloc bine când 1- 
am aruncat peste bord. Nu ştiu ce mi-a venit să mă gândesc 
la asta...” 

Îşi aprinse o ţigară şi fumă în întuneric. 

„Deocamdată situaţia e mai bună decât mă aşteptam. 
Băiatul e un băiat drăguţ. Dac-aş putea să-i curâţ pe ceilalţi 
doi dintr-odată... Dac-aş putea găsi un mijloc ca să-i adun la 
un loc. Ce să-i faci, trebuie s-o scot la capăt cât mai bine! Cu 
cât pot să-i curăţ mai din timp şi mai uşor, cu atâte mai 
bine! Cu binişorul totul merge mai uşor.” 

— Nu vrei un sandviş? îl întrebă băiatul. 

— Mulţumesc, spuse Harry. Nu-i dai unul şi camaradului 
tău? 

— El bea numai. Nu mănâncă. spuse băiatul 


— Dar ceilalţi? 

— Au rău de mare. 

— Frumoasă noapte pentru traversare, spuse Harry. 

Observă că băiatul nu se uita la busolă, aşa că lăsă vasul 
să devieze spre răsărit. 

— Mi-ar fi plăcut noaptea asta, spuse băiatul, dacă nu s- 
ar fi întâmplat chestia aia cu secundul tău. 

— Era un om de treabă. La bancă n-a fost nimeni rănit? 

— Ba da. Avocatul. Cum îl chema. Simmons? 

— A fost omorât? 

— Cred că da. 

„Vasăzică aşa, se gândi Harry. Mister Bee-lips... Ce dracu 
credea el c-o să se întâmple? Cum se poate să fi crezut că n- 
o s-o păţească? Aşa-i când vrei să joci tare! Aşa-i când faci 
mereu pe deşteptul! Mister Bee-lips... La revedere, mister 
Bee-lips...” 

— Dar cum se face c-a fost omorât? 

— Îţi închipui cum. Cu totul altfel decât secundul. Îmi 
pare rău că s-a întâmplat aşa. Ştii, Roberto nu vrea să facă 
rău. 

— Cine ştie, poate c-o fi şi un om de treabă... spuse Harry 
şi se gândea: „Uite ce-am spus eu, cu gura mea. Dracu s-o 
ia de gură, că poate să spună orice! Dar trebuie să-mi fac 
un prieten din băiatul ăsta în caz că...” 

— Ce fel de revoluţie faceţi acuma? întrebă el. 

— Noi suntem singurul partid cu adevărat revoluţionar. 
Vrem să alungăm pe toţi vechii politicieni, să înlăturăm 
imperialismul american, care ne gâtuie, şi să desfiinţăm 
tirania armatei. Vrem să pornim de la început curaţi şi să 
dăm fiecăruia posibilitatea de a trăi. Vrem să-i scăpăm de 
sclavie pe guajiros, ştii, ţăranii, şi să împărţim pământul 
marilor plantaţii de trestie de zahăr celor care le muncesc. 

Harry ridică ochii de pe busolă şi se uită la el. 

— Şi cum o să procedaţi ca să luaţi puterea? 

— Acuma strângem bani, ca să avem cu ce duce lupta. 
Pentru asta trebuie să folosim mijloace pe care mai târziu 


nu le vom mai folosi niciodată. De asemeni, trebuie să ne 
folosim de oameni de care nu ne vom mai folosi mai târziu. 
Scopul scuză mijloacele. 

„Ce-o mai fi şi ăsta? se gândea Harry. O fi oare vreun 
radical?” 

— Cred că programul vostru e bun, spuse el, numai să 
luptaţi pentru a-i ajuta şi pe cei care muncesc. Şi eu am 
făcut grevă de multe ori, pe vremuri, când lucram la 
fabricile de ţigări din Key West. Aş fi fost bucuros să fac tot 
ce mi-ar fi stat în putinţă dacă aş fi ştiut ce fel de oameni 
sunteți. 

— Mulţi ar vrea să ne ajute, spuse băiatul. Dar, din cauza 
situaţiei în care se află în prezent mişcarea, nu putem avea 
încredere în toţi oamenii. Îmi pare rău că faza actuală a 
mişcării e neclară. Urăsc terorismul! Şi regret că trebuie să 
folosim asemenea metode ca să strângem banii de care 
avem nevoie. Dar n-avem încotro... Nici nu ştii ce grea e 
situaţia din Cuba! 

— Cred că staţi foarte rău, spuse Harry. 

— Nici nu poţi şti cât de rău! Domnegşte o teroare extrem 
de sângeroasă, care se întinde până în cele mai 
neînsemnate sate din ţară. Trei oameni nu pot merge 
împreună pe stradă. Cuba nu are duşmani externi şi nu are 
nevoie de niciun fel de armată, dar avem o armată de 
douăzeci şi cinci de mii de oameni, şi armata, de la caporali 
în sus, suge sângele poporului. Toţi, până şi cel din urmă 
gradat, umblă după căpătuială. Şi mai există şi o rezervă a 
armatei, în care s-au băgat tot felul de tâlhari, mercenari şi 
agenţi de pe vremea lui Machado şi care pun mâna pe tot 
ce lasă deoparte militarii. Trebuie să scăpăm de armată 
înainte de orice. Înainte eram conduşi cu bâta. Acum 
suntem mânaţi sub ameninţarea carabinelor, pistoalelor, 
mitralierelor şi baionetelor. 

— E într-adevăr o situaţie grea, spuse Harry cu mâna pe 
timonă, lăsând şalupa să devieze către răsărit. 


— Nici nu-ţi poţi da seama cât de grea! spuse băiatul. Îmi 
iubesc biata mea ţară şi aş fi în stare să fac orice - dar 
orice! - ca s-o eliberez de tirania care o apasă acuma! Şi fac 
tot felul de lucruri de care mi-e silă că le fac. Dar pentru 
asta aş face lucruri de care mi-ar fi de o mie de ori mai 
multă silă. 

„Aş vrea să beau ceva, se gândea Harry. Ce-mi pasă mie 
de revoluţia lui? Mă p... pe revoluţii de astea! Ca să iaei 
puterea, jefuiesc o bancă, ucid un om care a lucrat cu ei şi 
după aia îl omoară pe nenorocitul ăla de Albert, care n-a 
făcut niciodată rău nimănui. La asta nu se gândesc deloc. 
Un om cu familie. Ducă-se dracului! Eu nu vreau altceva 
decât să-mi câştig existenţa, să-mi pot întreţine familia, şi 
nu pot s-o fac! Şi el îmi vorbeşte de revoluţie, de revoluţia 
lui! Ducă-se dracului cu revoluţia lui, cu tot!” 

— Da, da. trebuie să fie foarte greu, spuse Harry 
băiatului. Nu-vrei să treci la timonă o clipă? Aş vrea să beau 
ceva. 

— Sigur că vreau. Ce direcţie să ţin? 

— Doi douăzeci şi cinci. 

Se întunecase şi valurile îi scuturau bine aici, în largul 
Gulf-Stream-ului. Trecu pe lângă cei doi cubani care zăceau 
pe cuşete, chinuiţi de răul de mare, şi se duse spre pupa, 
unde Roberto şedea pe scaunul de pescuit. Valurile alergau 
în urma vasului în întuneric. Roberto îşi puse picioarele pe 
celălalt scaun de pescuit, care era întors spre el. 

— Dă-mi şi mie să beau, spuse Harry. 

— Du-te dracului! mormăi cu glas gros omul cu faţa 
mare. Sticla asta-i a mea! 

— Bine, spuse Harry şi se întoarse la prova să ia cealaltă 
sticlă. 

Jos, în întuneric, luă sticla, o puse sub ciotul braţului 
drept, scoase dopul, pe care i-l trăsese Freddy afară şi-l 
pusese la loc, şi trase o duşcă. 

„Ei, acuma e la fel de bine ca oricând, îşi spuse. N-are 
niciun rost să mai aştept. Băiatul şi-a spus, povestea. 


Banditul cu faţa mare e beat. Ceilalţi doi au râu de mare. 
Poate fi şi acum.” 

Mai trase o duşcă, şi vinul îl încălzi şi-i dădu curaj. Simţea 
totuşi un gol în stomac şi un frig care-i venea dinăuntru. 

— Nu vrei să bei? îl întrebă pe băiat, care stătea la 
timonă. 

— Mulţumesc, nu. Nu beau. 

Harry îl văzu, la lumina busolei, zâmbind. Era într-adevăr 
un băiat drăguţ şi plăcut la vorbă. 

— Eu însă am să beau, spuse Harry. 

Trase o înghiţitură bună, dar răceala şi umezeala, care-i 
cuprinseseră acuma şi coşul pieptului pe dinăuntru, nu le 
putu alunga. Puse sticla jos, pe planşeul comandei. 

— "Ţine vasul pe direcţia asta. Îi explică băiatului. Mă duc 
să văd cum mai merg motoarele. 

Dădu chepengul la o parte şi cobori. Apoi îl închise cu un 
cârlig lung, care intima într-o gaură a punţii. Se aplecă 
peste motoare şi cu mâna controlă ţeava de răcire, cilindrii 
şi presetupele. Mai strânse puţin uleiul. „lermină odată cu 
bâlbâiala asta! îşi spuse. Hai, termină odată! Unde-ţi sunt 
C...? Sub bărbie, aşa cred!” 

Se uită afară prin chepeng. Aproape că putea atinge cu 
mâna cele două cuşete de deasupra rezervoarelor de 
benzină, unde zăceau cei doi cubani. Băiatul şedea pe 
scaunul cel înalt, cu spatele la el. şi. În lumina busolei, 
silueta lui se desena limpede la timonă. Întorcându-se. Îl 
văzu pe Roberto la pupa, prăvălit într-un scaun, o umbră 
neagră, mai neagră decât valurile întunecate. 

„Douăzeci şi unu de gloanţe la un încărcător înseamnă 
cel mult patru salve de câte cinci, se gândi el. Trebuie să fiu 
repede de mână. Hai! lermină odată cu bâlbâiala, mă papă- 
lapte! Doamne, şi ce n-aş da să mai trag o duşcă! Na, că nu- 
i, asta-i!” Ridică mâna stângă, desprinse cureaua pistolului. 
puse mâna pe trăgaci, trase cu degetul piedica până la 
capăt şi scoase pistolul afară. Stând pe vine în faţa 


motoarelor, ochi cu grijă la baza capului băiatului, aşa cum 
se desena el în lumina care venea dinspre busolă. 

O flacără mare ţâşni în întuneric, cartuşele zgâriară 
chepengul ridicat şi lunecară peste maşini, înainte ca trupul 
băiatului să cadă de pe scaun. Harry se întoarse şi trase în 
cubanul de pe cuşeta din stânga. ţinând pistolul, care sălta 
şi arunca flăcări, aproape lipit de om, atât de aproape, încât 
simţi mirosul de ars al hainei, şi după aceea se întoarse 
brusc şi trase o salvă înspre cealaltă cuşetă, de pe care 
omul se ridicase şi-şi căuta pistolul. Harry se ghemui jos şi 
se uită spre pupa. Omul cu faţa mare nu mai era acolo. Se 
vedeau siluetele celor două scaune. În spatele lor, băiatul 
zăcea nemişcat. Era mort de-a binelea. Pe o cuşetă, un om 
se zbătea. Pe cealaltă, văzu cu coada ochiului, un om care 
zăcea cu jumătatea trupului peste parapet, căzut cu faţa în 
Jos. 

Harry încercă să-şi dea seama, prin întuneric, cam unde- 
o fi cubanul cu faţa mare. Şalupa mergea acum în cerc. şi 
dinspre comandă se zărea o licărire de lumină. Îşi ţinu 
răsuflarea şi privi. El trebuie să fie acolo unde se zărea o 
pată mai întunecată pe punte. Privi cu atenţie şi văzu că se 
mişcă ceva într-acolo. El era. 

Omul se târa înspre el. Nu înspre cubanul care alunecase 
pe jumătate peste bord. Căuta un pistol. Ghemuindu-se, 
Harry îl observa mişcându-se, şi când fu sigur de ţintă trase 
o salvă. Pistolul îi lumină mâinile şi genunchii, şi când 
flacăra şi „bum-bum-bum”-ul încetară. Îl auzi căzând greoi 
pe punte. 

— Ah, bestie, spuse Harry, bestie ucigaşă, cu faţa mare! 

Frigul care-l îngheţa în jurul inimii pierise şi din nou 
simţea cum urcă înlăuntrul lui vechiul cântec; se aplecă, 
pipăind cu mâna sub postamentul pătrat de lemn al 
rezervorului de benzină, să găsească un alt încărcător şi să- 
| bage în pistol. Găsi încărcătorul, dar mâna îi era umedă şi 
se uscă, răcindu-se. 


„Am lovit rezervorul, se gândi el. Trebuie să opresc 
motoarele. Nu ştiu unde-s găurile.” 

Apăsă pe trăgaci, aruncă încărcătorul gol. băgă înăuntru 
pe cel nou şi se urcă sus. la comandă. 

Şi, cum stătea el aşa, cu pistolul-mitralieră în mâna 
stângă, uitându-se în jur înainte de a închide chepengul cu 
cârligul de la capătul ciotului de braţ, cubanul care zăcea 
pe bancheta de la babord şi care avea trei gloanţe în 
umărul stâng, căci două nimeriseră în rezervorul de 
benzină, se ridică şi ochind cu grijă, îl împuşcă în burtă. 

Pierzându-şi echilibrul, Harry căzu pe spate. Parcă-l 
lovise cineva cu o bâtă în burtă. Se rezemă cu spatele de 
țeava de fier a suporturilor scaunelor de pescuit şi, în timp 
ce cubanul trăgea din nou, făcând ţăndări scaunul de 
deasupra capului său. Harry întinse mâna, găsi pistolul- 
mitralieră, îl ridică cu grijă, ţinând ţeava cu cârligul ciotului 
de braţ, şi trase jumătate din încărcătorul cel nou în omul 
care se aplecase înainte şi trăgea calm în el. Omul căzu 
grămadă pe banchetă, şi Harry, pipăind cu mâna în jurul lui, 
dădu de cubanul cu faţa mare, care zăcea cu capul în jos. 
Cu cârligul ce-l avea la extremitatea ciotului de braţ îi căută 
capul, îl întoarse şi, proptindu-i ţeava pistolului în frunte, 
apăsă pe trăgaci. Lovind capul, pistolul pocni sec. ca şi cum 
ai fi tras cu parul într-un dovleac. Harry lăsă jos pistolul şi 
se întinse pe-o coastă pe podeaua comandei. 

„Sunt un nenorocit, spuse el cu buzele lipite de punte. 
Sunt un nenorocit care s-a şi curăţat. Trebuie să opresc 
motoarele; dacă nu, o să ardem cu toţii, se gândi el. Mai am 
o şansă. Mai am un fel de şansă. Isuse Cristoase! Un singur 
lucru a stricat totul. Un singur lucru, şi totul s-a dus 
dracului! Dracu să-l ia! Oh, Dumnezeu să-l afurisească, 
bestia aia! Cine-ar fi crezut că nu l-am achitat?” 

Se ridică în mâini şi în genunchi şi, trântind cu zgomot 
chepengul de deasupra motoarelor, se târi peste el, spre 
scaunul din faţa timonei. Se aplecă peste scaun, dându-şi 
seama cu surprindere cât de bine se poate mişca, şi apoi, 


când se ridică în picioare, simțindu-se deodată ameţit şi 
slăbit, se sprijini cu ciotul braţului de busolă şi trase de cele 
două manete. Motoarele tăcură şi se auziră valurile lovind 
în pereţii vasului. Altceva nu se mai auzea. Vasul se 
întoarse, legănat de valurile pe ea re le ridicase vântul de 
miazănoapte, şi începu să se clatine într-o parte şi-n alta. 

Se agăţă de timonă, apoi se lăsă să cadă pe scăunel şi se 
aplecă peste masa de pilotaj. Simţea cum i se scurge vlaga 
din el şi-l stăpânea o stăruitoare senzaţie de greață. Îşi 
descheie cămaşa cu braţul stâng şi pipăi rana, întâi cu 
podul palmei, apoi cu degetul. Nu sângera prea tare. „lotul 
e pe dinăuntru, se gândi el. Mai bine să mă întind, şi poate 
c-o să se liniştească.” 

Luna se ridicase pe cer şi de-abia atunci văzu ce era în 
comandă. 

„O porcărie, se gândi el, o afurisită de porcărie! Mai bine 
să mă întind decât să cad”, îşi spuse şi se lăsă pe podeaua 
cabinei. Se întinse pe-o coastă, şi cum vasul se clătina, luna 
lumină cabina şi văzu limpede ce era acolo. 

„Ce harababură, se gândi el. Chiar asta e, o harababură. 
Şi atunci, îşi spuse: mă întreb, ce-o să facă ea? Mă întreb, 
ce-o să facă Marie? Poate că o să i se dea ei recompensa. 
Dumnezeu să-l afurisească pe cubanul ăla! O să se 
descurce, cred... E o femeie isteaţă. Cred că ne-am fi 
descurcat cu toţii. Cred că era o nebunie... M-am întins mai 
mult decât mi-a fost plapuma. N-ar fi trebuit să încerc. Şi 
până la urmă am avut ce-am meritat. Nimeni nu va şti cum 
s-a întâmplat. Aş vrea să fac ceva pentru Marie. Sunt mulţi 
bani pe vasul ăsta. Nici nu ştiu cât. Oricine-ar putea trăi 
fără griji de i-ar avea. Mă întreb dacă paza de coastă o să ia 
ceva din ei. Tot o să ia, probabil. Aş vrea ca bătrână să ştie 
ce s-a petrecut. Mă întreb, ce-o să facă? Nu ştiu. Cred că ar 
fi trebuit să mă angajez la vreo staţie de benzină sau 
altundeva. Ar fi trebuit să mă las de marinărie. Nu poţi 
scoate bani cinstiţi din treaba asta. Ah, dacă nu s-ar mai 
clătina atâta! Dac-ar înceta să se clatine! Simt cum mi se 


învârte înăuntru totul, înainte şi înapoi... Eu, Mister Bee-lips 
şi Albert. 'Ioţi cei care au avut de-a face cu treaba asta. Şi 
bestiile astea! A fost o afacere cu ghinion. O afacere cu 
ghinion, nu glumă! Cred că ceea ce ar fi trebuit să facă un 
om ca mine e să se fi ocupat de ceva în genul unei staţii de 
benzină. Pe dracu, n-am putut să mă ocup de aşa ceva! 
Marie, ea o să se ocupe de aşa ceva. E prea bătrână ca să 
mai dea din fund. Aş vrea ca blestematul ăsta de vas să nu 
se mai clatine! Trebuie s-o iau cu binişorul. Cât se poate mai 
cu binişorul. Se spune că dacă nu bei apă şi stai liniştit... 
Mai ales dacă nu bei apă...” 

Se uită la ce se vedea în comandă la lumina lunii. 

„Ei, cel puţin nu mai trebuie să curăţ podelele, îşi spuse 
el. Să stau locului. Asta trebuie să fac: să stau locului. 
Trebuie să stau locului cât mai liniştit. Pot. Mai există poate 
o şansă. Dacă stai liniştit şi nu bei apă...” 

Zăcea întins pe o parte şi încerca să respire adânc. Vasul 
se clătina în curentul Gulf-Streamului, şi Harry Morgan 
zăcea întins pe spate în comandă. La început încercă să se 
proptească în braţul stâng, ca să nu se mai clatine. După 
aceea însă se lăsă moale în voia ruliului. 


CAPITOLUL 19 


A doua zi dimineaţă, la Key West, Richard Gordon se 
întorcea acasă, venind de la barul lui Freddy, unde fusese să 
afle noutăţi despre jefuirea băncii. Mergea cu bicicleta şi 
trecu pe lângă o femeie voinică, greoaie, cu ochi albaştri, cu 
părul blond, decolorat, ieşindu-i de sub pălăria veche, 
bărbătească, de fetru. Se grăbea, şi ochii îi erau înroşiţi de 
plâns. „a te uită la vita asta grasă! se gândi el. Ce se poate 
presupune că gândeşte o asemenea femeie? Ce se poate 
presupune că face în pat? Şi oare ce mai simte bărbatul ei 
pentru ea când a ajuns la asemenea proporţii? Şi oare cu 
cine din oraşul ăsta o mai fi trăind bărbatul ei? Şi n-are 
femeia asta o înfăţişare cu adevărat îngrozitoare? Ca un vas 
de război. Groaznic!” 

Se apropia de casă. Îşi lăsă bicicleta la intrare şi intră în 
hol, închizând poarta, pe care termitele o găuriseră şi o 
ciuruiseră. 

— Ce-ai aflat, Dick? îi strigă soţia din bucătărie. 

— Nu-mi vorbi, spuse el. Mă duc să lucrez. Am totul în 
cap. 

— Asta-i foarte bine, spuse ea. 'Te voi lăsa singur. 

Se aşeză la masa cea mare din camera din faţă. Scria un 
roman despre o grevă dintr-o fabrică de textile. În capitolul 
de astăzi avea să folosească chipul femeii grase, cu ochii 
înroşiţi de lacrimi, pe care o văzuse pe drumul său spre 
casă. Bărbatul ei, când venea acasă noaptea, n-o putea 
suferi, nu putea suferi felul în care se îngrăşase şi devenise 
greoaie, era dezgustat de părul ei decolorat, de pieptul ei 


prea mare, de lipsa ei de înţelegere faţă de munca lui de 
organizator sindical. Şi o va compara cu tânăra cu sânii tari 
şi buzele cărnoase, care vorbise la şedinţa din seara aceea. 
Aşa era bine. Aşa era şi avea să fie simplu, grozav şi 
adevărat. Dintr-o străfulgerare, îşi dăduse seama de 
întreaga viaţă interioară a tipului aceluia de femeie. 

Indiferenţa ei mai veche faţă de mângâierile bărbatului. 
Dorinţa ei de a avea copii şi o viaţă liniştită. Lipsa ei de 
înţelegere pentru ţelurile bărbatului său. Tristele ei 
încercări de a simula vreun interes faţă de actul sexual, 
care de fapt, o dezgusta. O să fie un capitol frumos. 

Femeia pe care o văzuse era nevasta lui Harry Morgan, 
Marie. Se întorcea acasă venind de la poliţie. 


CAPITOLUL 20 


Şalupa lui Freddy Wallace, Queen Conch, lungă de 34 de 
picioare, având număr de înregistrare din Tampai!3* era 
vopsită în alb, puntea de la prova vopsită în verde, un verde 
vesel, iar interiorul comandei vopsit la fel. Acoperişul 
comandei şi el vopsit în aceeaşi culoare. Numele vasului, ca 
şi al portului de baştină, Key West, Florida, erau scrise cu 
litere negre pe pupa. Nu avea catarg. Apărătoarele de vânt 
erau din sticlă, iar una, cea din faţa timonei, era sfărâmată. 
În căptuşeala de lemn a vasului se vedeau mai multe găuri, 
care, după aşchiile din jur, păreau a fi făcute de curând. De 
o parte şi de alta a vasului, cam la vreun picior mai jos de 
copastie şi puţin mai încolo în faţa comandei, se zăreau, de 
asemenea, aşchii şi ţăndări. În câteva locuri, aproape de 
linia de plutire, mai ales la tribord, în faţa pontilei care 
sprijinea comanda, se aflau iarăşi ţăndări şi aşchii de lemn. 
Printr-una dintre găurile cele mai apropiate de nivelul apei 
se scursese ceva negru şi mânjise vopseaua proaspătă. 

Vasul se legăna de-a curmezişul în bătaia uşoară a 
vântului de nord. Se învârtea acolo, la vreo zece mile de 
ruta spre nord a petrolierelor, detaşându-se pe fondul 
albăstrui-întunecat al apelor Gulf-Streamului, cu albul şi 
verdele său, vesele şi proaspete: Grămezi de alge 
îngălbenite de soare treceau pe lângă vas, duse de curent 
înspre miazănoapte şi răsărit. Schimbându-i direcţia pe 
care i-o da legănarea valurilor, vântul împinse vasul mai 
departe în apele curentului. Pe vas nu se observa nici n 
mişcare, deşi pe deasupra copastiei se zărea corpul, cam 
mătăhălos, al unui om care zăcea pe o cuşetă de deasupra 


rezervorului de benzină de la babord, iar la tribord, aplecai 
peste copastie. părea că-şi afundă mâna în apă un alt om. 
Capul şi braţele îi erau în soare, şi în locul în care degetele 
atingeau aproape apa se adunaseră o grămadă de peşti 
mici, lungi cam de vreo doi ţoii. de formă ovală, aurii şi cu 
dungi subţiri purpurii. Lăsaseră deoparte ierburile de 
mare, ca să se adăpostească aici, în umbra pe care o făcea 
vasul pe valuri când se legăna, şi de fiecare dată când 
picura ceva în apă, peştişorii se repezeau la picătură, se 
grămădeau şi se învârteau până nu mai rămânea nimic. Doi 
peşti-ventuză, cenuşii şi lungi cam de vreo optsprezece oii, 
înotau în jurul vasului, deschizându-şi şi închizându-şi 
mereu boturile despicate. În vârful capului turtit, dar cum 
păreau să priceapă regularitatea căderii picăturilor cu care 
se hrăneau peştişorii, când picătura cădea erau mai 
degrabă la capătul vasului decât aproape de ea. De multă 
vreme înghiţiseră ei cheagurile roşii aţoase care picaseră în 
apă prin găurile cele mai de jos. căscându-şi boturile 
dezgustătoare şi scuturându-şi trupurile lungi, subţiri şi cu 
coada ascuţită în timp ce le înghiţeau. Acuma nu voiau să 
părăsească atât de repede un loc în care găsiseră o hrană 
atât de bună şi neaşteptată. 

Înăuntrul comandei erau ceilalţi trei oameni. Unul, mort, 
zăcea întins pe spate, acolo unde căzuse sub scaunul din 
faţa timonei. Altul, mort şi el, se ghemuise jos, lângă pontila 
tribord. Cel de al treilea, încă în viaţă, îşi pierduse de mult 
cunoştinţa şi zăcea pe o parte cu capul pe braţ. 

Cala era plină de benzină, şi când vasul se clătina, 
lichidul plescăia. Omul, Harry Morgan, credea că sunetul se 
produce în abdomenul lui şi i se părea că burta i-a devenit 
mare cât un lac şi că valurile lacului plescăie lovindu-se de 
maluri. Asta din pricină că stătea pe spate şi cu genunchii 
strânşi spre gură. Apa lacului din burtă era foarte rece, atât 
de rece, încât, cum intra în ea, îl şi îngheţa, şi-i era acuma 
foarte frig, şi totul avea gust de benzină, ca şi cum ar fi supt 
furtunul ca să umple rezervorul. Ştia că nu poate fi vorba 


de niciun rezervor, deşi i se părea că simte un furtun rece, 
de cauciuc, care i-ar fi intrat pe gură şi s-ar fi încolăcit, 
enorm, rece şi apăsător, înăuntrul lui. De fiecare dată când 
respira, furtunul se încolăcea şi mai rece, şi mai tare în 
partea de jos a abdomenului şi-l simţea ca şi cum ar fi fost 
un şarpe mare, care se mişca uşor pe dinăuntru, plutind 
peste plescăitul valurilor din lac. Îi era teamă de şarpe şi, 
deşi era înăuntrul lui, i se părea că e totuşi imens de 
departe de el, şi ce nu putea suporta acum era frigul. 

Frigul îl cuprinsese cu totul, un frig care-l durea şi care 
nu pierea, de aceea stătea nemişcat şi nu putea face altceva 
decât să-l îndure. Un timp se gândise că, dacă s-ar putea 
arunca el însuşi deasupra lui, ca o pătură, s-ar putea încălzi, 
şi o clipă îşi şi imaginase că s-a aruncat deasupra lui şi 
începuse să se încălzească. Dar căldura aceasta venea de 
fapt de la hemoragia produsă de ridicarea genunchilor spre 
gură, iar când căldura pieri, îşi dădu seama că nu se poate 
arunca deasupra lui şi că nu se putea face altceva cu frigul 
decât să-l înduri. Zăcu acolo, încercând cu toată fiinţa lui să 
nu moară, multă vreme după ce nu mai putu să se 
gândească la nimic. Acum era şi în umbră, şalupa se legăna, 
şi-i era din ce în ce mai frig. 

Şalupa plutea în derivă de pe la ora 10 seara, şi acum era 
târziu după amiază. În larg, pe apele mânate de Gulf: 
Stream, nu se zărea nimic altceva decât grămezi de alge, 
câteva părelnice siluete roze, ca nişte băşici, ale unor vase 
de război portugheze, plutind alene pe valuri, şi fumul 
îndepărtat al unui petrolier, care venea dinspre Tampico şi 
se îndrepta spre nord. 


CAPITOLUL 21 


— Bine, îi spuse Richard Gordon soţiei. 

— Vezi că ai ruj de buze pe cămaşă, îi ripostă ea. Şi pe 
ureche. 

— Ce înseamnă asta? 

— Ce înseamnă ce? 

— Ce înseamnă că te-am găsit întins pe canapea cu 
beţivanul acela sentimental? 

— Nu-i adevărat! 

— Dar cum te-am găsit? 

— Ne-ai găsit şezând pe canapea. 

— În întuneric! 

— Unde-ai fost? 

— La Bradley. 

— Da, spuse ea. Acuma ştiu. Nu te apropia de mine. 
Miroşi a femeia aia. 

— Şi tu a ce miroşi? 

— A nimic. Şedeam şi vorbeam cu un prieten. 

— L-ai sărutat? 

— Nu. 

— Te-a sărutat? 

— Da, şi mi-a plăcut. 

— Târfo! 

— Dacă-mi mai spui aşa, te las. 

— Târfo! 

— Bine, spuse ea. S-a terminat! Dacă n-ai fi fost atât de 
vanitos şi dacă n-aş fi fost atât de bună cu tine, ţi-ai fi dat 
seama de multă vreme că s-a terminat. 


— Târfo! 

— Nu-i adevărat, se apără ea. Nu-s târfă. Am încercat să- 
ţi fiu o soţie bună. dar tu eşti vanitos şi egoist, ca un cocoş 
în ograda cu păsări! Şi te lauzi întruna: „Uite ce-am făcut! 
Uite cum te-am făcut fericită! Hai, acum du-te şi 
cotcodăceşte!” Ei bine, află că nu m-ai făcut fericită şi că 
mi-e silă de tine! M-am săturat de cotcodăcitul tău! 

— Nici n-ai avut de ce să cotcodaceşti. N-ai făcut nimic ca 
să cotcodăceşti. 

— Şi din vina cui? N-am vrui tu s-avem copii? 
„Împrejurările” nu ne-au îngăduit însă niciodată aşa ceva! 
Dar „împrejurările” ne-au îngăduit să mergem la Cap 
d'Antibesi=1+ să facem plajă, şi în Elveţia, să schiem! Ne-am 
putut îngădui să venim aici, la Key West! Mi-e silă de tine! 
Nu te iubesc! Femeia asta de azi, Bradley asta, a fost ultima 
picătură! 

— O, te rog, las-o deoparte... 

— Vii acasă mânjit peste tot cu ruj de buze. Nu te-ai putut 
spăla măcar? Uite, eşti mânjit şi pe frunte. 

— Te-ai sărutat cu stârpitura aia? 

— Nu, nu l-am sărutat. Dar l-aş fi sărutat dacă aş fi ştiut 
ce faci tu. 

— De ce l-ai lăsat să te sărute? 

— Eram furioasă pe tine. Aşteptam, şi aşteptam, şi 
aşteptam... Niciodată nu eşti cu mine. Ai plecat cu femeia 
aceea şi ai rămas cu ea ore întregi. John m-a adus acasă. 

— Aşa, vasăzică, îi spui John? 

— Da, John, JOHN, John! 

— Şi celălalt nume care-i, Thomas? 

— Celălalt nume e MacWalsey! 

— Şi de ce nu-l spui literă-cu literă? 

— Pentru că nu pot! răspunse ea şi râse. Dar râdea 
pentru ultima dată. Să nu crezi cumva că totul e iar în 
regulă pentru că am râs, spuse ea cu lacrimi în ochi, 
muşcându-şi buzele. Nu-i deloc în regulă. Cearta asta nu-i o 
ceartă obişnuită. S-a terminat! Nu te urăsc. Nu e nimic 


violent. Dar nu te iubesc. Nu te iubesc deloc şi totul s-a 
terminat! 

— Bine, spuse el. 

— Nu, Nu bine. Rămâi cu bine! Nu-nţelegi? 

— Cred că înţeleg. 

— Nu crede. Înţelege! 

— Fără melodramă. Helen... 

— Vasăzică, ce-ţi spun eu e melodramă? Ei bine, află că 
nu-i aşa! Totul s-a terminat între noi! 

— Nu-i adevărat. 

— N-o s-o mai spun încă o dată. 

— Şi ce vrei să faci? 

— Nu ştiu încă. Poate c-o să mă căsătoresc cu John 
MacWalsey. 

— N-o să faci una ca asta! 

— Ba am s-o fac dacă vreau! 

— N-o să se căsătorească el cu tine. 

— Ba da, o să se căsătorească. Chiar azi după-amiază m-a 
rugat să mă căsătoresc cu el. 

Richard Gordon tăcea. Simţea că i s-a făcut un gol la 
inimă, şi orice auzea sau spunea i se părea că vine de 
departe. 

— Ce te-a rugat? întrebă el cu o voce stinsă. 

— Să mă căsătoresc cu el. 

— De ce? 

— Pentru că mă iubeşte. Pentru că vrea să trăiesc cu el. 
Câştigă de ajuns ca să mă poată întreţine. 

— Dar eşti căsătorită cu mine. 

— Nu de-adevărat. Nu la biserică. N-ai vrut să facem 
cununia religioasă, şi asta i-a zdrobit inima bietei mele 
mame, aşa cum bine ştii. Eram atât de îndrăgostită de tine, 
încât de dragul tău eram în stare să zdrobesc inima oricui. 
Doamne, ce nebună am fost! Mi-am zdrobit şi mie inima. E 
zdrobită şi-i făcută praf! Am părăsit pentru tine toate 
lucrurile în care am crezut şi tot ce-mi era drag, fiindcă era 
atât de minunat şi mă iubeai atât de mult, încât numai 


dragostea avea importanţă. Dragostea era lucrul cel mai de 
seamă, nu-i aşa? Dragostea pe care o aveam noi şi n-o mai 
avea şi nici nu putea s-o fi avut vreodată nimeni altcineva! 
Şi tu erai un geniu, şi eu eram viaţa ta! Şi eram camaradul 
tău, şi unica ta floare neagră. Ce murdărie! Dragostea nu e 
altceva decât încă o minciună dezgustătoare! Dragoste 
înseamnă pilule de Ergoapiol, care să mă scoată din 
încurcătură, pentru că ţi-era teamă să nu fac un copil! 
Dragoste înseamnă chinină, şi chinină, şi iar chinină, până 
asurzeam din cauza ei! Dragoste înseamnă acea 
dezgustătoare şi oribilă operaţie la care m-ai dus! Dragoste 
înseamnă ca înlăuntrul meu totul să fie distrus! Jumătate 
sondaje, şi jumătate spălături. Da, ştiu ce-i aia dragoste! 
Dragostea atârnă întotdeauna după uşa camerei de baie. 
Miroase a lisol! Dragostea, dracu s-o ia! Dragoste înseamnă 
să mă faci fericită, şi după aceea să te duci să dormi cu gura 
căscată, în timp ce cu stau trează toată noaptea şi mi-e 
teamă să-mi spun măcar rugăciunile, deoarece nu ştiu dacă 
mai am dreptul la vreuna. Dragoste înseamnă toate acele 
marafeturi greţoase pe care m-ai învăţat să le fac şi pe care 
le-ai găsit în cine ştie ce carte! Bine! Am terminat şi cu tine 
şi am terminat şi cu dragostea! Dragostea asta a ta, care-ţi 
înţeapă nările, scriitorule! 

— Curviştino! 

— Să nu mă insulţi. Că eu ştiu cum să-ţi spun! 

— Bine. 

— Nu, nu-i bine deloc. Ci-i rău, şi iar rău! Dacă ai fi fost 
măcar un bun scriitor, aş mai fi putut, cine ştie, suporta 
totul. Dar te-am văzut înăcrit, invidios, schimbânducţi 
părerile politice ca să fii la modă, linguşind oamenii în faţă, 
şi după aceea vorbindu-i de rău în spate. Te-am văzut până 
mi s-a acrit! Şi, pe deasupra, şi povestea cu târfa asta 
bogată şi josnică, madam Bradley! Mi-e silă de tot! Am 
încercat să am grijă de tine, şi să te înţeleg, şi să te 
îngrijesc, şi să-ţi gătesc, şi să tac când voiai să tac, şi să râd 
când voiai să râd, şi să-ţi înghit micile tale izbucniri, şi să 


pretind că-mi fac plăcere, şi să-ţi rabd furiile, şi gelozia, şi 
meschinăriile, dar acuma nu mai pot! Am terminat! 

— Aşa că acum vrei s-o iei de la început, de data asta cu 
un profesor beţivan?! 

— E un om. E bun, e milos şi te face să te simţi bine! 
Venim din acelaşi mediu şi preţuim aceleaşi lucruri, pe care 
tu n-ai să le preţuieşti niciodată! Şi seamănă cu tata! 

— Dar e un beţivan! 

— Bea. Dar şi tatăl meu bea. Şi tata purta ciorapi de lână 
şi citea ziarul seara, cu picioarele pe scaun. Şi când am avut 
anghina difterică, ne-a îngrijit. Era cazangiu, iar mâinile îi 
erau zdrobite de muncă, şi-i plăcea să se bată când bea, dar 
se putea bate şi când era treaz! Se ducea să asculte 
liturghia pentru că mama îi spunea să se ducă şi-şi împlinea 
îndatoririle creştineşti de Paşti de dragul ei şi de dragul lui 
Dumnezeu, dar mai cu seamă de dragul ei. Era un bun 
sindicalist! Şi dacă se culca vreodată cu o altă femeie, ea nu 
ştia niciodată! 

— Pariez că s-o fi culcat cu o mulţime de femei! 

— Poate că da, dar dacă a fost aşa, a mărturisit-o 
preotului, şi nu ei, iar dacă a făcut aşa ceva, a făcut-o 
pentru că n-a putut altfel, şi i-a părut rău şi s-a căit că a 
făcut-o. N-a făcut-o din curiozitate, din mândrie de cocoş, 
sau ca să-i spună soţiei sale ce bărbat grozav e. Dacă o 
făcea, se întâmpla vara, când mama era plecată cu copiii, 
sau când se ducea cu prietenii lui şi se îmbăta. Era un om! 

— Ar trebui să fii scriitor şi să scrii despre el. 

— Aş fi un scriitor mai bun ca tine! Şi John MacWalsey e 
un om bun. Şi tu nu eşti! Şi nici nu poţi fi! Oricare ar fi 
părerile tale politice sau religioase! 

— Nu aparţin niciunei religii. 

— Nici eu. Dar am avut odată o credinţă, şi o voi căpăta 
din nou! Şi tu nu vei mai fi, ca să mi-o spulberi. Cum ai 
spulberat totul! 

— Nu-i adevărat! 


— Nu-i adevărat? Lasă, ai să te poţi culca, cu o femeie 
bogată cum e Helene Bradley. Cum te-a găsit? Crede şi ea 
că eşti un bărbat minunat? 

Privindu-i feţişoara înfuriată şi tristă, pe care plânsul i-o 
făcea şi mai frumoasă, cu buzele umflate ca mugurii după 
ploaie, cu părul ei buclat căzându-i în dezordine pe obraji, 
Richard Gordon renunţă în cele din urmă. 

— Şi nu mă mai iubeşti deloc? 

— Mi-e silă numai când aud cuvântul ăsta! 

— Bine, spuse el şi o plesni deodată peste obraz. 

Acum femeia plângea de durere, nu cu furie, cu capul pe 
masă. 

— Nu trebuia să faci asta... bolborosi ea. 

— Ba da, trebuia, spuse el. Tu ştii o mulţime de lucruri, 
dar nu ştii cât de mult aveam nevoie să fac aşa ceva... 


În după-amiaza aceasta ea nu-l văzuse când se 
deschisese uşa. Nu vedea nimic altceva decât plafonul alb, 
cu cupidonii lui de gips, cu arabescurile şi porumbeii pe 
care lumina venită prin uşa deschisă îi făcuse deodată 
ViZibili. 

Richard Gordon întorsese capul şi-l văzuse, masiv şi 
bărbos, în pragul uşii. 

— Uită-te la mine, îi spusese Helene. Uită-te numai la 
mine. 

Părul ei blond se revărsase pe pernă. 

Dar Richard Gordon se oprise şi, cu capul intors, privea 
fix spre uşă. 

— Să nu-ţi pese de el! Să nu-ţi pese de nimic! Nu-ţi dai 
seama că nu te poți întrerupe acum? ii spusese femeia cu o 
grabă disperată. 

Bărbosul închisese uşurel uşa. Zâmbise. 

— Ce e, dragul meu? îl întrebase Helene Bradley, acum, 
că se făcuse din nou întuneric. 

— Trebuie să plec. 

— Nu-ţi dai seama că nu poți pleca? 


— Bărbatul acela... 

— O, e Tommy îl linişti Helene. E la curent cu toate 
lucrurile astea. Să nu-ţi pese de el. Hai, dragul meu! Te rog, 
continuă! 

— Nu pot. 

— Trebuie! îi spuse Helene. O simţea cum vibrează şi 
capul ei tremura pe umărul lui. Dumnezeule, chiar nu te 
pricepi deloc? Nu ţi-e milă de o femeie? 

— Trebuie să plec! repetă Richard Gordon în întuneric, 
palma care-i plesnise obrazul îl făcuse să vadă scântei 
înaintea ochilor. Și după aceea fu pălmuit din nou. De data 
aceasta peste gură. 

— Vasăzică de ăştia mi-eşti? spusese. Credeam că eşti un 
om de lume. Pleacă! 

Asta se întâmplase în acea după-amiază. Aşa se 
terminase povestea cu Helene Bradley. 


Acuma nevasta lui şedea cu capul pe braţe, aplecată 
peste masă, şi niciunul nu deschidea gura. Richard Gordon 
auzea tictacul ceasului şi se simţea tot atât de gol pe cât de 
liniştită era camera în care se aflau. După câtva timp 
nevasta lui îi spuse, fără să-l privească: 

— Îmi pare rău că s-a întâmplat aşa. Dar vezi şi tu că 
totul s-a terminat, nu-i aşa? 

— Da, dacă a fost aşa. 

— N-a fost totul aşa, dar de multă vreme e aşa. 

— Îmi pare rău că te-am pălmuit. 

— Nu-i nimic. Asta n-are nimic de-a face cu ce s-a 
întâmplat. A fost şi acesta un fel de a spune la revedere. 

— Te rog, nu. 

— Trebuie să plec, continuă ea, foarte obosită. Va trebui 
să iau valiza cea mare. 

— Pleacă mâine dimineaţă, o rugă el. Dimineaţă poţi face 
ce vrei. 

— Mai bine acum, Dick, va fi şi mai uşor. Dar sunt atât de 
obosită. M-a obosit grozav şi mi-a dat şi o durere de cap. 


— Fă ce vrei! 

— Doamne... spuse ea. Aş fi vrut să nu se fi întâmplat 
nimic. Dar s-a întâmplat! Voi căuta să ai tot ce-ţi trebuie. O 
să ai nevoie de cineva care te îngrijească. Dacă n-aş fi spus 
unele lucruri pe care le-am spus, sau dacă nu m-ai fi lovit, 
poate c-am fi putut să ne împăcăm iar. 

— Nu, se terminase totul mai înainte. 

— Îmi pare rău pentru tine, Dick. 

— Să nu-ţi pară râu pentru mine dacă nu vrei să te 
pălmuiesc iar. 

— Cred că m-aş simţi mai bine dacă m-ai pălmui, spuse 
ea. Îmi pare rău pentru tino, da. Îmi pare rău. 

— Du-te dracului! 

— Îmi pare rău că am spus că nu eşti bun de nimic în pat. 
Nu mă pricep deloc la asta. Cred că eşti minunat. 

— Tu însă nu eşti chiar aşa de grozavă... o zgândări el. 

Ea începu să plângă din nou. 

— Asta-i mai rău decât dacă m-ai fi pălmuit, se tângui ea. 

— Atunci de ce-ai spus asta? 

— Nu ştiu. Nu-mi amintesc. Eram atât de furioasă, şi tu 
m-ai jignit îngrozitor. 

— Ei, acuma totul s-a terminat, aşa că de ce să fim atât de 
răi? 

— Ah, n-aş vrea să se fi terminat, dar s-a terminat şi nu se 
mai poate face nimic... 

— Tu îl ai pe beţivanul tău de profesor. 

— Nu vorbi aşa, îi spuse femeia. Nu s-ar putea să tăcem 
şi să nu mai vorbim? 

— Ba da. 

— Vrei? 

— Da. 

— O să dorm aici, afară. 

— Nu. Du-te să dormi în pat. Trebuie. Mă duc să mă 
plimb. 

— Te rog, nu pleca... 

— Trebuie să plec, spuse Gordon. 


— La revedere, zise ca. 

Gordon se uită la faţa ei, care-i fusese întotdeauna atât 
de dragă şi pe care plânsul nu o schimba niciodată, la părul 
ei negru buclat, la sânii ei mici şi tari, care se ghiceau sub 
bluză aşa cum stătea sprijinită de marginea mesei, şi nu 
putu vedea şi restul trupului ci, ascuns sub masă. Plecă, şi 
ea se uită după el peste masă. Îşi sprijinea bărbia în palme 
şi plângea. 


CAPITOLUL 22 


Nu luă bicicleta, ci o porni spre oraş pe jos. Luna era sus 
pe cer, copacii îşi profilau siluetele întunecate în lumina ei 
albă, şi el trecea pe lângă casele prefabricate cu curţile lor 
înguste şi strâmte, cu lumina strecurându-se printre 
obloane; pe aleile nepavate, mărginite, de o parte şi de alta, 
de şiruri de case; prin cartierul locuit de vonches, unde 
totul era înţepenit, obloane trase, virtute, eşecuri, arpacaş 
şi peşte fiert, subnutriţie, prejudecată, dreptate, încrucişare 
de rase; trecea pe lângă bolitoi:%-urile cubanilor, luminate, 
cu uşile deschise, nişte şoproane, a căror singură trăsătură 
romantică era doar numele: pe lângă Red House, pe lângă 
„Chicha”; pe lângă biserica de piatră cubică, cu clopotniţele 
ei profilându-se ca nişte piramide ascuţite şi urâte în bătaia 
razelor lunii; pe lângă terenurile întinse şi masa întunecată, 
rotunjită a mănăstirii, lungă şi frumoasă în bătaia razelor 
lunii; pe lângă o pompă de benzină şi un bufet luminat din 
plin, situate lângă un loc viran, pe care se amenajase un 
teren de golf în miniatură; de-a lungul străzii principale, 
plină de lumină, cu trei drogherii, un magazin cu articole 
muzicale, cinci prăvălii evreieşti, trei săli de biliard, două 
frizerii, cinci berării, trei cofetării unde se vindea îngheţată, 
cinci restaurante proaste şi unul bun, două chioşcuri cu 
ziare şi reviste, patrii prăvălii de articole de ocazie (într-una 
se făceau chei), un fotograf, o clădire pentru birouri, cu 
patru cabinete dentare la etaj, un mare magazin cu preţ 
unic de zece conți, un hotel pe colţ şi o staţie de taxiuri în 
faţă; şi trecu peste drum, prin spatele hotelului, luând-o pe 


strada care ducea spre jungle-town, trecând pe lângă casa 
cea mare, prefabricată, nezugrăvită, cu lumini şi cu fete în 
uşă, cu pianul mecanic care cânta şi cu un marinar care 
şedea pe trotuar; şi apoi mai departe, pe lângă spatele 
clădirii de cărămidă a judecătoriei, cu orologiul ei luminos, 
care arăta ora zece jumătate, pe lângă clădirea văruită a 
închisorii, strălucind în lumina razelor de lună, şi se 
îndreptă spre intrarea înecată în verdeață a localului „Lilac 
Time”, în faţa căruia staţionau o mulţime de automobile. 

„Lilăc Time” era scăldat în lumină şi era plin de lume. În 
sala de jocuri era mare îmbulzeală, roata ruletei se învârtea 
mereu, şi bila zăngănea uşor, lovindu-se de despărţiturile 
de metal: roata se învârtea încet, şi bila zuruia şi apoi 
zăngănea, sărind până când se oprea; se auzea numai roata 
învârtindu-se şi zgomotul fiselor. 

De la bar, proprietarul localului, care, împreună cu doi 
barmani servea, spuse: 

— Hello, hello, mister Gordon! Ce luaţi? 

— Nu ştiu, spuse Richard Gordon. 

— Nu arătaţi bine. Ce se întâmplă? Nu vă simţiţi bine? 

— Nu. 

— Vă prepar ceva, o minune! O să vă facă bine. Aţi 
încercat vreodată să beţi absint spaniol, ojen? 

— Dă-mi, să văd, spuse Gordon. 

— Îl beţi şi o să vă simţiţi bine. O să vă vină să vă bateţi cu 
oricine ar fi, spuse proprietarul barului. Un ojen special 
pentru mister Gordon. 

Stând la bar, Richard Gordon bău trei pahare de ojen 
special, dar nu se simţi mai bine; licoarea opacă, dulceagă, 
rece, cu gust de lemn dulce nu-l făcu să-şi schimbe 
dispoziţia. 

— Dă-mi altceva, ceru el barmanului. 

— Ce este? Nu vă place ojen special? îl întrebă 
proprietarul. Nu vă simţiţi mai bine? 

— Nu. 

— Trebuie să fiţi atent ce beţi după asta. 


— Dă-mi un whisky curat. 

Whisky-ul îi încălzi limba şi cerul gurii, dar nu-i schimbă 
deloc gândurile, şi deodată, privindu-se în oglinda din 
spatele barului, îşi dădu seama că băutura nu avea să-i mai 
facă niciodată, de acum înainte, vreun bine. Ce avea acum 
avea, şi avea să aibă şi de acum înainte, aşa că dacă ar fi 
băut până ar fi căzut în neştire, când avea să se trezească, 
tot aşa avea să fie. 

Un tânăr înalt şi foarte slab, cu tuleie rare şi blonde pe 
bărbie, care stătea pe lângă el, îi spuse: 

— Nu eşti dumneata Richard Gordon? 

— Da, eu sunt. 

— Mă numesc Herbert Spellman. Ne-am cunoscut la o 
petrecere undeva în Brooklyn, mi se pare. 

— Se poate, spuse Richard Gordon. Şi de ce nu? 

— Mi-a plăcut foarte mult ultima dumitale carte, spuse 
Spellman. Mi-au plăcut toate cărţile dumitale. 

— Mă bucur, spuse Richard Gordon. Nu bei ceva? 

— Îmi dai voie să-ţi ofer eu ceva? spuse Spellman. Ai 
încercat acest ojen? 

— Nu-mi spune nimic. 

— Dar ce s-a întâmplat cu dumneata? 

— Mă simt abătut. 

— Nu vrei să mai bei unul? 

— Nu. O să iau un whisky, 

— Ştii, pentru mine e mare lucru că te-am întâlnit pe 
dumneata! spuse Spellman. Nu cred că-ţi mai aminteşti de 
mine de la petrecerea aceea. 

— Nu. Dar cine ştie, poate că a fost plăcut. Nu prea se 
întâmplă să-ţi aminteşti de o petrecere reuşită, nu-i aşa? 

— Cred că nu, spuse Spellman. Era la Margaret Van 
Bruni, îţi aminteşti? întrebă el, plin de speranţă. 

— Încerc să-mi amintesc. 

— Eu am fost acela care a dat foc casei, spuse Spellman. 

— Nu mai ştiu. 


— Da! spuse Spellman cu un aer fericit. Eu am fost! A fost 
petrecerea cea mai grozavă la care am luat parte vreodată! 

— Şi acuma ce faci? întrebă Gordon. 

— Mai nimic. Mă învârt şi cu pe ici, pe colo. Nu prea mă 
ostenesc să fac ceva. Scrii vreo carte nouă. 

— Da, am scris-o pe jumătate. 

— Grozav! Şi despre ce e vorba? 

— De o grevă la o fabrică de textile. 

— 'Teribil! spuse Spellman. Mă pasionează grozav de mult 
tot ce are legătură cu conflictele sociale. 

— Poftim? 

— Îmi place grozav, mai mult decât orice altceva. Şi 
dumneata eşti cel mai bun din toţi în chestia asta! Şi e 
amestecată şi vreo frumoasă agitatoare? 

— De ce mă întrebi? spuse bănuitor Richard Gordon. 

— E un rol potrivit pentru Sylvia Sidneyi3. E iubita mea. 
Vrei să-i vezi fotografia? 

— Am văzut-o, spuse Richard Gordon. 

— Să bem ceva, spuse fericit Spellman. Gândeşte-te ce 
minunat e că te-am întâlnit pe dumneata aici! Sunt un tip 
norocos! Cu adevărat norocos! 

— De ce? întrebă Richard Gordon. 

— Pentru că sunt nebun, spuse Spellman. Doamne, e 
minunat să fii nebun! E ca şi cum ai fi îndrăgostit, numai că 
totul se termină cu bine. 

Richard Gordon se depărtă puţin. 

— Nu te purta aşa, îi spuse Spellman. Nu sunt furios. 
Adică nu sunt mai niciodată furios. Hai să bem ceva. 

— Eşti nebun de multă vreme? 

— Cred că dintotdeauna. Îţi spun eu, e singurul mod în 
care poţi fi astăzi fericit. Ce-mi pasă ce se mai întâmplă cu 
acţiunile „Douglas Aircraft"? Sau cu acţiunile A.T1. & TI. 
135? Treaba altora! Eu iau o carte de-a dumitale şi o citesc, 
sau beau ceva, sau mă uit la fotografia Sylviei Sidney şi sunt 
fericit! Sunt ca o pasăre. Mai fericit decât păsările! Sunt 
un... şovăi el, căutând parcă cuvântul potrivit, şi apoi se 


grăbi să reia: Sunt un mic cocor drăguţ, zise el şi se roşi. Se 
uită fix la Richard Gordon şi buzele i se mişcau în neştire. 

Un tânăr blond, voinic, se desprinse dintr-un grup care 
stătea la celălalt capăt al barului şi, apropiindu-se de 
nebun, îi puse mâna pe umăr. 

— Hai, Harold, îi spuse. Să mergem acasă. 

Spellman se uită cu priviri sălbatice la Richard Gordon. 

— Şi-a bătut joc de un cocor, bolborosi el. S-a ferit de un 
cocor. Un cocor care zboară în jurul... 

— Hai, Harold, repetă tânărul cel voinic. 

Spellman îi întinse mâna lui Richard Gordon. 

— Fără supărare, spuse el. Eşti un scriitor bun! Continuă 
tot aşa. Şi ţine minte că eu sunt totdeauna fericit. Să nu-i 
laşi să te încurce. Pe curând! 

Făcându-şi loc prin mulţime, nebunul şi tânărul care-l 
luase de umeri se îndreptau spre uşă. Spellman se întoarse 
spre Richard Gordon şi-i făcu cu ochiul. 

— Bun băiat! spuse proprietarul. Îşi ciocăni fruntea. Ştie 
multă carte. Studiază prea mult, aşa cred. Îi place să 
spargă pahare. Nu face nimănui rău. Plăteşte tot ce sparge. 

— Vine deseori aici? 

— De obicei seara. Ce spunea că o? Lebădă? 

— Nu, cocor. 

— Noaptea trecută era cal. Cu aripi. Ca un cal de pe 
sticlele de whisky „White Horse”, numai c-avea şi o pereche 
de aripi. Băiat bun, nimic de zis! Are mulţi bani. Îi vin tot 
felul de idei trăsnite. Familia îl ţine aici cu un îngrijitor. Mi-a 
spus că-i plac cărţile dumneavoastră, domnule Gordon. Ce 
doriţi să beţi? Din partea casei! 

— Dă-mi un whisky, spuse Richard Gordon. Îl văzu pe 
şerif că se apropie. Şeriful era un bărbat foarte înalt, cu o 
faţă cadaverică şi se purta prietenos cu toată lumea. 
Richard Gordon îl văzuse în după-amiaza aceea la 
petrecerea de la Brandley şi vorbise cu el despre jaful de la 
bancă. 


— Salut! spuse şeriful. Dacă n-ai de făcui nimic special, 
vino cu mine ceva mai târziu. Grănicerii vor aduce în port 
şalupa lui Harry Morgan. Un petrolier l-a semnalat în larg, 
înspre Matacumbe, şi i-au prins pe toţi. 

— Doamne! spuse Richard Gordon. I-au prins pe toţi? 

— Mesajul telegrafic spunea că, în afară de unul, toţi 
ceilalţi sunt morţi. 

— Nu ştii cine-i în viaţă? 

— Nu, nu se precizează. Dumnezeu ştie ce s-o fi 
întâmplat... 

— Au pus mâna şi pe bani? 

— Nu se ştie. Dar trebuie să fie pe vas din moment ce n- 
au ajuns în Cuba. 

— Când vor fi aici? 

— A, peste vreo două sau trei ore. 

— Unde o să tragă vasul? 

— În portul militar cred. Acolo unde acostează de obicei 
paza de coastă. 

— Unde ne întâlnim, ca să mergem împreună? 

— Vin eu aici, să te iau. 

— De aici sau de la Freddy. N-o să mai pot sta aici mult 
timp. 

— E o atmosferă cam înfierbântată acolo în noaptea asta. 
Localul e plin de foşti combatanți, caro au venit de la Keys. 
E un tărăboi nemaipomenit... 

— O să mă duc şi eu pe-acolo. să văd cum e, spuse 
Richard Gordon. Mă simt cam deprimat. 

— Bine, dar să nu te amesteci printre ei, îi spuse şeriful. 
O să vin să te iau peste vreo două ore. Nu vrei să te duc 
până acolo cu maşina? 

— Mulţumesc. 

Îşi făcură loc prin mulţime şi ieşiră, iar Richard Gordon 
se urcă în maşină, lângă şerif. 

— Ce crezi că s-o fi întâmplat oare pe şalupa lui Morgan? 
îl întrebă el. 


— Dumnezeu ştie... spuse şeriful. Dar mi se pare că s-a 
petrecut ceva îngrozitor. 

— Alte informaţii nu s-au mai primit? 

— Niciuna. Dar uită-te mai bine ce-i pe-aici. 

Erau în faţa intrării puternic luminate a barului lui 
Freddy, şi prin uşa deschisă se vedea că localul e plin de 
lume. Oameni în haine marinăreşti de bumbac, unii cu capul 
gol, alţii cu berete, chipiuri militare vechi sau cu căşti de 
carton în cap se îngrămădeau la bar pe trei rânduri, şi 
fonograful automat cânta Isle of Capri. Opriră maşina, şi în 
clipa aceea ţâşniră pe uşă doi oameni care se încăieraseră 
şi, căzând, se rostogoliră pe trotuar. Omul de deasupra îl 
apucase pe celălalt cu amândouă mâinile de păr şi-l izbea 
cu capul de ciment. Zgomotul capului lovind caldarâmul era 
înfiorător. Nimeni din cei care stăteau la bar nu le dădea 
celor doi nici cea mai mică atenţie. 

Şeriful cobori din maşină şi-l apucă de umăr pe omul care 
era deasupra celuilalt. 

— Hai, termină, îi spuse el. Şterge-o! 

Omul se ridică şi se uită la şerif. 

— Cine dracu te pune să te amesteci unde nu-ţi fierbe 
oala? 

Celălalt om, cu părul năclăit de sânge, cu urechea 
însângerată şi cu faţa pistruiată mânjită de sânge, îl dădu la 
o parte pe şerif. 

— Ia lasă-mi prietenul în pace, spuse el cu glasul cleios. 
Ce-ţi pasă? Crezi că nu-s în stare să încasez aşa ceva? 

— “Tu ştii să-ncasezi, nu glumă, Joey! îi spuse omul care-l 
izbise cu capul de caldarâm. la spune-mi, se adresă el 
şerifului, nu-mi dai un dolar? 

— Nu, spuse şeriful. 

— Atunci du-te dracului! Se întoarse către Richard 
Gordon: Şi tu ce spui? 

— Îţi dau o bere. 

— Hai, spuse veteranul şi-l apucă pe Gordon de braţ. 

— Mă întorc mai târziu, spuse şeriful. 


— Bine. le aştept. 

Când să intre şi să se ducă la bar, omul cu părul roşu, cu 
faţa pistruiată şi cu urechea mânjită de sânge îl trase pe 
Gordon de braţ. 

— E un vechi prieten de-al meu, spuse el. 

— N-are nimic, interveni celălalt veteran. Ştie să- 
ncaseze! 

— Ştiu să-ncasez, vezi, spuse omul cu faţa plină de sânge, 
şi cu asta îi bat! 

— Da, dar nu ştii să-i altoieşti, spuse cineva. Şi mai 
termină cu împinsul! 

— Ia faceţi-ne loc! spuse omul cu faţa plină de sânge. 
Făceţi-ne loc mie şi vechiului meu prieten. Se aplecă spre 
Richard Gordon şi-i şopti: Şi ce-i dacă nu ştiu să-i altoiesc? 
Ştiu să încasez, asta-i! 

— Ştii, spuse celălalt veteran, care reuşise, în sfârşit, să-şi 
facă loc la bar. Trebuia să-l fi văzut la prânz, când am fost la 
ofiţerul cu intendenţa de la Cantonamentul 5. Îl pusesem 
jos şi-i dădeam în cap cu o sticlă. Ca şi cum aş fi lovit într-o 
tobă. Pariez că i-am tras cu sticla în cap de vreo cincizeci de 
ori! 

— De mai multe ori, spuse cel cu faţa plină de sânge. 

— Şi nici nu-i păsa! 

— Ştiu să încasez, spuse celălalt, şi-apoi îi şopti lui 
Richard Gordon: E un secret. 

Richard Gordon le dădu două din cele trei sticle cu bere 
pe care barmanul negru, cu vestă albă peste burta 
respectabilă, le desfăcuse şi le împinsese spre el. 

— Despre ce secret e vorba? 

— Secretul meu, spuse omul cu faţa plină de sânge. 
Secretul meu! 

— Are, într-adevăr, un secret, întări celălalt veteran. Nu 
minte. 

— Vrei să-l afli? îl întrebă în şoaptă pe Richard Gordon 
cel cu faţa plină de sânge. 

Gordon dădu din cap. 


— Nu doare. 

Celălalt dădu aprobator din cap. 

— Spune-i şi chestia cea mai grozavă... 

Roşcatul îşi apropie buzele mânjite de sânge de urechea 
lui Richard Gordon: 

— Uneori chiar îmi face bine, spuse el. Ce zici de asta? 

Lângă Gordon stătea un om înalt, cu o cicatrice care-i 
brăzda obrazul de la coada ochiului până la bărbie. Îl privi 
pe roşcat şi zâmbi. 

— La început e o artă, spuse el. După aceea devine un 
viciu. Dacă mi-ar face cineva silă, apoi acela ai fi tu, 
roşcatule! 

— "Ţie ţi se face silă repede, interveni primul veteran. În 
ce companie ai fost? 

— Pentru tine, beţivanule, asta n-are nicio importanţă! 
răspunse omul cel înalt. 

— Nu vrei să bei ceva? îl întrebă Richard Gordon pe 
veteranul cel înalt. 

— Mulţumesc, spuse el, beau. 

— Nu ne uita, interveni unul dintre cei doi cu care intrase 
Gordon în bar. 

— Mai dă-ne trei sticle de bere, comandă Gordon, şi 
barmanul negru le desfăcu şi le împinse spre ei. 

Nu era prea mult loc ca să le poată lua. aşa ca Gordon fu 
împins în veteranul cel-înalt. 

— Ai făcut parte din echipajul vreunui vas? îl întrebă 
veteranul. 

— Nu, stau aici. Vii de la Keys? 

— Am venit aici, în noaptea asta, de la 'Tortugas. răspunse 
veteranul cel înalt. Am făcut prea mult scandal acolo, aşa că 
n-au mai putut să ne suporte. 

— Asta-i un „roşu”, spuse primul veteran. 

— Ai fi şi tu dac-ai avea măcar o fărâmă de creier în cap! 
replică veteranul cel înalt. Ne-au trimis aici ca să scape de 
noi, dar am făcut. un scandal mai mare decât s-au aşteptat! 
îi zâmbi lui Richard Gordon. 


— la atinge-l pe tipul ăsta! urlă cineva; 

Richard Gordon văzu un pumn repezit într-un obraz de 
lângă el. Cel care fusese lovit fu tras de lângă bar de doi 
oameni. Mai în largul lor, unul dintre cei doi îl mai lovi o 
dată, cu putere, în obraz, iar celălalt îi trase una în burtă. 
Omul căzu pe podeaua de ciment şi-şi acoperi capul cu 
braţele, iar unul dintre cei doi îl izbi cu piciorul în spate. În 
tot acest timp, cel lovit nici nu crâcnise măcar. Unul dintre 
cei doi îl ridică în picioare şi-l împinse lângă perete. 

— Ia răcoreşte-l pe ticălosul acesta, spuse el, şi în timp ce 
omul se ghemuise, cu faţa albă ca varul, lângă zid, celălalt 
se încordă şi, cu genunchii puţin îndoiţi se repezi la om şi-l 
izbi cu pumnul în maxilar. Omul, cu faţa albă ca varul, căzu 
în genunchi şi apoi se rostogoli încet la pământ, cu capul 
într-o băltoacă de sânge. Cei doi îl lăsară acolo şi se 
întoarseră la bar. 

— Drace, da ştii să dai! se minună unul dintre ei. 

— Canalia asta vine la oraş şi-şi depune toţi banii la poştă, 
şi apoi se învârte de colo până colo, cerşind să i se dea de 
băut, spuse celălalt, E a doua oară când îl aranjez. 

— De data asta l-ai răcorit. 

— Când l-am lovit, am simţit cum i-a plesnit maxilarul, ca 
o pungă cu bile! spuse celălalt, cu o figură fericită. 

Omul zăcea lângă perete şi nimeni nu se uita la el. 

— Ştii, dacă m-ai fi lovit la fel, nu mi-ai fi făcut nimic, se 
făli veteranul cel roşcat. 

— la mai tacă-ţi gura, nenorocitule, spuse cel care-l 
răcorise pe omul de lângă perete. Tu nu ştii că ai sisi!39:? 

— Nu-i adevărat, n-am. 

— Voi, ăştia, beţivanii, îmi faceţi o silă grozavă! spuse cel 
care-l răcorise pe omul dinainte. Şi de ce mi-aş strica eu 
pumnii cu voi? 

— Asta-i ce ar trebui să faci, să-ţi foloseşti pumnii, îşi 
dădu cu părerea roşcatul. Ia ascultă, amice, se adresă el lui 
Richard Gordon, nu comanzi un rând? 


— Nu-s nişte băieţi grozavi? întrebă veteranul cel înalt. 
Războiul e o forţă care mobilizează şi purifică. Întrebarea 
care se pune e următoarea: dacă numai asemenea oameni, 
cum suntem noi, sunt potriviţi să fie soldaţi, său dacă 
diferitele arme ne-au format aşa? 

— Nu ştiu, răspunse Richard Gordon. 

— Aş paria cu dumneata că nici trei din cei care sunt aici 
n-au fost înrolați conform serviciului militar obligatoriu, 
spuse veteranul cel înalt. Ăştia sunt elita. Crema drojdiei! 
Cei cu care a câştigat Wellington!4: la Waterloo. Da, mister 
Hooverit!+ ne-a alungat de la Anticosti, şi mister Roosevelt 
ne-a trimis aici pachet, ca să scape de noi. 

Au avut grijă ca lucrurile să meargă în aşa fel în tabără, 
încât să se işte vreo epidemie, dar bieţii nenorociţi n-au vrut 
să moară. O parte din noi au fost trimişi la Tortugas, dar şi 
acolo-i bine. Şi cât o să mai înghiţim? Ce-o să se mai 
întâmple acuma? Trebuie să scape de noi. Vă daţi seama de 
asta, nu-i aşa? 

— De ce? 

— Fiindcă suntem nişte disperaţi, spuse omul. Oameni 
care nu mai au nimic de pierdut. Suntem mai furioşi decât 
oamenii cu care a luptat Spartacusi“2t. Dar e greu să 
încerci să faci ceva cu noi, pentru că am fost atât de 
încercaţi până acum, încât singura noastră mângâiere e 
băutura, şi singura mândrie e că o putem suporta. Dar nu 
toţi suntem aşa. Există şi unii dintre noi care vor să termine 
cu asta. 

— Sunt mulţi comunişti în tabără? 

— Numai vreo patruzeci, răspunse veteranul cel înalt. 
Patruzeci din două mii de oameni. Trebuie să fii disciplinat 
şi să dai dovadă de abnegaţie ca să fii comunist; un beţivan 
nu poate fi comunist. 

— Nu-l asculta, spuse roşcatul. E un radical blestemat! 

— Ia ascultă! se amestecă în vorbă veteranul care bea 
bere cu Richard Gordon. Să-ţi spun eu ce se întâmplă la 
marină. Să-ţi spun eu, radical blestemat, ce-i acolo! 


— Nu-l asculta, repetă roşcatul. Când flota se opreşte la 
New York şi cobori scara pe uscat, pe sub Riverside Drive, 
întâlneşti plimbându-se pe-acolo tot felul de tipi bătrâni, cu 
barbă lungă, gata să facă pentru un dolar orice treabă.' Ce 
spui de asta? 

— O să-ti dau să bei, îi răspunse veteranul cel înalt, ca să 
mai uiţi. 

La capătul celălalt al barului, un veteran se certa cu 
Freddy în privinţa socotelii. 

— Atât ai băut, spuse Freddy. 

Richard Gordon se uita la faţa veteranului. Era beat 
turtă, cu ochii injectaţi, şi se vedea că-şi caută un prilej de 
ceartă. 

— Eşti un mincinos afurisit! îi spuse el lui Freddy. 

— Optzeci şi cinci de cenți, îi repetă Freddy. 

— Fiţi atenţi! spuse veteranul cel roşcat. 

Freddy îşi întinsese mâna peste bar şi-l privea pe veteran 
cu atenţie. 

— Eşti un mincinos afurisit! răcni veteranul şi apucă o 
sticlă de bere. ca să tragă cu ea. Dar în acelaşi timp mâna 
dreaptă a lui Freddy se mişcă în semicerc deasupra barului 
şi aruncă în capul veteranului o solniţă uriaşă. Învelită într- 
un şervet. 

— N-a fost precis? întrebă roşcatul. N-a fost frumos? 

— Ar fi trebuit să-l vezi cum îi pocnea cu tacul acela 
retezat... spuse celălalt. 

Doi veterani, aşezaţi lângă cel care, lovit în cap cu solniţa, 
căzuse, se uitau supăraţi la Freddy. 

— Ce ţi-a venit să-l răcoreşti? 

— N-aveţi voi grijă de el! îi linişti Freddy. E de-ai casei. 
Hei, Wallace, strigă el, ia-l pe omul ăsta de jos şi pune-l la 
perete! 

— N-a fost frumos? îl întrebă roşcatul pe Richard Gordon. 
N-a fost drăguţ? 

Un tânăr bine legat îl târi pe cel căzut printre oamenii 
din cârciumă şi-l duse afară. Îl ridică în picioare, şi omul îl 


privi cu un aer absent. 

— Cară-te! îi spuse tânărul. Du-te şi ia puţin aer curat. 

Rezemat de zid, omul care fusese răcorit mai înainte 
şedea cu capul în mâini. Tânărul bine legat se duse la el. 

— Cară-te şi tu! îl sfătui. Aici n-o să-ţi fie bine... 

— Mi-au sfărâmat maxilarul... vorbi omul cu greu. 
Sângele îi curgea din gură şi i se prelingea pe bărbie. 

— Ai noroc că nu te-a omorât vlăjganul ăia care te-a lovit, 
spuse tânărul bine legat. Şi acuma cară-te! 

— Mi-au sfărâmat maxilarul... repetă celălalt. Mi-au 
sfărâmat maxilarul... 

— Ai face mai bine s-o iei din loc! stărui tânărul. Aici n-o 
să-ţi meargă bine... 

Îl ajută pe omul cu maxilarul zdrobit să se ridice în 
picioare. Omul o porni pe stradă clătinându-se. 

— Într-o noapte am văzut zărind aici, rezemaţi de zid, 
doisprezece oameni, spuse roşcatul. Şi într-o dimineaţă am 
văzut-o pe matahala aia de colo frecând podeaua, pe care 
turnase o găleată cu apă. Nu te-am văzut eu frecând 
podeaua cu apă? îl întrebă el pe barmanul negru. 

— Da, sir, încuviinţă barmanul. De multe ori. Da, sir. Dar 
pe mine nu m-aţi văzut niciodată lovind pe cineva. 

— Nu ţi-am spus? repetă roşcatul. Cu o găleată! 

— După cât se pare, şi asta o să fie o noapte grozavă! 
spuse celălalt veteran. Ce zici, amice? îl întrebă el pe 
Richard Gordon. Şi acum mai bem o bere? 

Richard Gordon simţea că începe să se îmbete. Faţa lui, 
pe care şi-o vedea în oglinda de deasupra barului, avea un 
aer ciudat. 

— Cum te cheamă? îl întrebă pe comunistul cel înalt. 

— Jacks, răspunse omul. Nelson Jacks. 

— Şi unde ai fost înainte de-a ajunge aici? 

— O, cam peste tot. În Mexic, în Cuba, în America de Sud, 
şi cam peste tot... 

— Te invidiez! îi spuse Richard Gordon. 

— De ce mă invidiezi? De ce nu te apuci să lucrezi ceva? 


— Am scris trei cărţi, spuse Richard Gordon. Şi acuma 
scriu o alta despre greva din Gastonia!43+. 

— Aşa da, spuse omul cel înalt. Asta-i foarte bine! Cum ai 
spus că te cheamă? 

— Richard Gordon. 

— Aha! făcu omul cel înalt. 

— Şi ce vrea să însemne acest „aha”? 

— Nimic. 

— Mi-ai citit cumva cărţile? îl întrebă Richard Gordon. 

— Da. 

— Şi ţi-au plăcut? 

— Nu. 

— De ce? 

— N-aş vrea să spun de ce. 

— Hai, nu te sfii. Dă-i drumu”! 

— Pentru că nu-s altceva decât un căcat! spuse omul cel 
înalt şi se îndepărtă. 

„Eh, încep să cred că e o noapte tocmai bună pentru 
mine! se gândi Richard Gordon. E noaptea mea.” 

— Ce spuneai că vrei să bei? îl întrebă el pe roşcat. Mai 
am doi dolari. 

— O bere, spuse celălalt. Ştii, eşti un prieten adevarat. 
Părerea mea e că scrii cărţi bune. Dă-l dracului pe radicalul 
ăla afurisit! 

— N-ai nicio carte la tine? îl întrebă celălalt veteran. Aş 
vrea şi eu să citesc ceva. N-ai scris niciodată pentru 
Western Stories sau pentru War Acesi*? Aş citi zilnic War 
Aces! 

— Dar cine-i individul ăla înalt? întrebă Richard Gordon. 

— Ţi-am spus că e un radical afurisit! îl lămuri cel de al 
doilea veteran. E plină tabăra de ei. l-am da noi afară, dar 
mai toată ziua cei mai mulţi dintre noi nu suntem treji, aşa 
că nu-i mai ţinem minte. 

— Ce să ţineţi minte? întrebă roşcatul. 

— Să ţinem minte ceva, spuse celălalt. 

— Mă vezi? întrebă roşcatul. 


— Da, răspunse Richard Gordon. 

— Ai crede că am cea mai drăguță nevestică din lume? 

— De ce nu? 

— Ei bine, chiar am o asemenea nevastă! spuse roşcatul. 
Şi fata asta e nebună după mine! E ca o sclavă. „Dă-mi încă 
o ceaşcă de cafea”, îi spun. „Imediat, dragul meu”, îmi 
răspunde. Şi mi-o dă. Şi cu toate merge la fel. Şi merge 
peste tot cu mine. Dacă mi se năzare ceva, pentru ea e 
lege! 

— Acum unde o fi? întrebă celălalt veteran. 

— Asta e, spuse roşcatul. Asta e, amice! Unde o fi? 

— Nu ştie unde o fi, spuse cel de al doilea veteran. 

— Nu numai asta, reluă roşcatul. Nici nu ştiu măcar unde 
am văzut-o ultima oară. 

— Nu ştie nici în ce ţară o fi trăind. 

— Dar ştii, camarade, spuse roşcatul, oriunde-ar fi, fetiţa 
asta îmi este credincioasă. 

— Ăsta-i adevărul adevărat, întări celălalt veteran. Poţi 
să-ţi pui şi capul că aşa e! 

— Uneori spuse roşcatul, mă gândesc că poate e Ginger 
Rogers şi s-a apucat să facă cinema. 

— De ce nu? spuse celălalt. 

— Şi apoi o văd aşteptându-mă liniştită, acolo unde stau. 

— Păstrând focul aprins în cămin, adăugă celălalt. 

— Asta-i, zise roşcatul. E cea mai grozavă femeiuşcă din 
lume! 

— Ia ascultă, spuse celălalt, da şi bătrână mea mamă e 
grozavă! 

— Desigur. 

— Da a murit, continuă cel de al doilea veteran. Să nu 
mai vorbim despre ea. 

— Dar ia spune-mi, amice, tu nu eşti căsătorit? îl întrebă 
roşcatul pe Richard Gordon. 

— Desigur, răspunse el. 

La bar, ceva mai încolo, să fi fost peste vreo patru 
oameni, văzu faţa rumenă, ochii albaştri şi mustaţa nisipie, 


umezită de bere, a profesorului MacWalsey. Profesorul se 
uita drept înaintea lui, şi în timp ce Richard Gordon îl 
privea, îşi bău paharul de bere şi trăgându-şi înapoi buza de 
jos, îşi şterse mustaţa de spumă. 

Richard Gordon observă cât de strălucitor e albastrul 
ochilor lui şi, privindu-l, simţi că-l înfioară o senzaţie 
neplăcută şi-şi dădu seama pentru prima oară ce simte un 
om când se uită la bărbatul pentru care îl părăseşte 
nevasta. 

— Ce se întâmplă, amice? îl întrebă roşcatul. 

— Nimic. 

— Nu te simţi prea bine. Pot spune chiar că le simţi rău. 

— Nu, tăgădui Richard Gordon. 

— Ai aerul c-ai văzut o fantomă. 

— Îl vezi pe tipul acela de-acolo, cu mustață? îl întrebă 
Richard Gordon. 

— Ala? 

— Da. 

— Ce-i cu el? întrebă cel de-al doilea veteran. 

— Nimic, spuse Richard Gordon. Dracu să-l ia! Nimic. 

— "Te supără cumva? îl răcorim imediat. Sărim vreo trei 
pe el, ca să-l poţi atinge cum trebuie. 

— Nu! protestă Richard Gordon. N-ar folosi la nimic. 

— Să-l agăţăm când iese, îi propuse roşcatul. Nu-mi place 
cum se uită. Canalia asta arată ca un spărgător de grevă! 

— Îl urăsc, şuieră Richard Gordon. Mi-a ruinat viaţa. 

— Îi arătăm noi lui! spuse cel de al doilea veteran. 
Şobolanul ăsta galben! Ascultă, Red, ia două sticle. O să-l 
batem măr! Spune-mi, când a făcut asta? Ei, mai luăm o 
bere? 

— Mai am un dolar şi şaptezeci de cenți, spuse Richard 
Gordon. 

— Ce-ar fi, atunci, să luăm o juma', propuse veteranul cel 
roşcat. Simt că mă-nec în berea asta. 

— Nu, spuse celălalt. Berea asta e bună pentru tine. E 
bere trasă. |ine-o tot aşa! Hai să-l batem pe tipul ăla, şi 


după aia să ne întoarcem să bem tot bere. 

— Nu. Lasă-l în pace. 

— Nu. amice. Ai spus că şobolanul ăla ţi-a ruinat nevasta. 

— Viaţa, nu nevasta. 

— Aşa? Iartă-mă, zău. Îmi pare rău. 

— A jefuit şi a ruinat banca, spuse celălalt veteran. Pariez 
că se oferă o recompensă pentru capul lui. Dumnezeule, i- 
am şi văzut fotografia azi la poştă! 

— Ce făceai la poştă? îl întrebă celălalt, bănuitor. 

— Nu e voie să primesc o scrisoare? 

— Dar la tabără nu poţi primi scrisori? 

— Nu cumva crezi că m-am dus să depun bani la poştă? 

— Ce-ai făcut la poştă? 

— Am trecut pe-acolo. 

— Aşa? ţine-atunci! spuse celălalt şi se năpusti la el cu 
toată înghesuiala aia. 

— Uite-i cum se bat cei doi tovarăşi! observă cineva. 

În ghionţi şi-n pumni, în genunchi şi-n îmbrânceli, cei doi 
fură împinşi afară. 

— Să se bată pe trotuar, spuse tânărul cu umerii laţi. 
Găinarii ăştia se bat de trei sau patru ori pe noapte. 

— O pereche de beţivani, îşi dădu cu părerea alt veteran. 
Red putea să se bată altădată, dar acuma a îmbătrânit şi 
are sisi. 

— Amândoi au sisi. 

— Red a luat asta de la un tip care boxa pe ring, spuse un 
veteran scund şi îndesat. Tipul avea sisi şi era plin de bube 
pe umeri şi pe spate. De fiecare dată când se încăierau, 
tipul îşi freca umărul de nasul sau de botul lui Red. 

— Aiurea! Şi de ce şi-ar fi băgat botul în ăla? 

— Aşa ţinea capul Red când ajungeau corp la corp. 
Aplecat, uite-aşa... Şi tipul ăla se freca de el. 

— Vorbă să fie, aiureli! Toată povestea asta e o aiureală! 
Nimeni n-a luat sisi dintr-un meci de box! 

— Aşa crezi tu! Ascultă-mă pe mine! Red era unul dintre 
cei mai sănătoşi băieţi din câţi am văzut. Era în compania 


mea. Era şi un bun boxer. Da, da, bun! Era căsătorit cu o 
fată drăguță. Şi Benny Sampson ăsta i-a dat boala cum mă 
vezi şi cum te văd! 

— Atunci, nu mă vezi, spuse un alt veteran. Dar Poochy 
cum l-a luat? 

— La Şanhai. 

— Şi tu? 

Eu nu l-am luat. 

— Dar Suds? 

— De la o fată din Brest, când se întorcea acasă. 

— Toţi vorbiţi numai de chestia asta, cum e când îl iei şi 
ce-i dacă-l ai şi ce-i dacă nu-l ai... 

— În halul în care suntem acuma, e tot una, spuse un 
veteran. Eşti tot atât de fericit şi cu el, şi fără el. 

— Poochy e mai fericit. El nu mai ştie pe ce lume e. 

— Ce-i asta sisi? îl întrebă pe omul de lângă el profesorul 
MacWalsey. 

Omul îi explică. 

— Mă întreb, de unde o fi venind expresia asta? spuse 
profesorul MacWalsey. 

— Nu ştiu, răspunse omul. Din primul moment în care m- 
am înrolat, tot aşa am auzit spunându-i-se. Unii-i spun şi 
altfel. De obicei însă i se spune aşa. 

— Aş fi curios să ştiu de unde vine, reluă profesorul 
MacWalsey. Mulţi termeni din aceştia sunt, de fapt, luaţi din 
argou. 

— De ce i se spune aşa? întrebă veteranul de lângă 
profesorul MacWalsey pe cel care-i era mai aproape. 

— Nu ştiu. 

Nimeni nu părea să ştie, dar cu toţii aveau aerul că le 
face o deosebită plăcere această serioasă discuţie filologică. 

Richard Gordon ajunsese acuma lângă profesorul 
MacWalsey. Când Red şi Poochy începuseră să se bată, 
fusese împins până aici şi nu se împotrivise. 

— Hello! îl salută profesorul MacWalsey. Bei ceva? 

— Nu cu dumneata, răspunse Richard Gordon. 


— Cred că ai dreptate, spuse profesorul MacWalsey. Ai 
mai văzut vreodată aşa ceva? 

— Nu, răspunse Richard Gordon. 

— E tare ciudat tot ce se întâmplă aici, continuă 
profesorul MacWalsey. Sunt uluitori! În fiecare noapte vin 
să-i văd. 

— Şi nu ţi se întâmplă niciodată nimic? 

— Nu. De ce? 

— Să te baţi cu vreun beţiv? 

— Nu mi s-a întâmplat niciodată aşa ceva. 

— Doi amici de-ai mei voiau să te ia la bătaie chiar acum 
câteva minute. 

— Da? 

— Tare-aş fi vrut să-i las s-o facă! 

— Nu cred că ar fi schimbat prea mult lucrurile, spuse 
profesorul MacWalsey vorbind în doi peri, aşa cum vorbea 
el întotdeauna. Dacă te supără că sunt aici, pot pleca. 

— Nu, spuse Richard Gordon. Parc-aş vrea să fiu în 
preajma dumitale. 

— Bine. 

— Ai fost căsătorit vreodată? îl întrebă Richard Gordon. 

— Da. 

— Şi ce s-a întâmplat? 

— Soţia mea a murit în timpul epidemiei de gripă din 
1918. 

— Şi de ce vrei să te căsătoreşti acuma din nou? 

— Cred că acuma m-aş pricepe mai bine să fiu soţ. Cred 
că acuma aş fi un soţ mai bun decât atunci. 

— Deci. mi-ai luat soţia. 

— Da. 

— Să te ia dracu! spuse Richard Gordon şi-l lovi pe 
profesor în obraz. 

Cineva îl apucă de braţ. Gordon îşi smuci braţul, şi în 
acelaşi timp fu lovit cu putere după ureche. Profesorul 
MacWalsey stătea în faţa lui, la bar, cu faţa roşie şi clipea 
des din ochi. Profesorul întinse mâna, să-şi ia o altă sticlă de 


bere în locul celei pe care i-o vărsase Gordon. Dar Gordon 
îşi trase braţul înapoi, ca să-l lovească din nou. Abia îl lovise, 
când din nou îi explodă ceva pe după ureche, şi toate 
luminile, după ce ţâşniră într-o izbucnire orbitoare, 
începură să se învârtească şi apoi se stinseră. 

După aceea se trezi în uşa cârciumii lui Freddy. Capul îi 
vâjâia, oamenii şi barul se învârteau uşor şi-i era greață. 
Oamenii se uitau la el. Tânărul cu umerii laţi stătea lângă el. 

— Ştiţi, nu e bine să vă apucaţi să vă bateţi. Avem de 
ajuns de multe scandaluri cu beţivii ăştia... 

— Cine a dat în mine? întrebă Gordon. 

— Eu v-am lovit, spuse tânărul cel solid. Domnul acela e 
un vechi client al nostru. Aşa că nu trebuie să vă înfuriaţi. Şi 
desigur că nici nu vreţi să vă bateţi aici, în local. 

Stând nesigur pe picioare, Richard Gordon îl văzu pe 
profesor venind spre el. 

— Îmi pare rău, se scuză el. N-am vrut să te lovească 
nimeni. Nu te condamn că te porţi aşa cum te porți. 

— Dracu să te ia! spuse Richard Gordon şi porni spre 
profesor. 

Acesta fu singurul lucru pe care şi-l mai aminti că-l 
făcuse, fiindcă tânărul cel solid se aplecă înainte şi-l lovi din 
n0u, şi de data aceasta Gordon căzu cu faţa în jos pe 
podeaua de ciment. Tânărul cel solid se întoarse către 
profesor. 

— S-a făcut, doctore! spuse el amabil. N-o să vă mai 
sâcâie. Dar ce-i cu el? 

— Trebuie să-l duc acasă, spuse profesorul. N-are nimic, 
nu-i aşa? 

— Desigur. 

— Ajută-mă să-l urc într-un taxi, îl rugă profesorul 
MacWalsey. 

Îl luară pe Richard Gordon de braţ şi, cu ajutorul 
şoferului, îl urcară într-un taxi de tip vechi. 

— Eşti sigur că n-are nimic? îl întrebă profesorul 
MacWalsey pe tânărul cel spătos. 


— Trageţi-l zdravăn de urechi când vreţi să-l treziţi. Şi 
stropiţi-l cu apă pe faţă. Aveţi grijă să nu înceapă iar când s- 
o trezi. Să nu sară la dumneavoastră. 

— N-avea grijă. 

Lui Richard Gordon îi atârna capul în chip ciudat pe 
spătarul  banchetei şi respira zgomotos, horcăind. 
Profesorul MacWalsey îşi trecu braţul pe sub capul lui 
Gordon şi-l ţinu aşa, ca să nu se mai lovească de spătarul 
banchetei. 

— Undo mergem? întrebă şoferul taxiului. 

— La celălalt capăt al oraşului, răspunse profesorul. 
Dincolo de parc. Pe strada pe care se vând barbuni. 

— Adică pe Rocky Rond, spuse şoferul. 

— Da, continuă profesorul MacWalsey. 

Trecând pe lângă o cafenea, profesorul îi spuse şoferului 
să oprească. Voia să coboare să-şi ia ţigări. Puse cu grijă 
capul lui Richard Gordon pe banchetă şi intră în cafenea. 
Când dădu să se suie în taxi, Richard Gordon dispăruse. 

— Unde s-a dus? îl întrebă el pe şofer. 

— Uitaţi-l pe stradă, înaintea noastră. 

— la-te după el. 

Când taxiul fu în dreptul lui Gordon, profesorul cobori şi 
se duse spre omul care mergea clătinându-se pe trotuar. 

— Hai, Gordon! îi spuse el. Să mergem acasă. 

Richard Gordon se uită lung la el. 

— Să mergem? întrebă el, bălăbănindu-se. 

— Vreau să te duc acasă cu taxiul. 

— Du-te dracului! 

— Vreau să mergi cu mine, stărui profesorul. Vreau să 
ajungi teafăr acasă. 

— Unde ţi-e banda? 

— Ce bandă? 

— Banda care m-a bătut. 

— Scandalagiul acela te-a lovit. Nu ştiam că vrea să te 
lovească. 

— Minţi! spuse Richard Gordon. 


Se repezi la omul cu obrajii rumeni din faţa lui, dar nu-l 
nimeri. Alunecă, căzu în genunchi şi se ridică greoi. Îşi 
julise rău genunchii din cauza căzăturii, dar nu simţea 
NIMIC. 

— Hai să ne batem! bolborosi el. 

— Nu mă bat cu dumneata, zise profesorul MacWalsey. 
Dacă te urci în taxi, plec şi te las în pace. 

— Du-te dracului! spuse Richard Gordon şi o porni pe 
stradă la vale. 

— Lăsaţi-l să plece, îl sfătui şoferul pe profesor. E treaz şi 
n-are nici pe dracu! 

— Crezi că n-are nimic? 

— Drace, vă spun eu că e în perfectă regulă! 

— Să nu i se întâmple ceva, spuse profesorul MacWalsey. 

— Nu puteţi să-l faceţi să urce dacă nu vă bateţi cu el, 
spuse şoferul. Lăsaţi-l să se ducă. N-are nimic. Vi-e frate? 

— Într-un fel... se resemnă profesorul MacWalsey. 

Se uită după Richard Gordon. care mergea clătinându-se, 
până când dispăru în umbra copacilor înalţi, ale căror 
ramuri se aplecau şi se-nfundau în pământ, crescând 
asemeni unor rădăcini. Ce gândea profesorul în timp ce se 
uita după Gordon nu era deloc plăcut. „E un păcat mortal, 
se gândea el, un păcat grav şi mortal, şi o mare cruzime, şi 
în timp ce, din punct de vedere formal, religia îţi poate 
îngădui să ajungi la rezultatul final, eu nu pot să mi-o iert. 
Pe de altă parte, chirurgul nu se poate întrerupe în timp ce 
operează, de teamă că-i face rău pacientului. Dar de ce, în 
viaţă, toate operaţiile trebuie să fie făcute fără anestezie? 
Dacă aş fi fost eu un om mai bun, ar fi trebuit să-l las să mă 
bată. Ar fi fost mai bine pentru el. Bietul om, fără minte! 
Bietul om, fără cămin... Trebuia să rămân cu el, dar ştiu că 
e mai mult decât poate suporta. Mi-e ruşine şi mi-e scârbă 
de mine însumi şi mi-e silă de ce-am făcut! Totul se poate 
termina şi rău. Dar nu trebuie să mă gândesc la asta. Mă 
voi întoarce acuma la anestezicul pe care-l folosesc de 
şaptesprezece ani şi de care nu voi mai avea nevoie multă 


vreme. Deşi acum a devenit probabil, un viciu, pentru care 
inventez doar nişte scuze. Cu toate că până la urmă nue 
altceva decât un viciu, pentru care sunt foarte potrivit. Aş 
vrea totuşi să-l pot ajuta pe acel sărman om, căruia îi fac 
râu...” 

— Înapoi la Freddy, zise el şoferului. 


CAPITOLUL 23 


Cutter-ul pazei de coastă, având la remorcă şalupa 
Queen Conch, cobori pe canalul întortocheat dintre recif şi 
Key. Cutter-ul se legăna pe valurile ridicate de vântul de 
nord, care se izbeau de apele fluxului, dar vasul cel alb 
plutea uşor şi drept. 

— Dacă nu suflă vântul, n-o să i se-ntâmple nimic, spuse 
căpitanul pazei de coastă. Pluteşte bine. Robby ăsta a făcut 
vase frumoase! Ai înţeles ceva din ce tot bolboroseşte 
acolo? 

— Nu se înţelege nimic, răspunse secundul. Nu mai ştie 
ce spune. 

— Cred c-o să moară, spuse căpitanul. 

— Împuşcat în burtă în halul ăsta... Crezi că i-a ucis pe 
cei patru cubani? 

— Nu ştiu ce să spun. L-am întrebat, dar aiura. 

— Ce-ar fi să mai încercăm să vorbim cu el? 

— Hai, să vedem. 

Lăsându-l pe ofiţerul de cart la timonă, să conducă 
cutter-ul printre balizele de pe canal, se duseră în cabina 
căpitanului, care se afla în spatele timoneriei. Harry 
Morgan zăcea acolo, pe cuşetă. Ochii îi erau închişi, dar 
îndată ce căpitanul îl atinse pe umărul lat, îi deschise. 

— Cum te simţi, Harry? îl întrebă căpitanul. 

Harry îl privi, dar nu răspunse. 

— Vrei ceva? îl întrebă căpitanul. 

Harry Morgan îl privea. 

— Nu vă aude, spuse secundul. 


— Harry, întrebă din nou căpitanul, vrei ceva? Hai, spune, 
băiatule. 

Udă un prosop în vasul cu apă de pe suportul de lângă 
cuşetă şi umezi buzele crăpate ale lui Harry Morgan. Erau 
uscate şi negre. Privindu-l, Harry Morgan începu să 
vorbească: 

— Un om, începu el. 

— Da, spuse căpitanul. Zi-i. 

— Un om... repetă Harry Morgan, vorbind foarte rar. Nu 
poate să... nu poate, orice-ar... nu poate, oricum... n-o 
scoate la capăt... 

Se opri. Faţa îi rămăsese nemişcată tot timpul cât 
vorbise. 

— Spune, Harry, spune, îl îndemnă căpitanul. Spune-ne, 
cine a fost? Cum s-a întâmplat? Hai spune, băiatule. 

— Un om... reîncepu Harry, privindu-l cu ochii înguşti pe 
faţa lui mare, faţa aceea cu pomeţii ieşiţi în afară, cu ochii 
care încercau să vorbească. 

— Patru oameni, spuse căpitanul, încercând să-l ajute. 

Îi umezi buzele din nou, storcind prosopul în aşa fel încât 
să i se prelingă între buze câteva picături de apă. 

— Un om, îl corectă Harry şi apoi tăcu. 

— Bine, un om, reluă căpitanul. 

— Un om, spuse din nou Harry foarte limpede şi foarte 
rar, vorbind cu gura lui uscată. Acuma, aşa cum sunt 
lucrurile, aşa cum merg, orice ar fi, oricum, nu... 

Căpitanul îl privi pe secund şi clătină din cap. 

— Cine a făcut toate astea? întrebă secundul. 

Harry îl privea. 

— Nu vă înşelaţi singuri... spuse el. 

Căpitanul şi secundul se aplecară deasupra lui. Acum 
avea să spună totul. 

— E ca şi cum ai încerca să întreci o maşină pe vârful 
dealului. Pe drumul acela din Cuba. Pe orice drum. Oriunde. 
Întocmai aşa. Adică aşa stau lucrurile. Aşa cum merg. Câtva 


timp, da, desigur, totul e-n regulă. Poate... dacă ai noroc. 
Un om... 

Tăcu. Căpitanul clătină din cap către secund. Harry 
Morgan îl privi cu ochi limpezi. Căpitanul îi umezi din nou 
buzele. Pe prosop rămase o dâră însângerată. 

— Un om... reîncepu Harry Morgan privindu-i ne 
amândoi. Un om singur nu poate. Niciun om singur acuma. 
Tăcu. Oricum ar fi, un om singur nu poate să aibă nicio 
mama mă-sii de şansă. 

Închise ochii. Se căznise mult ca s-o spună şi-l costase 
viaţa ca s-o afle. 

Zăcea acolo cu ochii deschişi din nou. 

— Hai, spuse căpitanul secundului. Eşti sigur că nu vrei 
nimic, Harry? 

Harry Morgan îl privea, dar nu-i răspunse nimic. Le 
spusese el totul, dar ei nu-l auziseră. 

— Ne întoarcem, spuse căpitanul. Nu te agita, băiatule. 

Harry Morgan se uita după ei până ieşiră din cabină. 

În faţă, la timonerie, privind cum se face întuneric şi cum 
începe să joace pe ape lumina farului de la Sombrero, 
secundul spuse: 

— Te bagă în sperieţi cum aiurează... 

— Bietul băiat! spuse căpitanul. Ei, o să ajungem curând 
în port. Imediat după miezul nopţii. Dacă nu trebuie să 
încetinim din cauza remorcatului. 

— Credeţi c-o să mai trăiască? 

— Nu, răspunse căpitanul. Dar nu poţi şti niciodată... 


CAPITOLUL 24 


Se adunase multă lume pe strada aceea întunecată, în 
faţa porţilor de fier, care închideau intrarea spre vechea 
bază de submarine, transformată acum în bazin pentru 
yacht-uri. Paznicul cuban avea ordin să nu dea voie nimănui 
înăuntru, şi mulţimea se-mbulzea lângă gard, să privească 
printre zăbrelele de fier în curtea întunecată, luminată de-a 
lungul cheiului de luminile yacât-urilor trase la debarcader. 
Mulțimea era tăcută, aşa cum numai în Key West poate fi. 
Proprietarii yacht-urilor şi invitaţii lor se împinseră şi-şi 
făcură loc cu coatele prin mulţime, apropiindu-se de poartă 
şi de paznic. 

— Hei! Nu-i voie înăuntru! se răsti paznicul. 

— Ce dracu mai e şi asta? Suntem de pe un yacht! 

— Nu intră nimeni! strigă paznicul. Înapoi! 

— N-o fă pe prostu”! spuse unul dintre cei de pe yacht şi-l 
dădu la o parte, pornind pe cărarea care ducea spre 
debarcadere. 

În spatele lor, mulţimea aştepta în faţa porţii, unde stătea 
micul paznic, încurcat, cu şapca pe cap, cu mustăţile lui 
lungi şi cu autoritatea ştirbită, dorind să aibă o cheie cu 
care să poată încuia poarta cea mare. Urcând veseli pe 
drumul dinaintea lor, cei de pe yacht văzură din direcţia 
opusă şi apoi trecând pe lângă ei un grup de oameni, care 
aşteptau lângă debarcaderul pazei de coastă. Nu le dădură 
nicio atenţie şi merseră mai departe, de-a lungul danelor, 
unde erau trase alte yacht-uri, şi se îndreptară spre dana 5, 
urcând puntea din lemn de teck a yacht-ului New Exuma II], 


luminată din plin de razele unui reflector. În cabina cea 
mare a vasului se aşezară în fotoliile mari de piele, în jurul 
unei mese lungi, pe care erau împrăştiate reviste, şi unul 
dintre ei sună după steward!%*. 

— Un scotchi48* cu sifon! spuse. Iei şi tu unul, Henry? 

— Da, răspunse Henry Carpenter. 

— Ce-a fost cu dobitocul ăla de la poartă? 

— Habar n-am, spuse Henry Carpentor. 

Steward-ul, în vestă albă, aduse cele două pahare. 

— Pune discurile acelea pe care le-am lăsat deoparte pe 
masă, porunci cel pe cate-l chema Wallace Johnston. 

— Mi se pare că le-am pus la loc, sir spuse steward-ul. 

— Să te ia dracu! spuse Wallace Johnston. Pune atunci 
ceva din albumul cel nou cu muzica de Bach. 

— Da, spuse steward-ul. 

Se duse la discotecă, scoase un album şi se îndreptă cu el 
spre patefon. 

Se auziră acordurile Sarabandei. 

— L-ai văzut azi pe Tommy Bradley? întrebă Henry 
Carpenter. L-am întâlnit când a venit, avionul. 

— Nu-l pot înghiţi deloc! spuse Wallace. Nici pe el, nici pe 
târfa aia de nevastă-sa! 

— Mi-e îmi place Helene. spuse Henry Carpenter. Ştie să 
se distreze. 

— Ai încercat vreodată să te distrezi cu ea? 

— Da, şi a fost minunat! 

— Nu pot s-o înghit, orice-ar fi! spuse Wallace Johnston. 
Şi de ce dracu stau pe-aici? 

— Au o casă drăguță. 

— Da, au un mic bazin, frumos şi curat, pentru yachtul 
lor, încuviinţă Wallace Johnston. E adevărat ca Tommy 
Bradley e impotent? 

— Nu cred. Asta se spune despre toată lumea. E pur şi 
simplu un spirit larg. 

— Într-adevăr, e bine spus „spirit larg”. Păi, dacă e cineva 
larg, apoi ea e aceea! 


— E o femeie deosebit de drăguță, încercă Henry 
Carpenter s-o apere. i-ar plăcea, Wally... 

— Nu cred, spuse Wallace. Reprezintă tot ceea ce urăsc 
la o femeie, şi Tommy Bradley sintetizează tot ceea ce urăsc 
la un bărbat. 

— 'Teribil de sigur te mai simţi în noaptea asta! 

— Tu nu te simţi niciodată sigur pentru că nu eşti 
niciodată consecvent cu tine însuţi, observă Wallace 
Johnston. Nici nu te poţi hotărî măcar să faci ceva. Nici nu 
ştii măcar ce eşti. 

— Pe mine să mă laşi deoparte, spuse Henry Carpenter 
şi-şi aprinse o ţigară. 

— Şi de ce? 

— Uite, în primul rând pentru că stau cu tine pe yachtul 
ăsta afurisit, care-i al tău, şi cel puţin jumătate din timp fac 
ceea ce vrei tu să faci, şi asta te scuteşte de a mai plăti bani 
taxatorilor de autobuze sau marinarilor, care te şantajează 
şi care-ţi cer ba una, ba alta şi care ştiu cine sunt ei şi cine 
eşti tu. 

— Eşti într-o dispoziţie grozavă! spuse Wallace Johnston. 
Ştii bine că nu mă las şantajat. 

— Nu. Eşti prea strâns la pungă ca s-o faci. În schimb, ai 
prieteni ca mine. 

— N-am niciun prieten care să semene cu tine. 

— Nu fi chiar atât de drăguţ, îl avertiză Henry. În seara 
asta nu pot suferi aşa ceva. Zi-i înainte, pune Bach, înjură-ţi 
steward-ul, bea ceva mai mult ca de obicei şi du-te la 
culcare. 

— Ce ţi-a venit? întrebă celălalt, ridicându-se în picioare. 
Ce-i cu tine că eşti atât de nesuferit? Ştii că nu-i prea mare 
lucru nici de capul tău, în orice caz... 

— Ştiu, spuse Henry. Oh, mâine o să fiu atât de drăguţ! 
Dar în noaptea asta, nu. E o noapte rea. Ai observat 
vreodată cât de deosebite sunt nopţile? Cred că atunci când 
eşti de ajuns de bogat toate nopţile sunt la fel. 

— Vorbeşti ca o elevă de liceu. 


— Noapte bună, spuse Henry Carpenter. Nu-s nici elevă, 
nici elev. Mă duc să mă culc. Mâine dimineaţă totul va fi 
grozav de frumos! 

— Ai pierdut mult? De asta eşti atât de întunecat? 

— Am pierdut trei sute de dolari. 

— Vezi? Ţi-am spus eu că de asta... 

— Pe toate le ştii, nu-i aşa? 

— Totuşi, ai pierdut trei sute de dolari. 

— Am pierdut mult mai mult decât atât. 

— Cât de mult? 

— Am pierdut lozul cel mare. Lozul cel mare, unicul! Şi 
acuma joc un joc în care nu mai pot câştiga niciodată lozul 
cel mare. Dar numai în noaptea asta mi-a trecut prin minte 
că e aşa. De obicei nu mă gândesc la asta. Şi acuma mă duc 
să mă culc, aşa că n-o să te mai plictisesc. 

— Nu mă plictiseşti. Dar, te rog, încearcă să nu mai fii 
atât de grosolan. 

— Mi-e teamă că nu pot fi altfel, şi, de altminteri, mă 
plictiseşti. Noapte bună. Mâine totul va fi grozav de frumos! 

— Eşti teribil de grosolan! 

— Asta ştiu. Accepţi sau te laşi păgubaş, spuse Henry 
Carpenter. În viaţa mea am făcut şi una, şi alta. 

— Noapte bună, spuse Wallace Johnston cu un aer plin de 
speranţă. 

Henry Carpenter nu-i răspunse. Asculta muzica. 

— Să nu te duci la culcare în halul ăsta, îl sfătui Wallace 
Johnston. De ce eşti atât de pornit? 

— Las-o-ncurcată... 

— De ce? Te-am mai văzut în halul ăsta şi ţi-a trecut. 

— Las-o-ncurcată... 

— Bea ceva şi-o să fii mai vesel. 

— Nu vreau să beau nimic şi n-o să fiu vesel. 

— Bine, atunci du-te şi te culcă. 

— Mă duc. 

Aceste lucruri se petreceau în acea noapte pe bordul 
yacht-ului New Exuma Il, care avea un echipaj compus din 


doisprezece oameni, căpitan fiind Nils Larson, şi al cărui 
proprietar era Wallace Johnston, în vârstă de 38 de ani, 
licenţiat în litere la Harvard, compozitor, cu venituri 
provenind din fabrici de mătase, necăsătorit, interdit de 
sejour'4/+ la Paris, bine cunoscut din Alger până în Biskra, şi 
al cărui musafir era Henry Carpenter, în vârstă de 36 de 
ani, licenţiat în litere la Harvard, acum cu un venit de două 
sute de dolari pe lună, dintr-un fond depus în acest scop, la 
bancă de către maică-sa, şi înainte cu un venit de patru sute 
şi cincizeci de dolari pe lună, până în momentul în care 
banca administratoare a acestui fond schimbase unele 
acţiuni sigure pentru alte acţiuni sigure, şi apoi pentru alte 
acţiuni, nu chiar atât de sigure, şi, în cele din urmă, pentru 
o participare la o afacere cu un imobil, în care banca se 
încurcase şi care nu i-a mai adus niciun venit. Cu mult 
înainte de reducerea aceasta a venitului se spunea despre 
Henry Carpenter că, în cazul în care ar fi căzut de la 5.500 
de picioare, fără paraşută, ar fi aterizat teafăr şi sănătos la 
masa vreunui om bogat. În societate, însă, Henry Carpenter 
era un om care aducea un aport preţios la întreţinerea 
bunei dispoziţii, şi, cu toate că numai în vremea din urmă şi 
rareori se simţea sau se exprima aşa cum se întâmplase în 
această noapte, prietenii lui simţiseră mai demult că era 
ceva care nu mai mergea la el. Dacă prietenii lui n-ar fi 
simţit asta, cu acel instinct pe care-l au bogaţii de a sesiza 
imediat dacă e ceva în neregulă la vreunul dintre membrii 
haitei lor şi cu acea sănătoasă dorinţă de a-l exclude din 
mijlocul lor dacă nu au posibilitatea de a-l distruge, Henry 
Carpenter n-ar fi fost silit să accepte ospitalitatea lui 
Wallace Johnston. Dar aşa cum era, Wallace Johnston, cu 
plăcerile lui puţin cam speciale, constituia pentru Henry 
Carpenter o ultimă poziţie şi şi-o apăra mai bine decât ştia 
că o face, ţinând seama de cinstita sa încercare de a o rupe 
cu Johnston, de brutalitatea sa în expresii şi de sincera sa 
nesiguranţă faţă de celălalt, intrigându-l şi seducându-l pe 
Johnston, care, dat fiind vârsta lui Henry Carpenter. ar fi 


putut fi plictisit cu uşurinţă de o bunăvoință constantă. În 
felul acesta, Henry Carpenter îşi amintea inevitabila 
sinucidere cu câteva săptămâni, dacă nu cu câteva luni. 

Banii cu care credea el că nu mai merită să trăiască erau 
cu o sută şi şaptezeci de dolari mai mult pe lună decât banii 
cu care-şi întreținea familia pescarul Albert Tracy până a nu 
muri cu trei zile mai înainte. 

Pe bordul celorlalte yacht-uri, ancorate la celelalte dane. 
erau alţi oameni, fiecare cu alte griji. 

Pe unul dintre cele mai mari yacht-uri, o brigantină 
frumoasă, neagră, cu trei catarge, stătea treaz un negustor 
de cereale, în vârstă de 60 de ani, şi se frământa din pricina 
raportului pe care-l primise de la biroul său cu privire la 
activitatea inspectorilor Ministerului de Finanţe. În chip 
obişnuit, la această oră şi-ar fi înecat necazurile în câteva 
pahare de whisky scoţian şi ar fi ajuns în starea în care s-ar 
fi simţit tot atât de puternic şi de indiferent faţă de orice 
consecinţă ca oricare dintre vecinii contrabandişti de pe 
coastă, cu care avea, în ceea ce priveşte purtările şi 
caracterul, e adevărat, multe lucruri comune. Dar doctorul 
îi interzisese orice fel de băuturi pe timp de o lună, de fapt 
pe timp de trei luni, adică i se spusese că va muri într-un an 
dacă nu va renunţa cu totul la alcool timp de o lună, de fapt 
timp de trei luni, şi acuma era foarte necâjit din pricina 
telefonului pe care-l primise de la minister înainte de a 
pleca, cerându-i-se să spună precis unde pleacă şi dacă are 
intenţia să iasă din apele teritoriale ale Statelor Unite. 

Stătea întins, în pijama, pe palul larg, cu două perne sub 
cap, cu veioza aprinsă, dar nu-şi putea concentra gândurile 
la ceea ce citea, o carte de călătorie despre insulele 
Galapagos. Altădată nu le-ar fi adus cu niciun chip în patul 
ăsta. Se culca cu ele în cabina lor, şi după aceea venea aici. 
Aici era cabina lui, tot atât de a lui pe cât îi era şi biroul. Nu 
lăsa nicio femeie să calce în cabina asta. Când voia să aibă 
vreuna, se ducea la ea, şi când se termina, se termina, şi 
acum, că terminase cu asta pentru totdeauna, creierul lui 


avea aceeaşi limpezime şi răceală pe care altădată le 
simţise după aceea. Stătea întins în pat, fără ca mintea să-i 
mai fie dulce înceţoşată, fără să mai aibă acel curaj de 
natură chimică care-i liniştise gândurile şi-i încălzise inima 
atât de mulţi ani de-a rândul, şi se întreba ce-o fi vrând 
ministerul, ce-o fi găsit, ce-o fi sucit şi răsucit, ce va accepta 
ca fiind normal şi ce va susţine că înseamnă evaziune 
fiscală; şi nu-i era teamă de ei, îi ura doar, cum ura şi 
puterea de care se vor folosi cu atâta insolenţă, încât toată 
insolenţa lui, puternică, solidă şi rezistentă, singurul lucru 
cu caracter permanent pe care-l câştigase şi era veritabil, 
va fi străpunsă şi, dacă se va şi înspăimânta, va fi făcută 
țandări. 

Nu se gândea în chip abstract la ceea ce avea să se 
întâmple, ci se gândea la tranzacţii, vânzări, transferuri şi 
donaţii. Se gândea la acţiuni, la baloturi, la mii de 
busheli'** la optimi, la societăţi pe acţiuni, la trusturi, la 
corporaţii subordonate, şi în timp ce-i treceau toate acestea 
prin minte, îşi dădu scama că erau de ajuns de multe motive 
ca să nu aibă linişte multă vreme şi de aci înainte. Dacă nu 
vor accepta un compromis, va fi foarte rău. Altădată nu s-ar 
fi necăjit, dar puterea din el, care înainte se lupta, obosise 
acum, dimpreună cu tot restul, aşa că se simţea singur şi 
stătea întins pe patul acela vechi şi larg şi nu putea nici citi, 
nici dormi. 

Nevastă-sa divorțase de el acum zece ani, după ce vreme 
de douăzeci de ani se străduise să menţină aparențele şi nu 
o neglijase şi nici nu o iubise niciodată. O pornise cu banii 
ei, şi ea îi născuse doi băieţi, care, ca şi mama lor, nu erau 
prea deştepţi. Se purtase foarte bine cu ea până în clipa în 
care banii pe care-i adunase erau de două ori cât capitalul 
iniţial şi putea s-o neglijeze. După aceea, averea lui 
ajunsese la un asemenea nivel, încât putea să nu se mai 
sinchisească deloc de durerile ei de cap maladive, de 
tânguielile ei, de planurile ei. Aşa că le ignorase. 


Fusese admirabil înzestrat pentru a face afaceri, 
deoarece era de o extraordinară vigoare sexuală, care-i 
dădea încredere în el şi-l făcea să joace astfel cu pricepere; 
avea mult bun-simţ şi un creier făcut pentru calcule; dădea 
dovadă de un scepticism permanent, dar controlat, un 
scepticism care era tot atât de sensibil la dezastre ca şi un 
bun barometru la schimbările de presiune atmosferică, şi 
mai avea un simţ foarte accentuat al momentului potrivit, 
care-l împiedica să lovească în vârf sau în gol. Aceste 
însuşiri, la care se adăugau o lipsă de scrupule, o abilitate 
în a-i face pe oameni să-l placă fără ca el să-i placă sau să 
aibă încredere în ei, convingându-i în acelaşi timp cu 
căldură şi înflăcărare că le este prieten, arătându-le o 
prietenie nu dezinteresată, ci atât de interesată, încât îi 
făcea în chip automat complicii săi, precum şi o incapacitate 
de a se căi sau de a-i fi milă, îl duseseră acolo unde se afla 
acum şi unde era acum. Întins pe pat, într-o pijama de 
mătase în dungi, care-i acoperea pieptul strâmt de om 
bătrân, pântecele umflat, uneltele inutile acum şi exagerat 
de mari. cu care se mândrise altădată, şi picioarele fleşcăite 
şi subţiri, întins pe pat, fără să poală dormi, pentru că, în 
cele din urmă, începuse să aibă remuşcări. 

Avea remuşcări gândindu-se ce ar fi fost dacă nu s-ar fi 
dovedit atât de abil acum cinci ani. Ar fi putut plăti 
impozitul fără să se tocmească, şi dacă ar fi făcut-o, acuma 
n-ar mai fi avut nicio bătaie de cap. Stătea întins pe pat şi se 
gândea la asta, şi, în cele din urmă, adormi; dar deoarece 
căinţa găsise o crăpătură şi începuse să se insinueze 
înăuntrul lui, omul nu-şi dădea seama că doarme, fiindcă 
mintea îi lucra ca şi cum ar fi fost treaz. Aşa că nu se putea 
odihni şi, la vârsta lui, asta făcea să nu mai treacă atât de 
mult până avea să se curețe. 

Obişnuia să spună că numai proştii se amărăsc, şi voise 
atât de mult să se ţină departe de orice necazuri, încât 
acum nu mai putea dormi. Ar fi putut să le ignoreze până ar 


fi adormit, dar atunci ele ar fi revenit, şi de când 
îmbătrânise, treaba lor era mai uşoară. 


Nu-şi făcea probleme din pricina răului pe care-l făcuse 
altora, nici din pricina a ceea ce li se întâmplase datorită lui, 
nici cum sfârşiseră aceşti oameni; acela care se mutase din 
casele de pe Lake Shore Drive!%* şi ajunsese să ţină 
pensiune în oraşul Austini5%, şi ale cărui fiice, când aveau 
de lucru, erau asistente la un dentist; sau acela care 
sfârşise prin a fi paznic de noapte la 63 de ani, după ultima 
lovitură de la Bursă; sau acela care se împuşcase într-o 
dimineaţă înainte de micul dejun şi pe care-l găsise unul 
dintre copiii lui, şi cum mai arăta, Doamne! Sau acela din 
Berwyn'2l!+ care lua trenul ca să se ducă la slujbă, când 
găsea de lucru, încercând să vândă mai întâi acţiuni, după 
aceea maşini, după aceea specialităţi şi noutăţi, pe care le 
oferea din casă în casă. („Nu primim ambulanți, cară-te de 
aici!” uşa trântită în nas), până ce, spre deosebire de tatăl 
său, care se aruncase de la etajul al patruzecişidoilea fără 
nicio învolburare de pene, cum se întâmplă când cade un 
vultur, făcu şi el acel pas care-l duse pe linia a treia în faţa 
trenului Aurora-Elgini5: având în buzunarul umflat al 
pardesiului bătătoare de ouă şi aparate pentru extras 
zeama din fructe, care nu se putea vinde. „Să vă arăt numai 
cum merge, doamnă. Prindeţi aici, întoarceţi butonul acesta 
de aici. Şi acum priviţi!” „Nu mă interesează, n-am nevoie 
de aşa ceva.” „Încercaţi numai.” „Nu-mi trebuie aşa ceva. 
Pleacă!” 

Aşa că plecă şi o luă înainte pe trotuarul, de-a lungul 
căruia se înşirau case-tip, curţi pustii cu arbori de 
catalpa'** despuiaţi, unde nimeni nu voia să cumpere 
nimic, de-a lungul trotuarului care ducea la linia de cale 
ferată Aurora-Elgin. 

Unii făcuseră lungul drum pornind de la fereastra 
apartamentului sau biroului; unii, într-un garaj de două 
maşini, în timp ce motorul mergea; unii folosiseră vechea 


tradiţie a armelor „Colt”, sau Smith”, sau „Wesson”, 
instrumente admirabil concepute, care vindecă insomniile, 
pun capăt remuşcărilor, tămăduiesc cancerul, evită 
falimentele şi fac posibilă o ieşire din situaţii de nesuportat 
printr-o apăsare de deget; acele admirabile instrumente 
americane atât de uşor de purtat, atât de sigure în ceea ce 
priveşte efectul acţiunii lor, atât de bine concepute pentru a 
pune capăt visului american când începe să devină coşmar. 
neajunsul lor fiind doar încurcăturile pe care trebuie să le 
lămurească după aceea rudele. 

Oamenii pe care-i ruinase terminaseră în toate aceste 
feluri, dar asta nu-l necâjise niciodată. Cineva trebuia să 
piardă. 

Nu, el nu se gândea niciodată la ei sau la rezultatele 
secundare ale speculațiilor reuşite. Când câştigi, cineva 
trebuia să piardă, şi numai proştii se necăjesc. 

Era însă de ajuns să se gândească la cât ar fi fost de bine 
dacă nu s-ar fi dovedit atât de şmecher acum cinci ani, şi de 
îndată, cum se întâmplă la vârsta lui, dorinţa de a schimba 
ceea ce nu se mai poate schimba va deschide portiţa prin 
care pătrund necazurile. Numai proştii se necăjesc. Dar el 
ar putea să-şi alunge necazurile dacă ar bea un scotch cu 
sifon. Şi ce-i pasă de ce-au spus doctorii? Aşa că o să sune 
să i se aducă unul, şi steward-ul, somnoros, o să vină, o săi-l 
aducă şi, de îndată ce-l va bea, speculatorul nu va mai fi un 
prost, în afară de cazul în care va muri. 

În acest timp, pe yachtul acostat alături, o familie 
plăcută la vedere, cumsecade şi plicticoasă dormea. 
Conştiinţa tatălui e împăcată şi de aceea doarme liniştit pe 
o parte, cu o corabie cu pânze împinsă de vânt înrămată 
deasupra capului, cu veioza aprinsă, cu o carte căzută jos, 
lângă pat. Mama doarme bine şi visează ceva în legătură cu 
grădina ei. Are cincizeci de ani, dar e o femeie frumoasă, 
sănătoasă şi bine îngrijită, care arată bine când doarme. 
Fiica visează la logodnicul ei, care va veni mâine cu avionul, 
şi se mişcă în somn, râde de ceva şi nu se trezeşte; îşi ridică 


genunchii aproape de bărbie, încolăcindu-se ca o pisică, cu 
părul ei blond buclat şi cu faţa ei frumuşică, cu pielea 
netedă. Adormită, arată cum arăta mama ei când era fată. 

Sunt o familie fericită şi se iubesc unii pe alţii. Iatăl e un 
om plin de demnitate civică, care a făcut multe fapte bune, 
care s-a opus prohibiţiei, care nu e un mărginit religios, ci e 
o fire generoasă, simpatică, plină de înţelegere şi care 
aproape niciodată nu se enervează. Echipajul yacht-ului e 
bine plătit, bine hrănit şi are o cazare bună. Ioţi oamenii de 
pe vas au cele mai bune păreri despre proprietar şi ţin la 
soţia şi la fiica lui. Logodnicul este un om din asociaţia 
„Skull and Bones”, care, desigur, va veni, care, desigur, e 
foarte popular, care se gândeşte încă mai mult la alţii decât 
la el însuşi şi care ar fi prea bun pentru oricine în afară de o 
fată drăguță cu numele de Frances. Probabil că e puţin cam 
prea bun şi pentru Frances, dar vor trece anii până când 
Frances o să-şi dea, poate, seama de asta; şi dacă o să aibă 
noroc, poate că nu va şti asta niciodată. Tipul de om care 
face parte din „Skull and Bones” e rareori făcut să fie bun şi 
pentru pat; dar cu o fată atât de drăguță cum e Frances, 
intenţiile contează tot atât de mult cât şi faptele. 

Aşa că, oricum ar fi, dormeau cu toţii liniştiţi. Dar de 
unde vin oare banii care-i fac pe toţi aceşti oameni atât de 
fericiţi şi pe care ei îi folosesc atât de bine şi de atrăgător? 
Banii vin din vânzarea unui produs pe care toată lumea îl 
foloseşte cu milioanele de sticle, al cărui cost de producţie e 
de trei cenți la litru şi care se vinde cu un dolar sticla de 
format mare (de jumătate de litru), cu cincizeci de cenți cea 
de format mijlociu şi cu douăzeci şi cinci de cenți cea de 
format mic. Dar e mult mai economicos să cumperi sticla de 
format mare, şi dacă câştigi cumva zece dolari pe 
săptămână costul îţi revine tot atât de ieftin ca şi oricărui 
milionar, şi produsul e cu adevărat bun. Are exact acel efect 
pe care susţine că-l are, ba chiar şi mai mult decât atât. 
Oameni de pretutindeni care folosesc acest produs scriu 
mereu, plini de recunoştinţă, că au descoperit noi 


întrebuinţări ale lui, iar cei care l-au folosit şi până acum îi 
rămân credincioşi, precum Harold 'Tompkins, logodnicul, va 
rămâne credincios promoţiei sale „Skull and Bones”, iar 
Stanley Baldwin'34:, şcolii din Harrow. Când banii se fac în 
felul acesta, nu poate fi vorba de sinucideri, aşa că toată 
lumea doarme bine şi sănătos pe yacht-ul Alzira III, având 
la bord pe căpitanul Jon Jacobson, un echipaj de 
paisprezece oameni şi un proprietar cu familia sa. 

La dana 4 e ancorat un yacht cu pânze de iolă, lung de 36 
picioare, având la bord doi din cei trei sute şi douăzeci şi 
patru de estonieni care navighează în diferite părţi ale 
lumii, în ambarcaţii cu o lungime de 28 până la 36 de 
picioare, şi care trimit articole diverselor ziare estoniene. 
Articolele acestea sunt foarte citite în Estonia şi le aduc 
autorilor lor un dolar sau un dolar şi treizeci de cenți de 
coloană. În ziarele estoniene, articolelor acestora li se 
acordă aceeaşi importanţă ca şi articolelor despre meciurile 
de base-ball şi foot-ball din ziarele americane şi sunt 
publicate sub titlul Povestiri ale cutezătorilor noştri 
călători. În apele sudice niciun bazin rezervat yacht-urilor 
nu e un bazin adevărat dacă nu are cel puţin doi estonieni, 
arşi de soare, cu părul decolorat de sare, care aşteaptă 
cecul ce li se cuvine pentru ultimul lor articol. Când va veni 
cecul, vor călători, până la un alt bazin pentru yachturi şi 
vor scrie o altă povestire. Şi ei sunt foarte fericiţi. Aproape 
tot atât de fericiţi ca şi oamenii de pe Alzira III. E mare 
lucru să fii un „călător cutezător”! 

Pe Irydia IV stau culcaţi în pat un ginere de profesie din 
lumea celor foarte bogaţi şi amanta sa, pre numele ei 
Dorothy, soţia acelui foarte bine plătit regizor de la 
Hollywood, John Hollis, al cărui creier se luptă să trăiască 
mai mult decât ficatul, ceea ce va face ca omul să sfârşească 
prin a se pretinde radical, pentru a-şi salva sufletul, 
celelalte organe ale sale fiind prea ruinate ca să mai încerce 
să le salveze. Ginerele, spătos şi voinic, frumos ca în 
reclame, doarme pe spate şi sforăie, dar Dorothy Hollis, 


soţia regizorului, e trează; îşi pune un halat şi, ieşind pe 
punte, se uită peste apele întunecate ale bazinului spre linia 
pe care o desemnează în zare digul de larg. E răcoare pe 
punte şi vântul îi zburleşte părul, iar ea şi-l potriveşte la loc, 
dând la o parte şuviţele, care-i cad pe fruntea bronzată de 
soare. Îşi strânge halatul în jurul trupului, şi sfârcurile 
sânilor i se întăresc de frig, şi deodată observă luminile unui 
vas care trece de-a lungul digului. Luminile se mişcă rapid, 
înaintând. La intrarea în bazin, reflectorul de pe vas se 
aprinde şi mătură apa cu o lumină orbitoare, care o face să 
închidă ochii când trece pe lângă ea şi care descoperă la 
debarcaderul pazei de coastă un grup de oameni care 
aşteaptă şi lucirea neagră a unei ambulanţe a pompelor 
funebre, folosită şi ca dric la înmormântări. 

„Cred că ar fi bine să iau nişte Luminal, se gândeşte 
Dorothy. Trebuie să dorm. Sărmanul Eddie, e beat turtă! 
Tot ce se întâmplă înseamnă atât de mult pentru el şi e atât 
de drăguţ, dar când bea, adoarme imediat! E atât de 
dulce... Desigur, dacă m-aş fi căsătorit cu el, acuma ar fi fost 
cu alta, cine ştie... E totuşi dulce. Dragul, bietul de el, e atât 
de beat! Sper că nu se va simţi rău mâine dimineaţă. Să mă 
duc să-mi aranjez părul şi voi dormi puţin. Arată ea dracu! 
Vreau să fiu frumoasă pentru el. E dulce... Tare-aş fi vrut 
să-mi aduc şi camerista. Iotuşi, nu s-a putut. Nici pe Bates 
măcar. Mă întreb, cum s-o mai simţi bietul John? Oh, şi ele 
dulce... Sper că se simte mai bine. Cu ficatul lui... Aş vrea să 
fiu lângă el, să-l îngrijesc. Ar trebui să mă duc şi să dorm, să 
nu arăt mâine dimineaţă ca o sperietoare. Eddie e dulce. Şi 
John, cu ficatul lui nenorocit, e la fel de dulce. Ah, ficatul lui 
nenorocit! Eddie e dulce... Aş fi vrut să nu fie atât de beat. 
E atât de viguros, şi drăguţ, şi minunat, şi, şi... Poate că 
mâine n-are să se îmbete aşa.” 

Cobori, se duse în cabina ei şi, şezând în faţa oglinzii, 
începu să-şi pieptene părul, periindu-l de o sută de ori. Îşi 
zâmbea în oglindă în timp ce peria cu perii lungi trecea prin 
părul ei frumos. 


„Eddie e dulce! Da, e dulce! Aş fi vrut să nu fi fost atât de 
beat. Toţi bărbaţii au câte ceva de acest gen. Uite, cum e 
ficatul lui John. Desigur că nu poţi să-l vezi. Dar trebuie să 
arate, într-adevăr, îngrozitor. Sunt bucuroasă că nu poate fi 
văzut. Cu toate acestea, nimic nu e cu adevărat urât la un 
bărbat. E curios că ei cred totuşi că este. Totuşi, poate că 
ficatul, da, sau rinichii. Rinichi en brochette!==:. Câţi rinichi 
are un om? Sunt aproape întotdeauna câte două în afară de 
stomac şi de inimă. Şi de creier, desigur. Aşa. De o sută de 
ori. Îmi place să-mi perii părul. E aproape singurul lucru 
amuzant şi folositor în acelaşi timp pe care ţi-l poţi face. 
Adică tu singură. Oh, Eddie e dulce... Ce-ar fi să mă duc la 
el? Nu, prea e beat. Bietul băiat... O să iau o pastilă de 
Luminal.” 

Se privi în oglindă. Era extraordinar de drăguță, avea o 
faţă mică şi trăsături foarte fine. 

„Da, o s-o scot la capăt, îşi spuse ea. O parte din mine nu 
e atât de grozavă pe cât e restul, dar, totuşi, o s-o mai scot 
la capăt un timp! Totuşi, trebuie să dorm. Îmi place să 
dorm. Aşa cum dormeam când eram copil, sănătos şi 
natural. Cred că nu se mai poate din cauză că ne facem 
mari, şi ne căsătorim, şi avem copii, şi după aceea bem prea 
mult, şi facem tot felul de lucruri pe care n-ar trebui să le 
facem. Dacă am putea dormi bine, atunci cred că şi aceste 
lucruri nu ne-ar face rău. Poate că numai bâutul prea 
mult... Sărmanul John, cu ficatul lui, şi Eddie. Eddie e 
drăguţ. În orice caz. E priceput. O să iau totuşi o pastilă de 
Luminal.” 

Se strâmbă la ea însăşi în oglindă. 

— Mai bine ai lua o pastilă de Luminal, îşi şopti. 

Luă pastila şi bău un pahar cu apă din termosul-carafă de 
aluminiu de pe dulapul de lângă pat. 

„Îţi face rău, se gândea. Dar trebuie să dormi! Mă întreb, 
cum ar fi Eddie dacă am fi căsătoriţi? Ar alerga probabil 
după una mai tânără. Cred că în felul în care sunt făcuţi, nu 
se pot stăpâni mai mult decât noi. Aş vrea mereu şi mă simt 


admirabil după aceea, şi dacă o fac cu altcineva sau cu un 
necunoscut până la urmă nu înseamnă prea mare lucru. E 
totuşi acelaşi lucru şi i-ai iubi întotdeauna dacă ţi-ar da 
mereu. Adică acelaşi bărbat. Dar ei nu sunt făcuţi aşa. Ei 
vor mereu o altă femeie, sau una mai tânără, sau una pe 
care n-au avut-o, sau una care seamănă cu nu ştiu cine. Sau 
dacă eşti brună, vor una blondă. Sau dacă eşti blondă, vor 
una roşcată. Sau dacă eşti roşcată, vor altceva. O evreică, 
sau o lesbiană, său Dumnezeu ştie mai ce! Eu nu ştiu ce. 
Sau poate că se plictisesc, cine ştie... Nu poţi să le reproşezi 
ceva dacă sunt făcuţi aşa, aşa cum eu nu pot opri ficatul lui 
John să fie aşa cum este şi pe el să nu mai fie bun de nimic 
din pricină că bea atât de mult. Şi era bun la asta. Era 
minunat! Era, într-adevăr, era. Şi Eddie e. Dar acum e beat. 
Cred că până la urmă o să ajung o târfă. Poate că şi sunt. 
Cred că nu ştii niciodată când devii aşa ceva. Numai cele 
mai bune prietene ţi-o spun. Nu citeşti aşa ceva în ştirile 
domnului Winchell. Asta ar fi într-adevăr o ştire grozavă de 
publicat. Curvăsării! Missis John Hollins s-a întors în oraş 
după ce şi-a făcut mendrele pe litoral. E mai bine decât să 
faci copii! Şi e şi mai obişnuit, presupun. Dar femeile o duc 
cu adevărat rău. Cu cât te porţi mai bine cu un bărbat, cu 
cât îi arăţi mai mult că îl iubeşti, cu atât mai repede se 
plictiseşte de tine. Cred că cei care-s buni la asta sunt făcuţi 
să aibă o mulţime de soţii, dar probabil că e teribil de 
obositor să încerci să fii în acelaşi timp o mulţime de soţii, şi 
atunci când s-a plictisit, vine pur şi simplu o altă femeie şi ţi- 
lia. Cred că până la urmă devenim cu toate nişte târfe, dar 
a cui e vina? Târfele se distrează cel mai bine, dar trebuie 
să fii îngrozitor de proastă ca să poţi fi una cu adevărat! 
Cum e Helene Bradley. Proastă, bine intenţionată şi perfect 
egoistă, ca o adevărată târfă! Probabil că eu şi sunt o târfă. 
Se spune că asta nu ştii singură şi că întotdeauna crezi că 
nu eşti. Trebuie să existe bărbaţi care nu se plictisesc să fie 
cu o femeie şi să facă asta. Trebuie să existe. Dar de unde 
să-i iei? Cei pe care-i cunoaştem sunt cu toţii prost educați. 


Să nu intrăm în problema asta. Nu, să nu intrăm. Şi nici să 
nu ne întoarcem la poveştile acelea cu maşini şi cu dansat. 
Aş vrea ca Luminalul să-şi facă efectul. Afurisit şi Eddie 
ăsta, până la urmă! N-ar fi trebuit să se-mbete chiar aşa... 
Nu e drept, zău, nu e drept! Nimeni nu-i poate opri să fie 
aşa cum sunt când sunt făcuţi aşa, dar să te-mbeţi. n-are 
nimic de-a face cu asta! Cred că sunt o târfă în toată regula, 
dar dacă o să stau aici întinsă toată noaptea şi n-o să pot 
dormi, o să înnebunesc, şi dacă o să iau prea mult din 
blestematele astea de pastile, o să mă simt îngrozitor toată 
ziua de mâine... uneori nu te adorm, şi în orice caz, o să fiu 
întoarsă pe dos, nervoasă şi o să mă simt îngrozitor! Oh, ei 
bine, totuşi trebuie! Nu-mi place, dar ce pot face? Ce pot 
face decât să merg tot aşa înainte şi să continui să fac asta, 
deşi, totuşi... deşi. totuşi, deşi oricum... oh, ele dulce, nu el. 
eu sunt dulce... da, tu eşti, tu eşti drăguță... Oh, eşti atât de 
drăguță, da, drăguță, şi nu am vrut, dar acum sunt, acuma 
sunt cu adevărat, el e dulce... nu, el nu e, el nici nu-i măcar 
aici, eu sunt aici, eu sunt întotdeauna aici şi sunt aceea care 
nu poate dispărea, nu niciodată. Iu, dulce fetiţă... lu, 
drăguţo... Da, tu eşti. Iu, drăguţo, drăguţo, drăguţo... Oh, 
da, drăguță... Şi tu eşti eu. Da, aşa e. Da, aşa stau lucrurile. 
Da, aşa stau lucrurile acum. şi mereu... acum... Cel mai 
mereu acum! Da, da. Nu-mi pasă! Şi ce deosebire e? Nue 
rău dacă nu mă simt rău. Şi nu mă simt rău... Acum mi-e 
numai somn. şi dacă mă scol, o să-mi fie din nou, înainte de 
a mă trezi de-a binelea.” 

Şi adormi, aducându-şi aminte, cu o clipă înainte de a 
adormi, să se întoarcă pe o parte, în aşa fel încât obrazul să 
nu i se odihnească pe pernă. Îşi aducea aminte oricât de 
adormită ar fi fost, cât de rău face tenului să dormi aşa, cu 
faţa odihnindu-se pe pernă. 

Mai erau două yacht-uri ancorate în port, dar toată 
lumea de pe bordul lor dormea când vasul pazei de coastă 
remorcă în bazinul întunecat vasul lui Freddy Wallace, 
Queen Conch, şi-l trase la dana pazei de coastă. 


CAPITOLUL 25 


Harry Morgan nu ştia ce se petrece cu el când cei doi 
oameni care purtau brancarda o lăsară de pe debarcader 
pe puntea cutterului cenuşiu şi când alţi doi oameni îl 
ridicară de pe cuşetă şi-l duseră clătinându-se spre 
brancardă, în lumina reflectorului de lângă cabina 
căpitanului. Pierduse cunoştinţa încă în dimineaţa aceea, şi 
trupul lui mare se afundă în pânza de cânepă a brancardei 
când cei patru oameni îl ridicară şi trecură pe debarcader. 

— Acuma, sus! 

Ţine-i picioarele strâns. Să nu alunece. 

— Hai, sus! 

Brancardierii îl duseră pe debarcader. 

— Ce-i cu el, doctore? întrebă şeriful când oamenii 
băgară brancarda în interiorul ambulanţei. 

— Trăieşte, răspunse doctorul. Asta-i tot ce se poate 
spune. 

— A delirat sau a fost inconştient chiar din clipa în care 
am dat peste el, spuse subofiţerul de marină care comanda 
cutter-ul pazei de coastă. Era un om scund şi îndesat, 
nebărbierit, şi ochelarii îi luceau în lumina reflectorului. 
Leşurile cubanilor sunt la pupa, în cală. Am lăsat totul aşa 
cum a fost. Nu ne-am atins de nimic. l-am culcat doar pe cei 
care-ar fi putut să alunece peste bord; totul a rămas aşa 
cum a fost. Banii şi pistoalele. Totul. 

— la să vedem! spuse şeriful. Poţi face lumină cu 
reflectorul aici, în spate? 


— Pun să se monteze unul pe debarcader, zise căpitanul 
portului. 

Se duse să caute lumină şi cablu. 

— Hai, spuse şeriful şi se duseră la pupa cu lanternele în 
mână. Aş vrea să-mi arăţi exact în ce poziţie i-ai găsit, 
Unde-s banii? 

— În valizele astea două. 

— Câţi sunt? 

— Nu ştiu. Am deschis o valiză şi, văzând că înăuntru 
sunt bani, am închis-o la loc. N-am vrut să mă ating de ei. 

— Foarte bine-ai făcut, spuse şeriful. Aşa şi trebuia să 
faci. 

— Totul a rămas aşa cum a fost, în afară de faptul că am 
luat două cadavre, care zăceau pe rezervoarele de benzină, 
şi le-am dus în comandă, să nu alunece peste bord, şi l-am 
luat pe bivolul ăsta de Harry la noi şi l-am culcat pe cuşeta 
mea. Am crezut c-o să moară înainte de a ajunge în port. E 
într-un hal fără de hal... 

— A fost inconştient tot timpul? 

— La început a delirat, spuse comandantul. Dar nu se 
înţelegea deloc ce zicea. Am ascultat multă vreme ce 
spunea, dar nu se înţelegea nimic. După aceea a pierdut 
cunoştinţa. Aici i-am găsit. lotul a rămas aşa cum era, 
numai că negriciosul ăla care zace pe-o coastă stă acum 
unde şedea Harry. Era pe bancheta de deasupra 
rezervorului de la tribord, aplecat peste parapet, şi 
oacheşul acelea de lângă el era pe cealaltă cuşetă de la 
babord, ghemuit cu faţa în jos. Fiţi atent. Nu aprindeţi 
niciun chibrit, vasul e plin de benzină. 

— Ar trebui să mai fie încă un cadavru, spuse şeriful. 

— Astea-s toate. Banii sunt în valiza aceea. Pistoalele şi 
puştile au rămas acolo unde erau. 

— Să chemăm pe cineva de la bancă, să deschidă valiza şi 
să preia banii, spuse şeriful. 

— Prea bine, încuviinţă comandantul. E o idee foarte 
bună. 


— Putem lua valiza, s-o ducem în biroul meu şi s-o 
sigilăm. 

— Ideea-i bună, fu de acord comandantul. 

În lumina reflectorului, verdele şi albul, în care era 
vopsită şalupa, străluceau, pline de prospeţime. Umezeala 
de pe punte şi de pe cabină le dădea această strălucire. 
Locurile unde lemnul fusese rupt şi sfărâmat se vedeau bine 
prin vopsea, în spatele vasului apa era limpede şi verde în 
lumina reflectorului, şi peşti mărunți se învârteau prin 
unde. 

În comandă, feţele umflate ale celor morţi luceau în 
lumina lanternelor, şi acolo unde se uscase sângele se 
făcuseră nişte pete lucioase, cafenii. În jurul cadavrelor, pe 
podea, erau împrăştiate cartuşe de 45, şi pistolul-mitralieră 
era aruncat la pupa, acolo unde-l pusese Harry. Cele două 
valize de piele, în care cubanii aduseseră banii pe bord, 
erau sprijinite de unul dintre rezervoarele de benzină. 

— M-am gândit întâi c-ar fi poate bine să iau banii pe 
vasul nostru, fiindcă pe ăsta îl remorcăm, spuse 
comandantul, dar apoi m-am gândit că e mai bine să-i las 
exact acolo unde erau, de vreme ce timpul nu e urât. 

— Ai făcut bine că i-ai lăsat la locul lor, spuse şeriful. Cu 
celălalt, cu Albert Tracy, pescarul, ce s-a întâmplat? 

— Nu ştiu. Totul a rămas aşa cum a fost, în afară de faptul 
că i-am adus înăuntru pe ăştia doi, relată comandantul. 
Sunt făcuţi ciur toţi, afară de acela care a căzut pe spate 
lângă timonă. Ăla e împuşcat la baza craniului. Glontele i-a 
ieşit prin frunte. Lucrul ăsta se poate vedea. 

— E acela care arată ca un băietan? întrebă şeriful. 

— Acum nu mai arată a nimic, răspunse comandantul. 

— Solidul ăla de colo e cel cu puşca-mitralieră, care l-a 
omorât pe avocatul Robert Simmons, spuse şeriful. Ce crezi 
că s-o fi petrecut aici? Şi cum dracu au fost împuşcaţi cu 
toţii? 

— Trebuie să se fi bătut între ei, îşi dădu comandantul cu 
părerea. S-or fi certat cum să-şi împartă banii. 


— Acoperă-i până mâine dimineaţă, spuse şeriful. O să 
iau valizele astea. 

În timp ce ei stăteau în comandă, o femeie alerga spre 
debarcaderul pazei de coastă şi trecea pe lângă cutter 
urmată de o mulţime de oameni, care alergau după ea. 
Femeia era o slăbănoagă între două vârste cu capul gol. 
Părul ei aspru i se zburlise şi i se adunase în jurul cefei, deşi 
mai era încă strâns la spate. De îndată ce văzu cadavrele 
din cabină, începu să plângă în hohote. Stătea acolo, pe 
debarcader, şi urla, cu capul dat pe spate, iar două femei o 
ţineau de braţe. Mulțimea care se adunase în spatele ei o 
înconjura, se îmbrâncea şi se uita spre şalupă. 

— Fir-ar să fie de treabă! zise şeriful. Cine a lăsat poarta 
deschisă? Ia ceva şi acoperă cadavrele: pături, cearceafuri, 
ceva, şi să îndepărtăm mulţimea asta de aici. 

Femeia încetă să mai urle şi se uită spre şalupă, apoi îşi 
dădu iar capul pe spate şi începu să hohotească. 

— Ce-au făcut cu el? întrebă o femeie de lângă ea. 

— Unde-i Albert? 

Femeia care hohotea încetă şi se uită din nou spre 
şalupă. 

— Nu-i acolo, spuse ea. Hei, Roger Johnson! strigă ea 
şerifului. Unde-i Albert? Unde-i Albert? 

— Nu-i pe vas, missis Tracy, spuse şeriful. 

Femeia îşi dădu iar capul pe spate şi începu din nou să 
hohotească, cu vinele gâtului umflate de plâns. Mâinile şi le 
ţinea strânse pumn, iar părul i se scutura mereu. 

În spatele mulţimii, oamenii se îngrămădeau şi se- 
mpingeau, ca să ajungă la debarcader. 

— Dă-te la o parte! Lasă şi pe alţii să vadă! 

— O să-i acopere. 

Sau, în spaniolă: 

— Lasă-mă să trec. Vreau să văd şi eu ce e acolo. Hay 
cuatro muertos. Todos son muertos!5*!. Vreau să văd şi eu. 

Acum femeia începu să jelească. 


— Albert! Albert! Doamne-Dumnezeule, unde-i Albert al 
meu? 

În spatele oamenilor care se îngrămădeau, doi tineri 
cubani, care sosiseră atunci şi care nu puteau pătrunde în 
mulţime, se traseră puţin înapoi, şi apoi năvăliră amândoi, 
unul lângă altul, în grupul de oameni adunaţi lângă chei. 
Rândul din margine al mulţimii se clătină şi se desfăcu, şi în 
mijlocul plânsului, missis Tracy şi cele două sprijinitoare ale 
ei se clătinară, se aplecară înainte, într-un efort disperat de 
a-şi păstra echilibrul, şi, în timp ce cele două femei se 
agăţară de oamenii de lângă ele, missis Tracy, plângând în 
continuare, căzu în apa verde, tânguiala transformându-se 
într-un plescăit şi apoi într-o bolboroseală. 

Doi oameni din paza de coastă se aruncară în apa 
limpede şi verde în care missis Tracy se bălăcea în lumina 
reflectorului. Şeriful se aplecă peste pupa şi-i întinse o 
cange, şi, în cele din urmă, împinsă din spate de cei doi 
oameni din paza de coastă, trasă în sus de şerif, fu urcată la 
pupa vasului. Nimeni dintre oamenii adunaţi nu făcuse 
niciun gest ca să-i vină în ajutor. Stând la pupa şi şiroind de 
apă, se uita la ei şi-i ameninţa cu amândoi pumnii, strigând: 

—  Afurisiţilor!  'Târfe! Apoi, uitându-se în cabina 
comandei, gemu: Albe't. Unde-i Albe't? 

— Nu-i pe vas missis Tracy. o încredinţă şeriful, luând o 
pătură şi punându-i-o pe umeri. Fiţi calmă, missis Tracy! 
Fiţi curajoasă! 

— Placa mea... spuse doamna Tracy pe un ton tragic. Mi- 
am pie'dut dinţii... 

— O s-o căutăm mâine dimineaţă. Îi făgădui comandantul 
cutter-ului. O s-o găsim, n-aveţi nicio grijă. 

Cei doi oameni din paza de coastă se urcară la pupa; 
stăteau, şi apa le şiroia de pe haine. 

— Hai să mergem, spuse unul dintre ei. Mi s-a făcut frig. 

— Vă simţiţi bine, missis Tracy? întrebă şeriful, 
înfăşurând-o în pătură. 


— Bine? întrebă doamna Tracy. Eu să mă simt bine? şi, 
frângându-şi mâinile, îşi dădu capul pe spate şi se porni să 
hohotească din nou; durerea ei era mare, peste puterile ei 
de mare. 

Oamenii adunaţi acolo o ascultau, respectuoşi şi în 
tăcere. Missis Tracy furniza exact acel efect sonor care 
mergea perfect cu spectacolul bandiţilor morţi, acoperiţi cu 
pături de către şerif şi de către un alt poliţist, care trăgeau 
astfel cortina peste cel mai de seamă spectacol pe care-l 
văzuseră locuitorii oraşului de la linşarea lui Isleho. Se 
petrecuse cu mulţi ani înainte, în afara oraşului, pe County 
Road, şi Isleho fusese spânzurat de un stâlp de telegraf, în 
lumina farurilor aprinse ale maşinilor venite cu acei care 
voiau să-l vadă. 

Oamenii adunaţi fură dezamăgiţi că trupurile fuseseră 
acoperite, dar numai ei din toţi locuitorii oraşului putuseră 
să-i vadă pe bandiți. O văzuseră pe missis Tracy căzând în 
apă, şi înainte de asta îl văzuseră pe Harry Morgan dus pe o 
brancardă la Spitalul Marinei. Când şeriful porunci să fie 
scoşi din incinta bazinului, oamenii plecară liniştiţi şi 
mulţumiţi. Ştiau că fuseseră privilegiați de soartă. 

Între timp, la Spitalul Marinei, soţia lui Harry Morgan, 
Marie, şi cele trei fiice ale sale stăteau pe o bancă în sala de 
aşteptare. Cele trei fete plângeau, şi Marie muşca o batistă. 
Nu fusese în stare să plângă încă de la prânz. 

— 'Tăticu' a fost împuşcat în stomac, îi spunea una dintre 
fete surorii sale. 

— E îngrozitor... 

— 'Tăceţi din gură! le porunci sora mai mare. Mă rog 
pentru el. Nu mă întrerupeţi. 

Marie nu zicea nimic şi stătea acolo muşcându-şi batista 
şi buza de jos. 

După câtva timp, doctorul veni la ele. Marie îl privi, şi 
doctorul clătină din cap. 

— Pot intra? întrebă ea. 

— Încă nu, spuse el. 


Se ridică şi se duse la el. 

— E pe ducă? întrebă ea. 

— Mi-e teamă că da, missis Morgan. 

— Pot intra să-l văd? 

— Încă nu. E în sala de operaţii. 

— Oh, Isuse Cristoase... exclamă Marie. Oh; Isuse! Să duc 
fetele acasă. După aceea mă întorc. 

Gâtlejul i se umflă deodată şi un nod i se puse de-a 
curmezişul, aşa că nu putu înghiţi. 

— Haideţi, fetelor, spuse ea. 

Fetele o urmară şi urcară în maşina aceea veche; ea se 
aşeză pe locul şoferului şi porni motorul. 

— Haideţi, fetelor, spuse ea. 

Fetele o urmară şi urcară în maşina aceea veche: ea se 
aşeză pe locul şoferului şi porni motorul. 

— Ce face tăticu'? întrebă una dintre fete. 

Marie nu răspunse nimic. 

— Ce face tăticu', mamă? 

— Să nu vorbiţi cu mine, spuse Marie. Să nu-mi vorbiţi 
deloc. 

— Dar... 

— Taci, te rog, fetiţo! spuse Marie. Taci şi roagă-te pentru 
el. 

Fetele începură să plângă din nou. 

— Ei, drace! se supără Marie. Nu mai plângeţi aşa. V-am 
spus să vă rugaţi pentru el. 

— O să ne rugăm, spuse una dintre fete. N-am încetat 
nicio clipă, încă de când ne-am dus la spital. 

Când maşina coti spre Rocky Road, farurile îşi aruncară 
lumina asupra unui om care mergea în faţa lor clătinându- 
se. 

— O fi vreun biet beţiv, spuse Marie. Un biet neisprăvit de 
beţiv... 

Trecură pe lângă omul acela, care era mânjit pe faţă cu 
sânge şi care, după ce luminile maşinii dispărură de pe 


stradă, mergea cu greu prin întuneric. Era Richard Gordon, 
care se îndrepta spre casă. 

În faţa casei, Marie opri maşina. 

— Duceţi-vă şi vă culcaţi, le spuse ea fetelor Duceţi-vă la 
culcare. 

— Dar cu tăticu' cum rămâne? întrebă una dintre fete. 

— Nu-mi vorbi, se răsti Marie. Pentru numele lui 
Dumnezeu, te rog, nu-mi vorbi! 

Întoarse maşina şi o porni înapoi spre spital. 

La spital, Marie Morgan urcă scara în goană. Doctorul o 
întâmpină în prag, plecând de la slujbă. Era obosit şi se 
ducea acasă. 

— S-a sfârşit, missis Morgan, spuse el. 

— A murit? 

— A murit pe masa de operaţie. 

— Pot să-l văd? 

— Da, răspunse doctorul. A murit liniştit, missis Morgan. 
N-a avut dureri. 

— Doamne-Dumnezeule... izbucni Marie. Lacrimile îi 
alunecau pe obraji. Oh! făcea ea, oh, oh, oh... 

Doctorul îi puse mâna pe umăr. 

— Nu mă atingeţi, spuse Marie. După aceea adăugă: 
Vreau să-l văd. 

— Vino, spuse doctorul. 

Trecură printr-un coridor, şi apoi coborâră în camera cu 
pereţii albi în care Harry Morgan stătea întins pe o masă cu 
rotile, cu trupul lui mare acoperit cu un cearceaf. Lumina 
era foarte puternică şi nu făcea nicio umbră. Marie stătea 
în prag şi privea, înspăimântată de lumina aceea 
insuportabilă. 

— N-a suferit deloc, missis Morgan, spuse doctorul. 

Marie părea să nu-l audă. 

— Oh, Isuse Cristoase... izbucni ea şi începu să plângă 
din nou. Uită-te numai la faţa lui... 


CAPITOLUL 26 


„Nu ştiu... se gândea Marie Morgan, şezând la masa din 
sufragerie. Pot suporta întâi o zi, şi apoi o noapte şi poate că 
totuşi e o deosebire. Nopțile sunt afurisit de grele! Dacă mi- 
ar păsa de fete, ar fi altceva... Dar nu-mi pasă de ele deloc! 
Cu toate astea, trebuie să fac ceva pentru ele. Trebuie să 
încep să fac ceva. Poate c-ai terminat cu totul când mori pe 
dinăuntru. Cred că nu e nicio deosebire. Trebuie să încep să 
fac ceva. Astăzi s-a împlinit o săptămână. Mi-e teamă că, 
dacă mă gândesc la el mereu, o să ajung într-un asemenea 
hal, încât n-o să-mi mai pot aminti cum arăta. Aşa s-a 
întâmplat când am trecut prin spaima aceea îngrozitoare şi 
nu mi-am putut aminti cum arăta. Trebuie să încep să fac 
ceva, indiferent cum mă simt. Dacă ar fi lăsat ceva bani sau 
dacă mi s-ar fi dat vreo recompensă, ar fi fost mai bine, dar 
nu, nu m-aş fi simţit mai bine deloc. Primul lucru pe care 
trebuie să încerc să-l fac e să vând casa. Bestiile alea care l- 
au împuşcat! Ah, bestiile alea blestemate! Ăsta e singurul 
lucru pe care-l simt: ură şi un sentiment de gol, de pustiu. 
Sunt pustie pe dinăuntru, ca o casă pustie. Ei, trebuie să 
încep să fac ceva. Trebuia să mă duc la înmormântare. Dar 
n-am putut. Trebuie să încep să fac totuşi ceva. Nimeni nu 
se întoarce înapoi odată ce-a murit... 

EI, care era zvelt, puternic şi iute ca un animal de rasă... 
îmi plăcea întotdeauna să-l privesc cum se mişcă. Am fost 
atât de fericită întotdeauna că a fost al meu! Îmi aduc 
aminte când am fost cu el în Havana, când câştiga atât de 
bine... Ne plimbam prin parc; un negru mi-a spus ceva, şi 


Harry l-a plesnit, i-a luat pălăria de paie, care zburase şi i-a 
aruncat-o departe; un taxi a călcat-o. Am râs atunci atâta, 
că m-a durut burta. 

Atunci a fost pentru prima oară că mi-am vopsit părul 
blond, atunci, la institutul acela de înfrumusețare de pe 
Prado!%7:. M-au ţinut acolo toată după-amiaza, şi părul era 
atât de negru, încât n-au vrut să-l vopsească şi mi-era 
teamă c-o să arăt îngrozitor, dar le spuneam întruna să 
încerce dacă nu pot să-l facă mai deschis, puţin mai deschis; 
atunci omul acela s-a dus, a luat beţişorul portocaliu cu vată 
la un capăt, l-a băgat în vasul cu vopsea care fumega, a luat 
apoi un pieptene şi a despărţit şuviţele cu capătul 
beţişorului şi cu pieptenele şi-l trecea peste ele, le lăsa apoi 
să se usuce, iar eu stăteam şi mi-era teamă de ce făcusem şi 
nu puteam spune altceva decât: «Vedeţi numai dacă puteţi 
să-l faceţi puţin mai deschis»... 

În cele din urmă, omul acela îmi spuse: «Doamnă, e cât 
de blond se poate face fără niciun risc»; după aceea l-a 
spălat cu şampon, mi-a aranjat coafura şi eu nici nu voiam 
să mă privesc, de teamă să nu fie ceva oribil. El îl pieptănă 
şi-l desfăcu, dându-l într-o parte şi adunându-l, înalt, 
îndărătul urechilor, punându-i mici bigudiuri în spate, şi cu 
părul încă ud nu puteam spune cum arată, în afară de 
faptul că mi se părea cu totul altul şi-mi păream cu totul 
neobişnuită mie însămi. După aceea mi l-a strâns într-o 
plasă şi m-a pus sub cască; tot timpul mi-era teamă cum 
arăt. După aceea, când am ieşit de sub cască, mi-a scos 
plasa şi bigudiurile, l-a pieptănat şi arăta ca aurul. 

Am ieşit de acolo şi m-am uitat în oglindă: lucea atât de 
puternic în lumina soarelui şi era atât de moale şi mătăsos 
când mi-am trecut mâna. Eram atât de uluită, că mi s-a tăiat 
respiraţia! 

M-am dus pe Prado la cafeneaua unde mă aştepta Harry. 
Eram foarte agitată, simţindu-mă nu ştiu cum, aşa cam cum 
ai leşina de fericire. El se ridică în picioare când mă văzu 
venind şi nu-şi mai putea lua ochii de la mine. Vocea lui era 


groasă şi veselă când îmi spuse: «Doamne, Marie, ce 
frumoasă eşti!» 

Şi l-am întrebat: « Îţi plac blondă?» 

«Să nu mai vorbim despre asta, îmi răspunse el. Hai la 
hotel.» 

Şi eu i-am spus: «Bine, hai!» Aveam atunci 26 de ani... 

Aşa s-a purtat întotdeauna cu mine şi aşa m-am purtat 
întotdeauna cu el. El îmi spunea că niciodată nu a avut o 
femeie ca mine, şi eu ştiam că nu există niciun bărbat ca el. 
Ştiu asta afurisit de bine, şi acuma iată că e mort! 

Şi, totuşi, trebuie să încep să fac ceva. Ştiu că trebuie. 
Dar când ai avut un bărbat ca ăsta şi un bandit l-a împuşcat, 
nu poţi porni chiar aşa să faci ceva... Nu-i la fel ca atunci 
când pleca în vreo călătorie. Atunci se întorcea întotdeauna 
înapoi, acuma însă trebuie s-o duc aşa tot restul vieţii mele. 
Şi m-am îngrăşat, şi sunt urâtă, şi bătrână, şi el nu-i aici să- 
mi spună că nu-i aşa... Ar trebui să-mi iau un bărbat care să 
mi-o spună; cred că atunci nu l-aş mai dori. Aşa merg 
lucrurile. Aşa merg dintotdeauna... 

Era atât de bun cu mine şi puteam avea încredere în el. 
Întotdeauna câştiga bani într-un fel sau altul şi niciodată nu 
trebuia să mă necăjesc, din pricina banilor, numai din 
pricina lui... dar acuma totul s-a dus. 

Nu e cum se întâmplă când e cineva omorât. N-aş fi avut 
nimic împotrivă dacă aş fi fost omorâtă eu. Până la urmă, 
spunea doctorul, Harry era doar istovit. Nici măcar nu s-a 
mai trezit din somn. Am fost bucuroasă c-a murit uşor, 
pentru că Dumnezeu ştie cât trebuie să fi suferit pe vas... 
Mă întreb dacă s-o fi gândit la mine, sau la ce s-o fi gândit... 
Cred că în asemenea împrejurări nu te gândeşti la nimeni. 
Cred c-o fi avut dureri groaznice... Dar până la urmă n-a 
fost altceva decât că era istovit. Doamne, aş fi vrut să mor 
eu mai bine! Dar nu foloseşte la nimic să vrei. Nu foloseşte 
la nimic să vrei. 

N-am putut să mă duc la înmormântare. Dar oamenii nu 
înţeleg aşa ceva. Ei nu pricep ce simţi. Pentru că oamenii 


buni sunt foarte rari. Pur şi simplu nu sunt! Nimeni nu 
înţelege ce simţi, pentru că ei nu ştiu ce se întâmplă în 
asemenea cazuri. Eu ştiu. Eu ştiu prea bine ce se 
întâmplă... Şi dacă voi mai trăi de acum înainte douăzeci de 
ani, ce-o să mă apuc să fac? Nimeni n-o să-mi spună ce să 
fac, şi nu e nimic altceva de făcut decât să înduri în fiecare 
zi, în fiecare ceas, şi să porneşti să faci ceva. Asta-i tot ce 
trebuie să faci. Dar, Isuse, ce să fac noaptea? Asta aş vrea 
să ştiu! 

Cum pot trece nopţile astea dacă nu poţi dormi? Cred că 
până la urmă afli şi asta, cum afli şi cum simţi că ţi-ai 
pierdut bărbatul. Da, cred că până la urmă afli şi asta. Cred 
că afli orice pe lumea asta blestemată! Cred că da. Cred c-o 
să o aflu chiar acuma! Mori pe dinăuntru, şi totul devine 
simplu şi uşor... Eşti mort pe dinăuntru, aşa cum sunt mai 
tot timpul cei mai mulţi oameni. Cred că aşa totul e în 
regulă. Cred ca asta-i ceea ce ţi se întâmplă. Ei, iată că am 
pornit-o bine. Am pornit-o bine, dacă asta-i ce trebuie să 
faci. Şi cred că asta el Cred că asta-i totul. Bine. Am pornit-o 
cu dreptul. Acum pot să le-o iau înainte tuturor.” 


Afară era o zi de iarnă subtropicală, frumoasă şi 
răcoroasă, iar frunzele palmierilor se clătinau în vântul 
uşor, care bătea dinspre miazănoapte. Vilegiaturiştii 
treceau pe stradă cu bicicleta. Unii râdeau. În curtea cea 
mare a casei de peste drum. un păun ţipa răguşit. 

Prin fereastră se vedea marea, rea, albastră şi proaspătă 
în bătaia vântului de nord. 

Un yacht mare, vopsit în alb, intra în port. La vreo şapte 
mile. spre orizont, se vedea un vas petrolier, o siluetă 
precisă şi măruntă în imensitatea albastră a mării, 
apropiindu-se de recif, deoarece se îndrepta spre apus şi 
voiau să nu risipească combustibilul mergând împotriva 
curentului. 


Sfârşit 


UL Unitate de măsură de capacitate, folosită în ţările anglo-saxone; în S.U.A, 
un galon este egal cu 3,705 1. 

12* Frânghie cu un diametru de 1-2 cm. 

13) Vechi fort, construit de spanioli în 1764, pe malul răsăritean al canalului 
care leagă bazinul portului Havana cu largul. 

14 Promontoriu care străjuieşte intrarea în portul Havana. 

15 Aviator american, care în 1927 a zburat fără escală de la New York la 
Paris. 

16) Unitate de măsură de greutate folosită în ţările anglo-saxone, egală cu 
0,453 kg. 

12 Pahar mare de Whisky cu apă şi gheaţă. 

18 poreclă dată albilor săraci care locuiesc pe litoralul de sud al peninsulei 
Florida si locuitorilor din insulele Bahame. 


SEE Insuliţe de coral, aparţinând S.U.A. înşirate ca o salbă pe o lungime de 
277 km, pe latura de miazănoapte a Strâmtorii Floridei, care desparte Cuba 
de S.U.A. 

110% Nume prin care sunt desemnaţi locuitorii provinciei Galicia din Spania; 
aici termenul este folosit ironic la adresa cubanilor de origine spaniolă 

11 Este vorba de Dry Tortugas. un grup de mici insule de coral, situate în 
Golful Mexicului. 

412) Localitate situată pe litoral, la apus de Havana. 

113» Fructele unui arbore tropical (Psidium guayava). 

114) Insulă situată la răsărit de Key West. 

415) Stânci de corali, care flanchează intrarea în portul Key West. 

418). Interpretă americană de scheciuri umoristice care, în deceniul al 
patrulea, s-a bucurat de o deosebită popularitate în S.U.A.. 

iii Arbuşti şi arbori cu rădăcini aeriene (Rhizophora mangle), care cresc de-a 
lungul fluviilor şi pe malul mării în regiunile tropicale ale Americii Centrale. 
118 insulă situată la nord-est de Key West. 

419) Edgar Hoover, directorul F.B.1.-ului (Biroul Federal de Investigaţii). 

120) Este vorba de marea criză economică din 1929—1933. 

4214 Stâlp solid, din lemn sau metal, fixat de bordul navelor, care serveşte la 
amararea lor. 

122)- poreclă care, tradusă literal, înseamnă Buze-de-albină; aici în sensul de 
om care vorbeşte întruna. 

123) Este vorba de unul dintre docurile portului Key West. 

124 Diplomă de aur (în limba spaniolă în original). 

125) „Works Progress Adininistration” — Administraţia lucrărilor publice, una 
dintre organizaţiile create de Roosevelt pentru înviorarea economiei 
americane. 

126) Este vorba de sângeroasă luptă de la Little Big Horn (1876), în care 
forţele generalului american George Armstrong Custer (1839—1876). care 
conducea o expediţie pentru expulzarea triburilor indiene de pe teritoriile 


situate la vest de Mississippi, au fost învăluite de siouxi şi trecute prin sabie, 
împreună cu comandantul lor. 


1211 Suburbie a New Yorkului. 


128). Iniţialele organizaţiei „Federal Relief Administration” - Administraţia 
ajutorului federal excepţional. 


129. Una dintre insulele Keys, situată la nord-est de Key West. 


130) Gerardo Machado Moralez (1873—1939) — general în războiul de 
independenţă al Cubei (1895—1898); preşedinte al Cubei în perioada 1925— 
1933. 


(311 Mitralieră (în limba spaniolă în original). 

132 Garniturile de etanşare ale pistoanelor unui motor. 
133 Important port petrolier pe coasta de apus a Floridei. 
(34. Stațiune de odihnă pe litoralul francez al Mediteranei. 
135 Cocioabe de lemn (în limba spaniolă în original). 

136 Cunoscută artistă americană de cinema. 


137% Una dintre cele mai puternice companii constructoare de avioane civile şi 
militare din S.U.A.. 


Aaa. Iniţialele firmei American Telephone and Telegraph Company, mare 
corporație de telefon şi telegraf din S.U.A. 


1391: în original old rale; denumire argotică pentru sifilis. 

140). Arthur Wellesley, Wellington (1759—1852), general englez; în 1815, la 
Waterloo, a repurtat victoria decisivă asupra lui Napoleon 1. 

141) Herbert Hoover (născut 1874), politician american. 


442). Spartacus a condus răscoala sclavilor din 74—71 î.e.n. care a zdruncinat 
Imperiul Roman. 


145) Este vorba de marea grevă a muncitorilor textilişti din Gastonia (oraş din 
statul Carolina de Nord). 


144). periodice americane care publică, primul, povestiri din Vestul îndepărtat, 
iar al doilea relatări despre viaţa şi isprăvile eroilor de război. 

145 Om de serviciu pe bordul unui vas de pasageri. 

446). Whisky scoţian. 

147. persoană căreia, printr-o sentinţă penală, i s-a interzis să locuiască într-o 
anumită localitate (în limba franceză în original). 


148)- Unitate de măsură de capacitate folosită în ţările anglo-saxone, bushelul 
american este egal cu 0,35239 hl. 


149. pulevard de-a lungul lacului Michigan. 

să Oraş în sudul S.U.A., capitala statului Texas. 

151» Suburbie a oraşului Chicago. 

152) Cale ferată locală în statul Illinois (S.U.A.), care leagă orăşelele Aurora şi 
Elgin. 

153) Arbori cu frunze mari şi coroana bogată, originari din America de Nord, 
folosiţi în scopuri ornamentale (Catalpa bignonia). 


ASA Stanley Baldwin (1867—1947), şef al partidului conservator englez şi 
prim-ministru al Marii Britanii. 

155 La frigare (în limba franceză în original). 

156) sunt patru morţi. Sunt morţi cu toţii (în limba spaniolă în original). 

157. Artera centrală a Havanei.