William Faulkner — Lumină de august

- ROMANUL SECOLULUI 


XX 


 WWEILIAM 
FAULKNER 

lumină 
de august 


UNIVERS 


William Faulkner 


Lumină de august 


Traducere şi cuvânt înainte de 
RADU LUPAN 


Editura UNIVERS 
Bucureşti 1973 


Coperta colecţiei 
Emil Chendea 


WILLIAM FAULKNER 
LIGHT IN AUGUST 
The Modern Library 
Random House, Inc., New York 
© 1932, 1959, by William Faulkner 


Călătorie în Yoknopatawpha 


Mă simt dator cititorului acestei cărţi cu o mărturisire 
pe care o înscriu aici cu speranţa unei mai bune înţelegeri 
a gestului tălmăcirii. 

Inainte de a începe această încercare de a comunica 
lectorului român ceva din valorile lumii faulkneriene, am 
ezitat mai mult ca în alte împrejurări. Orice traducere e o 
imposibilitate iluzoriu învinsă, se ştie, dar de această dată 
parcurgerea repetată a textului Luminii de august a 
adăugat o nouă dificultate. Romanul e, neîndoios, cea mai 
personală, mai revelatorie ca biografie - e vorba, desigur, 
de biografia spirituală - operă a scriitorului şi mărturiseşte 
o supremă încercare a lui Faulkner de a figura relaţiile 
sale cu miturile esenţiale ale culturii şi civilizaţiei 
americane. Cărţile apărute ulterior nu vor atinge niciodată 
acest nivel de tulburătoare, profundă şi meditativă 
confesiune - voită sau nevoită - şi puţinele detalii 
biografice existente nu lămuresc, dacă vreodată ar putea 
lămuri întru totul, geneza operei. 

Ezitarea pe care o aminteam îşi avea scuza în 
incertitudinea tonului, o incertitudine ce se cerea lămurită, 
deşi nu am încredere în genul acesta de revelații, printr-o 
cunoaştere, chiar şi intuitivă, chiar şi mai puţin prelungită, 
a locurilor care, asemeni operei, l-au înlănţuit pe scriitor 
într-o anumită lume. 

Lumină de august are ordinea şi logica unei confesiuni şi 
de aceea a identifica, în măsura posibilului, raţiunea primă 
a acestei confesiuni, care structurează arhitectura întregii 
povestiri, înseamnă a înţelege mai exact atitudinea 
scriitorului. Aparent naraţiunea este întreprinsă din 
postura observatorului obiectiv, poate chiar detaşat, în 
fapt însă scriitorul este prezent mai mult ca în orice carte, 
îi auzi glasul sugrumat sau gâfâit, tăcerea sau tristeţea 


tonului cu care recunoaşte iremediabilul, definitivul, 
ireparabilul din viaţa lui şi a locurilor în care trăieşte. 

Din perspectiva micii comunităţi din Sud în care se 
născuse şi în care trăia, un om îşi mărturisea la 34-35 de 
ani însingurarea, a lui ca şi a altora, imposibilitatea de a se 
integra, nostalgia după pacea şi inocenţa naturii, căutarea 
înfrigurată şi obsesivă a identităţii. Trăsături ale civilizaţiei 
urbane americane şi moderne, ele se accentuau şi 
deveneau evidente în vremea aceea, anii treizeci-patruzeci, 
ca să constituie surse de exacerbate şi aproape 
irezolvabile probleme ale omului de azi. Finalul romanului 
Lumină de august, cu tenta lui pastoral-naivă, poate chiar 
şi comică, intenţionând a sugera o întoarcere la vârsta 
inocenţei şi a comunicării directe cu natura, e de fapt o 
recunoaştere a unei imposibilităţi, evocate cu un suprem şi 
neîncrezător surâs. 

Privită din perspectiva micii comunităţi dintr-o regiune 
agrară din Sud, din acest mitic şi real Jefferson, unde ca în 
orice comunitate restrânsă din Sud se trăieşte cu o vie 
conştiinţă a vieţii comune, unde oamenii nu au probleme 
ale identităţii, ştiind ceea ce sunt şi cărei societăţi aparţin, 
condiţia omului modern din societatea industrială apare cu 
atât mai pregnantă, mai radical diferită, mai categoric 
supusă dramelor existenţiale moderne. 

Faulkner, omul care năzuia să fie un gentleman farmer, 
dar care nu se putea integra în viaţa micului orăşel Oxford, 
din comitatul Lafayette, pentru că trăia cu o profundă 
acuitate imposibilitatea rămânerii Sudului în înapoiere şi 
într-o condiţie spirituală caracterizată printr-o „satisfacţie 
de sine, o oarbă mulţumire cu lucrurile aşa cum sunt”, 
examinează treptele însingurării sale, atras şi respins de 
implicaţiile acestor drame. 

În diferite ipostaze, personajele romanului Lumină de 
august sunt o expresie a unui profund sentiment de 
alienare într-o lume în care nu-şi vor afla nici liniştea şi 


nici raţiunea de existenţă şi în care violenţa, resemnarea 
sau înţelegerea nu-i vor duce mai departe în asumarea sau 
respingerea destinului lor. 

Personajele romanului sunt situate oarecum într-un cerc 
al damnării. Pe orbita exterioară, steaua neagră a 
melancoliei şi a disperării se roteşte lent deasupra 
capetelor lui Joanna Burden, Gail Hightower şi Percy 
Grimm. În interiorul cercului, încercând disperat să iasă 
din el, dar fără o conştiinţă prea limpede a acestor 
tentative, rătăceşte Joe Christmas - şi abia aproape de 
sfârşitul agonicelor lui eforturi de identificare îşi dă seama 
că - desigur expresia este simbolică - în ciuda rătăcirilor 
lui a mers mereu, vreme de treizeci de ani, pe aceeaşi 
„stradă”. Şi deşi în ultimele lui zile a mers mai departe 
decât în toţi cei treizeci de ani ai săi - în înţelegerea 
destinului său, desigur - el n-a ieşit niciodată din acel cerc. 
N-a ieşit niciodată din cercul a ceea ce a făcut şi nu va 
putea niciodată desface. Abia în aceste ultime zile ale vieţii 
sale îşi dă seama, fugărit prin câmpiile Jefferson-ului, că de 
fapt ceea ce dorise şi nu reuşise niciodată să realizeze era 
să comunice în mod profund cu ce-l înconjura, să nu fie 
străin de toţi şi de toate. Faulkner subliniază în simple 
cuvinte această dorinţă fundamentală a personajului, 
năzuinţa participării, năzuinţa identificării: „(Christmas) 
respira adânc şi încet, simțind cu fiecare respiraţie că se 
risipeşte în cenuşiul neutru, că devine una cu singurătatea 
şi liniştea care n-a cunoscut niciodată furia sau disperarea. 
«Asta-i tot ce-am vrut», se gândeşte, cu o liniştită şi lentă 
uimire. «Asta a fost tot, timp de treizeci de ani. Nu pare a 
fi prea mult de cerut în treizeci de ani!»” (s. n.) 

Destinul lui nu e marcat numai de discriminările şi 
intoleranţa, violenţa şi cruzimea cu care societatea îl 
tratează ca pe orice alt om de culoare, dar şi de profunda 
lui imposibilitate de integrare într-un mediu pe care-l 
resimte ostil, deşi îl doreşte, care nu-i aduce decât un 


sfârşit brutal. Joe Christmas, omul respins şi de negri şi de 
albi, care de fapt nu e nici alb, nici negru, e într-un fel un 
premergător al „străinului” de Camus. Aşa cum îl 
caracteriza şi Alfred Kazin el e „cel mai solitar personaj 
din romanul american, cea mai extremă fază imaginabilă a 
singurătăţii americane”. 

Neputându-se identifica niciodată cu mediul în care a 
crescut şi a trăit, neacceptând niciun fel de influenţă 
formativă care, venind din acelaşi mediu ostil, îi suscită o 
şi mai adâncă opoziţie faţă de tot ce-l înconjoară, el e cu 
atât mai „străin” - el, tipul individului alienat, atom în 
societatea urbană - în mediul semirural şi gregar al 
Jefferson-ului. 

Depărtaţi şi ei de acest centru care e comunitatea 
acestei mici aşezări sunt şi târziu trezita la viaţă Joanna 
Burden şi dizgraţiatul pastor Hightower. În ochii celor din 
Jefferson, pe Joanna Burden o condamnă ascendenţa sa 
yankee, simpatia ei pentru negri, pe Hightower 
inadecvarea refugiului său într-un trecut condamnat, în 
contopirea profanatoare a istoriei cu religia. Amândoi sunt 
relegaţi în marginea societăţii, aproape uitaţi, până când 
în căutarea obsesivă a identităţii, Joe Christmas îi atrage în 
orbita sa şi îi aduce în atenţia celorlalţi. Şi nu fără nicio 
semnificaţie, întrucât din această întâlnire vor fi siliţi şi ei 
să se confrunte cu propriul lor destin, să trebuiască a-i afla 
sensul şi poate izbăvirea. 

Percy Grimm - în care Faulkner va spune că a creat un 
tip de nazist înainte de a fi văzut măcar acest cuvânt în 
ziare - e omul care-i respins de societate şi se străduie prin 
orice mijloace să se facă admis. Apărător nechemat al 
valorilor neameninţate ale micii comunităţi, el caută să se 
impună cu orice preţ atenţiei publice, caută să fie 
acceptat. Alienarea va exacerba în el cele mai bestiale 
porniri, care îl vor duce la o crimă de o ferocitate 
singulară. Omorându-l pe Christmas el închide, de fapt, 


acest cerc al damnării, damnându-se pe sine unei vieţi care 
nu e decât o altă formă a Infernului. 

Trecând mereu pe lângă această orbită, dar niciodată 
antrenată în vârtejul ei, Lena Grove e simbolul forţei vitale, 
simple, elementare, care se integrează în natură şi într-o 
societate de tip patriarhal, firesc, fără eforturi. Şi ajunge 
aici, pentru că tot atât de firesc îşi înţelege firea şi 
menirea, netrebuind să lupte cu timpul, nici cu forţe ostile, 
pentru că ea învinge timpul prin procreaţie şi forţele ostile 
prin vitalitate. 


* 


Era desigur de ajuns de dificil să-mi fi închipuit cum 
arăta Jefferson-ul Luminii de august, dar mi se părea că e 
necesar, pentru a-mi da seama cum trebuie să sune 
mărturisirile lui Faulkner, să văd, să cunosc Oxford-ul 
confesiunilor sale, Oxford-ul pe care-l observa de o viaţă - 
şi nu în chip nesemnificativ verbul cel mai frecvent în 
scrisul său e to watch - de la o oarecare distanţă, aceea a 
existenţei sale izolate în marginea orăşelului. Desigur, 
Oxford-ul nu putea să rămână şi rămânea totuşi acelaşi ca 
în anii când scriitorul, trecut de 30 de ani, îşi considera 
viaţa şi epoca şi le situa nu numai în acei ani, ci şi într-un 
prezent atât de apropiat, atât de chinuitor apropiat nouă. 
Acest prezent, cu contrazicerile şi cu trăsăturile lui ostile 
sau prietene omului, cu tot ceea ce îi accentuează 
înstrăinarea, m-am dus să-l caut în acele locuri în care, 
dincolo de unele schimbări pe care le intuise sau le şi 
prefigurase, glasul lui Faulkner se auzea acelaşi, 
spunându-şi convingerea în viitorul omului, care nu poate 
fi anulat ca om de forţele dezumanizante din afara sau 
dinlăuntrul lui, de un mediu în care se regăseşte cu greu. 
De aceea, îndreptându-mă spre Oxford, sau dacă vreţi, 
spre Jefferson, a fost necesar să trec peste toate acele 


obstacole sau dificultăţi pe care oamenii din această 
hiperindustrializată societate a veacului XX trebuie să le 
înlăture pentru a-şi auzi şi asculta semenii, pentru a se 
auzi şi asculta pe ei înşişi. A trebuit, fireşte, să străbat 
întâi acea lume de „fier şi beton a oraşelor şi 
aeroporturilor, în clipele în care ea se liniştise, golită 
momentan de teroarea sa”, cum scrie Faulkner în „Pylon”. 

Dar iată-l, drumul pe care l-am făcut pentru a auzi şi 
asculta din nou glasul lui Faulkner, glasul confesiunii 
apologetic de umane din Lumină de august. 


* 


Spre seară aeroporturile americane par o versiune 
liniştitoare a veacului care vine. Pe uriaşele tabele cu 
sosiri şi plecări, sclipesc cu fulgerări toropitoare orele 
curselor care se vor ivi din sau se vor pierde în noapte, 
flăcăruile albastre şi repetate ale ecranelor de televizor se 
sting şi se aprind într-o penumbră calmă şi misterioasă, 
coridoarele cu imensele suprafeţe de sticlă mată ale 
diverselor  souvenir-sbop-uri,  snack-bar-uri sau bănci, 
printre care alunecă tăcute escalatoare, te călăuzesc 
printr-un labirint cifrat şi ordonat de săgeți colorate, iar 
birourile companiilor aeriene cu însemnele lor stilizate 
după o simbolistică abstractă îţi anunţă apropiata 
desprindere de pământ. O geometrie pură şi esenţializată 
absoarbe mişcarea sau dezordinea mişcării şi o înscrie 
firesc în liniile suple ale spaţiului înconjurător. 

E spre seară şi alunecarea domoală a gesturilor adaugă 
tonurilor pale ale culorilor care individualizează detaliile o 
sclipire ce le face şi mai evidentă armonia calmă. 

Ai părăsit traficul copleşitor din oraş, mai eşti încă 
strivit de sufocarea şi strâmtorarea spaţiilor printr-o 
arhitectură care delirează, ridicând piramide de sticlă şi 
oţel spre cer, un cer care nu mai e decât amintirea unei 


vechi şi naive imagini dintr-o îndepărtată şi pastorală 
existenţă, părăseşti o lume unde mai erai un individ cu 
reacţii personale faţă de mediu, ostil, strivitor, provocator 
sau mai ştiu eu cum şi deodată, după realităţile şi miturile 
civilizaţiei haotice industriale, eşti proiectat în faza imediat 
următoare într-o prefigurare a lumii post-industriale. O 
lume în care anxietăţile îţi sunt potolite de logica şi 
armonia mediului, de transferul de responsabilitate care se 
efectuează în clipa în care ai intrat în aeroport, totul fiind 
asigurat de servicii sau de aparate mecanice care-ţi preiau 
bagajele, le poartă aşa cum te poartă pe covoare rulante 
sau escalatoare, şi te duc aproape direct la portiera 
avionului la fel cum te-ar purta spre leagăn şi, în loc să ai 
senzaţia că vei fi zvârlit în spaţiu cu o viteză de 700 mile 
pe oră, e ca şi cum te-ai duce la culcare... 

Continuând iluzia, motoarele avionului bâzâie încetişor, 
dacă ţii la imaginile tradiţionale ai zice că s-au pornit să 
toarcă, şi deodată, pentru că orice iluzie are capriciile ei, 
zgomotul devine uriaş, sub clopotul nopţii nu mai există 
altceva decât un vast uruit şi avionul se înalţă brusc 
deasupra unui imens pom de Crăciun, cu miriade de lumini 
roşii, albastre, verzi, violete sau galbene sclipind în 
ramurile aşternute peste un cer fără stele. In clipa 
următoare avionul alunecă din nou orizontal şi îți dezvăluie 
geometria diversă şi colorată a oraşului deasupra căruia 
zbori, geometrie definită printr-o rigoare de lume 
abstractă, de lume care există în sine nu şi prin ceea ce 
înseamnă. Din pomul de Crăciun nu au mai rămas decât 
luminile, din lumini nu a mai rămas decât iluzia 
încăpăţânată să construiască amintiri din necunoscut 

Şi nimic mai îndepărtat de o poveste de Crăciun decât 
oraşul spre care mă îndreptam. 

Trecând prin Memphis şi Atlanta, mă duceam la Oxford- 
Mississippi, în acel oraş şi în acea regiune cărora William 
Faulkner, înconjurat de miturile şi realităţile torturantului 


trecut şi prezent al Sudului, le dăruise o nouă viaţă, poate 
pentru a înţelege şi a-şi explica aceste mituri şi acest 
obsedant şi inacceptabil prezent. Mă îndreptam în Boeing- 
ul lui Eastern Airlines, pe o rută aeriană pe care o va fi 
străbătut uneori şi Faulkner în avionul lui, sau poate în 
avioanele lui, căci după ce zburase un timp pe un avion de 
viteză mai redusă, un OX Commandaire, îşi cumpărase în 
1933 un Cabin Waco, un aparat rapid pe care trebuia să-l 
ţină la aeroportul municipal din Memphis. 

Din mărturisirile celor care l-au cunoscut, Faulkner nu 
era un atât de bun pilot pe cât era un foarte bun navigator 
şi dacă nu-i plăceau aparatele care suprimau aproape 
pilotarea manuală înlocuind-o cu comenzi automate, îi 
plăcea în schimb să călăuzească drumul prietenilor sau 
fraţilor lui cu care se afla în acele minunate maşini 
zburătoare. Era şi în această preferinţă dorinţa din 
totdeauna a scriitorului, de a limita puterea mecanicului 
asupra vieţii, asupra umanului. 

După cât se pare, va fi făcut nu de puţine ori drumul de 
la Memphis la Oxford, cu maşinile acelea care zburau cu 
cincizeci-şaptezeci de mile pe oră, recunoscând pe hartă, 
cum spun prietenii lui, fiecare centimetru de câmpie sau 
de pădure, călăuzind prin aer un drum care pe pământ şi 
în ceruri nu va fi fost niciodată uşor: drumul spre casă, 
spre oraşul în care a trăit cea mai mare parte a vieţii lui. 
Drumul acesta de la lumea Sudului către miturile copilăriei 
şi tinereţii, de la Jefferson-ul imaginar şi real şi dinspre 
Yoknopatawpha, comitatul „posesiune şi proprietate a lui 
William Faulkner Esqg.”, către lumea de dincolo de ele, 
care a făcut ca viaţa scriitorului să fie mereu un trecut în 
prezent, un prezent chinuit şi torturat de trecut, o 
permanentă exorcizare a omului prizonier al istoriei şi al 
condiţiei sale umane. 

Nu am avut prilejul, sau poate nu mi s-a dat, să privesc 
Jefferson-ul aşa cum şi-l imagina scriitorul în Oraşul: „E o 


creastă de deal; mergi cu maşina dincolo de Seminary Hill 
şi după un timp ajungi acolo: un drum urcând uşor şi fără 
grabă trece peste creastă şi de acolo o porneşte înspre 
şoseaua principală, ducând de la Jefferson înspre lume. Şi 
atunci, privind în jos, zăreşti întreg comitatul 
Yoknopatawpha la picioarele tale, în ultimele luciri ale 
zilei... 

Mai întâi e Jefferson-ul, centrul radiind slab, un licăr 
abia vizibil în spațiu; dincolo de el, cuprinzându-l, se 
întinde comitatul, legat prin diferite drumuri de acest 
centru ca roata de osie prin spițele sale, iar tu însuţi 
desprins de acest moment eşti ca un Dumnezeu deasupra 
leagănului nativității tale şi al bărbaţilor şi femeilor care 
te-au adus pe lume...” 

Traversam drumul de la aeroport spre oraş într-o zi 
întunecată de ploaie, de o iarnă neasemănătoare cu 
niciuna din paginile lui Faulkner, totul topindu-se într-un 
cenuşiu vag, prin faţa maşinii trecând pe şosea sau pe 
străzi tipicele însemne ale drumurilor americane, moteluri 
vag luminate, clădirile scunde ale restaurantelor 
McDonald, vestite de parabola aceea de beton asemeni 
unui arc de triumf al uniformităţii şi certitudinii în 
monotonie, staţii de benzină cu firme de neon, dry cleaners 
- fresh as a flower in only one hour (curăţătorie chimică - 
proaspăt ca o floare într-o singură oră), un departament 
store (magazin universal) cu turma liniştită de maşini într- 
un parcaj alăturat, o staţie de benzină şi, în sfârşit, o şosea 
mărginită de câmpii şi de pâlcuri de copaci. 

Spre seară, în camera de hotel (confort în culori nete: un 
joc uşor impersonal de negru, gri şi alb) m-am trezit în 
ochi cu încordarea aceea naivă de a fi voit să aflu relaţii 
posibile între ceea ce văzusem şi pagini sau episoade 
faulkneriene şi, în mână cu trei pliante, galben, verde şi 
albastru, care începeau cu o istorie a oraşului şi se 
încheiau cu o orgolioasă chemare: „Noi, cetăţenii oraşului 


Oxford şi ai comitatului Lafayette, vă invităm la acest al... 
lea pelerinaj pe data de ... Veniţi să vedeţi singuri cât de 
multe lucruri poate să vă ofere oraşul Oxford, lucruri de un 
interes captivant pentru vizitatorii bineveniţi.” 

Oraşul fusese ars de generalul unionist A. J. Smith în 
1864, ceva mai mult după un sfert de veac de la înfiinţarea 
lui. Ca o târzie infirmare a ceea ce fusese distrus, ca un al 
doilea oraş, mai viu poate decât cel reconstruit după 
incendiu, ca un spaţiu virtual unde să fie reluate vieţile şi 
destinele care au dus la acel incendiu şi au determinat 
urmările lui mai târzii sau foarte târzii, Faulkner alcătuise 
poate acea fascinantă saga a oamenilor din oraşul 
Jefferson şi din miticul comitat Yoknopatawpha. 

„Oraşul”, acea prezenţă obsesivă care în paginile 
Luminii de august judecă, apreciază şi condamnă, care 
înalţă şi prăbuşeşte oamenii, care acceptă sau respinge 
fără apel, era aici, în jurul meu, abia auzit ca o rumoare 
îndepărtată, ca o amintire mai puternică decât fiinţa lui 
reală. 

Stăteam şi mă uitam la filele acelea colorate şi un 
copleşitor sentiment de zădărnicie mă paraliza, mă făcea 
să mă gândesc la inutila goană din acea după-amiază după 
tot ce putea să-mi vorbească despre această fantastică 
negatie a afirmării. Îmi aduceam aminte de o altă goană pe 
străzile unui alt oraş, mult mai întins decât Oxford-ul, 
dintr-o altă lume, unde îl căutam pe Dostoievski, unde 
mergeam halucinat după imaginarele drumuri ale omului 
ieşit din subteranele torturilor şi chinurilor existenţei, 
până când într-un târziu fusesem dus într-o clădire, unde 
după o încăpere plină cu cărţi mi se arătase pe un umil 
birouaş, crezut a fi fost al scriitorului, nişte ochelari cu 
rame rotunde de fier şi câteva pagini de manuscris 
umplute cu un scris mărunt şi neaşteptat de ordonat. Şi ca 
şi atunci mă gândeam şi acum la irealitatea tuturor acestor 
semne în care căutam a identifica, asemeni unui primitiv, o 


viaţă care a fost, o viaţă care nu e decât ceea ce imaginaţia 
a făcut-o. Sau cum o spune însuşi Faulkner: „Aceasta este 
esenţa amintirii-sensibilitate, vedere, miros: muşchii cu 
care vedem, auzim şi simţim... memoria nu există, creionul 
nu reproduce decât ceea ce muşchii caută bâjbâind, nici 
mai mult nici mai puţin, şi totalul care rezultă este de 
obicei necorect şi fals şi nu merită decât numele de vis.” 

Da, eram un vizitator binevenit, dar nu făcusem decât să 
bâjbâi cu ochii, cu simţurile, o întreagă zi printre lucrurile 
„de un interes captivant”, să reconstitui un total, desigur 
necorect, desigur aproximativ, dar cu aceeaşi credinţă 
naivă că există ceva din viaţa sau sensul vieţii celui pe care 
îl căutam în aceste „lucruri” şi până la urmă să-mi dau 
seama că nu făcusem altceva decât să răsfoiesc, ca în vis, 
pagini citite sau imaginate a fi fost citite. 

Trecusem printre clădiri asemeni unor vechi temple 
greceşti. Cu coloane dorice, urcasem trepte care 
promiteau să ducă la imaginare altare şi mă aflasem în 
modernele încăperi ale unei universităţi care îşi păstra 
trecutul în vitrine, sub lespezi de cristal, bine catalogat şi 
inventariat. 

Privisem în camera aceea specială - Mississippi Room - 
a bibliotecii universităţii Ole Miss, o veche hartă care 
purta titlul „Delineation of the State of Mississippi”, 1845, 
şi zărisem înscris cu litere desenate stângaci numele Yoch 
no pa ta fa printre însemnările care arătau că locurile 
acelea fuseseră populate de indienii Choctow şi 
Chickasaw. O altă hartă desenată, şi mai veche, din 1817, 
a comitatului Ponola, populat de aceleaşi triburi, îmi 
amintise că pământurile pe care se afla oraşul Oxford 
fuseseră cumpărate de trei negustori de la indieni... 

Impuşcăturile celor două carabine, cu ţevile sclipind sub 
cristalul vitrinelor, cu oţelul lucind alb, vor fi risipit poate 
cândva tăcerile sau aşteptările din crângurile de pini din 
apropierea  Oxford-ului, în dimineţi sau după-amiezi 


însingurate, dar împuşcăturile din iniţiatica urmărire a 
Ursului, din zadarnica Vânătoare de oameni şi de vulpi sau 
din dimineaţa aceea de luni din august, cu precipitarea şi 
tragismul ei, împuşcături care terminaseră o viaţă şi o 
absolviseră, îmi răsunau acum mereu şi mereu în urechi, 
fără să piară în vânt asemeni amintirii dintr-o poveste 
nobilă sau tragică. 

Privirea îmi aluneca pe oţelul lucios, se oprea pe trăgaci, 
aştepta încordată, dar nu se auzea niciun sunet în ecoul 
memoriei, şi prin răsfrângerea sticlei, cuvintele pe care le 
citeam pe-o etichetă nu risipeau nici tăceri nici aşteptări: 
Army Springfield Rifle, Model 1878, Serial 105799... Şi iar 
şi iar tăcerea nevieţii mă înconjura. 

Fuseseră, această carabină şi cealaltă, un Winchester, 
Model 1829, ale lui Faulkner, sau le păstrase el, le 
căpătase de la Ike McCaslin sau de la maiorul De Spain, 
care obişnuia să meargă la vânătoare cu winchesterul 
acela vechi în pădurile care se întindeau prin aceste locuri 
înaintea instalării fabricilor de cherestea? Cine să o spună, 
când din portretul acela de pe perete, terminat cu câteva 
săptămâni înaintea morții şi „aprobat” de scriitor 
(termenul mi s-a părut grotesc), Faulkner privea cu acelaşi 
aer de îndoială dintotdeauna faţă de ce vedea... Sau poate 
că nu îndoială era în priviri, ci încercarea de a vedea câtă 
realitate e dincolo de ce părea real. O fotografie pe un alt 
perete îl înfăţişa într-un costum de călărie, cu joben, o 
cravaşă cu mâner de argint în mână, cu jaboul răsfrânt 
peste reverele lucioase ale jachetei, înmănuşat, incredibil, 
tot atât de incredibil ca şi legenda scrisă de fotograful lui 
preferat „Col” Cofield: „The Count of no Account” (Contele 
fără de conturi, dar şi fără nicio importanţă). 

„M-am născut dintr-o sclavă neagră şi un aligator”, 
spunea Faulkner, cu umorul cu care desfiinţa de obicei 
credibilul şi realul, şi poate că ăsta e până la urmă reversul 
încercării de a descifra trecutul sau de a-l asuma, tragicul 


atenuat prin umor sau umorul împins până la tragic. 
Oricum, opera lui este, probabil, cea mai vastă şi mai 
profundă, prin semnificaţia şi implicaţiile ei, tentativă din 
cultura americană de a confrunta, printr-o conştiinţă acută 
a trecutului, mitul american cu realitatea americană. 

În America, Sudul are o relativă şi poate conştientă 
rezistenţă la prezent, dar nu trăieşte în trecut, după cum 
nu îţi poţi imagina un oraş ca New York-ul netrăind în 
prezent şi poate oarecum şi în viitor. Asta a şi fost probabil 
tortura vieţii lui Faulkner, imposibilitatea materială a 
relaţionării trecutului la prezent. 

Drama e caracteristic americană. Forţa devorantă a 
prezentului e atât de copleşitoare încât nu e adevărat 
numai, cum spunea Kenneth Tynan, că America îşi dărâmă 
trecutul, dar chiar atunci când încearcă să-l păstreze, el 
are aerul îngheţat al nevieţii. 

Civilizaţia Statelor Unite s-a construit şi se construieşte 
într-un spaţiu spiritual care se numeşte „continuul 
prezent”, definit prin transformări rapide care copleşesc 
sau pur şi simplu absorb cele anterioare până la dispariţie. 
Istoria este consumată înainte de a fi creată. O lume fără 
„preistorie”, cum s-a mai spus, a fost nevoită sa creeze o 
cultură „fără istorie”, ceea ce este aproape o contradicţie 
în termeni. De aici şi conştiinţa profundă a permanentei 
căutări a „identităţii”. Dacă primele manifestări ale unei 
literaturi determinate în acest fel au fost marcate de o 
celebrare nostalgică a inocenţei, care era situată înainte 
sau în afară de orice istorie, cele ulterioare, mai recente, 
istoric vorbind, au fost dominate de îndoielile, 
frământările, tragismul consecutive unei torturante 
reflecții asupra trecutului, asupra căilor de răscumpărare 
a greşelilor lui. 

De fapt aici s-au definit cele două căi ale unei culturi 
care este permanent animată de o mişcare dialectică 
evoluând între o întoarcere spre trecut, în speranţa unei 


cunoaşteri reale şi a unei ispăşiri, şi o voinţă continuă de 
înaintare spre viitor, neîmpovărată de amintiri culpabile. 
Mitul utopic al Lumii Noi este confruntat mereu cu 
realităţile, deloc utopice şi deloc inocente. Distanţa dintre 
cei doi termeni a fost poate uneori exagerată. Astfel, 
Stephen Spender, observând că America este 
contemporană cu sine într-un fel în care nici o altă ţară nu 
este, spunea că acest lucru ar putea fi comparat cu „o 
încăpere cu o fereastră privind spre un viitor alb, cu o uşă 
zăvorâtă care închide drumul spre trecut, iar pe pereţi 
unul sau două mici tablouri - un sat din Noua Anglie, o 
plantație din Sud - care evocă imagini sentimentale cu 
care viaţa prezentă, din încăpere, nu are nicio legătură”. 

S-ar putea spune că Sudul, cu o economie agrară 
predominantă, avea să fie înclinat să opună o mai mare 
rezistenţă la această invazie a nowness-ului (starea de 
acum) care să o despartă de trecut. În fapt, aceasta nu ar fi 
însemnat doar, aşa cum se spune, o modalitate de a se 
elibera de azi. Opera lui Faulkner e tocmai o dovadă că 
obsesia trecutului, starea aceasta de vis sau de veghe 
înlăuntrul lui, e una din căile de interpretare a condiţiei 
umane, a individului în societate care-şi asumă, odată cu 
istoria personală, istoria de azi a unei colectivităţi. E 
dorinţa dintotdeauna a omului de a înfrunta imposibilul în 
momentul în care devine probabil. 

Mă gândeam la acestea în timp ce distinsul profesor de 
literatură care mă însoțea şi care avea să mă călăuzească 
şi mai departe în pelerinajul pe care-l făceam în Oxford îmi 
povestea cum scaunul de lucru al lui Faulkner fusese 
dăruit după moarte unui servitor negru. Şi abia după ce îi 
fuseseră oferite omului alte trei jilţuri dintre care să 
aleagă, scaunul fusese reintegrat în studioul scriitorului. 

Nu se făcuse încă seară când am coborât treptele 
bibliotecii şi mi-am continuat drumul printre templele 
dorice ale universităţii, în drum spre Alumni House, unde 


aveam să rămân. Campus-ul la acea oră şi la acel timp era 
aproape pustiu, studenţii încă nu reveniseră din vacanţă, şi 
printre clădirile acelea maşina noastră părea că străbate 
un decor, sau că noi şi maşina rătăceam prin acele locuri 
ca un fel de proiecţie în viitor a visurilor vechilor locuitori 
sau închinători aflaţi în templele din jurul nostru. La o 
cotitură, o clădire cu linii moderne. Săpate în zidul fațadei, 
ca o confirmare poate a ambelor ipoteze, cuvintele lui 
Faulkner: I believe that man will not merely endure; be 
will prevail (Cred că omul nu va dăinui doar; el va învinge). 


* 


A doua zi am continuat să rătăcesc pe străzile Oxford- 
ului, am urcat pe treptele clădirii unde Gavin Stevens îşi 
avea biroul, cel puţin aşa mă încredința amabila mea 
călăuză, profesorul James Webb, am privit inutil şi de la o 
distanţă respectuoasă clădirea de veche arhitectură civilă 
americană, unde, de această dată, lucrase Phil Stone, 
prietenul lui Faulkner şi modelul lui Gavin; am văzut pe o 
stradă laterală care dădea în piaţă locul unde fusese 
faimosul grajd al bunicului şi al atâtor întâmplări din 
Oraşul şi din Hoţomanii, am zărit clădirea în ruină a 
vechiului „Colonial Hotel”. La magazinul „Sneed's Ace 
Hardware” am fost pus faţă în faţă cu o masivă şi greoaie 
casă de bani cu chenare înflorate, şi care mai purta 
inscripţia: M. C. Faulkner, tatăl scriitorului, şi m-am oprit 
într-una din laturile pieţei din centru, faimosul scuar 
străbătut de atâtea personaje pe care le vedeam dar nu le 
zăream în dimineaţa aceea rece, însorită şi lucidă. O clipă, 
Christmas, cu cătuşele la mâini, s-a întors înainte de a fugi, 
disperat, către sfârşitul sau victoria lui, şi s-a uitat în 
direcţia mea. Privirea lui a lunecat spre drumul care ducea 
afară din oraş şi în clipa următoare a pierit, urmărit de 
Percy Grimm pe bicicleta aceea a curierului de la Western 


Union. Gavin Stevens se îndrepta spre biroul lui, 
mestecând ciotul pipei din cocean de porumb, urmat de 
şeriful greoi şi preocupat, o lume întreagă îşi urma ritmul 
unei vieţi care nu avea să apună pentru că avea să fie 
întotdeauna posibilă în acel scuar, pustiu în dimineaţa de 
amorţită sâmbătă provincială, în orăşelul acela al doilea 
paralel şi mai viu parcă în lumina lucidă a celui care îl 
visase. 

Am trecut pe străzile Oxford-ului care începea abia să se 
trezească: magazine modeste, o veche sală de spectacole, 
nelipsitul Holiday Inn, închisoarea comitatului Lafayette, o 
clădire joasă, pe care ai fi luat-o drept un pavilion de băi, şi 
am ieşit în şoseaua care ducea către Universitate. După 
câtva timp am cotit spre stânga pe un drumeag de ţară şi 
am intrat într-o zonă unde pinii şi stejarii dominau peisajul. 
Ne-am oprit în faţa unei porţi uşor date la o parte şi ne-am 
strecurat într-o curte, poate un parc, îndreptându-ne spre 
o alee pavată cu cărămizi şi mărginită de cedri bătrâni cu 
coroanele cu frunza rară. La capătul aleii, o casă cu etaj în 
vechiul stil colonial american, cu coloane dreptunghiulare 
de lemn alb în mijloc, cu verande de o parte şi de alta a 
peronului central. Lucea alb prin frunzişul verde şi părea 
părăsită de multă vreme. Casa lui Faulkner: Rowan Oak. 
Când am intrat înăuntru, aerul îngheţat din casă accentua 
şi mai mult senzaţia de abandon, de uitare. Mobilă puţină, 
disparată, o sobrietate a decorării sau poate a despuierii. 
O masă severă de stejar şi scaune cu spătare drepte, le 
presupuneam tari, în sufragerie o vitrină cu sticlărie şi 
bibelouri, pe pereţi rulouri cu gravuri japoneze. Puţină 
căldură şi o oarecare lumină în portretul scriitorului tânăr, 
văzut de mama sa, Maud Faulkner. Pictura e naivă şi dintr- 
odată sunt în lumea copilăriei lui Chick Mallison. Biroul, 
unde lucra la o maşină veche „Underwood”, pe o măsuţă 
lângă fereastră, e plin cu rafturi cu cărţi, traduceri. 
Thomas D'Aquino lângă Vittorini, Dickens alături de Joyce, 


Shakespeare şi Pasternak... Şi bineînţeles scaunul cu 
speteaza retezată şi cu perna, pe care a lucrat, cum mă 
informează profesorul, douăzeci şi cinci de ani. Pe un 
perete un mic portret care dă încăperii o atmosferă de 
viaţă oprită atunci. E Dilsey, doica neagră, începutul şi 
nesfârşitul legendei, mammy, Caroline Barr, pictată cu 
stângăcie şi dragoste de mama scriitorului. 

Al doilea birou, unde a lucrat în ultimii ani. O încăpere 
de ajuns de strâmtă, o altă măsuţă lângă fereastra dând 
spre pajişte şi spre grajdul de bârne, o maşină de scris, un 
pat aşternut cu o pătură, câteva etajere cu cărţi, pe poliţa 
căminului un calendar oprit la ziua de 6 iulie 1962. Pereţii 
sunt văruiţi, albi, şi din nou, asemeni creatorului, pe doi 
dintre pereţi, deasupra patului, Faulkner a înscris o nouă 
geneză. Săptămâna pătimirilor unui regiment de soldaţi 
francezi care se revoltaseră împotriva primului război 
mondial e înscrisă acolo, cu însemnările fiecărei zile. 
LUNI. Scrisul lui Faulkner, mărunt dar clar, se detaşează 
pe peretele alb: I 06.00 Regimentul francez se răscoală, 
refuză să iasă la atac, e scos de acolo, dezarmat, pus sub 
arest - trimis în spatele frontului. II... Notele care preced 
fiecare capitol al romanului Fable sunt făcute acolo, pe 
peretele alb, poate pentru timpul cât a lucrat, poate după 
aceea, multe rânduri tăiate; şi zi după zi, întreaga 
săptămână, întreaga acţiune a cărţii este prefigurată... Pe 
peretele din dreapta, ultima însemnare sub titlul: MAINE... 

Acel mâine care a început din faţa casei, pe cărarea 
aceea care ducea prin păduri şi poteci spre Taylor, pe 
drumul de unde Faulkner nu s-a mai întors. In poarta 
aceea întredeschisă, calul lui, singur, s-a oprit şi într-un 
târziu a fost văzut de cei din casă. Drumul spre mâine 
începuse. 

Nu ştiu foarte exact ce a fost apoi. Probabil Holiday Inn, 
într-o după amiază. leşind din restaurant, parcă. La 
recepţie, o tipică Southern belle, care îşi corecta în oglinda 


din spatele biroului o coafură blondă, alunecându-i precum 
soarele pe umeri. Ochi indolent interesaţi, zâmbind 
profesional şi apoi repede dezamăgiţi. „Faulkner s grave? 
Sorry, never heard of! St. Peter's Cemetery, may be..." 
(Mormântul lui Faulkner? Îmi pare rău, n-am auzit de el! 
Cimitirul Sf. Petru, poate...) 

Am ieşit în strada largă, mărginită de cele mai frumoase 
case din Oxford, clădiri dinaintea Războiului Civil, cu 
coloane înalte şi albe de lemn, cu verande şi balcoane pe 
care în după-amiezi şi seri târzii de vară viaţa orăşelului 
era sancţionată şi trecea în poveste, şi am cotit pe 
Jefferson Avenue. De o parte şi de alta casele obişnuite ale 
burgheziei americane, pavilioane sau cottage-uri din lemn, 
uneori din cărămidă roşie atât de contrastantă cu lemnul 
alb al pereţilor sau cu vegetaţia din jur, somnolând în 
soarele confortabil al dimineţii de duminică. O maşină 
ponosită, plină de oameni, trecea încet pe stradă. Am oprit- 
o. Pe bancheta din faţă un bărbat negru, alături de el o 
negresă îmbrăcată în haine de sărbătoare. Se duceau la 
biserică. In spate, copiii. Privirile curioase dar şi 
aprehensive. „St. Peter's Cemetery? Straight down the 
road.” (Cimitirul Sf. Petru? Drept înainte pe şosea.) 

Drumul cobora şi într-un târziu am ajuns la cimitir. Pe 
nişte coline domoale, înverzite şi pline de pietre cenuşii, 
într-o pace de început de saga, îmi amintesc că am colindat 
cărările  noroioase, pământul era moale pe dealurile 
acelea, căutându-i pe Faulkneri. Pe o colină de deal, 
înconjurat de un grilaj, am găsit locul unde rudele şi 
strămoşii erau îngropaţi. În mijloc un obelisc ros de vremi 
şi de ploi, cu o simplă inscripţie: „Mother”. Ceva mai sus 
un medalion cu imaginea cândva a unei femei, pe care anii 
şi o lumină care prin acele locuri era asemeni unui fum 
albăstrui o transformaseră într-un fel de amintire. Eram 
singur şi cum mergeam aşa, din piatră în piatră, timpul 
începuse să piară şi nu ştiam cum aveam să ajung la ziua 


în care o pornisem să-l găsesc pe cel pierdut într-un mâine 
ce însemna posteritatea. 

L-am găsit, la poalele unei coline, unde pământul 
răscolit al gropilor mai era încă galben, sub crengile unui 
bătrân copac. O lespede prelungă, deasupra căreia se 
ridica, asemeni unui portal antic, un mic fronton 
triunghiular sprijinit pe două scurte coloane albe, cu o 
inscripţie care aminteşte data naşterii şi a morţii. Şi 
dedesubt: Belov'd go with God. 

După lunga rătăcire din acele zile, abia acolo am auzit 
iar glasul profund, potolit, care ridica lumina zilei asupra 
Oxford-ului înecat în ceața amintirii, care se înălța de pe 
una din verandele caselor acelora cu coloane albe de lemn 
şi începea povestea micii aşezări şi a oamenilor acelora, 
teribili şi  îngăduitori, omenoşi şi  neîndurători, în 
acceptările şi refuzurile lor: 

„Şezând pe marginea drumului, cu ochii ţintă la căruţa 
care urcă dealul venind spre ea, Lena se gândeşte...” 

Şi atunci mi-am amintit de o frază din Faulkner care mi- 
a chinuit visul şi veghea cât am fost la Oxford: „Tragedia 
vieţii este că trebuie să fie prematură, neconcludentă, şi de 
neconchis pentru a fi viaţă; trebuie să fie înainte de ea 
însăşi, înaintea ei, ca să fi fost cumva.” 


Oxford, Mississippi, 1973 


RADU LUPAN 


1 


Şezând pe marginea drumului, cu ochii ţintă la căruţa 
care urcă dealul venind spre ea, Lena se gândeşte, «Am 
venit din Alabama: de tare departe. Pe jos, tot drumul din 
Alabama. De tare departe». Gândindu-se deşi nu sunt nici 
de o lună pe drum am şi ajuns în Mississippi, mai departe 
de casă decât am fost vreodată. Mai departe de joagărul 
lui Doane decât am fost vreodată de când aveam 
doisprezece ani. 

La joagărul lui Doane nu se dusese decât după ce-i 
murise şi tatăl şi mama, deşi de vreo şase sau de vreo opt 
ori pe an mersese sâmbăta la oraş, cu căruţa, îmbrăcată cu 
o rochie de gata, desculţă, cu picioarele goale pe patul 
căruţei şi cu pantofii înveliţi în hârtie lângă ea, pe capră. 
Îşi punea pantofii doar înainte de a intra în oraş. Când se 
făcuse mai mare îl ruga pe tatăl ei să oprească la marginea 
oraşului şi cobora şi o pornea pe jos. Nu-i spunea de ce 
vrea să meargă pe jos şi nu în căruţă. El credea că e din 
cauza străzilor pavate, a trotuarelor. Fata însă se gândea 
că oamenii care o vedeau şi pe lângă care trecea aveau să 
creadă că locuieşte şi ea la oraş. 

Când împlinise doisprezece ani, tatăl şi mama ei 
muriseră în aceeaşi vară, într-o casă din bârne cu o tindă şi 
trei încăperi fără obloane la ferestre. Muriseră într-una din 
încăperi, luminată de o lampă cu petrol învăluită într-un 
nour de gâze. Podeaua fusese tocită de picioarele desculţe 
până se făcuse ca argintul vechi de netedă. Fata era cea 
mai mică dintre copiii în viaţă. Mai întâi muri maică-sa. [i 
spusese: „Ai grijă de taică-tău.” Lena avu grijă. Apoi într-o 
zi tatăl îi spuse: „Să te duci la joagărul lui Doane cu 
McKinley. Pregăteşte-te de plecare, ca să fii gata când o 
veni.” După aceea muri. McKinley, fratele, sosi cu căruţa. 
Îl îngropară pe bătrân într-o după-amiază în poiana din 
spatele bisericii de ţară şi-i puseră la căpătâi un buştean 


de brad, drept piatră de mormânt. A doua zi plecă 
împreună cu McKinley la joagărul lui Doane şi probabil că 
nu-şi dădu seama atunci că se desparte de locurile acelea 
pentru totdeauna. Căruţa era împrumutată de la cineva şi 
fratele ei făgăduise să o aducă înapoi la căderea serii. 

Fratele lucra la joagăr. Toţi bărbaţii din sat lucrau la 
joagăr sau pentru joagăr. Tăiau brazi. Joagărul era acolo 
de şapte ani şi după încă şapte ani avea să doboare toţi 
copacii din împrejurimi. Apoi o parte din maşini şi cei mai 
mulţi din cei care lucrau la joagăr şi trăiau de pe urma lui 
aveau să fie încărcaţi în vagoane de marfă şi duşi în altă 
parte. Celelalte maşini aveau să fie părăsite acolo 
deoarece se puteau cumpăra oricând piese noi în rate - 
roţi nemişcate, dezolate, ivindu-se printre mormane de 
moloz şi de bălării încâlcite într-o uimire adâncă şi cazane 
calcinate cu coşuri ruginite şi fără fum înălțându-se 
încăpăţânate, surprinse şi încremenite, într-un peisaj de 
profundă şi paşnică dezolare, răscolit de cioturi de copaci, 
lăsat în paragină, transformându-se treptat-treptat în 
viroage roşietice înecate de ploile tăcute şi lungi ale 
toamnei şi de furtunile galopante ale echinocţiilor de 
primăvară. Atunci cătunul care nici în cele mai bune zile 
ale lui nu figurase sub vreun nume în registrele poştei 
avea să fie uitat până şi de moştenitorii întâmplători şi 
dizenterici care aveau să dărâme clădirile şi să ardă 
lemnăria în sobe de bucătărie sau iarna în cămine. 

Când Lena sosise, trăiau pe acolo vreo cinci familii. 
Cătunul avea o gară şi cale ferată şi o dată pe zi trecea 
prin locurile acelea şuierând un tren mixt. Trenul putea fi 
oprit cu un steag roşu dar de obicei apărea deodată, ca o 
arătare, de după dealurile pustiite, şi jeluindu-se asemenea 
unei bocitoare străbătea aşezarea care nici sat încă nu se 
putea numi şi dispărea ca o mărgea pierdută dintr-un şirag 
rupt. Fratele ei era mai mare decât ea cu douăzeci de ani. 
Lena abia îşi mai amintea cum arăta atunci când venise să 


stea cu el. Locuia într-o casă cu patru camere nezugrăvite 
împreună cu soţia lui doborâtă de grijile copiilor şi de 
chinurile facerii. De obicei aproape o jumătate de an 
cumnata ei zăcea în pat lehuză sau refăcându-se după o 
naştere. În acest timp Lena făcea treaba în casă şi avea 
grijă de ceilalţi copii. Mai târziu avea să-şi spună în sinea 
ei, «Cred că de asta am avut şi eu unu' atât de repede». 

Dormea într-o magazie din spatele casei. Avea o 
fereastră pe care se învățase să o deschidă în întuneric 
fără să facă niciun zgomot, deşi la început în camera aceea 
dormea nepotul ei cel mai mare şi apoi doi din cei mai mari 
şi apoi trei. Locui acolo vreme de opt ani înainte de a 
deschide fereastra pentru prima dată. Şi nu o deschise nici 
de vreo douăsprezece ori înainte de a-şi da seama că n-ar fi 
trebuit s-o deschidă deloc. Îşi zise, «Ăsta mi-a fost 
norocul». 

Cumnata îi spuse fratelui. Atunci băgă şi el de seamă că 
Lena se schimbase la trup, ceea ce ar fi trebuit să observe 
mai de multă vreme. Era un om aspru. Blândeţea şi 
bunătatea şi tinereţea (abia împlinise patruzeci de ani) şi 
aproape orice altceva, în afară de un fel de energie 
încăpăţânată şi disperată şi o severă păstrare a mândriei 
neamului său, pieriseră odată cu anii trudiţi în sudoarea 
frunţii. Îi spuse că-i o târfă. Îi spuse cine era vinovatul 
(tineri burlaci sau don juani de rumeguş erau şi mai puţini 
la număr decât familii) dar Lena nu voi să recunoască 
nimic deşi omul plecase de şase luni. Repeta doar 
încăpăţânată: „O să trimită după mine. Mi-a spus că o să 
trimită după mine”; neclintită, placidă, hrănindu-se din 
rezerva aceea de răbdătoare şi constantă fidelitate de care 
oamenii de felul lui Lucas Burch depind şi pe care se 
bizuie, chiar dacă nu au deloc intenţia de a fi prezenţi 
atunci când nevoia ei s-ar face simțită. După două 
săptămâni se căţără din nou peste pervazul ferestrei, de 
această dată însă ceva mai greu. «Dac-ar fi fost atât de 


greu şi altădată, cred că acuma n-ar mai fi trebuit s-o fac», 
se gândi ea. Ar fi putut pleca ziua pe uşă. N-ar fi oprit-o 
nimeni. Poate că ştia asta. Dar preferase să plece în timpul 
nopţii şi pe fereastră. Luase cu ea un evantai în formă de 
frunză de palmier şi o bocceluţă legată cu grijă într-o 
basma colorată. Printre alte lucruri avea în boccea şi 
treizeci şi cinci de cenți în bănuţi de nichel. În picioare 
avea o pereche de ghete pe care i le dăduse fratele ei. 
Erau puţin cam uzate, fiindcă vara niciunul din ei nu purta 
niciun fel de încălțări. Când simţi sub picioare praful 
şoselei se descălţă şi o porni mai departe cu ghetele în 
mână. 

Mergea aşa de aproape patru săptămâni. În urma ei cele 
patru săptămâni, senzaţia de departe, erau asemeni unui 
culoar paşnic podit cu o încredere liniştită şi neabătută şi 
plin de feţe şi glasuri fără nume dar prietenoase: Lucas 
Burch? Nu cunosc. Nu cunosc pe nimeni cu numele ăsta 
pe-aici. Drumul ăsta? Duce spre Pocahontas. S-ar putea să 
fie pe acolo. Se poate. Uite o căruţă care merge o bucată 
de drum într-acolo. O să te ducă până la; în urma ei se 
desfăşura un lung şi monoton şir de schimbări paşnice şi 
mereu aceleaşi din zi în noapte şi din noapte iar în zi, 
printre care mergea înainte în căruţe anonime şi identice 
şi fără grabă, ca printr-o succesiune de reîncarnări de roţi 
care scârţâie şi de urechi pleoştite, asemeni cuiva care ar 
merge mereu, fără să înainteze, printr-o urnă. 

Căruţa urca dealul venind spre ea. Cu o milă în urmă 
trecuse pe drum pe lângă căruţă. Era trasă la marginea 
drumului, catârii adormiseră între hulube, cu capul în 
direcţia înspre care mergea ea. O zărise şi văzuse pe cei 
doi oameni de după gard, cinchiţi lângă o şură. Se uitase la 
căruţă şi la oameni în acelaşi timp - cu o privire circulară, 
rapidă, nevinovată şi profundă. Nu se oprise; foarte 
probabil oamenii de după gard nici n-o văzuseră uitându-se 
la căruţă sau la ei. Nici ea nu se întorsese să privească 


înapoi. Dispăruse, mergând încet în ghetele cu şireturile 
nelegate, până ajunse în vârful dealului şi atunci, la o milă 
depărtare de oamenii aceia, se aşezase pe marginea 
şanţului, cu picioarele în şanţul nu prea adânc şi-şi scoase 
ghetele. După câtva timp începu să audă uruitul căruţei. Îl 
ascultă o vreme şi apoi căruţa se ivi urcând dealul. 
Scârţâitul şi zăngănitul ascuţit şi poticnit al lemnăriei şi 
al metalului neuns şi ros de vremuri se aude, lent dar 
puternic: o serie de detunături molcome care răsună până 
la o distanţă de o jumătate de milă în liniştea toropită şi 
fierbinte a după-amiezii înmiresmate de august. Deşi 
catârii se târâie din greu ca sub imperiul unei statornice şi 
neîntrerupte hipnoze, căruţa nu pare a înainta. Cum e 
suspendată acolo la jumătate de drum, pentru totdeauna, 
atât de infinitezimală îi este înaintarea, s-ar părea că-i o 
biată mărgea înşirată pe şiragul neted şi roşu al şoselei. 
Intr-atâta încât privind-o, ochiul o pierde din vedere pe 
măsură ce simţurile toropite se contopesc şi se 
înceţoşează, asemeni şoselei însăşi, cu toate schimbările 
paşnice şi monotone dintre noapte şi zi, ca un fir măsurat 
odată pe care l-ai înfăşurat din nou pe mosor. Aşa că până 
la urmă, ca de pe cine ştie ce tărâm lipsit de importanţă, 
de dincolo chiar de orice distanţă, zgomotul căruţei pare 
să se audă greoi şi înspăimântător şi fără de înţeles, ca o 
fantomă care ar călători o jumătate de milă înaintea 
propriei sale forme. «E atât de departe şi o aud înainte de 
a o vedea», îşi spune Lena. Se şi vede pe drum, călătorind 
iar şi se gândeşte și atunci o să fie de parcă aş fi mers cu 
căruța cu o jumătate de milă înainte de a fi urcat în ea, 
înainte chiar de a fi ajuns aici unde o aştept şi atunci când 
o să mă dau jos din căruţă, o să meargă iar încă o jumătate 
de milă eu fiind încă în ea Aşteaptă, acum nici nu se mai 
uită la căruţă, în timp ce gândurile-i alunecă alene şi 
repezi şi potolite, pline de feţe şi glasuri blânde şi fără 
nume: Lucas Burch? Spui că ai încercat în Pocahontas? 


Șoseaua asta? Duce la Springvale. Aşteaptă aici. În urmă o 
să treacă o căruță care o să te ia până unde s-o duce. 
Gândind «Şi dacă merge până la Jefferson, Lucas Burch mă 
va auzi venind fără să mă vadă. Va auzi zgomotul căruţei 
dar nu va şti. Aşa că cineva va ajunge la urechea lui înainte 
de a-l vedea. Şi după aceea mă va vedea şi va fi tulburat. Şi 
aşa vor fi în faţa ochilor lui două fiinţe înainte ca să-şi 
poată aduce aminte». 

Stând cinchiţi în umbra grajdului lui Winterbottom, 
Armstid şi Winterbottom o văzură trecând pe şosea. Îşi 
dădură seama imediat că e tânără, însărcinată şi străină de 
locurile acelea. „Mă întreb unde s-o fi procopsit cu burta 
aia”, spuse Winterbottom. 

„Mă întreb de unde o fi dus-o aşa, pe jos”, zise Armstid. 

„Cred că se duce la cineva de la capătul şoselei”, spuse 
Winterbottom. 

„Nu cred. Aş fi auzit. Şi nu-i cineva de pe aici. Aş fi auzit 
şi asta.” 

„Cred că ştie unde se duce”, spuse Winterbottom. 
„Merge ca şi cum ar şti.” 

„N-o s-ajungă prea departe şi n-o să mai fie singură”, 
zise Armstid. Femeia se şi depărtase, încet, cu povara ei 
greoaie, evidentă. Niciunul din ei nu o văzuse mai mult de 
o clipă când femeia, îmbrăcată într-o rochie albastră, 
decolorată şi fără formă, ţinând în mână un evantai în 
frunză de palmier şi o mică boccea, le aruncase în treacăt 
o privire. „Nu vine de undeva de pe aproape”, zise 
Armstid. „După cum se mişcă, se vede că e pe drum deo 
bună bucată de vreme şi mai are o bună bucată de mers.” 

„Trebuie să fi venit la cineva de pe aci”, zise 
Winterbottom. 

„Dacă ar fi fost aşa cred că aş fi auzit”, zise Armstid. 
Femeia îşi văzu de drum. Nu se uitase înapoi. Dispăru în 
susul şoselei; umflată, înceată, hotărâtă, fără grabă şi 
neobosită ca însăşi după-amiaza care urca. Dispăru şi din 


vorbele lor; poate că şi din gândurile lor. Fiindcă după un 
timp, Armstid spuse ceea ce venise să spună. Mai făcuse 
două drumuri, mergând cu căruţa cale de cinci mile şi 
stătuse cinchit şi scuipase preţ de trei ore în umbra şurei 
lui Winterbottom cu lipsa aceea de grabă atemporală a 
oamenilor de felul lui, numai ca să spună ce voia să spună. 
Şi anume să discute cu Winterbottom preţul unui cultivator 
pe care Winterbottom voia să-l vândă. In cele din urmă 
Armstid se uită la soare şi-i oferi preţul pe care se hotărâse 
să-l dea în timp ce sta lungit în pat, cu trei nopţi în urmă. 
„Am auzit de unul de la Jefferson pe care l-aş putea 
cumpăra cu banii ăştia”, zise el. 

„Atunci mai bine să-l cumperi pe ăla”, zise Winterbottom 
„s-ar părea că-i un chilipir.” 

„Păi da”, zise Armstid şi scuipă. Se uită din nou la soare 
şi se ridică în picioare. „Păi, atunci e mai bine să mă duc 
acasă.” 

Urcă în căruţă şi trezi catârii. Adică îi puse în mişcare, 
fiindcă numai negrii pot spune când e treaz un catâr sau 
când doarme. Winterbottom îl urmă până la gard şi se 
sprijini de un leaţ. „Da dom'le”, zise. „Să ştii că şi eu aş 
cumpăra la banii ăştia cultivatorul ăla. Dacă nu-l iei tu, 
cuţu să-mi zici dacă n-o să mă bată gândul ăl bun să-l iau 
eu la preţul ăsta. Şi omul ăla n-o fi având cumva şi vreo doi 
catâri să mi-i vândă pentru vreo cinci dolari, ce zici?” 

„Păi da”, zise Armstid şi o porni la drum. Căruţa îşi reluă 
zăngănitul acela greoi care înghiţea milă după milă. Nu se 
uită înapoi. Aparent nu se uita nici înainte, deoarece nu 
văzu femeia care şedea pe marginea drumului, în şanţ, 
până n-ajunse aproape de creasta dealului. În clipa în care 
recunoscu rochia albastră, Armstid n-ar fi putut spune 
dacă femeia zărise măcar căruţa. Şi nimeni n-ar fi putut şti 
nici dacă el o văzuse vreodată, aşa cum, fără ca să-ţi dea 
impresia că înaintează, se apropiau unul de celălalt încet, 
în timp ce căruţa se târa implacabil spre ea, în impalpabila 


ei aură de somnolenţă şi de pulbere roşiatică, în care 
picioarele stăruitoare ale catârilor se mişcau ca în vis, în 
ritmul sacadat al hamurilor care zuruiau şi al clătinării 
uşoare a urechilor lungi, catârii nefiind nici treji nici 
adormiţi când omul îi opri. 

De sub borul unei pălăriuţe de soare de un albastru 
şters, decolorată acum de altceva decât de săpun şi apă, 
fata se uită la el liniştită şi drăguță: cu o faţă tânără şi 
agreabilă, nevinovată, prietenoasă şi vioaie. Nu face încă 
nicio mişcare. Sub veşmântul de aceeaşi culoare albastră 
decolorată, trupul ei e diform şi imobil. Evantaiul şi 
bocceaua zac în poală. Nu poartă ciorapi. Picioarele 
desculţe se odihnesc unul lângă altul în şanţul nu prea 
adânc. Perechea de ghete prăfuite, greoaie, bărbăteşti de 
lângă ele nu este mai nemişcată. În căruţa care s-a oprit 
Armstid aşteaptă încovoiat cu ochii spălăciţi. Bagă de 
seamă că evantaiul are marginea tivită grijuliu cu acelaşi 
albastru şters ca şi pălăriuţa şi ca şi rochia. 

„Până unde mergi?”, zice el. 

„Voiam să mai fac o bucată de drum până se întunecă”, 
zice ea. Se ridică în picioare şi-şi ia ghetele. Urcă spre 
şosea, încet dar hotărâtă, şi se apropie de căruţă. Armstid 
nu coboară s-o ajute. Ţine doar catârii în loc în timp ce fata 
urcă greoi pe roată şi-şi pune ghetele sub capră. Apoi 
căruţa o ia din loc. „Mulţumesc”, spune fata. „Pe jos era 
chiar obositor.” 

S-ar zice că Armstid nu s-a uitat la ea ca lumea 
niciodată. Totuşi a şi observat că nu are verighetă. Nu se 
uită la ea. Căruţa îşi reia zăngănitul ei lent. „De unde vii?” 
întreabă el. 

Fata respiră adânc. Nu e chiar un oftat ci mai mult o 
răsuflare calmă ca şi cum s-ar mira fără să fie neliniştită. 
„Acum mi se pare că e de ajuns de departe. Vin din 
Alabama.” _ 

„Alabama? În halul ăsta? Şi unde ţi-e familia?” Nici ea 


nu se uita la el. „Umblu să-l găsesc pe drumul ăsta. S-ar 
putea să-l cunoşti, îl cheamă Lucas Burch. Îmi spuneau, 
acolo acasă, că e în Jefferson, şi lucrează la fabrica de 
cherestea.” 

„Lucas Burch.” Tonul vocii lui Armstid e aproape identic 
cu al ei. Stau alături pe bancheta înfundată şi cu arcurile 
rupte. Cu coada ochiului Armstid îi zăreşte mâinile strânse 
în poală şi sub pălăriuţa de soare, profilul. Parcă ar scruta 
panglica şoselei care se desfăşoară printre urechile mobile 
ale catărilor. „Şi ai făcut tot drumul ăsta până aici, pe jos, 
singură, alergând după el?” 

O clipă fata nu răspunde. Apoi spune: „Oamenii au fost 
de treabă. Au fost tare cumsecade”. 

„Şi femeile?” Cu coada ochiului se uită la ea şi se 
gândeşte Nu ştiu ce-o să spună Martha gândindu-se, «Cred 
că ştiu ce-o să spună Martha. Cred că femeile pot fi de 
treabă, fără să fie foarte bune. Bărbaţii, de, s-ar putea să 
fie. Dar numai o femeie rea, numai ea, poate fi foarte bună 
cu o altă femeie care are nevoie de bunătate» şi se 
gândeşte Da, ştiu. Ştiu exact ce-o să spună Martha. 

Fata stă puţin aplecată înainte, foarte liniştită, cu faţa 
foarte calmă. „E un lucru ciudat”, spune ea. 

„Cum s-ar putea ca oamenii să se uite la o tânără fată 
străină care merge pe jos în starea în care eşti şi să ştie că 
bărbatul ei a părăsit-o?” Fata nu face nicio mişcare. Căruţa 
a căpătat acum un anume ritm, lemnăria ei neunsă şi roasă 
de vreme contopindu-se cu după-amiaza lentă, cu şoseaua, 
cu zăpuşeala. „Şi vrei să-l găseşti pe-aici”. 

Fata nu face nicio mişcare, uitându-se poate la şoseaua 
care înaintează lent printre urechile catârilor, poate la 
depărtarea tăiată într-o formă precisă, de şosea. „Cred că-l 
voi găsi. N-o să fie greu. O să-l găsesc acolo unde se adună 
oameni mulţi şi unde se râde şi se glumeşte. Era 
întotdeauna priceput la chestii de-astea.” 

Armstid mormăie, un mormăit brusc, repezit. „Dii, 


boală”, zice el şi-şi spune pe jumătate în şoaptă pe 
jumătate cu glas tare: «Cred c-o să-l găsească. Cred că 
omul ăla o să ajungă să-şi dea seama că a făcut o mare 
greşeală când s-a oprit în partea asta din Arkansas sau 
chiar din Texas». 

Soarele coboară, mai are doar un ceas până la scăpătat, 
un ceas până să cadă grăbită seara de vară. Poteca se 
desprinde din şosea şi e şi mai tăcută decât şoseaua. „Am 
ajuns”, spune Armstid. 

Femeia se mişcă imediat. Se apleacă şi îşi caută ghetele; 
după cât se pare nu are intenţia să întârzie căruţa nici cât 
să şi le pună. „Mulţumesc frumos”, spune ea. „Mi-a fost de 
un mare ajutor.” 

Căruţa s-a oprit din nou. Femeia se pregăteşte să 
coboare. „Chiar dacă ajungi la magazinul lui Varner 
înainte de apusul soarelui, şi încă o să mai ai de mers 
douăsprezece mile până la Jefferson”, spune Armstid. 
Femeia ţine stângace într-o mână ghetele, bocceaua şi 
evantaiul; cealaltă i-a rămas liberă ca să poată cobori. 
„Cred că-i mai bine să merg mai departe”, zice ea. 

Armstid nu o atinge. „Vino, ai să stai peste noapte la 
mine acasă”, spune, „acolo femeile - o femeie poate..,, 
dacă ai să... - Hai, vino acuma. Primul lucru pe care-l fac 
mâine dimineaţă, e să te duc la magazinul lui Varner şi de 
acolo o să ai cum să ajungi în oraş. O să fie cineva care să 
plece sâmbăta într-acolo. N-o să fugă el de dumneata peste 
noapte. Dacă e cumva în Jefferson o să fie şi mâine acolo.” 

Stă nemişcată, cu lucrurile într-o mână, gata să coboare. 
Priveşte înainte, acolo unde şoseaua face o cotitură şi se 
depărtează străbătută de umbre prelungi. „Cred că mai am 
doar câteva zile.” 

„Păi da. Ai încă tot timpul. Numai că s-ar putea ca să ai 
oricând un tovarăş de drum care n-o să poată merge pe 
jos. Vino cu mine în casă.” Îşi îndemnă catârii fără să mai 
aştepte vreun răspuns. Căruţa intră pe potecă, pe drumul 


acela întunecat. Femeia s-a aşezat din nou deşi mai ţine în 
mână evantaiul, bocceaua, ghetele. 

„N-aş vrea să fiu o povară”, zice ea. „N-aş vrea să 
deranjez.” 

„Desigur că nu”, zice Armstid. „Vino cu mine.” Pentru 
prima dată catârii se mişcă mai repede fără să-i îndemne 
nimeni. „Au mirosit porumbul”, spune Armstid şi se 
gândeşte, «Asta-i femeia din ea. Prima când e vorba să-şi 
sape o surată, dar gata să se plimbe fără nicio ruşine peste 
tot fiindcă ştie că oamenii, bărbaţii vor avea grijă de ea. 
Nu-i pasă de celelalte femei. Nu o femeie a băgat-o în 
treaba asta căreia nici nu-i spune măcar bucluc. Da, 
dom'le. Cum se mărită vreuna sau intră într-un bucluc fără 
să fie măritată, şi imediat şi chiar-atunci îşi părăseşte 
neamul şi spiţa femeiască şi-şi petrece restul vieţii 
încercând să se alăture neamului bărbătesc. De aceea trag 
tutun pe nas şi fumează şi vor să voteze». 

Când căruţa trece pe lângă casă şi se îndreaptă spre 
acareturi, soţia lui Armstid o priveşte din uşa de la intrare. 
El nu se uită într-acolo; nu trebuie să se uite ca să ştie că 
ea va fi acolo, că este acolo. «Da», se gândeşte el cu 
amărăciune  sardonică îndreptând catârii spre poarta 
deschisă, «ştiu precis ce-o să spună. Cred că ştiu foarte 
exact». Opreşte căruţa, nu trebuie să se uite ca să ştie că 
soţia lui e acum în bucătărie, şi nu mai priveşte, îl aşteaptă 
doar. Opreşte căruţa. „Du-te în casă”, spune el; a şi 
coborât şi femeia se dă jos încet, cu hotărârea aceea care 
vine dinlăuntrul ei. „Când o să dai de cineva, să ştii că e 
Martha. O să vin după ce hrănesc vitele.” Nu se uită la ea 
când străbate curtea şi se duce spre bucătărie. Nu are 
nevoie s-o facă. Pas cu pas, odată cu ea, omul intră în 
bucătărie şi dă de femeia care se uită acum la uşa 
bucătăriei aşa cum se uitase la căruţa care trecea prin faţa 
intrării. «Cred că ştiu exact ce-o să spună», îşi zice el. 

Deshamă catârii şi-i adapă şi-i bagă în grajd, le dă să 


mănânce şi dă drumul vitelor care vin de pe imaş. Apoi se 
duce la bucătărie. Ea e tot acolo, femeia cu părul cărunt şi 
obrazul aspru, rece, iritabil, care i-a născut cinci copii în 
şase ani şi i-a crescut până au devenit bărbaţi şi femei. Nu 
stă locului. Omul nu o priveşte, se duce la chiuvetă, ia un 
ibric cu apă din găleată şi-şi suflecă mânecile. „O cheamă 
Burch”, zice el. „Cel puţin aşa spune ea că-l cheamă pe 
omul după care umblă. Lucas Burch. Cineva i-a spus pe 
drum că acum e la Jefferson.” Incepe să se spele cu spatele 
la ea. „Vine tocmai din Alabama, singură şi pe jos, aşa 
spune”. Mrs. Armstid nu se uită în jur. Se învârte în jurul 
mesei. „N-o să mai fie singură multă vreme înainte de a 
mai vedea din nou Alabama”, zice ea. 

„Sau pe omul acela, Burch, aşa zic.” E foarte ocupat cu 
spălatul la chiuvetă, cu apa şi cu săpunul. O simte că se 
uită la el, la ceafa lui, la umerii lui de sub cămaşa albastră, 
decolorată de sudoare. „Zice că i-a spus cineva, în prăvălia 
lui Samson, că un individ cu numele de Burch sau cam aşa 
ceva lucrează la fabrica de cherestea din Jefferson.” 

„Şi ea crede c-o să-l găsească acolo. Aşteptând-o. Cu 
casa mobilată şi cu de toate.” 

După glasul ei omul nu poate spune dacă îl priveşte sau 
nu. Se şterge cu o bucată de pânză de sac. „Poate că da. 
Dacă fuge cumva de ea, cred că o să-şi dea seama că a 
făcut o mare greşeală când s-a oprit înainte de a trece 
peste Mississippi.” Şi acuma ştie că-l priveşte: femeia cu 
părul cărunt care nu-i nici grasă şi nici slabă, şi e 
bărbătoasă şi duce la greu. ÎImbrăcată într-o rochie cenuşie 
practică, repezită şi aspră, cu mâinile în şold, cu obrazul 
asemănător cu acel al generalilor învinşi în luptă. „Voi, 
bărbaţii”, spune ea. 

„Ce vrei să faci? S-o dai afară? S-o laşi să doarmă poate, 
în şură?” 

„Voi, bărbaţii”, spune ea. „Voi, blestemaţii ăştia de 
bărbaţi.” 


Intră în bucătărie împreună, deşi Mrs. Armstid e în faţă. 
Femeia se duce direct la sobă. Lena stă în picioare în 
pragul uşii. E cu capul gol şi părul bine pieptănat. Până şi 
rochia albastră arată mai proaspătă şi mai puţin purtată. 
Lena se uită la Mrs. Armstid care, la sobă, trânteşte 
capacele de metal şi umblă cu lemnele cu repezeala 
sălbatică a unui bărbat. „Aş vrea să vă ajut”, spune Lena. 

Mrs. Armstid nu se întoarce. Trânteşte şi bufneşte la 
sobă. „Stai acolo unde eşti. Dacă îţi cruţi acum picioarele 
poate c-o să-ţi cruţi spatele ceva mai mult.” 

„V-aş fi îndatorată dacă m-aţi lăsa să vă ajut.” 

„Stai acolo unde eşti. Fac lucrul ăsta de treizeci de ani, 
de trei ori pe zi. Vremea când aveam nevoie să fiu ajutată 
să fac treaba asta, a trecut.” Trebăluieşte la sobă şi nu se 
întoarce. „Armstid spune că te cheamă Burch.” 

„Da”, răspunde cealaltă. Glasul ei e acum grav şi foarte 
liniştit. Şade cu totul imobilă şi cu mâinile nemişcate 
odihnindu-i-se în poală. Nici Mrs. Armstid nu se întoarce. E 
încă ocupată cu treburile ei la sobă. S-ar zice că treburile 
acestea cer o atenţie cu totul disproporţionată faţă de 
repezeala cu care a făcut focul. S-ar zice că-i cer tot atâta 
atenţie ca şi un ceas de mare preţ. 

„Chiar te cheamă Burch?” întreabă Mrs. Armstid. 

Tânăra femeie nu răspunde imediat. Mrs. Armstid a 
încetat acum să mai bufnească, deşi stă tot cu spatele la 
femeia aceea mai tânără. Apoi se întoarce. Se uită una la 
cealaltă, despuiate dintr-odată de totul, observându-se una 
pe cealaltă: femeia cea tânără stând pe scaun, cu părul lins 
şi cu mâinile nemişcate în poală, şi cea bătrână de lângă 
sobă, întorcându-se, nemişcată şi ea, cu un conci neglijent 
de păr cărunt la ceafă şi cu o faţă care ar fi putut fi săpată 
în gresie. Atunci femeia mai tânără vorbeşte. 

„Ce v-am spus nu-i adevărat. Încă nu mă numesc Burch. 
Numele meu e Lena Grove.” 


Se uită una la cealaltă. Glasul lui Mrs. Armstid nu-i nici 
rece nici cald. Nu-i în niciun fel. „Şi aşa, ai vrea să-l găseşti 
ca să te numeşti Burch când va veni vremea. Nu-i aşa?” 

Lena priveşte acum în jos ca şi cum s-ar uita la mâinile 
care i se odihnesc în poală. Glasul ei e potolit, tenace. 
Totuşi e senină. „Nu cred că am nevoie de vreo promisiune 
din partea lui Lucas. S-a întâmplat din păcate aşa, ca el să 
trebuiască să plece. Şi pur şi simplu nu i s-au potrivit 
socotelile, ca să se poată întoarce să mă ia, aşa cum ar fi 
vrut. Cred că şi eu şi el nu avem nevoie să ne facem 
făgăduieli. Când a văzut în noaptea aceea că trebuie să 
plece, el...” 

„Când a văzut în ce noapte? În noaptea când i-ai spus de 
copil?” 

Cealaltă tace o clipă. Faţa ei este calmă precum o 
stâncă. Dar nu are o expresie dură. Încăpăţânarea ei are o 
anume blândeţe, o anume nechibzuială şi o detaşare 
liniştită şi calmă care o luminează pe dinlăuntru. Mrs. 
Armstid o priveşte atent. Lena nu se uită la cealaltă femeie 
în timp ce vorbeşte. „El îmi povestise că s-ar putea să 
trebuie să plece cu multă vreme înainte de asta. Nu mi-a 
spus mai devreme pentru că n-a vrut să mă necăjesc din 
pricina asta. Când a auzit prima dată că s-ar putea să 
trebuie să plece, şi-a dat seama încă de pe atunci că ar fi 
mai bine să plece imediat ca să poată ajunge mai repede 
într-un loc unde maistrul n-avea să-l mai sâcâie. Dar a tot 
amânat. Când s-a întâmplat însă chestia asta, atunci n-am 
mai putut amâna plecarea. Maistrul îl ţinea din scurt 
pentru că nu-i plăcea că Lucas e tânăr şi plin de viaţă şi 
voia să dea slujba lui Lucas unui văr de-al lui. Dar el nu 
voia să-mi spună toate astea fiindcă m-aş fi necăjit. Dar 
când s-a întâmplat chestia asta nu se putea să mai 
aşteptăm. Eu am fost aceea care i-am spus să plece. El 
zicea că rămâne dacă-i spun eu să rămână, oricum s-ar fi 
purtat maistrul cu el, bine sau rău. Dar eu i-am spus să 


plece. Chiar şi aşa el n-a vrut. Dar i-am spus să o facă. Şi 
să-mi trimită vorbă numai când va fi pregătit să vin. Şi apoi 
socotelile nu i-au ieşit cum trebuie ca să poată trimite 
după mine la vreme, aşa cum ar fi vrut. Când se duce 
printre străini în felul ăsta, un om tânăr are nevoie de ceva 
vreme ca să se poată aranja. El n-a ştiut asta când a plecat, 
că o să aibă nevoie de mai mult timp ca să se aranjeze 
decât îşi închipuise. Mai ales un om tânăr, plin de viaţă 
cum e Lucas, căruia îi plac oamenii şi-i place să petreacă şi 
care, la rândul lui, e iubit de ceilalţi. N-a ştiut c-o să aibă 
nevoie de mai multă vreme decât făcuse el socoteala, fiind 
un om tânăr şi oamenii căutându-l întotdeauna, pentru că e 
bun la glume şi la petrecere, şi amestecându-se pe 
nesimţite şi în lucrul lui pentru că el nu a vrut niciodată să 
jignească pe nimeni. Şi eu am ţinut ca el să se bucure şi de 
această ultimă dată, fiindcă însurătoarea e altceva, pentru 
un om tânăr, un om tânăr şi plin de viaţă, şi altceva pentru 
o femeie. Cu un om tânăr şi plin de viaţă ţine atât de mult. 
Nu-i aşa?” 

Mrs. Armstid nu răspunde. Se uită la cealaltă femeie 
care şade pe scaun, cu părul lins şi mâinile nemişcate 
odihnindu-i-se în poală şi cu obrazul blând şi gânditor. „La 
fel sau nu, el mi-a trimis vorbă dar s-o fi pierdut pe drum. 
E destul de departe din Alabama până aici, şi încă n-am 
ajuns la Jefferson. I-am spus că nu aştept să-mi scrie, fiind 
aşa cum e el, nepriceput la scris. «Trimite-mi vorbă prin 
cineva când eşti gata, să vin», i-am spus. «O să aştept». La 
început m-am cam necăjit după ce a plecat, fiindcă nu 
luasem încă numele lui Burch, şi fratele meu şi familia lui 
nu-l cunoşteau pe Lucas tot atât de bine ca mine. Şi cum ar 
fi putut să-l cunoască.” Obrazul ei se luminează încet într-o 
expresie de surprindere blândă, ca şi cum s-ar fi gândit 
abia atunci la ceva ce nici nu-şi dăduse seama măcar că nu 
ştie. „Şi cum te puteai aştepta să-l cunoască, nu-i aşa? Dar 
întâi trebuia să se aranjeze; pentru el era foarte greu să fie 


printre străini, eu n-aveam de ce să mă necăjesc, trebuia 
doar să aştept în timp ce el trecea prin toate necazurile şi 
supărările. După un timp însă cred că am fost prea prinsă 
cu sosirea copilului la vreme, ca să mă mai frământ cum 
mă numesc şi ce spune lumea. Dar eu şi cu Lucas nu 
aveam nevoie să ne facem făgăduieli. S-o fi întâmplat ceva 
neaşteptat sau o fi trimis el vorbă şi s-a pierdut pe drum. 
Aşa că într-o bună zi m-am hotărât să plec şi să nu mai 
aştept.” 

„Cum ai ştiut încotro s-o apuci când ai pornit-o la 
drum?” 

Lena-şi priveşte cu atenţie mâinile. Mişcându-se, ele 
răsucesc acum cu o nedumerire adâncă o cută a rochiei. 
Nu e neîncredere, sfială. S-ar zice că e un reflex meditativ 
al mâinii doar. „Am întrebat mereu. Lucas fiind un om 
tânăr şi plin de viaţă care leagă cunoştinţe uşor şi repede, 
am ştiut că oriunde va fi fost oamenii aveau să-şi 
amintească de el. Aşa că am întrebat mereu. Şi oamenii au 
fost foarte cumsecade. Şi fireşte, acum două zile mi s-a 
spus pe drum că e în Jefferson şi lucrează la fabrica de 
cherestea.” 

Mrs. Armstid se uită scrutător la fata cu capul plecat. Cu 
mâinile în şolduri o priveşte pe tânăra femeie cu un dispreţ 
rece şi impersonal. „Şi crezi că o să fie acolo când o să 
ajungi în oraş. Dac-o fi fost vreodată pe acolo. Şi că o să 
audă că eşti în acelaşi oraş cu el şi o să mai fie acolo la 
apusul soarelui.” 

Lena se uită în jos cu o expresie liniştită şi gravă. Mâna 
nu i se mai mişcă acum. Se odihneşte, total nemişcată în 
poală, de parcă ar fi murit acolo. Glasul îi este potolit, calm 
şi încăpățânat. „Cred că membrii unei familii trebuie să fie 
împreună când se naşte un copil. Mai ales primul. Cred că 
Domnul o să aibă grijă de asta.” 


„Şi cred că va trebui să aibă grijă”, spuse Mrs. Armstid 


cu glasul ei aspru, necruţător. Armstid e în pat, cu capul 
ceva nai înălţat, uitându-se peste tăblia patului la nevastă- 
sa, care încă nedezbrăcată se apleacă, în lumina lămpii, 
deasupra scrinului căutând cu furie ceva într-un sertar. Ia 
de acolo o cutie de tablă şi o deschide cu o cheie prinsă de 
un şnur purtat la gât şi scoate din cutie un săculeţ pe care- 
l desface şi dă la iveală un cocoş mic din porțelan cu o 
mică deschizătură pe spate. Când îl mişcă, îl întoarce şi-l 
scutură cu furie pe deasupra scrinului, bănuţii dinăuntru 
zuruie sărind prin deschizătură unul după altul. Armstid în 
pat o priveşte cu atenţie. 

„Ce vrei să faci cu banii de pe ouă la ora asta din 
noapte?” zice el. 

„Cred că am voie să fac ce vreau cu ei.” Se apleacă 
deasupra lămpii şi obrazul îi este aspru şi dur. „Domnul 
ştie cum am asudat cu găinile alea şi cum le-am îngrijit. Tu 
n-ai mişcat niciun deget.” 

„Asta aşa e”, zice Armstid. „Cred că nu există un om în 
ţara asta care să se ia la harţă cu tine pe chestia asta cu 
găinile, în afară doar de şerpi şi de dihori. Şi nici puşculiţa 
aia”, spune el. Fiindcă, aplecându-se brusc, femeia-şi 
scoate o gheată din picior şi izbeşte puşculiţa de porțelan 
dându-i o singură lovitură nimicitoare. Din pat, aplecându- 
se, Armstid se uită cum adună femeia gologanii printre 
cioburile de porțelan şi îi zvârle împreună cu ceilalţi în 
săculeţ şi îl leagă la gură o dată şi încă o dată, de trei sau 
patru ori, cu o furioasă hotărâre. 

„Dă-i asta femeii”, zice ea. „Şi când o răsări soarele 
înhami catârii şi o duci de-aici. Dacă vrei du-o până la 
Jefferson.” 

„Cred că o să găsească pe cineva la prăvălia lui Varner 
ca s-o ducă acolo”, zice el. 

Mrs. Armstid se sculă înainte de a se face ziuă şi pregăti 
micul dejun. Când Armstid se întoarse de la muls, 
mâncarea era pe masă. „Du-te şi spune-i să vină să 


mănânce”, spuse Mrs. Armstid. 

Când intră cu Lena în bucătărie, Mrs. Armstid nu era 
acolo. Lena se uită prin încăpere, oprindu-se la uşă mai 
puţin decât ar fi fost să se oprească, pe obrazul ei fiind 
întipărită o expresie a zâmbet, a vorbă, a cuvinte pregătite 
dinainte. Armstid îşi dădu seama. Dar Lena nu spuse 
nimic; se oprise mai puţin decât ar fi fost să se oprească. 

„Să mâncăm şi să plecăm”, spuse Armstid. „Mai ai de 
făcut o bună bucată de drum.” Se uită la ea cum mănâncă 
tot cu aceeaşi bunăcuviinţă liniştită şi însufleţită ca şi la 
cina din seara trecută, deşi alterată acum de o nuanţă de 
reţinere politicoasă şi aproape afectată. Apoi îi dădu 
săculeţul legat la gură. Lena îl luă cu o expresie de 
mulţumire caldă pe faţă, dar nu de foarte mare 
surprindere. 

„O, dar e foarte frumos din partea ei”, zise ea. „Dar nu 
voi mai avea nevoie de bani. Sunt atât de aproape acum.” 

„Cred că e mai bine să-i păstrezi. Cred că ai observat ca 
Marthei nu-i prea place să fie contrazisă în ceea ce face.” 

„E foarte frumos”, zise Lena. Vâri săculeţul cu bani în 
bocceaua legată cu o basma şi-şi puse pe cap pălăria de 
soare. Căruţa aştepta. O porniră pe potecă şi, trecând pe 
lângă casă, Lena întoarse capul. „Aţi fost foarte buni 
amândoi”, zise ea. 

„Ea a făcut asta”, zise Armstid.” Nu cred că am vreun 
merit. 

„Oricum a fost foarte bună. Să-i spui la revedere din 
partea mea. Am sperat să o văd, dar...” 

„Desigur”, spuse Armstid. „Cred că avea treabă sau ştiu 
eu ce. O să-i spun.” Merseră cu căruţa în lumina soarelui 
care abia răsărise până la prăvălie, unde oamenii ghemuiţi 
pe vine şi care scuipau peste pridvorul tocit de paşi se 
uitară la ea cum coboară încet şi cu grijă de pe capra 
căruţei, ţinând în mână bocceaua şi evantaiul. Şi din nou 
Armstid nu se mişcă să o ajute. Spuse de pe capră: „Dânsa 


e Miz Burch. Vrea să meargă la Jefferson. Dacă se duce 
cineva azi la oraş, i-ar face un bine să o ia cu el.” 

Lena atinse pământul cu ghetele ei greoaie şi prăfuite. 
Privi în sus spre Armstid senină şi împăcată. „A fost foarte 
drăguţ din partea dumitale”, zise ea. 

„Mda”, zise Armstid. „Acuma cred că poţi să ajungi la 
oraş.” „Se uită la ea. Şi apoi i se păru că a trecut un timp 
interminabil până să-şi găsească cuvintele, gândindu-se 
calm şi rapid, gândurile alergându-i prin minte Un bărbat. 
Orice bărbat. Va neglija o sută de ocazii de a face un bine 
pentru un singur prilej de a se băga unde nu-i fierbe oala. 
Va trece peste şi nu va izbuti să vadă prilejurile, 
întâmplările fericite care să-l ducă la bogăție, faimă şi 
bunăstare şi uneori chiar la rău. Dar nu va rata prilejul de 
a se amesteca Apoi cuvintele-i veniră pe limbă şi se 
ascultă, probabil cu aceeaşi mirare ca şi a ei, zicând: 
„Numai că nu m-aş bizui prea mult pe... nu m-aş încrede 
în...” gândindu-se Nu ascultă. Dacă ar putea să audă 
cuvinte de acest fel nu s-ar da jos din căruță, cu burta 
aceea a ei şi cu evantaiul acela şi cu bocceluța aia, 
singură, îndreptându-se spre un loc în care n-a mai fost şi 
alergând după un bărbat pe care nu-l va mai vedea 
niciodată şi pe care l-a văzut o dată şi prea mult aşa cum 
stau lucrurile acum — „oricând te vei întoarce pe drumul 
ăsta, mâine sau chiar diseară...” 

„Acuma cred că totul e în regulă”, spuse ea. „Mi s-a spus 
că e acolo.” 

Armstid întoarse căruţa şi o porni spre casă, stând pe 
capră, adus de spate, cu privirea spălăcită, gândindu-se, 
«N-ar fi fost de niciun folos. N-ar fi crezut dacă i s-ar fi 
spus şi dacă ar fi auzit, tot aşa cum n-ar crede ce gândesc 
oamenii despre ea de când... De patru săptămâni zicea ea. 
Nu mai mult decât ar simţi-o şi ar crede-o acum. Şezând 
acolo pe treapta de sus a scării, cu mâinile în poală şi cu 
oamenii aceia ghemuiţi şi scuipând pe lângă ea în drum. Şi 


nici măcar aşteptând să o întrebe ceva înainte de a începe 
să le povestească. Povestindu-le de bunăvoie despre 
păcătosul acela, ca şi cum n-ar avea nimic deosebit de 
ascuns sau de spus, chiar atunci când Jody Varner sau 
vreunul din ei o să-i spună că pe individul acela din 
Jefferson de la fabrica de cherestea îl cheamă Bunch şi nu 
Burch şi nici asta n-o va necăji. Cred că ştie mai multe 
chiar decât Martha, ca atunci când i-a spus Marthei aseară 
că Domnul va veghea ca totul să fie aşa cum trebuie». 


N-a fost nevoie mai mult de una sau două întrebări. Şi 
Lena, şezând pe treapta de sus a scării, cu evantaiul şi 
bocceaua în poală, începe să-şi spună din nou povestea, cu 
răbdarea aceea şi cu vizibila rememorare a unui copil care 
minte, oamenii aceia în salopetă ascultând-o cinchiţi şi în 
linişte. 

„Pe omul acela îl cheamă Bunch”, zice Varner. 
„Lucrează la fabrică de vreo şapte ani. De unde ştii că şi 
Burch e acolo?” 

Lena se uita în susul şoselei în direcţia oraşului 
Jefferson. Faţa-i este calmă, în aşteptare, puţin detaşată 
fără a fi nedumerită. „Cred că-i acolo. La fabrica aceea de 
cherestea. Lui Lucas i-au plăcut întotdeauna locurile noi. 
Niciodată nu i-a plăcut să trăiască liniştit. De aceea nici nu 
i-a convenit acolo, la joagărul lui Doane. De aceea el... noi 
am hotărât să facem o schimbare: atât pentru bani cât şi 
pentru a vedea lucruri noi.” 

„Pentru bani şi pentru a vedea lucruri noi”, spune 
Varner. „Lucas nu e primul fârţăngău care să lase baltă 
ceea ce a fost învăţat să facă şi pe cei care depind de el, 
pentru bani şi pentru senzaţii noi.” 

Dar Lena, după cât se pare, nu-l ascultă. Şade liniştită 
pe treapta de sus a scării şi priveşte spre şoseaua pustie 
care coteşte departe, în sus, spre Jefferson. Oamenii 
cinchiţi de-a lungul peretelui se uită la faţa ei nemişcată şi 


placidă şi se gândesc aşa cum s-a gândit şi Armstid şi cum 
se gândeşte şi Varner: că ea se gândeşte la ticălosul care a 
părăsit-o la ananghie şi pe care sunt convinşi că n-o să-l 
mai vadă, în afară poate de poalele hainei lui fluturându-i 
în fugă. «Sau poate că femeia s-o fi gândind la fabrica lui 
Sloane sau a lui Bone», îşi spune Varner. «Aş zice că până 
şi o fată zăpăcită nu trebuie să ajungă până în Mississippi, 
ca să afle că oricare ar fi locul de care fuge, el nu poate să 
fie mult prea deosebit sau mai rău decât locul spre care 
fuge. Chiar dacă acolo există un frate care-i împotriva 
hoinărelilor nocturne ale sorei sale», gândindu-se Aş fi 
făcut acelaşi lucru ca şi fratele ei; tatăl ar fi făcut acelaşi 
lucru. Nu are mamă deoarece cei din partea tatălui urăsc 
cu dragoste şi mândrie, dar cei din partea mamei iubesc cu 
ură şi locuiesc împreună. 

Lena nu se gândeşte la nimic din toate astea. Se 
gândeşte la gologanii înnodaţi în bocceaua de sub mâna ei. 
Işi aduce aminte de micul dejun, gândindu-se că ar putea 
să intre în prăvălie în clipa asta ca să cumpere brânză şi 
biscuiţi şi chiar şi sardele dacă ar vrea. La Armstid nu a 
băut decât o ceaşcă de cafea şi a mâncat o bucată de mălai 
şi nimic altceva, deşi Armstid a stăruit să mai ia. «Am 
mâncat cuviincios», se gândeşte ea cu mâinile peste 
boccea, ştiind că bănuţii sunt ascunşi acolo şi aducându-şi 
aminte de ceaşca de cafea şi de cuvenita bucată de pâine 
de la străini; gândindu-se cu un fel de mândrie senină: 
«Am mâncat ca o doamnă. Ca o doamnă care călătoreşte. 
Dar acuma pot să-mi cumpăr şi sardele dacă vreau». 

Şi astfel pare a visa cu ochii la şoseaua care urcă, în 
timp ce bărbaţii cinchiţi pe jos care scuipă arar o observă 
pe furiş, crezând că ea se gândeşte la omul acela şi la 
naşterea iminentă, când de fapt ea dă o luptă blândă cu 
prudenţa providenţială a bătrânului pământ pe care şi prin 
care trăieşte. De astă dată ea este aceea care învinge. Se 
ridică păşind stângaci şi cu oarecare grijă trece printre 


perechile de ochi bărbăteşti şi intră în prăvălie, cu 
vânzătorul după ea. «Am s-o fac», se gândeşte ea în timp 
ce cere brânză şi biscuiţi. «Am s-o fac», şi zice cu glas 
tare: „Şi o cutie de sardele.” Spune sordele. „O cutie de 
cinci cenți.” 

„N-avem sardele de cinci cenți”, spune vânzătorul. 
„Sardelele costă cincisprezece cenți.” Şi el spune sordele. 

Lena stă şi se gândeşte. „Ce conserve aveţi de cinci 
cenți? 

„N-avem nimic decât vax pentru ghete. Nu cred că vrei 
aşa ceva. Oricum nu-i de mâncat.” 

„Atunci cred că o să iau sardelele de cincisprezece 
centi.” Dezleagă bocceaua şi desface săculeţul. Până să 
dezlege nodurile mai trece un timp. Dar le dezleagă cu 
multă răbdare, unul câte unul, şi plăteşte şi leagă din nou 
săculeţul la gură şi bocceaua şi-şi ia ce a cumpărat. Când 
iese în pridvor, o căruţă s-a oprit în faţa treptelor. Un 
bărbat stă pe capră. 

„Căruţa asta merge la oraş”, i se spune. „O să te ia.” 

Obrazul ei se trezeşte, senin, lent şi calm. „O, sunteţi 
foarte buni”, zice ea. 


Căruţa merge încet dar fără oprire, ca şi cum în 
singurătatea însorită a întinderii enorme s-ar afla în afara 
timpului şi a grabei. De la prăvălia lui Varner până la 
Jefferson sunt douăsprezece mile. „Ajungem acolo înainte 
de cină?” întreabă ea. 

Căruţaşul scuipă. „S-ar putea”, zice el. 

După câte s-ar părea nici nu s-a uitat la ea, nici măcar 
când a urcat în căruţă. După câte s-ar părea nici ea nu s-a 
uitat la el. Nici acuma. „Cred că ai fost de multe ori la 
Jefferson.” 

„De câteva ori”, zice el. Căruţa scârţâie. Câmpurile şi 
pădurile par a fi suspendate la o distanţă mijlocie 
inevitabilă, statică şi totodată fluidă, trecătoare precum 


sunt mirajele. Totuşi căruţa trece pe lângă ele. 

„Nu cumva cunoşti pe cineva în Jefferson cu numele de 
Lucas Burch?” 

„Burch? 

„Vreau să-l întâlnesc acolo. Lucrează la fabrica de 
cherestea.” 

„Nu”, spune căruţaşul. „Nu cred că-l cunosc. Dar or fi 
destui de mulţi oameni în Jefferson pe care nu-i cunosc. 
Probabil că-i acolo.” 

„Sper să fie. Până la urmă e plictisitor să călătoreşti.” 

Căruţaşul nu se uită la ea. „De unde vii, umblând după 
el?” 

„Din Alabama, de departe tare.” 

Omul nu se uită la ea. Glasul lui sună foarte obişnuit. 
„Cum te-au lăsat cei de-acasă să o porneşti la drum aşa 
cum eşti?” 

„Părinţii mei sunt morţi. Locuiam la frate-meu. Şi m-am 
hotărât să vin aici.” 

„Aşa. Ţi-a trimis vorbă să vii la Jefferson.” 

Lena nu răspunde. Sub pălăria de soare, omul îi zăreşte 
profilul calm. Căruţa merge înainte, agale, în afara 
timpului. Milele se derulează roşii şi lipsite de grabă sub 
copitele stăruitoare ale catârilor, sub roţile care zăngăne şi 
uruie. Soarele a urcat sus pe cer; umbra pălăriei de soare 
se lungeşte acum în poala rochiei. Lena se uită la soare. 
„Cred că e vremea să mâncăm”, spune ea. Omul se uită cu 
coada ochiului la femeia care scoate biscuiţii, brânza şi 
sardelele şi îl îmbie să ia din ele. 

„N-aş lua nimic”, zice el. 

„Mi-ar face plăcere dacă ai lua ceva.” 

„Nu mi-e poftă. Mănâncă dumneata, nu te uita.” 

Lena începe să mănânce. Mănâncă încet, fără grabă, 
sugându-şi degetele mânjite de uleiul gras al sardelelor, cu 
o plăcere înceată şi totală. Apoi se opreşte, nu brusc, totuşi 
total imobilă, gura încremeneşte în mijlocul mestecatului, 


cu un biscuit din care a muşcat în mână, cu capul uşor 
aplecat şi cu ochii goi, de parcă ar asculta ceva tare 
îndepărtat sau atât de apropiat încât ar putea fi înlăuntrul 
ei. Culoarea, sângele ei viu, de la inimă, i-a pierit din obraji 
şi e total nemişcată ascultând şi simțind glasul implacabil 
al pământului venind din vremuri imemoriale, dar fără să 
se teamă sau să se alarmeze. «Sunt cel puţin doi gemeni», 
îşi spune fără glas şi fără să-şi mişte buzele. Apoi spasmul 
trece şi se apucă din nou să mănânce. Căruţa nu s-a oprit, 
timpul nu a stat în loc. Căruţa trece de creasta ultimului 
deal şi în zare se ridică o coloană de fum. 

„Jefferson”, spune căruţaşul. 

„Ei, asta-i frumos”, spune ea. „Aproape c-am ajuns, nu-i 
aşa?” 

Acum omul nu aude. Se uită înaintea lui, peste vale, 
către oraşul de pe creasta din faţă. Uitându-se după biciul 
omului, Lena zăreşte două coloane de fum, una cu 
densitatea grea a cărbunelui ars înălțându-se deasupra 
unui coş înalt, cealaltă o coloană înaltă şi gălbuie 
ridicându-se parcă din mijlocul unui pâlc de copaci la o 
oarecare distanţă de oraş. „Arde o casă”, zice căruţaşul. 
„Vezi”? 

Dar şi ea la rândul ei pare a nu asculta ce i se spune. 
„Mt, mţ”, face ea, „uite că nu am fost pe drum mai mult de 
patru săptămâni şi aproape că am ajuns la Jefferson. Mt, 
mţ. Se descurcă omul.” 


2 


BYRON BUNCH ASTA ŞTIE: ERA ÎNTR-O vineri 
dimineaţă, acum trei ani. Şi oamenii care lucrau în hala 
rabotezei ridicară capul şi-l văzură pe străin că stă acolo şi 
se uită la ei. Nu ştiau de câtă vreme se afla acolo. Arăta a 
vagabond, totuşi nu părea chiar un vagabond. Ghetele îi 
erau prăfuite şi pantalonii murdari. Dar pantalonii erau 
dintr-o stofă bunicică şi erau bine călcaţi, iar cămaşa era 
murdară dar era o cămaşă albă, şi avea cravată şi o pălărie 
de pai nou-nouţă purtată sfidător şi neliniştitor pe o ureche 
deasupra unei feţe calme. Nu arăta ca un vagabond de 
meserie îmbrăcat în zdrenţele meseriei, dar avea un aer 
categoric de om fără căpătâi, de parcă n-ar fi venit din 
vreun târg sau oraş anume, de parcă n-ar fi existat vreo 
stradă, nişte ziduri sau vreun petic de pământ pe care să fi 
fost casa lui. Şi ştia asta şi afişa întotdeauna această 
cunoştinţă de sine ca pe un drapel, aproape cu mândrie, 
nepăsător şi singuratic. „Ca şi cum”, aveau să spună mai 
târziu oamenii, „norocul l-ar fi părăsit doar pentru un timp 
şi n-ar fi avut intenţia să rămână aşa şi nu-i păsa deloc cum 
avea să iasă din încurcătură.” Era tânăr. Şi Byron îl privea 
cum stă acolo şi se uită la oamenii în salopetele lor pătate 
de sudoare, cu o ţigară în colţul gurii şi cu faţa întunecată 
şi dispreţuitor imobilă, uşor înclinată din cauza fumului. 
După câtva timp scuipă ţigara din gură fără s-o atingă cu 
mâna, se întoarse şi se îndreptă spre biroul fabricii, în 
vreme ce oamenii în salopetele lor decolorate şi mânjite de 
muncă se uitau la spatele lui cu un fel de jignire uimită. 
„Ar trebui să-l dăm pe rindea”, spuse maistrul. „Poate că 
aşa o să-i piară expresia aceea de pe obraz.” 

Nu ştiau cine e. Nimeni dintre ei nu-l mai văzuse până 
atunci. „Numai că e de ajuns de riscant să apari în faţa 
oamenilor cu o mutră ca asta”, spuse unul. „Ar putea să 
uite şi să vină aşa într-un loc unde cuiva nu o să-i placă.” 


După aceea nici nu-l mai pomeniră, cel puţin în vorbe. Se 
întoarseră la lucrul lor în uruitul şi păcănitul curelelor şi 
pistoanelor. Dar nu _ trecură nici zece minute şi 
administratorul fabricii intră în atelier cu străinul după el. 

„Pune-l pe omul acesta la treabă”, spuse administratorul 
maistrului. „Zice că poate mânui lopata, în orice caz. Poţi 
să-l pui la strâns rumeguşul.” 

Ceilalţi oameni nu se opriră din lucru, totuşi nu era 
nimeni în atelier care să nu se fi uitat din nou la străinul în 
hainele lui murdare de oraş, cu obrazul acela întunecat şi 
nesuferit şi cu aerul lui de dispreţ rece şi liniştit. Maistrul 
se uită la el doar o clipă cu o privire tot atât de rece ca şia 
celuilalt. „O să lucreze în hainele astea?” 

„Treaba lui”, spuse administratorul. „Nu-i angajez 
hainele.” 

„Oricum ar fi îmbrăcat, mie-mi convine dacă-ţi convine 
dumitale şi lui”, zise maistrul. „Foarte bine, dom'le”, zise 
el. „Du-te acolo ia o lopată şi ajută-i pe ceilalţi să care 
rumeguşul.” 

Noul venit o luă din loc fără să zică un cuvânt. Ceilalţi se 
uitară după el cum se duce spre movila de rumeguş, cum 
dispare şi apoi apare iar cu o lopată şi se apucă de lucru. 
Maistrul şi administratorul vorbeau în uşă. Se despărţiră şi 
maistrul reveni în atelier. „Il cheamă Christmas”, spuse el. 

„Cum îl cheamă?” întrebă unul. 

„Christmas”. 

„E străin?” 

„Ai auzit vreodată de vreun alb pe care să-l cheme 
Christmas!? zise maistrul. 

„N-am auzit niciodată să-l cheme pe vreunul aşa”, spuse 
celălalt. 

Şi atunci Byron îşi aminti că se gândise pentru prima 
dată că numele unui om, presupus a fi doar un sunet, poate 
fi într-un fel o prevestire a ceea ce va face el dacă oamenii 


1 Christmas înseamnă în englezeşte Crăciun. 


ceilalţi pot descifra din vreme acest înţeles. S-ar fi zis că 
niciunul din ei nu se uitase anume la străin până nu-i 
auzise numele. Dar de îndată ce-l auziră li se păru că în 
sunetul lui era ceva care încerca să le spună la ce să te 
aştepţi; că purta în el un avertisment inevitabil, precum 
floarea mireasma ei, precum şarpele cu clopoței şuieratul 
solzilor. Numai că niciunul din ei nu fusese în stare să-l 
descifreze. Se gândiseră doar că e un străin şi privindu-l, 
în restul acelei zile de vineri, lucrând cu cravata la gât, cu 
pălăria de pai şi cu pantalonii pe dungă, îşi spuseseră că 
aşa lucrează oamenii în ţara lui, deşi erau unii care ziceau 
„Diseară o să se schimbe. N-o să poarte hainele de 
duminică şi când o veni dimineaţa de lucru.” 

Se făcu sâmbătă dimineaţa. În timp ce ultimii muncitori 
soseau cu o clipă doar înainte ca sirena să sune, oamenii 
se şi porniră să întrebe „A venit... Unde e...” Ceilalţi le 
arătară noul venit care stătea singur lângă movila de 
rumeguş. Lopata era lângă el şi stătea acolo îmbrăcat cu 
aceleaşi haine ca şi în ziua trecută, cu pălăria purtată 
sfidător şi fuma. „Era acolo când am venit”, spuseră cei 
care sosiseră primii. „Stătea aşa, acolo. Ca şi cum nici nu 
s-ar fi dus să se culce.” 

Nu vorbi cu niciunul din ei. Şi nimeni nu încercă să-i 
vorbească. Dar cu toţii îl simțeau acolo, cu spinarea şi 
braţele lui mereu în mişcare (muncea de ajuns de bine, cu 
un fel de stăruinţă reţinută şi rea). Se făcu de prânz. In 
afară de Byron nimeni nu-şi adusese de mâncare în ziua 
aceea şi toţi începură să-şi adune lucrurile, pregătindu-se 
să părăsească fabrica până luni. Byron singur se duse cu 
sufertaşul cu mâncare la casa pompei unde mâncau de 
obicei şi se aşeză acolo. Şi atunci ceva îl făcu să-şi ridice 
privirea. Puțin mai departe străinul, rezemat de un stâlp, 
fuma. Byron ştiu că fusese acolo când intrase şi că nici n- 
avea să se obosească să plece. Sau şi mai rău: că venise 
acolo într-adins neluându-l în seamă pe Byron de parcă ar 


fi fost vorba de un alt stâlp. „N-ai de gând să laşi lucrul?” 
întrebă Byron. 

Celălalt pufăi din ţigară. Apoi se uită la Byron. Faţa-i era 
uscăţivă, obrazul avea o culoare de pergament uscat. Nu 
pielea: carnea, ca şi cum ţeasta ar fi fost modelată cu o 
calmă şi rigidă regularitate şi apoi ar fi fost pusă la copt 
într-un cuptor încins. „Cât se plăteşte pentru orele 
suplimentare?” zise el. Şi atunci Byron ştiu despre ce e 
vorba. Ştiu de ce omul lucra în hainele de duminică şi de 
ce nu avusese nimic de mâncare, nici ieri, nici azi, şi de ce 
nu plecase la prânz odată cu ceilalţi. Ştiu toate astea tot 
atât de bine ca şi când omul i-ar fi spus că nu avea niciun 
gologan în buzunar şi, după cât se părea, de vreo două sau 
trei zile nu se hrănise cu nimic altceva decât cu ţigări. 
Aproape în aceeaşi clipă Byron îi şi oferi sufertaşul, gestul 
fiind tot atât de reflex ca şi gândul. Fiindcă înainte ca 
gestul să se fi terminat, omul, fără a-şi schimba atitudinea 
indolentă şi dispreţuitoare, îşi întoarse capul şi se uită o 
dată prin fumul ţigării la sufertaşul care-i era oferit: „Nu 
mi-e foame. Păstrează-ţi lăturile”. 

Se făcu şi luni dimineaţă şi Byron se dovedi a fi avut 
dreptate. Omul veni la lucru cu o salopetă nouă şi cu 
mâncare într-o pungă de hârtie. Dar la prânz nu se ghemui 
împreună cu ei în casa pompei ca să mănânce, ci păstră 
aceeaşi expresie dispreţuitoare pe obraz. „Lasă-l să stea 
acolo”, spuse maistrul. „Simms nu i-a angajat mutra, tot 
aşa cum nu i-a angajat nici ţoalele.” 

Simms nu angajase nici limba străinului, se gândi Byron. 
Cel puţin după cum acţiona, Christmas nu părea să 
gândească aşa. Chiar şi după trecerea a şase luni tot nu 
avea ce spune nimănui. Nimeni nu ştia ce face după orele 
de muncă. Din când în când unul din tovarăşii lui de muncă 
trecea pe lângă el după cină prin piaţa din centrul oraşului 
şi Christmas părea a nu-l mai fi văzut pe celălalt niciodată. 
Avea o pălărie nouă, pantalonii erau călcaţi, ţigara îi stătea 


în colţul gurii şi fumul îi învăluia obrazul dispreţuitor. 
Nimeni nu ştia unde locuieşte şi unde doarme noaptea, dar 
uneori câte cineva îl vedea mergând pe o cărare care 
trecea prin pădurea dinspre marginea oraşului, ca şi cum 
ar fi locuit undeva pe acolo. 

Asta nu e ceea ce ştie Byron acum. Asta e exact ce ştia 
atunci. Ce auzise şi văzuse, ce ajunsese la urechea lui. 
Nimeni din ei nu ştia atunci unde stă Christmas şi ce făcea 
el de fapt, dincolo de paravanul slujbei sale de negru la 
fabrică. Şi probabil nimeni n-ar fi ştiut dacă n-ar fi fost şi 
celălalt străin, Brown. Dar de îndată ce Brown mărturisi, o 
duzină de oameni recunoscură că luau whiskey de la 
Christmas de peste doi ani, întâlnindu-l noaptea, singur, în 
pădure, în spatele unei vechi case de felul celor de pe 
plantațiile coloniale, aflată la vreo două mile de oraş şi în 
care locuia singură o fată bătrână între două vârste pe 
numele ei Burden. Dar chiar şi cei care cumpărau whiskey 
nu ştiau că, de fapt, Christmas locuia într-o colibă 
dărăpănată de pe terenul lui Miss Burden şi că stătea 
acolo de peste doi ani. 

Şi apoi, într-o zi, cu vreo şase luni în urmă, veni la 
fabrică un alt străin căutând, ca şi Christmas, de lucru. 
Tânăr şi el, înalt, îmbrăcat într-o salopetă care arăta a fi 
fost purtată întruna de mai multă vreme, părând a fi şi el 
un om căruia să-i placă a duce o viaţă fără prea multe griji. 
Avea un obraz vioi de om frumos şi slab şi o mică cicatrice 
albă în colţul gurii care părea a fi fost privită de multe ori 
în oglindă şi un fel de a da din cap brusc şi a privi peste 
umăr care amintea de felul în care ar reacţiona pe şosea 
un catâr în faţa unui automobil. Aşa îşi spunea Byron. Dar 
nu privea înapoi doar alarmat ci, după cum i se părea lui 
Byron, era deopotrivă în acest gest un fel de siguranţă, de 
sfidare, ca şi cum omul ar fi repetat şi ar fi susţinut tot 
timpul că nu-i e teamă de nimic din ceea ce ar putea să 
vină din spatele lui. Şi când Mooney, maistrul, îl zări pe 


noul lucrător, Byron îşi spuse că el şi cu Mooney sunt de 
aceeaşi părere. Mooney zise: „Ei, Simms poate fi sigur că 
n-a angajat pe nimeni când l-a angajat pe tipul ăsta. N-a 
angajat nici măcar nişte nădragi”. 

„Chiar aşa”, spuse Byron. „Imi aduce aminte de una din 
maşinile alea care aleargă pe stradă cu radioul deschis. Nu 
poţi desluşi ce spune şi maşina nu se îndreaptă undeva 
anume şi când te uiţi mai bine la ea, vezi că nu e nimeni 
înăuntru.” 

„Da”, zise Mooney. „Pe mine mă face să mă gândesc la 
un cal. Nu un cal rău. Ci doar un cal de nimic. Pe câmp 
arată frumos, dar când vine cineva la ţarc cu hamul, el e la 
râu întotdeauna. Aleargă repede, nimic de zis, dar când 
vine vremea de tras la greu, are întotdeauna o vătămătură 
la o copită.” 

„Cred însă că iepelor le place”, spuse Byron. 

„Asta da”, zise Mooney, „dar nu cred ca i-ar putea face 
ceva mai serios unei iepe.” 

Muncitorul cel nou se duse să lucreze cu Christmas la 
movila de rumeguş. Făcând tot felul de gesturi, spunând 
fiecăruia cine e şi pe unde a fost, pe un ton şi într-un fel 
care-l caracterizau întru totul, care mărturiseau prin ele 
însele înşelăciunea şi înclinarea lui spre minciună. Aşa că 
oamenii puneau tot atâta preţ pe ce povestea că a făcut, 
cât şi pe spusele lui că-l cheamă aşa, gândea Byron. Nu 
exista niciun motiv să nu-l fi chemat Brown. Numai că, 
uitându-te la el, îţi dădeai seama că, la un moment dat, 
omul avea să ajungă la o criză a însăşi nesăbuinţei sale. Şi 
atunci avea să-şi schimbe numele şi avea să se gândească 
cu un fel de bucurie triumfătoare la numele de Brown, ca 
fiind cel mai potrivit, de parcă numele n-ar mai fi fost 
născocit niciodată până atunci. Adevărul era că nu exista 
niciun motiv ca să aibă sau să fi avut nevoie de orice fel de 
nume. Nimănui nu-i păsa, tot aşa cum Byron era convins 
că nimănui nu-i păsa (cel puţin dintre cei care purtau 


pantaloni) de unde venea, nici unde se ducea şi nici cât de 
mult avea să rămână acolo. Fiindcă de oriunde ar fi venit şi 
oriunde va fi fost, îşi dădea seama oricine că trăise în 
locurile acelea ca lăcustele. Era ca şi cum ar fi trăit aşa de 
atât de multă vreme încât întreaga lui făptură se 
spulberase şi se topise şi acum nu mai rămăsese din el 
nimic altceva decât o crustă transparentă şi fără greutate, 
uitată şi pierdută fără adresă în bătaia vântului. 

Într-un anume fel omul mai lucra totuşi câte ceva. Byron 
era convins că nu mai avea nici măcar puterea de a chiuli 
şmechereşte. Nici măcar dorinţa de a chiuli, fiindcă 
trebuie să fii mai deştept decât ceilalţi ca să-i înşeli aşa 
cum se cuvine, la fel cum orice fel de treabă trebuie s-o 
faci cum se cuvine: să furi sau chiar să ucizi. Trebuia să 
urmărească un scop anume, precis, să se străduiască să-l 
atingă. Şi când era convins că Brown nu urmărea nimic. 
Auziră cum se făcuse că-şi pierduse plata primei săptămâni 
de lucru la zaruri, în prima seară de sâmbătă. Byron îi 
spuse lui Mooney: „Mă miră treaba asta. Aş fi crezut că 
jocul de zaruri o fi, poate, singurul lucru la care să se 
priceapă.” 

„Ăsta?” zise Mooney. „Ce te face să crezi că s-ar putea 
pricepe la orice fel de drăcovenie, când el nu-i bun la un 
lucru atât de uşor cum e curăţatul rumeguşului? că ar 
putea duce pe cineva cu un lucru atât de greu de mânuit 
ca o pereche de zaruri, când el nu poate mânui un lucru 
atât de simplu ca o lopată?” Şi mai apoi spuse: „Da. Cred 
că nu există om care să nu fie mâhnit că nu-l poate întrece 
pe un altul, când e vorba de făcut ceva. El cel puţin poate 
să-l întreacă pe Christmas la nefăcut nimic.” 

„Fără îndoială”, zise Byron, „cred că unui leneş îi vine 
foarte uşor să fie bun la netreaba asta.” 

„Cred că foarte curând n-o să mai fie chiar atât de bun”, 
spuse Mooney, „dacă o să aibă pe cineva care să-i arate 
cum.” 


„Păi o să-l găsească el pe omul acela, mai devreme sau 
mai târziu”, spuse Byron. Amândoi se întoarseră şi se 
uitară la movila de rumeguş unde lucrau Brown şi 
Christmas, unul cu o stăruinţă gânditoare şi sălbatică, 
celălalt cu mişcări largi şi nesigure ale braţului care nu l-ar 
fi putut înşela nici măcar pe el însuşi. 

„Aşa cred şi eu”, zise Mooney. „Dar dacă aş vrea să fiu 
bun la treaba asta, sunt convins că m-aş sili să nu-l am ca 
tovarăş pe Christmas.” 

Ca şi Christmas, Brown venea la lucru cu aceleaşi haine 
pe care le purta pe stradă. Dar spre deosebire de 
Christmas, câtva timp el nu-şi schimbă portul. „Odată o să 
câştige şi el de ajuns de mulţi bani la jocul ăla de zaruri, 
într-o sâmbătă seară, încât să-şi poată cumpăra un costum 
nou de haine şi să-i mai rămână încă vreo cincizeci de 
cenți ca să-i zăngăne în buzunar”, spuse Mooney. „Şi în 
dimineaţa următoare de luni n-o să-l mai vedem.” Între 
timp Brown continua să lucreze îmbrăcat în aceeaşi 
salopetă şi cămaşă cu care sosise la Jefferson, pierzându-şi 
banii de pe o săptămână de muncă la jocul de zaruri de 
sâmbătă seara sau poate câştigând câte ceva, şi într-un caz 
şi într-altul izbucnind în aceleaşi hohote imbecile de râs 
glumind şi făcând haz cu aceiaşi oameni care, aproape 
sigur, îl jefuiau în mod periodic. Şi într-o zi va auzi că a 
câştigat şaizeci de dolari. „Ei, asta a fost ultima dată când 
l-am mi văzut”, spuse cineva. 

„Nu ştiu”, zise Mooney. „Şaizeci de dolari nu e suma 
potrivită. Dacă ar fi fost vorba de zece dolari sau de cinci 
sute, cred că ai fi avut dreptate. Dar nu şaizeci. Acum o să 
aibă sentimentul că s-a stabilit aici de-a binelea, scoțând 
de undeva cam cât ar câştiga într-o săptămână.” Şi luni, 
Brown se întoarse într-adevăr la lucru în salopetă; îi 
văzură pe amândoi, pe Brown şi pe Christmas, acolo lângă 
movila de rumeguş. Se tot uitau la amândoi de când venise 
şi Brown să lucreze: Christmas băgând lopata în grămada 


de rumeguş încet, cu stăruinţă şi cu putere de parcă ar fi 
ciopârţit şi ar fi scos afară un şarpe îngropat acolo („sau 
un om”, zicea Mooney), iar Brown sprijinindu-se în coada 
lopeţii şi spunându-i, aşa cum se părea, celuilalt o istorie 
sau o anecdotă. Pentru că deodată izbucnea în râs, 
hohotea, dându-şi capul pe spate în timp ce lângă el 
celălalt lucra cu o sălbăticie tăcută şi neabătută. După 
aceea Brown se potolea iar lucrând un timp tot atât de 
repede ca şi Christmas, dar luând pe lopată din ce în ce 
mai puţin rumeguş, ca în cele din urmă lopata să nici nu 
mai atingă măcar rumeguşul în arcul ei coborâtor. Apoi se 
proptea în coada lopeţii şi, după câte se pare, termina ce 
avea de spus lui Christmas, vorbind cu un om care nici nu 
părea să-l audă. S-ar fi zis că omul celălalt era la o leghe 
depărtare sau vorbea o limbă diferită decât aceea pe care 
o vorbea Brown, îşi spunea în sinea lui Byron. Uneori erau 
văzuţi împreună sâmbătă seara în centrul oraşului: 
Christmas în costumul lui curat, sobru şi simplu, gri şi alb 
şi cu pălăria de pai, iar Brown în costumul lui nou (bej 
deschis, cu o dungă roşie în zigzag, cu o cămaşă colorată şi 
o pălărie ca a lui Christmas, dar cu panglică colorată) 
vorbind, râzând, glasul auzindu-i-se limpede peste drum în 
piaţă şi apoi întorcându-se înspre el ca un ecou, 
asemănător într-un fel cu sunetele lipsite de sens care într- 
o biserică par a veni deodată de pretutindeni. Parcă ar fi 
vrut ca toată lumea să vadă că el şi cu Christmas sunt 
prieteni la toartă, îşi spunea Byron. Şi deodată Christmas 
se întorcea şi, cu expresia aceea a lui calmă şi posacă, se 
desprindea de micul grup pe care sunetul găunos al 
glasului lui Brown îl adunase în jurul lor şi Brown îl urma, 
râzând şi vorbind încă. Şi de fiecare dată ceilalţi muncitori 
ziceau, „Ei bine, luni dimineaţă nu se mai întoarce la 
lucru.” Dar în fiecare luni venea la fabrică. Christmas fu 
cel care plecă primul. 

Plecă într-o sâmbătă seară, fără să înştiinţeze pe nimeni, 


după aproape trei ani. Brown îi informă de plecarea lui 
Christmas. O parte din muncitori erau oameni cu familie, o 
parte erau holtei şi aveau vârste diferite şi duceau o viaţă 
felurită şi totuşi luni de dimineaţă veneau cu toţii la lucru 
cu un fel de gravitate, aproape cu o anume solemnitate. O 
parte din ei erau tineri şi sâmbătă seara beau şi jucau 
jocuri de noroc şi din când în când se duceau chiar până la 
Memphis. Totuşi luni dimineaţa veneau potoliţi şi serioşi la 
lucru, cu salopetele şi cămăşile curate, aşteptând calmi 
până şuiera sirena ca apoi să se apuce de lucru în linişte, 
de parcă ar fi dăinuit ceva din Sabatul trecut în atmosfera 
aceea prelungită peste timpul ei, ceea ce impunea drept 
regulă ca, indiferent ce ar fi făcut oamenii în timpul zilei 
de odihnă, să vină la lucru luni de dimineaţă liniştiţi şi 
curaţi, şi aceasta să fie ceea ce era drept şi cuviincios de 
făcut. 

Din pricina asta îl şi luaseră la ochi pe Brown. De cele 
mai multe ori apărea luni de dimineaţă în aceleaşi haine 
murdare din săptămâna trecută şi cu o barbă neagră care 
nu cunoscuse briciul. Şi era şi mai gălăgios ca oricând, 
strigând şi ţinându-se de şotii ca un copil de zece ani. 
Celorlalţi care munceau cu seriozitate, lucrul acesta nu li 
se părea la locul lui. În ochii lor era ca şi cum ar fi venit la 
lucru despuiat sau beat. Aşa că în dimineaţa aceea de luni 
Brown îi înştiinţă de plecarea lui Christmas. Veni târziu, 
dar nu era vorba de asta. Nu era nici bărbierit, dar nu era 
vorba de asta. Era liniştit. Un timp nici nu-şi dădură seama 
că e acolo pentru că, până la ora aceea, jumătate din 
oamenii de la lucru l-ar fi înjurat, şi unii chiar cu tot 
dinadinsul. Îşi făcu apariţia exact când şuieră sirena şi se 
duse la lucru fără să spună un cuvânt nimănui chiar şi 
atunci când i se adresă cineva. Şi apoi îşi dădură seama că 
e singur acolo la movila de rumeguş şi că tovarăşul lui, 
Christmas, nu e cu el. Când veni maistrul, cineva zise: 
„Ştii, văd că ai pierdut pe unul din ucenicii tăi pompieri.” 


Mooney se uită la Brown care băga lopata în movila de 
rumeguş de parcă ar fi băgat-o într-o grămadă de ouă. 
Scuipă scurt. „Da. S-a îmbogăţit prea repede. Munca asta 
măruntă nu l-a putut ţine în loc.” 

„S-a îmbogăţit?” întrebă unul. 

„Unul din ei, da”, zise Mooney uitându-se la Brown. „I- 
am văzut ieri într-o maşină nouă. El,” şi făcu semn cu capul 
către Brown, „era la volan. Nu m-a surprins. Ceea ce mă 
uimeşte e că măcar unul din ei a venit azi la lucru.” „Nu 
cred că pe vremurile astea o să-i fie greu lui Simms să 
găsească un om care să-i ia locul”, spuse altul. 

„Nu i-ar fi greu să facă treaba asta oricând”, zise 
Mooney. 

„Mie îmi făcea impresia că muncea de ajuns de bine.” 

„Oh,” făcu Mooney. „Înţeleg. Vorbeşti de Christmas.” 

„Dar de cine vorbeai? A spus Brown că pleacă şi el?” 

„Crezi că o să rămână acolo să lucreze, când celălalt se 
învârte toată ziua prin oraş în maşina aia nouă?” 

„Aha”. Celălalt se uită şi el înspre Brown. „Mă întreb de 
unde au pus mâna pe maşină.” 

„Eu nu”, spuse Monney. „Ce mă întreb e dacă Brown o 
să plece la prânz sau o să lucreze până la şase.” 

„Ei” zise Byron, „dacă aş fi izbutit şi eu să am atâţia bani 
ca să pot să-mi cumpăr un automobil nou, aş pleca şi eu.” 

Cei din jur se uitară la Byron. Zâmbeau vag. „Pe aici 
omul n-are cum să facă atâţia bani niciodată”, zise unul. 
Byron se uită la el. „Cred că Byron se ţine prea departe de 
orice ticăloşie, ca să ştie ce fac alţi oameni”, spuse celălalt. 
Se uită la Byron. „Brown e ceea ce s-ar numi un funcţionar 
public. Inainte, Christmas îi făcea să vină tocmai în 
pădure, în spatele casei lui Miss Burden, acum Brown le 
aduce marfa chiar în oraş. Am auzit că dacă ştii parola, 
poţi să cumperi sâmbătă seara pe orice uliţă o juma’ de 
whiskey scos de sub haină.” 

„Şi care-i parola?” întrebă un altul. „Şase parale?” 


Byron se uită de la unul la altul. „E adevărat? Asta fac 
ăştia doi?” 

„Asta face Brown. De Christmas nu ştiu. Nu pot să jur. 
Dar unde-i Christmas, nici Brown nu poate fi prea departe. 
Cine se aseamănă se adună, cum zic bătrânii.” 

„E adevărat”, zise un altul. „Dacă şi Christmas e 
amestecat în treaba asta sau nu, n-o să aflăm. El n-o să 
meargă faţă de oameni ca Brown, cu nădragii lăsaţi.” 

„Nici n-o să aibă nevoie s-o facă”, zise Mooney uitându- 
se la Brown. 

Şi Mooney avea dreptate. Se uitară la Brown care până 
la prânz rămase acolo, lângă movila de rumeguş, singur. 
Apoi sirena şuieră şi luându-şi sufertaşul cu mâncare se 
aşezară ghemuindu-se în casa pompelor şi începură să 
mănânce. Brown intră mohorât, cu o faţă de om supărat şi 
parcă jignit, ca un copil, şi se aşeză şi el printre ei cu 
mâinile bălăbănindu-i-se între genunchi. N-avea nimic de 
mâncare. 

„Nu mănânci nimic?” întrebă unul. 

„Lături reci dintr-o strachină mânjită cu slănină?” zise 
Brown. „Să porneşti la treabă de cum se face lumină şi să 
robeşti toată ziua ca un negru păcătos, cu o oră liberă la 
prânz, ca să îmbuci lături reci dintr-o strachină de 
tinichea.” 

„Păi, poate că unii oameni lucrează aşa cum lucrează 
negrii acolo de unde au venit ei”, zise Mooney. „Dar un 
negru n-ar putea rezista până la sirena de la prânz 
făcându-şi treaba aşa cum şi-o fac unii din albi.” 

Brown însă părea să nu audă, să asculte, stând aşa 
cinchit, cu o faţă de om supărat şi cu braţele bălăbănindu- 
i-se între genunchi. Părea să nu asculte pe nimeni 
altcineva decât pe el însuşi: „Un dobitoc. Un om care face 
asta e un dobitoc.” 

„Doar nu eşti legat de lopata aia”, zise Mooney. 

„Chiar aşa, nu sunt”, zise Brown. 


Şi atunci sună sirena. Se întoarseră la lucru. Şi Brown se 
duse înapoi la movila lui de rumeguş. Câtva timp dădu cu 
lopata, apoi începu să lucreze mai încet, mişcându-se din 
ce în ce mai încet, până în cele din urmă se propti în lopată 
de parcă ar fi fost o biciuşcă de călărie şi-l auziră că-şi 
vorbeşte singur. „Pentru că n-are pe nimeni altcineva acolo 
ca să-i vorbească”, zise cineva. i 

„Nu de asta”, spuse Mooney. „Incă nu s-a convins pe 
deplin, încă nu-i pierdut.” 

„Pierdut? Pe ce chestie?” 

„Pe chestia că e un dobitoc chiar mai mare decât cred că 
este”, spuse Mooney. 

A doua zi dimineață Brown nu veni la lucru. „De azi 
înainte adresa lui e frizeria”, zise unul. 

„Cred c-o să-l mai vedem o dată”, spuse Mooney. „O să 
vină aici încă o dată ca să-şi încaseze banii pentru ziua de 
ieri.” 

Ceea ce şi făcu. Cam pe la vreo unsprezece veni la 
fabrică. Era îmbrăcat cu costumul cel nou, pe cap avea 
pălăria de pai şi se opri lângă magazie şi rămase acolo 
uitându-se la oamenii care munceau, aşa cum făcuse şi 
Christmas în ziua aceea cu trei ani în urmă, de parcă 
gesturile chiar ale trecutei vieţi a maestrului ar fi pus în 
mişcare, fără ca el să-şi dea seama, muşchii ascultători ai 
ucenicului care învățase prea repede şi prea bine. Dar 
Brown nu izbutea decât să arate împrăştiat şi să se umfle 
în pene în zadar, acolo unde maestrul ar fi arătat întunecat 
şi calm şi fatal ca un şarpe. 

„Omorâţi-vă, omorâţi-vă, sclavi păcătoşi!” zise Brown cu 
glas vesel şi arătându-şi toţi dinţii. 

Mooney se uită la Brown. Şi Brown nu-şi mai sticli dinţii. 

„Cred că nu-mi spui mie treaba asta, nu-i aşa? întrebă 
Mooney. 

Faţa mobilă a lui Brown îşi schimbă instantaneu 
expresia, aşa cum mai observaseră ei şi altădată. Parcă ar 


fi fost atât de divizată şi de labil alcătuită, încât nici chiar 
lui nu-i venea greu să şi-o schimbe, îşi spuse Byron. „Nu 
vorbeam cu dumneata”, zise Brown. 

„Aha, înţeleg.” Glasul lui Mooney suna foarte plăcut, 
binevoitor. „Atunci le spuneai celorlalţi ca-s păcătoşi.” 

Imediat, un altul zise: „Mie-mi spuneai aşa?” 

„Vorbeam cu mine însumi”, zise Brown. 

„Aşa da, o dată în viaţă ai spus şi tu adevăru' adevărat”, 
spuse Mooney. „Adică, jumătate de adevăr. Vrei să vin la 
tine şi să-ţi şoptesc la ureche cealaltă jumătate?” 

Şi atunci îl văzură pe Brown pentru ultima dată la 
fabrică, deşi Byron ştie şi-şi aminteşte acum de maşina cea 
nouă (în prezent cu o bară sau cu amândouă strâmbate) cu 
care se învârtea mereu prin oraş, în voie, fără nicio 
destinaţie, Brown lăfăindu-se la volan şi nereuşind prea 
bine să pară desfrânat, de invidiat şi nepăsător. Câteodată 
era şi Christmas cu el, dar nu prea des. Şi acuma, ce 
făceau nu mai era niciun secret. Printre tineri şi chiar 
printre băieţi se ştia că poţi cumpăra whiskey de la Brown 
aproape fără fereală, şi oraşul aştepta doar să-l prindă 
cineva, când avea să-l scoată de sub mantaua lui de ploaie 
şi avea să-l ofere unui agent acoperit?. Şi încă nu ştiau 
totuşi, în chip sigur, dacă şi Christmas era în legătură cu 
afacerea asta, deşi nimeni nu credea că Brown singur ar fi 
măcar în stare să câştige ceva chiar din contrabanda cu 
alcool, iar unii dintre ei ştiau că Brown şi Christmas 
locuiesc împreună într-o colibă de lângă casa lui Miss 
Burden. Dar chiar şi aceştia nu ştiau dacă Miss Burden 
aflase sau nu şi, chiar dacă ar fi ştiut, nu i-ar fi spus. 
Locuia în casa aceea mare, singură, o femeie între două 
vârste. Locuia în casa aceea de când se născuse, totuşi era 
încă o străină, a cărei familie venise din Nord în timpul 
Reconstrucţiei. O yankee căreia îi plăceau negrii, despre 
care se mai vorbea încă în oraş că ar avea curioase relaţii 


? Acţiunea se petrece în timpul prohibiţiei din S.U.A. (n. tr.) 


cu negrii din oraş şi din jur, în ciuda faptului că se 
împliniseră şaizeci de ani de când bunicul şi fratele ei 
fuseseră ucişi în piaţă de un fost proprietar de sclavi din 
pricina problemei dreptului de vot al negrilor în alegerile 
pentru administraţia statului. Totuşi ceva întunecat şi 
ciudat şi ameninţător mai plana deasupra ei şi a casei, deşi 
era vorba doar de o femeie şi doar de urmaşa acelora pe 
care înaintaşii celor din oraş aveau motive (sau credeau că 
au) să-i urască şi să se teamă de ei. Dar aşa stăteau 
lucrurile: urmaşii şi unora şi altora aveau relaţiile lor cu 
strigoii fiecărora şi între ei stătea spectrul sângelui vărsat 
odinioară şi vechea oroare şi furia şi teama. 


Dacă ar fi fost cândva vreo dragoste în viaţa lui, bărbaţii 
sau femeile ar fi spus că Byron Bunch a uitat-o pe femeia 
aceea. Sau, mai curând, ea (adică dragostea) pe el - pe 
acel bărbat scund care nu avea să mai aibă treizeci de ani 
niciodată, care de şapte ani petrecea câte şase zile pe 
săptămână la fabrica de cherestea, băgând scânduri în 
gura maşinilor. 

Şi după-amiezile de sâmbătă şi le petrece acolo, singur 
de astă dată, în timp ce toţi ceilalţi lucrători sunt în centrul 
oraşului, îmbrăcaţi în haine de duminică, cu cravata la gât, 
petrecându-şi timpul cu acea teribilă, fără de ţel şi 
odihnitoare nepăsare a oamenilor care trudesc. 

În acele după-amiezi de sâmbătă el încarcă scândurile 
gata rindeluite în camioane, deoarece singur nu poate 
mânui raboteza, lucrând după un program al său, până în 
ultima clipă a unui imaginar şuierat de sirenă. Ceilalţi 
lucrători, oamenii din oraş sau acei care-şi amintesc sau se 
gândesc la el, cred că o face de dragul plăţii orelor 
suplimentare. Poate că motivul e acesta. Oamenii ştiu atât 
de puţine despre semenii lor. În ochii lui, bărbaţii şi 
femeile acţionează potrivit unui ţel care, crede el, i-ar oferi 
o deplină justificare dacă ar fi îndeajuns de nebun să facă 


şi ceea ce fac ceilalţi bărbaţi şi celelalte femei. De fapt, în 
oraş există un singur om care ar putea vorbi despre Bunch 
cu oarecare siguranţă, şi oraşul nu ştie că Bunch are vreo 
legătură cu acest om, deoarece se văd şi stau de vorbă 
numai în timpul nopţii. Pe acest om îl cheamă Hightower. 
Cu douăzeci şi cinci de ani în urmă, Hightower a fost preot 
la una din bisericile cele mai mari, poate la cea mai mare. 
Doar acest om ştie unde se duce Bunch în fiecare sâmbătă 
seara atunci când sirena imaginară şuieră (sau când ceasul 
de argint al lui Bunch spune că a şuierat). Mrs. Beard, la 
pensiunea căreia locuieşte Bunch, ştie doar că, în fiecare 
sâmbătă, imediat după ora şase, Bunch vine acasă, face 
baie, se schimbă îmbrăcând un costum ieftin de serj care 
nu e nou, cinează şi pune şaua pe catârul pe care-l ţine în 
spatele casei, într-un şopron, pe care Bunch l-a reparat şi i- 
a făcut acoperiş şi pleacă. Mrs. Beard nu ştie unde se duce 
Bunch. Numai Hightower, preotul, ştie că Bunch face un 
drum de treizeci de mile călare şi îşi petrece duminica 
conducând corul într-o biserică de ţară - o slujbă care ţine 
toată ziua. Apoi, cam pe la miezul nopţii, înşeuează catârul 
iar şi o ia înapoi spre Jefferson într-un mers trudnic şi 
continuu de o noapte. Iar luni dimineaţa când şuieră sirena 
la fabrică, e gata de lucru în salopetă şi cămaşă curată. 
Mrs. Beard ştie doar că de la cina de sâmbătă seara şi 
până la micul dejun de luni dimineaţa, săptămână de 
săptamână, camera lui şi grajdul improvizat rămân libere. 
Numai Hightower ştie unde se duce Bunch şi ce face acolo, 
deoarece de două sau de trei ori pe săptămână, noaptea, 
Bunch îl vizitează pe Hightower, în căsuţa în care fostul 
preot, locuieşte singur în dizgrație, cum spune oraşul, în 
casa nezugrăvită, mică, obscură, luminată prost, unde 
miroase a bărbat stătut. Aici stau amândoi în biroul 
preotului, vorbind liniştit: bărbatul şters, greu de înţeles, 
care e cu totul neştiutor că e un om al tainei printre 
tovarăşii lui de muncă şi izgonitul de cincizeci de ani care 


a fost renegat de biserica sa. 

Şi deodată Byron se îndrăgosti. Se îndrăgosti împotriva 
tuturor tradiţiilor educaţiei sale ţărăneşti, austere şi 
bănuitoare, care cereau în acest caz inviolabilitatea fizică. 
Se întâmplă într-o sâmbătă după-amiază pe când era 
singur la fabrică. La două mile depărtare casa mai ardea 
încă, fumul galben ridicându-se drept la orizont, ca o 
coloană. Îl observaseră înainte de prânz, atunci când fumul 
se ridicase mai întâi deasupra copacilor, înainte ca sirena 
să şuiere şi ceilalţi să plece. „Cred că Byron o să plece azi 
şi el”, spuneau. „Când poţi să vezi, aşa pe gratis, un 
incendiu.” 

„E un foc mare”, spuse careva. „Ce poate fi? Nu-mi aduc 
aminte să fie pe acolo ceva atât de mare încât să facă un 
fum ca ăsta, în afară de casa familiei Burden.” 

„Poate că asta o fi”, spuse un altul. „Iaică-meu zice că-şi 
mai aduce aminte că acum cincizeci de ani oamenii 
spuneau că ar trebui să i se dea foc şi ca să ardă bine focul 
să mai fie şi ceva carne grasă de om.” 

„Poate s-o fi furişat taică-tău acolo şi i-a dat foc”, spuse 
un al treilea. Izbucniră în râs. Apoi îşi reluară lucrul 
aşteptând sirena, oprindu-se din când în când să se uite la 
fum. După câtva timp intră în fabrică un camion încărcat 
cu buşteni, îl întrebară pe şofer care trecuse prin oraş. 

„Casa familiei Burden”, zise şoferul. „Da. Aşa îi cheamă. 
Cineva din oraş zicea că şeriful s-a şi dus acolo.” 

„Păi, cred şi eu că lui Watt Kennedy îi place să privească 
un incendiu, chiar dacă trebuie să-şi ia şi insigna cu el”, 
spuse un lucrător. 

„După cum stau lucrurile în piaţă”, zise şoferul, „n-o să-i 
vină prea greu să găsească acolo pe cine o vrea să 
aresteze.” 

Sirena de la amiază şuiera. Ceilalţi plecară. Byron 
mâncă de prânz, cu ceasul de argint în faţă. La ora unu se 
întoarse la lucru. Era singur în magazia de încărcare, 


făcând stăruitoarele şi interminabilele sale drumuri între 
magazie şi camion, pe umăr cu o bucată de sac de cânepă 
împăturită de mai multe ori drept apărătoare şi cărând pe 
apărătoarea aceea de sac grămezi de şipci pe care un altul 
ar fi spus că nici nu le poate ridica, nici duce, în clipa în 
care Lena Grove intra pe uşa din spatele lui cu un zâmbet 
senin şi anticipator plutindu-i pe obraz iar gura fiindu-i 
gata să rostească un nume. Bunch o auzi şi se întoarse şi 
văzu că faţa ei se lungeşte asemeni cercurilor care pier 
treptat când azvârli o piatră în apă. 

„Nu eşti el”, spuse ea cu un aer de mirare gravă, 
copilărească, sub zâmbetul care pierea. 

„Nu, doamnă”, spuse Byron. Se opri, întorcându-se pe 
jumătate cu şipcile în echilibru pe umăr. „Cred că nu sunt. 
Cine nu sunt?” 

„Lucas Burch. Mi s-a spus că...” 

„Lucas Burch?” 

„Mi s-a spus că l-aş putea găsi aici.” Vorbea cu un fel de 
suspiciune senină, privindu-l fără să clipească, de parcă ar 
fi crezut că omul încearcă să o păcălească. „Când am ajuns 
aproape de oraş, ei îi ziceau întruna Bunch în loc de Burch. 
Dar mă gândeam că greşesc. Sau că n-am auzit eu bine.” 

„Da, doamnă” spuse el. „Aşa e: Bunch. Byron Bunch.” 
Cu şipcile ţinute pe umăr încă în echilibru se uită la ea, la 
trupul diform, la şoldurile greoaie, la praful roşiatic de pe 
ghetele grele bărbăteşti din picioarele ei. „Dumneata eşti 
Aliz Burch?” 

Ea nu-i răspunde imediat. Stă acolo, chiar în pragul uşii, 
privindu-l cu atenţie dar fără să se alarmeze, cu privirea 
aceea netulburată, uşor uimită, uşor bănuitoare. Ochii îi 
sunt foarte albaştri. Dar în ei se zăreşte umbra unei 
convingeri că omul încearcă să o înşele. „Pe drum, departe 
de aici, mi-au spus că Lucas lucrează la fabrica de 
cherestea din Jefferson. O mulţime de oameni mi-au spus. 
Şi am ajuns în Jefferson şi mi-au spus unde e fabrica de 


cherestea şi am întrebat prin oraş de Lucas Burch şi ei mi- 
au spus: «Vrei să zici Bunch», aşa că m-am gândit că au 
înţeles greşit numele, aşa ca n-are nicio importanţă. Chiar 
când mi-au zis că omul despre care vorbeam nu e chiar 
oacheş. N-o să-mi spui că nu-l cunoaşteţi pe aici pe Lucas 
Burch.” 

Byron pune jos stiva de şipci, le aranjează frumos, gata 
să le ridice din nou. „Nu, doamnă. Nu-i pe-aici. Nu e niciun 
Lucas Burch pe-aici. Şi eu îi cunosc pe toţi oamenii care 
lucrează aici. S-ar putea să lucreze undeva prin oraş. Sau 
la o altă fabrica.” 

„Mai există o altă fabrică de cherestea?” 

„Nu, doamnă. Sunt câteva joagăre, chiar de ajuns de 
multe la număr.” 

Femeia se uită lung la el. „Pe drum mi-au spus că 
lucrează la fabrica de cherestea.” 

„Nu cunosc pe nimeni pe-aici cu numele ăsta”, spune 
Byron „Nu-mi amintesc de nimeni cu numele de Burch, în 
afară de mine şi pe mine mă cheamă Bunch.” 

Lena continuă să-l privească lung cu acea expresie nu 
atât de preocupată de viitor, cât de bănuitoare faţă de 
prezent. Apoi respiră adânc. Nu-i un oftat: respiră doar 
adânc şi liniştit. „Bine”, zice ea. Dă să se întoarcă şi se uită 
în treacăt la scândurile tăiate, la şipcile aranjate în stive. 
„Cred că o să stau jos puţin. E tare obositor să mergi pe 
străzile astea care duc din oraş până aici. Parcă mersul din 
oraş până aici m-a obosit mai tare decât întreg drumul din 
Alabama încoace.” Se îndreaptă către o stivă mai joasă de 
scânduri. 

„O clipă.” Aproape că a sărit înainte şi şi-a luat 
apărătoarea de sac de pe umăr. Femeia care era gata să se 
aşeze se opreşte şi Byron aşterne sacul pe scânduri. „O să 
stai mai comod.” 

„O, eşti foarte bun”. Se aşază. 

„O să stai cred ceva mai comod aşa”, spune Byron. 


Scoate din buzunar ceasul de argint şi se uită; apoi se 
aşază şi el în celălalt capăt al stivei de scânduri. „Cinci 
minute, cam atâta cred.” 

„Cinci minute de odihnă, “zice Lena. 

„Cinci minute de când ai venit. Şi parcă am şi început să 
mă odihnesc. Sâmbetele după-amiază îmi ţin singur 
socoteala timpului”, spune Byron. 

„Şi de fiecare dată când te opreşti un minut, îl pui la 
socoteală? De unde să se ştie că te-ai oprit din lucru? 
Câteva minute mai mult sau mai puţin nu contează, nu-i 
aşa?” 

„Cred că nu sunt plătit ca să stau jos”, zice el. „Vasăzică 
vii din Alabama.” 

Lena îi povesteşte şi lui, şezând pe apărătoarea din 
pânză de sac, cu trupul greoi, cu obrazul calm şi liniştit, şi 
el privind-o tot atât de liniştit; îi povesteşte mai multe 
decât îşi dă seama că-i spune, aşa cum o făcuse şi cu 
oamenii aceia străini printre care călătorea de patru 
săptămâni cu  negraba  netulburată a schimbării 
anotimpurilor. Şi Byron, la rândul lui, îşi dă seama că are 
de-a face cu o femeie tânără, înşelată şi părăsită, care nici 
nu e conştientă măcar că a fost părăsită şi pe care nu o 
cheamă încă Burch. 

„Nu, nu cred că-l cunosc”, spune el în cele din urmă. 
„Nu e nimeni aici în afară de mine, cel puţin astă seară. 
Ceilalţi sunt toţi acolo, la foc, mai mult ca sigur.” Îi arătă 
coloana de fum care s-a ridicat deasupra copacilor, spre 
cerul fără vânt. 

„O vedeam din căruţă, înainte de a fi ajuns în oraş”, 
spune ea. „E chiar un foc mare nu glumă.” 

„E o casă veche şi mare. E de multă vreme acolo. Nu 
locuieşte în ea decât o doamnă, singură. Cred că sunt 
oameni în acest oraş care o să spună chiar şi acuma că s-a 
făcut dreptate. Femeia e o yankee. Familia ei a venit aici în 
timpul Reconstrucţiei, ca să-i ridice pe negrii. Doi din ei au 


fost ucişi făcând treaba asta. Se spune ca are încă de-a 
face cu negrii. Se duce la ei când sunt bolnavi, ca şi cum ar 
fi albi. Nu vrea să angajeze o bucătăreasă pentru că ar 
trebui să ia o negresă. Oamenii spun că Miss Burden 
pretinde că negrii sunt la fel ca albii. De aceea oamenii nu 
se duc niciodată pe la ea. În afară de unul singur.” Lena se 
uită la el şi-l ascultă. Acuma el nu se mai uită la ea, ci 
puţin într-o parte. „Sau poate doi, din câte am auzit. Sper 
să fi fost acolo la vreme, ca s-o ajute să-şi scoată mobilele 
afară din casă. Poate că au fost.” 

„Poate că a fost cine?” 

„Doi indivizi, pe numele lor Joe, care locuiesc acolo, pe 
undeva. Joe Christmas şi Joe Brown.” 

„Joe Christmas? Ce nume ciudat.” 

„E un tip ciudat.” Din nou se uită într-o parte, evitându-i 
privirea curioasă. „Şi tovarăşul lui e o poamă bună. Brown. 
Lucra şi el aici. Dar au plecat amândoi de curând, 
amândoi. Şi nimeni n-a avut ce pierde, aşa cred eu.” 

Femeia şade pe apărătoarea din pânză de sac, curioasă, 
calmă. Cei doi ar putea să şadă, aşa cum stau acolo, 
îmbrăcaţi în hainele de duminică, în scaune de răchită, pe 
pământul neted şi moale în faţa unei colibe de ţară într-o 
după-amiază de duminică. „Şi pe tovarăşul lui îl cheamă 
tot Joe?” 

„Da, doamnă, Joe Brown. Deşi cred că s-ar putea chiar 
aşa să-l cheme. Deoarece când te gândeşti la un om pe 
care îl cheamă Joe Brown, te gândeşti la un individ cu gură 
mare care râde mereu şi vorbeşte tare. Aşa că aş zice că-l 
cheamă chiar aşa, deşi Joe Brown pare a fi totuşi un nume 
puţin cam prea la îndemână ca să fie adevărat. Dar cred 
că-i al lui, asta-i. Căci dacă ar fi să fie plătit pe cât 
vorbeşte, ar fi proprietarul fabricii ăsteia chiar în clipa 
asta. Totuşi oamenilor pare să le placă. În orice caz, el şi 
cu Christmas se înţeleg bine.” 

Lena îl priveşte cu atenţie. Faţa ei e încă senină, dar 


acum a devenit gravă, privirea îi e foarte gravă şi foarte 
preocupată. „Ce face el şi ce face celălalt?” 

„Nimic din ce n-ar trebui să facă, aşa cred. Cel puţin n- 
au fost încă prinşi. Brown lucra aici, într-un fel, în timpul 
care-i mai rămânea după ce termina cu râsul şi cu glumele 
făcute pe socoteala altora. Dar Christmas a plecat. Şi 
locuiesc împreună acolo, pe undeva unde arde casa aceea. 
Şi am auzit ce fac ca să-şi câştige existenţa. Dar asta, mai 
întâi şi-ntâi, nu-i treaba mea. Şi în al doilea rând, ca să fim 
drepţi, cele mai multe lucruri pe care le povestesc oamenii 
despre alţii nu-s adevărate. Aşa că aş zice că nici eu nu 
sunt mai bun ca alţii.” 

Lena îl priveşte lung. Nici nu clipeşte măcar. „Şi spune 
că-l cheamă Brown.” S-ar fi putut să fie o întrebare dar nu 
aşteptă să i se răspundă. „Ce poveşti ai auzit despre 
treburile pe care le fac?” 

„N-aş vrea să nedreptăţesc pe nimeni,” spune Byron. 
„Cred că n-ar fi trebuit să vorbesc atât de mult. Căci asta 
e, s-ar părea că de îndată ce-ţi laşi lucrul deoparte eşti 
gata să cazi în păcat.” 

„Ce fel de poveşti?” spune Lena. Nu s-a mişcat. Glasul ei 
e calm, dar Byron s-a şi îndrăgostit, deşi încă nu o ştie. Nu 
o priveşte, simţindu-i privirea gravă, preocupată, pe faţă, 
pe gură. 

„Unii zic că ar vinde whiskey. Îl ţin ascuns acolo unde 
arde casa aceea. Şi se mai povesteşte că într-o sâmbătă 
seară, Brown beat fiind, era gata să povestească ceva în 
centrul oraşului, ceva ce n-ar fi trebuit povestit, despre el 
şi despre Christmas, ceva ce s-a întâmplat într-o noapte la 
Memphis, sau pe o potecă întunecată din apropiere de 
Memphis, ceva cu un revolver. Sau poate cu două 
revolvere. Dar Christmas s-a apropiat foarte repede şi i-a 
închis gura lui Brown şi l-a luat cu el. Ceva ce Christmas 
nu voia să se ştie, în orice caz, şi despre care chiar şi 
Brown şi-ar fi dat seama că nu e cazul să vorbească, dacă 


n-ar fi fost beat. Asta e ce-am auzit. De faţă, însă, n-am 
fost.” Înalţă capul şi se surprinde că-l coboară iar, înainte 
de a-i întâlni privirea. S-ar părea că e şi presentimentul a 
ceva irevocabil, ceva care nu mai poate fi întors din drum, 
el care credea că acolo, afară din oraş, la fabrică, singur în 
după-amiaza aceea de sâmbătă e într-un loc unde prilejul 
de a fi lovit sau de a vătăma nu se poate ivi. 

„Cum arată?” întreabă Lena. 

„Christmas? De ce...?” 

„Nu Christmas.” 

„O, Brown. Înalt, tânăr, foarte brun, femeile, nu puţine 
după câte am auzit, zic că e frumos. Un tip tare priceput la 
râs, la şotii şi la făcut glume pe socoteala altora. Dar eu...” 
Glasul i se frânge. Nu poate să se uite la ea, simţindu-i 
privirea serioasă, apăsată, că-i cercetează faţa. 

„Joe Brown”, zice ea. „Nu are o cicatrice mică, albă, 
drept aici lângă colţul gurii?” 

Şi el nu o poate privi, şi stă acolo pe stiva de scânduri 
acum că e prea târziu şi ar fi trebuit să-şi muşte mai bine 
limba. 


3 


DE LA FEREASTRA BIROULUI SE POATE UITA în 
stradă. Distanţa nu e prea mare deoarece nici curtea nu e 
prea largă. E o curte îngustă, unde cresc o jumătate de 
duzină de arţari pitici. Casa, un bungalow (cenuşiu), 
nevăruit şi care nu sare în ochi, e şi ea mică şi e aproape 
ascunsă după tufişurile de mirt negru şi de liliac sălbatic şi 
de trandafiri, întrerupte de un interval prin care, de la 
fereastra biroului, se uită în stradă. E atât de ascunsă casa 
încât lumina felinarului din colţul străzii abia o atinge. 

De la fereastră poate vedea şi firma pe care o numeşte 
monumentul său. E pusă într-un colţ al curţii, jos, cu faţa 
spre stradă. E lungă de trei picioare şi înaltă de trei palme 
- un dreptunghi net care îşi arată inscripţia celor care trec, 
iar lui, spatele. Nu are nevoie s-o citească deoarece el a 
făcut firma, cu ciocanul şi ferestrăul, frumos, şi a zugrăvit 
literele cu grijă şi fără grabă, când şi-a dat seama că va 
trebui să înceapă a face rost de bani pentru pâine, lemne şi 
haine. Când a ieşit din seminar avea un mic venit lăsat de 
tatăl său, pe care, de îndată ce a căpătat parohia, l-a şi 
dăruit, trimițând trimestrial cecurile unei instituţii pentru 
educarea tinerelor delincvente din Memphis. Apoi şi-a 
pierdut parohia, şi-a pierdut şi Biserica şi cel mai amar 
moment prin care e convins că a trebuit să treacă vreodată 
- mai amar decât pierderea şi ruşinea - a fost clipa când 
le-a trimis scrisoarea prin care spunea că de aici înainte nu 
le va putea trimite decât jumătate din suma pe care o 
trimisese până atunci. 

Şi a continuat să le trimită jumătate dintr-un venit care, 
în întregimea lui, i-ar fi ajuns ceva mai mult decât să se 
întreţină. „Din fericire sunt lucruri pe care le mai pot 
face”, spunea el în vremea aceea. De aici şi firma, 
meşterită frumuşel şi scrisă de el însuşi, cu mici cioburi de 
sticlă amestecate cu pricepere în vopsea, aşa că noaptea, 


când felinarul din colţ lumina firma, literele licăreau ca 
decoraţiile de Crăciun: 


REV. GAIL HIGHTOWER, D.D. 
Lecţii de pictură 
Cărţi poştale pictate de mână pentru Crăciun şi 
Aniversări 
Developat fotografii 


Dar asta se întâmplase cu ani în urmă şi n-avusese 
niciun elev căruia să-i predea lecţii de pictură şi făcuse de 
ajuns de puţine cărţi poştale de Crăciun şi developase 
puţine clişee, iar vopseaua şi cioburile de sticlă fuseseră 
şterse de vreme de pe literele care se distingeau cu greu. 
Totuşi, se mai puteau citi; deşi, ca şi Hightower, puţini din 
oamenii din oraş mai aveau nevoie să le citească. Dar din 
când în când vreo doică negresă, trecând pe-acolo cu 
poverile ei albe le silabisea cu glas tare cu prostia aceea 
absentă proprie celor leneşi şi analfabeți, sau vreun străin 
care se întâmpla să se rătăcească pe strada aceea 
depărtată, nepavată, şi prea puţin umblată, se oprea şi 
citea firma şi apoi se uita la casa mică şi cenuşie, aproape 
ascunsă, şi trecea mai departe. Câteodată străinul 
pomenea de firma aceea vorbind cu vreun cunoscut din 
oraş. „A, da”, zicea prietenul lui. „Hightower. Locuieşte 
acolo singur. A venit aici ca preot al bisericii prezbiteriene, 
dar soţia lui şi-a bătut joc de el. Din când în când o ştergea 
la Memphis şi petrecea pe-acolo. Acum vreo douăzeci şi 
cinci de ani, adică imediat după ce-a venit aici. Unii 
spuneau că el ştia de povestea asta. Că nu putea sau nu 
voia să o satisfacă şi că ştia ce face ea. Şi apoi într-o 
sâmbătă seara femeia a fost ucisă într-o casă sau undeva în 
Memphis. Ziarele erau pline. A trebui să-şi dea demisia, 
dar n-a plecat din Jefferson, dintr-un motiv oarecare. Au 
încercat să-l facă să plece, pentru binele lui ca şi pentru 


binele oraşului, al bisericii. Era foarte neplăcut pentru 
congregaţie, îţi dai seama. Străinii care veneau aici şi 
auzeau întreaga poveste, iar el refuzând să plece din oraş. 
Dar nu a cedat. Şi de atunci a locuit singur acolo pe strada 
care altădată era strada principală. Cel puţin nu mai eo 
stradă centrală. Asta e ceva. Dar nimeni nu îşi mai face 
griji din pricina lui, şi cred că cei mai mulţi au şi uitat de 
el. Face singur gospodărie. Nu cred să fi intrat cineva în 
casa aceea de douăzeci şi cinci de ani. Nu se ştie de cea 
rămas în oraş. Dar oricând ai trece pe-acolo, pe la amurg 
sau pe înserat, îl poţi vedea la fereastră. Atât, stând acolo. 
În restul timpului oamenii nu-l prea văd prin jurul casei, 
doar câteodată când lucrează în grădină.” 

Aşa că firma pe care o meşterise şi o pictase înseamnă şi 
mai puţin pentru el decât pentru oraş; el nu se mai 
gândeşte la ea ca la o firmă, ca la un mesaj. Nu-şi mai 
aminteşte de ea decât când îşi ia locul lui la fereastra 
biroului, înainte de apusul soarelui. Şi atunci firma e 
pentru el doar o formă dreptunghiulară, familiară, fără 
nicio semnificaţie, aşezată jos la capătul dinspre stradă al 
micii curţi; ar fi putut să crească şi ea, ivindu-se din 
pământul tragic şi inevitabil, alături de arţarii scunzi şi de 
celelalte tufişuri, fără ajutorul sau împotrivirea lui. Nici nu 
se mai uita la ea, aşa cum nici nu mai vede de fapt copacii 
de sub şi printre care priveşte în stradă, aşteptând să se 
însereze, aşteptând clipa în care se face noapte. Casa, 
biroul sunt în spatele lui în întuneric, şi el aşteaptă clipa 
când lumina zilei piere din văzduh şi se face noapte în 
afara licăririi pe care frunza de arțar şi firul de iarbă o 
iscă, aruncând puţină lumină pe pământ deşi noaptea a 
venit. Acuma, în curând, se gândeşte el, în curând, acuma. 
Nu-şi spune nici lui însuşi: „Mai rămâne totuşi puţină 
onoare şi mândrie în viaţă”. 


Când Byron Bunch sosi la Jefferson, în urmă cu şapte 


ani, şi văzu firma aceea pe care scria Gail Hightower D.D. 
Lecţii de pictură. Cărţi poştale de Crăciun. Developez 
fotografii se gândi, «D.D. Ce înseamă D.D.*», şi întrebă şi i 
se spuse Damnat De toţi. Gail Hightower e Damnat De toţi 
cel puţin în Jefferson, aşa i se spuse. Şi i se povesti cum 
venise Hightower în Jefferson direct din seminar, refuzând 
orice altă solicitare; cum trăsese sforile ca să fie trimis la 
Jefferson. Şi cum sosise cu tânăra lui soţie, coborând din 
tren într-o stare de exaltare, vorbind, povestindu-le 
bătrânilor şi bătrânelor care erau stâlpii bisericii cum îşi 
pusese în gând să vină la Jefferson încă de la început, încă 
de când se hotărâse să se facă preot; povestindu-le cu un 
fel de veselie exuberantă ce scrisori trimisese şi ce griji îşi 
făcuse şi de ce influenţe se folosise ca să fie trimis aici. 
Oamenilor din oraş bucuria asta le păruse a fi 
asemănătoare cu aceea a unui geambaş care a făcut o 
afacere bună. Poate că aşa le păruse oamenilor mai în 
vârstă. Pentru că îl ascultau cu o oarecare răceală, uimire 
şi îndoială, deoarece li se părea, după cum vorbea, că era 
vorba de oraşul în care voise să stea şi nu de biserica şi de 
oamenii care erau credincioşii acestei biserici pe care voia 
să-i servească. Ca şi cum nici nu l-ar fi interesat oamenii, 
oamenii aceia vii, dacă îl voiau acolo sau nu. Şi el fiind şi 
tânăr, bătrânii şi bătrânele încercând să-i potolească 
exaltarea expansivă îi vorbeau despre problemele bisericii 
şi despre răspunderile ei şi ale lui. Şi-i povestiră lui Byron 
că tânărul preot rămăsese la fel de exaltat chiar şi după 
trecerea a şase luni şi mai vorbea încă de Războiul Civil şi 
de bunicul lui, cavaleristul, care fusese ucis şi despre 
magaziile generalului Grand care arseseră în Jefferson, 
până nu se mai înţelegea nimic. Îi povestiră lui Byron că, 
după cât se pare, vorbea tot aşa şi din amvon, fără măsură 
şi în amvon, folosind religia de parcă ar fi fost un vis. Nu 
un coşmar, dar ceva care mergea mai departe decât o 


3 D. D. (Doctor of Divinity) - doctor în teologie. 


spuneau cuvintele în Scriptură; un fel de ciclon care nici 
nu avea nevoie măcar să atingă pământul. Şi bătrânilor şi 
bătrânelor nu le plăcea nici asta. 

S-ar fi zis că nu putea despărţi, nici măcar în amvon, 
religia şi cavaleria aceea galopând şi bunicul lui mort şi 
împuşcat pe cal în plin galop. Şi că nu le putea despărţi 
nici în viaţa lui particulară şi nici acasă la el, poate. Acasă 
poate că nici nu încerca, îşi spuse Byron, gândindu-se că 
acesta este lucrul pe care bărbaţii îl fac cu femeile care le 
aparţin; gândindu-se că din această pricină femeile trebuie 
să fie tari şi nu trebuie să li se reproşeze ce fac pentru, cu 
sau din cauza bărbaţilor, întrucât Dumnezeu a ştiut că a fi 
soţia cuiva e o treabă de ajuns de complicată. li povestiră 
că soţia lui Hightower era o femeie măruntă, liniştită, care, 
se gândiră la început oamenii din oraş, nu avea nimic de 
spus. Dar oamenii din oraş ziceau că dacă Hightower ar fi 
fost un tip de om pe care să te poţi bizui mai mult, tipul de 
om care ar fi trebuit să fie preot, în loc să se fi născut cam 
cu vreo treizeci de ani după singura zi în care părea să fi 
trăit vreodată - ziua aceea în care bunicul lui fusese 
împuşcat pe calul care galopa - ar fi fost şi ea la locul ei. 
Dar el nu era aşa, şi vecinii o auzeau după-amiaza şi 
noaptea târziu plângând în casa parohiei, şi vecinii ştiau că 
soţul nu are habar ce poate face ca ea să nu mai plângă, 
fiindcă nu avea habar ce nu mergea cum trebuie. Şi uneori 
ea nu venea nici la biserică unde soţul ei îşi ţinea predica, 
nici măcar duminica, şi se uitau la el şi se întrebau dacă 
are măcar habar că ea nu-i acolo, dacă nu uitase cumva că 
a avut vreodată o soţie, dând din mâini acolo sus în amvon, 
iar credinţa pe care trebuia să o predice fiind plină de 
cavaleria în galop şi de înfrângere şi de glorie; la fel cum 
atunci când încerca să le povestească pe stradă despre caii 
care galopau, în vorba lui se amestecau izbăviri şi coruri 
de serafimi războinici, până ce în mod firesc bătrânii şi 
bătrânele îşi ziseră că tot ce predica el de ziua Domnului în 


casa Domnului era un fel de sacrilegiu. 

Şi-i povestiră lui Byron că la un an de la venirea lor în 
Jefferson, soţia începu a avea expresia aceea îngheţată pe 
faţă, şi când femeile din consiliul bisericesc se duceau în 
vizită la Hightower el le întâmpina singur, în cămaşă şi 
fără guler agitat şi nervos şi câteodată părea că nici nu-şi 
poate da seama de ce au venit şi ce-ar trebui să facă. Apoi 
le invita să intre în casă, se scuza şi ieşea din cameră. Şi 
nu mai auzeau niciun zgomot nicăieri în toată casa şi 
şedeau acolo în rochiile lor de duminică, uitându-se unele 
la altele şi prin cameră, ascultând dar neauzind niciun 
zgomot. Şi după aceea el se întorcea cu haina pe el şi cu 
gulerul la gât şi se aşeza şi vorbea cu ele despre biserică şi 
despre bolnavi şi ele îi răspundeau, liniştite şi vioaie, 
ascultând mai departe şi poate chiar pândind uşa, 
întrebându-se poate dacă el ştia ce credeau ele că ştiu. 

Doamnele din consiliu încetară să se mai ducă la preot. 
Curând nici n-o mai văzură pe soţia preotului pe stradă. El 
încă se mai purta ca şi cum totul ar fi mers cum trebuie. Şi 
atunci ea începu să lipsească de-acasă câte o zi sau două; o 
vedeau urcându-se în trenul de dimineaţă, cu faţa aceea 
care se subţiase şi se uscase de parcă n-ar fi mâncat 
niciodată îndeajuns, şi cu expresia aceea îngheţată de 
parcă n-ar fi văzut ce era în faţa ei. Şi el spunea că s-a dus 
la familia ei undeva în sudul statului până într-o zi când, în 
timpul uneia din absenţele ei, o femeie din Jefferson care 
făcea cumpărături la Memphis o văzu intrând grăbită într- 
un hotel. Femeia se întoarse acasă sâmbătă şi spuse 
oamenilor ce văzuse la Memphis. A doua zi însă Hightower 
era în amvon amestecând din nou religia şi cavaleria în 
galop şi nevasta lui se întoarse luni şi în duminica 
următoare veni la biserică iar, pentru prima dată după o 
absenţă de şase sau şapte luni, şi se aşeză singură în 
fundul sălii. După aceea un timp veni la biserică în fiecare 
duminică. Apoi plecă iar, de data asta în mijlocul 


săptămânii (era în iulie şi era foarte cald) şi Hightower 
spuse că s-a dus din nou să-şi vadă familia la ţară unde era 
mai răcoare; iar bătrânii, cei mai în vârstă, şi bătrânele îl 
priveau lung, neştiind dacă el crede ce spune sau nu, iar 
tinerii bârfeau în spatele lui. 

Dar ei nu puteau spune dacă el însuşi credea sau nu în 
ce spunea, dacă-i păsa sau nu, cu încurcătura aceea dintre 
religie şi bunicul lui care fusese împuşcat pe cal în galop, 
de parcă sămânţa pe care bunicul i-o transmisese fusese şi 
ea călare în noaptea aceea şi fusese ucisă şi ea şi timpul se 
oprise atunci şi acolo pentru această sămânță şi nimic nu 
se mai întâmplase de atunci, nici măcar el. 

Soţia se întoarse acasă înainte de duminică. Era foarte 
cald; bătrânii spuneau că fuseseră cele mai calde zile pe 
care le apucaseră vreodată. Duminică femeia veni la 
biserică şi se aşeză la locul ei, pe o bancă din fund, 
singură. În mijlocul predicii se ridică şi începu să tipe, să 
urle ceva spre amvon, dând din mâini către amvonul în 
care soţul ei încetase să vorbească şi, aplecat înainte, cu 
mâinile ridicate, se oprise. Câţiva oameni care erau pe 
aproape încercaseră s-o stăpânească, dar femeia îi dădu la 
o parte şi-i povestiră lui Byron cum stătea acolo, pe 
culoarul dintre bănci, strigând şi dând din mâini către 
amvonul în care soţul ei se aplecase înainte cu mâinile încă 
ridicate şi cu faţa rătăcită, încremenită în mijlocul frazei 
tunătoare şi alegorice pe care nu o mai terminase. Nu 
ştiau dacă ridicase mâinile la el sau la Dumnezeu. Atunci 
Hightower cobori din amvon şi se apropie şi femeia nu se 
mai împotrivi şi el o conduse afară, oamenii întorcându-se 
după ei şi uitându-se cum trec, până ce unul din epitropi 
spuse organistului să cânte. În după-amiaza aceea oamenii 
mai în vârstă ţinură o şedinţă cu uşile închise. Nimeni nu 
află ce se petrecuse în acea şedinţă, în afară de faptul că 
Hightower se întoarse, intră în sala de şedinţe şi închise 
uşa după el. 


Oamenii nu aflară ce se întâmplase acolo. Ştiură doar că 
biserica adunase o sumă de bani ca s-o trimită pe soţia lui 
la un sanatoriu şi Hightower o duse acolo şi se întoarse şi 
îşi ţinu predica sa, ca de obicei, în duminica următoare. 
Femeile, vecinele, unele din ele care nu mai intraseră în 
casa parohială de luni de zile, fură foarte atente cu el şi-i 
duseră de mâncare din când în când, vorbind între ele şi 
spunând soţilor în ce hal fără de hal era casa şi cum mânca 
preotul de parcă ar fi fost un animal, numai atunci când i 
se făcea foame, înghițind ce-i cădea sub mână. La fiecare 
două săptămâni se ducea la sanatoriu să-şi viziteze soţia, 
dar se întorcea întotdeauna după o zi sau cam aşa ceva; iar 
duminica, din nou în amvon, era ca şi cum întreaga 
poveste nici n-ar fi existat vreodată. Oamenii îl întrebau, cu 
interes şi bunăvoință, cum se mai simte soţia lui, şi el le 
mulțumea de întrebare. Apoi duminică era din nou în 
amvon dând din mâini ca un apucat, şi vorbind cu glasul 
lui avântat şi transportat în care asemeni unor fantome se- 
nvârtejeau Dumnezeu şi mântuirea şi cai în galop şi 
bunicul lui mort, în timp ce sub amvon şedeau bătrânii şi 
întreaga congregaţie uimită şi jignită. În toamnă soţia se 
întoarse acasă. Arăta mai bine. Se mai îngrăşase puţin. Şi 
mai mult decât atâta. Se şi schimbase. Poate din cauză că 
părea acuma a se fi potolit; în orice caz era mai vioaie. 
Oricum, era acum aşa cum doamnele din consiliu ar fi vrut 
să fie tot timpul, aşa cum credeau ele că trebuie să fie o 
nevastă de preot. Venea în mod regulat la slujbă şi la 
întrunirile de la biserică, doamnele o vizitau şi ea le 
întorcea vizitele, stând liniştită şi umilă, chiar şi în propria 
ei casă, în timp ce femeile îi spuneau cum să aibă grijă de 
casă şi ce să poarte şi ce să-i facă de mâncare soţului ei. 

S-ar fi putut spune chiar că o iertaseră. Nu se săvârşise 
de fapt nicio nelegiuire şi nicio încălcare a legii şi nu se 
dăduse nicio pedeapsă. Dar oamenii din oraş nu credeau 
că doamnele din consiliu uitaseră de călătoriile acelea 


misterioase de altădată de la Memphis despre a căror 
destinaţie şi scop aveau toate aceeaşi convingere, deşi 
nimeni nu o formulase, nu o rostise cu glas tare, întrucât 
oraşul era convins că femeile bune nu uită uşor un lucru, 
bun sau rău, de teamă ca gustul şi savoarea iertării să nu 
piară din conştiinţa lor. Fiindcă oamenii din oraş erau 
convinşi că doamnele din consiliu ştiau adevărul, deoarece 
ştiau că femeile stricate pot fi înşelate de viciu, întrucât 
trebuie să-şi petreacă o parte din timpul lor silindu-se să 
nu pară suspecte. Dar nicio femeie de treabă nu poate fi 
înşelată de viciu deoarece, fiind ea însăşi de treabă, nu 
trebuie să-şi mai facă griji cu privire la cinstea ei sau a 
altora; aşadar avusese tot timpul să dibăcească păcatul. De 
aceea, credeau ei, binele o poate face oricând să-l ia drept 
rău, dar răul însuşi nu o poate înşela nicicând. Aşa că 
atunci când după patru sau cinci luni soţia plecă iar şi 
soţul ei spuse din nou că se dusese să-şi vadă familia, 
oamenii din oraş fură convinşi că de data aceasta nici el nu 
fusese înşelat. În orice caz, femeia se întoarse şi el 
continuă să predice în fiecare duminică de parcă nu s-ar fi 
întâmplat nimic, vizitând oamenii şi bolnavii şi vorbind 
despre biserică. Dar soţia lui nu mai veni deloc la biserică, 
şi curând doamnele din consiliu încetară să o mai viziteze, 
să se mai ducă în casa parohială. 

Nici vecinii din dreapta sau din stânga n-o mai văzură pe 
lângă casă. Şi curând fu ca şi cum nici n-ar fi fost acolo; ca 
şi cum toţi ar fi fost de acord că nu e acolo, că preotul nici 
nu are nevastă. Şi el continua să le ţină predici în fiecare 
duminică, şi nici măcar nu le mai spunea că nevastă-sa s-a 
dus să-şi vadă familia. Poate că era bucuros că lucrurile 
stau aşa, gândeau oamenii din oraş. Poate că se bucura că 
nu mai trebuie să mintă. 

Aşa că nimeni nu o văzu când se urcă în tren în vinerea 
aceea, sau poate că era sâmbătă ziua cu pricina. Ziarul de 
duminică dimineaţa îl văzură însă şi acolo se relata cum se 


aruncase sau căzuse de la fereastra unui hotel din 
Memphis, sâmbătă noaptea, şi murise. Cu ea în cameră 
fusese un bărbat. Era arestat. Era beat. Se înscriseseră în 
registru ca soţ şi soţie sub un nume fals. Poliţia 
descoperise adevăratul ei nume, pe care îl scrisese ea 
însăşi pe o bucată de hârtie şi apoi o rupsese şi o aruncase 
la coş. Ziarele îl menţionau odată cu întreaga poveste: 
soţia  reverendului Gail Hightower din Jefferson, 
Mississippi. Şi în ziar se relata că redacţia telefonase 
soţului la două noaptea şi soţul spusese că nu are nimic de 
declarat. Şi când ajunseră la biserică în dimineaţa aceea 
curtea era plină de reporteri din Memphis care fotografiau 
biserica şi casa parohială. Şi atunci se ivi Hightower. 
Reporterii încercară să-l oprească dar el trecu printre ei şi 
intră în biserică şi se urcă în amvon. Bătrânele doamne din 
consiliu şi câţiva bătrâni erau în biserică, îngroziţi şi 
jigniţi, nu atât de mult de povestea din Memphis cât de 
prezenţa reporterilor. Dar când Hightower intră în biserică 
şi se duse la amvon, uitară până şi de reporteri. Mai întâi 
se ridicară doamnele din consiliu şi începură să plece. Apoi 
se ridicară şi bărbaţii, şi apoi în biserică nu mai rămase 
nimeni în afara pastorului din amvon, aplecat uşor înainte 
cu mâinile proptite de o parte şi de alta a Bibliei deschise 
în faţa lui şi cu capul sus, şi a reporterilor din Memphis (îl 
urmaseră în biserică) care şedeau înşiraţi lângă strana din 
spate. Ziceau că nu se uita cum pleacă oamenii; nu se uita 
la nimic anume. 

Îi povestiră lui Byron toate astea; cum în cele din urmă 
preotul închise Biblia, cu grijă, şi cobori în biserica goală şi 
trecu prin spaţiul dintre bănci fără să arunce măcar o 
privire şirului de reporteri aşa cum făcuseră şi enoriaşii, şi 
ieşi din biserică. Câţiva fotografi aşteptau afară, cu 
aparatele pregătite şi cu capetele ascunse sub pânza aceea 
neagră. Pastorul, în chip evident, se aşteptase la aşa ceva. 
Fiindcă ieşi din biserică acoperindu-şi faţa cu o carte de 


imnuri deschisă. Dar şi fotografii, în chip evident, se 
aşteptaseră la asta. Fiindcă îl păcăliră. Foarte probabil că 
nu fusese obişnuit cu asemenea lucruri, aşa că era uşor de 
păcălit, îi spuseră lui Byron. Unul dintre fotografi îşi 
pregătise aparatul într-o parte şi preotul nu-l observă 
deloc sau prea târziu. El îşi ascunsese faţa de cei din faţă 
şi a doua zi, când fotografia apăru în ziar, se văzu că 
fusese luat din profil, preotul păşind şi ţinând cartea de 
imnuri în faţă. Şi la adăpostul cărţii, gura îi era strânsă 
parcă ar fi zâmbit. Dar dinţii îi erau încleştaţi şi arăta 
precum Satan în vechile gravuri. A doua zi îşi aduse soţia 
acasă şi o înmormântară. Oamenii din oraş veniră la 
ceremonie. Nu era o înmormântare. Hightower nu-i duse 
trupul în biserică. Îl transportă direct la cimitir şi se 
pregăti să citească din Biblie, dar un alt pastor se apropie 
şi-i luă cartea din mâini. O mulţime de oameni, dintre cei 
mai tineri, rămaseră la cimitir chiar după ce ceilalţi 
plecaseră, uitându-se la mormânt. 

Apoi chiar şi enoriaşii celorlalte biserici aflară că 
biserica lui îi ceruse să-şi dea demisia şi că refuzase. 
Duminica următoare o mulţime dintre credincioşii 
celorlalte biserici veni la biserică să vadă ce se va 
întâmpla. Preotul veni şi intră în biserică. Enoriaşii, toţi ca 
unul, se ridicară şi plecară, lăsându-l pe preot şi pe ceilalţi 
care veniseră ca la spectacol. Aşa că le ţinu lor predica sa, 
aşa cum vorbea dintotdeauna: cu acea exaltare agresivă pe 
care ei o consideraseră un sacrilegiu şi care celorlalţi 
credincioşi li se păru a fi cu totul şi cu totul o nebunie. 

Nu-şi dădu demisia. Oamenii mai în vârstă cerură 
consiliului bisericesc să-l recheme. Dar după povestea din 
ziare, după fotografii şi după toate astea, niciun alt oraş nu 
voia să-l primească. Nu aveau cu el nimic personal, 
stăruiau cu toţii. Era un om nenorocos, asta era. Pur şi 
simplu se născuse fără noroc. Aşa că oamenii încetară da a 
mai veni la biserică, chiar şi cei de la celelalte biserici care 


veniseră o dată de curiozitate: acum nu mai era un 
spectacol; era pur şi simplu o ocară. Dar el se ducea la 
biserică în fiecare duminică dimineaţă, la ora obişnuită 
urca în amvon şi enoriaşii se ridicau şi plecau şi cei care n- 
aveau nimic mai bun de făcut se adunau în faţa bisericii, 
pe stradă, şi-l ascultau cum predică şi se roagă în biserica 
pustie. Şi în duminica următoare, când sosi la biserică, uşa 
era zăvorâtă iar trecătorii se uitară la el cum încerca să 
deschidă şi apoi, renunțând, cum rămase acolo drept în 
faţa uşii, iar pe stradă oameni care nu se duceau niciodată 
la biserică şi copii care nu ştiau exact ce se întâmplă dar 
vedeau că e ceva se opreau şi se uitau cu ochii mari la 
omul care stătea drept şi nemişcat în faţa uşii încuiate. A 
doua zi oamenii din oraş auziră că se dusese la consiliul 
bătrânilor şi îşi dăduse demisia pentru binele bisericii. 

Şi atunci oamenilor din oraş le păru rău că au de ce să 
se bucure, aşa cum se întâmplă uneori ca oamenilor să le 
pară rău de aceia pe care, până la urmă, îi silesc să facă un 
lucru pe care ei au vrut să-l facă. Crezură, desigur, că 
acum avea să plece din oraş şi biserica organiză o colectă 
ca să aibă cu ce pleca şi cu ce să se stabilească altundeva. 
Dar el refuză să plece. li povestiră lui Byron cât de 
consternaţi, mai curând decât jigniţi, rămaseră când aflară 
că-şi cumpărase căsuţa de pe strada aceea laterală unde a 
locuit de atunci şi unde locuieşte şi acum; şi bătrânii se 
întruniră iar fiindcă, spuneau ei, îi dăduseră bani ca să 
plece şi întrucât îi cheltuise pentru altceva, acceptase 
banii înşelându-le buna-credinţă. Se duseră la fel şi-i 
spuseră acest lucru. El îi rugă să-l scuze o clipă şi se 
întoarse în cameră cu suma pe care i-o dăduseră, nu lipsea 
niciun bănuţ şi până şi bancnotele erau aceleaşi, şi stărui 
ca ei să-şi ia banii înapoi. Bătrânii refuzară, şi el nu le 
spuse de unde luase banii cu care cumpărase casa. Aşa că 
a doua zi, îi povestiră lui Byron, unii începură să spună că-i 
făcuse nevestei sale o asigurare pe viaţă şi apoi plătise pe 


cineva să o omoare. Dar toată lumea ştia că nu era aşa, 
chiar şi acei care spuneau şi repetau povestea asta şi acei 
care o ascultau. 

Dar el nu plecă din oraş. Apoi într-o bună zi văzură în 
curtea din faţa casei firma pe care o făcuse şi o zugrăvise 
şi-şi dădură seama că avea să rămână acolo. Păstrase în 
serviciu bucătăreasa, o negresă. Fusese tot timpul acolo 
dar, îi povestiră lui Byron, imediat după ce soţia lui muri, 
oamenii părură a-şi da seama că negresa era femeie, că 
negresa era singură cu el în casă toată ziua. Şi abia se 
răcise trupul nevestei sale în ruşinosul ei mormânt, că şi 
începură bârfelile. Cum o făcuse pe soţia lui să o ia pe un 
drum greşit şi să se sinucidă fiindcă nu era un soţ ca 
lumea, un om ca toţi oamenii, şi că negresa era cauza. Şi 
numai asta mai lipsea. Byron asculta în linişte, gândindu-se 
că oamenii sunt cam peste tot la fel, dar că într-un orăşel 
unde e mai greu să faci rău cuiva unde posibilităţile de 
izolare sunt mai restrânse, oamenii pot inventa mai multe 
punându-le pe socoteala altora. Pentru că numai de acest 
lucru era nevoie: de acea idee, de acel singur cuvânt 
aruncat într-o doară şi trecut apoi din gură în gură. Într-o 
bună zi bucătăreasa plecă. Se spunea că într-o noapte un 
grup de oameni mai mult sau mai puţin mascaţi se dusese 
la pastor şi-i poruncise să o dea afară. Apoi a doua zi 
auziră că femeia spusese că pleacă fiindcă stăpânul ei îi 
ceruse să facă un lucru care, zicea ea, era împotriva lui 
Dumnezeu şi a firii. Şi se spuse că nişte oameni mascaţi o 
ameninţaseră şi o făcuseră să plece pentru că femeia era 
ceea ce se numeşte o negresă şocolatie şi se ştia că există 
în oraş doi sau trei oameni care ar fi fost împotrivă ca ea 
să facă orice ar fi crezut că e împotriva lui Dumnezeu şi a 
firii, deoarece, aşa cum spuneau câţiva oameni mai tineri, 
dacă o negresă spune că un lucru e împotriva lui 
Dumnezeu şi a firii, trebuie să fie ceva foarte grav. În orice 
caz, pastorul nu reuşi sau nu putu să angajeze altă 


bucătăreasă. Probabil că oamenii ameninţaseră în seara 
aceea toate celelalte negrese din oraş. Aşa că o vreme îşi 
găti singur, până într-o zi când se află că angajase un 
negru să-i gătească. Şi asta îl dădu gata, fără îndoială. 
Pentru că, în aceeaşi seară câţiva oameni, nici măcar 
mascaţi, îl luară pe negru şi-l biciuiră. Şi când se trezi 
Hightower a doua zi, văzu că fereastra biroului era spartă 
iar pe podea se aflau o cărămidă şi un bilet semnat K.K.K., 
prin care i se poruncea să plece din oraş până la apusul 
soarelui. El însă nu plecă şi a doua zi dimineaţa un om îl 
găsi în pădure la vreo milă de oraş. Fusese legat de un 
copac şi bătut până căzuse în nesimţire. 

Refuză să spună cine făcuse treaba asta. Oamenii din 
oraş ştiau că asta era o greşeală şi câţiva veniră la el şi 
încercară din nou să-l convingă să plece din Jefferson, 
pentru binele lui, spunându-i că a doua oară s-ar putea să 
fie ucis. Dar el refuză să plece. Nu vorbi despre bătaie nici 
măcar când se arătară gata să-i urmărească pe oamenii 
care îl maltrataseră. Dar el nu făcu nimic. Nici nu scoase 
vreun cuvânt, nici nu plecă. Apoi, aşa dintr-odată, toată 
povestea păru să se potolească asemeni unui vânt rău. S-ar 
fi zis că oamenii din oraş îşi dăduseră seama că preotul 
avea să fie o părticică din viaţa oraşului până va pieri, aşa 
că era cazul să se împace cu el. Ca şi cum, se gândi Byron, 
întreaga poveste fusese o piesă jucată de un grup de 
oameni care acum şi în cele din urmă îşi jucaseră până la 
capăt rolurile care le fuseseră atribuite şi puteau trăi 
împreună în linişte. Îl lăsară pe preot în pace. Îl vedeau 
lucrând în curte sau în grădină, şi pe stradă sau în prăvălii 
cu un coşuleţ sub braţ şi stăteau de vorbă cu el. Ştiau că 
găteşte şi face curat singur şi după un timp vecinii 
începură să-i trimită iar de mâncare, deşi era un fel de 
mâncare pe care ar fi trimis-o unei familii sărace de 
muncitori. Dar era mâncare şi era trimisă cu bune intenţii. 
Deoarece, se gândi Byron, oamenii uită multe în douăzeci 


de ani. «Păi, nu cred», îşi spuse el, «că există cineva în 
Jefferson, în afară de mine, care să ştie că stă la fereastră 
de la apusul soarelui până se face noapte, în fiecare zi. Sau 
cum arată casa pe dinăuntru. Şi ei nici nu ştiu că eu ştiu, 
sau mai curând ne-ar lua pe amândoi şi ne-ar biciui din 
nou, fiindcă oamenii nu par a uita mult mai multe decât îşi 
aduc aminte». Deoarece mai era şi un alt lucru care 
ajunsese la cunoştinţa şi observaţia lui Byron de când 
venise la Jefferson. 

Hightower citea foarte mult. Adică, Byron examinase cu 
un fel de uimire îngândurată şi respectuoasă cărţile care 
se înşiruiau de-a lungul pereţilor biroului: cărţi de religie şi 
istorie şi ştiinţă de a căror existenţă Byron nici măcar nu 
auzise. Într-o zi, în urmă cu vreo patru ani, un negru veni 
acasă la preot alergând din coliba lui aflată la marginea 
oraşului, în spatele locuinţei lui Hightower, şi-i spuse că 
nevastă-sa e gata să nască. Hightower nu avea telefon şi-i 
zise negrului să alerge la vecini şi să cheme un doctor. Se 
uită după negru care se duse la poarta casei vecine, dar în 
loc să intre, negrul rămase la poartă câtva timp şi apoi o 
porni spre oraş, pe jos; Hightower îşi dădu seama că în loc 
să roage vreo femeie albă să telefoneze pentru el, omul 
avea să meargă până la oraş şi probabil că avea să piardă 
încă treizeci de minute până să ajungă la un doctor, după 
obiceiul negrilor de a pierde vremea fără a lua vreo 
hotărâre. Se duse atunci la uşa bucătăriei şi de acolo o 
auzi pe femeia care gemea în coliba ei care nu era prea 
departe. Fără să mai aştepte, alergă spre colibă şi văzu că 
femeia se dăduse jos din pat, din ce motiv nu avea să ştie 
niciodată, şi acum se târa în patru labe pe podea, 
încercând să se urce din nou în pat, urlând şi gemând. O 
urcă din nou în pat şi-i spuse să stea întinsă, nemişcată, o 
sperie puţin ca să o facă să-l asculte, alergă înapoi şi luă o 
carte de pe un raft din birou, luă briciul şi nişte sfoară şi se 
întoarse în colibă şi moşi femeia. Dar copilul era mort; 


când sosi doctorul, spuse că femeia îl vătămase fără 
îndoială când se dăduse jos din pat şi o găsise Hightower. 
Doctorul aprobă tot ce făcuse Hightower şi negrul se arătă 
şi el mulţumit de ce făcuse fostul pastor. 

Dar era prea aproape de cealaltă istorie, se gândi Byron, 
în ciuda faptului că se scurseseră cincisprezece ani între 
cele două întâmplări. Pentru că după două zile se găsiră 
oameni care să spună că pruncul era al lui Hightower şi 
că-l lăsase înadins să moară. Dar Byron era convins că acei 
care ziceau asta nu o credeau ei înşişi. Era convins că 
oamenii din oraş se obişnuiseră să spună tot felul de 
lucruri despre nefericitul preot, pe care ei înşişi nu le 
credeau de prea multă vreme, ca să înceteze acuma. 
Fiindcă întotdeauna, se gândea el, când un lucru devine 
obicei, prinde o anume depărtare de adevăr şi de fapte. Şi 
îşi aminti că într-o seară când discuta cu Hightower, 
preotul îi spusese: „Oamenii de aici sunt de treabă. Ei 
trebuie să creadă ce trebuie să creadă, mai ales că într-o 
vreme am fost şi stăpânul şi servitorul credinţei lor. Aşa că 
nu sunt eu acela care să le jignească credinţa, şi nici Byron 
Bunch să le spună că nu au dreptate. Pentru că tot ce 
poate spera un om e să-i fie îngăduit să trăiască în pace 
printre semenii săi.” Asta se întâmpla curând după ce 
Byron auzise întreaga istorie, la scurtă vreme după ce 
începuse să-l viziteze serile pe Hightower şi Byron încă se 
mai întreba de ce omul rămâne în Jefferson, aproape de 
vederea şi larma bisericii care-l renegase şi-l alungase. 
Într-o seară Byron îl întrebă. 

„De ce îţi petreci după-amiezile de sâmbătă lucrând la 
fabrică în timp ce ceilalţi lucrători se distrează în oraş?” 
zise Hightower. 

„Nu ştiu”, spuse Byron. „Cred că asta e viaţa mea.” 

„Şi eu cred că asta e viaţa mea”, spuse celălalt. «Dar 
ştiu de ce o face», se gândi Byron. «Fiindcă omul se teme 
mai mult de necazurile pe care le-ar putea avea decât de 


acelea prin care a trecut. Se agaţă de necazurile cu care s- 
a obişnuit înainte de a încerca vreo schimbare. Da. 
Oamenii pot vorbi despre dorinţa lor de a scăpa dintre cei 
vii. Dar morţii sunt cei care-i pun în primejdie. De cei morţi 
care zac în linişte şi pace undeva şi nu încearcă să-i reţină, 
de aceştia nu pot ei scăpa». 

Cu zgomot de tunet ei au trecut şi au pierit tăcuţi în 
amurg; noaptea a coborât. Şi totuşi el mai stă încă la 
fereastra biroului, îndărătul lui camera e în întuneric. 
Felinarul de la colţul străzii licăreşte şi luminează, şi 
umbrele dantelate ale arţarilor nemişcaţi par a se mişca 
uşor în întunericul de august. Din depărtare, foarte slab 
dar totuşi foarte limpede, se pot auzi valurile sonore ale 
glasurilor adunate în biserică: un sunet auster şi avântat 
totodată, umil şi mândru, urcând şi coborând în întunericul 
serii calme asemeni unei maree armonioase. 

Şi atunci preotul zăreşite pe stradă un om care se 
apropie. Intr-o seară din mijlocul săptămânii ar fi 
recunoscut silueta, forma, portul sau mersul. Dar în seara 
de duminică şi cu ecoul copitelor fantomatice bocănind 
fără de zgomot în biroul năpădit de amurg, se uită cu 
atenţie şi calm la silueta măruntă care merge pe jos, cu 
îndemânarea aceea precară şi nefirească a animalelor care 
păşesc pe picioarele dinapoi; cu acea îndemânare de care 
omul animal e atât de prosteşte mândru şi care-l trădează 
mereu datorită unor fenomene naturale cum ar fi 
gravitatea sau gheaţa, şi prin chiar obiectele exterioare pe 
care el însuşi le-a inventat, precum ar fi automobilul şi 
mobilele în întuneric şi resturile mâncărurilor aruncate pe 
podea sau pe pavaj; şi se gândeşte netulburat câtă 
dreptate aveau cei vechi să considere calul un atribut şi un 
simbol al războinicilor şi al regilor, şi-l vede pe om că a 
trecut de firma joasă şi a intrat pe poartă şi se apropie de 
casă. Se apleacă înainte, uitându-se mai bine la omul care 
merge pe cărarea întunecată spre uşa aflată în întuneric; îl 


aude poticnindu-se greoi de prima treaptă întunecată. 
„Byron Bunch”, îşi zice. „În oraş duminică seara. Byron 
Bunch în oraş duminica.” 


4 


STAU LA BIROU FAŢĂ ÎN FAŢĂ. CAMERA E luminată 
acuma de o lampă cu abajur verde care stă pe birou. 
Hightower e aşezat în spatele ei, pe un vechi scaun 
turnant. Byron în faţa lui pe un scaun de lemn. Feţele 
amândurora sunt exact la marginea petei largi de lumină 
pe care o face lampa cu abajur. Prin fereastra deschisă se 
aude sunetul cântărilor de la biserica îndepărtată. Byron 
vorbeşte cu glas egal, şters. 

„S-a întâmplat un lucru ciudat. Socoteam că dacă a 
existat vreodată un loc unde un om poate să aibă norocul 
de a nu fi ispitit să facă rău cuiva, apoi acolo era, afară, la 
fabrică, într-o sâmbătă seară. Şi casa aceea care ardea, 
drept în faţa mea, ca să zic aşa. Era ca întotdeauna când 
stăteam la masă şi mă uitam din când în când şi vedeam 
fumul acela şi-mi spuneam, «Păi, n-o să văd un suflet pe- 
aici în seara asta. Cel puţin în seara asta n-o să fiu 
întrerupt din lucru». Şi când să mă uit iar, o văd pe ea. 
Gata, gata să zâmbească şi gata să-i spună numele, când 
îşi dă seama că nu-s eu. Şi eu n-am avut altceva mai bun 
de făcut decât să-i povestesc întreaga tărăşenie.” Se 
strâmbă vag. Nu a zâmbet. Buza de sus se mişcă o clipă, 
mişcarea, chiar vaga încrețire a buzei nu merge prea 
departe şi piere imediat. „Nici nu bănuiam atunci că lucrul 
pe care nu-l ştiam nu era şi cel mai rău.” 

„Trebuie să fi fost ceva neobişnuit ca să-l fi putut reţine 
pe Byron Bunch duminica în Jefferson”, spune Hightower. 
„Dar ea îl căuta. Şi ai ajutat-o să-l găsească. N-ai făcut 
oare ce-a vrut ea, ce-a împins-o să vină tot drumul din 
Alabama şi până aici?” 

„Cred că într-adevăr i-am zis-o. Desigur, nu-i nicio 
problemă în privinţa asta. Cum stătea acolo uitându-se la 
mine, cu burta la nas, uitându-se la mine cu ochii aceia, n- 
ai fi putut minţi chiar dac-ai fi vrut. Şi eu pălăvrăgind, şi 


fumul acela drept în faţă, ca şi cum ar fi fost acolo ca să-mi 
atragă atenţia, ca să mă facă să-mi ţin gura, numai că nu 
m-a dus capul să înţeleg treaba asta.” 

„O”, făcu Hightower. „Casa care a ars ieri. Dar nu văd 
nicio legătură între... Casa cui era? Am văzut şi eu fumul şi 
am întrebat pe un negru care trecea pe-aici, dar nu ştia.” 

„Casa aceea a familiei Burden”, spune Byron. Il priveşte 
pe celălalt. Se uită unul la altul. Hightower e înalt, şi pe 
vremuri era slab. Acum nu mai e slab. Pielea lui are 
culoarea pânzei de sac, iar partea de sus a trupului e 
asemeni unui sac umplut pe jumătate care ar atârna de 
umerii lui slabi până pe genunchi. Şi Byron spune. „Incă 
nu aţi auzit.” Celălalt îl priveşte cu atenţie. Byron vorbeşte 
dus pe gânduri: „Asta numai eu pot s-o fac. Să povestesc, o 
zi după alta, la doi oameni lucruri pe care nu doresc să le 
audă şi pe care n-ar trebui deloc să le afle.” 

„Ce anume crezi că n-aş vrea să aflu? Ce anume nu am 
aflat? 

„Nu despre foc”, zice Byron. „De foc au scăpat ei.” 

„Ei? Ştiam că Miss Burden locuia acolo singură.” 

Din nou Byron se uită o clipă la celălalt. Dar faţa lui 
Hightower nu arată altceva decât seriozitate şi interes. 
„Brown şi Christmas”, spune Byron. Faţa lui Hightower nu- 
şi schimbă încă expresia. „N-aţi ştiut nici asta”, spune 
Byron. „Liocuiau acolo şi ei.” 

„Locuiau acolo? În casă?” 

„Nu. Într-o veche colibă, pentru negri, din spatele casei. 
Christmas o reparase acum trei ani. Şi locuia acolo de- 
atunci, iar oamenii se întrebau unde dormea noaptea. Apoi 
când el şi cu Brown s-au întovărăşit, l-a luat şi pe Brown 
acolo cu el.” 

„Aha”, zice Hightower. „Dar nu văd... Dacă se simțeau 
bine acolo şi Miss Burden nu i-a...” 

„Cred că se împăcau bine. Vindeau whiskey, folosind 
locul acela drept sediu, ca un paravan. Nu cred că ea ştia 


asta, chestia cu whiskey-ul. Cel puţin, oamenii nu ştiu dacă 
ea a ştiut sau nu vreodată. Spuneau că acum trei ani, 
Christmas începuse de unul singur să vândă whiskey 
câtorva clienţi regulaţi care nici măcar nu se cunoşteau 
între ei. Dar când l-a luat pe Brown de tovarăş, Brown a 
vrut, cred, să-şi extindă afacerile. Să vândă whiskey pe 
orice uliţă şi orişicui, câte o jumate de litru pe care o 
scotea din sân. Să vândă ce nu bea niciodată, adică. Şi 
cred că felul în care căpătau whiskey-ul pe care-l vindeau 
nu ar rezista la o cercetare mai stăruitoare. Fiindcă la vreo 
două săptămâni după ce Brown plecase de la fabrică şi 
începuse să se-nvârte cu maşina aceea nouă ca să-şi facă 
treburile, s-a nimerit să fie într-o sâmbătă seara prin 
centru, beat, la bărbier şi se tot grozăvea faţă de cei de- 
acolo cu ceva care i se întâmplase lui şi lui Christmas într- 
o noapte, pe o potecă aproape de Memphis. Ceva cu ei şi 
cu maşina aceea nouă ascunsă în tufişuri şi Christmas cu 
un pistol şi apoi ceva mai multe despre un camion cu o 
sută de galoane de nu ştiu ce. Până ce Christmas a intrat şi 
s-a dus grăbit la el şi l-a tras de pe scaun. Şi i-a spus cu 
glasul acela al lui calm, care nu-i nici plăcut, dar nici 
fioros: «Ar trebui să ai grijă să nu mai bei atâta din 
loţiunea asta pentru păr de pe aici din Jefferson. Ţi se urcă 
la cap. Şi până să-ţi dai seama ai să te trezeşti cu o buză de 
iepure». Şi cu o mână îl ţinea de piept şi cu cealaltă îl 
pocnea. Nu părea să-l lovească prea tare. Dar, între 
lovituri, oamenii observară că obrazul lui Brown se-nroşise 
chiar acolo unde era acoperit de favoriţi. «Vino afară să 
respiri puţin aer curat», spunea Christmas. «li ţii pe 
oamenii ăştia de la lucru». Cade pe gânduri. Apoi vorbeşte 
iar: „Şi stătea acolo pe stiva de şipci, uitându-se la mine şi 
eu spunând tot felul de palavre şi ea uitându-se la mine. Şi 
deodată spune, «Nu avea o cicatrice mică, albă, aici lângă 
gură?»” 

„Şi Brown era omul”, spune Hightower. Nemişcat se uită 


la Byron cu o expresie de uimire calmă. În atitudinea lui nu 
e nimic personal, niciun fel de moralitate ultragiată. E ca şi 
cum ar asculta povestindu-i-se faptele unor oameni 
aparţinând unei alte rase. „Soţul ei un contrabandist. Da, 
da, da.” Şi totuşi Byron poate observa pe faţa celuilalt ceva 
ascuns, gata să se ridice la suprafaţă, ceva de care nici 
Hightower nu e conştient, ca şi cum ceva dinlăuntrul lui ar 
căuta să-l avertizeze sau să-l pregătească. Dar Byron se 
gândeşte că este doar reflexul a ceea ce el însuşi ştie de pe 
acum şi e gata să o spună. 

„Aşa că i-o spusesem înainte de a fi ştiut eu însumi. Şi 
chiar şi atunci aş fi fost în stare să-mi muşc limba, chiar şi 
atunci când mi-am dat seama că nu mai era nimic de 
făcut.” Acuma nu se uită la celălalt. Prin fereastră se aude, 
slab dar limpede, în seara liniştită sunetul orgii şi al 
glasurilor venind dinspre biserica îndepărtată. Mă întreb 
dacă le aude şi el se gândeşte Byron Sau poate că le-a 
ascultat atât de mult şi de atât de multă vreme că nici nu 
le mai aude, nici nu mai are nevoie să le asculte. „Şi a stat 
acolo toată seara cât am lucrat şi fumul s-a potolit în cele 
din urmă în depărtare, şi încercam să mă gândesc ce să-i 
spun şi ce să fac. Voia să se ducă drept acolo şi să-i spun 
eu cum să ajungă la locul acela. Când i-am spus că sunt 
două mile a zâmbit într-un fel, de parcă ar fi fost un copil 
sau aşa ceva. «Am venit de departe, tocmai din Alabama», 
a spus ea. «Incă două mile nu mai e cine ştie ce». Şi atunci 
i-am spus...” Se întrerupe. S-ar părea că priveşte podeaua 
de sub picioarele lui. Înalţă privirea. „Am minţit-o, cred. 
Numai că într-un fel nu era minciună. Am făcut-o fiindcă 
ştiam că aveau să fie oameni acolo care priveau focul şi ea 
o să vină şi o să încerce să-l găsească. Nu ştiam atunci 
restul. Restul poveştii. Partea cea mai urâtă. Aşa că i-am 
spus că e ocupat cu lucrul şi că timpul cel mai potrivit ca 
să-l găsească e după ora şase, în centru. Şi ăsta era 
adevărul. Fiindcă, mă gândesc că aşa-i spunea el, lucru, 


căratul sticlelor acelora mici la piept, şi dacă n-avea să fie 
în piaţă era sau că întârziase, puţin, sau că dispăruse 
pentru o clipă pe vreo altă uliţă. Aşa că am convins-o să 
aştepte şi ea şedea acolo şi eu am lucrat mai departe, 
încercând să mă hotărăsc ce să fac. Când mă gândesc 
acuma cât mă frământam din pricina puţinului pe care-l 
ştiam, acuma când ştiu şi restul poveştii, mi se pare că nu 
era cazul să mă fi frământat deloc. Toată ziua m-am gândit 
cât de uşor ar fi dacă aş putea pur şi simplu să mă întorc la 
ziua de ieri şi să nu mă necăjesc mai mult decât atunci.” 
„Totuşi eu nu văd de ce trebuie să te frămânţi atâta”, 
zice Hightower. „Nu-i vina ta că omul e ceea ce e şi ea este 
ce este. Ai făcut ce-ai putut. Tot ce-ar fi fost de aşteptat de 
la un străin... Numai dacă...” Se întrerupe şi el. Pe această 
inflexiune glasul i se stinse, gândirea indiferentă făcând 
locul meditaţiei şi apoi la ceva care seamănă a îngrijorare. 
In faţa lui, Byron sta nemişcat, grav şi cu capul în pământ. 
Şi în faţa lui Byron, Hightower încă nu a ajuns să se 
gândească la cuvântul dragoste. Îşi aduce aminte doar că 
Byron e tânăr şi a dus o viaţă de burlac şi de muncă grea şi 
că după cum vorbeşte Byron, femeia pe care el n-a văzut-o 
are cel puţin o anume putere de a-l tulbura, deşi Byron 
încă mai crede că e vorba doar de milă. Aşa că se uită 
atent la Byron cu o anume expresie nici rece, nici caldă, în 
timp ce Byron continuă să povestească cu glasul lui egal: 
cum la ora şase încă nu se hotărâse ce să facă şi că nici 
atunci când ajunseseră împreună cu Lena în piaţă tot nu 
era hotărât. Şi abia aici expresia lui Hightower începe a 
avea o nuanţă de reticenţă şi de presimţire când Byron îi 
vorbeşte liniştit cum, după ce au ajuns în piaţă, s-a hotărât 
să o ducă pe Lena la pensiunea lui Mrs Beard. Şi Byron 
vorbeşte calm, se gândeşte şi îşi aduce aminte: S-ar fi zis 
că trecuse ceva prin văzduh, în seara aceea, făcând ca 
feţele cunoscute ale oamenilor să i se pară stranii şi ca el, 
care nu aflase încă, fără să fi avut nevoie să ştie că se 


întâmplase ceva care făcea din vechea dilemă a inocenţei 
lui o poveste bună pentru copii, aşadar că el ştiu, înainte 
de a şti ce se întâmplase, că Lena nu trebuie să afle de 
povestea asta. Nici nu avu nevoie să i se spună anume că-l 
găsise pe pierdutul Lucas Burch; i se părea acum că numai 
cea mai crasă prostie şi imbecilitate l-ar fi putut face să nu- 
şi dea seama de asta. I se părea că soarta, împrejurarea 
înălţase coloana aceea de fum gălbui care rămăsese toată 
ziua în văzduh ca un avertisment, iar el fusese prea prost 
ca să-l înţeleagă. Aşa că nu-i lăsă să-i povestească - 
oamenii pe lângă care treceau aveau aerul că ştiu tot - 
numai să nu audă şi ea. Poate că-şi dădea seama atunci că 
va trebui să ştie, să afle, mai curând sau mai târziu, că 
într-un fel era dreptul ei să ştie. Avea impresia însă că de- 
ar fi putut s-o facă să traverseze piaţa şi apoi să intre într-o 
casă, responsabilitatea lui ar fi încetat. Nu pentru răul de 
care se simţea răspunzător numai pentru că îşi petrecuse 
după-amiaza cu ea în timp ce se săvârşea, fiind ales de 
împrejurări să reprezinte Jefferson-ul faţă de ea care 
mersese pe jos şi fără un ban timp de treizeci de zile ca să 
ajungă aici. Nu spera şi nici nu intenţiona să fugă de 
această răspundere. Era drept să-şi dea şi lui şi ei timpul 
necesar ca să fie şocaţi şi surprinşi. Spune toate acestea în 
linişte, cu stângăcie, cu faţa în jos, cu glasul acela egal şi 
fără inflexiuni, în timp ce de după birou Hightower îl 
priveşte atent cu expresia aceea de reticenţă şi de refuz pe 
faţă. 

În cele din urmă ajunseră la pensiune şi intrară în casă. 
Şi ea avu parcă o presimţire, aşa cum îl privea pe când 
stăteau în hol şi vorbi pentru prima dată: „Ce încercau 
oamenii aceia să vă spună? Ce e cu casa aceea care a ars?” 

„Nimic important”, spuse el, auzindu-se cum vorbeşte cu 
glasul parcă uscat şi uşuratic. „Doar ceva despre Miss 
Burden care a fost rănită în timpul focului.” 

„Cum a fost rănită? Şi e grav?” 


„Cred că nu grav. Poate că nici n-a fost rănită deloc. Aşa 
le place oamenilor să vorbească.” Nu putea să se uite la 
ea, să o privească în ochi. Dar o simţea că se uită 
cercetător la el şi i se păru că aude o mulţime de sunete: 
glasuri, glasurile surde şi încordate din oraş, din piaţa prin 
care o grăbise, unde oamenii se întâlneau printre luminile 
protectoare şi cunoscute şi vorbeau. Şi casa părea a fi 
plină de sunete familiare, dar mai ales de o anume inerție, 
de o anume tărăgănare, în timp ce el încerca să distingă 
ceva în holul întunecat, gândindu-se De ce nu vine. De ce 
nu vine. Şi apoi Mrs. Beard veni: o femeie cumsecade cu 
braţele roşii şi cu părul cărunt ciufulit. „Vă prezint pe Miz 
Burch”, zise el. Faţa lui era aproape severă: stăruitoare, 
presantă. „Abia a sosit la noi venind din Alabama. Urmează 
să-şi vadă soţul în oraş. El încă n-a venit. Aşa că am adus-o 
aici, unde se poate odihni înainte de a se amesteca în 
agitația oraşului. N-a fost încă în oraş şi nici n-a vorbit cu 
nimeni, aşa că m-am gândit că aţi putea să-i aranjaţi ceva 
ca să se odihnească înainte de a auzi ce se vorbeşte şi...” 
Se întrerupse, cu glasul stins, presant, stăruitor. Apoi se 
gândi că femeia a înţeles ce voia să-i spună. Mai târziu îşi 
dădu seama că femeia nu spusese ceea ce el ştia că auzise 
şi ea, nu din pricină că i-o ceruse dar din pricină că 
observase că Lena e însărcinată şi oricum ar fi păstrat 
întreaga istorie nespusă. Se uitase la Lena o dată, din cap 
până-n picioare, aşa cum o făceau de patru săptămâni 
femeile necunoscute întâlnite pe drum. 

„Cât timp intenţionează să stea?” spuse Mrs. Beard. 

„Doar o noapte, două”, zise Byron. „Poate doar noaptea 
asta. Vrea să-şi întâlnească soţul aici. Abia a sosit, şi n-a 
avut timp să întrebe, să se informeze...” Glasul lui era încă 
plin de înţeles, rezumativ. Mrs. Beard se uită lung la el. 
Byron se gândi că femeia încearcă încă a înţelege ce vrea 
să-i spună. Dar ea îl privea doar cum bâjbâie, crezând (sau 
fiind gata să creadă) că bâlbâiala lui avea un motiv şi un 


sens diferit. Apoi o privi din nou pe Lena. Privirea ei nu era 
tocmai rece. Dar nu era caldă. 

„Cred c-ar face bine, pentru moment, să nu încerce să se 
ducă altundeva”, spuse ea. 

„E ceea ce m-am gândit şi eu”, spuse repede şi apăsat 
Byron. „Cu agitația şi palavrele astea pe care va trebui, 
poate, să le-asculte, ea care n-a aflat nici de vreo agitaţie şi 
nici de palavrele astea. Dacă în seara asta nu aveţi nicio 
cameră liberă, m-am gândit că ar putea să aibă camera 
mea.” 

„Da”, zise repede Mrs. Beard. „Oricum urmează să pleci 
în câteva minute. Doreşti să rămână în camera dumitale 
până te întorci, luni dimineaţă?” 

„În seara asta nu plec”, zise Byron. Nu-şi întoarse 
privirile. „De data asta nu voi putea pleca.” Privea drept în 
ochii aceia reci, neîncrezători, o privea aşa cum, la rândul 
ei, se silea să-i ghicească gândurile, convinsă că desluşeşte 
ceea ce spuneau cu adevărat aceste priviri şi nu ceea ce 
credea ea că vede în ele. Se spune că numai mincinosul 
exersat poate înşela pe alţii. Dar se întâmplă adesea că 
mincinosul exersat şi cinic nu se minte decât pe el însuşi; 
omul ale cărui minciuni sunt cel mai uşor acceptate este 
acela care, întreaga sa viaţa, s-a bucurat de renumele unui 
om cinstit. 

„O”, făcu Mrs. Beard privind-o din nou pe Lena. „Nu are 
nicio cunoştinţă în Jefferson?” 

„Nu cunoaşte pe nimeni pe-aici”, zise Byron. „Nu în 
partea asta din Alabama. După cât se pare Mr. Burch va 
sosi mâine dimineaţă”. 

„O”, zise Mrs. Beard. „Atunci unde ai să te culci?” Dar 
nu mai aşteptă răspuns. „Cred că în noaptea asta aş putea 
să-i pun un pat în camera mea. Dacă nu are nimic 
împotrivă.” 

„Foarte bine”, zise Byron, „foarte bine.” 

Când sună ora cinei, totul era aranjat. Găsise un prilej să 


stea de vorbă cu Mrs. Beard. Nu-i trebuise niciodată un 
răstimp atât de îndelungat ca acum ca să născocească o 
minciună. Şi apoi nici nu fusese necesar; ce încerca ela 
ocroti, era propria sa apărare. „Oamenii vor vorbi la 
masă”, spuse Mrs. Beard. „Cred că o femeie în situaţia ei 
(şi pe deasupra trebuind să găsească un soț cu numele de 
Burch se gândea ea cu o ironie seacă) nu are nevoie să 
audă mai multe despre ticăloşia oamenilor. O s-o aduci la 
masă mai târziu, după ce toată lumea va fi mâncat.” Ceea 
ce Byron şi făcu. Lena mâncă cu multă poftă, cu aceeaşi 
demnitate gravă şi însufleţită, dar înainte de a termina fu 
cât pe-aci să adoarmă cu nasul în farfurie. 

„E tare obositor să călătoreşti”, explică ea. 

„Du-te şi stai în salon în timp ce-ţi fac patul”, spuse Mrs. 
Beard. 

„Aş vrea să vă ajut”, zise Lena. „Dar chiar şi Byron îşi 
putu da seama că nu voia şi că era moartă de somn. 

„Du-te în salon”, zise Mrs. Beard. „Cred că Mr. Bunch n- 
o să refuze să-ţi ţină de urât un minut, două.” î 

„Nu îndrăzneam s-o las singură”, zice Byron. Îndărătul 
biroului, Hightower n-a făcut nicio mişcare. „Şi şedeam 
acolo, chiar în clipa în care totul ieşea la lumină în biroul 
şerifului, în clipa în care Brown dezvăluia totul; ce făcea el, 
Christmas, chestia cu whiskey-ul, totul. Numai că povestea 
cu whiskey-ul nu prea era ceva nou pentru nimeni, cel 
puţin de când îl luase pe Brown de tovarăş. Cred că 
singurul lucru care-i nedumerea pe oameni era de ce 
Christmas se întovărăşise cu Brown. Poate nu numai din 
pricină că găseşti întotdeauna pe cineva care să-ţi semene, 
dar mai ales pentru că nu poţi evita niciodată ca acel care- 
ţi seamănă să te găsească. Chiar atunci când asemănarea 
nu se mărgineşte decât la un singur lucru, deoarece 
Christmas şi Brown, ei înşişi, cu toate trăsăturile lor 
comune, erau de ajuns de deosebiți unul de celălalt. 
Christmas înfrunta legea pentru a câştiga bani, iar Brown 


înfrunta legea pentru că nici nu era măcar în stare să-şi 
dea seama că o face. Ca în seara aceea, la bărbier, când 
beat fiind vorbea în gura mare până ce Chrisimas a intrat 
şi l-a tras afară din prăvălie. Şi Mr. Maxey spunea atunci, 
«Ce credeţi că era gata să ne povestească despre el şi 
despre celălalt?» şi căpitanul Melendon spuse, «N-am 
idee», şi Mr. Maxey spuse, «Credeţi că ar fi îndrăznit chiar 
să oprească camionul cu alcool al altcuiva?» şi Melendon 
spuse, «O să vă miraţi dacă o să vă spun că individul ăsta, 
Christmas, n-a făcut nicio altă fărădelege până acum?»” 

„lată ce povestea aseară Brown. Dar toată lumea ştia 
asta. E multă vreme de când spuneau oamenii că Miss 
Burden ar trebui să fie înştiinţată. Dar cred că nimeni nu 
avea poftă să se ducă acolo să i-o spună, pentru că nimeni 
nu ştia atunci ce avea să se întâmple. Cred că sunt oameni 
născuţi pe aici care n-au văzut-o niciodată. Cred că nu mi- 
ar fi plăcut să mă duc acolo, în casa aceea veche în care 
nimeni n-a văzut-o decât poate trecând cu căruţa şi atunci 
ar fi putut s-o vadă când şi când prin curte, îmbrăcată într- 
o rochie şi cu pălărie de soare pe care unele din negresele 
pe care le cunosc n-ar voi să o poarte, din cauza formei ei 
şi a înfăţişării pe care i-o dădea. Sau poate că ea oricum 
ştia asta. Fiind o yankee, poate că nu-i păsa. Şi-apoi, 
nimeni nu ar fi putut şti ce avea să se întâmple.” 

„Şi atunci, nu am îndrăznit s-o las singură decât când s-a 
dus să se culce. Voiam să vin să vă văd aseară imediat. Dar 
n-am îndrăznit s-o las singură. Ceilalţi chiriaşi din 
pensiune treceau pe coridor şi nu ştiam dacă vreunul din 
ei n-avea să intre şi să se apuce să-i vorbească, să-i 
povestească întreaga istorie; îi şi puteam auzi vorbind de 
povestea asta pe verandă şi ea mă privea cu faţa aceea a 
ei, gata să mă întrebe din nou ce era cu incendiul. De 
aceea nu am îndrăznit să o las singură. Şi şedeam acolo în 
salon şi ea abia putea să-şi ţină ochii deschişi, iar eu îi 
spuneam cum aveam să i-l găsesc, numai că voiam să mă 


duc şi să vorbesc cu un predicator care ştiam că ar putea 
s-o ajute să-l găsească. Şi ea stând acolo cu ochii închişi în 
timp ce-i vorbeam, neştiind că eu ştiam că ea şi individul 
acela nu erau căsătoriţi încă. Ea socotea că i-a înşelat pe 
toţi. Şi m-a întrebat ce fel de om era cel căruia voiam să-i 
povestesc de ea şi i-am spus şi ea stătea acolo cu ochii 
închişi aşa că până la urmă i-am zis, «N-ai auzit o vorbă 
din ce-ţi spuneam», şi ea s-a cam trezit, dar fără să 
deschidă ochii şi a spus, «Mai poate căsători oamenii?» şi 
eu i-am zis: «Ce? Ce să poată?» şi ea a spus: «E încă de 
ajuns de pastor ca să poată căsători oameni?» 

Hightower n-a făcut niciun gest. Şade drept după birou, 
cu braţele rezemate paralel de braţele scaunului. Nu 
poartă nici guler, nici haină. Faţa îi este şi uscăţivă şi 
fleşcăită, parcă ar avea două feţe puse una peste cealaltă, 
veghind de sub ţeasta palidă şi cheală, înconjurată de o 
cunună de păr cărunt, de dincolo de lucirea geamănă şi 
imobilă a ochelarilor. Trupul lui atât cât se vede pe 
deasupra biroului nu are nicio formă, e aproape 
monstruos, din cauza unei obezităţi flasce şi sedentare. Stă 
ţeapăn; pe faţa lui expresia de negare şi îndepărtare a 
devenit limpede. „Byron”, spune el, „Byron. Ce-i cu 
povestea asta pe care mi-o spui?” 

Byron tace. Se uită la celălalt cu o expresie de 
compătimire şi milă. „Ştiam că încă n-aţi aflat. Ştiam că va 
trebui să v-o spun eu.” 

Se uită unul la altul. „Ce n-am aflat încă?” 

„Despre Christmas. Despre ce s-a întâmplat ieri şi 
despre Christmas. Christmas are sânge negru. Despre el şi 
despre Brown şi despre ce s-a întâmplat ieri.” 

„Are sânge negru”, zice Hightower. Glasul lui sună 
limpede, obişnuit, ca o floare de păpădie care se desprinde 
fără zgomot, fără sunet şi fără greutate. Nu face nicio 
mişcare. Mai trece o clipă şi nu se mişcă. Apoi parcă întreg 
trupul, ca şi cum diversele lui membre ar fi la fel de mobile 


ca şi trăsăturile feţei, se închirceşte şi tăgăduieşte şi Byron 
observă că faţa aceea mare, calmă şi flască luceşte de 
sudoare. Dar glasul îi e limpede şi calm. „Ce-i cu 
Christmas, cu Brown şi cu povestea de ieri?” zice el. 


Sunetul muzicii care venea de la biserica îndepărtată a 
încetat de mult să se mai audă. Nici în noapte nu se aude 
altceva decât bâzâitul subţire al gâzelor şi sunetul 
monoton al glasului lui Byron. După birou Hightower stă 
drept. Acum stă cu braţele paralele şi cu palmele întoarse 
în jos şi cu trupul ascuns după birou, parcă ar fi un idol 
oriental. „Asta s-a întâmplat ieri dimineaţă. Un om de la 
ţară venea cu căruţa la oraş, cu familia. El a fost acela care 
a descoperit focul. Nu, el a fost al doilea care a ajuns 
acolo, fiindcă spunea că mai era cineva acolo când a spart 
uşa. Povestea cum a ajuns aproape de casă şi-i spunea 
soţiei lui că din bucătăria aceea iese fum nu glumă, şi cum 
a ajuns căruţa în faţa casei şi atunci soţia i-a spus, «Casa a 
luat foc». Şi cred că, probabil, a oprit căruţa şi au stat un 
timp în căruţă uitându-se la fum şi cred că după un timp a 
zis, «S-ar părea că aşa e». Şi cred că soţia lui l-a făcut să 
coboare şi să se ducă să vadă ce e. «Cred că nu ştiu că a 
luat foc», zicea ea. «Du-te şi spune-le». Şi el a coborât din 
căruţă şi s-a dus pe verandă şi a stat acolo câtva timp 
strigând: «Hei, hei!» Spunea că auzea cum înăuntru, în 
casă flăcările pârâiau şi atunci a împins uşa cu umărul şi a 
intrat şi l-a găsit pe cel care descoperise primul focul. Era 
Brown. Dar omul acela de la ţară nu ştia asta. Spunea că în 
hol era un om beat care arăta de parcă abia s-ar fi 
rostogolit de pe scări şi omul acela de la ţară i-a spus: 
«Domnule, ţi-a luat foc casa», înainte de a-şi da seama cât 
de beat era omul acela. Şi spunea că beţivul zicea întruna 
că la etaj nu e nimeni şi că oricum etajul e în flăcări şi că 
n-are niciun rost să încerce să salveze ceva de-acolo de 
sus. 


„Dar omul de la ţară ştia că nu se poate ca focul să fie 
sus atât de puternic fiindcă flăcările veneau toate din spate 
de la bucătărie. Şi în afară de asta omul era oricum prea 
beat ca să-şi poată da seama. Şi ne povestea cum bănuise 
că trebuie să fie ceva necurat la mijloc după cum beţivul 
încerca să-l oprească să se ducă sus. Aşa că o porni pe 
scări, şi beţivul încerca să-l tragă înapoi, şi atunci îl 
împinse deoparte şi se duse sus. Spunea că beţivul încerca 
să-l urmeze, zicându-i că sus nu e nimic şi spunea că atunci 
când a coborât iar şi s-a gândit la individul acela beat, 
omul dispăruse. Cred însă că a mai trecut câtva timp 
înainte de a-şi aminti din nou de Brown. Pentru că a urcat 
scările şi a început din nou să strige, să deschidă uşile şi 
apoi a deschis uşa care trebuia şi a găsit-o.” 

Se întrerupe. În încăpere nu se aude alt zgomot decât 
acela al gâzelor. Dincolo de geamul deschis gâzele, cu 
miile, bâzâie mereu şi monoton. „A găsit-o”, zice 
Hightower. „A găsit-o pe Miss Burden.” Nu face nicio 
mişcare. Byron nu se uită la el, poate că în timp ce 
vorbeşte îşi priveşte mâinile adunate în poală. 

„Zăcea pe podea. Capul îi era aproape desprins de trup; 
o doamnă care începuse să încărunţească. Omul povestea 
cum a rămas țintuit locului şi auzea cum pârâie flăcările şi 
încăperea se umpluse de fum, de parcă fumul l-ar fi 
urmărit. Şi cum îi era frică să o ia şi să o ducă afară 
deoarece capul i s-ar fi putut desprinde de corp. Şi atunci 
spunea cum a alergat jos pe scări şi afară fără să fi 
observat măcar că beţivul dispăruse şi apoi pe şosea şi i-a 
zis nevesti-si să gonească cu căruţa până la cel mai 
apropiat telefon şi să-l cheme pe şerif. Şi cum a alergat 
înapoi, în spatele casei la cisternă şi a scos o găleată cu 
apă înainte de a-şi da seama ce prostie era să facă acum că 
spatele casei era cuprins în întregime de flăcări. Aşa că a 
alergat din nou în casă şi iar sus pe scări şi a intrat în 
cameră şi a tras o cuvertură de pe pat şi a înfăşurat-o în ea 


şi a apucat cuvertura de margini şi a săltat-o pe spate de 
parcă ar fi fost un sac cu grâu şi a scos-o din casă şi a pus- 
o sub un copac. Şi spunea că de ce se temuse nu scăpase. 
Cuvertura se desfăcuse şi ea zăcea pe-o coastă şi capul se 
răsucise dimpotrivă de parcă s-ar fi uitat în spatele ei. Şi 
spunea că dacă ar fi putut să facă asta atâta vreme cât era 
în viaţă, acuma nu ar fi putut s-o facă.” 

Byron tace şi se uită, aruncă doar o privire spre omul de 
după birou. Hightower nu a făcut nicio mişcare. Faţa lui, 
pe după strălucirea oarbă a ochelarilor, asudă în linişte şi 
fără încetare. „Şi şeriful a venit şi pompierii au venit şi ei. 
Dar nu era nimic de făcut fiindcă nu era de unde să tragă 
apa pentru furtun. Şi casa aceea veche a ars toată seara şi 
de la fabrică vedeam fumul şi i l-am arătat când a venit 
acolo, fiindcă atunci nu ştiam despre ce era vorba. Şi-au 
adus-o pe Miss Burden în oraş şi la bancă era o hârtie în 
care se spunea ce să facă oamenii cu ea când va muri. 
Spunea că are un nepot în Nord, de unde venise, de unde 
era familia ei. Şi i-au telegrafiat nepotului şi în două ore au 
primit răspuns că nepotul oferea o răsplată de o mie de 
dolari cui va afla cine a făcut-o”. 

„Şi Christmas şi Brown dispăruseră amândoi. $Şeriful 
descoperi că în coliba aceea locuise cineva şi atunci fiecare 
începu să povestească despre Christmas şi Brown, secretul 
fiind păstrat destul de mult timp că unul din ei sau poate 
amândoi s-o fi omorât pe doamna aceea. Dar nimeni n-a 
putut să dea de niciunul din ei până în noaptea trecută. 
Omul acela de la ţară nu ştia că Brown era cel pe care-l 
găsise în casă beat. Oamenii credeau că el şi Christmas 
fugiseră poate, amândoi. Şi apoi, noaptea trecută, Brown 
îşi făcu apariţia. Era treaz şi se ivi în piaţă pe la opt, furios, 
urlând că a omorât-o Christmas şi reclamând cei o mie de 
dolari. A venit poliţia şi l-au dus la şerif şi i-au spus că 
recompensa va fi a lui de îndată ce-l vor prinde pe 
Christmas şi va dovedi că el a săvârşit crima. Şi atunci 


Brown a povestit. A povestit că Miss Burden trăia cu 
Christmas ca femeie şi bărbat încă de trei ani, înainte ca el 
să se fi întovărăşit cu Christmas. La început, când s-a dus 
să locuiască în colibă cu Christmas, Brown spuse că omul 
i-a zis că doarme tot timpul numai în colibă. Pe urmă 
povesti că într-o noapte se culcase şi că-l auzise apoi pe 
Christmas cum se dă jos din pat şi vine lângă culcuşul lui şi 
stă aşa câtva timp ca şi cum ar fi ascultat şi după aceea 
merge în vârful picioarelor spre uşă, o deschide fără 
zgomot şi iese. Şi Brown povesti cum se sculă şi-l urmări 
pe Christmas şi-l văzu că se îndreaptă spre casa cea mare 
şi intră pe uşa din dos, de parcă ar fi fost lăsată deschisă 
pentru el sau ar fi avut şi el o cheie. Apoi Brown se 
întoarse în colibă şi se culcă iar. Dar spuse că nu putu să 
adoarmă din pricină că râdea şi se gândea ce deştept 
crezuse Christmas că e. Şi zăcea în pat când Christmas se 
întoarse cam după vreun ceas. Şi spunea că nu se mai 
putuse ţine să nu râdă şi-i spuse lui Christmas. «Mă, al 
dracului mai eşti». Şi atunci Christmas rămase aşa 
nemişcat în întuneric iar el stătea întins în pat râzând şi 
spunându-i lui Christmas că la urma urmei n-o fi el un 
mare şmecher şi înţepându-l pe chestia părului cărunt 
zicându-i că, dacă voia Christmas, puteau să plătească 
pentru chiria casei o săptămână unul, o săptămână 
celălalt. 

„Apoi povesti cum îşi dăduse seama în noaptea aceea că 
mai devreme sau mai târziu Christmas avea să o omoare 
pe femeia aceea sau pe altcineva. Spunea că stătea întins 
acolo în pat, râzând şi crezând că poate Christmas avea să 
se ducă la culcare, când Christmas aprinse un chibrit. 
Atunci Brown încetă să mai râdă uitându-se cum Christmas 
aprinde felinarul şi-l pune pe lada de lângă culcuşul lui, al 
lui Brown. După aceea, spuse Brown, fără să mai râdă, 
stătea acolo întins în pat iar Christmas, în picioare, stătea 
lângă culcuşul lui şi se uita la el. «Acum ştii o glumă 


bună», spuse Christmas. «Şi ce-or să mai râdă când o să le- 
o spui diseară, la bărbier». Şi Brown spunea că el nu-şi 
dădu seama că omul era furios şi-i răspunse ceva, fără să 
vrea să-l facă şi mai furios şi atunci Christmas spuse, 
liniştit cum vorbea el: «Tu nu dormi de ajuns. Stai treaz 
prea multă vreme. Poate c-ar trebui să dormi mai mult»” şi 
Brown zise, «Cum mai mult?» şi Christmas spuse: «Poate 
de acum înainte». Şi Brown spuse că îşi dăduse seama 
atunci că omul era peste măsură de furios şi că nu era 
momentul să glumească şi-i spuse: «Nu suntem noi doi 
prieteni? De ce-aş vorbi despre ceva care nu mă priveşte 
deloc? Nu ai încredere în mine?» şi Christmas zise, «Nu 
ştiu şi nici nu-mi pasă. Tu însă poţi să ai încredere în 
mine». Şi se uită ţinta la Brown. «Nu crezi că poţi să ai 
încredere în mine?» şi Brown zicea că-i spusese: «Da». 

„Şi după aceea povesti că-i era teamă că într-o noapte 
Christmas avea s-o omoare pe Miss Burden şi şeriful îl 
întrebă cum se face că n-a venit niciodată să le spună că-i 
era teamă şi Brown spuse că se gândise că, poate, dacă n-o 
să spună nimic, o să poată sta mai departe acolo şi o să 
poată împiedica treaba asta fără să mai trebuie să mai 
sâcâie poliţia şi şeriful mormăi ceva şi spuse că fusese 
foarte înţelept din partea lui Brown şi că Miss Burden fără 
îndoială i-ar mulţumi dacă ar şti. Şi atunci cred că Brown 
începu să-şi dea seama că pentru şerif nici el nu era străin 
de ce se întâmplase. Pentru că începu să povestească cum 
îi cumpărase Miss Burden lui Christmas maşina aceea şi 
cum încercase el să-l convingă pe Christmas să se lase de 
vândut whiskey înainte de a da amândoi de bucluc; şi 
poliţiştii se uitau cu atenţie la el şi el vorbea din ce în ce 
mai mult şi din ce în ce mai repede; cum se sculase 
sâmbătă dimineaţa mai devreme şi-l văzuse pe Christmas 
că se trezeşte în zori şi pleacă. Şi Brown ştia unde se duce 
Christmas şi Christmas se întoarse în colibă cam pe la 
şapte şi rămase aşa uitându-se la Brown. «Am făcut-o», 


spuse Christmas. «Ce-ai făcut?» zise Brown. «Du-te dincolo 
în casă şi-ai să vezi», spuse Christmas. Şi Brown zise că 
atunci i se făcu frică, dar că nu bănuise deloc care era 
adevărul. Spuse doar că se gândise aşa, că o bătuse poate 
cumva. Şi apoi Christmas ieşi din nou şi atunci el se sculă 
şi se îmbrăcă şi tocmai aprinse focul ca să-şi facă de 
mâncare şi uitându-se întâmplator pe-afară văzu că 
bucătăria casei celei mari era în flăcări. 

«Cât era ceasul?» spuse şeriful. 

«Cred că vreo opt», spuse Brown. «Cam atunci când se 
scoală omul de obicei. În afară de cazul când e un bogătaş 
şi Dumnezeu ştie că nu sunt». 

«Şi pompierii nu au aflat de foc decât pe la unsprezece», 
spuse şeriful. «Şi casa ardea încă la trei după-amiază. Vrei 
să spui că o casă veche de lemn, chiar una mare, nu arde 
în şase ore până în temelii?» 

„Şi Brown şedea acolo uitându-se încolo şi-ncoace şi 
oamenii care-l observau stăteau în jurul lui, şi se tot codea. 
«Vă spun doar adevărul», zicea Brown. «Asta mi-aţi cerut 
să spun». Şi se tot uita la unul, la altul şi dădea din cap. 
Apoi începu să cam strige: «De unde să ştiu ce oră era? 
Credeţi că un om care face o muncă de sclav negru la o 
fabrică de cherestea e de ajuns de bogat ca să aibă ceas?» 

«Nu mai lucrai la nicio fabrică de cherestea nici 
altundeva de şase săptămâni», spuse comisarul. «Şi un om 
care-şi permite să bată drumurile toată ziua într-o maşină 
nouă poate să-şi permită să treacă de ajuns de des prin 
faţa judecătoriei ca să se uite la orologiu şi să ştie cât e 
ceasul». 

«V-am spus că nu era maşina mea», spuse Brown. «Era a 
lui. Ea i-a cumpărat-o şi i-a dat-o, femeia pe care a omorât- 
o i-a dat-o lui». 

«Ba că una, ba că alta», spuse şeriful. «Lăsaţi-l să-şi 
termine povestea». 

„Aşa că Brown continuă, vorbind din ce în ce mai tare şi 


din ce în ce mai repede, de parcă ar fi încercat să-l 
ascundă pe Joe Brown îndărătul a aceea ce povestea 
despre Christmas, până în clipa în care s-ar fi ivit o ocazie 
ca să pună mâna pe cei o mie de dolari. E de necrezut cum 
unii cred că a câştiga sau a căpăta bani e un joc în care nu 
există niciun fel de reguli. Povesti că până chiar şi în clipa 
în care văzuse casa în flăcări n-ar fi visat că ea e înăuntru, 
ca să nu mai vorbim că e moartă. Spunea că nicio clipă nu 
s-a gândit să se uite ce e în casă şi că se gândea numai 
cum să stingă focul. 

«Şi asta se întâmpla cam pe la opt dimineaţa», zice 
şeriful. «Sau aşa pretinzi dumneata. Şi nevasta lui Hamp 
Waller nu ne-a anunţat incendiul decât cam pe la 
unsprezece. Ţi-a trebuit cam multă vreme ca să-ţi dai 
seama că nu poţi să stingi focul cu mâinile goale». Şi 
Brown şedea acolo, în mijlocul lor (încuiaseră uşa, dar la 
ferestre se zăreau capetele oamenilor cu feţele lipite de 
geamuri), privirea fugindu-i când într-o parte când într-alta 
şi buza de jos descoperindu-i dinţii. «Hamp spune că după 
ce a spart uşa a dat peste un om înăuntru, în casă», zise 
şeriful. «Şi că omul acela a încercat să-l oprească să urce 
pe scări». Şi el stătea acolo în mijlocul lor, cu ochii 
rotindu-i-se în orbite. 

„Şi atunci cred că l-a apucat disperarea. Cred nu numai 
că vedea mia aceea de dolari îndepărtându-se tot mai mult, 
dar că şi începuse a vedea că altcineva o să pună mâna pe 
ea. Cred că era ca şi cum s-ar fi putut închipui cu mia 
aceea de dolari în mână dând-o altcuiva să o cheltuiască. 
Pentru că, ziceau ei, parcă ar fi păstrat ce le-a spus după 
aceea, pentru o clipă ca asta. De parcă ar fi ştiut că dacă 
avea să fie la ananghie, asta ar fi putut să-l salveze, chiar 
dacă pentru un alb să admită ceea ce trebuia el să 
recunoască era mai rău chiar decât să fi fost acuzat de 
crimă. «Bine», zise el. «Ţineţi-o aşa. Acuzaţi-mă. Acuzaţi-l 
pe albul care încearcă să vă ajute spunându-vă ce ştie. 


Acuzaţi-l pe alb şi lăsaţi-l pe negru să fie liber. Acuzaţi-l pe 
alb şi lăsaţi-l pe negru să fugă». 

«Negru?» spuse şeriful. «Negru?» 

„S-ar fi zis că ştia că-i are la mână. Ca şi cum nimic din 
ce puteau crede că a făcut n-ar fi fost atât de grav ca 
lucrurile pe care ar fi putut să le spună despre un altul. 
«Sunteţi tare deştepţi», spuse Brown.” Oamenii din oraşul 
ăsta sunt tare deştepţi. V-a dus vreme de trei ani. De trei 
ani spuneaţi că-i un străin, când eu numai după trei zile 
mi-am dat seama că nu e mai străin decât sunt eu. Am ştiut 
încă înainte de a-mi fi spus». Şi acum toţi îl priveau cu 
atenţie, uitându-se unii la ceilalţi. 

«Ai face bine să fii atent la ce spui, dacă vorbeşti despre 
un alb», spuse comisarul. «Puțin îmi pasă dacă e un 
criminal sau nu». 

«Vorbesc despre Christmas», spuse Brown. «Omul care 
a ucis pe femeia aceea albă după ce a trăit cu ea în văzul 
întregului oraş, şi voi toţi îl lăsaţi să se îndepărteze cât mai 
mult, în timp ce acuzaţi pe singurul om care vă poate ajuta 
să-l găsiţi, care ştie ce-a făcut el. Are sânge negru în vine. 
Am ştiut din prima dată când l-am văzut. Dar voi, voi şeri;fii 
ăştia deştepţi şi ceilalţi. O dată a recunoscut chiar, mi-a 
spus că e pe jumătate negru. Poate că a fost beat când mi- 
a spus-o, nu ştiu. În orice caz a doua zi dimineaţă după ce 
mi-a spus, vine la mine şi zice (acum Brown vorbea repede, 
şi-i fulgera într-un fel cu ochii şi cu dinţii) mi-a zis, „Aseară 
am făcut o greşeală. Să nu faci şi tu aceeaşi greşeală.” Şi i- 
am zis, „Adică cum o greşeală?” şi a zis, „la gândeşte-te o 
clipă”, şi m-am gândit la ceea ce făcuse într-o seară când 
eu şi el eram în Memphis şi mi-am dat seama că viaţa mea 
n-ar fi făcut nici două parale dacă l-aş fi supărat vreodată, 
aşa că am zis, „Cred că ştiu ce vrei să spui. Nu am de gând 
să mă amestec unde nu-mi fierbe oala. Şi după câte ştiu 
nici n-am făcut-o vreodată.” «Şi voi aţi fi spus asta», 
spunea Brown, «acolo departe de oraş, singur cu el în 


coliba aceea şi nimeni în jur să te audă dacă strigi. Şi vouă 
v-ar fi fost frică, şi uite că oamenii pe care încerci să-i ajuţi 
se întorc împotriva ta şi te acuză de un omor pe care nu l- 
ai făcut». Şi stătea acolo, cu ochii care-i fugeau în toate 
părţile, şi oamenii din cameră uitându-se atenţi la el şi 
feţele de afară lipite de fereastră. 

«Un negru», spuse comisarul. «Mi s-a părut mie 
întotdeauna că e ceva necurat cu individul acela.» 

Apoi şeriful îi vorbi lui Brown din nou. «Şi din cauza asta 
nu ai spus până în seara asta ce se întâmpla acolo?» 

Şi Brown şezând acolo în mijlocul lor, cu buza trasă 
deasupra dinţilor şi cu cicatricea aceea de lângă gură, albă 
ca o floricea. «Arătaţi-mi şi mie unul care ar fi făcut altfel», 
spuse el. «Nu cer altceva. Arătaţi-mi numai omul care ar fi 
locuit cu el de ajuns ca să-l cunoască precum l-am 
cunoscut eu şi ar fi făcut altfel». 

«Bine», spuse şeriful, «cred că în cele din urmă ai spus 
adevărul. Acuma, du-te cu Buck şi trage-i un pui de somn. 
Am eu grijă de Christmas». 

«Vasăzică asta înseamnă închisoare», zise Brown. 
«Vasăzică mă băgaţi la-nchisoare şi între timp puneţi mâna 
pe recompensă». 

„“Ţine-ţi gura», spuse şeriful fără să fie supărat. «Dacă 
răsplata aceea ţi se cuvine, o să am grijă s-o capeti. Ia-l, 
Buck». 

Comisarul se apropie şi-l atinse pe Brown pe umăr şi el 
se sculă în picioare. Când ieşiră pe uşă, cei care se uitau 
pe fereastră se îngrămădiră în jurul lor: «Ai pus mâna pe 
el, Buck? Asta-i cel care a făcut-o?» 

«Nu», zise Buck. «Duceţi-vă acasă, băieţi. Duceţi-vă 
acuma la culcare». 

Glasul lui Byron se întrerupse. Vorba lui monotonă, 
nenuanţată, de om de la ţară, se stinge. Priveşte acuma la 
Hightower cu expresia aceea compătimitoare, tulburată şi 
liniştită, privind lung la omul de după birou care stă acolo 


cu ochii închişi şi sudoarea curgându-i de-a lungul 
obrajilor ca lacrimile. Hightower spune: „Este sigur, s-a 
dovedit că are sânge negru? Gândeşte-te, Byron; ce mult 
înseamnă asta când oamenii... Dacă-l prind... Bietul om. 
Biată omenire.” 

„Aşa spune Brown”, zice Byron cu glasul liniştit, 
încăpățânat, convins. „Chiar şi un mincinos poate fi făcut 
de spaimă să spună adevărul, tot aşa cum un om cinstit 
poate fi torturat ca să spună o minciună.” 

„Da”, spuse Hightower. Stă drept, cu ochii închişi. „Dar 
încă nu l-au prins. Încă nu l-au prins, Byron.” 

Nici Byron nu se uită la celălalt. „Nu încă. Nu după câte 
am auzit ultima dată. Azi au luat cu ei şi cânii. Dar ultima 
dată când i-am auzit nu-l prinseseră.” 

„Şi Brown?” 

„Brown”, zice Byron. „Ala. S-a dus cu ei. Poate că l-a 
ajutat pe Christmas să facă treaba aceea. Dar eu nu cred. 
Cred că tot ce-a făcut a fost să dea foc casei. Şi de cea 
făcut-o, dacă a făcut-o, cred că nici el nu o ştie. Numai 
dacă nu s-o fi gândit că dacă o să ardă totul, o să fie de 
parcă nimic nu s-a întâmplat şi atunci el şi cu Christmas o 
să poată continua să hoinărească în maşina aceea nouă. 
Cred că-şi închipuia că lucrul pe care-l făcuse Christmas 
nu era atât de mult un păcat cât o greşeală.” Priveşte în 
jos, pe gânduri; se schimbă din nou la faţă uşor, într-o 
expresie de oboseală batjocoritoare. „Cred că e de ajuns 
de sigur. Cred că acum ea îl poate găsi oricând o vrea, 
numai să nu fi plecat cu şeriful şi cu câinii. Nu încearcă să 
fugă - nu cu mia aceea de dolari suspendată deasupra lui, 
ca să zic aşa. Cred că vrea să-l prindă pe Christmas, mai 
abitir decât oricare din ei. Merge cu ei. L-au scos din 
închisoare şi merge cu ei şi apoi se întorc cu toţii în oraş 
şi-l închid pe Brown iar. E de ajuns de ciudat. Un fel de 
ucigaş care încearcă să se prindă singur ca să-şi încaseze 
recompensa. Totuşi treaba nu pare să-l sâcâie, doar că le 


scoate ochii când nu sunt în urmărirea lui Christmas, când 
îşi pierd timpul şi nu fac nimic. Da. O să-i spun femeii 
mâine. O să-i spun doar că, deocamdată, e la stăpân, el şi 
cei doi câini. Poate c-o s-o duc în oraş, ca să-i vadă, pe toţi 
trei ţinuţi în frâu de ceilalţi oameni, trăgând de lanţ şi 
hămăind.” 

„Încă nu i-ai spus.” 

„Nu i-am spus. Nici lui. Pentru că ar putea fugi, cu 
răsplată sau fără răsplată. Şi cine ştie, dacă îl poate prinde 
pe Christmas şi capătă recompensa aia o să se însoare cu 
ea încă la vreme. Dar ea nu ştie încă, nu mai mult decât 
ştia ieri când a coborât în piaţă din căruţa aceea. Cu burta 
la nas, coborând greoi din căruţa aceea străină, printre 
feţele acelea străine, spunându-şi singură cu un fel de 
uimire liniştită, numai că eu nu cred că era vreo urmă de 
uimire în ceea ce spunea, fiindcă venise, pe jos şi încet, şi 
de vorbit nu i-a venit niciodată greu: «Mt, mţ. Uite că am 
venit tocmai din Alabama, şi acum am ajuns în cele din 
urmă în Jefferson». 


5 


Era după miezul nopţii. Deşi stătea în pat de două ore, 
Christmas nu adormise încă. Îl auzi pe Brown înainte de a-l 
vedea. Il auzi apropiindu-se de casă, apoi poticnindu-se, 
silueta profilându-i-se, cât era de lung, în cadrul uşii. 
Brown răsufla greu. Stând acolo, sprijinit în mâini, Brown 
începu să cânte pe un glas dulceag şi nazal de tenor. 
Accentul foarte tărăgănat al glasului său părea a se datora 
whiskey-ului. „Gura”, zise Christmas. Nu se mişcase şi nici 
nu ridicase glasul. Totuşi Brown încetă imediat să cânte. 
Rămase încă o clipă în uşă, sprijinindu-se ca să se ţină 
drept. Apoi dădu drumul uşii şi Christmas îl auzi 
poticnindu-se prin încăpere; după o clipă se lovi de ceva. 
Un timp se auzi doar respiraţia grea, chinuită a lui Brown 
şi după aceea, cu un zgomot îngrozitor, omul căzu jos, 
izbindu-se de culcuşul în care Christmas stătea întins, şi 
întreaga încăpere răsună de râsul lui idiot şi zgomotos. 

Christmas se ridică. Nevăzut, sub el, Brown zăcea pe 
podea, râzând şi nefăcând niciun efort să se ridice. „Gura”, 
spuse Christmas. Brown continuă să râdă. Christmas păşi 
peste Brown şi întinse mâna spre locul unde era o ladă de 
lemn care servea drept masă şi pe care stăteau felinarul şi 
chibriturile. Nu nimeri însă lada şi atunci îşi aminti că 
auzise felinarul spărgându-se în clipa în care Brown 
căzuse. Se aplecă, aşa cum stătea pe deasupra lui Brown, 
şi găsindu-i gulerul îl ridică de sub culcuş şi înălţându-i 
capul, începu a-l plesni cu latul palmei, cu lovituri scurte, 
puternice şi rele, până ce Brown încetă să mai râdă. 

Brown era fleaşcă. Christmas îl ţinea cu capul sus, 
înjurându-l cu glas scăzut de parcă ar fi şoptit. Îl târî către 
celalalt culcuş şi-l zvârli pe pat cu faţa în sus. Brown 
începu iar să râdă. Cu mâna Christmas îi acoperi gura şi 
nasul. Cu stânga îl ţinea de fălci şi cu dreapta îl pocnea din 
nou, dându-i lovituri puternice, rare, măsurate, de parcă 


le-ar fi numărat. Brown încetă să râdă. Se zbătea. Sub 
mâna lui Christmas, se auzi un gâlgâit înăbuşit, de om care 
face eforturi să respire. Christmas îl ţinu aşa până când 
Brown tăcu şi se linişti. Apoi Christmas slăbi uşor 
strânsoarea mâinii. „Acum ai să taci?” spuse el. „Da?” 

Brown începu iar să se zbată. „a-ţi laba ta neagră de pe 
mine, fir-ai să fii tu de corcitură neagră...” Christmas 
strânse din nou. Şi îl plesni iar peste obraz cu cealaltă 
mână. Brown nu mai făcu nicio mişcare. Christmas slăbi 
strânsoarea mâinii. După o secundă, Brown vorbi încet şi 
cu oarecare şiretenie în glas: „Tu eşti negru, înţelegi? Mi- 
ai spus singur că eşti. Dar eu sunt alb, sunt a...” Mâna lui 
Christmas se încleştă iar. Din nou Brown se zbătu, 
scâncind înăbuşit şi gâlgâit sub strânsoarea mâinii, balele 
curgându-i pe degetele celuilalt. Când încetă să se mai 
zbată, strânsoarea slăbi. Apoi rămase nemişcat, respirând 
greu. „Acum ai să taci?” zise Christmas. „Da”, spuse 
Brown. Respiră zgomotos. „Lasă-mă să răsuflu şi o să tac. 
Lasă-mă să răsuflu.” 

Christmas slăbi strânsoarea, dar nu-l lăsă pe Brown din 
mână. Sub mâna lui, Brown respira mai uşor, răsuflarea lui 
era mai liniştită, mai puţin zgomotoasă. Dar Christmas nu-i 
dădu drumul. Stătea acolo în întuneric, deasupra trupului 
acela întins, şi răsuflarea lui Brown trecea când rece când 
caldă peste degetele lui, iar el se gândea cu calm Mi se va 
întâmpla ceva. O să fac ceva Fără să-şi ia mâna strânsă de 
pe faţa lui Brown, putea ajunge cu dreapta până la 
culcuşul lui, la perna sub care era briciul cu lama de trei 
degete. Dar nu făcu asta. Poate că gândurile îi merseseră 
oricum de ajuns de departe şi de ajuns de adânc ca să-i 
spună Nu ăsta e cel care trebuie. În orice caz nu întinse 
mâna după brici. După un timp îl lăsă pe Brown din mână. 
Dar nu se depărtă. Stătea acolo deasupra culcuşului, 
respiraţia lui fiind atât de liniştită şi de calmă încât nu o 
auzea nici el. Nevăzut şi el, Brown respira acum mai 


liniştit şi după câtva timp Christmas se întoarse şi se aşeză 
pe patul lui şi bâjbâi după o ţigară şi un chibrit căutând în 
buzunarele pantalonilor agăţaţi pe perete. La lumina 
chibritului aprins îl zări pe Brown. Înainte de a-şi aprinde 
tigara, Christmas ridică chibritul şi se uită la Brown. Omul 
zăcea întins pe spate, cu o mână atârnându-i spre podea. 
Gura îi era deschisă. În timp ce Christmas îl privea, Brown 
începu să sforăie. 

Christmas îşi aprinse ţigara şi zvârli chibritul înspre uşa 
deschisă, privind cum flacăra pierea în aer. Apoi aşteptă 
sunetul obişnuit şi vag pe care chibritul stins avea să-l facă 
atunci când avea să lovească podeaua. Apoi i se păru, 
şezând în pat în odaia întunecată, că auzea mii şi mii de 
zgomote la fel de uşoare - glasuri, murmure, şoapte: ale 
copacilor, ale întunericului, ale pământului; ale oamenilor; 
propriul său glas; alte glasuri amintindu-i de nume, timpuri 
şi locuri - pe care le auzise în întreaga lui viaţă fără să le 
ştie anume şi care erau chiar viaţa lui, gândindu-se Nici eu 
şi nici Dumnezeu poate neştiind lucrurile acestea. Vedea 
asta ca o frază tipărită, născută la vreme şi acum moartă 
Dumnezeu mă iubeşte şi pe mine ca literele şterse de vânt 
şi de ploaie pe un afiş din anul trecut. Dumnezeu mă 
iubeşte şi pe mine 

Işi fumă ţigara până la capăt fără să o stingă. O zvârli 
spre uşă. Dar spre deosebire de chibrit ea nu se topi în 
aer. Privi mucul care scânteia dispărând prin deschizătura 
uşii. Se lungi în pat cu mâinile sub cap, aşa cum stă un om 
care nu crede ca o să adoarmă, gândindu-se Sunt în pat 
încă de la zece şi nu am adormit. Nu ştiu cât e ceasul dar a 
trecut de miezul nopții şi încă nu am adormit. „Asta-i din 
cauză că ea a început să se roage pentru mine”, spuse el. 
Vorbea cu glas tare, glasul auzindu-i-se deodată în camera 
întunecată, mai puternic decât sforăitul de beţiv al lui 
Brown. „Asta e. Fiindcă a început să se roage pentru 
mine.” 


Se ridică din pat. Picioarele lui goale nu făceau niciun 
zgomot. Stătea în picioare în întuneric, în chiloţi şi flanea, 
în celălalt pat Brown sforăia. O clipă Christmas rămase 
aşa, cu capul întors spre locul de unde venea zgomotul 
acela. Apoi o porni spre uşă. În chiloţi şi desculţ plecă din 
colibă. Afară nu era atât de întuneric. Deasupra capului 
său constelaţiile se roteau lent, stelele pe care le cunoştea 
de treizeci de ani, dar care niciuna nu avea vreun nume pe 
care să-l ştie sau să fi însemnat ceva pentru el prin formă, 
strălucire sau poziţie. Înaintea lui, ivindu-se dintr-un pâlc 
de copaci, deosebi coşul şi frontonul casei. Casa pierdută 
în întuneric nu se zărea. Nicăieri nu se vedea nicio lumină 
şi nu se auzea niciun zgomot venind dinspre casă, când el 
se apropie şi se opri sub fereastra camerei unde dormea 
ea, gândindu-se Dacă doarme şi ea. Dacă doarme. Uşile nu 
erau încuiate niciodată şi între amurg şi revărsatul zorilor, 
la orice oră îl mânau poftele, intra în casă şi se ducea în 
dormitorul ei, descurcându-se cu siguranţă prin întuneric 
până la pat. Câteodată era trează şi-l aştepta şi-i spunea pe 
nume. Alteori o trezea cu mâna lui aspră şi brutală şi 
uneori o poseda tot atât de brutal şi de sălbatic înainte ca 
ea să se fi trezit de-a binelea. 

Asta se întâmpla de doi ani, doi ani care rămăseseră în 
urma lor, şi el se gândea Poate că în asta stă tot râul. 
Poate că sunt convins că am fost tras pe sfoară, batjocorit. 
Că m-a minţit în legătura cu vârsta ei, în legătură cu ce se 
întâmplă cu femeile la o anumită vârstă. Vorbea tare, 
singur, în beznă, sub fereastra întunecată: „N-ar fi trebuit 
să înceapă să se roage pentru mine. N-aş fi avut nimic de 
zis dacă n-ar fi început să se roage pentru mine. Nu e vina 
ei că a ajuns prea bătrână ca să mai fie bună la treaba 
asta. Dar ar fi trebuit să-şi dea mai bine seama că nu 
trebuie să se roage pentru mine.” Începu s-o înjure. Stătea 
sub fereastra întunecată, înjurând-o cu o neruşinare 
greoaie, calculată. Nu se uita la fereastră. În întunericul 


care începea să se ridice ziceai că îşi priveşte trupul, 
părând că-l priveşte cum devine greoi şi lasciv sub torentul 
şoptit de injurii murdare asemeni unui stârv înecat într-o 
băltoacă de scursori negre şi mai grele decât apa. Cu 
mâinile lui late şi aspre îşi atinse trupul şi urcă spre burtă 
şi apoi spre piept pe sub flaneaua, încheiată sus la un 
singur nasture. Cândva purtase rufe care aveau toţi 
nasturii la locul lor. Le cosea o femeie. Asta durase un 
timp, câtva timp. Apoi timpul acesta trecuse. După aceea 
obişnuia să-şi sustragă lucrurile lui când se spălau rufele 
familiei, ca femeia să nu poată pune mâna pe ele şi să 
coasă la loc nasturii lipsă. Când i se dejucau intenţiile, se 
silea să ţină minte care nasturi lipseau şi fuseseră puşi la 
loc. Cu briceagul şi cu chibzuinţa rece şi crudă a unui 
chirurg tăia apoi nasturii pe care femeia îi cususe. 

Mâna dreaptă îi alunecă repede şi uşor aşa cum aluneca 
întotdeauna lama cuţitului, către deschizătura flanelei. Cu 
latul palmei trase cu o smucitură uşoară şi rapidă de 
ultimul nasture: când flaneaua îi alunecă de-a lungul 
picioarelor, aerul întunecat suflă peste el, suflă peste el 
mângâietor, într-o sărutare de răcoare a întunericului, cu o 
limbă de răcoare dulce. Când o porni iar, aerul întunecat 
alunecă peste el ca apa; sub tălpi roua îl înfiora ca 
niciodată până atunci. Trecu de poarta dărâmată şi se opri 
la marginea şoselei. Ierburile îi ajungeau în luna aceea de 
august până la pulpe. Peste frunze şi tulpini se aşternuse 
colbul căruţelor care trecuseră pe-acolo în luna aceea. 
Înaintea lui se zărea şoseaua. Era ceva mai deschisă decât 
întunecimea copacilor şi a frunzelor. Intr-o parte se 
întindea oraşul, în cealaltă şoseaua urca spre un deal. 
După un timp o lumină începu a se ridica dincolo de deal, 
desenându-i mai bine conturul. Şi atunci auzi uruitul 
automobilului. Nu se mişcă. Stătea aşa cu mâinile în şold, 
gol, ascuns până la pulpe de ierburile prăfuite, în timp ce 
maşina trecu peste deal şi se apropia cu farurile îndreptate 


în plin asupra lui. Îşi privi trupul care se ivi alb în întuneric 
asemeni unui clişeu în baia de developare. Când maşina 
trecu în viteză, se uită drept înspre faruri. Din maşină un 
glas ascuţit de femeie, se auzi în urmă ţipând. „Albi 
ticăloşi!” urlă el. „Nu-i prima voastră târfă care vede...” 
Dar maşina dispăruse. Nu era nimeni care să-l audă, care 
să-l asculte. Dispăruse, aspirând odată cu ea şi după ea 
praful şi lumina, aspirând strigătul pierdut al femeii albe. I 
se făcu rece. S-ar fi zis că venise acolo doar ca să fie 
prezent la un eveniment inevitabil şi acum, că acest 
eveniment se petrecuse, era din nou liber. Se întoarse spre 
casă. Sub fereastra întunecată se opri şi căutând găsi 
flaneaua şi chiloţii şi şi-i puse iar. Acum nu mai aveau 
niciun nasture şi trebui să-şi ţină flaneaua cu mâna până 
se întoarse la colibă. Aproape că-l şi auzea pe Brown cum 
sforăie. Se opri o clipă în uşă, nemişcat şi tăcut, ascultând 
răsuflarea inegală, prelungă şi grea care se sfârşea într-un 
gâlgâit înecat. «Trebuie să-l fi atins la nas mai tare decât 
am crezut», îşi spuse. «Un porc de câine afurisit». Intră în 
colibă şi se duse spre patul lui, vrând să se culce. Dădu să 
se aplece când deodată se opri, aplecat pe jumătate. Poate 
că gândul de a sta acolo întins până la ziuă, cu beţivul 
acela care sforăia în întuneric, şi de a auzi între timp miile 
şi miile de glasuri, îi fu cu neputinţă de suportat. Fiindcă 
se ridică în capul oaselor şi bâjbâi încet sub pat şi-şi găsi 
ghetele şi se încălţă şi luă de pe pat singura pătură de 
bumbac care era tot aşternutul lui şi ieşi din colibă. Cam la 
vreo trei sute de metri mai departe erau grajdurile. 
Clădirea era în ruină şi de treizeci de ani nu mai 
adăpostise niciun cal, totuşi se îndreptă către grajd. 
Mergea foarte repede. Se gândea acum cu glas tare: «De 
ce dracu mi-a venit poftă să adulmec mirosul de cai?» Şi 
ezitând, îşi spuse „Pentru că nu sunt muieri. Chiar şi o iapă 
e tot un fel de bărbat.” 


Dormi mai puţin de două ore. Când se trezi începea să 
se crape de ziuă. Întins doar pe pătura aşternută pe 
scândurile desfundate ale peşterii aceleia sumbre şi gata 
să se prăbuşească, plină de mirosul acru, vag amoniacal şi 
de pulberea fină a fânului care nu mai era acolo, în 
singurătatea neînsufleţită a vechilor grajduri, zări prin 
fereastra fără obloane din peretele dinspre răsărit cerul 
roz şi luceafărul înalt şi străveziu al miezului de vară. 

Se simţea odihnit, de parc-ar fi dormit opt ore 
neîntrerupt. Asta din pricina somnului neaşteptat, căci nu 
se aşteptase să doarmă deloc. Cu picioarele în ghetele fără 
şireturi şi cu pătura împăturită sub braţ se dădu jos pe 
scara perpendiculară, încercând cu piciorul treptele 
nevăzute şi putrezite, coborând treaptă cu treaptă agăţat 
de o singură mână. leşi în zorile cenuşii şi gălbui, 
respirând adânc răcoarea curată şi proaspătă. 

Coliba se profila acum limpede în lumina crescândă a 
răsăritului, ca şi pâlcul de copaci în mijlocul cărora nu se 
vedea din casă decât coşul. Roua scălda iarba înaltă. 
Ghetele i se udară imediat. Talpa o simţea rece sub 
picioare; firele ude de iarbă îi atingeau picioarele goale ca 
nişte ţurţuri mlădioşi de gheaţă. Brown încetase să sforăie. 
Când intră în colibă, Christmas îl zări pe Brown în lumina 
care venea prin fereastra de la răsărit. Acum respira 
liniştit. «I-a trecut beţia», se gândi Christmas. «I-a trecut şi 
nu ştie. Nenorocitul». Se uită la Brown. «Nenorocitul. 
Mâine o să se scoale şi o să fie furios că e treaz iar. Şi o să 
aibă nevoie poate de o oră ca să se îmbete din nou». Lăsă 
pătura jos şi se îmbrăcă, îşi puse pantalonii de serj, 
cămaşa albă, acum puţin cam murdară şi papionul. Fuma. 
Pe perete, de un cui, era agăţat un ciob de oglindă. Işi privi 
faţa întunecată în ciobul de oglindă în timp ce-şi făcea 
nodul la cravată. Pălăria de pai atârna într-un cui. N-o luă 
de acolo. În locul ei, luă o şapcă de pânză de pe un alt cui 
iar de pe podea, de sub pat, o revistă de felul acelora care 


au pe copertă fotografii fie de tinere femei aproape goale, 
fie de bărbaţi care trag unul în celălalt cu pistolul. De sub 
perna de pe pat luă briciul, pămătuful şi săpunul de ras şi 
le puse în buzunar. 

Când ieşi din colibă se făcuse ziuă. Păsările cântau de 
zor. De data aceasta o porni în direcţia opusă casei. Trecu 
pe lângă grajd şi o luă pe pajiştea din spate. Ghetele şi 
cracii pantalonilor se muiară repede în umezeala cenușie a 
picăturilor de rouă. Se opri, îşi suflecă uşurel pantalonii 
până la genunchi şi merse mai departe. La marginea 
pajiştii începea pădurea. Nu căzuse prea multă rouă pe 
acolo, aşa că-şi lăsă la loc pantalonii în jos şi după câtva 
timp ajunse într-o viroagă unde curgea un izvor. Puse jos 
revista şi adună crengi şi surcele uscate şi făcu un foc şi se 
aşeză rezemat de un copac, cu picioarele înspre foc. 
Ghetele ude începură curând să fumege. Apoi simţi căldura 
cum i se urcă de-a lungul picioarelor şi deodată, 
deschizând ochii, văzu că soarele e sus pe cer şi că focul s- 
a stins şi-şi dădu seama că adormise. «Să mă ia dracu’ 
dacă n-am dormit», se gândi el. «Să mă ia dracu' dacă n- 
am dormit iar». 

De data aceasta dormise mai mult de două ore, fiindcă 
soarele lucea în unda izvorului, sclipind şi scânteind în apa 
care curgea neistovită. Se ridică, se întinse, destinzându-şi 
spatele amorţit şi ţeapăn, trezindu-şi muşchii care-l 
furnicau. Scoase din buzunar briciul, pămătuful şi săpunul. 
Ingenunchind lângă izvor se bărbieri, folosind suprafaţa 
apei drept oglindă, şi ascuţindu-şi briciul lung şi lucios de 
gheată. 

Ascunse lucrurile de care se folosise şi revista într-un 
desiş şi-şi puse din nou cravata la gât. Plecă de lângă izvor 
şi se îndreptă într-o direcţie opusă casei. Când ajunse la 
şosea, se afla la o jumătate de milă în spatele casei. Ceva 
mai departe era o mică dugheană, care avea o pompă de 
benzină în faţă. Intră în prăvălie şi o femeie îi vându nişte 


biscuiţi şi o cutie de conserve de carne. Se întoarse la 
izvor, la focul stins. 

Mâncă, rezemat cu spatele de copac, citind revista în 
timp ce mânca. Înainte citise doar o singură povestire; 
acum începu a doua, citind revista pagină cu pagină de 
parcă ar fi fost un roman. Din când în când îşi ridica 
privirea de pe revistă şi, mestecând, se uita la frunzişul 
care se arcuia pe deasupra şanţului luminat de razele 
soarelui. «Poate c-am şi făcut-o», se gândea el. «Poate că 
acum nu mai trebuie să aştept». I se părea că vede ziua 
aurie deschizându-se paşnic înaintea lui, ca un culoar, ca o 
tapiserie, într-un clarobscur calm şi fără grabă. 1 se părea 
că, aşa cum şedea acolo, ziua aurie îl privea somnoroasă, 
ca o pisică încolăcită şi picotind de somn. Apoi se apucă iar 
să citească, întorcea pagină după pagină, înaintând fără 
oprire, deşi ici şi colo părea să întârzie asupra unei pagini, 
asupra unui rând, poate asupra unui cuvânt. Dar nu-şi 
ridică privirea de pe pagină. Nu făcea niciun gest, aparent 
oprit imobilizat de un singur cuvânt care probabil încă nu 
se formase în mintea lui, întreaga lui făptură suspendată în 
spaţiul însorit şi calm de această singură şi simplă 
combinaţie de litere, în aşa fel încât plutind nemişcat şi 
imponderabil părea să privească înecata curgere a 
timpului de dedesubtul lui, gândindu-se N-am vrut decât 
linişte, gândind, «N-ar fi trebuit să înceapă să se roage 
pentru mine». 

Când ajunse la ultima povestire încetă să mai citească şi 
numără paginile care-i mai rămăseseră. Apoi se uită la 
soare şi începu iar să citească. Acum citea ca un om care 
mergând pe stradă ar număra crăpăturile din pavaj, citind 
până la ultima pagină, până la ultimul cuvânt. Apoi se 
ridică şi aprinse un chibrit şi apropiindu-l de revistă îi 
dădu foc şi aşteptă răbdător până arse complet. Cu 
uneltele de ras în buzunar, cobori în şanţ. 

După un timp şanţul deveni mai larg, albia netedă 


acoperită de nisip alb fiind cuprinsă între doi pereţi în 
pantă abruptă, năpădiţi pe coaste şi creastă de mărăcini şi 
buruieni. Peste şanţ se bolteau copacii şi într-unul din 
pereţi un morman de frunze şi buruieni moarte acoperea o 
mică adâncitură. Christmas dădu frunzele şi buruienile la o 
parte, descoperind adâncitura şi scoțând la iveală o lopată 
cu mâner scurt. Cu lopata începu să sape în nisipul 
acoperit de buruieni, scoțând una după alta şase bidoane 
de metal cu capacul bine înşurubat. Nu deşurubă 
bidoanele. Le culcă pe-o coastă şi cu tăişul lopeţii le 
spintecă. Whiskey-ul ţâşni şi se scurse, nisipul de dedesubt 
se întunecă iar singurătatea însorită, aerul, se umplu de 
miros de alcool. Goli bidoanele până la ultima picătură, 
fără grabă, complet detaşat, cu obrazul aproape ca o 
mască. După ce se goliră toate, aruncă bidoanele din nou 
în groapă şi le acoperi neglijent cu pământ, şi apoi punând 
buruienile la loc ascunse lopata. Buruienile acopereau pata 
de pe nisip dar nu puteau acoperi şi mirosul. Se uită din 
nou la soare. Era după-amiază. 

La şapte seara era în oraş, într-un restaurant de pe o 
stradă lăturalnică, şi mânca, stând pe un taburet în faţa 
unei tejghele de lemn netezite de atâta frecătură. 


La ora nouă era în faţa frizeriei, uitându-se prin vitrină 
la omul pe care şi-l luase de tovarăş. Stătea complet 
nemișcat, cu mâinile în buzunarele pantalonilor şi fumul 
ţigării îi învăluia obrazul calm şi şapca de pânză uzată, 
trasă ca şi pălăria de pai, pe-o ureche într-un fel arogant şi 
sinistru totodată. Stătea acolo cu un aer atât de rece şi de 
sinistru încât Brown, înlăuntrul prăvăliei, printre lumini, în 
aerul greu de loţiune şi miros de săpun cald, gesticulând şi 
cu limba împleticită, în pantalonii cu dungi roşii, murdari, 
şi cu cămaşa lui colorată murdară, îşi ridică privirea, 
întrerupându-se în mijlocul vorbei şi cu ochii beţi se uită în 
ochii omului de dincolo de geam. Atât de imobil şi de 


sinistru încât un tânăr negru care hoinărea pe stradă 
fluierând îl văzu pe Christmas din profil şi încetă să mai 
fluiere şi depărtându-se, se strecură pe lângă el, 
întorcându-se, uitându-se înapoi peste umăr. Dar şi 
Christmas o porni din loc. Nu se oprise parcă acolo decât 
pentru Brown, ca să se uite la el. 

Se îndepărtă, fără grabă, de piaţă. Strada, liniştită la 
orice oră, la ora aceea era pustie. Ducea spre gară, 
trecând prin cartierul negru, Freedman Town. La ora şapte 
ar fi trecut pe lângă alţi oameni, albi şi negri, ducându-se 
spre piaţă sau la cinematograf; la nouă jumătate aveau să 
se întoarcă acasă. Dar filmul nu se terminase încă şi strada 
întreagă era a lui. Mergea, trecând încă printre case de 
albi, de la un felinar la altul, umbrele grele ale frunzelor de 
stejar şi de arțar alunecând asemeni unor petice de catifea 
neagră peste cămaşa lui albă. Nimic nu pare atât de 
singuratic ca un om voinic mergând pe o stradă pustie. Şi 
totuşi deşi nu era masiv, nici înalt, izbutea să pară mai 
singuratic decât un stâlp de telefon singuratic în mijlocul 
unui pustiu. Pe strada largă, pustie, potopită de umbră, 
arăta ca o fantomă, ca un spirit, rătăcind departe şi 
pierdut de lumea lui. 

Apoi se regăsi. Fără să-şi fi dat seama, strada începuse 
să coboare şi înainte de a şti se afla în Freedman Town, 
înconjurat de mirosul văratic şi de glasurile văratice ale 
negrilor care nu se vedeau. Păreau că se strâng în jurul lui 
asemeni unor glasuri fără trup, murmurând, vorbind, 
râzând într-o limbă care nu era a lui. Ca în fundul unui puț 
negru, se văzu înconjurat de siluete de colibe, luminate 
vag de lămpi cu gaz; chiar şi felinarele de pe stradă păreau 
a fi mai depărtate unele de celelalte, ca şi cum viaţa 
negrilor, răsuflarea negrilor ar fi transformat substanţa 
răsuflării într-un fel încât nu numai glasurile, dar şi 
trupurile în mişcare şi lumina însăşi trebuiseră să devină 
fluide şi să se unească, particulă cu particulă din şi cu 


noaptea devenită acum ponderabilă, inseparabilă şi unică. 

Nemişcat, se oprise acum şi respira cu greu, uitându-se 
lung într-o parte şi într-alta. În jurul lui colibele se detaşau 
negre în bezna neagră luminată difuz şi fumegos de 
lămpile cu gaz. Din toate părţile, chiar şi dinlăuntrul lui, se 
auzeau  şopotind  glasurile fără trup, fecunde şi 
mângâietoare ale femeilor negre. S-ar fi zis că atât el cât şi 
orice altă viaţă bărbătească din jur se cufundaseră iar în 
întunericul cald şi umed al Femelei originare. Începu să 
fugă, cu ochii sclipind, sticlindu-şi dinţii, cu respiraţia 
suflând rece printre dinţi şi pe buze, spre felinarul cel mai 
apropiat. Dincolo de felinar, o potecă îngustă şi desfundată 
cotea şi urca spre o stradă paralelă care ducea în afara 
gropii aceleia negre. Alergă într-acolo şi se năpusti în sus 
pe panta abruptă, cu inima ciocănindu-i pieptul, şi de aici 
pe strada de mai sus. Acolo se opri gâfâind, cu ochii 
scânteietori, cu inima bătându-i cu putere, de parcă nu ar 
fi crezut că aerul pe care-l respira acum era aerul rece, 
aspru al oamenilor albi. 

Apoi se linişti. Mirosul negru, glasurile negre, erau acum 
îndărătul şi dedesubtul lui. La stânga se întindea piaţa, cu 
ghirlandele ei de lumini, strălucitoare păsări într-o plutire 
joasă de aripi imobile şi fremătătoare. La dreapta 
felinarele de pe stradă se înşirau, la intervale regulate, 
alternând cu crengile zimţate şi nemişcate. Continuă să 
meargă, din nou cu pas încet, cu spatele la piaţă, trecând 
iar printre casele oamenilor albi. Pe verandele caselor 
stăteau oameni. Şi pe scaunele de pe pajişte: aici însă 
putea merge liniştit. Din când în când putea să-i şi vadă: 
conturul capetelor, forme neclare înveşmântate în alb; pe o 
verandă luminată patru oameni şedeau în jurul unei mese 
de joc, feţele albe serioase şi netede în lumina scăzută, 
braţele goale ale femeilor lucind mat şi alb pe deasupra 
banalelor cărţi de joc. «Asta e ce-am vrut», se gândi el. «Şi 
nu mi se pare că-nseamnă să ceri cine ştie ce». 


Strada începu iar să coboare. Dar cobora într-un loc 
sigur. Cămaşa lui albă şi picioarele lui negre în mişcare se 
topiră în umbrele prelungi şi pătrate, uriaşe în lumina 
stelelor de august: un depozit de bumbac, o cisternă 
cilindrică, orizontală, ca trupul unui mastodont decapitat, 
un şir de vagoane de marfă. Trecu peste calea ferată, o 
clipă şinele luciră cu o sclipire verde geamănă, de la lampa 
unui om care se pierdea undeva departe. Dincolo de calea 
ferată începea pădurea. Dar fără să ezite, găsi cărarea 
care urca printre copaci. Luminile oraşului se zăriră din 
nou peste valea prin care trecea calea ferată, dar nu se 
uită înapoi până nu ajunse pe creasta dealului. De acolo 
putea să vadă oraşul, scânteind la orizont, cu luminile lui, 
acolo unde străzile o porneau din piaţă. Zări strada pe care 
coborâse şi cealaltă stradă, aceea care aproape că-l 
trădase; şi mai departe, în unghi drept, meterezele 
îndepărtate şi strălucitoare ale oraşului şi puţul negru din 
care fugise cu inima ciocănindu-i pieptul şi cu buzele 
fremătătoare. De acolo nu venea nicio lumină, nicio 
suflare, niciun miros. Era pur şi simplu acolo, întunecat, 
impenetrabil, în ghirlanda lui de lumini fremătătoare de 
august. Ar fi putut fi prăpastia originară, abisul însuşi. 

Mergea cu paşi siguri, în ciuda copacilor şi a 
întunericului. Nu se îndepărtă de pe cărarea pe care nici n- 
o putea vedea. Pădurea se întindea cale de o milă. leşi la 
lumină pe şosea, şi simţi praful drumului sub picioare. 
Acum putea să vadă lumina difuză care se întindea la 
orizont. Ici, colo ferestre vag luminate luceau. Dar cele mai 
multe colibe erau întunecate. Cu toate acestea sângele lui 
începu din nou să vorbească, să vorbească. Mergea 
repede, în ritm cu el; înainte ca să-i fi putut vedea sau auzi 
cumva, înainte de a fi dat vag ochii cu ei în praful care 
pierea pe drum, păru să-şi dea seama că oamenii din 
grupul acela erau negri. Erau vreo cinci sau şase, răsfiraţi 
şi totuşi într-un fel perechi, perechi; şi din nou îi ajunse la 


urechi, acoperind zvâcnetul propriului său sânge, şoapta 
caldă a glasurilor feminine. Mergea drept spre ei, cu pas 
grăbit. Îl văzuseră şi se abătură spre marginea şoselei iar 
glasurile tăcură. Îşi schimbă direcţia şi el, şi traversând 
şoseaua, se îndreptă spre ei de parcă ar fi vrut să treacă 
peste ei. Cu o singură mişcare, de parcă ar fi ascultat de o 
comandă, femeile dispărură în spate, şi dându-se la o parte 
îi făcură loc cât voia. Unul din bărbaţi le urmă de parcă le- 
ar fi mânat înaintea lui, şi trecând se uită peste umăr. 
Ceilalţi doi bărbaţi se opriră în drum în faţa lui Christmas. 
Se opri şi el. Niciunul din ei nu părea să se fi mişcat şi 
totuşi se apropiară, ca nişte umbre rătăcitoare. În nări îi 
ajunse mirosul de negru, mirosul de stofă ieftină şi de 
sudoare. Capul negrului, mai înalt ca el, păru să se aplece 
venind din cer, profilându-se pe cer. „E un alb”, zise el, 
calm fără să întoarcă capul. „Ce vrei, omule alb? Cauţi pe 
cineva?” Glasul nu era ameninţător. Nici servil. 

„Vino aici, Jupe”, spuse cel care urmase femeile. 

„Pe cine cauţi, şefule? “zise negrul. 

„Jupe”, spuse una dintre femei, cu glasul cam strident, 
„Hai, vino odată.” 

O clipă cele două capete, cel deschis la culoare şi cel 
întunecat, părură a fi suspendate în întuneric, suflând unul 
asupra celuilalt. Apoi capul negrului se îndepărtă parcă 
plutind prin aer; un vânt rece se porni de undeva. 
Întorcându-se încet şi uitându-se cum se topesc şi pier iar 
pe şoseaua semiîntunecată, Christmas se pomeni că ţine 
briciul în mână. Nu era deschis. Nu de frică. „Otrepelor”, 
zise el cu glas tare. „Lepădăturilor!” 

Vântul bătea, sumbru şi rece; chiar şi praful îl simţea 
rece sub tălpi. «Ce dracu e cu mine?» se gândi el. Puse 
briciul înapoi în buzunar, se opri şi-şi aprinse o ţigară. 
Trebui să-şi umezească buzele de câteva ori ca să poată 
ţine ţigara în gură. La lumina chibritului văzu că mâna-i 
tremura. «Toate încurcăturile astea», se gândi el. „Toate 


încurcăturile astea afurisite”, spuse el cu glas tare, 
pornind-o iar. Ridică ochii spre stele, spre cer. «Trebuie să 
fie vreo zece», se gândi el; şi aproape în acelaşi timp auzi 
orologiul de la judecătorie, de la vreo două mile depărtare. 
Încet, ritmate, limpezi, se auziră cele zece bătăi. Le 
numără şi se opri iar pe şoseaua singuratică şi pustie. 
«Zece», îşi zise el. «Şi noaptea trecută am auzit cele zece 
bătăi. Şi apoi unsprezece. Şi douăsprezece. Dar n-am auzit 
bătând unu. Poate că vântul se schimbase». 

Când auzi cum bate unsprezece în noaptea aceea, şedea 
rezemat de trunchiul unui copac, dincolo de poarta 
dărâmată, iar în spatele lui casa era iar în întuneric, 
ascunsă în desişul de frunze. În seara asta nu se gândea 
Poate că nici ea nu doarme. Nu se gândea la nimic; 
gândurile nu se porniseră încă; nici glasurile încă nu se 
auzeau. Rămase aşa acolo fără să se mişte, puţin după ce 
auzise ceasul de la două mile depărtare că bate ora 
douăsprezece. Atunci se ridică şi o porni spre casă. Nu 
mergea repede. Nici măcar nu se gândea atunci O să se 
întâmple ceva. O să mi se întâmple ceva 


6 


MEMORIA CREDE ÎNAINTE CA SĂ-ŞI ADUCĂ aminte 
cunoaşterea. Crede mai mult decât îşi aminteşte, mai mult 
decât s-ar întreba cunoaşterea vreodată. Cunoaşte crede 
îşi aduce aminte de un coridor dintr-o clădire mare 
prelungă rece dărăpănată răsunând de ecouri, o clădire 
din cărămidă roşie-neagră, mânjită de funinginea mai 
multor coşuri decât a celor proprii, situată în mijlocul unei 
aşezări fără un fir de iarbă pe un pământ aşternut cu zgură 
înconjurată de cartiere de fabrici fumegânde şi cuprinsă 
într-un ţarc de sârmă şi oţel de zece picioare înălţime, 
asemeni unui penitenciar sau unei grădini zoologice, în 
care viziuni imprecise întâmplătoare de copii ciripind 
asemeni vrăbiilor, de orfani îmbrăcaţi la fel în aceeaşi 
pânză albastră, răsar şi dispar din amintire dar rămân 
mereu în zona cunoaşterii ca şi zidurile sumbre, ferestrele 
triste pe care funinginea de la coşurile apropiate desena în 
zilele ploioase dâre prelungi asemenea unor lacrimi negre. 

Pe coridorul liniştit şi pustiu, în timpul orelor calme ale 
începutului după-amiezii, copilul părea o umbră, mic chiar 
pentru cei şase ani ai săi, încet şi tăcut ca şi o umbră. 
Oricine ar fi fost pe coridor, n-ar fi putut spune exact când 
şi unde a dispărut, prin ce uşă, în care încăpere. Dar la 
această oră nu mai era nimeni pe coridor. Ştia asta. Făcea 
treaba asta aproape de un an, din ziua în care descoperise 
întâmplător pasta de dinţi pe care o folosea dieteticiana. 

Cum intră în încăpere se îndreptă fără zgomot, desculţ 
cum era, direct către chiuveta unde se găsea pasta de 
dinţi. Se uita la viermele roz cum se încolăceşte, dulce şi 
răcoros şi lent, pe degetul lui de culoarea pergamentului, 
când auzi paşi pe coridor şi apoi glasuri chiar la uşă. Poate 
că recunoscu vocea dieteticienei. Oricum, nu aşteptă să 
vadă dacă aveau să treacă de uşă sau nu. Cu tubul în 
mână, descult şi fără zgomot ca o umbră, străbătu 


încăperea şi se strecură după o perdea de pânză care 
acoperea un colţ al camerei. Acolo se ghemui printre 
pantofi şi lenjerie suplă feminină. Ghemuindu-se, îi auzi pe 
dieteticiană şi pe însoţitorul ei intrând în cameră. 

Dieteticiana nu însemna încă nimic pentru el, în afară de 
o anexă automată a acţiunii de a mânca, a hranei; a sălii de 
mese, ceremonia mâncatului pe bănci de lemn revenind şi 
pierind în amintirea lui fără a-l impresiona altcum decât ca 
un lucru plăcut în asociaţie cu altele şi plăcut în sine ca să 
ti-l aminteşti - tânără, cam plinuţă, dulce, roză şi albă, 
făcându-l să-şi amintească de sala de mese, făcând ca gura 
lui să se gândească la ceva de mâncat pe furiş, dulce şi 
lipicios şi în acelaşi timp colorat în roz. În acea primă zi 
când descoperise pasta de dinţi în camera ei, se dusese de- 
a dreptul acolo, el care nu auzise niciodată de pastă de 
dinţi, de parcă ar fi ştiut că ea trebuie să aibă un lucru de 
acest fel şi că el îl va găsi. Recunoştea şi glasul 
însoţitorului ei. Era glasul unui tânăr intern de la spitalul 
comitatului, asistentul doctorului parohiei, şi el o figură 
familiară în azil şi de asemenea nu încă un duşman. 

Acum, după perdea, era în siguranţă. Când aveau să 
plece, avea să pună la loc pasta de dinţi şi avea să plece şi 
el. Aşa că stătea ghemuit după perdea şi auzea fără să 
asculte vocea încordată şi şoptită a femeii: „Nu! Nu! Nu 
aici. Nu acum. O să ne prindă. Cineva va... Nu, Charley! Te 
rog!” Nu izbutea să înţeleagă deloc ce spunea bărbatul. 
Glasul lui era şi el scăzut. Avea un sunet aprig, ca toate 
glasurile de bărbaţi pentru el, deoarece era încă prea mic 
ca să fi ieşit din lumea femeilor pentru acel scurt răgaz 
înainte de a reveni şi a rămâne în ea până în ora morţii. 
Auzi şi alte sunete pe care le ştia: târşâit de paşi, cheia 
care era întoarsă în uşă. „Nu, Charley! Charley, te rog! Te 
rog, Charley!” spunea femeia în şoaptă. Auzi şi alte sunete, 
foşnete, şoapte, nu glasuri. Nu asculta; aştepta doar, 
gândindu-se fără a acorda vreo atenţie sau vreun interes 


deosebit faptului că era o oră neobişnuită ca să te duci la 
culcare. Şi din nou şoapta sfârşită a femeii se auzi prin 
draperia subţire: „Mi-e frică! Grăbeşte-te! Grăbeşte-te!” Se 
ghemui mai bine printre pantofii şi lenjeria mătăsoasă 
impregnată de mirosul de femeie. Işi dădu seama după 
pipăit numai că tubul, altădată cilindric, era acum turtit. 
După gest şi fără să vadă, privea viermele răcoros şi 
invizibil care se încolăcea pe degetul lui şi automat, dulce 
şi imediat, îi mânjea gura. De obicei lua o singură 
înghiţitură şi punea tubul la loc şi ieşea din cameră. Chiar 
la cinci ani, ştia că nu trebuie să mănânce mai mult decât 
atât. Poate că animalul din el îl avertiza că de-ar fi înghiţit 
mai multă pastă, i s-ar fi făcut rău; poate că omul din el îl 
avertiza că de-ar fi înghiţit mai mult, femeia ar fi băgat de 
seamă lipsa. Era pentru prima dată că înghiţise mai multă 
pastă ca de obicei. Ascunzându-se şi aşteptând, înghiţise 
foarte multă. Pipăind văzu că tubul se golise. Incepu să 
asude. Apoi îşi dădu seama că asuda de câtva timp, că de 
câtva timp nu făcea altceva decât să asude. Acum nu mai 
auzea nimic. Foarte probabil că după draperia aceea n-ar fi 
auzit nicio împuşcătură. S-ar fi zis că e aplecat asupra lui 
însuşi, că se observă cum transpiră, că se observă cum îşi 
mânjeşte gura cu un alt vierme de pastă pe care stomacul 
lui nu-l vrea. Şi desigur nici nu voia să meargă în jos. 
Nemişcat, total pierdut în gânduri, părea să se fi aplecat 
asupra lui ca un chimist în laboratorul său, aşteptând. Nu 
trebui să aştepte mult. Brusc, pasta pe care o înghiţise se 
ridică înlauntrul lui, încercând să iasă afară, la aer unde 
era mai rece. Nu mai era dulce. In obscuritatea profundă 
de dincolo de draperie mirosind a roz şi a femeie, se 
ghemuia, cu o spumă roz la gură, ascultându-şi 
măruntaiele, aşteptând cu anumit fatalism ceea ce avea să 
i se întâmple. Şi se întâmplă. Îşi spuse atunci cu o pasivă şi 
totală renunțare: «Ei, asta e». 

Când draperia fu dată brusc deoparte, nu-şi ridică 


privirea. Când mâinile îl traseră violent afară din vărsătura 
lui, nu rezistă. Moale, târât de mâini, se uita cu o privire 
sticloasă şi stupidă, cu gura căscată, la faţa aceea care nu 
mai era dulce alb-roză, înconjurată acum de părul zburlit şi 
ciufulit, ale cărui funde netede îl făcuseră altădată să se 
gândească la nişte bomboane. „Javră mică!” şuiera glasul 
acela furios; „Javră mică! Mă spionezi! Lepădătură.” 


Dieteticiana avea douăzeci şi şapte de ani - de ajuns de 
în vârstă ca să trebuie să rişte de dragul unei aventuri 
amoroase, dar încă de ajuns de tânără ca să acorde o mare 
importanţă nu atât de mult dragostei, cât faptului de a fi 
prinsă făcând dragoste. În acelaşi timp era destul de 
proastă încât să creadă nu numai că un copil de cinci ani 
ar fi putut deduce adevărul din ceea ce auzise, dar şi că ar 
voi să-l spună aşa cum ar fi făcut-o un adult. Aşa că atunci 
când în următoarele două zile i se păru că nu poate privi 
nicăieri, nu poate merge nicăieri fără să-l vadă pe copil 
observând-o cu nedumerirea profundă şi intensă a unui 
animal, ea îl copleşi şi cu alte atribute ale vârstei adulte: 
crezu nu numai că vrea să o denunte, dar că amâna asta în 
mod intenţionat, ca s-o facă să sufere şi mai mult. Nu-i 
trecu nicio clipă prin minte că el se considera cel prins în 
păcat şi era chinuit de această amânare a pedepsei şi de 
aceea nu găsea în calea pentru a termina odată, pentru a- 
şi primi pedeapsa, a lichida socoteala şi a isprăvi cu asta. 

La sfârşitul celei de a doua zile, femeia era într-o stare 
vecină cu disperarea. Nu dormi noaptea. În cea mai mare 
parte a nopţii rămase trează, încordată, cu dinţii şi cu 
pumnii încleştaţi, gâfâind de furie şi teroare şi, mai rău 
decât toate, din cauza regretului: furia aceea oarbă când 
vrei să întorci timpul înapoi măcar pentru un ceas, pentru 
o clipă. În acest timp înlătura din preocupările ei până şi 
amorul. Tânărul doctor însemna acum pentru ea mai puţin 
decât copilul, fiind doar un instrument al dezastrului şi nu 


al salvării ei. N-ar fi putut spune pe cine-l ura mai mult. Nu 
putea spune nici când era trează şi când dormea. Fiindcă 
întotdeauna înaintea ochilor ei, sau pe retina lor, stătea 
faţa aceea de culoarea pergamentului, liniştită, gravă, 
inevitabilă, privind-o ţintă. 

În a treia zi îşi ieşi din starea de prostraţie, de dormit 
de-a-n picioarelee, în care în timpul orelor de zi şi de feţe 
îşi purta propria ei faţă ca o mască dureroasă, crispată 
într-o grimasă de disimulare pe care nu îndrăznea să o 
părăsească. În a treia zi acţionă. Nu-i fu greu să-l 
găsească. Era pe coridor, pe coridorul pustiu în timpul 
orelor calme de după-masă. Stătea acolo şi nu făcea 
absolut nimic. Poate că o urmărise. Nimeni nu ar fi putut 
spune dacă aştepta acolo sau nu. Dar ea nu fu surprinsă 
când îl văzu şi el o auzi şi se întoarse şi o zări fără să fie 
surprins: cele două feţe, una nemaifiind dulce şi roz-albă, 
cealaltă gravă, cu ochi calmi, total goliţi de orice în afară 
de aşteptare. «Acum am să termin şi cu asta», se gândi el. 

„Ascultă”, spuse ea. Apoi se opri şi se uită la el. S-ar fi 
părut că nu ştie ce să spună după asta. Copilul aştepta, 
liniştit, nemişcat. Încet, treptat, muşchii spatelui său se 
încordară, tari ca scândura. „Ai de gând să spui ce-ai 
văzut?” zise ea. 

Copilul nu răspunse. Era convins că orice om ar fi 
trebuit să ştie că ultimul lucru pe care l-ar fi făcut pe 
lumea asta ar fi fost să povestească istoria cu pasta de 
dinţi, cu vărsatul. Nu se uita la faţa ei. Se uita ţintă la 
mâinile ei, aşteptând. O mână îi era încleştată în buzunarul 
fustei. Prin stofă vedea bine că mâna era încleştată tare. 
Nu fusese lovit niciodată cu pumnul. Şi nici nu aşteptase 
niciodată trei zile ca să fie pedepsit. Când văzu că mâna 
iese din buzunar fu convins că femeia avea să-l lovească. 
Dar nu-l lovi; pumnul se deschise sub ochii lui. În palmă 
era un dolar de argint. Glasul ei era subţire, şoptit şi 
presant, deşi coridorul era pustiu. „Poţi să cumperi o 


mulţime de lucruri cu banii ăştia. Un dolar întreg.” Nu mai 
văzuse niciodată un dolar, deşi ştia ce e. Se uită la el. Il 
dorea tot aşa cum ar fi dorit căpăcelul strălucitor de la 
sticlele cu bere. Dar nu credea că femeia voia să i-l dea, 
fiindcă dacă ar fi fost al lui, el nu i l-ar fi dat. Nu ştia ce 
vrea femeia să facă. El aştepta să fie pedepsit şi apoi să-i 
dea drumul. Glasul ei se auzi din nou, presant, încordat, 
grăbit: „Un dolar întreg. Vezi? Ai să-ţi cumperi o mulţime 
de lucruri. Să mănânci câte ceva în fiecare zi vreme de o 
săptămână. Şi luna viitoare poate c-o să-ţi dau încă unul.” 

Nu se clinti şi nici nu scoase niciun cuvânt. Ai fi putut 
să-l crezi un obiect sculptat, o jucărie mare: mititel, 
nemişcat, cu capul rotund, cu ochi rotunzi, în salopetă. Era 
înlemnit de uimire, de emoție, de furie. Uitându-se la dolar 
i se părea că vede tuburi de pastă de dinţi, înşirate, ca 
butucii de lemn, la nesfârşit, înspăimântători; întreaga lui 
fiinţă se contractă într-un refuz profund, pătimaş. „Nu mai 
vreau”, spuse el. «Nu mai vreau niciodată», se gândi el. 

După aceea nu mai îndrăzni nici să o privească în faţă. O 
simţi, o auzi, respirând adânc şi înfiorat. Acuma vine, îi 
trecu fulgerător prin minte. Dar femeia nici nu-l zgâlţâi. Il 
apucă cu putere, fără să-l scuture, de parcă mâna ei n-ar fi 
ştiut ce să mai facă după aceea. Obrazul ei era atât de 
aproape încât îi simţea răsuflarea pe faţă. Nu trebuia să-şi 
ridice ochii ca să ştie cum arăta femeia în clipa aceea. „Du- 
te şi spune!”, zise ea. „Atunci du-te şi spune! Lepădătură 
neagră! Lepădătură neagră!” 

Asta se întâmplă în ziua a treia. În a patra zi femeia îşi 
ieşi total şi foarte calm din minţi. Nu mai făcu niciun plan. 
Următoarele ei acţiuni se datorau unui fel de divinaţie, ca 
şi cum zilele şi nopţile nedormite, în timpul cărora 
îndărătul acelei măşti calme teama şi furia ei creşteau, ar 
fi adaptat facultăţile ei psihice precum şi infailibilitatea ei 
feminină naturală pentru o înţelegere spontană a răului. 

Acum era foarte calmă. Pentru moment se eliberase 


chiar de sentimentul că trebuie să întreprindă ceva 
imediat. Era ca şi cum ar fi avut timp să chibzuiască şi să 
stabilească un plan de acţiune. Uitându-se în jurul ei, 
privirea, gândurile şi mintea i se îndreptară drept, din plin 
şi instantaneu, către portarul care şedea la uşa sălii 
cazanelor. Fără să raţioneze, fără nicio intenţie. Păruse 
doar a privi în afara ei o clipă, ca un călător pe fereastra 
vagonului, şi zărise fără niciun fel de surpriză pe omul 
acela mărunt şi murdar care şedea pe un scaun de răchită 
în poarta aceea mânjită de funingine, citind prin ochelarii 
cu ramă de oţel dintr-o carte ţinută pe genunchi - o figură, 
aproape un obiect, de care ştiuse de aproape cinci ani fără 
să se fi uitat la el, de fapt niciodată. Pe stradă nu l-ar fi 
recunoscut. Ar fi trecut pe lângă el fără să-l ia în seamă, 
măcar că era un bărbat. Viaţa ei i se părea acum dreaptă şi 
simplă asemeni unui culoar la capătul căruia şedea el. Se 
duse spre el imediat, mergând pe cărarea aceea mizeră 
înainte de a-şi fi dat seama că o şi pornise. 

Şedea pe scaunul lui de răchită în uşă, cu cartea 
deschisă pe genunchi. Când se apropie, văzu că e Biblia. 
Dar remarcă asta ca şi cum ar fi observat o muscă stând pe 
piciorul lui. „Şi tu îl urăşti”, zise ea. „Şi tu îl observi. Te-am 
văzut. Să nu spui că nu.” El îşi înălţă privirea spre ea, cu 
ochelarii ridicaţi pe frunte. Nu era un om bătrân. Ocupaţia 
lui actuală nu i se potrivea. Fusese un om aspru în 
tinereţea lui; un om care ar fi trebuit să ducă o viaţă aspră 
şi activă şi pe care timpul, împrejurările, ceva, îl trădase, 
azvârlind trupul viguros şi gândurile unui om de patruzeci 
şi cinci de ani într-o zonă stagnantă, potrivită pentru un 
om de şaizeci, şaizeci şi cinci de ani. „Tu ştii”, zise ea. 
„Ştiai înainte ca restul copiilor să fi început a-i spune 
Cioroiule. Ai venit aici în acelaşi timp. Nu lucrai de mai 
mult de o lună când Charley l-a găsit, acolo, pe trepte, în 
noaptea aceea de Crăciun. Spune-mi”. Faţa portarului era 
rotundă, puţin cam flască, foarte murdară şi acoperită de o 


barbă slinoasă. Ochii însă îi erau foarte limpezi, foarte 
cenuşii, foarte reci. Şi total demenţiali. Dar femeia nu băgă 
de seamă. Sau poate că ei nu i se păreau demenţiali. Aşa 
că stăteau faţă în faţă, în pragul uşii mânjite de cărbune, 
ochi demenţi uitându-se în ochi dementi, glas dement 
vorbind altui glas dement, la fel de calmi şi de liniştiţi şi de 
laconici ca doi conspiratori. „le-am observat vreme de 
cinci ani.” Femeia credea că spune adevărul. „Şezând pe 
acest scaun, uitându-te la el. Nu stai aici decât când copiii 
sunt pe-afară. De îndată ce au ieşit, îţi aduci scaunul ăsta 
aici lângă uşă şi te-aşezi pe el aşa ca să-i poţi privi. 
Privindu-l şi auzind pe ceilalţi copii că-i spun Cioroiule. 
Asta faci. Ştiu. Ai venit aici doar ca să faci asta, ca să-l 
priveşti şi să-l urăşti. Erai aici când a venit. Poate că l-ai 
adus şi l-ai lăsat acolo pe trepte tu însuţi. In orice caz tu 
ştii. Şi eu trebuie să aflu. Dacă vorbeşte, am să fiu dată 
afară. Şi Charley poate... va fi... Spune-mi. Spune-mi, 
acuma.” 

„Aha”, zise portarul. „Am ştiut că va fi acolo ca să te 
prindă când ora Domnului va sosi. Am ştiut. Ştiu cine l-a 
trimis acolo, ca mărturie şi afurisenie a preacurviei.” 

„Da. Era după draperie. La fel de aproape ca şi tine. 
Acum, spune-mi. Ţi-am văzut privirea când te uiţi la el. Te- 
am observat. De cinci ani.” 

„Ştiu”, zise el. „Ştiu unde-i răul. N-am făcut eu răul să se 
scoale şi să meargă în lumea Celui de Sus? N-am făcut eu 
după chipul şi asemănarea Domnului o spurcăciune care 
merge. Din gura copiilor mici, El n-a ascuns-o niciodată. I- 
ai auzit. Nu le-am zis niciodată să-i spună aşa, să-l cheme 
pe adevărata lui fire, cu numele damnării lui. Nu le-am 
spus asta niciodată. Ei au ştiut. Li s-a spus, dar nu de către 
mine. Eu am aşteptat, ceasul când El va voi, când va socoti 
El potrivit să dezvăluie taina lumii Sale vii. Şi a sosit 
ceasul. Acesta este semnul, înscris din nou în păcatul 
femeii şi în preacurvie.” 


„Da. Dar ce trebuie să fac? Spune-mi.” 

„Să aştepţi. Cum am aşteptat şi eu. Cinci ani am aşteptat 
ca Domnul să dea un semn şi să-şi arate voinţa Sa. Şi El şi- 
a arătat voinţa. Aşteaptă şi tu. Când va fi gata s-o facă, El 
îşi va arăta voinţa celor care trebuie să hotărască.” 

„Da. Să hotărască.” 

Se măsurară din priviri, nemişcaţi, respirând liniştiţi. 

„Directoarea. Când El va fi gata, o să-i dezvăluie taina şi 
ei.” 

„Vrei să spui că dacă va afla directoarea îl va trimite de- 
aici? Da. Dar eu nu pot să aştept.” 

„Nu-l poţi grăbi mai mult pe Domnul Dumnezeu. Eu n- 
am aşteptat cinci ani?” 

Femeia începu să-şi frământe uşor mâinile. „Dar nu-ți 
dai seama? Aceasta poate fi calea Domnului. Ca să-mi spui 
mie. Pentru că tu ştii. Poate că e voinţa Lui ca tu să-mi spui 
mie iar eu să spun directoarei.” Ochii ei demenţi erau 
foarte calmi, vocea ei dementă era răbdătoare şi calmă: 
numai mâinile i se agitau uşor, fără încetare. 

„Aşteaptă, aşa cum am aşteptat şi eu”, spuse el. „Ai 
simţit greutatea mâinii Domnului, plină de remuşcări, 
poate timp de trei zile. Eu am trăit sub apăsarea ei timp de 
cinci ani, veghind şi aşteptând ora voinţei Sale, pentru că 
păcatul meu este mai mare decât al tău.” Deşi se uita 
drept în ochii ei, nu părea să o vadă, ochii lui nu o vedeau. 
Priveau de parcă ar fi fost orbi, larg deschişi, reci ca de 
gheaţă, fanatici. „Faţă de ce am făcut eu şi ce am suferit 
eu ca să ispăşesc ce-am făcut, păcatul tău şi suferinţa ta de 
femeie nu înseamnă mai mult decât o mână de gunoi. Mi- 
am purtat povara cinci ani; cine eşti tu ca să-l grăbeşti pe 
Dumnezeul Atotputernic cu mărunta ta murdărie de 
femeie?” A 

Ea se întoarse brusc. „Bine. Nu trebuie să-mi spui. În 
orice caz, o ştiu. Am ştiut întotdeauna că are sânge negru.” 
Se întoarse şi se îndreptă spre casă. Acum nu mai mergea 


repede şi căsca îngrozitor. «Tot ce am de făcut e să mă 
gândesc în ce fel să o fac pe directoare să creadă. El nu-i 
va spune, nu mă va sprijini». Căscă din nou, formidabil, de 
pe faţa ei pierise acum orice preocupare în afară de aceea 
de a căsca şi apoi pieri şi căscatul. Tocmai îi trecuse prin 
minte altceva. Nu se gândise la asta mai înainte, dar fu 
convinsă că se gândise, că ştiuse tot timpul, pentru că i se 
părea că e atât de drept: ca el să nu fie numai scos de 
acolo ci şi pedepsit pentru că o făcuse să se necăjească şi 
să se înspăimânte. «Îl vor trimite la orfelinatul pentru 
negri», se gândi ea. «Desigur. O să trebuiască să-l trimită 
acolo». 

Nici nu se duse imediat la directoare. Pornise într-acolo, 
dar în loc să cotească spre uşa biroului, se văzu trecând 
dincolo de birou, pornind spre scări şi urcând. S-ar fi zis că 
se urmăreşte singură ca să vadă unde se duce. Pe coridor, 
liniştit şi pustiu la ora aceea, căscă din nou, cu o relaxare 
totală. Intră în camera ei, încuie uşa, se dezbrăcă şi se 
culcă. Obloanele erau trase şi se întinse calmă pe spate în 
obscuritatea deplină. Ochii îi erau închişi şi faţa destinsă şi 
lipsită de orice expresie. După câtva timp începu să-şi 
depărteze picioarele încetişor şi să şi le apropie iar, 
simțind cearşaful cum alunecă răcoros şi mângâietor şi 
apoi cald şi mângâietor peste ele. Gândurile ei păreau a fi 
suspendate între somnul pe care nu-l dormise timp de trei 
nopţi şi somnul care avea să se pogoare asupra ei, gata să- 
l primească cu trupul deschis de parcă somnul ar fi fost un 
bărbat. «Tot ce trebuie, e să o fac pe directoare să 
creadă», se gândi ea. Şi apoi se gândi O să arate ca un bob 
de mazăre într-o tavă plină de boabe de cafea. 

Asta se petrecea după-amiază. La ora nouă, dieteticiana 
se dezbrăcă iar, când îl auzi pe portar mergând pe coridor 
spre uşa ei. Nu ştia, nu putea şti cine era, apoi într-un fel 
îşi dădu seama, auzind paşii regulaţi şi după aceea bătaia 
în uşa care începu să se şi deschidă înainte ca să poată 


sări din pat. Nu strigă; sări la uşă, opintindu-se în ea cu 
toată greutatea, împingând-o înapoi. „Sunt dezbrăcată!” 
spuse ea cu glas subţire, chinuit, ştiind cine e. Portarul nu 
răspunse, greutatea trupului său apăsând decis şi continuu 
asupra uşii întredeschise, care se deschidea tot mai mult. 
„Nu poţi intra aici!” strigă ea, ceva mai tare decât în 
şoaptă. „Nu ştii că ei...” Glasul îi era gâfâit, sfârşit, 
disperat. Portarul nu răspunse. Ea încercă să oprească şi 
să ţină în loc înceata întredeschidere a uşii. „Lasă-mă să 
pun ceva pe mine, şi am să vin eu afară. Nu vrei?” Vorbea 
în şoaptă, sfârşită, cu glasul acela uşurel, neserios, cum se 
vorbeşte cu un copil ale cărui reacţii sunt neprevăzute sau 
cu un nebun: liniştitor, alintător. „Acuma ai să aştepţi. Mă 
auzi? O să aştepţi acum?” Portarul nu răspunse. Înceata şi 
irezistibila întredeschidere a uşii nu încetă. Sprijinindu-se 
de uşă, neavând pe ea altceva decât lenjeria de corp, părea 
a fi o marionetă într-o parodie a jafului şi a disperării. 
Opintindu-se, privind în jos, nemişcată, ai fi zis că e într-o 
profundă meditaţie, de parcă în mijlocul unei scene, 
marioneta ar fi luat-o razna neştiind ce să mai facă. Apoi se 
întoarse, dând drumul uşii, sări înapoi spre pat, apucă din 
zbor ceva de îmbrăcat, fără să se uite ce, şi se răsuci spre 
uşă, strângând cu amândouă mâinile veşmântul la piept. 
Portarul şi intrase; după cât se pare în tot răstimpul orb al 
bâjbâielii şi al grabei interminabile el o privise lung şi 
aşteptase. 

Era tot în salopetă şi acuma îşi pusese şi pălăria. Nu şi-o 
scoase din cap. Din nou ochii lui cenuşii reci demenţiali nu 
păreau să o vadă, sau să se uite cumva la ea. „Dacă 
Domnul însuşi ar veni în camera uneia din voi”, zise el, „aţi 
crede că a venit tot ca să preacurvească.” Zise: „I-ai spus?” 

Femeia se aşeza pe pat. Ai fi zis că se cufundă lent în 
pat, strângând rochia, uitându-se la el, cu faţa albă ca 
varul. „Să-i spun?” 

„Ce-o să facă cu el?” 


„Să facă?” Femeia îl privea ţintă: ochii aceia strălucitori, 
ficşi, care nu păreau atât să o vadă cât să o învăluie. Stătea 
cu gura căscată ca o idioată. 

„Unde-l vor trimite?” Ea nu răspunse. „Să nu mă minţi. 
Să nu-l minţi pe Domnul Dumnezeu. Îl vor trimite la un 
orfelinat pentru negri.” Femeia închise gura; în cele din 
urmă păru să-şi dea seama despre ce vorbeşte omul acela. 
„Da, m-am gândit eu bine. Îl vor trimite la un orfelinat 
pentru copiii negri.” Femeia nu răspunse, dar îl privea 
acum cu atenţie, cu o privire încă puţin temătoare, dar şi 
tainică, socotită. Acum omul se uită la ea; ochii lui părură a 
se concentra asupra figurii şi fiinţei ei. „Răspunde-mi, 
Jezebel” strigă el. 

„Șssşsşt”, făcu ea. „Da. Vor trebui. Când vor afla...” 

„Aha”, zise el. Privirea lui se stinse; ochii o părăsiră şi o 
învăluiră din nou. Uitându-se la ei, femeia păru a se vedea 
în ei, drept ceva mai puţin decât nimic, neînsemnată ca o 
crenguţă plutind pe apa unei bălți. Apoi ochii lui căpătară 
o expresie aproape omenească. Începu să se uite prin 
camera femeii de parcă n-ar mai fi văzut până atunci aşa 
ceva: încăperea închisă, caldă, în dezordine, mirosind roz a 
femeie. „Murdărie muierească”, zise el. „In faţa lui 
Dumnezeu.” Se întoarse şi plecă. După câtva timp femeia 
se ridică. Rămase aşa strângând rochia la piept, 
nemişcată, stupidă, uitându-se ţintă la uşa deschisă de 
parcă n-ar fi putut gândi ce să-şi spună să facă. Apoi sări la 
uşă, se aruncă peste ea, izbindu-se, şi încuind-o se propti 
în uşă, gâfâind şi ţinând cu amândouă mâinile cheia 
întoarsă în broască. 

A doua zi dimineaţă, la ora micului dejun, portarul şi 
copilul dispăruseră fără urmă. Poliţia fu înştiinţată imediat. 
Se descoperi că fusese descuiată o uşă laterală. Portarul 
avea cheia uşii. 

„Asta pentru că ştie”, spuse dieteticiana directoarei. 

„Ştie ce?” 


„Ştie că băieţelul acela, Christmas, e negru.” 

„Ce e?”, spuse directoarea. Rezemată în fotoliu, 
directoarea o fulgeră cu privirea pe femeia cea tânără. 
„Ne... nu cred!” strigă ea. „Nu cred.” 

„Nu trebuie să credeţi”, spuse cealaltă. „Dar el o ştie. L- 
a răpit din cauza asta.” 

Directoarea era o femeie trecută de cincizeci de ani, cu 
o faţă flască, cu o privire bună, de om învins şi slab. „Nu 
cred”, spuse ea. Dar a treia zi trimise după dieteticiană. 
Arăta de parcă n-ar fi dormit în acest răstimp. Dieteticiana, 
dimpotrivă, arăta foarte proaspătă şi senină. Rămase 
impasibilă chiar când directoarea îi comunică ştirea că 
omul şi copilul fuseseră găsiţi. „La Little Rock”, spuse 
directoarea. „A încercat să bage copilul acolo într-un 
orfelinat. Au crezut că e nebun şi l-au ţinut până a venit 
poliţia.” Se uita la femeia mai tânără. „Mi-ai spus... 
alaltăieri spuneai... Cum ai ştiut?” 

Dieteticiana nu-şi întoarse privirile. „N-am ştiut. N-am 
avut habar de nimic. Desigur, ştiam că n-are nicio 
importanţă faptul că toţi copiii îi spun Cioroiule...” 

„Cioroiule?”, spuse directoarea. „Ceilalţi copii?” 

„Îi spun Cioroiuie de ani de zile. Câteodată îmi vine să 
cred că aceşti copii au un fel de a afla lucruri pe care 
oamenii maturi de vârsta dumneavoastră şi a mea nu le 
află. Copiii şi oamenii în vârstă ca el, ca omul acela bătrân. 
De aceea şedea el întotdeauna acolo, în uşă, când copiii se 
jucau în curte: ca să-l supravegheze pe băiat. Poate că a 
descoperit acest lucru auzindu-i pe ceilalţi copii că-i spun 
Cioroiule. Dar se poate să fi ştiut asta mai înainte. Dacă vă 
amintiţi, au venit aici cam în acelaşi timp. El nu lucra de 
mai mult de o lună, când în noaptea... În Crăciunul acela, 
nu vă aduceţi aminte... când... Ch... au găsit copilul în 
prag?” Vorbea liniştitor, uitându-se cu atenţie în ochii 
uimiţi, micşoraţi, ai bătrânei femei care îi fixau pe ai ei de 
parcă nu ar fi putut privi în altă parte. Ochii dieteticienei 


erau prietenoşi şi inocenți. „Şi astfel zilele trecute când am 
vorbit, el a încercat să-mi spună ceva despre copil. Un 
lucru pe care voia să mi-l spună, să-l spună cuiva, şi până 
la urmă poate că n-a mai avut curaj şi nu l-a mai spus, aşa 
că am plecat. Nu mă mai gândeam deloc la treaba asta, îmi 
ieşise cu totul din minte, când...” Se întrerupse. O privi 
ţintă pe directoare, şi pe faţa ei iluminată parcă, se 
aşternu o expresie de subită înţelegere; nimeni n-ar fi 
putut spune dacă era simulată sau nu. „De asta, de aceea... 
A, acum, e clar totul. Ce s-a întâmplat cu o zi înainte de a fi 
plecat, dispărând. Eram pe coridor şi mă duceam în 
camera mea; era în aceeaşi zi în care se întâmplase să-i 
vorbesc şi refuzase să-mi spună ceea ce începuse să spună, 
când brusc s-a apropiat şi m-a oprit; mi s-a părut ciudat 
pentru că nu-l mai văzusem niciodată înăuntru. Şi spuse - 
părea că a înnebunit, arăta ca un nebun - «l-ai zis?» şi i-am 
răspuns, «Să spun cui? Să spun ce?» şi apoi mi-am dat 
seama că era vorba de dumneavoastră; dacă v-am povestit 
că încercase să-mi spună ceva despre copil. Dar n-am ştiut 
ce voia să vă spun şi mi-a venit să ţip şi atunci el a zis, «Ce 
va face dacă va afla?» şi n-am ştiut ce să spun şi cum să 
mă îndepărtez şi atunci a zis, «Nu trebuie să-mi spui. Ştiu 
ce va face. Il va trimite la un orfelinat pentru negri».” 

„Pentru negri?” 

„Nu văd cum nu am izbutit să ne dăm seama de asta 
atâta vreme. N-ai decât să te uiţi la faţa, la ochii, la părul 
lui. Desigur că e îngrozitor. Dar va trebui să se ducă acolo, 
aşa cred.” 

Indărătul ochelarilor, ochii slabi şi tulburaţi ai 
directoarei aveau o expresie de om hărțuit, făcut fleaşcă, 
de parcă ar fi încercat să se silească să accepte un lucru 
dincolo de puterile înţelegerii ei. „Dar de ce a vrut să ia 
copilul de-aici?” 

„Dacă vreţi să ştiţi ce cred, eu zic că e nebun. Dacă l-aţi 
fi putut vedea pe coridor în noa... În ziua aceea cum l-am 


văzut eu. Desigur, nu-i bine pentru copil să trebuiască să 
meargă la orfelinatul pentru negri, după ce-a fost aici, 
după ce a crescut împreună cu copiii albi. Nu-i vina lui că e 
ce e. Dar nu-i nici vina noastră”. 3 

Se opri, privind-o pe directoare. Indărătul ochelarilor, 
ochii bătrânei aveau încă aceeaşi expresie de hărțuială, de 
slăbiciune, de neputinţă; gura îi tremura când încercă să 
vorbească. Cuvintele erau şi ele neputincioase, dar erau de 
ajuns de hotărâte, de ajuns de ferme. 

„Trebuie să-l plasăm. Trebuie să-l plasăm imediat. Ce 
cereri avem? Dacă eşti bună, dă-mi dosarul...” 


Când copilul se trezi, cineva îl ducea în braţe. Era frig şi 
întuneric beznă; cobora scările, purtat în braţe de cineva 
care se mişca tăcut şi cu o infinită grijă. Strânsă între el şi 
unul din braţele care-l purtau era o boccea în care, ştia el, 
îi erau hainele. Nu ţipă, nu făcu niciun zgomot. Ştiu unde 
sunt după miros, după aerul scării din spate care ducea la 
uşa laterală a camerei, în care patul lui, de când se ştia, 
fusese unul din celelalte patruzeci. Ştia tot după miros că 
persoana care-l purta în braţe era un bărbat. Dar nu făcu 
niciun zgomot, rămânând la fel de nemişcat şi de moale ca 
şi când ar fi dormit, dus în braţele acelea invizibile, 
coborând încet către uşa laterală care dădea spre terenul 
de joacă. 

Nu ştia cine-l duce în braţe. Nu-i păsa deoarece credea 
că ştie unde mergea. Sau adică, de ce. Nu-i păsa încă nici 
unde. Se gândea la ce se întâmplase acum doi ani, când 
avea trei ani. Într-o zi dispăruse dintre ei o fată de 
doisprezece ani pe care o chema Alice. [inuse la ea, 
îndeajuns ca să o lase să-l îngrijească puţin; poate din 
pricină că ţinea la ea. Şi pentru el, ea era la fel de mare, 
aproape chiar şi ca făptură, ca femeile care aveau grijă de 
el să mănânce, să se spele şi să doarmă, cu deosebire că 
nu era şi nu avea să fie niciodată duşmana lui. Într-o 


noapte, fata îl trezi. Îi spunea la revedere dar el nu ştia 
asta. li era somn şi era puţin cam sâcâit, fiind pe jumătate 
treaz, dar o accepta pentru că încercase întotdeauna să fie 
bună cu el. Nu ştia că fata plânge, pentru că nu ştia că şi 
oamenii mari plâng şi când ştiu lucrul acesta o uitase pe 
fată. Adormise din nou cu fata încă lângă el şi a doua zi 
dimineaţa fata nu mai era. Dispăruse, nelăsând în urmă 
nici măcar o rochie, iar patul în care dormise era ocupat 
de un băiat nou. Nu ştiu niciodată unde plecase. În ziua 
aceea ascultă câteva din fetele mai mari care o ajutaseră 
să-şi pregătească plecarea, vorbind la fel de şuşotit, de 
tainic şi de stăpânit cum ar vorbi, cu glasul încă scăzut, 
şase fete tinere care ar pregăti-o pe a şaptea pentru nuntă, 
de rochia nouă, de pantofii noi, de maşina care o luase de 
acolo. Atunci îşi dădu seama că plecase pentru totdeauna, 
că trecuse dincolo de porţile de fier şi de gardul de oţel. I 
se păru atunci că o vede ca o eroină în clipa dispariţiei 
dincolo de porţile care zăngăneau, pierind fără a se 
micşora în ceva splendid şi fără nume, asemănător unui 
apus de soare. Trecu mai mult de un an până află că nu 
fusese prima şi n-avea să fie ultima. Că Alice nu fusese 
singura care dispăruse dincolo de porţile care zăngăneau, 
în rochie nouă sau în salopetă nouă, cu o mică boccea 
legată cu grijă, mai mică uneori decât o cutie de pantofi. 
Crezu că asta e ce se întâmplă atunci cu el. Crezu că a 
aflat cum izbutiseră toţi să plece fără să lase nicio urmă. 
Crezu că fuseseră purtaţi şi ei în braţe, cum era el, în 
bezna nopţii. 

Acum se apropia de uşă. Era foarte aproape; ştia până la 
una câte trepte invizibile mai erau până acolo, trepte pe 
care omul ce-l ducea în braţe avea să le coboare cu grija 
aceea infinită şi tăcută. Simţea pe obraz răsuflarea 
liniştită, grăbită şi caldă a omului; sub el simţea braţele 
încordate şi ţepene, bocceaua moale în care ştia că-i sunt 
hainele, luate în întuneric pe pipăitelea. Omul se opri. 


Când se aplecă, picioarele copilului alunecară şi atinseră 
podeaua. Degetele se închirciră dând de răceala de fier a 
scândurii. Omul vorbi, pentru prima dată. „Stai drept”, zise 
el. Şi atunci copilul ştiu cine e. 

Il recunoscu imediat, fără să fie surprins. Surprinsă ar fi 
fost directoarea dacă ar fi ştiut cât de bine îl cunoştea pe 
acest om. Nu-i ştia numele şi în cei trei ani de când era o 
creatură sensibilă nu schimbaseră mai mult de o sută de 
cuvinte. Dar omul acela era o persoană mult mai 
importantă în viaţa lui decât oricine altcineva, chiar decât 
Alice. Chiar şi la vârsta de trei ani copilul ştiu că există 
ceva între ei care nu trebuia să fie exprimat. Ştiu că nu 
stătea o clipă pe terenul de joc fără ca omul să nu-l 
supravegheze de pe scaunul din uşa cazanului de la 
calorifer, şi că omul îl supraveghea cu o atenţie adâncă şi 
neabătută. Dacă ar fi fost mai mare copilul s-ar fi gândit 
poate Mă urăşte şi-i este teama de mine. Intr-atâta încât 
nu poate să mă piardă din ochi. Dacă ar fi avut un 
vocabular mai bogat dar tot atâţia ani ar fi putut să se 
gândească că Prin asta mă deosebesc de ceilalţi: prin 
faptul că mă supraveghează tot timpul. Acceptase acest 
gând. Aşa că nu fu surprins când află cine îl luase din pat, 
încă adormit şi-l dusese în braţe până jos; astfel că, stând 
lângă uşă în bezna adâncă şi rece în timp ce omul îl ajuta 
să se îmbrace, ar fi putut să se gândească Mă urăâşte de 
ajuns de mult incât să incerce chiar să impiedice ceva care 
e gata să mi se întâmple să se producă. 

Tremurând, se îmbrăcă liniştit cât putu mai repede, 
bâjbâind amândoi şi punându-şi hăinuţele cum se nimerea. 
„Ghetele”, spuse omul, într-o şoaptă sfârşită. „Aici”. 
Copilul se aşeză pe podeaua rece şi se încălţă. Omul nu-l 
atingea acum, dar băiatul putea să audă, să simtă, că omul 
se aplecase şi el, ocupat cu ceva. «Se încalţă şi el», se 
gândi copilul. Omul îl atinse din nou, bâjbâind, şi-l ridică în 
picioare. Nu-şi legase şireturile la ghete. Nu învățase încă 


să facă asta singur. Nu-i spuse omului că nu-şi legase 
şireturile. Nu făcea nici cel mai mic zgomot. Stătea aşa 
acolo şi atunci o haină mai mare îl acoperi cu totul - după 
miros ştiu că era a omului - şi fu ridicat din nou. Uşa se 
deschise, înspre interior. Aerul rece şi luminile felinarelor 
de pe stradă năvăliră înăuntru; putea zări luminile şi 
zidurile albe ale fabricii şi coşurile înalte şi fără fum 
profilate pe cerul plin de stele. În lumina de pe stradă 
gardul de oţel arăta asemeni unui şir de soldaţi famelici. 
Traversând terenul de joacă pustiu, picioarele lui se 
bălăbăneau în ritm cu paşii mari ai omului, ghetele cu 
şireturile nelegate lovindu-i gleznele. Ajunseră la poarta de 
fier şi ieşiră. 

Nu trebuiră să aştepte mult ca să vină tramvaiul. Dacă 
ar fi fost mai mare ar fi observat cât de bine calculase 
omul totul. Dar nu se miră şi nici nu observă nimic. Stătea 
acolo în colţ, lângă om, cu ghetele fără şireturile legate, 
înfăşurat până la călcâie în haina omului, cu ochii rotunzi 
şi mari, cu faţa liniştită şi trează. Tramvaiul sosi, un şir de 
ferestre, scârţâind când se opri şi bâzâind când urcară. 
Era aproape gol, întrucât era după ora două. Omul observă 
acum că ghetele copilului nu aveau şireturile legate, şi i le 
legă, copilul, nemişcat pe banchetă, uitându-se la 
picioarele întinse înaintea lui. Gara era foarte departe şi el 
mai mersese cu tramvaiul, aşa că atunci când ajunseră la 
gară adormise. Când se trezi era ziua şi călătoreau de 
câtva timp cu trenul. Nu mai mersese cu trenul până 
atunci, dar nimeni n-ar fi zis. Şedea foarte cuminte, ca şi în 
tramvai, învelit cu totul în haina omului în afară de 
picioarele care-i ieşeau în afară şi de cap, şi se uita cum 
alunecau pe fereastră dealuri şi copaci şi vaci şi lucruri din 
astea pe care nu le mai văzuse până atunci. Când omul 
văzu că e treaz, scoase nişte mâncare dintr-o bucată de 
hârtie de ziar. Pâine cu şuncă. „[ine”, zise omul. Luă 
mâncarea şi îmbucă, privind pe fereastră. 


Nu spuse niciun cuvânt, nu se arătă surprins, nici când 
în a treia zi poliţiştii veniră şi-l luară pe el şi pe omul cu 
care venise. Locul în care erau acum nu se deosebea deloc 
de cel de unde plecaseră în timpul nopţii - aceiaşi copii, cu 
alte nume; aceiaşi oameni mari, mirosind altfel: nu 
înţelegea mai bine de ce nu trebuia să fi rămas acolo decât 
de ce trebuiseră să plece din primul loc. Dar nu fu surprins 
când veniră şi-i spuseră să se scoale şi să se îmbrace, 
uitând să-i spună de ce sau unde se ducea acum. Poate că 
ştia că se întoarce, poate cu clarviziunea lui de copil ştiuse 
tot timpul ceea ce omul nu ştiuse: că nu avea, nu putea să 
dureze. Din nou în tren, văzu aceleaşi dealuri, aceiaşi 
copaci, aceleaşi vaci, dar din altă parte şi din altă direcţie. 
Polițistul îi dădu să mănânce pâine cu şuncă, deşi nu 
scoase mâncarea dintr-o bucată de hârtie de ziar. Observă 
acest lucru, dar nu zise nimic, poate că nu se gândea la 
nimic. 

Apoi fu din nou acasă. Poate că aştepta să fie pedepsit la 
întoarcere, pentru ce, pentru ce crimă anume, nu se 
aştepta să ştie, deoarece învățase acest lucru, că deşi 
copiii pot accepta pe oamenii maturi ca oameni maturi, 
oamenii maturi nu-i pot accepta niciodată pe copii decât ca 
oameni maturi. Uitase de istoria cu pasta de dinți. O evita 
acum pe dieteticiană, aşa cum, cu o lună în urmă, căuta să 
fie în calea ei. Era atât de preocupat să o evite încât uitase 
de mult de ce o făcea; în curând uită şi de călătorie, 
întrucât nu avea să ştie niciodată că exista vreo legătură 
între ele. Când şi când se mai gândea la asta, dar neclar şi 
vag. Dar asta se întâmpla numai când se uita spre uşa de 
la sala cazanelor şi-şi amintea de omul care stătea acolo şi- 
l supraveghea şi acum dispăruse cu totul, fără urmă, 
nelăsând nici măcar scaunul de răchită din uşă, aşa cum 
dispăruseră toţi cei care plecaseră de-acolo. IÎncotro o fi 
plecat omul, copilul nici nu se gândea şi nici nu se întreba. 

Într-o seară veniră în sala de clasă şi-l luară. Era cu 


două săptămâni înainte de Crăciun. Două femei tinere - 
niciuna nu era dieteticiană - îl luară şi-l duseră la baie şi-l 
spălară şi-i pieptănară părul ud şi-l îmbrăcară într-o 
salopetă curată şi-l duseră în biroul directoarei. În birou se 
afla un bărbat, un străin. Şi se uită la om şi ştiu înainte ca 
directoarea să fi spus ceva. Poate că era cunoaşterea pe 
care o dă amintirea, cunoaşterea care începe să-şi 
amintească; poate chiar dorinţa, deoarece la cinci ani eşti 
încă prea mic ca să fi învăţat de ajuns ca să renunţi să mai 
nădăjduieşti. Poate că-şi aminti brusc mersul cu trenul şi 
mâncarea, deoarece chiar amintirea nu mergea mult mai 
departe înapoi. „Joseph”, spuse directoarea, „ce-ai zice să 
te duci să stai la ţară cu o familie de oameni buni?” 

Stătea acolo în picioare, în salopeta nouă şi ţeapănă, 
faţa şi urechile îi erau roşii şi ardeau din pricina săpunului 
aspru şi a prosoapelor aspre, şi asculta ce spune străinul. 
Se uitase o dată la el şi-l văzuse: un om îndesat, cu o barbă 
castanie scurtă şi cu părul tăiat scurt deşi nu de curând. 
Părul şi barba îl făceau să pară plin de vigoare; nici un fir 
argintiu nu i se vedea în păr de parcă ar fi fost neatins de 
cei patruzeci şi mai mulţi de ani pe care îi arăta obrazul. 
Ochii îi erau de culoare deschisă, reci. Purta un costum 
negru, corect, de stofă ieftină, aspră. Pe genunchi, o 
pălărie neagră. O ţinea cu o mână curată, grosolană, 
strânsă pumn chiar şi pe fetrul moale al pălăriei. Peste 
pieptul vestei trecea un lanţ de ceas greu, din argint. 
Ghetele negre, grele stăteau una lângă alta; fuseseră 
lustruite cu mâna. Chiar şi copilul de cinci ani, uitându-se 
la el, înţelese că omul nu fuma şi n-ar accepta ca alţii să 
fumeze. Dar nu se uită la om din cauza ochilor lui. 

Simţea că omul se uită totuşi la el, cu o privire 
stăruitoare, rece şi totuşi nu intenţionat severă. Cu aceeaşi 
privire ar fi putut să examineze un cal sau un plug de 
ocazie, convins dinainte că avea să găsească defecte, 
convins dinainte că avea să-l cumpere. Glasul îi era 


hotărât, vorbea rar şi laborios; glasul unui om care cerea 
să fie ascultat nu atât de mult cu atenţie cât în tăcere. „Şi 
nu puteţi sau nu vreţi să-mi spuneţi mai multe despre 
familia lui?” Ș 

Directoarea nu se uită la el. Indărătul ochelarilor, ochii i 
se topiseră, cel puţin pentru câteva clipe. Spuse imediat, 
aproape puţin cam prea imediat: „Nu facem niciun efort ca 
să identificăm familiile din care vin. Aşa cum v-am spus, a 
fost abandonat aici în prag în ajun de Crăciun, de azi în 
două săptămâni vor fi cinci ani de atunci. Dacă familia 
copilului este atât de importantă pentru dumneavoastră ar 
fi mai bine să nu adoptați niciun copil.” 

„Nu chiar asta voiam să spun”, zise străinul. Tonul pe 
care vorbea era acum ceva mai conciliant. Izbuti să se 
scuze fără să cedeze o iotă din convingerile lui. „Mă 
gândeam că aş putea discuta cu Miss Atkins (aşa o chema 
pe dieteticiană) întrucât am fost în corespondenţă cu ea.” 

Din nou glasul directoarei fu prompt şi rece, şi se auzi 
aproape chiar înainte ca omul să fi terminat. „Pot să vă 
informez despre acest copil sau despre oricare din copiii 
noştri tot atât de bine ca Miss Atkins, întrucât la orfelinat 
ea se ocupă doar de sala de mese şi de bucătărie. S-a 
întâmplat că în acest caz a fost atât de amabilă şi ne-a 
servit de secretară în corespondenţa pe care am purtat-o 
cu dumneavoastră.” 

„Nu-i nimic”, zise străinul. „Nu-i nimic. Mă gândeam 
doar...” 

„Vă gândeaţi doar la ce? Nu silim pe nimeni să adopte 
copiii noştri, nici nu silim copiii să meargă împotriva 
dorinţei lor, dacă motivele lor sunt reale. Acesta e un lucru 
pe care amândouă părţile trebuie să-l stabilească 
împreună. Noi vă sfătuim doar.” 

„Da”, zise străinul. „Nu-i nimic, cum vă spuneam. Sunt 
convins că puştiul îmi convine. Va găsi o familie cum 
trebuie în Mrs. McEachern şi în mine. Nu mai suntem 


tineri şi ne place o viaţă liniştită. Şi n-o să găsească la noi 
nici mâncăruri alese şi nici trândăvie. Şi nici mai multă 
muncă decât va putea să facă. Nu am nicio îndoială că la 
noi va creşte cu teama de Dumnezeu şi în silă de trândăvie 
şi deşertăciune, în ciuda originii sale.” 

Şi astfel poliţa pe care o semnase cu un tub de pastă de 
dinţi în după-amiaza aceea de acum două luni veni la 
scadenţă şi uitucul ei semnatar era învelit într-o pătură 
curată de cal şi stătea nemişcat, mic şi mototol, pe capra 
unei şarete uşoare care se zgâlţâia într-un amurg de 
decembrie pe un drum îngheţat şi desfundat. Merseseră 
toată ziua. La prânz omul îi dăduse să mănânce, scoțând 
de sub capră, dintr-o cutie de carton, mâncăruri ţărăneşti 
gătite cu trei zile în urmă. Dar numai acuma i se adresă 
omul... Rosti un singur cuvânt, arătând spre capătul 
cărării, cu biciul ţinut strâns în pumnul îmbrăcat în 
mănuşa cu un deget, o lumină care se zărea în amurg. 
„Acasă”, zise el. Copilul nu spuse niciun cuvânt. Omul se 
uită la el. Era şi el înfofolit din cauza frigului, ghemuit pe 
capră, mare, otova, ca o stâncă, neîmblânzit, nu atât sever 
cât necruţător. „Am zis, acolo e casa ta”. Copilul tot nu 
spuse nimic. Nu ştia ce înseamnă acasă, aşa că nu ştia ce 
să spună. Şi nu era de ajuns de în vârstă ca să vorbească şi 
să nu spună nimic. „Vei avea adăpost şi mâncare şi vei fi în 
grija unor buni creştini”, spuse omul. „Şi vei munci după 
puterile tale ca să fii ferit de rele. Fiindcă aşa cum te voi 
învăţa în curând, cele două mari păcate sunt trândăvia şi 
nepăsarea, cele două mari virtuţi sunt munca şi frica lui 
Dumnezeu”. Copilul continua să nu spună nimic. Nu 
muncise niciodată şi nici nu se temuse de Dumnezeu. Ştia 
încă mai puţin despre Dumnezeu decât despre muncă. 
Văzuse munca sub forma oamenilor cu lopeţi şi greble care 
curăţau terenul de joc vreme de şase zile în fiecare 
săptămână, dar Dumnezeu nu sosea decât duminica. Şi 
atunci - în afară de încercarea grea a spălatului - însemna 


o muzică plăcută auzului şi cuvinte care nu supărau deloc 
urechea şi totul, în ansamblu, era plăcut, chiar dacă puţin 
cam obositor. Nu scoase niciun cuvânt. Şareta se zgâlţâia 
mai departe, caii puternici, bine ţinuţi, grăbindu-se spre 
casă, spre grajd. 

Mai era un lucru pe care nu avea să şi-l amintească 
decât mai târziu, când memoria nu-i mai reţinu doar 
obrazul, când memoria nu-i mai acceptă amintirile de 
suprafaţă. Erau în biroul directoarei; el stând în picioare, 
nemişcat, neuitându-se în ochii străinului pe care-i simţea 
că-l privesc, aşteptând ca străinul să spună ce gândeau 
ochii lui. Şi străinul zise atunci: „Christmas. Un nume 
păgân. Sacrilegiu. Voi schimba asta.” 

„Acesta e dreptul dumneavoastră legal”, spuse 
directoarea. „Pe noi nu ne interesează cum sunt numiți, ci 
cum sunt tratați.” 

Străinul însă nu mai asculta pe nimeni, tot aşa cum nu 
se adresa nimănui. „De aci înainte numele lui va fi 
McEachern.” 

„Va fi foarte bine”, spuse directoarea, „să-i dați numele 
dumneavoastră.” 

„Va mânca din pâinea mea şi va ține religia mea”, zise 
străinul. „De ce nu ar purta şi numele meu?” 

Copilul nu-i asculta. Nu-l interesa ce spun. Nu-i păsa mai 
mult decât dacă omul ar fi zis că e o zi caldă când nu era o 
zi caldă. Nici nu se osteni să-şi spună Nu mă cheamă 
McEachern. Mă cheamă Christmas. Nu era cazul să se 
preocupe încă de treaba asta. Avea tot timpul. 

„Într-adevăr, de ce nu?” zise directoarea. 


7 


ŞI MEMORIA ŞTIE ASTA; DUPĂ DOUĂZECI de ani 
memoria mai crede încă. În ziua aceea am devenit bărbat 

Încăperea curată, austeră, mirosea a duminică. La 
ferestre perdelele curate, cârpite, se mişcau uşor în 
adierea care mirosea a pământ arat şi a mere pădureţe. Pe 
armoniul galben din imitație de stejar, cu pedalele învelite 
în petice de covor zdrenţuite şi roase, era aşezat un vas 
plin de ciuboţica cucului. Băiatul şedea pe scaun lângă 
masa pe care erau aşezate o lampă de nichel şi o enormă 
Biblie cu copci şi balamale din alamă şi cu un lacăt de 
aramă. Băiatul purta o cămaşă albă curată, fără guler. 
Pantalonii erau noi, negri, dintr-o stofă aspră. Ghetele 
fuseseră văcsuite de curând, cam stângaci, aşa cum le-ar fi 
văcsuit un băiat de opt ani, cu mici pete mate ici şi colo, 
mai ales pe la tocuri, unde vacsul nu izbutise să acopere 
bine pielea. Pe masă, în faţa lui, stătea deschis catehismul 
prezbiterian. 

McEachern stătea în picioare lângă uşă. Purta o cămaşă 
curată scrobită şi aceiaşi pantaloni negri în care băiatul îl 
văzuse şi prima dată. Părul, umed, tot fără niciun fir alb, 
era pieptănat cu grijă şi lipit de ţeasta rotundă. Barba, 
pieptănată şi ea cu grijă, era tot umedă. „N-ai încercat să-l 
înveţi”, zise el. 

Băiatul nu-şi ridică privirea. Nu făcu niciun gest. Dar 
faţa bărbatului nu arăta mai puţin impasibilă. „Am 
încercat”. 

„Atunci mai încearcă. Îţi mai dau o oră.” McEachern 
scoase din buzunar un ceas gros de argint şi-l puse pe 
masă cu cadranul în sus şi trase un al doilea scaun, din 
lemn tare, lângă masă şi se aşeză, cu mâinile curate, bine 
frecate, pe genunchi, cu ghetele groase, văcsuite bine 
proptite pe podea. Ghetele nu aveau pete unde vacsul să 
nu fi acoperit pielea. Dar seara trecută la vremea cinei 


avuseseră. Şi ceva mai târziu, băiatul care se dezbrăcase 
ca să se culce şi era în cămaşă fusese bătut cu cureaua şi 
mai apoi le văcsuise din nou. Băiatul şedea la masă. Faţa 
lui înclinată era calmă şi inexpresivă. In încăperea rece, 
curată, aerul de primăvară năvălea în adieri uşoare. 

Asta fusese la ora nouă. Stăteau acolo de la opt. Erau 
biserici în apropiere, dar biserica prezbiteriană era la cinci 
mile depărtare; ca să mergi cu căruţa până acolo îţi 
trebuia un ceas. La nouă jumătate intră în cameră Mrs. 
McEachern. Era îmbrăcată în negru, pe cap cu o scufie - o 
femeie mărunţică, sfioasă, puţin încovoiată, cu o faţă 
obosită. Arăta cu cincisprezece ani mai în vârstă decât 
soţul ei solid şi viguros. Nu intră de-a dreptul în încăpere. 
Păşi peste prag şi rămase o clipă acolo cu scufia pe cap, în 
rochia ei de un negru murdar deşi fusese periată ades, 
ţinând în mână o umbrelă şi un evantai în formă de frunză 
de palmier, şi cu o expresie ciudată în ochi de parcă orice- 
ar fi văzut sau auzit, vedea şi auzea prin mijlocirea unui 
bărbat sau a unui glas de bărbat mai apropiat, de parcă ar 
fi fost doar o unealtă iar voinicul şi neîndurătorul ei bărbat, 
mâna care o foloseşte. Poate că McEachern o auzise. Dar 
nu-şi ridică privirea, nici nu vorbi. Femeia se întoarse şi 
plecă. 

Exact când se făcu ora, McEachern îşi ridică ochii spre 
băiat: „Acum, îl ştii?” zise el. 

Băiatul nu făcu niciun gest. „Nu”, spuse el. 

McEachern se ridică, decis, fără grabă. Luă ceasul, îi 
închise capacul şi-l puse în buzunar, trecând din nou lanţul 
peste bretea. „Vino”, spuse el. Nu se uită înapoi. Băiatul îl 
urmă, jos în hol, către spatele casei; şi el mergea drept şi 
în tăcere, cu capul sus. Spatele celor doi era foarte 
asemănător în încăpăţânarea lor, ca într-un fel de 
asemănare transmisă. 

Mrs. McEachern era în bucătărie. Pe cap avea încă 
boneta, iar în mâini umbrela şi evantaiul. Când cei doi 


trecură privi spre uşă. „Iată”, zise ea. Niciunul din ei nu se 
uită la ea. Poate că nu auziseră, poate că nici nu vorbise. 
Îşi continuară drumul, unul după celălalt, spinările celor 
doi mai asemănătoare în refuzul rigid al oricărui 
compromis decât le-ar fi putut face o adevărată rudenie de 
sânge. Traversară curtea din spatele casei şi se îndreptară 
spre grajd şi intrară acolo. McEachern deschise uşa 
magaziei şi se dădu la o parte. Băiatul intră în magazie. 
McEachern luă un ham de pe perete. Nu era nici nou nici 
vechi, ca şi ghetele lui. Era curat, ca şi ghetele, şi mirosea 
cum mirosea şi omul: un miros de piele curată, aspră, 
bărbătească şi vie. Se uită la băiat. 

„Unde-i cartea?”, zise el. Băiatul stătea în picioare în 
faţa lui, cu obrazul calm şi palid sub pielea netedă de 
culoarea pergamentului. „Nu ai adus-o”, zise McEachern. 
„Du-te şi adu-o.” Glasul nu era rău. Nu avea nimic 
omenesc, personal. Era doar rece, implacabil, aşa cum 
sunt cuvintele scrise sau tipărite. Băiatul se întoarse şi 
plecă. 

Când intră în casă, Mrs. McEachern era în hol. „Joe”, 
spuse ea. Băiatul nu-i răspunse. Nici măcar nu o privi, nu-i 
văzu faţa, nici mişcarea ţeapănă a mâinii ridicate pe 
jumătate într-o caricatură stângace a celui mai mângâietor 
gest pe care îl poate face mâna omenească. Trecu ţeapăn 
pe lângă ea, cu faţa încremenită, cu obrazul înăsprit de 
mândrie poate şi de disperare. Sau poate era orgoliul, 
stupidul orgoliu al unui bărbat. Luă catehismul de pe masă 
şi se reîntoarse în grajd. 

McEachern aştepta, cu cureaua în mână. „Pune-o jos”, 
zise el. Băiatul puse cartea pe jos. „Nu acolo”, spuse 
McEachern fără să se-nfurie. „Tu crezi că podeaua 
grajdului, pământul pe care-l calcă vitele, e locul potrivit 
pentru cuvântul Domnului. O să te învăţ şi lucrul ăsta.” 
Luă cartea şi o puse pe o poliţă. „Dă jos pantalonii”, zise 
el. „N-o să-i murdărim.” 


Şi atunci băiatul rămase în picioare, cu pantalonii căzuţi 
pe vine, cu pulpele goale ivindu-se de sub cămaşa scurtă. 
Stătea acolo, zvelt şi drept. Când cureaua-l lovi nu se 
clinti, pe faţa lui nu tresări niciun muşchi. Privea drept 
înainte, cu o expresie calmă, extatică, asemeni călugărilor 
din tablouri. McEachern începu să-l lovească metodic, cu 
putere, încet şi calculat, dar fără să se aprindă sau să se 
înfurie. Ar fi fost greu de spus a cărui faţă era mai extatică, 
mai calmă, mai convinsă. 

Îl lovi de zece ori apoi se opri. „la cartea”, zise el. „Lasă 
pantalonii aşa.” Dădu băiatului catehismul. Băiatul îl luă. 
Stătea aşa, drept, cu cartea şi faţa înălțate într-o atitudine 
de exaltare. Dacă ar fi avut şi stihar s-ar fi zis că e un băiat 
din corul unei biserici catolice, drept naos fiind magazia cu 
umbrele şi clarobscurul ei, peretele de scânduri grosolane 
dincolo de care, în obscuritatea mirosind a uscat şi a 
amoniac, iţele se mişcau din când în când sforăind şi izbind 
leneş pământul. McEachern se aşeză greoi pe capacul unei 
lăzi de nutreţ, cu picioarele răşchirate, cu o mână pe 
genunchi şi cu ceasul de argint în cealaltă mână, faţa lui 
curată, bărboasă, ca săpată în piatră, cu privirea 
neîndurătoare, rece dar nu rea. 

Rămaseră aşa încă un ceas. Înainte ca acest răstimp să 
se termine Mrs. McEachern ieşi în uşa din spatele casei. 
Dar nu scoase niciun cuvânt. Stătea doar acolo, uitându-se 
spre grajd, cu pălăria pe cap, cu umbrela şi evantaiul. Apoi 
intră din nou în casă. 

Din nou în ultima secundă a orei, McEachern puse 
ceasul în buzunar. „Acum îl ştii?” zise el. Băiatul nu 
răspunse, încremenit, drept, ţinând cartea în faţa lui. 
McEachern îi luă cartea din mână. Altfel, băiatul nu ar fi 
făcut niciun gest. „Repetă catehismul,” spuse McEachern. 
Băiatul privea ţintă la peretele din faţa lui. Obrazul îi era 
alb ca varul în ciuda culorii plăcute şi calde a pielii. Cu 
grijă şi fără grabă McEachern puse cartea pe poliţă şi luă 


cureaua. Îl lovi de zece ori. Când isprăvi, băiatul rămase o 
clipă nemişcat. Nu mâncase micul dejun, niciunul din ei 
nu-l mâncase încă. Apoi băiatul se clătină şi ar fi căzut jos, 
dacă bărbatul nu l-ar fi prins în braţe şi nu l-ar fi ţinut în 
picioare. „Vino”, spuse McEachern, încercând să-l conducă 
spre lada cu nutreţ. „Şezi jos aici.” 

„Nu”, spuse băiatul. Braţul lui încercă să se desprindă 
din strânsoarea bărbatului. McEachern îi dădu drumul. 

„Ce ai? Ţi-e rău?” 

„Nu”, zise băiatul. Glasul îi era stins, obrazul alb ca 
varul. 

„la cartea”, spuse McEachern, punând cartea în mâna 
băiatului. Mrs. McEachern ieşind din casă se ivi în 
fereastra magaziei. Purta acum un capot decolorat şi o 
pălărie de soare şi ţinea în mână o găleată de lemn. Trecu 
prin faţa ferestrei fără să se uite spre magazie şi dispăru. 
După câteva clipe ajunse până la ei scârţâitul lent al roții 
fântânii, străbătând neaşteptat şi paşnic văzduhul 
duminical. Apoi femeia apăru din nou în raza ferestrei, cu 
trupul legănându-se în ritmul greutăţii găleţii pe care o 
ducea, şi intră din nou în casă fără să se uite spre grajd. 

Din nou când trecu ora McEachern îşi ridică privirea de 
pe cadranul ceasului. „L-ai învăţat?” Băiatul nu răspunse şi 
nu se clinti. Când McEachern se apropie de băiat, văzu că 
nu se uita deloc în carte, că ochii îi erau ficşi şi goi. Când 
vru să-i ia cartea, se pomeni că băiatul se agaţă de ea de 
parcă ar fi fost un stâlp sau o frânghie. Când McEachern 
smulse cu forţa cartea din mâinile băiatului, acesta se 
prăbuşi cât era de lung la pământ şi rămase acolo 
nemişcat. 

Când îşi reveni în fire era după-amiaza târziu. Stătea în 
pat, în camera lui de la mansardă, de sub acoperişul jos. În 
încăpere domnea liniştea şi amurgul. Se simţea foarte bine 
şi câtva timp rămase aşa privind liniştit plafonul înclinat de 
deasupra capului, fără să-şi dea seama că lângă pat şade 


cineva. Era McEachern. Acum purta şi el hainele de fiecare 
zi - nu salopeta cu care se ducea la câmp, ci o cămaşă 
curată, decolorată, fără guler, şi pantaloni kaki decoloraţi. 
„Te-ai trezit”, spuse el. Întinse braţul şi dădu la o parte 
cuvertura. „Vino”, zise el. 

Băiatul nu se mişcă. „Vrei să mă baţi din nou?” 

„Vino”, spuse McEachern. „Scoală-te”. Băiatul se dădu 
jos din pat şi rămase în picioare, slab şi stângaci în 
flaneaua de corp şi în izmenele de bumbac. McEachern se 
mişcă şi el, greoi, cu mişcări stângace anchilozate, cu 
preţul unor uriaşe eforturi; băiatul, observându-l cu lipsa 
de interes a unui copil, îl văzu pe om că îngenunche încet 
şi greoi lângă pat. „Îngenunchează”, spuse McEachern. 
Băiatul îngenunchie; amândoi îngenuncheară în încăperea 
strâmtă, înecată în obscuritatea amurgului: mica siluetă 
îmbrăcată într-o flanea de corp şi-n izmene scurtate şi 
bărbatul neîndurător care nu cunoscuse niciodată nici 
mila, nici îndoiala. McEachern începu să se roage. Se rugă 
multă vreme, cu glasul mormăit, adormitor, monoton. Ceru 
iertare pentru că încălcase Sabatul şi pentru că ridicase 
mâna asupra unui copil, a unui orfan, care era drag 
Domnului. Se rugă ca inima neînduplecată a copilului să se 
înduioşeze şi să-i fie iertat păcatul neascultării, mulţumită 
omului pe care-l batjocorise şi-l nesocotise, cerând ca 
Atotputernicul să fie tot atât de mărinimos precum era el 
însuşi, în numele şi din cauza conştientei sale milostivenii. 

Termină şi se ridică în picioare gâfâind. Băiatul rămase 
în genunchi, nemişcat. Ochii îi erau însă deschişi (nu-şi 
ascunsese şi nici nu-şi plecase capul) şi faţa foarte calmă; 
calmă, împăcată şi de nepătruns. Îl auzi pe McEachern că 
bâjbâie pe masa unde era lampa. Fu aprins un chibrit; 
flăcăruia se opri deasupra fitilului, în globul deasupra 
căruia mâna omului apăru acum ca şi cum ar fi fost 
înmuiată în sânge. Umbrele jucară în jur şi apoi se opriră 
locului. McEachern luă ceva de pe masă, de lângă lampă: 


catehismul. Se uită spre băiat: nasul, obrazul colţuros, ca 
de piatră, bărbos până în orbita înfundată de sub ochelari. 
„la cartea”, spuse el. 

Totul începuse în dimineaţa aceea de duminică, înainte 
de micul dejun. Nu mâncase micul dejun; probabil nici el, 
nici bărbatul nu se gândiseră o clipă la asta. Omul nu-şi 
luase micul dejun, deşi se apropiase de masă şi ceruse 
iertare pentru mâncare şi pentru nevoia de a o mânca. La 
prânz dormise din cauza epuizării nervoase. Şi la cină 
niciunul din ei nu se gândise la mâncare. Băiatul nici nu-şi 
dădea seama ce se întâmplă, de ce se simţea slab şi 
moleşit. 

Aşa se simţea acum când stătea întins pe pat. Lampa 
mai ardea; afară se-ntunecase de-a binelea. Trecuse câtva 
timp, dar i se părea că dacă şi-ar întoarce capul s-ar mai 
vedea pe ei amândoi, pe el şi pe McEachern, îngenunchind 
lângă pat, sau măcar pe covor urmele celor două perechi 
de genunchi fără trup. Până şi aerul părea să mai secrete 
încă glasul acela monoton al unui om vorbind ca în vis, 
vorbind, implorând, discutând cu o prezenţă care nu putea 
lăsa măcar o fantomatică urmă pe un covor real. 

Se odihnea aşa, întins pe spate, cu mâinile încrucişate 
pe piept, ca o imagine tombală, când auzi din nou paşi pe 
scările strâmte. Nu erau paşii bărbatului; îl auzise pe 
McEachern plecând cu şareta, în amurg, ca să facă trei 
mile până la o biserică prezbiteriană, pentru a-şi împlini 
ispăşirea pe care şi-o impusese singur pentru cele 
întâmplate dimineaţa. 

Fără să-şi fi întors capul, băiatul o auzi pe Mrs. 
McEachern urcând încet, cu trudă, scările. O auzi cum 
păşeşte pe podea. Nu se uită la ea, deşi după un timp 
umbra ei se alungi pe perete unde putea să o vadă, şi-şi 
dădu seama că ducea ceva în mână. Era o tavă cu 
mâncare. Femeia puse tava pe pat. Băiatul nici nu se 
uitase măcar o dată la ea. Nu făcuse nicio mişcare. „Joe”, 


zise ea. El nu se mişcă. „Joe”, zise ea. Femeia văzu că ochii 
băiatului sunt deschişi. Nu-l atinse. 

„Nu mi-e foame”, spuse el. 

Femeia rămase nemişcată. Stătea în picioare, cu mâinile 
ghemuite în poala şorţului. Nici ea nu părea să se uite la 
el. Părea să se adreseze peretelui de lângă pat. „Ştiu ce 
gândeşti. Nu-i aşa. Nu mi-a spus el să-ţi aduc ceva. Eu m- 
am gândit la asta. El nu ştie. Nu-i mâncarea pe care ţi-a 
trimis-o el.” Băiatul nu făcu nicio mişcare. Faţa lui era 
calmă ca săpată în piatră şi privea la unghiul ascuţit pe 
care-l făcea tavanul de lemn. „N-ai mâncat astăzi. Scoală- 
te să mănânci. Nu mi-a spus el să-ţi aduc asta. Nu ştie. Am 
aşteptat până a plecat şi apoi am pregătit-o singură.” 

Atunci băiatul se sculă. În timp ce femeia îl urmărea cu 
privirea, se dădu jos din pat, luă tava şi ducându-se într-un 
colţ o răsturnă, aruncând totul, farfuriile şi mâncarea, pe 
jos. Apoi se întoarse spre pat, purtând tava ca pe un 
chivot, stiharul său fiind flaneaua şi izmenele scurtate, 
cumpărate pentru un bărbat. Femeia nu se mai uita la el, 
deşi nu făcuse niciun gest. Mâinile îi erau înfăşurate încă 
în şorţ. Băiatul se urcă în pat şi se întinse din nou pe spate, 
cu ochii larg deschişi privind în tavan. Zări umbra femeii, 
nemişcată, informă, puţin aplecată de spate. Apoi, umbra 
dispăru. Nu se uită, dar o auzi îngenunchind în colţul 
camerei, strângând farfuriile sparte şi punându-le pe tavă. 
După aceea plecă. Şi atunci se făcu linişte. Lampa lumina 
mai departe, fitilul ardea; pe perete umbrele jucăuşe ale 
moliilor care zburătăceau se proiectau uriaşe de parcă ar fi 
fost nişte păsări. Prin fereastră venea până la el mirosul 
întunericului, al primăverii, al pământului. 

Avea atunci doar opt ani. Mai târziu, peste mulţi ani, 
memoria ştiu ce îşi amintea; mulţi ani după noaptea aceea 
când, cu un ceas mai târziu, se dădu jos din pat şi se duse 
în colţul încăperii şi îngenunche nu cum îngenunchease pe 
covor şi, aplecându-se deasupra mâncării dispreţuite, 


mâncă cu mâinile, ca un sălbatic, ca un câine. 


Se însera; ar fi trebuit să fie cu multe mile mai aproape 
de casă. Deşi sâmbătă după-amiaza era liber, niciodată nu 
fusese atât de departe de casă aşa de târziu. Când avea să 
ajungă acasă avea să fie bătut cu cureaua. Dar nu pentru 
ce-ar fi putut sau nu să facă, în timp ce lipsise. Când avea 
să ajungă acasă, avea să primească aceeaşi pedeapsă, deşi 
nu săvârşise niciun păcat, pe care ar fi primit-o dacă 
McEachern l-ar fi văzut săvârşind un păcat. Dar probabil 
că nu ştia încă nici el că n-avea să săvârşească niciun 
păcat. Toţi cinci stăteau liniștiți în amurg, în jurul intrării 
dărăpănate a unui joagăr părăsit, unde, fiind ascunși, la o 
sută de yarzi mai departe, văzuseră o tânără negresă că 
intră, se uită o dată înapoi şi dispare. Unul din băieţii mai 
mari aranjase povestea asta şi intră el primul. Ceilalţi, 
băieţi îmbrăcaţi în salopete identice, care locuiau până la o 
depărtare de trei mile de-acolo şi care, asemeni celuia pe 
care-l ştiau drept Joe McEachern, munceau la câmp, 
mulgeau vitele şi tăiau lemne la vârsta de treisprezece şi 
paisprezece ani ca şi oamenii mari, traseră la sorţi. Poate 
că nici nu se gândi că asta e vreun păcat până nu-şi aminti 
de omul care-l aştepta acasă, întrucât la paisprezece ani 
păcatul suprem ar fi fost să fie acuzat în public că e virgin. 

Veni şi rândul lui. Intră în magazie. Înăuntru era 
întuneric. Pe loc fu cuprins de o grabă teribilă. Era ceva în 
el care încerca să iasă afară, ca atunci când se gândea la 
pasta de dinţi. Dar nu putu să se mişte imediat. Stătea în 
picioare şi simţea mirosul de femeie, mirosul de negresă în 
acelaşi timp; prizonier al grabei şi al ei, femeii, negresei, 
mânat, trebuind să aştepte până femeia spuse ceva: un 
sunet călăuzitor care nu era un cuvânt anume şi care-l luă 
pe neaşteptate. Atunci i se păru că o zăreşte - ceva, întins, 
abject; poate ochii ei. Aplecându-se i se păru că se uită 
într-un puț adânc şi în fundul puţului zări două licăriri 


asemeni răsfrângerii unor stele moarte. Se mişcă deoarece 
piciorul lui o atinse. Apoi o atinse din nou fiindcă o lovi cu 
piciorul. O izbi cu putere, lovind-o într-un geamăt înăbuşit 
de spaimă şi de surprindere. Fata începu să urle, el o 
scutura, o trăgea de braţ, izbind-o cu sălbăticie, lovind 
probabil în glasul acela, simţindu-i oricum şi trupul, 
prizonier al ei, femeii, negresei, şi al grabei. 

Apoi fata scăpă de sub pumnii lui şi el se trase îndărăt 
încercând să fugă când ceilalţi se năpustiră asupra lui, 
grămadă, apucându-l, trăgând şi el răspunzându-le cu 
respiraţia şuierată de furie şi disperare. Acum simţea în 
nări mirosul de mascul, cu toţii îl simțeau; undeva 
dedesubt. Ea fugind, urlând. Se clătinau, se călcau în 
picioare, izbind în orice braţ sau trup pe care-l atingeau, 
până se prăbuşiră toţi peste el. Totuşi se mai bătea, dând 
înapoi, plângând. Acum nu mai era vorba de Ea. Pur şi 
simplu se băteau; s-ar fi zis că peste ei se abătuse un vânt 
puternic şi pur. Îl ţineau, redus la neputinţă, trântit pe jos. 
„Ai să-ncetezi? Te-am învins. Jură că ai să-ncetezi.” 

„Nu”, zise el. Se răsucea gâfâind. 

„Termină, Joe! Nu poţi să te baţi cu noi toţi. Şi oricum, 
nimeni nu vrea să se bată cu tine.” 

„Nu”, zise el, zbătându-se, gâfâind. Niciunul din ei n-ar fi 
putut spune ce-a fost. Uitaseră cu totul de fată, de ce se 
luaseră la bătaie, dacă ştiuseră vreodată de ce. Din partea 
celor patru fusese o reacţie pur mecanică: impulsul 
spontan al masculului de a se bate cu sau din cauza sau 
pentru aceea cu care abia s-a culcat sau se va culca. Dar 
niciunul din ei nu ştia de ce se bătuse Joe. Şi el nu le-ar fi 
putut spune de ce. Il ţineau trântit pe jos, vorbind între ei, 
cu glasul încordat. 

„Voi cei din spate, plecaţi. Apoi noi, ăştilalţi, o să-i dăm 
drumul în acelaşi timp.” 

„Cine-l ţine? Pe cine-l ţin eu?” 

„Aşa. Dă-i drumul. Acuma, stai; îl ţin eu. Eu şi”... Din 


nou se zvârcolise, se zbătuse. Îl ţineau din nou. „Am pus 
mâna pe el. Îi daţi drumul odată şi ieşiţi afară. Faceţi-ne 
loc.” 

Doi din ei se ridicară şi se îndreptară spre uşă, mergând 
de-a-ndărătelea. Apoi ceilalţi doi părură a ţâşni din 
pământ, din magazia întunecată, alergând. Joe se repezi 
după ei de îndată ce fu liber, dar băieţii erau departe. 
Întins pe spate îi privi pe cei patru fugind în asfinţit, 
încetinindu-şi fuga şi uitându-se înapoi. Se ridică şi ieşi din 
magazie. Stătea în uşă şi se scutura de praf, făcând pur 
mecanic acest lucru, în timp ce la o mică distanţă mai 
departe băieţii se strânseseră şi, liniştiţi, îl priveau. Nu se 
uită la ei. O porni, cu salopeta lui de culoare întunecată, în 
întuneric, Se făcuse târziu. Luceafărul de seară sclipea, 
strălucitor şi ameţitor, precum floarea de iasomie. Nu se 
uită înapoi măcar o dată. Îşi continuă drumul dispărând ca 
o fantomă; cei patru băieţi care-l urmăreau cu privirea se 
strânseră liniştiţi, cu feţele mici şi palide în înserarea care 
se lăsase. Un glas se auzi, venind din mijlocul lor, strigând 
deodată cu putere: „Eii!” Nu se uită înapoi. Un al doilea 
glas spuse calm, ajungând limpede până la el: „Pe mâine, 
la biserică, Joe.” Nu răspunse. Continuă să meargă înainte. 
Când şi când îşi peria, mecanic, salopeta, cu amândouă 
mâinile. 

Când ajunse în apropierea casei, înspre apus pierise 
orice urmă de lumină. Pe pajiştea din spatele şurei era un 
izvor: un pâlc de sălcii foşneau şi răspândeau o mireasmă 
puternică în întuneric dar nu se vedeau. Când se apropie, 
orăcăitul micilor broaşte încetă de parcă numeroasele 
strune ar fi fost tăiate simultan cu nişte foarfeci. 
Îngenunche; era prea întuneric ca să-şi poată deosebi 
măcar umbra capului în apă. Se spălă pe faţă, îşi spălă 
ochiul umflat. Reluându-şi mersul trecu peste imaş şi se 
îndreptă spre lumina din bucătărie. Parcă îl supraveghea, 
precum un ochi, atent şi ameninţător. 


Când ajunse la gardul care împrejmuia ograda se opri, 
privind lumina din fereastra bucătăriei. Rămase aşa câteva 
clipe, sprijinindu-se de gard. Iarba foşnea, mişunând de 
greieri. Peste pământul cenuşiu de rouă şi peste umbrele 
întunecate ale copacilor, licurici zburătăceau şi dispăreau, 
rătăcitori şi neastâmpăraţi. Într-un copac de lângă casă 
cânta o mierlă. În spatele lui, în pădurea de dincolo de 
izvor, şuierau două paparude. Ceva mai departe, dincolo 
parcă de un fel de ultim orizont al verii, un câine urla. 
Apoi, intră în curte şi zări pe cineva şezând, nemişcat, în 
poarta grajdului unde aşteptau cele două vaci pe care nu 
le mulsese. 

Recunoscându-l pe McEachern nu fu surprins, ca şi cum 
întreaga situaţie ar fi fost de aşteptat, de înţeles şi 
inevitabilă. Atunci se gândea probabil că el şi acest om se 
pot bizui întotdeauna unul pe celălalt, pot depinde unul de 
celălalt; că doar femeia era imprevizibilă. Poate că nu i se 
păru deloc nepotrivit că avea să fie pedepsit, el care se 
abţinuse de a săvârşi ceea ce McEachern ar fi socotit că e 
păcatul capital, exact ca şi cum l-ar fi săvârşit. McEachern 
nu se ridică. Rămase aşa, aşezat, solid ca o stâncă, cu 
cămaşa ca o pată albă în deschizătura neagră a porţii. 

„Le-am muls şi le-am dat nutreţ”, zise el. Apoi se ridică, 
fără grabă. Băiatul ştia, probabil, că omul ţinea în mână 
cureaua, care se înălţă şi căzu, fără grabă, măsurat, cu un 
zgomot surd, regulat. Ai fi zis că trupul băiatului e de lemn 
sau de piatră; un stâlp sau un turn pe care partea 
simţitoare a fiinţei sale stătea în meditaţie asemeni unui 
pustnic, contemplativ şi pierdut în extaz şi în răstignire de 
sine. 

Apropiindu-se de bucătărie, merseră unul lângă altul. 
Când lumina din fereastră căzu asupra lor; omul se opri şi 
se întoarse, aplecându-se cercetător. „Te-ai bătut”, zise el. 
„Pentru ce?” 

Băiatul nu răspunse. Faţa îi era complet imobilă, calmă. 


După o clipă răspunse. Glasul îi era liniştit, rece. „Pentru 
nimic.” 

Rămaseră pe loc. „Adică nu poţi să spui sau nu vrei să 
spui?” Băiatul nu răspunse. Nu se uita în jos. Nu se uita 
nicăieri. „Atunci, dacă nu ştii, eşti un prost. Şi dacă nu vrei 
să spui înseamnă că te-ai purtat ca un găinar. Ai fost la o 
femeie?” 

„Nu”, spuse băiatul. 

Omul se uită la el. Vorbi apoi dus pe gânduri. 

„Nu m-ai minţit niciodată. Atât cât ştiu eu, adică.” Se 
uită la băiat, la profilul lui calm. „Cu cine te-ai bătut?” 

„Erau mai mulţi.” 

„Aha”, făcu omul. „Sper că i-ai însemnat?” 

„Nu ştiu. Cred că da.” 

„Aha. Du-te şi te spală. Cina e gata.” 

Când se duse să se culce în seara aceea, se hotări să 
fugă. Se simţea asemeni unui şoim: puternic, independent, 
fără remuşcări şi viguros. Dar sentimentul acesta îi trecu, 
deşi pe atunci nu ştia că, la fel ca şi şoimului, propriul lui 
trup ca şi întreg spaţiul nu-i era decât o colivie. 

De fapt, timp de două zile McEachern nu-şi dădu seama 
că junca lipseşte. Apoi zări costumul cel nou în şură, unde 
fusese ascuns; examinându-l văzu că nu a fost purtat 
niciodată. Costumul îl găsise înainte de prânz. Dar nu 
spuse un cuvânt. Seara intră în şură, unde Joe mulgea 
vacile. Aşa cum şedea pe scăunelul acela jos, cu capul 
aplecat spre burta vacii, trupul băiatului părea acum, cel 
puţin după înălţime, ca al unui bărbat. Dar McEachern nu 
văzu acest lucru. Dacă văzu ceva, fu copilul, orfanul de 
cinci ani, care acum doisprezece ani şedea cu pasivitatea 
liniştită, atentă şi nepăsătoare a unui animal pe capra 
şaretei sale în seara aceea de decembrie. „Nu-ţi văd 
junca”, zise McEachern. Joe nu răspunse. Se aplecă 
deasupra găleţii, deasupra şuvoiului continuu de lapte. 
McEachern stătea în picioare, deasupra lui şi se uita la el. 


„Am spus că junca nu a venit.” 

„Ştiu”, zise Joe. „Cred că s-a dus la râu. O s-o caut eu, 
fiindcă e a mea.” 

„Aha”, făcu McEachern. Nu ridică glasul. „La râu, seara, 
nu-i un loc unde să se ducă vaca asta care face cincizeci de 
dolari.” 

„Atunci, a mea să fie paguba”, zise Joe. „Era vaca mea.” 

„Era?” spuse McEachern. „Ai spus era vaca mea?” 

Joe nu-şi ridică privirea. Între degetele lui laptele ţâşnea 
mereu în găleată. Il auzi pe McEachern că se mişcă în 
spatele lui. Dar Joe nu se uită în jur până ce laptele încetă 
să mai curgă. Atunci se-ntoarse. McEachern şedea în uşă 
pe un butuc de lemn. „Du mai întâi laptele în casă”, zise el. 

Joe, în picioare, ţinea găleata în mână, legănându-se. 
Glasul lui era ursuz dar stăpânit. „O s-o găsesc mâine 
dimineaţă.” 

„Du laptele în casă”, spuse McEachern. „Te-aştept aici.” 

O clipă Joe rămase locului. Apoi o luă din loc, ieşi din 
şură şi se-ndreptă spre bucătărie. Când să pună găleata pe 
masă intră Mrs. McEachern. „Cina e gata”, zise ea. „Mr. 
McEachern n-a venit încă?” 

Joe se întoarse, îndreptându-se spre uşă. „O să vină 
imediat”, spuse el. Văzu că femeia îl priveşte lung. Mrs. 
McEachern zise pe un ton timid, neliniştit: 

„Abia o să ai timp să te speli.” 

„O să venim imediat.” Se întoarse în şură. Mrs. 
McEachern ieşi în uşă şi se uită după el. Încă nu se 
întunecase pe deplin şi-l zări pe soţul ei stând în uşa şurei. 
Nu-l chemă. Stătea acolo şi se uita la cei doi bărbaţi. Nu 
auzea ce vorbesc. 

„O să fie la râu, aşa zici?” spuse McEachern. 

„Am spus că poate o să fie. Islazul e mare.” 

„Aha”, făcu McEachern. Şi unul şi altul vorbeau liniştit. 
„Unde crezi că o să fie?” 

„Nu ştiu. Nu sunt vacă. Nu ştiu unde ar putea fi.” 


McEachern o porni. „Să mergem să vedem”, zise el. 
Intrară pe păşune unul după altul. Râul era la o depărtare 
de un sfert de milă. Acolo unde curgea apa se zăreau 
umbrele copacilor în care clipeau şi se stingeau licăririle 
licuricilor.  Ajunseră acolo. Tulpinile copacilor erau 
înconjurate de tufişuri de mărăcini crescute pe un teren 
mlăştinos, unde era greu de umblat chiar şi ziua. „Strig-o”, 
spuse McEachern. Joe nu-i răspunse şi nu făcu nicio 
mişcare. Stăteau faţă în faţă. 

„E vaca mea”, zise Joe. „Mi-ai dat-o mie. Am crescut-o de 
când era viţică, fiindcă mi-ai dat-o mie, să fie a mea.” 

„Da”, spuse McEachern. „Ţi-am dat-o ţie. Ca să te învăţ 
ce-i aia răspunderea pe care o ai când stăpâneşti ceva, 
când eşti proprietar a ceva. Responsabilitatea stăpânului 
faţă de ce stăpâneşte cu îngăduinţa Domnului. Ca să te 
învăţ ce-nseamnă a prevedea şi a spori. Strig-o.” 

Un timp rămaseră aşa faţă în faţă. Poate că se uitau unul 
la celălalt. Apoi Joe se întoarse şi o porni de-a lungul 
mlaştinii. McEachern îl urmă. „De ce n-o strigi?” spuse el. 
Joe nu răspunse. Nu părea a cerceta cu privirea mlaştina, 
râul, împrejurimile. Dimpotrivă, privea spre singuratica 
lumină care arăta unde e casa, uitându-se din când în când 
înapoi, ca şi cum ar fi măsurat distanţa care-l despărţea de 
casă. Nu mergeau repede, totuşi după un timp ajunseră la 
bariera care marca sfârşitul păşunii. Se întunecase de-a 
binelea. Când ajunse la barieră, Joe se întoarse şi se opri. 
Acum se uită la celălalt. Din nou stăteau faţă în faţă. Şi 
atunci McEachern spuse: „Ce-ai făcut cu junca?” 

„Am vândut-o”, zise Joe. 

„Aha. Ai vândut-o. Şi cât ai luat pe ea, dacă pot să te- 
ntreb?” 

Nu-şi puteau distinge feţele. Erau doar nişte siluete, 
aproape de aceeaşi înălţime, deşi McEachern era mai 
voinic. Deasupra petei albe a cămăşii, capul lui McEachern 
semăna cu una din acele ghiulele de marmură de pe 


monumentele dedicate Războiului Civil. „Era vaca mea”, 
spuse Joe. „Dacă nu era a mea, de ce mi-ai spus că e? De 
ce mi-ai dat-o?” _ 

„Ai toată dreptatea. Era a ta. Încă nu te-am certat că ai 
vândut-o, numai să fi luat pe ea un preţ bun. Şi chiar dacă 
ai fost înşelat când ai făcut târgul, ceea ce e mai mult 
decât posibil să se întâmple unui băiat de optsprezece ani, 
n-o să te cert nici pentru asta. Deşi ar fi fost mai bine să 
ceri sfatul cuiva mai priceput în treburi de astea. Dar tu 
trebuie să înveţi, aşa cum am învăţat şi eu. Ce vreau să te 
întreb e unde ţi-ai pus banii ca să fie în siguranţă?” Joe nu 
răspunse. Se priveau. „I-ai dat, poate, mamei tale adoptive 
ca să ţi-i păstreze?” 

„Da”, spuse Joe. Gura lui zise asta, spuse minciuna. Nu 
avusese deloc intenţia să răspundă. Se auzi vorbind, 
spunând cuvântul cu un fel de uimire stupefiată. Apoi fu 
prea târziu. „l-am dat să-i pună deoparte”, spuse el. 

„Aha”, zise McEachern oftând. Era un oftat aproape 
senzual, de satisfacţie şi de triumf. „Şi fără îndoială o să 
zici că maica-ta ţi-a cumpărat costumul acela nou pe care 
l-am găsit ascuns în fânărie. Mi-ai mai arătat păcatele de 
care eşti în stare: trândăvie, nerecunoştinţă, lipsă de 
respect şi blasfemie. Şi acum te-am prins cu ultimele două: 
minciună şi preacurvie. De ce altceva ai dori să ai un 
costum nou dacă nu pentru a preacurvi?” Şi atunci îşi dădu 
seama că acel copil pe care-l adoptase cu doisprezece ani 
în urmă devenise un bărbat. Faţă în faţă, unul lângă altul, 
McEachern îi dădu lui Joe un pumn. 

Joe înghiţi primele două lovituri; poate din obişnuinţă, 
poate din cauza surprinderii; dar le înghiţi, simțind pumnul 
greu al bărbatului izbindu-i faţa de două ori. Apoi sări 
înapoi, se ghemui, gâfâind, lingându-şi sângele de pe 
obraz. Se înfruntară din priviri. „Să nu mai dai”, spuse el. 

Mai târziu, întins pe pat în încăperea lui de la mansardă, 
calm şi ţeapăn, le auzi glasurile urcând pe scările acelea 


strâmte, din camera de dedesubt. 

„Eu i l-am cumpărat!” spunea Mrs. McEachern. „Eu! L- 
am cumpărat cu banii mei de pe unt. Tu mi-ai spus că i-aş 
putea... că i-aş putea cheltui... Simon! Simon!” 

„Eşti o mincinoasă şi mai nepricepută decât el”, spuse 
omul. Glasul lui se auzi cumpănit, sever, fără patimă, până 
sus pe scările strâmte, acolo unde Joe stătea întins pe pat. 
Nu-l asculta. „În genunchi. În genunchi. ÎN GENUNCHI, 


FEMEIE. Cere-i îndurare şi iertare Domnului nu mie.” 


Încercase întotdeauna să fie bună cu el, din acea primă 
seară de decembrie, de acum doisprezece ani. Aştepta în 
tindă - o fiinţă răbdătoare, ştearsă, fără niciun atribut al 
sexului ei în afară de cocul îngrijit, de părul cărunt şi de 
fustă - când şareta sosise acolo. Ai fi zis că în loc să fie 
ucisă în chip subtil şi transformată de către bigotul şi 
necruţătorul ei bărbat în ceva care ar fi depăşit intenţiile 
lui şi posibilitatea ei de a înţelege, fusese subţiată cu 
înverşunare mereu mai tare asemeni unui metal pasiv şi 
maleabil, fără strălucire, până ce devenise o reducţie de 
speranţe înăbuşite şi de dorinţe frustrate, vagi şi palide 
acum precum cenuşa stinsă. 

Când şareta se opri, femeia făcu câţiva paşi spre ea de 
parcă ar fi plănuit lucrul acesta dinainte şi l-ar fi exersat: 
cum avea să-l ia de pe capră şi să-l ducă pe braţe în casă. 
Nu fusese dus pe braţe de o femeie de când era de ajuns 
de mare ca să meargă. Se răsuci din braţele ei şi intră în 
casă pe propriile lui picioare, mergând, mic, inform aşa 
cum era încotoşmănit. Ea îl urmase, învârtindu-se în jurul 
lui. Îl aşeză pe scaun; ai fi zis că se învârtea în jurul lui cu 
un fel de vioiciune încordată, cu un aer dezamăgit şi vioi, 
aşteptându-l să se scoale şi încercând să-l facă pe el şi ea 
însăşi să acţioneze aşa cum îşi imaginase că vor acţiona, 
îngenunchind în faţa lui, încercase să-i scoată ghetele, 
până ce băiatul îşi dăduse seama ce voia. li dădu mâinile la 


o parte şi-şi scoase ghetele singur, nepunându-le totuşi pe 
jos. Le ţinea în mână. Femeia îi scoase ciorapii şi apoi 
aduse un lighean cu apă fierbinte, îl aduse atât de repede 
încât oricine, în afară de un copil, şi-ar fi dat seama că îl 
pregătise din timp şi aşteptase cu el, probabil, toată ziua. 
Şi atunci băiatul vorbi pentru prima dată. „M-am spălat pe 
picioare ieri”, zise el. 

Ea nu-i spuse nimic. Îngenunche înaintea lui, în timp ce 
el îi privea cu atenţie creştetul şi mâinile care se agitau 
cam stângace în jurul picioarelor lui. Nu încercă să o ajute. 
Nu ştia ce voia să facă, nici măcar atunci când îşi băgase 
picioarele reci în apă caldă. El nu ştia că asta era tot, 
deoarece se simţea prea bine. Aştepta să vină şi restul; 
partea care nu avea să fie plăcută, oricare ar fi fost ea. 
Lucrul acesta nu i se mai întâmplase niciodată. 

Mai târziu îl băgase în pat. De aproape doi ani se 
îmbrăca şi se dezbrăca singur, neobservat şi neajutat 
decât de întâmplătoarea Alice. Era prea obosit ca să 
adoarmă imediat, şi acuma era şi încurcat şi nervos, 
aşteptând ca ea să plece ca să poată adormi. Dar ea nu 
plecă. Dimpotrivă îşi trase un scaun lângă pat şi se aşeză. 
În cameră nu era foc; era frig. Îşi pusese un şal pe umeri şi 
se ghemuise în şal, iar respiraţia ei se vedea de parcă ar fi 
fumat. Şi atunci se trezi de-a binelea. Aştepta partea care 
nu avea să-i placă, oricare ar fi fost ea, orice va fi trebuit 
să facă. Nu ştia că asta era totul. Aşa ceva nu i se mai 
întâmplase niciodată. 

Totul începuse în noaptea aceea. Crezuse că aşa avea să 
fie în tot restul vieţii lui. La şaptesprezece ani, privind 
înapoi, putea să vadă lunga serie de eforturi mărunte, 
stângace, zadarnice, născute din frustrare şi din instincte 
obscure şi incerte: mâncărurile pe care i le pregătea în 
secret şi pe care insista să le accepte şi să le mănânce în 
taină, atunci când el nu le voia şi ştia că lui McEachern 
oricum nu i-ar fi păsat; ocaziile în care, ca şi în noaptea 


asta, încerca să se interpună între el şi pedeapsa care, 
meritată sau nu, dreaptă sau nedreaptă, era impersonală, 
atât bărbatul cât şi băiatul acceptând-o ca pe un fapt firesc 
şi inevitabil, până în clipa în care, intervenind, ea îi dădea 
un miros, o uşurare, un gust amar. 

Se gândea uneori că o să-i spună, numai ei, ca să ştie, ea 
care în neputinţa ei nu putea nici să o schimbe nici să o 
ignore, că e necesar să ascundă această reacţie faţă de 
omul a cărui imediată şi previzibilă ripostă la cunoaşterea 
ei ar fi fost să o reprime ca factor al relaţiilor lor, în aşa fel 
încât a doua oară să nu mai fie posibilă. Să-i spună în 
secret, ca o plată secretă a mâncărurilor secrete pe care 
nu le dorea: „Ascultă. El spune că a hrănit un blasfemator 
şi un ingrat. Te provoc să-i spui pe cine a hrănit. A crescut 
un negru, sub propriul său acoperiş, dându-i mâncarea lui 
la propria lui masă.” 

Fiindcă fusese întotdeauna bună cu el. Bărbatul, 
bărbatul acela aspru, drept, neîndurător, se aştepta doar 
ca el să se poarte într-un anumit fel şi să primească o 
anumită răsplată sau pedeapsă, tot aşa cum se putea 
aştepta ca bărbatul să reacționeze într-un anumit fel de 
propriile sale fapte sau rele. Femeia, însă, cu afinitatea şi 
instinctul ei pentru taină, dădea o vagă nuanţă de rău celor 
mai neînsemnate şi mai inocente fapte. Sub o scândură 
desprinsă din peretele camerei lui de la mansardă, ea 
ascunsese o mică sumă de bani într-o cutie ele tablă. Suma 
era neînsemnată şi, după cât se pare, nu era niciun secret 
decât pentru soţul ei, şi băiatul era convins că nici nu i-ar 
fi păsat. Dar pentru el nu fusese niciodată un secret. Chiar 
când era copil mic, îl lua cu ea şi, cu misterioasa şi 
încordata grijă a unui copil care se joacă, se strecura la 
mansardă şi mai punea la sărmana ei comoară puţinii şi 
nefericiţii bănuţi de nichel sau gologani (fructul a căror 
mărunte sâcâieli şi înşelăciuni, când nimeni sub soare nu i- 
ar fi zis nu, el nu ar fi putut spune), punând în cutie sub 


privirea ochilor lui rotunzi şi gravi monede a căror valoare 
el nici n-o ştia. Avusese încredere în el, stăruise să aibă 
încredere în el, făcând un secret din însuşi faptul pe care 
gestul de încredere trebuia să-l ilustreze. 

Nu munca grea n-o putea suferi, nici pedepsele, nici 
nedreptatea. Fusese obişnuit cu ele înainte de a-i fi văzut 
pe vreunul din ei. Nu se aştepta la altceva, aşa că nu 
fusese nici umilit şi nici surprins. Femeia însă, bunătatea 
aceea duioasă căreia credea că e condamnat să-i fie 
victimă pe veci şi pe care o ura mai tare decât aspra şi 
neînduplecata dreptate a bărbaţilor. «Ea încearcă să mă 
facă să plâng», se gândea el, aşa cum stătea întins, ţeapăn 
şi indiferent, în pat, cu mâinile sub cap, lumina lunii 
căzând peste el, auzind şoapta stăruitoare a bărbatului 
cum urca pe scări în prima ei etapă către cer; «Încerca să 
mă facă să plâng. Şi apoi credea că o să mă las 
înduplecat». 


8 


MIŞCÂNDU-SE FĂRĂ ZGOMOT, SCOASE frânghia din 
ascunzătoare. Un capăt al ei fusese pregătit ca să se 
prindă sub fereastră. Acum putea să coboare până jos şi să 
se întoarcă într-o clipită; după un an şi mai bine de 
exerciţii urca pe frânghie în mâini, fără să atingă măcar o 
dată peretele casei, cu sprinteneala de umbră a unei pisici. 
Aplecându-se peste pervazul ferestrei, dădu drumul 
capătului liber al frânghiei, uşurel, până jos. În lumina 
lunii nu părea mai groasă decât un fir de păianjen. Apoi cu 
ghetele legate împreună şi prinse în curea, în spatele lui, 
aluneca în jos, trecând repede ca o umbră prin faţa 
ferestrei încăperii unde dormeau bătrânii. Frânghia atârna 
chiar în faţa ferestrei. O trase bine într-o parte, peste zidul 
casei, şi o prinse de un cui. Apoi se îndreptă în lumina lunii 
spre grajd şi urcă în fânărie şi scoase costumul cel nou din 
ascunzătoarea lui. Era învelit cu grijă în hârtie. Înainte de 
a desface pachetul, pipăi cu mâinile cutele hârtiei. «L-a 
găsit», se gândi el. «Ştie». Şi-apoi cu glasul în şoaptă: 
„Ticălosul. Porcul de câine.” 

Se îmbrăcă repede, în întuneric. Era oricum târziu, 
fiindcă trebuise să-i aştepte să adoarmă după tot tărăboiul 
cu junca, pricinuit de femeie care se amestecase după ce 
totul se terminase, se aranjase, cel puţin pentru noaptea 
aceea. În pachet era şi o cămaşă albă şi o cravată. Luă 
cravata şi o puse în buzunar şi îmbrăcă haina în aşa fel 
încât cămaşa albă să nu fie atât de vizibilă în lumina lunii. 
Cobori şi apoi ieşi din grajd. După salopeta lui, moale de 
atâta spălat, stofa nouă părea aspră şi luxoasă. Casa se 
ghemuia întunecată, severă, uşor înşelătoare. S-ar fi zis că 
în lumina lunii casa căpătase personalitate: amenințătoare, 
amăgitoare. Trecu pe lângă ea şi o porni pe cărare. Scoase 
din buzunar un ceas de-un dolar. Îl cumpărase acum trei 
zile, cu o parte din bani. Dar nu mai avusese ceas până 


atunci aşa că uitase să-l întoarcă. Dar n-avea nevoie de 
ceas ca să ştie că oricum întârziase. 

Mărginită de-o parte şi de alta de copaci ale căror 
ramuri aruncau umbre mari şi ascuţite, asemeni unor pete 
negre, în praful moale de pe drum, cărarea trecea drept 
sub clarul de lună. Băiatul mergea repede, casa era în 
urmă, iar el nu mai putea fi văzut din casă. Ceva mai 
departe cărarea dădea în şosea. În orice clipă se aştepta să 
vadă maşina gonind pe lângă el, întrucât îi spusese fetei că 
dacă n-o să o aştepte la capătul cărării, o să se întâlnească 
la şcoala unde trebuia să aibă loc balul. Dar nu trecea nicio 
maşină şi când ajunse la şosea nu auzi niciun zgomot. 
Şoseaua, noaptea erau pustii. «Poate că a şi trecut», se 
gândi el. Scoase din nou ceasul inert din buzunar şi se uită 
la el. Ceasul se oprise din cauză că nu avusese când să-l 
întoarcă. Întârziase din pricina lor, căci nu-i dăduseră 
prilejul să întoarcă ceasul şi astfel să ştie dacă întârziase 
sau nu. Acolo departe, dincolo de cărarea întunecată, în 
casa acum nevăzută, femeia dormea după ce făcuse tot ce 
putuse ca să-l întârzie. Se uita într-acolo înspre capătul 
cărării; brusc încetă să se uite şi să se gândească, mintea 
şi trupul comandate parcă de acelaşi resort, crezând că 
observase o mişcare printre umbrele de pe cărare. Apoi îşi 
spuse că nu observase nimic, că fusese ceva, poate, în 
mintea lui, proiectat ca o umbră pe un perete. «Dar sper să 
fie el», se gândi. «Aş vrea să fie el. Aş vrea să mă 
urmărească şi să mă vadă urcând în maşină. Aş vrea să 
încerce să mă urmărească. Aş vrea să încerce să mă 
oprească». Dar pe cărare nu se zărea nimic. Poteca era 
pustie, întreruptă de umbre înşelătoare. Şi atunci auzi pe 
şosea, departe înspre oraş, uruitul unei maşini. Uitându-se 
într-acolo văzu imediat lumina farurilor. 

Era chelneriţă într-un restaurant mic şi murdar de pe o 
stradă lăturalnică din oraş. Un ochi matur privind-o chiar 
într-o doară ar fi văzut că n-avea să mai împlinească 


niciodată treizeci de ani. Dar pentru Joe, ea nu arăta 
probabil mai mare de şaptesprezece, din cauză că era 
mititică. Nu numai că era măruntă, era şi subţirică, 
aproape ca un copil. Dar un ochi matur ar fi observat că 
micimea ei nu venea dintr-o subţirime naturală, ci dintr-o 
corupţie interioară a spiritului însuşi: o subţirime care nu 
fusese niciodată a tinereţii, în rotunjimile căreia nu trăise 
sau nu întârziase niciodată ceva tineresc. Avea părul 
negru. Faţa osoasă era întotdeauna înclinată în jos, ca şi 
cum capul i-ar fi fost aşezat puţin într-o parte. Ochii parcă 
erau nişte nasturi, ca la animalele de jucărie: cu o lumină 
mai mult decât dură în ei, fără să fie duri. 

El o abordase tocmai din pricina că era atât de 
mărunţică, de parcă această calitate ar fi trebuit să o 
apere sau ar fi apărat-o de ochii căutători şi hrăpăreţi ai 
celor mai mulţi bărbaţi şi i-ar fi lăsat lui mai multe şanse. 
Dacă ar fi fost o femeie înaltă, n-ar fi îndrăznit. S-ar fi 
gândit, «N-are rost. Are ea desigur un tip, un bărbat». 

Povestea începuse în toamnă când împlinise 
şaptesprezece ani. Într-o zi în mijlocul săptămânii. De 
obicei când veneau la oraş, sâmbăta, îşi luau mâncarea cu 
ei - mâncare rece într-un paner cumpărat şi păstrat în 
acest scop - cu intenţia de a-şi petrece toată ziua acolo. De 
data aceea McEachern venise să consulte un avocat, cu 
intenţia de a-şi termina treaba şi a se întoarce acasă la 
vremea prânzului. Dar era aproape ora douăsprezece când 
ieşi de la avocat şi se întâlni cu Joe care-l aştepta. Sosi 
uitându-se la ceas. După aceea se uită la orologiul din 
turnul judecătoriei şi după aceea la ceas, cu o expresie de 
exasperare şi iritare pe obraz. Il privi şi pe Joe cu aceeaşi 
expresie, cu ceasul în mână, cu ochi reci, supăraţi. 

S-ar fi zis că examina şi-l cântărea din ochi pentru prima 
dată pe băiatul pe care-l crescuse de copil. Apoi se 
întoarse: „Vino”, zise el. „Acum nu mai avem încotro.” 
Oraşul era un important nod de cale ferată. Chiar şi în 


mijlocul săptămânii erau mulţi bărbaţi pe străzi, întreaga 
atmosferă a locului era bărbătească, de trecere: o 
populaţie unde chiar şi soţii nu stăteau acasă decât 
câteodată şi de sărbători - o populaţie compusă din bărbaţi 
care duceau o viaţă tainică ale căror fapte adevărate se 
petreceau undeva departe şi a căror prezenţă intermitentă 
era căutată asemeni abonatilor unui teatru. 

Joe nu mai fusese niciodată în localul în care-l duse 
McEachern. Era un restaurant de pe o stradă lăturalnică, 
cu o intrare murdară şi îngustă între două ferestre 
murdare. La început nu-şi dădu seama că e un restaurant. 
Nu avea firmă şi nici nu mirosea a mâncare şi nici nu se 
auzeau zgomote de bucătărie. Văzu doar o lungă tejghea 
de lemn de-a lungul căreia erau înşirate scaune fără 
spetează, şi o femeie blondă, voinică, după o vitrină cu 
ţigări aşezată la intrare şi un grup de oameni la celălalt 
capăt al tejghelei, care nu mâncau şi care se întoarseră cu 
toţii, ca unul, şi se uitară, prin fumul de ţigară, la el şi la 
McEachern, când intrară. Nimeni nu scoase un cuvânt. Se 
uitară doar la McEachern şi la Joe de parcă ar fi încetat să 
respire şi să vorbească în acelaşi timp, de parcă până şi 
fumul de ţigară s-ar fi oprit şi acuma se răsucea prin aer 
datorită propriei sale greutăţi. Bărbaţii nu purtau salopetă 
şi aveau pălăria pe cap, şi semănau toţi între ei: nu erau 
nici tineri şi nici bătrâni; nu erau fermieri şi nici orăşeni. 
Arătau a oameni care abia au coborât din tren şi care 
mâine vor pleca şi care n-aveau nicio adresă. 

Stând la tejghea pe două din scăunelele fără spetează, 
McEachern şi Joe începură să mănânce. Joe mânca repede 
pentru că şi McEachern mânca repede. Lângă el omul, 
chiar când mânca, părea să stea acolo într-un fel de 
supărare ţeapănă. Mâncarea pe care o comandase 
McEachern era simplă: repede pregătită şi repede 
consumată. Joe ştia însă că zgârcenia nu juca niciun rol în 
treaba asta. Zgârcenia s-ar fi putut să-l aducă acolo mai 


degrabă decât în alt loc, dar ştia că dorinţa de a pleca mai 
repede îl făcuse să aleagă aceste mâncăruri. De îndată ce- 
şi puse jos furculiţa şi cuțitul, McEachern zise „Vino”, 
sculându-se de pe scaun. La vitrina cu ţigări, McEachern îi 
plăti femeii cu părul de aramă. Avea ceva inaccesibil 
timpului: o respectabilitate agresivă într-un înveliş de 
diamant. Nici nu se prea uitase la ei, chiar când intraseră 
şi chiar când McEachern îi dăduse banii. Le dădu restul, 
tot fără să se uite la ei, corect şi rapid, împingând 
monedele pe tejgheaua de sticlă aproape înainte ca 
McEachern să-i întindă nota; ea însăşi într-un fel fiind 
foarte categorică dincolo de falsa strălucire a părului 
aranjat cu grijă, cu faţa îngrijită, ca o leoaică sculptată 
care păzeşte un portal, făcând din respectabilitatea ei un 
scut dincolo de care bărbaţii dubioşi şi trândavi adunaţi 
acolo puteau să-şi poarte pălăria într-o parte ca şi ţigările 
ale căror rotocoale de fum lunecau pe obrazul lor de 
oameni învinşi. McEachern numără banii şi ieşiră în 
stradă. Se uită din nou la Joe. Spuse: „Vreau să-ţi aduci 
aminte de locul acesta. Sunt locuri pe lumea asta unde un 
bărbat se poate duce, dar un băiat, un tânăr de vârsta ta, 
nu. Acesta e unul din ele. Poate că n-ar fi trebuit să mergi 
niciodată aici. Dar trebuie să vezi ca să ştii ce să eviţi şi de 
ce să fugi. Poate că e totuşi bine că ai fost aici cu mine ca 
să-ţi explic şi să te avertizez. Şi mâncarea e ieftină aici.” 

„Dar ce are localul ăsta?” zise Joe. 

„Asta nu te priveşte, e treaba celor din oraş. Dar ţine 
minte ce-ţi spun: nu-ţi dau voie să te duci din nou dacă nu 
sunt cu tine. Ceea ce nu se va întâmpla. Data viitoare o să 
luăm mâncare cu noi, fie că e devreme sau nu.” 

lată dar ce văzu el în ziua în care mâncase repede. În 
tăcere, alături de bărbatul inflexibil şi iritat, amândoi cu 
totul izolaţi în centrul tejghelei lungi la un capăt al căreia 
şedea femeia cu părul de aramă şi la celălalt un grup de 
bărbaţi şi chelneriţa cu faţa ei gravă, privind în jos, şi cu 


mâinile ei mari, prea mari, care aranjau farfuriile şi ceştile, 
capul ridicându-i-se deasupra tejghelei cam la înălţimea 
unui copil înalt. Apoi plecase împreună cu McEachern. Nu 
se gândise vreodată să se întoarcă acolo. Nu pentru că 
McEachern îi interzisese s-o facă. Pur şi simplu nu credea 
că viaţa lui avea să-i mai dea ocazia să vină pe-acolo. Era 
ca şi cum şi-ar fi spus, «Ăştia nu sunt oameni de seama 
mea. Îi văd dar nu ştiu nici ce fac şi nici de ce. Îi pot auzi 
dar nu ştiu ce spun nici de ce şi nici cui. Ştiu că mai e ceva 
în afară de mâncare, de a mânca. Dar nu ştiu ce. Şi nici nu 
voi şti niciodată». Şi astfel totul dispăru din gândurile lui. 
Din când în când în următoarele şase luni se mai întoarse 
în oraş, dar nici nu mai văzu şi nici nu mai trecu pe la 
restaurant. Ar fi putut. Dar nu-i trecu prin minte. Poate că 
nici nu avea nevoie să-i treacă prin minte. Mai des decât 
credea poate, gândurile i se materializau într-o imagine 
vagă şi apoi precisă: tejgheaua prelungă, goală, oarecum 
neclară, cu femeia liniştită cu obrazul rece, cu părul 
violent colorat la un capăt, ca şi cum ar fi păzit-o, şi la 
celălalt oameni cu capul plecat, fumând întruna, aprinzând 
şi zvârlind eternele lor ţigări, şi chelneriţa, femeia nu mai 
mare decât un copil, venind de la şi ducându-se la 
bucătărie cu braţele încărcate de farfurii, trebuind să 
treacă la fiecare drum, aproape atingându-i, pe lângă 
bărbaţii care cu pălăriile lor puse pe-o ureche se aplecau 
şi-i vorbeau prin fumul de ţigară, şoptindu-i ceva cu un aer 
oarecum vesel sau aţâţat. Şi obrazul ei pe gânduri, serios, 
înclinat, ca şi cum n-ar fi auzit. «Nici nu ştiu măcar ce-i 
spun», îşi zicea el, gândindu-se Nici nu ştiu măcar că 
lucrul pe care i-l spun e un lucru pe care bărbații nu-l spun 
unui copil care trece, crezând Încă nu ştiu că în clipa când 
adorm pleoapa zăvorăşte în ochiul meu faţa ei serioasă, 
gânditoare; tragică, tristă şi tânără; aşteptând, însufleţită 
de intreaga magie vagă şi neclară a dorinţei tinere. Că 
există de pe acum ceva care să-mi hrănească dragostea: că 


dormind, îmi dau seama acum de ce am lovit-o pe fata 
aceea neagră cu trei ani în urmă înfrânându-mă şi ea 
trebuie să ştie şi să fie şi ea mândră, aşteptând cu 
mândrie. 

Aşa că nu se aştepta să o vadă din nou, deoarece 
dragostea la tineri nu cere mai multă speranţă decât 
dorinţă ca să existe. Foarte probabil el fu tot atât de 
surprins de fapta sa şi de ceea ce însemna şi dezvăluia ea, 
precât ar fi fost şi McEachern. Era într-o sâmbătă de data 
aceasta, în primăvară.  Împlinise optsprezece ani. 
McEachern trebuia să se ducă din nou la avocat. Dar 
acuma era pregătit. „O să stau aici un ceas”, spuse el. 
„Poţi să te duci să te plimbi ca să vezi oraşul.” Se uită din 
nou la Joe, sever, socotindu-se, puţin cam frământat, ca un 
om drept care e silit să facă un compromis între dreptate şi 
rațiune. „[ine”, zise el. Scoase portmoneul şi luă un bănuţ. 
Un bănuţ de zece cenți. „Să încerci să nu-l prăpădeşti de 
îndată ce-ai să găseşti pe cineva care să ţi-l ia. E un lucru 
ciudat”, spuse el arţăgos, uitându-se la Joe, „dar s-ar părea 
că omul nu poate învăţa valoarea banului decât după ce 
învaţă să-l risipească. Să fii aici într-un ceas.” 

Luă banul şi se duse de-a dreptul la restaurant. Nici nu- 
şi puse măcar banul în buzunar. O făcu fără să fi plănuit 
sau să fi intenţionat să se ducă acolo, aproape fără să fi 
vrut, ca şi cum picioarele i-ar fi dictat această acţiune şi nu 
capul. Ţinea banul strâns, cald şi mărunt, în palmă, de 
parc-ar fi fost un copil. Intră pe uşă, stângaci, oarecum 
poticnindu-se. Femeia blondă de după standul de ţigări (s- 
ar fi zis că de şase luni nu se mişcase din loc, nu-şi clintise 
nicio şuviţă din părul ei cu reflexe aspre de aramă şi nu-şi 
schimbase nici rochia) se uită lung la el. La celălalt capăt 
al tejghelei ceata de bărbaţi, cu pălăria pe-o ureche şi cu 
ţigările şi cu mirosul lor de frizerie, se uitau cu atenţie la 
el. Printre ei era şi proprietarul, îl observă, îl văzu pe 
proprietar pentru întâia dată. Ca şi ceilalţi bărbaţi, 


proprietarul avea pălărie şi fuma. Nu era prea înalt, nu 
mult mai înalt ca Joe. Ţigara aprinsă îi stătea în colţul 
gurii, ca nu cumva să-i stânjenească vorba. De la privirea 
aceea saşie şi imobilă învăluilă în rotocoalele de fum ale 
ţigării pe care mâna nu o atingea deloc şi care odată 
terminată era scuipată pe jos şi strivită sub călcâie, Joe 
avea să deprindă una din pozele lui. Dar nu atunci. Asta 
avea să vină mai târziu, când viaţa începuse să se scurgă 
atât de repede încât acceptarea luase locul cunoaşterii şi 
al memoriei. Acum se uita doar la omul care se sprijinea de 
tejghea, încins cu un şorţ murdar pe care-l purta tot aşa 
cum un tâlhar poartă la nevoie o barbă falsă. Acceptarea 
avea să vină mai târziu, dimpreună cu întreaga acumulare 
a totalei violentări a credulităţii: aceste două persoane ca 
soţ şi soţie, localul acela ca un loc unde se mănâncă, cu 
chelneriţele importate una după alta abia ştiind să umble 
cu farfuriile de mâncare ieftină şi comună aşa cum o cerea 
firma; iar el acceptând, primind, în timpul scurtei şi 
violentei lui vacanțe, asemeni unui tânăr armăsar aflat 
într-o stare de uimire neîncrezătoare şi extatică pe o 
păşune ascunsă împreună cu nişte iepe obosite şi 
profesioniste, el însuşi la rândul său victimă a nenumărați 
oameni fără nume. 

Dar asta încă nu se întâmpla. Se duse la tejghea, ţinând 
strâns banul în mână. I se păru că toţi bărbaţii şi-au 
întrerupt discuţia ca să-l urmărească, fiindcă nu se auzea 
decât o sfârâială nenorocită de ceva care se frige după uşa 
bucătăriei, gândindu-se E acolo. De aceea n-o văd. Se 
aşeză pe un scaun. Crezu că toţi îl urmăreau cu privirea. I 
se păru că femeia blondă de după standul cu ţigări se uita 
la el, ca şi proprietarul, pe obrazul căruia fumul ţigării 
părea că s-a oprit cu totul într-o lenevoasă risipire. 
Proprietarul rosti un singur cuvânt. Joe văzu că nu s-a 
mişcat şi nici nu a atins ţigara, „Bobbie”, zise el. 

Un nume masculin. Nu se gândise. Fusese prea rapid, 


prea definitiv: A plecat. Au un bărbat în locul ei. Am risipit 
banii, cum a spus. Se gândi că acum nu poate să plece; că 
dacă ar încerca, femeia blondă l-ar opri. Fu convins că 
bărbaţii din spatele lui ştiu asta şi că râd de el. Aşa că 
rămase pe loc, uitându-se în jos, cu banul strâns în palmă. 
N-o văzu pe chelneriţă decât când pe tejghea, în faţa şi sub 
ochii lui, apărură cele două mâini peste măsură de mari. 
Observă desenul de pe rochia ei şi tăblia şorţului şi mâinile 
cu încheieturi groase puse pe marginea tejghelei atât de 
total imobile încât ai fi zis că sunt ceva adus de ea de la 
bucătărie. „Cafea şi plăcintă”, zise el. 

Glasul ei sună trist şi gol: „Lămâiecacaoşocolată“”. 

După înălţimea de la care venea glasul, mâinile acelea 
nu puteau fi ale ei. „Da”, zise Joe. 

Mâinile nu se mişcară. Glasul nu se schimbă. 
„Lămâiecacaoşocolată”. Ce anume?” Celorlalţi trebuie să le 
fi părut foarte ciudaţi. Stând unul în faţa celuilalt, 
despărțiți de  tejgheaua de culoare închisă, pătată, 
acoperită cu o crustă de grăsime şi lustruită de atâta 
frecătură, trebuie să fi avut aerul că se roagă: tânărul cu 
figură de om de la ţară, cu veştminte curate şi austere, cu 
o stângăcie care-i dădea un aer ireal şi inocent; şi femeia 
din faţa lui, mohorâtă, liniştită, aşteptând, care fiind atât 
de măruntă căpătase şi ea ceva din aerul lui de fiinţă 
nepământească. Obrajii ei uscați aveau pomeţii ieşiţi în 
afară. Pielea era întinsă pe pomeţi, în jurul ochilor avea 
cearcăne întunecate; sub pleoapele coborâte, ochii păreau 
fără adâncime, de parcă n-ar fi putut oglindi nicio imagine. 
Falca de jos părea prea îngustă ca să cuprindă două şiruri 
de dinţi. 


„Cacao%” 


, zise Joe. Gura lui o spusese, deoarece imediat 


+ În ediţia de la Polirom în aceeaşi traducere, în loc de cacao este nucă 
de cocos (în original, în engleză cocoanut) - nota corector Bolano 

5 Vezi nota 4. 

6 Vezi nota 4. 


ar fi vrut să nu fi vorbit. Avea numai zece cenți. [inuse 
banul atât de strâns în mână încât nu-şi dăduse seama 
până atunci că erau numai zece cenți. Crezu că oamenii îl 
privesc şi râd de el. Nu-i putea auzi şi nici nu se uită la ei. 
Dar îşi închipui că sunt acolo. Mâinile dispăruseră. Apoi se 
întoarseră, punând în faţa lui o farfurioară şi o ceaşcă. 
Atunci o privi drept în faţă. „Cât costă plăcinta?” spuse el. 

„Plăcinta costă zece cenți.” Stătea în faţa lui, după 
tejghea, cu mâinile ei mari odihnindu-se pe lemnul de 
culoare închisă, cu aerul acela istovit şi de aşteptare. Nu 
se uitase la el. Băiatul spuse cu glasul slab, disperat: „Cred 
că n-o să iau cafeaua.” 

O clipă, femeia nu făcu niciun gest. Apoi una din mâinile 
mari se mişcă şi luă ceaşca de cafea; mâna şi ceaşca 
dispărură. Rămase aşa, liniştit, privind în jur, aşteptând. Şi 
atunci se întâmplă. Nu proprietarul, femeia de după 
standul cu ţigări vorbi: „Ce este?” zise ea. 

„Nu vrea cafea”, spuse chelneriţa. Glasul ei, vorbind, îşi 
continuă alunecarea, ca şi cum nu s-ar fi oprit din cauza 
întrebării. Glasul era liniştit, egal. Glasul celeilalte femei 
era calm şi el. 

„N-a comandat şi cafea?” zise ea. 

„Nu”, spuse chelneriţa, cu glasul acela egal care se 
mişca, îndepărtându-se. „N-am înţeles eu.” 

Când ieşi, când mintea lui chinuită de ruşine, de regret 
şi tânjind să se ascundă, trecu de obrazul îmbătrânit al 
femeii de după standul de ţigări, fu convins că ştie că nu va 
voi şi nu va putea vreodată să o mai vadă. Nu credea că ar 
putea suporta să o mai vadă, să mai vadă măcar strada 
aceea, uşa murdară, chiar de la distanţă, negândindu-se 
încă E îngrozitor să fii tânăr. E îngrozitor. Îngrozitor. Când 
venea sâmbăta, găsea, inventa motive ca să nu meargă în 
oraş şi McEachern îl observa dar încă nu-l bănuia de nimic. 
Îşi petrecea ziua lucrând din greu, chiar foarte greu; 
McEachern se uita bănuitor la el cum lucrează. Dar nu era 


nimic din care omul ar fi putut să deducă, să ştie ceva. 
Munca îi era îngăduită. Şi astfel putea să-şi treacă 
noaptea, fiind prea obosit ca să rămână treaz. Şi cu timpul 
chiar disperarea şi regretul şi ruşinea scăzură. Nu înceta 
să-şi amintească, să reacționeze la amintirea scenei. Dar 
acuma totul se tocise, ca un disc de gramofon: cunoscut 
doar pentru că șanțurile uzate voalau vocile. După un timp 
chiar McEachern acceptă lucrurile aşa cum erau. Spuse: 

„Te-am observat cu atenţie în ultima vreme. Şi nu pot 
face altceva decât să nu-mi cred ochilor sau să cred că în 
cele din urmă ai început să accepţi ceea ce Domnul a 
socotit potrivit să-ţi hărăzească. Dar nu vreau să devii 
încrezut pentru că ţi-am vorbit bine de treaba asta. Vei 
avea timpul şi prilejul (şi înclinația de asemenea, nu mă 
îndoiesc) să mă faci să-mi pară rău că am vorbit. Totuşi, 
răsplata a fost creată pentru om tot aşa ca şi pedeapsa. 
Vezi junca aceea de acolo? De astăzi e a ta. Vezi ca mai 
târziu să nu regret asta.” 

Joe îi mulţumi. Apoi se uită la viţea şi spuse tare: „E a 
mea.” Apoi o privi din nou, şi iar fu prea rapid şi prea 
definitiv ca să fie un gând: Asta nu e un dar. Nu-i nici 
măcar o promisiune: e o primejdie gândindu-se, «Nu am 
cerut-o: El mi-a dat-o. N-am cerut-o», crezând Dumnezeu 
ştie, am câştigat-o. 

Era cu o lună mai târziu. Era sâmbătă dimineaţă. 
„Credeam că nu-ţi mai place oraşul”, spuse McEachern. 

„Cred că încă un drum n-o să-mi facă rău”, zise Joe. În 
buzunar avea o jumătate de dolar. Mrs. McEachern i-o 
dăduse. El îi ceruse cinci cenți. Ea stăruise să ia jumătate 
de dolar. Luase moneda şi o ţinuse în palmă, cu răceală, 
dispreţuitor. 

„Cred că nu”, spuse McEachern. „Ai şi muncit din greu. 
Dar a merge la oraş nu-i un obicei bun pentru un om care 
trebuie abia să-şi facă un drum în viaţă.” 

Nu trebui să fugă, deşi ar fi făcut-o dac-ar fi fost nevoie, 


chiar folosind violenţa. Dar McEachern îi uşură plecarea. 
Se duse fuga, de-a dreptul la restaurant. Acum intră fără 
să se poticnească. Chelneriţa nu era acolo. Poate că văzu, 
observă, că nu era acolo. Se opri în faţa standului cu ţigări, 
punând moneda de jumătate de dolar pe tăviţă. „Vă 
datorez cinci cenți. Pentru o ceaşcă de cafea. Am cerut 
cafea şi plăcintă înainte de a şti că plăcinta costă zece 
cenți. Vă datorez cinci cenți.” Nu se uită în fundul 
localului. Oamenii erau acolo, cu pălăriile puse pe-o ureche 
şi cu ţigările lor. Proprietarul era acolo; aşteptând, Joe îl 
auzi în cele din urmă, încins cu şorţul acela murdar, 
vorbind pe lângă ţigară: 

„Ce este? Ce vrea?” 

„Spune că-i datorează cinci cenți lui Bobbie”, zise 
femeia. „Vrea să-i dea cinci cenți lui Bobbie.” Femeia 
vorbea cu glasul calm. Glasul proprietarului era calm. 

„Ei, pe dracu”, zise el. Lui Joe i se păru că toţi cei din 
cameră ascultă. Auzea, fără să audă, vedea fără să se uite. 
Se îndreptă spre uşă. Moneda de jumătate de dolar 
rămăsese pe tăviţa de sticlă. Chiar din fundul încăperii 
proprietarul o zări, şi zise: „Asta-i pentru ce?” 

„Spune că datorează o ceaşcă de cafea”, spuse femeia. 

Joe ajunsese aproape de uşă. „Ei, Jack”, zise omul. Joe 
nu se opri. „Dă-i banii”, spuse omul cu glasul egal, fără să 
facă vreun gest. Fumul de ţigară îi învăluia obrazul, 
nestânjenit de nicio mişcare. „Dă-i moneda înapoi”, spuse 
omul. „Nu ştiu ce învârteşte, dar aici nu-i merge. Dă-i banii 
înapoi. Du-te înapoi la ţară, Hiram. Acolo poate c-o să-ţi 
găseşti o fată cu cinci cenți.” 

Era în stradă, sudoarea năpădind moneda de jumătate 
de dolar, moneda asudându-i palma, simţind-o mai mare 
decât roata carului. leşise în mijlocul hohotelor de râs. 
leşise pe uşă însoţit de râsetele oamenilor. Îl măturaseră 
şi-l purtaseră de-a lungul străzii: apoi începuseră să treacă 
pe lângă el, pierind departe, lăsându-l să cadă la pământ, 


pe stradă. Chelneriţa şi el erau acum faţă în faţă. Ea nu-l 
văzuse imediat, aşa cum mergea repede, privind în jos, cu 
pălărie şi într-o rochie de culoare închisă. Odată oprită, 
nici nu se uită la el, întrucât se şi uitase la el dintr-o 
privire, ca atunci când pusese cafeaua şi plăcinta pe 
tejghea. Fata spuse, „O! Şi te-ai întors să mi-i dai. În faţa 
lor. Şi şi-au bătut joc de tine. Nu mai spune.” 

„Am crezut că a trebuit, poate, să-i plăteşti. Mă 
gândeam...” 

„Nu mai spune. N-ai vrea să termini cu asta? Hai, 
termină”. 

Nu se uitau unul la altul, stând unul în faţa celuilalt. 
Altora trebuie să le fi părut asemeni unor călugări care s- 
au întâlnit pe o alee, în grădină, în ora de meditaţie. „M- 
am gândit doar că...” 

„Unde stai?” zise ea. „La ţară? Hai zi. Cum te cheamă?” 

„Nu McEachern”, spuse el. „Christmas.” 

„Christmas? Aşa te cheamă? Christmas? Ia te uită.” 


În după-amiezile de sâmbătă în timpul adolescenţei şi 
după aceea, împreună cu alţi patru sau cinci băieţi, se 
ducea să vâneze şi să pescuiască. Nu vedea fetele decât la 
biserică, duminica. În mintea lui fetele erau legate de ziua 
de duminică şi de biserică. Aşa că nici nu le lua în seamă. 
Ca să facă aşa ceva ar fi însemnat, chiar pentru el, să-şi 
nege ura lui religioasă. Dar el şi ceilalţi băieţi vorbeau 
despre fete. Poate că unii dintre ei, de pildă cel care 
aranjase cu negresa în după-amiaza aceea, ştiau. „Toate 
vor”, le spunea el celorlalţi. „Dar uneori nu pot.” Ceilalţi 
nu ştiau asta. Ei nu ştiau că toate fetele vor, şi cu atât mai 
puţin că existau perioade când nu puteau. Ei credeau 
altceva. Dar a recunoaşte că nu ştiau de cel de al doilea 
lucru, ar fi însemnat a recunoaşte că nu-l descoperiseră pe 
primul. Aşa că îl ascultară pe băiat care le explică. „E un 
lucru care li se întâmplă o dată pe lună.” Le descrise felul 


în care credea el că se petrece acest fenomen. Poate că 
ştia. În orice caz fu de ajuns de concret, de ajuns de 
convingător. Dacă ar fi încercat să descrie acest lucru ca o 
stare psihică, pe care şi-o închipuia doar, nu l-ar fi 
ascultat. Dar le înfăţişă o imagine concretă, realistă, care 
să poată fi percepută cu simţurile, cu mirosul, ba chiar şi 
cu văzul. Lucrul îi impresiona: neputinţa temporară şi 
abjectă a ceea ce tortura dorinţa şi o zădărnicea; forma 
delicată şi superioară în care rezida voinţa condamnată a fi 
la anumite şi inevitabile intervale victima unei mânjiri 
periodice. Aşa le explică băiatul aceste lucruri, iar ceilalţi 
cinci îl ascultau, uitându-se unul la celălalt, întrebător şi 
tainic. În sâmbăta următoare, Joe nu se duse cu ei la 
vânătoare. McEachern crezu că plecase, căci puşca nu era 
la locul ei. Dar Joe era ascuns în şură. Rămase acolo toată 
ziua. Cealaltă sâmbătă plecă, dar singur, devreme, înainte 
ca băieţii să-l cheme. Dar nu se duse la vânătoare. Era la 
mai puţin de trei mile depărtare de casă, când după- 
amiaza târziu împuşcă o oaie. Descoperi turma ascunsă 
într-o vale şi apropiindu-se pe furiş omori o oaie. Apoi 
îngenunche şi tremurând, cu gura uscată, uitându-se 
înapoi, îşi muie mâinile în sângele cald încă al animalului 
pe moarte, Apoi, stăpânindu-se, îşi reveni. Nu uitase ce-i 
spusese băiatul. Numai că era un lucru pe care-l accepta. 
Descoperi că putea trăi cu şi alături de acest lucru. Ca şi 
cum ar fi spus, disperat şi ilogic de calm Bine. Vasăzică aşa 
stau lucrurile. Dar nu pentru mine. Nu în viaţa şi 
dragostea mea. Şi după aceea trecură trei sau patru ani şi 
uită de asta, aşa cum e uitat un fapt de îndată ce nu rezistă 
stăruinţei spiritului de a-l considera nici adevărat, nici fals. 

O întâlni pe chelneriţă în noaptea de luni, după acea 
sâmbătă în care încercase să plătească pentru ceaşca de 
cafea. Pe vremea aceea nu avea niciun fel de funie. Se 
căţără pe pervazul ferestrei şi sări jos de la zece picioare şi 
merse cinci mile până în oraş. Nu se gândi deloc cum avea 


să se întoarcă înapoi în camera sa. 

Ajunse în oraş şi se duse în locul în care fata îi spusese 
să o aştepte. Era un loc liniştit şi ajunse acolo foarte 
devreme, gândindu-se Trebuie să țiu minte. Să o las pe ea 
să-mi arate ce să fac şi cum să fac şi când. Să n-o las să-şi 
dea seama că nu ştiu, că trebuie să aflu de la ea 

Aştepta de mai mult de un ceas când fata apăru. El 
venise mai devreme cu un ceas. Fata veni pe jos. Se 
apropie şi se opri în faţa lui, măruntă, cu aerul acela 
hotărât, aşteptând, privind în jos, ieşind din întuneric. 

„Ai venit”, zise ea. 

„Am venit de îndată ce am putut. A trebuit să-i aştept să 
se culce. Mi-era teamă c-am să întârzii.” 

„Eşti aici de mult? De cât timp?” 

„Nu ştiu. În cea mai mare parte a drumului am alergat. 
Mi-era teamă c-am să întârzii.” 

„Ai alergat? Trei mile?” 

„Sunt cinci mile. Nu trei.” 

„Ei asta-i.” Apoi tăcură. Stăteau acolo, două umbre una 
în faţa celeilalte. Cu un an mai târziu, amintindu-şi de 
noaptea aceea, spuse, înțelegând deodată Parcă aştepta să 
o bat. „Ei”, zise ea. 

Băiatul începu să tremure uşor. Mirosul ei, aşteptarea îi 
umpleau nările: nemişcat, înţelept, puţin obosit, gândindu- 
se Așteaptă ca eu să încep şi eu nu ştiu cum. Chiar lui 
însuşi ce spunea i se părea o prostie. „Cred că e târziu.” 

„Târziu?” 

„Mă gândeam că poate ei te aşteaptă. Aşteaptă până ce 
dumneata...” 

„Să m-aştepte... Să m-aştept...” Glasul i se stinse, nu i se 
mai auzi. Fata spuse, fără să facă vreun gest; stăteau acolo 
ca două umbre: „Stau cu Mame şi cu Max. Ştii. 
Restaurantul. Trebuie să-ţi aminteşti de ei, când ai 
încercat să plăteşti cei cinci cenți...” Începu să râdă. Nu 
era nici urmă de veselie în râsul ei, nu era nimic. „Când mă 


gândesc la asta. Când mă gândesc că ai venit acolo, cu ăia 
cinci cenți.” Apoi se opri din râs. Aşa, fără nicio veselie. 
Glasul acela liniştit, abject, umil, ajunse până la el. „Aseară 
am făcut o greşeală. Am uitat ceva.” Poate că aştepta ca el 
s-o întrebe ce. Dar el n-o întrebă. Stătea doar acolo, şi 
glasul acela liniştit, umil, se stingea undeva pe la urechile 
lui. Uitase de oaia ucisă. Trăia de prea multă vreme cu 
conştiinţa faptului pe care i-l relatase băiatul mai în vârstă, 
ca să mai dăinuie în gândurile lui. Aşa că la început nu 
înţelese ce voia să-i spună. Stăteau la colţul străzii. Erau la 
marginea oraşului, unde strada se schimba într-o şosea 
care continua dincolo de pajiştile îngrijite şi mărunte, 
trecând printre căsuțe risipite la întâmplare şi câmpuri 
pustii - case mici şi ieftine care alcătuiesc de obicei 
periferiile unor asemenea oraşe. Fata spuse: „Ştii. Nu mi-e 
bine în seara asta.” Băiatul nu înţelese. Nu spuse nimic. 
Poate că nici n-avea nevoie să înţeleagă. Poate că se şi 
aşteptate la vreo inevitabilă nenorocire, gândindu-se, «Era 
oricum prea frumos ca să fie adevărat», gândind prea 
repede ca să fie chiar gând: Intr-o clipă va dispărea. Nu va 
mai fi. Şi eu voi fi din nou acasă, în pat, fără a fi fost plecat 
deloc. Ea continuă: „Am uitat ce zi e astăzi atunci când ți- 
am spus luni seara. M-ai surprins, cred. Acolo pe stradă, 
sâmbătă. Am uitat oricum în ce zi eram. Până după ce-ai 
plecat.” 

Glasul lui era tot atât de potolit ca şi al ei. „Cum nu ţi-e 
bine? N-ai acasă nicio doctorie pe care poţi s-o iei?” 

Fata spuse deodată: „E târziu. Şi tu care ai de mers 
patru mile.” 

„Le-am şi făcut. Acum sunt aici.” Glasul lui era liniştit, 
resemnat, calm. „Cred că s-a făcut târziu”, zise el. Apoi 
ceva se schimbă. Neuitându-se la el, fata simţi înainte de 
a-l auzi vorbind cu glasul lui aspru: „Ce fel de boală ai?” 

Ea nu-i răspunse imediat. Apoi spuse, liniştită, uitându- 
se în jos: „N-ai avut încă nicio drăguță. Pariez că n-ai 


avut.” Băiatul nu răspunse. „Ai avut?” El nu răspunse. Fata 
se mişcă. Pentru prima dată îl atinse. Se apropie şi-l luă de 
braţ, uşor, cu amândouă mâinile. Privind în jos, băiatul zări 
forma întunecată a capului plecat care părea a fi fost 
aşezat pe umeri, atunci când fata se născuse, puţin într-o 
parte. Ea îi explică, şovăind, cu stângăcie, folosind 
singurele cuvinte pe care le ştia, poate. Dar el mai auzise 
lucrurile acestea şi înainte. Şi fugise înapoi, dincolo de 
oaia ucisă, preţul imunităţii, spre după-amiaza în care, 
şezând pe marginea râului, nu fusese atât lovit sau 
surprins cât indignat. işi desprinse cu violenţă braţul pe 
care îl ţinea fata. Ea nu crezu că voise s-o lovească; de fapt 
credea cu totul altceva. Dar rezultatul fu acelaşi. Aşa cum 
pieri departe pe şosea, o formă, o umbră, fata ar fi zis că 
băiatul fuge. li mai auzi paşii câtva timp după ce nu-l mai 
putu vedea. Fata nu plecă imediat. Rămase aşa cum o 
lăsase el, nemişcată, privind în jos, de parcă ar mai fi 
aşteptat lovitura pe care o şi primise. 

Băiatul nu alerga. Dar mergea repede şi într-o direcţie 
care-l ducea şi mai departe de casă, de clădirea aflată la 
cinci mile de-acolo de unde plecase, fugind pe fereastră, şi 
unde nu se gândise încă în ce fel avea să intre din nou. 
Mergea pe şosea repede şi la un moment dat părăsi 
şoseaua, sări peste un gard şi o porni peste pământul 
lucrat. Pe brazde creştea ceva. Dincolo de câmp era o 
pădure, erau copaci. Ajunse la marginea pădurii şi merse 
mai departe, nevăzut, printre trunchiurile viguroase, în 
liniştea umbroasă a crengilor, inspirând mirosurile tari, 
agitat de senzaţii puternice, nevăzând şi abia dându-şi 
seama unde e, ca într-o peşteră; i se păru că zăreşte un şir 
de urne cu un contur grațios care se micşorau depărtându- 
se, albe în lumina lunii. Şi niciuna nu era întreagă. Fiecare 
urnă era crăpată şi din fiecare crăpătură se scurgea ceva 
lichid, dezgustător şi de culoarea morţii. Atinse scoarţa 
unui copac, sprijinindu-se cu braţele de el şi, uitându-se la 


urnele înşiruite sub clarul de lună, vărsă. 

Lunea următoare folosi iar funia. Aşteptă la acelaşi colţ; 
şi iar venise mult mai devreme. Şi apoi o văzu. Fata se 
apropie de locul în care stătea. „Am crezut că n-ai să vii”, 
spuse ea. 

„Da?” O luă de braţ şi o trase înspre şosea. 

„Unde mergem?” zise ea. Băiatul nu răspunse, trăgând-o 
după el. Ca să ţină pasul cu el, fata trebuia să alerge. 
Alerga poticnit: animal împiedicat de ceea ce o deosebea 
de animale - tocurile, îmbrăcămintea, micimea. O trase 
către marginea şoselei, către gardul pe care-l sărise cu o 
săptămână mai înainte. „Aşteaptă”, spuse ea, vorbind 
întretăiat. „Gardul - nu pot.” Aplecându-se ca să treacă 
printre firele de sârmă ghimpată peste care el sărise, fata 
îşi agăţă rochia. Băiatul se aplecă şi trase, rochia se 
desprinse pârâind. „O să-ţi cumpăr alta”, zise el. Fata nu 
spuse nimic. Se lăsă pe jumătate trasă, pe jumătate 
purtată printre plantele care creşteau pe câmp, printre 
brazde, în pădure, printre copaci. 


Ţinea frânghia, înfășurată cu grijă în odaia lui de la 
mansardă, sub aceeaşi scândură sub care Mrs. McEachern 
îşi ţinea comoara ei de gologani şi parale, cu deosebirea că 
frânghia era ascunsă în gaură mai adânc decât ar fi putut 
ajunge mâna bătrânei. Ideea îi venise de la ea. Uneori, în 
timp ce bătrânii sforăiau în camera de dedesubt şi scotea 
frânghia mută, se gândea la acest paradox. Cândva se 
gândise să-i spună; să-i arate bătrânei unde ţinea ascunsă 
unealta păcatului; ideea, cum şi unde să o ascundă îi 
venise de la ea. Ştia însă că asta ar fi făcut-o doar să vrea 
să-l ajute să o ascundă; că ar fi vrut să păcătuiască numai 
ca să-l poată ajuta să tăinuiască păcatul; că ar fi făcut o 
asemenea paradă de şoapte şi de semne grăitoare încât 
McEachern n-ar fi putut să nu bănuiască, fără să vrea, 
ceva. 


Şi aşa începu să fure, să ia bani din comoara ascunsă. E 
foarte posibil ca femeia să nu-i fi sugerat asta, să nu-i fi 
pomenit niciodată de bani. Se poate să nici nu fi ştiut că şi 
plătea plăcerea cu bani. Lucrul se întâmpla pentru că o 
văzuse de ani de zile pe Mrs. McEachern ascunzând banii 
într-un anume loc. Apoi avu şi el un lucru pe care trebui 
să-l ascundă. Îl puse în locul cel mai sigur pe care-l ştia. De 
fiecare dată când ascundea sau scotea frânghia, vedea 
cutia de tinichea în care erau banii. 

Prima dată luă cincizeci de cenți. Un timp ezită între 
cincizeci şi douăzeci şi cinci de cenți. Apoi luă cincizeci de 
cenți pentru că asta era exact suma de care avea nevoie. 
Cu banii ăştia cumpără o cutie de bomboane, veche şi 
pătată de muşte, de la un om care o câştigase cu zece cenți 
la un joc de noroc. O dădu chelneriţei. Era primul lucru pe 
care i-l dădea. I-o dădu ca şi cum nimeni nu s-ar mai fi 
gândit până atunci să-i dea ceva. Pe faţa ei se ivi o 
expresie puţin cam ciudată când luă cu mâinile ei mari 
cutia sărăcăcioasă şi ţipător colorată. Şedea în pat, în 
camera ei, în căsuţa în care locuia cu bărbatul şi cu femeia 
numiţi Max şi Mame. Într-o noapte, cu vreo săptămână în 
urmă, un bărbat intrase în cameră în timp ce ea se 
dezbrăca, stând pe pat, şi-şi scotea ciorapii. Omul intră şi 
se rezemă de birou, fumând. 

„Un fermier bogat”, zise el. „John Jacob. Proprietar al 
fermelor de vaci.” 

Femeia se acoperi, stând pe pat, şi privind în jos. „Mă 
plăteşte.” 

„Cu ce? N-a terminat încă moneda aceea de cinci cenți?” 
Se uită la ea. „O saltea pentru grăunţele de fân. De asta te- 
am adus aici de la Memphis. Poate că ar trebui să încep a- 
ţi da şi să haleşti pe degeaba.” 

„N-o fac pe timpul tău.” 

„Fireşte. Nu te pot opri. Mi-e silă să te văd. Un ţânc, 
care n-a văzut niciodată un dolar în viaţa lui. In oraşul ăsta 


plin de tipi care fac bani buni, care te-ar trata cum 
trebuie.” 

„Poate că-mi place. Poate că nu te-ai gândit la asta.” 

Se uită la ea, la creştetul capului ei aşa cum şedea pe 
pat, cu mâinile în poală. Se rezemă de birou, fumând. Zise, 
„Mame!” După un timp spuse iar, „Mame! Vino aici.” 
Pereţii camerei erau subţiri. Curând blonda cea voinică se 
apropie pe coridor, fără grabă. O puteau auzi amândoi. 
Femeia intră în încăpere. „Ascultă aici”, spuse bărbatul. 
„Spune că poate-i place. Romeo şi Julieta. Isuse Cristoase!” 

Femeia blondă se uită la părul negru al chelneriţei. „Şi 
ce-i cu asta?” 

„Nimic. E grozav. Max Confrey v-o prezintă pe Bobbie 
Allen, tovarăşa tineretului.” 

„leşi afară”, spuse femeia. 

„Da, da. l-am adus numai mărunţiş ca să aibă rest la 
cinci cenți.” leşi din cameră. Chelneriţa nu făcu nicio 
mişcare. Femeia cea blondă se duse şi se rezemă de birou, 
uitându-se la capul plecat al celeilalte. 

„Îţi dă vreodată bani?” spuse ea. 

Chelneriţa nu se clinti. „Da. Mă plăteşte.” 

Femeia cea blondă se uită la ea, rezemată de birou, aşa 
cum o făcuse şi Max. „Să vii tocmai de la Memphis. Să vii 
tocmai de-acolo, ca să te risipeşti aici.” 

Chelneriţa nu făcu nicio mişcare. „Nu-i fac niciun rău lui 
Max.” 

Femeia cea blondă se uita la capul plecat al celeilalte. 
Apoi se întoarse şi se duse spre uşă. „Ai grijă să nu faci aşa 
ceva”, spuse ea. „Treaba asta n-o să meargă mereu. 
Orăşelele astea mici nu înghit asta multă vreme. O ştiu. 
Vin dintr-unul din ele.” 

Şezând pe pat, ţinând cutia ieftină de bomboane 
înflorată în mâini, stătea aşa cum stătuse atunci când îi 
vorbise femeia blondă. Acum însă de birou se rezema Joe şi 
o privea. Chelneriţa începu să râdă. Râdea, ţinând cutia în 


culori bătătoare la ochi în mâinile ei cu încheieturi groase. 
Joe o privea cu atenţie. O privi ridicându-se şi trecând pe 
lângă el, cu faţa plecată. leşi pe uşă şi-l chemă pe Max. Joe 
nu-l văzuse pe Max decât în restaurant, cu pălărie şi cu 
şorţul acela murdar. Când intră, Max nici măcar nu fuma. 
Îi întinse mâna. „Ce mai faci, Romeo? zise el. 

Joe îi strânse mâna aproape înainte de a-l fi recunoscut. 
„Mă numesc Joe McEachern”, spuse el. Femeia blondă 
intrase şi ea. O vedea de asemenea pentru prima oară în 
afara restaurantului. O văzu intrând, o privi cu atenţie, 
uitându-se la chelneriţă care deschidea cutia. I-o întinse. 

„Joe mi-a adus-o”, zise ea. 

Femeia cea blondă se uită imediat la cutie. Nici nu 
întinse mâna. „Mulţumesc”, zise ea. Bărbatul se uită la 
cutie, dar nu întinse mâna. 

„la te uită”, spuse el. „Uneori Crăciunul durează mai 
multă vreme. Ce zici, Romeo?” Joe se depărtă puţin de 
birou. Nu mai fusese în casa aceea. Se uită la bărbat, cu o 
expresie oarecum uimită şi liniştitoare pe faţă, fără să se 
alarmeze, examinând cu atenţie obrazul impenetrabil de 
maimuţoi al bărbatului. Dar nu spuse nimic. Chelneriţa 
spuse: 

„Dacă nu vă place, nu trebuie să luaţi.” Băiatul se uita la 
Max, examinându-i obrazul, auzind glasul chelneriţei, 
glasul acela care privea în jos: „Nu-ţi fac nici ţie, nici 
nimănui vreun rău... Nu în timpul care ţi se cuvine...” Nu o 
privea pe ea şi nici pe femeia cea blondă. Il examina pe 
Max, cu expresia aceea conciliantă, uimită, dar nu speriat. 
Femeia cea blondă vorbi, ca şi cum ar fi vorbit de el şi în 
prezenţa lui şi într-o limbă pe care ei ştiau că n-o cunoaşte. 

„Hai, vino”, spuse femeia cea blondă. 

„Isuse Cristoase”, zise Max. Voiam să-i dau lui Romeo să 
bea ceva.” 

„Crezi că vrea?” zise femeia cea blondă. Chiar când se 
adresa direct lui Joe părea că-i vorbeşte tot lui Max. „Vrei 


să bei ceva?” 

„Nu-i din cauza purtării lui de altădată. Spune-i că 
plătesc eu.” 

„Nu ştiu”, zise Joe. „N-am mai încercat.” 

„N-ai mai luat nimic pe socoteala patronului”, spuse 
Max. „Isuse Cristoase”. De când intrase în încăpere nu se 
mai uitase la Joe. Din nou era ca şi cum vorbeau, şi-i 
vorbeau într-o limbă pe care nu o înţelegea. 

„Hai”, spuse blonda. „Hai, odată.” 

leşiră. Femeia cea blondă nu se uitase la el deloc şi 
bărbatul, fără să se uite la el, nu încetase să-l privească. 
Apoi plecară. Joe stătea în picioare lângă birou. În mijlocul 
camerei, chelneriţa stătea în picioare, privind în jos, cu 
cutia de bomboane deschisă în mână. Incăperea era 
strâmtă, mirosind stătut a parfum ieftin. Joe nu mai fusese 
la ea. Nici nu crezuse vreodată că o să vină. Obloanele 
erau trase. La capătul unui fir ardea un bec, cu un abajur 
făcut dintr-o pagină de revistă prinsă de bec şi care 
devenise cafenie din cauza căldurii. „Nu-i nimic”, spuse el. 
„Nu-i nimic.” Femeia tăcu şi nu făcu nicio mişcare. Băiatul 
se gândea la întunericul de-afară, la noaptea în care 
fuseseră până atunci singuri. „Să mergem”, zise el. 

„Să mergem?” zise ea. Atunci băiatul se uită la ea. 
„Unde să mergem?” spuse ea. „De ce?” Băiatul nu o 
înţelegea. O privi cu atenţie cum se-ndreaptă spre birou şi 
pune acolo cutia de bomboane. În timp ce o privea, femeia 
începu să se dezbrace, smulgându-şi lucrurile de pe ea şi 
aruncându-le pe jos. 

El spuse: „Aici? Aici în camera asta?” Vedea pentru 
prima dată o femeie goală, deşi se culca cu ea de o lună. 
Dar chiar şi atunci nu ştia că nu ştiuse ce trebuia să 
aştepte să vadă. 

În noaptea aceea stătură de vorbă. Stăteau întinşi în pat, 
în întuneric, şi vorbeau. Sau mai bine zis, vorbea el. Tot 
timpul se gândea, «Isuse, Isuse. Vasăzică asta e». Stătea 


întins lângă ea, gol şi o atingea cu mâna şi vorbea despre 
ea. Nu de unde venise şi nici măcar ce făcuse, ci despre 
trupul ei, aşa cum nimeni nu mai vorbise până atunci cu ea 
sau cu altcineva. Ca şi cum ar fi căutat să afle, vorbind, 
cum e trupul femeii, cu o curiozitate de copil. 

Chelneriţa îi vorbi de indispoziţia ei din prima seară. 
Acum nu-l mai şoca. Asemeni goliciunii şi formelor 
trupeşti, totul părea a nu se mai fi întâmplat sau a nu fi 
existat până atunci. Aşa că şi el îi povesti ce avea el să-i 
povestească. li vorbi despre negresa din magazia morii din 
după-amiaza aceea de acum trei ani. li povesti toate astea 
liniştit, calm, întins lângă ea, atingând-o cu mâna. Nici n-ar 
fi putut spune măcar dacă îl asculta sau nu. Apoi spuse: „Ai 
observat cum e pielea, părul meu?” aşteptându-i răspunsul 
şi plimbându-şi încet mâna peste trupul ei. 

Femeia şopti: „Da. M-am gândit că, poate, eşti un străin. 
Că nu eşti de pe-aici.” 

„E altceva, nu-i asta. Mai mult decât un străin. Nu poţi 
ghici?” 

„Ce anume? Cum mai mult?” 

„Ghiceşte.” 

Vorbeau liniştiţi, tonul era calm, paşnic, noaptea era 
acum familiară, nu mai era dorită intens. „Nu pot. Ce 
eşti?” 

Mâna lui aluneca încet şi liniştit peste coapsa ei 
nevăzută. Nu răspunse imediat. Nu ca şi cum ar fi vrut s-o 
intrige. Dimpotrivă, ca şi cum nu s-ar fi gândit că mai 
trebuie să spună ceva. Femeia îl întrebă din nou. Atunci îi 
spuse: „Am ceva sânge negru.” 

Femeia rămase total nemişcată, dar într-un mod 
neobişnuit. Şi el stătea întins, calm, iar mâna îi aluneca 
încet în jos pe coapsa ei. „Ce eşti?” zise ea. 

„Cred că am ceva sânge negru.” Stătea cu ochii închişi, 
cu mâna plimbându-se încet şi fără oprire. „Nu ştiu. Cred 
că e-aşa.” 


Femeia nu făcu nicio mişcare. Spuse imediat: „Minţi.” 

„Bine”, spuse el fără să se mişte, continuând s-o 
mângâie. 

„Nu cred”, se auzi glasul ei în întuneric. 

„Bine”, zise el, continuând s-o mângâie. 

Duminica următoare luă alţi cincizeci de cenți din 
ascunzişul lui Mrs. McEachern şi-i dădu chelneriţei. O zi 
sau două mai târziu avu motive temeinice să creadă că 
Mrs. McEachern observase lipsa banilor şi că-l bănuia că-i 
luase, deoarece bătrâna îl pândi până fu sigură că 
McEachern nu avea să-i întrerupă. Şi atunci zise: „Joe”. El 
se opri şi o privi, ştiind că ea n-avea să se uite la el. 
Bătrâna spuse, fără să-l privească, vorbind cu glasul 
monoton, egal: „Îmi dau seama că un tânăr care creşte are 
nevoie de bani. Mai mult decât îţi dă t... Mr. McEachern...” 

Se uită la ea până ce glasul bătrânei se stinse. După cât 
se pare aştepta să înceteze. Apoi spuse, „Bani? Ce să fac 
cu banii?” 

În duminica următoare câştigă doi dolari tăind lemne 
pentru un vecin. Când îl întrebă McEachern unde se ducea 
şi unde fusese şi ce făcuse acolo, îi spuse o minciună. Dădu 
banii chelneriţei. McEachern descoperi că lucrase la vecin. 
Crezu, poate, că Joe a ascuns banii. Poate că Mrs. 
McEachern îi spusese aşa. 

Cam de două ori pe săptămână Joe şi cu chelneriţa se 
vedeau în camera ei. La început nu ştiu că şi alţii făcuseră 
la fel. Poate era convins că, de dragul şi în favoarea lui, se 
făcuse o excepţie. Foarte probabil că el mai crezu, până în 
ultima clipă, că trebuia să-i îmbuneze pe Max şi Mame, nu 
pentru ceea ce se întâmpla de fapt, ci pentru că venea 
acolo. Dar nu-i mai văzu, deşi ştia că erau acolo, în casă. 
Dar nu ştia sigur dacă ştiau că el e acolo sau că mai 
revenise vreodată după seara aceea cu cutia de bomboane. 

De obicei se întâlneau pe stradă, se duceau undeva sau 
se plimbau până la ea acasă. Fu convins, probabil, până la 


urmă, că el îi sugerase asta. Apoi într-o seară chelneriţa nu 
veni acolo unde o aştepta. O aşteptă până ce orologiul de 
la judecătorie bătu ora douăsprezece. Atunci se duse la ea. 
Nu mai făcuse asta niciodată, deşi nici atunci n-ar fi putut 
spune dacă îi interzisese vreodată să vină acolo dacă nu 
era cu ea. Dar se duse acolo în noaptea aceea, aşteptându- 
se să găsească totul în întuneric şi lumea adormită. Casa 
era în întuneric, dar lumea nu dormea. Îşi dădu seama că 
dincolo de obloanele întunecate ale odăii ei oamenii nu 
dormeau şi că nu era singură. N-ar fi putut spune cum îşi 
dăduse seama, nici nu voi să accepte ce ştia. «E Max 
doar», se gândi el. «E doar Max». Dar ştia mai mult. Ştia 
că în odaie cu ea era un bărbat. Timp de două săptămâni n- 
o mai văzu, deşi ştia că-l aşteaptă. Apoi într-o seară, era în 
colţul străzii când apăru şi ea. Fără să spună un cuvânt o 
pocni şi-i simţi carnea sub palmă. Şi atunci află ceea ce 
nici nu crezuse că se poate. „O!” strigă ea. O lovi din nou. 
„Nu aici!” şopti ea. „Nu aici.” Apoi văzu că femeia plânge. 
El nu plânsese de nu-şi mai amintea când. Înjurând-o, 
lovind-o, începu să plângă şi el. Şi atunci ea îl apucă de 
braţ şi-l linişti. Până şi motivul pentru care o lovise 
dispăruse. „Linişteşte-te”, spuse ea. „Linişteşte-te.” 

În seara aceea nu mai plecară de acolo. Nu se plimbară 
şi nu rătăciră pe şosea. Se aşezară pe un taluz acoperit cu 
iarbă şi stătură de vorbă. De data asta vorbi ea, 
povestindu-i. Nu avu prea multe să-i povestească. 
Descoperi acum ceea ce ştiuse tot timpul: oamenii fără 
nicio treabă din restaurant, cu ţigările care se mişcau când 
îi vorbeau chelneriţei care trecea, şi ea mergând de colo 
până colo, mereu, privind în jos, umilă. Ascultându-i glasul, 
i se părea că simte mirosul iute al tuturor bărbaţilor 
anonimi de pe acest pământ. Vorbind, femeia avea capul 
puţin plecat, ţinându-şi mâinile mari în poală. N-o putea 
vedea, desigur. Nu trebuia s-o vadă. „Credeam că ştii”, 
spuse ea. 


„Nu”, zise el. „Cred că nu ştiam.” 

Două săptămâni mai târziu, Joe începu să fumeze, 
strâmbându-se din cauza fumului, şi să bea. Seara bea cu 
Max şi cu Mame şi uneori cu alţi trei sau patru bărbaţi şi 
de obicei cu una sau alte două femei, uneori din oraş, dar 
de obicei străine care veneau din Memphis şi rămâneau o 
săptămână sau o lună în oraş, făcând pe chelneriţele după 
tejgheaua restaurantului unde oamenii fără nicio treabă se 
adunau şi stăteau toată ziua. Nu ştia întotdeauna cum îi 
cheamă, dar îşi purta pălăria pe-o ureche ca şi ei; iar 
serile, pe după obloanele trase ale restaurantului lui Max 
îşi punea pălăria pe-o ureche şi le vorbea celorlalţi despre 
chelneriţă, chiar şi când era ea de faţă, cu glasul acela 
puternic, beat şi patetic de tânăr, numind-o târfa lui. Din 
când în când o ducea, cu maşina lui Max, la baluri prin 
satele din jur, având întotdeauna grijă ca McEachern să nu 
afle. „Nu ştiu ce l-ar scoate din minţi mai mult”, îi spunea, 
„să afle de tine sau că mergem să dansăm.” O dată 
trebuiră să-l culce, beat mort, în casa în care, cândva, nici 
nu visase că ar putea intra vreodată. A doua zi dimineaţă, 
chelneriţa îl duse cu maşina acasă înainte de a se face 
ziuă, ca să poată intra în casă fără a fi prins. Şi în timpul 
zilei McEachern îl supraveghe cu un aer de aprobare acră 
şi arţăgoasă. „Dar mai ai tot timpul să mă faci să regret 
viţeaua aceea”, zise McEachern. 


9 


MCEACHERN STĂTEA ÎN PAT. ÎNCĂPEREA era în 
întuneric, dar el nu dormea. Stătea lungit lângă Mrs. 
McEachern, pe care o credea adormită, şi se gândea intens 
şi rapid, gândindu-se «Costumul a fost purtat. Dar când. În 
timpul zilei nu se poate, fiindcă e tot timpul sub ochii mei, 
în afară de după-amiezile de sâmbătă. Dar în oricare după- 
amiază de sâmbătă se poate duce la grajd să-şi scoată şi 
să-şi ascundă hainele potrivite pe care-i cer să le poarte şi 
să îmbrace veştmintele pe care le-ar dori şi de care ar avea 
nevoie numai ca un adaos al păcatului». Era ca şi cum ar fi 
ştiut, i s-ar fi spus. Asta însemna că hainele erau purtate în 
secret, şi prin urmare după toate probabilitățile noaptea. 
Şi dacă lucrurile stăteau aşa, refuza să creadă că băiatul ar 
avea alt scop decât desfrâul. Nu fusese desfrânat niciodată 
şi nu o dată refuzase să asculte pe oricine vorbea despre 
asta. Şi totuşi după vreo treizeci de minute de gândire 
intensă, el ştia aproape tot atât de mult despre faptele lui 
Joe pe cât i-ar fi putut relata Joe însuşi, bineînţeles în afară 
de nume şi de locuri. Foarte probabil, n-ar fi crezut că sunt 
cele reale, deoarece oameni de felul lui au, de obicei, 
despre mecanismul şi modul de acţiune al răului 
convingeri tot atât de categoric precise ca şi despre 
mecanismul şi modul de acţiune al binelui. In felul acesta 
bigotismul ca şi clarviziunea în mod practic se confundau, 
numai că bigotismul era puţin mai lent, întrucât atunci 
când Joe, coborând pe frânghie, alunecă prin faţa ferestrei 
deschise şi luminate de lună dincolo de care McEachern 
stătea în pat, McEachern nu-l recunoscu imediat sau poate 
nu crezu ce vedea, deşi putea să vadă chiar funia. Şi când 
se duse la fereastră, Joe şi trăsese funia deoparte, foarte 
rapid şi se îndrepta acum spre şură. Şi urmărindu-l de la 
fereastră, McEachern încercă acel sentiment de ofensă 
pură şi impersonală pe care trebuie să-l încerce un 


judecător când vede un om care riscă să fie condamnat la 
moarte că se apleacă şi scuipă pe mâneca sergentului. 

Ascuns în umbra potecii, la jumătate distanţă dintre casă 
şi şosea, îl văzu pe Joe la capătul potecii. Auzi şi maşina şi 
o văzu apropiindu-se şi oprindu-se şi pe Joe urcându-se în 
ea. E posibil să nu-l fi interesat cine mai era în ea. Poate că 
şi ştia, căci scopul lui fusese numai să vadă în ce direcţie o 
apucă. Probabil ca-şi închipuia că ştia şi asta, întrucât 
maşina ar fi putut să se ducă aproape oriunde în regiunea 
aceea plină de drumuri care duceau spre zeci de destinaţii 
posibile. Aşa că se întoarse spre casă, mergând repede, cu 
acelaşi sentiment de ofensă pură şi impersonală, ca şi cum 
ar fi fost convins că pentru a fi călăuzit de o şi mai mare şi 
mai pură ofensă, nici n-avea nevoie să nu se încreadă în 
propriile sale facultăţi. În papuci, fără pălărie, cu cămaşa 
băgată în pantaloni şi cu bretelele atârnându-i, se duse 
drept la grajd, puse şaua pe bătrânul lui cal alb, mare şi 
puternic şi o porni pe potecă şi de aici pe şosea într-un 
galop greoi, deşi Mrs McEachern, din uşa bucătăriei, îl 
strigă pe nume când ieşi din curte. O coti pe şosea în 
acelaşi galop greoi şi lent, amândoi, omul şi animalul 
aplecaţi înainte puţin cam ţepeni, ca într-o simulare 
fanatică a unei teribile viteze deşi viteza cu adevărat 
lipsea, ca şi cum în convingerea aceea rece şi implacabilă 
pe care o împărtăşeau amândoi o destinaţie cunoscută şi 
viteza nu erau necesare. 

Călări cu aceeaşi iuţeală drept spre locul pe care îl caută 
şi pe care-l găsi cu toate că era noapte şi ar fi avut de 
umblat în aproape jumătate de comitat, deşi locul nu era 
chiar atât de departe. Abia făcuse patru mile când auzi 
muzică înaintea lui şi zări pe marginea şoselei lumini într-o 
şcoală, o clădire cu o singură sală. Ştiuse unde era casa, 
dar n-avusese de ce şi cum să ştie că acolo avea să fie un 
bal. Şi totuşi se duse drept acolo şi pătrunse printre 
umbrele împrăştiate ale maşinilor parcate şi ale şaretelor 


şi ale cailor înşeuaţi şi ale catârilor care umpleau poiana în 
mijlocul căreia se afla şcoala, şi descălecă aproape mai 
înainte ca să-şi fi oprit calul. Nici măcar nu-l legă. Cobori 
şi, în papuci şi cu bretelele atârnându-i, cu capul acela al 
lui rotund şi cu barba lui scurtă indignată, alergă spre uşa 
deschisă şi spre ferestrele deschise de unde venea muzica 
şi unde, în lumina lămpilor cu petrol, umbrele treceau într- 
un fel de vacarm ordonat. 

Poate că intrând în sală se gândea, dacă se gândea 
cumva, că fusese călăuzit şi că acum era împins de însuşi 
vajnicul Arhanghel Mihail. Căci, după cât se pare, ochii lui 
nu clipiră nici măcar o secundă când dădură brusc de 
lumină şi de mişcare, când îşi făcu loc printre trupuri şi 
capete întoarse, când, urmat de o dâră de uimire şi de 
proteste, alergă spre tânărul pe care-l adoptase din 
propria sa voinţă şi pe care încercase să-l crească aşa cum 
era el convins că e bine. Joe şi chelneriţa dansau şi Joe nu-l 
văzuse încă. Femeia nu-l văzuse decât o dată, dar poate că- 
şi amintea de el sau poate că apariţia lui de acum o 
lămurise. Fiindcă se opri din dansat şi pe faţă i se ivio 
expresie foarte apropiată de groază pe care Joe o zări şi se 
întoarse. Când să se întoarcă, McEachern se şi năpusti 
asupra lor. Nici McEachern nu o văzuse pe femeie decât o 
dată şi e foarte probabil că atunci nici nu se uitase la ea, 
tot aşa cum nu voia să asculte când oamenii vorbeau de 
preacurvie. Totuşi se duse drept la ea, neluându-l în seamă 
pentru moment pe Joe. „Afară, Jezabel!” zise el. Glasul lui 
tună în liniştea stupefiată, printre feţele stupefiate, care-i 
înconjurau sub lămpile cu petrol, în tăcerea care se lăsase 
când se oprise muzica, în lumina paşnică a lunii din seara 
aceea de vară timpurie. „Afară, târfă!” 

I se păru, probabil, că nu se mişca de ajuns de repede 
sau că glasul nu-i era de ajuns de puternic. Foarte 
probabil, i se părea că stă acolo ca o stâncă, fără grabă şi 
fără mânie, în timp ce din toate părţile scursoarea fiinţelor 


umane slabe colcăia într-un lung vaier de spaimă în jurul 
adevăratului reprezentant al Tronului mâniei şi al răsplăţii. 
Poate că nu mâinile lui loveau obrazul tânarului pe care-l 
hrănise şi-l adăpostise şi-l îmbrăcase de când era copil şi 
poate că atunci când faţa aceea evită lovitura şi se înălţă 
iar, nu era faţa acelui copil. Dar asta nu l-ar fi surprins, 
deoarece nu faţa copilului îl preocupa acum: ci faţa lui 
Satan pe care o cunoştea prea bine. Şi când, uitându-se 
ţintă la faţa aceea, păşi spre ea, se îndreptă hotărât spre 
ea cu mâna ridicată, foarte probabil cu exaltarea furioasă 
şi ireală a unui martir care a şi fost absolvit, şi spre 
scaunul coborâtor pe care Joe i-l trânti în cap şi spre 
neant. Poate că neantul îl cam uimi puţin, dar nu prea mult 
şi nu pentru multă vreme. 


Apoi totul se îndepărtă de Joe ca o furtună, mugind, 
pierind, lăsându-l în mijlocul sălii, cu scaunul sfărâmat în 
mână, uitându-se în jos la tatăl lui adoptiv. McEachern 
zăcea pe spate. Acum arăta foarte liniştit. Părea să 
doarmă: cu capul obtuz, neîmblânzit chiar şi în timpul 
odihnei, chiar şi sângele de pe fruntea lui arăta liniştit şi 
paşnic. _ 

Joe răsufla din greu. Îşi auzea răsuflarea şi de asemenea 
încă altceva, subţire, strident şi îndepărtat. Păru să asculte 
acest ceva îndelung, până să-şi dea seama că e un glas, un 
glas de femeie. Se uită şi văzu doi bărbaţi care o ţineau, şi 
ea zbătându-se şi luptând, cu părul căzut pe obraz, cu faţa 
contorsionată şi urâţită sub petele de fard violent, cu gura 
o gaură mică zimţată, plină de ţipete. „Să-mi spună târfă!” 
urla ea, smucindu-se din strânsoarea bărbaţilor care o 
ţineau. „Porcul acela de câine bătrân! Lăsaţi-mă! Lăsaţi- 
mă!” Apoi glasul ei încetă să mai rostească vorbe şi urlă 
numai; se zvârcolea şi dădea din picioare, încercând să 
muşte mâinile bărbaţilor care se luptau cu ea. 

Ţinând încă scaunul sfărâmat în mână, Joe se îndreptă 


spre ea. Lipiţi de perete, ghemuiţi, ceilalţi îl urmăreau cu 
privirile: fetele în rochiile lor în culori ţipătoare şi 
apretate, cu ciorapi şi pantofi cu tocuri cumpăraţi prin 
poştă; bărbaţii, tineri în costume prost croite, ţepene, 
cumpărate şi ele prin poştă, cu mâini aspre şi roase de 
muncă şi cu priviri în care se ghicea de pe acum 
moştenirea  răbdătoarei meditații asupra nesfârşitelor 
brazde şi a crupelor lente ale catârilor. „Liăsaţi-o!” zise el. 
Femeia încetă imediat să se mai zbată şi-şi abătu furia şi 
tipetele asupra lui, de parcă abia atunci l-ar fi văzut şi şi-ar 
fi dat seama că e acolo. 

„Şi tu! Tu m-ai adus aici. Fir-ai să fii tu de ţărănoi 
păcătos. Lepădătură! Porc de câine şi tu şi el! Mi l-ai adus 
pe cap, eu care nici n-am văzut vreodată...” Joe nu se 
repezi la nimeni anume şi faţa lui, sub scaunul ridicat în 
aer, arăta foarte calmă. Ceilalţi se retraseră din jurul 
femeii, dându-i drumul, deşi ea continua să-şi smucească 
braţele de parcă nu-şi dădea încă seama că n-o mai ţinea 
nimeni. 

„Şterge-o de aici!” strigă Joe. Se învârti, agitând scaunul 
în aer; faţa îi rămăsese total calmă. „Inapoi!” zise el, deşi 
nimeni nu făcuse nicio mişcare spre el. Toţi stăteau la fel 
de nemişcaţi şi de tăcuţi ca şi omul de pe podea. Agită 
scaunul şi merse de-a-ndărătelea spre uşă. „Inapoi! Am 
spus că o să-l omor într-o zi! l-am spus-o!” Agită scaunul, 
calm, şi se îndreptă spre uşă. „Acum, să nu mişte nimeni”, 
zise el uitându-se ţintă, fără să le piardă din ochi, la feţele 
acelea pe care le-ai fi crezut nişte măşti. Apoi zvârli 
scaunul jos, se răsuci şi sări pe uşă afară, în lumina dulce 
şi risipită a lunii. O ajunse pe chelneriţă în clipa în care se 
urca în maşina cu care veniseră. Băiatul gâfâia, totuşi 
glasul îi era calm: o faţă adormită care sufla din greu ca să 
emită sunete. „Intoarce-te în oraş”, zise el. „O să vin şi eu 
de îndată ce...” După cum se părea nu-şi dădea seama ce 
spune şi nici ce se întâmplă; când femeia se întoarse brusc 


n 
! 


în uşa maşinii şi începu să-l plesnească pe obraz, el nu făcu 
niciun gest, glasul nu i se schimbă: „Da. Aşa. Voi veni şi eu 
de îndată ce...” Apoi se întoarse şi o luă la fugă, încă în 
timp ce ea îl lovea. 

Nu ar fi avut cum să ştie unde lăsase calul McEachern, 
nici să fie sigur măcar că e acolo. Totuşi alergă drept spre 
locul unde era, cu ceva din convingerea pe care o avea 
tatăl lui adoptiv în infailibilitatea evenimentelor. IÎncălecă 
şi o porni spre şosea. Maşina o şi cotise pe şosea. Văzu 
luminile din spate scăzând şi apoi dispărând. 

Calul bătrân, puternic, de ţară, se întoarse acasă în trap 
greoi şi regulat. Tânărul de pe spinarea lui călărea uşor, 
legănându-se uşor, aplecat înainte, exultând poate în 
clipele acelea ca şi Faust, că a lăsat în urmă o dată pentru 
totdeauna Să Nu Faci, că a scăpat în cele din urmă de lege 
şi onoare. Calul degaja în mers un miros de sudoare iute, 
sulfuroasă; vântul nevăzut sufla. Băiatul strigă: „Am făcut- 
o! Am făcut-o! Le-am spus c-am s-o fac!” 

Intră pe cărare şi călări în lumina lunii spre casă fără să 
slăbească pasul. Crezuse că totul va fi în întuneric, dar nu 
era aşa. Nu se opri; frânghia ascunsă cu grijă era acum o 
parte a vieţii sale trecute, la fel ca şi onoarea şi speranţa şi 
ca şi bătrâna sâcâitoare care fusese unul din duşmanii lui 
timp de treisprezece ani şi care era trează acum şi-l 
aştepta. În camera unde dormea împreună cu McEachern 
era lumină şi ea stătea în uşă, cu un şal peste cămaşa de 
noapte. „Joe”, spuse ea. Băiatul intră în hol foarte grăbit. 
Faţa lui arăta aşa cum o văzuse McEachern în clipa în care 
scaunul se abătuse asupra lui. Probabil că ea încă n-o 
putea vedea bine. „Ce s-a întâmplat?” spuse ea. „Tata a 
plecat cu calul. Am auzit...” Şi atunci îi văzu faţa. Dar nu 
avu timp măcar să dea înapoi. Băiatul nu o lovi; o luă de 
braţ, cu multă blândeţe. Doar că se grăbi s-o dea la o parte 
din drum, din uşă. O trase la o parte, ca pe-o perdea din 
faţa uşii. 


„E la bal”, zise el. „Dă-te la o parte, bătrâno.” Femeia se 
întoarse, ţinându-şi şalul cu o mână, cu cealaltă 
sprijinindu-se de uşă în timp ce se dădea înapoi, 
urmărindu-l cum traversează încăperea şi începe să urce în 
fugă scările care duceau la mansardă. Fără să se oprească, 
băiatul se uită înapoi. Şi atunci Mrs. McEachern îi zări 
dinţii sticlind în lumina lămpii. „La bal, auzi? Dar nu 
dansează.” Râse cu faţa spre lampă; îşi întoarse apoi capul 
şi râsul, alergând sus pe scări, dispărând aşa cum alerga, 
dispărând de la cap în jos de parcă ar fi alergat cu capul 
înainte şi râzând în ceva care-l făcea să dispară, aşa cum 
se şterge un tablou făcut cu creta de pe o tablă neagră. 

Bătrâna îl urmă, urcând cu greu pe scări. O porni după 
el, aproape imediat ce trecu de ea, de parcă acea 
implacabilă grabă care-l împinsese pe bărbatul ei să plece 
revenise, aruncată ca o pelerină pe umerii băiatului, şi 
trecuse de la băiat asupra ei. Se târî pe scările strâmte, 
ţinându-se de balustradă cu o mână şi cu cealaltă 
strângându-şi şalul. Nu vorbea şi nu-l striga. Parcă era o 
fantomă care ascultă de porunca stăpânului absent. Joe nu 
aprinsese lampa. Dar odaia era inundată de răsfrângerile 
clarului de lună, şi chiar şi fără asta ea ar fi putut să 
spună, fără îndoială, ce făcea băiatul. Se ţinea dreaptă, pe 
lângă perete, şi bâjbâi cu mâna întinsă până ajunse în 
dreptul patului şi se prăbuşi pe el. Când bătrâna se uită 
spre locul unde scândura era desprinsă din perete, băiatul 
se şi apropiase de pat, pe care lumina lunii cădea din plin, 
şi îl văzu că goleşte cutia de tablă pe pat şi adună 
grămăjoara de monede şi hârtii în mână şi bagă mâna în 
buzunar. Numai atunci băiatul se uită la ea aşa cum şedea, 
puţin lăsată pe spate, sprijinită într-un braţ şi cu celălalt 
ţinându-şi şalul. „Nu ţi i-am cerut”, zise el. „Să ţii minte 
asta. Nu i-am cerut pentru că mi-era teamă că o să mi-i 
dai. I-am luat. Să nu uiţi asta.” Se întoarse aproape înainte 
de a fi încetat să vorbească. Ea îl privi în lumina lămpii 


care venea pe scări, cum se întoarce şi coboară. Nu-l mai 
văzu, dar îl auzea încă. Îl auzi trecând iar repede prin hol 
şi după un timp auzi calul care galopa iar şi după o vreme 
nu se mai auzi nici tropotul calului. 


Un orologiu bătea undeva ora unu când Joe zorea 
bătrânul cal, istovit acum, pe strada principală a oraşului. 
Calul sufla greu de câtva timp, dar Joe îl ţinea într-un trap 
poticnit cu ajutorul unui băț mai gros cu care lovea ritmic 
crupa animalului. Nu era o cravaşă; era o bucată din coada 
măturii pe care Mrs. McEachern o pusese în stratul de flori 
din faţa casei drept arac. Deşi calul continua încă să se 
mişte de parcă-ar fi mers în galop, el nu se deplasa mai 
repede decât un om care merge. Băţul se înălța şi el şi 
cădea cu aceeaşi încetineală teribilă şi epuizantă, tânărul 
de pe cal stătea aplecat înainte ca şi cum n-ar fi ştiut că 
gloaba s-a moleşit cu totul sau ca şi cum ar fi vrut să tragă 
înainte şi mai departe animalul stors de puteri ale cărui 
copite bocăneau rar, făcând un zgomot ritmat şi gol pe 
strada pustie şi tărcată de lumina lunii. Calul şi călăreţul 
aveau un aer straniu şi ireal, ca un film rulat cu 
încetinitorul, aşa cum galopau mereu şi istoviţi în susul 
străzii şi către colţul unde obişnuia s-o aştepte, mai puţin 
grăbit dar nu mai puţin nerăbdător şi mai tânăr. 

Calul nici măcar la trap nu mai mergea, picioarele 
fiindu-i ţepene de oboseală, răsuflând adânc şi chinuit şi 
hârâit, fiecare răsuflare un geamăt. Băţul continua să cadă 
şi, pe măsură ce înaintarea calului se încetinea, în aceeaşi 
măsură frecvenţa loviturilor creştea. Dar calul îşi încetini 
mersul, deviind spre trotuar. Joe îl trase de coamă, îl bătu, 
dar calul îşi încetini mersul lângă trotuar şi se opri, pătat 
de umbre, cu capul în jos, tremurând, răsuflarea auzindu-i- 
se aproape ca glasul unui om. Şi totuşi băiatul, stând pe 
loc, se aplecă înainte în şa, în postura unui călăreț aflat 
într-un galop fantastic, lovind crupa calului cu băţul. Dacă 


n-ar fi fost băţul care se înălța şi cobora şi respiraţia 
gemută a animalului, ar fi putut să pară o statuie ecvestră 
care nu şi-a mai găsit postamentul şi a venit să se 
odihnească într-o atitudine de epuizare finală pe o stradă 
liniştită şi pustie, pătată şi tărcată de umbrele lunii. 

Joe cobori şi începu să tragă calul de cap, de parcă ar fi 
vrut să-l pună în mişcare prin forţa sa şi apoi să sară în şa. 
Calul nu se clinti. Joe renunţă; s-ar fi zis că se apleacă uşor 
spre cal. Din nou erau nemişcaţi; animalul epuizat şi 
tânărul faţă în faţă, cu capetele foarte apropiate, de parcă 
ar fi fost sculptați într-o poziţie de ascultare sau de rugă 
sau de consfătuire. Apoi Joe înălţă băţul şi se apucă să dea 
în capul nemişcat al calului până când băţul se rupse. 
Continuă să-l lovească şi cu o surcea nu mai mare decât 
palma. Dar probabil că-şi dădea seama că nu-i producea 
calului nicio durere sau poate că braţul îi obosise, fiindcă 
aruncă surceaua şi se întoarse, se răsuci şi o luă la goană. 
Nu se uită înapoi. Silueta lui se micşora, cămaşa lui albă 
palpita şi pierea în umbra lunii, dispărând cu totul din 
viaţa calului de parcă acesta n-ar fi existat nicicând. 

Trecu de colţul unde aştepta de obicei. Dacă observă, 
dacă se gândi la acest lucru, trebuie să fi spus Dumnezeule 
ce mult. Ce mult e de atunci. Strada cotea dând într-un 
drum presărat cu prundiş. Mai avea de mers aproape încă 
o milă, aşa că alerga nu prea repede, dar atent, cu grijă, cu 
coatele apropiate de corp ca un alergător rutinat, cu capul 
puţin aplecat ca şi cum s-ar fi uitat cu atenţie la drumul 
prăpădit de sub picioarele lui. Drumul o cotea, văruit de 
lună, mărginit la mici intervale de casele acelea groaznice, 
mici, risipite, noi, în care oameni care veneau de niciunde 
şi mâine aveau să plece nicăieri locuiau la marginea 
oraşului. Toate erau cufundate în întuneric în afară de 
aceea către care alerga. 

Ajunse lângă casă şi părăsi şoseaua, în fugă, cu pasul 
ritmat şi zgomotos în tăcerea târzie. Poate că o şi vedea pe 


chelneriţă, într-o rochie de voiaj, de culoare închisă, cu 
pălăria pe cap şi cu valiza făcută, aşteptând. (Probabil că 
nici nu se gândise deloc cum avea să plece, unde anume şi 
cu ce mijloace.) Şi poate că şi Max şi Mame, probabil 
dezbrăcaţi - Max fără haină şi poate în flanea şi Mame în 
chimonoul albastru pal - amândoi agitându-se în felul acela 
zgomotos, vesel, în care te porţi cu cineva care pleacă. 
Dar, de fapt, Joe nu se gândea deloc, deoarece nu-i 
spusese nicicum chelneriţei să fie gata să plece. Poate căi 
se părea că i-a spus, sau că ea trebuia să ştie, căci faptele 
lui din ultimul timp şi planurile lui viitoare trebuie să i se fi 
părut de ajuns de simple ca să le poată pricepe oricine. 
Poate că era convins că-i spusese când ea se urca în 
maşină că se duce acasă să ia bani. 

Alergă spre veranda casei. Până atunci, chiar în zilele 
cele mai bune petrecute în această casă, se simţise 
întotdeauna îndemnat să se strecoare cât mai repede şi 
mai neobservat cu putinţă de pe şosea în umbra verandei 
şi de aici în casă, unde era aşteptat. Bătu în uşă. În odaia 
ei era lumină şi o alta se vedea la capătul holului, aşa cum 
se şi aştepta: şi se auzeau glasuri de dincolo de ferestrele 
acoperite de perdele, mai multe glasuri pe care le putea 
auzi, mai degrabă preocupate decât vesele; se aştepta şi la 
asta, gândind Poate crede că nu mai vin. Calul acela 
blestemat. Calul acela blestemat. Bătu în uşă din nou, mai 
tare, zgâlţâind clanţa, lipindu-şi faţa de fereastra acoperită 
de o perdea de la uşa de la intrare. Glasurile nu se mai 
auziră. Apoi nu se mai auzi niciun zgomot din casă. Cele 
două lumini, abajurul luminat din camera ei şi perdeaua 
opacă din uşă, ardeau cu o lumină intensă şi continuă, de 
parcă toţi oamenii din casă ar fi murit în clipa în care el 
atinsese clanţa uşii. Bătu din nou, cu mici intervale între 
bătăi; încă mai bătea (nicio umbră nu căzuse asupra 
perdelei şi niciun pas nu se apropiase de dincolo de ea) 
când uşa se depărtă brusc de mâna lui care lovea lemnul. 


Era gata să treacă peste prag de parcă ar fi fost prins de 
uşă, când Max răsări de după ea, blocând intrarea. Era 
îmbrăcat şi avea chiar şi pălăria pe cap. „la te uită”, zise 
el. Nu vorbea tare, şi parcă îl trase pe Joe în hol şi imediat 
închise uşa şi o încuie, înainte ca Joe să-şi dea seama că e 
în casă. Şi totuşi glasul lui avea încă nuanţa aceea 
ambiguă, cordială şi total albă şi total lipsită de veselie sau 
de plăcere, ca o scoică, ca un lucru pe care l-ar fi purtat 
înaintea feţei lui şi prin care-l privea pe Joe, ceea ce, în 
trecut, îl făcuse pe Joe să se uite la Max cu ceva între 
nedumerire şi furie. „Uite-l în sfârşit şi pe Romeo”, zise el. 
„Fantele din Beale Street.” Apoi vorbi ceva mai tare, 
spunându-i cu glas foarte puternic: Romeo. „Vino înăuntru 
să-ţi prezint oamenii.” Joe se şi repezise spre uşa pe care o 
ştia, aproape alergând iar, dacă vreodată se va fi oprit de 
fapt. Nu-l asculta pe Max. Nu auzise de Beale Street. 

Când intrase holul era pustiu. Şi apoi deodată era acolo. 
Purta o fustă de culoare închisă şi ţinea în mână o pălărie. 
Şi după o uşă deschisă de lângă el era un morman de 
bagaje, mai multe valize. Poate că nu le vedea. Sau poate 
că uitându-se o dată le zări, mai degrabă decât se gândi 
Nu credeam că ar avea atât de multe. Poate că se gândi 
atunci pentru prima dată că nu aveau cu ce să 
călătorească, gândindu-se Cum pot duce toate astea. Dar 
nu se opri, întorcându-se spre uşa pe care o ştia. Numai 
când puse mâna pe clanţa uşii îşi dădu seama de totala 
tăcere de după uşă, tăcere care, la optsprezece ani, ştia că 
nu poate fi produsă decât de mai mult de o persoană. Dar 
nu se opri; poate că nici nu observă că holul era din nou 
pustiu, că femeia blondă dispăruse din nou, fără să o fi 
văzut sau să o fi auzit că a făcut vreo mişcare. 

Deschise uşa. Acum alerga; adică într-atâta cât poate un 
om să fugă mult înaintea lui şi a conştiinţei lui în momentul 
în care s-a oprit nemişcat. Chelneriţa stătea pe pat aşa 
cum o văzuse şezând de atâtea ori. Purta o rochie închisă 


la culoare şi pălăria, aşa cum se aştepta, cunoscută. Stătea 
cu capul în jos, neuitându-se măcar la uşa care se 
deschidea, cu o ţigară aprinsă într-o mână nemişcată care, 
pe fondul întunecat al rochiei, părea monstruoasă în 
imobilitatea ei. Şi în aceeaşi clipă îl văzu pe cel de al doilea 
bărbat. Nu-l mai văzuse până atunci. Dar acum nu-şi dădea 
seama de asta. Îşi aduse aminte de acest lucru doar, ceva 
mai târziu, când îşi aminti de bagajul îngrămădit în camera 
întunecoasă la care se uitase o secundă în vreme ce 
gândurile îi alergau mai repede decât văzul. 

Străinul şedea şi el pe pat, fumând şi el. Pălăria era 
trasă peste ochi aşa că umbra borului îi cădea peste faţă. 
Nu era bătrân, dar nu arăta nici tânăr. El şi cu Max ar fi 
putut fi fraţi în măsură în care oricare doi bărbaţi albi 
rătăciţi din întâmplare într-un sat african ar fi putut să li se 
pară fraţi celor care trăiesc acolo. Obrazul lui şi bărbia pe 
care cădea lumina păreau încremenite. Joe nu ştia dacă 
străinul se uita la el sau nu. Şi nici că Max stătea în 
picioare chiar în spatele lui. Şi le auzi glasul fără să-şi dea 
seama ce spuneau, fără măcar să-i asculte: Intreabă-l. 

Cum să ştie? Poate că auzi cuvintele. Dar foarte probabil 
că nu. Probabil că încă nu erau mai pline de sens decât 
bâzâitul unor insecte îndărătul ferestrei cu obloanele bine 
închise, sau decât valizele pe care le privise şi nu le văzuse 
încă. A luat-o din loc imediat după aceea, spunea Bobbie. 
Ar putea şti. Cel puţin să aflăm, măcar, dacă se poate, de 
ce fugim. 

Deşi Joe nu făcuse nicio mişcare de când intrase în 
cameră, mai alerga încă. Când Max îl atinse pe umăr se 
întoarse de parcă ar fi fost oprit din fugă. Nici măcar nu 
ştia că Max e în cameră. Se uită la el peste umăr, cu un fel 
de sâcâială furioasă. „Zi, băiete”, spuse Max. „Cum e?” 

„Cum e ce?”, zise Joe. 

„Cu bătrânul. Crezi că l-ai curăţat? Hai, spune drept. 
Doar nu vrei s-o bagi pe Bobbie în bucluc.” 


„Bobbie”, spuse Joe, gândindu-se Bobbie. Bobbie Se 
întoarse, fugind iar; de data asta Max îl apucă de umăr, 
deşi nu prea tare. 

„Hai, spune”, zise Max. „Nu suntem prieteni cu toţii 
aici? L-ai curăţat?” 

„Să-l curăţ?” spuse Joe iritat, cu tonul acela nerăbdător 
şi reţinut, de parcă ar fi fost oprit şi întrebat de un copil. 

Străinul vorbi. „Ăla pe care l-ai aranjat cu scaunul. A 
murit?” 

„Să moară?” spuse Joe. Se uită la străin. Când se uită, o 
văzu din nou pe chelneriţă şi o porni iar la fugă. Acum 
chiar se şi mişcă. Îi alungase cu totul din gândurile lui pe 
cei doi bărbaţi. Se duse spre pat, băgând mâna în buzunar, 
cu o expresie exaltată şi triumfătoare pe faţă. Chelneriţa 
nu se uita la el. De când intrase în cameră nu se uitase la 
el nici măcar o dată, deşi foarte probabil el uitase total 
acest lucru. Femeia nu făcu niciun gest; ţigara ardea încă 
în mâna ei. Mâna nemişcată arăta tot atât de mare şi de 
palidă ca şi o bucată de carne fiartă. Cineva îl apucă din 
nou de umăr. Acum era străinul. Străinul şi Max stăteau în 
picioare, umăr la umăr, şi se uitau la Joe. 

„Termină cu chestiile astea”, zise străinul. „Dacă l-ai 
curăţat pe tipul ăla, spune. Nu o să rămână un secret 
multă vreme. Până într-o lună o să ştie toată lumea.” 

„Nu ştiu, v-o spun!” spuse Joe. Se uita de la unul la altul, 
iritat dar nu furios încă. „L-am lovit. A căzut jos. I-am spus 
c-am s-o fac într-o zi.” Se uită de la unul la altul, la feţele 
imobile aproape identice. Începu să-şi scuture umărul de 
sub palma străinului. 

Max vorbi. „Atunci de ce-ai venit aici?” 

„De ce-am...” zise Joe. „De ce-am venit...”, spuse el pe 
un ton de uimire stăpânită, uitându-se furios la feţele celor 
doi cu un fel de exasperare jignită dar totuşi încă 
răbdătoare. „De ce-am venit? Am venit s-o iau pe Bobbie. 
Credeţi că eu... când m-am dus tocmai până acasă să iau 


Lă 


banii ca să ne căsătorim...” Din nou îi uită, îi alungă cu 
totul din gândurile lui. Se desprinse şi se întoarse spre 
femeie, din nou cu expresia aceea distrată, exaltată şi 
mândră pe faţă. Foarte probabil în clipa aceea cei doi 
bărbaţi fuseseră zvârliţi cu totul din viaţa lui ca două 
petice de hârtie. Foarte probabil nici nu ştiu că Max se 
duse la uşă şi strigă şi după o clipă femeia cea blondă intră 
în cameră. Se îndoi spre patul pe care şedea chelneriţa 
nemişcată şi uitându-se în jos, aplecându-se peste ea, 
scoase din buzunar un pumn de hârtii şi de monede şi i le 
aruncă în poală şi lângă ea pe pat. „lată. Uite-i. Uite. Is ai 
mei. Vezi?” 

Şi atunci vântul îl învălui iar, ca acum trei ore la şcoală 
printre oamenii cu gura căscată, lucru pe care îl uitase o 
vreme. Stătea în picioare, liniştit, ca în vis, drept acum, 
aşa cum îl izbise săritura chelneriţei şi o văzu, în picioare, 
cum adună hârtiile şi banii împrăştiaţi şi-i azvârle; văzu, 
liniştit, obrazul ei răvăşit, gura care ţipa şi ochii care ţipau 
şi ei. El singur dintre toţi se simţea liniştit şi calm; doar 
glasul lui era de ajuns de potolit ca să ajungă până la 
urechea cuiva: „Vasăzică nu vrei?” zise el. „Vasăzică nu 
vrei?” 

Semăna foarte mult cu ceea ce fusese la şcoală: cineva 
ținând-o în timp ce ea se zbătea şi ţipa, cu părul ciufulit de 
atâta scuturat şi zvârlit din cap; faţa ei, chiar şi gura. În 
contrast cu părul, tot atât de imobile, ca şi gura unui mut 
într-un obraz mort. „Lepădătură! Ticălosule! Să mă bagi în 
bucluc, eu care te-am tratat întotdeauna de parc-ai fi fost 
un alb. Un alb!” 

Dar foarte probabil chiar şi acum totul nu i se părea a fi 
decât un zgomot, şi nu înregistră nimic: doar o rafală a 
vântului care bătea de departe. Se uită ţintă la ea, la faţa 
pe care n-o mai văzuse până atunci, zicând liniştit (cu glas 
tare sau nu, n-ar fi putut spune) cu o uimire lentă: Păi, am 
săvârşit o crimă pentru ea. Chiar am şi furat pentru ea, ca 


şi cum ar fi auzit cuvintele astea, s-ar fi gândit la ele, i s-ar 
fi spus că a făcut aşa ceva. 

Apoi şi ea păru să piară din viaţa lui, dusă de vântul care 
venea de departe ca un al treilea petic de hârtie. Incepu 
să-şi legene braţul de parcă ar mai fi ţinut în mână scaunul 
sfărâmat. Femeia cea blondă era în cameră de câtva timp. 
O văzu pentru prima dată, fără uimire, ca şi cum s-ar fi 
materializat de-a dreptul din aer, nemişcată, netulburată, 
cu acea linişte exterioară de diamant care o investea cu o 
respectabilitate tot atât de implacabilă şi de calmă ca şi 
mănuşile albe ale unui poliţist. Acum purta chimonoul 
albastru pal peste rochia de voiaj închisă la culoare. 
Femeia spuse calm: „la-l. Să ieşim de-aici. Curând o să 
vină un curcan pe-aici. O să ştie unde să-l caute.” 

Poate că Joe nu o auzi deloc şi nici pe chelneriţa care 
urla: „Mi-a spus chiar el că e negru! Porcul! Eu să mă f.. pe 
degeaba cu un negru, un porc care să mă bage în bucluc 
cu poliţia asta de ţărănoi. La un bal de ţărănoi!” Poate că 
nu auzea decât vântul care venea de departe, atunci când 
legănându-şi braţul de parcă ar mai fi ţinut scaunul în 
mână, Joe sări asupra celor doi bărbaţi. Foarte probabil că 
nici nu băgase de seamă că ei se şi-ndreptau spre el. 
Deoarece, cu ceva din exaltarea tatălui său adoptiv, se 
aruncă din propria sa iniţiativă în pumnul străinului. Poate 
că nici nu simţi măcar lovitura, deşi străinul îl lovi de două 
ori în obraz înainte de a se prăbuşi pe podea, unde ca şi 
omul pe care-l doborâse se lungi pe spate, total nemişcat. 
Dar nu leşinase deoarece ochii îi erau deschişi şi se uitau 
calm în sus la ei. În ochii lui nu se vedea nimic; nici durere, 
nici surprindere. Dar după cât se părea, nu se putea mişca; 
stătea acolo întins cu o expresie profund contemplativă, 
uitându-se calm la cei doi bărbaţi şi la femeia blondă 
nemişcată, tot atât de imobilă şi de definitivă şi de şlefuită 
ca o statuie. Poate că nu putea auzi nici glasurile sau poate 
că da, şi din nou nu aveau mai mult sens decât bâzâitul sec 


şi continuu al insectelor de dincolo de fereastră: 

Să sâcâie o bomboană de fată cum şi-ar dori oricine. 

Ar fi trebuit să nu alerge după dame. 

Nu putea să n-o facă. S-a născut prea aproape de una. 

E într-adevăr negru? Nu arată a negru. 

Aşa i-a spus lui Bobbie într-o seară. Dar cred că fata nu 
ştie prea multe nici ce-i cu el şi nici ce face. Lepădăturile 
astea de la ţară sunt în stare de orice 

O să vedem noi. O să vedem dacă are sânge negru. 

Zăcând pe jos paşnic şi nemişcat, Joe îl văzu pe străin că 
se apleacă şi-i înalţă capul şi-l loveşte din nou în obraz de 
data asta cu o lovitură scurtă, tăioasă. După o clipă îşi 
linse buzele, ca un copil care ar linge lingura cu sos. 

Se uita la mâna străinului care se îndepărtă. Dar mâna 
nu reveni. 

Ajunge. Să plecăm la Memphis. 

Doar încă o dată. 

Joe zăcea liniştit şi urmărea mâna. Atunci Max se 
apropie de străin, aplecându-se şi el. O să avem nevoie de 
ceva mai mult sânge ca să ştim sigur. 

Desigur. El n-are de ce să se supere. Și asta-i pe 
socoteala noastră 

Mâna nu lovi. Femeia cea blondă venise şi ea acolo. 
Apucă braţul ridicat al străinului de încheietura mâinii: 
Cred că-i de ajuns. 


10 


CUNOAŞTEREA NU REGRETUL. ÎŞI AMINTEŞTE o mie 
de drumuri sălbatice şi pustii. Toate pornesc din noaptea 
aceea în care întins pe podea auzi ultimii paşi şi apoi 
ultima uşă închizându-se (nici nu stinseseră lumina) şi 
continuă să rămână întins pe spate, pe podea, cu ochii 
deschişi în timp ce deasupra lui globul suspendat ardea cu 
o strălucire dureroasă şi fixă, ca într-o casă în care toţi 
oamenii ar fi murit. Nu ştia de câtă vreme stă acolo. Nu se 
gândea la nimic şi nu suferea. Poate că simţea undeva 
înăuntrul lui cele două capete ale firelor, despărțite acum, 
ale voinţei şi sensibilităţii, neatingându-se dar aşteptând să 
se atingă, să se înnoade din nou, ca să se poată mişca. 
Pregătindu-se să plece, treceau din când în când peste el, 
ca oamenii care fiind pe punctul de a părăsi pentru 
totdeauna o casă ar trece peste un obiect pe care ar voi să- 
l lase acolo. Uite Bobbie uite fetițo pieptenul tău l-ai uitat 
uite şi gologanii lui Romeo Isuse când a venit încoace 
trebuie să fi spart casa şcolii de duminică sunt ai lui 
Bobbie n-ai văzut că i-a dat ei n-ai văzut inima largă aşa-i 
ia-i fetițo poţi să-i păstrezi ca o rată sau ca o amintire sau 
ce vrei nu-i vrea zi e păcat o fi nu ştiu cum dar nu-i putem 
lăsa aici pe podea o să facă o gaură în podea au şi făcut o 
gaură de ajuns de mare pentru câţi sunt pentru oricâţi ar fi 
ei Bobbie ei fetițo bine o să-i ţin eu pentru Bobbie pe dracu 
ai să-i ţii adică o să ţin jumate din ei pentru Bobbie lăsaţi-i 
acolo ticăloşilor ce vreţi cu ei sunt ai lui pentru numele lui 
dumnezeu ce vrei să facă el cu ei nu are nevoie de bani nu 
are nevoie întreab-o pe Bobbie dacă are nevoie de bani i se 
dau noi ceilalţi trebuie să plătim pentru asta lasă-i acolo 
am spus pe dracu n-o să-i las eu îs ai lui Bobbie nu-s ai tăi 
numai dacă pe dumnezeul tău ai să-mi spui că-ţi datorează 
ceva biştari şi ţie şi că te-a f... fără ca eu să ştiu pe credit 
am zis să-i laşi şterge-o nu-s decât cinci sau şase dolari. Şi 


atunci femeia cea blondă se apropie de el şi se aplecă, el 
privind-o ţintă şi în linişte, îşi ridică fusta şi scoase din 
ciorap un teanc bine păturit de bancnote, luă una, se opri 
şi apoi i-o băgă în buzunarul cel mic al pantalonilor. Apoi 
plecă. Hai şterge-o de-aici păi nici tu nu eşti gata trebuie 
să-ți pui kimonoul ăla înăuntru şi să-ţi închizi valiza şi să te 
pudrezi din nou adu-mi valiza şi pălăria aici du-te acum şi 
ia-o pe Bobbie şi celelalte valize şi du-te la maşină şi 
aşteaptă-mă pe mine şi pe max credeți că am să vă las pe 
vreunul din voi aici singur ca să i-o şterpeliţi şi pe asta hai 
plecați ştergeți-o de aici 

Apoi plecară: ultimul zgomot de paşi, ultima uşa închisă. 
Auzi  uruitul maşinii acoperind bâzâitul insectelor, 
crescând peste, coborând la nivelul bâzâitului, scăzând sub 
nivelul lui, aşa că auzi din nou insectele. Zăcea acolo sub 
lumina becului, încă nu se putea mişca, deoarece putea să 
se uite fără să vadă de fapt, să audă fără să ştie de fapt ce 
aude; cele două capete ale firelor neîmbinate încă aşa cum 
zăcea în linişte, lingându-şi buzele din când în când ca un 
copil. 

Apoi cele două capete ale firului se uniră şi făcură 
legătura. Nu ştiu exact în care clipă, doar simţi deodată că- 
i vuieşte capul şi se ridică încetişor în capul oaselor, 
redescoperindu-se, şi apoi în picioare. Era ameţit; camera 
se învârtea cu el, încet şi uşurel ca şi gândurile lui, aşa că 
gândurile îi spuseră Încă nu. Nu simţea totuşi nicio durere, 
nici chiar când, proptindu-se de marginea biroului, îşi 
examină în oglindă faţa însângerată şi umflată şi-şi pipăi 
obrazul. „Isuse Cristoase”, zise el. „M-au bătut măr.” Incă 
nu se gândea, nu ajunsese atât de departe. Cred că-i mai 
bine să ies de aici cred că-i mai bine să ies de aici. Se 
îndreptă spre uşă, cu mâinile întinse înainte ca un orb sau 
ca un somnambul. 

Se trezi în hol fără să-şi aducă aminte că a trecut pe uşă 
şi se pomeni într-o altă cameră de dormit deşi spera poate 


fără să o creadă că se îndreaptă spre uşa de la intrare. Şi 
camera asta era mică. Totuşi părea a fi plină de prezenţa 
femeii blonde, şi chiar pereţii strâmţi şi grosolani păreau a 
se bolti pentru a putea cuprinde respectabilitatea aceea 
activă, cu aparenţă diamantină. Pe biroul gol era o sticlă 
de whiskey aproape plină. Bău, încet, fără să simtă focul 
băuturii. Stătea drept ţinându-se de birou. Whiskey-ul 
alunecă pe gâtlej rece ca melasa, fără gust. Puse jos sticla 
goală şi se sprijini de birou, cu capul plecat, fără să 
gândească, aşteptând poate fără să o ştie, poate nici măcar 
aşteptând. Şi atunci whiskey-ul începu să-l ardă şi el 
începu să-şi clatine capul încet într-o parte şi-ntr-alta, în 
timp ce gândurile i se făcură una cu înceata, fierbintea 
încleştare şi descleştare a măruntaielor: «Trebuie să ies de 
aici». Intră din nou în hol. Acum capul îi era limpede, dar 
trupul nu se purta cum trebuie. Trebui să-l convingă să 
meargă de-a lungul holului, împingându-l de-a lungul 
peretelui din hol spre intrare, spunându-şi, «Hai, hai; vino- 
ti în fire. Trebuie să ies de aici. Gândindu-se Dacă aș putea 
doar să ies afară, la aer, în aerul rece, în întunericul rece. 
Işi privea mâinile cum bâjbâie la uşă, încercând să le ajute, 
să le convingă şi să şi le controleze. «În orice caz, nu m-au 
încuiat aici», se gândi el. «Isuse Cristoase, atunci n-aş fi 
putut ieşi de aici până mâine dimineaţa. N-aş fi izbutit să 
deschid fereastra ca să ies afară». În cele din urmă 
deschise uşa şi plecă şi închise uşa după el, discutând iar 
cu trupul lui care nu voia să se mai ostenească să închidă 
uşa, trebuind să fie silit să o închidă, în casa aceea pustie 
în care cele două lumini ardeau cu lucirea lor moartă şi 
neclintită, neştiind că întreaga casă e pustie şi nepăsându-i 
că e aşa, nepăsându-i mai mult de liniştea şi părăsirea 
casei decât de nopţile precare şi grosolane cu pahare 
nespălate şi des folosite şi de paturile slinoase şi des 
folosite. Trupul lui îl asculta acum mai uşor, devenind 
chiar docil. Păşi de pe veranda întunecată în lumina lunii, 


şi cu faţa însângerată şi cu stomacul gol şi înfierbântat, 
sălbatic şi curajos din pricina whiskey-ului, o apucă pe 
drumul pe care avea să meargă vreme de cincisprezece 
ani. 

Efectul whiskeyului avea să piară cu timpul şi avea să fie 
reînnoit şi să piară iar, dar drumul acesta avea să meargă 
mai departe. Din noaptea aceea cele o mie de drumuri 
aveau să pară unul singur, cu schimbări imperceptibile de 
colţuri şi de scenă, întrerupt de perioade de călătorii 
cerşite sau furate, cu trenul şi cu camionul, şi cu căruţe de 
ţară, iar el având douăzeci de ani şi două zeci şi cinci şi 
treizeci, stând pe capră cu faţa aspră şi calmă şi cu haine 
(chiar dacă uzate şi murdare) de om de la oraş şi căruţaşul 
neştiind cine sau ce era pasagerul şi neîndrăznind să-l 
întrebe. Drumul trecu prin Oklahoma şi Missouri şi cobori 
departe în sud până în Mexic şi urcă înapoi în nord spre 
Chicago şi Detroit şi apoi iar înapoi spre sud şi în cele din 
urmă ajunse în Mississippi. Dură cincisprezece ani: trecu 
printre sălbaticele şi înşelătoarele faţade de lemn din 
oraşele petrolifere unde, cu inevitabilele lui haine din serj 
şi cu pantofii uşori negri de noroiul fără de capăt, mâncă o 
mâncare grosolană din farfurii de tinichea pentru care 
plătea zece sau cincisprezece dolari masa, achitând preţul 
mesei cu un teanc de bancnote pătate de noroiul gros care 
părea tot atât de fără fund ca şi aurul pe care-l secreta. 
Trecu printre câmpii aurii de grâu, clătinându-se din 
pricina zilelor teribile şi galbene de muncă şi somn greu în 
căpiţe de fân sub luna rece şi nebună din septembrie şi sub 
stelele pâlpâitoare: fu pe rând muncitor la câmp, miner, 
prospector, vânzător de ponturi; se înrolă în armată, făcu 
patru luni de militărie şi dezertă şi nu mai fu prins 
nicicând. Şi întotdeauna, mai devreme sau mai târziu, 
drumul trecea prin oraşe, prin cartiere identice, putând fi 
uşor confundate între ele, ale unor oraşe cu nume uitate, 
unde între înserat şi echivocele şi simbolicele arcade ale 


miezului de noapte se culca cu femei şi le plătea când avea 
bani şi când nu avea se culca totuşi cu ele şi le spunea că e 
negru. Un timp, treaba merse; asta cât timp fusese în sud. 
Era foarte simplu, foarte uşor. De obicei tot ce risca erau 
înjurăturile femeii şi ale madamei casei, deşi ici şi colo era 
bătut până cădea în nesimţire de către ceilalţi clienţi, şi se 
trezea mai târziu pe stradă sau la închisoare. 

Asta se întâmpla cât mai rătăci (comparativ vorbind) în 
sud. Pentru că într-o noapte treaba nu mai merse. Se sculă 
din pat şi-i spuse femeii că e negru. „Ce eşti?” zise ea. 
„Credeam că eşti vreun macaronar sau aşa ceva.” Se uită 
la el, fără vreun interes deosebit, apoi evident observă 
ceva pe faţa lui: zise, „Şi ce-i cu asta? Arăţi cum trebuie. 
Ar fi trebuit să-l vezi pe arapul pe care l-am dat afară 
înaintea ta.” Se uita la el. Era foarte calmă. „Ia zi, ce crezi, 
la urma urmei, că e şandramaua asta? Hotelul Ritz?” Apoi 
nu mai spuse nimic. Se uita cu atenţie la faţa lui şi începu 
să se dea încetişor înapoi, uitându-se ţintă la el, cu faţa 
trasă, cu gura deschisă gata să ţipe. Şi apoi începu să ţipe. 
Doi poliţişti trebuiră să-l potolească. La început crezură că 
femeia era moartă. 

După asta i se făcu greață. Până atunci nu aflase că erau 
femei albe care se culcau cu bărbaţi negri. Scârba îl chinui 
timp de doi ani. Uneori îşi amintea cum incitase şi făcuse 
pe nişte albi să-i spună negru ca să se bată cu ei sau să fie 
bătut; acum se bătea cu negri care-i spuneau că e alb. Era 
acum în nord, la Chicago şi apoi la Detroit. Locuia 
împreună cu negri, evitând albii. Mânca împreună cu ei, 
dormea cu ei, belicos, imprevizibil, necomunicativ. Trăia ca 
soţ şi soţie cu o femeie care semăna cu o sculptură de 
abanos. Noaptea stătea în pat lângă ea, treaz şi începea să 
răsufle adânc şi cu putere. O făcea dinadins, simțind, chiar 
privind, pieptul lui alb arcuindu-se tot mai mult în casca 
toracică, încercând să inspire mirosul de negru, gândirea 
şi fiinţa întunecată şi impenetrabilă a negrilor, cu fiecare 


expiraţie încercând să alunge din el sângele alb şi felul 
albilor de a gândi şi de a fi. Şi în tot timpul în care nările 
lui se înălbeau şi se umflau aspirând mirosul pe care 
încerca să şi-l facă al său, întreaga fiinţă i se încorda şi se 
crispa din cauza revoltei fizice şi a refuzului spiritual. 

Crezu că încearcă să scape de singurătate şi nu de el 
însuşi. Dar drumul mergea mai departe: ca şi unei pisici îi 
era tot una unde se află. Dar nicăieri nu-şi putea găsi 
liniştea. Dar drumul ducea mereu înainte cu capriciile şi cu 
diversele lui etape, dar întotdeauna pustiu: ar fi putut să se 
vadă în nenumăratele lui avataruri, condamnat să se mişte, 
în tăcere, împins de curajul unei disperări dezamăgite şi 
biciuite; de disperarea unui curajos ale cărui şanse 
trebuiau să fie dezamăgite şi biciuite. Avea treizeci şi trei 
de ani. 

Într-o după amiază drumul devenise o şosea de ţară din 
Mississippi. Fusese dat jos dintr-un tren de marfă care 
mergea spre sud, lângă un mic orăşel. Nu ştia cum se 
numeşte oraşul, nu-i păsa ce cuvânt îi servea drept nume. 
Oricum nici nu-l văzu. Îl ocoli, mergând prin pădure şi ieşi 
în şosea şi se urcă în sus şi în jos. Nu era o şosea pietruită, 
deşi părea de ajuns de folosită. Zări o mulţime de colibe de 
negri risipite ici şi colo de-a lungul drumului şi, la vreo 
jumătate de milă depărtare, o casă mai mare. Era o casă 
mare aşezată într-o poiană: neîndoios o locuinţă 
pretențioasă la vremea ei. Dar acuma copacii trebuiau să 
fie tunşi şi casa nu fusese văruită de ani de zile. Dar se 
vedea că e locuită şi el nu mâncase nimic de douăzeci şi 
patru de ore. «Aici o s-o scot la capăt», se gândi el. 

Dar nu se apropie imediat de casă, deşi după-amiaza era 
pe sfârşite. Dimpotrivă, îi întoarse spatele şi o porni în 
direcţia opusă, cu cămaşa lui albă murdară şi cu pantalonii 
de serj şi cu pantofii lui de oraş, crăpaţi, prăfuiţi, cu şapca 
de pânză trasă pe-o ureche într-o poziţie sfidătoare 
deasupra unei bărbi de trei zile. Şi totuşi chiar şi atunci nu 


arăta ca un vagabond; cel puţin, după cât se pare, nu 
pentru băiatul negru pe care-l întâlni pe drum legănând o 
găleată. Opri băiatul. „Cine locuieşte în casa aceea mare 
de-acolo din spate?” zise el. 

„In casa aia de-acolo stă Miz Burden.” 

„Mr. şi Mrs. Burden?” 

„Nu, sir. Nu-i niciun Mr. Burden. Nu locuieşte nimeni 
acolo decât ea.” 

„A! O bătrână, cred.” 

„Nu, sir. Miz Burden nu-i bătrână. Dar nici tânără.” 

„Şi locuieşte singură. Nu-i e teamă?” 

„Cine să-i facă rău, aici în oraş? Oamenii de culoare de 
pe-aici au grijă de ea.” 

„Oamenii de culoare au grijă de ea?” 

Imediat, ai fi zis că băiatul a închis o uşă între el şi omul 
care-l întreba. „Cred că nimeni de pe-aici din jur nu i-ar 
face niciun rău. Ea n-a făcut rău nimănui.” 

„Desigur că nu”, zise Christmas. „Ce distanţă e, pe 
şoseaua asta, până la cel mai apropiat oraş?” 

„Cam vreo treizeci de mile, se zice. Doar n-o să mergeţi 
pe jos, nu-i aşa?” 

„Nu”, spuse Christmas. Apoi se întoarse şi o porni mai 
departe. Băiatul se uită după el. Apoi se întoarse şi el, 
continuându-şi drumul şi legănând găleata care se lovea de 
pantalonul decolorat. După câţiva paşi se uită înapoi. Omul 
care-l întrebase mergea înainte, hotărât dar nu grăbit. 
Băiatul îşi reluă drumul, în salopeta lui decolorată, cârpită 
şi cam scurtă. Era desculţ. Mergea cu paşi târşiţi înainte şi 
pulberea roşiatică se ridica în jurul gleznelor lui slabe de 
culoarea  şocolatei şi a  manşetelor zdrenţuite ale 
preascurtei sale salopete. Începu să îngâne, fără melodie, 
dar ritmic şi cu o anume muzicalitate, deşi pe o singură 
notă, un cântec: 


Nu zi nu că n-ai 


Cine n-ar şi nu vrea ca să mai muşte 
Din al fetei negre 
Turtă să nu fugă. 


Ascuns într-un desiş la vreo sută de paşi de casă, 
Christmas auzi un ceas bătând în depărtare orele nouă şi 
apoi zece. În faţa lui casa se înălța masivă, pătrată, uriaşă 
printre pâlcurile de copaci. La una din ferestrele de la etaj 
se zărea o lumină. Obloanele nu erau trase şi văzu că 
lumina venea de la o lampă cu petrol şi din când în când se 
zărea prin fereastră, trecând de-a lungul peretelui din 
fund, umbra unei persoane care se mişca prin cameră. Dar 
nu văzu deloc cine era persoana aceea. După un timp 
lumina se stinse. 

Casa se cufundă în întuneric; atunci nu se mai uită într- 
acolo. Se lungi în desiş cu burta pe pământul întunecat. În 
desiş era întuneric beznă; o uşoară răcoare învăluitoare, 
vag umedă, îl pătrunse prin cămaşă şi pantaloni, ca şi cum 
soarele nu ar fi ajuns niciodată până înlăuntrul desişului. 
Prin haine simţea pământul neatins de soare zvâcnind 
încet şi primitor sub apăsarea coapselor lui, a pântecului, a 
pieptului, a braţelor. Îşi sprijinea fruntea pe braţe, în nări 
simţea mireasma umedă şi ameţitoare a pământului 
întunecat şi fecund. 

Nu se mai uită deloc la casa cufundată în întuneric. 
Rămase întins, total nemişcat în desiş, mai bine de un ceas 
înainte de a se ridica şi a ieşi de acolo. Nu se furişă. Nu se 
apropie de casă strecurându-se sau mergând măcar cu o 
deosebită precauţie. Pur şi simplu merse liniştit ca şi cum 
acesta era felul lui de a merge şi ocoli masa informă a 
casei, îndreptându-se spre spatele casei, unde trebuia să 
fie bucătăria. Când se opri ca o pisică şi rămase un timp 
sub fereastra unde se văzuse lumina, nu făcu niciun 
zgomot. În iarba din jurul picioarelor, greierii, care 
tăcuseră când se mişcase, păstrând o mică insulă de tăcere 


în jurul lui ca o umbră subţire şi galbenă a slabelor lor 
glasuri, începură să ţârâie din nou, tăcând iar când se puse 
în mişcare, cu aceeaşi uşoară şi alertă promptitudine. Din 
spate se vedea o aripă numai cu parter. «Asta trebuie să 
fie bucătăria», se gândi el. «Da, asta o fi». Se mişcă fără 
zgomot, mergând în mica lui insulă de gâze brusc tăcute. 
În peretele bucătăriei zări o uşă. Dacă ar fi încercat ar fi 
văzut că nu era încuiată. Dar nu încercă. Trecu pe lângă ea 
şi se opri sub o fereastră. Înainte de a încerca fereastra îşi 
aduse aminte că nu văzuse niciun fel de oblon la fereastra 
luminată de la etaj. 

Fereastra era chiar deschisă, proptită cu un beţişor. «Ei, 
ce zici de asta», îşi spuse el. Rămase lângă fereastră, cu 
mâna pe pervaz, respirând liniştit, fără să asculte, fără să 
se grăbească, ca şi cum nicăieri sub soare n-ar fi fost 
nevoie să te grăbeşti. «Ei, ei. Ei. Ce-o fi şi asta. Da. Da. 
Da.» Apoi se căţără pe fereastră şi alunecă uşor în 
încăpere: o umbră întorcându-se fără zgomot şi fără nicio 
mişcare în sânul universalei matrici a obscurităţii şi 
întunericului. Poate că se gândea la cealaltă fereastră de 
care trebuise să se folosească şi la frânghia pe care 
trebuise să se bizuie, poate că nu. 

Foarte probabil că nu, în orice caz nu mai mult decât şi- 
ar fi amintit o pisică de vreo altă fereastră; ca pisicile, 
părea şi el că vede în întuneric, aşa cum se îndrepta fără 
greş spre mâncarea pe care o căuta de parcă ar fi ştiut 
unde trebuie să fie; sau din pricina asta sau din pricină că 
era călăuzit de o forţă pe care nu o ştia. Cu degete 
nevăzute luă ceva dintr-o farfurie nevăzută şi mâncă: o 
mâncare nevăzută. Nu-i păsa ce era. Nici nu ştiu că se 
întrebase ce-o fi sau că o gustase până în clipa în care 
fălcile lui se opriră din mestecat şi gândurile îi fugiră pe 
drum, înapoi cu douăzeci şi cinci de ani, trecând peste 
toate colţurile martore nevăzute ale înfrângerilor amare şi 
ale izbânzilor şi mai amare, şi cinci mile după colţul unde 


aştepta în vremea teribilă a primei dragoste pe cineva al 
cărei nume îl uitase; cinci mile după acest colţ. O să-mi 
amintesc imediat. Am mai mâncat asta undeva. Într-o clipă 
o să memoria ştiutoare fiind pusă în mişcare Văd văd mai 
mult decât aud aud aud văd stau cu capul plecat aud glasul 
monoton dogmatic care mi se pare că nu se va opri 
niciodată vorbind şi vorbind în veci şi uitându-mă pe furiş 
văd capul acela neîmblânzit ca o ghiulea barba îngrijită şi 
ciopârțită şi el cu capul plecat şi eu gândindu-mă cum 
poate să fie atât de neflămând şi eu plin de mirosul gura şi 
limba mea plângând sarea fierbinte a aşteptării ochii mei 
gustând aburul fierbinte al mâncării „E mazăre”, zise el cu 
glas tare. „Isuse. Mazăre cu melasă.” 

Probabil că nu numai gândurile îi fugiseră departe; ar fi 
trebuit să audă zgomotul înainte de a-l fi auzit, deoarece 
cine îl făcea nu încerca să fie precaut şi neauzit mai mult 
decât el. Poate că-l auzi. Dar nu făcu nicio mişcare când 
zgomotul uşor al paşilor în papuci se apropie de bucătărie 
din casa lipită de ea şi când în cele din urmă se întoarse 
brusc, cu ochii scânteietori, văzu sub uşa prin care se intra 
în casă o uşoară lumină care se apropia. Fereastra 
deschisă era aproape: ar fi putut sări prin ea dac-ar fi făcut 
doar un pas. Dar nu se mişcă. Nici măcar nu lăsă jos 
farfuria. Nici nu încetă să mestece. Stătea aşa în mijlocul 
încăperii, ţinând farfuria în mână şi mestecând, când uşa 
se deschise şi femeia intră. Purta un halat decolorat şi 
avea în mână o lumânare pe care o ţinea în sus, aşa că 
lumina îi cădea pe faţă: o faţă calmă, gravă, deloc 
alarmată. În lumina blândă a lumânării părea a nu avea 
mult peste treizeci de ani. Stătea în uşă. Se uitară unul la 
celălalt ceva mai mult de-un minut, aproape în acelaşi fel: 
el cu farfuria, ea cu lumânarea în mână. El se oprise din 
mestecat. 

„Dacă vrei doar să mănânci, vei găsi ce-ţi trebuie”, 
spuse ea cu glasul calm, de ajuns de profund, şi foarte 


rece. 


11 


ÎN LUMINA LUMÂNĂRII NU PĂREA A AVEA mult peste 
treizeci de ani. În lumina blândă care cădea peste făptura 
molatecă neîncorsetată a unei femei gata să se ducă la 
culcare. Când o văzu în lumina zilei îşi dădu seama că are 
mai bine de treizeci şi cinci. Mai târziu ea îi spuse că are 
patruzeci. «Ceea ce înseamnă fie patruzeci şi unu, fie 
patruzeci şi nouă, aşa cum o spune», se gândi el. Dar în 
acea primă noapte, sau în multe din cele următoare ea nu-i 
spuse nici măcar atât. 

Îi spunea foarte puţine, oricum. Vorbeau foarte puţin, şi 
asta întâmplător, chiar după ce o iubise în patul ei de fată 
bătrână. Uneori aproape că-i venea să creadă că nu 
vorbeau deloc, că nu o cunoştea deloc. Parcă ar fi fost 
două persoane: aceea pe care o vedea din când în când 
ziua şi se uita la ea în timp ce-şi vorbeau spunându-şi 
cuvinte care nu ziceau nimic fiindcă nu încercau şi nu 
voiau să zică nimic; cealaltă cu care se culca noaptea şi pe 
care nici n-o vedea şi nici nu-i vorbea, deloc. 

Chiar după un an (lucra acum la fabrica de cherestea) n- 
o vedea în timpul zilei decât sâmbătă după-amiază sau 
duminica sau când se ducea în casă pentru mâncarea pe 
care i-o pregătea şi i-o lăsa pe masa din bucătărie. 
Câteodată femeia venea în bucătărie, deşi nu stătea 
niciodată în timp ce el mânca, iar alteori se vedeau pe 
veranda din spatele casei, unde în timpul primelor patru 
sau cinci luni după ce se mutase în coliba din spatele casei, 
stăteau de vorbă câtva timp ca doi străini. Stăteau 
întotdeauna în picioare: ea într-una din aparent 
nenumăratele şi curatele ei rochii de casă din stambă şi 
uneori cu o pălărie de soare de pânză ca o femeie de la 
ţară şi el cu o cămaşă albă curată şi cu pantalonii de serj 
călcaţi acum în fiecare săptămână. Nu se aşezau niciodată 
ca să vorbească. N-o văzuse şezând decât o dată când 


privind pe o fereastră de la parter o văzuse scriind la un 
birou într-una din camere. Şi trecu un an în care observase 
fără curiozitate cât de mare era numărul de scrisori pe 
care le primea şi le expedia, şi ca în fiecare dimineaţă, 
înainte de prânz, şedea o vreme la biroul vechi şi zgâriat 
dintr-una din odăile rar folosite şi puţin mobilate de la 
parter scriind întruna, până ce află că scrisorile primite 
erau documente de afaceri şi particulare cu cincizeci de 
ştampile diferite şi scrisorile trimise erau răspunsuri, 
sfaturi în probleme de afaceri, financiare şi religioase 
adresate preşedinţilor, profesorilor şi membrilor consiliilor 
de administraţie şi sfaturi personale şi practice adresate 
tinerelor studente şi chiar absolvente a vreo douăsprezece 
şcoli şi colegii pentru negri din sud. Din când în când 
lipsea de acasă trei sau patru zile la rând şi deşi acum o 
putea vedea noaptea oricând ar fi vrut, Joe află abia după 
un an că în timpul acestor absenţe ea vizita şcolile şi 
discuta cu profesorii şi studenţii. Problemele ei financiare 
erau în grija unui avocat negru din Memphis, membru al 
consiliului de administraţie al unei şcoli, în seiful căreia, 
dimpreună cu testamentul ei, se găseau instrucţiuni (scrise 
de ea) privitoare la ce să se facă cu trupul ei după moarte. 
Când află aceste lucruri, Joe înţelese atitudinea celor din 
oraş faţă de ea, deşi îşi dădu seama că oraşul nu ştia tot 
atât de multe câte ştia şi el. Işi spuse: «Atunci n-o să mă 
sâcâie nimeni aici». 

Intr-una din zile, îşi dădu seama că femeia nu-l invitase 
niciodată în casa propriu-zisă. Nu fusese mai departe de 
bucătărie, unde intra singur când voia, gândindu-se cu 
buza de sus răsfrântă, «N-ar putea să mă oprească să intru 
aici. Cred că o ştie». Şi nu intrase niciodată în bucătărie în 
timpul zilei decât când venea să mănânce mâncarea pe 
care i-o pregătise şi i-o pusese pe masă. Şi când intra 
noaptea în casă era ca şi cum ar fi intrat pentru prima 
dată; se simţea ca un hoţ, ca un tâlhar, chiar când urca în 


dormitorul unde femeia îl aştepta. Chiar după un an avea 
sentimentul că intră pe furiş ca să-i ia cu forţa de fiecare 
dată fecioria. Era ca şi cum de fiecare dată când se lăsa 
noaptea trebuia să facă faţă necesităţii de a răpi o dată 
ceea ce şi răpise - sau nu o făcuse şi nici nu avea să o facă 
niciodată. 

Câteodată gândea aşa, amintindu-şi felul aprig, fără 
lacrimi şi neîndurat, aproape bărbătesc al acelei cedări. O 
singurătate spirituală netulburată atât de multă vreme 
încât propriul ei instinct de conservare o sacrificase, având 
în faza ei fizică o putere şi o forţă bărbătească. O 
personalitate dublă: una femeia la vederea căreia în 
lumina lumânării ţinute în sus (sau poate chiar la sunetul 
paşilor în papuci care se apropia) se deschisese înaintea 
lui instantaneu, ca un peisaj văzut în lumina fulgerelor, un 
orizont de securitate fizică şi de adulter, dacă nu de 
plăcere; cealaltă cu muşchii antrenați ca ai unui bărbat şi 
cu obiceiul de a gândi bărbăteşte, datorită înaintaşilor şi 
mediului, şi cu care trebuia să lupte până în clipa finală. 
Nicio ezitare feminină, nicio sfială a evidentei dorinţi şi 
nicio intenţie de a ceda până la urmă. Era ca şi cum ar fi 
luptat fizic cu un alt bărbat pentru un lucru care nu avea 
nicio reală valoare pentru vreunul din ei şi pentru care 
luptau doar din principiu. 

Când o văzu din nou, se gândi, «Doamne. Cât de puţine 
ştiu despre femei, eu care credeam că ştiu atât de multe». 
Asta se întâmpla chiar a doua zi; uitându-se la ea, pe când 
ea îi vorbea, era ca şi cum ceea ce memoria celor mai 
puţin de douăsprezece ore ştia că e adevărat n-ar fi putut 
să se întâmple niciodată, gândindu-se Sub veştmintele ei 
nici nu se poate să fie făcută astfel incât să se fi putut 
întâmpla. Atunci nu începuse încă să lucreze la fabrică. 
Cea mai mare parte a acelei zile şi-o petrecu întins pe 
spate pe patul pe care ea i-l împrumutase, în coliba pe care 
i-o dăduse să stea în ea, fumând cu mâinile sub cap. 


«Doamne», se gândea el, «e ca şi cum eu aş fi femeia şi ea 
bărbatul». Dar nici asta nu era adevărat. Fiindcă rezistase 
până în ultima clipă. Dar nu era o rezistenţă de femeie, 
acea rezistenţă care, dacă e într-adevăr intenţionată, nu 
poate fi înfrânată de niciun bărbat din pricină că femeia nu 
respectă nicio regulă în lupta fizică. Dar rezistase cinstit, 
după regulile care hotărăsc că odată ajuns la un anume 
moment eşti învins, indiferent dacă sfârşitul rezistenţei a 
venit sau nu. În noaptea aceea, el aşteptă până se stinse 
lumina din bucătărie şi se aprinse în camera ei şi după 
aceea se îndreptă spre casă. Nu era nerăbdător, era 
stăpânit de o furie calmă. „O să-i arăt eu ei”, spuse cu glas 
tare. Nu căută să nu facă zgomot. Intră în casă, cu 
îndrăzneală, şi urcă pe scări; ea îl auzi imediat. „Cine e?” 
spuse ea. Dar în glasul ei nu era nicio nelinişte. Nu 
răspunse. Urcă scările şi intră în cameră. Era încă 
îmbrăcată, şi se întoarse, uitându-se spre uşă când Joe 
intră. Dar nu-i spuse nimic. Se uită ţintă la el cum se duce 
la masă şi stinge lampa, gândindu-se «Acum va fugi». Aşa 
că sări la uşă ca să-i aţină calea. Dar femeia nu fugi. O găsi 
în întuneric exact unde era pe lumină, în aceeaşi atitudine. 
Se apucă să-i smulgă veşmintele. Îi spunea cu glas dur, 
încordat şi coborât: „O să-ţi arăt eu! O să-ţi arăt, târfă!” 
Femeia nu rezistă deloc. Aproape că-l ajută, schimbându-și 
uşor poziţia membrelor atunci când nevoia finală de ajutor 
se ivi. Dar sub mâinile lui, trupul ei ar fi putut fi trupul 
unei femei moarte care nu înţepenise încă. Joe nu renunţă; 
deşi mâinile lui erau brutale şi grăbite, doar furia le făcea 
să fie aşa. «Măcar am făcut-o, până la urmă, femeie!» se 
gândi el. «Acuma mă urăşte. Cel puţin asta am învăţat-o». 
A doua zi rămase în colibă toată ziua, întins în pat. Nu 
mâncă nimic; nici nu se duse la bucătărie să vadă dacă i-a 
lăsat de mâncare. Aşteptă amurgul, să se-nsereze. «Atunci 
am s-o şterg», se gândi el. Nu se aştepta să o mai vadă. 
«Mai bine s-o şterg», se gândi. «Să nu-i dau prilejul să mă 


dea afară şi din colibă. Măcar atâta. Nicio femeie albă n-a 
făcut asta. Numai o negresă mi-a dat paşaportu', m-a dat 
afară». Stătea aşadar pe pat, fumând, aşteptând să apună 
soarele. Prin uşa deschisă se uita cum soarele coboară, se 
alungeşte, se face de aramă. Apoi arama se transformă în 
liliachiu, în liliachiul şters al amurgului. Se auziră brotacii 
şi licuricii începură a rătăci prin faţa uşii deschise, 
devenind tot mai luminoşi pe măsură ce întunericul 
creştea. Atunci se sculă. 

Nu avea nimic altceva decât briciul; când îl puse în 
buzunar, era gata de călătorie, o milă sau o mie de mile, 
oriunde ar fi vrut să-l ducă iar drumul cu cotiturile lui 
nevăzute. Totuşi când se puse în mişcare, se îndreptă spre 
casă ca şi cum de îndată ce-şi dădu seama că picioarele 
vor să-l ducă acolo, nu s-ar mai fi opus, părând a pluti, 
învins, gândindu-se Bine Bine, plutind, călărind în amurg, 
spre casă şi spre veranda din spate şi spre uşa prin care 
avea să intre şi care nu era niciodată încuiată. Dar când 
puse mâna pe clanţă uşa nu se deschise. În acel moment, 
probabil, nici mâna nici gândul nu voiră a crede; părea a 
sta acolo, liniştit, încă fără a se gândi, privind mâna care 
zgâlţâia uşa, auzind zgomotul zăvorului pus pe dinăuntru. 
Se întoarse calm. Încă nu se înfuriase. Se duse la uşa 
bucătăriei. Se aştepta să fie încuiată şi ea. Dar nu-şi dădu 
seama până nu văzu că e deschisă că ar fi vrut să fie aşa. 
Când văzu că nu e încuiată, se simţi insultat. Era ca şi cum 
un duşman asupra căruia şi-ar fi vărsat toată violenţa şi 
blestemele, ar fi stat, nevătămat şi neatins, şi l-ar fi 
contemplat cu un dispreţ meditativ şi insuportabil. Când 
intră în bucătărie, nu se apropie de uşa care dădea în casă, 
uşa în care ea apăruse cu lumânarea în noaptea în care o 
văzuse pentru prima dată. Se duse drept la masa unde îi 
punea mâncarea. N-avu nevoie să vadă. Mâinile lui văzură; 
mâncarea era călduţă încă; se gândi Pusă aici pentru 
negru. Pentru negru. 


S-ar fi zis că-şi observă mâna de la distanţă. O privi cum 
ia o farfurie şi o plimbă înainte şi înapoi prin faţa lui în 
timp ce respira adânc şi încet, gândindu-se intens. Îşi auzi 
glasul zicând tare, ca şi cum ar fi jucat într-o piesă: 
„Şuncă” şi-şi privi mâna azvârlind farfuria care se izbi de 
zid, de zidul nevăzut, aşteptând ca zgomotul să înceteze şi 
liniştea să se înstăpânească din nou înainte de a lua o altă 
farfurie. inu farfuria în aer, adulmecând. Asta îi ceru 
oarecare timp. „Fasole sau legume verzi?” zise el. „Fasole 
sau spanac?... Bine. Să zicem fasole.” Zvârli farfuria cu 
putere, aşteptând ca zgomotul izbiturii să înceteze. Ridică 
şi cea de a treia farfurie. „Ceva cu ceapă”, zise el, 
gândindu-se Are haz. De ce nu m-am gândit la asta mai 
înainte? „Lături femeieşti”. O zvârli, încet şi cu putere, 
ascultând izbitura, aşteptând. Acum auzi şi altceva: paşi în 
casă, apropiindu-se de uşă. «De data asta va fi cu lampa», 
se gândi el gândindu-se Dacă m-aş uita acum aş vedea 
lumina sub uşă. Şi în timp ce mâna lui se înălța şi se dădea 
înapoi Acum a ajuns aproape de uşă. „Cartofi”, zise el în 
cele din urmă, cu judicioasă finalitate. Nu se uită în jur, 
chiar când auzi zăvorul la uşă şi auzi uşa că se 
întredeschide şi lumina îl învălui aşa cum stătea cu farfuria 
ridicată în aer. „Da, sunt cartofi”, zise el cu glasul 
preocupat şi distrat al unui copil care se joacă singur. De 
data aceasta şi văzu şi auzi izbitura. Apoi lumina se 
îndepărtă, auzi din nou uşa că se întredeschide, şi din nou 
zăvorul. Nu se uitase în jur. Luă farfuria următoare. 
„Morcovi”, zise el. „Oricum, nu-mi plac morcovii.” 

În ziua următoare se duse să lucreze la fabrica de 
cherestea. Se duse la lucru într-o vineri. Nu mâncase nimic 
de miercuri seara. Nu luă niciun ban decât sâmbătă seara, 
după ce făcuse ore suplimentare sâmbătă după-amiază. 
Mâncă sâmbătă seara, la un restaurant din centru, pentru 
prima dată în trei zile. Nu se mai duse în casă. Un timp 
nici nu se uită într-acolo când pleca sau intra în colibă. La 


capătul a şase luni, îşi croise o cărare a lui între colibă şi 
fabrică. Cărarea mergea aproape în linie dreaptă, evitând 
toate casele, pătrunzând în pădure imediat şi ducând 
direct şi pe zi ce trecea cu o şi mai mare precizie şi 
limpezime către movila de rumeguş unde lucra. Şi 
întotdeauna când sirena şuiera la cinci treizeci, se întorcea 
la colibă, mergând pe cărare, şi îşi punea cămaşa albă şi 
pantalonii călcaţi, înainte de a face două mile ducându-se 
înapoi în oraş, ca să mănânce, de parcă i-ar fi fost ruşine 
de salopeta lui. Sau poate că nu era vorba de ruşine, deşi 
foarte probabil n-ar fi putut spune despre ce e vorba aşa 
cum n-ar fi putut spune că nu era vorba de ruşine. 

Nu mai evită în mod deliberat să se uite spre casă şi nici 
nu se mai uită anume într-acolo. Un timp crezu că avea să 
trimită după el. «O să facă ea primul pas», se gândi el. Dar 
nu-l făcu; după câtva timp fu convins că nu-l mai aşteaptă. 
Totuşi prima dată când se uită iar anume spre casă simţi 
că i se urcă năvalnic sângele la cap; şi atunci îşi dădu 
seama că tot timpul îi fusese teamă că avea s-o vadă, că-l 
supraveghea în tot acest timp cu un dispreţ liniştit şi 
vizibil; simţi că-l năpădesc nădugşelile şi avu senzaţia că a 
trecut printr-o mare încercare. «S-a terminat», se gândi el. 
«Am făcut-o şi pe-asta». Aşa că atunci când într-o zi o văzu 
nu fu tulburat. Poate că era pregătit. In orice caz nu mai 
simţi că i se urcă năvalnic sângele la cap când se uită, cu 
totul din întâmplare, şi o văzu în curtea din spate, într-o 
rochie cenuşie şi cu pălăria de soare. N-ar fi putut spune 
dacă îl urmărise sau îl văzuse sau dacă îl privea sau nu. 
«Nu mă baţi la cap, nu te bat la cap», se gândi el, 
gândindu-se Am visat. Nu s-a întâmplat. Nu are nimic sub 
veştminte care să fi făcut posibil ca asta să se întâmple. 

Se dusese la lucru în primăvară. Intr-o seară în luna 
septembrie se întoarse acasă şi intră în colibă şi se opri cu 
un picior în aer, total uluit. Femeia şedea pe pat şi se uita 
la el. Era cu capul gol. Nu o văzuse cu capul gol până 


atunci, deşi noaptea simţise pe perna întunecată 
abandonul molatic al părului ei, încă nerăvăşit. Dar nu-i 
mai văzuse părul până atunci şi rămase aşa privindu-l lung 
în timp ce ea îl observa cu luare aminte; şi deodată îşi 
spuse în sinea lui, în clipa în care se mişcă iar: «Încearcă. 
Mă aşteptam să aibă fire de păr cărunt. incearcă să fie 
femeie şi nu ştie cum». Gândindu-se, ştiind A venit să-mi 
vorbească. Două ore mai târziu ea continua să vorbească, 
aşezată lângă el pe pat în coliba acum în întuneric. li spuse 
că are patruzeci şi unu de ani şi că se născuse în casa 
aceea şi de atunci locuise acolo. Că nu lipsise niciodată din 
Jefferson timp de mai mult de şase luni şi asta numai la 
intervale mari, lipsuri pline de dorul de casă, de dorul pur 
şi simplu de scândurile şi cuiele, de pământul şi copacii şi 
tufişurile ce alcătuiau acest loc care era pentru ea şi 
pentru familia ei un pământ străin. Chiar şi acum, după 
patruzeci de ani, când vorbea. Dincolo de consoanele 
pronunţate neclar şi de vocalele plate ale graiului locurilor 
unde viaţa o aruncase, se auzea în vorbirea ei tot atât de 
limpede accentul din New England ca şi în aceea a rudelor 
ei care nu plecaseră niciodată din New Hampshire şi pe 
care le văzuse poate de trei ori în viaţă, în cei patruzeci de 
ani ai ei. Şezând lângă ea pe patul întunecat în timp ce 
lumina scădea, glasul ei rămas în cele din urmă fără sursă 
se auzea, continuu, interminabil, pătrunzător aproape ca 
glasul unui bărbat, se gândi Christmas. «E asemeni tuturor 
celorlalte. Fie că au şaptesprezece ani, fie că au patruzeci 
şi şapte, când cedează în cele din urmă cedează în vorbe». 
Calvin Burden era fiul unui preot, pe nume Nathaniel 
Burrington. Cel mai mic din alţi zece copii, fugi de acasă 
pe un vapor, la vârsta de doisprezece ani, înainte de a fi 
ştiut să se iscălească (or să fi vrut să se iscălească, spunea 
tatăl lui). Se duse în California, călătorind de-a lungul 
Capului Horn şi deveni catolic; un an trăi într-o mănăstire. 
Zece ani mai târziu ajunse în Missouri prin apus. Trei 


săptămâni după ce sosise, se căsători cu o fată a cărei 
familie, de origine hughenotă, emigrase din Carolina 
trecând prin Kentucky. A doua zi după căsătorie, spuse, 
„Cred că ar trebui mai degrabă să mă aranjez”. Şi începu 
chiar în ziua aceea să se aranjeze. Petrecerea de nuntă era 
încă în curs dar primul pas pe care-l făcu fu să se dezică 
oficial de biserica catolică. Făcu acest lucru într-un saloon, 
stăruind ca toţi cei de faţă să-l asculte şi să-şi formuleze 
obiecțiile pe care le au; stărui cam mult să fie obiecţii, deşi 
nu se ridică niciuna; nu, adică, până în clipa în care fu scos 
de acolo de prietenii lui. A doua zi spuse că totuşi nu era 
nicio glumă; că nu voia să aparţină unei biserici pline de 
stăpâni de sclavi care mănâncă broaşte. Asta se întâmpla 
în Saint Louis. Îşi cumpără acolo o casă şi un an mai târziu 
deveni tată. Atunci declară că se lepădase cu un an mai 
înainte de biserica catolică pentru a mântui sufletul fiului 
său; aproape imediat după naşterea copilului, se apucă să-l 
crească în religia înaintaşilor săi din New England. Nu 
exista nicio casă de adunare unitariană la îndemână, iar 
Burden nu ştia citi Biblia în engleză. IÎnvăţase să citească 
spaniola de la preoţii din California şi de îndată ce băiatul 
putu merge, Burden (îşi spunea acum Burden, căci nu ştia 
cum să-şi scrie numele şi preoţii îl învăţaseră să-l scrie cu 
mare greutate, mâna lui fiind mai obişnuită cu otgonul şi 
cu puşca sau cu cuțitul decât cu pana) începu a-i citi 
copilului în spaniolă dintr-o carte pe care o adusese cu el 
din California, amestecând în torentul mistic sonor şi 
agreabil al limbii străine dizertaţii severe improvizate, 
alcătuite pe jumătate din raţionamentele reci şi fără vlagă 
pe care şi le amintea de la tatăl lui din interminabilele 
duminici din New England şi pe jumătate din focurile 
imediate ale infernului şi din tangibilele ploi de sulf, de 
care orice preot metodist ambulant ar fi fost mândru. În 
încăpere nu erau de obicei decât ei doi: bărbatul înalt, 
uscăţiv din nord, şi copilul mic, negricios şi vioi care 


moştenise fizicul şi tenul mamei sale, ca doi oameni de 
rase diferite. Când băiatul avu aproape cinci ani, Burden 
omori un om într-o discuţie despre sclavie şi trebui să-şi ia 
familia şi să se mute, să plece din Saint Louis. Se îndreptă 
spre apus „ca să se îndepărteze de Democraţi”, spunea el. 

Aşezarea în care se stabili era alcătuită dintr-o prăvălie, 
o fierărie, o biserică şi două saloon-uri. Aici Burden îşi 
petrecea o mare parte din timp discutând despre politică şi 
blestemând cu glasul lui aspru pe proprietarii de sclavi şi 
sclavia. Faima îl urmărise şi aici şi se ştia că umbla cu 
pistolul la el şi opiniile lui, fără a fi comentate, erau, cel 
puţin, acceptate. Câteodată, mai ales sâmbătă seara, venea 
acasă, încă plin de whiskey fără apă şi de propriile sale 
palavre. Şi atunci îşi trezea fiul, la ora aceea (mama lui 
murise lăsând trei fete, toate cu ochi albaştri) cu 
brutalitate. „Am să te învăţ să urăşti două lucruri”, zicea el 
„dacă nu vrei să scot untul din tine. Şi aceste două lucruri 
sunt iadul şi proprietarii de sclavi. Mă auzi?” 

„Da”, zicea băiatul. „Nu pot să nu te-aud. Du-te la 
culcare şi lasă-mă să dorm.” 

Nu căuta să facă prozeliţi, nu avea suflet de misionar, în 
afară de câteva istorii mărunte cu nişte Împuşcături de 
pistol, din care niciuna nu se termină cu vreo victimă, îşi 
mărginea activitatea la propria sa familie. „Lăsaţi-i pe toți 
să se ducă în noaptea iadului lor”, le spunea el copiilor. 
„Eu însă am să vă bag în cele patru căpăţâni ale voastre, 
dragostea de Dumnezeu, atât cât m-o ţine puterea.” Asta 
se întâmpla duminica, în fiecare duminică, atunci când, 
spălaţi şi curaţi, copii în veştminte de pânză sau de 
bumbac, tatăl în redingota lui de postav care se umfla pe 
pistolul din buzunarul de la şold, cu cămaşa plisată şi fără 
guler, pe care cea mai mare dintre fete o spăla în fiecare 
sâmbătă tot atât de bine ca şi maică-sa moartă, se adunau 
în salonul curat şi auster, iar Burden le citea din cartea 
cândva ferecată şi aurită, în limba aceea pe care niciunul 


din ei nu o înţelegea. Continuă să facă treaba asta până 
când fiul lui fugi de acasă. 

Pe fiu îl cheamă Nathaniel. Fugi de-acasă când avea 
paisprezece ani şi nu reveni vreme de şaisprezece, iar în 
acest răstimp avură ştiri de la el, de două ori, prin cineva. 
Prima dată ştirile veneau din Colorado, a doua oară din 
New Mexico. Nu spuneau ce face, nici într-un loc nici în 
altul. „Când l-am văzut era bine, sănătos”, spusese 
purtătorul de veşti. Era cel de al doilea; era în anul 1863 şi 
omul lua micul dejun în bucătărie înghițind mâncarea cu o 
rapiditate cuviincioasă. Îl serveau cele trei fete, două erau 
mari acum, îmbrăcate în rochiile lor lungi, curate, dintr-o 
pânză aspră, stând în picioare lângă masa simplă de lemn 
cu farfuriile în mână şi cu gura uşor întredeschisă, tatăl 
şezând în faţa mesagerului cu capul sprijinit într-o mână. 
Celălalt braţ îl pierduse în urmă cu doi ani pe când făcea 
parte dintr-un escadron de guerilă în luptele din Kansas, şi 
capul şi barba îi erau încărunţite. Dar era încă în putere şi 
redingota încă i se umfla în spate peste pistolul cel greu. 
„Avea o mică încurcătură”, spuse mesagerul. „Dar ultima 
dată când l-am văzut nu i se întâmplase nimic.” 

„Încurcătură?” spuse tatăl. 

„Omorâse un mexican care pretindea că-i furase calul. 
Ştiţi cum se poartă spaniolii ăştia faţă de albi, chiar când 
nu omoară mexicani.” Mesagerul bău o înghiţitură de 
cafea. „Dar cred că trebuie să fie mai severi, când ţara se 
umple de nepofitiţi şi de tot felul de oameni din ăştia. 
Mulţumesc frumos”, spuse el fetei celei mai mari care-i 
punea în farfurie o nouă portie de plăcinte de porumb; „da, 
doamnă, zahărul mi-e la îndemână... Oamenii pretind că 
animalul nici nu era al mexicanului. Pretind că mexicanul 
n-a avut niciodată vreun cal. Dar cred că până şi spaniolii 
ăştia trebuie să fie severi, cu oamenii ăştia din răsărit care 
au şi început să dea vestului un renume prost.” 

Tatăl mormăi. „Eram sigur. Cum e vreo încurcătură, 


trebuie să fie amestecat şi el. Să-i spui”, zise el cu violenţă, 
„că dacă-i lasă pe preoţii ăia fricoşi să-l ducă, o să-l împuşc 
de îndată, cu mâna mea, ca pe-un rebel.” 

„Spuneţi-i să se întoarcă acasă”, zise fata cea mai mare. 
„Asta să-i spuneţi.” 

„Da, doamnă”, zise mesagerul. „O să-i spun, fără 
îndoială. Mă duc în est, în Indiana, pentru câtva timp. Dar 
o să-l văd de îndată ce mă voi întoarce. A, da, cât pe ce să 
uit. Mi-a zis să vă spun că nevasta şi copilul sunt bine.” 

„A cui nevastă şi copil?” zise tatăl. 

„A lui”, spuse mesagerul. „Vă mulţumesc încă o dată. Şi 
la revedere.” 

Avură veşti de la băiat pentru a treia oară înainte de a-l 
vedea din nou. Într-o zi îl auziră strigând în faţa casei, deşi 
la oarecare distanţă de casă. Era în anul 1866. Familia se 
mutase iar, la o sută de mile mai departe, spre apus, şi 
băiatul îi găsi după două luni, călătorind încolo şi încoace 
prin Kansas şi Missouri într-o cariolă, cu doi saci de piele 
plini cu aur praf şi bani de aur şi bijuterii grosolane, 
aruncaţi sub capră ca o pereche de pantofi vechi, înainte 
de a găsi coliba din chirpici şi mână către ea strigând. În 
faţa uşii colibei, şedea pe scaun un bărbat. „lată-l pe tata”, 
zise Nathaniel femeii care stătea lângă el pe capra cariolei. 
„Vezi?” Deşi tatăl mergea doar spre şaizeci de ani, vederea 
lui începuse să scadă. Nu-şi recunoscu băiatul până ce 
cariola nu se opri şi surorile nu se năpustiră pe uşă 
strigând. Atunci Calvin se ridică de pe scaun şi scoase un 
strigăt puternic şi lung. „lată-ne”, zise Nathaniel, „am 
sosit.” 

Calvin nu reuşea să spună prea multe. Ţipa şi înjura. 
„Am să scot eu untul din tine!” urla el. „Fetelor! Vangie! 
Beck! Sarah!” Surorile şi ieşiseră. Se agitau în faţa uşii în 
fustele lor lungi, ca nişte baloane purtate de un torent, 
scoțând strigăte stridente, deasupra cărora glasul tatălui 
bubuia şi urla. Haina lui - redingota de duminică, 


redingota bogatului sau a pensionarului - era întredeschisă 
şi omul căuta ceva la cingătoare cu acelaşi gest şi în 
aceeaşi poziţie de parcă ar fi vrut să-şi scoată pistolul. Dar, 
cu singura lui mână, Calvin îşi desfăcu pur şi simplu 
centura de piele şi agitând-o în aer, se repezi şi se vâri în 
mijlocul fetelor care se învârteau şi ţipau ca nişte păsări. 
„O să-ţi arăt eu!” urlă el. „O să-ţi arăt eu să fugi de-acasă!” 
Cureaua se abătu de două ori peste umerii lui Nathaniel. 
Se abătu de două ori înainte ca cei doi bărbaţi să se 
strângă în braţe. 

Era, într-un sens, în joacă: un fel de joc grav şi pe 
jumătate serios: jocul a doi lei care poate sau nu să lase 
urme. Se strânseră în braţe, cureaua oprindu-se, faţă în 
faţă, piept la piept: bărbatul bătrân cu faţa uscăţivă şi 
căruntă şi cu ochii spălăciţi de om din New England, şi cel 
tânăr care nu semăna deloc cu el, cu nasul de vultur şi 
zâmbind cu dinţii albi: „Ajunge”, zise Nathaniel. „Nu vezi 
cine ne priveşte acolo în cariolă?” 

Niciunul din ei nu se uitase până atunci spre cariolă. Pe 
capră stăteau o femeie şi un băiat de vreo doisprezece ani. 
Tatăl se uită la femeie; nici nu avu nevoie să se uite la 
băiat. Se uită doar la femeie, cu gura căscată de parcă ar fi 
văzut o fantomă. „Evangeline!” spuse el. Femeia semăna 
atât de bine cu răposata lui soţie, încât ar fi putut să-i fi 
fost soră. Băiatul care abia de şi-ar fi putut aminti de 
maică-sa îşi luase de soţie o femeie care arăta întocmai ca 
ea. 

„Asta-i Juana”, spuse el. „Şi lângă ea e Calvin. Am venit 
acasă ca să ne căsătorim.” 

După cina din seara aceea, femeia şi băiatul fiind culcaţi, 
Nathaniel le povesti totul. Stăteau în jurul lămpii: tatăl, 
surorile, fiul întors acasă. Acolo unde locuiau nu erau 
pastori, le explica el; numai preoţi şi catolici. „Aşa că 
atunci când am văzut că micul chico e pe drum, ea a 
început să spună ca vrea un preot. Doar nu aveam să las 


un Burden să se nască asemeni unui păgân. Aşa că am 
început să caut prin jur, ca s-o mai liniştesc. Dar întâi s-a 
întâmplat un lucru, apoi altul şi nu m-am putut duce să 
caut un pastor şi apoi a venit băiatul aşa că n-a mai fost de 
ce să mă grăbesc. Dar Juana continua să se frământe, cu 
preoţi şi chestii din astea, aşa că după vreo doi ani am 
auzit că ar fi un pastor alb în Santa Fe, într-o zi anume. 
Aşa că ne-am pregătit de drum şi am plecat şi am ajuns în 
Santa Fe tocmai la vreme ca să zăresc praful diligenţei 
care-l ducea pe pastor din oraş. Aşa că am aşteptat şi în 
alţi doi ani am avut un alt prilej, în Texas. Numai că de 
data asta m-am cam băgat să-i ajut pe nişte guarzi de 
frontieră care trebuiau să descurce o afacere cu nişte 
oameni care atacaseră un ajutor de şerif într-o sală de bal. 
Şi atunci când am terminat cu treaba asta ne-am hotărât 
să venim acasă şi să ne căsătorim. Şi iată-ne aici.” 

Tatăl şedea sub lumina lămpii, slab, cărunt şi auster. 
Asculta dar faţa îi era pierdută în gânduri şi avea o 
înfăţişare somnolent contemplativă, indignat şi uimit în 
acelaşi timp. „Un alt blestemat de Burden negru”, zise el. 
„Oamenii o să creadă că am făcut copii cu o blestemată de 
femeie din sud. Şi acum a făcut şi el un copil cu o alta”. 
Fiul asculta calm, fără să încerce măcar să-i spună tatălui 
său că femeia era o spaniolă şi nu o rebelă. „Blestemaţii, 
oamenii ăştia scunzi şi negricioşi: scunzi din cauza apăsării 
mâniei Domnului, negricioşi din pricina păcatului sclaviei 
umane care le pătează sângele şi trupul”. Privea cu un aer 
rătăcit, convins, fanatic. „Dar acum i-am eliberat, pe negri 
ca şi pe albi. Acum se vor înălbi. Intr-o sută de ani vor fi 
din nou albi. Atunci o să-i lăsăm poate, să revină în 
America.” Se opri, pe gânduri stăpânindu-se, nemișcat. 
„Dumnezeule”, zise el deodată, „cu toate că e negricios, e 
clădit ca un bărbat. Pe Dumnezeul meu, o să fie un bărbat 
la fel de solid ca şi bunicu-său, nu o stârpitură ca taică-su. 
În ciuda negricioasei de maică-sa şi în ciuda feţei lui 


oacheşe, aşa o să fie.” 

li povestea lui Christmas toate astea, amândoi şezând pe 
patul din coliba care se cufunda în întuneric. De peste un 
ceas niciunul nu se mişcase de acolo. Acum nu-i mai putea 
vedea faţa; ascultând-o într-o doară i se părea că sunetul 
glasului ei îl leagănă uşor, ca o barcă lăsată în voia 
curentului, ca o nemăsurată şi toropitoare pace ce-i 
amintea de nimicul fiecărei clipe. „Il chema Calvin ca şi pe 
bunicul şi era tot atât de voinic ca şi bunicul, chiar dacă 
era oacheş ca acei din neamul tatălui mamei sale şi ca şi 
maică-sa. Ea n-a fost mama mea: el mi-era frate vitreg. 
Bunicul era ultimul dintr-o familie de zece copii, iar tata a 
fost ultimul din doi copii, şi Calvin a fost ultimul din toţi.” 
Abia împlinise douăzeci de ani când a fost ucis în oraş, la o 
depărtare de două mile de aici, de către un fost stăpân de 
sclavi şi soldat confederat, pe nume Sartoris, într-o 
discuţie despre acordarea dreptului de vot negrilor. 

li povesti lui Christmas despre morminte - al fratelui, al 
bunicului, al tatălui, şi ale celor două soţii ale lui - aflate 
pe o movilă pe care cresc cedri, în câmpie, la vreo 
jumătate de milă de casă. Ascultând-o liniştit Christmas se 
gândea, «A, o să mă ducă să le văd. O să trebuiască să 
merg acolo». Dar ea nu o făcu. Din seara aceea când îi 
spuse unde erau şi că putea să se ducă singur să le vadă 
dacă voia, nu-i mai pomeni niciodată de aceste morminte. 
„Oricum, probabil că n-ai să le poţi găsi”, spuse ea. 
„Fiindcă atunci, în seara aceea, când i-au adus acasă, pe 
bunic şi pe Calvin, tata a aşteptat până s-a înserat şi i-a 
îngropat şi a ascuns locul unde sunt mormintele, netezind 
pământul şi acoperindu-l cu ramuri şi frunze şi alte 
lucruri.” 

„A ascuns locul unde erau?” zise Christmas. 

În glasul ei nu era nimic duios, feminin, îndurerat şi 
nostalgic. „Ca să nu-i găsească. Să-i scoată din mormânt. 
Poate să-i măcelărească.” Continuă, cu glasul puţin cam 


nerăbdător, explicativ: „Cei de aici ne urau. Eram yankei. 
Străini. Mai rău decât străini: duşmani. Şi războiul - încă 
prea aproape ca acei care fuseseră bătuţi să fi devenit 
foarte înţelepţi. Că-i îndemnam pe negri la crimă şi la 
violuri, aşa ziceau ei. Că puneam în primejdie supremaţia 
albă. Presupun, de aceea, că Sartoris, colonelul, devenise 
un fel de erou al oraşului pentru că omorâse cu două 
împuşcături trase cu acelaşi pistol un bătrân ciung şi un 
băiat care n-apucase să voteze măcar o dată. Poate că 
aveau dreptate. Nu ştiu.” 

„O!” zise Christmas. „Ar fi putut face asta? Să-i 
dezgroape după ce au fost omorâţi, morţi? Când oare vor 
înceta oamenii de rase deosebite să se urască unii pe 
ceilalaţi? 

„Când?” Tăcu, apoi continuă: „Nu ştiu. Nu ştiu dacă i-ar 
fi dezgropat sau nu. Nu existam pe atunci. Nu m-am născut 
decât paisprezece ani după ce a fost ucis Calvin. Nu ştiu 
ce-ar fi putut face oamenii în vremea aceea. Dar tata a 
crezut că ar putea face aşa ceva. Aşa că a ascuns 
mormintele. Şi după aceea mama lui Calvin a murit şi el a 
îngropat-o acolo, în acelaşi loc cu Calvin şi cu bunicul. Şi 
astfel până să ne dăm seama, locul acela a devenit într-un 
fel cimitirul nostru. 

_ Poate că tata nu se gândise să o înmormânteze acolo. 
Imi aduc aminte că mama (tata trimisese după ea la New 
Hampshire, unde locuiau câteva dintre rudele noastre, 
imediat după ce murise mama lui Calvin. Era singur aici, 
îţi dai seama. Presupun că dacă bunicul şi Calvin nu ar fi 
fost îngropaţi acolo, el ar fi plecat) mi-a spus că tata a 
încercat o dată să plece, când a murit mama lui Calvin. Dar 
ea a murit în vară, şi atunci ar fi fost prea cald ca să o 
poată duce înapoi în Mexic, la familia ei. Aşa că a îngropat- 
o aici. Poate că şi de aceea a hotărât să stea aici. Sau 
poate că îmbătrânise şi el pe vremea aceea, şi toţi bărbaţii 
care luptaseră în război îmbătrâneau şi ca să zic aşa negrii 


nu violaseră sau omorâseră pe nimeni. În orice caz, a 
îngropat-o acolo. A trebuit să ascundă şi mormântul ei, 
deoarece se gândea că s-ar putea să-l vadă cineva şi să-şi 
amintească de Calvin şi de bunicul. Nu putea să rişte, 
chiar dacă totul se terminase, se sfârşise şi se încheiase. Şi 
în anul următor îi scrise vărului nostru din New 
Hampshire. Spunea: «Am cincizeci de ani. Am tot ce-i va 
trebui. Trimite-mi o femeie de treabă ca să-mi fie nevastă. 
Nu-mi pasă cine e, numai să fie o bună gospodină şi să 
aibă cel puţin treizeci şi cinci de ani». Trimise odată cu 
scrisoarea şi banii pentru călătorie. Două luni mai târziu, 
mama mea sosi aici şi se căsătoriră în aceeaşi zi. Pentru el 
asta însemna că se căsătorise foarte repede. Data trecută, 
îi trebuiseră mai mult de doisprezece ani ca să se poată 
căsători, în vremea aceea când el, Calvin şi mama lui 
Calvin reuşiseră să-l părăsească până la urmă pe bunicul 
în Kansas. Sosiseră acasă la mijlocul săptămânii dar 
aşteptară până duminică să facă nunta. O făcură afară, pe 
malul râului, punând în frigare un juncan întreg şi aducând 
un butoiaş de whiskey şi toţi cei pe care-i putuseră chema 
sau care auziseră veniră la nuntă. Incepură să sosească 
sâmbătă dimineaţa şi sâmbătă seara veni şi pastorul. Toată 
ziua aceea surorile tatălui lucraseră, făcându-i mamei lui 
Calvin o rochie şi un voal de nuntă. Rochia i-o făcură din 
pânza sacilor de făină iar voalul dintr-o perdea împotriva 
ţânţarilor pe care o împrumutară de la un cârciumar ce o 
atârnase peste un tablou din spatele tejghelei sale. li 
făcură chiar şi lui Calvin un fel de costum. Avea 
doisprezece ani pe atunci şi voiau să-l pună să ţină inelele. 
Calvin însă nu voia. Cu o seară mai înainte descoperise ce 
voiau să-l pună să facă şi în ziua următoare (intenționau să 
înceapă nunta pe la şase sau şapte dimineaţa) după ce 
toată lumea se sculase şi luase micul dejun, trebuiră să 
amâne ceremonia până să-l găsească pe Calvin. Până la 
urmă îl găsiră şi-l îmbrăcară cu costumul cel nou şi făcură 


nunta, cu mama lui Calvin în rochia aceea făcută în casă şi 
cu voalul împotriva ţânţarilor şi tata cu părul dat cu 
grăsime de urs şi cu cizme de piele încrustată pe care le 
adusese din Mexic. Bunicul trebuia să o încredinţeze pe 
mireasă mirelui. Numai că, în timp ce îl căutau ce Calvin, 
bunicul se tot ducea pe la butoiaşul cu whiskey, aşa că 
atunci când sosi vremea să încredinţeze mireasa mirelui, 
se apucă să ţină o cuvântare. Incepu să vorbească de 
Lincoln şi de sclavie şi întrebă pe toţi cei de faţă dacă au 
curajul să nege că Lincoln şi negrii şi Moise şi fiii lui Israel 
nu sunt una şi că Marea Roşie nu e sângele care trebuia 
vărsat pentru ca rasa neagră să poată intra în Ţara 
Făgăduinţei. Le trebui un oarecare timp ca să-l facă să 
înceteze, ca nunta să poată continua. După nuntă 
rămaseră aici o lună. Apoi, într-o bună zi tata şi bunicul 
plecară în est, la Washington, şi guvernul le încredinţă 
misiunea de a veni aici pentru a-i ajuta pe negrii eliberaţi. 
Se duseră cu toţii la Jefferson, în afară de surorile tatii. 
Două din ele se măritară şi mezina se duse să stea la una 
din ele, iar bunicul, tata, Calvin şi mama lui veniră aici şi 
cumpărară casa asta. Şi atunci ceea ce ştiau probabil tot 
timpul că avea să se întâmple se întâmplă şi tata rămase 
singur până ce mama mea veni din New Hampshire. Nu se 
văzuseră niciodată, nici măcar în fotografie. Se căsătoriră 
chiar în ziua în care sosi aici şi doi ani mai târziu m-am 
născut eu şi tata mi-a dat numele de Joanna, după mama 
lui Calvin. Cred că nici nu mai voia un fiu. Nu mi-l pot 
aminti prea bine. Singura dată când mi-l pot aminti ca pe 
cineva, ca pe o fiinţă anume, e atunci când m-a dus să-mi 
arate mormântul lui Calvin şi al bunicului. Era o zi 
frumoasă, de primăvară. Mi-aduc aminte că nu voiam să 
mă duc, fără să ştiu măcar unde aveam să mergem. Nu 
voiam să merg în crângul de cedri. Nu ştiu de ce nu voiam 
să mă duc. Nu puteam şti ce e acolo, aveam doar patru ani 
pe-atunci. Şi chiar dacă aş fi ştiut, nu era ceva care să fi 


putut înspăimânta un copil. Cred că era ceva în legătura cu 
tata, ceva care venea dinspre crângul de cedri spre mine, 
prin el. Un lucru pe care el îl pusese în crângul de cedri şi 
dacă aveam să mă duc acolo, crângul avea să-l sădească în 
mine, aşa că n-aveam să mai fiu în stare să-l uit vreodată. 
Nu ştiu. Dar m-a silit să mă duc acolo şi cum stăteam, 
amândoi acolo, mi-a spus: «Să-ţi aduci aminte că bunicul şi 
fratele tău sunt îngropaţi aici, ucişi nu de un alb, ci de 
blestemul pe care Dumnezeu l-a aruncat asupra unei rase 
întregi înainte ca bunicul sau fratele tău, sau eu sau tu să 
ne fi gândit la aşa ceva. O rasă condamnată şi blestemată 
să fie în vecii vecilor o parte a condamnării şi blestemului 
care apasă asupra rasei albe din cauza păcatelor ei. Să-ţi 
aduci aminte de acest lucru. Condamnarea şi blestemul lui. 
În vecii vecilor. Al meu. Al mamei tale. Al tău, chiar dacă 
eşti un copil. Blestemul care apasă asupra fiecărui copil 
alb care s-a născut şi va fi născut vreodată. Nimeni nu 
poate scăpa de acest blestem. Şi am spus, «Nici eu?» Şi el 
a răspuns, «Nici tu. Tu, cel mai puţin din toţi». De când mă 
ştiam văzusem şi cunoscusem negri. li priveam aşa cum 
priveam ploaia, mobilele, mâncarea, sau somnul. Dar după 
asta mi s-a părut că-i văd pentru prima dată nu ca pe nişte 
oameni, ci ca pe un lucru, ca pe o umbră în care trăiam eu, 
în care trăiam noi, oamenii albi, toţi ceilalţi oameni. Mă 
gândeam la toţi copiii albi care aveau să vină în vecii 
vecilor pe această lume, cu umbra aceea neagră căzând 
asupra lor înainte de a începe măcar să respire. Şi mi se 
părea că văd această umbră neagră având forma unei 
cruci. Şi se părea că pruncii aceea albi se zbăteau, încă 
înainte de a începe să respire, să scape de umbra care nu 
cădea numai asupra lor ci era şi sub ei, întinsă aşa cum şi 
braţele le erau întinse, de parcă ar fi fost răstigniţi pe 
cruce. li vedeam pe toţi pruncii aceia micuţi care aveau să 
se nască vreodată pe această lume şi pe cei încă nenăscuţi 
într-un şir lung de răstigniţi cu braţele întinse pe crucile 


negre. N-aş fi putut spune atunci dacă-i vedeam sau îi 
visam. Dar era ceva îngrozitor. Plângeam noaptea. Până la 
urmă i-am spus tatii, am încercat să-i spun. Voiam să-i 
spun că trebuie să scap, să ies de sub umbră, dacă nu am 
să mor. «N-ai să poţi», zise el. «Trebuie să lupţi, să te 
ridici. Dar ca să te ridici, trebuie să ridici şi umbra cu tine. 
Dar n-ai să poţi niciodată să o aduci la nivelul tău. Acum 
văd acest lucru, pe care nu l-am văzut până n-am venit 
aici. Dar să scapi de asta n-ai să poţi. Blestemul rasei 
negre e blestemul lui Dumnezeu. Dar blestemul rasei albe 
e negrul care va fi întotdeauna alesul Domnului pentru că 
odată El l-a blestemat». Tăcu. În umbra vag prelungă a uşii 
zburau licuricii. In cele din urmă Christmas spuse: 

„Voiam să te întreb ceva. Dar acum cred că ştiu singur 
care e răspunsul.” 

Femeia nu făcu nicio mişcare. Vorbi cu glasul potolit: 
„Ce anume?” 

„De ce nu l-a omorât tatăl tău pe omul acela - cum îl 
chema? Pe Sartoris?” 

„O”, făcu ea. Apoi se făcu tăcere din nou. Prin faţa uşii 
licuricii zburătăceau mereu. „Tu l-ai fi omorât. Nu-i aşa?” 

„Da”, zise el imediat. Apoi îşi dădu seama că privea spre 
glasul lui ca şi cum l-ar fi putut vedea. Glasul ei era acum 
aproape duios, atât de potolit şi de calm suna. 

„N-ai nicio idee cine erau părinţii tăi?” 

Dacă i-ar fi putut vedea faţa, ar fi văzut că e întunecată, 
dusă pe gânduri. „Nu, în afară de faptul că unul din ei avea 
sânge negru. Cum ţi-am mai spus.” 

Ea continua să se uite la el; glasul ei i-o spunea. Suna 
liniştit, impersonal, interesat fără a fi curios. „De unde 
ştii?” 

Un timp, el nu răspunse. Apoi zise: „Nu ştiu.” Şi din nou 
Joe tăcu; după glasul lui, femeia ştiu că privea afară, spre 
uşă. Faţa lui era mohorâtă şi foarte calmă. Apoi vorbi din 
nou, mişcându-se. Glasul lui avea acum o nuanţă 


batjocoritoare, totuşi fără veselie, în acelaşi timp gravă şi 
sardonică. „Dacă n-o fi aşa, să mă ia dracu dacă n-am irosit 
foarte multă vreme pe degeaba.” 

La rândul ei, femeia păru să reflecteze, liniştită, abia 
respirând, totuşi fără urmă de compătimire de sine sau de 
privire în trecut. „M-am gândit la asta. De ce tata nu l-a 
împuşcat pe colonelul Sartoris. Cred că din pricină că avea 
sânge francez în vine.” 

„Sânge francez?” spuse Christmas. „Dar pe francez nu-l 
apucă furia când un om îi omoară tatăl şi fiul în aceeaşi zi? 
Cred că tatăl tău trebuie să fi fost un om religios, că 
devenise, poate, pastor.” 

O vreme ea nu-i răspunse. Licuricii zburau, undeva un 
câine lătra, blând, trist, departe. „M-am gândit la asta”, 
spuse ea. „Atunci totul se terminase. Omorurile în 
uniformă şi cu steaguri, şi omorurile fără uniforme şi fără 
steaguri. Şi nici unele şi nici altele nu fuseseră bune la 
nimic. Nici unele. Şi noi eram nişte străini, care gândeam 
altfel decât oamenii în a căror ţară veniserăm fără să fim 
rugaţi sau doriţi. Şi el era pe jumătate francez. De ajuns de 
francez ca să respecte dragostea cuiva pentru ţara în care 
el şi familia lui s-au născut şi să înţeleagă că un om trebuie 
să acţioneze aşa cum ţara în care s-a născut l-a învăţat să 
acţioneze. Cred că din cauza asta.” 


12 


AŞA ÎNCEPU A DOUA PERIOADĂ, PARCĂ AR fi căzut 
într-un canal de scurgere. Privea înapoi ca la o altă viaţă 
când îşi aducea aminte de această primă cedare, aspră şi 
bărbătească, această teribilă şi aspră cedare, 
asemănătoare cu prăbuşirea unui schelet spiritual ale 
cărui oase, sfărâmându-se, ar fi făcut un zgomot aproape 
perceptibil urechii, aşa că actul de capitulare fu 
dezamăgitor, ca atunci când, în ziua de după ultima 
bătălie, generalul înfrânt, care s-a bărbierit peste noapte şi 
şi-a curăţat cizmele de noroiul luptelor, îşi predă sabia 
unei delegaţii. 

Canalul de scurgere nu funcţiona decât noaptea. Zilele 
erau la fel cum fuseseră şi până atunci. Se ducea la lucru 
la şase jumătate dimineaţa. Pleca din colibă fără să se uite 
măcar spre casă. La şase seara se întorcea, din nou fără a 
se uita spre casă. Se spăla, îşi punea cămaşa albă şi 
pantalonii de culoare închisă, călcaţi, şi se ducea la 
bucătărie unde cina îl aştepta pe masă şi se aşeza şi 
mânca, fără să o fi văzut. Dar ştia că ea e acasă şi că 
sosirea nopţii înfrângea ceva între zidurile acelea vechi, 
ceva care se pervertea aşteptând. Ştia cum îşi petrecuse 
ziua, şi că zilele ei nu se deosebeau de ceea ce fuseseră 
dintotdeauna, ca şi cum şi în cazul ei o altă fiinţă le-ar fi 
trăit. Şi-o închipuia în timpul zilei, făcându-şi treburile 
casnice, şezând un timp, acelaşi întotdeauna, la biroul 
zgâriat, vorbind cu sau ascultând negresele care veneau 
acolo din susul şi din josul şoselei, mergând pe poteci pe 
care le făcuseră de-a lungul anilor şi care radiau dinspre 
casă ca spiţele unei roţi. Despre ce-i vorbeau, nu ştia, deşi 
le urmărise cum se apropiau de casă într-un fel nu tocmai 
tainic, totuşi având vizibil un scop, intrând de obicei câte 
una şi uneori câte două sau trei, încinse cu şorţul şi cu 
basmalele lor pe cap şi câteodată cu o haină bărbătească 


aruncată pe umeri, ieşind apoi şi plecând pe potecile care 
se depărtau de casă, mergând fără grabă şi totuşi nu prea 
încet. În mintea lui imaginea acestor femei dispărea 
repede şi se gândea Acum face asta. Acum face asta fără 
să se gândească prea mult la ea. Era convins că în timpul 
zilei nici ea nu se gândea mai mult la el, decât se gândea el 
la ea. Chiar şi noaptea, în dormitorul cufundat în întuneric, 
când ea stăruia să-i relateze cu amănunte plictisitoare cele 
mai neînsemnate treburi ale ei din acea zi şi stăruia ca el, 
la rândul lui, să-i povestească ce făcuse în ziua aceea, o 
făcea ca o fiinţă care iubeşte: cu acea imperioasă şi 
insaţiabilă dorinţă ca amănuntele cele mai neînsemnate ale 
zilei lor să fie exprimate în cuvinte, fără să simtă nevoia de 
a asculta ce i se spune. Apoi el îşi termină cina şi se ducea 
acolo unde ea îl aştepta. De multe ori nu se grăbea. Pe 
măsură ce trecea timpul şi noutatea celei de a doua 
perioade prinse a se toci şi se transformă în obişnuinţă, Joe 
începu a sta în uşa bucătăriei şi a se uita afară în întuneric, 
zărind, poate ca o prevestire sau ca un presentiment, 
sălbaticul şi singuraticul drum pe care şi-l alesese de 
bunăvoie, care-l aştepta, gândindu-se Asta mi-e viața mea. 
N-am ce să caut aici. 

La început lucrul îl şocase: ardoarea abjectă a 
ghețarului din Noua Anglie riscând dintr-odată focul 
iadului biblic al Noii Anglii. Poate că îşi dădea seama de 
abnegaţia cuprinsă în acest lucru: graba imperioasă şi 
aprigă care ascundea o adevărată disperare la gândul 
anilor frustraţi şi irevocabili, pe care ea părea să încerce a- 
i compensa în fiecare noapte ca şi cum ar fi crezut că e 
ultima noapte pe pământ, condamnându-se pentru 
totdeauna infernului strămoşilor ei, trăind nu numai în 
păcat ci şi în abjecţie. Era avidă după cuvintele simbol 
interzise; vădea o poftă insaţiabilă pentru felul în care 
sunau în gura lui şi a ei. Făcea dovada unei teribile şi 
impersonale curiozităţi copilăreşti cu privire la subiectele 


şi lucrurile interzise; a unui interes pasionat, neobosit şi 
detaşat, ca de chirurg, pentru trup şi posibilităţile lui. Şi în 
timpul zilei vedea faţa calmă, rece, aproape masculină a 
femeii între două vârste, care trăise singură vreme de 
douăzeci de ani, fără niciun fel de spaimă feminină, într-o 
casă singuratică dintr-o regiune populată, atunci când era, 
de negri, care îşi petrecea o parte a zilei şezând liniştită la 
birou şi scriind liniştită sfaturile practice ale unui preot, 
ale unui bancher şi ale unei infirmiere profesioniste 
totodată, destinate uzului tinerilor şi bătrânilor. 

În timpul acestei perioade (nu putea fi numită o lună de 
miere) Christmas o observă cum trece prin toate 
avatarurile unei femei îndrăgostite. Foarte curând, mai 
mult decât îl şocă, ea îl uimi, îl zăpăci. Îl surprinse şi-l 
asaltă pe neaşteptate cu crize de gelozie furioasă. N-avea 
de unde să fi trecut prin asemenea experienţe şi nu exista 
niciun motiv pentru aceste scene şi nici vreo protagonistă 
posibilă: Joe ştia că ea ştie asta. Părea să fi inventat toată 
povestea în chip deliberat, cu scopul de a juca un rol ca 
într-o piesă. Şi totuşi o făcea cu atâta ardoare, cu atâta 
forţă de convingere şi atât de convinsă, încât prima dată 
Joe se gândi că femeia se înşală iar a treia oară se gândi că 
e nebună. Dovedi un instinct neaşteptat şi infailibil pentru 
tot felul de intrigi. Astfel, insistă să-şi aleagă un loc unde 
să ascundă bilete, scrisori: un stâlp găunos dintr-un gard 
mai jos de grajdul dărăpănat. Joe n-o văzu niciodată să 
pună vreun bilet în acel loc, totuşi ea stăruia ca el să 
treacă pe acolo în fiecare zi. Când nu o făcea şi o minţea că 
a fost pe-acolo, Joe descoperea că a pus capcane ca să-l 
prindă cu minciuna; şi atunci ea începea să ţipe şi să 
plângă. 

Uneori biletele îi spuneau să nu vină până la o anumită 
oră, în acea casă în care niciun alb nu intrase de ani de zile 
şi în care de douăzeci de ani fusese întotdeauna singură 
noaptea; o întreagă săptămână îl sili să se caţere pe 


fereastră ca să vină la ea. O ascultă şi uneori trebui să o 
caute prin casă în beznă până o găsea, ascunsă prin 
cămări, prin încăperi goale, aşteptând, gâfâind, cu ochii 
strălucind în beznă ca ochii de pisică. Din când în când îi 
dădea întâlniri în diverse tufişuri de prin curte, unde o 
găsea goală, sau cu veşmintele de pe ea în bucăţi, pradă 
unor sălbatice porniri nimfomane, cu trupul lucind în 
lentele mişcări ale unor poze şi gesturi erotice pe care le- 
ar fi putut desena doar un Beardsley din timpul lui 
Petronius. Se dezlănţuia atunci, în spaţiul acela îngust, 
palpitând, semiobscur, fără ziduri, cu părul zburlit, ale 
cărui  şuviţe păreau vii asemeni tentaculelor unei 
caracatiţe, cu mâinile agitate şi suflând gâfâit: „Negrule! 
Negrule! Negrule!” 

După şase luni era total pervertită. Nu s-ar fi putut 
spune că el o pervertise. Propria lui viaţă, cu toată 
promiscuitatea ei anonimă, fusese de ajuns de 
convenţională, aşa cum poate fi de obicei o viaţă de păcat 
sănătos şi normal. Pervertirea venea dintr-o sursă şi mai 
inexplicabilă pentru el decât pentru ea. De fapt, se părea 
că ea, cu pervertirea aceea pe care părea s-o deprindă din 
aer, începuse să-l pervertească pe el. Lui Joe începu să-i fie 
frică. N-ar fi putut spune de ce. Dar începu să se vadă ca 
de la o oarecare depărtare, ca un om care ar fi atras într-o 
mlaştină fără fund. Incă nu se gândea chiar că e aşa. 
Vedea acum doar drumul - singuratic, sălbatic şi răcoros. 
Asta era: răcoros; se gândea, spunându-şi singur uneori cu 
glas tare „Ar fi mai bine să plec. Ar fi mai bine s-o iau din 
loc.” Dar ceva îl ţinea, aşa cum fatalismul poate fi reţinut 
întotdeauna, din curiozitate, din pesimism, sau pur şi 
simplu din inerție. Intre timp povestea continua, 
înfundându-l mereu mai adânc prin violenţa imperioasă şi 
copleşitoare a acelor nopţi. Probabil că-şi dădea seama că 
nu poate scăpa. În orice caz rămânea, urmărind acele două 
fiinţe care se luptau într-un singur trup, ca două forme 


luminate de lună când zbătându-se la suprafaţa unei 
băltoace negre şi vâscoase, când înecându-se. Acum era 
figura aceea calmă, rece, stăpânită a primei perioade care, 
deşi pierdută şi condamnată, rămânea oarecum 
inaccesibilă şi inatacabilă; altădată era cealaltă, a doua, 
care într-o furioasă negare a acelei inaccesibilităţi se 
străduia să înece în neagra prăpastie creată de ea însăşi 
acea puritate fizică care fusese prea multă vreme păstrată 
ca să mai fie măcar pierdută. Din când în când ieşeau 
amândouă la suprafaţă în unda aceea neagră, înlănţuite ca 
două surori; apele negre se retrăgeau. Şi atunci lumea 
revenea năvălind: încăperea, pereţii, bâzâitul paşnic al 
miriadelor de gâze dincolo de ferestrele verii acolo unde 
gâzele bâzâiau de patruzeci de ani. Atunci se uita lung la el 
cu faţa rătăcită, disperată a unei străine; uitându-se la ea, 
Joe se gândea la ceea ce se mai gândise: „Vrea să se roage, 
dar nu ştie cum să facă nici asta.” Joanna începuse să se 
îngraşe. 

Sfârşitul acestei perioade nu fu precum primul, net, 
acut. Se pierdu într-o a treia perioadă atât de treptat, încât 
n-ar fi putut spune când se terminase una şi începuse 
cealaltă. Ca vara care alunecă în toamnă, cu fiorul rece şi 
implacabil al toamnei proiectat dinainte de vreme în vara, 
asemeni umbrelor înaintea soarelui care coboară; ceva din 
vară care se sfârşeşte zvâcnind iar în toamnă ca un 
cărbune ce se stinge. Această perioadă tinu vreme de doi 
ani. El mai lucra încă la fabrica de cherestea şi între timp 
începuse să mai vândă şi whiskey, limitându-se cu multă 
chibzuinţă la câţiva clienţi discreţi care nu se cunoşteau 
între ei. Ea nu ştia acest lucru, deşi el îşi ţinea marfa 
ascunsă acasă şi îşi întâlnea clienţii în pădurea de dincolo 
de imaş. Foarte probabil, ea nu ar fi avut ceva împotrivă. 
Dar nici Mrs. McEachern nu ar fi avut ceva împotriva 
frânghiei ascunse; poate că nu-i spusese din acelaşi motiv 
pentru care nu-i spusese lui Mrs. McEachern. Gândindu-se 


la Mrs. McEachern şi la frânghie şi la chelneriţa căreia nu- 
i spusese niciodată de unde veneau banii pe care i-i dădea, 
şi la ţiitoarea lui de acum şi la whiskey, ar fi putut aproape 
crede ca nu vindea whiskey ca să câştige bani, ci pentru că 
era condamnat să ascundă întotdeauna ceva femeilor care- 
l înconjurau. Între timp o vedea uneori de la depărtare, în 
timpul zilei, prin acareturile din spatele casei, unde sub 
veşmintele curate, austere, pe care le purta, se învârtea cu 
un rost acea corupţie grea, gata să se transforme la o 
simplă atingere în putreziciune, ca o plantă care creşte în 
mlaştină, neuitându-se măcar o dată spre colibă sau spre 
el. Şi când se gândea la cealaltă personalitate care părea 
să existe undeva într-un întuneric fizic, avea impresia că 
făptura pe care o vedea acum la lumina zilei era fantoma 
aceleia pe care sora ei din noapte o omorâse şi care se 
mişca fără rost prin locuri altădată paşnice, lipsită chiar de 
puterea de a se lamenta. 

Desigur, violenţa de început a perioadei a doua nu putea 
dura. La început fusese un torent; acum era o maree cu 
fluxul şi refluxul ei. În timpul cât apele erau mari, ea putea 
să se înşele şi să-l înşele încă. Era ca şi cum, din faptul că 
ea ştia că e doar un flux care trebuie să fie urmat de reflux 
se năştea o şi mai sălbatică violenţă, o aprigă negare că s- 
ar putea opri, ca şi el, în acest experiment fizic ce depăşea 
imaginaţia, care-i târa pe amândoi prin simpla mişcare, 
ducându-i cu ea ca pe două fiinţe lipsite de voinţă şi ţel. S- 
ar fi zis că ea ştie oarecum că timpul e scurt, că toamna 
aproape şi-a aruncat umbra asupra ei, fără să ştie încă 
exact care e sensul acestei toamne. După cât se părea, din 
instinct numai: un instinct fizic şi o negare instinctivă a 
anilor irosiţi. Apoi mareea se retrăgea. Atunci eşuau ca 
după un mistral agonizând, pe o plajă istovită şi sătulă, 
uitându-se unul la celălalt ca doi străini, cu ochii (ai lui, 
obosiţi, ai ei, disperaţi) deznădăjduiţi şi plini de reproş. 

Dar umbra toamnei o acoperea. Începu să vorbească 


despre un copil, de parcă instinctul ar fi înştiinţat-o că 
acum e timpul pe care trebuie sau să-l justifice sau să-l 
ispăşească. Vorbea despre asta în perioadele de reflux. La 
început noaptea debuta întotdeauna cu un flux, ca şi cum 
orele din zi ale despărțirii ar fi îndiguit de ajuns de mult 
apele care se risipeau ca să apară, cel puţin pentru 
moment, ca un torent. Dar după un timp, apa era prea 
scăzută ca să mai pară aşa: acum se ducea la ea în silă, ca 
un străin, uitându-se înapoi; ca un străin pleca de la ea 
după ce şedea cu ea în dormitorul întunecat, vorbind 
despre un al treilea străin. Joe constată că acum, parcă ar 
fi făcut-o intenţionat, se întâlneau întotdeauna în dormitor, 
de parcă ar fi fost căsătoriţi. Nu mai trebuia să o caute 
prin casă; nopţile în care trebuia să o caute, ascunsă şi 
gâfâind şi goală, prin casa cufundată în întuneric sau 
printre tufişurile din parcul în ruină, erau acum tot atât de 
uitate ca şi stâlpul găunos de lângă grajd. 

Toate acestea pieriseră: scenele, scenele jucate fără 
greş, de tainică şi monstruoasă încântare şi de gelozie. 
Deşi, dacă ar fi ştiut, acum ar fi avut motive de gelozie. 
Aproape în fiecare săptămână, Joe făcea călătorii, în 
interes de afaceri, zicea el. Ea nu ştia că afacerile îl 
duceau la Memphis, unde o înşela cu alte femei, femei pe 
care le plătea. Ea nu ştia asta. Poate că în perioada în care 
se afla acum, nu ar fi putut fi convinsă, n-ar fi ascultat 
dovezile, nu i-ar fi păsat. Fiindcă luase obiceiul de a sta 
întinsă în pat trează aproape toată noaptea, şi dormea 
după-amiaza. Nu era bolnavă; nu era vorba de trupul ei. 
Niciodată nu se simţise mai bine cu sănătatea; avea o poftă 
de mâncare enormă şi cântărea cu mai mult de treizeci de 
livre decât cântărise vreodată în viaţa ei. Nu asta o ţinea 
trează. Era ceva care venea din întuneric, din pământ, din 
însăşi vara care pierea: ceva ameninţător şi îngrozitor 
pentru ea, deoarece instinctul îi spunea că nu avea să-i 
facă rău, ci dimpotrivă, va fi salvată, că viaţa avea să 


continue să se desfăşoare la fel ba chiar şi mai bine, chiar 
mai puţin îngrozitoare. Ce era îngrozitor, era că ea nu voia 
să fie salvată. „Nu sunt încă pregătită să mă rog”, zicea ea 
cu glas tare, liniştită, ţeapănă, tăcută, cu ochii larg 
deschişi în timp ce lumina lunii se revărsa în valuri prin 
fereastră, umplând încăperea cu ceva rece şi irevocabil şi 
cu păreri de rău înnebunite. „Încă nu mă sili să mă rog. 
Sfinte Dumnezeule, lasă-mă să mai fiu damnată încă puţin, 
încă un pic.” Era ca şi cum ar fi văzut întreaga ei viaţă din 
trecut, anii aceia de foamete, ca pe-un tunel cenuşiu, la 
capătul îndepărtat şi irevocabil al căruia, după acei trei ani 
prea scurţi, ar fi palpitat tot atât de stăruitor ca şi un 
reproş, sânii ei goi, chinuiţi, feciorelnici, răstigniţi. „Nu 
încă, Sfinte Dumnezeule. Nu încă, Sfinte Dumnezeule.” 

Aşa că acum când venea la ea, după îmbrăţişările pasive 
şi reci şi părelnice ale purei obişnuinţe, Joanna începea să 
vorbească de copil. La început vorbi de acest lucru în chip 
impersonal, discutând despre copii. Poate că era vorba de 
pură şi instinctivă şiretenie şi înşelătorie, poate că nu. În 
orice caz, trecu câtva timp până ca el să descopere, cu 
oarecare uimire, că ea vorbea despre acest lucru ca despre 
o posibilitate, ca despre o intenţie practică. Spuse Nu 
imediat. 

„De ce nu?” zise ea. Se uită la el, gânditoare. Joe se 
gândi grăbit, gândindu-se Vrea să se mărite. Asta e. Nu 
vrea un copil cum nu vreau nici eu. «E numai un vicleşug», 
se gândi el. «Ar fi trebuit să ştiu, să mă aştept la asta. Ar fi 
trebuit s-o şterg de-aici acum un an». Dar îi era teamă să i- 
o spună, să lase să intervină în discuţie cuvântul căsătorie 
spus cu glas tare, gândindu-se, «Poate că nu s-o fi gândit la 
aşa ceva şi am să-i bag eu ideea asta în cap». Ea îl privea 
cu atenţie. „De ce nu?” spuse ea. Şi atunci un gândi 
fulgera prin minte De ce nu? Ar însemna bunăstare, 
siguranță pentru tot restul vieţii tale. N-ar mai trebui să 
mergi de colo până colo. Şi-aşa ai fi putut oricum să fi fost 


căsătorit cu ea, gândindu-se, «Nu, dacă cedez acum, 
înseamnă să neg cei treizeci de ani pe care i-am trăit ca să 
devin ceea ce am vrut să fiu». Zise: 

„Dacă ar fi fost să avem un copil, cred că l-am fi avut 
acum doi ani.” 

„Atunci nu-l doream.” 

„Nici acum nu-l dorim”, zise el. 

Asta era în septembrie. Imediat după Crăciun, îi spuse 
că e însărcinată. Aproape chiar înainte de a sfârşi ce avea 
de spus, Joe fu convins că ea minte. Işi dădu seama acum 
că de trei luni se aştepta să-i spună acest lucru. Dar când 
se uită la obrazul ei, îşi dădu seama că nu mintea. Joe se 
gândi, «Asta e. Acum o să spună: ia-mă de soţie. Dar cel 
puţin pot s-o iau oricând din loc». 

Dar ea nu-i spuse asta. Şedea foarte liniştită pe pat, cu 
mâinile în poală, cu obrazul ei calm de femeie din Noua 
Anglie (încă arăta ca obrazul unei fete bătrâne, osos, 
prelung, puţin emaciat, aproape masculin, în contrast cu 
obrazul, trupul ei plin era mai animalic opulent şi mai 
molatic ca oricând) aplecat în jos. Spuse, pe un ton 
gânditor, detaşat, impersonal: „O bună măsură. Chiar 
pentru un mic bastard negru. Aş vrea să văd ce figură ar 
face tata şi Calvin. Acum ar fi momentul să fugi de-aici, 
dacă doreşti să faci acest lucru.” Dar era ca şi cum nu şi-ar 
fi ascultat propriul ei glas, ca şi cum n-ar fi avut intenţia ca 
vorbele ei să aibă vreun anume sens: era acea vâlvătaie 
finală a verii încăpăţânate şi muribunde peste care 
toamna, zorii morţii pe jumătate, veniseră pe neaşteptate. 
«Acum s-a terminat», se gândi ea liniştită, «s-a sfârşit». În 
afară de a aştepta să mai treacă încă o lună, fără îndoială; 
învățase acest lucru de la negrese, că nu poţi şti sigur 
întotdeauna decât după două luni. Va trebui să mai aştepte 
încă o lună, uitându-se la calendar. Făcu un semn în 
calendar, ca să fie sigură, ca să nu fie nicio greşeală; prin 
fereastra din dormitor se uită cum se împlineşte luna. 


Venise îngheţul şi frunzele începură să îngălbenească. Ziua 
însemnată în calendar veni şi trecu; îşi mai dădu încă o 
săptămână, ca să fie şi mai sigură. Nefiind surprinsă, nu fu 
încântată. „Sunt însărcinată” zise ea, liniştită, cu glas tare. 

«Plec mâine», îşi spuse el în aceeaşi zi. «Plec duminică», 
se gândi el. «O să aştept să iau banii pe săptămâna asta şi 
apoi o să plec». Începu să aştepte sâmbăta, gândindu-se 
unde avea să plece. N-o văzu în acea săptămână. Aşteptă 
să-l cheme. Când intra sau când pleca din colibă, se 
pomenea că evită să se uite spre casă, aşa cum făcuse în 
prima săptămână a şederii lui acolo. N-o văzu deloc. Din 
când în când zărea negresele, înfofolite în tot felul de 
boarfe din cauza frigului de toamnă, venind sau plecând pe 
potecile croite prin pădure, intrând în casă sau ieşind. 
Doar atât şi nimic altceva. Când sosi sâmbăta, nu plecă. 
«Mai bine să pun mâna pe cât mai mulţi biştari», se gândi 
el. «Dacă ea nu-i nerăbdătoare să mă vadă plecat, n-are 
niciun rost să fiu eu. O să plec sâmbătă». 

Rămase. Timpul continuă să fie rece, senin şi rece. Când 
se ducea acum la culcare şi se acoperea cu pătura de 
bumbac, în coliba aceea unde-l trăgea curentul, Joe se 
gândea la dormitorul din casă, la focul de-acolo, la 
plăpumile mari, umplute cu puf. Niciodată nu fu mai 
împins să se înduioşeze de propria lui soartă ca acum. «Ar 
fi putut măcar să-mi trimită încă o pătură», se gândi. Dar 
şi el ar fi putut să-şi cumpere una. Dar nu-şi cumpără. Nici 
ea nu-i trimise. Joe aşteptă. Aşteptă un timp care i se păru 
îndelungat. Apoi, într-o seară de februarie, se întoarse 
acasă şi găsi pe pat un bilet de la ea. Era scurt, aproape un 
ordin, care-i poruncea ca în seara aceea să vină în casă. 

Nu fu surprins. Nu cunoscuse niciodată o femeie, care în 
lipsă de alt bărbat la îndemână, să nu cedeze. Şi ştiu că a 
doua zi avea să plece. «Asta trebuie să fie ce aşteptam», se 
gândi. «Aşteptam numai să mă răzbun». Când îşi schimbă 


hainele, se şi bărbieri. Fără să-şi dea seama, se pregăti ca 
un mire. Ca de obicei, masa îl aştepta în bucătărie; în tot 
acest timp cât n-o văzuse, nu se întâmplase niciodată să 
lipsească. Mâncă şi se duse sus. Nu se grăbi. «Avem toată 
noaptea», se gândi. «O să aibă la ce să se gândească mâine 
seara şi în noaptea următoare când o să găsească pustie 
coliba». Joanna şedea în faţa focului. Nici nu-şi întoarse 
capul, când intră Joe. „Trage-ţi mai aproape scaunul 
acela”, zise ea. 

Aşa începu perioada a treia. Un timp fu nedumerit, mai 
nedumerit decât de celelalte două. Se aşteptase la o 
anumită nerăbdare, la un fel de justificare tacită, sau în 
lipsă de aşa ceva la un consimţământ care nu dorea 
altceva decât să fie solicitat. Era chiar pregătit să o facă. 
Găsi în schimb o străină care, cu o calmă fermitate 
bărbătească, îi dădu mâna la o parte când într-un fel de 
disperare uimită se apropie şi o atinse. „Hai”, spuse el, 
„dacă ai să-mi spui ceva. Vorbim întotdeauna mai bine 
după aceea. N-o să-i facă rău ţâncului, dacă ţi-e teamă 
cumva de asta.” 

Il opri cu un singur cuvânt; pentru prima dată se uită la 
obrazul ei: un obraz rece, îndepărtat şi fanatic. „Iți dai 
seama”, zise ea, „că-ţi iroseşti viaţa?” Şi el se aşeză şi se 
uită împietrit la ea, nevoind să-şi creadă urechilor. 

li trebui câtva timp ca să înţeleagă ce voia. Ea nu se uita 
deloc la el. Şedea şi privea cum arde focul, cu o faţă rece, 
calmă, gânditoare, vorbindu-i de parcă ar fi fost un străin, 
în timp ce el o asculta cu o indignată uimire. Voia ca el să 
preia toate problemele ei de afaceri - corespondenţa şi 
vizitele periodice - cu şcolile pentru negri. Intocmise un 
întreg plan. I-l enunţă în amănunt în timp ce el o asculta cu 
o uimire şi o furie crescândă. El trebuia să se ocupe de 
toate, iar ea avea să fie secretara, asistenta lui: aveau să 
călătorească împreună la şcolile pentru negri, să viziteze 
împreună casele negrilor. Ascultând-o, chiar furios fiind, îşi 


dădu seama că planul era nebunesc. Şi tot timpul profilul 
ei calm în lumina paşnică a focului arăta grav şi liniştit ca 
un portret într-un tablou. Când plecă, îşi aduse aminte că 
nu pomenise niciodată de copilul pe care-l aştepta. 

Totuşi el încă nu credea că Joanna e nebună. Se gândi că 
asta se întâmplă din pricină că e însărcinată, tot aşa cum 
era convins că din acelaşi motiv nu-l lăsa să o atingă. 
Încercă să discute cu ea. Dar era ca şi cum ar fi vorbit cu 
un surd: nici nu se strădui să-i respingă argumentele, îl 
ascultă doar liniştită şi apoi vorbi din nou pe acelaşi ton 
rece şi egal, de parcă Joe nici n-ar fi spus ceva. Când se 
sculă să plece şi ieşi din casă, n-ar fi putut spune dacă ea 
şi-a dat seama că a plecat. 

În următoarele două luni o mai văzu doar încă o dată. El 
îşi continuă rutina zilnică, doar că acum nu se apropia 
deloc de casă, şi mânca din nou în oraş, ca atunci când se 
dusese pentru prima dată la lucru la fabrică. Dar atunci, 
când se dusese pentru prima dată la lucru, nu trebuia să se 
gândească la ea în timpul zilei; abia de se gândea la ea. 
Acum nu se putea împiedica să nu o facă. Revenea atât de 
statornic în gândurile lui, încât parc-ar fi privit-o, cum 
stătea acolo în casă, răbdătoare, aşteptând, inevitabilă, 
nebună. În prima perioadă era ca şi cum ar fi stat afară 
lângă o casă aflată pe un teren acoperit cu zăpadă şi ar fi 
încercat să intre în casă; în cea de a doua perioadă stătea 
pe fundul unei prăpăstii într-o beznă fierbinte şi sălbatică; 
acum se afla în mijlocul unei câmpii unde nu exista nici 
casă, nici zăpadă şi nici măcar nu bătea vântul. 

Încerca acum un sentiment de frică, el care până atunci 
fusese doar uimit, şi uneori poate copleşit de 
presentimentul fatalităţii. Avea acum un tovarăş în 
afacerile lui cu whiskey-ul: un străin cu numele de Brown, 
care apăruse la fabrică într-o zi la începutul primăverii 
căutând de lucru. Ştia că omul era un dobitoc, dar la 
început îşi zise, «Cel puţin o să fie atât de deştept încât să 


facă tot ce o să-i spun să facă. Nu va trebui să se 
gândească deloc»; şi abia mai târziu avea să-şi spună: «Imi 
dau seama acum că un dobitoc nu poate fi în stare nici 
măcar să urmeze sfaturile bune pe care şi le dă el însuşi». 
Il luă pe Brown de tovarăş, fiindcă Brown era străin şi 
dovedea o promptitudine veselă şi lipsită de scrupule în a 
face orice şi nu arăta a avea prea mult curaj personal, 
ştiind că în mâna unui om chibzuit un fricos, în ciuda 
limitelor lui, poate fi de ajuns de folositor oricui numai lui 
însuşi nu. 

Teama lui era că Brown ar putea afla de femeia din casă 
şi că ar putea face ceva irevocabil din pricina 
imprevizibilei sale prostii. Îi era teamă că femeii, fiindcă o 
evita, i-ar putea trece prin minte să vină în colibă într-una 
din nopţi. Din februarie nu o văzuse decât o dată. Atunci 
când o căută ea să-i spună că Brown avea să vină să 
locuiască împreună cu el în colibă. Era într-o duminică. O 
strigă şi ea ieşi pe veranda unde stătea el şi-l ascultă 
liniştită. „Nu trebuia să faci asta”, zise ea. Nu înţelese ce 
voia să spună. Abia mai târziu gândindu-se îi trecu prin 
minte, ca o frază tipărită, ce voia să înţeleagă: Se gândeşte 
că l-am adus aici ca s-o ţin pe ea deoparte. Crede că mă 
gândesc aşa că el fiind aici ea nu va îndrăzni să vină în 
colibă; şi o să trebuiască să mă lase în pace. 

Şi în acest fel îşi băgă în cap convingerea, teama de ce- 
ar fi ea în stare să facă, imaginându-şi că i-o băgase el în 
cap. Deoarece de mai mult de o lună ea nu făcuse nimic, 
nu făcuse nicio mişcare, Joe era convins că putea face 
orice. Acum şi el nu mai dormea noaptea. Dar se gândea, 
«Trebuie să fac ceva. Am să fac ceva totuşi». 

Aşa că-l ducea pe Brown de nas şi-l evita ca să poată 
ajunge întâi el la colibă. De fiecare dată se gândea că o s-o 
găsească aşteptându-l. Când ajungea la colibă şi vedea că 
e goală, se gândea cu un fel de furie neputincioasă la 
iuţeala, minciunile şi graba lui şi la ea singură şi lenevind 


prin casă toată ziua, neavând ce face altceva decât să 
hotărască dacă să-l trădeze imediat sau să-l mai chinuie 
încă puţin. În mod obişnuit nu i-ar fi păsat dacă Brown ar fi 
aflat despre relaţiile lor sau nu. În firea lui nu exista niciun 
fel de rezervă sau de cavalerism faţă de femei. Era o 
chestiune concretă, de ordin practic. l-ar fi fost indiferent 
dacă tot Jeffersonul ar fi ştiut că e amantul ei, dar nu voia 
să se vorbească despre viaţa lui intimă din pricina 
whiskey-ului ascuns care-i aducea un câştig de treizeci, 
patruzeci de dolari pe săptămână. Ăsta era un motiv. Un 
alt motiv era vanitatea. Ar fi murit sau ar fi ucis mai 
curând decât să afle altcineva, un alt bărbat, care erau 
relaţiile lor în stadiul actual. Că Joanna îşi schimbase total 
nu numai viaţa ei, dar că încerca să i-o schimbe şi pe a lui 
şi să facă din el ceva între un pustnic şi un misionar pentru 
negri. Era convins că dacă Brown afla un lucru, în chip 
inevitabil avea să-l afle şi pe celălalt. Aşa că ajungea în 
cele din urmă la colibă, după atâtea minciuni şi grabă, şi 
când punea mâna pe clanţa uşii amintindu-şi cum s-a 
repezit şi gândindu-se că într-o clipă avea să descopere că 
această precauţie nu fusese deloc necesară şi că totuşi nu 
îndrăznea să o neglijeze, o ura într-o aprigă întoarcere a 
spaimei şi a furiei neputincioase. Şi apoi într-o seară 
deschise uşa şi găsi biletul pe pat. 

Il văzu pe pătura întunecată, pătrat şi alb şi misterios de 
îndată ce intră în colibă. Se şi opri chiar, gândindu-se că 
ştie ce scrie în bilet, ce vrea să-i promită. Nu se grăbea 
deloc; se simţi uşurat. «Acum s-a terminat», se gândi el, 
neluând încă în mână hârtia împăturită. «O să fie cum a 
fost până acum. Fără vorbărie despre negri şi ţânci. A 
înţeles. A terminat cu cealaltă poveste, a văzut că nu 
ajunge nicăieri. Acum îşi dă seama că tot ce vrea, ceea ce 
are nevoie, e un bărbat. Noaptea vrea un bărbat; ce face el 
în timpul zilei n-are importanţă». Ar fi trebuit să-şi dea 
seama atunci de ce nu plecase. Ar fi trebuit să vadă că acel 


mic pătrat de hârtie încă tainic îl leagă tot atât de strâns 
ca un lanţ cu lacăt. Nu se gândi la asta. Se văzu încă o dată 
în pragul a noi făgăduinţe şi încântări. Acum totul avea să 
fie mai calm. Amândoi voiau acest lucru; în afară de faptul 
că acum biciul îl avea el. «Toate prostiile acelea», se gândi 
el ţinând hârtia încă împăturită în mână, «toate prostiile 
acelea afurisite. Ea e totuşi ea şi eu sunt încă eu. Şi acum, 
după toate prostiile acelea afurisite»; gândindu-se cum 
aveau să râdă amândoi de toate acestea la noapte, mai 
târziu, după aceea, când sosea timpul să vorbească liniştiţi 
şi să râdă liniştiţi; de toată această poveste, unul de 
celălalt, de ei înşişi. N 

Nu deschise deloc biletul. Îl puse deoparte şi se spălă, se 
bărbieri şi se schimbă, fluierând în timp ce făcea toate 
astea. Nu terminase când intră Brown. „la te uită”, zise 
Brown. Christmas nu zise nimic. Se uita în ciobul de 
oglindă agăţat în perete, şi-şi înnoda cravata. Brown se 
oprise în mijlocul încăperii: un bărbat tânăr, înalt, subţire, 
într-o salopetă murdară, cu un obraz de om slab, oacheş şi 
frumos, cu ochi iscoditori. În colţul gurii avea o cicatrice 
îngustă, albă, ca un fir de scuipat. După un timp, Brown 
zise: „Parcă te-ai duce undeva.” 

„Da?” spuse Christmas. Nu se uită în jur. Fluiera 
monoton dar corect, o melodie neagră, pe un ton minor, 
trist. 

„Cred că n-o să mă mai ostenesc să mă aranjez, din 
moment ce eşti aproape gata”, zise Brown. 

Christmas se uită peste umăr la el. „Gata de ce?” 

„Nu pleci în oraş?” 

„Am zis eu că mă duc?” spuse Christmas. Se întoarse iar 
la oglindă. 

„A”, făcu Brown. Se uită lung la ceafa lui Christmas. 
„Bine. Cred că asta vrea să spună că e vorba de treburi 
personale.” Îl privi pe Christmas. „Noaptea asta e prea 
rece ca să te întinzi pe pământul umed fără să ai altceva 


sub tine decât o fetişcană subţirică.” 

„Nu-i aşa?” spuse Christmas, fluierând, preocupat dar 
fără să se grăbească. Se întoarse, îşi luă haina, şi-o puse, 
în timp ce Brown continua să-l observe. Se duse la uşă. 
„Ne vedem mâine dimineaţă”, zise Christmas. Uşa nu se 
închise în spatele lui. Ştia că Brown stătea în uşă şi se uita 
după el. Dar Joe nu încercă să-şi ascundă intenţiile. Işi 
continuă drumul spre casă. «Lasă-l să se uite», se gândi el. 
«Lasă să mă urmărească dacă vrea». 

În bucătărie masa era pusă. Înainte de a se aşeza la 
masă, Christmas scoase biletul nedeschis din buzunar şi-l 
puse lângă farfurie. Nu era păturit şi sigilat, aşa că se 
deschise singur, ca şi cum l-ar fi invitat, ar fi insistat să-l 
citească. Dar nu se uită la el. Începu să mănânce. Mânca 
fără grabă. Era aproape pe terminate când deodată îşi 
înălţă capul, ascultând atent. Apoi se ridică şi se duse la 
uşa prin care intrase, ca o pisică, fără să facă nici cel mai 
mic zgomot şi o deschise brusc. Brown stătea afară cu 
capul înclinat spre uşă, sau într-acolo unde fusese uşa. 
Lumina îi căzu pe faţa care arăta o atenţie şi o curiozitate 
infantilă care se transformă în surpriză când Christmas se 
uită la el, apoi Brown îşi reveni şi se dădu puţin îndărăt. 
Glasul îi era vesel deşi liniştit, prudent, conspirativ, de 
parcă ar fi şi stabilit o alianţă şi înţelegere cu Christmas, 
nesolicitat şi fără să aştepte să afle despre ce e vorba, din 
loialitate faţă de tovarăşul şi poate de bărbatul în sine, 
opus tuturor femeilor. „Ei, ia te uită”, zise el. „Vasăzică 
ăsta-i locul unde o ştergeai ca motanul în fiecare seară. 
Chiar în faţa uşii noastre, s-ar zice...” 

Fără o vorbă Christmas îl plesni. Lovitura nu fu prea 
tare, deoarece Brown, nevinovat şi voios, se şi trăgea 
înapoi, aşa cum începuse să chicotească. Lovitura îl 
întrerupse; mişcându-se, sărind înapoi, dispăru din zona de 
lumină intrând în beznă, de unde glasul i se auzi, încă nu 
prea tare, ca şi cum chiar şi în clipa aceea nu ar fi vrut să 


pună în primejdie treburile tovarăşului său, dar totuşi 
crispat de uimire şi nelinişte: „Să nu dai în mine!” Era mai 
înalt decât Christmas; o siluetă deşirată făcând eforturi 
caraghioase să scape şi care părea pe punctul de a se 
prăbuşi la pământ într-o totală dezintegrare, aşa cum se 
dădea înapoi poticnindu-se în faţa continuei şi totuşi 
tăcutei înaintări a celuilalt. Din nou glasul lui Brown se 
auzi, puternic, alarmat şi fals ameninţător: „Să nu dai în 
mine!” De data asta lovitura îl atinse pe umăr în timp ce se 
întorcea. O luă la fugă. Alergă o sută de metri şi apoi 
încetini şi se întoarse. „Macaronar blestemat!” zise el 
nesigur, zvârlindu-şi capul pe spate imediat, de parcă 
glasul i-ar fi fost mai zgomotos, ar fi sunat mai puternic 
decât ar fi intenţionat. Dinspre casă nu se auzi niciun 
zgomot; uşa de la bucătărie era din nou închisă, cufundată 
în întuneric. Ridică puţin glasul: „Macaronar blestemat! O 
să-ţi arăt eu cu cine faci tu pe nebunul.” Nu se auzi niciun 
zgomot de nicăieri. Se întoarse şi se înapoie în colibă, 
mormăind singur. 

Când Christmas intră în bucătărie, nici nu se uită măcar 
la masa pe care stătea biletul, încă necitit. Merse mai 
departe, trecând prin uşa care dădea în casă şi apoi spre 
scări, începu să urce, nu repede. Urca mereu; zări uşa 
dormitorului, sub care se vedea o dungă de lumină, lumina 
focului din cămin. Merse mai departe şi puse mâna pe 
clanţa uşii. 

Apoi o deschise şi se opri nemişcat. Femeia şedea la 
masă, sub lampă. Văzu o figură pe care o cunoştea, în 
veşmintele austere pe care le ştia - un veşmânt care arăta 
de parcă ar fi fost făcut pentru şi purtat de un bărbat 
neglijent. Văzu un cap cu părul care începea să 
încărunţească strâns pe ceafă într-un coc neglijent şi urât, 
de parcă ar fi fost o excrescenţă pe o creangă bolnavă. 
Atunci ea se uită la el şi Joe observă că purta ochelari cu 
ramă de oţel pe care nu-i mai văzuse până atunci. Se opri 


în uşă, cu mâna pe clanţă, total nemişcat. I se părea că ar 
putea auzi cu adevărat aceste cuvinte înlăuntrul lui: Ar fi 
trebuit să citeşti biletul acela. Ar fi trebuit să citeşti biletul 
acela gândindu-se, «O să fac ceva. Să fac ceva». 

Auzea încă acele cuvinte în timp ce stătea în picioare 
lângă masa pe care erau împrăştiate hârtiile şi de la care 
ea nu se sculase şi asculta calmele absurdităţi pe care le 
debita glasul ei rece, liniştit, şi gura lui repeta cuvintele 
după ea în timp ce se uita la hârtiile şi la documentele 
risipite şi enigmatice, şi gândurile îi zburau alene şi uşor, 
întrebându-se ce-o fi spunând hârtia asta şi ce-o fi zicând 
hârtia ailaltă. „La şcoală”, spuse glasul lui. 

„Da”, zise ea. „O să te primească. Oricare din ei o să te 
primească. Din cauza mea. Poţi alege oricare vrei din ele. 
Nici nu va trebui să plătim ceva.” 

„La şcoală”, spuse glasul lui. „La o şcoală pentru negri. 
Eu.” 

„Da. Apoi ai să te poţi duce la Memphis. Să înveţi 
dreptul în biroul lui Peebles. El o să te înveţe dreptul. Şi 
după aceea ai să te poţi ocupa de toate chestiunile juridice. 
Toată treaba asta, toate lucrurile astea el le face. Peebles 
le face.” 

„Şi după aceea să învăţ dreptul în biroul unui avocat 
negru”, spuse glasul lui. 

„Da. Apoi o să-ţi încredinţez toate treburile, toţi banii. 
Tot. Aşa că atunci când ai să ai nevoie de bani pentru tine, 
ai să poţi... vei şti cum, avocaţii ştiu cum să facă să... Îi vei 
ajuta să iasă din întuneric aşa că nimeni n-o să te poată 
învinovăţi sau acuza chiar dacă vor descoperi... chiar dacă 
n-ai să-i pui la loc, dar vei putea pune banii la loc şi nimeni 
nu va şti...” 

„Dar un colegiu pentru negri, un avocat negru,” zicea 
glasul lui, liniştit, neîncercând să discute, doar vorbind. Nu 
se uitau unul la celălalt; ea nu-şi ridicase privirea de când 
intrase Joe. 


„Le vei spune”, zise ea. 

„Să le spun negrilor că sunt şi eu negru?” Acum se uită 
la el. Faţa ei era foarte calmă. Faţa unei femei bătrâne. 

„Da. Va trebui să faci asta. Aşa că nu-ți vor lua niciun 
ban. Din cauza mea.” 

Şi atunci fu ca şi cum el i-ar fi spus deodată glasului său: 
«Taci. Încetează cu balivernele astea. Lasă-mă să 
vorbesc». Joe se aplecă. Ea nu făcu niciun gest. Feţele lor 
nu erau nici la o palmă departe una de alta: una rece, albă 
ca varul, fanatică, nebună, cealaltă de culoarea 
pergamentului, cu buza de sus încremenită într-un rânjet 
tăcut. Joe spuse liniştit: „Eşti bătrână. N-am observat asta 
mai înainte. O femeie bătrână. Ai părul cărunt”. Ea îl lovi 
brusc, cu latul palmei, restul trupului ei rămânând 
nemişcat. Lovitura sună sec; urmată imediat ca un ecou de 
lovitura lui. O lovi cu pumnul, apoi, în vântul acela care 
sufla de departe, o ridică cu violenţă de pe scaun şi o ţinu 
în faţa lui, nemişcată şi pe faţa ei calmă niciun muşchi 
tresărind, în timp ce vântul înţelegerii care venea de 
departe se abătea asupra lui. „Nu eşti însărcinată”, zise el. 
„N-ai fost niciodată. Nu ai nimic altceva decât că eşti 
bătrână. Ai îmbătrânit şi asta-i tot şi acum nu mai eşti 
bună de nimic. Asta-i tot ce ai.” li dădu drumul şi o lovi din 
nou. Ea căzu grămadă pe pat, uitându-se la el şi Joe o 
pocni din nou şi stând în picioare deasupra ei îi spuse 
cuvintele pe care ei îi plăcea înainte să le audă din gura 
lui, despre care spunea că le poate gusta, murmurate, 
obscene, mângâietoare. „Asta-i tot. Eşti ramolită. Nu mai 
eşti bună de nimic. Asta-i tot.” 

Stătea întinsă pe pat, pe-o coastă, cu capul întors şi 
privea spre el, iar gura îi sângera. „Poate că ar fi mai bine 
dac-am muri amândoi,” spuse ea. 

Zărea biletul de pe pătură de îndată ce deschidea uşa. 
Se ducea, îl lua şi-l deschidea. Îşi amintea acum de stâlpul 
găunos din gard ca de ceva despre care auzise vorbindu- 


se, ca de un lucru care se întâmplase într-o altă viaţă decât 
aceea în care trăise vreodată. Deoarece hârtia, cerneala, 
forma, dimensiunea, erau aceleaşi. Biletele nu fuseseră 
niciodată lungi; nu erau lungi nici acum. Dar acum nu mai 
era în ele nimic care să-i amintească de făgăduinţe 
nerostite, de mari şi de nespuse plăceri. Acum erau mai 
scurte decât un epitaf şi mai laconice decât un ordin. 

Primul lui impuls era să nu se ducă. I se părea că nu 
îndrăzneşte să se ducă. Apoi îşi dădea seama că nu 
îndrăznea să nu se ducă. Nu-şi mai schimbă hainele. In 
salopeta pătată de sudoare, străbătea amurgul târziu de 
vară şi intră în bucătărie. Acuma nu mai găsea niciodată 
masa pregătită. Câteodată se uita la masă, trecând pe 
acolo, şi se gândea, «Dumnezeule. Când oare am stat 
liniştit aici să mănânc». Şi nu-şi putea aminti. 

Intra în casă şi urca scările. li şi auzea glasul. Devenea 
din ce în ce mai tare pe măsură ce urca şi ajungea la uşa 
dormitorului. Uşa era închisă şi încuiată cu cheia; dincolo 
de uşă se auzea fără întrerupere vocea aceea monotonă. 
Nu putea deosebi cuvintele; numai litania aceea monotonă. 
Nu îndrăznea să încerce a deosebi cuvintele. Nu îndrăznea 
să-şi îngăduie să ştie ce urmăreşte Joanna. Aşa că stătea 
acolo în picioare şi aştepta şi după un timp vocea tăcea şi 
ea îi deschidea uşa şi el intra. Trecând pe lângă pat se uita 
pe jos şi i se părea că poate distinge urmele genunchilor şi- 
şi întorcea brusc privirea de parcă ar fi văzut moartea. 

De obicei lampa nu era încă aprinsă. Nu se aşezau pe 
scaun. Stăteau în picioare şi vorbeau, aşa cum o făceau 
acum doi ani; stând în picioare în amurg în timp ce glasul 
ei repeta povestea ,... nu la şcoală, atunci, dacă nu vrei să 
te duci... Bine, fără asta... Sufletul tău. Ispăşirea...” Şi el 
aşteptând, rece, nemişcat, până ce ea termina: „... iad... În 
vecii vecilor, vecilor...” 

„Nu”, zicea el. Şi ea asculta liniştită, şi el ştia căeanue 
convinsă şi ea ştia că nici el nu e. Şi totuşi nici unul, nici 


altul nu cedau, mai rău, niciunul nu-l lăsa în pace pe 
celălalt, iar el nici nu pleca. Şi un timp mai stăteau aşa în 
întunericul calm populat de miriade de fantome ale unor 
păcate şi plăceri defuncte, ieşite parcă din pântecele lor, 
uitându-se unul la faţa celuilalt, nemişcată şi pierdută în 
întuneric, obosită, istovită şi neînduplecată. 

Apoi el plecă. Şi înainte ca uşa să se fi închis şi zăvorul 
să fi fost pus în urma lui, auzea din nou glasul acela 
monoton, calm şi disperat, vorbind ce şi către cine sau cui 
el nu îndrăznea să afle şi nici să bănuiască. Şi aşa cum 
şedea cu trei luni mai târziu în umbra grădinii în ruină în 
acea noapte de august şi auzea orologiul de la judecătorie, 
de la două mile depărtare, bătând zece şi apoi unsprezece, 
era convins paradoxal de calm că e servitorul lipsit de 
voinţă al fatalităţii în care era convins că nu crede. Îşi 
spunea sieşi Trebuia s-o fac la timpul trecut; trebuia s-o 
fac. Aşa spunea şi ea. 

Joanna i-o spusese cu două nopţi mai înainte. Găsise 
biletul şi se dusese la ea. Pe măsură ce urca, glasul acela 
monoton devenea mai puternic, suna mai limpede şi mai 
tare ca de obicei. Când ajunse în capul scărilor văzu de ce. 
De data asta uşa era deschisă şi când intră, ea nu se sculă 
de unde îngenunchease lângă pat. Femeia nu se clinti, 
glasul ei nu se întrerupse. Nu stătea cu capul plecat. 
Stătea cu capul drept, aproape mândră, atitudinea ei de 
umilinţă ceremonială fiind o parte a mândriei sale, glasul 
calm şi liniştit şi resemnat în amurg. Nu păru să-şi dea 
seama că Joe a intrat decât când termină fraza. Atunci îşi 
întoarse capul. „Îngenunchează lângă mine”, zise ea. 

„Nu”, spuse el. 

„Îngenunchează”, zise ea. „Nici nu trebuie să-l vorbeşti 
tu. Doar să îngenunchezi. Fă măcar primul gest.” 

„Nu”, zise el. „Plec.” 

Ea nu se clinti, uitându-se înapoi şi în sus la el. „Joe”, 
zise ea, „nu vrei să stai? Măcar atâta nu vrei să faci?” 


„Da”, spuse el. „Voi sta. Dar termină mai repede.” 

Ea continuă să se roage. Vorbea liniştită, cu umilinţa 
aceea orgolioasă. Când trebui să folosească cuvintele 
simbol pe care el o învățase, le folosi, le spuse direct şi 
fără ezitare, vorbind cu Dumnezeu de parcă El ar fi fost un 
bărbat în încăperea aceea împreună cu alţi doi bărbaţi. 
Vorbi despre ea şi despre el ca despre două persoane 
străine, cu glasul acela liniştit, monoton şi asexuat. Apoi 
tăcu. Se ridică liniştită. Stăteau în picioare în întuneric, 
unul în faţa celuilalt. De data asta ea nici nu-l întrebă; el 
nici nu trebui să răspundă. După un timp ea spuse cu 
glasul liniştit: 

„Atunci nu mai e decât un singur lucru de făcut.” 

„Nu mai e decât un singur lucru de făcut.” 

«Vasăzică acum totul s-a terminat, s-a sfârşit», se gândi 
el calm, şezând în umbra deasă a tufişurilor, auzind ultima 
bătaie a orologiului îndepărtat sunând şi pierind în 
depărtări. Era un loc unde o ajunsese, o găsise într-una din 
nopţile pătimaşe de acum doi ani. Dar asta se întâmplase 
într-o altă vreme, într-o altă viaţă. Acum totul era 
nemișcat, liniştit, pământul fecund şi răcoros respira 
adânc. Întunericul era plin de voci, miriade de voci, venite 
din toate timpurile pe care le cunoscuse, de parcă tot 
trecutul era, un desen fără relief. Şi care mergea înainte: 
mâine seară, toate zilele de mâine, o parte a desenului fără 
niciun relief, mergând înainte. Se gândi la asta cu o uimire 
calmă: continuând, miriade de glasuri, obişnuite, întrucât 
tot ce fusese vreodată era la fel cu tot ce avea să fie, 
întrucât ziua de mâine care avea-să-fie şi aceea-care-fusese 
erau la fel. Şi atunci se făcu ora. 

Joe se ridică. leşi din umbră şi merse în jurul casei şi 
intră în bucătărie. Casa era în întuneric. Nu mai fusese în 
colibă de dimineaţă devreme şi nu ştia dacă ea îi lăsase 
sau nu vreun bilet, dacă îl aştepta sau nu. Totuşi nu căută 
să nu facă zgomot. Parcă nici nu se gândea la somn sau 


dacă ea dormea sau nu. Urcă hotărât scările şi intră în 
dormitor. Aproape imediat ea vorbi din pat. „Aprinde 
lampa”, spuse ea. 

„Nu voi avea nevoie de lumină”, zise el. 

„Aprinde lampa.” 

„Nu”, zise el. Stătea în picioare deasupra patului. Ținea 
briciul în mână. Dar încă nu-l deschisese. Dar ea nu scoase 
niciun cuvânt şi atunci trupul lui păru a-l părăsi. Se duse la 
masă şi mâinile lui puseră briciul pe masă şi găsiră lampa 
şi aprinseră un chibrit. Ea şedea în capul oaselor în pat, cu 
spatele rezemat de tăblia patului. Peste cămaşa de noapte 
purta un şal strâns peste piept. Braţele ei erau înfăşurate 
în şal, mâinile ascunse vederii. El stătea în picioare lângă 
masă. Se uitau unul la celălalt. 

„Vrei să îngenunchazi împreună cu mine?” zise ea. „Nu 
ţi-o cer eu.” 

„Nu”, zise el. 3 

„Nu ti-o cer. Nu eu ţi-o cer. Îngenunchează cu mine.” 

„Nu”. 

Se uitară unul la celălalt. „Joe”, spuse ea, „pentru ultima 
dată. Nu ţi-o cer. Ţine minte asta. Îngenunchează cu 
mine.” 

„Nu”, zise el. Atunci văzu că-şi desface braţele şi scoate 
mâna dreaptă de sub şal. În mână ţinea un pistol de tip 
vechi, cu piedică, aproape tot atât de lung şi greu ca şi o 
puşcă de dimensiuni mai mici. Umbra pistolului însă şi a 
braţului ei proiectate pe perete nu se clintea deloc, umbra 
amândurora monstruoasă, cocoşul ridicat monstruos, tras 
înapoi şi într-o postură amenințătoare asemeni capului 
arcuit al unui şarpe; nu se clintea deloc. Nici ochii ei nu 
clipeau. Erau tot atât de calmi ca şi cercul rotund şi negru 
al ţevii pistolului. Nu se zărea în ei nici patimă şi nici 
mânie. Erau calmi şi nemişcaţi şi numai milă şi disperare şi 
convingere. Dar el nu se uita la ei. Se uita atent la umbra 
pistolului pe perete; privea atent când umbra ridicată a 


cocoşului pieri deodată. 


Stând în mijlocul drumului, cu mâna dreaptă ridicată în 
lumina orbitoare a maşinii care se apropia, nu se aşteptase 
de fapt ca maşina să se oprească. Totuşi se opri, cu un 
scârţâit şi o grabă alunecată aproape caraghioasă. Maşina 
era mică, veche şi tare uzată. Când se apropie de ea, în 
lumina farurilor, văzu două feţe tinere care păreau să 
plutească ca două baloane îngrozite şi pal colorate, cea 
mai apropiată, a fetei, dând înapoi cu o expresie de groază 
molatică. Dar Christmas nu observă atunci acest lucru. 
„Ce-aţi zice să mă luaţi cu voi, până unde vă duceţi?” zise 
el. Tinerii nu spuseră nimic, uitându-se la el cu groaza 
aceea calmă şi ciudată pe care el n-o observase. Aşa că 
deschise portiera, ca să se aşeze pe bancheta din spate. 

În clipa aceea, fata începu să se tânguie cu glasul 
înăbuşit şi într-o clipă văicăreala ei deveni mai puternică, 
ca şi cum teama ar fi prins curaj. Maşina o şi pornise, 
făcând parcă un salt înainte, iar băiatul, fără să-şi ia 
mâinile de pe volan sau să se întoarcă spre fată, spuse cu 
glas şuierat: „Gura! Taci! E singura noastră şansă! O să 
taci odată?” Christmas nu auzi nici aceste cuvinte. Şedea 
acum în spate, total neştiutor că mergea cu maşina exact 
îndărătul unei spaime disperate. Se gândea doar cu un 
interes trecător că maşina aceea mică mergea cu o viteză 
de ajuns de nesăbuită pentru drumul acela îngust de ţară. 

„Unde duce drumul acesta?” întrebă el. 

Băiatul îi spuse unde, numind acelaşi oraş pe care 
băiatul negru i-l spusese în după-amiaza aceea de acum 
trei ani, când fusese la Jefferson pentru prima dată. Glasul 
băiatului suna sec, uşor. „Acolo vrei să mergi, şefule?” 

„Bine”, zise Christmas. „Da, da. Fie. Imi convine. 
Mergeţi acolo?” 

„Desigur”, zise băiatul pe tonul acela uşor, alb. „Oriunde 
spui.” Din nou fata de lângă el se porni să geamă şoptit, 


înăbuşit, ca un mic animal; din nou băiatul şuieră către 
fată, cu faţa mereu impasibilă îndreptată înainte, mica 
maşină grăbindu-se şi zgâlţâindu-se mai departe: „Taci! 
Şşşşştttttt. Taci! Taci!” Dar din nou Christmas nu observă. 
Vedea doar cele două capete tinere, privind ţepene înainte 
în lumina orbitoare a farurilor care înghiţea panglica 
şoselei care se clătina şi fugea. Dar îi observa pe amândoi 
şi şoseaua care fugea, fără nicio curiozitate; nu deveni mai 
atent nici când îşi dădu seama că, după cât se părea, 
băiatul îi vorbea de câtva timp: cât de departe ajunseseră 
şi unde erau nu ştia. Băiatul vorbea acum rar, reţinut, ca şi 
cum fiecare cuvânt ar fi fost ales cu grijă şi ar fi fost 
pronunţat încet şi limpede ca pentru urechea unui străin: 
„Ascultă, şefule. Când cotesc aici... E o scurtătură. O 
scurtătură ca să ajung la o şosea mai bună. Voi lua-o pe 
scurtătură. Când ajung la scurtătură. Spre şoseaua mai 
bună. Aşa ca să ajungem acolo mai repede. Înţelegi?” 

„Bine”, zise Christmas. Maşina se zgâlţâia şi se grăbea 
mai departe, clătinându-se la curbe, urcând dealurile şi 
repezindu-se în jos, ca şi cum pământul ar fi fugit de sub 
ei. Cutiile poştale de pe stâlpii din marginea şoselei se 
năpusteau în lumina farurilor şi dispăreau imediat. Din 
când în când treceau pe lângă o casă cufundată în 
întuneric. Din nou băiatul vorbi: 

„Acum e scurtătura aceea de care îţi vorbeam. E chiar 
aici, ceva mai încolo. O s-o iau pe scurtătură. Dar asta nu 
înseamnă că mă abat din drum. Facem doar un mic ocol ca 
să dăm de o şosea mai bună. Înţelegi?” 

„Bine”, zise Christmas. Apoi spuse aşa fără niciun motiv: 
„Trebuie să staţi pe undeva pe-aici.” 

Acuma vorbi fata. Se întoarse, răsucindu-se, cu faţa 
micuță palidă de nelinişte şi groază şi plină de o oarbă şi 
hărţuită disperare: „Da!” strigă ea. „Amândoi! Chiar acolo! 
Şi când tăticu' şi fraţii...” Se întrerupse, oprită brusc din 
vorbă; Christmas văzu mâna băiatului că o pocneşte peste 


gură şi mâinile fetei trăgând de încheietura mâinii 
băiatului în timp ce sub mâna lui glasul ei înăbuşit se îneca 
şi bolborosea. Christmas se aplecă înainte. 

„Aici”, zise el. „O să cobor aici. Puteţi să mă lăsaţi aici.” 

„Acuma uite c-ai făcut-o!” striga băiatul, la rândul lui, cu 
glasul subţire şi plin de o furie disperată. „Dacă ţi-ai fi 
tinut gura...” 

„Opreşte maşina”, zise Christmas. „N-o să vă fac niciun 
rău. Vreau doar să cobor.” Din nou maşina se opri brusc, 
derapând. Motorul continua totuşi să meargă şi maşina 
făcu un salt înainte, până ca el să fi coborât bine de pe 
scara maşinii; trebui să sară şi să facă fugind câţiva paşi ca 
să-şi recapete echilibrul. Şi atunci ceva greu şi tare îl lovi 
în coastă. Maşina o porni înainte, dispărând în viteză 
maximă. În urma ei plutea văicăritul strident al fetei. Apoi 
totul dispăru; întunericul, praful impalpabil îl învăluiră iar, 
ca şi tăcerea de sub stelele verii. Obiectul care-l lovise, îl 
pocnise zdravăn; apoi descoperi că obiectul era în mâna lui 
dreaptă. Ridicând mâna, îşi dădu seama că ţinea pistolul 
cel vechi şi greu. Nu ştia că-l luase; nu-şi amintea deloc că 
l-ar fi luat, nici nu ştia de ce. Dar îl luase. «Şi am făcut 
semn maşinii cu mâna dreaptă», se gândi el. «Nu-i de 
mirare că ea... că ei...» Îşi trase mâna înapoi, cântărind 
pistolul ca şi cum ar fi vrut să-l arunce. 

Apoi se opri, aprinse un chibrit şi examină pistolul în 
lumina puţină, agonică. Chibritul arse şi se stinse, totuşi el 
părea să vadă mai departe vechitura aceea cu cele două 
gloanţe încărcate: unul pe care cocoşul îl lovise şi care nu 
luase foc, şi celălalt pe care cocoşul urma să-l lovească. 
«Pentru ea şi pentru mine», zise el. Braţul lui se trase 
înapoi şi zvârli. Auzi pistolul căzând în tufişuri. După aceea 
nu se mai auzi nimic. «Pentru ea şi pentru mine». 


13 


LA CINCI MINUTE DUPĂ CE OAMENII aceia de la ţară 
descoperiră focul, lumea începu să se adune. Unii, 
mergând şi ei cu căruţa spre oraş ca să-şi petreacă 
sâmbăta acolo, se opriră. Alţii din împrejurimi veniră pe 
jos. În regiunea aceea erau doar câteva colibe de negri şi 
nişte câmpii desfundate şi secătuite de unde o întreagă 
căprărie de detectivi n-ar fi putut scoate la iveală nici zece 
oameni, bărbaţi, femei sau copii, şi totuşi acum în treizeci 
de minute, ca din pământ se iviră curioşi şi grupuri, 
oameni singuri sau familii întregi. Mai veniră şi alţii din 
oraş în maşini grăbite şi behăitoare. Printre aceştia sosi şi 
şeriful comitatului - un bărbat gras, comod, cu o faţă dură 
şi şireată şi cu un aer plin de bunăvoință - care dădu la o 
parte pe cei care se îngrămădeau să se uite la trupul întins 
pe cearşaf cu uimirea aceea încremenită şi copilăroasă cu 
care adulţii îşi contemplă propriul şi inevitabilul lor 
portret. Printre ei erau yankei care se-ntâmplaseră pe- 
acolo şi albi săraci şi chiar oameni din sud care trăiseră un 
timp în nord, care îşi exprimau cu glas tare convingerea că 
nu e vorba de o crimă anonimă săvârşită de un negru ci de 
Negrul, şi care ştiau, erau convinşi şi sperau că a fost şi 
violată, cel puţin o dată înainte de a-i fi fost tăiat gâtul şi 
cel puţin o dată după aceea. Şeriful se apropie şi se uită şi 
el o dată la cadavru, apoi dispuse să fie luat de acolo, ca să 
ascundă de ochii privitorilor sărmanul trup. 

Şi după asta nu le mai rămase ce să privească decât 
locul unde zăcuse trupul şi la foc. Şi în curând nimeni nu-şi 
mai putu aminti exact unde fusese cearşaful pe ce loc se 
aflase, aşa că nu mai rămase decât un singur lucru de 
privit: focul. Se uitară aşadar la foc, cu aceeaşi tâmpă şi 
încremenită uimire pe care o aduseseră cu ei din 
străvechile peşteri fetide acolo unde se născuse 
cunoaşterea, ca şi cum ar fi văzut pentru prima dată atât 


moartea cât şi focul. În curând sosi şi pompa de incendii, 
dichisită, zgomotoasă, cu sunet de sirenă şi de clopote. Era 
nouă, vopsită în roşu, cu dungi de aur şi o sirenă de mână 
şi cu un clopot de culoare aurie cu sunet limpede, arogant 
şi mândru. Bărbaţi şi tineri fără pălărie se agăţau de 
pompa de incendiu cu uimitoarea nepăsare faţă de legile 
fizicii pe care o au muştele. Pompa avea scări mecanice 
care, la o simplă atingere, ţâşneau la înălţimi prodigioase, 
asemeni jobenelor folosite în teatru. Avea colaci de 
furtunuri neatinse şi curate care aminteau de reclamele 
companiilor de telefoane din revistele populare; dar nu 
exista nicio gură de apă la care să poată fi fixate şi nici ce 
să curgă prin ele. Aşa că bărbaţii fără pălărie, care 
părăsiseră birourile şi tejghelele, săriră jos dimpreună cu 
omul care mânuia sirena. Se apropiară şi ei şi li se arătară 
mai multe locuri unde se spunea că ar fi fost cearşaful şi 
câţiva care şi aveau pistolul în buzunar se porniră să caute 
pe cineva ca să-l linşeze. 

Dar nu era pe cine să linşezi. Femeia dusese o viaţă atât 
de liniştită, se ocupase într-atât de propriile sale treburi, 
că lăsa oraşului în care se născuse şi trăise şi murise ca o 
străină, ca o venetică, un fel de moştenire de uimire şi 
indignare, din cauza căreia, deşi le furnizase până la urmă 
un fel de serbare emoţională, aproape o zi de sărbători 
romane, n-aveau să o ierte niciodată şi nici să o lase să 
moară în linişte şi pace. Asta nu. Pacea nu se poate obţine 
aşa. Aşa că se împingeau şi se îngrămădeau, convinşi că 
flăcările, sângele, trupul care murise acum trei ani, şi abia 
începuse iar să trăiască, striga după răzbunare, nevoind să 
creadă că furia flăcărilor şi imobilitatea cadavrului erau 
amândouă mărturii ale unei limite atinse, aflate dincolo de 
lovitura şi durerea provocate de oameni. Nu asta. Pentru 
că era mai plăcut să crezi în cealaltă idee. Mai degrabă 
decât să te gândeşti la rafturile şi tejghelele pline de 
lucruri de multă vreme ştiute şi cumpărate, nu pentru că 


posesorul lor le dorea sau le admira sau avea vreo plăcere 
stăpânindu-le, ci pentru a linguşi şi înşela pe alţi oameni ca 
să le cumpere pentru a dobândi un câştig; şi care trebuie 
din când în când să contemple, atât obiectele care nu au 
fost încă vândute cât şi pe oamenii care ar putea să le 
cumpere dar încă nu au făcut-o, cu mânie şi poate cu 
indignare şi poate şi cu disperare. Sau la birourile 
mucegăite unde avocații aşteptau pândind printre 
fantomele vechilor minciuni şi pofte sau unde doctorii 
aşteptau cu bisturiile ascuţite şi drogurile puternice, 
spunând clientului, convinşi că el ar trebui să creadă fără a 
recurge la îndemnuri tipărite, că se străduiau să atingă 
acest scop care odată împlinit i-ar fi lăsat fără să aibă ce 
face. Veniră şi femeile, cele fără nicio treabă, (care au iubit 
întotdeauna moartea mai degrabă decât liniştea) în rochii 
de culori deschise, şi îmbrăcate cam în grabă, cu priviri 
tainice, pasionate şi strălucitoare şi cu sâni tainici şi 
nedreptăţiţi, punctând cu mii de tocuri mici şi tari 
repetatele şoapte Cine a făcut-o? Cine a făcut-o? cu 
propoziţii poate cum ar fi acestea E încă liber? Aha. E el? E 
el? 

Şeriful se uita şi el la flăcări cu exasperare şi uimire, 
deoarece nu avea ce să cerceteze. Încă nu se gândea că a 
fost frustrat de vreun factor uman. Focul i-o făcuse. Se 
gândea că focul se aprinsese de la sine, în acest scop şi cu 
acest ţel. I se părea că din pricina faptului că avuse de 
ajuns de mulţi înaintaşi ca să poată exista, se aliase el 
însuşi cu această crimă. Continuă aşadar să se învârtească, 
nedumerit şi iritat în jurul acelui monument indiferent, de 
culoarea speranţei şi a catastrofei, până când un ajutor de 
şerif se apropie şi-i spuse că a descoperit într-o colibă din 
spatele casei urme recente de oameni care ar fi stat acolo, 
şi imediat ţăranul care descoperise focul (încă nu plecase 
la oraş, căruţa lui nu înaintase nici cu o palmă de când 
coborâse din ea acum două ore şi se învârtea printre 


oameni, cu părul zburlit, gesticulând, pe faţă cu o expresie 
abrutizată, epuizată, agitată şi cu glasul răguşit de nu mai 
putea vorbi decât în şoaptă) îşi aduse aminte că văzuse un 
bărbat în casă atunci când spărsese uşa. 

„Un alb?” zise şeriful. 

„Da, dom'le. Rostogolindu-se prin hol ca şi cum abia ar fi 
căzut de pe scări. Încerca să mă oprească să mă duc sus. 
Zicea că a fost sus şi că nu-i nimeni acolo. Şi când am 
coborât din nou, plecase.” 

Şeriful se uită în jur. „Cine locuia în coliba aceea?” 

„Nu ştiam că locuia cineva acolo”, zise ajutorul de şerif. 
„Nişte negri, cred. Se poate să fi avut nişte negri care să fi 
locuit în casă cu ea, din câte am auzit. Ceea ce mă miră e 
că a durat atât de mult până când unul din ei i-a făcut 
felul.” 

„Aduceţi-mi un negru”, zise şeriful. Ajutorul de şerif şi 
alţi doi, trei oameni puseră mâna pe un negru. „Cine locuia 
în coliba aia?” întrebă şeriful. 

„Nu ştiu, Mr. Watt”, zise negrul. „N-am băgat de seamă 
niciodată. Habar n-aveam că stă cineva în ea.” 

„Du-l acolo, în colibă”, zise şeriful. 

Se adunară în jurul şerifului şi al ajutorului şi al 
negrului, cu feţe asemenea, cu priviri lacome în ochii în 
care simpla prelungire a flăcărilor goale începuse a păli. 
Era ca şi cum cele cinci simţuri se contopiseră într-un 
singur organ, al vederii, ca într-o apoteoză, iar cuvintele 
care zburau între ei s-ar fi ivit din vânt sau din văzduh: 
Asta e? Asta-i cel care a făcut-o? Şeriful a pus mâna pe el. 
Șeriful l-a şi prins. Şeriful se uită la ei. „Plecaţi de-aici”, 
zise el. „Toţi. Duceţi-vă şi uitaţi-vă la foc. Dacă am nevoie 
de vreun ajutor, pot să trimit după voi. Hai, plecaţi.” Se 
întoarse şi o porni spre colibă împreună cu oamenii lui. În 
spatele lui, cei pe care-i respinsese stăteau grămadă şi se 
uitau la cei trei albi şi la negru cum intră în colibă şi închid 
uşa. În spatele lor, focul care se stingea pârâia, umplând 


aerul cu un zgomot nu mai puternic decât glasurile dar de 
o natură mult mai precisă Dumnezeule, dacă-i el, ce mai 
stăm pe-aici? Să omoare o femeie albă negrul afurisit! 
Niciunul din ei nu intrase niciodată în casa aceea. Cât 
trăise Joanna Burden nu le-ar fi dat voie soțiilor lor să o 
viziteze. Când fuseseră mai tineri, copiii (unii din părinţii 
lor făcuseră asta şi ei) strigaseră după ea pe stradă: 
„lubitoare de negri! lubitoare de negri!” 

În colibă şeriful se aşeză greoi pe unul din paturi. Oftă: 
un bărbat cât un poloboc, dovedind aceeaşi totală inerție şi 
masivitate ca şi un poloboc. „Şi acuma aş vrea să ştiu cine 
locuieşte în coliba asta”, spuse el. 

„V-am zis că nu ştiu”, spuse negrul. Era cam ursuz, dar 
se simţea în glas că stă la pândă, că stă în ascuns la pândă. 
Se uita cu atenţie la şerif. Ceilalţi doi albi erau în spatele 
lui şi nu-i putea vedea. Nu se uită înapoi la ei, nici nu le 
aruncă măcar o privire. Se uita cu atenţie la faţa şerifului, 
aşa cum se uită oamenii în oglindă. Poate că vedea în ea, 
ca într-o oglindă, înainte de a se întâmpla ce o să se 
întâmple. Poate că nu, deoarece dacă era vorba de vreo 
schimbare sau tresărire, pe faţa şerifului nu se observă 
altceva decât o tresărire. Dar negrul nu se întoarse să se 
uite înapoi; doar când cureaua se abătu peste spatele lui 
faţa i se crispă brusc, o clipă, şi colţurile gurii i se ridicară, 
dezgolindu-i o secundă dinţii, de parcă ar fi zâmbit. Apoi 
obrazul se destinse iar, de nepătruns. 

„Cred că n-ai încercat de ajuns de mult ca să-ţi aduci 
aminte”, zise şeriful. 

„Nu pot să-mi aduc aminte fiindcă nu ştiu”, spuse 
negrul. „Nici nu stau pe-aproape. Ar trebui să ştiţi, voi 
albii, unde stau.” 

„Mr. Buford spune că stai pe-aici, ceva mai jos, pe 
şosea”, zise şeriful. 

„O mulţime de oameni stă pe şosea mai jos. Mr. Buford 
ştie doar unde stau.” 


„Minte”, zise ajutorul de şerif. Îl chema Buford. El era 
cel care mânuia cureaua cu catarama în afară. [inea 
cureaua gata să dea. Se uita ţintă la faţa şerifului. Arăta ca 
un prepelicar aşteptând să i se spună să sară în apă. 

„Poate că da, poate că nu”, zise şeriful. Se uita gânditor 
la negru. Stătea nemişcat, imens, inert, strivind arcurile 
patului. „Cred că încă nu-şi dă seama că nu e de joacă. 
Fără să mai pun la socoteală oamenii de afară care n-au 
nicio închisoare unde să-l bage în caz că s-ar întâmpla ceva 
care nu le-ar plăcea. Care nici nu s-ar obosi să-l bage la 
închisoare, chiar dacă ar avea unde.” 

Poate că în ochii lui se ivise din nou un semn, poate că 
nu. Poate că negrul îl zări, poate că nu. Cureaua lovi din 
nou, catarama jupui spatele negrului. 

„Ei, îţi aduci aminte?” spuse şeriful. 

„Era doi albi”, zise negrul. Glasul lui suna rece, nu 
ursuz, nu altcum. „Nu ştiu cine-i ăştia doi nici ce face. Nu-i 
treaba mea. Nu i-am văzut niciodată. Am auzit numai că 
doi albi stă aici. Nu-mi pasă cine era. Şi asta-i tot ce ştiu. 
Poţi să mă baţi până la sânge, dar asta-i tot ce ştiu.” 

Şeriful oftă din nou. „Ajunge. Cred că-i aşa.” 

„E tipul acela Christmas care lucra la fabrica de 
cherestea, şi un altul pe care-l cheamă Brown”, zise cel de- 
al treilea om. „Aţi fi putut întreba în Jefferson pe orice om 
a cărui răsuflare miroase bine şi v-ar fi spus acelaşi lucru.” 

„Cred că şi asta-i adevărat”, zise şeriful. 

Se întoarse în oraş. Când mulţimea îşi dădu seama că 
şeriful pleacă, se porni un exod general. Parcă n-ar mai fi 
rămas nimic la ce să te uiţi. Cadavrul fusese luat de-acolo 
şi acuma pleca şi şeriful. Parcă ar fi purtat în el, undeva 
înlăuntrul acelei mase inerte şi oftânde de carne, însuşi 
secretul acestor întâmplări: lucrul care-i mişca şi le vorbea 
de o făgăduinţă a ceva ce ar trece dincolo de murdăria 
pântecelor pline şi a zilelor monotone. Aşa că acum nu mai 
era la ce să te uiţi decât la foc; se tot uitaseră la el timp de 


trei ore. Erau obişnuiţi acum cu el; devenise o parte 
permanentă a vieţii ca şi a experienţei lor, aşa cum stăteau 
sub coloana de fum imobilă mai înaltă şi mai de neclintit 
decât un monument la care s-ar fi putut întoarce orşicând. 
Aşa că atunci când convoiul ajunse în oraş avea ceva din 
pompa arogantă a unei procesiuni care urmează un 
catafalc, cu maşina şerifului în frunte, celelalte maşini 
claxonând şi behăind în norul de praf ridicat de maşina 
şerifului şi de vehiculele lor. Convoiul fu ţinut o clipă în 
loc, la o încrucişare de străzi din apropierea pieţei, de o 
căruţă de ţară care se oprise ca să coboare un pasager. 
Uitându-se într-acolo, şeriful văzu o tânără femeie dându- 
se jos din căruţă, greoi, cu stângăcia grijulie pe care o dă 
sarcina înaintată. Apoi căruţa se dădu la o parte; convoiul 
trecu mai departe, traversând piaţa, în care casierul băncii 
şi scosese din seif plicul pe care femeia moartă i-l 
încredinţase şi care purta menţiunea Să fie deschis la 
moartea mea. Joanna Burden. Când şeriful intră în biroul 
său, casierul îl aştepta cu plicul şi cu ce era în plic. O 
singură foaie de hârtie pe care sta scris de aceeaşi mână 
care scrisese pe plic: Comunicaţi lui E. E. Peebles, avocat - 
Beale St., Memphis, Tenn., şi lui Nathaniel Burrington, - 
St. Exeter, N. H. Asta era tot. 

„Peebles ăsta e un avocat negru”, spuse casierul. 

„Daa?” zise şeriful. 

„Da. Ce vreţi să fac?” 

„Cred ca e mai bine să faci ce spune hârtia”, zise şeriful. 
„Cred c-ar fi mai bine s-o fac chiar eu.” Trimise două 
telegrame. Răspunsul din Memphis sosi în treizeci de 
minute. Celălalt în două ore; după zece minute circula prin 
oraş zvonul că nepotul lui Miss Burden din New 
Hampshire oferise o recompensă de o mie de dolari pentru 
prinderea ucigaşului. La ora nouă, în seara aceea, apăru 
omul pe care ţăranul îl găsise, când spărsese uşa de la 
intrare, în casa care ardea. Atunci nu ştiau că el era acel 


om. Tot ce ştiau era că un om care locuise puţină vreme în 
oraş şi pe care-l cunoşteau ca pe un contrabandist cu 
numele de Brown, şi un contrabandist nu prea grozav, 
apăru în piaţă, într-o stare de mare agitaţie şi-l căută pe 
şerif. Lucrurile începură atunci să se lămurească. Şeriful 
ştia că Brown era tovarăş cu un alt om, un alt străin pe 
numele lui Christmas despre care, în ciuda faptului că 
locuise în Jefferson timp de trei ani, se ştiau şi mai puţine 
decât despre Brown; de-abia acum şeriful află că acel 
Christmas locuise în coliba din spatele casei lui Miss 
Burden vreme de trei ani. Brown voia să vorbească; stăruia 
să vorbească, făcea gură, era grăbit; fu limpede de îndată 
că urmărea să reclame recompensa de o mie de dolari. 

„Vrei să devii martorul acuzării?” îl întrebă şeriful. 

„Nu vreau să devin nimic”, zise Brown aspru, răguşit şi 
puţin cam aprins la faţă. „Ştiu cine a făcut treaba asta şi 
când o să capăt recompensa o să vorbesc.” 

„Prinde-l pe individul care a făcut-o şi o să capeţi 
recompensa”, zise şeriful. Aşa că, pentru a fi în siguranţă, 
îl băgară pe Brown la închisoare. „Numai că nu cred că-i 
nevoie de fapt de aşa ceva”, spuse şeriful. „Atâta vreme 
cât cei o mie de dolari sunt într-un loc unde-i poate 
adulmeca, n-o să-l poţi face să fugă de-aici.” Când Brown 
fu dus la închisoare, încă răguşit, încă gesticulând şi jignit, 
şeriful telefona cuiva, într-un oraş vecin unde se afla o 
pereche de câini poliţişti. Câinii sosiră a doua zi cu trenul 
de dimineaţă. 

Pe peronul întunecat, în zorii trişti ai acelei dimineţi de 
duminică, treizeci sau patruzeci de oameni aşteptau 
sosirea trenului, ale cărui ferestre luminate trecură şi se 
opriră scârţâind pentru o clipă. Era un tren rapid şi nu se 
oprea întotdeauna la Jefferson. Se opri atât cât fu necesar 
ca să coboare cei doi câini: o mie de tone costisitoare de 
metal curios şi complicat, strălucind şi uruind şi care într-o 
tăcere aproape şocantă plină de zgomotul vag al oamenilor 


vomită două fantome slabe şi temătoare, ale căror capete 
blânde cu urechile pleoştite priveau cu tristă umilinţă în 
jur la feţele obosite, palide ale oamenilor care nu 
dormiseră prea mult de două nopţi încoace şi care le 
înconjurau cu un aer teribil, nerăbdător şi neputincios. Era 
ca şi cum chiar dintr-un început ocara crimei târa după ea 
şi făcea din orice acţiune ulterioară ceva monstruos şi 
paradoxal şi fals, opus în acelaşi timp şi raţiunii şi firii. 

Tocmai se ridica soarele când grupul de oameni ajunse 
la coliba din spatele rămăşiţelor calcinate ale casei şi ale 
cenuşei acuma reci. Câinii, fie că fuseseră încurajați de 
lumina şi căldura soarelui, fie că fuseseră cuprinşi şi ei de 
excitaţia încordată şi tensionată a oamenilor, începură să 
sară şi să schelălăiască în jurul colibei. Adulmecând 
zgomotos, amândoi ca unul, o porniră în cursă, trăgând 
oamenii care-i ţineau de zgardă. Alergară unul lângă altul 
cam vreo sută de yarzi, apoi se opriră şi începură să zgârie 
cu furie pământul şi dădură la iveală o groapă unde cineva 
îngropase recent nişte cutii goale de conserve. Oamenii 
traseră câinii mai departe cu forţa. Îi târâră la o oarecare 
distanţă de colibă şi-i puseră pe o nouă urmă. Câtva tâmp 
câinii se agitară schelălăiră, apoi o porniră din nou, cu 
limba scoasă, cu balele curgându-le, trăgând şi purtându-i 
pe oamenii care alergau în mare viteză şi înjurau înapoi 
spre colibă, unde cu picioarele proptite în pământ, cu 
capetele date pe spate şi cu ochii daţi peste cap, se porniră 
să latre la uşa deschisă cu dezlănţuirea plină de pasiune a 
unor baritoni cântând într-o operă italiană. Oamenii duseră 
câinii înapoi în oraş, cu maşina, şi le dădură de mâncare. 
Când traversară piaţa, clopotele de la biserică sunau încet 
şi paşnic, şi de-a lungul străzilor oamenii păşeau demni şi 
gravi sub umbrele, purtând sub braţ Bibliile şi cărţile de 
rugăciune. 

În seara aceea un tânăr, un băiat de la ţară, veni cu tatăl 
lui să-l vadă pe şerif. Băiatul îi povesti că se întorsese cu 


maşina acasă în noaptea de vineri, la o oră târzie, şi că un 
bărbat îl oprise la vreo milă sau două dincolo de locul 
crimei, cu un pistol. Băiatul crezuse că avea să fie jefuit 
sau chiar ucis şi povesti că era cât pe ce să-l ducă pe omul 
acela chiar până în curtea casei sale, unde voia să 
oprească maşina şi să sară afară ca să strige după ajutor, 
dar că omul bănuise ceva şi îl silise să oprească şi să-l lase 
să coboare. Tatăl voia să ştie cât din cei o mie de dolari 
avea să le revină. 

„Prindeţi-l şi o să vedem”, zise şeriful. Aşa că treziră 
câinii şi-l încărcară într-o maşină şi tânărul le arătă unde 
coborâse omul, şi dădură drumul câinilor, care o porniră 
imediat spre pădure şi cu aparenta lor infailibilitate în a 
găsi metalul sub orice formă descoperiră aproape imediat 
pistolul cel vechi cu cele două butoiaşe încărcate. 

„E unul din pistoalele acelea vechi cu piedică, de pe 
vremea Războiului Civil”, zise ajutorul de şerif. „Unul din 
gloanţe a fost tras, dar nu a luat foc. Ce crezi că o fi făcut 
cu el?” 

„Lasă câinii liberi”, zise şeriful. „Poate că zgarda îi 
sâcâie.” Îi lăsară liberi. Câinii erau acuma liberi; treizeci 
de minute mai târziu se pierdură. Nu oamenii se rătăciră 
de câini, câinii se rătăciră de oameni. Erau dincolo de râu 
şi o creastă de deal şi oamenii îi auzeau foarte clar. Nu mai 
lătrau acuma cu mândrie şi siguranţă şi poate cu 
satisfacţie. Acum schelălăiau prelung şi neputincios, în 
timp ce oamenii strigau mereu după ei. Dar după cât se 
pare câinii nu-i puteau auzi. Se puteau distinge lătrăturile 
amândurora şi totuşi schelălăiala umilă, cu sunet de 
clopot, părea să vină dintr-un singur gâtlej, ca şi cum cele 
două animale erau ghemuite unul lângă altul. După câtva 
timp oamenii îi găsiră ghemuiţi într-un şanţ. Scheunatul 
lor suna acum ca o voce de copil. Oamenii se aşezară pe 
jos până se făcu de ajuns de multă lumină ca să se poată 
întoarce la maşini. Era luni de dimineaţă. 


Luni temperatura începu să urce. Marţi noaptea 
întunericul după căldura de peste zi e înăbuşitor, 
nemişcat, apăsător; de îndată ce intră în casă Byron simte 
că nările i se înălbesc şi se crispează din cauza mirosului 
greu, stătut, din casa aceea îngrijită de un bărbat. Şi când 
Hightower se apropie, mirosul de carne grasă şi nespălată 
şi de rufe neprimenite - acel miros de neglijenţă 
sedentară, de carne prea multă şi leneşă şi nu îndeajuns de 
des spălată - e aproape copleşitor. Intrând, Byron se 
gândeşte aşa cum s-a mai gândit şi altădată: «Asta e 
dreptul lui. Poate că nu-i felul meu de a fi, dare al lui şi e 
dreptul lui». Şi-şi aminteşte că odată i se păruse că a găsit, 
inspirat sau ghicind, răspunsul. «E mirosul bunătăţii. Şi 
desigur că ne miroase urât nouă, celor care suntem răi şi 
păcătoşi». 

Stau din nou faţă în faţă în birou, cu biroul şi lampa 
aprinsă între ei. Byron şade din nou pe scaunul tare de 
lemn, cu capul plecat, nemişcat. Glasul îi este potolit, 
încăpățânat: glasul unui om care spune ceva ce va fi nu 
numai neplăcut, dar care nici nu va fi crezut. „li voi căuta 
un alt loc unde să stea. Un loc care să fie mai retras. Unde 
ea poate...” 

Hightower scrutează obrazul plecat. „De ce trebuie să se 
mute? Când stă comod acolo, cu o femeie la îndemână 
dacă va avea nevoie de vreuna?” Byron nu răspunde. Şade 
nemişcat şi priveşte în jos; obrazul lui e încăpățânat şi 
calm; uitându-se la el Hightower se gândeşte, «Din pricină 
că se întâmplă atât de multe. Asta e. Omul săvârşeşte, 
realizează mult mai multe decât poate sau decât ar trebui 
să suporte. Şi astfel află că poate suporta orice. Asta-i. 
Asta e ce e îngrozitor. Că poate suporta orice, orice». Se 
uită cu atenţie la Byron. „Mrs. Beard e singurul motiv 
pentru care se va muta de-acolo?” 

Byron încă n-a ridicat capul, vorbind cu aceeaşi voce 


liniştită şi încăpăţânată: „Are nevoie de un loc care să fie 
ca un fel de cămin pentru ea. Nu mai are prea multă vreme 
şi într-o pensiune, unde sunt aproape numai bărbaţi... O 
cameră unde va fi liniştită când îi va veni sorocul, fără ca 
orice geambaş păcătos sau jurat la tribunal care trece prin 
coridor...” 

„Inţeleg”, zice Hightower. Scrutează obrazul lui Byron. 
„Şi vrei să o primesc aici.” Byron încearcă să spună ceva, 
dar celălalt continuă, pe un ton rece, egal: „Nu merge, 
Byron. Dacă ar mai sta şi o altă femeie aici. E păcat când 
te gândeşti cât loc e aici, ce linişte e. Mă gândesc la ea, 
înţelegi. Nu la mine. Puțin îmi pasă de ce s-ar spune, s-ar 
gândi.” N 

„Nu vă cer asta.” Byron nu a ridicat capul. Il simte pe 
celălalt că-l priveşte cu atenție. Se gândeşte Stie că n-am 
vrut să spun asta. Ştie. A vorbit aşa. Ştia la ce se gândeşte. 
Cred că mă aşteptam la asta. Cred că nu are niciun motiv 
să gândească altfel decât ceilalți oameni. Chiar când e 
vorba de mine „Cred că ar trebui să ştiţi asta.” Poate că nu 
ştie. Dar Byron nu se uită la el să vadă dacă e aşa. 
Continuă să vorbească, cu glasul acela monoton, egal, 
privind în jos, în timp ce de după birou Hightower, şezând 
cu spatele mai mult decât drept, se uită la faţa asprită de 
vânt, slăbită de muncă, a omului din faţa lui. „Nu vreau să 
vă amestec în treaba asta, care nu vă priveşte deloc. Incă 
nici n-aţi văzut-o, şi nici nu cred c-o s-o vedeţi vreodată. Şi 
probabil că nu l-aţi văzut niciodată nici pe el, ca să ştiţi 
despre ce e vorba. M-am gândit numai că poate...” Se 
întrerupe. Peste birou, pastorul intransigent se uită la el, 
aşteptând, fără să se ofere să-l ajute. „Când e vorba de a 
nu face, cred că omul se poate bizui pe el însuşi. Dar când 
e vorba să faci ceva, cred că e mai bine pentru un om să 
asculte toate sfaturile pe care le poate primi. Dar nu vă voi 
amesteca în treaba asta. N-aş vrea să vă necăjiţi din 
pricina asta.” 


„Ştiu bine asta”, zise Hightower. Priveşte lung la obrazul 
plecat al celuilalt. «Eu nu mai ţin oricum de viaţa asta», se 
gândeşte el. «lată de ce n-are niciun rost să încerc măcar 
să mă amestec, să intervin. Nu m-ar putea asculta mai 
mult decât m-ar asculta şi m-ar lua în seamă acel om sau 
acea femeie (da, şi acel copil) dacă aş încerca să revin la 
viaţă». „Dar mi-ai spus că ştie că e aici.” „Da”, spuse Byron 
pe gânduri. „Acolo, afară din oraş, mă gândeam că soarta 
nu-mi va da prilejul să fac rău nici unui bărbat, nici unei 
femei sau nici unui copil. Şi abia a ajuns acolo şi m-am şi 
pornit să pălăvrăgesc şi să-i spun toată povestea.” 

„Nu asta voiam să spun. Atunci nu ştiai nici dumneata. 
Adică, restul poveştii. Despre el şi despre... adică... Asta s- 
a întâmplat acum trei zile. Ea trebuie să fi aflat, indiferent 
dacă i-ai spus-o sau nu. La vremea asta, trebuie să fi auzit 
totul.” 

„Christmas”. Byron n-a ridicat capul. „Nu i-am mai 
povestit nimic, după ce m-a întrebat despre cicatricea 
aceea mică şi albă de la gura lui. Tot timpul cât am mers 
spre oraş în seara aceea mi-era teamă că o să mă întrebe. 
Incercam să mă gândesc ce să-i mai spun, aşa ca să nu mai 
aibă prilejul să mă mai întrebe. Şi în tot acest timp cât eu 
credeam că o feresc să descopere nu numai că a fugit şi că 
a lăsat-o într-un mare bucluc, dar că şi-a schimbat şi 
numele ca să nu-l poată găsi şi că acuma, când l-a găsit în 
cele din urmă, ce-a găsit era un contrabandist, ea ştia 
totul. Ştia că Burch e un netrebnic.” Şi în clipa aceea 
spune, cu un fel de uimire îngândurată: „Nici n-am avut 
nevoie să-i ascund toate astea, să o mint. Parcă ar fi ştiut 
dinainte ce aveam să-i spun, că aveam s-o mint. Ca şi cum 
s-ar fi gândit singură la asta şi că oricum nu credea ce-i 
spuneam chiar înainte de a-i spune, şi aşa era foarte bine. 
Dar acea parte a fiinţei ei care ştia adevărul, oricum n-aş fi 
putut-o înşela...” Caută, încearcă, în timp ce omul 
intransigent de după birou îl priveşte cu atenţie, fără să-i 


ofere niciun ajutor. „Parcă era alcătuită din două părţi şi 
una din ele ştia că e un ticălos. Dar cealaltă parte credea 
că atunci când un bărbat şi o femeie trebuie să aibă un 
copil, Domnul va avea grijă să fie împreună când va veni 
vremea. Ca şi cum Dumnezeu ar avea grijă de femei ca să 
le apere de bărbaţi. Şi dacă Domnul nu crede că-i potrivit 
ca acele două părţi să se reunească şi oarecum să stea faţă 
în faţă, atunci nici eu n-am s-o fac.” 

„Prostii”, spune Hightower. Peste birou se uită la faţa 
imobilă, calmă, ascetică, încăpăţânată a celuilalt: faţa unui 
pustnic care a trăit multă vreme într-un loc pustiu unde 
bat vânturi de nisip. „Lucrul, singurul lucru, pe care ar 
trebui să-l facă e să se întoarcă în Alabama. La familia ei.” 

„Nu cred”, zice Byron. Spune acest lucru imediat, cu o 
hotărâre imediată, de parcă ar fi aşteptat tot timpul ca s-o 
spună. „Nu va avea nevoie să facă asta. Cred că nu va avea 
nevoie să facă treaba asta.” Dar nu şi-a ridicat capul. Îl 
simte pe celălalt că-l priveşte. 

„Ştie Bu... Brown că ea e în Jefferson?” 

O clipă Byron aproape că a zâmbit. Buza de sus s-a 
ridicat, o mişcare uşoară aproape ca o umbră, fără veselie. 
„A fost prea ocupat. Alergând după cei o mie de dolari. E 
de-a dreptul amuzant să te uiţi la el. Parc-ar fi un om care, 
nefiind în stare să cânte nicio melodie, suflă tare, cu 
putere, din corn, sperând că într-un minut asta o să sune a 
muzică. Fiind adus în piaţă cu mâinile în cătuşe la fiecare 
douăsprezece sau cincisprezece ore, când probabil nu l-ar 
putea face să fugă de acolo nici dacă ar pune ogarii aceia 
pe el. A petrecut noaptea de sâmbătă în închisoare, 
spunând întruna că vor să-l împiedice să pună mâna pe cei 
o mie de dolari, încercând să demonstreze că el l-a ajutat 
pe Christmas să săvârşească omorul acela, până ce Buck 
Conner s-a dus în celula lui şi i-a spus că-i pune un căluş în 
gură dacă nu încetează şi nu-i lasă pe ceilalţi puşcăriaşi să 
doarmă. Şi a tăcut şi duminică seara au plecat cu câinii şi a 


făcut un scandal atât de mare încât au trebuit să-l scoată 
din închisoare şi să-l lase să vină cu ei. Dar câinii n-au 
făcut nimic şi el a început să ţipe la câini şi să-i înjure şi 
voia să-i bată fiindcă n-au adulmecat nicio urmă, şi le tot 
spunea tuturor că el l-a denunţat primul pe Christmas şi că 
tot ce voia era să i se facă dreptate, până când şeriful l-a 
luat deoparte şi i-a vorbit. Oamenii nu ştiu ce i-a spus 
şeriful. Poate că l-a ameninţat că-l închide iar şi nu-i mai 
dă voie să meargă cu ei data viitoare. Oricum s-a mai 
liniştit şi au plecat mai departe. Nu s-au întors în oraş 
decât luni, târziu noaptea. Brown era liniştit. Poate că era 
foarte obosit. Nu dormise de mult şi spuneau că încerca să 
o ia înaintea câinilor, aşa că şeriful l-a ameninţat până la 
urmă că-i pune cătuşele şi-l dă în seama ajutorului de şerif 
ca să-l ţină în urmă, ca să poată mirosi câinii şi altceva 
decât urma lui. Când îl băgaseră la închisoare în seara 
aceea de sâmbătă era oricum neras, dar acum era şi mai 
neîngrijit. Cred că arăta mai degrabă a ucigaş chiar decât 
Christmas. Şi îl înjura pe Christmas, că s-a ascuns numai 
din răutate, ca să-l sfideze şi să-l împiedice să pună mâna 
pe cei o mie de dolari. Şi l-au adus înapoi la închisoare şi l- 
au închis iar în noaptea aceea. Şi ieri dimineaţă s-au dus şi 
l-au luat din nou cu ei şi au plecat toţi cu câinii, după o 
nouă urmă. Oamenii zic că-i puteai auzi strigând şi vorbind 
până au plecat din oraş.” 

„Şi ea nu ştie asta, spui? Zici că i-ai ascuns toate astea. 
Ai vrea mai degrabă să creadă că e un ticălos decât un 
prost, nu-i aşa?” 

Faţa lui Byron e iar imobilă; nu mai zâmbeşte, e foarte 
reţinut. „Nu ştiu. Duminică seară, după ce-am venit aici să 
stăm de vorbă, m-am întors acasă. Credeam că e în pat, 
dormind, dar ea şedea încă în salon şi mi-a zis, «Ce e? Ce 
s-a întâmplat aici?» Şi nu m-am uitat la ea dar am simţit că 
se uită la mine. l-am spus că un negru a omorât o femeie 
albă. Atunci n-am minţit. Cred că m-am bucurat atunci că 


n-a trebuit să mint. Pentru că, înainte de a mă gândi ce 
fac, am zis «şi a dat foc casei». Şi după aceea a fost prea 
târziu. l-am arătat fumul şi i-am povestit despre cei doi 
indivizi cu numele de Brown şi Christmas care stăteau 
acolo, afară din oraş. Şi am simţit că se uită atent la mine, 
la fel cum simt că va uitaţi acuma la mine şi a zis, «Cum îl 
cheamă pe negru?» Parcă Dumnezeu ar avea grijă ca ele 
să afle tot ce au nevoie să ştie din minciunile bărbaţilor, 
fără să mai întrebe. Şi să nu afle ce n-au nevoie să ştie, 
fără să ştie măcar că n-au aflat. Aşa că nu ştiu sigur ce ştie 
şi ce nu ştie. Numai că i-am ascuns că omul pe care-l caută 
e cel care a spus cine e ucigaşul şi că acum e în închisoare, 
în afară de timpul în care aleargă împreună cu câinii după 
acela care l-a găzduit şi l-a făcut prietenul lui. Asta i-am 
ascuns ei.” 

„Şi ce vrei să faci acum? Unde vrea să se mute?” 

„Vrea să se ducă acolo, să-l aştepte. l-am spus că e 
plecat după treburi, trimis de şerif. Aşa că n-am minţit 
chiar întru totul. Ea m-a şi întrebat unde stătea şi i-am şi 
spus. Şi mi-a zis că acolo e locul unde trebuie să stea până 
se va întoarce el, pentru că acolo e casa lui. Spunea că 
asta e ce ar vrea el ca ea să facă. Şi n-am putut să-i spun 
că nu e aşa, că e ultimul loc de pe lumea asta unde ar vrea 
s-o vadă, în coliba aceea. Voia să se ducă acolo imediat ce- 
am ajuns acasă, venind de la fabrică. În seara aceea. Îşi 
făcuse bocceaua şi-şi pusese pălăria, aşteptându-mă să vin 
acasă. «Am vrut s-o pornesc la drum singură», a zis ea. 
«Dar n-am fost sigură că ştiu drumul». Şi i-am zis, «Da», 
numai că e târziu şi o să mergem acolo a doua zi şieaa 
spus, «Până se-ntunecă mai e un ceas. Nu-s decât două 
mile, nu-i aşa?» Şi i-am spus să aşteptăm pentru că trebuie 
să întreb întâi, şi ea a zis, «Pe cine să-ntrebi? Nu e casa lui 
Lucas?» Şi simţeam că mă observă şi a spus, «Credeam c- 
ai zis că Lucas stă acolo», şi se uita cu atenţie la mine şi 
zise, «Cine e predicatorul acesta la care te tot duci ca să-i 


vorbeşti de mine?»” 

„Şi ai de gând să o laşi să se ducă să stea acolo? 

„Poate că e cel mai bun lucru. Ar fi liniştită acolo şi ar fi 
departe de toată pălăvrăgeala până o să se termine cu 
povestea asta.” 

„Vrei să spui că şi-a pus asta în cap şi că n-o vei opri. Nu 
vrei să o împiedici s-o facă.” 

Byron nu ridică ochii. „Într-un fel e casa lui. Cred că asta 
e, probabil, singura dată când va fi avut şi el ceva care să 
semene cu un cămin. Şi omul e...” 

„Acolo, afară din oraş, singură şi gata să nască. Casele 
cele mai apropiate, câteva colibe locuite de negri, la o 
jumătate de milă depărtare”. Îl priveşte scrutător pe 
Byron. 

„M-am gândit la asta. Sunt căi, sunt lucruri care pot fi 
făcute...” 

„Ce lucruri? Ce poţi face ca să ai grijă de ea acolo?” 

Byron nu răspunde imediat; nu-şi înalţă capul. Când 
vorbeşte, glasul lui e încăpățânat. „Sunt lucruri pe care le 
poţi face în secret fără să fii un om rău, părinte. Oricum ar 
părea altor oameni.” 

„Nu cred că ai putea face ceva care să fie foarte rău, 
Byron, indiferent cum ar părea altor oameni. Dar vei putea 
oare să-mi spui exact cât de mult rău e în ceea ce pare 
rău? şi între acţiune şi aparenţă unde se opreşte exact 
răul? 

„Nu”, spune Byron. Apoi se mişcă uşor; vorbeşte ca şi 
cum s-ar trezi şi el. „Nu cred. Cred că încerc să fac ce 
trebuie atât cât mă pricep eu.” «Şi asta», se gândeşte 
Hightower, «e prima minciună pe care mi-a spus-o 
vreodată. Pe care a spus-o cuiva, bărbat sau femeie, poate 
chiar şi lui însuşi». Se uită peste birou, la faţa 
încăpăţânată, tenace, severă care încă nu l-a privit. «Sau 
poate că nu e minciună fiindcă nici el nu ştie că e». Spune: 

„Bine.” Vorbeşte acum cu un fel de falsă repezeală pe 


care faţa lui cu fălcile fleşcăite şi cu ochii cufundaţi în 
orbite o dezminte. „Atunci ne-am înţeles. O duci acolo, 
afară din oraş, la casa lui, şi vezi să fie instalată confortabil 
şi să nu fie deranjată până se va termina totul. Şi atunci o 
să-i spui omului aceluia - Bunch, Brown - că e aici.” 

„Şi o să fugă”, zice Byron. Nu se uită la Hightower, 
totuşi s-ar părea că e năpădit de un val de exaltare, de 
triumf, pe care nu-l poate stăpâni şi tăinui, căci e prea 
târziu ca să mai încerce s-o facă. Pentru moment nu 
încearcă să-l stăpânească; rezemându-se şi el de spătarul 
scaunului tare de lemn, se uită pentru prima dată la 
pastor, cu o privire încrezătoare, plină de îndrăzneală, 
radioasă. Celălalt îl înfruntă fără să clintească. 

„Asta vrei să facă?” zise Hightower. Stau aşa în lumina 
lămpii. Prin fereastra deschisă intră tăcerea fierbinte şi 
fremătătoare a nopţii sufocante. „Gândeşte-te ce faci. 
Încerci să intervii între soţ şi soţie.” 

Byron şi-a revenit. Obrazul lui nu mai are expresia aceea 
triumfătoare. Dar îl priveşte fără să clipească pe bătrân. 
Poate că a încercat să-şi controleze şi glasul. Dar nu poate 
încă. „Nu sunt încă soţ şi soţie”, zice. 

„Aşa crede ea? Eşti convins că o să spună asta?” Se uită 
unul la celălalt. „Ah, Byron, Byron. Ce înseamnă câteva 
cuvinte mormăite în faţa lui Dumnezeu, faţă de firea 
statornică a femeii? Faţă de acel copil?” 

„Bine. S-ar putea să nu fugă. Dacă pune mâna pe 
recompensa aceea, pe banii aceia. De ajuns de probabil c-o 
să se-mbete într-aşa hal cu mia de dolari încât o să fie în 
stare să facă orice, chiar să se-nsoare.” 

„Ah, Byron, Byron.” 

„Atunci ce credeţi că am... că ar trebui să fac? Ce mă 
sfătuiţi?” 

„Pleacă. Pleacă din Jefferson.” Se uită unul la celălalt. 
„Nu”, spune Hightower. „Nu ai nevoie de ajutorul meu. Te 
şi ajută cineva care e mai puternic decât mine.” 


O clipă Byron nu spune nimic. Se uită lung unul la 
celălalt. „Cine mă ajută?” 
„Diavolul”, zice Hightower. 


«Şi diavolul are grijă şi de el», se gândeşte Hightower. E 
în mijlocul drumului, la jumătatea drumului spre casă, cu 
un mic coş de piaţă încărcat pe braţ. «Şi de el, şi de el», se 
gândeşte mergând. E cald. E în cămaşă, înalt, cu picioarele 
subţiri în pantalonii negri cu braţele şi umerii uscati, şi cu 
burta aceea fleşcăită, de obez, de parc-ar fi o sarcină 
monstruoasă. Cămaşa e albă, dar nu-i proaspăt spălată, 
gulerul e murdar, ca şi cravata de linon alb înnodată 
neglijent, şi nu s-a ras de vreo două, trei zile. Panamaua lui 
e pătată şi de sub ea, între pălărie şi cap, ies la iveală 
colţurile unei batiste murdare puse pe cap ca să-l ferească 
de căldură. Fusese în oraş ca să-şi facă târguielile, aşa cum 
se ducea de obicei de două ori pe săptămână, şi intrase, 
deşelat, diform, cu barba căruntă şi ochii ascunşi de 
ochelari negri şi mâinile cu unghii negre şi mirosul greu 
bărbătesc de carne sedentară şi nespălată, în prăvălia, 
plină de mirosuri şi ticsită de lucruri, singura unde 
cumpăra şi plătea ce lua cu bani gheaţă. 

„Ei, până la urmă i-au dat de urmă negrului aceluia”, 
zise proprietarul. 

„Negrului?” spuse Hightower. Dând să-şi pună în 
buzunar restul de la cumpărăturile făcute rămase cu mâna 
în aer, încremenit. 

„Tic... individului aceluia; ucigaşul. Am zis eu tot timpul 
că e ceva în neregulă. Nu era alb. Avea ceva ciudat. Dar nu 
poţi zice oamenilor nimic până...” 

„L-au găsit?” zise Hightower. 

„Cred şi eu că l-au găsit. Dobitocul n-a avut nici măcar 
atâta minte ca să fugă din comitat. Şeriful telefona peste 
tot în ţară după el şi negrul ăsta tic... hm... era aici tot 
timpul chiar sub nasul lui.” 


„Şi l-au...” Se aplecă înainte peste tejghea, peste coşul 
lui încărcat. Simţea muchia tejghelei apăsându-i pântecele, 
dându-i o senzaţie de ceva solid şi de ajuns de stabil; mai 
curând pământul se clătina uşor, pregătindu-se să se 
mişte. Şi apoi i se păru că se mişcă, asemeni unui lucru 
căruia i s-a dat drumul încet şi fără grabă, într-o cufundare 
treptată, şi cu dibăcie, pentru că privirea era amăgită să 
creadă că rafturile murdare pline cu conserve pătate de 
muşte şi negustorul de după tejghea nu se mişcaseră; 
senzaţie iritantă, înşelătoare. Şi el gândindu-se, «Nu! Nu! 
Mi-am cumpărat imunitatea! Am plătit. Am plătit». 

„Încă nu l-au prins”, spuse proprietarul. „Dar îl vor 
prinde. Şeriful a dus câinii la biserică azi dimineaţă, 
înainte de a se face ziuă. N-au nici şase ore întârziere faţă 
de el. Când te gândeşti că dobitocul ăsta afurisit n-a avut 
niciodată minte... asta arată că e negru, dacă nu altceva...” 
Apoi proprietarul spuse: „Asta-i tot pentru astăzi?” 

„Ce?” întrebă Hightover. „Ce?” 

„Asta-i tot ce-aţi dorit? ” 

„Da. Da”. Începu să se scotocească prin buzunar, 
proprietarul uitându-se atent ce face. Scoase mâna din 
buzunar scotocindu-se încă. Apoi se abătu peste tejghea, 
risipind mărunţişul. Proprietarul prinse vreo două, trei 
monede care erau cât pe ce să cadă jos de pe tejghea. 

„Asta pentru ce?” spuse proprietarul. 

„Pentru...” Mâna lui Hightower bâjbâi prin coşul 
încărcat. „Pentru...” 

„Dar aţi plătit”. Proprietarul îl scruta curios. „Ăsta e 
mărunţişul pe care tocmai vi l-am dat. Restul de la un 
dolar.” 

„Aha”, făcu Hightower. „Da... Eu... Eu tocmai”... 
Negustorul adună monezile şi i le dădu înapoi. Când mâna 
clientului îi atinse mâna, negustorul simţi că e rece ca 
gheaţa. 

„Căldura asta-i de vină”, zise proprietarul. „Te istoveşte. 


Nu vreţi să staţi jos un pic înainte de a pleca spre casă?” 
După cât se pare însă, Hightower nu-l auzi. Se îndreptă 
spre uşă, în timp ce negustorul se uita lung după el. leşi pe 
uşă, în stradă, cu coşul pe braţ, mergând crispat şi cu 
grijă, ca pe gheaţă. Era tare cald; aerul fierbinte vibra 
deasupra asfaltului străzii, învăluind clădirile cunoscute 
din piaţă cu un fel de nimb, ca într-un fel de clar-obscur 
viu şi fremătător. Cineva îi vorbi, trecând pe lângă el; nici 
nu ştiu cine e. Mergea gândindu-se Şi de el Şi de el 
grăbindu-se acuma, aşa că atunci când coti în cele din 
urmă şi intră pe străduţa aceea lipsită de viaţă şi pustie 
unde-l aştepta căsuţa lui lipsită de viaţă şi pustie, aproape 
că gâfâia. «E din cauza căldurii», îi spuneau explicând, 
repetând, gândurile de la suprafaţa conştiinţei. Şi totuşi, 
chiar pe strada aceea tăcută unde rareori cineva se mai 
oprea acum să se uite sau să-şi amintească de firmă, 
zărindu-şi casa, sanctuarul, îi trecu prin minte, mai în 
adânc, gândul care să-l înşele şi să-l liniştească. «Nu. Nu. 
Eu mi-am cumpărat imunitatea». Parc-ar auzi nişte cuvinte 
rostite cu glas tare: repetate, răbdător, justificativ: «Am 
plătit pentru asta. Nu am înşelat pe nimeni la preţ. Nimeni 
nu poate spune aşa ceva. Am vrut numai să am linişte; le- 
am plătit cât au cerut fără să-i înşel». Strada vibrează în 
lumina zilei, se clatină; el asudă dar chiar şi aerul amiezii i 
se pare acuma rece. Apoi sudoarea, căldura, mirajul, toate 
se năpustesc contopite într-o idee finală care anulează 
orice logică şi justificare şi asemeni unui incendiu le 
mistuie cu totul: Nu vreau! Nu vreau! 


Când, în primele ore ale înserării, şezând la fereastra 
biroului îl zări pe Byron că trece sub lumina felinarului de 
pe stradă şi apoi că dispare, se aplecă deodată înainte. Nu 
fiindcă era surprins că-l vede pe Byron acolo, la ora aceea. 
La început, când îi recunoscu silueta, se gândi Aha. Mă 
gândeam eu că o să vină în seara asta. Nu-i el omul care să 


poată suporta măcar aparenţa răului. Gândindu-se la asta, 
tresări şi se aplecă înainte: o clipă după ce recunoscuse 
silueta care se apropia în plină lumină, crezu că s-a înşelat, 
ştiind totuşi că nu se poate, că nu putea fi altcineva decât 
Byron, deoarece trecuse şi de poartă. 

In seara asta Byron e total schimbat. Lucrul se vede în 
felul în care merge, în atitudinea lui; aplecându-se înainte 
Hightower îşi spune Parc-ar fi învăţat ce e aceea orgoliul, 
sau sfidarea. Byron merge cu capul sus, repede şi drept; 
Hightower spune imediat, aproape cu glas tare: «A făcut 
ceva. A întreprins ceva». Plescăie, aplecându-se pe 
fereastra întunecată, privind cu atenţie silueta care 
dispare repede dincolo de fereastră şi se îndreaptă spre 
verandă, spre intrare, unde în clipa următoare Hightower 
îi aude paşii şi bătaia în uşă. «Şi n-a venit să-mi spună», se 
gândeşte. «L-aş fi ascultat, l-aş fi lăsat să se gândească cu 
glas tare în faţa mea». A şi traversat încăperea, oprindu-se 
la birou ca să aprindă lampa. Se duce la uşa de la intrare. 

„Sunt eu, părinte”, zice Byron. 

„Te-am recunoscut”, spune Hightower. „Chiar dacă nu 
te-ai poticnit de data asta la prima treaptă. Ai mai intrat în 
casa asta duminică seara, dar până în seara asta n-ai intrat 
niciodată fără să te poticneşti de prima treaptă”. Aşa 
începeau de obicei vizitele lui Byron: această atitudine 
uşor arogantă de uşurătate şi căldură menită a-l face pe 
celălalt să se simtă în largul lui, şi din partea celui care 
venea această greoaie şi ţărănească neîncredere care e o 
formă de curtoazie. Câteodată i se părea lui Hightower că 
ar putea să-l aspire pus şi simplu pe Byron în casă printr-o 
judicioasă folosire a respirației, de parcă Byron ar fi fost 
un vas cu pânze. 

De data asta însă Byron a şi intrat înainte ca Hightower 
să-şi fi terminat fraza. Intră imediat cu aerul acesta nou pe 
care-l are, pe jumătate sigur, pe jumătate sfidător. „Şi cred 
c-o să vedeţi că vă place mai puţin când nu mă poticnesc 


decât când mă poticnesc”, zice Byron. 

„Asta-i o părere, Byron, sau o ameninţare?” 

„O, nu am intenţia să fie o ameninţare”, zice Byron. 

„Aha”, face Hightower. „Cu alte cuvinte, nu poţi să-mi 
dai nicio speranţă. Bine, cel puţin sunt prevenit. Am fost 
prevenit de îndată ce te-am zărit în lumina felinarului. Dar 
cel puţin îmi vei spune despre ce e vorba. Ceea ce ai şi 
făcut, chiar dacă n-ai socotit că-i potrivit să vorbeşti 
despre asta mai înainte.” Se îndreaptă către uşa biroului. 
Byron se opreşte; se uită înapoi şi-şi ridică ochii spre 
Hightower. 

„Vasăzică ştiţi”, zice el. „Aţi şi auzit.” Apoi, deşi nu s-a 
mişcat, nu se mai uită la celălalt. „De”, zice el. „De”, zice, 
„orice om e liber să vorbească. Şi orice femeie. Dar aş vrea 
să ştiu cine v-a spus. Nu că mi-e ruşine. Nu că voiam să vă 
ascund treaba asta. Am venit să v-o spun eu, când am 
putut.” 

Stau chiar în faţa uşii care dă spre camera luminată. 
Hightower observă acum că braţele lui Byron sunt 
încărcate de boccele, pachete care par a conţine articole 
de băcănie. „Ce anume?” zice Hightower. „Ce-ai venit să- 
mi spui? Dar intră. Poate că ştiu ce s-a întâmplat. Dar aş 
vrea să-ţi văd faţa când mi-o spui. Te previn şi eu, Byron.” 
Intră amândoi în camera luminată. Pachetele sunt de la 
băcănie: a cumpărat şi a dus prea multe pachete din 
acestea ca să nu le recunoască. „Stai jos”, zice. 

„Nu”, spune Byron. „N-o să stau atât de mult.” Rămâne 
în picioare, serios, rezervat, cu aerul acela milos, dar 
hotărât fără a fi sigur, încrezător fără a fi prezumţios: 
aerul acela al unui om pe cale de a face un lucru pe care 
cineva care îi este drag nu-l va înţelege şi nu-l va aproba, 
totuşi ceva ce ştie că trebuie să fie aşa, la fel cum ştie că 
prietenul său nu va vedea lucrurile astfel. Zice: „N-o să vă 
placă. Dar nu se poate face altceva. Aş vrea să fiţi de 
aceeaşi părere. Dar cred că nu puteţi. Şi cred că asta-i 


totul.” 

De după birou, Hightower, care s-a aşezat din nou, îl 
priveşte grav. „Ce-ai făcut, Byron?” 

Byron vorbeşte cu glasul acela nou: glasul acela laconic, 
concis, fiecare cuvânt având un sens precis, nu ezitant. 
„Am dus-o acolo astă-seară. Întâi am aranjat totul în colibă, 
am făcut curat cum trebuie. S-a instalat acum. Ea a vrut. E 
singura dată când Brown a avut sau va avea ceva care să 
semene a cămin, aşa că am socotit că e îndreptăţită să-l 
folosească, mai ales că proprietarul nu-l mai foloseşte. 
Fiind reţinut în altă parte, cum s-ar zice. Ştiu că n-o să vă 
placă. Puteţi să-mi daţi o mulţime de motive valabile. O să- 
mi spuneţi că nu-i coliba lui, ca să i-o pot da ei. Bine. Poate 
că nu-i. Dar nu există niciun bărbat sau femeie în comitatul 
sau în statul ăsta care să spună că n-o poate folosi. Veţi 
spune că în situaţia în care e ar trebui să aibă o femeie cu 
ea. Foarte bine. E o negresă, de ajuns de bătrână ca să 
aibă scaun la cap, care stă la nu mai mult de două sute de 
yarzi de colibă. Poate s-o cheme fără să se scoale de pe 
scaun sau să se deie jos din pat. O să spuneţi că nu eo 
femeie albă. Şi vă întreb ce-o să aibă de la femeile albe din 
Jefferson la vremea când se va naşte copilul, când ea n-a 
stat în Jefferson decât o săptămână şi nu poate vorbi cu o 
femeie mai mult de zece minute, fără ca femeia să nu 
înţeleagă că încă nu e măritată, şi atâta vreme cât ticălosul 
acela afurisit face umbră pământului prin locuri pe unde 
ea poate afla de el doar din când în când, nici n-o să se 
mărite. Ce ajutor o să capete la momentul potrivit de la 
cucoanele acelea albe? O să aibă grijă ca să aibă un pat 
unde să zacă şi nişte pereţi care s-o ascundă de oamenii de 
pe stradă, nu? Nu e vorba de asta. Şi cred că e de înţeles 
să se spună că nu merită mai mult, întrucât nu după vreun 
perete a ajuns în halul în care este. Dar copilul acela n-a 
fost întrebat. Şi chiar dacă ar fi fost, să mă ia dracu dacă 
vreun biet ţânc, având de înfruntat ce va avea de înfruntat 


pe lumea asta... merită... merită mai mult decât... merită 
ceva mai bun decât... Dar cred că înţelegeţi ce vreau să 
spun. Cred că puteţi să şi spuneţi ce vreau”. De după 
birou, Hightower îl priveşte cu atenţie pe Byron în timp ce 
vorbeşte pe tonul acela egal, reţinut, nelipsindu-i niciodată 
cuvântul potrivit decât când a ajuns la ceva încă prea nou 
şi prea nebulos ca să poată face altceva decât să simtă 
acest lucru. „Şi al treilea motiv. O femeie albă acolo, afară 
din oraş, singură. N-o să vă placă asta. Asta o să vă fie cel 
mai puţin pe plac.” 

„Ah, Byron, Byron.” 

Glasul lui Byron e încăpățânat. Totuşi nu şi-a coborât 
privirea. „Nu stau în colibă cu ea. Am un cort. Nu e nici 
aproape. E tocmai atât de aproape încât să o pot auzi la 
nevoie. Şi am pus un zăvor la uşă. Oricine poate veni acolo, 
oricând, să mă vadă în cort.” 

„Ah, Byron, Byron.” 

„Ştiu că nu gândiţi ce-ar gândi cei mai mulţi din ei. Şi ce 
gândesc. Ştiu că v-aţi da seama de asta mai degrabă chiar 
dacă ea n-ar fi... chiar dacă nu ar fi... ştiu că aţi vorbit aşa 
pentru că ştiţi ce vor gândi alţii.” 

Hightower şi-a luat iar poza lui de idol oriental, cu 
braţele sprijinite, paralel pe rezemătoarea  fotoliului. 
„Pleacă, Byron. Pleacă. Acuma. Imediat. Părăseşte pentru 
totdeauna acest loc, acest loc îngrozitor, acest loc 
îngrozitor, îngrozitor. Îţi citesc gândurile. O să-mi spui că 
abia ai învăţat ce e dragostea; am să-ţi spun că abia ai 
învăţat ce e speranţa. Asta-i tot, speranţa. Obiectul nu are 
importanţă, nici pentru speranţă, nici pentru tine. Nu e 
decât un singur sfârşit pentru toate astea, al drumului pe 
care ai pornit: păcatul sau căsătoria. Şi tu vei refuza 
păcatul. Asta e, să mă ierte Dumnezeu. Cu un om ca tine, 
va trebui să fie sau căsătoria sau nimic altceva. Şi vei 
stărui să fie căsătoria. O vei convinge; poate că ai şi 
convins-o, şi dacă o va afla o să şi vrea; altfel de ce ar fi 


mulţumită să stea aici şi totuşi să nu facă niciun efort ca 
să-l vadă pe bărbatul pe care a venit să-l găsească? Nu-ţi 
pot spune. Alege păcatul, pentru că nu numai c-ai să mă 
urăşti; vei transfera această ură chiar asupra ei. Aşa că îţi 
spun, Pleacă. Acum. Imediat. Intoarce-te şi nu te uita 
înapoi. Dar nu asta, Byron.” 

Se uită unul la celălalt. „Ştiam că n-o să vă fie pe plac”, 
zice Byron. „Cred că am făcut bine că nu m-am aşezat, ca 
să nu mă port ca un oaspete. Dar nu m-am aşteptat la asta. 
Că şi dumneavoastră vă veţi întoarce împotriva unei femei 
năpăstuite şi trădate...” 

„Nicio femeie care are copil nu e trădată vreodată; 
bărbatul unei mame, fie că e tatăl, fie că nu e, e 
întotdeauna un încornorat. Dă-ţi măcar o şansă din zece, 
Byron. Dacă trebuie să te însori, sunt femei singure, fete, 
fecioare. Nu e drept să te sacrifici pentru o femeie care a 
ales o dată şi acuma vrea să-şi renege alegerea. Nu e 
drept. Nu e just. Dumnezeu nu a vrut asta când a creat 
căsătoria. A creat-o? Femeile au creat căsătoria.” 

„Să mă sacrific? Eu să mă sacrific? Mi se pare că 
sacrificiul...” 

„Nu pentru ea. Pentru femei ca Lena Grove există 
întotdeauna două feluri de bărbaţi pe lume şi numărul lor e 
fără sfârşit: bărbaţi ca Lucas Burch şi bărbaţi ca Byron 
Bunch. Dar nicio Lena, nicio femeie, nu merită mai mult 
decât unul din ei. Nicio femeie. Au fost femei de treabă 
care au fost martirizate de nişte brute, beţivi sau oameni 
din ăştia. Dar ce femeie, bună sau rea, a suferit din cauza 
oricărei brute, aşa cum au suferit bărbaţii de pe urma 
femeilor bune? Spune-mi, Byron?” 

Vorbesc liniştit, fără aprindere, oprindu-se ca fiecare să 
cântărească cuvintele celuilalt, ca doi oameni de neclintit 
în propria lor convingere. „Cred că aveţi dreptate”, zice 
Byron. „În orice caz, nu sunt eu acela care să pot spune că 
greşiţi. Şi cred că nici dumneavoastră nu veţi spune că 


greşesc, chiar dacă greşesc.” 

„Nu”, zice Hightower. 

„Chiar dacă greşesc”, zice Byron. „Aşa că o să vă spun 
noapte bună.” Spune, liniştit: „E un drum lung până 
acolo.” 

„Da”, spune Hightower. „Altădată mergeam şi eu pe- 
acolo, din când în când. Trebuie să fie vreo trei mile.” 

„Două mile”, zice Byron. „Aşa”. Se întoarce. Hightower 
nu se mişcă. Byron îşi trece pachetele, pe care nu le-a pus 
jos, de pe un braţ pe celălalt. „Vă spun noapte bună”, zice 
el şi se îndreaptă spre uşă. „Cred că o să vă văd curând.” 

„Da”, zice Hightower. „Aş putea să te ajut cu ceva? Ai 
nevoie de ceva? Cearşafuri sau lucruri din astea?” 

„Mulţumesc. Cred că are de ajuns de multe. Erau şi 
acolo. Mulţumesc.” 

„Şi o să mă ţii la curent? Dacă se întâmplă ceva. Dacă 
pruncul... Ai aranjat cu un doctor să vină?” 

„Voi avea grijă de asta.” 

„Dar ai fost la vreunul? Ai angajat vreunul?” 

„O să văd de toate lucrurile astea. Şi o să vă ţin la 
curent”. 

După aceea pleacă. Din nou la fereastră, Hightower se 
uită după el cum trece pe stradă, înspre capătul oraşului şi 
către drumul lui de două mile, cărând pachetele cu de-ale 
gurii învelite în hârtie. Dispare din văzul lui mergând drept 
şi cu pasul grăbit: mergând astfel încât un om în vârstă 
care s-a îngrăşat şi are respiraţia scurtă, un om în vârstă 
care a petrecut multă vreme şezând, n-ar putea să-l 
urmeze. Şi Hightower se apleacă acolo la fereastră, în 
căldura aceea de august, uitând de mirosul în care trăieşte 
- mirosul acela al oamenilor care nu mai trăiesc pe lumea 
asta: mirosul acela de uscăciune obeză şi de rufe murdare 
ca un semn premergător al mormântului - ascultând paşii 
pe care i se pare că-i aude multă vreme după ce ştie că nu- 
i mai poate auzi, gândind, «Dumnezeu să-l binecuvânteze. 


Să-l ajute Dumnezeu», gândindu-se Să fii tânăr. Să fii 
tânăr. Nu e nimic asemănător: nimic pe lumea asta. Se 
gândeşte uimit: «N-ar fi trebuit să renunţ la obiceiul de a 
mă ruga». Apoi nu mai aude zgomotul paşilor. Aude acum 
numai miriadele de gâze inepuizabile şi se apleacă pe 
fereastră, respirând mirosul fierbinte şi fertil şi impur al 
pământului, gândindu-se cum îi plăcea când era tânăr 
întunericul, să meargă sau să stea printre copaci noaptea. 
Atunci pământul, umbrele copacilor, erau vii, sălbatice, 
pline de sau amintindu-i de stranii şi păcătoase plăceri şi 
spaime amestecate. I se făcea teamă. Se temea, îi plăcea 
să-i fie teamă. Apoi într-o zi când era la seminar, îşi dădu 
seama că nu-i mai este teamă. Era ca şi cum s-ar fi închis 
undeva o uşă. Nu-i mai era teamă de întuneric. Doar îl ura: 
fugea de el între pereţi, către lumina artificială. «Da», se 
gândeşte el. «N-ar fi trebuit să mă las de obiceiul de a mă 
ruga». Pleacă de la fereastră. Unul din pereţii biroului e 
acoperit de cărţi. Se opreşte în faţa lor şi caută, până 
găseşte cartea pe care o căuta. E un volum de Tennyson. 
Paginile au colţurile îndoite. Are cartea din timpul 
seminarului. Se aşază sub lumina lămpii şi deschide 
cartea. Nu trece mult timp. Curând cuvintele care aleargă 
mândre, sfârşeala eviscerată, plină de arbori fără sevă şi 
poftele deshidratate încep a pluti uşor şi repede şi paşnic. 
E mai bine decât să te rogi, şi nu trebuie să te chinui să 
gândeşti cu voce tare. E ca şi cum ar asculta un eunuc 
psalmodiind într-o catedrală într-o limbă pe care nici nu 
are nevoie să nu o înţeleagă. 


14 


„E CINEVA ACOLO ÎN COLIBA ACEEA”, spuse ajutorul 
de şerif. „Nu se ascunde: stă acolo.” 

„Du-te şi vezi”, zise şeriful. 

Ajutorul de şerif se duse şi se întoarse. 

„E o femeie. E doar o femeie. Şi arată ca şi cum s-ar fi 
instalat să stea acolo mai multă vreme. Şi Byron Bunch stă 
într-un cort, departe de colibă cam ca de-aici şi până la 
poştă.” 

„Byron Bunch?” întrebă şeriful. „Cine-i femeia?” 

„Nu ştiu. Nu-i de aici. O femeie tânără. Mi-a povestit 
totul. A început să-mi povestească aproape înainte de a 
intra în colibă, ca şi cum ar fi rostit un vers. Ca şi cum ar fi 
fost obişnuită să-l spună, ar fi avut acest obicei. Şi cred că 
s-a deprins de când a venit aici de undeva din Alabama, 
căutându-şi soţul. El a venit înaintea ei să găsească de 
lucru, după cât se pare, şi după un timp a pornit-o după el 
şi oamenii de pe drum i-au spus că e aici. Şi tocmai atunci 
a aterizat Byron în colibă şi a spus că-mi poate explica 
totul. Zicea că voia să-ţi vorbească.” 

„Byron Bunch”, spune şeriful. 

„Da”, zice ajutorul de şerif. Spune: „O să aibă ua copil. 
Nici n-o să mai dureze mult.” 

„Un copil?” spune şeriful. Se uită la ajutorul său. „Şi e 
din Alabama. De oriunde. Nu-mi poţi spune asta despre 
Byron Bunch”. 

„Nici nu încerc”, zice ajutorul de şerif. „Nu zic că-i al lui 
Byron. Cel puţin, Byron nu zice că-i al lui. Iţi spun numai 
ce mi-a zis.” 

„Aha”, zice şeriful. „Înţeleg. De ce s-a dus acolo, în 
colibă? Vasăzică e unul din cei doi tipi. E-a lui Christmas, 
nu?” 

„Nu. lată ce mi-a spus Byron. M-a luat afară, unde ea nu 
putea s-audă, şi mi-a zis. Spunea că voia să vină să-ți 


vorbească. E al lui Brown. Numai că numele lui nu-i 
Brown. E Lucas Burch. Byron mi-a povestit. Cum a lăsat-o 
Brown sau Burch în Alabama. Cum i-a spus că vine să 
găsească de lucru şi să aranjeze o casă şi apoi o să trimită 
după ea. Dar ea era aproape să nască şi n-avea nicio ştire 
de la el, unde era şi nici altceva, aşa că s-a hotărât să nu 
mai aştepte. A pornit-o pe jos, întrebând pe drum dacă n-a 
auzit nimeni de un tip numit Lucas Burch, şi din când în 
când oamenii o luau cu căruţa şi ea întreba pe toţi cei pe 
care-i întâlnea dacă nu-l cunosc. Aşa că după un timp 
cineva i-a spus că e un tip numit Burch sau Bunch sau aşa 
ceva care lucrează la fabrica de cherestea din Jefferson şi 
ea a venit aici. A ajuns aici sâmbătă, cu căruţa, când toţi 
eram plecaţi acolo, la locul crimei, şi ea s-a dus la fabrică 
şi a văzut că era vorba de Bunch şi nu de Burch. Şi Byron 
zicea că i-a spus, înainte de a-şi da seama ce face, că soţul 
ei e în Jefferson. Şi atunci mi-a zis că ea l-a încolţit şi a 
trebuit să-i spună unde stă Brown. Dar nu i-a spus că 
Brown sau Burch e amestecat împreună cu Christmas în 
crima asta. l-a spus doar că Brown e plecat după treburi. 
Şi cred că poţi spune că e vorba de o treabă. Trudă, în 
orice caz. N-am văzut niciodată pe cineva să vrea mai 
amarnic mia asta de dolari şi să se chinuie mai rău ca s-o 
capete. Şi atunci ea a spus că adăpostul ăsta al lui Brown e 
chiar casa pe care Lucas Burch i-a promis că o va pregăti 
ca să locuiască în ea, aşa că s-a mutat acolo ca să-l aştepte 
pe Brown să se întoarcă de la treburile după care e plecat. 
Byron spunea că n-a putut-o opri deoarece n-a vrut să-i 
spună adevărul despre Brown, după ce oricum a minţit-o 
într-un fel. Zicea că voia să vină şi să-ţi povestească de 
treaba asta mai înainte, numai că ai aflat totul mai repede, 
înainte ca s-o fi instalat cum trebuie.” 

„Lucas Burch?” zice şeriful. 

„Şi eu am fost cam surprins”, zice ajutorul de şerif. „Ce- 
ai de gând să faci în chestia asta?” 


„Nimic”, zice şeriful. „Cred că n-o să facă nimic rău 
acolo. Şi nu-i treaba mea să-i spun să plece de-acolo. Şi aşa 
cum i-a spus Byron, Burch sau Brown sau cum l-o mai 
chema chiar o să mai fie ocupat o bună bucată de vreme.” 

„Vrei să-i vorbeşti lui Brown de ea?” 

„Nu cred”, zice şeriful. „Nu-i treaba mea. Nu mă 
interesează soțiile pe care le-a părăsit în Alabama sau în 
altă parte. Pe mine mă interesează bărbatul pe care se 
pare că l-a avut el de când a venit în Jefferson.” 

Ajutorul de şerif chicoteşte. „Cred că asta aşa e”, zice el. 
Apoi se potoleşte, cade pe gânduri. „Dacă nu pune mâna 
pe cei o mie de dolari, cred că o să moară.” 

„Mă-ndoiesc că o să-i capete”, spuse şeriful. 


Miercuri la trei dimineaţa un negru călărea spre oraş pe 
un catâr fără şa. Se duse la locuinţa şerifului şi-l trezi. 
Venea direct de la o biserică pentru negri, aflată la vreo 
douăzeci de mile de-acolo, unde se desfăşura o slujbă de 
noapte. Seara trecută, în mijlocul unui imn, se auzise un 
zgomot îngrozitor venind din fundul bisericii şi, 
întorcându-se credincioşii văzură un bărbat care stătea în 
uşă. Uşa nu fusese încuiată şi nici măcar închisă, totuşi 
omul după cât se pare apucase zăvorul şi izbise uşa de 
perete în aşa fel încât sunetul acela răzbise prin corul de 
glasuri ca o lovitură de pistol. Apoi omul înaintă rapid 
printre bănci, cântatul încetase brusc, spre amvonul în 
care predicatorul se aplecase înainte, cu mâinile ridicate, 
cu gura deschisă încă. Atunci văzură că omul e alb. În 
întunericul profund, ca de peşteră, pe care cele două lămpi 
cu gaz doar îl sporeau, nu putură să-şi dea seama ce e 
decât când fu cam pe la jumătatea distanţei de amvon. 
Apoi văzură că faţa omului nu e neagră şi o femeie începu 
să tipe, iar oamenii din fund porniră s-alerge spre uşă, şi o 
altă femeie de pe banca bocitoarelor, într-un acces de 
isterie, se ridică brusc, se învârti şi cu ochii scânteind 


începu să urle: „E diavolul! E Satan în persoană!” Apoi 
începu să fugă ca o oarbă. Alergă drept spre el şi omul o 
dobori la pământ fără să se oprească şi păşi peste ea şi 
continuă să înainteze, feţele celor care erau gata să urle 
dându-se la o parte, drept spre amvon şi-l apucă de braţ pe 
pastor. 

„Nici atunci nu l-a oprit nimeni”, spuse mesagerul. 
„Totul se petrecea atât de repede, şi nimeni nu ştia cine 
era şi ce voia, nimic. Şi femeile strigau şi ţipau şi omul 
ajunsese în amvon şi-l apucase pe Fratele Bedenberry de 
gât şi încerca să-l dea jos din amvon. Îl vedeam pe Fratele 
Bedenberry vorbindu-i, încercând să-l potolească dar el îl 
zgâlţâia pe Fratele Bedenberry şi-l plesnea peste obraz. Şi 
femeile ţipau şi urlau aşa că nu se putea auzi ce zicea 
Fratele Bedenberry, care nu încerca deloc să-l lovească şi 
el, nimic, şi atunci câţiva dintre bătrâni, diaconii, s-au 
apropiat de el şi au încercat să-i vorbească şi l-a lăsat pe 
Fratele Bedenberry şi s-a întors şi l-a trântit jos pe Pappy 
Thompson, un bătrân de şaptezeci de ani, zvârlindu-l 
înspre banca bocitoarelor, şi apoi a coborât şi a luat un 
scaun şi l-a învârtit în aer să-i facă pe ceilalţi să dea înapoi. 
Şi oamenii strigau şi urlau şi încercau să iasă din biserică. 
Atunci s-a întors şi s-a urcat în amvon pe când Fratele 
Bedenberry cobora pe cealaltă parte şi a stat acolo - era 
plin de noroi, pe cămaşă şi pe pantaloni, şi avea fălcile 
negre din cauza bărbii - cu mâinile ridicate ca un 
predicator. Şi a început să înjure, urlând la oameni, şi-l 
blestema pe Dumnezeu ţipând mai tare decât ţipau 
femeile, şi câţiva încercau să-l ţină pe Roz Thompson, 
băiatul fetei lui Pappy Thompson, care are şase picioare 
înălţime şi ţinea în mână un brici deschis, şi striga: «O să-l 
omor. Lăsaţi-mă, oameni buni. A dat în bunelul. O să-l 
omor. Lăsaţi-mă. Vă rog, lăsaţi-mă», şi oamenii încercau să 
iasă din biserică, grăbindu-se şi îmbulzindu-se printre 
bănci şi la uşă, şi el în amvon blestemându-l pe Dumnezeu, 


şi oamenii târându-l de-a-ndărătelea pe Roz Thompson şi 
Roz, rugându-i să-l lase. Dar îl scoaseră pe Roz afară şi ne- 
am ascuns în tufişuri şi el tot urla şi blestema acolo în 
amvon. După un timp încetă şi-l văzurăm că vine la uşă şi 
stă acolo. Şi din nou trebuiră să-l ţină pe Roz. Trebuie să fi 
auzit scandalul pe care-l făceam ţinându-l pe Roz, fiindcă 
se porni să râdă. Stătea acolo în uşă, cu lumina venindu-i 
din spate, râzând în hohote şi apoi începu iar să înjure şi-l 
văzurăm smulgând piciorul unei bănci şi învârtindu-l în 
aer. Şi am auzit prima lampă că se sparge şi în biserică se 
făcu întuneric şi apoi am auzit spărgându-se a doua lampă 
şi atunci totul se cufundă în beznă şi nu l-am mai putut 
vedea. Şi în locul unde încercau să-l ţină pe Roz se iscă un 
tărăboi nemaipomenit şi oamenii strigau: «Ţineţi-l! Ţineţi-l! 
Prindeţi-l! Prindeţi-l!» Şi atunci cineva strigă: «A scăpat!» 
şi-l auzirăm pe Roz alergând spre biserică şi diaconul 
Vines îmi zice: «Roz o să-l omoare, încalecă pe un catâr şi 
du-te după şerif. Spune-i ce-ai văzut». Şi nimeni nu-i făcuse 
nimic, şefule”, spuse negrul. „Nici nu ştiam măcar cum îl 
cheamă. Nu-l văzusem niciodată. Şi am încercat să-l oprim 
pe Roz. Dar Roz e un bărbat puternic, şi ăla îl trântise pe 
bunicul lui Roz, un om de şaptezeci de ani, şi Roz cu briciul 
acela deschis în mână păsându-i prea puţin pe cine ar 
trebui să-l taie ca să-şi facă drum înapoi spre biserica unde 
era omul acela alb. Dar jur pe Dumnezeu că am încercat 
să-l oprim pe Roz.” 

Asta spuse omul, pentru că asta era ce ştia. Plecă 
imediat: el nu ştia că la vremea la care povestea 
întâmplarea, negrul Roz zăcea în nesimţire într-o colibă 
apropiată, cu craniul fracturat de Christmas, care de după 
uşă, în întuneric, îl lovise cu piciorul băncii când Roz se 
avântase în biserică. Christmas lovise doar o dată, cu 
sălbăticie şi putere, când auzise zgomotul paşilor care 
alergau, silueta masivă care se năpustise înainte pe uşă şi 
fără nicio pauză o auzise prăbuşindu-se cu zgomot printre 


băncile răsturnate şi apoi se făcu tăcere. Fără zăbavă 
Christmas ţâşni afară şi se opri, stând aşa în picioare, 
tinând încă în mână piciorul băncii, calm, nici măcar 
respirând greu. Nu-i era deloc cald, nu asuda; întunericul 
răcoros îl înconjura. Curtea bisericii era o semilună palidă 
de pământ bătut şi umblat, mărginită de copaci şi tufişuri. 
Ştia că tufişurile sunt pline de negri: le simţea privirile. 
«Se uită şi se tot uită», se gândi el. «Nici măcar nu ştiu că 
nu mă pot vedea». Respiră adânc; îşi dădu seama că ţinea 
în mână piciorul băncii, cântărindu-l cu curiozitate, ca şi 
cum ar fi încercat să vadă cât e de greu, de parcă nu l-ar 
mai fi atins până atunci. «O să-i fac mâine o crestătură», se 
gândi el. Rezemă cu grijă piciorul băncii de zid şi scoase 
din sân o ţigară şi un chibrit. Aprinse chibritul şi se opri şi 
în timp ce flăcăruia galbenă ţâşni firavă la viaţă, rămase 
aşa în picioare, cu capul puţin întors. Auzea nişte copite 
lovind pământul. Le auzi cum prind viaţă, se grăbesc şi 
pier. „Un catâr”, spuse cu glas tare, nu prea tare. „Se 
îndreaptă spre oraş cu vestea cea bună.” Aprinse ţigara şi 
zvârli chibritul şi rămase acolo fumând, simțind privirile 
negrilor aţintite asupra măruntului punct aprins. Deşi 
rămase acolo până îşi termină ţigara, era cu urechea la 
pândă. Se sprijinea cu spatele de perete şi ţinea piciorul 
băncii din nou în mâna dreaptă. Fumă ţigara până la capăt, 
apoi aruncă mucul scânteietor cât mai departe, înspre 
tufişul unde îi simţea pe negri că stau ghemuiţi. „Luaţi şi 
voi un muc, băieţi”, zise el; glasul i se auzi deodată 
puternic în liniştea serii. Din tufişuri, unde erau ghemuiţi, 
oamenii priviră ţigara care scânteie căzând pe pământ şi 
licărind acolo un timp. Dar nu-l putură vedea când plecă, 
nici încotro o luă. 

La opt dimineaţa, a doua zi, sosi şeriful cu potera şi cu 
copoii lui. Făcură imediat o captură, deşi câinii n-avură 
nimic de-a face cu treaba asta. Biserica era pustie; nu se 
vedea nici urmă de negru. Potera intră în biserică şi 


oamenii se uitară liniştiţi în jur la distrugerile făcute acolo. 
Apoi ieşiră din biserică. Câinii adulmecaseră o urmă chiar 
imediat, dar înainte de a o porni, un ajutor găsi, în 
crăpătura unei scânduri despicate într-o parte a bisericii, 
un petic de hârtie. Fusese pus acolo, în chip evident, de 
cineva, şi desfăcut se dovedi a fi fost un pachet de ţigări, 
desfăcut şi netezit, şi pe partea interioară albă era scris 
ceva. Cuvintele erau neregulat scrise, ca de o mână 
neobişnuită a scrie sau poate din cauza întunericului şi nu 
erau prea multe. Se adresau şerifului pe nume şi erau de 
nerepetat - o singură propoziţie, nesemnată. „N-am spus 
eu?” zise unul din oameni. Şi el era nebărbierit şi plin de 
noroi, ca şi vânatul pe care nu-l văzuse încă, şi obrazul îi 
era încordat şi oarecum furios, din cauza insuccesului, a 
indignării şi glasul îi era răguşit, de parcă ar fi vorbit şi ar 
fi strigat mereu, fără să-şi dea seama, în ultima vreme. „[i- 
am spus eu tot timpul! Ţi-am spus eu!” 

„Ce mi-ai spus?” zise şeriful, cu glasul rece, egal, 
privindu-l pe celălalt cu ochi reci şi calmi, ţinând în mână 
biletul găsit. „Ce mi-ai spus şi când?” Celălalt se uită la 
şerif, jignit, disperat, ajuns aproape la limita răbdării; 
privindu-l ajutorul se gândi, «Dacă nu pune mâna pe 
recompensa aia, pur şi simplu o să moară». Deşi nu vorbea 
gura-i era deschisă, aşa cum se uita la şerif cu-un fel de 
uimire dezamăgită şi neîncrezătoare. „Şi eu ţi-am spus”, 
zise şeriful cu glasul lui posomorât şi calm, „dacă nu-ți 
place ce fac, poţi sta şi aştepta în oraş. E acolo un loc bun 
unde poţi să aştepţi. Răcoros, unde n-ai să te înfierbânţi 
aşa ca aici la soare. Nu ţi-am spus? Hai, vorbeşte.” 

Celălalt închise gura. Se uită în altă parte, cu preţul unui 
efort uriaş; şi ca şi cum ar fi făcut un uriaş efort zise: „Da”, 
cu glasul uscat, înăbuşit. 

Şeriful se întoarse greoi şi mototoli hârtia. „Atunci caută 
să nu-ţi mai iasă asta din minte”, spuse el. „Dacă ai minte.” 
Făceau cerc în jur, cu feţele calme şi pline de interes, în 


lumina soarelui de dimineaţă. „Ceea ce tare mă îndoiesc, 
dacă tu sau altcineva ar voi să ştie.” Cineva izbucni în râs. 
„Termină cu gălăgia”, zise şeriful. „Să mergem. Dă drumul 
la câini, Buf.” 

Câinii, ţinuţi încă în zgardă, găsiră imediat urma. Fiind 
rouă, urma se păstrase şi era uşor de urmărit. Fugarul, 
după cât se părea, nu făcuse niciun efort să o ascundă. 
Intr-un loc unde îngenunchease să bea de la izvor, zăriră 
urme de genunchi. „N-am cunoscut încă un ucigaş care să 
aibă mai multă minte când e să se gândească la oamenii 
care-l vor urmări”, zise ajutorul. „Dar dobitocul ăsta 
blestemat nici măcar nu bănuieşte că am putea folosi 
câinii.” 

„De duminică am tot pus câinii pe urma lui, în fiecare 
zi”, zise şeriful. „Şi totuşi încă nu l-am prins.” 

„Urmele erau reci. Până azi n-am avut o urmă bună, 
fierbinte. Dar, în cele din urmă, a făcut o greşeală. Azi o 
să-l prindem. Poate înainte de amiază.” 

„S-aşteptăm şi-o să vedem”, zise şeriful. 

„Vei vedea”, spuse ajutorul. „Urma asta merge drept ca 
drumul de fier. Aproape că aş putea s-o urmez eu singur. 
Uită-te aici. I se văd până şi urmele paşilor. Dobitocul ăsta 
blestemat n-are nici măcar atâta minte ca să meargă pe 
şosea, în praf, unde au păşit şi alţi oameni şi unde câinii nu 
l-ar putea adulmeca. Înainte de ora zece câinii o să ajungă 
la capătul acestor urme.” 

Ceea ce se şi întâmplă. În curând urma coti brusc, în 
unghi drept. Merseră după ea şi ajunseră pe şosea, în 
urma câinilor nerăbdători şi cu botul plecat, care după 
câţiva paşi se năpustiră pe un drumeag lateral în care 
dădea o cărăruie venind dinspre un depozit de bumbac de 
pe un ogor apropiat. Incepură să latre, tare, melodios şi 
sonor, frământându-se şi trăgând de zgardă; schelălăiau şi 
ţopăiau foarte agitaţi. „Uite, dobitocul!” zise ajutorul. „S-a 
aşezat aici şi s-a odihnit: uite urma paşilor: aceleaşi tocuri 


de cauciuc. Acum nu-i la mai mult de o milă de-aici! 
Haideţi, băieţi!” Işi continuară drumul, câinii trăgând de 
zgardă, lătrând, iar oamenii păşind grăbiţi. Şeriful se 
întoarse către omul nebărbierit. 

„Acuma ai prilejul să alergi înainte şi să-l prinzi şi să pui 
mâna pe cei o mie de dolari”, zise el. „De ce n-o faci?” 

Omul nu-i răspunse; niciunul din ei nu prea avea putere 
să mai vorbească, mai ales când câinii, după vreo milă, tot 
lătrând încordaţi, se abătură de pe şosea şi o porniră pe o 
cărăruie care urca un deal şi intra într-un lan de porumb. 
Acolo copoii încetară să latre, dar nerăbdarea lor părea să 
crească; oamenii alergau acum. Dincolo de porumbul înalt 
cât un stat de om, era o colibă de negri. „E acolo, 
înăuntru”, zise şeriful scoţându-şi pistolul. „Fiţi atenţi, 
băieţi. Trebuie să fie înarmat.” 

Cu dibăcie şi pricepere casa fu înconjurată pe furiş de 
oamenii cu pistoalele în mână, iar şeriful urmat de ajutorul 
său, în ciuda masivităţii lui, se lipi rapid şi abil de zidul 
casei, în afara câmpului de bătaie al ferestrelor. Mereu 
lipit de zid alergă după colţul casei şi cu o lovitură de 
picior deschise uşa şi se năpusti cu pistolul în mână în 
colibă. Înăuntru era un copilaş negru. Gol puşcă, copilul 
şedea în cenuşa rece a vetrei şi morfolea ceva. După cât se 
părea era singur, deşi după o secundă, de după o uşă 
interioară apăru o femeie, cu gura căscată, cât pe ce să 
scape o tigăiţă de fier. Era încălţată cu o pereche de ghete 
bărbăteşti, pe care unul din oameni le identifică a fi 
aparţinut fugarului. Le povesti de omul alb care venise pe 
şosea în zori şi schimbase ghetele cu ea, luând în schimb o 
pereche de pantofi de-ai bărbatului ei, pe care îi purta ea 
atunci. Şeriful asculta. „Asta s-a întâmplat exact lângă 
depozitul de bumbac, nu-i aşa?” zise el. Ea spuse: „Da”. 
Şeriful se întoarse la oamenii săi, la câinii nerăbdători 
ţinuţi în zgardă. Se uită la câini, în timp ce oamenii îi 
puneau întrebări şi apoi se opriră, privindu-l ţintă. Se 


uitară cum îşi pune pistolul înapoi în buzunar. Apoi şeriful 
se întoarse şi lovi câinii cu piciorul, cu toată puterea. „Du 
javrele astea afurisite înapoi în oraş”, spuse el. 

Şeriful era însă un bun poliţist. Ştia tot atât de bine ca şi 
oamenii lui că avea să se întoarcă la depozitul de bumbac, 
unde era convins că se ascunsese Christmas în tot acest 
timp deşi ştia că atunci când aveau să se întoarcă, omul nu 
mai avea să fie acolo. Le fu cam greu să tragă câinii 
departe de colibă, aşa că în fierbintea lumină a orei zece 
înconjurară depozitul în linişte, cu precauţie şi pricepere şi 
cu pistoalele în mână, după toate regulile şi în special fără 
nicio speranţă, şi surprinseră doar un guzgan de câmp 
uimit şi înspăimântat. Totuşi şeriful spuse să vină câinii - 
care nu voiră deloc să se apropie de depozit; nu voiau să se 
îndepărteze de şosea, trăgând şi smucindu-şi zgărzile, cu 
capetele întoarse în acelaşi timp şi îndreptate către coliba 
de unde abia fuseseră târâţi spre şosea. Doi oameni 
trebuiră să-i tragă cu forţa şi de îndată ce li se slăbi lesa, 
săriră ca unul şi se năpustiră spre depozitul de bumbac 
chiar pe urmele pe care paşii fugarului le lăsaseră în 
preajma casei prin buruienile înalte şi încă pline de rouă, 
şi alergară sărind şi trăgând de lesă înapoi spre şosea, 
târând cei doi oameni după ei cam vreo cincizeci de paşi, 
până reuşiră să lege lesele în jurul unui pomişor şi să-i 
oprească. De data asta şeriful nici măcar nu-i lovi. 

În cele din urmă tărăboiul şi alarmele, zgomotul şi furia 
fugăririi pier în depărtare, se sting departe de urechile lui. 
Nu era în depozitul de bumbac când omul şi câinii 
trecuseră pe-acolo, aşa cum credea şeriful. Se oprise acolo 
doar cât să-şi lege şireturile la pantofi: pantofii negri, 
pantofii negri care miroseau a negru. Arătau de parcă ar fi 
fost ciopliţi cu o bardă tocită dintr-un bloc de minereu de 
fier. Uitându-se în jos la aspra, cruda şi stângacea lor lipsă 
de formă, făcu: „Aha”, printre dinţi. I se părea că se poate 
vedea în sfârşit vânat de oamenii albi şi zvârlit în abisul 


negru care-l aştepta, care încerca de treizeci de ani să-l 
înghită şi în care acum şi în cele din urmă pătrunsese cu 
adevărat, purtând în jurul gleznelor semnul categoric şi de 
neşters al afundării în el. 

E în zori, s-a făcut ziuă: acea clipă suspendată, cenușie 
şi singuratică, plină de paşnica şi timida încercare de 
trezire a păsărilor. Aerul, inspirat, parcă ar fi apă de izvor. 
Respiră adânc şi încet, simțind cu fiecare respiraţie cum se 
contopeşte cu cenuşiul neutru, deopotrivă cu singurătatea 
şi liniştea care n-au cunoscut niciodată ce e furia sau 
disperarea. «Asta e tot ce am vrut», se gândeşte, cu o 
uimire înceată şi calmă. «Asta a fost totul, de treizeci de 
ani. Asta nu-mi pare a însemna să ceri prea mult în timp de 
treizeci de ani». 

Nu a dormit prea mult de miercuri, şi acum iată că ziua 
de miercuri a venit şi a plecat din nou, deşi el n-o ştie. 
Când se gândeşte la vreme, i se pare că timp de treizeci de 
ani a trăit în mijlocul unei procesiuni ordonate de zile 
numite şi numărate, asemănătoare cu nişte ţăruşi de gard 
şi că într-o seară s-a dus la culcare şi când s-a trezit era în 
afara lor. Câtva timp după ce fugise în noaptea aceea de 
vineri, încercase dintr-un vechi obicei să ţină socoteala 
zilelor. O dată, după ce stătuse lungit toată noaptea într-o 
căpiţă de fân, se sculase la vreme ca să poată observa cum 
se trezesc oamenii de la fermă. Înainte de a se face ziuă 
văzuse  aprinzându-se lumina gălbuie a lămpii din 
bucătărie, şi apoi în întunericul cenuşiu încă auzi loviturile 
încete, înfundate de secure, şi mişcările de om printre 
vitele care se trezeau în grajdul apropiat. Apoi în nări simţi 
mirosul fumului şi al mâncării, al mâncării violente şi 
fierbinţi, şi începu să-şi spună iar şi iar N-am mâncat de N- 
am mâncat de încercând să-şi aducă aminte câte zile 
trecuseră din acea vineri în Jefferson, din restaurantul 
unde-şi luase cina, până când, după câtva timp, în 
aşteptarea aceea nemişcată până ce oamenii aveau să fi 


mâncat şi să se fi dus la câmp, numele zilei aceleia a 
săptămânii i se păru mai important decât mâncarea. 
Fiindcă atunci când oamenii plecară până la urmă, el 
cobori şi se ivi în lumina egală a soarelui de culoarea 
narcisei şi se duse la uşa bucătăriei, dar nu ceru de 
mâncare. Voise să ceară. Simţea cuvintele aspre trecându-i 
prin minte, chiar pe vârful limbii. Şi atunci femeia aceea 
slăbănoagă, cu pielea uscăţivă veni în uşă şi se uită la el şi 
în ochii ei zări uimirea şi recunoaşterea şi spaima şi în 
timp ce el se gândea Mă cunoaşte. A şi aflat îşi auzi glasul 
vorbind liniştit: „Puteţi să-mi spuneţi în ce zi suntem? 
Vreau doar să ştiu ce zi e azi.” 

„Ce zi?” Faţa ei era uscată, ca şi a lui, trupul ei tot atât 
de slab şi de neobosit şi de istovit. Femeia îi spuse: „Pleacă 
de aici! E marţi! Pleacă de aici! Il chem pe bărbatul meu!” 

Zise calm: „Mulţumesc”, şi uşa se trânti. Apoi o luă la 
fugă. Nu-şi aminti când începuse să fugă. Un moment îi 
trecu prin minte că alerga din pricina şi către o destinaţie 
pe care alergatul şi-o amintise deodată şi deci mintea lui 
nu trebuia să se ostenească să-şi amintească de ce fugea, 
alergatul nefiind un lucru greu. De fapt îi era chiar foarte 
uşor. Se simţea uşor, fără greutate. Chiar în plină fugă 
picioarele păreau a-i rătăci încet şi uşor şi intenţionat la 
întâmplare peste un pământ fără consistenţă, până căzu. 
Nu se împiedică de nimic. Căzu cât era de lung, crezând o 
clipă că mai e în picioare şi că aleargă încă. Dar era întins 
pe jos, cu faţa într-un şanţ deloc adânc, de la capătul unui 
ogor. Atunci spuse imediat: „Cred că-i mai bine să mă 
ridic.” Când se aşeză, observă că soarele, la jumătatea 
drumului său către orizont, îl lumina din partea opusă. La 
început crezu că pur şi simplu se întorsese. Apoi îşi dădu 
seama că era spre seară. Că atunci când căzuse fugind 
fusese dimineaţă şi că, deşi i se păruse că se ridicase 
imediat, acum era seară. «Oi fi dormit», se gândi el. «Am 
dormit mai mult de şase ore. Trebuie să fi adormit fugind, 


fără să-mi dau seama. Asta a fost». 

Nu era surprins. Timpul, perioadele de lumină şi de 
întuneric îşi pierduseră de mult rânduiala. Acum putea fi 
oricare din ele, aparent dintr-un moment într-altul, între 
două clipiri din pleoape, fără nicio altă avertizare. Nu 
putea şti niciodată când avea să treacă de la una la alta, 
când avea să descopere că dormise fără să se fi culcat sau 
să se pomenească mergând fără să-şi aducă aminte să se fi 
trezit. Câteodată i se părea că o noapte de somn, în fân, 
într-un şanţ, sub un acoperiş părăsit, avea să fie urmată 
imediat de o altă noapte fără ca nicio zi să intervină între 
ele, fără ca lumina zilei să-i permită să vadă şi să fugă; că 
o zi avea să fie urmată de o altă zi plină de alergătură şi 
grabă, fără nicio noapte sau un răstimp de odihnă între 
ele, ca şi cum soarele n-ar fi apus ci s-ar fi întors pe cer 
înainte de a ajunge la orizont şi-ar fi făcut cale întoarsă. 
Când adormea mergând sau chiar când îngenunchea lângă 
un izvor ca să bea apă, nu ştia deloc dacă ochii lui se vor 
deschide în lumina soarelui sau a stelelor. 

O vreme îi fusese foame tot timpul. Strângea şi mânca 
fructe putrede, pline de viermi; din când în când se furişa 
pe câmp şi rupea şi muşca din ştiuleţii de porumb copt, cu 
boabele tari ca piatra. Se gândea tot timpul la mâncare, îşi 
închipuia tot felul de bucate şi alimente. Se gândea la cina 
care-l aştepta pe masa din bucătărie acum trei ani şi 
revedea hotărâta şi ferma întoarcere a braţului când 
azvârlise farfuriile de perete, cu un fel de chinuitoare şi 
crispantă sfârşeală de regret, de remuşcare şi furie. Apoi 
într-o zi nu-i mai fu foame. Se întâmplă dintr-odată şi fără 
chin. Se simţea liniştit şi calm. Totuşi ştia că trebuie să 
mănânce. Se silea să mănânce fructele putrede, porumbul 
tare, mestecându-l încet, fără să simtă niciun gust. 
Inghiţea cantităţi enorme de porumb, ceea ce îl făcea să 
aibă hemoragii intestinale. Totuşi, imediat după aceea era 
chinuit din nou de nevoia şi de dorinţa de a mânca. Încerca 


să-şi aducă aminte când mâncase pentru ultima dată 
mâncare gătită omeneşte. Simţea, îşi amintea undeva de o 
casă, o colibă. Casă sau colibă, albă sau neagră: nu-şi mai 
amintea. Şi atunci, cum şedea foarte liniştit, cu o expresie 
de uimire extatică pe faţa lui trasă, bolnavă, bărboasă, 
adulmecă mirosul de negru. Nemişcat (şedea sprijinit de 
un copac lângă un izvor, cu capul dat pe spate, cu mâinile 
în poală, cu faţa istovită şi calmă), simţea şi vedea bucate 
făcute de negri, mâncare de negri. Era într-o încăpere. Nu- 
şi mai amintea cum ajunsese acolo. Dar încăperea era 
plină de oameni care fugeau, dintr-odată consternaţi, ca şi 
cum abia ar fi fugit, brusc şi înspăimântați. Şedea la o 
masă, aşteptând, negândindu-se la nimic într-o pustietate, 
o tăcere plină de fugă. Apoi în faţa lui se ivi mâncarea, 
apărând deodată purtată de nişte mâini negre, prelungi şi 
suple, fugind şi ele în timp ce-i puneau bucatele pe masă. I 
se părea că poate auzi în jurul lui fără să le audă vaiete de 
groază şi nenorocire mai tăcute decât un oftat, odată cu 
zgomotul mestecatului şi înghiţitului. «Atunci era o 
colibă», se gândi el. «Şi le era teamă. Teamă de fratele 
lor». 

În noaptea aceea îi trecu prin minte un gând ciudat. Se 
întinsese, gata să adoarmă, fără să doarmă, fără să pară că 
are nevoie să doarmă, tot aşa cum îşi făcea stomacul să 
dorească mâncarea, pe care nu părea să o dorească sau de 
care să aibă nevoie. Era ciudat în sensul că nu putea 
descoperi nicio cauză şi niciun motiv sau explicaţie pentru 
acest fapt. Se pomeni că încearcă să socotească în ce zi 
este. Era ca şi cum deodată, în cele din urmă, ar fi simţit o 
nevoie adevărată şi imediată de a dărui zilelor trecute un 
scop oarecare, o oarecare zi anume sau faptă, fără a greşi 
sau a exagera. Intră în acea stare de comă în care se 
transformase dormitul, acum că simţea nevoia aceasta 
doar în gând. Când se trezi în zorii cenuşii şi înrouraţi, 
nevoia se cristalizase atât de mult încât nu i se mai părea 


ciudată. 

E în zori, se luminează de ziuă. Se ridică şi se duce la 
izvor şi-şi scoate din buzunar briciul, pămătuful, săpunul. 
Dar e încă prea întuneric ca să-şi vadă limpede faţa în apă, 
aşa că se aşază lângă izvor şi aşteaptă până poate să vadă 
mai bine. Apoi îşi săpuneşte răbdător faţa muind-o cu apa 
aspră, rece. Mâna îi tremură, şi în ciuda grabei simte o 
oboseală copleşitoare aşa că trebuie să se silească. Briciul 
e tocit; încearcă să-l ascută pe pielea pantofilor, dar pielea 
e tare ca fierul şi e umezită de rouă. Se bărbiereşte de 
bine, de rău. Mâna îi tremură, şi nu face o treabă prea 
bună, şi se taie de vreo trei, patru ori, oprindu-şi sângele 
cu apă rece până încetează să curgă. Pune deoparte 
uneltele de bărbierit şi o porneşte iar. Urmează o linie 
dreaptă, neluând în seamă mersul prin brazdele câmpului 
care i-ar fi mai uşor. După puţină vreme ajunge la o şosea 
şi se aşază pe marginea ei. E o şosea liniştită, care se 
iveşte şi dispare în linişte; în praful de culoare deschisă se 
zăresc urme de copite de cai şi de catâri şi din loc în loc 
urme de paşi. Şade pe marginea şoselei, fără haină, cu 
cămaşa odată albă şi pantalonii cândva călcaţi, murdari şi 
plini de noroi, cu obrazul slab, mânjit cu petice de barbă şi 
de sânge închegat, tremurând uşor de oboseală şi de frig, 
în timp ce-l încălzeşte soarele care se înalţă. După câtva 
timp doi copii de negru se ivesc de după cotitură şi se 
apropie. Nu-l văd până le vorbeşte; se opresc, înlemniţi, şi 
se uită la el cu ochii lor albi care li se rotesc în orbite. „In 
ce zi suntem?” repetă el. Copiii nu zic nimic, uitându-se 
ţintă la el. Işi mişcă uşor capul. „Plecaţi”, zice el. Copiii 
pleacă. Nu-i urmăreşte. Şade, gândindu-se după cât se 
pare la locul în care au stat, ca şi cum pentru el, mişcându- 
se, au ieşit din două scoici. Nu-i vede că fug. 

Apoi, şezând acolo, soarele încălzindu-l încetişor, 
adoarme fără să o ştie, deoarece primul lucru de care e 
conştient e un zgomot îngrozitor de lemn şi de metal care 


scârţâie şi zăngăne şi de copite în trap. Deschide ochii la 
timp ca să vadă căruţa care se grăbeşte şi dispare după 
cotitură şi piere din ochii lui. Ocupanţii ei se uită înapoi la 
el pe după umăr, mâna căruţaşului care ţine biciul 
ridicându-se şi căzând. «Şi ei m-au recunoscut», se 
gândeşte el. «Ei şi femeia albă. Şi negrii unde am mâncat 
în ziua aceea. Oricare din ei ar fi putut să mă prindă, dacă 
asta e ce vor. Fiindcă asta-i ce vor toţi: să fiu prins. Dar la 
început toţi fug. Toţi vor să fiu prins şi când vin gata să 
spun: lată-mă. Da așa voi spune iată-mă-s sunt obosit sunt 
obosit să fug şi să-mi port viaţa ca pe-un coş cu ouă toţi 
fug. Ca şi cum ar exista o regulă cum să mă prindă, şi aşa 
nu e cum spune regula. 

Aşa că se îndreaptă din nou înspre tufişuri. De data asta 
e treaz şi aude căruţa înainte de a se ivi. Nu se arată decât 
când căruţa ajunge în dreptul lui. Atunci iese la iveală, 
păşeşte înainte şi zice: „Hei.” Căruţa se opreşte, dintr-o 
tresărire. Capul căruţaşului negru tresare şi el; pe faţă i se 
iveşte uimirea, apoi recunoaşterea şi groaza. 

„Ce zi e azi? “întrebă Christmas. 

Negrul îl priveşte, cu gura căscată. „Ce-ce spui?” 

„În ce zi suntem? Joi? Vineri? Ce zi? Ce zi? Nu-ţi fac 
nimic rău.” 

„E vineri”, zice negrul. „O Doamne Dumnezeule, e 
vineri.” 

„Vineri”, zice Christmas. Din nou clatină din cap. 
„Pleacă.” Biciul cade, catârii o pornesc la drum. Şi căruţa 
dispare după cotitură în trap mărunt, biciul ridicându-se şi 
căzând iar. Christmas însă s-a şi întors şi a intrat din nou 
în pădure. 

Şi iar o porneşte de-a dreptul pe un drum tras ca de 
rigla unui topograf, fără să ţină seama de dealuri şi văi sau 
de mlaştini. Totuşi nu se grăbeşte. Merge asemeni unui om 
care ştie unde e şi unde vrea să se ducă şi ştie până la 
secundă cât timp îi trebuie ca să ajungă acolo. Ca şi cum 


ar dori să vadă pământul natal în toate formele lui pentru 
prima sau ultima dată. Crescuse până la vârsta bărbăţiei la 
ţară, unde asemeni unui marinar care nu ştie să înoate, 
înfăţişarea trupească şi gândirea sa fuseseră modelate de 
constrângerile naturii fără a fi înţeles ceva din adevărata ei 
fire şi înfăţişare. De o săptămână se ascundea şi se târa 
prin locurile ei tainice, totuşi rămânea străin faţă de legile 
imuabile pe care pământul trebuie să le urmeze. Un timp, 
tot mergând aşa drept înainte, i se pare că acest lucru - 
uitatul şi văzutul - îi dă liniştea şi lipsa de grabă şi calmul, 
dar adevăratul răspuns îi răsare deodată în minte. Se 
simte uşor şi curat. «Nu mai trebuie să-mi bat capul cu 
mâncatul», îţi zice el. «Asta era». 

Până la prânz a străbătut opt mile. Ajunge la o şosea 
largă, pietruită, o şosea naţională. De astă dată căruţa se 
opreşte încet când îi face semn cu mâna. Pe obrazul 
tânărului negru care mâna catârii nu se vede nici mirare, 
nici recunoaştere. „Unde duce şoseaua asta?” zise 
Christmas. 

„La Mottstown. Un'e mă'c şi eu.” 

„Mottstown. Mergi şi la Jefferson? 

Tânărul se scarpină în cap. „Nu Mottstown.” 

„Aha”, face Christmas. „Înţeleg. Nu eşti de pe-aici?” 

„Mţ. Stau la vreo două comitate de-aici. Is pe drum de 
trei zile. Merg la Mottstown să iau un vițel de l-a cumpărat 
taică-miu. Vrei să mergi la Mottstown?” 

„Da”, zice Christmas. Se urcă pe capră lângă tânăr. 
Căruţa o porneşte. «Mottstown», se gândeşţe el. Jefferson 
e numai la douăzeci de mile de acolo. «Ei, acum aş putea 
să mai las totul pentru câtva timp în voia soartei», se 
gândeşte el. «De şapte zile n-am făcut-o, aşa că un timp aş 
putea să-ncerc». Se gândeşte că poate, stând şi mersul 
căruţei legănându-l, o să adoarmă. Dar nu adoarme. Nu-i e 
somn sau foame şi nici măcar nu-i obosit. E undeva între şi 
printre toate acestea, suspendat, legănat de mişcările 


căruţei fără să se gândească, fără să simtă nimic. A pierdut 
noţiunea timpului şi a distanţei; poate că a trecut un ceas, 
poate trei. Tânărul spune: 

„Mottstown. Am ajuns.” 

Privind, zăreşte fumul plutind jos pe cer, dincolo de un 
colţ abia vizibil; a intrat din nou pe drumul pe care merge 
de treizeci de ani. Fusese un drum pavat, pe care trebuia 
să mergi repede. Drumul descrisese un cerc înlăuntrul 
căruia el se afla încă. Deşi în ultimele şapte zile nu 
mersese pe un drum pavat, ajunsese totuşi mai departe 
decât în cei treizeci de ani de până acum. Şi totuşi se afla 
încă în interiorul cercului. «Şi totuşi am ajuns mai departe 
în aceste şapte zile decât în toţi cei treizeci de ani», se 
gândeşte el. «Dar n-am ieşit niciodată din acest cerc. 
Niciodată n-am putut ieşi din cerc prin ce-am făcut şi prin 
ce nu mai pot desface nicicând», se gândeşte el calm, 
stând pe capră, cu ghetele, ghetele negre mirosind a 
negru, în faţa lui: semnul acesta de pe gleznele lui, 
mărturie categorică şi de neşters a mareei negre urcând 
de-a lungul picioarelor lui, dinspre tălpi spre cap aşa cum 
suie moartea. 


15 


ÎN VINEREA ACEEA ÎN CARE CHRISTMAS fu prins în 
Mottstown, în oraş trăia o pereche de oameni bătrâni, 
familia Hines. Erau foarte bătrâni. Locuiau într-un mic 
bungalow într-un cartier de negri: cum, din ce, oamenii din 
oraş în general nu ştiau, căci păreau să trăiască într-o 
sărăcie dezgustătoare şi într-o totală lenevie, Hines, după 
cât se ştia, nefăcând de douăzeci şi cinci de ani niciun fel 
de muncă, niciun fel de muncă regulată. N 

Veniseră în Mottstown în urmă cu treizeci de ani. Intr-o 
zi oamenii din oraş se pomeniseră cu femeia aceea în 
căsuţa unde locuiau de atunci, deşi în următorii cinci ani 
Hines era pe-acasă numai o dată pe lună, către sfârşitul 
săptămânii. În curând se află că avea un fel de slujbă în 
Memphis. Ce anume, nu se ştia, deoarece, chiar în acea 
vreme era un om închis în sine, care ar fi putut să aibă sau 
treizeci şi cinci sau cincizeci de ani, în priviri cu o lucire 
rece, violent fanatică şi puţin dementă, care descuraja 
întrebările sau curiozitatea. Oraşul îi considera pe 
amândoi puţin cam scrântiţi - singuratici, cărunţi, ceva 
mai scunzi decât majoritatea bărbaţilor sau femeilor, ca şi 
cum ar fi făcut parte dintr-o rasă sau specie diferită - deşi 
timp de cinci sau şase ani după ce omul păruse a se fi 
instalat de-a binelea în căsuţa în care trăia soţia lui, 
oamenii îl angajau să facă tot felul de treburi pe care le 
socoteau pe măsura posibilităţilor lui. Dar cu timpul încetă 
să facă chiar şi asta. O vreme oamenii din oraş se 
întrebară din ce aveau să trăiască, apoi uitară să se mai 
întrebe tot aşa cum mai târziu când se află în oraş că Hines 
colinda pe jos comitatul, ţinând servicii religioase în 
bisericile negrilor, şi că din când în când negrese, cu ceea 
ce erau evident pachete de mâncare, fuseseră văzute 
intrând prin spatele casei unde trăiau cei doi şi ieşind cu 
mâinile goale, se întrebară un timp ce-o fi cu asta şi apoi 


uitară de ei. Cu timpul, oamenii din oraş sau uitară sau 
iertară, Hines fiind un om bătrân şi inofensiv, ceea ce ar fi 
condamnat la un tânăr. Ziceau: „Sunt nebuni, nebuni când 
e vorba de negri. Poate că sunt yankei”, şi o lăsară baltă. 
Sau poate că lucrul pe care-l trecuseră cu vederea era nu 
devotamentul omului pentru salvarea sufletelor negrilor, ci 
necunoaşterea de către toţi a faptului că el trăia din 
milostenia negrilor, deoarece una din fericitele facultăţi 
ale spiritului constă în a alunga ceea ce conştiinţa refuză 
să accepte. 

Aşa că timp de douăzeci şi cinci de ani perechea aceasta 
de oameni bătrâni nu avu niciun mijloc de trai cunoscut, 
oamenii din oraş în mod colectiv făcându-se că nu văd 
negresele şi mâncărurile, cratiţele acoperite, mai cu seamă 
că unele mâncăruri şi cratiţe fuseseră, după toate 
probabilitățile, aduse intacte din bucătăriile albe unde 
găteau femeile. Poate că acest lucru făcea parte din ceea 
ce respingea spiritul. În orice caz oraşul nu se uita la asta, 
şi timp de douăzeci şi cinci de ani cei doi trăiră în apele 
stătute ale izolării lor singuratice, de parcă ar fi fost doi 
mamuti păroşi rătăciţi din zona polului nord sau două 
animale fără adăpost rămase de pe vremea de dinaintea 
perioadei glaciare. 

Femeia nu era văzută decât foarte rar, deşi bărbatul - 
sub numele de moş Doc - era una din figurile faimoase din 
piaţa oraşului: un omuleţ bătrân şi murdar cu o faţă care 
fusese cândva sau curajoasă sau violentă - fie un vizionar, 
fie un suprem egoist - fără guler, cu haine murdare din dril 
albastru şi ţinând întotdeauna în mână un ciomag dintr-o 
creangă de nuc cojit, ros la mâner, negru şi lucios ca 
sticla. La început, pe vremea când avea slujba aceea din 
Memphis, în vizitele lui din fiecare lună povestise câte 
ceva despre el însuşi, cu siguranţa nu numai a unui om 
independent, dar şi cu ceva în plus, ca şi cum ar fi fost 
cândva în viaţa lui mai mult decât un om independent şi 


asta nu de multă vreme. N-avea nimic de om învins în el. 
Era mai degrabă încrederea aceea a unui om care avusese 
putere de control asupra unor oameni mai puţin importanţi 
şi care de bunăvoie şi pentru un motiv pe care socotea că 
nimeni nu l-ar putea pune la îndoială sau să-l înţeleagă, îşi 
schimbase viaţa. Dar ce spunea despre el şi despre 
ocupaţia lui prezentă nu părea să aibă un înţeles în ciuda 
aparentei lui coerenţe. Aşa că oamenii socoteau chiar şi 
atunci că e puţin nebun. Nu părea să încerce a ascunde 
ceva spunând altceva. Cuvintele lui, ce zicea el, pur şi 
simplu nu se sincronizau cu ceea ce ascultătorii lui 
credeau că ar putea (şi ar trebui) să fie țelul unui om. 
Câteodată îşi spuneau că fusese preot. Apoi el le vorbea 
despre Memphis, despre oraş, într-un mod vag şi splendid, 
de parcă toată viaţa ar fi fost deţinătorul unei slujbe 
importante deşi anonime, acolo în administraţia oraşului. 
„Desigur”, vorbeau oamenii din Mottstown în spatele lui „o 
fi fost inspector la căile ferate. Stătea la pasajul de nivel cu 
un steag roşu de fiecare dată când trecea un tren”, sau „E 
un mare gazetar. Strânge ziarele de sub băncile din parc”. 
Nu-i spuneau asta în faţă, nici cei mai curajoşi dintre ei, 
nici cei care aveau o reputaţie greu întreţinută de oameni 
de spirit. _ 
Apoi îşi pierdu slujba din Memphis sau o abandonă. Intr- 
un sfârşit de săptămână veni acasă şi când veni ziua de 
luni nu mai plecă. De atunci îl vedeai în centru cât era ziua 
de mare, prin piaţă, tăcut, murdar, în ochi cu lucirea aceea 
de furie şi de ţinere la distanţă pe care oamenii o luau 
drept nebunie, cu aerul acela de violenţă uzată asemănător 
cu un parfum, cu un miros; fanatismul acela asemănător cu 
un jar care abia mai pâlpâie şi-i gata să se stingă, un fel de 
evanghelism agresiv care fusese un sfert convingere 
violentă şi trei sferturi cutezanţă fizică. Aşa că nu fură 
surprinşi când aflară că mergea prin comitat, de obicei pe 
jos, şi predica în bisericile pentru negri; nici când aflară, 


un an mai târziu, ce anume predica. Acest alb care 
aproape că depindea de bunătatea şi de milostenia 
negrilor ca să-şi poată duce zilele intra singur în bisericile 
pentru negri din locuri îndepărtate şi întrerupând slujba se 
ducea în amvon şi glasul acela brutal, înfundat şi uneori 
proferând obscenităţi grosolane, le predica umilinţa faţă 
de orice fiinţă cu pielea mai deschisă decât a lor, le 
predica superioritatea rasei albe, el însuşi fiind exemplul ei 
cel mai strălucit, într-un fanatic şi inconştient paradox. 
Negrii erau convinşi că e nebun, însemnat de Domnul, sau 
fost cândva în contact cu Domnul. Probabil că nu ascultau 
şi nu înțelegeau prea multe din ce spunea. Poate că-l luau 
drept Dumnezeu însuşi, deoarece pentru ei Dumnezeu era 
tot un om alb şi căile Sale erau într-un fel de nepătruns. 

Era în centru în după-amiaza aceea, în care numele lui 
Christmas începu a trece din gură în gură pe stradă şi 
copiii, oamenii mari, negustorii, funcţionarii, gură-cască şi 
curioşii, oamenii de la ţară în salopete fiind cei mai 
numeroşi, se porniră să fugă. Hines alergă şi el. Dar nu 
putea fugi prea repede şi nu era de ajuns de înalt ca să 
poată vedea ceva, când ajunse în piaţă, peste umerii celor 
adunaţi. Totuşi cu o revenire a violenţei de altădată care-i 
marcase obrazul încercă, la fel de brutal şi de pornit ca 
oricare din cei din jur, să-şi croiască drum cu forţa în 
grupul zgomotos care se adunase acolo, agăţându-se de 
spatele oamenilor şi în cele din urmă lovindu-i, până când 
oamenii se întoarseră şi-l recunoscură şi puseră mâna pe 
el, Hines continuând să se zbată şi să dea în ei cu 
ciomagul. „Christmas?” strigă el. „Au zis Christmas?” 

„Christmas”, îi răspunse strigând şi el, cu obrazul 
crispat şi ochi furioşi, unul din oamenii care-l ţineau. 
„Christmas! Negrul acela alb care a săvârşit crima aceea 
de la Jefferson, săptămână trecută!” 

Hines îl fulgeră cu privirea pe cel care-i vorbise şi o 
spumă uşoară îi acoperi gura ştirbă. Apoi se porni iar să se 


zbată, cu violenţă, înjurând: un omuleţ bătrân prăpădit, cu 
oase plăpânde de copil, încercând să se elibereze lovind cu 
ciomagul, încercând să-şi croiască un drum dând în 
dreapta şi-n stânga până în locul în care, în mijlocul 
mulţimii, cel prins stătea cu faţa însângerată. „Hai, moş 
Doc!” îi ziceau, ţinându-l pe loc. „Fii cuminte, moş Doc. L- 
au prins. Nu poate fugi. Ei, stai aşa.” 

Dar el se smucea, se zbătea şi înjura cu vocea lui spartă, 
subţire, făcând spume la gură, cei care-l ţineau agitându- 
se şi ei ca nişte oameni care încearcă să stăpânească un 
furtun cu presiunea prea mare faţă de diametrul lui. Din 
tot grupul acela de oameni, singurul calm era cel prins. Îl 
ţineau pe Hines, care înjura, oasele lui bătrâne şi fragile şi 
muşchii lui ca nişte funii agitându-se în clipa aceea ca 
stăpânite de furia fluidă şi suplă a unei nevăstuici. Reuşind 
să scape se năpusti înainte, făcându-şi drum şi dând la o 
parte lumea, se pomeni în faţa celui prins. 

Se opri o clipă, uitându-se cu ochi scânteietori la cel 
prins. Fu un moment de nemişcare totală, şi înainte ca 
oamenii să-l poată reţine, Hines ridică ciomagul şi-l lovi o 
dată pe cel prins şi încercă să dea din nou dar îl prinseră 
şi-l ţinură, neputincios şi cu spuma aceea uşoară 
acoperindu-i buzele. Nu-i puteau închide şi gura. „Omorâţi- 
l pe ticălos!” strigă el. „Omorâţi-l. Omorâţi-l!” 

După o jumătate de ceas doi oameni îl aduceau acasă cu 
maşina. Unul conducea iar celălalt, pe bancheta din spate, 
îl ţinea pe Hines. Faţa lui era acum palidă sub barba şi 
murdăria obişnuită şi ţinea ochii închişi. Îl ridicară şi-l 
scoaseră din maşină şi trecură cu el în braţe pe poartă şi o 
porniră pe cărarea de cărămidă spartă şi de ciment care 
ducea până la trepte. Hines deschisese acum ochii, erau cu 
totul goi, duşi în fundul capului şi li se vedea numai albul, 
albăstrui şi murdar. Dar omul era moale şi neputincios. 
Când să ajungă pe veranda casei, uşa din faţă se deschise, 
soţia lui Hines se ivi în prag, apoi închise uşa după ea şi 


rămase acolo, uitându-se la ei. Îşi dădură seama că e soţia 
lui deoarece ieşise din casa în care se ştia că locuieşte 
Doc. Unul din oameni, deşi vechi locuitor al oraşului, n-o 
mai văzuse niciodată. „Ce s-a întâmplat?” spuse ea. 

„N-are nimic”, zise primul om. „A cam fost puţină 
agitaţie în centru acum câtva timp, şi vremea asta foarte 
caldă şi toate astea la un loc l-au cam doborât.” Femeia 
stătea în faţa uşii ca şi cum i-ar fi oprit să intre în casă - o 
femeie scundă, grasă, bondoacă cu o faţă rotundă ca un 
aluat murdar şi nedat la cuptor, şi cu părul rar strâns bine 
într-un coc. „Tocmai l-au prins pe Christmas, negrul care a 
omorât-o săptămâna trecută pe doamna aceea din 
Jefferson”, spuse omul. „Moş Doc s-a cam agitat pe chestia 
asta.” 

Mrs. Hines se şi întorsese, voind parcă să deschidă uşa. 
Aşa cum îi spusese mai târziu primul om tovarăşului său, 
femeia se opri în loc, ca şi cum ar fi lovit-o cineva cu o 
piatră. „Pe cine au prins?” spuse ea. 

„Pe Christmas”, zise omul. „Pe ucigaşul acela negru. 
Christmas.” 

Femeia stătea în picioare, pe marginea verandei, 
uitându-se în jos la ei, cu o faţă cenuşie, imobilă. „Parcă ar 
fi ştiut ce aveam să-i spun”, spuse omul tovarăşului său 
când se întoarseră la maşină. „Parcă ar fi vrut să-i zic, în 
acelaşi timp că era vorba de el şi că nu era vorba de el.” 

„Cum arată?” întrebă femeia. 

„Nu prea am fost atent”, spuse omul. „L-au cam 
însângerat când l-au prins. Om tânăr. Nu arată a negru 
mai mult decât aş arăta eu.” Femeia se uită în jos la ei. 
Între cei doi oameni, Hines stătea acum în picioare, 
mormăind ceva de parcă s-ar fi trezit atunci. „Ce vreţi să 
facem cu moş Doc?” întrebă omul. 

Femeia nu-i răspunse. Parcă nici nu şi-ar fi recunoscut 
bărbatul, spuse omul mai târziu tovarăşului său. „Ce vor să 
facă cu el?” spuse ea. 


„Cu el?” zise omul. „A, cu negrul. Cei din Jefferson o să 
hotărască. E al lor.” 

Se uita în jos la ei, cenuşie, nemişcată, distantă. „O să-i 
aştepte pe cei din Jefferson?” 

„Cine să aştepte?” spuse omul. „Aha”, zise el. „Păi, dacă 
oamenii din Jefferson n-o să întârzie prea mult.” Il apucă 
uşurel pe bătrân de braţ. „Unde vreţi să-l ducem?” Abia 
atunci femeia se mişcă din loc. Cobori treptele şi se 
apropie. „Să vi-l ducem în casă”, zise omul. 

„Pot să-l duc şi eu”, spuse ea. Era aproape de aceeaşi 
înălţime ca şi Hines, deşi mai voinică. Îl apucă pe bătrân 
de sub braţ. „Eupheus”, zise ea, nu prea tare. „Eupheus.” 
Le spuse celor doi oameni, cu glasul calm: „Lăsaţi-l. Il ţin 
eu.” Îi dădură drumul. Bătrânul făcu câţiva paşi. Se uitară 
după ea cum îl ajută să urce treptele şi apoi să intre pe 
uşă. Femeia nu se uită înapoi. 

„Nici măcar nu ne-a mulţumit”, spuse cel de-al doilea 
om. „Poate c-ar fi trebuit să-l luăm şi să-l băgăm la 
închisoare împreună cu negrul, căci părea să-l cunoască 
foarte bine.” 

„Eupheus”, zise primul om. „Eupheus. Mă tot întrebam 
de cincisprezece ani cum l-o fi chemând. Eupheus.” 

„Hai. Să ne întoarcem. S-ar putea să scăpăm ceva.” 

Primul om se uită spre casă, la uşa închisă prin care 
dispăruseră cei doi oameni. „Şi ea îl cunoştea.” 

„Pe cine-l cunoştea?”; „Pe negrul acela, pe Christmas.” 

„Hai, vino.” Se întoarseră la maşină. „Ce zici de 
afurisitul ăla, care vine aici în oraş, la douăzeci de mile de 
locul unde a făcut crima, şi se plimbă încolo şi-ncoace pe 
strada principală până îl recunoaşte cineva. Aş fi vrut să fi 
fost eu cel care l-a recunoscut. Aş fi avut ce face cu mia aia 
de dolari. Dar eu n-am noroc niciodată.” Maşina o porni. 
Primul om se tot uita înapoi la uşa închisă, prin care 
dispăruseră cei doi oameni. 

Cei doi bătrâni stăteau în holul întunecat şi strâmt al 


căsuţei, în care plutea un miros greu de peşteră. Halul de 
epuizare al bătrânului nu se prea deosebea de o stare de 
comă, şi când soţia lui îl duse până la un scaun şi-l ajută să 
se aşeze, păru a fi singurul lucru care trebuia făcut. Dar nu 
era nevoie să se întoarcă şi să încuie uşa din faţă, ceea ce 
ea făcu. Femeia reveni şi o clipă se opri lângă el. La 
început părea că-l priveşte cu atenţie, plină de grijă şi 
solicitudine. O a treia persoană şi-ar fi dat seama însă că 
femeia tremura din tot corpul şi că-l aşezase pe scaun pe 
bătrân, fie ca să nu-l trântească pe jos, fie ca să-l ţină acolo 
până va izbuti să vorbească. Se aplecase asupra lui: 
bondoacă, obeză, cenuşie la faţă, cu o faţă de om înecat. 
Când începu să vorbească, glasul îi tremura şi ea se 
strădui să şi-l stăpânească, tremurând, mâinile strângând 
cu putere braţele scaunului în care zăcea bătrânul, glasul 
sunând reţinut şi tremurat: „Eupheus. Ascultă-mă. Trebuie 
să m-asculţi. Până acum nu te-am supărat. Vreme de 
treizeci de ani nu te-am întrebat nimic. Dar acum am s-o 
fac. Vreau să ştiu şi tu ai să mi-o spui. Ce-ai făcut cu 
copilul lui Milly?” 


Toată după-amiaza aceea se îmbulziră în piaţă şi în 
preajma închisorii - slujbaşii, gură-cască, ţăranii în 
salopete; vorbele de clacă. Străbăteau oraşul, trecând 
dintr-un loc într-altul, pierind aici, renăscând dincolo ca 
vântul sau ca focul până în clipa în care în umbrele 
prelungi ale înserării oamenii de la ţară începură să plece 
cu căruțele şi cu maşinile pline de praf iar orăşenii o 
porniră spre cină. Atunci pălăvrăgeala începu iar, reînviind 
o clipă, pentru neveste şi familiile adunate în jurul mesei la 
cină, în încăperile luminate electric şi în colibele pierdute 
de pe dealurile din depărtare, luminate cu lămpi de petrol. 
Şi a doua zi, o molcomă şi plăcută duminică de ţară, în 
vreme ce stăteau, în cămăşi curate şi cu bretele înflorate 
în preajma bisericilor de ţară sau prin curţile umbroase ale 


caselor, caii vizitatorilor fiind priponiţi şi maşinile parcate 
de-a lungul gardurilor, iar femeile erau în bucătărie 
pregătind masa, începură iar: „Nu arată a negru mai mult 
decât aş arăta eu. Dar trebuie să fi avut sânge negru. Ai fi 
zis că a vrut înadins să se lase prins, ca un bărbat care ar 
vrea să fie silit să se-nsoare. Scăpase şi fusese liber o 
săptămână întreagă. Dacă n-ar fi dat foc casei, crima ar fi 
putut să nu fie descoperită nici într-o lună. Şi nu l-ar fi 
bănuit pe el, dacă n-ar fi fost omul acela, Brown, pe care 
negrul îl folosea ca să vândă whiskey, în vreme ce el zicea 
că e alb şi căuta să arunce chestia cu whiskeyul şi crima 
asupra lui Brown, dar Brown a spus care-i adevărul. 

Şi ieri dimineaţă a venit în Mottstown în plină zi, într-o 
sâmbătă când oraşul e plin de lume. S-a dus la un bărbier 
alb ca un alb, şi fiindcă arăta ca un alb nimeni nu l-a 
bănuit. Chiar şi atunci când lustragiul a văzut că e încălţat 
cu o pereche de ghete de ocazie, care îi erau prea mari, nu 
l-au bănuit. L-au bărbierit, l-au tuns şi le-a plătit şi a plecat 
şi a intrat într-o prăvălie şi şi-a cumpărat o cămaşă nouă şi 
o cravată şi o pălărie de pai, chiar cu banii furaţi de la 
femeia pe care o omorâse. Şi după aceea s-a plimbat pe 
străzi în plină zi, de parcă tot oraşul ar fi fost al lui, 
mergând în sus şi în jos şi oamenii trecând pe lângă el de 
zeci de ori şi neştiind, până în clipa în care Halliday l-a 
văzut şi a alergat spre el şi l-a prins şi a zis: «Nu te 
cheamă Christmas?» şi negrul a zis că da. N-a negat nicio 
clipă. N-a căutat deloc să se opună. Nu s-a purtat niciodată 
ca un negru sau ca un alb. Asta a fost. Asta a fost lucrul 
care i-a înfuriat pe oameni atât de tare. Să fii un criminal şi 
să te găteşti şi să umbli prin oraş ca şi cum ai desfide 
lumea să poată pune mâna pe tine, când el ar fi trebuit să 
se furişeze şi să se ascundă prin păduri, plin de noroi, 
murdar şi hăituit. Parcă nici nu şi-ar fi dat seama deloc că 
e un criminal, ca să nu mai vorbim că e un negru. 

Şi atunci Halliday (înfierbântat, gândindu-se la mia 


aceea de dolari, îl şi lovise pe negru în obraz de vreo două 
ori, şi negrul purtându-se pentru prima dată ca un negru a 
înghiţit, nu a zis nimic; a sângerat liniştit şi întunecat) - 
Halliday striga la el şi-l ţinea, când deodată bătrânul acela 
căruia i se spune moş Doc Hines s-a apropiat şi a început 
să dea în negru cu ciomagul până când doi oameni au 
trebuit să-l ţină şi să-l liniştească pe moş Doc şi să-l ducă 
acasă cu maşina. Nimeni nu ştia dacă-l cunoaşte pe negru 
sau nu. S-a apropiat şchiopătând, strigând. «Il cheamă 
Christmas? Aţi spus Christmas?» şi a împins lumea 
deoparte şi s-a uitat la negru şi apoi s-a pornit să dea în el 
cu ciomagul. Se purta de parcă ar fi fost în transă sau aşa 
ceva. Au trebuit să-l ţină, şi-şi rotea ochii albaştri în orbite 
şi făcea spume la gură şi dădea cu ciomagul acela în tot ce- 
i stătea în cale până când, deodată, s-a făcut fleaşcă. 
Atunci doi oameni l-au dus acasă cu maşina şi soţia lui a 
ieşit şi l-a luat în casă, şi cei doi oameni s-au întors în oraş. 
Nu ştiau ce-a avut, de şi-a ieşit aşa din fire după ce a fost 
prins negrul, în orice caz erau convinşi că o să-şi revină. 
Dar n-a trecut o jumătate de ceas şi bătrânul era din nou în 
centru. De data asta era pur şi simplu nebun de legat, 
stătea la colţul străzii şi striga la toţi cei care treceau, 
zicându-le că sunt laşi fiindcă nu-l scot pe negru din 
închisoare ca să-l spânzure chiar atunci, acolo, indiferent 
de ce-ar zice cei din Jefferson. Avea o faţă de nebun, ca un 
om care ar fi fugit de la balamuc şi care ar fi ştiut că nu 
are prea multă vreme la dispoziţie până vor veni să-l 
prindă iar. Lumea zicea că fusese şi predicator. 

El zicea că are dreptul să-l omoare pe negru. Nu spunea 
deloc de ce şi era prea agitat şi într-un hal fără de hal ca 
să poată vorbi ca lumea, chiar dacă se oprea cineva atâta 
cât să-l întrebe. Şi se adunase de ajuns de multă lume în 
jurul lui, şi el urla că e dreptul lui să spună cel dintâi dacă 
negrul trebuie să trăiască sau să moară. Şi oamenii 
începură să-şi spună că locul lui era la închisoare 


împreună cu negrul, când sosi acolo şi soţia sa. 

Sunt oameni care locuiesc în Mottstown de treizeci de 
ani şi nu au văzut-o niciodată. Nu ştiau cine e până nu-i 
vorbi, fiindcă cei care o văzuseră, o ştiau umblând prin 
jurul căsuţei lor din cartierul negru unde locuiau, 
îmbrăcată într-un halat de casă şi în cap cu o pălărie veche 
de-a lui. Dar acum era gătită. Purta o rochie de mătase de 
culoare violetă şi o pălărie cu pană şi în mână avea o 
umbrelă şi se apropie de mulţimea în mijlocul căreia el 
urla şi striga şi-i spuse: «Eupheus». Bătrânul încetă să mai 
urle şi se uită la ea în mână cu ciomagul acela încă ridicat, 
tremurând, cu gura căscată şi cu balele prelingându-i-se 
pe bărbie. Femeia îl luă de braţ. Multor oameni le fusese 
frică să se apropie de el din cauza ciomagului acela; avea 
aerul c-ar fi putut da în oricine, oricând şi nici măcar să nu 
ştie şi să nu fi avut intenţia să o facă. Dar femeia se duse 
de-a dreptul la el, cum stătea aşa cu ciomagul ridicat şi-l 
luă de braţ şi-l duse vizavi unde era un scaun în faţa unei 
prăvălii şi-l aşeză pe scaun şi zise: «Stai aici până mă 
întorc. Să nu pleci, de-aici. Şi termină cu urlatul». 

Şi el o ascultă. Zău c-o ascultă. Rămase acolo unde-l 
aşezase şi femeia nici nu se uită înapoi. Toţi observară 
lucrul ăsta. Poate din cauză că oamenii n-o văzuseră 
niciodată decât în jurul casei, stând pe-acasă. Şi din cauză, 
că moş Doc era un bătrânel atât de rău încât nimeni nu l-ar 
fi supărat fără să se gândească bine înainte de a o face. În 
orice caz fură surprinşi. Nici nu s-ar fi gândit că moş Doc 
ar putea primi vreun ordin de la cineva. S-ar fi zis că 
bătrâna ştia ceva despre el şi că el trebuia să o asculte. 
Fiindcă se aşeză jos când ea îi spuse s-o facă, pe scaunul 
acela, şi nu mai striga şi nu mai făcea scandal, ci stătea cu 
capul plecat, cu mâinile tremurând pe ciomagul acela gros 
şi o şuviţă de salivă i se prelingea din gură pe cămaşă. 

Femeia se duse drept la închisoare. În faţa clădirii se 
adunase multă lume, deoarece cei din Jefferson trimiseseră 


vorbă că urmau să vină să-l ia pe negru. Străbătu mulţimea 
celor adunaţi şi intră în închisoare şi-i zise lui Metcalf, 
«Vreau să-l văd pe omul pe care l-au prins». 

«De ce vrei să-l vezi?» o întrebă Metcalf. 

«N-am să-i fac nimic», zise ea. «Vreau doar să-l văd». 

Metcalf îi spuse că erau mulţi oameni care voiau să facă 
acest lucru şi ştia că ea nu vrea să-l ajute să scape, şi că el 
era doar un temnicer şi nu poate lăsa pe nimeni înăuntru 
fără a avea voie de la şerif. Şi ea stătea acolo foarte calmă 
în rochia aceea violetă şi cu pana care nici nu se clătina şi 
nici nu se-nclina. «Unde e şeriful?» zise ea. 

«S-ar putea să fie în birou la el», spuse Metcalf. «Găsiţi-l 
şi cereţi-i voie. După aceea o să-l puteţi vedea pe negru». 
Metcalf crezu că aşa o să termine cu povestea asta. Aşa că 
o urmări cum se întoarce şi pleacă şi trece printre cei 
adunaţi în faţa închisorii şi se duce înapoi către piaţă. 
Acum pana se clătina. O putea zări clătinându-se pe 
deasupra gardului. Apoi o văzu că traversează piaţa şi 
intră la judecătorie. Oamenii nu ştiau ce face, deoarece 
Metcalf nu avusese timp să le povestească scena de la 
închisoare. O priveau doar cum intră la judecătorie şi după 
aceea Russel povesti că era în birou şi ridicându-şi privirea 
din întâmplare văzu pălăria aceea cu pană stând în faţa 
ferestrei după ghişeu. Nu ştia de când stătea acolo, 
aşteptându-l să ridice privirea şi să o vadă. Zicea că era 
tocmai atât de înaltă încât să o poţi vedea pe după ghişeu, 
aşa că părea că nu are trup deloc. Era ca şi cum cineva s- 
ar fi strecurat şi ar fi pus acolo un balon pe care zugrăvise 
o faţă şi-ar fi cocoţat o pălărie caraghioasă în vârf, ca 
figurile acelea groteşti de copii din ziarele umoristice. 
«Vreau să-l văd pe şerif», zise ea. 

«Nu-i aici», spuse Russel. «Sunt ajutorul lui. Cu ce vă 
pot fi de folos?» 

Zicea că un timp femeia nu-i răspunse, stând tăcută 
acolo. Apoi zise: «Unde-l pot găsi?» 


«S-ar putea să fie acasă», zise Russel. «A fost foarte 
ocupat săptămâna asta. Uneori şi noaptea, ajutându-i pe 
poliţiştii aceia din Jefferson. S-ar putea să fie acasă şi să 
tragă un pui de somn. Dar poate că aş...» Dar ea şi 
plecase. Se uită pe fereastră şi o văzu că traversează piaţa 
şi o coteşte înspre direcţia în care locuia şeriful. Spunea că 
încercase într-una să o identifice, să-şi imagineze cine era 
femeia aceea. 

Femeia nu-l mai găsi pe şerif. Dar atunci era oricum 
prea târziu. Fiindcă şeriful era la închisoare, dar Metcalf 
nu-i spusese că-i acolo, şi în afară de asta nici nu se 
îndepărtase bine de închisoare că poliţiştii din Jefferson 
sosiră cu două maşini şi se duseră la închisoare. Veniră 
repede şi intrară repede în clădire. Dar ştirea că sunt acolo 
se răspândi imediat şi când cei doi şerifi ieşiră pe verandă 
vreo două sute de bărbaţi, copii şi femei trebuie să se fi 
adunat în faţa închisorii şi şeriful nostru le vorbi oamenilor 
cerându-le să respecte legea şi le spuse că el şi şeriful din 
Jefferson, amândoi, promit ca negrul să fie judecat repede 
şi cinstit: şi atunci cineva din mulţime spuse: «Cinstit, pe 
dracu. A judecat-o el pe femeia aceea albă în mod cinstit?» 
Şi atunci începură să strige, să se îmbulzească, ca şi cum 
ar fi strigat la femeia moartă şi nu la cei doi şerifi. Dar 
şeriful continuă să le vorbească liniştit, zicându-le că 
încearcă să-şi ţină jurământul pe care-l făcuse în faţa lor în 
ziua în care-l aleseseră. «Nu am mai multă simpatie faţă de 
criminalii negri decât oricare din oamenii albi de aici», zise 
el. «Dar e vorba de jurământul făcut, şi pe Dumnezeul meu 
că am să-l ţin. Nu doresc niciun fel de complicaţii, dar n- 
am să le ocolesc. Ar fi mai bine să vă gândiţi puţin la 
treaba asta». Şi Halliday era acolo, cu amândoi şerifii. El 
se arăta cel mai înclinat către înţelepciune şi părea să 
dorească să nu se producă niciun fel de tulburări. «Mdaa», 
strigă cineva, «vă cred că nu vreţi să fie linşat. Dar pentru 
noi nu face o mie de dolari. Pentru noi nu face nici cât o 


mie de chibrituri stinse». Şi atunci şeriful zise repede: «Şi 
dacă Halliday nu vrea să fie omorât? Nu vrem cu toţii 
acelaşi lucru? lată, e aici un cetăţean de la noi care va 
primi recompensa, banii vor fi cheltuiţi chiar aici în 
Mottstown. la gândiţi-vă că ar fi putut să-i ia un om din 
Jefferson. Nu e drept aşa, oameni buni? Nu-i înţelept aşa?» 
Glasul lui nu se auzea prea tare, parcă era glasul unei 
păpuşi, aşa cum sună glasul chiar al unui bărbat voinic 
când vorbeşte nu unor oameni care să-l asculte, ci 
împotriva hotărârii lor pe jumătate luate. 

În orice caz asta păru să-i convingă, chiar dacă oamenii 
ştiau că nici Mottstown şi niciun alt loc n-avea să vadă un 
bănuţ din mia aceea de dolari dacă Halliday avea să fie cel 
care să-i cheltuiască. Dar asta-i linişti. Oamenii sunt 
ciudaţi. Nu pot stărui într-un fel de a gândi sau a face 
ceva, până nu găsesc un nou motiv ca să facă mereu 
acelaşi lucru. Şi când li se oferă un nou motiv, sunt gata 
totuşi să-şi schimbe părerea. Aşa că nu dădură chiar 
înapoi; la fel cum mai înainte frământarea mulţimii păruse 
a porni dinlăuntru în afară, acum frământarea mulţimii se 
porni din afară, înăuntru. Şi şerifii îşi dădură seama de 
asta, tot aşa cum ştiau că n-avea să dureze prea mult, 
fiindcă intrară repede în închisoare şi apoi ieşiră din nou, 
înainte ca oamenii să aibă vreme să-şi schimbe părerea, cu 
negrul între ei şi cu cinci sau şase ajutoare care-i urmau. 
Probabil că-l ţinuseră tot timpul pe după uşa închisorii, 
fiindcă ieşiră aproape imediat cu negrul între ei, deţinutul 
cu faţa întunecată şi cu cătuşe la mâini prinse de mâna 
şerifului din Jefferson, şi din mulţime se auzi ceva care 
sună cam aşa: «Ahhhhhhhhhhhhhhh». 

Îşi croiră o cărare până la stradă, unde o maşină din 
Jefferson aştepta cu motorul mergând şi cu un om la volan, 
şi şerifii înaintară fără să-şi piardă vremea, când deodată 
le ieşi în cale femeia aceea, Mrs. Hines. Împingea oamenii 
şi-şi făcea drum prin mulţime. Era atât de scundă că tot ce 


vedeau oamenii era doar pana aceea care sălta înaintând 
încet, ca un lucru care nu s-ar fi putut mişca prea repede 
nici dacă nu i-ar fi stat nimic în cale şi pe care nimic nu-l 
putea opri, de parcă ar fi fost un tractor. Îmbrâncind 
oamenii în dreapta şi-n stânga, ajunse exact pe cărarea pe 
care o făcuse mulţimea în faţa celor doi şerifi cu negrul 
între ei, aşa că trebuiră să se oprească, pentru ca să nu 
treacă peste ea. Capul femeii arăta ca un ghemotoc de 
ghips iar pălăria îi alunecase într-o parte aşa că pana îi 
atârna în faţă şi trebui s-o dea pe spate ca să poată vedea. 
Dar nu făcu nimic altceva. Pur şi simplu îi opri pe loc 
vreme de-un minut, timp în care rămase aşa şi-l privi pe 
negru. Nu scoase niciun cuvânt, ca şi cum asta ar fi fost tot 
ce voia şi singurul motiv pentru care sâcâise atâta lume, ca 
şi cum ăsta ar fi fost motivul pentru care se gătise şi venise 
în oraş: să-l privească doar o dată pe negrul acela în faţă. 
Fiindcă se întoarse şi-şi făcu drum din nou prin mulţime şi 
când maşinile o porniră cu negrul şi cu poliţiştii din 
Jefferson şi oamenii se uitară în jurul lor, femeia dispăruse. 
Şi atunci se duseră din nou în piaţă, şi moş Doc dispăruse 
şi el de pe scaunul unde-l aşezase ea şi-i spusese să 
aştepte. Dar nu toţi oamenii se întoarseră imediat în piaţă. 
Mulţi din ei stăteau acolo şi se uitau la închisoare de parcă 
numai umbra negrului ar fi plecat de-acolo. 

Crezură că femeia îl luase pe moş Doc acasă. Stăteau în 
faţa prăvăliei lui Dollar şi Dollar le povesti că o văzuse 
venind pe stradă înaintea mulţimii. Le spuse că moş Doc 
nu se clintise de la locul lui, din scaunul unde-l lăsase ea, 
de parcă ar fi fost hipnotizat, până în clipa în care soţia lui 
se apropie şi-l atinse pe umăr şi omul se ridică şi plecară 
împreună şi Dollar îi urmări cum pleacă. Şi Dollar zise că 
după mutra lui moş Doc, trebuie să se fi dus acasă. 

Numai că ea nu-l duse acasă. După o vreme oamenii îşi 
dădură seama că ea n-avea să-l ducă nicăieri. Voiau parcă 
amândoi să facă acelaşi lucru. Acelaşi lucru dar pentru 


raţiuni diferite, şi fiecare din ei ştia că motivul celuilalt e 
altul şi că oricare din ei ar reuşi, avea să aibă consecinţe 
serioase pentru celălalt. Ca şi cum amândoi ar fi ştiut-o şi 
fiecare îl supraveghea pe celălalt şi amândoi ştiau că 
femeia putea să înceapă totul mai bine. 

Se duseră de-a dreptul la garajul unde îşi ţinea Salmon 
maşina de închiriat. Femeia vorbi. Spuse că voiau să 
meargă la Jefferson. Poate că nici nu visau că Salmon avea 
să le ceară mai mult de un sfert de dolar de fiecare, fiindcă 
atunci când le zise trei dolari ea îl întrebă din nou, de 
parcă nu şi-ar fi crezut urechilor. «Trei dolari», zise 
Salmon. «Nu pot să vă duc pentru mai puţin». Stăteau 
acolo şi moş Doc nu se băga deloc în discuţie, ca şi cum ar 
fi aşteptat, ca şi cum lucrul nu-l privea deloc, ca şi cum ştia 
că nu trebuie să se necăjească: avea ea să-i facă să ajungă 
acolo. 

«Nu pot plăti atât», zise ea. 

«N-o să găsiţi pe altcineva care să vă ia mai ieftin», zise 
Salmon. «Doar cu trenul. O să vă coste câte cincizeci şi doi 
de centi de fiecare». Dar femeia se şi îndepărtase, moş Doc 
urmând-o ca un câine. 

Asta era cam pe la ora patru. Până la şase oamenii îi 
văzură şezând pe o bancă în curtea judecătoriei. Nu 
vorbeau: parcă unul n-ar fi ştiut că e şi celălalt acolo. 
Şedeau unul lângă altul, femeia gătită în hainele ei de 
duminică. Poate că-i plăcea să stea acolo, aşa gătită şi în 
centru toată seara de sâmbătă. Poate că pentru ea era 
acelaşi lucru ca pentru alţii să-şi petreacă toată ziua în 
Memphis. 

Rămaseră acolo până când orologiul bătu şase. Atunci se 
ridicară. Oamenii zic că femeia nu-i spuse niciun cuvânt; se 
ridicară pur şi simplu amândoi în acelaşi timp ca două 
păsări de pe o creangă şi nimeni nu poate spune care din 
ele a dat semnalul. Moş Doc mergea puţin mai în urma ei. 
Traversară piaţa pe aici şi o luară pe strada care duce la 


gară. Şi oamenii ştiau că nu avea să treacă niciun tren 
decât după trei ore şi se întrebară dacă într-adevăr voiau 
să plece undeva cu trenul, înainte de a se pomeni că aveau 
să facă un lucru care-i surprinse pe oameni mai mult chiar 
decât asta. Cei doi bătrâni se duseră la cafeneaua aceea 
mică de lângă gară şi cinară, ei care nu fuseseră văzuţi 
până atunci nici pe stradă împreună, ca să nu mai vorbim 
să mănânce la cafenea, de când veniseră în Mottstown. 
Dar acolo îl duse ea; poate că le era teamă că vor pierde 
trenul dacă aveau să mănânce în oraş. Fiindcă erau acolo 
înainte de şase şi jumătate, şezând pe două din scăunelele 
acelea de la tejghea, mâncând ceea ce ceruse femeia fără 
să-l întrebe deloc pe moş Doc ce vrea. Femeia îl întrebase 
pe omul din cafenea despre trenul de Jefferson şi acesta îi 
spusese că trecea la două a.m. «E mare tărăboi în seara 
asta la Jefferson», zise el. «Puteţi lua o maşină în centru şi 
să fiţi la Jefferson în patruzeci şi cinci de minute. Nu 
trebuie să aşteptaţi trenul de două noaptea». Crezuse, 
probabil, că sunt nişte străini; îi spuse cum să ajungă în 
oraş. 

Dar femeia nu spuse nimic şi terminară masa şi plăti, 
dându-i un bănuţ de zece cenți şi unul de cinci, scoţându-i 
unul câte unul dintr-o basma înnodată pe care o scoase din 
umbrelă, moş Doc stând acolo şi aşteptând cu figura aceea 
rătăcită, de parcă ar fi mers în somn. Apoi plecară, şi omul 
din cafenea crezu că voiau să-i asculte sfatul şi să se ducă 
în oraş şi să ia maşina când uitându-se afară îi văzu 
trecând peste şinele de cale ferată către gară. La un 
moment dat vru să-i strige dar n-o făcu. «Cred că n-am 
înţeles bine», se gândi el. «Poate că vor să plece cu trenul 
de nouă, spre sud». 

Şedeau pe o bancă în sala de aşteptare, când oamenii, 
voiajorii şi hoinarii şi alţii ca ei, începură să intre şi să 
cumpere bilete pentru trenul care mergea spre sud. 
Funcţionarul zise că observase nişte oameni în sala de 


aşteptare, când se întorsese după cină, la şapte jumătate, 
dar că nu observase nimic deosebit până ce femeia nu 
venise la ghişeu şi întrebase la ce oră pleacă trenul spre 
Jefferson. Spuse că fiind ocupat atunci, îşi ridicase doar 
privirile şi spusese: «Mâine», fără să se oprească din 
treabă. Apoi după un oarecare timp ceva îl făcu să se uite 
şi iată că faţa aceea rotundă era tot acolo şi îl privea şi 
pana aceea era încă la fereastră şi femeia îi spuse: 

«Vreau două bilete pentru trenul de Jefferson». 

«Trenul de Jefferson nu soseşte decât la două noaptea», 
zise funcţionarul. Nici el nu o recunoscu. «Dacă vreţi să 
ajungeţi la Jefferson cât mai repede, duceţi-vă mai bine în 
oraş şi luaţi o maşină. Ştiţi cum se ajunge în oraş?» Dar ea 
stătea acolo, numărând bănuţii de zece şi de cinci cenți 
scoşi din basmaua aceea înnodată şi el îi dădu două bilete 
şi apoi se uită după ea prin fereastra ghişeului şi-l văzu pe 
moş Doc şi-şi dădu seama cine e femeia. Şi spuse că 
şedeau acolo şi oamenii pentru trenul spre sud veniră şi 
trenul sosi şi plecă şi ei erau tot acolo. Spuse că moş Doc 
arăta de parcă ar fi adormit, sau ar fi fost drogat sau aşa 
ceva. Şi apoi trenul plecă, dar unii dintre oameni nu se mai 
înapoiară în oraş. Stăteau acolo, se uitau pe fereastră, şi 
din când în când intrau în sala de aşteptare şi se uitau la 
moş Doc şi la soţia lui care şedeau pe bancă, până când 
funcţionarul stinse lumina în sală. 

Câţiva dintre oameni rămaseră şi după asta. Se uitau pe 
fereastră şi-i vedeau stând pe întuneric. Poate că vedeau 
pana, şi părul alb al lui moş Doc. Şi atunci moş Doc începu 
să se trezească. Nu păru surprins când îşi dădu seama 
unde se află, nici că era acolo unde nu voia să fie. Se ridică 
doar în picioare, ca şi cum ar fi lăsat-o mai încet câtva timp 
şi acum venise vremea să o pornească din nou cu toată 
puterea. O auziră spunându-i «Şşştttt. $şşttt», şi glasul lui 
izbucnind. Stăteau încă acolo când funcţionarul aprinse 
lumina şi le spuse că trenul de două urma să sosească, şi 


ea îi spunea «Şşşttt. Ssşşşştt» ca unui copil şi moş Doc 
striga, «Preacurvie şi ticăloşie! Ticăloşie şi preacurvie!» 


16 


VĂZÂND CĂ NIMENI NU-I RĂSPUNDE LA bătaia în uşă, 
Byron pleacă de pe verandă, înconjoară clădirea şi intră în 
curtea mică şi închisă din spatele casei. Zăreşte imediat 
scaunul de sub dud. E un şezlong, cu pânza decolorată, 
cârpită, lăsată de atâta vreme după forma trupului lui 
Hightower, că şi gol şezlongul ar părea să cuprindă într-o 
îmbrăţişare spectrală obezitatea diformă a proprietarului; 
apropiindu-se, Byron se gândeşte că şezlongul părăsit care 
evocă abandonul şi pasivitatea şi o mizeră îndepărtare de 
lume e într-un fel şi simbolul şi fiinţa omului însuşi. «Pe 
care am să-l supăr din nou», se gândeşte el cu abia 
schiţată ridicare a buzei de sus, gândindu-se Din nou? 
Supărarea pe care i-am pricinuit-o chiar şi el o să-şi dea 
seama că supărarea aceea nu mai contează acum. Şi din 
nou într-o zi de duminică. Cred însă că duminica vrea să se 
răzbune şi pe el, duminica fiind născocită de oameni. Se 
apropie pe la spatele şezlongului şi se uită în jos. 
Hightower a aţipit. Pe rotunjimea burţii, acolo unde 
cămaşa albă (acum e curată şi proaspătă) se umflă ieşind 
din pantalonii negri roşi, stă o carte cu faţa în jos. Mâinile 
lui Hightower sunt încrucişate pe carte, paşnic, binevoitor, 
aproape pontifical. Cămaşa e croită după moda veche, cu 
pieptarul plisat călcat neglijent, şi nu are guler. Gura i-e 
deschisă, carnea fleşcăită şi moale atârnă în jurul găurii 
rotunde din care se văd dinţii de jos pătaţi şi în jurul 
nasului încă subţire pe care vârsta, înfrângerea anilor 
înşelători nu l-au schimbat. Uitându-se la faţa neştiutoare, 
lui Byron i se pare că omul în întregimea lui fuge de nas, 
care mai păstrează încă neînvins ceva din mândria şi 
curajul care-l ridică deasupra infamiei înfrângerii, asemeni 
unui steag uitat pe meterezele unei cetăţi în ruine. Şi în 
lumină, reflexul cerului de dincolo de frunzele dudului 
joacă şi se aprinde în lentilele ochelarilor, aşa că Byron nu 


poate spune exact când s-au deschis ochii lui Hightower. 
Vede doar că gura s-a închis şi că mâinile încrucişate s-au 
mişcat în clipa în care Hightower s-a ridicat. „Da”, zice el: 
„da? Cine-i... A, Byron.” 

Byron se uită la el, cu o expresie gravă pe faţă. Dar care 
nu e compătimitoare. Nu e nimic: e pur şi simplu gravă şi 
foarte hotărâtă. Zice, fără nicio inflexiune în glas: „L-au 
prins ieri. Nu cred că aţi aflat de asta aşa cum n-aţi ştiut 
nici de asasinat.” 

„L-au prins?” 

„Pe Christmas. În Mottstown. A venit în oraş şi, pe cât 
am putut afla, a umblat pe străzi până l-a recunoscut 
cineva.” 

„L-au prins.” Hightower stă drept în şezlong. „Şi ai venit 
să-mi spui că e - că l-au...” 

„Nu. Nimeni nu i-a făcut încă nimic. Încă nu e mort. E în 
închisoare. Nu are nimic.” 

„Foarte bine. Spui că n-are nimic. Byron spune că n-are 
nimic. Byron Bunch l-a ajutat pe amantul femeii să-şi 
vândă prietenul pentru o mie de dolari şi Byron spune că 
nu are nimic. A ţinut femeia ascunsă de tatăl copilului ei în 
timp ce... Să zic, celălalt amant, Byron? Să spun aşa? Să 
nu spun adevărul pentru că Byron Bunch îl ascunde?” 

„Dacă zvonul public înseamnă adevărul, atunci cred că e 
adevărat. Mai ales când se va descoperi că i-am băgat pe 
amândoi în închisoare.” 

„Pe amândoi?” 

„Şi pe Brown. Deşi cred că o mulţime de oameni au şi 
înţeles că Brown nu era mai în stare să fi săvârşit crima 
sau să fi ajutat la săvârşirea ei decât era să prindă pe omul 
care o făcuse sau să ajute la prinderea lui. Dar ei pot 
spune cu toţii că Byron Bunch i-a băgat pe amândoi în 
siguranţă la închisoare.” 

„A, da.” Glasul lui Hightower tremură puţin, subţire şi 
ascuţit. „Byron Bunch, păzitorul moralității şi al bunăstării 


publice. Câştigătorul, moştenitorul  recompenselor, 
întrucât ea va reveni soţiei morganatice a lui... Să spun şi 
asta? Să-l aflu şi aici pe Byron?” Apoi începe să plângă, 
şezând enorm şi flasc în scaunul acela desfundat. „Nu 
vreau să spun asta. Ştii că nu. Dar nu e drept să mă 
tulburi, să mă necăjeşti, când am... când m-am învăţat să 
stau... când am fost învăţat de ei să stau... Şi asta să vină 
să mă tulbure, să mă cuprindă acum când sunt bătrân, şi 
m-am împăcat cu ceea ce ei socoteau...” Byron l-a mai 
văzut odată stând şi sudoarea şiroindu-i pe faţă ca 
lacrimile; acum vede chiar lacrimile şiroindu-i ca sudoarea 
de-a lungul obrajilor buhăiţi. 

„Ştiu. E un lucru neînsemnat. Prea neînsemnat ca să te 
necăjesc cu el. Nu ştiam. Nu ştiam la început, când m-am 
amestecat. Altfel aş fi... Dar dumneata eşti omul lui 
Dumnezeu. Nu poţi evita asta.” 

„Nu sunt omul lui Dumnezeu. Şi nu din propria mea 
dorinţă. Aminteşte-ţi de asta. Şi nu din propria mea 
alegere nu mai sunt omul lui Dumnezeu. Asta s-a întâmplat 
din voinţa, mai mult decât atât, din ordinul oamenilor, ca 
tine şi ca ea şi ca el, cel din închisoarea aceea, şi ca acei 
care l-au băgat acolo ca să-şi impună voinţa lor asupra lui, 
aşa cum au făcut-o cu mine, prin insulte şi violenţe 
împotriva acelora care, ca şi ei, au fost creaţi de acelaşi 
Dumnezeu şi au fost împinşi de ei să facă lucrurile pe care 
acum le reneagă şi se chinuie pentru că le-au făcut. N-a 
fost alegerea mea. Adu-ţi aminte de acest lucru.” 

„Ştiu. Fiindcă unui om nu-i este dat să aibă multe de 
ales. Dumneata ai ales înainte de asta.” Hightower se uită 
la el. „Alegerea ţi-a fost oferită înainte de a mă fi născut, şi 
ai făcut-o înainte ca eu sau ea sau el să ne fi născut. 
Aceasta a fost alegerea dumitale. Şi socotesc că acei dintre 
ei care sunt buni trebuie să sufere din pricina asta la fel ca 
şi cei care sunt răi, la fel ca şi ea, ca şi el, şi ca şi mine. Şi 
la fel ca şi ceilalţi, şi ca şi femeia cealaltă.” 


„Femeia cealaltă? Încă o femeie? După cincizeci de ani 
trebuie ca viaţa mea să fie violentată şi pacea mea distrusă 
de două femei pierdute, Byron?” 

„Cealaltă nu e pierdută. A fost pierdută timp de treizeci 
de ani. Dar acum a fost regăsită. E bunica lui.” 

„A cui bunică?” 

„A lui Christmas”, spune Byron. 

Aşteptând, uitându-se în stradă şi spre poarta de la 
fereastra biroului cufundat în întuneric, Hightower aude 
când se porneşte muzica îndepărtată. Nu ştie că aşteaptă 
acest lucru, că în fiecare miercuri şi duminică seara, 
şezând la fereastra întunecată, aşteaptă să înceapă. Ştie 
aproape la secundă când ar trebui să înceapă să o audă 
fără să aibă nevoie de orologiu sau de ceas. Nu se 
foloseşte nici de unul, nici de celălalt şi n-a mai avut nevoie 
de niciunul de douăzeci şi cinci de ani. Trăieşte desprins 
de timpul măsurat mecanic. Totuşi, tocmai din acest motiv, 
nu a pierdut niciodată noţiunea timpului. E ca şi cum 
subconştientul lui ar produce, fără voia sa, câteva 
cristalizări ale unor anume momente care au guvernat şi 
au rânduit cândva în această lume viaţa sa moartă. Fără a 
recurge la ceas poate să ştie imediat, gândindu-se doar, 
unde, în viaţa lui de altădată, ar putea fi şi ce ar face între 
două momente fixe care marcau începutul şi sfârşitul 
slujbei de duminică dimineaţa şi slujba de duminică seara 
şi rugăciunile de miercuri seara; exact când intra în 
biserică, exact când dădea predicii sau rugăciunii sale un 
sfârşit dinainte calculat. Astfel că înainte ca amurgul să fi 
coborât el îşi spune Acum oamenii se adună, se apropie 
încet pe străzi şi intrând în biserică se salută între ei; 
grupurile, perechile, cei singuri. Vorbesc pe un ton scăzut 
de lucruri obişnuite, chiar în biserică, femeile agitându-şi 
mereu evantaiele, salutându-şi prietenii care trec printre 
bănci. Miss Carruthers (organista lui care murise acum 
douăzeci de ani) e printre ei; în curând se va ridica şi se va 


duce spre galeria orgii. Rugăciunea de duminică seara. 
Întotdeauna i s-a părut că la această oră oamenii sunt cel 
mai aproape de Dumnezeu, mai aproape decât la oricare 
altă oră din toate celelalte şapte zile. Doar atunci, între 
toate adunările bisericeşti, există ceva din acea pace care 
este începutul şi sfârşitul Bisericii. Spiritul şi inima dacă 
sunt vreodată purificate, atunci sunt; săptămâna cu toate 
nenorocirile ei sunt sfârşite şi socotite şi ispăşite de furia 
austeră şi ceremonioasă a slujbei de dimineaţă; săptămâna 
următoare şi toate nenorocirile ei nu s-au ivit încă, inima e 
împăcată acum pentru scurt timp, scăldată de suflul 
proaspăt şi alinător al credinţei şi speranţei. 

Şezând la fereastra întunecată i se pare că-i vede Acum 
se adună, intră pe uşă. Acum sunt aproape cu toții acolo. 
Şi apoi spune, „Acuma. Acuma”, aplecându-se puţin 
înainte, şi apoi, ca şi cum ar fi aşteptat semnalul lui, 
muzica începe. Sunetele orgii se aud puternice şi vibrante 
în seara de vară, armonioase, sonore, având o tonalitate de 
umilinţă şi puritate, de parcă glasurile înseşi, eliberate, ar 
lua forma şi înfăţişarea răstignirii, extatice, solemne, 
profunde şi câştigând în amploare. Totuşi chiar şi atunci 
muzica are o nuanţă de severitate şi de implacabil, de 
hotărâre, şi nu atât de pasiune cât de sacrificiu, implorând, 
cerând, nu dragostea, nu viaţa, interzicând-o celorlalţi, 
reclamând cu amploare sonoră moartea de parcă moartea 
ar fi o binefacere, aşa cum e întreaga muzică protestantă. 
E ca şi cum cei care o acceptau şi ridicau glasul întru 
slăvirea ei slăvind-o, făuriţi aşa cum erau de ceea ce 
muzica slăvea şi simboliza, se răzbunau pe ceea ce Îi 
făcuse să fie aşa prin mijlocirea slavei înseşi. Ascultător, i 
se pare că aude în cuprinsul ei apoteoza propriei sale 
istorii, a propriei sale ţări, a propriilor sale rudenii de 
sânge; acei oameni din mijlocul cărora a ieşit şi printre 
care trăieşte şi care nu pot gusta nicio plăcere sau îndura 
o nenorocire, care nu pot nici să le evite, fără a i se 


împotrivi. Parcă n-ar putea suporta plăcerea sau extazul: 
evitarea lor ei o află în violenţă, în băutură, în bătăi şi în 
rugăciuni; la fel şi nenorocirea, o violenţă identică şi 
aparent inevitabilă Și astfel de ce nu i-ar duce religia la 
propria lor răstignire ca şi la a celorlalți? se gândeşte el. I 
se pare a desluşi în sunetele muzicii afirmarea şi 
devoţiunea faţă de acest lucru pe care ştiu că vor trebui 
să-l facă în ziua următoare. I se pare că săptămâna trecută 
a alergat asemeni unui torent şi că săptămâna care vine, 
care va începe mâine, este un abis şi că acum pe marginea 
cataractei trecutul a scos un singur țipăt sonor, sever şi 
armonios, nu ca o justificare, ci ca un salut de adio înainte 
de a se prăbuşi, închinat nu vreunui zeu, ci omului 
condamnat aflat în celula cu gratii la fereastră, care-i 
poate auzi pe ei cât şi pe cei de la celelalte două biserici, şi 
întru răstignirea căruia vor înălța şi ei o cruce. «Şi o vor 
face bucuroşi», spune el stând la fereastra întunecată. 
Simte că gura şi fălcile i se încleştează sub acţiunea unui 
fel de presentiment, a ceva mai îngrozitor chiar decât 
râsul. «Deoarece a-l compătimi ar însemna să admită că se 
îndoiesc de ei înşişi şi a spera în şi a simţi nevoia de milă 
pentru ei înşişi. O vor face bucuroşi, bucuroşi. De aceea e 
atât de îngrozitor, de îngrozitor, de îngrozitor». Apoi, 
aplecându-se, vede trei oameni care se apropie şi intră pe 
poartă, acum nişte siluete în lumina felinarului de pe 
stradă, printre umbrele străzii. L-a şi recunoscut pe Byron 
şi se uita la cei doi care-l urmează. Îşi dă seama că sunt un 
bărbat şi o femeie, totuşi în afară de fusta pe care o poartă 
una din siluete, ele sunt aproape la fel: de aceeaşi înălţime 
şi de o grosime care e de două ori mai mare decât aceea a 
unui bărbat sau a unei femei obişnuite, de parcă ar fi doi 
urşi. Începe să râdă înainte de a se putea opri. «Asta i-ar 
mai lipsi lui Byron să fie legat la cap cu o basma şi să-şi 
pună cercei în urechi», se gândeşte el, râzând, râzând fără 
zgomot, încercând să se oprească pentru a se duce la uşă 


când va bate Byron. 


Byron îi conduce în birou. O femeie îndesată, într-o 
rochie violetă şi cu pană la pălărie, cu umbrela în mână, cu 
o faţă total imobilă şi un bărbat incredibil de murdar şi 
aparent incredibil de bătrân, cu o bărbiţă de ţap pătată de 
tutun şi cu ochi de nebun. Intră în încăpere nu cu 
neîncredere, ci cam aşa cum s-ar mişca nişte marionete 
acţionate de resorturi grosolane. Femeia pare a fi cea mai 
sigură sau cel puţin cea mai conştientă din cei doi. E ca şi 
cum, în ciuda inerţiei ei îngheţate şi mecanice, a venit în 
vederea unui anume scop sau cel puţin cu o vagă speranţă. 
Da, Hightower îşi dă seama imediat că omul e într-un fel 
de stare de apatie, ca şi cum ar fi inconştient şi total 
indiferent faţă de ce-l înconjoară şi totuşi cu ceva latent şi 
exploziv în el, în chip paradoxal absent şi treaz în acelaşi 
timp. 

„Ea e”, spune Byron liniştit. „Mrs. Hines.” 

Stau aşa nemişcaţi: femeia parcă ar fi ajuns la capătul 
unei lungi călătorii şi, aflată acum printre feţe şi locuri 
străine, aşteaptă liniştită, glacială, ca un obiect vopsit, 
sculptat în piatră, şi bătrânul murdar, calm, absent şi 
totuşi în chip latent agitat. Ai zice că niciunul din ei nu s-a 
uitat prea mult la el, cu curiozitate sau fără. Hightower le 
arată scaunele. Byron conduce femeia care se aşază cu 
grijă, ţinând strâns în mână umbrela. Bărbatul se aşeză 
imediat. Hightower îşi ia locul lui din spatele biroului. 
„Despre ce vrea să-mi vorbească această femeie?” 

Femeia nu se clinteşte. S-ar părea că n-a auzit. E 
asemeni cuiva care a făcut o călătorie grea în virtutea unei 
promisiuni şi care acum a terminat cu totul şi aşteaptă. „El 
e”, spune Byron. „Reverendul Hightower. Spune-i. Spune-i 
ce vrei să ştie.” Femeia se uită la Byron când acesta 
vorbeşte, cu o faţă total inexpresivă. Dacă se ascunde vreo 
intenţie dincolo de aceasta nemişcare, ea este anulată de 


imobilitatea feţei; dacă e cumva vreo dorinţă sau vreo 
speranţă, nici dorinţa, nici speranţa nu se văd. 

„Spune-i”, zice Byron. „Spune-i de ce-ai venit. Pentru ce 
ai venit la Jefferson.” 

„Pentru”... zice ea. Glasul îi sună deodată profund, 
aproape răguşit, deşi nu prea tare. Ca şi cum nu s-ar fi 
aşteptat să facă atâta zgomot când a început a vorbi, 
femeia se opreşte cu un fel de uimire parcă la auzul 
propriului ei glas, uitându-se la feţele celor doi. 

„Spune-mi”, zice Hightower. „Încearcă să-mi spui.” 

„Pentru că eu...” Din nou glasul i se curmă, piere 
răguşit, de parcă propria ei uimire l-ar fi curmat. Ai zice că 
aceste trei cuvinte sunt un obstacol automat pe care glasul 
ei nu-l poate depăşi; aproape că o pot simţi cum se sileşte 
să le ocolească. „Nu l-am mai văzut de când a început să 
meargă”, spune ea. „De treizeci de ani nu l-am mai văzut. 
Nu l-am văzut niciodată mergând pe propriile lui picioare 
şi spunându-şi numele...” 

„Preacurvie şi ticăloşie!” spune deodată bărbatul. Glasul 
lui e ascuţit, puternic şi strident. „Preacurvie şi ticăloşie!” 
Apoi se opreşte. Ieşit din starea de somnambulism, strigă 
cele trei cuvinte cu o asprime injurioasă şi profetică, şi 
asta e totul. Hightower se uită la el şi apoi la Byron. Byron 
spune liniştit: 

„E copilul fiicei lor. El...” cu o uşoară mişcare a capului 
arată spre bătrân, care se uită atent acum la Hightower cu 
ochii lui strălucitori, de nebun, „el l-a luat imediat după 
naştere şi l-a dus undeva. Ea n-a ştiut ce-a făcut cu copilul. 
N-a ştiut niciodată dacă mai trăieşte sau nu până când...” 

Bătrânul Hines îl întrerupe iar, cu repezeala aceea care-i 
face să tresară. De data asta însă nu strigă: glasul lui e 
calm şi tot atât de cumpănit ca şi cel al lui Byron. Vorbeşte 
limpede, doar puţin cam sacadat: „Da. Bătrânul Doc Hines 
l-a luat. Dumnezeu i-a dat bătrânului Doc Hines 
posibilitatea de a face ceva, aşa că bătrânul Doc Hines i-a 


dat şi el lui Dumnezeu posibilitatea de a face ceva. Şi astfel 
prin glasul copilaşilor Dumnezeu şi-a arătat voinţa. 
Copilaşii îi strigau Negrule! Negrule! în auzul lui 
Dumnezeu şi al oamenilor, arătând astfel care e vrerea 
Domnului. Şi bătrânul Doc Hines a zis Domnului, «Dar asta 
nu-i de ajuns. Copiii îşi spun unii altora cuvinte mai rele 
decât negrule», şi Dumnezeu a spus, <«Aşteaptă şi 
veghează, pentru că Eu nu am mult timp să-mi irosesc cu 
murdăria şi preacurvia de pe lumea asta. L-am însemnat şi 
acum am să-l fac să afle. Şi te-am pus aici ca să veghezi şi 
să-Mi păzeşti vrerea. Tu trebuie să ai grijă şi să veghezi»” 
Glasul i se curmă; nu a coborât glasul. Glasul s-a oprit, 
exact ca atunci când acul e ridicat de pe un disc de mâna 
cuiva care nu-l ascultă. Hightower se uita de la el la Byron, 
aproape furios şi el. 

„Ce înseamnă asta? Ce înseamnă asta?” zice Hightower. 

„Am vrut să aranjez în aşa fel ca ea să vină şi să vă 
vorbească fără ca bătrânul să fie de faţă”, spune Byron. 
„Dar nu am avut unde să-l las. Ea spune că trebuie să-l 
supravegheze. Bătrânul a încercat ieri în Mottstown să-i 
întărâte pe oameni ca să-l linşeze, înainte ca să fi ştiut 
măcar ce-a făcut.” 

„Să-l linşeze?” zice Hightower. „Să-l linşeze pe propriul 
lui nepot?” 

„Asta-i ce spune ea”, spune Byron cu glas egal. „Spune 
că ăsta-i motivul pentru care a venit el aici. Şi a venit cu el 
ca să-l oprească să o facă.” 

Femeia începe să vorbească iar. Poate că ascultă. Faţa 
ei e tot atât de inexpresivă acuma ca şi atunci când a intrat 
în încăpere; cu faţa pe care nu se mişcă niciun muşchi, 
vorbeşte din nou cu glasul acela mort, cu o repezeală 
asemănătoare cu aceea a bărbatului. „De cincizeci de ani e 
aşa. De mai mult de cincizeci de ani îndur toate. Chiar 
înainte de a ne căsători, se războia mereu. Chiar în seara 
în care s-a născut Milly a fost băgat la închisoare pentru că 


se încăierase cu cineva. Asta am îndurat şi din pricina asta 
am suferit. Spunea că trebuie să se bată fiindcă e mai mic 
decât ceilalţi şi de aceea oamenii vor încerca să-i impună 
ce să facă. Ăsta a fost orgoliul şi mândria lui. Dar i-am spus 
că e aşa pentru că îl stăpâneşte diavolul. Şi că într-o zi 
diavolul va veni la el şi el nu va şti decât când va fi prea 
târziu, şi diavolul îi va spune, «Eupheus Hines, am venit 
să-mi iau birul». Asta i-am zis a doua zi după ce s-a născut 
Milly şi eu eram slabă încă de nu puteam să-mi ridic capul 
de pe pernă, şi el abia ieşise din închisoare. l-am spus aşa: 
că Dumnezeu i-a dat pe drept un semn şi un avertisment 
prin aceea că a fost băgat la închisoare chiar în clipa şi 
ceasul naşterii fiicei sale şi asta a fost o dovadă a 
Domnului însuşi că acolo în ceruri el nu a fost socotit 
niciodată potrivit să crească o fată. Un semn al lui 
Dumnezeu din ceruri că oraşul (pe atunci era frânar la 
calea ferată) nu-i făcea decât rău. Şi atunci şi el l-a 
tălmăcit aşa, fiindcă era un semn, şi ne-am mutat atunci 
din oraş şi după un timp a ajuns maistru la o fabrică de 
cherestea, şi-i mergea bine fiindcă pe atunci nu începuse 
să ia numele Domnului în deşert şi, din semeţie, să-l 
înţeleagă şi să-l ierte pe diavolul care-l stăpânea. Aşa că 
atunci când căruţa lui Lem Bush a trecut în noaptea aceea 
venind acasă de la circ şi nu s-a oprit ca Milly să coboare şi 
când Eupheus a venit acasă şi a aruncat lucrurile din saltar 
până a dat de pistol, i-am zis, «Eupheus, e diavolul. Nu e 
grija de Milly care te împinge acum», şi el a spus, 
«Diavolul ori nu diavolul. Diavolul ori nu diavolul», şi m-a 
lovit şi am căzut de-a curmezişul patului şi mă uitam la 
el...” Se opreşte. Pe un ton coborâtor, ca şi cum 
mecanismul s-ar fi oprit în mijlocul discului. Hightower se 
uită din nou de la ea la Byron cu expresia aceea de uimire 
furioasă pe faţă. 

„Aşa mi-a povestit şi mie”, zice Byron. „La început mi-a 
fost greu să desluşesc lucrurile. Locuiau la o fabrica de 


cherestea unde el era maistru. Undeva în Arkansas. Fata 
avea pe atunci vreo optsprezece ani. Într-o seară un circ a 
trecut pe lângă fabrică, în drum spre oraş. Era în 
decembrie şi plouase mult prin locurile acelea şi una din 
căruţe s-a stricat pe când trecea peste un pod de lângă 
fabrică şi oamenii au venit la casa lor ca să-l scoale şi să 
împrumute o macara ca să scoată căruţa de-acolo...” 

„E blestemul Domnului aruncat asupra trupului femeii”, 
izbucneşte deodată bătrânul. Apoi glasul i se stinge, 
coboară; parcă ar fi vrut doar să atragă atenţia. Vorbeşte 
din nou repede, pe un ton firesc, vag, fanatic, vorbind 
despre el la persoana a treia. „El ştia. Bătrânul Doc Hines 
ştia. Văzuse semnul blestemului lui Dumnezeu pe faţa ei, 
sub veşmintele ei. Aşa că atunci când el s-a dus şi şi-a 
îmbrăcat mantaua de ploaie şi a aprins felinarul şi a venit 
înapoi, ea şi era la uşă, îmbrăcată şi ea cu o manta de 
ploaie şi el a zis, «Du-te înapoi la culcare», şi ea a spus, 
«Vreau să merg şi eu», şi el a zis, «Du-te înapoi în camera 
aceea», şi ea s-a dus înăuntru şi el a plecat şi a luat 
macaraua cea mare din fabrică şi a scos căruţa de-acolo. A 
muncit aproape până la ziuă, convins că ea a ascultat 
porunca tatălui pe care Domnul i l-a dat. Dar el ar fi trebuit 
să ştie. Ar fi trebuit să ştie de blestemul lui Dumnezeu 
aruncat asupra trupului femeii; ar fi trebuit să cunoască 
forma mişcătoare a preacurviei şi a afuriseniei, duhnind în 
faţa lui Dumnezeu. Să-i spună bătrânului Doc Hines, care 
ştia mai bine, că ăla e mexican. Când bătrânul Doc Hines 
putea să vadă pe faţa lui blestemul negru al Domnului 
Atotputernic. Să-i spună lui...” 

„Ce?” întreabă Hightower. Vorbeşte cu glas tare, de 
parcă ar fi ghicit că trebuie să înăbuşe glasul celuilalt pur 
şi simplu acoperindu-l. „Ce-i asta?” 

„Era unul din cei de la circ”, zice Byron. „Fata i-a spus 
că-i mexican, fiica lui i-a spus aşa când a prins-o. Poate aşa 
i-o fi spus individul fetei. Dar el” - şi din nou arată spre 


bătrân - „ştia cumva că individul avea sânge negru. Poate 
că oamenii de la circ i-au spus. Nu ştiu. El n-a spus 
niciodată cum a aflat, ca şi cum asta n-ar avea nicio 
importanţă. Şi cred că n-a avut, după noaptea următoare.” 

„Noaptea următoare?” 

„In noaptea aceea când circul se împotmolise acolo, fata 
s-a strecurat afară. El zice asta. În orice caz, el se purtă ca 
şi cum ar fi fost aşa, şi ce făcu nu s-ar fi putut întâmpla 
dacă n-ar fi ştiut şi dacă ea nu ar fi fugit. Fiindcă a doua zi, 
fata s-a dus la circ cu câţiva vecini. El a lăsat-o să se ducă, 
fiindcă atunci nu ştia că ieşise din casă în noaptea trecută. 
El nu bănui nimic nici când fata ieşi şi se urcă în căruţa 
vecinului îmbrăcată cu rochia ei de duminică. Dar în seara 
aceea el aşteptă întoarcerea căruţei, ascultând uruitul ei 
când se apropie pe şosea şi trecu pe lângă casa lui ca şi 
cum n-ar fi avut de gând să se oprească pentru ca fata să 
coboare. Şi atunci alergă afară şi strigă şi vecinul opri 
căruţa, dar fata nu era în căruţă. Vecinul spuse că-i 
părăsise chiar acolo unde era circul, ca să-şi petreacă 
noaptea la o altă fată care locuia la o depărtare de vreo 
şase mile, şi vecinul se miră cum se făcea că Hines nu ştia 
de treaba asta, fiindcă fata avea o valiză în mână când se 
urcase în căruţă. Hines nu văzuse valiza. Şi ea” - de data 
aceasta arătă înspre femeia cu faţa împietrită; ea putea să 
asculte sau nu ce spunea Byron - „zice că diavolul l-a 
călăuzit. Spune că el nu putea şti mai degrabă decât ea 
unde era fata şi totuşi a intrat în casă şi a luat pistolul şi a 
trântit-o pe pat când a încercat să-l oprească, a înşeuat 
calul şi a plecat. Şi ea spune că a apucat-o pe singura 
scurtătură posibilă, alegându-şi drumul în întuneric, din 
vreo şase, singura care putea să-i permită să-i ajungă din 
urmă. Şi totuşi nu avea cum să fi putut şti pe ce drum o 
luaseră. Dar el ştia. Şi-o găsi ca şi cum ar fi ştiut tot timpul 
unde aveau să fie, ca şi cum el şi omul acela despre care 
fata lui spunea că e mexican s-ar fi înţeles să se 


întâlnească acolo. Parcă ar fi ştiut. Era întuneric beznă, şi 
chiar atunci când ajunse din urmă o cabrioletă, n-avea cum 
să poată spune că e aceea pe care o căuta. El însă călări în 
urma cabrioletei, prima cabrioletă pe care o văzuse în 
seara aceea. Se apropie de ea pe partea dreaptă şi se 
aplecă spre cabrioletă, şi încă într-un întuneric de 
nepătruns, şi fără să spună un cuvânt şi fără să se 
oprească îl apucă pe omul acela care putea fi un străin sau 
un vecin, după câte ar fi putut să-şi dea el seama din auzite 
sau din văzute. Îl apucă cu o mână şi-şi propti pistolul în el 
şi-l împuşcă şi o aduse acasă pe fată, în spatele lui, pe cal. 
Lăsă cabrioleta şi pe omul acela în drum. Şi mai şi ploua.” 
Se opreşte. Imediat femeia începe a povesti, de parcă ar 
fi aşteptat cu o nerăbdare încremenită ca Byron să se 
oprească. Vorbeşte pe acelaşi ton monoton, inexpresiv: 
cele două glasuri într-o monotonă strofă şi antistrofă: două 
glasuri fără trup povestind ca în vis ceva petrecut într-o 
zonă fără dimensiuni, de fiinţe fără carne şi sânge: 
„Stăteam de-a curmezişul patului şi l-am auzit plecând şi 
apoi am auzit calul ieşind din grajd şi, trecând de casă, 
începu a galopa. Şi am stat aşa, fără să mă dezbrac, 
uitându-mă ţintă la lampă. Gazul scădea şi după o vreme 
m-am sculat şi am luat lampa şi am dus-o în bucătărie şi 
am umplut-o şi am curăţat fitilul şi apoi m-am dezbrăcat şi 
m-am întins în pat, cu lampa aprinsă. Ploua mereu şi era 
frig şi după un timp am auzit calul intrând din nou în curte 
şi oprindu-se în faţa verandei şi m-am ridicat şi mi-am pus 
şalul şi i-am auzit intrând în casă. Auzeam paşii lui 
Eupheus şi apoi paşii lui Milly străbătând coridorul şi 
apropiindu-se de uşă şi Milly rămase acolo cu părul şi faţa 
muiate de ploaie şi cu rochia ei nouă plină de noroi şi cu 
ochii închişi şi atunci Eupheus a lovit-o şi fata a căzut jos şi 
a rămas întinsă acolo, şi nu arăta altfel ca atunci când 
stătea în picioare. Şi Eupheus stătea în uşă ud şi plin de 
noroi şi spuse, «Ai zis că e mâna diavolului la mijloc. Ei 


uite, ţi-am adus înapoi recolta pregătită de diavol. Întreab- 
o ce poartă acuma înlăuntrul ei. Întreab-o!» Şi eram tare 
obosită şi era frig şi am zis, «Ce s-a întâmplat?» şi el mi-a 
spus, «Du-te acolo şi uită-te în noroi şi-ai să vezi. A putut-o 
duce pe ea că e mexican. Dar pe mine nu a putut să mă 
ducă şi nu a dus-o nici pe ea. N-a avut nevoie s-o facă. Tu 
mi-ai spus odată că diavolul va veni cândva să-mi ceară 
birul. Ei bine, a venit. Nevastă-mea mi-a născut o târfă. 
Dar cel puţin diavolul a făcut ce-a putut când a venit 
vremea să-i plătesc. Mi-a arătat drumul cel bun şi mi-a 
ţinut pistolul să nu tremure». 

Şi de aceea câteodată mă gândesc că diavolul l-a învins 
pe Dumnezeu. Pentru că am văzut că Milly avea să aibă un 
copil şi Eupheus s-a dus să caute un doctor care să facă tot 
ce trebuia. Credeam că va găsi un doctor, şi uneori mă 
gândeam că aşa-i mai bine, dacă un bărbat şi o femeie 
trebuie să trăiască pe această lume. Şi uneori speram că-l 
va găsi, eu fiind foarte obosită şi sfârşită când procesul se 
termină şi proprietarul circului se întoarse şi spuse că 
omul avea într-adevăr sânge negru şi că nu era mexican, 
întocmai cum spusese Eupheus tot timpul, ca şi cum 
diavolul i-ar fi zis lui Eupheus că era negru. Şi Eupheus luă 
din nou pistolul şi zise că o să găsească sau o să omoare un 
doctor, şi plecă şi uneori lipsea câte o săptămână întreagă, 
şi toată lumea ştia şi eu încercam să-l conving pe Eupheus 
să ne mutăm fiindcă doar omul acela de la circ spunea că 
fusese negru şi poate că nici nu ştia sigur, şi în afară de 
asta plecase şi el şi foarte probabil că n-aveam să-l mai 
vedem niciodată. Dar Eupheus nu se mişca şi se apropia 
vremea ca Milly să nască şi Eupheus umbla cu pistolul 
acela încercând să găsească un doctor care să facă treaba. 
Şi apoi auzii că fusese băgat din nou la închisoare; se 
ducea în diferite locuri la biserică şi la adunările unde se 
rugau oamenii şi încerca să găsească acolo un doctor şi 
într-o seară se ridică în timpul rugăciunii şi se duse în 


amvon şi începu să predice el însuşi, urlând împotriva 
negrilor, ca albii să se ridice şi să-i omoare pe toţi, şi 
oamenii din biserică îl făcură să tacă şi să coboare din 
amvon şi el îi ameninţă cu pistolul, acolo în biserică, până 
veni poliţia şi-l arestă şi el se purtă ca un nebun. Şi au 
descoperit că bătuse un doctor într-un alt oraş şi fugise 
înainte ca să poată pune mâna pe el. Aşa că atunci când 
ieşi din închisoare şi se întoarse acasă, Milly era aproape 
gata să nască. Şi atunci am crezut că o să trebuiască să 
renunţe, văzând în cele din urmă care e voinţa lui 
Dumnezeu, deoarece stătea cuminte pe-acasă, şi într-o zi 
dădu peste hăinuţele pe care eu şi cu Milly le pregătisem 
şi le ţineam ascunse ca să nu le vadă el şi nu spuse nimic 
doar că întrebă când avea să fie. Intreba în fiecare zi şi ne- 
am gândit că a renunţat, că ducându-se poate pe la biserici 
sau stând din nou la închisoare se liniştise, ca în seara în 
care se născuse Milly. Şi aşa sosi vremea şi într-o noapte 
Milly mă trezi şi-mi spuse că a început şi m-am îmbrăcat şi 
i-am spus lui Eupheus să se ducă după doctor şi s-a 
îmbrăcat şi a plecat. Şi am pregătit totul şi am aşteptat şi 
timpul în care Eupheus şi doctorul ar fi trebuit să fie înapoi 
veni şi trecu şi Eupheus nu se întorsese şi am aşteptat, 
crezând că doctorul avea să vină foarte curând şi apoi m- 
am dus pe verandă să mă uit şi l-am văzut pe Eupheus 
şezând pe prima treaptă cu puşca pe genunchi şi-mi spuse, 
«Intră în casă, mamă de târfă», şi eu i-am zis, «Eupheus», 
şi el a ridicat puşca şi a zis, «Intră în casă. Fie ca diavolul 
să-şi culeagă recolta: el a fost cel care a pregătit-o». Şi am 
încercat să ies prin spate şi m-a auzit şi a alergat în spatele 
casei cu puşca şi m-a lovit cu patul puştii şi m-am dus 
înapoi la Milly şi el rămase în uşa coridorului de unde se 
tot uită la Milly până ce fata muri. Şi atunci se apropie de 
pat şi se uită la prunc şi-l luă şi-l ridică în aer pe deasupra 
lămpii, de parcă se aştepta să vadă dacă Dumnezeu sau 
diavolul avea să câştige. Şi eu eram foarte obosită, şezând 


lângă pat, uitându-mă la umbra lui de pe perete şi la 
umbra braţelor lui şi a ghemotocului pe care-l ţinea sus, pe 
perete. Şi atunci m-am gândit că Domnul câştigase. Dar 
acum nu ştiu. Pentru că puse pruncul în pat lângă Milly şi 
plecă. Il auzii ieşind pe uşa de la intrare şi atunci m-am 
sculat şi am făcut focul în sobă şi am încălzit puţin lapte.” 
Se opreşte; glasul ei aspru, monoton se stinge. De după 
birou, Hightower o priveşte lung: femeia liniştită cu faţa ca 
de piatră, îmbrăcată într-o rochie violetă, care nu s-a clintit 
de când a intrat în cameră. Apoi femeia se porneşte iar să 
vorbească, fără să facă nicio mişcare, aproape fără să-şi 
mişte buzele, de parcă ar fi o marionetă, iar glasul ar fi al 
unui ventriloc din camera de alături. 

„Şi Eupheus dispăru. Omul care era proprietarul fabricii 
nu ştia unde plecase. Angaja un nou maistru, dar mă lăsă 
să mai stau în casă un timp, fiindcă nu ştiam unde era 
Eupheus şi se apropia iarna şi trebuia să am grijă de copil. 
Şi nu ştiam mai multe decât ştia Mr. Gilman unde era 
Eupheus, până când primii o scrisoare. Era din Memphis şi 
avea un mandat poştal în ea şi asta era totul. Aşa că tot nu 
eram mai lămurită. Şi apoi în noiembrie sosi un alt mandat 
poştal şi nicio scrisoare şi nimic altceva. Şi eram tare 
obosită şi atunci, cu două zile înainte de Crăciun, eram 
afară în curtea din spatele casei, tăind lemne, şi când 
intrai în casă, copilul dispăruse. Nu stătusem pe-afară mai 
mult de un ceas, şi aş fi putut să-l văd intrând şi ieşind. 
Dar nu-l văzusem. Am găsit doar scrisoarea aşa cum o 
lăsase Eupheus pe perna pe care o puneam între copil şi 
marginea patului ca să nu cadă jos şi eram tare obosită. Şi 
am aşteptat, şi după Crăciun Eupheus a venit acasă şi nu 
mi-a spus nimic. Mi-a zis doar că aveam să ne mutăm, şi 
am crezut că a şi dus copilul acolo şi venise după mine. Şi 
nu mi-a spus unde aveam să ne mutăm dar n-a durat mult 
şi eu eram tare necăjită, aproape înnebunită la gândul cum 
avea s-o scoată la capăt copilul până vom fi şi noi acolo şi 


el tot nu-mi spunea nimic şi era de parcă n-aveam să ne 
ducem niciodată acolo. Apoi ne-am dus şi copilul nu era 
acolo şi i-am zis «Să-mi spui ce-ai făcut cu Joey. Trebuie să- 
mi spui», şi el s-a uitat la mine aşa cum se uitase la Milly în 
noaptea aceea când zăcuse în pat şi murise şi spuse, «E 
blestemul lui Dumnezeu şi eu sunt unealta vrerii Lui!» Şi a 
plecat a doua zi şi nu am ştiut unde şi primii un alt mandat 
poştal şi în luna următoare Eupheus veni acasă şi zise că 
lucrează la Memphis. Şi ştiam că-l ascunsese pe Joey 
undeva la Memphis şi m-am gândit că tot e ceva, pentru că 
aşa putea fi acolo ca să vadă de Joey chiar dacă eu nu 
eram. Şi ştiam că trebuie să aştept când o să vrea Eupheus 
să-mi spună şi de fiecare dată mă gândeam că poate data 
viitoare o să mă ia cu el la Memphis. Aşa că am aşteptat şi 
am cusut şi i-am făcut hăinuţe lui Joey ca să fie gata când 
Eupheus o veni acasă şi o să încerc să-l fac să-mi spună 
dacă hăinuţele i se potrivesc lui Joey şi dacă e sănătos, dar 
Eupheus nu-mi spuse nimic. Stătea şi citea cu glas tare din 
Biblie, deşi nimeni în afară de mine nu-l asculta, citind şi 
răcnind ca şi cum s-ar fi gândit că nu cred ce spune. Vreme 
de cinci ani nu-mi spuse nimic şi nu am ştiut niciodată 
dacă i-a dus lui Joey hăinuţele pe care i le făcusem sau nu. 
Şi mi-era teamă să întreb, ca să nu-l necăjesc, pentru că 
tot era ceva că e acolo unde era şi Joey, chiar dacă eu nu 
eram. Şi apoi după cinci ani veni acasă într-o zi şi spuse, 
«O să ne mutăm», şi m-am gândit că acum gata, o să-l văd 
din nou, dacă a fost vorba de-un păcat, cred că la vremea 
aceea plătisem cu toţii pentru el, şi chiar şi eu îl iertai pe 
Eupheus. Fiindcă am crezut că de data asta aveam să 
plecăm, în cele din urmă, la Memphis. Dar n-am plecat la 
Memphis. Am venit la Mottstown. Trebuia să trecem prin 
Memphis şi l-am rugat. A fost prima dată că-l rugam. Dar 
atunci l-am rugat, doar un minut, o secundă; nu să-l ating 
sau să-i vorbesc sau altceva. Dar Eupheus n-a vrut. Nici 
măcar n-am ieşit din gară. Am coborât din tren şi am 


aşteptat şapte ore fără să plecăm din gară, până a venit 
celălalt tren şi am mers la Mottstown. Şi Eupheus nu s-a 
mai dus înapoi la Memphis ca să mai lucreze, şi după câtva 
timp i-am zis, «Eupheus», şi el s-a uitat la mine şi am zis, 
«Am tot aşteptat cinci ani şi nu te-am necăjit niciodată. 
Poţi să-mi spui odată dacă a murit sau nu?» şi el a zis, «A 
murit», şi am zis, «Mort pentru lumea celor vii sau mort 
doar pentru mine? Chiar dacă e mort numai pentru mine. 
Spune-mi măcar atât, fiindcă timp de cinci ani nu te-am 
necăjit deloc», şi el a spus, «E mort pentru tine şi pentru 
mine şi pentru Dumnezeu şi pentru lumea lui Dumnezeu, 
în vecii vecilor».” 

Din nou se opreşte. Dincolo de birou, Hightower se uită 
la ea cu uimirea aceea liniştită şi disperată. Byron stă 
nemişcat, cu capul uşor plecat. Toţi trei sunt ca nişte 
stânci pe o plajă, când apa se retrage, în afară de bătrân. 
El stă şi ascultă aproape atent, cu acea însuşire a lui de a 
trece instantaneu de la totala atenţie care nu pare a 
înţelege la starea aceea de prostraţie în care privirea fixă a 
ochilor lui aparent daţi peste cap e la fel de neplăcută la 
vedere ca şi atunci când şi-ar ţine ochii în mână. 
Chicoteşte, deodată, vesel, puternic, demenţial; vorbeşte, 
incredibil de bătrân, incredibil de murdar. „A fost Domnul. 
El a fost acolo. Bătrânul Doc Hines i-a dat şi lui Dumnezeu 
o şansă. Domnul a spus bătrânului Doc Hines ce să facă şi 
bătrânul Doc Hines a făcut. Apoi Domnul i-a spus 
bătrânului Doc Hines, «Acuma să te uiţi să vezi cum 
lucrează Vrerea Mea?» Şi bătrânul Doc Hines a privit şi a 
auzit din gura copilaşilor lui Dumnezeu, cei fără de mamă 
şi fără de tată, în gura şi în mintea cărora El a pus 
cuvintele Sale, atunci chiar când ei nici nu puteau şti fiind 
fără păcat, chiar şi fetiţele fiind nepătate de păcat şi de 
preacurvie: Negrule! Negrule! din gura copiilor nevinovaţi. 
«Ce ţi-am spus?» a zis Dumnezeu bătrânului Doc Hines. 
«Şi acum că am făcut ca Vrerea Mea să se arate, plec. Nu 


există atâta păcat pe aici ca să mai am treabă, căci ce-mi 
pasă Mie de păcatele trupeşti ale unei târfe, acestea fiind 
şi ele o parte a ţelurilor Mele», şi bătrânul Doc Hines a 
spus, «Cum se poate ca şi păcatele trupeşti ale unei târfe 
să fie o parte a ţelurilor Tale?» şi Dumnezeu a spus, 
«Aşteaptă şi-ai să vezi. Crezi că e doar o întâmplare că am 
trimis pe doctorul acela tânăr ca să găsească ticăloşia Mea 
zăcând învelită în pătura aceea pe pragul acela în noaptea 
aceea de Crăciun? Crezi că a fost o întâmplare că 
directoarea lipsea în noaptea aceea şi că le-am dat 
posibilitatea târfelor ălora tinere să-l boteze Christmas, 
pângărind numele fiului Meu? Aşa că acum plec, pentru că 
Mi-am pus vrerea la lucru şi pot să te las aici să veghezi ca 
ea să fie împlinită!» Aşa că bătrânul Doc Hines s-a uitat şi 
a aşteptat. Din sala de cazane a lui Dumnezeu i-a vegheat 
pe copiii aceia şi sămânţa diavolului care umbla neştiută 
printre ei, mânjind pământul cu roadele acelui cuvânt care 
i se arunca. Fiindcă el nu se mai juca acum cu ceilalţi 
copii. Stătea singur, liniştit, şi bătrânul Doc Hines ştia că 
el ascultă avertismentul ascuns al condamnării lui 
Dumnezeu, şi bătrânul Doc Hines i-a zis, «De ce nu te mai 
joci cu ceilalţi copii aşa cum te jucai înainte?» şi el nu a zis 
nimic şi bătrânul Doc Hines a spus, «Crezi că eşti negru 
fiindcă Dumnezeu ţi-a însemnat faţa?» şi el a zis, «Şi 
Dumnezeu e negru?» şi bătrânul Doc Hines a spus, «El 
este Domnul Dumnezeul oştirilor răzbunătoare, facă-se 
voia Lui. Nu a ta şi nu a mea, fiindcă tu şi cu mine suntem 
amândoi doar o părticică a ţelului Său şi a răzbunării 
Sale». Şi băiatul s-a îndepărtat şi bătrânul Doc Hines l-a 
privit cum aude şi ascultă glasul vrerii răzbunătoare a 
Domnului, până bătrânul Doc Hines l-a descoperit că se 
uita la negrul care lucra în curte, şi-l urmărea prin curte în 
timp ce lucra, până când negrul i-a spus, «De ce te uiţi la 
mine, băiete?» şi el a zis, «Cum se face că eşti negru?» şi 
negrul a zis, «Cine ţi-a spus că sunt negru, bastard alb 


păcătos?» şi el a zis, «Eu nu sunt negru», şi negrul a zis, 
«Eşti mai rău decât asta. Nici nu ştii ce eşti. Şi mai rău 
decât atât, nici n-o să ştii niciodată», şi el a zis, 
«Dumnezeu nu-i negru», şi negrul a zis, «Cred că ar trebui 
să ştii ce e Dumnezeu, fiindcă nimeni în afară de 
Dumnezeu nu ştie ce eşti tu». Dar Dumnezeu nu era acolo 
să spună, fiindcă El îşi pusese vrerea la lucru şi îl lăsase pe 
bătrânul Doc Hines să vegheze. Din acea primă noapte, 
când El a ales sfânta aniversare a propriului său Fiu ca să 
o pună la lucru, L-a pus pe bătrânul Doc Hines să vegheze 
ca ea să se-mplinească. Era frig în noaptea aceea, şi 
bătrânul Doc Hines stătea în întuneric chiar după colţ de 
unde putea zări pragul acela şi voinţa Domnului 
îndeplinindu-se şi-l văzu pe doctorul acela tânăr care 
venea să păcătuiască şi să preacurvească că se opreşte şi 
se apleacă şi ridică ticăloşia Domnului şi o duce în casă. Şi 
bătrânul Doc Hines l-a urmărit şi a văzut şi a auzit. El le-a 
privit pe târfele alea tinere care, în lipsa directoarei, 
pângăreau sfânta aniversare a Domnului cu băuturi şi 
whiskey, că desfac pătura. Şi fata aceea, iubita doctorului, 
care era unealta Domnului, a zis, «Să-i spunem 
Christmas», şi alta a zis, «Christmas şi mai cum?» şi 
Dumnezeu i-a spus bătrânului Doc Hines, «Spune-le», şi 
toate s-au uitat la bătrânul Doc Hines, mirosul păcatului 
învăluindu-le şi au strigat, «A, uite-l pe Moş Doc. Uite Moş 
Doc, ce ne-a adus Moş Crăciun şi ne-a lăsat în prag», şi 
bătrânul Doc Hines a zis, «Îl cheamă Joseph», şi ele au 
încetat să râdă şi s-au uitat la bătrânul Doc Hines şi iubita 
doctorului a zis, «De unde ştii?» şi bătrânul Doc Hines a 
zis, «Domnul a spus aşa», şi ele au râs din nou şi au 
strigat, «Aşa e scris în Sfânta Scriptură: Christmas, fiul lui 
Joe. Joe, fiul lui Joe. Joe Christmas», au spus ele, «În 
sănătatea lui Joe Christmas», şi au încercat să-l facă şi pe 
bătrânul Doc Hines să bea pentru blestemul lui Dumnezeu, 
dar el a aruncat paharul. Şi trebuia doar să se uite şi să 


aştepte şi aşa a făcut şi la vremea hărăzită de Domnul, răul 
a purces din rău. Şi iubita doctorului a venit alergând din 
patul ei lubric, puţind încă a păcat şi a teamă. «Era ascuns 
în spatele patului», zice ea şi bătrânul Doc Hines i-a spus, 
«Ai folosit săpunul acela parfumat care te-a ispitit să 
decazi pentru a jigni şi a-i face silă Domnului. Acuma 
suferă pentru ce-ai făcut», şi ea i-a spus, «Tu-i poţi vorbi. 
Te-am văzut. Tu-l poţi convinge», şi bătrânul Doc Hines i-a 
zis, «Nu-mi pasă de preacurvia ta mai mult decât îi pasă lui 
Dumnezeu», şi ea a spus, «Va povesti şi voi fi concediată. 
Voi fi dezonorată». Puţind a pofte lubrice, stătea ea atunci 
în faţa bătrânului Doc Hines şi vrerea lui Dumnezeu se 
împlinea asupra ei în clipa aceea, cea care jignise casa 
unde Dumnezeu a adăpostit pe copiii lui fără de tată şi de 
mamă. «Eşti un nimic», a zis bătrânul Doc Hines. «Tu şi 
toate târfele. Eşti o unealtă a ţelului urmărit de mânia lui 
Dumnezeu fără de care nicio vrabie nu poate să cadă la 
pământ. Eşti o unealtă a lui Dumnezeu, la fel ca Joe 
Christmas şi ca bătrânul Doc Hines». Şi femeia a plecat şi 
bătrânul Doc Hines a aşteptat şi a vegheat şi nu trecu mult 
şi ea se întoarse şi faţa ei era ca faţa unei fiare flămânde 
din pustiu. «L-am aranjat», spuse ea şi bătrânul Doc Hines 
zise, «Cum l-ai aranjat?» căci nu exista nimic ca bătrânul 
Doc Hines să nu ştie fiindcă Domnul nu ţine ascunse 
ţelurile Lui faţă de uneltele alese de El şi bătrânul Doc 
Hines spuse, «Ai împlinit vrerea dinainte stabilită a lui 
Dumnezeu. Acum poţi pleca şi să-L. urăşti în pace până va 
veni ziua Judecăţii de Apoi», şi faţa ei arăta ca faţa fiarelor 
flămânde din pustiu, şi cu scârna putredă şi colorată a 
buzelor ei râse de Dumnezeu. Şi veniră şi-l luară. Bătrânul 
Doc Hines îl văzu plecând în cabrioletă şi el se întoarse să-l 
aştepte pe Dumnezeu şi Dumnezeu veni şi îi spuse 
bătrânului Doc Hines, «Acum poţi pleca şi tu. Ai făcut ce ți- 
am cerut. Nu mai e alt rău decât acela al păcatelor 
femeieşti, care nu merită ca unealta Mea aleasă să le 


vegheze». Şi bătrânul Doc Hines plecă atunci când 
Dumnezeu îi spuse să plece. Dar el rămase în legătură cu 
Dumnezeu şi în timpul nopţii zise, «Şi cu bastardul acela, 
Doamne», şi Dumnezeu spuse, «El păşeşte încă pe 
pământul Meu», şi bătrânul Doc Hines rămase în legătură 
cu Dumnezeu şi într-o noapte se zbătu şi se strădui şi 
strigă cu glas puternic, «Bastardul acela, Doamne! Simt! 
Simt muşcătura dinţilor şi a colţilor răului!» şi Dumnezeu 
spuse, «E acel bastard. Treaba ta nu s-a terminat. El 
mânjeşte şi pângăreşte pământul Meu».” 


Sunetele muzicii dinspre biserica îndepărtată au încetat 
de mult. Prin fereastra deschisă se aud acum numai 
miriadele de sunete paşnice ale nopţii de vară. Hightower 
stă după birou, arătând în clipa asta mai mult ca oricând 
ca un animal hăituit care a fost înşelat, tăindu-i-se orice 
posibilitate de a fugi, încolţit acum de acei care l-au înşelat 
şi l-au adus aici. Ceilalţi trei stau în faţa lui; parc-ar fi nişte 
juraţi. Doi din ei sunt nemişcaţi, femeia cu răbdarea aceea, 
cu faţa împietrită ca o stâncă în aşteptare, bătrânul istovit 
ca fitilul ars al unei lumânări a cărei flacăra a fost stinsă cu 
violenţă. Numai Byron pare a fi o fiinţă însufleţită. Stă cu 
capul plecat. S-ar părea că meditează la mâna care-i stă pe 
genunchi; degetul gros şi cel arătător se freacă între ele 
încet cu o mişcare de parcă ar frământa ceva, în timp ce el 
pare a privi dus pe gânduri. Când vorbeşte Hightower, 
Byron ştie că nu i se adresează lui, că nu se adresează 
nimănui din încăpere. „Ce vor să fac eu?” zice el. „Ce cred, 
speră, gândesc că aş putea face?” 

Nu se aude niciun răspuns; nici bărbatul nici femeia nu 
par a fi auzit. Byron nu se aşteaptă ca bărbatul să audă. 
«N-are nevoie de niciun ajutor», se gândeşte. «Nu el. El 
are nevoie să fie oprit», gândindu-se, amintindu-şi starea 
de  prostraţie, de suspensie somnambulică şi totuşi 
demenţială în care a mers bătrânul dintr-un loc într-altul 


puţin mai în urma femeii de când i-a întâlnit acum 
douăsprezece ore. «Are nevoie să fie oprit. Cred că e bine 
nu numai pentru ea că e aproape neputincios». Se uită 
atent la femeie. Spune liniştit, aproape blând: „Continuă. 
Spune-i ce vrei. Vrea să ştie ce vreţi să facă. Spune-i.” 

„Mă gândeam că poate...”, zice ea. Vorbeşte fără să se 
mişte. Glasul ei nu e atât timid cât răguşit, ca şi cum ar fi 
silită să încerce a spune ceva din afara domeniului 
lucrurilor care se pot spune cu glas tare, al lucrurilor care 
pot fi simţite, cunoscute. „Mr. Bunch spunea că poate...” 

„Poate ce?” întrebă Hightower. Vorbeşte sec, 
nerăbdător, cu glasul puţin cam ridicat; nici el nu a făcut 
nicio mişcare, şezând cu mâinile pe braţele scaunului. „Ce? 
Ce anume?” 

„Mă gândeam...” Vocea se stinge iar. Dincolo de 
fereastră insectele bâzâie întruna. Apoi vocea continuă, 
monotonă, surdă, femeia stând şi ea cu capul uşor plecat, 
ca şi cum şi-ar asculta şi ea glasul cu acelaşi interes calm: 
„E nepotul meu, băieţaşul fetei mele. Mă gândeam că dacă 
eu... dacă el...”. Byron ascultă liniştit, gândindu-se. Asta-i 
ciudat. Ai zice că s-au schimbat între ei undeva. Că el are 
un nepot negru care aşteaptă să fie spânzurat. Glasul 
continuă: „Ştiu că nu se cuvine să bat la cap un străin. Dar 
dumneata eşti un om norocos. Un burlac, un om singur 
care a putut îmbătrâni fără să fi cunoscut disperarea de a 
iubi. Dar cred că nici n-ai putea înţelege chiar dacă ţi-aş 
explica mai limpede. Mă gândeam că dacă s-ar putea, doar 
pentru o zi, să fie ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Ca şi 
cum oamenii nu l-ar şti ca pe un om care a ucis”... Glasul 
se opreşte iar. Femeia nici nu s-a clintit. Parcă ar fi 
ascultat cum s-a oprit din vorbă, tot aşa cum ascultase că a 
început a vorbi, cu acelaşi interes, cu aceeaşi liniştită 
uimire. 

„Continuă”, spune Hightower, cu glasul ridicat şi 
nerăbdător, „continuă.” 


n 


„Nu l-am văzut deloc de când a început a merge şi a 
vorbi. Timp de treizeci de ani nu l-am văzut deloc. Nu spun 
că nu a făcut ce spun oamenii că a făcut. Să nu sufere din 
cauza asta aşa cum i-a făcut el să sufere pe cei care au 
iubit şi au pierdut. Dar dacă oamenii ar putea să-l lase 
liber doar pentru o zi. Ca şi cum nu s-ar fi întâmplat încă. 
Ca şi cum lumea n-ar avea încă nimic împotriva lui. Atunci 
ar putea fi ca şi cum ar fi fost plecat într-o călătorie şi s-a 
făcut om mare şi s-a întors. Dacă s-ar putea să fie aşa doar 
pentru o zi. După asta nu m-aş mai amesteca. Dacă a făcut 
ce-a făcut, nu sunt eu aceea care să mă pun între el şi ceea 
ce trebuie să sufere. Doar pentru o zi, înţelegi. Ca şi cum 
ar fi fost plecat şi s-ar întoarce, şi mi-ar povesti călătoria 
asta, fără ca lumea celor vii să fie împotriva lui.” 

„O”, zice Hightower, cu glasul ridicat şi strident. Deşi nu 
a făcut nicio mişcare; deşi încheieturile mâinilor care 
strâng braţele scaunului sunt crispate şi albe, începe a se 
contura de sub veşmintele lui un tremur încet şi stăpânit. 
„A, da”, spuse el. „Asta-i totul. E simplu. E simplu. Simplu. 
Simplu. După cât se pare nu se poate opri să spună 
cuvântul acesta „Simplu. Simplu.” Vorbea cu glasul scăzut, 
acuma vorbeşte pe-un ton ridicat. „Ce vor să fac? Ce 
trebuie să fac acum? Byron! Byron? Ce-i asta? Ce-mi cer 
acuma?” Byron s-a ridicat. Stă în picioare în faţa biroului, 
cu mâinile pe birou, în faţa lui Hightower. Totuşi 
Hightower nu face nicio mişcare în afară de mereu 
crescândul tremur al trupului său fleşcăit. „A, da. Ar fi 
trebuit să ştiu. Că va veni Byron să mi-o ceară. Ar fi trebuit 
să ştiu. Că acest lucru avea să fie rezervat pentru Byron şi 
pentru mine. Hai, hai. Vorbeşte. De ce eziţi acuma?” 

Byron priveşte în jur, cu mâinile pe birou. „Un lucru 
trist. Un lucru trist.” 

„Aha. Milă? După atât de multă vreme. Milă de mine sau 
de Byron? Hai, spune. Ce vrei să fac? Căci e vorba de tine: 
ştiu asta. Am ştiut asta tot timpul. Ah, Byron, Byron. Ce 


dramaturg ai fi fost.” 

„Sau mai degrabă un crainic, un agent, un voiajor”, zice 
Byron. „E un lucru trist. Ştiu asta. Nu trebuie să mi-o 
spuneţi.” 

„Dar eu nu sunt clarvăzător ca tine. S-ar părea că tu ştii 
şi ce-aş putea să-ţi spun, totuşi nu vrei să-mi spui ca vrei să 
ştiu. Ce vrei să fac? Să mă duc să spun că sunt vinovat de 
crimă? Asta?” 

Faţa lui Byron se încruntă într-o strâmbătură uşoară, 
fugitivă, sardonică, obosită, fără veselie. „Cred că e ceea 
ce urmează”. Apoi faţa lui redevine calmă, aproape gravă, 
„E un lucru greu de cerut. Dumnezeu ştie că-mi dau seama 
că e aşa.” Priveşte mâna lui care se mişcă încet, 
preocupată şi obişnuită, pe birou. „Imi amintesc că ţi-am 
spus odată că trebuie să plăteşti şi dacă eşti bun şi dacă 
eşti rău; trebuie să plăteşti. Şi oamenii buni nu pot refuza 
socoteala când vine vremea. Nu o pot refuza pentru 
motivul că nu pot fi forţaţi să o plătească, ca un om cinstit 
care joacă. Oamenii răi o pot refuza; de aceea nimeni nu 
aşteaptă ca ei să plătească la vedere sau oricând. Dar cei 
buni nu pot. Poate că durează mai mult ca să plăteşti când 
eşti bun decât când eşti rău. Şi nu ar fi ca şi cum n-ai fi 
făcut-o, ca şi cum n-ai mai fi plătit o socoteală ca asta. Nu 
ar trebui să fie atât de rău acum cum a fost atunci.” 

„Continuă. Zi. Ce am de făcut?” 

Byron se uită pe gânduri la mâna lui înceată. Şi fără 
odihnă. „El n-a recunoscut până acum că a omorât-o. Şi 
singura mărturie pe care o au împotriva lui e cuvântul lui 
Brown, care nu înseamnă mai nimic. Puteţi spune că a fost 
aici cu dumneavoastră în seara aceea. În fiecare seară în 
care Brown spunea că-l vedea ducându-se spre casa aceea 
mare şi că intra acolo. Oamenii vă vor crede. Vor crede 
asta, în orice caz. O să creadă mai degrabă asta venind de 
la dumneavoastră decât să creadă că trăia cu ea ca un 
bărbat şi apoi că a omorât-o. Şi acum sunteţi bătrân. Nu vă 


vor face nimic care să vă poată lovi. Şi cred că v-aţi 
obişnuit cu orice altceva ar putea face.” „Aha”, zice 
Hightower. „A. Da. Da. O să creadă. Ar fi foarte simplu, 
foarte bine. Bine pentru toţi. Atunci el le va fi redat lor 
care au suferit din cauza lui, şi Brown, fără recompensă, ar 
putea fi înspăimântat şi obligat să-şi recunoască pruncul ca 
fiind legitim şi apoi să fugă din nou şi de data asta pentru 
totdeauna. Şi apoi nu va mai fi decât ea şi Byron. Şi fiindcă 
sunt doar un om bătrân care a fost de ajuns de fericit ca să 
îmbătrânească fără să fi trebuit să cunoască disperarea de 
a iubi.” Tremură întruna; se uită în sus. În lumina lămpii 
faţa îi e lucioasă, de parcă ar fi unsă cu ceva. Chinuită şi 
zbârcită, luceşte în lumina lămpii; cămaşa îngălbenită, 
ades spălată care azi dimineaţă a fost proaspătă e umedă 
de sudoare. „Şi nu pentru că nu pot, pentru că nu 
îndrăznesc”, zice el, „ci pentru că nu vreau! Nu vreau! mă 
auzi?” Ridică mâinile de pe braţul scaunului. „Pentru că nu 
vreau să o fac!” Byron nu face nicio mişcare. Mâna lui de 
pe birou nu se mai mişcă; se uită lung la celălalt, 
gândindu-se Nu la mine strigă. E ca şi cum ar şti că există 
ceva mai apropiat de el decât mine care să fie convins. 
Fiindcă acum Hightower strigă, „N-o s-o fac! Nu vreau!” 
cu mâinile ridicate şi strânse, cu faţa năpădită de sudoare, 
buza de sus ridicată deasupra dinţilor încleştaţi şi stricaţi 
în jurul cărora atârnă carnea fleşcăită a fălcilor de 
culoarea ghipsului. Deodată glasul îi devine şi mai 
puternic. „leşiţi!”, ţipă el. „leşiţi din casa mea! leşiţi din 
casa mea!” Apoi cade peste birou, cu faţa între mâinile 
întinse şi pumnii strânşi. Şi, pe când cei doi bătrâni o 
pornesc înaintea lui, Byron se uită înapoi din uşă, şi-l vede 
pe Hightower care nu s-a clintit, cu capul chel şi mâinile 
întinse şi cu pumnii strânşi în pata de lumină pe care o 
face abajurul lămpii. Dincolo de fereastra deschisă bâzâitul 
gâzelor nu a încetat, nu a slăbit. 


17 


ACESTE LUCRURI SE ÎNTÂMPLAU ÎN NOAPTEA de 
duminică. Copilul Lenei se născu a doua zi dimineaţă. 
Când catârul se opri din goană în faţa casei din care Byron 
plecase abia de şase ore, se crăpa de ziuă. Byron sări jos 
din goana catârului şi alergă pe aleea îngustă către 
veranda cufundată în întuneric. Cu toată graba lui părea să 
se observe de la distanţă, gândindu-se cu un fel de aspră 
lipsă de uimire: «Byron Bunch aducând un copil pe lume. 
Dacă m-aş fi putut vedea în rolul ăsta acum două 
săptămâni, nu mi-aş fi crezut ochilor. Le-aş fi spus că 
mint». 

Fereastra îndărătul căreia îl lăsase pe reverend acum 
şase ore era întunecată. Alergând se gândi la capul chel, la 
pumnii strânşi, la trupul fleşcăit aplecat peste birou: «Cred 
totuşi că n-a dormit prea mult», se gândi el. «Chiar dacă 
nu a jucat rolul de... rolul de...» Nu-şi amintea cuvântul 
moaşă, pe care ştia că Hightower l-ar fi folosit. «Cred că n- 
ar trebui să mă gândesc la asta», îşi spuse el. «Ca omul 
care fugind de sau ca să ia un pistol nu are timp să se 
frământe dacă ceea ce face se numeşte laşitate sau curaj». 

Uşa nu era încuiată. Probabil că ştia că nu avea să fie. 
Se îndreptă, căutând, prin hol, făcând zgomot, neîncercând 
să nu-l facă. Nu pătrunsese în această casă mai departe de 
încăperea în care-l văzuse ultima dată pe proprietarul ei 
întins peste birou, în plină lumină a lămpii. Totuşi se uită 
drept spre uşa potrivită, de parcă ar fi ştiut, ar fi văzut prin 
întuneric sau ar fi fost călăuzit. «Asta ar zice el», se gândi 
Byron, bâjbâind grăbit prin întuneric. «Şi ea ar spune la 
fel». Se gândea la Lena, care zăcea în pat în colibă, şi 
începuse să aibă primele dureri. «Numai că şi unul şi 
celălalt ar da nume diferite celui care m-a călăuzit». 
Înainte de a intra în cameră îl auzi pe Hightowcr sforăind. 
«Ca şi cum n-ar fi prea tulburat, după toate astea», îşi zise. 


Apoi se gândi imediat: «Nu. Nu-i drept. Nu-i drept. Fiindcă 
nu cred asta. Ştiu de ce doarme şi dacă eu nu dorm e că el 
e un om bătrân şi nu poate rezista cum rezist eu». 

Se apropie de pat. Cel care îl ocupa sforăia înainte 
nevăzut. Sforăitul unei profunde şi totale abdicări. Nu de 
om istovit, ci de om care a abdicat, de parcă Hightower ar 
fi renunţat şi ar fi abandonat totul, puterea pe care i-o 
dădea acel amestec de mândrie şi speranţă, de orgoliu şi 
teamă, acea putere de a te agăța de înfrângere sau de 
biruinţă care este Eu Sunt, şi a cărui abandonare înseamnă 
de obicei moartea. Stând în picioare lângă pat Byron se 
gândi Sărmanul. Sărmanul. I se părea acum că a-l trezi pe 
acest om din somn ar fi cea mai crudă jignire pe care i-ar 
putea-o aduce. «Dar nu-s eu cel care aşteaptă», se gândi 
el. «Dumnezeu ştie asta. Căci sunt convins că El mă 
observă în ultimul timp. Ca şi toţi ceilalţi, ca să vadă ce voi 
face». 

Il atinse pe cel ce dormea, fără brutalitate, dar cu 
hotărâre. Hightower se opri din sforăit, sub mâna lui 
Byron, şi se ridică deodată. „Da?” zise el. „Ce e? Cine-i? 
Cine-i acolo?” 

„Eu sunt”, zise Byron. „Tot Byron. V-aţi trezit?” 

„Da. Ce...” 

„Da”, zise Byron. „Ea spune că a venit vremea. Că a 
sosit timpul.” 

„Ea?” 

„Spuneţi-mi unde-i lumina?... Mrs. Hines. E afară. Mă 
duc după doctor. Dar s-ar putea să mai întârzii. Aşa că 
puteţi lua catârul meu. Cred că puteţi să mergeţi călare 
până acolo. Mai aveţi cartea aceea?” 

Hightower se mişcă şi patul scârţâi sub el. „Carte? 
Cartea mea?” 

„Cartea pe care aţi folosit-o când s-a născut copilul acela 
negru. Voiam doar să vă amintesc în caz c-o să aveţi nevoie 
de ea. În caz că nu mă întorc cu doctorul la vreme. Catârul 


e afară, la poartă. Ştie drumul. Eu mă duc pe jos în oraş să 
aduc doctorul. Mă întorc acolo cât de curând posibil.” Se 
întoarse şi străbătu încăperea. Îl auzi, îl simţi pe celălalt că 
s-a ridicat în capul oaselor în pat. Se opri în mijlocul 
camerei îndeajuns ca să poată găsi lampa suspendată şi să 
o aprindă. Când se făcu lumină, el se şi-ndrepta spre uşă. 
Nu se uită înapoi. În spatele lui auzi glasul lui Hightower: 

„Byron! Byron!” Nu se opri, nu răspunse. 

Se lumina de zi. O porni grăbit de-a lungul străzilor 
pustii, sub felinarele rare, aproape stinse, în jurul cărora 
gâzele roiau şi de care se mai izbeau încă. Lumina zilei 
creştea însă; când ajunse în piaţă, fațadele dinspre partea 
de răsărit se profilau net pe cer. Se gândea grăbit. Nu se 
înţelesese cu niciun doctor. Mergea şi se blestema singur 
cu spaima aceea amestecată cu furie a unui adevărat tată 
tânăr pentru ceea ce credea acum că a fost o neglijenţă 
grosolană şi criminală. Totuşi nu era chiar grija unui tată 
începător. Era şi altceva dincolo de asta, ceva ce el nu 
avea să recunoască decât mai târziu. Era ca şi cum în 
mintea lui, preocupată de nevoia de a se grăbi, s-ar fi 
ascuns ceva care era gata să sară asupra lui şi să-l înhaţe 
în gheare. Dar el gândea astfel, «Trebuie să mă hotărăsc 
repede. Ei zic că a moşit-o cum trebuie pe negresa aceea. 
Dar acum e altceva. Ar fi trebuit s-o fac săptămâna trecută, 
să văd din vreme un doctor în loc să aştept şi să trebuiască 
să explic acum, în ultimul minut, să alerg din casă în casă 
până o să găsesc un doctor care să vină, care va crede 
minciunile pe care va trebui să le spun. Dracu să mă ia, s- 
ar zice că un om care a minţit atât de mult în ultimul timp 
ar putea să spună acum o minciună pe care orice bărbat 
sau orice femeie să o creadă. Dar s-ar părea că nu pot. 
Cred că nu sunt eu acela care să născocească o minciună 
cum trebuie şi să o şi spună ca lumea». Mergea grăbit, 
paşii răsunându-i singuratici, a gol, pe străzile pustii; se şi 
hotărâse, fără ca măcar să o ştie. Nu vedea în asta niciun 


paradox şi niciun fel de comedie. Hotărârea asta îi trecuse 
prin minte prea repede şi se înrădăcinase prea tare, când 
îşi dădu seama că o luase; picioarele lui o şi ascultau. Il 
duceau spre casa aceluiaşi doctor care sosise prea târziu 
la naşterea copilului negru la care Hightower oficiase cu 
briciul şi cartea. 

Doctorul sosi prea târziu şi de data asta. Byron trebuise 
să-l aştepte să se îmbrace. Era un om trecut de tinereţe şi 
sâcâitor şi oarecum supărat că fusese sculat la ora aceea. 
Apoi trebuise să caute cheia maşinii, pe care o ţinea într-o 
cutie mică de metal, pe care la rândul ei nu o putuse găsi 
imediat. Şi nici nu-i dădu voie lui Byron să spargă broasca. 
Aşa că atunci când ajunseră în cele din urmă la colibă, 
răsăritul se colorase în roz-gălbui şi se şi simţea soarele 
grăbit al verii. Şi din nou cei doi oameni, amândoi mai 
bătrâni acum, se întâlniră în uşa unei colibe cu o singură 
încăpere,  profesionistul pierzând iarăşi în favoarea 
amatorului, întrucât atunci când intră pe uşă doctorul auzi 
pruncul ţipând. Doctorul clipi agitat uitându-se la pastor, 
„Ei bine, doctore”, zise el, „ar fi fost bine ca Byron să-mi fi 
spus că te-a chemat. Aş mai fi încă în pat.” Trecu pe lângă 
pastor şi intră. „S-ar părea că de data asta ai avut mai mult 
noroc decât data trecută când am fost în consult. Numai că 
arăţi de parcă ai avea nevoie dumneata însuşi de un 
doctor. Sau poate că ai nevoie de o ceaşcă de cafea.” 
Hightower spuse ceva, dar doctorul trecu fără să se 
oprească să-l asculte. Intră în colibă, în care o tânără 
femeie pe care n-o mai văzuse până atunci zăcea, palidă şi 
epuizată, pe un pat de campanie îngust, şi o bătrână într-o 
rochie violetă, pe care nici pe ea n-o mai văzuse până 
atunci, ţinea pruncul în poală. Pe un al doilea pat, în 
întuneric, era un bătrân adormit. Când doctorul îl observă, 
îşi spuse că omul arăta de parcă ar fi fost mort, atât de 
adânc şi de paşnic dormea. Dar doctorul nu-l observă 
imediat pe bătrân. Se duse spre bătrână care ţinea 


pruncul. „Aşa”, zise el. „Byron trebuie să fi fost tare agitat. 
Nu mi-a spus că întreaga familie va fi de faţă, bunicul şi 
bunica.” Femeia îşi ridică privirile spre el. Doctorul se 
gândi, «Arată tot atât de prăpădită ca şi bătrânul, cu toate 
că e în picioare. Nu arată a avea măcar atâta vioiciune ca 
să ştie că face parte din familie, ca să nu mai spunem că e 
bunică». 

„Da”, zise femeia. Se uită la el, aplecându-se peste copil. 
Atunci doctorul văzu că faţa ei nu era nici trasă, nici lipsită 
de orice expresie. Văzu că este în acelaşi timp şi calmă şi 
teribilă, ca şi cum liniştea şi spaima, pierite amândouă de 
mult timp, reveniseră la viaţă în acelaşi timp. Dar din 
primul moment observase că atitudinea ei era totodată 
aceea a unei stânci şi a unui animal la pândă. Femeia şopti 
pe un ton care era în acelaşi timp şi şiret şi încordat de o 
spaimă care pierea: „L-am înşelat. l-am spus că veţi veni 
de data asta prin spatele casei. L-am înşelat. Dar acum 
sunteţi aici. Puteţi avea grijă de Milly. Eu o să am grijă de 
Joey.” Apoi expresia aceea dispăru. În timp ce o observa, 
viaţa, vioiciunea pieri, dispărând deodată dintr-o faţă care 
arăta prea calmă, prea ştearsă ca să le fi exprimat 
vreodată; acum ochii îl întrebau cu o privire absurdă, 
neclară, aiurită, în timp ce se apleca peste copil ca şi cum 
doctorul ar fi vrut să i-l ia. Gestul ei probabil că-l trezi; căci 
ţipă deodată. Apoi uluirea dispăru şi ea. Pieri tot atât de lin 
ca şi o umbră; femeia se uită în jos spre copil, pe gânduri, 
cu faţa rigidă, caraghioasă: „E Joey”, spuse ea. „E 
băieţaşul lui Milly.” 

Şi Byron, afară lângă uşa la care se oprise când doctorul 
intrase, auzi ţipătul şi ceva teribil i se întâmplă. Mrs. Hines 
îl strigase să iasă din cortul lui. Era ceva în glasul ei care-l 
făcuse să-şi pună pantalonii în timp ce alerga şi trecea de 
Mrs. Hines, care nu se dezbrăcase deloc, şi intră pe uşă 
pătrunzând în colibă. Atunci o văzu şi se opri împietrit. 
Mrs. Hines era lângă umărul lui şi-i vorbea; poate că-i 


răspundea, îi vorbea. În orice caz înşeuase catârul şi 
galopa către oraş în timp ce părea încă să se mai uite la 
ea, la faţa ei aşa, cum stătea în pat sprijinită într-un cot, 
uitându-se la forma trupului ei de sub pătură cu o spaimă 
tânguioasă şi deznădăjduită. O văzu tot timpul cât îl trezi 
pe Hightower, tot timpul cât îl făcu pe doctor să plece, în 
timp ce undeva în el lucrul acela pândea şi aştepta cu 
ghearele scoase şi gândurile lui alergau prea repede ca să- 
i dea timp să gândească. Asta era. Gândurile prea repezi 
ca să poată gândi, până când doctorul intră în colibă. Şi 
atunci afară, lângă uşa la care se oprise, auzi copilul 
tipând o dată şi ceva teribil i se întâmplă. 

Ştia acum ce părea a-l pândi cu ghearele scoase 
aşteptându-l în timp ce traversa piaţa pustie, căutând 
doctorul pe care neglijase să-l angajeze din timp. Îşi dădu 
seama acum de ce neglijase să angajeze un doctor 
dinainte. Fiindcă nu crezuse până ce Mrs. Hines nu-l 
chemase din cortul lui că el (ea) ar avea nevoie de doctor, 
ar simţi această nevoie. Ca şi cum, de o săptămână, ochii 
lui ar fi acceptat vederea pântecului ei fără ca mintea lui 
să creadă. «Şi totuşi ştiam, credeam», se gândi el. 
«Trebuie să fi ştiut ca să fi făcut ce-am făcut: alergătura şi 
minţitul şi sâcâitul atâtor oameni». Dar acum văzu că nu 
crezuse până nu trecuse de Mrs. Hines şi se uitase în 
colibă. Când, pentru prima dată, glasul lui Mrs. Hines 
pătrunse în somnul lui, ştiu despre ce era vorba, ce se 
întâmplase, se sculase şi pusese pe el, în grabă, ca o 
salopetă, nevoia de a se grăbi, ştiind de ce, ştiind de cinci 
nopţi că se aştepta la asta. Totuşi încă nu credea. Îşi dădu 
seama acuma că în timp ce alerga spre colibă şi se uita 
înăuntru, se aşteptase să o vadă stând în capul oaselor; 
poate să-l întâmpine la uşă, placidă, neschimbată, în afara 
timpului. Dar chiar când atinse uşa cu mâna auzi ceva ce 
nu mai auzise niciodată. Era o tânguire gemută, pătimaşă 
şi umilă în acelaşi timp, care părea să vorbească limpede 


cuiva într-o limbă pe care o ştia că nu-i limba lui şi nici 
aceea a nici unui alt om. Apoi trecuse pe lângă Mrs. Hines 
care era în uşă şi o văzuse întinsă pe pat. N-o mai văzuse 
până atunci în pat şi crezuse că atunci când sau dacă o va 
vedea vreodată aşa, ea va fi încordată, atentă, poate că va 
zâmbi vag şi va fi foarte conştientă de prezenţa lui. Dar 
când intră ea nici nu se uită la el. Părea că nici nu-şi dă 
seama că uşa s-a deschis, că era cineva sau ceva în 
încăpere în afară de ea şi de acel lucru căruia îi vorbise cu 
strigătul acela tânguios într-o limbă necunoscută omului. 
Era acoperită până la bărbie, totuşi partea de sus a 
trupului i se sprijinea pe braţe şi stătea cu capul plecat. 
Părul îi era în dezordine şi ochii păreau două găuri şi gura 
îi era tot atât de albă ca şi perna din spatele ei, şi cum 
părea în postura aceea de alarmă şi surpriză să-şi 
privească forma trupului de sub pătură cu un fel de 
neîncredere jignită, scoase din nou ţipătul acela puternic, 
umil şi tânguit. Mrs. Hines se aplecă asupra ei. Femeia îşi 
întoarse capul, cu faţa aceea rigidă, şi-i zise, peste umărul 
violet. „Adu-l”, zise ea. „Adu doctorul. A venit momentul. 
Nu-şi amintea să se fi dus la grajd. Totuşi era acolo, 
trăgând catârul, luând şaua şi punându-i-o pe spinare. Se 
mişca repede, totuşi gândurile lui mergeau încet. Acum 
ştia de ce. Ştia acum că gânditul se desfăşura încet şi lin, 
cu chibzuială, aşa cum se răspândeşte uleiul, încet, pe 
suprafaţa unor ape agitate. «Dacă aş fi ştiut atunci», se 
gândi el. «Dacă aş fi ştiut atunci. Dacă aş fi înţeles». Se 
gândea aşa, liniştit, cu disperare, cu un regret spăimos. 
«Da, aş fi întors spatele şi aş fi luat-o în direcţia opusă. 
Dincolo de cunoaştere şi de memoria omului în vecii 
vecilor, cred că aş fi plecat». Dar nu făcu asta. Trecu pe 
lângă colibă în galop, gândurile continuând să se 
desfăşoare lin, el neştiind încă de ce. «Numai să pot trece 
şi să nu mai aud când o să tipe din nou». Se gândi el. «Să 
trec numai înainte de a trebui să o aud din nou». Asta îl 


duse ceva mai departe, pe şosea; micul animal cu muşchii 
viguroşi mergea acum mai repede, şi el se gândea, uleiul 
răspândindu-se lin, continuu: «Întâi o să mă duc la 
Hightower. O să-i las catârul. Să ţin minte să-i spun să nu 
uite de cartea aceea de medicină. Nu trebuie să uit asta», 
spuse uleiul, ducându-l până într-acolo, că sări de pe 
cadrul care mai alerga încă drept în casa lui Hightower. 
Apoi se gândi la altceva. «Acum am făcut treaba asta», 
gândind Chiar dacă nu pot avea un adevărat doctor. Aşa 
ajunse până la piaţă şi aici fu părăsit; simţea ghearele 
scoase pândindu-l, gândind Chiar dacă n-o să găsesc un 
adevărat doctor. Fiindcă n-am crezut niciodată că voi avea 
nevoie de el. N-am crezut. Gândul acesta îi trecea prin 
minte, alergând înhămat în chip paradoxal alături de 
nevoia de a se grăbi în timp ce-l ajuta pe bătrânul doctor 
să-şi caute cheia cutiei de metal pentru a scoate cheia 
maşinii. O găsiră în cele din urmă şi un timp nevoia de a se 
grăbi merse împreună cu mişcarea, viteza, de-a lungul 
şoselei pustii sub cerul pustiu al zorilor - asta sau pentru 
că, aşa cum fac oamenii, abandonase întreaga realitate, 
toată spaima şi frica, doctorului de lângă el. În orice caz, 
asta îl aduse înapoi la colibă, unde amândoi coborâră din 
maşină şi se apropiară de uşa colibei, unde ardea încă 
lampa: în acest timp el se afla în răgazul final de linişte 
înainte ca lovitura să cadă şi lucrul acela cu gheare să-l 
ajungă din urmă. Şi atunci auzi copilul ţipând. Şi atunci 
ştiu. Se făcea repede ziuă. Stătea liniştit în pacea aceea 
răcoroasă, în trezirea aceea calmă - mărunt, neînsemnat, 
un om pe care niciun bărbat sau nicio femeie nu s-ar fi 
întors să-l privească de două ori. Ştia acum că tot timpul 
existase ceva care-l apărase de nevoia de a crede şi care 
făcându-l să creadă îl apărase. Cu o uimire severă şi 
austeră se gândea. Ca şi cum numai când Mrs. Hines m-a 
strigat şi am auzit-o şi i-am văzut faţa şi am ştiut că Byron 
Bunch nu înseamnă nimic pe această lume pentru ea, în 


clipa aceea mi-am dat seama că nu e fecioară. Şi se gândi 
că asta era îngrozitor, dar că nu era totul. Mai era ceva. 
Capul lui nu era plecat. Stătea foarte liniştit în ziua care se 
ridica în timp ce se gândea calm. Și acest lucru îmi este 
rezervat, aşa cum spune reverendul Hightower. O să 
trebuiască să i-o spun acum. O să trebuiască să-i spun lui 
Lucas Burch. Nu era o nesurpriză. Era ceva asemănător cu 
teribila şi iremediabila disperare a adolescenţei, Iată, n-am 
crezut până acum că el e aşa. Aşa se întâmplă cu mine, cu 
ea şi cu toți ceilalţi oameni, să mă aflu amestecat în treaba 
asta, să fim doar o mulţime de cuvinte care n-au însemnat 
nimic, care nici măcar nu erau noi, în timp ce ceea ce eram 
noi continua să fie şi să fie fără să simtă lipsa cuvintelor. 
Da. Abia acum am crezut că el e Lucas Burch. Că a existat 
vreodată un Lucas Burch. 


«Noroc», zice Hightower; «noroc. Nu ştiu dacă am avut 
sau nu». Dar doctorul a şi intrat în colibă. Uitându-se 
înapoi încă o clipă, Hightower priveşte grupul din jurul 
patului, auzind glasul vesel al doctorului. Bătrâna şade 
acum liniştită, totuşi uitându-se înapoi la ea i se pare că 
doar acum o clipă se lupta cu ea pentru copil, ca să nu-l 
scape, în teroarea ei prostească şi furioasă. Dar nu mai 
puţin furioasă din cauza prostiei se întâmplă ca, odată ce 
copilul fusese aproape smuls din trupul mamei, bătrâna să- 
| ridice în sus pe braţe, trupul ei greoi, ca de urs 
ghemuindu-se în timp cel fulgera cu privirea pe bătrânul 
adormit în celălalt pat. Când venise Hightower, bătrânul 
dormea tot aşa. Nu părea să respire deloc şi când intrase, 
femeia de lângă pat se ghemuise pe un scaun. Arăta 
întocmai ca o stâncă gata să se rostogolească într-o 
prăpastie şi o clipă Hightower se gândise. L-a şi omorât. 
De data asta şi-a luat măsurile de prevedere cu mult timp 
înainte. Apoi fusese foarte ocupat; bătrâna era lângă el 
fără ca el să-şi fi dat seama până în clipa în care smulsese 


copilul care încă nu respira şi-l ridicase în aer, fulgerându-l 
cu privirea pe bătrânul cu faţă de tigru care dormea în 
celălalt pat. Apoi copilul începu să respire şi să ţipe şi 
femeia păru să-i răspundă, de asemenea într-o limbă 
necunoscută, sălbatică şi triumfătoare. Expresia de pe faţa 
ei era aproape demenţială când el se luptase şi-i smulsese 
copilul din braţe, înainte ca să-i scape. „Vezi”, spuse el. 
„Priveşte! E cuminte. De data asta n-o să-l mai ia.” Bătrâna 
se uita totuşi furioasă la el, îndobitocită, ca un animal, de 
parcă nu ar fi înţeles ce-i spunea. Dar furia, triumful 
dispăruseră de pe faţa ei: scoase un sunet scâncit, răguşit, 
şi încercă să-i ia copilul din braţe. „Ai grijă, acum”, zise 
Hightower. „O să ai grijă?” Bătrâna dădu din cap că da, 
scâncind, întinzând braţele uşurel către copil. Dar mâinile 
îi erau sigure şi o lăsă să-l ia. Şi acum şade cu copilul în 
poală în timp ce doctorul care a sosit prea târziu stă în 
picioare lângă pat, vorbind cu glasul lui vesel, grijuliu, în 
timp ce mâinile îi sunt ocupate. Hightower se întoarce şi 
pleacă, aplecându-se cu grijă spre pământ, ca un bătrân, 
cum coboară treptele stricate, de parcă în pântecul lui 
fleşcăit ar exista ceva primejdios şi acut, asemeni 
dinamitei. Acum s-a luminat cu totul, e dimineaţă; soarele 
s-a ridicat pe cer. Hightower se uită în jur, oprindu-se; 
strigă: „Byron.” Nu răspunde nimeni. Atunci vede că şi 
catârul, pe care-l legase de un stâlp al gardului din 
apropiere, a dispărut. Oftează. „Bine”, se gândeşte el. 
„Astfel am ajuns în punctul în care umilirea supremă pe 
care trebuie s-o îndur din partea lui Byron e o plimbare de 
două mile ca să mă-ntorc acasă. Ăsta nu e un lucru demn 
de Byron, de ură. Dar foarte des nici faptele noastre nu 
sunt. Nici noi de faptele noastre.” 

Se îndreaptă încet spre oraş - un om înalt şi deşirat, cu 
burtă, cu o pălărie de pai murdară şi cu poalele cămăşii de 
noapte, dintr-o pânză aspră de bumbac, vârâte în 
pantalonii negri. «Din fericire am avut timp să-mi pun 


ghetele», se gândeşte el. «Sunt obosit», se gândeşte agitat, 
obosit, ritmându-şi paşii când ajunge în poarta casei. 
Soarele s-a ridicat sus pe cer, oraşul s-a trezit; ici şi colo 
simte mirosul mâncării pregătite pentru micul dejun. 
«Măcar acest lucru l-ar fi putut face», se gândeşte el, 
«dacă tot nu voia să-mi lase catârul, să fi ajuns înaintea 
mea şi să-mi fi făcut focul în sobă. Dacă tot se gândeşte că- 
mi face bine pentru pofta mea de mâncare să fac o 
plimbare de două mile înainte de a mânca». 

Se duce în bucătărie, aprinde focul în sobă, încet, 
stângaci; tot atât de stângaci după douăzeci şi cinci de ani 
ca şi în prima zi în care a încercat să aprindă focul, şi pune 
cafeaua la fiert. «Apoi o să mă culc», îşi spune. «Dar ştiu 
că n-am să dorm». Îşi dă seama însă că gândurile lui par a 
exprima o nemulţumire, asemeni văicărelilor paşnice ale 
unei femei nemulţumite care nu se ascultă nici măcar pe 
sine însăşi; apoi îşi dă seama că-şi pregăteşte ca de obicei 
un mic dejun copios şi se opreşte deodată, plescăind 
nemulţumit din limbă. «Ar trebui să mă simt mai rău decât 
mă simt», se gândeşte el. Dar e nevoit să recunoască 
tocmai contrariul. Şi aşa cum stă, înalt, diform, singuratic 
în bucătăria singuratică şi prost întreţinută, ţinând în 
mână o tigăiţă de tablă în care grăsimea de ieri s-a sleit, e 
cuprins de un val, de un elan, de o strălucire a ceva 
aproape fierbinte, aproape triumfător. «Le-am arătat lor!» 
se gândeşte. «Viaţa nu s-a îndepărtat încă de omul bătrân, 
în timp ce ei ajung aici prea târziu. Ajung aici când e să 
plece, cum ar zice Byron». Dar asta e deşertăciune şi 
mândrie goală. Totuşi înceata strălucire, gata să se stingă, 
nu ţine seama de asta, e indiferentă la mustrare. Se 
gândeşte, «Şi ce e dacă e aşa? Ce e dacă simt asta? triumf 
şi mândrie? Şi ce e dacă e aşa?» Dar căldura, strălucirea, 
fără îndoială, nu cer şi nici nu au nevoie să fie încurajate, 
nici nu sunt potolite de realitatea unei portocale sau a 
ouălor şi a pâinii prăjite. Se uită la farfuriile goale şi 


murdare de pe masă şi spune, cu glas tare: „Dumnezeu să 
mă binecuvânteze. Nici n-o să le spăl acum.” Şi nu se duce 
în dormitor să se culce. Se îndreaptă spre uşă şi se uită în 
încăpere, cu aureola aceea de mândrie şi de hotărâre, 
gândindu-se, «Dacă aş fi femeie. Asta ar face acum o 
femeie: s-ar duce la culcare să se odihnească.» Se duce în 
birou. Se mişcă asemenea unui om care ştie ce vrea, care 
timp de douăzeci şi cinci de ani n-a făcut nimic între ora 
trezirii şi ora culcării. Şi acum nu Tennyson e cartea pe 
care o alege, de data asta alege ceva mai potrivit pentru 
un bărbat, Henric al IV-lea, şi iese în curtea din spatele 
casei şi se tolăneşte pe şezlongul burtos de sub dud, 
instalându-se greoi şi cum trebuie în el. «Dar nu voi putea 
să dorm», se gândeşte el, «fiindcă Byron va veni curând să 
mă trezească. Dar aproape că merită să fiu trezit numai ca 
să aflu la ce se mai poate gândi că ar trebui să fac». 
Adoarme curând, aproape imediat, sforăind. Oricine s-ar 
opri să se uite la şezlong ar vedea, pe după lucirea 
geamănă a cerului în ochelari, un obraz inocent, paşnic şi 
sigur. Dar nu vine nimeni, deşi când se trezeşte după şase 
ore, i se pare a crede că l-a strigat cineva. Se ridică brusc, 
cu şezlongul scârţâind sub el. „Da?” spune el. „Da? Ce e?” 
Dar nu e nimeni, deşi se mai uită o clipă în jur, părând a 
asculta şi a aştepta, cu aerul acela de om puternic şi sigur. 
Şi nici strălucirea nu a pierit. «Deşi am sperat că se va 
duce în timpul somnului», îşi spune, gândindu-se imediat, 
«Nu. Nu voiam să spun am sperat. În gândul meu era m- 
am temut. Şi astfel am şi cedat», se gândeşte el, calm, 
nemişcat. Începe a-şi freca mâinile, întâi uşurel, apoi puţin 
cam vinovat. «Am şi cedat. Şi-mi voi îngădui să o fac. Da, 
poate şi asta îmi este rezervat. Şi astfel îmi va îngădui să o 
fac». Apoi spune, se gândeşte. Copilul acela pe care l-am 
adus pe lume. N-am ce nume să-i dau. Dar am mai văzut şi 
altădată că sunt numiţi de mamele recunoscătoare după 
doctorul care le-a asistat. Dar mai e şi Byron. Byron 


desigur mă va întrece. Ea va trebui să mai aibă şi alţii, mai 
mulți, amintindu-şi de trupul acela tânăr şi puternic care 
până şi în durerile facerii strălucea de ceva liniştit şi 
netemător. Mai mulţi. Mult mai mulţi: Aceasta va fi viața 
ei, destinul ei. Spiţa cea bună populând cu liniştită 
supunere pământul cel bun; din aceste coapse viguroase 
coborând fără grabă sau pripeală mama şi fiica. Următorii 
făcuți însă de Byron. Bietul băiat. Chiar dacă m-a lăsat să 
merg pe jos acasă. 

Intră în casă. Se bărbiereşte şi-şi scoate cămaşa de 
noapte şi-şi pune cămaşa pe care a purtat-o ieri, gulerul, 
papionul şi pălăria de pai. Drumul până la colibă nu mai 
durează tot atât de mult ca drumul spre casă, deşi acum 
trece prin pădure unde e mai greu de mers. «Ar trebui să 
fac asta mai des», se gândeşte, simțind căldura soarelui 
intermitent,  arşiţa, asprimea, mireasma sălbatică şi 
fecundă a pământului, a pădurii, tăcerea sonoră. «N-ar fi 
trebuit să mă las de acest obicei. Dar poate că vor reveni 
amândouă, deşi acesta nu e la fel ca şi rugăciunea». 

Iese din pădure la marginea păşunii din spatele colibei. 
Dincolo de colibă se zăreşte pâlcul de copaci în mijlocul 
cărora era casa care a ars, deşi de aici nu poate vedea 
resturile calcinate şi cenuşa fără glas a ceea ce au fost 
cândva scânduri şi bârne. «Biata femeie», se gândeşte el. 
«Biata femeie stearpă. Să mai fi trăit măcar o săptămână, 
până ce norocul s-a reîntors pe aceste meleaguri. Până ce 
norocul s-a reîntors pe aceste pământuri sterpe şi 
părăginite». I se pare că poate vedea, simţi în jurul lui 
spiritele ogoarelor mănoase şi ale vieţii fecunde şi 
opulente a servitorilor, strigătele melodioase, prezenţa 
femeilor fecunde, copiii prolifici goi în ţărâna dinaintea 
uşilor; şi casa cea mare zgomotoasă din nou, răsunând de 
glasurile celor trei generaţii. Ajunge la colibă. Nu bate în 
uşă; deschizând uşa spune cu glas puternic, aproape 
bubuitor: „Doctorul poate să intre?” 


În colibă nu e decât mama şi copilul. Lena stă în capul 
oaselor în pat, cu copilul la sân. Când intră Hightower, îşi 
trage cearşaful peste sânul gol, privind spre uşă fără 
spaimă, dar cu atenţie, cu o expresie senină şi caldă pe 
faţă, de parcă ar fi gata să zâmbească. Hightower observă 
că Lena se schimbă la faţă. „Credeam...” spune ea. 

„Cine credeai că e?” zice el, cu glasul bubuind. Se 
apropie de pat şi se uită la ea, la faţa micuță, stacojie a 
copilului care pare suspendată, fără trup, dormind după 
supt. Din nou femeia trage cearşaful mai aproape, liniştită 
şi sfioasă, în timp ce lângă ea stă bărbatul deşirat, 
pântecos, chel, pe faţa cu o expresie triumfătoare, blândă, 
radioasă. Femeia se uită la copil. 

„Ai zice că nu poate să mai sugă. Când cred că a adormit 
din nou şi-l pun jos, atunci se porneşte să urle şi trebuie 
să-l pun din nou la sân.” 

„N-ar trebui să stai aici singură”, zice el. Se uită prin 
încăpere. „Unde...” 

„A plecat şi ea. În oraş. Nu mi-a spus unde, dar acolo s-a 
dus. El s-a strecurat afară şi, când s-a trezit, bătrâna m-a 
întrebat unde e şi i-am spus că a plecat şi ea s-a dus după 
el; 

„In oraş? S-a strecurat afară?” Apoi spune calm: „Aha,” 
Faţa lui a devenit gravă. 

„L-a păzit toată ziua. Şi el o pândea. Pot s-o spun cu 
siguranţă. El se făcea că doarme. Ea credea că el doarme. 
Aşa că după cină a biruit-o oboseala. Nu s-a odihnit deloc 
din noaptea trecută şi după cină bătrâna s-a aşezat pe 
scaun şi a aţipit. Şi el o pândea, şi s-a ridicat din celălalt 
pat, cu grijă, făcându-mi cu ochiul şi strâmbându-se la 
mine. S-a dus spre uşă, tot făcându-mi cu ochiul şi 
strâmbându-se la mine peste umăr şi a ieşit afară în vârful 
picioarelor. Şi n-am încercat nici să-l opresc şi nici s-o 
trezesc pe bătrână.” Se uită la Hightower cu ochii mari, 
gravi. „Mi-a fost teamă. Vorbea într-aiurea. Şi felul în care 


se uita la mine. Ca şi cum strâmbăturile şi schimonoselile 
nu voiau să-mi spună să n-o trezesc, ci să-mi spună ce mi s- 
ar întâmpla dac-aş face-o. Şi mi-a fost frică. Aşa că am stat 
aici cu copilul şi foarte curând bătrâna s-a trezit tresărind. 
Şi atunci mi-am dat seama că nu voise să doarmă. Era ca şi 
cum s-ar fi trezit alergând spre patul unde dormise 
bătrânul, atingându-l cu mâna de parcă n-ar fi crezut că 
omul o luase din loc. Fiindcă a rămas aşa lângă pat, 
pipăind pătura de parcă şi-ar fi închipuit cumva că se 
ascunsese undeva în pătura aceea. Şi apoi s-a uitat o dată 
la mine. Şi nu mi-a făcut cu ochiul şi nu s-a schimonosit, 
dar aproape că aş fi vrut s-o facă. Şi m-a întrebat şi i-am 
spus şi şi-a pus pălăria şi a plecat.” Se uită la Hightower. 
„Sunt bucuroasă c-a plecat. Cred că n-ar trebui s-o spun, 
după câte a făcut pentru mine. Dar...” 

Hightower stă în picioare lângă pat. Nu pare s-o vadă. 
Are o expresie foarte gravă: parcă ar fi îmbătrânit cu zece 
ani în timpul cât a stat acolo. Sau ca şi cum obrazul lui ar 
arăta acum aşa cum ar fi trebuit să arate şi atunci când 
intrase în încăpere fusese străin faţă de el însuşi... „In 
oraş”, spune el. Şi atunci privirea i se trezeşte, vede iar. 
„Da. Acum nu mai e nimic de făcut”, zice el. „In afară de 
asta, oamenii din oraş, cei cu mintea întreagă... o să fie 
puţini din ei... De ce eşti bucuroasă că au plecat?” 

Lena priveşte în jos. Mâinile îi alunecă în jurul capului 
copilului fără să-l atingă; un gest instinctiv, inutil, aparent 
inconştient. „Bătrâna s-a purtat frumos. Mai mult decât 
atât. A ţinut copilul în braţe ca să mă pot odihni. Voia să-l 
ţină la ea tot timpul, şezând acolo în scaunul acela... Iartă- 
mă, te rog. Nu te-am poftit să şezi.” Il priveşte cu atenţie 
cum îşi trage scaunul aproape de pat şi se aşază. „... Stând 
acolo de unde putea să-l păzească pe bătrânul din pat, care 
se prefăcea că doarme.” Se uită la Hightower; privirea ei e 
stăruitoare, întrebătoare. „li tot spunea Joey. Când, de 
fapt, nu-l cheamă Joey. Şi o tot ţinea aşa...” Se uită atent la 


Hightower, privindu-l nedumerită, întrebătoare, 
neîncrezătoare. „Tot vorbea despre... Era cam confuză. 
Uneori şi eu mă încurcam ascultând-o, trebuind să...” 
Privirea, cuvintele bâjbâie. 

„Confuză?” 

„Vorbea mereu despre copil de parcă tatăl lui ar fi fost 
acel... cel din închisoare, acel Mr. Christmas. O tot ţinea 
aşa şi atunci mă încurcam şi eu şi uneori nici nu puteam... 
ca şi cum şi eu m-aş încurca şi aş gândi şi eu că tatăl lui e 
acel Mr... Mr. Christmas...” Îl priveşte atent; parcă ar face 
un efort uriaş. „Dar ştiu bine că nu-i aşa. Ştiu că eo 
prostie. Asta se întâmplă din cauză că tot zicea treaba asta 
şi o tot zicea şi probabil că încă nu sunt tare bine şi aşa că 
mă încurcam şi eu. Dar mi-e teamă...” 

„De ce?” 

„Nu-mi place să mă încurc. Şi mi-e teamă că bătrâna are 
să mă încurce de-a binelea, aşa cum se zice că dacă 
priveşti cruciş, după aceea nu mai poţi privi ca lumea...” 
Se opreşte şi se uită la el. Îl simte cum o examinează cu 
atenţie. 

„Spui că pe copil nu-l cheamă Joe. Cum îl cheamă? 

O clipă, Lena nu se mai uită la Hightower. Apoi îşi ridică 
privirea spre el. Şi spune, prea deodată, prea uşor: „Incă 
nu i-am dat niciun nume.” 

Şi el ştie de ce. Şi atunci parcă o vede pentru prima 
dată, de când a intrat. Observă pentru prima oară că s-a 
pieptănat de curând şi s-a spălat pe faţă şi vede, pe 
jumătate ascunse de cearşaf, ca şi cum le-ar fi aruncat în 
grabă când a intrat el, un pieptene şi un ciob de oglindă. 
„Când am intrat, aşteptai pe cineva. Şi nu pe mine. Pe cine 
aşteptai?” 

Lena nu-i ocoleşte privirea. Faţa ei are o expresie care 
nu e nici nevinovată, nici prefăcută. Nici placidă şi nici 
senină. „Aşteptam?” 

„ÎL aşteptai pe Byron Bunch?” Lena nu-i ocoleşte 


privirea. Faţa lui Hightower e calmă, hotărâtă, blândă. 
Totuşi are acea lipsă de cruţare pe care ea a mai văzut-o 
pe faţa câtorva oameni buni, de obicei bărbaţi, pe care i-a 
cunoscut. Hightower se apleacă şi pune mâna pe mâna 
femeii care sprijină trupul copilului. „Byron e un om bun”, 
zice el. 

„Cred că ştiu asta, la fel ca toţi ceilalţi. Mai bine decât 
mulţi.” 

„Şi tu eşti o femeie bună. Vei fi. Nu vreau să spun...”, 
zice el grăbit. Apoi se opreşte. „Nu voiam să spun...” 

„Cred că ştiu”, zice ea. 

„Nu. Nu asta. Asta nu contează. Asta încă nu-i nimic. 
Totul depinde de ce faci după aceea. Cu tine însuţi. Cu 
ceilalţi.” Se uită la ea; Lena nu-i ocoleşte privirea. „Lasă-l 
să plece. Spune-i să plece.” Se uită unul la celălalt. 
„Spune-i să plece, fiica mea. Probabil că nu ai mult mai 
mult de jumătate din anii lui. Dar ai şi trăit de două ori mai 
mult ca el. N-o să te depăşească niciodată, n-o să te 
ajungă, fiindcă a irosit prea multă vreme fără rost. Şi ăsta, 
nimicul, e tot atât de iremediabil ca şi plinul tău. El nu mai 
poate să-şi refacă trecutul şi să facă ceva anume, precum 
nici tu nu-l poţi reface şi să desfaci ce-ai făcut. Ai un copil, 
un băiat, care nu-i al lui, făcut cu un om care nu e el. Vei 
impune în viaţa lui doi bărbaţi şi numai o treime dintr-o 
femeie, care merită cel puţin ca nimicul cu care a trăit 
treizeci şi cinci de ani să fie violat, dacă trebuie să fie 
violat, fără doi martori. Spune-i să plece.” _ 

„Asta nu trebuie să o fac eu. E liber. Întreabă-l. N-am 
încercat măcar o dată să-l rețin.” 

„Asta aşa e. Probabil că nu l-ai fi putut reţine, dacă ai fi 
încercat. Aşa e. Dacă ai fi ştiut cum să încerci. Dar atunci, 
dacă ai fi ştiut să o faci, nu ai fi aici, în acest pat, cu acest 
copil la piept. Şi nu-i vei spune să plece? Nu vei spune 
cuvântul care să-l facă să plece?” 

„Nu pot spune mai mult decât am spus. Şi i-am spus Nu 


acum cinci zile.” 

„Nu?” 

„Mi-a spus să mă mărit cu el. Să nu mai aştept. Şi am zis 
Nu.” 

„Ai spune Nu şi acum?” 

Lena se uită lung la el. „Da. Aş spune acelaşi lucru şi 
acum.” 

Hightower oftează, imens, diform; obrazul îi este din nou 
moale, obosit. „Te cred. Vei continua să spui aşa până vei fi 
văzut...” O priveşte din nou, din nou privirea lui e 
stăruitoare, dură. „Unde e? Byron?” 

Lena se uită la el. După câteva clipe spune liniştită: „Nu 
ştiu.” Se uită la Hightower; şi brusc de pe faţa ei dispare 
orice expresie, ca şi cum ceea ce îi dădea forţă reală şi 
hotărâtoare ar fi început să se scurgă, să se sfârşească. Pe 
faţa ei nu se mai vede nici urmă de disimulare, viociciune 
sau fereală. „Azi dimineaţă, pe la ora zece s-a întors. N-a 
intrat înăuntru. A rămas la uşă şi a stat acolo şi doar s-a 
uitat la mine. Şi nu l-am văzut de aseară şi n-a văzut 
copilul şi i-am spus, «Vino să-l vezi», şi el s-a uitat la mine, 
de acolo din uşă, şi a spus, «Am venit să aflu când vrei să-l 
vezi», şi i-am zis, «Pe cine să văd?» şi mi-a spus, «S-ar 
putea să trebuiască să trimită un ajutor de şerif împreună 
cu el dar îl pot convinge pe Kennedy să-l lase să vină», şi i- 
am zis, «Pe cine să-l lase?» şi mi-a zis, «Pe Lucas Burch» şi 
i-am zis, - «Da», şi el a spus: «Astă-seară? E bine aşa?» şi i- 
am zis, «Da», şi a plecat. Stătea acolo doar şi apoi a 
plecat.” Şi în timp ce o priveşte, cu deznădejdea aceea a 
oricărui bărbat în faţa lacrimilor unei femei, Lena începe 
să plângă. Stă în capul oaselor, cu copilul la piept, 
plângând, nu tare şi nici disperat, dar cu o umilinţă 
răbdătoare şi neputincioasă, fără să-şi ascundă faţa. „Şi 
dumneata mă chinui întrebându-mă dacă am zis Nu sau Da 
şi eu i-am şi spus Nu şi dumneata mă chinui şi mă chinui şi 
acuma el a şi plecat. Şi n-o să-l mai văd niciodată.” Şi 


Hightower stă acolo şi ea îşi apleacă în sfârşit capul şi el 
se ridică şi pune mâna peste capul ei plecat gândindu-se 
Slavă Domnului, Domnul să mă ajute. Slavă Domnului, 
Domnul să mă ajute. 


Găsi vechea potecă a lui Christmas între pădure şi 
fabrică. Nu ştia de existenţa acestei poteci, dar când 
descoperi unde ducea, în exaltarea lui i se păru că e de 
bun augur. O crede pe Lena dar vrea să întărească 
informaţia pe care i-a dat-o, pentru simpla plăcere de ao 
mai auzi din nou. Când ajunge la fabrica de cherestea e 
doar ora patru. Se interesează la birou. 

„Bunch? spune contabilul.” Nu-l mai găsiţi aici. A plecat 
azi dimineaţă.” 

„Ştiu, ştiu”, zice Hightower. 

„A lucrat la noi timp de şapte ani, şi serile de sâmbătă. 
Şi deodată azi dimineaţă a venit şi a spus că pleacă. N-a 
dat niciun motiv. Dar aşa fac pădurenii.” 

„Da, da”, spune Hightower. „Totuşi sunt oameni 
admirabili. Bărbaţi şi femei tot unu’ şi unu'.” Iese din 
birou. Poteca spre oraş trece pe lângă hala unde e 
raboteza, acolo unde lucra Byron. Îl cunoaşte pe Mooney, 
maistrul. „Aud că Byron Bunch nu mai lucrează aici”, 
spune el oprindu-se. 

„Da”, zice Mooney. „A plecat azi-dimineaţă.” Dar 
Hightower nu-l mai ascultă; oamenii în salopetă se uită 
lung la fiinţa aceea jerpelită, diformă, nu chiar cunoscută 
care priveşte cu un fel de interes exultant pereţii, 
scândurile, maşinile neînţelese al căror scop şi rațiune 
reale nu le-ar putea şti şi nici măcar învăţa. „Dacă vreţi să- 
| vedeţi”, spune Mooney, „cred că-l găsiţi în oraş, la 
judecătorie.” 

„La judecătorie?” 

„Da, domnule. Juraţii se vor întruni astăzi. Convocare 
specială. Ca să-l condamne pe ucigaş.” 


„Da, da” zice Hightower. „Vasăzică a plecat. Un tânăr 
admirabil. Bună ziua, bună ziua, domnilor. Vă spun bună 
ziua.” Pleacă, şi oamenii în salopetă îl urmăresc un timp cu 
privirea. Şi-a încrucişat mâinile la spate. Merge înainte 
gândindu-se calm, paşnic şi trist: «Bietul om. Bietul băiat. 
Nimeni nu e, nu poate fi îndreptăţit să curme o viaţă 
omenească; şi cel mai puţin un slujbaş autorizat, un 
servitor jurat al aproapelui său. Când acest lucru este 
aprobat în chip public prin persoana unui slujbaş ales care 
ştie că el însuşi nu a suferit din cauza victimei sale, oricare 
ar fi numele pe care aţi vrea să-l daţi victimei, cum ne 
putem aştepta ca un individ să se înfrâneze când crede că 
a suferit din pricina victimei sale? Merge înainte; a ajuns 
acum pe strada lui. În curând zăreşte gardul casei sale, 
firma, şi apoi casa acoperită de bogatul frunziş al lunii 
august. «Vasăzică a plecat fără să vină să-mi spună la 
revedere. După tot ce-a făcut pentru mine. După tot ce mi- 
a adus. Da, ce mi-a dat, mi-a redat mie. S-ar părea că şi 
asta mi-a fost rezervat. Şi asta ar trebui să fie totul». 

Dar nu e totul. Mai exista încă un lucru care îi era 
rezervat. 


18 


BYRON AJUNSE ÎN ORAŞ. AFLĂ CĂ nu-l poate vedea pe 
şerif decât la amiază, deoarece avea să fie ocupat toată 
dimineaţa cu juraţii special convocați. „O să trebuiască să 
aştepţi”, îi spuseră. 

„Bine”, zise Byron. „Ştiu cum.” 

„Ştii cum ce?” Dar el tăcu. leşi din biroul şerifului şi se 
duse pe veranda dinspre partea de miazăzi a pieţei. De pe 
terasa joasă, cu pardoseală de dale, coloanele de piatră se 
ridicau, însemnate de vreme, pătate de generaţii de resturi 
de tutun zvârlite la întâmplare. Printre ele treceau întruna 
cu un aer greoi, preocupat, oameni de la ţară, îmbrăcaţi în 
salopetă (ici şi colo, nemişcaţi sau vorbind între ei din 
colţul gurii, câţiva tineri, orăşeni, pe unii dintre care Byron 
îi ştia de funcţionari sau tineri avocaţi sau chiar negustori, 
care aveau cu toţii un aer identic autoritar asemeni unor 
poliţişti deghizați cărora nu prea le pasă dacă se vede că 
sunt poliţişti sau nu) aproape ca nişte călugări într-o 
mănăstire, vorbind încet între ei despre bani şi recoltă, 
uitându-se liniştit din când în când în sus la plafonul 
dincolo de care juraţii se pregăteau după uşi încuiate să 
pună capăt vieţii unui om pe care puţini din ei îl văzuseră 
vreodată ca să-l ştie, fiindcă pusese capăt vieţii unei femei 
pe care şi mai puţini din ei ştiau s-o fi văzut. Căruţele şi 
maşinile prăfuite cu care veniseră la oraş erau risipite prin 
piaţă şi de-a lungul străzilor şi, intrând şi ieşind din 
prăvălii, nevestele şi fetele care veniseră împreună cu ei în 
oraş se plimbau în grupuri, alene şi tot atât de fără ţintă ca 
o turmă sau ca norii. Byron rămase pe verandă multă 
vreme, nemişcat, nesprijinindu-se de nimic, un om mărunt 
care trăia în oraş de şapte ani şi pe care totuşi şi mai 
puţini din oamenii de la ţară care cunoşteau fie pe ucigaş, 
fie pe femeia ucisă îl ştiau pe nume sau din auzite. 

Byron nu-şi dădea seama de asta. Acum nici nu-i păsa, 


deşi cu o săptămână în urmă ar fi fost altceva. Atunci nu ar 
fi stat acolo unde oricine l-ar fi putut vedea şi poate l-ar fi 
recunoscut: Byron Bunch, cel care a plivit recolta altuia, 
fără nicio unealtă. Omul care a îngrijit muierea altuia în 
timp ce celălalt era ocupat să câştige o mie de dolari. Și 
care n-a primit nimic pentru asta. Byron Bunch care i-a 
apărat bunul ei nume când femeia cu acest nume bun ca şi 
bărbatul căruia i-l dăduse îl călcaseră amândoi în picioare, 
care a avut grijă ca pruncul nelegitim al celuilalt să se 
nască în linişte şi pace şi pe cheltuiala lui Byron Bunch şi 
care drept plată a auzit pruncul ţipând doar o dată. N-a 
căpătat nimic decât îngăduinţa de a-l aduce pe celălalt la 
ea de îndată ce acela va fi pus mâna pe cei o mie de dolari 
şi Byron nu va mai avea să fie necesar. Byron Bunch. «Şi 
acum pot pleca», se gândi el. Respiră adânc. Simţea că 
respiră adânc, de parcă de fiecare dată plămânilor lui le 
era teamă că la răsuflarea următoare nu vor mai fi în stare 
să se umfle atâta şi că avea să se întâmple ceva îngrozitor, 
şi în tot acest timp cât se uita la el cum respiră, la pieptul 
lui şi nu vedea nicio mişcare, nimic, la fel ca şi dinamita, 
când îşi adună la început puterile, pentru acuma Acuma 
ACUMA, forma exterioară a cartuşului nu se schimbă; iar 
oamenii care treceau şi se uitau la el nu puteau observa 
nicio schimbare: un om mărunt la care nu te-ai fi uitat de 
două ori, pe care nu l-ai fi crezut că a făcut ce-a făcut şi a 
simţit ce-a simţit, care se gândise că acolo afară, la 
fabrică, într-o după-amiază de sâmbătă, singur, nu riscă să 
fie lovit. 

Mergea printre oameni. «Trebuie să mă duc undeva», se 
gândea el. Mergea în ritmul acestui gând: «Trebuie să mă 
duc undeva». Asta avea să-l ţină un timp. Încă mai spunea 
aceste cuvinte când ajunse la pensiune. Camera lui dădea 
spre stradă. Înainte de a-şi da seama că începuse să se uite 
într-acolo, îşi îndreptă privirea în altă parte. «S-ar putea să 
văd pe cineva la fereastră, citind sau fumând», se gândi el. 


Intră în hol. Venind de afară, din lumina strălucitoare a 
dimineţii, fu orbit pentru o clipă. În nări simţea mirosul de 
linoleum ud, de săpun. E totuşi luni», se gândi el. «Uitasem 
asta. Poate că e lunea următoare. Cam aşa s-ar părea că 
trebuie să fie». Nu chemă pe nimeni. După un timp văzu 
mai limpede. Auzea pe cineva măturând în fundul holului 
sau poate în bucătărie. Şi atunci în dreptunghiul de lumină 
al uşii din fund, deschisă şi ea, zări capul lui Mrs. Beard 
aplecându-se înspre el, apoi silueta ei, înaintând în hol. 

„la te uită”, spuse ea. „Mister Byron Bunch. Mister 
Byron Bunch.” 

„Da, doamnă”, zise el, gândindu-se, «Numai o femeie 
grasă care nu a avut niciodată necazuri mai mari decât 
cum ar trebui să ţină o găleată nu ar trebui să încerce să 
fie...» Din nou nu-şi mai aminti de cuvântul pe care 
Hightower l-ar fi spus, l-ar fi folosit fără să fi trebuit să se 
gândească la el. «S-ar părea nu numai că nu pot face ceva 
fără să-l amestec şi pe el, dar că nici să gândesc nu pot 
fără ca el să nu m-ajute». „Da, doamnă”, zise. Şi apoi 
rămase aşa, nefiind în stare măcar să-i spună că venise să- 
şi ia ziua bună. «Poate că aşa o fi», se gândi. «Cred că un 
om care a stat într-o cameră vreme de şapte ani nu pleacă 
aşa într-o bună zi. Numai că asta nu are nimic de-a face cu 
faptul că ea poate închiria camera». „Mi se pare că-ţi 
datorez ceva chirie”, zise el. 

Femeia se uită la el: o faţă aspră, cumsecade, nu lipsită 
de bunăvoință. „Chirie pentru ce?” zise ea. „Ziceam că te- 
ai aranjat cu casa. Că te-ai hotărât să stai în cort în timpul 
verii.” Se uită la el. Apoi îi spuse. Cu blândeţe, cu 
delicateţe, cu grijă. „Am şi încasat chiria pentru camera 
aceea.” _ 

„Aha”, făcu el. „Da. Înţeleg. Da.” Se uită liniştit în sus la 
scările curate, aşternute cu linoleum pe care şi paşii lui îl 
tociseră. Când noul preş de linoleum fusese aşezat pe scări 
acum trei ani, el fusese primul dintre chiriaşi care urcase 


pe el. „A”, făcu el. „Atunci, cred că mai bine...” 

Femeia răspunse şi la acest lucru, imediat şi nu lipsită 
de bunăvoință. „Am avut grijă de asta. Am pus tot ce-ai 
lăsat în geamantanul dumitale. E în spate, în camera mea. 
Dacă vrei totuşi, poţi să te duci sus să vezi singur.” 

„Nu. Cred că ai pus tot... Atunci, zic că...” 

Femeia îl privea cu atenţie. „Voi bărbaţii”, zise ea. „Nu-i 
de mirare că neamul femeiesc îşi pierde răbdarea cu voi. 
Nici voi singuri nu ştiţi unde e capătul răutăţilor voastre. 
Care, la drept vorbind, se poate măsura cu un ac. Cred că 
de n-ar fi amestecată în treaba asta şi o femeie, care să vă 
ajute, aţi urca cu toţii în ceruri înainte de a împlini zece 
ani.” 

„Cred ca n-ai niciun drept să spui ceva împotriva ei”, 
zise Byron. 

„Nici n-am. Şi nici n-am nevoie. Şi nici vreo altă femeie 
n-are dreptul să zică. Nu spun că nu femeile au vorbit cel 
mai mult de treaba asta. Dar dacă ai avea mai multă minte 
decât au bărbaţii, ar trebui să ştii că femeile nu sunt 
serioase când vorbesc. Numai neamul bărbătesc ia vorbitul 
în serios. Nu există nicio femeie care să nu ştie că n-are 
niciun motiv să se poarte urât cu dumneata, chiar dacă n- 
am ţine seama de copil. Sau acuma, oricare dintre bărbaţi. 
Şi n-a avut niciodată. Oare nu dumneata şi cu preotul acela 
şi oricare dintre bărbaţii care ştiu ce e cu ea aţi şi făcut 
pentru ea tot ce-ar fi putut să se gândească şi să vrea? De 
ce să se poarte urât? Spune-mi.” 

„Da”, spune Byron. Acum nu se uita la ea. „Am venit 
doar...” 

Femeia îi răspunse şi la asta, înainte ca Byron să 
termine. „Cred că ne vei părăsi curând.” Îl privea 
scrutător. „Ce-au făcut azi dimineaţă la judecătorie?” 

„Nu ştiu. Încă nu s-a terminat.” 

„Eram sigură. O să risipească şi timp şi muncă şi banii 
comitatului cât o să poată, ca să limpezească un lucru pe 


care noi femeile l-am fi putut limpezi în zece minute 
sâmbătă seara. Pentru că a fost atât de dobitoc. Nu că 
Jefferson-ul i-ar simţi lipsa. Poate s-o ducă şi fără el. Dar 
pentru că poate fi atât de dobitoc încât să creadă că a 
omori o femeie l-ar face pe-un bărbat mai bun cu atâtica 
decât ar face-o pe o femeie care ar omori pe un bărbat... 
Cred că acuma o să-l lase să plece pe celălalt.” 

„Da, doamnă. Cred că da.” 

„Şi un timp am crezut că l-a ajutat s-o facă. Aşa că-i vor 
da mia de dolari ca să-i arate că n-au nimic împotriva lui. 
Şi se vor putea căsători. E bine aşa, ce zici? 

„Da, doamnă.” Simţea că-l priveşte cu atenţie, nu fără 
bunăvoință. 

„Aşa că mi se pare că o să ne părăseşti. Cred că te simţi 
ca şi cum te-ai fi desprins de Jefferson, nu-i aşa?” 

„Cam aşa ceva. Cred că o să plec de-aici.” 

„Ei, cum să zic, Jefferson-ul nu e un oraş rău, darnue 
atât de bun faţă de ticăloşia şi de încurcăturile pe care un 
om rătăcitor ca dumneata ar putea să le găsească într-altul 
şi aşa să aibă cu ce să se ocupe... Poţi să-ţi laşi gemantanul 
aici până ai să fii gata de plecare, dacă vrei să pleci.” 

Byron aşteptă până la prânz şi după aceea. Aşteptă până 
când crezu că şeriful şi-a terminat masa. După aceea se 
duse la şerif acasă. Nu intră în casă. Aşteptă la uşă până 
când şeriful ieşi din casă - omul acela gras, cu ochi mici şi 
pătrunzători ca nişte bucăţi mărunte de mică încrustate în 
obrazul lui gras şi calm. Se duseră în curte la umbra unui 
pom. Nu se aşezară, nu era niciun scaun, şi nici nu se 
cinchiră pe vine, cum ar fi făcut-o de obicei (amândoi erau 
de la ţară). Şeriful îl ascultă calm pe Byron, omul acela 
mărunt şi liniştit care timp de şapte ani fusese o mică 
enigmă pentru oamenii din oraş şi care timp de şapte zile 
fusese un mare afront şi o ruşine publică. 

„Inţeleg”, zise şeriful. „Crezi că a sosit vremea să se 
căsătorească.” 


„Nu ştiu. Asta-i treaba lui şi-a ei. Cred că e mai bine, 
totuşi, să se ducă acolo la ea să o vadă. Cred că a venit 
timpul pentru aşa ceva. Poţi să trimiţi pe cineva cu el. l-am 
spus că o să vină în seara asta. Ce-o să facă atunci e treaba 
ei şi a lui. Nua mea.” 

„Desigur”, zise şeriful. „Nu-i a ta.” Se uita la profilul 
celuilalt. „Şi acum ce vrei să faci, Byron?” 

„Nu ştiu.” Frământa pământul cu piciorul. „M-am gândit 
să mă duc la Memphis. Mă tot gândesc la asta de vreo doi 
ani. S-ar putea s-o fac. În orăşelele astea mici nu-i nimic de 
făcut.” 

„Desigur, Memphis nu-i un loc rău pentru cei cărora le 
place viaţa de oraş. Fireşte, n-ai o familie pe care s-o târâi 
după tine şi să te ţină în loc. Cred că dacă aş fi fost singur 
acum zece ani aş fi făcut şi eu acelaşi lucru. Poate că m-aş 
fi descurcat mai bine. Îmi închipui că te gândeşti să pleci 
imediat.” 

„Curând, aşa cred.” Se uită la şerif, apoi din nou în jos. 
Zise: „Am plecat de la fabrică azi dimineaţă.” 

„Mda”, făcu şeriful. „Imi închipuiam eu că n-ai făcut tot 
drumul ăsta de-acolo până aici ca să te întorci la fabrică la 
unu. De, s-ar părea că...” Se întrerupse. Ştia că în seara 
aceea juraţii aveau să-l condamne pe Christmas, iar Brown 
- sau Burch - avea să fie liber, în afară de obligaţia de a 
apărea ca martor la viitoarea şedinţă a tribunalului. Dar 
chiar prezenţa lui nu avea să fie absolut esenţială, întrucât 
Christmas nu negase nimic, şi şeriful era convins că avea 
să-şi recunoască vina ca să-şi salveze viaţa. «Şi n-o să fie 
deloc rău, în orice caz, ca o dată în viaţă să mai tragă şi 
blestematul acela o spaimă ca lumea», se gândi el. Zise: 
„Cred că putem face treaba asta. Desigur, aşa cum spui şi 
tu, o să trimit pe cineva cu el. Chiar dacă n-o să vrea să 
fugă, atâta vreme cât speră să capete ceva din recompensa 
aceea. Şi cu condiţia să nu ştie ce-o să-l aştepte când o să 
ajungă acolo. El încă nu ştie.” 


„Nu”, zise Byron. „Nu ştie. Nu ştie că ea e în Jefferson.” 

„Aşa că o să-l trimit acolo cu cineva. N-o să-i spun de ce, 
o să-l trimit doar acolo. Doar dacă nu vrei să-l duci tu.” 

„Nu”, spuse Byron. „Nu. Nu.” Dar nu se clinti din loc. 

„O să fac treaba asta. La ora aia, ai să fii plecat, cred. O 
să trimit pe cineva împreună cu el. La ora patru e bine?” 

„E foarte bine. Eşti prea bun.” 

„Mda. O mulţime de oameni în afară de mine au fost 
buni cu ea de când a venit în Jefferson. Ei, n-o să-ţi spun 
adio. Cred că Jefferson-ul o să te mai vadă cândva. N-am 
cunoscut un om care să fi stat pe aici un timp şi după 
aceea să plece pentru totdeauna. În afară, poate, de omul 
acela care stă la închisoare. Dar va recunoaşte, cred, că e 
vinovat. Ca să-şi salveze viaţa. Şi să plece din Jefferson, în 
orice caz. E tare greu pentru bătrâna aceea care crede că 
e bunica lui. Bătrânul era în centru când am venit acasă, 
urlând şi perorând, spunând oamenilor că sunt nişte fricoşi 
fiindcă nu-l scot pe loc din închisoare şi nu-l linşează.” Se 
porni să chicotească greoi. „Ar trebui mai degrabă să aibă 
grijă ca Percy Grimm cu armata aia a lui să nu pună mâna 
pe el.” Se potoli. „E tare greu pentru ea. Pentru femei.” Se 
uită la profilul lui Byron. „A fost tare greu şi pentru mulţi 
din noi. Ei, să te întorci într-o bună zi, curând. Poate că 
data viitoare, Jefferson-ul o să se poarte mai bine cu 
dumneata.” 

În aceeaşi după-amiază, la ora patru, ascuns, Byron vede 
maşina care se apropie şi se opreşte şi ajutorul de şerif şi 
omul pe care-l ştia drept Brown se dau jos şi se îndreaptă 
spre colibă. Brown nu mai are cătuşe la mâini şi Byron îi 
priveşte cu atenţie şi-l vede pe ajutor că-l împinge înainte 
şi spre uşă. Apoi uşa se închide după Brown şi ajutorul de 
şerif se aşază pe trepte şi scoate o pungă de tutun din 
buzunar. Byron se ridică în picioare. «Pot să plec acum», 
se gândeşte el. «Acum pot pleca». Ascunzătoarea lui e un 
pâlc de arbuşti de pe pajiştea pe care se ridica odată casa. 


De cealaltă parte a copacilor, ascuns dinspre colibă şi 
dinspre drum, e priponit catârul. Prinsă de şaua roasă e o 
valiză galbenă, prăpădită, nu din piele. Încalecă pe catâr şi 
se îndreaptă spre şosea. Nu se uită înapoi. 

Şoseaua vag cărămizie urcă în după-amiaza paşnică şi 
târzie pe creasta unui deal. «Ei, un deal mai merge», se 
gândeşte el. «Pot să urc un deal, un om poate». E linişte şi 
pace, locuri ştiute de şapte ani. «După cât se pare, omul 
poate să le cam ducă pe toate. Poate să îndure şi ce n-a 
făcut niciodată. Poate să îndure şi gândul că unele lucruri 
sunt chiar mai mult decât poate îndura. Poate îndura chiar 
şi gândul că dacă s-ar muia şi ar plânge, n-ar face-o. Poate 
să îndure şi să nu se uite înapoi, chiar dacă ştie că uitându- 
se înapoi sau neuitându-se înapoi nu i-ar face niciun bine». 

Dealul urcă spre creastă. N-a văzut niciodată marea aşa 
că se gândeşte, «E la fel ca marginea nimicului. Ca şi cum 
odată ce-am trecut de ea aş nimeri în nimic. Într-un loc 
unde copacii ar părea şi s-ar numi cu totul altfel decât 
copaci şi oamenii ar părea şi s-ar numi cu totul altfel decât 
oameni. lar Byron Bunch n-ar mai trebui măcar să fie sau 
să nu fie Byron Bunch. Byron Bunch şi catârul lui s-ar 
preface în nimic căzând iute şi luând foc, aşa cam spune 
reverendul Hightower de stâncile care aleargă atât de 
repede prin spaţiu încât iau foc şi ard până la capăt de nu 
mai rămâne din ele nici cenuşa ca să ajungă pe pământ». 

Dar iată că dincolo de creasta dealului începe a se ivi 
ceea ce ştie el bine că există acolo: copacii care sunt 
copaci, teribila şi obositoarea depărtare pe care, împins de 
sângele lui, va trebui să o străbată în veci între două 
inevitabile zări ale unui pământ neînduplecat. Mereu se 
vor ivi, nu de rău augur, nu amenințătoare. Asta e. Nu-l iau 
în seamă. «Nu ştiu şi nu le pasă», se gândeşte el. Ca şi 
cum ar spune Foarte bine. Zici că suferi. Foarte bine. Dar 
întâi şi întâi tot ce ştiu e doar că tu o spui. Şi în al doilea 
rând, zici doar că eşti Byron Bunch. Şi în al treilea rând, 


eşti doar acela care îşi spune singur Byron Bunch, astăzi, 
acum, în momentul acesta... «Bine», se gândeşte, «dacă 
asta-i totul, cred că aş putea foarte bine să am plăcerea să 
nu fiu în stare să îndur să mă uit înapoi». Opreşte catârul 
şi se întoarce în şa. 

Nu şi-a dat seama că a mers atât de departe şi că dealul 
era atât de înalt. Ca un castron nu prea adânc, întinsul 
domeniu de altădată, care acum şaptezeci de ani fusese o 
plantație, se întinde la picioarele lui, între el şi creasta de 
deal din faţă pe care se ridică Jefferson-ul. Dar plantaţia e 
îmbucătăţită de colibele negrilor risipite la întâmplare, de 
petice de grădini şi de pământuri în paragină, roase de ape 
şi năpădite de stejari pitici, de copaci de sasafras, de 
abanos, de tufe de iarbă neagră. Dar exact în centru, 
pâlcul de stejari se înalţă la locul lui aşa cum era când se 
clădise casa, deşi acum casa nu mai era în mijlocul lor. De 
unde e nu poate zări cicatricile focului; nici n-ar putea 
spune unde era casa dacă n-ar fi stejarii şi locul grajdului 
dărăpănat şi coliba din spatele lui, coliba spre care se uită 
acum. E acolo, tăcută, în soarele după-amiezii, aproape ca 
o jucărie; ca o jucărie e şi ajutorul de şerif care şade pe 
trepte. Şi atunci, pe când Byron se uită într-acolo, un om 
apare ca prin minune în spatele colibei, aproape alergând, 
îndepărtându-se în fugă de colibă în timp ce ajutorul de 
şerif, nebănuind nimic, şade calm şi nemişcat pe treptele 
din faţa colibei. O clipă Byron stă şi el nemişcat, pe 
jumătate întors în şa, uitându-se după silueta minusculă 
care fuge peste dealul golaş din spatele colibei spre 
pădure. 

Şi atunci un vânt rece, puternic îi străbate parcă întreg 
corpul. Paşnic şi violent în acelaşi timp, împrăştiind 
departe precum pleava sau gunoiul sau frunzele moarte 
toate dorinţele şi deznădejdea şi disperarea şi gândurile 
tragice şi zadarnice. Cu fiecare rafală de vânt, parc-ar fi 
zvârlit înapoi şi golit iar, nerămânând în el nimic care să 


nu fi fost acolo două săptămâni, înainte de a fi văzut-o 
măcar. Dorinţa de acum e mai mult decât o dorinţă: e o 
convingere calmă şi sigură; înainte de a-şi da seama că 
mintea a comunicat braţului, a şi întors catârul din drum şi 
galopează de-a lungul crestei care merge paralel cu 
drumul omului care fuge prin pădure. Nici măcar nu şi-a 
spus lui însuşi numele omului. Nu se întreabă deloc unde 
se duce omul acela şi de ce o face. Nici măcar nu-i trece 
prin minte că Brown fuge iar, aşa cum a şi prezis-o. Dacă 
se gândea la asta, credea probabil că Brown, în felul lui 
ciudat, era ocupat cu cine ştie ce treabă perfect justificată 
care privea plecarea lui şi a Lenei. Dar nici nu se gândea 
deloc la lucrul ăsta; nu se gândea deloc la Lena; era cu 
totul în afara gândurilor lui ca şi cum n-ar fi văzut-o sau nu 
i-ar fi auzit numele nicicând. Se gândeşte: «Am avut grijă 
în locul lui de femeia lui şi i-am adus copilul pe lume 
pentru el. Şi acum mai e încă un lucru pe care pot să-l fac 
pentru el. Nu pot să-i căsătoresc fiindcă nu sunt preot. Şi 
s-ar putea să nu-l prind, fiindcă mi-a luat-o înainte. Şi s-ar 
putea să nu-l bat, dacă am să încerc, fiindcă e mai solid ca 
mine. Dar pot să încerc. Pot să-ncerc s-o fac». 


Când ajutorul de şerif venise să-l caute la închisoare, 
Brown întrebase imediat unde urmau să se ducă. Într-o 
vizită, îi spusese ajutorul de şerif. Brown se dăduse înapoi, 
privindu-l lung, cu expresia aceea de falsă îndrăzneală, pe 
obrazul lui frumos. „Nu vreau să vizitez pe nimeni aici. 
Sunt străin de locurile astea.” 

„Tu ai fi străin oriunde ai fi”, zise ajutorul de şerif. 
„Chiar şi acasă. Hai, vino.” 

„Sunt cetăţean american”, spuse Brown. „Cred că am 
drepturile mele, chiar dacă nu port o stea de tinichea pe 
bretele.” 

„Desigur”, zise ajutorul de şerif. „Asta-i ce fac acum: te 
ajut să-ţi capeţi drepturile.” 


Brown se lumină la faţă, o clipă, ca un fulger. „Au... Vor 
să plătească...” 

„Recompensa aceea? Desigur. O să te duc chiar acum 
într-un loc, unde dacă e vorba să capeţi vreo recompensă, 
ai s-o capeţi.” 

Brown se potoli. Dar o porni, deşi se uita bănuitor la 
ajutorul de şerif. „E ciudat că faceţi treaba asta aşa”, zise 
el. „Să mă ţineţi închis aici în temniţă în timp ce păcătoşii 
aceia vor să mă dea deoparte.” 

„Aş zice că încă nu s-a născut păcătosul care să te dea 
deoparte de la orice-ar fi”, zise ajutorul de şerif. „Vino. Ne 
aşteaptă.” 

leşiră din închisoare. În lumina soarelui, Brown clipi, 
uitându-se încoace şi-ncolo, apoi dădu din cap, uitându-se 
înapoi peste umăr, ca un cal. Maşina aştepta lângă trotuar. 
Brown se uită la maşină şi apoi la ajutorul de şerif, foarte 
serios, foarte circumspect. „Unde mergem cu maşina?” 
spuse el. „Azi dimineaţă n-a fost prea departe ca să merg 
la judecătorie pe jos.” 

„Watt a trimis maşina ca să ne-ajute să aducem 
recompensa”, zise ajutorul. „Urcă.” 

Brown bombăni. „A devenit deodată foarte grijuliu cu 
mine. O maşină ca să merg, şi fără cătuşe. Şi numai un 
singur ins ca să mă-mpiedice să fug.” 

„Nu te-mpiedic să fugi”, spuse ajutorul de şerif. Opri 
motorul care pornise. „Vrei să fugi acuma?” 

Brown se uită la el, fulgerându-l cu privirea, ursuz, 
jignit, bănuitor. „Aşa”, zise el. „Asta-i figura. Să mă facă să 
fug şi apoi să încaseze mia aia de dolari singur. Cât ţi-a 
promis ţie?” 

„Mie? O să capăt cât capeti şi tu, până la un cent.” 

Brown îl mai privi pe ajutorul de şerif încă o clipă, 
furios, apoi înjură, fără rost, într-un fel violent şi nevolnic 
în acelaşi timp. „Hai”, zise el. „Să mergem dacă-i de mers.” 

O porniră cu maşina spre locul incendiului şi al crimei. 


La intervale, aproape regulate, Brown dădea din cap şi se 
uita înapoi cu mişcarea aceea a unui catâr alergând în faţa 
unei maşini pe un drum îngust. „De ce ieşim din oraş?” 

„Ca să-ţi capeti recompensa”, zise ajutorul. 

„Unde o s-o capăt?” 

„În coliba de-acolo. Te aşteaptă acolo.” 

Brown se uită în jur, la resturile înnegrite de foc a ceea 
ce fusese odată o casă, la coliba pustie în care locuise 
patru luni şi care stătea acolo tăcută şi înnegrită de vreme 
în lumina soarelui. Expresia lui era foarte gravă, foarte 
trează. „E ceva ciudat în treaba asta. Dacă Mr. Kennedy 
crede că poate să încalce drepturile mele, doar fiindcă 
poartă o păcătoasă de steluţă de tinichea...” 

„Du-te”, zise ajutorul de şerif. „Dacă n-o să-ţi placă 
recompensa, te voi aştepta să te duc înapoi la închisoare 
oricând vei voi. Chiar oricând vei voi.” Îl împinse înainte pe 
Brown, deschizând uşa colibei şi-l îmbrânci înăuntru şi 
închise uşa în urma lui şi se aşeză pe trepte. 

Brown auzi uşa închizându-se în spatele lui. Continuă să 
înainteze. Apoi, în mijlocul uneia din acele priviri rapide, 
smucite, atotcuprinzătoare, ca şi cum ochii lui n-ar fi putut 
aştepta să privească întreaga încăpere, se opri încremenit. 
Lena, din patul de campanie, îi văzu cicatricea din colţul 
gurii cum dispare cu totul, de parcă un val de sânge venind 
din urmă şi trecând peste ea ar fi smuls cicatricea, ca pe o 
rufă de pe frânghie. Nu scoase niciun cuvânt. Stătea 
lungită acolo, proptită în perne, uitându-se lung la el cu 
ochi calmi în care nu se vedea nimic - bucurie, 
surprindere, reproş, dragoste - în timp ce pe faţa lui se 
zăreau trecând uluiala, mirarea, jignirea şi apoi pur şi 
simplu spaima, fiecare simţământ bătându-şi joc pe rând 
de mica şi revelatoarea cicatrice, în timp ce privirile lui 
hărţuite şi disperate străbăteau neîncetat de colo până 
colo încăperea goală. Se uită la el cum încerca să le 
stăpânească, ca pe două animale terorizate, şi să le facă 


să-i înfrunte privirea. „la te uită”, zise el. „la te uită. E 
chiar Lena.” Ea îl observă cum îşi ridică ochii spre ea, ca 
două animale gata să fugă, ca şi cum ar fi ştiut că dacă 
aveau să fugă, de data asta n-avea să le mai prindă 
niciodată ca să le mai poată întoarce, şi că şi el însuşi avea 
să dispară. Aproape că-i putea urmări gândurile cum 
aleargă de colo până colo, mereu, hărţuite, înspăimântate, 
căutând cuvinte pe care glasul lui, limba lui, să le poată 
spune. „Să zici că nu-i Lena. Ba da, ea e. Vasăzică ai primit 
scrisoarea mea. Cum am ajuns aici ţi-am trimis vorbă luna 
trecută de îndată ce m-am aranjat şi credeam că s-a 
rătăcit... Cu un om nu ştiu cum îl chema dar zicea că o să- 
ti spună... Nu părea a fi de încredere dar m-am gândit 
când i-am dat cei zece dolari pentru tine ca să ai cu ce veni 
că o să...” Glasul i se stinse undeva în spatele privirilor lui 
disperate. Ea îi putea totuşi urmări gândurile repezindu-se 
încolo şi-ncoace, nemiloase, în gol, şi-l urmărea, fără să 
clipească, cu privirea aceea gravă, necruțătoare, îl 
urmărea cu privirea cum bâjbâie şi fuge şi-şi schimbă 
intenţiile până când, în cele din urmă, tot orgoliul care mai 
rămăsese în el, acel orgoliu vădit care dăinuia în dorinţa 
lui de a se justifica, îl părăsi şi-l lăsă gol. Şi atunci, pentru 
prima dată, Lena vorbi. Glasul ei era liniştit, netulburat, 
rece. 

„Vino aici”, zise ea. „Vino. N-o să-l las să te muşte.” 
Când se urni, Brown se apropie în vârful picioarelor. Lena 
observă asta deşi nu-l mai urmărea. Ştia asta aşa cum ştia 
că stătea acum cu un fel de stângace şi neîncrezătoare 
teroare lângă ea şi lângă copilul care dormea. Dar ştia că 
nu era din cauza copilului. Ştia ca într-un fel el nici nu 
văzuse copilul. Putea încă să-i simtă, să-i vadă gândurile 
cum se reped încolo şi-ncoace. Se va preface că nu i-e 
teamă se gândi ea. N-o să-i fie ruşine să mintă că nu-i e 
frică, la fel cum nu i-a fost ruşine să-i fie teamă din cauză 
că a minţit. „la te uită”, zise el. „Vasăzică iată-l, ăsta e.” 


„Da”, spuse ea. „Nu stai jos?” Scaunul pe care-l trăsese 
Hightower era încă lângă pat. Brown îl şi observase. Îl 
pregătise pentru mine se gândi el. Înjură din nou, fără 
glas, hărțuit, furios. Ticăloşii. Ticăloşii. Dar obrazul lui era, 
când se aşeză, foarte calm. 

„Aşa. lată-ne din nou împreună. Aşa cum am plănuit. Aş 
fi aranjat eu ca totul să fie gata când o să vii tu, numai că 
am fost foarte ocupat în ultimul timp. Asta îmi aduce 
aminte că...” Din nou zvârli din cap uitându-se înapoi ca un 
catâr. Lena nu se uita la el. Zise: 

„E un predicator pe aici. Care a şi venit să mă vadă.” 

„Foarte bine”, spuse el. Glasul lui era puternic, jovial. 
Totuşi, această jovialitate, ca şi timbrul vocii, păreau a fi 
tot atât de instabile ca şi sunetul cuvintelor, dispărând, 
nelăsând nimic în urmă, nici măcar un gând în urechi sau 
în păreri. „E foarte bine. De îndată ce-o să termin cu 
povestea asta...” Zvârli braţul în aer într-un gest vag, 
cuprinzător, uitându-se la ea. Faţa îi era calmă, 
inexpresivă. Privirea îi era afectuoasă, atentă, tainică, 
totuşi în ochii lui stăruia expresia aceea hărţuită şi 
disperată. Dar Lena nu-l privea. 

„Ce lucrezi acuma? La fabrica de cherestea? 

Brown se uită la ea. „Nu. Am plecat de-acolo.” Privirea 
lui o examina. S-ar fi zis că nu erau ochii lui, că n-aveau 
nicio legătură cu restul fiinţei lui, cu ceea ce făcea şi 
spunea. „Să trudesc ca un negru păcătos zece ore pe zi. 
Am acuma o treabă care o să-mi aducă bani. Nu, nu un 
fleac acolo de cinşpe cenți pe oră. Şi când pun mâna pe ei, 
de îndată ce o să lămuresc nişte chestii mărunte, atunci tu 
şi cu mine vom...” Ochii lui, duri, intenşi, tainici, o priveau, 
îi priveau faţa, plecată, în profil. Lena auzi din nou sunetul 
acela, uşor, brusc, când Brown îşi zvârli capul înapoi. „Şi 
asta îmi aduce aminte că...” 

Lena nu se clintise. Spuse: „Când va fi asta, Lucas?” 

Şi atunci auzi, simţi o nemişcare totală, o tăcere totală. 


„Când o să fie asta?” 

„Ştii. Cum spuneai. Acolo, acasă. Pentru mine singură 
era foarte bine. Nu mă supăra deloc. Dar acum e altceva. 
Cred că am dreptul să fiu îngrijorată.” 

„A, asta e”, zise el. „Asta. N-ai de ce să te îngrijorezi din 
cauza asta. Aşteaptă numai să aranjez treaba asta şi să 
pun mâna pe banii ăia. Sunt ai mei, pe drept. Niciunul din 
ticăloşi nu poate să...” Se opri. Începuse să ridice glasul, 
ca şi cum ar fi uitat unde e şi gândise cu glas tare. Cobori 
vocea, zise: „Lasă asta pe seama mea. Nu te mai necăji. Nu 
ţi-am dat niciodată motive de îngrijorare, nu-i aşa? Zi.” 

„Nu. Nu am fost neliniştită niciodată. Ştiam că mă pot 
bizui pe tine.” 

„Desigur că ştiai. Şi păcătoşii ăştia de-aici... de-aici”... 
Se ridicase în picioare. „Asta îmi aduce aminte că...” Lena 
nu-şi ridică privirea şi nici nu scoase vreun cuvânt în timp 
ce el stătea în picioare lângă ea, cu ochii aceia bătuţi, 
disperaţi, tulburi. Ai fi zis că-l ţinea acolo şi că ştia asta. Şi 
că-i dădu drumul din propria ei iniţiativă, intenţionat. 

„Cred că eşti foarte ocupat acum.” 

„Ce-i drept, sunt. Cu toate chestiile astea care mă 
sâcâie, şi ticăloşii aceia...” Acum, Lena se uită la el. Îl 
urmărea cu privirea cum se uită la fereastra din peretele 
din spate al colibei. Lucas se uită iar la uşa închisă în 
spatele lui. Apoi se uită la ea, la faţa ei gravă care părea să 
nu arate nimic sau să arate totul, întreaga înţelegere a 
lucrurilor. Lucas cobori glasul. „Am duşmani aici. Oameni 
care nu vor să capăt ce-am câştigat. Aşa că mă duc să...” 
Din nou, s-ar fi zis că Lena îl ţine locului, silindu-l să mintă, 
încărcându-l cu această minciună finală împotriva căreia 
până şi nenorocitele rămăşiţe ale orgoliului său se 
revoltau, îl ţinea locului nu cu gratii, nici cu funii ci cu 
ceva împotriva căruia minciunile lui se  vădeau 
neputincioase, ca pleava sau ca frunza. Dar Lena nu 
scoase niciun cuvânt. Îl privi doar cum se apropie pe vârful 


picioarelor de fereastră şi o deschide fără niciun zgomot. 
Atunci Lucas se uită la ea. Poate se gândi că aşa e în 
siguranţă, că poate să iasă pe fereastră înainte ca ea să-l 
poată atinge cu mâna. Sau poate că exista vreo biată urmă 
de ruşine, aşa cum înainte cu câteva clipe fusese de 
orgoliu. Fiindcă se uită la ea, despuiat pentru moment de 
vorbărie şi înşelăciune. Glasul lui nu era mai ridicat decât 
o şoaptă, „E un om afară, în faţă, mă aşteaptă.” Apoi 
dispăru pe fereastră, fără zgomot, cu o singură mişcare, ca 
un şarpe lung. De dincolo de fereastră Lena auzi un foşnet 
uşor în momentul în care Lucas începu să fugă. Numai 
atunci se mişcă şi oftă, doar o dată, din adânc. 

„Acum, trebuie din nou să mă dau jos din pat”, spuse ea 
cu glas tare. 


Când a ajuns la calea ferată, ieşind din pădure, Brown 
gâfâie. Nu de oboseală, deşi distanţa pe care a străbătut-o 
în ultimele douăzeci de minute e de aproape două mile şi 
mersul nu a fost deloc uşor. Mai curând e răsuflarea 
hârâită şi rea a unui animal fugărit; în timp ce stă şi se uită 
de o parte şi de alta a căii ferate pustii, faţa, expresia lui e 
aceea a unui animal fugind singur, fără să dorească vreun 
ajutor, care se încăpăţânează să depindă numai de forţa 
muşchilor lui şi care, în momentul de răgaz necesar să-şi 
tragă sufletul, urăşte fiecare copac şi fir de iarbă pe care-l 
vede de parcă ar fi un duşman viu, urăşte chiar şi 
pământul pe care stă şi până şi aerul de care are nevoie ca 
să-şi tragă sufletul. 

leşise la calea ferată la vreo câteva sute de yarzi 
depărtare de locul în care voise să ajungă. Şi anume, 
creasta unei râpe unde trenurile de marfă care se 
îndreaptă spre nord încetinesc, târându-se îngrozitor, 
aproape mai încet decât un om care ar merge la pas. Lao 
mică distanţă înaintea lui cele două şine lucitoare par a fi 
fost tăiate net, ca de un foarfece. 


Câtva timp stă printre şirurile de copaci, ascuns la 
marginea căii ferate. Stă asemeni unui om dus pe gânduri 
care face un calcul disperat, ca şi cum ar căuta să-şi 
închipuie o ultimă lovitură într-un joc oricum pierdut. După 
ce stă o clipă într-o atitudine de pândă, se întoarce şi o ia 
la fugă iar, prin pădure, paralel cu calea ferată. Pare a şti 
foarte exact încotro merge; ajunge la o cărare pe care o 
urmează, tot fugind, şi iese într-un luminiş unde se află 
coliba unor negri. Se apropie de intrare, de data asta 
mergând. Pe verandă stă o bătrână negresă, fumând din 
pipă, acoperită pe cap cu o basma albă. Brown nu aleargă, 
totuşi respiră agitat, greu. Se stăpâneşte ca să poată vorbi. 
„Ei, mătuşico”, zice el, „cine-i pe-acasă?” 

Bătrâna negresă îşi scoate pipa din gură. „Eu's acasă. 
Ce vrei?” 

„Trebuie să trimit un bilet în oraş. Repede.” Îşi ţine 
răsuflarea ca să vorbească. „Plătesc. Nu-i nimeni pe-aici 
care să facă treaba asta?” 

„Dacă eşti tare grăbit, mai bine du-te singur.” 

„Plătesc, am zis!” spune el. Vorbeşte cu un fel de 
răbdare furioasă, stăpânindu-se, încercând să respire mai 
calm. „Un dolar, dacă merge de ajuns de repede. Nu e 
nimeni pe-aici care vrea să câştige un dolar? Unul din 
băieţi?” 

Bătrâna fumează, privindu-l. Cu o faţă de om bătrân, de 
nepătruns ca şi adâncul nopţii, femeia pare să-l măsoare ca 
o detaşare aproape cerească dar deloc neinteresată. „Bani 
gheaţă?” 

Brown face un gest indescriptibil, a grabă şi a furie 
stăpânită şi aproape a disperare. E gata să se întoarcă şi 
să plece când negresa vorbeşte din nou. „Nu-i nimeni aici, 
în afară de mine şi de doi copii. Cred că sunt prea mici 
pentru ce vrei.” Brown se întoarce. „Cât de mici? Vreau pe 
cineva care să poată duce un bilet şerifului, cât mai repede 


ŞI... 


Li 


„Şerifului? Atunci ai nimerit într-un loc nepotrivit. N-o să 
las să se învârtă pe niciunul dintr-ai mei în preajma 
vreunui şerif. Am cunoscut un negru care credea că-l ştie 
de ajuns de bine pe şerif ca să se ducă să-i facă o vizită. N- 
a mai venit nicicând înapoi. Caută-ţi alt loc.” N 

Dar Brown a şi plecat. Nu începe să fugă imediat. Incă 
nu şi-a pus în cap să o ia din nou la fugă; pentru moment 
nu-i în stare să se gândească la nimic. Furia şi neputinţa 
lui au ajuns la culme. S-ar zice că se gândeşte la 
infailibilitatea atemporală şi desăvârşită a insucceselor 
sale neprevăzute. Ca şi cum, într-un fel, chiar faptul că e 
atât de frecvent victima lor îl ridică oarecum deasupra 
măruntelor speranţe şi dorinţe omeneşti pe care aceste 
insuccese le anulează şi le infirmă. Aşa că negresa trebuie 
să strige de două ori la el înainte ca să audă şi să se 
întoarcă. Femeia n-a spus nimic, nu s-a mişcat; a strigat 
doar. Spune: „lată pe cineva care o să-ţi facă treaba.” 

În picioare, în faţa verandei, apărut parcă din văzduh, 
stă un negru care poate fi sau un adult înapoiat sau un 
tânăr mătăhălos. Are o faţă neagră, imobilă, la fel de 
impenetrabilă. Stau şi se uită unul la celălalt. Sau mai 
curând Brown se uită la negru. N-ar putea spune dacă 
negrul se uită la el sau nu. Şi asta pare a fi, într-un fel, 
ceea ce trebuie şi e bine şi potrivit, ca ultima lui speranţă 
şi resursă să fie un animal care să nu pară a avea 
suficientă putere de gândire ca să nimerească în oraş, ca 
să nu mai vorbim să găsească o anume persoană din oraş. 
Din nou Brown face un gest indescriptibil. Acum aproape 
că aleargă înapoi spre verandă, tot scotocind în buzunarul 
cămăşii. „Vreau să duci un bilet în oraş şi să-mi aduci 
răspunsul”, spune el. „Poţi să faci treaba asta?” Dar nu 
aşteaptă să i se răspundă. A scos din buzunar o bucăţică 
de hârtie murdară şi un căpeţel de creion, şi aplecându-se 
pe marginea verandei, scrie, laborios şi grăbit, în timp ce 
negresa îl priveşte: 


Mr. Wat Kenedy Stimate Domn vă rog dat purtătorului 
bani recompensi mele pentru prindere criminal Christmas 
înveliţi în hârtie şi dat purtătorului al dvs. sincer 

Nu semnează. Ia biletul, se uită lung la el, în timp ce 
negresa îl priveşte. Se uită ţintă la hârtia murdară şi 
nevinovată, la mâzgăleala laborioasă şi grăbită în care, 
vreme de o clipă, şi-a închis tot sufletul şi toată viaţa. Apoi 
netezeşte biletul cu mâna şi scrie nesemnat dar merge şi 
aşa ştiț cine şi-l împătureşte şi-l dă negrului. „Du-l 
şerifului. Nimănui altcuiva. Crezi că-l poţi găsi?” 

„Dacă şeriful n-o să-l găsească mai întâi el”, zice bătrână 
negresă. „Dă-i-l. O să-l găsească, dacă e pe acest pământ. 
Ia-ţi dolarul, băiete, şi mişcă.” 

Negrul dă să plece. Se opreşte. Stă aşa, nespunând 
nimic, neuitându-se la nimic. Pe verandă negresa stă, 
fumează, uitându-se în jos la obrazul slab, cu profil de lup, 
al albului: o faţă frumoasă, aparent cinstită, dar 
transformată acum de o oboseală mai grea decât o 
oboseală fizică într-o mască istovită, vulpească. „Credeam 
că eşti grăbit”, zice ea. 

„Da”, spune Brown. Scoate o monedă din buzunar. 
„Ţine. Şi dacă îmi aduci răspunsul la ce e în bilet într-un 
ceas îţi dau încă cinci din ăştia.” 

„Mişcă, negrule”, zice femeia. „N-ai toată ziua în faţă. 
Vrei să-ţi aducă răspunsul aici?” 

Vreme de-o clipă, Brown se uită la ea. Apoi din nou 
prudenta, ruşinea îl părăsesc. „Nu, nu aici. Adu-mi-l acolo 
sus, pe creasta râpei. Mergi de-a lungul căii ferate până o 
să te strig eu. O să te urmăresc tot timpul. Să nu uiţi asta! 
Mă auzi?” 

„N-avea grijă”, zice negresa. „O să se ducă acolo cu 
biletul şi o să vină înapoi cu răspunsul, dacă n-o să-i stea 
nimic în cale. Mişcă, băiete.” 

Negrul pleacă. Dar ceva îl opreşte, înainte de a fi făcut o 
jumătate de milă. E un alt om alb care mână un catâr. 


„Unde?” zice Byron. „Unde l-ai văzut?” 

„Chiar acuma. Acolo, lângă casă.” Omul alb pleacă mai 
departe, ducând catârul de căpăstru. Negrul se uită după 
el. Nu i-a arătat albului biletul fiindcă albul nu i-a cerut să-l 
vadă. Poate că motivul pentru care omul alb nu i-a cerut să 
vadă biletul e că omul alb nu ştia că are un bilet; negrul se 
gândeşte poate la treaba asta fiindcă vreme de o secundă 
pe faţa lui se reflectă ceva teribil şi obscur. Apoi negrul se 
luminează la faţă. Strigă. Omul alb se întoarce, oprindu-se. 
„Acum nu-i acolo”, strigă negrul. „A zis că o să se ducă sus 
pe râpă, să aştepte.” 

„Mulţumesc mult”, zice omul alb. Negrul îşi continuă 
drumul. 


Brown se întoarse la calea ferată. Acum nu mai alerga. 
Îşi spunea, «N-o s-o facă. Nu poate s-o facă. Ştiu că nu-l 
poate găsi, nu poate să-i ia şi să mi-i aducă». Nu menţiona 
niciun nume, nu se gândea la niciun nume. I se părea 
acuma că toţi erau doar nişte figuri, asemeni unor piese de 
şah - negrul, şeriful, banii, totul - mutate imprevizibil, de 
ici-colo fără rost de un Adversar care putea să-i ghicească 
mişcările înainte de a le face şi care crea în mod spontan 
reguli pe care el şi nu Adversarul trebuia să le urmeze. În 
clipa aceea, când se îndepărtă de şine şi intră în tufişurile 
din apropiere de creasta râpei se afla dincolo de marginea 
disperării. Se mişcă fără grabă, socotind care e distanţa 
care-l desparte de calea ferată, ca şi cum nu mai exista 
nimic pe lume sau cel puţin în viaţa lui, decât acest lucru. 
Îşi alese locul în care să stea şi se aşeză jos, ascuns 
dinspre calea ferată dar aşa ca să o poată vedea. 

«Numai că ştiu că n-o să reuşească», se gândeşte el. 
«Nici măcar nu m-aştept să reuşească. Dacă o să-l văd 
venind cu banii în mână, tot n-o să cred. N-o să fie pentru 
mine. O să ştiu asta. O să ştiu că era o greşeală. O să-i 
spun /a-o din loc. Cauţi pe altcineva nu pe mine. Nu-l cauţi 


pe Lucas Burch. Nu, domnule, Lucas Burch nu merită banii 
ăştia, recompensa asta. El n-a făcut niciodată nimic ca s-o 
capete. Nu, domnule» Începe să râdă, cinchit pe jos, 
nemişcat, cu faţa trasă, aplecată, râzând. «Da, domnule. 
Tot ce-a vrut Lucas Burch a fost dreptate. Nimic altceva 
decât dreptate. Nu pentru că le-a spus ticăloşilor ălora 
numele ucigaşului şi unde să-l găsească numai că n-au vrut 
să încerce. N-au încercat deloc fiindcă ar fi trebuit să-i dea 
banii lui Lucas Burch. Dreptate». Apoi vorbeşte tare, cu 
glasul în lacrimi, răguşit: „Dreptate. Asta a fost totul. Doar 
dreptul meu. Şi ticăloşii ăia cu steluţele lor de tinichea, toţi 
cu jurământul depus să apere cetăţeanul american.” Spune 
asta cu glas strident, aproape strigând de furie, de 
disperare şi de oboseală: „Câine să fiu dacă asta nu-i de 
ajuns ca să te facă bolnav.” Apoi nu mai aude niciun alt 
zgomot până în clipa în care Byron îi vorbeşte, chiar din 
spatele lui: 

„Ridică-te-n picioare.” 

Dar nu ţine mult. Byron ştia că n-avea să ţină, totuşi nu 
ezitase. Se furişase până-l văzuse pe celălalt, apoi se 
oprise uitându-se la omul ghemuit care nu bănuia nimic. 
«Eşti mai voinic ca mine», se gândise Byron. «Dar puţin 
îmi pasă. Ai avut toate avantajele asupra mea. Şi nici de 
asta nu-mi pasă. Ai aruncat de două ori în nouă luni ce n- 
am avut eu în treizeci şi cinci de ani. Şi acum o să mănânc 
o bătaie zdravănă şi nu-mi pasă nici de asta». 

Nu ţine mult. Brown, întorcându-se, se foloseşte până şi 
de uimirea sa. Nu credea că un om care l-ar prinde pe 
duşmanul său şezând i-ar da prilejul să se ridice în 
picioare, chiar dacă acest duşman n-ar fi cel mai voinic din 
cei doi. El n-ar fi făcut aşa ceva. Şi faptul că omul acela 
mai mărunt a făcut-o în timp ce el n-ar fi făcut-o era mai 
rău decât o insultă: era ridicol. Aşa că se bătu cu o furie şi 
mai sălbatică decât ar fi făcut-o dacă Byron i-ar fi sărit în 
spate fără să-l prevină: se bătu cu curajul orb şi disperat al 


unui guzgan flămând şi încolţit. 

Totul ţinu mai puţin de două minute. După aceea Byron 
se pomeni trântit frumuşel la pământ printre tufişurile 
călcate în picioare, cu obrazul sângerând încet, auzind 
cum pârâie crengile, apoi încetează şi se aşterne tăcerea. 
Apoi rămâne singur. Nu simte nicio durere anume, dar mai 
mult decât atât, nu se simte îndemnat să se grăbească, să 
facă ceva sau să se ducă undeva. Stă pur şi simplu lungit 
pe jos sângerând, calm, ştiind că va avea vreme după 
câteva clipe să reintre în lume şi în timp. 

Nici măcar nu se întrebă unde s-a dus Brown. Acum nu 
trebuie să se mai gândească la Brown. Din nou îi trec prin 
minte imagini nemişcate asemeni unor jucării din 
copilărie, zvârlite deoparte şi rupte, peste care se depune 
liniştit praful, aruncate de-a valma într-o cămară uitată - 
Brown. Lena Grove. Hightower. Byron Bunch - toţi 
asemeni unor miniaturi care n-au fost niciodată însufleţite, 
cu care s-a jucat în copilărie şi apoi le-a rupt şi le-a uitat. 
Zace aşa lungit când aude trenul şuierând la cotitură, la o 
jumătate de milă depărtare. 

Asta îl trezeşte; şi asta înseamnă lumea şi timpul. Se 
ridică, încet, nesigur. «Oricum, nu mi-am rupt nimic», se 
gândeşte. «Adică nu mi-a rupt nimic din ce-mi aparţine». 
Se face târziu: timpul a revenit şi odată cu el depărtarea. 
«Da. Trebuie să o iau din loc. Trebuie să plec ca să pot găsi 
ceva în ce să mă amestec». Trenul se apropie. Bătaia 
motorului s-a scurtat şi a devenit mai greoaie pe măsură ce 
se simte urcuşul; iată că vede şi fumul. Caută o batistă în 
buzunar. N-are batistă, aşa că-şi rupe poalele cămăşii şi se 
tamponează uşor pe faţă, ascultând şuieratul scurt al 
locomotivei care trece peste povârniş. Se îndreaptă spre 
marginea tufişurilor, de unde se zăreşte calea ferată. Acum 
se vede locomotiva, aproape în faţa lui, învăluită în 
rotocoale grele şi rare de fum negru. li face o impresie 
teribilă de  nemişcare. Totuşi se mişcă, târându-se 


înspăimântător în sus şi peste creasta povârnişului. Stând 
acum în picioare la marginea tufişurilor se uită la 
locomotiva care se apropie şi trece de el, greoi, târându-se, 
cu atenţia aceea pierdută şi copilăroasă (şi poate cu 
curiozitatea) unui om care a crescut la ţară. Locomotiva 
trece; ochii lui urmăresc trenul, privind vagoanele care 
rând pe rând se târăsc în sus şi peste creastă, când pentru 
a doua oară în după-amiaza aceea vede un om care apare 
ca din văzduh, alergând. 

Chiar şi atunci nu-şi dă seama ce vrea să facă Brown. A 
înaintat prea departe pe tărâmul păcii şi al singurătăţii ca 
să se mai întrebe. Stă acolo şi-l priveşte pe Brown care 
aleargă spre tren, aplecat, fugind, şi apucă scara de fier de 
la capătul unui vagon şi sare şi dispare nevăzut de parcă 
ar fi fost înghiţit de vid. Trenul începe să-şi mărească 
viteza; Byron urmăreşte apropierea vagonului în care a 
dispărut Brown. Vagonul trece; agăţat în spate, între 
vagoane, Brown stă în picioare, cu capul aplecat înainte şi 
cercetează cu privirea tufişurile. Se zăresc în aceeaşi clipă: 
cele două feţe, una blândă, incertă, sângerândă şi cealaltă 
uscăţivă, hărţuită, disperată, schimonosită acum într-un 
țipăt neauzit din pricina uruitului trenului, trecând unul pe 
lângă celălalt, urmând orbite diferite, asemeni unor 
fantome sau unor apariţii. Byron încă nu se gândeşte la 
nimic. „Doamne Dumnezeule”, spune el cu o uimire 
copilărească, aproape în extaz, „păi zic şi eu că ştie să sară 
într-un tren. A mai făcut-o desigur şi până acum.” Nu se 
gândeşte deloc. S-ar zice că zidul mişcător al vagoanelor 
afumate e un dig dincolo de care lumea, timpul, speranţa 
de necrezut şi certitudinea de neclintit aşteaptă, dându-i 
încă puţină linişte. In orice caz, când trece ultimul vagon, 
acum mişcându-se rapid, lumea se năpusteşte asupra lui 
ca un potop, ca un val din străfunduri. 

E mult prea uriaş şi năprasnic ca timpul şi depărtarea să 
mai existe; astfel că nu se mai poate întoarce pe acelaşi 


drum, şi duce catârul de căpăstru o bună bucată de drum 
înainte de a-şi aminti să urce şi să-l încalece. E ca şi cum 
ar fi trecut multă vreme de când s-a despuiat de sine şi 
aşteaptă în faţa colibei până se va ajunge din urmă şi va 
intra. Și atunci voi sta aşa acolo şi voi... Încearcă din nou: 
Atunci voi sta aşa acolo şi voi... Dar nu poate merge mai 
departe. E din nou pe drum, apropiindu-se de o căruţă care 
vine dinspre oraş. E aproape şase. Totuşi nu renunţă. 
Chiar dacă se pare că nu pot merge mai departe decât 
atât: când voi deschide uşa şi voi intra şi voi sta aşa acolo. 
Și apoi mă voi. Uita la ea. Uita la ea. Uita la ea... glasul se 
aude din nou: 

„... agitaţie cred”. 

„Ce?” spune Byron. Căruţa s-a oprit. E exact lângă ea, 
catârul s-a oprit şi el. Pe capra căruţei omul vorbeşte iar, 
cu glasul lui monoton, bombănit: 

„Fir-ar să fie. Tocmai când o pornisem şi eu spre casă. 
Am şi întârziat.” 

„Agitaţie?” zice Byron. „Ce fel de agitaţie: ” 

Omul se uita la el. „Dacă m-aş lua după faţa dumitale, s- 
ar zice că ai fost şi dumneata într-o agitaţie oarecare.” 

„Am căzut”, zice Byron. „Ce fel de agitaţie a fost în oraş 
în seara asta?” 

„M-am gândit că poate n-ai aflat. Acum vreun ceas. 
Negrul acela, Christmas. L-au omorât.” 


19 


ÎN SEARA ACEEA DE LUNI, LA CINĂ, OAMENII din 
oraş se întrebau nu atât de mult cum evadase Christmas ci 
de ce odată liber, se adăpostise în locul în care se 
adăpostise, unde trebuia să fi ştiut că va fi cu siguranţă 
prins, şi de ce când lucrul acesta se întâmplase nici nu se 
predase şi nici nu rezistase. Ai fi zis că se hotărâse şi 
aranjase aşa ca să se poată sinucide în chip pasiv. 

Se dădeau mai multe motive, existau mai multe păreri 
de ce până la urmă se refugiase în casa lui Hightower. 
„Cine se aseamănă se adună”, era lucrul cel mai uşor, mai 
imediat, ziceau unii, amintându-şi vechile istorii cu 
pastorul. Alţii credeau că fusese o simplă întâmplare; alţii 
ziceau că omul se dovedise a fi fost deştept deoarece nu s- 
ar fi bănuit deloc că e în casa pastorului dacă nu l-ar fi 
văzut cineva traversând curtea din spate şi intrând în fugă 
în bucătărie. 

Gavin Stevens avea totuşi o altă teorie. El e procuror 
districtual, are studiile făcute la Harvard, e membru al 
asociaţiei Phi Beta Kappa; un bărbat înalt, deşirat, fumând 
mereu dintr-o pipă de cocean de porumb, cu o hălăciugă 
de păr cenuşiu ca fierul şi purtând întotdeauna un costum 
gri închis, larg şi şifonat. Familia lui e demult în Jefferson; 
străbunicii lui erau proprietari de sclavi prin aceste locuri 
şi bunicul lui îl cunoscuse (şi îl urâse, şi-l felicitase în 
public pe colonelul Sartoris când muriseră) pe bunicul şi 
pe fratele lui lui Miss Burden. Se poartă degajat şi calm cu 
oamenii de la ţară, cu alegătorii şi cu juraţii; poate fi văzut 
din când în când cinchit printre salopetele de pe verandele 
prăvăliilor de tară, după-amiezi întregi de vară, 
pălăvrăgind cu oameni pe limba lor despre nimic. 

În seara aceea de luni, din trenul de nouă care mergea 
spre sud, cobori un profesor de la un colegiu al 
universităţii de stat din apropiere, un coleg de şcoală de-al 


lui Stevens de la Harvard, venit să petreacă vreo câteva 
zile de vacanţă cu prietenul lui. Coborând din tren îşi zări 
prietenul imediat. Crezu că a venit să-l întâmpine la gară, 
până ce observă că Stevens era ocupat cu o pereche 
ciudată de bătrâni pe care-i urca în tren. Uitându-se la ei, 
profesorul văzu un bătrân mărunt şi murdar cu o bărbuţă 
de tap care părea să fie într-o stare de catalepsie şi o 
bătrână care părea soţia lui - o fiinţă îndesată, cu o faţă ca 
un aluat zărindu-se de sub o pană de un alb murdar care 
tremura mereu, cu un trup inform într-o rochie de mătase 
demodată şi de o culoare violetă decolorată. O clipă 
profesorul se opri uimit şi interesat, privindu-l pe Stevens 
cum pune în mâna femeii, ca în mâna unui copil, două 
bilete de tren; înaintând şi apropiindu-se, încă neobservat 
de prietenul lui, auzi ultimele cuvinte ale lui Stevens în 
timp ce un impiegat îi ajuta pe bătrâni să intre în 
compartiment: „Da, da”, zicea Stevens pe un ton 
consolator şi încurajator; „o să fie în trenul de mâine 
dimineaţă. O să am eu grijă. Voi n-aveţi altceva de făcut 
decât să vă-ngrijiţi de înmormântare, la cimitir. Să-l duci 
pe moşu' acasă şi să-l pui în pat. O să am grijă ca băiatul 
să fie în tren mâine dimineaţă.” 

Trenul începu să se pună în mişcare şi Stevens se- 
ntoarse şi-l văzu pe profesor. Începu să-i povestească în 
timp ce mergeau cu maşina spre oraş şi-şi termină 
istorisirea când se aşezară pe veranda casei sale, şi acolo 
îşi rezumă povestirea: „Cred că ştiu ce-a fost, de ce a fugit 
să se refugieze până la urmă în casa lui Hightower. Cred 
că a fost vorba de bunică-sa. Ea a fost la el în celulă când l- 
au dus din nou la judecătorie; ea şi moşul - bătrânul ăsta 
mărunt şi nebun care voia să-l linşeze şi care a venit de la 
Mottstown în acest scop. Nu cred că bătrânica avea vreo 
speranţă de a-l salva când a venit, nicio speranţă reală. 
Cred că tot ce voia era ca omul să moară aşa cum trebuie, 
cum spunea ea. Spânzurat cum trebuie de către o putere, 


un principiu; nu ars sau ciopârţit sau târât la moarte de un 
lucru. Cred că venise aici doar ca să-l supravegheze pe 
bătrânul acela, de teamă ca să nu fie picătura care să facă 
paharul să se reverse, fiindcă nu îndrăznea să-l lase din 
ochi. Nu că s-ar fi îndoit că acest Christmas e nepotul ei, 
înţelegi. Pur şi simplu nu spera. Nu ştia cum să reînceapă 
a spera. Îmi imaginez că după treizeci de ani maşinăria 
speranţei are nevoie de mai mult de douăzeci şi patru de 
ore ca să o pornească, să se pună din nou în mişcare. 

Dar cred că, după ce a fost pusă în mişcare, în chip 
material, de valul nebuniei şi convingerii bătrânului, ea a 
fost luată de val, fără să-şi mai dea seama. Aşa au venit 
aici. Au ajuns cu un tren în zori, cam pe la ora trei, 
duminică dimineaţa. Femeia n-a făcut nicio încercare să-l 
vadă pe Christmas. Poate că-l supraveghea pe bătrân. Dar 
nu cred asta. De asemenea, nu cred că maşinăria speranţei 
se pornise atunci. Nu cred măcar că s-a pornit decât atunci 
dimineaţa când s-a născut pruncul acela, când s-a născut 
chiar în faţa ei, ai putea spune; şi tot un băiat. Şi ea n-o 
mai văzuse pe mamă până atunci şi nici pe tată şi nici acel 
nepot pe care nu l-a văzut niciodată ca bărbat; aşa că 
pentru ea cei treizeci de ani pur şi simplu nu existau. Au 
fost şterşi când copilul acela a ţipat. Nu mai existau. 

Totul năvălise asupra ei prea repede. Era prea multă 
realitate pe care mâinile şi ochii ei nu o puteau nega şi 
prea multe lucruri care trebuiau acceptate şi pe care 
mâinile şi ochii ei nu le puteau dovedi: prea multe lucruri 
inexplicabile pe care mâinile şi ochii ei erau prea brusc 
solicitaţi ca să le poată accepta şi crede fără dovezi. După 
treizeci de ani, trebuie să fi fost asemeni unei persoane 
care a trăit în singurătate şi care păşeşte stângaci într-o 
încăpere plină de oameni ciudaţi vorbind toţi deodată şi ea 
încercând să se agaţe de ceva care să-i păstreze mintea 
întreagă, alegând o anume linie logică de conduită care ar 
fi fost în limitele posibilităţilor ei, pe care ar fi avut o 


oarecare speranţă să le poată realiza. Până s-a născut 
copilul acela şi a găsit unele mijloace care să o facă să stea 
pe propriile ei picioare, ea fusese într-un fel o efigie cu o 
voce mecanică transportată într-o căruţă de către individul 
acela Bunch şi pusă să vorbească atunci când îi dădea el 
semnalul, aşa cum a fost când a dus-o în noaptea trecută 
ca să-şi spună povestea doctorului Hightower. 

Şi, îţi dai seama, ea bâjbâia încă. Încerca de asemenea 
să afle un lucru în care mintea ei, nefolosită prea mult 
după cât se pare în aceşti treizeci de ani să poată crede, şi 
pe care să-l admită ca adevărat, ca real. Şi cred că a găsit 
acest lucru, pentru prima dată acolo, în casa lui 
Hightower; cineva căruia putea să i-l spună, care să o 
asculte. Foarte probabil, asta a fost prima dată când l-a 
povestit. Şi foarte probabil ea însăşi l-a aflat atunci pentru 
prima dată, de fapt l-a văzut întreg şi adevărat în acelaşi 
timp cu Hightower. Aşa că nu cred că e atât de ciudat ca 
prima dată să fi confundat nu numai copilul dar şi părinţii 
lui, întrucât în colibă cei treizeci de ani dispăruseră - totul 
se amestecase: copilul şi tatăl lui pe care nu-l văzuse 
niciodată şi nepotul ei pe care nu-l văzuse de când fusese 
copil, precum celălalt şi al cărui tată pentru ea nu existase 
niciodată. Şi că atunci, când speranţa începuse să existe în 
sufletul ei, să se fi îndreptat imediat, cu acea sublimă şi 
nemărginită credinţă a oamenilor de felul ei, către cei care 
sunt sclavii voluntari şi servitorii juraţi ai credinţei, către 
pastor. 

Asta i-a povestit ea lui Christmas azi la închisoare, când 
bătrânul, profitând de împrejurare, i-a scăpat din mână şi 
ea l-a urmărit prin oraş şi l-a găsit din nou la colţ de 
stradă, nebun de legat şi complet răguşit, îndemnând 
oamenii la linşaj, spunându-le cum a devenit bunicul 
odraslei diavolului şi cum a păzit-o până în ziua de azi. Sau 
poate o pornise spre închisoare ca să-l vadă când a plecat 
din colibă, în orice caz l-a lăsat pe bătrân singur de îndată 


ce şi-a dat seama că acei cel ascultau păreau a fi mai 
degrabă curioşi decât impresionați şi s-a dus la şerif. Omul 
abia se-ntorsese după ce mâncase şi pentru moment n-a 
înţeles ce voia femeia. Trebuie să i se fi părut complet 
nebună, cu povestea aceea a ei, îmbrăcată în rochia aceea 
de duminică, deznădăjduitor de respectabilă, gata să intre 
cu forţa în închisoare. Dar a lăsat-o să se ducă la 
închisoare, însoţită de ajutorul de şerif. Şi acolo, în celulă 
cu el, cred că i-a povestit de Hightower, că Hightower l-ar 
putea salva, că avea să-l salveze. 

Dar, fără îndoială, nu ştiu ce i-a spus. Nu cred că ar 
putea cineva reconstitui acel moment. Nu cred că ea însăşi 
ştia, îşi pregătise cumva ce avea să spună, fiindcă totul 
fusese scris, ticluit cuvânt cu cuvânt în mintea ei în 
noaptea când o născuse pe maică-sa şi că aceasta era 
acum atât de departe încât ea învățase totul fără putinţă 
de a mai uita vreodată şi apoi uitase cuvintele. De aceea, 
poate el a crezut-o pe loc, fără să pună vreo întrebare: 
Adică, din pricină că ea nici nu şi-a pus problema ce să 
spună sau dacă va fi crezută sau a posibilităţii ca el să n-o 
creadă: şi anume că undeva, cumva, în persoana sau în 
prezenţa sau orice ar fi fost a acelui bătrân pastor caterisit 
exista un refugiu inviolabil nu numai pentru poliţişti şi 
pentru mulţime, dar chiar şi pentru trecutul irevocabil, 
pentru oricare din crimele care-l modelaseră şi-l formaseră 
şi-l zvârliseră în cele din urmă, singur şi părăsit, într-o 
celulă cu gratii şi cu spectrul ameninţător al unui călău 
oriunde ar fi privit. 

Şi el o crezu. Sunt convins că asta a fost ceea ce i-a dat 
nu atât de mult curajul cât răbdarea pasivă de a suferi şi a 
recunoaşte şi a accepta singurul prilej care i s-a ivit în 
mijlocul acelei pieţe pline de oameni de a fugi cu cătuşele 
la mâini. Dar erau prea multe lucruri care alergau cu el, 
pas cu pas. Nu urmăritori, ci el însuşi: ani, acţiuni, fapte 
omise şi comise, mergând în pas cu el, fugind odată cu el, 


respirând împreună cu el, bătaia inimii aceeaşi, o singură 
inimă pulsând. Nu erau numai toţi acei treizeci de ani pe 
care ea nu-i cunoştea, dar toate acele succesiuni de 
treizeci de ani de dinainte pe care ea nu le ştia, care 
pătaseră fie sângele lui alb, fie sângele lui negru, oricare 
vrei, şi care l-au ucis. Dar el trebuie să fi alergat un timp 
crezând, în orice caz sperând. Dar sângele lui nu voia să 
tacă, să-l lase să-l salveze. Nu voia nici aşa nici altfel, nici 
să lase trupul să se salveze. Fiindcă sângele lui negru îl 
mâna spre coliba negrului. Şi atunci sângele lui alb îl 
scoase de-acolo, tot aşa cum sângele negru îl făcu să ia 
pistolul şi sângele alb nu-l lăsă să tragă. Şi sângele alb îl 
trimise la pastor, şi cuprinzându-l pentru cea din urmă şi 
ultimă dată îl împinse împotriva oricărei raţiuni şi realităţi 
în braţele unei himere, ale unei credinţe oarbe în ceva citit 
într-o carte tipărită. Atunci cred că sângele alb l-a părăsit 
o clipă. Doar o secundă, o fulgerare, dând voie sângelui 
negru să-l cuprindă în ultima sa clipă şi să-l facă să se 
întoarcă împotriva a ceea ce întruchipase pentru el 
speranţa salvării. Sângele lui negru l-a împins potrivit 
propriei lui dorinţe dincolo de posibilitatea de a fi ajutat de 
orice om, l-a cuprins în acel extaz din jungla neagră în care 
viaţa a şi încetat înainte ca inima să se oprească şi 
moartea e dorinţă şi împlinire. Şi atunci sângele lui negru 
l-a părăsit iar, aşa cum trebuie să se fi întâmplat în orice 
criză din viaţa lui. Nu-l omori pe pastor. Pur şi simplu îl 
lovi cu pistolul şi alergă şi se ghemui sub masa aceea şi 
înfruntă sângele lui negru pentru ultima dată, aşa cum îl 
înfruntase vreme de treizeci de ani. Se ghemui în spatele 
mesei aceleia răsturnate şi-i lăsă să-l omoare împuşcându- 
l, cu pistolul acela încărcat şi nefolosit în mână.” 


În oraş trăia în acele zile un tânăr pe numele lui Percy 
Grimm. Avea vreo douăzeci şi cinci de ani şi era căpitan în 
garda naţională a statului. Se născuse în oraş şi locuise 


acolo tot timpul, în afară de perioadele pe care le petrecea 
în campamentele de vară. Era prea tânăr ca să fi luat parte 
la războiul din Europa, deşi abia prin 1921 sau '22 îşi dădu 
el seama că n-avea să-şi ierte niciodată părinţii pentru 
acest lucru. Tatăl lui, negustor de fierărie, nu înţelegea 
asta. Credea că băiatul era doar leneş, pe cale de a deveni 
un om bun de nimic, când de fapt băiatul suferea din cauza 
teribilei tragedii de a se fi născut nu numai prea târziu dar 
nu îndeajuns de târziu ca să scape de conştiinţa timpului 
pierdut, când ar fi trebuit să fie bărbat în loc să fie copil. Şi 
acum când isteria trecuse şi cei care strigaseră cel mai 
tare în timpul isteriei şi chiar şi aceia, eroii, care suferiseră 
şi slujiseră, începuseră să se uite cam chiorâş unii la alţii, 
el nu avea pe nimeni să-şi spună păsul, să-şi deschidă 
inima. De fapt, prima lui ceartă serioasă o avu cu un fost 
soldat care spusese că dacă ar trebui să se bată din nou, 
de data asta ar lupta de partea nemților împotriva Franţei. 
Grimm îl apostrofă imediat: „Şi împotriva Americii?” zise 
el. „Dacă America va face cumva prostia să ajute din nou 
Franţa”, spuse soldatul. Grimm îl lovi pe loc; era mai mic 
decât soldatul, un adolescent încă. Rezultatul era de 
prevăzut; şi fără îndoială Grimm ştia că aşa va fi. Dar 
încasă loviturile până ce soldatul însuşi ceru celor de faţă 
să-l stăpânească pe băiat. Şi Grimm purtă urmele acestei 
bătăi tot atât de mândru cum mai târziu avea să poarte 
uniforma pentru care se bătuse orbeşte. 

Noua lege civilo-militară îl salvă. Era ca un om care ar fi 
stat multă vreme într-o mlaştină, în întuneric. Ca şi cum nu 
numai ca n-ar fi văzut niciun drum înaintea lui, dar ar fi 
ştiut că nu există niciunul. Şi apoi, deodată, viaţa se 
deschisese înaintea lui, precisă şi limpede. Anii irosiţi în 
care nu arătase niciun fel de înclinare pentru învăţat, în 
care fusese cunoscut ca leneş, recalcitrant, lipsit de 
ambiţie, erau în urma lui, uitaţi. Putea să vadă acum viaţa 
deschizându-i-se înainte, simplă şi inevitabilă ca un culoar 


pustiu, total eliberat de nevoia de a mai trebui să 
gândească sau să decidă, asumându-şi acum şi purtându-şi 
sarcina tot atât de strălucit şi de uşor şi marţial ca şi 
alama insignelor lui: o credinţă sublimă şi implicită în 
curajul fizic şi în ascultarea orbească şi convingerea că 
rasa albă este superioară oricărei alteia şi tuturor raselor 
şi că rasa americană este superioară tuturor celorlalţi 
oameni şi că tot ce i se va cere vreodată ca plată pentru 
această credinţă, pentru acest privilegiu, va fi propria sa 
viaţă. De fiecare sărbătoare naţională care avea o cât de 
mică implicaţie marţială se îmbrăca în uniforma lui de 
căpitan şi se ducea în centrul oraşului. Şi acei care-l 
vedeau şi-l aminteau cum arăta în ziua bătăii cu fostul 
soldat, atunci când cu insigna lui de ţintaş (era un trăgător 
foarte bun) şi cu galoanele lui, grav, cu spatele drept, se 
plimba printre oamenii în civil cu aerul pe jumătate 
agresiv, pe jumătate încercat al unui băiat orgolios. 

Nu era membru al Legiunii Americane, dar asta era 
greşeala părinţilor lui şi nu a sa. Dar atunci când 
Christmas fu adus din Mottstown, în după-amiaza aceea de 
sâmbătă, el se şi duse la comandantul grupului local al 
Legiunii. Ideea lui, cuvintele lui fură foarte simple şi 
directe: „Trebuie să păstrăm ordinea'”, zise el. „Trebuie să 
lăsăm legea să-şi urmeze cursul. Legea, poporul. Nu e 
dreptul nici unui civil să condamne un om la moarte. Şi 
noi, soldaţii din Jefferson, suntem cei care trebuie să avem 
grijă de asta.” 

„De unde ştii că există cineva care ar voi să facă 
altceva?” spuse comandantul Legiunii. „Ai auzit vorbindu- 
se de aşa ceva?” 

„Nu ştiu. N-am auzit.” Nu minţea. Era ca şi cum nu ar fi 
dat prea multă importanţă celor ce-ar fi putut fi spuse sau 
nu de nişte cetăţeni civili încât să şi mintă în legătură cu 
asta. „Nu asta-i problema. E dacă da sau nu, noi, ca soldaţi 
care am purtat uniforma, vom fi primii care să ne spunem 


părerea. Să arătăm oamenilor chiar acum care este 
părerea guvernului acestei ţări în asemenea lucruri. Că 
nici n-au măcar nevoie să vorbească.” Planul lui era foarte 
simplu. Să se adune tot grupul de legionari într-un pluton, 
cu el în frunte, având în vedere gradul său de militar activ. 
„Dar dacă nu vor voi să comand eu, şi aşa e bine. O să fiu 
ajutor de comandant, dacă vor. Sau sergent sau caporal.” 
Şi era sincer. Nu voia glorie deşartă. Era prea sincer. Atât 
de sincer şi atât de lipsit de simţul umorului încât 
comandantul Legiunii abia se stăpâni să nu-i comunice 
refuzul uşuratic pe care voia să i-l spună. 

„Şi totuşi cred că nu e nevoie deloc d aşa ceva. Şi dacă 
ar fi, ar trebui să acţionăm cu toţii ca nişte civili. Nu pot 
folosi grupul în acest fel. Noi, la urma urmei, acum nu 
suntem soldaţi. Nu cred c-aş face-o, chiar dacă aş avea 
posibilitatea s-o fac.” 

Grimm îl privi, fără mânie, dar ca şi cum ar fi privit un 
fel de gânganie. „Totuşi aţi purtat odată uniforma”, zise el 
oarecum răbdător. Spuse: „Presupun că nu veţi folosi 
autoritatea dumneavoastră pentru a mă opri să le vorbesc, 
nu-i aşa? Ca un particular.” 

„Nu. Nu am nicio autoritate să fac aşa ceva, în orice caz. 
Dar, te rog, ca un particular. Să nu-mi foloseşti numele 
deloc.” 

Atunci Grimm îi zvârli una, cum ştia el. „Nu sunt eu 
acela care s-o fac”, zise el. Apoi plecă. Asta se întâmpla 
sâmbătă, cam pe la ora patru, în restul după-amiezii se 
duse pe la prăvăliile şi birourile unde lucrau membrii 
Legiunii, aşa că la căderea serii făcuse pe de ajuns de 
mulţi din ei să fie de aceeaşi părere cu el şi să alcătuiască 
un pluton respectabil. Era neobosit, reţinut şi totuşi 
dinamic: avea ceva irezistibil şi profetic în felul în care se 
purta. Totuşi cei recrutaţi erau alături de comandant într-o 
singură privinţă: oficial numele Legiunii nu trebuia să fie 
amestecat în treaba asta - în care caz şi fără intenţii 


anume el îşi atinsese scopul iniţial: acum era el 
comandantul. Îi adună pe toţi înainte de cinci şi-i împărţi în 
patrule, desemnă conducătorii lor şi statul major; cei mai 
tineri, cei care nu fuseseră în Franţa, erau acum pe jăratic. 
Li se adresă, laconic, rece: „ordine... mersul justiţiei... să 
le arătăm oamenilor că am purtat uniforma Statelor 
Unite... Şi încă un lucru.” O clipă se coborâse până la a fi 
familiar: comandantul regimentului care-şi cunoaşte 
oamenii pe nume. „Asta o să decideţi voi, prieteni. Voi face 
ce veţi spune voi. M-am gândit că ar fi un lucru bun dacă 
aş purta uniforma până aranjăm treaba asta. Aşa ca să 
poată vedea că Unchiul Sam e prezent şi nu numai cu 
gândul.” 

„Dar nu e”, spuse cineva repede, imediat; era un om de 
felul comandantului, care de altfel nici nu era de față. 
„Treaba asta nu e încă o chestie a guvernului. Lui Kennedy 
ar putea să nu-i placă treaba asta. Asta e o problemă a 
Jefferson-ului nu a Washington-ului.” 

„Să facem să-i placă”, spuse Grimm. „Pentru ce luptă 
legiunea voastră, dacă nu pentru apărarea Americii şi a 
americanilor?” 

„Nu”, zise celălalt. „Cred c-ar fi mai bine să nu facem 
paradă dintr-asta. Putem face ce vrem şi fără asta. Mai 
bine. Nu-i aşa, băieţi?” 

„Bine”, spuse Grimm. „Voi face aşa cum spuneţi. Dar 
fiecare om să aibă pistolul la el. Vom face o mică inspecţie 
a armamentului aici într-un ceas. Toţi oamenii se vor 
aduna aici.” 

„Ce-o să zică şeriful despre chestia asta cu pistoalele?” 
zise unul. 

„O să am eu grijă de asta”, spuse Grimm. „Să fiţi aici 
exact într-un ceas, cu arma la şold.” Şi-i lăsă liberi. 
Traversă piaţa tăcută, ducându-se la biroul şerifului. 
Şeriful e acasă, i se spuse. „Acasă?” repetă el. „Acum? Ce 
face acasă acuma?” 


„Mănâncă, aşa cred. Un om solid ca el trebuie să 
mănânce de câteva ori pe zi.” 

„Acasă”, repetă Grimm. Nu era frumos; avea din nou 
acea privire rece şi detaşată cu care se uita la 
comandantul legiunii. „Mănâncă”, zise el. leşi, mergând 
repede. Traversă din nou piaţa pustie, piaţa tăcută fără 
oamenii care şedeau paşnic la cină în oraşul acela paşnic şi 
în acea paşnică regiune. Se duse la şerif acasă. Şeriful 
spuse nu imediat. 

„Cincisprezece sau douăzeci de oameni învârtindu-se în 
piaţă cu pistoalele la şold. Nu, nu. Nu se poate. Nu îngădui 
aşa ceva. Nu se poate. Lasă-mă să-mi văd singur de 
treabă.” 

O clipă Grimm se opri şi se uită la şerif. Apoi se întoarse 
şi plecă din nou foarte grăbit. „Foarte bine”, spuse el. 
„Dacă vreţi aşa. Atunci eu nu mă amestec în treburile 
dumneavoastră şi dumneavoastră nu vă amestecați în 
treburile mele.” Nu suna ca o ameninţare. Era prea ştearsă 
fraza, prea definitivă, spusă prea fără căldură. Plecă 
grăbit. Şeriful se uită după el, apoi îl strigă. Grimm se 
întoarse. 

„Să-l laşi şi pe-al tău acasă”, zise şeriful. „Mă auzi?” 
Grimm nu răspunse. Merse mai departe. Şeriful, încruntat, 
îl urmări cu privirea până dispăru. 

În seara aceea, după cină, şeriful se întoarse în centru - 
un lucru pe care nu-l făcuse de ani de zile în afară de cazul 
când îl reclama vreo treabă urgentă şi inevitabilă. La 
închisoare dădu peste un grup din oamenii lui Grimm şi de 
un altul în curtea judecătoriei şi de un al treilea care 
patrula prin piaţă şi pe străzile învecinate. Ceilalţi, 
rezerva, îi spuseră şerifului, erau în biroul magazinului de 
bumbac în care lucra Grimm, şi pe care-l foloseau drept 
cartier general. Şeriful îl întâlni pe Grimm pe stradă, 
făcându-şi rondul de inspecţie. „Vino aici, băiete”, spuse 
şeriful. Grimm se opri. Nu se apropie; şeriful se duse la el. 


Pipăi şoldul lui Grimm cu mâna lui voinică. „Ţi-am spus să-l 
laşi acasă”, zise el. Grimm nu-i răspunse. I se uită şerifului 
drept în ochi. Şeriful suspină. „Bine, dacă nu vrei, cred că 
va trebui să te fac ajutor de şerif cu misiune specială. Dar 
n-ai să scoţi pistolul acela până n-o să-ţi spun. Mă auzi?” 

„Nu, desigur”, zise Grimm. „Doar nu vreţi să-l folosesc 
dacă nu văd că e nevoie s-o fac.” 

„Am spus, până n-o să-ţi spun eu.” 

„Desigur”, zise Grimm, fără agitaţie, calm, imediat. 
„Asta-i ce-am spus amândoi. N-aveti grijă. O să fiu acolo.” 

Mai târziu, înspre noapte, când oraşul se linişti şi 
cinematograful se goli şi drug-store-urile se închiseră unul 
după altul, plutonul lui Grimm începu să scadă la număr. 
El nu protestă, privindu-i cu răceală; oamenii deveniră 
ceva mai stânjeniţi şi mai ezitanţi. Din pricină că se 
simțeau stânjeniţi dându-şi seama într-un fel că nu 
fuseseră la înălţimea zelului său rece, a doua zi aveau să 
se întoarcă fie numai şi pentru a-i arăta că vin. Câţiva 
rămaseră; oricum era sâmbătă seara şi cineva aduse nişte 
scaune de undeva şi începură să joace pocher. Jucară toată 
noaptea, deşi din când în când Grimm (el nu juca; nici 
locotenentului său nu-i dădu voie, singurul în afară de el 
care avea un rang similar cu acela al unui ofiţer, să intre în 
joc) trimitea câte o grupă ca să patruleze în piaţă. Paznicul 
de noapte era unul din oameni, deci nici el nu lua parte la 
joc. 

Duminica fu liniştită. Pocherul continuă în linişte toată 
ziua, întrerupt de patrulări periodice, în vreme ce clopotele 
paşnice ale bisericilor sunau şi enoriaşii se adunau în 
grupuri demne îmbrăcate în culori văratice. În jurul pieţei 
se şi aflase că a doua zi avea să se întrunească curtea cu 
juri specială. Într-un fel chiar simplul sunet al acestor trei 
cuvinte, cu secreta şi irevocabila lor sugestie a ceva 
asemănător cu un ochi ascuns şi neadormit şi atotputernic 
care veghează asupra a ceea ce fac oamenii, prinse a-i 


convinge pe oamenii lui Grimm să creadă în propria lor 
impostură. Atât de repede, de neştiut şi de neprevăzut sunt 
tulburaţi oamenii încât, fără să-şi dea seama că gândeau 
aşa, oamenii din oraş îl priveau dintr-odată pe Grimm cu 
respect şi poate cu puţină teamă şi cu o anume credinţă şi 
încredere adevărată, ca şi cum într-un fel, viziunea şi 
patriotismul şi mândria lui în oraş fuseseră, în această 
împrejurare, mai rapide şi mai adevărate decât ale lor. 
Oamenii lui, în orice caz, îşi însuşeau şi recunoşteau acest 
lucru; după o noapte nedormită, după încordarea, după 
ziua lor liberă, după sacrificiul voinţei închinate, erau 
aproape în punctul în care ar fi putut să şi moară pentru el, 
dacă împrejurarea s-ar fi ivit. Mergeau acum învăluiţi într- 
o lumină gravă şi inspirând oarecum respect şi o teamă ce 
era aproape tot atât de palpabilă precum ar fi fost şi 
uniformele kaki pe care Grimm dorea ca ei să le poarte, ca 
şi cum de fiecare dată când se întorceau în încăperea care 
le ţinea loc de comandament s-ar fi îmbrăcat din nou în 
graţioase şi splendid austere frânturi ale visului său. 

Asta dură până în noaptea de duminică. Pocherul 
continua. Precauţiile, secretul cu care se înconjuraseră 
dispăruseră. Era ceva prea sigur şi prea încrezător, 
aproape fanfaron în purtarea lor; noaptea când auziră paşii 
gardianului pe scări, cineva spuse: „Atenţie, ostaşi”, şi o 
clipă se uitară unii la alţii cu priviri dure, strălucitoare şi 
sfidătoare; după aceea unul zise, foarte tare: „Zvârle-l pe 
ticălos afară”, şi un altul, cu buzele strânse, făcu zgomotul 
cunoscut de veacuri. Aşa că în dimineaţa următoare, luni, 
când primele maşini şi căruţe de la ţară începură să se 
adune, plutonul era din nou intact. Şi acum purtau 
uniforme care le dădeau o identitate. Aceasta era faţa lor. 
Mai toţi aveau o anume vârstă, o anume experienţă, 
aparţineau unei generaţii. Dar era ceva mai mult decât 
atât. Pe obrazul lor era întipărită acum o gravitate rece şi 
profundă, aşa cum stăteau acolo unde se vânzolea 


mulţimea, gravi, austeri, detaşaţi, uitându-se cu ochi reci, 
goi, la grupurile de oameni care treceau alene prin faţa lor 
şi care simțind, intuind fără a şti, îşi încetineau pasul şi se 
uitau ţintă la ei, aşa că erau înconjurați de feţe extatice şi 
goale şi imobile asemeni capetelor unor boi, care se 
apropiau şi se depărtau pentru a fi înlocuite de altele. Şi 
toată dimineaţa se auziră mereu glasurile care discutau 
liniştit, întrebând şi răspunzând: „lată-l. Tânărul acela cu 
pistolul automat. El e căpitanul lor. Ofiţer cu misiune 
specială trimis de guvernator. El e capul întregii istorii. 
Şeriful n-are niciun cuvânt în treaba asta astăzi.” 

Mai târziu, când fu prea târziu, Grimm spuse şerifului: 
„Dacă m-aţi fi ascultat. Dacă ne-aţi fi lăsat să-l scoatem din 
celula aceea cu o patrulă, în loc să-l puneţi să treacă prin 
piaţă cu un singur ajutor de șerif şi nici măcar cu cătuşele 
prinse de mâna celuilalt, prin mulţimea aceea în care 
blestematul acela de Bufford n-a îndrăznit să tragă, chiar 
dacă ar fi fost să tragă într-o uşă de şură.” 

„De unde să ştiu că voia să fugă, că o să se gândească s- 
o facă tocmai atunci şi acolo?” spuse şeriful. „Când 
Stevens mi-a spus că o să-şi recunoască vina şi o să ia o 
condamnare pe viaţă.” 

Dar atunci era prea târziu. Totul se terminase atunci. Se 
întâmplă în mijlocul pieţei, între trotuar şi judecătorie, în 
mijlocul unei mulţimi dese ca într-o zi de bâlci, deşi Grimm 
îşi dădu seama ce se întâmplă numai când auzi pistolul 
ajutorului de şerif trăgând în aer de două ori. Işi dădu 
seama pe loc ce se întâmplă, deşi la vremea aceea era în 
judecătorie. Reacţia lui fu imediată şi clară. Alergă către 
locul unde se trăsese şi strigă peste umăr către omul care 
de aproape patruzeci şi opt de ore îl urmase, pe jumătate 
ca locotenent, pe jumătate ca ordonanţă: „Sună sirena de 
incendiu! ” 

„Sirena de incendiu”, zise ajutorul lui „Ce?... 

„Sună sirena de incendiu!” strigă Grimm către om. „Nu- 


n 


mi pasă ce cred oamenii, doar aşa o să se ştie că s-a 
întâmplat ceva...” Nu termină şi dispăru. 

Alerga printre oamenii care fugeau, ajungându-i şi 
depăşindu-i întrucât el urmărea un scop, iar ei nu; ei 
alergau pur şi simplu; pistolul mare, negru şi bont îi 
deschidea cărarea ca un plug. Se uitau la faţa lui tânără, 
aspră şi încordată, cu obrazul palid şi cu gura căscată, o 
gaură rotundă cu dinţi; scoțând un sunet prelung ca un 
oftat murmurat: „Acolo... s-a dus în direcţia aceea...” Dar 
Grimm îl şi văzuse pe ajutorul de şerif, alergând, cu 
pistolul ridicat în mână. Grimm se uită imediat în jur şi se 
repezi din nou; în mulţimea care, fără îndoială, însoţise pe 
ajutorul de şerif şi pe deţinut prin piaţă era şi inevitabilul 
tânăr mătăhălos în uniforma lui Western Union, ducându-şi 
bicicleta de ghidon ca pe o vacă ascultătoare. Grimm îşi 
băgă pistolul în teacă şi dându-l pe băiat deoparte, sări pe 
şaua bicicletei, fără să ezite o clipă. 

Bicicleta nu avea nici clopot, nici claxon. Totuşi oamenii 
îl simțeau într-un fel şi-i făcură loc; şi în treaba asta părea 
să fie servit de siguranţa sa, de oarba şi netulburată 
credinţă în dreptatea şi infailibilitatea actelor sale. Când îl 
ajunse pe ajutorul de şerif care fugea, îşi încetini mersul. 
Ajutorul de şerif îşi întoarse spre el faţa asudată, gâfâind 
de atâta strigat şi alergătură. „A cotit-o”, strigă el. „Pe 
aleea aceea...” 

„Ştiu”, zise Grimm. „Avea cătuşe?” 

„Da”, spuse ajutorul de şerif. Bicicleta făcu o săritură 
înainte. 

«Şi apoi nu poate fugi atât de repede», se gândi Grimm. 
«Curând o să trebuiască să se ascundă undeva. Să o 
şteargă de la loc deschis, în orice caz». Coti repede pe 
alee, care se înfunda între două case, având la un capăt un 
gard. În clipa aceea se auzi pentru prima dată sirena de 
incendiu, glasul ei urcând într-un urlet lent şi repetat care 
părea până la urmă să treacă dincolo de lumea auzului, în 


aceea a senzaţiilor, ca o vibraţie tăcută. Grimm pedală mai 
departe, gândindu-se repede, logic, cu un fel de bucurie 
sălbatică şi reţinută. «Primul lucru pe care o să vrea să-l 
facă e să dispară din văzul nostru», îşi zise el, uitându-se în 
jur. La un capăt drumul era deschis, la celălalt se înălța un 
gard de scânduri înalt de şase picioare. Se termina cu o 
poartă de lemn, dincolo de care era un izlaz şi apoi un şanţ 
adânc, una din bornele oraşului. Crestele copacilor care 
crescuseră în şanţ abia se vedeau deasupra marginilor lui; 
un regiment întreg s-ar fi putut ascunde şi desfăşura acolo. 
„Aha”, zise el, tare. Fără să se oprească sau să-şi 
încetinească viteza, întoarse bicicleta şi pedală înapoi pe 
alee către strada pe care abia o lăsase în urmă. Tânguirea 
sirenei se stingea acum, coborând din nou în auz, şi când 
îşi încetini mersul înspre stradă văzu iar în treacăt oamenii 
care alergau şi o maşină care se-ndrepta spre el. Cu toate 
că pedala foarte repede, maşina îl ajunse; ocupanţii ei se 
aplecară, strigând spre faţa lui încordată care privea 
înainte. „Urcă! “strigară ei. „Aici, aici!” Nu le răspunse. Nu 
se uită la ei. Maşina care-l depăşise, încetini viteza; acum 
el o întrecu cu pedalatul lui rapid, regulat, tăcut; din nou 
maşina îşi mări viteza şi-i întrecu, oamenii aplecându-se şi 
uitându-se înainte. Şi el înainta rapid, tăcut, cu 
repeziciunea delicată a unei apariţii, cu implacabila 
neabatere a unui Juggernaut sau a Destinului. În urma lui 
sirena începu din nou să se tânguie din ce în ce mai tare. 
Când oamenii din maşină se uitară iar înapoi după Grimm, 
el dispăruse cu totul. 

Cotise cu toată viteza pe o altă ulicioară. Faţa îi era ca 
de granit, calmă, totuşi luminată de expresia aceea de 
împlinire, de bucurie gravă şi fără oprelişti. Ulicioara era 
mai desfundată decât cealaltă şi mai lungă. Se termina 
până la urmă cu o movilă golaşă, de unde sărind jos în 
timp ce bicicleta ţâşni înainte şi căzu la pământ, putea zări 
întreaga tranşee care înconjura oraşul, întreruptă fiindu-i 


vederea doar de două sau trei colibe de negri de pe 
marginea ei. Stătea cu totul nemişcat, liniştit, singur, 
profetic, aproape ca o piatră de hotar. Din nou, din oraşul 
rămas în urma lui, urletul sirenei începu să scadă. 

Şi atunci îl zări pe Christmas. Îl văzu, mărunt din cauza 
distanţei, ivindu-se din şanţ, cu mâinile strânse. În timp ce- 
l urmărea cu privirea, Grimm zări mâinile fugarului 
sclipind o dată, când soarele se opri pe cătuşe, asemeni 
scânteierii unui heliograf şi i se păru că de acolo chiar 
putea auzi gâfâitul şi răsuflarea disperată a omului care 
chiar şi acum nu era liber. Apoi silueta minusculă alergă 
iar şi dispăru după cea mai apropiată colibă de negri. 

Grimm alerga şi el acum. Alerga repede, totuşi fără nicio 
grabă, fără efort. N-avea nimic răzbunător, nu era mânios, 
nu era înciudat. Chiar şi Christmas îşi dădu seama de asta. 
Fiindcă o clipă se priviră aproape faţă în faţă. Asta se 
întâmplă când Grimm, alergând era cât pe ce să treacă de 
colţul colibei. În clipa aceea Christmas sări pe fereastra 
din spate, ca prin farmec, cu mâinile în cătuşe înălțate în 
aer şi sclipind de parcă ar fi luat foc. O clipă se fulgerară 
din priviri, unul în momentul în care se ghemuia la pământ 
după ce sărise, celălalt în mijlocul unei sărituri, înainte ca 
elanul lui Grimm să-l poarte dincolo de colţ. In clipa aceea 
Grimm zări în mâna lui Christmas un pistol greu, nichelat. 
Grimm se răsuci şi se întoarse şi sărind după colţ, scoase 
automatul. 

Se gândea repede, calm şi cu o bucurie liniştită: «Poate 
face două lucruri. Poate încerca să sară iar în şanţ, sau 
poate să se ascundă pe după casă până ce unul din noi o să 
fie împuşcat». Şi acţionă imediat. Alergă cât putu mai 
repede după colţul casei pe care abia îl ocolise. Făcu 
treaba asta ca şi cum ar fi fost apărat de vreun farmec sau 
de către providenţă sau ca şi cum ar fi ştiut că nu avea să-l 
aştepte acolo Christmas cu pistolul. Trecu şi de celălalt 
colţ fără să se oprească. 


Acum era lângă şanţ. Se opri, nemişcat, gata să 
pornească. Deasupra ţevii boante, reci a automatului, faţa 
lui avea luminozitatea aceea senină, nepământească a 
îngerilor din ferestrele bisericilor. O porni din nou aproape 
înainte de a se fi oprit, cu supunerea aceea plecată, 
grăbită, oarbă faţă de oricine va fi fost Jucătorul care-l 
muta pe tabla de şah. Alergă spre şanţ. Dar abia începuse 
să coboare în tufişurile care acopereau panta abruptă că 
se şi întoarse agăţându-se cu mâinile ca să urce. Şi acum 
văzu că podeaua colibei era cu vreo două picioare 
deasupra solului. In grabă, nu băgase de seamă acest lucru 
mai înainte. Acum îşi dădu seama că pierduse un avantaj. 
Christmas, de sub casă, îi urmărise picioarele tot timpul. 
Zise, „E un tip priceput.” 

Elanul îl făcu să-şi continue coborârea cu câţiva paşi 
până reuşi să se oprească şi să urce din nou. Părea a fi 
neobosit, nici carne nici sânge, ca şi cum Jucătorul, al 
cărui pion era, îi dăruia şi un suflu neistovit. Fără a se 
întrerupe o clipă, cu acelaşi elan care-l făcuse să iasă din 
şanţ, o porni iar la fugă. Alergă în jurul colibei şi ajunse la 
vreme ca să-l vadă, la vreo trei sute de yarzi mai departe, 
pe Christmas sărind peste un gard. Nu trase deoarece 
Christmas fugea acum printr-o mică grădină, îndreptându- 
se către o casă. Alergând, îl văzu pe Christmas că sare pe 
scări şi intră în casă. „Aha”, zise Grimm. „Casa pastorului. 
Casa lui Hightower”. 

Nu-şi încetini fuga, deşi coti şi alergă în jurul casei şi 
ieşi în stradă. Maşina care-l depăşise şi-l pierduse şi apoi 
se întorsese era exact acolo unde ar fi trebuit să fie, exact 
acolo unde Jucătorul dorise să fie. Se opri fără ca el să-i 
facă semn şi trei oameni se dădură jos din maşină. Fără un 
cuvânt Grimm se întoarse şi traversă în fugă curtea şi intră 
în casa în care bătrânul pastor locuia singur, şi cei trei 
oameni îl urmară, repezindu-se în hol, oprindu-se, aducând 
cu ei în întunericul stătut şi monahal al casei ceva din 


sălbatica lumină de soare a verii pe care tocmai o lăsaseră 
în urmă. 

li învăluia, ţâşnea din ei: neruşinata ei sălbăticie. Feţele 
lor, în afara ei, păreau a străluci de parcă ar fi fost 
suspendate în aer, fără trup, asemeni unor aureole, când 
se aplecară şi-l ridicară pe Hightower, a cărui faţă 
sângera, de jos de pe podea, unde Christmas, care 
alergase în hol, cu mâinile ridicate în cătuşe şi cu pistolul 
scânteind şi fulgerând, asemeni unui zeu furios şi 
răzbunător care vesteşte sentinţa cuiva, îl doborâse. Il 
ridicară pe bătrân în picioare. 

„În care cameră?” zise Grimm, zgâlţâindu-l „În care 
cameră e, bătrâne?” 

„Domnilor!” spuse Hightower. Apoi spuse:” Oameni 
buni! Oameni buni!” 

„În care cameră, bătrâne?” strigă Grimm. 

Il ţineau pe Hightower în picioare; în holul întunecat, 
după lumina soarelui de afară, omul cu capul chel şi cu 
faţa mare, mânjită de dâre de sânge, era îngrozitor. 
„Oameni buni”, strigă el. „Ascultaţi-mă. A fost aici în 
noaptea aceea. A fost cu mine în noaptea asasinatului. Jur 
pe Dumnezeu...” 

„Isuse Hristoase” strigă Grimm, glasul lui tânăr sunând 
limpede şi indignat asemenea glasului unui tânăr preot. 
„Oare toţi pastorii şi toate fetele bătrâne din Jefferson s-au 
dat de partea ticălosului aceluia fricos?” Îl dădu deoparte 
pe bătrân şi alergă mai departe. 

Parcă ar fi aşteptat doar ca Jucătorul să-l mişte din nou, 
deoarece cu o certitudine infailibilă alergă drept spre 
bucătărie şi din uşă se şi apucă să tragă, aproape înainte 
de a fi putut vedea masa răsturnată pe o coastă, aşezată 
de-a curmezişul unui colţ al camerei, şi omul care se 
ghemuise îndărătul ei, cu mâinile lucioase şi sclipitoare 
peste partea ei de sus. Grimm descărcă magazia 
automatului în masa aceea; mai târziu cineva acoperi cele 


cinci împuşcături cu o batistă împăturită. 

Dar Jucătorul încă nu terminase. Când ceilalţi ajunseră 
în bucătărie văzură masa dată deoparte şi pe Grimm 
aplecat deasupra trupului. Când se apropiară să vadă ce 
făcea, observară că omul nu era mort, şi când văzură ce 
face Grimm, unul din oameni scoase un strigăt înăbuşit şi 
împleticindu-se se întoarse la perete şi începu să vomite. 
Atunci se ridică şi Grimm şi aruncă în spatele lui cuțitul de 
măcelărie plin de sânge. „Acum ai să laşi în pace femeile 
albe, chiar şi în iad”, zise el. Dar omul de pe duşumea nu 
făcu nicio mişcare. Zăcea acolo, cu ochii deschişi, în care 
nu se vedea nimic altceva decât că e conştient iar în jurul 
gurii era ceva, ca o umbră. Un lung moment se uită spre ei 
cu ochii plini de o pace insuportabilă şi adâncă. Şi apoi 
faţa, trupul, totul păru să se prăbuşească, să se cufunde în 
el însuşi şi din veştmintele sfâşiate în jurul coapselor şi 
şalelor sângele negru păru a izbucni asemenea unei 
expiraţii bruşte. Păru a ţâşni din trupul lui palid ca jerba 
de scântei a unei rachete care se înalţă; din această 
explozie neagră omul păru a se ridica şi a pluti în memoria 
lor în vecii vecilor. N-aveau să uite asta, oriunde aveau să 
contemple dezastre vechi şi speranţe mai noi, în paşnice 
văi, pe lângă cursurile de apă placide şi liniştitoare ale 
vârstei înaintare, pe feţele luminoase ala copiilor. 
Amintirea avea să fie acolo, liniştită, stârnind gânduri, 
constantă, fără să pălească şi nu deosebit de 
amenințătoare, ci prin ea însăşi senină, singură 
triumfătoare. Din nou, dinspre oraş, înăbuşit din cauza 
pereţilor, urletul sirenei urcă spre incredibilul său 
crescendo trecând dincolo de lumea auzului. 


20 


LUMINA DUPĂ-AMIEZII PIERE ACUM ÎNTR-O ultimă 
răsfrângere de aramă; dincolo de arţarii pitici şi de firma 
joasă, strada e acum goală şi pustie, asemenea unei scene 
încadrată în fereastra biroului. 

Işi aminteşte că atunci când era tânăr, după ce venise de 
la seminar, pentru prima dată, la Jefferson, această lumină 
de aramă care pierea, i se păruse aproape auzibilă, 
asemenea unei galbene agonii de trompete pierind într-o 
clipă de tăcere şi aşteptare din care aveau în curând să 
renască. Chiar şi înainte ca trompetele agonice să tacă, i 
se părea că poate distinge în aer o clamoare, nu încă mai 
puternică decât o şoaptă, o rumoare. 

Dar nu spusese acest lucru nimănui. Nici ei. Nici ei chiar 
pe vremea nopţilor de iubire, când ruşinea şi neînţelegerea 
nu se iviseră între ei şi ea ştia şi nu uitase, în ciuda 
neînţelegerii şi a regretului şi apoi a disperării, de ce 
şedea el acolo la fereastră şi aştepta căderea serii, clipa 
când se lăsa înserarea. Nici măcar ei, unei femei. Femeia. 
Femeie (nu seminarul, aşa cum crezuse odată): Pasivă şi 
Anonimă pe care Dumnezeu o crease nu doar pentru a fi 
recipientul, receptacolul sămânţei trupului său ci şi al 
spiritului său, ceea ce e adevărul sau cât de mult 
îndrăzneşte el să se apropie de adevăr. 

Fusese singur la părinţi. Când se născuse, tatăl lui avea 
cincizeci de ani iar mama lui fusese bolnavă vreme de 
aproape douăzeci de ani. Crescuse cu credinţa că acest 
lucru se datora hranei cu care trebuise să supravieţuiască 
în ultimul an al Războiului Civil. 

Poate că acesta era motivul. Tatăl lui nu avusese sclavi, 
deşi era fiul unui om care avusese pe vremuri sclavi. Ar fi 
putut avea. Dar deşi născut şi crescut şi trăind într-o 
vreme şi într-o ţară unde a avea sclavi era mai puţin scump 
decât a nu-i avea, el nu mâncase niciodată vreo mâncare 


gătită de un sclav negru şi nu se culcase într-un pat făcut 
de vreun sclav. De aceea în timpul războiului şi în timp ce 
el fusese plecat de acasă, soţia lui nu avusese ca grădină 
decât petecul de pământ pe care-l putea îngriji ea însăşi 
sau cu ajutorul de ajuns de rar al vecinilor. Şi acest ajutor 
soţul ei nu-i îngăduia să-l primească deoarece nu putea fi 
răsplătit în natură. „Dumnezeu o să ne dea”, spunea el. 

„Să ne dea ce? Păpădie şi ştir?” 

„Atunci ne va da un stomac ca să le putem digera.” 

Era pastor. Vreme de un an de zile el pleca de acasă în 
fiecare duminică dimineaţa fără ca tatăl său (asta fusese 
înaintea căsătoriei fiului), care deşi membru de cinste al 
bisericii episcopale nu se dusese la biserică de când îl ştia 
fiul lui, să descopere unde se duce. Şi descoperi că fiul, 
care împlinea tocmai atunci douăzeci şi unu de ani, făcea 
călare un drum de şaisprezece mile în fiecare duminică 
pentru a predica într-o măruntă capelă prezbiteriană din 
munţi. Tatăl izbucni în râs. Fiul ascultă aceste hohote de 
râs de parcă ar fi fost strigăte sau blesteme: cu o detaşare 
rece şi respectuoasă, fără să scoată un cuvânt. A doua 
duminică se întoarse la enoriaşii lui. 

Când începu războiul, fiul nu fu printre primii care să 
plece în armată. Nu fu nici printre ultimii. Şi rămase în 
armată patru ani, deşi nu trase niciun foc de muschetă şi 
purta în loc de uniformă redingota de culoare închisă pe 
care o cumpărase pentru a se căsători şi pe care o purta 
când işi rostea predicile. Când se întoarse acasă în '65 o 
mai purta, deşi n-o mai îmbrăcă după ziua aceea când 
căruţa se oprise în faţa scărilor de la intrare şi doi oameni 
îl ridicaseră şi-l duseseră pe braţe în casă şi-l aşezaseră în 
pat. Soţia lui îi scoase redingota şi o puse într-un cufăr în 
pod. Rămase acolo vreme de douăzeci şi cinci de ani, până 
când într-o zi fiul lui deschise cufărul şi o scoase şi 
despături ceea ce fusese împăturit de mâini grijulii care 
acum nu mai erau. 


Îşi aminteşte de ea acum, şezând în faţa ferestrei 
întunecate în biroul liniştit, aşteptând să treacă amurgul, 
să vină noaptea şi tropotul copitelor. Lumina de aramă a 
dispărut acum cu totul; lumea e suspendată într-o irizare 
verde a cărei substanţă şi culoare e asemeni luminii văzute 
prin sticle colorate. În curând va fi vremea să înceapă a 
spune În curând acum. Acum în curând «Aveam opt ani 
atunci», se gândeşte. «Ploua». I se pare că poate simţi încă 
mirosul, plângerea umedă a pământului de octombrie şi 
suflarea de mucegai când lăsă jos capacul cufărului. Apoi 
haina, păturită frumos. Nu ştia ce e, fiindcă la început 
fusese aproape copleşit de amintirea mâinilor mamei sale 
moarte care întârziaseră printre faldurile hainei. Apoi 
haina se desfăcu, desfăşurându-se uşor. Lui, copil, i se 
păru necrezut de mare, făcută ca pentru un uriaş; ca şi 
cum prin simplul fapt că fusese purtată de unul din ei, 
până şi haina căpătase calităţile acelor fantome care se 
înălţau eroice şi formidabile pe fondul de tunet şi fum şi de 
steaguri zdrenţuite care îi umpleau viaţa lui trează şi din 
vis. 

Haina devenise aproape de nerecunoscut, atât de 
peticită era. Petice de piele, cusute grosolan de bărbaţi, 
petice din stofa cenuşie a uniformelor confederate care 
aveau acum culoarea frunzei veştede, şi unul care făcu să-i 
bată inima puternic: era albastru, albastru închis; albastrul 
Statelor Unite. Uitându-se la acest petic, la haina mută şi 
anonimă, băiatul, copilul născut în toamna vieţii tatălui şi 
mamei sale, ale căror trupuri cereau de pe atunci o grijă 
neîncetată tot atât de precisă ca şi un ceas elveţian, 
încerca un fel de teroare tăcută şi triumfătoare care-l lăsa 
aproape bolnav. 

În seara aceea, la cină, nu fu în stare să mănânce. 
Uitându-se la el, tatăl, un om care se apropia de şaizeci de 
ani, observă că băiatul îl privea cu teamă respectuoasă şi 
cu încă altceva. Atunci bărbatul spuse: „Ce-ai mai făcut?” 


şi copilul nu fu în stare să răspundă, nu fu în stare să 
vorbească, uitându-se ţintă la tatăl sau cu o expresie pe 
faţă de parcă ar fi văzut Gheena. Noaptea, în pat, nu izbuti 
să adoarmă. Stătea întins, ţeapăn, nici nu tremura măcar 
în pat în întuneric, în timp ce omul care era tatăl său şi 
singura sa rudă în viaţă şi între care şi el era o atât de 
mare distanţă în timp încât nici zeci de ani nu ar fi putut-o 
împlini, încât nici nu exista între ei vreo asemănare fizică, 
dormea departe după ziduri şi podele. Şi a doua zi copilul 
avu una din acele crize de stomac. Dar el nu spuse ce se 
întâmplă nici măcar negresei care avea grijă de gospodărie 
şi care era şi mama şi doica lui. Treptat, treptat, puterile îi 
reveniră. Şi apoi într-o zi se furişă din nou în mansardă şi 
deschise cufărul şi scoase haina şi atinse peticul albastru 
cu simţământul acela de îngrozit triumf şi de bucurie 
bolnavă, întrebându-se dacă tatăl lui omorâse pe omul din 
haina căruia peticul acela albastru fusese rupt, mirându-se 
cu şi mai multă oroare de puterea şi de profunzimea 
acestei dorinţe şi spaime de a şti. Şi totuşi chiar a doua zi, 
când află că tatăl său se dusese să-şi viziteze unul din 
pacienţii lui de la ţară şi probabil nu avea să se întoarcă 
înainte de căderea serii, se duse la bucătărie şi spuse 
negresei: „Povesteşte-mi din nou despre bunicul. Câţi 
yankei a omorât?” Şi atunci când ascultă nu se mai îngrozi. 
Nici măcar nu mai încercă un sentiment de triumf: ci unul 
de mândrie. 

Acest bunic era singurul spin în coasta fiului. Băiatul n- 
ar fi zis asta tot aşa cum nu ar fi gândit-o, la fel cum nu le- 
ar fi trecut prin minte nici unuia din ei să-şi dorească să fi 
avut un alt fiu sau un alt tată. Relaţiile lor erau de ajuns de 
paşnice, din partea fiului o rezervă rece, lipsită de umor, 
automat respectuoasă, din partea tatălui un umor brusc, 
direct, de o vioiciune grosolană căreia îi lipsea mai 
degrabă adresa decât spiritul. Trăiau în termeni de ajuns 
de amicali în casa cu etaj din oraş, deşi de la o vreme fiul 


refuzase, tăcut şi hotărât, să mănânce hrana gătită de 
sclava care-l crescuse încă din pruncie. Îşi gătea singur 
mâncarea în bucătărie, spre indignarea şi jignirea 
negresei, şi şi-o punea pe masă şi o mânca în faţa tatălui 
său, care îl saluta ceremonios şi întotdeauna cu un pahar 
de bourbon în mână: fiul nu se atingea de această băutură 
şi nici nu încercase să o guste niciodată. 

În ziua căsătoriei fiului, tatăl îi predă casa. Aşteptă 
mirele şi mireasa, pe verandă, cu cheia casei în mână. 
Purta pălărie şi manta. În jurul lui erau adunate bagajele 
lui şi în spatele lui stăteau cei doi sclavi pe care îi avea: 
negresa care gătea şi boy-ul, un bărbat mai bătrân ca el 
care nu mai avea niciun fir de păr în cap şi care era soţul 
bucătăresei. Nu era plantator; era avocat, care învățase 
dreptul aşa cum fiul său avea să înveţe medicina, „prin 
forţa pumnului şi cu voia şi norocul dracului” aşa cum 
zicea el. Îşi şi cumpărase o căsuţă la ţară, la distanţă de 
vreo două mile, şi cabrioleta lui cu cei doi cai îl aştepta în 
faţa verandei în timp ce aştepta şi el, cu pălăria dată pe 
ceafă şi cu picioarele răşchirate - un bărbat puternic, cu 
nasul roşu, cu o mustață de căpetenie de briganzi - ca fiul 
şi nora sa pe care n-o mai văzuse până atunci să se apropie 
pe alee, dinspre poartă. Când se aplecă şi o salută, fata 
simţi un miros de whiskey şi de trabuc. „Cred că eşti ceea 
ce trebuie”, zise el. Privirea lui era directă şi obraznică, 
dar afectuoasă. „Oricum, tot ce vrea acest păcătos smerit e 
să aibă pe cineva care să poată cânta alto imnurile 
prezbiteriene, în care nici însuşi bunul Dumnezeu n-a 
putut băga niciun pic de muzică.” 

Plecă în cabrioleta lui cu cai cu pompoane, cu lucrurile 
lui în jur: hainele, damigeana, sclavii. Bucătăreasa nu 
rămase măcar să gătească prima masă. Nu fu oferită şi 
aşadar nu fu refuzată. Tatăl nu mai intră în casă cât mai 
trăi. Ar fi fost binevenit. Şi el şi fiul, amândoi ştiau acest 
lucru, fără să-l fi spus vreodată. Şi soţia - era unul din 


numeroşii copii ai unei perechi distinse care nu fuseseră 
niciodată prea prosperi şi care păreau să găsească în 
biserică o oarecare compensație pentru ceea ce le lipsea la 
masă - îl iubea, îl admira, într-un fel tăcut, alarmat şi 
secret:  semeţia lui, repezeala lui şi adeziunea lui 
nemijlocită la un cod simplu. Auzeau totuşi ceea ce făcea, 
cum în vara următoare mutării lui la ţară năvălise într-o 
adunare religioasă revivalistă prelungită, ţinută în aer 
liber într-o poiană vecină, şi o transformase într-o cursă de 
cai de amatori care ţinuse o săptămână în timp ce 
predicatorii jigniţi cu feţe fanatice, zvârleau din înaltul 
amvoanelor rustice şi în faţa unui număr de enoriaşi care 
scădea mereu anateme asupra capului său nepăsător şi 
păcătos. Motivul pentru care nu venea la fiul şi la nora sa 
era aparent sincer: „Mă veţi găsi un om plicticos şi eu vă 
voi socoti nişte oameni plicticoşi. Şi cine ştie? smeritul 
acela ar putea să mă corupă. Ar putea să mă corupă, la 
vârsta mea înaintată ca să mă trimită în rai.” Dar nu acesta 
era motivul. Fiul ştia că nu e aşa, el care ar fi fost primul 
care să respingă calomnia dacă ar fi venit de la altcineva: 
ştia că bătrânul e un om înţelept şi delicat în purtări. 

Fiul era aboliţionist aproape înainte ca acest sentiment 
să devină un cuvânt care să fi pătruns din Nord. Când află 
că republicanii aveau un cuvânt anume pentru a-l 
desemna, îşi schimbă total numele convingerii fără a-şi 
schimba cu o iotă principiile sau atitudinea. Chiar şi 
atunci, când încă nu avea treizeci de ani, era un om de o 
sobrietate spartană cu mult deasupra anilor lui, aşa cum 
odrasla unui slujitor deosebit de fidel al Hazardului şi al 
sticlei ades nu e. Poate că acestui lucru se datoră faptul că 
nu avu copii până după război, din care se întoarse 
schimbat, „dezinfectat”, cum ar fi spus răposatul său tată, 
de sfinţenia lui. Deşi în timpul acestor patru ani nu trăsese 
niciodată un foc de puşcă, nu se mulţumise doar cu 
rugăciuni şi cu predici rostite în faţa soldaţilor în 


dimineţile de duminică. Când se întoarse acasă rănit şi se 
făcu bine, se apucă de medicină, punând în practică atâta 
chirurgie şi farmacie cât învățase şi experimentase pe 
trupurile prietenilor şi ale duşmanilor deopotrivă, în timp 
ce-i ajuta pe doctori pe front. Probabil că din tot ce făcea 
fiul său, tatălui i-ar fi plăcut cel mai mult lucrul acesta: că 
fiul învățase singur o profesiune pe seama invadatorilor şi 
devastatorilor ţării sale. 

«Dar sfinţenia nu e cuvântul care să i se potrivească», se 
gândeşte la rândul lui fiul fiului, şezând în faţa ferestrei 
întunecate, în timp ce afară lumea e suspendată în irizarea 
aceea verde de dincolo de trompetele agonice. «Insuşi 
bunicul ar fi fost primul care ar fi mustrat pe oricine ar fi 
folosit acest cuvânt». Era un fel de întoarcere la vremurile 
austere şi nu întunecate, nu de mult timp trecute, când un 
om în ţara aceasta nu-şi putea îngădui să se irosească şi 
avea prea puţin timp ca s-o facă şi trebuia să apere şi să 
protejeze acest puţin nu numai de natură ci şi de oameni, 
cu ajutorul simplei tării de caracter care nu-i oferea, în 
orice caz în timpul vieţii sale, drept recompensă vreo 
mulţumire materială. De aici şi dezaprobarea sclaviei şi a 
tatălui său plin de pofte şi nelegiuit. Chiar însuşi faptul că 
putea, şi nu vedea în asta niciun paradox, să ia parte în 
mod activ la un război partizan, şi de partea celor ale căror 
principii erau opuse principiilor lui, era o dovadă suficientă 
că erau în el două fiinţe separate şi întregi, din care una se 
mişca după reguli senine într-o lume în care realitatea nu 
exista. 

Dar cealaltă parte a sa, care trăia în lumea adevărată, o 
scotea la capăt tot atât de bine şi chiar mai bine ca mulţi 
alţii. Trăise după principiile lui în timp de pace, şi când 
venise războiul plecase împreună cu ele în război şi trăise 
după ele acolo; când trebuise să predice în paşnici 
duminici în poiene liniştite, predicase fără vreo altă 
înlesnire specială decât voinţa şi convingerea sa şi ce mai 


putea aduna în drumul lui; când fusese vorba să salveze 
oameni răniţi în focul luptei şi să-i vindece fără 
instrumentele potrivite, o făcuse şi pe asta, din nou fără 
alte ajutoare decât puterea şi curajul său şi ce putuse 
strânge în drum. Şi când războiul fu pierdut şi ceilalţi 
oameni  se-ntoarseră acasă cu ochii privind cu 
încăpățânare înapoi către ceea ce refuzau să creadă că 
pierise, el se uită înainte şi scoase tot ce putu din 
înfrângere, folosind în mod practic ceea ce învățase în 
război. Deveni doctor. Unul din primii lui pacienţi fu soţia 
sa. Probabil el o ţinu în viaţă. Cel puţin, o făcu să poată da 
viaţă, deşi când li se născu fiul el avea cincizeci de ani şi 
ea mai mult de patruzeci. Fiul acesta crescu printre 
fantome şi alături de un strigoi. 

Fantomele erau tatăl şi mama sa şi o bătrână negresă. 
Tatăl care fusese un pastor fără biserică şi un soldat fără 
duşmani, după înfrângere le îmbinase pe amândouă şi 
devenise doctor, chirurg. Era ca şi cum convingerile foarte 
reci şi intransigente care-l ţinuseră în picioare, ca să zicem 
aşa, între a fi puritan şi a fi oştean, nu fuseseră nici 
înfrânte sau dezamăgite, ci câştigaseră în înţelepciune. Ca 
şi cum ar fi văzut în fumul tunurilor, ca într-o viziune, că 
truda mâinilor înseamnă exact acest lucru. Ca şi cum i se 
întâmplase deodată să creadă că Isus Cristos a vrut să-i 
arate că acela a cărui minte doar are nevoie de vindecare, 
nu merită să te strădui să-l salvezi. Aceasta era prima 
fantomă. A doua era mama pe care şi-o aminteşte în primul 
şi în ultimul rând ca pe o femeie cu faţa slabă şi cu ochi 
enormi şi cu o mulţime de păr negru răsfirat pe pernă, cu 
mâini albăstrii, nemişcate, aproape scheletice. Dacă în ziua 
morţii ei i s-ar fi spus că a văzut-o vreodată altcum decât în 
pat, el n-ar fi crezut. Mai târziu şi-o aminti şi altfel: şi-o 
aminti umblând prin casă, ocupându-se cu treburile 
gospodăriei. Dar când avu opt, nouă, zece ani şi-o imagina 
fără picioare; ca fiind doar o faţă slabă şi doi ochi care 


păreau să devină pe zi ce trece mai mari şi mai mari, ca şi 
cum ar fi vrut să cuprindă tot ce se vedea, toată viaţa într- 
o ultimă şi teribilă privire plină de suferinţă, de 
dezamăgire şi de presimţire şi că atunci când în cele din 
urmă acest lucru avea să se întâmple avea să audă un 
sunet asemeni unui strigăt. Chiar şi înainte de a muri 
putea să simtă privirea acestor ochi prin ziduri. Ei erau 
casa; locuia înlăuntrul lor, înlăuntrul întunecatei şi 
atotcuprinzătoarei şi răbdătoarei urmări a cedării fizice. Şi 
el şi ea, amândoi, trăiau în ei ca două animale mărunte şi 
slabe într-o vizuină, într-o peşteră în care din când în când 
intra şi tatăl - acel om care pentru amândoi era un străin, 
aproape o ameninţare; atât de rapid alterează şi schimbă 
bunăstarea trupească spiritul. Mirosea altfel decât ei. 
Vorbea cu un alt fel de glas, aproape cu altfel de cuvinte, 
ca şi cum ar fi trăit de obicei într-un alt mediu şi într-o altă 
lume; ghemuit lângă pat, copilul simţea că bărbatul 
umplea încăperea cu o sănătate robustă şi cu un dispreţ 
inconştient, el însuşi tot atât de neajutorat şi de dezamăgit 
ca şi ei. 

A treia fantomă era negresa, sclava, care plecase ca 
cabrioleta în dimineaţa aceea când fiul şi soţia lui veniseră 
acasă. Plecase ca o sclavă; se reîntoarse în '66 tot sclavă, 
acum pe jos - o femeie uriaşă, cu o faţă şi calmă şi 
irascibilă: masca unei tragedii negre în antract. După 
moartea stăpânului ei şi până fu convinsă în cele din urmă 
că n-avea să-l mai vadă nici pe el nici pe soţul ei - boy-ul 
care-l urmase pe stăpân în război şi care nici el nu se 
întorsese - refuzase să plece din casa de la ţară în care se 
mutase stăpânul ei şi pe care i-o lăsase în grijă când 
plecase. După moartea tatălui său, fiul se duse să închidă 
casa şi să ridice lucrurile tatălui său de acolo şi-i propuse 
negresei să aibă grijă de ea. Femeia refuză. Refuză de 
asemenea să plece. Îşi făcu o mică grădină de zarzavat şi 
locui acolo, singură, aşteptând să i se întoarcă soţul, 


refuzând să creadă zvonul morţii lui. Era doar un zvon, 
vag: după moartea stăpânului său în şarja de cavalerie a 
lui Van Dorn, care voise să distrugă magaziile de 
aprovizionare ale lui Grant din Jefferson, negrul nu se 
consolase deloc. Intr-o noapte dispăruse din bivuac. Şi 
după aceea începuseră să se audă poveşti despre un negru 
nebun, oprit de o patrulă confederată aproape de frontul 
duşman, căreia îi spusese o istorie fără şir despre stăpânul 
lui dispărut şi ţinut prizonier de yankei cu scopul de a fi 
răscumpărat. Nu izbutiră nicio clipă să-l facă să creadă că 
stăpânul lui ar putea să fie mort. „Nu, sir”, zicea el. „Nu 
domnişoru' Gail. Nu el. N-or să îndrăznească să omoare un 
Hightower. Nu, n-or să îndrăznească. L-au ascuns undeva, 
vrând să scoată de la el unde am ascuns eu şi cu el 
ceainicul cucoanei şi tava de aur. Asta vor.” De fiecare 
dată scăpa. Şi într-o zi se auzi din sursă federală că un 
negru atacase un ofiţer yankeu cu o lopată şi ofiţerul 
fusese silit să-l împuşte ca să se apere. 

Femeia nu voi să creadă multă vreme. „Nu că n-ar fi de 
ajuns de nebun ca s-o facă”, zicea ea. „Numai că nu-i atât 
de deştept ca să-şi dea seama când a fost să-l vadă că e un 
yankeu şi să dea în el cu lopata.” Aşa vorbi vreme de mai 
mult de un an. Şi apoi într-o zi apăru în casa fiului, casa pe 
care o părăsise cu zece ani înainte şi în care nu intrase de 
atunci, aducându-şi toate lucrurile într-o basma. Intră în 
casă şi spuse: „lată-mă-s. Aveţi lemne de ajuns în ladă ca 
să gătiţi cina?” 

„Acuma eşti liberă”, îi spuse fiul. 

„Liberă!” zise ea. Vorbea cu un dispreţ calm şi 
meditativ. „Liberă? Ce-i aia libertatea în afară că l-a 
omorât pe Conaşu' Gail şi l-a făcut pe Pomp un dobitoc mai 
mare decât Domnul însuşi l-ar fi putut face. Liberă? Nu-mi 
vorbiţi despre libertate.” 

Asta era a treia fantomă. Cu fantoma aceasta, copilul 
(«şi el ceva mai mult decât o fantomă, atunci», gândeşte 


acelaşi copil acum lângă fereastra care dispare în 
întuneric) stătea de vorbă despre strigoi. Nu oboseau 
niciodată: copilul pe jumătate cu spaimă, pe jumătate cu o 
încântare extatică, imensă, iar bătrâna cu o durere şi o 
mândrie visătoare şi sălbatică. Dar pentru copil nu era 
decât o încântare paşnic înfiorată. Nu se îngrozea aflând 
că bunicul său, dimpotrivă, omorâse oamenii «cu sutele», 
aşa cum i se spunea şi credea, sau de faptul că negrul 
Pomp încercase să ucidă un om înainte de a muri. Nu se 
îngrozea fiindcă erau doar nişte vedenii, nevăzute în carne 
şi oase, eroici, simpli şi calzi; în vreme ce tatăl său pe care- 
l ştia şi de care se temea era o fantomă care nu avea să 
moară nicicând. «Aşa că nu-i nicio mirare» gândeşte el, 
«că am sărit o generaţie. Nu-i nicio mirare că n-am avut 
tată şi că am şi murit într-o noapte, cu douăzeci de ani 
înainte de a vedea lumina zilei. Şi că singura mea salvare e 
să mă întorc să mor în locul în care viaţa mea s-a şi sfârşit 
înainte de a începe». 

Când era la seminar, la început când sosise acolo, se 
gândea adesea cum o să le spună, bătrânilor, înaltelor şi 
sfinţitelor feţe care călăuzeau destinele bisericii căreia i se 
închinase de bună voie. Cum o să se ducă la ei şi o să le 
spună: „Ascultaţi. Dumnezeu trebuie să mă cheme la 
Jefferson fiindcă viaţa mea s-a sfârşit acolo, a fost curmată 
de un glonte pe şaua unui cal în galop, pe o stradă în 
Jefferson, într-o noapte cu douăzeci de ani înainte de a fi 
luat fiinţă.” La început crezuse că o să poată spune 
aceasta. Crezuse că aveau să înţeleagă. Se dusese acolo, 
alesese acest lucru ca pe o vocaţie, cu acest lucru în minte 
drept scop. Dar credea în mai mult decât aceasta. Crezuse 
şi în Biserică, în tot ceea ce îmbrăţişa cu mintea. Credea 
cu o bucurie calmă că dacă a existat vreodată vreun 
adăpost, acesta e Biserica; dacă s-ar întâmpla vreodată ca 
adevărul să meargă gol fără ruşine şi teamă, aceasta se va 
întâmpla în seminar. Când crezuse că a auzit chemarea i 


se păruse că şi putea vedea viitorul, viaţa, întreagă şi sub 
toate aspectele, completă şi de neatins, ca un vas clasic şi 
senin, în care spiritul putea să se nască iar, adăpostit de 
aspra furtună a vieţii şi să moară aşa, în pace, în zgomotul 
îndepărtat al vuietului ocolit, nelăsând în urmă decât doar 
o mână de pulbere bună de aruncat. Aceasta însemna 
cuvântul seminar: ziduri de linişte şi siguranţă înlăuntrul 
cărora spiritul stânjenit şi hărțuit de veştmintele sale poate 
învăţa din nou să contemple senin fără nelinişte şi oroare 
propria sa goliciune. 

«Dar sunt mai multe lucruri în ceruri şi pe pământ decât 
adevărul», se gândeşte, parafrazează el, calm, fără ironie, 
fără umor; dar nici neironic şi nici fără umor. Şezând în 
amurgul care se stinge, cu capul înfăşurat în bandaje albe, 
mai mare şi mai spectral ca oricând, se gândeşte, «Mai 
multe lucruri, desigur», gândindu-se câtă ingeniozitate i-a 
fost dată după cât se pare omului, pentru a putea să-şi 
furnizeze singur în momente de criză imagini şi cuvinte cu 
care să se ferească de adevăr. Cel puţin de un lucru nu 
trebuie să se căiască: acela de a nu fi făcut greşeala de a 
spune bătrânilor ce avusese intenţia să le spună. Nu 
trebuise să stea în seminar niciun an înainte de a afla că 
era mai bine să n-o facă. Şi mai mult şi mai rău: având 
lucrul acesta, în loc să fi pierdut ceva, el câştigase ceva, 
scăpase de ceva. Şi acest câştig colorase însăşi faţa şi 
forma dragostei. 

Ea era fiica unuia dintre pastori, profesor la colegiu. Ca 
şi el, era singură la părinţi. Crezuse odată că e frumoasă 
pentru că auzise de ea înainte de a fi văzut-o vreodată, şi 
când o văzu nu o văzu deloc pe ea, ci faţa pe care o crease 
în gândurile lui. Nu credea că ar fi putut trăi acolo toată 
viaţa şi să nu fie inimoasă. Vreme de trei ani el nu-i văzuse 
faţa. Şi de doi ani îşi scriau bilete unul altuia pe care le 
puneau într-un copac scorburos. Dacă se gândea la acest 
lucru, îşi spunea că ideea le venise spontan amândurora, 


fără să aibă importanţă care din ei se gândise la ea, sau o 
formulase primul. În realitate însă lui îi venise ideea, 
pornită nu de la ea şi nici măcar de la el, ci dintr-o carte. 
Dar nu-i văzuse faţa deloc. Nu văzuse micul oval care se 
termina într-o bărbie ascuţită şi expresia pătimaşă de 
dezamăgire (era mai mare decât el cu doi sau trei ani şi el 
nu ştiuse acest lucru şi nu avea să-l ştie niciodată). El nu 
văzuse că timp de trei ani ochii ei îl pândiseră aproape cu 
o disperare calculată, asemănătoare cu aceea a unui 
jucător hărțuit. 

Şi apoi într-o seară o văzu, se uită la ea. Fata îi vorbi 
brusc şi cu brutalitate de căsătorie, fără niciun preambul 
sau vreo prevenire. Nu vorbiseră niciodată despre acest 
lucru. Nici nu se gândise măcar vreodată la acest lucru, 
sau la acest cuvânt. Acceptase, deoarece cei mai mulţi 
dintre profesori erau căsătoriţi. Pentru el căsătoria nu 
însemna un bărbat şi o femeie trăind într-o intimitate 
sfinţită, ci o stare de neființă perpetuată şi existând printre 
cei vii, ca două umbre înlănţuite împreună de umbra unui 
lanţ. Era obişnuit cu aşa ceva; crescuse alături de o 
fantomă. Şi apoi într-o seară ea îi vorbise deodată, cu 
patimă. Când îşi dădu seama în cele din urmă ce voia să 
spună prin a evada din viaţa ei de acum, nu fu deloc 
surprins. Era mult prea nevinovat. „Să evadezi? ” zise el. 
„Să evadezi de unde?” 

„De aici!” zise ea. Atunci, pentru prima dată îi văzu faţa 
ca o faţă care trăia, ca o mască a dorinţei şi a urii, 
contorsionată, oarbă, sălbatică, pătimaşă. Nu absurdă: ci 
doar oarbă, neînduplecată, disperată. „Din toate aceste 
lucruri! Din toate! Toate!” 

Nu fu surprins. Fu convins imediat că fata avea dreptate 
şi că nu o cunoscuse prea bine. Fu convins imediat că 
propria lui idee despre seminar fusese în tot acest timp 
greşită. Nu serios greşită, dar falsă, inexactă. Poate că şi 
începuse să se îndoiască de el însuşi, fără să o fi ştiut până 


acum. Poate că de asta nu le spusese încă de ce trebuie să 
se ducă la Jefferson. li spusese ei, acum un an, de ce voia, 
trebuia să se ducă acolo şi că avea intenţia să le spună de 
ce şi ea se uitase la el cu ochii aceia pe care el nu-i văzuse 
încă. „Vrei să zici”, spusese el, „că n-o să mă trimită? Că 
nu vor aranja ca să mă duc acolo? Că ăsta nu-i un motiv de 
ajuns de puternic?” 

„Fără îndoială că nu”, spusese ea. 

„Dar de ce? Asta-i adevărul. Innebunesc, poate. Dar 
adevărat. Şi la ce e bună biserica dacă nu s-ajute pe cei 
care sunt cam nebuni dar care caută adevărul? De ce nu 
m-ar lăsa să mă duc acolo?” 

„Păi, nici eu nu te-aş lăsa, dacă aş fi în locul lor şi mi-ai 
da acest motiv.” 

„Aha”, zise el. „IÎnţeleg.” Dar nu înţelegea prea bine, deşi 
credea poate că s-a înşelat şi că ea avea dreptate. Aşa că 
atunci când un an mai târziu, ea îi vorbi deodată despre 
căsătorie şi evadare folosind aceleaşi cuvinte, nu fu 
surprins sau jignit. Se gândi doar cu calm: «Vasăzică asta-i 
dragostea, înţeleg. Şi despre asta aveam idei greşite», 
gândindu-se aşa cum se mai gândise şi avea să se 
gândească iar şi aşa cum orice alt om se gândise: cât de 
neadevărate se dovedesc cele mai profunde cărţi când e 
vorba să le alături vieţii. 3 

Se schimbă cu totul. Se hotărâră să se căsătorească. Îşi 
dădea seama acum că zărise dintotdeauna acel calcul 
disperat în privirea ei. «Poate că aveau dreptate când au 
pus dragostea în cărţi», se gândea el cu calm. «Probabil că 
nu poate trăi altundeva». Disperarea nu-i părăsise, dar 
acum că aveau un plan anume, că hotărâseră o zi, erau mai 
calmi, mai calculaţi. Discutau acum despre hirotonisirea 
lui, despre felul în care ar putea să fie trimis în Jefferson. 
„Ar trebui mai degrabă să ne punem imediat pe treabă”, 
spunea ea. li spuse că se înhămase la treaba asta de când 
avea patru ani; poate că glumea, poate că era ironic. Ea 


trecu peste această observaţie, cu acea pasionată şi 
reţinută lipsă de umor, aproape neatentă, vorbind ai fi zis 
că ei înseşi, despre oameni, despre numele celor pe care 
trebuia să-i vadă, să-i linguşească sau să-i amenințe, 
schiţând în faţa lui o campanie de umilinţi şi de intrigi. El o 
ascultă. Şi zâmbetul acela ironic, sceptic, poate disperat, 
nu-l părăsi deloc. Spunea: „Da. Da. Înţeleg. Pricep”, în 
timp ce ea vorbea. Era ca şi cum ar fi spus Da. Înţeleg. 
Acum înțeleg. Aşa fac ei asta şi obțin asta. Asta-i regula. 
Acum înţeleg. 

La început, când demagogia, umilinţa, minciunile 
mărunte se răsfrânseră în alte minciuni mărunte şi în 
ameninţări ultimative sub formă de cereri şi sugestii făcute 
membrilor ierarhiei Bisericii şi primi parohia din Jefferson, 
Hightower uită de toate astea. Se căsătoriseră imediat 
după ce absolvise seminarul. De atunci nu mai zărise 
măcar o dată pe faţa ei expresia aceea de disperare 
vizibilă. Dar nici pasiune. Şi din nou se gândi calm, fără 
prea mare surprindere şi poate fără a fi jignit. Înţeleg. Aşa 
stau lucrurile. Căsătorie. Da. Acum înțeleg. 

Acum mergeau de-a lungul unei regiuni asemănătoare 
cu aceea în care se născuse. Dar arăta altfel, deşi ştia că 
deosebirea constă nu în ceea ce era afară, ci în ceea ce era 
înăuntru pe după fereastra vagonului. 

Trenul alerga mai departe. Aplecându-se pe fereastră, 
uitându-se la peisajul care fugea prin faţa ferestrei, spuse 
cu glasul vesel, fericit al unui copil: „Aş fi putut veni la 
Jefferson şi înainte, aproape oricând. Dar n-am făcut-o. Aş 
fi putut veni oricând. Există o deosebire, ştii, între 
nepăsarea civilă şi cea militară. Nepăsarea militară. A, era 
nepăsarea disperării. O mână de oameni (el nu era ofiţer: 
cred că acesta e singurul lucru asupra căruia tata şi Cinthy 
au fost vreodată de acord: că bunicul nu purta sabie, 
galopa fără să fluture sabia în fruntea celorlalţi) săvârşind 
cu uşurinţa gravă a unor elevi o ispravă atât de 


nebunească încât soldaţii care luptaseră împotriva lor timp 
de patru ani nici nu crezură că ar putea încerca să facă aşa 
ceva. Călărind o sută de mile printr-o regiune unde în 
fiecare dumbravă şi cătun exista un bivuac yankeu şi 
intrând într-un oraş de garnizoană - cunosc chiar strada pe 
care au intrat în oraş şi apoi au ieşit. N-am văzut-o 
niciodată, dar ştiu exact cum va arăta. Ştiu exact cum va 
arăta casa care într-o zi va fi a noastră şi în care vom locui 
pe această stradă. Nu va fi chiar de la început, va trece o 
vreme. La început va trebui să locuim la prezbiteriu. Dar în 
curând, cât de curând vom putea, vom sta acolo, de unde 
vom putea privi pe fereastră şi vom vedea strada, poate 
chiar urmele copitelor sau formele lor în aer, pentru că 
acelaşi aer va fi acolo, chiar dacă praful, noroiul au 
dispărut... Alergând, deşirat, strigând, dând foc magaziilor 
de aprovizionare ale unei întregi campanii plănuite cu grijă 
şi plecând iar călare. Niciun fel de jaf, nu s-au oprit măcar 
să ia ghete sau tutun. Iți spun, nu erau oameni care să 
alerge după pradă sau glorie; erau nişte băieţi care 
galopau pe simplul şi formidabilul val al unei vieţi 
disperate. Băieți. Din pricina asta. Asta e frumos. Ascultă. 
Încearcă să vezi. Aici e acea frumoasă înfăţişare a veşnicei 
tinereţi şi a dorinţei pure care-i face pe eroi. Care face ca 
faptele eroilor să fie atât de aproape de necrezut încât nu-i 
de mirare că faptele lor vor ieşi la iveală ici şi colo asemeni 
focului de puşcă în vălmăşagul de fum şi că dispariţia lor 
fizică devine un zvon cu o mie de înfăţişări înainte ca viaţa 
să-i părăsească, în afară doar de cazul în care adevărul 
paradoxal nu se revoltă împotriva lui însuşi. Asta e ceea ce 
mi-a spus Cinthy. Şi eu cred. Ştiu. E prea frumos ca să pun 
ceva la îndoială. E prea frumos, prea simplu, ca să fi fost 
născocit vreodată de o minte de om alb. Un negru ar fi 
putut născoci asta. Şi chiar dacă Cinthy a născocit-o, eu tot 
cred. Deoarece chiar şi faptele nu pot rezista faţă de aşa 
ceva. Nu cred. Cred că au făcut-o în mod deliberat, ca 


băieţii care au dat foc şurei unui duşman fără să ia măcar 
o scândură sau un zăvor, fără să se oprească în fugă să 
şterpelească câteva mere de la un vecin sau prieten. Şi 
bagă de seamă, erau flămânzi. Fuseseră flămânzi vreme de 
trei ani. Poate că erau obişnuiţi cu asta. În orice caz 
dăduseră foc la tone de alimente şi de îmbrăcăminte şi de 
tutun şi de băuturi, neluând nimic deşi nu se dăduse niciun 
fel de ordin împotriva jafului şi iată-i că sosesc, cu toate 
acestea în urma lor: consternarea tărăboiul, cerul însuşi 
trebuie să fi luat foc. Poţi să vezi şi să auzi toate astea: 
răcnetele, împuşcăturile, strigătul de triumf şi de teroare, 
copitele bocănind, copacii profilându-se în vâlvătaia roşie 
de parcă ar fi fost paralizaţi şi ei de spaimă, crestele 
ascuţite ale acoperişurilor asemeni marginii dinţate a 
pământului într-o explozie finală. Şi locul nu e larg: poţi să 
simţi caii, să auzi în întuneric caii opriţi în loc, avântându- 
se; zăngănitul armelor; şoapte prea puternice, răsuflări 
gâfâite, glasuri triumfătoare; îndărătul lor restul soldaţilor 
galopând spre trompeţii care sună adunarea. Asta trebuie 
să auzi, să simţi: atunci ai să şi vezi. Vezi, înaintea 
ciocnirii, în brusca vâlvătaie roşie caii cu ochii dilataţi şi 
nările umflate, zvârlind din cap, acoperiţi de sudoare; 
scânteierea metalului, feţele albe şi uscate ale sperietorilor 
vii care n-au mai mâncat cât au vrut de când îşi aduc 
aminte; unii din ei poate au şi descălecat, poate că unul 
sau doi or fi intrat în coteţul cu păsări. Toate astea le vezi 
înainte de a auzi focul de puşcă: apoi se face din nou 
întuneric. A fost doar o împuşcătură. «Şi desigur el avea să 
fie în calea glonţului», spunea Cinthy. «Furând păsări. Un 
om în vârstă, cu un fiu însurat, plecat în război unde 
trebuia să omoare pe yankei, omorât în coteţul de păsări al 
altcuiva, cu un ghemotoc de pene în mână!» Furând 
pasări.” Glasul lui era ascuţit, exaltat, ca al unui copil. 
Nevastă-sa îl şi strângea de braţ: Sşstşttt! $şşşştt! Oamenii 
se uită la tine! Dar el nu părea s-o audă deloc. Faţa lui 


slabă, bolnavă, ochii păreau să emane un fel de lumină. 
„Asta a fost. Nu au aflat cine a tras. N-au ştiut niciodată. 
N-au încercat să afle. Poate să fi fost o femeie, de ajuns de 
probabil soţia unui soldat confederat. Îmi place să cred 
aşa. Aşa e frumos. Orice soldat poate fi ucis de duşman în 
fierbinţeala luptei, cu o armă admisă de arbitri şi de cei 
care stabilesc regulile războaielor. Sau de o femeie în 
dormitor. Dar nu cu o carabină, cu o armă de vânătoare, 
într-un cotet de păsări. Aşa că e de mirare că lumea asta e 
populată în principal de morţi? Fără îndoială, când 
Dumnezeu se uită la urmaşii lui, nu poate să nu-i pară rău 
să împartă ce-i al Său cu noi.” 

„Taci. Șşşşştt! Se uită la noi!” 

Şi atunci trenul îşi încetini mersul intrând în oraş; 
mahalalele murdare alunecând şi dispărând prin faţa 
ferestrei. Se mai uită afară - un bărbat slab, cam neglijent 
având totuşi încă în înfăţişarea lui ceva din neîntunecata 
lumină a chemării, a vocației sale - înconjurându-şi calm, 
apărându-şi şi ferindu-şi inima lui grăbită, gândindu-se 
liniştit cât e de sigur că înaltul cerului trebuie să aibă 
culoarea şi forma oricărui sat sau deal sau a oricărui cămin 
despre care credinciosul spune, Acesta e-al meu. Trenul se 
opri: mersul încet de-a lungul culoarului, întrerupt totuşi 
de privitul afară, apoi coborârea printre feţe grave, demne 
şi  sentenţioase:  glasurile, şoaptele, frazele amabile 
întrerupte, rezervate totuşi în aprecieri, încă refuzând să 
fie generoase şi (să o spunem) fiind chiar neîncrezătoare. 
«Am acceptat asta», se gândeşte el. «Cred că am început 
asta. Dar poate că asta a fost tot ce-am făcut, Domnul să 
mă ierte!» Pământul aproape că a dispărut din vedere. S-a 
făcut aproape noapte. Capul lui diform, bandajat nu are 
nici volum, nici consistenţă; nemişcat, pare suspendat 
deasupra celor două pete palide care sunt mâinile lui şi 
care se odihnesc pe pervazul ferestrei. Se apleacă înainte. 
Şi iată că poate simţi cum cele două clipe sunt gata să se 


atingă: cea care e suma întregii lui vieţi, care se 
reînnoieşte în fiecare zi între crepuscul şi noapte şi clipa 
suspendată din care curândul se va ivi acum. Când era mai 
tânăr, când ochiurile plasei lui erau încă prea fine ca să 
aştepte, în acest moment se înşela câteodată singur şi 
credea că le-a auzit înainte de a şti că a venit vremea. 
«Poate că asta-i tot ce-am făcut, ce-am făcut vreodată» 
se gândeşte el, amintindu-şi de feţele acelea: feţele 
bătrânilor care fireşte nu aveau încredere în tinereţea lui, 
aproape invidioşi pe biserica pe care i-o încredinţau, aşa 
cum un tată îşi dă fiica mirelui: feţele bătrânilor brăzdate 
de simpla acumulare a dezamăgirilor şi îndoielilor care e 
atât de des cealaltă înfăţişare a imaginii robuste şi 
respectate a anilor maturi - înfăţişare la care, de altfel, 
subiectul şi stăpânul imaginii trebuie să se uite, nu poate 
evita să se uite. «Şi-au jucat rolul; au jucat după regulile 
jocului» se gândeşte el. «Eu am fost acela care nu le-am 
respectat, care le-am călcat. Poate că ăsta e cel mai mare 
păcat social, da, poate şi un păcat moral». Gândurile îi 
alunecă liniştite, calme, scurgându-se, luând formă fără 
grabă, fără orgolii, fără învinuiri, nu în mod deosebit pline 
de regrete. Se vede ca o umbră printre umbre, în mod 
paradoxal cu un fel de fals optimism şi egoism, crezând că 
va găsi în acea parte a Bisericii care greşeşte de cele mai 
multe ori, trezindu-se din visurile sale, printre patimile 
oarbe şi glasurile şi mâinile ridicate ale oamenilor, ceea ce 
nu a reuşit să găsească în apoteoza mănăstirească a 
Bisericii pe pământ. I se pare că şi-a dat seama de acest 
lucru tot timpul: că lucrul care distruge Biserica nu este 
bâjbâiala exterioară a celor care sunt înlăuntrul ei nici 
bâjbâiala interioară a celor fără de ea, ci oamenii de 
profesie care o controlează şi care au înlăturat clopotele 
din clopotniţele ei. I se pare că-i vede nenumărați, 
dezordonaţi, goi, simbolici, îngheţaţi, uitându-se spre cer, 
nu în extaz sau cu pasiune, ci abjurând, amenințând şi 


condamnând. I se pare că vede bisericile lumii ca un 
meterez, ca una din acele baricade din evul mediu, plină 
de ţepi ascuţiţi şi fără viaţă, ridicate împotriva adevărului 
şi împotriva acelei păci în care poţi să păcătuieşti şi poţi fi 
iertat şi care e viaţa omului. 

«Şi am acceptat acest lucru», se gândeşte. «Am fost de 
acord. Nu, am făcut şi mai rău: am slujit acestui lucru. L- 
am slujit pentru ca să-mi satisfac propria mea dorinţă. Am 
venit aici unde feţe nedumerite şi înfometate şi neliniştite 
mă aşteptau, aşteptau să creadă; nu le-am văzut. Unde 
mâinile erau înălțate spre ceea ce credeau că le voi aduce; 
nu le-am văzut. Am adus cu mine o singură credinţă, poate 
prima credinţă a omului pe care am acceptat-o din propria 
mea voinţă în faţa lui Dumnezeu; am considerat această 
promisiune şi credinţă atât de puţin prețioasă că nici n-am 
ştiut că am acceptat-o. Şi dacă asta a fost tot ce-am făcut 
pentru ea, la ce m-aş fi putut aştepta? Ce-aş fi putut 
aştepta decât ruşine şi disperare şi faţa lui Dumnezeu 
acoperită de ruşine şi întoarsă de la mine? Poate că în 
clipa în care i-am dezvăluit nu numai intensitatea foamei 
mele ci şi faptul că niciodată, niciodată nu va avea un rol 
în potolirea ei; poate că în acel moment am devenit 
seducătorul şi ucigaşul ei, autorul şi instrumentul ruşinii şi 
morţii ei. Mai la urma urmei, trebuie să fie şi unele lucruri 
de care Dumnezeu nu poate fi acuzat de oameni şi făcut 
responsabil. Trebuie să fie!» Gândurile începură a fi mai 
lente acum. Lente asemeni unei roţi care se învârteşte pe 
nisip, osia vehiculului, puterea care-l împinge neştiind 
încă. 

Pare să se privească printre alte chipuri întotdeauna 
printre, înconjurat, încercuit de chipuri, ca şi cum s-ar 
privi din fundul bisericii în propriul său amvon sau ca şi 
cum ar fi un peşte într-un bocal. Şi mai mult decât atât: 
chipurile par nişte oglinzi în care se priveşte. Le cunoaşte 
pe toate: îşi poate citi faptele reflectate în privirea lor. I se 


pare a vedea reflectată în ele o siluetă de clovn, 
gesticulând puţin cam nestăpânit: un şarlatan predicând 
ceva mai rău decât o erezie, într-un total dispreţ faţă de 
credinţa a cărei scenă a uzurpat-o oferind în loc de 
imaginea  crucificată a milei şi iubirii chipul unui 
aventurier lăudăros şi nestăpânit ucis cu o împuşcătură de 
carabină într-un coteţ paşnic, într-un răgaz temporar al 
propriei sale meserii de ucigaş. Roata gândurilor se învârte 
încet; osia ştie acum, dar vehiculul încă nu. 

Vede chipurile care-l înconjoară reflectând uimire, 
nedumerire, apoi, indignare, ca şi cum ar privi dincolo de 
strâmbăturile lui nebuneşti şi ar vedea dincolo de el 
uitându-se în jos la el, el însuşi neştiind, însuşi Chipul 
suprem şi ultim, rece, teribil din cauza detaşării Lui 
atotştiutoare. Ştie că ei pot vedea mai mult decât atât: că 
ei văd credinţa de care el s-a dovedit nevrednic, folosită 
acum pentru pedepsirea lui; i se pare acum că vorbeşte 
Chipului: „Poate că am acceptat mai mult decât puteam 
face. Dar e aceasta o acţiune criminală? Trebuie să fiu 
pedepsit pentru asta? Trebuie să fiu făcut răspunzător 
pentru ceea ce a fost mai presus de puterile mele?” Şi 
Chipul: „Nu pentru a-ţi desăvârşi misiunea te-ai căsătorit 
cu ea. Ai luat-o de soţie ca un instrument al egoismului 
tău. Ca un mijloc pentru a fi numit la Jefferson; nu pentru a 
realiza țelul meu ci al tău.” 

«E oare adevărat?», se gândeşte. «Oare acest lucru a 
putut fi adevărat?» Se vede din nou cum era atunci când a 
fost acoperit de ruşine. Îşi aduce aminte de acest lucru pe 
care l-a presimţit înainte de a se fi născut, alungându-l din 
gândurile sale. Se vede oferind drept zălog curajul, 
resemnarea şi demnitatea, procedând aşa încât să pară că 
a renunţat la amvon ca un martir, când chiar în clipa aceea 
simţea înlăuntrul lui un elan, o năvală triumfătoare de 
negare sub o faţă care-l trădase, crezându-se sigur la 
adăpostul cărţii de imnuri ridicate atunci când fotograful a 


apăsat pe para aparatului. 

Pare a se observa, atent, răbdător, abil, jucându-şi 
cartea cu pricepere, făcând să pară că a fost împins, fără 
să se plângă, către ceea ce atunci nici măcar nu a 
recunoscut că fusese dorinţa lui încă dinainte de a intra la 
seminar. Şi se văzu zvârlind încă zăloagele de parcă ar 
arunca fructe putrede în faţa unei turme de porci: venitul 
sărăcăcios lăsat de tatăl său pe care continua să-l împartă 
cu instituţia din Memphis; lăsându-se să fie persecutat, să 
fie târât din pat noaptea şi dus în pădure şi bătut cu 
ciomagul, el care tot timpul şi în văzul şi în auzul 
oamenilor din oraş, fără ruşine, cu acea răbdătoare şi 
voluptuoasă mentalitate a  martirului, arbora aerul, 
comportarea aceea, acel Cât timp, o Doamne, până când 
din nou acasă şi cu uşa închisă lepăda cu o bucurie 
voluptuoasă şi triumfătoare masca: Ah. Acum am făcut-o. A 
trecut. Acum am plătit şi-am terminat. 

«Dar pe atunci eram tânăr», se gândeşte el. «Şi trebuia 
să fac, nu ce puteam, ci ce ştiam». Gândurile i se 
rostogolesc în minte acum foarte apăsătoare; ar trebui să o 
ştie, să o simtă. Totuşi vehiculul nu-şi dă seama de ce se 
apropie. «Şi la urma urmei, am plătit. Mi-am răscumpărat 
fantoma, chiar dacă am plătit pentru asta cu viaţa. Şi cine 
îmi poate interzice să o fac? E dreptul fiecărui om de a se 
distruge atât timp cât nu face rău altcuiva, atâta vreme cât 
trăieşte pentru el şi depinzând de el...» Se opreşte 
deodată. Nemişcat, cu respiraţia oprită, e cuprins de o 
consternare care e aproape de groază. Acuma şi-a dat 
seama că merge pe nisip; dându-şi seama de acest lucru 
simte adunându-se în el resurse ca în vederea unui efort 
uriaş. Înaintarea e tot înaintare, ea nu se poate deosebi 
totuşi de trecutul recent, asemeni centimetrilor de nisip 
care se lipesc de roţile ce se învârtesc, căzând jos cu un 
fâşâit uscat care ar fi trebuit să-l avertizeze încă mai 
dinainte: «...i-am dezvăluit nevestei mele foamea mea, 


dorinţa mea conştientă... pricina disperării şi ruşinii ei...» 
şi fără a se fi gândit deloc la ea, o frază pare a-i răsări în 
minte, înaintea ochilor: Nu vreau să mă gândesc la asta. 
Nu trebuie să mă gândesc la asta. Nu îndrăznesc să mă 
gândesc la asta. Şi cum stă aşa la fereastră, aplecându-se 
pe deasupra mâinilor lui imobile, sudoarea începe a-l 
năpădi, ţâşnindu-i din pori asemeni sângelui, şiroind. În 
acea clipă roata gândurilor înfundată în nisip se învârteşte 
cu înceata şi implacabila rotire a unui instrument de 
tortură medieval, odată cu încheieturile răsucite şi 
fărâmate ale spiritului său, ale vieţii sale: «Dacă e aşa, 
dacă eu sunt pricina disperării şi morţii ei, atunci sunt 
unealta cuiva din afara mea. Şi ştiu că timp de cincizeci de 
ani nu am fost nici măcar lut: am fost o singură clipă de 
întuneric în care un cal a galopat şi o puşcă a fulgerat. Şi 
dacă sunt bunicul mort în clipa morţii sale, atunci soţia 
mea, soţia nepotului său... seducătorul şi ucigaşul soţiei 
nepotului meu, deoarece nu pot să-l las pe nepotul meu 
nici să trăiască nici să moară...» 

Roata, liberă acum, pare să se învârtească tot mai 
repede cu un lung sunet oftat. Stă nemişcat, în această 
nouă ipostază năpădit de sudoarea răcoroasă, în timp ce 
sudoarea şiroieşte mereu. Roata se învârteşte înainte. 
Acum înaintează repede şi lin, pentru că s-a eliberat de 
orice povară, de vehicul; de osie, de toate. S-ar zice că 
lumina licăritoare de august în care noaptea e aproape să 
coboare generează şi se învăluie într-o vagă strălucire 
asemeni unei aureole. Aureola e plină de feţe. Feţele nu 
arată nicio suferinţă, nu arată nimic: nici groază, nici 
durere, nici măcar reproş. Sunt liniştite, ca şi cum s-ar fi 
refugiat într-o apoteoză; e şi faţa lui printre ele. De fapt, 
toate arată oarecum la fel, alcătuite din toate feţele pe 
care le-a cunoscut. Dar le poate deosebi unele de altele: 
faţa soţiei lui, oameni din oraş, membri ai congregaţiei 
care l-a respins, care l-au întâmpinat la gară în ziua aceea 


cu nerăbdare şi aviditate; faţa lui Byron Bunch; femeia cu 
copilul şi faţa omului aceluia care se numea Christmas. 
Numai faţa aceasta nu se vede bine. E mai neclară decât 
oricare alta, ca şi cum ar fi în prada unor convulsii acum 
paşnice ale unei alcătuiri mai recente, mai inextricabile. 
Apoi vede două feţe care par a se strădui (dar nu pentru că 
ele însele ar dori-o sau s-ar lupta, el ştie acest lucru, ci din 
pricina mişcării şi dorinţei roții însăşi), rând pe rând, să se 
elibereze una de cealaltă, apoi pier şi se amestecă iar. Dar 
a văzut acum cealaltă faţă, aceea care nu e Christmas. Păi 
e... se gândeşte el. Am văzut-o de curând... Păi, e băiatul... 
acela. Cu pistolul acela negru, automat îi zic. Acela care... 
în bucătărie unde... a omorât, care a tras... Atunci i se pare 
că un ultim potop îndiguit se dezlănţuie înlauntrul lui şi 
năvăleşte în afară. Parcă l-ar privi, simțind cum pierde 
legătura cu pământul, că e tot mai uşor şi mai uşor, că se 
goleşte, plutind în aer. «Mor», se gândeşte. «Ar trebui să 
mă rog. Ar trebui să încerc să mă rog». Dar nu o face. Nu 
încearcă. «Acum când tot aerul, când tot cerul e plin de 
plânsul pierdut şi neascultat al tuturor fiinţelor care au 
trăit vreodată, tânguindu-se încă asemeni unor copii 
pierduţi printre stelele reci şi teribile... Am vrut atât de 
puţin. Am cerut atât de puţin. S-ar părea...» Roata se 
învârteşte mai departe. Se roteşte acum, dispare, fără să 
înainteze, ca şi cum ar fi învârtită de potopul final care a 
ţâşnit din el, lăsându-i trupul gol şi mai uşor decât o frunză 
uitată şi mai fără importanţă decât o epavă, întins, 
extenuat şi nemişcat pe pervazul ferestrei care nu are 
nicio consistenţă sub mâinile care nu au nicio greutate; aşa 
că poate fi acum Acum. 

E ca şi cum l-ar fi aşteptat să poată găsi ceva pentru 
care să gâfâie, ceva care să fie proclamat în mod 
triumfător şi cu o dorinţă deplină, cu această ultimă 
rămăşiţă de onoare, de orgoliu şi de viaţă. Aude deasupra 
inimii lui tunetul care devine tot mai puternic, imens şi 


bubuitor. Începe asemeni unui lung suspin printre copaci, 
apoi ei se ivesc zburând, purtaţi pe un nour fantomatic de 
pulbere. Se grăbesc, aplecându-se înainte, cu armele 
fluturând, biciuiţi de panglicile lănciilor aplecate şi 
nerăbdătoare; trec într-un tumult de urale mute ca un val 
cu coama crestată de capetele sălbatice ale cailor şi ale 
armelor pe care le flutură soldaţii, precum un crater al 
lumii care ar fi explodat. Trec în vârtej şi dispar, pulberea 
se învârteşte aspirată spre cer, piere în noaptea care s-a 
lăsat peste tot. Şi totuşi, aplecându-se în fereastră, cu 
capul bandajat, uriaş şi fără volum, culcat pe petele 
gemene ale mâinilor lui aşezate pe pervaz, i se pare că-i 
mai aude încă: trompeţii sunând sălbatic, săbiile zăngănind 
şi tunetul agonic al copitelor. 


21 


Trăieşte în partea de răsărit a statului un negustor şi 
reparator de mobilă care a făcut de curând o călătorie în 
Tennessee ca să preia nişte mobile vechi pe care le 
cumpărase prin corespondenţă. A făcut călătoria cu 
camionul, luând cu el, fiindcă vehiculul (cu o prelată cu uşă 
în spate) era nou şi omul nu voia să meargă cu o viteză mai 
mare de cincisprezece mile pe oră, şi echipament pentru 
camping, ca să nu trebuie să cheltuiască cu hotelurile. La 
întoarcerea acasă i-a povestit soţiei sale o întâmplare care 
s-a petrecut pe drum, pe care a găsit-o interesantă la 
vremea ei şi pe care o considera de ajuns de amuzantă ca 
s-o repete. Probabil că motivul pentru care a găsit-o 
interesantă şi a crezut că povestind-o o va face interesantă 
e că el şi soţia lui nu sunt oameni în vârstă, şi pe lângă 
asta lipsise de acasă (datorită foarte moderatei viteze la 
care socotise înţelept să se limiteze) mai mult de-o 
săptămână. Povestea se referă la două persoane pe care le- 
a luat în camion; el spune în care oraş, undeva în 
Mississippi, înainte de a intra în Tennessee: 

„Mă hotărâsem să iau benzină şi încetinisem viteza în 
faţa staţiei când am văzut-o pe fata aceea tânără, drăguță 
care stătea în colţ, ca şi cum ar fi aşteptat pe cineva să 
vină s-o ia cu maşina. Ţinea ceva în braţe. La început n-am 
văzut ce era, şi nu l-am zărit deloc pe omul care era cu ea, 
până nu s-a apropiat şi mi-a vorbit. Am crezut la început că 
nu l-am văzut pentru că nu stătea lângă ea. Apoi mi-am dat 
seama că era tipul de om pe care la prima vedere nu l-ai 
observa chiar dacă ar fi singur pe fundul unei piscine de 
ciment goale. 

Aşa că omul s-a apropiat şi i-am zis cam grăbit: «Nu 
merg la Memphis, dacă asta e ceea ce vrei. Merg dincolo 
de Jackson, în Tennessee». Şi el spune. 

«E foarte bine. Asta îmi convine. Ne-aţi face un 


serviciu». Şi atunci am zis. 

«Unde aţi vrea să mergeţi?» Şi el se uită la mine, ca om 
care nefiind obişnuit să mintă încearcă să se gândească 
repede la ceva ştiind bine că probabil nu va fi crezut. 
«Mergeţi aşa ca să vedeţi locurile de pe aici, nu-i aşa?» zic 
eu. 

«Da», zice. «Asta-i. Călătorim aşa. Oriunde ne duceti, 
ne-aţi face un mare serviciu». 

Aşa că i-am spus să urce. «Cred că n-o să mă furi şi n-o 
să mă omori». S-a dus, a luat-o pe fată şi s-a-ntors. Atunci 
am văzut-o că ducea un copil în braţe, un ţânc care n-avea 
nici un an. A ajutat-o să urce în spate şi i-am zis, «De ce nu 
vine unul din voi aici, pe banchetă?» şi ei au discutat puţin 
şi apoi ea a venit şi s-a aşezat în faţa şi el s-a dus înapoi la 
staţia de benzina şi a luat o valiză de carton din aceea de 
imitație de piele şi a pus-o în camion şi s-a urcat şi el. Şi 
aşa am pornit-o, ea pe bancheta din faţă, cu copilul în 
braţe şi uitându-se când şi când înapoi dacă nu cumva 
omul acela a căzut. 

La început am crezut că sunt soţ şi soţie. Nu m-am 
gândit la altceva decât că m-am întrebat cum se face că o 
fată tânără şi bine făcută ca ea, i s-a întâmplat să-l ia. Nu 
era nimic rău cu el. Părea a fi un om de treabă, de felul 
acelora care stau într-o slujbă multă vreme şi muncesc în 
acelaşi loc, fără să sâcâie vreodată pe cineva cu o urcare 
de salariu, atâta vreme cât e lăsat să lucreze. Aşa arăta. Ai 
fi zis că e un om care când nu e la lucru arată ca un obiect 
oarecare. Pur şi simplu nu-mi puteam închipui pe oricine, 
orice femeie să poată să-şi aducă aminte că s-a culcat cu 
el, ca să nu mai vorbesc să aibă şi ceva cu care să 
dovedească lumii acest lucru. 

Nu ţi-e ruşine? zice soţia lui. Să vorbeşti aşa cu o 
doamnă. 

Vorbesc pe întuneric. 

Oricum, nu pot să te văd roşind zice el. Şi continuă: „Nu 


m-am îndoit de nimic până în seara în care au dormit în 
aer liber. Fata şedea pe banchetă lângă mine şi-i vorbeam, 
cum ar fi făcut oricine, şi după un timp a început să iasă la 
iveală cum că a venit din Alabama. Ea spunea întruna: 
«Noi am venit», şi am crezut că vorbea despre ea şi despre 
tipul din spate. Că erau pe drum aproape de opt 
săptămâni. «Nu-l ai pe puştiul ăsta de opt săptămâni», zic 
eu. «Nu dacă mă pricep cât de cât», şi ea îmi spune că a 
născut în urmă cu trei săptămâni, în Jefferson, şi zic, „A, 
unde l-au linşat pe negrul acela. Trebuie să fi fost acolo 
atunci», şi atunci a tăcut. Ca şi cum el i-ar fi spus să nu 
vorbească de treaba asta. Ştiam că aşa trebuie să fi fost. 
Aşa că ne-am continuat drumul şi când s-a făcut seară, i- 
am zis, «Curând intrăm în oraş. Eu n-o să dorm acolo. Dar 
dacă vreţi să mergeţi mai departe cu mine, vin mâine la 
hotel ca să vă iau la şase dimineaţa», şi ea stătea cuminte 
de parcă ar fi aşteptat ca el să spună ceva şi după un timp 
el zice, 

«Cred că având prelata asta pe camion nu trebuie să mai 
ai grijă de hotel», şi eu n-am mai zis nimic şi intram în oraş 
când el a spus, «E un oraş mai mare?» 

«Nu ştiu», zic. «Cred că o fi având pe-aici vreo pensiune 
sau ceva de felul ăsta». Şi zice, 

«Mă întreb dacă n-or fi având un camping pentru turişti. 
Şi n-am mai zis nimic şi el a spus, «Cu corturi de închiriat. 
Hotelurile astea sunt scumpe, şi pentru oamenii care 
trebuie să facă un drum lung...» Încă nu-mi spuseseră 
unde mergeau. După cât se părea nu ştiau nici ei, şi 
aşteptau să vadă unde ar putea să ajungă. Dar atunci nu 
ştiam treaba asta. Dar ştiam ce vrea să spună şi că n-avea 
să vină să-mi ceară asta, aşa de-a dreptul. Ca şi cum dacă 
Domnul avea intenţia să mă facă s-o spun, aveam să o 
spun, şi dacă Domnul avea intenţia să-l facă să se ducă la 
hotel şi să plătească probabil trei dolari pentru o cameră, 
el avea să se ducă. Aşa că-i zic, 


«Păi, e o noapte caldă. Şi dacă nu vă supără ţânţarii şi 
dormitul pe scândura goală în camion...» şi el zice, 

«Nu. E foarte bine. E foarte drăguţ din partea dumitale 
să o laşi pe ea». Am observat atunci cum spusese ea. Şi am 
început să bag de seamă că avea un aer ciudat şi stânjenit. 
Ca un om care s-a hotărât să se silească să facă un lucru 
anume pe care vrea să-l facă şi-i e teamă să-l facă. Nu 
vreau să zic că era de parc-ar fi fost speriat de ceea ce ar fi 
putut să i se întâmple, dar parcă ar fi fost un lucru pe care 
decât să se fi gândit măcar să-l facă, mai degrabă ar fi 
murit, dacă n-ar fi încercat orice altceva şi n-ar fi fost 
disperat. Asta era înainte de a fi aflat. Atunci nu puteam 
înţelege ce putea fi. Şi dacă n-ar fi fost noaptea aceea şi ce 
s-a întâmplat atunci, n-aş fi ştiut nimic când m-au părăsit 
la Jackson.” 

Ce voia omul să facă? spune soţia. 

Aşteaptă până ajung acolo. Poate că am să-ţi arăt şi asta 
Şi continuă: „Aşa că ne-am oprit în faţa unei prăvălii. El şi 
sărise din camion înainte de-a opri. De parcă i-ar fi fost 
teamă c-o să i-o iau înainte; avea o faţă luminoasă ca un 
copil care încearcă să facă pentru tine ceva înainte ca să-ţi 
schimbi intenţia cu privire la un lucru pe care i-ai promis 
c-o să-l faci pentru el. A intrat fuga în prăvălie şi a ieşit cu 
o mulţime de pungi şi de pachete încât abia de-l mai 
vedeai, aşa că mi-am spus, «Uite ce e, amice, te-ai hotărât 
să te instalezi de-a binelea în camionul ăsta şi să-ţi faci 
gospodăria aici». Apoi ne-am continuat drumul şi am ajuns 
curând într-un loc potrivit unde am putut trage camionul 
printre copaci, şi el sare jos şi fuge şi o ajută să coboare de 
parcă ea şi ţâncul ar fi fost de sticlă sau nişte ouă. Şi el 
avea încă pe faţă expresia aceea de-ai fi zis că s-a hotărât o 
dată să facă ce-o fi dorit atât de disperat să facă, dacă 
nimic din ce făcusem sau făcuse ea mai înainte nu l-ar fi 
oprit şi dacă ea n-ar fi observat pe faţa lui că era disperat 
să facă o dată lucrul acela. Dar chiar şi atunci n-am ştiut 


despre ce era vorba.” 

Și despre ce era vorba? spune soţia lui. 

Abia ţi-am arătat o dată. Nu vrei să-ţi mai arăt încă o 
dată, nu-i aşa? 

Cred că nu mă supăr dacă n-o să-mi arăţi. Totuşi nu văd 
nimic amuzant în asta. Cum se face, în orice caz, că i-a 
trebuit atâta timp şi atâta osteneală? 

Asta pentru că nu erau căsătoriţi spune soţul. Nici 
măcar nu era copilul lui. Totuşi atunci nu ştiam asta. N-am 
descoperit asta până nu i-am auzit vorbind lângă foc, când 
cred că nu ştiau că-i aud. Inainte de a o face, ajunsese 
sigur la marginea disperării. Cred că o încerca pentru 
ultima dată Continuă: „Aşa că a început a se agita încolo şi 
încoace, pregătind totul, până m-a scos din sărite: încerca 
să facă totul şi nici nu ştia cum şi cu ce să înceapă. Aşa că 
i-am spus să se ducă s-aducă ceva vreascuri pentru foc şi 
am luat păturile şi le-am întins în camion. Eram cam furios 
atunci, că m-am băgat în treaba asta şi acuma aveam să 
dorm pe pământul gol cu picioarele la foc şi nimic sub 
mine. Aşa că mi se pare că am fost cam scump la vorbă şi 
morocănos, cum mă învârteam şi pregăteam aşternutul şi 
ea şedea rezemată de-un copac, dându-i sub un şal 
ţâncului să sugă şi spunând mereu cât îi este de ruşine că 
mă deranjează şi că ar vrea să stea lângă foc fiindcă nu-i 
obosită deloc, mergând cu maşina toată ziua şi nefăcând 
nimic. Şi atunci omul s-a întors cu o grămadă de lemne că 
puteai frige un vițel şi ea a început să-i spună ceva şi el s-a 
dus la camion şi a luat valiza aceea şi a deschis-o şi a scos 
o pătură. Şi atunci, fireşte, iar au început. Erau ca tipii ăia 
din ziarele umoristice, francezii ăia doi care se tot înclinau 
şi se invitau care să treacă primul, de parcă toţi am fi 
plecat de acasă doar pentru favoarea de a ne culca pe 
pământul gol, fiecare încercând să mintă mai repede şi mai 
abitir decât celălalt. La un moment dat m-am gândit să le 
spun, «Bine. Dacă vreţi să dormiţi pe pământul gol, n-aveţi 


decât. Fiindcă, dracu să mă ia dacă vreau aşa ceva». Cred 
însă c-ai putea spune că eu am câştigat. Adică eu şi cu el. 
Pentru că totul s-a terminat aşa: el a aşternut pătura lor în 
camion, aşa cum ştiam cu toţii tot timpul că avea să se 
întâmple, iar eu şi el am aşternut pătura mea afară, în faţa 
focului. Cred că el ştia că aşa o să fie, în orice caz. Dacă 
veneau tocmai din Alabama, aşa cum pretindea ea. Cred că 
de aia adusese el atâtea vreascuri doar ca să fiarbă 
cafeaua şi să încălzească nişte cutii de conserve. Apoi am 
mâncat şi atunci am înţeles.” 

Ai înţeles ce? Ce voia să facă el? 

Nu chiar atunci. Cred că fata avea ceva mai multă 
răbdare decât tine Continuă: „Aşa că am mâncat şi m-am 
întins pe pătură. Eram obosit şi mă simţeam bine, aşa 
culcat. Nu voiam să trag cu urechea, tot aşa cum nu voiam 
să arăt că dorm când nu dormeam. Dar mă rugaseră să-i 
iau cu camionul; n-am stăruit eu ca să se urce în camion. 
Şi dacă ei voiau să vorbească fără să se asigure că nimeni 
nu-i poate auzi, nu era treaba mea. Şi aşa am descoperit că 
umblau după cineva, îl urmăreau sau că încercau s-o facă. 
Adică ea. Şi aşa că dintr-odată mi-am zis, «Aha. Iată încă o 
fată care a crezut că poate afla sâmbătă seara ce-a 
aşteptat maică-sa până duminică să-l întrebe pe pastor». 
Nu-i spuneau niciodată pe nume. Şi nu ştiau încotro fugise. 
Şi, eram sigur că dacă ar fi ştiut unde s-a dus, nu ar fi fost 
din vina celui care fugea. Asta am aflat-o repede. Şi aşa l- 
am auzit spunându-i că ar putea călători aşa dintr-un 
camion într-altul, dintr-un sat într-altul tot restul vieţii lor 
şi să nu-l găsească şi ea şedea acolo pe buştean, ţinând 
ţâncul în braţe şi-l asculta nemişcată şi indiferentă ca o 
bucată de lemn şi cam tot la fel de mişcată sau de 
convinsă. Şi-mi zic, «Ei, bătrâne, mi se pare mie că fata 
asta n-a aşteptat să meargă pe bancheta camionului meu 
în timp ce tu stăteai în spate cu picioarele atârnând în aer, 
ca s-o pornească în călătoria asta». Dar n-am zis nimic. 


Stăteam acolo jos, culcat, şi ei vorbeau sau el vorbea, nu 
prea tare. El nici nu pomenise măcar de căsătorie. Dar 
despre asta vorbea şi ea asculta calmă şi placidă, ca şi cum 
mai auzise lucrul ăsta şi ştia că nici nu trebuie să se 
frământe ca să zică da sau nu. Zâmbea vag, atâta. Dar el 
nu putea să vadă asta. 

Şi atunci omul a renunţat. S-a ridicat de pe buştean şi a 
plecat. Dar i-am zărit faţa când s-a întors şi am ştiut că n-a 
renunţat. Ştia el că-i oferise încă o posibilitate şi că acum 
era atât de disperat încât avea să rişte totul. Aş fi putut să- 
i spun că abia acum se hotăra să facă lucrul pe care ar fi 
trebuit să-l facă de la început. Dar cred că avea motivele 
lui. În orice caz a dispărut în întuneric şi a lăsat-o şezând 
acolo, cu faţa uşor aplecată şi cu zâmbetul acela încă pe 
buze. Nu s-a uitat după el. Ştia probabil că plecase singur 
ca să se îndemne, aşa cum trebuie, să facă acel lucru pe 
care ea l-ar fi sfătuit poate să-l facă tot timpul, fără ca să-i 
spună asta prin vorbe, ceea ce o doamnă n-ar putea fireşte 
s-o facă; nici chiar o doamnă cu o familie de sâmbătă 
seara. 

Numai că, am impresia că nu era vorba nici de asta. Sau 
poate că locul şi timpul nu-i conveneau, ca să nu mai 
vorbim de public. După câtva timp s-a ridicat, s-a uitat la 
mine, dar eu n-am mişcat, şi s-a dus şi s-a urcat în camion 
şi după o vreme n-am mai auzit-o şi mi-am dat seama că s- 
a pregătit să doarmă. Şi am stat culcat aşa - mă cam 
trezisem şi eu acuma - şi asta a ţinut o bună bucată de 
vreme. Dar ştiam că e undeva pe aproape, şi aşteaptă ca 
focul să se stingă sau ca eu să adorm buştean. Fiindcă, 
fără îndoială, tocmai cam când s-a stins bine focul, l-am 
auzit venind, fără zgomot ca o pisică; s-a apropiat şi s-a 
uitat în jos la mine, ascultând. N-am făcut niciun zgomot, 
nu ştiu dar aş fi putut să sforăi aşa, puţin, pentru el. In 
orice caz, s-a dus spre camion, călcând ca pe ace, şi eu 
stăteam culcat şi mă uitam după el, spunându-mi, «Băiete, 


dacă ai fi făcut treaba asta noaptea trecută, ai fi acum vreo 
şaizeci de mile mai la sud, aşa zic eu. Şi dacă ai fi făcut-o 
acum două nopţi cred că nu v-aş fi văzut pe niciunul din 
voi». Apoi am început să fiu îngrijorat. Nu mă îngrijora 
faptul că el i-ar face vreun rău pe care ea nu l-ar fi vrut. De 
fapt eram de partea bietului om. Asta era. Nu mă puteam 
hotărî ce ar fi trebuit să fac când ea avea să înceapă a tipa. 
Ştiam că o să tipe, şi dacă aveam să sar şi să alerg la 
camion, o să-l sperii şi dacă n-am să vin fugind avea să ştie 
că eram treaz şi-l pândeam tot timpul, şi se va speria şi 
mai tare. Dar n-ar fi trebuit să fiu îngrijorat. Ar fi trebuit să 
ştiu de cum i-am văzut, atât pe ea cât şi pe el.” 

Cred că motivul pentru care ştiai că nu trebuie să fii 
îngrijorat era că îţi şi dăduseşi seama ce avea să facă ea 
într-un caz ca ăsta, zice soţia. 

Desigur, spune soţul. Nu voiam ca tu să ştii asta. Da, 
dom'le. Credeam că de data asta mi-am ascuns mai bine 
gândurile. 

Ei, continuă. Ce s-a întâmplat? 

Ce crezi tu că s-a întâmplat cu o fată puternică şi solidă 
ca ea, care nu ştia că era el şi cu un biet nenorocit care 
arăta oricum de parcă ar fi ajuns în clipa în care avea să 
izbucnească în plâns ca un copil? Continuă: „Nu s-a auzit 
niciun țipăt, nimic. M-am uitat cum s-a urcat încetişor şi 
uşurel în camion şi a dispărut şi apoi vreme de vreo 
cincisprezece secunde numărate iar nu s-a întâmplat 
nimic, şi apoi am auzit un fel de exclamaţie de mirare când 
fata s-a trezit, ca şi cum ar fi fost doar surprinsă şi puţin 
cam încurcată fără a fi deloc speriată şi a spus deloc tare: 
«O, Mr. Bunch. Nu ţi-e ruşine. Ai fi putut să scoli şi 
pruncul». Apoi el s-a ivit la uşa din spate a camionului. Nu 
foarte repede şi nu coborând pe propriile lui picioare. 
Câine să fiu dacă nu cred că fata l-a luat şi l-a pus jos, cum 
ar fi făcut-o cu copilul acela dacă ar fi avut vreo şase ani, 
zicând: «Du-te acuma şi culcă-te şi dormi. Mâine avem de 


făcut o bună bucată de drum». 

Ei, mi-a fost pur şi simplu ruşine să mă uit la el, să-l las 
să ştie că un alt bărbat a văzut şi a auzit ce s-a întâmplat. 
Câine să fiu dacă n-am vrut să mă ascund cu el, undeva 
într-o vizuină. De fapt asta am şi făcut. Şi el stătea acolo 
unde ea îl pusese. Focul se stinsese cu totul şi abia de-l 
puteam vedea. Dar ştiam cum aş fi stat eu în locul lui şi 
cum m-aş fi simţit. Aş fi stat cu capul plecat, aşteptând ca 
Judecătorul să spună, «Luaţi-l de-aici şi spânzuraţi-l 
repede». Şi n-am făcut niciun zgomot şi după câtva timp l- 
am auzit plecând. Auzeam crengile tufişurilor trosnind, ca 
şi cum ar fi pornit orbeşte prin pădure. Şi când s-a făcut 
ziuă el nu s-a-ntors. 

Ei, eu n-am spus nimic. Nu ştiam ce să spun. Am tot 
crezut că se va ivi, că va apărea dintre tufişuri, fie ce-o fi. 
Aşa că am făcut focul şi am început să pregătesc gustarea 
de dimineaţă şi după câtva timp am auzit-o pe ea că se 
coboară din camion. Nu m-am uitat înapoi, dar o puteam 
auzi stând aşa şi uitându-se prin jur, ca şi cum ar fi 
încercat să vadă după cum arăta focul sau pătura dacă 
omul era acolo sau nu. Dar eu nu spuneam nimic şi nici ea 
nu zicea nimic. Voiam să strâng lucrurile şi să o pornesc. 
Dar ştiam că nu pot să o las aşa în mijlocul drumului. Şi 
dacă ar fi auzit soţia mea că merg aşa prin ţară cu o fată 
inimoasă de la ţară şi cu un prunc de trei săptămâni, chiar 
dacă ea pretindea că aleargă după bărbatul ei... Sau după 
amândoi soţii acum. Aşa că am mâncat şi am spus: «Ştii, 
am de făcut un drum lung şi cred că e bine să o pornesc». 
Şi ea nu spunea nimic. Şi când m-am uitat la ea, am văzut 
că era la fel de calmă şi de liniştită ca întotdeauna. Câine 
să fiu dacă arăta cumva surprinsă. Şi iată-mă neştiind ce 
să fac cu ea, şi iată îşi şi strânsese lucrurile, şi măturase 
camionul cu o creangă de copac înainte de a pune înăuntru 
valiza aceea de carton şi făcuse un fel de pernă din pătură, 
împăturind-o la celălalt capăt al camionului; şi mi-am spus, 


«Nu-i de mirare că o scoţi la capăt. Când te lasă şi fug, 
strângi ce-au lăsat şi-ţi continui drumul...» «Cred că o să 
stau acolo, în spate», zice ea. 

«O să fie cam greu pentru copil», zic eu. 

«Cred c-o să pot să-l ţin în braţe», spune ea. 

«Cum vrei», zic eu. Şi am pornit-o, eu aplecându-mă de 
pe banchetă în afară ca să mă uit înapoi, sperând că omul 
o să apară înainte de a trece de cotitura drumului. Dar 
omul nu s-a ivit. Şi să mai vorbeşti de tipii care sunt prinşi 
în gară cu un copil străin în braţe. Iată, eram cu o femeie 
străină şi cu un copil, aşteptându-mă ca fiecare maşină 
care venea din spate să fie plină de soţi şi de soţii, ca să nu 
mai vorbim de şerifi. Ne apropiam de graniţa statului 
Tennessee şi nu mă gândeam decât cum să dau foc 
camionului meu nou sau cum să ajung într-un oraş de 
ajuns de mare încât să găsesc vreuna din doamnele acelea 
dintr-o societate de binefacere ca să-i predau fata. Din 
când în când mă uitam înapoi, sperând că omul a pornit-o 
pe jos după noi, şi o vedeam şezând acolo în spate cu faţa 
calmă ca la biserică, ţinând copilul aşa ca să-l poată alăpta 
şi în acelaşi timp să nu-l zgâlţâie hurducăturile camionului. 
Nu le poţi întrece.” Stă în pat şi râde: „Da, dom'le. Să mă 
ia dracu, dacă poţi să le-ntreci.” 

Și atunci? Ce-a făcut fata? 

Nimic. Stătea acolo, şi se uita afară ca şi cum n-ar mai fi 
văzut cum e la ţară - drumurile şi copacii şi timpurile şi 
stâlpii de telefon - niciodată până atunci. Şi nu l-a văzut 
până nu a apărut la uşa din spate a camionului. Nici nu 
trebuia. Tot ce trebuia să facă era să aştepte. Şi ea ştia 
asta. 

Și el? 

Desigur. Stătea pe marginea drumului când am trecut 
pe la cotitură. Stătea acolo, fie ce-o fi, cu aerul unui câine 
bătut dar hotărât şi calm în acelaşi timp, ca şi cum 
disperarea îl împingea pentru ultima dată să-şi incerce 


ultima speranță, şi acum ştia că nu avea măcar să 
trebuiască să mai fie disperat. Continuă: 

La mine nu s-a uitat deloc. Am oprit doar camionul şi el 
a alergat în spate ca să ajungă la uşa în care şedea ea. Şi a 
ocolit camionul şi s-a ivit în faţa ei şi fata nu s-a arătat nici 
măcar surprinsă. «Am mers prea departe», zice el «şi să 
mă ia dracu dacă o să mă las tocmai acum». Şi fata se uită 
la el ca şi cum ar fi ştiut tot timpul ce avea să facă el 
înainte ca el însuşi să fi ştiut că orice-ar fi făcut avea să 
facă fără să o fi vrut. 

«Nimeni nu ţi-a spus niciodată să te laşi», zice ea.” 

Râde, stând în pat, râzând. „Da, dom'le. Nu poţi să 
întreci o femeie. Fiindcă ştii ce cred? Cred că ea pur şi 
simplu călătorea. Nu cred că avea vreo intenţie de a găsi 
pe oricine va fi urmărit. Nu cred că avusese vreodată 
această intenţie, numai că nu i-o spusese încă. Cred că 
atunci era pentru prima dată în viaţa ei că se găsea la o 
distanţă mai mare de casă decât ar fi putut să o parcurgă 
înapoi, pe jos, la apusul soarelui. Şi că ajunsese atât de 
departe, bine sănătoasă, cu atâţia oameni care avuseseră 
grijă de ea. Aşa că eu cred că se hotărâse să călătorească 
şi mai departe şi să vadă cât putea mai mult, întrucât cred 
că-şi dădea seama că de data asta, dacă avea să se 
stabilească undeva, avea să fie pentru tot restul vieţii ei. 
Aşa cred eu. Stătea acolo în spate, în camion, cu el lângă 
ea şi cu copilul care nu încetase să sugă, care tot sugea de 
vreo zece mile încoace, ca într-unul din vagoanele acelea 
restaurant din tren, şi se tot uita pe afară la stâlpii de 
telefon şi la gardurile care treceau ca o paradă la circ. 
Fiindcă după câtva timp am spus: «lată-ne la Saulsbury», 
şi ea zice, 

«Ce?» şi eu zic, 

Saulsbury, Tennessee», şi m-am uitat înapoi şi i-am 
văzut faţa. Şi era ca şi cum şi-ar fi pregătit-o şi aştepta să 
fie surprinsă şi ştia că atunci când avea să vină această 


surpriză, avea să se bucure. Şi surpriza veni şi ea fu 
mulţumită. Pentru că a zis, 

la te uită. Se descurcă omul. Nici n-am plecat din 
Alabama decât de două luni şi am şi ajuns în Tennessee».” 


Postfaţa” 
Evanghelia fără Mântuitor 


Alabama - un substantiv propriu care, în 1931, are în 
biografia lui William Faulkner, o rezonanţă tragică: fiica sa 
cu acest nume, ivită în lume pe 11 ianuarie, moare la o 
săptămână şi ceva după naştere. Estelle, mama ei, nici nu 
apucase s-o vadă. Cuvântul reapare, rostit de Lena Grove, 
chiar în debutul romanului Light in August (Lumină de 
august), pe care Faulkner va începe, câteva luni mai 
târziu, în toiul verii, să-l scrie: „Am venit din Alabama: de 
tare departe. Pe jos, tot drumul din Alabama. De tare 
departe”. Coincidenţă? Joc al memoriei şi-al 
subconştientului? Trimitere deliberată la suferinţa adâncă, 
durabilă, resimţită de scriitor? Psihanaliza ar avea multe 
de spus. După cum ar putea să se pronunţe şi asupra unei 
mărturii a lui Faulkner privind originile romanului: începe 
să-l scrie în transă, fără să aibă nimic clar în minte, cu 
excepţia imaginii tinerei femei umblând pe-un drum de 
ţară. 

Vreme de şapte-opt luni, prins în plasa îndatoririlor 
domestice, hărțuit de creditori, repudiat de rude pentru 
ceea ce ei numeau „pornografie” - adică romanul 
Sanctuary, care, după ce că fusese efectiv călcat în 
picioare de critici, nici nu se vindea -, scrie această carte 
stranie, nici foarte experimentală, nici foarte 
conservatoare. Probabil indeterminarea structurală îl face, 
până în clipa de faţă, romanul cel mai citit al lui Faulkner: 
există în el promisiuni pentru orice fel de lector, de la 
amatorul de naraţiuni pure la degustătorul de analize 
psihologico-abisale. 


7 Postfaţă la ediţia apărută la editura Polirom în anul 2005. (notă 
corector Bolano) 


Dacă Zgomotul şi furia a luat naştere dintr-o imagine - a 
chiloţeilor murdari ai micuţei Caddy Compson, urcată într- 
un copac de unde putea să privească în interiorul casei - 
Light in August e mai degrabă ilustrarea unei idei: a 
fascinaţiei lui Faulkner faţă de lucrurile suspendate între 
potenţial şi probabil. Lena Grove, personajul-vehicul al 
romanului, îndeplineşte un rol similar: de revelator al 
acţiunii şi pasiunii. De data aceasta, însă, ea nu bântuie 
conştiinţa şi amintirile apropiaților, precum Caddy, ci este 
omul de legătură între diverse lumi: „Povestea a început cu 
Lena Grove, cu ideea fetei săracă lipită, însărcinată, 
hotărâtă să-şi găsească iubitul. Totul îşi are originea în 
admiraţia faţă de femei, pentru curajul şi rezistenţa lor” 
(Faulkner, 1995: 74). 

Această declaraţie a autorului tranşează, într-un fel, 
discuţiile privind tema romanului. Majoritatea criticilor au 
văzut în el istoria lui Joe Christmas, mulatrul a cărui dramă 
constă în proasta inspiraţie de a se fi aflat la locul şi la 
timpul nepotrivite. Ar fi corect să spunem, poate, că Light 
in August conţine două planuri narative distincte care, fără 
a se determina reciproc, n-ar însemna foarte mult unul 
fără altul. Călătoria Lenei Grove, din Alabama până-n 
Tennessee, n-ar fi, în sine, nimic altceva decât un episod 
de roman picaresc, pe când drama lui Christmas n-ar 
conţine dimensiunea  mitic-religioasă dacă n-ar fi 
contrapusă inocenţei senine, optimismului metafizic al 
Lenei. 

Lena şi Christmas se atrag nu atât din raţiuni de 
compoziţie, de „echilibru” al naraţiunii, ci de energie: 
avansul rectiliniu, între puncte bine stabilite, ca al unui 
poştalion, al Lenei, e motivat de pierderea constantă de 
energie a haoticului, brownianului, ilogicului itinerar al lui 
Joe Christmas. Ei sunt firele gemene ale unei ţesături 
rezistente, de care se vor agăța atât evenimentele, cât şi 
celelalte personaje, ele însele producătoare de entropie. 


Reverendul Hightower, Lucas Burch, Byron Bunch, Joanna 
Burden, Doc Hines, Percy Grimm sunt, fiecare în felul său, 
întrupări ale unor idei dacă nu totalitare, în orice caz 
virulent-agresive. 

Titlul romanului e de două ori înşelător: el trimite la 
expresia „to be light (in)”, „a naşte”, „a (te) uşura de 
povara sarcinii” - Lena Grove chiar naşte în august -, dar 
şi la lumina specială a ținutului real-imaginar al lui 
Faulkner, la acea iradescenţă a Sudului american ce 
curge, vibratil, înspre prezent dinspre o sursă veche şi 
prețioasă. Dincolo de acestea, el face racordul cu tradiţia 
picaresc-psihologică a victorienilor uşor decadenţi, din 
categoria lui Hardy, dar fără a dispreţui lecţia inserturilor 
abrupte în care a excelat Dickens. Lentoarea studiată a 
începutului de roman, micile volute biografice menite să 
dea consistenţă nălucii care străbate banalele poteci arse 
de soarele Sudului ca pe un drum al predestinării devine 
sursă de energie pentru toate celelalte personaje. 

Light in August pune în scenă câteva dintre obsesiile 
intens-violente ale lui Faulkner: sexul, rasa, fanatismul 
religios, linşajul. Toate acestea se desfăşoară într-o lume 
imaginară, aglomerate în spaţiul-limită al unui univers 
simulat, un fel de laborator infernal în care au loc toate 
aceste atrocități: „Teritoriul unde Faulkner-romancierul şi- 
a desfăşurat cele mai bune resurse era un Sud ce semăna 
puternic cu Sudul adevărat - sau cel puţin cu Sudul 
tinereţii lui -, dar el nu este deloc Sudul. Sudul lui 
Faulkner este un Sud alb bântuit de prezenţe negre. Chiar 
Light in August, în care este vorba în mod clar despre rasă 
şi rasism, îşi are centrul nu într-un personaj negru, ci într- 
un om al cărui destin e să se confrunte sau să fie 
confruntat cu negritudinea ca apelativ, ca acuzaţie ce vine 
din afara lui” (Coetzee, 2005: 23). 

Fascinaţia textului e asigurată, în primul rând, de subtila 
artă a diseminării spaimei. Lumea întunecată în care sunt 


convocate personajele nu e alcătuită doar din scene 
compacte de violenţă - aşa cum se întâmpla în Sanctuary -, 
ci şi din înşelătoare momente de acalmie. Dar fiecare 
dintre ele, după o logică a perversiunii, va sfârşi dramatic, 
dacă nu chiar tragic: de la proasta inspiraţie a Lenei Grove 
de a deschide geamul pentru a-i îngădui lui Lucas Burch să 
intre, la deturnarea religiosului atât de către reverendul 
Hightower, cât şi de Byron Bunch. Sub căldura dogoritoare 
a păcatului, rasismului şi crimei, formele de exprimare a 
normalităţii sunt profund alterate, nemaifiind decât 
modalităţi de exprimare a păcatului. 

Din acest punct de vedere, Light in August este şi un 
roman al misticii apăsătoare, al neputinței personajelor de 
a trăi la înălţimea ideilor (sau măcar a intuiţiilor) care-i 
domină. Raportarea la realitate e grevată de o stranie 
maladie a percepţiilor, ceea ce-i situează în categoria 
definită de un cercetător drept a „persoanelor plasate 
departe de normă” (Butcher, 1932: 12). E, însă, dificil să 
stabilim ce reprezintă cu adevărat norma în această lume. 
Ea oferă privitorului doar peisajul devastat al unor drame 
morale din cea mai întunecată categorie - ele pot fi 
soluționate doar prin intensificarea suferinţei. 

Confirmat, la începutul anilor '30, drept unul dintre 
marii maeştri ai artei narative („Probabil că el a uitat mai 
multe trucuri literare decât vor fi vreodată în stare să 
înveţe un Ernest Hemingway sau un Sherwood Anderson”, 
avea să-l flateze James T. Farrell [Inge, 1995: 83]), 
Faulkner n-a beneficiat şi de o carte blanche similară în ce 
priveşte violenţa insuportabilă a multora dintre paginile 
cărţii. Deşi extrem de laudativ în recenzia la roman, Farrell 
prevede o „epuizare” a autorului pe direcţia menţionată, 
precum şi a „manierismelor moderniste” care ameninţă să 
devină „monotone”. La descrierea violenţelor Faulkner a 
refuzat să renunţe, dar ticurile tehnice aveau să-i reducă 
adesea talentul, la sfârşitul anilor '40 şi în anii '50, la 


dimensiunile unui discurs pe cât de spectaculos în datele 
sale exterioare, pe atât de lipsit de consistenţă estetică. 

Romanul poate fi citit, în multe dintre secvențele sale, 
drept un catalog al inadecvărilor existenţiale, al neaşezării 
personajelor în biografia ce li s-a dat. În afara Lenei Grove, 
neatinsă nici de experienţele trăite, nici de murdăria lumii 
străbătute, nici de tragediile la care asistă, toate celelalte 
personaje sunt atrase în turbionul tragic al unor întâmplări 
ce le va modifica - atunci când nu-l va curma - destinul. 
Impasibilă, fascinată parcă de propriul ei parcurs, de 
rostogolirea rectilinie pe drumul nesfârşit spre o ţintă care 
i se refuză cu perversitate, Lena a putut trece drept 
întruparea unei ipostaze ironice a feminităţii. De fapt, a 
însăşi Naturii germinatoare, indiferentă la măruntele 
zbateri ale unor meschini demoni sufocaţi de propriile lor 
prejudecăţi. 

În fond, Lena Grove nici măcar nu e propriu-zis un 
personaj: ea e un pretext narativ, o formulă prin care 
autorul desenează contururile unei lumi tarate, incapabilă 
să iasă la suprafaţă, torturate de păcat, meschină şi 
fundamental sălbatică. Lena e „un fel de forţă catalitică 
impersonalizată, care efectuează schimbarea, rămânând 
neschimbată ea însăşi. Ea furnizează o tonalitate constant- 
imperturbabilă, o progresie lineară spre înainte, ce 


contrastează cu  disperatele  contorsiuni - morale, 
emoţionale şi fizice - ale altor personaje” (Millgate, 
1966:126). 


Într-adevăr, Lena Grove e singurul personaj diurn al 
cărţii, singura care acţionează la lumina zilei. Dogoritoarea 
căldură a lui august îi pune în evidenţă inocenta, 
transparenţa existenţială - ea îndeplineşte o singură 
acţiune: îşi caută iubitul, şi exercită o singură funcţie: 
aduce pe lume un copil -, aşa cum pentru ceilalţi eroi vara 
fierbinte a Sudului american e un interval al developării 
componentei demonice a personalităţii. De altfel, Faulkner 


sugerează în mod subtil diferenţa dintre cele două 
personaje-simbol ale romanului: în timp ce fragmentele 
dedicate Lenei sunt scrise la timpul prezent, cele avându-l 
drept protagonist pe Joe Christmas sunt la trecut. În felul 
acesta, autorul sugerează apartenenţa lui unei lumi apuse, 
unei lumi ale cărei valori au expirat. 

Abia în ultimele secvenţe, când cade victimă violenţei 
animalice a lui Percy Grimm - primul „nazist” de reală 
expresivitate artistică realizat de vreun scriitor din secolul 
XX, după cum se mândrea într-o scrisoare Faulkner - 
Christmas redobândeşte dreptul de a exista în timpul 
prezent. În felul acesta, el reintră, prin moarte, în lumea 
senină a Lenei Grove (Blotner, 1974: 300-301), în teritoriul 
luminii şi al normalităţii. Abia acum el va scăpa de 
eticheta-blestem a negresei care-i spusese: „Vei trăi şi vei 
muri, însă n-ai să înţelegi niciodată”. Pe cât de limpezi, 
indiscutabile, indiferente sunt lucrurile pentru Lena, pe 
atât de obscure, de confuze şi de insuportabile sunt pentru 
Christmas. 

Referindu-se la suferinţa acestuia, la destinul care l-a 
sortit să fie, de la bun început, victimă, Faulkner era 
conştient de spaţiul terorii absolute în care plonja. 
Christmas simbolizează nu doar efectele devastatoare ale 
rasismului: el e, intrinsec, o enigmă, i-aş spune, 
confecţionată la modul teoretic, menită să sublinieze ideea 
centrală a povestirii - „faptul că el nu ştia cine e cu 
adevărat, şi că nu exista nicio modalitate de a afla” 
(Coughlan, 1954). Asemenea lui Benjamin Compson din 
Zgomotul şi furia, Joe Christmas e sortit să poarte o povară 
mai grea decât aceea a propriei identități. Benjy e un idiot 
din naştere, pe când Christmas e obligat de împrejurări să- 
şi asume pata dureroasă a unei personalităţi vulnerate. 

Joe Christmas e, de altfel, personajul median într-o 
posibilă trilogie a lisuşilor marcați de destin: de la cel 
dintâi, Benjy, al cărui Paşte constituie, în Zgomotul şi 


furia, o piatră de încercare pentru întregul clan Compson, 
la Caporalul din O parabolă, ce-şi excercită puterea divină 
oprind pentru câteva zile măcelul în tranşeele primul 
război mondial, fiecare dintre ei poartă povara vârstei 
eristice. La treizeci şi trei de ani, ei ilustrează, de fapt, 
variante decăzute ale Mântuitorului, ce-şi arată chipul 
sluţit într-o lume care, evident, nu-l merită. Fie că va 
sfârşi, asemenea lui Benjy, în ospiciu, fie că va fi asasinat, 
precum Joe Christmas, fie că se înfăţişează drept un lisus 
completamente lipsit de carismă, precum Caporalul, ei 
sunt variante ale unuia şi aceluiaşi model sacru - de după 
pierderea sacralităţii. 

Nu e obligatoriu, fireşte, să insistăm prea mult pe 
dimensiunea  parabolic-creştină a cărții, în ciuda 
numeroasele sugestii diseminate în text. O lectură în cheie 
religioasă nu poate, însă, fi evitată, măcar datorită 
prezenţei, în momentele de maximă tensiune ale 
romanului, ale reverendului Hightower - omul care şi-a 
pierdut credinţa şi, totodată, harul de a-i salva pe ceilalţi. 
Hightower încearcă din răsputeri să nu se implice în 
complicata biografie a lui Christmas nu pentru a se apăra 
de acuzaţia de homosexualitate - ar fi fost prea simplist. El 
încearcă să menţină status-quo-ul conştient că, dacă 
alterează datele primordiale ale conştiinţei, şi-a pierdut şi 
calităţile care-l aşezau deasupra lumii pline de păcate. 

Cu toate acestea, Faulkner îi tratează drama în termeni 
aproape comici. Martiriul lui stârneşte un zâmbet, pentru 
că el nu are efecte tragice. Sau, când le are - ca de pildă, 
sinuciderea soţiei lui într-un bordel din Memphis sau 
„Mimarea” crucificării -, ele sunt subsumate unei mai 
adânci tulburări, provocate de amestecul mitologiei 
războinice cu aceea religioasă. Pentru Hightower, 
Evanghelia şi Războiul Civil sunt pagini din aceeaşi, unică, 
netrăită, dar cu atât mai reală, existenţă. Nu e doar un 
accident: la fel se întâmplase pe vremea studenţiei, când 


religia şi trecutul existau în mintea lui cu egală intensitate 
şi cu egală. 

Neavând o viaţă proprie, el ia cu împrumut vieţile altora 
- în primul rând, a bunicului său. Dar şi această existenţă e 
asumată într-un mod straniu: cum bunicul său, eroul 
Sudului, nu mai e în viaţă, rezultă, în logica lui greu de 
urmat, că lumea însăşi nu mai există, întregul său efort va 
consta în încercarea de a goli nu doar de sens, ci chiar de 
conţinut, lumea care-l înconjoară: „i se păruse că-şi putea 
vedea viitorul, viaţa, întreagă şi sub toate aspectele, 
completă şi de neatins, ca un vas clasic şi senin, în care 
spiritul putea să se nască iar, adăpostit de aspra furtună a 
vieţii şi să moară aşa, în pace, în zgomotul îndepărtat al 
vântului ocolit, nelăsând în urmă decât o mână de pulbere 
bună de aruncat” (p. 465). 

Treptat, Hightower se ridică din nimicnicia vieţii de 
până atunci, devenind el însuşi o sursă a vieţii: în absenţa 
unui medic, o ajută pe Lena să nască. În contrabalans, Joe 
Christmas va fi prins, castrat şi ucis pe când se refugiase 
în bucătăria reverendului. În mod simbolic, moartea lui 
pare o apoteoză, reprezentată de un cerc luminos uriaş în 
care zăreşte chipurile tuturor celor pe care i-a cunoscut - 
iar între acestea, ca o formă delirant-ambiguă a existenţei 
trăite atât în interiorul, cât şi în exteriorul ideii de om, 
propria sa figură. După aceeaşi logică, a simultaneităţii 
binelui şi a răului, imaginea lui Joe Christmas apare în 
haloul luminos al lui Hightower suprapusă celei a lui Percy 
Grimm, agentul răului „oficial”. 

În felul acesta, Hightower poate fi considerat al treilea 
pilon al romanului. E mai puţin important că în chiar 
momentul de maximă intensitate emoţională al vieţii sale 
el înţelege să trăiască tot ca într-un spectacol. Cu adevărat 
important e că a reuşit să-şi asume o identitate, chiar dacă, 
din exterior, ea pare mai găunoasă şi mai demnă de 
dispreţ decât oricând. 


Deşi Light in August e o construcţie liniară, în care 
temporalitatea e departe de-a juca rolul spectaculos din 
alte cărţi ale lui Faulkner, dinamismul naraţiunii e asigurat 
de câteva plonjoane de mare întindere în trecut. Cea mai 
amplă o constituie biografia lui Joe Christmas: crescut într- 
un orfelinat, el intră într-o a doua închisoare fără gratii, 
aceea a presbiterianului McEachern, pe care, de altfel, îl 
va ucide. Din acest moment, blestemul sângelui - deşi 
nimeni nu e absolut sigur că el ar fi mulatru, toată lumea îl 
consideră astfel, inclusiv el însuşi - se va combina cu 
păcatul morţii. Încercarea de a se sustrage justiţiei îl va 
cobori pas cu pas pe scara anormalităţii: violențele, 
imoralitatea, crima. Prima lui iubită, Bobbie Allen, o 
prostituată, adaugă încă un cerc infernului care va triumfa 
odată cu intrarea în scenă a lui Percy Grimm. 

Păcatul lui Joe Christmas e de origine metafizică, şi orice 
încercare de a se salva conduce la o fundătură încă mai 
greu de surmontat. Trăind cu Joanna Burden, Christmas 
poate urmări, cu ochii lui, felul în care o fiinţă iniţial liberă 
de prejudecăţi se surpă sub influenţa blestemului religios, 
al intoleranţei calviniste. Iubirea carnală se 
metamorfozează într-un fel de „abjecţie a mândriei”, în 
invazia  iraţionalului în plin univers al simţurilor 
triumfătoare. 

Mai puţin spectaculos la nivelul evenimentelor, 
parcursul reverendului Hightower constituie o a doua 
mare paranteză epică sudată pe liniaritatea poveştii 
centrale. Dacă în cazul lui Joe Christmas drama e 
rezultanta unui şir de evenimente limpezi, a unui epic 
galopant, ruina spirituală a lui Hightower se produce în 
zona speculațiilor şi a imaginarului plin de energie al 
propriei biografii. Hightower îşi  ruinează cariera, 
pierzându-şi şi soția din cauza unei maladive identificări cu 
bunicul său, un ofiţer confederat. Acesta fusese ucis la 
Jefferson, lăsând o rană de neşters în mintea copilului ce 


pendula între credinţa absolută şi o dorinţa egală de ai se 
sustrage. 

Deşi absent din viaţa comunităţii, trăind ca un paria, 
disprețuit, el se dovedeşte „figura unificatoare şi centrul 
de informaţii pentru ultimele secţiuni ale romanului” 
(Chase, 1978: 212). Omul viselor tulburi, al mirajului, al 
obsesiei pentru trecutul glorios al Sudului, Hightower 
aparţine, cu claritate, acelor valori pe care modernitatea 
le-a distrus pentru totdeauna: simţul onoarei, curajul, 
idealismul, credinţa profundă. Decizia sa de a se implica în 
ultimele secvenţe ale tragediei lui Christmas contribuie, 
într-un tragic paradox, la accelerarea deznodământului: 
locul ales pentru castrarea şi asasinarea lui Joe e un spaţiu 
plin de sugestii simbolice. Bucătăria e un avanpost al 
infernului, locul în care materia e pregătiră pentru a fi 
redată eternității. 

Precaritatea evenimentelor e, însă, din plin substituită 
de complexitatea psihologiei personajelor. Cu puţine 
excepţii, critica a tratat-o pe Lena Grove drept un personaj 
unilateral, fără o combustie internă demnă de admirat. În 
realitate, rolul ei simbolic în roman transcende simpla 
funcţie de liant între teritorii şi personaje. Faulkner îşi 
asumă un mare risc - dar îşi clădeşte astfel şi o subtilă 
îndreptăţire - de a ne-o prezenta în semitonuri şi în 
jumătăţi de imagini. Cu toate acestea, postura finală e de-o 
mare complexitate, rezultată din decizia lui Faulkner de a 
depăşi imaginea simplistă a „femeii-femeie”, simbol al 
pământului-mamă.  Spectacularul rezultă nu atât din 
comportamentul ei, cât din felul în care romancierul ni-l 
înfăţişează: din alternarea de „gravitate şi un dram de 
fantezie umoristic-grandioasă şi băşcălie” (Chase, 1978: 
212). 

Lena Grove se înscrie în seria femeilor puternice ale lui 
Faulkner, a ființelor ce-şi extrag legitimitatea din forța de 
a regenera universul. Agenţi ai răului, bărbaţii acestei lumi 


sucombă în mod frecvent în faţa uluitoarei energii 
redemptive existente în gingaşa făptură a femeilor. S-a 
vorbit chiar de un „maniheism de Mississippi”, de-un tabel 
existenţial pe care bărbaţii ar fi plasați deasupra - ceea ce 
i-ar face însă mai vulnerabili la forţele întunecate ale 
satanismului. Astfel s-ar explica eşecul lor, fie c-ar fi vorba 
de războinici de-un curaj ieşit din comun, fie de banali 
strigoi ai trecutului ce bântuie lumea fără glorie a 
modernităţii. 

În Lena Grove subzistă, evident, imaginea femeii care îi 
transformă pe bărbaţi în simple „epifenomene” (dac-ar fi 
să folosim terminologia lui Henry Adams). Există ceva 
brutal-originar în indolenţa Lenei, ceva care aminteşte în 
egală măsură de siguranţa de sine a animalelor, dar şi de 
„placiditatea zeilor instalaţi în eternitatea lor” (Chase, 
1978: 212). Ea domină lumea, deşi în aparenţă e victima 
absolută: abandonată, umilită, înşelată. Faulkner încearcă 
să ilustreze ceva mai mult decât un simplu conflict al 
sexelor: Light in August e şi un studiu al valorilor, al 
încercării de a armoniza contrariile. Lena e întruparea 
unui anumit tip de valori ale instinctului - bunătatea inimii, 
curajul de a urmări țelul, înţelepciunea suferinţei -, un bun 
conducător de umanitate, un dirijor care, din instinct, 
anulează conflictele încărcate de energii negative ale 
celorlalte personaje. 

Nu e vorba de un personaj ideal, însă. În monomania ei 
accentuată - evenimentele o ating în măsura în care au 
legătură cu misiunea pe care şi-a luat-o -, Lena reprezintă 
judecătorul obligat să contrapună lumii imperfecte oglinda 
necruțătoare a legii. O lege ce se pretinde morală, dar care 
nu e decât partea vizibilă a unei colecţii de monstruozităţi, 
de resentimente şi  invidii aşezate sub emblema 
calvinismului. 

Dacă Lena Grove e avantajată de perspectiva prezentării 
evenimentelor, Joe Christmas e o victimă a felului în care 


evenimentele în care este implicat ajung la cititor. Copilul 
abandonat, obligat de părinţii adoptivi să  mimeze 
fanatismul religios, pentru ca ulterior să ajungă victimă 
tocmai a blestemului sub care a stat de la început, nu are 
cum să fie, la modul absolut, un personaj negativ. Aş spune 
chiar că el întrupează una dintre feţele ideologice ale 
modernităţii, un amestec de bine şi rău, de risc şi 
conformism, de bunătate şi cruzime. Trebuie, totuşi, 
subliniat că Joe Christmas e mai întâi - nu numai 
cronologic, ci şi în ordinea brutalităţii - victimă, şi abia 
apoi victimizator. El e un agent al răului nu pentru că s-a 
născut rău, ci pentru că a fost infectat cu bacteria răului 
încă din copilărie. 

Personaj torturat, erou tragic, figură  dilematică: 
referirile la Joe Christmas au rătăcit în acest spaţiu al 
indeterminării şi incertitudinii. Comparându-l cu Oedip, 
Richard Chase accentuează un aspect fundamental al 
identităţii sale: „Christmas chiar e o victimă: el n-a avut 
niciodată vreo şansă, ori şansa sau măcar iluzia unei şanse 
pe care orice erou tragic trebuie s-o aibă” (Chase, 1878: 
213). Dacă Lena Grove se deplasează la pas, rătăcind după 
ritmul dictat de mersul obişnuit, Christmas e mereu în 
alergare: el fuge de orfelinat, de fanaticul McEachern, de 
crimele sale, de Joanna Burden, de Percy Grimm şi, 
finalmente, de el însuşi, de complicata lui ereditate. 

E limpede că Faulkner nu are nicio clipă intenţia să-l 
salveze pe Christmas, după cum nici nu doreşte s-o 
transforme pe Lena Grove în altceva decât în întruparea 
feminităţii primar-animalice  triumfătoare. Viziunea 
romancierului e mai puţin filosofică decât în A Fable sau 
chiar în povestirile din ciclul The Bear, dar e cu siguranţă 
mai aproape de naturalism decât în oricare din marile lui 
romane: „Nu e vorba nici de mister, nici de alegere 
dezastruoasă, nici de acţiune nobilă, nici de tragică 
recunoştinţă. E vorba de ereditate, de context, de 


cauzalitate nevrotică, de inechitate socială. Ceea ce i se va 
întâmpla ulterior lui Joe Christmas e făcut inevitabil de 
împrejurările copilăriei sale în orfelinat” (Chase, 1978: 
213-214). 

Componenta naturalist-psihanalitică a personalităţii lui 
Christmas e dată de frustrarea care i-a dominat, încă din 
copilărie, existența. Senzualitatea  debordantă a 
personajului nu poate fi domolită de simpla satisfacere a 
instinctelor sexuale, ci prin eliminarea, anihilarea, 
distrugerea oricărei fiinţe care l-a ajutat să atingă extazul 
erotic. Evident, într-un plan de adâncime, toate acestea 
corespund unor pulsiuni suicidare, dorinţei de a dispărea 
din lume. Cel care înţelege din instinct această situaţie 
este Percy Grimm, ofiţerul inflexibil, rasistul atroce, care 
simte că uciderea lui Joe Christmas nu e deplină dacă nu 
ucide în el şi originea fascinaţiei exercitate asupra 
femeilor. Castrarea devine, în acest ritual demonic, o 
treaptă de iniţiere a unui proces de exorcizare a 
demonilor. 

Nici Gail Hightower n-a fost, ca personaj, valorizat altfel 
decât ca un liant între lumi. El este, prin experienţa vieţii, 
un alter-ego al amândurora: subzistă în el o Lena Grove 
încremenită, dar şi un Joe Christmas obsedat de imaginea 
unui trecut la înălţimea căruia n-a reuşit să se ridice 
niciodată. Nu sunt sigur că Hightower e personajul cel mai 
important din roman, cum susţin, mai degrabă din intenţia 
de a deschide pârtii originale în interpretarea textului, unii 
critici, dar el merită cu siguranţă o atenţie sporită. Nu 
numai pentru că se implică în scenele de intens dramatism 
ale naraţiunii, ci şi pentru că e un personaj cu evoluţie: un 
învingător, eroul unei lupte în care pare să n-aibă nicio 
şansă de izbândă - un război cu puterea defensivă a 
propriilor slăbiciuni. 

Se umblă, se vorbeşte, se aleargă mult în roman. 
Personajele sunt dispuse la comunicare, la confesiune şi 


chiar la tranzacţii, doar spre a-şi atinge scopurile. 
Faulkner a uzat şi în Light in August de o tehnică 
binecunoscută din alte romane: stabilirea unui contrast 
ferm durabil şi expresiv, între exteriorul şi interiorul 
personajelor. Fiecare dintre eroii săi pare să posede, 
simultan, o dublă personalitate, un eu public şi un eu 
privat. Ei nu reprezintă, însă - şi în asta constă 
originalitatea demersului său - modalităţi alternative de a 
se înfăţişa lumii, ci module de comunicare instantanee a 
esenței lor. Din punct de vedere psihologic, s-ar putea 
spune că eroii trăiesc în iluzie, că văd lumea în datele ei 
imaginare, idealizate, şi nu în concreteţea ei. Şi, cu toate 
aceste, nu e vorba de nişte visători, ci de oameni aflaţi sub 
o enormă presiune, căreia îi contrapun fragila consistenţă 
a fiinţei lor vulnerate. 

Dac-ar trebui rezumat într-o frază, probabil că s-ar putea 
spune despre Light in August că e romanul supunerii, al 
resemnării, al acceptării pasive (iar în cazul lui Joe: pasiv- 
furioase) a destinului. Faptul că Joe Christmas dă impresia 
că încearcă să scape pedepsei e o eroare: în realitate, el 
fuge în direcţia unui destin mai nemilos. Probabil că dacă 
ar fi fost arestat după prima crimă, ar fi fost executat aşa 
cum o cerea legea, dar n-ar fi fost redus la stadiul de 
animal primejdios, care nu trebuie doar ucis, ci şi 
eliminată şansa de a mai procrea vreodată. 

Suferinţa, asumarea învăţăturii creştine conform căreia 
există o plată pentru fiecare păcat, conferă cărţii aura 
sumbră a unei evanghelii fără Mântuitor. Învăţămintele nu 
au însă valoare catehetică, de comunicare/învăţare prin 
dialog, ci valoare preventivă: Faulkner scrie despre o lume 
ce nu trebuie luată drept model. Reverenţa are aici doar 
rolul de a stabili un protocol al ruperii barierelor de 
comunicare. Unele personaje există doar pentru a 
disemina confuzie, a construi ipoteze nerealiste doar de 
dragul de a întreţine o atmosferă conflictuală. 


De pildă, doamna Hines, bunica lui Joe Christmas 
identifică o asemănare frapantă între nepotul ei, în 
copilărie, şi nou-născutul Lenei Grove. Mai mult, ea 
răspândeşte - discret, ce e drept - zvonul că Joe Christmas 
e, de fapt, fiul Lenei... (în roman, paşii Lenei şi-ai lui Joe nu 
se întretaie niciodată.) Coincidenţele temporale, întâlnirile 
accidentale (ca de pildă, aceea dintre Joe Christmas şi 
Percy Grimm, petrecută exact în momentul când Byron 
Bunch, devenit protectorul Lenei, se intersectează, în alt 
colţ al Yoknapatawphei, cu Lucas Burch), construirea de 
situaţii şi personaje antagonice - Gail Hightower e un 
suporter fanatic al valorilor Sudului, domnişoara Burden 
un avocat la fel de înfocat, ireductibil, al prejudecăţilor 
Nordului - sunt menite să dea consistenţă unei lumi 
dispusă în planuri paralele. În mod simbolic, Lena intră în 
scenă, adică ajunge la marginea oraşului Jefferson, exact 
în momentul în care, la distanţă, se poate zări fumul casei 
în care zace moartă Joanna Burden. 

Faptul că Lucas Burch şi Joe Christmas au fost, pentru o 
vreme, tovarăşi, creează noi serii de confuzii, dar conduce 
la motivarea psihologică a unui deznodământ radical. 
Inocenţa şi trădarea nu au, în comitatul Yoknapatawpha, 
valoarea din lumea reală: prin ele se exprimă doar 
tensiunile de moment, formulele de evitare a dezastrului. 
Personajele trăiesc, parcă, în anticamera Timpului, 
mişcându-se, imponderabil, pe trasee nu doar neştiute, dar 
lipsite de importanţă. Momentul premergător asasinării 
Joannei Burden de către Joe Christmas e nu doar un 
splendid plonjeu literar în mintea tulburată a personajului, 
ci şi o fabuloasă probă de naraţiune psihologică de 
descriere a stării de pre-temporalitate, de lume de 
dinaintea naşterii Lumii: „Acum totul era nemişcat, liniştit, 
pământul fecund şi răcoros respira adânc. Întunericul era 
plin de voci, miriade de voci, venite din toate timpurile pe 
care le cunoscuse, de parcă tot trecutul era un desen fără 


relief. Şi care mergea înainte: mâine seară, toate zilele de 
mâine, o parte a desenului fără niciun relief, mergând 
înainte. Se gândi la asta cu o uimire calmă: continuând, 
miriade de glasuri, obişnuite, întrucât tot ce fusese 
vreodată era la fel cu tot ce avea să fie, întrucât ziua de 
mâine care avea-să-fie şi aceea-care-fusese erau la fel. Şi 
atunci se făcu ora” (p. 274). 

În această planetă tulbure, plutind în afara timpului, 
personajele iau bolile mortale unii de la alţii. Posturile 
călău-victimă sunt cu atât mai complexe cu cât ele sunt 
interschimbabile. E greu de spus, de pildă, cine corupe pe 
cine în strania, carnala, bigota legătură dintre Joanna şi 
Christmas. Joe, cu spaimele lui, cu „promiscuitatea 
anonimă” a vieţii sale, cu oroarea de propriu-i trecut, 
dominat de strigoii terorismului religios? Sau Joanna, 
femeia singură, care vreme de douăzeci de ani nu fusese 
altceva decât o combinaţie de preot, bancher şi infirmieră, 
pentru a deveni, la vârsta maturității depline, înstăpânită 
de „o teribilă şi impersonală curiozitate copilărească cu 
privire la subiectele şi lucrurile interzise; a unui interes 
pasionat, neobosit şi detaşat, ca de chirurg, pentru trup şi 
posibilităţile lui” (p. 252). 

Paralelismele între personaje şi situaţii continuă: Joe 
Christmas pătrunde în casa Joannei - casa în care vreme 
de douăzeci de ani dormise singură - exact în felul în care 
Lucas Burch pătrunsese, la începutul romanului, în camera 
Lenei - pe geam. Există, însă, o diferenţă, şi încă una 
semnificativă: seducerea Lenei Grove se desfăşoară după 
un scenariu nesofisticat, într-o lume a valorilor simple şi a 
instinctelor fireşti. Jocurile amoroase ale lui Joe şi-ale 
Joannei trimit, din contră, la lumea perversă şi la visele 
sălbatice ale unei nimfomane care şi-a găsit perechea - o 
pereche din altă lume, din altă rasă şi din alt timp. Un 
tablou intens sexualizat, mai potrivit cu picturile pervers- 
stilizate ale „unui Beardsley din timpul lui Petronius” decât 


cu alb-negrul lumii prăfuite în care Lena Grove aleargă 
după o iluzie dinainte pierdută. 

Într-un fel sau altul, fiecare dintre personajele romanului 
plăteşte pentru un păcat din trecut, fie el real sau 
imaginar: Lena pentru naivitatea de a crede în jurămintele 
amoroase ale lui Burch, Hightower pentru nebunia de a 
trăi o biografie străină, a unei fantome războinice, Joanna 
pentru decizia de a-şi modifica personalitatea, de a 
renunţa la acel chip aproape masculinizat în favoarea unei 
feminităţi târzii. Tragedia lui Christmas însuşi se naşte pe 
baza unei simple supoziţii: bunicul său, Hines, îl ucisese pe 
iubitul fiicei sale pentru că bănuia că are sânge negru. 
Bănuiala se transformă în certitudine când, depus pe 
treptele orfelinatului, portarul decretează că doar un 
negru poate avea un astfel de nume... 

Crimele lui Joe Christmas nu sunt nici pe departe atât de 
inexplicabile pe cât par. Ele sunt programate în lanţul 
devenirii sale biologice încă din fragedă copilărie. Educaţia 
extrem-calvinistă colorează tragic revelaţia sexualităţii: de 
la voyeurismul involuntar în care micul Joe asistă la scena 
acuplării în orfelinat, la iubirea tulbure pentru fetiţa care 
se apropie de el, pentru a dispărea brusc, la atracţia 
pentru negresa de paisprezece ani pe care, ca o reacţie 
paradoxală de apărare ajunge s-o bată, până la cea care-l 
iniţiază sexual, prostituata Bobbie Allen. Când aceasta îi 
respinge cererea în căsătorie, Joe vede confirmarea 
blestemului care l-a urmărit încă de la naştere. În fine, 
Joanna Burden şi apetitul ei sexual sălbatic completează 
ultimul act dintr-o tragedie de-al cărei deznodământ nu se 
îndoia nimeni. 

Fondul pe care se desfăşoară toate aceste insuportabile 
agresiuni este al educaţiei radicale protestante. Aceasta i-a 
indus oroarea faţă de plăcerile trupeşti chiar dacă vocile 
care-i vorbesc despre păcatul fizic în termeni coşmareşti 
sunt blânde - cum e cazul cu doamna McEachern. Ca şi 


cum ar fi un recipient gol, toţi cei din preajmă încearcă să-i 
imprime lui Christmas propria lor identitate. El e un „om 
fără însuşiri”, pretextul participanţilor la drama lui de a-şi 
dovedi forţa şi talentele de creatori. Reacţia acestuia e cât 
se poate de energică, însă lipsită de sorţi de izbândă: 
„Niciun alt personaj din carte nu plonjează cu mai multă 
disperare decât Joe atât în gândire, cât şi în acţiune; 
rămânând însă periferic şi fragmentat, el nu reuşeşte 
vreodată să le dea coerenţă” (Friedman, 1984: 91). Om nu 
doar fără însuşiri, dar şi de prisos, Joe Christmas ilustrează 
o formă a existenţei vulnerate, a unui conţinut fără contur 
şi-a disperării ca mod de a subzista în lume. 

Există, aşa cum s-a văzut, o anumită circularitate a 
evenimentelor, atentă corelare a gesturilor şi 
întâmplărilor. Strategia favorită a lui Faulkner - de a citi 
partea prin întreg, evidentă în raportările frecvente la 
istoria comitatului Yoknapatawpha, sursă de confuzie şi 
derută pentru cel nefamiliarizat cu clanurile şi obsesiile 
acelei lumi - asigură, pe de altă parte, complicitatea 
cititorului care ştie să aştepte. Trecutul şi prezentul nu au, 
din punctul de vedere al celui care spune „povestea”, 
absolut nicio importanţă. Ele sunt sugestive doar în 
perspectiva cititorului, invitat să descopere, ca într-o 
revelaţie indusă din fragmente de informaţii, semnificaţiile 
reale. 

Ca exemplu, simbolistica agresivă a fumului observat de 
Lena Grove - un fum „mai de neclintit ca un monument” - 
marchează atât începutul romanului, cât şi încheierea lui 
simbolică: ne dăm seama doar mai târziu că Joanna fusese 
deja asasinată şi casa arsă. Pe parcurs, secvenţa e 
menţionată de mai multe ori, atât de către Byron Bunch, 
de Joe Christmas, cât şi de către Faulkner însuşi. Prin 
astfel de strategii ale enunţului şi amânării autorul reduce 
momentele de mare intensitate dramatică la nivelul 
evenimentelor normale: reperele sale sunt cosmosul şi 


eternitatea, faţă de care micile întâmplări mundane 
aproape că n-au nicio importanţă. 

Alan Warren Friedman observa cu îndreptăţire formula 
de funcţionare a textului: „Momentul climactic este în 
egală măsură inevitabil şi evitat, determinat într-o 
asemenea măsură de procesele istorice şi de dansul 
atemporal al naraţiunii lui Faulkner, ce pare să se fi 
petrecut de mult, pare să se fi scurs multă vreme de când 
a devenit materie primă pentru o analiză revizionistă, fără 
să-şi fi dat măcar osteneala de-a se fi întâmplat” 
(Friedman, 1984: 93). In relaţia cu cartea, scriitorul 
introduce răutatea unei vederi periferice, un fel de control 
cu coada ochiului, o joacă de-a libertatea contrazisă de 
efectele ultime ale întâmplărilor. Sigur de sine, cunoscând 
dinainte deznodământul, el este concentrat doar asupra 
multiplicării strategiilor prin care să-l plimbe pe cititor cât 
mai departe de momentul rezolvării conflictelor. 

Problematica morală în Light in August este similară 
aceleia din Absalom, Absalom!: nu păcatul dintre albi şi 
negri, ci rezultatul păcatului e cel pedepsit. Joe Christmas 
nu e ucis, în primul rând, pentru asasinarea Joannei 
Burden, ci pentru că în vinele lui curge sângele amestecat 
al unui păcat mai vechi. Linşajul e doar ultima scenă a unui 
scenariu pornit chiar din mintea lui Christmas: înainte de a 
se ridica împotriva lumii, el s-a ridicat contra propriei, 
incerte, identități: „Joe Christmas îndreaptă prejudecata 
rasială în interior, împotriva sa, iar suferinţa care rezultă îl 
împinge pe calea violenţei însingurate. El e condus de un 
puternic sentiment al vinovăţiei şi de nevoia unui anumit 
fel de pedeapsă ori de expiere morală” (Swiggart, 1962: 
131). „Tragedia puritană” al cărei erou predestinat e 
Christmas nu se poate rezolva decât prin autodistrucţie, 
prin arderea de la rădăcini a răului. 

În această perspectivă, personajele nu sunt decât 
măştile unui spectacol din care adevărații actori au fost 


evacuaţi. Moartea e, în lumea mitologiilor păgâne, singura 
formă de salvare: dar în urma ei lumea nu devine mai 
bună, ci încă mai violentă. Fanatismul religios e opera 
generaţiei bătrâne (Eupheus Hines, bunicul lui Christmas, 
şi Calvin Burden, bunicul Joannei, sunt plămădiţi din 
acelaşi aluat al intoleranţei şi lipsei de milă: Doc Hines nu 
ezită să-şi abandoneze nepotul pe treptele orfelinatului 
unde lucrează ca om de serviciu, pe când Calvin Burden îşi 
îndoctrinează cu forţa copiii), dar nebunia religioasă 
devine însuşi felul de a fi al tinerilor. 

Joe Christmas e un personaj de care lumea 
Yoknapatawphei are nevoie pentru a-şi pune în faţă 
oglinda propriilor frustrări şi fobii. Indiferent că sunt 
aboliţionişti (precum Joanna) sau practicanți ai 
fanatismului rasial (marea majoritate a personajelor), ei 
trăiesc sub blestemul sclaviei şi al credinţei oarbe, „al 
umbrei negre având forma unei cruci”. Faulkner dezvoltă o 
sofistică tulbure, explicând incompatibilitatea ireductibilă 
dintre rase prin jocul pervers al unei zeități încărcate de 
energia negativă a propriului păcat: „Blestemul rasei albe 
e negrul care va fi întotdeauna alesul Domnului, pentru că 
odată El l-a blestemat”. Culpa morală se explică, aşadar, 
printr-un defect de construcţie a lumii, prin obligaţia 
personajelor de a face apel la ritualurile sălbatice ale 
sângelui. 

Sexualitatea şi violenţa sunt strâns legate de 
experienţele primordiale ale personajelor, Joe Christmas 
construindu-şi existenţa în funcţie de oroarea provocată de 
„sângele rău” al ciclului menstrual, o metaforă limpede a 
sângelui său „stricat”. Ţinutul Yoknapatawphei nu putea să 
nu îmbrăţişeze astfel de valori extremiste, fiind el însuşi 
născut din păcatul omului alb care l-a înşelat şi gonit pe 
indianul-piele-roşie. Comportamentul lui Joe Christmas, 
din momentul asasinării până când va fi capturat la 
Mottstown, transcrie revolta individului sălbăticit, al 


demonului pentru care oamenii nu mai prezintă niciun 
interes - singurul său duşman fiind Dumnezeul rău care a 
lăsat o atât de strâmbă ordine a lumii. 

Aparenta lipsă de interes a lui Faulkner pentru 
construirea unei naraţiuni dinamice provine din miza 
disproporţionată pe simboluri. Lectura se transformă 
aproape de la sine într-o vânătoare de semne. Paginile 
construiesc, într-o totală independenţă faţă de tribulaţiile 
personajelor, o plasă de semnificaţii mai puternice şi mai 
expresive decât orice li s-ar întâmpla acestora. Pentru 
mulţi critici (Peter Swiggart între ei), momentul de maxim 
dramatism al romanului nu-l constituie nici rătăcirea 
disperat-indiferentă a Lenei, nici trădările, violențele sau 
asasinatele descrise. Nu, „climax”-ul cărţi ar fi de găsit în 
scena în care Joe Christmas îşi schimbă încălţările cu cele 
ale unei negrese. 

Avem aici totul: alegerea identităţii care până atunci îi 
crease o teribilă dramă, asumarea alterităţii şi, finalmente, 
acceptarea morţii: „ghetele negre mirosind a negru, în faţa 
lui: semnul acesta de pe gleznele lui, mărturie categorică 
şi de neşters a mareei negre urcând de-a lungul picioarelor 
lui, dinspre tălpi spre cap, aşa cum suie moartea” (p. 329). 
Tehnica balansului, a contrapunctului funcţionează în 
roman atât la nivelul „story”-ului, cât şi în felul în care 
sunt concepute personajele. Din această perspectivă, Joe 
Christmas şi Lena Grove sunt eroi antitetici: Christmas e 
preluat de şuvoiul negru al existenţei, amplificându-l prin 
energia iraţională a actelor sale: el răspunde „răului cu un 
rău încă mai mare, el nefiind capabil să cadă la pace cu 
lumea sau cu sine însuşi decât prin martiriu” (Hirshleifer, 
1973: 249). 

În ce-o priveşte, Lena Grove reprezintă versantul 
molcom, pasiv, conservator al creştinismului. Ea 
receptează nedreptăţile vieţii cu o resemnare plină de 
demnitate. La o analiză mai atentă, comportamentul ei se 


relevă a fi la fel de inacceptabil precum al lui Christmas - 
cu singura şi fundamentala deosebire că ea îşi asumă 
umilinţa, pe când Joe o respinge cu sălbăticie. La urma 
urmelor, Faulkner n-a dorit să scrie un roman al 
personajelor - chiar dacă precaritatea poveştii narate le-a 
împins într-un prim-plan ce nu le era destinat. Faptul că 
ele au dobândit o asemenea însemnătate în roman e 
rezultanta unei neînţelegeri de substanţă: ei există tocmai 
datorită faptului că trăiesc într-o permanentă criză a 
identităţii. Ei sunt pentru că, de fapt, nu sunt! 

Insecuritatea mentală în care trăiesc îi obligă să se 
apropie, ca vrăjiţi, de o anumită formulă existenţială, pe 
când experienţa îi îndepărtează cu o egală energie. Joe 
Christmas „încearcă în mod onest să devină negru, dar nu 
reuşeşte nu pentru că negrii au refuzat să-l accepte, ci 
pentru că nu poate el însuşi accepta un asemenea rol”, 
notează, pe bună dreptate, Cleanth Brooks (1983: 173). 
Light in August este, în cele din urmă o carte a 
Comunităţii, şi nu a personajelor. 

Într-adevăr, ele au forţă, prestigiu, energie în funcţie de 
apropierea sau depărtarea de centrul valorilor acesteia - 
cu alte cuvinte, cât de puternic este în ei reziduul 
păcatului, al vinii, al fanatismului. Cum personajele nu 
există în afara Comunităţii („iar cei care sunt în afara ei 
sunt astfel în grade diferite” [Benson, 1973: 259]), ele vor 
avea de înfruntat un dublu tip de presiuni: al identităţii 
posedate şi a identităţii induse. Trebuie, din acest motiv, 
să le acordăm toate circumstanţele atenuante. Dar mai 
ales acelea de a fi protagoniştii unui text admirabil, a unei 
dezlănţuiri a cuvintelor ce n-au plutit parcă niciodată atât 
de exuberant între iluzie şi înstrăinare, între tăcere şi 
inerție, între fascinația propriei expresivităţi şi prăbuşire. 


Mircea Mihăieş 


Referinţe 


Benson, Carl, 1973, „Thematic Design in Light in 
August”, in Welshimer Wagner, 1973. 

Blotner, Joseph, 1974, Faulkner. A Biography, New York: 
Vintage Books. 

Brooks,  Cleanth, 1983, William Faulkner. First 
Encounters, New Haven and London: Yale University 
Press. 

Butcher, Fanny, 1932, „New Faulkner Writing Fits His 
Material”, Chicago Tribune, October 8, p. 12, în Inge, 
1995. 

Chase, Richard, 1978, The American Novel and Its 
Traditions, New York: Gordian Press. 

Coetzee, J.M., 2005, „The Making of William Faulkner”, 
in The New York Review of Books, Volume LII, Number 6, 
April 7. 

Coughlan, Robert, The Private World of William 
Faulkner, New York: Harpe & Brothers, in Blotner, 1974. 

Farrell, James T., 1932, „The Faulkner Mixture”, New 
York Sun, October, p. 29 în Inge, 1995. 

Friedman, Alan Warren, 1984, William Faulkner, New 
York: Frederick Ungar Publishing Co. 

Gwynn, Frederick L., Blotner, Frederick L. 1995, 
Faulkner in the University, Clarlottesville and London: 
University of Virginia. 

Hirshleifer, Phyllis, 1973, „A Whirlwind in the South: An 
Analysis of Light in August”, in Welshimer Wagner, 1973. 

Inge, M. Thomas, 1995, William Faulkner. The 
Contemporary Reviews, Cambridge: Cambridge University 
Press. 

Millgate, Michael, 1966, The Achievement of William 
Faulkner, New York: Vintage Books. 

Swiggart, Peter, 1962, The Art of Faulkner's Novels, 
Austin: University of Texas Press. 


Welshimer Wagner, Linda., ed., 1973, William Faulkner. 
Four Decades in Criticism, Ann Arbor: Michigan University 
Press. 


Cuprins 


Călătorie în Yoknopatawpha.......cee eee eee eee 4 
Îi ai Aita E taeto beat a Aa a lea 24 
D A AOAR E tea da atat at sat ea ara 48 
ma aa iata nai Ca ata a ot udat pat E aa 71 
A E TO ati atata O E OA 89 
T E ta al E 111 
ETTET 0300 AE AOE, 126 
TLEN E i tea ta a EESTE 149 
Nina E RR OR al d a AS td 0083 169 
o enron ci a tai aa aa A TEA ae ca 195 
TO coca sai NN tata sell tt a că of ata at ta Nana 211 
08 o EA A la a A E A Ela 221 
E N ia ol d edita 242 
[| e e coins audi ati lt ta E EEEE aro anii ae aaa 268 
Îl atleta NM tata seta at a că of atata tata A 296 
a 0 aa da la aia e EE teaca ad 314 
ÎN) oo aa NA cala EEA e 333 
ÎN cae arie EET EEEE aro aaa a aa 359 
TO E 0 AAA ata se sata dl a A Aa ala tt la a a 379 
[| e ai alea al lao că da data 0 ll aia aia 403 


Postfaţă de Mircea Mihăieş.........cee eee eee eee eee 


Referinţe