William Faulkner — Zgmotul si Furia

William Faulkner 


Zgomotul 
si furia 


POLIROM 


Seria de literatură universală a BIBLIOTECII POLIROM este 
coordonată de Denisa Comănescu. 


William Faulkner: The Sound and the Fury 


Copyright © 1929, 1956 by William Faulkner. 

Copyright © 1946 by Random House, Inc. 

Copyright © 1984 by Jill Faulkner Summers. 

This translation published by arrangements with Random 
House, Inc. All rights reserved. 

© 2003 by Editura POLIROM, pentru prezenta traducere 


WILLIAM FAULKNER 


ZGOMOTUL ŞI FURIA 


Traducere de Mircea Ivănescu 
Prefaţă de Mircea Mihăieş 


POLIROM 
2003 


(I)logica tragediei 
Liniştea de după furtună 


În 1957, William Faulkner se găsea la Charlottesville, 
Virginia, ca writer in residence. Se apropia de şaizeci de 
ani şi nu părea să mai aibă mari proiecte literare. Se 
complăcea în deliciile vieţii de scriitor  clasicizat, 
traversând cu un soi de melancolie plină de demnitate 
pajiştile străbătute cândva de Thomas Jefferson, refăcând 
în minte neştiute, imaginare trasee. Admira politeţea 
rezervată a acestor „sudici ai nordului”, care-l salutau 
deferent, dar nu se încumetau să-i tulbure ritualul 
peripatetic. Le aprecia distanţa şi-i lăuda fără nicio 
reţinere: „Toţi cei din Virginia sunt snobi, iar mie îmi plac 
snobii. Snobul petrece atâta timp fiind snob, încât nu prea 
mai are timp să se amestece în lucrurile tale, ceea ce e 
foarte plăcut!” 

Acest tablou idilic era brăzdat de obligaţiile academice 
asumate, adică de întâlnirile cu studenţii şi absolvenţii 
universităţii. Transcrise de către Frederick L. Gwynn, 
profesorul de literatură americană al universităţii, şi de 
către Joseph L. Blotner, marele său biograf, discuţiile 
purtate alcătuiesc materia volumului Faulkner in the 
University. Mină de aur pentru amatorii de confesiuni 
literar-creatoare, dialogurile nu sunt scutite de un aer de 
improvizație. Predictibile şi nu din cale-afară de subtile, 
întrebările nu stimulează întotdeauna apetitul intelectual 
al scriitorului - un ins altminteri destul de ursuz. Se 
rezumă, adeseori, la răspunsuri scurte, aproape seci, 
nesfiindu-se să reproducă aproape mecanic lucruri spuse şi 
cu alte ocazii. 

Când întrebările sunt bune, când interlocutorii reuşesc 
să străbată crusta de inevitabil convenţionalism, Faulkner 
se animă şi ceea ce spune merită cu adevărat ţinut minte. 
O întrebare bună cade chiar la prima întâlnire cu grupul 
de studioşi, în 15 februarie 1957. O voce familiarizată cu 
creaţia lui sesizează că dincolo de motivațiile de natură 


tehnică şi de compoziţie, structura aparte a unui roman 
publicat în 1929 s-ar putea explica printr-o particularitate 
de natură psihologică: „În Zgomotul şi furia, primele trei 
secţiuni ale cărţii sunt narate de către unul dintre cei 
patru copii ai familiei Compson; există vreo explicaţie a 
faptului că deşi Caddy are un rol atât de proeminent în 
roman nu aveţi o secţiune care să prezinte punctul de 
vedere sau impresiile ei în legătură cu ceea ce se 
petrece?” 

Observaţia atingea, fără îndoială, o coardă a 
sensibilităţii lui Faulkner. Se afla la Charlottesville nu doar 
în calitate de premiat cu Nobelul, ci şi de tată şi bunic - 
fiica sa, Jill, îşi urmase soţul, profesor la universitate. 
Acum, la ceasul târziu al vieţii, romancierul reuşea să pună 
de acord viaţa de creator cu ceea ce mai rămăsese din 
viaţa de familie, după guerilla de câteva decenii cu o soţie 
imposibilă şi cu mereu opresivele termene de predare a 
manuscriselor. Oricine o evoca pe Caddy, personajul-fetiş 
din cartea-fetiş Zgomotul şi furia, se adresa direct rănii 
nevindecate din sufletul lui: durerea de a nu fi avut 
niciodată o soră. Şi, evident, frustrării de-a nu fi avut, nici 
ca amant, nici ca soţ, un dublu perfect. 

Estelle, cu care se căsătorise în 1929, fusese prima lui 
dragoste, dar ea nu era la primul mariaj. Îl părăsise, 
pentru a-l regăsi deziluzionat, plin de amărăciune şi 
incapabil să mai creadă în iubirea ideală. Visul perfecțiunii 
se fisurase, iar anii au adâncit până la limita tragediei o 
coexistenţă în care alcoolul, resentimentul şi nevroza au 
fost singurele constante. Poate de aceea orice întrebare 
despre Caddy şi despre Zgomotul şi furia (cartea fusese 
scrisă în 1928 şi publicată în anul nunţii) îl trimitea într-o 
epocă paradisiacă, în care iluziile erau încă intacte şi 
dreptul la visare nu se transformase în coşmar. 

„E o bună întrebare”, se grăbeşte Faulkner să aprobe. 
„Explicaţia întregii cărţi se află tocmai în acest lucru. 
Povestea a început cu imaginea chiloţaşilor murdari ai unei 
fetiţe căţărate într-un copac pentru a se uita pe geamul 
sufrageriei şi a fraţilor ei care nu avuseseră curajul să se 


urce în copac şi care aşteptau să vadă ce vede ea. Am 
încercat să spun acest lucru mai întâi cu ajutorul primului 
frate, dar n-a fost destul. Aceasta a fost Secţiunea Întâi. 
Am încercat şi cu alt frate, dar n-a fost de ajuns. Aceasta a 
fost Secţiunea a Doua. Am încercat cu al treilea frate, 
pentru că ea, Caddy, continua să fie prea frumoasă şi prea 
emoţionantă pentru mine ca să-i reduc povestea doar la 
ceea ce se întâmpla, şi m-am gândit că era mai pasionant 
s-o văd prin ochii altcuiva. Dar lucrul a eşuat şi am 
încercat eu însumi - în secţiunea a patra - să spun ce s-a 
întâmplat, şi am eşuat din nou” (Gwynn, Blotner, 1995: 1). 

Cartea apare în octombrie 1929, aşadar în plină 
disperare creată de răbufnirile Marii Crize. Era al patrulea 
roman al lui William Faulkner şi critica n-a făcut abstracţie 
de dramele trăite de America în momentul publicării. 
David Minter, autorul unei excelente ediţii critice a 
romanului (Minter, 1994), trece în revistă principalele 
poziţii critice, ajungând la concluzia că, în ciuda dificultății 
şi a stranietăţii ei, cartea s-a bucurat de o receptare 
„echilibrată”: „Scriind pentru The Nation, Clifton Fadiman 
a descris temele şi personajele lui Faulkner drept prea 
«triviale» pentru a justifica «enorma şi complexa măiestrie 
cheltuită pe ele». Comentând romanul în Hound and Horn, 
Dudley Fitts l-a criticat pe Faulkner pentru folosirea 
«deliberată a obscurităţii» şi pentru «marea incoerenţă» în 
învelirea «melodramei»” (Minter, 1994: VIII). 


Fructuoasele neajunsuri ale trivialităţii 


Primii interpreţi ai romanului au pus degetul pe câteva 
concepte negative care aveau să facă o remarcabilă 
carieră. „Irivialitatea” lui Faulkner era o axiomă: nu 
adunase el între coperţile cărţilor anterioare tot ce putea fi 
mai respingător în materie de sexualitate, violenţă şi 
cinism? Nu avea el să scrie, prin Sanctuar, manualul 
perfect al sălbăticiei omeneşti, întrupată în maniacul 
Popeye? Or, Zgomotul şi furia părea să invite la înseriere, 
de vreme ce titlul însuşi trimitea la una din marile 


izbucniri de violenţă şi disperare din Macbeth: „Life [...] is 
a tale/ Told by an idiot, full of sound and fury/ Signifying 
nothing” (actul V, scena 5). 

„Trivialitatea” e cu atât mai condamnabilă cu cât autorul 
pune în slujba ei o îndemânare pe care i-o sesizează chiar 
şi  răuvoitorii.  Intr-adevăr, romanul are structura 
misterioasă a unui joc de şah, încheiat şi reînceput după 
doar câteva mutări care  provocaseră „mat”-ul. 
Mărturisirile lui Faulkner, asumarea eşecului narativ sunt 
doar încercări de a îndulci stupoarea cititorului de bună- 
credinţă, a iubitorului de naraţiune clasică şi intrigă 
cursivă. O scuză tardivă, pe care o reiterează ori de câte 
ori are prilejul. Aproximarea valorii în termeni negativi - 
cu cât eşecul e mai mare, cu atât valoarea cărţii e mai 
mare! - ţine de o retorică a modestiei, de o ironie stilată pe 
care acest descendent proletarizat al aristocrației sudice le 
juca la pertfecţie. 

Pe de altă parte, e greu să nu admiţi că Zgomotul şi 
furia la marcat pe autor într-o măsură nu doar 
considerabilă, ci şi persistentă. Revine la această carte ori 
de câte ori ceva se gripează în mecanismul creaţiei. Dacă 
romanul se naşte din povestea de dragoste dintre scriitor 
şi personajul său cvasi-absent, treptat el adaugă iubirii 
dimensiunea  metafizic-filozofică:  Appendix-ul scris în 
toamna lui 1945 şi publicat mai întâi în The Portable 
Faulkner (1946), editat de către Malcolm Cowley, încearcă 
să ridice la dimensiunile paroxistice ale tandreţii pentru 
Caddy un alt personaj: negresa Dilsey. Această adăugire, 
devenită ulterior parte integrantă a romanului, are 
menirea de a risipi tensiunea insuportabilă adunată într-un 
singur erou. 

Deşi, în Apendice, sub numele Dilsey nu figurează niciun 
comentariu, înțelegem că în această absenţă a 
determinaţiilor stă întregul, absolutul. Nu aflăm nimic 
suplimentar, dar autorul are grijă să ne informeze că 
Dilsey reprezintă, în lumea nebună şi lipsită de sens, totul: 
„Am scris Zgomotul şi furia de cinci ori la rând, spre a mă 
elibera de visul care va continua să mă chinuie până la 


moarte. E tragedia a două femei: Caddy şi fiica ei. Dilsey 
este unul din personajele mele favorite, pentru că e 
curajoasă, generoasă, blândă şi cinstită. E mult mai 
curajoasă şi cinstită şi generoasă decât mine” (Cowley, 
1966: 38). 

Dar cine sunt celelalte personaje ale cărţii? Zgomotul şi 
furia poate fi privit, la un prim nivel, drept un roman de 
familie. E greu să elimini această evidenţă, din moment ce 
principalii naratorii sunt trei fraţi iar evenimentele evocate 
au de-a face exclusiv cu dramele familiei Compson: 
Benjamin, fratele idiot, Quentin, sinucigaşul, Jason, insul 
pragmatic, crud şi plin de ură, şi Caddy (Candace), sora 
care polarizează atenţia tuturor (pentru Benjy ea este 
tovarăşul de joacă perfect, sursa unei infinite tandreţi şi-a 
iubirii pure, pentru Quentin e imposibila iubire, obiectul 
unui incest imaginar, pentru Jason inamicul ireductibil, iar 
pentru părinţi obiectul experimentului cinic şi-al cruzimii 
gratuite.) Ei sunt pilonii unui text care vorbeşte despre 
predestinare, dar şi despre decăderea valorilor tradiţionale 
în „brava lume nouă” a modernităţii. 

Scriind romanul, pretenţiile lui Faulkner par modeste. 
Singurul lucru la care se gândea era o povestire despre o 
fetiţă în care să se reflecte declinul unei lumi. Titlul 
provizoriu al textului era Twilight (Amurg) şi Faulkner 
mărturiseşte că, scriindu-l, n-avea un plan, dar avea o 
obsesie: „Eu, care n-avusesem o soră şi care-am fost 
blestemat să-mi pierd fiica sugară, am început să-mi fac o 
fetiţă frumoasă şi tragică” (Faulkner, 1994: 228). 

Lăsând deoparte inadvertenţa cronologică (Alabama, 
copilul mort la doar câteva zile de la naştere, avea să vină 
pe lume la sfârşitul lui 1931!), insistența asupra pasiunii 
pentru copilul imaginar (obsedanta Caddy se reduplică în 
fiica ei, Quentin, nume ambiguu, androgin, sortit să poarte 
cu sine ideea posibilului păcat de moarte, al iubirii 
incestuoase), singurul capabil să salveze lumea, relevă o 
obsesie psihanalitică. Ivită pe lume în condiţii tulburi 
(„orfană de tată cu nouă luni înainte de-a se naşte”), 
Quentin nu e decât noul nume - derizoriu, după cel 


nevrotic-tragic al unchiului ei - al eşecului înscris în 
sângele şi în mintea familiei Compson: „s-a lăsat să 
alunece în jos pe acelaşi burlan în semiîntunericul 
amurgului şi a fugit cu saltimbancul care avea deja o 
condamnare pentru bigamie. Şi astfel a dispărut: oricare i- 
ar fi fost apoi ocupaţia n-avea să se mai întoarcă niciodată 
în vreun Mercedes cromat; şi nicio fotografie a ei n-avea să 
conţină vreodată vreun individ important”. 


Un orator din Sud 


Zgomotul şi furia ilustrează singurul talent artistic pe 
care Faulkner îl recunoaşte celor din Sudul american: 
oratoria. „N-am ajuns niciodată prea departe şi probabil 
nici n-o să ajungem cu muzica şi artele plastice. Dar noi 
trebuie să vorbim, să spunem, pentru că avem oratoria în 
sânge” (Faulkner, 1994: 229). Nemulțumirea faţă de 
conţinutul romanului e, în egală măsură, o nemulţumire 
faţă de formă. Scrie şi rescrie, schimbând perspectivele, 
pentru că are ceva de adăugat, dar mai ales pentru că n-a 
ajuns la intensitatea retorică visată. În vara lui 1933, când 
Faulkner compune o prefaţă pentru noua ediţie a 
romanului, vorbeşte despre explozia textului pe hârtie, 
despre forţa irepresibilă a povestirii ambalată în senzaţii 
obscure până atunci, brusc limpezite de dorinţa de a da 
formă literară confuziei de imagini care-l luase în 
stăpânire. 

Strălucit exemplu de încercare de a depăşi inevitabilul 
ermetism al textului, romanul redevine misterios pe 
măsură ce încercăm să descifrăm intenţiile autorului. 
Faulkner a renunţat la titlul original, Twilight, dar nu şi la 
metafora conținută în el. Stăruie încă ambiguitatea dacă 
titlul ar fi trebuit să fie purtat doar de către prima secţiune 
a cărţii (şi atunci, spune un excelent critic „de text” al 
operei faulkneriene, el „s-ar fi referit la semi-lumea lui 
Benjy, ţinut într-o stare de suspensie atemporală, între 
lumină şi întuneric, înţelegere şi lipsă de înţelegere, între 
lumea umană şi lumea animală” [Millgate, 1966: 88]), sau 


de către întregul roman (şi atunci el ar sugera „decăderea 
familiei Compson, surprinsă în momentul în care gloria 
stinsă a strălucitului ei trecut e pe cale să dispară în 
extincţia finală” [Millgate, 1966: 88]). 

Metafora amurgului funcţionează la nivelul fiecăreia 
dintre secţiunile romanului. Ea domină chiar şi Apendicele, 
care, propunându-şi să rotunjească destinul personajelor, 
le striveşte sub apăsarea formulelor existenţiale definitive. 
Quentin III, fratele cel mare, se stinge la douăzeci de ani, 
departe de casă, în campusul universitar din 
Massachusetts; lui Benjy, căruia natura nu i-a acordat 
luxul umanului, hărăzindu-i o minte întunecată, familia i-a 
răpit, prin castrare, până şi atributele animalului; Jason IV 
(Jason III moare în 1912), „primul Compson întreg la cap”, 
şi poate de aceea atât de respingător, torturat de 
pierderea banilor - furaţi de propria lui nepoată, care 
luase nu doar ceea ce-i aparţinea, ci şi sumele secrete 
adunate obsesional de acest unchi în care supravieţuise 
Harpagon - trăieşte sub zodia fricii; fiecare gest al său, 
comis ori reprimat, readuce în lume întunericul. 

In cazul lui Caddy şi al fiicei sale, obsesia amurgului 
umple vidul unor vieţi sortite de la bun început 
dezastrului. Castrarea propriu-zisă a lui Benjamin („în 
urma unei încercări înceţoşate şi confuze de a viola o 
fetiţă”) este dublată de castrarea morală a lui Caddy, 
victimă a tiraniei părinteşti. Fiinţă solară, Caddy e obligată 
să trăiască în penumbra bolnăvicioasă a unei familii în care 
doar Jason, insuportabilul, odiosul protector al clanului, 
este cu adevărat normal. Stigmatizaţi, exaltaţi, rămaşi în 
interstiţiile unei lumi demult apuse, ei sunt în egală 
măsură victime şi călăi. Sunt victimele unei memorii 
incapabile să se focalizeze pe prezent şi asasinii morali a 
tot ce fusese bun în lumea pe care o exaltă în porniri 
romantic-nevrotice. 

Structura cvadri-focală a romanului indică o deplasare a 
discursului dinspre extrema subiectivitate (o subiectivitate 
vecină cu desăvârşita opacitate) spre o obiectivitate 
aproape rezonabilă. Dar limpezirea nu se produce treptat, 


pentru că fiecare nou punct de vedere obscurizează măcar 
în măsura în care luminează aspectele tratate. Sensul se 
relevă doar în final, când cele patru voci sunt însumate şi 
când cronologia poate fi, în sfârşit, pusă de acord cu 
întâmplările. Narațiunea debutează în 7 aprilie, Sâmbăta 
Mare a anului 1928, coboară optsprezece ani, în ziua de 2 
iunie 1910, când Quentin III se va sinucide, revine în 
Vinerea Mare,6 aprilie 1928, şi se încheie în Duminica 
Paştilor, în 8 aprilie. 


De-a imagismul 


Contorsionarea temporală nu reprezintă însă o 
dificultate majoră a lecturii. Odată ce cheile de lectură au 
fost descoperite, ordinea episoadelor poate fi identificată, 
cu o precizie mai mare sau mai mică. Cu adevărat 
problematic - dacă nu insurmontabil - e parcursul 
brownian în interiorul capitolelor. Fluxul conştiinţei şi 
monologul interior, folosite de Faulkner cu o virtuozitate 
rareori atinsă în literatura secolului douăzeci, brăzdează, 
fragmentează, reface şi subminează întâmplările pline de 
zgomot şi furie din existenţa schizoidă a unei familii scoasă 
de istorie nu doar în afara timpului, dar împinsă şi dincolo 
de legile moralei. 

E discutabil dacă romanul stă sau nu, aşa cum au 
acreditat mulţi critici, sub tutela imagismului. Dar e sigur 
că impulsul scrierii ilustrează teoretizările lui Ezra Pound 
în marginea comunicării simultane a emoţiilor şi ideilor 
prin imagine. Faulkner a fost destul de ferm în afirmaţiile 
privind modalitatea compoziţională, destul de credibile, de 
altfel. Seminarul de la Nogano, din 1955, în care Michael 
Millgate vede varianta cea mai nuanţată privind scrierea 
romanului, constituie un prilej de a pune lucrurile la punct: 
„[Cartea] începe ca o nuvelă, o poveste fără intrigă, despre 
nişte copii care au fost trimişi de acasă în timpul 
înmormântării bunicii lor. Erau prea mici ca să li se spună 
ce se petrece şi vedeau lucrurile doar din perspectiva 
jocurilor copilăreşti, cum ar fi aspectul lugubru al scoaterii 


cadavrului din casă etc., şi atunci m-am gândit să văd ce 
altceva mai pot scoate din ideea inocenţei oarbe, auto- 
centrate, reprezentate de copii, dacă unul dintre aceşti 
copii ar fi cu adevărat inocent, adică idiot. Aşa s-a născut 
idiotul, şi apoi am devenit interesat de relaţia lui cu lumea 
în care se găsea, dar pe care n-o putea înţelege. Şi de unde 
ar putea el primi tandreţea, ajutorul, ca să-l protejeze în 
inocenţa lui. Înţeleg «inocenţa» în sensul că Dumnezeu l-a 
făcut orb la naştere, adică lipsit de minte, şi că nu se putea 
opune în niciun fel. Aşa s-a ivit personajul care e sora lui, 
apoi fratele, acel Jason (care reprezintă pentru mine răul 
absolut. Cel mai respingător personaj pe care l-am creat 
vreodată). Apoi a fost nevoie de un protagonist, de cineva 
care să spună povestea, şi aşa s-a ivit Quentin. In acel 
moment mi-am dat seama că nu pot să spune toate aceste 
lucruri într-o nuvelă. Aşa că am povestit întâmplările 
idiotului din acea zi, dar totul rămânea ininteligibil, aşa că 
a trebuit să scriu un alt capitol. Apoi am hotărât că 
versiunea lui Quentin despre aceeaşi zi şi despre aceeaşi 
împrejurare trebuie şi ea povestită. Dar era nevoie de un 
contrapunct, care era celălalt frate, Jason. În acel moment 
totul era absolut confuz. Ştiam că lucrurile nu sunt nici pe 
departe încheiate şi-a trebuit să mai scriu un capitol din 
afară, povestit de cineva exterior, adică de scriitor, pentru 
a spune ce s-a întâmplat în acea zi anume. Aşa a crescut 
cartea. Adică, am scris aceeaşi poveste de patru ori. Dar 
niciuna dintre ele nu era corectă, dar suferisem atât de 
mult încât nu-mi venea să renunţ la niciuna şi s-o iau de la 
început, aşa că le-am tipărit pe toate patru. N-a fost un 
tour de force deliberat, cartea a crescut în felul acesta. Am 
încercat să spun o poveste care mă emoţiona profund, şi 
am eşuat de fiecare dată, dar pusesem atâta suferinţă în ea 
că n-o puteam arunca, aşa cum o mamă care are patru 
copii răi, şi căreia i-ar fi fost mai bine dacă ar fi dispărut cu 
toţii, nu poate renunţa la niciunul. Din acest motiv am 
pentru această carte cea mai mare tandreţe, pentru că a 
eşuat de patru ori” (Millgate, 1966: 90). 

Oricât de spectaculos, motivul „eşecului” nu are o reală 


bază de susţinere, chiar dacă Faulkner l-a folosit adesea ca 
unitate de măsură. (De pildă, el măsura grandoarea lui 
Thomas Wolfe, colegul său de generaţie, în „splendoarea 
eşecului”, în ameţitoarea măreție produsă de nerealizarea 
proiectului.) E mai degrabă o metaforă a surprizei de a 
putea scrie cu adevărat literatură, după trei semi-eşecuri 
ce păreau să-l scoată definitiv în afara spaţiului creaţiei. 
Tehnica vocilor multiple alcătuieşte partitura principală a 
unei simfonii intersectate de ariile intens personalizate ale 
monologului interior. Aşa cum o creaţie muzicală 
multistratificată rezistă prin armonizarea părţilor, romanul 
lui Faulkner este expresia unei anume ordonări a realităţii 
sortită să rămână descentrată, fărâmiţată, în nesigură 
suspensie. 

Există o logică interioară a romanului care infirmă orice 
alte posibile percepții minimalizatoare: o mişcare de 
coborâre în mintea întunecată a lui Benjy, urmată de două 
episoade ascensionale (capitolele narate de Quentin şi 
Jason), şi o încheiere pe platoul amplu, reprezentat de 
„descifrările” propuse de vocea auctorială. Michael 
Millgate vorbeşte despre o „mişcare înspre exterior, 
dinspre lumea intens privată a lui Benjy spre lumea intens 
publică şi socială a secţiunii a patra” (Millgate, 1966: 91). 
Ar fi vorba, aşadar, de un model progresiv, care 
funcţionează atât pe orizontala, cât şi pe verticala textului. 
Geometria specială a romanului absoarbe impreciziile de 
comunicare şi netezeşte asperităţile inevitabile ale vocilor 
în egală măsură concurenţiale şi complementare. 


Echilibrul prin sex 


În ciuda fracturilor temporale, romanul este perfect 
divizat în două mari segmente. Primele două capitole, 
dominate, unul, de senzațiile în stare pură, „denotative”, 
ale lui Benjy, celălalt, de fantasmele arborescente, 
implacabil articulate ale lui Quentin, sunt unificate de 
predominanţa fluxului conştiinţei, de suprema 
subiectivitate a înlănţuirilor de idei, de placarea viului 


senzaţiei pe mecanicul unei conştiinţe amorţite. Atât 
Benjamin, cât şi Quentin sunt interpretați de realitate - ei 
fiind receptaculele unui univers în afara căruia le-a fost 
sortit să rămână. Ultimele două capitole alcătuiesc un 
dublet al obiectivării: Jason reprezintă vocea raţiunii, omul 
în faţa legii şi sub lege - dar niciodată fără-de-lege. 
Impreună cu Naratorul, el reprezintă duetul vocilor care 
interpretează exteriorul, deşi, e drept, o fac în numele unei 
subiectivităţi nemărturisite. 

Cu toată intensa lor activitate, în ciuda remarcabilei 
productivităţi şi a bogăției de imagini exhibate de „vocile” 
lor, Benjy, Quentin şi Jason rămân prizonieri în spaţiul non- 
vitalului. Ei sunt eminamente pasivi, antene de mare 
fidelitate, capabile să capteze cele mai fine vibrații ale 
aerului din jurul lor. Singurul personaj cu adevărat 
puternic este Caddy. Puterea ei provine din capacitatea de 
a se revolta. Ecuația e oarecum paradoxală: forţa e dată de 
revoltă, şi nu invers. Dacă ceilalţi copii nu îndrăznesc să se 
opună influenței oprimante a părinţilor, Caddy îşi 
construieşte propriul univers, alcătuit din ceea ce nu i se 
poate lua: sexualitatea. 

Caddy echilibrează prin sex profunda disimetrie creată 
de represiunea familiei. Atâta vreme cât părinţii trăiesc, 
păcatul originar acţionează cu o forţă devastatoare, 
deviind în perversiune şi nebunie: deşi incapabil de iubire, 
Quentin trăieşte obsesional o iubire carnală cu sora sa, iar 
Jason dobândeşte normalitatea - şi umanitatea - doar 
atunci se eliberează definitiv de tutela matern-paternă: ,... 
în urma morţii maică-sii în 1933 a reuşit să se scuture 
pentru totdeauna nu numai de fratele idiot şi de casă, ci şi 
de negresă mutându-se în două chichineţe de birouri 
deasupra magazinului în care-şi adăpostea registrele şi 
eşantioanele de bumbac şi pe care le transformase într-o 
garsonieră dormitor-bucătărie-baie, în care putea fi văzută 
intrând şi ieşind în zilele de sfârşit de săptămână o femeie 
voinică simplă prietenoasă blondă simpatică nu prea 
tânără acum, cu pălării rotunde pitoreşti şi (în anotimpul 
cuvenit) o haină de imitație de blană, ei amândoi, 


negustorul de bumbac între două vârste şi femeia căreia 
oraşul îi spunea pur şi simplu prietena din Memphis, 
putând fi văzuţi la cinematograful local sâmbătă seara şi 
duminică dimineaţa urcând scările apartamentului cu 
pungi de la băcănie conţinând pâine şi ouă şi portocale şi 
cutii de conserve de supă, domestici, casnici, uniţi, până 
când autobuzul de seară o ducea înapoi la Memphis”. 
Dispariţia tiraniei părinteşti îl umanizează spectaculos, 
atenuându-i pornirile rasiale, extremiste şi misogine. Ultim 
supravieţuitor valid al unui clan blestemat, Jason îşi 
hrăneşte neputinţa şi ura plonjând şi mai adânc în 
cercurile mistuitoare ale represiunii. Absența părinţilor 
oprimanţi e substituită de asprimea legii, pe care o acceptă 
cu un fel de plăcere masochistă. Dar nici Jason, ca şi Benjy 
şi Quentin înaintea lui, nu pare pe deplin conştient de ceea 
ce i se întâmplă. Niciunul dintre fraţii Compson nu 
raționează în sensul deplin al cuvântului. Surpaţi în 
propria lor nefericire, ei par a se adresa unui cititor pe cât 
de abstract, pe atât de deschis la suferinţa lor. Ceea ce 
refuză ei, de fapt, este viitorul. Cele mai multe dintre 
lucrurile importante nu sunt rostite niciodată: simple, 
mecanice producătoare de cuvinte, minţile lor rămân 
blocate în câte o imagine, senzaţie sau idee: dependenţa 
de Caddy, sau mai precis de persistenţa prezenţei sale, în 
cazul lui Benjamin, imposibilitatea de a ajunge la un final, 
în cazul lui Quentin, infinita, maniacala repetiţie a 
aceloraşi şi aceloraşi gesturi şi cuvinte, în cazul lui Jason. 
Mult mai puţin spectaculos decât fraţii săi, făţiş 
antipatizat de către cititor şi autor, Jason este cel menit să 
pună o oarecare ordine în măruntul haos al unor vieţi 
controlate de blestemul Sudului şi de inconştienţa 
agenţilor săi. Chiar atunci când depăşeşte ruptura, Jason o 
face în felul său chinuit, fără să uite vreo clipă să urască: 
„Se emancipase acum. Se eliberase. «În 1865», îi plăcea să 
spună, «Abe Lincoln i-a eliberat pe negri de Compsoni. În 
1933, Jason Compson i-a eliberat pe Compsoni de negri»”. 
Cu alte cuvinte, „omul nou” supravieţuitor al Marii Crize, 
nu era la fel de abil în a supravieţui şi propriilor obsesii. 


Problema lui nu era, de fapt, trecutul, frustranta raportare 
la prezent, la realitatea nevrotică născută nu din blestemul 
abstract al sclaviei, ci din concreta şi obsedanta reluare a 
unei istorii inconsistente. 


Ochiul şi cuvântul: reci 


Din punct de vedere tehnic - şi, poate, şi artistic - 
capitolul cel mai spectaculos al romanului este partea 
întâi, secţiunea Benjy. Scris, parcă, dintr-o singură, lungă, 
agonică răsuflare, stors direct dintr-un tub de vopsea în 
culori violente, acest capitol ridică cele mai multe 
probleme de lectură. Fără a fi preveniţi, plonjăm în lumea 
autistă a unui personaj cu organele atrofiate, din ele 
nemairămânând decât privirea - un ochi rece, incapabil de 
discriminare -, o camera oscura în interiorul căreia se 
succed, developându-se implacabil, imagini selectate de 
obiectivul necruţător în care s-a concentrat întreaga 
vitalitate a personajului. 

Benjamin vede, dar nu înţelege. Există în acest personaj 
toate premisele unui erou de roman realist - definiţia dată 
de Stendhal s-ar potrivi de minune omului-cameră- 
cinematografică întrupat de idiotul faulknerian: „o oglindă 
plimbată de-a lungul unei străzi” însă Faulkner nu era 
deloc interesat de o astfel de abordare. Funcţia vizuală 
constituie doar superficiul, doar crusta necesară pentru a 
plonja în adâncimile conştiinţei. Benjy este un personaj 
uni-dimensional,  „omul-privire”, dar succesiunea de 
imagini acumulate pe retina lui monstruoasă alcătuieşte, 
cu încetul, un spaţiu plan pe care se confruntă 
înspăimântătoarele relaţii din interiorul familiei Compson. 

Dacă primul capitol acoperă the sound and the fury 
(adică spaima şi disperarea personajului narator, bântuit 
de imaginea surorii-protector, pierdută pentru totdeauna), 
alcătuind o paradigmă a neputinței, signifying nothing 
(adică preeminenţa vidului) conotează discursul fatalist, 
nimicnicia din care s-a născut şi în care îi e sortit să se 
întoarcă umanitatea. Dar „zgomotul” lui Benjy e deturnat 


în imagine, în cuvântul care vizualizează, iar „furia” lui e 
sugerată de fragmentarea textului, de atomizarea frazelor 
şi de fracturarea logicii. 

Paradoxal,  „zgomotul” („sunetul lingvistic”) nu 
amplifică, ci domoleşte furia: cuvintele se caută unele pe 
altele, se găsesc în circumstanţe neaşteptate şi alcătuiesc 
propria reţea de comunicare. Textul alb, fără conotaţii, al 
lui Benjy, prinde viaţă tocmai prin asocierile i-logice de 
sunete: cuvântul caddie („băiat de mingi”) atrage, de 
dincolo de timp, ca într-un vârtej, numele surorii, Caddy, 
dând o neaşteptată coerenţă unui text unificat doar de 
ochiul impersonal al acestei camere de vederi umană: 
„Peste gard, printre locurile cu flori încârligate, îi vedeam 
izbind mingea. Veneau spre locul unde era steagul şi eu 
mergeam de-a lungul gardului. Luster căuta prin iarbă pe 
lângă pomul cu flori. Au scos steagul şi izbeau mingea mai 
departe. Pe urmă au pus steagul la loc şi unul din ei a izbit 
mingea şi apoi celălalt a izbit-o. Pe urmă s-au dus mai 
departe şi eu mergeam de-a lungul gardului. Luster a venit 
dinspre pomul cu flori şi am mers amândoi pe lângă gard şi 
ei s-au oprit şi noi ne-am oprit şi m-am uitat peste gard în 
timp ce Luster căuta prin iarbă. 

«Aici, caddie.» Şi a izbit mingea. Au trecut mai departe 
de-a curmezişul pajiştii. Mă ţineam de gard şi-i priveam 
cum se depărtează. [...] 

Caddy m-a desprins şi ne-am strecurat pe acolo. Unchiul 
Maury a spus că să nu ne vadă nimeni, aşa că mai bine să 
ne aplecăm când trecem, a spus Caddy. Mai jos, Benjy. 
Aşa, vezi. Ne-am tupilat şi am traversat grădina, până 
unde florile foşneau şi se întindeau spre noi. Pământul era 
tare. Ne-am suit pe gard, acolo unde grohăiau şi amuşinau 
porcii. Cred că sunt supăraţi pentru că pe unul din ei l-au 
tăiat astăzi, a spus Caddy. Pământul era tare brăzdat şi 
Zgrunţuros. 

Ține-ţi mâinile în buzunare, a spus Caddy. Că-ţi 
îngheaţă. Nu vrei să ai mâinile degerate de Crăciun, nu”. 

Odată stabilită tehnica de articulare a discursului, textul 
se multiplică de la sine. Cuvântul froze cheamă cuvântul 


cold, trimiţându-ne într-o nouă secvenţă narativă, alte şi 
alte personaje ieşind din stocul de imagini (imagini 
sonore!) ale lui Benjy. În felul acesta, un întreg univers de 
senzaţii, amintiri şi întâmplări se ordonează, într-o 
supremă sforţare de a dobândi sens. Dar procesul nu e 
unidirecţional. Fracturile temporale subminează logica în 
curs de naştere a textului, astfel încât cronologia, în loc să 
fie parte a actului de comunicare, devine un sabotor al 
acesteia. Rolul entropie, stârnitor de haos, al temporalităţii 
contribuie la distrugerea unei familii pentru care onoarea 
numelui reprezintă mai mult decât chiar fiinţele care-l 
poartă. 

Personajele lui Faulkner sunt convenţii literare. 
Excluzând alunecările subiective de la o frază la alta, 
textul propriu-zis al lui Benjy nu poartă însemnele 
idioțeniei. E un text de-o surprinzătoare acuratețe 
gramaticală, ce pune cititorului mai degrabă probleme de 
perspicacitate a identificării  secvenţelor decât de 
înţelegere a sensului: „Monologul lui Benjy - un monolog 
care, la drept vorbind nu e deloc un monolog, ci mai 
degrabă un polilog, un mozaic sau un amestec de mai 
multe voci înregistrate, după toate aparențele, la 
întâmplare de o minte neselectivă” (Bleikasten, 1976: 68). 
Din această perspectivă, secţiunea întâi a cărţii reprezintă 
un imens pariu retoric. Efectul nu trebuie căutat la nivel 
de sintagmă, propoziţie sau frază, ci la nivelul întregului. 

Nici mai corect, nici mai incorect gramatical decât 
celelalte voci ale romanului, enunţul lui Benjy (enunţul - 
folosesc acest termen vag, pentru că nu ştim, de fapt, cum 
comunică Benjy, de vreme ce el este surd şi mut: el este, 
aşa cum spunea criticul citat mai sus, „un set de convenţii 
ce funcţionează într-un construct verbal”) impune prin 
limpezime, directeţe şi concizie, în fapt, mecanicitatea 
textului aduce la acelaşi numitor multitudinea de voci care, 
trecute prin filtrul auditiv-vizual al lui Benjy, dă naştere 
unui soi de audiotop care înglobează simultan prezenţa 
grafică a sunetului şi expresia semantică a complicatelor 
sensuri cuprinse în aceasta. 


Declaraţiile lui Faulkner şi paralelismele stabilite de el 
aprioric îndeamnă la soluţii care depăşesc adeseori 
realitatea textului. Dacă n-ar exista ghilotina ademenitoare 
a intertextualităţii stabilite cu propoziţiile lui Shakespeare, 
probabil că multe dintre speculaţiile pe marginea 
semnificației personajelor n-ar mai fi posibile. Benjy este 
un idiot, pentru că aşa ni se comunică, dar textul lui nu 
este al unui idiot! Povestea narată de imaginarul „nerod” 
shakespearean are certe conotaţii metafizice, intrând într- 
un cod, cultural şi mistic, al „universaliilor”. Benjamin 
Compson nu e decât noua identitate (să nu uităm că la 
naştere se numise Maury iar numele i-a fost schimbat 
atunci când familia şi-a dat seama de slăbiciunea sa 
mintală!) a unei realităţi palpabile, decrepite, intrată în 
putrefacție odată cu strigoii care o imaginaseră. 


Paradisul gramaticienilor 


Cel mai obscur dintre segmentele romanului este, însă, 
şi cel mai plin de sugestii. Nu doar pentru că el deschide 
cartea - funcţionând, aşadar, ca o primă încercare de a 
soluţiona misterul existenţial în care sunt învăluite 
personajele -, ci şi pentru că este cel mai eliptic dintre 
toate. „Capitolul Benjy” este o capodoperă de minimalism, 
ivit dintr-o sălbatică despuiere a textului de orice e altceva 
decât act comunicaţional pur. Paradis al gramaticienilor, 
un astfel de discurs pune în evidenţă infinitele resurse ale 
limbajului, relevând misterioase căi prin care gradul zero 
al limbajului, inconsistenţa articulărilor semantice se 
dovedesc, totuşi, capabile de-o excepţională expresivitate. 

În ciuda acestor dificultăţi, pot fi identificate cel puţin 
trei nivele narative importante. Pe lângă Vinerea Mare a 
anului 1928, timpul „naraţiunii” lui Benjy, prezentul 
povestirii, există alte două puncte nodale, ce vor iradia şi 
în textele celorlalţi naratori: toamna lui 1896, adică 
înmormântarea bunicii, Damummy (considerată de către 
Faulkner „scânteia” din care a ieşit romanul) - această 
întâmplare va aduce la un loc pe toţi membrii clanului 


Compson; apoi, luna noiembrie 1890!, când familia îşi dă 
seama de deficienţele mintale ale copilului Maury şi îi 
schimbă numele în Benjy. Ele alcătuiesc nu axe narative, ci 
schelete pe care atârnă conglomeratul de senzaţii, imagini 
şi întâmplări reproduse mecanic de vocea albă a unui 
personaj prin care toate acestea se scurg în disprețul total 
al ierarhiei - fie ea axiologică, fie ontologică. 

„Cuvintele lui Benjy par fragile şi îngheţate, ca şi cum s- 
ar ivi dintr-o linişte hibernală” (Bleikasten, 1976: 69) - iată 
o afirmaţie pe cât de expresivă, pe atât de lipsită de temei. 
Cuvintele celui mai vulnerabil dintre Compsoni nu sunt 
„fragile şi îngheţate”; ele sunt departe de a-şi avea 
originea în „liniştea hibernală” a unei minţi lipsite de 
discernământ. Dimpotrivă, puţinele propoziţii în care Benjy 
lasă jos garda, renunțând la ipostaza de om-cameră-de- 
luat-vederi pentru a-şi exprima propriile sentimente sunt 
de-o extremă căldură. „Caddy mirosea asemeni copacilor” 
e o propoziţie care poate proveni de oriunde, dar nu dintr- 
o „linişte hibernală”. Imobilitatea structurală a lui Benjy e 
destrămată tocmai de cuvinte, de ultima armă pe care o 
mai posedă, după ce a pierdut nu doar facultatea 
discriminatorie a inteligenţei, dar şi atributele bărbăţiei. 

Dificultăţile de lectură - mult mai mari şi mai serioase 
decât le-am sugerat în aceste rânduri - nu ascund însă 
obiectul  obsesional întrupat de Caddy. Din contră, 
propoziţiile captate de pagină total arbitrar reprezintă fire 
de nisip din care o mână de maestru a sculptat o 
admirabilă statuie a fascinantei surori pierdute pentru 
totdeauna. Capitolul al doilea, narat de Quentin, în 2 iunie 
1910, adânceşte rănile şi radicalizează frustrările. Benjy a 
pierdut o protectoare şi o prietenă. Quentin a pierdut, pe 
lângă aceste două ipostaze, şi o iubită. Pasiunea totală, 
iraţională pentru Caddy semnifică obsesia mai largă a 
Compsonilor pentru ceea ce s-a pierdut iremediabil: 
măreţia de altădată a neamului, credinţa sau chiar 
virginitatea unei surori prea puţin dispusă să accepte 


1 Anacronism sau eroare de redactare - Benjamin s-a născut în 1895 - 
deci aici vorbim de anul 1900. (notă corector Bolano) 


tirania puritanismului profesat de familie. 

Există şi diferenţa între formulele iubirii îmbrăţişate de 
către cei doi fraţi: „In timp ce dorinţa lui Benjy îşi are 
originea în cerinţele primitive ale nevoilor şi poate fi 
liniştită de anumite obiecte, dorinţa lui Quentin există în 
cel mai deplin, sau mai degrabă în cel mai inconsistent, 
mod cu putinţă: o dorinţă care nu va fi satisfăcută 
niciodată, incomparabilă cu vreun obiect real, alunecând 
de la un înlocuitor la altul până la cel din urmă - moartea. 
În ataşamentul copilăros al lui Benjy pentru sora lui abia 
dacă există ceva mai mult decât o foame difuză de 
dragoste; sentimentele lui Quentin sunt înrădăcinate în 
acelaşi sol arhaic dar se refractă prin prisma înşelătoare a 
unei minţi adulte sau măcar adolescentine” (Bleikasten, 
1976 : 90). Prin urmare, tehnica narativă urmează a fi 
modificată şi ea corespunzător acestui salt din 
unidimensionalul sentimentului admis în confuzia 
pluridimensională a pasiunii vinovate şi nestăvilite. 

Benjy e autentic în tot ceea ce trăieşte şi enunţă. Filtrul 
raţiunii, odată îndepărtat, face ca lucrurile să fie limpezi, 
chiar dacă nu simple, acceptabile, chiar dacă pline de 
suferinţă. Doar modalitatea stranie a comunicării 
determină înţelegerea cu dificultate a dramei trăite de 
acest personaj defectiv de inteligenţă, dar nu şi de 
sensibilitate. Quentin, la fel de autentic în trăiri, devine 
profund inautentic în mărturisirea trăirilor. Deşi obsedat - 
sau tocmai de aceea - din ideea binelui şi a răului, el vede 
păcatul şi acolo unde acesta există doar ca pură, 
dureroasă, dar îndepărtată, probabilitate. Benjy nu 
cunoaşte barierele etice şi iubirea lui pentru Caddy se 
epuizează în termeni naturali: Caddy miroase „ca pomii”, 
„ca frunzele”, „ca iarba”. Caddy e natură, aşa cum Benjy 
nu e decât ceea ce-a vrut să facă natura din om. 


Precaritate şi luxurianţă 


Niciunul din fraţi nu poate, însă, admite absenţa fiinţei 
care le dă sens existenţei: o simplă supravieţuire, între 


animalic şi vegetal, într-un caz, o nesfârşită, clocotitoare 
suferinţă psihică în celălalt. Iubirea lui Benjy pentru Caddy 
e egală cu sine, de la început până la sfârşit: e dependenţa 
copilului mic faţă de mamă. Cea a lui Quentin are acelaşi 
debut, atingând chiar uşoare nuanţe contradictorii, 
concurenţial-infantile („Quentin: Şi, pe urmă, eu sunt mai 
mare ca tine. - Eu am şapte ani, a spus Caddy. Aşa că ştiu. 
- Eu sunt mai mare, a spus Quentin. Eu mă duc la şcoală. 
Nu-i aşa, Versh. - Eu mă duc la şcoală la anu, a spus 
Caddy.”). Curând,  tachinajul dintre copii se va 
metamorfoza într-o tulbure, sălbatică pasiune, consumată, 
simbolic, într-un cadru de un bucolism răscolitor. 

Monologul lui Quentin este, din punct de vedere literar, 
cel mai nuanţat dintre toate cele patru voci ale romanului. 
El cuprinde atât poezia irigată de obscurităţi a proto- 
imagismului produs de ochiul-lentilă al protagonistului, cât 
şi proza bine articulată a unui personaj obişnuit să 
observe, să reflecteze şi să argumenteze. Dacă Benjy 
întrupează un Faulkner al sintaxei precare, un discurs 
sărac, Quentin reprezintă ipostaza unui Faulkner 
luxuriant, nezăgăzuit de niciun fel de convenţie şi pregătit 
să ducă isteria confesiunii până la ultimele limite. 

Drama personajului este că are de povestit mult mai 
multe lucruri decât a trăit în realitate. Om al ordinii şi al 
respectului faţă de logică (inclusiv logica povestirii), 
Quentin eşuează nu o dată - prin inadecvarea limbajului la 
universul reflectat -, precum Benjy, ci de zeci şi zeci de 
ori. Benjy e incapabil să urmeze firul unei povestiri, pe 
când Quentin dă greş spunând prea multe povestiri. Sau, 
mai precis spus, aceeaşi povestire are o infinitate de 
finaluri, ca şi cum naraţiunea ar fi fost absorbită într-o 
vâltoare obsesională, în al cărei ochi violent se află 
imaginea maculat-imaculată a surorii sale. 

Benjy e total lipsit de conştiinţă şi, prin urmare, 
incapabil să dea un sens secvenţelor vizuale captate din 
realitatea imediată. Quentin, din contră, e paralizat de 
conştiinţa în exces şi de onoarea care-i limitează 
perceperea normală a lumii. El e blocat în dubla 


perversiune de-a fi îndrăgostit de sora sa - dar nu de 
femeia matură, pe care o urăşte („Am să te omor!”, o 
ameninţă el pe Caddy, pentru că păcatele ei ar fi atras 
blestemul asupra familiei), ci de copilul Caddy, de 
imaginea idealizată a frumuseţii pure, care a supravieţuit 
doar în mintea lui torturată de dorinţă. 

Plecarea la Harvard nu pune capăt frământărilor lui 
Quentin, ci le conferă o dimensiune obsesională. Nevroza 
în care personajul se complăcuse de multă vreme se 
acutizează, luând forma unor veritabile traume psihice. 
Caddy nu reprezintă doar obiectul obsesiilor erotice, al 
fantasmelor sexuale debordante, ci şi prilejul, încă un 
prilej, de a-şi dovedi lipsa de bărbăţie. Anihilat ca 
personalitate de un tată alcoolic şi dominator, Quentin nu 
se poate elibera de fantomele trecutului şi, prin urmare, 
nici nu poate trăi decât în trecut. Amanţii lui Caddy sunt 
rivali care, din start, diminuează şi mai mult imaginea de 
sine a lui Quentin, contribuind în mare măsură la auto- 
suprimarea acestui nevropat ajuns în ultima fază a bolii. 

Maladia celui mai vârstnic dintre copiii Compson e 
admirabil redată prin dezintegrările sintactice şi prin 
fracturarea discursului până aproape de totala opacizare. 
Mai dificil de înţeles, pe alocuri, chiar decât textul autist al 
lui Benjy, „capitolul Quentin” este însă net superior în 
spectaculozitate. Persoana întâi a naraţiunii e subsumată 
forţelor psihice care au modelat conştiinţa fragilă a celui 
care se credea depozitarul vechii onoare a Sudului, 
amenințate să sucombe sub presiunea modernităţii. 
Quentin relatează coerent doar secvențele în care nu se 
simte implicat emoţional. Cu cât ne apropiem de una din 
sursele de tensiune din sufletul său, cu atât limbajul devine 
mai imprecis, gata să iasă din albia logicii. 

Fireşte, această amalgamare e deliberată şi, totodată, 
perfect controlată de către autor. Ea are rolul de a sugera 
tortura psihică şi tensiunea insuportabilă din mintea lui 
Quentin. Ca într-un patinoar tragic, el nu poate evada din 
spaţiul limitat al obsesiilor, care se hrănesc unele din 
altele. Atunci când, într-un suprem efort, vrea să rupă 


coerenţa maladivelor gânduri care-l torturează, e readus 
cu brutalitate într-o zonă încă mai greu de suportat. 
Quentin nu se va despărţi de trecut decât atunci când, 
înghiţit de apele râului Charles, va întâlni „flacăra curată” 
care-l va elibera de păcatele, adevărate şi imaginare, care-l 
locuiesc. 

Lumea păcatului şi lumea spaimei nu sunt singurele în 
care trăieşte Quentin. El este, în egală măsură, o ființă de 
hârtie, un intelectual şi un histrion care se proiectează 
într-o suită de personaje ilustre, aflate în slujba onoarei şi 
a demnităţii. Imaginaţia sa e bântuită de figura lui Isus, de 
Sfântul Francisc, de întruparea perfecțiunii cavalereşti 
medievale, Galahad, de eroul romantic prin excelenţă 
(Byron) şi, fireşte, de legendarii artistocraţi, eroi- 
gentlemeni, ai Sudului american. Ultim vlăstar al unei lumi 
extincte, acest nou „don Quijote trăieşte într-o lume a 
cuvintelor şi a cărţilor, într-un muzeu al iubirii, într-o 
cameră alcătuită din ecourile «frumoaselor sunete 
moarte», existenţa lui fiind astfel de două ori fictivă: el e 
un personaj care interpretează personaje, un «eu» fără 
substanţă pierdut în labirintul propriilor sale ficțiuni şi 
mituri” (Bleikasten, 1976: 95). Un artist, aşadar. Un posibil 
scriitor care-şi face autoportretul. Autoportretul artistului 
dincoace şi dincolo de moarte. 


Pluralitatea eurilor 


Secţiunea a doua a cărţii ridică încă o problemă de 
logică a timpului naraţiunii, după ce prima ridicase una de 
logică pur şi simplu. Ştim că 2 iunie 1910 e ziua în care 
Quentin se sinucide. Unde, în ce nişă temporală să plasăm 
monologul lui, de vreme ce el pare să aparţină unui 
personaj care-şi contemplă existenţa dintr-un punct 
exterior - nu atât dintr-un afară, cât dintr-un înăuntru 
insondabil şi invizibil. Adică de dincolo de moarte. Ar mai 
exista ipoteza că întregul text e produs, ca într-o explozie, 
ca într-o străfulgerare încremenită vreme de câteva zeci de 
pagini, în momentul în care Quentin traversează pragul 


dintre viaţă şi moarte. Ipoteza lui Andre Bleikasten, cum 
că „vocea pe care o auzim în a doua parte [a romanului] e 
o voce care vine de nicăieri - vocea nimănui” (1976: 96) ar 
putea rezolva o chestiune de tehnică narativă, dar nu şi 
una de substanţă emoţională. 

Perspectiva lui Jason, cel mai tânăr dintre fraţi, ne aduce 
într-o zonă aparent mai calmă, din punctul de vedere al 
tehnicii naraţiunii, dar şi mai radicală, din punctul de 
vedere al combustiei de ură şi resentiment. Jason 
reprezintă mercanitilitatea în starea pură, New Dealul 
transpus în termenii unui puritan pe cât de inflexibil, pe 
atât de egoist: „Părerea mea e că odată ce-ai apucat să fii 
o târfă, târfă rămâi toată viaţa. Io zic că eşti norocos dacă 
singurul lucru care-ţi dă dureri de cap e chiulul ei de la 
şcoală. Io zic c-acuma ea ar trebui să fie jos în bucătărie, şi 
nu sus în cameră, dându-şi cu smacuri pe obraz şi 
aşteptând şase negri care nici măcar nu se pot ridica din 
scaun până nu-i momeşti cu o farfurie plină de pâine şi 
carne să-i pregătească micul dejun”. 

Tragediile celorlalţi fraţi provin din proasta gestionare a 
iubirii dintre ei. Drama lui Jason este că totul, inclusiv 
iubirea, trebuie să treacă prin filtrul contractual al 
vânzării-cumpărării: „Ideea lui despre relaţia amoroasă 
potrivită este să-şi procure «o curvă bună şi cinstită». 
Relaţia pe care şi-o doreşte este una comercială: ştii unde 
te afli; nu e loc pentru prostii romanţioase. Dac-ar putea, 
Jason ar reduce toate relaţiile la tranzacţii comerciale” 
(Brooks, 1990: 327). 

Administrator al unei moşteniri tulburi, în care iubirea şi 
ura, resentimentul şi generozitatea, gratuitatea şi lăcomia, 
regretul şi spaima coexistă într-o devălmăşie plină de 
tensiune - Jason preia, după moartea tatălui, conducerea 
treburilor familiei -, el nu poate accepta că lumea există în 
afara profitului şi că sentimentele pot fi altfel decât 
vândute/cumpărate. Duşmanul său natural devine cel mai 
puţin implicat, cel mai depărtat de obsesiile mercantile ale 
lui Jason, fiica lui Caddy, botezată Quentin, precum unchiul 
ei sinucigaş. 


Partea a treia a romanului marchează o radicală 
schimbare de ton. Fluxul conştiinţei şi monologul interior 
sunt înlocuite de un discurs mono-tonal, de o voce 
puternică, arogantă, abrazivă, dominată de stereotipiile 
discursului oral obsedat să se plaseze cât mai în centrul 
actului comunicării: forma incorectă gramatical, „I says”, 
nu are însă menirea de a indica lipsa de educaţie a 
personajului, ci de a sublinia teatralitatea fiecăreia dintre 
propoziţiile rostite de acest nemilos şef de clan. 

Benjy, Quentin şi Caddy sunt personaje fosforescente, 
strălucind straniu, dar strălucind, prin ceea ce fac - fie şi 
mental. Jason străluceşte doar prin ceea ce spune, textul 
său răspicat mizând pe seducerea auditoriului presimţit la 
câţiva paşi de el. Oralitatea plină de vigoare a cuvintelor 
sale (acest capitol aminteşte de naratorii lui Conrad, de 
vitaliştii purtaţi de propriile aventuri şi convingeri într-o 
lume a misterelor pe care nu sunt întotdeauna capabili să 
le înţeleagă) tinde să reechilibreze transparenţa excesivă, 
inconsistenţa şi aburul - când romanţios, când întunecat - 
din viaţa fraţilor săi. 

Prin comparaţie, Jason pare un personaj de tragedie 
rătăcit într-o piesă comică. Benjamin şi Quentin sunt 
proiecţii dramatice, decupate parcă din piesele metafizice 
ale lui Shakespeare. Jason e varianta răsturnată a lui 
Malvolio, din A douăsprezecea noapte. Majordomul Oliviei 
ieşea din scenă agitând securea războiului: „Am să mă 
răzbun pe întreaga adunătură”. Jason îşi face apariţia 
proferând, în variantă proprie, aceleaşi ameninţări. Ura lui 
e temeinică, şi temeinică va fi şi prezentarea întâmplărilor, 
chiar dacă simţi în fiecare sunet rostit de el mândria 
prostească de-a fi singurul care înţelege rostul zgomotului 
şi furiei produse de ceilalţi membri ai familiei. 

Secţiunea a treia a cărţii are menirea de a reduce la 
proporţiile adevărate nevrozele scăpate de sub control ale 
copiilor unor părinţi ei înşişi taraţi: un tată alcoolic şi o 
mamă lovită iremediabil de  ipohondrie. Poate fi 
dezamăgitor, dar optica reducţionistă a lui Jason redă 
adevăratele dimensiuni ale dramei înşurubate mai degrabă 


în mintea decât în comportamentul personajelor. 
Pragmatic până la odioşenie, Jason posedă însă o rară 
capacitate de a vedea lucrurile din perspectiva pământului 
ferm, şi nu din aceea a imaginaţiei bolnave care a pus 
stăpânire pe minţile fraţilor săi: „Tocmai, lui Jason îi place 
să muncească. Cum spun, eu n-am avut avantajele unei 
pregătiri universitare, pentru că la Harvard te-nvaţă cum 
să te duci să-noţi noaptea fără să ştii să înoţi şi la Sewanee 
nici măcar nu te-nvaţă ce e apa. Zic n-aveţi decât să mă 
trimiteţi la Universitatea de stat; poate c-acolo am să-nvăţ 
cum să-mi opresc ceasul cu pulverizatorul de parfum şi pe 
urmă puteţi să-l înscrieţi pe Ben în marina militară zic sau 
la cavalerie, oricum au ce face cu scopiţii la cavalerie. Pe 
urmă când ea a trimis-o pe Quentin acasă s-o ţin eu cu 
banii mei am zis şi-atunci că-i foarte bine, în loc să 
trebuiască să mă duc la dracu-n praznic în Nord să-mi caut 
slujbă mi-au trimis slujbă la domiciliu şi atunci mama a 
început să plângă şi eu zic n-aş avea nicio obiecţie s-o ţin 
aici; dac-aş şti că asta-i o satisfacţie pentru dumneata, mi- 
aş lăsa slujba şi-aş face pe doica pentru ea şi v-aş lăsa pe 
dumneata şi pe Dilsey să ţineţi casa, sau pe Ben. Să-l 
angajăm la un circ; trebuie să se găsească tipi care să dea 
un ban să-l vadă, şi ea dă-i înainte cu bocitul şi cu copilaşul 
mamei nenorocit şi eu zic da are să ne-ajute mai mult de-o 
grămadă când o mai creşte că acum nu-i nici măcar o dată 
şi jumătate cât mine...” 


Metafora decăderii 


Cinismul absolut, fără fisură, al lui Jason are rolul de-a 
spune lucrurilor pe nume. Divagaţiile nesfârşite din 
capitolele anterioare sunt contrapunctate acum de un 
discurs precis, centrat pe amănunt şi pe exactitate. Dacă 
în figura lui Quentin există multe dintre trăsăturile lui 
William Faulkner însuşi, în Jason nu e exclus să găsim 
destule prerogative asumate de autor. Secţiunea a patra a 
romanului se continuă firesc, printr-un proces de limpezire 
- dar nu de totală renunțare la subiectivitate. Autorul îşi 


însuşeşte poziţia lui Dilsey, a cărei viziune şi cunoaştere a 
întâmplărilor (fatalmente, lacunară şi ea!) este oferită în 
chip de posibilă concluzie. 

Ca la încheierea unui spectacol, personajele sunt 
invitate să vină în faţa cortinei, fără măşti. Nu atât pentru 
a primi omagiile publicului, cât pentru a adăuga o notă de 
concreteţe spectacolului din care s-ar putea să nu se fi 
înţeles mare lucru. Vocea naratorului propune, cu 
precauţie, un sens, aducând spre exterior dramele 
interiorităţii. Plasat în Duminica Paştilor, ultimul capitol al 
cărţii conţine mesajul optimist al posibilei învieri a lumii 
intrate într-o accelerată putrefacție. 

Abstractizarea discursului se produce prin insistența 
asupra casei Compsonilor - o frumoasă reşedinţă 
transformată de eroziunea nemiloasă a timpului într-o 
siluetă arhitectonică putredă în care bântuie sufletele, 
putrede şi ele, ale oamenilor-strigoi. Astfel încât ideea 
nimicniciei care guvernează existenţele oamenilor îşi 
găseşte şi în această secţiune, cea mai obiectivă dintre 
toate, o perfectă ilustrare. Roman mono-tematic, Zgomotul 
şi furia este, însă, o extraordinară performanţă retorică, 
stilistică şi estetică. Poezia bolnavă a paginilor cărţii, 
umorul negru, cinismul nu lipsit de farmec al multor 
episoade răscumpără absenţa unei teze limpede afirmată. 

William Faulkner n-a pierdut nicio ocazie pentru a-şi 
arăta ataşamentul faţă de acest roman straniu, un veritabil 
poem tragic, în care a reuşit să dea formă acut modernistă 
unui conţinut postromantic. Zgomotul şi furia a fost pentru 
el „un fel de artefact keatsian, o vază sau o urnă investită 
cu o demnitate estetică durabilă” (Bloom, 1988: 5). Este, 
probabil, singurul roman în care Faulkner a fost interesat 
în profunzime de arta scrierii şi de arta compoziţiei. Dar e 
o exagerare să reducem paginile de reală magie artistică 
la elogiul naturalului şi la „sărăcia înţelesurilor create 
artificial”  (Kartiganer, 1988: 36), la „selectarea, 
organizarea şi reprezentarea materialelor literare în 
deplină compatibilitate cu cerinţele prozei narative” 
(Stonum, 1988: 39). 


E de înţeles că interpreţii literaturii faulkneriene s-au 
repezit pe acest roman cu o devastatoare poftă de a 
diseca. Fiecare a găsit în el ceea ce îşi imagina că trebuie 
să găsească: o meditaţie filosofică asupra existenţei, o 
rescriere modernă a miturilor tragediei antice, un discurs 
parabolic despre nimicnicia vieţii, un lamento al timpului 
scurs pentru totdeauna, o elegie a dragostei şi a suferinţei, 
un poem în proză închinat măreției istoriei, un discurs 
despre  non-comunicare, despre conflictul între rase, 
despre blestemul sclaviei, despre apusul unui tip uman în 
care curajul, onoarea şi puritatea alcătuiau o trinitate 
indestructibilă, despre predestinare şi povara eredității... 

Desigur, toate acestea există în Zgomotul şi furia. Dar 
ceea ce rămâne de nespus, de neanalizat este uluitoarea 
capacitate a scriitorului de a crea din simple, dezarticulate 
cuvinte un univers de o copleşitoare bogăţie şi 
complexitate. Cântec de lebădă îngânat la stingerea unei 
seminţii, Zgomotul şi furia are duritatea solemnă a 
hiperbolelor „profeților mici” şi transparenţa clocotitoare a 
unui imn despre frumuseţea când gingaşă, când aspră, 
când trufaşă, când nătângă - dar întotdeauna de neîndurat 
- a lumii. 


Mircea Mihăieş 


Referinţe 


Beikasten, Andre, 1976, The Most Splendid Failure. 
Faulkner's The Sound and the Fury, Bloomington, London: 
Indiana University Press. 

Bloom, Harold, 1988, Modern Critical Interpretations. 
William Faulkner's The Sound and the Fury, New York, 
New Haven, Philadelphia, Chelsea House Publishers. 

Brooks,  Cleanth, 1990, William Faulkner. The 
Yoknapatawpha Country, Baton Rouge and London: 
Louisiana State University. 

Cowley, Malcolm, 1966, The Faulkner-Cowley File. 
Letters and Memories, Middlesex: Penguin Books. 

Faulkner, William, 1994, An Introduction to The Sound 
and the Fury, în Minter, 1994. 

Gwynn, Frederick L., Blotner, Joseph L., 1995, Faulkner 
in the University, Charlottesville and London: University 
Press of Virginia. 

Kartiganer, Donald, M., 1988, The Sound and the Fury 
and the Dislocation of Form, în Bloom, 1988. 

Millgate, Michael, 1966, The Achievement of William 
Faulkner, New York: Vintage Books. 

Minter, David, editor, 1994, William Faulkner. The 
Sound and the Fury. An Authoritative Text. Backgrounds 
and Contexts. Criticism, New York, London: W.W. Norton 
& Company. 

Stonum, Gary Lee, 1988, The Sound and the Fury: The 
Search for a Narrative Method, în Bloom, 1988. 


Partea întâi 


7 aprilie 1928 


Peste gard, printre locurile cu flori încârligate, îi vedeam 
izbind mingea. Veneau spre locul unde era steagul şi eu 
mergeam de-a lungul gardului. Luster căuta prin iarbă pe 
lângă pomul cu flori. Au scos steagul şi izbeau mingea mai 
departe. Pe urmă au pus steagul la loc şi unul din ei a izbit 
mingea şi apoi celălalt a izbit-o. Pe urmă s-au dus mai 
departe şi eu mergeam de-a lungul gardului. Luster a venit 
dinspre pomul cu flori şi am mers amândoi pe lângă gard şi 
ei s-au oprit şi noi ne-am oprit şi m-am uitat peste gard în 
timp ce Luster căuta prin iarbă. 

„Aici, caddie.” Şi a izbit mingea. Au trecut mai departe 
de-a curmezişul pajiştii. Mă ţineam de gard şi-i priveam 
cum se depărtează. 

„la ascultă la el”, a spus Luster. „Grozav mai eşti - 
treizeci şi trei de ani şi uite cum te porţi. După ce-am bătut 
drumul până-n oraş să-ţi cumpăr prăjitura. Taci cu 
scâncetu' ăsta. Nu vrei să m-ajuţi să găsesc banu’, să mă 
duc şi eu diseară la circ.” 

Izbeau câte puţin deodată, peste pajişte. M-am întors pe 
lângă gard până unde era steagul. Flutura peste iarba 
luminoasă şi peste copaci. 

„Haide”, a spus Luster. „Pe aici ne-am uitat. Acuma nu 
mai vin. Haide să mergem până la cotul pârâului şi să 
găsim banu' până nu-l găsesc negrii ăia.” 

Era roşu şi flutura peste pajişte. Pe urmă a fost o pasăre 
care a zburat pieziş şi s-a cocoţat deasupra. Luster a 
aruncat. Steagul flutura peste iarba luminoasă şi peste 
copaci. Mă ţineam de gard. 

„Taci cu gemetele astea”, a spus Luster. „Nu pot să-i fac 


să vină dacă ei nu vor să vină. Dacă nu taci din gură, 
mammy n-o să-ţi mai facă ziua ta. Dacă nu-ţi ţii gura, ştii 
ce-am să fac. Am să mănânc eu tot tortul. Şi lumânările. 
Toate lumânările. Treizeci şi trei, câte sunt. Haide să 
mergem jos, la cotul pârâului. Trebuie să-mi găsesc banu”. 
Poate mai culegem şi câte o minge. Uite. Uite-i colo. 
Dincolo. Vezi.” 

A venit până la gard şi a arătat cu mâna. „Uite-i. Nu se 
mai întorc aici. Hai”. 

Am mers de-a lungul gardului şi am ajuns la gardul gră- 
dinii, unde erau umbrele noastre. Umbra mea era mai înaltă 
decât a lui Luster pe gard. Am ajuns la locul unde era 
spărtura şi am trecut pe acolo. 

„Stai niţel”, a spus Luster. „lar te-ai agăţat în cui. Nu poţi 
să te strecori pe-aici fără să te agăţi de cuiu’ ăsta”. 

Caddy m-a desprins şi ne-am strecurat pe acolo. 
Unchiul Maury a spus ca să nu ne vadă nimeni, aşa că 
mai bine să ne aplecăm când trecem, a spus Caddy. 
Mai jos, Benjy. Aşa, vezi. Ne-am tupilat şi am traversat 
grădina, până unde florile foşneau şi se întindeau spre 
noi. Pământul era tare. Ne-am suit pe gard, acolo unde 
grohăiau şi amuşinau porcii. Cred că sunt supăraţi 
pentru că pe unul din ei l-au tăiat astăzi, a spus Caddy. 
Pământul era tare, brăzdat şi zgrunțuros. 

Ține-ţi mâinile în buzunare, a spus Caddy. Că-ți 
îngheață. Nu vrei să ai mâinile degerate de Crăciun, 
nu. 

„E foarte frig afară”, a spus Versh. „N-ai ce să cauţi 
afară.” 

„Ce mai e acum”, a spus mama. 

„Vrea afară”, a spus Versh. 

„Lasă-l să iasă”, a spus unchiul Maury. 

„E prea frig”, a spus mama. „Mai bine să stea înăuntru. 
Benjamin. Taci acuma.” 

„N-are ce să-i strice”, a spus unchiul Maury. 

„Benjamin”, a spus mama. „Dacă nu eşti cuminte, te 
trimit la bucătărie.” 

„Mammy a spus să nu-l lăsăm în bucătărie azi”, a spus 


Versh. „Zice că are de gătit mâncarea”. 

„Lasă-l să iasă, Caroline”, a spus unchiul Maury. „Vrei să 
te-mbolnăveşti din cauza lui.” 

„Ştiu eu bine”, a spus mama. „E pedeapsa lui Dumnezeu. 
Stau şi mă gândesc uneori.” 

„Ştiu, ştiu”, a spus unchiul Maury. „Trebuie să fii tare. Să- 
ţi fac un grog”. 

„Asta mă irită şi mai rău”, a spus mama. „Parcă tu nu 
ştii”. 

„Ai să te simţi mai bine”, a spus unchiul Maury. 
„Infofoleşte-l bine, băiete, şi scoate-l puţin afară.” 

Unchiul Maury a plecat. Versh a plecat. 

„Taci acuma, te rog,” a spus mama. „Te scoatem afară 
cât putem de repede. Nu vreau să mi te îmbolnăveşti.” 

Versh mi-a pus şoşonii şi paltonul şi ne-am luat din cuier 
şapca şi am ieşit. Unchiul Maury punea la loc sticla în 
bufetul din sufragerie. 

„Ţine-l afară vreo jumătate de ceas, băiete”, a spus 
unchiul Maury. „Ţine-l în curte”. 

„Da, domnule,” a spus Versh. „Nu-l lăsăm niciodată să 
iasă din curte”. 

Am ieşit afară. Soarele era rece şi luminos. 

„Pe unde-o iei”, a spus Versh. „Doar n-ăi fi vrând să 
mergi în oraş, nu”. Mergeam prin frunzele foşnitoare. 
Gardul era rece. „[ine-ţi mâăinile-n buzunare mai bine”, a 
spus Versh. „ţi îngheaţă pe gard şi p-ormă ce te faci. De ce 
n-ăi fi aşteptându-i în casă.” Mi-am vârât mâinile în 
buzunare. Îl auzeam foşnind prin frunze. Puteam să miros 
frigul. Poarta era rece. 

„Uite nişte alune. Hopa. S-a suit în copac. la uită-te la 
veverița aia, Benjy.” 

Nu mai simțeam poarta deloc, dar puteam să miros frigul 
luminos. 

„Mai bine bagă-ți mâinile în buzunare la loc.” 

Caddy mergea. Pe urmă a început să alerge, ghiozdanul 
cu cărţi se legăna şi sălta în urma ei. 

„Salut, Benjy”, a spus Caddy. A deschis portiţa şi a intrat 
şi s-a aplecat. Caddy mirosea ca frunzele. „Ai ieşit să m- 


aştepţi”, a spus ea. „Ai ieşit s-o aştepţi pe Caddy. De ce l-ai 
lăsat să-i îngheţe mâinile, Versh.” 

„l-am spus să şi le ţină în buzunare”, a spus Versh. „Se 
tot ţine de gardu' ăsta de fier.” 

„Ai ieşit s-o aştepţi pe Caddy”, a spus ea, şi-mi freca 
mâinile. „Ce este. Ce vrei tu să-i spui lui Caddy.” Caddy 
mirosea ca pomii şi ca atunci când spune că dormim. 

Ce tot zbieri aşa, a spus Luster. Ai să-i vezi iar când 
o să ajungem la cotu' pârâului. Uite. Ţine o crenguță. 
Mi-a dat floarea. Am trecut prin spărtura gardului, pe 
pajişte. 

„Ce este”, a spus Caddy. „Ce vrei tu să-i spui lui Caddy. 
L-au trimis ei afară, Versh.” 

„N-am putut să-l ţinem înăuntru”, a spus Versh. A tot 
zbierat până l-au lăsat să iasă, şi atunci a venit glonţ aici, 
să se uite peste gard.” 

„Ce este,” a spus Caddy. „Ai crezut că e Crăciunul când 
mă întorc eu acasă de la şcoală. Aşa ai crezut. Crăciunul e 
poimâine. Moş Crăciun, Benjy. Moş Crăciun. Hai să fugim 
până acasă să ne-ncălzim.” M-a luat de mână şi am alergat 
prin frunzele foşnitoare, luminoase. Am fugit în sus pe scări, 
din frigul luminos în frigul întunecos. Unchiul Maury punea 
la loc sticla în bufet. A strigat-o pe Caddy, Caddy a spus: 

„Du-l înăuntru la foc, Versh. Du-te cu Versh”, a spus. „Viu 
şi eu numaidecât.” 

Ne-am dus la foc. Mama a spus: 

„Nu-i e frig, Versh.” 

„Nu, vă rog”, a spus Versh. 

„Scoate-i paltonul şi şoşonii”, a spus mama. „De câte ori 
să-ţi spun să nu-l aduci în casă cu şoşonii.” 

„Da, vă rog”, a spus Versh. „Stai liniştit.” Mi-a scos 
şoşonii şi mi-a descheiat paltonul. Caddy a spus: 

„Stai niţel, Versh. N-ar putea să mai iasă niţel, mamă. 
Vreau să meargă cu mine.” 

„Mai bine lasă-l aici”, a spus unchiul Maury. „A fost destul 
pe-afară azi.” 

„Mai bine staţi amândoi în casă”, a spus mama. „Se lasă 
frig, mi-a spus Dilsey.” 


„Ei, mamă”, a spus Caddy. 

„Prostii”, a spus unchiul Maury. „A stat toată ziua la 
şcoală. Are nevoie de aer curat. Du-te, Candace.” 

„Lasă-l şi pe el, mamă”, a spus Caddy. „Te rog. Ştii că 
altminteri iar începe să plângă.” 

„Atunci de ce ai spus de faţă cu el”, a spus mama. „De 
ce l-ai mai adus. Ca să mă necăjească iar. Aţi fost destul 
afară. Mai bine stai aici şi joacă-te cu el.” 

„Lasă-i să iasă, Caroline”, a spus unchiul Maury. „Puțin 
ger n-are ce să le strice. Gândeşte-te, trebuie să-ţi ţii firea.” 

„Ştiu”, a spus mama. „Nimeni nu-şi poate închipui cât mi- 
e de groază de Crăciunul ăsta. Nimeni nu mă crede. Eu nu 
sunt femeia care să reziste la loviturile soartei. Aş vrea să 
fiu mai tare - pentru Jason şi pentru copii.” 

„Trebuie să-ţi ţii firea şi să nu te mai frămânţi din cauza 
lor”, a spus unchiul Maury. „Haide, luaţi-o din loc, copii. Dar 
vedeţi să nu staţi prea mult afară. Se supără mama.” 

„Da, vă rog”, a spus Caddy. „Hai, Benjy. Mergem afară.” 
Mi-a încheiat paltonul şi am pornit-o spre uşă. 

„Ai de gând să scoţi copilul afară fără şoşoni”, a spus ma- 
ma. „Vrei să se îmbolnăvească tocmai acuma când are să 
fie casa plină de musafiri.” 

„Am uitat”, a spus Caddy. „Am crezut c-a rămas cu ei în 
picioare.” 

Ne-am întors. „Trebuie să te gândeşti”, a spus mama. 
Bagă picioru' acuma a spus Versh. Mi-a pus şoşonii. „Intr- 
o zi eu n-am să mai fiu, şi o să trebuiască să te gândeşti tu 
la el.” Hai taci a spus Versh. „Vino şi sărut-o pe mama, 
Benjamin.” 

Caddy m-a dus până la scaunul mamei şi mama mi-a luat 
faţa în mâinile ei şi m-a strâns lângă ea. 

„Copilul meu, săracul de tine, copilaşul meu”, a spus. Mi- 
a dat drumul. „Tu şi cu Versh, aveţi grijă de el, dragă”. 

„Da, da”, a spus Caddy. Am ieşit. Caddy a spus: 

„Nu-i nevoie să mergi şi tu, Versh. Am eu grijă de el.” 

„Foarte bine”, a spus Versh. „Nu ies pe frigul ăsta de plă- 
cere.” A mers mai departe şi noi ne-am oprit în hol şi Caddy 
s-a aşezat în genunchi şi m-a înconjurat cu braţele şi-a lipit 


faţa ei rece şi luminoasă de faţa mea. Mirosea ca pomii. 

„Tu nu eşti săracu' de tine, nu-i aşa. Tu o ai pe Caddy a 
ta. N-o ai tu pe Caddy ata.” 

N-ai de gând să taci cu zbieretele şi smiorcăitul ăsta, 
a spus Luster. Nu ti-e ruşine să tot ragi aşa. Am trecut 
pe lângă casa trăsurii unde era trăsura. Avea o roată 
nouă. 

„Urcă aici şi stai liniştit până vine maică-ta”, a spus 
Dilsey. M-a împins în trăsură. T. P. ţinea hăţurile. „Nu pricep 
deloc de ce n-a luat Jason o trăsură nouă”, a spus Dilsey. 
„Rabla asta are să se facă bucățele cu voi într-o zi. Uite ce 
roţi are.” 

Mama a ieşit şi-şi trăgea voalul pe faţă. Avea flori în 
braţe. 

„Unde-i Roskus”, a spus. 

„Roskus nu mai poate să-şi mişte mâinile astăzi”, a spus 
Dilsey. „T.P. poate să mâne foarte bine.” 

„Mie mi-e frică”, a spus mama. „Cred c-aţi putea să-mi 
găsiţi un vizitiu măcar o dată pe săptămână. Dumnezeu ştie 
că nu cer prea mult.” 

„Ştii tot aşa de bine ca şi mine că Roskus suferă prea rău 
de reumatism ca să poată face mai multe decât are de 
făcut, Miss Cahline?”, a spus Dilsey. „Urcă-te şi hai, plecaţi. 
T.P. ştie să mâne calu' la fel de bine ca Roskus.” 

„Mie mi-e frică”, a spus mama „Şi cu copilu'.” 

Dilsey a urcat scările. „Îi mai spui ăstuia copil”, a spus 
ea. A luat-o pe mama de braţ. „Coşcogeamite omu’. E cât 
T.P. Haide acuma. Plecaţi odată.” 

„Mie mi-e frică”, a spus mama. Au coborât pe scări şi 
Dilsey a ajutat-o pe mama să urce în trăsură. „Poate că aşa 
ar fi cel mai bine pentru toţi”, a spus mama 

„Nu ţi-e ruşine să vorbeşti aşa”, a spus Dilsey. „Parcă nu 
ştii că n-ajunge un negru de optşpe ani s-o facă pe Queenie 
să-şi iasă dintr-ale ei. E mai bătrână decât el şi Benjy la un 
loc. Şi vezi să nu dai cu biciu' în Queenie, T.P, auzi. Dacă nu 
mâi cum vrea Miss Cahline, îl pun pe Roskus pe tine. Pentru 
asta nu-i prea înţepenit.” 


2 Pronunţat Calain (Caroline în pronunția negrilor). 


„Da, vă rog”, a spus T.P. 

„Simt eu c-o să se întâmple ceva”, a spus mama. „Taci, 
Benjamin.” 

„Dă-i o floare s-o ţină”, a spus Dilsey. „Asta vrea.” Şi-a 
întins mâna înăuntru în trăsură. 

„Nu, nu”, a spus mama. „Vezi că le risipeşti pe toate.” 

„Ţine-le”, a spus Dilsey. „Scot numai una.” Mi-a dat o 
floare şi mâna ei s-a îndepărtat. 

„Plecaţi odată, până nu vă vede Quentin şi vrea să 
meargă şi ea”, a spus Dilsey. 

„Unde-i”, a spus mama. 

„În casă, se joacă cu Luster”, a spus Dilsey. „Dă-i drumul, 
T.P. Vezi, mână calu’ cum te-a învăţat Roskus.” 

„Da, vă rog”, a spus T.P. „Prrr, Queenie.” 

„Vezi cu Quentin”, a spus mama „Ai grijă să nu.” 

„Bine, bine”, a spus Dilsey. 

Trăsura s-a smucit şi a scrâşnit pe pietrişul aleii. „Mi-e 
frică să plec şi s-o las pe Quentin”, a spus mama. „Mai bine 
n-aş mai merge. T.P.” Am trecut pe poartă, acolo unde nu 
se mai hurducăia. T.P a lovit-o cu biciul pe Queenie. 

„T.P., ce faci”, a spus mama 

„Trebuie s-o pun pe roate”, a spus T.P. „S-o ţin trează 
până tragem iar la grajd.” 

„Întoarce”, a spus mama. „Mi-e frică să plec şi s-o las pe 
Quentin.” 

„Nu pot să-ntorc aici”, a spus T.P. Pe urmă s-a făcut loc 
mai larg. 

„Aici poţi să-ntorci, nu”, a spus mama. 

„Cum doriţi”, a spus T.P. Am început să întoarcem. 

„T.P., ce faci”, a spus mama şi s-a agăţat de mine. 

„Trebuie să-ntorc într-un fel”, a spus T.P. „Hoo, Queenie.” 
Ne-am oprit. 

„O să ne răstorni”, a spus mama. 

„Ce să fac acuma”, a spus T.P. 

„Mi-e frică să te las să-ntorci”, a spus mama. 

„Hai, Queenie”, a spus T.P. Am mers mai departe. 

„Simt eu că Dilsey n-o să aibă grijă şi o să se-ntâmple 
ceva cu Quentin până mă-ntorc”, a spus mama. „De-am 


ajunge mai repede înapoi acasă.” 

„Hopa”, a spus T.P. A lovit-o pe Queenie cu biciul. 

„T.P.”, a spus mama şi m-a ţinut strâns. Puteam să aud 
copitele lui Queenie şi formele luminoase alunecau lin şi 
mereu de o parte şi de alta şi umbrele lor alunecau pe 
spinarea lui Queenie. Mergeau mereu ca nişte roţi de 
lumină. Pe urmă cele dintr-o parte s-au oprit la stâlpul înalt 
acolo unde este soldatul. Dar de cealaltă parte mergeau lin 
şi mereu, numai că ceva mai încet. 

„Ce vrei”, a spus Jason. Işi ţinea mâinile în buzunare şi 
avea un creion după ureche. 

„Ne ducem la cimitir”, a spus mama. 

„N-aveţi decât”, a spus Jason. „Doar n-o să te opresc eu, 
ce crezi. Asta-i tot ce-ai vrut cu mine, să-mi spui asta.” 

„Ştiu că tu nu vrei să vii”, a spus mama „M-aş simţi mai 
în siguranţă dacă ai veni şi tu.” 

„Cum adică, în siguranţă”, a spus Jason. „Tata şi cu 
Quentin n-au să te mănânce.” 

Mama şi-a ridicat batista sub voal. „Termină, mamă”, a 
spus Jason. „Vrei să-l faci pe nenorocitu' ăsta de idiot să- 
nceapă să zbiere în mijlocul pieţei. Mână înainte, T.P.” 

„Hai, Queenie”, a spus T.P. 

„Pedeapsa lui Dumnezeu”, a spus mama. „Dar o să mă 
duc şi eu. Curând, curând.” 

„Ascultă”, a spus Jason. 

„Hoa”, a spus T.P. Jason a spus: 

„Unchiul Maury îmi cere cincizeci de dolari din banii tăi. 
Ce-ai de gând.” 

„Ce mă-ntrebi pe mine”, a spus mama. „Eu n-am niciun 
cuvânt. Încerc să nu vă dau prea mare bătaie de cap, ţie şi 
lui Dilsey. Curând mă duc şi eu şi pe urmă n-ai decât.” 

„Dă-i drumu', T.P.”, a spus Jason. 

„Haidem, Queenie”, a spus T.P. Formele mergeau mai 
departe. Cele dintr-o parte au început iar, luminoase şi 
repezi şi line, ca atunci când Caddy spune că acuma 
dormim. 

Plângăciosule, a spus Luster. Nu ţi-e ruşine. Am 
trecut prin grajd. Boxele cailor erau toate deschise. 


Acuma nu mai ai ponei bălțat să călăreşti, a spus 
Luster. Pe jos era uscat şi praf. Acoperişul cădea. 
Găurile pe unde trecea lumina prelungă erau pline de 
galben care se rotea. Ce dracu’ vrei. Vrei să-ți spargă 
capul cu mingile lor. 

„Ține-ţi mâinile în buzunare”, a spus Caddy. „Căcţi 
îngheaţă. Nu vrei să ai mâinile degerate tocmai acuma, de 
Crăciun.” 

Am ocolit grajdul. Vaca cea mare şi cea mică erau în uşă 
şi puteam să-i auzim pe Queenie şi Prince şi Fancy dând din 
picioare înăuntru. „Dacă n-ar fi atâta de frig, am călări pe 
Fancy”, a spus Caddy. „Dar e prea frig să mergem călare 
astăzi.” Pe urmă am văzut cotul pârâului unde se ridica 
fumul. „Acolo înjunghie porcul”, a spus Caddy. „Putem să 
ne întoarcem pe acolo, să vedem şi noi.” Am coborât 
coasta. 

„Vrei să duci tu scrisoarea”, a spus Caddy. „Poţi s-o duci 
tu.” A scos scrisoarea din buzunarul ei şi a pus-o într-al 
meu. „E un cadou de Crăciun”, a spus Caddy. „Unchiul 
Maury vrea să-i facă o surpriză doamnei Patterson. Trebuie 
să i-o dăm fără să ne vadă nimeni. Ţine-ţi mâinile în 
buzunare acuma frumos.” Am ajuns la cotul pârâului. 

„A îngheţat”, a spus Caddy. „Uite.” A spart deasupra apei 
şi a lipit o bucată de obrazul meu. „Gheaţă. Asta înseamnă 
că e foarte frig.” M-a ajutat să trec şi am mers sus pe deal. 
„Nu-i voie să le spunem nici tatii nici mamei. Inţelegi ce 
vreau să spun. Adică e o surpriză şi pentru tata şi pentru 
mama şi pentru domnul Patterson, pentru că domnul 
Patterson ţi-a trimis odată zahăr candel. Ţi-aduci aminte 
când ţi-a trimis domnul Patterson zahăr candel astă-vară.” 

Era un gard. Viţa era uscată şi vântul foşnea prin ea. 

„Numai că nu înţeleg de ce unchiul Maury nu l-a trimis pe 
Versh”, a spus Caddy. „Doar Versh n-are să spună la 
nimeni.” Doamna Patterson se uita pe fereastră. „Aşteaptă 
aici”, a spus Caddy. „Aşteaptă-mă aici. Dă-mi mie 
scrisoarea. Mă întorc numaidecât.” A scos scrisoarea din 
buzunarul meu. „[ine-ţi mâinile în buzunare.” S-a urcat pe 
gard cu scrisoarea în mână şi a trecut printre florile 


foşnitoare. Doamna Patterson a venit la uşă şi a deschis-o 
şi a stat acolo. 

Domul Patterson săpa florile verzi. S-a oprit din săpat 
şi s-a uitat la mine. Doamna Patterson a venit prin 
grădină, alergând. Când i-am văzut ochii, am început 
să plâng. Idiotule, a spus doamna Patterson. l-am spus 
să nu te mai trimită singur. Dă-o-n-coace. Repede. 
Domnul Patterson venea repede, cu hârletul. Doamna 
Patterson s-a aplecat peste gard şi a întins mâna. 
Incerca să se urce pe gard. Dă-mi-o, a spus. Dă-o- 
ncoace. Domnul Patterson s-a suit pe gard. El a luat 
scrisoarea. Doamna Patterson şi-a prins rochia în gard. 
l-am văzut ochii iar şi am luat-o la fugă în jos pe deal. 

„Nu-i nimic acolo, decât case”, a spus Luster. „Mergem 
jos până la cotu' pârâului.” 

Spălau rufe la cotul pârâului. Una din ele cânta. Simţeam 
mirosul rufelor spălate şi fumul care venea dinspre cotul 
pârâului. , 

„Stai jos aici”, a spus Luster. „N-ai treabă dincolo. Aştia 
te şi pocnesc, zău aşa.” 

„Ce vrea.” 

„Nici el nu ştie ce vrea”, a spus Luster. „Ar cam vrea să 
se ducă-n sus, acolo unde dau cu bâta-n minge. Stai jos aici 
şi joacă-te cu crenguţa. Uită-te la copiii ăia care se joacă în 
apă, dacă vrei numaidecât să te uiţi la ceva. Ce dracu’, nu 
poţi să te porţi şi tu ca oamenii.” M-am aşezat pe mal unde 
spălau ele şi fumul se înălța albăstriu. 

„Vreuna din voi a văzut vreun ban de douăşcinci de cenți 
pe aici”, a spus Luster. 

„Ce ban.” 

„Ala pe care l-am avut azi-dimineaţă”, a spus Luster. „L- 
am pierdut pe undeva. Mi-a căzut, uite, prin gaura asta din 
buzunar. Dacă nu-l găsesc, nu mai pot să mă duc la circ 
diseară.” 

„De unde dracu’ ai găsit tu douăşcinci de cenți, băiete. În 
buzunarul vreunui alb când nu era atent.” 

„L-am găsit acolo unde se găsesc”, a spus Luster. „Şi mai 
sunt o grămadă acolo. Numai că trebuie să-l găsesc pe 


ăsta. Vreuna din voi l-a văzut.” 

„Nu mă interesează pe mine banii tăi. Am eu grijile 
mele.” 

„Vino cu mine”, a spus Luster. „Ajută-mă să-l găsesc.” 

„Parcă el ar şti să recunoască un ban de douăşcinci de 
cenți dac-ar vedea unu'.” 

„Poate oricum să mă ajute să-l caut”, a spus Luster. 
„Mergeţi la circ diseară.” 

„Nu-mi mai bate capu' cu circu'. Până termin de spălat 
albia asta, am să fiu frântă că n-am să mai pot mişca un 
deget.” 

„Pe cât c-am să te văd acolo”, a spus Luster. Pe cât c-ai 
fost şi aseară. Pe cât că sunteţi acolo cum se deschide 
cortu'.” 

„Las' c-or să fie destui negri şi fără mine. Am fost 
aseară.” 

„Banii negrilor sunt la fel de buni ca şi ai albilor.” 

„Albii le dau negrilor bani că ştiu c-ajunge ca un alb să 
vină c-o fanfară ca să-şi ia banii înapoi, aşa ca negrii să 
trebuiască să muncească să capete alţi bani.” 

„Nimeni nu te obligă să te duci.” 

„Încă nu. Cred că nu le-a dat prin cap.” 

„Ce-ai cu albii.” 

„N-am nimic. Eu îmi văd de treaba mea şi-i las pe albi să- 
vadă de-a lor. Nu mă interesează circu' ăsta.” 

„E-acolo un tip care cântă la fierăstrău. Cântă din el ca la 
banjo.” 

„Voi ați fost aseară”, a spus Luster. „Eu mă duc diseară. 
Dacă găsesc banu’ ăla care l-am pierdut.” 

„Îl iei şi pe el, nu-i aşa.” 

„Eu”, a spus Luster. „Crezi că-mi face plăcere să fiu cu el 
când începe să zbiere.” 

„Ce te faci când începe să zbiere.” 

„Îl pocnesc”, a spus Luster. S-a aşezat şi şi-a sumes 
pantalonii. S-au jucat în pârâu. 

„Aţi găsit vreo minge, voi”, a spus Luster. 

„Uite la el cum vorbeşte. Vezi să nu te-audă bunică-ta 
când vorbeşti aşa.” 


Ş 


Luster a intrat în apă unde se jucau. A căutat în apă, pe 
lângă mal. 

„Îl aveam când am fost aici azi-dimineaţă”, a spus Luster. 

„Cam pe unde crezi că l-ai pierdut.” 

„Pe aici, prin gaura asta din buzunar”, a spus Luster. Au 
căutat prin apă. Pe urmă s-au ridicat cu toţii şi s-au oprit şi 
pe urmă au plescăit şi s-au bătut prin apă. Luster a prins-o 
şi s-au tupilat în apă şi se uitau înspre susul apei, printre 
tufişuri. 

„Unde-s”, a spus Luster. 

„Nu se văd încă.” 

Luster a pus-o în buzunar. Ei veneau în jos pe coastă. 

„S-a rostogolit vreo minge pe aici.” 

„Trebuie să fie în apă. N-aţi văzut-o, n-aţi auzit nimic vre- 
unul din voi, băieţi.” 

„N-am auzit nimic pe aici”, a spus Luster. „Am auzit ceva 
izbindu-se de pomu’ ăla, dincolo. Nu ştiu pe unde a luat-o.” 

Se uitau în apă. 

„Ce dracu’. Căutaţi în apă. S-a rostogolit pe-aici, am 
văzut eu.” 

S-au uitat prin apă. S-au întors sus, pe deal. 

„Tu ai luat mingea”, a spus băiatul. 

„Ce să fac eu cu ea”, a spus Luster. „N-am văzut nicio 
minge.” 

Băiatul a intrat în apă. A mers înainte. S-a întors şi s-a 
uitat la Luster iar. A mers în josul apei, la cotul pârâului. 

Omul a strigat „Caddie” în sus pe deal. Băiatul a ieşit din 
apă şi a luat-o în sus, pe deal. 

„la ascultă la el”, a spus Luster. „Taci dracului.” 

„De ce urlă acuma.” 

„Dumnezeu ştie”, a spus Luster. „Aşa îl apucă. Toată 
dimineaţa a zbierat. Cred că din cauză că azi e ziua lui.” 

„Câţi ani are.” 

„Treizeci şi trei”, a spus Luster. „Treizeci şi trei împliniţi 
astăzi dimineaţă.” 

„Vrei să spui că de treizeci de ani are trei ani.” 

„Eu mă iau după ce spune mammy”, a spus Luster. „Eu 
nu ştiu. O să avem treizeci şi trei de lumânări pe tort. Un 


tort mic. Abia dac-au să-ncapă. Taci acum. Vino-ncoace, ne- 
ntoarcem.” A venit şi m-a luat de mână. „Idiotule”, a spus. 
„Vrei să-ţi dau bătaie.” 

„Că şi eşti în stare.” 

„L-am mai bătut eu. Taci odată”, a spus Luster. „Nu ţi-am 
spus că n-ai voie să mergi acolo. Au să-ţi spargă capu' cu 
vreo minge din asta. Hai încoace.” M-a tras înapoi. M-am 
aşezat şi el mi-a scos pantofii şi mi-a suflecat pantalonii. 
„Aşa, intră-n apă acuma şi joacă-te şi vezi poate termini cu 
smiorcăiala asta.” 

Am tăcut şi am intrat în apă şi Roskus a venit şi a spus 
că să venim la masă şi Caddy a spus: Nu-i încă ora 
mesei de seară. Eu nu vin. 

Se udase. Ne jucam în apă şi Caddy s-a lăsat pe vine şi 
şi-a udat rochiţa şi Versh a spus: 

„Mama ta are să te bată că ţi-ai udat rochiţa.” 

„Nici nu se gândeşte să facă aşa ceva”, a spus Caddy. 

„De unde ştii”, a spus Quentin. 

„Ştiu eu aşa”, a spus Caddy. „De unde ştii tu.” 

„Aşa a zis ea”, a spus Quentin. „Şi, pe urmă, eu sunt mai 
mare ca tine.” 

„Eu am şapte ani”, a spus Caddy. „Aşa că ştiu.” 

„Eu sunt mai mare”, a spus Quentin. „Eu mă duc la 
şcoală. Nu-i aşa, Versh.” 

„Eu mă duc la şcoală la anu 
începe şcoala. Nu-i aşa, Versh.” 

„Ştii că te bate dacă îţi uzi rochita”, a spus Versh. 

„Nici nu s-a udat”, a spus Caddy. S-a ridicat în picioare în 
apă şi s-a uitat la rochiţă. „O scot”, a spus. „Şi atunci se 
usucă.” 

„Pe cât că n-o scoţi”, a spus Quentin. 

„Pe cât c-o scot”, a spus Caddy. 

„Pe cât că mai bine să n-o scoţi”, a spus Quentin. 

Caddy a venit la Versh şi la mine şi s-a întors cu spatele. 

„Descheie-mă tu, Versh”, a spus. 

„Să nu faci aşa ceva, Versh,” a spus Quentin. 

„Nu e rochiţa mea”, a spus Versh. 

„Descheie-mă, Versh”, a spus Caddy. „Sau îi spun lui 


LEL 


„a spus Caddy. „Când 


Dilsey ce-ai făcut ieri”. Aşa că Versh a descheiat-o. 

„Scoate-ţi tu numai rochiţa, şi-ai să vezi”, a spus Quentin. 
Caddy şi-a scos rochiţa şi-a aruncat-o pe mal. Atunci nu mai 
avea nimic pe ea decât pieptarul şi pantalonaşii, şi Quentin 
i-a dat o palmă şi ea a alunecat şi a căzut jos în apă. Când 
s-a ridicat, a început să arunce cu apă în Quentin şi Quentin 
a aruncat cu apă în Caddy. O parte din apă ne-a împroşcat 
pe Versh şi pe mine şi Versh m-a ridicat în braţe şi m-a pus 
pe mal. A zis că are să-i spună pe Caddy şi Quentin şi pe 
urmă Caddy şi Quentin au început să arunce cu apă în 
Versh. A fugit după un tufiş. 

„Am să vă spun la mammy pe amândoi”, a spus Versh. 

Quentin s-a căţărat pe mal şi a încercat să-l prindă pe 
Versh, dar Versh a fugit şi Quentin n-a putut. Când Quentin 
s-a întors îndărăt, Versh s-a oprit şi a început să strige că 
are să-i spună. Caddy a spus că dacă nu-i pârăşte, îl lasă să 
vină înapoi. Aşa că Versh a spus că n-are să-i pârască şi l- 
au lăsat. 

„Acuma eşti mulţumită”, a spus Quentin. „Are să ne bată 
pe amândoi acuma.” 

„Nu-mi pasă”, a spus Caddy. „Eu fug de-acasă.” 

„Cin' te crede”, a spus Quentin. 

„Fug şi nu mă mai întorc niciodată”, a spus Caddy. Eu am 
început să plâng. Caddy s-a întors la mine şi mi-a spus: 
„Taci.” Am tăcut. Pe urmă s-au jucat în apă. Şi Jason se 
juca. Era singur mai în josul apei. Versh a ocolit tufişul şi m- 
a luat în braţe şi m-a dus iar în apă. Caddy era udă toată şi 
murdară de noroi pe fund şi eu am început să plâng şieaa 
venit şi s-a aşezat pe vine în apă. 

„Taci, Benjy”, a spus ea „Nu mai fug.” Aşa că am tăcut. 
Caddy mirosea ca pomii în ploaie. 

Ce dracu’ o fi cu tine, a spus Luster. Nu poți să taci 
din gură odată şi să te joci în apă ca oamenii. 

De ce nu-l duci acasă. Nu ti-au spus să nu-l scoti din 
curte. 

Crede că mai sunt ei stăpânii pajiştii ăsteia, a spus 
Luster. Şi pe urmă nu ne vede nimeni din casă aici. 

Îl vedem noi. Şi nu-i place nimănui să se uite la un 


idiot. Aduce ghinion. 

Roskus a venit şi a spus să mergem la masă şi Caddy a 
spus că nu-i încă ora mesei. 

„Ba da, e”, a spus Roskus. „Dilsey zice că să veniţi cu 
toţii în casă. Adu-i încoace, Versh.” A urcat pe deal spre 
locul unde mugea vaca. 

„Poate că ne uscăm până ajungem acasă”, a spus 
Quentin. 

„E vina ta”, a spus Caddy. Mi-ar părea chiar bine să ne 
bată.” Şi-a pus rochiţa şi Versh a încheiat-o. 

„N-au să ştie că te-ai udat”, a spus Versh. „Nu se vede. 
Decât dacă te spun eu sau Jason.” 

„Ai să spui, Jason”, a spus Caddy. 

„Pe cine să spun”, a spus Jason. 

„N-o să spună”, a spus Quentin. „Nu-i aşa, Jason.” 

„Pe cât că spune”, a spus Caddy. „li spune lu’ mam'- 
mare.” 

„Nu poate să-i spună”, a spus Quentin. „E bolnavă. Dacă 
mergem încet, se face întuneric şi n-au să mai vadă.” 

„Nici nu-mi pasă dacă văd sau nu”, a spus Caddy. „Am să 
spun eu. Du-l în braţe în sus pe deal, Versh.” 

„Jason nu spune”, a spus Quentin. „Tii minte că ţi-am 
făcut un arc cu săgeți, Jason.” 

„S-a rupt acuma”, a spus Jason. 

„N-are decât să spună”, a spus Caddy. „Puțin îmi pasă. 
Du-l pe Maury în sus pe deal, Versh.” Versh s-a aplecat pe 
vine şi eu m-am suit la el în cârcă. 

Ne vedem cu toții la circ diseară, a spus Luster. 
Haide, măi. Trebuie să găsim banu’ ăla. 

„Dacă mergem încet, se face întuneric până ajungem”, a 
spus Quentin. 

„Eu nu merg încet”, a spus Caddy. Am mers în sus pe 
deal, dar Quentin n-a venit. Era jos la cotul pârâului când 
am ajuns acolo unde se simţea mirosul porcilor. Grohăiau şi 
scurmau în troaca din colţ. Jason venea după noi, cu 
mâinile în buzunare. Roskus mulgea vaca în uşa grajdului. 

Vacile ieşeau tropăind din grajd. 

„Dă-i înainte”, a spus T.P. „Zbiară tu, că-ncep să urlu şi 


eu. Auuu.” Quentin l-a pocnit cu piciorul pe T.P. L-a 
îmbrâncit în troaca unde mâncau porcii şi T.P a rămas 
lungit acolo. „Al naibii”, a spus T.P. „M-a avut de data asta. 
Aţi văzut ce picior mi-a tras albu’ de data asta. Auuu.” 

Nu plângeam, dar nu puteam să mă opresc. Nu 
plângeam, dar pământul nu stătea locului şi pe urmă am 
plâns. Pământul se mişca mereu şi vacile fugeau în sus pe 
deal. T.P. a încercat să se scoale în picioare. A căzut iar şi 
vacile fugeau în jos pe deal. Quentin mă ţinea de mână şi 
am mers spre grajd. Pe urmă grajdul n-a mai fost acolo şi a 
trebuit să aşteptăm până a venit iar înapoi. Nu l-am văzut 
venind îndărăt. A venit în spatele nostru şi Quentin m-a 
aşezat în jgheabul unde mâncau vacile. M-am ţinut de 
jgheab. Fugea din loc şi el şi eu mă tineam de el. Vacile 
fugeau iar în jos pe deal, pe uşă. Nu puteam să mă opresc. 
Quentin şi T.P. veneau în sus pe deal, se băteau. T.P. cădea 
în jos pe deal, şi Quentin l-a târât în sus pe deal. Quentin l-a 
pocnit pe T.P. Nu puteam să mă opresc. 

„Scoală-te în picioare”, a spus Quentin. „Stai aici. Să nu 
te mişti de-aici până nu vin eu.” 

„Eu şi cu Benjy ne-ntoarcem la nuntă”, a spus T.P. 
„Auuu.” 

Quentin l-a pocnit pe T.P. iar. Pe urmă a început să-l dea 
pe T.P. cu capul de zid. T.P. râdea. De fiecare dată când 
Quentin îl dădea cu capul de zid, încerca să spună Auuu, 
dar nu putea să spună de tare ce râdea. N-am mai plâns, 
dar nu puteam să mă opresc. T.P. a căzut peste mine şi uşa 
grajdului n-a mai fost. Se rostogolea în jos pe deal şi T.P. se 
zbătea singur şi a căzut iar. Râdea încă şi eu nu puteam să 
mă opresc şi am încercat să mă ridic şi am căzut şi nu 
puteam să mă opresc. Versh a spus: 

„Zău c-ai făcut-o lată acuma. Aşa mai zic şi eu. Taci 
odată.” 

T.P. râdea încă. A căzut peste uşă şi râdea „Hopa”, a 
spus. „Eu şi cu Benjy ne-ntoarcem la nuntă. Rachiu”, a spus 
T.P; 

„ŞŞŞ”, a spus Versh. „Unde l-ai găsit.” 

„În pivniţă”, a spus T.P. „Hopa.” 


„Taci”, a spus Versh. „Unde în pivniţă.” 

„Oriunde”, a spus T.P. Râdea mai departe. „Mai sunt 
peste o sută de sticle. Peste un milion. Fii atent, negrule. 
Acuma am să zbier şi eu.” 

Quentin a spus: „Ridică-l în sus.” 

Versh m-a ridicat. 

„Bea asta, Benjy”, a spus Quentin. Paharul era fierbinte. 
„Taci acuma”, a spus Quentin. „Bea.” 

„Rachiu”, a spus T.P. „Dă-mi şi mie să beau, domnu' 
Quentin.” 

„Tu taci din gură”, a spus Versh. „Ce bătaie are să-ți 
tragă domnu' Quentin.” 

„Ţine-l, Versh”, a spus Quentin. 

M-au ţinut. Era fierbinte pe bărbia mea şi pe cămaşa 
mea. „Bea”, a spus Quentin. M-au ţinut de cap. Era fierbinte 
în mine şi am început iar. Acuma plângeam şi ceva se 
întâmpla în mine şi am plâns mai tare până când nu s-a mai 
întâmplat. Pe urmă am tăcut. Se învârtea încă şi pe urmă 
au început formele. „Deschide podul, Versh.” Se învârteau 
mai încet. „Întinde sacii ăştia goi pe jos.” Se învârteau mai 
repede, aproape prea repede. „Acuma. Apucă-l de 
picioare.” Se învârteau, line şi luminoase. Puteam să-l aud 
pe T.P. cum râde. Am mers în sus cu ei, în sus pe dealul 
luminos... 

În vârful dealului Versh m-a lăsat jos. „Haide, 
Quentin”, a strigat şi se uita în josul dealului. Quentin 
stătea încă acolo, la cotul pârâului. Căuta în întuneric unde 
era pârâul. 

„Lasă-l să stea acolo, prostu'”, a spus Caddy. M-a luat de 
mână şi am trecut pe lângă grajd şi am intrat pe poartă. Era 
o broască pe aleea cu cărămizi, chircită chiar la mijloc. 
Caddy a păşit peste ea şi m-a tras şi pe mine. 

„Haide, Maury”, a spus ea. Şedea acolo chircită, până 
când Jason a împins-o cu piciorul. 

„Are să-ţi facă un neg”, a spus Versh. Broasca a plecat. 
Sărea. 

„Hai, Maury”, a spus Caddy. 

„Au musafiri astă-seară”, a spus Versh. 


1n 


„De unde ştii”, a spus Caddy. 

„Cu toate luminile astea”, a spus Versh. „Lumini aprinse 
la toate ferestrele.” 

„Putem  s-aprindem toate luminile şi dacă n-avem 
musafiri, dacă vrem noi”, a spus Caddy. 

„Pe cât că sunt musafiri”, a spus Versh. „Mai bine intraţi 
prin dos şi strecuraţi-vă binişor pe scară.” 

„Mie nu-mi pasă”, a spus Caddy. „Am să intru direct în 
salon unde sunt ei.” 

„Pe cât că te bate tăticu' tău dacă faci asta”, a spus 
Versh. 

„Nu-mi pasă”, a spus Caddy. „Eu intru direct în salon. 
Intru direct în sufragerie şi mă aşez la masă.” 

„Unde ai să stai”, a spus Versh. 

„Stau pe scaunul lui mam'-mare”, a spus Caddy. „Ea 
mănâncă în pat.” 

„Mie mi-e foame”, a spus Jason. A trecut pe lângă noi şi a 
fugit mai departe pe alee. Işi ţinea mâinile în buzunare şi a 
căzut. Versh s-a dus şi l-a ridicat. 

„Dacă n-ai sta tot timpul cu mâinile în buzunare, ai putea 
să te ţii pe picioare”, a spus Versh. „N-ai să poţi niciodată 
să le scoţi la timp şi să te ţii de ceva, aşa gras cum eşti.” 

Tata era pe scară în uşa bucătăriei. 

„Quentin unde-i”, a spus. 

„Vine pe alee”, a spus Versh. Quentin venea încet. 
Pantalonii lui scurţi erau o pată albă. 

„Mda”, a spus tata. Lumina cădea pe trepte, peste el. 

„Caddy şi cu Quentin s-au stropit cu apă”, a spus Jason. 

Am aşteptat. 

„S-au stropit”, a spus tata. Quentin a venit şi tata a spus: 
„Puteţi să mâncaţi în bucătărie în seara asta.” S-a aplecat şi 
m-a luat în braţe şi lumina s-a rostogolit pe scări şi peste 
mine, şi m-am uitat în jos şi la Caddy şi la Jason şi la 
Quentin şi la Versh. Tata s-a întors către trepte. „Numai să 
staţi liniştiţi”, a spus. 

„De ce trebuie să stăm liniştiţi, tată”, a spus Caddy. 
„Avem musafiri.” 

„Da”, a spus tata. 


„Ti-am spus eu că sunt musafiri”, a spus Versh. 

„N-ai spus tu”, a spus Caddy. „Eu am spus. Eu am spus.” 

„Haide, gata”, a spus tata. Au tăcut şi tata a deschis uşa 
şi am trecut prin veranda din spate şi am intrat în 
bucătărie. Dilsey era acolo şi tata m-a aşezat pe scaunul 
meu şi a tras tăblia din faţă în jos şi m-a împins spre masă 
unde era mâncarea. Fumega. 

„Acuma să ascultați pe Dilsey”, a spus tata. „Vezi să nu 
facă gălăgie, Dilsey.” 

„Da, vă rog”, a spus Dilsey. Tata a plecat. 

„Țineţi minte că trebuie să ascultați de Dilsey în seara 
asta”, a spus în spatele nostru. Mi-am aplecat faţa spre 
masă unde era mâncarea. Aburii mi-au urcat pe faţă. 

„Spune-le să asculte de mine în seara asta, tată”, a spus 
Caddy. 

„Eu nu vreau”, a spus Jason. „Eu ascult de Dilsey. , 

„O să trebuiască, dacă-ţi spune tata”, a spus Caddy. 
„Spune-le că trebuie să asculte de mine în seara asta, 
tată.” 

„Eu nu vreau”, a spus Jason. „Nu vreau să ascult de 
tine.” 

„Ssst”, a spus tata. „Bine, să ascultați de Caddy. Când 
termină, adu-i pe scara din spate, Dilsey.” 

„Da, domnule”, a spus Dilsey. 

„Aşa”, a spus Caddy. „Acuma trebuie să ascultați de 
mine.” 

„Tăceţi cu toţii”, a spus Dilsey. „În seara asta trebuie să 
staţi liniştiţi.” 

„De ce trebuie să stăm liniştiţi în seara asta”, a şoptit 
Caddy. 

„Nu-i treaba ta”, a spus Dilsey. „O să aflaţi voi în ziua 
când o să vrea Bunul Dumnezeu.” A adus castronul meu. 
Aburul s-a urcat din el şi m-a gâdilat pe faţă. „Vino-ncoace, 
Versh”, a spus Dilsey. 

„Când e ziua când o să vrea Bunul Dumnezeu, Dilsey”, a 
spus Caddy. 

„Duminică”, a spus Quentin. „Nici atâta lucru nu ştii.” 

„9999”, a spus Dilsey. „Nu v-a spus domnu’ Jason să staţi 


liniştiţi. Mâncaţi acuma. Hai, Versh, ia-i lingura.” Mâna lui 
Versh a venit cu lingura în castron. Lingura a venit în sus, la 
gura mea. Aburul m-a gâdilat în gură. Pe urmă ne-am oprit 
din mâncat şi ne-am uitat unul la altul şi am stat liniştiţi şi 
pe urmă am auzit iar şi eu am început să plâng. 

„Ce-a fost asta”, a spus Caddy. A pus mâna ei pe mâna 
mea. 

„Mama a fost”, a spus Quentin. Lingura s-a ridicat şi am 
mâncat şi pe urmă am plâns iar. 

„9999”, a spus Caddy. Dar n-am tăcut şi ea a venit şi m-a 
strâns în braţe. Dilsey s-a dus şi a închis amândouă uşile şi 
atunci n-am mai auzit. 

„Taci, hai taci”, a spus Caddy. Am tăcut şi am mâncat. 
Quentin nu mânca, dar Jason mânca. 

„Mama era”, a spus Quentin. S-a ridicat de la locul lui. 

„Stai jos acolo”, a spus Dilsey. „Au musafiri şi voi uite ce 
murdari sunteţi. Aşează-te la locul tău, Caddy, şi termină de 
mâncat.” 

„Plângea”, a spus Quentin. 

„Cânta cineva”, a spus Caddy. „Cânta, nu-i aşa, Dilsey.” 

„Staţi acolo şi mâncaţi frumos, cum a spus domnu’ 
Jason”, a spus Dilsey. „O să aflaţi voi în ziua când o să vrea 
Bunul Dumnezeu.” 

Caddy s-a întors la locul ei. 

„V-am spus eu că avem musafiri”, a spus ea. 

Versh a spus: „A mâncat tot.” 

„Adu castronul aici”, a spus Dilsey. Castronul a plecat. 

„Dilsey”, a spus Caddy. „Quentin nu mănâncă. Trebuie să 
asculte de mine, nu-i aşa.” 

„Stai şi mănâncă, Quentin”, a spus Dilsey. „Terminaţi 
odată ca să plecaţi din bucătăria mea.” 

„Nu mai vreau să mănânc”, a spus Quentin. 

„Trebuie să mănânci dacă spun eu”, a spus Caddy. „Nu-i 
aşa, Dilsey.” 

Castronul fumega în faţa mea şi mâna lui Versh a băgat 
lingura înăuntru şi aburul m-a gâdilat în gură. 

„Eu nu mai vreau”, a spus Quentin. „Cum să fie musafiri 
când mama-mare e bolnavă.” 


„Petrecerea e jos”, a spus Caddy. „Ea poate să vină în 
capul scării şi să se uite. Aşa am sa fac şi eu după ce-mi 
pun cămaşa de noapte.” 

„Mama plângea”, a spus Quentin. „Nu-i aşa că plângea, 
Dilsey.” 

„Nu mă mai bate la cap”, a spus Dilsey. „Trebuie să văd 
de mâncare pentru ei toţi după ce terminati voi.” 

După o vreme până şi Jason s-a oprit din mâncat şi a 
început să plângă. 

„Acuma şi tu-ncepi”, a spus Dilsey. 

„Aşa face în fiecare noapte de când s-a-mbolnăvit mama- 
mare şi nu mai are voie să doarmă cu ea în pat”, a spus 
Caddy. „Hu, plângăciosule.” 

„Am să te spun”, a spus Jason. 

Plângea. „M-ai şi spus”, a spus Caddy. „Acuma nu mai ai 
ce spune.” 

„Acuma vă duceţi cu toţii la culcare”, a spus Dilsey. A 
venit şi m-a ridicat în braţe şi m-a şters pe faţă şi pe mâini 
cu o cârpă caldă. „Versh, vezi să-i duci prin dos şi să nu 
facă gălăgie. Tu, Jason, taci din gură.” 

„E prea devreme să mergem la culcare de pe-acuma”, a 
spus Caddy. „Niciodată n-a trebuit să ne ducem la culcare 
aşa devreme.” 

„Noaptea asta vă duceţi”, a spus Dilsey. „Tăticu' vostru a 
spus să vă duceţi pe scara din dos când aţi terminat de 
mâncat. Aţi auzit.” 

„A spus că ei s-asculte de mine”, a spus Caddy. 

„Eu nu ascult de tine”, a spus Jason. 

„Trebuie”, a spus Caddy. „Haideţi. Trebuie să faceţi cum 
spun eu.” 

„Vezi să nu facă gălăgie, Versh”, a spus Dilsey. „Fiţi 
cuminţi.” 

„Da' de ce trebuie să fim aşa liniştiţi în seara asta”, a 
spus Caddy. 

„Mămica voastră nu se simte bine”, a spus Dilsey. „Haide 
duceţi-vă acuma cu Versh.” 

„Nu v-am spus eu că plângea mama”, a spus Quentin. 
Versh m-a luat în braţe şi a deschis uşa spre veranda din 


spate. Am ieşit şi Versh a închis uşa şi a fost întuneric. Îi 
simţeam mirosul lui Versh şi îl puteam pipăi. „Acuma fiţi 
liniştiţi. Nu mergem încă sus. Domnu’ Jason a spus că 
trebuie să mergeţi sus cum aţi terminat. A spus că să 
ascultați de ce spun eu. Eu nu ascult de voi. Dara spus că 
toţi trebuie. N-a spus aşa, Quentin”. Am pipăit capul lui 
Versh. Puteam să ne aud. „Nu-i aşa, Versh. Da, aşa a spus. 
Atunci eu spun să mergem afară niţel. Haideţi.” Versh a 
deschis uşa şi am ieşit afară. 

Am coborât treptele. 

„Eu zic să mergem acasă la Versh. Ca să nu ne-audă”, a 
spus Caddy. Versh m-a lăsat jos şi Caddy m-a luat de mână 
şi am mers pe aleea cu cărămizi. 

„Haideţi”, a spus Caddy. „Broasca nu mai e. Cred c-a şi 
ajuns în grădină. Poate vedem alta.” Roskus a venit cu 
găleţile de lapte. S-a dus. Quentin nu venea cu noi. Şedea 
pe scara de la bucătărie. Ne-am dus acasă la Versh. Imi 
plăcea cum miroase acasă la Versh. Ardea focul şi T.P. era 
așezat pe vine numai în cămaşă şi îl atâta într-o flacără 
mare. 

Pe urmă m-am sculat şi T.P. m-a îmbrăcat şi ne-am dus la 
bucătărie şi am mâncat. Dilsey cânta şi am început să 
plâng şi ea s-a oprit. 

„Ține-l cât mai departe de casă”, a spus Dilsey. 

„Nu putem să trecem pe acolo”, a spus T.P. 

Ne-am jucat în pârâu. 

„Nu putem trece dincolo”, a spus T.P. „Nu ştii că mammy 
spune că nu e voie.” 

Dilsey cânta în bucătărie şi am început să plâng. 

„Ş$ŞŞ”, a spus T.P. „Hai încoace. Să mergem în grajd.” 

Roskus mulgea în grajd. Mulgea cu o mână şi gemea. 
Nişte păsări şedeau în uşa grajdului şi se uitau la el. Una a 
coborât şi a mâncat cu vacile. M-am uitat la Roskus cum 
mulge şi T.P. dădea de mâncare lui Queenie şi lui Prince. 
Viţelul era la un loc cu porcii. Şedea cu botul lipit de sârmă 
şi mugea. 

„T.P.”, a spus Roskus. T.P. a spus: „Da, vă rog”, în grajd. 
Fancy şi-a scos capul peste uşă pentru că T.P. nu-i dăduse 


încă de mâncare. „Termină acolo odată”, a spus Roskus. 
„Trebuie să le mulgi tu. Nu mai pot să-mi mişc mâna 
dreaptă deloc.” 

T.P. a venit şi le-a muls. 

„De ce nu chemi doctorul”, a spus T.P. 

„Doctorul n-are ce-mi face”, a spus Roskus. „N-are ce 
face în casa asta.” 

„Ce-i cu casa asta”, a spus T.P. 

„E nenorocu' în casa asta”, a spus Roskus. „Adu viţelu' 
înăuntru dac-ai terminat.” 

E nenorocu-n casa asta, a spus Roskus. Focul se 
ridica şi cădea în spatele lui şi al lui Versh şi aluneca 
pe fața lui şi a lui Versh. Dilsey m-a culcat şi m-a 
învelit. Patul mirosea ca T.P. Îmi plăcea. 

„Ce ştii tu”, a spus Dilsey. „[i-o fi spus-o vreun strigoi.” 

„Nu-i nevoie să-mi spună niciun strigoi”, a spus Roskus. 
„Nu-i oare semnul aici. Uite-l aici, în patul ăsta. Nu-i semnul 
aici să-l vadă cine vrea de cincisprezece ani încoace.” 

„Şi chiar dac-ar fi”, a spus Dilsey. „Nu ţi-a făcut nimic nici 
ţie, nici alor tăi. Versh munceşte şi Frony s-a măritat şi ai 
scăpat de grija ei şi T.P se face mare să poată să 
muncească în locul tău când te-o da gata de tot 
reumatismul.” 

„Doi pân-acuma”, a spus Roskus. „Şi are să mai fie încă 
unul. Am văzut semnul, şi l-ai văzut şi tu.” 

„Am auzit o cucuvea azi-noapte”, a spus T.P. „Şi Dan n-a 
vrut să vină să mănânce. N-a vrut să vină decât până la 
grajd. A-nceput să urle cum s-a făcut noapte. Versh l-a 
auzit.” 

„Au să mai fie mai mulţi”, a spus Dilsey. „Arată-mi-l şi 
mie pe omul ăla care n-o să moară când o să vrea 
Dumnezeu.” 

„Nu e numai moartea”, a spus Roskus. 

„Ştiu eu la ce te gândeşti”, a spus Dilsey. „Şi n-ai să 
goneşti tu nenorocu' dac-ai să spui numele ăsta, decât c-o 
să trebuiască să stai cu el când o începe să plângă.” 

„E nenorocu-n casa asta”, a spus Roskus. „Am simţit eu 
de la început, şi pe urmă, când i-au schimbat numele, am 


ştiut sigur.” 

„Ține-ţi gura”, a spus Dilsey. Mi-a tras cuvertura în sus. 
Mirosea ca T.P. „Tăceţi din gură acuma, pân-adoarme.” 

„Am văzut semnul”, a spus Roskus. 

„Semnul că T.P. trebuie să facă acuma treaba ta”, a spus 
Dilsey. Du-/ pe el şi pe Quentin acasă la noi şi lasă-i să 
se joace cu Luster acolo, să stea Frony cu ochii pe ei, 
T.P., şi du-te pe urmă să-i ajuţi lui taică-tu. 

Am terminat de mâncat. T.P. a luat-o pe Quentin în braţe 
şi ne-am dus acasă la T.P. Luster se juca acolo unde e 
murdar. T.P. a lăsat-o pe Quentin jos şi s-a jucat şi ea unde 
e murdar. Luster avea nişte mosoare şi el şi cu Quentin s- 
au bătut şi Quentin avea mosoarele. Luster a plâns şi Frony 
a venit şi i-a dat lui Luster o cutie de conserve să se joace 
cu ea, şi pe urmă eu am avut mosoarele şi Quentin m-a 
bătut şi eu am plâns. 

„9$Ş$Ş”, a spus Frony. „Nu ţi-e ruşine. Să-i iei jucăria 
copilului.” A luat mosoarele de la mine şi i le-a dat înapoi lui 
Quentin. 

„Taci, acuma”, a spus Frony. „Taci, îţi spun.” 

„Taci”, a spus Frony. „[ie îţi trebuie o bătaie bună, asta-i 
trebuie.” l-a luat pe Luster şi pe Quentin în braţe. „Veniţi în- 
coace”, a spus. Ne-am dus în grajd. T.P. mulgea vaca. 
Roskus şedea pe ladă. 

„Ce are”, a spus Roskus. 

„Ține-l aici”, a spus Frony. „lar îi bate pe copiii ăştia. Le ia 
jucăriile. Stai aici cu T.P. şi vezi de taci odată din gură.” 

„Goleşte bine ugerul ăla”, a spus Roskus. „Ai muls-o pe 
vaca aia tânără astă-iarnă aşa de bine, că nici n-a mai dat 
lapte. Dac-o faci şi p-asta să sece, să te văd de unde mai 
scoţi pe urmă lapte.” 

Dilsey cânta. 

„Nu pe-acolo”, a spus T.P. „Nu ştii că mammy a spus că 
nu-i voie pe-acolo.” 

Cântau. 

„Haide”, a spus T.P. „Hai să ne jucăm cu Quentin şi cu 
Luster. Haide.” 

Quentin şi cu Luster se jucau unde era murdar în faţa 


casei lui T.P. Era un foc în casă, şi se ridica şi cobora, şi 
Roskus şedea negru în faţa focului. 

„Acum sunt trei, cu voia lui Dumnezeu”, a spus Roskus. 
„Ti-am spus eu de-acum doi ani. E nenorocu-n casa asta.” 

„De ce nu pleci de-aici, atunci”, a spus Dilsey. Mă dez- 
brăca. „Tot dai zor cu nenorocu' ăsta. Tot tu i-ai băgat lui 
Versh în cap gogoriţele cu Memphis. Eşti mulţumit acuma.” 

„Ăsta să fie tot nenorocu' lui Versh”, a spus Roskus. 

Frony a venit în casă. 

„Ai terminat tot”, a spus Dilsey. 

„Strânge T.P.”, a spus Frony. „Miss Cahline zice s-o culci 
pe Quentin.” 

„Dau şi eu zor cât pot”, a spus Dilsey. „Ar trebui să ştie 
până acuma că n-am aripi.” 

„Ascultă ce-ţi spun eu”, a spus Roskus. „Nu se poate să 
nu fie nenorocire într-o casă unde nu i se spune pe nume 
unuia din copii.” 

„Taci din gură”, a spus Dilsey. „Vrei să-nceapă.” 

„Să crească un copil mare şi nici să nu ştie de numele 
maică-si”, a spus Roskus. 

„Nu-i mai duce tu grija”, a spus Dilsey. „Eu i-am crescut 
pe toţi şi pot să mai cresc unu’. Tăceţi acuma. Lăsaţi-l s- 
adoarmă.” 

„Şi ce-i dacă-i spui pe nume”, a spus Frony. „Nici nu 
înţelege.” 

„Spune tu numele ăsta şi-ai să vezi dacă nu-nţelege”, a 
spus Dilsey. „Spune-i pe nume chiar când l-ăi vedea c-a 
adormit şi-ai să vezi dacă nu-nţelege.” 

„Ăsta ştie mai multe decât credem noi”, a spus Roskus. 
„A ştiut şi când le-a venit vremea. Ca şi câinele ăla. Ar 
putea să-ţi spună şi când i-o veni vremea lui, dac-ar putea 
să vorbească. Sau ata. Saua mea.” 

„Scoate-l pe Luster din pat, mammy”, a spus Frony. 
„Băiatul ăsta o să-l deoache.” 

„Tu ţine-ţi gura”, a spus Dilsey. „Vorbeşti şi tu. Ce stai s- 
asculţi ce spune Roskus. La culcare, Benjy.” 

Dilsey m-a împins şi m-a suit în pat, unde era Luster. 
Dormea. Dilsey a luat o bucată lungă de lemn şi a pus-o 


între Luster şi mine. „Stai în partea ta”, a spus Dilsey. 
„Luster e mic. Vezi să nu-l striveşti.” 

E prea devreme acuma, a spus T.P. Mai ai răbdare. 

Ne-am uitat pe după colţul casei şi am văzut trăsurile 
cum pleacă. 

„Acuma”, a spus T.P. A luat-o pe Quentin în braţe şi am 
fugit la colţul gardului şi ne-am uitat la ele cum trec. „Uite- 
I”, a spus T.P. „O vezi pe asta cu geamuri multe. Uite-l. E- 
ntins acolo. Îl vezi.” 

Hai încoace, a spus Luster. Să duc mingea asta acasă 
să n-o pierd. Nu, dom'le. Nu ti-o dau ţie. Dacă te văd 
ăia cu ea au să spună c-ai furat-o. Taci acuma. Nu ti-o 
dau. Ce să faci tu cu ea. Nu ştii să te joci cu mingea. 

Frony şi T.P. se jucau unde era murdar, lângă uşă. T.P 
avea licurici într-o sticlă. 

„Ce-aţi venit cu toţii aici afară”, a spus Frony. 

„Avem musafiri”, a spus Caddy. „Tata a spus să ascultați 
de mine în seara asta. Şi tu şi T.P. trebuie s-ascultaţi de 
mine.” 

„Eu nu ascult de tine”, a spus Jason. „Şi nici Frony şi nici 
T.P. nu trebuie.” 

„O să trebuiască dacă le spun eu”, a spus Caddy. „Poate 
că lor nu le spun.” 

„T.P. nu ascultă de nimeni”, a spus Frony. „A început 
înmormântarea.” 

„Ce înseamnă înmormântare”, a spus Jason. 

„Nu ţi-a spus mammy să nu le spui”, a spus Versh. 

„Atunci când bocesc”, a spus Frony. „Au bocit-o două zile 
pe Beulah Clay.” 

Acasă la Dilsey plângeau. Dilsey plângea. Când 
Dilsey a gemut, Luster a spus Şşşt şi noi am tăcut şi pe 
urmă eu am început să plâng şi Blue a urlat sub scara 
de la bucătărie. Pe urmă Dilsey s-a oprit şi noi ne-am 
oprit. 

„A”, a spus Caddy. „Asta-i la negri. Albii n-au 
înmormântări.” 

„Mammy ne-a spus să nu le spunem, Frony”, a spus 
Versh. 


„Ce să nu ne spui”, a spus Caddy. 

Dilsey a gemut lung şi când a ajuns la locul acela eu 
am început să plâng şi Blue a urlat sub scară. Luster, a 
spus Frony la fereastră. Du-i în grajd. Nu pot să văd de 
mâncare în toată hărmălaia asta. Şi pe câinele ăla. Du-i 
pe toți. 

Eu nu mă duc acolo, a spus Luster. Vrei să-l văd 
acolo pe pappy. L-am văzut azi-noapte. Dădea din 
mâini în grajd. 

„De ce nu”, a spus Frony. „Ce, albii nu mor. Mama-mare 
a voastră a murit cum moare orişice negru, nu-i aşa.” 

„Câinii mor”, a spus Caddy. „Ca atunci când a căzut 
Nancy în şanţ şi Roskus a împuşcat-o şi au venit vulturii şi 
au dezbrăcat-o.” 

Oasele erau rotunde în şanţ, acolo unde erau crengile 
negre de viţă în şanţul negru, în lumina lunii, ca şi cum 
unele dintre forme s-ar fi oprit. Pe urmă s-au oprit toate şi 
era întuneric şi, când m-am oprit ca să încep iar, am auzit-o 
pe mama şi picioare care mergeau repede şi am simţit 
mirosul. Pe urmă a venit camera, dar ţineam ochii închişi. 
Nu m-am oprit. Simţeam mirosul. T.P a scos acele care 
ţineau pătura. 

„9953 „a Spus:99955535. 

Dar eu simţeam mirosul. T.P m-a sculat din pat şi mi-a 
pus hainele repede. 

„Taci, Benjy”, a spus. „Mergem acasă la noi. Nu vrei să 
mergi acasă la noi, acolo unde e Frony. Taci. Şşşşş.” 

Mi-a legat şireturile la ghete şi mi-a pus şapca şi am ieşit 
în hol era lumina aprinsă. Mai încolo de hol o auzeam pe 
mama. 

„9999, Benjy”, a spus T.P. „Acuşi ieşim afară.” 

S-a deschis o uşă şi am simţit mirosul şi mai tare şi a ieşit 
un cap. Nu era tata. Tata era bolnav acolo înăuntru. 

„Nu puteţi să-l scoateţi afară.” 

„Acuşi mergem”, a spus T.P. Dilsey venea în sus pe scări. 

„9Ş$ŞŞ”, a spus ea. „Şşş. Du-l acasă la noi, T.P. Frony să-i 
facă patul. Aveţi voi grijă de el. Taci, Benjy. Du-te acuma cu 
T.P.” 


S-a dus unde o auzeam pe mama. 

„Țineţi-l acolo”. Nu era tata. A închis uşa, dar simţeam 
încă mirosul. 

Am coborât pe scară. Treptele mergeau în jos în întuneric 
şi T.P. m-a luat de mână şi am ieşit afară în întuneric. Dan 
şedea în curtea din spate şi urla. 

„Simte mirosul”, a spus T.P. „Aşa ţi-ai dat seama şi tu.” 

Am coborât pe trepte unde erau umbrele noastre. 

„Ti-am uitat haina”, a spus T.P. „Ar fi trebuit să ţi-o pun. 
Da' nu mă mai întorc.” 

Dan a urlat. 

„Taci acuma”, a spus T.P. Umbrele noastre se mişcau, 
dar umbra lui Dan nu se mişca decât ca să urle când urla el. 

„Nu pot să te duc acasă dacă zbieri aşa”, a spus T.P. 
„Făceai destul de urât şi până n-ai căpătat vocea asta de 
broscoi. Hai încoace.” 

Am mers pe aleea de cărămizi, cu umbrele noastre. 
Cocina porcului mirosea ca porcii. Vaca şedea pe pajişte şi 
rumega la noi. Dan a urlat. 

„Ai să scoli tot oraşul”, a spus T.P. „Ce nu taci odată.” 

Am văzut-o pe Fancy mâncând lângă cotul pârâului. Luna 
bătea pe apă când am ajuns noi. 

„Nu, dom'le”, a spus T.P. „Aici e prea aproape. Nu putem 
să ne oprim aici. Haide. Uite ce faci. Te-ai udat pe tot pan- 
talonul. Vino încoace.” Dan a urlat. 

Şanţul a apărut din iarba care bâzâia. Oasele erau 
rotunde printre crengile negre. 

„Aşa”, a spus T.P. „Aici poţi să zbieri cât pofteşti. Ai o 
noapte întreagă şi o pajişte de douăzeci de acri să zbieri.” 

T.P. s-a lungit jos în şanţ şi eu m-am aşezat jos şi m-am 
uitat la oasele unde vulturii o mâncaseră pe Nancy, dând 
din aripi, negri şi înceţi şi grei. 

Îl aveam când am fost aici mai înainte, a spus Luster. 
Ji l-am arătat. L-ai văzut, nu-i aşa. L-am scos din 
buzunar chiar aici şi ţi l-am arătat. 

„Ce, crezi că vulturii au s-o dezbrace pe mama-mare”, a 
spus Caddy. „Ce prost eşti.” 

„Ba tu eşti”, a spus Jason. A început să plângă. 


„Netotule”, a spus Caddy. Jason plângea. Îşi ţinea mâinile 
în buzunare. 

„Jason o să fie om bogat”, a spus Versh. „Îşi ţine banii cu 
mâna tot timpul.” 

Jason plângea. 

„Acuma l-ai pornit”, a spus Caddy. „Taci, Jason. Cum s- 
ajungă vulturii până la mama-mare. Nu-i lasă tata. Ce, tu ai 
lăsa un vultur să te dezbrace. Taci acuma.” 

Jason a tăcut. „Frony a spus că e o înmormântare”, a 
spus el. 

„Şi eu îţi spun că nu-i”, a spus Caddy. „Avem musafiri. 
Frony nu ştie. Vrea licuricii tăi, T.P. Lasă-l şi pe el să-i ţină 
puţin.” 

T.P. mi-a dat sticla cu licurici. 

„Pe cât că dacă mergem la fereastra salonului o să 
vedem ce e”, a spus Caddy. „Atunci o să mă credeţi.” 

„Eu ştiu de pe acum”, a spus Frony. „N-am nevoie să 
văd.” 

„Tu mai bine ţine-ţi gura, Frony”, a spus Versh. „Ce mai 
bătaie o să-ţi tragă mammy.” 

„Ce e”, a spus Caddy. 

„Ştiu eu ce ştiu”, a spus Frony. 

„Haideţi”, a spus Caddy. „Să mergem în faţă.” 

Am început să mergem. 

„T.P. vrea licuricii lui înapoi”, a spus Frony. 

„Lasă-l să-i mai ţină niţel, T.P.”, a spus Caddy. „Ţi-i adu- 
cem noi înapoi.” 

„Doar nu i-aţi prins voi”, a spus Frony. 

„Dacă spun că tu şi cu T.P. puteţi să veniţi şi voi, îl mai 
laşi să-i ţină niţel”, a spus Caddy. 

„N-a spus nimeni că eu şi cu T.P. trebuie să ascultăm de 
tine”, a spus Frony. 

„Dacă spun eu că nu trebuie, îl mai laşi să-i mai ţină”, a 
spus Caddy. 

„Bine”, a spus Frony. „Lasă-l să-i ţină el, T.P. Noi o să ne 
uităm la ei cum bocesc.” _ 

„Nu boceşte nimeni”, a spus Caddy. „iți spun că avem 
musafiri. Ce, plânge cineva, Versh.” 


„N-o să ştim ce fac ei acolo dacă stăm aici”, a spus 
Versh. 

„Haideţi”, a spus Caddy. „Frony şi cu T.P. nu trebuie să 
asculte de mine. Dar voi toţi trebuie. Du-l mai bine în braţe, 
Versh. S-a făcut întuneric.” 

Versh m-a luat în braţe şi am mers pe lângă bucătărie. 

Când ne-am uitat după colț, am văzut luminile 
venind pe alee. T.P. s-a dus îndărăt la uşa pivniţei şi a 
deschis-o. 

Stii ce-i aici, a spus T.P. Sifon. L-am văzut pe domnu 
Jason urcând cu braţele pline de sticle. Aşteaptă aici 
niţel. 

T.P. s-a dus şi s-a uitat din uşa bucătăriei. Dilsey a 
spus: Ce te zgâieşti aici. Unde-i Benjy. 

E acolo afară, a spus T.P. 

Du-te şi ai grijă de el, a spus Dilsey. Vezi să nu intre- 
n casă. 

Da, vă rog, a spus T.P. Au început. 

Du-te şi ai grijă de băiatul ăla să nu-l vadă ăi din 
casă, a spus Dilsey. Am destule pe cap. 

Un şarpe s-a furişat pe sub casă. Jason a spus că lui nu-i 
e frică de şerpi şi Caddy a spus că lui i-e, dar ei nu-i e şi 
Versh a spus că le e frică la amândoi şi Caddy a spus că să 
facem linişte, cum a spus tata. 

Doar n-ai să începi să zbieri acuma, a spus T.P. Hai 
să-ți dau nişte rachiu d-ăsta. 

Mă gâdila în nas şi în ochi. 

Dacă nu-l bei, dă-l încoa, a spus T.P. Aşa, noroc. Să 
mai scoatem o sticlă până nu prind ei de veste. Stai la 
un loc. 

Ne-am oprit sub pom lângă fereastra salonului. Versh m- 
a lăsat jos în iarba udă. Era rece. Erau lumini la toate 
ferestrele. 

„Acolo e mama-mare”, a spus Caddy. „E bolnavă în 
fiecare zi acuma. Când se face bine o să avem un picnic.” 

„Ştiu eu ce ştiu”, a spus Frony. 

Pomii bâzâiau. Şi iarba. 

„Fereastra de alături e unde avem noi scarlatină”, a spus 


7 


Caddy. „Tu şi cu T.P. unde aveţi scarlatină, Frony.” 

„O avem pe unde se-ntâmplă să fim”, a spus Frony. 

„N-au început încă”, a spus Caddy. 

Acuş încep, a spus T.P. Stai aici până aduc eu lada 
aia să putem să ne uităm pe fereastră. Stai, să 
terminăm de băut rachiu’ ăsta. Mă face să mă simt ca 
şi cum aş avea o bufniță pe dinăuntru. 

Am băut rachiul şi T.P. a împins sticla printre gratiile 
ferestruicii, sub casă, şi a plecat. Puteam să-i aud în salon şi 
m-am agăţat de zid. T.P. a tras lada. A căzut şi a început să 
râdă. Era acolo întins pe jos şi râdea în iarbă. S-a ridicat şi a 
tras lada sub fereastră. Se căznea să nu râdă. 

„Mi-a fost teamă c-am să-ncep să zbier şi eu”, a spus T.P. 
„Urcă-te pe ladă şi vezi dac-au început.” 

„N-au început pentru că n-a venit încă muzica”, a spus 
Caddy. 

„N-o să fie nicio muzică”, a spus Frony. 

„De unde ştii tu”, a spus Caddy. 

„Ştiu eu ce ştiu”, a spus Frony. 

„Nu ştii nimic”, a spus Caddy. S-a dus până la pom. 
„Împinge-mă în sus, Versh.” 

„Taică-tu ţi-a spus să nu te mai sui în pomu' ăsta”, a spus 
Versh. 

„Mi-a spus demult”, a spus Caddy. „Cred c-a şi uitat. Şi 
pe urmă a spus s-asculţi de mine în seara asta. Nu-i aşa c-a 
spus s-asculţi de mine în seara asta.” 

„Eu nu ascult de tine”, a spus Jason. „Frony şi T.P. nu tre- 
buie nici ei s-asculte de tine.” 

„Impinge-mă în sus, Versh”, a spus Caddy. 

„N-ai decât”, a spus Versh. „Tu ai să mănânci bătaie, nu 
eu.” S-a dus şi a împins-o pe Caddy în sus în pom până la 
prima creangă. l-am văzut fundul pantalonaşilor murdari de 
noroi. Pe urmă n-am mai văzut-o. Am auzit pomul trosnind. 

„Domnu' Jason a spus că dacă rupi pomu' ăsta te bate”, 
a spus Versh. 

„Şi eu am s-o spun”, a spus Jason. 

Pomul n-a mai trosnit. Ne-am uitat în sus la crengile care 
stăteau nemişcate. 


„Ce vezi”, a şoptit Frony. 

l-am văzut. Pe urmă am văzut-o pe Caddy cu flori în 
păr şi cu un voal lung ca un vânt strălucitor. Caddy. 
Caddy. 

„9$Ş$Ş”, a spus T.P. „Or să te audă. Dă-cte jos repede.” 
Trăgea de mine. Caddy. M-am agăţat cu mâinile de zid. 
Caddy. T.P. atras de mine. 

„9ŞŞŞ”, a spus el. „Şşşş. Dă-te jos repede.” A tras de 
mine. Caddy. „Taci, Benjy. Vrei să te audă. Vino-ncoace, hai 
să mai bem nişte rachiu, pe urmă putem să venim iar dacă 
taci din gură. Să mai scoatem o sticlă, altminteri ne- 
apucăm amândoi să urlăm. O să spunem c-a băut-o Dan. 
Domnu' Quentin spune mereu că e un câine aşa de 
deştept, putem să spunem şi noi c-a băut rachiu.” 

Lumina de lună venea în jos pe scările pivniţei. Am mai 
băut rachiu. 

„Ştii ce-aş vrea eu”, a spus T.P. „Aş vrea să vină acuma 
un urs aici în pivniţă, pe uşa aia de-acolo. Ştii ce-aş face. M- 
aş duce drept la el să-l scuip în ochi. Dă-mi sticla asta să-mi 
astup gura până nu-ncep să urlu.” 

T.P. a căzut. A început să râdă şi uşa pivniţei şi lumina de 
lună au plecat dintr-odată şi m-a izbit ceva. 

„Taci”, a spus T.P. şi se căznea să nu râdă. „Doamne, au 
să ne-audă toţi. Scoală în picioare”, a spus T.P. „Scoală 
repede, Benjy.” Se rostogolea pe jos şi râdea şi încercam să 
mă ridic. Treptele din pivniţă urcau în sus pe deal în lumina 
de lună şi T.P. se rostogolea în sus pe deal în lumina de 
lună şi eu alergam de-a lungul gardului şi T.P. alerga după 
mine şi spunea: „Taci taci.” Pe urmă el a căzut printre flori 
şi eu m-am împiedicat de ladă. Dar când am încercat să mă 
sui pe ladă, a sărit de sub mine şi m-a lovit în spatele 
capului şi gâtul meu a făcut un sunet. A făcut iar sunetul şi 
m-am oprit şi am vrut să mă ridic şi a făcut iar sunetul şi 
am început să plâng. Dar gâtul meu făcea mereu sunetul şi 
în vremea asta T.P. trăgea de mine. Il făcea mereu şi nu 
mai ştiam dacă plângeam sau nu şi T.P. a căzut peste mine 
şi râdea şi făcea mereu sunetul şi Quentin l-a lovit cu 
piciorul pe T.P. şi Caddy m-a strâns în braţe şi voalul ei care 


strălucea şi nu mai puteam să mai simt mirosul ca de pomi 
şi am început să plâng. 

Benjy, a spus Caddy, Benjy. M-a strâns în braţe iar, 
dar eu am plecat. „Ce e, Benjy”, a spus ea. „E pălăria 
asta.” Şi-a scos pălăria şi a venit iar, şi eu am plecat. 

„Benjy”, a spus ea. „Ce e Benjy. Ce-a făcut Caddy.” 

„Nu-i place rochia asta cu zorzoane”, a spus Jason. 
„Crezi că te-ai făcut mare, nu-i aşa. Te crezi mai grozavă ca 
oricine, nu-i aşa. Fandosito.” 

„Tu ţine-ţi gura”, a spus Caddy. „Scârbosule. Benjy.” 

„Ai împlinit şi tu paişpe ani şi te crezi cineva, nu-i aşa”, a 
spus Jason. „Te crezi grozavă, da.” 

„Taci, Benjy”, a spus Caddy. „Te-aude mama. Taci.” 

Dar n-am tăcut şi, când a plecat ea, am mers după ea, şi 
ea s-a oprit pe scări şi m-a aşteptat şi m-am oprit şi eu. 

„Ce e, Benjy”, a spus Caddy. „Spune-i tu lui Caddy. 
Caddy face ce vrei tu. Hai, încearcă şi spune.” 

„Candace”, a spus mama. 

„Da”, a spus Caddy. 

„De ce-l necăjeşti”, a spus mama „Adu-l încoace.” 

Ne-am dus în cameră la mama, unde ea era întinsă pe 
pat cu boala într-o cârpă pe cap. 

„Ce mai e acum”, a spus mama. „Benjamin.” 

„Benjy”, a spus Caddy. A venit iar, dar eu am plecat. 

„l-ai făcut tu ceva”, a spus mama. „De ce nu-l lăsaţi în 
pace, să am şi eu linişte. Dă-i cutia şi du-te, te rog, şi lasă-l 
liniştit.” 

Caddy a scos cutia şi a pus-o jos şi a deschis-o. Era plină 
cu stele. Când şedeam nemişcat, erau nemişcate. Când mă 
mişcam, străluceau şi scânteiau. Am tăcut. 

Pe urmă am auzit-o pe Caddy cum se mişcă şi am 
început iar. 

„Benjamin”, a spus mama. „Vino-ncoace.” M-am dus la 
uşă. „Benjamin”, a spus mama. 

„Ce mai e acuma”, a spus tata. „Unde te duci.” 

„Du-l jos şi vezi să aibă grijă cineva de el, Jason”, a spus 
mama. „Ştii că sunt bolnavă, şi tu.” 

Tata a închis uşa după noi. 


„T.P.”, a spus el. 

„Da, domnule”, a spus T.P. de jos. 

„Vezi că Benjy vine jos”, a spus tata „Du-te cu T.P.” 

M-am dus la uşa băii. Auzeam apa. 

„Benjy”, a spus T.P. de jos. 

Auzeam cum curge apa. Am ascultat. 

„Benjy”, a spus T.P. de jos. 

Ascultam apa. 

N-am mai auzit apa şi Caddy a deschis uşa. 

„Ce-i, Benjy”, a spus ea. S-a uitat la mine şi eu m-am dus 
şi ea m-a strâns în braţe. „Ai găsit-o iar pe Caddy”, a spus 
ea. „Ai crezut c-a fugit Caddy.” Caddy mirosea ca pomii. 

Ne-am dus în camera lui Caddy. S-a aşezat în faţa 
oglinzii. Şi-a oprit mâinile şi s-a uitat la mine. 

„Ce-i, Benjy. Ce este”, a spus ea. „Nu trebuie să plângi. 
Caddy nu pleacă. Uite”, a spus. A luat sticla şi i-a scos 
dopul şi mi-a ţinut-o la nas. „Frumos. Miroase. Bun.” 

Am plecat şi n-am tăcut, şi ea a ţinut sticla în mână şi s-a 
uitat la mine. 

„A”, a spus. A pus sticla jos şi a venit şi m-a strâns în 
braţe. „Asta a fost atunci. Şi tu încercai să-i spui lui Caddy 
şi nu puteai, nu-i aşa. Sigur, Caddy nu mai face. Sigur că 
nu. Aşteaptă să mă-mbrac.” 

Caddy s-a îmbrăcat şi a luat sticla iar şi ne-am dus jos în 
bucătărie. 

„Dilsey”, a spus Caddy. „Benjy are un dar pentru tine.” S- 
a aplecat şi mi-a pus sticla în mână. „Dă-i-o lui Dilsey 
acuma.” Caddy mi-a întins mâna şi Dilsey a luat sticla. 

„la te uită”, a spus Dilsey. „Uite copilu' meu cum îi dă lui 
Dilsey o sticluţă de parfum, ia uită-te, Roskus.” 

Caddy mirosea ca pomii. „Nouă nu ne place parfumul”, a 
spus Caddy. 

Mirosea ca pomii. 

„Haide acuma”, a spus Dilsey. „Eşti prea mare să mai 
dormi în pat cu cineva. Eşti băiat mare acuma. Ai 
treisprezece ani. Eşti destul de mare să dormi singur în 
camera unchiului Maury”, a spus Dilsey. 

Unchiul Maury era bolnav. Ochiul lui era bolnav, şi gura 


lui. Versh i-a dus masa de seară în camera lui pe tavă. 

„Maury spune c-are să-l împuşte pe ticălosul ăla”, a spus 
tata. „l-am spus că mai bine să nu-i mai spună asta 
dinainte lui Patterson.” Tata a băut. 

„Jason”, a spus mama 

„Să-l împuşte pe cine, tată”, a spus Quentin. „De ce vrea 
unchiul Maury să-l împuşte.” 

„Pentru că nu-nţelege de glumă”, a spus tata. 

„Jason”, a spus mama. „Cum poţi să vorbeşti aşa. Ai fi în 
stare să stai aici şi să-l vezi pe Maury căzând într-o cursă şi 
împuşcat, şi ţi-ar veni să râzi, poate.” 

„Atunci Maury ar face mai bine să nu cadă în nicio 
cursă”, a spus tata. 

„Pe cine să împuște, tată”, a spus Quentin. „Pe cine vrea 
să-l împuşte unchiul Maury.” 

„Pe nimeni”, a spus tata. „Eu nici n-am pistol.” 

Mama a început să plângă. „Dacă-ţi pare rău că Maury 
mănâncă pe banii tăi, de ce nu eşti un bărbat adevărat să-i 
spui în faţă. Îl faci de râs în faţa copiilor, şi el nici nu-i aici.” 

„Dar nici vorbă de aşa ceva”, a spus tata. „Eu îl admir pe 
Maury. E nepreţuit pentru simţul meu de superioritate 
rasială. Nu l-aş da pe Maury nici pe un echipaj de doi cai. ŞI 
ştii de ce, Quentin.” 

„Nu, vă rog”, a spus Quentin. 

„Et ego in arcadia, am uitat cum se spune fin pe 
latineşte”, a spus tata „Haide, lasă”, a spus el. „Glumeam şi 
eu.” A băut şi a pus paharul jos şi s-a dus şi-a pus mâna pe 
umărul mamei. 

„Asta nu-i glumă”, a spus mama. „Familia mea e la fel de 
bună ca şi a ta. Numai pentru că Maury e bolnav.” 

„Sigur că da”, a spus tata. „Sănătatea proastă este 
raţiunea primară pentru orice formă de viaţă. Creată de 
boală, prin putrefacție, spre decăderea finală. Versh.” 

„Da, domnule”, a spus Versh din spatele scaunului meu. 

„la carafa asta şi umple-o.” 

„Şi spune-i lui Dilsey să vină să-l ducă pe Benjamin la cul- 
care”, a spus mama. 

„Eşti băiat mare acuma”, a spus Dilsey. „Caddy s-a 


săturat să mai doarmă cu tine în pat. Taci acuma, s- 
adormi.” Camera a plecat, dar eu n-am tăcut, şi camera a 
venit îndărăt şi Dilsey a venit şi s-a aşezat pe pat şi s-a 
uitat la mine. 

„Nu vrei să fii băiat cuminte şi să taci”, a spus Dilsey. 
„Nu vrei, nu. Stai niţel, atunci.” 

A plecat. Nu era nimic în uşă. Apoi a fost Caddy acolo. 

„9999”, a spus Caddy. „Am venit.” 

Am tăcut şi Dilsey a tras la o parte învelitoarea şi Caddy 
s-a culcat între cearceaf şi învelitoare. Nu şi-a scos halatul 
de baie. 

„Uite”, a spus ea. „Am venit.” Dilsey a venit cu o pătură 
şi a pus-o peste ea şi a tras-o bine în jurul ei. 

„Numaidecât adoarme”, a spus Dilsey. „Las lumina 
aprinsă în camera ta.” 

„Bine”, a spus Caddy. Şi-a cuibărit capul lângă al meu pe 
pernă. „Noapte bună, Dilsey.” 

„Noapte bună, scumpa mea”, a spus Dilsey. Camera s-a 
făcut neagră. Caddy mirosea ca pomii. 

Ne uitam în sus în pomul unde era ea. 

„Ce vede acolo, Versh”, a şoptit Frony. 

„9Ş$$şş”, a spus Caddy din pom. Dilsey a spus: 

„la veniţi încoace.” Venea pe lângă colţul casei. „De ce 
nu v-aţi dus sus, cum v-a spus tata, şi vă strecuraţi aşa. 
Unde-i Caddy şi Quentin.” 

„l-am spus să nu se suie în pomul ăsta”, a spus Jason. 
„Eu o spun.” 

„Cine s-a suit în ce pom”, a spus Dilsey. A venit şi s-a 
uitat în sus în pom. „Caddy”, a spus Dilsey. Crengile au 
început să se scuture iarăşi. 

„Diavol împieliţat”, a spus Dilsey. „Dă-te jos de-acolo.” 

„ŞŞ$Ş$”, a spus Caddy. „Nu ştii că tata a spus să nu facem 
gălăgie.” | s-au văzut picioarele şi pe urmă Dilsey s-a întins 
şi a luat-o din pom. 

„N-ai şi tu minte să-i laşi să vină aici”, a spus Dilsey. 

„Ce era să fac dacă ea a vrut”, a spus Versh. 

„Ce faceţi aici”, a spus Dilsey. „Cine v-a spus să veniţi 
aici, în faţa casei.” 


„Ea a zis”, a spus Frony. „Ea ne-a spus să venim.” 

„Cine v-a spus vouă că trebuie să faceţi ce spune ea”, a 
spus Dilsey. „Duceţi-vă acasă, haide.” Frony şi T.P. au 
plecat. Nu-i mai vedeam cum se duc. 

„În toiul nopţii aici, afară”, a spus Dilsey. M-a luat în 
braţe şi ne-am dus la bucătărie. 

„Vă furişaţi aşa, când eu v-am spus să vă culcaţi”, a spus 
Dilsey. „Când ştiaţi că e vremea să vă duceţi la culcare.” 

„9999, Dilsey”, a spus Caddy. „Nu vorbi aşa tare. Nu 
trebuie să facem gălăgie.” 

„Atunci ţine-ţi tu gura şi nu mai face gălăgie”, a spus 
Dilsey. „Quentin unde e.” 

„Quentin e furios că trebuie să asculte de mine în seara 
asta”, a spus Caddy. „Uite, mai are încă sticla cu licuricii lui 
T.P.” 

„Lasă că T.P. poate să stea şi fără ei”, a spus Dilsey. „Du- 
te şi vezi unde-i Quentin, Versh. Roskus spunea că l-a văzut 
cum se ducea spre grajd.” Versh s-a dus. N-am putut să-l 
mai vedem. 

„Nu fac nimic acolo înăuntru”, a spus Caddy. „Stau pe 
scaune şi se uită.” 

„N-au nevoie de ajutorul vostru să facă asta”, a spus 
Dilsey. Ne-am întors în bucătărie. 

Unde vrei să te duci acuma, a spus Luster. lar vrei să 
te duci să te uiţi la ei cum dau în minge. Pe acolo am 
căutat. Stai. Aşteaptă puțin. Stai aici până mă întorc şi 
iau mingea aia. M-am gândit la ceva. 

În bucătărie era întuneric. Pomii erau negri pe cer. Dana 
ieşit gudurându-se de sub scară şi m-a morfolit de gleznă. 
Am trecut pe lângă bucătărie, unde era lună. Dan a venit 
scuturându-se în lumina de lună. 

„Benjy”, a spus T.P. în casă. 

Pomul cu flori de lângă fereastra salonului nu era negru, 
dar pomii cei groşi erau. larba bâzâia în lumina de lună 
unde umbra mea mergea prin iarbă. 

„Măi Benjy”, a spus T.P. în casă. „Unde te-ai ascuns. Vrei 
să ieşi afară, ştiu eu.” 

Luster s-a întors. Stai niţel, a spus. Stai aici. Nu te 


duce acolo. Acolo-i domnişoara Quentin cu drăgutțul ei 
în hamac. Vino pe-aici. Vino înapoi, Benjy. 

Era întuneric sub pomi. Dan nu voia să vină. Şedea în 
lumina de lună. Pe urmă am văzut hamacul şi am început 
să plâng. 

Nu te du într-acolo, Benjy, a spus Luster. Ştii că 
domnişoara Quentin se supără rău pe tine. 

Acum erau doi, şi pe urmă unul în hamac. Caddy a venit 
repede, albă în întuneric. 

„Benjy”, a spus ea. „Cum de-ai ieşit. Unde-i Versh.” 

M-a strâns în braţe şi am tăcut şi m-am agăţat de rochia 
ei şi am încercat s-o împing încolo. 

„Ce-i, Benjy”, a spus ea. „Ce e, T.P.” a strigat. 

Cel care era în hamac s-a ridicat şi a venit, şi eu am plâns 
şi am tras-o de rochie pe Caddy. 

„Benjy”, a spus Caddy. „E doar Charlie. Nu-l cunoşti pe 
Charlie.” 

„Unde-i negrul lui”, a spus Charlie. „De ce-l lasă să umble 
singur pe-aici.” 

„9999, Benjy”, a spus Caddy. „Du-te tu, Charlie. Nu te 
place.” Charlie a plecat şi eu am tăcut. Am tras de rochia lui 
Caddy. 

„Ce-i, Benjy”, a spus Caddy. „Nu mă laşi să stau de vorbă 
niţel cu Charlie.” 

„Cheamă-l pe negrul ăla odată”, a spus Charlie. S-a întors 
înapoi. Am plâns mai tare şi am tras-o pe Caddy de rochie. 

„Du-te, Charlie”, a spus Caddy. Charlie a venit şi şi-a pus 
mâinile pe Caddy şi eu am plâns mai mult. Am plâns tare. 

„Nu, nu”, a spus Caddy. „Nu, nu.” 

„Nici nu poate să vorbească”, a spus Charlie. „Caddy.” 

„Eşti nebun”, a spus Caddy. A început să respire repede. 
„Vede. Nu. Nu vreau.” Caddy s-a luptat. Amândoi respirau 
repede. „Te rog. Te rog”, a şoptit Caddy. 

„Goneşte-l de-aici”, a spus Charlie. 

„Da”, a spus Caddy. „Dă-mi drumul.” 

„Îl goneşti de-aici”, a spus Charlie. 

„Da”, a spus Caddy. „Dă-mi drumul.” Charlie a plecat. 
„ŞŞ$ŞŞ”, a spus Caddy. „Uite, a plecat.” Am tăcut. O auzeam 


şi-i simţeam pieptul cum i se mişca în sus şi-n jos. 

„Trebuie să-l duc în casă”, a spus Caddy. M-a luat de 
mână. „Vin înapoi”, a şoptit 

„Stai aici”, a spus Charlie. „Strigă-l pe negrul ăla.” 

„Nu”, a spus Caddy. „Mă întorc. Haide, Benjy.” 

„Caddy”, a şoptit Charlie tare. Am mers mai departe. 

„Să faci bine să te-ntorci. Te întorci.” Caddy şi cu mine 
am alergat. „Caddy”, a spus Charlie. Am alergat în lumina 
de lună, către bucătărie. 

„Caddy”, a spus Charlie. 

Caddy şi cu mine am alergat. Am alergat în sus pe scările 
de la bucătărie, pe verandă, şi Caddy s-a aşezat în 
genunchi în întuneric şi m-a ţinut în braţe. Puteam s-o aud 
şi să-i simt pieptul. „Nu mai fac”, a spus. „Nu mai fac 
niciodată. Benjy. Benjy.” Pe urmă a plâns, şi eu am plâns, şi 
ne-am ţinut unul de altul. „Şşşş”, a spus ea. „Şşşş. Nu mai 
fac.” Aşa că am tăcut şi Caddy s-a ridicat în picioare şi ne- 
am dus în bucătărie şi am aprins lumina şi Caddy a luat 
săpunul de rufe şi s-a spălat pe gură la chiuvetă, tare. 
Caddy mirosea ca pomii. 

Ți-am tot spus să nu te duci acolo, a spus Luster. S- 
au ridicat în hamac, repede. Quentin îşi tinea mâinile în 
păr. El avea o cravată roşie. 

Idiotule, a spus Quentin. Am să te spun lui Dilsey 
cum îl laşi să umble după mine pe unde merg eu. Am 
să-i spun să-ți tragă o bătaie să mă ţii minte. 

„Da' n-am putut să-l opresc”, a spus Luster. „Vino- 
ncoace, Benjy.” 

„Ba puteai”, a spus Quentin. „Da' n-ai vrut. Umblaţi 
amândoi după mine. V-a trimis bunica după mine.” A sărit 
jos din scrânciob. „Dacă nu-l iei de-aici în clipa asta, am să-l 
pun pe Jason să te bată numărul unu.” 

_„Da' eu nu pot să fac nimic cu el”, a spus Luster. 
„incearcă dumneata dacă crezi că eşti aşa grozavă.” 

„Ține-ţi gura”, a spus Quentin. „Ai de gând să-l iei de- 
aici.” 

„Ei, lasă-l în pace”, a spus el. Avea o cravată roşie. 
Soarele era roşu pe ea. „la uite aici, Jack.” A aprins un 


chibrit şi l-a pus în gura. Pe urmă şi-a scos chibritul din 
gură. Ardea încă. „Vrei să-ncerci şi tu”, a spus. M-am dus 
acolo. „Deschide gură”, a spus. Mi-am deschis gura. 
Quentin a lovit chibritul cu mâna şi chibritul s-a dus. 

„Dracu' să te ia”, a spus Quentin. „Vrei să-nceapă iar. Nu 
ştii că pe urmă zbiară toată ziua. Am să te spun lui Dilsey.” 
A plecat fugind. 

„Stai aici, puştoaico”, a spus el. „Hai, vino-ncoace. Nu-mi 
mai bat joc de el.” 

Quentin a fugit către casă. Ocolea bucătăria. 

„Ne-ai stricat toate socotelile, jack”, a spus el. „Nu-i aşa.” 

„Habar n-are de ce-i spui”, a spus Luster. „E surdomut.” 

„Zău”, a spus el. „De când e aşa.” 

„Astăzi se-mplinesc treizeci şi trei de ani de când e-aşa”, 
a spus Luster. „S-a născut idiot. Dumneata eşti cu circul.” 

„De ce-ntrebi”, a spus el. 

„Parcă nu te-am mai văzut pe-aici până acuma”, a spus 
Luster. 

„Ei, şi ce-i cu asta”, a spus el. 

„Nimica”, a spus Luster. „Eu mă duc diseară.” 

El s-a uitat la mine. 

„N-ăi fi dumneata ăla care cântă la fierăstrău”, a spus 
Luster. 

„Are să te coste douăşcinci de cenți să afli asta”, a spus 
el. S-a uitat la mine. „De ce nu-l internează undeva”, a 
spus. „Ce l-ai adus aici.” 

„Pe mine mă-ntrebi”, a spus Luster. „Eu nu pot să fac 
nimic cu el. Am venit aici numai să caut un ban de 
douăşcinci pe care l-am pierdut, ca să pot să mă duc la circ 
diseară. Parcă văd că n-am să pot să mă mai duc.” Luster s- 
a uitat pe jos. „N-ai cumva douăşcinci de cenți.” 

„Nu”, a spus el. „N-am.” 

„Văd c-o să trebuiască să-l găsesc pe-ăla vechiu, atunci”, 
a spus Luster. Şi-a băgat mâna în buzunar. „N-ai vrea 
cumva să cumperi o minge de golf.” 

„Ce minge”, a spus el. 

„De golf, a spus Luster. „Nu-ţi cer pe ea decât douăşcinci 
de cenți.” 


„Da' de ce”, a spus el. „Ce să faceucu ea.” 

„Nici n-am crezut c-o să vrei”, a spus Luster. „Vino-ncoa, 
catârule”, a spus. „Vino-ncoa, să te tot uiţi la ei cum dau în 
minge. Uite. Ţine aici ceva să te joci cu crenguţa.” Luster a 
ridicat-o şi mi-a dat-o. Strălucea. 

„De unde ai asta”, a spus el. Cravata lui era roşie în 
soare. 

„Am găsit-o colea, sub tufişul ăla”, a spus Luster. „Am 
crezut la-nceput că e banu' pe care l-am pierdut eu.” 

El a venit şi a luat-o. 

„9$3ş”, a spus Luster. „[i-o dă înapoi după ce se uită la 
ea.” 
„Agnes Mabel Becky”, a spus el. S-a uitat înspre casă. 
„9999”, a spus Luster. „Uite-acuma ţi-o dă-napoi.” 

Mi-a dat-o înapoi şi am tăcut. 

„Cine a fost la ea azi-noapte”, a spus el. 

„De unde să ştiu eu”, a spus Luster. „Vin în fiecare 
noapte când ea poate să se strecoare-n jos pe copacu' ăla. 
Nu le ţin eu socoteala.” 

„Al dracului să fiu dacă unul din ei n-a lăsat urme”, a 
spus el. S-a uitat înspre casă. Pe urmă s-a dus şi s-a aşezat 
în hamac. „Căraţi-vă”, a spus. „Nu mă mai bateţi la cap.” 

„Vino-ncoace”, a spus Luster. „Ai făcut-o de oaie acuma. 
La vremea asta domnişoara Quentin te-a şi spus.” 

Ne-am dus până la gard şi ne-am uitat printre locurile cu 
flori încârligate. Luster căuta prin iarbă. 

„O aveam când eram aici”, a spus. Am văzut steagul 
pocnind în vânt şi soarele cum se-alungea pe iarba lată. 

„Vin înapoi acuma”, a spus Luster. „Sunt unii acuma, dar 
ăia se duc încolo. Vino-ncoa şi ajută-mă să-l caut.” 

Am mers de-a lungul gardului. 

„9999”, a spus Luster. „Cum să-i fac eu să vină dacă ei nu 
vor să vină-ncoace. Stai niţel. Se-ntorc ei acuma. Uite- 
acolo. Vin, vezi.” 

Am mers de-a lungul gardului, la portiţă, unde treceau 
fetele cu ghiozdanele. „Mă Benjy”, a spus Luster. „Vino- 
napoi, încoace.” 

Ce rost are să te tot uiti peste gard, a spus T.P. 


Domnişoara Caddy s-a dus departe acuma. S-a măritat 
- şi te-a lăsat aici. Nu mai are niciun rost să te ţii de 
portiță şi să zbieri. Nu te mai aude. 

Ce mai vrea acuma, T.P., a spus mama. Nu poti să te 
joci frumos cu el şi să-l faci să tacă. 

Vrea să se ducă afară şi să se uite peste gard, a spus 
T.P. 

Ei, n-are voie acuma, a spus mama. Plouă. Stai şi 
joacă-te cu el să tacă odată din gură. Benjamin. 

Acuma nu-l mai linişteşte nimic, a spus T.P. Crede că 
dacă se duce la portiță vine domnişoara Caddy înapoi. 

Prostii, a spus mama. 

Puteam să-i aud vorbind. M-am dus până la uşă şi n-am 
mai putut să-i aud, şi m-am dus afară la portiţă, pe unde 
treceau fetele cu ghiozdanele cu cărţi. S-au uitat la mine, şi 
mergeau repede şi îşi ţineau capetele întoarse în partea 
ailaltă. Am încercat să spun, dar ele au mers mai departe şi 
eu am mers pe lângă gard şi încercam să spun şi ele au 
mers mai repede. Pe urmă au alergat şi eu am ajuns la 
colţul gardului şi n-am putut să merg mai departe şi m-am 
ţinut de gard şi m-am uitat după ele şi încercam să spun. 

„Mă Benjy”, a spus T.P. „Ce faci, fugi aşa afară. Nu ştii că 
p-ormă te bate Dilsey.” 

„N-are niciun rost să te tot vaiţi şi să te smiorcăi peste 
gard”, a spus T.P. „l-ai speriat pe copiii ăia. Uită-te la ei, 
trec acum pe partea ailaltă.” 

Cum de-a ieşit afară, a spus tata. Ai lăsat tu poarta 
deschisă când ai intrat, Jason. 

Da’ de unde, a spus Jason. Crezi că n-am atâta cap 
să nu fac aşa ceva. Crezi c-aş fi vrut să se întâmple o 
dandana ca asta. Şi-aşa familia noastră-i ca vai de 
capul ei, Dumnezeu ştie. Aş fi putut să ti-o spun încă 
de la-nceput. Acuma cred şi eu c-o să-l trimiti la 
Jackson. Dacă nu-l împuşcă doamna Burgess mai întâi. 

Taci, a spus tata. 

Eu puteam să-ți spun de la-nceput, a spus Jason. 

Era deschisă când am pus mâna pe ea şi m-am ţinut de 
ea în lumina de amurg. Nu plângeam şi încercam să mă 


opresc şi le priveam pe fete cum vin încoace în lumina de- 
amurg. Nu plângeam. 

„Uite-l.” 

S-au oprit. 

„Nu poate să iasă. Oricum, nu face rău la nimeni. Haide.” 

„Mie mi-e frică să trec pe-aici. Mi-e frică. Eu traversez.” 

„Nu poate să iasă.” 

Nu plângeam. 

„Eşti o fricoasă. Vino-ncoace.” 

Veneau în lumina de amurg. Nu plângeam şi mă tineam 
de poartă. Veneau încet. 

„Mie mi-e frică.” 

„Nu-ţi face nimic. Eu trec pe-aici în fiecare zi. Aleargă 
doar pe lângă gard.” 

Veneau. Am deschis portiţa şi ele s-au oprit, s-au întors. 
Încercam să spun şi am prins-o şi încercam să spun şi ea a 
tipat şi încercam să spun şi încercam şi formele luminoase 
au început să se oprească şi eu încercam să ies afară. Am 
încercat să mi-o dau la o parte de pe faţă, dar formele 
luminoase începeau iar. Urcau sus pe deal acolo unde a 
căzut şi eu încercam să plâng. Dar când mi-am tras 
respiraţia, n-am mai putut să răsuflu ca să plâng, şi am 
încercat să mă opresc să nu cad în jos de pe deal şi am 
căzut de pe deal printre formele luminoase care se roteau. 

Vino-ncoa”, tâmpitule, a spus Luster. Uite, vin unii. 
Taci cu smiorcăitul ăsta acuma. 

Au venit la steag. El l-a scos şi ei au izbit, pe urmă a pus 
steagul la loc. 

„Hei, domnu'”, a spus Luster. 

El şi-a întors capul. „Ce-i”, a spus. 

„Vrei să cumperi o minge de golf”, a spus Luster. 

„S-o vedem”, a spus el. A venit la gard şi Luster i-a întins 
mingea printre scânduri. 

„De unde-o ai”, a spus el. 

„Am găsit-o”, a spus Luster. 

„Asta ştiu eu”, a spus el. „Unde. În sacul de golf al 
cuiva.” 

„Am găsit-o, era acolo pe jos, în curte”, a spus Luster. 


„Nu-ţi cer decât douăşcinci de cenți pe ea.” 

„Ce te face să crezi că-i ata”, a spus el. 

„Eu am găsit-o”, a spus Luster. 

„Atunci mai găseşte-ţi una”, a spus el. A băgat-o în 
buzunar şi s-a dus. 

„Da' trebuie să mă duc la circ diseară”, a spus Luster. 

„N-ai decât”, a spus el. S-a dus spre teren. „Hei, Caddie”, 
a spus. A izbit. 

„Fir-ar să fie”, a spus Luster. „Zbieri când nu-i vezi şi 
zbieri şi când îi vezi. Ce nu poţi să taci odată din gură. Crezi 
că nu i s-a urât lumii să te tot audă cum zbieri de dimineaţă 
până seara. Uite. Ţi-ai scăpat crenguţa.” A ridicat-o şi mi-a 
dat-o îndărăt. „O să-ţi trebuiască alta. P-asta ai rupt-o de 
tot.” Am stat la gard şi ne-am uitat la ei. 

„Albu' ăsta e dat dracului”, a spus Luster. „L-ai văzut 
cum mi-a umflat mingea.” S-au dus mai departe. Am mers 
pe lângă gard. Am ajuns la grădină şi n-am putut să 
mergem mai departe. M-am ţinut de gard şi m-am uitat 
printre locurile cu flori. Ei s-au dus. 

„N-ai de ce să tot zbieri”, a spus Luster. „Taci. Eu sunt 
ăla care-ar trebui să plângă, nu tu. Ce nu-ți ţii crenguţa asta 
ca lumea. Pe urmă ai să zbieri după ea.” Mi-a dat floarea. 
„Unde-o întinzi acuma.” 

Umbrele noastre erau prin iarbă. Au ajuns la pomi înainte 
de noi. A mea a ajuns acolo întâi. Pe urmă am ajuns acolo, 
şi pe urmă umbrele n-au mai fost. Era o floare în sticlă. Am 
pus cealaltă floare în sticlă. 

„Om în toată firea”, a spus Luster. „Te joci cu două cren- 
guţe într-o sticlă. Ştii ce-or să facă cu tine când o să moară 
domnişoara Cahline. Te trimit la Jackson, acolo e locul tău. 
Aşa spunea domnu' Jason. Acolo n-ai decât să te ţii de gard 
toată ziulica cu toţi ţicniţii şi să tot zbieri. Ce-o să mai zici 
atunci.” 

Luster a răsturnat florile cu mâna. „Aşa o să-ţi facă şi ţie 
la Jackson când o să-ncepi să zbieri.” 

Am încercat să ridic florile. Luster le-a ridicat şi n-au mai 
fost. Am început să plâng. 

„N-ai decât să zbieri”, a spus Luster. „Zbiară cât pofteşti. 


Dacă vrei cu tot dinadinsul să ai şi pentru ce să urli, na. 
Caddy”, a şoptit. „Caddy. Hai, zbiară acuma Caddy.” 

„Luster”, a spus Dilsey din bucătărie. 

Florile au venit înapoi. 

„9S$$”, a spus Luster. „Uite-le aici. Uite. E ca mai înainte. 
Taci, acuma.” 

„Mă Luster”, a spus Dilsey. 

„Da, vă rog”, a spus Luster. „Venim. Ai făcut-o lată. 
Scoală-te.” M-a smucit de mână şi m-am ridicat. Am ieşit de 
sub copaci. Umbrele noastre nu mai erau. 

„9Ş$ŞŞ”, a spus Luster. „Se uită lumea la tine. Şşşş.” 

„Adu-l încoace”, a spus Dilsey. Cobora pe scară. 

„Ce i-ai mai făcut”, a spus ea. 

„Da nu i-am făcut nimic”, a spus Luster. „A început să 
urle aşa, dintr-odată.” 

„Ba i-ai făcut”, a spus Dilsey. „l-ai făcut tu ceva. Unde-aţi 
fost.” 

„Vite-acolo, sub cedri”, a spus Luster. 

„lar ai zgândărit-o pe Quentin”, a spus Dilsey. „Dece nu-l 
ţii la un loc. Nu ştii că nu-i place să se ţină după ea.” 

„Şi-aşa nu-mi mai văd capul de el”, a spus Luster. „Doar 
e unchiul ei, nu al meu.” 

„la vezi, nu mă scoate din sărite, negrule”, a spus Dilsey. 

„Da' nu i-am făcut nimica”, a spus Luster. „Se juca acolo, 
şi odată a început să zbiere din senin.” 

„Te-ai atins de cimitirul lui”, a spus Dilsey. 

„Nu m-am atins deloc”, a spus Luster. 

„Nu mă mai minţi, mă băiete”, a spus Dilsey. Ne-am 
urcat pe scări şi am intrat în bucătărie. Dilsey a deschis 
uşiţa de la foc şi a tras un scaun în faţa focului şi m-am 
aşezat. Am tăcut. 

Ce v-aţi mai apucat s-o zgândăriți, a spus Dilsey. De 
ce nu-l ţineţi afară. 

Sedea şi se uita la foc, a spus Caddy. Mama îi spunea 
cum îl cheamă acuma. N-am vrut s-o necăjim. 

Știu eu că n-ai vrut, a spus Dilsey. Acuma, el la un 
capăt şi ea la alt capăt al casei. Lasă totul aşa cum e 
aici, acuma. Nu pune mâna pe nimica până nu mă- 


ntorc eu. 

„Nu ti-ar fi ruşine”, a spus Dilsey. „Să-l necăjeşti.” A pus 
tortul pe masă. 

„Da' nu l-am necăjit deloc”, a spus Luster. „Se juca cu 
sticla aia cu ierburi şi pe urmă dintr-odată a început să 
zbiere. L-ai auzit.” 

„Nu te-ai atins de florile lui”, a spus Dilsey. 

„N-am umblat la cimitiru' lui”, a spus Luster. „Ce să fac 
eu cu căruţu' lui. Eu îmi căutam banu’ meu.” 

„L-ai pierdut, da”, a spus Dilsey. A aprins lumânările pe 
tort. Unele dintre ele erau mici. Altele erau mari, tăiate în 
bucățele mici. „Ti-am spus să-l pui bine. Acuma ăi fi vrând 
să mă duc să-ţi mai iau unul de la Frony.” 

„Trebuie să mă duc şi eu la circ, ce mă tot baţi la cap cu 
Benjy”, a spus Luster. „Doar n-o să stau după el zi şi 
noapte.” 

„Ai să faci ce vrea el să faci, negrule”, a spus Dilsey. „Mă 
auzi.” 

„Parcă pân-acuma ce-am făcut”, a spus Luster. „Nu fac 
totdeauna ce vrea el. Nu, Benjy.” 

„Atunci ai să faci tot aşa mai departe”, a spus Dilsey. „Nu 
să-l aduci aşa, plângând, s-o mai necăjeşti şi pe ea. Acuma 
puneţi-vă şi mâncaţi prăjitura asta, până nu vine Jason. Nu 
vreau să mai ţipe la mine pentru o prăjitură pe care am 
cumpărat-o pe banii mei. Parcă poţi să mai faci o prăjitură 
în casa asta, când stă toată ziua să-mi numere fiecare ou 
care intră în bucătărie. Vezi să-l laşi în pace acuma, dacă ţii 
să te duci la circu’ ăla diseară.” 

Dilsey a plecat. 

„Tu nici nu eşti în stare să sufli lumânările”, a spus 
Luster. „Uită-te la mine cum le suflu”. S-a aplecat şi şi-a 
umflat faţa. Lumânările n-au mai fost. Am început să plâng. 
„9$SŞ”, a spus Luster. „Stai niţel. Uită-te la focul ăla până 
tai eu prăjitura.” 

Puteam să aud ceasul şi puteam s-o aud şi pe Caddy 
stând în spatele meu, şi puteam să aud acoperişul. Tot 
mai plouă, a spus Caddy. Mi-e silă de ploaia asta. Mi-e 
silă de toate. Şi pe urmă capul ei a venit pe genunchii 


mei şi plângea şi mă tinea în braţe şi am început să 
plâng. Pe urmă m-am uitat iar la foc, şi formele 
luminoase, line, au început iar. Puteam să aud ceasul şi 
acoperişul şi pe Caday. 

Am mâncat prăjitura. Mâna lui Luster a venit şi a mai luat 
o bucată. Puteam să-l aud mâncând. M-am uitat la foc. 

O bucată lungă de sârmă a venit peste umărul meu. 
Mergea pe jos şi pe urmă focul n-a mai fost. Am început să 
plâng. 

„Ce mai zbieri acuma”, a spus Luster. „Uite-aici.” Focul 
era iar acolo. Am tăcut. „Nu poţi să stai să te uiţi la foc şi 
să-ţi ţii gura cum ţi-a spus mammy”, a spus Luster. „Să-ţi 
fie ruşine. Uite, mai ia o bucată de prăjitură.” 

„Ce-i mai faci acuma”, a spus Dilsey. „Nu poţi să-l laşi 
deloc liniştit.” 

„Voiam doar să-l fac să tacă, să n-o mai necăjim pe 
domnişoara Cahline”, a spus Luster. „Nu ştiu de ce-a- 
nceput iar.” _ 

„Ştiu eu de ce”, a spus Dilsey. „li spun eu lui Versh să 
pună băţul pe tine când s-o întoarce acasă. O cauţi cu 
lumânarea. Toată ziua numai asta ai făcut. L-ai dus la cotul 
pârâului.” 

„Tt, a spus Luster. „Am stat aici în curte toată ziua, cum 
ai spus matale.” 

Mâna lui a venit după altă bucată de prăjitură. Dilsey i-a 
dat peste mână. „Mai încearcă tu o dată şi ţi-o tai cu cuţitu' 
ăsta, vezi”, a spus Dilsey. „Sunt sigură că el n-a mâncat 
nicio bucăţică.” 

„Ba da, a mâncat”, a spus Luster. „A mâncat de două ori 
mai mult decât mine. Întreabă-l dacă nu.” 

„Mai încearcă tu o dată”, a spus Dilsey. „Mai încearcă tu 
numai.” 

Asta e, a spus Dilsey. Acuma are să fie rândul meu 
să plâng, să-l bocesc şi eu niţel pe Maury. 

Acuma îl cheamă Benjy, a spus Caddy. 

Cum adică, a spus Dilsey. Doar nu i s-o fi tocit 
numele cu care s-a născut, nu. 

Benjamin vine din Biblie, a spus Caddy. E un nume 


mai bun pentru el decât era Maury. 

Cum adică, mai bun, a spus Dilsey. 

Aşa spune mama, a spus Caddy. 

Mda, a spus Dilsey. Numele n-are ce să-i ajute. Nici 
ce să-i strice. Poartă nenorocire să le schimbi 
oamenilor numele. Pe mine m-a chemat Dilsey dinainte 
de pot să-mi aduc aminte şi are să-mi rămână numele 
Dilsey hăt după ce-or să mă uite. 

Cum o să se mai ştie că e Dilsey după ce-or să uite, 
Dilsey, a spus Caddy. 

Are să scrie în Carte, drăguță, a spus Dilsey. Scrie 
acolo. 

Tu ştii să-l citeşti, Dilsey, a spus Caddy. 

Nici n-am nevoie, a spus Dilsey. Mi-l citesc ei. Mie 
mi-ajunge că ştiu că-i acolo. 

Sârma lungă a venit peste umărul meu şi focul n-a mai 
fost. Am început să plâng. 

Dilsey şi cu Luster s-au bătut. 

„Te-am văzut”, a spus Dilsey. „Ho, ho, te-am văzut.” L-a 
tras pe Luster din colţ şi l-a scuturat. „Nu era nimic, nu. 
Aşteaptă tu până se-ntoarce taică-tu acasă. Ce nu mai sunt 
eu tânără, că ţi-aş arăta eu. Mai-mai că te-aş încuia în 
pivniţă, să nu te mai las să te duci la circ diseară. Chiar aşa 
am să fac.” 

„Au, mammy”, a spus Luster. „Au, mammy.” 

Am pus mâna acolo unde fusese focul. 

„Prinde-l repede”, a spus Dilsey. „Trage-l înapoi.” 

Mâna mea a zvâcnit înapoi şi am dus-o la gură şi Dilsey 
m-a prins. Puteam să mai aud ceasul prin vocea mea. 
Dilsey s-a întors şi l-a pocnit pe Luster peste cap. Vocea 
mea era tare de fiecare dată. 

„Adu sifonu'”, a spus Dilsey. Mi-a luat mâna din gură. 
Vocea mea a fost mai tare atunci şi mâna mea a încercat să 
mi se întoarcă în gură, dar Dilsey a ţinut-o. Vocea mea era 
tare. Ea mi-a turnat sifon peste mână. 

„Du-te în cămară şi rupe o bucată din cârpa aia din cui”, 
a spus Dilsey. „Taci acuma. Nu vrei s-o-mbolnăveşti iar pe 
mama, nu-i aşa. Hai, uite focul. Dilsey te face numaidecât 


să nu te mai doară mâna. Uite focul.” A deschis uşiţa de la 
foc. M-am uitat la foc, dar mâna mea nu se oprea şi eu nu 
mă opream. Mâna mea încerca să-mi intre în gură dar 
Dilsey o ţinea. 

A înfăşurat-o cu cârpa. Mama a spus: 

„Ce mai e acum. Nu pot să stau liniştită nici când sunt 
bolnavă. Trebuie să mă dau jos din pat să vin eu să văd ce 
are, cu doi negri în toată firea care să aibă grijă de el..” 

„Gata acuma”, a spus Dilsey. „Acuma tace. S-a ars puţin 
la mână.” 

„Cu doi negri cât toate zilele şi trebuie să mi-l aduceţi în 
casă plângând”, a spus mama. „Înadins l-aţi stârnit, pentru 
că ştiţi că-s bolnavă.” A venit şi a stat lângă mine. „Taci”, a 
spus. „Taci chiar în clipa asta. Tu i-ai dat din prăjitura asta.” 

„Eu am cumpărat-o”, a spus Dilsey. „N-am făcut-o din 
cămara lui Jason. Am vrut să-i dau ceva de ziua lui.” 

„Vrei să mi-l îmbolnăveşti cu prăjitura asta ieftină de 
prăvălie”, a spus mama. „Asta vrei să faci. Nu pot să am şi 
eu un moment de linişte.” 

„Du-te sus şi-ntinde-te”, a spus Dilsey. „Acuşi nu-l mai 
doare şi are să tacă. Haide, lasă.” 

„Şi să-l las pe el aici să-i mai faceţi cine ştie mai ce”, 
spus mama. „Cum pot să stau întinsă când aud cum tip 
aici. Benjamin. Să taci chiar în clipa asta.” 

„N-avem unde să-l ducem”, a spus Dilsey. „Nu mai avem 
locul pe care l-am avut odată. Nu poate să stea în curte şi 
să plângă aşa, să-l vadă toţi vecinii.” 

„Ştiu eu, ştiu”, a spus mama. „E vina mea. Dar mă duc şi 
eu curând, şi tu şi cu Jason o s-o duceţi mai bine atunci.” A 
început să plângă. 

„Taci acuma”, a spus Dilsey. „Ai să mi te-mbolnăveşti. 
Du-te înapoi sus. Luster îl duce în bibliotecă şi o să se joace 
cu el până-i e gata masa.” 

Dilsey şi cu mama au plecat. 

„Taci”, a spus Luster. „Taci. Vrei să te ard şi pe mâna 
ailaltă. Nici nu te mai doare. Taci odată.” 

„Haide”, a spus Dilsey. „Nu mai plânge.” Mi-a dat 
papucul şi am tăcut. „Du-l în bibliotecă”, a spus. „Şi dacă-l 


a 
ă 


mai aud, te bat eu cu mâna mea.” 

Ne-am dus în bibliotecă. Luster a aprins lumina. 
Ferestrele s-au făcut negre şi a venit focul înalt negru pe 
perete şi m-am dus şi l-am atins cu mâna. Era ca o uşă, 
numai că nu era uşă. 

Focul a venit în spatele meu, şi eu m-am dus la foc şi m- 
am aşezat pe duşumea şi am ţinut papucul. Focul a urcat 
mai sus. A stat pe perna de pe scaunul mamei. 

„Taci”, a spus Luster. „Nu poţi să-ţi ţii gura o clipită. Uite, 
ti-am aţâţat focul, şi nici măcar nu te uiţi.” 

Te cheamă Benjy, a spus Caddy. Auzi, Benjy, Benjy. 

Nu-i mai spune aşa, a spus mama. Adu-l încoace. 

Caddy m-a ridicat de subțiori. 

Hopa sus, Mau.. .ăă, Benjy, a spus ea. 

Nu mai încerca să-l iei tu în brațe, a spus mama. 
Parcă nu poti să-l aduci de mână până aici. E prea 
complicat să-ţi dea prin cap. 

Pot să-l duc în braţe, a spus Caddy. „Lasă-mă, să-l duc 
eu în braţe, Dilsey.” 

„Stai la locul tău, prichindelule”, a spus Dilsey. „N-ai 
putere nici să striveşti o muscă. Haide, fiţi cuminţi acuma, 
cum a spus domnu' Jason.” 

Era lumină în capul scărilor. Era acolo tata, numai în 
cămaşă. Se uita la noi de parcă spunea Şşşş. Caddy a 
şoptit: 

„E bolnavă mama.” 

Versh m-a lăsat jos şi am intrat în camera mamei. 
Era un foc. Se ridica şi cădea pe pereți. Era un alt foc 
în oglindă. Puteam să miros boala. Era o cârpă 
împăturită pe fruntea mamei. Părul ei era pe pernă. 
Focul nu ajungea până la el, dar strălucea pe mâna ei, 
unde săltau inelele. 

„Vino şi spune-i mamei noapte bună”, a spus Caddy. Ne- 
am dus până la pat. Focul a ieşit din oglindă. Tata s-a 
ridicat de pe pat şi m-a luat în braţe şi mama şi-a pus mâna 
pe capul meu. ` 

„Cât e ceasul”, a spus mama. şi ținea ochii închişi. 

„Şapte fără zece”, a spus tata. 


„E prea devreme să-l trimitem la culcare”, a spus mama. 
„Are să se scoale mâine cu noaptea-n cap, şi pur şi simplu 
n-am să mai pot îndura încă o zi ca asta.” 

„Hai, lasă”, a spus tata. A atins cu mâna faţa mamei. 

„Ştiu că nu sunt decât o povară pentru tine”, a spus 
mama. „Dar o să mă duc curând. Atunci ai să scapi de 
cicăleala mea.” 

„Ş$sş”, a spus tata. „Îl duc niţel jos.” M-a ridicat în braţe. 
„Haide, voinicule. Mergem puţin jos. Să nu facem gălăgie 
cât învaţă Quentin.” 

Caddy s-a dus şi şi-a aplecat faţa spre pat şi mâna 
mamei a venit în lumina focului. Inelele ei săltau pe spatele 
lui Caddy. 

Mama e bolnavă, a spus tata. Vă duce Dilsey la 
culcare. Unde-i Quentin. 

Îl aduce Versh, a spus Dilsey. 

Tata stătea în picioare şi se uita le noi cum treceam pe 
lângă el. Puteam s-o auzim pe mama în camera ei. Caddy a 
spus: „$şşş.” Jason mai urca încă pe scară. Işi ţinea mâinile 
în buzunare. 

„Trebuie să fiţi cuminţi cu toţii în seara asta”, a spus tata. 
„Şi vedeţi să nu faceţi gălăgie s-o supăraţi pe mama.” 

„Nu facem zgomot”, a spus Caddy. „Fii atent să nu faci 
zgomot, Jason”, a spus ea. Am mers în vârful picioarelor. 

Puteam să auzim acoperişul. Puteam să văd focul şi 
în oglindă. Caddy m-a ridicat iar în braţe. 

„Haide, acuma”, a spus ea. „Pe urmă poţi să te întorci la 
foc. Taci, acuma.” 

„Candace”, a spus mama. 

„Taci, Benjy”, a spus Caddy. „Te duc la mama niţel. Fii 
băiat cuminte. Pe urmă te-ntorci la foc, Benjy.” 

Caddy m-a lăsat jos şi am tăcut. 

„Lasă-l să stea aici, mamă. Când se plictiseşte de foc, 
poţi să-i spui.” 

„Candace”, a spus mama. Caddy s-a aplecat şi m-a 
ridicat. Ne-am împiedicat. „Candace”, a spus mama. 

„9Ş$Ş”, a spus Caddy. „Uite, poţi să-l vezi şi de-aici. 
Ş$59.” 


„Adu-l aici”, a spus mama. „E prea mare să-l mai duci în 
braţe. Nu te mai opinti cu el. Au să te doară şalele. In 
familia noastră femeile au avut totdeauna un mers distins. 
Vrei să ajungi ca o spălătoreasă.” 

„Nu-i prea greu”, a spus Caddy. „Pot să-l duc.” 

„Atunci, nu vreau eu să-l duci”, a spus mama. 
„Coşcogeamitea băiatul de cinci ani. Nu, nu. Nu mi-l pune 
în poală. Lasă-l să stea în picioare.” 

„Dacă-l ţii tu în braţe, tace”, a spus Caddy. „$şşş”, a spus 
ea. „Ne întoarcem acuma. Uite. Uite perna ta. Vezi.” 

„Lasă-l, Candace”, a spus mama. 

„Lasă-l să se uite la ea, că tace”, a spus Caddy. „Ridică- 
te puţin s-o trag afară. Aşa, Benjy. Uite.” 

M-am uitat la ea şi am tăcut. 

„Prea îi faceţi toate gusturile”, a spus mama. „Şi tu, şi 
taica-tău. Nu vă daţi seama că eu trebuie să plătesc pentru 
asta. Aşa l-a răsfăţat mama-mare pe Jason şi au trebuit doi 
ani de zile să-i treacă, şi eu acuma nu mai am destulă 
putere şi cu Benjamin.” 

„Nu-i nevoie să te necăjeşti tu cu el”, a spus Caddy. 

„Mie-mi place să am grijă de el. Nu-i aşa, Benjy.” 

„Candace”, a spus mama. „Ti-am spus să nu-i mai spui 
aşa. N-a fost destul că taică-tău a insistat să-ţi spunem pe 
numele ăsta scurt prostesc, nu vreau să aibă şi el unul 
acuma. Numele astea scurte sunt vulgare. Numai oamenii 
simpli au aşa. Benjamin”, a spus ea. 

„Uită-te la mine”, a spus mama. „Benjamin”, a spus ea. 
Mi-a luat faţa în mâini şi mi-a întors-o spre a ei. 

„Benjamin”, a spus ea. „la perna asta de aici, Candace.” 

„Are să plângă”, a spus Caddy. 

„la perna de-aici, îţi spun”, a spus mama. „Trebuie 
învăţat să asculte.” 

Perna n-a mai fost. 

„9999, Benjy”, a spus Caddy. 

„Du-te acolo şi stai jos”, a spus mama. „Benjamin.” Mi-a 
tinut fața lângă fata ei. 

„Taci”, a spus ea. „Taci cu mama.” 

Dar nu m-am oprit, şi mama m-a luat în brate şi a început 


să plângă, şi am plâns şi eu. Pe urmă perna s-a întors şi 
Caddy a ţinut-o deasupra capului mamei. A tras-o pe mama 
înapoi în scaunul ei şi mama a stat şi plângea peste perna 
roşie şi galbenă. 

„Ş$ŞŞ, mamă”, a spus Caddy. „Du-te sus şi întinde-te, să 
poţi să fii bolnavă. Mă duc s-o chem pe Dilsey.” M-a dus 
spre foc şi m-am uitat la formele luminoase, line. Auzeam 
focul şi acoperişul. 

Tata m-a ridicat în braţe. Mirosea ca ploaia. 

„Hei, Benjy”, a spus el. „Ai fost băiat cuminte astăzi.” 

Caddy şi cu Jason se băteau în oglindă. 

„Caddy”, a spus tata. 

Se băteau. Jason a început să plângă. 

„Caddy”, a spus tata. Jason plângea. Nu se mai bătea, 
însă o vedeam pe Caddy bătându-se în oglindă şi tata m-a 
lăsat jos şi s-a dus în oglindă şi s-a bătut şi el. A ridicat-o pe 
Caddy. Ea se zbătea Jason era întins pe jos. Plângea. Avea 
foarfecele în mână. Tata o ţinea pe Caddy. 

„A tăiat toate păpuşile lui Benjy”, a spus Caddy. „Am să-i 
tai gâtul.” 

„Candace”, a spus tata. _ 

„Ba da”, a spus Caddy. „Il omor.” Se zbătea. Tata a ținut- 
o. Ea a dat cu piciorul spre Jason. El s-a rostogolit într-un 
colţ. A ieşit din oglindă. Tata a dus-o pe Caddy la foc. Au 
ieşit cu toţii din oglindă. Numai focul mai rămăsese în 
oglindă. Ca şi cum ar fi fost într-o uşă. 

„Terminaţi”, a spus tata. „Vreţi să se-mbolnăvească 
mama.” 

Caddy s-a oprit. „A tăiat toate păpuşile pe care le 
făcusem eu şi cu Mau... cu Benjy”, a spus Caddy. „A făcut-o 
numai de-al dracului.” 

„Ba nu”, a spus Jason. Şedea pe jos, plângea. „Nu ştiam 
că-s ale lui. Credeam că-s nişte hârtii vechi.” 

„Nu se putea să nu ştii”, a spus Caddy. „Ai făcut-o 
dinadins.” 

„ŞSsş”, a spus tata. „Jason”, a spus el. 

„iți fac eu altele mâine”, a spus Caddy. „Facem o 
grămadă. Uite, uită-te la pernă acuma.” 


Jason a intrat. 

Iti spun să taci odată, a spus Luster. 

Ce s-a mai întâmplat, a spus Jason. 

„Uite-aşa face”, a spus Luster. „Aşa a făcut toată ziua.” 

„De ce nu-l laşi în pace, atunci”, a spus Jason. „Dacă nu 
poţi să-l ţii liniştit, du-l în bucătărie. Noi ăştilalţi nu putem 
să ne închidem fiecare în câte o cameră, cum face mama.” 

„Mammy a spus să nu-l mai duc în bucătărie până nu-i 
gata cu masa”, a spus Luster. 

„Atunci joacă-te cu el şi vezi să stea liniştit”, a spus 
Jason. „Nu-mi ajunge că muncesc toată ziua şi pe urnă când 
viu acasă să intru într-o casă de nebuni.” Şi-a deschis ziarul 
şi a citit. 

Poţi să te uiti la foc şi la oglindă şi la pernă, a spus 
Caddy. Nu mai trebuie să aştepţi până la masă să te 
uiţi la pernă. Auzeam acoperişul. Il auzeam şi pe Jason 
plângând dincolo de perete. 

Dilsey a spus: „Ai venit, Jason. Nu vrei să-l laşi în pace, 
nu.” 

„Da, vă rog”, a spus Luster. 

„Unde-i Quentin?” a spus Dilsey. „Masa-i aproape gata.” 

„Eu nu ştiu”, a spus Luster. „N-am văzut-o.” 

Dilsey a plecat. „Quentin”, a spus ea în hol. „Quentin. 
Gata masa.” 

Puteam să auzim acoperişul. Quentin mirosea ca 
ploaia şi ea. 

Ce-a făcut Jason, a spus el. 

A tăiat cu foarfecele toate păpuşile lui Benjy, a spus 
Caddy. 

Mama a spus să nu-i mai spui Benjy, a spus Quentin. 
S-a aşezat pe covor lângă noi. Nu mai stă odată ploaia 
asta, a spus. „Nu poţi să mai faci nimic. 

Te-ai bătut, a spus Caddy. Nu-i aşa. 

N-a fost cine ştie ce, a spus Quentin. 

Da, se vede, a spus Caddy. Are să te vadă tata. 

Nu-mi pasă, a spus Quentin. De-ar sta ploaia asta 
odată. 

Quentin a spus: „N-a spus Dilsey că-i gata masa.” 


„Da, vă rog”, a spus Luster. Jason s-a uitat la Quentin. Pe 
urmă şi-a citit iar ziarul. Quentin a intrat în cameră. „Zice 
că-i aproape gata acuşi”, a spus Luster. Quentin s-a trântit 
pe scaunul mamei. Luster a spus: 

„Domnu' Jason.” 

„Ce”, a spus Jason. 

„Daţi-mi şi mie douăşcinci de cenți”, a spus Luster. 

„Ce să faci cu ei”, a spus Jason. 

„Mă duc şi eu la circ diseară”, a spus Luster. 

„Credeam c-a luat Dilsey de la Frony să-ţi dea”, a spus 
Jason. 

„A luat”, a spus Luster. „Da' i-am pierdut. Eu şi cu Benjy 
l-am căutat toată ziua banu’ ăsta. Puteţi să-l întrebaţi.” 

„Atunci împrumută de la el”, a spus Jason. „Eu muncesc 
pentru banii mei.” A citit ziarul. Quentin s-a uitat la foc. 
Focul era în ochii ei şi pe gura ei. Gura ei era roşie. 

„Am încercat să-l împiedic să vină acolo”, a spus Luster. 

„Taci din gură odată”, a spus Quentin. Jason s-a uitat la 
ea. 

„Ce ţi-am spus c-am să-ţi fac dacă te mai prind o dată cu 
tipul ăla”, a spus el. Quentin s-a uitat la foc. „Auzi ce spun 
eu”, a spus Jason. 

„Te aud”, a spus Quentin. „De ce nu-mi faci, atunci.” 

„N-avea tu grijă”, a spus Jason. 

„Nici n-am”, a spus Quentin. Jason a citit ziarul mai 
departe. 

Auzeam acoperişul. Tata s-a aplecat înainte şi s-a 
uitat la Quentin. la te uită, a spus el. Cine-a învins. 

„Nimeni”, a spus Quentin. „Ne-au oprit. Profesorii.” 

„Cu cine”, a spus tata. „Poţi să-mi spui.” 

„N-are importanţă”, a spus Quentin. „E la fel de mare ca 
mine.” 

„Aşa e bine”, a spus tata. „Poţi să-mi spui din ce v-aţi 
luat.” 

„N-a fost nimic”, a spus Quentin. „A spus că el pune o 
broască în sertarul ei la catedră şi că ea n-o să-ndrăznească 
să-l bată.” 

„A”, a spus tata. „Ea. Şi pe urmă.” 


„Da, domnule”, a spus Quentin. „Şi pe urmă l-am cam 
pocnit.” 

Auzeam acoperişul şi focul şi un smiorcăit dincolo de uşă. 

„De unde-a găsit el o broască acum în noiembrie”, a spus 
tata. 

„Nu ştiu, vă rog”, a spus Quentin. 

Puteam să-i auzim. 

„Jason”, a spus tata. Puteam să-l auzim pe Jason. 

„Jason”, a spus tata. „Vino-ncoace şi termină.” 

Auzeam acoperişul şi focul şi pe Jason. 

„Să taci numaidecât”, a spus tata. „Vrei să te bat iar.” 
Tata l-a ridicat pe Jason pe scaun lângă el. Jason s-a 
smiorcăit. Auzeam focul şi acoperişul. Jason a tras pe nas 
mai tare. 

„Încă o dată”, a spus tata. Auzeam focul şi acoperişul. 

Dilsey a spus: Aşa. Veniti acuma cu toții la masă. 

Versh mirosea ca ploaia. Mirosea şi ca un câine. 
Auzeam focul şi acoperişul. 

O auzeam pe Caddy mergând repede. Tata şi cu mama s- 
au uitat la uşă. Caddy a trecut pe lângă uşă repede. Nu se 
uita. Mergea repede. 

„Candace”, a spus mama. Caddy n-a mai mers. 

„Da, mamă”, a spus ea. 

„9999, Caroline”, a spus tata. 

„Vino-ncoace”, a spus mama. 

„S999, Caroline”, a spus tata. „Las-o în pace.” 

Caddy a venit până la uşă şi a stat acolo şi se uita la tata 
şi la mama. Ochii ei au fugit spre mine şi pe urmă în lături. 
Am început să plâng. Plângeam tare şi m-am ridicat de la 
locul meu. Caddy a intrat şi s-a oprit sprijinită de perete şi 
se uita la mine. M-am dus spre ea şi plângeam şi ea s-a tras 
lângă perete şi i-am văzut ochii şi am plâns şi mai tare şi 
am tras-o de rochie. Ea a întins mâinile spre mine să mă 
dea la o parte, dar eu am tras-o de rochie. Ochii ei fugeau. 

Versh a spus: Acuma te cheamă Benjamin. Ştii cum 
se face că te cheamă Benjamin acuma. Vor să te facă 
să ai gingiile albăstrii. Mammy spune că pe vremuri 
bunică-tu a schimbat numele unui negru şi el s-a făcut 


predicator şi când s-au uitat la el avea gingiile 
albăstrii. Înainte nici nu le avea albastre. Şi când 
femeia lui se uita în ochii lui noaptea pe lună plină, 
copilul se năştea cu gingiile albastre. Şi într-o seară, 
când ajunseseră să fie vreo duzină de copii cu gingiile 
albastre, nu s-a mai întors acasă. L-au găsit vânătorii 
în pădure, mâncat tot, pân-la os. Şi ştii tu cine l-a 
mâncat. Copiii ăia cu gingiile albastre. 

Eram în hol. Caddy se uita încă la mine. Îşi dusese mâna 
la gură şi i-am văzut ochii şi am plâns. Ne-am urcat pe 
scară. Ea s-a oprit iar, lipită de perete, şi s-a uitat la mine şi 
eu am plâns şi ea a mers mai departe şi am mers şi eu mai 
departe şi am plâns şi ea s-a lipit de perete şi se uita la 
mine. A deschis uşa la camera ei, dar am tras-o de rochie şi 
ne-am dus în baie şi ea s-a oprit lipită de uşă şi se uita la 
mine. Pe urmă şi-a ascuns faţa cu braţul şi eu am tras de ea 
şi plângeam. 

Ce-i faci, a spus Jason. De ce nu-l laşi în pace. 

Nici nu l-am atins, a spus Luster. Aşa a făcut toată 
ziua. Îi trebuie o bătaie bună. 

Îi trebuie să-l trimitem la Jackson, a spus Quentin. 
Cum se mai poate trăi într-o casă ca asta. 

Dacă nu-ți place, cuconițo, n-ai decăt s-o întinzi de- 
aici, a spus Jason. 

Asta am să şi fac, a spus Quentin. Nu-mi duce mie 
grija. 

Versh a spus: „Dă-te mai încolo puţin, să-mi usuc picioa- 
rele.” M-a împins mai încolo. „Să nu mai începi să zbieri iar. 
Poţi să-l vezi şi de aici. Altă treabă nici n-ai. Nu trebuie să 
ieşi pe-afară în ploaie ca mine. Te-ai născut cu noroc şi 
habar n-ai.” Era întins pe spate în faţa focului. 

„Ştii cum se face că acuma te cheamă Benjamin”, a spus 
Versh. „Mămica ta e prea mândră. Aşa spune mammy.” 

„Stai liniştit acolo şi lasă-mă şi pe mine să mă usuc”, a 
spus Versh. „Dacă nu, să vezi ce-ţi fac. Te jupoi de viu.” 

Auzeam focul şi acoperişul şi pe Versh. 

Versh s-a ridicat repede şi şi-a tras picioarele. Tata a 
spus: „Lasă, stai, Versh.” 


„i dau eu de mâncare în seara asta”, a spus Caddy. 
„Câteodată plânge când îi dă Versh.” 

„la tava asta”, a spus Dilsey. „Şi du-te şi dă-i să mănânce 
lui Benjy.” 

„Nu vrei să-ţi dea Caddy de mâncare”, a spus Caddy. 

E nevoie neapărat să stea cu papucul ăla murdar aici 
pe masă, a spus Quentin. De ce nu-i dati să mănânce 
în bucătărie. Parc-am sta la masă cu porcii. 

Dacă nu-ți place cum stăm noi la masă, n-ai decât să 
nu mai vii să mănânci cu noi, a spus Jason. 

leşeau aburii din Roskus. Şedea în faţa sobei. Uşiţa de la 
cuptor era deschisă şi Roskus îşi băgase picioarele 
înăuntru. leşeau aburii şi din castron. Caddy mi-a băgat 
încet lingura în gură. Era o pată neagră înăuntrul 
castronului. 

Haide, lasă, a spus Dilsey. N-o să te mai necăjească. 

A scăzut sub pata cea neagră. Pe urmă castronul a fost 
gol. A plecat. „l-e foame în seara asta”, a spus Caddy. 
Castronul s-a întors. Nu mai vedeam pata. Pe urmă am 
văzut-o. „Ce foame îi e”, a spus Caddy. „la uitaţi-vă ce-a 
mai mâncat.” 

Ba da, a spus Quentin. Îl trimiteţi cu toţii să mă 
spioneze. Cât mi-e de silă de casa asta. Am să fug de- 
aici într-o zi. 

Roskus a spus: „Are să plouă toată noaptea.” 

De când tot fugi tu şi n-ajungi niciodată destul de 
departe ca să nu te-ntorci la masă, a spus Jason. 

Ai să vezi dacă nu fug, a spus Quentin. 

„Şi pe urmă chiar că nu mai ştiu ce-o să ne facem”, a 
spus Dilsey. „Acuma mi-a prins tot şoldu' că m-a înţepenit 
toată. Toată ziua în sus şi-n jos pe scările astea.” 

Nu m-aş mira deloc, a spus Jason. Nimic din ce-ai 
face tu nu m-ar mira. 

Quentin şi-a aruncat şervetul pe masă. 

Taci din gură, Jason, a spus Dilsey. S-a dus şi a 
strâns-o în brațe pe Quentin. Stai jos, drăguță, a spus 
Dilsey. Ar trebui să-i fie ruşine că dă pe tine vina 
altuia. 


„lar e cu dosu-n sus”, a spus Roskus. 

„Tu taci din gură”, a spus Dilsey. 

Quentin a împins-o pe Dilsey la o parte. S-a uitat la 
Jason. Gura îi era roşie. A ridicat paharul cu apă de pe 
masă şi şi-a zvăcnit braţul înapoi şi se uita la Jason. 
Dilsey a prins-o de mână. S-au bătut. Paharul s-a spart 
pe masă şi apa a curs pe masă. Quentin alerga. 

„Mama e bolnavă iar”, a spus Caddy. 

„Este”, a spus Dilsey. „O vreme ca asta îţi îmbolnăveşte 
pe oricine. Când termini odată de mâncat, măi băiatule.” 

O, dracu’ să te ia, a spus Quentin. Dracu’ să te ia. O 
auzeam cum aleargă pe scară. Ne-am dus în bibliotecă. 

Caddy mi-a dat perna şi puteam să mă uit la pernă şi la 
oglindă şi la foc. 

„Să nu facem gălăgie cât învaţă Quentin.” Tata a spus: 
„Tu ce faci acolo, Jason.” 

„Nimic”, a spus Jason. 

„Atunci, ce-ar fi să vii aici să nu faci nimic”, a spus tata. 

Jason a ieşit din colţ. 

„Ce mesteci”, a spus tata. 

„Nimic”, a spus Jason. 

„lar mozoleşte hârtie”, a spus Caddy. 

„Vino-ncoace, Jason”, a spus tata. 

Jason a aruncat ceva în foc. Sfârâia, s-a desfăcut, s-a 
făcut neagră. Pe urmă a fost cenuşie. Pe urmă n-a mai fost. 
Caddy şi tata şi Jason erau pe scaunul mamei. Ochii lui 
Jason erau închişi, strânşi, şi gura i se mişca aşa ca atunci 
când mestecă. Capul lui Caddy era pe umărul tatii. Părul ei 
era ca focul şi puncte mici de foc erau în ochii ei şi eu am 
venit şi tata m-a ridicat şi pe mine pe scaun şi Caddy m-a 
ţinut. Caddy mirosea ca pomii. 

Mirosea ca pomii. In colt era întuneric, dar puteam să 
văd fereastra. Am stat chircit acolo şi tineam papucul. 
Nu puteam să-l văd, dar mâinile mele îl vedeau şi 
puteam să aud cum se face noapte şi mâinile mele 
vedeau papucul, dar eu nu puteam să-l văd, dar 
mâinile mele puteau să vadă papucul şi am stat acolo 
chircit şi auzeam cum se face întuneric. 


Aici eşti, a spus Luster. Uite ce-am eu aici. Mi l-a 
arătat. Ştii de unde-l am. Domnişoara Quentin mi l-a 
dat. Ştiam eu că nu pot să mă oprească să mă duc. Ce 
faci aici. Am crezut c-ai fugit afară. Nu te-ai mai 
săturat să gemi şi să plângi toată ziua şi acuma mai 
stai şi aici, în camera asta, singur, şi tot îi dai înainte. 
Vino-ncoace la culcare să pot şi eu să mă-mbrac până 
nu-ncepe. N-am timp să stau cu tine toată noaptea. 
Cum aud trompetele, am şi plecat. 

Nu ne-am dus în camera noastră. 

„Aici e unde avem scarlatină”, a spus Caddy. „De ce 
trebuie să dormim aici în noaptea asta.” 

„Ce-ţi pasă unde dormi”, a spus Dilsey. A închis uşa şi a 
stat jos şi a început să mă dezbrace. Jason a început să 
plângă. „Taci”, a spus Dilsey. 

„Eu vreau să dorm cu mama-mare”, a spus Jason. 

„E bolnavă”, a spus Caddy. „Ai să dormi cu ea când se 
face bine. Nu-i aşa, Dilsey.” 

„Tăceţi acuma”, a spus Dilsey. Jason a tăcut. 

„Uite şi cămăşile noastre de noapte şi toate celea”, a 
spus Caddy. „Parcă ne-am muta.” 

„Şi faceţi bine şi vi le puneţi”, a spus Dilsey. „Descheie-l 
tu pe Jason.” 

Caddy l-a descheiat pe Jason. Jason a început să plângă. 

„Vrei să-ţi dau bătaie”, a spus Dilsey. Jason a tăcut. 

Quentin, a spus mama în hol. 

Ce, a spus Quentin dincolo de perete. Am auzit-o pe 
mama cum încuie uşa. S-a uitat prin uşa noastră şi a 
intrat şi s-a aplecat peste pat şi m-a sărutat pe frunte. 

Când îl culci, du-te şi întreab-o pe Dilsey dacă poate 
să-mi dea şi mie o sticlă cu apă caldă, a spus mama. 
Spune-i că dacă e prea greu, pot şi fără ea. Spune-i că 
vreau numai să ştiu. 

Da, vă rog, a spus Luster. Haide. Scoate-ţi pantalonii. 

Quentin şi Versh au intrat. Quentin îşi ţinea faţa întoarsă 
încolo. „De ce plângi acuma”, a spus Caddy. 

„Tăceţi”, a spus Dilsey. „Dezbrăcaţi-vă cu toţii. Tu poţi să 
te duci acasă, Versh.” 


M-am dezbrăcat şi m-am uitat la mine şi am început 
să plâng. Taci, a spus Luster. Nu te mai ajută la nimic 
să te uiti după ele. S-au dus. Mai plângi tu şi să vezi 
dacă-ți mai facem ziua ta. Mi-a pus cămaşa de noapte. 
Am tăcut şi pe urmă Luster s-a oprit cu capul întors 
spre fereastră. Pe urmă s-a dus la fereastră şi s-a uitat 
afară. S-a întors şi m-a luat de mână. Uite-o, a spus. 
Taci acuma. Ne-am dus la fereastră şi ne-am uitat 
afară. A ieşit pe fereastra lui Quentin şi a trecut în 
pom. Ne-am uitat cum tremura pomul, pe urmă s-a dat 
jos şi am văzut cum merge prin iarbă. Pe urmă n-am 
mai văzut. Haide, a spus Luster. la auzi. Auzi 
trompetele. Suie-te în pat cât mai am răbdare cu tine. 

Erau două paturi. Quentin s-a culcat în celălalt. S-a întors 
cu faţa la perete. Dilsey l-a pus pe Jason lângă el. Caddy şi- 
a scos rochiţa. 

„la te uită la pantalonaşii tăi”, a spus Dilsey. „Noroc că 
nu te-a văzut maică-ta.” 

„Eu am spus-o”, a spus Jason. 

„Te cred c-ai spus-o”, a spus Dilsey. 

„Şi vezi şi tu ce-ai câştigat că m-ai spus”, a spus Caddy. 
„Părâciosule.” 

„Ce-am câştigat”, a spus Jason. 

„De ce nu-ţi pui cămaşa de noapte”, a spus Dilsey. S-a 
dus şi a ajutat-o pe Caddy să-şi scoată cămăşuţa şi 
pantalonaşii. „Uite în ce hal eşti”, a spus Dilsey. A strâns 
pantalonaşii ghem şi a şters-o pe Caddy cu ei. „Te-ai 
murdărit toată”, a spus ea. „Dar în seara asta nu mai faceţi 
baie. Aşa.” l-a pus lui Caddy cămaşa de noapte şi Caddy s-a 
suit în pat şi Dilsey s-a dus la uşă şi a stat acolo cu mâna pe 
lumină. „Acuma să fiţi cuminţi, aţi auzit”, a spus. 

„Bine, bine”, a spus Caddy. „Mama nu vine în noaptea 
asta”, a spus ea. „Aşa că voi trebuie să ascultați de mine.” 

„Da”, a spus Dilsey. „Acuma, la culcare.” 

„Mama e bolnavă”, a spus Caddy. „Ea şi cu mama-mare 
sunt bolnave amândouă.” 

„9999”, a spus Dilsey. „Dormiţi acuma.” 

Camera s-a făcut neagră în afară de uşă. Pe urmă uşa s-a 


făcut neagră. Caddy a spus: „$şşş, Maury”, şi şi-a pus mâna 
pe mine. Aşa că am tăcut. Puteam să ne auzim. Auzeam 
întunericul. 

Întunericul a plecat şi tata s-a uitat la noi. S-a uitat la 
Quentin şi la Jason şi pe urmă a venit şi a sărutat-o pe 
Caddy şi şi-a pus mâna pe capul meu. 

„E tare bolnavă mama”, a spus Caddy. 

„Nu”, a spus tata. „Ai să ai tu grijă de Maury.” 

„Da”, a spus Caddy. 

Tata s-a dus la uşă şi s-a uitat iar la noi. Pe urmă s-a 
întors întunericul şi tata a stat negru în uşă şi pe urmă uşa 
s-a făcut neagră. Caddy m-a ţinut şi ne auzeam pe toţi, şi 
întunericul, şi ceva pe care puteam să-l miros. Şi pe urmă 
am văzut ferestrele unde bâzâiau pomii. Pe urmă 
întunericul a început să se rotească în forme line, 
luminoase, cum face întotdeauna, chiar şi atunci când 
Caddy spune că am adormit. 


Partea a doua 


2 iunie 1910 


Când umbra crucii ferestrei apărea pe perdele ştiam că e 
între şapte şi opt şi atunci intram iarăşi în timp, auzind 
ceasul. Era ceasul bunicului şi când tata mi l-a dăruit, mi-a 
spus: Quentin, îţi dăruiesc mausoleul tuturor speranţelor şi 
dorințelor; e mai degrabă chinuitor de probabil că ai să-l 
foloseşti ca să obţii o reducto absurdum a tuturor 
experienţelor omeneşti, care n-or să se potrivească cu 
nevoile tale personale mai bine decât cu ale lui sau ale 
tatălui său. Ţi-l dăruiesc nu ca să-ţi amintească de timp, ci 
ca să-l poţi uita când şi când, câte o clipă, şi să nu-ți 
cheltuieşti forţele încercând să-l înfrângi. Pentru că nicio 
bătălie nu e câştigată vreodată, mi-a spus. Nici măcar nu 
mai există bătălii. Câmpul de luptă nu face altceva decât 
să-i dezvăluie omului propria lui nebunie şi deznădejde, şi 
victoria este o iluzie a filozofilor şi a nebunilor. 

Era sprijinit de cutia cu gulere şi eu stăteam lungit în pat 
ascultându-l. Auzindu-l adică, fiindcă nu cred că cineva 
ascultă în mod conştient ceasul de la mână sau de pe 
masă. Nici n-ai nevoie. Poţi să-i uiţi ticăitul multă vreme şi 
pe urmă, într-o secundă de tic-tac, poate să-ţi nască în 
minte suita neîntreruptă, lungă şi descrescătoare a timpului 
pe care nu l-ai auzit. Cum spunea tata că în razele lungi şi 
singuratice de lumină ai putea parcă să-l vezi mergând pe 
Isus. Şi pe bunul Sfânt Francisc, care vorbea despre 
Surioara Moartea şi care nici n-a avut soră. 

Prin perete am auzit arcurile patului lui Shreve şi apoi 
papucii lui târşâindu-se pe duşumea. M-am sculat din pat şi 
m-am dus până la masa de toaletă şi mi-am alunecat mâna 
pe tăblia ei până când am găsit ceasul şi l-am întors cu faţa 
în jos şi m-am dus înapoi în pat. Însă umbra crucii ferestrei 


era mai departe acolo şi acuma învăţasem s-o calculez 
aproape minut cu minut, aşa că ar fi trebuit să mă întorc cu 
spatele la ea, simțind cum îmi zvâcnesc ochii pe care îi 
aveau animalele în ceafă când ceafa era deasupra. Ce 
ajungi să regreţi sunt întotdeauna obişnuinţele de lenevie. 
Tata a spus asta. Că de fapt Crist nici n-a fost răstignit; a 
fost pur şi simplu ros de ticăitul minuţios al unor rotiţe. 
Care nici n-a avut soră. 

Aşa că atunci când am ştiut că n-am să mai văd umbra, 
am început să mă întreb cât o fi ceasul. Tata spunea că 
speculaţia asta constantă cu privire la poziţia acelor 
mecanice pe un cadran arbitrar este un simptom al unei 
funcţii mentale. Excrement, spunea tata, ca şi sudoarea. ŞI 
eu spunând Chiar că mă întreb. Dă-i înainte şi-ntreabă-te. 

Dacă ar fi fost cer înnourat m-aş fi putut uita pe 
fereastră, gândindu-mă la ce spunea el despre obişnuinţele 
de lenevie. Gândindu-mă c-ar fi plăcut pentru ei la New 
London dacă ar ţine vremea aşa. Şi de ce n-ar ţine? Luna 
mireselor, vocea care a suflat. Ea a ieşit fugind din 
oglindă, din miresmele dense. Trandafiri. Trandafiri. 
Domnul şi Doamna Jason Richmond Compson anunţă 
căsătoria fii. Trandafiri. Nu feciorelnici ca lemnul-câinelui. 
Am spus că am săvârşit incestul, tată, am spus. Trandafiri. 
Cu viclenie şi seninătate. Dacă frecventezi cursurile la 
Harvard un an, dar nu vezi regatele, ar trebui să ţi se dea 
banii înapoi. Mai bine dă-i-i lui Jason. Dă-i lui Jason un an la 
Harvard. 

Shreve se oprise în uşă, punându-şi gulerul, şi ochelarii îi 
sclipeau trandafirii ca şi cum i-ar fi spălat când se spălase 
pe faţă. „Chiuleşti în dimineaţa asta?” 

„E chiar aşa de târziu?” 

S-a uitat la ceas. „Sună în două minute.” 

„Nu mi-am dat seama că-i atât de târziu.” Îşi privea încă 
ceasul şi gura începuse să-i formeze cuvintele. „Are să tre- 
buiască să mă grăbesc. Nu pot să-mi mai permit să mai 
lipsesc. Decanul mi-a spus săptămâna trecută...” Şi-a pus 
ceasul la loc în buzunar. Atunci am tăcut. 

„Pune-ţi pantalonii şi dă-i drumul”, mi-a spus. A plecat. 


M-am sculat şi m-am învârtit prin cameră, ascultându-l 
prin perete. A intrat în salonaş, mergând spre uşă. 

„Nu eşti gata?” 

„Nu încă. Fugi tu. Te ajung.” 

A ieşit. Uşa s-a închis. Paşii i s-au îndepărtat pe coridor. 
Apoi am auzit iarăşi ceasul. Am terminat cu învârtitul prin 
cameră şi m-am dus la fereastră şi am tras perdelele la o 
parte şi i-am privit cum aleargă spre capelă, aceiaşi, 
luptându-se cu aceleaşi mâneci largi greoaie, cu aceleaşi 
cărţi şi gulere fluturând în vânt ca rămăşiţele dintr-un 
naufragiu, şi Spoade. Spunea că Shreve e bărbatul meu. 
Lăsaţi-l în pace, a spus Shreve, dacă e destul de deştept să 
nu umble după nişte putori murdare, cui ce-i pasă. In Sud 
ţi-e ruşine că eşti virgin. Băieți. Bărbaţi. Mint cu toţii. 
Fiindcă pentru femei are mai puţină importanţă, mi-a spus 
tata. Spunea că bărbaţii au inventat virginitatea, nu 
femeile. Tata spunea că ea e ca şi moartea: doar o stare în 
care-i laşi pe alţii, şi eu am spus: Dar să crezi că nu 
contează, şi el a spus: Asta-i partea tristă cu toate lucrurile, 
nu numai cu virginitatea, şi eu am spus: Dar de ce nu s-a 
putut să fi fost eu şi nu ea care să nu mai fie virgină, şi ela 
spus: Şi din cauza asta-i totul tristeţe; pentru nimic nu face 
să te zbaţi să-l schimbi, şi Shreve a spus: Dacă-i destul de 
deştept să nu umble după nişte putori murdare, şi eu am 
spus: Tu ai avut o soră? Ai avut? Ai avut? 

Spoade era în mijlocul lor ca o broască ţestoasă într-o 
stradă plină de frunze moarte fugărindu-se una pe alta, cu 
gulerul ridicat înconjurându-i urechile, înaintând cu pasul lui 
obişnuit, fără grabă. Era de undeva din Carolina de Sud, în 
ultimul an la facultate. Fala clubului din care făcea parte 
era că el nu alerga niciodată spre capelă la slujba de 
dimineaţă şi că nu ajunsese niciodată la timp acolo şi că nu 
lipsise niciodată în patru ani şi că nu ajunsese niciodată la 
capelă sau la prima oră de curs cu cămaşa pe el sau cu 
ciorapii în picioare. Pe la ora zece venea la Thompson să 
bea două ceşti de cafea, se aşeza şi-şi scotea ciorapii din 
buzunar şi-şi scotea pantofii şi-şi punea ciorapii până i se 
răcea cafeaua. Pe la douăsprezece puteai să-l vezi cu 


cămaşă şi guler, ca oricare altul. Ceilalţi îl depăşeau 
alergând spre capelă, însă el nu-şi schimba deloc pasul. 
După un timp curtea era pustie. 

O vrabie a zburat pieziş prin soare până pe pervazul 
ferestrei şi s-a oprit acolo cu capul pe o parte, privindu-mă. 
Ochiul ei era rotund şi strălucitor. Întâi mă privea cu un 
ochi, pe urmă zvrirr! şi se uita la mine cu celălalt şi guşa îi 
zvâcnea mai repede decât pulsul unui om. A început să 
bată ceasul. Vrabia nu şi-a mai schimbat ochii şi m-a privit 
lung cu unul singur până a terminat ceasul de bătut, ca şi 
cum ar fi ascultat şi ea. Pe urmă a zburat de pe pervaz şi s- 
a dus. 

A trecut un timp până a încetat să vibreze ultima bătaie. 
A rămas în aer, mai mult simțită decât auzită, multă vreme. 
Ca şi cum toate clopotele care ar fi bătut vreodată ar mai fi 
răsunat încă în razele luminoase prelungi muribunde, Isus şi 
Sfântul Francisc vorbind despre soră-sa. Pentru că dacă ar 
fi fost doar iadul, dacă asta ar fi fost totul. Să se termine. 
Dacă lucrurile ar putea să se termine de la sine. Nimeni 
altcineva acolo decât ea şi cu mine. Dacă am fi putut face 
ceva atât de înspăimântător încât să fi fugit din iad cu toţii 
în afară de noi. Am săvârşit incestul am spus tată eu am 
fost n-a fost Dalton Ames. Şi când mi-a pus Dalton Ames. 
Dalton Ames. Dalton Ames. Când mi-a pus pistolul în mână 
eu n-am. Din cauza asta n-am. El ar fi acolo şi ea ar fi şi eu. 
Dalton Ames. Dalton Ames. Dalton Ames. Dacă am fi putut 
face ceva atât de groaznic şi tata a spus Şi asta-i trist, 
oamenii nu pot să facă nimic atât de înspăimântător nu pot 
să facă chiar nimic foarte înspăimântător nici nu-şi mai 
aduc aminte mâine de ceea ce li s-a părut înspăimântător 
astăzi şi eu am spus: Poţi să te eschivezi de la orice, şi el a 
spus: Ha crezi tu că poţi. Şi am să privesc în jos şi-mi voi 
vedea oasele murmurătoare şi apa adâncă asemenea 
vântului, ca un acoperiş de vânt, şi după multă vreme nici 
nu mai poţi distinge oasele în nisipul singuratic, virgin. Până 
când vine Ziua şi El spune Treziţi-vă şi doar fierul de călcat 
va ieşi plutind. Nu când îţi dai seama că nimic nu te poate 
ajuta - religia, mândria, nimic - când îţi dai seama că n-ai 


nevoie de niciun ajutor. Dalton Ames. Dalton Ames. Dalton 
Ames. Dac-aş fi putut fi maică-sa culcată cu trupul desfăcut 
ridicat şi râzând, ţinându-l pe taică-su cu mâna mea 
oprindu-l văzându-l pândindu-l cum moare înainte de-a fi 
ajuns să trăiască. O clipă ea a fost în picioare în prag 

M-am dus la masa de toaletă şi am luat în mână ceasul, 
ţinându-l încă cu faţa în jos. Am izbit geamul de colţul 
mesei şi am strâns cioburile de sticlă în palmă şi le-am pus 
în scrumieră şi am smuls limbile şi le-am pus în scrumieră. 
Ceasul bătea mai departe. L-am întors cu faţa în jos, 
cadranul orb şi rotiţele ticăind, ticăind înăuntru, n-aveau 
altceva ce să facă. Isus umblând prin Galileea şi 
Washington care nu minţea niciodată. Tata i-a adus din 
târgul de la Saint Louis lui Jason un breloc: un binoclu de 
teatru în miniatură în care te uitai cu un ochi şi vedeai un 
zgârie-nori, o roată cu spiţele ca o pânză de păianjen. 
Cascada Niagara într-un vârf de ac. Pe cadran era o pată 
roşie. Când am văzut-o a început să-mi zvâcnească degetul. 
Am lăsat ceasul pe masă şi m-am dus în camera lui Shreve 
şi am luat tinctură de iod şi mi-am dat pe deget. Am dat jos 
restul de geam de pe lângă ramă cu prosopul. 

Am scos două rânduri de rufărie de corp, ciorapi, cămăşi, 
gulere şi cravate şi mi-am împachetat cufărul. Am pus 
înăuntru totul în afară de costumul cel nou şi unul vechi şi 
două perechi de pantofi şi două pălării şi cărţile. Am dus 
cărţile în salonaş şi le-am pus teanc pe masă, cele pe care 
le adusesem de acasă şi cele Tata spunea că pe vremuri 
pe un gentleman îl cunoşteai după cărțile lui; astăzi îl 
cunoşti după cărțile pe care nu le-a dat îndărăt şi am 
încuiat cufărul şi am scris adresa. A sunat sfertul. M-am 
oprit şi am ascultat până s-au stins bătăile. 

Am făcut baie şi m-am bărbierit. In apă degetul a început 
să-mi zvâcnească, aşa că i-am mai dat o dată cu tinctură de 
iod. Mi-am pus costumul cel nou şi mi-am luat ceasul şi mi- 
am împachetat costumul celălalt şi rufăria şi aparatul de 
ras şi periile în valiză şi am înfăşurat cheia de la cufăr într-o 
bucată de hârtie şi am pus-o într-un plic şi am scris pe el 
numele tatii şi am scris cele două scrisori şi le-am lipit. 


Umbra mai era încă pe peron. M-am oprit în prag şi am 
privit cum alunecă umbra. Aproape puteai s-o vezi cum se 
mişcă, târându-se spre uşă, împingând umbra tot mai 
înapoi spre portal. Doar că ea începuse să fugă când am 
auzit eu. În oglindă ea alerga înainte ca eu să-mi fi dat 
seama ce este. Atât de repede, cu trena aruncată pe 
braț alerga afară din oglindă ca un nor, cu voalul 
Zvâcnindu-i în sclipiri lungi cu tocurile pantofilor 
strălucitoare şi repezi strângându-şi rochia la umăr cu 
cealaltă mână, alergând afară din oglindă miresmele 
de trandafiri, trandafiri, glasul care sufla deasupra 
Edenului. Pe urmă a trecut prin verandă nu i-am auzit 
tocurile pe urmă prin clarul de lună ca un nor, umbra 
plutitoare a voalului alunecându-i prin iarbă, alergând 
spre urlete. A ieşit alergând din rochie, strângându-şi 
încă în mână voalul de mireasă, alergând înspre urlete 
acolo unde T.P. în rouă Hopa Rachiul Benjy care urla 
sub ladă. Tata avea o cuirasă de argint deschisă ca un 
V pe pieptul său care alerga. 

Shreve a spus: „Ei, n-ai mai... Ce-i asta, o nuntă sau un 
priveghi?” 

„N-am reuşit să fiu gata la timp”, am spus. 

„Cred şi eu, dac-ai stat să te ferchezuieşti aşa. Ce s-a 
întâmplat? Ai crezut că-i duminică?” 

„Doar n-au să mă aresteze pentru că mi-am pus şi eu o 
dată hainele noi”, am spus. 

„Mă gândeam la studenţii obişnuiţi. Sau crezi că nu mai e 
de demnitatea ta să mai vii şi la cursuri?” 

„Întâi mă duc să mănânc.” Umbra nu mai era pe peron. 
Am ieşit în soare şi mi-am regăsit umbra. Am coborât pe 
trepte puţin înaintea ei. A bătut jumătatea. Pe urmă 
sunetele au încetat şi au murit în aer. 

Deacon nu era nici la poştă. Am pus mărci pe cele două 
plicuri şi am pus-o la cutie pe cea pentru tata şi am pus-o 
pe cea pentru Shreve în buzunarul dinăuntru al hainei, şi 
atunci mi-am amintit unde l-am văzut ultima oară pe 
Deacon. De Ziua Decoraţiilor, la treizeci mai, şi el era într-o 
uniformă republicană, chiar în mijlocul coloanei. Dacă aveai 


timp să aştepţi la orice colţ de stradă aveai să-l vezi în orice 
coloană de defilare s-ar fi întâmplat să treacă. Cea dinainte 
fusese de ziua lui Columb sau a lui Garibaldi sau a nu mai 
ştiu cui. Mergea în coloana măturătorilor de stradă, pe cap 
cu un joben înalt cât un burlan de sobă, ţinând în mână un 
steguleţ italian de doi inci, fumând o ţigară de foi în mijlocul 
măturilor şi roabelor. Dar ultima defilare fusese cea de ziua 
republicană pentru că Shreve îmi spusese: 

„la te uită. Uite ce-a făcut bunică-tu cu babalâcul ăsta de 
negru nenorocit.” 

„Da”, am spus. „Acuma poate să vină în fiecare zi la câte 
o defilare. Dacă n-ar fi fost bunicu-meu, ar fi trebuit să 
muncească şi el ca albii.” 

Nu l-am văzut nicăieri. Dar în fond n-am văzut niciodată 
nici chiar un negru în stare să muncească pe care să-l poţi 
găsi când aveai nevoie de el, cu atât mai puţin unul căruia 
îi dă mâna să stea degeaba. A venit un autobuz. Am 
coborât în oraş şi m-am dus la Parker şi am mâncat şi eu 
dimineaţa ca lumea. Pe când mâncam am auzit un ceas 
bătând ora întreagă. Dar, m-am gândit, îţi trebuie cel puţin 
o oră în care să pierzi noţiunea timpului, căruia i-a trebuit 
mai mult decât istoria însăşi pentru ca să intre în progresia 
ei mecanică. 

După ce mi-am terminat micul dejun mi-am cumpărat o 
ţigară de foi. Vânzătoarea mi-a spus că cele de cincizeci de 
cenți sunt cele mai bune, aşa că mi-am luat una din alea şi 
am aprins-o şi am ieşit în stradă. Am stat un timp acolo 
trăgând câteva fumuri şi pe urmă, cu ţigara aprinsă în 
mână, am luat-o spre colţ. Am trecut pe lângă vitrina unui 
ceasornicar, dar mi-am ferit privirile la timp. La colţ m-au 
agăţat doi văcsuitori, unul dintr-o parte, altul din cealaltă, 
stridenţi şi guralivi ca nişte mierle. Unuia i-am dat ţigara de 
foi, şi celuilalt un ban de cinci cenți. M-au lăsat în pace. Cel 
cu ţigara încerca să i-o vândă celuilalt pe cinci cenți. 

Era un ceas mare, sus în soare, şi m-am gândit cât e de 
adevărat că, atunci când nu vrei să faci ceva, trupul tău 
încearcă prin tot felul de trucuri să te împingă parcă pe 
nesimţite să faci exact lucrul acela. Îmi simţeam muşchii 


cefei şi pe urmă mi-am auzit ceasul ticăind în buzunar şi 
după un timp toate celelalte sunete mi s-au şters şi a rămas 
doar ceasul în buzunarul meu. Am luat-o înapoi pe stradă, 
spre vitrină. Lucra la o masă în spatele geamului. Începea 
să chelească. Avea o lupă fixată la ochi - un tub de metal 
înşurubat în obraz. Am intrat. 

Prăvălia era plină de tic-tacuri, ca greierii în iarbă în 
septembrie, şi puteam să aud un ceas mare în perete 
deasupra capului lui. Şi-a ridicat faţa, ochiul îi era mare şi 
înceţoşat şi zvâcnea spre mine în spatele lupei. L-am scos 
pe al meu şi i l-am dat în mână. 

„Mi-am spart ceasul.” 

L-a cântărit în mână. „Chiar că zic şi eu că l-aţi spart. Aţi 
călcat pe el, probabil.” 

„Da. L-am răsturnat de pe noptieră şi am călcat pe el pe 
întuneric. Dar mai merge.” 

L-a deschis la spate şi s-a aplecat peste el. „Pare bun. Nu 
pot să vă spun sigur până nu-l verific. Am să mă ocup de el 
astăzi după-masă.” 

„Am să-l aduc înapoi mai târziu”, am spus. „Aţi vrea să- 
mi spuneţi dacă vreunul din ceasurile astea din vitrină 
merge bine?” 

A rămas cu ceasul meu în mână şi m-a privit cu ochiul lui 
înceţoşat, zvâcnind înspre mine. 

„Am făcut un pariu cu un coleg”, am spus. „Şi mi-am 
uitat ochelarii acasă când am plecat azi-dimineaţă.” 

„Da. Mă rog”, a spus. A pus ceasul pe masă şi s-a ridicat 
pe jumătate de pe scaun să se uite peste balustradă în 
vitrină. Pe urmă a privit în sus, pe perete. „E....” 

„Nu. Nu-mi spuneţi”, am spus, „vă rog. Spuneţi-mi doar 
dacă vreunul dintre ele merge bine.” 

S-a uitat iar la mine. S-a aşezat la loc pe scaun şi şi-a 
împins lupa în sus pe frunte. l-a rămas un cerc roşu în jurul 
ochiului şi apoi când s-a şters toată faţa îi părea dezgolită. 
„Ce sărbătoriţi azi?” a spus. „Regata e de-abia săptămâna 
viitoare, nu?” 

„Nu, domnule. Este o aniversare personală. Ziua cuiva. E 
vreunul din ele care să meargă bine?” 


„Nu. Dar n-au fost încă întoarse şi potrivite. Dacă vă 
gândiţi să cumpăraţi vreunul din ele...” 

„Nu, vă rog. Nu am nevoie de ceas. Avem unul mare în 
camera de lucru. Am să mi-l repar pe acesta când va fi 
nevoie.” Am întins mâna. 

„Mai bine lăsaţi-l acum.” 

„Vi-l aduc mai târziu.” Mi-am luat ceasul înapoi. L-am pus 
în buzunar. Nu-l mai auzeam acum printre celelalte. „Vă 
mulţumesc foarte mult. lertaţi-mă că v-am răpit timpul.” 

„Nu face nimic. Aduceţi-l înapoi când doriţi. Şi mai bine 
mai amânaţi-vă sărbătorile până câştigăm regata aia” 

„Da, sigur. Aşa ar fi mai bine într-adevăr.” 

Am ieşit şi am închis uşa peste tic-tacuri. Am privit 
înăuntru prin vitrină. Mă urmărea din ochi pe deasupra 
balustradei. În vitrină erau vreo duzină de ceasuri, o duzină 
de ore diferite şi fiecare cu siguranţa afirmativă şi 
contradictorie pe care o avea şi al meu, fără niciun arătător 
pe cadran. Contrazicându-se unul pe altul. Puteam să mi-l 
aud pe-al meu ticăind în buzunar, chiar dacă nu-l vedea 
nimeni, chiar dacă n-ar fi putut arăta nimic dacă l-ar fi 
văzut cineva. 

Şi aşa că mi-am spus să-l iau pe acesta. Pentru că tata 
spunea că ceasurile omoară timpul. Spunea că timpul e 
mort atâta vreme cât este fărâmiţat de rotiţele acestea; 
numai când se opreşte ceasul revine timpul la viaţă. Limbile 
erau întinse nu chiar orizontal, într-un unghi foarte vag, ca 
un pescăruş planând în vânt sprijinind tot ceea ce regretam 
odată aşa cum luna nouă sprijină apa, cum spun negrii. 
Ceasornicarul se reapucase de lucru, aplecat peste măsuţa 
lui, cu tubul fixat iarăşi pe faţă. Se pieptăna cu cărare la 
mijloc. Cărarea i se pierdea în chelie, ca o mlaştină secată 
în decembrie. 

Am văzut magazinul de fierărie de peste drum. Nu ştiam 
că fierul de călcat se vinde la cântar. 

Vânzătorul mi-a spus. „Astea cântăresc zece pfunzi.” 
Numai că erau mai mari decât crezusem. Aşa că mi-am 
cumpărat două mici de câte şase pfunzi pentru că 
împachetate păreau o pereche de pantofi. La un loc erau 


destul de grele, dar mi-am amintit iarăşi de ce spunea tata 
despre reducto absurdum a oricărei experienţe omeneşti, 
gândindu-mă la singura şansă pe care se părea c-aş fi avut- 
o să mă înscriu la Harvard. Poate că la anul; gândindu-mă 
că poate îţi trebuie doi ani de şcoală ca să înveţi să faci aşa 
ceva cum trebuie. 

Dar când am ieşit afară erau destul de grele. A venit un 
tramvai. M-am suit. N-am văzut ce scria pe tăbliţa din faţă. 
Era plin, cei mai mulţi erau oameni cu aspect prosper şi 
care citeau ziarul. Singurul loc liber era lângă un negru. 
Avea pălărie tare şi pantofi bine lustruiţi şi ţinea în mână un 
capăt de ţigară de foi stinsă. Am crezut întotdeauna că un 
om care vine din Sud trebuie să aibă mereu în minte 
problema negrilor. Mă gândeam că cei din Nord se aşteaptă 
la asta din partea lui. La început când venisem aici în est 
îmi spuneam Trebuie să ţii minte să te gândeşti la ei ca la 
persoane de culoare şi nu ca la negri, şi dacă nu s-ar fi 
întâmplat că n-am avut de-a face cu prea mulţi din ei, m-ar 
fi costat o grămadă de timp şi de osteneală până aş fi 
învăţat că cel mai bun fel de a-i lua pe oameni, albi sau 
negri, este să-i iei drept exact ceea ce cred ei că sunt şi pe 
urmă să-i laşi în plata Domnului. Atunci am înţeles că un 
negru nu este atât o persoană cât o formă de comportare; 
un fel de răsfrângere inversată a albilor printre care 
trăieşte. Insă la început mă gândeam că ar fi trebuit să nu 
mă simt în largul meu dacă n-ar fi fost o grămadă de negri 
în jurul meu pentru că îmi spuneam că cei din Nord credeau 
că aşa ar fi trebuit să mă simt, dar nici n-am ştiut că-mi 
lipsiseră cu adevărat şi Roskus şi Dilsey şi toţi ceilalţi până 
în dimineaţa aceea în Virginia. Când m-am trezit, trenul era 
oprit şi am ridicat storul şi am privit pe fereastră. Vagonul 
blocase o răspântie în locul unde două garduri albe coborau 
panta şi apoi se prelungeau în afară dincolo ca o parte din 
scheletul unui coş de fabrică, şi un negru călare pe un catâr 
se oprise în mijlocul făgaşului uscat de arşiţă şi aştepta să 
plece trenul. Nu ştiu de când stătea acolo, dar l-am văzut 
nemişcat, călare pe catâr, cu capul înfăşurat într-o zdreanţă 
de pătură, de parc-ar fi fost sculptați acolo odată cu gardul 


şi cu drumul, sau cu dealul, ciopliţi chiar în panta dealului, 
ca un semnal care să-ţi spună Ai ajuns iar acasă. N-avea şa, 
şi picioarele îi atârnau aproape până la pământ. Catârul 
semăna cu un iepure. Am deschis fereastra. 

„Hei, moşule”, am spus. „Aşa te lauzi?” 

„Cum spuneţi, domnule?” M-a privit şi pe urmă şi-a slăbit 
legătura de la cap şi şi-a ridicat-o de peste ureche. 

„Un dar de Crăciun”, am spus. 

„Aveţi dreptate, domnule. M-aţi prins de data asta, nu?” 

„De data asta te iert.” Mi-am tras pantalonii din plasă şi 
am scos un ban de douăzeci şi cinci de cenți. „Fii atent data 
viitoare. Mai trec pe-aici la două zile după Anul Nou, şi să te 
ţii atunci.” l-am aruncat banul pe fereastră. „la-ţi ceva de 
Crăciun.” 

„Da, vă rog”, a spus. A coborât de pe catâr şi a ridicat 
banul şi l-a frecat de pantalon. „Mulţumesc, conaşule. 
Mulţumesc.” Pe urmă trenul a plecat. M-am aplecat pe 
fereastră în aerul rece şi am privit înapoi. Rămăsese acolo 
alături de catârul lui slăbănog ca un iepure, amândoi 
ponosiţi şi nemişcaţi şi fără nicio nerăbdare. Trenul a ocolit 
o curbă, şi locomotiva pufăia cu icnete scurte, greoaie, şi ei 
au pierit astfel încet păstrându-şi aerul de răbdare 
sărăcăcioasă şi veşnică, fără legătură cu timpul, de 
seninătate nemişcătoare: amestecul de nepricepere copilă- 
rească şi spontană şi de încredere paradoxală care-i 
păzeşte şi îi apără pe cei pe care-i iubeşte fără măsură şi îi 
jefuieşte mereu de câte ceva şi îi sustrage de la răspundere 
şi obligaţii prin mijloace prea deschis mărturisite ca să mai 
poată fi denumite subterfugii şi care e adoptat în furturi şi 
alte asemenea ocolişuri doar cu acea admiraţie sinceră şi 
spontană faţă de învingător pe care o simte un gentleman 
faţă de cel care l-a înfrânt într-o luptă cinstită, şi, odată cu 
acestea, o toleranţă plină de iubire şi nedezminţită faţă de 
capriciile albilor ca şi cea a unui bunic faţă de nişte copii 
sâcâitori şi neastâmpăraţi, şi pe care eu o uitasem. Şi apoi 
toată ziua, în timp ce trenul şerpuia printre râpe abrupte şi 
de-a lungul unor faleze unde mersul înainte nu era decât 
gâfâitul chinuit al şuierului şi al roţilor zgomotoase şi munţii 


veşnici se profilau tot mai pierduţi pe cerul îngreunat, mi- 
am amintit de casă, de gara posomorâtă şi de noroaie şi de 
negrii şi de ţăranii care se înghesuiau fără grabă în piaţă, 
cu maimuţele-jucărie şi căruțele şi zahărul candel şi 
petardele iscându-se din învelitorile de hârtie, şi în mine mi 
se strângeau măruntaiele ca pe vremuri la şcoală când 
suna clopoţelul. 

Nu voiam să încep să număr până nu bătea ceasul de trei 
ori. Abia atunci începeam, număram până la şaizeci şi pe 
urmă îmi îndoiam un deget şi mă gândeam la celelalte 
paisprezece degete care mai trebuiau să fie întoarse, sau 
treisprezece sau douăsprezece sau opt sau şapte, până 
când dintr-odată deveneam conştient de tăcere şi de 
atenţia minţilor deodată treze în jur şi spuneam: „lertaţi- 
mă, doamnă.” „Tu eşti Quentin, nu?” spunea domnişoara 
Laura. Apoi o altă tăcere şi iarăşi minţile treze nemiloase şi 
mâinile zvâcnind în tăcere. „Spune-i tu lui Quentin cine a 
descoperit fluviul Mississippi, Henry.” „De Soto.” Pe urmă 
minţile acestea se îndreptau în altă parte şi după o vreme 
mi se făcea teamă că am rămas în urmă şi număram 
repede şi îndoiam încă un deget şi pe urmă mi se făcea 
teamă că număr prea repede şi încetineam şi pe urmă iar 
mi se făcea frică şi număram iarăşi repede. Aşa că nu 
terminam niciodată în acelaşi timp cu clopoţelul şi cu 
revărsarea eliberată a picioarelor care şi începuseră să se 
mişte şi să simtă pământul în duşumeaua frecată sub tălpi, 
şi lumina zilei ca un careu de sticlă îmi dădea o lovitură 
uşoară, ascuţită, şi, stând acolo nemişcat, simţeam cum mi 
se mişcă şi mi se strâng măruntaiele. Se mişcau stând 
acolo nemişcat. O clipă ea s-a oprit în picioare în uşă. 
Benjy. Zbierând. Benjamin copilul bătrânețelor mele 
Zbierând. Caddy! Caddy! 

Am să fug de acasă. El a început să plângă ea s-a 
dus şi l-a mângâiat. $şş. N-am să fug. Taci. A tăcut. 
Dilsey. 

Miroase ce-i spui când are el chef. N-are nevoie nici 
s-audă nici să vorbească. 

Îşi miroase şi numele ăsta nou pe care i l-au dat? 


Miroase şi nenorocirea? 

Ce-i pasă lui de noroc sau nenorocire? Norocul nu-i 
poate face nici bine nici rău. 

Atunci de ce i-au mai schimbat numele dacă nu ca să 
încerce să-i aducă noroc? 

Tramvaiul s-a oprit, a plecat, s-a oprit iarăşi. Sub 
fereastră vedeam capetele oamenilor care treceau pe jos 
sub pălării noi de pai încă nepurtate. In tramvai erau acum 
femei cu coşuri de piaţă, şi bărbaţii în haine de lucru 
începeau să fie mai numeroşi decât cei cu pantofi lustruiţi 
şi gulere. 

Negrul mi-a atins genunchiul. „Scuzaţi-mă”, a spus. Mi- 
am tras picioarele la o parte şi l-am lăsat să treacă. 
Treceam acum pe lângă un zid orb, şi zgomotele se 
răsfrângeau înapoi în vagon, pe lângă femeile cu coşurile 
de piaţă pe genunchi şi un bărbat cu o pălărie pătată şi o 
pipă trecută prin panglică. Am simţit mirosul apei, şi într-un 
loc unde zidul s-a întrerupt am văzut apa licărind şi două 
catarge şi un pescăruş nemişcat în aer, prins parcă pe o 
sârmă invizibilă între cele două catarge; şi mi-am ridicat 
mâna şi prin haină am atins scrisorile pe care le scrisesem. 
Când s-a oprit tramvaiul am coborât. 

Podul era ridicat să lase să treacă o goeletă. Era 
remorcată şi remorcherul o împingea dintr-o parte, scoțând 
mult fum, însă ambarcaţia ea însăşi se mişca parcă singură. 
Pe puntea din faţă era un bărbat gol până la brâu care 
derula un cablu. Trupul lui era bronzat de soare până 
ajunsese de culoarea tutunului. La cârmă era altul cu o 
pălărie de pai fără fund. Corabia a trecut prin dreptul 
podului, mişcându-se sub catargele ei goale ca un strigoi 
ziua-n amiaza mare, şi trei pescăruşi pluteau prin aer 
deasupra pupei ca nişte jucării susţinute de sârme 
invizibile. 

Când s-a lăsat iar, am traversat pe malul celălalt şi m-am 
sprijinit de balustradă deasupra debarcaderului. Pontonul 
era pustiu şi barierele închise. Echipajul pentru regate nu se 
antrena decât spre seară, până atunci aveau timp de 
odihnă. Umbra podului, barele balustradei, umbra mea 


turtită pe apă o păcălisem atât de uşor încât nici nu mai 
voia să mă părăsească. Era lungă de cel puţin cincizeci de 
picioare, şi numai dacă aş fi avut ceva cu care s-o înfund în 
apă, s-o ţin acolo până când avea să se înece cu umbra 
pachetului ca o pereche de pantofi înfăşuraţi în hârtie 
plutind pe apă. Negrii spun că umbra înecatului îl pândeşte 
în apă tot timpul. Clipocea şi scânteia ca o respiraţie, şi 
pontonul şi el, încet ca o respiraţie, şi tot felul de resturi pe 
jumătate scufundate, plutind în jos spre mare şi spre 
cavernele şi grotele mării. Greutatea volumului de apă 
dislocată e egală cu nu ştiu ce înmulţit cu nu ştiu ce. 
Reducto absurdum a oricărei experienţe omeneşti, şi două 
fiare de călcat de câte şase pfunzi atârnă mai greu decât 
un fier de croitorie. E păcat de Dumnezeu să arunci banii 
aşa, ar spune Dilsey. Benjy a ştiut când a murit mama- 
mare. A plâns. A simtit mirosul. A simtit mirosul. 
Remorcherul s-a întors pe firul apei şi despicând apa în 
cilindri lungi, rotitori, legănând în cele din urmă pontonul cu 
ecoul trecerii, pontonul jucând peste cilindrii rostogoliţi cu 
câte un clipocit şi un scârţâit prelung atunci când a 
alunecat uşa glisantă şi au ieşit doi oameni purtând un 
schif. L-au lăsat în apă şi o clipă mai târziu a ieşit şi Bland 
cu ramele. Era îmbrăcat în pantaloni de caşa, o jachetă 
cenuşie şi o pălărie de pai tare. Sau el sau maică-sa citiseră 
probabil undeva că studenţii de la Oxford fac canotaj în 
costum de caşa şi pălării tari, aşa că la un început de 
martie Gerald a primit cadou un schif cu o pereche de rame 
şi în pantalonii lui de caşa şi cu pălăria tare pe cap a pornit- 
o la drum pe firul apei. Tipii de la debarcader au ameninţat 
că au să cheme poliţia, dar el nu s-a lăsat impresionat. 
Maică-sa a sosit într-un automobil închiriat, înfofolită într-o 
blană ca un explorator la Polul Nord, şi a asistat la plecarea 
lui pe un vânt de douăzeci şi cinci de mile pe oră şi în 
mijlocul unei turme de blocuri de gheaţă care se înghesuiau 
unul într-altul pe râu ca nişte oi murdare. De atunci chiar 
am căpătat convingerea că Dumnezeu este nu numai un 
gentleman dotat cu simţul umorului, ci şi că e originar din 
Kentucky. Când el s-a îndepărtat în barca lui, ea a făcut un 


ocol şi a revenit apoi lângă mal, urmându-şi drumul paralel 
cu fiu-său, cu automobilul în viteza întâi. Nici n-ai fi crezut 
că s-ar mai fi întâlnit unul cu altul în viaţa lor, văzându-i aşa 
cum mergeau, ca un rege şi o regină, fără măcar să-şi 
arunce vreo privire, străbătând umăr la umăr 
Massachusetts-ul pe linii paralele, ca două planete. 

S-a urcat în barcă şi a pornit. Acuma învățase să lopăteze 
destul de bine. Ar fi fost şi cazul. Se spunea că maică-sa 
încercase să-l determine să renunţe la canotaj şi să se 
apuce în schimb de un lucru pe care restul colegilor n-ar fi 
fost în stare sau n-ar fi avut chef să-l facă, însă o dată în 
viaţa lui a fost şi el încăpățânat. Dacă ai fi putut să spui că 
era încăpățânare felul în care şedea, cu un aer de 
plictiseală princiară, cu părul lui blond buclat şi ochii violeţi 
şi genele lui şi hainele lui croite la New York, în timp ce 
maică-sa ne povestea despre caii lui Gerald şi femeile lui 
Gerald şi negrii lui Gerald. Soții şi taţii din Kentucky trebuie 
să fi fost teribil de fericiţi când ea se decisese să-l mute pe 
Gerald la Cambridge. Acuma îşi închiriase un apartament 
pentru ea în oraş, şi Gerald avea şi el unul, în afară de 
camera de la colegiu. Nu se opusese ca Gerald să se 
împrietenească cu mine pentru că dădusem cel puţin 
dovadă de un simţ oricât de stângaci de noblesse oblige 
lăsându-mă să fiu născut mai la sud de linia Mason-Dixon, 
şi de câteva alte oraşe a căror geografie îndeplinea 
condiţiile (minimale). Sau cel puţin îl iertase pentru asta. 
Sau îi trecea cu vederea. Dar de când ea îl întâlnise pe 
Spoade ieşind din capelă într-o. El a spus că era imposibil 
să fi fost o adevărată doamnă o adevărată doamnă n-ar fi 
umblat pe stradă la ora aia din noapte ea nu putuse nicio- 
dată să-i ierte că avea cinci nume, inclusiv numele unei 
case ducale engleze cu descendenţi încă în viaţă. Sunt 
convins că se mai mângâia cu gândul că vreun degenerat 
din neamul Maingault sau Mortemar se încurcase cu fata 
grădinarului. Lucru foarte probabil, fie că ea îl inventase 
sau nu. Spoade, în ce-l priveşte, era campionul mondial al 
flegmaticilor şi leneşilor, şi nimeni nu l-ar fi putut concura 
chiar într-o competiţie în care s-ar fi permis orice fel de 


piedici şi brutalizări ale oponenților. 

Schiful era acum un punct negru, şi ramele răsfrângeau 
soarele în scânteieri rărite, ca şi cum prora ar fi făcut cu 
ochiul pe măsură ce aluneca mai departe. A; avut tu o 
soră? Nu dar toate sunt nişte putori. Ai avut o soră? O 
clipă ea a fost. Putori. Nu putoare o clipă ea a stat în 
prag Dalton Ames. Dalton Ames. Cămăşi Dalton. Crezusem 
tot timpul că sunt kaki, ca uniformele militare, până când 
am văzut că erau de mătase grea chinezească sau din 
caşmirul cel mai fin pentru că-l făceau să pară că are tenul 
atât de brun ochii atât de albaştri. Dalton Ames. Îi lipsea 
doar o nimica toată ca să fie un nume aristocratic. Aşa, 
doar o recuzită de teatru. Carton presat, poţi să pui mâna. 
Ha. Azbest. Nu chiar bronz. Dar n-o să-l vezi că ne calcă 
în casă. 

Caddy e şi ea o femeie, nu uita. Face şi ea unele 
lucruri cum face orice femeie. 

De ce nu-l aduci aici în casă, Caddy? De ce trebuie 
să faci şi tu cum fac negresele pe câmp prin şanţuri în 
pădurile întunecoase în călduri pe furiş apucate de 
furie în pădurile întunecoase. 

Şi după un timp mi-am auzit ceasul şi îmi simţeam scriso- 
rile foşnind prin haină, pe balustradă, şi mă rezemam de 
balustradă, pândindu-mi umbra, cum o mai păcălisem. Am 
făcut câţiva paşi pe lângă balustradă, dar şi costumul meu 
era de culoare închisă aşa că m-am putut şterge pe mâini 
supraveghindu-mi umbra, cum o mai păcălisem. Am intrat 
în umbra cheiului. Pe urmă am luat-o spre răsărit. 

Harvard, băiatul meu student la Harvard Harvard 
harvard. Ţingăul ăla cu coşuri pe faţă pe care-l scosese nu 
ştiu de unde în ziua întrecerilor de marş cu panglici 
colorate. Prelingându-se pe lângă gard încercând s-o atragă 
să iasă fluierând-o ca pe un căţel. Pentru că n-a putut fi 
momit să intre în sufragerie mama credea că are s-o 
deoache când avea să rămână singur cu ea. Şi cu toate 
acestea orice canalie Zăcea pe jos lângă ladă sub 
fereastră urlând în stare să se prezinte într-o limuzină şi 
cu o floare la butonieră. Harvard. Quentin ţi-l prezint pe 


Herbert. Băiatul meu student la Harvard. Herbert are 
să fie ca un frate mai mare pentru voi i-a şi promis lui 
Jason o situație la bancă. 

Cordial, de celuloid ca un comis-voiajor. Faţa numai dinţi 
albi dar fără surâs. Am auzit de el acolo. Numai dinţi dar 
fără surâs. Tu ai să conduci? 

Urcă-te Quentin. 

Ai să conduci tu. 

E maşina ei nu eşti mândru de surioara ta are primul 
automobil din oraş Herbert e darul lui. Louis i-a dat 
lecții în fiecare dimineaţă n-ai primit scrisoarea mea 
Domnul şi doamna Jason Richmond Compson anunţă 
căsătoria fiicei lor Candace cu domnul Sydney Herbert 
Head la douăzeci şi cinci aprilie o mie nouă sute zece la 
Jefferson Mississippi. Vor fi acasă după întâi august strada 
nu ştiu cum numărul nu ştiu cât South Bend Indiana Shreve 
a spus Nici măcar nu vrei s-o deschizi? Trei zile. De trei 
ori. Domnul şi doamna Jason Richmond Compson. 
Tânărul Lochinvar a luat-o din loc cam devreme din vest pe 
calul lui, nu? 

Eu sunt din Sud. Te crezi spiritual, nu-i aşa. 

A da ştiam eu că de undeva de la ţară. 

Te crezi spiritual, nu-i aşa Ar trebui să te angajezi la circ. 

Am şi trecut pe acolo. Aşa mi-am şi stricat ochii adăpând 
puricii elefanților. De trei ori Fetele astea de la ţară. 
Niciodată nu ştii la ce să te aştepţi de la ele, nu-i aşa. 
Oricum, Byron n-a ajuns să-şi vadă îndeplinită pofta, 
mulţumesc lui Dumnezeu. Dar să nu loveşti un om cu 
ochelari. Nici măcar nu vrei s-o deschizi? Era pe masă cu 
câte o lumânare arzând la fiecare colț peste plic legate 
cu o jartieră roz murdară două flori artificiale. Să nu 
loveşti un om cu ochelari. 

Ţărani săracii de ei n-au mai văzut mulţi dintre ei 
automobil până acuma claxonează Candace ca să se Ea nu 
voia să se uite la mine dea la o parte nu voia să se uite 
la mine lui taică-tău nu i-ar plăcea dac-ai călca pe vreunul 
din ei chiar că acuma taică-tău are să fie obligat să 
cumpere un automobil acuma îmi pare aproape rău că l-ai 


adus aici Herbert mi-a plăcut atât de mult bineînţeles mai e 
şi trăsura dar aproape totdeauna când aş vrea eu să ies 
domnul Compson îi pune pe negri să facă vreo treabă pe 
care nu sunt eu vrednică s-o întrerup tot îmi spune că 
Roskus e la dispoziţia mea ori de câte ori am eu chef dar 
ştiu eu mai bine ce înseamnă asta ştiu că sunt unii care 
promit doar ca să aibă conştiinţa împăcată aşa ai să te porţi 
şi tu cu fetiţa mea Herbert dar ştiu sigur foarte bine că nu 
Herbert ne-a răsfăţat pe toţi ceva grozav Quentin ţi-am 
scris că are să-l ia pe Jason la el la bancă când îşi termină 
Jason şcoala Jason are să ajungă un bancher grozav e 
singurul dintre copiii mei care are simţ practic mie să-mi 
mulţumiţi pentru asta l-a moştenit de la ai mei toţi ceilalţi 
sunt Compsoni Jason procura făina. Făceau zmee pe 
veranda din spate şi le vindeau cu cinci cenți bucata, el 
şi cu băiatul lui Patterson. Jason ținea banii. 

În tramvaiul acesta nu era niciun negru, şi pălăriile încă 
curate alunecau pe sub fereastră. Se duce la Harvard. Am 
vândut pajiştea lui Benjy Zăcea pe jos sub fereastră, 
urlând. Am vândut pajiştea lui Benjy pentru ca Quentin 
să se poată duce la Harvard ca un frate pentru voi. 
Frăţiorul vostru. 

Ar trebui să ai o maşină nici n-ai idee cât ţi-ar prinde de 
bine Quentin vedeţi îi şi spun pe nume chiar de la început 
ştiţi am auzit atâtea despre el de la Candace. 

Şi tu de ce nu vreau ca fiii mei să fie mai mult decât nişte 
prieteni da Candace şi Quentin mai mult decât nişte 
prieteni Tată am săvârşit ce păcat că tu n-ai nici frate nici 
soră Nici soră nici soră nu are soră Nu-l mai întreba pe 
Quentin el şi cu domnul Compson se simt amândoi cam 
jigniţi când mai prind puteri să cobor la masă acuma rezist 
numai cu nervii am să plătesc pentru toate astea când s-o 
termina şi dumneata mi-o vei fi luat pe fetiţa mea Surioara 
mea nu a avut. Dacă aş putea spune mamă. Mamă 

Afară de cazul că fac ce sunt ispitit să fac şi te iau pe 
dumneata în locul ei nu cred că domnul Compson ar putea 
să-mi ajungă maşina. 

Ah Herbert Candace îl auzi ce spune Ea nu voia să se 


uite la mine bărbia ei blândă încăpățânată nu se 
întorcea Dar nu trebuie să fii geloasă face doar nişte 
complimente unei doamne în vârstă nici nu pot să cred o 
fată mare măritată. 

Ce vorbe-s astea dumneata arăţi ca o fată de măritat eşti 
mai tânără decât Candace cu obrajii roz ca o fetiţă O față 
scăldată în lacrimi privind cu reproş miros de camfor şi 
lacrimi un glas plângând încet şi fără să se oprească 
dincolo de uşa bătută de soarele-n amurg de mirosul 
bântuit de amurg al caprifoiului. Coborând cufere goale 
pe scara de la pod parcă erau coşciuge French Lick. Nu 
şi-a găsit moartea la saline 

Cu pălării curate încă şi fără pălării. De trei ani nu pot să 
port pălărie. N-am putut. Au să mai fie atunci pălării când 
eu nici n-am fost şi pe vremea aceea nici Harvard. Unde tot 
ce e mai bun în gândire spunea tata se agaţă ca iedera 
moartă pe cărămizile vechi moarte. Nici nu se vorbea de 
Harvard pe atunci. Cel puţin în ce mă priveşte. larăşi. Mai 
trist decât am fost. larăşi. Cel mai trist din lume. larăşi. 

Spoade era cu cămaşa pe el; deci trebuie să fie. Când am 
să-mi mai văd umbra dacă nu sunt atent pe care am 
păcălit-o în apă să calc iar pe umbra mea impenetrabilă. 
Dar n-avea soră. N-aş fi făcut-o. Nu vreau ca fiica mea să 
fie spionată N-aş fi făcut-o. 

Cum pot să mai am vreo autoritate asupra vreunuia 
dintre ei când tu i-ai învăţat totdeauna să n-aibă niciun 
fel de respect pentru mine şi pentru dorințele mele ştiu 
că te crezi mai presus de ai mei dar e ăsta un motiv să- 
i înveţi pe copiii mei pe propriii mei copii pentru care 
am suferit atâta să n-aibă niciun fel de respect 
Strivindu-i oasele umbrei mele înfundându-i-le în asfalt cu 
talpa şi pe urmă mi-am auzit iar ceasul şi mi-am simţit 
scrisorile prin haină. 

Nu vreau ca fata mea să fie spionată de tine sau de 
Quentin sau de oricine o fi orice-aţi crede c-a făcut 

Cel puţin recunoşti că aveam motive s-o ţin sub 
observaţie. 

N-aş fi făcut-o n-aş fi. Știu că n-ai fi făcut-o n-am vrut 


să-ți vorbesc atât de aspru dar femeile n-au niciun 
respect una faţă de alta nici fată de ele însele 

Dar atunci ea de ce a Ceasul a început iar pe când 
păşeam peste umbra mea, dar era sfertul. Deacon nu se 
vedea pe nicăieri. să crezi că eu aş fi vrut aş fi putut 

N-a vrut să spună asta aşa fac femeile e din cauză că 
o iubeşte atât pe Caddy. 

Felinarele coborau pe deal pe urmă urcau către oraş 
am păşit pe pântecele umbrei mele. Puteam să-mi întind 
mâna dincolo de ea. simținau-l pe tata în spatele meu 
dincolo de întunecimea înțepătoare a verii şi de luna 
august şi de felinarele de pe stradă Tata şi cu mine le 
apărăm pe femei una de alta de ele însele femeile noastre 
Aşa sunt femeile nu ajung să se priceapă la oameni noi 
suntem pentru asta ele se nasc doar cu un fel de 
fertilitate reală a bănuielii care dă şi roade destul de 
des şi de obicei îndreptățită există un fel de afinitate 
între ele şi rău care adaugă răului ceea ce-i lipseşte în 
sine şi se pricep să strângă răul în jurul lor instinctiv 
aşa cum iți strângi pătura lângă tine prin somn 
fecundându-le mintea deschizând-o spre el până când 
răul şi-a îndeplinit rolul fie că a existat sau nu Venea 
spre mine între doi studenţi din primul an. Nu-i trecuseră 
încă efectele paradei, pentru că m-a salutat cu un aer 
foarte pronunţat de ofiţer superior. 

„Numai o clipă. Aş vrea să-ţi spun două vorbe”, i-am spus 
oprindu-mă. 

„Mie? Sigur. Atunci, la revedere, băieţi”, a spus oprindu- 
se şi întorcându-se spre ei: „Mi-a părut bine c-am mai avut 
prilejul să stau de vorbă cu voi.” Aşa era Deacon. Şi mai 
sunt unii care se pretind psihologi înnăscuţi. Se spune că de 
patruzeci de ani n-a scăpat niciun tren la începutul anului 
şcolar şi că poate să identifice un tip din statele din Sud 
dintr-o singură ochire. N-a dat greş niciodată şi, din clipa în 
care te-a auzit vorbind, e-n stare să-ţi spună din ce stat vii. 
Aştepta trenurile într-un fel de uniformă în toată regula, 
ceva gen Coliba unchiului Tom, cu catarame şi toate cele. 

„Aşa, dom'le. Pe aici, tinere domn, am ajuns cu bine”, şi- 


ţi şi lua bagajele din mână. „Hei, băiete, vino-ncoace şi ia 
geamantanele astea.” La care se urnea spre tine un munte 
de bagaje, lăsând să apară un băieţaş alb de vreo 
cincisprezece ani, şi Deacon mai adăuga într-un fel sau altul 
încă un geamantan la această piramidă şi-l mâna mai 
departe. „Hai, şi vezi să nu-l scapi. Aşa, dom'le, tinere 
domn, spune-i numai bătrânului negru numărul camerei 
dumitale şi ai să găseşti toate la locul lor când ai s-ajungi.” 

Şi de atunci şi până când ajungea să te aibă cu totul în 
stăpânirea lui nu făcea altceva decât să intre şi să iasă din 
camera ta, ubicuu şi locvace, deşi pe măsură ce i se 
îmbunătăţea aspectul vestimentar atitudinea Şi 
comportamentul i se transferau tot mai spre Nord, până 
când, în cele din urmă, când te tapase cât se putea şi tu 
începuseşi să cam înţelegi despre ce era vorba ajunsese să- 
ţi spună Quentin sau cum te-oi fi chemat şi pe urmă când îl 
mai întâlneai îl vedeai îmbrăcat într-un costum vechi de la 
Brooks şi cu o pălărie cu o panglică de la nu mai ştiu ce 
club Princeton pe care i-o dăduse un oarecine şi despre 
care el credea cu o bună-credinţă jovială că provine din 
eşarfa militară a lui Abe Lincoln. Cineva a lansat zvonul 
acum câţiva ani, când el a apărut la colegiu venind de 
oriunde o fi venit, că era absolvent al seminarului teologic. 
Şi când el a înţeles ce înseamnă asta a fost atât de încântat 
încât a început el însuşi să povestească această versiune, 
până când a ajuns să creadă chiar el ce spunea în orice caz 
relata anecdote lungi şi fără noimă despre vremurile când 
fusese student în primii ani, pomenindu-i cu familiaritate 
pe profesorii morţi sau ieşiţi la pensie, spunându-le pe 
numele mic, de obicei altul decât cel din realitate, însă 
fusese mentorul şi prietenul a nenumărate promoţii de 
studenţi naivi şi singuratici din primul an şi cred că cu toate 
şicanele şi ipocriziile lui nu era în ochii Domnului un păcătos 
mai înrăit decât oricare altul. 

„Nu te-am mai văzut de vreo trei-patru zile”, mi-a spus 
privindu-mă de sus, înveşmântat încă în aura lui militară. 
„Nu cumva ai fost bolnav?” 

„Nu. Sănătos. Am avut de lucru. Dar eu te-am văzut.” 


„Zău?” 

„La paradă, acum vreo două-trei zile.” 

„A, acolo. Da, am fost. Eu nu mă dau în vânt după chestii 
de-astea, îţi dai seama, dar băieţilor le place să mă aibă în 
mijlocul lor, veteranii adică. Cucoanele ţin să se prezinte 
toţi veteranii, înţelegi. Nu puteam să le refuz.” 

„Şi încă la sărbătoarea aia a italienilor”, am spus. 
„Atunci, le-ai făcut un serviciu celor de la W.C.T.U.?, 
probabil.” 

„Când? Atunci? Nu, acolo m-am dus de dragul lui ginere- 
miu. Umblă să capete o slujbă la serviciile publice. 
Măturător de stradă. Cum îi spuneam eu, îşi caută o 
mătură, să aibă de ce să se sprijine când doarme. M-ai 
văzut, aşa-i?” 

„Da, de amândouă dăţile.” 

„Vreau să spun, în uniformă. Cum arătam?” 

„Splendid. Mai grozav decât oricare dintre ei. Ar trebui să 
te avanseze general, Deacon.” 

M-a luat de braţ delicat cu mâna lui ofilită şi 
mângâietoare, cum sunt mâinile negrilor. „Ascultă. Rămâne 
între noi. Dumitale pot să-ţi spun, pentru că dumneata şi cu 
mine suntem aproape din aceeaşi familie.” S-a înclinat 
puţin spre mine, vorbind repede şi fără să mă privească. 
„Am oamenii mei care-mi spun. Mai aşteaptă un an. Doar 
atât, aşteaptă. Şi pe urmă ai să-nţelegi ce urmăresc eu. Nici 
nu-i nevoie să-ţi spun ce vreau; doar atâta îţi spun, 
aşteaptă şi ai să vezi, băiete.” Atunci de-abia s-a uitat la 
mine, m-a apucat uşor de umăr şi, legănându-se pe călcâie, 
mi-a făcut semn cu capul. „Da, domnule. Nu degeaba am 
trecut acum trei ani la democrați. Ginerele meu la serviciul 
comunal; eu... Da, domnule. Dacă doar trecând la 
democrați nepricopsitul ăla poate fi făcut să muncească... 
Cât despre mine: când se-mplineşte un an de-alaltăieri 
începând, stai acolo, la colţul ăla, şi-ai să vezi.” 

„Aşa zic şi eu. O şi meriţi, Deacon. Şi pentru că veni 
vorba...” Am scos scrisoarea din buzunar. „Du-te cu asta în 
camera mea mâine şi dă-i-o lui Shreve. Are să-ţi dea ceva. 


3 W.C.T.U. = Women’s Christian Temperance Union, ligă antialcoolică. 


Dar nu înainte de mâine, nu uita.” 

A luat scrisoarea şi a examinat-o. „E lipită.” 

„Da. Şi înăuntru scrie ceva. Dar nu înainte de mâine 
dimineaţă.” 

„Hm”, a spus. A privit plicul, cu buzele strânse. „Spui că e 
ceva pentru mine?” 

„Da. Un dar pe care ţi-l fac.” 

Acuma mă privea pe mine, ţinând plicul alb în mâna lui 
neagră, în soare. Avea ochii blânzi, fără iris, şi căprui, şi 
dintr-odată l-am văzut pe Roskus pândindu-mă din spatele 
acestor mascarade ale albilor cu uniforme şi politică şi 
maniere de la Harvard, suspicios, ascuns, nearticulat şi trist 
„Nu cumva te gândeşti să-i faci o farsă unui nenorocit de 
negru bătrân, a?” 

„Ştii bine că nu. Ţi-a jucat vreodată vreo festă un om din 
Sud?” , 

„Ai dreptate. Aştia sunt oameni fini. Doar că nu poţi să 
trăieşti laolaltă cu ei.” 

„Dumneata ai încercat vreodată?” am spus. Dar acuma 
Roskus nu mai era. Era iarăşi eul lui pe care se învățase să 
şi-l poarte în lume pompos, fals, nu chiar grosolan. 

„Îţi voi îndeplini dorinţele, băiatule.” 

„Dar nu până mâine, nu uita.” 

„Sigur”, a spus. „S-a înţeles, băiete. Ei, atunci...” 

„Sper...", am spus. S-a uitat la mine de sus, benign, 
profund. l-am întins deodată mâna şi el mi-a strâns-o cu 
gravitate, de la înălțimile pompoase ale visului său 
municipal şi militar. „Eşti un om de bază, Deacon. Sper că... 
ştiu că dumneata i-ai ajutat pe o grămadă de studenţi 
tineri, atunci când ţi s-a ivit ocazia.” 

„Am încercat să mă port bine cu toată lumea”, a spus. 
„Pentru mine nu există diferenţele astea sociale meschine. 
Pentru mine omul e om oriunde l-aş întâlni.” 

„Îţi urez să găseşti tot atâţia prieteni şi de acum înainte 
câţi ţi-ai făcut până acuma.” 

„Cu tinerii, eu mă-nţeleg. Şi adevărul e că nici ei nu mă 
uită”, a spus fluturând plicul. L-a pus în buzunar şi şi-a 
încheiat haina. „Da, domnule”, a spus. „Am avut prieteni de 


nădejde.” 

Ceasul a sunat iarăşi - jumătatea. M-am oprit peste 
pântecele umbrei mele şi am ascultat bătăile distanţate şi 
liniştite în lumina de soare, printre frunzele subţiratice, încă 
mici. Rare şi liniştite şi senine, cu atmosfera de toamnă pe 
care o au întotdeauna clopotele chiar şi în luna mireselor. 
Zăcând pe pământ sub fereastră şi urlând O singură 
privire spre ea şi lui i-a fost de-ajuns. Din gura pruncilor. 
Felinarele Bătăile au încetat. M-am întors spre poştă, 
călcând peste umbra mea pe pavaj. coboară pe deal pe 
urmă urcă înspre oraş ca lanternele atârnate una 
deasupra alteia pe un zid. Tata spunea că e din cauză că 
ea o iubeşte pe Caddy ea îi iubeşte pe oameni chiar pentru 
cusururile lor. Unchiul Maury cu picioarele depărtate în faţa 
căminului trebuia să-şi scoată o mână din buzunar atât cât 
să toasteze de Crăciun. Jason alerga, cu mâinile în 
buzunare a căzut şi zăcea acolo ca o găină tăiată până 
când l-a ridicat Versh. De ce nu-ți scoţi mâinile din 
buzunare când alergi atunci ai putea să te ţii pe 
picioare Dădea din cap în leagăn şi-l răsturna pe spate. 
Caddy i-a spus lui Jason că Versh a spus că unchiul Maury 
nu vrea să muncească pentru că atunci când era mic tot 
dădea din cap în leagăn. 

Shreve venea pe alee, târşâindu-şi picioarele, cu 
corpolenţa lui gravă, şi ochelarii îi licăreau sub frunzele 
lunecătoare ca nişte iazuri minuscule. 

„l-am lăsat lui Deacon un bilet să ia nişte lucruri. S-ar 
putea să nu mă-ntorc în după-amiaza asta, şi te rog să nu-i 
dai nimic până mâine, da?” 

„Da, bine.” M-a privit. „Dar ce dracu' se-ntâmplă cu tine 
azi? Impopoţonat ca nu ştiu ce şi cu faţa asta lungă parc-ai 
fi la o înmormântare. Ai fost la cursul de psihologie azi- 
dimineaţă?” 

„Nu mă mai duc la niciun curs până mâine.” 

„Ce-ai acolo?” 

„Nimic. O pereche de pantofi. l-am dat la pingelit. Atunci, 
nu uiţi, nu până mâine.” 

„Bine. E-n regulă. A, à propos, ai văzut c-aveai o 


scrisoare pe masă astăzi dimineaţă?” 

„Nu.” 

„Trebuie să fie acolo. De la Semiramida. A adus-o şoferul 
înainte de ora zece.” 

„Foarte bine. Am s-o iau. Mă întreb ce-o mai fi vrând.” 

„Vreo altă mascaradă, probabil. Ta-ta-ta Gerald-bla «Mai 
tare la tobă, Quentin.» Doamne, ce bine-mi pare că nu sunt 
un gentleman.” S-a dus, răsfoindu-şi cartea, doar o idee 
diform, gras şi preocupat Fe/inarele crezi asta din cauză că 
unul dintre strămoşii noştri a fost guvernator şi alţi trei au 
fost generali şi cei din partea mamei nu 

orice om viu e mai bun decât un om mort dar oricare om 
viu sau mort nu e cu mult mai bun decât oricare altul viu 
sau mort Dar pentru mama aşa e s-a terminat. Gata. 
Gata. Aşadar cu toții am fost otrăviți confunzi păcatul cu 
moralitatea femeile nu fac aşa maică-ta se gândeşte la 
moralitate nici nu i-a trecut prin cap să se-ntrebe dacă e 
păcat sau nu 

Jason eu trebuie să plec tu ţine-ţi-i pe ceilalţi am să-l iau 
pe Jason şi am să plec unde nimeni să nu mai ştie de noi cel 
puţin el să aibă noroc să crească şi să uite de toate astea 
ceilalţi nu mă iubesc n-au iubit pe nimeni niciodată vâna 
asta de egoism şi mândrie falsă a Compsonilor Jason a fost 
singurul pe care l-am iubit fără să-mi fie vreodată frică 

prostii Jason o duce foarte bine mă gândeam cum te mai 
întremezi tu şi cu Caddy să vă duceţi puţin la French Lick 

şi să-l las pe Jason singur aici cu voi şi cu negrii 

ea are să-l uite până la urmă şi n-o să mai vorbească nici 
lumea nu şi-a găsit moartea la saline 

poate am să-i găsesc un bărbat nu moartea la saline 

Autobuzul a venit şi s-a oprit. Ceasurile băteau încă 
jumătatea. M-am urcat şi a pornit, acoperind jumătatea Nu: 
trei sferturi. Aşa că au să mai rămână zece minute oricum. 
Să pleci de la Harvard visul maică-ti pajiştea lui Benjy 
vândută pentru asta 

păcatele mele s-ajung să am copii ca ăştia aş fi crezut că 
Benjamin a fost destulă pedeapsă şi acuma ea care nici nu 
se uită la mine mama ei bună care a suferit atâta din cauza 


ei şi ce visuri şi planuri şi cum m-am sacrificat am băut 
cupa şi cu toate astea de când a deschis ochii n-a avut 
niciun gând bun pentru mine numai din egoism uneori când 
mă uit la ea nici nu-mi vine să cred că e copilul meu decât 
Jason el nu mi-a făcut niciun fel de griji şi de când l-am luat 
în braţe prima dată am simţit că el are să fie bucuria şi 
mângâierea mea am crezut că Benjamin ajunge ca 
pedeapsă pentru păcatele mele cele mari am crezut că e 
pedeapsa lui Dumnezeu pentru că mi-am călcat pe inimă şi 
pe mândria mea şi m-am măritat cu un om care se socotea 
mai presus de mine nu mă plâng l-am iubit mai mult decât 
orice din cauza asta din datorie deşi a fost şi iubirea pentru 
Jason dar acum văd că n-am suferit de ajuns acum văd că 
trebuie să plătesc şi pentru păcatele voastre nu numai ale 
mele ce-aţi făcut ce păcate aţi aruncat voi ăştia oamenii 
nobili şi superiori pe capul meu sigur tu ai să le iei apărarea 
întotdeauna ai găsit scuze pentru ai tăi numai Jason e rău 
pentru că el e mai mult Bascomb decât Compson şi fiică-ta 
copilul meu fetiţa mea ea nu ea nici nu contează n-am avut 
noroc când eram fată am fost doar o Bascomb mi se 
spunea că nu există măsură de mijloc că o femeie sau este 
o doamnă sau nu e dar nici n-aş fi visat atunci când o 
tineam în braţe că o fată de-a mea ar fi putut să se lase 
parcă tu nu ştii ajunge să mă uit în ochii ei şi-ţi spun crezi 
poate c-o să-ţi spună ea dar ea nu spune nimic e ascunsă 
nici nu ştii cu cine ai de-a face ştiu eu c-a făcut nişte lucruri 
care eu nici moartă ştii că asta e dă-i înainte vorbeşte-l de 
rău pe Jason acuză-mă că eu l-am pus s-o spioneze ca şi 
cum asta ar fi o crimă şi fata ta are voie las' că ştiueucă 
nu-l iubeşti că vrei să-i găseşti mereu cusururi niciodată nu 
l-ai iubit da sigur râzi de el aşa cum ai făcut totdeauna şi cu 
Maury nu poţi să mă faci să sufăr mai mult decât m-au 
făcut copiii tăi şi lasă că mă duc şi eu şi Jason are să 
rămână singur fără nimeni care să ţină la el şi să-i ia 
apărarea în fiecare zi mă uit la el şi mi-e groază c-am să 
văd că se dă pe faţă în el sângele Compsonilor şi soră-sa 
care o şterge în fiecare zi să se întâlnească cu cum îi spui 
tu atunci înseamnă că l-ai văzut măcar lasă-mă şi pe mine 


să încerc să văd cine e nu din curiozitate nici n-aş suporta 
să-l văd în ochi pentru tine să te apăr pe tine dar poţi să te 
pui cu sângele vicios nici nu mă laşi să încerc să stăm cu 
toţii aşa cu braţele încrucişate şi ea în timpul ăsta nu numai 
că-ţi târăşte numele în noroi dar şi ce exemplu pentru copiii 
tăi Jason trebuie să mă laşi să plec nu mai pot să suport 
lasă-mă să-l iau pe Jason şi tu ţine-ţi-i pe ceilalţi nu sunt 
carne din carnea mea cum e el nişte străini nimic din mine 
mi-e şi frică de ei pot să-l iau pe Jason şi să mă duc unde-oi 
vedea cu ochii să nu ne mai ştie nimeni am să cad în 
genunchi să mă rog pentru iertarea păcatelor mele ca el să 
scape de blestemul ăsta să încerc să uit că ceilalţi au fost 
vreodată. 

Dacă atunci fusese pentru trei sferturi, acuma n-au mai 
rămas mai mult de zece minute. Un autobuz tocmai plecase 
şi se şi strânseseră să-l aştepte pe următorul. Am întrebat, 
dar nu ştia dacă avea să mai plece vreunul înainte de 
douăsprezece pentru că vedeţi şi dumneavoastră cursele 
astea interurbane. Aşa că întâi a mai venit un troleibuz. M- 
am urcat. Simţeai că e amiază. Mă întreb dacă chiar şi 
minerii în măruntaiele pământului. Din cauza asta şi 
sirenele: pentru că oamenii care cu sudoarea frunţii, şi dacă 
te ţii departe de sudoarea frunţii nu mai auzi sirenele şi în 
opt minute eşti la Boston departe de sudoarea frunţii. Tata 
spunea că omul este suma nenorocirilor sale. Într-o zi ai 
putea să crezi că şi nenorocirea oboseşte, dar atunci timpul 
este nenorocirea ta spunea tata. Un pescăruş de un fir 
nevăzut legat prin spaţiu. Îţi porţi simbolul neîmplinirii tale 
în eternitate. Atunci aripile sunt mai mari spunea tata dar 
cine poate să cânte la harpă. 

Imi auzeam ceasul ori de câte ori se oprea troleibuzul, 
dar nu des începuseră să mănânce Cine ar şti să cânte la 
A mânca ocupaţia asta să mănânci înlăuntrul tău şi spaţiul 
spaţiul şi timpul amestecate Stomacul care spune amiază 
creierul care spune ora mâncării Perfect mă întreb cât e 
ceasul şi ce-i cu asta. Coborau. Troleibuzul nu se mai oprea 
atât de des, obligaţia de a mânca îl golise. 

Pe urmă era trecute. M-am dat jos şi am stat un timp în 


umbra mea şi după un timp a venit un autobuz şi m-am 
urcat şi m-am întors la autogara interurbană. Unul tocmai 
pleca şi mi-am găsit un loc la fereastră şi autobuzul a pornit 
şi am privit cum se destrăma parcă în şesul mlăştinos şi 
apoi în copaci. Din când în când vedeam râul şi mă 
gândeam ce bine trebuie să fie pentru ei acolo la New 
London dacă vremea şi schiful lui Gerald alunecând solemn 
în dimineaţa licăritoare şi mă întrebam ce o mai fi vrând 
acuma baba de-mi trimisese un bilet înainte de ora zece 
dimineaţa. Ce fotografie a lui Gerald şi eu să fiu unul dintre 
cei din Da/ton Ames oh azbest Quentin a ucis fundal. 
Una cu multe fete. Femeile au întotdeauna vocea lui pe 
deasupra sporovăielilor glasul care sufla o afinitate cu 
răul, cu credinţa că nu poţi să ai încredere în nicio femeie, 
dar şi că unii bărbaţi sunt prea naivi să se apere singuri. 
Nişte fete oarecare. Verişoare de departe şi prietene de ale 
familiei pe care calitatea lor de simple cunoştinţe le 
învestise cu un fel de obligaţie de rudenie noblesse oblige. 
Şi ea stând acolo spunându-ne de faţă cu ele ce ruşine că 
Gerald mogştenise întreaga frumuseţe a familiei pentru că 
un bărbat nici n-are nevoie să fie frumos, e mai bine chiar 
fără asta dar dacă nu e frumoasă o fată e pur şi simplu 
pierdută. Povestindu-ne despre femeile lui Gerald pe un 
Quentin l-a împuşcat pe Herbert i-a împuşcat vocea 
prin duşumeaua camerei lui Caddy ton aprobator plin de 
satisfacţie. „Când împlinise şaptesprezece ani i-am spus 
într-o zi: «Ce păcat să ai tu o gură ca asta asta ar fi la locul 
ei pe faţa unei fete», şi ce credeţi perde/e/e umflându-se 
înlăuntrul camerei în amurg peste mireasma de măr 
capul ei în amurg cu mâinile după cap aripile capotului 
glasul care sufla peste paradis veştmintele aruncate pe 
pat de nas deasupra măr c-a spus? la şaptesprezece ani, 
ţineţi minte. «Mamă», a spus, «chiar e foarte adesea.», ŞI 
el stând acolo în atitudinea lui regească privindu-le printre 
gene, două sau trei dintre ele. li zvâcneau ca nişte 
rândunele în zbor genele. Shreve spunea că el întotdeauna 
s-a Ai să ai grijă de Benjy şi de tata 

Cu cât vorbeşti mai puțin de Benjy şi de tata cu atât 


mai bine când te-ai gândit tu vreodată la ei Caddy 

Îmi promiţi 

Nu-ţi face griji pentru ei tu ai scăpat ce-ţi mai pasă 

Promite-mi sunt bolnavă trebuie să-mi promiți 
întrebat cine a scornit gluma asta dar adevărul este că ela 
considerat-o dintotdeauna pe doamna Bland o femeie 
remarcabil de bine conservată spunea că ea îl antrena pe 
Gerald să ajungă să seducă odată o ducesă. Ea când 
vorbea despre Shreve îi spunea grăsunul acela din Canada 
de două ori a aranjat să mi se schimbe colegul de cameră 
fără măcar să mă întrebe pe mine, o dată să mă mut eu, O 
dată să 

A deschis uşa în penumbra amurgului. Faţa lui era ca o 
plăcintă cu dovleac. 

„Şi-aşa, am să-ţi spun un cald adio. Soarta crudă ne 
poate despărţi dar eu n-am să iubesc pe altul niciodată. 
Niciodată.” 

„Ce tot îndrugi acolo?” 

„Îndrug despre soarta cea crudă drapată în opt iarzi de 
mătase de culoarea caisei şi cu mai multe metale pe ea 
socotite la greutatea corpului decât un sclav de galere şi 
singura  proprietăreasă şi administratoare a  falusului 
peripatetic campion absolut al defunctei Confederații.” Mi-a 
povestit cum ea s-a dus la administrator să-l facă să-l mute 
pe el din apartamentul nostru şi cum administratorul fusese 
destul de meschin în încăpăţânarea lui ca să insiste să-l 
întrebe şi pe Shreve întâi. Atunci ea îi ceruse să-l cheme pe 
loc pe Shreve să termine odată şi el n-a vrut, aşa că mai 
târziu ea a fost de-a dreptul mojică cu Shreve. „Imi fac un 
punct de onoare să nu le vorbesc niciodată de rău pe 
femei”, a spus Shreve, „dar femeia asta e mai căţea decât 
orice altă doamnă din statele astea suverane sau din 
dominioanele lor.” Şi acum Scrisoarea pe masă la- 
ndemână, să comandăm orhidee parfumate colorate Dac-ar 
şti ea că am trecut aproape pe sub ferestre ştiind că e- 
acolo şi nu Scumpă doamnă n-am avut încă prilejul să iau 
cunoştinţă de comunicarea dumneavoastră însă vă rog 
dinainte să mă iertaţi pentru astăzi sau ieri şi mâine sau ori 


Dacă mai ţin bine minte acuma urmează aceea cu Gerald 
care îşi îmbrânceşte negrul pe scară în jos şi cum negrul se 
roagă să i se dea voie să se înscrie la seminarul teologic ca 
să fie aproape de domnişorul poponete gerald şi Cum a 
alergat tot drumul până la gară pe lângă trăsură cu lacrimi 
în ochi când poponetele gerald a plecat de-abia aştept să 
vină la rând aia cu soţul care lucra la fierăstraie care s-a 
înfiinţat la uşa bucătăriei cu o puşcă şi cum a coborât 
Gerald şi i-a rupt puşca în două şi i-a dat bucăţile îndărăt şi 
şi-a şters mâinile pe o batistă de mătase a aruncat batista 
în sobă pe asta n-am auzit-o decât de două ori 

împuşcat prin Te-am văzut intrând aici aşa că am 
profitat de ocazie ia o ţigară de foi şi am venit m-am gândit 
să ne cunoaştem mai bine 

Mulţumesc nu fumez 

Nu lucrurile trebuie să se mai fi schimbat pe acolo de la 
vremea mea te supără dacă fumez eu 

Poftim 

Mulţumesc am auzit o grămadă cred că mama dumitale 
n-are să se supere dacă arunc chibritul în spatele 
paravanului nu o grămadă de lucruri despre dumneata 
Candace vorbea tot timpul despre dumneata acolo la saline 
eram chiar gelos îmi spuneam cine-o mai fi şi Quentin ăsta 
oricum trebuie să văd cum arată animalul ăsta pentru că 
mă prinsesem foarte tare înţelegi cum am dat cu ochii de 
fetiţa asta n-am de ce să ţi-o ascund nici nu-mi trecea prin 
cap că vorbea despre frate-său n-ar fi vorbit mai mult 
despre dumneata dacă ai fi fost singurul bărbat din lume 
sau soţ nici de departe nu te-ai răzgândit să iei o ţigară 

Nu fumez 

Atunci nu mai insist cu toate că e o buruiană de soi mă 
costă douăzeci şi cinci de dolari suta de bucăţi preţ angro 
un prieten de-al meu din Havana mda îmi închipui că s-au 
schimbat mult de tot lucrurile pe-acolo tot îmi spuneam că 
trebuie să fac o vizită dar n-am mai ajuns am intrat în horă 
de mai bine de zece ani nu pot să-mi permit să lipsesc de la 
bancă în timpul studenţiei omu-şi mai schimbă obişnuinţele 
multe din chestiile care ţi se păreau aşa de importante 


când erai boboc înţelegi povesteşte-mi şi mie cum mai stau 
lucrurile pe-acolo 

N-am să le spun tatii şi mamei dacă la asta te referi 

N-ai să le spui n-ai să oh vasăzică la asta te gândeşti dar 
crede-mă că puţin îmi pasă dacă le spui sau nu înţelegi că 
un lucru ca ăsta un ghinion dar nu-i o crimă n-am fost nici 
primul nici ultimul am avut ghinion pur şi simplu dumneata 
ai fi putut fi mai norocos 

Minţi 

Ţine-ţi firea nu vreau deloc să te fac să spui un lucru pe 
care n-ai fi vrut nu-i cu supărare bineînţeles că era de 
aşteptat ca un tânăr ca dumneata să ia un lucru ca ăsta 
mai în tragic decât ai s-o faci dumneata singur peste vreo 
cinci ani 

Nu văd decât un singur fel în care se poate gândi despre 
unul care trişează nu cred că la Harvard ar putea să mă 
facă să-mi schimb părerea 

Suntem mai grozavi ca la teatru ar fi trebuit să urmezi 
arta dramatică ei ai dreptate nu-i nicio nevoie să le spui 
mortul de la groapă nu se mai întoarce nu-i aşa n-o să 
lăsăm un lucru de nimic ca ăsta să intervină între noi doi 
dumneata îmi placi Quentin îmi place prestanţa dumitale 
nu semeni deloc cu ţărănoii ăştia îmi pare foarte bine că ai 
posibilitatea să porneşti frumos în viaţă i-am promis mamei 
dumitale că am să-l ajut pe Jason dar aş vrea să-ţi dau şi 
dumitale o mână de ajutor Jason ar duce-o la fel de bine şi 
aici dar pentru un tânăr ca dumneata nu-i niciun fel de 
viitor într-o groapă ca asta 

Mulţumesc rămâi la Jason el ţi se potriveşte mai bine 
decât aş putea-o face eu 

Îmi pare rău de chestia aia dar un tinerel neumblat cum 
eram eu pe vremea aia şi n-am avut o mamă ca a voastră 
care să mă înveţe subtilităţile astea ar însemna să o faci să 
sufere pe degeaba dacă i-ai spune da ai dreptate nu-i 
nevoie bineînţeles că vreau să spun că nici lui Candace 

Am spus nu mamei şi tatii 

la ascultă uită-te niţel la mine cât crezi c-ai putea să te 
pui cu mine 


Nici n-ar fi nevoie prea mult timp dacă tot aşa ai învăţat 
şi să te baţi n-ai decât să încerci şi-ai să vezi 

Mă ţingăule unde vrei s-ajungi 

Încearcă şi-ai să vezi unde 

Dumnezeule ţigara ce-ar spune mama dumitale dac-ar 
vedea o arsură pe consolă tocmai la vreme uite ce Quentin 
să n-ajungem să facem un lucru pe care pe urmă să-l 
regretăm amândoi dumneata îmi placi te-am simpatizat de 
cum te-am văzut zic trebuie să fie un tip al dracului de 
reuşit oricine ar fi altminteri Candace n-ar face atâta caz de 
el ascultă-mă uite sunt zece ani de când mă descurc în 
viaţă lucrurile nu au chiar atât de mare importanţă ai să 
vezi şi dumneata atunci dumneata şi cu mine trebuie să ne 
înţelegem şi în chestia asta ca băieţii bătrânei Harvard şi 
aşa mai departe cred că nici n-aş mai recunoaşte locurile 
pe-acolo dar e locul cel mai bun din lume pentru un tânăr 
acolo am să-i trimit şi pe băieţii mei ei au să aibă şanse mai 
bune decât am avut eu stai unde te duci să stăm şi noi de 
vorbă puţin aşa sunt tinerii le intră câte o idee în cap dar eu 
îi înţeleg aşa se şi cuvine cât eşti la şcoală ţi se formează 
caracterul e bine pentru tradiţia şcolii dar mai târziu când 
iese în lume are să trebuiască să pună mâna pe ce-i al lui 
cum poate mai bine pentru că are să vadă că fiecare face 
exact acelaşi lucru şi-i dă dracului pe toţi ceilalţi haide să 
ne strângem mâna şi să lăsăm morţii cu morţii de dragul 
mamei dumitale gândeşte-te la sănătatea ei haide dă-mi 
mâna uite uită-te la ea parcă acuma a ieşit din mănăstire 
uite nicio cută nici măcar n-a fost împăturită uite 

Du-te dracului cu banii dumitale 

Nu nu haide acuma fac şi eu parte din familie ce ştiu eu 
cum sunt tinerii au o grămadă de chestii personale şi e 
totdeauna greu să-l convingi pe bătrân să scuipe banii eu 
să nu ştiu n-am fost şi eu acolo şi nici măcar prea de 
demult dar acuma m-am însurat şi eu la casa mea mai ales 
acolo haide nu fi prost ascultă-mă când o s-avem timp să 
stăm de vorbă ca oamenii am să-ţi povestesc o chestie cu o 
văduvioară dincolo în oraş 

Am auzit şi de asta ţine-ţi dracului banii 


Să zicem că-i vorba de un împrumut atunci închide şi 
dumneata ochii un moment şi-ai să fii cu cincizeci 

Nu pune mâna pe mine mai bine ia-ţi ţigara de pe 
consolă 

N-ai decât să le spui atunci şi să te duci dracului şi ai să 
vezi ce-ai câştigat cu asta dacă n-ai fi un tâmpit ai fi înţeles 
că-i am prea bine la mână ca să mai poată vreun idiot de 
frate cu capul în nori care se crede cine ştie ce Galahad mi- 
a povestit mama dumitale despre voi nişte exaltaţi intră a 
intră draga mea Quentin şi cu mine ne-am împrietenit 
acuma vorbeam şi noi despre Harvard pe mine mă căutai 
nu te rabdă inima să stai departe de bătrânul eh 

Du-te o clipă Herbert vreau să vorbesc cu Quentin 

Intră intră te rog să ciocnim şi noi un păhărel ca între 
prieteni tocmai îi spuneam lui Quentin 

Lasă Herbert du-te puţin 

Foarte bine e normal ca tu şi cu frăţiorul să vreţi să staţi 
puţin liniştiţi 

la-ţi mai bine ţigara de pe consolă 

Ai dreptate ca de obicei dragul meu bine atunci o iau din 
loc lasă-i să-ţi mai comande cât mai pot s-o facă nu Quentin 
de poimâine încolo are să fie numai cum i-o da voie 
bătrânul nu-i aşa draga mea ia dă-mi tu un pupic păpuşico 

O lasă acuma las-o pentru poimâine 

Am să-ţi iau dobândă atunci vezi nu-l lăsa pe Quentin să 
se ambaleze ă propos Quentin ţi-am spus-o pe-aia cu tipul 
care avea un papagal şi ce s-a întâmplat cu el o poveste 
tristă să-mi aduci aminte să ţi-o spun să te gândeşti şi tu la 
ea ei la revedere pe curând dragii mei 

Şi-aşa 

Şi-aşa 

Ce mai vrei acuma 

Nimic 

lar te amesteci în treburile mele nu ţi-a ajuns astă-vară 

Caddy tu ai febră Eşti bolnavă ce boală-i asta 

Sunt şi eu bolnavă. N-am pe cine să-ntreb 

I-am împuşcat vocea prin 

Nu cu canalia asta Caddy 


Din loc în loc râul licărea printre tot felul de lucruri în lică- 
riri legănătoare, de-a lungul amiezii şi după. Mult după 
aceea, deşi trecusem pe lângă locul unde el lopăta încă 
majestuos în susul curentului sub privirile lui Dumnezeu 
zeilor. Mai bine. Zeilor. În Boston Massachusetts şi 
Dumnezeu ar fi o persoană de nimic. Sau poate doarnu un 
soţ. Lopeţile ude clipind pe măsură ce se îndepărta în 
ocheade strălucitoare şi palme feminine. Adulator. 
Linguşitor fără un soţ l-ar ignora şi pe Dumnezeu. Canalia 
asta, Caddy Râul a mai licărit mai departe după un cot al 
şoselei. 

Sunt bolnavă trebuie să-mi promiți 

Bolnavă ce boală-i asta 

Bolnavă pur şi simplu nu pot să-ntreb încă pe nimeni 
promite-mi îmi promiți 

Dacă e nevoie să aibă cineva grijă de ei e din cauza 
ta ce boală-i asta Sub fereastră am auzit autobuzul 
plecând spre gară, pentru trenul de 8,10. Să-i aducă pe 
verişori. Capete. Crescând cu fiecare cap dar fără frizeri. 
Manichiuriste. Am avut odată un cal pursânge. În grajd, da, 
dar odată îmblânzit un mieluşel. Quentin le-a împuşcat 
toate vocile prin duşumeaua camerei lui Caddy 

Autobuzul s-a oprit. Am coborât chiar în centrul umbrei 
mele. Drumul traversa calea ferată. Într-o cabană de lemn 
era un bătrân care mânca ceva dintr-o pungă, pe urmă nu 
s-a mai auzit nici autobuzul. Drumul intra printre copaci 
unde trebuia să fi fost umbră, dar frunzişul de iunie din 
Noua Anglie nu mult mai des decât e în aprilie acasă în 
Mississippi. Se vedea un coş de fabrică. l-am întors spatele, 
călcându-mi umbra în picioare în praf. Uneori era un lucru 
înfricoşător în mine noaptea puteam să-l văd rânjind la 
mine îl vedeam prin ei rânjind la mine prin chipurile lor 
acuma s-a dus şi mi-e rău 

Caddy 

Nu mă atinge promite-mi 

Dacă eşti bolnavă nu poți 

Ba da pot după asta totul are să fie bine nu mai 
contează atunci nu-i lăsa să-l trimită la Jackson îmi 


promiţi 

Iti promit Caddy Caddy 

Nu mă atinge nu mă atinge 

Cum arată asta Caddy 

Ce 

Asta care rânjeşte la tine asta prin chipurile lor 

Mai vedeam încă hornul. Acolo trebuie să fi fost şi apa, 
curgând către mare şi către grotele liniştite. Aveau să se 
rostogolească liniştite, şi când El avea să spună Treziţi-vă 
doar fiarele de călcat. Când Versh şi cu mine plecam la 
vânătoare pe câte o zi întreagă nu luam cu noi de mâncare, 
şi pe la douăsprezece mi se făcea foame. Mi-era foame 
până pe la unu, şi pe urmă dintr-odată uitam până şi că-mi 
fusese foame. Fel/inarele coboară pe deal pe urmă am 
auzit automobilul coborând dealul. Bratul fotoliului plat 
rece lustruit sub fruntea mea închipuind forma 
fotoliului mărul aplecându-se peste capul meu peste 
paradis veştmintele de nas văzute Ai febră am simţit de 
ieri dogoreşti ca o sobă. 

Nu mă atinge. 

Caddy nu poţi să faci asta dacă eşti bolnavă. Canalia 
asta. 

Trebuie să mă mărit cu cineva. Pe urmă mi-au spus că 
osul trebuie frânt din nou 

In sfârşit am ajuns să nu mai văd hornul. Drumul mergea 
pe lângă un zid. Nişte pomi se aplecau peste zid, spulberaţi 
în lumina de soare. Piatra era rece. Chiar mergând pe lângă 
ea doar puteai să-i simţi răceala. Doar că la noi acasă nu-i 
ca pe aici. Era ceva în aer, simţeam mergând pur şi simplu 
dintr-un loc într-altul. Un fel de fertilitate liniştită şi intensă 
care-ţi potolea parcă şi foamea de pâine. Revărsându-se în 
jurul tău, fără să se preocupe să mai mângâie fiecare piatră 
nenorocită. Ca un fel de expedient pentru ca destul verde 
să se poată răspândi printre copaci şi chiar şi albastrul 
depărtărilor nu himera aceea somptuoasă mi-au spus osul 
are să trebuiască tras şi frânt iarăşi şi în mine a 
început să se mişte Ha Ha Ha şi am început să asud. Ce 
importanţă are ştiu ce înseamnă să-ți rupi piciorul nu-i 


nimic doar c-o să trebuiască să mai stau în casă asta-i 
tot şi-mi amorţțiseră fălcile şi gura mea spunând Stai 
Stai niţel prin vălul de sudoare ha ha ha printre dinți şi 
tata dracu’ să-l ia pe calul ăla dracu’ să-l ia pe calul 
ăla. Stai e vina mea. Trecea în fiecare dimineață pe 
lângă gard cu un coş în brațe spre bucătărie şi-şi 
aluneca bățul pe gard în fiecare dimineaţă m-am târât 
până la fereastră cu ghips cu tot şi-l pândeam cu o 
bucată de cărbune Dilsey a spus ai să te nenoroceşti n- 
ai minte nici patru zile de când ti l-ai rupt. Stai am să 
mă obişnuiesc cu el numaidecât aşteaptă doar o clipă 
am să 

Chiar şi sunetele se pierdeau parcă în aerul acesta, ca şi 
cum aerul s-ar fi uzat după ce purtase sunetele atâta 
vreme. Lătratul unui câine se aude mai departe decât un 
tren, în orice caz pe întuneric. Şi glasul unor oameni. Al 
negrilor. Louis Hatcher nici măcar nu-şi folosea cornul deşi 
îl avea întotdeauna la el ca şi lanterna lui veche. l-am spus: 
„Louis, când ţi-ai curăţat ultima oară lanterna?” 

„De curând am curăţat-o. Ţii minte când s-au revărsat 
apele şi i-au luat pe ăia de dincolo? Chiar în ziua aia am 
curăţat-o. Baba mea şi cu mine stăteam la foc în noaptea 
aia şi ea zice: «Louis, ce te faci dacă vin apele alea până 
aici la noi?» şi eu zic: «Chiar. Hai să m-apuc să-mi curăţ 
lanterna.» Aşa că mi-am curăţat-o chiar în noaptea aia.” 

„Dar inundația aia a fost departe, în Pennsylvania”, am 
spus. „N-ar fi putut să ajungă până aici, la noi.” 

„Aşa spui dumneata”, a spus Louis. „Apa poate să vină 
să inunde în Jefferson cum poate şi în Pennsylvania. Tocmai 
ăia care spun că apa nu poate s-ajungă pân-aici sus, pe ăia- 
i vezi într-o zi cocoţaţi pe acoperiş.” 

„Şi tu şi cu Martha aţi ieşit afară în noaptea aia?” 

„Am ieşit. Mi-am curăţat lanterna şi eu şi cu Martha ne- 
am suit în noaptea aia tocmai pe deal, acolo în spatele 
cimitirului. Şi dac-aş fi ştiut de un deal mai mare, ne-am fi 
dus acolo direct.” 

„Şi de atunci nu ţi-ai mai curăţat lanterna” 

„De ce s-o curăţ dacă nu-i nicio nevoie?” 


„Adică, dacă nu mai e nicio inundație?” 

„De aia de atunci ne-a scăpat destul de bine.” 

„Ei lasă, moş Louis”, i-am spus. 

„Lasă dumneata, domnule. Dumneata n-ai decât să faci 
cum te-oi pricepe dumneata, lasă-mă pe mine să fac cum 
mă taie capul. Dacă mie mi-ajunge ca să scap de apă să-mi 
frec lanterna asta, de ce să mă cert cu alţii.” 

„Moş Louis nici n-ar putea să prindă nimic dac-ar avea o 
lanternă care să-i lumineze”, a spus Versh. 

„Eu vânam oposumi pe-aicea, băiete, când lu’ taică-tu îi 
dădeau cu gaz în cap ca să-i omoare păduchii”, a spus 
Louis. „Şi nu numai că-i vânam, da-i şi prindeam.” 

„Asta aşa-i”, a spus Versh. „Eu cred că moş Louis a prins 
mai mulţi oposumi decât oricine de pe-aici.” 

„Te cred”, a spus Louis. „Am destulă lumină ca să vadă 
oposumii cât le trebuie. Nu l-am auzit niciodată pe niciunul 
să se plângă. Haide, acuma. Gata. Hopa. Haide, mă câine.” 
Şi rămâneam printre frunzele uscate care foşneau uşor în 
respiraţia tăcută a aşteptării noastre şi în răsuflarea înceată 
a pământului şi a acelui octombrie fără vânt, şi mirosul 
rânced al lanternei duhnind în aerul înţepător, ascultând 
câinii şi ecourile glasului lui Louis murind în depărtare. Nu 
vorbea niciodată tare, şi cu toate acestea în nopţile liniştite 
îl auzeam de pe verandă. Când îşi chema câinii glasul îi 
răsuna la fel de tare ca şi cornul pe care-l purta atârnat de 
umăr şi nu-l folosea niciodată, doar că mai clar, mai 
melodios, ca şi cum vocea lui ar fi fost o parte a întunericu- 
lui şi a tăcerii, încolăcindu-se să iasă, încolăcindu-se să 
intre iarăşi în ea. Huhuuu. Huhuuu. Huhuuuu. Trebuie să 
mă mărit cu cineva 

Au fost foarte mulți Caddy 

Nu ştiu prea multi ai să ai grijă de Benjy şi de tata 

Atunci nu ştii al cui e el ştie 

Nu mă atinge ai să ai grijă de Benjy şi de tata 

Am început să simt apa înainte de a fi ajuns la pod. Podul 
era de piatră cenuşie, năpădită de licheni, pătată de 
umezeală îndelungată pe unde se agăţase muşchiul. Sub el 
apa era limpede şi liniştită în umbră, şopotind şi clipocind 


pe lângă piatră în vârtejuri tot mai pierdute de cer rotitor 
Caddy canalia asta 

Trebuie să mă mărit cu cineva Versh mi-a povestit 
despre un om care s-a mutilat singur. S-a dus în pădure şi 
acolo a făcut-o cu un brici, aşezat într-un şanţ. Un brici rupt, 
şi le-a aruncat peste umăr dintr-o singură mişcare şi şuvoiul 
zvâcnitor de sânge curgându-i spre spate drept. Dar nu 
asta. Nu să nu le mai ai. Să nu le fi avut niciodată asta e 
atunci aş fi putut spune O asta Asta-i chinezărie Eu nu ştiu 
chinezeşte. Şi tata spunea asta din cauză că eşti virgin: nu- 
nţelegi? Femeile nu sunt niciodată virgine. Puritatea este o 
stare negativă şi deci contrarie naturii. Natura este cea 
care te face să suferi nu Caddy şi eu am spus Astea sunt 
vorbe şi el a spus Tot o vorbă e şi virginitatea şi eu am spus 
dumneata nu ştii. Nu poţi să ştii şi el a spus Ba da în 
momentul când ajungem să înţelegem asta tragedia trece 
pe planul al doilea. 

Unde cădea umbra podului puteam să văd mult în adânc, 
dar nu chiar până la fund. Când laşi o frunză mult timp în 
apă după o vreme țesutul dispare şi doar fibrele delicate 
legănându-se ca prin somn. Nu se ating una de alta, oricât 
de strâns îmbinate ar fi fost odinioară. Şi poate că atunci 
când El va spune Treziţi-vă ochii vor ieşi şi ei să plutească, 
din liniştea adâncă şi din somn, să privească spre gloria 
Domnului. Şi după un timp au să iasă să plutească şi fiarele 
de călcat. Le-am ascuns sub pod la un capăt şi m-am întors 
şi m-am sprijinit de balustradă. 

Nu puteam să văd fundul dar vedeam mult în adânc în 
mişcarea apei înainte ca ochiul să se piardă, şi pe urmă am 
văzut o umbră plutind ca o săgeată groasă iscându-se din 
firul curentului. Musculiţele intrau şi ieşeau din umbra 
podului chiar la suprafaţa apei. Dac-ar putea să mai 
existe un iad dincolo de asta: flacăra limpede noi doi 
mai mult decât morți. Atunci n-ai să mă mai ai decât 
pe mine atunci numai pe mine atunci noi doi în 
stigmatizarea şi oroarea de dincolo de flacăra limpede 
Săgeata a crescut fără să se mişte, apoi cu un zvâcnet 
grăbit păstrăvul a tras o muscă sub suprafaţa apei cu un fel 


de delicateţe gigantică asemenea unui elefant culegând de 
jos o alună. Vârtejul tot mai larg a alunecat în jos pe firul 
curentului şi pe urmă am văzut iarăşi săgeata cu botul în 
curent, legănându-se uşor odată cu mişcările apei peste 
care zburau şi planau musculiţe. Numai; tu şi cu mine 
atunci în mijlocul damnărilor şi oroarei împrejmuiţi de 
flacăra limpede 

Păstrăvul rămăsese suspendat pe apă, delicat şi imobil 
printre umbrele tremurătoare. Trei băieţi cu undiţe au păşit 
pe pod şi ne-am sprijinit cu toţii de balustradă să privim 
păstrăvul. II ştiau, păstrăvul acesta. Era un personaj de 
legendă prin partea locului. 

„De douăzeci şi cinci de ani toţi încearcă să prindă 
păstrăvul ăsta. E o prăvălie în Boston care oferă o undiţă de 
douăzeci şi cinci de dolari cui l-o prinde.” 

„Şi atunci de ce nu-l prindeţi voi? N-aţi vrea să aveţi o un- 
diţă de douăzeci şi cinci de dolari?” 

„Ba da”, mi-au spus. Se sprijineau de balustradă privind 
în apă la păstrăv. „Te cred c-aş vrea”, a spus unul. 

„Eu n-aş lua undiţa”, a spus al doilea. „Eu aş lua banii.” 

„Vezi că poate că nu te lasă”, a spus primul. „Pe cât că te 
obligă să iei undiţa.” 

„Atunci o vând.” 

„N-ai să iei douăzeci şi cinci de dolari pe ea.” 

„O să iau şi eu cât s-o putea. Tot peştii ăia îi prind cu 
undiţa asta ca şi cu aia de douăzeci şi cinci de dolari.” Pe 
urmă au mai discutat ce-or să facă cu douăzeci şi cinci de 
dolari. Vorbeau toţi deodată cu glasuri insistente şi 
contradictorii şi nerăbdătoare, făcând din irealitate o 
posibilitate, pe urmă o probabilitate, pe urmă un fapt 
necontestat, aşa cum fac oamenii când dorinţele le devin 
vorbe. 

„Eu îmi cumpăr un cal şi o căruţă”, a spus cel de-al 
doilea. 

„Vezi să nu-ţi ajungă”, au spus ceilalţi. 

„Mi-ajung. Ştiu eu de unde să cumpăr cu douăzeci şi cinci 
de dolari. Il ştiu şi pe omul care mi le-ar vinde.” 

„Cine-i ăsta?” 


„Ce-ţi pasă cine-i. Vorba e că pot să cumpăr cu douăzeci 
şi cinci de dolari.” 

„Ei”, au spus ceilalţi. „Habar n-are. Vorbeşte şi el ca să n- 
adoarmă.” 

„Asta s-o credeţi voi”, a spus băiatul. Ei au continuat să-l 
ia peste picior, dar el n-a mai spus nimic. Se sprijinea de 
balustradă privind în apă la păstrăvul pe care-l şi cheltuise, 
şi dintr-odată acrimonia, conflictul au pierit din glasurile lor, 
ca şi cum pentru ei ar fi fost adevărat că prinsese peştele 
şi-şi cumpărase calul şi căruţa, împărtăşindu-se şi ei din 
trăsătura aceea a adulţilor care pot fi convinşi de orice prin 
asumarea unei superiorităţi tăcute. Îmi închipui că oamenii, 
care se uzează ei înşişi şi se uzează unii pe ceilalţi atât de 
mult prin cuvinte, sunt cel puţin consecvenţi când atribuie 
înţelepciune unor buze tăcute, şi o vreme i-am simţit pe 
ceilalţi doi căutând febril vreun mijloc cu care să-i facă faţă, 
prin care să-l frustreze de calul şi căruţa lui. 

„Pe undiţa aia n-ai putea să iei douăzeci şi cinci de 
dolari”, a spus primul. „Pe cât că n-ai să iei.” 

„Da' nici n-a prins păstrăvul ăsta”, a spus deodată cel de 
al treilea şi atunci amândoi au strigat: 

„Păi da, ce-ţi spuneam? Cum îl cheamă pe omul ăla? 
Spune dacă poţi. Nici nu există un om ca ăsta.” 

„la mai tăceţi din gură”, a spus al doilea. „Uite-aici. Uite 
că vine iar.” S-au aplecat iar peste balustradă, nemişcaţi, 
identici, şi undiţele li se înclinau zvelte în lumina amurgului, 
şi ele identice. Păstrăvul s-a ridicat în apă fără nicio grabă, 
o umbră tremurătoare căpătând treptat contururi; şi iarăşi 
micul vârtej s-a destrămat încetişor în josul curentului. 
„Tii”, a murmurat primul. 

„Nici nu încercăm să-l mai prindem”, a spus. „Acum ne 
uităm numai la tipii din Boston care vin aici să-ncerce să-l 
prindă.” 

„Asta e singurul peşte din iazul ăsta?” 

„Da. l-a gonit pe toţi ăilalţi. Locul cel mai bun de pescuit 
pe aici e colo jos la Vârtej.” 

„Nu, nu acolo”, a spus al doilea. „De două ori mai bine e 
la moara lui Bigelow.” Pe urmă s-au mai certat un timp ca 


să stabilească unde era locul cel mai bun de pescuit şi apoi 
au tăcut cu toţii deodată ca să pândească păstrăvul cum 
saltă iar la suprafaţă şi cum vârtejul spart al apei mai suge 
ceva din cer. l-am întrebat cât mai e până la oraşul cel mai 
apropiat. Mi-au spus. 

„Dar linia cea mai directă de autobuz e pe-aici”, mi-a 
spus al doilea, arătând cu degetul în jos pe şosea. „Unde 
vreţi să mergeţi?” 

„Nicăieri. Mă plimb şi eu.” 

„Sunteţi de la colegiu?” 

„Da. E vreo fabrică pe aici prin oraş?” 

„Fabrică?” S-au uitat la mine. 

„Nu”, a spus a doilea. „Nu pe-aici.” Mi-au privit hainele. 
„Căutaţi de lucru?” 

„Ce spuneţi atunci de moara lui Bigelow?” a spus al 
treilea. „Şi aia-i tot o fabrică.” 

„Fabrică, pe dracu'. Dânsu' întreabă de o fabrică ca 
lumea.” 

„Una care să aibă şi o sirenă”, am spus. „N-am auzit 
sirena de ora unu încă.” 

„A”, a spus al doilea. „E un orologiu la catedrala 
reformată. Vedeţi acolo cât e ceasul. N-aveţi ceas la lanţu' 
ăla?” 

„L-am spart azi-dimineaţă.” Le-am arătat ceasul. L-au 
examinat cu toată gravitatea. 

„Mai merge încă”, a spus al doilea. „Cât să coste un ceas 
ca ăsta?” 

„E un dar”, am spus. „Mi l-a dat tata când am terminat 
liceul.” 

„Nu cumva sunteţi canadian?” a spus al treilea. Avea pă- 
rul roşu. 

„Canadian?” 

„N-are accent de canadian”, a spus al doilea. „l-am auzit 
vorbind pe canadieni. Vorbeşte ca actorii de la trupele de 
revistă.” 

„Ce faci?” a spus al treilea „Nu ţi-e teamă că te 
pocneşte?” 

„Pe mine?” 


„Ai spus că vorbeşte ca unu' de culoare.” 

„la mai lasă-mă-n pace”, a spus al doilea. „Vedeţi turnul 
catedralei când urcați pe dealul ăla de-acolo.” 

Le-am mulţumit. „Noroc la pescuit. Numai să nu vă mai 
legaţi de bietul păstrăv bătrân. Ar merita să-l lăsaţi în 
pace.” 

„Nu s-a născut omul care să prindă peştele ăsta”, a spus 
primul. Se sprijineau de balustradă privind în jos în apă, 
cele trei undiţe ale lor ţesând trei fire oblice de foc galben 
în soare. Am mers peste umbra mea, călcând-o în picioare 
din nou în umbra bălţată a copacilor. Drumul făcea un ocol, 
îndepărtându-se în sus de malul râului. Traversa dealul, pe 
urmă cobora şerpuind, ducându-ţi ochiul, gândul tot mai 
departe sub un tunel verde nemişcat, şi turnul pătrat 
deasupra copacilor şi ochiul rotund al ceasului, dar destul 
de departe. M-am aşezat pe marginea drumului. larba era 
deasă, îmi ajungea până la glezne. Umbrele erau nemişcate 
pe drum, ca şi cum ar fi fost desenate cu creioane de soare 
înclinate. Însă fusese doar un tren, şi după un timp s-a stins 
dincolo de copaci sunetul lui prelung, şi pe urmă am putut 
să-mi aud ceasul şi trenul îndepărtându-se, ca şi cum ar fi 
călătorit printr-o altă lună sau o altă vară undeva, grăbindu- 
se tot mai departe sub pescăruşul suspendat, trecând cum 
trec toate. În afară de Gerald. Şi demn pe deasupra, 
lopătând singuratic prin această amiază, străbătând cu 
lopeţile lui amiaza, aerul prelung şi scânteietor ca într-o 
apoteoză, urcând într-o infinitate somnolentă unde să nu 
mai fie decât el şi cu pescăruşul, unul înspăimântător de 
nemişcat, celălalt în ritmul neîntrerupt al efortului, 
încovoindu-şi trupul, îndepărtându-şi-l într-un fel de inerție, 
şi lumea din jur strivită sub umbrele lor în soare. Caddy 
canalia asta canalia asta Caddy 

Glasurile lor au venit peste deal şi cele trei undiţe zvelte 
ca nişte mănunchiuri legănate de foc tremurător. Când au 
trecut pe lângă mine m-au privit fără să-şi încetinească 
paşii. 

„Ei”, le-am spus. „Nu-l văd.” 

„Nici n-am încercat să-l prindem”, a spus primul. „Peştele 


ăsta nu poţi să-l prinzi.” 

„Acolo-i ceasul”, a spus al doilea arătându-mi cu mâna. 
„Când ajungeţi mai aproape puteţi să vedeţi cât e ceasul.” 

„Da”, am spus. „Tocmai.” M-am ridicat în picioare. 
„Mergeţi în oraş?” 

„Mergem la Vârtej să dăm la peşte”, a spus primul. 

„La Vârtej nu poţi să prinzi nimic”, a spus al doilea. 

„Tu ai vrea să te duci la moară, să faci baie cu toţi ăia şi 
să speriaţi tot peştele.” 

„La Vârtej n-ai să prinzi niciun peşte.” 

„N-o să prindem nicăieri dacă mai stăm aici”, a spus al 
treilea. 

„Nu ştiu ce tot îi daţi zor cu Vârtejul”, a spus al doilea. 
„Acolo nu prindeţi nimic.” 

„N-ai decât să nu vii”, a spus primul. „Ce, te-a legat 
cineva de mine?” 

„Haide mai bine la moară să ne scăldăm”, a spus al 
treilea. 

„Eu merg la Vârtej să pescuiesc”, a spus primul. „Voi n- 
aveţi decât să faceţi ce vreţi.” 

„la spune, de când n-ai mai auzit pe cineva c-a prins 
vreun peşte la Vârtej?” a spus al doilea către al treilea. 

„Hai mai bine la moară să înotăm”, a spus al treilea. 
Turnul se lăsa încet printre copaci, cu faţa rotundă a 
ceasului încă destul de departe. Am intrat în umbra 
fremătătoare. Am ajuns la o livadă, roză şi albă. Era plină 
de albine; le auzeam din drum. 

„Haide mai bine la moară să înotăm”, a spus al treilea. 
Mai încolo de livadă se făcea o cărare. Cel de al treilea şi-a 
încetinit paşii şi s-a oprit. Primul a mers mai departe, şi 
pete de soare îi alunecau pe băţul undiţei peste umăr şi în 
jos pe cămaşă, pe spate. „Haideţi”, a spus al treilea. Cel de 
al doilea s-a oprit şi el. De ce trebuie să te măriți 
neapărat Caddy 

Vrei să-ți spun crezi că dacă am să spun n-are să mai 
fie 

„Hai la moară”, a spus. „Vino şi tu.” 

Primul a mers mai departe. Era în picioarele goale, 


mergea fără zgomot, păşind mai uşor decât frunzele în 
praful subţire. In livadă albinele se auzeau ca un vânt, o 
undă de foşnet prinsă parcă sub un descântec, într-un 
crescendo susţinut. Cărarea şerpuia pe lângă zid, trecea 
dincolo presărată cu flori, pierzându-se printre pomi. 
Soarele cădea în raze oblice, rare, intense. Fluturi galbeni 
pâlpâiau prin umbră ca petele de lumină în soare. 

„De ce ţii să te duci la Vârtej?” a spus al doilea. „Poţi să 
pescuieşti şi la moară dacă vrei neapărat.” 

„Lasă-l”, a spus la treilea. Se uitau după primul. Lumina 
soarelui îi aluneca întretăiat peste umeri legănându-i-se în 
mers, sclipind de-a lungul undiţei ca nişte furnici gălbui. 

„Kenny”, a spus al doilea. Spune-i tatii vrei Da vreau 
sunt cel care l-am procreat pe tata eu l-am inventat l- 
am creat pe el Spune-i-o n-are să se poată pentru că el 
va spune n-am fost şi pe urmă tu şi cu mine pentru că- 
ti iubeşti propria creatură a 

„Haide odată”, a spus băiatul. „Aia au şi ajuns.” Se uitau 
după primul. „Mda”, au spus deodată, „n-ai decât să te 
duci, băiatul lui mămica. Dacă vii să-noţi poate că ţi se udă 
părul şi atunci mănânci bătaie.” Au luat-o pe cărare şi s-au 
dus, cu fluturii galbeni rotindu-se în jurul lor în umbra 
zidului. 

asta pentru că nu există nimic altceva cred că există 
şi altceva dar s-ar putea să nu existe şi atunci eu Ai să 
vezi că până şi nedreptatea nu e chiar atât de 
importantă cât iţi închipui tu Nu-mi dădea nicio atenţie, 
cu fălcile strânse, în profil, cu faţa puţin întoarsă într-o 
parte sub pălăria zdrenţuită. 

„De ce nu te duci cu ei să înotaţi?” i-am spus. canalia 
asta Caddy 

Voiai să te iei la bătaie cu el nu 

Un mincinos şi un escroc Caddy l-au dat afară din 
club l-au prins trişând la cărți l-au trimis la Coventry l- 
au prins trişând în perioada examenelor şi l-au dat 
afară 

Şi ce-i cu asta doar n-am să joc cărți cu el 

„iți place să pescuieşti mai mult decât să înoţi?” i-am 


spus. Zumzetul albinelor scăzuse, dar era încă susţinut, ca 
şi cum, în loc să se stingă în tăcere, tăcerea creştea doar 
între noi aşa cum creşte o apă. Drumul făcea iarăşi o curbă 
şi acuma era o stradă printre nişte peluze umbroase şi case 
albe. Canalia asta Caddy gândeşte-te la Benjy şi la tata 
să faci una ca asta nu la mine 

La ce altceva mă gândesc crezi că m-am gândit la alt 
Băiatul a ieşit de pe stradă. A sărit peste un gard de lemn 
fără să se uite înapoi şi a traversat peluza până la un copac 
şi-a lăsat jos undiţa şi s-a suit în copac până la furca 
crengilor şi s-a aşezat acolo, cu spatele spre drum şi lumina 
bălţată a soarelui imobilă în sfârşit pe cămaşa lui albă. 
Crezi că m-am gândit nu mai pot nici măcar să plâng 
am murit de anul trecut ti-am spus am murit dar nici 
nu ştiam atunci ce spuneam nu mai ştiu ce spuneam 
Câteodată în august acolo acasă sunt unele zile ca asta, 
aerul este subţire şi intens ca acum, şi e ceva trist şi 
nostalgic şi cunoscut. Omul e suma experienţelor climatice 
spunea tata. Omul este suma a tot ce pofteşti. O problemă 
a unor proprietăţi impure dusă cu efort până la nimicul 
invariabil: partidă remiză între dorinţă şi un pumn de 
ţărână. Dar acuma ştiu am murit îti spun 

Dar atunci de ce trebuie ascultă putem să fugim tu şi 
cu Benjy şi cu mine undeva unde să nu ne ştie nimeni 
Şareta era trasă de un cal alb, copitele îi tropăiau în praful 
subţire, roţile ca un păienjeniş într-un murmur subţire şi 
uscat rostogolindu-se în susul dealului sub un şal unduitor 
de frunze. Ulm. Nu: ellum. Ellum. 

Cu ce bani cu banii tăi de şcoală pentru care au 
vândut pajiştea ca să poți tu să te duci la Harvard nu 
vezi trebuie să termini acuma dacă nu termini el 
rămâne chiar fără nimic 

Vândut pajiştea Cămaşa albă îi era nemişcată în furca 
pomului, în umbra tremurătoare. Roţile erau ca un 
păienjeniş. Sub adâncitura şaretei copitele în tropot rapid şi 
continuu ca mişcările unei doamne care brodează, 
descrescând fără să progreseze ca o figură pe o scenă 
turnantă scoasă repede din vederea spectatorilor. Strada 


făcea iarăşi o cotitură. Vedeam turnul alb, aserţiunea 
rotundă, stupidă a ceasului. Vânaut pajiştea 

Tata moare într-un an aşa spun ei dacă mai bea şi 
are să bea întruna nu se poate opri de când eu de când 
vara trecută şi atunci au să-l trimită pe Benjy la 
Jackson nu pot să plâng nu mai pot nici să plâng o clipă 
ea s-a oprit în prag şi în clipa următoare el o trăgea de 
rochie şi urla vocea lui răsuna ca un ciocan de la un 
perete la altul în valuri şi ea se strânsese la perete tot 
mai mică fata ei albă ochii ei înfundați cu degetul 
parcă înăuntru până când el a împins-o afară din 
cameră vocea lui ca un ciocan răsunând ca şi cum 
odată pornită nu s-ar mai fi putut opri ca şi cum n-ar fi 
încăput în tăcere urlând 

Când deschideai uşa suna un clopoțel, dar numai o 
singură dată, ascuţit şi limpede în obscuritatea cuminte de 
deasupra uşii ca şi cum ar fi fost potrivit şi reglat să scoată 
acel unic sunet mic limpede astfel încât clopoţelul să nu se 
tocească şi nici să nu fie necesară investiţia unei prea mari 
cantităţi de tăcere ca să se restabilească atunci când 
deschideai uşa în mireasma caldă proaspătă de brutărie; o 
fetiţă murdară cu ochii ca ai unui ursuleţ de pluş şi două 
codițe negre lucioase. 

„Salut, mititico.” Faţa îi era ca o ceaşcă de lapte stropită 
cu cafea în pustietatea aceasta dulceagă, caldă. „Nu-i 
nimeni aici?” 

Dar s-a mărginit să mă privească până s-a deschis o uşă 
şi a venit patroana. Pe deasupra tejghelei unde erau şirurile 
de forme crocante în spatele geamului faţa ei curată 
cenuşie, părul lins şi rărit pe craniul ei curat cenuşiu, 
ochelarii cu rame curate cenuşii plutind apropiindu-se ca 
ceva tras pe o sârmă, ca maşina de înregistrat a unei 
casieriţe într-o prăvălie. Semăna cu o bibliotecară. Ceva 
care trăieşte printre rafturi prăfuite cu certitudini ordonate 
şi de mult divorţate de realitate, secătuindu-se liniştite, ca 
şi cum un suflu din aerul acesta care vede cum se 
îndeplinesc nedreptăţile. 

„Două din astea, vă rog, doamnă.” 


A scos de sub tejghea o bucată de ziar tăiată pătrat, a 
pus-o pe tejghea şi a luat brioşele. Fetiţa le urmărea cu 
ochii ei liniştiţi şi care nu clipeau, ca două afine, plutind 
nemişcate într-o ceaşcă de cafea slabă. Ţara pieilor roşii 
patria macaronarilor. Pândind brioşele, mâinile curate 
cenuşii, un cerc lat de aur pe arătătorul stâng ţinut acolo de 
încheietura noduroasă albăstruie. 

„Le coaceţi chiar dumneavoastră singură, doamnă?” 

„Domnule?” a spus. Doar atât. Domnule? Ca la teatru. 
Domnule? „Cinci cenți. Altceva mai doriţi?” 

„Nu, doamnă. Eu nu. Domnişoara doreşte ceva.” Nu era 
destul de înaltă să poată vedea pe deasupra vitrinei, aşa că 
s-a dus până la colţul tejghelei să se uite la fetiţă. 

„Dumneavoastră aţi venit cu ea?” 

„Nu, doamnă. Era aici când am intrat.” 

„Păcătoasă mică”, a spus. A ieşit de după tejghea, însă 
nu a atins-o pe fetiţă. „Ai băgat ceva prin buzunare?” 

„Nici n-are buzunare”, am spus. „Nu făcea nimica rău. 
Şedea aici şi vă aştepta.” 

„Atunci de ce n-a sunat clopoţelul?” M-a privit sever. Îi 
mai lipsea un mănunchi de nuieluşe, o tablă neagră în 
spate 2 x 2 = 5. „Ascunde pe sub rochie şi nici n-apuci să-ţi 
dai seama. Cum de-ai intrat aici, fetiţo?” 

Fetiţa n-a spus nimic. A privit-o pe femeie, pe urmă mi-a 
aruncat o privire neagră fugară şi s-a întors apoi iar spre 
femeie. „Străinii ăştia”, a spus femeia. „Cum o fi intrat de 
n-a sunat clopoţelul?” 

„A intrat când am deschis eu uşa”, am spus. „A sunat o 
singură dată pentru noi amândoi. Oricum, n-ajunge până la 
tejghea să ia ceva. Nici nu cred c-ar face-o. Nu-i aşa, 
surioară?” Fetiţa m-a privit, contemplativă, tainică „Ce vrei? 
Pâine?” 

Şi-a întins pumnul. L-a desfăcut să arate o monedă de 
cinci cenți, jilavă şi murdară, murdărie jilavă încrustată în 
palmă. Umedă şi caldă îi simţeam mirosul vag metalic. 

„Aveţi o pâine de cinci cenți, doamnă?” 

A scos de sub tejghea o bucată de ziar tăiată pătrat, a 
pus-o pe tejghea şi a înfăşurat o pâine în ea. Am pus 


moneda fetiţei şi încă una pe tejghea. „Şi încă o brioşă din 
astea, doamnă, vă rog.” 

A mai scos o brioşă din vitrină. „Daţi-mi, vă rog, 
pachetul”, a spus. I l-am dat şi ea l-a desfăcut, a pus cea de 
a treia brioşă înăuntru şi a făcut pachetul la loc, a luat 
banii, a căutat două monede de un cent în buzunarul 
şorţului şi mi le-a întins. Le-am dat fetiţei. Şi-a strâns 
degetele peste ele, umede şi calde, ca nişte viermi. 

„Vreţi să i-o daţi ei, brioşa asta?” a spus femeia 

„Da, doamnă”, i-am spus. „Îmi închipui că mirosul ăsta 
bun de brutărie de aici de la dumneavoastră îi face şi ei 
poftă cum îmi face şi mie.” 

Am luat cele două pachete şi i-am dat fetiţei pâinea, şi 
între timp femeia, toată cenuşie ca oţelul, ne urmărea din 
spatele tejghelei cu o certitudine rece. „Aşteptaţi o clipă”, a 
spus. S-a dus în spatele prăvăliei. Uşa s-a deschis iarăşi şi 
s-a închis. Fetiţa mă pândea strângându-şi pâinea pe 
rochiţa murdară. 

„Cum te cheamă?” am spus. Şi-a luat ochii de pe mine, 
dar a rămas nemişcată. Nici nu părea să respire. Femeia s-a 
întors. Avea ceva ciudat în mână îl ducea de parcă ar fi fost 
un şoarece mort. 

„Ţine”, a spus. Fetiţa a privit-o. „la-o, hai”, a spus femeia 
împungând aerul cu ea spre fetiţă. „N-arată prea grozav, 
dar îmi închipui că n-o să-ţi pese de asta când o mănânci. 
Haide, ia-o, n-o să-mi pierd timpul cu tine toată ziua.” 
Copilul a luat-o fără s-o slăbească din ochi. Femeia şi-a 
şters mâinile pe şort. „Trebuie să văd ce-i cu clopoţelul”, a 
spus. S-a dus la uşă şi a smucit-o. Clopoţelul a sunat o 
singură dată, slab, limpede, invizibil. Noi ne-am îndreptat 
spre uşă şi spre spatele atent al femeii. 

„Mulţumim pentru prăjitură”, i-am spus. 

„Străinii ăştia”, a spus ea privind concentrată în sus spre 
întunericul de unde sunase clopoţelul. „Ascultă-mă pe mine 
şi ţine-te cât mai departe de ei, tinere.” 

„Da, doamnă”, am spus. „Hai, surioară.” Am ieşit. „vă 
mulţumesc, doamnă.” 

A împins uşa, pe urmă a deschis-o iar smucind-o, făcând 


clopoţelul să-şi scoată sunetul lui unic, tainic. „Străinii 
ăştia”, a spus privind în sus spre clopoțel. 

Noi ne-am dus. „Ei”, am spus, „ce-ai spune de-o 
îngheţată?” Işi mânca prăjitura stafidită. „lţi place 
îngheţata?” Mi-a aruncat o privire neagră, tăcută, 
mestecând înainte. „Haide.” 

Am ajuns la cofetărie şi am comandat îngheţată. N-a vrut 
să lase pâinea din braţe. „De ce n-o laşi pe masă, să poţi 
să-ţi mănânci îngheţata?” am spus şi am încercat să i-o iau 
din braţe. Dar a strâns-o la piept, mestecându-şi îngheţata 
ca şi cum ar fi fost o caramelă moale. Prăjitura din care 
muşcase era pe masă. Şi-a mâncat îngheţata fără să se 
întrerupă o clipă, apoi s-a apucat iar de prăjitură, privind 
vitrina cu dulciuri. Mi-am terminat-o şi eu pe a mea şi am 
plecat din cofetărie. 

„Unde stai?” am spus. 

O şaretă, cea cu calul alb. Numai că doctorul Peabody e 
gras. O sută cincizeci de kilograme. Trebuie să te agăţi bine 
când mergi cu el în trăsură. Copii. E mai uşor să mergi pe 
jos decât să te agăţi aşa. A; fost la doctor ai fost Caddy 

N-am nevoie să mă duc nu pot să întreb acuma după 
aceea are să fie totul în regulă nu mai contează atunci 

Pentru că femeile atât de delicate atât de tainice spunea 
tata. Un echilibru delicat de murdărie periodică cumpănit 
de la o lună plină şi până la următoarea. Lunile spunea el 
pline şi aurii cum e luna plină în perioada recoltei şoldurile 
coapsele ei. Afară afară din ele întotdeauna numai dacă. 
Galbene. Ca tălpile picioarelor când ai mers mult. Şi pe 
urmă când ştii că un bărbat că toate aceste tainice şi 
imperioase ascunse. Că toate acestea înlăuntrul lor dau 
forma unei suavităţi exterioare aşteptând doar o atingere 
ca să. Putrefacţie lichidă ca nişte resturi năclăite plutind ca 
un cauciuc decolorat umplut flasc şi cu mirosul de caprifoi 
amestecat peste tot. 

„Nu trebuie să duci pâinea acasă?” 

Mă privea. Mesteca liniştită, fără să se întrerupă; la 
intervale regulate o contracție uşoară îi aluneca pe gât în 
jos. Mi-am desfăcut pachetul şi i-am dat o brioşă. „La 


revedere”, am spus. 

Am mers mai departe. Pe urmă m-am uitat înapoi. Venea 
după mine. „Pe aici stai?” N-a spus nimic. Mergea alături de 
mine, îmi ajungea până la cot, mâncând. Am mers amândoi 
mai departe. Era linişte, aproape nimeni pe stradă mirosul 
de caprifoi amestecat peste tot Ar fi trebuit să-mi fi 
spus ea nu să mă lase să stau acolo pe scară auzind 
cum se trânteşte în amurg uşa ei auzindu-l pe Benjy 
cum plângea încă la masa de seară avea să trebuiască 
să coboare atunci cu mirosul caprifoiului amestecat 
peste tot Am ajuns la colţ. 

„Ei, eu o iau pe aici”, i-am spus. „La revedere”. S-a oprit 
şi ea. Şi-a înghiţit ultima bucăţică de prăjitură şi s-a apucat 
de brioşă, privindu-mă în timp ce muşca din ea. „La 
revedere”, am spus. Am pornit-o în jos pe stradă şi m-am 
oprit din nou numai când am ajuns la primul colţ. 

„Pe unde stai?” am spus. „In partea asta?” Am arătat în 
josul străzii. Mă privea fără să clipească. „Pe acolo stai? 
Pariez că stai pe lângă gară, unde sunt trenurile. Nu-i aşa?” 
Se uita la mine, senină şi tainică, mestecând înainte. Strada 
era pustie şi într-o parte şi în cealaltă, cu peluze liniştite şi 
case curăţele printre copaci, însă pustie, decât acolo în 
spatele nostru. Ne-am întors şi am pornit-o înapoi. Doi 
bărbaţi şedeau pe scaune în faţa unei prăvălii. 

„N-o cunoaşteţi cumva pe fetiţa asta? Se ţine după mine 
şi nu pot să aflu de la ea pe unde stă.” 

Şi-au mutat privirile de pe mine pe ea. 

„Trebuie să fie vreuna din familiile astea noi de italieni”, 
a spus unul din ei. Era îmbrăcat într-o redingotă uzată. „Am 
mai văzut-o. Cum te cheamă, fetiţo?” S-a uitat la ei o 
vreme, întunecată, însă fălcile nu i se opreau nicio clipă din 
mestecat. A înghiţit fără să se oprească din mestecat. 

„Poate nu ştie englezeşte”, a spus celălalt. 

„Au trimis-o după pâine”, am spus. „Trebuie să ştie totuşi 
să lege două vorbe.” 

„Cum îl cheamă pe tăticul tău?” a spus primul. „Pete? 
Joe? Poate-l cheamă John, nu?” Ea a mai muşcat o dată din 
brioşă. 


„Ce să fac eu cu ea?” am spus. „Se ţine după mine. Şi eu 
trebuie să mă întorc la Boston.” 

„Sunteţi de la colegiu?” 

„Da, domnule. Şi trebuie să mă întorc.” 

„Aţi putea să vă duceţi mai în susul străzii şi să i-o daţi în 
grijă lui Anse. Trebuie să fie unde se închiriază trăsurile. 
Poliţaiul.” 

„Cred c-aşa am să fac”, am spus. „Până la urmă mă 
descurc eu cu ea într-un fel. Vă mulţumesc foarte mult. 
Haide, fetiţo.” 

Am luat-o în susul străzii, pe partea unde era umbră, 
unde umbra neregulată a fațadelor se întindea încet, de-a 
curmezişul străzii. Am ajuns la staţia de închiriat trăsuri. 
Poliţaiul nu era acolo. Un bărbat aşezat pe un scaun 
rezemat doar în două picioare în uşa largă, joasă, unde 
bătea o briză întunecoasă răcoroasă cu miros de amoniac 
printre şirurile de boxe ale trăsurilor m-a sfătuit să întreb la 
poştă. Nici el n-o cunoştea. 

„Pe străinii ăştia nu pot să-i deosebesc unul de altul. 
Duceţi-vă dincolo de calea ferată unde stau ăştia, poate o 
cunosc ei.” 

Ne-am dus la poştă. Era înapoi, în josul străzii. Bărbatul în 
redingotă îşi desfăcea un ziar. 

„Anse tocmai a plecat cu maşina”, a spus. „Mai bine 
duceţi-vă dincolo de gară, pe lângă casele alea de pe malul 
râului. Acolo sigur c-o ştie cineva” 

„Aşa o să trebuiască să fac”, am spus. „Hai.” Ea şi-a 
împins ultima bucăţică de brioşă în gură şi a înghiţit-o. „Mai 
vrei una?” am spus. M-a privit mestecând, avea ochii negri 
prietenoşi, fără să clipească. Am scos celelalte brioşe, i-am 
dat ei una şi am muşcat şi eu din cealaltă. Am întrebat pe 
cineva unde-i gara şi mi-a arătat. „Hai, surioară.” 

Am ajuns la gară şi am traversat calea ferată spre râu. 
Era acolo şi un pod peste râu şi o stradă cu case de lemn 
înghesuite una-ntr-alta pe lângă apă şi parcă dându-se 
înapoi înspre râu. O stradă sărăcăcioasă, dar cu un aer 
eterogen şi viu în acelaşi timp. În mijlocul unui loc viran 
împrejmuit cu un gard de scânduri boante şi cu goluri între 


ele era o trăsurică veche hodorogită şi o casă coşcovită 
unde la o fereastră de sus atârna un veştmânt roz aprins. 

„Cam aşa e casa ta?” am spus. Mă privea pe deasupra 
brioşei. „Asta e?” am spus arătând cu mâna. Mesteca fără 
să-mi răspundă, dar mi s-a părut că discern ceva afirmativ, 
o consimţire, chiar dacă nu prea entuziastă, în aerul ei. 
„Asta?” am spus. „Vino cu mine, atunci.” Am intrat pe 
poarta dărăpănată. Am privit-o peste umăr. „Aici?” am 
spus. „Seamănă cu casa ta?” 

A dat din cap repede, privindu-mă, muşcând din 
semiluna jilavă a pâinii. Am mers înainte. O cărare cu 
lespezi sparte, multe din ele lipsă şi printre care se iţeau 
fire de iarbă tânără aspră ducea până la peronul ruinat din 
faţa intrării. In toată casa nu se vedea nicio mişcare, doar 
veştmântul cel roz atârnând la fereastră în aerul nemişcat. 
Era o sonerie cu mâner de porțelan agăţat la capătul a vreo 
doi metri de fir, dar am renunţat să mai trag de el şi am 
bătut. Fetiţa îşi băgase acuma o bucată de coajă de pâine 
pieziş în gura care îi mesteca înainte. 

O femeie a deschis uşa. Mi-a aruncat o privire, apoi a 
spus ceva repede pe italieneşte fetiţei, cu inflexiuni 
suitoare în glas, apoi o pauză interogativă. l-a vorbit iarăşi, 
şi fetiţa o privea doar pe deasupra cojii de pâine, 
împingându-şi-o în gură cu mâna ei murdară. 

„Zice că locuieşte aici”, am spus. „Am întâlnit-o jos, în 
oraş. E pâinea dumneavoastră?” 

„Eu nu englezeşte”, a spus femeia. l-a spus iarăşi ceva 
fetiţei. Fetiţa se uita la ea. 

„Nu stă aici?” am spus. Am arătat cu mâna spre fetiţă, 
apoi spre ea, apoi spre uşă. Femeia a clătinat din cap. A 
spus ceva repede. A venit până la capătul verandei şi a 
arătat în josul străzii, vorbind mereu în vremea asta. 

Am clătinat şi eu din cap, energic. „Veniţi să-mi arătaţi”, 
am spus. Am luat-o de braţ, arătându-i cu mâna spre drum. 
Vorbea grăbită, arătând şi ea. „Veniţi să-mi arătaţi”, am 
spus, încercând s-o trag în jos pe trepte. 

„Si, si”, a spus, trăgându-se înapoi, arătându-mi mereu 
spre ce-o fi vrut să-mi arate. Am dat şi eu din cap. 


„Mulţumesc. Multumesc. Multumesc.” Am coborât 
treptele şi m-am îndreptat spre poartă, fără să alerg, dar 
mergând foarte repede. Am ajuns la poartă şi m-am oprit şi 
am privit-o un timp. Îşi terminase bucata de coajă şi mă fixa 
cu privirea ei negricioasă, prietenoasă. Femeia se oprise pe 
peronul de la intrare şi ne pândea. 

„Haide, atunci”, am spus. „Mai devreme sau mai târziu 
ne descurcăm noi.” 

Mergea lângă mine, îmi venea exact până la cot. Am 
mers mai departe. Casele păreau toate pustii. Nu se vedea 
nici ţipenie. Aerul acela de încordare, ca şi cum şi-ar ţine 
respiraţia, pe care-l au casele părăsite. Dar nu se putea să 
fie toate părăsite. Toate odăile astea diferite, dacă ai fi 
putut numai să le dai la o parte pereţii dintr-o singură 
mişcare. Doamnă, fetiţa dumneavoastră, vă rog. Nu. 
Doamnă, fetița dumneavoastră, pentru numele lui 
Dumnezeu. Mergea în acelaşi pas cu mine, îmi ajungea de- 
abia până la cot, cu cozile ei strâns împletite, lucioase, şi pe 
urmă ultima casă a trecut pe lângă noi şi drumul făcea o 
cotitură pierzându-se dincolo de un zid, ţinându-se mai 
departe pe lângă râu. Femeia tocmai ieşea pe poarta 
dărăpăânată, cu un şal aruncat peste cap şi pe care şi-l ţinea 
cu o mână sub bărbie. Drumul cotea mai departe, pustiu. 
Am scos un ban şi i l-am dat fetiţei. Douăzeci şi cinci de 
cenți. „La revedere, surioară”, am spus. Şi am luat-o la 
fugă. 

Alergam repede, fără să privesc îndărăt. Chiar înainte de 
cotitură m-am uitat peste umăr. Rămăsese în drum, 
mititică, strângându-şi pâinea peste rochita murdară, cu 
ochii ei negricioşi şi nemişcaţi şi care nu ştiau să clipească. 
Am fugit mai departe. 

Din drum se făcea o ulicioară. Am luat-o pe ea şi după o 
vreme n-am mai fugit, mergeam doar repede acum. 
Şerpuia printre zidurile din spate ale unor case - case 
netencuite, cu aceleaşi vestminte în culori vesele, ţipătoare 
atârnate pe sfoară, un hambar ruinat, înecându-se treptat 
printre pomii unei livezi sufocaţi de buruieni, roz, albi şi 
murmurători în lumina soarelui şi printre albine. Am privit 


înapoi. Intrarea pe ulicioară era pustie. Am început să merg 
şi mai încet, şi umbra mea venea după mine târându-şi 
capul prin ierburile care îmbrăcau gardurile. 

Ulicioara se oprea într-un gard închis, se pierdea prin 
iarbă până nu mai era decât o cărăruie abia croită în iarba 
proaspătă. Am sărit gardul, am dat într-o pădurice, am 
trecut prin ea şi am ajuns la un alt zid şi am mers pe lângă 
el cu umbra venindu-mi acuma în spate. În locurile unde 
aici era viţă sălbatecă şi iederă, acasă ar fi fost caprifoi. 
Urcând, urcând mai ales în amurg când ploua, cu mirosul 
de caprifoi amestecat peste tot ca şi cum n-ar fi fost destul 
şi aşa, nu destul, nu de nesuportat De ce l-ai lăsat atunci 
să te sărute sărute 

Nu l-am lăsat l-am silit s-o facă simțind cum urcă 
furia în mine Ce mai spui de asta? Amprenta roşie a 
mâinii mele apărând pe fata ei ca şi cum ţi-ai fi aprins 
o lumină sub palmă şi ochii ei tot mai strălucitori 

Nu pentru un sărut te-am pălmuit. Braţele fetelor de 
cincisprezece ani spunea tata înghiți ca şi cum ai avea 
un os de peşte în gât ce-i cu tine şi Caddy de partea 
cealaltă a mesei şi care nu voia să se uite la mine. E 
pentru că i-ai permis unui nenorocit de golan din oraş 
de asta te-am pălmuit aşa ai făcut da acuma ai să spui 
că nici nu-ti pasă. Mâna mea roşie desprinzându-i-se de 
pe faţă. Ce mai spui de asta să-i zgării fața cu fire de 
iarbă împletite  intrându-i în carne  zgăriindu-i 
scrijelindu-i fata. Spune că nu-ți pasă hai spune 

Oricum eu nu m-am sărutat cu o putoare ca Natalie 
Zidul intra în umbră, şi apoi şi umbra mea o păcălisem iar. 
Uitasem de râul care şerpuia mai departe pe lângă drum. 
M-am căţărat pe zid. Şi pe urmă ea mă privea cum sar, 
strângându-şi pâinica peste rochiţă. 

Am rămas în iarbă şi ne-am privit unul pe altul un timp. 

„De ce nu mi-ai spus că stai prin partea asta?” Pâinea îi 
aluneca treptat din hârtie: ar fi avui nevoie de un alt 
pachet. „Bine, hai atunci să-mi araţi casa.” nu cu o 
putoare ca Natalie. Ploua auzeam ploaia pe acoperiş, 
suspinând prin pustietatea înaltă dulceagă a grajdului. 


Aici? atingând-o 

Nu acolo 

Acolo? nu ploua tare dar nu auzeam nimic decât 
acoperişul ca şi cum ar fi fost sângele meu sau sângele 
ei 

M-a împins în jos pe scară şi a fugit afară şi m-a lăsat 
singur Caddy a făcut asta 

Aici te-a durut când Caddy a fugit afară aici era 

Oh Mergea alături de mine îmi ajungea până la cot, 
creştetul ei cu părul lucios, pâinea alunecându-i din jurnal. 

„Dacă n-ajungi acasă repede n-are să-ţi mai rămână 
nimic din pâinea asta. Şi atunci ce-are să spună mămica?” 
Pe cât că pot să te ridic în braţe 

Nu poți sunt prea grea 

Caddy a fugit s-a dus în casă nu poti să vezi grajdul 
din casa noastră ai încercat vreodată să vezi grajdul 
din 

A fost vina ei m-a împins a fugit 

Pot să te ridic în braţe uite că pot 

Oh sângele ei sau sângele meu Oh Mergeam prin 
praful rar, picioarele noastre nu făceau niciun zgomot ca un 
cauciuc prin praful rărit unde creioanele soarelui se aplecau 
prelungi printre pomi. Şi auzeam apa iarăşi curgând grăbită 
şi paşnică în umbra tainică. 

„Dar departe mai stai. Eşti o fetiţă grozav de deşteaptă 
dacă poţi să mergi în oraş atât de departe de casă.” E ca și 
cum ai dansa aşezat ai dansat vreodată aşezat? 
Auzeam ploaia, un şoarece în pod, grajdul pustiu gol 
fără cai. Cum îl ţii când dansati îl ţii aşa 

O Doamne 

Eu aşa le tineam ai crezut poate că n-am destulă 
putere nu-i aşa 

O Doamne O Doamne 

Eu aşa le tineam ca să vreau să spun ai auzit ce-am 
spus am spus 

o doamne o doamne 

Drumul mergea mai departe tăcut şi pustiu, soarele tot 
mai înclinat. Codiţele ei micuţe ţepene erau legate la vârf 


cu bucăţi de cârpă stacojie. Un colţ de hârtie de ziar flutura 
încet în vânt în mersul ei şi un capăt al pâinii ieşea din 
pachet. M-am oprit. 

„Uite ce-i. Aici stai, pe drumul ăsta? N-am mai trecut pe 
lângă nicio casă de aproape o milă.” 

Mă privea, negricioasă, tainică, prietenoasă. 

„Unde stai tu, fetiţo? Nu cumva undeva înapoi, în oraş?” 

Undeva în pădure, dincolo de razele oblice sfâşiate şi 
rărite ale soarelui, se auzea o pasăre. 

„Tăticul tău trebuie să fie îngrijorat. N-ai să capeţi bătaie 
că nu te-ai întors acasă cu pâinea?” 

Păsărica a fluierat iar, nevăzută, un sunet lipsit de înţeles 
şi adânc, fără vreo inflexiune, întrerupt dintr-odată de parc- 
ar fi fost tăiat cu un cuţit, şi iarăşi, şi senzaţia apei, grăbită 
şi liniştită curgând peste locuri tainice, simțită doar, nu 
auzită nu văzută. 

„Ce dracu', surioară.” Cam jumătate din hârtia de ziar îi 
atârna acum moale. „N-are niciun rost s-o ţii în hârtia asta” 
Am smuls-o din jurul pâinii şi am aruncat-o pe jos, la 
marginea drumului. „Hai cu mine. Să ne întoarcem în oraş. 
O să mergem pe lângă râu.” 

Am ieşit din drum. Prin muşchi creşteau nişte flori mici 
decolorate şi senzaţia apei, mută, invizibilă. Wu aşa le 
tineam ca să vreau să spun aşa Ea se oprise în uşă 
privindu-mă cu mâinile în şolduri 

Tu m-ai împins a fost vina ta şi pe mine m-a durut 

Dansam aşezaţi Caddy pariez că nici nu ştie să 
danseze stând 

Termină termină odată cu asta 

Dar te scuturam doar pe rochie 

la-ți mâinile astea murdare de pe mine a fost vina ta 
tu m-ai împins nici nu vreau să te mai văd 

Nu-mi pasă ea ne privea n-ai decât să fii supărată a 
plecat Începeau să se audă ţipetele, plescăiturile; am văzut 
un trup cafeniu scânteind ud în soare o clipă. 

N-ai decât să fii supărată. Mi se udaseră cămaşa şi 
părul. Dincolo de acoperiş auzeam acuma acoperişul 
tare de tot o vedeam pe Natalie mergând prin grădină 


prin ploaie. Vaă-te sper c-ai să faci o pneumonie du-te 
acasă vaca dracului. Am sărit cât am putut mai violent 
în troaca porcilor noroiul m-a cuprins gălbui până la 
mijloc duhnind m-am zbătut tot mai adânc până când 
am căzut şi m-am rostogolit înăuntru „Îi auzi cum înoată, 
fetiţo? Şi eu aş vrea să înot.” Dac-aş avea timp. Când o să 
am timp. Imi auzeam ceasul, noroiul era mai cald decât 
ploaia putea îngrozitor. Ea era cu spatele spre mine am 
ocolit-o i-am ieşit în faţă. Ştii ce-am făcut? S-a întors 
cu spatele am ocolit-o să-i ies iar în fată ploaia 
strecurându-se în noroi udându-i corsajul prin rochie 
duhnea oribil. O strângeam în braţe asta făceam. Mi-a 
întors spatele am ocolit-o să-i ies în fată. O strângeam 
în brațe îti spun. 

Ce-mi pasă mie ce-i făceai 

Nu-ţi pasă nu-ți pasă am să te fac eu să-ți pese al 
dracului. M-a lovit peste mâini am aruncat cu noroi în 
ea cu mâna cealaltă nici nu simțeam loviturile umede 
ale mâinii ei mi-am şters noroiul de pe pantaloni l-am 
azvârlit peste trupul ei încordat zbătându-se auzind 
cum degetele ei imi zgârie fața dar nici nu simțeam 
chiar când am început să simt ploaia dulceagă pe buze 

Ei ne-au văzut din apă, de unde nu li se zăreau decât 
capetele şi umerii. Au ţipat şi unul dintre ei s-a ridicat pe 
vine şi a început să ţopăie printre ei. Parcă erau nişte 
castori, cu apa şiroindu-le pe bărbie şi ţipând. 

„la fata de-aici! Ce vii cu o fată aici? Plecaţi.” 

„Dar nu vă face nimic. Vrem numai să ne uităm la voi 
cum înotaţi.” 

S-au chircit în apă. Şi-au strâns capetele laolaltă 
pândindu-ne, pe urmă s-au răzleţit şi s-au năpustit spre noi, 
aruncând apă cu mâinile. Ne-am îndepărtat repede. 

„Staţi niţel, băieţi. Nu vă face nimic.” 

„Pleacă de-aici, Harvard!” Asta era cel de-al doilea dintre 
ei, cel cu calul şi căruţa, acolo la pod. „Daţi cu apă în ei, 
fraţilor!” 

„Să urcăm pe mal şi să-i aruncăm în apă”, a spus altul. 
„Mie nu mi-e frică de fete.” 


„Daţi cu apă-n ei!” S-au năpustit spre noi împroşcând apa 
în toate părţile. Ne-am tras înapoi. „Plecaţi de-aici!” 
zbierau. „Plecaţi de-aici!” 

Am plecat. Se strânseseră cu toţii chiar sub mal, şi 
capetele ude, lucioase, li se arătau în şir pe suprafaţa lucie 
a apei. Ne-am dus. „Aici nu-i de noi.” Soarele îşi trimitea 
razele tot mai oblice prin muşchi, ici şi colo, aproape de-a 
lungul pământului. „Săraca de tine, nu eşti decât o fetiţă.” 
Prin muşchi creşteau nişte floricele mici, niciodată nu 
văzusem flori atât de mici. „Eşti fetiţă. Săraca de tine.” O 
cărăruie se încovoia prin iarbă urmând firul apei. Pe urmă 
apa s-a liniştit iarăşi, întunecată, tăcută, grăbită. „Doar o 
fetiţă. Sărăcuţa de tine.” Zăceam amândoi în iarba udă 
gâfâind ploaia ca nişte alice reci pe spinarea mea. 
Acuma iţi pasă îți pasă doare 

Dumnezeule uite-n ce hal suntem scoală-te. Unde 
ploaia îmi atingea fruntea începuse să mă doară mâna 
mi s-a făcut roşie m-am şters sângeriu în ploaie. Te 
doare 

Sigur tu ce crezi 

Cât p-aci să-ți scot ochii cu ghearele Dumnezeule 
uite ce urât mirosim hai să-ncercăm să ne spălăm la 
cotul pârâului „Am ajuns iar în oraş, surioară. Acuma 
trebuie să te duci acasă. Eu mă duc la şcoală. Uite ce târziu 
s-a făcut. Te duci acasă, da?” Dar ea mă privea doar, cu 
privirea ei întunecată, tainică, prietenoasă, strângându-şi la 
piept pâinea acuma pe jumătate dezgolită din pachet. „S-a 
udat. Am crezut că ne-am ferit la timp.” Mi-am scos batista 
şi am încercat să şterg pâinea, dar a început să-i cadă 
coaja, aşa c-am renunţat. „S-o lăsăm să se usuce singură. 
Ţine-o aşa.” A ţinut-o aşa. Acum arăta ca şi cum ar fi 
muşcat şoarecii din ea. şi apa urcând urcând peste 
spinarea încovoiată noroiul cojindu-se şi urât mirositor 
urcând la suprafață pătând suprafața bolborositoare a 
apei ca grăsimea pe o sobă încinsă. Ji-am spus c-am să 
te fac să 

Ce-mi pasă mie ce faci tu 

Pe urmă i-am auzit fugind şi ne-am oprit şi ne-am uitat 


înapoi şi l-am văzut venind fugind pe cărare, umbrele 
orizontale zvâcnindu-i peste picioare. 

„Ce se mai grăbeşte. Să...” pe urmă am mai văzut unul, 
unul între două vârste alergând greoi, strângând în mână 
un băț, şi un băiat gol până la brâu şi care alerga ţinându-şi 
pantalonii cu o mână. 

„Uite-l pe Julio”, a spus fetiţa şi atunci i-am văzut faţa lui 
de italian şi ochii când a sărit pe mine. Ne-am rostogolit la 
pământ îşi zvâcnea mâinile spre faţa mea şi spunea ceva şi 
încerca să mă muşte, cred, şi pe urmă l-au ridicat de pe jos 
şi l-au ţinut gâfâind şi zbătându-se şi urlând şi-l ţineau de 
mână şi el încerca să dea cu picioarele în mine până când l- 
au târât înapoi. Fetiţa urla, strângându-şi pâinea cu 
amândouă mâinile. Băiatul pe jumătate gol se zbătea şi 
topăia în sus şi în jos, ţinându-şi pantalonii cu o mână şi 
cineva m-a ridicat de pe jos la vreme ca să văd încă unul 
gol puşcă în goană pe unde cărarea făcea acel cot liniştit şi 
schimbându-şi din plină fugă direcţia şi sărind în desiş cu 
hainele, ţepene ca nişte scânduri, în spinare. Julio se zbătea 
încă. Cel care mă ridicase în picioare a spus: „Ei, aşa. Am 
pus mâna pe tine.” Era în vestă, fără haină. Pe vestă aveao 
insignă metalică. În mâna cealaltă strângea un ciomag 
noduros, lustruit. 

„Dumneata eşti Anse, nu?” am spus. „Te-am căutat. Ce 
s-a întâmplat?” 

„Te avertizez că orice-ai spune poate fi folosit împotriva 
dumitale”, a spus. „Te afli în stare de arest.” 

„Îl omor”, a spus Julio. Se zbătea. ÎI ţineau doi oameni. 
Fetiţa urla fără să se întrerupă, strângând pâinea la piept. 
„Ai răpit-o pe soră-mea”, a spus Julio. „Inşfăcaţi-l, 
domnilor.” 

„Am răpit-o pe soră-sa?” am spus. „Păi cum aşa, eu 
am...” 

„Taci din gură”, a spus Anse. „Ai să te explici în faţa jude- 
cătorului.” 

„Răpit-o pe soră-sa?” am spus. Julio s-a smucit din 
braţele lor şi a sărit iar la mine, dar poliţaiul l-a prins din 
zbor şi s-au bătut între ei până când ceilalţi doi i-au 


imobilizat iarăşi mâinile. Anse i-a dat drumul gâfâind. 

„Mă veneticule”, a spus. „Mai că te-aş umfla şi pe tine, 
pentru atac şi molestare.” S-a întors iar spre mine. „Vii de 
bunăvoie sau trebuie să-ţi pun cătuşele?” 

„Vin de bunăvoie”, am spus. „Fac orice numai să dau 
peste cineva care... să fac ceva cu... Răpit-o pe soră-sa”, 
am spus. „Răpit-o pe...” 

„Te-am avertizat”, a spus Anse. „Te acuză de răpire cu 
premeditare. Hei, făceţi-o să tacă pe fetiţa asta.” 

„A”, am spus. Pe urmă am început să râd. Alţi doi băieţi 
cu capetele ude şi cu ochii rotunzi au ieşit din tufişuri, 
încheindu-şi cămăşile care se şi udaseră pe umeri şi braţe, 
şi eu încercam să mă opresc din râs dar nu reuşeam. 

„Fii atent, Anse. Asta sigur e nebun.” 

„M-mă opresc i-imediat”, am spus. „Nu-nu-numaidecât. 
Adineaori era ha ha ha”, am spus şi râdeam. „Lăsaţi-mă să 
stau jos niţel.” M-am aşezat şi ei se uitau la mine, şi fetiţa, 
cu faţa mânjită şi pâinea mugşcată în braţe, şi apa, grăbită şi 
paşnică, dincolo, sub nivelul cărării. După un timp râsul mi 
s-a stins. Însă din gâtlej îmi mai venea încă să râd, aşa cum 
îţi mai vine să icneşti chiar şi după ce ţi s-a golit stomacul 
de tot. 

„Haide, haide”, a spus Anse. „Vino-ţi în fire”. 

„Da”, am spus, şi-mi contractam gâtul. Vedeam un alt 
fluture galben ca un strop de soare scăpat deodată. După 
un timp n-a mai fost nevoie să-mi contractez gâtul atât de 
tare. M-am ridicat în picioare. „Sunt gata. Pe unde 
mergem?” 

Am luat-o pe cărare cu cei doi care-l supravegheau pe 
Julio şi fetiţa şi băieţii undeva în spatele nostru. Cărarea 
mergea de-a lungul râului până la pod. Am trecut dincolo şi 
am traversat calea ferată şi oamenii ieşeau în uşile caselor 
să se uite la noi şi mereu alţi băieţi ieşind ca din pământ 
până când, atunci când am ajuns în strada mare, formam o 
adevărată procesiune. În faţa cofetăriei era un automobil 
mare, dar nu l-am recunoscut decât când doamna Bland a 
spus: 

„la te uită, Quentin! Quentin Compson!” Pe urmă i-am 


văzut pe Gerald şi pe Spoade pe bancheta din spate, cu 
ceafa sprijinită de spătar. Şi pe Shreve. Pe cele două fete 
nu le cunoşteam. 

„Quentin Compson!” a spus doamna Bland. 

„Bună seara”, am spus scoţându-mi pălăria. „Mă aflu în 
stare de arest. Îmi pare rău că n-am apucat să citesc biletul 
dumneavoastră. V-a spus Shreve?” 

„In stare de arest?” a spus Shreve. „lertaţi-mă”, a spus. 
S-a ridicat de la locul lui, a trecut peste picioarele lor şi a 
ieşit din maşină. Era îmbrăcat în nişte pantaloni de caşa de- 
ai mei, îi veneau ca turnati. Nici nu-mi dădusem seama că-i 
uitasem. Nu-mi dădusem seama nici de câte bărbii avea 
doamna Bland. Fata cea mai drăguță era, bineînţeles, în 
faţă, alături de Gerald. Mă priveau amândouă prin voalete 
cu un fel de oroare delicată. „Cine-i arestat?” a spus 
Shreve. „Ce înseamnă asta, domnule?” 

„Gerald”, a spus doamna Bland. „Spune-le ăstora să 
plece de-aici. Tu urcă-te în maşină, Quentin.” 

Gerald a coborât. Spoade nu se mişcase de la locul lui. 

„Ce s-a întâmplat, domnule căpitan?” a spus el. „A furat 
ceva din vreun coteţ?” 

„Vă atrag atenţia”, a spus Anse. „Îl cunoaşteţi pe 
arestat?” 

„Dacă-l cunosc”, a spus Shreve. „Ascultă aici...” 

„Atunci veniţi şi dumneavoastră până la judecător. Vă 
opuneţi bunului mers al justiţiei. Haide cu mine.” M-a luat 
de braţ. i 

„Ei, bună seara”, am spus. „Imi pare bine că ne-am 
întâlnit. Regret că nu pot să mai stau cu dumneavoastră.” 

„Gerald”, a spus doamna Bland. 

„Un moment, domnule sergent”, a spus Gerald. 

„Vă atrag atenţia că-l împiedicaţi pe un om al legii să-şi 
facă datoria”, a spus Anse. „Dacă aveţi ceva de spus, puteţi 
veni la judecător şi acolo o să luaţi cunoştinţă de crima 
arestatului.” Am mers mai departe. O adevărată procesiune 
acuma, Anse şi cu mine în frunte. Îl auzeam povestindu-le 
despre ce era vorba, şi pe Spoade punând întrebări, şi apoi 
pe Julio care spunea ceva violent pe italieneşte şi m-am 


uitat peste umăr şi am văzut-o pe fetiţă stând pe marginea 
trotuarului şi uitându-se după mine cu privirea ei 
prietenoasă, de nepătruns. 

„Tu du-te acasă”, a strigat Julio la ea. „Te bat de te 
omor.” 

Am mers în jos pe stradă şi apoi am ajuns pe o mică 
peluză unde, mai retrasă din stradă, se afla o clădire de 
cărămidă cu un singur etaj vopsită în alb. Ne-am dus pe 
alee până la uşă, şi acolo Anse i-a oprit pe toţi în afară de 
noi şi le-a spus că trebuie să aştepte afară. Am intrat într-o 
cameră goală, care mirosea a tutun stătut. In mijlocul unei 
îngrădituri de lemn umplute cu nisip era o sobă de tablă, şi 
pe perete o hartă ştearsă de vreme şi planul unui oraş. In 
spatele unei mese cu lemnul zgâriat şi încărcată de hârtii, 
un bărbat cu o creastă de păr înfoiată cenușie ca oţelul ne 
privea pe deasupra unor ochelari cu rama de oţel. 

„L-aţi prins, da, Anse?” a spus. 

„L-am prins, domnule judecător.” 

A deschis un registru uriaş, l-a tras înspre el şi a muiat un 
toc murdar într-o călimară plină cu ceva care semăna a praf 
de cărbune. 

„Un moment, vă rog, domnule”, a spus Shreve. 

„Numele arestatului”, a spus judecătorul. | l-am spus. L-a 
scris în registru fără să se grăbească, cu peniţa scârţâindu-i 
cu o meticulozitate chinuitoare. 

„Un moment, domnule”, a spus Shreve. „Noi îl 
cunoaştem. Am...” 

„Linişte în sala de şedinţe”, a spus Anse. 

„Taci niţel din gură, băiete”, a spus Spoade. „Lasă-l să 
facă cum ştie el. Tot n-ai să-l convingi.” 

„Vârsta”, a spus judecătorul. l-am spus-o. A transcris şi 
asta, şi în timp ce scria îşi mişca buzele. „Ocupaţia”. l-am 
spus-o. „Student la Harvard, ai?” a spus. M-a privit, 
încovoindu-şi gâtul puţin ca să vadă pe deasupra 
ochelarilor. Avea ochii limpezi şi reci, ca ai unui ţap. „Ce-i 
cu dumneata, să vii aici să răpeşti copii?” 

„Asta-i nebunie curată, domnule judecător”, a spus 
Shreve. „Cine spune că băiatul ăsta a răpit vreun...” 


Julio s-a zbătut violent. „Nebunie?” a spus. „Ce, nu l-am 
prins eu? Nu l-am văzut eu cu ochii mei...” 

„Minţi”, a spus Shreve. „N-ai văzut...” 

„Linişte, linişte”, a spus Anse, ridicând glasul. 

„Tăceţi din gură acolo”, a spus judecătorul. „Dacă nu 
stau _liniştiţi, evacuează-i din sală, Anse.” Au tăcut. 
Judecătorul l-a privit pe Shreve, pe urmă pe Spoade, pe 
urmă pe Gerald. „Îl cunoaşteţi pe tânărul acesta?” i-a spus 
lui Spoade. 

„Da, domnule judecător”, a spus Spoade. „E un băiat 
care a venit din provincie ca să înveţe aici la universitate. 
N-a vrut să facă niciun rău. Cred că sergentul a greşit în 
constatările lui. Tatăl său este un pastor congregaţionalist.” 

„Hm”, a spus judecătorul. „Ce făceai exact?” l-am spus, 
el privindu-mă în vremea asta cu ochii lui reci, palizi. „Ce 
spui, Anse?” 

„Se prea poate”, a spus Anse. „Străinii ăştia blestemaţi.” 

„Eu sunt american”, a spus Julio. „Am acte în regulă.” 

„Unde-i fata?” 

„A trimis-o el acasă”, a spus Anse. 

„Părea speriată sau ceva?” 

„Nu până în momentul când Julio ăsta a sărit pe arestat. 
Mergeau pe cărare pe lângă râu, spre oraş. Nişte băieţi care 
se scăldau ne-au spus pe unde s-o luăm ca să-i ajungem.” 

„E o greşeală, domnule judecător”, a spus Spoade. 
„Copiii şi câinii au o adevărată slăbiciune pentru el, 
dintotdeauna. Nu depinde de el.” 

„Hm”, a spus judecătorul. Un timp a privit pe fereastră. 
Noi ne uitam la el. Îl auzeam pe Julio scărpinându-se. 
Judecătorul s-a întors spre noi. 

„Eşti convins că fata n-a păţit nimic, dumneata de colo?” 

„N-a păţit”, a spus Julio posomorât. 

„Ai plecat de la lucru să mergi s-o cauţi?” 

„Sigur că da. Am fugit. Am fugit ca toţi dracii. Uită-te ici, 
uită-te colo, pe urmă mi-a spus un tip că l-a văzut cum îi 
dădea să mănânce. Şi că s-a dus cu el.” 

„Hm”, a spus judecătorul. „Ei, băiete, după părerea mea 
îi datorezi ceva lui Julio pentru că l-ai făcut să plece de la 


lucru.” 

„Da, domnule”, am spus. „Cât?” 

„Cred că un dolar e tocmai bine.” 

l-am dat lui Julio un dolar. 

„Ei, bun”, a spus Spoade. „Dacă asta-i tot... Presupun că-i 
daţi drumul, nu, domnule judecător?” 

Judecătorul nici nu s-a uitat la el. „Cât ai fugit după ei, 
Anse?” 

„Două mile, pe puțin. Au trecut vreo două ore până să-i 
găsim.” 

„Hm”, a spus judecătorul. S-a gândit un timp. Noi îl 
priveam, îi vedeam creasta înfoiată, ochelarii lăsaţi în jos pe 
nas. Pătratul gălbui al ferestrei aluneca încet pe podea, a 
atins peretele, urca pe perete. Puncte mici de praf 
tremurau în lumină. „Şase dolari.” 

„Şase dolari?”', a spus Shreve. „Asta ce mai e?” 

„Şase dolari”, a spus judecătorul. L-a privit pe Shreve un 
moment, pe urmă şi-a întors ochii spre mine. 

„Stai niţel”, a spus Shreve. 

„Taci din gură”, a spus Spoade. „Dă-i banii şi hai să-l 
scoatem de-aici. Ne aşteaptă doamnele. Ai şase dolari?” 

„Da”, am spus. l-am dat şase dolari. 

„Cazul s-a închis”, a spus el. 

„Să-ţi dea o chitanţă”, a spus Shreve. „la o chitanţă 
pentru toţi banii ăştia.” 

Judecătorul l-a privit blând pe Shreve. „Cazul s-a închis”, 
a spus fără să ridice glasul. 

„Să mă ia dracu'...” a spus Shreve. 

„Haide”, a spus Spoade, apucându-l de braţ. „Bună 
seara, domnule judecător. Vă mulţumim mult.” Pe când 
ieşeam, glasul lui Julio s-a auzit iar, violent, apoi a încetat. 
Spoade m-a privit cu o expresie ironică în ochii lui căprui, 
cam reci. „De, băiete, cred că de-acum încolo ai să-ţi vânezi 
fetele în Boston.” 

„Idiotule”, a spus Shreve. „Ce dracu’ te-a găsit, să dai 
buzna tocmai aici, să te-ncaieri cu blestemaţii ăştia de 
macaronari?” 

„Haide”, a spus Spoade. „Cred că şi-au pierdut 


răbdarea.” 

Doamna Bland le făcea conversaţie. Erau domnişoara 
Holmes şi domnişoara Daingerfield şi şi-au mutat atenţia de 
la ea spre mine, privindu-mă cu acea silă delicată şi plină 
de curiozitate, cu voaletele ridicate peste năsucurile albe şi 
ochii lunecători şi tainici în spatele voaletelor. 

„Quentin Compson”, a spus doamna Bland, „ce-ar spune 
mama dumitale dacă te-ar vedea? E firesc ca un băiat tânăr 
să intre în tot felul de încurcături, dar de aici şi până să te 
aresteze un poliţai de ţară. Ce spun c-ar fi făcut, Gerald?” 

„Nimic”, a spus Gerald.”. 

„Prostii. Ce-a fost toată chestia asta, Spoade?” 

„A încercat s-o răpească pe fetiţa aia murdară, dar noroc 
că l-au prins la vreme”, a spus Spoade. 

„Prostii”, a spus doamna Bland, însă vocea i-a cam pierit 
şi m-a privit fix o clipă, şi fetele şi-au tras respiraţia cu un 
fel de icnet palid, înspăimântat. „Ce idioţie”, a spus doamna 
Bland repede. „Ce le mai trece prin cap nenorociţilor ăstora 
de yankei. Urcă-te, Quentin.” 

Shreve şi cu mine ne-am aşezat pe două mici 
strapontine. Gerald a dat drumul la motor şi am pornit. 

„Acuma, Quentin. spune-mi şi mie ce-i cu toată aiureala 
asta”, a spus doamna Bland. Le-am spus, Shreve chircit în 
vremea asta, furios, pe strapontina lui şi Spoade rezemat 
iar cu ceafa de speteaza banchetei, alături de domnişoara 
Daingerfield. 

„Şi bancul e că toată vremea asta Quentin ne-a dus pe 
toţi”, a spus Spoade. „Toată vremea am crezut că-i un 
tânăr model şi că ai fi putut avea oricând încredere să-ţi dai 
fata pe mâna lui, până când l-a prins poliţia asupra 
faptului.” 

„Tu taci din gură, Spoade”, a spus doamna Bland. Am 
mers în josul străzii, am traversat podul şi am trecut pe 
lângă casa unde era vestmântul roz atârnat la fereastră. 
„Vezi ce-ai păţit dacă nu mi-ai citit biletul? De ce nu te-ai 
întors să-l iei? Domnul MacKenzie zice că ţi-a spus de el.” 

„Da, doamnă. Am vrut tot timpul să-l iau, dar n-am mai 
apucat să mă întorc în camera mea.” 


„Ne-ai fi făcut să stăm acolo să te aşteptăm nu ştiu cât, 
dacă n-ar fi fost domnul MacKenzie. Când ne-a spus că nu 
te-ai mai întors, am rămas cu un loc liber, aşa că l-am 
invitat pe dumnealui. Ne pare foarte bine în orice caz c-aţi 
putut veni, domnule MacKenzie.” Shreve n-a spus nimic. 
Şedea cu braţele încrucişate privind drept în faţa lui, pe 
lângă şapca lui Gerald. Era o şapcă specială pentru şofat în 
Anglia. Aşa ne spusese doamna Bland. Am trecut pe lângă 
casa aceea, apoi pe lângă alte trei şi pe lângă o altă curte, 
unde fetiţa era în faţa porţii. Nu mai avea pâinea în braţe şi 
faţa îi arăta ca şi cum ar fi fost mânjită cu praf de cărbune. 
l-am făcut semn cu mâna, dar nu mi-a răspuns, doar capul i 
s-a întors încet în timp ce maşina trecea, urmărindu-ne cu 
privirea ei care nu ştia să clipească. Pe urmă am mers de-a 
lungul zidului şi umbrele noastre alunecau de-a lungul 
zidului şi după o vreme am trecut pe lângă o bucată de ziar 
aruncată la marginea drumului şi am început iarăşi să râd. 
Îmi simţeam râsul în gât şi am privit în sus spre pomii în 
care cădea oblic soarele, gândindu-mă la după-amiaza asta 
şi la pasăre şi la băieţii care înotau. Dar tot nu puteam să 
mă opresc şi pe urmă mi-am dat seama că dacă aş fi 
încercat prea tare să mă opresc aveam să încep să plâng şi 
mă gândeam cum m-am gândit că nu pot fi virgin cu atât 
de multe şoptind în umbră cu vocile lor blânde feminine 
ezitând prin colţurile întunecoase şi vorbele picurând şi 
parfumurile şi ochii pe care puteai să-i simţi nu să-i vezi, 
dar dac-ar fi fost atât de simplu ca s-o faci, n-ar mai fi fost 
nimic şi dacă n-ar fi fost nimic, ce eram eu şi atunci 
doamna Bland a spus: „Quentin? E bolnav, domnule 
MacKenzie?” şi pe urmă mâna grăsulie a lui Shreve mi-a 
atins genunchiul şi Spoade a început să vorbească şi eu am 
renunţat să mai încerc să mă opresc. 

„Dacă-l deranjează coşul ăsta, domnule MacKenzie, 
mişcă-l mai spre dumneata. Am adus un coş cu sticle de vin 
pentru că m-am gândit că dumneavoastră tinerii 
gentlemeni aţi vrea să beţi vin, deşi tatăl meu, bunicul lui 
Gerald” făcut asta vreodată. Ai făcut tu asta vreodată 
În întunericul cenuşiu o lumină palidă mâinile ei 


strângânadu-l 

„Tinerii gentlemeni o fac şi ei când pot”, a spus Spoade. 
„Nu-i aşa, Shreve? genunchii ei fața ei răsturnată spre 
cer mirosul caprifoiului pe fața şi pe gâtul ei 

„Şi bere”, a spus Shreve. Mâna lui îmi atinse iarăşi 
genunchiul. Mi l-am mişcat iarăşi, ca o pojghită subțire de 
vopsea liliachie vorbind despre el aducându-l 

„Dar tu nu eşti un gentleman”, a spus Spoade. e/ între 
noi până când silueta ei s-a şters nu pentru că era 
întuneric 

„Nu, eu sunt canadian”, a spus Shreve. vorbind despre 
el lopețile aruncând ocheade pe când se depărta 
Clipind Şapca pentru şofat în Anglia şi tot timpul 
alunecând pe dedesubt şi ei doi contopiți pierzându-se 
unul într-altul pentru totdeauna mai mult fusese în 
armată omorâse şi oameni 

„Eu ador Canada”, a spus domnişoara Daingerfield. „E o 
ţară minunată.” 

„Aţi băut vreodată parfum?” a spus Spoade. cu o 
singură mână putea s-o ridice până la înălțimea 
umerilor lui şi să fugă cu ea fugind Fugind 

„Nu”, a spus Shreve. fugind animalul cu două spinări şi 
ea pierzându-și forma în lopeţile clipind alergând 
porcul lui Euboleu fugind împerecheată cu câți Caddy 

„Nici eu”, a spus Spoade. nu ştiu prea mulţi era ceva 
un lucru înspăimântător în mine tată am săvârşit Ai 
făcut tu asta vreodată N-am făcut n-am făcut asta am 
făcut noi asta 

„Şi bunicul lui Gerald îşi culegea menta întotdeauna 
înainte de micul dejun, cât mai era încă rouă pe ea. Nu voia 
să-l lase nici măcar pe bătrânul Wilkie să se atingă de ea ţii 
minte Gerald o culegea întotdeauna cu mâna lui şi-şi făcea 
singur rachiul. Era pedant cu rachiul lui de mentă ca o 
domnişoară bătrână, măsurând mereu totul după o reţetă 
pe care o ştia pe dinafară. Unui singur om i-a dat reţeta 
asta: lui” ba da am făcut asta cum de nu ştii aşteaptă 
puțin să-ți spun cum a fost o crimă am săvârşit o crimă 
înspăimântătoare nu se mai poate ascunde crezi că se 


poate dar ai să vezi Sărmanul de tine Quentin tu n-ai 
făcut asta niciodată nu-i aşa şi am să-ți spun cum a 
fost am să-i spun tatii pe urmă are să trebuiască să fie 
pentru că ţii la tata pe urmă are să trebuiască să fugim 
în mijlocul damnărilor şi al oroarei flacăra limpede am 
să te silesc să spui c-am făcut asta sunt mai tare ca 
tine am să te silesc să ştii c-am făcut-o noi doi ai 
crezut că erau ei dar eu eram ascultă-mă te-am păcălit 
toată vremea eu am fost ai crezut că eu eram în casă 
când blestematul ăsta de caprifoi încercând să nu mă 
gândesc hamacul cedrii valurile tainice de dorință 
respirația ținută sorbindu-i răsuflarea sălbatică şi da 
Da Da da „niciodată nu s-a lăsat convins să bea vin el 
însuşi, dar întotdeauna spunea că un coş în ce carte ai citit 
asta în aceea unde spunea că hainele de canotaj ale lui 
Gerald de vin constituie o parte necesară din coşul de 
picnic al oricărui gentleman care se respectă” /-a; iubit 
Caddy i-ai iubit Când mă atingeau muream 

o clipă a stat acolo în clipa următoare el urla şi o trăgea 
de rochie au ieşit în hol şi în sus pe scări urlând şi 
împingând-o în sus pe scări spre uşa băii şi s-a oprit cu 
spatele de uşa băii şi braţul acoperindu-i faţa urlând şi 
încercând s-o împingă în camera de baie când a venit jos la 
masa de seară T.P. îi dădea de mâncare şi el a început iar 
întâi numai gemea până când ea l-a atins şi atunci a 
început să zbiere ea a rămas acolo cu ochii ca nişte 
şobolani încolţiţi pe urmă eu alergam în întunericul cenuşiu 
mirosea a ploaie şi toate miresmele florilor aerul umed cald 
dezlănţuit şi greierii cu ferăstraiele lor stingându-li-se în 
iarbă înconjurându-mă cu o insulă mişcătoare de tăcere 
Fancy mă privea peste gard bălţată ca o pătură întinsă pe o 
frânghie m-am gândit dracul să-l ia pe negrul ăsta iar a 
uitat să-i dea de mâncare am alergat în jos pe deal în golul 
cu greieri ca o respiraţie alunecând peste o oglindă ea era 
întinsă în apă cu capul pe limba de nisip apa curgându-i în 
jurul şoldurilor era ceva mai multă lumină în apă fusta ei 
îmbibată îi bătea coapsele în mişcarea apei în cercuri 
greoaie pierzându-se reînnoindu-se de la sine m-am oprit 


pe mal simţeam mirosul caprifoiului în golul apei aerul 
mustea parcă de caprifoi şi odată cu zgomotul tăios al 
greierilor ca o substanţă pe care o simţeai pe piele 

Tot mai plânge Benjy 

nu Ştiu da nu ştiu 

săracul Benjy 

m-am aşezat pe mal iarba era doar puţin umedă pe urmă 
am văzut că pantofii îmi sunt uzi 

ieşi de acolo din apă ai înnebunit 

însă ea nu s-a mişcat faţa ei era o pată albă indistinctă 
încadrată în pata nisipului de părul revărsat 

ieşi afară din apă 

s-a ridicat în capul oaselor pe urmă s-a ridicat în picioare 
fusta i se izbea de trup picurând s-a urcat pe mal cu 
veştmintele lipite de trup s-a aşezat 

de ce nu-ţi storci apa vrei să răceşti 

da 

apa gâlgâia şi clipocea în jurul limbii de nisip şi mai 
departe în întuneric printre sălcii peste vad apa făcea valuri 
mici ca o bucată de stofă reţinând în cutele ei încă puţină 
lumină cum face uneori apa 

a călătorit pe toate oceanele în jurul lumii 

pe urmă mi-a vorbit despre el strângându-şi genunchii 
uzi faţa ei răsturnată în luminiscenţa cenuşie mirosul 
caprifoiului era lumină în camera mamei şi în camera lui 
Benjy unde T.P. îl pregătea de culcare 

îl iubeşti 

mâna ei s-a întins în afară nu m-am mişcat m-a pipăit în 
jos pe braţ mi-a apăsat palma deschisă pe pieptul ei inima 
ei bătând 

nu nu 

te-a silit el atunci el te-a silit s-o faci să-l laşi e mai 
puternic ca tine şi el mâine am să-l omor jur c-am să-l omor 
tata nici nu trebuie să ştie până după aceea şi pe urmă tu şi 
cu mine nimeni n-are să ştie putem să luăm banii mei de 
şcoală putem să anulăm înscrierea Caddy îl urăşti nu-i aşa 
nu-i aşa 

îmi apăsa mâna pe pieptul ei inima ei bătând m-am 


întors şi am apucat-o de braţ 

Caddy îl urăşti nu-i aşa 

mi-a mişcat mâna în sus pe gâtul ei inima ei bătea acolo 

sărmanul de tine Quentin 

faţa ei era răsturnată spre cer coborâse jos atât de jos 
încât toate mirosurile şi zgomotele nopţii erau parcă 
apăsate sub un cort prăbuşit mai ales caprifoiul îmi intrase 
în respiraţie era pe faţa ei şi pe gâtul ei ca o pojghiţă de 
culoare sângele ei zvâcnea sub mâna mea mă sprijinisem 
de celălalt braţ începuse să-mi zvâcnească să-mi 
amorţească şi trebuia să gâfâi ca să mai înghit aer din 
caprifoiul dens greoi cenușiu 

da îl urăsc aş muri pentru el am şi murit pentru el mor 
pentru el iar şi iar de fiecare dată când se întâmplă asta 

când mi-am ridicat mâna simţeam încă crenguţele şi 
firele învălătucite de iarbă arzându-mi palma 

sărmanul de tine Quentin 

s-a lăsat pe spate pe braţe cu mâinile împletite în jurul 
genunchilor 

n-ai făcut asta niciodată nu-i aşa 

ce să fi făcut ce 

asta ce-am făcut eu 

ba da ba da de o grămadă de ori cu o grămadă de fete 

pe urmă plângeam mâna ei m-a atins iarăşi şi eu 
plângeam pe bluza ei udă pe urmă ea întinsă pe spate 
privind peste capul meu spre cer puteam să văd o dungă 
albă sub irişii ei mi-am deschis cuțitul 

mai ţii minte ziua când a murit mama-mare când tu te-ai 
aşezat în apă numai în pantalonaşi 

da 

am pus vârful cuţitului pe gâtul ei 

nu-mi trebuie decât o secundă numai o secundă pe urmă 
mi-o fac şi mie pe urmă mi-o fac şi mie 

foarte bine tu ai să poţi singur 

da lama e destul de lungă Benjy s-a culcat acuma 

da 

numai o secundă-mi trebuie am să încerc să nu te doară 

bine 


vrei să închizi ochii 

nu aşa are să trebuiască să apeşi mai tare 

pune mâna pe el 

dar nu s-a mişcat ochii îi erau deschişi mari privind peste 
capul meu spre cer 

Caddy mai ţii minte cum te-a certat Dilsey pentru că-ţi 
erau pantalonaşii murdari de noroi 

nu plânge 

nu plâng Caddy 

apasă ai de gând să-l 

vrei tu 

da haide 

pune mâna pe el 

nu plânge săracul de tine Quentin 

dar nu puteam să mă opresc ea mi-a strâns capul pe 
sânii ei uzi tari îi auzeam inima bătând regulat şi rar nu 
tumultuos şi apa gâlgâind printre sălcii în întuneric şi 
valurile de caprifoi ridicându-se în aer braţul şi umărul îmi 
erau răsucite sub mine 

ce e ce faci 

i s-au contractat muşchii m-am dat la o parte 

cuțitul mi-a scăpat din mână s-a ridicat 

cât o fi ceasul 

nu ştiu 

s-a ridicat în picioare eu pipăiam pe jos 

eu mă duc lasă-l acolo 

o simţeam stând acolo în picioare îi simţeam mirosul hai- 
nelor ei ude o simţeam acolo 

trebuie să fie undeva pe aici 

lasă-l acuma îl găseşti mâine haide 

stai o clipă îl găsesc acuma 

ţi-e frică să 

uite-l era chiar aici 

acolo era haide 

m-am ridicat şi am mers după ea am urcat dealul greierii 
tăceau la trecerea noastră 

ţi s-a întâmplat când stai şi scapi ceva din mână şi 
trebuie să cauţi o grămadă până dai de el 


cenuşiu era cenuşiu cu dâre de rouă urcând oblic spre 
cerul cenuşiu pe urmă pomii de dincolo 

blestemat caprifoiul ăsta nu se mai termină odată 

pe vremuri îţi plăcea 

am trecut de creastă şi am mers mai departe spre copaci 
s-a lovit de mine şi s-a dat puţin la o parte era şanţul o rană 
neagră în iarba cenuşie s-a lovit iarăşi de mine m-a privit şi 
s-a dat mai la o parte am ajuns la şanţ 

să mergem pe aici 

de ce 

să vedem dacă se mai văd oasele lui Nancy nu m-am mai 
gândit să mă uit după ele de mult tu nu 

era căptuşit tot cu liane şi rădăcini negre 

aici erau acuma nu mai poţi să-ţi dai seama dacă mai 
sunt aici sau nu nu-i aşa 

termină acuma Quentin 

vino 

şanţul se îngusta se înfunda ea s-a întors spre copaci 

gata acuma Quentin 

Caddy 

m-am oprit iarăşi în faţa ei 

Caddy 

gata acuma 

o ţineam 

sunt mai puternic ca tine 

era nemişcată încordată fără să consimtă dar nemişcată 

n-am să mă bat cu tine dar termină gata acuma 

Caddy nu Caddy 

n-are niciun rost ştii că n-are dă-mi drumul 

caprifoiul picura burniţa auzeam greierii pândindu-ne în 
cerc ea s-a tras înapoi m-a ocolit către copaci 

du-te îndărăt acasă n-ai nevoie să vii 

am mers mai departe 

de ce nu te-ntorci acasă 

blestemat caprifoiul ăsta 

am ajuns la gard ea s-a strecurat prin el m-am strecurat 
şi când mi-am îndreptat trupul el venea dinspre copaci prin 
cenuşiu către noi înalt şi fără adâncime şi nemişcat chiar 


mişcându-se ca şi cum ar fi stat nemişcat ea s-a dus către 
el 

ţi-l prezint pe Quentin sunt udă sunt leoarcă toată nu 
trebuie să dacă nu vrei 

umbrele lor o singură umbră ea şi-a ridicat capul era 
deasupra lui pe cer mai înalt capetele lor amândouă 

nu trebuie dacă nu vrei 

pe urmă nu mai erau două capete întunericul mirosea a 
ploaie a iarbă umedă şi frunze lumina cenuşie picurând ca 
ploaia caprifoiul înălțându-se în valuri umede îi vedeam faţa 
o pată pe umărul lui o strângea cu un singur braţ ca şi cum 
ar fi fost un copil şi-a întins mâna 

îmi pare bine că te cunosc 

ne-am strâns mâinile apoi am rămas acolo în picioare 
umbra ei înaltă peste umbra lui o singură umbră 

tu ce faci acuma Quentin 

mă plimb puţin cred c-am să trec prin pădure să ies la 
şosea şi mă-ntorc prin oraş 

m-am întors să plec 

noapte bună 

Quentin 

m-am oprit 

ce vrei 

în pădure brotăceii orăcăiau mirosind ploaia în aer ca 
nişte cutii cu muzicuţă care se învârtesc atât de greu şi 
caprifoiul 

vino-ncoace 

ce doreşti 

vino-ncoace Quentin 

m-am întors ea mi-a atins umărul aplecându-se umbra ei 
faţa ei ca o pată neclară aplecându-se din umbra lui înaltă 
m-am tras înapoi 

bagă de seamă 

du-te acasă 

nu mi-e somn mă duc să mă plimb 

aşteaptă-mă la cotul pârâului 

mă duc să mă plimb 

vin numaidecât aşteaptă-mă să mă aştepţi 


nu mă duc în pădure 

nu m-am mai uitat înapoi brotăceii nu mi-au mai dat nicio 
atenţie lumina cenuşie ca muşchiul în copaci picurând dar 
tot nu ploua după un timp m-am întors la marginea pădurii 
cum am ajuns acolo am simţit mirosul caprifoiului vedeam 
lumina ceasului de la tribunal şi licărirea oraşului şi a 
piaţetei pe cer şi sălciile întunecoase de-a lungul pârâului şi 
lumina în camera mamei lumina încă aprinsă în camera lui 
Benjy, şi m-am aplecat şi am trecut prin spărtura gardului şi 
am traversat pajiştea alergând prin iarba cenuşie printre 
greieri caprifoiul din ce în ce mai puternic şi mirosul apei pe 
urmă am văzut apa culoarea caprifoiului cenuşiu m-am 
întins pe mal cu faţa aproape de pământ să miros caprifoiul 
nu-l simţeam atunci şi am rămas întins acolo simțind 
pământul cum îmi pătrunde în haine ascultând apa şi după 
o vreme nu mai răsuflam atât de tare şi am rămas acolo 
gândindu-mă că dacă n-am să-mi mişc faţa n-are să 
trebuiască să mai respir atât de tare să-l miros pe urmă nu 
m-am mai gândit la nimic ea a venit de-a lungul malului şi 
s-a oprit nu m-am mişcat 

e târziu du-te acasă 

ce 

du-te acasă e târziu 

bine 

i-a foşnit fusta nu m-am mişcat nu i-a mai foşnit 

te duci acasă cum ţi-am spus 

n-am auzit nimic 

Caddy 

da mă duc dacă vrei tu mă duc 

m-am ridicat ea s-a aşezat pe pământ cu mâinile 
împreunate strângându-şi genunchiul 

du-te acasă îţi spun 

da am să fac tot ce vrei tu tot da 

nici nu se uita la mine i-am apucat umărul şi am scuturat- 
o tare 

taci taci din gură 

am zgâlţâit-o 

taci din gură 


da 

şi-a ridicat faţa şi am văzut că nici nu mă privea îi 
vedeam linia alburie 

ridică-te 

am tras-o în sus era moale am ridicat-o în picioare 

haide acuma 

mai plângea Benjy când ai ieşit tu 

haide 

am trecut pârâul acoperişul a început să se vadă pe urmă 
ferestrele de sus 

a adormit acuma 

a trebuit să mă opresc să pun zăvorul la poartă ea a 
mers mai departe în lumina cenuşie mirosul ploii şi totuşi 
nu ploua caprifoiul care începuse dinspre gardul grădinii 
începuse ea a intrat în umbră puteam să-i aud paşii pe 
urmă 

Caddy 

m-am oprit în faţa treptelor nu-i mai auzeam paşii 

Caddy 

i-am auzit paşii pe urmă mâna mea a atins-o nu caldă nu 
rece doar nemişcată hainele îi mai erau puţin umede 

îl iubeşti acuma 

nu respira decât încet rar ca un suflu foarte îndepărtat 

Caddy acuma îl iubeşti 

nu ştiu 

afară din lumina cenuşie umbrele lucrurilor ca nişte 
lucruri moarte în apă stătătoare 

aş vrea să fii moartă 

ai vrea intră în casă acuma 

te gândeşti acuma la el 

nu ştiu 

spune-mi la ce te gândeşti spune-mi 

termină termină Quentin 

taci din gură taci odată mă auzi taci din gură ai de gând 
să taci odată 

bine tac facem prea mult zgomot 

te omor mă auzi 

să mergem la hamac aici au să te-audă 


nu plâng vrei să spui că plâng 

nu taci acuma îl trezim pe Benjy 

du-te tu în casă du-te înăuntru 

mă duc nu plânge oricum eu sunt soi rău nu poţi să 
opreşti nimic 

e un blestem pe capul nostru nu e vina noastră crezi că 
noi suntem vinovaţi 

taci haide du-te la culcare 

nu poţi să mă sileşti e un blestem pe capul nostru 

în cele din urmă l-am văzut intra tocmai la bărbier m-a 
privit am mers înainte şi am aşteptat 

te caut de vreo două trei zile 

vrei să-mi spui ceva 

am să-ţi spun chiar acum 

şi-a răsucit ţigara repede din vreo două mişcări a aprins 
chibritul frecându-l cu degetul mare 

nu putem sta de vorbă aici haide să ne întâlnim undeva 

vin eu la dumneata locuieşti la hotel 

nu nu e bine ştii podul acela acolo în spatele 

da foarte bine 

la unu fix 

da 

m-am întors să plec 

mulţumesc 

ascultă 

m-am oprit am privit înapoi 

s-a întâmplat ceva cu ea 

era parcă o statuie de bronz cu cămaşa lui kaki 

are nevoie de mine acuma 

am să fiu acolo la unu 

ea m-a auzit spunându-i lui T.P. să pună şaua pe Prince la 
ora unu a stat tot timpul cu ochii pe mine nici n-a prea 
mâncat a venit la mine 

ce vrei să faci 

nimic nu pot să mă duc la plimbare dacă am chef 

ai de gând să faci ceva cee 

nu-i treaba ta târfă târfă 

T.P. îl adusese pe Prince la uşa din spate 


nu mai am nevoie de el merg pe jos 

am luat-o pe alee apoi am ieşit pe portiţă şi când am ieşit 
pe pajişte am fugit înainte de-a fi ajuns la pod l-am văzut 
sprijinindu-se de parapet calul îi era legat de un copac a 
privit peste umăr pe urmă s-a întors cu spatele nu şi-a mai 
ridicat ochii până când am ajuns la pod şi m-am oprit ţinea 
în mâini o bucată de scoarță de copac rupea bucățele din 
ea şi le arunca peste parapet în apă 

am venit să-ţi spun să pleci din oraşul ăsta 

a rupt o bucată de scoarță atent a aruncat-o cu grijă în 
apă s-a uitat după ea cum se depărtează plutind 

am spus că trebuie să pleci din oraşul ăsta 

m-a privit 

ea te-a trimis 

eu îţi spun că trebuie să pleci nici tata nici altcineva eu îţi 
spun 

ascultă lasă astea puţin vreau să ştiu dacă e totul în 
regulă cu ea are vreun necaz acolo 

asta-i un lucru pentru care nu trebuie să-ţi faci dumneata 
griji 

pe urmă m-am auzit spunând îţi dau până la apusul 
soarelui să pleci din oraş 

a rupt o bucată de scoarță şi a aruncat-o în apă pe urmă 
a lăsat restul scoarţei pe parapet şi şi-a răsucit o ţigară cu 
aceleaşi două mişcări rapide a aruncat chibritul peste 
parapet 

ce-ai să faci dacă nu plec 

am să te omor să nu crezi că dacă ţi se pare că sunt doar 
un băieţandru 

fumul îi ieşea în două şuviţe pe nări îi trecea peste faţă 

câţi ani ai 

am început să tremur mâinile-mi erau pe parapet m-am 
gândit că dacă mi le ascund are să înţeleagă de ce 

îţi dau până diseară 

ascultă prietene cum te cheamă Benjy e cel idiot din 
născare nu-i aşa dumneata eşti 

Quentin 

gura mea a spus-o nu eu nu eu 


îţi mai dau până la apusul soarelui 

Quentin 

şi-a scuturat scrumul de la ţigară cu grijă de parapet a 
făcut-o încet şi grijuliu ca şi cum şi-ar fi ascuţit un creion 
mâinile nu-mi mai tremurau 

ascultă-mă n-are rost s-o iei aşa în tragic nu e vina ta 
băiete ar fi fost oricum altul 

ai avut o soră ai avut 

nu dar toate sunt nişte putori 

l-am pocnit cu palma deschisă trecând peste impulsul de 
a o închide peste faţa lui mâna lui s-a mişcat la fel de 
repede ca a mea ţigara a zburat peste parapet mi-am 
zvâcnit şi mâna cealaltă mi-a prins-o şi pe ea înainte ca 
ţigara să fi atins apa el îmi ţinea amândouă mâinile cu una 
singură cealaltă mână i-a ţâşnit la subţioară sub haină în 
spatele lui soarele era oblic şi o pasăre cântând undeva 
dincolo de soare ne-am privit unul pe altul în timp ce 
pasărea cântând mi-a dat drumul la mâini 

uite 

a luat scoarţa de pe parapet şi a aruncat-o în apă plutea 
curentul a dus-o plutea mai departe mâna lui rămăsese pe 
parapet ţinând moale pistolul am aşteptat 

acum n-ai mai putea s-o atingi 

nu 

plutea mai departe era tăcut de tot în pădure am auzit 
iarăşi pasărea şi apa după aceea pistolul s-a ridicat şi nici n- 
a ţintit deloc scoarţa n-a mai fost pe urmă bucățele din ea 
au plutit iarăşi la suprafaţă răzlețe a mai atins alte două 
bucăţi nu mai mari decât o monedă de un dolar de argint 

îţi ajunge cred 

a deschis butoiaşul şi a suflat pe ţeavă s-a ridicat o şuviţă 
subţire de fum a reîncărcat cele trei camere ale butoiaşului 
şi mi l-a întins ţinându-l de ţeavă 

ce să fac cu el n-am să încerc să te-ntrec 

ai să ai nevoie de el dacă ne luăm după ce mi-ai spus ţi-l 
dau pe ăsta pentru c-ai văzut ce poate să facă 

du-te la dracu' cu pistolul dumitale 

l-am lovit încercam încă să-l lovesc mult timp după ce el 


îmi apucase încheieturile mâinilor dar mai încercam pe 
urmă a fost ca şi cum l-aş fi privit printr-o bucată de sticlă 
colorată îmi auzeam sângele şi pe urmă am văzut iarăşi 
cerul şi ramurile profilate pe el şi soarele trecând oblic 
printre ele şi el mă ridica în picioare 

ai dat în mine 

nu l-am auzit 

ce 

da cum te simţi 

foarte bine dă-mi drumul 

mi-a dat drumul m-am sprijinit de parapet 

te simţi bine 

dă-mi drumul n-am nimic 

poţi să te duci până acasă 

du-te lasă-mă 

mai bine să nu-ncerci să mergi pe jos ia calul meu 

nu du-te 

îi laşi frâul pe oblânc şi-l laşi liber şi se întoarce singur la 
grajd 

lasă-mă du-te şi lasă-mă odată 

m-am aplecat peste parapet privind apa şi l-am auzit 
cum îşi dezleagă calul şi pleacă şi după o vreme n-am mai 
auzit nimic decât apa şi pe urmă iarăşi pasărea am plecat 
de pe pod şi m-am aşezat jos cu spatele sprijinit de un 
copac şi mi-am rezemat capul de copac şi am închis ochii o 
rază de soare s-a strecurat printre ramuri şi mi-a căzut pe 
ochi şi m-am tras puţin la o parte sprijinit de copac iarăşi 
pasărea şi apa şi pe urmă totul s-a rostogolit tot mai 
departe şi n-am mai simţit chiar nimic şi mă simţeam 
aproape bine după toate zilele şi nopţile astea cu caprifoiul 
urcându-se din întuneric în camera mea unde încercam să 
dorm chiar şi când după un timp am ştiut că el nu mă lovise 
că minţise de dragul ei şi că leşinasem ca o fetiţă dar chiar 
şi asta nu mai conta stăteam acolo sprijinit de copac cu 
pete mici de soare alunecându-mi pe faţă ca frunzele 
galbene pe o ramură ascultând apa şi nemaigândindu-mă 
chiar la nimic atunci când am auzit calul venind repede 
şedeam acolo cu ochii închişi şi-i auzeam copitele 


proptindu-se spulberând nisipul foşnitor şi paşi alergând şi 
mâinile ei aspre alergând 

idiotule idiotule eşti rănit 

am deschis ochii mâinile ei îmi alergau pe faţă 

n-am ştiut în ce parte până am auzit pistolul nu ştiam 
unde nu m-am gândit că el şi tu ai fugit pe furiş nu m-aş fi 
gândit că el are să 

îmi strângea faţa între mâinile ei şi mă pocnea cu capul 
de copac 

termină termină odată 

i-am apucat încheieturile mâinilor 

termină stai odată 

am ştiut că el n-are să am ştiut că n-are să 

încerca să mă dea cu capul de copac 

i-am spus să nu mai îndrăznească niciodată să-mi 
vorbească i-am spus 

încerca să-şi libereze mâinile dintr-ale mele 

lasă-mă 

termină sunt mai puternic decât tine stai liniştită 

lasă-mă trebuie să-l ajung şi să-i cer dă-mi drumul 
Quentin te rog dă-mi drumul dă-mi drumul 

dintr-odată s-a oprit mâinile i-au rămas moi 

da pot să-i spun pot pot să-l fac să mă creadă oricând pot 
să-l fac 

Caddy 

nu-l priponise pe Prince putea s-o pornească oricând spre 
casă dacă i-ar fi venit cheful 

oricând el are să mă creadă 

îl iubeşti Caddy 

ce să fac 

m-a privit pe urmă totul s-a golit din ochii ei şi erau ca 
ochii statuilor goi şi nevăzători şi senini 

pune-ţi mâna pe gâtul meu 

mi-a luat mâna şi mi-a ţinut-o cu palma deschisă pe gâtul 
ei 

acuma spune-i numele 

Dalton Ames 

am simţit întâia zvâăcnire a sângelui acolo zvâcnea în 


bătăi puternice tot mai grăbite 

spune-l iar 

faţa ei privea departe printre copaci unde soarele trecea 
oblic şi unde pasărea 

spune-l iar 

Dalton Ames 

sângele îi zvâcnea mereu izbindu-se izbindu-se de mâna 
mea 

A continuat să curgă mult timp, însă faţa mi-era rece şi 
parcă moartă, şi ochiul, şi locul unde mă tăiasem la deget 
mă înţepa iar. Îl auzeam pe Shreve umblând la cişmea, pe 
urmă s-a întors cu ligheanul şi înăuntru se legăna o bulă de 
amurg, cu margini galbene ca un balon care s-ar fi 
depărtat, şi încă răsfrângerea mea. Am încercat să-mi văd 
faţa acolo înăuntru. 

„S-a oprit?” a spus Shreve. „Dă-mi mie batista.” A 
încercat să mi-o ia din mână. 

„Fii atent”, am spus. „Pot şi eu. Da, s-a oprit aproape de 
tot.” Mi-am muiat iar batista şi balonul s-a spart. Batista a 
pătat apa. „Şi n-am alta curată.” 

„Pentru ochiul ăsta ai avea nevoie de o bucată de carne 
crudă”, a spus Shreve. „Mâine dimineaţă ai să ai o vânătaie 
a dracului. Porcul”, a spus. 

„L-am atins şi eu pe el?” Mi-am stors batista şi am 
încercat să-mi şterg sângele de pe vestă. 

„N-ai să poţi să-l ştergi”, a spus Shreve. „O să trebuiască 
s-o dai la curăţat. Hai, ţine-ţi-o pe ochi, de ce nu vrei?” 

„Puțin tot pot să-l şterg”, am spus. Dar nu reuşeam să 
şterg cine ştie ce. „Mi-am pătat rău gulerul?” 

„Nu-mi dau seama”, a spus Shreve. „Ţine-ţi-o pe ochi. 
Uite.” 

„Fii atent”, am spus. „Lasă că pot şi eu. Eu l-am atins?” 

„Poate l-ăi fi atins. Poate că mă uitam în altă parte 
tocmai atunci sau tocmai clipeam sau mai ştiu eu ce. Ţi-a 
scos untul. Dădea în tine ca la fasole. Ce te-a apucat să te 
iei la bătaie cu pumnii cu el? Tâmpitule. Cum te simţi?” 

„Mă simt grozav”, am spus. „Unde să găsesc ceva să-mi 
curăţ vesta?” 


„Dă-le dracului de haine. Te doare rău ochiul?” 

„Mă simt foarte bine”, am spus. Totul era parcă violet şi 
calm, cerul verde pălind în auriu dincolo de acoperişul 
ţuguiat al casei şi o pană de fum înălțându-se din horn în 
aerul fără vânt. Am auzit iarăşi cişmeaua. Un bărbat scotea 
apă într-o căldare, privindu-ne peste umărul care i se ridica 
şi cădea după cum trăgea de pompa cişmelei. O femeie a 
trecut prin dreptul uşii, dar n-a privit afară. Se auzea o vacă 
mugind undeva. 

„Haide”, a spus Shreve. „Lasă-ţi hainele şi ţine-ţi batista 
asta pe ochi. |ţi trimit eu hainele la curăţat mâine dimineaţă 
cum ne sculăm.” 

„Bine. Imi pare rău numai că n-am sângerat ceva şi pe el, 
cel puţin.” 

„Porcul dracului”, a spus Shreve. Spoade a ieşit din casă, 
vorbind încă cu cineva, probabil cu femeia, şi a traversat 
curtea spre noi. Mă privea cu ochii lui reci, ironici. 

„Şi aşa, băiete”, a spus privindu-mă. „Al dracului să fiu 
dacă nu-ţi dai toată osteneala să te distrugi cât mai grozav. 
Răpeşti copiii, sari la bătaie. In vacanţă ce faci? Dai foc la 
case?” 

„Cu mine e totul în regulă”, am spus. „Ce spune doamna 
Bland?” 

„Zbiară la Gerald pentru că te-a umplut de sânge. Când 
te-o vedea are să zbiere şi la tine că te-ai lăsat bătut. 
Despre bătaie în sine n-are nimic de spus, sângele nu-i 
place. Cred c-ai cam scăzut în ochii ei pentru că n-ai ştiut 
să-ți păstrezi sângele în tine. Cum te simţi?” 

„Sigur”, a spus Shreve. „Dacă tot nu poți să fii un Bland, 
lucrul cel mai bun care-ţi rămâne de făcut e sau să comiţi 
adulter cu unul din ei, sau să te-mbeţi şi să te baţi cu altul, 
după caz.” 

„E-adevărat”, a spus Spoade. „Dar n-am ştiut că Quentin 
era beat.” 

„Nici nu era”, a spus Shreve. „Parcă e nevoie să te-mbeţi 
ca să-ţi vină să-l pocneşti pe porcul ăsta?” 

„De, eu personal cred c-ar trebui să fiu foarte beat ca să- 
ncerc, după ce-am văzut cum a ieşit din chestia asta 


Quentin. Unde-o fi învăţat să boxeze?” 

„Se duce la Mike, jos în oraş, în fiecare zi”, am spus. 

„Zău?” a spus Spoade. „Şi tu ştiai asta când l-ai pocnit?” 

„Nu ştiu”, am spus. „Cred că da. Da.” 

„Mai ud-o”, a spus Shreve. „Să-ţi mai aduc apă curată?” 

„Ajunge asta”, am spus. Am mai muiat batista şi mi-am 
tinut-o pe ochi. „Dac-aş avea ceva să-mi curăţ vesta.” 
Spoade mă privea încă. 

„la ascultă”, a spus. „În fond de ce l-ai pocnit? Ce 
spunea?” 

„Nu ştiu”, am spus. „Nu ştiu de ce.” 

„Ştiu doar c-ai sărit deodată în sus şi i-ai spus: «Tu ai 
avut soră? Ai avut?» şi când el ţi-a spus Nu, l-ai şi pocnit. 
Am văzut eu că te tot uiţi la el, dar mi se părea că nu dai 
nicio atenţie la ce se spunea până când ai sărit în sus şi l-ai 
întrebat dacă are surori.” 

„Făcea pe grozavul, ca de obicei”, a spus Shreve, „în le- 
gătură cu femeile lui. Ştii, cum face mereu când sunt fete 
de faţă, şi ele nici nu ştiu despre ce-i vorba. Tot cu aluzii şi 
minciuni şi prostii care n-au nici cap nici coadă. Ne 
povestea despre o nenorocită cu care-şi dăduse întâlnire 
undeva la un bal la Atlantic City şi cum a plantat-o şi s-a 
dus liniştit la hotel să se culce şi cum toată vremea îi mai şi 
părea rău că stă şi-l aşteaptă acolo pe dig, şi el nici nu se 
duce să-i dea ce-ar vrea ea de la el. li tot da zor despre 
frumuseţea trupului şi despre servituţile lui şi cât e de greu 
pentru femei, care n-au altceva de făcut decât să se 
lungească pe spate. Leda pitită în tufişuri gemând şi 
smiorcăindu-se după lebădă, înţelegeţi. Porcul. L-aş fi 
pocnit şi eu. Numai că eu aş fi apucat coşul ăla blestemat al 
ei cu sticle cu tot şi i-aş fi dat cu el în cap.” 

„Ho, ho”, a spus Spoade, „apărătorul doamnelor. Ce să-ţi 
spun, trezeşti nu numai admiraţie, ci şi spaimă”. 

M-a privit rece şi ironic. „Doamne, Dumnezeule”, a spus. 

„Îmi pare rău că l-am pocnit”, am spus. „Arăt prea rău ca 
să mă întorc şi să termin cu asta?” 

„Scuze pe dracu'”, a spus Shreve. „Dă-i dracului pe toţi. 
Ne întoarcem în oraş.” 


„Ar trebui să se întoarcă, să arate că ştie să se bată ca 
un gentleman”, a spus Spoade. „Să se lase bătut ca un 
gentleman, vreau să spun.” 

„În halul ăsta?” a spus Shreve. „Cu hainele mânjite de 
sânge de sus până jos?” 

„Mă rog”, a spus Spoade. „Tu te pricepi la de-alde 
astea.” 

„În cămaşă nu poate să se ducă”, a spus Shreve. „Nue 
încă student în ultimii ani. Haide, ne-ntoarcem în oraş.” 

„Nu trebuie să veniţi şi voi”, am spus. „Duceţi-vă înapoi 
la picnic.” 

„Să-l ia dracul”, a spus Shreve. „Haide.” 

„Ce să le spun?” a spus Spoade. „Că tu şi cu Quentin v- 
aţi luat şi voi la bătaie?” 

„Nu le mai spune nimic”, a spus Shreve. „Spune-i că invi- 
taţia ei a expirat la apusul soarelui. Hai, Quentin. Am s-o 
întreb pe femeia asta unde-i staţia cea mai apropiată de 
interurbane.” 

„Nu”, am spus. „Eu nu mă-ntorc în oraş.” 

Shreve a rămas locului privindu-mă. Când s-a întors spre 
mine, ochelarii lui semănau cu două luni pline, mici, 
galbene. 

„Ce vrei să faci?” 

„Nu mă-ntorc încă în oraş. Voi duceţi-vă înapoi la picnic. 
Spune-le că n-am mai venit pentru că mi s-au pătat 
hainele.” 

„Ascultă”, a spus. „Ce-ţi mai trece prin cap?” 

„Nimic. Cu mine e totul în regulă. Tu şi cu Spoade duceti- 
vă îndărăt. Ne vedem mâine.” Am plecat prin curte spre 
drum. 

„Ştii unde-i staţia?” a spus Shreve. 

„O găsesc eu. Ne vedem mâine. Spuneţi-i doamnei Bland 
că-mi pare rău că le-am stricat cheful.” Au rămas acolo 
uitându-se după mine. Am ocolit casa. O alee pietruită 
ducea spre drum. De ambele părţi ale aleii creşteau 
trandafiri. Am trecut de poartă, am ieşit în drum. Cobora în 
pantă spre pădure şi puteam vedea automobilul la 
marginea drumului. Am luat-o în sus pe deal. Lumina 


creştea pe măsură ce urcam, şi înainte de a fi ajuns în vârf 
am auzit maşina. Se auzea de departe, dincolo de amurg, şi 
m-am oprit să ascult. Automobilul nu se mai vedea, însă 
Shreve stătea în drum în faţa casei, privind în susul 
dealului. In spatele lui lumina galbenă se aşternea ca un 
strat de culoare pe acoperişul casei. Am ridicat mâna şi am 
luat-o în partea cealaltă a dealului, ascultând maşina. Pe 
urmă casa nu s-a mai văzut şi m-am oprit în lumina verde şi 
aurie şi am ascultat zgomotul maşinii care era din ce în ce 
mai tare, apoi a început să se piardă şi s-a oprit deodată. 
Am aşteptat până am auzit-o începând iarăşi. Pe urmă am 
mers mai departe. 

Pe când coboram lumina scădea încet, şi totuşi fără să-şi 
schimbe calitatea, ca şi cum eu şi nu lumina m-aş fi 
schimbat, pierzându-mi puterea, deşi chiar când drumul 
intra sub copaci ai fi putut să citeşti ziarul. Curând am ajuns 
la o cărare. Am mers pe ea. Era mai strâmt şi mai întuneric 
decât în drum, dar când am ieşit la staţia de troleibuz - o 
altă cabană de lemn - lumina rămăsese neschimbată. 
leşind din cărare părea mai strălucitoare, ca şi cum aş fi 
mers noaptea pe cărare şi aş fi ieşit iar la lumină dimineaţa. 
Curând a venit autobuzul. M-am urcat, lumea întorcându-se 
să se uite la ochiul meu, şi mi-am găsit un loc pe stânga. 

Luminile erau aprinse în autobuz, astfel că atâta vreme 
cât am mers pe sub copaci n-am putut vedea nimic altceva 
decât faţa mea şi o femeie dincolo de intervalul dintre 
scaune, cu o pălărie aşezată drept pe creştetul capului, cu 
o pană ruptă, dar când am ieşit de sub copaci am văzut 
iarăşi amurgul, cu acea calitate a luminii ca şi cum timpul s- 
ar fi oprit cu adevărat o vreme, soarele oprit atârnând chiar 
sub orizont, şi pe urmă am trecut pe lângă baraca unde 
fusese bătrânul care mânca din pungă, şi drumul mergea 
înainte sub amurg, în amurg, şi senzaţia de apă liniştită şi 
grabnică dincolo. Pe urmă autobuzul a mers mai departe, 
curentul de aer creştea mereu prin uşa deschisă până când 
a ajuns să sufle continuu prin maşină cu mirosul de vară şi 
întuneric dar nu şi de caprifoi. Caprifoiul a fost mirosul cel 
mai trist dintre toate, cred. Îmi amintesc de foarte multe. 


Cel de glicină a fost unul. În zilele ploioase când mama nu 
se simţea chiar atât de rău ca să nu poată sta la fereastră, 
ne jucam sub glicină. Când mama stătea în pat Dilsey ne 
îmbrăca cu hăinuţele vechi şi ne da drumul afară în ploaie 
pentru că zicea că ploaia nu poate să strice copiilor. Dar 
dacă mama nu era în pat noi începeam întotdeauna să ne 
jucăm pe verandă până când ea ne spunea că facem prea 
multă gălăgie şi atunci ne duceam afară şi ne jucam sub 
bolta de glicină. 

Aici era locul unde am văzut râul pentru ultima oară 
astăzi dimineaţă, cam pe aici. Simţeam apa dincolo de 
amurg, îi simţeam mirosul. Când ieşeau florile primăvara şi 
ploua mirosul era peste tot alteori nu-ţi dădeai seama de el 
atât de tare dar când ploua mirosul începea să intre în casă 
în amurg sau avea să mai plouă în amurg sau era ceva în 
lumina însăşi dar întotdeauna mirosea mai tare atunci când 
mă întindeam în pat gândindu-mă când are să se termine 
odată când are să se termine. Curentul de aer prin uşă 
mirosea a apă, o răsuflare continuă jilavă. Uneori puteam 
să adorm spunându-mi asta iarăşi şi iarăşi până când după 
ce caprifoiul se amesteca cu toate totul a ajuns să fie un 
simbol al nopţii şi al neodihnei mi se părea că zac nici 
adormit nici treaz privind în jos într-un lung culoar de 
penumbră cenuşie unde toate lucrurile stabile deveniseră 
paradoxal de umbrite tot ce făcusem nu era decât umbră 
tot ce simţisem suferisem căpătând formă vizibilă ciudată şi 
perversă batjocoritoare fără legătură inerentă ele însele cu 
negarea înţelesului pe care ar fi trebuit să-l afirme 
gândindu-mă că eram nu eram cine era nu era nu cine. 

Simţeam mirosul coturilor râului dincolo de amurg şi am 
văzut cea din urmă lumină răsturnată şi liniştită peste 
acoperişuri ca cioburile unei oglinzi sparte, pe urmă dincolo 
de ele luminile începeau în aerul limpede palid, tremurând 
puţin ca fluturii care se leagănă foarte departe. Benjamin 
copilul. Cum îi plăcea lui să stea în faţa oglinzii. Refugiu 
care nu-l înşelase niciodată în care conflictele se linişteau 
se pierdeau în tăcere se împăcau. Benjamin copilul 
bătrâneţelor mele ţinut ostatic în Egipt. O, Benjamin. Dilsey 


spunea că din cauză că mama e prea mândră. Intră în 
vieţile albilor întocmai aşa infiltraţii întunecate pătrun- 
zătoare izolând câte o clipă faptele albilor într-un adevăr de 
necontestat ca sub un microscop; restul timpului doar 
glasuri care râd când tu nu vezi nimic de râs, lacrimi când 
nu-i niciun motiv de plâns. Sunt în stare să facă pariuri dacă 
la o înmormântare au să vină un număr de persoane cu soţ 
sau fără. Un bordel plin cu ele din Memphis a intrat în 
transă religioasă au început să alerge goale pe stradă. A 
fost nevoie de trei poliţişti ca s-o poată stăpâni pe una din 
ele. Da Isuse O bunule Isus O bunule. 

Autobuzul s-a oprit. Am coborât, lumea uitându-se la 
ochiul meu. Când a venit troleibuzul era plin. Am rămas pe 
platforma din spate. 

„Locuri în faţă”, a spus conductorul. M-am uitat în faţă. 
Nu erau locuri pe stânga. 

„Nu merg departe”, am spus. „Am să stau aici în 
picioare.” 

Am trecut peste râu. Peste pod adică, arcuindu-se 
tacticos şi înalt în spaţiu, între tăcerea şi nimicnicia unde 
luminile - galbene, roşii, verzi - tremurau în aerul limpede, 
repetându-se. 

„Mai bine mergeţi în faţă şi luaţi loc”, a spus conductorul. 

„Cobor imediat”, am spus. „Doar două blocuri.” 

Am coborât înainte de a ajunge la poştă. La ora asta erau 
probabil cu toţii aşezaţi pe scaune pe undeva pe acolo 
oricum, şi apoi mi-am auzit ceasul şi am început să aştept 
bătăile orologiului şi mi-am pipăit scrisoarea pentru Shreve 
prin haină, umbrele mâncate ale ulmilor alunecându-mi 
peste mână. Şi apoi când am intrat în curtea universităţii au 
început bătăile şi am mers mai departe pe când sunetele 
urcau ca cercurile într-un iaz şi treceau pe lângă mine 
treceau mai departe spunând un sfert până la ce? Nu-i 
nimic. Un sfert până la. 

Ferestrele noastre erau întunecate. La intrare nu era 
nimeni. Când am intrat am mers pe lângă peretele din 
stânga, dar nu era nimeni; doar scările arcuindu-se în sus în 
umbră ecourile paşilor generaţiilor triste ca praful uşor 


peste umbre, paşii mei trezindu-i ca praful, ca lin apoi să se 
aşeze iarăşi. 

Am văzut scrisoarea înainte de a aprinde lumina, 
sprijinită de o carte pe masă în aşa fel încât să o remarc. 
Spunând despre el că e bărbatul meu. Şi pe urmă Spoade 
spunea că se duc undeva, n-au să se întoarcă până târziu, 
şi că doamna Bland avea nevoie de un alt cavaler. Dar l-aş 
fi văzut oricum şi n-are alt autobuz până într-o oră pentru 
că după şase. Mi-am scos ceasul şi l-am ascultat ticăind, nu 
ştia că nu mai poate nici măcar să mintă. Pe urmă l-am pus 
cu faţa în sus pe masă şi am luat scrisoarea de la doamna 
Bland şi am rupt-o şi am aruncat bucăţile în coşul de hârtii 
şi mi-am scos haina, vesta, gulerul, cravata şi cămaşa. ŞI 
cravata se pătase, dar dacă stai să te gândeşti negrii. Poate 
un desen alcătuit din sânge ar fi putut să spună că e cea pe 
care a purtat-o Crist. Am găsit neofalina în camera lui 
Shreve şi mi-am întins vesta pe masă, unde putea să stea 
bine întinsă, şi am destupat sticla de neofalină. 

primul automobil din oraş o fată Fată asta-i ceea ce 
nu putea să suporte Jason mirosul de benzină îl 
îmbolnăvea pe urmă se înfuria mai tare decât oricând 
din cauză că o fată Fată n-avea soră dar Benjamin 
Benjamin copilul tristelor mele dac-aş fi avut mamă sã- 
i pot spune mamă mamă A trebuit o grămadă de 
neofalină, şi la urmă nici nu mai ştiam dacă mai era pata 
sau numai neofalina. Locul unde mă tăiasem începuse să 
zvâcnească iarăşi aşa că atunci când m-am dus să mă spăl 
mi-am pus vesta pe un scaun şi am coborât firul de la 
lumină aşa ca becul să usuce pata. M-am spălat pe faţă şi 
pe mâini, dar chiar şi atunci mai puteam să-i simt mirosul 
pe lângă săpunul înţepător care-mi contracta nările puţin. 
Pe urmă mi-am deschis valiza şi mi-am scos cămaşa şi 
gulerul şi cravata şi le-am pus pe cele pătate de sânge 
înăuntru şi mi-am închis valiza şi m-am îmbrăcat. Când mă 
pieptănam a bătut jumătatea. Dar mai era oricum până la 
fără un sfert decât doar dacă nu cumva văzând în 
întunecimea zvâcnind încoace doar propria lui faţă 
nicio pană ruptă decât dacă nu erau doi dar nu doi aşa 


mergând la Boston în aceeaşi noapte pe urmă fața mea 
fața lui o clipă zgomotul de ciocnire când din întuneric 
două ferestre luminate fugărindu-se rigide ciocnindu-se 
gata s-a dus fața lui şi a mea doar văd am văzut am 
văzut nu un adio baraca unde nu mai mânca drumul 
pustiu în întuneric în tăcere podul arcuindu-se în tăcere 
întuneric somn apă senină şi repede nu adio 

Am stins lumina şi am ieşit din neofalină, m-am dus în 
camera mea dar încă puteam să-i simt mirosul. M-am oprit 
la fereastră perdelele se mişcau încet ieşind din întuneric 
atingându-mi faţa ca cineva respirând adormit, respirând 
încet iarăşi în întuneric, renunțând la atingere. După ce ei 
s-au dus sus mama s-a lăsat în scaunul ei, cu batista 
stropită cu camfor la gură. Tata nu se mişcase 
rămăsese lângă ea ținând-o de mână urletul răsunând 
mereu ca şi cum n-ar mai fi fost loc pentru el în tăcere 
Când eram mic era într-una din cărţile noastre o poză, un 
loc întunecos în care răzbătea o singură rază slabă de 
lumină căzând oblică peste două chipuri înălțându-se spre 
ea din umbră. Ştii ce-aş face dac-aş fi rege? ea n-a fost 
niciodată nici regină nici zână era întotdeauna sau rege sau 
uriaş sau general aș dărâma totul aici şi i-aş scoate 
afară şi i-aş bate cu biciul Era ruptă, zdrenţuită. Imi 
părea bine. Trebuia să mă întorc mereu la ea până când 
temniţa era mama însăşi ea şi tata privind în sus în lumina 
cea slabă ţinându-se de mâini şi noi pierduţi undeva chiar 
sub ei fără măcar o rază de lumină. Pe urmă s-a amestecat 
în asta şi caprifoiul. Cum stingeam lumina şi încercam să 
adorm începea să se reverse în cameră în valuri tot mai 
puternice până când trebuia să gâfâi ca să mai găsesc aer 
din el până când trebuia să mă scol şi să-mi caut drumul pe 
pipăite ca un copil mâinile văd atingând în minte dând 
forme nevăzute uşa Uşa acum nimic mâinile pot să 
vadă Nasul meu vedea neofalina, vesta pe masă, uşa. 
Coridorul era încă pustiu de toţi paşii generaţiilor triste 
căutând apă. şi totuşi ochii nevăzători incleştați ca dinții 
nu neiîncrezători îndoindu-se chiar şi de absenţa durerii 
fluierul piciorului glezna genunchiul alunecarea lungă 


invizibilă a balustradei scărilor unde un pas greşit în 
întunericul umplut de somn mama tata Caddy Jason 
Maury uşă nu mi-e frică numai mama tata Caddy Jason 
Maury ajungând până atât de departe dormind am să 
dorm adânc când eu uşa Uşa uşa Pustiu şi acolo, ţevile, 
faianţa, pereţii tăcuţi pătaţi, tronul contemplaţiei. Imi 
uitasem paharul, dar puteam mâinile văd degete 
răcoroase de gâtul lebedei invizibile unde nici chiar 
toiagul lui Moise paharul pe pipăite să nu zvâcnind 
gâtul zvelt rece zvâcnind răcoros pe metal paharul plin 
prea plin revărsându-se răcoros paharul degetele 
revărsându-se somnul lăsând gustul somnului jilav în 
tăcerea prelungă a gâtlejului M-am întors pe coridor 
trezind paşii pierduţi în şirurile şopotitoare ale tăcerii, în 
neofalină, şi ceasul spunându-şi mai departe minciuna 
furibundă pe masa întunecată. Pe urmă perdelele adiind din 
întuneric pe faţa mea, părăsindu-şi respiraţia pe faţa mea. 
Incă un sfert de ceas. Şi pe urmă n-am să mai fiu. Cele mai 
liniştitoare vorbe. Liniştitoare. Won fui. Sum. Fui. Non 
sum. Undeva am auzit odată clopote. Mississippi sau 
Massachusetts. Am fost. Nu sunt. Massachusetts sau 
Mississippi. Shreve are o sticlă în cufărul lui. Nici măcar nu 
vrei s-o deschizi Domnul şi doamna Jason Richmond 
Compson anunţă De trei ori. Zile. Nici măcar nu vrei s-o 
deschizi căsătoria fiicei lor Candace că alcoolul te 
învaţă să confunzi mijloacele cu scopul. Sunt. Băutura. 
N-am fost. Să vindem pajiştea lui Benjy ca Quentin să poată 
să se ducă la Harvard şi eu am să-mi sun oasele unul de 
altul. Am să fiu mort în. Un an a spus Caddy. Shreve are o 
sticlă în cufărul lui. Domnule nu am nevoie de a lui Shreve 
eu am vândut pajiştea lui Benjy şi eu pot să mor la Harvard 
Caddy spunea în cavernele şi grotele mării rostogolindu-se 
liniştite în curenţi legănători pentru că Harvard e un cuvânt 
care sună atât de frumos patruzeci de acri nu-i prea scump 
pentru un sunet frumos. Pentru un sunet frumos mort 
schimbăm pajiştea lui Benjy pentru un sunet superb mort. 
Pentru el are să ţină mult pentru că el nu poate să-l audă 
cel mult dacă are să-l miroasă îndată ce ea s-a oprit în 


ușă el a început să plângă am crezut întotdeauna că e 
doar unul dintre golanii din oraş cu care o necăjea tata 
până când. Nu l-am luat în seamă mai mult decât pe oricare 
alt străin voiajor comercial sau ce-o fi fost credeam că sunt 
cămăşi de uniformă militară până când dintr-odată am 
înţeles că nici măcar nu se gândea la mine ca la o sursă 
virtuală de necazuri, ci că se gândea la ea când se uita la 
mine prin ea ca printr-un ciob de sticlă colorată de ce să te 
amesteci în viața mea nu ştii că n-are niciun rost 
credeam c-ai să laşi asta pe seama mamei şi a lui 
Jason 

l-a pus mama pe Jason să te spioneze eu n-aş fi 

Femeile se folosesc doar de codurile de onoare ale 
altora asta e din cauză că ea o iubeşte pe Caddy 
rămânând în camerele de jos chiar şi când era bolnavă aşa 
ca tata să nu-şi mai poată bate joc de unchiul Maury când 
era Jason de faţă tata spunea că unchiul Maury era un om 
cu o pregătire clasică prea precară pentru ca să rişte ca 
băieţaşul acela nemuritor orb în persoană ar fi trebuit să-l 
aleagă pe Jason pentru că Jason ar fi făcut doar acelaşi fel 
de greşeală pe care ar fi făcut-o şi unchiul Maury nu una de 
pe urma căreia să se aleagă cu un ochi învineţit băiatul lui 
Patterson era şi mai mic decât Jason vindeau zmeele cu 
cinci cenți bucata până când cu încurcăturile cu banii Jason 
şi-a luat un partener nou unul şi mai mic încă destul de mic 
în orice caz pentru că T.P. spunea că tot Jason e casier dar 
tata spunea de ce ar trebui unchiul Maury să lucreze când 
el tot putea să întreţină cinci sau şase negri care nu făceau 
chiar nimic decât să stea cu picioarele la sobă sigur că 
putea să-i ofere găzduire şi întreţinere unchiului Maury din 
când în când şi să-i împrumute şi ceva bani care-i 
întreţineau lui adică tatii la o temperatură atât de plăcută 
credinţa în originea cerească a rasei atunci mama începea 
să plângă şi să spună că tata se credea de familie mai bună 
decât a ei şi că-şi bate joc de unchiul Maury ca să ne înveţe 
şi pe noi lucrul ăsta nu înţelegea că tata ne învăţa că toţi 
oamenii nu sunt decât marionete umplute cu rumeguşul 
măturat din grămezile de gunoi unde se aruncaseră 


păpuşile de până atunci rumeguşul revărsându-se din ce 
rană din ce coastă care nu pentru mine şi-a dat viaţa nu. Pe 
vremea aceea mă gândeam la moarte ca la un bărbat 
semănând oarecum cu bunicul un fel de prieten personal şi 
apropiat aşa cum ne gândeam la biroul de lucru al bunicului 
să nu-l atingem nici măcar să nu vorbim cu voce tare în 
camera unde era întotdeauna m-am gândit la ei ca fiind 
undeva împreună în toată vremea asta aşteptându-l pe 
bătrânul colonel Sartoris să vină şi să ia loc lângă ei 
aşteptând pe o colină înaltă undeva dincolo de cedri 
colonelul Sartoris pe o colină şi mai înaltă privind undeva 
departe şi ei îl aşteptau să termine de privit şi să vină 
bunicul în uniforma lui şi le auzeam murmurul glasurilor de 
dincolo de cedri discutau tot timpul şi bunicul avea 
întotdeauna dreptate 

A început să bată de fără un sfert. Prima bătaie a sunat, 
măsurată şi liniştită, senin peremptorie, golind tăcerea 
tihnită pentru cea de a doua şi asta e dacă oamenii s-ar 
putea schimba unii pe alţii pentru totdeauna astfel să se 
contopească asemenea unei flăcări răsărind o clipă apoi 
suflată limpede mai departe în întunericul rece veşnic în loc 
să zaci acolo încercând să nu te gândeşti la hamac până 
când toţi cedrii ajung să capete mirosul acela intens mort 
de parfum pe care Benjy îl ura atâta. Gândindu-mă doar la 
pâlcul acela de arbori mi se părea că auzeam şoapte valuri 
tainice de dorinţă că miros zvâcnetul sângelui cald sub 
carnea înnebunită dezgolită privind pe pleoapele înroşite 
porcii eliberaţi în perechi năpustindu-se împerecheaţi în 
mare şi el noi trebuie doar să rămânem treji şi să privim 
răul înfăptuindu-se doar pentru scurt timp nu e pentru 
totdeauna şi eu nu trebuie să dureze nici măcar atâta 
pentru un om care are curaj şi el crezi că asta înseamnă 
curaj şi eu da sigur dumneata nu şi el orice om este arbitrul 
propriilor sale virtuţi dacă tu îl consideri curajos sau nu e 
mai important decât actul în sine decât orice act altminteri 
n-ai mai putea fi cu adevărat şi eu nu crezi că vorbesc 
serios şi el cred că eşti prea serios ca să-mi dai vreun motiv 
să mă neliniştesc n-ai fi fost împins la expedientul de a-mi 


spune că ai săvârşit incestul altminteri şi eu nu minţeam nu 
minţeam şi el ai vrut să sublimezi un fragment de nebunie 
omenească naturală să-l faci un obiect de oroare şi apoi să- 
| exorcizezi cu ajutorul adevărului şi eu pentru ca s-o izolez 
pe ea din lumea asta a vacarmului ca lumea să trebuiască 
să fugă de noi în mod necesar şi atunci zgomotul ei ar fi ca 
şi cum n-ar mai fi fost niciodată şi el ai încercat s-o 
determini pe ea să facă asta şi eu mi-a fost frică să mi-a 
fost frică ea să nu şi atunci n-ar fi ajutat la nimic dar dacă 
aş fi putut să-ţi spun că am făcut asta atunci ar fi fost aşa şi 
atunci ceilalţi n-ar mai fi fost aşa şi atunci lumea s-ar fi 
îndepărtat în vacarmul ei şi el şi acuma şi asta nu minţi nici 
acum dar eşti încă orb la ce e în tine o parte a adevărului 
general secvenţa evenimentelor naturale şi a cauzelor lor 
care umbreşte fruntea oricăruia dintre oameni chiar şi a lui 
Benjy nu te gândeşti la ceea ce are limite îţi contempli o 
apoteoză în care o stare de spirit temporară să devină 
simetrică mai presus de carne şi conştientă atât de sine cât 
şi de carne nu te va înlătura cu totul nici măcar n-ai să fii 
mort şi eu asta pentru un timp şi el nu poţi să suporţi 
gândul că într-o zi n-ai să mai suferi ca acuma acuma 
ajungem la ce e important tu pari să priveşti asta doar ca o 
experienţă care să-ţi albească părul peste noapte cum s-ar 
zice fără să-ţi schimbe deloc înfăţişarea n-ai s-o faci în 
condiţiile astea ar fi ca la un joc de noroc şi lucrul ciudat 
este că omul care e conceput din întâmplare şi a cărui 
fiecare respiraţie este o nouă aruncătură de zaruri deja 
măsluite împotriva lui nu vrea să facă faţă acelui argument 
final pe care ştie dinainte că va trebui fără nicio scăpare să- 
| întâmpine fără să încerce expediente care merg de la 
violenţă şi până la şicane meschine şi care n-ar înşela nici 
pe un copil până când într-o zi cuprins de silă riscă totul 
orbeşte pe o singură carte nimeni nu face asta în prima 
furie a disperării sau a remuşcării sau a durerii după ceva 
pierdut o face numai când a înţeles că nici chiar disperarea 
sau remuşcarea sau doliul nu prezintă vreo importanţă 
deosebită pentru întunecatul lui adversar la jocul de zaruri 
şi eu asta pentru un timp şi el e greu să crezi când te 


gândeşti că o iubire sau o suferinţă nu reprezintă decât o 
obligaţie de bursă pe care o cumperi fără niciun plan şi care 
ajunge la termenul de scadenţă vrând-nevrând şi este 
retrasă de pe piaţă fără avertisment şi este înlocuită cu 
orice altă emisie se întâmplă ca zeii să lanseze la vremea 
aceea nu nu ai să faci asta până n-ai să ajungi să crezi că 
nici măcar ea nu e chiar demnă de disperare poate şi eu n- 
am să fac niciodată asta nimeni nu ştie ce ştiu eu şi el cred 
că ar fi mai bine să te duci la cambridge chiar de pe acum 
ai putea să-ţi petreci o lună în mâine poţi să-ţi permiţi asta 
dacă te cumpăneşti bine ar putea să-ţi ajute chibzuiala 
banilor a vindecat mai multe răni decât isus şi eu cred că 
înţeleg ce crezi dumneata că am să înţeleg acolo 
săptămâna viitoare sau peste o lună şi el atunci ai să-ţi 
aduci aminte că visul maică-ti încă de când te-ai născut a 
fost să te înscrii la harvard şi că niciun compson n-a înşelat 
speranţele unei doamne şi eu asta pentru moment ar fi mai 
bine pentru mine pentru noi toţi şi el orice om este arbitrul 
propriilor sale virtuţi dar nu trebuie ca niciun om să-i 
prescrie altuia ce crede că i-ar face bine şi eu asta pentru 
un timp şi el a fost cel mai trist cuvânt dintre toate nu e 
nimic altceva pe lume nu e nici disperarea până când 
timpul nu e nici timpul până când nu a trecut a fost 

A sunat ultima bătaie. În cele din urmă i s-au stins 
vibraţiile şi întunericul a fost iarăşi tăcut. Am intrat în salon 
şi am aprins lumina. Mi-am îmbrăcat vesta. Mirosul de 
neofalină era foarte slab acum, de-abia se mai simţea, şi 
pata nu se mai vedea în oglindă. Oricum, nu ca ochiul meu. 
Mi-am îmbrăcat haina. Scrisoarea pentru Shreve mi-a foşnit 
prin stofă şi am scos-o, i-am controlat adresa şi am pus-o în 
buzunarul exterior. Pe urmă mi-am dus ceasul în camera lui 
Shreve şi l-am pus în sertarul lui şi m-am dus în camera 
mea, mi-am scos o batistă curată şi m-am dus spre uşă şi 
am pus mâna pe comutator. Atunci mi-am amintit că nu mă 
spălasem pe dinţi aşa că a trebuit să mai deschid o dată 
valiza. Mi-am scos periuţa de dinţi şi am luat puţină pastă 
de la Shreve şi m-am dus şi m-am spălat pe dinţi. Am 
scuturat periuţa să se usuce cât mai bine şi am pus-o la loc 


în valiză, am încuiat valiza şi m-am dus iarăşi spre uşă. 
Inainte de a stinge lumina m-am mai uitat o dată în jur să 
văd dacă mai e ceva şi atunci am văzut că-mi uitasem 
pălăria. Avea să trebuiască să trec prin faţa poştei şi era 
sigur că aveam să întâlnesc pe vreunul din ei şi avea să-şi 
închipuie că sunt un student snob de la Harvard care-şi dă 
aere de student din ultimii ani. Uitasem şi s-o perii, dar 
avea Shreve o perie aşa că n-a mai trebuit să-mi deschid 
valiza. 


Partea a treia 


6 aprilie 1928 


Dac-ai apucat să te porţi ca o putoare, putoare rămâi, 
asta-i părerea mea. Vreau să spun că se cheamă că ai 
noroc dacă n-ai altceva să-ţi faci griji decât că chiuleşte de 
la şcoală. Vreau să spun că acuma ar trebui să fie aici în 
bucătărie, în loc să stea în camera ei să-şi dea cu 
sulimanuri pe faţă şi să aştepte să-i dea de-a gata micul 
dejun şase negri care nu sunt în stare să se ridice de pe 
scaun dacă nu-i momeşti ca pe catâri cu o tigaie cu pâine şi 
carne. Şi mama care zice: 

„Când te gândeşti că ăia de la şcoală cred că n-am nicio 
autoritate asupra ei, că nu sunt în stare...” 

„Păi”, zic, „nici nu eşti în stare, sau da? Nici n-ai încercat 
vreodată să scoţi ceva din ea”, zic. „Ce să te mai aştepţi 
acuma, când a împlinit şaptesprezece ani?” 

Asta a cam pus-o pe gânduri. 

„Da, dar ei cred că... Nici nu ştiam că are carnet de note. 
Astă-toamnă mi-a spus că anul ăsta nu se mai cer. ŞI 
acuma profesorul Junkin să-mi dea telefon şi să-mi spună că 
dacă mai lipseşte o singură dată n-o mai primeşte la şcoală. 
Cum de face asta? Pe unde umblă? Tu eşti în oraş toată 
ziua, ar trebui s-o vezi dac-ar umbla pe stradă.” 

„Mda”, zic, „dac-ar umbla pe stradă. Nu-mi închipui că 
chiuleşte de la şcoală doar ca să facă ceva ce s-ar putea 
face în public”, zic. 

„Ce vrei să spui?” zice. 

„Nu vreau să spun nimic”, zic. „M-ai întrebat, ţi-am răs- 
puns.” Atunci a început iar să plângă, şi-i da zor cu carnea 
din carnea ei care se ridica împotriva ei s-o blesteme. 

„Dumneata m-ai întrebat”, zic. 


„Nu spun de tine”, zice. „Tu eşti singurul din ei care nu-i 
un reproş viu pentru mine.” 

„Cred şi eu”, zic. „N-am avut timp s-ajung aşa ceva. N- 
am avut timp nici să merg la Harvard ca Quentin, sau să 
mă bag în mormânt cu băutura ca tata. Eu a trebuit să 
muncesc. Dar bineînţeles, dacă vrei să mă ţin de ea să văd 
ce-nvârteşte, pot să las baltă prăvălia şi să-mi caut o slujbă 
de noapte. Atunci o să pot s-o pândesc ziua şi poţi să ţi-l ţii 
pe Ben pentru tura de noapte.” 

„Ştiu că nu sunt decât o povară şi o grijă în plus pentru 
tine”, zice plângând în pernă. 

„Ar trebui să ştiu şi eu”, zic. „Mi-o tot spui de treizeci de 
ani. Chiar şi Ben ar fi trebuit să-nveţe asta până acuma. 
Atunci vrei să stau eu de vorbă cu ea?” 

„Crezi c-ajută?” zice. 

„Nu, dacă vii să te-amesteci exact când încep”, zic. 
„Dacă-mi ceri s-o strunesc eu, atunci spune aşa şi nu te mai 
băga. De fiecare dată când încerc să fac ceva, dai buzna, şi 
pe urmă ea râde în pumni de noi amândoi.” 

„Adu-ţi aminte că e carne şi sânge de-al tău”, zice. 

„Sigur”, zic, „chiar la asta mă şi gândesc - carne. Şi chiar 
şi niţel sânge, dac-ar fi după mine. Când unii se poartă ca 
nişte negri, singurul lucru care-ţi rămâne de făcut, oricine 
ar fi ei, e să te porţi şi tu cu ei ca cu nişte negri.” 

„Tare mi-e teamă c-ai să-ţi ieşi din sărite”, zice. 

„Uite ce”, zic, „dumneata n-ai prea avut cine ştie ce 
succes cu sistemul dumitale. Vrei să fac eu ceva în chestia 
asta, sau nu vrei? Decide-te; eu trebuie să mă mai duc şi la 
lucru.” 

„Ştiu că-ţi iroseşti viaţa trudind ca un sclav pentru noi”, 
zice. „Ştii bine că dac-ar fi după mine ai avea un birou al 
tău unde să te duci şi ore de lucru cum i se cuvine unui 
Bascomb. Pentru că eşti un Bascomb, oricum te-ar chema. 
Ştiu că dacă tatăl tău ar fi putut să prevadă...” 

„De”, zic, „cred că şi el are dreptul să se mai înşele în 
prevederi, ca oricare altul, chiar şi un Smith sau Jones.” A 
început iar să plângă. 

„Când te aud ce amar vorbeşti despre tatăl tău mort”, 


zice. 

„Bine”, zic, „bine. Cum vrei dumneata. Numai că n-am un 
birou propriu, aşa că trebuie să-i dau înainte cu ce am. Vrei 
sau nu vrei să stau eu de vorbă cu ea?” 

„Mi-e teamă c-ai să-ţi ieşi din sărite”, zice. 

„Foarte bine”, zic. „Atunci nu mă mai bag.” 

„Dar trebuie să facem ceva”, zice. „Când te gândeşti că 
lumea zice că eu îi dau voie să lipsească de la şcoală şi să 
bată străzile, sau că nu pot s-o împiedic să facă aşa ceva... 
Jason, o, Jason”, zice. „Cum ai putut? Cum ai putut să mă 
laşi cu povara asta?” 

„Haide, haide”, zic. „Vrei să te-mbolnăveşti? Sau o înculi 
toată ziua în camera ei, sau dă-o pe mâna mea şi nu-ţi mai 
bate capul cu ea.” 

„Carne din carnea mea”, zice, şi dă-i şi plângi. Aşa că zic: 

„Foarte bine. Am eu grijă de ea. Nu mai plânge”.” 

„Vezi nu-ţi pierde răbdarea”, zice. „E doar un copil, 
gândeşte-te.” 

„Nu”, zic. „N-am să mi-o pierd.” Am ieşit şi am închis uşa. 

„Jason”, zice. Nu i-am răspuns. Am luat-o pe palier. 
„Jason”, zicea din spatele uşii. Am coborât mai departe pe 
scară. În sufragerie nu era nimeni, pe urmă am auzit-o în 
bucătărie. Încerca s-o convingă pe Dilsey să-i mai dea o 
ceaşcă de cafea. Am intrat. 

„Asta ţi-o fi uniforma de şcoală, nu?” zic. „Sau poate că 
azi e sărbătoare?” 

„Numai jumătate de ceaşcă, Dilsey”, zice. „Te rog eu.” 

„Ba deloc”, zice Dilsey. „Nu-ţi dau. N-ai ce face cu mai 
mult de-o ceaşcă, o fată de şaptesprezece ani, şi ce-ar mai 
zice şi domnişoara Cahline. Du-te şi te-mbracă de şcoală, să 
te ducă Jason cu maşina. lar ai să-ntârzii.” 

„N-are să mai întârzie”, zic. „Aranjăm noi asta acuma.” S- 
a uitat la mine, ţinând încă ceaşca în mână. Şi-a dat părul la 
o parte din ochi şi capotul i-a alunecat de pe umăr. „Lasă 
ceaşca şi vino puţin încoace”, zic. 

„Da' de ce?” zice. 

„Haide”, zic. „Lasă ceaşca în chiuvetă şi vino-ncoace.” 

„Ce-ţi mai trece prin gând, Jason?” zice Dilsey. 


„Poate crezi c-ai să mă prosteşti şi pe mine ca pe bunică- 
ta şi pe toţi ăilalţi”, zic. „Dar ai să vezi că nu-i chiar aşa îţi 
dau zece secunde să pui ceaşca aia aşa cum ţi-am spus.” 

Şi-a luat ochii de la mine. S-a întors spre Dilsey. „Cât e 
ceasul, Dilsey?” zice. „Când s-or face zece secunde, fluieră 
o dată. Numai jumătate de ceaşcă, Dilsey, te...” 

Am înşfăcat-o de braţ. A scăpat ceaşca. S-a spart pe jos 
şi ea s-a smucit înapoi, uitându-se la mine, dar o tineam de 
braţ. Dilsey s-a ridicat de pe scaun. 

„Jason”, a spus. 

„Dă-mi drumul”, zice Quentin. „Să ştii că te pocnesc.” 

„Mă pocneşti, da?” zic. „Mă pocneşti?” A ridicat mâna 
cealaltă să mă lovească. l-am prins-o şi pe asta şi am 
imobilizat-o ca pe o pisică sălbatică. „Mă pocneşti, ai?” zic. 
„Aşa crezi tu?” 

„Jason!” zice Dilsey. Am tras-o în sufragerie. | s-a 
desfăcut capotul şi-i fâlfâia pe lângă ea; aproape goală, 
putoarea. Dilsey şontâcăia după noi. M-am întors şi i-am 
trântit cu piciorul uşa-n nas. 

„Nu te băga”, zic. 

Quentin se sprijinea de masă strângându-şi capotul. M- 
am uitat la ea. 

„Acuma”, zic. „Aş vrea să ştiu ce urmăreşti când chiuleşti 
de la şcoală şi când o minţi pe bunică-ta şi când îi 
plastografiezi iscălitura pe carnetul de note şi când o 
înnebuneşti de grijă. Ce urmăreşti cu asta?” 

N-a spus nimic. Îşi strângea capotul în sus sub bărbie, 
adunându-şi-l pe lângă ea, privindu-mă. N-apucase încă să 
se boiască, şi arăta la faţă ca şi cum s-ar fi frecat cu o cârpă 
de curăţat pistolul. M-am dus şi am apucat-o de braţ. „Ce 
urmăreşti cu asta?” zic. 

„Asta nu-i treaba ta”, zice. „Dă-mi drumul.” 

Dilsey a deschis uşa „Jason”, zice. 

„leşi afară, îţi spun”, zic. Nici măcar nu m-am uitat la ea. 
„Vreau să ştiu unde te duci când chiuleşti de la şcoală”, zic. 
„Pe stradă nu umbli, că te-aş vedea. Cu cine te-nhăitezi? Te 
ascunzi prin pădure cu vreunul din golanii ăia cu părul 
gominat? Asta faci?” 


„Po... porcule”, zice. Se zbătea, dar o ţineam bine. „Porc 
scârbos!” zice. 

„Ți-arăt eu ţie”, zic. „Pe o femeie bătrână poate c-o sperii 
tu, dar am să-ţi arăt eu acuma cu cine ai de-a face.” Am 
apucat-o cu o singură mână, şi atunci s-a lăsat moale şi s-a 
uitat la mine şi ochii i s-au făcut mari şi întunecoşi. 

„Ce vrei să-mi faci?” zice. 

„Aşteaptă tu până-mi scot cureaua asta şi-ai să vezi”, zic, 
trăgând de curea. Atunci Dilsey m-a apucat de braţ. 

„Jason”, zice. „Jason, nu ţi-e ruşine?” 

„Dilsey”, zice Quentin. „Dilsey.” 

„Nu-l las eu”, zice Dilsey. „Nu te speria, drăguţo.” Se 
agăţase de braţul meu. Pe urmă cureaua a ieşit şi m-am 
smucit şi i-am făcut vânt cât colo. S-a pocnit de masă. Era 
atât de bătrână că de-abia apuca să se târască dintr-un loc 
într-altul. Dar n-are a face: avem oricând nevoie de cineva 
în bucătărie care să mănânce ce nu pot ăia tinerii să dea 
gata. S-a băgat şontăcăind între noi, încerca iar să se agaţe 
de mine. „Dă-n mine atunci”, zice, „dacă nu eşti mulţumit 
decât când baţi pe cineva. Dă-n mine”, zice. 

„Ce, crezi că n-am să dau?” zic. 

„Pe tine te cred în stare de orice”, zice. Atunci am auzit-o 
pe mama pe scară. Aş fi putut să-mi închipui că n-o s-o 
rabde inima să nu se amestece. l-am dat drumul. S-a 
împleticit înapoi până la perete, strângându-şi capotul pe 
lângă ea. 

„Bine”, zic, „mai lăsăm asta niţel. Dar să nu-ți închipui că 
poţi să mă prosteşti pe mine. Eu nu sunt nicio femeie 
bătrână şi nicio căzătură de negresă cu un picior în groapă. 
Putoarea dracului”, zic. 

„Dilsey”, zice. „Dilsey, vreau la mama.” 

Dilsey s-a dus la ea. „Hai, taci”, zice. „N-are să- 
ndrăznească să te-atingă nici cu un deget cât sunt eu aici”. 
Mama cobora pe scară. 

„Jason”, zice. „Dilsey.” 

„Hai uşor”, zice Dilsey. „Nu-l las eu să te-atingă.” Şi-a 
pus mâna pe Quentin. Ea i-a zvârlit-o deoparte. 

„Negresa dracului”, zice. A fugit spre uşă. 


„Dilsey”, zicea mama pe scară. Quentin a alergat în sus 
pe scară pe lângă ea. „Quentin”, a zis mama. „Stai, 
Quentin.” Quentin a alergat înainte. Am auzit-o alergând în 
capul scărilor, pe urmă pe palier. Pe urmă s-a trântit uşa. 

Mama se oprise. Pe urmă a început iar să meargă spre 
noi. 

„Dilsey”, zicea 

„Bine, bine”, zice Dilsey. „Uite că vin. Tu du-te şi scoate 
maşina şi aşteapt-o”, zice, „ca s-o duci la şcoală.” 

„De asta nu-ţi face tu griji”, zic. „Am s-o duc la şcoală şi o 
să am şi grijă să rămână acolo. Dac-am început eu treaba 
asta, am s-o duc la bun sfârşit” 

„Jason”, zicea mama pe scară. 

„Du-te acuma”, zice Dilsey pornind spre uşă. „Vrei s-o 
faci şi pe ea să-nceapă? Vin, domnişoară Cahline.” 

Am ieşit. Le auzeam pe scară. „Du-te-n pat, acuma”, 
spunea Dilsey. „Nu vezi că nu te-ai făcut încă bine să te dai 
jos? Haide în pat. Am eu grijă să nu-ntârzie la şcoală.” 

M-am dus în spate să-mi scot maşina, pe urmă a trebuit 
să ocolesc până-n faţa casei ca să-i găsesc. 

„Parcă ţi-am spus să pui cauciucul ăla la spate la 
maşină”, zic. 

„Da' n-am avut timp”, zice Luster. „N-a fost cine să stea 
cu ochii pe el până nu termină mammy la bucătărie.” 

„Păi da”, zic. „Îngraş exact atâţia negri blestemaţi cât 
încap într-o bucătărie ca să umble după el, dar dacă eu am 
nevoie să mi se schimbe cauciucul la maşină, trebuie s-o 
fac singur.” 

„N-am avut cu cine să-l las”, zice. Pe urmă a început el 
să geamă şi să bolborosească. 

„Du-l în spate”, zic. „Ce dracu’ ţi-a venit să-l ţii pe-aici 
prin faţă, să-l vadă toată lumea?” l-am făcut s-o ia din loc 
înainte de-a începe să zbiere din toate puterile. Parcă n-ar fi 
destul duminicile, când toată pajiştea aia blestemată e 
plină de neisprăviţi care n-au altă distracţie şi nici şase 
negri de hrănit, şi-atunci împing de colo până colo o bilă 
mai mare de naftalină. Şi el aleargă în sus şi-n jos de-a 
lungul gardului şi zbiară de mama focului de câte ori dă cu 


ochii de vreunul din ei, până când am să mă trezesc când 
mă aştept mai puţin că-mi percep cotizaţia de membru la 
clubul lor de golf, şi atunci mama şi cu Dilsey or să 
trebuiască să-şi ia nişte clanţe de porțelan şi câte un baston 
de plimbare, ca să se-apuce şi ele de-aşa ceva, dacă nu 
cumva o să trebuiască să m-apuc eu să joc noaptea la 
lumina lanternei. Şi-atunci or să ne trimită pe toţi la 
Jackson, nu? Ca să aibă şi ăia de acolo prilejul să 
sărbătorească balul de întoarcere a fiilor risipitori. 

M-am întors la garaj. Cauciucul era acolo, sprijinit de 
perete, dar să mă ia dracu' dac-aveam de gând să mi-l pun 
singur. Am scos maşina şi am ocolit spre faţa casei. Ea 
stătea la marginea aleii. Zic: 

„Ştiu că n-ai nicio carte; vreau numai să te-ntreb ce-ai 
făcut cu ele, presupunând că asta ar fi treaba mea. Sigur că 
n-am niciun drept să te-ntreb”, zic, „eu nu-s decât elefantul 
care-a scos 11 dolari şi 65 de cenți pentru ele în septembrie 
trecut.” 

„Cărţile mi le cumpără mama”, zice. „Niciun cent din 
banii tăi nu merge pe mine. Mai degrabă mor de foame.” 

„Mda?” zic. „Spune-i asta bunică-ti şi vezi ce-ţi răspunde. 
Parcă n-ai fi chiar goală de sus până jos”, zic, „chiar dacă 
dresurile astea cu care-ţi dai pe faţă ascund mai mult din 
tine decât orice altceva te-ai gândi să îmbraci.” 

„Nrei să spui că banii tăi sau ai ei au intrat măcar cu un 
cent în astea?” zice. 

„Întreab-o pe bunică-ta”, zic. „Întreab-o ce se-ntâmplă cu 
cecurile alea. Parcă ţin minte c-ai văzut cum a ars unul din 
ele.” Nici măcar nu asculta, cu faţa ei toată lucind de boială 
şi ochii răi ca ai unui câine. 

„Ştii ce-aş face dac-aş crede că măcar un cent din banii 
tăi sau ai ei au intrat în lucrurile astea de pe mine?” zice, şi 
s-a apucat cu mâna de rochie. 

„Ce-ai face?” zic. „Ai umbla cu un butoi pe şolduri?” 

„AŞ rupe-o chiar acuma pe loc şi-aş arunca-o în stradă”, 
zice. „Nu mă crezi?” 

„Sigur că da”, zic. „Mereu faci asta.” 

„Să vezi dacă n-o fac”, zice. Şi-a apucat rochia la gât cu 


amândouă mâinile ca şi cum ar fi vrut să şi-o rupă. 

„Rupe-ţi tu rochia asta numai”, zic, „şi-am să-ţi dau, chiar 
aici pe loc, o bătaie s-o ţii minte toată viaţa.” 

„Să vezi dacă n-o fac”, zice. Şi-atunci am văzut că într-a- 
devăr voia să şi-o rupă, s-o rupă de pe ea. Până am oprit 
maşina şi am apucat-o de mâini se şi strânseseră vreo 
duzină de tipi să se uite la noi. M-a enervat atât de tare, că 
un minut parcă n-am mai văzut nimic în faţa ochilor. 

„Mai fă o dată una ca asta şi-am să te fac să-ţi pară rău 
c-ai apucat să te naşti”, zic. 

„Îmi pare rău de pe acuma”, zice. S-a lăsat moale şi pe 
urmă ochii i-au căpătat un fel de expresie ciudată, că mi- 
am zis: dacă te-apuci să-mi boceşti aici în maşină, pe 
stradă, te bat cu biciul. Te nenorocesc. Norocul ei că n-a 
început, aşa că i-am lăsat mâinile şi am pornit-o mai 
departe. Noroc că eram pe lângă o alee laterală pe unde s- 
o iau pe din dos ca să evit piaţa. Pe maidanul lui Beard şi 
începuseră să ridice cortul. Earl îmi dăduse deja cele două 
bilete de favoare în schimbul afişelor din vitrina noastră. Ea 
rămăsese moale pe locul ei, cu faţa întoarsă, muşcându-şi 
buzele. „Îmi pare rău de pe acuma”, zice. „Nu înţeleg de ce 
m-am mai născut.” 

„Mai cunosc eu cel puţin unul care nu înţelege tot ce ştie 
despre asta”, zic. M-am oprit în faţa şcolii. Clopoţelul 
sunase, ultimii dintre ei tocmai intrau. „Ai ajuns şi tu o dată 
la timp”, zic. „Intri şi rămâi aici, sau trebuie să vin cu tine 
să am grijă şi de asta?” S-a dat jos şi a trântit portiera. 
„Ţine minte ce-ţi spun”, zic. „Vorbesc serios. Numai o 
singură dată să mai aud că chiuleşti şi te ascunzi prin 
ulițele dosnice cu vreunul din nenorociţii tăi.” 

La asta s-a întors repede spre mine. „Nu m-ascund 
deloc”, zice. „Desfid pe oricine să ştie ce fac eu.” 

„Ca şi cum n-ar şti toată lumea”, zic. „Toată lumea în 
oraşul ăsta ştie exact ce poamă eşti. Dar acuma nu mai 
ţine, auzi? Mie puţin îmi pasă ce faci”, zic. „Dar am o 
situaţie în oraşul ăsta, şi n-am să tolerez ca cineva din 
familia mea sa se poarte ca o neruşinată de negresă. M- 
auzi ce-ţi spun?” 


„Nu-mi pasă”, zice. „Eu sunt oricum soi rău şi-am s-ajung 
în iad şi nici nu-mi pasă. Mai bine în iad decât în orice alt 
loc unde eşti tu.” 

„Să mai aud o singură dată c-ai chiulit de la şcoală, şi 
chiar c-ai să vrei să fii în iad”, zic. Mi-a întors spatele şi a 
luat-o la fugă prin curte. „Încă o singură dată, ţine minte”, 
zic. Nu s-a mai uitat înapoi. 

Am trecut pe la poştă să-mi iau scrisorile şi pe urmă am 
mers înainte până la prăvălie şi mi-am parcat maşina. Când 
am intrat, Earl s-a uitat la mine. l-am lăsat o şansă să spună 
c-am întârziat, dar el a spus doar: 

„Au sosit prăşitoarele alea. Ai face bine să te duci să-l 
ajuţi pe moş Job să le scoată.” 

M-am dus în spate unde bătrânul Job le scotea din lăzi, în 
ritmul de cam trei şuruburi pe oră. 

„Tu ar trebui să te angajezi la mine”, zic. „Cam jumătate 
din negrii cei mai leneşi din oraşul ăsta mănâncă în 
bucătăria mea.” 

„Eu lucrez cum îi place omului care mă plăteşte sâmbătă 
seara”, zice. „Şi dacă fac asta nu-mi mai rămâne prea mult 
timp ca să fac cum le-ar place şi altora.” A învârtit un 
şurub. „Nici nu prea sunt pe-aici prin partea locului din cei 
care să se spetească muncind, decât cel mult gândacii de 
bumbac.” 

„Poţi să zici c-ai noroc că nu eşti un gândac din ăştia care 
să lucreze după prăşitoarele astea”, zic. „Ţi-ai da sufletul 
de prea multă muncă până s-ar gândi cineva să te dea cu 
insecticid.” 

„Asta-i adevărat”, zice. „Gândacii ăştia au viaţă grea. 
Muncesc zi după zi, toată săptămâna, afară, în soare sau pe 
ploaie. N-au şi ei o verandă să se-aşeze să privească cum 
cresc pepenii şi sâmbăta nu-nseamnă nimic pentru ei.” 

„Nici pentru tine n-ar mai însemna nimic sâmbăta”, zic 
„dac-ar depinde de mine să-ţi plătesc leafa. Scoate odată 
chestiile astea din lăzi şi du-le înăuntru.” 

Am deschis întâi scrisoarea ei şi am scos cecul. Zi-i 
femeie şi gata. Cu şase zile întârziere. Şi tot ele îi bat la cap 
pe bărbaţi că sunt în stare să se ocupe de afaceri. Cât ar 


putea să reziste în afaceri un bărbat care şi-ar închipui că 
zi-ntâi a lunii cade pe data de şase? Şi poţi să fii sigur că 
atunci când banca are să trimită scrisoarea cu contul ea are 
să vrea să ştie de ce nu mi-am depus salariul până în ziua 
de şase. O femeie nu se gândeşte la lucruri din astea. 


„N-am primit răspuns la scrisoarea mea despre rochia de 
Paşti a lui Quentin. Aţi primit-o? N-am avut niciun răspuns 
la ultimele două scrisori pe care i le-am scris ei, deşi cecul 
din cea de-a doua a fost încasat o dată cu celălalt. Nu 
cumva e bolnavă? Scrie-mi imediat, sau dacă nu, vin eu 
acolo să văd cu ochii mei. Mi-ai promis că ai să mă anunţi 
când ea are să aibă nevoie de ceva. Aştept o veste de la 
tine înainte de zece ale lunii. Nu, mai bine telegrafiază-mi 
pe loc. Tu îi deschizi scrisorile pe care i le trimit ei. Ştiu 
sigur - de parcă te-aş vedea făcând-o. Telegrafiază-mi 
imediat ce-i cu ea, pe adresa asta.” 


La vremea asta Earl începuse să zbiere la Job, aşa că le- 
am pus deoparte şi m-am dus şi eu să-ncerc să-i mai dau 
ghes. Ţara asta, dacă are nevoie de ceva, are nevoie de 
mână de lucru albă. la să-i lăsăm pe negrii ăştia buni de 
nimic să moară de foame vreo doi ani, şi-atunci au să vadă 
ce trai uşor aveau. 

Pe la vreo zece m-am dus în faţă. Era acolo un voiajor 
comercial. Mai erau câteva minute până la zece, aşa că l- 
am invitat să meargă până la colţ să bem o coca-cola. Din 
vorbă-n vorbă am ajuns la recolte. 

„Nu-i nimic adevărat”, zic. „Bumbacu-i o cultură de 
speculă, îi bagă tot felul de gărgăuni în cap fermierului şi-l 
fac să scoată o recoltă cât mai mare ca ei s-o poată specula 
pe piaţă şi să aibă cu ce să-i momească pe fraieri. Ce-ţi 
închipui, că fermierul scoate ceva de-aici decât că-l bate 
soarele până-i înroşeşte ceafa şi-şi mai cocoşează şi 
spinarea? Poate crezi că omul care-l pune în pământ cu 
sudoarea frunţii scoate din asta vreun păcătos de cent mai 
mult de cât îi ajunge să-şi ţină zilele?” zic. „la numai să 
scoată o recoltă ca lumea, şi nu-i mai rentează nici s-o 


culeagă; şi dacă scoate o recoltă de sărăcie, nu mai are nici 
ce să egreneze. Şi pentru ce, mă rog? Pentru un pumn de 
ovrei blestemaţi din Est. Nu vorbesc de tipii de religie 
iudaică”, zic, „am cunoscut evrei care au fost cetăţeni 
onorabili. Ai putea să fii şi dumneata unul din ăştia”, zic. 

„Nu”, zice, „eu sunt american.” 

„Fără supărare”, zic. „Eu îi recunosc oricui ce i se cuvine, 
indiferent de religie sau de orice. N-am nimic cu ovreii ca 
indivizi”, zic. „E vorba de rasă. Recunoşti că nu produc 
nimic. Vin şi ei după pionieri într-o ţară nouă şi le vând 
haine.” 

„Îi confunzi cu armenii”, zice, „nu? Un pionier nici n-ar 
avea ce să facă cu haine noi.” 

„Fără supărare”, zic. „N-am să-i scot niciodată cuiva pe 
nas religia de care ţine.” 

„Sigur”, zice. „Eu sunt american. Strămoşii mei au avut 
sânge franțuzesc, din cauza asta am nasul aşa. Eu sunt 
american pursânge.” 

„Şi eu tot aşa”, zic. „N-am mai rămas prea mulţi. Vorbesc 
despre tipii ăia care stau acolo la New York şi-i duc de nas 
pe fraierii care se gândesc să speculeze.” 

„Asta aşa e”, zice. „Pentru un om sărac specula la bursă 
e nenorocire. Ar trebui să se interzică prin lege.” 

„Nu-i aşa că am dreptate?” zic. 

„Da”, zice. „Cred şi eu că ai. Toate astea-s pe spinarea 
fermierului.” 

„Ştiu şi eu c-am dreptate”, zic. „Specula la bursă e 
prăjeală, afară de cazul c-ai pe cineva care să te informeze 
pe sub mână. Se-ntâmplă că eu am relaţii cu nişte tipi care 
sunt acolo la faţa locului. Consilierul lor e unul din marii 
mahări din New York. Ştii cum fac eu”, zic, „nu risc 
niciodată prea mult deodată. Pe tipii care-şi închipuie că 
sunt deştepţi şi care vor să facă avere din trei dolari, pe ăia 
îi pândesc ei. Pe socoteala ăstora fac ei afacerile.” 

Pe urmă a bătut zece. M-am dus la poştă. Bursa se 
înviorase puţin, exact cum spuseseră ei. M-am retras într- 
un colţ şi am mai scos o dată telegrama, să fiu mai sigur. In 
timp ce mă uitam la ea, s-a mai transmis o cotă. Urcase cu 


două puncte. Cumpărau cu toţii. Se vedea asta din ce 
spuneau. Îşi luau avânt. Ca şi cum n-ar fi ştiut că nu putea 
să se termine decât într-un singur fel. Ca şi cum ar fi vreo 
lege sau ceva care să le lase altceva de făcut decât să 
cumpere. De, şi ovreii ăştia din est trebuie să trăiască şi ei. 
Dar sa mă ia dracu' dacă nu-i mai mare ruşinea când orice 
nenorocit de venetic care nu-i în stare să-şi câştige 
existenţa în ţara unde l-a pus Dumnezeu are voie să vină în 
ţara asta să scoată banii direct din buzunarul americanilor. 
A mai urcat cu două puncte. Patru puncte. Dar ce dracu’, 
ăştia erau dracului acolo la faţa locului, şi ştiau ce se- 
ntâmplă. Şi dacă nu mergeam după sfatul lor, atunci de ce 
naiba le mai dădeam zece dolari pe lună? Am plecat, pe 
urmă mi-am adus aminte şi m-am întors şi i-am trimis 
telegrama: „Totu-i în regulă. Q scrie azi.” 

„Q?”, zice telegrafistul. 

„Da”, zic. „Q. Nu ştii cum se scrie Q?” 

„Am întrebat ca să fiu mai sigur”, zice. 

„Trimite-o aşa cum am scris-o şi-ţi garantez c-ai să fii 
sigur”, zic. „Trimite-o cu taxă inversă.” 

„Ce telegrafiezi acolo, Jason?” zice doctorul Wright, 
uitându-se peste umărul meu. „E vreun mesaj cifrat să 
cumpere?” 

„Asta mă priveşte pe mine”, zic. „Voi n-aveţi decât să vă 
puneţi capul la contribuţie. Voi vă pricepeţi mai bine decât 
tipii ăia din New York.” 

„De, eu ar trebui să mă pricep”, zice doctorul Wright. „Aş 
fi economisit ceva bani anul ăsta dacă aş fi cultivat la doi 
cenți pfundul.” 

A mai venit o cotă. Scăzuse cu un punct. 

„Jason vinde”, zice Hopkins. „Uitaţi-vă ce cap face.” 

„Ce fac eu mă priveşte pe mine”, zic. „Voi, băieţi, faceţi 
cum vă taie capul. Ovreii ăia bogaţi din New York trebuie să 
trăiască şi ei ca oricare din noi”, zic. 

M-am întors la prăvălie. Earl avea treabă în faţă. M-am 
dus în spate la biroul meu şi am citit scrisoarea de la 
Lorraine. „Tăticuţule, ce mult aş vrea să fii aici. N-are niciun 
haz când nu-i tăticuţu aici în oraş. Ce dor mi-e de tăticuţu 


meu dulce!” Cred şi eu că-i e. Ultima dată i-am dat 
patruzeci de dolari. | i-am dat. Nu-i promit niciodată nimic 
unei femei şi nici n-o las să ghicească dinainte ce-am de 
gând să-i dau. Numai aşa poţi să le ai la mână. Să nu fie 
niciodată sigure. Dacă nu-ţi vine în gând ce surpriză să le 
mai faci, n-ai decât să le arzi una peste bot. 

Am rupt-o şi am ars bucăţile deasupra scuipătorii. Eu am 
o regulă să nu păstrez niciun petec de hârtie scris de vreo 
femeie, şi nici nu le scriu niciodată. Lorraine se tot ţine de 
mine să-i scriu, dar eu zic orice-aş fi uitat să-ţi spun poate 
să aştepte foarte bine până mai vin eu la Memphis dar nu 
mă supără dacă-mi scrii din când în când în plic obişnuit, 
numai că dacă te pune dracu' vreodată să-ncerci să-mi 
telefonezi, Memphisul n-o să fie destul de mare pentru tine, 
zic. Când sunt acolo, zic, sunt băiat bun, dar n-am să-i dau 
voie niciunei fufe să mă cheme la telefon. Ţine-aici, zic 
când i-am dat cei patruzeci de dolari. Dacă cumva te-mbeţi 
şi-ţi trece prin cap să-mi telefonezi, adu-ţi aminte de ce ti- 
am spus şi numără până la zece înainte de a te apuca s-o 
faci. 

„Şi când o să fie asta?” zice. 

„Când o să fie ce? zic. 

„Când mai vii iar pe-aici?” zice. 

„Te-anunţ eu”, zic. Pe urmă a vrut să-mi facă cinste c-o 
bere, dar n-am lăsat-o. „[ine-ţi banii”, zic. „Cumpără-ţi o 
rochie cu ei.” l-am dat şi servitoarei o bancnotă de cinci 
dolari. În fond, cum spun eu, banii nici n-au valoare; 
contează doar cum îi cheltuieşti. Banii nu sunt ai nimănui, 
aşa că de ce să te mai chinuieşti să-i strângi. Sunt pur şi 
simplu ai ăluia care poate să pună mâna pe ei şi să-i ţie. E 
unul chiar aici în Jefferson care-a strâns o grămadă de bani 
vânzând tot felul de mărfuri de două parale negrilor şi care 
locuia într-o singură cameră deasupra prăvăliei, cam de 
mărimea unei cocini de porci, şi-şi făcea singur de 
mâncare. Acum vreo patru sau cinci ani s-a îmbolnăvit. 
Boala l-a băgat în toţi sperieţii aşa că atunci când s-a pus 
iar pe picioare a devenit credincios practicant şi şi-a 
cumpărat un misionar din China, cu cinci mii de dolari pe 


an. Uneori mă gândesc ce furii au să-l apuce când o să dea 
ortul popii şi-o să constate că iadul nici nu există şi-o să-şi 
aducă aminte de cei cinci mii de dolari pe an. Cum zic eu, 
mai bine-ar muri pe loc, să facă economie de bani. 

Când a ars de tot am vrut să le bag pe celelalte în 
buzunar când dintr-odată ceva mi-a şoptit să mă uit şi la 
scrisoarea pentru Quentin înainte de a mă întoarce acasă, 
dar tocmai atunci Earl a început să zbiere după mine în 
faţă, aşa că le-am pus deoparte şi m-am dus să servesc un 
cretin de fermier care-a stat un sfert de oră să se 
gândească dacă să cumpere o curea de ham de douăzeci 
sau una de treizeci şi cinci de cenți. 

„Eu zic s-o iei p-asta mai bună”, zic. „Cum vă mai 
închipuiţi c-o s-o scoateţi la capăt dacă lucraţi cu unelte de- 
astea ieftine?” 

„Dacă asta nu-i bună”, zice, „de ce-o mai daţi la 
vânzare?” 

„N-am spus că nu-i bună”, zic. „Am spus că nu-i la fel de 
bună ca ailaltă.” 

„De unde ştii că nu-i”, zice. „Dumneata nu te-ai folosit 
niciodată de vreuna din ele.” 

„Pentru că pe asta nu se cer treizeci şi cinci de cenți”, 
Zic. „De asta ştiu că nu-i aşa de bună.” 

A ţinut-o pe cea de douăzeci de cenți în mână, 
răsfirându-şi-o printre degete. „Zic s-o iau tot p-asta”, zice. 
Am vrut să i-o iau s-o împachetez, dar el a strâns-o şi a 
băgat-o în buzunarul de la salopetă. După asta şi-a scos 
punga de tutun, a desfăcut-o în cele din urmă şi a scuturat 
în palmă nişte monede. Mi-a dat una de douăzeci şi cinci de 
cenți. „Cu ăilalţi cincisprezece cenți îmi cumpăr ceva de 
mâncare acuma, la prânz”, zice. 

„N-ai decât”, zic. „Dumneata hotărăşti. Numai că să nu 
vii la mine la anu’ şi să te plângi că-ţi trebuie hamuri noi.” 

„N-am ajuns încă să-mi strâng recolta de la anu'”, zice. 
Până la urmă am scăpat de el, dar de fiecare dată când 
scoteam scrisoarea se ivea câte ceva. Se strânseseră cu 
toţii în oraş din cauza circului, sosind cu zecile să-şi 
cheltuiască banii pe ceva ce nici n-ar fi adus vreun folos 


oraşului, ceva ce n-avea să lase nimic pe urmă decât banii 
pentru care aveau să se bată tipii de la primărie ca să şi-i 
împartă între ei, şi Earl alerga în sus şi-n jos ca o găină 
beată, tot spunând: „Da, doamnă, vă serveşte domnul 
Compson. Jason, vrei să-i arăţi doamnei cârligele alea de 
perdele de cinci cenți?” 

Tocmai; lui Jason îi place să muncească. Cum spun, eu n- 
am avut avantajele unei pregătiri universitare, pentru că la 
Harvard te-nvaţă cum să te duci să-noţi noaptea fără să ştii 
să-noţi şi la Sewanee nici măcar nu te-nvaţă ce e apa. Zic 
n-aveţi decât să mă trimiteţi la Universitatea de stat; poate 
c-acolo am să-nvăţ cum să-mi opresc ceasul cu 
pulverizatorul de parfum şi pe urmă puteţi să-l înscrieţi pe 
Ben în marina militară zic sau la cavalerie, oricum au ce 
face cu scopiţii în cavalerie. Pe urmă când ea a trimis-o pe 
Quentin acasă s-o ţin eu cu banii mei am zis şi-atunci că-i 
foarte bine, în loc să trebuiască să mă duc la dracu-n 
praznic în Nord să-mi caut slujbă mi-au trimis slujbă la 
domiciliu şi atunci mama a început să plângă şi eu zic n-aş 
avea nicio obiecţie s-o ţin aici; dac-aş şti că asta-i o 
satisfacţie pentru dumneata, mi-aş lăsa baltă slujba şi-aş 
face pe doica pentru ea şi v-aş lăsa pe dumneata şi pe 
Dilsey să ţineţi casa, sau pe Ben. Să-l angajăm la un circ; 
trebuie să se găsească tipi care să dea un ban să-l vadă, şi 
ea dă-i-nainte cu bocitul şi cu copilaşul mamei nenorocit şi 
eu zic da are să ne-ajute mai mult de-o grămadă când o 
mai creşte că acum nu-i nici măcar o dată şi jumătate cât 
mine şi ea zice că lasă că ea are să se ducă în curând şi 
atunci are să fie mai bine pentru noi toţi aşa că eu zic bine, 
cum vrei dumneata, e nepoata dumitale şi asta-i mai mult 
decât ar putea susţine orice altă bunică a ei. Numai că zic 
e-o chestiune de timp. Dacă-ţi închipui că ea are să se ţină 
de cuvânt şi n-are să-ncerce s-o vadă, te-nşeli, pentru că 
prima dată a fost atunci când şi mama îi tot da înainte cu 
mulţumesc lui Dumnezeu că nu eşti un Compson decât cu 
numele, pentru că doar tu mi-ai mai rămas, tu şi cu Maury, 
şi eu zic foarte bine, eu personal pot să mă lipsesc de 
unchiul Maury şi pe urmă au venit ei să spună că sunt gata 


să plece. Mama s-a oprit atunci din plâns. Şi-a tras voaleta 
pe faţă şi am coborât pe scări. Unchiul Maury ieşea tocmai 
din sufragerie, cu batista la gură. S-au dat cu toţii la o parte 
şi am ieşit tocmai la timp s-o văd pe Dilsey împingându-i pe 
Ben şi pe T.P. dincolo după colţul casei. Am coborât treptele 
şi ne-am urcat în trăsură. Unchiul Maury îi tot spunea 
mamei surioară, surioară, vorbind parcă cu prune în gură şi 
mângâind-o pe mama pe mână. Vorbea cu ceva în gură, ce- 
o fi fost. 

„Ţi-ai pus panglica de doliu?” zice ea „De ce nu plecăm 
odată până nu începe Benjamin să se dea în spectacol. 
Săracul copil. Nici nu ştie ce nenorocire l-a lovit.” 

„Lasă, lasă”, zice unchiul Maury, mângâindu-i mâna, 
vorbind cu gura plină. „E mai bine aşa. Să nu-şi cunoască 
jalea cât timp poate.” 

„Alte mame îi au pe copiii lor să le fie mângâiere în clipe 
din astea”, zice mama. 

„Tu ne ai pe Jason şi pe mine”, zice el. 

„Pentru mine e groaznic”, zice ea. „Să-i văd pe doi dintre 
ei cum se duc, aşa, în mai puţin de doi ani.” 

„Lasă”, zice el. După un timp şi-a dus mâna pe furiş la 
gură şi le-a aruncat pe fereastră. Atunci de-abia mi-am dat 
seama a ce mirosea. Cuişoare. Imi închipui că s-a gândit că 
cel puţin la înmormântarea tatii, sau poate că bufetul 
crezuse că era tata şi-i pusese piedică atunci când trecuse 
prin faţa lui. Cum tot spun eu, dacă tot trebuia să vândă 
ceva ca să-l trimită pe Quentin la Harvard, ar fi fost mult 
mai al dracului de bine pentru toţi dac-ar fi vândut bufetul 
ăsta şi şi-ar fi cumpărat o cămaşă de forţă cu o singură 
mânecă cu o parte din bani. Mă gândesc acuma că dacă tot 
neamul Compson a dispărut înainte de a ajunge la mine, 
aşa cum tot spune mama, e că el i-a băut pe toţi. Cel puţin 
nu l-am auzit niciodată oferindu-se să vândă ceva ca să mă 
trimită pe mine la Harvard. 

Aşa că el îi tot mângâia mâna şi-i spunea: „Săraca mea 
surioară”, tapotându-i mâna cu una din mănuşile acelea 
negre pentru care am primit nota de plată peste patru zile 
pentru că eram atunci în douăzeci şi şase ale lunii şi se 


împlinise în ziua aceea tocmai o lună de când tata se 
dusese acolo şi o luase şi o adusese acasă, fără să spună 
vreun cuvânt despre locul unde ar fi fost ea sau orice 
altceva în legătură cu asta şi mama plângea şi spunea: „Şi 
nici măcar nu l-ai văzut? Nici măcar n-ai încercat să-l faci 
să-şi ia vreun angajament pentru copil?” şi tata 
răspunzându-i: „Nu, ea n-are să se atingă de banii lui, de 
niciun cent din banii lui”, şi mama atunci: „Da-l putem sili 
prin lege. Doar dacă nu cumva... Jason Compson”, zicea, 
„nu cumva ai fost atât de prost să-i spui că...” 

„9999, Caroline”, zice tata, şi pe urmă m-a trimis s-o ajut 
pe Dilsey să scoatem leagănul cel vechi din pod şi eu ştiu 
că am zis: 

„Bravo, mi-au adus acuma slujba mea aici, la domiciliu”, 
pentru că tot timpul noi am mai sperat că aveau să 
aranjeze chestia asta şi că el o luase pentru că mama tot 
spunea că ea avea să aibă cel puţin atâta ruşine faţă de 
familie ca să nu-mi distrugă şansele, după ce ea şi cu 
Quentin avuseseră posibilitatea să şi le-ncerce pe-ale lor. 

„Da' unde-n altă parte să stea copilul ăsta?” zice Dilsey. 
„Cine s-o crească dacă nu eu? Nu i-am crescut eu pe toţi?” 

„Şi chiar că mare ispravă ai făcut cu asta”, zic. „Oricum, 
sigur e că ea are să aibă de-acum încolo un pretext cât se 
poate de bun să dea din gură.” Aşa că i-am adus leagănul 
jos şi Dilsey începuse să-l aranjeze în camera ei de pe 
vremuri. Şi atunci mama chiar că a început de-a binelea. 

„9999, domnişoară Cahline”, zice Dilsey. „Ai s-o trezeşti.” 

„Cum, aici?” zice mama. „S-o contaminăm în atmosfera 
asta? Şi-aşa are să fie destul de greu cu ereditatea ei.” 

„Taci, lasă acuma”, zice tata. „Nu fi stupidă.” 

„Da' de ce să nu doarmă aicea?” zice Dilsey. „Asta-i 
camera în care am culcat-o pe maică-sa în fiecare noapte 
de când a fost destul de mare ca să doarmă singură în 
camera ei.” 

„Tu nu-nţelegi”, zice mama. „Când mă gândesc că fata 
mea a fost dată afară din casa ei de bărbatu-său. Biet 
copilaş nenorocit”, zice, uitându-se la Quentin. „Nici n-ai să 
ştii vreodată câtă suferinţă ai adus pe lume odată cu tine.” 


„Lasă, Caroline”, zice tata 

„Ce-ţi veni să faci aşa de faţă cu Jason?” zice Dilsey. 

„Am tot căutat să-l scutesc pe el”, zice mama. „Cât am 
căutat să-l apăr de toate astea. Acuma cel puţin s-o scap pe 
ea.” 

„Şi ce-o să-i strice dacă doarme aici, vreau să ştiu?” zice 
Dilsey. 

„Ce să fac”, zice mama. „Ştiu că nu sunt decât o femeie 
bătrână şi care-i bate la cap pe toţi. Dar mai ştiu că nu poţi 
să încalci legile lui Dumnezeu fără teamă de pedeapsă.” 

„Prostii”, zice tata. „Fă-i atunci patul în camera 
domnişoarei Caroline, Dilsey.” 

„Poţi să spui tu că-s prostii”, zice mama. „Numai că ea nu 
trebuie să afle niciodată. Nici măcar nu trebuie să audă 
numele ăsta, Dilsey. Îți interzic să pronunţi vreodată 
numele ăsta când e ea de faţă. Dac-ar putea să se facă 
mare fără să ştie că a avut mamă, i-aş mulţumi lui 
Dumnezeu.” 

„Nu fi proastă”, zice tata. 

„Eu nu m-am amestecat niciodată când ai vrut tu să-i 
creşti cum ai crezut de cuviinţă”, zice mama. „Dar acuma 
nu mai suport. Trebuie să hotărâm asta acuma, în seara 
asta. Sau stabilim că numele acesta nu va mai fi niciodată 
pronunţat când e ea de faţă, sau ea pleacă, sau dacă nu, 
plec eu. Alege.” 

„Linişteşte-te”, zice tata. „Acuma eşti nervoasă. Pune-i 
leagănul aici, Dilsey.” 

„Da' şi dumneata eşti bolnav rău”, zice Dilsey. „Parc-ai fi 
un strigoi. Pune-te numaidecât în pat, şi-am să-ţi fac un 
grog şi poate c-ai să adormi. Cred că n-ai mai dormit ca 
lumea de când ai plecat de-acasă.” 

„Nu”, zice mama. „Nu ştii ce-a spus doctorul? De ce-i mai 
dai ghes să bea? Asta-i boala lui, parcă nu ştii. Uită-te la 
mine, şi eu sufăr, dar nu-s atât de slabă ca să trebuiască să 
mă sinucid cu whisky.” _ 

„Vorbeşti şi tu”, zice tata „Ce ştiu doctorii? Işi câştigă 
traiul spunându-le oamenilor să facă exact ce nu fac în 
momentul respectiv, principiu care reprezintă exact suma 


cunoştinţelor generale despre maimuța degenerată numită 
om. Parcă văd că foarte curând ai s-aduci un popă să mă 
ţină de mână.” Atunci mama a început să plângă, şi el a 
ieşit din cameră. A coborât pe scară şi am auzit uşa 
bufetului. M-am trezit din somn şi l-am auzit iar coborând 
pe scară. Probabil că mama adormise, pentru că acuma în 
sfârşit era linişte în casă. Şi el încerca să se mişte pe 
tăcute, pentru că eu nici nu-l auzeam, doar foşnetul cămăşii 
lui de noapte şi picioarele lui goale pe duşumea în faţa 
bufetului. 

Dilsey i-a pregătit leagănul şi a dezbrăcat-o şi a culcat-o. 
Nici nu se trezise de când o adusese el în casă. 

„Aproape că-i prea mare pentru leagănul ăsta”, zice 
Dilsey. „Aşa, am să-mi fac un culcuş în hol, ca să nu 
trebuiască să te mai scoli dumneata peste noapte.” 

„Eu nici n-am să dorm”, zice mama. „Tu du-te să te culci. 
Lasă-mă pe mine. Aş fi fericită să-mi sacrific viaţa, cât îmi 
mai rămâne de trăit, pentru ea, numai să nu...” 

„Taci, acuma”, zice Dilsey. „O s-avem noi grijă de ea. Şi 
tu du-te la culcare”, către mine. „Mâine trebuie să te duci la 
şcoală.” 

Aşa că am ieşit din cameră, dar pe urmă mama m-a 
chemat înapoi şi a plâns un timp pe umărul meu. 

„Tu eşti singura mea speranţă”, zice. „Îi mulţumesc în 
fiecare seară lui Dumnezeu că mi te-a dat.” Şi în timp ce 
şedeam acolo şi aşteptam să înceapă ea zice: Mulţumesc 
lui Dumnezeu că dacă a trebuit să se ducă şi el mi-ai fost 
lăsat tu nu Quentin. Mulţumesc lui Dumnezeu că nu eşti un 
Compson, pentru că tot ce mi-a rămas acuma eşti tu şi cu 
Maury şi eu zic: Eu în ce mă priveşte mă pot lipsi de unchiul 
Maury. Şi el în vremea asta o tot mângâia pe mama pe 
mână cu mănuşa lui neagră şi când îi vorbea îşi întorcea în 
altă parte capul. Şi le-a scos când i-a venit rândul să ia 
lopata. S-a dus până lângă cei din faţă, unde ţineau 
umbrelele să-i apere de ploaie, şi tot dădeau din picioare şi 
încercau să-şi scuture noroiul de pe pantofi şi-şi ţineau 
lopeţile în mâini ca să aibă cu ce să-i curețe, şi cădeau cu 
un sunet găunos deasupra, şi când m-am dat înapoi pe 


lângă cupeu l-am văzut pe după o piatră de mormânt mai 
trăgând un gât dintr-o sticlă. Imi venea să cred că n-o să se 
mai oprească niciodată, mai ales că eram şi cu hainele 
mele noi, numai că nu se strânsese încă prea mult noroi pe 
roţi, şi mama a băgat de seamă şi a şi spus: Nici nu ştiu 
când o să-ţi mai poţi lua altele şi unchiul Maury zice: „Hai, 
lasă. Nu-ţi mai face tu griji. Ştii că sunt aici şi poţi să contezi 
oricând pe mine.” 

Şi chiar aşa a şi fost. Oricând. Cea de a patra scrisoare 
era de la el. Dar nici nu mai era nevoie s-o deschid. Parcă 
aş fi scris-o eu însumi, sau i-aş fi recitat-o pe dinafară, şi 
mai puteam adăuga şi zece dolari pe deasupra, ca să fiu 
mai sigur. Dar cu scrisoarea ailaltă aveam o presimţire. 
Simţeam că venise vremea când ea putea să-ncerce iar 
vreuna din figurile ei. Incă de prima dată începuse să-şi 
cam dea seama. A cam văzut că cu mine trebuie să-ncerce 
alte figuri decât cu tata. Când groapa s-a umplut până 
aproape de margine mama s-a pus pe plâns de-a binelea, 
aşa că unchiul Maury a luat-o cu el şi au plecat împreună. 
Zice: Găseşti tu pe cineva cu care să vii; oricare din ei 
poate să te ia cu trăsura. Eu trebuie s-o duc pe maică-cta şi 
eu mă gândeam să-i spun: Da, sigur, ar fi trebuit să-ţi aduci 
două sticle, nu una, numai că m-am gândit unde suntem şi 
l-am lăsat în pace. Parcă mult le păsa lor cât de tare mă 
udam eu, cel mult că pe urmă mama ar fi putut să se dea 
de ceasul morţii de teamă c-aş fi putut să fac o pneumonie. 

Şi-aşa, mă gândeam la asta privind la ei cum aruncă 
noroiul înăuntru, bătătorindu-l ca şi cum ar fi vrut să facă 
ciment sau mai ştiu eu ce, sau să facă un gard, şi am 
început să mă simt cam nu ştiu cum, aşa că m-am hotărât 
să mă-nvârtesc prin jur pe-acolo câţiva paşi. Mi-am spus că 
dac-am s-o iau spre oraş au să m-ajungă şi-au să-ncerce să 
mă suie în una din trăsurile lor, aşa că am luat-o prin dos, 
către cimitirul negrilor. M-am oprit sub nişte cedri, unde nu 
prea bătea ploaia, doar aşa picurând din când în când, şi de 
unde puteam să-i văd când or să termine şi-or s-o ia din loc. 
După o vreme plecaseră cu toţii, aşa c-am aşteptat un 
moment şi pe urmă am ieşit şi eu de sub pomi. 


A trebuit să merg pe cărare ca să nu intru-n iarba udă de 
ploaie aşa că n-am văzut-o, până când ajunsesem aproape 
acolo, cum stătea în picioare într-o pelerină neagră, 
uitându-se la mormanul de flori. Am ştiut de la început cine 
era, chiar înainte ca ea să se fi întors să se uite la mine şi 
să-şi dea voalul la o parte. 

„Bună, Jason”, zice întinzându-mi mâna. Ne-am strâns 
mâna. 

„Ce cauţi aici?” zic. „Parcă i-ai promis să nu te mai întorci 
pe-aici. Te credeam mai cu cap.” 

„Zău?” zice. S-a întors iar să privească florile. Trebuie să 
fi fost flori de cel puţin cincizeci de dolari. Cineva pusese o 
jerbă şi pe-al lui Quentin. „Aşa credeai?” zice. 

„Dar nici nu pot să spun că mă mir”, zic. „Pe tine te cred 
în stare chiar de orice. Tu nu te gândeşti la nimeni. Nu-ţi 
pasă efectiv de nimeni.” 

„A, da”, zice, „slujba aia.” Privea mormântul. „Îmi pare 
tare rău de chestia aia, Jason.” 

„Cred că-ţi pare”, zic. „Acuma nu mai faci pe grozava. 
Dar nu trebuia să te-ntorci. Aici n-a mai rămas nimic. N-ai 
decât să-l întrebi pe unchiul Maury dacă nu mă crezi pe 
mine.” 

„Eu nu vreau nimic”, zice. Se uita la mormânt. „Da' de ce 
nu mi-au spus şi mie?” zice. „Am văzut din întâmplare într- 
un ziar. Pe ultima pagină. Chiar din întâmplare.” 

N-am spus nimic. Şedeam acolo privind mormântul, şi pe 
urmă m-am pomenit gândindu-mă la vremea când eram 
mici, şi una şi alta, şi iar am început să mă simt nu ştiu 
cum, parcă furios sau nu ştiu nici eu cum, şi mă gândeam 
cum acuma o să-l avem pe unchiul Maury prin casă toată 
vremea, să pună la cale lucrurile cam în felul în care mă 
lăsase pe mine să mă întorc acasă singur prin ploaie. Zic: 

„Frumos îţi şade, să te fofilezi aici cum ai aflat c-a murit. 
Numai că n-o să-ţi prea folosească. Să nu crezi că poţi să 
profiţi de asta ca să te-ntorci îndărăt. Dacă nu te poţi ţine 
pe calul pe care ţi l-ai ales, n-ai decât să umbli pe jos”, zic. 
„Acasă, nici nu mai ştim de numele tău”, zic. „Ştiai asta? 
Nici nu mai ştim de tine, nici de el, nici de Quentin”, zic. 


„Ştiai?” 

„Ştiu”, zice. „Jason”, zice privind înainte mormântul, 
„dacă faci în aşa fel s-o văd o clipă doar îţi dau cincizeci de 
dolari.” 

„Nici n-ai cincizeci de dolari”, zic. 

„Faci asta?” zice, fără să se uite la mine. 

„Să văd banii”, zic, „nu te cred că ai cincizeci de dolari.” 

Îi vedeam mâinile cum i se mişcă sub pelerină, şi pe 
urmă şi-a întins palma. Al dracului să fiu dacă nu era plină 
de bani. Vedeam două sau trei bancnote galbene. 

„Ce, îţi mai dă încă bani?” zic. „Cât îţi mai trimite?” 

„Îţi dau o sută”, zice. „Vrei?” 

„Stai niţel”, zic, „şi trebuie să faci cum îţi spun eu, că n- 
aş vrea nici pentru o mie de dolari să afle ea.” 

„Da”, zice, „fac cum îmi spui tu. S-o văd o clipă. N-am să- 
ţi cer nimic, n-am să fac nimic. După aia plec numaidecât.” 

„Dă-mi banii”, zic. 

„Ţi-i dau după aia”, zice. 

„Ce, n-ai încredere în mine?” zic. 

„Nu”, zice. „Te cunosc. Am crescut doar împreună.” 

„Tocmai tu vorbeşti de încredere în oameni”, zic. „Bine”, 
zic, „eu nu mai stau aici în ploaie. La revedere”, şi am vrut 
s-o iau din loc. 

„Jason”, zice. M-am oprit. 

„Da”, zic. „Grăbeşte-te. M-am udat pân' la piele.” 

„Bine”, zice. „Uite.” Nu se vedea nimeni prin jur. M-am 
întors şi am luat banii. Ea îi mai ţinea încă în mână. „Dar 
faci aşa cum te-am rugat?” zice, privindu-mă pe sub voal. 
„Promiţi?” 

„Dă drumul la bani”, zic. „Vrei să treacă cineva şi să ne 
vadă?” 

Le-a dat drumul. Am băgat banii în buzunar. „Dar faci 
aşa, Jason?” zice. „Nu ţi-aş cere dacă ar fi vreun alt mijloc.” 

„Poţi să fii al dracului de sigură că nu-i niciun alt mijloc”, 
Zic. „Sigur c-am s-o fac. Ţi-am spus c-am s-o fac, nu? Numai 
că trebuie să faci exact aşa cum îţi spun eu.” 

„Da”, zice. „Aşa am să fac.” Aşa că i-am spus unde să 
stea s-aştepte şi m-am dus la staţia de închiriat trăsuri. M- 


am grăbit şi am ajuns tocmai în momentul când deshămau 
cupeul. L-am întrebat dacă i se plătise pentru toată cursa şi 
a spus că nu şi am spus că doamna Compson a uitat ceva 
aşa c-am să mai am nevoie puţin de el, şi m-au lăsat să-l 
iau iar. Vizitiu era Mink. l-am oferit o ţigară de foi şi ne-am 
învârtit un timp până când a început să se întunece pe 
străzile dosnice, aşa că nu l-ar mai fi putut recunoaşte. Pe 
urmă Mink mi-a spus că o să trebuiască să ducă trăsura 
înapoi aşa că i-am spus că o să-i dau o ţigară de foi şi am 
luat-o pe alee şi eu am traversat curtea până în faţa casei. 
M-am oprit în hol până i-am auzit sus pe mama şi pe 
unchiul Maury, şi atunci m-am dus în spate la bucătărie. Ea 
şi cu Ben erau acolo cu Dilsey. Am spus că mama vrea s-o 
vadă şi am luat-o în casă. Am luat din cuier haina de ploaie 
a unchiului Maury şi am înfăşurat-o în ea şi am luat-o în 
braţe şi am ieşit prin dos pe alee şi m-am întors la cupeu. l- 
am spus lui Mink să mâne spre gară. li era frică să treacă 
prin faţa staţiei de trăsuri, aşa c-am luat-o pe din dos şi am 
văzut-o stând acolo la colţ sub felinar şi i-am spus lui Mink 
să mâne chiar pe lângă trotuar şi când aveam să-i spun 
Acuma să dea bici cailor. Pe urmă am scos-o din haina de 
ploaie şi-am ţinut-o la fereastră şi Caddy a văzut-o şi a 
făcut un fel de salt înainte. 

„Biciul, Mink”, am spus, şi Mink i-a atins şi am trecut pe 
lângă ea ca o locomotivă. Acuma te poftesc să te duci să iei 
trenul ăla aşa cum ai promis, mi-am zis. O vedeam prin 
ferestruica din spate cum alerga după noi. „Dă bici ca 
lumea, Mink”, zic. „Mergem acasă.” Când am dat colţul, ea 
încă mai alerga. 

În noaptea aia mi-am mai numărat o dată banii şi i-am 
pus bine, şi, drept să spun, nu mă simţeam deloc prost. 
Asta are să te-nveţe minte, ziceam. Cred c-acuma ţi-ai dat 
seama că nu poţi să mă păcăleşti cu slujba aia pe care mi- 
ai promis-o şi să scapi basma curată. Nici nu-mi trecea prin 
cap că n-avea să-şi respecte cuvântul şi n-o să ia trenul ăla. 
Doar că pe-atunci nu prea mă pricepeam cum stau lucrurile 
cu femei ca ea; eram destul de nătăfleţ s-o cred pe cuvânt, 
pentru că al dracului să fiu dacă a doua zi dimineaţă ea n-a 


intrat în prăvălie, numai c-a avut destul bun-simţ să-şi ţină 
voalul pe faţă şi să nu vorbească cu nimeni. Era o sâmbătă 
dimineaţă, pentru că eram la prăvălie, şi ea a venit drept în 
spate la biroul unde stăteam eu, grăbită. 

„Mincinosule”, zice. „Mincinosule.” 

„Ce, eşti nebună?” zic. „Ce-ţi trece prin cap? Vii aici 
aşa?” Voia să spună ceva, dar i-am tăiat-o scurt. Zic: „Din 
vina ta am pierdut deja o slujbă; vrei s-o mai pierd şi p- 
asta? Dacă ai să-mi spui ceva neapărat, ne-ntâlnim undeva 
după ce se-nserează. Şi în fond ce-ai să-mi spui?” zic. „N- 
am făcut tot ce ţi-am promis? Ţi-am spus c-ai s-o vezi o 
clipă, nu? Şi n-ai văzut-o?” Stătea acolo şi se uita la mine şi 
tremura ca o epileptică, cu pumnii încleştaţi şi care-i tot 
zvâcneau. „Am făcut exact ce ţi-am spus c-am să fac”, zic. 
„Tu eşti aia care-ai minţit. Mi-ai promis că pleci cu trenul 
ăla. Nu mi-ai promis? Dacă-ţi închipui c-ai să-ţi iei banii ăia 
îndărăt, încearcă tu numai”, zic. „Chiar dac-ar fi fost o mie 
de dolari, tot tu mi-ai fi rămas mie datoare după toate 
riscurile pe care mi le-am luat. Şi dacă mai aud că mai eşti 
încă în oraş sau te mai văd pe-aici după ce pleacă trenul ăla 
numărul şaptesprezece”, zic, „îi spun mamei şi unchiului 
Maury. Şi atunci ai să mai aştepţi tu mult şi bine pân-ai s-o 
mai vezi.” Stătea acolo şi se uita la mine şi-şi tot frângea 
mâinile. 

„O, dracul să te ia”, zice. „Dracul să te ia.” 

„Da, sigur”, zic, „spune tu ce vrei. Numai că ascultă şi la 
ce spun eu. Aştept până ce pleacă trenul ăla şi le spun.” 

După ce s-a dus m-am simţit mai în largul meu. Acuma, 
zic, cred c-ai să te gândeşti de două ori până-mi mai tragi 
chiulul cu o slujbă care mi-era promisă. Numai că pe-atunci 
eram un naiv. li credeam pe oameni când îmi promiteau c- 
au să facă ceva. De-atunci m-am învăţat minte. Şi pe urmă, 
cum am mai spus, m-am învăţat să nu mai aştept de la alţii 
ajutor să mă descurc, pot să stau acuma pe propriile mele 
picioare, cum am şi făcut întotdeauna. Şi pe urmă dintr- 
odată m-am gândit la Dilsey şi la unchiul Maury. M-am 
gândit că ea putea face orice cu Dilsey şi că unchiul Maury 
ar fi făcut el orice pentru zece dolari. Şi eu nici măcar nu 


puteam să lipsesc de la prăvălie ca să apăr interesele 
mamei. Cum zice şi ea, dacă unul din ei a trebuit să-mi fie 
răpit, mulţumesc lui Dumnezeu că mi-ai fost lăsat tu, că pe 
tine pot să mă bizui şi eu zic de, nu-mi închipui c-am să pot 
ajunge vreodată prea departe de prăvălie ca să nu mai poţi 
s-ajungi până la mine să te bizui pe mine. Cineva trebuie să 
se mai agaţe de puţinul care ne-a mai rămas, cred. 

Aşa că îndată ce am ajuns acasă am aranjat cu Dilsey. l- 
am spus că ea are lepră şi-am luat Biblia şi-am citit acolo 
ceva despre ăla căruia îi putrezea carnea pe el şi i-am spus 
că dacă ea are s-ajungă vreodată să se uite la ea sau la 
Ben sau la Quentin au să capete şi ei lepră. Credeam că 
aranjasem lucrurile până într-o zi când m-am întors acasă şi 
l-am găsit pe Ben urlând cât îl ţinea gura. Se dădea de 
ceasul morţii şi nu putea nimeni să-l liniştească. Mama a 
spus: Ei, aduceţi-i papucul ăla odată. Dilsey s-a făcut că n-a 
auzit. Mama a mai spus o dată şi eu am spus c-am să mă 
duc să-l aduc eu, că nu mai pot suporta balamucul ăsta. 
Cum zic eu, pot să suport o grămadă de lucruri şi nici nu m- 
aştept la prea mult din partea lor dar dacă trebuie să lucrez 
de dimineaţa până seara într-o dugheană nenorocită al 
dracului să fiu dacă nu cred că merit puţină linişte când m- 
aşez şi eu seara să mănânc ceva. Aşa că zic mă duc eu şi 
Dilsey zice atunci repede: „Jason!”. 

Atunci mi s-au deschis ochii, dar ca să mă conving m-am 
dus şi am luat papucul şi l-am adus, şi exact cum mă 
gândeam, când l-a văzut ai fi spus că-l omoară cineva. Am 
făcut-o pe Dilsey să recunoască şi pe urmă i-am spus 
mamei. După asta a trebuit s-o punem în pat şi când s-au 
mai liniştit lucrurile niţel am băgat frica-n Dilsey. Cel puţin 
atâta cât poţi s-o faci cu un negru. Asta-i partea proastă cu 
servitorii negri, când au stat la tine în casă mult încep să şi- 
o ia în cap până când nu mai fac nici două parale. Îşi 
închipuie că ei conduc treburile familiei. 

„Spune-mi şi mie ce rău e în asta că săracu' copil vrea 
să-şi vadă copilaşul”, zice Dilsey. „Dacă domnu' Jason ar 
mai fi aici ar merge toate altfel.” 

„Numai că domnu' Jason nu-i aici”, zic. „Ştiu că nu dai 


nicio atenţie la ce spun eu, dar pe mama cred c-ai s-o 
asculţi. Mai necăjeşte-o tu aşa şi-ai s-o bagi şi pe ea în 
mormânt, şi pe urmă n-ai decât să umpli casa cu canalii şi 
putori. Dar de ce l-ai lăsat pe nenorocitul ăla de idiot s-o 
vadă?” 

„Rău om mai eşti, Jason, dacă om ăi fi”, zice. „li 
mulţumesc lui Dumnezeu că am mai multă inimă decât 
tine, chiar aşa neagră cum e.” 

„Dar cel puţin sunt destul de om ca să vă dau de 
mâncare la toţi”, zic. „Şi dacă mai faci asta o dată, n-ai să 
mai mănânci în casa asta.” Aşa că data următoare i-am 
spus că dacă are să mai încerce vreodată cu Dilsey, mama 
avea s-o concedieze pe Dilsey şi să-l trimită pe Ben la 
Jackson şi pe urmă s-o ia pe Quentin şi să plece cu ea. Ea s- 
a uitat la mine un timp. Nu era niciun felinar pe aproape şi 
nu prea puteam s-o văd la faţă. Dar puteam s-o simt cum 
se uită la mine. Când eram mici şi se înfuria şi nu putea să 
facă nimic, începea să-i zvâcnească buza superioară. De 
fiecare dată când îi tresărea aşa i se vedeau ceva mai mult 
dinţii de sus, şi toată vremea asta ea rămânea nemişcată 
ca un stâlp şi nu i se clintea niciun muşchi, decât că buza 
de sus i se ridica mai sus, tot mai sus peste dinţi. Numai că 
nu spunea nimic. A spus doar: 

„Aşa. Cât?” 

„Păi vezi şi tu. Dacă o privire prin geamul din spate a 
făcut o sută de dolari”, zic. Aşa că după asta s-a purtat ca 
lumea, doar că o singură dată a cerut să vadă decontul de 
la bancă. 

„Ştiu că există semnătura mamei de încasare”, zice. „Dar 
vreau să văd şi o hârtie de la bancă. Vreau să văd şi eu ce 
se întâmplă cu cecurile astea.” 

„Asta e treaba mamei”, zic. „Dacă crezi că ai vreun drept 
în treburile ei am să-i comunic că ai impresia că cecurile 
astea nu sunt folosite cum trebuie şi că vrei o anchetă 
judiciară pentru că nu mai ai încredere în ea” 

N-a mai spus niciun cuvânt şi n-a mai făcut niciun gest. 
Puteam doar s-aud cum şopteşte Dracu' să te ia o dracu' să 
te ia o dracu’ să te ia. 


„Spune-o tare”, zic. „Cred că nu mai e niciun secret ce 
gândim eu şi cu tine unul despre celălalt. Poate că vrei 
banii înapoi”, zic. 

„Ascultă, Jason”, zice. „Acuma nu mă mai minţi. Cu ea. 
Nu-ţi mai cer să văd ceva. Dacă nu-ți ajung, îţi trimit şi mai 
mult în fiecare lună. Promite-mi doar... că ea... Asta poţi s-o 
faci. Lucrurile de care are nevoie. Fii bun cu ea. Lucrurile 
astea pe care eu nu pot, pe care ei n-au să mă lase... Dar 
ştiu că n-ai s-o faci. Tu n-ai avut niciodată inimă. Ascultă”, 
zice, „dacă o convingi pe mama să mă lase s-o iau cu mine, 
îţi dau o mie de dolari.” 

„Tu nici n-ai o mie de dolari”, zic. „Ştiu că minţi.” 

„Ba da. O să-i am. li găsesc eu.” 

„Da, şi ştiu şi cum ai să-i găseşti”, zic. „Tot aşa cum ai 
găsit-o pe ea. Şi când o să se facă destul de mare...” Atunci 
am crezut chiar că are să mă pocnească, şi apoi nici n-am 
ştiut ce are să mai urmeze. O clipă părea că e una din 
jucăriile alea pe care le-ai întors prea mult şi cărora le stă 
arcul gata să plesnească dintr-o clipă într-alta 

„O, sunt nebună”, zice. „Ce-i cu mine. Nu pot s-o iau. 
Ţineţi-o voi. Ce-mi mai trece prin cap, Jason”, zice, şi m-a 
apucat de braţ. Îi frigeau mâinile de parcă avea febră. 
„Trebuie să-mi promiţi că ai grijă de ea, să... E ruda ta: 
carne din carnea ta. Promite-mi, Jason. Te cheamă ca pe 
tata: crezi că pe el ar fi trebuit să-l rog de două ori? Sau 
măcar o dată?” 

„Asta aşa e”, zic. „Înseamnă că mi-a lăsat şi mie ceva 
moştenire. Ce-ai vrea să fac?” zic. „Să-mi cumpăr un şort 
şi-un cărucior de copii? Nu eu te-am băgat în asta”, zic. „Eu 
risc mai mult decât tine, pentru că tu nu ai nimic de 
pierdut. Aşa că dacă-ţi închipui...” 

„Nu”, zice, şi pe urmă a început să râdă şi în acelaşi timp 
încerca să se stăpânească. „Nu, eu nu am nimic de 
pierdut”, zice, scoțând tot timpul nişte sunete şi ţinându-şi 
mâna la gură. „Ni-ni-ni-mic”, zice. 

„Hei”, zic. „Termină odată cu asta.” 

„V-v-vreau să termin”, zice, ţinându-şi tot timpul mâinile 
peste gură. „O Doamne, o Doamne.” 


„Eu plec”, zic. „Nu-mi pot permite să fiu văzut aici. Dar tu 
s-o-ntinzi de-aici din oraş, mă auzi?” 

„Stai niţel”, zice, şi m-a apucat de mână. „M-am oprit. 
Gata. Îmi promiţi, Jason?” zice, şi-i simţeam ochii, aproape 
ca şi cum mi s-ar fi plimbat pe faţă. „Imi promiţi? Mama... 
banii ăştia... dacă vreodată are să aibă nevoie de ceva... 
dacă-ţi mai trimit cecuri, altele decât astea, ai să i le dai? Şi 
n-ai să spui? Ai să ai grijă să nu-i lipsească nimic, să fie ca 
fetele celelalte?” 

„Sigur”, zic. „Atâta vreme cât te porţi cum trebuie şi faci 
cum îţi spun eu.” 

Şi-aşa, când Earl a venit din faţă cu pălăria pe cap, zice: 
„Mă duc până la Rogers să-mi iau un sanaviş. Cred că 
astăzi n-o s-avem timp să ne ducem acasă la masă.” 

„Ce-nseamnă asta, că n-o s-avem timp?” zic. 

„Păi cu circu' ăsta aici în oraş”, zice. „Au să mai dea un 
spectacol astăzi după-masă, şi toţi ţăranii ăştia vor să-şi 
termine târguielile la timp ca să se ducă la spectacol. Aşa 
că mai bine să ne ducem la Rogers.” 

„N-ai decât”, zic. „E burta ta. Dacă vrei să faci pe sclavul 
la prăvălia ta, nu-i treaba mea.” 

„După câte cred eu, tu n-ai să fii niciodată sclav în vreo 
prăvălie”, zice. 

„Nu, dacă nu e prăvălia lui Jason Compson”, zic. 

Aşa că atunci când m-am dus în spate şi am deschis-o 
singurul lucru care m-a surprins a fost că era un ordin de 
plată şi nu un cec. Da, domnule, în d-alde astea nu poţi să 
ai niciodată încredere. După ce înfruntasem atâtea riscuri, 
după ce riscasem ca mama să afle că ea venea o dată sau 
chiar de două ori pe an uneori, şi eu să trebuiască s-o mint 
pe mama în chestia asta. Asta-i era recunoştinţa. Şi nu m-ar 
mira dacă aş afla că a notificat la poştă să nu lase pe 
nimeni în afară de ea să-l încaseze. Să-i dea pe mână unui 
copil ca ăsta cincizeci de dolari. Păi eu nici n-am văzut 
cincizeci de dolari până n-am împlinit douăzeci şi unu de 
ani, şi toţi ăilalţi băieţi care aveau câte o după-amiază 
liberă şi toată sâmbăta, şi eu în vremea asta mă 
prăpădeam muncind într-o prăvălie. Cum zic, cum să se 


mai aştepte cineva ca noi s-avem vreo autoritate asupra ei, 
când ea îi tot împinge bani pe furiş. Are acelaşi cămin pe 
care l-ai avut şi tu, zic, şi aceeaşi îngrijire. Eu cred că mama 
poate să aprecieze mai bine ce-i trebuie ei decât tine, care 
nici măcar n-ai casa ta. „Dacă ţii să-i dai bani”, zic, „trimite- 
i mamei, nu i-i mai da ei. Dacă vrei ca eu să mă expun la 
riscurile astea mereu, trebuie să faci cum spun eu, ori 
stricăm socoteala.” 

Şi-aşa tocmai mă pregăteam să încep, pentru că Earl se 
înşală foarte tare dacă-şi închipuie că am să mă reped pân' 
la colţ să-nfulec mai ştiu eu ce de două parale să mai fac şi 
o indigestie pe contul lui. Poate că nu stau chiar cu 
picioarele pe un birou de mahon, dar sunt plătit pentru ce 
fac aici în clădirea asta, şi dacă nu-mi pot permite să 
trăiesc o viaţă civilizată când ies de-aici, foarte bine, am să- 
mi iau o slujbă care să-mi permită să fac asta. Pot să stau 
pe propriile mele picioare, n-am nevoie să mă proptesc de 
biroul de mahon al nimănui. Şi-aşa, tocmai voiam să-ncep. 
Numai c-a trebuit să las totul baltă şi să dau fuga să-i vând 
unui cretin de plantator cuie de cinci parale sau mai ştiu eu 
ce, şi Earl acolo înfulecându-şi sandvişul şi mai mult ca 
sigur acum la jumătatea drumului înapoi, şi tocmai să văd 
că nu mai am niciun formular. Atunci abia mi-am adus 
aminte că-mi tot pusesem în gând să-mi fac rost de altele, 
numai că acuma era prea târziu, şi tocmai atunci s-a 
întâmplat să-mi ridic ochii şi pe cine-o văd dacă nu pe 
Quentin. La uşa din spate. Am auzit-o întrebându-l pe moş 
Job dacă mai eram acolo. De-abia am avut timp să le vâr pe 
toate în sertar şi să-l închid. 

A venit spre biroul meu. M-am uitat la ceas. 

„Ai fost la masă?” zic. „E douăsprezece de-abia; acuma 
am auzit bătând. Ce, ai zburat până acasă şi-napoi?” 

„Nu mai merg acasă la masă”, zice. „N-am primit o 
scrisoare azi?” 

„Aşteptai vreuna?” zic. „Ce, ai vreun drăguţ care ştie şi 
să scrie?” 

„De la mama”, zice. „N-a venit o scrisoare de la mama?” 
zice, uitându-se la mine. 


„Mama a primit o scrisoare de la ea”, zic. „Eu n-am 
deschis-o. Aşteaptă pân-o vede ea. Are să ţi-o arate, cred.” 

„Te rog, Jason”, zice, fără să dea atenţie la ce-i spuneam. 
„N-a venit o scrisoare pentru mine?” 

„Da' ce s-a-ntâmplat?” zic. „Nu te-am văzut niciodată aşa 
în călduri. Sau poate aştepţi nişte bani de la ea?” 

„A spus că are să-mi...”, zice. „Te rog, Jason”, zice. „N-a 
venit?” 

„Te pomeneşti că chiar t-ei fi dus la şcoală azi”, zic. „Sau 
undeva unde te-au învăţat să mai spui şi te rog. Stai niţel 
până mă duc să-l servesc pe clientul ăla.” 

M-am dus şi l-am servit pe clientul ăla. Când m-am întors 
s-o iau spre camera din fund, ea nu se mai vedea - trecuse 
în spatele biroului meu. Ori c-am fugit. Am dat fuga prin 
spatele biroului şi-am înşfăcat-o tocmai când îşi scotea 
mâna din sertar. l-am luat scrisoarea pocnind-o cu 
încheietura de tăblie până i-a dat drumul. 

„Aşa faci, ai?” zic. 

„Dă-mi-o”, zice. „Văd c-ai şi deschis-o. Dă-mi-o. Te rog, 
Jason. E pentru mine. Am văzut plicul.” 

„Am să pun biciul pe tine”, zic. „Asta am să-ţi dau. Umbli 
în hârtiile mele, ai?” 

„Sunt bani?” zice, întinzând mâna după plic. „A spus că- 
mi trimite nişte bani. Mi-a promis. Dă-mi-i.” 

„Ce nevoie ai tu de bani?” zic. Am scos scrisoarea şi 
ordinul de plată şi i-am dat scrisoarea. A întins mâna după 
ordinul de plată, aproape fără să se uite la scrisoare. 
„Semnează întâi”, zic. 

„Cât e?” zice. 

„N-ai decât să citeşti scrisoarea”, zic. „Probabil că scrie 
acolo.” 

A citit-o repede, dintr-o privire. 

„Nu spune”, zice, uitându-se la mine. A lăsat scrisoarea 
să cadă pe jos. „Cât e?” 

„Zece dolari”, zic. 

„Zece dolari?” zice, uitându-se la mine. 

„Şi-ar trebui să fii a dracului de mulţumită şi pentru 
atâta”, zic. „O mucoasă de vârsta ta. Ce ţi-a venit aşa 


deodată să umbli după bani?” 

„Zece dolari?” zice, ca şi cum ar fi vorbit prin somn. „Nu- 
mai zece dolari.” A întins iar mâna după ordinul de plată. 
„Minţi”, zice. „Hoţule!” zice. „Hoţule!” 

„Aşa vorbeşti cu mine, ai?” zic, şi-o ţineam cu mâna la 
distanţă. 

„Dă-mi-l”, zice. „Îs banii mei. Mi i-a trimis mie. Vreau să 
văd. Arată-mi-l!” 

„Aşa vrei?” zic. „Şi cum ai să faci să-l vezi?” 

„Lasă-mă să văd, Jason”, zice. „Te rog. N-am să-ţi mai 
cer nimic altceva niciodată.” 

„Crezi cumva că mint, ai?” zic. „Ei uite, tocmai din cauza 
asta n-am să ţi-l arăt.” 

„Dar numai zece dolari”, zice. „Mi-a spus că are să-mi... 
mi-a spus... Jason, te rog te rog te rog. Îmi trebuie nişte 
bani. Imi trebuie. Dă-mi-i, Jason. Fac tot ce vrei dacă mi-i 
dai.” 

„Spune-mi pentru ce-ai nevoie de bani”, zic. 

„imi trebuie”, zice. Se uita la mine. Pe urmă dintr-odată 
nu s-a mai uitat la mine, dar nu-şi mişcase ochii deloc. Am 
ştiut că avea să mă mintă. „Am o datorie”, zice. „Trebuie să 
plătesc o datorie. Trebuie s-o plătesc astăzi.” 

„Cui?” zic. Işi frângea mâinile, îmi dădeam seama că se 
gândeşte ce minciună să-mi spună. „lar ai cumpărat pe 
datorie la prăvălii?” zic. „Nu te jena să-mi spui. Dacă mai 
găseşti pe cineva în oraşul ăsta care să-ţi dea pe datorie 
după tot ce le-am spus eu, sunt gata să-l mănânc.” 

„La o fată”, zice. „O fată. Am împrumutat nişte bani de la 
o fată. Trebuie să i-i dau îndărăt, Jason, dă-mi-i. Te rog. Fac 
tot ce vrei. Îmi trebuie. Are să ţi-i dea mama îndărăt. Am 
să-i scriu să ţi-i trimită şi n-am să-ţi mai cer niciodată nimic. 
Îți arăt şi scrisoarea. Te rog, Jason. Îmi trebuie banii ăştia.” 

„Spune-mi de ce-ai nevoie, şi-am să văd ce se poate 
face”, zic. „Spune-mi.” Stătea acolo, frângându-şi mâinile 
peste rochie. „Bine”, zic. „Dacă zece dolari sunt prea puţini 
pentru tine, am să-i duc acasă la mama, şi ştii ce-are să se 
întâmple cu ei atunci. Sigur că dacă te crezi aşa de bogată 
că n-ai nevoie de zece dolari...” 


Stătea acolo, cu ochii-n pământ, mormăind ceva printre 
dinţi. „A spus că are să-mi trimită nişte bani. Spune că-mi 
tot trimite bani aici şi tu-mi spui că nu-mi trimite niciodată. 
Zicea că mi-a trimis deja o grămadă de bani. Pentru mine. 
Ca eu să mă folosesc de o parte din ei. Şi tu-mi spui că n-ai 
niciun ban.” 

„Despre asta tu ştii cât şi mine”, zic. „Ai văzut ce se 
întâmplă cu cecurile alea.” 

„Da”, zice, cu ochii în pământ. „Zece dolari”, zice. „Zece 
dolari.” 

„Şi poţi să fii mulţumită că-s zece dolari”, zic. „Uite”, zic. 
Am pus ordinul de plată cu faţa-n jos pe birou, ţinându-l cu 
mâna „Semnează.” 

„Mă laşi să-l văd?” zice. „Vreau doar să-l văd. Orice-ar 
scrie, n-am să-ţi cer decât zece dolari. Poţi să păstrezi tu 
restul. Vreau să-l văd numai.” 

„Acuma nu, după felul în care te-ai purtat”, zic. „Trebuie 
să te-nveţi minte, că atunci când îţi spun să faci ceva, să 
faci ce-ţi spun. Semnează aici, pe linia asta.” 

A luat tocul, dar în loc să semneze s-a oprit cu el în mână 
cu capu-ntr-o parte şi cu tocul tremurându-i între degete. 
Ca şi maică-sa. „O Doamne”, zice, „o Doamne.” 

„Da”, zic. „Un lucru tot ai să-nveţi chiar dacă n-ai să- 
nveţi niciodată în viaţa ta altceva. Semnează acuma şi ia-o 
din loc.” 

A semnat. „Unde-s banii?” zice. Am luat ordinul de plată, 
l-am uscat cu sugativa şi l-am pus în buzunar. Pe urmă i-am 
dat zece dolari. 

„Acuma să faci bunătatea să te duci la şcoală în după- 
masa asta, auzi?” zic. Nu mi-a răspuns. A mototolit 
bancnota în mâini ca şi cum ar fi fost o cârpă sau mai ştiu 
eu ce fleac şi a ieşit pe uşa din faţă tocmai când intra Earl. 
Venise şi un client cu el, şi s-au oprit amândoi în faţă. Mi- 
am strâns lucrurile, mi-am luat pălăria şi m-am dus şi eu în 
faţă. 

„A fost multă treabă?” zice Earl. 

„Nu prea multă”, zic. El se uita pe uşă afară. 

„Aia-i maşina ta acolo?” zice. „Mai bine nu te mai duce 


acasă să mănânci. O să mai avem un val de clienţi până 
începe circul. Mănâncă şi tu ceva la Rogers şi pune nota de 
plată în sertar la casă.” 

„Îţi mulţumesc foarte mult”, zic. „Da' cred că-mi mai pot 
permite să mănânc pe contul meu.” 

Şi a rămas acolo pândind uşa ca un uliu să mă vadă ce 
fac după ce-am ieşit. N-avea decât să se uite mult şi bine; 
aveam să mă descurc eu. Ultima dată-mi spusesem acuma 
e chiar ultima dată, are să trebuiască să ţin minte să-mi fac 
rost de altele. Dar cine dracu' mai poate să ţină minte în 
toată harababura asta. Şi blestematul ăsta de circ tocmai 
astăzi şi-a găsit să vină când eu trebuie să alerg de colo 
până colo după un formular de cec, pe lângă tot ce mai 
trebuia să fac dracului să ţin casa, şi Earl pândind din uşă 
ca un uliu. 

M-am dus la tipografie şi le-am spus că voiam să-i joc o 
festă unui prieten, dar acolo n-aveau. Mi-au spus să mă duc 
până la Opera veche unde cineva lăsase o grămadă de 
hârtii şi formulare rămase de la Banca Fermierilor şi 
Negustorilor care dăduse faliment, aşa c-a mai trebuit s-o 
iau pe alte străduţe lăturalnice să nu mă vadă Earl şi până 
la urmă l-am găsit pe bătrânul Simmons şi-am luat cheia de 
la el şi m-am dus sus să caut. Am găsit în sfârşit un carnet 
de la o bancă din St Louis. Şi bineînţeles că tocmai acuma 
ea avea să se uite atent la firmă. Oricum, asta era. Nu mai 
aveam timp acuma în niciun caz. 

M-am întors la prăvălie. „Am uitat nişte acte de care are 
nevoie mama la bancă”, zic. M-am dus la biroul meu şi-am 
aranjat cecul. Cu toată graba asta, chiar că mi-am spus că-i 
mai bine că ea nu mai are ochii aşa de buni, şi cu putoarea 
asta în casă, o femeie cu frica lui Dumnezeu ca mama. li tot 
spun ştii tot aşa de bine ca şi mine ce-are să se aleagă de 
ea când s-o face mare dar în fond asta-i treaba dumitale, 
dacă vrei s-o ţii aici şi s-o creşti în casa dumitale doar de 
hatârul tatii. Atunci ea începe să plângă şi să-i dea zor că-i 
carne din carnea ei şi până la urmă ce să mai zic decât bine 
bine. Cum vrei dumneata. Eu pot să suport chestia asta 
dacă dumneata o suporţi. 


Am aranjat şi scrisoarea şi am lipit-o la loc şi am ieşit. 

„Caută să nu stai prea mult”, zice Earl. 

„Bine, bine”, zic. M-am dus la poştă. Toţi isteţii erau 
acolo în păr. 

„Ei, a devenit milionar vreunul din voi?” zic. 

„Da' cine dracu' poate să mai facă ceva cu ăştia?” zice 
doctorul. 

„Da' ce se-ntâmplă?” zic. M-am dus să mă uit. Era cu trei 
puncte sub nivelul de la deschidere. „Păi ce, băieţi, n-o să 
lăsaţi voi un fleac ca piaţa bumbacului să vă strice 
dispoziţia”, zic. „Credeam că sunteţi oameni în toată firea.” 

„Pe dracu’, în toată firea”, zice doctorul. „La ora 
douăşpce coborâse cu douăşpce puncte. M-a curăţat.” 

„Douăşpce puncte?” zic. „Şi de ce dracu' nu m-a anunţat 
nimeni? De ce nu mi-ai trimis vorbă?” zic către telegrafist. 

„Eu înregistrez cotele aşa cum mi se comunică”, zice. 
„Nu-s la o agenţie clandestină.” 

„Te crezi prea deştept”, zic. „Numai că mie mi se pare, 
cu toţi banii ăştia pe care-i cheltuiesc pe dumneata, c-ai fi 
putut să-ţi găseşti timp să m-anunţi. Sau poate că agenţia 
asta a dumitale e-n cârdăşie cu rechinii ăia de-acolo din 
est.” 

N-a mai spus nimic. Se prefăcea că-i ocupat. 

„Vezi c-ai ajuns să nu-ţi mai încapi în pantaloni”, zic. 
„Poate că mai devreme decât îţi închipui o să te vezi obligat 
să şi munceşti ca să-ţi câştigi existenţa” 

„Da' ce-i cu tine?” zice doctorul. „Ai încă un avantaj de 
trei puncte.” 

„Da”, zic. „Dacă s-ar fi întâmplat să vând. Da' după câte 
ştiu eu nu v-am spus c-aş fi făcut aşa ceva. Voi v-aţi curăţat 
cu toţii?” 

„Eu m-am ars de două ori deja”, zice doctorul. „M-am 
retras la vreme.” 

„Ei, ce să spun”, zice 1.0. Snopes. „La vremea mea i-am 
avut şi eu. E normal ca şi ei să mă aibă din când în când.” 

Aşa că i-am lăsat acolo dracului, cumpărând şi vânzând 
între ei la o para punctul. Am ochit un negru şi l-am trimis 
să-mi aducă maşina şi eu m-am oprit la colţ să-l aştept. Nu-l 


puteam vedea pe Earl tot zgâindu-se în susul şi-n josul 
străzii, cu un ochi la ceas, pentru că de unde eram eu nu 
vedeam uşa prăvăliei. Şi după vreo săptămână s-a întors şi 
ăla dracului cu maşina. 

„Da' unde dracu-ai fost?” zic. „Te-ai tot învârtit să te 
vadă putorile?” 

„Ba am venit cât de direct am putut”, zice. „A trebuit să 
ocolesc piaţa, cu toate căruțele astea.” 

N-am văzut până acuma vreun negru care să n-aibă un 
alibi pregătit pentru tot ce face. Lasă-l numai singur pe-o 
maşină şi să-l vezi cum se grozăveşte peste tot. M-am urcat 
şi-am luat-o printr-o parte pe lângă piaţă. Cu coada ochiului 
l-am văzut pe Earl în uşă, de partea cealaltă a pieţei. 

M-am dus direct la bucătărie şi i-am spus lui Dilsey să se 
grăbească cu masa. 

„Da' n-a venit încă Quentin”, zice. 

„Şi ce dacă?” zic. „Ai s-ajungi să-mi spui şi că Luster nu-i 
gata să stea la masă. Quentin ştie foarte bine când se 
serveşte masa în casa asta. Hai, dă-i zor acuma” 

Mama era la ea în cameră. l-am dat scrisoarea. A 
deschis-o, a scos cecul şi a rămas cu el în mână. M-am dus 
să iau lopăţica de lângă sobă şi i-am întins un chibrit. 
„Haide”, zic. „Hai să terminăm odată. lar ai să-ncepi să 
boceşti.” 

A luat chibritul, dar nu l-a aprins. Şedea acolo şi se uita la 
cec. Exact cum mă gândisem eu. 

„Nu-mi place deloc să fac asta”, zice. „Mai adaug şi eu la 
povara ta, cu toate cheltuielile astea cu Quentin...” 

„Lasă că ne descurcăm noi”, zic. „Haide. Să terminăm 
odată.” 

Dar ea stătea acolo cu cecul în mână. 

„Asta-i de la altă bancă”, zice. „Până acuma erau de la o 
bancă din Indianapolis.” 

„Da”, zic. „Chiar şi femeile au dreptul să facă asta.” 

„Ce să facă?” zice. 

„Să-şi ţină banii la mai multe bănci dacă au chef”, zic. 

„A”, zice. S-a uitat o vreme la cec. „Oricum, parcă-mi 
pare bine că ea... că are atâţia... Dar Dumnezeu ştie că fac 


ceea ce trebuie”, zice. 

„Hai odată”, zic. „Să terminăm. Să terminăm cu circu' 
ăsta.” 

„Circ?” zice. „Când mă gândesc...” 

„Şi eu care credeam că arzi două sute de dolari pe lună 
doar aşa ca o distracţie de circ”, zic. „Hai odată. Vrei să-ţi 
aprind eu chibritul?” 

„Mai-mai c-aş putea să mă resemnez să-i primesc”, zice. 
„De dragul copiilor. Eu am renunţat la mândria mea.” 

„Ştii că n-ai să ai linişte”, zic. „Ştii foarte bine. Am 
hotărât asta odată, să rămână hotărât. Ne descurcăm noi.” 

„Las astea-n seama ta”, zice. „Da' câteodată parcă mi-e 
groază că făcând asta vă lipsesc pe voi toţi de ceea ce vi se 
cuvine de drept. Poate c-o să mă pedepsească Dumnezeu 
pentru toate astea. Dacă vrei tu, îmi calc pe inimă şi-i 
primesc.” 

„Ce rost are să-ncepem acuma, când le-ai dat foc de 
cinşpe ani încoace?” zic. „Dacă le arzi şi de-acum înainte 
înseamnă că n-ai pierdut nimic, dar dacă-ncepi de-acuma 
încolo să le primeşti, înseamnă c-ai pierdut cincizeci de mii 
de dolari. Pân-acuma ne-am descurcat, nu?” zic. „Nu te-am 
văzut c-ai fi ajuns la azil, nu?” 

„Da”, zice. „Noi, familia Bascomb, n-avem nevoie de po- 
mana nimănui. În orice caz nu de la o femeie pierdută.” 

A aprins chibritul şi a dat foc cecului, l-a pus în lopăţică, 
şi pe urmă şi plicul, şi s-a uitat cum ard. 

„Tu nu ştii ce-nseamnă asta”, zice. „Îi mulţumesc lui 
Dumnezeu că tu n-ai să ştii niciodată ce simte o mamă.” 

„Pe lumea asta sunt o grămadă de femei ca ea”, zic. 

„Da, da' nu sunt fetele mele”, zice. „Nici nu mă mai 
gândesc la mine”, zice. „Aş primi-o îndărăt cu păcatele ei 
mari cu tot, pentru că e carne din carnea mea. Da' e vorba 
de Quentin aici.” 

De, aş fi putut să-i spun că nu prea exista riscul ca vreun 
exemplu să-i mai poată strica lui Quentin, dar, cum spun, 
nu cer prea mult dar oricum vreau şi eu să mănânc şi să mă 
odihnesc la mine acasă fără să mai suport isteriile şi 
bocetele unor femei. 


„Şi e vorba şi de tine”, zice. „Ştiu ce simţi când e vorba 
de ea.” 

„N-ai decât s-o primeşti îndărăt”, zic. „În ce mă priveşte.” 

„Nu”, zice. „Atâta lucru îi datorez amintirii lui taică-tu.” 

„Parcă el nu trăgea de dumneata cât putea să te 
convingă s-o primeşti când a dat-o Herbert afară din casa 
lui?” zic. 

„Tu nu-nţelegi”, zice. „Ştiu că nu vrei să faci toată 
chestia asta mai dureroasă pentru mine. Dar e de datoria 
mea să sufăr pentru copiii mei”, zice. „Asta pot s-o fac.” 

„Numai că mi se pare că-ţi complici prea mult existenţa 
ca să faci asta”, zic. Hârtiile arseseră de tot. Le-am dus la 
sobă şi le-am aruncat înăuntru. „Mie mi se pare oricum că-i 
păcat să dăm foc la bani aşa”, zic. 

„Să dea Dumnezeu să n-apuc ziua aia când să-i văd pe 
copiii mei că acceptă banii păcatului”, zice. „Mai degrabă să 
te văd mort în coşciug.” 

„Cum vrei dumneata”, zic. „Mâncăm acuma?” zic. „Că, 
dacă nu, eu trebuie să mă-ntorc la prăvălie. Avem o 
grămadă de treabă azi.” Ea s-a sculat în picioare. „l-am 
spus o dată”, zic. „Aşteaptă pe Quentin sau pe Luster sau 
pe mai ştiu eu cine. Stai c-o chem eu. Aşteaptă.” Dar ea s-a 
dus până-n capul scării s-o strige. 

„N-a venit încă Quentin”, zice Dilsey. 

„Eu trebuie să mă duc înapoi”, zic. „Găsesc eu unde să- 
mbuc un sandviş, în oraş. Nu vreau să mă bag în 
aranjamentele lui Dilsey”, zic. Asta a făcut-o să-nceapă din 
nou, şi Dilsey care şontăcăia de colo până colo bolborosind 
şi dându-i cu gura. 

„Bine, bine, dau la masă uite-acuma.” 

„Eu încerc să vă fac pe plac la toţi”, zice mama. „Vreau 
să fac lucrurile cât mai uşoare pentru tine.” 

„Da' ce, ai impresia că mă plâng?” zic. „Ce ţi-am spus, 
decât că trebuie să mă-ntorc la lucru?” 

„Ştiu”, zice, „ştiu că tu nu te-ai bucurat de avantajele pe 
care le-au avut ăilalţi, că trebuie să te-ngropi într-o prăvălie 
meschină de ţară. Eu aş fi vrut să te văd că ajungi cineva. 
Am ştiut de la-nceput că taică-tu nu şi-a dat seama că tu 


erai singurul care avea simţ practic, şi pe urmă când s-au 
dus toate de râpă am crezut că dacă s-a măritat ea, şi că 
Herbert, după ce ţi-a promis...” 

„Ei, de, minţea şi el probabil”, zic. „Poate că nici măcar n- 
avea bancă. Şi dac-ar fi avut, nu prea-mi vine să cred c-ar fi 
trebuit să bată tot drumul până-n Mississippi să-şi găsească 
un om aici.” 

Am mâncat un timp. Îl auzeam pe Ben în bucătărie unde-i 
dădea Luster de mâncare. Cum spun eu, dacă tot mai 
trebuie să hrănim o gură şi ea nu vrea să primească banii, 
de ce nu-l trimitem la Jackson. Acolo ar fi în orice caz mai 
fericit, lângă cei de teapa lui. Vreau să spun că Dumnezeu 
ştie că n-a prea rămas pentru ce să mai avem vreo mândrie 
în familia noastră, dar nici n-ai nevoie să fii cât de cât 
mândru ca să nu-ţi placă să vezi coşcogeamitea omu’ de 
treizeci de ani jucându-se prin curte cu un pui de negru şi 
alergând în sus şi-n jos pe lângă gard şi mugind ca o vacă 
ori de câte ori joacă ăia golf dincolo. Vreau să spun că dacă 
l-ar fi trimis de la-nceput la Jackson, acuma ar fi fost mai 
bine pentru noi toţi. l-am spus: Dumneata ţi-ai făcut datoria 
faţă de el; ai făcut tot ce-ar fi fost de aşteptat din partea 
dumitale, şi chiar mai mult decât ar fi făcut cei mai mulţi în 
situaţia asta, aşa că de ce să nu-l trimitem acolo, să 
profităm şi noi măcar cu asta de impozitele pe care ni le 
iau. Şi ea atunci dă-i zor că: „Mă duc şi eu curând. Ştiu că 
nu-s decât o povară pentru tine”, şi eu zic: „Tot spui asta 
de-atâta vreme că-ncep chiar să te şi cred”, numai că zic 
vezi să fii sigură să nu mă laşi să observ că te-ai şi dus că 
atunci l-am şi expediat cu numărul şaptesprezece chiar din 
seara aia şi zic ştiu şi un loc unde să se simtă şi ea ca acasă 
şi locul ăla poţi să fii sigură că nu-i pe strada Laptelui şi a 
Mierii. Şi ea a şi început să plângă aşa că-i zic: Bine bine am 
şi eu mândria mea când e vorba de rudele mele chiar dacă 
nu ştiu întotdeauna de unde-mi vin unele din rudele astea. 

Am mâncat o vreme. Mama a trimis-o pe Dilsey în faţa 
casei să se mai uite după Quentin. 

„Ti-am spus că nu vine acasă la masă”, zic. 

„N-are ea curaj”, zice mama. „Ştie ea că nu-i permit să 


umble haihui pe stradă şi să nu vină acasă la ora mesei. Te- 
ai uitat bine, Dilsey?” 

„Atunci n-ai decât să nu-i permiţi”, zic. 

„Da' ce pot să fac”, zice. „Niciunul din voi nu m-aţi 
respectat niciodată. Niciodată.” 

„Dacă nu te-ai amesteca, aş face-o eu să te asculte”, zic. 
„O zi doar mi-ar trebui ca s-o pun la punct.” 

„Tu ai fi prea brutal cu ea”, zice. „Tu ai temperamentul 
lui unchiu-tău Maury.” 

Asta mi-a adus aminte de scrisoare. Am scos-o şi i-am 
dat-o. „Nici n-ai nevoie s-o mai deschizi”, zic. „Te-anunţă 
banca şi de data asta cât.” 

„E pentru tine”, zice. 

„Deschide-o acuma”, zic. A deschis-o şi a citit-o şi mi-a 
întins-o. 


„Scumpul meu nepot”, zicea 

„Are să-ţi pară bine să afli că sunt acuma în situaţia să 
profit de un prilej cu privire la care, din motive pe care am 
să ţi le explic cu prisosinţă, nu voi intra acum în detalii până 
ce nu voi avea ocazia să ţi le dezvălui când vom fi siguri că 
nu există riscuri. Experienţa mea în ce priveşte afacerile m- 
a învăţat să fiu circumspect când se pune problema să 
comunic vreun amănunt de natură confidențială folosind 
mijloace mai concrete decât conversaţia, şi însăşi reținerea 
de care dau dovadă în împrejurarea aceasta ar putea să te 
facă să  bănuieşti cât de importantă este întreaga 
chestiune. Nu e nevoie să-ţi spun că am terminat tocmai o 
examinare cât se poate de exhaustivă a tuturor aspectelor 
acestei afaceri şi n-am niciun fel de ezitare să-ţi aduc la 
cunoştinţă că e vorba de acea şansă de aur care nu se 
iveşte decât o dată în viaţă şi că acum văd în sfârşit 
limpede în faţa mea țelul spre care m-am străduit atât de 
îndelung şi neobosit, adică acea supremă concretizare a 
întreprinderilor mele prin care să pot reinstala în poziţia 
care-i revine de drept familia al cărei unic descendent de 
parte bărbătească încă în viaţă am cinstea să fiu; familie în 
care din totdeauna am inclus-o pe doamna mama ta şi pe 


copiii ei. 

Se întâmplă însă că nu sunt în situaţia de a mă folosi de 
acest prilej în măsura în care mi se oferă, însă ca să nu 
recurg la cineva dinafară familiei retrag acum de la banca 
mamei tale neînsemnata sumă necesară pentru a completa 
investiţia mea inițială şi îţi alătur aici, ca o simplă 
formalitate, polita semnată de mine cu o dobândă de opt la 
sută pe an. Nu e nicio nevoie să-ţi subliniez că e vorba de o 
simplă formalitate, pentru a-i oferi mamei tale o garanţie 
faţă de eventualitatea că s-ar concretiza acele împrejurări 
cărora dintotdeauna omul le-a fost o simplă jucărie. Pentru 
că e de la sine înţeles că voi folosi această sumă ca şi cum 
mi-ar aparţine astfel încât să-i permit mamei tale să profite 
de prilejul acesta pe care cercetările mele amănunțite mi l- 
au arătat a fi o adevărată pleaşcă - dacă-mi permiţi un 
asemenea termen vulgar - cât se poate de curată şi 
neîndoielnică. 

Tot ce-ţi spun eu aici este de natură confidențială, după 
cum înţelegi uşor, ca de la bărbat la bărbat; suntem doar în 
stare să ne vedem singuri de treburile noastre, nu? ŞI 
cunoscând faptul că mama ta are o sănătate delicată şi e 
stăpânită de acea timiditate pe care doamnele de familie 
bună din statele sudice şi crescute în acea atmosferă 
delicată caracteristică o manifestă în mod natural în ce 
priveşte problemele de afaceri, precum şi înclinarea 
încântătoare a acestor doamne de a dezvălui fără să-şi dea 
seama în conversaţia lor asemenea chestiuni, ţi-aş sugera 
chiar nici să nu-i divulgi înţelegerea noastră. Chiar, dacă mă 
gândesc mai bine, te-aş sfătui să n-o faci. Ar fi mult mai 
bine dacă am restitui pur şi simplu la banca ei această 
sumă la o dată viitoare, să zicem într-un vărsământ general 
împreună cu celelalte mici sume pe care i le datorez, şi nici 
să nu-i mai spui ei nimic. Este de datoria noastră să o 
protejăm de meschinăriile acestei lumi materialiste pe cât 
suntem noi în stare. 

Unchiul tău afectuos, 
Maury L. Bascomb” 


„Ei ce-ai de gând?” zic, aruncându-i scrisoarea pe masă. 

„Ştiu că mă condamni pentru ce-i dau”, zice. 

„Îs banii dumitale”, zic. „Dacă vrei să-i arunci pe 
fereastră, asta-i treaba dumitale.” 

„E fratele meu”, zice mama. „E unchiul Bascomb. Când 
ne ducem noi, nu mai rămâne niciunul din familia asta.” 

„Şi asta chiar că are să fie o nenorocire pentru cineva”, 
zic. „Foarte bine”, zic, „sunt banii dumitale. Faci ce vrei cu 
ei. Să comunic la bancă să-i deconteze?” i 

„Ştiu că mă condamni pentru asta”, zice. „Imi dau seama 
de povara care-ţi apasă ţie pe umeri. Când eu o să mă duc, 
are să-ţi fie mai uşor.” 

„Ar putea să-mi fie mai uşor de pe-acuma”, zic. „Bine, 
bine. Nu mai vorbim despre asta. N-ai decât să muţi tot 
balamucul chiar aici, dacă vrei.” 

„E fratele tău”, zice. „Chiar dacă-i năpăstuit.” 

„lau carnetul dumitale de bancă”, zic. „Eu astăzi îmi pri- 
mesc cecul.” 

„Te-a întârziat cu şase zile”, zice. „Eşti sigur că-i merg 
bine afacerile? Mi se pare cam suspect că o firmă solvabilă 
nu-i în stare să-şi plătească salariaţii la timp.” 

„Nu-ţi face griji”, zic. „E o firmă cât se poate de sigură. l- 
am spus eu să nu-şi facă griji cu banii mei până nu 
terminăm încasările în fiecare lună. Din cauza asta întârzie 
uneori.” 

„N-aş suporta să văd că pierzi şi puţinul pe care-am putut 
să-l investesc pentru tine”, zice. „M-am tot gândit că Earl 
ăsta nu-i un om de afaceri prea priceput. Ştiu că nu te 
consultă aşa cum ar trebui pentru investiţiile pe care le-ai 
făcut în afacerile lui. Am să stau eu de vorbă cu el.” 

„Ba deloc, lasă-l în pace”, zic. „E afacerea lui.” 

„Dar tu ţi-ai investit o mie de dolari în ea”, zice. 

„Dumneata lasă-l în pace”, zic. „Am eu grijă. Am procură 
de la dumneata. E totul în regulă.” 

„Nici nu ştii ce mângâiere eşti pentru mine”, zice. „Tu ai 
fost întotdeauna mândria şi bucuria mea, dar atunci când ai 
venit la mine din proprie iniţiativă şi-ai insistat să depui la 
bancă salariul tău în fiecare lună pe numele meu, i-am 


mulţumit lui Dumnezeu că mi-ai fost lăsat tu, dacă ceilalţi 
au trebuit să se ducă.” 

„Lasă-i liniştiţi”, zic. „Au făcut şi ei ce-au putut, îmi 
închipui.” 

„Când te-aud că vorbeşti aşa, ştiu că te gândeşti cu amă- 
răciune la amintirea lui taică-tu”, zice. „Nu că n-ai avea 
dreptul. Dar mi se frânge inima să te-aud.” 

M-am sculat de pe scaun. „Dacă ai de gând să plângi 
iar”, zic, „ai s-o faci singură, pentru că eu trebuie să mă duc 
îndărăt la slujbă. |ţi iau carnetul de bancă.” 

„Lasă că ţi-l dau eu”, zice. 

„Stai liniştită”, zic. „Ştiu eu unde e.” M-am dus sus şi am 
luat carnetul ei şi m-am întors în oraş. M-am dus la bancă şi 
am lăsat cecul şi ordinul de plată şi ceilalţi zece dolari, şi m- 
am oprit şi la poştă. Era cu un punct deasupra nivelului de 
la deschidere. Pierdusem deja treisprezece puncte, şi asta 
din cauză c-o găsise să vină să mă bată la cap la ora 
douăsprezece şi să mă ţină-n loc cu scrisoarea aia. 

„La ce oră vi s-au transmis cotele astea?” zic. 

„Cam de vreo oră”, zice. 

„De-o oră?” zic. „Şi pentru ce dracu' vă mai plătim?” zic. 
„Să daţi rapoarte săptămânale? Cum credeţi că mai putem 
face ceva? Se poate duce dracului totul, şi noi habar să n- 
avem.” 

„Eu nu cred c-ai putea face ceva”, zice. „S-au schimbat 
dispoziţiile în ce priveşte ăia care speculează pe piaţă.” 

„Zău?” zic. „N-am auzit. Probabil c-au anunţat asta prin 
Western Union.” 

M-am întors la prăvălie. Treisprezece puncte. Al dracului 
să fiu dacă mai e cineva care să priceapă ceva din toată 
chestia asta, afară bineînţeles de ăia care stau în birourile 
din New York şi se uită la fraierii de ţărani care vin şi se 
milogesc de ei să le ia banii. Cred şi eu, tipul ăla care vine 
doar să vadă cum merg treburile dovedeşte că n-are 
încredere în el însuşi, şi, cum spun eu, dacă nu te iei după 
sfaturi, de ce dracu' mai plăteşti ca să le afli părerile. Pe 
lângă asta, tipii ăştia sunt acolo, la faţa locului; văd de la 
început cum evoluează lucrurile. Îmi auzeam telegrama 


foşnind în buzunar. Trebuia doar să dovedesc că se 
foloseau de biroul de poştă în scopurile lor frauduloase. 
Asta i-ar fi băgat la apă. Şi nici măcar n-aş sta la-ndoială s-o 
fac. Numai că să fiu al dracului dacă nu te-ai putea aştepta 
de la o companie atât de importantă ca Western Union să-ţi 
trimită la timp un raport cu situaţia cotelor de la bursă. Mult 
mai repede decât să-ţi adreseze o telegramă să-ţi spună că 
ţi s-a epuizat contul. Dar ce le pasă lor de oameni. Sunt în 
cârdăşie cu şleahta aia din New York. E limpede şi pentru 
un orb. _ 

Când am intrat Earl s-a şi uitat la ceas. Insă n-a spus 
nimic până când a plecat clientul. Pe urmă zice: 

„Te-ai dus acasă să mănânci?” 

„A trebuit să mă duc până la dentist”, zic, pentru că nu-i 
treaba lui unde mănânc eu dar trebuie să stau cu el în 
prăvălie toată după-amiaza. Şi să-l mai suport să mă bată 
la cap după tot ce trebuie să-nghit. Un nenorocit de patron 
de dugheană de ţară, un pârlit care nici n-are cinci sute de 
dolari şi care-i tot dă cu gura de parc-ar avea o afacere de 
cincizeci de mii. 

„Ai fi putut să m-anunţi”, zice. „Te-aşteptam să te-ntorci 
imediat.” 

„Fac schimb cu dumneata cu dintele ăsta şi-ţi mai dau şi 
zece dolari pe deasupra oricând vrei”, zic. „Ne-am înţeles 
să-mi laşi o oră liberă pentru masă”, zic. „şi dacă nu-ți 
place cum mă port, ştii foarte bine ce ai de făcut.” 

„Ştiu eu de mult şi asta”, zice, „şi dacă n-ar fi fost vorba 
de maică-ta aş fi şi făcut-o până acuma. E o doamnă pentru 
care am multă simpatie, Jason. Păcat că unii pe care-i 
cunosc eu nu pot spune la fel.” 

„Atunci n-ai decât să păstrezi pentru dumneata ce spui 
că ştii”, zic. „Când o s-avem ce face cu simpatia dumitale o 
să te-anunţăm la vreme.” 

„Te-am apărat în chestiunea asta de multă vreme, 
Jason”, zice. 

„Mda?” zic, şi l-am lăsat să-i dea înainte. Ascultam să văd 
ce are de spus înainte să i-o tai scurt. 

„Eu cred că ştiu mai multe lucruri decât ea în ce priveşte 


automobilul ăsta”, zice. 

„Aşa crezi dumneata, da?” zic. „Şi când ai de gând să 
lansezi zvonul c-am furat automobilul ăsta de la maică- 
mea?” 

„Eu nu spun nimic”, zice. „Ştiu că ai procură de la ea. Şi 
ştiu că ea îşi închipuie că ăia o mie de dolari mai sunt 
investiţi în afacerea mea.” 

„Bine”, zic. „Şi pentru că tot ştii aşa de multe chestii, să- 
ţi mai spun eu câteva: du-te te rog la bancă şi întreabă-i în 
contul cui depun eu o sută şi şaizeci de dolari la fiecare 
întâi ale lunii de doisprezece ani încoace.” 

„Eu n-am spus nimic”, zice. „Îţi atrag doar atenţia să fii 
mai cu băgare de seamă în toată chestia asta.” 

Nici nu i-am mai spus nimic. N-avea niciun rost. Am ajuns 
să-mi dau seama că atunci când un tip îşi bagă ceva în cap 
n-ai ce să-i mai faci. Şi când cineva şi-a făcut părerea că 
trebuie să te toarne oriunde-o fi şi asta spre binele tău, 
salutare. Îmi pare mai bine că nu sunt eu omul ăla care să 
n-aibă grijă decât să se tot gândească la liniştea conştiinţei 
lui. Dac-aş ajunge şi eu să mă dau de ceasul morţii cum 
face el ca să-şi ţină nenorocita lui de prăvălie să-i aducă 
acolo nu mai mult de opt la sută. Probabil că-i e frică să nu-l 
înhaţe pentru camătă dac-ar încasa mai mult de opt la sută. 
Ce şansă mai poate să aibă cineva legat de mâini şi de 
picioare într-un târg prăpădit ca ăsta şi la o prăvălie ca 
asta. Păi eu aş putea să-i iau prăvălia asta prăpădită şi s-o 
pun pe roate în aşa fel încât să nu mai aibă nevoie să 
muncească toată viaţa lui, numai că el ar da tot câştigul la 
vreo biserică sau mai ştiu eu unde. Dacă e ceva care mă 
scoate din sărite e un ipocrit din ăştia nenorociţi. Un tip din 
ăştia care-i convins că tot ce nu-nţelege el trebuie să fie 
vreo şmecherie şi care la prima ocazie se simte obligat să 
spună altora câte o chestie care nici nu-l priveşte. Cum 
spun eu, dacă mi-aş închipui de fiecare dată când câte 
vreun tip face ceva ce nu-nţeleg eu că-i la mijloc vreo 
escrocherie, atunci presupun că nici n-ar mai trebui să-mi 
dau prea mare osteneală ca să găsesc în registrele astea 
câte ceva ce dumneata nici n-ai vedea ca să dai buzna să le 


povesteşti unora care poate că eu aş crede c-ar trebui să 
fie informaţi, şi care ce ştiu eu ar putea chiar să se priceapă 
la chestii de-astea mai bine decât îmi închipui, şi dacă nu 
nici nu e treaba mea oricum şi el zice: „Registrele mele-s la 
dispoziţia oricui vrea să le controleze. Oricine are vreo 
participare sau îşi închipuie că el personal ar avea vreo 
participare în afacerea mea poate să se ducă acolo în biroul 
din spate şi e binevenit.” 

„Sigur că n-ai să-i spui nimic dumneata”, zic. „Nu te-ar 
lăsa conştiinţa. Ai s-o conduci doar acolo şi-ai lăsa-o să se 
convingă singură. Dumneata personal n-ai să-i spui nimic.” 

„Eu nu vreau să m-amestec în treburile voastre”, zice. 
„Ştiu că tu ai fost lipsit de unele din avantajele de care s-a 
bucurat Quentin. Dar şi mama ta a dus o viaţă nenorocită, 
şi dacă ea ar veni aici să mă-ntrebe de ce-ai plecat din 
serviciul meu, ar trebui să-i spun adevărul. Nu-i vorba de 
mia aia de dolari. Ştii foarte bine. E vorba că nimeni n-are 
să ajungă vreodată nicăieri dacă faptele lui nu concordă cu 
ceea ce susţine sau vrea să susţină. Şi eu n-am să mint 
niciodată pe nimeni nici în interesul meu, nici în interesul 
oricui ar fi.” 

„Mda, sigur”, zic, „atunci ce să-ţi mai spun, conştiinţa 
asta a dumitale îţi este un funcţionar mai rentabil decât aş 
putea să-ţi fiu eu; ea nici nu trebuie să se ducă acasă la 
prânz să mănânce. Numai că n-o mai lăsa să se amestece 
în pofta mea de mâncare”, zic, pentru că cum dracu' să mai 
poţi face ceva cu familia asta nenorocită şi ea care nici nu 
mai face vreun efort s-o strunească pe aia sau pe oricare 
altul din ei, ca atunci când l-a prins pe unul din ăia cum se 
săruta cu Caddy şi toată ziua după aia s-a învârtit prin casă 
în rochie neagră şi cu voalul pe faţă şi nici tata n-a mai 
putut să scoată o vorbă de la ea decât că plângea şi-i 
dădea întruna că fetiţa ei a murit şi Caddy de-abia dacă 
avea cincisprezece ani atunci doar că dac-ar fi ţinut-o aşa în 
trei ani ar fi trebuit să poarte voal de doliu mare. Crezi că 
eu pot să-mi permit s-o văd c-aleargă pe străzi cu fiecare 
comis-voiajor care vine aici în oraş, zic, şi toţi ăştia 
povestindu-le ălora noi unde pot să-şi găsească una pe 


cinste când trec prin Jefferson. Nu pot să spun c-aş avea 
mândrie, nici nu pot să-mi permit când am bucătăria plină 
de negri pe care trebuie să-i hrănesc şi când îi mai şi trişez 
pe ăia de la ospiciu şi-i lipsesc de vedeta lor principală. 
Când ai ceva în sânge nu mai ai ce face, zic: guvernatori şi 
generali, de. Mare noroc am avut că n-au fost regi şi 
preşedinţi de republică în familia noastră; c-am fi cu toţii la 
ospiciu la Jackson să prindem muşte acuma. Vreau să spun, 
ar fi fost destul de rău dac-ar fi fost a mea; atunci aş fi ştiut 
cel puţin sigur că-i o bastardă, de la-nceput, dar acuma nici 
Dumnezeu n-ar şti cu siguranţă cum stau lucrurile. 

Aşa că după o vreme am auzit muzica şi pe urmă au 
început cu toţii s-o ia din loc. Dădeau buzna la circ cu toţii. 
Se cărpănoşesc la o curea de ham de douăzeci de cenți ca 
să economisească cincisprezece cenți, să poată după aia 
să-i dea unei bande de yankei care vin aici în oraş şi plătesc 
cel mult zece dolari pentru autorizaţia de spectacol. M-am 
dus în spate. 

„De”, zic, „vezi că dacă nu eşti atent la şurubul ăsta 
poate-ţi creşte-n palmă. Şi-atunci o să trebuiască să iau 
securea să ţi-l tai. Ce crezi c-au să mănânce gândacii dacă 
n-aranjezi prăşitoarele astea ca să poată să le facă o 
recoltă?” zic. „Poate salvie?” 

„Tipii ăştia ori că ştiu să cânte la trompetă”, zice. „Cică-i 
un tip acolo la circ care poate să cânte un cântec întreg la 
ferăstrău. Cântă la el ca la banjo.” 

„Ascultă aici”, zic. „Ştii tu cât lasă ăştia de la circ aici în 
oraş? Vreo zece dolari”, zic. „Aia zece dolari pe care Buck 
Turpin îi şi are în buzunar de pe-acuma.” 

„Da' de ce să-i dea lui domnu' Buck zece dolari?” zice. 

„Ca să le dea permisiunea să dea spectacol aici”, zic. 
„Cât mai cheltuiesc ei aici, poţi să ţii tu-n palmă.” 

„Vrei să spui că ăştia dau zece dolari doar ca să joace 
aici?” zice. 

„Atâta tot”, zic. „Şi cât crezi tu că...?” 

„Tii, ce chestie”, zice. „Vrei să spui că le iau bani ca să-i 
lase să dea spectacolul aici? Păi eu aş da oricând zece 
dolari să-l văd pe-ăla cum cântă la ferăstrău, dac-ar fi la o 


adică. Şi atunci, mâine dimineaţă ar însemna că le mai 
datorez nouă dolari şi şaptezeci şi cinci de cenți.” 

Şi când te gândeşti că vine un cretin de yankeu să-ți 
împuieze capul că negrii ar putea s-ajungă departe. S- 
ajungă cât mai departe, zic eu. S-ajungă atât de departe ca 
să nu mai apuci să găseşti niciunul la sud de Louisville, nici 
cu câinii poliţişti. Pentru că atunci când îi explic că şi-au 
ales dinadins sâmbăta seara şi c-au să scoată pe puţin o 
mie de dolari de-aici, el zice: 

„Nici nu le-o iau în nume de rău. Eu pot să-mi permit 
douăşcinci de cenți.” 

„Douăşcinci de cenți pe naiba” zic. „Asta nu-i nici măcar 
începutul. Ce te faci cu ăia zece sau cinşpe cenți pe care-i 
dai acolo pe-o cutie de zahăr candel de doi cenți, sau pe 
mai ştiu eu ce. Ce te faci cu timpul pe care-l pierzi acuma, 
de pildă, când stai s-asculţi la fanfara aia nenorocită?” 

„Asta-i adevărat”, zice. „Oricum, dacă-mi ajută 
Dumnezeu să mai trăiesc până diseară, ăştia au să mai 
scoată de-aici douăşcinci de cenți şi de la mine. Asta-i 
sigur.” 

„Atunci eşti un tâmpit”, zic. 

„De”, zice, „n-o să mă cert cu dumneata din cauza asta. 
Dacă şi asta ar fi o crimă, atunci pot să-ţi spun că nu toţi 
ocnaşii ar fi negri.” 

Or, tocmai atunci s-a întâmplat să-mi arunc ochii pe alee 
şi s-o văd. Când m-am tras înapoi şi m-am uitat la ceas n- 
am văzut atunci cine era bărbatul pentru că mă uitasem la 
ceas. Era exact două şi jumătate, cu trei sferturi de oră mai 
devreme decât oricine altcineva în afară de mine s-ar fi 
putut aştepta s-o vadă pe stradă. Aşa că pe urmă când m- 
am uitat iar de după uşă primul lucru pe care l-am văzut la 
el a fost cravata roşie şi m-am şi gândit ce fel de bărbat o 
mai fi şi ăsta dracului să poarte cravată roşie. Doar că ea se 
furişa pe alee cu ochii la uşă, aşa că nici nu m-am gândit la 
el până au trecut. Mă gândeam ce neruşinată că nu numai 
că chiuleşte de la şcoală când i-am atras atenţia să nu se 
mai întâmple, dar mai şi trece pe lângă prăvălie, parcă 
sfidându-mă ca să n-o văd. Numai că nu putea să vadă 


înăuntru pentru că soarele bătea drept în uşă şi ar fi fost ca 
şi cum ai fi vrut să vezi ceva în maşină când îţi bat farurile 
în ochi, aşa că am stat locului acolo să mă uit la ea cum se 
tot duce, cu faţa boită toată ca un clovn şi părul uns şi frizat 
şi c-o rochie pe ea că dacă ar fi ieşit vreo femeie pe vreo 
stradă ca Gayoso sau Beale Street când eram eu tânăr cu 
nimic mai mult decât asta ca să-i acopere picioarele sau 
fundul, ar fi băgat-o la închisoare. Să mă ia dracu' dacă 
astea nu se-mbracă aşa parcă dinadins să-i facă pe toţi tipii 
care trec pe lângă ele pe stradă să le vină să pună mâna. Și 
mă gândeam tocmai că ce fel de bărbat o fi ăsta să poarte 
cravată roşie când mi-am şi dat seama că e de la porcăria 
asta de circ, am ştiut-o de parcă mi-ar fi spus-o ea. 
Adevărul e că pot să suport multe; dacă n-aş putea aş fi 
fost până acuma în tot felul de încurcături ale dracului, aşa 
că atunci când au dat colţul m-am repezit după ei. Şi uite- 
mă, fără pălărie, ziua-n amiaza mare, furişându-mă în sus 
şi-n jos pe străzi dosnice pentru că ţin la bunul renume al 
maică-mi. Cum am spus întotdeauna, cu una ca asta nu 
poţi să faci nimic din moment ce-o are în sânge. O are în 
sânge, ce poţi să mai faci? Tot ce ţi-ar mai rămâne de făcut 
e să te descotoroseşti de ea, s-o laşi să se ducă la dracu’ să 
trăiască laolaltă cu alea de teapa ei. 

Am luat-o pe stradă, dar nu se mai vedeau. În schimb eu 
eram dracului în mijlocul străzii, şi fără pălărie, de parc-aş fi 
fost şi eu nebun de legat. Cum ar fi spus orişicine, unul din 
ei e tâmpit din naştere şi altul s-a aruncat în apă şi p-ailaltă 
a dat-o bărbatu-su afară din casă, de ce n-ar fi şi restul 
nebuni de legat. Tot timpul îi vedeam pândindu-mă pe furiş, 
şi de-abia aşteptând să spună Păi ce v-am spus eu, nici nu 
mă miră, am ştiut toată vremea că-s o familie de nebuni. Îşi 
vând pământul ca să-l trimită la Harvard şi plătesc impozite 
să întreţină o universitate de stat pe care eu toată vremea 
n-am văzut-o cu ochii mei decât de două ori la nişte meciuri 
de baseball şi nici nu permite ca numele fii-si să fie 
pronunţat în casa ei până când după o vreme tata nici nu 
mai ieşea în oraş sta toată ziua acolo cu carafa îi vedeam 
poalele cămăşii de noapte şi picioarele goale şi auzeam 


carafa ciocnindu-se de buza paharului şi în cele din urmă 
T.P. trebuia să-i toarne şi ea care zice N-ai niciun respect 
pentru memoria tatălui tău şi eu zic nu ştiu de ce nu e doar 
destul de bine conservată ca să dureze numai că dacă şi eu 
sunt nebun Dumnezeu ştie ce-o să mai fac când doar când 
văd apă îmi vine să vărs şi mai degrabă aş bea gaz decât 
un pahar de whisky şi Lorraine care le spune nu poate să 
bea dar dacă nu credeţi că-i bărbat v-aş putea eu spune 
cum să vă convingeţi zice dacă te prind vreodată că umbli 
cu vreuna din fufele alea ştii ce-am să fac o bat o zgării o 
bat de-o nenorocesc oriunde aş găsi-o şi eu zic dacă nu 
beau asta-i treaba mea dar m-ai văzut vreodată că nu-s în 
stare zic pot să-ţi iau bere să te scalzi în ea dacă vrei 
pentru că eu respect o târfă cumsecade cinstită pentru că 
şi cu mama care-i bolnavă şi cu situaţia pe care încerc să 
mi-o apăr s-o văd că n-are niciun respect pentru ce încerc 
să fac pentru ea decât să facă numele ei şi numele meu şi 
numele mamei de râsul târgului. 

Se pitise pe undeva. Mă văzuse venind şi atunci a luat-o 
pe cine ştie ce stradă dosnică alergând în sus şi-n jos pe 
străzi dosnice cu un prăpădit de saltimbanc cu cravată 
roşie care oricine-l vede se şi miră ce nenorocit o mai fi şi 
ăsta să poarte cravată roşie. Or băiatul mă tot striga şi i-am 
luat telegrama din mână fără să-mi dau seama ce fac. Nici 
n-am înţeles despre ce-i vorba până ce semnasem de 
primire, şi am şi deschis-o fără să mă prea întreb ce-o fi. 
Dar în sinea mea cred c-am ştiut de la-nceput ce spunea. 
Ăsta era exact ultimul lucru care mai lipsea, mai ales că au 
şi tinut-o până când înregistrasem cecul în cont. 

Chiar că nu-nţeleg cum un oraş doar cât New York-ul 
poate să-i încapă pe toţi escrocii care ne fură banii nouă 
ăstora fraierii de la ţară. Munceşti de te speteşti toată ziua 
zi după zi, le trimiţi lor banii şi ai înapoi de la ei un petec de 
hârtie, Contul dvs s-a închis la 20,62. Te duc de nas, te lasă 
la început să strângi acolo un câştig doar pe hârtie, şi pe 
urmă bang: Contul dvs s-a închis la 20,62. Şi ca şi cum asta 
n-ar fi destul, mai plăteşti şi zece dolari pe lună cuiva care 
să te-nveţe cum să-ţi pierzi mai repede banii, unuia care 


sau nu se pricepe la nimic sau e de conivenţă cu ăia de la 
telegraf. Oricum, eu am terminat cu ăştia. M-au fraierit 
pentru ultima oară. Orice idiot afară de vreunul care n-are 
destul cap ca să creadă ce-i spune un ovrei ar fi văzut că 
piaţa era în creştere tot timpul şi toată blestemata de deltă 
de-abia aşteptând să fie iar inundată şi tot bumbacul să fie 
scos de-a dreptul din pământ de ape exact cum s-a 
întâmplat anul trecut. N-au decât să le distrugă recolta 
oamenilor an după an şi în vremea asta ăia de-acolo de la 
Washington aruncă cincizeci de mii de dolari pe zi ca să- 
ntreţină o armată în Nicaragua sau mai ştiu eu unde. Sigur 
c-au să mai fie iar inundaţii şi atunci bumbacul tocmai bine 
are s-ajungă să valoreze treizeci de cenți pfundul. N-aş vrea 
altceva decât s-ajung să-i pocnesc şi eu bine o dată şi să-mi 
iau banii îndărăt. Eu nu vreau să mă-mbogăţesc din chestia 
asta; doar prăpădiţii ăştia de speculanţi din oraşele astea 
de provincie visează la aşa ceva, vreau îndărăt doar banii 
mei pe care blestemaţii ăştia de ovrei mi i-au furat cu 
vorbăria lor despre informaţiile lor garantate de la faţa 
locului. Şi cu asta am terminat; pot să-mi sărute picioarele 
pentru orice cent pe care au să-l mai vadă vreodată de la 
mine. 

M-am întors la prăvălie. Era aproape trei jumătate. Ce 
dracu' să mai faci în timpul care-a mai rămas, dar în fond 
sunt obişnuit cu de-alde astea. N-a fost nevoie să mă duc la 
Harvard ca să-nvâăţ aşa ceva. Fanfara tăcuse. li momiseră 
pe toţi înăuntru şi nu mai făcea să-şi mai spargă bojocii 
acuma. Earl zice: 

„Te-a găsit, nu? A venit adineaori cu telegrama. Mi-am 
închipuit eu că eşti pe undeva prin spate.” 

„Da”, zic, „mi-a dat-o. N-au putut să mi-o ascundă chiar 
toată după-masa. E prea mic oraşul. Trebuie să mă duc 
pân-acasă un moment”, zic. „Poţi să mă dai şi-afară dacă 
asta te mai încălzeşte cu ceva.” 

„Du-te”, zice. „Mă descurc eu acuma. Sper că nu-i vreo 
ştire proastă.” 

„O să trebuiască să te duci până la poştă dacă vrei să 
afli”, zic. „Poate ăia s-aibă vreme să stea să-ţi povestească. 


Eu n-am.” 

„Te-am întrebat doar”, zice. „Maică-ta ştie că poate să 
conteze pe mine.” 

„Are să fie foarte emoţionată să afle asta”, zic. „Nu stau 
decât exact cât are să fie nevoie.” 

„Nu te grăbi”, zice. „De-acuma mă descurc singur. Du- 
te.” 

Am luat maşina şi m-am dus acasă. O dată dimineaţa, de 
două ori la prânz, şi acuma iar, obligat s-o vânez prin tot 
oraşul şi să mai trebuiască şi să mă milogesc pe lângă ei să 
mă lase şi pe mine să mănânc niţel din mâncarea pentru 
care eu dau banii. Stau câteodată şi mă-ntreb la ce bun. Cu 
experienţa pe care-am avut-o până acuma ar trebui să fiu 
chiar tâmpit de-a binelea să-i mai dau înainte. Şi acuma 
sigur c-am s-ajung acasă tocmai la timp să dau fuga după 
un coş de roşii sau mai ştiu eu ce şi pe urmă să trebuiască 
să mă-ntorc în oraş puţind tot ca o fabrică de camfor dacă 
vreau să nu-mi plesnească capul pe umeri. Îi tot spun că 
nu-i nicio scofală cu aspirina asta decât nişte făină şi apă 
pentru bolnavii închipuiţi. Zic dumneata habar n-ai ce- 
nseamnă să te doară cu adevărat capul. Zic crezi că dac-ar 
fi după mine m-aş mai sui în maşina asta blestemată. Vreau 
să spun că m-aş lipsi cu plăcere de ea am învăţat să mă 
lipsesc de o grămadă de lucruri dar dacă dumneata vrei să- 
ţi rişti viaţa în trăsura asta veche şi hodorogită cu un băiat 
de negru care nici n-a ajuns să-şi şteargă nasul ca lumea 
foarte bine pentru că zic Dumnezeu are grijă de fiinţe ca 
Ben, Dumnezeu ştie că ar fi cazul să facă ceva pentru el, 
dar dacă-ţi închipui c-am să dau un mecanism delicat în 
valoare de o mie de dolari pe mâna unui negru care nici nu 
ştie să se şteargă la nas sau chiar a unuia care ştie, atunci 
n-ai decât să-i cumperi dumneata o maşină pentru că zic 
altfel îţi place să te plimbi cu maşina şi ştii foarte bine că-i 
aşa. 

Dilsey mi-a spus că mama-i în casă. Am intrat în hol şi 
am ascultat, dar nu se auzea nimic. M-am dus sus, dar 
tocmai când treceam pe lângă uşa ei m-a strigat. 

„Am vrut doar să ştiu cine era”, zice. „Stau aici atâta 


timp singură c-am ajuns să aud orice zgomot.” 

„N-ai nevoie să stai aici”, zic. „Ai putea foarte bine să-ţi 
petreci şi dumneata timpul ducându-te în vizită, de pildă, ca 
alte cucoane, dac-ai vrea.” A venit până la uşă. 

„Mi-era frică să nu te fi îmbolnăvit”, zice. „A trebuit să 
mănânci tot într-o fugă.” 

„Poate ai să ghiceşti mai bine data viitoare”, zic. „Ce 
doreşti?” 

„S-a întâmplat ceva?” zice. 

„Ce să se-ntâmple?” zic. „N-am şi eu voie să mă-ntorc o 
dată acasă după masă fără să se alarmeze toţi?” 

„Ai văzut-o pe Quentin?” zice. 

„E la şcoală”, zic. 

„E trei trecute”, zice. „Am auzit bătând de trei de cel 
puţin o jumătate de oră. Ar fi trebuit să fie acasă la ora 
asta.” 

„Zău?” zic. „Da' când ai mai văzut-o acasă înainte de a 
se face noapte?” 

„Ar trebui să mai stea pe-acasă”, zice. „Când eram eu 
fată tânără...” 

„Dumneata ai avut pe cineva care să te facă să te porţi 
cum trebuie”, zic. „Ea n-are.” 

„Nu pot să fac nimic cu fata asta”, zice. „Şi cât am 
încercat.” 

„Şi pe mine nu vrei să mă laşi, din nu ştiu ce motive”, zic. 
„Aşa că nu văd de ce nu eşti mulţumită.” Am intrat în 
camera mea. Am întors cheia pe tăcute şi m-am oprit lângă 
uşă până ce-a încercat clanţa. Zice: 

„Jason.” 

„Ce?” zic. 

„Mă gândeam să nu se fi-ntâmplat ceva”, zice. 

„Aici nu s-a întâmplat nimic”, zic. „Ai greşit adresa.” 

„Nu vreau să te supăr cu nimic”, zice. 

„Îmi pare bine că aflu”, zic. „Că nu eram sigur. Mă 
gândeam că poate n-am înţeles eu bine. Doreşti ceva?” 

După o vreme zice: „Nu. Nimic.” Pe urmă s-a dus. Am 
scos cutia şi am numărat banii şi am ascuns cutia la loc şi 
am descuiat uşa să plec. Mi-am adus aminte de camfor, dar 


oricum acuma era prea târziu. Şi mai trebuia să mai fac un 
drum. Stătea în uşa camerei ei şi mă aştepta. 

„Ai nevoie de ceva din oraş?” zic. 

„Nu”, zice. „Nu vreau să mă amestec în treburile tale. 
Dar nu ştiu ce m-aş face dacă ţi s-ar întâmpla ceva, Jason.” 

„N-am nimic”, zic. „Mă doare doar capul.” 

„De ce nu iei o aspirină”, zice. „Ştiu că nu vrei să renunţi 
la maşină.” 

„Ce-are a face maşina cu asta”, zic. „Cum poate o 
maşină să-l facă pe cineva să-l doară capul?” 

„Ştii că mirosul de benzină ţi-a făcut rău întotdeauna”, 
zice. „Încă de când erai mic. Aş vrea să te văd eu că iei o 
aspirină.” 

„Poţi să vrei mai departe”, zic. „Asta n-are ce să-ţi 
strice.” 

M-am suit în maşină şi am luat-o înapoi spre oraş. Tocmai 
ieşisem în drum când am văzut un Ford venind spre mine 
ca toţi dracii. S-a oprit dintr-odată, i-am auzit roţile 
scrâşnind şi a tras într-o parte şi a întors, şi tocmai când mă 
întrebam ce dracu' o fi cu ăştia am văzut iar cravata aia 
roşie. Atunci am văzut şi faţa ei cum se zgâia la mine prin 
fereastra din spate. Fordul a dat buzna într-o stradă 
dosnică. L-am văzut cum întoarce, dar când am ajuns şi eu 
la colţ, l-am zărit cum se duce gonind ca dracu'. 

Am văzut roşu înaintea ochilor. Când i-am recunoscut 
cravata aia roşie, după tot ce-i spusesem ei, am uitat de 
toate. Nu m-am mai gândit nici măcar la capul meu, până 
când am ajuns la prima răspântie şi a trebuit să opresc. Tot 
scoatem şi dăm la bani pentru drumurile publice şi al 
dracului să fiu dacă parcă n-ai impresia că trebuie să 
conduci pe-un acoperiş de tablă ondulată. Aş vrea să ştiu 
cum se poate aştepta cineva să se mai descurce chiar şi cu 
o roabă. Eu personal ţin la maşina mea; n-am de gând să- 
mi bat joc de ea şi să mi-o nenorocesc ca şi cum ar fi un 
Ford ordinar. Mai mult ca sigur c-o fi şi de furat, aşa că ce le 
pasă lor. Cum spun eu dintotdeauna, ce iese din pisică 
şoareci mănâncă. Dacă-ţi curge un sânge din ăsta în vine 
eşti în stare de orice. Zic orice pretenţie îţi închipui 


dumneata c-ar avea ea dreptul să-ţi pună-n faţă nu mai are 
nicio valoare; de-acum înainte zic n-o să mai poţi 
condamna pe nimeni decât pe dumneata singură pentru că 
ştii foarte bine ce-ar face orice om cu scaun la cap. Vreau 
să spun că dacă trebuie să-mi petrec jumătate din timpul 
meu făcând pe detectivul, cel puţin să mă duc undeva unde 
să mă şi plătească pentru asta. 

Aşa c-a trebuit să opresc la răspântie. Şi pe urmă a 
trebuit să-mi aduc aminte. Ca şi cum ar fi fost cineva 
înăuntru bătând pe dinăuntru cu ciocanul. Zic am încercat 
să te apăr să nu-ţi mai faci sânge rău din cauza ei; zic în ce 
mă priveşte pe mine n-are decât să se ducă dracului cât de 
repede pofteşte şi cu cât o face mai curând cu-atât mai 
bine. Zic la ce te mai poţi aştepta decât la oricare comis- 
voiajor şi saltimbanc de două parale care mai trece prin 
oraş pentru că nici chiar golanii cu părul uns de-aici din 
oraş nu mai au ce vedea la ea acuma. Dumneata nu ştii 
cum stau lucrurile zic, nu auzi ce-mi aud mie urechile şi poţi 
să fii sigură că ştiu să le-o tai scurt. Zic familia mea avea 
sclavi aici pe vremea când voi cu toţii n-aveaţi decât nişte 
nenorocite de dughene de două parale şi munceaţi 
pământuri pe care nu le-ar fi luat în arendă nici negrii. 

Măcar dacă le-ar fi muncit, adică. Noroc că mai face 
Dumnezeu câte ceva pentru pământurile astea, că oamenii 
care trăiesc pe ele n-au fost în stare niciodată să facă ei 
ceva vineri după-masă, şi puteam să văd de-aici trei mile 
de pământ care nu fuseseră nici măcar arate, şi toţi bărbaţii 
în stare să muncească din toată regiunea la oraş la circ. 
Dacă aş fi fost străin aş fi putut muri de foame, că nici 
ţipenie să pot să-ntreb de pildă cum se-ajunge în oraş. Şi ea 
mă tot pisează să iau aspirină. Zic când vreau să mănânc 
făină o mănânc făcută pâine la masă. Vreau să spun tot îi 
dai zor la câte renunţi dumneata pentru noi când ţi-ai putea 
cumpăra zece rochii noi pe an din banii pe care-i arunci 
pentru doctoriile astea şarlataneşti. N-am nevoie de ceva 
să mă vindece îmi trebuie doar un răgaz să respir şi n-o să 
mai trebuiască să mă doară dar câtă vreme trebuie să 
muncesc zece ore pe zi ca să întreţin o bucătărie plină de 


negri în felul în care au fost obişnuiţi şi să-i mai şi trimit la 
circ laolaltă cu toţi ăilalţi negri din regiune, doar că ăsta 
întârziase. Până avea s-ajungă acolo sigur c-au şi terminat. 

După un timp a ajuns lângă maşină şi când în cele din 
urmă am reuşit să-i bag în cap că-l întreb dacă trecuse pe 
lângă el un Ford cu două persoane înăuntru mi-a spus că 
da. Aşa că am mers înainte şi când am ajuns la locul de 
unde se bifurca drumul am văzut urmele cauciucurilor. Ab 
Russell era pe pământul lui, dar nu mi-am bătut capul să-l 
mai întreb şi nici n-am apucat să trec bine de hambarul lui 
c-am şi văzut Fordul. Încercaseră să-l ascundă. O făcuseră 
cam tot aşa de bine cum face ea orice lucru încearcă să-l 
facă. Cum spuneam n-o condamn atâta pentru asta, dracu' 
ştie poate că nu se poate stăpâni, dar pentru că n-are atâta 
respect pentru familia ei s-o facă mai discret. Mi-e groază 
tot timpul c-am să dau peste ei în mijlocul străzii sau sub 
vreo căruţă în piaţă, exact ca nişte câini. 

Am oprit şi m-am dat jos. Şi acuma trebuia să fac un ocol 
şi să trec peste un câmp arat, singurul pe care-l văzusem 
de când am ieşit din oraş, şi la fiecare pas parcă mi-ar fi 
mers cineva în urmă tot pocnindu-mă în cap cu o măciucă. 
Mă fortam să mă gândesc că cel puţin când o să termin de 
traversat câmpu-ăsta o să am pământ drept sub picioare, 
să nu mă mai zdruncin tot la fiecare pas, dar când am ajuns 
în pădure a trebuit să-mi croiesc drum prin hăţişuri, şi pe 
urmă am ajuns la un şanţ plin de mărăcini. Am mers un 
timp pe lângă el, dar se făcea tot mai des, şi în vremea asta 
Earl telefona acasă să vadă unde sunt şi s-o facă şi pe 
mama să-nceapă iar. 

Când am reuşit să trec până la urmă ocolisem atât de 
mult că a trebuit să mă opresc să-mi fac socotelile cam pe 
unde putea să fie maşina lor. Ştiam că nu puteau să fie 
prea departe, doar în tufişul cel mai apropiat, aşa că m-am 
întors şi am luat-o iarăşi spre drum. Pe urmă nu mi-am mai 
dat seama cât de departe ajunsesem, aşa că a trebuit să 
mă opresc iar să ascult, şi atunci când sângele nu mi se 
mai mişca atâta în picioare mi s-a suit tot la cap de 
credeam c-are să-mi explodeze dintr-o clipă într-alta, şi 


soarele care coborâse tocmai bine ca să-mi bată-n ochi şi 
urechile vâjâindu-mi, că nu mai auzeam chiar nimic. Am 
mers înainte, încercând să nu fac zgomot, şi pe urmă am 
auzit un câine şi puteai să fii sigur că dacă m-ar fi mirosit ar 
fi dat buzna spre mine şi-atunci avea să se ducă totul 
dracului. 

Eram plin cu tot felul de buruieni şi crenguţe şi chestii 
peste tot, şi prin haine şi în pantofi, şi tocmai atunci s-a 
întâmplat să mă uit în altă parte şi-am dat cu mâna peste o 
tufă de stejar veninos. Tot ce n-am înţeles era că de ce 
fusese doar un stejar veninos şi nu un şarpe sau mai ştiu eu 
ce. Aşa că nici nu m-am mai ostenit să-mi mişc mâna. Am 
rămas doar acolo locului până s-a dus câinele. Pe urmă am 
mers mai departe. 

Acuma nu mai aveam nicio idee unde-ar fi putut să fie 
maşina. Nu mă mai gândeam la nimic decât la capul meu, 
şi-am rămas locului şi-ntr-un fel mă-ntrebam dacă măcar 
văzusem cu adevărat vreun Ford, şi nici nu-mi mai păsa 
prea mult dacă-l văzusem sau nu. Cum spuneam, n-are 
decât să stea toată ziua şi toată noaptea cu oricine care 
poartă pantaloni din oraşul ăsta, ce-mi pasă mie. Nu-i 
datorez nimic uneia care n-are mai multă consideraţie faţă 
de mine decât să-şi planteze Fordul acolo şi să mă facă să- 
mi pierd o după-masă întreagă şi Earl care arde de 
nerăbdare s-o aducă să-i arate registrele numai pentru că 
el e un tip prea virtuos pentru lumea asta în care trăim. Zic 
o să duci o viaţă a dracului de plicticoasă în cer fără 
treburile cuiva în care să te amesteci numai că vezi să nu 
te prind eu o dată zic, închid ochii din cauza bunică-ti, dar 
numai să te prind eu o dată că faci asta aici în casa asta în 
care trăieşte mama. Golanii ăştia blestemaţi cu părul 
gominat, care-şi închipuie că sunt grozavi, am să le arăt eu 
cât de-ai dracului de grozavi sunt, şi-am să-ţi arăt şi ţie. Am 
să-l fac să creadă că cravata asta roşie e şnurul de la 
soneria iadului, dacă-şi închipuie că poate să bată pădurile 
cu nepoată-mea. 

Şi tot aşa cu soarele-n ochi şi cu sângele zvâcnindu-mi 
până când am ajuns să cred că are să-mi pocnească odată 


dracului capul şi să termin odată, şi cu buruieni şi mărăcini 
peste tot pe mine, şi pe urmă am ajuns la şanţul cu nisip 
unde fuseseră şi am recunoscut pomul unde era maşina, şi 
tocmai când am ieşit din şanţ şi am început să fug am auzit 
maşina pornind. S-a depărtat repede, sunând din claxon. 
Claxonau ca şi cum ar fi spus Yah Yahhhhhhhhhh, 
depărtându-se. Am ieşit în drum tocmai la timp ca s-o văd 
cum dispare. 

Pân-am ajuns în locul unde-mi lăsasem maşina, ei nici nu 
se mai vedeau, cu claxonul sunând întruna. Nici nu m-am 
mai gândit la ceva decât că-mi spuneam Fugi. Fugi înapoi în 
oraş. Fugi acasă şi caută s-o convingi pe mama că nici nu 
te-am văzut în maşina aia, încearcă s-o faci să creadă că nu 
ştiu cine-a fost. Încearcă s-o faci să creadă că n-a fost cât p- 
aci să vă prind aici în şanţul ăsta. Şi încearcă s-o faci să 
creadă că în vremea asta stăteai chiar în picioare. 

Suna mereu Yahhhh, Yaaaahhhhhhh, tot mai slab. Pe 
urmă nu s-a mai auzit şi-am auzit în schimb o vacă mugind 
în grajdul lui Russell. Şi încă nici nu-mi trecea prin cap. M- 
am dus până la portieră şi am deschis-o şi-mi ridicasem 
tocmai piciorul. Mi-am spus atunci că parcă maşina e mai 
într-o parte decât ar fi trebuit cu înclinația drumului, dar nu 
mi-am dat seama până n-am urcat şi-am pornit motorul. 

Ei, un timp am stat acolo. Soarele era spre apus şi până 
la oraş erau vreo cinci mile. Nici măcar n-avea curaj să-l 
spargă, să-l taie. Au dat pur şi simplu drumul la aer. Am 
stat acolo o vreme gândindu-mă la toţi negrii de care-i plină 
bucătăria mea şi niciunul din ei sigur că n-avea timp să 
ridice un cauciuc pe roata de rezervă şi să învârtească două 
şuruburi. Ce era mai nostim e că nu m-aş fi aşteptat nici 
măcar din partea ei să se gândească atât de departe ca să 
ia şi pompa afară doar de cazul că s-o fi gândit la asta în 
timp ce el lăsa aerul să iasă din cauciuc. Dar probabil că 
ceea ce se întâmplase e că cineva a luat-o şi i-a dat-o lui 
Ben să se joace cu ea în loc de pistol cu apă pentru că ar fi 
gata să facă tot automobilul bucățele dacă ar vrea el şi 
Dilsey mai are tupeul să zică Nimeni nu s-a atins de maşina 
ta. Ce interes avem noi să punem mâna pe maşina ta? Şi 


eu zic Tu eşti o negresă. Nici nu ştii ce noroc ai. Zic Aş 
schimba bucuros cu tine oricând pentru că numai un alb 
poate să fie destul de tâmpit ca să-şi mai bată capul ce 
face o putoare cu muci la nas. 

M-am dus până la ferma lui Russell. El avea pompă. Asta 
chiar c-a fost o greşeală din partea lor că nu se gândiseră 
să o fure. Doar că parcă tot nu-mi vine să cred că ar fi avut 
atâta curaj. Tot nu prea-mi vine să cred unele lucruri. Nu 
ştiu de ce de pildă nu-mi vine să cred că o femeie ar fi în 
stare să facă chiar orice. Mă gândeam în vremea asta: Să 
nu mai vorbim acuma despre ce simt eu faţă de tine şi de 
ce simţi tu faţă de mine; pur şi simplu eu nu ţi-aş fi făcut o 
figură ca asta. Nu ţi-aş fi făcut o figură ca asta orice mi-ai fi 
făcut tu mie. Pentru că zic eu sângele apă nu se face şi asta 
e. Nu pentru că mi-ai jucat o festă la care s-ar fi gândit 
orice mucos de opt ani, e pentru că l-ai făcut pe propriul 
tău unchi de râsul unuia care poartă o cravată roşie. De- 
alde ăştia vin aici în oraşul nostru şi ne consideră pe noi toţi 
nişte cretini şi li se pare că oraşul ăsta e prea mic pentru ei. 
Ei, nici nu ştie ce dreptate are. Şi prea mic şi pentru ea. 
Dacă aşa crede ea, atunci mai bine s-o întindă de-aici şi 
călătorie sprâncenată. 

M-am oprit şi i-am dat înapoi pompa lui Russell şi pe 
urmă m-am dus mai departe în oraş. M-am dus întâi la 
cofetărie şi am băut o coca-cola şi pe urmă m-am dus la 
poştă. Cursul se închisese la 21,21, adică scăzuse cu 
patruzeci de puncte. De patruzeci de ori câte cinci dolari; 
cumpără-ţi ceva cu banii ăştia dacă mai poţi şi ea care 
spune îmi trebuie neapărat îmi trebuie şi eu i-aş spune 
păcat o să trebuiască să-ncerci la altul, eu nu mai am bani; 
am fost prea ocupat ca să mai pot să câştig bani. 

M-am uitat, doar, la el. 

„Să-ţi spun o noutate”, zic. „Ai să fii probabil surprins să 
afli că am interes să urmăresc piaţa bumbacului”, zic. „La 
aşa ceva nu te-ai fi gândit, nu?” 

„Am făcut tot ce-am putut ca să ţi-o predau”, zice. „Am 
încercat de două ori la prăvălie şi am sunat şi la dumneata 
acasă, dar nu ştiau unde eşti”, zice, căutând nu ştiu ce în 


sertar. 

„Ce să-mi predai?” zic. Mi-a dat o telegramă. „Când a 
sosit asta?” zic. 

„Pe la vreo trei şi jumătate”, zice. 

„Şi acuma e cinci şi zece minute”, zic. 

„Am tot încercat să ţi-o predau”, zice. „Nu te-am găsit 
nicăieri.” 

„O fi vina mea, nu?” zic. Am deschis-o doar ca să văd ce 
fel de minciună avea să-mi mai spună de data asta. Trebuie 
s-o ducă al dracului de prost dacă sunt obligaţi acum să 
vină până în fundul Mississippi-ului să mai fure zece dolari 
pe lună. Vinde, zice. Piaţa are să fie nestabilă, cu tendinţe 
generale de scădere. Să nu te îngrijoreze comunicatele 
guvernamentale. 

„Cât costă o telegramă ca asta?” zic. Mi-a spus. 

„E plătită de-acolo”, zice. 

„Ca să ştiu cât le datorez”, zic. „Ştiam şi eu ce scriu ei 
aici. Trimite asta cu taxă inversă”, zic, luând un formular. 
Cumpăraţi, am scris. Piaţa e pe cale să sară în aer. Mici 
ezitări doar ca să se mai găsească nişte găgăuţi de la ţară 
care nu ştiu cum stau lucrurile cu telegraful. Nu vă pierdeţi 
firea „Trimite asta cu taxă inversă”, zic. 

S-a uitat la ce scrisesem eu pe telegramă şi pe urmă la 
ceas. „Piaţa s-a-nchis acum o oră”, zice. 

„Ei şi”, zic. „Nici asta nu-i vina mea. N-am inventat-o eu. 
Am mai cumpărat şi eu câte puţin pentru că aveam 
impresia că societatea asta telegrafică avea să mă ţină la 
curent cu ce se întâmplă.” 

„Rapoartele sunt afişate îndată ce ne parvin”, zice. 

„Da”, zic. „Şi la Memphis le scriu pe tablă la fiecare zece 
secunde”, zic. „Am fost la mai puţin de şaizeci şi şapte de 
mile de Memphis în după-amiaza asta.” 

A mai citit o dată mesajul. „Vrei să trimiţi asta?” zice. 

„Încă nu m-am răzgândit”, zic. Am scris-o şi pe cealaltă şi 
am numărat banii. „Şi p-asta, dacă eşti sigur că ştii cum se 
scrie c-u-m-p-ă-r-a-ţ-i.” 

M-am întors la prăvălie. Auzeam fanfara din josul străzii. 
Adevărul este că prohibiţia este un lucru cât se poate de 


bun. Altădată veneau cu o singură pereche de ghete pentru 
toată familia şi pe care-o purta el şi se duceau până la 
coletărie ca să-şi ia pachetul; acum se duc cu toţii la circ şi 
în picioarele goale, şi negustorii stau în praguri ca un şir de 
tigri sau de mai ştiu eu ce, în cuşti, privindu-i cum trec. Şi 
Earl zice: 

„Nădăjduiesc că n-a fost nimic grav.” 

„Ce?” zic. S-a uitat la ceas. Pe urmă s-a dus până-n uşă 
să se uite la ceasul din turnul tribunalului. „Ar trebui să-ţi 
cumperi un ceas din astea de-un dolar”, zic. „Ţi-ar ieşi mai 
ieftin decât să tot bănuieşti că nu-ţi merge exact de fiecare 
dată.” 

„Ce spui?” zice. 

„Nimic”, zic. „Sper că nu te-a incomodat lipsa mea.” 

„N-am avut prea multă treabă”, zice. „S-au dus cu toţii la 
circ. E-n regulă.” 

„Dacă nu-i în regulă”, zic, „ştii ce poţi să faci ca să- 
ndrepţi lucrurile.” 

„Da' ţi-am spus că-i în regulă”, zice. 

„Am auzit”, zic. „Şi dacă nu-i în regulă, ştii ce poţi să faci 
ca să-ndrepţi lucrurile.” 

„Vrei să pleci de-aici?” zice. 

„Asta nu-i prăvălia mea”, zic. „Ce vreau eu n-are nicio 
importanţă. Numai că să nu-ţi intre-n cap că mi-ai face 
vreun serviciu dacă mă ţii aici mai departe.” 

„Tu ai putea să fii un negustor bun, Jason, dacă ţi-ai da 
cât de cât osteneala”, zice. 

„Cel puţin pot să-mi văd de treaba mea şi să-i las pe- 
ăilalţi în pace”, zic. 

„Nu-nţeleg de ce tot vrei să mă faci să te dau afară”, 
zice. „Ştii foarte bine că poţi să pleci din afacerea asta 
oricând vrei şi că n-are să fie nicio supărare.” 

„Poate că tocmai din cauza asta nu plec”, zic. „Atâta 
timp cât îmi văd de treaba mea, dumneata mă plăteşti 
pentru asta.” M-am dus în spate şi am băut puţină apă şi 
am ieşit până-n uşa din dos. Job terminase în sfârşit să 
aranjeze prăşitoarele alea. Aici în dos era linişte şi îndată 
capul m-a mai lăsat parcă. l-am auzit cântând acum, şi 


după un timp a început iarăşi fanfara. Dinspre partea mea, 
n-au decât să culeagă toate băncuţele de câte o para din 
regiune, nu-mi iau mie pielea de pe spinare. Eu am făcut 
tot ce-am putut; unul care s-a hârşit prin viaţă cât mine şi 
care nu ştie unde să pună punct înseamnă că nu-i altceva 
decât un tâmpit. Mai ales că nici nu-i treaba mea. Dac-ar fi 
fost fata mea, atunci mai zic şi eu, ar fi fost altceva, pentru 
că atunci nici n-ar mai fi avut vreme să-şi facă de cap; ar fi 
trebuit să muncească şi ea ceva ca să putem da de 
mâncare la nişte damblagii şi idioţi şi negri, şi pe-urmă ce 
obraz aş avea eu s-aduc pe cineva aici. Eu respect prea 
mult oamenii ca să fac aşa ceva. Eu sunt bărbat; pot să 
suport chestii din astea, dar aici - ruda mea de sânge şi 
atunci numai să-l văd eu pe-ăla care-ar îndrăzni să zică 
ceva şi-aş vrea şi eu s-o văd pe cucoana aia cinstită cu frica 
lui Dumnezeu care-i măcar pe jumătate atât de onestă cât 
Lorraine, târfă sau netârfă. Cum spuneam, dacă m-aş 
însura ai sări în sus nu ştiu câţi coţi şi ştii foarte bine că-i 
aşa şi ea zice aş vrea să fii fericit să ai şi tu o familie a ta nu 
să munceşti toată viaţa ca un sclav pentru noi. Dar eu mă 
duc curând şi-atunci ai să poţi să-ţi iei o nevastă numai că 
n-ai să găseşti niciodată o femeie demnă de tine şi eu zic 
ba da o găsesc. Ai să te zvârcoleşti în groapă ştii foarte 
bine. Nu mersi zic îmi găsesc toate femeile de care am 
nevoie acum dacă mi-aş lua o nevastă ar fi probabil vreo 
morfinomană sau mai ştiu eu ce. Că ăsta ar fi singurul 
articol de care ducem lipsă în familia noastră, zic. 

Soarele coborâse acum dincolo de biserica metodistă şi 
porumbeii zburau încoace şi-ncolo pe lângă clopotniţă şi 
când s-a oprit fanfara i-am auzit uguind. N-au trecut nici 
patru luni de la Crăciun şi uite-i acum la fel de mulţi ca 
oricând. Imi închipui că pastorul Walthall şi-a umplut burta 
cu ei. Ai fi crezut că vrem să-mpuşcăm oameni dacă-l 
auzeai tot ţinând predici şi chiar apucându-le puşca 
oamenilor când ieşeau în piaţă. Tot îi dădea zor cu pace pe 
pământ şi-ntre oameni bună-nvoire şi că nicio vrabie să n- 
ajungă să cadă pe pământ. Doar că ce-i pasă lui cât se- 
nmulţesc, el n-are nicio treabă; parcă are el nevoie 


vreodată să ştie cât e ceasul. Aş. Asta nu plăteşte impozite, 
n-are nevoie să vadă cum i se duc banii în fiecare an ca să 
curețe ceasul tribunalului aşa ca să se poată vedea câte 
ceasul. Au trebuit să angajeze un om cu patruzeci şi cinci 
de dolari ca să-l curețe. Am numărat peste o sută de 
porumbei pe jumătate clociţi pe care-i aruncase jos. Ai fi 
crezut c-au să aibă atâta minte ca să plece de-aici din oraş. 
Aş putea şi eu să zic că ăsta ar fi un noroc dacă eu n-aş 
avea mai multe obligaţii aici decât un porumbel. 

Fanfara reîncepuse să cânte; o melodie zgomotoasă 
grăbită, ca şi cum s-ar fi spart târgul. Probabil că erau 
mulţumiţi acuma. Poate c-aveau să se gândească şi că au 
destulă muzică să-i distreze cât aveau să meargă 
paisprezece sau cincisprezece mile până acasă şi pân- 
aveau să deshame pe-ntuneric şi să mai dea şi de mâncare 
la vite şi să le mai şi mulgă. N-aveau altceva de făcut decât 
să fluiere melodia şi să le spună glumele de la circ vitelor 
din grajd, şi pe urmă mai puteau să-şi mai facă şi socoteala 
cât au economisit că nu şi-au dus şi vitele la circ. Ar putea 
de pildă să calculeze că dacă unul are cinci copii şi şapte 
catâri, a făcut o economie de douăzeci şi cinci de cenți 
când s-a dus cu toată familia la circ. Aşa Earl a venit şi el în 
spate cu nişte pachete în mână. 

„Uite-aici nişte chestii care trebuie expediate”, zice. 
„Unde-i moş Job?” 

„S-o fi dus şi el la circ”, zic. „Decât dacă n-ai stat 
dumneata cu ochii pe el.” 

„Nu-i el ăla care s-o şteargă aşa”, zice. „Pot să mă bizui 
pe el.” 

„Cu asta adică vrei să spui că eu”, zic. 

S-a dus până la uşă şi s-a oprit în prag s-asculte. 

„Bună fanfară”, zice. „Cred că s-a făcut ceasul să se 
termine spectacolul.” 

_ „Decât dacă nu vor să-şi petreacă noaptea aici”, zic. 
Incepuseră rândunelele, şi auzeam şi vrăbiile care se 
strângeau deja în pomii din curtea tribunalului. Din când în 
când ieşea câte un stol să se învârtească pe deasupra 
acoperişului şi pe urmă dispărea iarăşi. După părerea mea 


şi astea-s o pacoste la fel de mare ca şi porumbeii. Nici nu 
poţi să stai în curtea tribunalului din cauza lor. Când nici nu 
te-aştepţi, o dată bang. Drept în mijlocul pălăriei. Numai c- 
ar trebui să fii milionar să-ţi permiţi să le împuşti, la cinci 
cenți glontele. Dac-ar vrea să pună niţică otravă acolo în 
piaţă, ar scăpa de toată nenorocirea asta într-o singură zi, 
pentru că la urma urmei dacă un precupeţ nu-i în stare să- 
şi ţină animalele să nu se mai tot învârtească prin piaţă, 
atunci ar trebui să se-apuce de vândut altceva, nu pui de 
găină, ceva care să nu ceară de mâncare, pluguri sau 
ceapă de pildă. Şi dacă unul nu-i în stare să-şi ţină câinii la 
un loc, atunci înseamnă că nici nu vrea să aibă câini sau că 
n-are ce face cu un câine. Cum spuneam, dacă toate 
treburile şi afacerile dintr-un oraş sunt puse la cale ca şi 
cum ar fi vorba de afaceri ţărăneşti, atunci ajungi doar să ai 
un biet nenorocit de târg de ţară. 

„Şi chiar dac-au terminat, tot n-o să ai niciun folos din 
asta”, zic. „N-au să aibă timp decât să înhame şi s-o ia din 
loc ca s-ajungă acasă la ei la miezul nopţii.” 

„Ce să-i faci”, zice, „se mai distrează şi ei. Lasă-i să mai 
dea ceva bani pe-o distracţie din când în când. Fermierii 
ăştia de pe coline muncesc din greu şi scot al dracului de 
puţin din munca lor.” 

„Nu-i nicio lege care să-i oblige să-şi facă fermele pe 
coline”, zic. „Sau oriunde altundeva.” 

„Dar unde-am fi noi, tu şi cu mine, dacă n-ar fi fermierii 
ăştia?” zice. 

„Acuma eu aş fi acasă la mine”, zic, „întins pe pat şi cu o 
pungă de gheaţă pe cap.” 

„Suferi prea des de durerile astea de cap”, zice. „De ce 
nu-ţi faci un control ca lumea la dinţi? Ţi i-a văzut pe toţi 
azi-dimineaţă?” 

„Cine să-i vadă?” zic. 

„Ziceai că te-ai dus la dentist azi-dimineaţă.” 

„Ai vreo obiecţie că mă doare capul pe timpul dumitale?” 
zic. „Asta-i problema?” Începuseră acum să traverseze 
aleea, ieşind de la circ. 

„Vite-i că vin”, zice. „Cred c-ar fi mai bine să mă duc în 


faţă.” S-a dus. Curios cum orice ţi s-ar întâmpla bărbaţii-ţi 
spun să te duci să-ţi vadă dinţii şi femeile-ţi spun să te 
însori. Se găseşte întotdeauna un tip care nu s-a priceput în 
viaţa lui la nimic care să te-nveţe el cum să-ţi vezi de 
treaba ta. Cum e şi cu profesorii ăia universitari care nici n- 
au ciorapi în picioare dar sunt gata să-ţi spună cum să 
câştigi un milion de dolari în zece ani, sau o femeie care nu- 
i în stare să-şi găsească un bărbat şi care e gata 
întotdeauna să-ţi dea sfaturi cum să-ţi creşti copiii. 

A venit şi căzătura de Job cu căruţa. După o vreme a şi 
terminat chiar să-şi înnoade hăţurile în jurul tocului de la 
bici. 

„Ei”, zic. „A fost frumos?” 

„Nici n-am fost”, zice. „Da-n seara asta, pe cuvântul 
meu, ar putea să mă găsească să m-aresteze în cortu' ăla 
de circ.” 

„Pe dracu' n-ai fost”, zic. „N-ai mai dat pe-aici de la ora 
trei. Domnul Earl a fost pe-aici să-ntrebe de tine.” 

„Eu mi-am văzut de treaba mea”, zice. „Domnu' Earl ştie 
unde-am fost”. 

„Poate că pe el poţi să-l duci”, zic. „Eu în orice caz nu te 
torn”. 

„Atunci el e singurul om aici pe care-aş încerca să-l duc”, 
zice. „La ce să-mi pierd timpul să-ncerc să-l duc de nas pe 
unul căruia nici nu-i pasă dacă dau sau nu ochii cu el 
sâmbătă seara? Pe dumneata n-am să-ncerc să te duc”, 
zice. „Dumneata eşti prea deştept pentru mine. Da, 
domnule”, zice, prefăcându-se că-i al dracului de ocupat să- 
şi pună cinci sau şase pachetele în căruţă. „Dumneata eşti 
prea deştept, pentru mine. Nu-i nimeni în oraşul ăsta care 
să se pună cu dumneata în ce priveşte deşteptăciunea. 
Dumneata poţi să-l duci de nas chiar pe omu' ăla care-i aşa 
de şmecher că nu poate nici măcar să se ţină după el 
însuşi”, zice, urcând în căruţă şi dezlegându-şi hăţurile. „Şi 
omu' ăsta cine-o mai fi?” zic. 

„Asta e domnu’ Jason Compson”, zice. „Hai, dă-i drumu’, 
Dan!” 

Una din roţi era gata-gata să cadă. Am stat să mă uit 


după el numai ca să văd dacă i se desprinde şi cade înainte 
de a ieşi de pe alee. Asta e dacă daţi o căruţă sau o trăsură 
pe mâna unui negru, zic. Vreau să spun că hodoroaga aia 
de trăsură e doar o ruină, şi cu toate astea o ţii acolo în 
grajd şi-o sută de ani numai ca prăpăditul ăla de băiat să se 
ducă la cimitir o dată pe săptămână. Vreau să spun că n- 
are să fie singurul care să fie obligat să facă ceva ce nu-i e 
pe plac. Eu aş putea să-l fac să meargă cu maşina asta ca 
un om civilizat sau dacă nu, n-are decât să stea acasă. 
Parcă-şi dă seama unde se duce sau cu ce merge, şi noi 
stăm aici şi ţinem o trăsură şi un cal cu care să poată el să 
facă o plimbare duminica după-masă. 

Parcă mult îi păsa lui Job dacă-i cădea roata sau nu atâta 
timp cât n-avea să trebuiască să umble pe jos prea mult ca 
să se-ntoarcă acasă. Cum tot spun eu singurul loc potrivit 
pentru ei e pe câmp, unde să trebuiască să muncească din 
zori şi până-n noapte. Prosperitatea sau munca uşoară pur 
şi simplu nu-i de nasul lor. la să stea unul din ei mai mult pe 
lângă albi şi-ajunge să nu mai facă niciosteneala să-l 
linşezi. Ajung aşa de şmecheri, că pot să te prostească din 
ochi, cum era Roskus şi singura greşeală pe care a făcut-o 
ăsta a fost că n-a avut grijă într-o zi şi a murit. Tot trăgând 
chiulul şi tot furându-te de la obraz şi tot dându-ţi cu gura 
tot aşa şi aşa până când într-o zi nu mai ai încotro şi le dai 
una-n cap sau mai ştiu eu ce. Mă rog, asta-i treaba lui Earl. 
Numai că mie nu mi-ar conveni ca prăvălioarei mele să i se 
facă reclamă în oraşul ăsta de-un prăpădit de negru căzut 
în mintea copiilor şi c-un picior în groapă într-o căruţă care 
ori de câte ori dă colţul te-aştepţi s-o vezi cum se face 
fărâme. 

Soarele se îndepărtase acuma în aer, şi înăuntru începea 
să se facă întuneric. M-am dus în faţă. Piaţa se golise. Earl 
era în spate, încuind casa de bani, şi tot atunci a-nceput să 
bată ceasul. 

„Să-ncui tu în spate”, zice. M-am dus în spate şi am 
încuiat şi m-am întors. „Te duci probabil la circ diseară”, 
zice. „[i-am dat ieri biletele alea de favoare, nu?” 

„Da”, zic. „Le vrei cumva înapoi?” 


„Nu, nu”, zice. „Uitasem dacă ţi le-am dat sau nu. N-ar 
avea rost să le pierdem.” 

A încuiat uşa şi mi-a spus Bună seara şi s-a dus. Vrăbiile 
mai făceau scandal încă prin copaci, însă acuma piaţa era 
pustie în afară de câteva maşini. In faţa cofetăriei era un 
Ford, dar nici măcar nu m-am uitat la el. Eu ştiu când mi- 
ajunge un lucru. Nu că mi-ar păsa prea mult să-ncerc s-o 
ajut, dar oricum când mi-e de ajuns ştiu să mă opresc. 
Poate că pân’ la urmă îl învăţ pe Luster să conducă și- 
atunci n-au decât să umble după ea de dimineaţa până 
seara dacă au chef, şi eu aş putea să stau acasă să mă joc 
cu Ben. 

M-am dus să-mi cumpăr vreo două ţigări. Pe urmă m-am 
gândit să iau şi un hap pentru durerea asta de cap, la 
noroc, aşa c-am mai stat niţel de vorbă cu ei. 

„Şi-aşa”, zice Mac. „Pariez că anu’ ăsta ţi-ai pus banii pe 
yankei.” 

„Adică de ce?” zic. 

„În campionat”, zice. „Nu-i nicio echipă-n divizie care să-i 
bată.” 

„Pe dracu' nu-i”, zic. „Sunt pe drojdie”, zic. „Crezi că 
există vreo echipă care să aibă un noroc ca ăsta, aşa la 
infinit?” 

„Eu n-aş zice că-i noroc”, zice Mac. 

„Eu n-aş paria niciodată pe o echipă în care joacă tipu' 
ăsta Ruth”, zic. „Chiar dac-aş şti că are să câştige.” 

„Zău?” zice Mac. 

„AŞ putea să-ţi spun pe dinafară o duzină de tipi în 
oricare categorie care-s mai buni decât el”, zic. 

„Da' ce-ai cu Ruth?” zice Mac. 

„Nimic”, zic. „N-am nimic cu el. Nici măcar nu-mi place 
să mă uit la poza lui.” M-am dus. Luminile începeau să se- 
aprindă, şi oamenii o luaseră agale pe stradă spre casă. 
Uneori vrăbiile nu se opreau până nu se făcea întuneric de- 
a binelea. Noaptea se-nvârteau în jurul felinarelor ăstora 
noi de pe lângă tribunal fără astâmpăr şi zburau de colo 
până colo tot izbindu-se de felinare cât era noaptea de 
lungă. O ţineau aşa două sau trei nopţi şi pe urmă într-o 


dimineaţă dispăreau cu toatele. Pe urmă după vreo două 
luni răsăreau iar. 

M-am dus acasă. Nu se aprinseseră încă luminile în casă, 
dar ştiam că stau cu toţii să se uite pe fereastră, şi Dilsey 
cu gura în bucătărie ca şi cum ar fi fost mâncarea ei pe 
care trebuia s-o ţină caldă pân-ajung eu. Dac-ai fi stat s-o 
asculţi ai fi crezut că în toată lumea asta nu-i decât o 
singură masă de seară şi tocmai aia pe care ea trebuia s-o 
mai ţină pe foc câteva minute din cauza mea. Cel puţin să 
pot ajunge şi eu o dată acasă fără să-i mai găsesc pe Ben şi 
pe negrul ăla atârnaţi de gard ca un urs cu o maimuţă în 
aceeaşi cuşcă. Numai ce se lasă soarele spre apus şi-o şi ia 
din loc spre portiţă ca o vacă spre staul şi se agaţă de ea și- 
ncepe să bâţâie din cap şi să mugească. Pedeapsa lui Dum- 
nezeu. Dacă ce i s-a întâmplat lui pentru că şi-a luat-o în 
cap când a văzut portita deschisă mi s-ar fi întâmplat mie, 
n-aş mai vrea să văd o portiţă cât trăiesc. Mă întreb uneori 
ce dracu’ i-o fi trecând prin cap acolo la portiţă privind cum 
se-ntorc fetele de la şcoală, încercând să vrea ceva de care 
nici măcar nu-şi mai aduce aminte că nu vrea şi nici nu 
poate să mai vrea. Şi ce dracu' i-o mai fi trecând prin cap 
când îl dezbracă şi se-ntâmplă să se vadă şi-ncepe să 
zbiere cum face uneori. Dar cum tot spun eu n-au făcut de- 
ajuns în direcţia asta. Vreau să spun că ştiu eu ce-ţi trebuie 
ţie, ţie îţi trebuie exact ce i-au făcut lui Ben şi-atunci ai să-ţi 
bagi minţile-n cap. Şi dacă nu ştii ce-i asta, zic, atunci n-ai 
decât s-o întrebi pe Dilsey şi-o să-ţi spună. 

În camera mamei era lumină. Am băgat maşina înăuntru 
şi m-am dus la bucătărie. Erau acolo Luster şi Ben. 

„Unde-i Dilsey?” zic. „E gata masa?” 

„E sus cu domnişoara Cahline”, zice Luster. „Au făcut-o 
lată. Incă de când s-a-ntors acasă domnişoara Quentin. 
Mammy-i acolo sus să le ţină să nu se-ncaiere. A venit 
circu' ăla, domnu' Jason?” 

„Da”, zic. 

„Mi s-a părut mie c-am auzit fanfara”, zice. „Ce n-aş da 
să pot să mă duc şi eu”, zice. „Şi-aş putea, numai dac-aş 
avea douăşcinci de cenți.” 


A intrat Dilsey. „A, ai venit?” zice. „Ce-ai mai făcut şi-n 
seara asta? Ştii ce-i pe capul meu; de ce nu vii acasă la 
vreme?” 

„Poate că m-am dus şi eu la circ”, zic. „Gata masa?” 

„Ce n-aş da să mă duc şi eu”, zice Luster. „Şi-aş putea, 
numai dac-aş avea şi eu douăşcinci de cenți.” 

„Tu n-ai ce căuta la circu’ ăsta”, zice Dilsey. „Du-te în 
casă şi stai şi-aşteaptă acolo”, zice. „Nu mai urca sus să le 
faci să-nceapă iar.” 

„Da' ce s-a mai întâmplat?” zic. 

„Quentin a venit adineauri şi zice că te-ai ţinut după ea 
toată după-amiaza şi-atunci domnişoara Cahline a-nceput 
să-i dea cu gura. De ce n-o laşi în pace? Nu poţi să stai în 
aceeaşi casă cu nepoată-ta fără să vă certaţi ca câinele cu 
pisica?” 

„Eu nici nu pot să mă cert cu ea”, zic, „pentru simplul 
motiv că nici n-am văzut-o de azi-dimineaţă. Ce spune c-am 
mai făcut acuma? C-am obligat-o să se ducă la şcoală? 
Păcat”, zic. 

„Ei, tu vezi-ţi de treabă şi las-o în pace”, zice Dilsey. „Eu 
aş putea foarte bine să am grijă de ea dacă tu şi cu 
domnişoara Cahline m-aţi lăsa liniştită. Du-te acuma în casă 
şi stai până-i gata masa.” 

„Dac-aş avea şi eu douăşcinci de cenți”, zice Luster, „m- 
aş duce şi eu la circu' ăsta”. 

„Şi dac-ai avea aripi ai zbura pân’ la cer”, zice Dilsey. „Să 
nu mai aud niciun cuvânt despre circu' ăsta.” 

„Asta-mi aduce aminte”, zic. „Am două bilete pe care mi 
le-au dat în oraş”. Le-am scos din buzunar. 

„Te duci dumneata?” zice Luster. 

„Eu nu”, zic. „Nu m-aş duce nici dacă mi-ar da zece 
dolari”. 

„Dă-mi mie unul, domnu' Jason”, zice. 

„Îţi vând unul”, zic. „Cât dai?” 

„Da' n-am bani”, zice. 

„Păcat”, zic. M-am îndreptat spre uşă. 

„Dă-mi mie unu', domnu' Jason”, zice. „Dumneata n-ai 
nevoie de amândouă.” 


„Tu taci din gură”, zice Dilsey. „Parcă nu ştii că nu dă 
nimic pe gratis?” 

„Cât ceri pe el?” zice. 

„Cinci cenți”, zic. 

„Da' n-am atâta”, zice. 

„Cât ai?” zic. 

„N-am nimic”, zice el. 

„Bine”, zic. M-am dus. 

„Domnu' Jason”, zice el. 

„Ce nu taci odată din gură?” zice Dilsey. „Vrea să te 
necăjească. Se duce el cu biletele astea. Du-te, Jason, şi 
lasă-l în pace.” 

„Eu n-am nevoie de ele”, zic. M-am întors la sobă. „Am 
venit aici să le-arunc în foc. Poate vrei tu să cumperi unul 
cu cinci cenți?” zic, uitându-mă la el şi deschizând uşiţa la 
sobă. 

„Da' n-am atâţia bani”, zice. 

„Mă rog”, zic. Am aruncat unul dintre ele în sobă. 

„Mă Jason”, zice Dilsey. „Cum nu ţi-o fi ruşine?” 

„Domnu' Jason”, zice el. „Te rog eu frumos. lţi aranjez 
cauciucurile în fiecare zi o lună de-acum încolo.” 

„Eu am nevoie de bani peşin”, zic. „[i-l dau pe cinci 
cenți.” 

„Taci, Luster”, zice Dilsey. L-a smucit înapoi. „Haide”, 
zice. „Aruncă-l în foc”, zice. „Aruncă-l. Haide. Să terminăm 
odată.” 

„Ti-l dau dacă-mi dai cinci cenți pe el”, zic. 

„Haide odată”, zice Dilsey. „Ştii bine că n-are cinci cenți. 
Dă-i drumu’. Aruncă-l în foc.” 

„Foarte bine”, zic. L-am aruncat şi Dilsey a închis uşiţa 
sobei. 

„Om în toată firea”, zice ea. „leşi afară din bucătăria 
mea. Taci acuma”, zice către Luster. „Vezi că-ncepe şi 
Benjy. Îţi dau eu douăşcinci de cenți de la Frony diseară şi 
te duci mâine seară. Taci acuma.” 

M-am dus în salon. N-auzeam nimic de sus. Mi-am 
deschis ziarul. După un timp au venit Luster şi Ben. Ben s-a 
dus glonţ la locul din perete unde fusese oglinda şi a 


început să-şi frece mâinile în sus şi-n jos pe zid gângăvind 
şi smiorcăindu-se. Luster a început să scormonească cu 
vătraiul în foc. 

„Ce faci acolo?” zic. „N-avem nevoie de foc în seara 
asta”. 

„Vreau să-l fac să stea liniştit”, zice. „E-ntotdeauna frig 
de Paşti”, zice. 

„Numai că acuma nu-i Paştele”, zic. „Lasă focu-n pace.” 

A pus vătraiul la loc şi a luat perna de pe scaunul mamei 
şi i-a dat-o lui Ben, şi atunci el s-a chircit pe jos în faţa 
căminului şi s-a liniştit. 

Am citit ziarul. Nu se auzise niciun zgomot din susul 
scărilor când a venit Dilsey şi i-a trimis pe Ben şi pe Luster 
la bucătărie şi a spus că-i gata masa. 

„Bine”, zic. S-a dus. Am stat mai departe acolo, citind 
ziarul. După un timp am simţit-o pe Dilsey privind pe uşă. 

„Ce nu vii să mănânci?” zice. 

„Aştept masa”, zic. 

„E pusă”, zice. „Ţi-am spus.” 

„Zău?” zic. „lartă-mă. N-am auzit pe nimeni coborând.” 

„Ele nu vin”, zice. „Du-te tu şi mănâncă, să pot să le duc 
şi lor ceva sus.” 

„Ce, sunt bolnave?” zic. „Ce-a spus doctorul că au? Sper 
că nu au vărsat de vânt.” 

„Hai odată, Jason”, zice. „Să termin şi eu odată.” 

„Foarte bine” zic, şi am luat iar ziarul. „Eu ce fac decât c- 
aştept masa.” 

O simţeam cum mă priveşte din uşă. Am citit ziarul mai 
departe. 

„De ce te porţi aşa?” zice. „Când ştii foarte bine câte am 
pe cap.” 

„Dacă mama se simte acuma mai rău decât atunci când 
a mai coborât la masă, foarte bine”, zic. „Dar atâta timp cât 
plătesc pentru mâncarea unora care-s mai tineri decât 
mine, ăştia or să trebuiască să vină la masă s-o mănânce. 
Să-mi spui când e gata masa”, zic. Şi am citit mai departe 
ziarul. Am auzit-o târându-se în sus pe scări, târându-şi 
picioarele, bombănind şi gemând ca şi cum treptele ar fi 


fost tăiate în stâncă şi la câte trei picioare una de alta. Am 
auzit-o la uşa mamei şi pe urmă am auzit-o strigând-o pe 
Quentin de parc-ar fi fost încuiată uşa şi pe urmă s-a dus iar 
la uşa mamei şi pe urmă s-a dus mama şi a vorbit cu 
Quentin. Pe urmă au coborât pe scară. Eu îmi citeam ziarul. 

Dilsey a venit iar până la uşă. „Haide acuma”, zice. „Până 
nu-ţi mai trece prin cap alta blestemăţie. Intreci măsura în 
seara asta.” 

M-am dus în sufragerie. Quentin şedea la locul ei, cu 
capul plecat. Se boise iar pe faţă. Nasul parcă-i era un 
izolator de porțelan de la firele de telegraf. 

„Îmi pare bine că te simţi destul de bine să cobori la 
masă”, i-am spus mamei. 

„Şi-aşa e puţin ce pot face eu, să vin la masă”, zice ea. 
„Oricât mi-ar fi de rău. Înţeleg foarte bine că atunci când un 
bărbat trudeşte de dimineaţa până seara îi place să-şi vadă 
familia în jurul lui seara la masă. Eu vreau să-ţi fiu pe plac. 
Aş vrea doar ca tu şi cu Quentin să vă înţelegeţi mai bine. 
Ar fi mai uşor pentru mine.” 

„O ducem foarte bine unul cu altul”, zic. „Nu-mi pasă 
dacă stă toată ziua încuiată la ea în cameră dacă aşa are 
ea chef. Dar nu pot să tolerez toate fiţele astea şi s-o văd 
îmbufnată la masă. Ştiu că-i cer foarte mult, dar aşa sunt 
eu în casa mea. În casa dumitale, vreau să spun”. 

„E casa ta”, zice mama. „Tu eşti capul familiei acuma.” 

Quentin nici nu ridicase capul. Am servit în farfurii şi ea a 
început să mănânce. 

„Ai o bucată bună de carne?” zic. „Că dacă nu, îţi dau 
una mai bună.” 

N-a spus nimic. 

„Zic, ai o bucată bună de carne?” zic. 

„Ce?” zice. „A, da. E foarte bine.” 

„Mai vrei orez?” zic. 

„Nu”, zice. 

„Hai să-ţi mai dau”, zic. 

„Nu mai vreau”, zice. 

„Nu face nimic”, zic. „N-ai pentru ce.” 

„Ţi-a trecut capul?” zice mama. 


„Capul?” zic. 

„Mi-era teamă că iar te-apucă o migrenă de-ale tale”, 
zice. „Când ai venit acasă. Astăzi după-masă”. 

„A”, zic. „Nu, n-a ajuns chiar să fie o migrenă. Am fost 
atât de ocupați toată după-masa că nici n-am mai avut 
vreme să mă doară capul.” 

„De asta ai întârziat?” zice mama. O simţeam pe Quentin 
ascultând. M-am uitat la ea. Cuţitul şi furculiţa i se mişcau, 
dar am prins-o pândindu-mă, pe urmă şi-a lăsat iar ochii în 
farfurie. Zic: 

„Nu. Am împrumutat unui tip maşina pe la vreo trei şi a 
trebuit s-aştept până mi-a adus-o înapoi.” Am mâncat mai 
departe o vreme. 

„Cui?” zice mama 

„Unuia din ăştia de la circ”, zic. „Se pare că cumnatu-său 
se învârtea cu o fufă de-aici din oraş, şi a vrut să-i prindă.” 

Quentin tăcea, mestecând înainte. 

„N-ar trebui să le împrumuţi maşina la oameni din ăştia”, 
zice mama. „Prea eşti şi tu generos. De-asta nu ţi-o cer 
niciodată dacă pot să mă lipsesc de ea câtuşi de puţin.” 

„Tocmai că m-am gândit şi eu la asta, de la o vreme”, 
zic. „Dar mi-a adus-o îndărăt. E-n regulă. A spus c-a văzut 
ce voia să vadă.” 

„Şi cine era femeia aia?” zice mama. 

„Îţi spun eu mai târziu”, zic. „Nu vreau să vorbesc despre 
lucruri de felul ăsta când e Quentin de faţă. 

Quentin se oprise din mâncat. Din când în când sorbea o 
gură de apă, pe urmă rămânea pleoştită acolo fărâmiţându- 
şi o bucată de pâine, cu faţa-nfundată în farfurie. 

„Da”, zice mama. „Chiar că-mi vine să cred că femeile ca 
mine care stau toată ziua închise în casă habar n-au de ce 
se petrece prin oraş.” 

„Păi da”, zic. „Chiar că habar n-au.” 

„Viaţa pe care am dus-o eu a fost atât de diferită”, zice 
mama. „Mulţumesc lui Dumnezeu că nici nu ştiu de 
asemenea blestemăţii. Nici măcar nu vreau să ştiu. Eu nu 
sunt ca alţii.” 

N-am mai spus nimic. Quentin şedea acolo fărâmiţându- 


şi pâinea până când m-am oprit şi eu din mâncat. Atunci 
zice: 

„Acum pot să mă duc?” fără să se uite la nimeni. 

„Ce?” zic. „Sigur că poţi să te duci. Ce, ne-ai aşteptat pe 
noi?” 

S-a uitat la mine. Îşi fărâmiţase pâinea de tot, dar mâinile 
îi lucrau mai departe ca şi cum ar mai fi avut ceva de 
fărâmiţat şi ochii îi fugeau încoace şi-ncolo ca ai unui 
animal încolţit şi pe urmă a început să-şi muşte buzele de 
parcă ar fi vrut să se otrăvească cu tot sulimanul pe care şi- 
| întinsese pe gură. 

„Bunico”, zice, „Bunico...” 

„Mai vrei ceva de mâncare?” zic. 

„De ce se poartă aşa cu mine, bunico?” zice. „Eu nu i-am 
făcut niciodată nimic”. 

„Eu aş vrea să văd că vă-nţelegeţi”, zice mama. „Voi 
sunteţi tot ce mi-a mai rămas, şi-aş vrea să vă văd că vă- 
nţelegeţi mai bine.” 

„E vina lui”, zice. „Nu vrea deloc să mă lase-n pace, şi 
am şi eu nevoie să fiu liniştită. Dacă nu mă mai vrea aici, 
de ce nu mă lasă să mă duc la...” 

„Gata”, zic. „Nu vreau să mai aud niciun cuvânt.” 

„Atunci de ce nu mă laşi în pace?” zice. „Mă... mă tot...” 

„Ţi-e omul cel mai apropiat, singurul care ar putea să-ţi 
ţină loc de tată”, zice mama. „Tu şi cu mine mâncăm 
pâinea lui. E normal ca el să se-aştepte în schimb să-l 
asculţi.” 

„El e de vină”, zice ea. A sărit în sus de pe scaun. „Elmă 
face să fiu aşa. Dacă m-ar...” şi se uita la noi cu ochii ei 
încolţiţi, şi braţele, care-i rămăseseră lipite de trup, îi 
zvâcneau. 

„Dacă ce?” zic. 

„E vina ta, tu mă faci să fac d-astea”, zice ea. „Dacă sunt 
rea e pentru că a trebuit să fiu rea. Tu m-ai silit. Ce n-aş da 
să mor odată. De-am muri odată cu toţii”. Pe urmă a luat-o 
din loc. Am auzit-o fugind în sus pe scări. Pe urmă s-a 
trântit o uşă. 

„Asta-i primul lucru mai cu cap pe care l-a spus vreo- 


dată”, zic. 

„Nu s-a dus la şcoală astăzi”, zice mama 

„De unde ştii?” zic. „Ai fost în oraş?” 

„Ştiu eu”, zice. „Caută şi tu să fii mai înţelegător cu ea.” 

„Pentru asta ar trebui să facem în aşa fel încât să pot şi 
eu s-o văd mai des decât o dată pe zi”, zic. „Ar trebui s-o 
faci să vină întotdeauna la masă. Atunci aş putea să-i dau o 
bucăţică de carne în plus de fiecare dată.” 

„Sunt lucruri din astea mici pe care-ai putea să le faci 
pentru ea”, zice. 

„Cum ar fi să mă fac că n-aud când dumneata îmi ceri s-o 
fac să se ducă la şcoală?” zic. 

„Nu s-a dus la şcoală astăzi”, zice. „Ştiu că nu s-a dus. 
Zice că s-a dus să se plimbe cu maşina cu un băiat astăzi 
după-masă şi că tu te-ai ţinut după ei.” 

„Cum puteam să fac aşa ceva”, zic, „când ţi-am spus că 
i-am dat maşina cuiva toată după-amiaza? Oricum, dacă s-a 
dus sau nu azi la şcoală, e totuna acuma”, zic. „Dacă vrei 
să-ţi faci sânge rău pentru asta, mai aşteaptă şi dumneata 
până luni.” 

„Atâta am vrut ca tu şi cu ea să vă-nţelegeţi”, zice. „Dar 
a moştenit toate încăpăţânările ei. Şi pe-ale lui Quentin. Am 
spus de la-nceput, cu antecedentele astea pe care le are, 
să-i mai dăm şi numele ăsta. Câteodată mă gândesc că ea 
e blestemul lui Quentin şi al lui Caddy pe capul meu.” 

„Doamne Dumnezeule”, zic. „Ce-ţi mai trece şi dumitale 
prin cap. Nici nu-i de mirare că eşti bolnavă tot timpul.” 

„Ce?” zice. „Nu-nţeleg.” 

„Sper că nu”, zic. „O femeie cinstită nu înţelege o 
grămadă de lucruri pe care mai bine că nu le înţelege.” 

„Aşa au fost amândoi”, zice. „Se aliau cu taică-tău de 
fiecare data când încercam să-i fac să m-asculte. El spunea 
totdeauna că n-au nevoie să fie controlaţi, că ştiu şi singuri 
ce-i cinstit şi curat şi că asta-i tot ce trebuie învăţat cineva 
să ştie. Acuma, să fie mulţumit.” 

„Il ai pe Ben pe care poţi să te bizui”, zic. „Ţine-ţi firea.” 

„M-au exclus de la început cu bună ştiinţă din viaţa lor”, 
zice. „Intotdeauna erau ea şi cu Quentin. Totdeauna au 


complotat împotriva mea. Şi împotriva ta, deşi tu erai pe 
atunci prea mic ca să-ţi dai seama. Întotdeauna ne-au 
considerat pe mine şi pe tine nişte intruşi, ca şi pe unchiul 
Maury. Mereu îi spuneam lui taică-tău că le dă prea multă 
libertate, că prea-i lasă mult să stea unul cu altul. Când 
Quentin a început să se ducă la şcoală, a trebuit s-o lăsăm 
şi pe ea în anul următor, ca să fie cu el. N-a suportat 
niciodată ca vreunul din voi să facă ceva ce nu era şi ea în 
stare să facă. Vanitatea, asta a fost la ea, îngâmfare şi falsă 
mândrie. Şi pe urmă când au început necazurile cu ea, am 
ştiut de la început că şi Quentin are să se simtă obligat să 
facă ceva la fel de rău. Dar n-aş fi crezut că are să fie aşa 
de egoist ca să... Nici n-aş fi visat ca...” 

„Poate c-a ştiut c-are să fie o fată”, zic. „Şi că o singură 
femeie din astea e exact cât poate el să suporte.” 

„Ar fi putut s-o strunească el”, zice. „Mi se părea că-i 
singurul pentru care ea mai avea puţină consideraţie. Dar şi 
asta a fost o parte din blestem, cred eu.” 

„Da”, zic. „Păcat că n-am făcut-o eu în locul lui. Acuma ar 
fi dus-o cu mult mai bine.” 

„Vorbeşti aşa ca să mă faci să sufăr”, zice. „Dar şi merit. 
Când au început să vândă pământul ca să-l trimită pe 
Quentin la Harvard, i-am spus lui taică-tău că trebuie să se 
îngrijească să-ţi ofere şi ţie aceleaşi avantaje. Pe urmă când 
Herbert s-a oferit să-ţi dea o slujbă la bancă, mi-am spus: 
Jason s-a asigurat acuma, şi când au început cheltuielile şi a 
trebuit să vând mobila şi restul pajiştii, i-am scris ei imediat 
pentru că am zis că ea o să-nţeleagă că ea şi cu Quentin și- 
au avut partea lor şi chiar şi o parte din partea lui Jason şi 
că acuma depinde de ea ca să-i dea o compensație. Mi-am 
spus c-o să facă asta din respect pentru tatăl ei. Am şi 
crezut aşa atunci. Dar în fond eu nu-s decât o biată femeie 
bătrână, eu am fost crescută să cred că oamenii se sacrifică 
pentru cei din neamul lor. E vina mea. Ai avut dreptate să 
mi-o reproşezi.” 

„Crezi c-am nevoie de ajutorul cuiva să stau pe propriile 
mele picioare?” zic. „Şi cu atât mai puţin din partea unei 
femei care nu poate să spună cine-i tatăl copilului ei.” 


„Jason”, zice. 

„Bine, bine”, zic. „N-am vrut să spun asta. N-am spus 
nimic.” 

„Dac-aş fi crezut că se poate întâmpla aşa ceva, după 
toate câte-am pătimit.” 

„Sigur că nu”, zic. „N-am spus nimic.” 

„Sper ca de asta cel puţin să fiu cruţată”, zice. 

„Sigur că da”, zic. „Seamănă prea mult cu ei amândoi ca 
să mai fie vreo îndoială.” 

„N-aş putea să suport aşa ceva”, zice. 

„Atunci nu te mai gândi la asta”, zic. „Te-a mai bătut la 
cap că vrea să iasă seara?” 

„Nu. Am făcut-o să înţeleagă că e spre binele ei şi că mai 
târziu are să-mi mulţumească. Işi ia cărţile cu ea şi învaţă 
după ce o încui în camera ei. Văd uneori lumină la ea în 
cameră până la unsprezece noaptea.” 

„De unde ştii că-nvaţă?” zic. 

„Păi ce-ar putea să facă altceva acolo sus, singură?” zice. 
„Ei nu i-a plăcut niciodată să citească.” 

„Nu”, zic. „Dumneata n-ai de unde să ştii. Şi poţi să-i 
mulţumeşti lui Dumnezeu că nu”, zic. Doar că la ce-ar fi 
servit să spun asta tare. Ar fi făcut-o cel puţin să-nceapă 
iar. 

Am auzit-o ducându-se sus pe scări. Pe urmă a strigat-o 
pe Quentin şi Quentin a zis Ce? prin uşă. „Noapte bună”, a 
zis mama. Pe urmă am auzit cheia în broască şi mama s-a 
dus în camera ei. 

Când mi-am terminat ţigara şi m-am dus şi eu sus, 
lumina mai ardea încă. Vedeam gaura cheii goală, dar nu 
se auzea niciun sunet, învăţa liniştită. Poate că învățase 
chiar la şcoală să facă aşa ceva. l-am spus mamei noapte 
bună şi m-am dus în camera mea şi am scos cutia şi i-am 
mai numărat o dată. Îl auzeam pe Marele Scopit American 
sforăind ca un ferăstrău de pădure. Am citit undeva că-i 
aranjează aşa pe bărbaţi ca să le dea voci de femei. Dar 
poate că el nu ştia ce-i făcuseră. La drept vorbind nu-mi 
închipui nici măcar că ştia ce avusese de gând să facă el 
însuşi sau de ce domnul Burgess i-a dat în cap cu 


bulumacul de la gard. Şi dacă l-ar fi trimis la Jackson cât 
mai era încă sub anestezie nici nu şi-ar fi dat seama de 
deosebire. Numai că asta ar fi fost o chestie prea simplă 
pentru un Compson să se gândească la aşa ceva. Nici pe 
jumătate de ajuns de complicată. A trebuit s-aştepte să 
facă şi asta până când a scăpat odată şi-a încercat să 
violeze o fetiţă în plină stradă şi cu tatăl fetei stând acolo şi 
uitându-se la ei. Cum spun eu, n-au început destul de 
devreme cu tăiatul şi s-au şi oprit prea repede. Mai ştiu eu 
cel puţin două persoane care-ar avea nevoie de ceva în 
genul ăsta, şi una din ele nici măcar la o milă depărtare de- 
aici. Dar la urma urmei nu-mi vine să cred nici măcar că aşa 
ceva ar mai avea vreun efect. Cum zic eu, o dată ce-ai fost 
putoare, putoare rămâi. Şi măcar dacă aş putea să răsuflu o 
dată douăzeci şi patru de ore la rând fără vreun blestemat 
de ovrei din New York care să mă înveţe cum merg 
lucrurile. Nu vreau să mă îmbogăţesc din asta; decât cel 
mult să-i pot şi eu fraieri o dată pe toţi deştepţii ăştia. Nu 
cer decât o şansă cinstită să-mi iau banii îndărăt. Şi o dată 
ce-am realizat asta n-au decât s-aducă aici toată Strada 
Beale şi tot balamucul şi două din ele n-au decât să şi 
doarmă în patul meu şi unul din ăilalţi n-are decât să-mi ia 
locul la masă. 


Partea a patra 


8 aprilie 1928 


Lumina zorilor se ridica posomorâtă şi rece, un zid 
mişcător de luminiscenţă cenuşie dinspre nord-est, şi care 
în loc să se dizolve în umezeală părea să se dezintegreze în 
particule minuscule şi veninoase, ca praful, şi atunci când 
Dilsey deschise uşa colibei şi ieşi, năpădiră împungând-o ca 
nişte ace,  pătrunzându-i dintr-o parte în carne, 
precipitându-se nu atât într-o umezeală cât într-o substanţă 
de calitatea uleiului subţiat, nu pe de-a întregul congelat. 
Avea pe cap o pălărie neagră de pai tare, aşezată pe 
deasupra turbanului, şi o capă de catifea cafenie bordată cu 
o blană anonimă, mâncată, pe deasupra unei rochii de 
mătase purpurie, şi se opri în prag, cu faţa fleşcăită, 
brăzdată de milioane de riduri, înălţată acum spre vremea 
de-afară, şi cu o mână descărnată, plată şi flască asemenea 
pântecelui unui peşte, şi apoi îşi dădu la o parte o clipă 
capa şi-şi examină corsajul rochiei. 

Rochia îi cădea moale de pe umeri peste sânii lăsaţi, pe 
urmă i se întindea peste pântece şi cădea iarăşi, 
balonându-se niţel peste veştmintele de dedesubt pe care 
avea să şi le scoată strat după strat pe măsură ce 
primăvara şi zilele calde aveau să se împlinească în culori 
regale, muribunde. Odinioară fusese o femeie voinică, însă 
acum scheletul i se înălța drapat lălâu în pielea fleşcăită 
care se întindea iarăşi peste un pântece aproape hidropic, 
ca şi cum muşchii şi țesuturile fuseseră odată curaj sau 
tărie, dar zilele sau anii le mistuiseră până când rămăsese 
doar scheletul neîmblânzit înălțându-se ca o ruină sau ca 
piatră de hotar deasupra măruntaielor somnolente, 
dăinuitoare, şi, încă şi mai sus, faţa prăbuşită care mai lăsa 


impresia că oasele înseşi au ieşit pe dinafara pielii, ridicată 
în ziua vântoasă cu o expresie şi resemnată şi dezamăgită 
ca a unui copil uluit, până când se întoarse şi intră iarăşi în 
casă închizând uşa. 

Chiar în faţa uşii pământul era golaş. Avea un fel de 
patină, ca şi cum de generaţii ar fi fost frecat de tălpi goale, 
semănând acum cu argintul vechi sau cu zidurile caselor 
mexicane tencuite cu mâna. Alături de casă, umbrind-o 
vara, erau trei duzi ale căror frunze pufoase aveau să fie 
mai târziu lăbărţate şi placide ca şi palmele unor mâini 
unduind alunecătoare şi strivite prin aerul mereu mişcător. 
Două stăncuţe veniră de nicăieri, se opriră în zbucnirea 
vântului ca nişte zdrenţe colorate de cârpă sau hârtie şi se 
aşezară apoi în duzi, unde prinseră să se legene într-o 
sporovăitoare alunecare şi zvăcnire, ţipând în vântul care le 
sfâşia ţipetele aspre ducându-le mai departe, pe rând, ca 
pe nişte zdrenţe de cârpă sau de hârtie. Apoi li se alăturară 
alte trei şi se legănară nesigure o vreme în crengile 
răsucite, cârâind. Uşa colibei se deschise şi Dilsey ieşi 
iarăşi, de data aceasta purtând o pălărie de fetru 
bărbătească şi o manta militară, pe sub poalele zdrenţuite 
ale căreia cădea în volane neregulate rochia ei albastră, 
revărsându-se mai departe în jurul ei pe când traversă 
curtea şi urcă treptele spre uşa bucătăriei. 

O clipă mai târziu ieşi, acum cu o umbrelă deschisă pe 
care o ţinea aplecată împotriva vântului, şi parcurse iarăşi 
curtea spre grămada de lemne, unde lăsă jos umbrela încă 
deschisă. Indată după aceea o prinse şi o cumpăni şi o mai 
tinu în mână o vreme, privind în jur. Pe urmă o închise şi o 
lăsă jos pe pământ şi-şi strânse lemne peste braţul pe care 
şi-l îndoise spre piept, ridică umbrela şi o deschise în cele 
din urmă, întorcându-se către trepte, ţinând lemnele într-un 
echilibru precar în timp ce căuta să închidă umbrela, pe 
care o propti într-un colţ chiar lângă uşă. Lăsă lemnele sa 
cadă în ladă în spatele sobei. Apoi îşi scoase mantaua şi 
pălăria şi desprinse dintr-un cui din perete un şorţ pătat, şi-l 
puse şi aprinse focul în sobă. Pe când făcea asta, ridicând 
grătarul şi trântind capacele oalelor, doamna Compson 


începu s-o strige din capul scărilor. 

Era îmbrăcată într-un capot de mătase matlasat, ţinându- 
şi-l strâns sub bărbie. În cealaltă mână avea o pungă de 
cauciuc roşu pentru apă caldă şi se oprise în capul scărilor 
din spate strigând „Dilsey” la intervale regulate, fără 
inflexiuni, spre cuşca liniştită a scării care cobora într-un 
întuneric complet, deschizându-se apoi iarăşi acolo unde o 
fereastră cenuşie îşi trimitea lumina. „Dilsey”, striga, fără 
inflexiuni sau vreo emfază sau grabă, ca şi cum nici n-ar fi 
aşteptat vreun răspuns. „Dilsey”. 

Dilsey răspunse şi se opri din zdrăngănitul sobei, însă 
înainte de a fi putut traversa bucătăria doamna Compson o 
strigă iar şi, înainte de a fi traversat sufrageria şi de a-şi fi 
proiectat capul pe pata cenuşie a ferestrei, încă o dată. 

„Bine, bine”, spuse Dilsey. „Gata. Uite-mă. i-o umplu 
cum am nişte apă caldă.” Işi strânse fustele în jurul ei 
urcând scările, întunecând cu totul lumina cea cenușie. 
„Las-o jos şi du-te la loc în pat.” 

„Nu ştiam ce s-a întâmplat”, spuse doamna Compson. 
„Stau aşa trează de cel puţin o oră, şi n-am auzit un zgomot 
din bucătărie.” 

„Las-o jos şi du-te la loc în pat”, spuse Dilsey. Se chinuia 
să urce treptele, diformă, gâfâind. „Intr-o clipă s-a pornit 
focul şi după aia ai imediat apă caldă.” 

„De cel puţin un ceas stau aşa, trează”, spuse doamna 
Compson. „Mă gândeam că poate aşteptaţi să cobor eu să 
fac focul.” 

Dilsey ajunse în capul scărilor şi luă punga de apă caldă, 
„Într-o clipă ţi-o umplu”, spuse. „Luster a dormit mai târziu 
în dimineaţa asta, c-a stat jumate de noapte la circu' ăla. 
Am făcut eu focu’. Du-te acuma, să nu-i trezeşti pe ăilalţi 
până nu-s gata eu.” 

„Dacă-i dai voie lui Luster să facă mai ştiu eu ce şi să nu- 
şi vadă de treaba lui, tu tragi ponoasele”, spuse doamna 
Compson, „Lui Jason n-o să-i placă deloc chestia asta, dacă 
află. Ştii foarte bine.” 

„Că doar nu s-a dus pe banii lui Jason”, spuse Dilsey. 
„Asta-i sigur.”  Cobori treptele. Doamna Compson se 


întoarse în camera ei. Pe când se suia iar în pat, o auzea 
încă pe Dilsey coborând pe trepte cu un fel de încetineală 
dureroasă, înfricoşătoare, care ar fi ajuns înnebunitoare 
dacă n-ar fi încetat curând dincolo de legănarea tot mai 
înceată a uşii batante spre bucătărie. 

Intră în bucătărie, făcu focul şi începu să pregătească 
micul dejun. În toiul preparativelor se opri, se duse până la 
fereastră să privească spre coliba ei, pe urmă merse până 
la uşă, o deschise şi strigă în vremea vântoasă. 

„Luster”, strigă, oprindu-se să asculte, aplecându-şi faţa 
într-o parte ca să se ferească de vânt. „Mă, Luster?” 
Ascultă, şi apoi, tocmai când se pregătea să strige iarăşi, 
Luster apăru pe după colţul bucătăriei. 

„Da, vă rog?” spuse cu nevinovăție, atât de nevinovat 
încât Dilsey privi o clipă în jos spre el, nemişcată, ceva mai 
mult decât surprinsă. 

„Unde mi-ai fost?” spuse. 

„Nicăieri”, spuse el. „Doar în pivniţă.” 

„Ce faci tu în pivniţă?” spuse ea. „Nu mai sta afară în 
ploaie, prostule”, spuse. 

„N-am făcut nimic”, spuse el. Urcă treptele spre 
bucătărie. 

„Să nu-ndrăzneşti să intri aici fără un braţ de lemne”, 
spuse ea. „Uite, a trebuit s-aduc eu lemne în locul tău şi să 
aprind focul. Nu ţi-am spus aseară să nu pleci până nu-i 
lada de lemne plină vârf ?” 

„Da' am umplut-o”, spuse Luster. „Am umplut-o.” 

„Şi-atunci unde-s lemnele?” 

„Nu ştiu. Nici nu le-am atins.” 

„Haide, haide, umple-o acuma”, spuse ea. „Şi după aia 
du-te sus să vezi de Benjy.” 

Închise uşa. Luster se îndreptă spre grămada de lemne. 
Cele cinci stăncuţe se învârteau deasupra casei croncănind, 
aşezându-se apoi iarăşi în duzi. Ridică o piatră şi-aruncă în 
ele. „Huo”, zise. „Duceţi-vă la dracu’ de unde-aţi venit. Nu-i 
încă luni.” 

Se încărca din greu cu surcele. Nu mai putea să vadă pe 
deasupra grămezii pe care o ridicase în braţe şi se clătină 


până la trepte, şi apoi în sus pe ele, împleticindu-se în uşă 
cu zgomot, răspândind vreascuri în jur. Apoi veni Dilsey şi-i 
deschise uşa şi el se clătină împleticindu-se prin bucătărie. 
„Luster!” strigă ea, însă el lăsase lemnele să cadă în ladă 
cu un bubuit de tunet. „Uf!” spuse. _ 

„Vrei să scoli toată casa?” spuse Dilsey. Il pocni cu palma 
peste ceafă. „Acuma du-te sus şi-l îmbracă pe Benjy.” 

„Da, vă rog”, spuse el. Se îndreptă spre uşa de afară. 

„Un-te duci?” spuse Dilsey. 

„M-am gândit să mă duc mai bine prin dos şi să ocolesc 
spre faţă ca să n-o trezesc pe domnişoara Cahline.” 

„Du-te pe scările din dos cum ţi-am spus eu şi îmbracă-l 
pe Benjy”, spuse Dilsey. „Haide odată.” 

„Da, vă rog”, spuse Luster. Se întoarse şi ieşi pe uşa 
dinspre sufragerie, care după un timp se opri din legănare. 
Dilsey se pregătea să facă aluatul. Pe când mişca sita 
deasupra planşetei de aluat cânta, la început numai pentru 
sine, ceva fără melodie sau cuvinte, relua întruna, 
plângăreţ, auster, şi în timpul acesta lăsa să se cearnă o 
ninsoare uşoară, continuă, de făină. Soba începuse să 
încălzească încăperea, umplând-o cu sunetele mărunte, 
murmurătoare ale focului, şi curând ea ajunse să cânte mai 
tare, ca şi cum şi vocea i s-ar fi dezgheţat la căldura tot mai 
mare, şi apoi doamna Compson o strigă iarăşi din casă. 
Dilsey îşi ridică faţa ca şi cum ochii i-ar fi putut străbate, şi 
chiar i-ar fi şi străbătut, prin ziduri şi tavan şi ar fi văzut-o 
pe bătrână în capotul ei matlasat în capul scărilor, strigând- 
o cu o regularitate de mecanism. 

„Uf, Doamne”, spuse Dilsey. Lăsă jos sita, îşi culese 
poalele şorţului ştergându-şi mâinile şi ridică punga de pe 
scaunul unde-o pusese şi strânse şorţul în jurul cozii 
ibricului din care începuseră acum să iasă aburi vagi. „Un 
minut”, strigă. „Apa s-a încălzit chiar în momentul ăsta.” 

Însă doamna Compson nu voia punga şi, ţinând-o de gât 
ca pe-o găină moartă, Dilsey, ajunsă în josul scărilor, se opri 
să se uite în sus spre ea. 

„Nu-i Luster sus cu el?” spuse. 

„Luster nu-i în casă. Am tot aşteptat din pat să-l aud. 


Ştiam c-are să-ntârzie, dar tot credeam că are să vie la 
timp să nu-l lase pe Benjamin să-l trezească pe Jason în 
singura zi din săptămână când poate şi Jason să doarmă 
mai mult dimineaţa.” 

„Nu ştiu cum crezi că mai poate să doarmă cineva când 
stai pe palier şi ţipi la oameni de când se crapă de ziuă”, 
spuse Dilsey. Începu să urce treptele, muncindu-se din 
greu. „L-am trimis sus pe băiatu' ăla de-o jumătate de oră.” 

Doamna Compson o privea ţinându-şi capotul strâns sub 
bărbie. „Ce-ai de gând să faci?” spuse. 

„Mă duc să-l îmbrac pe Benjy şi-l duc jos în bucătărie, să 
nu-i trezească pe Jason sau pe Quentin”, spuse Dilsey. 

„N-ai început încă să pregăteşti micul dejun?” 

„Văd eu şi de asta”, spuse Dilsey. „Dumneata du-te la loc 
în pat până-ţi face Luster focul. E frig în dimineaţa asta.” 

„Ştiu”, spuse doamna Compson. „Mi-s gheaţă picioarele. 
Mi-au îngheţat aşa de tare că de-asta m-am şi trezit.” O 
privea pe Dilsey urcând scările. Dura mult. „Ştii cum se 
supără Jason când întârzie micul dejun”, spuse doamna 
Compson. 

„Nu pot să fac decât un singur lucru deodată”, spuse 
Dilsey. „Du-te la loc în pat, până n-ajung să te am şi pe 
dumneata pe cap în dimineaţa asta.” 

„Dacă ai de gând să laşi totul baltă ca să vezi de 
Benjamin, atunci mai bine să mă duc eu jos să pregătesc 
micul dejun. Ştii tot atât de bine ca şi mine cum face Jason 
când întârzii.” 

„Şi cine crezi c-o să mănânce terciul pe care-l faci 
dumneata?” spuse Dilsey. „Vrei să-mi spui? Hai, du-te”, 
spuse muncindu-se să urce treptele. Doamna Compson 
şedea locului privind-o cum urcă sprijinindu-se cu o mână 
de perete, ţinându-şi fustele cu cealaltă. 

„Ai de gând să-l trezeşti ca să-l îmbraci?” spuse. 

Dilsey se opri. Rămase acolo, cu piciorul ridicat spre 
treapta următoare, cu o mână pe perete şi cu pata cenușie 
a ferestrei în spate, ea însăşi o pată diformă, nemişcată. 

„Păi nu s-a trezit?” spuse. 

„Nu se trezise când m-am uitat eu în camera lui”, spuse 


doamna Compson. „Dar e trecut de ora când se scoală el. 
Nu doarme niciodată mai târziu de şapte şi jumătate. Ştii 
foarte bine.” 

Dilsey nu spuse nimic. Nu mai făcu nicio mişcare, dar 
deşi nu o putea vedea decât ca o formă indistinctă fără 
adâncime, doamna Compson ştiu că îşi lăsase puţin faţa în 
jos şi că stătea acum ca o vacă în ploaie, ţinând mai 
departe de gât punga goală de apă. 

„Nu eşti tu singura care trebuie să îndure”, spuse 
doamna Compson. „Nu eşti chemată să răspunzi. Tu poţi să 
pleci. Nu trebuie să suferi zi de zi. Tu nu le datorezi nimic 
lor, amintirii domnului Compson. Ştiu bine că n-ai simţit 
niciodată niciun pic de iubire pentru Jason. Nici n-ai încercat 
s-ascunzi asta”. 

Dilsey nu spuse nimic. Se întoarse încet şi cobori, 
lăsându-şi trupul din treaptă în treaptă, aşa cum fac copiii, 
cu o mână pe perete. „Du-te şi lasă-l în pace”, spuse. „Nu 
te mai duce la el. Il trimit eu sus pe Luster cum îl găsesc. 
Dumneata lasă-l în pace.” 

Se reîntoarse în bucătărie. Privi în sobă, apoi îşi trase 
şorţul peste cap, îşi puse mantaua pe umeri şi deschise uşa 
de afară să se uite în sus şi în jos prin curte. Vremea de 
afară îi intră în carne, aspră şi meticuloasă, cu acele ei. Insă 
altceva nu se vedea mişcându-se. Cobori treptele cu 
precauţie, ca şi cum n-ar fi vrut să facă zgomot, şi dădu 
colţul lângă bucătărie. Şi exact atunci Luster ieşi cu grabă 
şi nevinovăție pe uşa pivniţei. 

Dilsey se opri locului. „Ce faci aici?” spuse. 

„Nimic”, spuse Luster. „Domnu' Jason zicea că să văd de 
unde curge apa aşa în pivniţă.” 

„Şi când ţi-a spus să vezi de asta?” spuse Dilsey. „De 
anu’ nou anţărţ, nu?” 

„Mă gândeam să mă duc să mă uit acuma că tot dorm 
ei”, spuse Luster. Dilsey merse până la uşa pivniţei. El se 
dădu la o parte şi ea privi aplecându-se în obscuritatea 
mirosind a pământ umed şi a mucegai şi a cauciuc. 

„Hm”, spuse Dilsey. Îl privi iarăşi pe Luster. El îi susţinu 
privirea absent, nevinovat şi naiv. „Nu ştiu ce făceai, dar 


ştiu că nu era treaba ta să faci ceva aici. Mă necăjeşti şi tu 
în dimineaţa asta pentru că vezi că toţi ăilalţi se ţin de 
capul meu, nu? Du-te acuma sus şi vezi de Benjy, auzi ce-ţi 
spun?” 

„Da, vă rog”, spuse Luster. Se îndreptă spre uşa 
bucătăriei repede. 

„Stai”, spuse Dilsey. „Mai adu-mi un braţ de lemne cât 
mai sunt acuma cu ochii pe tine.” 

„Da, vă rog”, spuse el. Trecu pe lângă ea pe trepte şi se 
duse la grămada de lemne. Când o clipă mai târziu se pocni 
iar pe bâjbâite de uşă, şi de data aceasta invizibil şi orb 
înlăuntrul şi dincolo de avatarul lui de vreascuri, Dilsey îi 
deschise uşa şi-l conduse prin bucătărie cu o mână fermă. 

„Aruncă-le tu în ladă iar”, spuse ea. „Aruncă-le tu 
numai.” 

„Păi ce pot eu să fac?” spuse Luster gâfâind. „Cum să le 
dau drumu' altfel?” 

„Atunci stai şi mai ţine-le-n braţe niţel”, spuse Dilsey. Il 
descărcă surcică după surcică. „Ce-i cu tine în dimineaţa 
asta? De când te tot trimit după lemne şi niciodată până 
acuma nu mi-ai adus mai mult de şase surcele deodată. Ce 
mai ai de gând să-mi ceri azi? N-a plecat încă circu' ăla?” 

„Ba da. A plecat.” 

Ea lăsă ultima surcică în ladă. „Acuma du-te sus şi vezi 
de Benjy, cum ţi-am spus”, spuse. „Şi să nu-l mai aud pe 
niciunu' că ţipă la mine de sus până nu-i gata masa şi sun 
clopoţelul. Auzi ce-ţi spun eu?” 

„Da, vă rog”, spuse Luster. Dispăru prin uşa batantă. 
Dilsey mai puse lemne în sobă şi se reîntoarse spre 
planşeta cu aluatul. Curând începu să cânte iarăşi. 

Camera se încălzi. Pielea lui Dilsey începea să capete un 
luciu bogat faţă de aspectul mat, ca suflat cu cenuşă, pe 
care îl avusese atât pielea ei cât şi a lui Luster, şi se mişca 
prin bucătărie adunând în jurul ei ingredientele necesare 
pentru gătitul micului dejun, pregătind masa. Pe perete, 
deasupra dulapului, invizibilă până nu se făcea noapte şi 
chiar şi atunci, la lumina lămpii, păstrând o profunzime 
enigmatică din cauză că nu avea decât o singură limbă, o 


pendulă îşi făcea auzit tic-tacul şi apoi, cu un sunet 
pregătitor, ca şi cum şi-ar fi dres glasul, bătu de cinci ori. 

„Ceasu' opt”, spuse Dilsey. Se opri şi-şi înălţă capul spre 
susul scărilor, ascultând. Dar nu se auzea nimic în afară de 
pendulă şi de foc. Deschise cuptorul şi se uită la forma cu 
aluatul de pâine, apoi, aplecată încă, rămase nemişcată în 
timp ce cineva începu să coboare scările. Auzi paşii 
traversând sufrageria, apoi uşa batantă se deschise şi intră 
Luster, urmat de un bărbat masiv care părea să fi fost 
plămădit dintr-o substanţă ale cărei particule nu voiau sau 
nu puteau să se coaguleze una într-alta sau cu scheletul 
care le susţinea. Pielea lui spână avea un aspect mort; 
hidropic parcă, se mişca cu un mers împleticit, ca un urs 
dresat. Părul îi era blond deschis şi cu firul subţire. Îi fusese 
pieptănat lins în jos pe frunte, ca al copiilor din 
daghereotipii. Ochii îi erau limpezi, de un albastru spălăcit, 
dulceag, ca albăstreaua, gura cu buze groase îi atârna 
deschisă, lăsând să se prelingă puţină salivă. 

„li e frig?” spuse Dilsey. Işi şterse mâinile de şorţ şi 
atinse mâna bărbatului. 

„Chiar dacă lui nu-i e, mie mi-e”, spuse Luster. 
„Intotdeauna-i frig de Paşti. Niciodată n-am văzut să nu fie. 
Domnişoara Cahline zice că dacă n-ai timp să-i pregăteşti 
punga cu apă caldă nu-i nimic.” 

„Uh, Doamne”, spuse Dilsey. Trase un scaun în colţul 
dintre lada cu lemne şi sobă. Bărbatul se duse ascultător şi 
se aşeză pe el. „Uită-te prin sufragerie şi vezi unde-am 
lăsat punga aia”, spuse Dilsey. Luster aduse punga de 
cauciuc din sufragerie şi Dilsey o umplu şi i-o dădu în mână. 
„Du-te repede”, spuse ea. „Vezi dacă s-a trezit Jason. 
Spune-i că-i gata masa.” 

Luster ieşi. Ben şedea lângă sobă. Şedea prăbuşit în 
scaun, complet nemişcat, în afară de cap, care i se clătina 
într-o moţăiala continuă pe când o urmărea pe Dilsey cu 
privirea lui vagă, blândă cum se mişca prin cameră. Luster 
se întoarse. 

„S-a sculat”, spuse. „Domnişoara Cahline zice că să pui 
masa.” Merse până la sobă şi-şi întinse mâinile cu palmele 


în jos deasupra grătarului. „S-a sculat şi-ncă cum”, spuse. 
„Cu dosu-n sus.” 

„Ce mai ai acuma?” spuse Dilsey. „Dă-te la o parte de- 
aici. Cum pot să mai văd de masă dacă-mi stai aici, în faţa 
focului?” 

„Mi-e frig”, spuse Luster. 

„Ar fi trebuit să te gândeşti la asta adineauri când tot 
dădeai fuga jos în pivniţă”, spuse Dilsey. „Ce-are Jason?” 

„Zice că eu şi cu Benjy i-am spart geamu-n camera lui.” 

„Da' ce, i s-a spart vreun geam?” spuse Dilsey. 

„Aşa zice”, spuse Luster. „Zice că i l-am spart eu.” 

„Cum puteai să i-l spargi când îşi ţine uşa încuiată la 
cameră şi ziua şi noaptea?” 

„Zice că i l-am spart c-am dat cu pietre”, spuse Luster. 

„Şi-ai dat?” 

„Da' deloc”, spuse Luster. 

„Pe mine să nu mă minţi, mă băiete”, spuse Dilsey. 

„Da' nu l-am spart eu”, spuse Luster. „Intreabă-l pe 
Benjy. Eu nici nu mă uit la fereastra lui.” 

„Atunci cine i l-o fi spart?” spuse Dilsey. „Face şi el 
scandal s-o scoale pe Quentin”, spuse, scoțând tava din 
cuptor. E 

„Aşa zic şi eu”, spuse Luster. „Aştia-s oamenii dracului. 
Îmi pare bine că nu-s şi eu din familia lor.” 

„Că nu eşti din familia cui?” spuse Dilsey. „Să-ţi spun eu, 
negrule, tu ai tot atâta blestemăţie de Compson în tine cât 
oricare din ei. Spui drept-drept că n-ai spart tu geamu' 
ăla?” 

„Ce treabă aveam eu să i-l sparg?” 

„Ce treabă ai tu să faci toate drăciile pe care le faci?” 
spuse Dilsey. „Vezi de el acuma să nu se mai ardă iar la 
mână până mă duc eu să pun masa.” 

Se duse în sufragerie şi o auziră umblând pe-acolo, apoi 
se întoarse, puse un platou pe masa de bucătărie şi aşeză 
mâncarea pe ea. Ben o urmărea cu ochii, cu balele 
prelingându-i-se pe bărbie, scoțând un sunet mic, pofticios. 

„Acuma, dragule”, spuse ea. „Uite mâncarea ta. Adu-i 
scaunu', Luster.” Luster trase scaunul lângă masă şi Ben se 


aşeză gemând şi cu balele prelingându-i-se. Dilsey îi legă 
un şervet la gât şi-i şterse gura cu un colţ. „Şi ai grijă şi tu o 
dată să nu-i mai curgă pe haine”, spuse ea întinzându-i lui 
Luster o lingură. 

Ben nu mai scâncea. Privea cum i se ridică lingura spre 
gură. Ca şi cum şi pofta i-ar fi fost paralizată, şi chiar 
foamea nearticulată, fără să-şi dea seama că-i e foame. 
Luster îl hrănea cu îndemânare şi absent. Din când în când 
îi revenea atenţia destul de mult timp ca să-l facă să tragă 
lingura într-o parte aşa ca Ben să-şi clămpăne gura în gol, 
dar era evident că lui Luster îi umbla gândul în altă parte. 
Cealaltă mână îi rămăsese pe spătarul scaunului şi pe 
suprafaţa moartă a lemnului se mişca delicat, parcă 
pipăind, ca şi cum ar fi vrut să scoată o melodie inaudibilă 
din golul fără viaţă, şi o dată chiar şi uită să-l mai 
necăjească pe Ben cu lingura în vreme ce degetele îi 
mângâiau lemnul lustruit într-un arpegiu complicat şi tăcut 
până când Ben îl aduse la realitate începând iarăşi să 
geamă. 

În sufragerie Dilsey se mişca încoace şi încolo. Curând 
sună dintr-un clopotel limpede, apoi din bucătărie Luster îi 
auzi coborând pe doamna Compson şi pe Jason, pe urmă 
vocea lui Jason, şi ochii i se rostogoliră albi în orbite, 
ascultând cu atenţie. 

„Sigur, ştiu că nu l-au spart ei”, spuse Jason. „Sigur, ştiu. 
Poate că s-a spart când s-a schimbat vremea.” 

„Nu-nţeleg cum de s-a spart”, spuse doamna Compson. 
„Camera ta e toată vremea încuiată, aşa cum o laşi tu când 
pleci în oraş. Nu intră acolo nimeni dintre noi decât 
duminica, când se face curăţenie. N-aş vrea să crezi că 
umblu unde nu-i treaba mea, sau că i-aş permite cuiva s-o 
facă.” 

„N-am spus că l-ai spart dumneata, nu?” spuse Jason. 

„Nici nu vreau să intru în camera ta”, spuse doamna 
Compson. „Eu respect viaţa personală a oricui. N-aş trece 
pragul camerei tale nici dac-aş avea cheie.” 

„Da”, spuse Jason. „Ştiu că cheile dumitale nu se 
potrivesc. De asta am şi schimbat broasca. Ce vreau eu să 


ştiu e cum de s-a spart geamul ăla.” 

„Luster zice că nu l-a spart el”, spuse Dilsey. 

„Ştiu asta şi fără să-l întreb”, spuse Jason. „Quentin unde 
e?” spuse. 

„E-acolo unde e în fiecare duminică dimineaţa”, spuse 
Dilsey. „Da' ce-i cu tine de câteva zile-ncoace?” 

„Aha, ei, o să schimbăm noi chestiile astea”, spuse Jason. 
„Du-te sus şi spune-i că-i gata micul dejun”. 

„Las-o în pace acuma, Jason”, spuse Dilsey. „Se scoală 
pentru micul dejun toată săptămâna, şi duminica 
domnişoara Cahline o lasă să mai stea în pat. Parcă tu nu 
ştii.” 

„Nu pot să-mi permit să hrănesc o bucătărie plină de 
negri numai ca s-o servească pe ea când are ea chef, oricât 
de mult aş vrea”, spuse Jason. „Du-te şi spune-i să coboare 
pentru micul dejun.” . 

„N-are nevoie s-o servească nimeni”, spuse Dilsey. „li țin 
mâncarea la cald şi ea...” 

„M-ai auzit ce ţi-am spus?” spuse Jason. 

„Te-am auzit”, spuse Dilsey. „E tot ce-aud când eşti tu 
acasă. Când nu-i Quentin sau maică-ta, e Luster sau Ben. 
De ce-l laşi să se poarte aşa, domnişoară Cahline?” 

„Fă cum spune el”, spuse doamna Compson. „El e capul 
familiei acum. E dreptul lui să ne ceară să-i respectăm 
dorinţele. Eu încerc să fac asta, şi dacă pot eu, poţi foarte 
bine şi tu.” 

„N-are niciun rost să fie aşa rău şi s-o aducă pe Quentin 
jos la masă numai pentru că aşa are el chef, spuse Dilsey. 
„Poate ăi fi crezând că ea ţi-a spart geamu' ăla?” 

„L-ar fi spart, dacă i-ar fi venit în minte s-o facă”, spuse 
Jason. „Du-te şi fă cum ţi-am spus.” 

„Şi nici nu i-aş lua-o în nume de rău dac-ar fi făcut-o”, 
spuse Dilsey îndreptându-se către scară. „Cu tine care o tot 
cicăleşti toată vremea cât eşti acasă.” 

„9999, Dilsey”, spuse doamna Compson. „Nu-i treaba ta 
şi nici a mea să-i spunem lui Jason ce să facă. Uneori şi eu 
cred că n-are dreptate, dar încerc să-i respect dorinţele, ca 
să fie mai bine pentru noi toţi. Dacă eu am destulă putere 


să cobor la masă, şi Quentin are.” 

Dilsey ieşi. O auziră urcând pe scară. O auziră multă 
vreme pe scară. 

„Ai nişte servitori tot unul şi unul”, spuse Jason. O servi 
pe maică-sa şi-şi puse şi lui în farfurie. „Ai avut vreodată 
unul care să merite osteneala să-l omori în bătaie? Trebuie 
să fi avut vreunul pe vremea când eram prea mic ca să-mi 
mai aduc aminte.” 

„Trebuie să le fac gusturile”, spuse doamna Compson. 
„Depind în aşa mare măsură de ei. Nu mai am putere. Ce n- 
aş da să mai fiu ca altădată. Ce n-aş da să pot face eu toată 
treaba în casă. Măcar cu atâta să-ţi mai uşurez viaţa.” 

„Şi atunci în ce cocină de porci am trăi”, spuse Jason. 
„Dilsey, grăbeşte-te odată”, strigă. 

„Ştiu că mă condamni”, spuse doamna Compson, „că le 
dau voie să se ducă la biserică astăzi.” 

„Să se ducă unde?” spuse Jason. „Ce, n-a mai plecat 
odată dracului circu’ ăla?” 

„La biserică”, spuse doamna Compson. „E o slujbă 
specială de Paşti pentru negri. l-am promis lui Dilsey de- 
acum două săptămâni că-i las să se ducă.” 

„Asta înseamnă c-o s-avem mâncare rece la masă”, 
spuse Jason. „Dac-om avea-o şi pe-aia” 

„Ştiu că-i vina mea”, spuse doamna Compson. „Ştiu că 
mă condamni.” 

„Pentru ce să te condamn?” spuse Jason. „Doar nu 
dumneata l-ai înviat pe Cristos, nu?” 

O auziră pe Dilsey urcând ultima treaptă, apoi paşii ei sus 
pe palier. 

„Quentin”, spuse ea. Când strigă prima dată, Jason îşi 
lăsă pe masă cuțitul şi furculiţa, şi el şi cu maică-sa păreau 
amândoi că aşteaptă, despărțiți de lungimea mesei, în 
atitudini identice; unul viclean şi rece, cu părul castaniu 
cârlionţat în două bucle încăpăţânate, câte una de fiecare 
parte a frunţii, ca o caricatură de barman, şi cu ochii căprui 
cu irişii cercuiţi cu negru, ca nişte bile, cealaltă cârcotaşă şi 
rece, cu părul perfect alb şi ochii umflaţi şi pungiţi şi atât de 
întunecaţi încât păreau să fie numai iris sau numai pupilă. 


„Quentin”, spuse Dilsey. „Scoală-te, drăguţo. Te aşteaptă 
jos cu masa.” 

„Nu pot să-nţeleg cum de s-a spart geamul ăla”, spuse 
doamna Compson. „Eşti sigur că ieri s-a întâmplat? Poate c- 
o fi aşa de mult, cu vremea asta caldă. E geamul de sus, 
din spatele storului.” 

„i-am spus pentru ultima oară că s-a spart ieri”, spuse 
Jason. „Crezi că nu-mi cunosc camera în care stau? Crezi c- 
aş fi stat aşa o săptămână cu o gaură în geam destul de 
mare să-ţi bagi mâna prin...” vocea îi încetă, îi pieri, îl 
părăsi privind-o pe maică-sa cu ochi care o clipă fură goi de 
orice expresie. Era ca şi cum ochii lui şi-ar fi ţinut respiraţia 
în timp ce maică-sa îl privea, cu faţa ei căzută şi cârcotaşă, 
veşnică, clarvăzătoare, şi totuşi obtuză. Pe când şedeau 
aşa, Dilsey spuse: 

„Quentin. Nu te mai juca cu mine, fetiţo. Vino la masă, 
dragă. Te-aşteaptă jos.” 

„Nu pot să-nţeleg”, spuse doamna Compson. „Ca şi cum 
ar fi vrut cineva să intre în casă...” Jason sări în picioare. 
Scaunul îi căzu pe spate cu zgomot. „Ce...” spuse doamna 
Compson, privindu-l în timp ce el fugi pe lângă ea, sărind 
mai multe trepte deodată în sus pe scări, până ajunse lângă 
Dilsey. Faţa lui era acum în umbră, şi Dilsey spuse: 

„E îmbufnată. Maică-ta nu i-a descuiat...” Însă Jason 
alergă pe lângă ea, în josul coridorului, până la o uşă. Nu 
strigă. Apucă clanţa şi o încercă, apoi se opri cu mâna pe 
clanţă şi capul aplecat puţin, ca şi cum ar fi ascultat ceva 
mult mai îndepărtat decât spaţiul dimensionat de dincolo 
de uşă, ceva pe care şi începuse să-l audă. Avea aerul cuiva 
care face mişcările celui care ascultă pentru a se înşela 
singur că n-a auzit încă nimic. În spatele lui, doamna 
Compson urca scările strigându-l pe nume. Apoi o văzu pe 
Dilsey şi nu-l mai strigă pe el şi începu s-o strige pe Dilsey 
în schimb. 

„Dacă-ţi spun că nu i-a descuiat încă uşa”, spuse Dilsey. 

Când o auzi vorbind, el se întoarse şi fugi către ea, însă 
glasul îi era liniştit, indiferent. „Are cheia la ea?” spuse. „O 
are la ea în buzunar acuma sau...” 


„Dilsey”, strigă doamna Compson de pe scară. 

„Ce să aibă?” spuse Dilsey. „De ce n-aştepţi...” 

„Cheia”, spuse Jason. „De la uşa asta. O are la ea toată 
vremea? Mama.” Apoi o văzu pe doamna Compson şi cobori 
treptele până la ea. „Dă-mi cheia”, spuse. Incepu să-i pipăie 
buzunarele rochiei negre uzate în care era îmbrăcată. Ea se 
împotrivi. 

„Jason”, spuse. „Jason. Tu şi cu Dilsey vreţi iar să mă 
faceţi să cad la pat?” spuse, încercând să-l împingă la o 
parte. „Nu puteţi să mă lăsaţi liniştită nici măcar 
duminica?” 

„Cheia”, spuse Jason, pipăind-o. „Dă-o-ncoace.” Se uită 
peste umăr spre uşă ca şi cum s-ar fi aşteptat s-o vadă 
deschizându-se înainte de a fi putut ajunge până la ea cu 
cheia pe care n-o avea. 

„Dilsey!” spuse doamna Compson, strângându-şi rochia 
în jurul trupului 

„Dă-mi cheia, băbătie!” strigă deodată Jason. Îi smulse 
din buzunar un ghem uriaş de chei prinse de un inel de fier 
ca al unui temnicer din Evul Mediu şi alergă înapoi pe palier 
cu cele două femei după el. 

„Jason!” spuse doamna Compson. „N-are s-o găsească 
pe-aia bună”, spuse. „Ştii că nu las niciodată pe nimeni să 
umble cu cheile mele. Dilsey”, spuse ea. Începu să plângă 
cu zgomot 

„9999”, spuse Dilsey. „Nu-i face nimic. Nu-l las eu.” 

„Dar duminică, în casa mea”, spuse doamna Compson. 
„Când m-am străduit atâta să-i cresc creştineşte. Lasă-mă 
pe mine să găsesc cheia, Jason”, spuse. li puse mâna pe 
braţ. Apoi încercă să se lupte cu el, însă el o împinse lao 
parte, cu o mişcare din cot, şi o privi o clipă, cu ochii reci şi 
hăituiţi, apoi se întoarse iarăşi spre uşă şi spre cheile care i 
se împotriveau. 

„99999”, spuse Dilsey. „Mă, Jason!” 

„S-a întâmplat ceva îngrozitor”, spuse doamna Compson, 
gemând iarăşi. „Simt eu. Jason”, spuse, agăţându-se din 
nou de el. „Nu mă lasă nici să caut cheia de la o cameră din 
casa mea!” 


„Hai, taci”, spuse Dilsey. „Ce vrei să se întâmple? Sunt 
eu aici. Nu-l las eu să-i facă nimic. Quentin”, spuse, ridicând 
glasul. „Nu te speria, fetiţo. Sunt eu aici.” 

Uşa cedă, deschizându-se înăuntru. El se opri o clipă în 
cadrul ei, ascunzând camera, apoi se dădu la o parte. 
„Intraţi”, spuse cu o voce năclăită, stinsă. Ele intrară. Nu 
era camera unei fete. Nu era camera nimănui, şi mirosul 
vag de cosmetice ieftine şi cele câteva obiecte feminine şi 
celelalte urme ale eforturilor grosolane şi disperate de a-i 
imprima un aer feminin nu făcuseră decât să-i accentueze 
aspectul anonim, atmosfera moartă, stereotipă, provizorie a 
camerelor mobilate. Patul nu fusese făcut pentru noapte. 
Pe duşumea zăcea un veştmânt intim, murdar, de mătase 
ieftină de o nuanţă cam prea roză; din sertarul pe jumătate 
deschis al biroului atârna un singur ciorap. Fereastra era 
deschisă. Afară, foarte aproape de casă, creştea un păr. Era 
înflorit şi ramurile lui mângâiau, zgâriau peretele casei şi 
aerul mărunţit, intrând pe fereastră, aducând în cameră 
mireasma uitată a florilor. 

„Ei, vezi”, spuse Dilsey. „Nu ţi-am spus eu că nu-i nimic?” 

„Nu-i nimic?” spuse doamna Compson. Dilsey o urmă în 
cameră şi îi puse mâna pe braţ. 

„Hai cu mine să te-ntinzi în pat”, spuse. „Ţi-o găsesc eu 
în zece minute.” 

Doamna Compson o scutură la o parte. „Găseşte biletul”, 
spuse ea. „Quentin a lăsat un bilet când s-a...” 

„Bine, bine”, spuse Dilsey. „Il găsesc eu. Hai acuma în 
camera dumitale.” 

„Am ştiut eu c-o să se întâmple asta din clipa când au 
botezat-o Quentin”, spuse doamna Compson. Merse până la 
birou şi începu să caute printre obiectele împrăştiate acolo 
- o sticluţă de colonie, o cutie de pudră, un creion cu 
capătul mâncat, o foarfecă cu o lamă ruptă trântită pe o 
basma cârpită şi murdară de pudră şi pătată de ruj de buze. 
„Caută biletul”, spuse. 

„il caut”, spuse Dilsey. „Haide acuma îl găsim noi, eu şi 
Jason. Du-te în camera dumitale.” 

„Jason”, spuse doamna Compson. „Unde-i?” Se duse 


până la uşă. Dilsey o urmă pe palier, până la altă uşă. Era 
închisă. „Jason”, strigă ea prin uşă. Nu veni niciun răspuns, 
încercă clanţa, apoi îl strigă iarăşi. Însă nu veni nici acuma 
vreun răspuns, pentru că el arunca peste umăr claie peste 
grămadă tot felul de lucruri din dulap: haine, pantofi, o 
valiză. Apoi apăru în mână cu o bucată de scândură tăiată 
cu ferăstrăul ca să se îmbuce într-alta, o puse jos, intră 
iarăşi în dulap şi ieşi cu o cutie de metal. O puse pe pat şi 
rămase în picioare uitându-se la încuietoarea sfărâmată a 
cutiei în timp ce-şi scotea un inel de chei din buzunar şi 
alese o cheie, şi încă o clipă rămase în picioare cu cheia 
aleasă în mână, privind încuietoarea sfărâmată, apoi puse 
cheia la loc în buzunar şi scoase cu grijă pe pat conţinutul 
cutiei. Tot cu grijă trie hârtiile, luându-le în mână una câte 
una şi scuturându-le. Apoi răsturnă cutia şi o scutură şi 
puse încet la loc hârtiile şi rămase iarăşi nemişcat în 
picioare, privind încuietoarea sfărâmată, ţinând cutia în 
mâini, cu capul puţin aplecat. Afară prin fereastră auzea 
nişte ciori rotindu-se, ţipând, trecând pe lângă fereastră, şi 
mai departe croncănitul lor dus de vânt, şi undeva trecu un 
automobil şi zgomotul lui muri şi el. Dincolo de uşă maică- 
sa îl strigă iarăşi, însă el nu se clinti. O auzi pe Dilsey cum o 
duce pe palier, şi apoi se închise o uşă. Atunci puse cutia 
înapoi în dulap şi aruncă lucrurile la loc înăuntru şi cobori 
pe scară spre telefon. În timp ce stătea acolo cu receptorul 
la ureche, aşteptând, Dilsey cobori şi ea pe scară. Il privi 
fără să se oprească şi trecu mai departe. 

Obţinu legătura. „Aici e Jason Compson”, spuse el, şi 
glasul îi era atât de năclăit şi aspru, încât trebui să repete. 
„Jason Compson”, spuse, controlându-şi glasul. „Pregăteşte 
o maşină cu un adjunct, dacă dumneata nu poţi să mergi, în 
zece minute. Vin eu... Ce? Furt. Acasă la mine. Ştiu cine a... 
Furt, îţi spun. Pregăteşte o maşină... Ce? Nu eşti plătit să 
aplici legea?... Da, sunt acolo în cinci minute. Pregăteşte 
maşina gata de plecare imediat. Dacă nu, te reclam la 
guvernator.” 

Trânti receptorul la loc şi traversă sufrageria, unde 
mâncarea de-abia începută mai era încă pe masă, rece, şi 


intră în bucătărie. Dilsey umplea punga cu apă caldă. Ben 
şedea pe scaun, liniştit, gol de orice expresie. Lângă el 
Luster părea un căţel dezgheţat, la pândă. Mânca ceva. 
Jason dădu prin bucătărie. 

„Nu mănânci?” spuse Dilsey. El nu-i dădu nicio atenţie. 
„Du-te şi mănâncă-ţi micul dejun, Jason.” El merse mai 
departe. Uşa de afară se trânti în urma lui. Luster se ridică 
de pe scaun, se duse la fereastră şi privi afară. 

„Hopa”, spuse. „Ce  s-a-ntâmplat? A bătut-o pe 
domnişoara Quentin?” 

„Tu ţine-ţi gura”, spuse Dilsey. „Dacă-l faci pe Benjy să- 
nceapă, îţi sucesc gâtul cu mâna mea. [ine-l liniştit aici 
până mă-ntorc eu.” Puse dopul la punga de cauciuc şi ieşi 
din bucătărie. O auziră urcând scările şi pe urmă îl auziră 
pe Jason trecând în maşină pe lângă casă. Pe urmă în 
bucătărie nu se mai auzi niciun zgomot, în afară de 
murmurul şuierător al ibricului şi de ceas. 

„Ştii ce cred eu?” spuse Luster. „Pe cât c-a bătut-o măr. 
Pe cât c-a bătut-o peste cap şi acuma se duce s-aducă 
doctorul. Eu aşa zic.” Pendula îşi continua tic-tacul solemnă 
şi profundă. Ar fi putut fi însuşi pulsul uscat al acestei case 
în ruină; după o vreme hârâi şi-şi drese glasul şi bătu de 
şase ori. Ben se uită în sus la ea, apoi privi silueta de 
ghiulea a capului lui Luster profilându-se pe fereastră şi 
începu să moţăie iar din cap, lăsând să i se scurgă salivă pe 
bărbie. Scânci. 

„Taci, mă tâmpitule”, spuse Luster fără să se întoarcă 
spre el. „Cred că azi nu mai mergem la biserică”. Insă Ben 
şedea mai departe pe scaun, cu mâinile lui mari şi moi 
atârnându-i între genunchi,  văicărindu-se  încetişor. 
Deodată începu să plângă, un urlet lent, fără înţeles, dar 
susţinut. „$şşş”, spuse Luster. Se întoarse şi-şi ridică mâna. 
„Vrei să te pocnesc?” Însă Ben îl privea, scoțând câte un 
muget încet cu fiecare expiraţie. Luster se duse până la el 
şi-l scutură de umăr. „Să taci în minutu' ăsta”, strigă. 
„Vite”, spuse. Îl trase pe Ben din scaun şi întoarse scaunul 
cu faţa spre sobă, deschise uşa sobei şi-l împinse pe Ben la 
loc pe scaun. Arătau ca un remorcher împingând un 


petrolier greoi într-o radă îngustă. Ben şedea iarăşi pe 
scaun, cu faţa spre uşa încinsă a sobei. Tăcu. Apoi auziră 
iarăşi pendula, şi pe Dilsey, înceată, pe scări. Când intră ea, 
el începu din nou să scâncească. Pe urmă îşi ridică glasul. 

„Ce i-ai mai făcut?” spuse Dilsey. „De ce nu poţi să-l laşi 
liniştit măcar în dimineaţa asta?” 

„Eu nu-i fac nimic”, spuse Luster. „L-a speriat domnu' 
Jason. Asta e. N-o fi omorât-o pe domnişoara Quentin, sau 
ce?” 

„9Ş$Ş, Benjy”, spuse Dilsey. El tăcu. Ea se duse la 
fereastră şi privi afară. „A stat ploaia?” spuse. 

„Da, vă rog”, spuse Luster. „A stat de mult”. 

„Atunci duceţi-vă afară niţel”, spuse ea. „De-abia am 
liniştit-o pe domnişoara Cahline.” 

„Mergem la biserică?” spuse Luster. 

„Îţi spun eu când o fi vremea. Ţine-l mai departe de casă 
până vă chem eu.” 

„Putem să mergem pe pajişte?” spuse Luster. 

„Duceţi-vă. Numai ţine-l departe de casă. Mi-ajunge 
pentru dimineaţa asta” 

„Da, vă rog”, spuse Luster. Unde s-a dus domnu' Jason, 
mammy?” _ 

„E treaba ta unde s-a dus?” spuse Dilsey. incepu să 
strângă de pe masă. „Taci, Benjy. Luster te duce afară să 
vă jucaţi.” 

„Ce i-a făcut domnişoarei Quentin, mammy?” spuse 
Luster. 

„Nu i-a făcut nimic. Haide, duceţi-vă afară.” 

„Eu cred că ea nici nu-i sus”, spuse Luster. 

Dilsey îl privi. „De unde ştii tu că nu-i?” 

„Eu şi cu Benjy am văzut-o cum se dădea jos pe fereastră 
astă-noapte. N-am văzut-o, Benjy?” 

„Aţi văzut-o voi?” spuse Dilsey privindu-l. 

„O vedem aşa în fiecare noapte”, spuse Luster. „Se dă 
jos pe părul ăla.” 

„Mie să nu-mi spui minciuni, negrule”, spuse Dilsey. 

„Nu mint. Întreabă-l pe Benjy dacă mint.” 

„Şi-atunci de ce n-ai spus nimic pân-acuma?” 


„N-a fost treaba mea”, spuse Luster. „Eu nu m-amestec 
în treburile albilor. Haide, Benjy, hai să mergem afară.” 

leşiră. Dilsey rămase un timp în picioare lângă masă, pe 
urmă se duse şi strânse mâncarea de pe masa din 
sufragerie, mâncă şi ea, şi făcu curat în bucătărie. Pe urmă 
îşi scoase şorţul, îl atârnă în cui, se duse în josul scărilor şi 
ascultă o vreme. Nu se auzea niciun sunet îşi îmbrăcă 
mantaua, îşi puse pălăria pe cap şi se duse prin curte spre 
coliba ei. 

Nu mai ploua. Vântul bătea acuma dinspre sud-est pe 
cerul spart deasupra în pete albe. Pe creasta unui deal 
dincolo de copaci şi de turnurile oraşului lumina soarelui se 
întindea ca o zdreanţă decolorată de stofă, apoi se şterse. 
Prin văzduh veni un sunet de clopot, şi apoi, ca la un 
semnal, alte clopote preluară sunetul şi-l repetară. 

Uşa colibei se deschise şi Dilsey ieşi, din nou cu capa 
cafenie şi rochia purpurie, şi purtând nişte mănuşi albe 
murdare, lungi până la cot, dar de data asta fără turban. 
leşi în curte şi-l strigă pe Luster. Aşteptă un timp, apoi se 
duse spre casă, o ocoli până la uşa pivniţei şi privi din uşă. 
Ben şedea pe trepte. In faţa lui, Luster şedea pe vine pe 
duşumeaua umedă. In mâna stângă ţinea un ferăstrău cu 
lama puţin încovoiată sub apăsarea mâinii şi izbea lama cu 
făcăleţul uzat de lemn cu care ea întindea aluatul de mai 
bine de treizeci de ani. Ferăstrăul scoase o singură tânguire 
leneşă, care se stinse cu o grabă vlăguită, lăsând lama într- 
o curbă subţiratică, limpede, între mâna lui Luster şi 
duşumea. Rămăsese bombată, tăcută, indescifrabilă. 

„Vite-aşa făcea”, spuse Luster. „Numai că eu n-am găsit 
încă lucru' cu care să-l lovesc.” 

„Asta făceai?” spuse Dilsey. „Adu-ncoace făcăleţul”, 
spuse. 

„Da' nu i-am făcut nimic”, spuse Luster. 

„Dă-l încoace” spuse Dilsey. „Şi-ntâi pune ferăstrăul ăla 
de unde l-ai luat.” 

El puse ferăstrăul deoparte şi-i aduse făcăleţul. Atunci 
Ben gemu iarăşi, deznădăjduit, prelung. Nu însemna nimic. 
Doar un zgomot. Ar fi putut fi timpul întreg şi nedreptatea şi 


suferinţa căpătând glas o clipă prin conjuncţia unor planete. 

„Îl auzi?” spuse Luster. „Uite-aşa face mereu de când ne- 
ai trimis afară. Nu ştiu ce-i cu el în dimineaţa asta.” 

„Adu-l aici”, spuse Dilsey. 

„Haide, Benjy”, spuse Luster. Cobori iar treptele şi-l 
apucă de braţ pe Ben. El veni ascultător, gemând, cu 
sunetul răguşit şi lent pe care-l scot vapoarele, care pare să 
înceapă chiar înainte de a începe sunetul însuşi, şi pare că 
s-a oprit înainte ca sunetul însuşi să se fi oprit. 

„Fugi şi adu-i şapca”, spuse Dilsey. „Şi vezi să nu faci 
gălăgie să te-audă domnişoara Cahline. Hai odată. Am şi- 
ntârziat.” 

„Are să-l audă oricum dacă nu-l faci să tacă”, spuse 
Luster. 

„Tace el când ieşim de-aici”, spuse Dilsey. „Simte 
mirosul. De asta plânge.” 

„Ce miros, mammy? spuse Luster. 

„Tu du-te şi adu-i şapca”, spuse Dilsey. Luster se duse. Ei 
rămaseră în uşa pivniţei, Ben cu o treaptă mai jos decât ea. 
Cerul se sfâşiase acum în pete lunecătoare care-şi târau 
umbrele grăbite deasupra grădinii părăginite, peste pragul 
spart şi mai departe, peste curte. Dilsey îl mângâia pe Ben 
pe cap încet, mereu, netezindu-i părul deasupra frunţii. El 
gemea liniştit, fără grabă. „Taci”, spuse Dilsey. „Taci 
acuma. Plecăm numaidecât. Taci, taci.” El gemea liniştit, 
neîntrerupt. 

Luster se întoarse purtând pe cap o pălărie tare de pai, 
nouă, cu o panglică colorată şi ţinând în mână o şapcă de 
pânză. Pălăria părea că izolează capul lui Luster, în ochii 
privitorului, aşa cum ar fi făcut-o cercul de lumină a unui 
reflector, cu toate planurile şi unghiurile lui fiecare în parte. 
Atât de pronunţat de individuală era forma acestui cap, 
încât la prima vedere pălăria părea aşezată pe capul cuiva 
stând imediat în spatele lui Luster. Dilsey privi pălăria. 

„De ce nu ţi-ai luat pălăria veche?” spuse. 

„N-am găsit-o”, spuse Luster. 

„Te cred că n-ai găsit-o. Sunt sigură c-ai aranjat de astă- 
noapte în aşa fel să n-o găseşti astăzi. Ai de gând s-o 


prăpădeşti pe-asta nouă.” 

„Au, mammy”, spuse Luster. „Nu mai plouă.” 

„De unde ştii tu? Du-te şi ia-ţi pălăria aia veche şi pune-o 
bine pe-asta.” 

„Au, mammy.” 

„Alege”, spuse Dilsey. „la-ţi pălăria veche sau umbrela. 
Mie mi-e egal care.” 

Luster se duse în colibă. Ben gemea liniştit 

„Haide”, spuse Dilsey. „Ne-ajung ei. Să mai prindem 
imnurile.” Ocoliră casa, îndreptându-se spre portiţă. „Taci”, 
spunea Dilsey din când în când, în timp ce mergeau pe 
alee. Ajunseră la poartă. Dilsey o deschise. Luster venea pe 
alee în urma lor, cu umbrela în mână. Impreună cu el era şi 
o femeie. „Uite-i că vin”, spuse Dilsey. leşiră pe poartă. 
„Acuma, vezi”, spuse ea. Ben tăcu. Luster şi cu maică-sa îi 
ajunseră. Frony era îmbrăcată într-o rochie de mătase de 
un albastru ţipător şi avea pe cap o pălărie cu flori. Era o 
femeie slabă, cu o faţă lată, simpatică. 

„Ai munca ta de şase săptămâni pe tine”, spuse Dilsey. 
„Ce te faci dacă plouă?” 

„Mă ud, probabil”, spuse Frony. „Până acuma eu n-am 
oprit niciodată ploaia.” 

„Mammy totdeauna zice c-o să plouă”, spuse Luster. 

„Dacă nu mi-aş face eu griji şi pentru voi toţi, atunci 
cine”, spuse Dilsey. „Haideţi, am întârziat.” 

„Astăzi predică reverendul Shegog”, spuse Frony. 

„Da?” spuse Dilsey. „Cine-i ăsta?” 

„Vine de la Saint Looey”, spuse Frony. „Mare predicator.” 

„Hm”, spuse Dilsey. „Ar fi nevoie de un om care să bage 
frica de Dumnezeu în negrii ăştia tineri, fără căpătâi.” 

„Reverendul Shegog ţine astăzi predica”, spuse Frony. 
„Aşa se spune.” 

Mergeau pe stradă. Pe toată lungimea ei liniştită, albii se 
îndreptau în grupuri colorate spre biserică, sub sunetele 
duse de vânt ale clopotelor, păşind din când în când în 
soarele întâmplător, nesigur. Vântul bătea în rafale, dinspre 
sud-est, rece şi aspru după câteva zile de căldură. 

„Mai bine nu l-ai mai lua la biserică, mammy”, spuse 


Frony. „Vorbeşte lumea.” 

„Ce lume?” spuse Dilsey. 

„li aud eu”, spuse Frony. 

„Şi eu îi ştiu, ştiu cine-i lumea asta”, spuse Dilsey. „Nişte 
albi buni de nimic. Aştia vorbesc. Spun că n-ar fi destul de 
bun pentru biserica albilor, dar că biserica negrilor nu-i 
destul de bună pentru el.” 

„Da, da' vezi că vorbesc”, spuse Frony. 

„Atunci spune-le să vorbească cu mine”, spuse Dilsey. 
„Spune-le că bunului Dumnezeu nu-i pasă dacă băiatul ăsta 
are minte sau nu. Nu-i pasă nimănui de asta, decât la nişte 
derbedei de albi.” 

Mai încolo o stradă se desfăcea în unghi drept, coborând 
în pantă, devenind un drum de căruţe. De o parte şi de alta 
terenul se lăsa tot mai mult: o câmpie lată, presărată cu 
colibe mititele ale căror acoperişuri bătute de vreme se 
ridicau la acelaşi nivel cu drumul. Erau aşezate pe mici 
loturi de pământ fără iarbă, pline de tot felul de resturi, 
cărămizi, scânduri, cioburi de oale, lucruri odinioară 
folositoare. Tot ce creştea acolo erau bălării încâlcite şi 
singurii pomi erau duzii şi salcâmii şi sicomorii - pomi care 
se împărtăşeau şi ei din secătuirea murdară care înconjura 
casele; pomi la care chiar şi înflorirea părea să nu mai fie 
decât o rămăşiţă tristă şi încăpăţânată a lunii septembrie, 
ca şi cum însăşi primăvara trecuse pe lângă ei, lăsându-i să 
se hrănească cu mirosul puternic şi caracteristic al negrilor 
în mijlocul cărora crescuseră. 

Din praguri negrii le adresau cuvântul pe când treceau 
prin faţa lor, de obicei lui Dilsey. 

„Soră Gibson! Cum te simţi în dimineaţa asta?” 

„Bine. Şi tu eşti bine?” 

„Destul de bine, mulţumesc.” 

leşeau dintre colibe şi urcau pe panta umbroasă spre 
drum - bărbaţi serioşi îmbrăcaţi în haine cafenii sau negre, 
cu lanţuri de aur la ceas, şi câte unul cu baston; tineri în 
haine ieftine, de un albastru ţipător sau în dungi, şi cu 
pălării ştrengăreşte înclinate pe o parte; femei cam ţepene 
în rochiile lor foşnitoare şi copii în hăinuţe cumpărate de 


ocazie de la albi, şi care-l priveau pe Ben pe furiş, ca nişte 
animale nocturne. 

„Pe cât că n-ai curaj să te duci să pui mâna pe el.” 

„Cum adică n-am curaj?” 

„Pe cât că n-ai. Ţi-e frică de el.” 

„Nu face rău la nimeni. E ţăcănit” . 

„De unde ştii tu că ţăcâniţii nu fac rău la oameni?” 

„Asta nu face rău la nimeni. Eu am pus o dată mâna pe 
„Pe cât c-acuma nu ai curaj.” 

„Pentru că acuma se uită domnişoara Dilsey.” 

„Oricum n-ai avea curaj.” 

„Nu face rău la nimeni. E ţăcănit.” 

Şi toată vremea, cei mai în vârstă adresându-se lui 
Dilsey, deşi, dacă nu erau chiar foarte bătrâni, Dilsey o lăsa 
pe Frony să le răspundă. 

„Mammy nu se simte bine în dimineaţa asta.” 

„Păcat. Dar reverendul Shegog are s-o liniştească. Are 
să-i aducă mângâiere şi uşurare.” 

Drumul se ridica iarăşi către o scenă care semăna cu fun- 
dalul unui tablou. Scobit într-o adâncitură de argilă roşie 
dominată de stejari, drumul avea să se oprească brusc, ca 
o panglică tăiată. Alături o biserică dărăpănată îşi ridica 
clopotniţa exaltată, ca o biserică într-un tablou, şi întreaga 
scenă era atât de plată şi de lipsită de perspectivă ca şi o 
bucată de carton pictat aşezată la marginea ultimă a 
pământului plan, sprijinită de spaţiul luminat de soare şi de 
vânt şi de aprilie şi de o dimineaţă bântuită de clopote. 
Către această biserică se îngrămădeau acum cu un fel de 
deliberare înceată, sărbătorească. Femeile şi copiii intrară, 
bărbaţii se opriră afară de vorbă în grupuri liniştite până 
când clopotele încetară. Apoi intrară şi ei. 

Biserica fusese împodobită cu flori sărăcăcioase luate din 
grădinile de legume şi de la gardurile vii şi cu serpentine 
subţiri de hârtie  creponată  multicoloră. Deasupra 
amvonului atârna un baldachin de Crăciun învechit, din cele 
care se deschid ca un evantai. Amvonul era gol, dar 
oamenii din cor îşi ocupaseră locurile, făcându-şi vânt cu 


evantaiele, deşi nu era cald. 

Cele mai multe dintre femei se strânseseră de o parte a 
încăperii. Vorbeau între ele. Apoi clopotul sună o dată şi 
fiecare se duse spre locul său, şi întreaga adunare rămase 
o clipă pe scaune, aşteptând. Clopotul mai sună o dată. 
Corul se ridică şi începu să cânte, şi congregația îşi întoarse 
capul ca un singur om când şase copii - patru fetiţe cu cozi 
împletite cu bucățele mici de pânză ca nişte fluturaşi şi doi 
băieţaşi cu părul tuns scurt - intrară, parcurgând încet 
aleea centrală, strânşi laolaltă de un fel de ham de panglici 
albe şi flori, urmaţi de doi bărbaţi unul în urma celuilalt. Cel 
de al doilea era uriaş, cu pielea de culoarea cafelei cu lapte 
slabe, impunător în fracul său cu cravată albă. Avea un cap 
autoritar, profund, gâtul coborându-i peste guler în cute 
ample. Însă acesta le era cunoscut, astfel că toate capetele 
continuară să rămână întoarse după ce el trecuse, şi de- 
abia când corul încetă să mai cânte înţeleseră că 
predicatorul aşteptat intrase în biserică, şi, când îl văzură 
pe bărbatul care-l precedase pe pastorul lor intrând în 
amvon tot înaintea acestuia, se înălţă un sunet 
indescriptibil, un suspin, un oftat de uimire şi dezamăgire. 

Vizitatorul era de statură mică, îmbrăcat cu o haină 
ponosită de alpaca. Avea faţa neagră, ridată, ca a unei 
maimuțe mici, bătrâne. Şi toată vremea cât corul cântă 
iarăşi, şi în timp ce cei şase copii se ridicară şi cântară în 
şoapte subţiri, speriate, atone, ei îl priviră pe acest omuleţ 
neînsemnat, stând acolo, părând parcă un pitic de la ţară 
pe lângă trupul impunător al pastorului, îl priviră cu ceva 
care semăna a consternare. Il mai priveau încă, 
neîncrezători şi consternaţi, când pastorul se ridică şi-l 
prezentă în tonuri ample, răsunătoare, a căror onctuozitate 
chiar sporea lipsa de însemnătate a vizitatorului. 

„Şi l-au adus pe ăsta tot drumu' de la Saint Looey pân- 
aici”, şopti Frony. 

„Ştiu că bunul Dumnezeu s-a folosit de unelte şi mai 
ciudate decât ăsta”, spuse Dilsey. „Taci acuma”, îi spuse lui 
Ben. „Uite-acuma încep să cânte.” 

Când vizitatorul se ridică în picioare să vorbească, glasul 


lui suna ca un glas de alb. Vocea îi era egală şi rece. Părea 
prea amplă ca să fi putut veni de la el şi asistenţa îl ascultă 
la început cu curiozitate, cum ar fi ascultat vorbind o 
maimuţă. Începură să-l pândească aşa cum l-ar fi urmărit 
pe un om dansând pe sârmă. Uitaseră chiar şi de aspectul 
lui neînsemnat, asistând la virtuozitatea cu care el alerga şi 
se ţinea în echilibru şi sărea pe sârma rece, lipsită de 
inflexiuni a glasului său, astfel că atunci când, cu un fel de 
alunecare săltăreaţă, ajunse să se oprească din nou lângă 
pupitrul amvonului cu un braţ rezemat de acesta, la 
înălţimea umărului, şi cu trupul lui de maimuţă, dezgolit 
parcă de orice mişcare, ca o mumie sau un vas scurs, 
asistenţa oftă ca şi cum era trezită dintr-un vis colectiv şi se 
foi puţin în scaune. În spatele amvonului, membrii corului 
îşi făceau vânt fără întrerupere. Dilsey şopti: „Taci acuma. 
Uite-acuma încep să cânte.” 

Atunci o voce spuse: „Fraţi creştini.” 

Predicatorul nu se clintise. Braţul îi era încă întins peste 
pupitrul amvonului şi el îşi mai menţinu această poziţie în 
timp ce vocea îi murea în ecouri sonore între pereţi. Era tot 
atât de deosebită cât e ziua de noapte de tonul său 
dinainte, cu o calitate tristă, bogată în timbru ca un corn 
alto, alunecând în jos spre inimile lor şi vorbindu-le acolo 
iarăşi atunci când se stinse în ecouri muribunde, 
acumulate. 

„Fraţilor şi surorilor”, spuse iarăşi. Predicatorul îşi mişcă 
din nou braţul şi începu să umble încolo şi încoace prin faţa 
pupitrului, cu mâinile împreunate la spate, o siluetă firavă, 
încovoiată în ea însăşi ca a unei fiinţe de multă vreme 
încătuşată în lupta cu pământul implacabil. „Eu păstrez 
amintirea şi sângele Mielului!” Păşea fără întrerupere 
înainte şi-napoi pe sub hârtia tăiată în fâşii sub baldachinul 
de Crăciun, gârbovit, cu mâinile împreunate la spate. Era ca 
o rocă mititică mâncată de valurile succesive ale glasului 
său. Părea să-şi hrănească din însuşi trupul său glasul care, 
asemenea unui succubus, îşi împlântase dinţii în sine însuşi. 
Şi toţi cei strânşi acolo păreau sa-l pândească cu ochii lor 
uniţi într-unul singur, în timp ce glasul îl mistui până el nu 


mai fu nimic şi ei nu mai erau nimic şi nu mai era nici 
măcar un glas, ci în schimb inimile lor vorbeau una cu alta 
în măsuri melodioase, dincolo de nevoia de cuvinte, astfel 
că atunci când el veni să se sprijine de pupitrul de predică, 
chipul său de maimuţă se înălţă şi întreaga sa atitudine fu 
cea a unui crucifix senin, torturat, care-şi transcende lipsa 
de însemnătate şi sordidul şi le face să n-aibă nicio 
importanţă, şi o respiraţie lungă, jeluitoare se ridică din 
mijlocul lor, şi o singură voce de soprană: „Da, Isuse!” 

Pe măsură ce ziua alunecătoare trecea pe deasupra, 
ferestrele mizere scânteiau şi piereau într-o retractare 
fantomatică. Un automobil trecu afară pe drum, hârâind în 
nisip, se îndepărtă. Dilsey şedea ţeapănă, cu mâna pe 
genunchiul lui Ben. Două lacrimi alunecau pe obrajii ei 
căzuţi, intrând şi ieşind din nenumăratele riduri săpate de 
jertfă şi de abnegaţie şi de timp. 

„Fraţi creştini”, spuse predicatorul într-o şoaptă aspră, 
fără să se clintească. 

„Da, Isuse!” spuse vocea femeii încă abia şoptită. 

_ „Fraţilor şi surorilor!” Vocea îi suna iarăşi odată cu cornii. 
Işi mişcă braţul şi, rămas în picioare, îşi ridică mâinile. „Eu 
mai păstrez amintirea sângelui Mielului!” Ei nici nu-şi 
dădură seama când intonaţia, pronunția sa deveniră 
negroide, şedeau mai departe acolo legănându-se puţin în 
scaunele lor, pe măsură ce vocea îi dizolva în ea. 

„Când îndelungatul şi îngheţatul - Oh, vă spun, fraţilor, 
când acei lungi şi îngheţaţi - eu văd lumina şi eu văd 
cuvântul, eu sărmanul păcătos! Ei s-au stins în Egipt, 
căruțele legănătoare; s-au stins generaţiile. A fost odată un 
om bogat, ce mai e el acum, o, fraţilor? A fost un om sărac; 
ce-i acum, surorilor? O, vă spun, vai vouă dacă n-aveţi 
laptele şi roua mântuirii, când trec tot mai departe anii 
lungi şi îngheţaţi!” 

„Da, Isuse!” 

„Vă spun vouă, fraţilor, şi vă spun vouă, surorilor, veni-va 
vremea. Sărmanul păcătos care spune: Lasă-mă să mă 
odihnesc lângă Domnul, îngăduie-mi să-mi las jos povara. Şi 
atunci ce va spune Isus, o, fraţilor? o, surorilor? Mai păstrezi 


tu amintirea Sângelui Mielului? Că eu nu vreau să încarc 
prea mult cerul!” 

Se căută în haină şi scoase o batistă şi-şi tamponă faţa. 
Din mijlocul congregaţiei se ridica un murmur prelung, la 
unison: „Mmmmmmmmm!” Vocea femeii spuse: „Da, 
Isuse! Isuse!” 

„Fraţi creştini! Priviţi-i pe copiii aceştia care stau aici. Isus 
a fost odinioară ca şi ei. Măicuţa lui a suferit durerile şi a 
cunoscut slava. Uneori poate l-a ţinut în braţe în amurg în 
timp ce îngerii îi cântau s-adoarmă; poate că a privit din 
uşă şi-a văzut poliţiştii romani trecând pe afară.” Păşea în 
sus şi în jos tamponându-şi mereu faţa. „Ascultaţi-mă, 
fraţilor! Eu văd ziua aceea. Maria stând în prag cu Isus în 
poala ei, cu pruncul Isus. Ca şi copiii aceştia de aici, micuțul 
Isus. Îi aud pe îngeri cântând cântece duioase şi văd slava; 
îi văd ochişorii închizându-i-se, o văd pe Fecioara sărind în 
picioare, văd chipul soldatului: Ucidem! Noi ucidem! II vom 
ucide pe micul Isus! Şi aud vaierul şi plânsetul sărmanei 
mame lipsite de scăpare când cuvântul Domnului nu se 
face auzit!” 

„Mmmmmmmmmmmmmmmmmm! Isuse! Micuţul 
Isus!”, şi o altă voce crescând: 

„Îl văd! O, Isuse! O, îl văd!”, şi apoi încă una, fără 
cuvinte, asemenea bulelor de aer ridicându-se la suprafaţa 
apei. 

„Eu văd, fraţilor! Văd! Văd priveliştea aceasta orbitoare, 
tunătoare! Văd Calvarul, cu pomii lui sfinţi, îl văd pe tâlhar 
şi pe ucigaş şi pe cel care e mai puţin decât ei; aud hula şi 
trufia: Dacă tu eşti Isus, ia pomul acela şi umblă! Aud 
bocetul femeilor şi jeluitul în amurg; aud plânsetul şi 
ţipătul şi simt cui Dumnezeu şi-a întors faţa: L-au ucis pe 
Isus; L-au ucis pe Fiul meu!” 

„Mmmmmmmmmmmmmmmmm, Isuse! Văd, O, Isuse!” 

„O, voi, păcătoşilor, o, voi, orbilor! Vă spun, surorilor, vă 
spun vouă, când Dumnezeu şi-a întors faţa Lui de măreție, 
spuneţi: Nu vreau să încarc cerul! Îl văd pe Dumnezeu 
văduvit închizând porțile, văd apele  revărsându-se, 
rostogolindu-se; văd întunecimea şi moartea apăsând 


generaţii după generaţii. Şi apoi, o, fraţi creştini! Da, 
fraţilor! Ce mai văd? Ce văd eu, păcătosul? Văd învierea şi 
lumina; Îl văd pe blândul Isus spunând: M-au ucis pe Mine 
ca voi să trăiţi iarăşi; Eu am murit pentru ca cei care văd şi 
cred să nu moară niciodată. Fraţilor, o, fraţilor! Văd Ziua 
Judecăţii şi aud trâmbiţele de aur trâmbiţând slava 
Domnului, şi pe cei înviaţi din morţi care au cu ei sângele şi 
amintirea Mielului.” 

Printre glasurile şi mâinile care se ridicau, Ben şedea 
liniştit, pierdut în privirea lui blândă, albastră. Alături, Dilsey 
şedea ţeapănă, cu spatele drept, plângând, încremenită şi 
tăcută, în căldura şi sângele Mielului care se trezise iarăşi în 
amintire. 

Pe când, în amiaza scânteietoare, urcau pe drumul 
nisipos laolaltă cu credincioşii care începuseră să se 
risipească, discutând între ei tacticos, de la un grup la altul, 
ea continua să plângă fără să dea atenţie vorbelor. 

„Măi, ăsta zic şi eu predicator! La-nceput nu părea cine 
ştie ce, dar pe-urmă ai văzut!” 

„Omu' ăsta a văzut cu ochii puterea şi mărirea.” 

„Da, domnule. A văzut-o. A văzut-o cu ochii lui.” 

Dilsey nu scotea niciun sunet, faţa nu-i tresărea pe când 
lacrimile-şi urmau drumul adâncit şi întortocheat; mergea 
doar cu capul sus, fără să facă niciun efort măcar să şi le 
şteargă. 

„Ce nu termini odată, mammy?” spuse Frony. „Cu toată 
lumea asta care se uită la noi. Uite-acuma o să trecem pe 
lângă albi.” 

„Am văzut începutul şi sfârşitul”, spuse Dilsey. „Nu te 
mai uita la mine.” 

„Începutul şi sfârşitul la ce?” spuse Frony. 

„N-are a face”, spuse Dilsey. „Am văzut începutul şi 
acum văd sfârşitul.” 

Totuşi, înainte de a ajunge în stradă se opri, îşi ridică 
fusta şi-şi şterse ochii cu poala celei dintâi dintre fustele de 
dedesubt. Pe urmă merseră mai departe. Ben îşi târşâia 
picioarele pe lângă Dilsey, privindu-l pe Luster care se 
scălămbăia în faţa lor, cu umbrela într-o mână şi pălăria lui 


nouă de pai aplecată şmechereşte într-o parte, ca un câine 
mare şi bleg pândindu-l pe unul mic şi isteţ. Ajunseră la 
poartă şi intrară. Îndată Ben începu să geamă din nou şi o 
vreme cu toţii rămaseră să privească în susul aleii la casa 
pătrată, cu tencuiala căzută, cu porticul ei ruinat. 

„Ce se întâmplă acolo astăzi?” spuse Frony. „Că ceva se- 
ntâmplă.” 

„Nimic” spuse Dilsey. „Tu vezi-ţi de treaba ta şi lasă-i pe 
albi să-şi vadă de-a lor.” 

„Ceva se-ntâmplă”, spuse Frony. „L-am auzit încă dis-de- 
dimineaţă. Da' la urma urmelor nu-i treaba mea.” 

„Da' eu ştiu ce e”, spuse Luster. 

„Tu ştii mai multe lucruri decât ai avea ce să faci cu ele”, 
spuse Dilsey. „N-ai auzit-o chiar acum pe Frony că zicea că 
asta nu-i treaba ta? Du-l pe Benjy în spatele casei şi ţine-l 
liniştit acolo până-s gata eu cu masa.” 

„Eu ştiu unde-i domnişoara Quentin”, spuse Luster. 

„Atunci ţine ştiinţa asta pentru tine”, spuse Dilsey. „Când 
o avea Quentin nevoie de sfatul tău, o să-ţi spun. Acuma 
duceţi-vă să vă jucaţi în spate.” 

„Ştii ce-o să se-ntâmple cum or să-nceapă ăia să se joace 
cu mingea dincolo”, spuse Luster. 

„Nu-ncep ei chiar de-acuma. Până atunci se întoarce T.P. 
să-l ia la plimbare cu trăsura. Dă-mi încoace pălăria nouă.” 

Luster îi dădu pălăria şi el şi cu Ben se îndreptară spre 
curtea din spate. Ben mai scâncea încă, deşi nu prea tare. 
Dilsey şi Frony intrară în colibă. După un timp, Dilsey ieşi 
iarăşi în rochia de stambă ieşită de soare şi se duse spre 
bucătărie. Focul se stinsese. Nu se auzea niciun zgomot în 
casă. Îşi puse şorţul şi urcă în sus pe scări. Nu se auzea de 
nicăieri niciun zgomot. Camera lui Quentin era aşa cum o 
lăsaseră. Intră şi ridică de pe jos cămăşuţa şi puse ciorapul 
la loc în sertar şi-l închise. Uşa camerei doamnei Compson 
era închisă. Dilsey se opri un moment în faţa ei, ascultând. 
Apoi o deschise şi intră; pătrunse într-un miros înţepător de 
camfor. Storurile erau lăsate, camera era în penumbră, ca 
şi patul, aşa că în prima clipă crezu că doamna Compson 
adormise şi voia tocmai să închidă uşa când cealaltă vorbi. 


„Da”, spuse. „Ce este?” 

„Eu eram”, spuse Dilsey. „Ai nevoie de ceva?” 

Doamna Compson nu răspunse. După o vreme, fără să-şi 
mişte deloc capul, spuse: „Unde-i Jason?” 

„Nu s-a întors încă”, spuse Dilsey. „Ce doreşti?” 

Doamna Compson nu spuse nimic. Ca atâtea alte fiinţe 
reci, slabe, pusă în cele din urmă în faţa unui dezastru de 
neînlăturat, extrăgea nici ea nu ştia de unde un fel de forţă, 
de putere. În cazul ei era vorba de o convingere de 
nezdruncinat în evenimentul încă netrăit. „Ei”, spuse ea 
după puţin timp. „L-ai găsit?” 

„Ce să găsesc? Ce tot spui acolo?” 

„Biletul. Cel puţin atâta respect trebuie să fi avut să lase 
un bilet. Chiar şi Quentin a lăsat unul.” 

„Ce tot spui acolo?” spuse Dilsey. „Parcă n-ai şti că-i totul 
în regulă. Pe cât că se-ntoarce pe uşa asta înainte de a se 
face noapte?” 

„Tu vorbeşti prostii”, spuse doamna Compson. „O are-n 
sânge. Cum a fost unchiul, şi nepoata. Sau mama. Nici nu 
ştiu ce-ar fi mai rău. Şi nici nu-mi pasă.” 

„Ce tot îi dai zor cu d-astea?” spuse Dilsey. „De ce-ar 
face ea una ca asta?” 

„Nu ştiu. De ce-a făcut Quentin? Pentru numele lui Dum- 
nezeu, ce motiv a avut? Că doar n-o fi făcut-o numai ca să 
mă calce pe mine-n picioare, să mă facă pe mine să sufăr. 
Oricine-ar fi Dumnezeu, El n-ar permite una ca asta. Eu 
sunt o doamnă. Poate că n-ai crede dacă te uiţi la copiii 
mei, dar sunt o doamnă.” 

„Ai puţină răbdare”, spuse Dilsey. „La noapte are să fie 
aici, în patul ei.” Doamna Compson nu spuse nimic. 
Şervetul îmbibat în camfor îi era întins pe frunte. Rochia 
neagră îi era aruncată la picioarele patului. Dilsey sta 
nemişcată cu mâna pe clanţa uşii. 

„Da”, spuse doamna Compson. „Ce vrei? Ai de gând să 
pregăteşti ceva de mâncare pentru Jason şi Benjamin, sau 
nu?” 

„Jason nu s-a întors încă”, spuse Dilsey. „Am să aranjez 
eu ceva. Eşti sigură că n-ai avea nevoie de nimic? Punga 


mai e caldă încă?” 

„Ai putea să-mi dai Biblia.” 

„Ti-am dat-o azi-dimineaţă, înainte să plec.” 

„Ai pus-o pe marginea patului. Cât timp credeai c-o să 
stea acolo?” 

Dilsey merse spre pat şi pipăi prin umbra de dincolo de 
marginea lui până găsi Biblia cu faţa în jos. li netezi paginile 
îndoite şi puse cartea la loc pe pat. Doamna Compson nu-şi 
deschise ochii. Părul ei şi perna erau de aceeaşi culoare, 
sub coiful pe care-l făcea prosopul cu doctoria părea o 
călugăriţă bătrână care se roagă. „N-o mai lăsa aici”, 
spuse, fără să-şi deschidă ochii. „Tot acolo ai pus-o şi 
înainte. Vrei să mă dau eu jos din pat s-o ridic?” 

Dilsey întinse cartea pe deasupra ei şi o puse pe partea 
cealaltă, mai lată, a patului. „Acuma nici nu vezi să citeşti”, 
spuse „Vrei să-ţi ridic storul puţin?” 

„Nu. Lasă-mă-n pace. Du-te şi pregăteşte ceva de 
mâncare pentru Jason.” 

Dilsey ieşi. Închise uşa şi se reîntoarse în bucătărie. Soba 
se răcise aproape de tot. Pe când stătea acolo, pendula de 
deasupra dulapului bătu de zece ori. „Ora unu”, spuse ea 
cu voce tare. „Jason nu vine. Am văzut începutul şi 
sfârşitul”, spuse, privind soba rece. „Am văzut începutul şi 
sfârşitul”. Puse nişte mâncare rece pe masă. Pe când se 
mişca încoace şi încolo, fredona un imn. Cântă primele 
două versete, repetându-le mereu până când sfârşi 
melodia. Aranjă masa şi merse la uşă să-l strige pe Luster, 
şi după o vreme Luster şi Ben intrară. Ben mai gemea încă 
încetişor, ca pentru sine. 

„Nu s-a oprit deloc”, spuse Luster. 

„Veniţi să mâncaţi”, spuse Dilsey. „Jason nu vine la 
masă.” Se aşezară la masă. Mâncarea solidă Ben putea s-o 
manevreze destul de bine, dar chiar şi acum, când nu era 
decât hrană rece pe masă, Dilsey îi legă un şervet la gât. El 
şi cu Luster mâncau. Dilsey se învârtea prin bucătărie, 
cântând cele două versete pe care le mai ţinea minte din 
imn. „Staţi şi mâncaţi liniştiţi”, spuse, „Jason nu vine la 
masă.” 


La vremea asta, Jason era la douăzeci de mile depărtare. 
Când plecase de acasă se îndreptase cu toată viteza spre 
oraş, depăşind grupurile încete de credincioşi şi clopotele 
imperative în aerul sfâşiat. Traversase piaţa pustie şi 
intrase într-o străduţă îngustă care brusc se făcuse şi mai 
liniştită şi se oprise în faţa unei case de lemn, apoi se 
îndreptase pe aleea mărginită cu flori spre verandă. 

Dincolo de uşa de tablă se auzeau oameni vorbind. Când 
ridică mâna să bată auzi paşi, astfel că-şi retrase mâna 
până când un bărbat masiv în pantaloni de pânză neagră şi 
o cămaşă albă, scrobită, dar fără guler deschise uşa. Avea 
un păr cenuşiu ca oţelul, aspru, răvăşit, şi ochii cenușii îi 
erau rotunzi şi strălucitori ca ai unui copil. li întinse mâna 
lui Jason şi-l trase în casă strângându-i-o. 

„Intră”, spuse, „intră, te rog.” 

„Eşti gata să mergem?” spuse Jason. 

„Intră puţin”, spuse celălalt, împingându-l de braţ într-o 
încăpere unde erau aşezaţi un bărbat şi o femeie. „ll 
cunoşti pe bărbatul lui Myrtle, nu? Jason Compson, Vernon.” 

„Da”, spuse Jason. Nici măcar nu se uită la bărbat, şi, pe 
când şeriful trase un scaun din colţul camerei, bărbatul 
spuse: 

„Noi ieşim, ca să puteţi sta de vorbă. Hai, Myrtle.” 

„Nu, nu”, spuse şeriful. „Staţi la locurile voastre. 
Bănuiesc că nu-i nimic serios, nu, Jason? la loc.” 

„Îţi spun pe drum”, spuse Jason. „la-ţi haina şi pălăria.” 

„Ne ducem noi”, spuse bărbatul ridicându-se. 

„Staţi pe loc”, spuse şeriful. „Mă duc eu cu Jason pe ve- 
randă.” 

„la-ţi haina şi pălăria”, spuse Jason. „Au deja un avans de 
douăsprezece ceasuri.” Şeriful îl conduse înapoi pe 
verandă. Un bărbat şi o femeie care treceau pe stradă îi 
spuseră ceva. El le răspunse cu un gest larg, cordial. 
Clopotele mai sunau încă din direcţia cartierului cunoscut 
sub denumirea de Groapa Negrului. „la-ţi pălăria, şerifule”, 
spuse Jason. Şeriful trase două scaune unul lângă altul. 

„la loc şi spune-mi care-i baiul.” 

„Ţi-am spus la telefon”, spuse Jason, rămânând în 


picioare. „Am vrut să câştig timp. Trebuie să mă duc la 
judecător ca să te silesc să-ţi faci datoria pentru care ai fost 
ales?” 

„Stai jos şi spune-mi despre ce-i vorba”, spuse şeriful. 
„Am eu grijă.” 

„Ai, pe dracu'”, spuse Jason. „Aşa înţelegi dumneata să ai 
grijă?” 

„Dumneata eşti ăla care ne ţii în loc”, spuse şeriful. „Stai 
jos şi spune-mi despre ce-i vorba.” 

Jason îi spuse, şi sentimentul de nedreptate şi senzaţia 
de neputinţă i se amplificau chiar şi numai ascultându-se, 
astfel că după o vreme îşi uită graba în acumularea violentă 
a autojustificărilor şi acuzațiilor. În vremea aceasta, şeriful îl 
privea fără să clipească, cu ochii lui reci, strălucitori. 

„Dar nu ştii dacă ei au făcut asta”, spuse. „Crezi numai.” 

„Nu ştiu?” spuse Jason. „Când mi-am pierdut dracului 
două zile urmărind-o pe străzi dosnice, încercând s-o ţin cât 
mai departe de el, după ce-i spusesem ce-am să-i fac dacă 
o prind vreodată cu el, şi vii acuma şi-mi spui că nu ştiu 
dacă ea...” 

„Uşurel”, spuse şeriful. „Stai acuma. Ajunge.” Privea în 
stradă peste drum, cu mâinile în buzunare. 

„Şi acuma când vin la dumneata, un funcţionar plătit 
pentru respectarea legii”, spuse Jason. 

„Circu-i la Mottson săptămâna asta”, spuse şeriful. 

„Da”, spuse Jason. „Şi dac-aş putea să găsesc un 
funcţionar ales pentru respectarea legii care să se 
sinchisească măcar atâtica de apărarea intereselor tipilor 
care l-au ales, aş fi şi eu acuma acolo.” Îşi repetă 
povestirea, recapitulând brutal, părând să resimtă o plăcere 
reală din nedreptatea care i se făcuse şi din neputinţa 
proprie. Şeriful părea că nici nu ascultă. 

„Jason”, spuse el, „ce făceai tu cu trei mii de dolari 
ascunşi în casă?” 

„Ce?” spuse Jason. „Treaba mea unde-mi ţin eu banii. 
Treaba dumitale e să m-ajuţi să mi-i iau înapoi.” 

„Mama dumitale ştia că aveai atâţia bani în casă?” 

„Uite ce”, spuse Jason. „Casa mea a fost prădată. Ştiu 


cine a făcut asta şi ştiu şi unde sunt ăia care-au făcut-o. Vin 
la dumneata ca la funcţionarul ales şi plătit să apere legea 
şi te mai întreb o dată: vrei să faci efortul să-mi recapăt 
bunul meu, sau nu vrei?” 

„Ce vrei să faci cu fata dacă-i prinzi?” 

„Nimic”, spuse Jason. „Absolut nimic. Nici n-aş pune 
mâna pe ea. Putoarea asta care m-a făcut să-mi pierd 
slujba, singura şansă pe care-am avut-o şi eu s-ajung 
undeva, care l-a omorât pe tata şi-i scurtează zi de zi viaţa 
mamei şi care-mi face şi mie numele de râs în oraş. Nu i-aş 
face nimic”, spuse. „Chiar nimic.” 

„Tu ai silit-o pe fata asta să fugă, Jason”, spuse şeriful. 

„Cum îmi conduc eu familia nu-i treaba dumitale”, spuse 
Jason. „Ai de gând să m-ajuţi, sau nu?” 

„Tu ai făcut-o să-şi ia lumea-n cap”, spuse şeriful. „Şi mai 
am eu bănuielile mele pentru care nu cred c-am să am 
vreodată vreo certitudine în ce priveşte persoana căreia îi 
aparţin în realitate banii ăştia.” 

Jason rămase în picioare frământându-şi încet borul 
pălăriei în mâini. Spuse calm: „N-ai de gând să-ncerci 
măcar să-i prinzi ?” 

„Asta nu-i treaba mea, Jason. Dac-ai avea vreo probă 
concretă, aş fi obligat să acţionez. Dar fără aşa ceva nu 
cred că chestia asta mă priveşte în vreun fel pe mine.” 

„Asta-i răspunsul dumitale, atunci?” spuse Jason. 
„Gândeşte-te bine, acuma cât mai ai timp.” 

„Asta este, Jason.” 

„Bine”, spuse Jason. Işi puse pălăria pe cap. „Are să-ți 
pară rău. Nu rămân eu chiar aşa, neajutorat. Nu suntem în 
Rusia, unde numai pentru că poartă pe piept o insignă un 
fitecine este imun în faţa legilor.” Cobori pe trepte şi se 
urcă în maşină şi porni motorul. Şeriful îl urmări din ochi 
cum se îndepărtează, întoarce şi ia viteză prin faţa casei, 
îndreptându-se spre oraş. 

Clopotele sunau acum iarăşi, în înaltul luminii de soare 
lunecătoare în poteci sonore scânteietoare, dezordonate. 
Se opri la o pompă de benzină şi puse să i se controleze 
cauciucurile şi să i se umple rezervorul. 


„Vă duceţi în excursie?” îl întrebă negrul. El nu răspunse. 
„Se arată vreme frumoasă până la urmă”, spuse negrul. 

„Frumoasă, pe dracu'”, spuse Jason. „Pe la douăşpe o să 
plouă cu găleata.” Privi în sus spre cer, gândindu-se la 
ploaie, la drumurile cu lutul desfundat, lipicios, se văzu 
imobilizat undeva la mile întregi depărtare de oraş. Se 
gândea la asta cu un sentiment de triumf, la faptul că n- 
avea să mănânce nimic la prânz, că, plecând acum ca să-şi 
satisfacă nevoia aceasta constrângătoare de grabă, avea să 
se găsească în punctul cel mai depărtat de ambele oraşe la 
ora amiezii. | se părea că în privinţa aceasta împrejurările îl 
serveau, aşa că îi spuse negrului: 

„Ce dracu' faci? Te-a plătit cineva să-mi ţii maşina aici 
cât mai mult?” 

„Cauciucul ăsta n-are deloc aer în el”, spuse negrul. 

„Atunci dă-te dracului la o parte de-aici şi dă-mi pompa 
aia”, spuse Jason. 

„S-a umflat acuma”, spuse negrul, ridicându-se. „Puteţi 
s-o porniţi acuma.” 

Jason se urcă în maşină, porni motorul şi plecă. Mergea în 
viteza a doua, cu motorul gâfâind şi scuipând, forțându-l, 
strivind sub talpă acceleratorul şi trăgând în sus şi-n jos 
maneta. „Are să plouă”, spuse. „S-ajung eu la jumătatea 
drumului, şi pe-urmă n-are decât să plouă până nu mai 
poate.” Şi gonea mai departe, afară din sunetul clopotelor 
şi afară din oraş, văzându-se pe sine însuşi târându-se prin 
noroi, căutând disperat un atelaj de catâri. „Şi sigur că sunt 
cu toţii la biserică.” Se vedea găsind în cele din urmă o 
biserică, luând o căruţă cu catări, şi-l vedea pe proprietar 
ieşind, strigând la el şi pe el însuşi cum îl trânteşte pe 
proprietar dintr-un pumn. „Eu sunt Jason Compson. la- 
ncearcă să mă opreşti. la-ncearcă să alegi un şerif plătit 
care să fie în stare să mă oprească”, spuse, închipuindu-se 
pe sine însuşi intrând în sala tribunalului, cu un grup de 
soldaţi după el şi scoţându-l afară cu forţa pe şerif. „Îşi 
închipuie că poate să stea cu braţele încrucişate şi să se 
uite la mine cum îmi pierd slujba. l-arăt eu lui slujbă.” La 
nepoată-sa nu se gândea deloc, şi nici la evaluarea 


arbitrară a sumei de bani. Nici una nici alta nu avusese în 
ochii lui vreo entitate sau individualitate de zece ani 
încoace; laolaltă ele simbolizau doar slujba de la bancă de 
care fusese lipsit înainte de a o fi căpătat. 

Aerul se luminase, zdrenţele de umbre lunecătoare nu 
mai constituiau esenţa peisajului, şi lui i se părea că faptul 
că vremea se îndrepta era o altă lovitură murdară din 
partea duşmanului, în lupta reînnoită spre care el se 
îndrepta purtându-şi rănile vechi. Din când în când trecea 
pe lângă biserici, clădiri de lemn nevopsit cu turnuri din foi 
de tablă, înconjurate de căruţe cu catâri înhămaţi şi de 
automobile hodorogite, şi i se părea că fiecare din ele era 
câte un post de observaţie de unde ariergarda împreju- 
rărilor îl spiona pe furiş. „Şi dracu' să vă ia şi pe voi”, spuse. 
„la-ncercaţi numai să mă opriţi”, văzându-se pe sine însuşi, 
cu şirul de soldaţi şi şeriful cu cătuşe la mâini la urmă, 
smulgând Atotputernicia de pe tronul Ei, dac-ar fi fost 
necesar s-o facă; gândindu-se la legiunile învrăjmăşite ale 
cerului şi infernului printre care urma să-şi croiască drum 
ca să pună până la urmă mâna pe nepoata sa fugară. 

Vântul bătea dinspre sud-est îl izbea cu putere peste 
obraz. | se părea că-i simte suflul prelungit trecându-i prin 
craniu, şi dintr-odată, năpădit de o veche presimţire, 
strânse brutal frânele şi opri şi rămase perfect nemişcat. 
Apoi îşi ridică mâna spre ceafă şi începu să înjure, stând 
acolo şi înjurând într-o şoaptă şuierătoare. Când era obligat 
să conducă maşina mai multă vreme se înarma cu un 
fortifiant sub forma unei batiste îmbibate cu camfor, pe 
care odată ieşit din oraş şi-o lega în jurul gâtului, inhalând 
vaporii de benzină filtraţi prin aceasta, şi cobori din maşină 
şi ridică bancheta din spate în speranţa că ar mai fi fost 
acolo una uitată. Se uită sub ambele scaune ale banchetei 
şi apoi rămase o clipă în picioare înjurând, văzându-se pe 
sine însuşi înşelat de propriul său triumf. Închise ochii, 
sprijinit de portiera maşinii. S-ar fi putut întoarce să-şi ia 
camforul pe care-l uitase, sau ar fi putut merge mai 
departe, în ambele cazuri avea să-i plesnească de durere 
capul, însă acasă cel puţin putea să fie sigur că avea să 


găsească astăzi, duminică, puţin camfor, pe când dacă 
avea să meargă înainte n-avea nicio certitudine. Dar dacă 
se întorcea avea să mai piardă o oră şi jumătate până s- 
ajungă la Mottson. „Poate c-am să pot să conduc încet”, 
spuse. „Poate c-am să pot să conduc încet dacă mă 
gândesc la altceva...” 

Se urcă şi porni. „Am să mă gândesc la altceva”, spuse, 
şi aşa se gândi la Lorraine. Se imagină pe sine însuşi în pat 
cu ea, doar că era pur şi simplu lungit alături de ea, 
rugându-se de ea să-l ajute, pe urmă se gândi iarăşi la bani 
şi la faptul că fusese păcălit de o femeie, o fetiţă. Dac-ar fi 
putut crede cel puţin că bărbatul fusese cel care-l jefuise. 
Dar să fie prădat de ceea ce ar fi trebuit să-l 
despăgubească pentru slujba pierdută, de ceea ce 
câştigase cu atâtea eforturi şi riscuri de către însuşi 
simbolul slujbei pierdute, şi încă şi mai rău, de o putoare de 
fată. Merse mai departe, apărându-şi faţa de vântul 
continuu cu reverul hainei. 

Vedea acum forţele contradictorii ale destinului şi voinţei 
sale apropiindu-se grăbite spre o ciocnire care avea să fie 
irevocabilă; deveni viclean. Nu pot să-mi permit să fac 
acuma o greşeală, îşi spuse. Nu putea să procedeze decât 
într-un singur fel, fără nicio alternativă: trebuia să facă 
exact lucrul acela. Bănuia că amândoi aveau să-l 
recunoască de cum aveau să dea ochii cu el, pe câtă vreme 
el trebuia să se bazeze pe şansa de a o vedea el întâi, afară 
de cazul că bărbatul avea să-şi poarte încă faimoasa 
cravată roşie. Şi amănuntul că el trebuia să depindă de 
acea cravată roşie părea să fie sumumul dezastrului 
iminent; aproape că putea să-i simtă mirosul, să-l simtă mai 
presus de zvâăcnetul dureros care-i pulsa în cap. 

Trecu de creasta dealului. Vedea în vale fumul şi acope- 
rişurile, o clopotniţă sau două deasupra copacilor. Conduse 
în jos pe pantă şi intră în oraş, încetinind, devenind iarăşi 
atent la nevoia de precauţie, la necesitatea de a găsi întâi 
locul unde era cortul. Acum nu mai vedea foarte clar, şi ştia 
că numai conştiinţa dezastrului era cea care-l îndemna să 
meargă direct să caute ceva pentru durerea de cap. La o 


pompă de benzină i se spuse că încă nu se ridicase cortul, 
dar că vagoanele circului se aflau pe o linie moartă în gară. 
Se îndreptă într-acolo. 

Două vagoane pullman vopsite ţipător erau trase pe o 
linie laterală. Le examină înainte de a cobori din maşină. 
încercă să nu respire adânc, astfel ca sângele să nu-i mai 
zvâcnească atât de tare în cap. Cobori şi merse de-a lungul 
zidului gării, pândind vagoanele. La ferestre erau atârnate 
nişte rufe moi şi şifonate, ca şi cum ar fi fost spălate de 
curând. Pe pământ, lângă scara unuia dintre vagoane erau 
trei scaune de pânză. Dar nu se vedea niciun semn de viaţă 
până când un bărbat încins cu un şort murdar ieşi la uşa 
vagonului şi deşertă un lighean cu zoaie de vase dintr-un 
gest larg, soarele sclipind pe fundul metalic al ligheanului, 
şi apoi intră înapoi în vagon. 

Acuma o să trebuiască să-l iau prin surprindere, până n- 
apucă să-i avertizeze, se gândi. Nici nu-i trecu prin cap că s- 
ar fi putut ca ei nici să nu fi fost acolo, în vagon. 
Eventualitatea ca ei să nu fie acolo, ca rezultatul întregii 
încleştări să nu depindă de această simplă situaţie, el să-i 
vadă pe ei întâi sau ei să-l vadă pe el întâi, această 
eventualitate ar fi fost contrară desfăşurării naturale a 
evenimentelor şi ritmului în care se succedaseră până 
atunci. Mai mult, el trebuia să-i descopere primul, trebuia 
să-şi ia banii îndărăt, şi apoi ce-aveau să mai facă ei nu mai 
prezenta pentru el nicio importanţă, pe când, în caz 
contrar, toată lumea avea să afle că el, Jason Compson, 
fusese prădat de Quentin, nepoată-sa, o putoare. 

încercă iarăşi să analizeze situaţia. Apoi se îndreptă spre 
vagon, urcă treptele repede şi fără zgomot şi se opri în faţa 
uşii. Coridorul era întunecos, mirosind a mâncare stătută. 
Bărbatul de adineaori era o pată albă în întuneric, cântând 
cu o voce de tenor spartă, tremurătoare. E bătrân, se 
gândi, şi nu-i mai solid decât mine. Intră în vagon în clipa în 
care omul îşi ridică privirea spre el. 

„Hei”, spuse omul, oprindu-se din cântat. . 

„Unde-s?” spuse Jason. „Haide, repede. In vagonul de 
dormit?” 


„Unde-i cine?” spuse omul. 

„Pe mine să nu mă minţi”, spuse Jason. Se împiedică de 
ceva în obscuritatea în care erau îngrămădite tot felul de 
obiecte. 

„Ce mai e şi asta?” spuse celălalt. „Pe cine-l faci tu minci- 
nos? Ai?” Când Jason îl înşfăcă de umăr, exclamă: „Hei, 
bagă de seamă, băiete!” 

„Nu minţi!”, spuse Jason. „Unde sunt?” 

„Ce, mă banditule”, spuse omul. Braţul îi era slăbănog şi 
fragil sub mâna lui Jason. Incercă să se scuture, apoi se 
întoarse şi începu să cotrobăiască pe masa încărcată din 
spatele lui. 

„Haide, haide”, spuse Jason. „Unde sunt?” 

„Am să-ţi arăt eu unde sunt”, ţipă omul. „Stai numai să- 
mi găsesc cuțitul de carne.” 

„Stai aşa”, spuse Jason încercând să-l imobilizeze. „Te- 
am întrebat şi eu numai ceva.” 

„Banditule”, ţipă celălalt, pipăind febril pe masă. Jason 
încercă să-l apuce de amândouă mâinile, căutând să-i 
stăpânească furia slăbănoagă. Trupul omului părea atât de 
îmbătrânit, de fragil, şi totuşi însufleţit de o idee fixă atât 
de fatală, încât pentru prima dată Jason înţelese limpede şi 
fără ocolişuri dezastrul către care se îndrepta cu capul 
înainte. 

„Stai”, spuse. „Stai niţel! Stai locului! Plec. Dă-mi timp să 
ies de aici.” 

„Să mă faci tu pe mine mincinos”, se văicărea celălalt. 
„la dă-mi drumul. Dă-mi numai tu drumul, că-ţi arăt eu ţie.” 

Jason aruncă o privire hăituită în jur, ţinându-l încă pe 
celălalt. Afară era acuma un soare strălucitor, viu, luminos, 
pustiu, şi se gândi la oamenii care în curând aveau să se 
întoarcă liniştiţi acasă la masa de prânz duminicală, festivă 
şi împodobită, şi se văzu pe sine însuşi încercând să-l 
imobilizeze pe bătrânul ăsta furios, asemenea fatalităţii, şi 
căruia nu îndrăznea să-i dea drumul destul de mult timp ca 
să aibă vreme să-i întoarcă spatele şi să fugă. 

„Stai liniştit până plec eu?” spuse. „Vrei?” Dar celălalt se 
zbătea mai departe, şi Jason îşi liberă o mână şi-l pocni 


peste cap. Fu doar o lovitură grăbită, stângace şi nu prea 
puternică, dar celălalt se prăbuşi imediat şi alunecă cu 
zgomot la pământ printre ligheane, cratiţe şi găleți. Jason 
rămase în picioare lângă el, gâfâind, cu urechile ciulite. 
Apoi se întoarse şi ieşi în fugă din vagon. La uşă se stăpâni 
şi cobori mai încet, oprindu-se apoi din nou o clipă. 
Respirația îi ieşea cu un sunet gâfâitor şi un timp rămase 
acolo încercând să şi-o liniştească, aruncându-şi privirile 
într-o parte şi într-alta, până când la un zgomot târşit în 
spatele lui îşi întoarse capul tocmai la timp să-l vadă pe 
pătrânel, care ieşea în salturi stângace şi furioase din 
vestibul cu o secure ruginită ridicată deasupra capului. 

Sări s-apuce securea, fără să simtă deloc spaimă, dar 
dându-şi seama că alunecase, gândindu-se Aşadar aşa are 
să se termine şi crezând că acuma avea să moară şi când 
ceva îl izbi violent în ceafă se gândi Cum de-a ajuns să mă 
lovească acolo? Sau poate m-a lovit de mult, se gândi, şi nu 
simt decât acum, şi se gândi Haide, haide odată. Să 
terminăm odată, şi apoi îl cuprinse o dorinţă furioasă să nu 
moară şi începu să se zbată, auzindu-l pe bătrân cum ţipă 
şi înjură cu vocea lui spartă. 

Se mai zbătea încă şi atunci când îl ridicară în picioare, 
dar îl ţineau bine, aşa că se linişti. _ 

„Imi _ curge sânge tare?” spuse. „In ceafă. Sângerez 
tare?” Incă mai spunea asta în timp ce simţea cum îl împing 
repede de-acolo, şi auzea vocea ascuţită şi mânioasă a 
bătrânului pierzându-se în spate. „Vedeţi ce-i cu capul 
meu”, spuse. „Staţi. Nu...” 

„Să stăm, pe dracu'”, spuse omul care-l ţinea. „Viespea 
asta blestemată te omoară cât ai zice peşte. S-o luăm din 
loc cât mai repede. N-ai nimic.” 

„M-a atins”, spuse Jason. „Imi curge sânge?” 

„Hai să mergem”, spuse celălalt. II împinse pe Jason pe 
după colţul gării, până la peronul pustiu, unde era o dubă 
de livrări şi unde pe un petec de pământ mărginit cu flori 
tepene creştea iarbă ţeapănă sub o reclamă luminoasă: 
„Fiţi cu ochii pe Mottson”, cuvântul fiind înlocuit cu un ochi 
cu o pupilă electrică. Omul îi dădu drumul. 


„Aşa”, spuse. „Întinde-o de-aici şi ţine-te cât mai departe 
de locu' ăsta. Ce voiai exact să faci? Să te sinucizi?” 

„Caut două persoane”, spuse Jason. „L-am întrebat doar 
unde sunt.” 

„Pe cine cauţi?” 

„O fată”, spuse Jason. „Şi un bărbat. leri, la Jefferson, 
purta o cravată roşie. Era cu circu’ ăla. M-au prădat.” 

„O”, spuse omul. „Dumneata eşti ăla, mda. De, nu-s 
aici.” 

„Aşa cred şi eu”, spuse Jason. Se sprijini de zid, îşi ridică 
mâna la ceafă şi-şi privi apoi palma. „Credeam că-mi curge 
sânge”, spuse. „Am crezut că m-a izbit cu securea aia.” 

„Te-ai lovit cu capul de şină”, spuse omul. „Ai face mai 
bine s-o iei din loc de-aici. Aia pe care-i cauţi nu-s aici.” 

„Da. Mi-a spus şi el că nu-s aici. Am crezut că mă minte.” 

„Crezi că eu te mint?” spuse omul. 

„Nu”, spuse Jason. „Ştiu că nu-s aici.” 

„l-am spus să se care dracului de-aici, amândoi”, spuse 
omul. „N-am nevoie de pramatii de-astea în circul meu. Eu 
conduc un circ respectabil, cu o trupă respectabilă.”. 

„Da”, spuse Jason. „Nu ştii încotro au luat-o?” 

„Nu. Şi nici nu vreau să ştiu. Oamenii din trupa mea n-au 
voie să facă chestii de-astea. Dumneata eşti... fratele ei?” 

„Nu”, spuse Jason. „N-are nicio importanţă. Voiam doar 
să-i văd. Eşti sigur că nu m-a atins? Adică, nu-mi curge 
sânge?” 

„Ar fi curs sânge dacă n-aş fi ajuns acolo atunci când am 
ajuns. Acuma, vezi de ţine-te cât mai la distanţă. Omuleţu' 
ăsta e-n stare să te dea gata. Aia de-acolo e maşina 
dumitale?” 

„Da”. 

„Foarte bine, urcă-te-n ea şi du-te înapoi la Jefferson. 
Dac-ai să-i găseşti, să ştii că n-o să fie la circul meu. Eu am 
un circ respectabil. Zici că te-au prădat?” 

„Nu”, spuse Jason. „Nu mai are nicio importanţă.” Se 
duse la automobilul lui şi urcă. Ce să fac acuma? se gândi. 
Apoi îşi aduse aminte. Porni motorul şi merse încet în susul 
străzii până găsi o prăvălie. Uşa era încuiată. Rămase o 


vreme cu mâna pe clanţă şi capul puţin aplecat. Apoi se 
întoarse de la uşă şi, când trecu cineva pe stradă după un 
timp, îl întrebă dacă era pe undeva vreo farmacie deschisă, 
dar nu era. Apoi întrebă când avea să plece trenul spre 
nord, şi omul îi spuse că la două şi jumătate. Traversă 
strada, se urcă iarăşi în maşină şi stătu acolo. După o 
vreme trecură doi negri tineri. Îi strigă. 

„Ştie vreunul din voi să conducă maşina, băieţi?” 

„Da, dom'le.” 

„Cât îmi luaţi să mă duceţi chiar acuma până la 
Jefferson?” 

Se priviră unul pe altul, murmurând între ei. 

„Vă dau un dolar”, spuse Jason. 

Şuşotiră iarăşi. „Nu pot pentru atâta”, spuse unul din ei. 

„Cât să-ţi dau ca să mergi?” 

„Tu poţi să te duci?” întrebă unul. 

„Nu pot să plec”, spuse celălalt. „De ce nu-l duci tu? N-ai 
nicio treabă.” 

„Ba da, am.” 

„Ce treabă ai?” 

Şuşotiră iarăşi între ei, râzând. 

„Vă dau doi dolari”, spuse Jason. „La oricare din voi.” 

„Nici eu nu pot să merg”, spuse primul. 

„Foarte bine”, spuse Jason. „Luaţi-o din loc.” 

Stătu acolo o vreme. Auzi un ceas bătând jumătatea, 
apoi începură să treacă oameni în haine de duminică şi de 
sărbătoare. Unii îl priveau, pe când treceau pe alături, pe 
bărbatul care şedea liniştit la volanul unui automobil micuţ, 
cu viaţa lui invizibilă desfăşurată în faţa lui ca un ciorap 
vechi, purtat. După o vreme veni un negru în salopetă. 

„Dumneata eşti omul care vrea să meargă la Jefferson?” 
spuse. 

„Da”, spuse Jason. „Cât îmi iei?” 

„Patru dolari.” 

„Îţi dau doi.” 

„Nu pot să merg pentru mai puţin de patru.” Omul din 
maşină şedea mai departe liniştit. Nici măcar nu se uita le 
el. Negrul spuse: „Ai nevoie de mine sau nu?” 


„Bine”, spuse Jason. „Urcă.” 

Se trase pe scaunul de alături şi negrul se instală la 
volan. Jason închise ochii. Găsesc ceva pentru asta la 
Jefferson, îşi spuse, aşezându-se mai bine, să suporte 
zgâlţâiturile. Acolo găsesc eu ceva. Trecură cu maşina pe 
străzi unde oamenii intrau paşnici în case, la masa lor de 
duminică, şi apoi afară din oraş. Se gândea la asta. Nu se 
gândea ce era acasă, unde Ben şi Luster mâncau mâncare 
rece la masa din bucătărie. Ceva - absenţa dezastrului, a 
amenințării, în toiul unui rău constant - îi permitea să uite 
de Jefferson, ca de orice alt loc pe care-l mai văzuse până 
atunci şi unde viaţa lui trebuia s-o ia de la capăt. 

Când Ben şi Luster terminară, Dilsey îi trimise afară. „Şi 
vezi dacă poţi să-l ţii liniştit până la patru. Atunci are sa fie 
T.P. aici.” 

„Da, vă rog”, spuse Luster. leşiră. Dilsey mâncă şi ea şi 
strânse în bucătărie. Apoi se duse până-n josul scărilor şi 
ascultă, dar nu se auzea niciun zgomot. Se întoarse prin 
bucătărie şi ieşi pe uşa de-afară, oprindu-se pe trepte. Ben 
şi cu Luster nu se vedeau, dar în timp ce stătea acolo auzi 
din nou o vibraţie leneşă din direcţia uşii pivniţei şi se duse 
până la uşă şi privi în jos la o scenă care o repeta pe cea de 
dimineaţă. 

„Uite-aşa făcea”, spuse Luster. Privea ferăstrăul imobil cu 
un fel de disperare plină de speranţă. „Numai că eu n-am 
ce-mi trebuie să-l izbesc”, spuse. 

„Şi nici n-ai să găseşti aicea”, spuse Dilsey. „Scoate-l la 
soare. O să căpătaţi amândoi o pneumonie aici, pe 
pământu' ăsta ud.” 

Aşteptă, privindu-i cum traversează curtea către un pâlc 
de cedri de lângă gard. Apoi se duse în coliba ei. 

„Acuma să nu-mi începi iar”, spuse Luster. „Mi-ajunge ce- 
am păţit cu tine astăzi.” Era acolo un hamac făcut din 
doage de butoi prinse într-o împletitură de sârmă. Luster se 
lungi în hamac, dar Ben se învârtea de colo până colo, fără 
rost începu să scâncească iarăşi. „Taci acuma”, spuse 
Luster. „Stai numai, că te iau eu la bătaie.” Se lăsă pe 
spate în hamac. Ben se oprise locului, dar Luster îl auzea 


smiorcăindu-se. „Ai de gând să taci sau nu?” spuse Luster. 
Cobori din hamac şi merse după sunete şi ajunse până la 
Ben, care şedea pe vine în faţa unei grămăjoare de pământ. 
La un capăt şi la altul al moviliţei era înfiptă în pământ câte 
o sticlă goală de sticlă albastră care conţinuse pe vremuri 
otravă. Intr-una fusese pusă o crenguţă ofilită de datura. 
Ben şedea chircit în faţa ei, gemând, cu un sunet lent, 
nearticulat. Gemând mereu, căuta prosteşte în jur, găsi o 
crenguţă şi o puse în sticla cealaltă. „Ce nu taci odată din 
gură?” spuse Luster. „Vrei să-ţi dau eu una ca să ai cu 
adevărat de ce să zbieri? Dac-aş face aşa?” Se aşeză în 
genunchi şi dintr-o singură mişcare înhăţă sticla şi o 
ascunse la spate. Ben tăcu. Rămăsese pe vine, privind mica 
scobitură unde fusese sticla, pe urmă, când îşi umflă 
plămânii, Luster aduse sticla din nou la vedere. „Taci”, 
şuieră el. „Să nu-ndrăzneşti să mai ragi! Să nu-ndrăzneşti! 
Uite-ţi-o. Vezi? Uite. lar te-apucă dacă mai stai aici. Haide 
să vedem dac-au început să dea iar în mingea aia.” ÎI luă pe 
Ben de braţ, trăgându-l după el, şi se duseră până la gard, 
oprindu-se acolo unul lângă altul, privind la tufele de 
caprifoi crescute în paragină, încă neînflorite. 

„Uite”, spuse Luster. „Uite că vin unii. Îi vezi?” 

li priviră pe cei patru care loveau mingea jucând pe 
pajişte, apropiindu-se. Ben îi urmărea din ochi gemând, 
lăsând să i se scurgă saliva pe bărbie. Când cei patru 
trecură mai departe, îi urmări de-a lungul gardului moţăind 
din cap şi smiorcăindu-se. Unul dintre ei spuse: 

„Aici, caddie. Adu sacul.” 

„9999, Benjy”, spuse Luster, dar Ben fugea în trapul său 
dezordonat târşindu-şi picioarele, agăţându-se de gard, 
gemând cu vocea lui răguşită, văicăritoare. Omul îşi juca 
lovitura şi trecu mai departe, Ben ţinând pasul cu el până 
când gardul făcu unghi drept şi el rămase agăţat de 
scânduri privindu-i pe jucători cum trec mai departe. 

„Acuma ai de gând să taci?” spuse Luster. „Vrei să taci 
acuma?” Il zgâlţâi pe Ben de braţ. Ben se agăţase de gard, 
văicărindu-se cu vocea răguşită, fără nicio pauză. „N-ai de 
gând să taci?” spuse Luster. „Da sau nu?” Ben privea fix 


peste gard. „Bine, atunci”, spuse Luster. „Vrei chiar să ai 
pentru ce să zbieri?” Privi peste umăr înapoi spre casă. Apoi 
şopti: „Caddy! Na, zbiară acuma cât pofteşti. Caddy! 
Caddy! Caddy!” 

O clipă mai târziu, în intervalele rare din vocea lui Ben, 
Luster o auzi pe Dilsey strigând. Îl apucă de braţ şi 
traversară curtea spre ea. 

„i-am spus că nu vrea să stea liniştit”, spuse Luster. 
„Măi tâlharule!” spuse Dilsey. „Ce i-ai mai făcut?” 

„Eu nu i-am mai făcut nimic. Ţi-am spus c-atunci când 
încep ăia să joace îi dă drumul şi el.” 

„Veniti încoace”, spuse Dilsey. „Taci, Benjy. Taci acuma.” 
Însă el nu voia să tacă. Trecură repede prin curte până la 
colibă şi intrară acolo. „Fugi şi adu-i papucul”, spuse Dilsey. 
„Şi vezi să n-o trezeşti pe domnişoara Cahline. Dacă-ţi 
spune ea ceva, spune-i că am eu grijă de el. Du-te acuma, 
atâta lucru cred că eşti în stare şi tu să faci.” Luster se 
duse. Dilsey îl împinse pe Ben până la pat, îl întinse alături 
de ea şi-l strânse lângă ea legănându-l, ştergându-l la gură 
pe unde i se prelingeau balele cu poalele rochiei. „Taci 
acuma”, spuse, mângâindu-l pe cap, „taci, uite, eşti cu 
Dilsey.” Însă el urla lent, animalic, fără lacrimi; expresia 
sonoră, gravă, lipsită de speranţă a întregii mizerii mute de 
sub soare. Luster se întoarse ţinând în mână un papuc de 
satin alb. Era acum îngălbenit, rupt şi murdar, şi când i-l 
puseră în mână lui Ben, el tăcu o vreme. Dar se mai 
smiorcăia încă şi curând îşi ridică iarăşi glasul. 

„Crezi că poţi să-l găseşti pe T.P.?” spuse Dilsey. 

„Zicea ieri că azi se duce la St. John. Zicea că se-ntoarce 
până la patru.” 

Dilsey se legănă pe pat, mângâindu-l pe Ben pe creştet. 

„Multă vreme mai ţine, o, Isuse”, spuse. „Ce multă 
vreme.” 

„Şi eu pot să mân trăsura, mammy”, spuse Luster. 

„Vă frângeţi gâtul la amândoi”, spuse Dilsey. „Numai de- 
al dracului ai face-o. Ştiu foarte bine că poţi să mâi. Da’ nu 
pot să am încredere în tine. Taci acuma”, spuse. „Taci. 
Haide, taci.” 


„Ba deloc”, spuse Luster. „Când sunt cu T.P. mân eu.” 
Dilsey se legăna mai departe, ţinându-l strâns lângă ea pe 
Ben. „Domnişoara Cahline zice că dacă nu poţi să-l 
linişteşti, se scoală ea şi vine ea să-l facă să tacă.” 

„Taci, iubitule”, spuse Dilsey, mângâindu-l pe Ben pe 
creştet. „Luster dragă”, spuse, „ai să te gândeşti la mammy 
şi ai să mâi cum trebuie trăsura?” 

„Da, vă rog”, spuse Luster. „O mân la fel de bine ca T.P.” 

Dilsey îl mângâie pe Ben pe cap, legănându-l. „Fac tot ce 
pot”, spuse. „Dumnezeu ştie. Du-te şi scoate-o, atunci”, 
spuse, ridicându-se. Luster ieşi repede. Ben ţinea papucul 
în braţe, plângând. „Taci acuma. Luster s-a dus să scoată 
trăsura şi te duce la cimitir. Nu mai putem să încercăm să-ţi 
luăm şi şapca”, spuse. Se duse până la un fel de dulap 
alcătuit dintr-o perdea de pânză întinsă într-un colţ al 
camerei şi scoase pălăria de fetru pe care o purtase ea mai 
devreme. „Am ajuns chiar mai rău decât asta, dac-ar şti 
lumea”, spuse. „Tu oricum eşti copilul Domnului. Şi-am să 
fiu şi eu curând-curând, slava Domnului. Aşa.” li puse pe 
cap pălăria ei şi-i încheie haina. El gemea fără întrerupere. 
Îi luă papucul din mână şi-l puse deoparte şi ieşiră din 
colibă. Luster se apropia cu un cal alb, bătrân, înhămat la o 
trăsurică cu vopseaua decolorată de vreme şi aplecată într- 
o parte. 

„Ai să ai grijă, Luster?” spuse ea. 

„Da, vă rog”, spuse Luster. Ea îl urcă pe Ben pe bancheta 
din spate. Nu mai plângea, dar acuma începu să 
scâncească iarăşi. 

„Plânge după floarea lui”, spuse Luster. „Stai niţel, că-i 
găsesc eu una.” 

„Tu stai liniştit acolo”, spuse Dilsey. Se duse şi apucă 
calul de căpăstru. „Acuma du-te fuga şi caută-i o floare.” 
Luster alergă pe lângă casă, către grădină. Se întoarse cu 
un fir de narcisă. 

„Asta-i ruptă”, spuse Dilsey. „De ce n-ai adus una bună?” 

„E singura pe care-am găsit-o”, spuse Luster. „Le-ai luat 
matale pe toate vineri să le duci la biserică. Stai că i-o 
aranjez eu.” În timp ce Dilsey ţinea calul mai departe, 


Luster prinse tija florii cu un beţişor şi două capete de 
sfoară, şi i-o dădu lui Ben. Apoi se urcă pe capră şi apucă 
hăţurile. Dilsey ţinea căpăstrul încă. 

„Ştii drumul?” spuse ea. „In sus pe stradă, ocoleşti piaţa, 
până la cimitir, şi pe urmă direct acasă.” 

„Da, vă rog”, spuse Luster. „Prrr, Queenie.” 

„Să ai grijă, auzi? 

„Da, vă rog.” Dilsey lăsă căpăstrul din mâini. 

„Dii, Queenie”, spuse Luster. 

„Stai”, spuse Dilsey. „Dă-mi încoace biciu' ăla.” 

„Au, mammy”, spuse Luster. 

„Dă-mi-l încoace”, spuse Dilsey apropiindu-se de trăsură. 

Luster i-l întinse fără niciun chef. 

„Acuma nici nu mai pot s-o pornesc pe Queenie.” 

„N-ai tu grijă de asta” spuse Dilsey. „Queenie ştie mai 
bine decât tine în orice caz unde trebuie să meargă. Ce-ai 
tu de făcut e să stai acolo şi să ţii bine hăţurile. Ştii drumu’, 
sigur?” 

„Da, vă rog. Pe acelaşi drum pe care merge T.P. în 
fiecare duminică.” 

„Atunci fă şi tu tot aşa în duminica asta.” 

„Sigur ca da. N-am mânat eu calul în locul lui T.P. de-o 
sută de ori?” 

„Mai mână-l şi acuma tot aşa”, spuse Dilsey. „Haide, 
plecaţi. Şi dacă păţeşte Benjy ceva din vina ta, mă negrule, 
nu ştiu ce-ţi fac. Ajungi la ocnă sigur-sigur, da' te trimit eu 
acolo chiar mai înainte de-i ocna pregătită să te 
primească.” 

„Da, vă rog”, spuse Luster. „Diii, Queenie.” 

O izbi cu hăţurile pe Queenie peste crupa ei lată şi 
trăsurica se puse în mişcare cu o smucitură. 

„Luster”, spuse Dilsey. 

„Dii, Queenie!” spuse Luster. Smuci iar hăţurile. Cu un fel 
de ghiorăieli lăuntrice, Queenie tropăi încet în josul aleii şi 
ieşi în stradă, unde Luster o îmboldi într-un mers care 
semăna cu o prăbuşire prelungită şi mereu suspendată cu 
botul înainte. 

Ben nu mai scâncea. Şedea la mijlocul banchetei, 


ţinându-şi floarea dreasă cu beţigaşul ridicată în sus în 
pumnul strâns, cu ochii senini şi inefabili. Exact în faţa lui, 
capul în formă de ghiulea al lui Luster se tot întorcea peste 
umăr până când ieşiră din raza de vedere a casei, şi atunci 
trase la marginea străzii şi sub privirile lui Ben aţintite 
asupra lui cobori şi rupse o nuia dintr-un gard viu. Queenie 
îşi plecase capul şi începu să pască iarbă până când Luster 
se urcă iar pe capră şi-i trase capul în sus cu hăţurile şi-o 
forţă să se mişte, apoi, cu coatele strânse şi cu nuiaua şi 
hăţurile ridicate în sus, îşi luă o poză complet nepotrivită cu 
tropăitul aşezat al copitelor lui Queenie şi cu basul ca de 
orgă al acompaniamentului ei lăuntric. Pe lângă ei treceau 
automobile şi pietoni; şi o dată un grup de băieţanari negri. 

„Uite-l pe Luster. Un-te duci, Luster? La cimitir?” 

„Salut”, spuse Luster. „Parcă şi voi pân' la urmă n-o s- 
ajungeţi tot la cimitir. Hai, elefantule.” 

Se apropiau de piaţa unde Soldatul Confederat privea cu 
ochii goi pe sub mâna sa de marmură în vânt şi în 
intemperii. Luster îşi îndreptă iarăşi spatele şi o atinse pe 
impenetrabila Queenie cu o şfichiuire de nuia, aruncându-şi 
totodată privirea prin piaţă. „Uite maşina lui domnu' Jason”, 
spuse, şi apoi remarcă alt grup de negri. „Hai să le-arătăm 
negrilor ăstora ce-nseamnă distincţie, Benjy”, spuse el. „Ce 
spui, hm?” Privi peste umăr. Benjy şedea liniştit, ţinând 
floarea în pumnul strâns, cu privirea golită şi netulburată. 
Luster o lovi iarăşi cu nuiaua pe Queenie şi o smuci pe la 
stânga monumentului. 

O clipă Ben rămase într-un gol desăvârşit. Apoi începu să 
zbiere. Urlet după urlet, glasul îi creştea, cu rare pauze 
pentru respiraţie. Era în urletele acestea mai mult decât o 
uimire, era oroare; şoc; o agonie oarbă, nearticulată; sunet 
pur, şi ochii lui Luster i se rostogoliră în cap timp de o clipă 
albă. „Sfinte Dumnezeule”, spuse. „995995! $şşş! Sfinte 
Dumnezeule!” Se întoarse iarăşi dintr-o mişcare cu faţa 
spre cal şi o lovi pe Queenie cu nuiaua. Băţul se rupse şi el 
îl aruncă şi când glasul lui Ben urcă într-un crescendo de 
necrezut Luster strânse hăţurile în mâini şi se aplecă 
înainte pe capră în timp ce Jason venea în salturi prin piaţă 


şi sări pe scara trăsurii. 

Dintr-o lovitură cu dosul palmei îl repezi pe Luster la o 
parte şi apucă hăţurile şi o făcu pe Queenie să se întoarcă 
şi, îndoind hăţurile, o lovi peste crupă. O izbi iarăşi şi iarăşi, 
împingând-o într-un galop smucit, în timp ce spaima 
răguşită a lui Ben răsuna în jurul şi deasupra lor, şi o smuci 
în cele din urmă la dreapta statuii. Apoi îl pocni pe Luster cu 
pumnul în cap. 

„Nu ştii că nu trebuie să-l duci pe la stânga?” spuse. Se 
întinse înapoi şi-l izbi pe Ben, rupându-i iarăşi tulpina florii. 
„Taci!” spuse. „Taci!” Smuci încă o dată de hăţuri şi sări jos 
de pe capră. „Du-te dracului acasă cu el. Dacă mai ieşi 
vreodată pe poartă cu el, te omor cu mâna mea!” 

„Da, vă rog!” spuse Luster. Apucă hăţurile şi o lovi pe 
Queenie cu capătul lor îndoit. „Dii! Dii! Benjy, pentru 
Dumnezeu!” 

Glasul lui Benjy urla fără întrerupere. Queenie se puse 
iarăşi în mişcare şi copitele ei îşi reluară trap-trapul liniştit, 
şi îndată Ben încetă. Luster aruncă repede o privire înapoi 
peste umăr, apoi mână mai departe. Tulpina ruptă îşi plecă 
floarea peste pumnul lui Ben şi ochii lui erau iarăşi goi şi 
albaştri şi senini, pe când cornişele şi fațadele alunecau 
încă o dată lin de la stânga spre dreapta; stâlpi şi copaci, 
ferestre şi portaluri şi reclame, fiecare la locul său. 


Apendice 


COMPSON: 1699-1945 


IKKEMOTUBBE. Un rege american deposedat de bunurile 
sale. Denumit „L'Homme” (şi uneori „de l'homme”) de 
către fratele său vitreg, un chevalier de France, care dacă 
nu s-ar fi născut prea târziu ar fi putut figura printre cele 
mai strălucitoare personalităţi în acea scânteietoare galaxie 
de aventurieri înnobilaţi care au fost mareşalii lui Napoleon, 
şi care traducea astfel titlul de nobleţe din dialectul 
Chickasaw însemnând  „Omul”; pe care traducere 
Ikkemotubbe, el însuşi un om de spirit şi de imaginaţie cât 
şi un subtil judecător de caractere, inclusiv propriul său 
caracter, a făcut-o să evolueze cu un pas mai departe 
anglicizând-o în „Doom”. Care a cedat din vastul său 
domeniu pierdut o solidă milă pătrată din noroaiele virgine 
din nordul statului Mississippi, tot atât de precis delimitată 
ca şi cele patru muchii ale tăbliei unei mese de joc de cărţi 
(pe atunci împădurită, deoarece acelea erau vremurile 
vechi dinainte de 1833, când începuseră să pogoare stelele 
pe drapelul american şi oraşul Jefferson din statul 
Mississippi era doar o baracă de buşteni lungă dărăpănată 
cu un singur etaj adăpostindu-l pe şeful agenţiei Chickasaw 
şi magazinul său universal), nepotului unui refugiat scoţian 
care-şi pierduse drepturile ce i s-ar fi cuvenit prin naştere 
întrucât îşi jucase soarta alături de un rege, el însuşi 
deposedat de stăpânirea sa. Aceasta ca o răsplată parţială 
pentru dreptul de a purcede în linişte, folosind orice 
mijloace pe care el şi oamenii săi le-ar fi socotit potrivite, cu 
piciorul sau călare, cu condiţia doar să fie cai Chickasaw, 
către pământurile vestului sălbatic, ţinut care curând avea 
să fie denumit Oklahoma; pe vremea aceea neştiindu-se 
încă nimic despre petrolul de acolo. 


JACKSON. Un Mare Tată Alb cu o sabie. (Un bătrân 
duelist, un leu bătrân cu răget puternic, uscăţiv, fioros, 
acum decăzut, bănuitor, nepieritor, care punea bunăstarea 
naţiunii mai presus de Casa Albă şi viabilitatea noului său 
partid politic mai presus de acestea două şi mai presus de 
orice punea nu onoarea soţiei sale, ci principiul că onoarea 
trebuie apărată fie că există sau nu, pentru că a fost 
apărată fie că a existat sau nu.) Care a întocmit, sigilat şi 
contrasemnat donația cu mâna sa în cortul său aurit la 
Wassi Town, neştiind nici el despre existenţa petrolului; 
astfel că într-o zi descendenţii rămaşi fără adăpost ai 
regelui deposedat aveau să treacă doborâţi de băutură şi 
într-o superbă stupoare peste pământul prăfuit ce le fusese 
acordat ca adăpost pentru oasele lor în dricuri şi maşini de 
pompieri special fabricate şi vopsite în stacojiu. 


Aceştia au fost Compsonii: 


QUENTIN MACLACHAN. Fiul unui tipograf din Glasgow, 
rămas orfan şi crescut de rudele maică-si în ţinuturile 
muntoase de pe lângă Perth. Fugit de pe landele din 
Culloden până în statul Carolina cu o spadă greoaie şi 
tartanul pe care-l purta ziua şi sub care dormea noaptea şi 
cu prea puţine alte bunuri pe lângă acestea. La vârsta de 
optzeci de ani, după ce se bătuse o dată împotriva unui 
rege englez şi fusese înfrânt, nu mai dorea să facă a doua 
oară aceeaşi greşeală şi astfel a fugit din nou într-o noapte 
a anului 1779, împreună cu nepotul său pe atunci copil încă 
şi cu acelaşi tartan (spada cea grea dispăruse odată cu fiul 
său, tatăl nepotului, dintr-unul din regimentele Tarleton pe 
un câmp de bătaie din Georgia cu vreun an mai devreme), 
spre Kentucky, unde un vecin numit Boon sau Boone îşi 
înjghebase o fermă. 


CHARLES STUART. Radiat şi proscris cu nume şi grad din 
regimentul său britanic. Părăsit, fiind crezut mort, într-o 
mlaştină din Georgia de propria armată în retragere şi apoi 


şi de armata americană în înaintare, care amândouă se 
înşelaseră. Mai avea încă spada atunci când, sprijinindu-se 
pe piciorul de lemn pe care şi-l fabricase singur, i-a ajuns 
pe taică-su şi pe fiu-su patru ani mai târziu la Harrodsburg, 
Kentucky, tocmai la timp ca să-şi îngroape tatăl şi să intre 
într-o îndelungată perioadă de scindare a personalităţii, 
încercând încă să fie mai departe institutorul care credea el 
că ar dori să fie, până ce a renunţat în cele din urmă şi a 
devenit jucătorul care era în realitate şi care niciunul dintre 
Compsoni nu părea să-şi dea seama că fiecare dintre ei 
este cu condiţia ca riscul să fie disperat şi jocul să poată 
ţine de ajuns. Reuşind până la urmă să-şi rişte nu numai 
propria viaţă, ci şi securitatea familiei sale şi însăşi 
integritatea numelui pe care avea să-l lase după sine, 
intrând în confederaţia condusă de o cunoştinţă cu numele 
de Wilkinson (un om de foarte mare talent şi inteligenţă şi 
influenţă şi putere) într-un complot urmărind să separe 
întreaga vale a Mississippi-ului de Statele Unite şi s-o 
alipească Spaniei. Fugind la rândul său când acest balon de 
săpun a plesnit (aşa cum oricine cu excepţia unui institutor 
Compson ar fi trebuit să ştie că va plesni), el însuşi unic, 
fiind singurul dintre complotişti nevoit să-şi părăsească 
ţara; aceasta nu pentru a scăpa de răzbunarea şi pedeapsa 
justă a guvernului pe care încercase să-l ştirbească, ci din 
cauza schimbării furibunde de atitudine a foştilor săi 
complici, acum  căutându-şi disperaţi fiecare propria 
salvare. Nu a fost expulzat din Statele Unite, el însuşi 
vorbind despre sine ca despre un om rămas fără ţară, 
expulzarea sa datorându-se nu trădării ci faptului că el 
singur fusese atât de explicit şi de zgomotos în traducerea 
ei în fapt, arzându-şi cu vorbele lui fiecare punte în urma 
sa, înainte de a fi apucat să ajungă până la locul în care să- 
şi construiască următoarea; astfel încât nu un şerif 
districtual şi nici măcar un agent al forţei civice ci chiar 
foştii săi părtaşi la complot au pus la cale acţiunea de a-l 
proiecta din statul Kentucky şi din Statele Unite şi, dacă l-ar 
fi prins, probabil şi din această lume. Fugi noaptea, 
credincios tradiţiei familiei sale, împreună cu fiul său şi cu 


vechea spadă şi cu tartanul. 


JASON  LYCURGUS. Care, împins poate de forța 
constrângătoare a numelui flamboaiant dat lui de către 
sarcasticul, cinicul, neîmblânzitul său tată cu picior de lemn 
care poate încă credea în adâncul inimii sale că el însuşi ar 
fi vrut să fie profesor cu înclinații spre studiile clasice, a 
pornit în sus pe Pasul Natchez într-o zi a anului 1811 cu o 
pereche de pistoale splendide şi cu o traistă mai degrabă 
goală atârnată de oblâncul şeii, călare pe o iapă scundă, cu 
crupa subţiratică dar cu glezne puternice, în stare să alerge 
primele două furlonguri* cu siguranţă în mai puţin de 
jumătate de minut şi următoarele două în nu cu mult mai 
mult timp, deşi asta era tot. Insă a fost destul; care a ajuns 
la agenţia Chickasaw, la Okatoba (care în 1860 se numea 
încă Old Jefferson) şi nu a mers mai departe. Care în şase 
luni a devenit ajutorul şefului agenţiei şi în douăsprezece 
partenerul său, oficial încă ajutor, deşi în realitate 
proprietarul a jumătate din ceea ce acum constituia o 
prăvălie imensă îmbogăţită prin câştigurile iepei sale la 
curse împotriva cailor tinerilor din tribul lui lkkemotubbe, şi 
pe care el, Compson, avea întotdeauna grijă să le limiteze 
la două sau cel mult trei furlonguri; iar în anul următor, 
Ikkemotubbe era stăpânul iepei iar Compson stăpânea acea 
solidă milă pătrată de pământ care într-o zi avea să se 
găsească aproape în plin centrul oraşului Jefferson, 
împădurită pe atunci şi tot împădurită douăzeci de ani mai 
târziu, deşi mai mult un parc decât o pădure pe atunci, cu 
colibele sclavilor şi grajdurile şi grădina de zarzavat şi 
pajiştile şi promenadele şi pavilioanele sale elegante create 
de acelaşi arhitect care construise şi casa cu coloane şi 
portic mobilată cu lucruri aduse cu steamerul din Franţa şi 
de la New Orleans, şi această milă pătrată încă intactă în 
1840 (nu numai cu orăşelul de albi numit Jefferson 
începând s-o înconjoare deoarece în câţiva ani de acum 
încolo descendenţii lui Ilkkemotubbe aveau să plece, cei 
rămaşi trăind atunci nu ca războinici şi vânători ci ca albii - 


t 1 furlong = 201,2 m 


ca fermieri rătăcitori sau, ici şi colo, stăpâni a ceea ce şiei 
numeau plantaţii şi stăpânii unor sclavi rătăcitori, puţin mai 
murdari decât albii, puţin mai leneşi, puţin mai cruzi - până 
când în cele din urmă însuşi sângele lor sălbatic avea să 
dispară, arătându-se doar întâmplător în forma nasului 
vreunui negru cocoţat pe vreo căruţă de bumbac sau al 
vreunui muncitor alb de la ferăstraie sau al vreunui trapper 
sau mecanic de locomotivă), cunoscută pe atunci sub 
denumirea de Domeniul Compson, întrucât acum se 
cuvenea ca de aici să se ridice prinți, oameni de stat şi 
generali şi episcopi, pentru a-i răzbuna pe Compsonii 
deposedaţi din Culloden şi Carolina şi Kentucky, apoi 
cunoscută sub denumirea de casa Guvernatorului pentru că 
desigur cu timpul a produs sau cel puţin a conceput un 
guvernator - iarăşi un Quentin MacLachan, botezat astfel 
după bunicul din Culloden - şi încă numită Vechea Casă a 
Guvernatorului, chiar după ce concepuse (1861) un general 
- (numită astfel printr-un acord şi o înţelegere prealabilă de 
către întregul oraş şi toată regiunea, ca şi cum ar fi ştiut 
chiar atunci, şi dinainte că bătrânul guvernator era ultimul 
Compson care nu avea să dea greş în nimic din ce încerca 
în afară de longevitate sau sinucidere) - generalul de 
brigadă Jason Lycurgus Il, înfrânt la Shiloh în '62 şi înfrânt 
din nou, deşi nu atât de dezastruos, la Resaca în '64, care a 
ipotecat pentru prima dată mila pătrată încă intactă unui 
venetic din Nord în '66, după ce oraşul vechi fusese ars de 
generalul federal Smith, şi noul orăşel, cu timpul urmând să 
fie populat mai ales de descendenţi nu ai Compsonilor ci ai 
Snopesilor, începuse să încalce şi apoi să ciugulească din 
margini şi din însăşi inima acestei mile pătrate în timp ce 
generalul înfrânt şi-a petrecut următorii patruzeci de ani 
vânzând fragmente din ea pentru a ţine ritmul ratelor 
ipotecii asupra restului; până când într-o zi din anul 1900 a 
murit liniştit pe un pat de campanie la tabăra de vânătoare 
şi pescuit din valea râului Tallahatchie unde şi-a petrecut, 
aproape fără întrerupere, sfârşitul zilelor sale. 

Însuşi bătrânul guvernator era uitat acum; partea care 
mai rămăsese din vechea milă pătrată era cunoscută acum 


doar ca Reşedinţa Compson - urmele înecate de bălării ale 
vechilor peluze şi alei părăginite, casa care deja de prea 
multă vreme avea nevoie să fie iarăşi zugrăvită, coloanele 
cu tencuiala căzută ale porticului unde Jason III (pregătit să 
ajungă avocat şi care într-adevăr a ocupat un birou la etaj 
deasupra Pieței, unde a înmormântat în fişiere prăfuite 
unele din cele mai vechi nume din district - Holston şi 
Sutpen, Grenier şi Beauchamp şi Coldfield - stingându-se 
an după an prin labirinturile nesfârşite ale avocăţiei; şi cine 
ştie ce vis în inima nemuritoare a tatălui său, acum 
desăvârşindu-şi cel de-al treilea avatar - primul ca fiu al 
unui strălucitor şi neînfricat om de stat, al doilea ca o 
căpetenie a unor soldaţi neînfricaţi şi glorioşi, al treilea ca 
un fel de pseudo-Daniel Boone-Robinson Crusoe privilegiat, 
care nu se reîntorsese la vârsta tinereţii pentru că n-o 
părăsise niciodată în realitate - pentru ca biroul acesta de 
avocat să poată redeveni anticamera guvernatorului 
înveşmântată în vechea-i splendoare) stătea cât e ziua de 
lungă cu o carafă de whisky şi un teanc de volume terfelite 
din Horaţiu şi Tit Liviu şi Catul, compunând (se spunea) 
eulogii satirice şi caustice la adresa concetăţenilor săi atât 
vii cât şi morţi, care a vândut ultima parte a proprietăţii, cu 
excepţia lotului pe care se aflau casa şi grădina de zarzavat 
şi grajdurile căzute în ruină şi o colibă de servitori în care 
locuia familia lui Dilsey, unui club de golf cu bani peşin cu 
care fiica sa Candace să-şi poată face o nuntă splendidă în 
aprilie, iar fiul său Quentin să-şi poată încheia un an la 
Harvard şi să se sinucidă în iunie 1910; deja cunoscută ca 
Vechea Reşedinţă Compson chiar pe când Compsonii mai 
locuiau încă în ea în acel amurg de primăvară din 1928 
când stră-strănepoata damnată pierdută lipsită de nume şi 
pe atunci în vârstă de 17 ani a bătrânului guvernator şi-a 
jefuit ultima rudă bărbătească rămasă în viaţă şi cu scaun 
la cap (unchiul ei, Jason IV) de toţi banii pe care-i strânsese 
în taină şi şi-a dat drumul pe un burlan şi a fugit cu un 
saltimbanc de circ ambulant; cunoscută încă sub 
denumirea de Vechea Reşedinţă Compson multă vreme 
după ce orice urmă de Compsoni dispăruse de acolo; după 


ce mama văduvă murise şi Jason IV, nemaitrebuind acum 
să se teamă de Dilsey, îl internase pe fratele său idiot, 
Benjamin, la Azilul de Stat din Jackson şi vânduse casa unui 
ţăran care o transformase într-un han pentru juraţi şi 
negustorii de cai şi catâri, cunoscută încă sub denumirea de 
Vechea Reşedinţă Compson chiar şi după ce hanul (şi 
curând şi terenul de golf) dispăruse şi fosta milă pătrată era 
iarăşi intactă în şir după şir de vile micuţe, înghesuite, de 
periferie, construite la întâmplare, fiecare proprietate 
personală. 


Şi aceştia: 


QUENTIN III. Care iubea nu trupul surorii sale ci o anumită 
noţiune a onoarei Compsonilor, precar şi (ştia bine) doar 
temporar întruchipată de membrana minusculă, fragilă, a 
fecioriei ei, aşa cum o machetă în miniatură a întregului 
vast glob pământesc poate sta în echilibru pe nasul unei 
foci dresate. Care iubea nu ideea incestului pe care nu avea 
să-l săvârşească, ci o anumită noţiune prezbiteriană a 
pedepsei veşnice a acestuia; el, şi nu Dumnezeu, putând 
astfel să se arunce pe sine însuşi şi pe sora sa în iad, unde 
putea s-o păzească veşnic şi s-o menţină de-a pururi 
neatinsă în mijlocul flăcărilor veşnice. Dar care mai presus 
de orice iubea moartea, care iubea numai moartea, iubea şi 
trăia într-o anticipare deliberată şi aproape perversă a 
morţii, aşa cum un îndrăgostit iubeşte şi se abţine cu bună 
ştiinţă în faţa trupului aşteptându-l, consimţindu-l, dăruit 
tandru, incredibil al iubitei sale, până când nu mai poate 
suporta nu abţinerea ci constrângerea şi astfel se precipită, 
se aruncă, rostogolindu-se, înecându-se. Care s-a sinucis la 
Cambridge, Massachusetts, în iunie 1910, la două luni după 
nunta surorii sale, aşteptând întâi să se încheie anul 
universitar în curs şi astfel să beneficieze de întreaga 
valoare a frecvenţei sale plătite anticipat, nu pentru că 
avea în vinele sale sângele bătrânilor strămoşi din Culloden 
şi Carolina şi Kentucky, ci pentru că ultima bucăţică din 
vechea milă pătrată a Compsonilor care fusese vândută 


pentru a plăti nunta soră-si şi anul său la Harvard fusese 
singurul lucru, în afară de aceeaşi soră şi de vederea unui 
foc aprins în cămin, pe care fratele său cel mai tânăr, 
născut idiot, îl iubise în viaţa lui. 


CANDACE (CADDY). Damnată şi ea ştiind asta, şi-a ac- 
ceptat damnarea fără să încerce s-o caute sau să fugă de 
ea. Şi-a iubit fratele fără voia lui, l-a iubit nu numai pe el ci 
l-a iubit în el pe acel profet amar şi pe judecătorul inflexibil, 
nepătat de corupţie, al acelei calităţi pe care el o considera 
onoarea şi damnarea familiei, tot aşa cum el credea că 
iubea dar în realitate ura în ea ceea ce el considera vasul 
fragil, damnat dinainte, al mândriei acestei familii şi 
instrumentul impur al nefericirii acestei familii; nu numai 
atât, ea l-a iubit nu numai în ciuda ci şi din cauza faptului 
că el însuşi era incapabil să iubească, acceptând faptul că 
el trebuia s-o preţuiască mai presus de orice nu pe ea, ci 
virginitatea căreia ea îi era custode şi căreia ea nu-i atribuia 
niciun fel de preţ; acea fragilă îngustare trupească, deloc 
mai de preţ pentru ea decât un cârlig de care să-ţi agăţi 
hainele. Ştia că fratele ei iubea moartea mai presus de 
orice şi nu era geloasă, ar fi acceptat (şi poate că în calculul 
şi deliberarea căsătoriei ei a şi făcut aceasta) să-i înmâneze 
cupa ipotetică de cucută. Era însărcinată de două luni cu 
copilul altui bărbat, pe care fără să se întrebe de ce sex 
avea să fie îl şi botezase Quentin după fratele ei despre 
care ei amândoi (ea şi fratele ei) ştiau că e ca şi mort, când 
ea s-a căsătorit (în 1910) cu un tânăr din Indiana care era o 
partidă extrem de bună şi pe care ea şi cu maică-sa Îl 
cunoscuseră în timp ce-şi petreceau vacanţa la French Lick 
în vara precedentă. Divorţată în 1911. Căsătorită în 1920 
cu un magnat minor din lumea filmului, Hollywood, 
California. Divorțul pronunţat de comun acord în Mexico 
City, 1925. Dispărută la Paris odată cu ocupaţia germană, 
1940, încă frumoasă şi probabil încă bogată, căci arăta cu 
cel puţin cincisprezece ani mai tânără decât cei patruzeci şi 
opt de ani pe care-i avea în realitate, şi nu s-a mai auzit 
nimic despre ea. Decât că era o femeie la Jefferson, custode 


la biblioteca districtuală, o femeie ca un şoricel şi având şi 
culoarea şoarecelui, care nu se măritase, care trecuse prin 
şcolile oraşului colegă de clasă cu Candace Compson şi 
care apoi şi-a petrecut restul vieţii încercând să ţină în 
ordine Forever Amber în ipostazele ei puse la rând dar 
revărsându-se una peste alta şi Jurgen şi Tom Jones cât 
mai departe de mâinile elevilor, colegienilor din primii şi 
ultimii ani care puteau să ajungă la ele fără măcar să 
trebuiască să se ridice în vârful picioarelor spre rafturile din 
spate până la care ea în ce o priveşte ar fi trebuit să se 
urce pe o ladă ca să le ascundă. Intr-o zi în 1943, după o 
săptămână de disperare vecină aproape cu nebunia, în 
timpul căreia cei care intrau în bibliotecă o surprindeau 
invariabil trântindu-şi grăbită sertarul biroului şi învârtind 
cheia (astfel încât matroanele, soțiile bancherilor şi 
medicilor şi avocaţilor, dintre care unele fuseseră şi ele în 
aceeaşi clasă la vechea şcoală, care intrau şi ieşeau după- 
amiezele cu exemplare din Forever Amber şi volume de 
Thorne Smith cu grijă ascunse privirilor în ziare din 
Memphis şi Jackson, îşi spuneau că e pe cale să se 
îmbolnăvească sau poate chiar să-şi piardă minţile), a 
închis şi a încuiat sala bibliotecii în plină după-amiază şi, cu 
poşeta strânsă sub braţ şi două pete de febră exprimând 
hotărâre pe obrajii ei de obicei lipsiţi de culoare, a intrat în 
magazinul universal unde Jason IV începuse ca vânzător şi 
unde acum era proprietarul propriei sale firme de achiziţie 
şi desfacere a bumbacului, străbătând acea cavernă 
posomorâtă în care nu intrau niciodată decât bărbaţii - o 
cavernă plină şi înţesată şi dominată ca de nişte stalactite 
de pluguri şi role şi chingi de hamuri şi oişti şi hamuri de 
catâri şi ghete ieftine şi unsori de hamuri şi saci de făină şi 
butoaie de melasă, posomorâtă din cauză că mărfurile aici 
adăpostite nu erau expuse ci mai degrabă ascunse întrucât 
cei care-i aprovizionau pe fermierii din Mississippi sau cel 
puţin pe fermierii negri din Mississippi în schimbul unei 
părţi din recoltă nu voiau, înainte ca aceasta să fi fost 
strânsă şi valoarea ei să fi fost apreciată măcar 
aproximativ, să le arate ceea ce ar fi putut începe să 


dorească ci doar să le livreze la cerere concretă lucrurile de 
care nu se puteau lipsi - şi a trecut mai departe în spate 
spre domeniul particular al lui Jason: o îngrăditură apărată 
cu bare de fier încărcată de rafturi şi nişe doldora de facturi 
mirositoare de gin unde se strânseseră praful şi pânzele de 
păianjen, şi registre şi eşantioane de bumbac, cu aerul greu 
de mirosul de brânză şi gaz şi unsoare de hamuri şi al sobei 
de fier zgomotoase pe care de aproape o sută de ani se tot 
scuipaseră bucăţi de tutun mestecat, şi a mers până la 
tejgheaua lungă înaltă aplecată într-o parte în spatele 
căreia Jason sta în picioare şi, fără să mai arunce vreo 
privire bărbaţilor în salopetă care treptat tăcuseră şi chiar 
se opriseră din mestecat când ea intrase, cu un fel de 
disperare tremurătoare îşi deschisese poşeta şi scosese 
fără să se uite ceva de acolo şi-l lăsase la vedere pe 
tejghea şi rămăsese acolo tremurând şi gâfâind în timp ce 
Jason îşi aplecase privirile spre obiectul acela - o poză, o 
fotografie în culori, desigur tăiată dintr-o revistă cu filele 
lucioase - o fotografie cu atmosferă de lux şi bani mulţi şi 
lumină de soare - cu un fundal de munţi Cannebiere şi 
palmieri şi chiparoşi şi marea şi un automobil deschis, 
puternic, costisitor, cu bare strălucitoare, şi chipul femeii 
fără pălărie luminos între fişiul elegant şi o haină de blană 
de focă, fără vârstă şi frumos, rece, senin şi damnat; alături 
de ea un bărbat frumos, uscăţiv, de vârstă mijlocie, purtând 
insignele şi decoraţiile unui general german de Stat Major - 
şi fata asta bătrână cu aer de şoarece, cu părul de şoarece, 
tremurătoare şi îngrozită de propria ei temeritate, fixându-l 
pe deasupra fotografiei pe celibatarul fără copii în care se 
stingea lungul şir de bărbaţi care păstraseră în ei ceva 
decent şi mândru chiar şi după ce începuseră să-şi vadă 
integritatea ştirbită şi din mândria lor nu mai rămăsese 
aproape nimic decât vanitate şi milă faţă de ei înşişi; de la 
expatriatul silit să fugă din ţară aproape cu mâinile goale 
dar care refuzase să accepte înfrângerea, trecând prin omul 
care-şi pusese în joc viaţa şi bunul renume al familiei sale 
de două ori şi pierduse de două ori şi care şi el refuzase de 
fiecare dată să se resemneze la asta, şi cel care cu un căluţ 


mic şi pipernicit drept singură unealtă îşi răzbunase tatăl şi 
bunicul deposedaţi de bunurile lor şi câştigase un adevărat 
principat, şi guvernatorul strălucitor şi neînfricat, şi 
generalul care deşi fusese înfrânt când îi condusese la luptă 
pe oamenii săi bravi şi glorioşi cel puţin îşi riscase şi propria 
sa viaţă în această înfrângere, până la alcoolicul cult care-şi 
vânduse ultima rămăşiţă a patrimoniului nu ca să-şi 
cumpere băutură ci ca să-i ofere unuia dintre descendenţii 
săi cel puţin ceea ce el se pricepuse să considere cea mai 
bună şansă în viaţă. 

„E Caddy!” şoptise bibliotecara. „Trebuie s-o salvăm.” 

„Caddy, sigur că da”, spusese Jason. Pe urmă a început 
să râdă. Stătea acolo râzând deasupra fotografiei, peste 
faţa aceea rece, frumoasă, acum crăpată şi îndoită după o 
săptămână petrecută împăturită în sertarul biroului şi în 
poşetă. Şi bibliotecara ştia de ce râde el, bibliotecara care 
nu-i mai adresase cuvântul altfel decât spunându-i domnule 
Jason de treizeci şi doi de ani împliniţi, din ziua aceea, din 
1911, când Candace, alungată de bărbatu-său, îşi adusese 
copilaşul, o fetiţă, acasă şi plecase cu primul tren ca să nu 
se mai întoarcă niciodată, şi nu numai negresa Dilsey, 
bucătăreasa, ci şi ea, bibliotecara, ghicise pur şi simplu din 
instinct că Jason se folosea într-un fel sau altul de viaţa 
copilului şi de naşterea sa nelegitimă ca s-o şantajeze pe 
mamă nu numai să se ţină departe de Jefferson tot restul 
vieţii ci şi ca s-o determine să-l numească pe el singurul 
custode irevocabil al banilor pe care avea să-i trimită 
pentru întreţinerea copilului, şi refuzase să-i mai adreseze 
lui, lui Jason, cuvântul, din acea zi din 1928 când fata se 
lăsase în jos pe burlan şi fugise cu saltimbancul. 

„Jason”, strigase ea. „Trebuie s-o salvăm! Jason! 
Jason!...” şi mai plângea încă atunci când el apucase 
fotografia între degetul mare şi arătător şi i-o aruncase 
îndărăt peste tejghea. 

„Asta Candace?” spusese el. „Nu mă face să râd. 
Putoarea asta n-are nici treizeci de ani. Ailaltă trebuie să 
aibă cincizeci acuma.” 

Şi biblioteca era încă închisă a doua zi toată ziua când, 


spre orele trei după-amiază, epuizată şi trasă la faţă de 
oboseală dar încă neînfrântă şi încă strângându-şi poşeta 
sub braţ, apăruse într-o curticică curată din cartierul 
negrilor din Memphis urcând treptele spre căsuţa bine 
îngrijită, sunând la uşă, şi uşa se deschisese şi o negresă 
cam de vârsta ei ieşise s-o privească tăcută. „Eşti Frony, 
nu?” spusese bibliotecara. „Nu-ţi aminteşti de mine... 
Melissa Meek, din Jefferson...” 

„Da”, spusese negresa „Intraţi. Vreţi s-o vedeţi pe 
mama.” Şi intrase în cameră, dormitorul curat dar încărcat 
de mobile şi tot felul de nimicuri al unei negrese bătrâne, 
mirosind greu a oameni bătrâni, a femei bătrâne, a negri 
bătrâni, şi unde bătrâna însăşi şedea într-un balansoar în 
faţa căminului în care deşi era iunie pâlpâia focul - o femeie 
masivă pe vremuri, într-o rochie de stambă decolorată, 
curată şi cu un turban curat înfăşurându-i capul pe 
deasupra ochilor ei înceţoşaţi şi acuma după toate apa- 
renţele aproape orbi, şi lăsase tăietura din revistă acum 
îndoită la colţuri în mâinile întunecate care, ca la toate 
femeile de rasa ei, erau încă suple şi delicate aşa cum 
fuseseră când femeia avusese treizeci sau douăzeci sau 
chiar şaptesprezece ani. 

„E Caddy”, spusese bibliotecara. „Ea este, Dilsey! 
Dilsey!” 

„Ce-a spus el?”, spusese bătrâna negresă. Şi bibliotecara 
înţelesese cui îi spunea ea e/, şi nici nu se mirase nu numai 
de faptul că bătrâna negresă ştiuse că ea (bibliotecara) 
avea să înţeleagă la cine se gândea ea spunând acel e/, dar 
nici că bătrâna negresă ştiuse de la început că ea îi şi 
arătase fotografia lui Jason. 

„Parcă nu ştii ce-a spus”, strigase ea. „Când a înţeles că 
ea e-n primejdie a spus că e ea, şi ar fi spus-o chiar dacă n- 
aş fi avut vreo fotografie să-i arăt. Dar când a înţeles că 
cineva, oricine, chiar eu numai, ar vrea s-o ajute, a spus că 
nu e ea. Dar este! Uită-te!” 

„Uită-te şi dumneata la ochii mei”, spusese negresa. 
„Cum pot eu să văd ce-i în fotografia asta?” 

„Cheam-o pe Frony”, strigase bibliotecara „Ea o s-o recu- 


noască!” Dar bătrâna negresă şi începuse să împăturească 
tăietura cu grijă, pe cutele gata făcute, întinzându-i-o 
îndărăt. 

„Ochii mei nu mai sunt buni de nimic”, spusese. „Nu mai 
sunt în stare să văd ce-i aici.” 

Şi asta a fost totul. La ora şase ea se străduia să-şi facă 
drum prin mulţime la staţia terminus a autobuzului, cu 
poşeta strânsă bine la subsuoară şi cu jumătate de bilet 
dus-întors în cealaltă mână şi fusese împinsă pe platforma 
din spate de fluxul cotidian în care se mai găseau câţiva 
civili dar mai ales soldaţi şi marinari în drum fie în permisie 
fie spre moarte şi femei fără adăpost, tovarăşele lor, care 
de doi ani de zile trăiseră de la o zi la alta în trenuri şi 
hoteluri când aveau noroc, şi în vagoane şi autobuze şi gări 
şi săli de aşteptare şi holuri publice când n-aveau, oprindu- 
se locului doar de ajuns ca să-şi lase copiii nou-născuţi la 
societăţile de binefacere sau la secţiile de poliţie, şi apoi s-o 
pornească mai departe, şi se luptase să urce în autobuz, 
mai măruntă decât oricine altcineva acolo, astfel că 
picioarele de-abia îi atingeau duşumeaua din când în când, 
până când o siluetă (un bărbat în kaki; nu-l putea vedea 
cum arată pentru că şi începuse să plângă) s-a ridicat şi a 
luat-o pur şi simplu în braţe şi a aşezat-o pe un scaun lângă 
fereastră, unde încă plângând liniştită putea să se uite la 
oraşul lunecător trecând pe lângă ea şi apoi lăsat în urmă şi 
în curând avea să ajungă acasă, în siguranţă, la Jefferson, 
unde viaţa se trăia de asemenea cu pasiune şi zbucium şi 
jale şi mânie şi deznădejde de neînțeles, dar unde la ora 
şase puteai să închizi coperţile deasupra ei şi chiar şi mâna 
firavă a unui copil putea s-o pună la loc printre toate cele 
asemenea ei, lipsite de nume, în rafturile liniştite veşnice şi 
să întoarcă cheia în broască încuind-o pentru încă o noapte 
întreagă fără vise. Da se gândea plângând liniştită asta a 
fost ea n-a vrut s-o vadă ca să nu ştie dacă era Caddy 
sau nu pentru că ştie că nici Caddy nu vrea să fie 
salvată nu mai are nimic pentru care să merite să fie 
salvată nimic care să merite să fie pierdut pe care să-l 
piardă 


JASON IV. Primul Compson sănătos la cap încă dinainte 
de epoca din Culloden şi (întrucât celibatar fără copii) deci 
şi ultimul. Exercitând asupra sa însuşi un control raţional şi 
logic fiind chiar un filosof în vechea tradiţie stoică; fără 
niciun fel de părere într-un sens sau altul despre 
Dumnezeu, luând în considerare doar poliţia şi temându-se 
şi respectând-o doar pe negresă, duşmana sa înverşunată 
încă de la naşterea lui şi duşmana sa de moarte din acea zi 
din 1911 când şi ea ghicise printr-o simplă clarviziune că se 
folosea într-un fel sau altul de naşterea nelegitimă a 
copilului, nepoata sa, pentru a-i şantaja mama, care-i gătea 
mâncarea pe care o mânca. Care nu numai că s-a luptat 
toată viaţa lui şi a rezistat Compsonilor, ci s-a luptat şi a 
rezistat împotriva Snopesilor care au cucerit treptat 
orăşelul după începutul secolului pe măsură ce Compsonii 
şi Sartorişii şi cei asemenea lor se stingeau din orăşel (şi nu 
a fost vreun Snopes ci Jason însuşi cel care îndată ce a 
murit maică-sa - nepoată-sa fiind deja fugită în jos pe 
burlan şi dispărută astfel că Dilsey nu mai avea acum 
niciuna din aceste două săbii să i le ţină deasupra capului - 
şi-a internat fratele idiot la Azilul de Stat şi a golit casa cea 
veche, întâi dezmembrând încăperile imense, odinioară 
splendide, în ceea ce se numeşte apartamente şi vânzând 
totul unui ţăran care a deschis acolo un han), deşi aceasta 
nu i-a fost greu întrucât pentru el tot restul oraşului şi 
lumea şi de asemenea omenirea în genere cu excepţia lui 
însuşi erau Compsoni, cu neputinţă de explicat şi totuşi 
previzibili în sensul că nu trebuia să ai niciun fel de 
încredere în ei. Care, întrucât toţi banii din vânzarea pajiştii 
se irosiseră pentru nunta soră-si şi anul de studii la Harvard 
al fratelui său, s-a folosit de meschinele lui economii din 
sărăcăciosul salariu de vânzător de prăvălie pentru a se 
înscrie la o şcoală la Memphis unde a învăţat să sorteze 
bumbacul, şi astfel şi-a înfiinţat propria sa firmă cu ajutorul 
căreia, după moartea tatălui alcoolic, şi-a asumat sarcina 
întreţinerii întregii familii în ruină în vechea casă în ruină, 
întreţinându-şi fratele idiot din cauza mamei lor, 


sacrificându-şi orice plăceri i-ar fi putut reveni de drept şi 
de fapt şi chiar şi necesităţile unui burlac de treizeci de ani, 
astfel ca viaţa maică-si să poată continua cât mai aproape 
cu putinţă de ceea ce fusese odinioară; şi aceasta nu din 
cauză că ar fi iubit-o ci (fusese doar întotdeauna un om cu 
scaun la cap) pur şi simplu pentru că-i era frică de bătrâna 
bucătăreasă negresă pe care nici nu putea s-o silească să 
plece din casă chiar dacă ar fi încercat să înceteze să-i mai 
plătească salariul săptămânal; şi care, în ciuda tuturor 
acestor fapte, reuşise totuşi să economisească aproape trei 
mii de dolari (2840,50 după cum a declarat în noaptea când 
nepoată-sa i-a furat) în băncuţe meschine şi chinuite de 
câte zece cenți sau de un sfert de dolar, economii pe care 
nu le ţinea la bancă deoarece pentru el oricare bancher era 
tot un Compson, ci ascunse într-un sertar încuiat al biroului 
în dormitorul său unde-şi făcea şi schimba patul el însuşi 
deoarece îşi ţinea uşa dormitorului încuiată toată vremea 
cu excepţia clipelor când intra şi ieşea pe ea. Care, în urma 
unei încercări înceţoşate şi nereuşite a fratelui său de a 
viola o fetiţă trecând prin faţa casei, se instituise singur 
tutore al idiotului fără s-o lase pe maică-sa să afle şi astfel a 
reuşit să obţină ca această creatură să fie castrată înainte 
chiar ca mama lor să fi aflat că idiotul fusese scos din casă 
şi care în urma morţii maică-si în 1933 a reuşit să se 
scuture pentru totdeauna nu numai de fratele idiot şi de 
casă ci şi de negresă mutându-se în două chichineţe de 
birouri deasupra magazinului în care-şi adăpostea registrele 
şi eşantioanele de bumbac şi pe care le transformase într-o 
garsonieră dormitor-bucătărie-baie, în care putea fi văzută 
intrând şi apoi ieşind în zilele de sfârşit de săptămână o 
femeie voinică simplă prietenoasă blondă simpatică nu 
prea tânără acum, cu pălării rotunde pitoreşti şi (în 
anotimpul cuvenit) o haină de imitație de blană, ei 
amândoi, negustorul de bumbac între două vârste şi femeia 
căreia oraşul îi spunea pur şi simplu Prietena din Memphis, 
putând fi văzuţi la cinematograful local sâmbătă seara şi 
duminică dimineaţa urcând scările apartamentului cu pungi 
de la băcănie conţinând pâine şi ouă şi portocale şi cutii de 


conserve de supă, domestici, casnici, uniţi, până când 
autobuzul de seară o ducea înapoi la Memphis. Se 
emancipase acum. Era liber. „În 1865”, îi plăcea să spună, 
„Abe Lincoln i-a eliberat pe negri de Compsoni. In 1933, 
Jason Compson i-a eliberat pe Compsoni de negri.” 


BENJAMIN. Născut Maury, după numele singurului frate al 
mamei sale: un celibatar agreabil scânteietor băutor fără 
ocupaţie care împrumuta bani aproape de la oricine, chiar 
şi de la Dilsey, deşi aceasta era negresă, explicându-i pe 
când îşi scotea mâna din buzunar că ea nu numai că era în 
ochii lui ca şi un membru al familiei surorii sale, ci şi că 
putea fi considerată o doamnă din naştere oriunde, în ochii 
orişicui. Care, atunci când în sfârşit maică-sa a înţeles ce 
era şi a insistat plângând că trebuie să i se schimbe 
numele, a fost rebotezat Benjamin de către fratele său 
Quentin (Benjamin, cel de pe urmă născut dintre ai noştri, 
vândut în Egipt). Care iubea trei lucruri: pajiştea care 
fusese vândută pentru a plăti nunta lui Candace şi pentru 
ca Quentin să poată fi trimis la Harvard, pe soră-sa 
Candace, lumina focului. Care nu a pierdut niciunul din 
aceste trei lucruri deoarece nu-şi mai putea aduce aminte 
de soră-sa ci doar de pierderea ei, şi lumina focului era 
pentru el aceeaşi formă luminoasă ca atunci când adormea, 
şi pajiştea era chiar mai bine că fusese vândută deoarece 
acum el şi cu T.P. puteau nu numai să urmărească în afara 
timpului de-a lungul gardului mişcările care pentru el nici 
nu contau ca fiind oameni care cumpăneau bastoane de 
golf, T.P. putând să-i aducă pe amândoi până la smocurile 
de iarbă şi bălării unde aveau să apară deodată în mâna 
mică a lui T.P. nişte mici globuri albe care înfruntau şi chiar 
înfrângeau ceea ce el nici măcar nu ştia că e gravitația şi 
toate legile imuabile când li se dădea drumul din mână 
către duşumeaua de scânduri sau zidul colibei sau aleea de 
asfalt. Scopit în 1913. Internat la Azilul de Stat din Jackson 
în 1933. Nepierzând nimic nici atunci deoarece, cum fusese 
cazul şi cu soră-sa, îşi amintea nu de pajişte ci de pierderea 
ei, iar lumina focului era încă aceeaşi formă luminoasă a 


somnului. 


QUENTIN. Ultima. Fiica lui Candace. Fără tată cu nouă 
luni înainte de naştere, fără nume la naştere şi deja 
damnată să nu ajungă niciodată mireasă încă din momentul 
când ovulul scindându-se i-a determinat sexul. Care la 
vârsta de şaptesprezece ani, la cea de a o mie opt sute 
nouăzeci şi cincia aniversare a zilei dinaintea Învierii 
Domnului Nostru Isus Cristos, s-a căţărat de la fereastra 
camerei de culcare în care unchiul său o încuiase la amiază 
până la fereastra încuiată a camerei de culcare încuiate şi 
goale a acestuia şi a spart un geam şi a intrat pe fereastră 
şi cu vătraiul unchiului ei a forţat sertarul încuiat al biroului 
şi a luat banii (nu erau 2840,50 dolari, ci aproape şapte mii 
de dolari şi de asta turba Jason, de aici furia sa sângeroasă 
de nesuportat care în noaptea aceea şi la intervale mereu 
revenind cu prea mică sau chiar fără niciun fel de scădere 
în intensitate în următorii cinci ani l-a făcut să creadă serios 
că avea să-l distrugă, să-l omoare pe neaşteptate tot atât 
de ucigător ca un glonte sau un trăsnet; că deşi fusese 
jefuit nu de nişte nenorociţi de trei mii de dolari ci de 
aproape şapte mii nu putea spune asta nimănui; deoarece 
fusese furat de şapte mii de dolari în loc doar de trei mii nu 
numai că nu putea acum să găsească justificare - nici nu 
voia simpatie - de la alţii destul de nenorociţi ca să aibă o 
putoare de soră şi o alta de nepoată, dar nu putea nici 
măcar să se ducă la poliţie; pentru că pierduse patru mii de 
dolari care nu-i aparţineau nu putea să şi-i recapete nici pe 
cei trei mii care erau ai lui întrucât aceşti primi patru mii de 
dolari nu numai că erau proprietatea legală a nepoatei sale 
ca parte a banilor vărsaţi pentru întreţinerea ei de către 
maică-sa în timpul ultimilor şaisprezece ani, dar nici nu 
existau, trecuţi oficial ca fiind cheltuiţi şi consumaţi în 
rapoartele anuale pe care le prezenta la notariatul 
districtual, aşa cum i se cerea în calitate de custode şi 
tutore de către comisia de administrare legală; astfel încât 
fusese jefuit nu numai de rodul furtului său dar şi de 
propriile sale economii, şi aceasta de către propria sa 


victimă; fusese jefuit nu numai de cei patru mii de dolari 
pentru care riscase închisoarea ca să-i strângă ci şi de cei 
trei mii pe care-i pusese deoparte cu preţul atâtor sacrificii 
şi restricţii, aproape para cu para timp de aproape douăzeci 
de ani; şi aceasta nu numai de către propria sa victimă ci şi 
de un copil care reuşise dintr-o singură lovitură, care nu 
numai că nu ştia dar nici măcar nu-i păsa cât avea să 
găsească atunci când spărsese sertarul; şi acum nici nu 
putea să ceară ajutorul poliţiei; el, care avusese 
întotdeauna respect faţă de poliţişti, ferindu-se întotdeauna 
să aibă de-a face cu ei, şi plătise ani de zile impozitele care 
să-i ţină pe aceştia într-o lenevie parazitară şi sadică; nu 
numai atât, dar nici nu îndrăznea s-o urmărească pe fată 
pentru că ar fi putut s-o prindă şi atunci ea avea să 
vorbească, astfel că singura lui ieşire era un vis găunos 
care-l făcea să se zvârcolească şi să asude noaptea doi şi 
trei şi chiar patru ani după această întâmplare, când ar fi 
trebuit s-o fi uitat: s-o prindă pe neaşteptate, sărind asupra 
ei din întuneric, înainte ca ea să fi apucat să cheltuiască toţi 
banii, şi s-o omoare înainte ca ea să fi avut timpul să 
deschidă gura) şi s-a lăsat să alunece în jos pe acelaşi 
burlan în semiîntunericul amurgului şi a fugit cu saltim- 
bancul care avea deja o condamnare pentru bigamie. ŞI 
astfel a dispărut; oricare i-ar mai fi fost apoi ocupaţia n- 
avea să se mai întoarcă niciodată în vreun Mercedes 
strălucitor; şi oricare i-ar fi fost fotografia n-avea să conţină 
niciodată niciun general de Stat Major. 


Şi asta a fost totul. Ceilalţi, cei de mai jos, nu au fost 
Compsoni. Au fost negri: 


T.P. Care purta pe Beale Street din Memphis straiele fru- 
moase ţipătoare ieftine intransigente croite special pentru 
el de către patronii unor croitorii prăpădite din Chicago şi 
New York. 


FRONY. Care s-a măritat cu un conductor de tren şi s-a 
stabilit la St Louis iar mai târziu s-a mutat înapoi la 


Memphis să ţină casa pentru maică-sa deoarece Dilsey a 
refuzat să meargă mai departe. 


LUSTER. Un bărbat, în vârstă de 14 ani. Care nu numai că 
era în stare să aibă grijă din toate punctele de vedere de un 
idiot de două ori mai în vârstă decât el şi de trei ori mai 
voinic decât el, dar chiar se pricepea să-l facă să-i treacă 
vremea uşor. 


DILSEY. 
Ei au dăinuit. 


DINCOLO DE PATIMĂ ŞI MÂNIE. 
Reconstituirea trecutului istoric - 
finalitate cognitivă primordială 
a demersului faulknerian 


- Postfaţă - 


Colegei noastre întru americanistică, 
GETA DUMITRIU 


ZGOMOTUL ŞI FURIA (1929) reprezintă certificatul de 
maturitate artistică a romancierului modernist american 
William Faulkner, laureat al Premiului Nobel, de la a cărui 
naştere se împlinesc în 1997 o sută de ani. 

Din perspectiva istoriei literare, Faulkner dimpreună cu 
Hemingway şi Dos Passos domină proza de imaginaţie a 
celui de al doilea pătrar al secolului al XX-lea american, 
perioadă ilustrată în poezie prin Ezra Pound, T. S. Eliot, 
William Carlos Williams şi Wallace Stevens, iar în teatru de 
figura solitară a lui Eugene O'Neill (am restrâns selecţia la 
cele mai inatacabile reputaţii, dar Gertrude Stein, F. Scott 
Fitzgerald, Thomas Wolfe, John Steinbeck, printre prozatori, 
şi Marianne Moore, e.e. cummings, Hart Crane, printre 
poeţi, aparţin alături de mulţi alţii acestei generaţii). 

Părăsind teritoriul modernismului american - curent ce ar 
putea fi definit ca post-naturalist (şi deci anti-simbolist 
şi/sau anti-impresionist) -, în Europa, membrii familiei de 
spirite ar include printre romancieri pe Proust şi pe Gide, pe 
Kafka, Musil şi Thomas Mann, pe Joyce şi pe Virginia Woolf, 
iar printre poeţi pe Rilke, Yeats, Trakl, Pessoa şi Valery, cu 
Pirandello, fireşte, printre dramaturgi. În literatura română 
am asimila aceleiaşi tendinţe pe Mateiu Caragiale şi pe 
Camil Petrescu, pe Arghezi, Blaga şi lon Barbu. In artele 
plastice Picasso, Brâncuşi, De Chirico, Kandinsky, Klee şi 
Mondrian; în muzică Stravinsky, Schönberg, Prokofiev şi 
Bartók; în filosofie Husserl, Heidegger şi Wittgenstein. Am 
putea continua să-i înregistrăm pe sociologi, economişti, 


psihologi sau teologi, după cum s-ar cuveni să-i considerăm 
pe arhitecţi sau, de ce nu, pe ingineri sau pe oamenii de 
ştiinţă. A defini fie şi reductiv mentalul acestei constelații 
este un lucru foarte greu, dacă nu imposibil. Aş spune 
totuşi că ceea ce îi deosebeşte în aproape egală măsură pe 
toţi aceşti creatori faţă de cei care i-au premers sau le-au 
urmat ar fi intensitatea şi luciditatea cu care sondează 
experienţa în căutarea esenţelor spre a le îngloba într-un 
mediu specific, dens, riguros, lapidar şi autonom, în 
domeniul limbajului artistic literar, experimentalismul 
funciar modernist se sprijină pe paradox şi ironie spre a 
sublinia dimensiunea tragică a condiţiei umane. Opera de 
artă devine în atari condiţii, în ciuda tipologiilor umane 
fluide, o structură integrată funcţional până la cele mai fine 
nuanţe. 

Dar nu-l recunoaştem pe Faulkner în această descriere. 
Lumea sa este primitivă, cufundată în tenebrele codrului. 
La fel ca D. H. Lawrence sau ca Mihail Sadoveanu (aşa cum 
admirabil a demonstrat Andrei Brezianu în studiul său 
comparativ asupra nuvelelor The Bear şi Ochi de Urs”), 
Faulkner se simte atras de ritualurile naturii şi de caznele 
iniţiatice. Sondarea psihicului îşi găseşte un corespondent 


> Este locul să amintim cititorului câteva repere notabile în 


faulknerologia românească: studiul monografic asupra tipologiei 
personajului faulknerian al lui Sorin Alexandrescu, lucrare tradusă în 
1974 în franceză: exegezele interpretative de mare fineţe apărute în 
volum în 1973 şi datorate Prof. univ. dr. docent Ana Cartianu, cea care 
alături de Prof. univ. Dragoş Protopopescu a fundat în 1936 Catedra 
de anglistică a Universităţii din Bucureşti; studiul contextual al 
literaturii Sudului american datorat universitarului clujean Virgil 
Stanciu. Nu mai puţin importante sunt traducerile realizate de-a 
lungul anilor: trilogia clanului Snopes (Cătunul, Oraşul, Casa cu 
coloane) semnată de Andrei Ion Deleanu dimpreună cu Eugen Barbu; 
romanul Nechemat în ţărână, în versiunea aceloraşi doi traducători; Pe 
patul de moarte, în echivalarea lui Horia Florian Popescu şi Paul 
Goma: Lumină de august, în versiunea lui Radu Lupan; celelalte două 
componente ale tetralogiei, Zgomotul şi furia şi Absalom, Absalom!, în 
transpunerea de excepţie a lui Mircea Ivănescu, ultima încununată cu 
Premiul Uniunii Scriitorilor. De sub pana inspirată a aceluiaşi poet şi 
transpunător s-au întrupat în româneşte şi Sartoris, Sanctuar, 
Pogoară-te, Moise, Recviem pentru o călugăriță, Hoţomanii. 


în cele două surse inepuizabile ale imaginarului european, 
Biblia şi teatrul lui Shakespeare. Substratul religios şi 
formidabila uzină de laminate lingvistice care este 
Shakespeare conlucrează la un mod care îl singularizează 
pe Faulkner, dionisiacul, în contextul modernismului 
internaţional. 

Din fondul de gândire contemporan răzbat afinităţile 
freudiene, preocuparea pentru arhetipurile ancestrale 
propuse de Jung, ca şi pentru lumea metamorfozelor şi 
peregrinările prin tărâmul umbrelor prelucrate după Ovidiu. 
Dar toate aceste raportări sunt scule din lada de dulgher a 
meşterului, folosite cu dezinvoltura şi firescul cotidian, fără 
vreo intenţie teoretică reductivă şi fără dorinţa de a recurge 
la aluzia erudită. Căci deşi debordând de sexualitate şi 
înecată în instinct, lumea plăsmuirilor lui Faulkner nu lasă 
impresia că autorul ei ar urmări să ilustreze cutare sau 
cutare teză a lui Freud, paradox de al lui Nietzsche, sau 
legitate evidenţiată de Darwin sau Marx. Spre deosebire de 
Pound, Eliot, Stevens, n-avem a face în cazul 
modernismului său cu primatul intelectului. Nu vom întâlni 
aluzii homerice, vergiliene, danteşti, nici subansambluri 
ideatice platoniciene, aristotelice sau măcar bergsoniene. 
Aristocraţia Sudului din care descinde (străbunicul său a 
fost colonel în armata confederatistă în vremea Războiului 
Civil - sau a Războiului pentru Libertatea Sudului, cum 
apărea acesta în conştiinţa segregaţioniştilor), ca orice 
aristocrație, este în primul rând interesată de inculcarea 
idealurilor de virtute, de codurile comportamentale şi de 
impulsionarea  bărbăteştilor aplecări spre echitație şi 
vânătoare în sânul naturii. Un fizic delicat şi o statură mai 
degrabă măruntă vor frustra însă tentaţia eroicului - atât 
de magnific reprezentată la Hemingway - şi toate 
încercările sale de a brava handicapul fizic şi de a se afirma 
se vor frânge (urmează, de pildă, Şcoala de piloţi 
combatanți ai Aviației canadiene cu scopul de a se înrola în 
primul război mondial, dar n-apucă să ia efectiv parte la 
lupte). Şi totuşi moartea i se va trage de pe urma unui 
accident - un cal nărăvaş, achiziţionat de curând, îl va 


proiecta într-un dâmb pietros. Dar sexagenarul romancier îl 
va struni şi încăleca din nou, neadmiţând eşecul sau 
limitarea. Va plăti însă intransigenţa cu un atac de cord 
fatal, câteva zile după aceea. 

Infrângerea eroică - alcoolismul cronic, zbuciumata viaţă 
conjugală, escapadele disperate în compania unor femei 
mult prea tinere şi uneori ele însele în derivă, lupta cu 
indiferența publicului şi mai ales a criticii, nesiguranța în 
forţele proprii şi secătuirea inspiraţiei după mai bine de un 
deceniu de fervoare creatoare (1929 - 1942), perioadele 
repetate de silnicie la Hollywood, unde trebuia să se 
irosească în compilări de scenarii slab remunerate, toate 
acestea reprezintă larma dezlănţuită - zgomotul şi furia -, 
seceta de noimă şi plenitudine a zbuciumului său 
existenţial transferat în destinul vitreg al atâtora din 
personajele sale. Haosul perpetuu, ca mantră a condiţiei 
umane, decupată din sumbrul monolog al lui Macbeth (vezi 
actul V, scena 5, v. 19-28 din binecunoscuta tragedie 
shakespeariană) - aneantizarea prin vuiet şi năvală a 
sensului vieţii, vidul noimatic al existenţei - răzbate din 
acea bâiguită îngăimare a unui smintit în vârstă de treizeci 
şi trei de ani, castrat de propriul frate, deposedat de 
propriul părinte de partea sa de moştenire în folosul 
celuilalt frate care s-a sinucis apoi, lipsit de prezenţa 
aproape maternă a unicei surori, singura fiinţă ce i-a 
acordat atenţie, protecţie şi căldură. Benjy, taratul prin 
naştere, inocent în perpetuitate, anticipează - proiectând o 
umbră lungă cât întreaga carieră a scriitorului - detaşarea 
neputincioasă a acestuia din urmă în faţa complexelor de 
vină atavică, obsesiilor şi actelor de violenţă, nelegiuirilor şi 
crimelor sângeroase ce îmbibă până la saturație solul acelui 
petec de glie din nordul statului Mississippi botezat de 
autor Comitatul Yoknapatawpha. Ţinutul cât un timbru 
poştal al cărui unic proprietar Faulkner se autoproclama, 
avea capitala în Jefferson, oraş fictiv ca denumire, dar copie 
fidelă a localităţii Oxford, unde de fapt romancierul şi-a 
petrecut întreaga viaţă, în reşedinţa sa Rowan Oak, un soi 
de conac cu pretenţii aristocratice. Dorea în modul acesta 


să se delimiteze, nu fără conştiinţa mândră a apartenenţei 
la o stirpe ilustră cu o genealogie necontrafăcută, faţă de 
vieţuirea anostă a provincialilor avuţi, dar fără orizont sau 
aspirații. 

Faptul nu va trece nici neobservat, nici nepenalizat de 
receptarea critică de dată recentă a aşa-zişilor „materialişti 
culturali” care, invocând cele trei criterii: rasa, clasa şi 
statutul generic, socotesc textele faulkneriene deficitare, 
atinse de morbul aservirii comandamentelor impuse de 
strategia politică a forțelor dominante din societatea 
americană, forţe ce urmăresc să-şi conserve monopolul 
puterii şi să-şi menţină ascendentul asupra minoritarilor, 
marginalizaţilor şi dezmoşteniţilor. Ceea ce se reproşează 
exegezelor mai vechi, care l-au impus pe Faulkner în cele 
din urmă în primplanul istoriei literare, este că nu au 
surprins prioritar latenţele incriminante ale textelor sub 
raportul rasismului, sexismului, dispreţului faţă de cei mulţi 
şi obidiţi pe care, chipurile, romancierul le-ar fi codificat ca 
serii semantice ale discursului ideologic implicit. Asemenea 
abordări  neomarxiste sau  neoistoriste ori feministe 
păcătuiesc prin exclusivismul pe care îl generează orice 
hiperspecializare. Mai întâi, recursul la instrumentalitatea 
militant socio-culturală a textului literar ignoră statutul de 
capodoperă al romanelor ca întreguri artistice inviolabile. În 
al doilea rând, se ignoră cu bună ştiinţă statutul de 
personalitate artistică de primă mărime al creatorului lor. 
Reducând romane precum cele din tetralogie (The Sound 
and the Fury; As I Lay Dying; Light in August şi Absalom, 
Absalom!) la condiţia unor simple texte oarecare şi pe 
autorul lor la ipostaza de scrib obedient faţă de 
imperativele şi transgresiunile clasei hegemonice, aceste 
scrieri critice - interesante uneori prin însuşi particularismul 
lor deformant - se dispensează programatic de valorile 
universal-umane,  contestând posibilitatea existenței 
transistorice a operelor literare, refuzându-le mesajul sau 
semnificaţia de excepţie privind Adevărul către care aspiră 
spiritualitatea ce le animă, negând de p/ano posibilitatea 
atingerii Absolutului imuabil ca pe o himeră esenţialistă. 


Aşa stând lucrurile, aceste orientări în teoria critică 
contemporană se mulţumesc adesea să contabilizeze 
relevanţa îndeobşte negativă a textelor, reţinând eventual 
capacitatea lor de a se autodeconspira, destrăma şi dejuca. 
Literatura n-ar fi, chipurile, decât o stratagemă de a asigura 
status-gquo-ul hegemonic în materie de rasă, clasă şi 
conformism sexual al societăţii corporatiste, un mod perfid 
de a intimida (prin elitismul promovat de educarea gustului 
estetic) pe cei marginalizaţi, exploataţi şi dominați - 
populaţia de culoare, sărăcimea incultă şi, în masă, femeile 
dublu exploatate şi precar instruite. Asemenea pretenţii de 
artă majoră (high art), potrivit acestei optici, ar trebui 
combătute şi reduse la tăcere într-o manieră 
„democratică”, prin promovarea efemerelor producţiuni ale 
culturii de divertisment popular (popular culture), cultură ce 
răspunde, chipurile, nevoilor de libertate şi implicare 
participativă a maselor. Nu chiar în formulările riguros 
analitice şi sofisticate ale marxismului occidental (Gramsci, 
Luckâcs, Althusser, Benjamin, Adorno, Williams, Jameson, 
Eagleton, Callinicos ş.a.), dar nici prea departe în esenţă de 
principiile  leninist-jdanoviste ale spiritului partinic în 
literatură şi artă, ale aşa-ziselor „limite ideologice” datorate 
apartenenţei de clasă a creatorului, ale valorificării 
selective a moştenirii culturale, ale „eroului pozitiv” ca 
prezenţă luminoasă, optimistă etc, etc atât de năucitor 
cultivate în şcoala românească de toate gradele pe vremea 
„obsedantului deceniu”, care însă a durat aproape 
şaptesprezece ani, de tristă amintire. A invoca - fie şi cu 
beneficiu de inventar - priorităţile militantismului academic 
marxizant din America acestui fine de mileniu doar în ideea 
de a ţine pasul cu parada modelor intelectuale este 
păgubitor şi în cazul nostru, al celor ce am avut neşansa 
istorică de a ne forma la umbra unor asemenea poncifuri, 
un act de incalificabil masochism. 

Există, din fericire, suficiente studii temeinice asupra lui 
Faulkner cât să ocupe spaţiul mai multor rafturi de 
bibliotecă - un teritoriu critic inestimabil ce-şi adânceşte şi 
reconfirmă tezele şi concluziile cu fiecare generaţie. 


Socotim de datoria noastră să introducem publicul cititor, 
selectiv, fireşte, în cazuistica generată de impactul operei 
scriitorului american asupra conştiinţei critice autohtone 
spre a reţine esenţialul decantat ca istorie literară. În 
spaţiul restrâns al unei postfeţe ne vom mulţumi să 
enunţăm şi să parafrazăm ideile mai degrabă decât să 
oferim citate şi să indicăm  localizările bibliografice 
respective. In cele ce urmează, vom specifica totuşi pentru 
cei interesaţi numele autorilor principalelor volume sau 
eseuri critice ce se concentrează asupra operei lui Faulkner 
în ansamblu şi cu precădere asupra romanului Zgomotul şi 
furia. Astfel, printre autorii de volume, în ordine mai mult 
sau mai puţin cronologică, îi vom consemna pe Olga 
Vickery, Cleanth Brooks cu trei titluri, Walter Slatoff, Irving 
Howe, David Minter, Michael Milgate, Richard Adams, Hugh 
Kenner, Eric J. Sandqguist, John T. Irwin, Donald M. 
Kartiganer, John T. Matthews şi Andre Bleikasten. 
Dimpreună cu Brooks, ultimii patru, dar mai ales Kartiganer 
şi Bleikasten reprezintă popasuri obligatorii pentru oricine 
doreşte să se iniţieze sau să se confrunte cu opinii avizate. 
Cele mai bine de o sută de pagini dedicate de Bleikasten 
romanului Zgomotul şi furia sunt un model de lectură 
analitică. Dacă s-ar pune vreodată problema traducerii unui 
volum de exegeză faulkneriană, ultima carte a lui 
Bleikasten, The Ink of Melancholy (Cerneala melancoliei), ar 
merita-o cu prisosinţă. Dintre eseurile şi studiile de prim 
rang, ar trebui menţionate cele datorate lui Evelyn Scott, 
autoarea unui pătrunzător referat editorial de recomandare 
a romanului Zgomotul şi furia, Conrad Aiken, poet şi 
romancier care şi-a câştigat reputaţia de a recepta prioritar 
mai toate marile glorii ale modernismului American, Jean- 
Paul Sartre, care alături de Camus a dat semnalul ivirii unei 
mari forţe creatoare în persoana lui Faulkner şi mai ales s-a 
pronunţat asupra valenţelor romanului de care ne ocupăm, 
Lawrence Bowling, cel care a făcut prima analiză în 
profunzime a structurii romanului tradus în acest volum, 
Malcolm Cowley, editorul primului volum antologic din 
opera scriitorului, The Portable Faulkner, 1946, volum care 


în fine sparge gheaţa şi-l „lansează” pe Faulkner (atât de 
târziu) în conştiinţa publicului american. Cavel Collins, 
James Dean Young, Louise Douner, Hyatt H. Waggoner, 
Robert Penn Warren, Bruce A. Rosenberg, Linda W. Wagner, 
Wolfgang Iser, Irene C. Edmons, Frederick Crewes, Richard 
Godden şi multor altora. Două biografii moderne, 
monumentala şi „definitiva”, în două volume, datorată lui 
Joseph Blotner. Faulkner, omul şi artistul de Stephen B. 
Oates, precum şi recentul studiu William Faulkner and 
Southern History de Joel Williamson, mai multe culegeri de 
texte critice dedicate romanului nostru editate de Michael 
Cowan, Andre Bleikasten, Harold Bloom şi Noel Polk (acesta 
din urmă fiind şi îngrijitorul ediţiei definitive a textului 
romanului) întregesc tabloul. Nu putem însă încheia acest 
sumar excurs privitor la principalele repere critice fără a 
trimite la lucrările renumitului istoric al Sudului American, 
C. Vann Woodward. Am recurs la această paranteză 
bibliografică spre a evidenția interesul neostoit pentru 
Faulkner (o Catedră de studii faulkneriene, al cărei titular 
este Profesorul Donald M. Kartiganer, fiinţează în cadrul 
Universităţii Statului Mississippi, situată în vecinătatea 
oraşului Oxford), interes care l-a implicat şi pe Faulkner 
însuşi prin scrierea unor prefețe tardive, a unui „Appendix” 
şi prin câteva interviuri acordate unor gazetari atât în 
Statele Unite, cât şi în Japonia. De asemeni, întâlnirile 
periodice cu studenţii timp de un an academic la 
Universitatea Virginia din Charlottesville au fost 
consemnate. Am putea chiar să ne plângem de o 
supraabundenţă de material critic, de mulţimea 
interpretărilor ce se suprapun, intersectează, completează 
şi luminează reciproc sau se înfruntă - fapt care atestă 
disponibilitatea operei faulkneriene, faptul că simultan 
poate acomoda şi confirma o pluralitate de abordări şi 
metodologii. Uneori unul şi acelaşi cercetător se „joacă” 
angajându-se pe două direcţii divergente - de pildă o 
lectură freudistă şi o decodare vizând simbolistica creştină 
a romanului Zgomotul şi furia, în cadrul aceluiaşi studiu. 
Mai merită atunci să acordăm fie şi o fărâmă de atenţie 


celor preocupaţi să-l „demistifice” pe Faulkner, să-l 
detroneze din poziţia unică de luceafăr al Renaşterii sudice 
(fenomen ce acoperă anii treizeci şi patruzeci ai secolului 
nostru) şi să-l expedieze la magazia de reformă a textelor 
repudiate sau propuse pentru reciclare critică? 

Asaltul asupra „canonului” literar vestic - sau mai bine 
spus euro-atlantic - de la Homer, Platon şi Sofocle la 
Vergiliu, Dante şi Shakespeare, până la Cervantes, 
Dostoievski şi Faulkner face parte din agenda de lucru a 
„Multiculturalismului postcolonial”, curent ce cu destulă 
îndreptăţire istorică pretinde o mai echitabilă reprezentare 
a monumentelor şi valorilor culturale extraeuropene în 
programele analitice universitare. Într-un stat multinațional 
şi supranaţional cum este America - Statele Unite ale 
Americii, vreau să spun - o atare dezbatere este cât se 
poate de oportună. Numai că, pe de o parte, includerea 
celorlalte zone geografice non-occidentale nu ar trebui să 
disloce tradiția culturală milenară a Mediteranei şi 
Atlanticului de Nord, iar pe de alta, s-ar cuveni ca 
impunerea acelor valori neglijate să nu fie tributară unor 
teorii nihilist-revoluţionare programate să facă tabula rasa 
din întreaga tradiţie constituită. Metodologiile exclusiviste 
din perimetrul  neomarxismului,  feminismului sau 
neoistorismului, Cu sprijinul nescontat al 
deconstrucţionismului sau al abordărilor intens subiectivist 
- relativizatoare de tip „reader response”, par dispuse să 
înlăture pur şi simplu literatura ca obiect de sine stătător al 
investigaţiei intelectuale. Când asemenea teorii se impun în 
diferite catedre universitare, rezultatul poate fi 
descumpănitor. Literatura este văzută ca un reziduu asupra 
căruia se întreprind aşa-numitele „analize ale diferitelor 
discursuri” ce străbat textele tuturor domeniilor de 
activitate ale unei societăţi umane date. Se 
diagnostichează astfel mentalul colectiv şi deprinderile de 
gândire ca reflex al raportului politic de forţe în momentul 
respectiv. Invocând teza că ceea ce literatura nu ne 
comunică în mod expres sau se dezinteresează în a urmări 
este simptomul unei intenţionalităţi sinistre, orice amănunt 


periferic sau aleatoriu al textului poate deveni corpul delict, 
nodul unde se întretaie absconsele stratageme în fine 
deconspirate. În felul acesta unii ajung să crediteze 
imaginea unui Faulkner ce cochetează cu rasismul 
plantatorilor reacţionari sau cu sexismul aceloraşi. Faptul în 
sine n-ar trebui să îngrijoreze, dar de aici şi până la 
ostracizarea romancierului, izgonirea operelor sale din 
programele de studiu pe considerente de „corectitudine 
politică” nu este decât un pas. 

Care este atitudinea legitimă într-o asemenea situaţie, 
situaţie care la ea acasă, în America, deşi extremistă, poate 
părea unora istoriceşte îndreptăţită? O simplă operaţie de 
bun-simţ ne indică o ignorare a ei când vine vorba de a 
transfera valori dintr-o zonă culturală în alta. Prioritar, 
aşadar, trebuie urmărit interesul culturii primitoare. 

Efortul de cunoaştere prin înglobare nu trebuie 
obstrucţionat de criza prin care se întâmplă să treacă 
uneori critica academică practicată în cultura donatoare. 
Dimpotrivă, aşa cum de pildă receptarea lui Faulkner s-a 
consolidat mai întâi în Franţa, prin traducerea în 1931 a 
romanului Zgomotul şi furia de către Maurice Coindreau, 
care semnează şi o prefaţă, iar apoi prin eseul lui Jean-Paul 
Sartre asupra tratării timpului ca dimensiune metafizică în 
acelaşi roman, ca să nu mai invocăm părerea lui Albert 
Camus după care Faulkner ar fi cel mai mare romancier al 
secolului, menţinerea sa în centrul atenţiei se poate 
„restrânge” pentru o vreme la destul de întinse spaţii 
culturale, neatinse încă de filoxeră. Cu alte cuvinte, nevoia 
de Faulkner, setea de autenticul marii literaturi pe care a 
generat-o poate subzista aiurea, dincolo de matca sa 
originară, de pildă în spaţiul Mioriței şi al Ba/tagului. 

Aceasta însă nu exclude, ci impune chiar o familiarizare 
cu cadrul obârşelnic al operei faulkneriene - Sudul 
american. Seria sau seriile valorice transnaţionale ale 
modernismului, sau cele strict autohtone ale prozei artistice 
americane le-am schiţat mai înainte. Afinităţile elective ale 
autorului au determinat înscrierea sa în prelungirea unei 
tradiţii astfel validate, iar istoria literară (acest aparat 


ideologic instituţional, ca să folosim terminologia lansată de 
Althusser) a propus - desigur provizoriu - un model al 
filiaţiilor, pe care ne-am străduit să-l detaliem. Setea minţii 
omeneşti de a decela lanţul cauzalităţilor interne, altfel 
spus logica devenirii istorice, reclamă atari ordonări 
inteligibile. 

Revenind la istoria propriu-zisă însă. Acest dat obiectiv, 
văzut ca un „coşmar” de unii, ca o „groaznică urgie” de 
alţii, ce trebuie „îndurată” sau „boicotată” după caz, 
reclamă descriere, analiză, interpretare, înţelegere, într-un 
cuvânt „cunoaştere” spre a fi de folos în orice angajare 
proiectivă. Istoria ne poate trage înapoi spre trecut 
legându-ne de el prin fascinația, obsesia sau nostalgia a mii 
de mistere sau conflicte suspendate, nerezolvate. Studiul 
istoriei poate fi însă şi un act eliberator prin medierea 
căruia să lepădăm povara şi să ne purificăm întrerupând 
astfel lanţul repetitiv şi fatal al răzbunărilor, restituindu-ne 
nouă înşine, implicându-ne în destinele propriei noastre 
generaţii spre a putea edifica o societate mai dreaptă. 
Handicapul istoriei străbune nemărturisite, neînţelese, 
neasumate ar putea deveni un atu. Dar să nu anticipăm nici 
rolul cunoaşterii artistice, nici rolul romanelor lui Faulkner, 
între care Zgomotul şi furia este cap de serie, cu tot ce 
decurge din aceasta. 

Sudul american este o entitate distinctă din punct de 
vedere geografic, etnologic, demografic, istoric, economic 
şi cultural. Altă climă, alt peisaj, altă arhitectură, alt dialect, 
alt tip (până mai ieri) de economie, altă religie - The Bible 
Belt, zona fundamentalismului protestant în care Vechiul 
Testament joacă un rol crucial, o zonă a bigotismului 
exclusivist al sectei baptiştilor din Sud, dar şi a fervoarei 
dublate de abnegaţie nelimitată, specifică penticostalilor; 
dar să reluăm seria diferenţialelor culturale: alte moravuri, 
altă gestică, alte relaţii interumane şi interrasiale (fiecare 
grup se complace în propria părere superlativă despre sine: 
albii, catolicii, negrii, creolii, până şi amerindienii tribali), 
altă imagine a femeii, alte pretenţii, alte maniere, alte 
coduri, altă... istorie. Am ajuns la punctul nevralgic. /storia. 


Istoria Sudului american se afla în mare suferinţă. (De 
unde, probabil, şi aportul disproporționat pe care îl deţine 
Sudul în viaţa politică de azi - un fel de contrapondere 
compensatoare. Preşedintele, vicepreşedintele, Speaker-ul 
Camerei Reprezentanţilor, liderul majorităţii din Cameră, 
liderul majorităţii din Senat sunt cu toţii politicieni din Sud.) 

În Războiul Civil din 1861-65 dintre Nordul industrial şi 
Sudul agrar, dintre Nordul unionist şi Sudul secesionist, 
dintre Nordul partizan al abolirii sclaviei celor patru 
milioane de negri şi Sudul adept al segregaţiei rasiale, după 
cum ştim, Nordul a câştigat după lupte grele în care 
balanţa victoriei s-a înclinat succesiv când de o parte, când 
de alta. Până la urmă decalajul în tehnica de luptă şi al 
resurselor materiale, existenţa unei flote puternice a 
Nordului care a blocat coastele Atlanticului, superioritatea 
numerică de trei la unu atât la trupe, cât şi în corpul 
ofiţerilor şi generalilor, neutralitatea puterilor europene, 
mai cu seamă a Angliei - care a rezistat presiunilor 
diplomatice ale Sudiştilor cu toate că industria sa textilă 
depindea în mare măsură de bumbacul exportat de statele 
Confederaţiei (cele două recolte anterioare izbucnirii 
războiului au fost însă uriaşe, permiţând mari stocări de 
materie primă) -, toţi aceşti factori şi-au spus până la urmă 
cuvântul. A fost un război de uzură ce a rupt naţia în două, 
multe familii aflându-se divizate în încrâncenata luptă 
fratricidă. Sângele a curs din belşug, înregistrându-se 
620.000 de morţi, dintre care 500.000 au reprezentat jertfa 
Sudului. 

Pe lângă conservarea statului naţional unitar şi pe lângă 
emanciparea sclavilor negri (cauzele aparente ale 
declanşării conflictului armat), putem afirma că de fapt 
marele învingător a fost modelul capitalist în economie. 
După perioada Reconstrucţiei (1865-1877) a urmat un exod 
al populaţiei de culoare spre Vest (Kansas) şi mai apoi spre 
oraşele Nordului industrial, accelerând progresul economic 
şi determinând spre finele veacului trecut promovarea 
Statelor Unite ca mare putere alături de Anglia, Prusia, 
Rusia, Japonia şi Franţa. 


Pentru civilizația Sudului alb însă, pentru clasa 
plantatorilor cu stilul lor aristocratic de viaţă, pierderea 
războiului a însemnat o catastrofă inimaginabilă. Pierdeau 
iremediabil nu numai poziţiile dominante în viaţa 
economică şi socială, pierdeau atributele distinctive ale 
modelului uman pe care îl selectaseră şi promovaseră timp 
de generaţii: cavalerismul tinerilor, inaccesibilitatea şi 
cultura elevată a tinerelor, idealurile de puritate rasială, de 
superioritate şi rafinament comportamental, paternalismul 
cultivat faţă de tagma servitorilor negri - cu femeile cărora, 
în treacăt fie spus, tinerii îşi consumau iniţierea sexuală, 
păstrând astfel neîntinată idealitatea virginală a viitoarelor 
soţii. Greu accesibile, trăind practic în alte sfere din punct 
de vedere cultural, educate şi sofisticate, exersate în arte şi 
cu lecturi întinse, deseori în limbi europene atât clasice, cât 
şi moderne, aceste viitoare matroane aveau să joace un rol 
central, civilizator în societatea ce se ordona concentric în 
interiorul conacului seniorial - un microcosm ce amintea de 
curţile princiare din incinta castelelor medievale din Lumea 
Veche. În penumbra acestor centre gravitau - şi indirect se 
educau - servitorii şi servitoarele de culoare ai/ale căror fii 
şi fiice nu o dată îşi revendicau statutul respectiv de la 
stăpânul, şef de clan, sau de la progenitura bărbătească a 
acestuia. O impenetrabilitate strictă de castă le reteza însă 
acestora speranţa unei eventuale recunoaşteri şi integrări. 
Societatea Sudului era etanş compartimentată. Chiar şi o 
singură picătură de sânge alogen - denumirea de octoroon 
semnala, de pildă, o optime de sânge negru în ascendență 
- descalifica şi excludea, tratamentul social fiind inferior 
chiar şi în raport cu cel rezervat bastarzilor de rasă albă. Pe 
de altă parte însă, „negrii casei”, servitorimea cu state 
îndelungi de serviciu în slujba aceleiaşi familii - doicile, 
bucătăresele, vizitiii, argaţii de tot felul - dobândeau uneori 
puteri apreciabile, deşi limitate, şi puteau, pe zone 
restrânse, să se comporte discreţionar chiar şi cu odraslele 
stăpânilor lor. Faulkner a fost romancierul care a surprins 
această întreagă dialectică inter- şi intra-rasială în lumea 
închisă şi sortită disoluţiei a Sudului postbelic. Ochiul său 


exersat a surprins critic stările de fapt adeseori intolerabile 
- vestigii de mentalitate ce nici până astăzi nu s-au şters 
deplin (vezi, de pildă, seria în trombă de incendieri din vara 
anului de graţie 1996 care a mistuit zeci de biserici baptiste 
negre din Sud). 

Deşi izvodit din casta privilegiaţilor, şi deşi toată viaţa a 
căutat să-şi conserve şi chiar să-şi afişeze acea identitate 
singularizantă, Faulkner a deschis curajos dosarul crimelor 
şi nelegiuirilor, strâmbătăţilor şi perversiunilor pe care le-a 
generat o societate autarhică şi autocrată. Numai că el, ca 
romancier, n-a socotit de cuviinţă să producă pamflete, nici 
nu s-a lăsat furat de panta retoricii populist-demagogice. 
Misiunea romancierului creator de lumi alternative 
recognoscibile este de a surprinde realitatea neficţională în 
complexele şi complicatele ei determinări fără a permite 
infiltrările din ideologiile politice ce au întotdeauna tendinţe 
reductive. Chiar dacă sunt alimentate de impulsuri 
justiţiare. Destinul uman al personajelor sale - adesea 
contradictoriu, misterios sau greu descifrabil - a fost 
preocuparea sa de căpătâi. In acest sens putem spune că 
Faulkner, ca nimeni altul, a fost cronicarul Sudului american 
în perioada sa de amurg şi disoluţie, de înglobare şi 
asimilare silită la întregul eteroclit care este America epocii 
moderne. Ca orice istoric, însă, el a purces până hăt- 
departe în trecut, la obârşiile colonizării şi astfel a putut 
urmări  cauzalitatea transformărilor istorice în viaţa 
personajelor sale atât înainte, cât şi după Războiul Civil. 
Conştiinţa de sine, adesea resentimentară, a Sudului 
îngenuncheat şi umilit încă supurează ca o rană deschisă. 
Şi astăzi încă mai flutură stindardul Confederaţiei sudiste 
alături de steagul naţional al Uniunii pe clădirile publice din 
Sud, şi asta în pofida protestelor continue ale populaţiei 
minoritare. Şi astăzi încă tribunalele continuă să revalideze 
dreptul constituţional de a arbora pe edificiile autorităţii 
statale însemnele simbolice ale acelui act de frondă istorică 
- Secesiunea. Duhul lui Robert Lee, marele învins de la 
Gettysburg, bântuie încă stăpânind imaginaţia unei bune 
părţi a populaţiei acelor state rebele: Virginia, Carolinele 


(de Nord şi de Sud), Tennessee, Arkansas, Louisiana, 
Mississippi, Alabama, Georgia, Florida şi Texas. 


x k x 


Zgomotul şi furia inaugurează anii mirabili - 1929-1942 - 
în creaţia lui Faulkner, perioada cunoscută în istoria 
americană drept The Great Depression (Marea Criză 
Economică), urmată de The New Deal (Noua 
Reglementare), un fel de nou Contract Social instituit de 
administrația democrată a Preşedintelui Franklin Delano 
Roosevelt pentru a redresa economia (producția industrială 
scăzuse cu o treime; şomajul se cifra la 25%; prețurile se 
prăbuşiseră) şi pentru a implementa o social-democraţie de 
tip american, bazată pe un sistem de protecție socială la 
care indivizii sunt invitaţi să participe cu depuneri în 
sistemul asigurărilor (în Europa, social-democraţia s-a 
manifestat mai ales în sfera intervenţiei guvernului şi în 
încercarea de a realiza o distribuire egală şi cât mai 
echitabilă a ajutoarelor). Angajarea Statelor Unite în al 
doilea război mondial, ca urmare a bombardării prin 
surprindere de către japonezi a flotei la Pearl Harbor, în 
Hawaii, la 7 decembrie 1941, inaugurează o nouă etapă 
istorică ce marchează totodată trecerea la o economie de 
război în care comenzile urgente ale statului scot practic 
națiunea americană din criză. Putem înţelege întrucâtva de 
ce înflorirea fără precedent în analele istoriei literare a 
romanului faulknerian (şapte titluri de capodopere în ceva 
mai mult de un deceniu) a trecut aproape neobservată, 
spre imensa dezamăgire şi melancolie a autorului. Dar iată 
seria uluitoare prin creativitatea şi strălucirea ei: The Sound 
and the Fury (1929), As I Lay Dying (1930), Light in August 
(1932), Absalom, Absalom! (1936), The Wild Palms (1939), 
The Hamlet (1940), Go Down, Moses (1942). Şi pentru ca să 
ne facem o idee de cât de fertil a fost acest deceniu, să mai 
consemnăm încă trei romane, Sanctuar, Pylon şi Neinfrânții 
(primul, scris concesiv, pentru gustul mediu al cititorului 
american obişnuit, a înregistrat un record de popularitate), 


precum şi numeroase nuvele şi povestiri. 

Din punct de vedere cronologic, aşadar, zona mediană, 
de mare altitudine artistică, se situează, în raport cu 
modernismul, în porţiunea finală a acestuia. Faulkner este 
un modernist târziu şi deci tributar cumva, din punct de 
vedere tehnic, maeştrilor care i-au premers. Sub raport 
valoric intrinsec, consensul criticii situează Zgomotul şi 
furia pe locul al doilea în seria capodoperelor. Absa/om, 
Absalom! este mai întins, mai masiv şi mai complex. 
Diferenţa este doar de grad. Pe de altă parte, Zgomotul ţi 
furia este mai îndrăzneţ sub raportul experimentului 
narativ. O punte între cele două romane o constituie 
interesul pentru destinul lui Quentin Compson, personaj 
care este, în bună măsură, alter ego-ul autorului. Nu este 
exclus ca modelul tratării acestui personaj să provină din 
arsenalul de procedee al lui James Joyce. În Zgomotul şi 
furia avem de a face în persoana lui Quentin Compson cu 
un fel de portret al romancierului în prima tinereţe, fapt 
care ne poartă cu gândul la romanul lui Joyce publicat în 
1916, A Portrait of the Artist as a Young Man. Stephen 
Dedalus, protagonistul romanului joycean, reapare în 
Ulysses (1922), romanul care înscrie în peisajul 
modernismului internaţional piscul său cel mai înalt. În mod 
similar, persoana lui Quentin Compson o regăsim în textura 
romanului Absalom, Absalom!, ceea ce ne îndeamnă să 
vedem în capodopera absolută a lui Faulkner corelatul lui 
Ulise în literatura modernistă americană. 

Am considerat necesară această situare multiplă pentru 
că Zgomotul şi furia îl angajează pe Faulkner în demersul şi 
în stilul faulknerian. Scriind acest roman - cel mai dificil şi 
totodată cel mai neconclusiv şi mai plurivalent -, Faulkner 
devine FAULKNER. Dacă până la urmă reuşim să onorăm 
contractul de cititor versat cu Zgomotul şi furia înseamnă 
că am dobândit cheia de contact a celui mai redutabil 
vehicul ficțional de mare anvergură din seria de elită WF, 
ceea ce ne conferă implicit statutul de cititor avizat, care în 
lumea sportului de performanţă (spre a ne păstra analogia) 
ar echivala cu atestatul de pilot de încercare. 


Luarea în posesiune a moştenirii lui Faulkner - ca a 
oricărui mare creator - pretinde de la bun început o 
anumită experienţă de lectură şi o anumită iniţiere 
teoretică. A fi un versat cititor de romane înseamnă a fi 
parcurs mai mult sau mai puţin sistematic acei autori de la 
Cervantes încoace şi acele romane care au jalonat istoria 
genului, adică operele care atât prin stringenţa tematică şi 
adâncimea analizei, cât şi mai ales, prin unicitatea 
construcţiei şi  ingeniozitatea  rezolvărilor tehnice au 
dinamizat acest tip de scriere artistă, învestindu-l cu o 
complexitate sporită odată cu fiecare întrupare nouă. 
Cititoarea care s-a măsurat (romanul a fost dintotdeauna 
lectura de predilecție a femeilor) cu marii clasici ai 
romanului realist - cu Richardson sau Jane Austen, Dickens 
sau Balzac, Tolstoi sau George Eliot, Turgheniev sau 
Flaubert, Melville sau Dostoievski, Hawthorne sau Thomas 
Hardy -, prin aceasta înțelegând că a citit, meditat şi 
revizitat prin lectură şi conversaţie capodoperele acestora 
(uneori ecranizate sau adaptate pentru scenă), a căutat 
totodată să înţeleagă natura dificultăţilor de ordin tehnic 
rezolvate mai totdeauna surprinzător de aceşti maeştri ai 
condeiului - arta construirii personajelor, a structurării 
acţiunii, a prezentării şi reprezentării cadrului istoric şi 
ideatic, a dozării comentariului, fie el de provenienţă 
auctorială, fie emanat de la un personaj distribuit în rol de 
raisonneur etc, etc. La urma urmelor relieful, 
tridimensionalitatea, iluzia dioramică a realului din romanul 
clasic (cu precădere în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea în 
mai toate literaturile naţionale europene) nu se 
actualizează în mintea lectorului decât în urma parcurgerii 
(şi sedimentării) a sute peste sute de file înnegrite de 
cerneala neutră şi indiferentă a tiparului. Complexitatea 
expresivă pe care o facilitează limba scrisă din timpurile 
civilizaţiilor vechi sporeşte şi se diversifică odată cu 
ieftinirea tiparului, fapt care a permis proliferarea 
romanului - cea mai elaborată între artele verbului în epoca 
modernă (sintaxa arborescentă, paragrafarea inteligibilă, 
segmentarea compoziţiei în capitole sau secţiuni în baza 


necesităţilor retorice). Orientarea în acest teritoriu care 
este proza ficțională şi familiarizarea cu această arhitectură 
care este entitatea textuală denumită roman construiesc 
un cititor capabil să urmărească convențiile compoziționale 
şi să decodifice limbajele adeseori încâlcite ale acestei arte 
atât de stratificate. Odată ajunşi la acest nivel de 
competenţă, cititorii şi cititoarele se pot încumeta să 
păşească pe tărâmul romanului proto-modernist sau 
modernist propriu-zis, stăpânit de seniori precum Henry 
James, Joseph Conrad, D.H. Lawrence, Proust, Kafka, Joyce, 
ş.a. (situaţie valabilă, de altfel, în oricare din artele surori). 
Condiţia modernistă a romanului se percepe ca o falie 
sau zonă de ruptură. Vechile criterii de inteligibilitate devin 
inoperante. Starea civilă a personajelor, dacă nu este 
abolită, este pulverizată, aşa încât cititoarea trebuie să 
recurgă la un adevărat rebus al reconstituirilor. Povestirea 
pierde aspectul liniar-cronologic. Timpul, ca şi spaţiul, 
solicită nemăsurat atenţia. Cauzalitatea nu mai ajunge sub 
reflector. Ajutorul prietenos venit din partea autorului sub 
forma remarcilor conclusive dispare, fiind înlocuit de surse 
dubioase de informaţie al căror rol este mai curând să 
distragă atenţia sau să indice itinerarii greşite. Toate 
marcajele unei circulații coerente sunt pur şi simplu smulse 
de la locurile lor şi aruncate. Romancierul nu mai pare 
interesat să capteze bunăvoința lectorilor săi. De fapt, se 
poate chiar postula o strategie a autorului prin care se 
urmăreşte ridicarea de obstacole menite să-i descurajeze 
pe cei mulţi şi neexperimentați spre a-i selecta doar pe cei 
încercaţi, capabili să-şi construiască singuri o interpretare 
plauzibilă din datele disparate şi dispersate oferite. Cititorul 
versat în ale romanului se pregăteşte să devină un cititor 
avizat în universul sau formula unui Conrad, Joyce sau 
Faulkner. Publicul se educă şi se specializează. Lectura 
integrală a unui James sau Proust presupune o devoțiune 
cvasi-religioasă. De aici şi dificultatea de a da sfaturi şi oferi 
analize. Consensul în acest teritoriu e mult mai anevoie de 
dobândit. La limită există tot atâtea romane cu titlul 
Zgomotul şi furia câţi cititori avizaţi a căror competenţă nu 


intră în discuţie, aşa cum nu intră în discuţie stăpânirea 
tehnică a instrumentului pe care cântă interpreţii virtuozi. 
Romanele care se vând în sălile de aşteptare ale 
aeroporturilor şi gărilor, la standul de la intrarea pe plajă 
(genul denumit pulp fiction) şi care adesea se aruncă la coş 
pe trei sferturi sau numai pe jumătate parcurse rămân 
uitate la periferia conştiinţei. Romanele „de succes” care 
intră în top-ul diferitelor liste sau clasamente publicitare - 
se pot rătăci în asemenea clasificări şi romane care ulterior 
vor dobândi premiile şi distincţiile anuale acordate de jurii 
alcătuite din autorii foiletoanelor critice şi din reputați 
practicanți ai genului -, romanele din această categorie, 
odată parcurse, lasă dâre în spaţiul cultural cotidian prin 
discuţiile animate pe care le pot stârni. Asemeni altor 
evenimente curente - din sfera politicului, bunăoară, din 
lumea sporturilor sau din cercurile industriei de 
divertisment (showbiz) -, romanele categorisite best-seller 
învolburează atenţia publică preţ de câteva săptămâni, 
după care dispar în neant. Ce se întâmplă însă cu romanele 
ce au dobândit statutul cvasi-permanent de capodoperă? 
Cele din tradiţia epocii clasice moderne (secolele XVIII-XIX) 
au intrat de mult în bibliografiile şcolare şi de acolo în 
conştiinţa publicului larg, alcătuit din persoane cultivate - 
uneori chiar erudite - care, menţinând periodic contactul cu 
clasicii, iau parte la schimbul de opinii ce înviorează tonusul 
cultural şi imprimă o notă de seriozitate calităţii vieţii în 
genere. Romanele cele mai izbutite ale secolului al 
douăzecilea, fie ca urmare a experimentului modernist, fie 
ca efect al condiţiei post-moderne, „construiesc” (sau 
determină) tipul cel mai sofisticat de cititor. Este vorba de 
un cititor ce se implică asemeni unui profesionist, de un 
cititor (sau o cititoare) ale cărui competenţe tind să-l 
acrediteze drept specialist ce nu poate rezista impulsului de 
a-şi comunica reacţiile pe piaţa de idei a timpului (care, mai 
nou, se cheamă cyberspace). El/ea poate deveni partizanul 
propriilor sale decodări, gata să militeze pentru impunerea 
lor. Se va simţi ispitit să-şi aştearnă reacţiile, simţămintele 
şi ideile pe hârtie în vederea publicării şi difuzării lor cât 


mai largi. Dintre frecventatorii devotați şi avizaţi ai 
romanului modernist se ivesc viitorii critici sau romancieri. 
Granița dintre producătorul de artă şi consumatorul devenit 
un sensibil şi riguros interpret se estompează. Odată 
declanşată, creativitatea celui din urmă intră cu bune şanse 
în competiţia expresivă a întregii comunităţi artistice. (Nu 
demult a devenit notoriu cazul unui ziarist specializat în 
economie care s-a impus melomanilor de pe mapamond ca 
fiind cel mai mare cunoscător în materie de Simfonia a Il-a 
de Gustav Mahler. Invitat la pupitrul celor mai prestigioase 
ansambluri orchestrale din Europa şi America, unde însă nu 
dirijează decât partitura pe care a studiat-o timp de două 
decenii, eminentul „amator” a realizat şi un disc apreciat 
drept înregistrarea de referinţă a acestei monumentale 
capodopere.) 

Drumul spre desăvârşire presupune adesea eliberarea în 
salturi a energiilor îndelung acumulate. Potrivit propriilor 
mărturisiri, un atare proces s-a declanşat în Faulkner însuşi. 
După primele trei cărţi, So/diers'Pay (1926), Mosquitoes 
(1927) şi Sartoris (1929) - în care s-a străduit să 
confecţioneze intrigi romaneşti pe potriva canoanelor zilei 
-, brusc (asta s-a întâmplat cândva în 1928), Faulkner se 
descoperă pe sine. Brusc, se produce acel declic interior 
care aprinde motoarele fuzeii. Brusc, Faulkner, care tocmai 
se hotărâse să întoarcă spatele editorilor şi librarilor, 
boicotând insolenţa şi vulgaritatea gustului comercianților 
newyorkezi, decis să scrie în exclusivitate pentru sine, 
realizează că Dostoievski, Flaubert şi Conrad - citiţi şi 
răscitiţi în adolescenţă la îndemnul mentorului şi prietenului 
său Phil Stone - i se dezvăluie pentru prima oară ca meşteri 
făurari împătimiţi în lupta acerbă cu împotrivirile limbii. 
Brusc, Faulkner, chinuindu-se cu zămislirea celui de al 
patrulea roman al său, trăieşte mistica taină a 
împărtăşaniei din pâinea şi vinul aflate pe masa de altar a 
marilor săi înaintaşi. Brusc, atunci, l-a străfulgerat bucuria 
că, învățând să scrie, învăţa să îi citească. Vehiculul său 
spaţial pe care îl pilota izbutise să se plaseze pe orbită. 
Inceta astfel dependenţa de câmpul gravitațional al altora. 


Dobândind conştiinţa demiurgică, Faulkner îşi interzice din 
acel moment să-i frecventeze pe clasici, dedicându-se 


exclusiv sondării tenebrelor proprii. Dintr-odată 
experienţele adolescentului hoinar şi cele ale tânărului fără 
căpătâi - sortit, în opinia celor apropiaţi, ratării - se 


grupează şi se aştern sub forma unui zăcământ de ţiţei sau 
de metale grele, transuranice. Faulkner, la cei treizeci şi 
unu de ani ai săi, se va abandona total scoaterii la lumină a 
acestor fabuloase bogății. Geniul devine manifest astfel, 
erupând ca un vulcan, modificând până la nerecunoaştere 
peisajul în care îşi semeţeşte conul pleşuv de lavă întărită. 
Toate unităţile de măsură folosite în tranzacţiile cotidiene 
îşi pierd noima şi utilitatea. Geniul este incomensurabil. 
Este propriul său standard, transcenzând spaţiul şi timpul, 
nesupunându-se nici unei determinări locale sau explicaţii 
de ordin istoric. Aşa se petrecu şi miracolul devenirii 
faulkneriene. Nu altfel s-a întâmplat cu Eroica lui 
Beethoven, cu Romeo şi Julieta a lui Shakespeare, cu 
Rugăciunea lui Brâncuşi sau, în cazul poetului nostru 
naţional, uluitoarea explozie creatoare din toamna lui 1876 
în care, cap de serie, ne întâmpină profundă, gravă şi 
sumbră, meditaţia tipic eminesciană din „Melancolie”. Este 
clipa în care semnătura stilistică devine inconfundabilă. 
Rămânând în acest plan al genezei şi al condiţiilor 
matriciale ce o însoțesc şi o impulsionează, să zăbovim 
câteva clipe asupra modului în care intenţionalitatea 
creatorului îmbracă forma unei relatări ce surprinde însuşi 
momentul originar al declanşării imaginaţiei autorului când 
a pornit să scrie o simplă povestire ce încetul cu încetul va 
deveni romanul pe care îl ţinem în mână. Totul a pornit, 
pare-se, de la imaginea petelor de noroi de pe fundul 
chiloţilor unei fetiţe isteţe şi curajoase, cocoţată în vârful 
unui păr la poalele căruia frăţiorii ei, mai puţin temerari, 
trei la număr, aşteptau, cu privirile pironite asupra ei, 
năuciţi de ineditul situaţiei, şi cu sufletul la gură. Ca ea să 
le facă un semn prin care să-i înştiinţeze asupra 
evenimentelor ce se desfăşurau sus la etaj, unde se afla 
fereastra din dreptul pomului, fereastra prin care micuța 


Caddy se străduia să pătrundă cu privirea spre a afla ce se 
întâmpla, de fapt, cu Damuddy, bunicuţa lor, care zăcea de 
mai mult timp, grav bolnavă. Aceasta tocmai îşi dăduse 
obştescul sfârşit şi adulţii, părinţii, unchii şi rudele adunate 
cu prilejul tristului eveniment hotărâseră, se vede treaba, 
să-i ţină pe copii departe de cunoaşterea nemijlocită a 
tainelor vieţii şi morţii. Numai că pomul cunoaşterii se afla 
cumva aşezat prielnic şi micuța Evă n-avea chiar nevoie de 
alt imbold diavolesc decât neajutorarea funciară a frăţiorilor 
ei, dintre care unul era, vai, complet neajutorat din naştere, 
lipsit fiind de coordonarea pe care ţi-o dă o minte teafără. 
Imaginea, în toată terifianta ei complexitate, s-a descărcat 
ca un trăsnet în imaginaţia creatoare a lui Faulkner. 
Potenţialul artistic uriaş al imaginii l-a urmărit obsesiv şi l-a 
torturat pe Faulkner zile şi nopţi de-a rândul, branşându-i 
cortexul, parcă, la o linie de înaltă tensiune. Ce a urmata 
fost dezvoltarea acestui nucleu tematic care l-a confiscat 
total pe autor. 

Prin punctul său de origine - o imagine, un instantaneu 
fotografic ce a încremenit întru eternitate o scenă 
debordând de palpitul vieţii -, Zgomotul şi furia îşi 
trâmbiţează parcă sorgintea în imagism, stadiul incipient şi 
simptomatic al modernismului anglo-saxon. In celebra 
definiţie a lui Ezra Pound, ce prelua interesul manifestat de 
Henry James pentru tehnica „prezentării” (showing) prin 
raport cu mai vechea metodă narativă a „istorisirii” 
(telling), sprijinindu-se totodată pe intuiţiile bergsonianului 
T. E. Hulme, „imaginea poetică” este prezentarea 
instantanee a unui complex emotiv-intelectual. Acel fund 
înnoroiat al chiloţilor unei fetiţe... Ce poate fi mai inocent şi 
mai derizoriu, mai umil şi mai banal? Să fie oare ceva atât 
de nevolnic în stare de a declanşa torentul narativ al unui 
roman? Să fie această sărmană imagine scânteia ce va 
genera o pustiitoare conflagrație imaginativă? Faulkner a 
depus de mai multe ori mărturie în acest sens. Nouă nu ne 
rămâne decât să îl credem pe cuvânt. Căci ce alternativă 
am avea? Dacă nu autorul, cine altul ar putea avea o 
autoritate mai mare spre a ne putea asigura că într-adevăr 


aşa au stat lucrurile? 

Cei ce contestă existenţa autorului, intenţionalitatea 
auctorială, centrul emanator de putere al unei opere n-au 
decât să ignore o asemenea mărturie. O fac pe socoteala 
lor, furându-şi singuri căciula. Noi, ceilalţi, ca semnatari 
impliciţi ai contractului de cititori sub pecetea lui William 
Faulkner, avem tot interesul să-i acordăm credit, ştiind că 
un autor cu o asemenea covârşitoare personalitate n-ar 
avea de ce să-şi fure singur, la rândul său, căciula numai ca 
să dea apă la moară scepticilor post-structuralişti. Faulkner 
a mai declarat - şi acest lucru îl putem verifica empiric, pe 
text, la tot pasul - că şi-a scris romanul cu aceeaşi rigoare 
şi acribie pe care o reclamă poesia. Cu alte cuvinte, nicio 
vocabulă, nicio sintagmă nu  prisoseşte, nu este 
dispensabilă sau dislocabilă. Stilul romanului nostru poate fi 
denumit poetic tocmai datorită concentrării şi densităţii 
verbale rar întâlnite în proză. Or noi ştim că poeţii, ca şi 
compozitorii sau filosofii de altfel, de multe ori primesc 
intuiţia viitoarelor lor plăsmuiri tocmai sub forma unui 
motiv, a unei imagini, a unui segment ritmic sau a unei 
frânturi de gând ce pe parcurs, prin repetate prelucrări, 
acumulează, strat după strat, înţelesuri şi semnificaţii ce 
uneori se pot cristaliza sub forma simbolurilor. lată un 
argument în plus în favoarea creditării creatorului, în pofida 
vâlvei stârnite în critica literară americană imediat după al 
doilea război mondial - moment de nadir al romantismului - 
în jurul aşa-numitei „erori intenţionale” ce-l pândeşte, 
chipurile, pe cititorul credul sau leneş. Sloganul derridist 
„nimic în afara textului” fusese lansat deja cu două decenii 
înaintea deconstrucţionismului. Tot la Yale! 

Este drept că o investigaţie critică nu se poate limita la 
spusele autorului, oricât de lucide, de pătrunzător- 
autoscopice şi de bine intenţionate ar fi declaraţiile sale, 
retrospective, de intenţii. Pe de altă parte, nu rare sunt 
cazurile în care un autor fie se dovedeşte a fi incapabil de 
simţ autocritic, fie nu socoteşte de demnitatea sa să 
intervină în receptarea şi evaluarea critică a propriei sale 
opere, fie, în sfârşit, îşi subminează „admiratorii” prea 


insistenţi expediindu-i, pe drumuri desfundate sau poteci 
furişate, în căutarea zilei de ieri. Vom întâlni şi la Faulkner 
asemenea stratageme, rod al exasperării sau, dimpotrivă, 
al autoamăgirii. Până una alta, însă, vom lua în seamă încă 
câteva remarci extrem de utile înţelegerii proiectului său. 

Una se referă la intenţia iniţială de a scrie o simplă 
povestire organizată în jurul acelui nucleu imagistic de care 
am pomenit. Numai că lucrurile se complică şi se diversifică 
(sensul ultim mereu amânat şi niciodată posedat ca în idila 
țesută în jurul aventurii textuale de către 
deconstrucţionişti) devenind o suită de puncte de 
observaţie sau monologuri care, însumate, se constituie, 
synergetic, într-un roman. Mărturia este extrem de 
importantă şi poate fi uşor regăsită în structura întregului. 
Fiecare capitol poartă o altă dată şi este conceput ca o 
entitate relativ autonomă, asemenea unei părţi dintr-o 
simfonie. Relatarea revine pe rând, în primele trei capitole, 
celor trei fraţi - dintre care doi ajunşi la momentul deplinei 
maturităţi, în jurul vârstei de treizeci de ani, ca şi autorul 
însuşi, de altfel - şi ca atare fiecare capitol primeşte tenta 
personalităţii sau subiectivităţii celui care se/il rosteşte. 
Ultima parte aparţine autorului în ipostaza de al patrulea 
confrate aşa-zicând obiectiv şi imparţial. 

Cealaltă remarcă mărturisitoare ni se pare a fi de o 
importanţă covârşitoare, şi anume sentimentul încercat de 
autor că fiecare povestire sau capitol, de fapt, eşuează în 
tentativa de a da seama la un mod satisfăcător asupra 
celor întâmplate. De unde nevoia de a relua şi a rescrie de 
fiecare dată istoricul familiei Compson în speranţa că 
lucrurile se vor clarifica oarecum de la sine. Înțelegerea sau 
clarificarea urmărită de naratorul suprem, cel de dinapoia 
celorlalţi naratori, vizează nu numai ce anume se întâmplă, 
ci de ce au loc evenimentele într-o anume succesiune, 
căror cauze, cu alte cuvinte, destinele individuale şi, 
dincolo de ele, istoria însăşi îşi datorează metamorfozele şi 
meandrele. Faulkner joacă de această dată cartea deplinei 
sincerităţi şi umilinţe, recunoscându-se înfrânt. Nouă ne 
este însă ceva mai greu să-l credem. La urma urmelor, 


romanul ca roman este un experiment extraordinar şi cum 
oare altfel să-l evaluăm decât ca pe o reuşită de excepţie? 
Şi totuşi până la urmă ne lăsăm convinşi. În fond, care 
strădanie omenească nu este ab initio sortită relativei 
împotmoliri? Şi nu este efortul de a transcende propria 
subiectivitate, atunci când ne relatăm păţaniile, minat de 
părtinire oarbă şi intoleranţă? Şi nu are Faulkner, ca orice 
modernist, dreptate atunci când refuză să subscrie la o 
obiectivitate absolută, din perspectiva căreia să se poată 
face lumină? Experienţa noastră de cititori versaţi în 
problematica modernismului ne îndeamnă să-i dăm 
crezare. 

Şi cu toate acestea, nu perseverează el în a povesti încă 
o dată şi încă o dată în speranţa că astfel - prin 
suprapunere şi confruntare - am putea dobândi acces la 
adevărurile oculte ale istoriei? N-a adăugat el după ani şi 
ani romanului Zgomotul şi furia un apendice. istorico- 
biografic menit să clarifice cam brutal tabloul 
evenimentelor - de unde şi contestările exegeţilor care s-au 
trezit concuraţi pe teren propriu? Şi n-a încercat în mai 
multe rânduri să influenţeze receptarea faptelor prin 
prefețe tardive, în interviuri şi în diferite alte ocazii publice? 
Oare ce semnificaţie putem atribui sentinţei din alocuţiunea 
rostită la ceremonia decernării Premiului Nobel potrivit 
căreia „nu numai că Omul va dăinui, dar până la urmă va şi 
izbândi”? De unde această încredere în destinul uman, 
dacă nu în baza credinţei în cognoscibilitatea istoriei şi a 
capacităţii oamenilor de a se înălța - dincolo de patimă şi 
mânie - peste naufragii şi dezastre, în zona înţelegerii 
senine, resemnate şi iertătoare? Dar până la o asemenea 
recuperare a încrederii umaniste, Faulkner şi, împreună cu 
el, noi, cititorii săi, avem de înfruntat zgomotul şi furia 
romanelor sale din perioada de mijloc, în care balanţa 
neîmplinirilor şi înfrângerilor omeneşti, tragismul şi amarul 
destinelor crâncene ne întunecă parcă orice speranţă, ne 
răpesc adesea până şi ultimul dram de împăcare 
sufletească. Aşa arăta lumea din romanul Zgomotul şi furia, 
izvodit din acea imagine despre a cărei semnificaţie ultimă 


Faulkner, cu tactul artistic cuvenit, nu s-a pronunţat 
niciodată. Evident, însă, pentru seriile de cititori sensibili şi 
educați, imaginea trimite la problematica fundamental 
umană a asumării cunoaşterii (ignorarea poruncii divine, 
ispita şi căderea în păcat, izgonirea din rai) aşa cum ne este 
ea revelată în tradiţia iudeo-creştină a Bibliei. 

Nu trebuie să fii Mircea Eliade ca să nu faci priză la un 
roman ca Zgomotul şi furia. Paradoxal, tocmai o carte care 
renegociază simbolistica şi miturile sacre - spre a le 
transforma şi adapta potrivit necesităţilor unei opere de 
ficţiune şi, deci, profane - îl lasă rece pe istoricul şi filosoful 
religiilor, dacă nu-i stârneşte chiar ostilitatea. Curiozitatea 
eruditului antropolog nu pare a fi fost defel stimulată de 
cazuri patologice singulare ce nu-şi etalează decât propria 
lor fictivitate. Dar ceea ce nedumireşte întrucâtva - dincolo 
de faptul incontestabil că un om de talia lui Eliade şi-a 
câştigat dreptul de a-şi alcătui propriul tablou de valori, 
incluzând sau eliminând potrivit unor criterii personale tot 
ceea ce socoteşte de cuviinţă - este impacienţa cititorului şi 
romancierului Eliade faţă de calitatea lirică a primelor două 
rostiri monologice ale romanului Zgomotul şi furia. Ce păcat 
că n-a perseverat, In pofida reacţiilor sale alergice la 
această formulă narativă. Răsfoim Memoriile pe anul 1952 
şi realizăm contextul neaşteptatei reacţii. Scriitorul român 
tocmai se măsura atunci cu dificultăţile compoziționale ale 
romanului-frescă Noaptea de Sânziene, apărut la Paris în 
versiune franceză. Ca şi în cazul lui Faulkner, anvergura 
epică viza cuprinderea, într-o radiografie cât mai 
descifrabilă, a destinului tragic al propriei generaţii (o 
generaţie ale cărei aspirații şi idealuri asumaseră pieptiş 
istoria chiar de sărbătoarea creştin-ţărănească din titlul 
romanului, dar aveau să se destrame, un deceniu şi ceva 
mai târziu, într-o noapte fatidică la fel de singular marcată 
în calendarul creştin al folclorului autohton). Dacă pentru 
Faulkner povestea disoluţiei Sudului se preta a fi urmărită 
la nivelul unei singure familii şi deci izolarea prin monolog a 
membrilor ei părea o soluţie promițătoare, la Eliade formula 
încăpătoare rămânea aceea  consfinţită de tradiția 


naratorului omniscient sau a „romanului-roman”, cum îi 
plăcea s-o denumească scriitorul român. Ce ne intrigă 
totuşi este tocmai ignorarea de către Eliade a dimensiunii 
biblice şi mai ales a modalităţii religios-folclorice în care 
apare transpus mitul creştin al învierii din ultima secţiune a 
romanului lui Faulkner. De fapt, materialitatea abundentă a 
imaginaţiei faulkneriene îl plasează în aceeaşi descendență 
balzaciană la care subscrie Eliade - acea tihnă a 
romancierului în a epuiza întregul arsenal de procedee 
verificate în timp, spre a-şi ridica eşafodajul intrigii, a 
elabora în detaliu psihologia personajelor şi a hotărî 
problematica în sânul căreia acestea din urmă vor evolua şi 
se vor defini. În esenţă, atât Faulkner cât şi Eliade rămân 
nişte balzacieni căzuţi în admiraţia lui James Joyce (asemeni 
lui Radu Petrescu în al său uluitor tur de forţă care este 
romanul Matei /liescu, explicitat prin jurnalul acelui roman, 
Părul Berenicei). 

Răbdarea susţinută pe parcursul a o sută, două sute de 
pagini pe care o cerea insistent Eliade, în Memoriile sale, 
oricărui cititor al Noptii de Sânziene se pare că nu i-a 
acordat-o el însuşi romanului Zgomotul şi furia, ratând o 
fertilă raportare. Şi ca ironia situaţiei să se rotunjească de-a 
binelea, către mijlocul anilor şaptezeci, un universitar 
american publica un studiu al cărui titlu în traducere ar 
arăta cam aşa: „Timp sacru, timp profan şi timp 
confederaţionist în Zgomotul şi furia” (Radu Petrescu ar fi 
tradus Zgomotul şi mânia.). 

În concluzie, spre  liniştirea cititorului neiniţiat, să 
observăm că a păşi în primul templu faulknerian pe intrarea 
principală este o încercare pândită de riscuri chiar şi pentru 
un cititor versat, chiar şi pentru unul de calibrul lui Mircea 
Eliade, printre puţinii cunoscători avizaţi ai joyceanului Ulise 
la noi, încă din momentul apariţiei (lon Biberi fiind celălalt 
caz rar). 


x k x 


Ajunşi în acest punct înaintat al discuţiei noastre, ar 


trebui, poate, să comitem indelicateţea de a-l soma pe 
cititor să se pronunţe. Partea jenantă a oricărei prezentări 
rezidă în aceea că asumă citirea volumului pe care aspiră 
să-l facă accesibil. De aceea a rezuma acţiunea romanului 
are tot atâta noimă cât a povesti subiectul unui film celui 
pe care-l îndemnăm să-l vizioneze. Un comentariu care se 
vrea eficient se va limita la indicarea câtorva trasee spre 
inima cărţii pentru a o pune pe cititoare în situaţiile, 
obiectiv, cele mai favorabile astfel încât, din perspectiva 
lor, să se edifice şi să producă o interpretare proprie. Noi nu 
urmărim câtuşi de puţin să-i răpim acest privilegiu. 

În cazul romanului Zgomotul şi furia, un prim pas ar fi să 
stabilim cu precizie identitatea actanţilor principali. Una 
dintre dificultăţile obiective ale romanului - abil întreţinută 
de romancier - este confuzia referenţială. Cum mai în orice 
familie se întâmplă ca mai multe persoane să poarte 
acelaşi nume, şi într-o operă de ficţiune în manieră realistă 
asemenea suprapuneri sunt în firea lucrurilor. Treaba se 
complică în cazul englezei, care permite folosirea aceloraşi 
nume indiferent de sex. În fine, în cazul unei cronici de 
familie, raporturile de rudenie între membrii clanului capătă 
o importanţă aparte. La fel, datele cronologice ale fiecărui 
membru al grupului respectiv pot constitui repere utile. Pe 
lângă toate acestea, în Zgomotul şi furia mai intervin şi 
accidente. lată de ce o genealogie reprezintă un imperativ 
şi Faulkner însuşi, în Apendicele la roman publicat în ediţia 
lui Malcolm Cowley din 1946 a furnizat identitatea mai 
multor generaţii de strămoşi pe linie bărbătească ai clanului 
Compson, aducând informaţia, ca să spunem aşa, până în 
buza romanului. De la acest punct încolo se presupune că 
ne angajăm noi înşine în descifrarea relaţiilor. Fluxul mental 
al monologului este un procedeu neeconomic fiindcă nu 
face prezentări şi nici nu introduce altfel personajele. 
„Vorbitorul” vorbeşte cu sine. Cititorii sunt martori 
nebănuiţi în preajmă. Sistemul de referinţe - bine 
consolidat în mintea celui care monologhează - rămâne 
pentru noi neancorat în concretul realităţii. Noi tragem, ca 
să zicem aşa, cu urechea şi ne descurcăm cum putem. Pe 


parcurs, treptat, ajungem să trăim satisfacția orientării 
sigure în perimetrul social al cărţii, identificând persoane, 
relaţii şi rosturile lor. Treabă nu foarte uşoară în cazul 
nostru. De aceea un critic de talia lui Cleanth Brooks a găsit 
cu cale să elaboreze o asemenea genealogie. Luată de-a 
gata, desigur, ştirbeşte din „plăcerea textului”. Ne-am 
gândit însă, spre a înlătura orice confuzie - căci romanul se 
cere recitit chiar de la prima luare de contact -, să-i facem 
acest cadou cititoarei avide de inteligibilitate şi precizie. 


GENEALOGIA CLANULUI COMPSON 


Quentin MacLachan Compson (1699-1783) > Charles 
Stuart > Jason Lycurgus > Quentin Maclachan lIl 
(Guvernatorul Statului Mississippi) > Jason Lycurgus lIl 
(General de brigadă în Armata Confederatistă a Sudului) 
moare în 1900 > Jason III (Jason Richmond) moare în 1912. 
Căsătorit cu Caroline Bascomb (moare în 1933), al cărei 
frate, Maury Bascomb, figurează în roman. 


COPIII CUPLULUI JASON/CAROLINE COMPSON: 


1. QUENTIN III (1890-2 iunie 1910) 

2. CANDACE („CADDY”) - născută în 1892. Căsătorită cu 
Sydney Herbert Head; o fiică - QUENTIN - născută în 1911. 
Al cărei tată este însă, se pare, Dalton Ames 

3. JASON IV - născut în 1894 

4. BENJAMIN („BENJY”), iniţial numit Maury, născut în 
1895 


FAMILIA GIBSON 


DILSEY, căsătorită cu Roskus. Are trei copii: T.P., VERSH 
şi FRONY, al cărei fiu este LUSTER. 


CRONOLOGIA EVENIMENTELOR ANTERIOARE NARAȚIUNII 
(Reprodusă după Dorothy Tuck, Apollo Handbook of 
Faulkner, New York. 1964) 


1898: Moare Damuddy; 1900: înapoierea mintală a lui 
Maury este descoperită şi numele copilului este schimbat în 
Benjamin („Benjy”); 1909: Are loc vânzarea păşunii ce i-ar fi 
revenit de drept lui Benjy către un club de golf pentru a 
acoperi cheltuielile trimiterii lui Quentin la Harvard; 1910: 
Caddy este sedusă de Dalton Ames; 1910 (25 aprilie): Are 
loc nunta lui Caddy cu Sydney Herbert Head; 1910 (2 
iunie): Quentin se sinucide în Cambridge, Massachusetts; 
1911: Caddy se întoarce pentru scurtă vreme la Jefferson 
aducând-o cu sine pe copila ei Quentin, denumită astfel în 
amintirea fratelui sinucis, şi pe care o lasă în grija familiei, 
spre a fi crescută; 1912: Moare Jason Compson III; 1913: La 
insistenţele fratelui său Jason, Benjy este castrat ca urmare 
a unui incident (scăpând un moment de sub controlul 
însoţitorului său, „atacă” un grup de şcolăriţe). 


x k x 


Dintre cele patru naraţiuni ce structurează romanul, 
prima, emanând de la o fiinţă handicapată cum este Benjy, 
pretinde o mare doză de intropatie din partea cititorului. Pe 
lângă faptul că tehnica fluxului conştiinţei în sine supune 
lectorul la un efort de sincronizare cu derularea capricioasă 
şi aleatorie a asociaţiilor mentale iscate de memoria 
afectivă a unei alte persoane, mai avem a face şi cu 
mecanica dereglată a unui psihic incapabil de a sesiza 
temporalitatea, de unde şi aglutinarea trecutului cu 
prezentul într-un continuum nediferenţiat al imediatului. 
îndrăzneala experimentală a autorului este limpede pentru 
oricine. A prezenta dinamica unei stări permanente de 
confuzie situată la graniţa cu rudimentarul biologic al 
necuvântătoarelor reprezintă un pas prin care modernismul 
de tip Eliot sau Joyce este deopotrivă abolit şi surclasat. Dar 
Faulkner nu se va opri la condiţia, în definitiv blajină, a 
personajului său. În romanul imediat următor, Pe patul de 
moarte, va aborda patologia pură a alienării în dinamica 
mecanismelor psihice ale personajului Darl. 


Paradoxal, o asemenea ipostază mentală - restrânsă la 
imediateţea perceptuală, o suită de instantanee imagiste, 
fără vreo relaţie cauzală între ele, fără vreo legătură 
temporală (trecutul este prezent atunci când un stimul 
declanşează asociaţia) - este mărturia cea mai obiectivă cu 
putinţă, cea mai credibilă asupra derulării evenimentelor. 
Mintea lui Benjy este un aparat care restituie aievea 
realitatea înregistrată, fără lacune sau distorsiuni 
interpretative. Alternanţa planurilor temporale are loc brusc 
şi, deşi de cele mai multe ori caracterele tipografice ne-o 
semnalează (Faulkner ar fi dorit chiar utilizarea unor culori 
diferite în acest scop), una din problemele pe care le are de 
rezolvat cititoarea este să ţină pasul fără să se încurce. De 
altfel, recuzita ce populează mentalul personajului este 
restrânsă: unicul centru ordonator al lumii sale (o absenţă, 
de fapt) este Caddy. Singura fiinţă care i-a acordat mai 
mult decât solicitudinea reclamată de condiţia sa. Când şi 
când, imaginea ei în contexte petrecute odinioară îi 
străfulgeră mintea. Doar papucul desperecheat şi murdar al 
soră-sii - un fetiş cel însoţeşte pretutindeni ca un talisman - 
îl mai linişteşte. Altminteri, Benjy este un agitat care 
scheaună, behăie, gâjâie şi uneori se dezlănţuie scoțând 
urlete sfâşietoare. Sunt tot atâtea reacţii la frustrări sau 
perturbări ale rutinei zilnice de care s-au îngrijit pe rând 
băietanii negri T.P., Versh sau Luster, care îl spală, îmbracă, 
plimbă, hrănesc şi ceartă, după împrejurări. 

Nouă, cititorilor, Benjy, ca entitate psihică umană, ne 
solicită solidaritatea la un mod în care doar Caddy şi într-o 
oarecare măsură Dilsey au fost capabile să i-o arate. Benjy 
are nevoie de maximă atenţie şi ocrotire. El nu poate 
sesiza, handicapat la modul absolut şi irecuperabil în care 
se află, primejdia nici când îl îmbie şi nici măcar când îl 
încolţeşte. Vâlvătaia flăcărilor îl atrage prin risipa de 
lumină, dar el este incapabil să prevadă urmările dorinţei 
sale irezistibile. Durerii fizice - arsurii - abia de-i poate 
localiza ascuţişul care îl seacă. Aflăm numai datorită 
faptului că-şi vâră degetele în guri Trauma psihică, pe de 
altă parte, o poartă în sine ca pe o latenţă, oricând 


reactivabilă. 

Când îl întâlnim pe Benjy, contrastul între neputinţă şi 
aspectul său somatic este şocant: un vlăjgan lălâu, aflat la 
vârsta cristică, fremătând ca un urs abia strunit de chingile 
ursarului. Şi tocmai când ne străduim să ne reprimăm 
repulsia faţă de acest ins respingător şi nevolnic în mişcări, 
avem revelaţia unei spiritualităţi aproape mistice. Este acea 
corespondenţă gravată adânc în sinea sa învolburată care 
se repotenţează ori de câte ori retrăieşte cu o candoare 
dostoievskiană (trimiterea la Mişkin nu e chiar gratuită) 
proximitatea afectivă a lui Caddy: „She smelled like trees” 
revine iarăşi şi iarăşi ca un leitmotiv. Senzaţia olfactivă, 
caducă şi umilă (alături de cea tactilă şi cea gustativă 
printre cele de joasă intimitate primitivă), este însă atât de 
clară în puritatea ei sau atât de curată în limpezimea ei 
proaspătă şi răcoroasă, atât de gingaş-virginală în 
promisiunea adierilor învăluitoare, încât are ceva din 
dezinteresarea estetică a  ipoteticului poesiei. Caddy 
reprezenta pentru mezinul familiei chintesenţa armoniei din 
natură, şi-atunci el transfera spre icoana amintirii ei 
inocenţa încrezătoare a pruncului, stare din care Benjy, de 
fapt, n-a putut evada niciodată. 

La fel de dependent de Caddy este celălalt frate, cel mai 
vârstnic dintre toţi patru, Quentin Compson. Rostitorul mut 
al celui de al doilea monolog interior, actul al doilea al 
dramei. Semnalmentele dereglării şi dezechilibrului se 
vădesc la acesta pe un fond de hipersensibilitate şi de 
exacerbat idealism. Monologul său se situează la polul opus 
prin rapiditatea curgerii,  arborescenţa discursivă, 
alambicare şi sofisticare. Personalitate nevrotică - întreaga 
familie e psihopată - instabilă, minată de complexe, 
incapabilă să tolereze realitatea, Quentin trăieşte într-o 
fantasmagorie continuă pe care i-o alimentează conştiinţa 
ultragiată de pe urma pierderii de către vechiul Sud, zdrobit 
în Războiul Civil, a ascendentului moral şi a purității ce 
cândva aparținuseră stirpei nobile a plantatorilor albi. 

Menţinerea la linia de plutire i-o dă speranța vană că va 
putea apăra cinstea şi puritatea virginală a surorii sale, 


împiedicând orice imixtiune a realului în viaţa lor. Sprea o 
salva de la întinare, Quentin va consimţi chiar şi la 
eventualitatea aberantă a unei legături incestuoase cu 
Caddy. De fapt, în imaginaţia sa înfierbântată incestul îi 
apare ca unica modalitate de a înălța un zid protector. 
Caddy se va comporta „incalificabil” însă, apucând direct 
calea pierzaniei, capotând în faţa primului ivit, Dalton Ames 
(de la care va rămâne, se pare, însărcinată) şi consimţind 
apoi, oportunist, să devină soţia altuia, un bancher 
respectabil de care însă va divorța după nici un an. Într-o 
convorbire candidă dar ambiguă din punct de vedere moral 
cu tatăl său, Quentin va insista asupra realităţii incestului. A 
curs multă cerneală privitor la credibilitatea unui asemenea 
eveniment, dată fiind mitomania personajului. Pe de altă 
parte, se pare că din punct de vedere strict biologic 
Quentin părea incapabil de o performanţă virilă credibilă. 
Cititorul va reţine mai ales modul lamentabil în care se 
desfăşoară confruntarea cu rivalul său, ca şi simulacrul de 
viol metamorfozat în tentativă de sinucidere în doi. Oricum, 
dispariţia lui Caddy va declanşa o criză de proporţii, care va 
duce la o soluţie radicală şi un deznodământ tragic. 
Intreaga secţiune este dedicată ultimei zile din viaţa lui 
Quentin, cu frecvente intruziuni ale trecutului ce se 
instalează fără veste şi solicită atenţia încordată a 
lectorului. Student la Harvard, Quentin a avut prilejul de a 
compara Nordul yankeu cu Sudul încă tributar unui gen de 
sămănătorism. Nimic nu-l poate deturna pe Quentin de la 
grandilocvenţa sinuciderii plănuite şi executate cu pedantă 
minuţie: nici peripeţiile cu micuța italiancă, nici peisajul 
bucolic din vecinătatea Bostonului. Timpul fusese abolit în 
dimineaţa acelei zile la propriu prin sfărâmarea ceasului 
ancestral, iar propria umbră, ca dedublare arhetipală a 
sinelui, tot interfera cerându-se, parcă, zdrobită sub picior. 
Apa, la rându-i simbol al disoluţiei universale, va fi o 
permanentă prezenţă sub forma râului Charles, care însă 
nu se sfieşte să-i dezvăluie intempestivului june o 
alternativă viabilă sub forma unui peşte uriaş, a dăinuirii şi 
autonomiei,  străjuind asemeni unui mit invincibil 


străfundurile bulboanei. O clipă avem senzaţia că Quentin a 
recepționat mesajul. Dar destinul implacabil vrea ca cele 
două fiare grele de călcat să-şi împlinească misiunea de a-l 
ţintui în cele din urmă, sclivisit şi pomădat, cu igiena bucală 
îndeplinită, la fundul apei, asigurând reuşita întregului 
scenariu, unica reuşită, de altfel, în scurta existenţă a 
acestui tânăr, care în chiar acea după-amiază târzie mai 
apucase să-şi strige anacronica provocare: „Ai avut 
vreodată o soră?” Idealul cavaleresc aruncat astfel primului 
crai lăudăros pe care soarta i l-a scos în cale s-a lăsat până 
la urmă cu o zdravănă ciomăgeală, venită parcă din partea 
simțului comun, realist şi pragmatic. 

Cititorul  empatetic (Mircea Eliade, am văzut, n-a 
reacţionat astfel) va subscrie probabil la diagnosticul, 
celebru cu toate că controversat, pus de Jean-Paul Sartre, 
care a perceput că înfrângerea lui Quentin şi a tuturor 
participanţilor în ultimă instanţă, se datorează absenței 
unei perspective asupra viitorului. Sartre recurge la o 
metaforă: trenul naraţiunii în care ne aflăm străbate în plină 
viteză preeria. Numai că noi, cititorii, ne aflăm înghesuiți la 
coada garniturii şi nu vedem decât spectacolul şinelor care 
fug de sub noi în sens invers, şi dimpreună cu ele, de-o 
parte şi de alta, peisajul se proiectează ca un bolid 
adunându-se într-un punct de fugă la orizontul pe care 
trenul nostru îl străpunsese de mult. 

Quentin trăieşte aşadar stările fluid-confuze şi 
neputinţele  dureros-frustrante ale adolescenţei  - 
debordând de himerice dorinţe, dar lipsită de experienţe 
anterioare care să-i confere siguranţă şi reazim. Excedat de 
stimulii din jur, sinele refuză raportarea. Torentul realului îl 
va antrena inexorabil spre prăbuşirea în genune. 

Ca cititori de literatură romantică (s-o recunoaştem, 
rădăcinile lui Faulkner dintr-acolo îşi trag sevele), încercăm 
uneori strania senzaţie că reperăm prototipul impasului 
deznădăjduit în scrierile din tinereţe ale unor poeţi 
romantici precum Eminescu, cel din „Amorul unei 
marmure” sau „Amicului F.l.”. În primul dintre ele dăm 
peste versul „La sinucid o umbră ce-i sperie desperarea”, 


ce s-ar potrivi ca motto părţii a doua a romanului. 

In mod similar, dansul pseudo-iniţiatic şi incestuos al lui 
Caddy şi Quentin în dumbrava senzual-tenebroasă, cu apa, 
crângul şi  luminişurile atât de caracteristice naturii 
viguroase a Sudului la care Faulkner nu uită să adauge 
simbolic mirozna dulceagă, de o suavitate suspectă a 
caprifoiului - mărturisitor lasciv al unei sexualităţi deplin, 
deşi clandestine, întrebuințate - trimite îndărăt spre 
grotescul gotic al plăsmuirilor incandescente ale unui Edgar 
Allan Poe, cel din Căderea Casei Usher (aşa cum judicios a 
observat într-o lucrare mai veche, The Power of Blackness, 
acel incomparabil comparatist de la Harvard, Harry Levin). 
Andre Bleikasten, profesor de literatură americană la 
Universitatea din Strasbourg, adaugă posibilelor prefigurări 
şi filiaţii „cuplul” mitic (în care sora şi fratele sunt reciproc 
dublul celuilalt) dintre Pierre şi Isabel din romanul Pierre de 
Herman Melville, atrăgând totodată atenţia că Faulkner 
aparţine tradiţiei eşuării în proza americană, tradiţie 
ilustrată de Hawthorne, Poe şi Melville. În aceeaşi ordine de 
idei, am adăuga alte cupluri romantice de factură mistico- 
transcendentală - derivate din Byron, precum întregul 
romantism subversiv - cum ar fi iubirea aproape 
incestuoasă dintre Cathy şi Heathcliff din romanul La 
răscruce de vânturi de Emily Brontë, sau cuplul geamăn 
dintre Arald şi Maria, a căror iubire demonică îi plasează 
însă în tradiţia unui păgânism de sinteză euro-asiată infuzat 
de creştinism. Intreg acest excurs comparatist nu are alt 
scop decât să semnaleze încă o serie posibilă în care Byron 
şi Poe dau seama pentru similitudinile organice dintre 
autorul poemei „Strigoii” şi zbuciumul sufletesc din posibilul 
imposibil binom uman Quentin/Caddy. Cine reuşeşte să 
treacă cu bine şi această a doua probă de text modernist 
exemplar se poate considera deja câştigător virtual al 
trofeului. Părţile a treia şi a patra ies de sub incidenţa 
romantismului fiind filtrate de minţi croite pe calapodul 
raţionalităţii. Vor exista şi acolo surprinzătoare paralelisme 
care să repună pe tapet „chestiunea” cunoaşterii binelui şi 
răului. De pildă, folosirea aceluiaşi păr de către adolescenta 


Quentin - precum odinioară mama sa, copilă - spre a 
pătrunde în camera de la etaj, unde unchiul-tutore, Jason, 
păstra încuiată o avere bunicică în bani lichizi, avere ilicit 
constituită din cota parte (substanţială) ce şi-o reţinea din 
sumele expediate de Caddy pentru nevoile fiicei sale. In 
general, însă, vom trăi incomoda încheiere - mai ales în 
partea a treia - că „normalitatea” este de fapt chiar mai 
inacceptabilă. Jason, cel de al treilea frate, se situează pe 
un meridian al cărui delir este mult mai corosiv şi mai 
devastator. 

Normalitatea - ce poate fi mai alarmant în contextul 
noului materialism  („Reconstrucţia” şi dezvoltarea 
economică ce i-a urmat între 1879 şi 1929) impus Sudului 
înfrânt? Noua mentalitate, spiritul întreprinzător-capitalist 
care acceptă riscul şi concurenţa îşi croiesc drum spre Sud. 
Noul tip de rațiune - a calculului mercantil ce urmăreşte 
profitul - pune stăpânire pe toţi aceia care înţeleg 
imperativul momentului, asimilarea şi participarea la 
bunăstarea Nordului. Este unicul mod de a supravieţui. Nu 
toţi sunt dotați însă cu energia necesară. Jason este 
predispus încă din copilărie să intre în acest joc. Toate 
relaţiile sale sunt limitate la contracte economice sau 
reglementări privind bunuri materiale. Pragmatismul său 
nu-l apără însă de neprevăzut. Îi lipseşte imaginaţia, iar 
disprețul pe care îl nutreşte faţă de toţi ceilalţi îl împinge 
să-şi  subestimeze semenii. Resentimentar, neiertător, 
misogin, dispreţuitor faţă de intelectuali, faţă de elementul 
alogen, sadic şi cinic, Jason este într-adevăr creatura cea 
mai  detestabilă plăsmuită de Faulkner, după însăşi 
mărturisirea acestuia. (Nu e mai puţin adevărat că acelaşi 
Faulkner se simţea dator să recunoască ulterior, când ciclul 
romanelor s-a încheiat, calitatea cardinală a raţionalităţii 
practice, a singurei minţi zdravene din toată stirpea 
scoțiană a Compsonilor poposită pe sol american. Cu câţi 
grăunţi de sare se cere consumată o asemenea aserţiune? 
Sau poate că adevărul în materie de comportare umană n- 
apucă niciodată să îmbrace forme etice?) Jason este croit 
din aceeaşi stofă ca şi Flem Snopes - „eroul” din trilogie -, 


numai că nu are anvergura de sforar şi manipulator a 
acestuia. In realitate, vom observa la Jason o capacitate 
limitată de a se integra cerinţelor stringente ale noii 
modalităţi economice. Jocul la bursă îl depăşeşte - şi în 
genere lipsa sa de disciplină financiară şi de prevedere îl 
situează printre mic-burghezii locali invidioşi, dar mediocri. 
De aici şi o anume psihologie a eşecului, un gen de 
paranoia care nu o dată se traduce prin răbufniri 
vehemente la adresa negrilor (parazitari şi leneşi), 
yankeilor (acaparatori şi fuduli), evreilor (oportunişti şi 
speculanţi), femeilor (uşuratice şi profitoare - „Târfa, dacă 
s-a vândut o dată, se va vinde mereu” e zicala sa 
predilectă, ceea ce nu l-a împiedicat să-şi reglementeze 
periodic virilitatea în compania uneia şi aceleiaşi... târfe). 
Primejdia ca o parte a cititorilor să subscrie unei asemenea 
compozite  „filosofii” este, ca în orice operă tributară 
naturalismului baroc, reală. Am tras un semnal de alarmă şi 
aproape că ne pare rău. 

Să revenim pentru a filtra puţin penibilul. Deşi înzestrat 
cu o raționalitate de doi bani, reacţiile sale emotive acoperă 
o gamă întinsă pe care cititorul n-are cum să nu o deguste. 
(Proza obiectivă practicată de Faulkner în această secţiune 
este de mare clasă; efectele satirice de o virulență 
nimicitoare, efectele comice de o contagiune irezistibilă; 
ironiile brăzdează adânc carnea simţitoare a sentimentelor. 
Ce mai, dacă Faulkner nu şi-a dobândit până acum stima 
criticilor şi a istoricilor literari, faptul se consumă în această 
secţiune, a treia. Romancierul se clasicizează sub ochii 
noştri!) Măcar din punctul de vedere al reacţiilor egoiste, 
aşadar, monstrul nostru este un ins relativ complicat, dacă 
nu chiar complex. Rău spus, dar satisfacția pe care o 
încercăm în ceea ce îl priveşte se înrădăcinează în 
circumstanţele care concură la înfundarea personajului în 
pofida strădaniilor sale ca lucrurile să-i iasă din prima 
încercare. Deşi justificată din punct de vedere etic, eşuarea 
lui o resimţim ca pe un adevărat naufragiu. În definitiv, 
Jason este ultimul vlăstar purtător al numelui clanului, clan 
în vădită pierdere de viteză, în vădit declin şi dezagregare. 


Cauza imediată, cuplul Jason/Caroline, părinţii celor patru 
copii, ne dezvăluie întreaga mizerie a dezertării morale: 
criza de autoritate atât paternă cât şi maternă, refugiul în 
alcoolism sau în fantasmagoria îndreptăţirilor nobiliare, 
deriva iresponsabilă cuplată cu favoritismul părtinitor pe 
faţă fac din viaţa de familie un deşert cu nisipuri mişcătoare 
în care unica oază şi unicul refugiu este fiinţa de generoasă 
disponibilitate a lui Caddy şi la orizont grija şi ataşamentul 
necondiţionat al negresei servitoare Dilsey. Şi Faulkner are 
dreptate când vede în Jason stânca ce rezistă atât aridităţii 
paterne, cât şi valurilor de emotivitate feminină cu care nu 
ştie de fapt ce să facă. Un dram de compătimire trebuie să 
se îndrepte şi spre dânsul. În definitiv, dată fiind vitregia 
premiselor contextuale, Jason s-a descurcat până la urmă 
cel mai bine. 

Cel mai bine e un fel de a spune. Oricum, Faulkner a 
socotit că nici această tentativă de a istorisi istoria n-a 
izbutit pe deplin să-i dezghioace faptele şi relaţiile dintre 
ele. A nu da uitării nimic, a regăsi originile, a reconstitui 
împrejurările, a pune în lumina adevărului faptele - iată 
programul de cronicar şi istoriograf al lui Faulkner, program 
ce subsumează mulţimea scrierilor, romane sau nuvele, 
pentru a reconstitui - dincolo de patimă şi mânie - ...dar 
care din perspective a izbutit o asemenea integrare, 
ordonare şi sinteză? A lui Jason egolatrul, a lui Quentin 
mitomanul, a lui Benjy smintitul? 

Drept care ne întâmpină şi o a patra tentativă, cea a 
romancierului realist clasic a cărui ipostază narativă este 
îndelung verificata omniscienţă. Omniscienţa este atribut 
dumnezeiesc şi ar trebui să izbutească. Numai că 
Dumnezeu s-a ascuns sau s-a retras sau a... decedat. 
Omniscienţa demiurgică, în post-nietzscheanism, nu poate 
fi decât problematică, în regimul lui a/s ob (supoziţionalele 
„ca şi când” / „de parcă”). Dar pe lângă asta mai intervine 
şi chestiunea tempoului dominant al fiecărei mişcări în 
parte. În precedentele secţiuni s-au rostit monocord 
subiectivităţi mai mult sau mai puţin omogene. Un 
cercetător chiar a indicat asemenea termeni descriptori 


pentru fiecare dintre părţi, ca la o simfonie: Benjy - 
Andante: Quentin - Adagio, Jason - Allegro; Faulkner - 
congenerul, alter-ego-ul măcar al unuia dintre ei -? În cazul 
său, cazul naratorului obiectiv, vor fi mai multe asemenea 
velocităţi, fiecare potrivită episodului descris ori evocat. 
Cititoarea are un câmp deschis de a se pronunţa. In rest, 
totul este - din punct de vedere stilistic, fireşte - limpede, 
măsurat, aproape neutru, sub un regim gramatical 
rezervat, prudent, guvernat de  relativizări ipotetice. 
Abundă modalităţile oblice, neangajante. Se vede clar că 
naratorul în formula veche nu se simte la largul său. Este ca 
un rege poftit să candideze la preşedinţia propriului regat. 
Dar, mă rog, naratorul se pune pe treabă şi convoacă 
ordonat, birocratic, pe rând protagoniştii acelei Duminici 
sfinte: Dilsey, Caroline, Jason, Benjy, câte unul sau câte doi, 
sau în cavalcadă, sau de mai multe ori. Lucrurile se 
înghesuie ca în orice final şi artistul trebuie să nu uite pe 
nimeni şi mai ales să nu uite că urmează... sfârşitul. 

Dar până a ajunge acolo, nu cred că există comentator al 
romanului care să treacă cu vederea episodul slujbei de 
înviere din biserica baptistă neagră. 

Dilsey dobândeşte, în această ultimă - a patra - 
repovestire, demnitatea şi prestanţa pe care, probabil, le-a 
manifestat de-a lungul anilor. Are o vârstă şi are trupul 
marcat de privaţiuni şi neodihnă. Vreme de decenii i-a 
slugărit pe Compsoni şi câtă coeziune ori coerenţă a 
structurat viaţa de zi cu zi a acelei familii i s-a datorat în 
exclusivitate. Autoritatea pe care a câştigat-o, încetul cu 
încetul, va fi recunoscută de toată lumea, atât de Caroline, 
care-i va încredința frânele gospodăriei, cât şi de Jason - 
fiul strângător -, căruia, din timp în timp, îi va servi 
usturătoare dojeni şi muştruluieli. Tăria morală a lui Dilsey 
(după Faulkner însuşi, cea mai luminoasă figură din galeria 
sa umană) îşi trage sevele din practica religioasă. Dar nu 
avem a face în cazul ei cu un bigotism de trei parale. Mai 
întâi pentru că Faulkner rezervă acestui aspect („cealaltă 
vreme a vieţii noastre”) o nişă modestă, contând, probabil, 
pe formidabilul impact al episodului predicii din Ziua de 


Paşte. 

Predicatorul itinerant, reverendul Shegog - al cărui nume 
reverberează sonorități profetice ebraice - este un personaj 
bizar. De statură aproape pitică şi cu un trup firav, aduce 
mai degrabă a maimuţă. La începutul predicii vocea sa 
sună monoton şi anemic. Limbajul este scorţos, distant şi 
rece, cizelat precum se cere în străina vorbire a stăpânilor 
albi. Dar nu trece mult şi transfigurarea se petrece. 
Recurgând la vocativul „Fraţi creştini!” (Brethren!, apoi 
Breddren!) Shegog face corp comun cu masa credincioşilor, 
pe care îi proiectează direct în scena martirajului lui lisus. 
Relatarea devine accentuat dialectală şi  dintr-odată 
devenim părtaşi unui ritual şamanic. Predicatorul, în transă, 
îşi scandează cu accente apocaliptice viziunea. Vocea lui 
tunătoare, sacadată domină acum spaţiul şi în pauzele 
sincopate care punctează cadenţa discursului, întreaga 
congregaţie confirmă prin adeziuni exclamative 
miraculoasa translație. Căci ei se află acum cu toţii la 
poalele Golgotei, în preajma mormântului deschis şi gol. 
Predicatorul Shegog i-a transportat literalmente acolo, pe 
aripile retoricii avântate a ceea ce numim în manualele 
noastre de şcoală „prezentul istoric”. Electrizat, fiecare îşi 
deszăgăzuieşte mistic fiinţa, lăsându-se spălat de fervoarea 
credinţei reinstituite. Harul divin descinde printre muritori. 
Sacrul se reintegrează, se reîncorporează în profan. Ş- 
atunci Dilsey, cu lacrimile scăldându-i obrajii, simte cum 
devine locuită de Cuvânt. Branşată astfel la comoţia 
universală, viaţa capătă pe moment o noimă, cu început şi 
cu sfârşit legate între ele, ceea ce traduce încrederea în 
existenţa unui „dincolo”. 

Există comentatori ai romanului care n-au fost plăcut 
impresionați şi care n-au apreciat în consecinţă nici măcar 
modalitatea  „înscenării”, darămite  substanţialismul ei 
funciar. Scepticismul acestora faţă de excursul faulknerian 
în zonele sublimului agrest are ca revers părerea dânşilor 
cum că, intenţionat sau nu, efectul ar friza mai degrabă 
grotescul. Impresia noastră este că o asemenea 
interpretare trece pe lângă adevăr, razant cu el, fără să-l 


bănuiască sau să-l bage de seamă. O şansă unică în felul ei 
este astfel ratată. Şansa aceasta Benjy, pare-se, n-a 
scăpat-o. Căci în tembelismul său funciar, veşnic angoasat, 
a înţeles că măcar o dată trebuie să aştepte cuminte şi 
liniştit în strană. Şi Spiritul nu l-a ocolit. L-a traversat şi pe 
el, împlinind una din „fericirile” proclamate de lisus: 
„Fericiţi cei săraci cu duhul...”. 

Slujba de Duminica învierii odată încheiată - vreme în 
care, în contrapunct parodic şi grotesc, Jason se angajează 
într-o urmărire sterilă a amanţilor fugari: nepoata sa 
Quentin, cea de şaptesprezece ani meschin jefuită, cea 
care l-a jefuit la rândul ei acum, dimpreună cu ibovnicul 
circar răsărit de neunde, la vreme de carnaval -, totul 
recade în profanul mundan. 

Narațiunea se  rotunjeşte tragicomic cu Benjy în 
gabrioletă, în escapada săptămânală la cimitir, în manevra 
stângace a puştiului-vizitiu, în rezolvarea crizei existenţiale 
de către Jason, descins ca un deus ex machine, restabilind 
ordinea, suprimând plăcerea întregului echipaj, care face 
cale întoarsă, ocolind Statuia Soldatului Confederaţionist... 
pe unde trebuie. 

Din această stare de perplexitate indusă magistral de 
naratorul omniscient „Faulkner” scăpăm doar încercând să 
pricepem mai bine lumea asta anapoda. Drept care, soluţia 
care se impune aproape de la sine este să reînnodăm 
cunoştinţa cu Benjy şi să redeschidem, cu alţi ochi, fireşte, 
romanul de la început. Ne vom apropia poate şi mai mult 
de Benjy, a cărui mărturie vom şti să o preţuim cu acel 
respect datorat faptelor, indiferent de sorgintea sau de 
modalitatea recuperării lor. 


ŞTEFAN STOENESCU 


Cuprins 


(I)logica tragediei... css aaa untul aa aaa uta aaaaată aaa aia aa A 


Liniştea de după TUTUN ocs ii tacea te oleaata aa atacate ra tau 4 


Fructuoasele neajunsuri ale trivialității............. kk... 6 
Un:-örator dim SUA aus aaa 00 ca iat a tale a Banat eta oa 9 
Deadmagi S MUl caca aaa iei Sa Batalii tata da d Să 11 
Echilibrül. PFIN SEX ciao ta ia iata a 13 
Ochiul şi cuvântul: FOCI oa aia ci ate ti A da 6 Elita 16 
Paradisul gramaticienilor........... nenea 19 
Precaritate ṣi IUXUL Ia Că e e cica apnee cet aaa Ei aa ai 21 
Pluralitatea EUPIOf suita 993 0 0 ta tate a ta 24 
Metafora decăderi];.. n însisi taia ti d n ol ai 27 
RELE IILE iooaoa zii stea azil iale atena a atenuare e 30 


Zgomotul şi furia 
Partea întâi 


Z aprile: 020 siue tatuat cot aul al ot a a Die bulă 30 
Partea a doua 
2IuneToIO sea feel ai atleti aa si Lia saN 92 
Partea a treia 
6abhille L 92O ici ce cuie al aaa ii ia aaa a 8 iati ai 186 
Partea a patra 
o zel EIE K Ja e E E SEE E RI IPEE PE RI PORN PRR RER RE E RN 262 
ADENICICE: iaca ceeace ea et na n aaa ile eo dna tate ES 312 


DINCOLO DE PATIMĂ ŞI MÂNIE..........< une ne ee neeeeeee 330