William Faulkner — 01 Sanctuar

OLAI 


Da Lis 


WILLI 


UNR 


sanctuar 


William 
Faulkner 


Sanctuar 
(„Sanctuary”, 1931) 
Traducere de Mircea Ivănescu 
Postfaţă de Dan Grigorescu 


ii Ai 
sAr 


` X 


Cuprins: 
William Faulkner 
I 
II 
III 


XXXI | 
POSTFAŢĂ 


| 

De dincolo de ecranul de tufişuri care înconjurau izvorul, 
Popeye îl pândea pe bărbatul care se aplecase să bea. O cărare 
nu prea umblată ducea de la drumul mare spre izvor. Popeye îl 
pândea acum pe omul acela - un bărbat înalt, slab, fără pălărie, 
în pantaloni de flanea cenuşie decoloraţi de soare şi purtându-şi 
o haină de stofă mai grea peste braţ - aşa cum ieşise din cărare 
şi se aplecase în genunchi să bea din izvor. 

Izvorul pornea de la rădăcina unui mesteacăn şi curgea, peste 
o adâncitură de nisip învârtejită şi vălurită. Era împrejmuit de o 
învălmăşeală de papură şi scaieţi, de cipreşi şi arbori de cauciuc 
în care lumina soarelui zăcea spartă, fără luciu. Undeva, 
ascunsă şi tainică, dar totuşi aproape, o pasăre cântă trei note, 
apoi tăcu. 

Bărbatul care bea din izvor îşi apleca faţa spre răsfrângerea 
sfărâmată mărunt a chipului său care sorbea. Când îşi înălţă 
însă capul, văzu prin sfărâmăturile acestei imagini oglindirea 
pălăriei de pai a lui Popeye, deşi nu auzise niciun zgomot 
înainte. 

Văzu în faţa lui, dincolo de firul izvorului, un bărbat scund, cu 
mâinile înfundate în buzunarele hainei, cu o ţigară atârnându-i 
pieziş peste bărbie. Purta un costum de culoare închisă cu haina 
strâmtă, cu piepţi înalţi. Pantalonii îi erau suflecaţi o dată, 
murdari de noroi întărit, peste pantofii murdari de noroi întărit. 
Chipul îi era de o culoare ciudată, palidă, ca şi cum ar fi fost 
luminat violent de lumină electrică; în tăcerea asta însorită, cu 
pălăria de pai piezişă pe cap şi cu mâinile în şolduri, uşor 
arcuite, avea aerul rău şi lipsit de relief al unei imagini pe o 
foaie de tablă. 

In spatele lui pasărea cântă iarăşi trei măsuri muzicale 
repetate monoton; sunete fără înţeles şi profunde ieşind dintr-o 
tăcere suspinătoare şi paşnică, părând să izoleze locul acela, şi 
din care se ivi o clipă mai târziu zgomotul unui automobil care 
trecea pe un drum, mai încolo, şi se stinse în depărtare. 

Omul care băuse era încă în genunchi, la izvor. „Ai un pistol 
acolo, în buzunar, îmi închipui”, spuse. 

De dincolo de izvor, Popeye părea să-l privească doar cu două 
buboaie de cauciuc negru, moale. „Eu te întreb”, spuse Popeye. 
„Ce-ai acolo în buzunar?” î 

Celălalt îşi ţinea haina petrecută pe braţ. Işi ridică mâna liberă 


spre haină, din ale cărei buzunare ieşeau o pălărie moale, 
turtită, şi o carte. „Care buzunar?” întrebă el. 

„Nu-mi arăta”, spuse Popeye. „Spune-mi.” 

Celălalt îşi opri mâna. „E o carte.” 

„Ce carte?” întrebă Popeye. 

„O carte. O carte pe care-o citesc oamenii. Unii oameni 
citesc.” 

„Dumneata citeşti cărţi?” spuse Popeye. 

Mâna celuilalt îngheţase deasupra hainei. Se priveau unul pe 
altul peste izvorul dintre ei. Ţigara îşi unduia fumul destrămat 
peste faţa lui Popeye, o parte a feţei lui, strâmbată în fum, ca o 
mască mulată în două expresii simultane. 

Din buzunarul de la şold, Popeye scoase o batistă murdară şi 
o despături peste călcâie. Apoi se aşeză pe vine, cu faţa spre 
bărbatul de dincolo de izvor. Era poate ora patru după-amiaza, 
în mai. Rămaseră aşa, chirciţi, unul cu faţa spre celălalt, cu 
izvorul între ei, preţ de două ceasuri. Din când în când pasărea 
mai cânta prin mlaştină, de parcă ar fi fost întoarsă de un 
mecanism de ceas; de încă două ori, nişte automobile invizibile 
mai trecură pe şosea şi-şi stinseră zgomotul. Pasărea cântă 
iarăşi. 

„Şi bineînţeles că nici nu ştii cum îi spune”, spuse bărbatul de 
cealaltă parte a izvorului. „Nu-mi închipui că ai şti cum se 
cheamă o pasăre, decât dac-ai vedea-o într-o colivie în vreun 
hotel sau te-ar costa patru dolari, pusă într-o farfurie.” Popeye 
nu spuse nimic. Şedea aşa, chircit în costumul lui negru, strâmt, 
cu buzunarul din dreapta al hainei iţindu-i-se peste şold, 
răsucindu-şi şi potrivindu-şi ţigări în mâinile lui mici, ca de 
păpuşă, scuipând în izvor. Tenul îi era de o paloare cadaverică, 
sumbră. Nasul îi era vag coroiat, şi nu avea deloc bărbie. Faţa i 
se termina pur şi simplu, ca faţa unei păpuşi de ceară aşezate 
prea aproape de un foc şi uitate acolo. Peste vestă avea un lanţ 
de platină ca un fir de pânză de păianjen. „Uite ce”, spuse 
celălalt. „Pe mine mă cheamă Horace Benbow. Sunt avocat la 
Kinston. Am stat aici la Jefferson; acum mă duc într-acolo. Toată 
lumea pe aici, prin partea locului poate să-ţi spună că sunt un 
om absolut inofensiv. Dacă-i o chestie cu whisky, mie nu-mi 
pasă deloc cât faci şi vinzi sau cumperi dumneata. M-am oprit 
aici să beau puţină apă. Nu vreau altceva decât să mă duc la 
Jefferson.” 


Ochii lui Popeye păreau nişte umflături de cauciuc, apăsate 
parcă şi apoi lăsate să-şi revină de sub amprenta moale a 
degetului gros. 

„Vreau să ajung la Jefferson până nu se întunecă”, spuse 
Benbow. „Nu mă poţi ţine aici aşa.” 

Fără să-şi mişte ţigara, Popeye scuipă peste ea în izvor. „Nu 
poţi să mă opreşti aici aşa”, spuse Benbow. „Să zicem că aş lua- 
o acuma la fugă dintr-odată.” 

Popeye îşi îndreptă privirea spre Benbow, ca şi cum şi-ar fi 
apăsat sigiliul de cauciuc peste el. „Vrei s-o iei la fugă?” „Nu”, 
răspunse Benbow. 

Popeye îşi luă ochii de la el. „Bine, atunci nu fugi.” Benbow 
auzi din nou pasărea, încercând iarăşi să-şi amintească exact 
cum i se spune pe aici, prin partea locului. O altă maşină trecu 
pe şoseaua invizibilă şi pieri în depărtare. Între ei şi zgomotul 
maşinii, soarele aproape pierise şi el. Popeye îşi scoase din 
buzunarul pantalonului un ceas de un dolar, îl privi şi-l puse la 
loc în buzunar, neglijent, ca pe o monedă. 

Acolo unde cărarea dinspre izvor se unea cu drumeagul 
nisipos, un copac fusese tăiat de curând şi bloca acum drumul. 
Trecură peste copac şi merseră mai departe, lăsând şoseaua în 
urmă. |n nisip erau două adâncituri paralele, dar fără amprente 
de copite. Pe unde cărarea dinspre izvor trecea dincolo, Benbow 
văzu urmele unor cauciucuri de automobil. În faţa lui, Popeye îşi 
vedea de drum, cu costumul lui strâmt şi pălăria ţeapănă, 
colţuroasă, semănând cu un felinar modernist. 

Nisipul se termină. Drumul urca, arcuindu-se, ieşind din 
hăţişuri. Se făcuse aproape întuneric. Popeye îi aruncă o privire 
scurtă peste umăr. „Dă-i din picioare, Jack”, spuse. 

„De ce nu tăiem direct peste deal?” întrebă Benbow. 

„Prin toţi copacii ăştia?” spuse Popeye. Pălăria îi zvâcni într-o 
lucire rea în amurg când se întoarse să privească dealul, prin 
jungla acum aproape ca o mare de cerneală. „Doamne, 
Dumnezeule!” 

Se făcuse aproape întuneric. Popeye îşi încetinise pasul. 
Mergea acum alături de Benbow şi Benbow îi vedea pălăria 
zvâcnind mereu dintr-o parte într-alta când Popeye se uita în jur 
cu un fel de pândă plină de răutate. Pălăria îi ajungea exact 
până la bărbia lui Benbow. 

Pe urmă ceva, o umbră căpătând formă din iuţeală, cobori 


spre ei şi trecu mai departe, lăsând o zvâcnire de aer peste 
feţele lor, cu un penaj tăcut de aripi încordate, şi Benbow simţi 
tot trupul lui Popeye sărind înspre el şi mâna lui încleştându-i-se 
de haină. „E doar o bufniţă”, spuse Benbow, „e doar o bufniţă.” 
Pe urmă spuse: „Pitulicii ăsteia de aici, din Carolina, i se spune 
pasăre-pescar. Asta e. De asta nu-mi aduceam aminte 
adineauri”, în vreme ce Popeye şedea crispat tot, alături, cu 
mâinile încleştate de el şi şuierând printre dinţi ca o pisică. 
Miroase a negru, se gândea Benbow; miroase a lichidul acela 
negru care-i curgea lui Bovary din gură şi peste voalul ei de 
mireasă când i-au ridicat capul. 

O clipă mai târziu, peste o masă neagră, învălmăşită, de 
copaci, casa îşi înălţă silueta mare, greoaie, profilându-se pe 
cerul amurgit. 


Casa era o ruină desfundată, ridicându-se găunoasă şi greoaie 
dintr-un pâlc de cedri părăginiţi. Era un loc ştiut, cunoscut ca 
fiind casa Bătrânului Francez, clădită înainte de Războiul Civil; 
un conac aşezat pe o plantație, la mijlocul unei bucăţi de 
pământ - câmpuri de bumbac şi grădini şi pajişti de demult 
întoarse în părăginirea junglei - pe care, timp de cincizeci de 
ani, oamenii din jur îl tot dărăpănaseră ca să-şi scoată lemn de 
foc şi în jurul căruia săpaseră cu un optimism tainic şi sporadic 
după aurul pe care se spune că cel care îl construise l-ar fi 
îngropat pe aici, pe undeva, atunci când Grant trecuse prin 
partea asta a locului în campania sa, când cu bătălia de la 
Vicksburg. 

Trei bărbaţi erau aşezaţi pe scaune la un capăt al verandei. 
Undeva în adâncurile holului se vedea prin uşa deschisă o 
lumină nelămurită. Holul mergea până în spatele casei. Popeye 
urcă treptele, cei trei bărbaţi privindu-l pe el şi pe însoţitorul lui. 
„Vite-l pe profesor”, spuse el, fără să se oprească. Intră în casă, 
în hol. Merse mai departe şi traversă veranda din spate şi se 
întoarse într-o parte şi intră în camera unde era lumina. Era 
bucătăria. O femeie stătea acolo în picioare, în faţa plitei. Avea 
pe ea o rochie de stambă ieşită la soare. Peste gleznele goale i 
se lăbărţau nişte pantofi bărbăteşti, fără şireturi, care îi 
plescăiau când îşi mişca picioarele. Îl privi pe Popeye, apoi îşi 
întoarse ochii spre plita unde se frigea o bucată de carne. ` 

Popeye se oprise în prag. Pălăria îi era trasă pieziş pe față. Işi 


scoase o ţigară din buzunar, fără să dea la iveală pachetul, şi o 
supse, o frecă între degete, şi-o puse în gură şi apoi îşi aprinse 
un chibrit pe unghia degetului mare. „E-un tip acolo, în faţă”, 
spuse. _ 

Femeia nu se întoarse spre el. intorcea carnea în tigaie. „Ce- 
mi spui mie?” spuse. „Eu nu-i servesc pe clienţii lui Lee.” 

"E un profesor”, spuse Popeye. 

Femeia se întoarse, cu o furculiţă de fier suspendată în mână. 
Dincolo de sobă, în umbră, era o ladă de lemn. „Un ce?” 

„Profesor”, spuse Popeye. „Are o carte cu el.” 

„Şi ce caută aici?” 

„Nu ştiu. Nu m-am gândit să-l întreb. Poate că vrea să-şi 
citească cartea.” 

„Şi a venit aici?” 

„L-am găsit la izvor.” 

„Căuta casa asta?” 

„Nu ştiu” spuse Popeye. „Nu m-am gândit să-l întreb.” Femeia 
se uita la el mai departe. Am să-l trimit la Jefferson cu 
camionul”, spuse Popeye. „Zice că acolo vrea să se ducă.” 

„Şi ce-mi spui mie asta?” întrebă femeia. 

„Tu faci de mâncare. Are să vrea să mănânce.” 

„Da”, spuse femeia. Se întoarse spre plită. „Fac de mâncare. 
Fac de mâncare pentru prăpădiţi şi cretini şi fameni. Da. Fac de 
mâncare.” 

Popeye o privea din uşă, cu ţigara învălătucindu-şi fumul 
peste faţa lui. Îşi ţinea mâinile în buzunar. „Poţi să pleci. Te duc 
duminică la Memphis. Poţi să te-apuci iar de curvăsărit.” li privi 
spinarea. „Aici tot te-ngraşi. Trai bun la ţară. N-o să le spun ălor 
de-acolo, de pe strada Manuel.” 

Femeia se întoarse spre el cu furculita în mână. „Porcule”, 
spuse. 

„Sigur”, spuse Popeye. „N-am să le spun că Ruby Lamar s-a 
tras la trai bun la ţară şi poartă papucii pe care i-a aruncat Lee 
Goodwin şi-şi taie singură lemne de foc. Nu. Am să le spun că 
Lee Goodwin a dat de bani.” 

„Porcule”, spuse femeia. „Porcule.” 

„Sigur”, spuse Popeye. Pe urmă îşi întoarse capul. Se auzise 
zgomot de paşi pe verandă şi pe urmă intră un bărbat. Umbla 
cocârjat, era îmbrăcat în salopetă. Era desculţ, picioarele lui 
goale se auziseră adineauri. Avea o tufă de păr decolorat de 


soare, zbârlit şi murdar. Ochii îi erau spălăciţi şi nervoși, şi avea 
o barbă scurtă, moale, de culoarea aurului murdar. 

„Să mă ia dracu' dacă nu-i o chestie”, spuse. 

„Şi tu ce mai vrei?” întrebă femeia. Bărbatul în salopetă nu-i 
răspunse. În trecere, îl privi pe Popeye cu ochi în acelaşi timp 
tainici şi atenţi, ca şi când ar fi fost gata să râdă de o glumă, 
aşteptând să vină momentul să râdă. Străbătu bucătăria cu un 
mers greoi, ca de urs, şi, mereu cu acelaşi aer de taină, atent şi 
vesel, deşi ştia bine că ei vedeau ce face, scoase o scândură 
desprinsă din duşumea şi de dedesubt luă un urcior mare. 
Popeye îl urmărea din ochi, cu degetele arătătoare în 
buzunarele vestei, cu ţigara (o fumase fără s-o fi atins cu mâna) 
încovoindu-şi fumul peste faţa lui. Avea o expresie dură, poate 
ironică; şi meditativă, în vreme ce-l privea astfel pe omul în 
salopetă cum străbate în celălalt sens podeaua cu acelaşi aer de 
atenţie ironică, cu urciorul ţinut stângaci la şold; şi el îl privea pe 
Popeye cu aceeaşi expresie atentă şi gata de a-şi manifesta 
veselia, până ieşi din cameră. Şi iarăşi îi auziră picioarele goale 
pe verandă. 

„Sigur”, spuse Popeye. „N-o să le spun ălor de-acolo, de pe 
strada Manuel, că Ruby Lamar face de mâncare şi pentru un 
mototol şi-un idiot.” 

„Porcule”, spuse femeia. „Porcule”. 


Il 

Când femeia intră în sufragerie, ducând o tavă cu mâncare, 
Popeye şi omul care luase urciorul din bucătărie şi străinul erau 
de-acum aşezaţi la o masă făcută din trei scânduri puse una 
lângă alta pe două capre. Aşa cum îi apărea acum în lumina 
lămpii de pe masă, faţa ei era posomorâtă, nu bătrână; ochii ei 
aveau privirea rece. Privind-o acum, Benbow nu o văzu uitându- 
se nici o singură dată la el atunci când lăsă tava pe masă şi 
rămase o clipă cu expresia aceea concentrată pe care o au 
femeile când mai aruncă o ultimă privire asupra mesei puse, şi 
apoi se duse şi se aplecă peste o ladă într-un colţ al camerei şi 
scoase de acolo o altă farfurie şi un cuţit şi o furculiţă, pe care le 
aduse la masă şi le aşeză în faţa lui Benbow cu un fel de 
hotărâre bruscă, dar lipsită de grabă, iar mâneca ei îi atinse 
umărul. 

Pe când ea făcea asta, intră Goodwin. Era îmbrăcat într-o 
salopetă murdară de noroi. Avea faţa suptă, arsă de vânt, fălcile 
acoperite de o barbă ţepoasă, neagră; părul îi era cărunt la 
tâmple. Ducea de braţ un bătrân cu o barbă lungă, albă, pătată 
în jurul gurii. Benbow îl urmări din ochi pe Goodwin cum îl 
instala pe bătrân pe un scaun, unde acesta se aşeză ascultător, 
cu acea grabă nesigură şi umilă a unuia căruia nu i-a mai rămas 
decât o singură plăcere în viaţă şi care nu mai poate comunica 
cu lumea decât printr-un singur simţ, căci era şi orb, şi surd; un 
bărbat scund, cu capul chel şi o faţă rotundă, cărnoasă, roză, în 
care ochii bolnavi de cataractă păreau două gheme de flegmă. 
Benbow îl văzu cum îşi scoate din buzunar o cârpă murdară şi 
deşartă în ea un crâmpei aproape decolorat din ce fusese odată 
un ciot de tutun de mestecat, şi cum îşi împătureşte cârpa şi o 
pune la loc în buzunar. Femeia îi umplu farfuria din platoul de pe 
masă. Ceilalţi mâncau deja, tăcuţi şi cu spor, dar bătrânul 
rămăsese cu capul aplecat peste farfuria lui, şi barba i se mişca 
încet.  Pipăi prin farfurie cu o mână  neîncrezătoare, 
tremurătoare, şi găsi o bucăţică de carne şi începu să sugă din 
ea până când femeia se întoarse spre el şi-l bătu peste mână. 
Puse atunci bucata de carne la loc în farfurie şi Benbow o văzu 
apoi cum ea taie curăţel mâncarea din farfurie, carnea şi pâinea 
şi toate celelalte, şi toarnă apoi sos peste ele. Apoi Benbow nu 
se mai uită la ea. Când masa se termină, Goodwin îl conduse pe 
bătrân iarăşi afară. Benbow îi văzu pe amândoi cum ies pe uşă 


şi-i auzi trecând prin hol. 

Bărbaţii se întoarseră pe verandă. Femeia strânse masa şi 
duse farfuriile la bucătărie. Le lăsă pe masă şi apoi se duse la 
lada din spatele plitei şi rămase aplecată asupra ei o vreme. 
Apoi se întoarse şi îşi puse şi ea mâncarea într-o farfurie şi se 
aşeză la masă şi o mâncă şi aprinse o ţigară de la lampă şi spălă 
farfuriile şi le puse la loc. Apoi se întoarse în hol. Nu ieşi pe 
verandă. Se opri în uşă ascultându-i cum vorbeau între ei, 
ascultându-l pe străin cum vorbea şi ascultând zgomotul greoi, 
moale, al urciorului pe care şi-l treceau unul altuia. „Ce 
prostănac”, spuse femeia, „ce vrea el...” Asculta vocea 
străinului; o voce grăbită, uşor înstrăinată de cei de aici, vocea 
unui om care vorbeşte mult şi nu prea face altceva. „In orice 
caz, nu bea”, spuse femeia încet, acolo, în uşă... Mai bine s-ar 
duce unde are de gând să se ducă şi unde femeile lui pot să 
aibă grijă de el.” 

II asculta. „De la fereastră, vedeam bolta de viţă şi iarna 
puteam să văd şi hamacul. Dar iarna era numai hamacul. Din 
cauza asta ştim că natura e femeie; e conspirația asta între 
carnea femeiască şi anotimpul femeiesc. Aşa că în fiecare 
primăvară puteam să urmăresc cu ochii reafirmarea acelui 
ferment bătrân care ascundea hamacul; făgăduinţa asta verde 
şi plină de capcane a neliniştii. Adică, aşa cum sunt florile viței- 
de-vie. Nu e mult: un fel de sângerare sălbatică, parcă de ceară, 
mai puţin de flori cât de frunze, ascunzând hamacul până târziu 
în mai, în amurg, şi vocea ei - a Micuţei Belle - era ca murmurul 
strugurilor sălbatici înşişi. Ea nu spunea niciodată «Horace, uite-l 
pe Louis sau Paul sau cine-o fi fost», ci doar «A, e doar Horace». 
Doar, înţelegi; într-o rochiţă albă în amurg, ei amândoi serioşi şi 
atenţi şi poate puţin nerăbdători. Şi eu nu m-aş fi putut simţi 
mai străin de trupul ei nici dacă l-aş fi procreat eu însumi. 

„Şi astfel, în dimineaţa asta - nu; asta a fost acum patru zile; 
a fost joi, ea s-a întors de la şcoală, şi asta înseamnă marţi - am 
spus: «Draga mea, dacă l-ai găsit în tren, probabil că e al 
companiei feroviare. Nu poţi să-l iei de la compania asta 
feroviară; e ilegal, e ca izolatoarele alea pe polii bateriilor.» 

„«Dar e la fel de valabil. Merge până la Tulane.» 

„«Da, dar într-un tren, draga mea», i-am spus. 

„«Dar eu am găsit din ăştia şi-n alte locuri mai rele decât în 
trenuri.» 


„«Ştiu», am spus. «Şi eu. Dar nu-i aduci acasă, ştii. Treci 
peste ei şi-ţi vezi de treabă. Nu-ţi murdăreşti pantofii cu ei, 
înţelegi.» 

„Eram în salon atunci, puţin înainte de masă, noi doi singuri în 
casă. Belle se dusese-n oraş. 

„«Şi ce treabă ai tu cine vine la mine? Nu eşti tatăl meu. Eşti 
doar... doar...» 

„«Doar ce?» am spus eu. «Doar ce?» 

„«<Spune-mă mamei atunci! Spune-i. Asta vrei să faci. Spune- 
> 

„«Dar în tren, draga mea», am spus eu. «Dacă ar fi intrat în 
camera ta, aşa, într-un hotel, l-aş omori. Dar în tren! Sunt 
scârbit. Să-l trimitem de aici şi o luăm de la început.» 

„«Tocmai tu vorbeşti despre ce se găseşte prin trenuri! Eşti 
grozav! Dar cu creveţii ăia ce faci? Creveţii âia!»"” 

„E nebun”, spuse femeia, nemişcată în prag. Vocea străinului 
continua, înghesuindu-şi cuvintele grăbite, încâlcite. 

„Pe urmă ea a spus «Nu! Nu!» şi eu o ţineam şi ea se agăţase 
de mine. «N-am vrut să spun asta! Horace! Horace!» Şi eu 
simţeam mirosul florilor ofilite, al florilor mici şi delicate, moarte, 
şi al lacrimilor, şi pe urmă i-am văzut faţa în oglindă. Era o 
oglindă în spatele ei şi alta în spatele meu, şi ea se privea în cea 
din spatele meu uitând de cealaltă în care eu puteam să-i văd 
faţa, să o văd pândindu-mi mie ceafa cu o pură prefăcătorie. Din 
cauza asta natura e femeie, şi Progresul este bărbat; natura a 
făcut bolta de viţă, însă Progresul a inventat oglinda.” 

„E nebun”, spuse femeia din uşă, ascultând. 

„Dar nu era chiar asta. Mă gândeam că poate primăvara sau 
poate faptul că eu aveam patruzeci şi trei de ani mă tulburase 
atât. Mă gândeam că poate totul avea să se aranjeze dacă aş fi 
avut o colină pe care să mă întind o vreme... Ţinutul acela. Plat 
şi bogat şi putred, aşa încât şi vântul poate, parcă, să smulgă 
bani din el. Ca şi când nici nu te-ar mai mira dacă ai descoperi 
că ai putea să transformi frunzele copacilor în bănci de bani 
peşin. Delta aia. Cinci mii de mile pătrate, fără nicio colină decât 
grămezile de noroi pe care le făceau indienii ca să se aşeze pe 
ele când se revărsa Râul. 

„Aşa că mă gândeam că doar de o colină din astea aveam 
nevoie; nu Micuța Belle m-a pus în mişcare. Ştiţi ce-a fost?” 

„Este”, spuse femeia de acolo, din uşă. „Lee n-ar trebui să-l 


lase...” 

Benbow nu aşteptase răspuns. „Era o cârpă cu nişte ruj pe ea. 
Ştiam că aveam s-o găsesc înainte de a intra în camera Bellei. Şi 
era acolo, vârâtă după oglindă: o batistă cu care-şi ştersese 
fardul prea mult de pe faţă când se îmbrăcase şi pe urmă o 
ascunsese acolo. Am pus-o în coşul cu rufe şi mi-am luat pălăria 
şi am plecat. Mă luase un camion cu autostopul până mi-am dat 
seama că n-aveam deloc bani la mine. Şi asta a fost o parte din 
toată chestia, înţelegeţi; nu aveam de unde să scot bani pe cec. 
Nu puteam să cobor din camion şi să mă întorc în oraş să-mi iau 
bani. Nu puteam să fac asta. Aşa că am tot mers mai departe pe 
jos şi cu autostopul de atunci. Am dormit o noapte pe o 
grămadă de rumeguş la o moară, o noapte în coliba unui negru, 
o noapte într-un vagon de marfă pe o linie moartă. Voiam să 
găsesc o colină, asta e. Atunci totul ar fi fost în regulă. Când te- 
nsori cu nevasta ta proprie, atunci o porneşti de la început... 
poate de la începutul începutului. Când te-nsori cu nevasta 
altuia, atunci o porneşti poate cu zece ani în urmă, de la 
începutul şi începuturile altuia. Voiam doar o colină pe care să 
mă întind şi să stau.” 

„Idiotul”, spuse femeia. „Nenorocitul de idiot.” Stătea mai 
departe în prag. Popeye veni din holul din spate. Trecu pe lângă 
ea fără să spună un cuvânt şi ieşi pe verandă. 

„Haide”, spuse. „Să-i dăm drumul.” Ea îi auzi pe cei trei 
plecând. Rămase acolo. Apoi îl auzi pe străin ridicându-se de pe 
scaun nesigur pe picioare şi traversând veranda. Pe urmă îl văzu 
profilându-se cu silueta lui palidă pe cer, mai puţin întunecat; un 
bărbat slab în haine mototolite; capul cu păr rar şi răvăşit; şi 
beat turtă. „Nu-i dau de ajuns de mâncare”, spuse ea. 

Era nemişcată, sprijinindu-se uşor de perete, iar el se oprise în 
faţa ei. „iți place să trăieşti aşa?” o întrebă el. „De ce faci asta? 
Eşti tânără încă; ai putea să te întorci la oraş şi să-ţi faci o viaţă 
mai bună fără să-ţi dai nicio osteneală.” Ea nu se clinti din loc, 
sprijinindu-se uşor de perete, cu braţele încrucişate pe piept. 
„Prostul nenorocit, speriat”, îşi zise. 

„Vezi”, spuse el, „eu n-am curaj; asta mi s-a scurs din mine. 
Maşinăria mai e aici, dar nu mai funcţionează.” Mâna lui îi pipăia 
obrazul. „Eşti tânără încă.” Ea nu se clintea, simţindu-i mâna pe 
faţă atingându-i carnea, ca şi când ar fi vrut să-i înveţe forma şi 
aşezarea oaselor şi țesutul cărnii. „Dumneata mai ai practic 


toată viaţa înainte. Câţi ani ai? Nu ai trecut încă de treizeci de 
ani.” Glasul lui nu era deloc ridicat, aproape o şoaptă. 

Când vorbi, ea nu-şi cobori deloc vocea. Nu se mişcase din 
loc, şi mâinile îi erau tot încrucişate pe piept. „De ce ţi-ai părăsit 
nevasta?” îl întrebă. 

„Pentru că îi plăcea să mănânce creveţi”, spuse el. „Eu n-am 
putut - înţelegi, era vineri, şi mă gândeam că la prânz trebuie să 
mă duc la gară şi să iau cutia cu creveţi de la tren şi să vin 
acasă cu ea, numărând o sută de paşi şi schimbând cutia dintr-o 
mână într-alta, şi ea...” 

„Şi făceai asta în fiecare zi?” întrebă femeia. 

„Nu, doar vinerea. Dar am făcut-o zece ani, de când ne-am 
căsătorit. Şi mie tot nu-mi place mirosul de creveţi. Dar nu m-ar 
deranja să duc acasă cutia, atâta. Asta aş putea s-o fac. Dar 
curge din pachet. Tot drumul spre casă curge, şi curge, şi după 
o vreme mă urmăresc pe mine însumi până la gară şi pe urmă 
stau la o parte şi-l văd pe Horace Benbow cum ia cutia de la tren 
şi porneşte spre casă cu ea, şi eu după el, gândindu-mă: «uite, 
aici zace Horace Benbow, în şirul ăsta tot mai palid de mici pete 
urât mirositoare pe un trotuar din Mississippi»”!. 

„Aha”, spuse femeia. Respira liniştită, cu braţele încrucişate. 
Se mişcă acum; el se trase îndărăt şi apoi o urmă prin hol. 
Intrară în bucătărie, unde ardea o lampă. „Ai să mă ierţi că arăt 
aşa cum arăt”, spuse femeia. Se duse la lada din dosul plitei şi o 
trase în afară şi se aplecă asupra ei, cu mâinile ascunse în 
partea din faţă a rochiei. Benbow se oprise în mijlocul camerei. 
„Trebuie să-l ţin în lada asta, ca să nu ajungă şobolanii la el”, 
spuse ea. 

„Ce?” spuse Benbow. „Ce-i asta?” Se apropie până unde putu 
să vadă ce era în ladă. Era un copil mic adormit, nu avea nici 
măcar un an. Privi o vreme tăcut faţa ciupită a copilului. 

„A”, spuse. „Ai un băiat.” Priveau amândoi faţa ciupită, 
adormită, a copilului. De afară veni un zgomot; paşii cuiva care 
intrase pe veranda din spate. Femeia împinse cu genunchiul 
lada la loc, în colţ, când intră Goodwin. 

„Asta e”, spuse Goodwin. „Tommy are să te ducă până la 
camion.” leşi din bucătărie, luând-o spre casă. 

Benbow o privi pe femeie. Ea îşi ţinea mai departe mâinile 


1 
Engl. orange stick - folosit pentru curăţatul unghiilor. 


înfăşurate în rochie. „Îţi mulţumesc pentru mâncare”, spuse el. 
„Într-o zi, poate...” O privea; şi ea îl pândea cu ochii, şi faţa ei 
era nu atât posomorâtă, cât rece, nemişcată. „Poate că am să 
pot face ceva pentru dumneata la Jefferson. Să-ţi trimit ceva de 
care ai nevoie.” 

Ea îşi scoase mâinile din cutele rochiei cu un gest rotitor 
parcă, zvâcnit o clipă; apoi şi le trase iarăşi înăuntru, 
ascunzându-şi-le. „Cu toată apa asta de vase şi spălatul ăsta... 
Ai putea să-mi trimiţi un beţigaş din lemn de portocal”, spuse 
ea. 


Unul după altul, Tommy şi Benbow coborau colina dinspre 
casă, pe drumul părăsit. Benbow privi îndărăt. Ruina găunoasă a 
casei se înălța pe cer, peste cedrii îngrămădiţi şi învălmăşiţi, 
fără lumini, dezolată şi profundă. Drumul era o cicatrice 
pierdută, prea adânc să fie doar un drumeag şi prea drept să fie 
un şanţ, scormonit de torentele iernilor şi înfundat cu ferigi şi 
frunze putrede şi ramuri. Urmându-l pe Tommy, Benbow păşea 
pe o cărare vagă pe unde paşii tociseră vegetaţia putredă până 
la lutul de dedesubt. Deasupra, un şir arcuit de copaci îşi subţia 
conturul profilat pe cer. 

Panta cobora tot mai mult, arcuindu-se. „Cam pe-aici am 
văzut bufnița”, spuse Benbow. 

În faţa lui, Tommy hohoti. „L-a băgat în sperieţi, să mor eu”, 
spuse el. 

„Da”, spuse Benbow. Urma silueta vagă a lui Tommy, 
încercând să păşească cu grijă, să vorbească cu grijă, cu 
îngrijorarea aceea apăsătoare a beţivilor. 

„Să mă ia dracu'” dacă ăsta nu-i omul alb cel mai fricos pe 
care l-am văzut eu vreodată”, spuse Tommy.” Uite aşa, venea 
pe aici pe cărare spre verandă şi vine câinele ăla de sub casă şi 
s-a dus la el şi l-a mirosit pe călcâi, cum ar face orice câine, şi să 
mă ia dracu'” dacă el n-a tresărit o dată ca şi când ar fi fost 
vreun şarpe şi el ar fi fost cu picioarele goale, şi odată îşi scoate 
pistolul automat şi-l împuşcă pe câine ca pe nu ştiu ce. Să mă ia 
dracu' dacă n-a făcut chiar aşa.” 

„Al cui era câinele?” întrebă Horace. 

„Era al meu”, spuse Tommy. Pufni. „O javră bătrână care n-ar 
fi făcut vreun rău nici la un purice chiar dacă ar fi vrut.” 

Drumeagul cobora şi acum devenea plat. Picioarele lui 


Benbow fâşâiau prin nisip, cum mergea el atent. Peste nisipul 
palid îl vedea acum pe Tommy, înaintând cu mersul târşâit, aşa 
cum merge un catâr prin nisip, fără efort aparent, cu picioarele 
lui goale fâşâind, aruncând nisipul în lături în mici zvâcnete la 
fiecare întoarcere spre înăuntru a degetelor mari. 

Umbra greoaie a copacului răsturnat se ivi de-a curmezişul 
cărării. Tommy se căţără pe deasupra şi Benbow îl urmă, tot cu 
grijă, păşind delicat, strecurându-se prin frunzişul încă neveşted, 
mirosind încă a verdeață. „Incă nişte...” spuse Tommy. Se 
întoarse. „Te descurci?” R 

„E-n regulă”, spuse Horace. Işi recăpătase echilibrul. Tommy 
porni mai departe. 

„Incă nişte chestii din astea ale lui Popeye”, spuse Tommy. 
„N-avea niciun rost să blocheze drumul ăsta aşa. Doar ca să mai 
trebuiască să mergem o milă până la camioane. l-am tot spus că 
oamenii vin şi cumpără de-aici, de la Lee, de ani de zile şi 
nimeni nu l-a deranjat niciodată pe Lee. Şi să-i mai scoatem şi 
maşina aia a lui mare aşa cum e, până aici. Dar n-ai cum să-l 
opreşti. Să mă ia dracu' dacă omu' ăsta nu se sperie şi de 
umbra lui.” 

„Şi eu m-aş speria”, spuse Benbow. „Dacă umbra lui ar fi a 
mea.” 

Tommy chicoti iarăşi, fără să ridice vocea. Drumul era acum 
un tunel întunecat, podit cu licărirea neclară a nisipului... Pe aici 
pe undeva cotea cărarea spre izvor”, se gândi Benbow, 
încercând să desluşească locul de unde cărarea ar fi continuat 
prin zidul de junglă. Merseră mai departe. 

„Cine conduce camionul?” întrebă Benbow. „Tipi din 
Memphis?” 

„Păi da”, spuse Tommy. „E camionu' lu’ Popeye.” 

„Şi de ce nu pot tipii ăştia din Memphis să stea acolo la 
Memphis şi să vă lase pe voi să vă faceţi whisky-ul în linişte?” 

„Păi aicea sunt banii”, spuse Tommy. „Banii nu se fac cu 
sticluţe din astea nenorocite de sferturi şi jumătăţi. Lee face aşa 
ceva doar ca să-şi ţină mâna, să mai facă un dolar, doi. Când 
faci mai ca lumea şi te scapi repede de el, atunci ies banii.” 

„Da”, spuse Benbow. „Eu, oricum, aş prefera mai degrabă să 
mor de foame decât să-l am pe individul ăsta lângă mine.” 

Tommy chicoti. „Popeye e-un tip de treabă. E doar cam 
curios.” Mergea mai departe, diform prin licărirea potolită a 


drumeagului, pe drumul nisipos. „Dar, oricum, să mă ia dracu' 
dacă nu-i o figură. Nu-i aşa?” 

„Da”, spuse Benbow. „Este.” 

Camionul aştepta în locul unde drumeagul, acum iarăşi de lut, 
începea să urce spre şoseaua pietruită. Doi bărbaţi erau aşezaţi 
pe bara din spate, fumânăd; deasupra lor copacii se subţiau 
peste stelele de după miezul nopţii. 

„Nu v-aţi grăbit”, spuse unul dintre bărbaţi. „Nu-i aşa? Eu 
ziceam să fi fost la jumătatea drumului spre oraş la ora asta. Mă 
aşteaptă o femeie.” 

„Sigur”, spuse celălalt. „Te aşteaptă trântită pe spate.” Primul 
îl înjură. 

„Am venit cât am putut de repede”, spuse Tommy. „De ce nu 
puneţi o lanternă şi voi? Dacă eu şi cu el am fi fost de la poliţie, 
sigur c-aţi fi păţit-o.” 

„Ah, du-te şi te urcă-n copac, prăpăditule”, spuse primul 
bărbat. Îşi azvârliră ţigările şi se urcară în camion. Tommy 
chicoti, tot cu jumătate de voce. Benbow se întoarse spre el şi-i 
întinse mâna. 

„La revedere”, spuse. „Şi-ţi mulţumesc mult, domnule...” 

„Pe mine mă cheamă Tawmmy”, spuse celălalt. Îşi strecură 
stângaci mâna lipsită de vlagă, cu bătături, într-a lui Benbow şi 
i-o strânse solemn o dată şi şi-o retrase cu stângăcie. Rămase 
acolo, o siluetă îndesată, diformă, profilată pe licărirea slabă a 
drumeagului, în vreme ce Benbow îşi urcă piciorul pe scara 
camionului. Se poticni, trăgându-se înapoi. 

„Vezi ce faci, doctore”, spuse o voce din cabina camionului. 
Benbow urcă. Cel de-al doilea bărbat aşeză o puşcă pe 
banchetă, la spatele lui. Camionul se puse în mişcare şi scrâşni 
urât pe panta desfundată şi apoi pe şoseaua aşternută cu pietriş 
şi întoarse spre Jefferson şi Memphis. 


IIl 

În după-amiaza următoare, Benbow era acasă la sora lui. Era 
la țară, la patru mile de Jefferson; casa familiei soțului ei. Era 
văduvă, avea un băiat de zece ani şi locuia într-o casă mare cu 
fiul ei şi cu mătuşa de-a doua a soțului ei, o femeie de nouăzeci 
de ani, care îşi petrecea viaţa într-un scaun cu rotile şi care era 
cunoscută ca Miss Jenny. Ea şi cu Benbow erau acum la 
fereastră, privindu-i pe sora lui şi pe un tânăr care se plimbau 
prin grădină. Sora lui era văduvă de zece ani. 

„De ce nu s-a recăsătorit?” spuse Benbow. 

„Te întreb şi eu”, spuse Miss Jenny. „O femeie tânără are 
nevoie de bărbat.” ` 

„Dar nu de ăsta”, spuse Benbow. li privea pe cei doi. Bărbatul 
era îmbrăcat într-un costum de flanelă, cu haina albastră; era un 
om lat în umeri, grăsuliu, cu un aer degajat, amintind vag de 
mediul universitar. „S-ar zice că ei îi plac copiii. Poate pentru că 
are şi ea unul acum. Cine-i ăsta? E tot cel din toamna trecută?” 

„Gowan Stevens”, spuse Miss Jenny. „Ar trebui să-l ţii minte 
pe Gowan Stevens.” _ 

„Da”, spuse Benbow. Mi-l amintesc acum. Imi amintesc de 
octombrie trecut.” La vremea aceea trecuse prin Jefferson în 
drum spre casă şi se oprise peste noapte la sora lui. De la 
aceeaşi fereastră, el şi Miss Jenny îi priviseră pe cei doi 
plimbându-se prin aceeaşi grădină, unde la vremea aceea florile 
târzii, luminoase, mirosind a praf, ale lui octombrie înfloreau 
încet. La vremea aceea, Stevens era îmbrăcat în haine de 
culoare închisă şi era încă un necunoscut pentru Horace. 

„Vine pe aici doar de când s-a întors acasă din Virginia 
primăvara trecută, spuse Miss Jenny. „Cel de atunci era băiatul 
lui Jones; Herschell. Da. Herschell.” 

„Aha”, spuse Benbow. „Unul de la Universitate sau doar unul 
venit din întâmplare pe acolo?” 

„Era la şcoală, la Universitate. A frecventat-o. Nu-l mai ţii 
minte pentru că el era în scutece când ai plecat tu din 
Jefferson.” i 

„Să nu te audă Belle spunând asta”, spuse Benbow. li privea 
pe cei doi. Se apropiaseră de casă şi dispărură după colţul ei. O 
clipă mai târziu urcară scările şi intrară în cameră. Stevens intră 
cu frizura lui lucioasă, cu faţa grăsulie, sigură de sine. Miss 
Jenny îi întinse mâna şi el se aplecă greoi şi i-o sărută. 


„Vă faceţi tot mai tânără şi mai frumoasă pe zi ce trece”, 
spuse. „Tocmai îi spuneam Narcissei că, dacă v-aţi ridica din 
scaunul ăsta şi-aţi accepta să fiţi drăguţa mea, ea n-ar mai avea 
nicio şansă.” 

„Mâine am s-o fac”, spuse Miss Jenny. „Narcissa...” 

Narcissa era o femeie înaltă, cu păr negru, cu o faţă lată, 
stupidă, senină. Era îmbrăcată cu rochia ei albă, obişnuită. 
„Horace, el e Gowan Stevens”, spuse ea. „Fratele meu - 
Gowan.” 

„Încântat, domnul meu”, spuse Stevens. Îi strânse mâna lui 
Benbow repede, tare, de sus parcă, sigur de el. În clipa aceea, 
băiatul, Benbow Sartoris, nepotul lui Benbow, intră şi el. „Am 
auzit de dumneata”, spuse Stevens. 

„Gowan a fost în Virginia”, spuse băiatul. 

„A, da”, spuse Benbow, „Am auzit.” 

„Mulţumesc”, spuse Stevens. „Dar nu oricine poate să 
meargă la Harvard.” 

„Mulţumesc”, spuse Benbow. „Era vorba de Oxford.” „Horace 
întotdeauna spune la toată lumea că a fost la Oxford, ca să se 
creadă că e vorba de Universitatea de stat, şi pe urmă spune 
altceva”, spuse Miss Jenny. 

„Gowan se duce des la Oxford”, spuse băiatul. „Are o drăguță 
acolo. O duce la dans. Nu-i aşa. Gowan?” 

„Aşa e, băiete”, spuse Stevens, „O roşcată.” 

„Tu taci din gură, Bory”, spuse Narcissa. Îl privi pe fratele ei. 
„Ce fac Belle şi Micuța Belle?” Dădu să mai spună ceva, dar apoi 
tăcu. Işi măsură fratele cu o privire gravă şi atentă. 

„Dacă tot te mai aştepţi ca el să fugă de la Belle, să ştii că are 
s-o facă”, spuse Miss Jenny. „Are s-o facă într-o zi. Dar Narcissa 
n-are să fie mulţumită nici atunci”, spuse. „Unele femei n-ar 
vrea ca un bărbat să se însoare cu o anumită femeie. Dar toate 
femeile se înfurie imediat dacă el se apucă şi o părăseşte.” 

„Taci şi matale acum”, spuse Narcissa. 

„Da, vă rog”, spuse Miss Jenny. „Horace tot trage de câtăva 
vreme de cureaua asta. Dar mai bine nu trage prea tare, 
Horace, s-ar putea să nu fie bine prinsă la capătul celălalt.” 
Dincolo de hol, sună un clopoțel. Stevens şi Benbow făcură 
amândoi un gest spre speteaza scaunului cu rotile al lui Miss 
Jenny. „Imi permiţi, domnul meu?” spuse Benbow. „Din moment 
ce s-ar părea că eu sunt oaspetele.” 


„Ei, Horace”, spuse Miss Jenny. „Narcissa, trimite pe cineva 
după lada din pod să scoată pistoalele de duel.” Se întoarse 
spre băiat. „Şi tu du-te înainte şi spune-le să pună muzica şi să 
pregătească doi trandafiri.” 

„Să pună ce muzică?” întrebă băiatul. 

„Trandafirii sunt pe masă”, spuse Narcissa. „l-a trimis Gowan. 
Haideţi la masă.” 


De la fereastră, Benbow şi Miss Jenny îi priveau pe cei doi, 
Narcissa încă în alb, Stevens în flanelă şi haină albastră, 
plimbându-se prin grădină. „Asta-i gentlemanul din Virginia care 
ne-a povestit la masă în noaptea aceea cum l-au învăţat acolo 
să bea ca un gentleman. Pune o gânganie în alcool, şi-ai să ai un 
cărăbuş; pune un om din Mississippi în alcool, şi-ai să ai un 
gentleman...” 

„Gowan Stevens”, spuse Miss Jenny. Îi urmăreau din ochi pe 
cei doi cum dispăreau după colţul casei. Trecu o vreme până 
când el auzi două persoane trecând prin hol. Când intrară, era 
băiatul în locul lui Stevens. 

„N-a vrut să stea”, spuse Narcissa. „Se duce la Oxford. Are să 
fie dans la Universitate vineri seara. Are o întâlnire cu o tânără 
doamnă.” 

„Are să aibă o grămadă de prilejuri să bea ca un gentleman 
acolo”, spuse Horace. „Şi să mai facă şi multe altele ca un 
gentleman. Mi-nchipui că de asta pleacă de pe-acum.” 

„Să ducă o fată la dans”, spuse băiatul. „Se duce la Starkville 
sâmbătă la meciul de baseball. A zis că mă ia şi pe mine, dar nu 
mă lăsaţi voi să mă duc.” 


IV 

Orăşenii care mai făceau câte o plimbare cu maşina după 
masa de seară pe străzile campusului sau vreun membru mai 
distrat ori îngândurat al corpului profesoral sau vreun candidat 
la licenţă în drumul spre bibliotecă o vedeau pe Temple, cu o 
jachetă aruncată în grabă pe braţ şi cu picioarele ei lungi, albe, 
fugind, siluetă alunecând pe lângă geamurile luminate ale Coop- 
ului, cum i se spunea dormitorului studentelor, dispărând în 
umbra de după zidul bibliotecii şi poate zvâcnind şi câte o 
desfoliere a fustei sau cine mai ştie ce atunci când sărea în 
maşina care o aştepta acolo, cu motorul pornit, în noaptea 
aceea anume. Maşinile aparţineau băieţilor din oraş. Studenţii la 
Universitate nu aveau autorizaţie să aibă maşini, şi bărbaţii 
aceştia studioşi - fără pălării, în pantaloni de golf şi pulovere 
deschise la culoare - se uitau de sus la băieţii din oraş care 
purtau pălării bine aşezate pe capetele pomădate şi haine puţin 
cam prea ţepene şi pantaloni puţin cam prea largi, şi-i priveau 
cu superioritate şi furie. 

Asta în nopţile de peste săptămână. În serile de sâmbătă, la 
fiecare două săptămâni, la dansul organizat de Clubul Literar 
sau cu prilejul celor trei baluri anuale, băieţii din oraş, proptiţi de 
pereţi în atitudini de neglijenţă studiată şi belicoasă, cu pălăriile 
lor identice şi gulerele ridicate, o vedeau intrând în sala balului 
la braţul înveşmântat în negru al câte unui student şi dispărând 
în cercuri, în învolburarea strălucitoare a muzicii, cu capul ei 
delicat ţinut sus şi gura îndrăzneţ fardată şi bărbia moale, cu 
ochii privind fără luciu în dreapta şi în stânga, reci, prădalnici şi 
discreţi. 

Mai târziu, când muzica plângea dincolo de sticla ferestrelor, 
o mai urmăreau de la geam cum trecea în rotiri grăbite de la o 
pereche de mâneci negre la alta, cu talia zveltă şi încordată, 
aşteptând de la o clipă la alta, cu picioarele umplând pauzele 
ritmice ale muzicii. Aveau să se aplece să bea din sticlele lor 
plate şi să-şi aprindă ţigările, şi apoi, ridicându-se iarăşi, 
nemişcaţi în lumină, cu gulerele ridicate, cu capetele acoperite 
cu pălării, aveau să se înfăţişeze ca un şir de busturi cu pălării, 
înfofolite în gulere tăiate în tablă neagră, prinse în cuie de 
pervazurile ferestrelor. 

Erau totdeauna acolo trei sau patru dintre ei când orchestra 
cânta „Casă, dulce casă”, aşteptând la ieşire, cu feţele lor reci, 


belicoase, puţin supte de nesomn, urmărind perechile cum ies 
din refluxul obosit al mişcării şi zgomotului. Trei dintre ei îi 
pândeau astfel pe Temple şi pe Gowan Stevens ieşind, în zorii 
reci de primăvară. Faţa ei era acum chiar palidă de tot, suflată 
cu pudra cu care-şi dăduse de curând, cu părul în bucle roşii 
puţin destrămate. Ochii ei, numai pupile acum, se opriră o clipă 
absenţi asupra lor. Pe urmă îşi ridică mâna într-un gest obosit, 
nu s-ar fi putut spune dacă făcut sau nu spre ei. Ei nu 
răspunseră, şi nu se ivi nicio licărire în privirile lor reci. Îl priviră 
pe Gowan strecurându-şi braţul pe după al ei şi avură revelaţia 
fugară a unui şold şi a unei coapse când ea se urcă în maşină. 
Era o maşină lungă, joasă, cu reflector. 

„Cine-i porcul ăsta de câine?” întrebă unul dintre ei. 

„Tata e judecător”, spuse al doilea cu o voce amară, în falset. 

„La dracu’. Hai în oraş.” 

Porniră. O dată strigară după o maşină, dar ea nu se opri. Pe 
podul de peste calea ferată se opriră şi băură dintr-o sticlă. 
Ultimul făcu gestul s-o arunce peste balustradă. Cel de-al doilea 
îl apucă de mână. 

„Dă-mi-o mie”, spuse. Sparse sticla cu grijă şi risipi cioburile 
pe drum. Ceilalţi îl priveau. 

„Şi tu nici nu eşti în stare să te duci la un dans de-ăsta la 
facultate”, spuse primul. „Prăpăditule.” 

„Tata e judecător”, spuse celălalt, aranjând cioburile cu 
colţurile în sus pe drum. 

„Vine o maşină”, spuse al treilea. 

Avea trei faruri în faţă. Se sprijineau acum de balustradă, 
trăgându-şi pălăriile pieziş peste faţă ca să se apere de lumină, 
şi-i urmăriră pe Temple şi pe Gowan trecându-le prin faţă. Capul 
lui Temple era aplecat şi aproape de al tânărului. Maşina înainta 
încet. 

„Prăpăditule”, spuse primul. 

„Crezi că-s prăpădit?” spuse al doilea. Scoase ceva din 
buzunar şi-l desfăcu, trecându-le țesătura fină, uşor mirositoare, 
peste feţe. „Crezi că sunt aşa?” 

„Asta-i ce zici tu.” 

„Doctorul are ce-i al lui la Memphis”, spuse al treilea. „De lao 
târfă a dracului.” 

„Minţi ca un porc”, spuse doctorul. 

Urmăreau coada de lumină a maşinii, lumina roşie tot mai 


micşorată, oprindu-se la dormitorul fetelor. Luminile se stinseră. 
După o vreme se trânti portiera maşinii. Luminile se aprinseră; 
maşina se puse în mişcare. Se apropia iarăşi. Ei se sprijineau 
acum toţi la rând de balustradă, cu pălăriile piezişe ca să se 
apere de lumina farurilor. Sticla spartă licărea ici şi colo în 
cioburi. Maşina trase mai aproape de ei şi li se opri alături. 

„Dumneavoastră, domnii mei, mergeţi în oraş?” întrebă 
Gowan deschizând portiera. Ei se sprijineau de balustradă, apoi 
primul spuse: „Mulţumim foarte mult”, răguşit, şi se urcară, 
ceilalţi doi pe bancheta din spate, primul alături de Gowan. 

„Trageţi mai pe aici”, spuse. „Cineva a spart o sticlă aici.” 

„Mulţumesc”, spuse Gowan. Maşina porni. „Dumneavoastră, 
domnilor, mergeţi mâine la meci la Starkville?” 

Cei de pe bancheta din spate nu spuseră nimic. 

„Nu ştiu”, spuse primul. „Cred că nu.” 

„Eu sunt străin pe aici”, spuse Gowan. „Am rămas fără 
băutură acuma noaptea, şi am întâlnire mâine dimineaţă 
devreme. Aţi vrea să-mi spuneţi dumneavoastră, domnilor, de 
unde pot să cumpăr o sticlă pe aici?” 

„E foarte târziu”, spuse primul. Se întoarse spre ceilalţi. „Tu 
ştii pe cineva pe care-l poate găsi la ora asta, doctore?” 

„S-ar putea la Luke”, spuse al treilea. 

„Unde stă?” întrebă Gowan. 

„Mergi înainte”, spuse primul. Ţi-arăt eu.” Traversară piaţa şi 
ieşiră din oraş, mergând vreo jumătate de milă. 

„Asta-i drumul spre Taylor, nu? întrebă Gowan. 

„Da”, răspunse primul. 

„Trebuie să merg acolo mâine dimineaţă devreme”, spuse 
Gowan. „Trebuie să ajung acolo înainte de trenul special. 
Dumneavoastră, domnilor, nu vă duceţi la meci, aţi spus.” 

„Cred că nu”, spuse primul. „Opreşte aici.” In faţa lor se făcea 
o pantă abruptă, mărginită de nişte cioturi scurte. „Aşteaptă 
aici”, spuse primul. Gowan stinse farurile. II auzeau pe celălalt 
urcând panta. 

„Luke ăsta are băutură bună?” întrebă Gowan. 

„Destul de bună. Bună ca a lu' oricare”, spuse al treilea. 

„Dacă nu-ţi place, nu eşti obligat s-o bei”, spuse doctorul. 
Gowan se întoarse greoi şi-l privi. 

„E la fel de bună ca orice ai mai băut în seara asta” spuse al 
treilea. 


„Nu erai obligat s-o bei nici pe-aia”, spuse doctorul. 

„S-ar părea că nu prea sunt în stare să facă băutură bună pe 
aici, ca dincolo, la şcoală”, spuse Gowan. 

„De unde vii malale?” întrebă al treilea. 

„Din Virgin... a, din Jefferson. Am fost la şcoală în Virginia. 
Acolo zic şi eu că te-nvaţă cum să bei.” 

Ceilalţi doi nu spuseră nimic. Primul se întoarse, coborând 
panta, precedat de o mică avalanşă de pământ. Avea un urcior 
în braţe. Gowan îl ridică spre cer. Părea nevinovat, palid la 
culoare. Îi scoase dopul şi îl întinse spre ceilalţi. 

„Beţi.” 

Primul îl luă şi-l întinse celor doi de pe bancheta din spate. 

„Beţi.” 

Cel de al treilea bău, dar doctorul refuză. Gowan bău. 

„Doamne, Dumnezeule”, spuse, „cum de puteţi să beţi 
chestia asta, oameni buni?” 

„Noi nu bem poşircă de-asta de-aici, din Virginia”, spuse 
doctorul. Gowan se întoarse în scaunul lui şi-l privi. 

„Taci din gură, doctore”, spuse al treilea. „Nu te uita la el”, 
spuse. „Are durere de burtă în noaptea asta.” 

„Porc de câine”, spuse doctorul. 

„Mie mi-ai spus asta?” spuse Gowan. 

„Sigur că nu dumitale”, spuse al treilea... Doctorul e băiat 
bun. Haide, doctore. la şi tu o duşcă.” 

„Nu mă deranjează să trag şi eu una”, spuse doctorul. „Dă-o- 
ncoace.” 

Se reîntoarseră în oraş. „La băieţi mai e deschis”, spuse 
primul. „La gară.” 

Era un fel de ospătărie. Nu era nimeni înăuntru, în afară de un 
bărbat cu şorţul murdar. Intrară în camera din spate, într-o nişă 
cu o masă şi patru scaune. Omul le aduse patru pahare şi Coca- 
Cola. „Nu-mi aduci şi mie nişte zahăr şi apă şi o lămăie, 
căpitane?” întrebă Gowan. Omul i le aduse. Ceilalţi îl priviră pe 
Gowan pregătindu-şi băutura. „Aşa m-au învăţat s-o beau”, 
spuse el. ÎI priveau blând. „După mine, nici nu-i prea tare”, 
spuse, umplându-şi paharul din urcior. Îl bău. 

„Dar zic şi eu că bei”, spuse al treilea. 

„Am învăţat la o şcoală bună.” Camera avea o fereastră mare. 
Dincolo de ea, cerul era mai palid, mai proaspăt. „Mai beţi, 
domnilor”, spuse, umplându-şi iarăşi paharul. Ceilalţi băură cu 


măsură. „Pe noi la şcoală ne-au învăţat că-i mai bine să bem 
pân’ la fund decât să ocolim chestia”, spuse el. Îl priviră cum îşi 
bea şi paharul acela. li văzură deodată nările brobonindu-i-se de 
sudoare. 

„Asta i-a cam pus capac”, spuse doctorul. 

„Cine zice asta?” spuse Gowan. Işi turnă cam de-un deget în 
pahar. „Măcar dacă am avea nişte băutură ca lumea. Cunosc un 
om de la noi pe care-l cheamă Goodwin şi care face...” 

„Asta-i ce se cheamă să bei ceva acolo, la şcoală”, spuse 
doctorul. 

Gowan îl privi. „Aşa crezi dumneata? Uite aici.’ 
pahar. Priveau cum urcă lichidul în pahar. 

„Uite ce, prietene”, spuse al treilea. Gowan umplu paharul 
până la gură şi-l ridică şi-l goli dintr-o sorbitură. Îşi amintea că 
pusese paharul cu grijă pe masă, apoi deveni simultan conştient 
de aerul de afară, de o răcoare cenuşie, proaspătă, şi de un 
motor gâfâind dintr-o parte într-un şir negru de maşini, şi că 
încerca să-i spună cuiva că el învățase să bea ca un gentleman. 
incerca încă să le spună, într-un loc înghesuit, întunecos, 
mirosind a amoniac şi a formol, vomitând într-un receptacul, 
încercând să le spună că trebuie să fie la Taylor la şase treizeci, 
când vine trenul special. Paroxismul trecu; simţea o oboseală 
extremă, lene, dorinţa de a se lungi undeva, dorinţă care nu-i 
era însă îngăduită şi, în flacăra unui chibrit, se sprijini de un 
perete, cu ochii concentrându-i-se încet asupra unui nume scris 
acolo cu creionul. Închise un ochi, sprijinindu-se de perete, 
legănându-se pe picioare şi bâţâind din cap, şi citi numele. Apoi 
se uită la ei, clătinând din cap. 

„Nume de fată... numele unei fete pe care-o ştiu. Fată bună. 
Camaradă, trebuie s-o duc la Stark... Starkville. Fără însoţitoare, 
înţelegeţi?” Sprijinit acolo, dând din cap, bâiguind, adormi. 

Indată începu să se lupte să se smulgă din somn. | se părea 
că o făcuse îndată, dar era totuşi conştient că timpul trecea în 
toată vremea asta, şi că timpul era un factor important în nevoia 
lui de a se trezi; ştia că altminteri avea să-i pară rău. Multă 
vreme ştiu că era cu ochii deschişi, aşteptând să-i revină 
vederea. Pe urmă vedea iarăşi, fără să ştie imediat că se trezise. 

Rămase întins, nemişcat. | se părea că, ieşind astfel deodată 
din somn, realizase scopul pentru care el însuşi fusese trezit. 
Zăcea înţepenit, sub un acoperiş scund, privind faţada unei 


Turnă în 


clădiri necunoscute deasupra căreia nişte nori mici, trandafirii în 
lumina soarelui, alunecau fără niciun sens. Apoi muşchii 
abdominali îi încheiară icnetul cu care-şi pierduse cunoştinţa şi 
se ridică şi se izbi de latura maşinii lovindu-şi capul de portieră. 
Lovitura îl trezi cu totul şi deschise portiera şi căzu pe jos şi se 
forţă să se ridice şi porni către gară precipitat. Căzu. In patru 
labe, privea spre peretele gol şi în sus, la cerul plin de soare, cu 
un fel de disperare şi nevenindu-i să creadă. Se ridică şi alergă 
mai departe, cu jacheta pătată, cu gulerul rupt şi părul vâlvoi. 
„Mi s-a rupt filmul”, se gândea cu un fel de furie. „Mi s-a rupt 
filmul. Mi s-a rupt filmul.” 

Peronul era pustiu, cu excepţia unui negru cu o mătură. 
„Dumnezeule, albii ăştia”, spuse. 

„Trenul”, spuse Gowan, „Specialul. Cel care era aici pe linie.” 

„A plecat. Acum v'o cinci minute.” Cu mătura încă oprită în 
gestul cu care măturase până atunci, îl privi pe Gowan 
întorcându-se pe călcâie şi alergând îndărăt la maşină şi căzând 
în ea. _ 

Urciorul era pe podeaua maşinii. II dădu la o parte cu piciorul 
şi porni motorul. Ştia că avea nevoie să aibă ceva în stomac, dar 
nu mai era vreme. Privi în jos spre urcior. | se răsuci ceva rece în 
burtă, dar ridică totuşi urciorul şi bău, lichidul curgându-i pe 
bărbie, înghițind cu efort, înfigându-şi o ţigară în gură, ca să-şi 
oprească greaţa. Aproape imediat se simţi mai bine. 

Traversă piaţa cu patruzeci de mile pe oră. Era şase şi 
cincisprezece. O luă pe drum spre Taylor, mărind viteza. Bău 
iarăşi din urcior fără să încetinească. Când ajunse la Taylor, 
trenul tocmai ieşea din gară. Opri lângă unul dintre ultimele 
vagoane. Se deschise uşa culoarului; Temple sări afară şi alergă 
apoi câţiva paşi pe lângă maşină, în vreme ce un conductor se 
aplecă în afară şi o ameninţă cu pumnul. 

Gowan coborâse din maşină. Ea se întoarse şi veni spre el, 
mergând repede. Apoi încetini, se opri, porni iarăşi, privindu-i 
faţa şi părul răvăşite, gulerul sfâşiat şi cămaşa. 

„Eşti beat”, spuse ea. „Porcule. Porc murdar.” 

„Am avut o noapte pe cinste. Nici nu ştii tu.” 

Ea privi în jur, la gara mohorâtă, gălbuie, bărbaţii în salopete 
mestecând încet cu ochii pe ea, în jos, pe şine, după trenul care 
se micşora depărtându-se, la cele patru trâmbe de fum care se 
risipiseră aproape când reveni ecoul şuieratului. „Porc murdar”, 


spuse ea. „Nu poţi să mergi nicăieri în halul ăsta. Nici nu ţi-ai 
schimbat hainele.” Lângă maşină se opri iar. „Ce-ai acolo în 
spate?” 

„Cana mea”, spuse Gowan. „Urcă.” 

Ea îl privi, cu gura ei strident stacojie, cu ochii pânditori şi reci 
pe sub pălăria ei fără boruri, cu o buclă cârlionţată de păr roşu. 
Privi îndărăt din nou gara, masivă şi urâtă în lumina dimineţii. 
Sări în maşină, strângându-şi picioarele sub ea. „Să plecăm de 
aici.” El porni maşina şi întoarse. „Mai bine du-mă îndărăt la 
Oxford”, spuse ea. Privi din nou gara. Era acum în umbră, în 
umbra unui nor înalt alunecând deasupra. „Ai face mai bine”, 
spuse ea. 

La ora două în după-amiaza aceea, înaintând cu mare viteză 
printr-o pustietate înaltă şi murmurătoare de pini, Gowan smuci 
maşina din pietrişul şoselei într-un drumeag îngust printre două 
şanţuri adâncite, coborând către o râpă de cipreşi şi arbori de 
cauciuc. Avea o cămaşă albastră ieftină pe sub jacheta de 
seară. Ochii îi erau injectaţi, umflaţi, fălcile acoperite de ţepi 
albăstrii, şi, privindu-l cum se agaţă şi se smuceşte odată cu 
maşina care se clătina hurducându-se peste cioturile din drum, 
Temple se gândea: „l-au crescut favoriţi de când am plecat din 
Dumfries. A băut briantină. A cumpărat o sticlă cu ulei de păr la 
Dumfries şi a băut-o”. 

El o privi, simţindu-i ochii asupra lui. „Nu te mai urca pe labele 
din spate acuma. Într-un minut ajungem la Goodwin şi facem 
rost de o sticlă. Nici zece minute. [i-am spus că le duc la 
Starkville înaintea trenului şi am să te duc. Nu mă crezi?” Ea nu 
spuse nimic, gândindu-se la trenul împodobit cu steaguri, deja 
ajuns la Starkville; la tejghelele colorate; la fanfară, la 
strălucirea zgomotoasă a tromboanelor; la diamantul verde al 
terenului de joc presărat cu jucători chircindu-se, sărind, 
scoțând strigăte scurte, icnite, asemenea păsărilor de mlaştină 
stârnite de un aligator, nesiguri nici ei unde e primejdia, 
nemişcaţi, concentrați, încurajându-se unul pe altul cu ţipete 
scurte, fără sens, plângăreţe, pânditoare, pierdute. 

„Încerci să mă duci pe mine cu aerele tale de doamnă. Să nu 
crezi că mi-am petrecut noaptea cu nişte frizeri din ăştia de-ai 
tăi chiar pe degeaba. Să nu crezi că le-am dat de băut doar 
pentru că aş avea eu suflet bun. Eşti grozavă, nu-i aşa? Crezi că 
poţi să te distrezi toată săptămâna cu orice prăpădit care are un 


Ford, şi să-ţi baţi joc de mine sâmbăta, nu? Să nu crezi că nu ti- 
am văzut numele acolo, unde-i scris pe peretele privatei. Nu mă 
crezi?” 

Ea nu spunea nimic, încordându-se, pe când maşina se 
bălăbănea dintr-o margine în alta a drumului, înaintând tot mai 
repede. El o privea mai departe fără să mai facă vreun efort să o 
controleze. 

„Dumnezeule, aş vrea s-o văd pe femeia care...” Drumul se 
înfundă în nisip, curbându-se cu totul, închis cu totul într-o 
junglă de trestii şi de mărăcini. Maşina se legăna peste cioturile 
din drumeag. 

Ea văzu copacul care bloca drumul, dar nu făcu altceva decât 
să se ţină mai bine. | se părea că este capătul logic şi 
dezastruos al unui concurs de împrejurări în care fusese prinsă. 
Rămase aşezată, privind ţeapănă şi liniştită cum Gowan, în 
aparenţă uitându-se drept în faţa lui, intră în copac cu douăzeci 
de mile pe oră. Maşina izbi copacul, fu aruncată îndărăt, apoi 
izbi copacul din nou şi se răsturnă pe o parte. 

Ea se simţi zburând prin aer, ducând cu ea o lovitură 
ameţitoare la un umăr şi imaginea a doi bărbaţi care priveau 
dintr-un desiş de trestii de la marginea drumului. Se ridică în 
picioare cu capul răsturnat pe spate şi-i văzu păşind pe 
drumeag, unul dintre ei într-un costum strâmt, negru şi cu o 
pălărie de pai, fumând o ţigară, celălalt cu capul descoperit, în 
salopetă, ducând cu el o puşcă, cu faţa bărboasă strâmbată într- 
o expresie de uimire înceată. Tot alergând, simţi cum i se 
înmoaie oasele şi căzu de-a dreptul pe burtă, apoi alergă 
înainte. 

Fără să se oprească, se rostogoli şi se ridică, mereu cu gura 
deschisă într-un geamăt tăcut şi cu respiraţia pierdută. Bărbatul 
în salopetă o privea mai departe cu gura căscată într-o uimire 
nevinovată, adâncită într-o barbă scurtă, moale. Celălalt se 
sprijinea de maşina răsturnată, cu haina strâmtă întinsă peste 
umeri. Apoi motorul se opri, deşi roata din faţă ridicată în aer 
continua să se învârtească fără rost, încet. 


V 

Bărbatul în salopetă era şi el în picioarele goale. Mergea acum 
în faţa lui Temple şi a lui Gowan, cu puşca legănându-i-se în 
mână, cu picioarele plate înaintând în aparenţă fără efort în 
nisipul în care Temple se înfunda aproape până la glezne la 
fiecare pas. Din când în când se uita peste umăr la ei, la faţa 
însângerată a lui Gowan şi la hainele lui sfâşiate, la Temple 
muncindu-se cu efort pe tocurile ei înalte. 

„Merge greu aşa, cu astea, nu?” spuse. „Dacă şi-ar scoate 
pantofii ăştia cu tocuri aşa înalte, ar merge mai bine.” 

„Crezi?” spuse Temple. Se opri şi se sprijini când pe un picior, 
când pe altul, ţinându-se de Gowan ca să-şi scoată pantofii. 
Bărbatul o privi mai departe, uitându-se acum la pantofii ei. 

„Să mă ia dracu’ dacă pot să-mi vâr două deşte într-unu' ca 
ăştia”, spuse. „Pot să mă uit şi eu la ei?” li întinse unul. Il 
învârtea încet în mână. „Să mă ia dracu'”, spuse. O privi pe 
Temple din nou cu privirea lui palidă, goală. Părul îi crescuse 
nevinovat, ca de paie, ars de soare în creştet, mai negru în jurul 
urechilor şi al cefei, în cârlionţi răvăşiţi. „Fata e chiar înaltă”, 
spuse. „Cu picioarele astea slăbănoage ale ei. Cât atârnă?” 
Temple întinse mâna. El îi restitui pantoful încet, privind-o, 
privindu-i pântecele şi şoldurile. „N-ai rodit-o încă, aşa-i?” 

„Haide”, spuse Gowan, „să mergem. Trebuie să găsim o 
maşină şi să ajungem la Jefferson până la noapte.” 

Când se termină nisipul, Temple se aşeză şi-şi puse la loc 
pantofii în picioare. Îl surprinse pe om privindu-i coapsa pe care 
şi-o ridicase şi-şi smuci fusta în jos sărind în picioare. „Da”, 
spuse, „să mergem. Nu ştii drumul?” 

Acum se vedea casa, pe deasupra unui pâlc de cedri dincolo 
de ale căror interstiţii o livadă de meri se deschidea în după- 
amiaza însorită. Era aşezată pe o pajişte părăginită, înconjurată 
de nişte câmpuri părăsite şi de acareturi dărăpănate. Dar 
nicăieri nu se vedea vreun semn de activitate de gospodar - 
pluguri sau unelte de vreun fel; nicăieri nu se vedeau câmpuri 
lucrate - doar o ruină găunoasă, bătută de vânturi şi vreme, 
într-o dumbravă întunecoasă prin care briza trecea cu un sunet 
trist, murmurător. Temple se opri locului. 

„Nu vreau să merg acolo”, spuse ea. „Du-te tu şi adu 
maşina”, îi spuse ea bărbatului. „Noi aşteptăm aici.” 

„A zis că să veniţi cu toţii în casă”, spuse omul. 


„Cine a zis?” spuse Temple. „Negrul ăla-şi închipuie că-mi 
spune mie ce să fac?” 

„Ei, haide”, spuse Gowan. „Haide să stăm de vorbă cu 
Goodwin şi să facem rost de maşină. Se face târziu. Doamna 
Goodwin e aici, nu?” 

„Cred c-o fi”, spuse omul. 

„Haide”, spuse Gowan. Porniră spre casă. Omul urcă pe 
verandă şi sprijini puşca de uşă. 

„E pe-aici, pe undeva”, spuse. O privi iarăşi pe Temple. „Nu e 
cazul să-ţi faci griji”, spuse el. „Lee vă duce el la oraş, aşa îmi 
închipui.” 

Temple îl privi. Se uitau unul la altul serioşi, ca doi copii sau 
doi câini. „Cum te cheamă?” 

„Pe mine mă cheamă Tawmmy”, spuse el. „N-ai de ce să-ți 
faci griji.” 

Holul era deschis. Ea intră. 

„Unde te duci?” întrebă Gowan. „De ce nu aştepţi aici?” Ea 
nu-i răspunse. Continuă să meargă drept înainte, în hol. In 
spatele ei auzea vocea lui Gowan şi a bărbatului celuilalt. 

Veranda din spate era scăldată în soare, o lumină de soare 
mărginită de uşă. Dincolo văzu o pantă năpădită de bălării şi un 
hambar uriaş, cu acoperişul dărăpănat, liniştit în dezolarea 
aceasta însorită. În dreapta uşii văzu colţul unei clădiri separate 
sau al unei aripi a casei. Dar nu auzea niciun sunet în afară de 
glasurile din faţă. 

Înaintă încet. Pe urmă se opri. În pătratul de lumină din rama 
uşii era umbra unui cap de bărbat, şi ea se şi răsuci pe călcâie 
gata s-o ia la fugă. Dar umbra nu purta pălărie, aşa că se 
întoarse şi, în vârful picioarelor, se îndreptă spre uşă şi privi 
afară. Era un bărbat aşezat pe un scaun de răchită, în soare, cu 
ceafa capului chel, mărginit de puţin păr alb, întoarsă spre ea, 
cu mâinile împreunate pe măciulia unui baston grosolan. Ea ieşi 
în veranda din spate. 

„Bună ziua”, spuse. Bărbatul nu se mişcă. Ea înaintă din nou, 
apoi aruncă repede o privire peste umăr. Cu coada ochiului 
avusese impresia că văzuse o pală de fum venind dinspre uşa 
camerei separate, acolo unde veranda forma un L. De pe o 
frânghie întinsă între doi stâlpi în faţa acestei uşi atârnau trei 
veşminte pătrate ude şi moi, ca şi când ar fi fost spălate de 
curând, şi un articol de lenjerie femeiască de mătase roz, 


decolorată. Fusese spălat până când dantela de pe el arăta ca o 
zdreanţă uzată până la țesătură, ca şi veşmântul însuşi. Avea un 
petec de stambă cusut cu grijă. Temple îl privi iarăşi pe bătrân. 

O clipă crezu că-şi ţinea ochii închişi, apoi avu impresia că nu 
avea ochi deloc, căci între pleoape îi erau prinse două obiecte 
ca nişte bile de lut, gălbui, murdare. „Gowan”, şopti ea, apoi 
gemu „Gowan” şi se întoarse să fugă, cu capul dat pe spate, şi 
în momentul acela o voce vorbi de dincolo de uşa unde avusese 
impresia că văzuse fumul. 

„Nu te aude. Ce doreşti?” 

Se roti din nou pe călcâie şi, fără să-şi întrerupă avântul şi 
încă pândindu-l pe bătrân, cobori în goană de pe verandă şi se 
trezi în patru labe într-o grămadă de cenuşă şi cutii de tablă şi 
oase înălbite, şi-l văzu pe Popeye privind-o dinspre colţul casei, 
cu mâinile în buzunare şi o ţigară piezişă în gură. Tot fără să se 
oprească, se urcă din nou pe verandă şi sări spre bucătărie, 
unde era o femeie aşezată la masă, cu o ţigară aprinsă în mână 
şi privind spre uşă. 


VI 

Popeye făcu ocolul casei. Gowan se sprijinea de un colţ al 
verandei, pipăindu-şi uşor nasul însângerat. Bărbatul desculţ 
şedea pe vine, proptit de perete. 

„Ce Dumnezeu”, spuse Popeye, „ce, nu poţi să-l duci şi să-l 
speli? Vrei să stea aici sângerând ca un porc dracului, cu gâtul 
tăiat?” Îşi zvârli ţigara în bălării şi se aşeză pe treapta cea mai 
de sus şi începu să-şi curețe pantofii murdari de noroi cu un 
briceag mic de platină, agăţat de lanţul de la ceas. 

Bărbatul desculţ se ridică. 

„Ziceai ceva, că...”, spuse Gowan. 

„Psssst!” spuse celălalt. Incepu să facă cu ochiul şi să se 
încrunte la Gowan, arătându-i cu capul spinarea lui Popeye. 

„Şi pe urmă du-te îndărăt pe drum, acolo”, spuse Popeye. 
„Auzi ce-ţi spun eu?” 

„Mă gândeam că voiai să păzeşti dincolo jos”, spuse omul. 

„Nu te mai gândi”, spuse Popeye, râcâindu-şi manşeta 
pantalonului. „Ai trăit patruzeci de ani fără să faci aşa ceva. Fă 
ce ţi-am spus eu să faci.” 

Când ajunseră la veranda din spate, omul desculţ spuse: 
„Ăsta n-are răbdare cu nimeni... Nu-i un tip curios? Să mă ia 
dracu' dacă n-ar fi locul lui mai bine la circ, să... Nici nu lasă pe 
nimeni de aici să bea, decât pe Lee. Nici el nu bea deloc, da’ ia 
numai să vreau eu să trag o duşcă, şi zici că-l apucă pandaliile.” 

„A zis c-ai avea patruzeci de ani”, spuse Gowan. 

„N-am aşa mulţi”, spuse celălalt. 

„Dar câţi ani ai? Treizeci?” 

„Nu ştiu. Da' nu-s aşa de mulţi câţi a spus el.” Bătrânul şedea 
mai departe pe scaunul lui la soare. „Asta-i Pap”, spuse celălalt. 
Umbra azurie a cedrilor îi ajunsese bătrânului la picioare. li 
urcase aproape până la genunchi. Mâna îi ieşi la vedere şi pipăi 
peste genunchi, intrând în umbră şi oprindu-se acolo, în umbră, 
până la încheietură. Apoi el se ridică în picioare, îşi înşfăcă 
scaunul şi, bocănind în faţa lui cu bastonul, ţâşni deodată înspre 
ei grăbit şi târşâindu-şi picioarele, aşa că ei trebuiră să se dea 
repede la o parte. El îşi trase scaunul bine la soare şi se aşeză 
iarăşi, cu faţa ridicată spre soare, cu mâinile împreunate peste 
măciulia bastonului. „E Pap”, spuse omul. „E şi orb, şi surd. Să 
mă ia dracu' dacă n-aş vrea să ajung în halul ăsta, să nu mai 
ştiu şi să nu-mi mai pese ce mănânc.” 


Pe o scândură prinsă între doi stâlpi erau aşezate o găleată de 
tablă, un lighean de tablă şi o farfurioară spartă cu o bucată de 
săpun galben. „Lasă dracului apa”, spuse Gowan. „Ce-ai zice să 
bem ceva?” 

„Mie mi se pare c-ai băut şi aşa prea mult. Să mă ia dracu' 
dacă n-ai intrat cu maşina aia direct în copac.” 

„Haide, n-ai ceva ascuns pe undeva?” 

„S-ar putea să mai fie puţin în hambar. Numai să nu ne audă 
el, că atunci îl găseşte şi-l varsă.” Se întoarse până la uşă şi privi 
în hol. Pe urmă coborâră de pe verandă şi o luară spre hambar, 
străbătând ceea ce fusese odinioară o grădină de zarzavat, 
năpădită acum de puieţi de cedri şi de stejari. De două ori omul 
se uită peste umăr. A doua oară spuse: 

„Uite-o acolo pe nevasta matale care vrea nu-ş' ce.” 

Temple se oprise în uşa bucătăriei. „Gowan”, îl strigă ea. 

„Fă-i cu mâna sau ceva”, spuse omul. „Că dacă nu tace din 
gură, el are să ne audă.” Gowan îşi flutură mâna. Merseră mai 
departe şi intrară în hambar. Lângă uşă era o scară grosolană 
urcând spre pod. „Mai bine aşteaptă dumneata aici până urc 
eu”, spuse omul. „E putredă de tot. S-ar putea să nu ne ţină pe 
amândoi.” 

„Şi de ce n-o repari atunci? Nu te urci pe ea în fiecare zi?” 

„Până acuma a ţinut foarte bine”, spuse omul. Urcă. Apoi îl 
urmă şi Gowan, prin chepengul de sus, în penumbra străbătută 
de dungi gălbui, pe unde cădea lumina soarelui prin spărturile 
din ziduri şi din acoperiş. „Calcă pe unde calc eu”, spuse omul. 
„Altfel dai peste o scândură desprinsă şi te-ai şi trezit jos cât ai 
clipi”. Păşi pe duşumeaua şubredă şi scoase un urcior de 
pământ dintr-o grămadă de fân putred dintr-un colţ. „Asta-i un 
loc în care el n-are să-l caute”, spuse. „l-e frică să nu-şi strice 
mâinile alea ale lui de fetiţă.” 

Băură. „Eu te-am mai văzut pe matale pe-aici”, spuse omul. 
„Dar n-aş şti să-ţi spun pe nume.” 

„Mă cheamă Stevens. Cumpăr băutură de la Lee de trei ani. 
Când se-ntoarce? Trebuie să ajungem la oraş.” 

„Vine el repede. Pe matale te-am mai văzut. A mai fost unu' 
de la Jefferson acu’ trei-patru nopţi. Nici pe-ăla nu-l ştiu după 
nume. Dar ăla ştiu şi eu că-i plăcea să vorbească. Ne-a tot 
povestit cum s-a apucat şi-a părăsit-o pe nevastă-sa. Mai bea”, 
spuse, şi apoi tăcu şi se lăsă încet pe vine, cu urciorul în mâinile 


ridicate şi capul plecat, ascultând. După o clipă, vocea se auzi 
din nou, din coridorul de dedesubt. 

„Jack.” 

Omul îl privi pe Gowan. Falca i se lăsase în jos într-o expresie 
de veselie imbecilă. Dinţii pe care-i mai avea erau pătaţi şi 
stricaţi în barba lui moale, roşiatică. 

„Tu, Jack, tu de-acolo, de sus”, spune vocea. 

_„L-auzi?” şopti omul cutremurându-se tot de veselie mută. 
„lmi spuse Jack. Şi pe mine mă cheamă Tawmmy.” 

„Haide”, spuse vocea. „Ştiu că eşti acolo.” 

„Cred că-i mai bine să ne ducem”, spuse Tommy. „Altfel e-n 
stare să tragă cu pistolul prin tavan la noi.” 

„Ce Dumnezeu”, spuse Gowan, „de ce n-ai... Hei”, strigă, 
„Venim.” 

Popeye se oprise în uşă cu degetele arătătoare prinse în 
vestă. Soarele apusese. Când coborâră şi apărură în uşă, 
Temple ieşi din veranda din spate. Se opri, privindu-i, apoi 
cobori panta. Incepu să alerge. 

„Nu ţi-am spus să mergi înainte, pe drum?” spuse Popeye. 

„Eu şi cu omu-ăsta ne-am oprit aici un moment”, spuse 
Tommy. 

„Dar ţi-am spus să mergi înainte, pe drum, sau nu ţi-am 
spus?” 

„Mda”, spuse Tommy. „Mi-ai spus.” Popeye se întoarse fără 
să-i arunce măcar o privire lui Gowan. Tommy îl urmă. Spinarea 
i se cutremura încă de veselia lui tăcută. Temple îl întâlni pe 
Popeye la jumătatea drumului spre casă. Fără să-şi întrerupă 
fuga, lăsă un moment impresia că se opreşte. Nici măcar 
jacheta nu-i mai flutura în spate, dar o clipă păru să-i facă faţă 
lui Popeye cu o grimasă de cochetărie încordată, arătându-şi 
dinţii. El nu se opri din mers; continuă să-şi legene nepăsător 
spatele îngust. Temple fugea iarăşi acum. Trecu pe lângă 
Tommy şi-l apucă de braţ pe Gowan. 

„Gowan, mi-e frică. Ea a zis ca eu să nu... lar ai băut; nici 
măcar nu te-ai spălat de sânge... Ea zice că trebuie să plecăm 
de aici...” Ochii îi erau acum negri de tot, faţa mică şi suptă în 
penumbra amurgului. Privea spre casă. Popeye tocmai dădea 
colţul casei. „Ea trebuie să se ducă pe jos până la izvor după 
apă; are... Au un copilaş aşa drăguţ într-o cutie, în spatele plitei 
de la bucătărie. Gowan, ea a zis că eu să nu mai fiu aici după ce 


se întunecă. A zis să-i cerem lui. El are o maşină. Zicea că nu 
crede că el...” 

„Cui să-i cer?” întrebă Gowan. Tommy se uita îndărăt la ei. 
Apoi merse mai departe. 

„Negrului ăstuia. Zicea că nu crede că are să vrea, dar că s-ar 
putea să vrea. Haide.” Se îndreptară spre casă. O cărare ocolea 
până la intrarea din faţă. Maşina era parcată între cărare şi 
casă, printre bălării. Temple se întoarse din nou cu faţa spre 
Gowan, cu mâna pe portiera maşinii. „Nici nu-i ia mult timp cu 
asta. Ştiu un băiat acasă care are o maşină ca asta. la până la 
optzeci pe oră. Tot ce-ar trebui să facă e să ne ducă până la 
oraş, pentru că întreba dacă suntem căsătoriţi şi a trebuit să 
spun că suntem. Până la o cale ferată. Poate că e una mai 
aproape decât Jefferson”, şoptea privindu-l, alunecându-şi mâna 
pe portiera maşinii. 

„O”, spuse Gowan, „eu trebuie să-i cer, nu-i aşa? Eşti nebună. 
Crezi că maimuța asta are să vrea? Mai bine stau aici o 
săptămână decât să mă duc undeva cu ăsta.” 

„Ea a zis să faci asta. Mi-a spus că nu trebuie să mai stau 
aici.” 

„Eşti complet nebună. Vino încoace.” 

„Nu vrei să-l rogi tu? Nu vrei să faci asta?” 

„Nu. Aşteaptă până vine Lee, îţi spun. Ne face el rost deo 
maşină.” 

Merseră mai departe pe cărare. Popeye stătea rezemat de un 
stâlp şi îşi aprindea o ţigară. Temple alergă sus, pe treptele 
sfărâmate. „Ascultă”, spuse ea, „nu vrei să ne duci cu maşina 
până la oraş?” 

El întoarse capul, cu ţigara în gură, cu chibritul între degete. 
Gura lui Temple era crispată în aceeaşi grimasă înţepenită. 
Popeye îşi apropie ţigara de chibrit. „Nu”, spuse el. 

„Haide”, spuse Temple. „Fii om cumsecade. Nu-ţi ia deloc 
mult timp cu Packardul ăsta. Ce zici? Te plătim.” 

Popeye inhală. Zvârli chibritul în bălării. Spuse cu vocea lui 
blândă, rece: „Spune-i târfei tale să mă lase-n pace, Jack.” 

Gowan se mişcă greoi, ca un cal stângaci, blând, deodată 
stârnit. „Uite ce e”, spuse. Popeye expiră, pufăind două trâmbe 
mici, subţiri. „Mie nu-mi place asta”, spuse Gowan. „Ştii cu cine 
vorbeşti?” Îşi continua mişcarea greoaie, ca şi când n-ar fi putut- 
o nici opri, nici duce la bun sfârşit. „Nu-mi place chestia asta.” 


Popeye îşi întoarse capul şi-l privi pe Gowan. Apoi nu-l mai privi, 
şi Temple spuse deodată: 

„In ce apă ai căzut cu hainele astea? Trebuie să ţi le râcâi aşa, 
noaptea?” Pe urmă ea pornise spre uşă cu mâna lui Gowan pe 
spatele ei, cu capul răsturnat, cu tocurile sunându-i. Popeye se 
sprijinea nemişcat de stâlp, cu capul întors peste umăr, în profil. 

„Vrei să...”, şuieră Gowan. 

„Eşti un om de nimic!” strigă Temple. „Un om de nimic.” 

Gowan o împinse înăuntru în casă. „Vrei să-ţi dea una-n cap, 
dracului?” spuse el. 

„[i-e frică de el!” spuse Temple. „Ţi-e frică!” 

„Taci din gură!” spuse Gowan. Incepu s-o scuture. Râcâiau 
podeaua goală cu picioarele, ca şi cum ar fi fost prinşi într-un 
dans stângaci şi, îmbrăţişaţi astfel, ţinându-se unul de altul, se 
pocniră de perete. „Uite ce”, spuse el, „Mă scoţi de tot din 
sărite.” Ea se smulse din mâinile lui şi o luă la fugă. El se 
sprijinea de perete şi-i urmări din ochi silueta ieşind în fugă pe 
uşa din spate. 

Ea alergă în bucătărie. Era întunecoasă, cu excepţia unei dâre 
de lumină de la uşiţa plitei. Se roti pe călcâie şi ieşi în fugă pe 
uşă şi-l văzu pe Gowan coborând panta către hambar. „Se duce 
să bea iar”, se gândi ea; „se îmbată iar. Asta înseamnă de trei 
ori astăzi”. În hol se făcuse şi mai întuneric. Se opri în vârful 
picioarelor, ascultând, gândindu-se: „Mi-e foame. N-am mâncat 
nimic toată ziua”; gândindu-se la şcoală, la ferestrele luminate, 
la perechile păşind încet în sunetele clopotului ce anunţa masa 
de seară şi la tatăl ei aşezat pe verandă, acasă, cu picioarele 
proptite pe balustradă, privindu-l pe un negru cum tunde 
pajiştea. Se mişca acum încet, în vârful picioarelor. In colţul de 
lângă uşă era sprijinită puşca şi ea se înghesui în colţ şi începu 
să plângă. 

Se opri imediat şi încetă şi să respire. Ceva se mişca dincolo 
de peretele de care se sprijinea ea. După un moment, traversă 
încăperea de alături, cu zgomot stângaci, ţopăit, precedat de un 
fel de bocănit sec. leşi în hol şi ea ţipă, simțind cum se goleşte 
pieptul mult timp după ce expirase tot aerul, şi diafragma 
trudindu-i-se mult după ce pieptul îi era golit, şi-l urmări din ochi 
pe bătrân trecând prin hol într-un fel de trap în care-şi ţinea 
picioarele depărtate şi şi le târşâia după el, cu bastonul într-o 
mână şi celălalt cot ieşindu-i în afară în unghi ascuţit deasupra 


mijlocului. Alergând, ea trecu pe lângă el - o siluetă nedesluşită, 
lăbărţată, în picioare, la marginea verandei şi intră alergând în 
bucătărie şi o zbughi în colţul din spatele plitei. Chircindu-se 
acolo, scoase lădiţa în afară şi o împinse în faţa ei. Mâna ei 
pipăia acum faţa copilului, apoi îşi desfăcu braţele să cuprindă 
lada, se încleştă de ea, privind dincolo de ea la uşa palidă în 
semiîntuneric şi încercând să se roage. Dar nu-şi putea aminti 
de niciun fel de denumire a Tatălui Ceresc, astfel că începu să 
zică „Tatăl meu e judecător; tata e judecător” iarăşi şi iarăşi 
până când Goodwin intră şi el, în fugă tăcută, în cameră. Aprinse 
un chibrit şi îl ridică şi se uită la ea până când flacăra îi atinse 
degetele. 

„Ha”, spuse. Ea îi auzi paşii uşori, grăbiţi, de două ori, apoi 
mâna lui îi atinse obrazul şi o ridică din spatele lăzii, ţinând-o de 
ceafă ca pe un pui de pisică. „Ce faci în casa mea?” spuse. 


VII 

De undeva de dincolo de holul luminat de acea lampă, ea le 
auzea vocile - câte un cuvânt; când şi când un râset; râsul 
aspru, dispreţuitor, al unui bărbat pe care-l stârnesc uşor la râs 
şi cei tineri, şi cei bătrâni, dominând fâsâitul cărnii care se 
prăjea pe plita în faţa căreia stătea în picioare femeia. O dată îi 
auzi pe doi dintre ei trecând prin hol cu ghetele lor greoaie, şi un 
moment mai târziu cana cufundată în găleata galvanizată şi 
vocea care râsese înjurând. Strângându-şi pardesiul pe lângă 
ea, privi pe după uşă cu acea curiozitate cu ochi mari, şi sfioasă, 
a unui copil, şi-l văzu pe Gowan şi un al doilea bărbat în 
pantaloni kaki cu bretele. „lar se îmbată”, se gândi ea. „S-a 
îmbătat de patru ori de când am plecat din Taylor”. 

„Asta e fratele dumitale?” întrebă ea. 

„Cine?” spuse femeia. „Ce al meu?” Întorcea carnea în tigaia 
în care fâsâise până atunci. 

„Mă gândeam că poate fratele dumitale mai mic e aici.” 

„Doamne”, spuse femeia. intorcea carnea în tigaie cu o 
furculiţă de sârmă. „Sper că nu.” 

„Unde-i fratele dumitale?” întrebă Temple privind mai departe 
pe furiş pe după uşă. „Eu am patru fraţi. Doi sunt avocaţi şi unul 
e ziarist. Celălalt e încă la şcoală. La Yale. Tatăl meu e 
judecător. Judecătorul Drake din Jackson.” Se gândea la tatăl ei, 
aşezat pe verandă, într-un costum de pânză, cu un evantai 
dintr-o frunză de palmier în mână, privindu-l pe negru cum 
tunde pajiştea. 

Femeia deschise plita şi se uită înăuntru. „Nimeni nu te-a 
rugat să vii aici. Eu nu ţi-am cerut să stai aici. [i-am spus să 
pleci cât mai e încă lumină.” 

„Cum puteam să plec? Gowan n-a vrut, aşa că a trebuit să-l 
rog pe el.” 

Femeia închise plita şi se întoarse şi se uită la Temple, cu 
spatele spre lumină. „Cum puteai? Dar tu ştii cum îmi aduc eu 
apa? Mă duc pe jos după ea. O milă. De şase ori pe zi. Adună cât 
face. Şi asta nu din cauză că sunt într-un loc în care mi-e frică să 
rămân.” Se duse spre masă şi luă de acolo un pachet de ţigări şi 
scutură una afară. 

„Poţi să-mi dai şi mie una?” spuse Temple. Femeia împinse 
pachetul spre celălalt capăt al mesei. Scoase sticla de la lampă 
şi şi-o aprinse pe a ei de la fitil. Temple luă pachetul şi se opri, 


auzindu-i pe Gowan şi pe celălalt trecând înapoi în casă. „Sunt 
aşa de mulţi”, spuse într-un fel de vaiet, privind ţigara cum i se 
fărâmiţa încet între degete. „Dar poate, dacă sunt atât de 
mulţi...” Femeia se întorsese la plită. Intorcea carnea în tigaie. 
„Gowan se îmbată iarăşi, mereu. S-a îmbătat deja de trei ori 
astăzi. Era beat când am coborât eu din tren la Taylor şi eu sunt 
învoită de probă şi i-am spus ce avea să se întâmple şi-am 
încercat să-l fac să arunce urciorul şi, când ne-am oprit la 
prăvălioara aia de pe şosea să cumpărăm o cămaşă, el s-a 
îmbătat iar. Aşa că nici nu mâncaserăm şi ne-am oprit la 
Dumfries şi el a intrat în restaurant, dar eu eram prea necăjită 
să mai mănânc şi nu l-am mai găsit şi apoi ela venit de peo 
altă stradă şi eu i-am pipăit sticla în buzunar până s-apuce el să- 
mi dea peste mână. Tot zicea că i-am luat eu bricheta şi pe 
urmă, când el a pierdut-o şi eu i-am spus că a pierdut-o, s-a 
jurat că n-a avut nicio brichetă în viaţa lui.” 

Carnea fâsâia şi împroşca în tigaie. „S-a îmbătat de trei ori la 
rând”, spuse Temple. „De trei ori, una după alta, într-o singură 
zi. Buddy - adică Hubert, fratele meu cel mai mic zicea că dacă 
mă prinde vreodată cu un beţiv, are să mă bată până iese untul 
din mine. Şi acuma sunt cu unul care se îmbată de trei ori pe 
zi.” Rezemându-se cu şoldul de masă, cu mâna strivindu-şi 
ţigara, începu să râdă. „Nu crezi că e nostim?” spuse. Apoi se 
opri din râs reţinându-şi respiraţia, şi auzi pâlpâitul uşor pe care- 
| făcea lampa şi carnea în tigaie şi şuierul ceainicului pe plită, şi 
vocile, sunetele aspre, grăbite, fără înţeles, bărbăteşti, din casă. 
„Şi dumneata trebuie să le faci de mâncare în fiecare seară. Toţi 
bărbaţii ăştia care mănâncă aici, casa plină de ei noaptea, pe 
întuneric...” Lăsă să-i cadă ţigara strivită. „Pot să ţin în braţe 
puţin copilul? Ştiu cum s-o fac; îl ţin bine.” Alergă spre ladă, 
aplecându-se, şi ridică de acolo copilul adormit. El îşi deschise 
ochii smiorcăindu-se. „Haide, haide; te ţine Temple.” Il legăna, 
ţinându-l sus şi stângaci în braţele ei subţiri. „Ascultă”, spuse, 
privind spinarea femeii, „vrei să-l rogi dumneata? Pe soţul 
dumitale, vreau să spun. El poate să ia o maşină şi să mă ducă 
undeva. Vrei? Vrei să-l rogi? Copilul nu mai plângea. Pleoapele 
lui plumburii lăsau să se vadă o linie subţire dintr-o pupilă. „Mie 
nu mi-e frică”, spuse Temple. „Lucruri ca astea nu se întâmplă. 
Nu-i aşa? Sunt şi ei oameni ca toţi oamenii. Sunteţi cu toţii ca 
oricare alţii. Şi dumneata. Ai un copilaş. Şi în afară de asta, tata 


e judecător. Gu-guvernatorul vine la noi acasă la m-masă... Ce 
copilaş dră-dră-drăguţ”, se jeluia ea, ridicând copilul spre 
propria ei faţă, „dacă omul rău îi face ceva lui Temple, noi îl 
spunem soldaţilor guvernatorului, nu-i aşa?” 

„Ce oameni?” spuse femeia întorcând carnea în tigaie. „Crezi 
tu că Lee n-are altceva mai bun de făcut decât să dea fuga după 
orice târfă mică şi ieftină...” Deschise uşiţa plitei şi-şi aruncă 
ţigara înăuntru şi trânti la loc uşiţa. Tot gângurind cu copilul, 
Temple îşi împinsese pălăria spre ceafă într-un unghi precar, 
frivol, peste buclele-i încâlcite. „Tu de ce-ai venit aici?” 

„Gowan a fost de vină. Eu m-am rugat de el. Pierdusem deja 
meciul de baseball, dar l-am rugat că dacă putea să mă ducă la 
Starkville înainte de a pleca înapoi trenul special, ei n-aveau să 
ştie că eu nu fusesem la meci, pentru că cei care mă văzuseră 
dându-mă jos n-aveau să spună. Dar el n-a vrut. Zicea că ne mai 
oprim aici un moment doar şi mai luăm ceva whisky şi el era 
deja beat atunci. S-a îmbătat de două ori de când am plecat de 
la Taylor şi eu sunt învoită de probă şi Tăticul are să moară. Dar 
el n-a vrut. S-a îmbătat iar câtă vreme eu mă rugam de el să mă 
ducă într-un oraş, oricare, şi să mă lase acolo.” 

„Învoită de probă?” spuse femeia. 

„Pentru c-am fugit din dormitor noaptea. Pentru că numai 
băieţii din oraş au voie să aibă maşini, şi când ai întâlnire cu un 
băiat de la oraş vineri sau sâmbătă sau duminică, băieţii de la 
şcoală nu mai vor să aibă întâlnire cu tine, pentru că ei nu au 
maşini. Aşa că a trebuit să fug pe furiş. Şi o fată care nu mă 
place pe mine i-a spus decanului, pentru că eu avusesem 
întâlnire cu un băiat care-i plăcea ei şi el nu i-a mai cerut altă 
întâlnire. Aşa că a trebuit.” 

„Dacă n-ai fugi pe furiş, n-ai avea acuma nevoie să te lauzi 
aşa”, spuse femeia. „Aşa e? Şi acuma, când ai fugit şi ţi s-a 
înfundat, începi să boceşti.” 

„Gowan nu-i unul dintre băieţii ăştia de la oraş. E din 
Jefferson. El a fost la Universitate în Virginia. Tot spune cum l-au 
învăţat acolo să bea ca un gentleman, şi eu l-am rugat să mă 
lase doar undeva şi să-mi împrumute destui bani pentru bilet, 
pentru că eu nu aveam decât doi dolari, dar el...” 

„A, îţi ştiu eu felul tău”, spuse femeia. „Femei cinstite. Prea de 
soi ca să aibă de-a face cu oamenii de rând. Te strecori noaptea 
pe furiş cu copiii, dar ia să vină un bărbat adevărat.” Intorcea 


carnea în tigaie. „lei tot ce poţi şi nu dai nimic în schimb. «Eu 
sunt fată curată; nu fac asta». Te strecori cu mucoşii şi le 
consumi benzina şi mănânci mâncarea pe care ţi-o plătesc ei, 
dar ia să se uite numai un bărbat la tine că şi leşini, pentru că 
taică-tău este judecător şi la cei patru fraţi ai tăi ar putea să nu 
le convină asta. Daria să intri la belea şi atunci la cine te duci să 
te plângi? La noi, ăştia, care nu suntem destul de buni să-i 
legăm  şireturile  atotputernicului judecător.” Peste capul 
copilului, Temple privea spinarea femeii, şi faţa ei era o mască 
micuță şi palidă sub pălăria în echilibru precar. 

„Fratele meu a trimis vorbă că o să-l omoare pe Frank. N-a zis 
c-o să mă bată pe mine dacă mă prinde cu el; a zis că are să-l 
omoare pe porcul ăla blestemat de câine în camionul lui galben 
şi tata l-a înjurat pe frate-meu şi a spus că el mai e în stare să-şi 
conducă o vreme familia şi pe mine m-a gonit în casă şi m-a 
încuiat şi s-a dus jos la pod să-l aştepte pe Frank. Dar eu nu am 
fost laşă şi m-am dat jos pe burlan şi i-am ieşit lui Frank înainte 
şi i-am spus. L-am rugat să plece, dar el a spus că plecăm 
amândoi. Când m-am întors cu el în camionetă, ştiam că e 
ultima dată. Ştiam, şi l-am rugat iar să plece, dar el a zis că mă 
duce acasă să-mi iau geamantanul şi să-i spunem tatei. Nici el 
nu era laş. Tata era pe verandă. A zis: «Dă-te jos din rabla asta» 
şi eu m-am dat jos şi l-am rugat pe Frank să plece, dar s-a dat 
jos şi eu am urcat pe cărare şi tata a întins mâna după uşă şia 
luat puşca. Eu m-am pus în faţa lui Frank şi tata a spus «Vrei şi 
tu?» şi eu am încercat să stau în faţa lui, dar Frank m-a împins 
în spate şi mă ţinea şi tata l-a împuşcat şi a spus «Du-te la 
dracu’ acolo jos şi mănâncă-ţi murdăria, târfă».” 

„Şi mie mi s-a spus aşa”, şopti Temple, ţinând copilul adormit 
în braţele subţiri, ridicate, privind spinarea femeii. 

„Dar voi, femeile astea aşa de cinstite. Care luaţi totul ieftin. 
Nu daţi nimic, şi pe urmă, când vă prind... Ştii în ce-ai intrat 
acuma?” O privea peste umăr, cu furculita în mână. „Crezi că 
acuma mai eşti la o întâlnire cu mucoşii tăi? Nişte ţingăi cărora 
nici nu le pasă dacă-ţi place ţie sau nu? Să-ţi spun eu în casa cui 
ai intrat fără să fii chemată sau dorită; cine e ăsta de la care tu 
te aştepţi să lase totul baltă şi să te ducă pe tine acolo de unde 
n-aveai nicio treabă să pleci. Când ăsta era soldat în Filipine, l-a 
omorât pe alt soldat pentru una dintre femeile alea negrese şi l- 
au trimis la Leavenworth. Pe urmă a venit războiul şi l-au lăsat 


să iasă să se ducă la război. A căpătat două decoraţii şi, când s- 
a terminat războiul, l-au băgat la loc la Leavenworth până când 
avocatul l-a convins pe un membru al Congresului să-i dea 
drumul. Şi atunci abia am putut să mă las de sprinteneală...” 

„Sprinteneală?” şopti Temple, ţinând mai departe copilul în 
braţe, ea însăşi nemaiarătând acum decât ca un copil cu trupul 
alungit, cu picioarele subţiri în veşmintele ei puţine şi cu pălăria 
dată pe spate. 

„Da, mocăito!” spuse femeia. „Cum îţi închipui că l-am plătit 
eu pe avocatul ăla? Şi ăsta-i felul de om de la care să te aştepţi 
că are să-i pese măcar atâta...” - cu furculita în mână veni spre 
Temple şi-şi pocni degetele încetişor şi răutăcios în faţa ei - 
„... de ce se întâmplă cu tine. Şi tu, târfă mică, tu, cu faţa de 
păpuşă, crezi că poţi să intri în camera în care-i un bărbat fără 
ca el...” Pe sub rochia ei decolorată, pieptul i se mişca puternic 
şi plin. Cu mâinile în şolduri o privea pe Temple cu ochi reci, 
incandescenţi. „Bărbat? Tu n-ai văzut niciodată în viaţa ta un 
bărbat adevărat. Nu ştii ce înseamnă să fii dorită de un bărbat 
adevărat. Şi mulţumeşte lui Dumnezeu că n-ai văzut şi că nici n- 
ai să vezi niciodată, căci atunci ai să-ţi dai seama cât preţuieşte 
cu adevărat faţa asta a ta de aluat şi tot restul la care-ţi închipui 
că ţii atât de mult şi de care de fapt ţi-e o frică de faci pe tine. ŞI 
dacă-i un bărbat destul de bărbat ca să-ţi spună că eşti o târfă, 
tu ai să zici «Da, da» şi ai să te târăşti goală prin noroi şi prin 
clisă ca să-l mai faci să-ţi spună aşa... Dă-mi copilul.” Temple 
ţinea copilul privind-o pe femeie, cu gura mişcându-i-se ca şi 
cum ar fi spus „da, da, da”. Femeia îşi aruncă furculita pe masă. 
„Dă-i drumul”, spuse, apucând copilul. El deschise ochii şi gemu. 
Femeia trase lângă ea un scaun şi se aşeză pe el cu copilul în 
poală. „Dă-mi unul dintre scutecele alea de pe frânghie, de 
acolo”, spuse. Temple stătea nemişcată pe duşumea şi buzele i 
se mişcau încă. „[i-e frică să te duci acolo, nu-i aşa?” spuse 
femeia. Se ridică în picioare. 

„Nu”, spuse Temple; „ţi le...” 

„il aduc eu.” Ghetele bărbăteşti fără şireturi se târşâiau prin 
bucătărie. Se întoarse şi mai trase încă un scaun lângă plită şi 
întinse cele două cârpe care mai rămăseseră şi lenjeria de 
femeie peste el, şi se aşeză iarăşi şi luă copilul în poală. Copilul 
scâncea. „Taci”, spuse ea, „taci acuma”. Şi faţa ei la lumina 
lămpii căpătase o expresie senină, îngândurată. Schimbă 


scutecele copilului şi-l puse în ladă. Pe urmă, scoase o tavă 
dintr-un dulap care avea o perdeluţă dintr-o pânză de sac ruptă 
şi luă furculiţa şi se apropie şi o privi iarăşi pe Temple în faţă. 

„Ascultă. Dacă îţi găsesc o maşină, ai s-o întinzi de aici?” 
spuse. Privind fix la ea, Temple îşi strâmbă gura ca şi cum ar fi 
încercat să experimenteze nişte cuvinte, să le guste. „Ai să ieşi 
prin spate şi să te sui în ea şi să pleci şi să nu te mai întorci 
niciodată aici?” 

„Da”, şopti Temple, „oriunde. Fac orice.” 

Fără a părea să-şi mişte ochii reci deloc, femeia o privea pe 
Temple măsurând-o din cap până-n picioare. Temple îşi simţea 
toţi muşchii chircindu-i-se ca nişte cârcei de viţă tăiaţi în soarele 
de amiază. „Tu, proastă nenorocită, măruntă şi fără nimic în 
tine”, spuse femeia cu aceeaşi voce joasă şi rece. „Te joci cu 
aşa ceva.” 

„Nu m-am jucat. Nu m-am jucat.” 

„Ai să ai acum ceva să le spui când ai să te întorci la ei acolo, 
nu-i aşa?” Stând aşa faţă în faţă, glasurile lor erau ca nişte 
umbre peste două ziduri apropiate, goale. „Te joci cu asta.” 

„Orice. Lasă-mă să plec de aici. Oriunde.” 

„Nu de Lee mi-e frică. Crezi tu că el face pe câinele cu orice 
căţea prăpădită, în călduri, care îi vine prin preajmă? De tine.” 

„Da. Mă duc oriunde.” 

„Ştiu eu ce soi eşti. Le-am văzut pe astea de teapa ta. Toate 
fug, dar nu prea repede. Nu atât de repede încât să nu vă daţi 
seama de un bărbat adevărat când îl vedeţi. Îţi închipui că eşti 
singura de felul tău pe lume?” 

„Gowan”, şopti Temple, „Gowan.” 

„Eu l-am slugărit pe omul ăsta ca o sclavă”, şoptea femeia, cu 
buzele abia mişcându-i-se, cu vocea ei rece, apatică. Era ca şi 
când ar fi recitat o formulă pentru împărtăşanie. „Am muncit 
ture de noapte ca ospătăriţă, ca să pot să mă duc să-l văd 
duminicile la închisoare. Am trăit doi ani de zile într-o singură 
cameră, şi-mi făceam mâncare la primus, pentru că îi 
promisesem lui. L-am minţit şi am făcut rost de bani ca să-l scot 
din închisoare, şi când i-am spus cum am făcut, m-a luat la 
bătaie. Şi acum trebuie să vii tu aici unde nu te vrea nimeni. 
Nimeni nu te-a chemat să vii aici. Nimănui nu-i pasă dacă ţie ţi-e 
frică sau nu. Frică? Nici măcar n-ai destul în tine să-ţi fie cu 
adevărat frică, cum nu ai nici ca să poţi să iubeşti pe cineva.” 


„Am să te plătesc”, şopti Temple. „Oricât spui dumneata, îmi 
dă tata.” Femeia o privea, cu faţa nemişcată, la fel de ţeapănă 
ca şi adineauri când îi vorbise. „Am să-ţi trimit îmbrăcăminte. 
Am o haină nouă de blană. O port doar de la Crăciun. E ca 
nouă.” _ 

Femeia râse. li râdea gura, dar fără niciun sunet, fără să i se 
mişte faţa. „Haine? Am avut trei haine de blană odată. Una i-am 
dat-o unei femei pe o alee, într-o tavernă. Haine? Doamne.” Se 
întoarse deodată pe călcâie. „Iti aduc o maşină. Pleci de aici şi 
nu te mai întorci niciodată. Auzi?” 

„Da”, şopti Temple. Nemişcată, palidă, ca o somnambulă, o 
privea pe femeie cum răsturna carnea pe platou şi-i turna sos 
deasupra. Luă de pe plită o cutie de biscuiţi şi o aşeză pe o tavă. 
„Pot să te ajut?” şopti Temple. Femeia nu spuse nimic. Luă cele 
două tăvi şi ieşi cu ele. Temple se duse spre masă şi scoase o 
ţigară din pachet şi rămase privind tâmp la lampă. O latură a 
sticlei de lampă era înnegrită. Peste ea trecea o spărtură ca o 
curbă subţire, argintie. Lampa era de tablă, groasă spre gât de 
murdărie grasă. „Ea şi-a aprins-o pe a ei de la lampă, într-un 
fel”, se gândea Temple, cu ţigara în mână, privind flacăra care 
ardea neregulat. Femeia se întoarse, îşi apucă fusta de un colţ şi 
luă cana murdară de cafea de pe plită. 

„Pot s-o duc eu?” întrebă Temple. 

„Nu. Vino şi mănâncă.” Femeia ieşi. 

Temple rămase mai departe lângă masă, cu ţigara în mână. 
Umbra plitei cădea peste lada unde era copilul. Peste grămada 
de pături în care era înfăşurat, se putea vedea din el doar un şir 
de umbre palide în curbe mici, moi, şi ea se duse şi se opri în 
faţa lăzii şi privi în jos spre chipul de culoarea aluatului şi la 
pleoapele lui albăstrii. O umbră subţire ca o părere îi înconjura 
capul şi i se lăsa umedă peste frunte; un braţ subţire, zvâcnit în 
sus, îi era întins acum cu palma încovoiată lângă obraz. Temple 
se aplecă peste ladă. 

„Are să moară”, şopti Temple. Aplecându-se, umbra i se 
contura înaltă pe perete, cu pardesiul diform, cu pălăria 
cocoţată nefiresc peste o nefirească revărsare de păr. 
„Sărmanul copilaş”, şopti ea, „sărmanul copilaş.” Glasurile 
bărbaţilor crescură. Auzi tropăit de picioare în hol, scaune târâte 
pe duşumea, glasul bărbatului care râsese acoperind aceste 
zgomote, râzând apoi iarăşi. Se întoarse, rămânând din nou 


nemişcată, privind spre uşă. Femeia intră. 

„Du-te şi mănâncă”, spuse. 

„Maşina”, spuse Temple. „Aş putea să plec acum; cât 
mănâncă ei.” 

„Ce maşină?” spuse femeia. „Du-te şi mănâncă. N-are să-ți 
facă nimeni nimic.” 

„Nu mi-e foame. N-am mâncat astăzi deloc. Nu mi-e foame 
deloc.” 

„Du-te şi mănâncă”, spuse cealaltă. 

„Aştept să mănânc atunci când ai să mănânci şi dumneata.” 

„Du-te şi mănâncă. Trebuie să termin şi eu odată în noaptea 
asta.” 


VIII 

Temple intră în sufragerie venind dinspre bucătărie, cu faţa 
crispată într-o expresie rânjitoare, rugătoare; era complet oarbă 
când intră, ţinându-şi pardesiul pe lângă trup, cu pălăria smucită 
în sus şi dată pe spate, în unghi parcă pervers. După o clipă îl 
văzu pe Tommy. Se duse drept spre el, ca şi când l-ar fi căutat 
pe el toată vremea. O opri ceva; un antebraţ dur; ea încercă să-l 
evite, privindu-l pe Tommy. 

„Aici”, spuse Gowan, de cealaltă parte a mesei, cu scaunul 
râcâind podeaua când şi-l împinse îndărăt, „vino aici.” 

„Afară, fratele meu”, spuse cel care o oprise şi pe care-l 
recunoscu atunci ca fiind cel care râsese atât de des. „Eşti beat. 
Vino aici, fetiţo.” Antebraţul lui aspru îi cuprinse mijlocul. Ea se 
zbătu să-i scape, rânjind ţeapănă către Tommy. „Mişcă-te la o 
parte, Tommy”, spuse bărbatul. „N-ai deloc maniere, porc cu 
faţa de oaie?” Tommy chicoti, hârşâindu-şi şi el scaunul pe 
podea. Bărbatul o trase spre el ţinând-o încă de încheietură. De 
cealaltă parte a mesei, Gowan se ridică în picioare, sprijinindu- 
se de masă. Ea începu să reziste, rânjind mereu spre Tommy, 
trăgând de degetele bărbatului. 

„Lasă asta, Van”, spuse Goodwin. 

„Vino aici, la mine-n poală”, spuse Van. 

„Dă-i drumul”, spuse Goodwin. 

„Cine mă obligă?” spuse Van. „Cine-i destul de mare să mă 
oblige?” 

„Dă-i drumul”, spuse Goodwin. Apoi ea se simţi liberă, începu 
să se dea încet îndărăt. În spatele ei, femeia care intra cu o 
farfurie făcu un pas într-o parte. Cu aceeaşi grimasă ţeapănă, 
rânjitoare, Temple se trase îndărăt, afară din cameră. În hol se 
răsuci pe călcâie şi o luă la fugă. Trecu în goană prin verandă, 
jos printre bălării şi continuă să fugă. Alergă până la drum şi 
merse înainte vreo cincizeci de iarzi, în întuneric, apoi, fără să 
se întrerupă, se roti iarăşi pe călcâie şi fugi îndărăt în casă şi 
sări pe verandă şi se chirci lângă uşă tocmai când trecu cineva 
prin hol. Era Tommy. 

„A, aicea eşti”, spuse. Împinse stângaci ceva spre ea. „la de- 
aici”, spuse. 

„Ce-i asta?” şopti ea. 

„Niţică mâncare. Pariez că n-ai mâncat nimic de azi- 
dimineaţă.” 


„Nu. Nici măcar atunci”, şopti ea. 

„Mănâncă niţel şi-o să te simţi mai bine”, spuse el împingând 
farfuria spre ea. „Stai aici jos şi mănâncă o îmbucătură, că n-are 
să te deranjeze nimeni. Dă-i dracului pe-ăştia.” 

Temple se sprijinea de uşă, dincolo de silueta lui întunecată, 
şi faţa ei era pustie ca a unei fantome mărunte în lumina 
răsfrântă dinspre sufragerie. „Doamna... Doamna...”, şopti ea. 

„E-n bucătărie. Vrei să merg cu dumneata până acolo?” În 
sufragerie se auzi un scaun târşâit pe podea. Clipind des, 
Tommy o văzu pe Temple deodată pe cărare, cu trupul ei zvelt 
şi parcă nemişcat o clipă, ca şi când ar fi aşteptat ca o parte mai 
leneşă din ea s-o ajungă. Pe urmă ea dispăru ca o umbră după 
colţul casei. El rămase în picioare în uşă, cu farfuria cu mâncare 
în mână. Pe urmă întoarse capul şi privi în hol tocmai la timp ca 
s-o vadă gonind prin întunecime spre bucătărie. „Dracu' să-i ia 
pe ăştia.” 

Era tot acolo în picioare când ceilalţi se întoarseră pe 
verandă. 

„Are o farfurie cu haleală”, spuse Van. „Încearcă să şi-o umple 
cu şuncă.” 

„Să-mi ce?” spuse Tommy. 

„Uite ce”, spuse Gowan. 

Van izbi farfuria din mâna lui Tommy, răsturnând-o. Se 
întoarse spre Gowan. „Nu-ţi place, poate?” 

„Nu”, spuse Gowan. „Nu-mi place.” 

„Şi ce-ai de gând să faci în sensul ăsta?” întrebă Van. 

„Van”, spuse Goodwin. 

„Crezi că eşti destul de mare ca să nu-ţi placă?” spuse Van. 

„Sunt eu”, spuse Goodwin. 

Când Van se întoarse în bucătărie, Tommy îl urmă. Se opri la 
uşă şi-l auzi pe Van în bucătărie. 

„Hai să ne plimbăm puţin, mititico”, spuse Van. „leşi afară de- 
aici, Van”, spuse femeia. 

„Haide la o mică plimbare”, spuse Van. „Eu sunt băiat bun. 
Poate să-ţi spună şi Ruby.” 

„leşi afară de aici, acuma”, spuse femeia. „Vrei să-l chem pe 
Lee?” Van se oprise cu spatele spre lumină, în cămaşa lui kaki şi 
cu pantalonii cu bretele, cu o ţigară după ureche în buclele moi 
ale părului lui blond. Dincolo de el, Temple era în spatele 
scaunului pe care era aşezată la masă femeia, cu gura deschisă 


puţin, cu ochii acum negri de tot. 

Când Tommy se întoarse pe verandă cu urciorul, îi spuse lui 
Goodwin: „De ce nu termină tipii ăştia şi-o tot sâcâie pe fată?” 

„Cine-o sâcâie?” 

„Van. E speriată rău. De ce n-o lasă-n pace?” 

„Asta nu-i treaba ta. Tu nu te băga. Auzi?” 

„Tipii ăştia ar trebui să n-o mai sâcâie aşa”, spuse Tommy. Se 
lăsase pe vine lângă perete. Beau acum, trecându-şi urciorul de 
la unul la altul, stând de vorbă. Dar cu o parte a minţii, el 
asculta cum vorbesc, vorbăria prostească şi grosolană a lui Van 
despre viaţa de la oraş, plin de interes, extatic aproape, 
chicotind din când în când, bând şi el, la rândul lui. Van şi 
Gowan duceau greul conversaţiei, şi Tommy îi asculta. „Aştia doi 
au de gând să se ia la întrecere”, îi şopti el lui Goodwin, aşezat 
pe un scaun, alături. „li auzi?” Vorbeau foarte tare; Goodwin se 
urni repede şi uşor din scaun şi picioarele îi atinseră podeaua cu 
bufnituri uşoare; Tommy îl văzu pe Van sculându-se şi pe Gowan 
cum se ridicase ţeapăn în capul oaselor, sprijinit de speteaza 
scaunului. 

„Da' eu n-am zis că...”, spuse Van. 

„Atunci nu spune”, spuse Goodwin. 

Gowan spuse ceva. „Prostul dracului”, se gândi Tommy. „Nici 
măcar nu mai e-n stare să vorbească.” 

„Tu taci din gură”, spuse Goodwin. 

„Zic că să vorbesc despre...”, spuse Gowan. Se mişcă din loc, 
clătinându-se, izbindu-se de scaun. Scaunul se răsturnă. Gowan 
se poticni de-a dreptul în perete. 

„Pe Dumnezeul meu, am să-l...”, spuse Van. 

„„„.ginia gentleman; mie nu-mi pasă...”, spunea Gowan. 
Goodwin îl împinse în lături cu o lovitură dintr-o parte a braţului 
şi-l înşfăcă pe Van. Gowan căzu jos, lângă perete. 

„Când îţi spun să stai aşa, asta vreau să-ţi spun”, spuse 
Goodwin. 

După asta rămaseră liniştiţi o vreme. Goodwin se reîntoarse la 
scaunul său. Pe urmă începură din nou să vorbească între ei, 
trecându-şi unul altuia urciorul, şi Tommy asculta. Dar curând 
începu să se gândească iar la Temple. Îşi simţi picioarele 
frecându-se de podea şi tot trupul încordându-i-se într-o 
stânjeneală dureroasă. „Ar trebui s-o lase-n pace pe fata asta”, 
îi şopti lui Goodwin. „N-ar trebui s-o mai sâcâie aşa.” 


„Asta nu-i treaba ta”, spuse Goodwin. „Lasă-i pe ei dracului 

să...” 

„N-ar trebui s-o mai săcâie aşa.” 

Popeye intră pe uşă. Işi aprinse o ţigară. Tommy îi pândea 
faţa trezindu-i-se în flacăra dintre mâinile lui, cu obrajii supţi; 
urmări cu privirea micuța cometă a chibritului căzut în bălării. 
„Şi el”, spuse. „Doi de-acuma”; şi trupul i se încordă încet. 
„Sărmana de ea. Să mă ia dracu' dacă nu mă gândesc mai bine 
să mă duc în hambar şi să stau acolo, să mă ia dracu'”. Se ridică 
şi picioarele lui nu făceau niciun zgomot pe duşumeaua 
verandei. Cobori pe cărare şi înconjură casa. Era o lumină la 
fereastra de acolo. „Acolo nu stă nimeni acuma”, spuse, 
oprindu-se, apoi continuă: „Acolo stă ea acuma”, şi se duse spre 
fereastră şi se uită înăuntru. Rama mobilă era trasă în jos. În 
locul geamului lipsă fusese bătută în cuie o tablă ruginită. 

Temple era aşezată pe pat, cu picioarele strânse sub ea, 
ţeapănă, cu mâinile lăsate în poală, cu pălăria împinsă pe spate. 
Părea mică de tot, întreaga ei înfăţişare fiind parcă o caricatură 
a unei fiinţe de muşchi şi ţesuturi, în vârstă de şaptesprezece 
ani, şi mai potrivită cu una de opt sau de zece, cu coatele 
strânse pe şolduri, cu faţa întoarsă spre uşa sub clanţa căreia 
era proptit un scaun. În cameră nu era nimic altceva decât un 
pat, cu pătura lui grosolană decolorată, şi scaunul. Zidurile 
fuseseră tencuite odată, dar tencuiala se cojise şi căzuse prin 
unele părţi, lăsând la vedere peretele de împletituri şi lut şi 
zdrenţe de cârpe. Pe perete atârnau o haină de ploaie şi o 
ploscă îmbrăcată în ceva kaki. 

Capul lui Temple începu să se mişte. Se întoarse încet, ca şi 
când ar fi urmărit trecerea cuiva dincolo de perete. Se întorsese 
până la un unghi imposibil, dureros, deşi niciun alt muşchi nu i 
se mişca, asemenea acelor jucării de carton presat, de Paşti, 
pline cu dulciuri, şi rămase nemişcat în poziţia aceea răsturnată. 
Apoi se întoarse îndărăt, încet, ca şi când ar fi urmărit paşi 
nevăzuţi dincolo de perete, îndărăt spre scaunul din faţa uşii, şi 
rămase nemişcat acolo un moment. Apoi se întoarse cu faţa 
înainte şi Tommy o privi cum îşi scoate un ceas micuţ de sus, 
din ciorap, şi se uită la el. Cu ceasul în mână îşi ridică apoi capul 
şi privi drept spre el, cu ochii nemişcaţi şi goi, ca două găuri. 
După o vreme privi iarăşi în jos spre ceas şi şi-i puse la loc în 
ciorap. 


Se ridică de pe pat şi-şi scoase pardesiul şi rămase nemişcată, 
ca o săgeată, în rochia ei scurtă, cu capul plecat, cu mâinile 
împreunate în faţă. Se aşeză iarăşi pe pat. Şedea cu picioarele 
strânse unul lângă altul, cu capul plecat. Işi ridică apoi capul şi 
privi prin cameră. Tommy auzea glasurile dinspre veranda 
întunecată. Se înteţiră iarăşi şi apoi coborâră într-un murmur 
continuu. 

Temple sări în picioare. Îşi descheie rochia, cu braţele arcuite, 
subţiri şi lungi, şi umbra îi imita mişcările. Dintr-o singură 
mişcare ieşise din rochie, aplecându-se puţin, subţire ca un băț 
de chibrit în lenjeria ei puţină. Capul îi apăru cu faţa spre 
scaunul din uşă. Işi aruncă la o parte rochia, mâna întinzându-i- 
se spre pardesiu. Il ridică şi şi-l strânse pe lângă ea, pipăind 
după mâneci. Apoi, cu pardesiul strâns la piept, se roti şi privi 
direct în ochii lui Tommy şi se răsuci pe călcâie şi se aruncă pe 
scaun. „Dracu' să-i ia pe-ăştia”, şopti Tommy, „dracu' să-i ia pe- 
ăştia.” li auzea vorbind pe veranda din faţă şi trupul începu din 
nou să i se înfioare dureros. „Dracu' să-i ia pe ăştia.” 

Când privi iarăşi în cameră, Temple înainta spre el, ţinându-şi 
pardesiul strâns pe trup. Luă haina de ploaie din cui şi o îmbrăcă 
peste pardesiu şi o încheie. Luă şi plosca şi se reîntoarse spre 
pat. Lăsă plosca pe pat şi-şi ridică rochia de pe podea şi şi-o 
scutură cu mâna şi o împături cu grijă şi apoi o aşeză pe pat. 
Apoi trase la o parte pătura, dând la iveală salteaua. Nu erau 
nici cearşafuri, nici perne, şi când atinse salteaua, aceasta 
scoase o şoaptă uscată şi înceată, ca de paie. 

Işi scoase pantofii şi şi-i puse pe pat şi se băgă şi ea sub 
pătură. Tommy auzea salteaua foşnind. Nu se întinse chiar de la 
început. Stătea în capul oaselor, complet nemişcată, cu pălăria 
dată frivol pe spate. Apoi trase plosca şi rochia şi pantofii la 
căpătâi şi îşi aşternu haina de ploaie peste picioare şi se întinse 
trăgându-şi în sus pătura, apoi se ridică iarăşi în capul oaselor 
şi-şi scoase pălăria şi-şi scutură părul şi puse pălăria laolaltă cu 
celelalte veşminte şi se pregăti să se întindă iarăşi. lar se opri. 
Deschise haina de ploaie şi scoase de undeva o pudrieră şi, 
urmărindu-şi gesturile într-o oglinjoară, îşi desfăcu şi-şi înfoie 
părul cu degetele şi-şi pudră faţa şi puse la loc pudriera şi se 
uită iarăşi la ceas şi închise la loc haina de ploaie. Băgă 
veşmintele unul după altul sub pătură şi se întinse şi-şi trase 
pătura până la bărbie. Glasurile amuţiseră o clipă şi, în tăcerea 


care se lăsase, Tommy auzea un foşnet slab, continuu, de paie, 
în salteaua peste care era Temple întinsă, cu mâinile încrucişate 
pe piept şi picioarele drepte şi strânse cuviincios, ca o efigie pe 
lespedea unui mormânt străvechi. 

Vocile amuţiseră; el uitase complet de ele până când îl auzi 
pe Goodwin spunând: „Stai. Termină cu asta!” Se răsturnă un 
scaun; auzi paşii uşor tropăiţi ai lui Goodwin; scaunul se auzi 
trosnind pe verandă ca şi când ar fi fost aruncat cu piciorul la o 
parte, şi, chircit pe vine, cu coatele formându-i un unghi, într-un 
fel de încordare greoaie de urs gata să sară, Tommy desluşi 
nişte sunete uşoare, seci, ca de bile de biliard. „Tommy”, spuse 
Goodwin. 

Când era nevoie de el, se putea mişca de îndată cu iuţeala 
densă, fulgerătoare, a unor bursuci sau a unor ratoni. Dăduse 
colţul casei şi urcase pe verandă la timp ca să-l vadă pe Gowan 
izbind peretele şi alunecând în jos lângă el şi apoi răsturnându- 
se cât era de lung de pe verandă jos, în bălării şi pe Popeye în 
uşă, cu capul împins înainte. „Înşfacă-i acolo!” spuse Goodwin. 
Tommy sări asupra lui Popeye ţâşnind într-o parte. 

„L-am prins - ha!” spuse, când Popeye îl izbi cu sălbăticie în 
faţă; „aşa vrei - aşa? || ţin.” 

Popeye se opri. „Doamne, Dumnezeule. l-aţi lăsat să stea 
toată noaptea şi să bea din poşirca aia blestemată; v-am spus. 
Doamne, Dumnezeule!” 

Goodwin şi cu Van erau o singură umbră, încleştaţi unul de 
altul, tăcuţi şi furioşi. „Dă-mi drumul!” striga Van. „Îl omor...” 
Tommy sări spre ei. Il împinseră pe Van de perete şi-l ţinură 
acolo nemişcat. 

„L-ai prins?” întrebă Goodwin. 

„Mda. L-am prins. Ţine-l acuma aici. L-ai bătut rău.” 

„Pe Dumnezeul meu, am să-l...” 

„Haide, haide, de ce vrei să-l omori? Nu poţi să-l mănânci, nu? 
Vrei ca domnu’ Popeye să-nceapă să ne scoată maţele cu 
automatu' ăla-al lui?” 

Pe urmă se terminase totul, ca o izbucnire furioasă de vânt 
negru lăsând un gol paşnic în care se mişcau acum, ridicându-l 
pe Gowan din bălării, şi în vremea asta ajutându-se şi dându-şi 
unul altuia indicaţii cu voce scăzută, prietenoasă. Îl duseră 
înăuntru, în hol, unde era acum femeia, şi spre uşa camerei 
unde era Temple. 


„A încuiat-o”, spuse Van. Lovi tare în uşă. „Deschide uşa”, 
urlă. „Ţi-aducem un client.” 

„Taci din gură”, spuse Goodwin. „N-are broască. Împinge-o.” 

„Sigur”, spuse Van; „o-mping eu de nu se vede.” O izbi cu 
piciorul. Scaunul zvâcni şi zbură în interiorul camerei. Van izbi 
uşa în lături şi intrară ţinându-l pe Gowan de picioare. Van izbi 
cu piciorul în scaun, făcându-l să zboare prin cameră. Pe urmă o 
văzu pe Temple în picioare în colţul de dincolo de pat. Lui Van îi 
căzuse părul peste faţă, lung ca al unei fete. Şi-l dădu pe spate 
smucindu-şi capul. Bărbia îi sângera şi scuipă cu bună ştiinţă 
sânge pe podea. 

„Haide”, spuse Goodwin ţinându-l pe Gowan de umeri, „pune-l 
pe pat.” Il aruncară pe Gowan pe pat. Capul însângerat i se 
bălăbănea peste marginea patului, Van i-l ridică şi-l trânti încă o 
dată pe saltea. Celălalt gemu, ridicându-şi mâna. Van îl plesni 
peste faţă cu palma. 

„Stai liniştit, mă...” 

„Lasă-l”, spuse Goodwin. Îl apucă pe Van de mână. O clipă 
rămaseră rânjind unul la altul. 

„Am spus lasă-l”, spuse Goodwin. „leşi afară de aici”. 

„Trebe să pro...”, mormăia Gowan, „... fată. 'ginia... gentle... 
gentleman trebe să proteje...” 

„leşi afară de aici, acum”, spuse Goodwin. 

Femeia se oprise în uşă alături de Tommy, cu spatele sprijinit 
de canatul uşii. Sub o jachetă ieftină, cămaşa de noapte îi cădea 
până la glezne. 

Van ridică rochia lui Temple de pe pat. „Van”, spuse Goodwin, 
„Ti-am spus să ieşi afară.” 

„Te-am auzit”, spuse Van. Scutură rochia. Apoi o privi pe 
Temple cum stătea acolo în colţ, cu braţele încrucişate, 
atingându-şi umerii cu mâinile. Goodwin făcu un pas spre Van. 
Acesta lăsă să cadă rochia şi ocoli patul. Popeye intră pe uşă, cu 
o ţigară între degete. Alături de femeie, Tommy îşi trase 
răsuflarea şuierând printre dinţii lui sparţi. 

II văzu pe Van apucând haina de ploaie de peste pieptul lui 
Temple şi trăgând ca să o descheie. Apoi Goodwin sări între ei; îi 
văzu pe Van icnind şi întorcându-se şi pe Temple trăgând de 
haina de ploaie sfâşiată. Van şi Goodwin erau acum în mijlocul 
camerei dând cu pumnii unul în altul, pe urmă îl văzu pe Popeye 
îndreptându-se către Temple. Cu coada ochiului îi văzu pe Van 


întins la pământ şi pe Goodwin aplecat asupra lui, încovoiat 
puţin şi privind spinarea lui Popeye. 

„Popeye”, spuse Goodwin. Popeye continuă să meargă, în 
vreme ce ţigara îşi rotea fumul peste umărul lui, şi îşi ţinea 
capul puţin întors de parcă nu s-ar fi uitat pe unde merge, iar 
ţigara îi atârna pieziş ca şi când gura i-ar fi fost undeva sub 
falcă. „Nu te-atinge de ea”, spuse Goodwin. 

Popeye se opri înaintea lui Temple, cu faţa întoarsă puţin într- 
o parte. Mâna lui dreaptă era în buzunarul hainei. Pe sub haina 
de ploaie care acoperea pieptul lui Temple, Tommy îi vedea 
mişcările celeilalte mâini, transmițând o umbră de mişcare 
hainei. 

„la-ţi mâna de-acolo”, spuse Goodwin. „Mişcă-ţi-o.” 

Popeye îşi luă mâna. Se întoarse, ţinându-şi mâinile în 
buzunarele hainei, şi-l privi pe Goodwin. Străbătu camera, 
pândindu-l pe Goodwin. Pe urmă îi întoarse spatele şi ieşi pe 
uşă. ) 

„Hei, Tommy”, spuse Goodwin liniştit, „apucă-l de aici.” Il 
ridicară pe Van şi-l cărară afară. Femeia se dădu la o parte. Se 
sprijinea de perete, ţinându-şi jacheta închisă. Dincolo, în 
cameră, Temple se chircise în colţ, trăgând de haina ei de 
ploaie. Gowan începu să sforăie. 

Goodwin se întoarse. „Mai bine du-te îndărăt la culcare”, 
spuse. Femeia nu se mişcă. El îi puse mâna pe umăr. „Ruby”, 
spuse. 

„Până termini tu chestia pe care a-nceput-o Van şi tu nu l-ai 
lăsat s-o termine? Dobitocule. Dobitocule.” 

„Haide acum”, spuse el, cu mâna mai departe pe umărul ei. 
„Du-te-ndărăt în pat.” 

„Da' tu nu mai veni-ndărăt. Nu te mai osteni să vii-ndărăt. Eu 

n-am să mai fiu acolo. Tu nu-mi datorezi nimic. Să nu crezi 
asta.” 
__ Goodwin îi apucă încheieturile mâinilor şi i le depărtă cu forţa. 
Incet şi cu putere îi împinse mâinile spre spate şi i le ţinu acolo 
cu o singură mână. Cu cealaltă mână îi desfăcu la piept haina. 
Cămaşa de noapte era de mătase roz decolorată, cu dantele, 
călcată iarăşi şi iarăşi până când, ca şi veşmântul de pe 
frânghie, dantela era acum o plasă subţiată. 

„Aha”, spuse. „Te-ai gătit pentru musafiri.” 

„A cui e vina că asta-i singura pe care o am? A cui e vina? Nu 


a mea. Le-am dat în dar servitoarelor negrese după o noapte. 
Dar îţi închipui că o negresă ar primi asta şi nu mi-ar râde în 
nas?” 

Lăsă haina să-i cadă la loc. Îi lăsă mâinile libere şi ea îşi trase 
haina la loc pe piept. Cu mâna încă pe umărul ei, el începu să o 
împingă spre uşă. „Haide”, îi spunea. Umărul ei cedă. Doar 
umărul i se mişca, trupul răsucindu-i-se în dreptul şoldurilor, faţa 
ei era răsturnată acum, pândind-o pe a lui. „Haide”, spuse el. 
Dar numai bustul ei se mişca, şoldurile şi capul atingând încă 
peretele. El se întoarse şi străbătu camera şi ocoli repede patul 
şi o prinse pe Temple de piept peste haina de ploaie cu o mână. 
Începu s-o zgâlţâie. Trăgând-o în sus de ghemotocul de haină pe 
care-l avea în mână, o scutură, şi trupul ei firav se bâţâia fără 
zgomot în haina largă, umerii şi coapsele izbindu-i-se de perete. 
„Idioată mică!” spunea. „ldioato!” Ochii ei erau acum larg 
deschişi, aproape negri, cu lumina lămpii peste faţă şi cu cele 
două răsfrângeri ale feţei minuscule în pupilele ei ca două boabe 
de mazăre în două călimări. 

Îi dădu drumul. Ea începu să alunece pe podea cu 
impermeabilul foşnindu-i în jur. O prinse şi începu să o zgâlţâie 
din nou, privind în vremea asta peste umăr spre femeie. „la 
lampa”, spuse. Femeia nu se mişcă. Işi ţinea capul puţin plecat, 
părea să se gândească la ei. Goodwin îşi petrecu celălalt braţ pe 
sub genunchii lui Temple. Ea se simţi săltată în aer, pe urmă era 
întinsă pe pat alături de Gowan, întinsă pe spate, legănându-se 
puţin în foşnetul încet stingându-se al paielor. Îl privi cum 
străbate camera şi ridică lampa de pe consola căminului. 
Femeia îşi întorsese capul urmărindu-l şi ea cu privirea, şi faţa ei 
îşi accentuase acum conturul în profil pe măsură ce se apropia 
lampa. „Haide”, spuse el. Ea se întoarse, cu faţa rotindu-i-se în 
umbră, şi lampa era acum în spatele ei şi mâna lui pe umărul ei. 
Umbra lui acoperea complet încăperea; braţul lui întins o 
împingea spre uşă. Gowan sforăia, fiecare respiraţie înăbuşindu- 
i-se într-o cădere hurducată, ca şi cum ar fi fost ultima. 

Tommy era dincolo de uşă, în hol. 

„S-au şi dus la camion?” întrebă Goodwin. 

„Nu încă”, spuse Tommy. 

„Mai bine du-te şi vezi s-o facă”, spuse Goodwin. Trecură mai 
departe. Tommy îi privea intrând pe o altă uşă. Apoi se duse 
spre bucătărie, tăcut pe picioarele desculţe, cu capul puţin întins 


înainte, ascultând. În bucătărie, Popeye era aşezat de-a- 
ndăratelea pe un scaun şi fuma. Van era în picioare la masă, în 
faţa unui ciob de oglindă, şi se pieptăna cu un pieptene de 
buzunar. Pe masă erau o cârpă umedă, murdară de sânge, şi o 
ţigară aprinsă. Tommy se chirci pe vine afară, în faţa uşii, în 
întuneric. 

Era acolo când se întoarse Goodwin cu haina de ploaie. 
Goodwin intră în bucătărie fără să-l vadă. „Unde-i Tommy?” 
spuse. Tommy îl auzi pe Popeye spunând ceva, apoi Goodwin 
ieşi cu Van după el, cu haina de ploaie pe braţ. „Haide, acuma”, 
spuse Goodwin. „Să scoatem chestia asta de-aici.” 

Ochii spălăciţi ai lui Tommy începură să strălucească slab ca 
ai unei pisici. Femeia îi vedea prin întuneric când el se strecură 
în cameră după Popeye, în vreme ce Popeye se oprise în 
picioare lângă patul unde era întinsă Temple. Străluciră deodată 
prin întuneric spre ea, pe urmă se stinseră şi ea îl auzea 
respirând alături; iarăşi sclipiră spre ea cu o intensitate furioasă 
şi întrebătoare şi tristă şi se stinseră din nou şi el se strecură 
după Popeye afară din cameră. 

Îl văzu pe Popeye reîntorcându-se în bucătărie, dar nu-l urmă 
imediat. Se opri la uşa din hol şi se chirci acolo. Trupul începu 
să-i unduiască din nou cu un fel de nehotărâre uimită şi 
picioarele goale îi fâşâiau pe podea cu o mişcare vagă, 
legănătoare, pe când se balansa dintr-o parte într-alta, cu 
mâinile rotindu-i-se încet peste coapse. „Şi Lee, şi el”, spuse. „Şi 
Lee. Dracu’ să-i ia pe-ăştia. Dracu’ să-i ia pe-ăştia”. De două ori 
se strecură de-a lungul verandei până când văzu umbra pălăriei 
lui Popeye pe duşumeaua bucătăriei, apoi se întoarse în hol şi la 
uşa dincolo de care era întinsă Temple şi unde sforăia Gowan. A 
treia oară simţi mirosul ţigării lui Popeye. „Dac-ar mai tine-o 
aşa”, spuse. „Şi Lee”, spuse, legănându-se într-o parte şi într- 
alta într-o suferinţă tâmpă, chinuitoare. „Şi Lee.” 

Când Goodwin urcă panta şi ajunse pe veranda din spate, 
Tommy era iarăşi chircit în faţa uşii. „Ce dracu'...”, spuse 
Goodwin. „De ce n-ai venit? Te caut de zece minute.” Se uită 
urât la Tommy, apoi privi în bucătărie. „Eşti gata?” întrebă. 

Popeye ieşi pe uşă. Goodwin îl privi pe Tommy iarăşi. „Ce 
făceai aici?” 

Popeye îl privi pe Tommy. Tommy se ridicase acum, frecându- 
şi talpa unui picior de celălalt picior, privindu-l pe Popeye. 


„Ce făceai aici?” întrebă Popeye. 

„Nu făceam nimic”, spuse Tommy. 

„Adică mă urmăreşti pe mine?” 

„Eu nu urmăresc pe nimeni”, spuse Tommy îmbufnat. 

„Atunci, nu mă urmări”, spuse Popeye. 

„Haideţi”, spuse Goodwin. „Van aşteaptă.” Porniră. Tommy îi 
urmă. O dată se uită îndărăt spre casă, apoi îşi târşâi mai 
departe paşii după ei. Din când în când simţea acel val ascuţit 
năpădindu-l, ca şi când sângele i-ar fi fost deodată prea 
fierbinte, murind apoi în simţământul acela nefericit, cald, 
asemănător celui pe care-l avea ascultând muzică. „Dracu' să-i 
ia pe-ăştia”, şoptea. „Dracu' să-i ia pe-ăştia.” 


IX 

Camera era în Întuneric. Femeia se oprise chiar dincoace de 
uşă, lângă perete, în haina ei ieftină, cu cămaşa de noapte cu 
dantelă, chiar după uşa fără încuietoare. Il auzea pe Gowan 
sforăind pe pat şi pe ceilalţi bărbaţi mişcându-se pe verandă şi 
în hol şi în bucătărie, vorbind cu glasuri greu de desluşit prin 
uşă. După o vreme tăcură. Pe urmă ea nu mai auzi nimic, decât 
pe Gowan cum se îneca şi sforăia şi gemea, cu nasul şi faţa 
umflate. 

Auzi uşa deschizându-se. Bărbatul intră fără să încerce să se 
mişte fără zgomot. Intră, ajungând la o jumătate de metru de 
ea. Ştia că era Goodwin încă înainte ca el să fi vorbit. El se 
îndreptă spre pat. „Vreau haina asta de ploaie”, spuse el. 
„Ridică-te şi scoate-o”. Femeia auzi fâşâitul saltelei când Temple 
se ridică în capul oaselor şi Goodwin luă impermeabilul de la ea. 
Se întoarse şi ieşi. _ 

Ea rămase chiar după uşă. li deosebea pe toţi după felul cum 
respirau. Apoi, fără să fi auzit sau simţit uşa deschizându-se, îi 
veni un miros: briantina cu care îşi dădea Popeye pe păr. Nu-l 
văzu pe Popeye deloc când intră şi trecu pe lângă ea; nici nu 
ştia dacă intrase; dar ea îl aştepta; până când intră Tommy 
urmându-l pe Popeye. Tommy se strecură în cameră, şi el fără 
niciun zgomot; nu şi-ar fi dat seama de intrarea lui cum nici de a 
lui Popeye dacă n-ar fi fost ochii lui. Licăreau, cam la înălţimea 
pieptului, cu o expresie profund întrebătoare, apoi dispărură şi 
femeia îl simţi chircindu-se pe vine lângă ea; ştia că şi el privea 
spre pat, acolo unde Popeye se oprise în întuneric, patul pe care 
zăceau Temple şi Gowan, Gowan sforăind şi pufnind şi iar 
sforăind. Femeia se oprise chiar lângă uşă. 

Nu auzi niciun foşnet dinspre saltea, aşa că rămase nemişcată 
lângă uşă, cu Tommy chircit alături de ea, cu faţa spre patul 
invizibil. Apoi simţi iarăşi briantina. Sau mai curând îl simţi pe 
Tommy mişcându-se de lângă ea, fără niciun zgomot, ca şi cum 
evacuarea asta furişă a locului pe care-l ocupase el ar fi suflat 
blând şi rece peste ea în tăcerea neagră; fără să-l vadă sau să-l 
audă, ştiu că se strecurase iarăşi afară din cameră, urmându-l 
pe Popeye. Îi auzi trecând prin hol; se stinseră şi ultimele 
zgomote. 

Ea se îndreptă spre pat. Temple nu se mişcă până când 
femeia o atinse. Atunci începu să se zbată. Femeia găsi gura lui 


Temple şi-şi lăsă mâna peste ea, deşi Temple nu încercase să 
strige. Zăcea pe salteaua de paie, zvârcolindu-se şi smucindu-şi 
trupul într-o parte şi într-alta, rostogolindu-şi capul, ţinându-şi 
pardesiul peste piept, dar fără să scoată vreun sunet. 

„Idioato!” spuse femeia într-o şoaptă subţire, crâncenă. „Eu 
sunt. Doar eu sunt.” 

Temple încetă să-şi mai legene capul, dar se mai zbătea încă 
într-o parte şi într-alta sub mâna femeii. „Îi spun lui tata!” spuse 
ea. „Îi spun lui tata!” 

Femeia o ţinea mai departe. „Ridică-te”, spuse. Temple încetă 
să se mai zbată. Zăcea acum întinsă, ţeapănă. Femeia o auzea 
cum respiră agitat. „Ai să te scoli şi să vii încet?” spuse femeia. 

„Da!” spuse Temple. „Vrei să mă scoţi de aici? Vrei? Mă 
scoţi?” 

„Da”, spuse femeia. „Scoală de aici.” Temple se ridică în 
capul oaselor şi paiele foşniră. În întunericul de mai departe, 
Gowan sforăia crâncen şi profund. La început, Temple nu fu în 
stare să se ţină singură pe picioare. Femeia o susţinu. 
„Termină”, spuse femeia. „Trebuie să termini. Trebuie să fii 
liniştită.” 

„Vreau hainele mele”, spuse Temple. „N-am nimic pe mine 
decât...” 

„Vrei hainele”, spuse femeia, „sau vrei să ieşi de aici?” 

„Da”, spuse Temple. „Orice. Dacă mă scoţi de aici.” 

Se mişcau asemenea unor fantome, aşa, în picioarele goale. 
leşiră din casă şi străbătură veranda şi se îndreptară apoi spre 
hambar. Când erau la vreo cincizeci de iarzi de casă, femeia se 
opri şi se întoarse şi o smuci pe Temple spre ea şi, apucând-o de 
umeri, cu faţa foarte aproape de a ei, o blestemă cu o şoaptă, 
un sunet nu mai ridicat decât un suspin şi plin de furie. Apoi o 
azvârli departe de ea şi merseră înainte. Intrară într-un fel de 
hol. Era întuneric beznă. Temple o auzi pe femeie pipăind 
peretele. O uşă se deschise scârţâind; femeia o apucă de braţ şi 
o conduse peste o singură treaptă într-o încăpere cu podea de 
lemn în care simţea pereţii în jur şi un miros uşor, prăfos, de 
grâu, şi închise uşa în spatele lor. Când făcu asta, ceva ţâşni 
nevăzut undeva, aproape, ca un fel de râcâit grăbit. Un fâşâit 
muribund de picioare păroase. Temple se roti toată, călcând pe 
ceva care se rostogoli sub piciorul ei şi ţâşni spre femeie. 

„E doar un şobolan”, spuse femeia, dar Temple se aruncase 


asupra ei, petrecându-şi braţele pe după ea, încercând să-şi 
smulgă amândouă picioarele de pe duşumea. 

„Un şobolan?” se văita, „un şobolan? Deschide uşa! Repede!” 

„Termină! Termină!” şuieră femeia. O ţinu strâns pe Temple 
până încetă să se mai zbată. Apoi se aşezară amândouă în 
genunchi una lângă alta, lângă perete. După o vreme, femeia 
şopti: „Sunt nişte saci cu sămânță de bumbac dincolo. Poţi să te 
întinzi.” Temple nu-i răspunse. Se chircise lângă femeie, 
tremurând încet, şi şedeau astfel pe vine în întunecimea neagră, 
lângă perete. 


X 

Pe când femeia pregătea micul dejun, cu copilul încă - sau 
deja - adormit în lada din spatele plitei, auzi un zgomot greoi 
apropiindu-se pe verandă şi oprindu-se la uşă. Când privi într- 
acolo, văzu apariţia sălbăticită şi tumefiată de lovituri şi 
însângerată pe care o recunoscu ca fiind Gowan. Faţa lui, sub o 
barbă ţepoasă, nerasă de două zile, era brăzdată, buza tăiată. 
Un ochi şi-l ţinea închis şi în faţă cămaşa şi haina îi erau pătate 
de sânge până la mijloc. Cu buzele lui umflate şi ţepene încerca 
să spună ceva. La început femeia nu înţelese niciun cuvânt. 
„Du-te şi spală-te pe faţă”, spuse. „Stai. Vino şi stai aici. Aduc eu 
ligheanul.” 

El o privea, încercând să vorbească. „A”, zise femeia. „Ea e 
bine. E dincolo, în coşar, doarme.” Trebui să-i repete asta de trei 
sau patru ori, cu răbdare. „În coşar. Doarme. Am stat cu ea până 
s-a făcut ziuă. Du-te şi te spală pe faţă acum.” 

Apoi Gowan se calmă puţin. Începu să vorbească despre cum 
să facă rost de o maşină. 

„Cea mai aproape e la Tull, la două mile”, spuse femeia. 
„Spală-te pe faţă şi mănâncă ceva.” 

Gowan intră în bucătărie vorbind mai departe despre cum să 
găsească o maşină. „O iau şi-o duc înapoi la şcoală. Se găseşte 
o fată care s-o strecoare înăuntru. Şi atunci se aranjează totul. 
Nu crezi că are să fie totul bine atunci?” Se apropie de masă şi 
scoase o ţigară din pachet şi încercă s-o aprindă cu mâinile 
tremurânde. Şi-o puse cu greutate în gură şi nu reuşi s-o aprindă 
până nu veni femeia să-i ţină chibritul. Dar nu trase decât un 
fum, pe urmă rămase locului, ţinând ţigara în mână, uitându-se 
la ea cu singurul lui ochi valid, cu o expresie de stupoare tâmpă. 
Aruncă ţigara şi se întoarse spre uşă, clătinându-se pe picioare 
şi căutând să-şi recapete cumpătul. „Merg după maşină”, spuse. 

„Mănâncă ceva întâi”, spuse femeia. „Poate o cană de cafea 
are să te ajute.” 

„Merg după maşină”, spuse Gowan. Când trecu prin verandă, 
se opri cât să-şi plescăie puţină apă pe faţă, fără ca asta să-i 
dreagă cine ştie ce aspectul. 

Când ieşi din casă era încă ameţit şi se gândi că e încă beat. 
Îşi amintea doar vag ce se întâmplase. În minte i se învălmăşeau 
Van şi accidentul şi nu ştia că fusese făcut de două ori knock- 
out. Îşi amintea doar că i se rupsese filmul cândva mai devreme, 


în cursul nopţii, şi îşi spunea că e în continuare beat. Dar când 
ajunse la maşina zdrobită şi văzu cărarea şi o urmă până la izvor 
şi bău din apa aceea rece, descoperi că lucrul de care avea 
nevoie era ceva de băut şi îngenunche acolo, scăldându-şi faţa 
în apa rece şi încercând să şi-o examineze în suprafaţa spartă în 
răsfrângeri, şoptindu-şi „Doamne, Dumnezeule” cu un fel de 
disperare. Se gândi să se întoarcă spre casă ca să găsească 
ceva de băut, pe urmă se gândi că va trebui să-i vadă pe 
Temple şi pe bărbaţii aceia; s-o vadă pe Temple acolo, printre 
ei. 

Când ajunse la şosea, soarele era de acum sus, cald. „Să mă 
spăl undeva de mizeria asta”, spuse. „Şi să mă întorc cu o 
maşină. Mă hotărăsc ce să-i spun în drum spre oraş”; gândindu- 
se că Temple avea să se întoarcă printre oameni care-l 
cunoşteau, care s-ar fi putut să-l cunoască. „Mi s-a rupt filmul de 
două ori”, spuse. „Mi s-a rupt filmul de două ori. Doamne, 
Dumnezeule. Doamne, Dumnezeule”, şoptea şi trupul i se 
zvârcolea în hainele murdare şi însângerate şi era chinuit de 
furie şi de ruşine. 

Incepu să i se limpezească mintea odată cu aerul curat şi 
mişcarea, dar când începu să se simtă mai bine fizic, îi crescu şi 
spaima de viitorul negru pe care-l avea în faţă. Oraşul, lumea 
începură să i se pară o alee înfundată şi neagră; un loc în care 
ar fi fost obligat să meargă la nesfârşit, tot înainte, cu întreg 
trupul crispându-i-se şi zvâcnind în faţa ochilor elocvenţi şi parcă 
plini de şoapte pe măsură ce avea să le treacă pe dinainte, şi 
când, la mijlocul dimineţii, ajunse la casa pe care o căuta, 
perspectiva de a o revedea pe Temple era mai mult decât putea 
el să suporte. Astfel că tocmi maşina şi-i dădu instrucţiuni 
omului şi-l plăti şi merse mai departe. Puțin mai târziu, o maşină 
care mergea în direcţia opusă se opri şi-l luă. 


XI 

Temple se trezi strânsă ghem, cu nişte dâre înguste de 
lumină de soare căzându-i pe faţă ca dinţii unei furculiţe de aur 
şi, pe când trupul înţepenit i se încorda şi îi zvâcnea în toţi 
muşchii crispaţi, rămase privind liniştită în sus spre tavan. Ca şi 
pereţii, era făcut din scânduri brute aşezate una lângă alta, 
fiecare scândură despărțită de următoarea de o linie subţire de 
întunecime; în colţ, o deschizătură pătrată deasupra unei scări 
răspundea spre un pod întunecat străbătut şi el de dâre subţiri 
de soare. De cuiele bătute în pereţi atârnau bucăţi 
desperecheate de hamuri şi harnaşamente vechi, şi ea rămase 
întinsă, pipăind absentă materia peste care dormise. Luă un 
pumn din ea şi îşi ridică încet capul şi sub pardesiul care-i 
alunecase îşi zări pielea dezgolită între brasieră şi pantalonaşi şi 
între pantalonaşi şi ciorapi. Apoi îşi aminti de şobolan şi se ridică 
repede în picioare şi ţâşni spre uşă, trăgând de ea, având încă în 
mână pumnul de coji de seminţe de bumbac, şi faţa îi era 
umflată de somnul adânc al celor şaptesprezece ani ai ei. 

Se aşteptase ca uşa să fie încuiată şi o vreme nu o putu 
deschide; mâinile ei înţepenite zgâriau scândurile brute, şi îşi 
auzea unghiile. Uşa se deschise înăuntru şi ea sări afară. Dintr- 
odată sări îndărăt şi trânti uşa. Orbul cobora panta într-un trap 
târşâit, bătând în faţă cu bastonul, cu cealaltă mână la mijloc, 
încleştată pe un ghemotoc al pantalonilor. Trecu pe lângă coşar 
cu bretelele atârnându-i peste şolduri, pantofii de gimnastică 
râcâind praful uscat al încăperii din faţă, şi ieşi din raza vederii, 
cu bastonul râcâindu-i uşor şirul de boxe goale. 

Temple rămăsese chircită lângă uşă, strângându-şi pardesiul 
pe lângă ea. Îl auzea undeva într-o boxă din spate. Deschise uşa 
şi privi afară, spre casa scăldată în soarele strălucitor de mai, în 
liniştea aceea sărbătorească şi se gândi la fetele şi bărbaţii 
ieşind din dormitoare în hainele lor noi de primăvară, 
plimbându-se pe străzile umbrite în sunetul răcoros, lipsit de 
grabă, al clopotelor. Îşi ridică piciorul şi îşi examină talpa 
murdară a ciorapului, scuturând-o cu o palmă, şi pe urmă şi pe 
cealaltă. 

Bastonul orbului bocăni iarăşi. Ea îşi smuci capul îndărăt şi 
trase uşa lăsând-o doar puţin întredeschisă şi-l privi cum trece, 
mai încet acum, ridicându-şi bretelele peste umeri. Urcă panta şi 
intră în casă. Atunci ea deschise uşa şi păşi delicat afară. 


Se îndreptă repede spre casă, cu picioarele numai în ciorapi 
crispându-i-se şi săltând peste pământul aspru, şi privind casa. 
Urcă pe verandă şi intră în bucătărie şi se opri ascultând 
tăcerea. Plita era rece. Pe ea erau aşezate cana înnegrită de 
cafea şi o tigaie murdară; pe masă erau îngrămădite la 
întâmplare nişte farfurii murdare. N-am mai mâncat de... de... 
leri a fost o zi, se gândea, dar ieri n-am mâncat. N-am mai 
mâncat de... şi în noaptea aceea a fost dansul, şi n-am mâncat 
nici seara. N-am mai mâncat de la masa de prânz de vineri, se 
gândi. Şi acum e duminică, gândindu-se la clopotele din 
turnurile răcoroase profilate pe albastru, şi porumbeii gângurind 
în jurul clopotniţelor asemenea ecourilor basului de orgă. Se 
reîntoarse spre uşă şi privi afară. Apoi ieşi strângându-şi 
pardesiul pe lângă trup. 

Intră în casă şi se grăbi să străbată holul. Veranda din faţă era 
acum în soare şi ea alerga acum cu capul întors, pândind pata 
de soare din rama uşii. Era goală. Ajunse la uşa din dreapta 
intrării şi o deschise şi intră repede în cameră şi închise uşa şi se 
sprijini cu spatele de ea. Patul era gol. O pătură grosolană, 
decolorată, era aruncată peste el. O ploscă îmbrăcată în kaki şi 
un pantof erau de asemenea pe pat. Pe duşumea erau rochia şi 
pălăria ei. 

Îşi ridică rochia şi pălăria şi încercă să le scuture cu mâna şi 
cu colţul pardesiului. Apoi îşi căută şi celălalt pantof, dând 
pătura la o parte, aplecându-se să se uite sub pat. In sfârşit, îl 
găsi în cămin, într-o grămadă de cenuşă, între un vătrai de fier 
şi o adunătură de cărămizi răsturnate, aruncat pe o parte, pe 
jumătate plin de cenuşă, ca şi când ar fi fost aruncat şi lovit cu 
piciorul ca să ajungă acolo. Îl goli de cenuşă şi şi-l şterse pe 
pardesiu şi-l aşeză pe pat şi luă plosca şi o atârnă de un cui de 
perete. Avea imprimată pe ea literele U.S. şi un număr scris cu 
cerneală roşie, care abia se desluşea. Apoi îşi scoase pardesiul 
şi se îmbrăcă. 

Cu picioarele ei lungi, cu braţele subţiri, cu dosul mic - o 
siluetă micuță, ca de copil, ea nemaifiind însă copil, dar nici cu 
totul femeie - se mişca repede, netezindu-şi ciorapii şi 
strecurându-se în rochia scurtă, îngustă. Acum pot să fac faţă la 
orice, se gândi calmă, cu un fel de uimire apatică, istovită; pot 
să fac faţă chiar la orice. Din partea de sus a unui ciorap scoase 
un ceas cu o panglică neagră ruptă. Ora nouă. Işi pieptănă cu 


degetele buclele încâlcite, scuturând două sau trei coji de 
seminţe de bumbac. Işi ridică pardesiul şi pălăria şi ascultă 
iarăşi la uşă. ă 

Se reîntoarse la veranda din spate. In lighean era un rest de 
apă murdară. Îl clăti şi îl umplu şi se spălă pe faţă. De un cui 
atârna un prosop murdar. Il folosi cu delicateţe, apoi îşi scoase o 
pudrieră din pardesiu şi tocmai o folosea când constată că 
femeia o privea din uşa bucătăriei. 

„Bună dimineaţa”, spuse Temple. Femeia îşi purta copilul 
sprijinit de un şold. Dormea. „Salut, copilaşule”, spuse Temple, 
aplecându-se spre el, „vrei să dormi toată ziua? la uită-te la 
Temple.” Intrară în bucătărie. Femeia turnă cafea într-o cană. 

„E rece, mi-nchipui”, spuse ea. „Decât dacă vrei să faci focul”. 
Din cuptor scoase o bucată de pâine. 

„Nu”, spuse Temple, sorbind cafeaua călâie, simţindu-şi 
măruntaiele mişcându-i-se în noduri mici, fluide, ca nişte alice 
desprinse dintr-un cartuş. „Nu mi-e foame. N-am mâncat de 
două zile, dar nu mi-e foame. Nu-i nostim? N-am mâncat de...” 
Privea spinarea femeii cu o grimasă înţepenită, rugătoare. „N- 
aveţi o cameră de baie, nu?” 

„Ce?” spuse femeia. O privea pe Temple peste umăr, în 
vreme ce Temple o privea şi ea cu acea grimasă de încredere 
insistentă şi rugătoare. De pe o etajeră femeia scoase un 
catalog de comenzi şi rupse câteva file şi i le întinse lui Temple. 
„Va trebui să te duci în hambar, cum ne ducem şi noi.” 

„Aşa trebuie?” spuse Temple luând filele. „Hambarul.” 

„Au plecat toţi”, spuse femeia. „Nu se mai întorc în dimineaţa 
asta”. _ 

„Da”, spuse Temple. „In hambar”. 

„Da; în hambar”, spuse femeia. Dacă n-oi fi cumva prea pură 
să te mulţumeşti cu hambarul”. 

„Bine”, spuse Temple. Privea pe uşă, peste luminişul năpădit 
de bălării. Intre spaţiul întunecat ocupat de cedri, livada se 
deschidea luminoasă în soare. Işi puse pardesiul şi pălăria şi se 
îndreptă spre hambar, cu paginile rupte în mână, străpunse 
peste tot de înţepături mici de ace şi de cleşte şi pătate de praf 
de spălat, şi intră în hambar. Se opri, împăturind iarăşi şi iarăşi 
filele, apoi merse mai departe, aruncând priviri grăbite, furişe, 
spre boxele goale. Străbătu tot hambarul. Era deschis în spate 
spre un hăţiş de ierburi plin de flori albe şi liliachii. leşi iarăşi la 


soare, printre ierburi. Apoi începu să fugă, smucindu-şi 
picioarele, abia atingând pământul, şi ierburile o şfichiuiau cu 
flori uriaşe, umede, urât mirositoare. Ea se aplecă şi se strecură 
printr-un gard de sârmă ruginită, moale, şi cobori în goană 
dealul printre arbori. 

La poalele dealului, o cicatrice îngustă de nisip despărţea cele 
două pante situate de-o parte şi de alta a unei mici văi, 
răsucindu-se într-un şirag de pete orbitoare acolo unde bătea 
soarele. Temple se opri în nisip, ascultând păsările printre 
frunzele împroşcate de soare, ascultând, privind în jur. Urmă 
râuleţul acesta mai mult uscat până în locul unde o ridicătură de 
teren puţin ieşită în afară forma un cot înfundat cu mărăcini. 
Prinse în verdeata nouă, frunzele moarte din anul care trecuse 
se agăţaseră şi nu ajunseseră să cadă la pământ. Rămase acolo 
o vreme, împăturind iarăşi şi iarăşi paginile acelea între degete, 
cu un fel de disperare. Când se ridică, văzu peste masa 
strălucitoare în soare a frunzelor de pe creştetul şanţului 
conturul chircit al unui bărbat. 

O clipă rămase locului privindu-se pe sine cum fuge din 
propriul ei trup şi-şi pierde şi un pantof. Îşi privea picioarele 
sclipind prin nisip, prin pete de soare, alergând câţiva metri 
astfel, pe urmă rotindu-se pe loc şi alergând înapoi şi smucind 
pantoful şi rotindu-se iarăşi şi alergând. 

Când zări casa, se afla în faţa verandei din faţă. Orbul era 
aşezat pe un scaun, cu faţa ridicată spre soare. La marginea 
pădurii, ea se opri şi-şi puse pantoful. Străbătu pajiştea 
părăginită şi sări pe verandă şi străbătu holul în fugă. Când 
ajunse la veranda din spate, văzu un bărbat în uşa hambarului 
privind către casă. Străbătu veranda din două salturi şi intră în 
bucătăria unde femeia şedea la masă fumând, cu copilul în 
poală. 

„Se uita la mine!” spuse Temple. S-a uitat la mine toată 
vremea!” Se rezemă de uşă, privind afară, apoi se apropie de 
femeie, cu faţa mică şi palidă, cu ochii asemenea unor găuri 
arse cu o ţigară şi-şi lăsă mâna peste plita rece. 

„Cine se uita?” întrebă femeia. 

„Da”, spuse Temple. „Era acolo în tufişuri, uitându-se la mine 
toată vremea.” Privi spre uşă, apoi îndărăt la femeie, şi îşi văzu 
mâna lipită de plită. Şi-o smulse cu un țipăt gemut, lipindu-şi-o 
de gură, şi se întoarse şi alergă spre uşă. Femeia o apucă de 


braţ, ţinându-şi copilul cu celălalt braţ, şi Temple sări înapoi în 
bucătărie. Goodwin venea spre casă. Le aruncă o singură privire 
şi trecu mai departe în hol. 

Temple începu să se zbată. „Dă-mi drumul”, şoptea, „dă-mi 
drumul! Dă-mi drumul!” Se zvârcolea şi se smucea, frecând 
mâna femeii de uşorul uşii până când se eliberă. Fugi din 
verandă către hambar şi până în hol şi se urcă pe scară şi se 
strecură prin chepeng şi se ridică iarăşi în picioare, alergând 
către grămada de fân putred. 

Apoi se răsturnă pe spate, într-o clipită; îşi vedea picioarele 
încă alergând parcă prin aer şi căzu, uşoară, dar simțind 
izbitura, pe spate şi rămase întinsă, liniştită, privind în sus spre 
o deschizătură prelungă închizându-se cu o vibraţie asurzitoare 
de scânduri putrede. Un praf uşor se lăsă să se cearnă peste 
dârele de lumină de soare. 

Mâna i se mişca prin substanţa în care zăcea, şi atunci îşi 
aminti de şobolan a doua oară. Întregul trup i se cutremură într- 
o mişcare confuză de respingere, care-o ridică în picioare, 
printre cojile de seminţe, astfel că-şi trase mâinile şi se cumpăni 
astfel cu câte o mână de fiecare muchie a colţului, şi cu faţa la 
un lat de palmă de bârna pe care stătea chircit şobolanul. Un 
moment se priviră în ochi, apoi ochii lui străluciră deodată ca 
două becuri şi el sări spre capul fetei tocmai când ea sărea 
îndărăt, călcând iarăşi pe ceva care i se rostogoli sub picior. 

Căzu înspre colţul opus, cu faţa în cojile de seminţe şi câţiva 
coceni de porumb roşi ca nişte oase. Ceva se izbi de perete şi-i 
lovi capul ricoşând. Şobolanul era în acelaşi colţ acum, pe 
podea. Şi iarăşi feţele lor erau la o depărtare de un lat de palmă 
una de alta, ochii şobolanului licărind şi stingându-se, ca 
însufleţiţi de propria respiraţie. Pe urmă se ridică în două labe, 
cu spatele sprijinit de colţ, cu labele din faţă încovoiate la piept 
şi începu să scâncească la ea în icnete mici, plângăreţe. Ea se 
trase îndărăt în patru labe, privindu-l. Apoi se ridică în picioare şi 
sări spre uşă, bătând cu pumnii în ea, pândind şobolanul peste 
umăr, cu trupul arcuindu-i-se spre uşă, zgâriind scândurile cu 
mâinile goale. 


XII 

Femeia rămase în picioare în uşa bucătăriei, ţinându-şi copilul 
în braţe, până când Goodwin ieşi din casă. Nările îi erau acum 
albe de tot pe faţa lui cafenie, şi ea spuse: „Doamne, şi tu eşti 
beat?” El veni spre ea pe verandă. „Nu-i aici”, spuse femeia. „N- 
ai s-o găseşti.” El trecu pe lângă ea, lăsând în urmă o dâră de 
miros de whisky. Ea se întoarse privindu-l. El privi grăbit prin 
bucătărie, apoi se întoarse şi se uită la ea, aşa cum stătea în 
uşă, blocându-i-o. „N-ai s-o găseşti”, spuse ea. „A plecat.” El se 
îndreptă spre ea, ridicându-şi mâna. „Să nu pui mâna pe mine”, 
spuse ea. El o apucă încet de braţ. Ochii lui erau puţin injectaţi. 
Nările păreau de ceară. 1 

„la mâna de pe mine”, spuse ea. „la mâna!” Incet, el o trase 
din dreptul uşii. Ea începu să-l înjure. „Crezi că poţi? Crezi c-am 
să te las? Sau cu oricare altă putoare din astea mărunte?” 
Nemişcaţi, unul în faţa altuia, ca în prima poziţie a unui dans, se 
înfruntau acum într-un hiatus muscular teribil, tot mai mare. 

Aproape fără să facă vreun gest, el o împinse într-o parte într- 
o mişcare de rotaţie completă în jurul ei însăşi care o repezi în 
masă, cu braţele desfăcute să-şi recâştige echilibrul, cu trupul 
încovoiat şi mâna pipăind în spatele ei printre farfuriile murdare, 
privindu-l peste trupul inert al copilului. El înainta acum spre ea. 
„Stai acolo”, spuse ea, ridicându-şi uşor mâna, şi dând la iveală 
cuțitul de măcelar. „Stai acolo”. El venea drept spre ea, şi atunci 
ea izbi cu cuțitul în direcţia lui. 

El o prinse de încheietură. Ea începu să se zbată. El îi luă 
copilul din braţul celălalt şi îl lăsă pe masă şi îi apucă cealaltă 
mână când zvâcni spre faţa lui, şi, ţinându-i amândouă 
încheieturile cu o singură mână, o pocni peste faţă. Ea scoase 
un sunet sec, fără adâncime. O lovi din nou, întâi peste un 
obraz, apoi peste celălalt, repezindu-i capul dintr-o parte într- 
alta. „Asta e ce le fac eu”, spuse, în timp ce o pocnea. „Vezi?” li 
dădu drumul. Ea se clătină pe spate lovindu-se de masă şi ridică 
în braţe copilul şi, pe jumătate chircită între masă şi perete, îl 
pândi pe când el se întoarse şi ieşi din cameră. 

Ea îngenunche într-un colţ ţinând mai departe copilul. Nu se 
mişcase deloc. işi puse palma întâi pe un obraz al copilului, apoi 
pe celălalt. Se ridică şi aşeză copilul în ladă, şi luă o bonetă de 
soare dintr-un cui şi şi-o puse pe cap. Dintr-alt cui luă un 
pardesiu tivit cu ce fusese odinioară o blană albă, şi luă în braţe 


copilul şi ieşi din cameră. 

Tommy era în picioare în hambar, în fala coşarului, privind 
spre casă. Bătrânul era aşezat pe veranda din faţă, la soare. Ea 
cobori treptele şi o luă pe cărarea ce ducea la drum şi merse 
mai departe fără să se uite în urmă. Când ajunse la copac şi la 
maşina răsturnată, părăsi drumul şi merse pe o cărare. După 
vreo sută de metri ajunse la izvor şi se aşeză acolo lângă apă, 
cu copilul în poală şi cu marginea fustei întoarsă peste faţa lui. 

Popeye ieşi din tufişuri păşind delicat în pantofii lui murdari de 
noroi şi se opri privind în jos spre ea peste izvor. Mâinile lui 
făcură un gest zvâcnit spre haină şi îşi trase şi îşi răsuci între 
degete o ţigară şi şi-o puse în gură şi aprinse un chibrit de 
unghia degetului mare. „Doamne, Dumnezeule”, spuse, „i-am 
spus să nu-i lase să stea toată noaptea să-nghită porcăria aia. 
Ar trebui să fie o lege”. Îşi întoarse privirile în direcţia în care era 
casa. Apoi o privi pe femeie, în creştetul scufiei ei de soare. „O 
casă de idioţi”, spuse. „Asta e. Nu-s nici patru zile de când am 
găsit un porc de câine stând aici pe vine şi care mă-ntreba dacă 
citesc cărţi. Ca şi când ar fi vrut să sară la mine cu o carte sau 
ceva. Să mă ia la vale cu cartea de telefon.” larăşi privi spre 
casă, smucindu-şi gâtul în sus ca şi când l-ar fi strâns gulerul. 
Privi în jos peste boneta ei de soare. „Eu mă duc la oraş, 
înţelegi?”, spuse. „O iau din loc. M-am săturat de toată chestia 
asta.” Ea nu-şi ridică privirea. Işi ajustă tivul fustei peste faţa 
copilului. Popeye mergea mai departe, cu zgomote uşoare, 
foşnitoare, prin hăţiş. Pe urmă zgomotele amuţiră. Undeva în 
mlaştină cânta o pasăre. 


Înainte de a ajunge la casă, Popeye ieşi de pe drum şi urcă pe 
o pantă împădurită. Când ieşi din tufişuri, îl văzu pe Goodwin 
după un copac, în livadă, privind spre hambar. Popeye se opri la 
marginea pădurii privind spinarea lui Goodwin. Işi puse o altă 
ţigară în gură şi îşi vâri degetele în vestă. Străbătu livada 
mergând tiptil. Goodwin îl auzi şi privi peste umăr. Popeye 
scoase un chibrit din vestă, îl scăpără şi-şi aprinse ţigara. 
Goodwin privi din nou spre hambar şi Popeye se opri alături, 
privind şi el spre hambar. 

„Cine-i acolo?” întrebă. Goodwin nu spuse nimic. Popeye 
scotea fumul pe nări. „Eu o iau din loc de aici”, spuse. 

Goodwin nu spuse nimic, privind mai departe hambarul. „Am 


spus, o iau din loc de-aici”, spuse Popeye. Fără să-şi întoarcă 
spre el capul, Goodwin îl înjură. Popeye fuma liniştit, cu ţigara 
învăluindu-i privirea liniştită, blândă, neagră. Apoi se întoarse şi 
porni spre casă. Bătrânul şedea la soare. Popeye nu intră în 
casă. In schimb, merse mai departe peste pajişte şi în umbra 
cedrilor până când nu mai putea fi văzut din casă. Apoi se 
întoarse şi străbătu grădina şi luminişul năpădit de bălării şi 
intră în hambar prin spate. 

Tommy şedea pe vine lângă uşa coşarului, privind către casă. 
Popeye se uită la el o vreme, fumând. Apoi îşi zvârli ţigara şi 
intră tăcut într-o boxă. Deasupra ieslei era o cadră de lemn 
pentru fân, chiar sub o deschizătură din podeaua podului. 
Popeye se urcă pe această iesle şi se trase încet în pod, haina 
strâmtă întinzându-i-se în cute subţiri peste umerii şi spinarea 
lui înguste. 


XIII 

Tommy era în picioare în holul hambarului când Temple izbuti 
în sfârşit să deschidă uşa coşarului. Când îl recunoscu, deja se 
rotise pe călcâie sărind înapoi, apoi se roti iarăşi şi alergă spre el 
şi sări jos apucându-l de braţ. Apoi îl văzu pe Goodwin în 
picioare la uşa din spate a casei şi se roti încă o dată şi sări 
îndărăt în coşar şi se întoarse şi-şi rezemă capul de uşă, şi glasul 
sticlă. Se sprijinea acolo, râcâind cu mâinile în uşă, încercând să 
tragă de ea ca s-o închidă, auzind vocea lui Tommy. 

„„„„Lee zice că el nu-ţi face niciun rău. Tot ce trebuie să faci 
este să stai liniştită, să te ascunzi...” Era un fel de sunet uscat, 
pe care nu-l înţelegea deloc, şi nu vedea nici ochii lui palizi de 
sub tufa de păr răvăşită. Ea se sprijinea de uşă, gemând, 
încercând s-o închidă. Apoi îi simţi mâna, stângace, peste 
coapsă. „...zice că nu-ţi face niciun rău. Tot ce trebuie să faci...” 

Ea îl privi, îi privi mâna sfioasă, dură, aşezată peste şoldul ei. 
„Da”, spuse, „bine. Nu-l lăsa să intre aici.” 

„Vrei să zici ca eu să nu las pe niciunul dintre ei aici?” 

„Da. Nu mi-e frică de şobolani. Stai tu aici şi nu-l lăsa să 
intre.” 

„Bine. Am eu grijă ca nimeni să n-ajungă la matale. Sunt aici.” 

„Bine. Închide uşa. Nu-l lăsa să intre.” 

„Bine.” El închise uşa. Ea se sprijini de uşă, privind spre casă. 
El o împinse îndărăt, ca să poată închide uşa. „Nu-ţi face niciun 
rău, aşa zice Lee. Tot ce trebuie să faci e să stai liniştită.” 

„Bine. Aşa am să fac. Nu-l lăsa să intre.” Uşa se închise. 

ÎI auzi trăgând cârligul care o ţinea închisă. Apoi el scutură de 
uşă. 

„E-nchisă acuma”, spuse. „Nu mai poate să intre nimeni 
acuma la matale. Eu sunt aici.” 

Se lăsă din nou pe vine în praful de acolo, privind către casă. 
După o vreme, îl văzu pe Goodwin venind la uşa din spate şi 
privind către el şi, în timp ce stătea aşa pe vine, ţinându-şi 
genunchii în mâini, ochii lui Tommy scânteiară din nou, irişii 
palizi părând o clipă să se rotească în pupile, ca nişte rotiţe 
mărunte. Stătu acolo pe vine, cu buza ridicată puţin, până când 
Goodwin intră iarăşi în casă. Apoi oftă, răsuflă în voie, şi privi la 
uşa goală a coşarului şi iarăşi ochii îi licăriră ca un foc sfios, orb, 
înfometat şi începu să-şi frece încet mâinile peste coapse, 


legănându-se puţin într-o parte şi într-alta. Apoi se opri, ţeapăn, 
şi-l văzu pe Goodwin ducându-se grăbit după colţul casei şi sub 
cedri. Rămase ţeapăn pe vine, cu buza ridicată puţin peste dinţii 
lui stricaţi. 

Aşezată peste cojile de seminţe, în grămada de coceni roşi, 
Temple îşi ridică deodată capul către chepengul din vârful scării. 
Îl auzi pe Popeye străbătând podul, apoi apăru piciorul lui, 
pipăind încetişor după treaptă. Cobori privind-o peste umăr. 

Ea rămase complet nemişcată, cu gura puţin căscată. El se 
opri, privind-o. Începu să-şi împingă bărbia înainte într-o serie de 
zvâcnete, ca şi cum l-ar fi strâns gulerul. Îşi ridică coatele, şi şi 
le frecă cu palmele şi poalele hainei, apoi trecu prin faţa ochilor 
ei, mişcându-se fără să scoată un sunet, cu mâna în buzunarul 
hainei. Încercă uşa. Apoi o scutură. 

„Deschide uşa”, spuse. 

Nu se auzi niciun sunet, Apoi Tommy şopti: „Cine-i acolo?” 

„Deschide uşa”, spuse Popeye. Uşa se deschise. Tommy îl 
privi pe Popeye. Clipi. 

„N-am ştiut că eşti aici înăuntru”, spuse. Făcu un gest să se 
uite pe după Popeye în coşar. Popeye îşi lăsă mâna cu palma 
deschisă peste faţa lui Tommy şi-l împinse îndărăt şi se aplecă 
peste el şi privi spre casă. Apoi îl privi pe Tommy. 

„Nu ţi-am spus să nu te mai ţii după mine?” 

„Da' nu mă ţineam după matale”, spuse Tommy. „Eu mă 
uitam după el”, şi-şi zvâcni capul spre casă. 

„Uită-te după el atunci”, spuse Popeye. Tommy întoarse capul 
şi privi către casă şi Popeye îşi scoase mâna din buzunarul 
hainei. 

Pentru Temple, aşezată acolo printre cojile de seminţe şi 
coceni, zgomotul nu păru să fie mai audibil decât ca atunci când 
aprinzi un chibrit; un sunet scurt, mărunt, care se lăsă ca un 
capac peste toată scena, peste clipa aceea, cu o finalitate 
profundă, izolând-o cu totul de orice altceva, şi ea şedea acolo, 
cu picioarele întinse în faţa ei, cu mâinile moi şi cu palmele 
răsturnate în poală, privind spinarea încordată a lui Popeye şi 
haina ce i se încreţea în dreptul umerilor, pe când el se înclina în 
afara uşii, cu pistolul la spate, lângă şold, alungindu-se subţire 
peste picior. 

El se întoarse şi se uită la ea. Scutură pistolul uşor şi şi-l puse 
la loc în buzunarul hainei, apoi se îndreptă spre ea. Mişcându-se, 


nu făcea niciun fel de zgomot; uşa, dându-i-se drumul, se căscă 
şi se lovi de uşor, dar nici ea nu făcu niciun zgomot: era ca şi 
când sunetele şi tăcerea s-ar fi inversat. Ea auzea acum tăcerea 
ca un foşnet greoi pe când el se îndrepta spre ea prin tăcerea 
asta, împingând-o în lături, şi începu să-şi spună: „Are să mi se 
întâmple ceva”. l-o spunea bătrânului cu nodurile acelea 
galbene în loc de ochi. „Are să mi se întâmple ceva!” ţipa spre 
el, aşa cum şedea acolo pe scaun la soare, cu mâinile 
împreunate pe măciulia bastonului. „[i-am spus că are să se 
întâmple!” ţipa, golindu-şi cuvintele ca nişte bule de aer în 
tăcerea strălucitoare din jurul lor până când el îşi întoarse capul 
şi cele două boabe de flegmă peste ea aşa cum zăcea 
zvârcolindu-se şi frământându-se pe scândurile dure, însorite. 
„i-am spus! Ţi-am spus toată vremea!” 


XIV 

Stând acolo lângă izvor cu copilul adormit pe genunchi, 
femeia îşi dăduse seama că îi uitase biberonul. Rămase acolo 
cam o oră după ce o părăsise Popeye. Apoi se reîntoarse pe 
drum şi porni îndărăt spre casă. Când era cam la jumătatea 
drumului, cu copilul în braţe, maşina lui Popeye trecu pe lângă 
ea. O auzi venind şi se dădu la o parte din drum şi rămase acolo 
şi o privi cum cobora dealul. Erau în ea Temple şi Popeye. 
Popeye nu făcu niciun semn, dar Temple o privi cu atenţie pe 
femeie. De sub pălărie, Temple o privi pe femeie drept în faţă, 
fără să dea vreun semn că ar fi recunoscut-o. Capul îi rămase 
nemişcat, ochii aveau privirea stinsă; pentru femeia de lângă 
drum, chipul acela era ca o mască măruntă, în culori moarte, 
trasă pe lângă ea de o sfoară şi apoi dispărând. Maşina trecu 
mai departe, hurducându-se şi poticnindu-se peste cioturile din 
drum. Femeia îşi continuă drumul spre casă. 

Bătrânul şedea pe veranda din faţă, la soare. Intră în hol, 
mergând cu pas iute. Nu mai simţea greutatea uşoară a 
copilului. II găsi pe Goodwin în dormitorul lor. Era pe cale să-şi 
pună o cravată zdrenţuită; uitându-se la el, văzu că tocmai se 
bărbierise. 

„Da”, spuse ea. „Ce este? Ce este?” 

„Trebuie să mă duc până la Tull să telefonez după şerif”, 
spuse el. 

„Şeriful”, spuse ea. „Da. Bine.” Se duse până la pat şi aşeză 
acolo copilul cu grijă. „La Tull”, spuse. „Da. El are telefon.” 

„Are să trebuiască să faci mâncare, spuse Goodwin. „Pentru 
Pap.” 

„Poţi să-i dai nişte pâine uscată. Lui nu-i pasă. A mai rămas în 
cuptor. Pentru el nu contează.” 

„Mă duc eu”, spuse Goodwin. „Tu stai aici.” 

„La Tull”, spuse ea. „Foarte bine.” Tull era omul de la care 
Gowan procurase o maşină. Stătea la o distanţă de două mile. 
Familia lui Tull tocmai era la masă. O invitară şi pe ea. „Vreau 
doar să dau un telefon”, spuse ea. Telefonul era în sufragerie, 
unde mâncau ei. Işi dădu telefonul, în timp ce ei stăteau în jurul 
mesei. Nu ştia numărul. „Şeriful”, spuse răbdătoare în receptor. 
Pe urmă îl obţinu pe şerif, în vreme ce familia lui Tull stătea 
acolo, la masă, la masa lor de duminică. „Un mort. Treceţi de 
casa lu' domnul Tull, cam o milă, şi pe urmă o luaţi la dreapta... 


Da, Casa Bătrânului Francez. Da, Doamna Goodwin vă 
vorbeşte... Goodwin. Da.” 


XV 

Benbow ajunse acasă la soră-sa cam pe la mijlocul după- 
amiezii. Era la patru mile de oraş, de Jefferson. El şi sora lui se 
născuseră la Jefferson, la o diferență de şapte ani, într-o casă 
care mai era şi acuma a lor, deşi sora lui voise să o vândă atunci 
când Benbow se însurase cu fosta soţie a unui anume Mitchell şi 
se mutase la Kinston. Benbow nu fusese de acord să vândă, deşi 
îşi construise o vilă nouă la Kinston cu bani împrumutaţi pentru 
care mai plătea încă dobândă. 

Când ajunse, nu era nimeni prin preajmă. Intră în casă şi, pe 
când se afla în holul cel mare, întunecat, cu obloanele trase, îşi 
auzi sora coborând scările, încă neştiind de sosirea lui. El nu 
spuse nimic. Ea aproape trecuse de uşa holului şi dispăruse 
când se opri şi îl privi deodată în faţă, fără să pară surprinsă, cu 
acea impermeatbilitate senină şi stupidă a femeilor eroice, 
statuare; era îmbrăcată în alb. „O, Horace”, spuse. 

El nu se ridică. Şedea acolo cu aerul unui băieţaş vinovat. 
„Cum ai...”, spuse el. „Belle a...” 

„Bineînţeles. Mi-a telegrafiat sâmbătă. Că ai plecat şi că, dacă 
vii aici, să-ţi spun că s-a întors în Kentucky şi a trimis după 
Micuța Belle.” 

„O, la dracu'”, spuse Benbow. 

„De ce?” spuse soră-sa. „Tu vrei să pleci de acasă, dar nu vrei 
să plece ea.” 

El rămase la soră-sa două zile. Ea nu vorbea niciodată mult, 
ducea o viaţă vegetativă şi senină ca grâul sau porumbul veşnic 
verde într-o grădină adăpostită şi nu pe câmp, şi în timpul 
acestor două zile ea îşi văzu de treabă prin casă cu un aer de 
dezaprobare liniştită şi uşor ridicolă şi tragică. 

După masa de seară şedeau toţi în camera lui Miss Jenny, 
unde Narcissa obişnuia să-şi citească ziarul de Memphis înainte 
de a-l duce pe băiat la culcare. Când ieşi ea din cameră, Miss 
Jenny îl privi pe Benbow. 

„Intoarce-te acasă, Horace”, spuse ea. 

„Nu la Kinston”, spuse Benbow. „Oricum, nu mă gândeam să 
stau aici. Nu la Narcissa am fugit eu. N-am părăsit o femeie ca 
să dau fuga la fustele alteia.” 

„Dacă ai să continui să-ţi tot spui asta, poate că ai s-o şi crezi 
într-o zi”, spuse Miss Jenny. „Şi atunci ce-ai să faci?” 

„Ai dreptate”, spuse Benbow. „Atunci are să trebuiască să 


stau acasă.” 

Sora lui reveni. Intră în cameră cu un aer hotărât. „Acuma să 
vedem”, spuse Benbow. Sora lui nu i se adresase direct toată 
ziua. 

„Ce ai de gând să faci, Horace?” întrebă ea. „Probabil că ai 
nişte treburi acolo, la Kinston, de care trebuie să se ocupe 
cineva.” 

„Chiar şi Horace trebuie să aibă aşa ceva”, spuse Miss Jenny. 
„Ce vreau eu să ştiu e de ce a plecat. Ai găsit vreun bărbat sub 
pat, Horace?” 

„N-am eu norocul ăsta”, spuse Benbow. „Era vineri, şi dintr- 
odată am ştiut că n-am să mă mai pot duce la gară să iau cutia 
cu creveţi şi...” 

„Dar ai făcut asta zece ani de zile”, spuse soră-sa. 

„Ştiu. Din cauza asta am ştiut că n-am să ajung niciodată să- 
mi placă mirosul de creveţi.” 

„Din cauza asta ai părăsit-o pe Belle?” spuse Miss Jenny. Se 
uita la el. „Ţi-a trebuit mult ca să înveţi că, dacă o femeie nue o 
nevastă bună pentru un bărbat, e puţin probabil că va fi bună 
pentru altul, nu-i aşa?” 

„Dar să fugi aşa, ca un negru”, spuse Narcissa. „Şi să te 
amesteci cu traficanţii de alcool şi cu femeile de stradă”. 

„Păi de părăsit a părăsit-o şi pe femeia de stradă”, spuse Miss 
Jenny. „Decât dacă n-oi fi având de gând să te plimbi pe străzi 
cu beţigaşul ăla de lemn de portocal în buzunar până vine ea la 
oraş.” 

„Da”, spuse Benbow. Povesti iarăşi despre ei trei, el şi 
Goodwin şi Tommy aşezaţi acolo pe verandă, bând din urcior şi 
stând de vorbă, şi Popeye învârtindu-se prin casă, ieşind din 
când în când să-i spună lui Tommy să aprindă o lanternă şi să 
meargă la hambar cu el şi cum Tommy nu voia şi Popeye îl 
înjura, şi Tommy stătea aşezat pe podea, şi-şi freca picioarele 
goale pe scânduri cu un zgomot uşor, şuierător, chicotind: „Nu-i 
aşa că e o figură?” 

„Puteai să simţi că are pistolul asupra lui aşa cum ştiai bine că 
are buric”, spuse Benbow. „El nu bea, căci zicea că-l face să se 
simtă rău la stomac, ca un câine; nu voia să stea să vorbească 
cu noi; nu voia să facă nimic; doar să stea la pândă pe undeva, 
fumându-şi ţigările, ca un copil îmbufnat şi bolnav. 

„Goodwin şi cu mine am stat de vorbă. A fost sergent de 


cavalerie în Filipine şi pe Frontieră, şi la un regiment de 
infanterie în Franţa; nu mi-a spus de ce a schimbat, s-a 
transferat la infanterie şi şi-a pierdut gradul. Poate c-o fi omorât 
pe cineva, poate c-o fi dezertat. Vorbea despre Manila şi despre 
fetele mexicane, şi ălălalt, pe jumătate idiot, chicotea şi gâlgâia 
din urcior şi mi-l împingea şi mie: «Mai ia şi matale»; şi pe urmă 
mi-am dat seama că femeia era chiar în spatele uşii, ascultându- 
ne. Nu sunt căsătoriţi, ştiu asta la fel de sigur cum ştiu că omul 
ăla mic şi negru îşi are pistolul mic şi plat în buzunarul de la 
haină. Dar ea e acuma acolo şi face treabă de negru, ea, care a 
avut diamante şi automobile la vremea ei, şi şi le cumpărase cu 
monedă mai sigură decât banii peşin. Şi orbul ăla, bătrânul care 
şedea acolo la masă şi aştepta să-i dea cineva de mâncare în 
gură, nemişcat cum sunt orbii, ca şi cum te-ai uita la partea din 
spate a globilor lor oculari şi în vremea asta ei ascultă o muzică 
pe care tu nici n-o auzi; pe care Goodwin l-a scos din cameră, şi 
poate l-a şi şters de pe faţa pământului, ce ştiu eu. Nu l-am 
văzut deloc. Nici n-am aflat cine era, cu cine era rudă. Poate cu 
nimeni. Poate că francezul ăla bătrân care şi-a făcut casa aia 
acum o sută de ani nu l-a mai vrut nici el şi l-a lăsat acolo când 
a murit sau s-a mutat de acolo.” 


În dimineaţa următoare, Benbow luă cheia casei de la soră-sa 
şi se duse la oraş. Casa era pe o stradă lăturalnică, neocupată 
de zece ani. Deschise casa, scoțând cuiele de la ferestre. 
Mobilele nu fuseseră scoase. Într-o salopetă nouă, cu tot felul de 
cârpe şi găleți, spălă podelele. La amiază se duse în oraş şi 
cumpără rufărie de pat şi nişte conserve. Era încă la treabă la 
ora şase, când veni sora lui cu maşina. 

„Haide acasă, Horace”, spuse ea. „Nu vezi că nu poţi să faci 
aşa ceva?” 

„Am văzut asta chiar după ce-am început”, spuse Benbow. 
„Până azi-dimineaţă aş fi crezut că orice om, cu un singur braţ şi 
o găleată cu apă, poate să spele o podea.” 

„Horace”, spuse ea. 

„Eu sunt fratele mai mare, ţine minte”, spuse el. „Am să stau 
aici. Am un acoperiş.” La masa de seară se duse la hotel. Când 
se întoarse acasă, maşina surorii lui era iarăşi pe aleea din faţă. 
Şoferul negru adusese o boccea cu rufărie de pat. 

„Miss Narcissa zice că să le folosiţi pe astea”, spuse negrul. 


Benbow băgă bocceaua într-un dulap şi-şi făcu patul cu cele pe 
care le cumpărase el. 

A doua zi la amiază, pe când îşi mânca hrana rece la masa din 
bucătărie, văzu pe fereastră o căruţă oprindu-se în stradă. 
Coborâră din ea trei femei şi, oprite pe trotuar, îşi făcură fără să 
se sfiască toaleta, netezindu-şi fustele şi ciorapii, scuturându-se 
una pe alta de praf pe spinare, deschizând pachete şi 
împodobindu-se cu diferite găteli. Căruţa plecase mai departe. 
Ele o urmară pe jos, şi el îşi aduse aminte că era sâmbătă. Işi 
scoase salopeta, se îmbrăcă şi plecă şi el de acasă. 

Strada lui se deschidea într-o alta mai largă. Spre stânga 
ducea la piaţa din centru, o deschidere între două clădiri 
înnegrite de o aglomeraţie înceată şi continuă de oameni, ca 
două şiruri de furnici, deasupra cărora cupola tribunalului se 
înălța dintr-un pâlc de stejari şi salcâmi acoperiţi acum de 
zăpada zdrenţuită a florilor. Se îndreptă spre piaţă. Căruţe goale 
treceau pe lângă el încă şi el însuşi trecea pe lângă alte femei 
pe jos, negrese şi albe, uşor de recunoscut după stânjeneala cu 
care-şi purtau veşmintele, ca şi după felul în care mergeau, dar 
crezând că orăşenii au să le ia drept orăşence, şi de fapt 
nereuşind să se păcălească nici pe ele însele. 

Aleile din preajmă erau pline de căruţe cu caii deshămaţi şi 
ronţăind coceni peste scândurile din spate ale acestora. Piaţa 
era împrejmuită de două şiruri de maşini trase acolo, iar 
proprietarii lor şi ai căruţelor se înghesuiau în straiele lor kaki, în 
salopete, cu basmale comandate prin poştă şi cu umbreluţe de 
soare, intrând şi ieşind din magazine, murdărind pavajul cu coji 
de fructe şi de seminţe. Se mişcau încet ca nişte oi, liniştiţi, 
impasibili, umplând pasajele, contemplând forfota celor în 
cămăşi orăşeneşti şi cu gulere, privindu-i cu impasibilitatea 
uriaşă, blândă a vitelor sau a zeilor, funcţionând ei înşişi în afara 
timpului, lăsând în urmă timpul să zacă pe câmpurile încete şi 
imponderabile, înverzite de lanuri de porumb şi bumbac în 
după-amiaza galbenă. 

Horace umbla printre ei, împins ici şi colo de curentul acesta 
deliberat, el însuşi nedând semne de nerăbdare. Pe unii dintre ei 
îi cunoştea; cei mai mulţi dintre negustori şi liber-profesionişti îşi 
aminteau de el de pe vremea când era copil, tânăr, confrate 
jurist - dincolo de un ecran spumos de ramuri de salcâm vedea 
ferestrele sordide de la etajul al doilea unde el şi cu tatăl său îşi 


avuseseră biroul de avocatură, cu paharul de apă încă neatins şi 
săpunul, ca şi pe atunci - şi el se oprea din când în când să stea 
de vorbă cu ei în spaţiile liniştite dintre mulțimile care se 
grăbeau. 

Aerul însorit răsuna de radiouri şi de fonografe concurându-se 
între ele din uşile prăvăliilor generale şi ale magazinelor de 
muzică. În faţa acestor uşi şedeau ziua întreagă, ascultând, 
oameni de tot felul înghesuindu-se acolo. Piesele care îi 
emoţionau erau baladele cu melodii şi teme simple, despre jale 
şi răsplată şi remuşcare, cântate metalic, indistincte uneori sau 
accentuate de placa oprită sau hârâită de ace - voce fără trup 
zbierând din gramofoane de imitație de lemn sau din pâlnii 
răguşite, pline parcă de pietriş, peste feţele lor extatice, peste 
mâinile lor noduroase, încete, de mult căpătându-şi forma de la 
pământul imperios, lugubru, aspru şi trist. 

Asta era sâmbătă, în mai; nu era timpul să părăsească munca 
de la câmp. Totuşi, luni erau iarăşi îndărăt, cei mai mulţi dintre 
ei, în pâlcuri în jurul tribunalului şi pieţei, şi mai intrând puţin şi 
în prăvălii din moment ce se aflau aici, în haine kaki şi în 
salopete şi cămăşi fără guler. Toată ziua o gloată se oprise în 
faţa salonului de pompe funebre, şi băieţi şi tineri cu şi fără cărţi 
de şcoală îşi turteau nasurile de geam, şi cei mai îndrăzneţi şi 
tinerii de la oraş intrau câte doi şi câte trei să se uite la un om 
numit Tommy. Era întins pe o masă de lemn, cu picioarele 
goale, în salopetă, cu părul de pe ceafă ars de soare, năclăit de 
sânge uscat şi dres cu pudră, în vreme ce coronerul şedea acolo 
şi încerca să-i descopere numele de familie. Dar nu i-l ştia 
nimeni, nici chiar cei de la ţară, care-l cunoşteau de 
cincisprezece ani, nici negustorii care din când în când, în câte o 
sâmbătă, îl văzuseră la oraş, desculţ, fără pălărie, cu privirea lui 
extatică, goală şi obrazul umflat, nevinovat, de vreo bomboană 
tare cu mentă. După câte se ştia, n-avea un asemenea nume. 


XVI 

În ziua în care şeriful îl aduse pe Goodwin la oraş, un asasin 
negru se afla închis în temniţă, unul care-şi omorâse nevasta; îi 
tăiase gâtul cu un brici, aşa încât, cu capul căzându-i tot mai 
departe pe spate de gâlgâitul sângeros al gâtlejului, ea alergase 
afară pe uşa colibei şi făcuse şase sau şapte paşi pe aleea 
liniştită, luminată de lună. Acum, el se apleca seara la fereastră 
şi cânta. După masa de seară, câţiva negri se strângeau lângă 
gardul de dedesubt îmbrăcaţi cu costume îngrijite ori sordide şi 
cu salopete asudate, stând umăr lângă umăr - şi, în cor cu 
asasinul, cântau negro spirituals, în vreme ce albii îşi încetineau 
paşii şi se opreau în întunecimea înfrunzită, căci era acum 
aproape vară, ca să-i asculte pe cei care aveau să moară cu 
siguranţă şi pe cel care era deja mort cântând despre cer şi 
despre oboseală; sau poate în pauzele dintre cântece o voce 
bogată, fără sursă, venind dinspre întunecimea înaltă, de acolo 
de unde umbra zdrenţuită a pauloniei înalte până la cer, care 
închidea ca într-un fileu felinarul de la colţ, se frământa şi se 
jelea: „Incă pa' zile! P-ormă ei se-apucă să-l spânzure pe cel mai 
bun cântăreţ bariton din câţi a fost v'odată în Mississippi!” 

Uneori, ziua, se sprijinea de fereastră cântând atunci singur, 
chiar dacă după o vreme vreunul sau doi adolescenţi vagabonzi 
sau băieţi negri, comisionari cu coşuri, aveau să se oprească la 
gard, şi albii aşezaţi pe scaunele lor răsturnate pe picioarele 
dinapoi, sprijinite de zidul murdar de ulei al garajului de peste 
drum, îl ascultau, ridicându-şi fălcile mereu mestecătoare. „Inc-o 
zi! P-ormă eu îs un porc de câine nenorocit. Spune: «Nu-i loc 
pentru tine-n ceruri!» Spune: «Nu-i loc pentru tine-n iad!» 
Spune: «Nu-i loc pentru tine la pârnaie!»”. 

„Dracu' să-l ia şi p-ăsta”, spuse Goodwin smucindu-şi capul 
negru, cu faţa suptă, cafenie, uşor ridată. „Nu sunt eu în situaţia 
să-i doresc cuiva un noroc ca ăsta, dar să mă ia dracu'...” Nu 
voia să stea de vorbă. „Nu eu am făcut chestia asta. Ştii şi 
dumneata asta. Ştii că n-aş face aşa ceva. N-am să-ţi spun ce 
gândesc. Nu eu am făcut-o. Întâi trebuie să mă acuze de asta. 
Să facă asta. Eu sunt curat. Dar dacă o să vorbesc, dacă spun ce 
gândesc sau ce cred, atunci n-o să mai fiu curat.” Şedea pe 
patul din celulă. Se uita în sus la ferestre: două orificii nu mult 
mai mari decât nişte tăieturi de sabie. 

„Trage chiar atât de bine?” spuse Benbow. „Ca să omoare un 


om chiar prin ferestrele astea?” 

Goodwin se uită la el. „Cine?” 

„Popeye”, spuse Benbow. 

„Păi, Popeye a făcut asta?” întrebă Goodwin. 

„Păi, n-a făcut-o el?” spuse Benbow. 

„Eu am spus tot ce-am avut de spus. Eu nu trebuie să mă 
dezvinovăţesc; n-au decât să-mi atârne şi asta de gât.” 

„Şi atunci ce nevoie mai ai de avocat?” spuse Benbow. „Ce 
vrei să fac eu?” 

Goodwin nu se uita la el. „Dacă-mi promiţi că-i faci rost 
copilului de-o chestie pentru când se face destul de mare să 
pună lucrurile la punct”, spuse el. „Ruby se descurcă ea. Nu-i 
aşa, fetico?” Işi lăsă mâna peste capul femeii, răvăşindu-i părul 
cu degetele. Ea şedea pe pat alături de el, ţinând copilul în 
poală. Copilul zăcea într-o imobilitate amorţită, asemenea 
pruncilor pe care-i duc în braţe cerşetorii din Paris, cu faţa 
ciupită, lucioasă de o uşoară umezeală, cu părul ca o umbră 
uşoară, umedă, peste ţeasta lui suptă, străbătută de vene, o 
semilună subţire de alb arătându-se pe sub pleoapele lui de 
culoarea plumbului. 

Femeia purta o rochie de crep cenuşiu, bine periată şi cârpită 
expert cu mâna. Paralel cu fiecare cusătură era acea amprentă 
uşoară, îngustă, lucioasă, pe care o altă femeie ar fi recunoscut- 
o de la o sută de iarzi dintr-o privire. Pe umăr avea o broşă 
purpurie de felul celor care pot fi obţinute prin comandă după 
catalog de la prăvăliile de zece cenți; pe pat, alături de ea, era o 
pălărie cenuşie cu un voal frumos cârpit; uitându-se la el, 
Benbow nu-şi amintea când mai văzuse unul înainte, de când 
femeile nu mai purtau voal. 

O luă pe femeie acasă la el. Mergeau pe jos, ea purtându-şi în 
braţe copilul, în vreme ce Benbow ducea o sticlă de lapte şi 
câteva cumpărături de la băcănie, conserve. Copilul dormea 
încă. „Poate că-l ţii prea mult în braţe”, spuse el. „Ce-ai zice să-i 
găsim o doică?” 

O lăsă acasă şi se întoarse în oraş, la un telefon, şi sună la 
sora lui, pentru maşină. Maşina veni să-l ia. El le povesti surorii 
sale şi lui Miss Jenny despre caz în timpul cinei. 

„Te amesteci!” spuse soră-sa cu faţa ei senină şi cu vocea 
furioasă. „Când i-ai luat altui bărbat nevasta şi copilul, m-am 
gândit că-i ceva groaznic, dar mi-am zis: «Cel puţin n-are să mai 


aibă curaj să mai vină vreodată înapoi». Şi când ai fugit pur şi 
simplu de acasă ca un negru şi-ai părăsit-o, m-am gândit că şi 
asta era groaznic, dar n-am vrut să cred cu adevărat că o 
părăseşti definitiv. Şi pe urmă, când ai insistat fără niciun motiv 
să pleci de aici şi să deschizi casa noastră, şi-ai făcut singur 
curăţenie şi tot oraşul se uita la tine şi tu trăieşti acolo ca un 
vagabond, refuzând să stai aici, unde toată lumea s-ar aştepta 
să stai şi toţi se gândesc că ce-i asta, că nu vrei să stai aici; şi 
acuma te amesteci cu bună ştiinţă şi ai de-a face cu o femeie 
despre care singur ai spus că e una care face trotuarul, nevasta 
unui asasin.” 

„N-am ce face. Ea nu are nimic, pe nimeni. Într-o rochie de 
gata curăţică şi de vreo cinci ani demodată, şi cu copilul ăla care 
n-a fost niciodată decât pe jumătate viu, înfăşurat într-o bucată 
de pătură care s-a uzat şi s-a albit de tot de atâta spălat. Nu 
cere nimic de la nimeni, decât să fie lăsată în pace, încercând să 
facă ceva din viaţa ei, în vreme ce voi, femeile caste, trăind la 
adăpost...” 

„Vrei să spui că unul care fabrică şi vinde pe sub mână alcool 
n-are bani să-şi angajeze cel mai bun avocat din ţară?” spuse 
Miss Jenny. 

„Nu-i asta”, spuse Horace. „Sunt sigur c-ar putea avea un 
avocat mai bun. E că...” 

„Horace”, spuse sora lui. Îl privea. „Unde-i femeia asta?” Şi 
Miss Jenny îl privea, aplecându-se puţin înainte în scaunul ei cu 
rotile. „Ai adus-o pe femeia aia în casa mea?” 

„Este şi casa mea, draga mea”. Ea nu ştia că de zece anielo 
minţea pe nevastă-sa pentru ca să poată plăti dobânzi la o 
ipotecă pe casa cu tot felul de podoabe de stucaturi pe care o 
construise pentru ea la Kinston, astfel ca sora lui să nu poată să 
închirieze unor străini cealaltă casă de la Jefferson în care 
nevasta lui nu ştia că el mai are vreo parte de proprietate. 
„Atâta vreme cât casa e goală şi mai e şi copilul ăla...” 

„Casa în care tatăl şi mama mea şi tatăl şi mama ta, casa în 
care eu... nu vreau aşa ceva. Nu vreau asta.” 

„Doar pentru o noapte atunci. Am s-o duc la hotel mâine 
dimineaţă. Gândeşte-te la ea, singură, cu copilul... Gândeşte-te 
dacă aţi fi tu şi Bory în situaţia ei, şi bărbatul tău ar fi învinuit de 
un asasinat pe care tu ştii că el nu l-a...” 

„Nu vreau să mă gândesc la ea. Aş vrea să nici nu fi auzit 


vreodată de toate acestea. Când te gândeşti că fratele meu... 
Nu-ţi dai seama că tu totdeauna trebuie să ai pe cineva care să 
facă curat după tine? Nu că ar rămâne gunoaie; e că tu... că... 
Dar să aduci o femeie de stradă, o asasină, în casa în care m-am 
născut eu.” 

„Prostii”, spuse Miss Jenny. „Dar. Horace, aici nu e vorba de 
chestia aia căreia avocaţii îi spun complicitate, conivenţă?” 
Horace se uita acum la ea. „Mie mi se pare că tu ai avut până 
acum cam prea mult de-a face cu oamenii ăştia, mult mai mult 
decât ar trebui să aibă avocatul în procesul în cauză. Tu ai fost 
acolo când s-a întâmplat povestea, nu cu mult timp în urmă. 
Lumea ar putea începe să creadă că ştii mai mult decât spui.” 

„Asta aşa e, doamnă Blackstone”, spuse Horace. Şi uneori mă 
întrebam de ce nu m-am îmbogăţit eu cu avocatura. Poate că 
am să mă îmbogăţesc dacă mai îmbătrânesc puţin, ca să merg 
la aceeaşi facultate de drept la care ai fost dumneata.” 

„Dacă aş fi în locul tău”, spuse Miss Jenny, „m-aş duce acuma 
cu maşina la oraş şi-aş duce-o pe ea la hotel s-o instalez acolo. 
Nu-i târziu.” 

„Şi tu du-te îndărăt la Kinston până se termină toată 
afacerea”, spuse Narcissa. „Oamenii ăştia nu sunt oamenii tăi. 
De ce trebuie să faci asemenea lucruri?” 

„Dar nu pot să stau aşa şi să văd nedreptatea...” 

„Tu n-ai să poţi ajunge niciodată din urmă nedreptatea, 
Horace”, spuse Miss Jenny. 

„Bine, atunci ironia care se ascunde în lucruri.” 

„Hmmmmph”, spuse Miss Jenny. „Asta trebuie să fie din 
cauză că ea este una dintre puţinele femei pe care le cunoşti tu 
şi care nu ştiu cum stau lucrurile cu creveţii ăia.” 

„Oricum, am vorbit prea mult, ca de obicei”, spuse Horace. 
„Aşa că o să trebuiască să am încredere în voi.” 

„Prostii”, spuse Miss Jenny. „Crezi că Narcissa ar vrea ca 
cineva să ştie că vreunul - oricare - din familia ei ar putea 
cunoaşte oameni care să facă lucruri atât de fireşti cum ar fi să 
facă dragoste sau să jefuiască sau să fure?” Era o trăsătură a 
surorii lui. În toate cele patru zile, pe drumul de la Kinston la 
Jefferson, el contase pe această impenetrabilitate. Nu se 
aşteptase ca ea - sau orice femeie - să-şi facă griji prea mari în 
legătură cu vreun bărbat cu care ea nici n-ar fi fost măritată şi 
pe care nici nu l-ar fi născut, atâta vreme cât avea unul pe care- 


| născuse ca să-l iubească şi să-şi facă griji pentru el. Dar se 
aşteptase la impenetrabilitatea asta a ei, pentru că o avea de 
treizeci şi şase de ani. 

Când ajunse acasă, lumina ardea într-o singură cameră. Intră, 
păşi pe podelele pe care le frecase el însuşi, nearătând la 
vremea aceea mai multă îndemânare pentru aşa ceva decât se 
aşteptase să aibă, decât avusese cu ciocanul acela pierdut cu 
care bătuse ferestrele în cuie şi obloanele peste ele acum zece 
ani, el, care nu reuşise nici măcar să înveţe să conducă o 
maşină. Dar asta fusese acum zece ani, ciocanul fusese înlocuit 
cu un altul nou cu care scosese cuiele acelea prost bătute, şi 
ferestrele erau deschise acum, podelele spălate erau ca nişte 
iazuri moarte în îmbrăţişarea fantomatică a mobilelor acoperite 
de huse. 

Femeia era încă trează, îmbrăcată, dar fără pălărie pe cap. 
Pălăria era pe pat, unde dormea copilul. Acolo, pe pat, împreună 
dădeau încăperii aerul de tranzienţă, mai inconfundabil încă 
decât lampa improvizată, paradoxul comod al patului făcut într- 
o cameră altminteri arătând de parcă nu mai fusese ocupată de 
multă vreme. Era ca şi cum feminitatea ar fi fost un curent 
trecând printr-o sârmă de care ar fi fost atârnate un anumit 
număr de becuri identice. 

„Am nişte lucruri în bucătărie”, spuse ea. „Vin numaidecât.” 

Copilul era întins pe pat, sub becul fără abajur, şi el se întrebă 
de ce femeile, când părăsesc o casă, scot abajururile de la 
lămpi, chiar dacă nu se ating de nimic altceva; privi în jos spre 
copil, spre pleoapele lui albăstrii lăsând să se vadă o vagă 
semilună de alb-albăstriu peste obrajii lui plumburii, cu umbra 
umedă a părului cuprinzându-i ţeasta, cu mâinile zvâcnite în 
sus, cu palmele încârligate, şi asudând şi el, gândindu-se: 
„Doamne, Dumnezeule. Doamne, Dumnezeule.” 

Se gândea la prima dată când îl văzuse, întins în lada de lemn 
din spatele sobei, în casa aceea părăginită, la douăsprezece 
mile de oraş; la prezenţa neagră a lui Popeye aşternându-se 
peste casă precum umbra a ceva nu cu mult mai mare decât un 
chibrit căzând monstruoasă şi rău-prevestitoare asupra altui 
lucru altminteri familiar şi banal şi de douăzeci de ori mai mare; 
la ei doi - el şi femeia - în bucătăria luminată de o lampă spartă 
şi murdară de funingine, pe o masă cu farfurii curate, austere, şi 
la Goodwin şi Popeye undeva în întunecimea de afară, paşnică şi 


calmă, cu insectele şi broaştele ei, dar şi ea plină de prezenţa lui 
Popeye în ameninţarea neagră şi fără nume. Femeia trăsese 
lada de dincolo de plită şi se oprise asupra ei, cu mâinile încă 
ascunse în rochia ei diformă. „Trebuie să-l ţin ca să nu ajungă 
şobolanii la el”, spuse. 

„Oh”, spuse Horace, „ai un băiat”. Pe urmă ea îi arătase 
mâinile, şi le zvâcnise spre el într-un gest totodată spontan şi 
sfios şi conştient şi mândru, şi-i spusese că ar putea să-i aducă 
un beţigaş de lemn de portocal. 

Se întoarse acum cu ceva învelit discret într-o bucată de ziar. 
El ştia că e un scutec atunci spălat, chiar înainte ca ea să-i 
spună. „Am făcut focul la plită. Mi-nchipui c-am întrecut 
măsura.” 

„Sigur că nu”, spuse el. „E vorba aici numai de o precauţie 
juridică, înţelegi”, spuse. „Mai bine să le impun tuturor o mică 
neplăcere temporară, decât să dăunăm cauzei noastre la 
tribunal.” Ea nu părea să-l asculte. Întinse pătura pe pat şi puse 
copilul peste ea. „Înţelegi cum stă situaţia”, spuse Horace. 
„Dacă judecătorul ar ajunge să bănuiască cumva că eu ştiu mai 
mult decât ar decurge din fapte... Vreau să spun, trebuie să le 
sugerăm tuturor ideea că a-l aresta pe Lee pentru omorul ăsta e 
Orar 

„Dumneata locuieşti în Jefferson?” întrebă ea, înfăşurând 
copilul în pătură. 

„Nu. Locuiesc la Kinston. Am... Am practicat avocatura aici, 
totuşi.” 

„Dar ai rude aici. Femei. Care au locuit în casa asta.” Ea ridică 
încet copilul petrecând pătura pe sub el. Apoi îl privi. „E-n 
regulă. Ştiu cum e. Ai fost foarte bun cu noi.” 

„Dă-o dracului”, spuse el, „crezi că... Haide. Să mergem la 
hotel. Ai să te odihneşti bine la noapte, şi eu vin mâine 
dimineaţă devreme. Lasă-mă pe mine să-l iau.” 

„L-am luat eu”, spuse ea. |lncepu să spună încă ceva, 
privindu-l liniştită o clipă, dar apoi porni. El stinse lumina şi o 
urmă şi încuie uşa. Ea urcase deja în maşină. Urcă şi el. 

„La Hotel, Isom”, spuse el. „Eu n-am învăţat să conduc 
maşina”, spuse. „Uneori, când mă gândesc la toată vremea pe 
care mi-am pierdut-o neînvăţând să fac ceva...” 

Strada era îngustă, liniştită. Era pavată acum, deşi el îşi 
amintea de vremea când, după câte o ploaie, era un canal de 


substanţă negricioasă, pe jumătate pământ, pe jumătate apă, 
cu rigole murmurătoare prin care el şi cu Narcissa se bălăceau şi 
plescăiau cu hainele sumecate şi fundurile noroioase, după bărci 
mototolite şi grosolan făcute, sau făceau grămezi de noroi 
păşind apăsat şi ţopăind peste câte o baltă, cu uitarea 
concentrată a orice altceva, precum a alchimiştilor. Îşi amintea 
de vremea când, neatinsă încă de asfalt, strada era mărginită 
de fiecare parte de cărări de cărămidă roşie aşezată cu migală 
şi neregulat, tocite în câte un mozaic dens, întâmplător, 
maroniu, până se terciuiau în pământul negru la care soarele 
amiezii nu ajungea niciodată; în clipa aceea, întipărite în asfalt, 
aproape de intrarea în partea carosabilă, erau amprentele 
picioarelor lui şi ale surorii lui acolo, în piatra artificială. 

Felinarele rare se strânseră într-un crescendo sub arcada unei 
staţii de benzină din colţ. Femeia se aplecă deodată spre el. 
„Opreşte, te rog, aici, băiete”, spuse. Isom frână. „Eu cobor aici 
şi merg pe jos”, spuse ea. 

„N-ai să faci deloc asta”, spuse Horace. „Dă-i drumul înainte, 
Isom.” 

„Nu; stai”, spuse femeia. „O să trecem prin fața lumii care te 
cunoaşte. Şi pe urmă şi piaţa.” 

„Prostii”, spuse Horace. „Dă-i înainte, Isom.” 

„Coboară dumneata atunci şi aşteaptă”, spuse ea. „El vine 
numaidecât înapoi.” 

„N-ai să faci deloc aşa ceva”, spuse Horace. „Pe Dumnezeul 
meu, am să... Dă-i drumul înainte, Isom.” 

„Ai face mai bine”, spuse femeia. Se lăsă la loc pe banchetă. 
Apoi se aplecă iarăşi. „Ascultă. Dumneata ai fost foarte bun. Ne 
vrei binele, dar...” 

„Crezi că nu sunt un avocat destul de bun, asta crezi?” 

„Cred că am exact ce merit. N-are rost să mă mai zbat.” 

„Sigur că nu, dacă aşa crezi despre toată chestia. Dar nu 
crezi. Sau altfel i-ai fi spus lui Isom să meargă la gară. Nu?” Ea 
privea în jos spre copil, mişcând pătura peste faţa lui. „Ai să 
dormi bine o noapte şi eu vin mâine dimineaţă devreme.” 
Trecură prin faţa închisorii - o clădire pătrată, crestată brutal de 
fâşii palide de lumină. Doar fereastra din centru era destul de 
lată ca să poată fi numită fereastră, întretăiată cruciş de gratii 
zvelte. La ea se iţise ucigaşul negru; sub el, de-a lungul 
gardului, era un şir de capete cu pălării şi descoperite, deasupra 


unor umeri pe care munca îi făcuse grosolani, şi vocile topindu- 
se una într-alta creşteau bogate şi triste în seara blândă, fără 
adâncime, cântând despre ceruri şi despre oboseală. „Nu te mai 
necăji acuma. Toată lumea ştie că nu Lee a făcut-o.” 

Opriră la hotel, acolo unde comis-voiajorii şedeau pe scaune 
de-a lungul trotuarului, ascultând cântecele. „Trebuie...”, spuse 
femeia. Horace cobori şi ţinu portiera deschisă. Ea nu se mişcă. 
„Ascultă. Trebuie să-ţi spun...” 

„Da”, spuse Horace, întinzându-şi mâna. „Ştiu. Vin mâine 
dimineaţă devreme.” O ajută să coboare. Intră în hotel, voiajorii 
întorcându-se să-i privească picioarele, şi se îndreptară spre 
recepţie. Cântecul îi urma, atenuat de pereţi, de lumini. 

Femeia rămase liniştită alături, ţinând copilul, până când 
Horace termină. 

„Ascultă”, spuse ea. Portarul porni cu cheia spre scări. Horace 
îi atinse braţul, întorcând-o într-acolo. „Trebuie să-ţi spun”, 
spuse ea. 

„Mâine dimineață”, spuse el. „Vin devreme”, spuse, 
conducând-o spre scări. Ea se trăgea încă îndărăt, privindu-l; 
apoi îşi desprinse braţul şi se întoarse cu faţa complet spre el. 

„Bine, atunci”, spuse. Spuse cu vocea scăzută, egală, cu faţa 
acum puţin aplecată spre copil: „Noi nu avem deloc bani. |ţi 
spun acum. Transportul ăla ultim de whisky Popeye l-a...” 

„Da, da”, spuse Horace; „mâine dimineaţă devreme. Sunt aici 
la vremea când îţi termini micul dejun. Noapte bună.” Se 
reîntoarse la maşină, intrând acum în rezonanţele cântecului. 
„Acasă, Isom”, spuse. Întoarseră şi trecură din nou prin faţa 
închisorii şi a siluetei care se apleca dincolo de gratii şi a 
capetelor înşirate de-a lungul gardului. Peste zidul gol, brăzdat 
de lumini, umbra împroşcată de paulonia tremura şi pulsa 
monstruos în vântul de-abia simţit; deplin şi trist, cântecul 
rămase în urmă. Maşina merse înainte, uşoară şi rapidă, trecând 
pe lângă strada îngustă. „Hei”, spuse Horace, „unde te...?” Isom 
frână. 

„Miss Narcissa zice că să te duc îndărăt acasă”, spuse. 

„A, aşa zice?” spuse Horace. „Drăguţ din partea ei. Poţi să-i 
spui că am făcut-o eu să se răzgândească.” 

Isom dădu îndărăt şi se întoarse pe strada cea îngustă şi apoi 
pe aleea cu cedri, farurile ridicându-se şi sfredelind în faţa lor 
prin tunelul acela sălbăticit ca prin cea mai profundă întunecime 


a mării, ca printre nişte forme ţepene, clătinătoare, cărora nici 
măcar lumina nu le-ar fi putut da culoare. Maşina se opri la uşă 
şi Horace cobori. „Ai putea să-i mai spui că nu la ea am fugit”, 
spuse. „Ai să ţii minte?” 


XVII 

Ultimele flori cu corolele în formă de trompetă căzuseră din 
paulonia de la colţul închisorii. Zăceau acum în strat dens, 
vâscos, sub picioare, dulce şi mai mult decât dulce în nări, cu o 
dulceaţă mai mult decât îmbelşugată şi muribundă, iar noaptea 
umbra zdrenţuită a frunzişului bogat pulsa peste fereastra cu 
gratii, într-un flux şi reflux sordid. Fereastra era de la camera 
comună, ale cărei ziduri văruite erau pătate de mâini murdare, 
mâzgălite şi zgâriate cu nume şi date şi agramatisme 
blasfematorii şi obscene cu creionul sau cu unghia sau cu lama 
briceagului. În fiecare noapte, ucigaşul negru şedea sprijinit 
acolo, cu faţa străbătută cruciş de umbra gratiilor în interstiţiile 
neliniştite ale frunzelor, cântând în cor cu cei din lungul gardului 
de dedesubt. 

Uneori cânta şi în timpul zilei, singur atunci, cu excepţia 
trecătorilor încetinindu-şi paşii şi a băieţandrilor hoinărind fără 
rost şi a oamenilor de la garajul de peste drum. „Înc-o zi numa”! 
Nu-i loc pentru tine-n cer! Nu-i loc pentru tine-n iad! Nu-i loc 
pentru tine-n temniţa ălor albi! Negrule, încotro o iei? Incotro o 
iei, negrule?” 

În fiecare dimineaţă, Isom îi aducea o sticlă cu lapte pe care 
Horace o dădea femeii de la hotel, pentru copil. Duminică după- 
amiază se duse la sora lui. O lăsă pe femeie aşezată pe patul din 
celula lui Goodwin, cu copilul în poală. Până acum zăcuse în 
acea apatie amorţită, cu pleoapele închise peste semilunile 
subţiri, dar astăzi se mişcase din când în când, în zvâcnete 
galvanice, firave, scâncind. 

Horace urcă în camera lui Miss Jenny. Sora lui nu îşi făcuse 
apariţia. „Omu-ăsta nu vrea să vorbească”, spuse Horace. „Zice 
doar că ei trebuie să dovedească acuma că el a făcut-o. Zice că 
n-au ce să-i pună în cârcă, cum n-ar avea ce să-i pună copilului 
în cârcă. Nu vrea să se gândească nici măcar la eliberarea pe 
cauţiune, dacă ar putea-o obţine. Zice că-i mai bine pentru el în 
închisoare. Şi presupun că într-adevăr e mai bine. Afacerea lui 
de acolo s-a terminat acum, chiar dacă şeriful nu i-ar fi găsit 
vasele şi n-ar fi distrus...” 

„Vasele?” 

„Alambicul. După ce el s-a predat, au cotrobăit peste tot până 
au găsit alambicul. Ştiau că el făcea asta, dar au aşteptat până i 
s-a înfundat. Atunci au sărit cu toţii pe el. Clienţii lui buni care 


au tot cumpărat whisky de la el şi beau tot ce le mai dădea el pe 
gratis şi poate că şi-ncercau să facă dragoste cu nevastă-sa pe 
la spatele lui. Ar trebui să-i auzi, acolo, la oraş. Astăzi dimineaţă 
pastorul baptist l-a luat ca obiect de predică. Nu numai ca 
asasin, dar şi ca soţ adulter; unul care a poluat atmosfera 
democratico-protestantă din comitatul Yoknapatawpha. Am 
înţeles că ideea lui ar fi ca Goodwin şi femeia să fie arşi amândoi 
ca un exemplu pentru copilul ăla; copilul să fie crescut şi să 
înveţe limba engleză cu singurul scop de a afla că a fost zămislit 
în păcat de doi oameni care au suferit în focul ispăşirii pentru că 
l-au zămislit. Doamne, Dumnezeule, poate un om, un om 
civilizat, serios...” 

„is doar nişte baptişti”, spuse Miss Jenny. „Ce-i cu banii?” 

„Avea ceva, aproape o sută şaizeci de dolari. Erau îngropaţi 
într-o cutie de tablă în hambar. L-au lăsat s-o scoată. «Asta are 
să-i ajungă ei», zice, «până se termină chestia. Pe urmă o luăm 
din loc. Tot voiam s-o facem de mult. Dac-aş fi ascultat de ea, 
am fi fost plecaţi acuma. Eşti fată bună» zice. Ea şedea pe pat 
alături de el, ţinând în braţe copilul, şi el i-a luat bărbia în mână 
şi i-a scuturat puţin capul.” 

„Bine că Narcissa n-are să fie printre juraţii ăia”, spuse Miss 
Jenny. 

„Da. Dar idiotul ăsta nici măcar nu mă lasă să spun că gorila 
aia a fost vreodată pe-acolo. Zice: «Ei nu pot să dovedească 
nimic în ce mă priveşte pe mine. Eu am mai fost la ananghie o 
dată. Toată lumea care mă cunoaşte ştie că eu nu i-aş face 
niciodată rău unui idiot». Dar nu ăsta-i motivul pentru care el nu 
vrea să se afle de banditul ăla. Şi el ştia că eu ştiam că nu ăsta 
era motivul, pentru că-i tot dădea înainte cu gura, îmbrăcat în 
salopeta lui, răsucindu-şi ţigările cu sacul de tutun atârnându-i 
în dinţi. «Am să stau aici până se dezumflă chestia. Stau mai 
bine aici; oricum, afară nu mai am ce face. Şi ăştia au să-i 
ajungă ei, şi poate mai rămâne puţin şi pentru dumneata până 
când ai să fii plătit mai bine.» 

„Dar eu ştiam la ce se gândea el. «N-am ştiut că eşti laş», i- 
am spus. 

„«Dumneata fă cum îţi spun eu», zice. «Eu stau bine aici». 
Dar el nu...” Se aplecase în scaun frecându-şi încet palmele una 
de alta. „El nu-şi dă seama... La dracu', poţi să spui ce vrei, dar 
tot corupţie e, chiar şi dacă numai te uiţi la rău, din întâmplare; 


nu poţi să negustoreşti, să faci trafic cu putreziciunea... Ai văzut 
şi dumneata că Narcissa, cum a auzit, a şi devenit neliniştită şi 
bănuitoare. Eu credeam că trebuie să vin îndărăt aici de 
bunăvoie, dar acum văd că... Crezi că ea se gândeşte că eu o 
aduc pe femeia aia în casă sau ceva de genul ăsta?” 

„Şi eu am crezut la început”, spuse Miss Jenny. „Dar acum 
cred că ea şi-a dat seama că tu ai să te zbaţi mai tare pentru 
indiferent ce motiv crezi tu c-ai avea, decât pentru orice ti-ar 
putea oferi sau da cineva.” 

„Vrei să spui că ea m-a lăsat să cred că nu mai aveau bani 
deloc, când ea...” 

„De ce nu? Nu o faci şi fără?” 

Intră Narcissa. 

„Vorbeam tocmai despre asasinate şi crime”, spuse Miss 
Jenny. 

„Sper că aţi terminat, atunci”, spuse Narcissa. Nu se aşeză. 

„Narcissa îşi are şi ea necazurile ei”, spuse Miss Jenny. „Nu-i 
aşa, Narcissa?” 

„Acum ce are?” întrebă Horace. „Doar nu l-a prins pe Bory că- 
i miroase respiraţia a alcool, nu?” 

„l s-a dat cu piciorul. Drăguţul ei s-a apucat şi-a părăsit-o.” 

„Ce proastă eşti”, spuse Narcissa. 

„Da, vă rog”, spuse Miss Jenny. „Gowan Stevens a lăsat-o. 
Nici măcar nu s-a mai întors de la dansul acela de la Oxford ca 
să-şi ia rămas-bun. l-a scris doar o scrisoare.” Incepu să caute 
pe scaunul ei cu rotile. „Şi acum eu tremur de fiecare dată când 
se aude soneria, cu gândul că mama lui...” 

„Miss Jenny”, spuse Narcissa, „dă-mi înapoi scrisoarea.” 

„Stai niţel”, spuse Miss Jenny, „uite-o. Ei, ce zici de asta ca 
operaţie delicată pe inima omenească şi fără anestezie? Incep 
să cred toate chestiile astea pe care le aud, că tinerii învaţă 
toate lucrurile pentru ca să se poată căsători după aia, lucruri 
pe care noi, ca să le aflăm, întâi ne-am căsătorit.” 

Horace luă foaia de hârtie. 


Narcissa, draga mea, 

Scrisoarea asta nu are titlu. Aş dori să se poată să nu fi 
avut nici dată. Dar dacă inima mea ar fi la fel de goală ca şi 
fila asta, atunci aşa ceva nici n-ar mai fi deloc necesar. N- 
am să te mai văd. Nu pot să scriu, pentru că am trecut 


printr-o experiență căreia nu-i pot face față. Am doar o 
singură rază în întunericul acesta, şi anume că n-am făcut 
rău nimănui altcuiva decât mie prin nebunia mea, şi că tu 
n-ai să afli niciodată cât de departe a ajuns nebunia asta. 
Nu am nevoie să-ți spun că speranța că tu nu o vei afla 
niciodată este singurul motiv pentru care nu am să te mai 
văd niciodată. Gândeşte-te la mine cu gândurile cele mai 
bune pe care le poți avea. Aş vrea să am dreptul să te rog 
ca, dacă afli de nebunia mea, să nu iţi faci o părere mai 
proastă despre mine. 
G. 


Horace citi biletul scris pe o singură pagină. Îl ţinea în mână. 
O vreme nu spuse nimic. 

„Doamne, Dumnezeule”, spuse Horace. „Cineva l-a luat drept 
omul din Mississippi pe ringul de dans.” 

„Cred că dac-aş fi în locul tău...”, spuse Narcissa. După un 
moment spuse: „Cât are să mai dureze asta, Horace?” 

„Eu mă zbat să dureze cât mai puţin. Dacă ştii vreo cale prin 
care să-l scot din închisoare mâine...” 

„E o singură cale”, spuse ea. Il privi un moment. Apoi se 
întoarse spre uşă. „Pe unde s-a dus Bory? Masa e gata îndată.” 
leşi. 

„Şi tu ştii care-i calea asta”, spuse Miss Jenny. „Dacă n-ai 
deloc şira spinării.” 

„Am să aflu dacă am sau nu şira spinării când ai să-mi spui 
dumneata care-i cealaltă cale.” ă 

„Intoarce-te la Belle”, spuse Miss Jenny. „Intoarce-te acasă.” 


Ucigaşul negru avea să fie spânzurat într-o sâmbătă fără 
pompă, îngropat fără ceremonie; avea să mai cânte o noapte la 
fereastra cu gratii şi să urle în jos din întunecimea moale şi 
nenumărat licăritoare a unei nopţi de mai; în noaptea următoare 
n-avea să mai fie, lăsându-i fereastra lui Goodwin. 

Judecata lui Goodwin fusese fixată pentru sesiunea din iunie a 
tribunalului, fără eliberare pe cauţiune. Dar el tot nu era de 
acord să-l lase pe Horace să divulge prezenţa lui Popeye la 
scena crimei. 

„iți spun că n-au nimic să-mi pună-n cârcă”, spunea Goodwin. 

„De unde ştii că n-au?” spuse Horace. 


„Oricum, orice ar crede că au să-mi impute, eu am o şansă la 
tribunal. Dar lasă numai să se audă la Memphis că am spus că el 
ar fi fost pe undeva, pe acolo, şi ce şansă crezi dumneata c-aş 
mai avea să mă întorc în celula asta după ce aş depune aşa o 
mărturie?” 

„Dar ai de partea dumitale legea, dreptatea, civilizaţia.” 

„Sigur, dacă-mi petrec restul vieţii stând pe vine-n colţul ăla 
de acolo. Vino-ncoace.” Îl duse pe Horace la fereastră. „Sunt 
cinci ferestre la hotelul ăla de acolo care dau înspre asta de aici. 
Şi eu l-am văzut cum aprinde chibrituri cu un pistol de la 
douăzeci de paşi. Ce dracu’, nici măcar n-aş mai ajunge aici de 
la tribunal dacă aş spune asta.” 

„Dar există o lege cu obstrucţia...” 

„Obstrucţia dracului. Să dovedească ei că eu am făcut asta. 
Tommy a fost găsit în hambar împuşcat de la spate. Să 
găsească pistolul. Eu eram acolo, îi aşteptam. N-am încercat să 
fug. Aş fi putut, dar n-am făcut-o. Eu l-am anunţat pe şerif. 
Bineînţeles că dacă eram acolo singur, în afară de ea şi de Pap, 
ăsta era un motiv de acuzare. Dar dacă aş fi vrut să-i înşel, nu e 
o chestie de bun-simt c-aş fi născocit eu o poveste mai bună?” 

„Dar tu nu eşti judecat de bunul-simţ”, spuse Horace. „Eşti 
judecat de un juriu.” 

„Atunci lasă-i pe ei să facă ce pot. Asta-i tot ce vreau. Mortul 
e-n hambar, nu s-a atins nimeni de el; eu şi nevasta mea şi 
copilul şi Pap în casă; nimic în casă n-a fost atins; eu sunt cel 
care l-a chemat pe şerif. Nu, nu; ştiu că risc în felul ăsta, dar 
lasă-mă numai să vorbesc despre omul ăsta şi nu mai e nicio 
şansă. Ştiu ce mă aşteaptă.” 

„Dar tu ai auzit împuşcătura”, spuse Horace. „Ai spus asta 
deja.” 

„Nu”, spuse el. „N-am auzit. N-am auzit nimic. Nu ştiu nimic 
despre toată chestia asta... Te superi dacă te rog să aştepţi 
afară un moment, până stau de vorbă cu Ruby?” 

Trecură cinci minute până veni şi ea afară. El spuse: 

„E ceva aici, un lucru pe care eu nu-l ştiu încă; pe care 
dumneata şi cu Lee nu mi l-aţi spus încă. Ceva despre care te-a 
avertizat să nu mi-l spui. Aşa e?” Ea mergea alături de el, 
ducând în braţe copilul. Scâncea încă şi acum, din când în când 
zvâcnindu-şi trupul în convulsii bruşte. Ea încerca să-l 
liniştească, legănându-l în braţe, cântându-i. „Poate că-l ţii prea 


mult în braţe”, spuse Horace; „poate că dacă l-ai lăsa la hotel...” 

„Eu cred că Lee ştie ce trebuie făcut”, spuse ea. 

„Dar avocatul ar trebui să cunoască toate faptele, totul. El e 
cel care decide ce trebuie spus şi ce nu. Altminteri, de ce să mai 
ai avocat? E ca şi cum ai plăti un dentist să-ţi aranjeze dinţii şi 
pe urmă n-ai mai vrea să-l laşi să ţi se uite-n gură, nu-nţelegi? 
Nu te-ai purta aşa cu un dentist sau cu un doctor, nu?” Ea nu 
spuse nimic, îşi ţinea capul plecat spre copil. Copilul scâncea. 

„Taci”, spuse ea, „taci acuma.” 

„Şi, mai rău decât atât, există şi un lucru care se cheamă 
obstrucţia procesului justiţiei. Să zicem că el jură că nu mai era 
nimeni altcineva acolo, să zicem că e pe punctul să fie achitat - 
Ceea ce nu e probabil - şi vine cineva care l-a văzut pe Popeye 
acolo, sau a văzut când a plecat maşina lui. Atunci ei au să 
spună: dacă Lee n-a spus adevărul cu un lucru atât de mărunt, 
de ce l-am crede acum când e gâtul lui la mijloc?” 

Ajunseră la hotel. El îi deschise uşa să intre. Ea nu se uita la 
el. „Eu cred că Lee ştie mai bine”, spuse, intrând. Copilul 
plângea, un scâncet subţire, chinuit, disperat. „Taci”, spuse ea. 
„9$$SSS.” 

Isom fusese s-o aducă pe Narcissa de la o întâlnire de 
doamne; se făcuse de acum târziu când maşina opri la colţ şi-l 
luă. Câteva lumini începeau să se aprindă, şi oamenii porniseră 
să se strângă în piaţă, după masa de seară, dar era încă prea 
devreme ca ucigaşul negru să se apuce să cânte. „Şi ar face 
chiar mai bine să cânte repede”, spuse Horace. „Mai are numai 
două zile.” Dar nu ajunsese încă acolo. Inchisoarea era orientată 
spre apus; o ultimă rază de lumină firavă, arămie, mai întârzia 
pe zidul mâncat şi cojit şi pe o mână mică, palidă, ca un bumb, 
şi în vântul abia simţit un fum albastru de tutun plutea şi se 
risipea zdrenţuit în neant. „Ca şi cum n-ar fi fost destul de rău 
să-l vadă pe bărbatu-său acolo şi fără animalul ăsta, săracul, 
care să-şi mai numere în gura mare ultimele răsuflări pe care le 
mai are...” 

„Poate c-au să aştepte să-i spânzure împreună”, spuse 
Narcissa. „Aşa se face câteodată, nu?” 


În noaptea aceea Horace aprinse un foc mic în cămin. Nu era 
răcoare. Folosea acum doar o singură cameră şi lua masa la 
hotel; restul casei era încuiat la loc. Incercă să citească ceva, pe 


urmă renunţă şi se dezbrăcă şi se culcă, privind focul cum 
murea în cămin. Auzi ceasul din turnul primăriei bătând 
douăsprezece. „Când se termină chestia asta, cred c-am să mă 
duc în Europa”, spuse. „Am nevoie de o schimbare. Sau eu, sau 
Mississippi, unul dintre noi.” 

Poate că unii se mai strânseseră la gard, pentru că asta avea 
să fie ultima lui noapte; silueta lui groasă, cu capul mic, se mai 
agăța de gratii, la orificiul străbătut de bare crucişe al ferestrei, 
ca o gorilă, cântând, în vreme ce peste el, peste orificiul ciuruit 
al ferestrei, jalea zdrenţuită a pauloniei avea să pulseze şi să-şi 
schimbe forma, odată cu ultimele flori căzute acum în pete 
vâscoase pe trotuar. In pat, Horace se întoarse iarăşi pe o parte. 
„Ar trebui să curețe dracului mizeria asta de pe stradă”, spuse. 
„La dracu’. La dracu’. La dracu'.” 

Dormi până dimineaţa târziu; stătuse treaz până-n zori. Îl trezi 
cineva bătându-i la uşă. Era şase şi jumătate. Se duse la uşă. 
Era portarul negru de la hotel. 

„Ce-i?” întrebă Horace. „E ceva cu doamna Goodwin?” 

„Zice că să veniţi când vă treziţi”, răspunse negrul. 

„Spune-i că vin acolo în zece minute.” 

Când intră în hotel, trecu pe lângă un tânăr cu o gentuţă 
neagră, aşa cum au doctorii. Horace urcă. Femeia şedea în uşa 
întredeschisă, privind spre hol. 

„L-am găsit în sfârşit pe doctor”, spuse ea. „Dar voiam 
oricum...” Copilul zăcea pe pat, cu ochii închişi, roşu la faţă şi 
asudat, cu mâinile chircite deasupra capului în atitudinea unui 
răstignit, suflând în icnete scurte, şuierătoare. „l-a fost rău toată 
noaptea. M-am dus şi i-am luat o doctorie şi am încercat să-l ţin 
liniştit până s-a făcut ziuă. Până la urmă l-am găsit pe doctor.” 
Se oprise lângă pat, privind în jos spre copil. „A fost o femeie 
acolo”, spuse. „O fată tânără.” 

„Q...”, spuse Horace. „O”, spuse. „Da: Spune-mi.” 


XVIII 

Popeye conducea repede, dar fără să lase în vreun fel 
impresia că s-ar fi grăbit sau ar fugi, pe drumul argilos şi apoi 
prin nisip. Temple era alături de el. Pălăria îi era împinsă pe 
spate, părul îi scăpa de sub marginea mototolită în laţe 
încleiate. Faţa ei arăta ca a unui somnambul, pe când se hâţâna 
şleampătă în hurducăturile maşinii. Se lovi de Popeye, 
ridicându-şi mâna într-un reflex moale. Fără să lase volanul din 
mână, el o împinse la loc cu cotul. „[ine-te singură”, spuse. 
„Haide, acum.” 

Înainte de a ajunge la copac, trecură pe lângă femeie. Stătea 
alături de drum ţinându-şi în braţe copilul, cu poala rochiei 
petrecută peste faţa lui, şi-i privi liniştită pe sub boneta de soare 
decolorată, apărând şi dispărând din raza vizuală a lui Temple 
fără să facă nicio mişcare, niciun semn. 

Când ajunseră la copac, Popeye smuci maşina la o parte din 
drum şi o împinse trosnind prin hăţiş şi printre crengile îndoite şi 
apoi îndărăt în drum într-un pârâit grăbit de tulpini de trestie 
frângându-se acolo ca nişte puşti pe marginea unei tranşee, fără 
să-şi încetinească deloc viteza. Alături de copac era maşina lui 
Gowan, răsturnată pe o parte. Temple aruncă o privire goală, 
lipsită de expresie, în vreme ce maşina se topea în urma ei. 

Popeye coti la loc în dârele adâncite în nisip. Nici acum nu s- 
ar fi zis că fuge după felul în care conducea; făcea asta cu un fel 
de sfidare răutăcioasă, asta era tot. Era o maşină puternică. 
Chiar şi în nisip avea patruzeci de mile pe oră, şi urcă prin șanțul 
îngust spre drumul mare, unde coti spre nord. Aşezată alături de 
el, ţinându-şi echilibrul la smuciturile care începeau de acum să 
lase loc unui scrâşnet neted de pietriş, Temple privea amorţită 
drept în faţa ei pe măsură ce drumul pe care-l parcursese şi ea 
cu o zi înainte începu să fie înghiţit în urmă sub roţi ca un fir ce 
se deşira dintr-un ghem, simțind cum sângele i se scurge între 
coapse. Şedea moale în colţul banchetei, privind alunecarea 
continuă îndărăt a peisajului - pini în luminişuri deschise, 
împroşcate cu lemn-câinesc începând să se decoloreze; rogoz; 
câmpuri verzi cu bumbac nou şi lipsite de orice mişcare, 
paşnice, ca şi cum duminica ar fi fost o anumită calitate a 
aerului, a luminii şi a umbrei - stând cu picioarele strânse 
laolaltă, ascultând picurarea măruntă şi caldă a propriului ei 
sânge, spunându-şi apatică: „Sângerez încă, sângerez încă.” 


Era o zi luminoasă, blândă, o dimineaţă vioaie, năpădită de 
acea splendoare incredibilă, molatecă, a lunii mai, coaptă parcă 
de făgăduiala amiezii şi a căldurii, cu nori groşi şi înalţi ca nişte 
spume de frişcă plutind uşori precum nişte răsfrângeri în 
oglindă, cu umbrele scămoşându-li-se paşnice peste drum. 
Fusese o primăvară de lavandă. Pomii fructiferi, cei albi, nu 
dăduseră decât frunze mărunte atunci când li se maturizaseră 
florile; nu căpătaseră strălucitoarea albeaţă din primăvara 
trecută şi lemnul-câinesc ajunsese şi el la înflorire deplină după 
ultima frunză, într-o verde retrogradare înainte de crescendo, 
însă liliacul şi glicina şi chiar şi mai sordidele paulonia nu 
fuseseră niciodată mai frumoase, mai fulgurante, cu miresmele 
arzătoare ajungând până la sute de metri, purtate de aerul 
rătăcitor al lui aprilie şi mai. Glicinele de pe verande erau mari 
ca nişte coşuri de baschet şi uşoare, plutind prin aer asemenea 
unor baloane, şi îndreptându-şi privirea goală, tâmpă, către 
peisajul care aluneca repede la marginea drumului, Temple 
începu să ţipe. 

Incepu ca un vaiet, crescând, întrerupt dintr-odată de mâna 
lui Popeye. Cu mâinile în poală, şezând dreaptă, ţipa, simțind 
gustul acru şi nisipos al degetelor lui pe când maşina încetinea 
scrâşnind prin pietriş, şi îşi simţea în vremea aceasta sângele 
tainic. Apoi el o apucă de ceafă şi ea rămase aşezată, 
nemişcată, cu gura rotundă şi căscată asemenea unei mici 
caverne goale. El îi zgâlţâi capul. 

„Taci din gură”, spuse el, „taci din gură”, strângând-o mai 
departe, acum tăcută. „Uită-te la tine. Uite.” Cu cealaltă mână 
zvâcni oglinda retrovizoare de pe parbriz spre ea şi ea îşi văzu 
imaginea, pălăria răsturnată şi părul încâlcit şi gura rotundă, 
începu să se pipăie în buzunarele pardesiului, privindu-şi 
răsfrângerea de acolo. El îi dădu drumul şi ea scoase pudriera şi 
o deschise şi privi în oglindă, scâncind puţin. Îşi pudră faţa şi îşi 
dădu cu ruj pe buze şi-şi îndreptă pălăria, scâncind în oglinda 
aceea micuță din poală în timp ce Popeye se uita la ea. El îşi 
aprinse o ţigară. „Nu ţi-e ruşine de tine?” spuse el. 

„Îmi curge încă”, gemu ea. „Îl simt.” Cu rujul ridicat încă între 
degete se uită la el şi deschise iar gura. El o apucă de ceafă. 

„Opreşte-te acuma. Ai de gând să taci odată?” 

„Da”, gemu ea. 

„Vezi să taci atunci. Haide. Aranjează-te.” 


Ea îşi puse pudriera la loc. El porni din nou maşina. 

Drumul începu să se aglomereze cu maşinile excursioniştilor 
de sfârşit de săptămână - Forduri şi Chevroleturi mici, murdare 
de noroi: câteodată, o maşină mai mare trecând repede, cu 
femei împopoţonate şi cu coşuri prăfuite; camioane pline cu 
oameni de la ţară cu feţe lemnoase în veşminte ca dintr-un lemn 
colorat, sculptat meticulos; din când în când câte o căruţă sau o 
trăsură. În faţa unei biserici de lemn bătute de vreme, pe o 
colină, dumbrava era plină de căruţe deshămate şi de maşini şi 
camioane vechi. Pădurile se preschimbau încet în ogoare; casele 
erau tot mai numeroase. Jos, mult sub linia orizontului, peste 
acoperişuri şi peste câte o turlă, atârna fumul. Pietrişul se 
prefăcu în asfalt şi intrară în Dumfries. 

Temple începu să privească în jur, ca trezită din somn. „Nu 
aici”, spuse. „Nu pot...” 

„Taci acuma”, spuse Popeye. 

„Nu pot... aş vrea...”, gemu ea. „Mi-e foame”, spuse. „N-am 
mâncat de...” 

„E, lasă că nu ţi-e foame. Aşteaptă până ajungem la oraş.” 

Ea privea în jur cu ochi ameţiţi, sticloşi. „Aici ar putea să fie 
lume...” El coti spre o benzinărie. „Nu pot să cobor”, scânci ea. 
„Îmi curge încă, îţi spun.” 

„Cine ţi-a spus să cobori?” Cobori el şi o privi peste volan. „Să 
nu te mişti de aici.” Ea îl văzu mergând de-a lungul străzii şi 
intrând pe o uşă. Era un fel de cofetărie sordidă. Cumpără un 
pachet de ţigări şi-şi băgă una în gură. „Dă-mi vreo două 
batoane de ceva dulce”, spuse. 

„Dulce de ce fel?” 

„Dulce”, spuse el. Sub un clopot de sticlă de pe tejghea era 
un platou cu sendvişuri. Luă unul şi aruncă un dolar pe tejghea 
şi se întoarse spre uşă. 

„Uitaţi restul”, spuse vânzătorul. 

„Ţine-ţi-l”, spuse el. „Aşa te-mbogăţeşti mai repede.” 

Când văzu maşina, era goală. Se opri la vreo trei metri şi-şi 
trecu sendvişul în mâna stângă, cu ţigara neaprinsă atârnându-i 
pieziş peste bărbie. Mecanicul, care tocmai atârna la loc furtunul 
de la pompa de benzină, îl văzu şi-şi zvâcni degetul mare spre 
colţul clădirii. A 

După colţ, zidul făcea un ieşind. In nişă era un butoi unsuros, 
plin cu bucăţi de metal şi cauciuc. Intre butoi şi perete şedea 


chircită Temple: „Aproape că m-a văzut!” şopti ea. „Se uita 
aproape fix la mine!” 

„Cine?” întrebă Popeye. Privi îndărăt pe stradă. „Cine te-a 
văzut?” 

„Venea drept spre mine! Un băiat. De la şcoală. Se uita drept 
spre...” 

„Haide. leşi de acolo.” 

„Se ui...” Popeye o apucă de braţ. Ea se chircea în colţ, 
smucindu-şi braţul pe care îl ţinea el, cu faţa ei goală întoarsă 
spre colţ. 

„Haide acuma.” Apoi mâna lui o apucă iarăşi de ceafă. 

„Au”, se jelui ea cu vocea sugrumată. Era ca şi cum ar fi 
ridicat-o încet, ţeapănă, în picioare cu o singură mână. In afară 
de asta, nu era nicio mişcare între ei. Unul alături de altul, 
aproape de aceeaşi înălţime, păreau la fel de cuviincioşi ca două 
cunoştinţe oprite să petreacă împreună câteva clipe înainte de a 
intra în biserică. 

„Vii?” spuse el. „Vii?” _ 

„Nu pot. Mi-a ajuns jos pe ciorap acum. Uite.” Işi ridică fusta 
într-o parte aplecându-se cu un gest crispat, apoi îşi lăsă fusta în 
jos şi se ridică din nou, cu bustul arcuindu-i-se spre spate, cu 
gura fără de sunet deschizându-i-se când el o înşfăcă. li dădu 
drumul. 

„Vii acuma?” 

Ea ieşi de după butoi. Elo apucă de braţ. 

„E peste tot pe spatele pardesiului”, scâncea ea. „Uită-te şi 
vezi.” 

„N-ai nimic. Îţi fac rost mâine de un alt pardesiu. Haide.” 

Se reîntoarseră la maşină. La colţ, ea se trase iarăşi îndărăt. 
„Mai vrei?” şopti el, fără să o atingă. „Mai vrei?” Ea porni din 
nou şi urcă în maşină tăcută. El se aşeză la volan. „Uite, ţi-am 
luat un sendviş.” Îl scoase din buzunar şi i-l puse în mână. 
„Haide acuma. Mănâncă-l.” Ea muşcă o dată ascultătoare. El 
porni maşina şi o îndreptă pe drumul spre Memphis. Din nou, cu 
sendvişul muşcat în mână, ea se opri din mestecat şi-şi deschise 
gura cu aceeaşi expresie rotundă, deznădăjduită, ca a unui 
copil; din nou mâna lui lăsă volanul şi-o apucă de ceafă şi ea 
rămase inertă, privindu-l drept în faţă, cu gura deschisă, şi 
amestecul pe jumătate mestecat de pâine şi carne îi rămăsese 
pe limbă. 


Ajunseră la Memphis la mijlocul după-amiezii. Pe panta de sub 
Strada Mare, Popeye coti pe o stradă îngustă cu case de lemn 
înnegrite de fum, cu şiruri de galerii de lemn, aşezate în spatele 
unor curţi fără iarbă, ici şi colo cu câte un pom răzleţ şi înăsprit 
din câte o specie mai sordidă - magnolii pipernicite cu ramuri 
încârligate, câte un ulm ciuntit sau un salcâm cu flori cenușii, 
cadaverice -, presărate în spatele unor garaje; un maidan de 
gunoaie pe un loc viran; o hrubă cu uşa scundă, cu aspect 
echivoc, unde o tejghea acoperită cu muşama şi un şir de 
scaune fără spetează, o maşină de cafea din metal şi un bărbat 
gras cu şort murdar şi cu o scobitoare în gură se iviră pentru o 
clipă din penumbră, arătând ca într-o fotografie sinistră, fără de 
înţeles şi prost făcută. Dinspre Strada Mare, dincolo de un şir de 
clădiri cu birouri care se ridicau abrupte spre cerul plin de soare, 
venea zgomotul traficului - claxoane de maşini, trolee - trecând 
pe sus, în briza dinspre râu; la capătul unei străzi, un tramvai se 
materializă în deschizătura îngustă ca prin farmec şi dispăru cu 
un zgomot asurzitor. De la o galerie, undeva la etajul al doilea, o 
negresă tânără, numai în lenjerie de corp, fuma posomorâtă, cu 
braţele pe balustradă. 

Popeye opri în faţa uneia dintre casele dărăpănate cu trei 
etaje, a cărei intrare era ascunsă de o verandă precară cu grilaj 
lăsat puţin într-o parte. In petecul de iarbă posomorâtă din faţă 
doi câini mici, lânoşi, albi, semănând cu nişte viermi, unul cu o 
fundă roz, celălalt cu una albastră la gât, se mişcau într-un chip 
leneş, obscen, paradoxal. In soare blănile păreau să le fie 
spălate cu gaz. 

Mai târziu, Temple avea să-i audă în faţa uşii ei, schelălăind şi 
râcâind lemnul sau dând buzna deodată când negresa avea să 
deschidă uşa, ca să se urce apoi în pat şi în poala lui Miss Reba, 
scoțând sunete icnite, flatulente, revărsându-se peste bogăţia 
pneumatică a pieptului ei şi dând cu limba peste halba de metal 
pe care ea o ridica într-o mână în timp ce-i vorbea. 

_ „Oricine din Memphis poate să-ţi spună cine e Miss Reba. 
Intreabă pe oricine de pe stradă, fie că e poliţai sau nu. Eu i-am 
avut pe câte unii din oamenii cei mai mari din Memphis chiar 
aici în casa asta, bancheri, avocaţi, doctori - pe toţi. Am avut doi 
căpitani de poliţie bând bere în sufrageria mea şi comisarul 
însuşi sus la etaj cu una dintre fetele mele. S-au îmbătat şi-au 
spart uşa peste el şi l-au găsit gol ca un ţap, dansând dans 


scoţian. Om de cincizeci de ani, înalt de şapte picioare, cu un 
cap ca o alună. Era un bărbat grozav. Mă cunoştea. Toţi o 
cunosc pe Reba Rivers. Işi cheltuiau banii aici la mine ca pe apă, 
cu toţii. Mă cunosc. Eu n-am tras pe sfoară pe nimeni niciodată, 
iubito.” Bea bere, suflând greu în halbă şi ţinându-şi mâna 
cealaltă, împodobită cu inele cu diamante galbene ca nişte 
pietroaie, ascunsă printre valurile pieptului ei. 

Cel mai mic gest al ei părea să fie făcut cu o cheltuială de 
respiraţie exagerată în comparaţie cu orice plăcere pe care i-ar 
fi putut-o aduce mişcarea însăşi. Aproape îndată ce intraseră în 
casă, ea începuse să-i povestească lui Temple despre asta, 
trudindu-se să urce scările din faţa lor, plantându-şi greoi 
picioarele în papucii uzaţi de dormitor, cu un rozariu de lemn 
într-o mână şi halba în cealaltă. Tocmai se întorsese de la 
biserică, într-o rochie neagră de mătase şi cu pălăria sălbatic 
înflorată; partea de jos a halbei era încă ceţoasă din cauza berii 
reci. Se mişca greoaie de pe o coapsă groasă pe cealaltă, cei doi 
câini învârtindu-i-se printre picioare, vorbind tot timpul peste 
umăr cu o voce aspră, gâfâită, maternă. 

„Popeye ştie el mai bine că nu te putea aduce în altă parte 
decât în casa mea. Mă tot ţin de capul lui de nu ştiu câţi ani, nu-i 
aşa că m-am ţinut de tine să-ţi iei o fată, iubitule? Cum spun eu, 
un băiat tânăr nu poate să trăiască fără o fată cum nici...” 
Gâfâind, se opri să-i înjure pe câinii de la picioarele ei, 
aplecându-se să-i împingă la o parte. „Duceţi-vă jos”, spuse 
agitându-şi mătăniile spre ei. Ei o mârâiau într-un fel de falset 
rău, arătându-şi colții, şi ea se rezemă de perete într-un miros 
subţire de bere, cu o mână la piept, cu gura deschisă, cu ochii 
ficşi şi o privire sticloasă de spaimă tristă, tânjind, cu frică, să-şi 
recapete suflarea, cu halba - licărire pătrată, blândă ca a 
argintului mat - ridicată în penumbră. 

Scara îngustă se încolăcea în jurul propriului ax într-o 
succesiune de paliere meschine. Lumina, căzând printr-o uşă cu 
perdele groase în faţă şi prin câte o fereastră cu obloane în 
spate, pe fiecare dintre paliere, părea obosită. O istoveală 
defunctă, pierdută - o oboseală prelungită, ca a unei ape 
stătute, rele, de dincolo de lumina soarelui şi de zgomotele vii 
ale luminii şi ale zilei. Stăruia câte un miros greu de mâncare, 
vag alcoolizat, şi lui Temple, chiar în ignoranţa ei, i se părea că e 
înconjurată de o promiscuitate fantomatică de veşminte intime, 


de şoapte discrete urcând din carne omenească stătută şi 
deseori agresată şi impasibilă, dincolo de fiecare uşă închisă 
prin faţa căreia treceau. În spatele ei, în jurul picioarelor ei şi ale 
lui Miss Reba, cei doi câini râcâiau cu sticliri icnite, cu ghearele 
sunându-le pe cârligele de metal care fixau covorul de trepte. 

Mai târziu, întinsă în pat, cu un prosop înfăşurat în jurul 
şoldurilor goale, ea îi auzea pufnind şi schelălăind în faţa uşii. 
Pardesiul şi pălăria ei atârnau de cuiele din uşă, rochia şi ciorapii 
îi erau aruncate pe un scaun, şi i se părea că aude undeva 
plescăiturile ritmice ale unei albii de spălat, şi se lăsă cuprinsă 
iarăşi, ca mai devreme, când îi scoseseră pantalonaşii, de 
aceeaşi dorinţă agonică de a-şi găsi un ascunziş. 

„Haide, haide”, spusese Miss Reba. „Eu am sângerat patru 
zile. Nu-i nimic. Doctorul Quinn are să-l oprească în două 
minute, şi Minnie o să-ţi spele lucrurile şi-o să le calce şi nici n-ai 
să mai ştii. Sângele ăsta are să-ţi aducă o mie de dolari, iubito.” 
Îşi ridică halba, cu florile din pălăria ei ţeapăn muribunde, 
făcând semn cu capul, ca într-un fel de toast macabru. 
„Săracele de noi, fetele”, spuse. jaluzelele trase, sparte în 
nenumărate locuri, ca o piele bătrână, se umflau palide în aerul 
strălucitor, lăsând să pătrundă în cameră, în valuri pierdute, 
zgomotul traficului de duminică, festiv, continuu evanescent. 
Temple zăcea nemişcată în pat cu picioarele drepte şi apropiate, 
cu pătura până la bărbie şi faţa suptă şi îngustă, cuprinsă în 
revărsarea bogată a părului. Miss Reba îşi cobori halba, gâfâind 
să-şi recapete suflul. Cu vocea ei răguşită, pierdută mereu, 
începu să-i spună lui Temple ce mare noroc avea. 

„Fiecare dintre fetele de aici din cartier a căutat să pună 
mâna pe el, iubito. Este una, o femeie micuță şi măritată care se 
strecoară uneori pe aici, i-a oferit lui Minnie douăzeci şi cinci de 
dolari numai să-l aducă în cameră, atâta tot. Dar crezi tu că el s- 
ar uita măcar atâtica la vreuna dintre ele? Fete care au încasat 
şi o sută de dolari pe noapte. Nu, domnule. El aruncă bani în 
stânga şi-n dreapta, dar crezi că s-ar uita mai mult la vreuna 
dintre ele decât ca să danseze cu ea? Eu am ştiut dintotdeauna 
că n-avea să fie niciuna dintre târfele astea ordinare aia pe care 
s-o ia el. Eu le spuneam, le tot spuneam, aia dintre voi care 
pune mâna pe el are să poarte diamante, zic, dar n-are să fie 
niciuna dintre voi, târfele obişnuite, şi acuşica Minnie ţi le spală 
şi le calcă şi nici n-ai să ştii.” 


„Nu pot să le mai port”, şopti Temple. „Nu mai pot.” 

„Şi nici n-o să trebuiască să le mai porţi, dacă nu vrei. Poţi săi 
le dai lui Minnie, deşi nu ştiu ce-ar putea ea să facă cu ele, decât 
poate...” La uşă, câinii începură să scheaune mai tare. Se 
apropiau nişte paşi. Uşa se deschise. Intră o servitoare negresă, 
aducând o tavă cu o sticlă mare de bere şi un pahar de gin, şi 
câinii se repeziră înăuntru printre picioarele ei. „Şi mâine 
magazinele au să fie deschise şi eu şi cu tine mergem la 
cumpărături, cum a zis el să facem. Cum îţi spuneam, fata care 
pune mâna pe el are să poarte diamante; stai numai să vezi 
dacă nu...” Se întoarse masivă, cu halba ridicată, pe când cei 
doi câini năvăliră în pat şi apoi în poala ei, muşcându-se furioşi 
unul pe altul. Din capetele lor cârlionţate, diforme, ochii ca nişte 
mărgele licăreau răi, cu o ferocitate colerică, boturile li se 
căscau roze peste colții ca nişte ace. „Reba!” spuse Miss Reba, 
„dă-te jos! Tu. Domnu’ Binford!”, şi-i aruncă jos, cu colții 
clămpănindu-le înspre mâinile ei. „Numai să mă muşcaţi voi pe 
mine, voi... l-ai spălat lui Miss... Cum te cheamă, iubito? N-am 
înţeles bine.” 

„Temple”, şopti Temple. 

„Vreau să spun numele mic, iubito. Noi nu facem multă 
ceremonie aici.” 

„Asta e. Temple. Temple Drake.” 

„Ai nume de băiat, aşa-i?... Lucrurile lui Miss Temple le-ai 
spălat, Minnie?” 

„Da, vă rog”, spuse fata. „Acuma tocmai se usucă după sobă. 
Se apropie cu tava împingând binişor la o parte câinii care-şi 
clănţăneau colții spre gleznele ei. 

„Au ieşit petele bine?” 

„M-am ostenit o grămadă cu ele”, spuse Minnie. „S-ar fi zis 
că-i sângele cel mai greu de scos...” Cu o mişcare convulsivă, 
Temple se trase îndărăt, băgându-şi capul sub pătură. Simţi 
mâna lui Miss Reba. 

„Haide, haide. Haide, haide. Uite, bea asta. Asta-i de la mine. 
N-am să las eu o fată a lui Popeye...” 

„Nu mai vreau”, spuse Temple. 

„Haide, haide”, spuse Miss Reba. „Bea-l şi-ai să te simţi mai 
bine.” li ridică încet capul. Temple îşi strânse pătura pe lângă 
gât. Miss Reba îi ţinu paharul la buze. Ea înghiţi dintr-odată, se 
smuci în jos iarăşi, încleştată strâns de pătură, cu ochii mari şi 


negri pe deasupra păturii. „Pariez că ţi s-a deranjat şi prosopu- 
ăla”, spuse Miss Reba lăsându-şi mâna peste pătură. 

„Nu”, şopti Temple. „E foarte bine. E-acolo.” Se trase îndărăt, 
chircindu-se; puteau să-i vadă picioarele cum se trag îndărăt 
sub pătură. 

„L-ai găsit pe doctorul Quinn, Minnie?” întrebă Miss Reba. 

„Da, vă rog”. Minnie umplu halba din sticla cea mare, şi o 
gheaţă mată se înălţă odată cu lichidul în halba de metal. „Zice 
că el nu face vizite duminica după-masă.” 

„l-ai spus cine-l cheamă? l-ai spus că-l cheamă Miss Reba?” 

„Da, vă rog. Zice că nu face...” 

„Du-te-ndărăt şi spune-i pră... Spune-i că am să... Nu; stai.” 
Se ridică greoaie. „Să-mi spună el asta mie, mie, care pot să-l 
bag în puşcărie de trei ori, una după alta.” Se târşâi spre uşă, 
câinii îngrămădindu-i-se în jurul papucilor. Slujnica o urmă şi 
închise uşa. Temple o auzea pe Miss Reba înjurându-i pe câini în 
timp ce cobora scările cu o încetineală oribilă. Zgomotele se 
stinseră. 

jaluzelele băteau mereu în ferestre cu sunete uşoare, 
râcâitoare. Temple începu să audă un ceas. Era aşezat pe 
consola de deasupra căminului, care era plin de hârtie verde 
creponată. Ceasul era de porțelan cu desen floral, susţinut de 
patru nimfe de porțelan. N-avea decât o limbă, ornamentată şi 
aurită, la jumătatea drumului între zece şi unsprezece, 
imprimând cadranului altminteri orb un aer de aserţiune 
neechivocă, ca şi cum n-ar fi avut nimic de-a face cu timpul. 

Temple se ridică din pat. Ţinându-şi prosopul pe ea fugi spre 
uşă, cu urechile ciulite, cu ochii puţin orbiţi de încordarea cu 
care asculta. Coborâse amurgul acum; într-o oglindă tulbure, un 
dreptunghi translucid de crepuscul răsturnat acolo, ea se zări o 
clipă ca o fantomă subţire, umbră palidă mişcându-se în cea mai 
adâncă profunzime a umbrei. Ajunse la uşă. Dintr-odată începu 
să audă o sută de sunete şi zgomote conflictuale unindu-se într- 
o singură convergenţă de ameninţare şi pipăi uşa cu un fel de 
furie până găsi zăvorul, lăsând să-i cadă prosopul ca să-l tragă. 
Apoi ridică prosopul, cu faţa întoarsă într-o parte, şi fugi îndărăt 
şi sări în pat şi-şi smuci cuverturile până la bărbie şi rămase 
acolo întinsă pe spate, ascultându-şi şoapta tainică a sângelui. 

Bătură în uşă o vreme înainte ca ea să scoată vreun sunet. „E 
doctorul, iubito.” Miss Reba gâfâia răguşit. Haide, acuma. Fii 


fetiţă bună.” 

„Nu pot”, spuse Temple cu vocea slabă şi mică. „Sunt în pat.” 

„Haide, acuma. A venit special să te îngrijească.” Gâfâia tare. 
„Doamne, dacă aş putea să mai suflu şi eu ca lumea. N-am mai 
răsuflat ca lumea de când...” Jos de tot, dincolo de uşă, Temple 
auzea câinii. „lubito.” 

Se ridică din pat ţinându-şi prosopul în jurul trupului. Se 
îndreptă spre uşă, tăcută. 

„lubito”, spunea Miss Reba. 

„S-aşteptaţi”, spuse Temple. „Lăsaţi-mă s-ajung în pat întâi. 
S-ajung în pat.” 

„Vezi că eşti fată bună?” spuse Miss Reba. „Ştiam eu c-ai să 
fii fetiţă bună.” 

„Număraţi până la zece acum”, spuse Temple. „Vreţi să 
numărați până la zece acuma?” spuse către lemnul uşii. Trase 
fără zgomot zăvorul, apoi se întoarse şi fugi îndărăt în pat, cu 
picioarele goale răpăindu-i într-un diminuendo grăbit. 

Doctorul era un bărbat grăsuliu cu păr rar, cârlionţat. Purta 
ochelari cu ramă de baga care nu-i deformau deloc ochii, ca 
cum ar fi fost de sticlă goală şi i-ar fi purtat doar ca să-şi dea 
importanţă. Temple îl pândea pe deasupra păturii trase peste 
gât. „Fă-i să iasă afară”, şopti, „dac-ar vrea să iasă afară.” 

„Haide, haide”, spuse Miss Reba. „El te pune pe picioare 
numaidecât.” 

Temple se încleştase de pătură. 

„Dacă micuța domnişoară are să-mi dea voie...” spuse 
doctorul. Îşi dădu uşor părul de pe frunte. Gura i se strângea la 
colţuri, buzele îi erau pline şi umede şi roşii. Din spatele 
ochelarilor, ochii îi păreau mici roţi de bicicletă în viteză 
ameţitoare; căprui metalici. Întinse o mână groasă, albă, 
purtând un inel masonic, împăroşată cu o boare roşcată până la 
a doua falangă a degetelor. Aerul rece îi alunecă pe trup, pe sub 
coapse; era nemişcată acum, cu ochii închişi. Pe spate, cu 
picioarele strânse unul lângă altul, începu să plângă, 
deznădăjduită şi inertă, ca un copil în sala de aşteptare a unui 
dentist. 

„Haide, haide”, spuse Miss Reba, „mai ia o înghiţitură de gin, 
iubito. Te face să te simţi mai bine.” 


jJaluzeaua crăpată, căscându-se când şi când în oglindă şi 


râcâind uşor cadrul geamului, împroşca amurgul în cameră în 
valuri uşoare. Pe sub jaluzea, crepusculul, acum de culoarea 
fumului, răsărea în nori leneşi, ca focurile de semnalizare de sub 
o pătură, îndesindu-se în odaie. Figurinele de porțelan susţinând 
ceasul licăreau în flexiuni moi, încetinite; genunchi, coate, 
şolduri; braţe, piepturi în atitudini de oboseală voluptuoasă. 
Cadranul de sticlă, care se făcuse oglindă, părea să mai reţină 
toată lumina neconsimţitoare, absorbind în adâncimile lui un 
gest calm al timpului muribund, ciung, asemenea unui veteran 
de război. Ora zece şi jumătate. Temple zăcea în pat privind 
ceasul, gândindu-se la ora zece şi jumătate. 

Purta un halat prea larg de crep vişiniu, părând negru peste 
cearşaf. Părul îi era o revărsare neagră, pieptănat frumos acum; 
faţa, gâtul şi braţele ei, care se iveau de sub pătură, erau 
cenuşii. După ce ieşiseră ceilalţi din cameră, zăcuse o vreme, cu 
cap cu tot, sub pătură. Rămase astfel nemişcată până auzi uşa 
închizându-se şi paşii care coborau, vocea uşoară, continuă, a 
doctorului şi respiraţia gâfâitoare a lui Miss Reba căpătând 
culoarea amurgului în holul sordid de jos şi stingându-se. Atunci 
sări din pat şi alergă spre uşă şi trase zăvorul şi fugi îndărăt şi-şi 
trase păturile iarăşi peste cap, zăcând astfel strânsă ghem până 
când nu mai avu aer. 

O ultimă fâşie de lumină ca şofranul mai întârzia pe tavan şi 
în partea de sus a pereţilor, nuanţată deja purpuriu de palisada 
dinţată a Străzii Mari, răsfrântă sus pe cer, spre apus. O urmări 
cum se şterge până ce jaluzeaua o mistui în căscăturile ei 
succesive. Văzu cum ultima licărire se condensează pe faţa 
ceasului, şi cadranul se preschimbă din orificiul rotund de până 
atunci în întunecimea unui disc suspendat în nimicnicie, în 
haosul originar, care se schimbă la rândul lui într-un glob de 
cristal menţinând în tăcutele şi cripticele lui adâncimi haosul 
ordonat al lumii complicate şi umbroase pe ale cărei coapse 
brăzdate de cicatrice rănile străvechi se rotesc mai departe cu o 
viteză ameţitoare întru întunericul pândind cu noi dezastre. 

Se gândea la ora zece şi jumătate. Ora când te găteşti pentru 
dans, dacă eşti destul de populară ca să nu trebuiască să apari 
la timp. Aerul este aburii de la baia recentă, şi poate că pluteşte 
o pudră prin lumina din jur ca boarea de pleavă din podurile 
hambarelor, şi ele se uită una la alta, comparând, discutând 
dacă n-ai avea un efect mai devastator dacă ai ieşi pur şi simplu 


pe estrada de dans aşa cum eşti acum. Unele n-ar fi vrut, mai 
ales cele cu picioare scurte. Unele dintre ele erau foarte bine, 
dar nu voiau. Nu voiau să spună de ce. Cea mai rea dintre toate 
zicea că toţi băieţii cred că toate fetele sunt urâte cu excepţia 
clipelor când sunt îmbrăcate. Ea zicea că Şarpele o văzuse pe 
Eva de câteva zile şi nici n-o luase în seamă până când Adam n- 
o făcuse să-şi pună o frunză de viţă. „De unde ştii?” întrebau 
ele, şi ea spunea „pentru că Şarpele era acolo înaintea lui Adam, 
pentru că el a fost primul aruncat afară din cer; el era acolo 
toată vremea.” Dar nu asta voiau ele să spună şi întrebau: „De 
unde ştii?” şi Temple se gândea la ea, cum stătea cu spatele 
sprijinit de masa de toaletă şi ele, celelalte, în cerc în jurul ei, 
toate cu părul pieptănat şi umerii mirosindu-le a săpun parfumat 
şi pudra plutind uşoară prin aer şi ochii lor ca nişte cuțite până 
când aproape că puteai să vezi pe pielea ei locul unde o 
atingeau ochii lor, şi, pe chipul urât, ochii ei curajoşi şi speriaţi şi 
sfidători, şi ele toate spunând: „De unde ştii?”, până când ea şi- 
a ridicat mâna şi a jurat că ea da. Atunci cea mai tânără dintre 
ele s-a întors şi a fugit afară din cameră. S-a încuiat în baie şi au 
auzit cum vomita. 

Se gândea la ora zece şi jumătate dimineaţa. Duminica 
dimineaţa, şi perechile păşind încet spre biserică. Îşi aduse 
aminte că era duminică, aceeaşi duminică, privind mişcarea 
paşnică, tot mai stinsă, a ceasului. Poate că era zece şi jumătate 
dimineaţa asta, această oră de zece şi jumătate. Atunci, eu nu 
sunt aici, se gândea. Asta de aici nu sunt eu. Atunci, eu sunt la 
şcoală. Am o întâlnire diseară cu... se gândea la studentul cu 
care avea întâlnirea. Dar nu putea să-şi aducă aminte cine era 
acela. Ea îşi ţinea întâlnirile scrise în juxta de latină, aşa că nu 
trebuia să-şi mai bată capul să ţină minte cine era. Se îmbrăca 
doar şi, după o vreme, venea cineva s-o ia. Aşa că mai bine să 
mă dau jos din pat şi să mă îmbrac, îşi spuse, uitându-se la 
ceas. 

Se ridică şi străbătu tăcută camera. Privea faţa ceasului, dar, 
deşi vedea un vârtej încâlcit de lumină slabă şi umbră rotindu-se 
ca într-o miniatură geometrică peste ea, nu se putea vedea pe 
ea însăşi. E cămaşa asta de noapte, se gândea, privindu-şi 
braţele, pieptul ridicându-i-se dintr-o mantie evanescentă, de 
sub care picioarele îi răsăreau, din timp în timp, palide, grăbite, 
când mergea. Trase zăvorul fără zgomot şi se reîntoarse în pat 


şi se întinse acolo cu capul în mâini. 

Mai era încă puţină lumină în cameră. Constată că-şi auzea 
ceasul; îl auzise de câtăva vreme. Constata acum că toată casa 
era plină de zgomote, picurându-se în cameră înăbuşite şi 
indistincte, parcă venind de departe. Un clopot suna slab şi 
strident undeva; cineva urca scările într-un veşmânt foşnitor. 
Picioarele trecură prin faţa uşii ei şi urcară o altă scară şi se 
opriră. Asculta ceasul. O maşină porni sub ferestre cu un 
scrâşnet metalic; iarăşi clopotul cel slab sună strident şi 
prelungit. Constată că lumina palidă încă din cameră venea de 
la un felinar de pe stradă. Apoi îşi dădu seama că era noapte şi 
că întunecimea de dincolo era plină de zgomotele oraşului. 

Îi auzi pe cei doi câini urcând scările într-un răpăit furios. 
Zgomotul trecu de uşă şi se opri, deveni o tăcere desăvârşită; 
era atâta tăcere, încât aproape că îi vedea chirciţi acolo în 
întuneric, lângă perete, pândind scările. Pe unul dintre ei îl 
chema Domnul Cutare, se gândea Temple, aşteptând să audă 
paşii lui Miss Reba pe scară. Dar nu era Miss Reba; veneau prea 
siguri şi prea uşori. Uşa se deschise; câinii năvăliră în două pete 
diforme şi se înghesuiră sub pat şi se strânseră acolo, 
scheunând. „Mă, câinilor!” spuse vocea lui Minnie. „Mă faceţi să 
vărs asta.” Lumina se aprinse. Minnie aducea o tavă. „[i-am 
adus ceva de mâncare”, spuse. „Unde s-au dus câinii ăia?” 

„Sub pat”, spuse Temple. „Nu vreau nimic de mâncare.” 

Minnie veni şi aşeză tava pe pat şi privi în jos spre Temple, cu 
faţa ei plăcută, ştiutoare şi placidă. „Vrei să-ţi...” spuse 
întinzând mâna. Temple îşi întoarse repede faţa într-o parte. O 
auzi pe Minnie îngenunchind, chemând câinii, câinii mârâind la 
ea cu pufnete scheunătoare, astmatice, şi clămpănindu-şi colții. 
„leşiţi afară de acolo, haide”, spuse Minnie. 

„Ştiu ei ce le face Miss Reba când are de gând să se îmbete. 
Tu, Domnu' Binford!” 

Temple îşi ridică acum capul. „Domnu' Binford?” 

„E ăla cu funda albastră”, spuse Minnie. Aplecându-se, îşi 
întinse mâna după câini. Ei se trăseseră îndărăt la peretele de la 
căpătâiul patului, dând s-o muşte şi mârâind la ea, cuprinși de o 
teroare sălbatică. „Domnu' Binford a fost bărbatu' lu' Miss Reba. 
A fost proprietara de-aici unşpe ani până când a murit acum doi 
ani. A doua zi, Miss Reba i-a luat pe ăştia doi câini, le-a zis la 
unu Domnu' Binford şi la ălălalt Miss Reba. De câte ori se duce 


la cimitir se-apucă şi bea ca-n seara asta, şi-atuncea ei amândoi 
trebuie să fugă cât pot. Da’ Domnu’ Binford a păţit-o, poţi să fii 
sigură. Ultima dată l-a aruncat pe fereastra de la etaj şi p-ormă 
s-a dus jos şi a golit dulapu' de haine a lu' Domnu' Binford şi-a 
aruncat totu-afară în stradă fără decât cu ce l-a îngropat.” 

„O”, spuse Temple. „Nu-i de mirare că-s aşa speriaţi. Lasă-i să 
stea acolo sub pat. Nu mă deranjează.” 

„Cred c-aşa o să trebe. Domnu' Binford nu mai iese de-aici din 
cameră, că ştie el bine.” Se ridică iar, uitându-se în jos la 
Temple. „Mănâncă acuma de seară”, spuse. „Şi-ai să te simţi 
mai bine. Ţi-am strecurat şi-un pahar de gin.” 

„Nu vreau nimic”, spuse Temple, întorcându-şi faţa într-o 
parte. O auzi pe Minnie ieşind din cameră. Uşa se închise încet. 
Sub pat, câinii se strângeau la perete în aceeaşi teroare ţeapănă 
şi sălbatică. 

Lumina atârna din centrul tavanului, sub un abajur prelung de 
hârtie roz, mai cafenie în locul unde becul o lăţea puţin. 
Podeaua era acoperită de un covor cu figuri în nuanţe de maro 
bătut în ţinte în părţi; pereţii măslinii aveau două litografii prinse 
în rame. La cele două ferestre atârnau perdele de dantelă 
lucrată la maşină, de culoarea prafului, ca nişte fâşii de praf 
uşor închegat, puse cap la cap. Intreaga încăpere avea un 
aspect încărcat, prăfuit, decent; în oglinda văluroasă a unui 
dulap ieftin lăcuit, ca într-o apă stătătoare, păreau să adaste 
fantomele stinse ale unor gesturi voluptuoase şi pofte moarte. 
In colţ, peste o foaie decolorată şi sfâşiată de muşama aruncată 
pe covor, era un lavoar purtând un lighean cu motiv înflorat şi o 
cană şi un teanc de prosoape; în colţul de după el era un urcior 
mare, îmbrăcat şi el în hârtie creponată, tot roz. 

Sub pat câinii nu scoteau niciun sunet. Temple se mişcă puţin; 
suspinul uscat al saltelei şi al arcurilor se stinse în tăcerea 
înspăimântată în care se crispaseră ei. Se gândea acum la ei, 
lânoşi, diformi, sălbatici, obraznici, răsfăţaţi, cu monotonia 
flatulentă a vieților lor adăpostite tulburată deodată fără 
avertisment de un moment, pentru ei de neînțeles, de teroare şi 
spaimă a anihilării trupeşti de chiar mâinile care simbolizau 
pentru ei în mod obişnuit liniştea plină de îngăduinţă a vieților 
lor. 

Casa era plină de sunete. De nedeosebit între ele, depărtate, 
veneau până la ea ca o deşteptare, o revenire la viaţă, ca şi 


când casa însăşi ar fi fost adormită şi se trezea acum odată cu 
întunericul; auzi ceva care ar fi putut fi un hohot de râs al unei 
voci stridente feminine. Mirosuri aburite îi veneau în nări dinspre 
tavă. Işi întoarse capul şi se uită la tavă, la farfuriile acoperite şi 
neacoperite, de porțelan gros. În mijloc, printre ele, erau paharul 
cu gin palid, un pachet de ţigări şi o cutie de chibrituri. Se ridică 
într-un cot, prinzându-şi halatul care aluneca de pe ea. Luă 
capacele de peste o bucată groasă de friptură, cartofi, mazăre 
verde; cornuri; o grămadă anonimă, rozalie, pe care un anumit 
simţ - cel al eliminării poate - o identifica drept ceva dulce. Îşi 
trase iarăşi în sus cămaşa prea largă, gândindu-se la ele 
mâncând acolo la şcoală în revărsare luminoasă de glasuri şi 
zdrăngănit de furculiţe; la tatăl şi la fraţii ei la masa lor de seară, 
acasă; gândindu-se la halatul acesta împrumutat şi că Miss Reba 
spunea că au să se ducă la cumpărături mâine. Şi eu am exact 
doi dolari, se gândea. 

Când privi iar spre mâncare, constată că nu-i era foame deloc, 
şi nici măcar nu era nevoie să se uite la ea. Ridică paharul şi-l 
dădu pe gât repede, făcând o grimasă, şi-l puse la loc şi-şi 
întoarse repede faţa de la tavă, pipăind după ţigări. Când se 
duse să aprindă chibritul se uită iarăşi la tavă şi luă delicat între 
degete o felioară de cartof şi-o mâncă. Mai mâncă una, cu ţigara 
neaprinsă în mâna cealaltă. Apoi lăsă jos ţigara şi luă cuțitul şi 
furculita şi începu să mănânce, oprindu-se din când în când ca 
să-şi ridice iar halatul peste umăr. 

Când termină de mâncat îşi aprinse ţigara. Auzi iarăşi soneria 
clopoţelului, apoi o alta, pe alt ton. O uşă se trânti peste 
izbucnirea stridentă a unei voci de femeie. Două persoane 
urcară scara şi trecură prin faţa uşii; auzi vocea lui Miss Reba 
tunând de undeva şi o ascultă trudindu-se să urce scările. 
Temple privi uşa până când se deschise şi Miss Reba se opri în 
cadrul ei, cu halba în mână. Acum purta o rochie umflată de 
casă şi o bonetă de văduvă, cu voal. Intră cu papucii ei înfloraţi 
de pâslă. De sub pat, câinii scoaseră un sunet înăbuşit şi 
convergent de disperare desăvârşită. 

Rochia, neîncheiată la spate, atârna lălâie peste umerii lui 
Miss Reba. O mână plină de inele îi apăsa pieptul, cealaltă ţinea 
sus halba. Gura ei căscată, presărată cu plombe de aur, gâfâia 
în truda dură a respirației. 

„O, Doamne. O, Doamne”, spuse. Câinii ţâşniră de sub pat şi 


se aruncară spre uşă într-o învălmăşeală deznădăjduită. Când îi 
răbufniră astfel pe alături, ea se întoarse, aruncând cu halba în 
ei. Halba lovi uşorul, împroşcând peretele, şi ricoşă cu un 
zdrăngănit dezolat. Ea îşi trase respiraţia şuierând, încleştându- 
şi mâinile pe piept. Veni până la pat, se uită în jos spre Temple 
prin voal. „Fostărăm fericiţi ca doi porumbei”, se văită, 
înecându-se, inelele mocnindu-i cu luciri calde între sânii 
revărsaţi. „Pe urmă el s-a apucat şi a murit şi m-a lăsat singură.” 
Îşi trase suflul şuierător, cu gura căscată, dând formă astfel 
agoniei ascunse în pieptul ei înecat, cu ochii palizi şi rotunjiţi de 
uluire dureroasă, protuberanţi. „Ca doi porumbei”, urlă cu voce 
spartă, înecată. 


Şi iarăşi timpul ajunsese din urmă mişcarea stinsă de sub 
cristalul ceasului: ceasul de mână al lui Temple pe masa de 
lângă pat arăta zece şi jumătate. Timp de două ore zăcu acolo 
netulburată de nimic, ascultând. Putea să distingă acum vocile 
de jos, de sub scară. Le auzea de acum de câtăva vreme, 
zăcând aici în izolarea stătută a camerei. Mai târziu începu să 
cânte un pian mecanic. Din când în când auzea frâne de 
automobile în stradă, sub fereastră; o dată două glasuri 
certându-se crâncen urcară pe sub jaluzea. 

Auzi două persoane - un bărbat şi o femeie - urcând pe scări 
şi intrând în camera de alături. Pe urmă o auzi pe Miss Reba 
trudindu-se să urce scările şi trecând de uşa ei şi, întinsă în pat, 
cu ochii mari şi nemişcaţi, o auzi pe Miss Reba ciocănind la uşa 
de alături cu halba de metal şi strigând prin lemnul uşii. Dincolo 
de uşă bărbatul şi femeia erau cu totul tăcuţi, atât de tăcuţi, 
încât Temple se gândi iarăşi la câini, se gândi cum stăteau ei 
chirciţi lângă perete, sub pat, în furia aceea încremenită de 
spaimă şi disperare. Asculta vocea lui Miss Reba ţipând răguşit 
în lemnul nepăsător. Se stinse într-un icnet înăbuşit, teribil, apoi 
crescu iarăşi, rostind înjurături grosolane şi virile, ca de bărbat. 
Dincolo de perete bărbatul şi femeia nu scoteau niciun sunet. 
Temple zăcea pe pat privind zidul dincolo de care vocea lui Miss 
Reba se ridică din nou când ciocăni în uşă cu halba. 

Temple nici nu văzu, nici nu auzi când se deschise uşa. Se 
întâmplă doar să privească înspre ea nici nu mai ştia după cât 
timp şi-l văzu pe Popeye acolo, cu pălăria trasă pieziş peste faţă. 
Tot fără a face cel mai mic zgomot intră şi închise uşa şi trase 


tare zăvorul şi veni către pat. La fel de încet ea începu să se 
chircească în pat, trăgându-şi cuverturile până la bărbie şi 
privindu-l peste păturile acestea. El veni şi se opri privind-o de 
sus. Ea se zvârcolea încet, cu mişcarea în care se retrăgea 
dinspre el, retrăgându-se în propriul ei trup ca şi când ar fi fost 
legată de o turlă de biserică. Ea îi rânjea acum, cu gura 
strâmbată peste porţelanul rigid, împăciuitor, al grimasei. 

Când o atinse, ea începu să scâncească. „Nu, nu”, şoptea, „el 
a zis că nu pot acum, a zis...” El smuci păturile în jos şi le trase 
la o parte. Zăcea nemişcată, cu palmele ridicate, şi carnea de 
sub învelişul coapselor ei se trăgea tot mai îndărăt într-o 
dezintegrare furioasă, cum fac oamenii speriaţi într-o mulţime 
care se împrăştie. Când el îşi întinse mâna din nou, ea crezu o 
clipă că avea s-o lovească. Privindu-i faţa, o văzu începând să se 
strâmbe şi să zvâcnească întocmai ca a unui copil care începe 
să plângă, şi-l auzi scoțând un sunet ca un scheunat lung. El îi 
apucă marginea halatului. Ea îi prinse încheieturile mâinilor şi 
începu să se zbată într-o parte şi într-alta, deschizând gura să 
tipe. Mâna lui îi acoperi gura, şi Temple, agăţată de încheietura 
lui, cu saliva scurgându-i-se printre degetele lui, cu tot trupul 
zvârcolindu-i-se cu furie de pe o coapsă pe alta, îl văzu lăsându- 
se pe vine lângă pat, cu faţa schimonosindu-i-se peste bărbia 
absentă, buzele albăstrii ieşindu-i în afară ca şi când ar fi suflat 
într-o supă fierbinte, şi scoțând un sunet ascuţit, ca un nechezat 
de cal. Dincolo de perete, Miss Reba umplea holul, casa întreagă 
de sus până jos, cu urletul spart, înecat, al înjurăturilor ei 
obscene. 


XIX 

„Dar fata aceea”, spunea Horace. „Ea era bine. Dumneata ştii 
că ea era bine atunci când ai plecat de acasă. Când ai văzut-o în 
maşină cu el. O ducea pur şi simplu la oraş. Era în regulă. 
Dumneata ştii că nu avea nimic.” 

Femeia şedea pe marginea patului, cu ochii în jos spre copil. 
Copilul era întins sub pătura decolorată, curată, cu mâinile 
ridicate lângă cap, ca şi când ar fi murit după ce fusese martorul 
unei agonii de neîndurat, care nici nu avusese vreme să-l atingă 
pe el. Ochii îi erau pe jumătate deschişi, daţi peste cap, astfel că 
nu li se mai vedea decât albul, de culoarea laptelui diluat. Faţa îi 
era încă umedă de sudoare, dar respiraţia îi era mai uşoară. Nu 
mai sufla în icnetele acelea slabe, şuierătoare, ca atunci când 
Horace intrase în cameră. Pe un scaun, alături de pat, era un 
pahar pe jumătate plin cu apă uşor decolorată, cu o lingură în el. 
Prin fereastra deschisă veneau zgomotele nenumărate ale pieţei 
- maşini, căruţe, paşi pe pavaj - şi prin ea Horace putea să vadă 
tribunalul cu tot felul de oameni aruncând cu banul dintr-o parte 
într-alta printre găurile din pământul gol dintre salcâmi şi 
stejarii-de-apă. 

Femeia stătea îngândurată, aplecată asupra copilului. „Nimeni 
nu a vrut-o pe ea acolo. Lee le-a tot spus că nu trebuie să aducă 
femei acolo, şi i-am spus şi eu înainte de a se face întuneric că 
nu erau oameni de felul ei şi că să plece de acolo. Bărbatul 
acela beat a adus-o. Era acolo pe verandă cu ei, bând cu ei mai 
departe, pentru că atunci când a venit seara la masă de-abia 
mai putea să meargă. Nici măcar nu-ncercase să-şi spele faţa de 
sânge. Nişte puţoi cu cămăşi scrobite care se gândesc că, dacă 
Lee încalcă legea, ei pot să dea buzna aici şi să facă-n casa 
noastră ce-ar vrea ei, ca... Oamenii în toată firea sunt şi ei răi, 
dar ei cel puţin cumpără whisky cum ar cumpăra orice altceva; 
ăştia ca el, ăştia care sunt prea tineri ca să-şi dea seama că unii 
nu încalcă legea doar aşa, ca să-şi treacă timpul, ca-n 
vacanţă...” Horace îi vedea mâinile încleştate zvârcolindu-i-se în 
poală. „Doamne, dacă aş putea să fac ce vreau eu, l-aş 
spânzura pe oricare-l face sau îl cumpără sau îl bea, pe fiecare 
dintre ei, unul câte unul.” 

„Dar de ce să am neplăceri eu, de ce noi? Ce i-am făcut eu 
vreodată ei, ălora din lumea ei? Eu i-am spus să plece de acolo. 
l-am spus să nu mai stea după ce se întunecă. Dar nenorocitu- 


ăla care-o adusese se îmbăta iar, şi el şi cu Van se tot încăierau 
între ei. Dacă măcar ea nu s-ar mai fi învârtit pe acolo, unde n- 
aveau cum să n-o vadă. Nu voia să stea la un loc. Tot îi dădea 
zor să iasă pe-o uşă, şi după un minut venea, tot fuga, dintr-o 
altă direcţie. Şi măcar dacă l-ar fi lăsat pe Van în pace, pentru 
că Van trebuia să plece cu camionul cu marfă la miezu' nopţii, 
şi-atunci Popeye l-ar fi făcut să nu-şi dea-n petec. Şi era şi 
sâmbătă noaptea, şi ei stând acolo şi bând toată noaptea, 
oricum ar fi făcut-o, şi eu i-aş fi spus lui Lee că hai să plecăm, că 
aşa n-ajungea nicăieri, şi el n-ar fi avut iar crize din astea, şi nu 
erau nici doctor, nici telefon. Şi atunci a trebuit să vină ea acolo, 
după ce eu muncisem ca o sclavă pentru el, ca o sclavă.” 
Nemişcată, cu capul plecat şi mâinile încă în poală, avea 
imobilitatea istovită a unui horn înălțându-se mai presus de 
ruinele unei case în urma unui ciclon. 

„Şi stătea acolo în colţul de după pat, cu impermeabilul ăla pe 
ea. Atâta de tare se speriase când l-au adus pe ăla, şi el sângera 
tot. L-au întins pe pat şi Van l-a mai pocnit şi Lee l-a apucat pe 
Van de braţ, şi ea stătea acolo cu ochii ei ca nişte găuri, ca în 
măştile alea. Impermeabilul fusese-n cui pe perete şi ea şi-l 
pusese peste pardesiu. Rochia îi era împăturită pe pat. L-au 
aruncat pe omu-ăla peste ea, cu sânge cu tot, şi eu am spus: 
«Doamne, şi tu te-ai îmbătat?», dar Lee doar s-a uitat la mine şi 
am văzut că i se şi albise nasul, ca atunci când e beat. 

„Nu era broască la uşă, dar eu mă gândeam că trebuie să se 
ducă repede să vadă de camion şi că atunci puteam să fac ceva. 
Pe urmă Lee m-a dat şi pe mine afară din cameră şi a luat şi 
lampa, aşa că a trebuit s-aştept până s-au dus îndărăt pe 
verandă ca să mă-ntorc acolo. Am stat chiar lângă uşă, înăuntru. 
Ala sforăia în pat acolo, sufla greu, că nasu' şi gura-i erau iar 
zdrobite de tot şi pe ei îi auzeam de pe verandă. Pe urmă au 
ieşit, au luat-o după casă şi în spate şi îi auzeam şi acolo. Şi pe 
urmă nu s-au mai auzit. 

„Eu stăteam acolo, lângă perete. El tot sforăia şi se îneca şi-şi 
trăgea sufletul şi gemea, cum ar veni, şi mă gândeam la fata 
aia, întinsă acolo pe întuneric, cu ochii deschişi, ascultându-l pe 
el, şi trebuia să stau acolo, aşteptându-i pe ei să plece ca să pot 
să fac ceva. l-am spus să plece. l-am spus: «Ce vină am eu că tu 
nu eşti măritată? Eu nu te vreau aici cum nici tu nu vrei să fii 
aici.» l-am spus: «Mi-am trăit toată viaţa fără niciun fel de ajutor 


de la oamenii de teapa ta; ce drept ai tu acuma să aştepţi ajutor 
de la mine?» Pentru că eu am făcut totul pentru el. Am intrat în 
noroi pentru el. Am dat totul la spate şi tot ce cer e să fiu lăsată 
în pace. 

„Şi pe urmă am auzit cum se deschide uşa. Ştiam că e Lee 
după felul în care respira. S-a dus la pat şi a spus: «Vreau haina 
de ploaie. Ridică-te şi scoate-o de pe tine», şi am auzit paiele 
foşnind când a luat-o de pe ea, şi pe urmă ela ieşit. A luat doar 
haina de ploaie şi a ieşit. Era haina de ploaie a lui Van. 

„Şi eu am tot umblat atâta de mult prin jurul casei noaptea cu 
oamenii ăia acolo, oameni care trăiau din ce risca Lee, oameni 
care n-ar fi mişcat niciun deget pentru el dacă el ar fi fost prins 
şi puteam să-l ghicesc pe oricare dintre ei după felul cum 
respira, şi îl puteam şti pe Popeye după uleiul ăla cu care-şi dă 
pe păr. Tommy era după el. A venit în uşă după Popeye şi s-a 
uitat la mine şi îi vedeam ochii ca de pisică. Pe urmă ochii s-au 
dus şi-l simţeam cum şedea parcă pe vine lângă mine, şi-l 
auzeam amândoi pe Popeye acolo unde era patul şi omu-ăla 
sforăind şi tot sforăind. 

„Auzeam doar nişte zgomote mici, slabe, de la paiele alea, 
aşa că ştiam că totul e-n regulă încă, şi după o clipă Popeye s-a 
dus îndărăt şi Tommy după el, furişându-se pe urmele lui, şi eu 
am rămas tot acolo până când i-am auzit ducându-se jos la 
camion. Atunci m-am dus şi eu până la pat. Când am atins-o, a 
început să se zbată. Eu tot încercam să pun mâna peste gura ei 
ca să nu facă zgomot, dar n-a făcut oricum. Zăcea doar acolo, 
zbătându-se, clătinându-şi capu-ntr-o parte şi-ntr-alta, ţinându- 
se de pardesiu. 

„«lIdioato!»-i zic. «Eu sunt - femeia».” 

„Dar fata aceea”, spuse Horace. „Ea era bine. Când te-ai 
întors acasă a doua zi dimineaţă după biberonul copilului, ea era 
bine.” Camera se deschidea spre piaţă. Prin fereastră îi vedea 
pe bărbaţii aceia tineri jucând rişca pe dolari, acolo în curtea 
tribunalului, şi căruțele trecând sau oprite pe lângă stâlpii de 
priponit şi auzea vocile şi paşii oamenilor pe pavajul liniştit şi 
paşnic de sub fereastră, oamenii care-şi cumpărau lucruri bune 
pe care să şi le ia acasă şi să le mănânce la mesele lor tăcute şi 
liniştite. „Ştii că era bine.” 


În seara aceea Horace se duse acasă la soră-sa, cu un taxi; nu 


mai telefonase înainte. O găsi pe Miss Jenny în camera ei. „Ei”, 
spuse ea. „Narcissa are să...” 

„Nu vreau s-o văd”, spuse Horace. „Tânărul ăla al ei, aşa 
drăguţ şi bine crescut. Gentlemanul ei din Virginia. Ştiu de ce nu 
s-a mai întors.” 

„Cine? Gowan?” 

„Da; Gowan. Şi, pe Dumnezeul meu, ar face mai bine să nu se 
mai întoarcă. Doamne, când mă gândesc că aş fi avut prilejul...” 

„Ce? Ce-a făcut?” 

„A dus o tâmpită de fată acolo cu el în ziua aceea şi s-a 
îmbătat şi-a fugit şi-a lăsat-o acolo. Asta a făcut. Dacă n-ar fi 
fost femeia asta... Şi când mă gândesc că oameni de teapa lui 
umblă pe pământ şi nu-i pedepseşte nimeni numai pentru că au 
haine de seară şi au trăit experienţa asta uimitoare de a fi fost 
studenţi în Virginia... Şi circulă prin orice tren sau orice hotel sau 
pe stradă; pe oriunde, ţine seama...” 

„Aha”, spuse Miss Jenny. „N-am înţeles la început de cine 
ziceai. Mda”, spuse. „[ii minte atunci, ultima dată când a fost 
aici, chiar după ce-ai venit tu - ziua în care n-a vrut să stea 
seara la masă şi s-a dus la Oxford?” 

„Da. Şi când mă gândesc că aş fi putut să...” 

„A cerut-o pe Narcissa de nevastă. Ea i-a spus că un copil îi 
ajunge.” 

„Am spus eu că n-are inimă. Pe ea n-o mulţumeşte decât o 
insultă.” 

„Aşa că el s-a enervat şi-a spus că se duce la Oxford, unde 
există o femeie în faţa căreia el e sigur că n-are să pară ridicol; 
ceva de genul ăsta. Mda.” Il privea, cu gâtul plecat, ca să vadă 
peste ochelari. „Ce să zic, un bărbat care ţi-e rudă e o chestie 
nostimă, dar ia lasă-l pe un bărbat să aibă un cuvânt de spus în 
treburile unei femei care nici nu-i e rudă... Ce l-o face pe bărbat 
să-şi închipuie că o femeie cu care s-a însurat sau pe care a 
procreat-o el s-ar putea să nu se poarte totdeauna desăvârşit, 
dar că toate alea cu care el nu s-a-nsurat sau nu le-a făcut el e 
sigur c-au s-o facă?” 

„Da”, spuse Horace, „şi mulţumesc lui Dumnezeu că eanue 
carne din carnea mea şi sânge din sângele meu. M-aş putea 
împăca la o adică şi cu gândul ca ea să fie expusă riscului de a 
da peste un nemernic când şi când, dar să mă gândesc că în 
orice clipă ar putea să aibă de-a face cu un idiot...” 


„Ei, şi ce-ai de gând să faci în privinţa asta? Să începi vreun 
fel de campanie de deparazitare a gândacilor?” 

„Am să fac ce zicea ea: am să obţin votarea unei legi care să 
oblige pe toată lumea să împuşte orice bărbat sub cincizeci de 
ani care fabrică, cumpără sau vinde whisky sau se gândeşte la 
el... unui nemernic i-aş face faţă, dar să mă gândesc că ea 
poate fi expusă unui nenorocit de idiot...” 

Se reîntoarse în oraş. Noaptea era caldă, întunericul vibra de 
ţârâitul greierilor timpurii. În casă, el nu se folosea decât de un 
pat, un scaun, un birou pe care întinsese un prosop, peste care 
erau periile, ceasul, pipa şi punga de tutun, şi, sprijinită de o 
carte, o fotografie a fiicei sale vitrege, Micuța Belle. Pe tăblia 
lustruită a biroului strălucea lumina. El împinse fotografia până 
ce faţa fetei de acolo apăru limpede. Rămase în picioare 
înaintea ei, privind chipul acela dulce, imperturbabil, care, la 
rândul lui, privea ceva chiar peste umărul lui de acolo, din 
cartonul mort. Se gândea la bolta de viţă de la Kinston, la 
amurgul de vară şi la murmurul glasurilor topindu-se în tăcere, 
pe când el se apropia, el, care nu avea faţă de ei, faţă de ea, 
niciun gând rău, care îi dorea cel mai puţin răul, Doamne, 
Dumnezeule; topindu-se în şoapta stinsă a rochiei ei albe; la 
şoapta delicată şi insistentă, maternă, urcând din acest trup 
ciudat şi mic pe care el nu îl zămislise şi în care părea să se fi 
sedimentat tandreţea unei simpatii fremătătoare faţă de viţa 
asta înflorită. 

Tresări deodată. Parcă de bunăvoie, fotografia se clintise, 
alunecând puţin din poziţia ei nesigură acolo, sprijinită de carte. 
Imaginea deveni confuză în lumină, aşa cum se răsfrângea pe 
tăblie, ceva odată ştiut, văzut acum prin apele clătinate, chiar 
dacă mai departe limpezi; privea imaginea aceasta familiară cu 
un fel de oroare şi disperare reţinută, privea acum o faţă 
deodată îmbătrânită în păcat, mai bătrână decât avea el însuşi 
să fie vreodată, o faţă mai mult tulbure decât senină, privea în 
ochi mai mult tainici decât blânzi. Întinzând mâna spre ea, o 
răsturnă pe birou şi atunci încă o dată fata îl privi îngândurată, 
tandră, din spatele măştii ţepene a gurii fardate, contemplând 
mai departe ceva de dincolo de umărul lui. Se întinse în pat, 
îmbrăcat, cu lumina aprinsă, şi rămase aşa până auzi ceasul de 
la tribunal bătând ora trei. Atunci plecă de acasă, punându-şi 
ceasul şi punga de tutun în buzunar. 


Gara era la o distanţă de vreo trei sferturi de milă. Sala de 
aşteptare era luminată de un singur bec slab. Era goală, cu 
excepţia unui bărbat în salopetă, adormit pe o bancă, 
sprijinindu-şi capul pe haina împăturită, sforăind, şi a unei femei 
în rochie de stambă, cu un şal vechi şi o pălărie nouă gătită cu 
nişte flori ţepene şi muribunde, aşezată plat şi stângaci peste 
creştetul capului. Îşi ţinea capul plecat; poate că dormea; 
mâinile îi erau împreunate în poală peste un pachet înfăşurat în 
Ziar şi avea o valiză de răchită la picioare. Atunci constată 
Horace că-şi uitase pipa acasă. 

Veni trenul pe când el se plimba în sus şi în jos pe zgura 
murdară a peronului. Bărbatul şi femeia urcară, bărbatul 
ţinându-şi în braţe haina mototolită, femeia, pachetul şi 
geamantanul. Îi urmă şi el în vagonul plin cu trupuri sforăitoare, 
lăbărţate peste tot, şi spre coridorul de trecere din mijloc, ca 
nişte victime rămase după o devastare neaşteptată şi violentă, 
toţi cu capetele căzute, cu gurile căscate, cu gâturile răsturnate 
mult pe spate ca şi când ar fi aşteptat lovitura cuţitelor. 

Aţipi. Trenul zdrăngănea mai departe, se oprea, se smucea. El 
se deştepta, adormea iarăşi. Cineva îl scutură smulgându-l din 
somn într-o auroră trandafirie, acolo, printre feţe buhăite, 
nerase, spălate uşor de lumina asta nesigură care parcă ar fi 
şters de pe ele doar ultimele pete ale unui holocaust, clipind 
acum unele la altele cu ochi morţi în care personalitatea 
revenea în valuri greoaie, opace. Cobori, mâncă un mic dejun şi 
luă o altă legătură, intrând într-un vagon în care un copil gemea 
disperat, şi el strivea coji de alune sub paşi pe când înainta prin 
vagon într-o duhoare stătută de amoniac, până-şi găsi un loc 
alături de un bărbat. O clipă mai târziu, bărbatul acela se aplecă 
puţin şi scuipă o zeamă de tutun chiar printre genunchii lui. 
Horace se ridică repede şi merse mai departe spre vagonul de 
fumători. Şi acolo era plin, cu uşa între el şi vagonul de negri 
legănându-se deschisă. În picioare, pe culoarul dintre bănci, 
privea într-un alt coridor tot mai îngust de scaune cu speteze de 
pluş verde, peste care se vedeau capete ca nişte ghiulele, 
acoperite cu pălării, legănându-se la unison, în vreme ce 
răbufniri de vorbe şi râsete suflau încolo şi încoace şi mențineau 
în mişcare continuă aerul albăstriu, acru, în care şedeau pe 
locurile lor albii, scuipând pe culoarul de trecere. 

Schimbă iarăşi trenul. Grupul care-l aştepta aici era alcătuit 


pe jumătate din tineri în veşminte de studenţi cu mici insigne 
neînţelese pe cămăşi şi pe jachete şi din două fete cu feţe mici, 
fardate, şi rochii scurte şi stridente ca două flori artificiale 
identice, înconjurate de albine agitate, neliniştite. Când sosi 
trenul, se repeziră cu toţii înainte, veseli, vorbind tare şi râzând, 
împingându-i la o parte cu umărul pe cei mai în vârstă cu o 
brutalitate nepăsătoare, răsturnând şi trântind scaunele şi 
aşezându-se, răsturnându-şi feţele în sus în hohote de râs, 
chipurile încă mai păstrându-le răceala râsetelor care le 
dezgoleau dinţii, şi în vremea asta trei femei de vârstă mijlocie 
înaintau pe culoarul dintre bănci privind cercetător în stânga şi 
în dreapta la scaunele ocupate. 

Cele două fete şedeau laolaltă, scoţându-şi pălăriile, albastră 
şi maro, ridicându-şi mâinile zvelte şi potrivindu-şi cu degete nu 
cu totul diforme părul pe capetele apropiate, aşa cum se vedeau 
printre coatele oblice şi capetele înclinate ale celor doi 
băieţandri aplecându-se peste speteaza banchetei lor şi cu toţii 
înconjurați de panglicile colorate de la pălăriile ce se legănau la 
diferite înălţimi, după cum posesorii lor şedeau pe rezemătorile 
scaunelor sau se bâţâiau în picioare, pe culoar; şi curând 
conductorul se ivi cu şapca pe cap înghesuindu-se printre ei cu 
exclamaţiile lui plângăreţe, agitate, ca ale unei păsări. 

„Biletele, biletele, vă rog”, psalmodia el. O clipă îl reţinură 
acolo printre ei, şi era nevăzut, mai puţin şapca. Apoi doi tineri 
se strecurară repede pe scaunul din spate, alături de Horace. li 
auzea respirând. În faţă conductorul îşi clănţăni cleştele de două 
ori. Se întoarse spre ei. „Biletele”, cânta. „Biletele”. Il luă pe al 
lui Horace şi apoi se opri în faţa scaunului unde şedeau cei doi 
tineri. 

„Pe-al meu l-ai luat”, spuse unul dintre ei. „Dincolo, în faţă.” 

„Unde-i chitanţa de control?” spuse controlorul. 

„Nu ne-aţi dat niciuna. Da’ ne-aţi luat biletele. Al meu era 
numărul...” Repetă repede un număr, pe un ton sincer, amabil. 
„Tu ai văzut numărul la al tău, Shack?” 

Cel de-al doilea repetă şi el un număr pe un ton franc şi cu 
amabilitate. „Sigur că le-ai luat pe-ale noastre. Uită-te bine.” 
Începu să fluiere printre dinţi un ritm de dans abrupt, lipsit de 
muzicalitate. 

„Tu iei masa la sala Gordon?” spuse celălalt. 

„Nu, am halitoză.” Conductorul trecu mai departe. Fluieratul 


atinsese acum un crescendo, ritmat de bătaia palmelor peste 
genunchi şi întretăiat de interjecţii - du-du-du. Pe urmă deveni 
un fel de schelălăit abrupt, vertiginos; Horace avea impresia că 
aude alături de el foşnirea unui teanc de pagini tipărite răsfoite 
cu furie, sfâşiate, lăsând doar o serie de imagini răzlețe, 
neînţelese, fără cap şi coadă, în mintea celui care le-ar fi privit o 
clipă. 

„Dar ea a mers o mie de mile fără bilet.” 

„Dar şi Marge.” 

„Dar şi Beth.” 

„Du-du-du.” 

„Dar şi Marge.” 

„Eu pe-a mea o pocnesc vineri seară.” 

„liiiiu.” 

„Ţie-ţi place ficatul?” 

„N-ajung eu până acolo.” 

„liiiiu.” 

Fluierau, bătându-şi tălpile pe podea într-un crescendo furios, 
ţipând du-du-du. Cel dintâi îşi repezi îndărăt speteaza scaunului 
peste capul lui Horace. Se ridică. „Haide”, zise. „Cu ăsta-am 
terminat.” Şi iarăşi scaunul căzu peste Horace şi el îi urmări din 
ochi cum se întorc la grupul care bloca trecerea pe culoar, îl 
văzu pe unul dintre ei cum îşi apasă palma lătăreaţă, groasă, 
peste una dintre feţele luminoase şi blânde ridicate spre ei. 
Dincolo de grupul lor, o femeie de la ţară cu un copil în braţe se 
sprijinea de un scaun. Din când în când se uita îndărăt la 
culoarul de trecere aglomerat şi la scaunele goale de dincolo de 
el. 

La Oxford cobori şi el într-o aglomeraţie de tineri revărsându- 
se în gară, fără pălării, fetele în rochii colorate, din când în când 
câte unii cu cărţi în mâini şi înconjurați încă de sclipiri de cămăşi 
colorate. Cu neputinţă să le depăşeşti sau să treci printre ele, 
fetele legănându-şi braţele prinse de cele ale însoţitorilor, 
lăsându-se pipăite neglijent şi tinereşte, porniră alene în sus pe 
colină, spre colegiu, balansându-şi şoldurile mici, privindu-l pe 
Horace cu ochi reci, goi, când el cobori de pe trotuar ca să le 
poată depăşi. 

Din vârful colinei porneau trei alei despărţindu-se printr-o 
dumbravă rară dincolo de care, la orizonturi înverzite, licăreau 
clădiri de cărămidă roşie sau cenuşie, şi de unde începuse să 


sune un clopot limpede, subţire. Procesiunile lor deveniseră 
acum şuvoaie, subţiindu-se repede în perechi care mergeau în 
ritm, legănându-şi braţele, zvâcnind după toane când într-o 
parte, când într-alta, izbindu-se unii de alţii cu schelălăituri de 
căţei, cu agitația fără rost, întâmplătoare, dar intensă, a copiilor. 

Drumeagul cel mai larg ducea spre oficiul poştal. El intră 
acolo şi aşteptă să-i vină rândul la ghişeu. 

„Încerc să găsesc o tânără domnişoară, Miss Temple Drake, 
probabil că nu mai dau de ea pe aici, nu-i aşa?” 

„Nu mai e aici”, spuse funcţionarul. „A plecat de la şcoală de 
la noi acum două săptămâni.” Era un bărbat tânăr; o faţă 
urâţică, netedă, în spatele unor ochelari cu ramă de baga, cu 
părul pieptănat cu grijă. După o vreme Horace se auzi întrebând 
liniştit: 

„Nu ştiţi unde s-a dus?” 

Funcţionarul îl privi. Se aplecă spre el coborând vocea: „Şi 
dumneata eşti detectiv?” 

„Da”, spuse Horace. „Da. N-are a face. Nu mai e cazul.” Pe 
urmă cobori liniştit treptele şi ieşi iarăşi la lumina soarelui. Se 
opri acolo un timp şi în jurul lui, de o parte şi de alta, ele treceau 
într-un şuvoi susţinut de rochiţe colorate, cu braţele dezgolite, 
cu feţele strălucitoare, cu aceeaşi expresie în ochi - rece, 
inocentă, neintimidată - pe care o ştia atât de bine, deasupra 
aceluiaşi fard strident de pe buze; erau ca muzica în 
desfăşurare, ca mierea sălbatică turnată dens în lumina 
soarelui, păgâne şi evanescente şi senine, evocând vag toate 
zilele pierdute şi plăcerile depăşite, în soare. Şi strălucirea asta, 
vibrând în căldură, se aşternea peste luminişurile deschise în 
licăriri scurte, ca nişte miraje, peste piatra şi cărămida din jur; 
coloane fără capiteluri, turnuri în aparenţă legănându-se peste 
un nor verde dezintegrându-se încet în vântul dinspre apus şi 
miazăzi, sinistru, imponderabil, blând; şi el oprit acolo, ascultând 
sunetele dulci mănăstireşti ale clopotului, gândindu-se: „Acum 
ce fac? Acum ce fac?” şi răspunzându-şi: „Nimic. Nimic. S-a 
terminat.” 

Se întoarse la gară cu o oră înainte de venirea trenului, cu o 
pipă plină, dar neaprinsă, de cocean, în mână. La vestiar văzu, 
mâzgălit pe zidul murdar, cojit, numele ei. Temple Drake. El citi 
încet, cu capul plecat, rotindu-şi încet în mână pipa neaprinsă. 

Cu jumătate de oră înainte de venirea trenului începură să se 


adune şi ei, coborând în pas de plimbare dinspre colină şi 
strângându-se pe peron cu râsete subţiri, luminoase, răguşite, 
cu picioarele lor blonde monotone, cu trupurile mişcându-li-se 
fără încetare în veşmintele lor sumare, cu acea nepăsare 
stângace şi voluptuoasă a celor tineri. 

Trenul de întoarcere avea vagon de clasa întâi. Trecu prin 
vagonul obişnuit şi intră. Mai era un singur pasager acolo: un 
bărbat aşezat în mijlocul vagonului, cu capul descoperit, 
sprijinindu-se pe spate, cu cotul pe pervazul ferestrei şi cu o 
ţigară de foi neaprinsă în mâna plină cu inele. Când trenul porni 
trecând prin faţa capetelor linse ce rămâneau acum tot mai 
departe în urmă, celălalt pasager se ridică şi se îndreptă spre 
vagonul de alături. Ţinea pe braţ un pardesiu şi o pălărie pătată, 
deschisă la culoare. Horace îl văzu cu coada ochiului cum se 
căuta cu mâna în buzunarul de la piept şi remarcă părul tuns pe 
gâtul lat, moale, alb. Tăiat parcă de ghilotină, se gândi Horace, 
privindu-l pe omul acela cum trece pe lângă conductor, pe 
culoar, şi dispare şi-i iese din ochi şi din gând făcând gestul de 
a-şi aşeza pălăria pe cap. Trenul luă viteză, legănându-se la 
curbe, trecând repede prin faţa câte unei case, peste câmpuri şi 
prin văi, pe unde bumbacul tânăr se clătina încet în şiruri 
desfăcute ca nişte evantaie. 

Trenul îşi încetini viteza; se simţi zguduitura şi se auziră patru 
şuierături. Bărbatul cu pălăria pătată intră, scoţându-şi o ţigară 
de foi din buzunarul de la piept. Străbătu repede culoarul dintre 
bănci, privindu-l pe Horace. Apoi îşi încetini pasul, cu ţigara între 
degete. Trenul se smuci iarăşi. Bărbatul îşi zvâcni mâna şi apucă 
speteaza băncii din faţa lui Horace. 

„la te uită, nu-i judecătorul Benbow?” spuse. Horace îşi ridică 
ochii spre o faţă lată, buhăită, fără niciun semn de vârstă sau de 
gândire - o revărsare maiestuoasă de carne de o parte şi de alta 
a unui nas mic, bont, şi era ca şi când ar fi privit peste un aluat, 
dar având parcă ceva nedefinit, un fel de paradox delicat, ca şi 
cum Creatorul şi-ar fi încheiat gluma însufleţind această 
magnifică risipă de aluat cu ceva păstrat iniţial pentru vreo 
creatură slabă, strângătoare, cum ar fi fost o veveriţă sau un 
şobolan. „Nu mă adresez judecătorului Benbow?” întrebă, 
întinzându-i mâna. „Eu sunt senatorul Snopes, Cla'ence 
Snopes.” 

„O”, spuse Horace, „da. Multumesc”, spuse, „dar mi-e teamă 


că anticipaţi puţin. Mai degrabă, sper că o faceţi.” 

Omul îşi flutură ţigara, aducându-şi cealaltă mână, cu palma 
în sus, cu al treilea deget uşor decolorat la bază de un inel uriaş, 
chiar în faţa lui Horace. Horace o strânse şi îşi eliberă mâna. „Mă 
gândeam că te-am recunoscut când ai coborât la Oxford”, spuse 
Snopes, „dar am... Pot să stau?” spuse, deja împingând 
genunchiul lui Horace cu piciorul lui. Işi lăsă pardesiul - un 
veşmânt mototolit, albastru, cu un guler de catifea unsuros - pe 
banchetă şi se aşeză tocmai când se opri trenul. „Da, domnule, 
îmi pare totdeauna bine să mai văd pe câte unul dintre băieţi, 
totdeauna...” Se aplecă prin faţa lui Horace şi privi pe fereastră 
la o gară mică, urâtă, cu o tăbliță pe care scria cu creta ceva 
neînțeles, la un camion ducând o cuşcă de plasă conţinând două 
orătănii dezorientate, la trei sau patru bărbaţi în salopete 
odihnindu-se acum sprijiniți de un perete, mestecând. „Sigur, 
dumneata nu mai eşti acum în circumscripţia mea, dar eu zic că 
prietenii rămân prieteni, oricum ar vota. Pentru că un prieten e 
un prieten, indiferent dacă mai face ceva pentru mine sau nu...” 
Se lăsă pe spate pe banchetă, cu ţigara neaprinsă între degete. 
„N-ai venit deci de la oraş.” 

„Nu”, spuse Horace. 

„Oricând treci prin Jackson are să-mi pară bine să te primesc, 
ca şi când ai mai fi din circumscripţia şi din regiunea mea. 
Nimeni nu-i aşa de ocupat să nu mai aibă timp pentru prietenii 
vechi, eu aşa zic. Să vedem, eşti la Kinston acum, nu? li ştiu pe 
senatorii dumitale. Băieți buni, amândoi, dar numai că nu-mi 
vine-n minte cum îi cheamă.” 

„Nici eu n-aş putea să spun”, spuse Horace. Trenul porni. 
Snopes se aplecă spre culoar privind îndărăt. Costumul lui gri 
deschis fusese călcat, dar nu curăţat. „Mda”, spuse. Se ridică şi- 
şi luă pardesiul. „Oricând treci prin oraş... Mergi la Jefferson, mi- 
nchipui?” 

„Da”, spuse Horace. 

„Ne mai vedem atunci.” 

„De ce nu stai aici în vagon?” spuse Horace. „Cred că-i mai 
comod aici.” 

„Mă duc să fumez”, spuse Snopes, fluturându-şi ţigara. „Ne 
mai vedem.” 

„Poţi să fumezi aici. Nu sunt doamne.” 

„Sigur”, spuse Snopes. „Ne vedem la Holly Springs.” Se 


întoarse în vagonul de zi şi ieşi din raza lui vizuală cu ţigara în 
gură. Horace îşi amintea de el cu zece ani înainte, un tânăr 
masiv, greoi, fiul patronului unui restaurant, membru al unei 
familii care de douăzeci de ani se muta de la Cotul Francezului, 
din vecinătate, spre Jefferson, unul câte unul; o familie cu 
destule rude care să-l fi ajutat să fie ales în organul legislativ 
fără să mai trebuiască să recurgă la votul public. 

Rămase nemişcat, cu pipa rece în mână. Se ridică şi trecu prin 
vagonul de zi, apoi în cel de fumători. Snopes era pe culoar cu 
coapsa revărsată peste braţul unei banchete pe care erau 
aşezaţi patru bărbaţi şi-şi folosea ţigara de foi neaprinsă ca să 
gesticuleze cu ea. Horace îi întâlni privirea şi-i făcu semn din 
vestibulul vagonului. Un moment mai târziu Snopes veni spre el, 
cu pardesiul pe braţ. 

„Cum mai merg lucrurile prin capitală?” întrebă Horace. 

Snopes începu să vorbească cu vocea lui aspră, agresivă, îi 
evocă treptat imaginea unor şicanări stupide şi corupţii 
meschine urmărind scopuri stupide şi meschine, petrecute mai 
ales în camere de hotel prin care se strecurau comisionari cu 
jachete umflate şi zvâcnindu-şi discret lucirea cămăşilor în 
deschizătura uşilor repede închise. „Oricând eşti în oraş”, spuse. 
„Mie întotdeauna mi-a plăcut să le arăt băieţilor oraşul, întreabă 
pe oricine în oraş; au să-ţi spună că dacă e ceva în oraş, 
Cla'ence Snopes e omul care să ştie. Ai un caz destul de urât 
aici acasă, după câte aud.” 

„Până acuma, nu ştiu”, spuse Horace. Spuse: „M-am oprit 
astăzi la Oxford, la Universitate, ca să stau de vorbă cu o 
prietenă a fiicei mele vitrege. Una dintre cele mai bune prietene 
ale ei, dar nu mai e acolo la şcoală. O domnişoară din Jackson, o 
cheamă Temple Drake.” 

Snopes îl pândea cu ochii lui denşi, mici, opaci. „A, da; fata 
judecătorului Drake”, spuse. „Aia care a fugit.” 

„A fugit?” întrebă Horace. „A fugit adică îndărăt acasă? Care a 
fost chestia? Ceva cu examenele?” 

„Nu ştiu. Când a apărut în ziar, toată lumea a crezut c-a fugit 
cu vreun tip. O căsătorie de-aia de probă.” 

„Dar când a venit acasă, şi-au dat seama că nu era aşa ceva, 
cred. Mda, mada, Belle are să fie surprinsă. Şi ce face acum? Se 
învârteşte prin Jackson, presupun?” 

„Nu-i acolo.” 


„Nu?” spuse Horace. Îl simţea pe celălalt pândindu-l. „Unde 
e?” 

„Taică-su a trimis-o undeva în nord, cu o mătuşă. La Michigan. 
A scris în ziar după câteva zile.” 

„A”, spuse Horace. Îşi ţinea încă în mână pipa rece şi acum îşi 
dădu seama că mâna îi căuta în buzunar un chibrit. Respiră 
adânc. „Ziarul ăsta din Jackson e un ziar bun. E considerat cel 
mai bun ziar din statul nostru, nu?” 

„Sigur”, spuse Snopes. „Ai fost la Oxford să-ncerci să dai de 
ea?” 

„Nu, nu. S-a întâmplat să-ntâlnesc o cunoştinţă a fiicei mele 
care mi-a spus că a plecat de la şcoală. Mda, ne vedem la Holly 
Springs.” 

„Sigur”, spuse Snopes. Horace se-ntoarse în vagonul celălalt 
şi se aşeză şi îşi aprinse pipa. 

Când trenul încetini înainte de Holly Springs, ieşi pe culoar, 
apoi intră repede la loc în vagon. Snopes ieşea din vagonul de zi 
tocmai atunci când conductorul deschidea portiera, apoi sări pe 
scară, ţinându-şi scaunul pliant în mână. Snopes cobori. Scoase 
ceva din buzunarul de la piept şi îl dădu conductorului. „Uite, 
George”, spuse, „ia o ţigară de foi.” 

Cobori şi Horace. Snopes mergea mai departe, cu pălăria lui 
pătată dominând-o cu o jumătate de cap pe oricare alta. Horace 
îl privi pe conductor. 

„Ţi-a dat-o dumitale, aşa-i?” 

Conductorul îşi răsucea ţigara în mână. O puse în buzunar. 

„Ce-ai să faci cu ea? întrebă Horace. 

„N-am s-o dau la niciunu' din ăştia pe care-i ştiu eu”, spuse 
conductorul. 

„Şi îţi dă des?” 

„De trei, patru ori pe an. S-ar zice că-i plac, şi eu... Mulţam 
domnu'.” 

Horace îl văzu pe Snopes intrând în sala de aşteptare; pălăria 
pătată, ceafa lată îi ieşiră iarăşi din minte. Îşi umplu pipa din 
nou. 

Când ajunse în stradă, auzi trenul de Memphis sosind. Era pe 
peron când sosi şi el în gară. In faţa culoarului deschis al 
vagonului era Snopes, stând de vorbă cu cei doi tineri cu pălării 
noi de pai, şi avea ceva de mentor în umerii lui groşi şi în 
gesturi. Trenul şuieră. Cei doi tineri urcară. Horace se trase 


îndărăt, după colţul gării. 

Când îi veni trenul, îl văzu pe Snopes în faţa lui urcând în 
vagonul de fumători. Horace îşi scutură pipa, intră în vagonul 
obişnuit şi-şi găsi un loc în spate, aşezat invers faţă de direcţia 
în care mergea trenul. 


XX 

Când Horace ieşea din gară la Jefferson, un automobil care se 
îndrepta spre oraş încetini lângă el. Era taxiul pe care-l folosea 
când se ducea acasă la sora lui. „De data asta vă duc”, spuse 
şoferul. 

„Mulţumesc mult”, spuse Horace. Urcă. Când maşina intră în 
piaţă, ceasul de la tribunal arăta doar opt şi douăzeci, dar în 
camera de hotel nu era lumină. „Poate că doarme copilul”, îşi 
spuse Horace. Spuse: „Dacă-ai vrea să mă laşi la hotel...” Pe 
urmă îşi dădu seama că şoferul îl privea cu un fel de curiozitate 
discretă. 

„N-aţi fost în oraş astăzi”, spuse şoferul. 

„Nu”, spuse Horace. „Ce e? Ce s-a întâmplat astăzi aici?” 

„Ea nu mai stă la hotel. Am auzit că doamna Walker a dus-o 
la-nchisoare.” 

„A”, spuse Horace. „Cobor la hotel.” 

Holul era pustiu. După o clipă apăru proprietarul, un bărbat 
îndesat, cărunt, cu o scobitoare, cu vesta descheiată peste un 
pântece proeminent. Femeia nu era acolo. „'S doamnele astea 
de la biserică”, spuse. Îşi coborî vocea, cu scobitoarea între 
degete: „Au venit azi-dimineaţă. Un comitet de-al lor. Ştii şi 
'mneata cum e chestia, mi-nchipui.” 

„Vrei să spui că ai lăsat biserica asta baptistă să-ţi dicteze 
cine să-ţi fie clienţii dumitale şi cine să nu fie?” 

„ S femeile astea. Ştii şi 'mneata, odată ce-şi pun ele-n cap 
câte ceva. Ce să faci, mai bine să te laşi păgubaş, să le laşi de 
capu' lor. Acum, bineînţeles, eu...” 

„Dumnezeule, dacă ar fi fost un bărbat...” 

„9$ŞSş”, spuse proprietarul hotelului. „Ştii cum e când...” „Da, 
dar bine-nţeles că n-a fost cineva care să... Şi dumneata te 
pretinzi bărbat, şi le laşi să...” 

„Eu am o situaţie pe care trebuie să mi-o păstrez”, spuse 
proprietarul pe un ton împăciuitor. „Dacă stai să te gândeşti.” 
Se dădu puţin înapoi, lângă ghişeu. „Eu pot să am şi eu părerea 
mea că cine să stea în hotelul meu şi cine nu”, spuse. „Şi ştiu pe 
unii pe aici care ar face mai bine să ştie şi ei asta. Nici nu-s aşa 
departe. Nu dau socoteală nimănui. Nu dumitale, oricum.” 

„Şi unde-i ea acuma? Sau au şi dat-o afară din oraş?” „Nu e 
treaba mea unde se duc muşteriii după ce pleacă de la mine”, 
spuse proprietarul întorcându-i spatele. Spuse: „Mi-nchipui c-o fi 


luat-o cineva, aşa zic.” 

„Da”, spuse Horace. „Creştinii, creştinii.” Porni spre uşă. 
Proprietarul îl chemă îndărăt. Se întoarse. Celălalt scotea o 
hârtie din boxa de corespondenţă. Horace se întoarse la ghişeu. 
Hârtia era acum pe masa ghişeului. Proprietarul se sprijinea cu 
mâinile pe tăblia mesei, cu scobitoarea ţinută pieziş în gură. „Ea 
zicea că plăteşti 'mneata”, spuse. 

Plăti nota, numărând banii cu mâinile tremurânde. Intră în 
curtea închisorii şi se duse la uşă şi bătu. După o vreme, o 
femeie slăbănoagă şi şleampătă veni cu o lampă, ţinându-şi 
peste piept o haină de bărbat. Se uită chiorâş la el şi spuse, 
înainte ca el s-apuce să deschidă gura: 

„Mi-nchipui că o cauţi pe doam'a Goodwin.” 

„Da. Cum a... A...” 

„ Mneata eşti avocatu'. Te-am mai văzt. E-aicea. Da’ acuma 
doarme.” 

„Mulţumesc”, spuse Horace. „Mulţumesc. Ştiam că cineva are 
să... N-aş fi crezut câ...” 

„lo-mi-nchipui c-o să găsesc orişicând un pat pentru-o femeie 
cu copil”, spuse femeia. „Mie nu-mi pasă de ce zice Ed. Aveai 
ceva special cu ea? Că doarme.” 

„Nu; nu; voiam numai să...” 

Femeia îl privea pe deasupra lămpii. „Nu-i nicio nevoie s-o 
mai stârneşti acuma, atunci. Vino mâine dimineaţă şi găseşte-i 
v'un adăpost, ceva. Nu-i grabă.” 

În după-amiaza următoare, Horace se duse acasă la sora lui, 
şi de data asta tot cu un taxi. Îi spuse ce se întâmplase. „Are să 
trebuiască s-o duc acasă acuma.” 

„Nu în casa mea”, spuse Narcissa. 

El o privi. Apoi începu să-şi umple pipa, încet şi cu grijă. „Nu 
am altă soluţie, draga mea. Trebuie să înţelegi asta.” 

„Nu în casa mea”, spuse Narcissa. „Credeam că am stabilit 
asta.” 

El scăpără un chibrit şi-şi aprinse pipa şi puse chibritul cu grijă 
pe cămin. „Dar îţi dai seama că ea a fost pur şi simplu aruncată 
în stradă? Că...” 

„Asta n-ar trebui să fie o complicaţie pentru ea. Ar trebui să 
se fi obişnuit cu aşa ceva.” 

El o privi. Îşi vâri pipa în gură şi o fumă până o aprinse în 
pâlpâiri de cărbune licăritor, şi în vremea asta îşi privea mâna 


tremurându-i pe ţeava pipei. „Ascultă. Mâine probabil c-au să-i 
ceară să plece din oraş. Doar din cauză că se-ntâmplă să nu fie 
măritată cu bărbatul al cărui copil ea îl duce în braţe pe străzile 
astea mironosite. Dar cine le-a spus? Asta vreau eu să ştiu. Ştiu 
că nimeni în Jefferson nu ştia asta, decât...” 

„Tu ai fost primul pe care l-am auzit spunând asta”, spuse 
Miss Jenny. „Dar, Narcissa, de ce...” 

„Nu în casa mea”, spuse Narcissa. 

„Mda”, spuse Horace. Îşi potrivise acum pipa să ardă egal. 
„Asta bineînţeles că pune punct”, spuse el cu o voce uscată, 
fără intonaţie. 

Ea se ridică în picioare. „Rămâi aici peste noapte?” 

„Ce? Nu. Nu. Am să... i-am spus că am să mă duc după ea la 
închisoare şi...” Îşi sugea pipa. „Mda, dar mi-nchipui că n-are 
importanţă, sper că nu are.” 

Ea aştepta încă şi se întoarse spre el. „Rămâi sau nu?” 

„AŞ putea chiar să-i spun că am avut o pană de cauciuc”, 
spuse Horace. „Timpul nici nu e un lucru atât de rău, în fond. 
Dacă-l foloseşti bine, poţi să întinzi de el ca de un gumilastic 
până se rupe undeva, şi atunci rămâi cu toată tragedia şi 
disperarea în două ghemotoace între degetul mare şi nu ştiu 
care deget din fiecare mână.” 

„Rămâi sau nu rămâi, Horace?” întrebă Narcissa. 

„Cred c-am să rămân”, spuse Horace. 


Era în pat. Stătuse astfel întins pe întuneric preţ de vreo oră, 
când uşa camerei se deschise, simțită mai curând decât văzută 
sau auzită. Era sora lui. Se ridică într-un cot. Ea căpătă formă 
vagă, apropiindu-se de pat. Veni şi se uită în jos spre el. „Cât de 
mult mai ai de gând să continui aşa?” întrebă. 

„Doar până dimineaţa”, spuse el. „Mă-ntorc în oraş. N-ai 
nevoie să mă mai vezi.” 

Ea se oprise lângă pat, nemişcată. După o clipă auzi vocea ei 
rece, neînduplecată. „Ştii ce vreau să spun.” 

„Îţi promit că n-o mai aduc în casa ta niciodată. Poţi să-l 
trimiţi pe Isom să se ascundă acolo în patul de răchită.” Ea nu 
spune nimic. „Sigur că n-ai nicio obiecţie ca eu să stau acolo, 
nu?” 

„Nu-mi pasă unde stai tu. Problema e unde stau şi trăiesc eu. 
Eu trăiesc aici, în oraşul acesta. Va trebui să rămân aici. Dar tu 


eşti bărbat. Pentru tine nu are importanţă. Tu poţi să pleci de 
aici.” 

„A”, spuse el. Zăcea întins, complet nemişcat. Ea stătea în 
picioare, aplecată deasupra patului, nemişcată. Vorbeau liniștiți, 
ca şi cum ar fi discutat despre tapetele de pe pereţi sau despre 
mâncare. 

„Nu vezi? Asta e casa mea, unde eu trebuie să-mi petrec 
restul vieţii. Unde m-am născut. Nu-mi pasă unde altundeva te 
duci tu sau ce faci. Nu-mi pasă câte femei ai tu sau cine sunt. 
Însă nu admit ca fratele meu să fie încurcat cu o femeie despre 
care oamenii vorbesc aşa cum vorbesc. Nu mă aştept ca tu să ai 
vreo consideraţie faţă de mine; îţi cer numai să ai consideraţie 
faţă de tatăl şi mama noastră. la-o la Memphis. Lumea spune că 
te-ai opus ca omu'-ăla să iasă pe cauţiune din închisoare; ia-o 
pe ea la Memphis. Poţi să găseşti şi de data asta o minciună să 
i-o spui lui.” 

„A. Deci tu asta crezi, da?” 

„Eu nu cred nimic în chestia asta. Nu-mi pasă. Asta e ce cred 
oamenii aici în oraş. Aşa că nu mai are importanţă dacă e 
adevărat sau nu. Ce-mi pasă mie e că în fiecare zi mă sileşti să 
spun minciuni pentru tine. Pleacă de aici, Horace. Oricine în 
afară de tine şi-ar da seama că ce faci tu e un asasinat cu sânge 
rece.” 

„Şi despre ea, sigur, îmi închipui că ei spun tot asta, din 
conştiinţa asta a lor împăcată, frumos mirositoare şi 
atotputernică. Au început să spună că eu l-am omorât?” 

„Nu cred c-ar avea vreo importanţă cine l-a omorât. Problema 
e, ai de gând să rămâi încurcat cu ea? Pentru că lumea deja 
crede că tu şi cu ea vă furişaţi noaptea în casa mea.” Vocea ei 
rece, neîndurătoare, dădea formă precisă cuvintelor acolo, în 
întuneric, deasupra lui. Prin fereastră, mai presus de 
întunecimea suflând uşor, venea disonanţa greierilor. 

„Tu crezi asta?” spuse el. i 

„N-are importanţă ce cred eu. Tu pleacă, Horace. li cer eu 
asta.” 

„Şi s-o las aşa pe ea - pe ei, baltă?” 

„Angajează un avocat, dacă ea mai insistă că el ar fi 
nevinovat. ŢIi-l plătesc eu. Poţi să obţii un avocat pentru procese 
penale mai bun decât tine. Ea nici n-are să ştie. Ei nici n-are să-i 
pese. Nu vezi că ea te momeşte să-l scoţi din închisoare pe 


degeaba? Nu ştii că femeia asta are bani ascunşi undeva? Te 
duci înapoi în oraş mâine, nu?” Se întoarse şi începu să se 
topească în întunecime. „N-ai să pleci înainte de micul dejun.” 


A doua zi dimineaţă, la micul dejun, sora lui întrebă: „Cine are 
să fie avocatul celeilalte părţi?” 

„Procurorul districtual. De ce?” 

Ea sună clopoţelul şi trimise să se mai aducă pâine proaspătă. 
Horace o privea. „De ce întrebi asta?” Apoi el spuse: „Dracu' să-l 
ia pe nenorocitul ăla de degenerat.” Vorbea despre procurorul 
districtual, care şi el era din Jefferson şi care urmase cu ei în 
oraş aceeaşi şcoală. „Cred că el a fost în spatele chestiei de 
alaltăieri-noapte. La hotel. A pus să fie dată afară din hotel ca să 
facă impresie mulţimii, să-şi facă capital politic. Dumnezeule, 
dacă aş şti asta, dacă aş crede că el a făcut asta doar ca să fie 
ales în Congres...” 

După ce plecă Horace, Narcissa urcă în camera lui Miss Jenny. 
„Cine e procurorul districtual?” spuse ea. 

„Îl cunoşti de când te ştii”, spuse Miss Jenny. „Chiar l-ai şi ales 
tu. Eustace Graham. De ce te interesează? Cauţi un înlocuitor 
pentru Gowan Stevens?” 

„Mă întrebam şi eu aşa”, spuse Narcissa. 

„Prostii”, spuse Miss Jenny. „Tu nu te-ntrebi. Doar faci unele 
lucruri şi pe urmă te opreşti până vine iar vremea să faci ceva.” 


Horace îl întâlni pe Snopes când acesta ieşea de la frizerie, cu 
fălcile cenuşii de pudră, înaintând într-un efluviu de pomadă. In 
pieptul cămăşii, sub lavalieră, purta un buton cu imitație de 
rubin, care se asorta cu inelul de la deget. 

Lavaliera era albastră cu picăţele; chiar şi bulinele ei albe 
păreau murdare dacă te uitai mai de aproape; cu totul, cu ceafa 
tunsă şi hainele călcate şi pantofii strălucitori, omul sugera într- 
un fel sau altul ideea că fusese mai degrabă curăţat la 
curăţătorie chimică decât spălat. 

„Mda, judecătorule”, spuse el, „aud că ai ceva necazuri 
încercând să găseşti un loc de adăpost pentru clienta aia a 
dumitale. Cum zic eu totdeauna...” - se aplecă spre celălalt cu 
vocea scăzută şi ochii lui de culoarea noroiului fugeau într-o 
parte - biserica nu-şi are locul în politică şi femeile nu-şi au locul 
nici într-una, nici într-alta, cu atât mai puţin în drept şi justiţie. 


Lasă-le să stea acasă la ele şi au să-şi găsească destulă treabă 
ca să nu mai tulbure treburile astea avocăţeşti ale bărbaţilor. Și 
pe lângă asta, un bărbat e şi el un om şi asta nu-i treaba 
nimănui decât numai a lui. Ce-ai făcut cu ea?” 

„E la-nchisoare”, spuse Horace. Vorbea scurt, străduindu-se 
să treacă mai departe. Celălalt îi bloca trecerea în aşa fel încât 
să se poată spune că ar fi fost doar o întâmplare, o stângăcie 
oarecare. 

„Oricum, i-ai stârnit pe toţi. Lumea zice că n-ai să-l scoţi pe 
Goodwin pe cauţiune, aşa că o să trebuiască să stea acolo...”, şi 
iarăşi Horace se strădui să treacă. „Cel puţin jumătate din toate 
necazurile de pe lumea asta îs provocate de femei, totdeauna 
am spus asta. Ca şi fata asta, care l-a stârnit atâta pe taică-su 
când a fugit aşa cum a fugit. Eu cred că el a făcut bine c-a 
trimis-o undeva afară.” 

„Da”, spuse Horace cu o voce uscată, furioasă. 

„Ce bine-mi pare să aud că procesul ăsta al dumitale merge 
bine. Ca să-ţi spun drept, ca de la bărbat la bărbat, eu aş vrea 
să văd un avocat bun care să-l facă de râs pe maimuţoiul ăla de 
procuror districtual. Dacă-i dai unui tip ca ăsta pe mână un birou 
undeva în district, a şi început să nu-şi mai încapă în pantaloni. 
Ei, îmi pare bine că te-am mai văzut. Eu am o treabă-n oraş o zi 
sau două. Mi-nchipui că nu mergi în partea asta?” 

„Ce?” spuse Horace. „In ce parte?” 

„La Memphis. Pot să-ţi fiu de ajutor cu ceva?” 

„Nu”, spuse Horace. Plecă mai departe. O bucată scurtă de 
drum nici nu văzu nimic în faţa ochilor. Păşea înainte apăsat, şi 
muşchii fălcilor începuseră să-l doară, şi trecu, fără să-şi dea 
seama, pe lângă oameni care-i mai aruncau câte o vorbă. 


XXI 

Când trenul se apropie de Memphis, Virgil Snopes începu să 
îşi stăvilească locvacitatea şi deveni tot mai liniştit, în vreme ce, 
dimpotrivă, însoţitorul lui, mâncând dintr-o pungă de hârtie 
impermeabilă nişte floricele cu sos dulce, devenea tot mai 
animat, stăpânit de un fel de beţie, neobservând, parcă, starea 
de spirit cu totul contrarie a prietenului său. Tot mai vorbea 
când, ducându-şi geamantanele lor noi, din imitație de piele, şi 
cu pălăriile noi aşezate pieziş peste cefele tunse, coborâră în 
gară. În sala de aşteptare Fonzo spuse: 

„Ei, ce facem întâi?” Virgil nu spuse nimic. Cineva îi înghionti 
trecând pe alături; Fonzo îşi duse mâna la pălărie. „Ce avem de 
făcut?” spuse. Pe urmă îl privi pe Virgil, îi cercetă faţa. „Ce s-a- 
ntâmplat?” 

„Nu s-a-ntâmplat nimic”, spuse Virgil. 

„Ei, atunci ce facem? Ai mai fost pe-aici. Eu nu.” 

„Cred c-ar fi mai bine să ne uităm prin jur cum stau lucrurile”, 
spuse Virgil. 

Fonzo îl pândea cu ochii lui albaştri, ca de porțelan. „Ce 
dracu-i cu tine? Tot timpul în tren i-ai dat zor că de câte ori ai 
mai fost în Memphis. Pariez că nici măcar n-ai...” Cineva îi 
îmbrânci, îi despărţi; un şuvoi de oameni începu să se scurgă 
printre ei. Apucându-şi geamantanul şi pălăria, Fonzo se luptă să 
ajungă din nou lângă prietenul lui. 

„Păi am fost”, spuse Virgil privind sticlos în jur. 

„Bine, şi-atunci ce facem? Nu se deschide până la opt 
dimineaţa.” 

„Şi-atunci ce te grăbeşti aşa?” 

„Păi n-am de gând să stau toată noaptea aici... Ce-ai făcut 
când ai mai fost pe-aici înainte?” 

„M-am dus la hotel”, spuse Virgil. 

„La care? Sunt mai multe hoteluri aici. Crezi că toţi tipii ăştia 
stau într-un singur hotel? La care ai fost?” 

Şi ochii lui Virgil erau de un albastru palid, fals. Se uita sticlos 
în jur. „Hotel Gayoso”, spuse. 

„Bine, hai să mergem la el”, spuse Fonzo. Se îndreptară spre 
ieşire. Un om strigă spre ei „taxi”; unul cu şapcă roşie încercă 
să-i ia geamantanul lui Fonzo. „Fii atent”, spuse el, trăgându-şi-l 
îndărăt. În stradă alţi şoferi de taxi lătrară spre ei. 

„Deci ăsta e Memphisul”, spuse Fonzo. „In ce parte o luăm 


acum?” Nu primi niciun răspuns. Privi în jur şi-l văzu pe Virgil 
când tocmai îi întorcea spatele unuia cu taxiul. „Ce vrei...” 

„Pe-aici”, spuse Virgil. „Nu e departe.” 

Era o milă şi jumătate. Din când în când îşi treceau bagajele 
dintr-o mână într-alta. „Deci ăsta-i Memphisul”, spuse Fonzo. 
„Eu unde-oi fi fost toată viaţa mea?” Când intrară la Gayoso, un 
hamal se oferi să le ia bagajele. Ei îl măturară la o parte intrând, 
îndreptându-se cu mers delicat pe dalele holului. Virgil se opri. 

„Haide”, spuse Fonzo. 

„Stai”, spuse Virgil. 

„Credeam c-ai mai fost pe-aici înainte”, spuse Fonzo. 

„Am fost. Da' locu-ăsta-i prea de soi. Aştia vor un dolar pe zi 
aici.” 

„Şi-atunci ce facem?” 

„Să ne mai uităm pe aici prin jur.” 

Se întoarseră în stradă. Era ora cinci. Merseră aşa, privind în 
jur, ducându-şi geamantanele. Ajunseră la alt hotel. Privind 
înăuntru, văzură marmură, scuipători de alamă, comisionari 
grăbiţi, oameni aşezaţi printre ghivece cu flori. 

„Asta-i la fel de rău ca şi ălălalt”, spuse Virgil. 

„Şi-atuncea ce facem? Nu putem să umblăm aşa toată 
noaptea.” 

„S-O luăm pe strada asta de-aicea”, spuse Virgil. leşiră din 
Strada Mare. La primul colţ, Virgil se întoarse iarăşi. „Hai să ne 
mai uităm pe-aici. Să ieşim din lumea asta de sticlă lucioasă şi 
maimuțe de negri. Pentru asta trebuie să plăteşti acolo, în 
locurile alea scumpe.” 

„Păi de ce? Am plătit pentru asta când am venit aici. De ce ar 
mai trebui să mai plătim o dată?” 

„Să zicem că cineva face spargere cât suntem noi acolo. Să 
zicem că noi nu apucăm să vedem cine-a făcut aşa ceva. Crezi 
c-or să ne lase să plecăm fără să ne plătim partea?” 

La cinci treizeci intrară pe o stradă îngustă, sordidă, cu case 
tip şi maidane, ajunseră la o casă cu trei etaje, într-o curte mică, 
fără iarbă. În faţa intrării era o marchiză cu grilaj de fier. Pe 
trepte era o femeie masivă într-o rochie lăbărţată privind doi 
câini lăţoşi, albi, care se plimbau prin curte. 

„Să-ncercăm aici”, spuse Fonzo. 

„Asta nu-i hotel. Unde-i firma?” 

„Cum nu e?” spuse Fonzo. „Sigur că e. Cine-a mai auzit să 


stea cineva într-o casă cu trei etaje?” 

„Nu putem intra pe-aici”, spuse Virgil. „Aicea-i intrarea din 
spate. Nu vezi privata?” şi-şi zvâcni capul spre marchiză. 

„Atunci să mergem prin faţă”, spuse Fonzo. „Haide.” 

Ocoliră casa. Partea cealaltă era ocupată de un şir de prăvălii 
cu piese de automobile. Se opriră în mijlocul fațadei cu 
geamantanele în mâna dreaptă. 

„Eu nu cred c-ai mai fost vreodată pe aici, nu cred”, spuse 
Fonzo. 

„Hai îndărăt. Aia de-acolo trebuie să fi fost intrarea.” 

„Cu privata la uşa de la intrare?” spuse Fonzo. 

„Putem s-o întrebăm pe doamna asta.” 

„Cine poate? Eu n-o-ntreb.” 

„Să ne întoarcem să vedem, în orice caz.” 

Se întoarseră. Femeia şi câinii dispăruseră. 

„Ei, acuma ai făcut-o”, spuse Fonzo. „Nu?” 

„Să aşteptăm puţin. Poate se întoarce.” 

„E aproape ora şapte”, spuse Fonzo. 

Işi lăsară geamantanele lângă gard. Se aprinseră luminile, 
tremurând peste ferestrele cu grilaj profilate pe cer spre apus. 

„Simt şi miros de şuncă”, spuse Fonzo. 

Se opri o maşină. O femeie blondă, grăsulie, cobori, urmată 
de un bărbat. Îi urmăriră venind pe alee şi intrând în marchiză. 
Fonzo îşi sugea un dinte. „Dracu' să-i ia dacă n-au intrat”, şopti 
el. 

„O fi bărbatu-său”, spuse Virgil. 

Fonzo îşi ridică geamantanul. „Haide.” 

„Stai”, spuse Virgil. „Stai niţel.” 

Aşteptară. Bărbatul ieşi, se urcă în maşină şi porni. 

„Nu poate să fie bărbatu-său”, spuse Fonzo. „N-ar fi plecat. 
Haide.” Intră pe poartă. 

„Stai”, spuse Virgil. 

„Stai tu”, spuse Fonzo. Virgil îşi ridică geamantanul şi îl urmă. 
Se opri, în vreme ce Fonzo deschise uşa marchizei şi aruncă o 
privire înăuntru. „Ei, la dracu'”, spuse. Intră. Era o altă uşă, cuo 
perdea peste geam. Fonzo bătu. 

„De ce n-ai apăsat pe butonu-ăsta de-aici?” întrebă Virgil. „Tu 
nu ştii că oamenii de la oraş nu răspund când se bate la uşă?” 

„Bine”, spuse Fonzo. Sună la sonerie. Uşa se deschise. Era 
femeia în rochie lăbărţată; auzea câinii în spatele ei. 


Aveţi camere libere?” spuse Fonzo. 

Miss Reba îi privi, le privea pălăriile noi şi geamantanele. 

„Cine v-a trimis aici?” întrebă. 

„Nu ne-a trimis nimeni. Am găsit singuri.” Miss Reba îi privea. 
„La hoteluri, acolo, e prea scump.” 

Miss Reba respira zgomotos. „Dar voi ce faceţi, băieţi?” 

„Am venit cu treburi”, spuse Fonzo. „O să stăm mai mult.” 

„Dacă nu-i prea scump”, spuse Virgil. 

Miss Reba îi privi. „De unde eşti, drăguţule?” 

Îi spuseră, şi îşi spuseră şi numele. „Vrem să stăm aici o lună 
sau două, dacă ne convine.” 

„Mda, aşa cred şi eu”, spuse ea după o vreme. Se uita la ei. 
„Pot să vă dau o cameră, dar are să trebuiască să vă iau mai 
mult când faceţi treabă în ea. Trebuie să-mi câştig şi eu traiul, 
ca oricine.” 

„Noi nu facem treabă”, spuse Fonzo. „Noi ne facem treaba la 
Universitate.” 

„Ce Universitate?” spuse Miss Reba. 

„La Universitatea de frizeri”, spuse Fonzo. 

„Uite ce”, spuse Miss Reba. „[i-o cam iei în cap.” Pe urmă 
începu să râdă, cu mâna la piept. Ei o priveau serioşi în timp ce 
ea râdea icnind greu. „Doamne, Doamne”, spuse ea. „Haide 
intraţi.” 

Camera era sus de tot, în spate. Miss Reba le arătă baia. Când 
îşi puse mâna pe uşă, o voce de femeie spuse: „Un moment, 
dragă”, şi uşa se deschise şi ea trecu pe lângă ei, în halat. O 
priviră cum trecea prin hol, puţin zdruncinaţi în tinereţea lor de 
urma de parfum pe care o lăsa. Fonzo îl înghionti pe furiş pe 
Virgil. În cameră, el spuse: 

„Asta a fost alta. Are două fete. Ţine-mă, băiete: eu o iau spre 
coteţ.” 

Nu putură să se culce imediat, în acea primă noapte, ba din 
cauza patului străin, ba a camerei, ba a glasurilor. Auzeau 
oraşul, evocator şi ciudat; apropiat şi depărtat; ameninţare şi 
făgăduinţă deopotrivă - un sunet profund, continuu, peste care 
licăreau şi tremurau lumini invizibile; forme colorate, încolăcite, 
încărcate de splendoare, în care siluete de femei începeau să 
tremure în atitudini suave sugerând plăceri noi şi promisiuni 
ciudate, nostalgice. Fonzo se închipuia înconjurat de jaluzele, 
perdele trase, trandafirii, dincolo de care, în murmure de 


mătase, în şoapte gâfâitoare, apoteoza tinereţii lui lua mii de 
înfăţişări noi. Poate că are să înceapă mâine, se gândea; poate 
mâine-noapte... O rază de lumină trecu peste marginea de susa 
abajurului şi se deschise în evantai de lumină pe tavan. Sub 
fereastră auzi o voce, o voce de femeie, apoi una de bărbat: ele 
se împleteau, murmurând; o uşă se închise. Cineva urcă scările 
în veşminte foşnitoare, pe tocuri grăbite, sonore, de femeie. 

Începu să audă sunete în casă: voci, râsete; un pian mecanic 
începu să cânte. „li auzi?” şopti el. 

„Are familie mare, îmi închipui”, spuse Virgil, cu vocea 
amorţită de acum de somn. 

„Familie, pe dracu'”, spuse Fonzo. „E o petrecere. Aş vrea să 
mă duc şi eu.” 

În a treia zi când plecau de acasă dimineaţa, Miss Reba îi 
aşteptă la uşă. Voia să folosească ea camera lor în după- 
amiezile când lipseau. Avea să fie o conferinţă a detectivilor în 
oraş şi afacerile aveau să meargă mai bine, spuse ea. „Lucrurile 
voastre sunt în siguranţă. Am s-o pun pe Minnie să încuie totul. 
Nimeni nu are să vă fure nimic aici, în casa mea.” 

„Ce treburi crezi că-nvârteşte?” spuse Fonzo când ieşiră în 
stradă. 

„Nu ştiu”, spuse Virgil. 

„Eu aş vrea să lucrez pentru ea”, spuse Fonzo. „Cu toate 
femeile astea în halate, care se tot vântură de colo-colo.” 

„Nu te-ar ajuta”, spuse Virgil. „Sunt măritate toate. Nu le-ai 
auzit?” 

A doua zi după-amiază, când se întoarseră de la şcoală, găsiră 
un veşmânt intim de femeie sub lavabou. Fonzo îl ridică de pe 
jos. „E croitoreasă”, spuse. 

„Aşa cred”, spuse Virgil. „Uită-te şi vezi dacă au luat ceva de- 
al tău.” 

Casa părea să fie plină de oameni care nu dormeau deloc 
noaptea. Îi auzeau toată vremea, alergând în sus şi în jos pe 
scări, şi tot timpul Fonzo era conştient de femei, de trupuri de 
femei. Ajunsese să i se pară că stă întins pe patul lui de 
celibatar, înconjurat de femei, şi zăcea astfel întins alături de 
Virgil care sforăia continuu, cu urechile ciulite după murmure, 
după şoaptele de mătase care veneau prin pereţi şi prin 
duşumea, care păreau să facă parte integrantă din acestea, 
precum scândurile şi tencuiala, gândindu-se că era la Memphis 


de zece zile, şi cu toate astea nu cunoştea pe nimeni decât pe 
colegii lui de la şcoală. După ce Virgil adormea, se ridica şi 
descuia uşa şi o lăsa întredeschisă, dar nu se întâmpla nimic. 

În a douăsprezecea zi îi spuse lui Virgil că aveau să se ducă 
într-un loc cu un ucenic de la frizerie. 

„Unde?” spuse Virgil. 

„E-n regulă. Tu vino cu mine. Am găsit ceva. Şi când mă 
gândesc că sunt aici de două săptămâni fără să ştiu...” 

„Cât o să coste?” spuse Virgil. 

„Când te-ai mai distrat pe degeaba?” spuse Fonzo. „Haide.” 

„Vin”, spuse Virgil. „Dar nu-ţi promit că am să cheltuiesc 
ceva.” 

„Aşteaptă până ajungem acolo”, spuse Fonzo. 

Frizerul îi duse la un bordel. Când ieşiră, Fonzo spuse: „Şi 
când te gândeşti că sunt aici de două săptămâni şi habar n-am 
avut de casa asta.” 

„Mai bine nici n-ai fi aflat”, spuse Virgil. „A costat trei dolari.” 

„Şi n-a făcut banii?” spuse Fonzo. 

„Nimic nu face trei dolari, dacă nu poţi să-l iei cu tine”, spuse 
Virgil. 

Când ajunseră acasă, Fonzo se opri. „Trebuie să ne furişăm 
acuma”, spuse. „Dacă ea află unde-am fost şi ce-am făcut, s-ar 
putea să nu ne mai lase să stăm în casă cu doamnele astea.” 

„Asta aşa e”, spuse Virgil. „Să te ia dracu'. M-ai făcut să 
cheltuiesc trei dolari şi-acum mai mă faci şi să mă dea afară.” 

„Fă şi tu ca mine”, spuse Fonzo. „Asta e tot ce trebuie să faci. 
Nu spui nimic.” 

Le deschise Minnie. Pianul cânta tare. Miss Reba apăru în uşă 
cu o cană de tablă în mână. „la te uită”, spuse ea. „Voi, băieţi, 
aţi întârziat în noaptea asta.” 

„Da, vă rog”, spuse Fonzo împingându-l pe Virgil în sus pe 
scară. „Am fost la o rugăciune.” 

În pat, pe întuneric, mai auzeau încă pianul. 

„M-ai făcui să cheltuiesc trei dolari”, spuse Virgil. 

„Ei, termină”, spuse Fonzo. „Când mă gândesc că am stat aici 
două săptămâni întregi fără să...” 

În după-amiaza următoare se întoarseră acasă în amurg, când 
luminile clipeau pe străzi, începând să licărească, şi femeile, cu 
picioarele lor strălucitoare, blonde, se întâlneau cu bărbaţii şi se 
urcau în automobile şi tot aşa mai departe. 


„Ce mai zici acuma de ăia trei dolari?” spuse Fonzo. 

„Eu zic că-i mai bine să nu mergem în fiecare noapte”, spuse 
Virgil. „Costă prea mult.” 

„Asta aşa e”, spuse Fonzo. „S-ar putea să ne vadă cineva şi 
să ne spună ei.” 

Aşteptară două nopţi. „Acuma are să fie şase dolari”, spuse 
Virgil. 

„Nu veni, atunci”, spuse Fonzo. A 

Când se întoarseră acasă, Fonzo spuse: „Incearcă şi te poartă 
ca lumea, de data asta. Data trecută era să ne prindă, după felul 
cum te purtai tu.” 

„Şi ce dacă află?” spuse Virgil posomorât. „Nu ne mănâncă.” 

Se opriseră în faţa marchizei, vorbind în şoaptă: 

„De unde ştii că nu ne poate mânca?” spuse Fonzo. 

„Poate că nu vrea s-o facă, atunci.” 

„De unde ştii că nu vrea?” 

„Poate că nu vrea”, spuse Virgil. Fonzo deschise uşa 
marchizei. „Pe ăia şase dolari nu-i pot mânca. Dar aş vrea să 
pot.” 

Minnie le deschise. Spuse: „Vă caută cineva.” Aşteptară în 
hol. 

„Ne-a prins acum”, spuse Virgil. „Eu ţi-am spus că-s bani 
aruncaţi.” 

„Hai, taci din gură”, spuse Fonzo. 

Apăru un bărbat în uşă, un bărbat înalt cu pălăria trasă pe o 
ureche, cu braţul pe după o femeie blondă într-o rochie roşie. 
„Asta-i Cla'ence”, spuse Virgil. 

În camera lor, Clarence îi întrebă: „Cum aţi ajuns aicea?” 

„Aici am găsit şi noi”, spuse Virgil. Îi povestiră. El se aşezase 
pe pat, cu pălăria lui pătată, cu ţigara de foi între degete. 

„Unde-aţi fost astă-noapte?” întrebă el. Ei nu-i răspunseră. Se 
uitau la el cu feţele lipsite de expresie, pândindu-l. „Haideţi. Ştiu 
eu. În ce loc?” Îi spuseră. 

„Şi m-a costat şi trei dolari”, spuse Virgil. 

„Să mă ia dracu' dacă nu eşti cel mai mare idiot de-aici până 
la Jackson”, spuse Clarence. „Haideţi încoace.” II urmară spăsiţi. 
Îi scoase din casă şi merseră pe stradă. Traversară o stradă cu 
prăvălii ale negrilor şi teatre şi intrară pe o stradă îngustă şi 
întunecoasă şi se opriră la o casă cu abajururi roşii la ferestrele 
luminate. Clarence sună. Auzeau muzică înăuntru şi glasuri 


stridente şi zgomot de paşi. Fură primiţi într-un hol pustiu unde 
doi negri sordizi se certau cu un alb beat în salopetă unsuroasă. 
Printr-o uşă deschisă vedeau o cameră plină cu femei de 
culoarea cafelei, în rochii strălucitoare, cu păr frumos coafat şi 
surâsuri aurii. 

„Ăştia-s negri”, spuse Virgil. 

„Sigur că-s negri” spuse Clarence. „Dar asta o vezi?” şi flutură 
o bancnotă în faţa vărului său. „Asta nu deosebeşte culoarea.” 


XXII 

În a treia zi de căutare, Horace găsi o locuinţă pentru femeie 
şi copil. Era o casă dărăpănată a unei femei albe pe jumătate 
nebune despre care se spunea că face farmece negrilor. Era la 
marginea oraşului, pe un maidan mic, plin de bălării şi cu ierburi 
înalte până la şolduri, într-un fel de junglă încâlcită pe toată 
faţada. În spate se croise o cărare de la poarta spartă spre uşă. 
Toată noaptea o lumină palidă ardea în adâncurile casei şi 
aproape în orice ceas din cele douăzeci şi patru câte o căruţă 
sau trăsură era legată de gard şi câte un negru intra sau ieşea 
pe uşa din spate. 

Casa fusese percheziţionată o dată de agenţii care controlau 
traficul de alcool. Nu găsiseră nimic decât câteva ierburi uscate 
şi o serie de sticle murdare conţinând un lichid despre care nu 
se putea spune nimic sigur decât că nu era alcool, în vreme ce 
bătrâna, ţinută de doi bărbaţi, cu părul lăţos şi cărunt căzându-i 
în dezordine peste faţă, le striga fel de fel de insulte cu vocea ei 
spartă. Într-o debara cu un pat şi un butoi cu tot felul de gunoaie 
fără nume şi resturi prin care şoarecii alergau toată noaptea îşi 
găsi adăpost femeia. 

„Aici ai să fii la adăpost”, spuse Horace. „Pe mine mă găseşti 
la telefon, la...” - îi dădu numărul unui vecin. „Nu, stai; mâine 
îmi pun la loc telefonul. Atunci poţi...” 

„Da”, spuse femeia. „Cred c-ar fi mai bine să nu mai vii aici.” 

„De ce? Crezi că asta ar... că mie-mi pasă şi atâtica ce 
cred...” 

„Dumneata trebuie să trăieşti aici, în oraş.” 

„Să mă ia dracu' dac-am s-o fac. Şi aşa am lăsat prea multe 
femei să se ocupe de treburile mele, şi dacă femeile astea...” 
Dar ştia foarte bine că vorbea în vânt. Mai ştia că şi ea ştia, 
graţie acelei rezerve feminine de bănuieli nemijlocite faţă de 
toate gesturile omeneşti, care pare la început să fie doar o 
afinitate faţă de rău şi care în realitate este un fel de 
înţelepciune practică. 

„Cred că te găsesc eu dacă are să fie nevoie”, spuse ea. 
„Altceva tot n-am ce să fac.” 

„Dumnezeule”, spuse Horace, „nu-i lăsa să... Căţelele astea”, 
spuse, „căţelele astea.” 

A doua zi îşi instală telefonul. Nu o văzu pe sora lui o 
săptămână; ea n-avea cum să ştie că el avea acum telefon, şi 


totuşi când, cu o săptămână înainte de proces, telefonul sună în 
liniştea nopţii în vreme ce el citea, se gândi la început că putea 
să fie Narcissa, până când, dincolo de ceața muzicii de 
gramofon sau de radio, o voce de bărbat îi vorbi pe un ton 
precaut, ca la o înmormântare. 

„Aici e Snopes”, spuse vocea. „Ce facem, judecătorule?” 

„Poftim?” spuse Horace. „Cine-i acolo?” 

„Senatorul Snopes. Cla'ence Snopes.” Gramofonul urla, 
depărtat, departe; îl vedea pe bărbatul acela cu pălăria pătată, 
cu umerii laţi, aplecându-se asupra instrumentului - în vreo 
prăvălie sau restaurant - şoptind în aparat din spatele unei 
mâini moi, uriaşe, cu inele, cu telefonul ca o jucărie în cealaltă. 

„A”, spuse Horace. „Da? Ce e?” 

„Am o mică informaţie care ar putea să te intereseze.” 

„Informaţie care să mă intereseze?” _ 

„Aşa cred... Ar putea să intereseze câteva persoane.” In 
urechea lui Horace radioul sau gramofonul transmitea arpegii 
continue, executate la saxofon. Obscene, facile, păreau să se 
certe între ele ca două maimute îndemânatice într-o cuşcă. 
Auzea respiraţia grea a bărbatului de la celălalt capăt al firului. 

„Da”, spuse. „Ce ştii dumneata şi ar putea să mă intereseze 
pe mine?” 

„Dumneata ai să apreciezi.” 

„Bine. Mâine dimineaţă. Mă găseşti undeva.” Apoi spuse 
imediat: „Alo!” Bărbatul lăsa impresia că suflă în urechea lui 
Horace: un sunet placid, gros, dintr-odată oarecum prevenitor. 
„Alo!” spuse Horace. 

„E limpede că nu te interesează, atunci. Mai bine să iau 
legătura cu partea cealaltă şi să nu te mai deranjez. La 
revedere.” 

„Nu, stai”, spuse Horace. „Alo! Alo!” 

„Da?” 

„Vin astă-seară. Sunt acolo în cincisprezece...” 

„Nu-i nevoie de aşa ceva”, spuse Snopes. „Am maşina mea. 
Vin eu acolo.” ` 

Se îndreptă spre poartă. Era o noapte cu lună. In tunelul 
negru-argintiu al cedrilor, licuricii se înfigeau, la întâmplare, în 
frunzele ascuţite. Cedrii erau negri, profilându-se pe cer ca nişte 
siluete decupate în hârtie; pajiştea în pantă avea o licărire slabă, 
o patină ca de argint. Undeva o pasăre cânta repetându-se, 


tremurătoare, plângăreaţă, pe deasupra zgomotului insectelor. 
Trecură trei maşini. A patra încetini şi se apropie de poartă. 
Horace ieşi la lumină. În spatele volanului, Snopes se arăta 
masiv, lăsând impresia că se îndesase în maşină înainte de a se 
închide capota deasupra lui. Întinse mâna. 

„Ce mai faci, judecătorule? Nici nu ştiam că eşti iar în oraş 
până să încerc să dau de dumneata la doamnele Sartoris.” 

„Mulţumesc, bine”, spuse Horace. Îşi desprinse mâna. „Ce-i cu 
informaţia asta pe care-o ai dumneata?” 

Snopes se întinse peste volan şi privi în sus spre casă. 

„Vorbim aici”, spuse Horace. „Te scutesc să mai întorci.” 

„Nu e prea multă linişte aici”, spuse Snopes. „Dar dumneata o 
spui.” Masiv şi gras se isca acolo, cu faţa lui cu trăsături ascunse 
reflectând ea însăşi ca o lună luna de deasupra. Horace îl simţea 
pe Snopes pândindu-l, în felul acela rău-prevestitor pe care îl 
simţise şi la telefon; ceva iscoditor şi viclean şi apăsător. | se 
părea că-i vede mintea agitându-se când încoace, când încolo, 
mişcându-se în masivitatea aceea vastă, moale, inertă, ca şi 
când ar fi fost prinsă într-un sac cu seminţe de bumbac. 

„Să mergem în casă”, spuse Horace. Snopes deschise portiera 
maşinii. „Du-te înainte”, spuse Horace. „Eu vin pe jos.” Snopes 
porni. Cobora din maşină când îl ajunse Horace. „Ei, ce e?” 
întrebă Horace. 

Din nou Snopes privi casa. „Ai o casă frumoasă, nu-i aşa?” 
Horace nu spuse nimic. „Eu totdeauna am zis, orice bărbat 
căsătorit ar trebui să-şi aibă un loc al lui, unde să se refugieze 
fără ca nimeni să se amestece să-l vadă ce face. Sigur, un 
bărbat îi datorează ceva şi nevesti-sii, dar ce nu ştiu nevestele 
nici n-are cum să le deranjeze, nu-i aşa? Atâta vreme cât el face 
aşa ceva, n-are cum s-o deranjeze pe nevastă. Nu spui şi 
dumneata la fel?” 

„Ea nu-i aici”, spuse Horace, „dacă la asta te referi. De ce vrei 
să mă vezi?” 

Din nou îl simţea pe Snopes pândindu-l cu privirea aceea fixă, 
neabătută, iscoditoare şi complet neîncrezătoare. „Da, eu aşa 
zic, nimeni nu poate să se ocupe de treburile lui decât el singur. 
Nu te condamn. Dar când ai să mă cunoşti mai bine, ai să vezi 
că nu-s gură spartă. Eu cunosc treburile astea. Am trecut şi eu 
prin ele... Vrei o ţigară?” Mâna lui mare zvâcni spre piept şi-i 
oferi două ţigări de foi. 


„Nu, mulţumesc.” 

Snopes îşi aprinse o ţigară, faţa apărându-i răvăşită în lumina 
chibritului. 

„De ce voiai să mă vezi?” întrebă Horace. 

Snopes pufăi din ţigară. „Acum vreo două zile am căpătat o 
informaţie care ar putea avea valoare pentru dumneata, dacă 
nu mă-nşel.” 

„A. Valoare? Ce valoare?” 

„Asta te las pe dumneata să apreciezi. Eu am şi pe altcineva 
cu care aş putea să tratez, dar ţinând seama că eu şi cu 
dumneata am fost concetăţeni şi aşa mai departe...” 

În mintea lui, Horace trecea de la o idee la alta, nimerind 
uneori direct la ţintă. Familia lui Snopes era de pe undeva de pe 
lângă Cotul Francezului şi mai locuia încă acolo. Cunoştea felul 
ocolit şi ascuns în care informaţiile treceau de la om la om în 
lumea aceea de analfabeți care bântuiau prin părţile locului. 
Dar, fireşte, nu e ceva de care se putea folosi el în treburile 
politice, se gândea. Nici chiar el nu-i atât de prost. 

„Atunci ai face mai bine să-mi spui despre ce e vorba”, spuse. 

II simţea pe Snopes pândindu-l. „Mai ţii minte ziua aia când 
te-ai urcat în tren la Oxford, când ai fost cu un autobuz...” 

„Da”, spuse Horace. 

Snopes pufăia din ţigară cu grijă, arzând-o liniştit, şi continuă 
aşa o vreme. lşi ridică mâna şi şi-o trecu la baza gâtului. „ii 
minte că mi-ai vorbit atunci de o fată.” 

„Da. Şi ce-i cu asta?” 

„Asta dumneata trebuie s-o spui.” 

Simţea mireasma caprifoiului urcând peste panta argintie, şi 
auzea cântecul caprimulgului - dulce, tânguios, mereu acelaşi. 
„Vrei să spui că ştii unde e?” Snopes nu spuse nimic. „Şi că în 
schimbul unui preţ oarecare ai să-mi spui?” Snopes nu spuse 
nimic. Horace îşi strânse palmele şi şi le vâri în buzunare, 
închise acum peste şolduri. „Ce te face să crezi că informaţia 
asta m-ar interesa pe mine?” 

„Asta dumneata o să vezi. Eu nu anchetez o crimă. Eu nu am 
fost la Oxford s-o caut. Fireşte, dacă nu te interesează, tratez cu 
partea cealaltă. Eu ţi-am dat o şansă.” 

Horace se întoarse spre treptele de la intrare. Se mişca 
binişor, ca un om bătrân. „Să stăm jos”, spuse. Snopes îl urmă şi 
se aşeză pe trepte. Şedeau acum în lumina lunii. „Ştii unde e 


ea?” 

„Am văzut-o”. Din nou îşi trecu mâna pe la baza gâtului. „Da, 
domnule. Dacă nu e... n-a fost acolo, poţi să-ți iei banii înapoi. 
Mai cinstit nu se poate, nu?” 

„Şi care e preţul dumitale?” întrebă Horace. Snopes pufăia din 
ţigară lăsând-o să ardă cu grijă. „Dă-i drumul”, spuse Horace. 
„Nu mă târguiesc.” Snopes îi spuse. „Foarte bine”, spuse 
Horace. „Îţi plătesc”. Îşi trase genunchii în sus, sprijinindu-şi 
coatele pe ei, şi îşi lăsă palmele peste faţă. „Unde e... Stai niţel. 
Eşti cumva baptist?” 

„Ai mei sunt. Eu sunt pur şi simplu liberal. Nu sunt legat de 
nimic, după cum ai să constaţi când ai să mă cunoşti mai bine.” 
„Foarte bine”, spuse Horace dindărătul mâinilor. „Unde e?” 

„Am încredere în dumneata”, spuse Snopes. „E-ntr-un bordel 
din Memphis.” 


XXIII 

Când Horace intră pe poarta casei lui Miss Reba şi se apropie 
de marchiză, cineva din spatele lui îl chemă pe nume. Era seară; 
ferestrele din zidul cojit de vreme, cu tencuiala căzută, erau 
nişte pătrate palide. Se opri şi privi îndărăt. De după colţul casei 
se iţi capul lui Snopes, ca al unui curcan. leşi la vedere. Privi în 
sus spre casă, apoi în ambele sensuri, pe stradă. Veni de după 
gard şi intră pe poartă cu un aer precaut. 

„Ei, judecătorule”, spuse. „Băieţii tot băieţi, nu?” Nu îi întinse 
mâna. În schimb se oprise lângă Horace, mai înalt, cu un aer 
într-un fel sigur de sine şi atent în acelaşi timp, privind peste 
umăr, în stradă. „Cum ziceam, nu-i strică omului să mai dea şi el 
o raită din când în când...” 

„Ce mai e acum?” spuse Horace. „Ce mai vrei acum de la 
mine?” 

„Ei, haide, haide, judecătorule. Eu nu umblu cu vorbe despre 
casa asta. Să-ţi scoţi ideea asta din minte. Dacă noi, băieţii, ne 
apucăm să umblăm cu vorba despre tot ce ştim, niciunul dintre 
noi nu mai poate să coboare din tren la Jefferson, nu-i aşa?” 

„Ştii la fel de bine ca şi mine ce caut eu aici. Ce vrei de la 
mine?” 

„Sigur; sigur”, spuse Snopes. „Eu ştiu cum se simte omul 
căsătorit şi aşa mai departe, şi neştiind bine unde şi ce-i cu 
nevastă-sa.” Printre priviri aruncate furiş peste umăr îi făcu cu 
ochiul lui Horace. „Linişteşte-te. Cu mine e ca-n mormânt. 
Numai că nu-mi place să văd un om bun...” Horace se îndreptă 
spre uşă. „Dom' judecător”, spuse Snopes cu vocea scăzută, 
pătrunzătoare. Horace se întoarse spre el. „Să nu stai aici.” 

„Să nu stau aici?” J 

„Dumneata vezi ce-i cu ea şi pe urmă întinde-o de aici. Asta-i 
un loc pentru fraieri. Pentru ăia de la ţară. Mai ceva ca la Monte 
Carlo. Te aştept aici afară şi-ţi arăt eu un loc unde...” Horace 
intră în marchiză. Două ore mai târziu, pe când Horace şedea de 
vorbă cu Miss Reba în camera ei, unde dincolo de uşă se auzeau 
zgomote de paşi şi din când în când glasuri veneau şi treceau 
prin hol şi pe scări, Minnie intră cu o bucată de hârtie şi i-o dădu 
lui Horace. 

„Ce-i asta?” întrebă Miss Reba. 

„Ala mare cu faţa de gaiţă a lăsat asta pentru 'mnealui”, 
spuse Minnie. „Zice că să vă duceţi jos.” 


„L-ai lăsat să intre?” întrebă Miss Reba. 

„Nu, vă rog. Nici n-a-ncercat să intre.” _ 

„Cred şi eu că nu”, spuse Miss Reba. Grohăi. „Il cunoşti?” îl 
întrebă pe Horace. 

„Da. N-am ce-i face”, spuse Horace. Desfăcu hârtia. Ruptă 
dintr-o chitanţă, purta o adresă scrisă cu creionul cu un scris 
îngrijit, cursiv. 

„A venit aici acum vreo două săptămâni”, spuse Miss Reba. „A 
venit să caute doi băieţi şi a stat în sufragerie dându-şi aere şi 
pipăindu-le pe fete pe la popou, dar dacă a şi cheltuit vreun ban 
pe aici, eu nu ştiu. Ţi-a spus ceva, Minnie?” 

„Nu, vă rog”, spuse Minnie. 

„Şi după vreo două nopţi, a venit iar pe-aici. Nici atunci n-a 
scos niciun ban, nu făcea decât să-i dea cu gura, şi eu i-am 
spus: «Uite ce, domnu', oamenii care intră aici şi stau în sala de 
aşteptare trebuie s-o mai ia şi din loc din când în când». Aşa că 
data următoare a adus o sticlă de jumate de whisky cu el. Nu-mi 
pasă de-aşa ceva, dacă e vorba de un client bun. Dar când unu' 
ca ăsta vine de trei ori la rând şi le ciupeşte de fund pe fetele 
mele şi-aduce o juma’ de whisky şi comandă patru Coca-Cola... 
Un tip ieftin, vulgar, iubitule. Aşa că i-am spus lui Minnie să nu-l 
mai lase să intre, şi uite că într-o după-amiază, când mă 
întinsesem şi eu puţin... nici nu ştiu ce i-o fi făcut lui Minnie ca 
să-l lase să intre. De dat, nu i-a dat nimic. Cum a făcut, Minnie? 
Ţi-o fi arătat ceva ce nu mai văzuseşi până atunci. Nu?” 

Minnie îşi răsturnă capul pe spate. „Asta n-are nimic din ce-aş 
vrea eu să văd. Am văzut eu prea multe pentru cât vreau să 
văd.” Bărbatu-său o părăsise. Nu era de acord cu slujba asta a 
ei. Era bucătar într-un restaurant şi luase toate hainele şi 
bijuteriile pe care doamnele albe i le dăduseră lui Minnie şi 
fugise cu o chelneriţă de la restaurant. 

„Tot întreba şi făcea aluzii la fata asta”, spuse Miss Reba, „şi 
eu i-am spus că n-are decât să-l întrebe pe Popeye dacă-l 
interesează aşa de grozav. Nu i-am spus nimic, decât că să iasă 
afară şi acolo să rămână, înţelegi; aşa că în ziua aia, era tocmai 
ora două după-masa şi eu dormeam, Minnie îi dă drumul şi el 
întreabă cine-i pe aici şi ea-i spune că nu-i nimeni şi el urcă pe 
scară. Şi Minnie zice că tocmai atunci a venit şi Popeye. Zice că 
nu ştia ce să facă. Îi era frică să nu-l lase să intre şi ea zice că 
ştia că dacă-l lasă şi el îi dă una porcului ăsta acolo sus, eu am 


s-o dau afară, şi a mai părăsit-o şi bărbatu-său. 

„Aşa că Popeye urcă tiptil pe scară cu paşii ăia ai lui de pisică 
şi dă peste prietenul ăsta al dumitale cum se uita la ea prin 
gaura cheii, acolo, în genunchi. Minnie zice că Popeye a stat aşa 
în spatele lui şi s-a uitat la el, cu pălăria trasă peste ochi. Zice că 
şi-a scos o ţigară şi şi-a aprins chibritul pe unghia de la degetul 
mare fără să facă niciun zgomot şi pe urmă a întins mâna şi i-a 
ţinut chibritul aprins la ceafă prietenului ăsta al dumitale, şi 
Minnie zice că şedea acolo pe palier şi se uita la ei; tipul ăla în 
genunchi acolo, cu faţa ca o tartă scoasă din cuptor prea 
repede, şi Popeye scoțând fum pe nas şi zvâcnind din cap la el. 
Pe urmă ea a coborât şi cam la zece secunde după aia vine şi el 
în jos pe scări cu amândouă mâinile ţinându-se de cap, buşindu- 
se pe trepte şi hurducându-se ca şi caii ăia de lemn de la moşi, 
şi a tot tras de uşă cam un minut, gemând ca vântul prin horn, 
zice Minnie, până a deschis ea uşa şi i-a dat drumul să iasă. Şi 
asta a fost ultima oară când a mai sunat aici până astă-seară... 
Să văd şi eu.” Horace îi întinse hârtia. „Asta e o casă de târfe 
pentru negri”, spuse ea. „Ticălosul... Minnie, spune-i că prietenul 
dumnealui nu e aici. Spune-i că nu ştii unde s-a dus.” 

Minnie ieşi. Miss Reba spuse: 

„Eu am avut tot felul de oameni în casa mea, dar undeva 
trebuie să pun piciorul în prag. Am avut şi avocaţi. L-am avut pe 
avocatul cel mai mare din Memphis, aici, în sufrageria mea, 
îmbiindu-le pe fetele mele cu trataţii. Un milionar. Cântărea 
două sute şi optzeci de pfunzi şi-şi avea patul lui special făcut 
de comandă şi trimis aici. E sus acuma în momentul ăsta. Dar se 
ţin totdeauna de treabă, în felul cum vreau eu, nu ei. Nu vreau 
ca vreuna dintre fetele mele să fie sâcâită de avocaţi dacă nu 
există motive serioase pentru aşa ceva.” 

„Şi nu crezi că ăsta e un motiv serios, că un om e judecat şi 
poate fi condamnat pentru ceva ce n-a făcut el? S-ar putea ca 
dumneata să te faci vinovată chiar în momentul acesta că 
adăposteşti un om căutat de justiţie.” 

„Atunci să vină să-l ia de aici. Eu nu am nimic de-a face cu 
lucrurile astea. Am avut prea mulţi poliţişti aici, la mine în casă, 
ca să-mi mai fie frică de ei.” Işi ridică halba şi bău şi-şi trecu 
dosul palmei peste gură. „Eu n-am de gând să mă bag în treburi 
despre care nu ştiu nimic. Ce face Popeye afară e treaba lui. 
Când începe să omoare oamenii în casă la mine, atunci 


intervin.” 

„Dumneata ai copii?” Ea îl privi. „Nu vreau să mă amestec în 
treburile dumitale”, spuse el. „Mă gândeam doar la femeia asta. 
Ea o să ajungă iarăşi pe stradă şi Dumnezeu ştie ce are să se 
întâmple cu copilul acela.” 

„Da”, spuse Miss Reba. „Întreţin patru acuma într-un cămin 
din Arkansaw. Dar nu-s ai mei.” Ridică halba şi privi în ea, 
legănând-o încet. O aşeză la loc. „Mai bine-ar fi fost să nu se fi 
născut chiar deloc”, spuse ea. „Niciunul dintre ei.” Se ridică şi se 
apropie de el, mişcându-se greoi şi se opri dominându-l cu 
respiraţia ei grea. Îşi lăsă mâna peste capul lui şi-i răsturnă faţa 
spre ea. „Nu mă minţi, nu?” spuse, şi ochii îi erau pătrunzători şi 
trişti. „Nu, nu mă minţi.” Îi dădu drumul. „Stai un moment. Am 
să văd.” leşi. El o auzi vorbind cu Minnie în hol, pe urmă o auzi 
trudindu-se să urce scările. _ 

Rămase aşezat, liniştit, aşa cum îl lăsase ea. In cameră erau 
un pat de lemn, un paravan pictat, trei scaune tapisate, cu 
speteze supraîncărcate de căptuşeală, un seif în perete. Masa 
de toaletă era presărată cu tot felul de obiecte legate cu 
panglici de satin roz. Consola căminului avea un crin de ceară 
cu un clopot de sticlă; deasupra, cu chenar negru, fotografia 
unui bărbat cu aspect blând, cu o mustață imensă. Pe pereţi 
erau litografii ale unor imitații de scene greceşti şi o imagine 
făcută din dantelă de maşină. Horace se ridică şi se îndreptă 
spre uşă. Minnie şedea pe un scaun în holul cufundat în 
penumbră. 

„Minnie”, spuse el. „Trebuie să beau ceva. Un pahar mare.” 

Îl terminase tocmai, când Minnie intră iarăşi. „Ea zice că să 
veniţi sus”, spuse. _ 

Urcă scările. Miss Reba îl aştepta sus. Il conduse pe palier şi 
deschise o uşă spre o cameră întunecoasă. „Are să trebuiască 
să stai de vorbă cu ea pe întuneric”, spuse. „Nu vrea să aprindă 
lumina.” Lumina dinspre palier intra prin uşa deschisă şi cădea 
peste pat. „Asta nu-i a ei”, spuse Miss Reba. „Nici măcar nu vrea 
să te primească în camera ei. Cred că-i mai bine să-i faci ei 
gustul până afli de la ea ce vrei.” Intrară. Lumina cădea peste 
pat, peste o ridicătură nemişcată, curbă, de pături, care nu 
modifica aspectul întreg al patului. Are să se înăbuşe, se gândea 
Horace. „lubito”, spuse Miss Reba. Ridicătura nu se urni. „Uite-l 
c-a venit, iubito. Atâta vreme cât eşti cu pătura pe tine, să 


LU 


aprindem lumina. Atunci putem să închidem uşa. 
lumina. 

„Are să se înăbuşe”, spuse Horace. 

„lese numaidecât”, spuse Miss Reba. Haide. Spune-i ce vrei. 
Mai bine să stau şi eu. Dar nu lua seama la mine. N-aş fi fost în 
stare să mă descurc cu treburile astea ale mele dacă n-aş fi 
învăţat de mult să fiu surdă şi mută. Şi dacă aş mai fi avut cine 
ştie ce urmă de curiozitate, mi-ar fi trecut de mult în casa asta. 
Uite un scaun.” Se întoarse, dar Horace i-o luă înainte şi trase 
alături două scaune. Se aşeză lângă pat şi, vorbind peste 
ridicătura aceea nemişcată, îi spuse ce voia. 

„Vreau doar să ştiu ce s-a întâmplat cu adevărat. Nu te 
implică în niciun fel. Ştiu că n-ai făcut-o dumneata. Am să-ţi 
promit înainte de a-mi spune ceva că nu va trebui să depui 
mărturie în faţa tribunalului decât în cazul în care ei au să-l 
spânzure dacă n-o faci. Ştiu cum te simţi. Nu te-aş bate la cap 
dacă n-ar fi în joc viaţa unui om.” 

Ridicătura nu se mişcă. 

„Au să-l spânzure pentru un lucru pe care el nu l-a făcut”, 
spuse Miss Reba. „Şi ea nu are nimic, pe nimeni. Tu plină de 
diamante, şi ea cu copilaşul ăla nenorocit. Tu ai văzut, nu?” 

Ridicătura nu se mişcă. 

„Ştiu ce simţi”, spuse Horace. „Poţi să-ţi iei un nume fals, să 
te îmbraci în aşa fel încât să nu te recunoască nimeni, să-ţi pui 
ochelari.” 

„Pe Popeye nu-l prind, iubito”, spuse Miss Reba. El e deştept. 
Tu nici nu ştii cum îl cheamă, oricum, şi dacă are să trebuiască 
să dai declaraţie la tribunal, am să-i trimit eu vorbă şi după ce 
pleci se duce el undeva şi te cheamă. Tu şi cu el nici nu trebuie 
să staţi aici, la Memphis. Avocatul are să aibă grijă de tine şi n-o 
să trebuiască să-i spui nimic dacă...” Ridicătura se mişcă. 
Temple îşi aruncă păturile la o parte şi se ridică în capul oaselor. 
Părul îi era vâlvoi, avea faţa buhăită, două pete de ruj peste 
pomeţi şi gura fardată într-un arc brutal cupidonic. Il privi fix o 
clipă pe Horace cu duşmănie cruntă, apoi îşi luă ochii de la el. 

„Vreau să beau ceva”, spuse, trăgând de umărul cămăşii. 

„Întinde-te”, spuse Miss Reba. „Ai să răceşti.” 

„Nreau să mai beau ceva”, spuse Temple. 

„Întinde-te şi acoperă-ţi goliciunea, oricum”, spuse Miss Reba 
ridicându-se. „Ai mai băut trei de la masă.” 


Aprinse 


Temple îşi trase din nou în sus cămaşa. Îl privi pe Horace. 
„Dă-mi dumneata ceva de băut, atunci.” 

„Haide, iubito”, spuse Miss Reba, încercând s-o întindă la loc 
în pat. „Întinde-te şi acoperă-te şi spune-i despre toată chestia 
aia. Îţi aduc ceva de băut într-o clipă.” 

„Lasă-mă-n pace”, spuse Temple, smulgându-se de sub mâna 
ei. Miss Reba îi trase pătura peste umeri. „Dă-mi o ţigară, 
atunci. Ai ţigări?” îl întrebă pe Horace. 

„Îţi aduc eu una imediat”, spuse Miss Reba. „Faci ce spune 
el?” 

„Ce?” întrebă Temple. Îl iscodi pe Horace cu privirea ei fixă, 
neagră, duşmănoasă. 

„Nu trebuie să-mi spui unde... el... acesta...” spuse Horace. 

„Să nu crezi că mi-e frică să spun”, spuse Temple. „Am s-o 
spun oriunde. Să nu credeţi că mi-e frică. Vreau să beau ceva.” 

„Tu spune-i şi eu ţi-aduc”, spuse Miss Reba. 

Stând în capul oaselor în pat, cu păturile peste umeri, Temple 
îi povesti noaptea pe care o petrecuse în casa aceea 
dărăpănată, din momentul când intrase în cameră şi încercase 
să proptească uşa cu scaunul şi până când femeia se apropiase 
de pat şi o scosese afară. Aceasta era singura parte din întreaga 
experienţă care părea să-i fi făcut vreo impresie; noaptea pe 
care o petrecuse într-o relativă neatingere. Din când în când, 
Horace încerca să o ducă mai departe spre crima însăşi, dar ea 
se eschiva şi se reîntorcea la ea însăşi, stând în capul oaselor pe 
pat, ascultându-i pe bărbaţii care vorbeau pe verandă sau 
zăcând acolo pe întuneric, în vreme ce ei intrau în cameră şi se 
îndreptau spre ea şi stăteau să se uite la ea. 

„Da; asta”, spunea. „S-a întâmplat. Nu ştiu. Am fost atâta 
vreme atât de speriată, încât cred că m-am obişnuit să fiu aşa. 
Aşa că am stat acolo printre seminţele alea de bumbac şi mă 
uitam la el. La început am crezut că era şobolanul. Erau doi 
acolo. Unul era în colţ, uitându-se la mine, şi celălalt era în colţul 
celălalt. Nu ştiu din ce trăiau pentru că nu erau acolo decât 
coceni de porumb şi seminţe de bumbac. Poate că se duceau în 
casă să mănânce. Dar nu era niciunul în casă. N-am auzit 
niciodată unul în casă. Mă gândeam că o fi fost un şobolan când 
l-am auzit prima dată, dar pe oameni îi simţi într-o cameră pe 
întuneric; ştiai asta? Nu trebuie să-i vezi. Poţi să-i simţi cum îi 
simţi într-o maşină când caută un loc unde să oprească - ştii; să 


oprească un moment.” Continua astfel, într-unul dintre acele 
monologuri strălucitoare, vorbăreţe, pe care le rostesc femeile 
când îşi dau seama că atrag atenţia; dintr-odată Horace îşi dădu 
seama că ea îşi povestea acea experienţă cu o adevărată 
mândrie, un fel de orgoliu naiv şi impersonal, ca şi când ar fi 
inventat atunci totul, privind de la el la Miss Reba cu privirile 
grăbite, furişe, ale unui câine care mână două vite pe o alee. 

„Şi aşa că ori de câte ori respiram, auzeam paiele alea din 
saltea. Nu înţeleg cum cineva poate să doarmă într-un pat ca 
ăla. Dar poate că te obişnuieşti. Sau poate că sunt obosiţi 
noaptea. Pentru că atunci când respiram, le auzeam chiar dacă 
şedeam aşa, pur şi simplu, în pat. Nu-mi dădeam seama cum se 
făcea, căci doar respiram, aşa că şedeam cât puţeam mai 
liniştită, dar tot le auzeam. Asta din cauză că atunci când respiri, 
răsuflarea merge în jos. Crezi că urcă, dar nu urcă. Coboară în 
tine, şi îi auzeam cum se îmbătau acolo pe verandă şi mă 
gândeam că le văd capetele cum şi le sprijineau de perete şi-mi 
spuneam: «Acuma bea ăsta din urcior. Acum bea celălalt». Ca 
urma capului pe pernă când te-ai trezit, ştii. 

„Şi atunci am ajuns să mă gândesc la un lucru mai ciudat. Ştii 
cum e atunci când eşti speriat tare. Mă uitam la picioarele mele 
şi căutam să-mi închipui că sunt băiat. Mă gândeam cum ar fi 
dacă aş fi fost băiat şi pe urmă am încercat să mă fac băiat 
gândindu-mă. Ştii cum faci lucrurile astea. Ca atunci când ştii o 
problemă la şcoală şi când ei ajung la problema asta, tu te uiţi la 
profesor şi-ţi zici în minte: «Întreabă-mă. Întreabă-mă. Întreabă- 
mă.» Mă gândeam cum le spui copiilor să-ţi sărute cotul, şi am 
încercat. Am încercat chiar. Eram aşa de speriată şi mă 
întrebam dacă am să pot să spun când s-a întâmplat. Vreau să 
spun, înainte de a mă fi uitat, şi mă gândeam că o făcusem şi 
am să le-arăt - ştii. Aveam să aprind un chibrit şi să spun: 
«Uitaţi-vă. Vedeţi? Lăsaţi-mă-n pace acuma.» Şi pe urmă 
puteam să mă duc la loc să mă culc. Mă gândeam cum aveam 
să mă duc să mă culc şi să dorm, pentru că mi-era somn. Mi-era 
atât de somn, că pur şi simplu nu-mi mai puteam ţine ochii 
deschişi. 

„Aşa că-mi ţineam ochii închişi, strânşi, şi spuneam: «Acuma 
sunt. Sunt acuma». Mă uitam la picioarele mele şi mă gândeam 
la cât de mult făcusem pentru ele. Mă gândeam la câte dansuri 
le dusesem - o nebunie, doar aşa. Pentru că mă gândeam cât de 


mult făcusem pentru ele şi cum acuma ele mă duseseră în 
chestia asta. Aşa că m-am gândit să mă rog să mă transform în 
băiat şi mă rugam şi pe urmă stam nemişcată şi aşteptam. Pe 
urmă mă gândeam că poate n-aş fi putut să spun şi că ar trebui 
să fiu gata să mă uit. Şi pe urmă mă gândeam că e poate prea 
devreme ca să mă uit; că dacă mă uitam prea repede aveam să 
stric totul şi atunci n-avea să se mai întâmple, bineînţeles. Aşa 
că număram. Mi-am spus să număr până la cincizeci întâi, pe 
urmă m-am gândit că ar fi totuşi prea devreme, şi îmi spuneam 
că să mai număr încă o dată până la cincizeci. Pe urmă mă 
gândeam că dacă nu mă uitam la momentul potrivit, avea să fie 
prea târziu. 

„Pe urmă m-am gândit să mă strâng într-un fel. Era odată o 
fată care s-a dus în străinătate într-o vară şi mi-a spus despre un 
fel de centură de fier dintr-un muzeu, cu care un rege sau nu 
ştiu cine o încuia pe regina lui când trebuia să plece, şi mă 
gândeam că aveam şi eu aşa ceva. Din cauza asta am luat 
haina de ploaie şi mi-am pus-o pe mine. Plosca era atârnată 
lângă ea şi am luat-o şi pe ea şi am pus-o în...” 

„Plosca?” spuse Horace. „De ce-ai făcut asta?” 

„Nu ştiu de ce am luat-o. Mi-a fost probabil frică s-o las acolo, 
aşa mi-nchipui. Dar mă gândeam ce bine era să fi avut chestia 
aia franţuzească. Mă gândeam că poate ar fi avut nişte ţepi 
lungi ascuţiţi în ea şi el nu şi-ar fi dat seama decât când ar fi fost 
prea târziu şi i-aş fi înfipt în el, i-aş fi înfipt adânc în el şi mă 
gândeam cum avea să i se scurgă sângele pe mine şi cum 
aveam să-i spun: «Asta are să te-nveţe minte! Cred că acuma ai 
să mă laşi în pace!» Aşa i-aş fi spus. Nici nu ştiam că avea să fie 
exact invers... Vreau să beau ceva.” 

„iți aduc de băut imediat”, spuse Miss Reba. „Spune-i mai 
departe.” 

„A, da; a mai fost ceva nostim pe care l-am făcut.” Le spuse 
cum zăcuse întinsă pe întuneric cu Gowan sforăind alături de ea, 
ascultând paiele şi auzind întunecimea plină de mişcare, 
simţindu-l pe Popeye cum se apropiase. Îşi auzea sângele în 
vene şi micii muşchi de la colţurile ochilor deschizându-se tot 
mai mult şi mai mult şi îşi simţea nările răcindu-i-se şi 
încălzindu-i-se pe rând. Pe urmă el stătea aplecat deasupra ei şi 
ea îi spunea: „Haide. Atinge-mă. Atinge-mă! Eşti un laş dacă n-o 
faci. Laşule! Laşule!” 


„Voiam să adorm, înţelegeţi. Şi el stătea acolo şi se uita la 
mine. Mă gândeam că dacă ar fi făcut-o şi ar fi terminat, aş fi 
putut să adorm. Aşa că-i spuneam: «Eşti un laş dacă n-o faci! 
Eşti un laş dacă n-o faci!» şi-mi simţeam gura deschizându-se să 
tipe şi mingea aceea mică şi caldă din mine care ţipă. Pe urmă 
el m-a atins, cu mâna aia a lui urâtă şi rece, umblând prin 
pardesiul sub care eram goală. Era ca o gheaţă vie şi pielea a 
început să tresară pe mine, zvâcnind ca nişte peşti zburători în 
faţa unei bărci. Era ca şi cum pielea mea ar fi ştiut încotro avea 
s-o apuce înainte de a se fi mişcat şi pielea îmi tremura mereu 
dinainte ca şi cum n-ar mai fi fost nimic acolo atunci când avea 
să ajungă mâna lui acolo. 

„Pe urmă a coborât acolo unde începe înlăuntrul meu şi eu nu 
mai mâncasem din ziua care trecuse, de la cină, şi înlăuntrul 
meu au început toate să bolborosească şi au continuat aşa şi 
paiele făceau atât de mult zgomot de parcă râdeau. Cred că 
râdeau de mine toată vremea când mâna lui intrase peste 
marginea de sus a pantalonaşilor mei şi eu nu mă schimbasem 
încă în băiat. 

„Asta a fost partea nostimă, pentru că eu nu mai respiram 
atunci. Nu mai respiram de multă vreme. Aşa că mă gândeam 
că murisem. Pe urmă am făcut un lucru nostim. Mă vedeam în 
sicriu. Eram dulce - ştiţi, albă toată. Aveam un voal ca de 
mireasă, şi plângeam pentru că murisem sau arătam aşa dulce 
sau nu mai ştiu nici eu. Nu; era din cauză că puseseră paie în 
sicriu. Plângeam pentru că puseseră paie în sicriul unde eram 
moartă, dar toată vremea simţeam cum îmi e nasul şi rece, şi 
cald, şi îi vedeam pe toţi oamenii ăştia aşezaţi în jurul sicriului şi 
spunând: «Nu-i aşa că-i dulce? Nu-i aşa că-i dulce?» 

„Dar eu spuneam mai departe: «Laşule! Laşule! Atinge-mă, 
laşule!» Mă înfuriasem pentru că-i trebuia atâta s-o facă. li 
vorbeam. Îi spuneam: «Crezi c-am să stau aşa toată noaptea, 
doar ca să te aştept pe tine?» Aşa îi spuneam: «Stai să-ţi spun 
eu ce-am să fac», îi spuneam. Şi zăceam acolo cu paiele alea 
râzând de mine şi mă zbăteam în faţa mâinii lui şi mă gândeam 
la ce-am să-i spun. Îi vorbeam cum vorbeşte profesorul la 
şcoală, şi pe urmă eu eram o profesoară la şcoală şi era unul 
mic şi negru ca un băiat negru, cam aşa ceva, şi eu eram 
profesoară. Pentru că spuneam: «Câţi ani am?» Şi tot eu 
spuneam: «Am patruzeci şi cinci de ani». Aveam părul cărunt şi 


ochelari şi eram mare de tot acolo unde sunt femeile. Eram 
îmbrăcată într-un taior cenuşiu şi eu n-am putut niciodată să 
port cenuşiu. Şi îi spuneam taiorului ce-am să fac, şi el se tot 
întindea ca şi cum ar fi văzut mişcarea. 

„Pe urmă am spus: «Aşa nu e bine. Ar trebui să fiu bărbat». 
Aşa că eram un bărbat bătrân, cu barbă albă şi lungă şi pe urmă 
micuțul acela negru se făcea tot mai mic, tot mai mic, şi eu 
spuneam: «Acum. Vezi acum. Acum sunt bărbat.» Pe urmă mă 
gândeam că sunt bărbat şi, cum m-am gândit la asta, s-a 
întâmplat. A făcut un fel de sunet ca un pocnet, ca un tub mic 
de cauciuc întors pe dos cu partea dinăuntru în afară. Era rece, 
ca înlăuntrul gurii când ţi-o ţii deschisă. O simţeam, şi eram 
întinsă, nemişcată, ca să mă rețin să nu râd de cât de surprins 
avea să fie el. Simţeam cum zvâcnetul acela continua în 
pantalonaşii mei înaintea mâinii lui şi eu zăcând acolo şi 
încercând să râd de cât de surprins şi de furios avea să fie într-o 
clipă. Şi pe urmă, dintr-odată, am adormit. Nici măcar n-am mai 
putut sta trează până i-a ajuns lui mâna acolo. Am adormit pur 
şi simplu. Nici nu mă mai simţeam zbătându-mă acolo, în faţa 
mâinii lui, dar auzeam paiele. Nu m-am mai trezit până a venit 
femeia aia şi m-a dus la cuibar.” 

La plecare, Miss Reba îi spuse: „Aş vrea s-o duci dincolo şi să 
n-o mai laşi să se întoarcă. l-aş găsi eu rudele dacă aş şti cum 
să fac. Dar dumneata ştii cum... Moare sau ajunge la azil într-un 
an, dacă o tot duc aşa el şi cu ea acolo în cameră. E ceva ciudat 
aici pe care nu l-am descoperit încă. Poate că ea e devină. Ea n- 
a fost născută pentru o viaţă ca asta. Trebuie să te naşti pentru 
asta aşa cum trebuie să te naşti să fii măcelar sau frizer, cred. 
Nimeni n-ar vrea să fie aşa ceva doar pentru bani sau ca să se 
distreze.” 

„Mai bine ar fi pentru ea să moară în noaptea asta”, se 
gândea Horace, mergând mai departe. „Şi pentru mine”. Se 
gândea la ea, la Popeye, la femeie, la copil, la Goodwin, cu toţii 
într-o singură cameră goală, letală, iminentă şi profundă; un 
singur moment confuz între indignare şi surpriză. „Şi eu, şi eu” - 
gândindu-se cum asta ar fi fost singura soluţie. Scoasă, 
cauterizată din coapsele tragice ale lumii. „Şi eu, şi eu, acum că 
suntem izolaţi cu toţii” - gândindu-se la un vânt blând, 
întunecos, suflând prin coridoarele lungi ale somnului; zăcând 
sub un acoperiş scund, paşnic, în sunetul lung al ploii; răul, 


nedreptatea, lacrimile. La capătul unei alei erau două siluete, 
faţă în faţă, fără să se atingă; bărbatul rostind cu vocea scăzută 
un şir de epitete obscene în şoaptă mângâietoare, femeia 
nemişcată în faţa lui, cuprinsă ca de o sfârşeală îngândurată de 
extaz voluptuos. „Poate că într-o singură clipă înţelegem cu 
adevărat, recunoaştem că există un desen logic al răului, că 
murim”, se gândea el, gândindu-se la expresia pe care o văzuse 
odată în ochii unui copil mort şi ai altor morţi; indignarea rece, 
disperarea înspăimântată pierind, lăsând doi globi oculari goi, în 
care lumea nemişcată pândea adâncă în miniatură. 

Nici măcar nu se mai întoarse la hotel. Se duse la gară. Putea 
să ia un tren la miezul nopţii. Bău o ceaşcă de cafea şi imediat 
îşi dori să n-o fi băut, căci îi rămase ca un ghem cald în stomac. 
Trei ore mai târziu, când cobori la Jefferson, o mai simţea încă 
acolo, nemistuită. Se îndreptă spre oraş şi traversă piaţa pustie. 
Se gândea la cealaltă dimineaţă când mai trecuse prin ea. Era 
ca şi când n-ar fi existat niciun timp trecut între aceste două 
dăţi; aceleaşi mişcări ale ceasului luminat, aceleaşi umbre 
vultureşti în praguri; ar fi putut fi aceeaşi dimineaţă şi el tocmai 
ar fi străbătut piaţa şi s-ar fi întors acum; totul într-un vis plin de 
umbre coşmareşti - îi trebuiseră patruzeci şi trei de ani ca să le 
născocească - concentrate într-un ghemotoc cald, dur, în 
stomac. Deodată începu să meargă mai repede, în vremea asta 
cafeaua zgâlţâindu-i-se ca o piatră caldă, grea, înlăuntru. 

Înaintă liniştit pe alee începând să simtă mireasma 
caprifoiului de la gard. Casa era în întuneric, tăcută, ca şi când 
ar fi fost izolată în spaţiu de refluxul tuturor vremurilor. Insectele 
îşi reduseseră ţârâitul la o constantă joasă, monotonă, 
pretutindeni, nicăieri, epuizate, ca şi când sunetul lor ar fi fost 
agonia chimică a unei lumi lăsate goale şi muribunde mai 
presus de limita fluxului în care trăia şi respira. Luna se înălţase 
deasupra, dar fără lumină; pământul era întins sub ea, fără 
întunecime. Deschise uşa şi-şi pipăi drumul prin cameră până la 
comutator. Vocea nopţii - insecte, orice ar fi fost - îl urmase în 
casă; ştiu dintr-odată că era fricţiunea aceea a pământului în 
jurul axei sale apropiindu-se de momentul când trebuia să se 
hotărască dacă să se învârtească mai departe sau să rămână 
pentru totdeauna nemişcat; o minge nemişcată în spaţiul treptat 
răcindu-se, dincolo de care se învârtejea mirosul dens de 
caprifoi ca un fum rece. 


Găsi lampa şi o aprinse. Fotografia era pe comodă. O ridică. 
Închisă în cadrul îngust al ramei care lipsea, faţa Micuţei Belle 
visa cu aerul acela de dulce clarobscur. Comunicându-i-se 
fotografiei o anume calitate a luminii sau poate un tremur 
mărunt al mâinilor lui, propria lui răsuflare, chipul părea să-i 
respire în palme într-o apă puţin adâncă de lumină, sub încetele, 
fumuriile limbi ale caprifoiului invizibil. Aproape de ajuns de 
palpabilă ca să fie văzută, mireasma umplea camera şi chipul 
mic părea să se cufunde într-o langoare voluptuoasă, şi mai 
neclar,  pierind, lăsându-i pe retină o urmă blândă şi 
evanescentă ca o invitaţie şi o făgăduinţă voluptuoasă şi o 
afirmaţie tainică asemenea unei miresme. 

Apoi îşi dădu seama ce însemna senzaţia aceea pe care o 
avea în stomac. Puse fotografia jos în grabă şi se îndreptă spre 
camera de baie. Deschise uşa în fugă şi pipăi după lumină. Dar 
nu avu vreme s-o găsească şi se aruncă înainte şi izbi lavaboul 
şi se aplecă peste braţele împreunate în vreme ce paiele 
scoteau un zgomot oribil sub coapsele ei. Zăcând acolo cu capul 
uşor ridicat, cu bărbia îngustă, ca o figură luată de pe un 
crucifix, ea văzu cum ceva negru şi furios iese urlând din trupul 
ei palid. Era legată goală, întinsă pe spate, într-o maşină joasă 
mergând în mare viteză printr-un tunel negru, întunecimea 
revărsându-se în şuviţe ţepene pe deasupra, cu un răget metalic 
de roţi în urechi. Automobilul ţâşnea concret din tunel pe o 
pantă care urca îndelung, pieziş, întunericul de deasupra fiind 
acum bălţat de atenuări paralele de foc viu, într-un crescendo 
asemenea unei respiraţii reţinute, un interval în care ea simţea 
că se leagănă uşoară şi leneşă în nimicnicie plină de 
nenumărate puncte palide de lumină. Mult sub ea auzea 
zgomotul mânios, slab, al paielor. 


XXIV 

Prima dată când Temple se duse până la capul scărilor, 
pupilele lui Minnie se rostogoliră din penumbra prăfoasă de 
alături de uşa lui Miss Reba. Sprijinindu-se încă o dată de uşa 
zăvorâtă, Temple o auzi pe Miss Reba trudindu-se să urce scara 
şi bătând. Temple se sprijinea tăcută de uşă, în timp ce Miss 
Reba gâfâia şi icnea de cealaltă parte a ei, cu un amestec de 
linguşeală şi ameninţare. Ea nu scoase niciun sunet. După o 
vreme, Miss Reba cobori îndărăt pe scări. 

Temple se îndepărtă de uşă şi se opri în mijlocul camerei, 
bătându-şi mâinile una de alta fără zgomot, cu ochii negri pe 
faţa lividă. Purta o rochie de stradă, pălărie. Işi scoase pălăria şi 
o aruncă într-un colţ şi se duse şi se aruncă cu faţa în jos pe pat. 
Patul nu fusese făcut. Masa de alături era plină cu mucuri de 
ţigară, podeaua de lângă ea presărată cu scrum. Perna 
alunecată într-o parte era pătată şi cu găuri cafenii. Deseori 
noaptea ea se trezea cu mirosul de tutun în nări şi vedea ochiul 
unic rubiniu acolo unde trebuia să fie gura lui Popeye. 

Era către mijlocul dimineţii. O rază subţire de lumină cădea de 
după jaluzeaua trasă la fereastra dinspre sud, aşternându-se 
peste pervaz şi apoi pe podea într-o dâră îngustă. In casă era o 
tăcere deplină şi se simţea acea respiraţie istovită pe care o 
avea la mijlocul dimineţii. Din când în când trecea câte o maşină 
pe strada de dedesubt. 

Temple se întoarse pe o parte. Când făcu asta văzu unul 
dintre nenumăratele costume negre ale lui Popeye aruncat pe 
un scaun. Rămase aşa întinsă privindu-l o vreme, apoi se ridică 
şi smulse de acolo hainele şi le azvârli într-un colţ unde era şi 
pălăria. Într-un alt colţ era o nişă improvizată, în dosul unei 
perdele colorate. Cuprindea veşminte de toate felurile şi toate 
noi. Le smulse cu gesturi furioase şi le azvârli după costum şi 
după un şir de pălării pe care le luă de pe o etajeră. Acolo mai 
atârna şi un alt costum al lui Popeye. Il azvârli jos. In spatele lui, 
agăţat într-un cui, era un pistol automat într-un toc de mătase 
impermeabilă. || luă binişor şi scoase pistolul şi rămase cu el în 
mână. După o vreme se îndreptă spre pat şi îl ascunse sub 
pernă. 

Masa de toaletă era plină cu tot felul de lucruri, perii şi oglinzi, 
de asemenea noi; sticluţe şi borcănaşe cu forme delicate şi 
ciudate, cu etichete franţuzeşti. Una câte una le strânse şi le 


aruncă în colţ cu bufnete surde şi zgomote de sticlă spartă. 
Printre ele era o poşetă de platină; o împletitură zveltă de metal 
deasupra licăririi portocalii, blânde, a bancnotelor. Aceasta le 
urmă celorlalte lucruri în colţ şi ea se întoarse în pat şi se lungi 
cu faţa în jos într-un aer tot mai dens de miresme scumpe. 

La amiază Minnie bătu la uşă. „Uite-ţi masa.” Temple nu se 
mişcă. „[i-o las aici pe podea. O iei când vrei.” Paşii ei se 
îndepărtară. Temple nu se mişcă. 

Încet, dâra de lumină de soare alunecă pe podea; partea 
dinspre vest a cadrului ferestrei era acum în umbră. Temple se 
ridică în capul oaselor, cu capul întors într-o parte ca şi când ar 
fi ascultat,  împletindu-şi cu gesturi îndemânatece, din 
obişnuinţă, părul. Se ridică încet şi se duse la uşă şi ascultă 
iarăşi. Apoi o deschise. Tava era aşezată pe podea. Păşi peste 
ea şi se duse spre scară şi privi peste balustradă. După o vreme 
o desluşi pe Minnie aşezată pe un scaun în hol. 

„Minnie”, spuse ea. Minnie îşi zvâcni capul în sus; iarăşi ochii i 
se rostogoliră albi. „Adu-mi ceva de băut”, spuse Temple. Se 
reîntoarse în cameră. Aşteptă cincisprezece minute. Trânti uşa, 
apoi, pe când bocănea furioasă coborând scările, Minnie apăru 
în hol. 

„Da, vă rog”, spuse Minnie. „Miss Reba zice că... Noi nu mai 
avem nimic...” Se deschise uşa camerei lui Miss Reba. Fără să-şi 
ridice privirile spre Temple, ea îi spuse ceva lui Minnie. Minnie 
vorbi din nou cu voce tare. „Da, vă rog, foarte bine. lţi aduc 
imediat.” 

„Ai face bine”, spuse Temple. Se întoarse şi se opri în spatele 
uşii până o auzi pe Minnie urcând pe scări. Temple întredeschise 
puţin uşa. 

„N-ai de gând să mănânci?” spuse Minnie împingând în uşă cu 
genunchiul. Temple ţinea de uşă. 

„Unde e?” întrebă ea. 

„Nici nu ţi-am făcut curat în cameră azi-dimineaţă”, spuse 
Minnie. 

„Dă-l încoace”, spuse Temple întinzându-şi mâna prin 
crăpătura uşii. Luă paharul de pe tavă. 

„Mai bine vezi ca ăsta să fie ultimul”, spuse Minnie. „Miss 
Reba zice că n-ai să mai capeţi... Ce te porţi aşa cu el? După toţi 
banii pe care i-a cheltuit cu tine, ar trebui să-ţi fie ruşine. E şi el 
un omuleţ acolo, drăguţ, chiar dacă nu-i vreun John Gilbert, şi 


cum îşi mai cheltuieşte banii cu tine...” Temple închise uşa şi 
trase zăvorul. Bău ginul şi trase un scaun lângă pat şi îşi aprinse 
o ţigară şi se aşeză cu picioarele pe pat. După o vreme mută 
scaunul la fereastră şi ridică jaluzeaua puţin ca să vadă în 
stradă, jos. Işi aprinse altă ţigară. 

La ora cinci o văzu pe Miss Reba ieşind, în rochia neagră de 
mătase şi cu pălăria înflorată, şi luând-o de-a lungul străzii. Sări 
în picioare şi îşi scoase pălăria din droaia de veşminte din colţ şi 
şi-o puse pe cap. La uşă se întoarse şi se duse îndărăt în colţ şi 
scoase poşeta de platină şi cobori scările. Minnie era în hol. 

„iți dau zece dolari”, spuse Temple. „Nu lipsesc nici zece 
minute”. 

„Nu pot, Miss Temple. Mă costă slujba dacă află Miss Reba şi 
pe deasupra şi gâtu' dacă află domnu’ Popeye.” 

„Îţi jur că sunt înapoi în zece minute. Îți jur că mă întorc. 
Douăzeci de dolari.” 

„Să faci bine să te întorci”, spuse Minnie deschizând uşa. 
„Dacă nu eşti îndărăt în zece minute, nici eu n-am să mai fiu.” 
Temple deschise uşa marchizei şi privi afară. Strada era pustie, 
cu excepţia unui taxi la marginea trotuarului, peste drum, şi a 
unui bărbat cu şapcă stând într-o uşă, alături. Porni pe stradă, 
mergând repede. La colţ o ajunse din urmă o maşină, încetinind, 
şoferul privind-o întrebător. Ea intră într-o băcănie din colţ şi se 
îndreptă spre cabina telefonică din fund. Apoi se întoarse spre 
casă. Când dădu colţul îl văzu pe bărbatul cu şapcă rezemat de 
uşă. Intră în marchiză. Minnie îi deschise uşa. 

„Mulţumesc lui Dumnezeu”, spuse Minnie. „Când am văzut 
maşina aia că porneşte, mă pregăteam să-mi fac bagajele. Dacă 
n-ai să spui nimic, îţi mai dau ceva de băut.” _ 

Când Minnie îi aduse ginul, Temple începu să-l bea. li tremura 
mâna şi pe faţa ei era un fel de exaltare când se opri în spatele 
uşii, ascultând, cu paharul în mână. Am să am nevoie de el mai 
târziu, îşi spuse. Am să am nevoie de mai mult decât atât. 
Acoperi paharul cu o farfurioară şi-l ascunse cu grijă. Apoi 
scormoni în grămada de veşminte din colţ şi găsi o rochie de 
dans şi o scutură şi o atârnă la loc în nişă. Se uită la celelalte 
lucruri o clipă, dar apoi se întoarse în pat şi se lungi iarăşi. 
Deodată se ridică în capul oaselor şi trase scaunul lângă pat şi 
se aşeză, cu picioarele peste patul nefăcut. In timp ce lumina 
zilei murea încet în cameră, ea rămase aşezată, fumând ţigară 


după ţigară, ascultând toate zgomotele de pe scară. 

La şase şi jumătate, Minnie îi aduse mâncarea. Pe tavă era un 
alt pahar cu gin. „Miss Reba ţi l-a trimis pe ăsta”, spuse. „Zice 
că cum te simţi?” 

„Spune-i că foarte bine”, spuse Temple. „Am să fac o baie şi 
pe urmă mă culc, spune-i.” 

Când Minnie plecă, Temple turnă cele două pahare într-unul 
mare şi privi cu ochii strălucitori paharul tremurându-i în mâini. 
Il aşeză cu grijă deoparte şi-l acoperi şi mâncă în pat. Când 
termină, aprinse o ţigară. Mişcările îi erau tremurate, smucite; 
fuma repede, mişcându-se prin cameră. Se opri un moment la 
fereastră, cu jaluzeaua trasă în lături, pe urmă o lăsă să cadă la 
loc şi se întoarse iarăşi spre cameră, pândindu-şi răsfrângerea în 
oglindă. Se întoarse în faţa ei, privindu-se, pufăind din ţigară. 

Aruncă ţigara în spatele ei, către cămin şi se duse la oglindă 
şi se pieptănă. Trase perdeaua în lături şi scoase rochia şi o 
întinse pe pat şi se reîntoarse şi deschise un sertar al comodei şi 
luă de acolo un alt veşmânt. Se opri cu veşmântul acela în 
mână, apoi îl puse la loc şi închise sertarul şi apucă repede 
rochia şi o atârnă la loc în nişă. O clipă mai târziu se trezi 
mergând de colo-colo prin cameră, cu o altă ţigară arzându-i în 
mână, fără să-şi fi adus aminte că o aprinsese. O aruncă şi se 
duse la masă şi-şi privi ceasul şi-l sprijini de pachetul de ţigări 
astfel ca să-l poată vedea din pat şi se întinse. Când făcu asta, 
simţi pistolul sub pernă. Il scoase de acolo şi îl privi, pe urmă îl 
strecură sub şold şi rămase nemişcată, cu picioarele întinse, cu 
mâinile împreunate la ceafă, cu ochii zvâcnindu-i în puncte mici, 
negre, la fiecare zgomot de pe scară. 

La ora nouă se ridică. Luă iarăşi pistolul; după o clipă îl 
împinse sub saltea şi se dezbrăcă şi îşi puse un halat, o imitație 
de model chinezesc, presărat cu dragoni aurii şi flori de culoarea 
jadului şi stacojii şi ieşi din cameră. Când se întoarse, părul îi 
atârna ud în jurul feţei. Se duse la lavabou şi ridică paharul cel 
mare, îl ţinu în mâini, dar apoi îl lăsă la loc. 

Se îmbrăcă şi scoase sticluţele şi borcănaşele din colţ. 
Gesturile în faţa oglinzii îi erau furioase, dar meticuloase. Se 
duse spre lavabou şi ridică paharul, dar se opri iarăşi şi se duse 
din nou în colţ şi-şi luă de acolo pardesiul şi se îmbrăcă şi puse 
poşeta de platină în buzunar şi se aplecă încă o dată în faţa 
oglinzii. Apoi se duse şi luă paharul şi sorbi ginul dintr-o 


înghiţitură şi ieşi din cameră în grabă. 

În hol ardea o singură lumină. Era gol. Auzea voci în camera 
lui Miss Reba, dar holul de jos era pustiu. Cobori grăbită şi 
tăcută şi ajunse la uşă. Credea că acolo, la uşă, aveau s-o 
oprească şi se gândi la pistol cu mult regret, aproape oprindu- 
se, ştiind că l-ar fi folosit fără nicio remuşcare, cu un fel de 
plăcere. Sări la uşă şi trase de zăvor, cu capul întors peste umăr. 

Se deschise. leşi repede afară şi trecu de uşa marchizei şi 
alergă pe alee şi ieşi pe poartă. Când ieşea, o maşină care 
aluneca încet pe lângă trotuar se opri lângă ea. Popeye era la 
volan. Fără să fi părut că ar fi făcut vreun gest, portiera se 
deschise. Nu se mişcă, nu scoase niciun cuvânt. Şedea doar 
acolo, cu pălăria înclinată puţin pieziş pe o parte. 

„Nu vreau!” spuse Temple. „Nu vreau!” 

El nu făcu niciun gest, nu scoase niciun sunet. Ea se apropie 
de maşină. 

„Nu vreau, îţi spun!” Apoi strigă ascuţit: „[i-e frică de el! Ţi-e 
frică!” 

„Eu îi dau o şansă”, spuse el. „Te duci îndărăt în casă sau urci 
în maşina asta?” 

„Ţi-e frică!” 

„Eu îi dau o şansă”, spuse el cu vocea lui rece, slabă. „Haide. 
Decide-te.” 

Ea se aplecă spre el punându-i mâna pe braţ. „Popeye”, spuse 
ea; „tăticule.” Braţul lui se simţea firav, nu mai gros decât al 
unui copil, mort şi dur şi uşor ca un băț. 

„Nu-mi pasă ce faci”, spuse el. „Dar fă ceva. Haide.” 

Ea se aplecă spre el, cu mâna pe braţul lui. Apoi urcă în 
maşină. „N-ai s-o faci. Ţi-e frică s-o faci. El e mai bărbat decât 
tine.” 

El se aplecă şi închise uşa maşinii. „Unde?” spuse el. „La 
Grotto?” 

„El e mai bărbat decât tine!” spuse Temple strident. „Tu nici 
măcar nu eşti bărbat! El ştie asta. Cine să ştie asta dacă nu el?” 
Maşina pornise. Ea începu să ţipe la el. „Tu, bărbat, un bărbat 
rău şi curajos, când nu eşti în stare nici măcar... Când a trebuit 
să aduci un bărbat adevărat ca să... Şi stai acolo aplecat peste 
pat, gemând şi cu bale la gură ca un... Nu m-ai putut păcăli 
decât o singură dată, nu-i aşa? Nu-i de mirare că mi-a curs atâta 
sânge şi...” Mâna lui o pocni peste gură, dură, cu unghiile 


intrându-i în carne. Cu cealaltă mână conducea maşina cu viteză 
nebunească. Când treceau pe sub felinare, ea îl vedea cum o 
priveşte pe când se zbătea, trăgându-l de mână, scuturându-şi 
capul încolo şi încoace. 

Încetă să se mai zbată, dar continua să-şi zvâcnească într-o 
parte şi într-alta capul, trăgând de mâna lui. Un deget al lui, cu 
un inel gros, îi ţinea buzele întredeschise, şi vârful degetelor îi 
pătrundeau în obraz. Cu cealaltă mână conducea maşina cu 
mişcări zvâcnite prin aglomeraţia străzii, dând buzna peste alte 
maşini până când ele îl evitau cu frânele scrâşnind, trecând ca 
fulgerul fără să îi pese pe la răspântii. Odată un poliţist strigă la 
ei, dar el nici măcar nu-şi întoarse capul într-acolo. 

Temple începu să geamă, icnind sub mâna lui, îmbălânau-i 
degetele. Inelul era ca un instrument de dentist; nu-şi putea 
închide gura să înghită. Când îşi retrase mâna, îi simţea 
amprenta rece pe falcă. Îşi duse mâna într-acolo. 

„Mi-ai rănit gura”, scâncea. Se apropiau de periferia oraşului, 
vitezometrul arătând cincizeci de mile. El îşi ţinea pălăria pieziş 
peste profilul delicat. Ea îşi mângâia falca. Casele făceau acum 
loc unor terenuri largi, întunecate, din care se ridicau pe 
neaşteptate fantomatice firme de agenţi şi reclame, cu un fel de 
tristă siguranţă de sine. Între ele atârnau în întunericul rece, 
pustiu, lumini scunde, depărtate, licărind ca nişte licurici. Ea 
începu să plângă încet, simțind ginul dublu, rece, înlăuntrul 
fiinţei. „Mi-ai rănit gura”, spuse cu o voce mică şi slabă, plină de 
compătimire faţă de sine însăşi. Îşi masă falca acum cu gesturi 
temătoare, apăsând tot mai tare până simţi un zvâcnet 
răspunzându-i. „Are să-ţi pară rău de asta”, spuse cu voce 
înăbuşită. „Când îi spun lui Red. N-ai vrea să fii tu Red? N-ai 
vrea? N-ai vrea să poţi să faci şi tu ce face el? N-ai vrea să fie el 
ăla care să stea şi să se uite în locul tău?” 

Intrară la Grotto, trecând de-a lungul unui perete acoperit de 
draperii, din spatele căruia veneau frânturi de muzică. Ea sări 
jos în vreme ce el încuia portiera şi urcă scările în goană. „Ti-am 
dat o şansă”, spuse ea. „Tu m-ai adus aici. Nu ţi-am cerut eu să 
vii.” 

Se duse la vestiar. Îşi examină faţa în oglindă. „La dracu’”, 
spuse, „n-a lăsat nici măcar un semn”, trăgând în sus şi în jos de 
carnea din jurul gurii. „Rât mic”, spuse, uitându-se atentă la 
răsfrângerea ei. Adăugă o expresie vesel obscenă, care avu 


efectul unei replici de papagal, rostită cu detaşare. Îşi fardă 
iarăşi buzele. Intră o altă femeie. Îşi examinară una alteia 
veşmintele cu priviri scurte, ascunse, reci, atotcuprinzătoare. 

Popeye se oprise în picioare la uşa sălii de dans, cu o ţigară 
între degete. 

„Eu ţi-am dat o şansă”, spuse Temple. „Nu erai obligat să vii.” 

„Eu nu joc pe şanse”, spuse el. 

„O dată ai jucat”, spuse Temple. „Şi-ţi pare rău? Mda?” 

„Haide”, spuse el, împingând-o cu mâna din spate. Ea era pe 
punctul să treacă pragul când se întoarse şi-l privi, ochii le erau 
aproape la acelaşi nivel; apoi mâna ei zvâcni spre subsuoara lui. 
El o apucă de încheietură; cealaltă mână a ei zvâcni spre el. Elo 
prinse şi pe aceasta în mâna lui moale, rece. Se priveau în ochi, 
gura ei era deschisă şi petele de ruj i se întunecau încet pe faţă. 

„Eu ţi-am dat o şansă acolo, în oraş”, spuse el. „Tu ai 
acceptat-o.” 

Din spatele ei, muzica vibra colorată, evocatoare; încărcată 
de tropote de picioare dansând, de isteria voluptuoasă a 
muşchilor încălzind mirosul de trupuri, de sânge. „O, Doamne; o, 
Doamne”, spuse ea abia mişcând din buze. „Mă duc. Mă duc 
îndărăt.” 

„Ţi-ai acceptat şansa”, spuse el. „Haide.” 

În încleştarea lui, mâinile ei schiţau gesturi dezordonate spre 
haina bărbatului care era exact atât de departe cât să n-o 
ajungă cu degetele. El o întorcea încet spre uşă, ea ţinându-şi 
mai departe capul întors. „Să îndrăzneşti numai!” strigă ea. „Să 
îndrăzneşti...” Mâna lui se lăsă pe ceafa ei, cu degetele ca de 
oţel, dar reci şi uşoare ca aluminiul. Ea îşi auzea vertebrele 
frecându-se uşor şi vocea lui, rece şi liniştită. 

„Haide.” 

Ea aprobă din cap. Apoi dansau. Ea îi simţea încă mâna pe 
ceafă. Peste umăr aruncă o ochire rapidă prin încăpere, 
trecându-şi privirea de la o faţă la alta din grupul de dansatori. 
Dincolo de o arcadă joasă, într-o altă încăpere, era un grup în 
picioare, la o masă de joc. Ea se întorcea într-o parte şi într-alta 
încercând să vadă feţele celor din grup. 

Pe urmă îi văzu pe cei patru bărbaţi. Erau aşezaţi la o masă 
de lângă uşă. Unul dintre ei mesteca gumă; întreaga parte de 
jos a feţei lui părea presărată cu dinţi de o albeaţă şi o mărime 
incredibile. Când îi văzu, îl întoarse pe Popeye cu spatele spre 


ei, căutând să se împingă, amândoi, spre uşă din nou. larăşi 
privirea hăituită îi trecu de la o faţă la alta, în înghesuiala de 
acolo. 

Când privi din nou, doi dintre bărbaţi se ridicaseră. Se 
apropiau. Ea îl împinse pe Popeye în calea lor, ţinându-l încă 
întors cu spatele la ei. Bărbaţii se opriră şi încercară să treacă 
pe lângă ea; din nou ea îl împinse pe Popeye în calea lor. 
Încerca să-i spună ceva, dar îi era gura îngheţată. Era ca şi cum 
încerca să culeagă de pe jos un ac cu degetele înţepenite. Dintr- 
odată se simţi ridicată cu totul pe sus, şi braţele lui Popeye erau 
uşoare şi ţepene ca de aluminiu. Se clătină izbindu-se de perete 
şi-i urmări pe cei doi bărbaţi ieşind din încăpere. _ 

„Mă-ntorc acasă”, spuse ea. „Mă-ntorc acasă.” Incepu să râdă 
strident. 

„Taci din gură”, spuse Popeye. „Vrei să taci odată din gură?” 

„Dă-mi ceva de băut”, spuse ea. li simţea mâna; şi picioarele 
îi erau reci, ca şi când nu ar mai fi fost ale ei. Erau aşezaţi la o 
masă. La două mese mai departe, bărbatul acela mesteca încă, 
cu coatele pe tăblia mesei. Cel de-al patrulea şedea răsturnat în 
scaun, fumând, cu haina încheiată la piept. 

Vedea nişte mâini; una cafenie într-o mânecă albă, una albă, 
pătată, pe sub o manşetă murdară, aşezând sticle pe masă. Ea 
avea un pahar în mână. Bău, înecându-se; cu paharul în mână îl 
văzu pe Red oprit în uşă, în haină cenuşie şi cu o lavalieră cu 
picăţele. Arăta ca un student şi se uita în jur prin cameră până o 
văzu pe ea. Privi spre ceafa lui Popeye, apoi o privi pe ea cum 
şedea cu paharul în mână. Cei doi bărbaţi de la masa cealaltă 
nu se mişcaseră. Vedea mişcarea uşoară, continuă, a urechilor 
unuia dintre ei când mesteca. Începu muzica. 

ÎI ţinea pe Popeye cu spatele la Red. El o privea încă, aproape 
cu un cap mai înalt decât oricare dintre ceilalţi. „Haide”, spuse 
ea în urechea lui Popeye, „dacă vrei să dansezi, dansează.” 

Mai bău un pahar. Dansau din nou. Red dispăruse. Când se 
opri muzica, bău încă un pahar. Nu avu niciun efect. Rămânea 
doar ceva cald şi dur înlăuntrul ei. „Haide”, spuse ea, „nu te 
opri”. Dar el nu voia să se ridice în picioare şi ea rămase 
aplecată spre el, cu muşchii crispându-i-se şi zvăcnindu-i de 
epuizare şi spaimă. Începu să rânjească la el. „Pretinzi că eşti 
bărbat, bărbat dur, rău, şi laşi o femeie să te danseze până nu 
mai poţi.” Pe urmă faţa i se goli de sânge, i se făcu mică şi 


ascuţită şi sinceră; vorbea ca un copil, cu o disperare sobră. 
„Popeye.” El şedea cu mâinile pe masă, răsucindu-şi o ţigară 
între degete, cu al doilea pahar cu gheaţă topindu-i-se în faţă. 
Ea îşi puse mâna pe umărul lui. „Tăticule”, spuse ea. Mişcându- 
se astfel încât să nu fie văzuţi din încăpere, mâna ei aluneca 
spre subsuoara lui, atingând mânerul pistolului plat. Era acolo 
ţeapăn în strânsura moartă a braţului şi a toracelui lui. „Dă-mi-l 
mie”, şopti ea. „Tăticule. Tăticule.” Işi rezemase coapsa de 
umărul lui, mângâindu-i braţul cu şoldul. „Dă-mi-l mie, tăticule”, 
şopti. Deodată mâna ei începu să-i alunece peste trupul lui într- 
un gest rapid, ascuns, pe urmă se trase îndărăt într-un reflex de 
repulsie. „Am uitat”, şopti ea; „n-am vrut... nu voiam”. 

Unul dintre bărbaţii de la cealaltă masă şuieră o dată printre 
dinţi. „Stai jos”, spuse Popeye. Ea se aşeză. Işi umplu paharul, 
urmărindu-şi mâinile în timp ce făceau gestul. Apoi văzu colţul 
hainei cenuşii. Are un nasture rupt, se gândea prosteşte. Popeye 
nu se mişcase. 

„Dansezi?” spuse Red. 

Işi ţinea capul plecat, dar nu se uita la ea. Era întors puţin, cu 
faţa spre cei doi bărbaţi de la masa cealaltă. Popeye tot nu se 
mişcase. Pipăia delicat capătul ţigării, scuturând tutunul. Apoi îşi 
puse ţigara în gură. 

„Nu dansez”, spuse Temple printre buzele ei reci. 

„Nu?” spuse Red. O spuse pe un ton calm, fără să se mişte; 
„Ce mai face băiatul?” 

„Bine”, spuse Popeye. Temple privea cum aprinde un chibrit, 
vedea flacăra diformă prin pahar. „Ai băut destul”, spuse 
Popeye. Mâna lui îi luă paharul de la buze. Îl privi cum îl turna în 
găleata cu gheaţă. Muzica reîncepu. Ea şedea uitându-se 
liniştită prin cameră. Incepu să susure o voce vagă în urechea 
ei, pe urmă Popeye o apucă de încheietură, scuturând-o, şi 
descoperi că avea gura deschisă şi înţelese că trebuie să fi scos 
vreun sunet oarecare. „Taci acuma”, spuse el. „Mai poţi să mai 
bei unul.” Îi turnă băutura în pahar. 

„Nici n-am simţit ce-am băut”, spuse ea. El îi dădu paharul. Ea 
bău. Când puse paharul jos, îşi dădu seama că era beată. Avea 
impresia că era beată de mult. Se gândea că poate i se rupsese 
filmul şi poate deja se întâmplase. Se auzi spunând: „Sper că s-a 
întâmplat. Sper că s-a întâmplat”. Pe urmă crezu chiar că se 
întâmplase şi fu copleşită de o senzaţie de lipsă şi de dorinţă 


fizică. Se gândea: „Nu are să mai fie niciodată”, şi plutea 
ameţită, simțind o jale dureroasă şi o dorinţă erotică, gândindu- 
se la trupul lui Red, privindu-şi mâna cum ţine sticla goală peste 
pahar. 

„Ai băut tot”, spuse Popeye. „Ridică-te acum. Dansează să-ţi 
treacă.” Dansară iarăşi. Ea se mişca ţeapănă şi languroasă cu 
ochii deschişi, dar fără să vadă nimic; trupul i se lăsă condus de 
ritmul muzicii fără să audă o vreme melodia. Pe urmă îşi dădu 
seama că orchestra cânta acelaşi cântec ca atunci când Red îi 
ceruse să danseze cu el. Dacă era aşa, atunci nu se putea să se 
fi întâmplat. Simti un val uriaş de uşurare. Nu era prea târziu; 
Red era încă viu; simţea valuri lungi, cutremurătoare, de dorinţă 
fizică trecându-i peste trup, făcând să-i piară culoarea de pe 
buze, să i se înfunde ochii în orbite într-o ameţeală cutremurată. 

Erau la masa de joc cu zaruri. Se auzi pe sine însăşi strigând 
la zaruri. Le arunca şi câştiga; fisele se adunau în faţa ei, pe 
când Popeye le trăgea conducându-i jocul, corectându-i-l cu 
vocea lui moale, certăreaţă. Era în picioare alături de ea, mai 
scund decât ea. 

El avea acum paharul cu zaruri. Ea era în picioare alături de 
el, vicleană, simțind dorinţa cum o străbătea valuri după valuri, 
împletită cu muzica şi cu mirosul propriului ei trup. Se linişti. Se 
dădu infinitezimal de încet la o parte până când altcineva îi luă 
locul. Pe urmă străbătu încăperea mergând repede şi cu grijă 
către uşă, dansatorii, muzica învârtindu-se încet în jurul ei într- 
un val strălucitor, imens. Masa la care fuseseră cei doi bărbaţi 
era goală acum, dar ea nici nu se mai uită într-acolo. Intră pe 
coridor. Un chelner îi ieşi înainte. 

„Cameră”, spuse ea. „Repede.” 

Camera cuprindea o masă şi patru scaune. Chelnerul aprinse 
lumina şi se opri în uşă. Ea îşi zvâcni mâna spre el; el ieşi. Se 
sprijini de masă pe braţele încrucişate, privind uşa până când 
intră Red. 

Se îndreptă spre ea. Ea nu se mişcă. Ochii ei începură să 
devină tot mai întunecaţi, ridicându-i ţeasta peste o semilună de 
alb, fără orbite, cu rigiditatea oarbă a ochilor unei statui. Incepu 
să spună „Ah-ah-ah-ah” cu o voce pierdută, cu trupul arcuindu-i- 
se încet spre spate ca şi cum ar fi fost supusă unei torturi 
delicioase. Când el o atinse, ea se destinse ca un arc, 
azvârlindu-se asupra lui, cu gura căscată şi urâtă ca a unui 


peşte muribund şi îşi frecă şoldurile de el. 

El îşi eliberă faţa cu de-a sila. Cu şoldurile frecându-i-se mai 
departe de el, cu gura căscată şi buzele răsfrânte în afară, ea 
începu să vorbească. „Repede, Oriunde. L-am părăsit. l-am 
spus. Nu-i vina mea. E vina mea? N-ai nevoie de pălărie şi nici 
eu. El a venit aici să te omoare, dar eu i-am spus că i-am dato 
şansă. Nu a fost vina mea. Acum suntem numai noi doi. Fără el 
să mai stea să se uite. Haide. Ce mai aştepţi?” Işi încordă gura 
spre el, trăgându-i capul în jos, scoțând un geamăt ca un 
schelălăit. El îşi ţinea faţa într-o parte. „l-am spus că asta fac. l- 
am spus dacă mă aduci aici. «[i-am dat o şansă», i-am spus. Şi 
acuma el i-a adus pe ăia aici să te omoare. Dar ţie nu ţi-e frică. 
Nu-i aşa?” 

„Ştiai asta când mi-ai telefonat?” întrebă el. 

„Ce? El a zis că să nu te mai văd. A zis că te omoară. Dar m-a 
urmărit când am telefonat. L-am văzut. Dar ţie nu ţi-e frică. El 
nici măcar nu-i bărbat, dar tu eşti. Tu eşti bărbat. Tu eşti 
bărbat.” Incepu să freamete lipindu-se de el, trăgându-l de cap, 
murmurându-i epitetul acela obscen, ca un papagal, cu saliva 
curgându-i palidă peste buzele fără sânge. „[i-e frică?” „De 
prăpăditul ăsta drogat?” Ridicând-o pe sus, el se întoarse astfel 
ca să fie cu faţa spre uşă şi-şi eliberă mâna dreaptă. Ea nu 
părea să-şi fi dat seama că el se mişcase. 

„Te rog. Te rog. Te rog. Te rog. Nu mă mai face să aştept. Ard 
toată.” 

„Bine. Tu du-te-n spate. Aşteaptă până-ţi fac semn. Te duci în 
spate?” 

„Nu mai pot să aştept. Trebuie. Ard toată, îţi spun.” Se 
agăţase de el. Impreună se clătinau prin cameră spre uşă, el 
având grijă s-o ţină înspre dreapta lui; ea, într-o ameţeală 
voluptuoasă, inconştientă că se mişcau, agăţându-se de el ca şi 
când ar fi vrut să-l atingă cu toată suprafaţa trupului deodată. El 
se eliberă şi o împinse pe coridor. 

„Haide, du-te”, spuse el. „Vin şi eu imediat.” 

„Nu stai mult? Ard toată. Mor, îţi spun.” 

„Nu. Nu stau mult. Du-te acum.” 

Cânta muzica. Ea înaintă pe coridor clătinându-se puţin pe 
picioare. Se gândea că se sprijină de pereţi, când constată că de 
fapt dansa iarăşi; apoi că dansa cu doi bărbaţi deodată; pe urmă 
îşi dădu seama că nu dansa, ci se mişca spre uşă între bărbatul 


care mesteca gumă şi cel cu haina încheiată. Încercă să se 
oprească, dar ei o ţineau de subsuori; deschise gura să ţipe, 
aruncând o ultimă privire disperată prin camera care se rotea în 
jurul ei. 

„Tipă tu”, spuse bărbatul cu haina încheiată. „Încearcă o 
singură dată.” 

Red era la masa cu zaruri. Ea îi văzu capul întors, cu paharul 
în mâna ridicată. Cu el îi adresă un salut scurt, vesel. O văzu 
dispărând pe uşă, între cei doi bărbaţi. Pe urmă privi scurt în jur, 
prin cameră. Faţa îi era liniştită, calmă, dar avea două linii albe 
sub nări şi fruntea îi era umedă. Scutură paharul şi aruncă 
zarurile. 

„Unsprezece”, spuse crupierul. 

„Lasă-le jos”, spuse Red. „Mai pasez de un milion de ori în 
noaptea asta.” 

O ajutară pe Temple să urce în maşină. Bărbatul cu haina 
încheiată se aşeză la volan. Acolo unde terenul de parcare se 
unea cu aleea care ducea spre şosea, era staționată o maşină 
prelungă de turism. Când trecură pe lângă ea, Temple văzu 
aplecându-se spre un chibrit ţinut în palme profilul delicat, 
coroiat, al lui Popeye, pe sub pălăria piezişă, aprinzându-şi 
ţigara. Chibritul zbură afară ca o stea muribundă în miniatură, 
pierind împreună cu profilul în întuneric, în iuţeala cu care ei 
trecură pe lângă el. 


XXV 

Mesele fuseseră împinse la un capăt al estradei de dans. Pe 
fiecare era o faţă de masă neagră. Perdelele erau încă trase; o 
lumină densă, de culoarea somonului, se cernea prin ele. Chiar 
sub platforma orchestrei era aşezat sicriul. Era unul scump, 
negru, cu mânere de argint, acoperit de o mulţime de flori. In 
jerbe şi coroane şi alte simboluri asociate ritualului funebru, 
florile păreau să se reverse în valuri simbolice peste sicriu şi 
peste estradă şi peste pian, cu mirosul lor dens, apăsător. 

Proprietarul localului se mişca printre mese, stând de vorbă 
cu cei veniţi pe măsură ce aceştia intrau şi-şi găseau locuri. 
Chelnerii negri, în cămăşi negre sub jachetele lor scrobite, 
începuseră să treacă cu pahare şi sticle de bere nealcoolizată. 
Se mişcau cu o discreţie impresionantă şi cuviincioasă; de pe 
acum scena era intensă, cu un aer înăbuşit, macabru, puţin 
febril. 

Arcada dinspre sala de zaruri era drapată în negru. O pânză 
neagră era aşezată peste masa de zaruri pe care începuseră să 
se strângă revărsările de forme ale florilor. Oamenii intrau 
mereu, bărbaţii în haine negre de o sobrietate cuviincioasă, alţii 
în culori mai deschise, în nuanțele luminoase ale primăverii, 
sporind atmosfera de paradox macabru. Femeile - cele mai 
tinere - purtau şi ele culori deschise, iar pe cap pălării şi 
basmale; cele mai în vârstă erau îmbrăcate în cenuşiu sobru şi 
negru şi bleumarin, şi străluceau de diamante; siluete de 
matroane semănând cu gospodinele în excursiile de duminică 
după-amiază. 

Camera începuse să zumzăie de vorbe stridente şi de şoapte. 
Chelnerii se mişcau cu tăvi înalte, precare, cu jachetele lor albe 
şi cămăşile negre semănând cu negativele unor fotografii. 
Proprietarul trecea pe la mese cu capul lui chel, cu un diamant 
uriaş la cravata neagră, urmat de debarasor, un bărbat gras, 
musculos, cu capul ca o ghiulea şi cu smochingul care părea pe 
punctul să-i plesnească în spate, ca o gogoaşă de mătase. 

Într-o sufragerie-separeu, la o masă drapată în negru, era un 
bol imens cu punci în care pluteau gheaţă şi felii de fructe. 
Alături era un bărbat gras într-un costum diform verzui, din 
mânecile căruia nişte manşete murdare cădeau peste mâinile cu 
unghii înnegrite. Gulerul pătat îi era răsucit la gât în cute moi, 
legat cu o cravată neagră, soioasă, cu un ac cu imitație de 


rubin. Faţa îi strălucea de grăsime şi umezeală şi îi invita pe cei 
strânşi în jurul bolului cu voce aspră: 

„Haideţi, fraţilor. Gene face cinste. Nu vă costă nimic. Veniţi 
încoace şi beţi şi voi. N-a fost om mai bun ca el.” Ei beau şi se 
trăgeau îndărăt, înlocuiţi de alţii cu paharele întinse. Din când în 
când intra câte un chelner cu gheaţă şi cu fructe şi le trântea în 
bol; dintr-un geamantan de sub masă Gene scotea sticle noi şi 
le deşerta în bol; pe urmă, cu un aer de proprietar, rugător, 
asudat, îşi relua monologul aspru, ştergându-şi faţa cu mâneca. 
„Haideţi, fraţilor. Gene face cinste. Eu nu sunt decât un 
traficant, dar el n-a avut niciodată un prieten mai bun ca mine. 
Veniţi încoace şi beti, fraţilor. Mai e.” 

Dinspre sala de dans venea muzică. Oamenii intrau şi îşi 
găseau scaune. Pe platformă era orchestra de la un hotel din 
centru, muzicanţii purtând haine de seară. Proprietarul şi un alt 
bărbat discutau cu dirijorul. 

„Să cânte jazz”, spunea al doilea bărbat. „Nimănui nu-i plăcea 
atâta să danseze ca lui Red.” 

„Nu, nu”, spuse proprietarul. „Până termină Gene să-i trateze 
cu whisky pe gratis, au să-nceapă să danseze. Nu e frumos.” 

„Ce spuneţi de «Dunărea Albastră»?” întrebă dirijorul. 

„Nu, nu; nu cântaţi blues-uri, vă spun”, spuse proprietarul, „E- 
un mort acolo.” 

„Dar asta nu-nseamnă blues-uri”, spuse dirijorul. 

„Dar ce-i asta?” întrebă al doilea bărbat. 

„Un vals. Strauss.” 

„Un venetic?” spuse al doilea bărbat. „Ce dracu'. Red a fost 
american. Poate că dumneata nu eşti, dar el era. Nu ştiţi ceva 
american? Cântaţi «Nu pot să vă dau altceva decât dragostea». 
Lui i-a plăcut totdeauna asta.” 

„Şi să-nceapă cu toţii să danseze?” spuse proprietarul. Privea 
îndărăt spre mesele unde femeile începuseră să vorbească mai 
strident. „Puteţi să începeţi cu «Mai aproape, Doamne, de tine», 
spuse, „şi mai găsim ceva sobru pe urmă. l-am spus lui Gene că 
e riscant cu punciul ăla, să înceapă aşa de curând. Eu 
propusesem să aşteptăm până pornim îndărăt spre oraş. Dar ar 
fi trebuit să ştiu că până la urmă cineva are să facă un carnaval 
din asta. Mai bine să începem solemn şi să aşteptaţi până vă fac 
eu semn.” 

„Lui Red nu i-ar fi plăcut solemn”, spuse al doilea bărbat. „Şi 


tu ştii asta.” 

„Atunci să se ducă în altă parte”, spuse proprietarul. „Eu am 
făcut asta ca un serviciu. Eu nu am casă de pompe funebre.” 

Orchestra cântă „Mai aproape, Doamne, de tine”. Publicul 
tăcu. O femeie în rochie roşie apăru cam nesigură pe picioare în 
uşă. „Hupi”, spuse, „adio, Red. El ajunge în iad înainte s-ajung 
eu la Little Rock.” 

„ŞŞ$ŞSŞI” spuseră nişte voci. Ea căzu pe un scaun. Gene veni 
în uşă şi rămase acolo până încetă muzica. 

„Haideţi, fraţilor”, strigă el, rotindu-şi braţele cu un gest larg 
de invitaţie, „veniţi şi beţi. Gene face cinste. Vreau ca-n zece 
minute să nu mai fie un gâtlej sau un ochi uscat aici”. Cei din 
spate trecură spre uşă. Proprietarul sări în picioare şi-şi smuci 
mâna spre orchestră. Trompetistul se ridică şi cântă solo „În 
acel adăpost al odihnei”, dar mulţimea din spate continua să se 
cearnă pe uşa unde Gene îşi agita braţele. Două femei de vârstă 
mijlocie plângeau liniştite sub pălăriile lor cu flori. 

Se vălureau vorbind tare în jurul bolului în care punciul 
scădea mereu. Dinspre sala de dans se auzea sunetul amplu al 
trompetei. Doi tineri murdari îşi făcură drum în jurul mesei 
strigând monoton „Faceţi loc! Faceţi loc” şi ducând cu ei 
geamantane. Le deschiseră şi aşezară sticlele pe masă, în timp 
ce Gene, plângând de-a binelea acum, le destupa şi le turna în 
bol. „Haideţi, fraţilor. Nu l-aş fi iubit mai mult nici dacă ar fi fost 
băiatul meu”, ţipa el răguşit, trăgându-şi mâneca peste faţă. 

Un chelner trecu pe lângă masă cu un bol cu gheaţă şi fructe 
şi se apucă să-l deşerte în bolul de punci. „Ce dracu' faci?” 
spuse Gene, „pui porcăria asta aici? Du-te dracului de aici.” 

„Ha-ha-ha!” strigau cu toţii, ciocnindu-şi cupele, înecând totul 
în vacarm în afară de pantomima pe care o oferea Gene dând la 
o parte bolul din mâna chelnerului şi apucându-se să toarne 
iarăşi alcool tare în bolul de punci, plescăindu-l în cupele şi 
peste cupele întinse spre el. Cei doi tineri deschideau sticlele cu 
furie. 

Ca împins de o nouă izbucnire a muzicii, proprietarul apăru în 
uşă cu faţa îndurerată, dând din mâini. „Haideţi, fraţilor”, strigă 
el, „să terminăm programul muzical. Ne costă bani.” 

„La dracu' cu banii” strigau ei. 

„Pe cine costă bani?” 

„Cui îi pasă?” 


„Pe cine costă bani?” 

„Cine ţine socoteala? Plătesc eu. Pe Dumnezeul meu, îi 
plătesc eu două înmormântări.” 

„Fraţilor! Fraţilor!” striga proprietarul. „Nu vă daţi seama că e 
un mort acolo, în sală?” 

„Pe cine costă bani?” 

„Cine zice de bere?” spuse Gene. „Bere?” spuse cu o voce 
spartă. „E cineva aici care mă insultă aducând vorba...” 

„li pare rău de banii pentru Red.” 

„Cui?” 

„Lui Joe, porcul ăsta de câine.” 

„Incearcă aici să mă insulte cineva.” 

„Să scoatem înmormântarea de aici atunci. Nu e singurul loc 
din oraş.” 

„Să-l scoatem pe Joe”. 

„Să-l băgăm pe porcul ăsta într-un sicriu. Să fie două 
înmormântări.” 

„Bere? Bere? E cineva care...” 

„Puneţi-l pe porcul ăsta într-un sicriu. Să vedeţi cum îi place.” 

„Puneţi-l pe porc într-un sicriu”, ţipă femeia în roşu. Se 
îngrămădiră spre uşă, unde stătea proprietarul şi-şi agita 
mâinile deasupra capului, acoperind vacarmul cu ţipetele lui 
stridente, apoi se întoarse pe călcâie şi fugi. 

In sala de alături cânta acum un cvintet de bărbaţi angajat de 
la un teatru de operetă. Cântau cântece de leagăn, cu o 
armonie intimă; cântau „Sonny boy”. Acum femeile mai în 
vârstă plângeau toate. Chelnerii le aduceau cupe de punci şi lor, 
şi ele şedeau acolo ţinând cupele în mâinile cu inele şi plângând. 

Orchestra cântă iarăşi. Femeia în roşu intră clătinându-se pe 
picioare. „Haide, Joe”, strigă ea, „dă drumul la joc. Scoate-l pe 
ţeapănul ăsta de-aici şi dă drumul la joc.” Un bărbat încercă s-o 
ţină; ea se întoarse spre el cu o izbucnire de vorbe murdare şi 
se îndreptă spre masa de zaruri acoperită de pânza neagră şi 
aruncă o coroană pe jos. Proprietarul fugi spre ea, urmat de 
debarasor. Proprietarul o înşfăcă pe femeie tocmai când ea mai 
apuca o coroană. Bărbatul care mai încercase s-o ţină interveni, 
femeia înjurându-l strident şi lovindu-i pe amândoi cu coroana. 
Debarasorul îl prinse pe bărbat de braţ; el se roti pe călcâie şi-l 
pocni pe debarasor, care-l azvârli cu un pumn până în mijlocul 
camerei. Mai intrară alţi trei bărbaţi. Al patrulea se ridică de pe 


jos şi toţi patru se aruncară asupra debarasorului. 

El îl trânti la pământ pe primul şi apoi se roti el însuşi pe 
călcâie şi sări cu o iuţeală incredibilă în sala principală. 
Orchestra cânta. Fu imediat înecată într-un pandemoniu 
dezlănţuit de scaune şi urlete. Debarasorul se roti iarăşi şi făcu 
faţă atacului celor patru bărbaţi. Se încolăciră; un al doilea 
bărbat zbură prin aer şi căzu pe podea pe spate; debarasorul se 
desprinse din braţele lor. Apoi îşi luă avânt şi se aruncă peste ei 
şi se clătinară cu toţii peste sicriu. Orchestra se oprise acum din 
cântat şi instrumentiştii se urcau pe scaune ţinându-şi în braţe 
instrumentele muzicale. Jerbele zburau peste tot; sicriul se 
clătina. „Prindeţi-l!” strigă o voce. Săriră cu toţii, dar sicriul căzu 
greoi la pământ, deschizându-se. Leşul se rostogoli încet şi 
cumpănit dinăuntru şi se opri cu faţa în mijlocul unei coroane. 

„Cântaţi ceva!” urlă proprietarul dând din mâini, „cântaţi. 
Cântaţi.” 

Când ridicară leşul de pe jos, se înălţă şi coroana prinsă de el 
printr-un fir de sârmă care-i intrase în obraz. Purtase pe cap o 
şapcă şi aceasta căzând într-o parte îi dezvălui o mică gaură 
albastră în mijlocul frunţii. Fusese umplută cu grijă cu ceară, dar 
ceara se scursese şi se pierduse. Nu o mai putură găsi, dar 
desprinzându-i cureaua din vârful şepcii îi traseră şapca în jos 
peste ochi. 


Când cortegiul se apropia de centrul oraşului, i se alăturară 
alte maşini. Automobilul-dric era urmat de şase automobile 
Packard cu capotele deschise, conduse de şoferi în livrea şi pline 
cu flori. Arătau toate identic şi erau de felul celor închiriate de 
agenţiile cele mai selecte. Urma apoi un şir nedesluşit de taxiuri, 
maşini, limuzine, care sporeau pe măsură ce procesiunea 
înainta încet prin cartierul rezidenţial, unde chipuri priveau pe 
sub jaluzele lăsate către şoseaua principală, care ducea afară 
din oraş, spre cimitir. 

Pe bulevard procesiunea îşi mări viteza, şirul de maşini 
urmând-o la intervale rapide. Curând maşinile particulare şi 
trăsurile începură să se rărească. La fiecare intersecţie apucau 
într-o parte şi într-alta până când în cele din urmă mai rămaseră 
doar dricul şi cele şase Packarduri, fiecare ducând câte un 
ocupant în afară de şoferul în livrea. Strada era acum lată şi cu 
trafic redus, cu o linie albă în mijloc care se pierdea în faţă în 


pustietatea netedă de asfalt. Curând, dricul ajunse să facă 
patruzeci de mile pe oră, apoi patruzeci şi cinci şi pe urmă 
cincizeci. 

Una dintre maşini opri la uşa casei lui Miss Reba. Ea cobori 
urmată de o femeie subţire în veşminte sobre, închise la 
culoare, şi cu ochelari de aur, şi de o femeie scurtă, grasă, cu o 
pălărie cu pene, cu faţa ascunsă de o batistă, însoţită de un 
copil cu capul ca o ghiulea, de cinci sau şase ani. Femeia cu 
batista continua să suspine cu icnete înecate în timp ce 
mergeau pe alee şi intrară în marchiză. Dincolo de uşa casei, 
câinii începură un vacarm în falset. Când Minnie deschise uşa, 
ţâşniră pe lângă picioarele lui Miss Reba. Ea îi dădu cu piciorul la 
o parte. Din nou ei o asaltară cu o cruzime mârâitoare; din nou 
ea îi izbi cu piciorul de perete în bufnete scurte. 

„Intraţi, intraţi”, spuse ea, cu mâna la piept. Odată ajunsă în 
casă, femeia cu batista începu să plângă zgomotos. 

„Nu era frumos?” se jelea ea. „Aşa frumos!” 

„Haide, haide”, spuse Miss Reba conducându-le spre camera 
ei, „haideţi să bem nişte bere. O să vă facă bine. Minnie!” 
Intrară în camera cu dulapul ornamentat, cu canapeaua, cu 
paravanul, cu portretul drapat în negru. „Staţi jos, staţi jos”, 
gâfâi împingându-le scaune. Se lăsă şi ea pe un scaun şi se 
aplecă înainte cu efort. 

„Unchiu' Bud, iubitule”, spuse femeia care plângea, 
ştergându-se la ochi cu batista, „vino şi descheie-i pantofii lui 
Miss Reba.” 

Băiatul îngenunche şi-i scoase pantofii lui Miss Reba. „Şi dac- 
ai să vrei să-mi aduci pantofii mei de casă de acolo, de sub pat, 
iubitule”, spuse Miss Reba. Băiatul aduse papucii. Intră Minnie, 
urmată de câini. Dădură buzna la Miss Reba şi începură să tragă 
de pantofii pe care tocmai şi-i scosese. 

„Marş!” spuse băiatul, lovindu-l pe unul dintre ei cu mâna. 
Capul câinelui se suci peste umăr, cu dinţii clănţănindu-i, cu 
ochii pe jumătate ascunşi, lucitori şi răuvoitori. Băiatul se dădu 
înapoi. „la încearcă să mă muşti, tu, porc de câine”, spuse. 

„Unchiu' Bud!” spuse femeia cea grasă, cu faţa ei rotundă, 
străbătută de cute grase şi brăzdată de lacrimi, întoarsă spre 
copil cu o surpriză şocată, penele tremurându-i precare 
deasupra. Capul Unchiului Bud era cu totul rotund, nasul 
împroşcat cu pistrui ca petele unei ploi torențiale de vară pe 


trotuar. Cealaltă femeie şedea ţeapănă, decentă, cu pince-nez 
de aur prins de un lanţ de aur şi cu părul cenuşiu frumos 
aranjat. Arăta ca o institutoare. „Ce idee!” spuse femeia cea 
grasă. „Cum poate să-nveţe asemenea cuvinte la o fermă din 
Arkansaw, nu pot să înţeleg.” 

„Prostii învaţă de peste tot”, spuse Miss Reba. Minnie lăsă pe 
masă o tavă cu trei halbe îngheţate. Unchiul Bud pândea cu ochi 
rotunzi ca cicoarea cum fiecare dintre ele lua câte una. Femeia 
cea grasă începu să plângă iarăşi. 

„Era aşa frumos!” se văicărea ea. 

„Cu toţii trebuie să trecem prin asta”, spuse Miss Reba. „Ei, 
măcar să fie o zi lungă”, şi ridică halba ei. Băură înclinându-se 
protocolar una spre alta. Femeia cea grasă îşi şterse ochii; cele 
două musafire îşi şterseră buzele cu gesturi corecte, decente. 
Cea subţire tuşi delicat într-o parte, ţinându-şi mâna la gură. 

„Ce bere bună”, spuse. 

„Nu-i aşa?” spuse cea grasă. „Eu totdeauna spun că asta-i cea 
mai mare plăcere când îi facem o vizită lui Miss Reba.” 

Incepură să stea de vorbă politicoase, în propoziţiuni corecte, 
neduse până la capăt, cu mici exclamaţii de aprobare. 

Băiatul se trăsese absent spre fereastră şi privea acum pe sub 
jaluzeaua ridicată. 

„Cât are să mai stea la dumneata, Miss Myrtle?” întrebă Miss 
Reba. 

„Până sâmbătă”, răspunse femeia cea grasă. „Pe urmă se 
duce îndărăt acasă. Mai schimbă şi el puţin dacă stă cu mine o 
săptămână sau două. Şi mie-mi place să stea cu mine.” 

„Copiii sunt aşa o mângâiere pentru oricine”, spuse cea slabă. 

„Da”, spuse Miss Myrtle. „Aia doi tineri aşa drăguţi mai sunt la 
dumneata, Miss Reba?” 

„Da”, spuse Miss Reba. „Dar cred c-o să trebuiască să mă 
scap de ei. Nu sunt eu cine ştie ce femeie naivă, dar n-are niciun 
rost să-i faci pe-ăştia tinerii să înveţe ce e rău pe lumea asta 
mai devreme decât trebuie. Eu mereu trebuie să le opresc pe 
fete să se învârtească aşa, fără rochii pe ele, prin casă, şi lor nu 
le place.” 

Băură din nou, politicos, ţinând halbele cu delicată grijă, mai 
puţin Miss Reba, care şi-o apucase pe a ei ca pe o armă, în 
vreme ce cealaltă mână zăcea pierdută pe pieptul ei mare. Îşi 
lăsă halba goală pe masă. „Mi-e aşa o sete, mi se pare”, spuse. 


„Dumneavoastră, doamnelor, nu mai vreţi una?” Ele murmurară 
ceremonios. „Minnie!” ţipă Miss Reba. 

Minnie veni şi umplu halbele din nou. „Mi-e cam ruşine”, 
spuse Miss Myrtle. „Dar Miss Reba are o bere aşa de bună. Şi, la 
urma urmelor, am avut o după-amiază aşa de grea.” 

„Mă şi mir că n-a fost şi mai ceva”, spuse Miss Reba. „Să dea 
atâta băutură pe gratis, cum a făcut Gene.” 

„Trebuie să fi costat o grămadă de bani”, spuse femeia cea 
slabă. 

„Te cred”, spuse Miss Reba. „Şi cine cu ce s-a ales de-aici? 
Spuneţi-mi şi 'mneavoastră. Decât cu privilegiul că şi-au avut tot 
localul plin cu oameni care n-au cheltuit niciun cent.” Işi lăsase 
halba pe masă, alături de scaun. Deodată îşi întoarse capul 
repede şi se uită la ea. Unchiul Bud era acum în spatele 
scaunului ei, sprijinindu-se de masă. „Nu te-ai atins de berea 
mea, nu-i aşa, băiete?” spuse. 

„Unchiu' Bud”, spuse Miss Myrtle. „Nu ţi-e ruşine? Vă spun 
drept, a ajuns într-aşa un hal, că nu mai îndrăznesc să-l mai duc 
nicăieri. N-am mai văzut un băiat ca ăsta, care să bea pe furiş 
atâta bere. Poţi să te duci afară acum să te joci. Haide.” 

„Da, vă rog”, spuse Unchiul Bud. Porni, dar nu într-o direcţie 
anume. Miss Reba bău şi îşi lăsă halba la loc pe masă şi se ridică 
în picioare. 

„Pentru că am fost cu toatele aşa agitate”, spuse ea, „poate 
că am să vă conving, doamnelor, să luăm o mică gustare cu un 
gin?” 

„Nu; într-adevăr”, spuse Miss Myrtle. 

„Miss Reba este o gazdă perfectă”, spuse cea slabă. „De câte 
ori m-ai auzit spunând asta, Miss Myrtle?” 

„Nici n-aş putea să-ţi spun, dragostea mea”, spuse Miss 
Myrtle. 

Miss Reba dispăru în spatele paravanului. 

„Ai mai văzut vreun iunie aşa de cald, Miss Lorraine?” întrebă 
Miss Myrtle. 

„N-am văzut niciodată”, spuse femeia cea slabă. Faţa lui Miss 
Myrtle începu să se crispeze iarăşi. Lăsându-şi halba jos, începu 
să se caute după batistă. 

„Uite aşa mă apucă câteodată”, spuse ea. „Şi când s-au 
apucat să cânte «Sonny Boy» şi toate celelalte. El era aşa 
frumos”, se văită ea. 


„Haide, haide”, spuse Miss Lorraine. „Bea puţină bere. Are să- 
ţi facă bine. Pe Miss Myrtle a apucat-o iar”, spuse ridicându-şi 
glasul. 

„Am inima prea simţitoare”, spuse Miss Myrtle. Pufnea în 
batistă, pipăind cu mâna după halbă. Pipăi o clipă şi apoi dădu 
de ea. Işi ridică repede ochii. „Unchiu' Bud!” spuse. „Nu ţi-am 
spus să te duci afară şi să te joci? Ai crede? Deunăzi, când am 
plecat de aici, m-am simţit atât de prost, că nu mai ştiam ce să 
fac. Mi-era ruşine să fiu văzută pe stradă cu un băiat aşa de 
beat ca tine.” 

Miss Reba ieşi de după paravan cu trei pahare cu gin. „Asta o 
să ne mai întărească”, spuse. „Stăm aici ca trei pisici bătrâne şi 
bolnave.” Se înclinară ceremonios şi băură, ştergându-se apoi la 
gură. Pe urmă începură să vorbească. Vorbeau toate deodată, 
iarăşi în propoziţiuni neterminate, dar fără pauze pentru a primi 
încuviinţări sau completări. 

„Noi, fetele”, spuse Miss Myrtle. „S-ar zice că bărbaţii nu ştiu 
cum să ne ia şi să ne lase exact aşa cum suntem. Ei ne fac să 
fim aşa cum suntem, şi pe urmă se aşteaptă de la noi să fim 
altfel. Se aşteaptă să nici nu ne mai uităm la un alt bărbat, în 
vreme ce ei vin şi pleacă cum poftesc.” 

„O femeie care vrea să se distreze cu mai mult de un singur 
bărbat deodată este o proastă”, spuse Miss Reba. „Bărbaţii 
înseamnă necazuri şi de ce să mai trebuiască să-ţi faci necazuri 
de două ori deodată? Şi femeia care nu poate să fie credincioasă 
unui bărbat bun când pune mâna pe el, pe unul care cheltuieşte 
în voie şi care nu-i face nicio supărare şi nu-i spune niciun 
cuvânt urât...” privindu-le, ochii începură să i se umple cu o 
expresie tristă, indicibilă, de disperare uimită şi răbdătoare. 

„Haide, haide”, spuse Miss Myrtle. Se aplecă şi-o mângâie 
uşor pe mâna ei uriaşă pe Miss Reba. Miss Lorraine scoase un 
sunet uşor, plescăit, cu limba. „Ai să începi iar.” 

„Era un bărbat atât de bun”, spuse Miss Reba. „Eram ca doi 
porumbei. Unsprezece ani am fost ca doi porumbei.” 

„Haide, draga mea; haide, draga mea”, spuse Miss Myrtle. 

„Mă apucă aşa câteodată”, spuse Miss Reba. „Când l-am 
văzut pe băiatul ăla zăcând acolo sub florile alea toate.” 

„N-a avut el mai multe decât a avut domnu' Binford”, spuse 
Miss Myrtle. „Haide, lasă. Bea puţină bere.” 

Miss Reba îşi trecu mâneca peste ochi. Bău puţină bere. 


„Ar fi trebuit să fie mai atent şi să nu se apuce să-şi încerce 
şansa cu fata lui Popeye”, spuse Miss Lorraine. 

„Bărbaţii nu se învaţă niciodată minte să fie mai atenţi, draga 
mea”, spuse Miss Myrtle. „Unde crezi că s-or fi dus, Miss Reba?” 

„Nu ştiu şi nici nu-mi pasă”, spuse Miss Reba. „Şi nici nu-mi 
pasă cât de repede pun mâna pe el şi-l prăjesc pentru că l-a 
omorât pe băiatul ăla. Nu-mi pasă deloc.” 

„Face în fiecare vară tot drumul până la Pensacola, s-o vadă 
pe mama lui”, spuse Miss Myrtle. „Un om care face aşa ceva nu 
poate să fie un om rău.” 

„Atunci nu ştiu ce numeşti dumneata un om rău”, spuse Miss 
Reba. „Eu mă străduiesc să ţin o casă respectabilă, care a mers 
douăzeci de ani ca o casă liniştită, discretă, şi el vrea să facă 
aici circ.” 

„Astea suntem noi, fetele”, spuse Miss Myrtle, „aducem 
numai necazuri şi avem parte numai de suferinţe.” 

„Am auzit că încă de acum doi ani nu era deloc un băiat aşa 
de bun”, spuse Miss Lorraine. 

„Eu am ştiut toată vremea”, spuse Miss Reba. „Un tânăr care 
aruncă banii în stânga şi în dreapta cu fetele şi nici nu se culcă 
niciodată cu niciuna. E împotriva firii. Toate fetele se gândeau 
că poate c-o fi având vreo femeiuşcă prin oraş, pe undeva, dar 
eu zic; şi ţineţi minte ce vă spun eu aici, că e ceva cum nu 
trebuie. E o chestiune ciudată pe aici, pe undeva.” 

„De cheltuit, cheltuia”, spuse Miss Lorraine. 

„Hainele şi bijuteriile pe care le-a cumpărat fata aia erau o 
adevărată ruşine”, spuse Miss Reba. „Era o rochie chinezească 
pe care a plătit o sută de dolari - de import - şi parfum cu zece 
dolari uncia, şi dimineaţa următoare când am intrat aici erau 
toate aruncate în colţ şi parfumul şi rujul sparte ca la un ciclon. 
Aşa făcea când se înfuria pe el, când o bătea el. După ce-a 
încuiat-o şi n-a mai lăsat-o să iasă din cameră. Şi-mi păzea 
intrarea aici în casă ca şi când ar fi fost...” Işi ridică halba de pe 
masă la buze. Pe urmă se opri, clipind. „Unde.-i...” 

„Unchiu” Bud”, spuse Miss Myrtle. Îl apucă pe băiat de braţ şi-l 
smulse din spatele scaunului lui Miss Reba şi-l scutură, capul lui 
rotund hâţânându-i-se pe umeri cu o expresie de idioţenie 
netulburată. „Nu ţi-e ruşine? Nu ţi-e ruşine? De ce nu te poţi ţine 
departe de berea doamnelor? Aş face bine să-ţi iau dolarul ăla 
îndărăt şi să-i cumpăr lui Miss Reba o cană de bere. Aşa am să şi 


fac. Acuma du-te acolo la fereastră şi stai acolo, auzi?” 

„Prostii”, spuse Miss Reba. „Nu mai rămăsese mult. Şi 
dumneavoastră aţi terminat, doamnelor, nu? Minnie!” 

Miss Lorraine îşi atinse buzele cu batista. În spatele 
ochelarilor, ochii i se roteau cu o privire voalată, tainică. Îşi lăsă 
mâna cealaltă peste pieptul plat, de fată bătrână. 

„Am uitat de inima dumitale, draga mea”, spuse Miss Myrtle. 
„Nu crezi c-ar fi mai bine să iei gin de data asta?” 

„Eu, de fapt...” spuse Miss Lorraine. 

„Da; te rog”, spuse Miss Reba. Se ridică greoaie şi mai aduse 
alte trei pahare de gin din spatele paravanului. Minnie intră şi 
umplu halbele. Băură, ştergându-şi apoi buzele. 

„Şi deci asta se întâmpla, da?” spuse Miss Lorraine. 

„Primul lucru pe care l-am aflat a fost când mi-a spus Minnie 
că e ceva mai special”, spuse Miss Reba. „Cum că el de-abia 
dacă venea aici, lipsea cam la fiecare a doua noapte şi că atunci 
când era aici nu era niciun semn dimineaţa următoare când 
făcea ea curat. li auzea certându-se şi zicea că ea voia să iasă şi 
el n-o lăsa. Cu toate rochiile alea pe care i le cumpăra, ştiţi, n-o 
lăsa să iasă din casă, şi ea se înfuria şi încuia uşa şi nu mai voia 
să-l lase să intre.” 

„Poate că s-o fi dus şi s-o fi tratat cu vreuna dintre glandele 
alea, glandele alea de maimuţă, şi l-or fi lăsat baltă”, spuse Miss 
Myrtle. 

„Pe urmă, într-o dimineaţă, a venit cu Red şi l-a dus sus acolo. 
Au stat cam o oră şi pe urmă au plecat, şi Popeye nu s-a mai 
arătat până a doua zi dimineaţă. Pe urmă el şi cu Red s-au întors 
şi au stat acolo cam o oră. Când au plecat, Minnie a venit şi mi-a 
spus cum stă chestia, aşa că a doua zi i-am aşteptat şi l-am 
chemat pe el aici şi i-am spus: «Uite ce, mă fecior de că...»” Se 
opri. O clipă toate trei rămaseră nemişcate, puţin aplecate 
înainte. Apoi îşi întoarseră capetele şi se uitară la băiatul care se 
sprijinea de masă. 

„Unchiu' Bud, iubitule”, spuse Miss Myrtle, „nu vrei să te duci 
şi să te joci în curte cu Reba şi cu domnu' Binford?” 

„Da, vă rog”, spuse băiatul. Se îndreptă spre uşă. Îl urmăriră 
cu privirea până când uşa se închise după el. Miss Lorraine îşi 
trase scaunul mai aproape de masă; îşi aplecară capetele 
laolaltă. 

„Şi asta făceau?” spuse Miss Myrtle. 


„Zic: «Eu duc casa asta de douăzeci de ani, dar e prima dată 
când aud că se petrece în ea aşa ceva. Dacă vrei s-o faci aşa cu 
fata ta», zic, «du-te altundeva s-o faci. Eu nu vreau să se 
transforme casa mea într-o porcărie franţuzească»”. 

„Porcul de câine”, spuse Miss Lorraine. 

„Trebuia să fi avut cap de ajuns să fi adus unu' bătrân şi 
urât”, spuse Miss Myrtle. „Să ne ducă pe noi, fetele, în ispită.” 

„Bărbaţii totdeauna se aşteaptă ca noi să rezistăm ispitei”, 
spuse Miss Lorraine. Şedea ţeapănă şi dreaptă ca o institutoare. 
„Porcul scârbos.” 

„Dar nu şi atunci când oferă ei ceva”, spuse Miss Reba. 
„Atunci să stai să-i vezi... În fiecare dimineaţă, timp de patru 
zile, au continuat aşa şi pe urmă n-au mai venit. O săptămână 
Popeye nu s-a mai arătat pe aici şi fata era nebună ca o iapă 
tânără. Mă gândeam c-o fi şi plecat din oraş cu vreo treabă, 
poate, până când mi-a spus Minnie că nu era plecat şi că-i 
dădea cinci dolari pe zi să n-o lase pe fată afară din casă şi nici 
să dea telefon. Şi eu încercam să-i trimit vorbă să vină s-o ia din 
casa mea pentru că eu nu vreau să se facă asemenea lucruri 
aici. Da, domnule, Minnie spunea că ei amândoi erau goi-puşcă 
ca doi şerpi şi că Popeye stătea la piciorul patului şi nici măcar 
nu-şi lua pălăria de pe cap şi scotea aşa, un fel de scâncet.” 

„Poate că-i aplauda pe ei”, spuse Miss Lorraine. „Porcul.” 

Se auziră paşi apropiindu-se pe hol; o auzeau pe Minnie 
ridicând tonul, certăreaţă. Se deschise uşa. Intră ţinându-l pe 
Unchiul Bud de mână, să nu cadă. Cu picioarele moi el se 
bălăngănea, cu faţa încremenită într-o expresie de idioţenie 
sticloasă. „Miss Reba”, spuse Minnie, „băiatu-ăsta a deschis 
frigiderul şi-a băut o sticlă întreagă de bere. Mă, băiatule”, 
spuse zgâlţâindu-l, „stai pe picioare!” El se legăna moale, cu 
faţa ţeapănă într-un rânjet idiotizat. Apoi pe chipul lui apăru o 
expresie de îngrijorare, de consternare; Minnie îl smuci repede 
într-o parte în momentul când începu să vomite. 


XXVI 

Când răsări soarele, Horace nu se culcase încă şi nici măcar 
nu se dezbrăcase. Termina tocmai o scrisoare către soţia lui, 
adresată acasă la tatăl ei, în Kentucky, cerându-i divorţul. Era 
aşezat la masă, privind spre unica filă scrisă curat şi lizibil, 
simțindu-se liniştit şi gol pentru prima dată de când îl 
descoperise pe Popeye pândindu-l de peste izvor cu patru 
săptămâni înainte. Stând acolo, începu să simtă miros de cafea 
de undeva. „Am să termin cu treaba asta şi pe urmă am să plec 
în Europa. Sunt bolnav. Sunt prea bătrân pentru aşa ceva. M-am 
născut prea bătrân pentru aşa ceva şi tânjesc amarnic după 
linişte.” 

Se bărbieri şi îşi făcu o cafea şi bău o ceaşcă şi mâncă puţină 
pâine. Când trecu prin faţa hotelului, autobuzul care aştepta 
trenul de dimineaţă era oprit la marginea trotuarului şi voiajorii 
comerciali tocmai urcau. Clarence Snopes era în grupul lor, 
ducând cu el un geamantan de culoare închisă. 

„Mă duc la Jackson pentru câteva zile cu o treabă”, spuse. 
„Păcat că nu te-am mai prins aseară. Mă întorc cu maşina. Cred 
că îţi aranjaseşi ceva pentru noapte, nu?” ÎI privea de sus pe 
Horace, masiv, flacid, cu intenţiile uşor de ghicit. „Aş fi putut să 
te duc într-un loc pe care nu-l ştie oricine. Unde un bărbat poate 
să facă orice dacă e de ajuns de mare ca să facă. Dar o să se 
mai ivească ocazia, pentru că oricum o să ne cunoaştem mai 
bine.” Işi cobori puţin glasul, trăgându-se într-o parte. „Să nu te 
mai gândeşti la cine ştie ce. Eu nu-s vorbăreţ deloc. Când sunt 
aici, în Jefferson, sunt un anumit fel de om; ce fac dincolo, în 
oraş, cu câţiva prieteni nu e treaba nimănui decât a mea şi a lor. 
Nu e corect aşa?” 

Mai târziu în dimineaţa aceea o văzu de departe pe sora lui 
mergând înaintea lui pe stradă, dând colţul şi dispărând pe o 
uşă. Incercă s-o găsească uitându-se prin toate prăvăliile din 
locul pe unde ar fi putut intra ea şi întrebându-i pe vânzători. Nu 
era în niciuna dintre ele. Singurul loc pe care nu-l cercetă era o 
scară urcând între două prăvălii, spre un coridor cu birouri la 
etajul întâi, unde unul dintre birouri era cel al procurorului 
districtual Eustace Graham. 

Graham era şchiop, ceea ce îi adusese alegerea în funcţia pe 
care o deţinea acum. Reuşise prin forţele proprii să intre la 
Universitatea statului şi s-o absolve; oraşul îşi aducea aminte de 


el ca adolescent, pe vremea când conducea căruţe şi camioane 
pentru tot felul de băcănii. În primul an la Universitate îşi 
câştigase o bună reputaţie prin faptul că era silitor. Servea la 
masă la cantină şi avea şi un contract oficial pentru livrarea 
scrisorilor la şi de la oficiul poştal la sosirea fiecărui tren, 
şontâcăind cu sacul de poştă pe umăr; un tânăr plăcut, cu faţa 
deschisă, având totdeauna un cuvânt bun pentru oricine şi o 
anumită rapacitate atentă în ochi. În cel de-al doilea an de studii 
renunţă la contractul său şi îşi dădu şi demisia din slujba de la 
cantină; avea acum şi un costum nou. Celor care-l ştiau le părea 
bine că reuşise să economisească de ajuns prin toate aceste 
silinţe ca să poată să-şi consacre timpul studiilor. Făcea dreptul 
şi profesorii îl pregăteau ca pe un cal de curse. lşi lua 
examenele bine, deşi fără distincţii. „Pentru că a fost handicapat 
la început”, spuneau profesorii. „Dacă ar fi pornit la fel ca 
ceilalţi... Are s-ajungă departe”, spuneau. 

De-abia după ce terminase şcoala aflară că timp de trei ani el 
jucase pocher în biroul unei firme care închiria căruţe şi cai, 
undeva în spate, cu obloanele trase. Când, la doi ani după ce 
terminase facultatea, fu ales în adunarea legislativă a statului, 
lumea începu să povestească o anecdotă din vremea când era 
student. 

Era la o partidă de pocher, în biroul din spatele grajdului. 
Graham era la rând să ceară. Il privise peste masă pe 
proprietarul grajdului, singurul adversar care rămăsese în joc. 

„Cât ai acolo, domnule Harris?” întrebase. 

„Patruzeci şi doi de dolari, Eustace”, spusese proprietarul. 
Eustace împinsese nişte fise spre miză. „Cât e acolo?” spusese 
proprietarul. 

„Patruzeci şi doi de dolari, domnule Harris.” 

„Hmmm”, spusese proprietarul. Îşi privise cărţile. „Câte cărţi 
luat, Eustace?” 

„Trei, domnule Harris.” 

„Hmmm. Cine a dat cărţile, Eustace?” 

„Eu, domnule Harris.” 

„Pas, Eustace.” 

Era procuror districtual de puţin timp, dar deja anunţase că 
avea să candideze pentru Congres în baza convingerilor sale 
politice, astfel că atunci când se găsi în faţa Narcissei în biroul 
său nu foarte aspectuos avea pe chip aceeaşi expresie ca atunci 


a 


când îşi împinsese cei patruzeci şi doi de dolari spre miza de pe 
masa de joc. 

„AŞ fi vrut doar să nu fie vorba de fratele tău”, spuse. „Nu-mi 
place să văd un tovarăş de arme, cum s-ar spune, cu un caz 
puţin promiţător.” Ea îl studia cu o privire vidă, învăluitoare. „În 
fond, noi trebuie să apărăm societatea, chiar dacă s-ar părea...” 

„Eşti sigur că nu poate să câştige?” întrebă ea. 

„Mda, primul principiu în drept este: «Doar Dumnezeu ştie ce 
are să facă juriul». Fireşte, nu te poţi aştepta...” 

„Dar nu crezi că are să câştige.” 

„Fireşte, eu...” 

„Ai motive întemeiate să crezi că nu poate. Presupun că ştii 
nişte lucruri în problema asta pe care el nu le ştie.” 

El o privi scurt. Apoi ridică un toc de pe birou şi începu să-i 
râcâie vârful peniţei cu coupe-papier-ul. „Ce spun acum e strict 
confidenţial. Incalc jurământul meu oficial; nu trebuie să-ţi spun 
asta. Dar s-ar putea să te scutesc de griji dinainte dacă am să-ţi 
spun că n-are nicio şansă. Ştiu cât are să fie el de dezamăgit, 
dar n-am ce face. Se întâmplă, de fapt, să ştim că omul acela e 
vinovat. Aşa că dacă e vreo cale pe care o ştii ca să-l scoţi pe 
fratele tău din problema asta, te-aş sfătui să o foloseşti. Un 
avocat care pierde este ca oricare altul care pierde, un jucător 
de baseball sau un negustor sau un doctor, treaba lui e să...” 

„Aşa că, atunci, cu cât pierde mai repede, cu atât mai bine, 
nu?” spuse ea. „Dacă l-ar spânzura odată pe omul ăsta şi-am 
termina cu toată chestia.” Mâinile lui deveniră complet imobile. 
Nu-şi ridică ochii. Ea spuse, cu voce rece şi egală: „Am motive 
să-l scot pe Horace din procesul acesta. Cu cât mai curând, cu 
atât mai bine. Acum trei seri, Snopes ăsta din adunarea 
legislativă a telefonat la noi acasă încercând să dea de el. A 
doua zi s-a dus la Memphis. Nu ştiu de ce. Va trebui să afli tu 
singur. Eu vreau doar ca Horace să iasă din toată chestia asta 
cât mai repede posibil.” 

Se ridică în picioare şi se îndreptă spre uşă. El merse 
şchiopătând să i-o deschidă; din nou ea îşi lăsă acea privire 
rece, de nepătruns, asupra lui, ca şi cum el ar fi fost un câine 
sau o vacă şi ea l-ar fi aşteptat să se dea la o parte din calea ei. 
Pe urmă ea plecă. El închise uşa şi tocmai executa greoi un pas 
de dans pocnind din degete în clipa când uşa se deschise iarăşi; 
îşi repezi mâinile spre cravată şi o privi pe ea, oprită în uşă, 


ţinând-o deschisă. 

„În ce zi crezi că o să se termine?” întrebă ea. 

„De fapt, ă... Sesiunea tribunalului se deschide în ziua de 
douăzeci”, spuse el. „Are să fie primul proces pe rol. Să zicem... 
Două zile. Sau trei, cel mult, cu ajutorul tău amabil. Şi nu trebuie 
să-ţi dau asigurări că asta va rămâne strict confidenţial între 
noi...” 

„Asta înseamnă douăzeci şi patru.” Apoi ea îl privi din nou. „Îţi 
mulţumesc”, spuse şi închise uşa. 

In seara aceea ea îi scrise Bellei că Horace avea să fie acasă 
în ziua de douăzeci şi patru. Îi telefonă lui Horace şi-i ceru 
adresa Bellei. 

„De ce?” întrebă Horace. 

„Am să-i scriu o scrisoare”, răspunse ea liniştită, fără nicio 
ameninţare în glas. „La dracu'”, se gândi Horace, cu telefonul 
mort acum în mână. „Cum aş putea să mă lupt cu nişte oameni 
care nici măcar nu se folosesc de subterfugii?” Dar uită repede, 
uită că ea îi telefonase. N-o mai văzu până la începerea 
procesului. 

Cu două zile înainte de a se deschide tribunalul, Snopes ieşi 
din sala de consultaţie a unui dentist şi se opri pe trotuar, 
scuipând. Scoase din buzunar o ţigară de foi învelită în hârtie 
aurită şi desfăcu hârtia şi-şi puse ţigara, binişor, între dinţi. Avea 
un ochi învineţit şi şaua nasului îi era legată cu un plasture 
murdar. „M-a lovit o maşină la Jackson”, le spusese acolo, în 
cabinet. „Dar să nu credeţi că n-am să-l fac pe porcul ăla să 
plătească”, spusese, arătând un teanc de documente gălbui. Le 
puse într-un portvizit, pe care-l băgă în buzunar. „Eu sunt 
american”, spuse. „Nu mă laud cu asta, pentru că aşa m-am 
născut. Şi am fost un baptist cumsecade toată viaţa. Sigur, nu 
sunt predicator şi nici fată bătrână; m-am mai învârtit şi eu cu 
băieţii pe ici, pe colo, dar eu cred că nu sunt deloc mai rău decât 
o grămadă de tipi care se fălesc cântând tare în biserică. Dar 
lucrul cel mai josnic şi mai ieftin pe lumea asta nu-i un negru; e 
un ovrei. Ne trebuie nişte legi împotriva lor. Legi drastice. Când 
un ovrei blestemat, un om de nimic, poate să vină într-o ţară 
liberă cum e a noastră şi doar pentru că are o diplomă în drept, 
atunci e cazul să punem capăt chestiilor de felul ăsta. Ovreiul e 
lucrul cel mai josnic din toată Creaţia. Şi tipul cel mai josnic al 
ovreiului este un avocat ovrei. Şi tipul cel mai josnic al 


avocatului ovrei este un avocat ovrei din Memphis. Când un 
avocat ovrei poate să reţină un american, un alb, şi să nu-i dea 
decât zece dolari pentru un lucru pe care doi americani, 
gentlemeni din Sud autentici, un judecător care locuieşte în 
capitala statului Mississippi şi un avocat care are să fie un om la 
fel de mare ca şi tatăl lui într-o zi, şi judecător pe deasupra, 
când ei îi dau de zece ori mai mult pentru acelaşi lucru decât dă 
ovreiul ăla nenorocit, atunci avem nevoie să se facă o lege. Eu 
am cheltuit mult toată viaţa mea; tot ce-am avut a fost al 
prietenilor mei. Dar când un ovrei nenorocit, împuţit, o pleavă, 
refuză să plătească unui american o zecime din ceea ce un alt 
american, şi încă judecător pe deasupra...” 

„Atunci de ce i-ai vândut-o?” spuse bărbierul. 

„Ce?” spuse Snopes. Bărbierul se uita la el. 

„Ce încercai să vinzi la maşina aia care a intrat în dumneata?” 
întrebă bărbierul. 

„la o ţigară”, spuse Snopes. 


XXVII 

Procesul fusese fixat pentru douăzeci iunie. La o săptămână 
după vizita lui la Memphis, Horace îi telefonă lui Miss Reba. 
„Voiam doar să ştiu dacă mai e acolo” spuse. „Să pot să dau de 
ea dacă am nevoie.” 

„E aici”, spuse Miss Reba. „Dar de dat de ea, asta nu-mi 
place. Nu vreau poliţişti aici, decât dacă sunt clienţii mei.” 

„Are să vină doar un aprod”, spuse Horace. „Cineva care să-i 
dea o hârtie în mână.” 

„Să facă asta poştaşul, atunci”, spuse Miss Reba. „Vine pe aici 
oricum. Şi încă în uniformă. Nu arată în ea mai rău decât un 
poliţist în uniforma lui, oricum. S-o facă el.” 

„Eu nu vreau să-ţi fac greutăţi”, spuse Horace. „Nu vreau să-ţi 
fac necazuri.” 

„Ştiu că nu vrei”, spuse Miss Reba. Vocea i se auzea subţire, 
aspră, pe fir. „Nici n-am să te las să faci aşa ceva. Minnie s-a 
apucat şi a plâns azi-noapte după porcul ăla care a părăsit-o, şi 
eu şi cu Miss Myrtle şedeam amândouă aici şi am început şi noi 
să plângem. Eu şi cu Minnie şi cu Miss Myrtle. Am băut o sticlă 
întreagă de gin. Nu pot să-mi permit aşa ceva. Aşa că să nu mai 
trimiţi sticlei aici cu scrisori pentru nimeni. Îmi telefonezi şi eu îi 
dau pe amândoi afară în stradă şi poţi să-i arestezi acolo.” 

In seara de nouăsprezece îi telefonă din nou. Cu greu luă 
legătura cu ea. 

„Au plecat”, spuse ea. „Amândoi. Nu citeşti ziarele?” 

„Ce ziare?” întrebă Horace. „Alo. Alo.” 

„Nu mai sunt aici, ţi-am spus”, spuse Miss Reba. „Nu ştiu 
nimic despre ei şi nici nu vreau să ştiu nimic decât că cine are 
să-mi plătească camera pe o săptămână...” 

„Dar nu poţi să afli unde s-a dus ea? S-ar putea să am nevoie 
de ea.” 

„Nu ştiu nimic şi nici nu vreau să ştiu nimic”, spuse Miss 
Reba. Auzi cum lasă deoparte receptorul. Dar legătura nu se 
întrerupse imediat. Auzi receptorul căzând pe masa unde era 
telefonul şi pe Miss Reba ţipând după Minnie. „Minnie. Minnie.” 
Apoi o mână ridică receptorul şi-l aşeză în furcă şi îi sună în 
ureche tonul. După o vreme, o voce detaşată, cu accent sudic 
spuse: „Disident din Pine Bluff... Yankeu.” 

Procesul începu a doua zi. Pe masă se aflau obiectele pe care 
le adusese procurorul districtual: glonţul din ţeasta lui Tommy, 


un urcior de lut conţinând whisky de porumb. 

„Am s-o chem pe doamna Goodwin ca martoră”, spuse 
Horace. Nu privi îndărăt în sală. Simţea ochii lui Goodwin în 
spatele lui pe când o ajută pe femeie să ia loc. Ea depuse 
jurământul, ţinându-şi copilul în poală. Işi repetă povestea aşa 
cum i-o spusese şi lui a doua zi după ce se îmbolnăvise copilul. 
Goodwin încercă s-o întrerupă de două ori şi fu redus la tăcere 
de judecător. Horace nu voia să se uite la el. 

Femeia îşi termină istorisirea. Şedea ţeapănă în scaun, în 
rochia ei curată, uzată, cenuşie, cu pălăria cu voalul cârpit, cu 
garnitura purpurie pe umăr. Copilul zăcea în poala ei, cu ochii 
închişi, în imobilitatea aceea de drogat. O vreme mâna ei se 
aşeză peste faţa lui, schiţând gesturi inutile, materne, ca şi când 
nu şi-ar fi dat seama ce face. 

Horace se duse şi se aşeză la locul lui. Atunci abia îl privi pe 
Goodwin. El şedea liniştit acum, cu braţele încrucişate şi cu 
capul puţin plecat, dar Horace vedea că, pe faţa lui întunecată, 
nările îi erau albicioase, ca de ceară, din cauza furiei. Se aplecă 
spre el să-i şoptească ceva. Dar Goodwin nu se mişcă. 

Procurorul districtual era acum întors cu faţa spre femeie. 

„Doamnă Goodwin”, spuse el, „la ce dată v-aţi căsătorit cu 
domnul Goodwin?” 

„Obiecţie!” spuse Horace ridicându-se în picioare. 

„Acuzarea poate demonstra că această întrebare este 
relevantă?” întrebă judecătorul. 

„Renunţ, domnule judecător”, spuse procurorul districtual 
privind spre juriu. 

Când curtea îşi suspendă dezbaterile în acea zi, Goodwin 
spuse cu amărăciune: „Da, mi-ai spus că ai să mă omori într-o 
zi, dar nu m-am gândit că vorbeai serios. Nu credeam că 
dumneata...” 

„Nu fi prost”, spuse Horace. „Nu vezi că procesul dumitale e 
câştigat?” Că încearcă să-l discrediteze pe martorul dumitale?” 
Dar când plecară de la închisoare, el o surprinse pe femeie 
privindu-l tot cu acea rezervă profundă, ştiutoare. „Nu trebuie 
să-ţi faci deloc griji, îţi spun. S-ar putea să te pricepi mai bine ca 
mine cum se face whisky-ul sau dragostea, dar eu mă pricep 
mai bine decât dumneata la procedurile penale, ţine minte 
asta.” 

„Nu crezi că am făcut o greşeală?” 


„Ştiu că n-ai făcut nicio greşeală. Nu înţelegi că asta le aruncă 
în aer toată acuzarea? Lucrul cel mai bun la care pot spera 
acuma este un balotaj în juriu. Şi nu e nicio şansă la cincizeci de 
aşa ceva. lţi spun, are să iasă din închisoare mâine om liber.” 

„Atunci cred că e timpul să-ţi plătim.” 

„Da”, spuse Horace, „bine. Vin diseară.” 

„Diseară?” 

„Da. S-ar putea să te mai cheme să depui mărturie mâine. Am 
face mai bine să ne pregătim.” 

La ora opt intră în curtea femeii nebune. Ardea un singur bec 
în adâncimile ascunse ale casei, asemenea unui licurici agăţat 
într-o tufă de trandafir sălbatic, dar femeia nu-şi făcu apariţia 
când o chemă. Se duse la uşă şi bătu. O voce stridentă strigă 
ceva; el aşteptă un moment. Era pe punctul să mai bată o dată 
când auzi vocea din nou, stridentă şi sălbatică şi pierdută, ca din 
depărtare, ca sunetul unui fluier subţire, îngropat de o avalanșă. 
Dădu ocol casei prin ierburile uscate, care-i ajungeau până la 
mijloc. Uşa bucătăriei era deschisă. Acolo era lampa, cu lumina 
slabă în sticla afumată, umplând camera - o dezordine de forme 
pânditoare mirosind urât a trup femeiesc - nu cu lumină, ci cu 
umbră. Nişte ochi albi se rostogoliră într-un cap înalt, strâmt 
spre vârf, ca o ghiulea, lucind cafeniu peste o cârpă zdrenţuită, 
transformată într-un fel de salopetă. La o distanţă de negru, 
nebuna se întoarse de la un dulap deschis, dându-şi la o parte 
părul lăţos cu antebraţul. 

„Căţeaua dumitale s-a dus la închisoare”, spuse ea. „Du-te 
după ea.” 

„La închisoare?” spuse Horace. 

„Aşa ţi-am spus. Unde sunt oamenii buni. Când ai bărbat, 
ţine-l la puşcărie, să nu mai poată să te bată la cap.” Se întoarse 
către negru cu o sticlă mică în mână. „Haide, iubitule. Dă-mi un 
dolar pe ea. Ai bani destui.” 

Horace se întoarse în oraş, la închisoare. Îl primiră. Urcă 
scările; temnicerul încuie o uşă după el. 

Femeia îl primi în celulă. Copilul zăcea pe pat. Goodwin era 
aşezat lângă el, cu braţele încrucişate, cu picioarele întinse, în 
atitudinea unui om ajuns în ultima fază a epuizării fizice. 

„De ce stai acolo, în faţa ferestrei?” spuse Horace. „De ce nu 
te duci într-un colţ, să punem o saltea peste dumneata?” 

„Ai venit să vezi cum o face, nu?” spuse Goodwin. „De, aşa şi 


trebuie. E treaba dumitale. Ai promis că n-au să mă spânzure, 
nu?” 

„Mai ai un ceas încă”, spuse Horace. „Trenul de Memphis nu 
ajunge aici până la opt treizeci. Are şi el, desigur, destulă minte 
să nu vină aici în maşina aia de culoarea canarului!” Se întoarse 
spre femeie. „Dar dumneata! Aveam o părere mai bună despre 
dumneata. Ştiu că el şi cu mine suntem nişte proşti, dar mă 
aşteptam la ceva mai bun din partea dumitale.” 

„li faci un bine”, spuse Goodwin. „S-ar fi putut să se agaţe de 
mine până când ar fi ajuns prea bătrână ca să mai poată pune 
mâna pe un bărbat ca lumea. Dacă îmi promiţi doar că ai să faci 
rost de o rentă, ceva, pentru copil, ca s-o schimbe când se face 
mare, am să fiu mai liniştit.” 

Femeia se întorsese spre pat. Îşi ridicase copilul în poală. 
Horace se îndreptă spre ea. Spuse: „Dumneata vino acuma. Nu 
are să i se întâmple nimic. E în siguranţă aici. El ştie asta. 
Trebuie să te duci acasă să dormi puţin, pentru că o să plecaţi 
amândoi mâine de aici. Haide acuma.” 

„Eu zic că mai bine stau”, spuse ea. 

„Dă-o dracului, dumneata nu ştii că a te pune singură în 
situaţia să ţi se întâmple un dezastru e cel mai sigur fel în care-l 
şi faci să se întâmple? Nu te-a învăţat asta propria dumitale 
experienţă? Lee ştie. Lee, fă-o să înceteze să se mai poarte 
aşa.” 

„Du-te, Ruby”, spuse Goodwin. „Du-te acasă şi culcă-te.” 

„Eu zic că mai bine stau”, spuse ea. 

Horace se oprise în picioare lângă ei. Femeia stătea 
îngândurată, aplecată spre copil, cu faţa plecată, şi tot trupul îi 
era nemişcat. Goodwin se rezemase de perete, cu încheieturile 
cafenii ale mâinilor împreunate în mânecile decolorate ale 
cămăşii. „Grozav bărbat mai eşti”, spuse Horace. „Nu-i aşa? Aş 
vrea să te vadă juriul acum, încuiat într-o celulă de beton, 
speriind femeile şi copiii cu poveştile astea ale dumitale de două 
parale. Şi-ar da seama că n-ai destul curaj să omori pe cineva.” 

„Mai bine du-te dumneata şi te culcă”, spuse Goodwin. „Am 
putea dormi aici, dacă n-ar fi aşa zgomot.” 

„Nu; ar fi un lucru prea înţelept pentru unii ca noi”, spuse 
Horace. leşi din celulă. Paznicul îi descuie uşa şi el părăsi 
clădirea închisorii. După zece minute se întoarse cu un pachet. 
Goodwin nu se mişcase din loc. Femeia îl privea cum desface 


pachetul. Conţinea o sticlă de lapte, o cutie de bomboane şi un 
pachet de ţigări de foi. li dădu lui Goodwin o ţigară şi îşi luă şi el 
una. „l-ai adus biberonul, nu?” 

Femeia scoase un biberon dintr-o boccea de lângă pat. „Mai e 
ceva în el”, spuse. Il umplu din sticlă. Horace îşi aprinse ţigara, 
apoi i-o aprinse şi lui Goodwin. Când se uită iarăşi, biberonul nu 
se mai vedea. 

„Nu e vremea încă să-i dai de mâncare?” întrebă el. 

„Îl încălzesc”, spuse femeia. 

„A”, spuse Horace. Işi trase scaunul lângă peretele opus faţă 
de cel unde se afla patul. 

„Ai loc aici, pe pat”, spuse femeia. „E mai moale. Puțin.” 

„Nu de ajuns ca să-mi schimb locul”, spuse Horace. 

„Uite ce”, spuse Goodwin, „dumneata du-te acasă. N-are rost 
să faci toate astea.” 

„Avem puţină treabă”, spuse Horace. „Avocatul acela are s-o 
cheme iarăşi mâine dimineaţă. E singura lui şansă: să-i 
discrediteze într-un fel depoziţia. Dumneata ai putea încerca să 
dormi puţin până aranjăm noi chestia asta.” 

„Bine”, spuse Goodwin. 

Horace începu s-o instruiască pe femeie, plimbându-se în sus 
şi în jos prin celula îngustă. Goodwin îşi termină ţigara şi rămase 
iarăşi nemişcat, cu braţele împreunate şi capul plecat. Ceasul de 
deasupra pieţei bătu nouă şi apoi zece. Copilul scânci, se mişcă 
puţin. Femeia se opri şi îl schimbă şi scoase biberonul de sub 
coapsă şi îl hrăni. Apoi se aplecă iarăşi atentă şi-l privi pe 
Goodwin în faţă. „A adormit”, şopti ea. 

„Să-l întindem?” şopti Horace. 

„Nu. Lasă-l să stea aşa.” Mişcându-se tăcută, îl întinse pe 
copil pe pat şi ea se trase la celălalt capăt. Horace îşi duse 
scaunul lângă ea. Vorbeau acum în şoaptă. 

Ceasul bătu unsprezece. Horace o dădăcea mai departe, 
recapitulând iarăşi şi iarăşi scena, aşa cum şi-o imagina. In cele 
din urmă spuse: „Cred că asta e tot. [ii minte acuma? Dacă te 
întreabă ceva la care nu poţi să răspunzi cu exact cuvintele pe 
care le-ai învăţat în seara asta, stai o clipă şi nu răspunzi nimic. 
Am eu grijă după aceea de ce urmează. Ţii minte acuma?” 

„Da”, şopti ea. El îşi întinse mâna şi luă cutia de bomboane de 
pe pat şi o deschise, hârtia poleită foşnind uşor. Ea luă o 
bomboană. Goodwin nu se mişcase. Ea îl privi, apoi se uită la 


deschizătura îngustă a ferestrei. 

„Lasă asta”, şopti Horace. „Nu-l poate atinge prin crăpătura 
asta nici măcar cu un ac de pălărie, cu atât mai puţin cu un 
glonţ. Nu-ţi dai seama?” 

„Da”, spuse ea. Îşi ţinea bomboana în mână. Nu-l privea. „Ştiu 
la ce te gândeşti”, şopti ea. 

„La ce?” 

„Când te-ai dus la casa aceea şi eu nu eram acolo. Ştiu la ce 
te gândeşti.” Horace o privea, îi privea faţa întoarsă de la el. 
„Spuneai că astă-noapte vine momentul să plătesc.” 

El o privi o vreme. „Aha”, spuse. „O tempora! O mores! O, la 
dracu'! Voi, mamiferele astea stupide, n-o să puteţi să credeţi 
niciodată că vreun bărbat, orice bărbat... Credeai că pentru asta 
veneam? Credeai că dacă aş fi vrut aşa ceva aş fi aşteptat 
atât?” 

Ea îl privi scurt. „Nu ţi-ar fi folosit la nimic dacă n-ai fi 
aşteptat.” 

„Ce? A, bine. Dar ai fi făcut-o astă-noapte?” 

„Credeam că asta...” 

„Şi ai face-o acum, atunci?” Ea aruncă o privire spre Goodwin. 
Sforăia puţin. „A, nu vreau să spun că în momentul acesta”, 
şopti el. „Dar eşti dispusă să plăteşti la cerere.” 

„Am crezut că asta voiai să spui. Ţi-am spus că noi nu avem... 
Dacă asta nu ajunge ca să plătească, nu te condamn.” 

„Nu e asta. Ştii că nu e asta. Dar nu poţi să înţelegi că cineva 
ar putea face un lucru doar pentru că ştie că e drept, e necesar 
pentru armonia lucrurilor ca el să fie făcut?” 

Femeia îşi întoarse bomboana încet între degete. „Am crezut 
că eşti supărat din cauza lui.” 

„A lui Lee?” 

„Nu. A lui”. Atinse copilul. „Pentru că a trebuit să-l aduc cu 
noi.” 

„Vrei să spui, cu el la picioarele patului, poate? Poate că să-l fi 
şi ţinut în vremea asta, ca să nu cadă jos?” 

Ea îl privea cu ochi gravi şi goi şi contemplativi. Afară ceasul 
bătu douăsprezece. 

„Dumnezeule”, şopti el. „Ce fel de bărbaţi ai cunoscut 
dumneata?” 

„L-am scos o dată de la puşcărie în felul acesta. De la 
Leavenworth, chiar. Când ştiau că e vinovat.” 


„Ai făcut-o?” spuse Horace. „Uite. Mai ia una. Pe asta ai topit- 
0.” Ea îşi privi degetele pătate de ciocolată şi bomboana diformă 
acum. Horace îi întinse batista lui. i 

„Am s-o murdăresc”, spuse ea. „Stai puţin.” Işi şterse 
degetele de veşmântul pe care i-l schimbase copilului şi se 
aşeză iarăşi, cu mâinile încrucişate în poală. Goodwin sforăia 
acum regulat. „Când el s-a dus în Filipine, pe mine m-a lăsat la 
San Francisco. Mi-am luat o slujbă şi locuiam în holul unei case 
şi făceam de mâncare la un reşou cu gaz, pentru că îi spusesem 
c-am s-o fac. Nu ştiam cât avea să fie plecat, dar îi promisesem 
şi el ştia c-am s-o fac. Când l-a omorât pe soldatul ălălalt pentru 
negresa aia, eu nici măcar nu ştiam. N-am primit nicio scrisoare 
de la el timp de cinci luni. Doar când am întins un ziar peste o 
etajeră acolo unde lucram eu am văzut că regimentul lui se 
întorcea acasă, şi când m-am uitat la calendar era tocmai ziua 
aceea. Am fost cuminte toată vremea. Avusesem tot felul de 
prilejuri; în fiecare zi aveam, cu toţi bărbaţii care veneau la 
restaurant. 

„Nu m-au lăsat să plec să aştept vaporul, aşa că a trebuit să- 
mi las slujba. Pe urmă nu m-au lăsat să-l văd, nu m-au lăsat nici 
pe vapor. Stăteam acolo în vreme ce ei coborau de pe vapor, 
mă uitam după el şi-i întrebam pe cei care treceau dacă ştiau 
unde-i el şi ei râdeau de mine şi mă întrebau dacă am vreo 
întâlnire pentru seara aceea, şi-mi spuneau că nici n-au auzit de 
el sau că murise sau că fugise în Japonia cu nevasta colonelului. 
Am încercat iar să urc pe vapor, dar nu m-au lăsat. Aşa că în 
noaptea aceea m-am îmbrăcat frumos şi m-am dus la nişte 
cabarete până l-am găsit pe unul dintre ei şi l-am lăsat să mă 
agaţe şi el mi-a spus. Era ca şi când aş fi murit. Şedeam acolo şi 
cânta muzica şi aşa mai departe şi soldatul ăla beat mă tot 
pipăia şi eu mă întrebam de ce nu mă dădeam bătută şi nu mă 
duceam cu el, să mă îmbăt şi să nu mă mai trezesc niciodată, şi 
mă gândeam: «Şi ăsta e animalul cu care mi-am pierdut un an». 
Cred că din cauza asta n-am făcut-o. 

„Oricum, n-am făcut-o. M-am întors în camera mea şi a doua 
zi am început să-l caut. Am continuat să-l caut şi ei îmi spuneau 
tot felul de minciuni şi încercau să se culce cu mine, până când 
am aflat că era la Leavenworth. N-aveam bani de ajuns pentru 
bilet, aşa că a trebuit să-mi iau o altă slujbă. Mi-au trebuit două 
luni ca să fac rost de destui bani. Pe urmă m-am dus la 


Leavenworth. Mi-am luat o altă slujbă de chelneriţă, la Childs, în 
tura de noapte, ca să pot să-l văd pe Lee o dată la două 
duminici după-masa. Am hotărât să luăm un avocat. Nu ştiam că 
un avocat nu poate face nimic în procesul unui puşcăriaş pentru 
o crimă federală. Avocatul nu mi-a spus, şi eu nu i-am spus lui 
Lee cum făcusem rost de avocat. El credea că eu strânsesem 
nişte bani. Am trăit cu avocatul două luni până am aflat. 

„Pe urmă a venit războiul şi i-au dat drumul din puşcărie lui 
Lee şi l-au trimis în Franţa. M-am dus la New York şi mi-am găsit 
o slujbă într-o fabrică de muniții. Am stat cuminte mai departe 
când toate oraşele alea erau pline de soldaţi cu bani de cheltuit 
şi chiar şi fetele cele mai ordinare umblau în mătăsuri. Dar am 
stat cuminte. Pe urmă el s-a întors acasă. Eram la vapor să-l 
aştept. El a coborât de pe vapor în stare de arest şi l-au trimis 
îndărăt, la Leavenworth, pentru că-l omorâse pe soldatul ăla cu 
trei ani înainte. Pe urmă am găsit un avocat să-l plătească pe un 
membru al Congresului să-l scoată de acolo. l-am dat toţi banii 
pe care-i strânsesem. Aşa că atunci când Lee a ieşit, nu mai 
aveam nimic. A zis că să ne căsătorim, dar nu ne puteam 
permite s-o facem. Şi când i-am spus şi de avocat, m-a bătut.” 

Ea lăsă iarăşi să-i cadă o bucată de bomboană în dosul patului 
şi-şi şterse mâinile de veşmântul copilului. Alese o altă 
bomboană din cutie şi o mâncă. Mestecând, îl privea pe Horace, 
întorcând asupra lui o privire îngândurată, vidă, timp de un 
moment, fără niciun pic de grabă. Prin deschizătura ferestrei 
întunericul pătrundea rece şi mort. 

Goodwin se opri din sforăit. Se mişcă şi se ridică în capul 
oaselor. 

„Cât e ceasul?” întrebă. 

„Ce?” spuse Horace. Işi privi ceasul. „Două şi jumătate.” 

„Probabil că are o pană de cauciuc”, spuse Goodwin. 

Spre zori Horace însuşi adormi, aşezat acolo, pe scaun. Când 
se trezi, o rază îngustă de soare cădea dreaptă prin fereastră. 
Goodwin şi femeia şedeau de vorbă liniştiţi pe pat. Goodwin îl 
privi mohorât. 

„Neaţa”, spuse. 

„Sper că ai dormit bine şi ţi-ai revenit din coşmarul ăla al 
dumitale”, spuse Horace. 

„Dacă o fi aşa, ar fi ultimul coşmar din viaţa mea. Se zice că 
acolo nu visezi.” 


„În orice caz, e sigur că ai făcut tot ce-ai putut ca să nu-l 
scapi”, spuse Horace. „Presupun că după toate astea ai să ne 
crezi şi pe noi.” 

„Să vă cred, pe dracu'”, spuse Goodwin, care stătuse toată 
vremea la fel de liniştit, de reţinut, cu faţa lui posomorâtă, 
neglijent în salopeta şi în cămaşa lui albastră; „dumneata crezi 
măcar o singură clipă că omul ăla are să mă lase să ies pe uşa 
asta şi să merg pe stradă şi să intru la tribunal după tot ce s-a 
spus ieri? Cu ce fel de oameni ai trăit dumneata toată viaţa 
dumitale? Într-o creşă? Eu, în ce mă priveşte, n-aş face aşa 
ceva.” 

„Dacă o face, îşi pune singur frânghia de gât”, spuse Horace. 

„Şi asta cu ce m-ajută pe mine? Să-ţi spun eu...” 

„Lee”, spuse femeia. 

„... Ceva: data viitoare când mai vrei să joci zaruri pe gâtul 
altuia...” 

„Lee”, spuse ea. Îşi trecea mâna încet peste capul lui, îndărăt 
şi înainte. Începu să-i netezească părul într-o parte, aranjându-i 
cămaşa fără guler. Horace îi privea pe amândoi. 

„Vrei să stai aici astăzi?” întrebă el încet. „Pot să-ţi aranjez 
asta.” 

„Nu”, spuse Goodwin. „M-am săturat. Vreau să termin odată. 
Nu-l las pe ajutorul ăla blestemat de şerif să se apropie prea 
mult de mine. Dumneata şi cu ea mai bine v-aţi duce să mâncaţi 
ceva de dimineaţă.” 

„Mie nu mi-e foame”, spuse femeia. 

„Tu du-te aşa cum îţi spun eu”, spuse Goodwin. 

„Lee.” 

„Haide”, spuse Horace. „Poţi să vii îndărăt după aceea.” 

Afară, în aerul proaspăt al dimineţii, el începu să respire 
adânc. „Umple-ţi pieptul”, spuse. „O noapte aici înăuntru ar face 
pe oricine să-şi ia lumea în cap. Când te gândeşti că trei oameni 
în toată firea... Doamne, uneori îmi vine să cred că suntem cu 
toţii nişte copii, mai puţin copiii înşişi, adică. Dar astăzi e ultima 
zi. La prânz iese de aici liber; îţi dai seama?” 

Mergeau prin lumina proaspătă a soarelui sub cerul înalt, 
blând. Sus, în azur, nişte nori mici, graşi, albaştri, alunecau 
dinspre sud-vest, şi briza constantă, răcoroasă, se înfiora şi 
scânteia prin salcâmii din care florile căzuseră de mult. 

„Nu ştiu cum ai să-ţi primeşti plata”, spuse ea. 


„Lasă asta. Am fost plătit. Dumneata n-ai să înţelegi, dar 
sufletul meu şi-a făcut o ucenicie care a durat patruzeci şi trei 
de ani. Patruzeci şi trei de ani. Pe jumătate din cât ai trăit 
dumneata. Aşa că vezi că nebunia, ca şi sărăcia, îşi poartă 
singure de grijă.” 

„Şi dumneata ştii că el... că acel...” 

„Lasă asta acum. Şi visul ăsta a luat sfârşit. Dumnezeu e 
uneori în stare să se poarte prosteşte, dar, cel puţin, El este un 
domn. Nu ştii asta?” 

„Eu totdeauna m-am gândit la El ca la un bărbat”, spuse 
femeia. 


Clopoţelul începuse deja să sune când Horace traversă piaţa 
spre tribunal. De pe acum piaţa era plină de căruţe şi maşini, şi 
salopetele şi hainele kaki se înghesuiau încet pe sub intrarea 
gotică a clădirii. Deasupra, ceasul bătea nouă când el urcă 
scările. 

Uşile largi, duble, din capul scărilor înghesuite erau deschise. 
De dincolo se auzea freamătul preliminar susţinut al oamenilor 
care se aşezau. Pe deasupra spetezelor scaunelor Horace le 
vedea capetele - capete chele, capete cărunte, capete cu părul 
vâlvoi şi capete tunse la modă peste cefele arse de soare, 
capete unse pe deasupra gulerelor urbane şi ici şi colo câte o 
bonetă sau o pălărie cu flori. 

Vacarmul confuz al glasurilor şi al mişcărilor revenea spre el 
cu o suflare neîntreruptă, răzbătând prin uşa deschisă. Aerul 
intra prin ferestrele deschise şi sufla peste capetele lor înapoi 
spre Horace, acolo, la uşă, încărcat cu mirosuri de tutun şi 
duhoare stătută şi pământ şi cu acel miros de neconfundat al 
sălilor de tribunal; mirosul stătut al poftelor şi dorințelor irosite 
şi al certurilor şi amărăciunilor şi al acelei statornicii cam 
stângace, în lipsă de altceva mai bun. Ferestrele dădeau spre 
nişte balcoane închise sub portalul arcuit. Briza sufla prin ele, 
purtând şi ciripitul şi gunguritul vrăbiilor şi al porumbeilor care 
îşi aveau cuibul sub streşini, şi din când în când sunetul câte 
unui claxon din piaţa de jos, ridicându-se şi cufundându-se la loc 
în zumzetul mohorât şi tropăitul de pe culoarul de dedesubt şi 
de pe scări. i 

Masa juriului era goală. Intr-o parte, la masa cea lungă, văzu 
capul negru al lui Goodwin şi faţa lui brună, suptă, şi pălăria 


cenuşie a femeii. La celălalt capăt al mesei era un bărbat care 
se scobea în dinţi. Teasta îi era acoperită de părul negru, buclat, 
care se rărea treptat până la o porţiune de chelie. Avea nasul 
lung, palid. Purta un costum de culoare închisă; pe masă, alături 
de el, erau o servietă elegantă de piele şi o pălărie cu panglică, 
iar el privea leneş pe o fereastră pe deasupra capetelor celor 
strânşi în rânduri pe scaune şi se scobea în dinţi. Horace se opri 
chiar în cadrul uşii. „E un avocat”, îşi spuse. „Un avocat evreu 
din Memphis.” Pe urmă privea cefele celor din jurul mesei, acolo 
unde urmau să fie martorii. „Ştiu ce am să găsesc chiar înainte 
de a fi găsit”, îşi spuse. „Ea are să aibă o pălărie neagră.” 

Inaintă pe culoarul dintre scaune. De dincolo de fereastra 
dinspre balcon, de unde părea să vină sunetul clopoţelului şi 
unde, pe sub streşini, gungureau porumbeii gutural, se auzi 
vocea aprodului: 

„Tribunalul districtului Yoknapatawpha îşi deschide şedinţa 
potrivit procedurii legale...” 

Temple avea o pălărie neagră. Grefierul îi rosti numele de 
două ori înainte ca ea să se mişte şi să se apropie de masa 
martorilor. După o vreme Horace îşi dădu seama că judecătorul, 
acum puţin cam iritat, i se adresase lui. 

„Aceasta este martora dumneavoastră, domnule Benbow?” 

„Da, domnule judecător.” 

„Vreţi să depună jurământul şi să i se înregistreze 
declaraţia?” 

„Da, domnule judecător.” 

De cealaltă parte a ferestrei, sub streşinile cu porumbei 
niciodată grăbiţi, vocea grefierului continua să se audă 
monotonă, repetitivă, stânjenitoare şi detaşată, deşi sunetul 
clopoţelului încetase. 


XXVIII 

Procurorul districtual se întoarse cu fața spre juriu. „Prezint ca 
dovadă obiectul acesta care a fost găsit la scena crimei.” Ţinea 
în mână un cocean de porumb. Părea să fi fost înmuiat într-o 
vopsea cafenie-închis. „Motivul pentru care nu a fost adus mai 
înainte constă în faptul că legătura sa cu procesul în sine nu 
devenise limpede până ce nu s-a înregistrat declaraţia soţiei 
acuzatului, declaraţie care am cerut tocmai să vă fie citită 
dumneavoastră, domnilor, după înregistrarea ei oficială. 

„Aţi auzit declaraţia chimistului şi a ginecologului - care este, 
aşa cum dumneavoastră, domnilor, ştiţi, o autoritate în 
chestiunile cele mai sacre ale acestui lucru dintre cele mai sacre 
ale vieţii: feminitatea - şi care spune că problema aceasta nu 
mai este acum o chestiune care să-l privească pe călăul justiţiei, 
ci o chestiune care se rezolvă prin foc şi gaz turnat pe foc...” 

„Obiecţie”, spuse Horace. „Acuzarea încearcă să 
influenţeze...” 

„Obiecţia susţinută”, spuse judecătorul. „Scoateţi din registrul 
procesului fraza începând cu «care spune că», domnule grefier. 
Puteţi instrui pe membrii juriului să nu ia în considerare această 
frază, domnule Benbow. Referiţi-vă strict la chestiunea care 
constituie obiectul procesului, domnule procuror districtual.” 

Procurorul districtual se înclină. Se întoarse spre scaunul 
martorei, pe care şedea Temple. De sub pălăria ei neagră, părul 
îi scăpa în bucle roşcate, mici, ca nişte picături de răşină. Pălăria 
ei avea ca ornament o piatră artificială. În poala ei de satin 
negru era aşezată o poşetă de platină. Pardesiul ei cafeniu- 
deschis lăsa să i se vadă o garnitură purpurie pe umărul rochiei. 
Mâinile îi erau nemişcate, cu palmele în sus, în poală. Picioarele 
lungi, albe, şi le aşezase oblic, cu gleznele puţin depărtate, şi 
pantofii imobili, cu catarame strălucitoare, îi stăteau aşezaţi pe 
o parte, ca şi când ar fi fost goi. Mai presus de feţele lor 
înşiruite, atente şi palide, ca nişte peşti morţi, ea era aşezată 
acolo într-o atitudine deopotrivă detaşată şi crispată, cu privirea 
fixată spre ceva, în spatele încăperii. Faţa îi era palidă cu totul, 
două pete de ruj ca nişte discuri de hârtie îi erau pictate pe 
pomeţi, iar gura îi era fardată într-un arc sălbatic şi desăvârşit, 
şi el deopotrivă simbolic şi criptic, tăiat parcă cu grijă din hârtie 
purpurie şi lipit acolo. 

Procurorul districtual se oprise lângă ea. 


„Care este numele dumneavoastră?” Ea nu răspunse. Îşi 
mişcă uşor capul, ca şi când el i-ar fi stânjenit privirea, căutând 
ceva aflat în spatele încăperii. „Care este numele 
dumneavoastră?” repetă el întrebarea, mişcându-se, astfel încât 
să-i intre iarăşi în raza vizuală. Ea îşi mişcă buzele. „Mai tare”, 
spuse el. „Vorbiţi tare. Nimeni nu vă face niciun rău. Lăsaţi-i pe 
aceşti oameni buni, pe aceşti părinţi şi soţi, să audă ce aveţi de 
spus şi să îndrepte răul care v-a fost făcut.” 

Judecătorul îl privi pe Horace ridicând din sprâncene. Dar 
Horace nu schiţă niciun gest. Şedea cu capul puţin plecat, cu 
mâinile încleştate pe genunchi. 

„Temple Drake”, spuse Temple. 

„Vârsta dumneavoastră?” 

„Optsprezece ani.” 

„Unde aveţi locuinţa?” 

„La Memphis”, spuse ea, cu o voce abia audibilă. 

„Vorbiţi puţin mai tare. Oamenii aceştia nu vă fac niciun rău. 
Ei sunt aici ca să îndrepte răul care v-a fost făcut 
dumneavoastră. Unde locuiaţi înainte de a merge la Memphis?” 

„La Jackson.” 

„Aveţi rude acolo?” 

„Da.” 

„Haideţi. Spuneţi-le acestor oameni buni...” 

„Pe tatăl meu.” 

„Mama dumneavoastră e moartă?” 

„Da.” 

„Aveţi surori?” 

„Nu.” 

„Sunteţi singura fiică a tatălui dumneavoastră?” 

Din nou judecătorul îl privi pe Horace; din nou el nu schiţă 
niciun gest. 

„Da.” 

„Unde aţi locuit din ziua de doisprezece mai a anului 
acestuia?” Ea îşi mişcă uşor capul, ca şi când ar fi vrut să vadă 
ceva de dincolo de procuror. El se mută în raza vederii ei, 
reţinându-i privirea. Ea îl privi iarăşi, dându-i răspunsurile ca un 
papagal. 

„Tatăl dumneavoastră ştia că sunteţi acolo?” 

„Nu.” 

„Unde credea el că aţi fi fost?” 


„Credea că eram la şcoală.” 

„Vă ascundeaţi deci, pentru că vi se întâmplase ceva şi nu 
îndrăzneaţi să...” g 

„Obiecţie”, spuse Horace. „Intrebarea duce spre...” 

„Obiecţia susţinută”, spuse judecătorul. „Eram pe punctul să 
vă atrag atenţia de câtăva vreme, domnule procuror, dar 
apărarea nu a ridicat ea însăşi obiecţii din nu ştiu ce motive.” 

Procurorul districtual se înclină în faţa judecătorului. Se 
întoarse spre martoră şi-i reţinu din nou privirea. 

„Unde eraţi duminică dimineaţă, în ziua de doisprezece mai?” 

„Eram în coşar.” 

Încăperea respiră întreagă, suflarea ei colectivă şuierând în 
tăcerea stătută. Intrară câteva persoane nou-sosite, dar se 
opriră în spatele sălii formând un grup şi rămaseră în picioare 
acolo. Capul lui Temple se mişcase iarăşi. Procurorul districtual îi 
prinse din nou privirea şi i-o reţinu. Se întoarse pe jumătate şi-l 
arătă pe Goodwin. 

„L-aţi mai văzut vreodată pe bărbatul acesta?” Ea îl privi pe 
procurorul districtual, şi faţa îi era rigidă, goală. De aproape, 
ochii ei, cele două pete de ruj şi gura arătau ca cinci obiecte fără 
semnificaţie pe un mic platou de forma inimii. „Uitaţi-vă unde vă 
arăt eu.” 

„Da.” 

„Unde l-aţi mai văzut?” 

„În coşar.” 

„Ce făceaţi în coşar?” 

„Mă ascundeam.” 

„De cine vă ascundeaţi?” 

„De el.” 

„De bărbatul acesta de aici? Uitaţi-vă unde vă arăt eu.” 

„Da.” 

„Dar el v-a găsit.” 

„Da.” 

„Mai era altcineva acolo?” 

„Mai era Tommy. Zicea că...” 

„Era în coşar sau afară din coşar?” 

„Era afară, lângă uşă. Stătea la pândă. Zicea că n-avea să-l 
lase...” 

„O clipă. l-aţi cerut dumneavoastră să nu lase pe nimeni 
înăuntru?” 


„Da.” 

„Şi el a încuiat uşa pe dinafară?” 

„Da.” 

„Dar Goodwin a intrat.” 

„Da.” 

„Avea ceva în mână?” 

„Avea pistolul.” 

„Tommy a încercat să-l oprească?” 

„Da. Zicea că el...” 

„O clipă. Ce i-a făcut el lui Tommy?” 

Ea îl privea. 

„El avea pistolul în mână. Ce a făcut el apoi?” 

„L-a împuşcat.” Procurorul districtual păşi în lături. Îndată 
privirea fetei se întoarse spre fundul sălii şi rămase fixată acolo. 
Procurorul districtual se întoarse, păşi în raza privirii ei. Ea îşi 
mişcă iarăşi capul; el îi prinse privirea şi i-o reţinu şi ridică apoi 
coceanul de porumb în faţa ochilor ei. Sala respiră, o respiraţie 
lungă, şuierătoare. 

„Aţi mai văzut asta până acum?” 

„Da.” 

Procurorul districtual se întoarse. „Domnule judecător şi 
domnilor, aţi ascultat istorisirea oribilă, incredibilă, pe care v-a 
spus-o fata aceasta; aţi văzut dovada şi aţi auzit depoziţia 
medicului; n-am s-o mai supun pe această copilă distrusă, lipsită 
de apărare, la...” se opri; capetele se întorceau ca unul singur şi 
urmăriră un bărbat care înainta pe culoarul dintre scaune spre 
jilţul judecătorului. Mergea ferm, însoţit de exclamaţia tăcută, 
înceată, a chipurilor mici şi albe, de foşnetul încet al gulerelor. 
Avea părul frumos, alb, şi o mustață tunsă, asemenea unei bare 
de argint frumos lucrat peste pielea lui întunecată. Ochii îi erau 
puţin încercănaţi. Peste un pântece mic se încheia strâns 
costumul imaculat de pânză. Ţinea o pălărie de panama într-o 
mână şi un baston subţire, negru, în cealaltă. Mergea ferm pe 
culoarul dintre scaune într-o adiere înceată de tăcere 
asemănătoare unui suspin prelungit, şi nu se uita nici într-o 
parte, nici într-alta. Trecu pe lângă scaunul martorei fără să-i 
arunce vreo privire acesteia, care fixa mai departe ceva din 
spatele sălii, şi merse drept prin raza ei vizuală asemenea unui 
alergător care trece prin panglica de sosire şi se opri în faţa 
barei deasupra căreia judecătorul se ridicase pe jumătate din 


scaunul său, sprijinindu-se de pupitru. 

„Domnule judecător”, spuse bătrânul, „Curtea a terminat cu 
martora aceasta?” 

„Da, domnule, domnule judecător”, spuse judecătorul; „da, 
domnule. Acuzatul renunţă să...” 

Bătrânul se întoarse încet, ţeapăn şi drept, mai presus de 
respiraţiile reţinute ale sălii, de chipurile mici, albe, şi privi spre 
cele şase persoane de la masa avocatului. În spatele lui, 
martora nu se mişcase. Şedea mai departe în atitudinea ei de 
imobilitate  copilăroasă, privind, asemenea unei persoane 
drogate, pe deasupra chipurilor, spre fundul sălii. Bătrânul se 
întoarse spre ea şi întinse mâna. Ea nu se mişcă. Sala răsuflă 
uşurată, inspiră repede şi îşi reţinu iarăşi respiraţia. Bătrânul îi 
atinse braţul. Fata întoarse capul spre el, cu ochii goi, cu pupile 
mărite, deasupra celor trei pete sălbatice de ruj. Işi aşeză mâna 
într-a lui şi se ridică, cu poşeta de platină alunecându-i din poală 
pe podea cu un zgomot mic, şi privi din nou spre celălalt capăt 
al sălii. Cu vârful pantofului său mic, strălucitor, bătrânul 
împinse poşeta într-un colţ, acolo unde masa juriului se unea cu 
cea a judecătorului, unde era o scuipătoare, şi o ajută pe fată să 
coboare de pe estrada unde era scaunul ei. Camera respiră din 
nou pe măsură ce ei înaintau pe culoarul dintre scaune. 

La jumătatea drumului pe acel culoar, fata se opri iarăşi, 
zveltă în pardesiul ei elegant, cu faţa rigidă, lipsită de expresie, 
apoi porni iarăşi, cu mâna în mâna bătrânului. Merseră astfel pe 
culoarul dintre scaune, bătrânul ţeapăn alături de ea, fără să 
privească într-o parte sau într-alta, urmăriţi de acelaşi foşnet 
lent al gulerelor. Din nou fata se opri. Incepu să se tragă îndărăt, 
trupul arcuindu-i-se încet, braţele înţepenindu-i în strânsoarea 
bătrânului. El se aplecă spre ea şi-i vorbi; ea porni din nou, cu 
aceeaşi supunere crispată, extatică. Patru bărbaţi mai tineri 
erau în picioare într-o atitudine rigidă, lângă ieşirea din sală. 
Stăteau ca nişte soldaţi, privind drept în faţa lor până când 
bătrânul şi fata ajunseră lângă ei. Apoi se puseră în mişcare şi-i 
înconjurară pe cei doi şi, în grup compact, cu fata acum ascunsă 
printre ei, se îndreptară spre uşă. Aici se opriră din nou; fata 
putea fi văzută acum, crispată lângă perete, chiar în faţa uşii, 
trupul arcuindu-i-se din nou. Părea să se agate de ceva acolo, 
apoi cele cinci trupuri o ascunseră din nou şi iarăşi în grup 
compact ieşiră pe uşă şi dispărură. Sala respiră, stârnindu-se un 


vuiet asemenea vântului. Se transmise mai departe cu o 
revărsare înceată, crescândă, pe deasupra mesei lungi unde 
acuzatul şi femeia şi copilul şi Horace şi procurorul districtual şi 
avocatul din Memphis erau cu toţii aşezaţi şi trecu peste 
membrii juriului şi peste scaunul judecătorului asemenea unui 
suspin lung de tot. Avocatul din Memphis şedea răsturnat pe 
spate, privind visător pe fereastră. Copilul scoase un sunet 
nervos, ca un scâncet. 
„Taci”, spuse femeia. „Şşşşş”. 


XXIX 

Juriul lipsi din sala de şedinţe opt minute. Când Horace părăsi 
clădirea tribunalului se apropia amurgul. Căruţele deshămate 
înainte porneau acum, unele dintre ele având de făcut 
douăsprezece şi şaisprezece mile pe drum de ţară. Narcissa îl 
aştepta în maşină. El se desprinse dintre oamenii în salopetă, 
încet; urcă în maşină ţeapăn, ca un bătrân, cu faţa suptă. „Vrei 
să mergi acasă?” întrebă Narcissa. 

„Da”, spuse Horace. 

„Vreau să spun la casa ta sau acasă la noi?” 

„Da”, spuse Horace. 

Ea conducea maşina. Motorul era pornit. Ea îl privi; era 
îmbrăcată într-o rochie nouă, neagră, cu un guler alb, sever şi 
purta pălărie neagră. 

„Unde anume?” 

„Acasă”, spuse el. „Nu-mi pasă unde din cele două. Pur şi 
simplu acasă.” i 

Trecură prin fața închisorii. In picioare de-a lungul gardului 
erau aceiaşi oameni fără treabă, de la ţară, oamenii şi tinereii 
fără treabă care-i urmaseră pe Goodwin şi pe şerif de la tribunal. 
Femeia era în picioare lângă poartă, cu pălăria ei cenuşie şi cu 
voalul, ţinându-şi copilul în braţe. „Stă acolo ca el să-l poată 
vedea pe fereastră”, spuse Horace. „Şi simt miros de şuncă. 
Poate că are să mănânce şuncă până ajungem noi acasă.” Pe 
urmă el începu să plângă, stând acolo ţeapăn, în maşină, alături 
de sora lui. Ea conducea cu mişcări sigure, fără grabă. Curând 
ieşiră din oraş şi dintre şirurile drepte de tufişuri tinere de 
bumbac, legănându-se de o parte şi de alta a drumului în şiruri 
paralele, tot mai rare. Era puţină zăpadă de flori de salcâm pe 
aleea în pantă. „Asta durează”, spuse Horace. „Primăvara 
dăinuieşte. Ai putea crede că e aici şi un ţel anume.” 

Rămase la ele la masa de seară. Mâncă mult. „Mă duc să-ţi 
pregătesc camera”, spuse sora lui cu blândeţe. 

„Foarte bine”, spuse Horace. „Drăguţ din partea ta.” Ea ieşi. 
Scaunul cu rotile al lui Miss Jenny era aşezat pe o estradă cu 
adâncituri pentru roţi. „Drăguţ din partea ei”, spuse Horace. „Mă 
gândesc să ies afară şi să-mi fumez pipa.” 

„De când nu mai fumezi aici înăuntru?” spuse Miss Jenny. 

„Da”, spuse Horace. „A fost drăguţ din partea ei.” Străbătea 
acum veranda. „Chiar voiam să stau aici”, spuse Horace. Se 


urmărea pe sine însuşi cu privirea străbătând veranda şi apoi 
păşind peste zăpada puţină a ultimelor flori de salcâm; ieşi prin 
portalul de fier, intrând pe aleea de pietriş. După aproape o 
milă, o maşină care trecea încetini şi şoferul se oferi să-l ducă. 
„Fac doar o plimbare după masa de seară”, spuse el; „mă întorc 
curând.” După o altă milă văzu luminile oraşului. Era o licărire 
slabă, scundă şi măruntă. Creştea pe măsură ce se apropia. 
Înainte de a ajunge în oraş începu să audă zgomotul, vocile. Pe 
urmă îi văzu pe oameni, o masă unduitoare umplând strada, şi 
curtea mohorâtă, neadâncită, deasupra căreia se înălța silueta 
pătrată şi înclinată a închisorii. În curte, sub fereastra cu gratii, 
un bărbat numai în cămaşă înfrunta mulţimea, răguşit, 
gesticulând. Fereastra cu gratii era goală. 

Horace continuă să înainteze către piaţă. Şeriful era printre 
voiajorii comerciali din faţa hotelului, în picioare la marginea 
trotuarului. Era un bărbat gras, cu faţa lată, impasibilă, care 
dezminţea expresia de îngrijorare din jurul ochilor. „N-au să facă 
nimic”, spuse el. „Asta e vorbărie. Zgomot. Şi e prea devreme. 
Când gloata asta are de gând să facă ceva, nu-i trebuie atâta 
vreme şi atâta vorbărie. Şi nici nu se apucă de treaba asta în 
văzul lumii.” 

Mulțimea rămase în stradă până târziu. Era chiar ordonată, 
însă. Ca şi cum cei mai mulţi dintre ei ar fi venit să vadă, să se 
uite la închisoare şi la fereastra cu gratii, sau să-l asculte pe 
bărbatul în cămaşă. După o vreme, el îşi pierdu glasul. Atunci ei 
începură să se retragă îndărăt, în piaţă, şi unii dintre ei spre 
casă, până când mai rămăsese doar un grup mic de oameni sub 
felinarul de la intrarea în piaţă, printre care erau doi adjuncti 
temporari ai şerifului şi polițistul din tura de noapte cu pălăria 
decolorată, cu boruri late, o lanternă, un ceas şi un pistol. 
„Duceţi-vă acasă acuma”, spunea el. „Chestia s-a terminat. Voi, 
băieţi, v-aţi distrat destul. Duceţi-vă acum la culcare.” 

Voiajorii comerciali mai întârziară o vreme pe trotuar în faţa 
hotelului, şi Horace printre ei; trenul care mergea spre sud 
sosea la ora unu. „Au să-l lase să scape aşa uşor?” întrebă unul 
dintre ei. „După chestia cu coceanul ăla de porumb? Ce fel de 
oameni sunt ăştia? Ce vă mai trebuie să vă ieşiţi odată din fire, 
oameni buni?” 

„În oraşul meu, ăsta nici n-ar mai fi ajuns la proces”, spuse un 
al doilea. 


„Şi nici măcar la închisoare”, spuse un al treilea. „Ea cine 
era?” 

„O fată de la colegiu. Arăta bine. N-ai văzut-o?” 

„Am văzut-o. O fetiţă şi ea, acolo. Doamne. Da' eu nu m-aş fi 
ajutat cu coceanul de porumb.” 

Pe urmă, în piaţă se făcu linişte. Ceasul bătu unsprezece; 
voiajorii intrară şi portarul negru veni şi trase scaunele pe lângă 
perete. „Aştepţi trenul matale?” îl întrebă pe Horace. 

„Da. Ai auzit cumva când vine?” 

„Vine la timp. Dar mai sunt două ceasuri. Te-ai putea întinde 
în camera de expoziţie, dacă vrei.” 

„S-ar putea?” întrebă Horace. 

„[i-arăt eu”, spuse negrul. Camera de expoziţie era locul 
unde  voiajorii comerciali îşi expuneau mărfurile. Avea o 
canapea. Horace stinse luminile şi se întinse pe canapea. Vedea 
pomii din jurul tribunalului şi o aripă a clădirii ridicându-se 
deasupra pieţei liniştite şi pustii. Dar oamenii nu erau adormiţi. 
Le simţea trezia, pânda, îi simţea pe oameni stând treji în tot 
oraşul. „Oricum, n-aş fi putut adormi”, îşi spuse singur. 

Auzi ceasul bătând douăsprezece. Pe urmă - s-ar fi putut să fi 
fost treizeci de minute sau poate mai mult decât atât - auzi pe 
cineva trecând pe sub fereastră, alergând. Paşii celui care 
alerga răsunau mai puternic decât tropotul unui cal, cu ecou în 
piaţa pustie, la ceasurile acestea lăsate pentru somn. Acum nu 
mai era un zgomot sau un sunet ceea ce auzea Horace; era 
ceva în aerul în care murea zgomotul paşilor grăbiţi. 

Când trecu prin coridor către scări nici nu ştia că alerga până 
când auzi de după o uşă o voce spunând: „Foc! E un...” Pe urmă 
el trecuse mai departe. „L-am speriat”, îşi spuse Horace. „Asta-i 
din Saint Louis, poate, şi nu-i obişnuit cu chestii din astea.” leşi 
în fugă din hotel, afară în stradă. În faţa lui fugea proprietarul, 
ridicol; un bărbat lat, ţinându-şi cu mâna pantalonii în faţa lui cu 
bretelele atârnându-i pe sub cămaşa de noapte, cu o tufă 
răvăşită de păr ridicându-i-se sălbăticită peste capul chel; alţi 
trei bărbaţi trecură alergând prin faţa hotelului. Păreau să nu 
vină de nicăieri, să se ivească în fuga lor din neant, îmbrăcaţi 
cum se cuvine, în mijlocul străzii, alergând. 

„E un foc”, spuse Horace. Vedea acum licărirea; pe fundalul ei 
strălucitor, clădirea închisorii se înălța cu silueta masivă şi 
sălbatică. 


„E pe maidanul ăla”, spuse proprietarul, ţinându-şi pantalonii. 
„Eu nu pot să mă duc pentru că nu e nimeni la recepţie...” 

Horace porni în fugă. În faţa lui vedea alte siluete alergând, 
cotind pe aleea din spatele închisorii; pe urmă auzi zgomotul 
focului; vuietul mânios al gazului. Intră pe alee. Vedea acum 
flăcările în mijlocul unui loc viran, acolo unde în zilele de târg se 
priponeau căruțele. Profilate pe fundalul flăcărilor se vedeau 
nişte siluete negre, arhaice; auzea ţipete gâfâitoare; printr-o 
breşă fugară în mulţime văzu un bărbat întorcându-se deodată 
şi luând-o la fugă, o masă de flăcări, ţinând încă lângă el un 
bidon mare de benzină care explodă cu o zvâcnire de flăcări 
asemenea unei rachete în timp ce o ducea astfel cu el alergând. 

Alergă în mijlocul mulţimii, în cercul care se formase în jurul 
unei mase în flăcări din mijlocul maidanului. Dintr-o parte a 
cercului veneau tipetele unui bărbat lângă care explodase 
bidonul, dar din masa centrală a incendiului nu mai venea niciun 
sunet. Acum acolo nu se mai putea distinge nimic, flăcările se 
învârtejeau în fuioare lungi şi trosnitoare dintr-o masă 
incandescentă, albă, de unde se mai desluşeau vag capetele 
câtorva stâlpi şi scânduri. Horace alergă printre ei; ei îl ţineau, 
dar el nu-şi dădea seama de asta; ei vorbeau, dar el nu le auzea 
vocile. 

„Asta-i avocatul lui.” 

„Asta-i omul care l-a apărat. Care a încercat să-l scoată 
basma curată.” 

„Să-l băgăm şi pe el în foc. A mai rămas de ajuns să ardem şi 
un avocat.” 

„Să-i facem şi avocatului ce i-am făcut şi lui. Ce i-a făcut el ei. 
Numai că noi nu ne-am folosit de cocean. L-am făcut să-şi 
dorească să ne fi folosit şi noi de cocean.” 

Horace nu-i auzea. Nu-l auzea nici pe bărbatul care arsese 
urlând. Nu auzea nici focul, deşi se învârtejea mai departe 
ţâşnindu-şi neabătut flăcările în sus, ca şi când s-ar fi hrănit cu 
sine însuşi, în tăcere; un glas al mâniei ca într-un vis, urlând 
tăcut deasupra unui vid paşnic. 


XXX 

La Kinston trenurile erau aşteptate de un bătrân, şoferul unui 
autobuz care putea transporta şapte pasageri. Era slab, cu ochi 
cenuşii şi o mustață cenuşie cu capetele date cu ceară. Pe 
vremuri, înainte ca oraşul să fi înflorit  dintr-odată, 
transformându-se într-o urbe prosperă, fusese  plantator, 
proprietar de pământ, fiul unuia dintre primii colonişti. Îşi 
pierduse proprietatea din lăcomie şi naivitate, şi începuse să 
conducă o căruţă de pasageri de colo-colo, de la oraş spre 
trenuri, cu mustaţa lui dată cu ceară şi o pălărie înaltă şi o 
jiletcă uzată de modă veche, povestindu-le voiajorilor comerciali 
cum condusese el pe vremuri lumea bună din Kinston; acum o 
ducea cu maşina. 

După ce trecuse vremea cailor, îşi cumpără o maşină şi 
aşteptă la fel trenurile. Işi avea mai departe mustaţa cănită, deşi 
jobenul îi era acum înlocuit de o şapcă şi jiletca de un costum 
cenuşiu cu dungi mici, roşii, făcut de nişte evrei din cartierele 
mărginaşe ale New Yorkului. „la te uită”, spuse când Horace 
cobori din tren. „Pune-ţi bagaju-n maşină”, spuse. Se urcă şi el. 
Horace se aşeză pe locul din faţă, alături de el. „Ai întârziat cu 
un tren”, spuse. 

„Am întârziat?” spuse Horace. 

„Ea a venit azi-dimineaţă. Am dus-o eu acasă. Soţia 
dumitale.” 

„Aha”, spuse Horace. „E acasă?” 

Celălalt porni maşina şi trase îndărăt şi întoarse. Era un 
automobil bun, puternic, uşor de condus. „Când o aşteptai?...” 
Porniră. „Am văzut cum l-au ars pe tipul ăla la Jefferson. Cred că 
şi dumneata ai văzut chestia.” 

„Da”, spuse Horace. „Da. Am auzit de asta.” 

„A avut ce-a meritat”, spuse şoferul. „Noi trebuie să ni le 
apărăm pe fetele noastre. S-ar putea să mai avem şi noi nevoie 
de ele.” 

Cotiră, intrând pe o stradă. Era acolo un colţ, sub un felinar. 
„Cobor aici”, spuse Horace. 

„Te duc până la uşă”, spuse şoferul. 

„Cobor aici”, spuse Horace. „Te scutesc să mai întorci.” 

„Cum vrei”, spuse şoferul. „Dumneata plăteşti, cum vrei.” 

Horace cobori şi-şi ridică geamantanul; şoferul nu se oferi să-l 
atingă. Maşina porni mai departe. Horace îşi ridică iarăşi 


geamantanul, cel care rămăsese în dulap acasă la sora lui timp 
de zece ani şi pe care-l adusese în oraş cu el în dimineaţa în 
care ea îl întrebase cum îl cheamă pe procurorul districtual. 

Casa lui era nouă, pe o pajişte curată, copacii, plopii şi arţarii 
pe care el îi plantase erau încă tineri. Inainte de a ajunge la 
casă, văzu abajurul roz de la fereastra camerei soţiei lui. Intră în 
casă prin spate şi ajunse până la uşa ei şi privi în cameră. Ea 
citea în pat o revistă lată cu coperta din spate colorată. Lampa 
avea un abajur roz. Pe masă era deschisă o cutie cu bomboane 
de ciocolată. 

„M-am întors”, spuse Horace. 

Ea îl privi pe deasupra revistei. 

„Ai încuiat uşa din spate?” întrebă ea. 

„Da. Ştiam că ea avea să fie...”, răspunse Horace. „Tu astă- 
seară...” 

„Eu ce?” 

„Micuța Belle. A telefonat?” 

„De ce? E la o petrecere undeva. De ce-ar fi telefonat? De ce 
să-şi schimbe programul, să refuze o invitaţie?” 

„Da”, spuse Horace. „Ştiam. Tu ai...” 

„Am vorbit cu ea alaltăieri noapte. Du-te şi încuie uşa din 
spate.” 

„Da”, spuse Horace. „Ea e bine. Sigur că da. Vreau doar...” 
Telefonul era pe o măsuţă, în holul aflat acum în întuneric. 
Numărul era al unei linii telefonice rurale; dură câtăva vreme 
până primi legătura - Horace se aşeză alături de telefon. Lăsase 
deschisă uşa de la capătul holului. Prin ea intrau brizele uşoare 
ale nopţii de vară, vagi, neliniştitoare. „Noaptea e grea pentru 
oamenii bătrâni”, spuse el liniştit, ţinând în mână receptorul. 
„Nopțile de vară sunt grele pentru ei. Ar trebui să se facă ceva. 
Să existe o lege.” 

Din camera ei, Belle îl strigă pe nume, cu glasul unei 
persoane care stă întinsă. „l-am telefonat eu alaltăieri noapte. 
Ce trebuie s-o mai baţi la cap?” 

„Ştiu”, spuse Horace. „N-o ţin mult.” 

Ţinea în mână receptorul, privind prin uşa prin care intra 
vântul vag, neliniştitor. Incepu să spună ceva dintr-o carte pe 
care o citise: „Mai puţin adesea e pace. Mai puţin adesea e 
pace”, spuse. 

| se răspunse de la celălalt capăt al firului. „Alo! Alo! Belle?” 


spuse Horace. 

„Da?” Vocea ei venea subţire şi slabă. „Ce e? S-a întâmplat 
ceva?” 

„Nu, nu”, spuse Horace. „Voiam doar să-ţi spun salut şi 
noapte bună.” 

„Să-mi spui ce? Ce e? Cine-i acolo?” Horace ţinea în mână 
receptorul, aşezat acolo, în holul întunecat. 

„Sunt eu, Horace. Horace. Am vrut numai...” 

Prin firul subţire venea un sunet tulbure; o auzea respirând pe 
Micuța Belle. Apoi se auzi o voce, o voce masculină: „Alo, 
Horace; vreau să-ţi prezint o...” 

„Taci din gură”, spuse vocea Micuţei Belle, subţire şi slabă; 
din nou Horace auzi zgomote confuze, un interval în care-şi 
țineau respiraţia. „Termină!” spunea vocea Micuţei Belle. „Este 
Horace! Stau în casă cu el!” Horace îşi ţinea receptorul la 
ureche. Vocea Micuţei Belle era liniştită, controlată, rece, 
discretă, detaşată. „Alo. Horace. Mama e bine?” 

„Da. Suntem bine. Voiam doar să-ţi spun...” 

„A. Noapte bună.” 

„Noapte bună. Te distrezi bine?” 

„Da. Da. Vă scriu mâine. N-a primit mama scrisoarea mea 
astăzi?” 

„Nu ştiu. Eu tocmai...” 

„Poate c-am uitat eu s-o pun la cutie. N-am să uit mâine, însă. 
Vă scriu mâine. Asta e tot ce voiai?” 

„Da. Voiam doar să-ţi spun...” 

Puse receptorul la loc; auzise cum se întrerupe legătura. 
Lumina din camera soţiei lui cădea peste întunericul din hol. 
„Incuie uşa din spate”, spuse ea. 


XXXI 

În drum spre Pensacola, unde se ducea să o viziteze pe mama 
lui, Popeye fu arestat la Birmingham, fiind acuzat de asasinarea 
unui poliţist într-un mic oraş din Alabama în ziua de 17 iunie a 
acelui an. Fu arestat în august. În noaptea de 17 iunie, Temple 
trecuse pe lângă el aşezat în maşina parcată alături de casa de 
la marginea drumului, era noaptea când fusese ucis Red. 

Popeye se ducea în fiecare vară să-şi vadă mama. Ea îl credea 
funcţionar în tura de noapte într-un hotel din Memphis. 

Mama lui era fiica unui administrator de case de raport. Tatăl 
său fusese un spărgător de grevă profesionist, angajat de 
compania de transport pentru a sparge o grevă în 1900. La 
vremea aceea mama lui lucra într-un magazin, în oraş. Trei 
nopţi la rând ea se întorcea acasă cu tramvaiul, aşezată alături 
de scaunul şoferului, unde era tatăl lui Popeye. Intr-una dintre 
nopţile acestea, spărgătorul de grevă cobori la colţ cu ea şi o 
duse până acasă. 

„N-au să te concedieze?” întrebă ea. 

„Cine să mă concedieze?” spuse spărgătorul de grevă. 
Mergeau pe stradă unul lângă altul. El era bine îmbrăcat. „Ailalţi 
m-ar angaja imediat. Şi ştiu şi ei asta.” 

„Cine te-ar angaja?” 

„Greviştii. Mie personal nu-mi pasă deloc cine ţine-n mişcare 
maşinile, vagoanele astea. Eu pot să merg şi cu unii şi cu alţii. ŞI 
chiar mai bine cu unii din ei dacă aş putea să fac drumul ăsta în 
fiecare noapte la ora asta.” 

Ea mergea pe stradă alături de el. „Nici tu nu crezi ce spui”, 
spuse ea. 

„Ba sigur că da.” El o apucă de braţ. 

„Cred că la fel de bine te-ai putea însura cu una sau cu 
oricare alta, ţi-ar fi egal.” 

„Cine ţi-a spus asta?” spuse el. „Porcii ăştia au umblat cu 
vorbe despre mine?” 

O lună mai târziu ea îi spuse că vor trebui să se căsătorească. 

„Ce vrei să spui cu asta, va trebui?” spuse el. 

„Eu nu îndrăznesc să le spun. Are să trebuiască să plec. Nu 
îndrăznesc.” 

„Bine, nu te necăji din cauza asta. Poate că tot am s-o fac. 
Oricum trebuie să trec pe aici în fiecare noapte.” 

S-au căsătorit. El dădea colţul în fiecare noapte. Suna la 


clopoţelul pe care-l punea în funcţiune cu piciorul. Uneori venea 
şi acasă. Îi dădea bani. Mama ei îl plăcea; intra în casă la ora 
cinei, duminica, vorbind tare, spunându-le celorlalți clienţi, chiar 
şi celor bătrâni, pe nume. Pe urmă, într-o zi, nu a mai venit; nua 
mai sunat clopoţelul când trecea tramvaiul. La vremea aceea 
greva se terminase. Ea primi o ilustrată de Crăciun de la el; o 
ilustrată cu un clopoțel şi o cunună de flori poleite, dintr-un oraş 
din Georgia. Spunea: „Băieţii caută să aranjeze ceva aici. Dar 
ăştia-s nemaipomenit de înceţi. Poate că va trebui să ne mai 
mişcăm din loc până dăm cu greva-ntr-altă parte, ha ha.” 
Cuvântul „greva” era subliniat. 

Trei săptămâni după căsătorie, ea începuse să se simtă rău. 
La vremea aceea era însărcinată. Nu s-a dus la doctor pentru că 
o negresă bătrână îi spusese ce se întâmpla cu ea. Popeye se 
născu în ziua de Crăciun când primise şi ilustrata. La început au 
crezut că era orb. Pe urmă au constatat că nu era, darnu a 
putut să meargă şi să vorbească până pe la patru ani. Intre 
timp, al doilea soţ al mamei ei, un bărbat pitic, pufnind mereu, 
cu o mustață blândă, mare, care se tot învârtea făcând treabă 
prin casă, repara treptele stricate şi ţevile sparte şi aşa mai 
departe, plecă de acasă într-o după-masă cu un cec semnat în 
alb ca să plătească o notă de doisprezece dolari la măcelar. Nu 
s-a mai întors niciodată. A scos de la banca soţiei lui cei o mie 
patru sute de dolari depuşi acolo şi a dispărut. 

Fata mai lucra încă în centru la magazin, în vreme ce mama ei 
avea grijă de copil. Într-o după-amiază unul dintre chiriaşi s-a 
întors acasă şi a constatat că îi luase foc camera. A stins focul; o 
săptămână mai târziu el a găsit o pată de funingine în coşul lui 
de hârtii. Bunica era cea care avea grijă de copil. Îl ducea peste 
tot cu ea. Într-o seară nu o mai văzură nicăieri. Toţi cei din casă 
au luat-o din loc. Un vecin a chemat pompierii şi pompierii au 
găsit-o pe bunică în pod, căutând să stingă un incendiu bătând 
din picioare într-o grămăjoară de cenuşă din mijlocul podelei, în 
timp ce copilul dormea pe o saltea aruncată la o parte. 

„Porcii ăştia vor să pună mâna pe el”, spuse bătrâna. „Au dat 
foc la casă.” A doua zi toţi chiriaşii plecară. 

Femeia cea tânără şi-a lăsat slujba. Şedea acasă toată 
vremea. „Ar trebui să te mai duci şi tu pe afară, la aer”, spunea 
bunica. 

„Am destul aer”, spunea fiica. 


„Ai putea să te duci tu să cumperi de la băcănie”, spunea 
bunica. „Tu ai putea să cumperi mai ieftin.” 

„Cumpărăm şi aşa destul de ieftin.” 

Ea păzea toate focurile; nu lăsa niciun chibrit în casă. Tinea 
câteva bețe ascunse după o cărămidă într-un perete exterior. Pe 
atunci Popeye avea trei ani. Părea să aibă un an, chiar dacă 
acum mânca destul de bine. Un doctor îi spusese mamei să-i 
dea să mănânce ouă prăjite în ulei de măsline. Într-o după- 
amiază băiatul care livra alimentele de la băcănie, intrând pe 
aleea lor pe bicicletă, alunecă şi căzu. Ceva se scurgea din 
pachet. „Nu-s ouăle”, spuse băiatul. „Vezi?” Era o sticlă de ulei 
de măsline. „Ar trebui să vă cumpăraţi uleiul în cutii, oricum”, 
spuse băiatul. „El oricum nu-şi dă seama. Vă aduc alta. ŞI 
trebuie să reparaţi poarta. Vreţi să-mi frâng gâtul în ea?” 

Nu se întorsese până la ora şase. Era vară. Nu era aprins 
focul, nu era niciun chibrit în casă. „Mă întorc în cinci minute”, 
spuse fiica. 

Plecă de acasă. Bătrâna o privi cum se depărtează. Apoi 
înfăşură copilul într-o păturică şi plecă şi ea de acasă. Strada lor 
era o ulicioară laterală, la marginea unei străzi principale, unde 
erau magazine, unde oameni bogaţi, în limuzine, se opreau în 
drum spre casă să-şi facă şi ei cumpărăturile. Când ea ajunse la 
colţ, o maşină tocmai trăgea la marginea trotuarului. Cobori o 
femeie şi intră în magazin, lăsându-l în maşină pe şoferul negru 
aşezat la volan. Ea se îndreptă spre maşină. 

„Vreau juma’ de dolar”, spuse ea. 

Negrul se uită la ea. „Vrei ce?” 

„Juma' de dolar. Băiatul ăla a spart sticla.” 

„Aha”, spuse negrul. Îşi băgă mâna în buzunar. „Şi cum să mă 
mai descurc eu dacă veniţi aici afară să cereţi bani? Ea te-a 
trimis după bani aici?” 

„Vreau juma’ de dolar. Băiatu' a spart sticla.” 

„Atunci mai bine să mă duc eu înăuntru”, spuse negrul. „Aş fi 
crezut că voi, ăştia de aici, ştiţi cum să vă serviţi clienţii, de 
când faceţi comerţ aici.” 

„Juma' de dolar”, spuse femeia. El îi dădu o jumătate de dolar 
şi intră în magazin. Femeia îl privi. Apoi lăsă copilul pe bancheta 
maşinii şi îl urmă pe negru. Era un magazin cu autoservire în 
care clienţii înaintau încet, în şir, între nişte bare. Negrul era 
alături de femeia care coborâse din maşină. Bunica o urmări pe 


femeie trecându-i negrului nişte sticle cu sos şi suc de fructe. 
„Asta face un dolar şi un sfert”, spuse ea. Negrul îi dădu ei banii. 
Ea îi luă şi trecu mai departe spre capătul celălalt al sălii. Era 
acolo o sticlă cu ulei de măsline italian, de import, cu eticheta 
de preţ. „Imi mai rămân douăzeci şi opt de cenți”, spuse ea. 
Merse mai departe, până găsi o etichetă care arăta douăzeci şi 
opt de cenți. Erau şapte bucăţi de săpun de baie. Plecă din 
magazin cu cele două pachete. La colţ era un poliţist. „Nu mai 
am chibrituri”, spuse ea. 

Polițistul îşi băgă mâna în buzunar. „De ce nu ţi-ai cumpărat 
de acolo?” spuse el. 

„Am uitat. Ştii şi dumneata cum e, când faci cumpărăturile cu 
copilul.” 

„Unde-i copilul?” spuse polițistul. 

„L-am vândut acolo”, spuse femeia. 

„Ar trebui să joci la teatrul de comedie”, spuse polițistul. 
„Câte chibrituri vrei? N-am decât unul sau două.” 

„Unu' numai”, spuse femeia. „Nu aprind niciodată focul decât 
cu un singur chibrit.” 

„Ar trebui să joci la teatrul de comedie”, spuse polițistul. „Ai 
da gata casa.” 

„O dau”, spuse femeia. „Dau gata casa.” 

„Ce casă?” Se uita la ea. Casa de săraci?” 

„O dau eu gata”, spuse femeia. Să te uiţi mâine în ziar. Sper 
c-au să-mi scrie numele corect.” 

„Şi cum te cheamă? Calvin Coolidge?” 

„Nu, domnule. Ala e băiatul meu.” 

„Aha. De-aia-ţi faci aşa de greu cumpărăturile, nu? Ar trebui 
să joci la teatrul de comedie... Ţi-ajung două chibrituri?” 

Primiseră până atunci trei alarme de incendiu de la adresa 
aceea, aşa că nu se grăbiră. Prima care sosi fu fiica. Uşa era 
încuiată, şi când pompierii o sparseră cu securile, casa era de 
acum devastată. Bătrâna era la o fereastră de sus prin care 
ieşea deja fumul. „Porcii”, spunea. „Credeau c-au să pună mâna 
pe el. Dar le-am spus că le arăt eu lor. Le-am spus.” 

Mama crezuse că şi Popeye pierise în foc. O ţineau, şi ea tipa, 
şi în vremea aceasta chipul urlând al bunicii pieri în fum şi casa 
se nărui pe dinăuntru; acolo o găsiră femeia şi polițistul care 
ducea în braţe copilul; o femeie tânără cu o faţă sălbăticită, cu 
gura căscată, privind copilul cu aerul că nu înţelege nimic, 


ridicându-şi părul despletit de pe tâmple cu amândouă mâinile. 
Nu-şi reveni niciodată complet. Cu munca ei grea şi lipsa de aer 
curat, de odihnă, şi cu bolile, moştenirea pe care soţul ei de 
scurtă durată i-o lăsase, ea nu era în stare să suporte şocurile şi 
erau momente când încă mai credea că de fapt copilul îi pierise 
în foc, chiar dacă îl ţinea în braţe îngânându-i ceva. 

Popeye ar fi putut la fel de bine să fi fost mort. Nu avusese 
păr deloc până la vârsta de cinci ani, şi la vremea aceea era un 
fel de intern într-o instituţie anume pentru aşa ceva; era un copil 
subdezvoltat, slăbănog, cu un stomac atât de delicat, încât cea 
mai mică abatere de la regimul strict fixat de doctor îl făcea să 
aibă convulsii. „Alcoolul l-ar omori la fel de sigur ca şi stricnina”, 
spuse doctorul. „Şi n-are să fie niciodată bărbat în înţelesul 
adevărat al cuvântului. Cu grijă, s-ar putea să mai trăiască. Dar 
n-are să fie niciodată mai bătrân decât e acum.” Vorbea cu 
femeia care-l găsise pe Popeye în maşina ei în ziua când bunica 
lui dăduse foc la casă şi la al cărei îndemn Popeye se afla sub 
îngrijirea doctorului. Îl lua acasă la ea după-amiezile şi în zilele 
de sărbătoare, şi acolo se juca singur. Hotărâse să dea o 
petrecere cu copii în cinstea lui. Îi spuse şi lui asta, îi cumpără 
haine noi. Când veni după-amiaza în care urma să aibă loc 
petrecerea şi începuseră să sosească invitaţii, nu-l mai găsiră pe 
Popeye. Până la urmă un servitor găsi uşa camerei de la baie 
încuiată. Îl strigară pe copil, dar nu primiră niciun răspuns. 
Trimiseră după un lăcătuş, dar între timp femeia, speriată, puse 
să se spargă uşa cu o secure. Camera de baie era goală. 
Fereastra era deschisă. Dădea spre un acoperiş mai scund, de la 
care un burlan cobora până jos, în curte. Dar Popeye dispăruse. 
Pe podea era o colivie din împletitură de răchită în care erau 
două păsărele; alături de colivie zăceau păsările înseşi şi 
foarfecele însângerate cu care el le spintecase. 

Trei luni mai târziu, la instigarea unui vecin al mamei lui, 
Popeye fu arestat şi trimis la o instituţie pentru copii refractari. 
Spintecase o pisicuţă în acelaşi fel. 

Mama lui era grav bolnavă, la pat. Femeia care încercase să 
se împrietenească şi cu copilul o ajuta, dându-i să facă lucru de 
mână şi alte treburi de felul acesta. După ce Popeye ieşi - i se 
dădu drumul după cinci ani, purtarea după aceea fiindu-i 
ireproşabilă, şi fu socotit vindecat -, el îi scria de două sau trei 
ori pe an din Mobile şi apoi din New Orleans şi din Memphis. In 


fiecare vară se întorcea acasă să o vadă, prosper, liniştit, slab, 
negru şi necomunicativ, în costumele lui negre, strâmte. li 
spunea că avea o slujbă de recepţioner de noapte la hoteluri; 
că, urmându-şi obligaţiile profesionale, se mişca dintr-un oraş în 
altul, ca un doctor sau un avocat. 

Pe când era astfel în drum spre casă în vara aceea fu arestat 
pentru uciderea unui om într-un oraş şi la o oră când el era într- 
un alt oraş, omorând pe altcineva - omul acesta care făcea bani 
şi nu avea ce face cu ei pe ce să-i cheltuiască, pentru că ştia că 
alcoolul l-ar fi ucis ca şi otrava, care nu avea prieteni şi care nu 
cunoscuse niciodată vreo femeie şi ştia că nu o poate face 
niciodată - şi spuse „Ce Dumnezeu”, privind în jur prin celula 
închisorii din oraşul unde fusese ucis polițistul, în timp ce, cu 
mâna liberă (cealaltă fiind prinsă în cătuşe de polițistul care-l 
adusese din Birmingham), scotea o ţigară din haină. 

„Să trimită după un avocat”, spuneau, „şi să-i luăm piatra 
asta de pe inimă. Vrei să telegrafiezi?” 

„Nu”, spuse el, cu ochii lui reci, molateci, examinând scurt 
patul, fereastra înaltă şi îngustă, uşa cu gratii prin care intra 
lumina. Îi scoaseră cătuşele; mâna lui Popeye păru să scapere o 
flacără mică din senin. Îşi aprinse ţigara şi aruncă chibritul spre 
uşă. „Ce nevoie aş avea de un avocat? Eu n-am fost niciodată 
în... Cum îi zice la groapa asta?” îi spuseră. „Ai uitat, mda?” 

„N-are să mai uite”, spuse un altul. 

„Decât c-o să-şi aducă aminte cum îl cheamă pe avocatul lui 
mâine”, spuse primul. 

Îl lăsară fumând întins pe pat. Auzi uşile trântindu-se. Din 
când în când auzea voci din alte celule; undeva mai încolo, pe 
coridor, cânta un negru. Popeye era întins pe pat, cu picioarele 
încrucişate în pantofii mici, strălucitori, negri. „Ce Dumnezeu”, 
spuse. 

În dimineaţa următoare, judecătorul îl întrebă dacă dorea un 
avocat. 

„Ce să fac cu el?” spuse el. „Le-am spus aseară că n-am mai 
fost aici niciodată în viaţa mea. Nu-mi place oraşul vostru atât 
de mult ca să aduc aici degeaba un om străin.” 

Judecătorul şi grefierul se sfătuiră între ei. 

„Mai bine ţi l-ai aduce pe avocat”, spuse judecătorul. 

„Bine”, spuse Popeye. Se întoarse şi se adresă celor din 
încăperea unde se aflau: „Vreunul dintre voi, tipilor, vrea o 


slujbă de o zi?” 

Judecătorul bătu cu ciocanul în masă. Popeye se întoarse la 
loc, cu umerii lui înguşti ridicaţi într-un gest vag de indiferenţă, 
cu mâna mişcându-i-se spre buzunarul unde-şi ţinea ţigările. 
Judecătorul îl numi din oficiu avocat al apărării pe un tânăr abia 
ieşit din facultatea de drept. 

„Şi nici nu m-ar deranja dacă m-aţi spânzura”, spuse Popeye. 
„Terminaţi-o, toată chestia, cât mai repede.” 

„De la mine n-ai să primeşti în niciun caz eliberarea pe 
cauţiune”, îi spuse judecătorul. 

„Mda?” spuse Popeye. „Bine, Jack”, îi spuse avocatului, „dă-i 
drumul. La ora asta trebuia să fiu la Pensacola.” 

„Duceţi arestatul îndărăt la închisoare”, spuse judecătorul. 

Avocatul avea un chip urât, lacom, serios. Sporovăia cu un fel 
de entuziasm găunos în vreme ce Popeye era întins pe pat, 
fumând, cu pălăria trasă pe ochi, nemişcat asemenea unui şarpe 
care se încălzeşte la soare, cu excepţia mişcărilor mâinii care 
ţinea ţigara. In cele din urmă spuse: „Uite ce. Nu eu sunt 
judecătorul. Spune-i lui toate astea.” 

„Dar trebuie să...” 

„Sigur. Spune-le lor. Eu habar n-am de toată chestia. Nici 
măcar n-am fost acolo. leşi afară de aici şi fă-ţi treaba.” 

Procesul dură o singură zi. În vreme ce un alt poliţist, coleg al 
celui ucis, un tutungiu, o funcţionară de la telefoane îşi 
depuneau depoziţiile, iar propriul lui avocat sporovăia cu un 
amestec găunos de entuziasm nejustificat şi  sofisticărie 
serioasă, Popeye şedea lungit pe scaun, privind afară pe 
fereastră peste capetele membrilor juriului. Din când în când 
căsca; mâna i se mişca spre buzunarul unde îi erau ţigările, pe 
urmă şi-o reţinea şi rămânea inertă peste stofa neagră a 
costumului său, într-o imobilitate moartă, ca de ceară, în formă 
şi în mărime asemenea unei mâini de păpuşă. 

Juriul deliberă opt minute. Se ridicară în picioare şi îl priviră şi 
declarară că era vinovat. Imobil în aceeaşi poziţie, el se uită 
îndărăt la ei, într-o tăcere înceată, timp de mai multe clipe. 
„Mda, ce Dumnezeu”, spuse. 

Judecătorul lovi tare cu ciocanul; polițistul de lângă el îi puse 
mâna pe braţ. 

„Fac apel”, bolborosea avocatul, dând buzna pe lângă el. „Mă 
lupt cu ei în toate curţile...” 


„Sigur”, spuse Popeye, lungit pe pat, aprinzându-şi o ţigară. 
„Numai că nu aici. la-o din loc acum. Du-te şi ia o pilulă.” 

Procurorul districtual îşi făcea deja planuri pentru apel. „A fost 
prea uşor”, spuse. „A luat-o... aţi văzut cum a luat-o? ca şi cum 
ar fi ascultat un cântec de care i-ar fi fost prea lene să-i placă 
sau să nu-i placă, şi cei din juriul ăla îi şi spuneau în ce zi au să-i 
frângă gâtul. Probabil că are deja un avocat de la Memphis 
afară, la uşa curţii supreme, aşteptându-i telegrama. li ştiu eu. 
Asasinii ăştia fac să ajungă justiţia de râsul lumii, aşa încât chiar 
când obţinem o condamnare, toată lumea ştie că nu rămâne 
valabilă.” 

Popeye trimise după paznic şi-i dădu o bancnotă de o sută de 
dolari. Voia o trusă de ras şi ţigări. „Ţine restul şi spune-mi când 
s-a fumat de toţi banii”, spuse. 

„Mi-nchipui că n-ai să mai fumezi mult aici cu mine”, spuse 
paznicul. „De data asta ai să ai un avocat ca lumea.” 

„Să nu uiţi de loţiunea aia”, spuse Popeye. „Ed Pinaud.” 
Pronunţa „Pai-noud”. 


Fusese o vară cenuşie, puţin cam rece. În celulă pătrundea 
puţină lumină de zi şi un bec ardea pe coridor toată vremea, 
căzând direct în încăpere într-un mozaic larg, palid, ajungând 
până la patul pe care erau întinse picioarele lui. Paznicul îi dădu 
un scaun. Îl folosea ca masă; pe el erau ceasul lui de un dolar şi 
un cartuş de ţigări şi un bol de supă crăpat, plin cu mucuri de 
ţigară, şi el stătea întins pe pat fumând şi contemplându-şi 
picioarele şi zilele treceau. Strălucirea pantofilor i se întunecase 
şi hainele i-ar fi trebuit călcate, căci zăcea îmbrăcat toată 
vremea, fiindcă în celula de piatră era rece. 

Într-o zi paznicul spuse: „Sunt aici unii care spun că polițistul 
ăla merita să fie împuşcat. A făcut două-trei porcării de care ştie 
lumea.” Popeye fuma cu pălăria trasă pe faţă. Paznicul spuse: 
„S-ar putea ca ei să nici nu-ţi fi trimis telegrama. Vrei să trimit 
eu una?” Aplecându-se peste gratiile de la uşă, vedea picioarele 
lui Popeye, cu gambele subţiri, negre, nemişcate, îmbinându-se 
în silueta delicată a trupului întins acolo şi pălăria piezişă trasă 
peste faţa întoarsă într-o parte şi ţigara în mâna lui mică. 
Picioarele îi erau în umbră, în umbra trupului paznicului care 
acoperea o parte din gratii. După o vreme paznicul plecă tăcut. 

Când mai avea şase zile, paznicul se oferi să-i aducă nişte 


reviste, un pachet de cărţi de joc. 

„De ce?” spuse Popeye. Pentru prima dată îl privi acum pe 
paznic, cu capul ridicat, cu faţa lui palidă, netedă, cu ochii 
rotunzi şi moi asemenea vârfurilor aderente de la săgețile 
pentru copii. Pe urmă se întinse iarăşi. După aceea, în fiecare 
dimineaţă, paznicul arunca un ziar făcut sul pe uşă. Cădeau pe 
podea şi rămâneau acolo, acumulându-se, desfăcându-se şi 
netezindu-se singure prin propria lor greutate pe măsură ce 
treceau zilele. 

Când mai avea trei zile, sosi un avocat de la Memphis. 
Nechemat, se repezi în celulă. În dimineaţa aceea paznicul îl 
auzi vorbindu-i pe un ton ridicat, implorându-l, înfuriindu-se şi 
dojenindu-l; la amiază răguşise, şi vocea nu-i mai era decât un 
fel de şoaptă. 

„Ai de gând să zaci aici întins şi să-i laşi...” „Eu stau foarte 
bine aşa”, spuse Popeye. „N-am trimis eu după dumneata. Nu-ţi 
băga nasul în chestiile mele.” 

„Vrei să te spânzure? Asta e? Vrei să te sinucizi? Ai obosit atât 
de tare să te tot târâi că... Tu, cel mai deştept din...” 

„i-am mai spus o dată. M-am săturat de voi toţi.” 

„Tocmai tu, să-ţi facă asta nişte prăpădiţi! Când am să mă 
întorc la Memphis şi am să le spun, nici n-au să creadă.” 

„Nu le spune, atunci.” Rămase întins acolo o vreme, pe când 
avocatul îl privea neîncrezător, uluit şi furios. „Dracu' să-i ia pe 
ţăranii ăştia”, spuse Popeye. „Isuse... Acuma, ia-o din loc”, 
spuse. „[i-am spus. Eu stau foarte bine aşa.” In noaptea de 
dinainte veni un preot. 

„Mă laşi să mă rog cu dumneata?” întrebă. 

„Sigur”, spuse Popeye, „dă-i drumul. Nu lua seama la mine.” 

Preotul îngenunche lângă patul pe care Popeye era întins 
fumând. După o vreme preotul îl auzi ridicându-se şi străbătând 
camera, apoi reîntorcându-se la pat. Când se ridică, Popeye 
zăcea întins pe pat, fumând. Preotul privi în spate, unde îl auzise 
pe Popeye îndreptându-se şi văzu douăsprezece semne la 
intervale mari unul de altul pe perete, în partea de jos, ca şi 
când ar fi fost făcute acolo cu chibrituri arse. Două dintre 
spaţiile acestea erau pline cu mucuri de ţigară aşezate în şiruri 
ordonate. În al treilea spaţiu erau două mucuri. Înainte de a 
pleca îl văzu pe Popeye ridicându-se şi ducându-se acolo şi mai 
strivi două mucuri pe care le aşeză cu grijă alături de celelalte. 


Imediat după ora cinci, preotul se întoarse. Toate spatiile erau 
pline acum, cu excepţia ultimului. Era pe trei sferturi completat. 
Popeye era întins în pat. „Gata să mergem?” spuse. 


„Nu încă”, spuse preotul. „Încearcă să te rogi”, spuse. 
„Încearcă.” 

„Sigur”, spuse Popeye, „dă-i drumul.” Preotul îngenunche 
iarăşi. Îl auzi pe Popeye ridicându-se la un moment dat şi 


străbătând camera şi pe urmă întorcându-se. A 

La cinci treizeci veni paznicul. „Am adus...” spuse. Işi ţinea 
pumnul strâns, întins prosteşte printre gratii. „Uite-ţi restul de la 
suta aia care nu s-a... am adus... Sunt patruzeci şi opt de 
dolari”, spuse. „Stai niţel; am să-i mai număr o dată, nu ştiu 
exact, dar pot să-ţi dau o listă... biletele alea...” 

„Ține-i tu”, spuse Popeye fără să se mişte. „Cumpără-ţi un 
cerc să te joci cu el.” 

Veniră să-l ia la ora şase. Preotul merse cu el, cu mâna sub 
cotul lui Popeye, şi se opri sub eşafod, rugându-se, în vreme ce 
ei îi potriveau ştreangul, trăgându-l peste capul lins, uleios, al lui 
Popeye şi stricându-i frizura. Mâinile îi erau legate, astfel că 
începu să zvâcnească din cap, aruncându-şi părul pe spate de 
fiecare dată când îi cădea iarăşi peste frunte, în timp ce preotul 
se ruga, iar ceilalţi stăteau nemişcaţi la locurile lor, cu capetele 
plecate. 

Popeye începu să-şi zvâcnească acum gâtul înainte cu 
tresăriri mărunte. „Pssst!” spuse, şi sâsâitul lui se auzi mai 
presus de murmurul vocii preotului; „pssst!”. Şeriful se uită la el; 
el îşi opri zvâcnirea gâtului şi rămase ţeapăn ca şi când ar fi 
avut un ou în echilibru pe creştet. „Aranjează-mi părul, Jack”, 
spuse. 

„Sigur”, spuse şeriful. „Ţi-l aranjez eu”, şi acţionă trapa. 


Fusese o zi cenuşie, o vară cenuşie, un an cenuşiu. Pe stradă 
bătrânii purtau paltoane, iar în grădina Luxembourg, atunci 
când trecură pe acolo Temple şi tatăl ei, femeile şedeau 
croşetând, înfofolite în şaluri, şi chiar şi bărbaţii care jucau 
crochet erau îmbrăcaţi în haine groase şi pelerine, iar în 
penumbra tristă a castanilor sunetele seci ale mingilor, ţipetele 
risipite ale copiilor aveau nota aceea tomnatecă, elegantă şi 
evanescentă şi tristă. De dincolo de cercul cu falsa balustradă 
grecească, acum trepidând de mişcare, plin de lumină cenușie 


de aceeaşi culoare şi la fel de concretă ca şi apa în care fântâna 
juca în iazul ei, venea sunetul insistent al muzicii. Ei trecură 
dincolo de iazul unde copiii şi un bătrân într-un palton cafeniu, 
vechi, lansaseră pe apă nişte corăbioare şi intrară iarăşi sub 
copaci şi îşi găsiră scaune. Imediat veni o bătrână cu o iuţeală 
senilă şi luă de la ei patru monede. 

In pavilion, o fanfară în uniformele marinei militare, albastre 
ca cerul la orizont, cânta Massenet şi Scriabin şi Berlioz, 
asemenea unui strat subţire de glazură de Ceaikovski chinuit, 
aşezată pe o bucată de pâine veche, şi în vremea asta amurgul 
se risipea în lucirile umede ale crengilor, în pavilion şi în 
ciupercile sobre ale umbrelelor. Amplă şi rezonantă, muzica 
alămurilor suna strident şi pierea în amurgul dens, verde, 
rostogolindu-şi peste ei valurile mari, triste. Temple căscă în 
dosul palmei, apoi scoase o pudrieră şi o deschise în dreptul 
unei feţe miniaturale, posomorâte şi nemulţumite şi triste. 
Alături de ea era aşezat tatăl ei, cu mâinile încrucişate peste 
măciulia bastonului, cu linia ţeapănă a mustăţii îmbrobonită de 
umezeală ca argintul îngheţat. Ea îşi închise pudriera şi de sub 
pălăria elegantă, nouă, părea să urmărească cu privirea valurile 
muzicii, părea să se dizolve ea însăşi în alămurile muribunde, 
dincolo de iaz şi în semicercul de dincolo al copacilor, unde la 
intervale sumbre apăreau îngândurate reginele moarte, liniştite, 
de marmură pătată, şi mai departe, în cerul întins, răsturnat şi 
pierind apoi în îmbrăţişarea anotimpului ploii şi al morţii. 


POSTFAŢĂ 

Cititorii americani au descoperit Ţinutul Yoknapatawpha şi 
lumea lui tragică la 31 ianuarie 1929: atunci a apărut Sartoris, 
cel dintâi roman al lui Faulkner în care apare acest ţinut mitic, 
ce va deveni spaţiul desfăşurării narative a celei mai vaste saga 
din literatura Americii, o saga alcătuită din 14 romane şi foarte 
multe povestiri, „cosmosul meu inalienabil”, cum avea să-i 
spună scriitorul. Dar el îl descoperise mai demult, într-o 
revelaţie pe care nu avea s-o uite: „Întreaga poveste - îşi va 
aminti el - mi s-a înfăţişat dintr-odată, aşa cum fulgerul 
luminează întregul peisaj, încât poţi să vezi chiar toate 
amănuntele”?. Spunea aceste lucruri târziu, într-o prelegere 
ţinută la Universitatea din Virginia, în 1958, când aproape 
întregul epos al Ţinutului Yoknapatawpha fusese scris. 

Poate însă că se uită un detaliu deloc lipsit de importanţă: 
acţiunea şi eroii romanului astfel revelat, după mărturiile lui 
Faulkner, erau, în 1925, cei din Sanctuar, o carte, deci, care, cu 
toate că nu a fost prima din ciclul Yoknapatawpha în ordinea 
publicării, conţinea de fapt sâmburele dezvoltării lui narative. 
Adevărul e că multă vreme acest roman, citit, nu o dată, în 
grabă de critici, a fost discutat aproape exclusiv ca o piesă 
destinată să stabilească unitatea unui ansamblu din care făceau 
parte marile cărţi în jurul lui 1930: Sartoris, Zgomotul şi furia, Pe 
patul de moarte. La aceasta a contribuit, fără îndoială, şi o 
declaraţie a lui Faulkner însuşi care îşi va aminti de Sanctuar ca 
despre „o carte scrisă în 1925, când am vrut să câştig şi eu 
câţiva bani”5. Purtând o asemenea caracterizare, datorată 
autorului său, nu e de mirare că Sanctuar nu a atras decât la 
mulţi ani după publicare atenţia meritată a comentatorilor. Abia 
pe la începutul anilor '60, o personalitate de statura lui Cleanth 
Brooks avea să observe că aici, în Sanctuar, scriitorul „a 
descoperit natura realităţii şi, odată cu ea, natura râului, temă 
recurentă în întreaga operă a lui Faulkner”?. 


2 Cf. Frederick L. Gwynn, Joseph L. Blotner (edit.), Faulkner in the 


University Class: Conference at the University of Virginia 1957-1958, 
Charlottesville, Va., 1959, p. 90. 


3 Idem, pp. 90-91. Faulkner relua, de fapt, o declarație făcută în prefața 
ediției din 1932 a Sanctuarului (New York, Modern Library, p. V). 


4 
Cleanth Brooks, William Faulkner: The Yoknapatawpha County, New 


S-a vorbit mult, de pildă, despre Wefnvinşii, cartea din 1938, 
ca despre „un roman al iniţierii”, al cărui erou trece victorios 
peste proba curajului ce încheie această aspră iniţiere. Şi încă şi 
mai mult despre semnificaţiile asemănătoare din celebra lui 
povestire Ursul, inclusă în Pogoară, Moise! volumul din 1942. Se 
omitea, astfel, sumbra experienţă  iniţiatică a lui Horace 
Benbow, din Sanctuar, încheiată însă cu o copleşitoare 
înfrângere, în locul triumfului lui Bayard Sartoris, al victoriei 
morale a acestui întemeietor de tradiţie din şirul Neînvinşilor de 
odinioară, din secolul trecut, dârji şi puternici, spre care 
Faulkner se întoarce cu neumbrită admiraţie în romanele sale. 
Fără îndoială, Horace e plămădit dintr-o altă substanţă decât 
Bayard, vremurile înseşi s-au schimbat mult: societatea 
tradiţională a Weinvinşilor a apus şi, în locul ei, a apărut o lume 
în care morala e privită ca o simplă prejudecată păgubitoare. 

O lume descoperită treptat de Horace, din ce în ce mai 
înspăimântat de tot ceea ce vede, când îşi dă tot mai limpede 
seama că răul e adânc înrădăcinat în natura însăşi a lucrurilor. 
El reprezintă o întreagă tipologie pe care o regăsim în cuprinsul 
operei lui Faulkner, nu numai în romanele de început, ci şi în 
cele scrise în ultimii ani ai vieţii scriitorului. E un intelectual care 
crede în forţa ideilor, a raţiunii. Benbow e lipsit de putere în 
înfruntarea cu răul: dar Faulkner a izbutit atât de bine să 
înfăţişeze această luptă inegală, încât mulţi cititori (uneori şi 
critici) i-au dat acestui personaj mult mai puţin decât merita în 
realitate. Pentru că, dacă Horace e privit doar ca un om slab, 
atunci sensul însuşi al romanului, această putere 
înspăimântătoare a răului, se pierde aproape cu totul. 

De fapt, dacă personajul romanului ar fi fost un om mai 
puternic, un avocat mai abil, ar fi fost, fără îndoială, incapabil să 
descopere însăşi esenţa întâmplărilor la care ia parte. La urma 
urmelor, Horace nici nu e atât de slab pe cât ar lăsa să se 
deducă unele comentarii care îl socotesc, de pildă, „complet 
nepregătit pentru lumea interlopă în care se trezeşte, 
dezorientat şi vulnerabil, că trebuie să se mişte”5. Premisa e 
totuşi inexactă: Benbow, reprezentant al unei familii ce se 


Haven-Londra, 1963, p. 116. 


9 Walter J. Slatoff, Quest for Failure: The Novels of William Faulkner: A 
Critical Interpretation, Ithaca, N.Y., 1960, p. 166. 


bucură de un mare respect în Ţinutul Yoknapatawpha, nu numai 
că acceptă cu bună ştiinţă situaţia primejdioasă, ci s-ar spune că 
o caută cu dinadinsul. E, desigur, un vulnerabil, dar nu 
dezorientat. Obosit de viaţa lui ternă, convenţională, e hotărât 
să se salveze, slujind justiţia într-un caz în care clientul său e 
detestat cu violenţă de toţi locuitorii din Jefferson şi i se cere, cu 
orice preţ, condamnarea. Pentru Benbow, „lupta împotriva 
răului” nu e o simplă formulă retorică într-o argumentaţie de 
factură morală: ea înseamnă acţiune, dorinţa de a stabili 
adevărul şi de a obţine pedepsirea vinovatului. 

Adversarii lui sunt puternici: în primul rând, spaima care îi 
opreşte pe nişte bieţi oameni să spună adevărul. În lumea 
aceasta a contrabandiştilor, a celor ce dispreţuiesc legea, altele 
sunt regulile comportării: Lee Goodwin, cel de la care Horace 
crede, cu deplin temei, că poate obţine informaţiile ce vor 
conduce la descoperirea criminalului, refuză să-l ajute. Un fel de 
fatalism primitiv, căruia i se adaugă frica paralizantă de Popeye, 
unul dintre primele personaje care, în literatura şi apoi în 
cinematografia americană, reprezintă gangsterul gata oricând 
să apese pe trăgaci, individul sărac la minte, străin de orice fel 
de probleme morale. Se pare că Faulkner a pornit de la un 
model real, un anume Popeye Pumphrey, personaj al lumii 
interlope din Memphis, Tennessee (care, după cum aflăm, se va 
sinucide la câteva luni după publicarea Sanctuarului, în 1931). 
De altminteri, întreaga poveste din roman are o origine ciudată: 
Faulkner a povestit cândva că a întâlnit o fată care, într-un bar, 
a venit la masa lui şi i-a povestit cum a fost, o vreme, obligată 
de un gangster „impotent şi afemeiat... să trăiască într-un 
bordel..., ca un fel de perversă satisfacţie a impotenţei lui; a 
tinut-o acolo ca într-o adevărată închisoare””. Asemănarea cu 
Popeye şi cu Temple Drake e izbitoare. 

Decorul sumbru în care se desfăşoară drama aruncă şi asupra 
personajelor o lumină ce le accentuează trăsăturile cele mai 
urâte. Nu e efectul unor deformări de factură expresionistă, aşa 
cum s-a conchis câteodată, ci al unui ecleraj care adânceşte 


i Robert Cantwell, „Faulkner's Popeye”, în Nation, 180 (1958), pp. 140- 
141; citat în Cleanth Brooks, op. cit., p. 391. 


7 
Carvel Collins, „A Note on Sanctuary”, în Harvard Advocate, 135 
(1951), p. 16. 


contrastele şi dă personajelor o anume înfăţişare sculpturală, cu 
portrete realizate în planuri definite tranşant. Ne aflăm la 
sfârşitul anilor '20, în plină perioadă a prohibiţiei, care i-a creat 
pe gangsteri, dar şi pe eroii justiţiari, şi unii şi alţii găsindu-şi un 
loc proeminent în literatura şi în cinematografia acelei vremi şi, 
mai ales, ale celor două sau trei decenii ce vor urma. Horace 
Benbow este unul dintre nenumăraţii apărători al justiţiei, 
acţiunile lui amintind, de altminteri, câteodată, de eroii „buni” 
din romanele polițiste, curajoşi, inventivi,  înfruntându-şi 
adversarii fără să ia seama la nenumăratele primejdii ce-i 
pândesc de pretutindeni. Foarte semnificativ, în 1981 a fost 
publicată forma inițială a romanului, în care Horace, eroul 
central al acelei versiuni respinse de editor, izbutea să facă 
dreptate  nevinovaţilor şi  împlinea astfel o  îndatorire 
fundamentală, dictată de simţul moral al scriitorului. 

Talentul de detectiv al lui Benbow se vădeşte în abilitatea cu 
care ştie să obţină informaţiile care să-l ducă la locul unde era 
ţinută ascunsă Temple Drake, personaj ce ar fi trebuit să devină, 
în planurile lui Horace, martorul-cheie al procesului. Cum de la 
Goodwin - despre care e convins că e acuzat pe nedrept - nu a 
putut obţine nicio informaţie folositoare, tânărul avocat îşi 
începe trudnicele cercetări. De la Ruby, soţia lui Lee Goodwin, 
află întâmplător că o fată fusese de faţă la comiterea crimei şi 
porneşte în urmărirea acestui personaj misterios, având doar o 
descriere foarte vagă a lui. Un singur indiciu îl poate îndrepta 
spre ţintă, şi acesta e furnizat de Clarence Snopes, individ cu 
totul îndoielnic; dar Horace nu are de ales şi porneşte în direcţia 
indicată de acest membru al clanului atât de adânc disprețuit de 
oamenii din Yoknapatawpha. Şi se dovedeşte că a avut noroc: 
descoperă bordelul unde se afla Temple, câştigă simpatia 
echivocei patroane, Miss Reba, şi, în cele din urmă, o convinge 
pe Temple să depună mărturie la proces în favoarea lui Lee. 

Se asigură că fata va rămâne în Memphis (să fie doar o 
coincidenţă că aici trăia Popeye cel adevărat, gangsterul ce se 
va sinucide în octombrie 1931?) până la începerea procesului. 
Lectura grăbită a cărţii iese la iveală în unele reproşuri pe care, 
chiar şi la peste douăzeci de ani de la publicarea Sanctuarului, 
câţiva critici i le făceau lui Benbow şi, prin el, lui Faulkner: 
„Horace aşteaptă - s-a spus - până în noaptea din ajunul 
procesului ca să se hotărască să o aducă pe Temple ca martoră 


la proces: dar atunci a fost prea târziu”. El o sunase însă pe 
Miss Reba cam la o săptămână după ce o întâlnise pe Temple, 
deci cu vreo zece zile înaintea procesului, şi aflase că ea era 
încă acolo; dar că matroana bordelului nu agrea ideea de a o 
aduce pe fată în instanţă, fiindcă nu-i plăcea să vadă poliţişti în 
preajma stabilimentului („decât dacă vin în calitate de clienţi”). 
Firesc, desigur, pentru o persoană cu o astfel de îndeletnicire. 
Horace stăruie, o sună din nou pe Miss Reba cu o zi înaintea 
procesului şi, de data asta, află că Temple dispăruse fără urmă. 
Benbow nu renunţă: e decis să-l apere, chiar şi în aceste 
împrejurări cu totul neprielnice, pe Goodwin şi chiar speră să 
câştige procesul. Şi, probabil, dacă nu ar fi fost trădat de sora 
lui, Narcissa, care trecuse de partea procurorului districtual, ar fi 
avut toate şansele să obţină achitarea. Ceea ce nu prevăzuse 
însă Horace, lucrul pentru care - lesne de înţeles - nu era 
pregătit a fost apariţia neaşteptată a sărmanei Temple, în cea 
de-a doua zi a procesului, şi mărturia ei mincinoasă, împotriva 
căreia, cu siguranţă, „niciun alt avocat nu ar fi avut cum să 
lupte”. Abia acum Horace e învins. In primul rând, pentru că nu 
mai are de ce să lupte; sau, cum spune Cleanth Brooks, „pentru 
că i s-a luat lupta”: el se întoarce la rutina zilnică pe care o 
detestă, răzvrătirea lui împotriva unei familii întemeiate pe 
simple convenţii sociale se stinge; se întoarce la soţia cu care n- 
ar fi trebuit să se însoare niciodată şi de care a încercat să se 
despartă. Şi, odată cu aceasta, tot ce încercase să clădească se 
năruie: mărturia fetei (a cărei minte e întunecată de spaimele 
pe care le trăise, aşa cum poate băga de seamă oricine, dar nu 
şi juraţii din sala tribunalului) adaugă argumentul îndelung 
aşteptat de judecătorii care îl urăsc, fără să se ascundă, pe 
acuzat şi ei au acum motiv să-l condamne. Goodwin e linşat de 
mulţimea furioasă (Benbow, cât pe ce să-i împărtăşească 
soarta, se salvează cu greu), Temple pleacă la Paris, împreună 
cu tatăl ei, iar Popeye - care fugise în Alabama - e prins şi dus la 


Peter Lisca, „Some New Light on Faulkners Sanctuary”, în Faulkner 
Studies, 2 (1953), p. 8. 


4 Michael Millgate, Faulkner’s First Trilogy: „Sartoris”, „Sanctuary”, and 
„Requiem for a Nun”, în Doreen Fowler, Ann J. Abadie (edit.), Fifty Years of 
Yoknapatawpha, Jackson, Miss., 1980, p. 95. 


Op. cit., p. 118. 


ştreang, pentru ispăşirea unei alte crime - pe care n-o făcuse... 

Scena acestei drame rămâne pustie: toate personajele au 
dispărut, purtate fie spre moarte - cei doi gangsteri -, fie spre o 
viaţă mediocră - Benbow: nimeni nu supravieţuieşte. Nu trebuie 
uitat însă că Sanctuar e totuşi un roman cu gangsteri; scriitura 
lui strălucită nu poate ascunde acest fapt. Intr-un roman cu 
gangsteri, e aproape imposibil să-ţi imaginezi un martor - 
inclusiv victima însăşi a gangsterului - depunând mărturie 
împotriva lui. Gangsterul duce o viaţă plină de daruri ale 
pământului, pentru că o comunitate cuprinsă de letargie, 
funcţionarul public corupt, oamenii de rând, paralizaţi de frică, îi 
îngăduie să scape de pedeapsă. Ceea ce e la fel de adevărat 
pentru lumea din Chicago-ul lui Al Capone şi cea din Ţinutul 
Yoknapatawpha, Mississippi, al lui Popeye. In această privinţă, 
se cuvine să observăm că adevăratul fatalist e acuzatul pe 
nedrept, Lee Goodwin, omul rudimentar, brutal, lipsit de 
scrupule, şi nu avocatul său, Horace Benbow, descendent al 
unei familii de mare distincţie, iubind elegantele sticlării 
venețiene şi rafinata poezie universală. Gangsterul e convins că 
e sortit morţii şi că Popeye, cu un glonte tras prin fereastra 
zăbrelită a celulei sau prin orice alt mijloc, nu îl va lăsa să scape. 
Şi, aparent paradoxal, Horace e cel care rămâne plin de 
speranţă până la sfârşit. 

Sanctuar nu e numai un „roman cu gangsteri”: e şi, aşa cum 
sugera Andre Malraux la prima ediţie franceză a cărţii (publicată 
la scurtă vreme după cea americană), un fel de roman poliţist - 
în care, e adevărat, asistăm la „amestecul tragediei greceşti cu 
romanul poliţist”!!. Şi anume, prin faptul că sensul unor 
întâmplări petrecute în jurul unei crime nu se dezvăluie până în 
final, că autorul introduce adesea suspansul, îşi complică intriga 
şi îşi surprinde cititorul cu desfăşurarea neaşteptată a unor 
acţiuni. Fără îndoială, au dreptate cei care au semnalat surpriza 
cititorului în faţa celor petrecute la tribunal sau a comportării lui 
Popeye după ce a fost arestat pentru crimă. 

O parte a dificultăţilor provin din împrejurarea că autorul e, 
evident, preocupat de lucruri mai importante decât cele care 
decurg din povestea unei crime, cu tot suspansul şi cu toată 


1 
Andre Malraux, „Preface ă «Sanctuaire» de W. Faulkner”, în Nouvelle 
Revue Française, 41 (1933), p. 747. 


acţiunea captivantă. Dar nu e mai puţin adevărat că sunt şi 
dificultăţi provocate de unele metode de prezentare a acţiunii 
folosite de Faulkner. In primul rând, fiindcă el se fereşte să 
pătrundă în conştiinţa personajelor sale, în momentul în care ele 
iau o anume hotărâre importantă. Pe de altă parte, scriitorul 
refuză - probabil de teamă să nu anuleze suspansul psihologic - 
să completeze unele goluri ale naraţiunii. Urmarea e că motivul 
unor acţiuni e, de multe ori, doar implicit, iar alteori acţiunile 
înseşi sunt implicite. Aşa încât cititorul poate fi derutat, căutând 
răspuns nu doar la de ce s-a întâmplat un anume lucru, ci şi la 
ce anume s-a întâmplat de fapt. 

Metodele lui Faulkner sunt foarte eficace în prezentarea unor 
scene ale acţiunii într-un chip direct (nu o dată privite atât de 
aproape, încât devin de-a dreptul halucinante), pentru a putea 
aduce la lumină stările psihologice sau pentru a insinua în 
povestire o presimţire neliniştitoare sau frica însăşi. E adevărat 
că această preocupare a scriitorului de a realiza o asemenea 
prezentare a imediatului, a tangibilului, face să se estompeze 
analiza motivului, articularea acţiunii cu lumea interioară a 
personajelor; nu ni se îngăduie, de pildă, să pătrundem în 
conştiinţa lui Popeye - aşa limitată cum e ea - în momentele în 
care gangsterul îşi aşteaptă execuţia. Scena e înfăţişată într-o 
lumină clară ce pune în valoare detaliile: bizarul personaj îşi 
striveşte metodic ţigările şi aranjează mucurile într-o linie 
dreaptă, alcătuind un fel de calendar care numără zilele trecute 
de la întemnițarea lui. Dar ce se petrece în mintea lui? Sau, mai 
exact, se petrece ceva? De ce nu vrea să ceară un avocat? A 
ales soluţia unui soi de sinucidere? Sau, pur şi simplu, nu crede 
că va putea fi spânzurat? Sau nici nu-i pasă? Autorul nu ne lasă 
să aflăm - sau, dacă ne lasă cumva, nu ne pune la îndemână 
decât aluzii nu întotdeauna lesne a fi înţelese. De fapt, forţa 
romanului vine, în bună parte, din obiectivitatea de aparat de 
filmat cu care sunt înfăţişate scenele de felul celei a lui Popeye 
în celula lui sau a lui Temple Drake în sala tribunalului. Fără 
trimiteri la universul interior. 

Pornind de la această tehnică a lui Faulkner, unii au fost 
ispitiţi să vorbească despre Sanctuar ca despre un text care 
prezintă fragmente limpede conturate ale unei acţiuni 
fragmentate ea însăşi, prin firea lucrurilor, mai curând ca despre 
un roman. Interpretarea situaţiilor e transmisă adesea cititorului 


prin intermediul unor modalităţi poetice şi nu prin acela al 
procedeelor narative obişnuite. Stilul e acela pe care Joyce l-ar fi 
numit „scrupulos de zgârcit”; e însă acesta stilul specific al 
tradiţiei naturaliste, cum s-a spus uneori? O asemenea concluzie 
nu poate fi decât rezultatul unei lecturi care nu ţine seama de 
faptul că fiecare pasaj descriptiv, chiar dacă abundă în detalii, 
conţine mult mai mult decât descrierea unor scene, mult mai 
mult decât o aură vagă învăluind obiectele. 

Descrierea unei odăi din bordelul pe care Miss Reba îl vrea cu 
tot dinadinsul elegant, dar nu izbuteşte decât să-l facă 
pretenţios şi de un ţipător prost-gust, e elocventă: dezordinea 
căutată, respectabilitatea contrafăcută care iese la iveală din 
perdelele cu dantele de maşină, straniile oglinzi care fac ape, 
urciorul înfăşurat în hârtie roz, toate vorbesc despre o 
mentalitate, o dorinţă nepotolită de a intra în rândul „oamenilor 
bine”. 

Sau portretul lui Popeye, chiar la începutul romanului: 
costumul negru, cu haina încheiată la toţi nasturii, pantalonii 
murdari de noroi, suflecaţi deasupra ghetelor murdare, şi ele, de 
noroi, obrazul livid, toate proiectate pe un peisaj de primăvară, 
însorit, tăcut: cu pălăria de pai pusă pe-o sprânceană, cu mâinile 
în şold, are înfăţişarea dezagreabilă, lipsită de relief, a unei 
siluete stanţate în tablă... 

Popeye e o figură care nu sugerează aici prin nimic umanul: e 
aproape golită de substanţă, o siluetă proiectată pe un fundal 
de care e străină cu totul. O alcătuire artificială, un fel de jignire 
aruncată minunatei privelişti de natură; de ce ar mai fi fost 
necesare comentariile scriitorului care să-şi mărturisească 
sentimentele faţă de personajul său? Descrierea, plasarea lui 
într-un contrast dramatic cu peisajul strălucitor e, de fapt, un 
mod de a-l interpreta şi, în cele din urmă, de a-l judeca. 

Scena în jurul căreia s-au rostit opiniile cele mai controversate 
e însă aceea din sala tribunalului: de ce nu-şi ţine Temple 
făgăduiala făcută lui Horace Benbow? De ce nu spune adevărul? 
De ce devine sperjură şi îl învinovăţeşte pe Goodwin de violul şi 
de crima de care nu era vinovat? Ce o îndeamnă să se poarte în 
felul acesta? Nu ni se spune direct, nu ni se îngăduie să-i 
desluşim jocul tragic al gândurilor, nici în momentul (pe care nu- 
| putem identifica) în care se hotărăşte să mintă, nici în acela, 
din cursul procesului, când face depoziţia falsă, osândind astfel 


un nevinovat. Faulkner nu explică această atitudine a eroinei. În 
loc de aceasta, povesteşte în detaliu procesul, ca un reporter 
conştiincios al unei rubrici judiciare de la un ziar care vrea să-şi 
păstreze deplina obiectivitate. Aceeaşi lumină puternică e 
proiectată asupra sălii tribunalului, punând în evidenţă detaliile: 
unele răspunsuri date de Temple Drake sunt citate cuvânt cu 
cuvânt, altele sunt doar sugerate, dar cititorul are senzaţia că 
scriitorul s-a străduit să nu omită nimic. 

Cu toate acestea, nu cred că se poate conchide că, aşa cum 
s-a spus uneori!?, Faulkner ar insinua că fiinţa lăuntrică a eroinei 
e impenetrabilă, alcătuită din mister şi din irațional. Chiar dacă 
acţiunile ei sunt de atâtea ori inexplicabile, Temple poate fi, nu 
o dată, înţeleasă, pentru că se dezvăluie ea însăşi în faţa 
cititorului. De pildă, scena în care îi relatează lui Horace Benbow 
lunga şi înspăimântătoarea întâmplare de la Old Frenchman's 
Place; lumea ei interioară schilodită iese aici la iveală într-o 
izbucnire deznădăjduită. Dar în scena crucială a procesului, ea 
se ascunde, nelăsând nicio privire să pătrundă în vălmăşagul 
întunecat al gândurilor acestora îngrozite. Un psihiatru, doctorul 
L.S. Kubie nota cândva că Faulkner nu face niciun efort să 
explice „de ce Temple îl sacrifică pe Goodwin, dându-l pradă 
furiei mulţimii, şi îl salvează pe Popeye, impotentul care i-a făcut 
atâta rău”. 

Să fie acesta rezultatul presiunii brutale a familiei care îi 
interzicea orice declaraţie publică, în stare să-i pună în primejdie 
imaculata onorabilitate? În orice caz, ni se permite să ne 
îndreptăm spre o asemenea concluzie din clipa în care Clarence 
Snopes, coruptul senator, descoperă ascunzătoarea sărmanei 
Temple şi o divulgă (nu dezinteresat) tatălui ei, onorabil 
magistrat. Preocupat numai de păstrarea bunului nume al 
familiei (pe care, se va vedea, Temple va reuşi să-l salveze, 
devenind, în Recviem pentru o călugăriță, soţia legitimă a lui 
Gowan Stevens), el nu ezită să pună la cale, împreună cu 
procurorul districtual, minciuna ce avea să-l condamne pe 
Goodwin. La urma urmei, un gangster care nici nu merită altă 
soartă! 


2 3 : 
Vezi, de pildă, Peter Lisca, op. cit., p. 8. 


3 A i 
„William Faulkner's Sanctuary”, în Saturday Review of Literature, 11 
(1934), p. 211. 


În felul acesta, scoţându-l din cauză pe Popeye, făcând să nu 
se vorbească despre el ca despre adevăratul violator şi criminal, 
se eluda şi timpul petrecut de Temple în bordelul din Memphis, 
iar onoarea familiei Drake rămânea intactă. 

Numai că o minuțioasă reconstituire a datelor la care s-au 
produs diversele întâmplări, violul, timpul petrecut în bordel, 
crima, convorbirile lui Horace cu Miss Reba, răspunsurile ei 
incomplete, aluzive, i-au îngăduit lui Cleanth Brooks să observe 
că judecătorul Drake nu ar fi avut vreme, din momentul 
intervenţiei lui Snopes şi până la proces, să afle destule 
amănunte pentru a pregăti, împreună cu procurorul, minciuna 
salvatoare‘. Şi atunci? 

Răspunsul trebuie căutat tot la Faulkner, acest martor 
impasibil la deznodământul tragediei, în sala procesului. La 
aproape douăzeci de ani de la Sanctuar, când, în Recviem, îşi va 
revizui părerile despre Temple, va limpezi lucrurile în aşa fel 
încât să se poată înţelege că fata era îngrozită de posibila 
răzbunare a lui Popeye şi că de aceea a depus mărturie 
împotriva lui Lee Goodwin. Misterul se risipeşte, speculaţiile 
psihiatrice devin de prisos. 

Ceea ce nu atenuează tragedia fetei, care, copleşită de 
spaimă, se refugiază în ea însăşi, în universul acesta întunecat 
de unde, ştie prea bine, dacă ar cuteza să iasă, ar fi pierdută. Și 
întrerupe orice comunicare cu ceilalţi, de teamă să nu se 
bănuiască nimic din ceea ce ascunde ea în propriile amintiri. 

Sanctuar e, fără îndoială, „cel mai amar dintre toate romanele 
lui Faulkner”!5. O carte despre iniţierea unui bărbat în natura 
răului, iniţiere care aduce în final dezamăgirea şi dezgustul. 
Horace ajunge la concluzia că modelul logic al răului e moartea 
şi îşi aminteşte expresia pe care o văzuse cândva în ochii unui 
copil, reflectând în globii lor goi lumea imobilă şi rece. Roman a 
cărui eroină, victimă a unor păcate grele, făptuite cu voie şi fără 
voie, se numeşte cu dureroasă ironie Temple. Şi romanul însuşi, 
a cărui acţiune se desfăşoară în locuri ale pierzaniei şi osândei - 
ascunzători ale gangsterilor, bordeluri, săli de tribunal - se 
intitulează Sanctuar... 

DAN GRIGORESCU 


i Vezi op. cit., pp. 122-123. 
3 Idem, p. 123. 


| 
al literaturii moderne 
na D 


editura univers 


sanctuar 


ISBN 973-34-0313-X 


„SANCTUAR este cel mai 
violent dintre romanele lui 
Faulkner si totodată cel mai 
popular. Povestea lui Popeye 
și a lui Temple Drake este 
mai adincă decît ar părea 
la o lectură superficială. 
Popeye este unul dintre cele 
cîteva personaje faulkne- 
riene reprezentind forta 
agresivă a civilizaţiei mo- 
derne care invadează lumea 
Sudului și reușește, în cele 
din urmă, să o corupă.“ 
Malcolm COWLEY 


„. un amestec de tragedie 
grecească şi roman polițist.“ 
André MALRAUX 


»„«« cel mai amar dintre toate 


iii romanele lui Faulkner.“ 


Cleanth BROOKS 


Literatura modernă 
are de mult clasicii ei. 
Editura UNIVERS 
îsi propune 


să vi-i reamintească 
acum, cînd finele 
veacului și al mileniului 
se apropie vertiginos. 


Lei 4410 + 90 TL=4500