William Faulkner — Pe patul de moarte

WILLIAM 


FAULKNER 


Pe patu de! moarte 


William 
Faulkner 


Pe patul de moarte 
(„As I Lay Dying”, 1930) 
Traducere de Horia-Florian Popescu şi 
Paul Goma 


Redactarea versiunii eBook: Cosimo, 
ianuarie 2013 
- versiune definitivă - 
Editura Cartea Românească, 1972 


Cuprins: 
Pe patul de moarte 
Darl 
Cora 
Darl 
Jewel 
Darl 
Cora 
Dewey Dell 
Tull 
Anse 
Darl 
Peabody 
Darl 
Vardaman 
Dewey Dell 
Vardaman 
Tull 
Darl 
Cash 
Vardaman 
Tull 
Darl 
Cash 
Darl 
Vardaman 
Darl 
Anse 
Darl 
Anse 
Samson 
Dewey Dell 
Tull 
Darl 
Tull 
Darl 
Vardaman 
Tull 
Darl 


Cash 
Cora 
Addie 
Whitfield 
Darl 
Armstid 
Vardaman 
Moseley 
Darl 
Vardaman 
Darl 
Vardaman 
Darl 
Vardaman 
Darl 
Cash 
Peabody 
MacGowan 
Vardaman 
Darl 
Dewey Dell 
Cash 


Lui HAL SMITH 


Darl 


Jewel şi cu mine venim de la câmp, 
călcând pe potecă în şir indian. Deşi merg 
înaintea lui cu cincisprezece picioare, 
cineva care ne-ar privi dinspre magazia de 
bumbac ar vedea, cu un cap deasupra 
mea, pălăria de paie, veche şi hărtănită a 
lui Jewel. 

Poteca, netezită de umblet şi coaptă de 
dogoarea lui Cuptor ca o cărămidă, 
alunecă printre tarlalele verzi de bumbac 
până la magazia de bumbac din mijlocul 
câmpului, unde coteşte şi o înconjoară pe 
după cele patru colţuri rotunjite şi o ia din 
nou peste câmp, şlefuită sub paşi. 

Magazia de bumbac e din bârne 
grosolane, dintre care lipitura a căzut de 
mult. Pătrată, cu acoperişul într-o apă, 
spart, se lasă-ntr-o rână, paragină pustie 
şi licăritoare în lumina soarelui, cu câte o 
fereastră largă, pe firul potecii, în cei doi 
pereţi opuşi. Când ajungem, eu cotesc şi 
ţin cărarea ce înconjoară magazia. Jewel, 
cinşpe  picioare-ndărătul meu, privind 
drept înainte, trece prin fereastră dintr-un 
singur pas. Privind ţintă drept înainte, cu 


ochii lemnii pe obrazul de lemn, străbate 
duşumeaua din patru paşi, cu gravitatea 
ţeapănă a unui tutungiu indian în salopetă 
peticită şi însufleţit doar de la brâu în jos, 
Şi, dintr-un Singur pas, trece prin 
fereastra opusă, din nou în potecă, chiar 
când eu dau colţul. In şir indian şi la 
distanţa de cinci picioare, de astă dată 
Jewel în faţă, o ţinem tot pe potecă, în sus, 
spre poalele râpei. 

Căruţa lui Tull e lângă izvor, priponită la 
stănog, cu hăţurile înfăşurate pe speteaza 
leagănului. Leagănul e de două locuri. 
Jewel se opreşte la izvor şi ia tigva de pe 
craca de salcie şi bea. Trec de el şi urc 
poteca şi încep să aud fierăstrăul lui Cash. 

Când ajung pe creastă, Cash nu mai taie 
la fierăstrău. In picioare, pe un morman 
de aşchii, îmbucă două scânduri. Între 
fibrele întunecate carnea lor e galbenă ca 
aurul, ca aurul moale şi poartă pe canturi, 
în unduiri line, urmele teslei: bun dulgher, 
Cash. [ine pe capră cele două scânduri 
îimbucate pe canturi, a patra parte din 
ladă. Îngenunchează, ocheşte în lungul 
muchiilor, apoi le lasă mai jos şi ia tesla. 
Bun dulgher. Addie Bundren nu-şi putea 


dori o ladă mai bună în care să se 
odihnească. Asta are să-i dea tărie şi 
alinare. Apuc spre casă, urmărit de Işşşuc 
Tşşşuc Tşşşuc al teslei. 


Cora 

Şi-aşa că am pus ouăle de-o parte şi ieri 
am copt. Şi cozonacii mi-au ieşit tocmai 
bine. Noi, în mare parte, din păsări trăim. 
Bune ouătoare, atâtea, puţine câte ne-au 
mai rămas după opossumi şi altele. Şi 
şerpii, vara. Un şarpe-ţi pătrunde-n coteţ 
mai iute ca orice. 

Şi-aşa că, după ce era cât p-aci să ne 
coste mult mai mult decât credea domnul 
Tull, şi după ce-am promis că ieşim la 
socoteală cu diferenţa la numarul de ouă, 
a trebuit să fiu mai atentă ca oricând, 
fiindcă eu mi-am pus obrazul ca să le 
luăm... Şi-am fi putut ţine păsări mai 
ieftine, dar, de, aşa am făgăduit, cum mi-a 
zis domnişoara Lawington, când m-a 
sfătuit să fac rost de-o rasă bună, fiindcă 
însuşi domnul Tull e de părere că un bun 
soi de vaci ori de porci cu timpul îşi scoate 
banii. Şi-aşa că, pierzând atâtea, nu ne-a 
mai dat mâna să folosim noi înşine ouăle, 
fiindcă n-aş fi suportat să mă mustre 
domnul Tull, când eu mi-am pus obrazul 
pentru ele. Şi-aşa că, atunci când 
domnişoara  Lawington mi-a zis de 


cozonaci, m-am socotit că-i pot coace eu şi 
să câştig deodată de-ajuns ca să sporesc 
valoarea netă a cârdului cu echivalentul a 
două capete. Şi că, dacă pun de-o parte 
câte-un ou, câte-un ou, chiar ouăle n-or să 
ne coste nimic. Şi săptămâna asta s-au 
ouat aşa de bine, că nu numai c-am pus 
de-o parte destule ouă ca să facem 
cozonaci, başca de ce ne legaserăm să 
vindem, dar am pus de-o parte destule, că 
făina şi zahărul şi lemnele n-or să ne coste 
nimic. Şi-aşa că ieri am copt, mai cu grijă 
decât am copt vreodată-n viaţa mea şi 
cozonacii mi-au ieşit tocmai bine. Da’ 
când ne-am dus azi-dimineaţa la oraş, 
domnişoara Lawington mi-a zis că doamna 
s-a răzgândit şi că nu mai are de gând să 
dea serata, cum spusese. 

„Oricum, trebuia să ia cozonacii”, zice 
Kate. 

„Bine”, zic, „acum socotesc că n-a avut 
niciodată trebuinţă de ei.” 

„Trebuia să-i ia”, zice Kate. „Da' 
cucoanele de oraş, alea bogatele, le dă 
mâna să se răzgândească. Alor săraci nu.” 

Bogăția n-are preţ în ochii Domnului, 
căci El vede ce-i în suflet. „Poate-i vând 


sâmbătă, la târg”, zic. „Chiar că mi-au 
ieşit bine.” 

„Nu capeţi doi dolari de bucată”, zice 
Kate. 

„Da-i ca şi cum nu m-ar costa nimic”, zic. 
„Le-am pus de-o parte şi din ele o duzină 
am dat-o pe zahăr şi pe făină. E ca şi cum 
nu m-ar costa nimic, fiindcă chiar şi 
domnul Tull îşi dă seama că ouăle puse 
de-o parte erau başca de ce ne-am legat 
să vindem, aşa că-i ca şi cum le-am fi găsit 
ori ni le-a dăruit careva.” 

„Trebuia să ia cozonacii ăia, după ce că 
mai şi-a dat cuvântul”, zice Kate. Domnul 
vede ce-i în suflet. Dacă-i voia Lui ca unii 
oameni să aibă o părere despre cinste şi 
alţii alta, nu-i treaba mea să-i cercetez 
voia. 

„Socotesc că n-a avut niciodată 
trebuinţă de ei”, zic. „Şi chiar că mi-au 
ieşit bine.” 

Plapuma-i trasă până sub bărbie, aşa, 
arşiţă cum e, doar mâinile amândouă şi 
obrazul afară. E sprijinită de pernă, cu 
capul înălţat, ca să poată vedea afară, pe 
fereastră şi-l auzim de fiecare dată când 
apucă fierăstrăul ori tesla. De-am fi surzi, 


uitându-ne la obrazul ei, aproape l-am 
auzi şi vedea. Obrazul i-i atât de veştejit, 
că oasele împung pielea în muchii albe. 
Ochii i-s ca două lumânări când, sub 
privirea ta, se scurg în găvanele de fier 
ale sfeşnicelor. Dar mântuirea şi iertarea 
veşnică nu pogoară asupră-i. 

„Mi-au ieşit tare frumos”, zic. „Da' nu ca 
prăjiturile de le cocea Addie.” După faţa 
de pernă poţi să-ţi dai seama cum spală şi 
cum calcă fata aia, dacă şi ăsta se mai 
cheamă călcat. Măcar asta să-i arate cât 
de oarbă a fost, că zace acolo, la cheremul 
şi bunu-plac a patru bărbaţi şi-un zdrahon 
de fată. „Nu-i femeie-n ţinut să se-ntreacă 
la copt cu Addie Bundren”, zic. „Un lucru-i 
sigur, de s-ar scula de pe boală şi-ar coace 
iară, cozonacii noştri n-ar avea nicio 
căutare.” Sub plapumă nu-i mai mult 
decât o mogâldeaţă cât un cristei şi 
singurul semn după care ştii că răsuflă e 
foşnetul saltelei umplute cu păstăi. Nici 
părul de pe tâmplă nu i se clinteşte, chiar 
cu fata aia de stă drept deasupra ei şi-i 
face vânt cu evantaiul. Pe când ne uităm 
la ea, trece evantaiul dintr-o mână-ntr- 
alta, fără să contenească din mişcare. 


„O fi dormind?” şopteşte Kate. 

„Ba se uită la Cash, colo”, zice fata. 
Auzim fierăstrăul în scândură. Aduce cu 
sforăitul. Eula se răsuceşte pe cufăr şi se 
uită afară, pe fereastră. Mărgelele-i vin 
tare frumos la pălăria aia roşie. N-ai zice 
c-a dat pe ele doar douăşcinci de cenți. 

„Trebuia să ia cozonacii ăia”, zice Kate. 

Sigur că banii mi-ar fi prins bine. Da-i ca 
şi cum nu mă costă nimica, afară de copt. 
Pot să-i spun că oricui i se poate întâmpla 
să dea chix, numai că nu toţi scapă dintru 
aceasta fără de pată, aşa am să-i spun. Că 
nu oricine-i în stare să-şi înghită greşelile, 
aşa am să-i spun. 

Vine cineva pe sală. E Darl. Nu se uită- 
năuntru când trece prin dreptul uşii. Eula 
îl urmăreşte cum trece şi cum dispare din 
privire către spatele casei. Mâna i se 
înalţă, atinge uşor mărgelele, apoi părul. 
Când îşi dă seama că mă uit la ea, privirea 
i se stinge. 


Darl 


Taica şi Vernon stau pe prispa din spate, 
taica împinge tutunul de pe capacul 
tabacherii pe buza de jos pe care-o ţine 
țuguiată între degetul mare şi mijlociu. Ei 
se uită-n jur, pe când eu străbat prispa şi 
scufund tigva în găleată şi beau. 

„Unde-i Jewel?” zice taica. Pe când eram 
copil, am descoperit întâia oară ce gust 
minunat are apa după ce-a stat o vreme în 
găleată de cedru. Rece şi iute, niţel 
tămâiată, cum miroase vântul fierbinte de 
iulie printre cedri. Pe puţin şase ceasuri 
să stea şi s-o bei din tigvă. Apa n-ar trebui 
niciodată băută din fier. 

Şi noaptea e şi mai bine. De obicei, 
stăteam pe sală, întins pe-o saltea de paie 
şi aşteptam, până ce-i auzeam pe toţi că 
dorm şi-atunci puteam să mă ridic şi să 
mă duc iar la găleată. Era neagră 
totdeauna, poliţa neagră şi ea, oglinda 
liniştită a apei o deschizătură în nesfârşit, 
rotundă, prin care, înainte de a o tulbura, 
trezind-o cu căucul, puteam să văd o stea 
ori două, poate în găleată şi poate în căuc, 
o stea ori două, înainte să beau. Apoi am 


crescut, m-am făcut mai mare. Atunci am 
început să aştept să se ducă la culcare cu 
toţii, ca să pot sta întins, cu poalele 
cămăşii sumese, auzindu-i cum dorm, 
simţindu-mă fără să mă ating, simțind 
cum tăcerea de răcoare îmi adie peste 
mădulare şi întrebându-mă dacă acolo, în 
întuneric, e Cash, făcând şi el asta, ori 
poate că el o făcea de vreo doi ani, înainte 
ca eu s-o fi putut dori ori să fiu în stare s-o 
fac. 

Taica are labele picioarelor vătămate 
rău, degetele mari chircite şi-ncârligate şi 
noduroase şi nicio unghie la degetele 
mici, de când era băiat, de la munca grea 
şi în umezeală şi cu încălțări făcute în 
casă. Lângă scaun, bocancii lui 
butucănoşi. Parc-ar fi ciopliţi din fontă cu 
un topor bont. Vernon a fost la oraş. Nu-i 
ştiu să se fi dus vreodată la oraş în 
salopetă. Nevastă-sa, zice lumea. Inainte a 
fost învăţătoare. 

Arunc pe jos ce-a mai rămas în tigvă şi 
mă şterg la gură cu mâneca. Are să plouă 
înainte să se lumineze de ziuă. Poate chiar 
înainte de se-ntunecă. „Jos, la grajd”, zic. 
„Înhamă.” 


Acolo, jos, hârjonindu-se cu calu ăla. O 
să treacă prin grajd câtre păşune. Calul 
nu se vede: e-acolo-n deal, printre puieţii 
de pin, unde-i răcoare. Jewel fluieră o dată 
şi ascuţit. Calul sforăie, atunci Jewel îl 
vede cum îi scapără culorile, ţipător, în 
umbra frunzişului, albastră. Jewel fluieră 
din nou. Calul vine, îşi dă drumul pe 
povârniş la vale, cu picioarele-nţepenite 
şi-şi ciuleşte şi-şi scutură urechile şi-şi 
rostogoleşte ochii ceacâri şi se opreşte, 
frânt, la vreo douăzeci de paşi de Jewel, 
ponciş, pândindu-l cu capul răsucit şi 
încordat ca o pisică. 

„Poftiţi, domnule”, zise Jewel. Calul se 
mişcă. Işi mişca pielea iute-iute şi şi-o- 
ncreţeşte şi limbi învolburate pâlpâie ca 
tot atâtea flăcări. Dă un galop scurt şi 
ocolit, scuturându-şi coama şi plesnind din 
coadă şi bolovâănind ochii şi se opreşte iar, 
înţepenit pe copite, pândindu-l pe Jewel. 
Jewel se duce aţă la el, cu mâinile lipite de 
coapse. Fără picioarele lui Jewel, ei doi 
par, în soare, două figuri cioplite pentru 
un tablou sauvage. 

Când Jewel e gata să-l atingă, calul se- 
nalţă pe picioarele dindărăt şi cu cele din 


faţă bate înspre Jewel. Apoi Jewel e- 
nconjurat de o aureolă scânteietoare de 
copite ca de o părere de aripi; printre ele 
şi sub pieptul umflat al calului, el se mişcă 
în unduiri fulgerătoare de şarpe. Pentru o 
clipă, înainte să simtă în braţe smucitura, 
îşi vede trupul desprins de pământ, 
orizontal, şfichiuind ca un şarpe aerul, 
până ce nimereşte nările calului şi atinge 
iar pământul. Atunci rămân în nemişcare, 
împietriţi, înspăimântați, calul tras 
îndărăt, proptit pe picioare ţepene şi 
tremurânde, cu botul în pământ; Jewel, 
bine înfipt în călcâie, taie cu o mână 
răsuflarea calului, cu cealaltă îl bate pe 
gât uşurel, drăgăstos şi-ndelung şi-l înjură 
crunt şi spurcat. 

Stau încleştaţi şi înfricoşători ca ciopliţi 
în piatră, calul tremură şi geme încetişor. 
Şi-apoi Jewel e pe spinarea lui. Se-azvârle 
printr-o răsucire scurtă şi şerpuită ca 
plesnetul de bici, trupul lui e jumate-n 
aer, jumate una cu calul. Pentru încă o 
clipă, calul rămâne înţepenit, cu botul în 
pământ, înainte de a ţâşni în galop. 
Coboară dealul în salturi frânte, de să-şi 
rupă spinarea, cu Jewel deasupra, înfipt 


ca o lipitoare, până la zaplaz, unde se 
opreşte, rupt, înfipt în copite, adunat, gata 
s-o ia din nou la goană. 

„Brava”, zice Jewel, „ho, acu, că ţi-o fi 
de-ajuns.” 

La grajd, Jewel îşi dă drumul de pe cal 
din mers. Calul pătrunde-n boxă, Jewel 
după el. Fără să se uite-napoi, calul zvârle 
spre el şi copita izbeşte-n perete cu 
detunătură de pistol. Jewel îi trage un 
picior în burtă; calu-şi frânge capul pe 
spate, ars de durere; Jewel îl pocneşte cu 
pumnul peste ochi şi se strecoară şi urcă 
pe iesle. Atârnat de leaţurile fânarului, se 
apleacă şi cată cu privirea peste marginea 
boxei şi prin uşa deschisă. Cărarea-i 
pustie; de-aici nu poate nici măcar s-audă 
fierăstrăul lui Cash. Se caţără sus, smulge 
în grabă fânul şi-l aruncă cu braţul şi-l 
îndeasă-n iesle. 

„Crapă”, zice. „Fă să piară fânu-ăsta 
afurisit, acu, cât îl ai su’ bot. Băăă, scârbă 
burduhănoasă, talanule, bă băiatule”, 
zice. 


Jewel 

D-aia fin'că şade-acolea, drept sub geam 
şi ciocăne şi hârjâie la scârba aia de ladă. 
Acolea, unde ea tre' să-l vază. Unde fiece 
strop de aer de-l trage-i plin de bocănit şi 
hârjâit, unde ea poa' să-l vază cum zice: 
Uite-o. Uite ce faină ţi-o fac. l-am zis să se 
care-n altă parte. l-am zis, ce Dumnezeu, 
vrei s-o vezi în ladă. li ca atuncea de erea 
el copil şi ea zicea că, să aibe ceva 
îngrăşământ, ar sădi neşte flori şi-atuncea 
el a pus mâna pe tava de pâine şi s-a dus 
cu ea la grajd şi s-a-ntors cu ea plină de 
bălegar. 

Şi-acu şi ăştialanţii, de stă acolea, ca 
corbii. Aşteaptă şi dă din evantaie. C-am 
zis, că nu mai stai, odată, dracu, din tăiat 
şi ciocănit la lada aia, care să poată omu 
dormi-n linişte şi mâinile ei de zac peste 
plapumă ca două rădăcini de la defrişări 
de-ai încercat să le speli şi geaba, că nu se 
curăţă. De-aici văz evantaiu şi braţu lu 
Dewey Dell. C-am zis, măcar de-ai lăsa-o-n 
pace. Şi ferestrău hârâie şi ciocanu' 
bocăne şi prea de tot iute se vântură aeru 
peste faţa ei, de nu-l mai poţi trage-n 


piept când eşti ostenit şi scârba-aia de 
teslă rupe aşchii-aşchii. Aşchii-aşchii rupe. 
Rupe aşchii-aşchii, de care cum vine pe 
drum tre’ să s-oprească şi s-o vază şi să 
zică că ce dulgher a-ntâia-i. De eream io 
când Cash a buşit după biserica-aia şi de 
eream io când taica a zăcut care-a căzut 
lemnele alea peste el, păi nu s-ar mai 
egzista să vie-nuntru orişice scârbă de 
cine-nime din ţinut să se-nhoalbe la dânsa 
care, de egzist-un Dumnezeu pe lumea 
asta, la ce dracu mai e bun. Şi-am fi numa 
io şi dânsa, p-un deal mare şi io să prăval 
la bolovani, de vale, peste mutrele la 
ăştia, care-i iau şi dau cu ei de-a azvârlita, 
devale, şi mutre şi dinţi şi tot felu, pe 
legea mea, pân'ce dânsa s-a liniştit şi nu 
scârba aia de teslă de rupe aşchii-aşchii. 
Aşchii-aşchii rupe şi ne-am ogoi. 


Darl 


Ne uităm la el cum dă colțul şi urcă 
treptele. Nu ne bagă-n seamă. „Eşti 
gata?”, zice. 

„Dacă te-ai hotărât”, zic. Zic „Aşteaptă”. 
Se opreşte şi se uită la taica. Vernon 
scuipă, fără să se clintească. Scuipă cu 
precizie cuviincioasă şi chibzuită în praful 
băşicat de sub prispă. laica îşi freacă 
încetinel mâinile de genunchi. Privirea i se 
pierde în depărtare, dincolo de creasta 
povârnişului, hăt, peste câmp. Jewel îi 
aruncă în treacăt o privire şi se duce la 
găleată şi bea din nou. 

„Silă mi-i de şovâială ca la nime altu”, 
zice taica, „Inseamnă trei dolari”, zic. Pe 
gheb, cămaşa lui taica nu-i aşa de ieşită 
de soare ca-n rest. Nicio pată de sudoare 
pe cămaşa lui. Niciodată n-am văzut vreo 
pată de sudoare pe cămaşa lui. Odată, 
demult, când avea douăjdoi de ani, s-a- 
mbolnăvit lucrând în soare şi spune la 
toată lumea că, de mai asudă o dată, 
moare. Mă tem că o şi crede. 

„Da dacă n-o mai duce pân’ vă- 
ntoarceţi”, zice. „O să fie dezamăgită.” 


Vernon scuipă-n praf. Sigur, o să plouă 
până-n zori. 

„Ea se bazează pe asta”, zice taica. „O 
să vrea să plece pe moment. O ştiu io. I- 
am făgăduit că ţin catării şi căruţa aci, 
gata de drum şi ea se bazează pe asta.” 

„În cazu ăsta o s-avem sigur nevoie de 
ăşti trei dolari”, zic. El se uită peste câmp, 
pierdut şi-şi freacă mâinile de genunchi. 
De când şi-a pierdut dinţii, ori de câte ori 
cade pe gânduri, gura îi pulsează, 
fleşcăită, domol şi fără odihnă. Barba de 
pe fălci, nerasă, ţepoasă, îi dă înfăţişarea 
câinilor ălora bătrâni. „Mai bine te-ai 
hotărî mai curând, să putem ajunge acolo 
şi să şi-ncărcăm, până dă întunericul”, zic. 

„Maica nu-i chiar aşa de bolnavă”, zice 
Jewel. „Şi mai ţine-ţi fleanca, Darl.” 

„Chiar aşa”, zice Vernon. „Parcă-i mai 
bine azi decât toată săptămâna. Cam pe 
când tu şi cu Jewel o să fiţi înapoi, o să se- 
ntremeze.” 

„Mneata tre’ să ştii”, zice Jewel. 
„Mneata tot pe-aci ai fost, s-o vezi. 
'Mneata ori ai 'mneatale.” Vernon se uită 
la el. Ochii lui Jewel par ca lemnul galben 
pe obrazul injectat. E cu un cap mai înalt 


ca oricare dintre noi, totdeauna a fost. Le- 
am spus că de-aia l-a biciuit şi l-a 
dezmierdat maica mai mult. Pentru că tot 
prin jurul casei se-nvârtea şi tândălea mai 
mult. De-aia i-a şi zis Jewel!, le-am spus. 

„Ține-ţi gura, Jewel”, zice taica, da-i ca 
şi cum n-ar prea asculta. Se uită, hăt, 
departe, peste câmp şi-şi freacă 
genunchii. 

„Ai putea să te-mprumuţi de la Vernon 
de catâri şi te-om prinde noi din urmă”, 
zic. „Dacă nu ne-aşteaptă.” 

„Da mai ţine-ţi scârba aia de gură”, zice 
Jewel. 

„O să vrea să meargă cu-ai noştri”, zice 
taica. Îşi freacă genunchii: „N-a egzistat 
om să-i fie mai silă de asta.” 

„Zace acolea, cu ochii la Cash, cum tot 
ciopleşte la scârba aia de...”, zice Jewel. O 
zice aspru, sălbatic, dar nu zice cuvântul. 
Ca un copil, pe-ntuneric, care vrea să-şi 
ţină firea şi deodată tace, înspăimântat de 
propriu-i glas. 

„Ea a dorit asta, aşa cum vrea să meargă 
cu căruţa noastră propie”, zice taica. „Are 
să s-odihnească mai în pace dacă ştie ea 
că-i una bună, făcută pentru ea, aparte. 


Totdeauna a fost ea o femeie mai aparte. 
Asta o ştiţi bine.” 

„Atunci fă-o mai aparte”, zice Jewel. „Da 
cum dracu-ai vrea să fie...” Se uită la 
ceafa lui taica, cu ochii lui galbeni, lemnii. 

„Fără doar şi poate”, zice Vernon, „o mai 
duce ea, până-i gata. O mai duce pân-ce-s 
gata toate, pân-ce simte ea c-a venit 
ceasu. Şi cum îs drumurile-acu, într-o 
clipă sunteţi cu ea la oraş”. 

„E-a ploaie”, zice taica. „'S-un om făr-de 
noroc. De când mă ştiu.” Işi freacă mâinile 
de genunchi. „Şi-afurisitu-ăla de doctor, 
de poa’ să pice dintr-o clipă-n alta. N-am 
putut să-i trimit vorbă mai adineaurea. 
De-o fi să vie mâine şi să-i spuie că nu mai 
e mult, că n-o să mai aştepte. O ştiu io. 
Căruţă-necăruţă, n-aşteaptă. Şi-o să se- 
ngrijoreze şi n-aş vrea s-o-ngrijorez pentru 
nimica-n lume. Cu pământu-ăsta de veci al 
lor, în Jefferson şi cu ăi din neamu ei, de-o 
aşteaptă-acolea, n-o să mai aibe râbdare. 
l-am dat cuvântu că io şi cu băieţii o 
ducem acolo iute-uite, pe cât de iute pot 
umbla catării, să se poată hodini în pace.” 
Işi freacă mâinile de genunchi: „Nu 
egzistă om de să-i fie mai silă de asta.” 


„De parcă n-ar arde fiecare ca dracu, s-o 
vază-acolea”, zice Jewel cu glasu-ăla al lui, 
aspru şi crunt. „Şi Cash ăla câtu-i ziulica, 
drept su' geamu ei, cu bocănitu ş'cu 
hârâitu cu ferestău la...” 

„Aşa a dorit ea”, zice taica. „N-ai avut 
iubire de ea, nici mai drăgăstos n-ai fost. 
Niciodată n-ai fost. N-o să fim datori la 
niminea”, zice taica „io şi ea. N-am fost 
încă niciodat' şi că s-o hodini mai în pace 
dacă ştie asta şi că ai ei a tăiat la scânduri 
şi-a bătut cuiele. Totdeauna a fost ea 
dintr-alea de lasă-n urmă rânduială.” 

„Înseamnă trei dolari”, zic. „Ai de gând 
să mergem, ori ba?” Taica îşi freacă 
genunchii. „Mâine până-n asfinţit suntem 
îndărăt.” 

„Bine...”, zice taica. Se uită departe, 
peste câmp, cu părul lui crescut rău şi 
molfăind domol tutunul între gingii. 

„Haidam”, zice Jewel. 

Coboară treptele. Vernon scuipă cu 
băgare de seamă-n praf. 

„Atuncea, până-n asfinţit”, zice taica. 
„Nu vreau s-o fac s-aştepte.” 

Jewel se uită înapoi, apoi o ia pe după 
casă. Intru pe sală şi, înainte să ajung la 


J 


uşă, aud glasurile. Cum casa noastră-i 
uşor povârnită la vale, prin sală trece tot 
timpul o adiere, de jos în sus. Un fulg 
picat lângă uşa din faţă se înalţă, pluteşte 
de-a lungul tavanului, lăsându-se pe spate, 
pân'ce-ajunge la uşa din dos, în curentul 
care coboară: la fel şi glasurile. Cum intri 
pe sală, răsună de parcă ţi s-ar vorbi din 
văzduhul de deasupra capului. 


Cora 

A fost cel mai înduioşător lucru din câte- 
am văzut vreodată. De parcă ştia el că n- 
avea s-o mai vadă niciodată, că Anse 
Bundren îl mână la căpătâiul maică-sii, să 
n-o mai vadă pe lumea asta niciodată. 
Totdeauna am zis că Darl e mai altfel 
decât ăştialalţi. Totdeauna am zis că 
numai el are firea maică-sii, că numai el 
are simţăminte fireşti. Nu Jewel ăsta, pe 
care l-a adus pe lume atât de greu şi l-a 
râzgâiat şi l-a dezmierdat atâta şi el se 
lasă pradă mâniei ori  acrelilor 
morocănoase şi născoceşte tot felul de 
nebunii, ca s-o-nnebunească - ce i-aş mai 
arăta eu lui... Nu-i el ăla de să vină să-şi ia 
rămas-bun. Nu-i el omul să piardă ocazia 
să facă ăi trei dolari în plus cu preţul 
sărutării de bun-rămas al maicii sale. Un 
Bundren până-n vârful unghiilor, nu 
iubeşte pe nimeni, păsându-i doar de cum 
să pună mâna pe ce-o fi, cu cât mai puţină 
trudă, şi de nimic altceva. Domnul Tull 
zice că Darl s-a rugat de ei să aştepte. 
Zice că Darl i-a rugat aproape în genunchi 
să nu-l silească să plece de lângă ea chiar 


acum. Dar parcă mai contează şi altceva 
decât că Anse şi cu Jewel trebuie să facă 
ăi trei dolari. Oricine-l cunoaşte pe Anse 
nu s-a aşteptat la altceva, dar când te 
gândeşti la băiatu-ăla, Jewel ăla, cum 
vinde el toţi anişorii äia de abnegaţie şi de 
absolută părtinire - n-au putut ei să mă 
prostească: domnul Tull zice că madam 
Bundren ţinea la Jewel mai puţin decât la 
toţi ăilalţi, dar ştiu eu ce ştiu. Ştiam că 
are slăbiciune pentru el, pentru firea lui, 
leită Anse, pe care l-a răbdat, când, zice 
domnul Tull, trebuia să-l otrăvească - 
pentru trei dolari, să-i refuze el maică-sii, 
pe patul morţii, sărutarea de bun-rămas. 
Păi ce, de trei săptămâni, vin tocmai de 
la noi, de câte ori pot şi uneori vin şi când 
n-ar trebui, şi-mi neglijez familia mea şi 
îndatoririle mele, ca să fie cineva la 
căpătâiul ei, în ultimele ei clipe, întru 
curaj şi să nu fie silită să înfrunte Marele 
Necunoscut fără niciun chip de prieten. 
Nu c-aş merita cinstire pentru aceasta: 
îmi doresc acelaşi lucru şi mie. Dar, har 
Domnului, or să fie cei dragi mie, din 
neamul, sângele şi carnea mea, fiindcă eu 
am fost mai binecuvântată decât mulţi 


alţii cu bărbatul şi cu copiii, aşa, greu cum 
mi-a fost uneori cu ei. 

Ea a trăit, femeie-nsingurată, singură cu 
mândria ei, străduindu-se să facă lumea 
să creadă că-i din contră, ascunzând 
faptul că ei o tolerau doar, fiindcă, uite că 
nici n-au văzut-o bine cu mâinile pe piept 
şi-s şi gata s-o care patruzeci de mile, ca 
s-o-ngroape, luând astfel în deşert voia 
Domnului. Nelăsând-o să se hodinească-n 
acelaşi pământ cu Bundrenii. 

„Da ea a vrut să se ducă”, a zis domnul 
Tull. „Dorinţa ei a fost să se hodinească 
între ai ei.” 

„Aşa? În cazu-ăsta de ce nu s-a dus vie?” 
am zis. „Niciunu dintre ei n-ar fi oprit-o, 
nici Chiar ăsta micu, acum aproape de- 
ajuns de mare ca să fie egoist şi cu inimă 
de piatră ca şi ăilalţi.” 

„Dorinţa ei a fost”, a zis domnul Tull. „L.- 
am auzit pe Anse zicând c-a fost.” 

„Şi dumneata, bine-nţeles, gata cu 
crezutu pe Anse. 

Un om ca dumneata e-n stare să-l 
creadă. Păi, mie-mi spui? 

„De la el cred orice din care nu trage 
nădejde să ciupească ceva de la mine dacă 


nu-mi spune”, a zis domnul Tull. 

„Mie-mi spui?” am zis. „Locu unei femei 
e cu bărbaţii şi cu copiii ei, vie ori moartă. 
Ţi-ar plăcea să vreau şi eu să mă-ntorc la 
Alabama, când mi-o suna ceasu şi să te las 
pe dumneata şi pe fete şi să mă-ntorc de 
unde-am plecat de bunăvoia mea, ca să-mi 
împletesc soarta cu a dumitale, şi la bine 
şi la rău, până la moarte şi după?” 

„De, oameni şi oameni”, a zis el. 

Aşa trag nădejde. M-am silit să trăiesc 
întru dreptate, dinaintea lui Dumnezeu şi 
a oamenilor, spre cinstea şi mângâierea 
bărbatului meu drept-credincios şi pentru 
dragostea şi bună-cuviinţa copiilor mei 
drept-credincioşi. Aşa că, atunci când mă 
voi săvârşi, cu conştiinţa datoriei împlinite 
şi a răsplăţii ce va să vie, o să fiu 
înconjurată de chipuri pline de iubire, 
aducând sărutarea de bun-rămas de la 
fiecare din cei dragi mie, ca răsplată. Nu 
ca Addie Bundren care se stinge singură, 
ascunzându-şi mândria şi inima 
sfărâmată. Bucuroasă că se duce. Zăcând 
colo, cu capul ridicat, ca să-l poată urmări 
pe Cash meşterindu-i racla, trebuind să 
nu-l slăbească din ochi, ca nu cumva să i-o 


facă din zgârcenie, cu ceilanţi care nu se 
sinchisesc de nimic altceva decât doar 
dacă mai e vreme să câştige alţi trei 
dolari, înainte de să vină ploaia şi râul să 
crească din cale-afară, să nu mai poată 
trece. Probabil că, de nu s-ar fi hotărât 
pentru încărcătura asta ultimă, ar fi 
încărcat-o pe ea în căruţă, pe-o plapumă şi 
mai întâi ar fi trecut râul şi după aceea s- 
ar fi oprit, ca să-i dea răgaz să moară de 
acea moarte creştinească pe care i-ar fi 
îngăduit-o ei. 

Afară de Darl. A fost cel mai înduioşător 
lucru din câte mi-a fost dat să văd 
vreodată. Uneori, pentru o vreme, îmi 
pierd încrederea în firea omenească; 
îndoiala mă  încolţeşte. Dară Domnul 
întotdeauna îmi redă credinţa şi-mi 
dezvăluie mie  dragostea-i neţărmurită 
pentru făpturile sale. Nu Jewel, feciorul pe 
care ea l-a iubit întotdeauna, nu el. El era 
cu gândul la ăi trei dolari în plus. Ci Darl, 
de care lumea zice că-i ciudat, leneş, că 
taie frunză la câini prin jurul casei, nu mai 
breaz decât Anse, cu Cash, un dulgher 
bun, dar totdeauna apucându-se de mai 
mult decât e-n stare să ducă la bun sfârşit 


şi Jewel care face totdeauna ceva care să-i 
aducă bani şi să facă lumea să vorbească 
de el şi fata asta, aproape goală, stând 
toată vremea peste Addie, cu evantaiul, 
încât de fiecare dată când cineva a 
încercat să-i spună o vorbă, s-o mai 
îmbărbăteze, a răspuns ea în locul ei, iute- 
iute, ca şi cum ar vrea să împiedice pe 
oricine să s-apropie de ea. 

Darl era. El a venit la uşă şi a stat acolo 
şi s-a uitat la maică-sa care trăgea să 
moară. El a stat numai de-a privit-o şi am 
şi simțit dragostea  neţărmurită a 
Domnului şi mare mila sa. Si-am înţeles 
că, faţă de Jewel, se prefăcuse doar şi că 
adevărata dragoste şi înţelegere între ea 
şi Darl era. El s-a uitat numai, fără măcar 
să intre acolo unde ea ar fi putut să-l vadă 
şi să se tulbure, simțind că Anse îl mâna 
de-acasă şi că n-avea s-o mai vadă 
nicicând. N-a zis nimic, s-a uitat numai la 
ea. 

„Ce vreai, Darl?” a zis Dewey Dell, fără 
să stea din evantai şi vorbind tare şi 
repede şi neîngăduindu-l nici pe el alături. 
El n-a răspuns. A stat numai şi s-a uitat la 
maica lui cum trage să moară, cu prea 


plină inima pentru cuvinte. 


Dewey Dell 

Prima oară eu şi cu Lafe ne-am dus 
singuri în josu rândului, culegând întruna. 
Taica nu asudă, 'ce că din asta o să i se 
tragă moartea de când cu boala, aşa că 
oricine vine pe la noi ne dă o mână de- 
ajutor. Pe Jewel îl doare-n cot de toate, nu 
ni-i rudă la griji, nu-i el rudă cu grija. Şi 
Cash, de parc-ar tăia scânduri-scânduri 
zilele galbene, triste şi lungi şi fierbinţi şi 
le-ar ţintui de ceva. 

Şi taica crede, 'ce că vecinii or să se 
poarte unii cu alţii în felu-ăsta, fiindcă el 
totdeauna a fost prea ocupat şi i-a lăsat pe 
vecini să facă pentru el ce era de făcut, că 
o să afle. Şi nu credeam că Darl o să afle, 
el care, la cină, stă cu ochii duşi dincolo 
de mâncare şi de lampă, pierduţi în lumea 
zămislită de ţeasta lui şi găvanele umplute 
cu depărtările de dincolo de pământuri. 

Ne-am dus în josul rândului, culegând 
întruna şi pădurea tot mai aproape şi 
umbra tainică şi-n umbra tainică ne-am 
dus cu sacu meu şi sacu lu Lafe. Fiindcă, 
mi-am zis, vreau, nu vreau, când sacu era 
la jumătate, fiindcă mi-am zis că dacă 


sacu-i plin, când ajungem la pădure, n-o 
să mai fiu eu. Mi-am zis, dacă nu mi-i 
hărăzit s-o fac, sacu n-o să fie plin şi-o sä- 
ncep rându-ălălalt, dar dacă sacu-i plin, o 
să fie, că de-acu trebuie. O să fie, că 
trebuie s-o fac şi n-am încotro. Şi ne-am 
dus, culegând, înspre umbra de taină şi ne 
sorbeam din ochi şi mâinile ni se-atingeau 
şi nu ziceam nimic. Am zis: „Ce faci?” şi el 
a zis: „Culeg în sacu tău.” Şi-aşa c-a fost 
plin când am ajuns în capu rândului şi n- 
am putut să n-o fac. 

Şi-aşa a fost, fiindcă n-am avut încotro. 
Atunci a fost, şi-apoi l-am văzut pe Darl şi 
el ştia. Şi el a zis că ştia, fără cuvinte, cum 
mi-a zis că maica-i pe moarte, fără 
cuvinte, şi eu ştiam că ştia, fiindcă dac-ar 
fi zis că ştie, cu cuvinte, n-aş fi crezut că 
el a fost acolo şi ne-a văzut. Dar ela zis că 
nu ştia şi eu am zis: „Ai de gând să-i spui 
lu taica, ai de gând să-l bagi în pământ?”, 
fără cuvinte am zis asta şi el a zis: „De 
ce?”, fără cuvinte. Şi ăsta-i motivu de pot 
să-i vorbesc cu bună ştiinţă şi cu ură, 
fiindcă ştie. 

Stă în uşă şi se uită la ea. 

„Ce vreai, Darl?”, zic. 


„O să moară”, zice. Şi Tull, corbu-ăl 
bătrân, de-a venit s-o vadă cum moare, da' 
le-arăt eu lor. 

„Când o să moară?” zic. 

„ Nainte de ne-ntoarcem”, zice. 

„Atunci de ce-l iei şi pe Jewel?” zic. 

„Să m-ajute să-ncarc”, zice. 


Tull 


Anse îşi freacă  genunchii-ntruna. 
Salopeta i-i ieşită de soare; pe-un 
genunchi, un petec de serj tăiat dintr-un 
pantalon de duminică, lucit, ca oţelul, de 
purtare. „Nu egzistă om să-i fie mai silă 
de asta”, zice. 

„Omu tre' uneori să prevază dinainte”, 
zic. „Da ce mai la deal la vale, n-o să fie 
nicio pagubă, fie că pleacă, fie că nu.” 

„O să vrea s-o pornim pe moment”, zice. 
„Li destul de departe pân’ la Jefferson, în 
cazu-ăl mai bun.” 

„Da-acum drumurile-i bune”, zic. Şi se şi 
pregăteşte de ploaie, la noapte. Şi-ai lui 
se-ngroapă cu toţii la New Hope, nici trei 
mile de-aici. Da numa unu ca el e-n stare 
să-şi ia femeie de baştină cale de-o zi şi 
mai bine ca p'ormă să-i moară pă capu lui. 

Se uită departe, peste câmp şi-şi freacă 
genunchii. 

„Nu egzistă om să-i fie mai silă de asta”, 
zice. 

„Se-ntoarce ei la vreme”, zic. „lo nu mi- 
aş face deloc griji”, zic. 

„Inseamnă trei dolari”, zice. 


„Dealmintrilea, mă socotesc că poate n-o 
să aibă de ce să zorească-napoi”, zic. „Aşa 
cred.” 

„Se cam duce”, zice. „I-a intrat ei asta-n 
cap.” Grea viaţă pentru femei, asta aşa e. 
Unele femei. Mi-aduc aminte de mâicuţa, 
a atins şaptezeci şi ceva. Munca - muncă, 
zi la zi, pe soare, pe ploaie; o dată n-a fost 
bolnavă de când l-a născut pe ultimu 
băiat, pân’ ce-ntr-o bună zi, numai ce se 
uită pâmprejur şi se duce de-şi ia cămaşa 
de noapte cu dantele de-o avea ea de 
pa'j cinci de ani şi n-o scosese o dată din 
ladă şi şi-o pune pe ea şi se pune-n pat şi 
trage velinţele şi-nchide ochii. „S-aveţi 
grijă de taica cum oţi putea mai bine”, a 
zis. „'S cam ostenită” 

Anse îşi freacă mâinile de genunchi. 
„Domnu-a dat”, zice. Îl auzim pe Cash 
cum ciocăneşte şi dă la fierăstrău, după 
colţ. 

Drept. Nu-i vorbă mai cu dreptate ca 
asta. „Domnu-a dat”, zic. 

Băiatu-ăala răsare pe deal. Se tot 
munceşte cu-un peşte mai cât el de mare. 
Îl zvârle pe jos şi mormăie: „Hm”, şi 
scuipă peste umăr ca un om mare. E cam 


cât el de lung, blestematu. 

„Ce-i ala?” zic. „Purcel? Un’ l-ai prins?” 

„La pod, devale”, zice. Il întoarce, partea 
de dedesubt, pe unde-i udă, îi mozolită de 
ţărână şi ochiu năclăit de praf şi bulbucat 
sub mâzgă. 

„Ai de gând să-l laşi colea, jos?”, zice 
Anse. 

„Ba, zic să-l arat lu’ maica”, zice 
Vardaman. Privirea i se duce spre uşă. S- 
aud vorbele aduse-afară de corent. Şi 
Cash, de bocăne şi ciocăne la scânduri. 
„ S mosafiri acolea-năuntru”, zice. 

„Doar ai mei”, zic. „Or să se bucure şi ei 
să-l vază.” 

El nu zice nimic, se uită-ntruna la uşă. 
Dup-aia-n jos, la peştele din praf. Il 
răstoarnă cu picioru şi-apasă cu degetu 
mare de la picior bulbucu ochiului şi-l 
scoate-n afară. Anse se uită departe, peste 
câmp. Vardaman se uită la faţa lui Anse, 
dup-aia la uşă. Se-ntoarce şi-o ia înspre 
colţu casii, când Anse îl cheamă fără să-şi 
mute privirea. 

„Curăţă peştele-ăla”, zice Anse. 

Vardaman s-opreşte: „Păi ce, nu poa’ să-l 
cur'ţe Dewey Dell?” zice. 


„Cureţi peştele-ăla”, zice Anse. 

„Uliu, taicu”, zice Vardaman. 

„ L cureţi”, zice Anse. Nu-şi mută ochii. 
Vardaman  vine-napoi şi-şi ia peştele. 
Peştele-i lunecă din mâini şi-l mânjeşte şi 
dă de pământ şi iar se mozoleşte, cu gura 
căscată, ochii bulbucaţi şi s-ascunde în 
praf, de parcă s-ar ruşina că-i mort şi de 
parcă s-ar grăbi să se răsucească şi să s- 
ascundă iar. Vardaman îl înjură. Il înjură 
ca un om mare, călare pe el. Anse nu se 
uită-n jur. Vardaman saltă iar peştele. 
Pleacă pe lângă casă, îl cară-n braţe ca 
pe-un braţ de lemne şi peştele-l depăşeşte 
şi la cap şi la coadă. Blestematu, i-aproape 
cât el de mare. 

Mâinile lui Anse atârnă cu încheieturile 
afar' din mâneci: de când mă ştiu, 
niciodată nu l-am vazut c-o cămaşă de să 
pară-a lui. Toate arată de parcă i-ar fi dat 
Jewel câămăşile lui vechi. Cu toate astea, 
nu Jewel. Ăla-i lung în mâini, chiar dacă-i 
subţiratic. Atâta, că nu-s pătate de 
sudoare. După asta-ţi poţi da seama fără 
greş că n-au fost ale nimănui altu decât 
Anse. Ochii i-s ca doi bulgări de zgură 
împlântaţi în obraz, cum se uită departe, 


peste câmp. 

Când umbra ajunge la trepte zice: „| 
Cinci.” 

Chiar când mă ridic, Cora vine-n uşă şi 
zice că-i timpu să plecăm. Anse îşi caută 
ghetele. „Lasă, domnu Bundren”, zice 
Cora, „nu te deranja”. Işi încalţă ghetele 
cu caznă, cum le face el pe toate, parcă 
nădăjduind tot timpu că, într-adevăr, n-o 
să izbutească şi poa' să nici nu mai 
încerce. Când urcăm pân sală, bocăne de 
podea de parcă-i ghete de fier. Se duce 
drept la uşa unde-i ea şi clipeşte din ochi, 
de parc-ar privi la ce-i în faţa lui, înainte 
de să vadă, de parc-ar trage nădejde c-o s- 
o găsească pe înzdrăvenite, poate pe-un 
scaun ori poate măturând şi se uită pân 
uşă în felu-ăsta mirat cum se uită-năuntru 
de fiece dată şi-o găseşte încă-n pat şi 
Dewey Dell tot vânturând-o cu evantaiu. 
Şade acolo, de parcă n-are de gând nici să 
se clintească, nici nimic altceva. 

„Apăi, cred că mai bine-am pleca”, zice 
Cora. „Trebuie să hrănesc puii.” Şi-i şi a 
ploaie. Nori ca ăştia nu mint. Şi cu-ntorsu 
bumbacului în fiece zi lăsată de la 
Dumnezeu. O să fie altceva pentru el. 


Cash trebăluieşte încă la scândurile alea. 
„De-o fi să mai fie ceva de făcut”, zice 
Cora. 

„Ne dă Anse de veste”, zic. 

Anse nu se uită la noi. Se uită-n jur, 
clipind, la modu-ăla, mirat, de parc-ar fi 
sleit de cât s-a tot mirat şi se miră chiar şi 
de asta. De-ar lucra Cash tot aşa de bine 
şi la grajdu meu. 

„l-am zis lu Anse că poate n-o să fie 
nevoie”, zic. „Aşa sper, cel puţin.” 

„l-a intrat ei asta-n cap”, zice. „Consider 
că tre' să se ducă.” 

„La toţi ne vine rându”, zice Cora. 
„Domnu să-ţi dea alinare.” i 

„Cu chestia aia, cu porumbii”, zic. li mai 
spun o dată c-o să-l ajut dacă dă necazu 
peste el, cu boala ei şi cu toate. Ca multă 
lume de pâmprejur l-am tot ajutat de- 
atâtea ori, că acum nu-l mai pot lăsa. 

„Ziceam că să m-apuc azi de el”, zice. 
„Da' parcă-i un făcut, nu-mi pot aduna 
mintea defel.” 

„Poa' s-o mai ducă pân’ ce-ţi vii în fire”, 
ZIC. 

„Dacă asta va fi voia Domnului”, zice. 

„Domnu să-ţi dea alinare”, zice Cora. 


Măcar de-ar lucra Cash tot aşa de bine 
la grajdu meu. Îşi înalţă ochii când 
trecem. „Săptămâna asta să nu contezi pe 
mine”, zice. 

„Nu-i niciun zor”, zic. „Când ai drum pe 
la noi.” 

Ne suim în căruţă. Cora îşi pune cutia cu 
cozonaci în poală. O să plouă, absolut. 

„Nu ştiu ce-o să facă”, zice Cora. „Deloc 
nu ştiu”. 

„Bietu Anse”, zic. „Ea l-a-ngrijit preţ de 
treij' de ani - ciudati ani. Cred c-o fi ajuns- 
o şi pe ea.” 

„Şi eu cred c-o s-o mai facă încă treij' de- 
acu-ncolo”, zice Kate. „Ori de nu ea, îşi ia 
el alta, până-n culesu bumbacului”. 

„Acum Cash şi cu Darl poa' să se- 
nsoare”, zice Eula. 

„Săracu băiatu-ăla”, zice Cora. „Bietu 
coteiaş.” 

„Da de Jewel ce zici?” zice Kate. 

„Şi el, poate”, zice Eula. 

„Hm”, zice Kate. „Cred c-o s-o şi facă. 
Aşa cred. Cred că nu-i numa-o fată de p- 
aci, din jur, de să nu vrea să-l vază pe 
Jewel aşezat. Păi, n-au de ce să-i aibe de 
grijă.” 


„Vai, Kate!” zice Cora. Căruţa începe să 
huruie. „Bietu coteiaş”, zice Cora. 

O să plouă-n noaptea asta. Da, domnule. 
O căruţă care huruie, vasăzică vreme tare 
uscată pentru o perioadă. Da o să se- 
ndrepte. Absolut. 

„Trebuia să ia cozonacii ăia când a zis 
că-i ia”, zice Kate. 


Anse 

Al dracu, drumu-ăsta. Şi-i şi gata de 
ploaie. Stau acilea-n picere şi parcă-l văz 
ca cu a doua vedere cum se lasă-n spatele 
lor ca un zid, cum se lasă-ntre ei şi 
nădejdile mele. Fac tot ce pot, cât mai pot 
să fiu atent la ceva, da-ai dracu, băieții 
ăştia. 

Se-ntinde-acolea, drept în uşa mea, unde 
orişice ghinion de are cale p-acolea tre' s- 
o nemerească. l-am zis lu Addie, că ce 
scofală-i aia de să trăieşti la drum, când 
vine pân-acilea şi ea zice, cum ar zice 
orişicare muiere: „Atunci ia-ţi patu tău şi 
umblă.” Da i-am zis io că nu-i Nicio 
scofală-n asta, fincă Domnu-a pus 
drumurli pentru ca să le umbli: pentru de- 
aia le-a aşezat El întins, pă pământ. Când 
El voieşte ca ceva să fie tot mereu în 
mişcare, El îl face pe lung, cum ar fi 
drumu ori căruţa ori calu, da când El 
voieşte ca ceva să stea fix pe loc, îl face 
pe-n-sus-şi-n-jos, cum ar fi copacu ori 
omu. Şi-aşa că el n-a sortit lumea să 
trăiască-n drum, fin'că care-ajunge acolea 
primu, te-ntreb io, drumu ori casa? Ai tu 


de ştire să fi aşternut El v'odată, v'un 
drum pe lâng-o casă? zic io. Nu, n-ai, zic, 
fin'că oamenii-s ăi de tot mereu nu se 
linişteşte, pân-ce nu-şi pune ei fix casa, 
acolea, unde fiştecare de trece cu căruţa 
poa' să-ţi scuipe-n prag, şi-i face pe 
oameni de se nelinişteşte şi doritori să-şi 
ia patu lor şi să umble altundeva, când El 
i-a sortit să stea fix pe loc, ca copacu ori 
ca gluga de coceni. Fin'că dacă El voia ca 
omu să fie tot mereu în mişcare, să umble 
mereu altundeva, nu l-ar fi pus pe lung, pe 
burtă, ca pe şarpe? Se-nţelege că l-ar fi 
pus! 

Şi să-l puie-acolea, unde fiştece ghinion 
de dă târcoale poa' să-nnemerească şi să 
vie-ntins drept la uşa mea şi după toate 
astea să mai mă şi-mpovăreze cu impozite. 
Şi să m-oblige să plătesc bruma aia de 
dulgherie de-a prins-o Cash, când, de nu 
era v'un drum de să vie-acolea, n-ar mai fi 
prins el nimic; să cază el de sus, de pe 
biserici şi şease luni să nu ridice-o mână şi 
io şi Addie să robotim şi să-l slugărim, 
când putea găsi de tăiat şi p-acilea, 
berechet, de s-apuca cu ferestău-ăla. 

Şi Darl tot la fel. Să-mi facă ei capu 


călindar că să mă lepăd de el, fir-ar ei ai 
dracu. Nu că m-aş temere de muncă; 
totdeauna m-am arănit pe mine şi-ai mei şi 
m-am  grijit de-un  coperiş deasupra 
capului: treaba-i c-ar fi-n stare să mă lase 
fâr-de braţe, toma fin'că el trage la 
treaba lui, to'ma fin'că şi-a umplut ochii 
ăia tot mereu de pământuri. Le zic io că el 
a fost la-nceput ca lumea, cu ochii plini de 
pământuri, fin'că pe timpu-ăla pământu s- 
aşternea pe-nalt, pe-n-sus-şi-n-jos; că unde 
s-a pomenit, pân'ce să vie drumu ăsta şi 
dintr-odat' să răstoarne pământuri pe 
lung şi ochii lui tot mereu plini de 
pământuri, să-nceapă ei să m-ameninţe, 
că să mă lepăd de el şi să-ncerce să mă 
lase făr-de braţe, cu legea. 

Să mă facă să plătesc pentru asta. Că 
erea bună-zdravână, cum nu s-a mai aflat 
alta, afar' de chestia cu drumu-ăla. Doar 
că se culcase şi s-odihnea-n patu ei, făr' să 
ceară nimica de la niminea: „Eşti bolnavă, 
Addie?” am zis io. 

„Ba”, zice ea, „nu-s bolnavă.” 

„Culcă-te ş'te hodineşte”, am zis. „Ştiam 
io că nu eşti bolnavă. Eşti numa ostenită. 
Culcă-te ş'te hodineşte”. 


z 


„Nu-s bolnavă”, a zis. „O să mă scol.” 

„Stai liniştită ş'te hodineşte”, am zis. 
„Eşti numa ostenită. Las’ că te scoli 
mâne.” Şi ea stătea culcată-acolea, bună- 
zdravānā, cum nu s-a mai aflat alta, afar’ 
de chestia cu drumu-ăla. 

„N-am trimis io după tine”, am zis. „Te 
pui să juri cu jurământ că niciodat' n-am 
trimes după tine” 

„Ştiu că nu”, a zis Peabody... „Confirm. 
Ea un'e-i?” 

„Culcată”, am zis io. „E numa niţel 
ostenită, da o să se ý 

„leşi afar’ d-acilea, Anse”, a zis. „Du-te- 
un pic pe prispă.” 

Şi-acu tre’ să plătesc pentru asta, io, fâr- 
de-un dinte-n gură, care trăgeam nădejde 
să câştig de-ajuns ca să-mi arinjez gura 
unde să poci mânca hrana ce o a lăsat-o 
Dumnezeu, cum se cade să facă bărbatu şi 
ea, bună-zdravănă, cum n-a fost alta-n 
ţinut, până-n ziua aia. Şi acu trebui să 
plătesc, fin'că am lipsă de ai trei dolari. Să 
plătesc pentru drum, pentru ca băieţii ăia 
să trebui’ s' se ducă toma la mama 
dracului să-i câştige. Şi-acu poa' să văz ca 
cu a doua vedere ploaia cum se scoboară 


pântre noi şi vine-n susu drumului ca un 
omu dracului, ca cum altă casă peste car' 
să plouă n-ar mai fi p-acilea, pă lumea 
asta. 

Am auzit oameni de-şi blestema norocu, 
şi pe drept, fin'că erea plini de păcate. Da 
io nu zic că m-apasă v'un blestem, care ce 
rău am făcut io de să fiu blestemat. Cred 
că nu-s credincios. Da sufletu mi-i 
împăcat: ştiu că-i. Mi-am făcut treburli, 
nici mai bin’ da nici mai rău ca âi de se 
pretinde altfel şi ştiu io că Stapânu-ăl 
Bătrân s-o griji de mine ca de-o pasăre-a 
cerului. Da pare greu ca un om, la necaz, 
să fie el aşa bajocorit de-un drum. 

Vardaman vine de după casă, plin de 
sânge ca un porc, pânla genunchi, şi 
peştele-ăl de mai 'nainte, ciopârţit poate 
cu toporu, ori poate aruncat pe un'eva, ca 
să minţă că l-a mâncat cânii. Ei, bine, 
consider că nu-i cazu să m-aştept la mai 
mult de la el ca la fraţii lui, de-acu 
bărbaţi. Vine-ncoaci, cu ochii tot la casă, 
liniştit şi s-aşază pe trepte. „Fiffuuuu”, 
zice, „s-rupt de oboseala.” 

„Mergi de te spală pe mâini”, zic io. Da 
nu-i femeie să se fi străduit mai cu- 


ndârjire ca Addie să-i crească cum trebuie 
- bărbat şi copil. Să se ştie asta. 

„Erea plin de sânge şi de mate ca un 
porc”, zice el. Da nici măcar nu poa' să 
par că mai pui suflet în ceva, cu timpu- 
asta de mă face prav şi el. „laicule”, zice, 
„mai e maica bolnava?” 

„Du' de te spală pe mâini” zic. Da nici 
măcar nu poa’ să par că pui ceva suflet în 
asta. 


Darl 


A fost săptămâna asta la oraş: la ceafă 
părul i-i tăiat drept, despărţit de pielea 
arsă de soare printr-o dungă albă ca o 
încheietură de oase albe. Nu s-a uitat 
deloc înapoi. 

„Jewel”, zic. Curgând înapoi, pe sub 
arcul celor două perechi de urechi care se 
scutură, ale catărilor, drumul dispare pe 
sub căruţă, de parcă ar fi o panglică iar 
osia din faţă un mosor. „Jewel, ştii că ea 
trage să moară?” 

Ca să te naşti e nevoie de doi, de murit 
mori singur. Aşa va să piară lumea. 

Îi zic lui Dewey Dell: „Vrei să moară, ca 
să te poţi duce la oraş; este?” Ea n-ar 
spune-n ruptul capului ce ştim amândoi. 
„Motivul pentru care n-ai să recunoşti c- 
aşa-i, când zici asta, chiar faţă de tine 
însăţi, află că-i adevărat; este? Dar acum 
ştii că-i adevărat. Aproape pot să-ţi spun 
şi ziua când ai ştiut că-i adevărat. De ce 
nu recunoşti, măcar faţă de tine?” Ea n-o 
să zică asta. O ţine-ntruna: ai de gând să-i 
spui lu' taica? Ai de gând să-l bagi în 
pământ? „Nu poţi crede că-i adevărat, 


fiindcă nu poţi crede că Dewey Dell, 
Dewey Dell Bundren ar putea să aibe un 
asemenea ghinion: este?” 

Soarele, o suliță deasupra orizontului, 
stătea atârnat ca un ou însângerat peste 
creasta norilor grei de tunete; lumina s-a 
făcut de culoarea aramei: în ochi piază- 
rea, în nări pucioasă, miroase a fulgere. 
Când o să vie Peabody, or să fie siliţi să se 
slujească de funie. S-a umflat de cât tot 
bagă-n el legumă rece. Cu funia or să-l 
tragă-n sus, pe potecă, ca pe un balon, în 
aerul de pucioasă. 

„Jewel”, zic, „ştii că Addie Bundren 
trage să moară? Că Addie Bundren trage 


să moară?” 
Peabody 


Când, în cele din urmă, nesilit de nimeni, 
Anse a trimis după mine, am zis: „Pân'la 
urmă a izbutit s-o dea gata”. Şi am zis, o 
treabă dată dracului de bună şi la-nceput 
n-am vrut să mă duc, fiindcă poate că tot 
mai puteam face ceva şi-atunci, pe 
Dumnezeul meu, trebuia s-o car cu mine- 
napoi. Mă gândeam că poate-n cer au 
acelaşi cod etic imbecil ca şi la Facultatea 


de medicină şi că, probabil, tot Vernon 
Tull trimisese după mine, aducându-mă 
acolo, în ultima clipă, cum ştie Vernon să 
aranjeze totdeauna lucrurile, mulgând cât 
se poate mai mult din banii lui Anse, cum 
face şi cu ai lui. Dar când s-a scurs o bună 
parte din zi şi-am putut să citesc vremea, 
am ştiut că Anse era cel care trimisese. 
Am ştiut că numai un om fără noroc e-n 
stare să mai aibă nevoie de doctor în 
preajma unui uragan. Şi-am ştiut că, dacă 
i s-a-ntâmplat lui Anse să aibă în cele din 
urmă nevoie de doctor, era deja prea 
târziu. 

Când ajung la izvor şi cobor şi leg caii, 
soarele tocmai scăpăta după un banc de 
nori negri ca un lanţ de munţi cu piscuri 
uriaşe, ca o movilă de cenuşă răsturnată 
acolo, sus, şi nicio adiere de vânt. L-am 
auzit pe Cash tăind la fierăstrău cu o milă 
înainte de-a ajunge acolo. 

Anse stă pe creasta râpei, deasupra 
cărării. „Unde-i calul?” zic. 

„Dus cu Jewel”, zice. „Nu-i altu s-o 
tragă. Consider c-o s'te cam urci singur.” 

„LO, să mă urc singur, cu ăl dou's'te două 
cinci de livre-ale mele zic. „Să urc singur 


peretele ăsta lins de fulgere.” El stătea 
acolo, în picioare, lângă un copac. 
Dumnezeu-laica a greşit când a dăruit 
rădăcini copacilor şi lui alde Anse 
Bundren picioare, El, Făcătorul de 
picioare. Să le fi schimbat numai şi n-ar 
mai exista un motiv de îngrijorare că, într- 
o bună zi, ţinutul ăsta o să se 
despădurească. Sau oricare alt ţinut. „Ce- 
ai de gând cu mine?”, zic. „Să stau aici şi 
să fiu măturat cu totul din ţinut când s-o 
sparge noru-ăla?” Chiar cu calul, mi-ar 
trebui cinşpe minute să străbat păşunea, 
înspre culme, să ajung în casă. Cărarea e 
ca o cracă strâmbă azvârlită pe râpă. Anse 
n-a fost la oraş de doişpe ani. Cum naiba 
s-o fi cocoţat maică-sa acolo, să-l nască, 
fiindcă-i bucăţică ruptă. 

„Aduce Vardaman funia”, zice. 

După puţin timp, apare Vardaman cu 
funia de la plug. Ii dă lui Anse un capăt şi 
coboară cărarea, descolăcind-o. 

„|ine-o bine”, zic. „le-am trecut la 
registru cu vizita asta, aşa că, ori ajung 
acolo, ori n-ajung, tot te pun să plăteşti.” 

„Am prins-o”, zice Anse. „Poa' s’ te urci”. 

Să mă ia dracu dacă ştiu de ce nu mă las 


de meserie. Om la şaptej' de ani, trăgând 
dou's'te şi-atât de livre şi să m-aburce cu 
funia, hâţ în sus, hâţ în jos, pe-un munte 
împuţit. Cred că-i fiindcă trebuie s-ating 
cinj’ de mii de dolari la contul mort, în 
registrele mele, înainte să mă retrag. „Ce 
naiba i-o fi venit nevesti-tii”, zic, „să se- 
mbolnăvească-n  vârfu unui munte 
'mpuţit>” 

„Imi pare foarte rău”, zice. A dat drumul 
frânghiei, a lăsat-o să cadă şi-a luat-o 
către casă. Aici lumina mai dăinuie încă, 
împuţinată de culoarea chibritelor cu 
pucioasă.  Scândurile par panglici de 
pucioasă. Cash nu se uită-napoi. Vernon 
Tull zice că el ridică fiece scândură în 
dreptul ferestrei, ca ea s-o vadă şi să-i 
spună că-i taman cum trebuie. Băiatul ne- 
ajunge din urmă. Anse se uită la el. „Unii-i 
funia?”, zice. 

„Unde-ai lăsat-o”, zic. „Da să n-ai grija 
ei. Tre' să mă-ntorc şi să mă las în jos pe 
râpa-aia. N-am chef să m-apuce-aici 
furtuna aia. Odată ce m-ar urni, m-ar 
arunca al dracu' de departe.” 

Fata şade lângă pat şi-i face vânt cu 
evantaiul. Când intrăm, întoarce capul şi 


ne priveşte. De zece zile-i ca şi moartă. 
Cred că de-aia nu-i în stare să facă măcar 
schimbarea asta, dacă schimbare poate fi, 
pentru că prea a fost multă vreme legată 
de Anse. Îmi amintesc cum, pe când eram 
tânăr, credeam că moartea e un fenomen 
al trupului; acum ştiu că-i numai o funcţie 
a sufletului - a sufletului celor îndoliaţi. 
Nihiliştii afirmă că acesta este sfârşitul; 
fundamentaliştii, începutul; când, în 
realitate, nu-i altceva decât mutarea unui 
chiriaş sau a unei familii dintr-o locuinţă 
sau dintr-un oraş. 

Se uită la noi. Doar ochii par să se mişte. 
Ne-ating, dar parcă fără privire şi fără 
lumină, cum te-ar atinge un jet ţâşnit 
dintr-un furtun, jetul în momentul izbirii, 
rupt de capătul ţevii, de parcă niciodată n- 
ar fi fost acolo. La Anse nu se uită deloc. 
Se uită la mine, apoi la băiat. Sub 
plapumă n-a mai rămas decât un pumn de 
putregai. 

„Ei, Miss Addie”, zic. Fata nu se opreşte 
din evantai. „Cum te simţi, frate?”, zic. 
Capul îi zace, descărnat, pe pernă, se uită 
la băiat. „Straşnică vreme ţi-ai ales să mă 
scoţi din casă şi să m-aduci aici şi s-aduci 


furtună.” După aceea i-am trimis pe Anse 
şi pe băiat afară. Il urmăreşte pe băiat în 
timp ce iese din odaie. Cu excepţia 
ochilor, nimic din ea nu s-a clintit. 

Când ies, el şi cu Anse sunt pe prispă, 
băiatul şade pe trepte, Anse lângă un 
stâlp, nici măcar sprijinit de el, cu mâinile 
bălăbănind, părul îngrămădit în felul 
acela, de parc-ar fi un cocoş murat. 
Intoarce capul, clipind înspre mine. 

„De ce nu m-ai chemat mai devreme?”, 
ZIC. 

„Păăăi, mai cu una, mai cu alta”, zice. 
„Ş-apoi porumbu, p-acilea, de 'iceam că 
să-l dăm gata, io ş'cu băieții şi Dewey 
Dell, de grijeşte de ea, şi lumea de dă p- 
acilea şi sare s-ajute şi s-o vază, pân’ ce- 
am zis io...” 

„Dracu să-i ia de bani!”, zic. „Mă ştii pe 
mine c-am hărțuit pe careva când nu era-n 
stare să plătească?” 

„Nu-mi erea de bani”, zice. „Doar că mă 
tot dam cu gându... Se duce, 'şa-i?” 
Spurcăciunea de cotei şade pe treapta de 
sus, arătând mai mărunt ca oricând în 
lumina  gălbie de  pucioasă. Asta-i 
nenorocirea ținutului ăstuia: toate-toate, 


şi vremea, şi totul se cramponează mult 
prea mult. Cum sunt râurile, aşa-i şi 
pământul nostru: opac, lent, violent; 
modelând şi creând viaţa omului după 
chipul şi asemănarea sa, neîndurătoare, 
posomorâtă, meditativă. „Ştiam asta”, zice 
Anse. „Tot timpu-am fost sigur. I-a intrat 
ei asta-n cap.” 

„Şi-aşa, o treabă dată dracului de faină”, 
zic. „Cu-un fleac de  ” El şade pe 
treapta de sus, mărunt, nemişcat, în 
salopeta-i decolorată. Când am ieşit afară, 
s-a uitat la mine, apoi la Anse. Acum, însă, 
a renunţat să ne mai privească. Şade 
acolo şi-atâta. 

„L-ai Spus-0?”, zice Anse. 

„La ce?”, zic. „La ce dracu?” 

„Da tot o s-o ştie. Am ştiut io că, cum te 
vede, cum ştie, ca cum ar fi scrisă. Nu mai 
tre’ să i-o spui. I-a intrat ei în cap ” 

În spatele nostru fata zice: „Taicu’.” Mă 
uit la ea, la obrazul ei. 

„Hai, du-te, degrabă”, zic. 

Când intrăm în odaie, ea se uita la uşă, 
cu încordare. La mine se uită. Ochii i-s ca 
lămpile care mai pâlpâie o dată înainte să 
se isprăvească uleiul. „Vrea să ieşi afară”, 


zice fata. 

„D-apâi, bine, Addie”, zice Anse „pă ce 
s-o făcut atâta cale, to'ma de La Jefferson, 
s'te puie pă picere?” Ea mă urmăreşte cu 
privirea: îi simt ochii. E de parcă mi-ar da 
brânci cu ei. Am mai văzut asta la femei. 
Le-am văzut alungând pe cei ce vin cu 
simpatie şi cu milă, cu ajutor adevărat şi 
atârnându-se de cine ştie ce vită bună de 
nimic pentru care niciodată n-au fost 
altceva decât vite de povară. Cam asta-i 
ceea ce se înțelege prin dragoste 
neţărmurită: mândria asta, dorinţa asta 
aprigă de a ascunde goliciunea asta 
abjectă pe care-o aducem aici, cu noi, o 
cărăm după noi, în sălile de operaţie, o 
cărăm după noi, cu îndărătnicie şi furie, 
înapoi, în pământ. les din odaie. Dincolo 
de prispă, fierăstrăul lui Cash fornâie 
sârguincios în scândură. Un minut mai 
târziu, ea-l strigă pe nume, glasul i-i aspru 
şi puternic. 

„Cash”, zice; „mă, Cash!” 


Darl 


Taica-i lângă pat. De după piciorul lui, 
Vardaman priveşte încordat, cu capul 
rotund şi ochii rotunzi şi gura 
întredeschisă. Ea se uită la taica; viaţa 
care se scurge din ea pare adunată într-o 
singură  pâlpâire  stăruitoare şi fără 
nădejde, în ochi. „Pe Jewel îl vrea”, zice 
Dewey Dell. 

„D-apoi, să vezi, Addie”, zice taica „el ş' 
cu Darl s-or dus să mai fac-un ştramport. 
Credea că mai e timp. Că tu-i aştepţi ş' că 
trei dolari şi tot...” Se apleacă deasupra ei 
şi-şi pune mâinile peste ale ei. Pentru o 
clipă încă ea-l priveşte fără mustrare, fără 
nimic, de parcă singuri ochii ei ar asculta 
curmarea definitivă a glasului lui. Apoi se 
ridică, ea, care de zece zile nu s-a clintit. 
Dewey Dell se apleacă asupra «i, 
încercând s-o apese la loc. 

„Maică”, zice ea; „maică.” 

Ea se uită afară, pe fereastră, la Cash, 
care-i aplecat  sârguincios deasupra 
scândurii, în lumina tot mai dusă, trudind 
necontenit spre întunecime şi în ea, ca şi 
cum fierăstrăul, tăind, şi-ar lumina singur 


umbletul, fierăstrău şi scândură 
îngemănate. 

„Mă, Cash”, strigă ea, glasu-i aspru şi în 
putere şi încă neatins. „Mă, Cash!” 

El îşi înalţă privirea către obrazul supt 
pe care fereastra, în lumina asfinţitului, îl 
înrămează: un tablou compozit, acelaşi 
din vremea când era copil. Pune 
fierăstrăul jos şi ridică o scândură, ca ea 
s-o vadă, pândind fereastra în care chipul 
ei nu s-a clintit. Trage altă scândură, o 
lipeşte de prima şi le înclină pe 
amândouă, în îmbinarea lor definitivă, 
arătând spre celelalte, aflate încă pe 
pământ, cu mâna liberă conturând forma 
lăzii terminate. O clipă, ea se uită încă în 
jos, spre el, din tabloul compozit, fără 
mustrare şi fără încuviinţare. Apoi obrazul 
dispare. 

Ea se lasă pe spate şi-şi răsuceşte capul, 
fără măcar o privire către taica. Se uită la 
Vardaman; ochii ei, viaţa irumpând în ei 
dintr-odată; pentru o teribilă clipă, cele 
două flăcări devin orbitoare. Apoi se sting, 
ca şi cum cineva s-ar fi aplecat şi, suflând, 
le-ar fi stins. 

„Maică”, zice Dewey Dell. „Maică!” 


Încovoindu-se deasupra patului, cu 
mâinile uşor ridicate, evantaiul agitându- 
se încă, aşa cum făcuse vreme de zece 
zile, ea începe să se jelească. Glasul i-i 
puternic, tânăr, tremurător şi limpede şi 
absorbit de propriu-i timbru şi volum, 
evantaiul se vântură fără-ncetare, în sus 
şi-n jos, şoşotind aerul nefolositor. Apoi 
se-aruncă peste genunchii lui Addie 
Bundren, se agaţă de ea, o zguduie cu 
puterea plină de mânie a celui tânăr, 
înainte de a se prăbuşi dintr-odată peste 
grămăjoara de oase putrede lăsate de 
Addie Bundren, zguduind tot patul şi 
făcând să foşnească şuierător păstăile din 
saltea, braţele zvârlite-n lături şi evantaiul 
într-o mână, bătând încă, agonic, în 
plapumă. 

De după piciorul lui taica, Vardaman se 
uită încordat, cu gura căscată, toată 
culoarea i s-a scurs din obraji în gură, de 
parcă, cine ştie prin ce minune, sugând, 
dinţii i s-ar fi învelit cu carne. Incepe să se 
tragă uşurel de-a-ndăratelea, de lângă 
pat, ochii lui rotunzi, obrazul pălit 
topindu-i-se în lumina amurgului ca o 
bucată de hârtie lipită pe un perete 


decolorat, şi tot aşa, dincolo de uşă. 

Taica stă aplecat deasupra patului, în 
lumina  amurgului silueta-i încovoiată 
împrumutând ceva din aerul unei bufniţe - 
îmbufnată ocară în care zace ascunsă o 
înţelepciune prea adâncă şi neînsufleţită 
pentru o gândire cumpănită. 

„'R-ar ai dracu’, băieţii-ăia”, zice el. 

„Jewel“, zic. Deasupra ziua se-ntinde 
otova şi cenuşie, ascunzând soarele după 
un mănunchi de sulițe cenusii. In ploaie, 
catârii fumegă uşor, împroşcaţi galben cu 
noroi,  lăturaşul abia ține drumul, 
cramponându-se de marginea drumului şi 
alunecând mereu spre şanţ. Cheresteaua 
înclinată licăreşte galben-inchis, îmbibată 
de apă, grea ca plumbul, aplecată-n unghi 
ascuţit peste şanţ şi deasupra roții 
sfărâmate; peste spițele frânte şi peste 
gleznele lui Jewel, un şuvoi galben, nici 
apă nici pământ se-nvolbură, cotind odată 
cu drumul galben, nici de pământ nici de 
apă, de vale, pierzându-se într-o masă 
șiroindă, verde-ntunecat, nici a 
pământului, nici a cerului. Jewel, zic. 

Cash vine-n uşă, târând fierăstrăul după 
el. Taica şade lângă pat, adus de spate, cu 


braţele  bălăbănind.  Întoarce capul, 
înfăţişarea lui pustiită, bărbia prăbuşindu- 
i-se domol, în timp ce molfăie tutunul între 
gingii. 

„S-a dus”, zice Cash. 

„S-a hotărât s'ne lase”, zice taica. Cash 
nu se uită la el. „Cât mai ai pân' s-o dai 
gata?” zice taica. Cash nu-i răspunde. 
Intră de tot, trăgând fierăstrăul după el. 
„Consider că mai bin' te-ai duce la aia”, 
zice taica. „Ire' s'te descurci cum poţi mai 
bine, cu bâieţii-ăia duşi de-acas'.” Cash se 
uită-n jos, la obrazul ei. Nu-l ascultă deloc 
pe taica. Nu s-apropie de pat. Se opreşte- 
n mijlocul odăii, fierăstrăul sprijinit de 
picior, braţele asudate, fâinite uşor de 
rumeguş - înfăţişare întocmită. „Dacă dai 
de greu, vine el careva, mâne, să te- 
ajute”, zice taica. „De-o pildă, Vernon.” 
Cash n-ascultă. Se uită la chipul liniştit, 
încremenit,  dizolvându-se în lumina 
amurgului, ca şi cum întunericul ar fi un 
strămoş de-al pământului dintâi şi de 
totdeauna - până când, într-un târziu, 
chipul ei iese, plutind desprins, deasupra 
lui, şi lin ca răsfrângerea unei frunze 
moarte. „E dăstui creştini să te-ajute”, 


zice taica. Cash n-ascultă. După o vreme 
se-ntoarce, fără să se uite la taica şi iese 
din odaie. Apoi fierăstrăul începe să 
sforăie din nou. „Ne-or ajuta-n întristarea 
noastră”, zice taica. 

Sunetul fierăstrăului e acelaşi, destoinic, 
negrăbit, clătind lumina ce trage să 
moară, încât, la fiece cursă, chipul ei pare 
că se trezeşte un pic, în ascultare şi 
aşteptare, ca şi cum le-ar număra. Iaica 
se uită-n jos, la obrazul ei, la revărsarea 
neagră a părului lui Dewey Dell, braţele 
date-n lături, evantaiul strâns cu putere, 
acum nemişcat, pe plapuma care începe 
să se topească-n întuneric. „Consider că 
mai bine-ai pune de cină”, zice el. 

Dewey Dell nu se clinteşte. 

Saltă d-acolea şi fă cina”, zice taica. 
„Ire' să ne cruţăm puterile. Consider că 
doctoru Peabody-i flămând bine de-atâta 
cale. Şi Cash tre’ sâ-mbuce iute. Şi să se- 
ntoarcă la treabă, s-o dea gata.” 

Dewey Dell se ridică, se înalţă pe 
picioare. Se uită-n jos, la ea, la chipul ei. 
Pe pernă e ca o bucată de bronz mai pălit, 
doar mâinile păstrează încă o fărâmă de 
viaţă: o inerție arcuită şi cu noduri; o 


însuşire irosită şi totuşi vie, din care 
osteneala,  sleiala, muncile încă n-au 
plecat, de parcă s-ar îndoi de însuşi 
adevărul  odihnei, păzind cu veghe 
ascuţită şi avară oprirea care, ştiu ele, nu 
poate dura. 

Dewey Dell se apleacă şi scoate binişor 
plapuma de sub ele şi o trage deasupra lor 
către bărbie şi o netezeşte în jos, 
potrivind-o cu mişcări line. Apoi, fără să 
se uite la taica, ocoleşte patul şi iese din 
odaie. 

Și-o să iasă la Peabody, unde poate sta, 
în lumina amurgului şi să se uite la el, din 
spate, cu o asemenea uitătură, incât el, 
simțindu-i privirea, să se întoarcă şi să 
zică: n-o să mă las acum covârşit de 
tristețe. Era bătrână şi pe deasupra 
bolnavă. Suferea mai mult decât ştiam. 
Nu se mai putea face bine. Acu Vardaman 
creşte mare şi tu o să te-ngrijeşti de ei 
toți. Vreau să-ncerc să nu mă las covârşit 
de tristeţe. Cred că mai bine te-ai duce să 
pregăteşti ceva de cină. Nu trebuie să fie 
prea mult. Dar ei au nevoie să se 
hrănească şi ea, privindu-l, zicând: Ai 
putea face tare mult pentru mine, numai 


să vrei. Numai să ştii. Eu sunt eu şi 
dumneata eşti dumneata şi eu ştiu asta şi 
dumneata n-o ştii şi ai putea face tare 
mult pentru mine, numai să vrei şi, dacă 
Chiar vrei, atunci ţi-aş putea spune şi- 
atunci nimeni n-ar mai trebui s-o ştie, 
afară de dumneata, de mine şi de Darl. 
Taica stă în picioare, deasupra patului, 
cu braţele bălăbânind, cocoşat, nemişcat. 
Işi duce mâna la cap, o trece prin păr, 
ascultând fierăstrăul. Se dă mai aproape 
şi-şi şterge mâna, pe faţă şi pe dos, de 
coapsă şi o lasă pe obrazul ei şi după 
aceea pe ridicătura plapumei unde i-s 
mâinile. Atinge plapuma, aşa cum a văzut- 
o pe Dewey Dell că face, încercând s-o 
netezească înspre bărbie, mai degrabă 
deranjând-o. Încearcă din nou s-o 
îndrepte, cu stângăcie, mâna i-i ca o 
gheară de neîndemânatică, cum îndreaptă 
cutele pe care tor el le-a făcut şi care 
continuă să-i iasă de sub mână, prezenţă 
atotstricătoare, jucând renghiuri, aşa că, 
până la urmă, se dă bătut, mâna îi cade pe 
lângă trup, frecându-se iar de coapsă, 
când pe-o parte, când pe alta. Fierăstrăul 
sforăie încăpățânat în odaie. Taica răsuflă 


liniştit şi hârâind şi molfăie tutunul între 
gingii. „Facă-se voia Domnului”, zice el. 
„Acu poa’ să-mi fac rost de dinţii ăia.” 
Pălăria lui Jewel cade fleşcăită pe ceafă, 
îndreptând apa către sacul de călţi, ud 
leoarcă, legat pe umeri, în vreme ce, până 
la glezne în şuvoiul din şanţ, se opinteşte 
la mangealăâcul alunecos, cu un căpătâi de 
bârnă putredă drept reazim, la osie. Jewel, 
zic, a murit, Jewel. Addie Bundren a 
murit. 


Vardaman 

Şi-atunci am început s-alerg. Alerg către 
spatele casei şi-ajung la marginea prispei 
şi mă opresc. Şi-atunci încep să plâng. 
Ştiu unde-a fost peştele-n praf. Acuma-i 
bucăţi de nepeşte, nesânge pe mâinile şi 
pe salopeta mea. Atunci nu era aşa. 
Atunci nu se-ntâmplase. Şi-acum ea se 
duce-atâta de departe, că n-o mai pot 
prinde. 

Copacii-s ca puii de găină când, în zilele 
de arşiţă, se scaldă-n prafu de răcoare. 
Dacă sar de pe prispă, o să fiu unde-a fost 
peştele, acu ciopârţit de tot în nepeşte. 
Aud patu şi-obrazu ei şi pe ei şi simt 
duşumeaua cum se cutremură când umblă 
pe ea el, de-a venit şi-a făcut asta. De-a 
venit şi-a făcut asta, când ea era bine, da' 
a venit el şi-a făcut asta. 

„Scârbă burduhoasă.” 

Sar de pe prispă şi-o iau la fugă. Creasta 
grajdului răsare şi se năpusteşte din 
lumina asfinţitului. Dacă sar, poa’ să merg 
pe ea, ca Doamna-n roz de la circ, în 
miroznă caldă, fără să trebuie s-aştept. 
Mâinile se prind de tufişuri; sub tălpi se 


rostogolesc pietrele şi gunoiul. 

Şi-apoi pot să răsuflu iar în miroznă 
caldă. Intru-n boxă, încerc să-l ating şi- 
atunci pot să plâng, atunci dau plânsu- 
afară. Cum isprăveşte cu-azvârlitu, pot, şi- 
atunci pot să plâng, cutie urlătoare. 

„El a ucis-o. El a ucis-o.” 

Viaţa curge-n el pe sub piele, pe sub 
mâna mea, prin petele viu colorate, 
mirosindu-mi în nări, unde răul prinde să 
tipe şi dă plânsu-afară, şi-atunci pot 
răsufla, îl dau afară. Asta face mult 
zgomot. Pot să adulmec viaţa de curge şi 
se răspândeşte pe sub palme, pe braţ în 
sus, şi-atunci pot să ies din boxă. 

N-o găsesc. În întuneric, prin praf, pe 
lângă pereţi, nu dau de ea. Plânsul face 
mult zgomot. Păcat că face atât de mult 
zgomot. Şi-apoi o găsesc în şopru, în praf 
şi fug peste ogor, în drum, cu bâta săltând 
pe umăr. 

Ei mă pândesc cum vin către ei şi-ncep 
să se tragă-ndărăt şi-şi rostogolesc ochii şi 
fornăie şi se zmucesc îndărăt, în hamuri. 
Dau. Aud bâta cum dă; o văd cum le dă-n 
cap, peste hamu de la piept, mai nimerind 
şi-alături când ei cabrează şi feresc, dar 


mă bucur. 

„Voi aţi ucis-o pe maica!” 

Bâta se rupe şi ei tot cabrează şi tot 
fornăie şi copitele dau cu zgomot mare-n 
pământ, cu mare zgomot, fincă-i a ploaie 
şi aeru-i golit pentru ploaie. Da-i încă 
destul de lungă. Alerg încolo şi-ncoace, pe 
când ei se zmucesc în hamuri - şi dau. 

„Voi aţi ucis-o!” 

Şi dau şi dau şi ei se rotesc, priponiţi c-o 
funie lungă, trăsura se roteşte pe două 
roţi şi nemişcată, de parcă-i ţintuită de 
pământ şi caii nemişcaţi, de parcă-s 
ţintuiţi cu copitele de dindărăt în mijlocu 
unei plăci turnante. 

Alerg prin praf. Cum alerg prin prafu 
gros, nu văd unde se pierde trăsura, 
lăsată pe două roţi. Dau, bâta dă-n 
pământ, sare, dă-n praf şi-apoi iar în aer şi 
prafu se-ngroaşă mereu în josu drumului, 
mai iute de dac-ar fi o maşină pe el. Şi- 
atuncea pot să plâng şi să mă uit la bâtă. 
Îi ruptă de tot în mâna mea, nu mai lungă 
ca un lemn de foc, ea, care-a fost o bâtă 
lungă. O lepăd şi pot să plâng. Acuma nu 
se mai face-atăâta zgomot. 

Vaca stă-n uşa grajdului şi rumegă. Când 


mă vede că viu, muge şi iarba-i atârnă din 
botul plin şi limba. 

„Ho, că nu te mulg. Un deşt nu mai mişc 
pentru ei.” 

O aud cum se-ntoarce când trec. Când 
mă-ntorc, ea-i taman în spinarea mea, cu 
răsuflarea dulceagă şi fierbinte şi grea. 

„N-auzi ce zic?” 

Fa mă-mpinge cu botu, mă miroase. Cu 
botu-nchis, muge-adânc, în ea. Ridic mâna 
la ea şi o-njur, ca Jewel. 

„Acu-ntinde-o.” 

Las mâna jos şi mă reped la ea. Ea sare- 
napoi, se-ntoarce iute şi s-opreşte şi mă 
pândeşte. Muge. Se duce către potecă şi 
s-opreşte şi stă şi se uită-n susu potecii. 

In grajd  întunecimea-i caldă şi 
mirositoare şi tăcută. Pot să plâng liniştit 
şi să pândesc creasta dealului. 

Cash vine pe deal şi şchioapătă, unde a 
căzut de pe biserică. Se uită devale, 
înspre izvor şi  după-aceea-n susu 
drumului şi-napoi, la grajd. Coboară 
teapăn pe potecă şi se uită la hâţurile 
rupte şi la prafu de pe drum şi dup-aceea- 
n susu drumului, unde prafu se duce tot 
înainte. 


„Trag nădejde c-acu or trecut bine de- 
alde Tull. Aşa trag nădejde.” 

Cash se-ntoarce şi şchioapată-n sus, pe 
potecă. 

„Dracu să-l ia. l-am arătat io lui. Dracu 
să-l ia.” 

Acu nu mai plâng. Acu nu mai nimica. 
Dewey Dell vine pe deal şi mă strigă. 
„Vardaman.” lo nu mai nimica. 'S liniştit. 
„Măi, Vardaman.” Acu pot să plâng liniştit 
şi să-mi simţ şi să-mi auz lacrimile. 

„Nu-atuncea, nu. Nu-atunci a fost. Erea 
acolea, drept pe pământ. Şi-acu-i gata să-l 
gătească.” 

E-ntuneric. Aud pădurea, tăcerea: le 
ştiu. Da nu sunet de vietate, nici măcar pe 
el. De parcă întunericu s-ar desface-ntr-o 
puzderie de tot felu de lucruri fără 
legătură, - mirozne şi tropote; miros de 
carne potolită şi de păr asudat, cu ţepi, ca 
amoniacu; părere a unui tot de piele 
tărcată şi de oase zdravene pe dinăuntru 
cărora, desprins, de taină şi apropiat, un 
este, altu decât este al meu. Îl văz cum se 
topeşte - picioare, un ochi rotitor, o 
tarcătură ţipătoare, ca de flăcări reci - şi 
pluteşte peste întunecime şi piere pe 


nesimţite; totu-ntr-una, da' nici una, nici 
alta; şi una şi alta, da’ niciuna. Văd auzu 
cum şerpuieşte către el, mângâietor, şi-l 
modelează, arătare greoaie - chişiţă, 
crupă, umăr şi cap; miros şi sunet. Nu mi-i 
frică. 

„Gătit şi mâncat. Gătit şi mâncat.” 


Dewey Dell 

Poate să facă tare mult pentru mine, 
numai să vrea. Poate să facă totul. E ca şi 
cum totul, pentru mine, pe lumea asta-i 
înăuntrul unei putini umplute cu maţe, că 
te şi miri cum de mai poate să-ncapă-n ea 
orişice altceva foarte de seamă. El e-o 
putină mare, plină de mate şi io-s o putină 
mică plină de maţe şi dacă-ntr-o putină 
mare plină cu maţe poate să mai încapă 
orişice altceva foarte de seamă, cum 
poate să-ncapă-ntr-o putină mică plină de 
maţe. Da ştiu că-i acolo, fiindcă Dumnezeu 
dă femeilor semn când e să se-ntâmple 
ceva rău. 

Şi asta fiindcă-s singură. Barem de l-aş 
simţi, ar fi altceva, fiindcă n-aş mai fi 
singură. Dar dacă n-aş mai fi singură, ar 
şti-o toată lumea. Şi el poate să facă tare 
mult pentru mine şi-atuncea n-aş mai fi 
singură. Atuncea m-aş simţi tare bine 
singură. 

L-aş lăsa să intre-ntre mine şi Lafe, cum 
şi Darl a intrat între mine şi Lafe, de Lafe 
e şi el singur acum. Ele Lafe şi eu Dewey 
Dell şi când a murit maica, a trebuit să-mi 


ies din mine şi să trec peste mine şi Lafe 
şi Darl, ca să mă-ntristez, fiindcă el poate 
să facă tare mult pentru mine şi n-o ştie. 
Nici măcar n-o ştie. 

De pe prispa de din dos nu pot vedea 
grajdul. Dup-aia sunetul de la fierăstrăul 
lui Cash vine din direcţia aia. E ca un 
câine, pe-afară, de dă târcoale casii şi-ţi 
iese-nainte la orişice uşă ai ajunge şi- 
aşteaptă să intri. A zis, sunt mai neliniştit 
ca tine şi eu am zis, Dumneata nu ştii ce-i 
aia nelinişte, aşa că nu mă pot nelinişti, 
încerc, dar nu mă pot gândi de-ajuns ca să 
mă neliniştesc. 

Aprind lampa de bucătărie. Peştele, tăiat 
bucăţi-bucăţele sângerează liniştit în 
tingire. Îl pun iute-n bufet şi-ascult ce-i pe 
sală şi-aud. l-au trebuit zece zile ca să 
moară; poate că încă n-o ştie. Poate că nu 
se duce pân’ ce Cash. Ori poate pân’ ce 
Jewel. Iau castronul cu legume din bufet şi 
coşul de pâine de pe soba rece şi mă 
opresc şi mă uit la uşă, atentă. 

„Uni-i Vardaman?”, zice Cash. In lumina 
lămpii, braţele lui, fâinite cu rumeguş, 
arată ca nisipul. 

„Habar n-am. Nu l-am văzut.” 


„A dispărut docaru lu' Peabody. Vezi de 
poţi să dai de Vardaman. O să-l pălească 
calu ăla.” 

„Bine. Zi-le să vie la cină.” 

Grajdul nu se vede. Zic, nu ştiu cum să 
mă neliniştesc. Nu ştiu cum să jelesc. Am 
încercat, dar nu pot. Dup-un timp, sunetul 
de la fierăstrău vine-ncoaci, vine-ntunecat, 
peste pământ, prin pulberea-ntunericului. 
După aceea-l văd cum umblă-ncolo şi- 
ncoaci, pe deasupra scândurii. 

„Hai la cină”, zic. „Spune-i şi lui.” El 
poate să facă totul pentru mine. Şi n-o 
ştie. El e matele lui şi eu maţele mele. Şi 
eu maţele lui Lafe. Asta-i. Nu ştiu de ce nu 
şade acas’, la oraş. Noi suntem de la ţară, 
nu de soiul orăşenilor. Nu ştiu de ce nu 
şade. După care văz creasta grajdului. 
Vaca stă la poala potecii şi muge. Când 
mă-ntorc, Cash nu mai e. 

Duc zeru-nuntru. Taica şi Cash şi el şade 
la masă. 

„Surioară, un'i-i peştele-ăla, marele, de 
l-a prins äl mic? 

Pun laptele pe masă. „Păi când să-l fi 
făcut?” 

„Napi în suc propiu c-o mâncare din 


cale-afar' de slabă la un om de mărimea 
mea”, zice. Cash mănâncă. Pe cap, pălăria 
i-a întipărit în părul năduşit o dungă. 
Cămaşa i-i toată asudată. Nu s-a spălat pe 
mâini. „Să-ţi fi făcut timp”, zice taica. 
„Un'i-i Vardaman?” 

O iau câtre uşă. „Nu dau de el.” „la fă- 
te-ncoa, surioară”, zice. „Nu pune la inimă 
chestia cu peştele. O să ne mai şi rămână. 
Vin’, de şezi colea.” 

„Nici n-o pun”, zic. „Vreau să mulg 
înainte de să se pună pe plouat.” 

Taica ia din castron şi dă mai departe. 
Dar nu s-apucă să mănânce. Mâinile-i 
stau, pe jumătate strânse, pe lângă 
farfurie, capul plecat niţel, părul lui, ca o 
mirişte, înălţat în lumina lămpii. Seamănă 
cu un juncan, numaidecât ce l-ai pălit cu 
maiu' şi nu mai e-n viaţă şi de ştiut încă 
nu ştie că-i mort. 

Dar Cash mănâncă, el aşişderi. „Mai 
bine-ai mânca ceva”, zice el. Se uita la 
taica. „Ca Cash şi ca mine. O să-ţi prindă 
bine.” 

„De”, zice taica. Se ridică, cum s-ar 
ridica un juncan îngenuncheat la iaz, când 
îl iei la goană. „N-o să fie ea supărată pe 


chestia asta.” 

Când ştiu că nu mă mai vede nimeni în 
casă, iuţesc pasul. Vaca muge la poalele 
povârnişului. Se-mpinge-n mine şi-şi suflă 
răsuflarea într-o adiere dulceagă, 
fierbinte, peste goliciunea-mi fierbinte şi 
muge-ncetişor. „Mai rabd-un pic. Mă- 
ngrijesc io şi de tine.” Vine după mine, în 
grajd, unde pun câăldarea jos. Răsuflă-n 
căldare şi muge-ncet. „Păi, ce ţi-am zis. 
Şezi, locului. Am pe cap mai multe decât 
pot răzbi.” Grajdul e-n întuneric. Când 
trec, dă-n perete cu copita. Merg mai 
departe. Scândura ruptă-i ca un semn de 
hotar, cum stă-n sus. Dup-aceea vad 
povârnişul, simt aerul cum îmi mângâie 
faţa, iară, încet, pălit, cu întunericul mai 
scăzut şi, cu vederea pustie, pâlcurile de 
pini, pete-pete pe coasta priporoasă, 
tainici şi aşteptând. 

In uşă, umbra vacii dă cu botu-n umbra 
căldării, mugind încet. 

Apoi trec de boxă. Aproape am trecut. 
Ascult cum zice, cu mult înainte de să 
poată spune cuvântul şi partea care- 
ascultă se teme că poate n-o să aibe timp 
să-l spuie. Imi simt trupul, oasele şi 


carnea cum încep să se desfacă şi să se 
deschidă asupra singurului şi lucrarea 
prin  care-ncepi a fi  nesingur eœ- 
nspăimântătoare. Lafe, Lafe. „Lafe.” Lafe. 
Lafe. Mă aplec un pic în faţă şi pun 
înainte, fără  vlagă, piciorul. Simt 
întunericul năpustindu-se pe lângă pieptul 
meu, pe lângă vacă; încerc să m-arunc 
asupra întunericului, vaca mă opreşte şi 
întunericul se năpusteşte asupra adierii 
dulcege din răsuflarea ei, grea de muget, 
plină de pădure şi de tăceri. 

„Vardaman. Mă, Vardaman.” 

El iese din boxă. „Mă, ticălos mic şi- 
afurisit! Mă, ticălos mic şi-afurisit!” 

El nu se-mpotriveşte; ce-a mai rămas din 
năvala întunericului piere, scâncind. „Ce? 
Că doar n-am făcut nimica.” 

„Mă ticălos mic şi-afurisit!” Mâinile 
mele-l scutură zdravān. Poate că nu le pot 
opri. Nu ştiam că pot să scuture atât de 
zdravăn.  Zgâlţâind, ne  zgâlţâie pe 
amândoi. 

„Nu io, nu io”, zice. „Nici nu i-am atins." 

Mâinile mi se opresc din zguduit, dar 
încă-l ţin. 

„Ce caţi acilea? De ce nu răspunzi când 


te chem?” 

„Da nu fac nimica.” 

„Du-te-n casă şi mănâncă.” 

Se trage înapoi. Îl ţin. „Dă-mi drumu. 
Lasă-mă-n pace!” 

„Ce  făceai acilea? Nu cumva mă 
iscodeşti?” 

„LO nu, niciodat', niciodat'. Nici nu ştiam 
că eşti acilea, jos. Lasă-mă-n pace!” 

Îl ţin, aplecându-mă să-i vad faţa, să i-o 
simt cu ochii mei. E gata să plângă. „Acu 
şterge-o. Am pus de cină şi, cum mulg, vin 
şi io. Du-te, pân’ ce nu mănâncă el tot. 
Cred că docaru-ăla se duce glonţ la 
Jefferson.” i 

„El o ucis-o”, zice. Începe să plângă. 

„Șsssşt. 

„Nu i-o făcut nimica rău şi el o vinit ş-o 
ucis-o.” „Sşşşşt.” El se zbate. Il ţin. 
„Șssşşt. 

„El o ucis-o.” Vaca vine-n spatele nostru, 
mugind încetişor. Îl zgâlţâi din nou. 

„Gata, potoleşte-te. Acu s'te potoleşti. O 
să te-mbolnăveşti şi-atunci nu mai mergi 
la oraş. Hai, du-te-n casă şi mănâncă.” 

„Nu vreau nicio mâncare. Nu vreau la 
oraş.” 


„Atunci te lăsăm acilea. Te lăsăm, dacă 
nu te porţi bine. Hai, acu du-te, pân’ ce 
putina aia cu mate, bătrână şi moartă 
după legumă, nu-ţi topeşte şi porţia ta.” 
Se duce, pierzându-se încet, pe deal. 
Creasta, copacii,  coperişul casei se 
zugrăvesc pe cer. Vaca se vâră-n mine, 
mugind încetinel. „Trebuie să mai aştepţi. 
Ce ai tu-n tine-i nimica pe lângă ce-am io- 
n mine, chiar de eşti şi tu femeie.” Ea vine 
după mine, mugind încetişor. Apoi aerul 
stătut, fierbinte, cenuşiu, îmi mângâie din 
nou faţa. Poate s-aranjeze totul, fain- 
frumos, numai să vrea. Şi nici măcar nu 
ştie. Ar putea să facă totul pentru mine, 
numai să ştie. Vaca îmi suflă peste şolduri 
şi spate răsuflarea caldă şi dulceagă şi 
auzită şi muge-ncet. Cerul s-a lăsat moale 
peste povârniş, peste pâlcurile tainice. 
Dincolo de deal un fulger luminează bolta 
şi piere. Aerul mort îmbracă pământul 
mort, până departe, departe, unde ochiul 
nu mai răzbate să-mbrace pământul mort. 
Se lasă peste mine, stătut şi cald şi m- 
atinge, goală, prin straie. Zic Tu nu ştii ce- 
i neliniştea. Eu nu ştiu ce-i. Nu ştiu dacă-s 
neliniştită ori ba. Dacă pot să fiu ori ba. 


Nu ştiu de pot plânge ori ba. Nu ştiu dac- 
am încercat ori ba. Mă simt ca o sămânță 
umedă şi sălbatică în pământul dogoritor 
şi orb. 


Vardaman 

Când or s-o dea gata, or s-o puie-n ea şi- 
atunci, ştiu şi eu, poate că, pentru multă 
vreme. Am văzut cum întunericu se saltă 
pe picioare şi se duce-n volburi şi-am zis 
„Vrei s-o baţi de tot în cuie-n asta, Cash? 
Cash? Cash?” M-am pomenit băgat în 
pâtuc, uşa nouă prea grea pentru mine şi 
s-a-nchis n-am mai putut răsufla şobolanii 
trăgeau tot aeru. Am zis „Vrei s-o baţi de 
tot în cuie, Cash? S-o baţi în cuie? S-o baţi 
în cuie?” 

Taica umblă primprejur. Umbra lui 
umblă primprejur, peste Cash de se lasă şi 
se ridică odată cu fierăstrâău, peste 
scândura plină de sânge. 

Dewey Dell a zis c-o să primim neşte 
banane. Trenu-i după geam, roşu, pe şină. 
Când trece, şina luceşte pe ici, pe colo. 
Taica a zis că făina şi zahăru şi cafeaua e- 
atât de scumpe. Fin'că-s băiat de ţară 
fin'că băieţii de oraş. Biciclete. De ce 
făina şi zahăru şi cafeaua e-atât de 
scumpe când băiatu-i de la ţară? „N-ai 
vrea mai degrabă neşte banane?” 
Bananele s-a dus, s-a mâncat. 


Dus. Când fuge pe şine sclipeşte iar. „De 
ce nu-s băiat de oraş, taicâ?” Am zis 
Dumnezeu m-a făcut. Da nu i-am zis lu' 
Dumnezeu fă-mă la ţară. Dacă El poa’ să 
facă trenu, de ce nu poate El să-i facă pe 
toţi de oraş fin'că făină şi zahăr şi cafea. 
„N-ai vrea mai degrabă neşte banane?” 
Umblă  primprejur. Umbra lui umblă 
primprejur. 

Nu erea ea. Eream acolea, mă uitam. Am 
văzut. Am crezut că ea erea, da nu erea. 
Nu mama mea. A plecat când ailaltă s-a 
pus pe pat şi-a tras plapuma pe ea. S-a 
dus departe. „S-a dus cam de-aici la 
oraş?” „S-a dus mai departe ca pân'la 
oraş.” „S-a dus toţi iepurii şi opossumii âia 
mai departe ca la oraş?” Dumnezeu i-a 
făcut pe iepuri şi pe opossumi. El a făcut 
trenu. De ce-a trebuit El să facă un loc, 
altu, unde să se ducă ei dacă ea-i întocmai 
ca iepurele. 

Taica umblă primprejur. Şi umbra lui. 
Fierăstrău' sună de parcă doarme. 

Aşa că dacă Cash bate-n cuie de tot lada, 
ea nu-i iepure. Şi-aşa că dacă ea nu-i 
iepure, io nu pot răsufla-n pătuc şi Cash 
vrea s-o bată de tot în cuie. Şi-aşa că dacă 


ea-l lasă, nu-i ea. Stiu. Eream acolea. Am 
văzut când n-a mai fost ea. Am văzut. Ei 
crede că este şi Cash vrea s-o bată de tot 
în cuie. 

Nu erea ea, fin'că zăcea tocma-acolea-n 
ţărână. Şi-acuma-i de tot ciopârţit. Io l-am 
ciopârţit. Zace-n bucătărie, în tingirea 
plină de sânge şi-aşteaptă să fie gătit şi 
mâncat. Atunci nu erea şi ea erea şi-acum 
este, da ea nu mai era. Şi mâine-o să fie 
gătit şi mâncat şi ea o să fie el şi taica şi 
Cash şi Dewey Dell şi n-o să fie nimica-n 
ladă şi-aşa că poa’ să răsufle. Zăcea 
tocma-acolea, pe pământ. Pot să-l aduc pe 
Vernon. El a fost acolea şi l-a văzut şi 
pentru amândoi o să fie şi după-aia n-o să 
fie. 


Tull 


Erea înspre miezu nopţii şi se aşternuse 
pe plouat când ne-a trezit. Fusese o 
noapte tulbure, cu  presimţiri, ca-n 
preajma furtunii; o noapte în care omu s- 
aşteaptă să i se întâmple orice, destule, 
înainte de să poată da nutreţ la vite şi s- 
ajungă-n casă şi să cineze şi, de rău' ploii, 
să se bage-n pat, şi când caii lui Peabody 
a venit la noi, numai spumă, cu hamu 
rupt, târâş şi hamu de piept printre 
picioarele lăturaşului ăla prăpădit şi Cora 
zice „Să ştii că-i ceva cu Addie Bundren. 
S-a dus, pân'la urmă. 

„Peabody tre' să fie p-aici, p-aproape, la 
zece-dou'spce case”, zic. „Şi-n definitiv, 
de unde ştii că-i caii lui Peabody?” 

„Păi ce, nu-i ei?”, zice ea. „Pune mâna, 
de-nhamă.” „La ce?” zic. „Dac-a murit, ce 
putem noi face pân’ la ziuă, şi-n plus, se şi 
lăsă cu furtună.” 

„E de datoria mea”, zice ea. „Şi prinde 
caii.” Da' eu nici gând. „Păi, e la mintea 
cocoşului că trimitea după noi, dac-avea 
nevoie. Şi nici măcar nu ştii c-a murit.” 

„Daaa, adicătelea nu ştii că-i caii lu’ 


Peabody? O ţii una şi bună că nu-i ei? 
Biiine.” Da eu nu mişc un deget. Când 
lumea are nevoie de-un om, ăl mai bine-i 
s-aştepţi până trimite ei după el, ştiu io 
chestia asta. „E de datoria mea 
creştinească”, zice Cora. „Vrei să te pui 
între mine şi datoria mea de bun creştin?” 

„N-ai decât să rămâi acolea toată ziua de 
mâine, dacă vrei”, zic. 

Aşa că atunci când Cora m-a deşteptat, 
se aşternuse pe plouat. Chiar când 
mergeam înspre uşă, cu lampa aprinsă 
ţinută în dreptu geamului, ca să poată 
vedea că vin, el nu s-a oprit din ciocânit. 
Nu tare, da făr' să s-oprească, de parcă 
adormise bătând şi bătea cu pumnu-n 
somn, da nici n-am băgat de seamă cât de 
jos era lovitura în uşă, pân-ce n-am 
deschis-o şi tot nimica n-am văzut. Am 
înălţat lampa, de scânteia ploaia prin ea şi 
Cora, îndărătu meu, pe sală, tot zicea: 
„Cine-i, Vernon?”, da-ntâi şi-ntâi n-am 
putut să văd, absolut, pân'ce m-am uitat 
în jos şi pe lângă uşă şi cu lampa lăsată 
mai jos. 

Parcă era un cotei murat, în şalopeta aia 
şi făr' de pălărie, stropit tot pân’ la 


genunchi, unde-i tot purtase patru mile 
pân noroi. „He, fiu-al dracului”, zic. 

„Cine-i, Vernon?”, zice Cora. 

El se uita la mine cu nişte ochi rotunzi şi 
negri în mijloc, ca la bufniţă, când îi pui 
lumina-n faţă. „Ai văzut peştele ăla de- 
atunci”, zice el. 

„Hai înuntru”, zic. „Fi, ce-i? Nu cumva 
maică-ta a ” 

„Vernon”, zice Cora. 

Se ţinea pe-aici pe undeva, în dosu uşii, 
în întuneric. Ploaia izbea în lampă, sfârâia 
când o atingea, aşa că eu mă tot temeam 
că acu-acu se sparge. „Ai fost acolea”, 
zice el. „L-ai văzut.” 

Cora vine-n uşă. „Da hai, intră din ploaia 
aia de-afar”” zice ea şi-l trage înăuntru şi 
el se uită la mine cu băgare de seamă. 
Leit un căţel murat. „Nu ţi-am spus?”, zice 
Cora. „i-am spus eu că s-a-ntâmplat. Du’ 
de-nhamă.” 

„D-apoi că nici n-a zis că ” Zic. 

El căta la mine, apa picura pe podea. 
„Ne strică covoraşu”, zice Cora. „Du' de 
prinde caii, cât îl duc la bucătărie.” 

Da el se trăgea înapoi, şiroind, aţintindu- 
mă cu ochii âia. „Ai fost acolea. L-ai văzut 


cum zăcea acolea. Cash o s-o bată-n cuie, 
de tot, şi el zăcea taman acolea, pe 
pământ. L-ai văzut. l-ai văzut urma-n 
țarină. Ploaia n-a-nceput pân-ce n-am 
ajuns  acilea. Avem vreme să ne- 
ntoarcem.” 

Fiu-al naibii de nu m-a luat fiorii, chiar 
când încă nu ştiam. Da Cora ştia. „Prinde 
caii cât poţi mai iute”, zice ea. „Şi-a 
pierdut capu. S-a scrântit de durere.” 

Al naibii să fiu de nu m-a luat fiorii. Când 
şi când, omu stă de se gândeşte. La toate 
nenorocirile şi lucrurile triste de pe lumea 
asta; cum te pot ele lovi, ca trăsnetu, 
orişiunde te-ai afla. Mă gândesc io că omu 
tre’ s-aibe mare încredere-n Domnu, deşi- 
mi vine uneori să cred că Cora-i cam prea 
din cale-afar' de grijulie, de parc-ar 
încerca să-i dea pe ăilalţi în lături şi să se- 
ndese ea mai în faţă ca toţi. D-apoi, când 
se-ntâmplă aşa ceva, gândesc io că are 
dreptate, că omu tre' să se ţină de asta şi 
socotesc că-s de-a dreptul binecuvântat c- 
o nevastă de toată vremea-şi dă osteneala 
întru sfinţenie şi facere de bine, cum zice 
ea că-s io. 

Când şi când, omu stă de se gândeşte la 


asta. Drept, nu prea des. Ceea ce-i un 
lucru bun. Căci Domnu l-a lăsat pe 
pământ ca să facă şi nu ca să irosească 
timp prea mult cu gânditu, fiindcă creeru-i 
ca o rotiţă de maşinărie: nu ţine dacă-l tot 
munceşti. Ăl mai bine-i când toate merge 
după tipic, de împlineşte munca zilnică şi 
nicio parte nu-i folosită mai mult decât 
este de trebuinţă. Am zis-o şi o zic iară şi 
iară, asta-i dintotdeauna buba cu Darl: 
prea se tot gândeşte. Are dreptate Cora 
când zice că ce-i lipseşte lui e o nevastă, 
de să-l facă om. Şi când mă gândesc la 
asta, gândesc că dacă pe om nimic alta 
nu-l ajută decât însurătoarea, apoi e-al 
dracului de-aproape de fără scăpare. Da 
cred că are dreptate Cora când zice că 
motivu pentru care Domnu-a trebuit să 
facă femeili e că bărbaţii nu-şi cunoaşte 
binele nici când îl are sub ochi. 

Când mă-ntorc spre casă cu căruţa, ei 
era în bucătărie. Ea se-mbrăcase peste 
cămaşa de noapte, cu un şal pe cap şi-şi 
luase umbrela şi Biblia ei învelită-n 
muşama şi el şedea pe-o găleată 
răsturnată, lângă sobă, unde-l pusese ea, 
şiroind pe podea. „Nu pot scoate nimic de 


la el, afar' de-o chestie cu-un peşte”, zice 
că „li apasă un blestem. Văd mâna 
Domnului asupra băiatului ăstuia, ca semn 
al pedepsirii lui Anse.” 

„Ploaia n-a-nceput pân’ ce n-am plecat”, 
zice el. „Şi-am plecat. Eram pe drum. Şi 
era acolea-n praf. L-ai văzut. Cash o s-o 
bată-n cuie, da tu-ai văzut.” 

Când am ajuns acolo, ploua îndărijit şi el, 
între noi. Înfofolit în şalu Corei. Nu mai 
scosese o vorbă, şedea acolo, sub umbrela 
lu’ Cora. Când şi când, Cora se oprea din 
cântat, cât să zică „E-un blestem pe capu 
lui Anse Bundren. Dare-ar Domnul ca asta 
să-i arate că umblă pe calea păcatului.” 
Apoi începea din nou să cânte şi el şedea 
între noi, niţel aplecat înainte, ca şi cum 
catârii n-ar fi mers destul de repede pe 
cât ar fi voit el. 

„Zăcea taman acolea”, zice el, „da ploaia 
a-nceput după ce-am plecat. Aşa că mă 
pot duce să deschid ferestrele, Cash încă 
n-o bătut-o-n cuie.” 

Erea trecut bine de miezu nopţii când 
am bătut ultimu cui şi-aproape de zorile 
de cenuşă când m-am întors acasă şi-am 
deshămat şi m-am băgat în pat, cu boneta 


Corei pusă pe perina aialaltă. Şi-al naibii 
să fiu de nu-mi suna încă-n urechi cântatu 
Corei şi parcă-l simţeam pe bâăiatu-ăla 
cum se-apleca înainte, între noi, de parc- 
ar fi tras înaintea catârilor, şi-l tot vedeam 
pe Cash umblând în sus şi-n jos cu 
fierăstrău, şi Anse, colea-n picioare, ca o 
sperietoare şi de ziceai că-i un juncan, 
pân’ la genunchi într-un iaz şi cineva trece 
pe-acolea şi pune mâna pe iaz şi-l aşază 
pe muchie, da el tot nu pricepe. 

Aproape se crăpa de ziuă când am bătut 
ultimu cui şi-am dus-o-n casă, unde ea 
zăcea, întinsă pe pat, cu fereastra 
deschisă şi ploaia o stropea din nou. De 
două ori a făcut el asta şi aşa, dărâmat de 
somn, că zicea Cora că obrazu-i arăta ca 
unu din catargele ale de Crăciun, de-s 
îngropate o clipă şi dezgropate la loc, 
până ce, într-un târziu, au pus-o-năuntru 
şi-au bătut-o-n cuie bine, ca el să nu mai 
poată deschide fereastra peste ea. Şi-n 
dimineaţa ailaltă l-au găsit în cămaşă, pe 
podea, dormind, ca un juncan junghiat şi 
capacu lăzii sfredelit tot, ciuruit de găuri 
şi sfredelu-ăl nou al lui Cash rupt în 
ultima din ele. Când am dat capacu de-o 


parte, au văzut ca-n două rânduri 
pătrunsese şi-n obrazu ei. 

Dacă asta-i pedeapsă de la Dumnezeu, 
apoi nu-i dreaptă. Fiindcă Domnu are şi 
altele mai bune de făcut. Nu egzistă să n- 
aibe. Fiindcă singura povară ce-a avut-o 
vreodată Anse Bundren a fost el însuşi. Şi 
dacă oamenii nu dau două parale pe el, 
mă gândesc io-n mine că n-o fi el chiar 
omu ăla de nimica, ori că nu s-ar fi putut 
îndura el pe sine atâta amar de vreme. 

Nu-i dreaptă deloc. Fiu-al naibii dacă-i. 
Şi dacă El a zis Lăsaţi copiii să vină la 
Mine, tot n-o face mai dreaptă. Cora a zis, 
„ [i-am adus pe lume ceea ce mi-a trimis 
Domnu Dumnezeu. Am trecut prin această 
încercare fără frică, fără teamă, fiindcă 
puternică este credinţa mea în Domnu, 
tărie aducându-mi şi încurajare. Şi dacă tu 
n-ai niciun fiu, e fiindcă Domnu, în marea 
Lui înţelepciune, aşa a hotărât. Şi viaţa 
îmi este şi totdeauna a fost ca o carte 
deschisă pentru tot bărbatu şi femeia 
dintre făpturile Sale de pe-aici, fiindcă eu 
am încredere în Dumnezeu’ meu şi-n 
răsplata ce o voi primi.” 

Socotesc că are dreptate. Socotesc că, 


dacă pe undeva e bărbat ori femeie pe 
care El a putut s-o întoarcă la Sine, să 
calce pe căile înţelepciunii Sale, apoi 
aceea-i Cora. Şi socotesc io că tot o face 
ea niscai schimbări, oricum şi-ar vădi El 
înţelepciunea. Şi mai socot că astea or să 
fie întru binele omului. Măcar trebuie să 
ne placă. Măcar am putea tot aşa de bine 
să ne vedem de-ale noastre şi să ne 
prefacem că ne place. 


Darl 


Felinarul e pus pe-un butuc. Ruginit, 
năclâit şi grăsos, cu sticla plesnită, mult 
afumată într-o parte, îşi seamănă lumina 
puţină şi apăsătoare peste capră şi peste 
pământul din jur. Pe pământul întunecat 
aşchiile par pete întâmplătoare de vopsea, 
galben-stins pe pânză neagră. Scândurile, 
fâşii lungi şi mătăsoase sfâşiate din 
întunericul des şi întoarse pe dos. 

Cash roboteşte aplecat deasupra caprei, 
mişcându-se înainte şi-napoi, ridicând şi 
aşezând scândurile cu pocnete lungi şi 
surde răsunând în aerul mort, de parcă le- 
ar lua şi le-ar lăsa să cadă pe fundul unei 
fântâni nevăzute, sunetele încetează, fără 
să piară cu totul, ca şi cum orice mişcare 
le-ar putea  dezghioca din aerul 
înconjurător într-un ecou înmiit. Trage iar 
la fierăstrău, cotul îi luceşte potolit, un fir 
subţire de lumină sună pe pânză, pierdut 
şi regăsit şi sus şi jos, la fiece cursă, într-o 
alungire fără de frângere, încât fierăstrăul 
pare lung de şase picioare, cum trece prin 
şi dincolo de silueta prăpădită, amărâtă şi 
stingheră a lui taica. „Dă-mi scândura 


aia”, zice Cash. „Nu. Ailaltă.” Pune 
fierăstrăul jos şi vine el de ia scândura 
care-i trebuie şi-l dă pe taica la o parte cu 
luciul lung şi legănat al scândurii în 
cumpănă. 

Aerul miroase a pucioasă. Pe coasta lui 
nevăzută umbrele lor se proiectează ca 
pe-un perete, de parcă, asemenea 
sunetelor, nu s-au îndepărtat prea tare, nu 
s-au stins, ci, doar pentru o clipă, s-au 
închegat pe undeva, pe-aproape, căzute 
pe gânduri. Cash lucrează fără- 
ntrerupere, pe jumătate răsucit în lumina 
săracă, o coapsă şi un braţ subţire ca un 
arac, îmbinate, într-o nemişcare adâncită 
în sine şi activă, deasupra cotului său 
neobosit. Pe poala cerului fulgere pirotesc 
uşor; peste țesătura lor, copacii împietriţi 
sunt zugrăviți până la ultima rămurică şi 
rotunjiţi, măriţi, de parcă li s-ar mişca 
puiul în burtă. 

Incepe să plouă. Primele picături, aspre, 
răzlețe, iuți, năvălesc printre frunze şi cad 
pe pământ cu lungi suspine de uşurare, ca 
după o încordare de neîndurat. Sunt mari 
ca alicele pentru mistreţ şi calde ca şi 
cum ar fi fost împuşcate; trec peste felinar 


cu un şuier ameninţător. Taica îşi înalţă 
obrazul, cu gura lui bleagă, dunga de 
tutun lipită la rădăcina gingiilor; de la 
adăpostul  nedumeririi abia vădite pe 
obraz, el cugetă, ca de dincolo de timp, la 
ultima nedreptate a sorții. Cash se uită 
întâi la cer, apoi la felinar. Fierăstrăul nu 
s-a oprit, licărul aleargă pe pânza care 
pistonează, fără să se frângă. „Adă ceva 
să coperim felinaru”, zice el. 

Taica o ia câtre casă. Dintr-odată, ploaia 
se năpusteşte fără tunet, fără veste; e 
alungat către prispă, pe marginea prispei 
şi, într-o clipă, Cash e ud până la piele, 
însă mişcarea fierăstrăului nu s-a oprit, ca 
şi cum el şi cu braţele umblă cu 
încredințarea senină că ploaia nu-i decât o 
părere a minţii. Apoi pune jos fierăstrăul 
şi se duce de se încovoaie peste felinar, 
apărându-l cu trupul, spinarea ieşindu-i, 
descărnată şi costelivă prin cămaşa udă, 
ca şi cum, dintr-odată, cineva l-ar fi întors 
pe dos şi pe el şi cămaşa şi totul. 

Taica se întoarce. Are pe el mantaua de 
ploaie a lui Jewel şi în mână pe cea a lui 
Dewey Dell. Cocârjat deasupra felinarului, 
Cash bâjbâie cu mâna îndărăt şi apucă 


patru capete de leaţ şi le înfige în pământ 
şi ia mantaua lui Dewey Dell de la taica şi 
o întinde peste leaţuri, înjghebând un fel 
de acoperiş deasupra felinarului. Taica îl 
urmăreşte: „Nu ştiu, zău, ce-o s'te faci 
tu”, zice. „Darl şi-a luat mantaua cu el.” 

„O să mă ude”, zice Cash. Apucă din nou 
fierăstrăul. Şi din nou fierăstrăul o ia-n 
sus şi-n jos, înăuntru şi-n afară din acea 
negrăbită împotrivire, aşa cum se mişcă în 
ulei pistonul, ud până la piele, costeliv, 
dar neobosit, cu trupu-i slăbânog şi lipsit 
de greutate, trup de copil ori de bătrân. 
Taica-l urmăreşte,  clipind, cu fața 
şiroindă; şi iar se uită la cer, cu 
înfăţişarea aceea de mută şi căzută pe 
gânduri ofensă şi, totuşi, de apărare, de 
parcă nici nu se aşteptase la mai puţin; 
din vreme-n vreme îşi face de lucru, 
slăbănog,  şiroind, pune mâna pe o 
scândură, pe o sculă şi iar o lasă jos. 
Vernon Tull e acum acolo şi Cash poartă 
mantaua de ploaie a doamnei Tull şi el şi 
cu Vernon caută fierăstrâul. După o 
vreme, dau de el în mâna lui taica. 

„De ce nu mergi în casă, din ploaie?”, 
zice Cash. Taica se uită la el, cu obrazul 


şiroind liniştit. E de parcă, peste chipul 
cioplit de un caricaturist sauvage, ar 
curge, cumplită, parodia îndolierii totale. 
„Hai, du-te-n casâ”, zise Cash, „lo şi cu 
Vernon o scoatem la capăt şi singuri.” 

Taica se uită la ei. Mânecile de la 
mantaua lui Jewel sunt prea scurte pentru 
el. Pe obraz ploaia şiroieşte fără grabă, ca 
glicerina rece. „Nu-s supărat pe ea că ne- 
a udat”, zice el. Se urneşte iar din loc şi se 
apucă să mute scândurile, ridicându-le şi 
lăsându-le la pământ cu mare grijă, de 
parcă ar fi geamuri. Se apropie de felinar 
şi trage mantaua potrivită deasupra lui, 
până o doboară şi Cash vine şi-o pune la 
loc. 7 

„Hai, du-te-n casă”, zice Cash. Il 
însoţeşte înspre casă şi se reîntoarce cu 
mantaua şi o împătureşte şi o aşază lângă 
felinar, la adăpost. Vernon nu s-a oprit. Se 
uită-n sus, trăgând la fierăstrău. 

„S-o fi făcut de la bun început”, zice el. 
„Doar ştiai că-i a ploaie.” 

„E tulburat râu”, zice Cash. Se uită la 
scândură. 

„De”, zice Vernon. „Orişicum, tot 
venea.” 


Cash se uită la scândură, ochind. Pe 
laturea ei lungă ploaia răpăie neîntrerupt, 
nenumărat, nestatornic. „Am s-o tai şrec”, 
zice. 

„Îţi ia timp mai mult”, zice Vernon. Cash 
pune scândura pe cant; Vernon se uită la 
el, apoi îi întinde rindeaua. 

Vernon ţine bine scândura, în timp ce 
Cash îi face muchia piezişă, cu râvna 
urâcioasă şi amănunţită a unui bijutier. 
Doamna Tull vine pe marginea prispei şi-l 
strigă pe Vernon: „Cât mai aveţi?” 

Vernon nu ridică ochii: „Nu mult. Da mai 
avem ceva.” 

Se uită la Cash cum se adună deasupra 
scândurii, cum se mişcă, alunecând uşor 
pe manta, lumina bolnavă şi sălbatică şi 
dilatată a felinarului. „Du' devale, la grajd 
şi scoate câteva scânduri şi termin-o şi hai 
înuntru din ploaie”, zice ea. „O să vă- 
mbolnăviţi fără scăpare.” Vernon nu se 
clinteşte. „Vernon“, zice ea. 

„Las-că nu mai stăm mult”, zice el. 
„Acuşica o dăm gata.” Doamna Tull îi 
cercetează o clipă, apoi intră iar în casă. 

„Dac-ajungem la ananghie, luăm neşte 
scânduri dintr-alea”, zice Vernon. „ILe-ajut 


io să le pui la loc.” 

Cash lasă rindeaua şi ocheşte în lungul 
muchiei, netezind-o cu podul palmei. „Dă- 
mi-o pe-ailaltă”, zice el. 

Cu puţin înainte de zori, ploaia stă. Dar 
încă nu s-a luminat când Cash bate 
ultimul cui şi rămâne ţeapăn, în picioare, 
şi se uită-n jos, la racla isprăvită şi ceilalţi 
se uită la el. În lumina felinarului, obrazul 
i-i liniştit, gânditor; îşi loveşte uşor 
palmele de  pulpanele mantâii cu o 
mişcare dinainte gândită şi anume 
întocmită pentru această împrejurare, de 
încheiere. După care toţi patru - Cash şi 
taica şi Vernon şi Peabody - saltă racla pe 
umeri şi se-ndreaptă către casă. E uşoară, 
dar ei abia-abia se mişcă; goală, însă ei o 
poartă cu grijă; fără viaţă, dar ei se mişcă, 
rostindu-şi vorbele cu băgare de seamă, 
înăbuşit, vorbesc despre raclă de parcă, 
acum, că-i terminată, e vie şi uşor aţipită 
şi  gata-gata să se trezească. Pe 
duşumeaua neagră picioarele lor bocăne 
stânjenite, cu stângăcie, de parcă de mult 
n-ar mai fi călcat pe duşumele. 

O pun jos, lângă pat. Peabody zice, 
liniştit: „Să luăm o gustare. E-aproape 


ziuă. Unde-i Cash?” 

El s-a întors la capră, iarăşi gârbovit în 
lumina slabă a felinarului, îşi adună 
sculele şi le şterge cu grijă pe o bucată de 
pânză şi le aşază într-o lădiţă cu curea de 
atârnat pe umăr. Apoi saltă cutia, ia 
felinarul şi mantaua de ploaie şi se 
întoarce în casă, urcând scările, siluetă 
firavă pe cerul dinspre răsărit care 
păleşte. 

Intr-o odaie străină, ca să poți dormi, 
trebuie să te goleşti. Şi mai-nainte, să te fi 
golit pentru somn de ceea ce eşti tu. Şi 
când te-ai golit pentru somn, nu mai eşti. 
Şi când te umple somnul, n-ai fost 
niciodată. Nu ştiu ce sunt. Nu ştiu dacă 
sunt ori nu. Jewel ştie că e, fiindcă el nu 
ştie că nu ştie dacă e sau nu. El nu se 
poate goli pentru somn, fiindcă el nu-i 
ceea ce e şi e ceea ce nu-i. Dincolo de 
peretele neluminat pot auzi cum ploaia 
schiţează căruţa care-i a noastră, 
încărcătura care nu mai e a celor care-au 
doborât-o şi-au tăiat-o, dar nici a celor 
care-au cumpărat-o şi nici a noastră nu-i, 
chiar de-i în căruţa noastră, fiindcă numai 
vântul şi ploaia o conturează şi numai 


pentru Jewel şi pentru mine, care nu 
dormim. Şi fiindcă somnul este nu este şi 
ploaia şi vântul sunt a fost, ea nu-i. Totuşi, 
căruţa este, fiindcă atunci când căruţa 
este a fost, Addie Bundren nu va mai fi. Şi 
Jewel este, aşa că Addie Bundren trebuie 
să fie. Şi-atunci eu trebuie să fiu, altfel nu 
m-aş putea goli pentru somn, într-o odaie 
străină. lar dacă nu m-am golit încă, 
înseamnă că sunt este. 

De câte ori n-am stat întins, sub ploaia 
bătând într-un acoperiş străin, gândindu- 
mă acasă. 


Cash 


Am făcut-o cu muchiile tăiate şrec. 

1. Suprafaţa pe care o prind cuiele este 
mai mare. 

2. Suprafaţa de îmbucare a fiecărei 
muchii este de două ori mai mare. 

3. Apa trebuie să se prelingă înăuntru pe 
un plan înclinat. Apa se mişcă mai uşor în 
sus şi-n jos sau direct dintr-o parte în alta. 

4. Într-o casă, lumea stă în sus două 
treimi din timp. Aşa că îmbinările şi 
încheieturile sunt făcute în-sus-şi-n-jos. 
Fiindcă apăsarea este în-sus-şi-n-jos. 

5. Într-un pat, unde lumea stă întinsă 
toată vremea, încheieturile şi îmbinările 
sunt făcute pe laterală, fiindcă apăsarea e 
laterală. 

6. Numai că. 

7. Un trup nu-i pătrat ca o grindă. 

8. Magnetismul animal. 

9. Magnetismul animal la un trup mort 
face ca apăsarea să cadă în plan înclinat, 
aşa că şi îmbinările şi încheieturile unei 
racle sunt făcute şrec. 

10. Dacă te uiţi la un mormânt vechi, 
vezi că pământul se lasă în plan înclinat. 


11. Pe când într-o groapă naturală se 
lasă la mijloc, apăsarea fiind în-sus-şi-n- 
jos. 

12. Aşa că am făcut-o cu muchiile tăiate 
şrec. 

13. E o treabă mult mai bună. 


Vardaman 
Mama mea este peşte. 


Tull 


Era ceasu zece când m-am întors cu caii 
lui Peabody legaţi la curu căruţii. Oamenii 
apucase să târască trăsura-napoi, de 
unde-o găsise Quick, cu susu-n jos, călare 
pe şanţ, la vreo milă de izvor. Sărise de pe 
şosea în dreptul izvorului şi când am 
ajuns, aproape o duzină de căruţe era 
acolo. Al de dăduse peste ea fusese Quick. 

El a zis că râu' s-a umflat şi se umflă 
întruna. A zis că, după picioarele podului, 
apa e la un nivel cum nu s-a mai văzut 
pân-acum. „Podu ăsta n-o să ţină la atâta 
amar de apă”, am zis. „l-a spus careva lu' 
Anse de chestia asta?” 

„l-am spus”, a zis Quick. „Zice că el 
crede că bâieţii; ăia a auzit şi-a descărcat 
şi-acu tre' că fac cale-ntoarsă. 

Zice că ei poa’ să-ncarce şi să treacă.” 

„Mai bin' s-ar duce s-o-ngroape la New 
Hope”, a zis Armstid. „Podu ăsta-i vechi. 
Eu nu mi-aş face de lucru cu el.” 

„Şi-a pus în cap s-o ducă la Jefferson”, a 
zis Quick. 

„In cazu ăsta, mai bine s-ar grăbi cât 


' Jewel, în englezeşte: bijuterie, giuvaer (N.T.) 


poate de iute”, a zis Armstid. Anse ne-a 
ieşit în cale la uşă. S-a bărbierit, da nu 
bine. Are o tăietură lungă pe falcă şi 
poartă pantaloni de duminică şi o cămaşă 
albă cu guleru-ncheiat. E bine întinsă 
peste gheb şi-l face să pară mai înalt ca 
oricând, ca orice cămaşă albă, şi faţa i-i şi 
ea schimbată. Acum se uită drept în ochii 
oamenilor, plin de demnitate, cu obrazul 
tragic şi cu înfăţişarea întocmită pentru 
împrejurare şi ne strânge mâinile pe când 
urcăm înspre prispă şi ne curăţăm 
încălţările de grătar, cam ţepeni în 
straiele noastre de duminică, straiele 
noastre de duminică, foşnitoare şi nu-l 
privim în ochi în timp ce el ne întâmpină. 

„Domnu-a dat”, zicem. 

„Domnu-a dat.” 

Băiatu-ăla nu-i pe-acolo. Peabody a 
povestit cum intrase în bucătărie, 
strigând, năpustindu-se şi agățându-se de 
Cora când a dat peste ea gătind peştele- 
ăla şi cum Dewey Dell l-a luat cu ea 
devale, la grajd. „Caii mei îs bine?”, zice 
Peabody. 

„In regulă”, zic. „Le dau dimineaţa asta 
un tain. lrăsura dumitale pare şi ea-n 


regulă. Nu-i stricată.” 

„Şi nu-i din vina cuiva”, zice. „Aş da un 
nichel: să ştiu pe unde era băiatu-ăla când 
caii-au rupt hamurile şi-au fugit.” 

„Dacă are ceva pe-undeva, o dreg io”, 
ZIC. 

Muierile intră în casă. Le putem auzi 
cum discută şi-şi fac vânt cu evantaiele. 
Evantaiele umblă fşsş, fsşs, fşsşş, şi ele dă- 
i, şi vorbeşte şi sporovăiala lor aduce cu 
zumzetu de albine într-o găleată de 
tinichea. Bărbaţii rămân pe prispă, mai 
vorbind în de ei, fără să se privească. 

„'Neaţa, Vernon”, zic ei. „'Neaţa, Tull.” 

„lar s-arată a ploaie.” 

„S-arată, asta aşa-i.” 

„Da, domnule. Precist c-o să mai plouă 
ceva.” 

„A venit iute.” 

„Şi se duce-ncet. Deloc nu conteneşte.” 
Ocolesc şi-o iau către spatele casei. Cash 
astupă găurile din copac. Face cepuri, 
câte unu, câte unu, lemnu-i ud şi se 
lucrează greu. Putea să taie dintr-o cutie 
de tablă şi să ascundă găurile şi nimeni nu 


2 Nickel = monedă de 5 cenți (N. T.). 


şi-ar fi dat seama de deosebire. Oricum, n- 
ar fi ţinut seama de ea. Am stat şi m-am 
uitat la el un ceas întreg cum a megşterit 
un cep de lemn, de parc-ar fi lucrat în 
sticlă, când putea să caute pâmprejur şi s- 
aleagă o duzină de bețe potrivite, câte-ar 
fi vrut, şi să le bage unde trebuia şi să le 
facă să meargă. 

Când isprăvesc, mă întorc la loc, în faţă. 
Bărbaţii s-au dat pe lângă casă, şed pe 
căpătâiele de scândură şi pe caprele unde- 
am făcut-o azi-noapte, unii aşezaţi, alţii pe 
vine. Whitfield încă nu s-a arătat. 

Se  uitâ-n sus, la mine, cu ochi 
întrebători. 

„Mai un pic”, zic. „Dor s-o bată-n cuie.” 

Pe când ceilalţi se ridică, Anse vine-n 
uşă şi se uită la noi şi noi ne-ntoarcem pe 
prispă. Ne curățām din nou, cu grijă, 
încălţările, aşteptându-ne unu pe altu, 
care să intre primu, zăbovind în dreptu 
uşii. Anse stă plin de demnitate, cu un aer 
grav, întocmit, îndărătu pragului. 

Au pus-o înăuntru de-a-ndoasele. Cash a 
făcut-o-n formă de pendulă, cum se vede 


îi, cu fiecare îmbinare şi încheietură 


tăiată pieziş şi dată la rindea şi întinsă ca 
pielea de pe tobă şi grijit, ca o casetă şi ei 
au pus-o cu capu-n locu picioarelor, ca să 
nu i se mototolească rochia. Rochia ei de 
mireasă era înfoiată la poale şi ei au pus-o 
înăuntru cu capu-n locu picioarelor, ca 
rochia să se aşeze bine şi i-au făcut un 
voal dintr-o plasă de țânțari, aşa, să nu se 
vadă găurile făcute de burghiu în obrazul 
ei. 
Când ieşim, Whitfield tocmai soseşte. E 
ud şi-nnoroiat pân' la brâu. „Domnu s- 
aducă alinare în această casă”, zice. Am 
întârziat, fiindcă podu-a fost luat de ape. 
Am coborât pân’ la vadu-ăl vechi şi, prin 
grija Domnului, l-am trecut călare. 
lertarea Lui pogoare-se deasupra casei 
acesteia.” 

Ne întoarcem la capră şi la căpătâiele de 
scândură şi ne aşezăm ori stăm ciuciţi. 

„Eram precist c-o să-l ia”, zice Armstid. 

„Cam de multişor erea-acolo, podu- 
ăsta”, zice Quick. 

„Mai bine zi că Domnu l-a ţinut acolo”, 
zice unchiu Billy. 

„lo nu ştiu om să se fi atins cu ciocanu' 
de el, în douăşcinci de ani.” 


„De când e-acolo, unchiu Billy?”, zise 
Quick. 

„Păi, a fost făcut în... stai să văd... A fost 
în anu 1888”, zice unchiu Billy. „Ţin 
minte, fiindcă primu om de l-a trecut a 
fost Peabody care-a venit la mine, când s-a 
născut Jody.” 

„De-l treceam de fiece dată când a făcut 
nevastă-ta, de-atunci, s-ar fi dus dracu', de 
mult”, zice Peabody. 

Râdem dintr-odată tare, apoi, la loc, din 
nou liniştiţi. Ne uitâm unu la altu cam 
dintr-o parte. 

„Lume multă l-a trecut, care n-o să mai 
treacă niciodată poduri”, zice Houston. 

„Asta aşa e”, zice Littlejohn. „Aşa-i.” 

„Orişicum, altu nu-i”, zice Armstid. „O să 
le ia două-trei zile s-o ducă cu căruţa la 
oraş. O să tot facă o săptămână pe drum 
cu dusu ei la Jefferson şi cu-ntorsu.” 

„Oricum, ce l-o fi apucat pe Anse s-o 
care pân’ la Jefferson?” zice Houston. 

„l-a făgăduit”, zic. „Dorinţa ei. Ea-i de 
pe-acolo. Ii intrase ei asta-n cap.” 

„Şi i-a intrat şi lu' Anse”, zice Quick. 

„Aoleo”, zice unchiu Billy. „Asta-i ca ăl 
de lasă s-alunece totu pe lângă el, toată 


viaţa, ca să s-agaţe de ceva care-o să dea 
dureri de cap la toţi ăi de-i cunoaşte.” 

„Acu numai Domnu de-o mai trece-o 
peste râu-ăla” zice Peabody. „In niciun caz 
Anse.” 

„Io cred că El o s-o şi facă”, zice Quick. 
„Că tot i-a purtat de grijă lu’ Anse atâta 
amar de vreme.” 

„Asta aşa e”, zice Littlejohn. 

„Prea multă vreme, ca să-l lase taman 
acu”, zice Armstid. 

„lo cred că El îi ca fiştecare de pe-aci, de 
pe la noi”, zice unchiu Billy. „L-a ajutat 
atât de de multe ori, că acu chiar că nu-l 
mai poate părăsi.” 

Cash iese din casă. Şi-a pus o cămaşă 
curată; pāru ud i-e pieptânat lins pe 
frunte, lins şi negru, de parcă şi l-ar fi 
zugrăvit pe cap. Se lasă pe vine, ţeapăn, 
între noi şi noi ne uităm la el. 

„Simţeşti vremea, aşa e?”, zice Armstid. 

Cash nu zice nimic. 

„Osu rupt totdeauna o simte”, zice 
Littlejohn. Un om cu osu rupt simte că 
vine.” 

„Mare noroc pe Cash că s-a ales numai 
cu-un picior rupt”, zice Armstid. „Putea să 


se facă zob, de să stea toată viaţa-n pat. 
Cam de pe la cât ai căzut, Cash?” 

„Douăşopt de picioare, patru incii şi 
juma’, aşa ceva”, zice Cash. Mă trag lângă 
el. 

„Pe scânduri ude, un om precist c- 
alunecă una-două”, zice Quick. 

„Râu, al naibii”, zic. „Da n-ai ce-i face.” 

„Afurisitele astea de muieri”, zice el. 
„Am făcut-o să se cumpânească cu ea. Pe 
măsura şi pe greutatea ei am făcut-o.” 

Dacă-i nevoie de scânduri ude ca să cază 
lumea, o să se lase cu multe căzături, 
înainte ca bucata asta de timp să se 
isprăvească. 

„N-ai com face”, zic. 

Ce-mi pasă mie că lumea cade, de 
bumbac şi de grâne-mi pasă mie! 

Nici lu Peabody nu-i pasă că lumea cade. 
Ai, ce zici, doctore? 

Asta aşa e. Spălat, din rădăcini, fain- 
frumos.  Parcă-i un făcut, totdeauna 
trebuie să i se-ntâmple ceva. 

Cum să nu i se-ntâmple. D-aia-i aşa de la 
preţ. De nu s-ar întâmpla nimica şi 
fiştecare ar scoate o recoltă imbelşugată, 
păi s-ar mai merita s-o-ngrijeşti? 


Bon, fiu al naibii dacă-mi place mie să-mi 
văz munca spălată  fain-frumos, din 
rădăcini, munca stropită cu sudoare. 

Asta aşa e. Omului nu i-ar păsa de-ar 
vedea-o cum se duce pe apa sâmbetei, 
doar dacă ar avea puterea să dea drumu 
la ploaie, el cu mâna lui. 

Cine-i omu-ăla de s-o poată face? Să vie- 
aici, Să-i văz ochii! 

Eh! Domnu l-a făcut să crească. Şi-i 
dreptu Lui să-l spele de pe fata 
pământului, dacă aşa găseşte El de 
cuviinţă. 

„N-ai ce-i face”, zic. 

„Numai afurisitele astea de muieri”, zice 
el. 

In casă femeile prind să cânte. Auzim 
cum începe primu verset şi prinzând să 
crească, cum ele intră tot mai stăpâne şi 
ne ridicăm şi ne îndreptăm spre uşă şi ne 
scoatem pălăriile şi scuipăm ce-avem în 
gură. Nu intrăm. Ne oprim la scări, 
înghesuiți, cu pălăriile ţinute dinainte ori 
la spate, în mâinile moi, cu un picior 
înainte şi cu capetele plecate, privind într- 
o parte, în jos, la pălăriile noastre din 
mâinile noastre şi în pământ sau când şi 


când la cer şi la feţele tocmite, grave. 

Cântecul se isprăveşte; glasurile se 
sting, tremurat, într-o cădere largă şi 
murindă. Se porneşte Whitfield. Glasu-i 
mai mare decât el. De parcă n-ar fi 
aceeaşi fiinţă. De parcă el e una şi glasu 
lui alta, călărind şold la şold pe doi cai, 
prin vad şi ajung acasă, una împroşcată de 
noroi, ailaltă care nicio clipă n-a suferit 
măcar atingerea apei, biruitoare şi tristă. 
Careva din casă începe să plângă. Se 
aude, de parcă ochii şi glasu-i s-ar fi 
adâncit în sine, ascultând; noi ne foim, ne 
mutăm de pe un picior pe altul, ochii ni se 
întâlnesc şi se prefac că nici nu s-au atins. 

In cele din urmă, Whitfield se opreşte. 
Femeile cântă iar. In aeru des glasurile lor 
par toarse din văzduh, plutind împreună şi 
departe, departe, în cântările triste şi 
alinătoare. Când se opresc, e ca şi cum n- 
ar fi plecat. 

Ca şi cum tocmai s-ar fi topit în văzduh 
şi, când o să ne mişcăm, o să le putem 
toarce din nou, triste şi alinătoare, din 
văzduhu dimprejur. Apoi încheie şi noi ne 
acoperim, mişcările ne sunt ţepene, de 
parcă n-am mai fi purtat pălării pân- 


atunci. 

Pe drum, către casă, Cora tot mai cântă. 
„Sufletu-mi spre Domnul se îndreaptă şi 
înspre răsplata ce-l aşteaptă”, cântă ea, 
aşezată în căruţă, şalu pe după umeri şi 
umbrela desfăcută deasupră-i, cu toate că 
nu mai plouă. 

„Ea o are pe-a ei”, zic. „Orişiunde s-ar fi 
dus, şi-a aflat răsplata, a scăpat de Anse 
Bundren.” A zăcut acolo trei zile, în lada 
aia, aşteptând ca Darl şi cu Jewel să se- 
ntoarcă acasă cu mâna goală şi să ia o 
roată nouă şi să se întoarcă acolo unde 
era căruța-n şanţ. la căruța mea, Anse, am 
ZIS. 

O aşteptăm pe-a noastră, a zis. Voia ei. 
Dintotdeauna a fost ea mai aparte. 

In a treia zi s-au intors şi au incărcat-o în 
căruță şi-au pornit şi era de-acu prea 
târziu. O să trebuiască să ocoliţi pe drumu 
câtre podu lui Samson. O să vă ia o Zi s- 
ajungeţi acolo. Și-atunci o să fiţi la patru j' 
de mile de Jefferson. la căruța mea, Anse. 

O aşteptăm pe-a noastră. Voia ei. 

L-am văzut, cam la o milă de casă, cum 
şedea pe malu unei bălți. N-a avut peşte 
de când o ştiu. S-a uitat la noi, la toţi, pe 


rând, ochii rotunzi şi liniştiţi şi obrazu 
murdar şi cu ciotu de arac pe genunchi. 
Cora cânta înainte. 

„Asta nu-i zi bună de dat la peşte”, am 
Zis. „Hai cu noi, acas’, şi primu lucru, dis- 
de-dimineaţă, mergem amândoi, devale, la 
râu şi prindem neşte peşte.” 

„Ba aci-i unu”, a zis el. „L-o văzut Dewey 
Dell.” 

„Las' şi hai cu noi. La râu e locu-ăl mai 
bun.” 

„Ba aci-i”, a zis. „L-o văzut Dewey Dell.” 

„Sufletu-mi spre Domnul se îndreaptă şi 
înspre răsplata ce-l aşteaptă”, cântă Cora. 


Darl 


„Nu calul tău a murit, Jewel”, zic. El stă 
drept, pe locul lui, uşor aplecat înainte, cu 
spinarea ca de lemn. Borul pălăriei s-a 
desprins în două locuri, de ploaie, şi-i 
cade peste obrazul lemniu, iar el, cu capul 
înclinat, se uită prin spărtură ca prin 
viziera unui coif, priveşte îndelung, peste 
vale, spre locul unde grajdul se propteşte 
în poala povârnişului şi zugrăvind din ochi 
calul care nu se vede. „Ei, vezi?”, zic. Sus, 
deasupra casei, pe cerul apăsător şi 
neliniştit atârnă în cercuri tot mai strânse. 
De-aici nu-s mai mult decât nişte pete, 
neînduplecate, răbdătoare, rău- 
prevestitoare. „Dar nu calul tău a murit.” 

„Du-te dracu”, zice. „Du-te dracu.” 

Nu-mi pot iubi mama, fiindcă n-am nicio 
mamă. Mama lui Jewel e un cal. 

Nemişcaţi, corbii uriaşi spânzură de cer 
în cercuri plutitoare, curgerea norilor 
născând părerea că, de fapt, ei se mişcă în 
sens invers. 

Neclintit, cu spinarea ca de lemn, cu 
obrazul de lemn, el modelează şi calul, cu 
gâtul înţepenit, capul plecat, ca un uliu, 


înaripat, cu aripi-ghiare. Ei ne-aşteaptă, 
gata de pornirea ăleia şi aşteptându-l. El 
intră în boxă şi aşteaptă până ce zvârle 
către el, ca să se poată strecura şi urca pe 
iesle, unde să se odihnească, privind 
încordat, afară, pe deasupra stănoagelor, 
spre poteca pustie, înainte de a ajunge în 
fânar. 
„Să-l ia dracu. Să-l ia dracu.” 


Cash 


„N-o să se cumpănească. Dacă vreţi s-o 
căraţi şi s-o duceţi cumpănită, tre’ să... 

„Saltă. Lua-te-ar dracu, saltă.” 

„Iţi spui că n-o să se poată căra şi n-o să 
fie dusă-n cumpănire, afar’ de cazu 
când i 

„Saltă! Saltă, 're-aţi ai dracu’, înghiţi-v- 
ar iadu cu scârbele voastre de suflete, 
saltă!” 

N-o să se cumpănească. Dacă au de 
gând s-o care şi s-o ducă-n cumpănire, tre' 
să - 


Darl 


Se apleacă printre noi, peste ladă, două 
din cele opt mâini. In obraz sângele-i 
goneşte în valuri. In răgazul dintre ele 
carnea pare verzuie, cam ca rumegătura 
moale, vâscoasă, verde-stins, de vacă; 
învineţit, furios, buza rânjită peste dinţi. 
„Saltă!”, zice el. „Saltă, 're-aţi ai dracu”, 
cu scârbele voastre de suflete!” 

Zmuceşte atât de năpraznic, dintr-o 
parte, încât ne repezim cu toţii s-o 
prindem şi s-o-ndreptăm, înainte s-o dea 
de tot peste cap. O clipă ea se-mpotriveşte 
ca dinadins, ca şi cum, înăuntru, trupul 
subţire ca aracul s-ar agăța cu îndârjire, 
chiar mort, de un fel de sfială, de parcă ar 
încerca să ascundă un veşmânt murdar pe 
care nu poate să-l împiedice să-i 
murdărească trupul. Apoi împotrivirea se 
frânge, lada se ridică deodată, de parcă 
topirea trupului ei ar fi făcut ca scândurile 
să plutească, ori de parcă, văzând că 
veşmântul era cât pe-aci să-i fie zmuls, s- 
ar fi năpustit după el, într-o pătimaşă 
zădărnicire, batjocorind propria-i dorinţă 
şi nevoie. Obrazul lui Jewel se-nvineţeşte 


cu totul şi aud dinţi în răsuflarea lui. 

O ducem prin sală, tălpile noastre aspre 
şi stângace pe duşumea, ne mişcăm cu 
paşi târşiţi şi prin uşă. 

„Ţineţi-o bine-un pic”, zice taica, dându-i 
drumul. 

Se-ntoarce să-nchidă şi să-ncuie uşa, dar 
Jewel nu vrea s-aştepte. 

„Haidam”, zice el, cu glasu-ăla al lui, de 
ne îneacă. 

„Haidam.” 

O coborâm cu grijă pe trepte. Umblăm 
cumpănind-o, ca şi cum ar fi ceva nespus 
de preţios, cu feţele noastre duse şi 
trăgând aer printre dinţi, ca să putem ţine 
astupate nările. Coborâm poteca spre 
povârniş. 

„Mai bine-am aştepta”, zice Cash. „Vā 
spui că nu se cumpăneşte cum trebuie. Pe 
dealu-ăsta o să fie nevoie de înc-o mână.” 

„Atunci dă-te de-o parte”, zice Jewel. Nu 
vrea să se-oprească. Cash începe să se 
tragă-n urmă, şchiopătând, ca să n-o 
scape şi răsuflă gâfâit; apoi rămâne cu 
totul! şi Jewel duce singur capătul din 
faţă, aşa încât, aplecându-se, cum poteca 
prinde să se-ncline, lada începe să mi se 


zmulgă din mâini şi să alunece pe aer, în 
jos, ca o sanie peste o nevăzută zăpadă, 
părăsind lin văzduhul, în care forma ei se 
conturează încă. 

„Aşteaptă, Jewel”, zic. Dar el nu vrea s- 
aştepte. Acum aproape aleargă şi Cash e 
lăsat în urmă. Mi se pare că partea pe 
care acum o duc singur n-are nicio 
greutate, de parcă s-ar fi lăsat la vale ca 
un pai zburătăcit pe valul înfuriat al 
deznădejdii lui Jewel. Nici măcar n-o 
ating, când el, întorcându-se, o lasă să 
săgeteze pe deasupra lui, legănându-se, şi 
o opreşte şi-o sloboade pe fundul căruţei, 
dintr-o singură mişcare, şi se uită-napoi, 
la mine, cu obrazul înecat de furie şi 
deznădejde. 

„Lua-te-ar dracu. Lua-te-ar dracu.” 


Vardaman 

Mergem la oraş. Dewey Dell zice că n-o 
să se vânză, că-i a lu' Moş Crăciun şi el l-o 
luat înapoi, cu el, pân’ la Crăciunu ălălalt. 
Atunci o să fie iar, îndărătu geamului, 
strălucind şi aşteptând. 

Taica şi cu Cash coboară dealu, da Jewel 
se duce la grajd. „Jewel”, zice taica. Jewel 
nu se opreşte. „Un'te duci?” zice taica. Da 
Jewel nu se opreşte. „Să laşi calu ăla aci”, 
zice taica. Jewel se opreşte şi se uită la 
taica. Ochii lui Jewel îs ca două bile de 
marmură. „Să laşi calu ăla aci”, zice taica. 
„O să mergem cu toţii, în căruţă, 
dimpreună cu maica, aşa cum a vrut 
dânsa.” 

Da' mama mea-i peşte. Vernon a văzut. 
Era acolo. 

„Mama luv’ Jewel e-un cal”, a zis Darl. 

„Atunci a mea poa' să fie peşte, nu-i aşa, 
Darl?” am zis. 

Jewel este fratele meu. 

„Atunci şi-a mea tre’ să fie cal”, am zis. 

„De ce?” a zis Darl. „Dacă taica-i taica-al 
tău, de ce trebuie ca maica ta să fie cal, 
numa fiindcă a lu' Jewel este?” 


„De ce trebuie?” am zis. „De ce trebuie, 
Darl?” 

Darl este fratele meu. 

„Atunci ce-i maica ta, Darl?” am zis. 

„Pân-acu n-am niciuna”, a zis Darl. 
„Fiindcă de-aş fi avut una, ar fi era. Şi 
dac-ar fi era, nu mai poate să fie este. Ce 
zici?” 

„Nu poate” am zis. 

„Atunci eu nu sunt”, a zis Darl. „Sunt?” 

„Nu”, am zis. 

Eu sunt. Darl este fratele meu. 

„Da matale, Darl, sunteți”, am zis. 

„Ştiu”, a zis Darl. „De-asta nu sunt eu 
este. Sunteţi înseamnă prea mulţi şi o 
singură femeie nu poate să-i fete pe toţi.” 

Cash îşi duce cutia cu scule. Taica se 
uită la el. „O să mă opresc pe la-alde Tull 
când facem cale-ntoarsă”, zice Cash. „Să 
m-apuc de coperişu-ăla de la grajd.” 
„Asta-i lipsă de respect”, zice taica. „E-o 
bajocorire dinadins, a ei şi-a mea.” 

„Ai vrea să se-ntoarcă pe picioare-aci şi 
să le care pân’ la Tull pe jos?”, zice Darl. 
Taica se uită la Darl şi gura-i mestecă- 
ntruna. Acu taica se bărbiereşte-n fiece zi, 
fiindcă mama mea e peşte. 


„Nu se cade”, zice taica. 

Dewey Dell ţine pachetu-n mână. Ţine şi 
coşu cu merinde pentru noi. 

„Da' asta ce-i?”, zice taica. 

„Cozonacii lu’ madam Tull”, zice Dewey 
Dell, urcându-se-n căruţă. „Îi duc la oraş, 
pentru ea.” „Nu se cade”, zice taica. „E-o 
bajocorire faţă de morţi.” 

O să fie-acolo. O să fie, c-o să vie 
Crăciunu, zice ea, şi luceşte pe şine. Ea 
zice că n-o să-l vânză la niciun băiat de 
oraş. 


Darl 


Se tot duce spre grajd şi pătrunde pe lot, 
cu spinarea ca de lemn. 

Dewey Dell poartă coşul pe-un braţ, în 
cealaltă mână ceva împachetat cu grijă 
într-un jurnal. Obrazul i-e calm şi zăvorât, 
ochii colcăie de gânduri şi la pândă; în ei 
văd spatele lui Peabody ca două boabe 
rotunde de mazăre în două degetare; 
poate că în spinarea lui Peabody doi din 
acei viermi care lucrează pe-ascuns şi ne- 
ntrerupt prin tine şi ies afară, de cealaltă 
parte, şi te trezeşti deodată din somn ori 
din  trezie, pe faţa cu o expresie 
neaşteptată, absorbită şi neliniştită. Ea 
pune coşul în căruţă şi se caţără şi ea, 
piciorul îi răsare lung, de sub rochia 
întinsă: pârghia aceea care pune lumea-n 
mişcare; unul dintre acele compasuri care 
măsoară lungimea şi lăţimea vieţii. Se- 
aşază pe locul de lângă Vardaman şi-şi 
pune pachetul în poală. 

Apoi el intră-n grajd. Nu s-a uitat înapoi. 

„Nu se cade”, zice taica. „I se cere să 
facă destul de puţin pentru ea.” 

„Dă-i drumu”, zice Cash. „Lasă-l să 


rămâie, dacă asta vrea. O să-i fie bine-aici. 
Poate c-o să se ducă pân’ la-alde Tull, să 
stea acolo.” 

„Ne-ajunge din urmă”, zic. „O s-o ia de-a 
dreptu şi-o să ne iasă-nainte, la drumu lu' 
Tull.” 

„S-ar fi cotorosit ş' de calu ăla”, zice 
taica, „de nu-l opream io. O dihanie-a 
dracului, tărcată şi mai sălbatică ca o 
pisică de munte. O bajocorire, a ei şi-a 
mea, dinadins.” 

Căruţa se pune-n mişcare; urechile 
catârilor încep să flencăne. În urma 
noastră, deasupra casei, nemişcaţi, în 
cercuri suse şi plutind lin, se fac tot mai 
mici şi dispar. 


Anse 


I-am zis ca să nu ia cu el calu ăla, din 
respect de maică-sa răposată, fin'că nu se 
cade el să se grozăvească pe-un afurisit 
de animal de ţircus, când ea s-aşteaptă ca 
noi toţi, de ne tragem din carnea şi 
sângele ei, să fim în căruţă, cu ea, da nu 
trecusem bine de drumu lu’ Tull, când 
Darl s-a pornit pe râs. edea acolea-n 
chilnă, cu Cash, cu rāposata maică-sa de 
zăcea-n raclă, la picerele lui, şi râdea. Şi 
nu mai ţin minte de câte ori i-am zis că d- 
aia, fin'că face lucruri  dintr-astea-l 
vorbeşte lumea. Zic, am mai aflat noi câte 
ceva din ce zice lumea despre carnea şi 
sângele meu, chiar dacă voi nu, chiar dac- 
am prăsit asemenea blestemături de băieţi 
şi când voi o-ntăriţi, aşa, ca lumea să zică- 
n felu-ăsta despre voi, asta se răsfrânge 
asupra maicii voastre, zic, nu asupra mea: 
io-s bărbat şi pot s-o-ndur; de neamurli 
voastre femeieşti, de maica şi de sora 
voastră tre’ să duceţi grijă, şi m-am întors 
şi m-am uitat 'napoi, la el, de şedea acolea 
şi râdea. 

„Nu m-aştept s-aveţi pic de respect de 


mine”, zic. „Da de propia voastră Maică, 
care-ncă nu s-a răcit în raclă.” 

„Acolo”, zice Cash, şi-şi zmuceşte capu- 
nspre drum. Calu-i unu arinjat ca lumea, 
încă departe, cum s-apropie-n pas harnic, 
da nu-i nevoie să-mi spuie careva cine-i. 
M-am uitat numa-n spate, la Darl, care 
şedea acolea şi râdea. 

„Am făcut tot ce-am putut”, zic. „Am 
'cercat să fac aşa cum o va fi dorit-o ea. 
Domnu are să mă ierte şi-o să le ierte 
purtarea lor, de mi l-a dăruit El. Şi Darl 
şedea-n chilnă, drept deasupra ei, unde 
zăcea, şi râzi şi râzi. 


Darl 


Vine pe drum, în goana mare, noi însă ne 
aflăm la trei sute de iarzi, dincolo de 
capătul drumului, când el coteşte în drum, 
cu noroiul zburând de sub galopul 
tremurat al copitelor. Apoi încetineşte un 
pic, uşor şi băţos în şa, calul toacă mărunt 
noroiul. 

Tull e pe pământul lui. Se uită la noi, 
ridică mâna. Noi ne vedem de drum, 
căruţa scârţâie, noroiul şopocăie sub roţi. 
Vernon stă încă acolo. Se uită după Jewel 
cum trece, calul calcă cu pas uşor, înalt 
pân' la genunchi, la trei sute de iarzi în 
urmă. Noi ne vedem de drum, într-o 
mişcare atât de aromitoare, atât de 
asemenea visului, încât rămânem 
nesimţitori la înaintare, ca şi cum timpul 
şi nu spaţiul ar descreşte între noi şi asta. 

Se încovoaie în muchii drepte urmele de 
roţi de duminica trecută, de asemenea 
vindecate: o  scorojire netedă, roşie, 
unduindu-se printre pini: un panou alb, cu 
scrisul spălăcit: Biserica New Hope. 3 mi. 
Se desfăşoară în depărtare asemenea unei 
mâini  încremenite, înălțate deasupra 


pustietăţii adânci a oceanului; dincolo de 
el, drumul roşu se aşterne ca o spiţă a 
cărei obadă este Addie Bundren. Se 
rostogoleşte mai departe, pustiu, 
netemător, panoul alb întoarce spatele cu 
scriitura spălăcită şi paşnică. Pe când 
trecem prin dreptul lui, Cash se uită- 
nainte, pe drum, liniştit, capul i se 
răsuceşte ca un cap de bufniţă şi cu 
înfăţişarea întocmită. Taica priveşte ţintă 
înainte, cocârjat. Dewey Dell se uită şi ea 
la drum, apoi se uitâ-ndărăt, la mine, cu 
ochi pânditori şi de tăgadă, nu cu acel 
ceva care era în cei ai lui Cash, preţ de o 
clipă, mocnind. Panoul rămâne în urmă. 
Drumul neînfricat se rostogoleşte mai 
departe. Apoi Dewey Dell întoarce capul. 
Căruţa scârţâie întruna. 

Cash scuipă peste roată. „In câteva zile- 
o să miroasă”, zice el. 

„Ce-ar fi să-i spui asta lui Jewel”, zic. 

El, acum încremenit, se aţine cu calul la 
răscruce, drept în şa, urmărindu-ne cu 
privirea, nu mai puţin liniştit decât panoul 
care-şi înaltă, drept dinaintea lui, 
înştiinţările abia desluşite. 

„Nu-i cumpănită cum trebuie pentru 


drum lung”, zice Cash. 

„Spune-i şi asta”, zic. Căruţa scârţâie 
întruna. 

O milă mai departe, el trece de noi, 
calul, cu gâtul arcuit, strunit şi-n pas viu. 
El stă pe cal uşor, sigur, drept, cu obrazul 
ca de lemn, cu pălăria spartă înclinată cu 
eleganţă. Trece de noi iute, fără să se 
uite, calul goneşte, copitele şuieră-n noroi. 
O bucată de noroi azvârlită-n urmă 
pleoscăie pe ladă. Cash se apleacă înainte, 
ia o sculă şi răzuie cu grijă. Când drumul 
trece peste Whiteleaf, cu sălciile plângând 
deasupra noastră, el rupe o crenguţă şi 
freacă pata cu frunzele-i ude. 


Anse 

Greu de trăit în ţinutu asta; greu. Ob’ 
mile dân sudoarea trupului spălată de ape 
dân pământu Domnului, acolea, unde 
însuşi Domnu i-a poroncit s-o puie. 
Nicăirea pe lumea asta plină de păcate un 
om cinstit şi muncitor nu poa’ să 
răzbească. Răzbesc ăi de ţine prăvălii pân 
oraşe, far’ s-asude, de trăieşte după ăi de- 
asudă. Nu omu muncitor, fermieru. Mă- 
ntreb uneori la ce mai muncim. Asta 
fin'că-i o răsplată pentru noi, acolea, sus, 
unde ei nu poa' să-şi ia cu ei maşinili şi 
altele. Toţi oamenii va să fie de-o potrivă, 
acolea şi, pe Dumnezeu' meu, de n-o să se 
ia de la-ăi de are şi să se dea la-ăi de n- 
are. 

Da parcă-i cam lungă aşteptarea. Rău e 
că omu tre' să câştige răsplata faptelor 
sale drepte, bajocorindu-se pe sine şi pe 
morţii săi. Am mânat tot restu zilii şi-am 
ajuns la alde Samson, când se lăsa 
întunericu colbăit şi după-aia şi podu erea 
dus de apă. N-a mai pomenit niminea râu' 
aşa crescut şi-ncă n-a plouat toată ploaia. 
Erea bătrâni de zicea că nu mai văzuse şi 


nu mai auzise să fi fost v'odat', după câte 
ţinea oamenii minte, io-s alesu Domnului, 
fin'că pe-ăl de-l iubeşte El, pe-ăla-l 
năpăstuieşte. Da-afurisit să fiu, că ciudate 
mai este câile prin care El o arată, aşa 
consider io. 

Da-acu poa’ să-mi pui dinţii âia. Asta va 
să fie o alinare. Va să fie. 


Samson 


Era  tocma-n preajma  asfinţitului. 
Şedeam pe prispă, când căruţa s-apropia 
pe drum, cu ăi cinci în ea şi ălalantu-n 
urma ei, călare. Unu din ei a ridicat mâna, 
da' a trecut pe lângă prăvălie, fără s- 
oprească. 

„Cine-i ăsta?” zice MacCallum; nu-mi 
vine numele: geamăn cu Rafe; ăsta-i. 

„E Bundren, de din vale, de dincolo de 
New Hope”, zice Quick. „Calu de-i Jewel 
pe el îi unu din ăi aduşi de Snopes.” 

„Nu ştiam să mai fi rămas pe-aici v-un 
cal din ăla”, zice MacCallum. „Credeam că 
voi, ăi din vale, aţi izbutit să vă cotorosiţi 
de toţi.” 

„Incearcă de-ţi fă rost de ăsta”, zice 
Quick. Căruţa se duce-nainte. 

„Pui prinsoare că nu i l-a dat bătrânu 
Lon”, zic eu. 

„Nu”, zice Quick. „L-a cumpărat de la 
taica.” Căruţa se ducea-nainte. „lre' că ei 
n-a auzit de pod”, zice el. 

„Oricum, ce treabă are ei aici, la deal?” 
zice MacCallum. 

„Cred că-şi petrece concedu, care şi-a- 


ngropat nevasta”, a zis Quick. „Şi-o ia 
către oraş, cred, şi cu podu lv’ Tull dus de 
apă. Mă-ntreb de n-a auzit de pod.” 

„In cazu ăsta tre’ să zboare”, zic. „Nu 
cred să mai fie v'un pod de-aci pân’ la 
gurile Ishatawei.” 

Avea ceva-n căruţă. Dar Quick fusese la 
înmormântare, cu trei zile-n urmă şi, 
fireşte, nouă nu ne-a dat nimic prin cap, 
afar' de faptul că ei pleca de-acas' al 
naibii de târziu şi că n-auzise de pod. „Mai 
bine-ai striga la ei”, zice MacCallum. 
Naiba să-l ia, îmi stă pe limbă numele. Aşa 
că Quick a strigat şi ei s-a oprit şi el s-a 
dus la căruţă şi le-a spus. 

S-a-ntors cu ei. „Se duc la Jefferson”, 
zice el. „Şi podu din drept de Tull e luat.” 
Ca şi cum noi nu ştiam asta, şi-i râdea 
mustaţa, da ei stătea tot acolo, Bundren şi 
tata şi bâiatu pe leagânu căruţii şi Cash şi 
al de după el, ăl de vorbeşte lumea de el, 
pe-o scândură, de-a curmezişu, în chilnă şi 
ălalant, pe calu ăla, tărcatu. Dar cred că 
ei se obişnuise pân-atunci, fin'că-atunci 
când i-am zis lu’ Cash că o să tre’ să 
treacă iar prin New Hope şi ce-ar fi mai 
bine să facă, el zice doar, 


„Socot că răzbim acolo.” 

Nu ţin morţiş să m-amestec unde nu-mi 
fierbe oala. Il las pe fiştecare să-şi facă 
treburili după cum îl taie capu, zic. Da 
după ce-am vorbit cu Rachel de ei şi câ n- 
avea om de meserie s-o arinjeze şi că era 
iulie şi altele, m-am dus înapoi, la grajd şi- 
am încercat să-i vorbesc lu' Bundren de 
asta. 

„Că doar i-am făgăduit-o”, zice el. „Asta 
şi-a pus în cap.” 

Bag seama cât de greu îi vine unui om 
leneş, unui om de nu-i place mişcarea să 
se-oprească din mişcare, odată ce s-a 
pornit, tot la fel cum, mai 'nainte-i venea 
greu să se oprească din şedere, de parcă 
el n-ar uri atât de mult mişcarea, cât 
pornitu şi opritu. Şi parcă l-ar prinde un 
fel de mândrie când vine ceva de face 
mişcarea ori şederea să pară încă mai 
grele. Şedea acolo, pe căruţă, adus de 
spate, clipind şi ascultându-ne cum îi 
ziceam că ce iute s-a dus podu şi cât de 
mare era apa şi, să mă ia dracu de nu se 
purta ca şi cum s-ar fi fălit cu asta, de 
parcă el în persoană făcuse râu-ăla să 
crească. 


„Zici că-i mai crescut decât l-ai văzut 
v'odat'?” zice el. „Facă-se voia Domnului”, 
zice el. „Şi consider că nici n-o să scază 
cine ştie ce până dimineaţă”, zice el. 

„Mai bine rămâi aici, la noapte”, zic, „şi 
pleci mâine  dis-de-dimineaţă la New 
Hope.” Mi-era milă de catârii ăia numa’ 
piele şi os. I-am zis Rachelei, zic, „Că n-oi 
fi vrut să-i las în drum, acu, pe-ntuneric, la 
opt mile de casă? Ce altceva puteam 
face?”, zic. „Că doar n-o să fie decât o 
noapte şi pe-aia or s-o bage-n grajd şi-n 
zori negreşit c-or să plece.” Şi-aşa că zic, 
„Rămâneţi aici, peste noapte şi mâine, 
devreme, vă-ntoarceţi la New Hope. Am 
unelte câte trebuie şi băieţii, dacă vrea, se 
poate duce chiar după cină şi să sape şi să 
pregătească totu” - şi-atunci am ochit-o 
pe fata aia cum mă pândea. De i-ar fi fost 
ochii pistoale, acu n-aş mai vorbi. Câine să 
fiu, de nu m-a fulgerat. Şi când m-am dus 
devale, la grajd, am dat de ei şi ea vorbea, 
aşa că nu m-a văzut când m-am apropiat. 

„l-ai făgăduit”, zice ea. „Nu s-a dus, pân’ 
ce nu i-ai făgăduit. A crezut că se poate 
baza pe tine. De n-o faci, o să te-atingă 
blestemu.” 


„Nu poa' să spuie niminea că n-am de 
gând să mă ţin de cuvânt”, a zis Bundren. 
„Mi-i inima deschisă ca la nime altu.” 

„Ce-mi pasă cum ţi-i inima”, zice ea. 
Şoptea, aşa-mi părea, vorbind repede. „I- 
ai făgăduit. Te-ai legat să. Tu ” După 
aia m-a văzut şi s-a oprit şi-a stat acolo. 
De-ar fi fost pistoale, n-aş mai vorbi acu. 
Şi-aşa, când i-am zis de asta, el zice, 

„L-am făgăduit, şi-a băgat asta-n cap.” 

„Da mie mi se pare că mai degrabă ar 
vrea-o pe maică-sa înmormântată mai pe- 
aproape, aşa, ca să poată di 

„Ba, că lu’ Addie i-am făgăduit că”, zice 
el. „Ea şi-a băgat în cap.” 

Aşa că le-am zis sâ-mpingă aia-n grajd, 
fiindcă iar era a ploaie şi cina era aproape 
gata. Numa' că ei nu voia să intre. 

„Mulţumesc frumos”, zice Bundren. „N- 
am-dori să te diranjăm. Avem şi noi câte 
ceva-n Coş. O scoatem la cap.” 

„Uite ce e”, zic, „aşa cum eşti tu grijuliu 
cu femeile din neamu tău şi eu îs tot la fel. 
Şi când lumea se opreşte la noi, la vremea 
mesei şi nu vrea să vie la masă, nevastă- 
mea o ia drept ocară.” 

Aşa că fata s-a dus la bucătărie, s-o ajute 


pe Rachel. Şi-atunci vine Jewel la mine. 

„Cum de nu”, zic. „la-ţi din fânar. Dă-i şi 
lui notreţ, când le dai la catâri.” 

„Mai degrabă-l plătesc”, zice el. 

„Da de ce?”, zic. „Nu ţin de rău pe nime 
că-şi notreşte calu.” 

„Mai degrabă-ţi plătesc”, zice el; am 
crezut că a zis ceva de în plus. 

„In plus, pentru ce?”, zic. „Ce, nu 
mănâncă fân şi boabe?” i 

„Notreţ în plus”, zice el. „Ii dau ceva-n 
plus, da nu vreau să fiu dator la nime.” 

„De la mine, băiete, n-ai să cumperi 
notreţ”, zic. „Şi dacă nu poa’ să mănânce 
tot fânaru, te-ajut eu, mâne dimineaţă, să-l 
încarci pe căruţă.” 

„N-am fost dator la nime”, zice el. „Mai 
degrabă-ţi plătesc.” 

Mai degrabă n-ai mai fi tu aici, dac-aş 
avea şi eu caii mei, am vrut să zic. Da zic 
numa’, „In cazu ăsta, e cam timpu sä- 
nceapă. Nu poa' să cumperi nicion fel de 
notreţ de la mine.” 

După ce-a pus cina, Rachel şi cu fata s-a 
dus de-a pregătit câteva aşternuturi. Da 
niciunu din ei n-a venit înăuntru. „E 
moartă de destulă vreme, ca să treceţi 


peste trăsnăile astea”, zic. „Am tot atât de 
mult respect faţă de morţi ca orice om, da 
voi tre’ să respectaţi morţii înşişi şi, pe-o 
femeie care-i de patru zile moartă, în ladă, 
cel mai bun chip de s-o respecţi e s-o 
puneţi în pământ cât puteţi de iute.” Da ei 
nu voia asta. 

„Nu se cade”, zice Bundren. „Mă rog, 
dacă băieţii vrea să se bage-n pat, 
consider c-o pot veghea io. Nu-i port pică 
de asta.” 

Aşa că, atunci când m-am dus înapoi, 
acolo, jos, ei era ciuciţi pe pământ, în juru 
căruţii, cu toţii. „Puştiu ăsta, oricum, lasă- 
l în casă, să tragă-un pui de somn”, zic. 
„Şi mai bine-ai veni şi tu”, îi zic fetii. N- 
aveam de gând să mă bag în treburile lor. 
Şi fără doar şi poate că nu i-aş fi făcut 
nimica, chiar ei, de-o cunoşteam. 

„Asta a şi adormit”, zice Bundren. L-a 
aşezat în iesle, într-o boxă goală. 

„Bine, atunci hai tu”, îi zic ei. Da ea tot 
nimic. Şedea cu toţii, ghemuiţi, acolo. De- 
abia dacă puteai să-i vezi. „Voi ce ziceţi, 
băieţi?” zic. „Mâine-aveţi o zi grea- 
nainte.” După o clipă, Cash zice 
„Mulţumesc frumos. O scoatem noi la 


capăt.” 

„N-am vrea să rămânem datori”, zice 
Bundren. „Mulţumesc frumos.” 

Aşa că i-am lăsat acolo, ghemuiţi. Cred 
că, după patru zile, era deprinşi cu asta. 
Da nu şi Rachel. 

„E-o adevărată pângărire”, zice ea. „O 
pângărire.” 

„Ce putea el să facă”, zic. „l-a făgăduit 
pe cuvânt.” 

„Cine vorbeşte de el?” zice ea. „Cui ce-i 
pasă de el?” zice ea, plângând. „Ce doresc 
eu e ca toţi bărbaţii din lume care ne 
chinuiţi cât trăim şi ne bajocoriţi, moarte, 
târându-ne-n lungu şi-n latu 
ținutului á 

„Haide-haide”, zic. „Eşti tulburată.” 

„Să nu m-atingi!” zice ea. „Să nu m- 
atingi!” 

Nu-i bărbat de sā poatā spune ceva de 
ele. Am trāit cu ea cinşpe ani şi naiba să 
mă ia de pot. Şi mi-am închipuit o groază 
de lucruri care se putea pune-ntre noi, da 
să mă ia naiba de m-am gândit că ăl de-o 
să fie e-un hoit mort de patru zile şi c-o să 
fie şi femeie. Da ele-şi face viaţa grea că 
nu ia lucrurile cum e ele, aşa cum face 


bărbatu. 

Aşa că m-am întins acolo, şi ascultam 
cum începe să plouă şi mă gândeam la ei, 
de-acolo, de jos, ciuciţi în juru căruţii şi 
ploaia pe-acoperiş şi mă gândeam la 
Rachel cum plângea acolo, pân’ ce, după o 
clipă, a fost ca şi cum o mai auzisem cum 
plânge, chiar după ce adormise, şi-mi 
mirosea aia, chiar când ştiam că nu se 
poate. Nu mă puteam hotărî nici măcar 
atunci dacă se putea ori nu, ori de nu era 
tocmai ce ştiam că era ce era. 

Aşa că, dimineaţa ailaltă, nu m-am dus 
deloc acolo, jos. I-am auzit cum înhamă şi 
după aia, când mi-am dat seama că era pe 
punctu să plece, am ieşit până-n faţă şi m- 
am dus în josu drumului, spre pod, pân’ 
ce-am auzit căruţa că iese de pe pământu 
meu, şi se duce-napoi, câtre New Hope. 
Şi, după aia, când mă-ntorc acasă, Rachel, 
hop, cu gura pe mine, că n-am fost acolo, 
să-i chem să-mbuce ceva. 

Niciodată nu ştii cum să le iei. Taman 
când te-ai hotărât că asta vrea să spuie, al 
dracu’ să fiu de nu numa’ că trebuie să-ţi 
schimbi părerea, ba sigur trebuie să 
primeşti o urecheală zdravănă fiindcă te- 


ai putut gândi că asta a vrut ele să spuie. 

Da parcă tot mai simţeam mirosul. Aşa 
că m-am hotărât că nu aia mirosea, da 
faptu c-o ştiam acolo, cum se-ntâmplă 
uneori să te-nşeli. Da când m-am dus la 
grajd, am priceput că-i altfel. Când am 
păşit pe sală, am văzut ceva. S-a sāltat 
parcă greoi când am intrat şi la-nceput am 
crezut că era ceva ce unu din ei lăsase 
acolo, apoi am văzut ce era. Era un corb. 
S-a uitat în jur şi m-a văzut şi s-a dus pe 
galerie, la vale, crăcânat de picioare, cu 
aripile de-i atârna, pândindu-mă întâi 
peste-un umăr, p'ormă peste ălalant, ca 
un bătrân neputincios. Când a dat în 
bătătură, a-nceput să zboare. A trebuit să 
zboare multă vreme pân’ ce să se salte pe 
aer, aşa greoi şi mare şi murat de ploaie 
cum se afla. 

De erea porniţi să se ducă la Jefferson, 
socot că putea să dea acolo peste Muntele 
Vernon, cum a făcut MacCallum. El o să 
ajungă acasă cam pe poimâine, cum e cu 
calu. Apoi ei o să fie drept la optâşpe mile 
de oraş. Da poate că podu ăsta de l-a luat 
apele i-o fi învăţat gându şi hotărârea 
Domnului. 


MacCallum ăsta. De doişpe ani tot 
neguţătoreşte cu mine la deal şi la vale. Il 
ştiu de pe când era băietan răsărit; îi ştiu 
numele ca pe-al meu. Da-al dracu' să fiu, 
de pot să i-l rostesc. 


Dewey Dell 

Panoul s-arată. Acum cată spre drum, 
atent, fiindcă poate s-aştepte. New Hope. 
3 mi. care să zică. New Hope. 3 mi. New 
Hope. 3 mi. Şi-apoi drumul o să-nceapă, 
unduindu-se-n depărtare, printre copaci, 
pustiit de aşteptare, zicând New Hope 3 
mile. 

Am auzit că mama a murit. De-aş fi avut 
măcar răgaz să-nţeleg că moare. Să fi avut 
măcar răgaz să doresc să-nţeleg. Dar prea 
curând prea curând prea curând în 
pământul sălbatec şi siluit. Nu că n-aş fi 
vrut şi că nu vreau, da-i prea curând prea 
curând prea curând. 

Acum începe s-o spună. New Hope trei 
mile. New Hope trei mile. Jată ce înțelege 
lumea prin mitra timpului: ultimele 
ceasuri şi  deznădejdea  osemintelor 
risipite,  cingătoarea îÎngreuiată de 
măruntaiele siluite ale întâmplărilor incă 
neplăsmuite. Capul lui Cash se întoarce- 
ncet, pe măsură ce ne apropiem, obrazul 
lui pălit, pustiu, trist, întocmit şi 
întrebător, urmărind cotitura roşie şi 
pustie; Jewel îşi ține calul lângă roțile din 


spate şi se uită ţintă, drept înainte. 

Pământurile se revarsă din ochii lui Darl; 
plutesc spre o ţintă nevăzută. Incep de la 
tălpi şi mi se urcă pe trup, către obraz, şi- 
apoi, rochia mea se face nevăzută: stau 
goală, pe leagăn, deasupra catărilor care 
nu se grăbesc, deasupra muncilor. Sā 
zicem Că-i spun să-ntoarcă. Are să facă ce 
Zic. Cum, nu ştii că are să facă ce zic? O 
dată m-am trezit şi-un gol negru se 
vânzolea sub mine. Nu vedeam. L-am 
văzut pe Vardaman cum se ridică şi cum 
se duce la fereastră şi cum împlântă 
cuţitu-n peşte şi sângele a ţâşnit, şuierând 
ca aburul, dar nu puteam să văd. Are să 
facă aşa cum Zic. El totdeauna face. Pot 
să-l înduplec la orice. Stii că pot. Să zicem 
că zic întoarce-aici. Asta a fost când am 
murit atunci. Sã zicem c-o fac. O să ne 
ducem la New Hope. N-o să mai 
trebuiască să mergem la oraş. M-am 
ridicat şi-am smuls cuțitul din peştele 
sângerând încă şuierător şi l-am ucis pe 
Darl. 

Pe când dormeam cu Vardaman am avut 
un vis urât odată credeam că-s trează dar 
nu puteam să văd şi nu puteam să simt nu 


simțeam patul sub mine şi nu puteam 
gândi ce eram eu nu mă puteam gândi la 
numele meu nici măcar nu mă puteam 
gândi că-s fată nici măcar nu mă puteam 
gândi că nici măcar nu mă gândeam că 
vreau să mă trezesc nici să-mi aduc 
aminte care era cealaltă parte a treziei 
aşa că se făcea c-am înteles că ceva 
trecea dar nici timpul nu-l puteam gândi 
apoi pe neașteptate am înţeles că ceva era 
era vânt şi se năpustea asupra mea era de 
parcă se ridicase vântul şi mă zvârlise- 
napoi de unde era nu eu am azvârlit 
înapoi în cameră şi pe Vardaman adormit 
şi pe toți ceilalţi la loc din nou sub mine şi 
fără de oprire ca o bucată de mătase 
răcoroasă se târăște peste picioarele mele 
dezgolite. 

Suflă o adiere răcoroasă dinspre pini, 
sunet trist şi statornic. New Hope. Era 3 
mi. Era 3 mi. Cred în Dumnezeu cred în 
Dumnezeu. 

„De ce nu ne ducem la New Hope, 
taică?” zice Vardaman. Domnu Samson 
zicea c-am fost, da-am trecut de drum”. 
Darl zice, „la te uită, Jewel.” Dar nu se 
uită la mine. Se uită la cer. Corbul e- 


ncremenit, de parcă-ar fi bătut în cuie. 

Apucăm pe drumul lui Tull. Trecem de 
grajd şi mai departe, roţile şopocâăie-n 
noroi, trecând de rândurile verzi de 
bumbac, în pământul sălbatic şi Vernon, 
Mic, mic, peste țarină, în urma plugului. 
Ridică mâna pe când trecem şi rămâne- 
acolo, uitându-se lung după noi. 

„la te uită, Jewel”, zice Darl. Jewel, 
călare, de parcă amândoi ar fi făcuţi din 
lemn, se uită ţintă-nainte. 

Cred în Dumnezeu, Dumnezeu. 
Dumnezeu, cred în Dumnezeu. 


Tull 


După ce-au trecut, am deshămat catâru 
de la plug şi-am strâns lanţurile şi m-am 
luat după ei. Şedeau în căruţă, la capătu 
digului. Anse stătea acolo şi se uita la pod, 
unde fusese prăvălit în râu, din el nu se 
mai vedeau decât ăle două capete. Se uita 
la ele, de parcă toată vremea fusese 
încredinţat că lumea-l minţise cum că l-ar 
fi luat apa, da şi ca şi cum ar fi nădăjduit 
mereu că aşa e, îl luase. Se uita cu un soi 
de uimire încântată, stând în căruţă, cu 
pantalonii lui de duminică şi molfăind. Şi 
semănând cu un cal neţesălat, frumos 
împodobit: ştiu şi io. 

Băiatu se uita încordat la pod, cât se mai 
vedea de sub apă şi buşteni şi altele erau 
purtate de apă pe deasupra lui şi el se tot 
smucea şi tremura, de parcă totu-avea să 
se ducă naibii, din clipă-n clipă, cu ochii 
mari urmărea el asta, ca la circ. Şi fata aia 
tot aşa. Când am ajuns la ei, ea s-a uitat la 
mine apăsat, ochii parcă-i striga şi mă 
străpungea, de parc-aş fi avut de gând s-o 
ating. Dup-aia s-a uitat din nou la Anse şi 
după aia din nou, îndărăt, la apă. 


Ajunsese aproape de coama digului, pe 
amândouă părţile, pământu nu se mai 
vedea, afară doar de limba pe care urcam 
noi la pod şi dacă n-ai fi ştiut dinainte cum 
arată drumu şi podu, n-ai fi putut spune 
unde-i râu şi unde-i pământu. Era acum 
doar o învâltorare galbenă şi digu părea 
nu mai lat ca o muchie de cuţit, cu noi, 
stând în căruţă şi pe cal şi pe catâr. 

Darl se uita la mine, apoi Cash s-a întors 
şi s-a uitat cu acea uitâtură a lui, ca atunci 
când căta să vadă dacă scândurile or s-o 
cuprindă, în noaptea aia, de parcă le-ar fi 
măsurat în sinea lui, necerându-cţi să-ţi 
spui părerea şi nelăsând să se vază nici 
măcar că te-ascultă dacă-i spui ceva, dar 
auzind cum trebuie. Jewel nu se clintise. 
Stătea pe cal, cam aplecat în faţă, cu 
aceeaşi uitătură ca şi ieri, când el şi cu 
Darl trecuse prin dreptu casii mele, 
întorcându-se s-o ia. 

„De-ar fi fost mai ridicat fundu, puteam 
să-l trecem” zice Anse. „Puteam trece cu 
căruţa de-a dreptu.” 

Uneori un buştean era împins în 
învolburarea aceea şi plutea mai departe, 
rostogolindu-se şi învârtindu-se şi noi îl 


urmăream cum se duce câtre locu unde 
fusese vadu. Acolo plutea mai domol şi se 
rotea şi se punea de-a curmezişu şi, 
pentru o clipă, ieşea din apă şi aşa puteai 
şti unde-a fost vadu. 

„Da asta nu dovedeşte nimica”, zic. 
„Poa' să fie-o limbă de nisip mişcător.” 
Urmărim buşteanu. Apoi fata se uită din 
nou la mine. 

„Domnu' Whitfield l-a trecut”, zice ea. 

„Călare”, zic. „Şi asta acu trei zile. De- 
atunci s-a-nălţat cu trei picioare.” 

„De erea podu deasupra”, zice Anse. 

Buşteanul zvâcneşte-n sus şi se duce mai 
departe. E o amestecătură de crăci şi 
spumă şi se aude apa. 

„Da-i dedesubt”, zice Anse. 

Cash zice: „Dacă umbli cu băgare de 
seamă, poa' să treci dincolo, pe scânduri 
şi pe bârne.” 

„Da nu poa' să cari nimica”, zic. „În 
clipa-n care pune careva picioru pe 
şandramaua asta, se duce de tot. Tu ce 
zici, Darl?” 

El se uită la mine. Nu zice nimic. Se uită 
doar la mine, cu ochii ăia ai lui, ciudaţii, 
de care tot vorbeşte lumea. Mereu am zis 


că nu contează atât ce-a făcut ori a zis ori 
altceva, cât cum se uită. E ca şi cum ar 
intra în tine, cine ştie cum. De parcă, într- 
un fel, te-ai uita la tine însuţi şi la faptele 
tale, prin ochii lui. Apoi o simt pe fata aia 
urmărindu-mă, de parc-aş avea de gând să 
pun mâna pe ea. li spune ceva lui Anse. 
„...Domnu' Whitfield...”, zice ea. 

„Îi dau cuvântu de l-am dat în faţa 
Domnului”, zice Anse. „Consider că nu-i 
cazu să ne făcem griji.” 

Dar încă nu-şi porneşte catârii. Noi stăm 
acolo, deasupra apei. Un alt buştean 
ţâşneşte din îngrămădeală şi se duce mai 
departe; îl urmărim cum se poticneşte şi 
se roteşte încet, în locu unde-a fost vadu. 
Apoi se duce mai departe. 

„Poate că la noapte o să-nceapă să 
scadă”, zic. „Ce-o să fie de mai zâăboveşti o 
zi.” 

Jewel se răsuceşte pe cal. Până 
adineaurea nu s-a clintit, acu se-ntoarce şi 
se uitā la mine. Obrazu parcă i-e verde, 
dup-aceea se face roşu, dup-aceea din nou 
verde. „Car'te d-acilea, înghiţi-te-ar iadu 
şi vezi-ți de scârba aia de arat!” zice el. 
„Cine dracu te-a pus să te ţii de curu 


nostru?” 

„N-am vrut să fac nimica râu”, zic. 

„Ține-ţi gura, Jewel”, zice Cash. Jewel se 
uită iar la apă, scrâşnind, cu faţa când 
roşie, când verde şi iar roşie. „Bon”, zice 
Cash după o clipă, „ce-ai de gând să faci?” 

Anse nu răspunde. Şade gheboşat, 
molfăind. „De ieşea cât de cât deasupra, îl 
treceam”, zice el. 

„Haidam”, zice Jewel şi-şi îmboldeşte 
calu. 

„Aşteaptă-un pic”, zice Cash. Se uită la 
pod. Noi ne uităm la el, afară de Anse şi 
de fată. Care se uită la apă. „Dewey Dell 
şi cu Vardaman şi cu taica să treacă pe 
pod”, zice Cash. 

„Poa' să-i ajute Vernon”, zice Jewel. „Şi 
noi să legăm catăru lui în faţa alor noştri.” 

„Că doar n-o să-mi bagi catâru-n apă”, 
ZIC. 

Jewel se-ntoarce. Ochii lui ca nişte 
cioburi de farfurie argintată. „ţi dau bani 
pe scârba aia de catâr. Pe loc ţi-l cumpăr.” 

„Catâru meu n-o să intre-n apă”, zic. 

„Să prindă Jewel calu lui”, zice Darl. „De 
ce nu vrei să-ncercăm catâru tău, 
Vernon?” 


„Ţine-ţi gura, Darl”, zice Cash. „Şi tu şi 
Jewel şi amândoi.” 
„Catâru meu nu intră-n apă”, zic. 


Darl 


Şedea călare şi se uita furios la Vernon, 
faţa suptă, stacojie până la şi dincolo de 
înţepeneala alburie a ochilor. În vara când 
împlinise cinşpe ani, i s-au făcut farmece 
şi dormea tot timpul. Într-o dimineaţă, 
când m-am dus să dau nutreţ catârilor, 
vacile erau încă la mulgătoare şi-atunci l- 
am auzit pe taica cum se duce-napoi, 
către casă şi-l strigă. Când ne-am întors 
acasă ca să mâncăm, el a trecut pe lângă 
noi, căra căldările cu lapte, împleticindu- 
se, de parcă era beat, şi tocmai mulgea 
când noi am înhămat catârii şi-am plecat 
la câmp, fără el. 

Eram de-un ceas acolo şi încă nu se- 
arătase. Când Dewey Dell a venit cu 
prânzul, taica a trimis-o înapoi, să-l caute. 
L-a găsit la mulgătoare, pe un scăunel, 
adormit. 

De-atunci, în fiece dimineaţă, taica se 
ducea şi-l deştepta. El adormea la cină şi, 
de îndată ce masa se isprăvea, se băga în 
pat şi când mă băgăm şi eu în pat, el 
zăcea acolo, ca mort. Dar taica tot trebuia 
să-l deştepte, dimineaţa. El se scula, dar 


de-abia dacă pe jumătate ştia pe ce lume- 
i: râbda dojenile şi văicărelile lui taica, 
fără un cuvânt şi lua căldările de lapte şi 
se ducea la grajd şi o dată l-am găsit 
adormit lângă vacă, căldarea sub uger şi 
pe jumătate plină şi mâinile lui căzute 
pân'la încheieturi în lapte şi capul proptit 
în burta vacii. 

După asta a trebuit să mulgă Dewey 
Dell. Pe el tot taica îl deştepta, făcea ce-i 
spuneam să facă, în felul acela al lui, 
lunatic. Părea că-şi dă silinţa să facă; şi 
că-i absorbit ca oricare altul. 

„Eşti bolnav?” a zis maica. „Nu te simţi 
bine?” 

„Ba”, a zis Jewel. „Mă simt bine.” 

„E-un puturos şi-mi pune răbdarea la- 
ncercare”, a zis taica şi Jewel stătea acolo 
şi, desigur, dormea de-a-n picioarele. „Nu- 
i aşa?” a zis el, trezindu-l iar, ca să capete 
răspuns. 

„Nu”, a zis Jewel. 

„Dezbracă-te şi stai azi acasă”, a zis 
maica. 

„Şi cu partea aia, mai de pe la margine, 
de tre’ s-o desţelenim ce facem?” a zis 
taica. „De nu eşti bolnav, atuncea ce-i cu 


tine?” 

„Nimic”, a zis Jewel. „Mă simt foarte 
bine.” 

„Foarte bine?” a zis taica. „Pai, uite, şi- 
acu dormi de-a-n picerelea.” 

„Nu”, a zis Jewel. „Mă simt foarte bine.” 

„Sa stea azi acas”, a zis maica. 

„O să am lipsă de el”, a zis taica. „E 
destul de greu, chiar când suntem cu toţii 
la lucru.” 

„le descurci tu cumva cu Cash şi cu 
Darl”, a zis maica. „Vreau să nu iasă azi.” 

Dar el o ţinea pe-a lui. „Mă simt foarte 
bine”, a zis el, şi s-a îndepărtat. Dar nu 
era deloc foarte bine. Oricine putea să-şi 
dea seama. Slăbea văzând cu ochii şi l-am 
văzut adormind pe când săpa; am urmărit 
cum sapa cădea şi se ridica din ce în ce 
mai încet, scriind un arc tot mai strâns, 
până ce s-a oprit şi el s-a rezemat în coada 
ei, nemişcat, în lumina fierbinte a 
soarelui. 

Mama voia să cheme doctorul, dar taica 
n-avea chef să cheltuie bani fără să fie 
nevoie şi Jewel părea să fie bine, afară de 
faptul că slăbea şi de felul în care 
adormea ca împuşcat, pe unde se 


nimerea. Mânca destul de cu poftă, doar 
că prinsese obiceiul să adoarmă cu nasul 
în farfurie pe când ducea pâinea la gură şi 
încă mai mesteca din fălci. Insă el se jura 
că se simte bine. 

Maica a fost cea care a pus-o pe Dewey 
Dell să mulgă-n locul lui, a plătit-o într-un 
fel oarecare, iar celelalte treburi de pe 
lângă casă pe care, pân-atunci, le făcea 
Jewel, înainte de cină, a găsit ea cum să le 
treacă în spinarea lui Dewey Dell şi-a lui 
Vardaman. Şi când taica lipsea, le făcea 
ea. li pregătea mâncăruri mai deosebite şi 
le ascundea pentru el. Mi se pare că 
atunci a fost întâia oară când am aflat că 
Addie ascunde ceva din ceea ce face, ea, 
care încercase să ne înveţe că 
înşelăciunea e un lucru atât de rău, încât 
într-o lume în care-i înşelăciune, nimic 
altceva nu mai poate fi foarte rău sau 
foarte de seamă, nici chiar sărăcia. Şi, 
uneori, când intram în casă, la culcare, o 
găseam, stând pe întuneric, lângă Jewel, 
acolo unde dormea el. Şi am înţeles că se 
dispreţuia pentru această înşelăciune şi 
că-l ura pe Jewel, fiindcă trebuia să-l 
iubească atâta, încât să fie nevoită să 


săvârşească înşelăciunea. 

Într-o noapte ei i s-a făcut rău şi când m- 
am dus în grajd, să înham, să mă duc la 
alde Tull, n-am găsit felinarul. Mi-am adus 
aminte că-l văzusem în cui, cu o seară 
înainte, dar acum, în miez de noapte, nu 
mai era acolo. Aşa că am înhămat pe 
întuneric şi m-am dus şi m-am întors cu 
doamna Tull, după ce se luminase. Şi uite 
că felinarul era acolo, atârnat de cuiul 
unde-l ştiusem şi unde nu-l putusem găsi 
mai înainte. Şi după aceea, într-o 
dimineaţă, în timp ce Dewey Dell mulgea, 
mai era puţin şi dădeau zorile, Jewel a 
intrat în grajd, prin spate, prin gaura din 
peretele din spate, cu felinarul în mână. 

I-am spus lui Cash şi Cash şi eu ne-am 
uitat unul la altul. 

„E-n călduri”, a zis Cash. 

„Da”, am zis. „Da ce-i cu felinaru. Şi 
chiar în fiecare noapte. Nu-i de mirare că 
slăbeşte văzând cu ochii. Ai de gând să-i 
zici ceva?” 

„La ce bun”, a zis Cash. 

„Nici ce face el acuma nu duce la nimica 
bun.” 

„Ştiu. Dar tre’ s-o-nveţe pe pielea lui. 


Dă-i timp să-şi dea seama că, oricum, mai 
rămâne, că şi mâine o să fie tot atâta, şi-şi 
vine el în fire. Cred că n-am să spun la 
niminea.” 

„Nu”, am zis. „l-am spus lui Dewey Dell 
să nu spună nici ea. In niciun caz lu’ 
maica.” 

„Nu. Lvu’ maica, nu.” 

După asta m-am gândit că-i de-a dreptul 
caraghios: se poartă atât de năuc şi ahtiat 
şi mort de somn şi slab ca un ţâr şi crede 
că pe chestia asta-i deştept. Şi mă 
întrebam cine să fie fata. M-am gândit că 
s-ar putea să fie una dintre cele pe care le 
cunoşteam, dar nu eram sigur. 

„Nu-i nicio fată”, a zis Cash. „Tre’ să fie 
o femeie măritată, de pe undeva. Nu 
există fată de să aibe ea puterea asta 
neînfricată şi statornică. To'ma' asta nu- 
mi place.” 

„De ce?” am zis. „Una ca asta o să fie 
mai sigură pentru el decât ar fi o fată. Mai 
multă judecată.” 

M-a privit, ochii bâjbâind, cuvintele 
bâjbâind ceea ce încerca să zică. „Numa' 
că nu todeauna lucrurile sigure-n lumea 
asta-s alea de cineva...” 


„Vrei să spui că lucrurile sigure nu-s 
totdeauna şi cele mai bune?” 

„Eh; mai bune”, a zis el, bâjbâind din 
nou. „Nu lucrurile ăle mai bune-s şi 
lucrurile ăle mai bune pentru el... 

Băiat tânăr. Omu are-un fel de ură... să 
se tăvălească-n balega altuia...” Asta 
încerca el să spună. Când e ceva nou şi 
greu şi strălucitor, tocmai de aceea ar 
trebui să fie ceva mai bun decât doar să 
fie sigur, fiindcă lucrurile sigure sunt 
tocmai lucrurile cu care lumea a avut 
atâta timp de-a face, că le-a tocit şi nu mai 
e nimic de făcut cu ele care să-i dea voie 
omului să spună. Asta nu s-a făcut înainte 
şi nu poate fi făcut din nou. 

Aşa că nu le-am spus nici când, după o 
vreme, apărea dintr-odată pe câmp, lângă 
noi, să meargă la lucru, fără să fi avut 
timp să dea pe-acasă şi să se prefacă 
măcar că petrecuse-n pat toată noaptea. 
El îi spunea lui maica că nu-i fusese foame 
de dimineaţă ori că mâncase o bucată de 
pâine în timp ce înhăma. Dar Cash şi cu 
mine ştiam că el nu fusese deloc acasă în 
toate nopţile alea şi că venise direct din 
pădure, când ne duceam noi la câmp. Dar 


nu l-am spus. Vara era pe sfârşite atunci; 
ştiam că atunci când nopţile or să înceapă 
a se răci, ea o să ostenească, chiar dacă el 
nu. 

Dar când a venit toamna şi nopţile au 
prins să se mărească, singura schimbare a 
fost că se afla mereu în pat, ca să-l 
trezească taica, sculându-l în cele din 
urmă, în starea aceea de prosteală, de la 
începutul poveştii, mai rău ca pe vremea 
când lipsea toată noaptea. 

„Sigur e-o de-aia de ţine la tăvăleală” i- 
am zis lui Cash. „Pân-acu o admiram 
numai, da-acu o respect de-a binelea.” 

„Asta nu-i femeie”, a zis el. 

„Că ştii tu”, am zis. Dar el mă privea 
atent. „Atuncea, ce-i?” 

„lo'mai asta vreau să aflu”, a zis el. 

„N-ai decât să-i ţii urma, prin pădure, 
toată noaptea, dacă vrei”, am zis. „Eu nu.” 

„Nu l-am urmărit”, a zis. 

„Atunci cum îi spui la asta?” 

„Nu l-am urmărit”, a zis. „N-am spus-o-n 
sensu ăsta.” 

Aşa că, două-trei nopţi mai târziu, l-am 
auzit pe Jewel cum se scoală şi sare pe 
fereastră şi după aceea l-am auzit pe Cash 


cum se scoală şi se ia după el. În 
dimineaţa următoare, când m-am dus la 
grajd, Cash era acolo, dăduse nutreţ 
catârilor şi o ajuta pe Dewey Dell la muls. 
Şi când l-am văzut, am ştiut că ştia despre 
ce-i vorba. Când şi când îl surprindeam 
cum îl urmăreşte pe Jewel cu o privire 
ciudată, ca şi cum faptul că aflase pe unde 
umbla Jewel şi ce făcea el, îi dăduse în 
cele din urmă ceva la care merita să se 
gândească. Dar nu era o privire 
îngrijorată; era acea privire pe care 
aveam să i-o întâlnesc atunci când îl 
găseam făcând el treburile de pe lângă 
casă ale lui Jewel, treburi pe care taica tot 
mai credea că le face Jewel şi maica 
credea că le face Dewey Dell. Aşa că nu i- 
am zis nimic, crezând că atunci când 
mintea lui va fi rumegat asta, o să-mi 
spuie. Dar nu mi-a spus niciodată. 

Într-o dimineaţă - era prin noiembrie, 
cinci luni după ce începuse - Jewel nu era 
în pat şi nu ni s-a alăturat pe câmp. Asta a 
fost prima oară, când maica a aflat ceva- 
ceva despre ce se întâmplă. L-a trimis pe 
Vardaman devale, să afle unde-i Jewel şi, 
după o vreme, a venit şi ea devale. Era ca 


şi cum, atâta vreme cât înşelăciunea se 
depăna pe tăcute şi fără schimbări, 
fiecare dintre noi se lăsa înşelat, 
încurajând-o fără să vrea, ori din laşitate, 
fiindcă oamenii sunt laşi şi se împacă, 
firesc, cu orice fel de amăgeală, fiindcă 
asta are un pospai de bunăvoință. Dar 
acuma era de parcă noi toţi - şi printr-un 
fel de înţelegere telepatică a unei frici 
recunoscute - am fi tras brusc înapoi 
întreaga chestie, ca pe cuverturile de pe 
pat şi noi toţi am fi stat popândău, goi- 
puşcă, holbându-ne unul la altul şi zicând: 
„Ei, acum avem adevărul. N-a venit acasă. 
S-a-ntâmplat ceva. Noi am lăsat să i se 
întâmple ceva.” 

Apoi l-am văzut. Venea, urcând de-a 
lungul şanţului şi după aceea a cotit drept 
peste câmp, călare pe cal. Coama şi coada 
i se scuturau, de parcă, în mişcare, 
întocmeau tiparul bălţat al îmbrăcăminţii 
lui: el arăta de parcă ar fi fost călare pe-o 
osie, pe deşelate, cu un căpăstru de 
frânghie şi fără pălărie pe cap. Era un 
coborâtor din acei căluţi din Texas aduşi 
aici de Flem Snopes, cu douăşcinci de ani 
în urmă şi vânduți la licitaţie pe doi dolari 


bucata şi nimeni afară de Lon Quick nu şi- 
l prinsese pe-al lui vreodată şi singur Lon 
mai stăpânea vreo câţiva din neamul ăsta, 
fiindcă niciodată nu putuse scăpa de ei. 

A galopat înspre noi şi s-a oprit, 
călcâiele înfipte în coastele calului şi calul 
dansând şi răsucindu-se ca tiparul coamei 
şi-a cozii lui şi petele îmbrăcăminţii lui, 
oricum, n-avea nimic de-a face cu calul 
din carne şi oase dinăuntrul lor, şi ela 
stat acolo şi s-a uitat la noi. 

„De un'e-ai făcut rost de calu ăsta?” a zis 
taica. 

„Cumpărat”, a zis Jewel. „De la dom’ 
Quick.” 

„Cumpărat?” a zis taica. „Cu ce? Ai 
cumpărat asta-n numele meu?” 

„Ba, pe banii mei”, a zis Jewel. „l-am 
câştigat. N-o să ai nicio bătaie de cap pe 
chestia asta.” 

„Jewel”, a zis maica. „Jewel.” 

„E-n regulă”, a zis Cash. „El a câştigat 
banii. A desţelenit âi patru'j' dă acri dă 
pământ nou de l-a  defrişat Quick 
primăvara ailaltă. Singur a făcut-o, cu 
mâinile lui, a lucrat noaptea, la felinar. L- 
am văzut io, cu ochii mei. Aşa că socot că 


numa’ pe Jewel l-a costat calu şi pe nimeni 
altu. Socot că nu-i cazu să ne necâjim.” 

„Jewel”, a zis maica. „Jewel ” Apoi a 
zis: „Te duci drept în casă şi te bagi în 
pat.” 

„Încă nu”, a zis Jewel. „N-am timp acu. 
Tre’ să-mi fac rost de şa şi de căpăstru. 
Dom’ Quick zice că el ” 

„Jewel”, a zis maica, privindu-l. „O să 
dau - O sā dau - dau - dau.” Apoi a 
început să plângă. A plâns în hohote, 
nemaiascunzându-şi obrazul şi a stat 
acolo, în capotul ei decolorat, şi s-a uitat 
la el şi el, pe cal, se uita în jos, la ea, 
obrazul i se înăsprea şi uşor suferind, s-a 
uitat până ce, deodată, şi-a mutat iute 
privirile aiurea şi Cash s-a apropiat şi a 
atins-o cu mâna. 

„Hai, du-te în casă”, a zis Cash. 
„Pământu ăsta de-aici e prea umed pentru 
tine. Hai, du-te chiar acu.” Atunci şi-a 
acoperit faţa cu mâinile şi după o clipă s-a 
dus, împleticindu-se uşor printre brazde. 
Dar curând s-a îndreptat de şale şi-a 
plecat. Nu s-a uitat înapoi. Când a ajuns la 
şanţ, s-a oprit şi l-a strigat pe Vardaman. 
El se uita la cal, ţopăind parcă în jurul lui. 


„Lasă-mă şi pe mine, Jewel”, a zis el. 
„Lasă-mă şi pe mine, Jewel.” 

Jewel s-a uitat la el, după aceea şi-a 
mutat din nou privirile aiurea şi a strunit 
calul. Taica îl urmărea, molfăind. 

„Aşaaa, com s-ar zice, ai cumpărat on 
cal”, a zis el. „M-ai lucrat pă la spate şi-ai 
cumpărat on cal. Niciodat' nu mi-ai cerut 
părerea, ştii cu câtă greutate o scoatem la 
capăt, da’ ai cumpărat on cal, ca să-l 
arânesc io. [i-ai stors munca din carnea şi 
din sângele tău şi-ai cumpărat on cal cu 
asta.” 

Jewel se uita la taica, ochii lui mai 
galbeni ca oricând. 

„N-o să mănânce niciodat', nicio gură 
dintr-al tău”, a zis el. „Nicio gură. lo o să 
fiu primu care-l ucid. Să-ţi iasă asta din 
cap.” 

„Lasă-mă şi pe mine, Jewel”, a zis 
Vardaman. „Lasă-mă şi pe mine Jewel.” 
Glasul lui era ca-al unui greiere în iarbă, 
unu mic. „Lasă-mă şi pe mine, Jewel.” 

In noaptea aceea am găsit-o pe maica 
şezând alături de patul unde dormea el, în 
întuneric. Plângea foarte tare, poate 
pentru că trebuia să plângă foarte încet, 


poate pentru că simţea, în legătură cu 
lacrimile, acelaşi lucru ca în legătură cu 
înşelăciunea şi se ura pe sine, fiindcă o 
făcea, urându-l pe el, fiindcă ea trebuia s- 
o facă. Şi-atunci am ştiut că ştiam. Am 
ştiut lucrul ăsta la fel de limpede în acea 
zi, aşa cum am ştiut despre Dewey Dell în 
ziua cealaltă. 


Tull 


Aşa că, pân’ la urmă, au izbutit să-l facă 
pe Anse să spuie ce-avea de gând să facă, 
şi el şi fata aia şi bâiatu s-a dat jos din 
căruţă. De când eram pe pod, Anse se tot 
uita-ndărăt, de parcă se gândea că poate, 
de vreme ce tot scăpase de căruţă, toată 
treaba o să se ducă de râpă şi el o să se 
pomenească-napoi, dincolo, pe câmp, din 
nou, cu ea zăcându-i acolo-n casă, 
aşteptând să moară şi totu să se ia de la 
cap. 

„Trebuia să le dai catâru”, zice el, şi 
podu se tot scutură şi se leagănă sub noi 
şi se lasă-n apa-nvolburată, de parcă s-ar 
duce direct spre ailaltă parte a 
pământului şi ălălalt capăt ieşea din apă, 
de parcă nu erea defel tot podu-ăla şi că- 
ăi de umblă afar’ din apă, pe partea aia, 
trebuie că vin din adâncu pământului. Da 
încă erea-ntreg; puteai zice că, pe când 
capâtu ăsta se zbuciuma, ălălalt capăt nu 
părea să se zbuciume deloc: egzact cum 
âilalţi copaci şi malu de dincolo se legăna- 
nainte şi-napoi, agale, ca pe-un ceas mare, 
mare. Şi buştenii aia, hârjâindu-se şi 


izbindu-se de partea  cufundată şi 
aplecându-se şi cu un capăt în sus şi 
zvâcnind afar' din apă şi dându-se de-a 
berbeleacu mai departe, înspre vad şi 
aşteptarea, şireată, rotită şi spumegândă. 

„Păi, la ce bun?” zic io. „Dacă ai tāi nu 
găseşte vadu să-l treacă, la ce-ar sluji trei 
ori chiar zece catâri?” 

„Păi, că doară n-am cerut asta de la 
tine”, zice el. „Io totdeauna o scot la capăt 
cu privinţă la mine şi la ai mei. Nu ţi-am 
cerut să-ţi pui catâru la bătaie. Că doară 
nu-i mortu tău; nu te-acuz.” 

„Trebuia să se-ntoarcă şi s-o lase pe 
mâine”, zic io. Apa era rece. Vâscoasă ca 
zloata. Da parcă trăia. O parte din tine 
ştia că-i doar apă, tot lucru-ăla care, de- 
atâta amar de vreme, curgea tot pe sub 
podu ăsta, da când buştenii ăia răsărea 
mereu, scuipaţi afar’ din ea, nu te prindea 
mirarea, de parcă ei erea o parte de-a 
apei, a aşteptării şi-a amenințării. 

Şi parcă abia când am trecut dincolo, 
afar' din apă, iară, şi cu pământu tare sub 
picioare, abia atunci ne-a prins mirarea. 
De parcă nu ne-am fi aşteptat ca podu să 
se termine pe âălălalt mal, pe ceva 


îmblânzit, ca pământu, tare din nou, pe 
care-l bătusem cu pasu-nainte de asta şi-l 
ştiam bine. De parcă nu io eream aci, 
fiindcă trebuia să am mai multă minte, să 
nu fi făcut ce tocma' făcusem. Şi când m- 
am uitat îndărăt şi-am văzut ălălalt mal şi- 
am văzut catâru meu că stă acolo unde 
fusesem io şi-am priceput c-o să trebuie s- 
ajung într-un fel acolo, 'napoi, am ştiut că 
nu se putea să se fi chiar întâmplat, 
fiindcă nu puteam defel să mă gândesc la 
ceva care să fie-n stare să mă silească să 
mai trec podu ăsta, cândva, înc-o dată. 
Totuşi, eream aci şi creştinu care se putea 
hotări pe sine să-l treacă a doua oară nu 
puteam fi io, nici chiar dacă Cora în 
persoană i-ar fi zis s-o facă. 

Erea bâiatu-ăla. Am zis „Hei, bagă de 
seamă; mai bine te-ai prinde de mâna 
mea”, şi el a aşteptat şi s-a prins de mine. 
Al naibii să fiu, dacă nu erea de parcă el s- 
ar fi-ntors să mă ia: de parcă el zicea, „Ei, 
n-o să păţi nimica”. De parcă zicea de-un 
loc fain de tot, unde Crăciunu a venit a 
doua oară cu Thanksgiving? şi ţine iarna 
toată şi primăvara şi vara şi numa’ să stau 
io cu el, şi-o să-mi fie şi mie bine. 


Când m-am uitat îndărăt, la catâru meu, 
erea de parc-ar fi fost unu din ocheanele 
alea după la noi şi mă uitam la el cum 
stătea acolo şi vedeam tot pământu-ntins 
larg şi casa mea, ridicată cu sudoarea 
frunţii, din el, de parcă, cu cât sudoarea 
erea mai multă, cu-atât mai întins 
pământu; mai multă sudoarea, mai solidă 
casa, fiindcă trebuie casă solidă pentru 
Cora, ca s-o ţin locului pe Cora, ca pe-o 
cană cu lapte, la izvor; musai să ai o cană 
solidă, ori îţi trebuie un izvor bogat, aşa 
că, dacă ai un izvor mare, tocma-atunci îţi 
vine să ai căni solide, bine făcute, fiindcă-i 
laptele tău, acru ori nu, fiindcă mai 
degrabă să ai lapte de să se-acrească, 
decât să ai lapte de să nu se acrească, că 
doar om eşti. 

Şi el se ţinea de mâna mea, mâna lui 
fierbinte, aşa, şi-ncrezătoare, că-mi venea 
să-i zic: lo-te-ncoa. Vezi catâru-ăla de 
dincolo? El n-a avut nicicând v'o treabă p- 
aici, aşa că n-a venit încoa, fiindcă nu-i 
nimic alta decât un catâr. Fiindcă un om 

3 Thanksgiving = „Ziua Mulţumirii” - un fel de Zi a 


Recoltei - are loc, anual, în ultima duminică a lunii 
noiembrie. 


în toată firea vede uneori că copiii are mai 
multă minte ca el. Da nu-i place să le-o 
recunoască, pân-ce le dă barba. După ce 
le creşte barba, prea-s ocupati, fiindcă ei 
nu prea ştie dacă vreodată o să mai dea 
pe-acolo, pe unde erea cu minte-ntreagă, 
înainte de să se-mpăroşeze, aşa că nu te 
sinchiseşti să recunoşti că lucru’, acelaşi 
pentru care-ţi bat capu şi ţie, nu merită 
deloc osteneală când vezi că-şi bate alţii 
capu cu el. 

După aceea am ajuns şi-am stat acolo, şi 
ne-am uitat cum Cash întoarce căruţa. I- 
am urmărit cum mâna-n josu drumului, 
într-acolo unde urma se ştergea-n vale. 
După câteva clipe, căruţa nu s-a mai 
văzut. 

„Mai bine ne-am lăsa devale, spre vad şi- 
am fi gata să le sărim într-ajutor”, am zis. 

„l-am dat cuvântu”, a zis Anse. „Pentru 
mine-i sfânt. Ştiu că nu eşti de părere, da 
ea te-o binecuvânta-n ceruri.” 

„Bine, lasă, ei trebuie să termine de 
ocolit câmpu pân' să poată-nfrunta apa”, 
am zis. „Haidem”. 

„Întorsu ăsta-napoi”, a zis el. „Nu-ţi 
merge bine când te-ntorci 'napoi.” 


Stătea acolo, în picioare, cocârjat, 
posomorât, uitându-se la drumu pustiu de 
dincolo de podu care se scutura şi se 
legăna. Şi fata aia tot la fel, cu coşu cu 
merinde pe-un braţ şi pachetu ăla sub 
ălălalt. Se duce doar la oraş. Hotărâtă la 
chestia asta. Ei ar înfrunta şi focu şi 
pământu şi apa şi totu numa să mănânce- 
un sac cu banane. „Trebuia să mai 
zăboviţi o zi”, am zis. „Ar mai fi scăzut 
ceva până dimineaţă. Poate că la noapte 
nu mai plouă. Şi mai sus nu se poate 
urca.” 

„l-am făgăduit”, a zis el. „Se bazează pe 
asta.” 


Darl 


În faţa noastră curge şuvoiul întunecat şi 
gros. Ne vorbeşte într-un murmur ajuns 
fără-ntrerupere şi fără sfârşit, întinderea 
galbenă, cumplit boţită de  vârtejuri 
trecătoare care-o străbat pentru o clipă, 
tācute, de scurtă durată şi amenințătoare, 
de parcă, exact sub luciul apei, ceva 
nemăsurat şi viu s-ar fi trezit dintr-o 
uşoară piroteală şi, după o clipă de leneşă 
vioiciune, ar fi aţipit iar. 

Clipoceşte şi murmură printre spiţe şi 
printre genunchii  catărilor, galbenă, 
presărată cu tot felul de rămăşiţe şi cu 
zdrenţe murdare şi vâscoase de spumă, de 
parcă ar fi asudat, acoperindu-se de 
spume, ca un cal alergat. Prin lăstăriş 
trece ca un sunet tânguitor, meditativ; 
stuful şi puieţii nebătuţi de vânt se 
apleacă în ea ca sub o uşoară adiere, 
unduind fără umbre, ca atârnate cu fire 
nevăzute de crengile de deasupra. Pe faţa 
ei fără odihnă - copaci, stufăriş, ierburi 
agăţătoare - dezrădăcinaţi, smulşi din 
pământ, nălucind deasupra unei scene de 
nesfârşită şi totuşi mărginită pustiire, 


plină de glasurile apei celei pustii şi 
posomorâte. 

Cash şi cu mine stăm în căruţă; Jewel îşi 
ţine calul din vale de roata din spate. 
Calul tremură,  bolovănindu-şi ochii 
sălbatici şi albaştri ca de copil pe capul lui 
rozaliu, şi răsuflă horcăit, de parcă ar 
geme. El stă drept, cumpănit în şa, se uită 
liniştit şi mereu şi iute când încolo, când 
încoace, chipul calm, uşor palid, atent. Şi 
obrazul lui Cash are un aer grav; ne uităm 
unul la altul cu priviri lungi, întrebătoare, 
priviri care se cufundă nestânjenite prin 
ochii celuilalt în acel loc al tainei celei de 
pe urmă unde, pentru o clipă, Cash şi cu 
Darl se ghemuiesc perfect şi cu totul în 
spaimele şi presimţirile din vremuri de 
demult, pânditori şi în taină şi fără ruşine. 
Când vorbim, glasurile noastre se arată 
liniştite, aşezate. 

„Cred că încă ţinem drumu.” 

„Tull s-a apucat de-a tăiat âi doi stejari 
albi. Am auzit povestindu-se că, în vremea 
de demult, când venea apele, oamenii 
însemna vadurile cu copaci.” 

„Cred c-a făcut-o acu doi ani, când venea 
aci, devale, la tăiat. Cred că nici nu i-a dat 


prin cap că cineva o să mai folosească 
vadu’ iară.” 

„Cred că nu. Da atunci trebuie c-a fost. 
A scos mult lemn de-aici, cu asta se zice 
că şi-a achitat ipoteca aia.” „Da. Da, aşa 
cred. Cred că Vernon a fost în stare de- 
aşa ceva.” 

„Aşa a fost. La oamenii care taie buşteni 
în tinutu ăsta le trebuie o fermă a naibii 
de bună ca să-şi ţină gateru. Ori o 
prăvălie. Da cred că Vernon a fost în 
stare.” 

„Aşa cred. E-o figură.” 

„Vernon, da. Trebui' că încă-l ţinem. N- 
ar fi scos niciodat' lemnul ăla de-aici, de 
n-ar fi curăţat drumu-ăl vechi. Cred că 
suntem încă pe el.” Se uită liniştit în jur, 
la poziţia copacilor, aplecându-se în fel şi 
chip, privind înapoi, de-a lungul drumului 
ascuns, nesigur însemnat, sus, în văzduh, 
de poziţia copacilor ciuntiţi ori doborâţi, 
ca şi cum drumul s-ar fi înmuiat până ce s- 
a desprins de pământ şi a plutit în sus, ca 
să lase în iluzoria lui dâră, ca un 
monument al pustiirii, şi mai adâncă decât 
cea de deasupra, unde ne aflăm noi, 
acum, discutând liniştit despre felul 


grijuliu al oamenilor de demult şi despre 
vechi lucruri neînsemnate. Jewel se uită la 
el, apoi la mine, apoi privirea i se mută în 
acea liniştită, statornică cercetare a 
locurilor şi calul tremură liniştit şi fără 
întrerupere între genunchii lui. 

„Ar putea s-o ia-ncet înainte şi să-l 
dibuie, cumva”, zic. 

„Păi, da”, zice Cash, fără să mă 
privească. Stă din profil, cum se uită drept 
înainte, unde Jewel a şi trecut. 

„N-are cum să piardă râu'”, zic. „N-are 
cum să-l piardă, cum îl vede la cin'jde 
iarzi în faţa lui.” 

Cash nu se uită la mine, faţa i-e din 
profil. „Măcar de-aş fi bănuit, puteam să 
vin devale, săptămâna trecută, să cercetez 
locu.” 

„Atunci podu era-n picioare”, zic. El nu 
se uită la mine. „Whitfield a trecut 
călare.” 

Jewel se uită iar la noi, înfăţişarea lui e 
cumpătată şi atentă şi stăpânită. Glasul i-e 
liniştit. „Ce ziceţi că să fac?” 

„Trebuia să viu devale, săptămâna 
trecută, să cercetez locu”, zice Cash. 

„De un' să fi ştiut”, zic. „N-aveam cum 


să ştim.” 

„O iau călare-nainte”, zice Jewel. „Ţineţi- 
vă după mine.” lImboldeşte calul. Se 
încordează, arcuit; Jewel se apleacă spre 
cal, vorbindu-i, săltându-l şi aproape 
împingându-l el înainte şi calul îşi pune 
copitele pe pământ cu pleoscăieli grijulii, 
tremură şi răsuflă zgomotos. Îi vorbeşte, îi 
şopteşte. „Haidam,” zice el. „N-o s' te las 
să ţi se-ntâmple nimica. Acu, haidam.” 

„Jewel”, zice Cash. Jewel nu se uită- 
napoi. Işi îndeamnă calul mereu. 

„El poa’ să-noate”, zic. „Numai de i-ar da 
calu timp...” Când s-a născut, nu i-a mers 
prea bine. Maica şedea în lumina lămpii, 
ţinându-l pe-o pernă-n poală. Când ne 
trezeam, aşa o găseam. Nu făcea niciun 
zgomot. 

„Perna aia erea mai lungă ca el”, zice 
Cash. E aplecat puţin în faţă. „Trebuia să 
viu devale, săptămâna trecută, să văz. 
Trebuia să viu.” 

„Las' că-i bine”, zic. „Nici tălpile, nici 
capul nu-i ieşeau de pe pernă. De un’ să fi 
ştiut”, zic. 

„Trebuia să viu”, zice el. Saltă hăţurile. 
Catârii umblă pe făgaş; roţile şopotesc în 


apă, ca însufleţite. Se uită-napoi şi-n jos, 
la Addie. „Nu-i în cumpănire”, zice el. 

În sfârşit, copacii se trag la o parte; în 
faţa râului deschis, Jewel îşi ţine calul pe 
jumătate întors cu apa pân’ la burtă. 
Dincolo de râu îl vedem pe Vernon şi pe 
taica şi pe Vardaman şi pe Dewey Dell. 
Vernon ne face cu mâna şi arată în josul 
curentului. 

„Suntem prea sus”, zice Cash. Vernon 
strigă iar, dar nu înţelegem ce spune de 
vuietul apei. Acum curge statornică şi 
adâncă, neîntrerupt, fără să-ți dea 
impresia de mişcare, până ce un buştean 
vine-n jos, răsucindu-se domol. „Fii cu 
ochii pe el”, zice Cash. Îl urmărim şi-l 
vedem cum şovăie şi parcă se opreşte o 
clipă, şuvoiul se ridică îndărătul lui într-un 
val gros, înecându-l pe moment, înainte să 
ţâăşnească-n sus şi să se rostogolească mai 
departe. 

„Acolo-i”, zic. 

„A-ha”, zice Cash. „E-acolo.” Ne uităm 
iar la Vernon. Acum îşi vântură mâinile-n 
sus şi-n jos. Coborâm în josul apei, încet, 
cu grijă, cu ochii la Vernon. El îşi lasă 
mâinile să cadă. „Asta-i locu”, zice Cash. 


„Bine, dracu să-l ia, atunci să-l trecem”, 

zice Jewel. Îşi împinge calu-nainte. 
„Aşteapt-un pic”, zice Cash. Jewel se 
opreşte din nou. 

„Bon, fiu-al naibii , zice el. Cash se 
uită la apă, după aceea în spate, în Addie. 
„Nu-i în cumpănire”, zice el. 

„Atunci du-te-napoi, la scârba aia de pod 
şi treci pe el”, zice Jewel. „Şi tu şi Darl, 
amândoi. Lăsaţi-mă pe mine cu căruţa.” 

Cash nu-l ia în seamă. „N-are 
cumpăânire”, zice el. „Da, dom'le. Trebuie 
s-o supraveghiem.” 

„ Praveghiezi, pe dracu”, zice Jewel. 
„Daţi-vă jos din căruţa-aia şi lăsaţi-mă pe 
mine cu ea. Fiu-al dracu’, dacă vi-i frică s- 
o mânaţi peste...” Pe obraz, ochii i-s 
galbeni ca două cioburi înălbite. Cash se 
uită la el. 

„O s-o trecem”, zice el. „Să-ţi spui ce ai 
de făcut. Te duci câălare-napoi şi treci pe 
pod şi vii în jos, pe malu-ăl'lalt şi ne ieşi 
'nainte, cu funia. Vernon să ia calu acas’, 
la el, şi să-l ţie pân-ce ne-ntoarcem.” 

„Du-te dracu'”, zice Jewel. 

„Du' de ia funia şi coboară malu şi să fii 
gata cu ea”, zice Cash. „Trei nu poate face 


LI 


mai mult ca doi - unu să mâie şi unu să 
sprijine asta.” 

„ Re-al dracu' să fii”, zice Jewel. 

„Să ia Jewel capătu funiei şi să urce-n 
susu curentului, în dreptu nostru şi s-o 
lege de ceva”, zic. „Vrei să faci asta, 
Jewel?” 

Jewel se uită la mine cu o privire grea. 
Se uită iute la Cash, după aceea înapoi, la 
mine, ochii atenţi şi grei. „Ce-mi pasă. 
Măcar aşa făcem ceva. Stăm acilea, far’ să 
ridicăm o scârbă de mână...” 

„Cash, să facem ce-am zis”, zic. 

„Cred că tre' s-o făcem”, zice Cash. 

Râul propriu-zis nu-i mai lat de-o sută de 
iarzi şi taica şi Vernon şi Vardaman şi 
Dewey Dell sunt singurele lucruri care se 
văd şi care nu ţin de această neobişnuită 
uniformitate a  pustiirii,  înclinându-se 
puţin, cu acea cumplită însuşire, de la 
dreapta spre stânga, de parcă am fi ajuns 
în locul unde mişcarea lumii răvăşite se 
iuţeşte exact înaintea ultimei prăpăstii, 
totuşi, par micşoraţi. De parcă spaţiul 
dintre noi ar fi timp: o însuşire de 
nestrămutat. De parcă timpul, 
nemaicurgând drept înaintea noastră, 


într-o linie tot mai împuţinată, ar curge 
acum paralel, printre noi, ca o sfoară 
şerpuindă, distanţa fiind creşterea îndoită 
a firului şi nu intervalul dintre. Catării 
stau cu partea dinainte prăvălită şi 
crupele ridicate. Acum şi ei răsuflă adânc, 
gemut; uitându-se o dată înapoi, privirea 
lor fixă trece prin noi şi în ochi au o 
sălbatică, tristă, adâncă şi disperată 
presimţire, de parcă ar fi şi văzut în apa 
vâscoasă umbra prăpădului şi nu pot s-o 
spună şi noi n-o putem vedea. 

Cash se întoarce în căruţă. Mâinile i se 
lasă pe Addie, mişcând-o uşor. Obrazul i-e 
calm, aplecat în jos, socotind absorbit. Îşi 
ia cutia cu scule şi o fixează în faţă, sub 
leagăn; împreună o împingem pe Addie 
înainte şi o înţepenim între unelte şi 
fundul căruţei. Apoi se uită la mine. 

„Nu”, zic eu. „Cred c-o să rămân. S-ar 
putea să fie nevoie de amândoi.” 

Din cutia de scule ia funia lui încolăcită 
şi-i trece de două ori capătul în jurul 
leagănului şi mi-l întinde mie, fără să-l 
înnoade. Celălalt capăt i-l aruncă lui Jewel 
care-l dă o dată pe după cornul şeii. 

Trebuie să forţeze calul ca să intre în 


apă. Calul se mişcă cu genunchii săltaţi, 
gâtul arcuit, holbându-se şi vânzolindu-se. 
Jewel stă ceva mai în faţă, cu genunchii 
puţin săltaţi, şi din nou privirea lui, calmă 
şi atentă, trece peste noi şi dincolo. Işi 
coboară calul în apă, vorbindu-i într-un 
murmur mângâietor. Calul alunecă, se 
cufundă pân' la şa, se propteşte iar pe 
picioare, curentul s-a înălţat şi se izbeşte 
de coapsele lui Jewel. 

„Păzea”, zice Cash. 

„ S pe el acu”, zice Jewel. „Acu puteţi 
veni mai încoace.” 

Cash apucă hâţurile şi, cu grijă şi 
pricepere, coboară căruţa în apă. 

Am simtit cum ne ia curentul şi am ştiut 
tocmai prin asta că suntem pe vad, fiindcă 
numai prin acea atingere  lunecoasă 
puteam şti că ne mişcăm. Ceea ce fusese 
cândva o suprafaţă netedă era acum o 
înşiruire de adâncituri şi  dâmburi, 
înălțându-se şi prăbuşindu-se pe lângă 
noi, îmbrâncindu-ne, zădărându-ne cu 
atingeri uşoare şi leneşe în fugarele clipe 
de reazim ale picioarelor. Cash s-a uitat 
înapoi, la mine şi-atunci am ştiut că 
plecasem. Dar nu pricepeam la ce-i bună 


funia, până ce n-am văzut buşteanul. A 
țâşnit din apă şi a stat drept pentru o clipă 
deasupra acestui prăpăd înfuriat şi s-a 
înălțat asemenea lui Crist. Sări şi las” să 
te ducă apa-n jos de cotitură, a zis Cash. 
Poţi s-o faci foarte bine. No, am zis, şi-aşa, 
şi-aşa, tot mă ud. 

Buşteanul răsare pe neaşteptate, dintre 
două dealuri, catapultat parcă de pe 
fundul râului. Pe-un capăt al buşteanului o 
zdreanţă lungă de spumă atârnă ca barba 
unui bătrân sau a unei capre. Cât timp 
Cash vorbeşte cu mine, ştiu că o 
supraveghează fără-ntrerupere, urmărind- 
o şi urmărindu-l pe Jewel care-i cu zece 
picioare înaintea noastră. „Dă drumu la 
funie”, zice el. Cu cealaltă mână caută jos 
şi înnoadă cele două încolăcituri de după 
leagăn. „Dă-i 'nainte, Jewel”, zice el; „vezi 
de ne poţi trage dincolo de buştean.” 

Jewel răcneşte la cal; din nou pare că-l 
saltă de-adevăratelea între genunchi. E 
chiar deasupra vadului şi calul are ceva 
de care să se sprijine, fiindcă se aruncă 
înainte, strălucind ud, pe jumătate afară 
din apă, azvârlindu-se în ea într-o serie de 
salturi. Se mişcă necrezut de iute; din 


asta, Jewel pricepe în cele din urmă că 
funia-i slobodă, fiindcă-l văd smucind de 
frâu, cu capul întors, pe când buşteanul 
cabrează într-un salt lung şi negrăbit spre 
noi şi se năpusteşte asupra căruţei. Şi ei 
văd asta pentru o clipă şi ei strălucesc, 
negri, afară din apă. Apoi cel din josul 
curentului dispare, trăgându-l şi pe 
celălalt cu el; căruţa se răsuceşte brusc, 
în curmeziş, clătinată pe creasta vadului, 
în timp ce buşteanul o izbeşte-n plin, 
înclinând-o-n sus şi-nainte. Cash e întors 
pe jumătate, hăţurile ies întinse din mâna 
lui şi dispar în apă, cealaltă mână e 
întinsă înapoi şi sprijinită de Addie, 
ţinând-o locului, de cealaltă parte a 
căruţei. „Sări numaidecât”, zice el liniştit. 
„Ține-te departe de căruţă şi nu-ncerca să 
te lupţi cu ea. O să te-mpingă spre 
cotitură tocma' bine.” 

„Hai şi tu”, zic. Vernon şi Vardaman 
aleargă de-a lungul malului, taica şi 
Dewey Dell cu coşul şi pachetul în braţe. 
Jewel încearcă să-şi împingă calu-napoi. 
Capul unui catâr apare, cu ochii căscaţi; 
se uită înapoi, la noi, pentru o clipă, 
scoțând un sunet aproape omenesc. Capul 


dispare din nou. 

„ Napoi, Jewel”, răcneşte Cash. „'Napoi, 
Jewel.” Pentru câteva clipe, îl văd cum se- 
apleacă peste căruţa înclinată, braţul 
strâns, apăsându-se pe Addie şi pe scule; 
văd capul bărbos al buşteanului ţâşnind 
iar în sus şi, dincolo de el, Jewel ţinând 
calul cabrat, cu capul smucit în toate 
părţile şi dându-i cu pumnul în cap. Sar 
din căruţă, în partea din josul curentului. 
Intre două dealuri, văd catârii din nou. Se 
rostogolesc afară din apă, pe rând, şi se 
răstoarnă cu totul, cu picioarele ţepene şi 
întinse ca atunci când pierduseră 
pământul de sub ele. 


Vardaman 

Cash a încercat da ea a căzut şi Darl a 
sărit şi s-a dat la fund s-a scufundat şi 
Cash strigă la el s-o prinză şi io strig şi 
Dewey Dell strigă la mine Vardaman hei 
vardaman hei vardaman şi Vernon a 
trecut de mine fiindcă o vedea cum răsare 
şi că a sărit în apă iară şi Darl tot n-a 
prins-o. 

S-a apropiat să vază şi io strig prinde-o 
Darl şi el nu s-a-ntors fiindcă ea era prea 
grea el trebuia să tot umble s-o prinză şi 
io strig prinde-o darl prinde-o darl fiindcă 
prin apă ea umblă mai iute ca un barbat şi 
Darl trebuia să dibuie după ea şi-am ştiut 
că el o poate prinde fiindcă el îi ăl mai bun 
dibuitor chiar cu catârii-n cale şi din nou 
ei a ţâşnit şi s-a rotit picioarele ţepene s-a 
rostogolit în jos iară şi spinările lor acum 
deasupra şi Darl a trebuit să din nou 
fiindcă prin apă ea umbla mai iute ca un 
bărbat ori o femeie şi-am trecut de Vernon 
şi el nu intră-n apă să-l ajute pe Darl el 
vrea să dibuie după ea cu Darl ştia el da 
nu vrea s-ajute. 

Catării-a apărut iar dând în jos din 


picioarele ţepene şi s-a rostogolit încet şi- 
atuncea Darl din nou şi io strig prinde-o 
Darl prinde-o împinge-o la mal Darl şi 
Vernon nu sărea s-ajute şi atuncea Darl a 
ferit catării şi-a trecut de ei pe unde putea 
el a pus mâna pe ea pe sub apă şi s-a- 
ndreptat încet fiindcă-n apă ea se lupta să 
rămână sub apă da Darl îi voinic şi el se- 
ndreaptă încet şi-aşa c-am ştiut c-a pus 
mâna pe ea fiindcă venea încetişor şi-am 
dat fuga-n apă s-ajut şi nu mă puteam opri 
să nu strig fiindcă Darl îi voinic şi o ţine 
bine sub apă chiar dacă ea se lupta el n-o 
să-i dea drumu mă vedea şi el o s-o ţină şi- 
acu era bine-acu era bine-acu era bine. 

Apoi se apropie şi iese din apă. Vine 
multă vreme-ncet aproape în faţă mâinile 
îi trebăluiesc a pus mâna pe ea a pus aşa 
că pot s-o duc. Dup-aceea mâinile îi ies şi 
el tot deasupra apei. Nu mă pot opri. N- 
aveam timp să-ncerc. Am să-ncerc când 
pot da mâinile lui a ieşit goale din apă 
golind apa golindu-se. 

„Un'i-i maica, Darl?” am’ zis. „N-ai prins- 
o deloc. Ştiai că ea-i peşte da-ai lăsat-o să 
scape. Deloc n-ai prins-o. Darl, Darl, 
Darl.” Am început s-alerg de-a lungul 


malului cu ochii la catâri cum răsar iară- 
ncet şi după-aia se scufundă iară-n apă. 


Tull 


Când i-am spus lui Cora cum a sărit Darl 
din căruţă şi l-a lasat pe Cash acolo şi-a- 
ncercat s-o salveze şi cum căruţa s-a 
răsturnat şi cum Jewel care ajunsese 
aproape la mal se lupta să-şi mâie calu- 
napoi, acolo unde chiar că era nevoie de 
el şi ea zice „Şi tu eşti unu din äi de spune 
că Darl e ăl ciudat, ăl de nu-i reuşit, şi el, 
singuru din ei de-a avut destulă minte să 
saie din căruţă. Bag seama că Anse era 
prea şmecher să fie acolo. 

„Şi de erea, tot nimica nu făcea”, am zis. 
„Se descurca ei numa’ bine şi-o scotea la 
capăt, de nu era să fie buşteanu-ăla.” 

„Buştean, aiurea”, a zis Cora. „Mâna lui 
Dumnezeu a fost.” 

„Bine, da atunci cum mai poţi zice c-a 
fost nechibzuinţă?” am zis. „Nime' nu se 
poate feri de mâna lui Dumnezeu. Ar fi o 
nelegiuire să-ncerci.” 

„Atunci de ce s-o-nfrunţi?” a zis Cora. 
„Asta să-mi spui tu.” 

„Anse, defel”, am zis. „Şi tocma' de asta- 
l ţii de rău.” 

„Acolo-i erea locu”, a zis Cora. „De erea 


bărbat, acolo s-ar fi aflat, în loc să-şi pună 
feciorii să facă ce el nu se-ncumetă.” 

„Zău de mai pricep ce vrei”, am zis. „O 
dată o ţii că ei, încercând asta, înfrunta 
mâna lui Dumnezeu şi-al doilea, hop, pe 
Anse, că nu erea cu ei.” Atunci ea s-a 
pornit să cânte din nou, trebăluind pe la 
albie, cu aeru-ăla-al ei de cânta pe faţa ei, 
ca şi cum ar fi încheiat toate socotelile cu 
oamenii şi cu toate nebuniile lor, şi-acu 
merge mult înaintea lor, călcând apăsat 
spre cer şi cântând. 

Căruţa a şovăit multă vreme până ce 
curentu s-a-ndesat sub ea şi-a-mbrâncit-o 
din vad afară şi Cash mai aplecat şi mai 
aplecat, încerca să ţie racla lipită, să nu 
lunece jos şi să se răstoarne căruţa de tot. 
Când căruţa a fost bine aplecată şi 
curentu nu mai avea mult de lucru, hop şi 
buşteanu, şi treaba a fost gata. Buşteanu 
s-a abătut pe lângă căruţă şi s-a dus mai 
departe, fain-frumos, cum ar face orişice 
om când înoată. S-a-ntâmplat, de parcă l- 
ar fi trimes cineva să facă o treabă şi, 
odată făcută, şi-a văzut de drum. 

Când, pân’ la urmă catării, zbătându-se, 
a rupt hamurile, o clipă s-a părut că poate 


Cash o să-ndrepte căruţa. Părea că el şi 
căruţa nu se mişca defel şi numa Jewel se 
lupta să-şi mâie calu spre căruţă. Apoi 
băiatu-ăla a trecut pe lângă mine-n goana 
mare şi răcnind la Darl şi fata tot cerca 
să-l prinză şi-atunci văz catârii cum vin, 
rostogolindu-se leneş afar' din apă, cu 
picioarele răşchirate şi ţapene, de parcă s- 
ar fi oprit deodat' cu susu-n jos şi se 
rostogolesc mai departe-n apă, iară. 

Apoi căruţa s-a lăsat de tot, apoi şi ea şi 
Jewel şi calu a fost toţi un talmeş-balmeş. 
Cash s-a topit din privire, ţinând încă 
racla apăsată lipit şi după-aia n-aş putea 
să mai spui nimica, afar' de calu de se 
zbătea şi stropea. Am crezut că atunci 
Cash se lăsase păgubaş şi înota de-acu şi- 
am strigat la Jewel să vie-ndărăt şi-atunci, 
dintr-odată, el şi calu s-a dus şi ei 
dedesubt şi-am crezut că atâta le-a fost. 
Am priceput că şi calu fusese târât de pe 
vad şi cu calu ăla, sălbaticii, de se-neca şi 
căruţa aia şi lada aia slăbită din 
strânsoare s-arăta să iasă rău de tot şi-am 
şi fost acolo, cu apa pân’ la genunchi şi- 
am răcnit la Anse, în spatele meu: „Vezi 
acu ce-ai făcut? Vezi acu ce-ai făcut?” 


Calu apare din nou. O luase câtre mal 
de-acu, aruncându-şi capu-n sus şi-atunci 
l-am văzut pe unu din ei că se ţine de şa, 
pe partea din vale, aşa c-am început s- 
alerg în lungu malului, cercând să dau cu 
ochii de Cash de nu putea să-noate şi 
răcneam la Jewel, unde Cash era ca un 
nebunu dracului, tot aşa de păcătos ca 
băiatu-ăla de era pe mal, mai la vale, 
răcnind încă la Darl. 

Aşa c-am intrat în apă, aşa fel, ca să mă 
pot sprijini cumva de nămol, când l-am 
văzut pe Jewel. Erea pân’ la brâu în apă, 
de unde-am priceput că-n orice caz e pe 
vad, împotrivindu-se cu greu curentului şi- 
atunci văz frânghia şi-atunci văz apa cum 
se-nalţă unde ţinea el căruţa oprită, drept 
din jos de vad. 

Cash erea ăl de se ţinea de cal când a 
venit sus, pe mal, împroşcând şi lunecând 
pe genunchi, gemând şi tânguindu-se de 
parcă erea om. Când ajunge la el, tocma 
zvârlea, cotorosindu-se de Cash care s- 
apucase de şa. Faţa i s-a-ntors o clipă 
când a lunecat iar în apă. Erea cenuşie, 
ochii închişi şi-o dâră lungă de noroi pe 
obraz. Apoi s-a lăsat moale şi s-a răsturnat 


în apă. Părea întocmai ca o boccea de 
haine vechi, clătinându-se-ncolo şi-ncoa, 
la mal. Părea că, aşa cum zăcea colo-n 
apă, cu faţa-n jos, legănându-se uşurel 
încoace şi-ncolo, că se uită la ceva pe 
fundu apei. 

Am văzut apoi cum frânghia despică apa 
şi dispare şi-am simţit greutatea căruţei, 
cumva izbind şi trăgând leneş parcă, 
parcă fără chef şi frânghia aia despicând 
apa şi dispărând grea ca un drug de fier. 
Am auzit apa sfârâind pe ea de parc-ar fi 
fost înroşită-n foc. De parc-ar fi fost un 
drug de fier înfipt drept în fundu apei şi 
noi ţineam de capătu lui şi căruţa lenevea 
încoace şi-ncolo, cumva îmbrâncindu-ne şi 
împungându-ne, de parc-ar fi venit pe 
furiş şi s-ar fi oprit în spatele nostru, 
leneşă, de parcă nu prea avusese ea chef 
când îşi pusese asta-n cap. Şi-apoi, ca o 
ghiulea, a trecut pe lângă noi, umflat ca 
un balon: una dintre ghiulelele alea 
tărcate de-ale lui Lon Quick. S-a izbit de 
frânghie ca de-un drug de fier şi-apoi în 
lături şi s-a dus şi noi am tot pândit 
frânghia aia care se lăsa-n unghi, în apă. 
O pândeam. 


Darl 


Cash zace la pământ, întins pe spate, 
capul înălţat pe o haină făcută sul. Ochii i- 
s închişi, obrazul cenuşiu, părul lipit, lins 
şi năclăit pe frunte, de parcă ar fi dat cu 
pensula. Carnea obrazului arată scursă de 
pe oasele orbitelor, nasului, gingiilor, ca şi 
cum apa ar fi înmuiat trăinicia care ţinuse 
pielea întinsă la locul ei; cele două şiruri 
de dinţi înfipţi în gingiile gălbii sunt uşor 
despărțite, ca şi cum ar râde fără glas. 
Zace, subţire ca aracul, în hainele ude, o 
băltoacă de vărsătură în dreptul capului 
şi-un fir întinzându-se din colţul gurii, pe 
obraz în jos, fiindcă n-a putut să-şi 
întoarcă repede capul ori să-l salte cât 
trebuia, până când Dewey Dell se-apleacă 
şi-l şterge cu poala rochiei. 

Jewel se apropie. Ține-n mână rindeaua. 
„Vernon to'ma a găsit vinclu'”, zice el. Se 
uită-n jos, la Cash, apa picură de pe el. 
„N-a scos încă nicio vorbă?” 

„Avea fierăstrău' şi ciocanu' şi sfoara de 
trasat şi rigla gradată”, zic. „Ştiu sigur.” 

Jewel pune jos  vinclul.  Taica-l 
urmăreşte. „Nu poa' să fie prea departe”, 


zice el. „S-a dus la fund dimpreună. Dac-a 
egzistat om mai fâăr' de noroc.” 

Jewel nu se uită la taica. „Mai bine l-ai 
chema-napoi, aci, pe Vardaman”, zice el. 
Se uită la Cash. Apoi se-ntoarce şi se- 
ndepărtează. „Fă-l să vorbească de-ndată 
ce poate”, zice el, „aşa, ca să ne spuie ce 
mai avea.” Ne întoarcem la râu. Căruţa e 
târâtă de-a binelea, roţile înţepenite cu 
grijă: toţi am dat ajutor; e ca şi cum, în 
alcătuirea prăpădită, familiară a căruţei 
dăinuie, oarecum ascunsă şi totuşi simțită, 
puterea aceea care ucisese catârii ce-o 
trăseseră cu nici o oră-nainte, peste 
marginea viiturii. Pe fundul căruţii ea zace 
adânc, scândurile lungi şi galbene cu 
lustrul pierdut de udătură şi totuşi, încă 
galbene, ca aurul văzut prin apă, afară de 
două dâre lungi de noroi. Trecem de ea şi 
ne ducem spre mal. 

Un capăt al funiei e strâns legat de un 
copac. La mal, până la genunchi în apă, 
Vardaman îl urmăreşte  încordat pe 
Vernon. S-a oprit din urlat şi-i ud până la 
subţiori. Vernon, la celălalt capăt al funiei, 
băgat până la umăr în apă, se uită-ndărăt, 
la Vardaman. „Şi mai 'napoi”, zice el. „Dă- 


te-napoi, lângă copac, şi ţine de funie, să 
nu scape.” 

Vardaman se trage-napoi, în lungul 
funiei, spre copac, călcând orbeşte, cu 
ochii la Vernon. Când ne vede, se uită iar 
la Vernon, cu aceeaşi atenţie încordată. 

„Am dat şi de ciocan”, zice Vernon. 
„Pân-acu trebuia să fi dat şi de sfoara de 
trasat. O fi luat-o apa.” 

„A luat-o de tot”, zice Jewel. „Nu mai 
dăm de ea. Da ferestău', oricum, tre’ 
găsit.” 

„Cred şi io”, zice Vernon. Se uită la apă. 
„Şi sfoara aia de trasat. Altceva ce mai 
avea?” 

„Incă n-a vorbit”, zice Jewel, intrând în 
apă. Se uită-ndărăt, la mine. „Lu-ntoarce- 
te şi vezi de-l trezeşte, să vorbească”, zice 
el. 

„E taica acolo”, zic. Mă iau după Jewel, 
în apă, de-a lungul funiei. O simt vie în 
mână, curbată un pic şi zbârnâind ca un 
arc. Vernon mă urmăreşte din ochi. 

„Mai bin’ te-ai duce”, zice el. „Mai bin’ 
să fii acolo.” „Stai, să vedem ce mai putem 
găsi, înainte s-o ia la vale”, zic. 

Ne ţinem de funie, curentul se 


încolăceşte pe după umerii noştri. Dar sub 
această mincinoasă bunăvoință, adevărata 
lui putere se lasă leneşă peste noi. Nu 
crezusem că apa, în iulie, poate fi atât de 
rece. Parcă mâini nevăzute ţi-ar modela şi 
scrijela oasele. Vernon se uită încă înapoi, 
spre mal. 

„Crezi c-o să ne ţină pe toţi?” zice el. Ne 
uităm şi noi înapoi, urmărind linia ţeapănă 
a funiei cum se ridică din apă câtre copac 
şi Vardaman, ciucit pe jumătate lângă ea, 
privindu-ne atent. „Numa' de n-ar fugi 
catâru meu acas'”, zice Vernon. 

„Haida”, zice Jewel. „Hai să-ncercâm 
aci.” 

Ne cufundăm pe rând, ţinându-ne de 
funie, agăţaţi unul de altul, în vreme ce 
zidul rece al apei suge, de sub tălpile 
noastre, înclinat, înapoi şi-n sus, noroiul, 
iar noi, atârnaţi, bâjbâim pe fundul rece al 
apei. Nici măcar noroiul nu-i liniştit. Are 
în el ceva rece, rătăcitor, de parcă şi 
pământul de sub noi s-ar afla în mişcare. 
Mâinile noastre întinse se caută şi se 
ating şi ne mişcâm cu băgare de seamă, 
ţinându-ne de funie; sau, în picioare, pe 
rând, pândim vârtejul, acolo unde, pe 


rând, fiecare bâjbâie sub pânza lichidă. 
Taica a coborât pe mal şi ne urmăreşte. 

Vernon iese din apă, şiroind şi răsuflând 
anevoie printre buzele ţuguiate care-i 
întind pielea obrazului. Gura i-e vânătă ca 
un covrig de cauciuc vechi. Are-n mână 
rigla gradată. 

„Ce-o să se mai bucure”, zic. „E nouă- 
nouţă. De-abia a cumpărat-o, luna trecută, 
după catalog.” 

„Măcar de-am şti sigur ce al'ceva”, zice 
Vernon, uitându-se peste umăr, apoi 
întorcându-se, ca să poată privi unde 
dispăruse Jewel. „Nu s-a dat la fund 
'naintea mea?” zice Vernon. 

„Nu ştiu”, zic. „Parcă. Da. Da, da.” 

Pândim pânza groasă şi unduitoare a 
apei cum izvorăşte în spirale largi, din noi. 

„Smuceşte niţel de frânghie”, zice 
Vernon. 

„E la capătu dinspre tine”, zic. 

„Da nu-i nime la capătu dinspre mine”, 
zice el. A 

„Trage de ea”, zic. Insă el o şi făcuse, 
ţinând celălalt capăt deasupra apei; şi- 
atunci îl vedem pe Jewel. E cam la zece 
iarzi; se apropie, răsuflând anevoie şi se 


uită la noi şi-şi azvârle părul lui lung pe 
spate, cu o smucitură a capului, apoi se 
uită către mal; îl vedem cum îşi umple 
plămânii. 

„Jewel”, zice Vernon, nu tare, dar glasul 
i se duce, plin şi limpede, peste apă, 
poruncitor dar plin de grijă. „Tre’ să fie 
mai încoace-n urmă. Mai bine hai 'napoi.” 
Jewel se cufundă iar. Noi stăm acolo, 
sprijinind apa cu spatele, pândind apa 
unde a dispărut, ţinând între noi funia 
moale, ca doi oameni care ar ţine, între ei, 
atârnat,  muştiucul unui furtun de 
incendiu, aşteptând să vină apa. Pe 
neaşteptate, Dewey Dell e-n spatele 
nostru, în apă. „Jewel!” zice ea. El apare 
din nou, aruncându-şi îndărăt părul din 
ochi. Acum înoată spre mal, în derivă. 
„Hei, Jewel!” zice Dewey Dell. Noi 
rămânem pe loc, ţinând funia şi-l vedem 
cum atinge malul şi iese. Cum se ridică 
din apă, se-apleacă şi culege ceva. Vine- 
napoi, de-a lungul malului. A găsit sfoara 
de trasat. Vine-n dreptul nostru şi se 
opreşte acolo şi se uită-n jur, ca şi cum ar 
căuta ceva. Taica scoboară malul ca să se 
uite la catâri, acolo unde leşurile lor 


umflate plutesc şi se freacă liniştite unul 
de altul, în apa lină din cotul râului. 

„Ce-ai făcut cu ciocanu', Vernon?” zice 
Jewel. 

„| l-am dat lui”, zice Vernon, smucindu-şi 
capul înspre Vardaman. Vardaman se uită 
după taica. Apoi se uită la Jewel. „Şi 
vinclu”. Vernon îl urmăreşte pe Jewel. O ia 
către mal, trecând de Dewey Dell şi de 
mine. 

„Hai, ieşi afar' d-aci”, zic. Ea nu zice 
nimic. Se uită la Jewel şi la Vernon. 

„Unde-i ciocanu'”, zice Jewel. Vardaman 
se caţără-n grabă pe mal şi i-l duce. 

„E mai greu ca fierăstrău'”, zice Vernon. 
Jewel leagă capătul sforii de trasat de 
coada ciocanului. 

„Ciocanu' are-n asta lemn, nu glumă”, 
zice Jewel. El şi cu Vernon stau faţă-n 
faţă, privind atent la mâinile lui Jewel. 

„Şi-i şi ăl mai plat”, zice Vernon. 
„Aproape mie-n sută că pluteşte. Ia vezi, 
rindeaua.” 

Jewel' se uită la Vernon. Şi Vernon e 
înalt. Lungi şi slabi amândoi, stau, cu 
hainele ude, lipite şi se privesc în ochi. 
Lon Quick putea să se uite chiar şi la un 


cer înnorat şi să spună ora cu o diferenţă 
de până-n zece minute. E vorba de Lon ăl 
mare, nu de Lon ăl mic. 

„Ce-aveţi de nu ieşiţi din apā?” zic. 

„Ca un ferestrău tot n-o pluti”, zice 
Jewel. 

„Da tot o pluti mai ca fierăstău', decât ca 
ciocanu'”, zice Vernon. 

„Pui prinsoare”, zice Jewel. 

„Nu pui”, zice Vernon. 

Stau acolo-n picioare, uitându-se atent la 
mâinile liniştite ale lui Jewel. 

„Drace”, zice Jewel. „Atunci ia 
rindeaua.” 

Aşa că iau rindeaua şi-o leagă de sfoara 
de trasat şi intră din nou în apă. laica 
vine-napoi, de-a lungul malului. Se 
opreşte pentru câteva clipe şi se uită la 
noi, cocârjat, jalnic, ca un juncan părăsit 
ori ca o pasăre înaltă şi bătrână. 

Vernon şi cu Jewel se întorc, mergând în 
contra curentului. „Feri din cale”, îi zice 
Jewel lui Dewey Dell. 

„leşi afar' din apă.” 

Ea se-mpinge puţin în mine ca să-i lase 
să treacă, Jewel ţinând rindeaua ridicată, 
de parcă s-ar putea sparge, firul albastru 


se prelinge înapoi, peste umăr. 

Trec de noi şi se opresc; se apucă să 
discute liniştit despre unde anume, exact, 
s-a răsturnat căruţa. 

„Darl tre' să ştie”, zice Vernon. Se uită 
amândoi la mine. 

„Nu ştiu”, zic. „N-am fost acolo chiar 
atât de mult.” 

„Drace”, zice Jewel. Mai înaintează ceva, 
cu mare atenţie, sprijinindu-se de curent, 
citind vadul cu tălpile. 

„Ai prins frânghia?” zice Vernon. 

Jewel nu răspunde. Se uită în urmă, la 
mal, calculând, apoi la apă. Azvârle 
rindeaua în larg, lăsând firul să-i alunece 
printre degete, degetele albăstrindu-se pe 
unde trece. Când sfoara se opreşte, i-o dă- 
napoi, lui Vernon, s-o ţină. 

„Mai bin' lasă-mă pe mine, de data 
asta”, zice Vernon. 

Nici de astă dată Jewel nu răspunde; îl 
urmărim cum se dă afund. 

„Jewel”, schiaună Dewey Dell. 

„Ho, că nu-i aşa de-adânc acolo”, zice 
Vernon. 

Nu se uită înapoi. Pândeşte apa în locul 
unde s-a cufundat Jewel. 


Când Jewel iese la suprafaţă, are 
fierăstrăul. 

Când trecem de căruţă, îl vedem pe 
taica frecând cu o mână de frunze două 
pete de noroi. Pe verdele frunzişului, calul 
lui Jewel pare o plapumă peticită, întinsă 
pe frânghie. Cash nu s-a clintit. Stăm 
deasupra lui, în mâini cu rindeaua, 
fierăstrăul, ciocanul,  vinclul, rigla 
gradată, sfoara de trasat, în timp ce 
Dewey Dell se lasă pe vine şi saltă capul 
lui Cash. „Cash”, zice ea. „Cash.” 

El deschide ochii, privind încordat, în 
sus, la chipurile noastre răsturnate. 

„Dac-a egzistat v'odat' un om mai făr' de 
noroc”, zice taica. 

„la te uită, Cash”, zicem noi, ţinând 
sculele ridicate, în aşa fel ca să le poată 
vedea. „Ce altceva ai mai avut?” 

Încearcă să vorbească, răsucindu-şi 
capul, închizând ochii. 

„Cash”, zicem noi. „Cash.” 

Însă el întoarce capul ca să vomite. 
Dewey Dell îl şterge la gură cu poala udă 
a rochiei; după asta poate să vorbească. 

„A, trusa lui de ferestău”, zice Jewel. „A’ 
nouă, de-a cumpărat-o când a cumpărat 


rigla.” Pleacă, se îndepărtează. Vernon se 
uită după el, stând încă pe vine. Apoi se 
ridică şi o ia către apă, după Jewel. 

„Dac-a egzistat v'odat' un om atât de făr' 
de noroc”, zice taica. Se profilează înalt, 
deasupra noastră, care stăm pe vine: 
parcă-i cioplit de un caricaturist beat, 
dintr-un lemn tare. „Asta-i o-ncercare”, 
zice el. „Da n-o ţin de rău pentru asta.” 
Dewey Dell a potrivit din nou capul lui 
Cash pe haina împăturită, sucindu-i-l 
puţin, ca să nu mai vomite. Alături de el 
zac sculele. „Un om poa' să-şi zică fericit 
c-a fost tot picioru ăl de şi l-a rupt când a 
căzut de pe biserica-aia”, zice taica. „Da 
pentru-aia n-o ţin de rău.” 

Jewel şi cu Vernon sunt din nou în râu. 
De aici, nu arată să strice oglinda apei; e 
ca şi cum aceasta i-ar fi retezat pe 
amândoi, dintr-o singură lovitură cele 
două trunchiuri mişcându-se cu grijă 
amănunţită şi caraghioasă pe faţa apei. 
Arată liniştită, ca mecanismele pe care le- 
ai supravegheat şi ascultat îndelung. Ca şi 
cum cheagul care eşti s-ar fi topit în 
mişcarea nesfârşită dintru-nceput, şi văzul 
şi auzul, oarbe şi surde în ele însele, furia 


însăşi potolită, prin oprire. Cum Dewey 
Dell stă pe vine, rochia ei udă mulează, 
pentru ochii morţi a trei orbi, acele 
protuberanţe groteşti de mamifer care 
sunt zările şi văile pământului. 


Cash 


Nu se cumpăânea. Le-am zis că, dacă vor 
s-o care şi s-o ducă-n cumpănire, tre’ să... 


Cora 

Într-o zi discutam amândouă. Prea 
credincioasă nu fusese niciodată, nici 
chiar după vara aceea, la întrunirea din 
tabără, când Fratele Whitfield s-a luptat 
cu duhul ei, a ales-o pe ea şi s-a muncit cu 
trufia închisă în inima ei muritoare, şi nu 
o dată i-am zis, „Dumnezeu ţi-a dat copii 
ca să te mângâie de soarta-ţi grea de om 
şi ca semn al suferinţei şi dragostei Lui, 
fiindcă în dragoste i-ai zămislit şi i-ai 
născut pre ei.” Am spus asta, fiindcă ea 
lua dragostea faţă de Dumnezeu şi 
datoria-i faţă de El prea în uşor şi o 
asemenea purtare nu-i este Lui pe plac. 
Am zis, „Datu-ne-a El harul să ne-nălţăm 
glasul întru lauda Lui  nepieritoare”, 
fiindcă, am zis, mai multă bucurie îl 
aşteaptă în cer pe-un păcătos decât pe-o 
sută care n-au păcâătuit niciodată. Şi ea a 
zis  „Viaţa-mi de fiecare zi este o 
încuviinţare şi o ispăşire a păcatului 
meu”, şi am zis, „Cine eşti tu, de poți 
spune ce este păcat şi ce nu este? Domnul 
singur poate să hotărască; iară noi doar să 
lăudăm îndurarea şi sfântul său nume în 


auzul celorlalţi muritori, fiindcă El, doar 
El poate să citească în suflete, şi numai 
fiindcă viaţa unei femei este fără de pată 
în ochii bărbatului, nu poate ea a ştire de-i 
păcat ori nu în inima ei, făr' dacă-şi 
deschide inima către Domnul şi îi 
primeşte harul.” Am zis, „Numai fiindcă ai 
fost o soţie credincioasă nu-i semn de- 
ajuns că inima ta nu ascunde niciun păcat, 
şi numai fiindcă viaţa îţi este grea nu-i 
semn de-ajuns că mila Domnului te iartă 
de păcat.” Şi ea a zis, „Imi ştiu păcatul 
meu. Ştiu că-mi merit pedeapsa. N-am 
nimica de zis despre asta.” Şi i-am zis, 
„Doar trufia ta este de vină că te-mpinge 
să judeci păcatul şi mântuirea în locul 
Domnului. Asta-i soarta noastră, a 
muritorilor, să suferim şi să ne-nălţăm 
glasurile întru lauda sa, carele judecă 
păcatele şi dăruieşte mântuirea prin 
încercările la care suntem supuşi şi prin 
suferinţele noastre, dintotdeauna, amin. 
Nici chiar după ce Fratele Whitfield, om 
cu frica lui Dumnezeu şi cucernic cum nu 
s-a mai pomenit, s-a rugat pentru tine şi s- 
a străduit cum alt om n-ar fi fost în stare 
s-o facă”, am zis. 


Fiindcă nu-i treaba noastră să ne 
judecăm păcatele ori să ştim ce-i acela 
păcat în ochii Domnului. Ea a dus o viaţă 
grea, dar asta i se întâmplă oricărei femei. 
Dar ai zice, după felul cum vorbea, că ştia 
despre păcat şi despre mântuire mai mult 
decât însuşi Domnul-Dumnezeul nostru, 
mai mult decât aceia cari s-au muncit şi s- 
au luptat cu păcatul în lumea aceasta a 
oamenilor. Când, de fapt, singurul păcat 
pe care l-a săvârşit vreodată a fost 
slăbiciunea pentru Jewel, care nicicând n- 
a iubit-o şi i-a fost spre pedeapsă, şi nu 
pentru Darl, care purta pecetea lui 
Dumnezeu însuşi şi era ţinut de ciudat de 
către noi, muritorii, şi care o iubea. Am 
Zis, „Acela-i păcatul tău. Şi, totodată, 
pedeapsa-ţi. Jewel îţi este spre pedeapsă. 
Dar mântuirea-ţi unde-ţi este? Şi viaţa e 
destul de scurtă”, am zis, „pentru 
câştigarea fericirii veşnice. Şi Dumnezeu 
este un Dumnezeu pizmaş. El trebuie să 
judece şi să împartă; nu tu.” 

„Ştiu“, a zis. „Eu ” Apoi s-a oprit, şi 
eu am zis, 

„Ştii, ce?” 

„Nimic”, a zis ea. „El îmi este crucea şi 


el îmi va fi izbăvirea. Mă va izbăvi din apă 
şi din foc. Chiar dacă voi fi murit, el mă va 
izbăvi.” 

„Cum de ştii, fără a-ţi deschide inima 
către El şi a-ţi înălța glasul întru lauda 
sa?” am zis. Atunci mi-am dat seama că nu 
la Dumnezeu se gândise ea. Mi-am dat 
seama că hulise, din marea trufie a inimii 
ei. Am îngenuncheat acolo, pe loc. M-am 
rugat de ea să dea şi ea în genunchi şi să- 
şi deschidă inima şi să alunge din ea 
diavolul trufiei şi să se încredinţeze 
îndurării Domnului. Dar ea n-a vrut. O şi 
văd cum stătea acolo, pierdută în trufia şi 
mândria ei, care îi închiseseră inima 
pentru Dumnezeu şi, în locu-i, puseseră 
băiatul acela egoist şi muritor. În 
genunchi, acolo, m-am rugat pentru ea. 
M-am rugat pentru această femeie 
nefericită şi pradă orbirii, cum nu mă 
rugasem niciodată pentru mine şi pentru 
ai mei. 


Addie 


Dupa-amiaza, când se termina şcoala şi 
pleca şi ultimul, trăgându-şi năsucul 
murdar, în loc să mă duc acasă, o luam în 
josul dealului, spre izvor, unde puteam fi 
liniştită şi să-i urăsc. Şi-apoi acolo era 
totdeauna linişte, apa bolborosea 
deasupra şi dispărea şi soarele cobora lin 
în copaci şi mirosul liniştit de umed şi de 
frunze putrezite şi de pământ reavăn; mai 
ales la începutul primăverii, pentru că 
atunci era mai rău. 

Îmi amintesc doar cum obişnuia tata să 
spună că raţiunea existenţei este să te 
pregătească pentru a putea sta mort timp 
îndelungat. Şi când trebuia să mă uit la ei, 
zi de zi, fiecare cu gândul lui sau al ei, 
gând egoist şi ascuns şi cu sângele 
fiecăruia, strâin de-al celuilalt şi străin 
faţă de mine, şi să gândesc că aceasta 
părea singura cale prin care puteam să 
mă pregătesc ca să zac moartă, îl uram pe 
tata, fiindcă mă sădise. Aşteptam să 
greşească, aşa, ca să am prilejul să-i 
pedepsesc. Când lovitura cădea, o 
simţeam în carnea mea; când şuiera şi 


cresta, sângele meu curgea şi, cu fiecare 
lovitură a nuielii, mă gândeam: Acum mă 
simţiţi în voi! Acum însemnez ceva în viaţa 
voastră ascunsă şi egoistă, eu, care v-am 
însemnat sângele cu al meu, pentru 
totdeauna. N 

Şi aşa l-am luat pe Anse. Il văzusem 
trecând prin fața şcolii de trei sau patru 
ori, înainte să aflu că se abătea patru mile 
din drum ca să treacă pe-acolo. Am 
observat atunci că începea să se aducă 
din spate - om înalt şi tânăr - aşa că arăta 
ca o pasăre înaltă, răzbită de frig, cum 
şedea pe leagănul căruţei. Trecea de 
şcoală, în scârţâitul molcom al căruţei, 
întorcea capul încet ca să urmărească uşa 
şcolii, pe când căruţa mergea mai 
departe, până ce ajungea la cotul 
drumului şi dispărea din vedere. Într-o zi 
m-am aşezat în uşă şi am stat acolo când 
trecea. Când m-a văzut, privirile i-au fugit 
iute de la mine şi n-a mai privit înapoi. 

La început de primăvară era mai rău. 
Uneori credeam că n-o s-o mai pot duce 
aşa, zăcând în pat, noaptea, cu gâştele 
sălbatice călătorind înspre nord şi ţipetele 
lor ajungând la mine slabe, slabe, de 


undeva, de sus, ţâşnind sălbatice în 
întunericul sălbatic, şi în timpul zilei 
părea că n-o să mai pot aştepta până să 
plece ultimul, ca să mă pot duce jos, la 
izvor. Şi aşa, când mi-am ridicat ochii în 
ziua aceea şi l-am văzut pe Anse, stând 
acolo, în hainele lui de duminică, învârtind 
mereu pălăria în mâini, am zis: 

„Dacă ai femei printre-ai tăi, de ce, 
pentru numele lui Dumnezeu, nu te pun 
să-ţi tai părul?” 

„N-am niciuna”, a zis. Apoi a spus pe 
neaşteptate,  îndreptându-şi ochii spre 
mine ca pe doi câini, într-o curte străină: 
„Păi to'mai d-aia-am venit s'te văz.” 

„Şi-ndreaptă-ţi spatele”, am zis. „N-ai 
niciuna? Dar ai o casă. Mi s-a spus că ai o 
casă şi-o fermă bună. Şi trăieşti acolo, 
singur, doar cu sufletul tău, aşa-i?”. El m-a 
privit numai, învârtindu-şi pălăria în 
mâini. „O casă nouă”, am zis. „Şi ai de 
gând să te-nsori?” 

Şi el a zis din nou, cu ochii ţintă la mine: 
„Păi to'mai d-aia-am venit s'te văz.” 

Mai târziu mi-a spus, „N-am pe nime. 
Aşa că n-o să ai bătaie de cap. Consider că 
şi tu poţi spune acelaşi lucru.” 


„Nu. Eu am neamuri. În Jefferson.” 

Am simţit pe faţa lui o cădere. „Păi, io 
mi-am făcut o mică propietate. Partea 
principală-i pe numele meu; mi-am 
câştigat un nume bun. Ştiu cum e oamenii 
de la oraş, da poate, când o să discute cu 
mine..." 

„S-ar putea să te-asculte”, am zis. „Dar 
va fi greu să discuţi cu ei.” Imi urmărea 
obrazul. „Sunt în cimitir.” 

„Da ăi din neam, de trăiesc”, a zis. „Cu 
ei o să fie altfel.” 

„Crezi?” am zis „Nu ştiu. N-am avut 
altfel de neamuri.” 

Aşa l-am luat pe Anse. Şi când am ştiut 
că-l am pe Cash, am ştiut că a trăi e un 
lucru teribil şi că acesta îi era răspunsul. 
Asta a fost când am aflat că vorbele nu-s 
bune la nimic; că vorbele nu se potrivesc 
nici chiar cu ceea ce încearcă ele să zică. 
Când s-a născut, am ştiut că maternitatea 
a fost inventată de cineva căruia îi trebuia 
un cuvânt pentru asta. Am înţeles că frica 
a fost inventată de cineva căruia niciodată 
nu-i fusese frică; mândria, de cel care nu 
avusese niciodată mândrie. Am înţeles că 
nu din cauză că aveau nasurile murdare, 


ci pentru că trebuia ca noi să ne folosim 
unul de altul cu ajutorul cuvintelor, ca 
păianjenii atârnaţi cu gura de-o grindă, 
legănându-se şi răsucindu-se şi niciodată 
atingând pământul, şi că numai prin 
lovituri de nuia putuse sângele meu şi 
sângele lor să curgă într-un singur şuvoi. 
Am înţeles că singurătatea mea nu fusese 
violată mereu şi mereu, în fiecare zi, ci că 
nu fusese niciodată violată până să vină 
Cash. Nici chiar de Anse, noaptea. 

Şi avea el un cuvânt. Dragoste, numea el 
asta. Dar eram de mult obişnuită cu 
cuvintele. Ştiam că acest cuvânt era ca şi 
celelalte: doar un fel de a umple un gol; ca 
atunci când vine timpul să n-ai nevoie de 
un cuvânt nici pentru asta, cum n-ai 
nevoie pentru mândrie sau frică. Cash n- 
avea nevoie să mi-l spună şi nici eu lui, şi 
mi ziceam, Las' să-l folosească Anse, dacă 
doreşte. Aşa că era Anse ori dragoste; 
dragoste ori Anse: totuna. 

Asta gândeam chiar când eram culcată 
lângă el, în întuneric şi Cash adormit în 
leagănul la care puteam ajunge cu mâna. 
Mă gândeam că, de s-ar întâmpla să se 
deştepte şi să plângă, o să-l alăptez, 


desigur. Anse ori dragoste: tot aia-i. 
Singurătatea mea fusese violată şi-apoi se 
rotunjise din nou, prin însăşi violarea: 
timp, Anse, dragoste, cum vrei s-o iei, în 
afara cercului. 

Apoi am aflat că îl am pe Darl. La 
început, nu-mi venea să cred. Apoi am 
crezut că am să-l ucid pe Anse. 

Era ca şi cum m-ar fi păcălit, ascuns 
înăuntrul unui cuvânt, ca după un paravan 
de hârtie şi m-ar fi lovit pe la spate, prin 
el. Dar mai târziu mi-am dat seama că mă 
păcăliseră cuvinte mai vechi decât Anse 
ori dragoste şi că acelaşi cuvânt îl 
păcălise şi pe Anse şi că răzbunarea mea 
va fi aceea că el niciodată nu va şti că mă 
răzbun. Şi când Darl s-a născut, i-am cerut 
lui Anse să-mi promită că are să mă ducă 
înapoi, la Jefferson, după ce-o să mor, 
fiindcă  înţelesesem că tata avusese 
dreptate, chiar atunci când nu putea să-şi 
dea seama că are dreptate, mai mult 
decât aş fi putut şti eu că greşisem. 

„Prostii”, a zis Anse, „că doară n-om 
pune punct la prăsit numa' după doi.” 

Apoi el n-a ştiut că murise. Uneori 
stăteam întinsă, lângă el, în întuneric, 


ascultând pământul care era acum din 
sângele şi din carnea mea şi gândeam: 
Anse. De ce Anse. De ce eşti tu Anse. i 
gândeam numele, până ce, după o vreme, 
eram în stare să văd cuvântul ca o formă, 
ca un vas şi să-l urmăresc pe el cum se 
topeşte, plutind în el ca melasa rece 
curgând din întuneric în vas, până ce 
vasul era plin şi nemişcat, o forma 
sugestivă, cu totul lipsită de viaţă, ca un 
cadru gol de uşă; şi apoi aflam că uitasem 
numele vasului. Gândeam: forma trupului 
meu, unde mă simţisem virgină, are forma 
unui şi nu puteam să gândesc Anse, 
nu puteam să-mi amintesc Anse. Asta nu 
pentru că nu mă mai puteam gândi ca ne- 
virgină, fiindcă eu eram acum trei. Şi când 
gândeam Cash şi Darl, în felul acesta, 
până ce numele lor mureau şi se 
solidificau într-o formă şi apoi se 
destrămau, ziceam, Perfect. Totuna-i. 
Totuna-i cum li se spune. 

lar când Cora Tull îmi spunea că nu sunt 
o mamă adevărată, mă gândeam cum 
umblă cuvintele drept în sus, într-un şir 
subţire, iute şi nevătămător, şi cât de 
cumplit umblă fapta de-a lungul 


pământului, agăţându-se de el, încât, de la 
o vreme, cele două linii ajung prea 
departe una de alta, ca un singur om să le 
mai poată cuprinde; şi că păcat şi 
dragoste şi frică sunt numai sunete pe 
care cei ce niciodată n-au păcătuit nici n- 
au iubit nici nu s-au temut le au, pentru 
ceea ce n-au avut niciodată şi nu pot să 
aibă, până ce nu uită cuvintele. Cum e 
Cora care niciodată nu s-a priceput nici 
măcar să gătească. 

Ea-mi spunea ce datoram eu copiilor mei 
şi lui Anse şi lui Dumnezeu. Lui Anse i-am 
dat copiii. Nu eu i-am cerut. Nici măcar 
nu i-am cerut ceea ce ar fi putut să-mi 
dea: ne-Anse. Asta era datoria mea faţă de 
el, să nu cer asta şi datoria aceasta mi-am 
împlinit-o. Eu eram eu; l-am lăsat pe el să 
fie forma şi ecoul cuvântului său. Ceea ce 
era mai mult decât ceruse el, fiindcă n-ar 
fi putut să ceară aceasta şi să fie Anse, 
tratându-se pe sine cu un cuvânt. După 
aceea el a murit. N-a ştiut că murise. 
Stăteam culcată, lângă el, în întuneric, 
ascultând pământul întunecat cum 
vorbeşte de dragostea lui Dumnezeu şi de 
frumuseţea Lui şi de păcatul Lui, 


ascultând neglăsuirea întunecată în care 
cuvintele sunt fapte şi celelalte cuvinte 
care nu sunt fapte, care sunt doar nişte 
goluri în lipsurile oamenilor, coborând ca 
tipetele gâştelor din  întunecimea 
sălbatică, din groaznicele nopţi de 
odinioară, bâjbâind printre întâmplări ca 
orfanii cărora li se-arată într-o mulțime 
două chipuri şi li se spune, Acesta este 
tatăl tāu, mama ta. 

Credeam cā am aflat acest lucru. 
Credeam că rațiunea era datoria faţă de 
cei vii, faţă de sângele cel cumplit, 
sângele amar şi roşu, clocotitor prin 
venele pământului. 

Mă gândeam la păcat cum mă gândeam 
la hainele pe care amândoi le purtam în 
ochii lumii, la precauţia necesară, fiindcă 
el era el şi eu eram eu: păcat, cu atât mai 
desăvârşit şi cumplit, cu cât el era 
instrumentul lăsat de Dumnezeu, cel care 
crease păcatul, pentru a sfinţi acest păcat 
pe care El îl crease. In timp ce-l aşteptam 
în pădure, aşteptându-l înainte ca el să mă 
vadă, îl gândeam îmbrăcat în păcat. Mă 
gândeam că şi el mă gândeşte pe mine 
îmbrăcată în păcat, el, cel mai frumos 


dintre noi doi, fiindcă veşmântul pe care-l 
dăduse pe păcat era sfinţit. Gândeam 
păcatul ca pe nişte veşminte pe care le 
vom înlătura, pentru a sili sângele cel 
cumplit să prindă forma ecoului uitat al 
cuvântului mort, sus, undeva în văzduh. 
Apoi mă culcam cu Anse - dar nu l-am 
minţit: l-am refuzat numai, aşa cum le-am 
refuzat lui Cash şi lui Darl sânul, când le 
venise vremea - ascultând pământul 
întunecat, zicându-şi zicerea nezisă. 

N-am ascuns nimic. Am încercat să nu 
amăgesc pe nimeni. Nu mi-ar fi păsat. Am 
luat numai precauţiile pe care el le 
gândea necesare, de dragul lui, nu pentru 
siguranţa mea, ci doar aşa, cum purtam 
hainele în ochii lumii. Şi gândeam, atunci 
când Cora îmi vorbea, cum cuvintele atât 
de moarte, în timp, parc-au să-şi piardă 
până şi semnificaţia sunetului mort. 

Apoi s-a isprăvit. S-a isprăvit, în sensul 
că el a plecat şi eu am ştiut că chiar de l- 
aş mai vedea, niciodată n-o să-l mai văd 
venind iute şi pe ascuns, la mine, în 
pădure, îmbrăcat în păcat  ca-ntr-o 
pelerină de cavaler, abia mai ţinându-se 
pe-un umăr de graba sosirii lui tăinuite. 


Dar pentru mine nu se terminase. Vreau 
să spun, nu se terminase în sensul 
începutului şi al sfârşitului, fiindcă pentru 
mine, atunci, nu era nici început şi nici 
sfârşit pentru nimic. Ba chiar l-am ţinut pe 
Anse departe, în continuare, nu pentru că 
aş fi socotit că se înfrânează, ci ca şi cum 
nimic altceva nu fusese vreodată. Copiii 
mei erau numai ai mei, ai sângelui 
sălbatic clocotind în venele pământului, ai 
mei şi a tot ce trăieşte; ai nimânui şi-ai 
tuturor. Atunci am simţit că îl am pe 
Jewel. Când m-am trezit şi mi-am adus 
aminte să descopăr acest lucru, îl aveam 
în mine de două luni. 

Tata spunea că raţiunea existenţei este 
să te pregătească pentru moarte. Am ştiut 
în cele din urmă ce voia să spună şi că n- 
ar fi putut să ştie ce voia să spună el 
însuşi, fiindcă un bărbat nu poate şti, la 
urma urmelor, nimic despre punerea în 
ordine a casei. Şi aşa, am făcut ordine în 
casa mea. Cu Jewel - zăceam sub lampă, 
săltându-mi capul, uitându-mă cum îl 
înfaşă şi îl coase, înainte ca el să fi început 
să respire - sângele sălbatic a ţâşnit 
clocotind afară din mine şi cu asta sunetul 


lui a încetat. Apoi a fost numai laptele, 
cald şi liniştit şi eu culcată şi liniştită, în 
tăcerea molcomă, pregătindu-mă să-mi fac 
ordine în casă. 

I-am dăruit-o lui Anse pe Dewey Dell, ca 
să-l anihilez pe Jewel. Apoi i l-am dăruit pe 
Vardaman, ca să înlocuiesc copilul de care 
îl jefuisem. Şi-acum el are trei copii care 
sunt ai lui şi nu ai mei. Şi-atunci m-am 
putut pregăti de moarte. 

Într-o zi am discutat cu Cora. Ea s-a 
rugat pentru mine, fiindcă mă credea 
oarbă la păcat, dorea ca şi eu să 
îngenunchez şi să mă rog, fiindcă pentru 
lumea în ochii căreia păcatul este doar o 
chestiune de cuvinte, izbăvirea, de 
asemenea, nu este nimic altceva decât 
cuvinte. 


Whitfield 


Când mi-au spus că-i pe moarte, 
întreaga noapte aceea m-am luptat cu 
Satana şi am ieşit biruitor. Mi s-a 
dezvăluit grozăvia păcatului meu; am 
văzut, în sfârşit, adevărata lumină, şi am 
căzut în genunchi şi m-am mărturisit lui 
Dumnezeu şi i-am cerut să-mi arate calea 
şi El mi-a arâtat-o. „Ridică-te”, a zis El; 
„du-te la casa aceea în care ai aşezat 
minciuna vie, printre acei oameni prin 
care ai călcat în picioare Cuvântul meu; 
mărturiseşte-ţi păcatul cu glas mare, ca 
toţi să-l auză. Ei toţi, bărbatul pe care l-ai 
înşelat să te ierte, ci nu Eu.” Şi m-am dus. 
Am auzit că podul lui Tull a fost luat de 
ape; am zis „Mulţumescu-ţi ţie, Doamne, 
atotputernic legiuitor a toate”, fiindcă prin 
acele primejdii şi greutăţi pe care va 
trebui să le birui am văzut că El nu mă 
părăsise; că primirea din nou în sfântă 
pacea şi dragostea sa va fi mai dulce prin 
aceasta. „Ajută-mă numai să nu pier, 
înainte de a fi cerut iertare de la bărbatul 
pe care l-am prădat”, mă rugam; „ajută- 
mă să n-ajung prea târziu; fă ca 


mărturisirea călcării legii, săvârşită de 
mine şi de ea să nu vină de pe buzele ei, 
în loc de ale mele. Ea a jurat atunci că 
nicicând nu va spune, dar veşnicia e un 
lucru înfricoşat când trebuie s-o-nfrunţi: 
nu m-am luptat eu, oare, piept la piept cu 
Satana? fă să nu apese pe sufletul meu şi 
păcatul jurământului ei încălcat. Fă ca 
apele mâniei tale fără de margini să nu 
mă  înconjure, până ce nu-mi deschid 
sufletul dinaintea celor pe care i-am făcut 
de ocară.” 

Şi mâna lui a fost aceea care m-a purtat 
fără vătămare peste viitură, carea m-a 
ocrotit de vrăjmăşiile apelor. Calul meu 
era înfricoşat foarte şi chiar inima-mi se- 
mpuţinase când buştenii şi copacii 
dezrădăcinaţi se  nāpusteau asupra 
nimicniciei mele. Dar nu şi sufletu-mi: iară 
şi iară le-am văzut îndepărtate din calea- 
mi tocmai în ultima clipă şi mi-am înălţat 
glasul deasupra vuietului viiturii: „Slavă 
ţie, atotputernice Doamne şi Stăpân, 
acesta-i semn că-mi voi putea izbăvi 
sufletul şi iarăşi voi fi primit întru 
dragostea ta cea fără de moarte.” 

Am ştiut atunci că iertarea mi se dăduse. 


Viitura, primejdia, în urmă, şi cum 
călăream din nou peste pământul tare şi 
Muntele Măslinilor era tot mai aproape de 
mine şi mi-am gândit cuvintele de care să 
mă slujesc. Am să intru-n casă: am s-o 
opresc, înainte ca ea să fi vorbit; am să-i 
zic bărbatului ei: „Anse, am păcătuit. Fă 
cu mine ce vei voi.” 

Şi a fost ca şi cum aş fi făcut-o. Sufletu- 
mi se simţea mai slobod, mai în pace 
decât fusese ani de-a rândul; mi se şi 
părea de-acum că am ajuns pe tărâmul 
păcii netulburate, în timp ce călăream mai 
departe. De fiecare parte vedeam mâna 
Lui; în inima-mi îi auzeam glasul: „Fii 
tare. Cu tine sunt.” 

Apoi am ajuns în dreptul lui Tull. Fata lui 
cea mai mică a ieşit şi m-a strigat, pe când 
treceam. Mi-a spus că murise. 

Am păcătuit, o, Doamne. Tu eşti acela 
carele ştii cât de adâncă este căinţa mea, 
precum şi setea mea de îndreptare. Dar El 
este milostiv; El îmi va primi, în locul 
faptei, dorinţa de-ndreptare, carele ştia că 
atunci când gândisem cuvintele 
mărturisirii mele, lui Anse i le adresasem, 
chiar dacă el nu era acolo. El fusese acela 


carele, în nesfârşita Sa înţelepciune, a 
oprit povestirea de pe buzele ei murinde, 
în timp ce zăcea înconjurată de cei ce o 
iubiseră şi se încrezuseră în ea; pentru 
mine, încercarea prin apa pe care am 
trecut-o cu bine, prin tăria mâinii Sale. 
Slavă Ţie, întru dragostea Ta 
atotputernică şi neţărmurită; O, Slavă. 

Am intrat în casa întristării, în lăcaşul 
umil unde zăcea o altă muritoare rătăcită 
întru păcat, în timp ce sufletul ei se 
înfăţişa judecății cumplite şi 
nestrămutate, odihnească-n pace 
osemintele ei. 

„Dumnezeu să se îndure de această 
casă”, am zis. 


Darl 


Pe cal s-a dus până la alde Armstid și-a 
venit înapoi pe cal, mânând catării lui 
Armstid. Am înhămat şi l-am pus pe Cash 
deasupra lui Addie. Când l-am întins, ela 
vomat din nou, dar şi-a petrecut capul 
peste fundul căruţii, la timp. 

„S-a  văâtămat şi la burtă”, zice 
Vardaman. 

„Poa' să-l fi pălit calu-n stomac”, am zis. 
„Te-a pălit în stomac, Cash?” 

El a-ncercat să spună ceva. Dewey Dell l- 
a şters din nou la gură. 

„Ce zice?” a-ntrebat Vernon. 

„Ce zici, Cash?” a zis Dewey Dell. S-a 
aplecat deasupra lui. „Sculele”, a zis ea. 
Vernon le-a luat şi le-a pus în căruţă. 
Dewey Dell a săltat capul lui Cash, ca el 
să poată vedea. Am mânat mai departe, 
Dewey Dell şi eu stând lângă Cash, ca să-l 
sprijinim, şi el, călărind înaintea noastră, 
pe cal. Vernon a rămas în picioare şi ne-a 
urmărit o vreme. Apoi s-a-ntors şi s-a dus 
înapoi, spre pod. Păşea cu băgare de 
seamă, începând să-şi scuture mânecile 
ude ale cămâşii, ca şi cum tocmai se 


udase. 

Îşi ținea calul în faţa porţii. Armstid 
aştepta la poartă. 

Noi ne-am oprit şi el s-a dat Jos şi l-am 
coborât pe braţe pe Cash şi l-am cărat în 
casă, unde doamna Armstid şi pregătise 
patul. Am lăsat-o pe ea şi pe Dewey Dell 
să-l dezbrace. 

M-am luat după taica, afară, spre căsuţă. 
El a venit înapoi, s-a urcat în căruţă şi-a 
mânat mai încolo şi noi după el, pe jos, 
până pe țarină. Udeala venise bine, fiindcă 
Armstid a zis, „Bun venit la noi. Puteţi să 
puneţi aia acolo.” El ne-a urmat, ducându- 
şi calul, şi a rămas în picioare, lângă 
căruță, cu frâul în mână. 

„Mulţumesc frumos”, a zis taica. „O sā 
ne servim de şopru d-acolea. Ştiu că nu-i 
nicio plăcere pentru tine.” 

„Sunteţi bineveniţi la noi”, a zis Armstid. 
Faţa lui avea din nou aerul acela lemnos; 
aerul acela trufaş-duşmănos, străveziu şi 
ţeapân, de parcă faţa şi ochii ar fi fost 
două culori de lemn, cea greşită palidă şi 
cea bună întunecată. Cămaşa lui începea 
să se usuce, dar încă se lipea de el când 
se mişca. 


„Ea o să considere asta”, a zis taica. 

Am deshămat catârii şi-am împins căruţa 
înapoi, sub şopru. O latură a şoprului era 
deschisă. 

„N-o să plouă dedesubt”, a zis Armstid. 
„Da' dacă voi, mai degrabă...” 

În spatele grajdului erau nişte foi 
ruginite de tablă pentru acoperiş. Am luat 
două dintre ele şi le-am rezemat de latura 
deschisă. 

„Sunteţi bineveniţi la noi”, a zis Armstid. 

„Mulţumesc frumos”, a zis taica. „Nu 
ştiu cum ţi-aş mulţumi dacă le-ai da o 
mică gustare.” 

„Cum de nu”, a zis Armstid. „Lula o să 
pregătească cina, doar să-l aşeze ca lumea 
pe Cash.” El se dusese înapoi la cal şi-i 
scotea şaua, cămaşa lui umedă se lipea de 
el când se mişca. 

Taica nu voia să intre-n casă. 

„Intră de mănâncă”, a zis Armstid. „E- 
aproape gata.” 

„N-am plăcere de nimica”, a zis taica. 
„Mulţumesc frumos.” 

„Intră şi usucă-te şi mănâncă”, a zis 
Armstid. „O să te simţi bine aici.” 

„Doar pentru ea”, a zis taica. „De dragu 


ei iau hrana. Nu mai am catâri, nu mai 
nimica. Da ea o să fie recunoscătoare faţă 
de tine.” 

„Păi, da”, a zis Armstid. „Hai, oameni 
buni, intraţi de vă uscați.” 

Dar după ce Armstid i-a dat lui taica un 
păhărel, el s-a simţit mai bine şi când noi 
am intrat să vedem ce mai e cu Cash, el n- 
a intrat cu noi. Când am privit, inapoi, el 
işi ducea calu-n grajd, se şi apucase să 
discute cum să facă rost de alţi catâri şi 
pe la vremea cinei mai că-i şi cumpărase. 
El e-acolo, devale, în grajd, strecurându- 
se lunecat pe lângă vârtejul strident 
colorat ce zvârle din copite, intrând în 
boxă cu el. Se cațăară pe iesle şi trage 
fânul jos şi iese din boxă şi caută şi 
găseşte tesala. Apoi se reintoarce şi 
lunecă iute pe lângă zvârlitura care 
bufneşte în gol şi s-apropie brusc de cal, 
unde nu-l poate ajunge. Apasă tesala, 
ținându-se înlăuntrul razei de izbire a 
calului, cu îndemânarea unui acrobat şi 
înjură calul într-un murmur mângâietor şi 
spurcat. Îşi zvârle capul înapoi, ca muşcat; 
ochii i se rostogolesc în lumina asfinţitului 
ca două bile de marmură pe o catifea 


violent colorată, cum îl pocneşte peste bot 
cu dosul țesalei. 


Armstid 


Cam pe timpu când dau pe gât înc-o 
duşcă de whisky şi cina-i pe sfârşite, el îşi 
şi cumpărase nişte catâri de la cineva, pe 
veresie. Cam pe-atunci tot alegea şi 
strâmba din nas şi zicea că nu prea-i place 
părechea asta şi că nu şi-ar vâri banii în 
ceva de care se ştie că nu-i cine ştie ce, 
nici măcar într-un coteţ de găini. 

„Ai putea să-ncerci cu Snopes”, am zis. 
„Să tot aibe trei-patru părechi. Poate că-ţi 
convine una dintre ele.” 

Atunci el a-nceput să molfăie şi să se 
uite la mine, de parcă eu eram ăl care 
stăpânea singura păreche de catări din 
ţinut şi nu voiam să i-i vând, când mi-am 
dat seama că poate catârii mei or să fie ăi 
de-or să-i scoaţă vreodată din ogradă. 
Numai că nu ştiu ce-o să facă cu ei, dac-ar 
avea o păreche. Littlejohn îmi spusese că 
digu din valea Haley s-a rupt pe vreo două 
mile lungime şi că singurul chip de-a 
ajunge la Jefferson ar fi să dai ocol prin 
Mottson. Dar asta era treaba lui Anse. 

„Cu el cazi greu la-nvoială”, zice, 
molfăind. Dar cam pe când dau pe gât o 


altă duşcă, după cină, el mai prinsese 
oleacă de inimă. Işi pusese-n cap să se- 
ntoarcă la grajd şi să stea cu ea. Credea 
poate că, dacă şedea frumuşel acolo, jos, 
gata s-o ia din loc, Moş Crăciun o să-i 
aducă cine ştie ce, poate o păreche de 
catâri. „Da io consider că-l poci da pe 
brazdă”, zice el. „Un om îşi ajută 
todeauna  tovarăşii la ananghie, dacă 
egzistă-n el un strop de sânge de creştin.” 

„Se-nţelege că ţi-i dau pe-ai mei cu 
dragă inimă”, am zis, ştiam eu cât de mult 
credea el că ăsta-i motivul. 

„Mulţumesc frumos”, a zis el. „Dorinţa ei 
e să meargă cu-ai noştri”, ştiind el cât de 
mult credeam eu că ăsta era motivul. 

După cină, Jewel s-a dus călare, peste 
câmp, către Bend, să-l aducă pe Peabody. 
Auzisem că trebuia să fie acolo azi, la alde 
Varner. Jewel s-a-ntors pe la miezu nopţii. 
Peabody se dusese la vale, din jos de 
Inverness, cine ştie pe unde, dar a venit 
cu el unchiu Billy, cu taşca lui cu doftorii 
de cai. Cum zice el, la urma urmelor, omu 
nu-i atât de deosebit de-un cal ori de-un 
catâr, doar că un catâr ori un cal are ceva 
mai multă minte. „Ce-ai pâţit, băiete?” 


zice el, uitându-se la Cash. „Daţi-mi o 
saltea şi-un scaun şi-un pahar de whisky”, 
zice el. 

L-a pus pe Cash să bea whisky, apoi i-a 
făcut vânt lui Anse din odaie. „Noroc că-i 
tot picioru-ăl de şi l-a rupt vara trecută” 
zice Anse, jalnic, molfâind şi clipind. „Tot 
e ceva.” 

Am împăturit salteaua peste picioarele 
lui Cash şi am pus un scaun pe saltea şi eu 
şi cu Jewel ne-am aşezat pe scaun şi fata 
aia a ţinut lampa şi unchiu Billy a luat o 
muşcătură de tutun şi s-a aşternut pe 
treabă. Cash s-a zbătut destul de zdravân 
câteva clipe, până ce-a leşinat. Apoi s-a- 
ntins, liniştit, cu broboane mari de 
sudoare pe faţă, ca şi cum ele s-ar fi 
pornit să se rostogolească şi apoi se 
opriseră să-l aştepte. 

Când şi-a venit în fire, unchiu Billy îşi 
strânsese lucrurile şi plecase. Tot încerca 
să spună ceva, până când fata s-a aplecat 
peste el şi l-a şters la gură. „Zice de 
scule”, a zis ea. 

„Le-am adus înăuntru”, a zis Darl. „Le- 
am găsit.” 

El a-ncercat să vorbească din nou; ea s-a 


aplecat peste el. „Vrea să le vază”, a zis 
ea. Aşa că Darl i le-a dus ca să le vază. Le- 
au împins sub marginea patului, unde 
putea el să le-ajungă cu mâna şi să le- 
atingă, când se simţea mai bine. 
Dimineaţa următoare, Anse a luat calu ăla 
şi s-a dus drept la Bend, să dea de Snopes. 
El şi cu Jewel au stat în ogradă şi-au 
discutat un pic, apoi Anse s-a suit pe cal şi 
s-a dus călare. Socot că asta era prima 
oară când Jewel lăsa pe cineva să-i 
călărească calu ăla şi, până să se-ntoarcă 
Anse, a tot dat târcoale în felul-ăla, 
înfoiat, pândind drumu, ca şi cum mai că-i 
venea să se ducă după Anse şi să-şi ia 
calu-napoi. 

Cam câtre ora nouă a-nceput să se 
înteţească arşiţa. Cam pe-atunci am văzut 
primu corb. Din cauză de udeală, aşa 
cred. Oricum, nu s-a-ntâmplat să-i văd, 
pân’ ce nu s-a scurs o bună parte din zi. 
Noroc de adiere că sufla dinspre casă, aşa 
că n-a fost până seara, târziu. Dar nici nu 
i-am văzut bine, că parcă aş fi putut să-l 
miros, de pe câmp, de la o milă depărtare, 
numai văzându-i, şi ei se roteau şi se 
roteau, ca oricare din ţinut să ştie ce era 


în grajdu meu. 

Eram încă la o bună depărtare de casă, 
când l-am auzit pe băiatu-ăla răcnind. M- 
am gândit c-o fi căzut în fântână, ori aşa 
ceva, aşa c-am dat bice şi-am intrat în 
galop în ogradă. 

Să tot fi fost cam vreo duzină, înşiraţi pe 
coama grajdului şi baiatu-ăla fugărea un 
altu prin ogradă, de parcă era un curcan 
şi asta abia-abia s-a-nălţat destul ca să-l 
păcălească şi să se ducă leneş, bătând din 
aripi, înapoi, pe acoperişu şopronului, 
acolo unde băiatu dăduse peste el, cocoţat 
pe raclă. Era arşiţă bine, asta-i, şi adierea 
se stinsese ori îşi schimbase direcţia, ori 
aşa ceva, aşa că m-am dus şi l-am găsit pe 
Jewel, dar Lula a ieşit afară. 

„Neapărat să faci ceva”, a zis ea. „E-o 
pângărire.” 

„Tocmai asta am de gând”, am zis. 

„E-o pângărire”, a zis ea. „Ar trebui dat 
în judecată că se poartă cu ea-n felu-ăsta.” 

„O-ngroapă şi el cum poate mai bine”, 
am zis. Aşa că l-am găsit pe Jewel şi l-am 
întrebat de nu vrea să ia unu din catâri, să 
se ducă peste câmp, la Bend, să vază ce-i 
cu Anse. El n-a zis nimic. S-a uitat numai 


la mine, cu fălcile lui albindu-se ca osu şi 
cu ochii âia-ai lui, albi ca osu, apoi s-a dus 
şi-a-nceput să-l strige pe Darl. 

„Ce-ai de gând să faci?” am zis. 

El n-a răspuns. Darl a ieşit afară. 
„Haida”, a zis Jewel. 

„Ce-ai de gând să faci?” a zis Darl. 

„Sa trag căruţa”, a zis Jewel, peste 
umăr. 

„Ce, nu eşti întreg?” am zis. „N-am vrut 
să zic nimica. N-ai ce-i face.” Şi Darl cam 
şovâia, dar nimic nu era pe placu’ lui 
Jewel. 

„Lacă-ţi scârba aia de gură”, a zis el. 

„Tot trebuie să stea undeva”, a zis Darl. 
„Cum se-ntoarce taica, pornim.” 

„Zi, nu vrei să m-ajuţi?” zice Jewel. Ochii 
ăia albi ai lui cumva strigă şi obrazu îi 
tremură de parc-ar avea friguri. 

„Nu”, a zis Darl. „Nu vreau. Aşteaptă 
pân’ se-ntoarce taica.” 

Aşa că am rămas şi l-am urmărit cum se 
opinteşte şi smuceşte la căruţa aia. Eram 
pe-un loc mai coborât şi, la un moment 
dat, am crezut că şi-a pus în gând să-mi 
facă praf fundu şoprului. Atunci a sunat 
de masă. L-am chemat, dar el nu s-a uitat 


z 


în jur. „Hai la masă”, am zis. „Şi spune-i şi 
băiatului.” Dar el n-a răspuns, aşa că m- 
am dus la masă. Fata aia a coborât să-l 
aducă pe băiat, dar s-a-ntors fără el. Cam 
pe la mijlocu mesei l-am auzit strigând iar, 
zburătăcind corbu ăla. 

„E-o  pângărire”, a zis Lula; „o 
pângărire.” 

„Face şi el cum se pricepe mai bine”, am 
zis. „Nu te poţi tocmi cu Snopes în 
trei'j'de minute. Or să şadă la umbră toată 
după-amiaza şi-or să se târguiască.” 

„Ce tot spui?” zice ea. „Ce spui? Şi-aşa s- 
a-ntins cam mult.” 

Şi socot c-aşa-i. Beleaua-i că plecatu lui 
era tocma' pe punctu să ne pună şi pe noi 
în mişcare. El n-ar fi putut cumpăra nicio 
păreche de la nimeni, ca să nu mai vorbim 
de Snopes, fără să aibe ceva de zălogit, 
lucru pe care el încă nu ştia c-o să-l 
zălogească. Şi când m-am dus din nou la 
câmp, m-am uitat la catârii mei şi, într-un 
fel, mi-am luat rămas-bun de la ei, pentru 
o vreme. Şi când m-am întors în seara aia 
acasă şi cu soarele de-a bătut toată ziua 
pe şopru, n-am mai fost aşa de sigur c-o 
să-mi pară rău de asta. 


El a intrat călare, chiar când eu mă 
duceam pe prispă, unde erau ceilalţi, cu 
toţii. El arăta oarecum hazliu, oarecum 
ceva mai ticăloşit ca de obicei şi într-o 
oarecare măsură şi mândru, de parcă 
tocmai săvârşise ceva de care credea el 
că-i o mare ispravă, dar acuma nu mai era 
aşa de sigur cum or s-o primească ăilalţi. 

„Am făcut rost de catâri”, a zis el. 

„la zi, ai cumpărat o păreche de la 
Snopes?” am zis. 

„Consider că Snopes nu-i singuru de se 
pricepe la neguţătorie-n ţara asta”, a zis 
el. 

„Păi, da”, am zis. El se uita la Jewel, cu 
acel aer hazliu, dar Jewel şi coborâse de 
pe prispă şi se-ndrepta spre cal. Să 
cerceteze ce-i făcuse Anse, aşa cred. 

„Jewel”, zice Anse. Jewel se uită-napoi. 
„la vină-ncoaci”, zice Anse. 

Jewel s-a-ntors câţiva paşi şi s-a oprit din 
nou. 

„Ce vrei?” a zis el. 

„Aşaaa, şi zici c-ai făcut rost de catâri de 
la Snopes”, am zis. „Cred c-o să ţi-i 
trimeaţă-ncoa, în astă-seară? O să 
trebuiască să pleci mâine dis-de- 


dimineaţă, dacă zici că tre' să dai prin 
Mottson.” 

Apoi n-a mai avut aerul de-l avusese. Şi- 
a luat iar înfăţişarea obişnuită, de 
opossum, molfāind. 

„Fac tot ce-mi stā-n putinţă”, a zis el. 
„Naintea lu’ Dumnezeu, dac-a mai 
egzistat om pe lumea asta să sufere el 
cercările şi bajocurile de le-am îndurat 
io.” 

„Un om care tocma’ l-a tăiat pe Snopes 
la tocmeală ar trebui să se simtă-al 
dracului de bine”, am zis. „Şi tu, Anse, ce-i 
dai?” 

Nu s-a uitat la mine. „O ipotecă mobilă 
pe cultivatoru meu şi pe semănătoarea 
mea”, a zis el. 

„Da' nu face patru'j'de dolari. Şi cam cât 
de departe zici tu să te duci cu catâri de 
patru'j'de dolari?” 

Cu toţii urmăreau acum, liniştiţi, mereu. 
Jewel se oprise, răsucit, la jumătatea 
drumului şi aşteptând să se întoarcă la 
cal. „Dau alte lucruri”, a zis Anse. A 
început iar să molfăie, stând acolo, în 
picioare, ca şi cum s-ar fi aşteptat să-l 
lovească cineva, el hotărât fiind să nu se 


apere. 

„Ce alte lucruri?” a zis Darl. 

„Drace”, am zis. „la catârii mei. Doar o 
să mi-i aduci înapoi. Mă descurc eu 
cumva.” 

„Aşaaa, de-asta cotrobăiai 'mneata prin 
hainele lui Cash, azi-noapte”, a zis Darl. A 
zis asta exact cum ar fi citit-o din ziar. Ca 
şi cum nici că-i păsa. Jewel se-ntorsese 
acum, stătea acolo şi se uita la Anse, cu 
ochii āia ai lui, de marmură. „Cash avea 
de gând să cumpere cu banii ăştia maşina 
aia vorbitoare de la Suratt”, a zis Darl. 

Anse stătea acolo, molfăind. Jewel îl 
pândea. Nici nu clipea. 

„Da' asta face numai opt dolari în plus”, 
zice Darl cu glasu-ăla, de parcă el doar 
asculta şi nu dădea niciodată răspuns. 
„Tot n-ajunge să cumperi o păreche.” 

Anse s-a uitat la Jewel, cumva 
alunecându-şi ochiul într-acolo, apoi s-a 
uitat din nou în jos. „Ştie El, Dumnezeu, 
dac-a mai egzistat v'un om”, zice el. Dar ei 
tot n-au zis nimic. Il pândeau doar, 
aşteptând, şi el îşi luneca ochii către 
tălpile lor şi-n susu picioarelor, dar nu mai 
sus. „Şi calu”, zice el. 


„Ce cal?” a zis Jewel. Anse doar ce 
stătea acolo. Al dracu' să fiu, dac-un om 
nu poa' să-şi ţină feciorii-n frâu, să-i 
alunge de-acasă, oricât ar fi ei de mari. Şi 
dacă nu poate s-o facă, al' naibii să fiu, de 
n-ar trebui să se care el. Al naibii să fiu, 
de n-aş face-o. „Vrei să zici c-ai 'cercat să 
dai în schimb calu meu?” zice Jewel. 

Anse stă acolo, cu braţele bălăbănind. 
„De cinşpe ani nu mai am un dinte-n 
gură”, zice el. „Dumnezeu ştie asta. El ştie 
că de cinşpe ani n-am mai mâncat hrana 
ce o a lăsat-o El pentru om ca să-şi 
păstreze puterile şi io am pus de-o parte 
azi un nichel, mâine-un nichel, aşa fel ca 
familia să nu-mi sufere şi ca să-mi cumpăr 
dinţii-ăia, aşa, ca să poci mânca bucatele. 
Dau banii ăia. Consideram că dacă io poci 
s-o duc făr' să mănânc, feciorii mei poa’ s- 
o ducă făr' să călărească. Dumnezeu ştie 
c-am dus-o.” 

Jewel, în picioare, cu mâinile-n şold, se 
uită la Anse. Apoi îşi mută privirile aiurea. 
Se uită, hăt, departe, peste câmp, cu 
obrazu neclintit, ca o stâncă, de parcă 
altcineva vorbea de calu altcuiva şi el n- 
avea interes s-asculte. Apoi a scuipat 


alene şi a zis, „'Mnezău'”, şi s-a-ntors şi s- 
a dus către poartă şi şi-a dezlegat calu şi- 
a-ncălecat. Calu şi pornise, când el a sărit 
în şa şi cam pe când era călare de-a 
binelea, fugeau amândoi de rupeau 
pământu, de parcă însăşi Legea i-ar fi 
mânat din urmă. În felu ăsta au dispărut 
amândoi din priviri, ca un fel de uragan 
tarcat. 

„Bine”, zic. „la catârii mei”, am zis. Dar 
el nu şi nu. Dar nici să rămână locului nu 
voiau şi băiatu-ăla huşăia la corbii ăia, cât 
e ziua de lungă, în bătaia soarelui, pân-ce- 
a ajuns aproape tot atât de ţicnit ca şi 
ailalţi. „Pe Cash, oricum, lăsaţi-l aicea”, 
am zis. Dar ei nu şi nu. Au făcut pentru el 
o saltea din plăpumi puse pe capacul 
raclei şi l-au pus deasupra, şi sculele 
lângă, şi eu am prins catării mei la ham, 
şi-am tras căruţa v'o juma de milă mai la 
vale, pe drum. 

„Tu să ne spui”, zice Anse, „dac-aciia te 
supără.” 

„În regulă”, am zis. „Aici e tocma' bine. 
Şi sigur. Acu haide-napoi, să cinâm.” 

„Mulţumesc frumos”, a zis Anse. „Ne-am 
luat ceva merinde-n coş. O scoatem noi la 


cap.” 

„De unde-aţi luat-o?” am zis. 

„Am adus-o de-acas.” 

„Păi, de-acu tre’ să fie veche”, am zis. 
„Hai şi-mbucaţi ceva cald.” 

Dar ei n-au vrut. „Consider c-o scoatem 
la cap”, a zis Anse. Aşa că m-am dus acasă 
şi-am cinat şi-am luat un coş de l-am dus 
lor şi-am încercat să-i fac să vină-napoi, în 
casă. 

„Mulţumesc frumos”, a zis el. „Consider 
c-o scoatem la cap.” Aşa că i-am lăsat 
acolo,  ciuciţi în jurul unui  focşor, 
aşteptând; Dumnezeu ştie ce. 

Veneam către casă. Mă tot gândeam la 
el, acolo şi la creştinu ăla de mânca 
pământu, pe cal. Şi că, de-acu-ncolo, n-or 
să-l mai vază. Şi-al dracului să fiu, de-i 
băgam vreo vină. Nu pentru că n-a vrut 
să-şi dea calu, ci pentru c-o rupsese cu 
zurliu' de Anse. 

Sau aşa ceva gândeam atunci. Pentru că, 
al naibii să fiu, dacă individu ăsta de Anse 
n-are ceva de-l împinge pe om să-i sară-n 
ajutor, chiar de ştie c-o să-i dea cu copita 
imediat după aia. Pentru că, după vreun 
ceas de la gustare, dimineaţa aialaltă, 


Eustace Grimm, care-i ţine locul lui 
Snopes, a venit cu o păreche de catâri, să- 
l caute pe Anse. 

„Credeam că el şi cu Anse nici nu s-au 
târguit”, am zis. „Păi da”, a zis Eustace. 
„Ce le-a plăcut lor āl mai mult, a fost calu. 
Cum i-am zis io lu’ dom’ Snopes, el dedea 
catârii pe cin'j'de dolari, fin'că, de păstra 
unchiu-so, Flem, caii-ăia texani, atuncea 
când i-a avut, Anse n-ar mai fi a 

„Calu?” am zis. „Păi băiatu lu' Anse a 
luat calu şi-a spălat putina, noaptea 
trecută, acu să tot fie la jumatea drumului 
spre Texas, şi Anse E 

„Apoi cā io habar n-am cin’ l-o adus”, a 
zis Eustace. „Nu l-am văzut. Io doar ce-am 
găsit calu-n grajd, azi-dimineaţă, când m- 
am dus să dau notreţ, şi el 'ce că s-aduc 
catârii-acilea.” 

Nicio-ndoială, nu-l mai văd ei. Pe la 
Crăciun poate c-or să primească o carte 
poştală de la el, din Texas, aşa cred. Şi, de 
n-ar fi fost Jewel, cred c-aş fi fost eu; îi 
rămân dator pe chestia asta. Al naibii să 
fiu, dacă Anse nu-mbrobodeşte omu, el 
ştie cum. Al naibii să fiu, de nu-i el o 
panaramă. 


Vardaman 

Acuma-s şapte, în cercuri mici, negre. 

„Uită-te, Darl”, zic; „vezi?” 

El se uită-n sus. Ne uităm la ei, atent, în 
mici şi înalte cercuri negre ele nemişcare. 

„leri erea numa patru”, zic. 

Erea mai mult de patru, pe grajd. 

„Ştii ce-am de gând să fac dacă-ncearcă 
să s-aşeze iar pe căruţă?” zic. 

„Ce-ai să faci?” zice Darl. 

„Nu-l las să s-aşeze pe ea”, zic. „Nu-l las 
să s-aşeze nici pe Cash.” 

Cash este bolnav. Este bolnav, pe ladă. 
Da mama mea este peşte. 

„O să cam tre’ s’ luăm neşte leacuri, la 
Mottson”, zice  taica. „Consider că 
neapărat să luăm.” 

„Cum te simţi, Cash?” zice Darl. 

„Nu diranjează pe nime”, zice Cash. 

„Vrei să ţi-l săltâăm un pic mai sus?” zice 
Darl. 

Cash are un picior rupt. Pân-acum a avut 
două picioare rupte. Zace pe ladă, cu o 
plapumă făcută sul, sub cap, şi-o bucată 
de lemn sub genunche. 

„Consider că trebuia să-l lăsăm la alde 


Armstid”, zice taica. 

Eu n-am un picior rupt şi taica n-are un 
picior şi Darl n-are şi „E numa 
umflăturili”, zice Cash. „Oareşcum parc-ar 
măcina-mpreună pe  umilătură. Nu 
diranjează pe nime.” Jewel a dispărut. El 
şi calu lui a dispărut cam pe la vremea 
cinei. 

„Asta-i fin'că ea nu doreşte să ne- 
ndatorăm”, zice taica. „Naintea lu’ 
Dumnezeu fac tot ce pot, ca nime altu.” 
„Oare fin că mama lui Jewel este cal, 
Darl?” am zis. 

„Să-ncerc, poate strâng un pic mai tare 
sforile”, zice Darl. Uite, de-aia Jewel şi cu 
mine am fost amândoi în şopru şi ea a fost 
în căruţă fin'că calu trăieşte-n grajd şi eu 
a trebuit s-alung întruna corbu de la 

„Numa să poţi”, zice Cash. Nici Dewey 
Dell n-are un picior rupt şi nici eu. Cash 
este fratele meu. 

Ne oprim. Când Darl slăbeşte sfoara, 
Cash prinde să asude iar. I se vede dinţii. 

„Doare?” zice Darl. 

„Nu diranjează pe nime”, zice Cash. 

„Vrei să mâie taica mai încet?” zice Darl. 

„Nu”, zice Cash. „Nu-i timp de zăbovit. 


Nu diranjează pe nime.” 

„O să tre’ s luăm neşte leacuri, la 
Mottson”, zice taica. „Consider c-o să cam 
trebui'.” 

„Zi-i să mâie mai departe”, zice Cash. 
Mânăm mai departe. Dewey Dell s- 
apleacă-n spate şi şterge obrazu lui Cash. 
Cash este fratele meu. Da mama lu Jewel 
este cal. Mama mea este peşte. Darl zice 
c-atunci când ne-om întoarce iar la apă 
poa” s-o văz şi Dewey Dell a zis, Ea-i în 
ladă; cum poa’ să iasă? A ieşit pân găurile 
de le-am sfredelit io-n apă, am zis şi când 
ne-ntoarcem iar la apă, am s-o văz. Mama 
mea nu-i în ladă. Mama mea nu miroase-n 
halu ăsta. Mama mea este peşte. 

„Cozonacii ăştia or s-arate tare frumos 
când o s-ajungem la Jefferson”, zice Darl. 

Dewey Dell nu se uită-n jur. 

„Mai bine-ncearcă să-i vinzi la Mottson”, 
zice Darl. 

„Când ajungem la Mottson, Darl?” zic. 

„Mâine”, zice Darl. „Dacă catârii nu-şi 
lasă oasele pe drum. Se vede că Snopes i- 
a hrănit cu rumeguş.” 

„De ce i-a hrănit cu rumeguş, Darl?” zic. 

„la te uită”, zice Darl. „Vezi?” 


Acuma-s nouă, înalt, în cercuri mici, 
negre, foarte sus. 

Când ajungem la poalele dealului, taica 
opreşte şi Darl şi Dewey Dell şi cu mine 
ne dăm jos. Cash nu poate merge, fin'că 
are un picior rupt. „Haidem, mă 
catârilor”, zice taica. Catârii urcă greu; 
căruţa scârţâie. Darl şi cu Dewey Dell şi 
cu mine urcăm dealu pe jos, în urma 
căruţii. Când ajungem pe culme, taica 
opreşte şi ne urcăm la loc, în căruţă. 

Acuma-s zece, înalt, în cercuri negre, 
foarte sus, pe cer. 


Moseley 

Mi-am ridicat ochii din întâmplare şi am 
văzut-o afară, în dreptul vitrinei, privind 
înăuntru. Nu chiar lipită de geam, şi fără 
să privească la ceva, în special; stătea 
acolo, aşa, cu capul răsucit încoace şi cu 
ochii cam pustii, dar sorbindu-mă din 
priviri, ca şi cum ar fi aşteptat un semn. 
Când mi-am ridicat din nou ochii, ea se şi 
îndrepta spre uşă. 

S-a tot codit cam vreun minut la uşa cu 
paravan, cum fac ei, şi a intrat. Avea pe 
vârful capului o pălărie de paie cu borul 
tare şi ducea un pachet înfăşurat în ziar: 
m-am gândit că are un sfert de dolar sau 
cel mult un dolar şi, după ce-o să se mai 
uite, o să cumpere poate un pieptene 
ieftin ori o sticlă de parfum pentru negri, 
aşa că n-am deranjat-o deloc un minut sau 
cam atâta, dar am băgat de seamă că era 
frumuşică într-un fel stângaci, taciturn şi 
că arăta mult mai bine acum, în rochia ei 
de bumbac şi cu aerul ei direct, decât o să 
arate după ce-o să cumpere lucrul la care 
o să se hotărască în cele din urmă. Ori 
după ce-o să spună că-l vrea. Mi-am dat 


seama că era hotărâtă încă înainte să 
intre. Dar trebuie să-i laşi încet. Aşa că am 
continuat să fac ceea ce făceam, 
gândindu-mă să-l pun pe Albert s-o 
servească, după ce-o să se-ntoarcă de la 
fântână, când, uite că el se apropie de 
mine. „Femeia aia”, a zis el. „Mai bine aţi 
vedea ce vrea.” 

„Ce vrea?” am zis. 

„Nu ştiu. Nu pot scoate nimic de la ea. 
Mai bine v-aţi ocupa de ea.” 

Aşa că am trecut după tejghea. Am vazut 
că era desculţă şi stătea cu tălpile lăţite 
comod pe podea, ca şi cum ar fi fost 
obişnuită. Se uita la mine cu o privire 
grea, ţinând pachetul; am văzut că avea 
nişte ochi negri cum nu mai văzusem şi că 
nu era de pe la noi. Nu-mi aminteam s-o 
mai fi zărit vreodată prin Mottson. „Cu ce 
vă pot servi?” am zis. 

Dar ea n-a zis nimic. Se uita fix la mine, 
fără să clipească. Apoi s-a uitat îndărăt, la 
lumea de la fântână. 

Apoi s-a uitat pe lângă mine, către 
fundul prăvăliei. 

„Vrei să vezi ceva lucruri de toaletă?” 
am zis. „Ori medicamente?” 


„Asta-i”, a zis ea. S-a uitat din nou, iute, 
spre fântână. 

Aşa că am crezut că maică-sa ori 
altcineva o trimisese după vreo alifie din 
cele femeieşti şi ei îi era ruşine să ceară. 
Ştiam că nu poate avea un ten ca al ei şi 
că n-o s-o folosească ea însăşi, las’ că de- 
abia avea vârsta la care ştia la ce 
foloseşte. E o ruşine cum se otrăvesc 
singure cu asta. Dar în acest ţinut n-ai 
decât să te aprovizionezi cu aşa ceva, ori 
să te laşi de meserie. 

„O”, am zis. „Ce foloseşti? Avem ” S- 
a uitat din nou la mine, aproape zicându- 
mi, taci, şi iar s-a uitat înspre fundul 
prăvăliei. 

„N-aţi vrea să trecem acolea-n fund?” a 
Zis ea. 

„Perfect”, am zis. Trebuie să le faci pe 
plac. la mai puţin timp. Am urmat-o spre 
fundul prăvăliei. A pus mâna pe uşă. „Nu-i 
nimic acolo-n spate, afară de ghişeul 
pentru reţete”, am zis. „Ce-ţi trebuie?” 

S-a oprit şi m-a privit. Parcă i s-ar fi luat 
un capac de pe faţă, de pe ochi. Să-i fi 
văzut ochii: şi muţi şi plini de speranţă şi 
parcă dorind, cu încăpățânare întunecată, 


să fie dezamăgiţi. Dar o neliniştea ceva; 
vedeam bine asta. „Care-i necazul?” am 
zis. „Hai, spune ce doreşti să iei. Mai am 
şi alte treburi.” Nu voiam s-o grăbesc, dar 
aici omul n-are atâta timp cât au ei acolo, 
la ţară. 

„Necazu-ăla de-l are femeile”, a zis ea. 

„O”, am zis. „Asta-i tot?” M-am gândit că 
poate era mai tânără decât arăta şi că 
prima o speriase ori poate că una dintre 
ele fusese un pic anormală, cum se- 
ntâmplă cu femeile tinere. „Unde-i 
măâicuţa ta?” am zis. „N-ai mamă?” 

„E-acolea, afară-n căruţă”, a zis ea. 

„De ce n-ai vorbit cu ea despre asta, 
înainte de-a lua vreun medicament”, am 
Zis. „Orice femeie ţi-ar fi putut spune 
despre asta.” S-a uitat la mine şi eu m-am 
uitat din nou la ea şi am zis, „Câţi ani ai?” 

„Sap'şpe” a zis ea. 

„O”, am zis. „Credeam că poate eşti...” 
Mă urmărea. Dar, în asemenea 
împrejurări, după ochi, toate par că n-au 
nicio vârstă şi că, în orice caz, cunosc tot 
ce-i pe lume. „Îţi vine prea la timp ori nu- 
ţi vine chiar când trebuie?” 

Nu s-a mai uitat la mine, dar nu s-a 


mişcat. „Da”, a zis ea. „Aşa cred. Da.” 

„Bine, care?” am zis. „Nu ştii?” E-o 
crimă şi-o ruşine; dar, la urma urmelor, 
tot o să cumpere de la cineva. Stătea 
acolo, fără să se uite la mine. „Vrei ceva 
ca s-o oprească?” am zis. „Aşa-i?” 

„Nu”, a zis ea. „Asta-i. Că s-a şi oprit.” 

„Bine, ce ” Faţa îi era puţin 
aplecată, liniştită, cum fac ele când au de- 
a face cu un bărbat, în aşa fel, ca acesta 
să nu ştie niciodată unde o să cadă 
trăsnetul. „Nu eşti măritată, aşa?” am zis. 

„Nu.” 

„O”, am zis. „Şi de cât timp s-a oprit? Să 
fie vreo cinci luni?” 

„Nu-i decât două”, a zis ea. 

„Bon, n-am în prăvălie nimic care să-ţi 
folosească”, am zis, „afar' de cazul când 
îţi trebuie un biberon. Şi te sfătuiesc să-l 
cumperi şi să te-ntorci acasă şi să-i spui 
asta tăicuţului tău, dacă ai, şi să-l laşi să 
pună pe careva să-ţi cumpere un certificat 
de căsătorie. Asta-i tot ce doreai?” 

Dar ea stătea tot acolo, fără să mă 
privească. 

„Am bani să-ţi plătesc”, zice ea. 

„Sunt ai tăi, ori el a fost galanton şi ţi-a 


dat banii.” 

„El mi i-a dat. Zece dolari. A zis că-mi 
ajunge.” 

„Nici o mie de dolari şi nici zece cenți 
nu-s de-ajuns la mine-n prăvălie”, am zis. 
„Ascultă ce-ţi spun eu şi du-te-acasă şi 
spune-i tatălui tāu ori fraţilor, dacă ai, ori 
primului om de care dai, pe drum.” 

Dar ea nu s-a clintit. „Lafe mi-a zis că 
găsesc la farmacie. El a zis să-ţi spui că io 
şi el n-o să spunem niciodat' că ne-ai 
vândut asta.” 

„Ce rău îmi pare mie că frumosul tău 
Lafe n-a venit în persoană după asta; de- 
asta-mi pare mie rău. Ştiu şi eu: în cazul 
asta, aş fi avut puţin respect pentru el. 
Poţi să te duci înapoi şi să-i spui că eu am 
zis aşa - dacă n-o fi acum pe la jumatea 
drumului spre Texas, după cum nici nu 
mă-ndoiesc. Eu, farmacist respectabil, 
care ţin prăvălie şi mi-am crescut familia 
şi sunt membru al bisericii de cincizeci şi 
şase de ani, în acest oraş. Am să le spun 
alor tăi, eu însumi, numai să aflu cine-s.” 

S-a uitat la mine, acum ochii şi faţa din 
nou cam pustii, ca atunci când o văzusem 
prima dată prin vitrină. „N-am ştiut”, a zis 


ea. „El mi-a zis că găsesc ceva la 
farmacie. A zis că s-ar putea să nu vrea 
să-mi vândă mie, da' dacă am zece dolari 
şi le spui că nu spui la nime, niciodată...” 

„N-a putut spune că la farmacia asta”, 
am zis. „Dacă a făcut-o sau mi-a pomenit 
numele, îl invit s-o dovedească. Il invit s-o 
repete, ori îl urmăresc în justiţie, până-n 
pânzele albe, aşa să-i spui.” 

„Da' poate că altă farmacie o să vrea”, a 
Zis ea. 

„În cazul ăsta, nu mă priveşte. Io, asta- 
i ” Atunci m-am uitat la ea. Grea viață 
au; uneori, un bărbat... dacă poate să 
existe vreodată vreo scuză pentru păcat, 
care însă nu poate fi. Şi-apoi viaţa n-a fost 
făcută să fie uşoară pentru oameni: n-ar 
mai fi avut niciodată vreun motiv să fie 
buni şi să moară. „Fii atentă”, am zis. 
„Scoate-ţi din cap ideea asta. Domnul ţi-a 
dat ce ai, chiar dacă El l-a folosit pe diavol 
ca să facă aşa. Du-te-napoi, la Lafe, şi 
luaţi âi zece dolari şi căsătoriţi-vă cu ei.” 

„Lafe mi-a zis că găsesc ceva la 
farmacie”, a zis ea. 

„Atunci du-te şi ia”, i-am zis. „Aici nu 
găseşti.” 


A ieşit afară, cărând pachetul, tălpile 
hârşâindu-i-se uşor de podea. La uşă, s-a 
mai codit şi-a ieşit. Am văzut-o prin geam 
cum se duce-n josul străzii. 

Ce-a urmat ştiu de la Albert. El a zis de 
căruţă, că era oprită în faţa magazinului 
de fierărie al lui Grummet şi toate 
cucoanele se împrăştiau care-ncotro, pe 
stradă, cu batistele la nas şi o mulţime de 
oameni rezistenți la miros stăteau în jurul 
căruţii, ascultând cum poliţaiul discută cu 
omul. Era un soi de om înalt, slăbănog, 
şedea în căruţă şi zicea că-i stradă publică 
şi că socotea el că are aceleaşi drepturi ca 
oricare şi poliţaiul îi zicea că trebuie să 
plece; lumea n-o să suporte asta. Murise 
de opt zile, zicea Albert. Veneau dintr-un 
loc, din ţinutul Yoknapatawpha, şi 
încercau să ajungă cu mortul la Jefferson. 
Trebuie să fi fost ca o bucată de brânză 
stricată într-un muşuroi de furnici, în 
căruţa aia prăpădită de care zicea Albert 
că oamenii erau înspăimântați c-o să se 
facă ţăndări înainte ca ei s-o scoată din 
oraş, cu lada aia făcută-n casă şi un alt 
individ cu piciorul rupt, zăcând pe-o 
plapumă, pe capac, şi tatăl şi un băieţel 


stând pe leagănul căruţii şi poliţaiul 
încercând să-i scoată din oraş. 

„E stradă publică”, zice omul. „Consider 
că ne putem opri să cumpărăm ceva, ca 
orişicare alt om. Avem bani să plătim 
pentru asta şi nu ezistă v'o lege de să zică 
că un om nu poa' să-şi cheltuiască banii 
unde vrea.” 

Se opriseră să cumpere nişte ciment. 
Celălalt băiat era la Grummet, înăuntru, 
încercând să-l facă pe Grummet să rupă 
un sac şi să-i dea de zece cenți şi, până la 
urmă, Grummet a rupt sacul, ca să scape 
de el. Le trebuia ciment ca să fixeze într- 
un fel piciorul rupt al individului. 

„Da' bine, o să-l omorâţi”, a zis poliţaiul. 
„O să-l faceţi să-şi piardă piciorul. Duceţi-l 
la un doctor şi îngropaţi asta cât puteţi 
mai repede. Ce, nu ştiţi că sunteţi pasibili 
de închisoare pentru periclitarea sănătăţii 
publice?” 

„Făcem tot ce putem”, a zis tatăl. Apoi a 
spus o poveste lungă despre cum au 
trebuit să aştepte căruţa să li se-ntoarcă şi 
cum podul fusese măturat de apă şi cum 
s-au dus cale de opt mile la alt pod şi 
apele-l luaseră şi pe ăla, aşa că ei s-au 


întors şi-au trecut prin vad şi catârii s-au 
înecat şi cum au făcut rost de alţi catâri 
şi-au constatat că drumul era stricat de 
ape şi-au trebuit să vină, dând ocol tocmai 
pe la Mottson, şi-atunci cel cu cimentul s- 
a întors şi i-a zis să tacă. 

„Plecăm îndată”, i-a zis el poliţaiului. 

„N-am vrut să supărâm pe niminea”, a 
zis tatăl. 

„Să-l duci pe omul asta la doctor”, i-a zis 
poliţaiul celui cu cimentul. 

„Consider că se simte bine”, a zis el. 

„Sa nu crezi că suntem lipsiţi de suflet”, 
a zis poliţaiul. „Dar cred că-ţi dai singur 
seama cum stă treaba”. „Pai, da”, a zis 
celălalt. „Plecăm de-ndată ce se-ntoarce 
Dewey Dell. S-o dus să dea un pachet.” 

Aşa că au stat acolo, cu lumea trasă 
îndărăt, cu batiste pe faţă, până ce într-un 
minut a apărut fata cu pachetul înfăşurat 
în ziare. 

„Haida”, a zis cel cu cimentul, „am 
pierdut prea mult timp”. Aşa că s-au urcat 
în căruţă şi s-au dus. Şi când m-am dus la 
cină, aveam încă mirosul în nări. Şi ziua 
următoare, poliţaiul şi cu mine am început 
să adulmecăm şi am zis: 


„Îţi miroase ceva?” 

„Cred că sunt acu-n Jefferson”, a zis el. 

„Ori la puşcărie. Dar bine, slavă 
Domnului că nu-i închisoarea noastră.” 

„Asta aşa-i”, a zis el. 


Darl 


„Uite locu”, zice taica. Trage căruţa 
aproape şi stă şi se uită la casă. „Am 
putea lua neşte apă de-acolea.” 

„E-n regulă”, zic. „Trebuie sâ-mprumuţi 
o găleată de la ei, Dewey Dell.” 

„Dumnezeu ştie tot”, zice taica. „Nu 
vreau să rămân dator  nimuruia, 
Dumnezeu ştie.” 

„Poate găseşti vreun vas mai mare, ia-l”, 
zic. Dewey Dell se dă jos din căruţă cu 
pachet cu tot. „[i-au dat mai multă bătaie 
de cap decât te aşteptai, ca să-i vinzi la 
Mettson”, zic. Vieţile ni se destramă în 
nevânt,  nesunet, gesturile  ostenite 
recapitulează trudnic ecouri din 
constrângerile din vremuri de demult cu 
nemână pe  necoarde; în lumina 
asfinţitului, ne prăbuşim cu înfăţişări 
furioase, gesturi moarte, de păpuşi. Cash 
şi-a rupt piciorul şi acum rumeguşul curge 
afară. Sângerează de moarte, Cash. 

„Nu vreau să rămân dator”, zice taica. 
„Dumnezeu ştie tot.” 

„Atunci pişă-te”, zic. „Ne putem sluji de 
pălăria lui Cash.” 


Când Dewey Dell se întoarce, omul o 
însoţeşte. Apoi se opreşte şi ea vine spre 
noi şi el stă acolo şi, după o clipă, se duce 
înapoi, spre casă şi stă pe prispă, 
urmărindu-ne. N 

„Mai bin’ să nu-l dăm jos”, zice taica. „Il 
putem potrivi şi-aciia.” 

„Vrei să te dăm jos, Cash?” zic. 

„Păi, ce, n-ajungem mâine la Jefferson?” 
zice el. Ne urmăreşte cu ochi întrebători, 
concentrați şi trişti. „Poa' s-o duc pân’ 
atunci.” 

„O să-ţi vie mai uşor”, zice taica. „N-or 
să se mai frece oasele”. 

„Poa' s-o duc”, zice Cash. „Pierdem timp 
dacă ne oprim.” 

„Da' l-am şi cumpărat”, zice taica. 

„Poa' s-o mai duc”, zice Cash. „Nu mai e 
decât o zi. Nu diranjează defel, ca să spun 
aşa.” Se uită la noi, ochii largi, pe faţa 
cenuşie, întrebător. „Se prinde şi-aşa”, 
zice el. 

„Da' l-am şi cumpărat”, zice taica. 

Amestec cimentul în vas, agitând apa 
groasă în rotocoale groase, de-un verde 
stins. Aduc vasul la căruţă, unde Cash îl 
vede. Zace pe spate, profilul lui delicat se 


înscrie ascetic şi adânc pe cer. „Crezi că-i 
bine?” zic. 

„Să nu pui apă prea multă, că nu se- 
ntăreşte ca lumea”, zice el. 

„Crezi că atâta-i prea multă?” 

„Poate, dac-ai face rost de-un pic de 
nisip”, zice el. „Nu mai e decât o zi. Nu 
mă diranjează defel.” 

Vardaman se duce-n josul drumului, 
înspre locul unde am tăiat drumeagul şi 
se-ntoarce cu nisip. Il toarnă încet, în 
rotocoale groase, în vas. Mă duc iar la 
căruţă. 

„Ce zici, acu-i bine?” 

„Bine”, zice Cash. „Puteam s-o mai duc. 
Nu mă diranjează defel.” 

Slăbim legăturile şi turnăm cimentul 
peste piciorul lui, încet. 

„Fereşte asta”, zice Cash. „Dacă poţi, nu 
da nimic pe ea.” 

„Da”, zic. Dewey Dell rupe o bucată de 
hârtie din pachet şi şterge cimentul de pe 
capac atunci când picură de pe piciorul lui 
Cash. 

„Cum e?” 

„Grozav”, zice el. „E rece. E grozav.” 

„Măcar de ţi-ar ajuta”, zice taica. „lartă 


şi tu. Io n-am prevăzut-o, după cum nici 
tu.” 

„E grozav”, zice Cash. 

Măcar de-ai putea să te descurci la 
vreme. Ar fi frumos, numai să te poţi 
descurca la vreme. 

Punem scândurelele la loc, strângem 
legăturile bine, cimentul iese încet printre 
ele,  vâscos,  verde-deschis. Cash ne 
urmăreşte în linişte, cu privirea aceea, 
adânc întrebătoare. 

„O să-l ţină bine”, zic. 

„Bine”, zice Cash. „Iţi sunt îndatorat.” 

Apoi ne ducem cu toţii la căruţă şi ne 
uităm cu atenţie la el. El se-apropie de 
drum, în spatele nostru, cu spinarea de 
lemn, obrazul de lemn şi mişcându-se 
doar de la coapse în jos. Se apropie fără 
un cuvânt, cu ochii lui gălbii şi neclintiţi 
pe faţa morocănoasă şi se urcă în căruţă. 

„laca-un deal, zice taica.” „Consider c-o 
să tre’ s' te cam dai jos şi să mergi pă 
picere.” 


Vardaman 

Darl şi cu Jewel şi cu Dewey Dell şi cu 
mine urcăm dealu-n urma căruţii. Jewel s- 
a întors. A răsărit aşa, pe drum, şi s-a suit 
în căruţă. Umbla pe jos. Jewel nu mai are 
cal. Jewel este fratele meu. Cash este 
fratele meu. Cash are un picior rupt. Noi 
am potrivit picioru lu Cash, ca să nu 
doară. Cash este fratele meu. Şi Jewel 
este fratele meu da el n-are un picior rupt. 

Acu-s cinci, înalt, în cercuri mici, negre 
şi-nalte. 

„Unde şade ei noaptea, Darl?” zic. „Când 
noi ne oprim noaptea, în grajd, ei unde 
şade?” 

Dealu se pierde-n cer. Soarele vine de 
după deal şi catârii şi căruţa şi taica 
umblă în soare. Nu-i poţi privi cum umblă- 
ncet, în soare. In Jefferson, pe şine, în 
dosu geamului. Şina merge, strălucind, 
dus-şi-ntors. Aşa zice Dewey Dell. 

La noapte am să văz unde şade ei când 
noi suntem în grajd. 


Darl 


„Jewel”, zic. „Al cui eşti tu?” 

Adierea venea dinspre grajd, aşa că am 
pus-o sub măr, unde lumina lunii 
zugrăveşte mărul pe laturile largi şi 
adormite înăuntrul cărora, când şi când, 
ea vorbeşte în izbucniri scurte şi picurate 
de bolboroseala tainică şi murmurată. L- 
am luat pe Vardaman să asculte. Când ne- 
am apropiat, pisica a sărit jos de pe ea şi 
s-a scuturat cu ghiara de-argint şi ochii 
de-argint, în întuneric. 

„Mama ta a fost cal, dar cin’ ţi-a fost 
tată, Jewel?” 

„Re-ai tu al dracu’ de  scârbă 
mincinoasa.” 

„Să nu-mi spui aşa”, zic. 

„Re-ai tu al dracu’ de  scârbă 
mincinoasa.” 

„Să nu-mi spui aşa, Jewel.” În lumina 
înaltă a lunii, ochii lui par petece de hârtie 
albă lipite pe o minge mică şi foarte sus. 

După cină, Cash a început să transpire 
puţin. 

„S-a cam 'fierbântat un pic”, a zis el. „A 
bătut soarele toată ziua, cred că d-aia.” 


„Vrei să-ţi torn nişte apă, acolo?” am zis 
noi. „Poate-ţi mai ia din durere.” 

„Vă sunt îndatorat”, a zis Cash. „Cred că 
de la soare, toată ziua-a bătut. Trebuia să 
mă fi gândit şi să-l ţin coperit.” 

„Noi trebuia să ne gândim”, am zis noi. 
„Tu nu puteai să bănuieşti.” 

„N-am băgat de seamă să se-ncingă, 
niciodată”, a zis Cash. „Trebuia să bag de 
seamă asta.” 

Aşa că am turnat apă. Piciorul şi laba, 
mai jos de ciment, arată de parc-ar fi 
fierte. „[i-i mai bine?” am zis noi. 

„Vă sunt îndatorat”, a zis Cash. „E foarte 
bine.” 

Dewey Dell îi şterge faţa cu poala 
rochiei. 

„Vezi, poate poţi aţipi un pic”, zicem noi. 

„Pai, da”, zice Cash. „Vă sunt de-a 
dreptu-ndatorat. Acu mă simt bine.” 

Jewel, zic, cin’ ţi-a fost tată, Jewel? 

'Re-ai tu al dracu”, al dracu’ să fii. 


Vardaman 

Ea-i sub măr şi io şi cu Darl trecem prin 
lună şi pisica sare jos şi fuge şi noi o 
auzim 'năâuntru lemnului. 

„Auzi?” zice Darl. „Lipeşte-ţi urechea.” 

Lipesc urechea şi-o aud. Numa că nu- 
nţeleg ce zice. 

„Ce zice ea, Darl?” zic. „Cu cine 
vorbeşte?” 

„Vorbeşte cu Dumnezeu”, zice Darl. „Îl 
cheamă s-o ajute.” 

„Ce vrea ea de la El?” zic. 

„Vrea ca El s-o ascundă departe de ochii 
oamenilor”, zice Darl. 

„De ce vrea ea s-o ascundă El departe de 
ochii oamenilor, Darl?” 

„Ca să-şi poată încredința viaţa”, zice 
Darl. 

„De ce vrea ea să-şi încredinţeze viaţa, 
Darl?” 

„l-auzi”, zice Darl. O auzim. O auzim 
cum se-ntoarce pe-o parte. „l-auzi”, zice 
Darl. 

„S-a răsucit”, zic. „Se uită la mine prin 
lemn.” 

„Da”, zice Darl. 


„Cum de vede ea prin lemn, Darl?” 

„Haidem”, zice Darl. „Trebuie s-o lăsăm 
liniştită. Haidem.” 

„Nu poate să vadă afară pe-acolo, fiindcă 
găurile sunt în capac”, zic. „Cum de vede 
ea, Darl?” 

„Hai să mergem, să vedem de Cash”, 
zice Darl. 

Și am văzut ceva ce mi-a spus Dewey 
Dell să nu spui la nimeni. 

Pe Cash îl supără picioru. l-am fixat 
picioru azi după-masă da-l supără iar şi 
zace-n pat. li turnâm apă peste picior şi se 
simte grozav. 

„Mă simt grozav”, zice Cash. „Vă rămân 
îndatorat.” 

„Incearcă să dormi un pic”, zicem noi. 

„Mă simt grozav”, zice Cash. „Vă rămân 
îndatorat.” 

Și am văzut ceva ce mi-a spus Dewey 
Dell să nu spui la nimeni. Nu-i vorba de 
taica şi nu-i despre Cash şi nu-i despre 
Jewel şi nu-i despre Dewey Dell şi nu-i 
despre mine. 

Dewey Dell şi cu mine o să dormim pe 
polog. E pe prispa din dos, de unde se 
vede grajdu şi luna străluceşte pe jumatea 


pologului şi noi o să stăm întinşi, jumate-n 
alb, jumate-n negru, cu lumina lunii pe 
picioare. Şi atunci am să vâd unde şade ei 
noaptea, când noi stăm în grajd. Noi nu 
suntem în grajd în noaptea asta da văz 
grajdu şi-aşa c-o să văz unde şade ei 
noaptea. 

Stăm întinşi pe polog, cu picioarele-n 
lună. 

„Uită-te”, zic, „picioarele mele parcă-s 
negre. Şi picioarele tale parcă-s negre.” 

„Dormi”, zice Dewey Dell. 

Jefferson e-un lucru tare departe. 

„Dewey Dell.” 

„Dacă acu nu-i Crăciunu, cum o fi 
acolo?” 

Merge dus-şi-ntors, pe şina 
strălucitoare. Apoi şina merge, strălucind, 
dus-întors. 

„Să fie acolo, ce?” 

„Lrenu-ăla. In fereastră” 

„Hai, dormi. O să vezi mâine dacă-i 
acolo.” 

Poate că Moş Crăciun n-o să ştie că-s 
băieţi de la oraş. 

„Dewey Dell.” 

„Hai, dormi. N-o să li-l dea la niciunu din 


băieţii de la oraş.” 

Erea după fereastră, roşu, pe şină, şi 
şina strălucea dus-întors. Făcea să mă 
doară inima. Şi-apoi a fost taica şi Jewel şi 
Darl şi băiatu lui dom’ Gillespie. Picioarele 
băiatului lu dom' Gillespie ies de sub 
cămaşa de noapte. Când merge, în lună, 
par de puf. Se duc după casă, la măr. 

„Ce vor să facă, Dewey Dell?” 

S-au dus după casă, la măr. 

„Li simt mirosu”, zic. „Şi tu-i simţi 
mirosu?” 

„Șşşt”, zice Dewey Dell. „Vântu s-a 
schimbat. Dormi.” 

Aşa că o să aflu unde şade ei peste 
noapte. Vin de după casă, taie curtea, pe 
lună, cu ea pe umeri. O cară, jos, spre 
grajd, luna străluceşte lin şi liniştit 
deasupra ei. După aia vin înapoi şi se duc 
iar în casă. Cât era în lună, picioarele 
băiatului lu dom’ Gillespie părea de puf. Şi 
după-aia-am aşteptat şi-am zis Dewey Dell 
şi după-aia am aşteptat şi după-aia m-am 
dus să aflu unde şade ei noaptea şi-am 
văzut ceva ce Dewey Dell mi-a zis să nu 
spui la nimeni. 


Darl 


În cadrul întunecat al uşii, pare alcătuit 
din întuneric, suplu ca un cal de curse, 
îmbrăcat cum e doar în flanelă de corp şi 
izmene, în primele pâlpâiri ale văpăii. 
Sare jos, pe chip cu o neîncredere 
furioasă zugrăvită pe chip. M-a văzut, fără 
măcar să întoarcă spre mine capul ori 
ochii în care vâlvătaia pâlpâie ca două 
făclii. „Haidam”, zice. 

Pentru o clipă, lungă, aleargă - argint în 
lumina lunii apoi ţâşneşte ca o siluetă 
plată, cu îngrijire tăiată din tablă, pe 
fundalul unei explozii neaşteptate şi fără 
zgomot, toată partea de sus a grajdului ia 
foc dintr-odată, ca şi cum ar fi fost 
îndesată cu pulbere. Fațada conică şi cu 
spărtura pătrată a uşii întreruptă doar de 
conturul pătrat şi scund al raclei aşezate 
pe capre ca un gândac cubist începe să se 
desluşească.  Indărâtul meu, taica şi 
Gillespie şi Mack şi Dewey Dell şi 
Vardaman răsar din casă. 

El se opreşte la raclă, se apleacă, se uită 
la mine, furios. Deasupra capului flăcările 
trosnesc ca trăsnetele, peste noi năvăleşte 


un curent de aer rece: nu se simte încă 
nicio fierbinţeală în el şi o mână de pleavă 
se înalţă dintr-odată şi-apoi e sorbită de-a 
lungul boxelor, unde un cal nechează de 
spaimă. „lute”, zic, „caii.” 

Se uită lung şi fioros la mine, apoi la 
acoperişul de deasupra capului, apoi, 
dintr-un salt, e la boxa în care calul 
nechează înspăimântat. Calul se-aruncă şi 
izbeşte cu copita, bubuitul loviturilor 
furioase e înghiţit de trosnetul flăcărilor. 
Duduie ca un tren fără sfârşit peste un 
macaz nesfârşit. Gillespie şi Mack trec de 
mine, în cămăşi de noapte, lungi până la 
genunchi, strigând, glasurile lor subţiri şi 
înalte şi fără noimă şi în acelaşi timp 
adânc sălbatice şi triste: „...vacă... 
boxă...”. Câmaşa de noapte a lui Gillespie 
o ia la goană înaintea lui, în curent, 
umflându-se în jurul coapselor păroase. 

Uşa de la boxă s-a izbit şi s-a-nchis. 
Jewel o aruncă înapoi cu fundul şi apare, 
cu spinarea arcuită, muşchii umflaţi sub 
flanelă, târând calul de cap. În vâlvătaie, 
ochii i se rostogolesc în ei cu un foc mut, 
iute, sălbatic, opalescent; muşchii i se 
adună şi se desfac atunci când îşi azvârle 


capul pe spate, smulgându-l pe Jewel cu 
totul de la pământ. Dar el îl trage mai 
departe, încet, înspăimântător; şi din nou 
îmi aruncă peste umăr o privire furioasă şi 
scurtă. Chiar după ce-au ieşit cu totul din 
grajd, calul continuă să se lupte şi să 
zvârle-ndărăt, înspre cadrul uşii, până ce 
Gillespie trece pe lângă mine, gol-puşcă, 
cu cămaşa lui de noapte înfăşurată în 
jurul capului catârului şi dă în calul 
înnebunit şi-l urneşte din uşă. 

Jewel se întoarce în goană; din nou se 
uită-n jos, la raclă. Dar nu se-atinge de ea. 
„Vaca unii-i?” strigă el, depăşindu-mă. 
După el. In boxă, Mack se luptă cu celălalt 
catâr. Când întoarce capul către vâlvătaie, 
îi văd rostogolirea sălbatică a ochilor, dar 
nu scoate niciun sunet. Stă numai aşa şi 
se uită la Mack, peste umăr, şi se-ntoarce 
cu curu la el, ori de câte ori se apropie. Se 
uitâ-ndărăt, la noi, ochii şi gura trei găuri 
rotunde şi obrazul pe care pistruii arată 
ca mazărea englezească pe-o farfurie. 
Glasul i-e subţire, ascuţit, îndepărtat. 

„Nu pot face nimica...” E ca şi cum 
sunetul ar fi fost zmuls de pe buzele lui şi 
azvârlit în sus, departe, adresându-ni-se 


din nou de la o nemăsurată depărtare a 
istovirii. Jewel se strecoară pe lângă noi; 
catârul se răsuceşte şi zvârle, dar el l-a şi 
apucat de cap. Mă aplec la urechea lui 
Mack: : 

„Cămaşa de noapte. In capul lui.” 

Mack se holbează la mine. Apoi îşi 
zmulge cămaşa de noapte şi-o aruncă în 
capul catârului care se domoleşte pe dată. 
Jewel răcneşte la el: 

„Vaca? Vaca?” 

„Mai 'napoi”, strigă Mack. „Ultima 
boxa.” 

Vaca ne urmăreşte pe când intrăm. E 
trasă într-un colţ, cu capul plecat, 
rumegând încă, deşi cam grăbit. Dar nu 
face nicio mişcare. Jewel s-a oprit, se uită- 
n jur şi deodată întreaga podeală a 
podului se risipeşte. E toată o flacără; 
plouă o pulbere măruntă de scântei. Jewel 
se uită-n jur. Jos, sub iesle, e un scăunel 
cu trei picioare, pentru muls. Il apucă şi 
izbeşte cu el în peretele din spate. 
Sfărâmă o scândură, apoi alta, o a treia; 
noi zmulgem bucăţile şi le dăm la o parte. 
În timp ce ne aplecăm la spărtură, ceva se 
năpusteşte înspre noi, din spate. E vaca; 


dintr-o singură suflare şuierătoare, îşi 
face vânt printre noi şi prin gaură drept în 
vâlvătaia de-afară, cu coada ridicată şi 
ţeapănă ca o mătură bătută-n cuie şi în 
sus, la capătul spinării. 

Jewel se-ntoarce-n grajd. „Stai”, zic; 
„Jewel!” Îl înşfac; mă loveşte peste mână. 
„Eşti nebun”, zic, „ce, nu vezi că nu mai 
poţi răzbi dincolo?” Coridorul e ca un 
reflector luminând prin ploaie. „Haide”, 
ZIC, „la-o pe-aici.” 

După ce trecem prin spărtură, el începe 
să alerge. „Jewel”, zic, alergând. Se 
năpusteşte pe după colţ. Când ajung şi eu, 
el e aproape la celălalt, alergând pe 
fundalul vâlvătăii ca o siluetă decupată 
din tinichea. Taica şi Gillespie şi Mack 
sunt ceva mai departe, se uită la grajdul 
trandafiriu pe pânza de întuneric, unde, în 
chiar clipa asta, lumina lunii a fost răpusă. 
„Puneti mâna pe el!”, strig, „opriţi-l!” 

Când ajung în faţă, el se luptă cu 
Gillespie; unul slab, în izmene şi cămaşă, 
celălalt gol-puşcă. Sunt ca două siluete pe 
o friză grecească, izolate de orice realitate 
prin vâlvătaia roşie. Înainte să pot ajunge 
la ei, el l-a doborât la pământ pe Gillespie 


şi s-a întors şi acum aleargă îndărăt, în 
grajd. 

Bubuitul a devenit aproape liniştit, cum 
se-ntâmplase cu al râului”. Urmărim prin 
avanscena intrării care se mistuie cum 
Jewel aleargă, se ghemuieşte la capătul 
cel mai îndepărtat al raclei şi se opinteşte. 
O clipă se uită-n sus şi afară, la noi, prin 
ploaia de fân aprins ce alcătuieşte o 
perdea de mărgele de scântei şi-i văd gura 
modelând numele meu. 

„Jewel!” strigă Dewey Dell; „Jewel!” 
acum mi se pare că aud glasul care i se 
adunase în ultimele cinci minute şi o aud 
zbătându-se şi luptându-se cu taica şi cu 
Mack care o ţin şi ţipă ascuţit, „Jewel! 
Jewel!” Dar el nu se mai uită la noi. Îi 
vedem umerii încordându-se, săltând racla 
de-un cap şi făcând-o să alunece singură 
de pe capre. Se vede lămurit, necrezut de 
înaltă, ascunzându-l: n-aş fi crezut că 
Addie Bundren o să aibă nevoie de-atât de 
mult loc să odihnească-n pace; stă în 
picioare încă o clipă, în timp ce scânteile 
plouă peste ea în explozii spulberate, 
iscate parcă din întâlnirea cu alte scântei. 
Apoi se răstoarnă înainte, luându-şi vânt, 


descoperindu-l pe Jewel şi scânteile îl 
plouă în jerbe reînmulţite, încât acum 
pare înconjurat de o aureolă fină de foc. 
Fără oprire, se răstoarnă iar şi se ridică, 
se opreşte, apoi se prăbuşeşte încet în 
faţă şi prin perdea. De astă dată Jewel e 
călare pe ea, ţinându-se de ea strâns; 
până când se prăbuşeşte de tot şi-l azvârle 
cu totul şi Mack sare-nainte printr-un uşor 
miros de carne prăjită şi bate cu palmele 
peste găurile cu margini purpurii care se 
tot lărgesc, deschizându-se ca florile pe 
flanela lui. 


Vardaman 


Când m-am dus să aflu unde şade ei 
peste noapte, am văzut ceva. Ei a zis, 
„Un’i-i Darl? Un’ s-a dus Darl?” 

A cărat-o înapoi, sub măr. 

Grajdu erea încă roşu, da acum nu mai 
erea grajd. Se prăbuşise şi roşeața se- 
nălţa în volburi.  Grajdu se-nălța 
învolburându-se-n crâmpeie mici, roşii, la 
cer şi la stele şi stelele s-a tras îndărăt. 

Cash era încă treaz. Îşi mişca-ntr-o parte 
şi-n alta capu cu faţa brobonită de 
sudoare. 

„Să-ţi mai punem neşte apă, Cash?” a zis 
Dewey Dell. 

Picioru şi laba lu Cash s-a-nnegrit. 
Luminăm cu lampa şi ne uităm la laba şi la 
picioru lu Cash unde s-a-nnegrit. 

„Talpa ţi-i ca laba de negru, Cash” am 
ZIS. 

„Consider c-o să tre' să spargem aia”, a 
zis taica. 

„La ce mama dracului i-aţi pus asta- 
acolo?” a zis dom’ Gillespie. 

„Am considerat că oareşcum o să i-l ţie”, 
a zis taica. „Am considerat că să-l ajut.” 


A adus fieru de călcat şi ciocanu. Dewey 
Dell ţinea lampa. A trebuit să dea cu 
nădejde. Şi-atunci Cash a adormit. 

„Acu doarme, am zis. „Nu poa’ să-l doară 
când doarme.” 

S-a spart numa. Da de ieşit n-a ieşit. 

„O să-i ia şi pielea”, a zis dom’ Gillespie. 
„La ce mama dracului i-aţi pus asta-acolo? 
Nu i-a dat la nime pân cap să ungă-ntâi 
picioru cu grăsime?” 

„Am socotit că-l ajut”, a zis taica. „Darl i 
l-o pus.” 

„Un'i-i Darl?” a zis ei. 

„Şi niciunu din voi n-a avut mai multă 
minte ca ăsta?” a zis dom’ Gillespie. „N 
or'ce caz, io credeam că are.” 

Jewel zace pe burtă. Spinarea i-e roşie. 
Dewey Dell l-a uns c-o alifie. Alifia-i făcută 
din unt şi funingine, să scoaţă focu. Dup- 
aia spinarea i-a fost neagră. 

„Te doare, Jewel?” am zis. „Spinarea ta-i 
ca de negru, Jewel”, am zis. Talpa şi 
picioru lu Cash e ca de negru. După aia-a 
spart-o. Picioru lu Cash sângera. 

„Du-te-napoi şi te culcă”, a zis Dewey. 
Dell. „Acu trebuie să dormi.” 

„Un'i-i Darl?” a zis el. 


El e-acolo-afar”, sub măr, cu ea, întins pe 
ea. El e-acolo, aşa că pisica n-o să vie- 
napoi. Am zis, „Ai de gând s-o aperi de 
pisică, Darl?” 

Luna îl păta cu lumină. Pe ea erea 
liniştită, da pe Darl lumina umbla-n sus şi- 
n jos. 

„Nu tre’ să plângi”, am zis. „Jewel a 
salvat-o. Nu tre’ să plângi, Darl.” 

Grajdu-i încă roşu. A fost încă şi mai 
roşu. Dup-aia s-a-nălţat în volburi, făcând 
ca stelele să se tragă-n grabă-napoi, fără 
să cadă. M-a durut inima ca şi trenu. 

Când m-am dus să aflu unde şade ei 
peste noapte, am văzut ceva ce Dewey 
Dell zice că nu tre’ s-o spui niciodat' la 
nimenea. 


Darl 


De-o bună bucată de vreme trecuserăm 
de firme: farmaciile, magazinele de 
îmbrăcăminte,  doctoriile brevetate şi 
garajele şi cafenelele şi semnele de 
kilometraj micşorându-se, devenind mai 
complet re-mărite: 3 mi. 2 mi. 

De pe coama dealului, cum urcăm din 
nou în căruţă, vedem fumul jos şi întins, 
dând impresia că nu se mişcă în după- 
amiaza nevântuită. 

„Asta-i, Darl?” zice Vardaman. „Asta-i 
Jeffersonul?” Şi el a slăbit; faţa lui are, ca 
şi ale noastre, un aer încordat, visător, 
jigărit. 

„Da”, zic. Îşi înalţă capul şi se uită la 
cer. Sus, deasupra ei, atârnă în cercuri ce 
se tot îngustează, atârnă ca fumul, cu o 
înfăţişare în afară de formă şi de scop, dar 
cu nicio sugestie exterioară de mişcare, 
înaintare sau retragere. Ne urcăm din nou 
în căruţă, unde Cash zace pe ladă, cioburi 
zimţuite de ciment cum se spărseseră pe 
picior. Catârii prăpădiţi coboară dealul, 
zuruind şi zāngānind. 

„O să tre' să-l ducem la doctor”, zice 


taica. „Consider că n-avem altă ieşire din 
asta.” Spatele camâşii lui Jewel, pe unde-l 
atinge, se pătează încet şi negru cu 
grăsime. Viaţa a luat fiinţă în văi. A 
izbucnit pe dealurile  înfricoşării din 
veacuri, poftelor din veacuri, disperărilor 
din veacuri. lată de ce trebuie să urci 
dealurile cu pasul, ca să poţi cobori 
călare. 

Dewey Dell şade pe locul ei, cu pachetul 
din jurnale pe genunchi. Când ajungem la 
poalele dealului, acolo unde drumul se 
netezeşte printre pereţi apropiaţi de 
copaci, ea începe să privească liniştit 
împrejur, când într-o parte a drumului, 
când în cealaltă. Până la urmă zice „Ire' 
să m-opresc.” 

Taica se uită la ea, cu profilul lui 
prăpădit care trădează o supărare 
dinainte hotărâtă şi îmbufnată. Nu opreşte 
căruţa. „La ce?” 

„Ire' să mă duc în tufiş”, zice Dewey 
Dell. 

Taica nu opreşte căruţa. „Nu poa' s- 
aştepţi pân' ce-ajungem la oraş? De-acu 
nici o milă nu mai-i.” 

„Opreşte”, zice Dewey Dell. „Tre’ să mă 


duc în tufiş.” 

Taica opreşte în mijlocul drumului şi noi 
o urmărim pe Dewey Dell cum coboară, 
ducându-şi pachetul. Nu se uită înapoi. 

„De ce nu laşi cozonacii aici?” zic. 
„Avem noi grijă de ei.” 

Ea coboară, hotărâtă, fără să ne arunce 
vreo privire. 

„Cum ar fi ştiut ea un' să se ducă, de-ar 
fi stat până ajungeam în oraş?” zice 
Vardaman. „Un' te-ai fi dus să faci asta-n 
oraş, Dewey Dell?” 

Ea ridică pachetul de jos şi se răsuceşte 
şi dispare printre copaci şi lăstăriş. 

„Să nu stai mai mult de câtu-i 
necesitate”, zice taica. „N-avem timp de 
irosit.” Ea nu răspunde. După o clipă nici 
n-o mai auzim. „Trebuia să facem cum au 
zis alde Armstid şi Gillespie, să fi trimis 
vorbă-nainte şi să fi avut aia săpată şi 
pregătită.” 

„De ce n-ai făcut-o?” zic. „Puteai să dai 
telefon.” 

„De ce?” zice Jewel. „Care dracu nu poa’ 
să sape-o gaură-n pământ?” 

Vine o maşină pe deal. Incepe să sune 
din claxon şi încetineşte. Aleargă de-a 


lungul marginii drumului, cu viteză 
redusă, roţile din afară în şanţ şi ne 
depăşeşte şi se duce. Vardaman o 
urmăreşte până ce dispare din priviri. 

„Mai e mult, Darl?” zice el. 

„Nu mai e”, zic. 

„Trebuia s-o facem”, zice taica. „Doar că 
niciodat' n-am vrut să fiu îndatorat la 
niminea, afar’ de sângele şi carnea ei.” 

„Cine dracu nu poa' săpa o scârbă de 
gaură-n pământ?” zice Jewel. 

„E lipsă de respect să vorbeşti în felu 
ăsta de mormântu ei”, zice taica. „Voi toţi 
nu ştiţi ce-i asta. Voi niciodat' n-aţi iubit-o 
de-adevărat, niciunu.” Jewel nu răspunde. 
Stă drept şi cam ţeapăn, cu trupul 
încordat, să nu atingă cămaşa. Falca lui 
aprinsă îi iese în afară. 

Dewey Dell se-ntoarce. O urmărim cum 
răsare dintre tufişuri, cărând pachetul şi 
se caţără în căruţă. Acum poartă hainele 
ei de duminică, mărgelele, pantofii şi 
ciorapii. 

„Consider că ţi-am zis să laşi hainele 
astea-acas'”, zice taica. 

Ea nu răspunde, nu se uită la noi. Pune 
pachetul în căruţă şi se urcă şi căruţa 


porneşte. 

„Câte dealuri mai sunt acuma, Darl?” 
zice Vardaman. 

„Numai unu”, zic. „Ăl de vine duce drept 
în oraş.” 

Dealul e din nisip roşu, mărginit pe 
fiecare parte de colibe de-ale negrilor; 
proiectate pe cer, firele dese de telefon 
aleargă-nainte şi ceasul de la tribunal se 
înalţă printre copaci. Roţile şoşotesc în 
nisip, de parcă pământul însuşi ne-ar 
înăbuşi intrarea! Cum dealul începe să 
urce, noi coborâm. 

Urmărim căruţa, roţile  şoşotitoare, 
trecem de colibele unde, în prag, apar 
chipuri cu ochi albi. Auzim voci 
neaşteptate, sonore. Jewel se uită întruna 
dintr-o parte-n alta; acum capul i se- 
ndreaptă înainte şi-i văd urechile prinzând 
o nuanţă mai adâncă de roşu, de furie. 
Trei negri merg pe lângă drum, înaintea 
noastră; cu zece picioare în faţa lor, 
merge un alb. Când trecem de negri, 
capetele li se-ntorc brusc, cu acea 
expresie de revoltă şi ofensă. 
„Dumnezeule Mare”, zice unul; „ce au în 
căruţa aia?” 


Jewel îşi iese din fire. „Pui de căţea”, 
zice el. În timp ce-o zice, îi sare în piept 
albului care s-a oprit. E ca şi cum Jewel, 
pentru moment, a orbit, fiindcă spre alb 
se năpusteşte. i 

„Darl!” zice Cash, din căruţă. Il prind pe 
Jewel. Albul s-a tras un pas înapoi, cu 
fălcile încă neîncordate; apoi obrazul i se 
înțepeneşte, i se împietreşte. Jewel se- 
nfige-n el, cu muşchii de la fălci albi de- 
ncleştare. 

„Ce-ai zis?” zice el. 

„Hei”, zic. „N-a vrut să zică nimic rău, 
domnule. Jewel”, zic. Când îl ating, se- 
ntoarce către alb. Il apuc de braţe, ne 
luptăm. Jewel nu s-a uitat la mine. 
Încearcă să-şi elibereze braţul. Când îl 
văd din nou pe alb, acesta are în mână un 
cuţit deschis. 

„Opreşte-te, domnule”, zic. „L-am 
apucat, Jewel”, zic. 

„Crede că dacă-i o scârbă de orăşan”, 
zice Jewel, gâfâind şi smuncindu-se. „Pui 
de câţea”, zice el. i 

Omul se mişcă din loc. Incepe să-mi dea 
târcoale, pândindu-l pe Jewel, cu cuțitul 
jos, lângă coapsă. „Nu-i dau voie nimănui 


să-mi zică aşa”, zice el. Taica s-a dat jos şi 
Dewey Dell îl ţine pe Jewel şi-l împinge. [i 
dau drumul şi mă pun în faţa omului. 

„la stai”, zic. „N-a vrut să zică nimic rău. 
E bolnav; s-a ars azi-noapte într-un foc şi 
nu-i în toate ale lui.” 

„Foc, nefoc”, zice omul, „nu-i permit 
nimănui să-mi zică aşa.” 

„A crezut că i-ai zis ceva”, zic. 

„Ba nu i-am zis nimic. Pân-acum nu l-am 
mai văzut niciodată.” 

„Doamne-Dumnezeule”, zice taica; 
„Doamne-Dumnezeule.” 

„Ştiu”, zic. „N-a vrut să zică nimic cu 
asta. O să şi-o retragă.” 

„Atunci să şi-o retragă.” 

„Lasă cuțitul şi-o s-o facă.” 

Omul se uită la mine. Se uită la Jewel. 
Jewel e liniştit acum. 

„Lasă cuțitul”, zic. 

Omul închide cuțitul. 

„Doamne-Dumnezeule”, zice taica. 
„Doamne-Dumnezeule.” 

„Spune-i că n-ai vrut să zici nimic, 
Jewel”, zic. 

„Am crezut c-a zis ceva”, zice Jewel. 
„Tocmai fiindcă el îi ý 


„Taci”, zic. „Spune-i că n-ai făcut-o 
dinadins.” 

„N-am făcut-o dinadins”, zice Jewel. 

„Mai bine n-ar fi...” zice omul. „Să-mi 
zică el mie că-s ý 

„Crezi că lui i-e frică să-ţi zică ție asta?” 
ZIC. 

Omul se uită la mine. „N-am zis”, zice. 

„Nici să nu zici”, zice Jewel. 

„Taci din gură”, zic. „Haidem. Mână, 
taică.” 

Căruţa porneşte. Omul, în picioare, ne 
urmāreşte cu privirea. Jewel nu se uită 
înapoi. „Jewel trebuia să-i dea câteva 
bice”, zice Vardaman. 

Ne apropiem de culme, unde se-ntinde 
strada, unde maşinile se duc încolo şi- 
ncoace. Catârii trag căruța în sus şi mai 
departe, spre culme şi pe stradă. Taica îi 
opreşte. Strada se-ntinde mai departe, 
înaintea noastră, unde piaţa se deschide şi 
monumentul stă de strajă în fața 
tribunalului. Urcăm din nou, în timp ce 
capetele se întorc cu aceeaşi expresie pe 
care o ştim; afară de Jewel. El nu urcă, 
chiar când căruța porneşte din nou. 
„Urcă-te, Jewel”, zic. „Haidem. Să plecăm 


de-aci.” Dar el nu urcă. Îşi pune însă 
piciorul pe butucul roții din spate, cu o 
mână prinzându-se de loitră şi cu butucul 
rotindu-se neted sub talpa lui, îşi saltă 
celălalt picior şi se aşază pe vine, acolo, 
privind fix drept înainte, nemişcat, slab, 
cu spinarea ca de lemn, ca cioplit din 
lemn subţire, aşa cum e aşezat, pe vine. 


Cash 


Altă cale nu erea. Ori îl trimitem la 
Jackson, ori Gillespie ne dă-n judecată, 
fiindcă-a aflat, cine ştie cum, că Darl a pus 
focu. Habar n-am cum de-a aflat, da' a 
aflat. Vardaman l-a văzut, da' s-a jurat să 
nu spuie la nime altu decât lu Dewey Dell 
şi că ea i-a zis să nu spuie la nime. Da 
Gillespie a aflat. Oricum, mai devreme ori 
mai târziu, tot intra la bănuială. Şi chiar 
din noaptea aia şi numa după cum s-a 
purtat Darl. 

Aşa că taica a zis, „Consider că nu mai e 
nimic al'ceva de făcut”, şi Jewel a zis „Vrei 
să-l priponeşti acu?” 

„Să-l priponesc?” a zis taica. 

„Să-l prinzi şi să-l legi fedeleş”, a zis 
Jewel. „Fie-a dracu' de treabă, ce, ori vrei 
s-aştepţi pân’ ce dă foc şi la scârbele astea 
de catâri şi la căruţă?” 

Da asta n-avea niciun rost. „N-are niciun 
rost”, am zis. „S-aşteptăm, pân'o punem 
în pământ.” Când un om nu mai are mult 
şi-o să-şi treacă restu vieţii sub lacăt, ar 
trebui lăsat să se bucure cât mai poate, 
înainte de a se duce. 


„Consider c-ar trebui să fie-acolea”, zice 
taica. „Ştie, El, Dumnezeu, grea-ncercare 
pe mine. Ca cum ghinionu-ar fi far’ de 
capăt, odată ce-a-nceput.” 

Uneori nu-s aşa de sigur care-i âl de-a 
căpătat dreptu să spuie când un ome 
nebun şi când nu-i. Uneori cred că niciunu 
din noi nu-i nebun de tot şi niciunu 
zdravăn de tot, pân’ ce cântaru nostru nu-i 
spune aşa ori aşa. E ca şi cum nu contează 
atâta ce face omu, cât felu-n care mai toţi 
ăilalţi judecă atunci când el face ceva. 

Jewel e prea pornit în contra lui. Sigur 
că calu lu Jewel a fost negustorit, ca s-o 
ducem aşa de-aproape de oraş şi, într-un 
fel, tocma valoarea calului a-ncercat Darl 
s-o arză. Da nu o dată m-am gândit înainte 
să trecem râu' şi după, că ar fi o 
adevărată binecuvântare de la Dumnezeu 
dacă El ne-ar zmulge-o din mâini şi-ar 
pune stăpânire pe ea-ntr-un fel iscusit şi 
mi s-a părut că atunci când Jewel s-a 
trudit atâta s-o tragă afar’ din râu, el 
făcea ceva' împotriva lu' Dumnezeu şi 
când Darl a văzut că parcă-parcă unu din 
noi trebuie să facă ceva, aproape-mi vine 
să cred că, într-un fel, el a făcut ce 


trebuia. Da nu socot că ceva poate ierta 
pusu focului la grajdu omului şi 
primejduirea vitelor lui şi nimicirea 
propietăţii sale. lată cum socot io că un 
om e nebun. Şi iată cum el nu mai poate 
să se uite-n ochii oamenilor. Şi socot că ei 
n-are altceva de făcut decât ce toată 
lumea zice că-i drept. 

Într-un fel, sigur că-i o ruşine. Lumea 
pare că se depărtează de la dreapta 
învăţătură din bătrâni care zice să baţi 
cuiele ca lumea şi să făţuieşti muchiile 
bine, totdeauna, ca şi cum pentru propiu’ 
tāu folos şi-nlesnire le-ai face. Ca şi cum 
unii oameni are scânduri faine şi netede, 
să-nalţe cu ele un tribunal şi alţii n-are 
decât bârne grosolane, bune numa' să faci 
din ele o poiată ţapănă pentru pui, decât o 
hardughie de tribunal şi când amândouă 
se durează de  mântuială ori se 
construieşte bine, de-i una ori alta, n-o să 
facă omu să se simtă mai bine, nici mai 
rău. 

Aşa c-am mers în susu străzii, către 
piaţă, şi el a zis, „Mai bin' să-l ducem pe 
Cash la primu doctor. Îl lăsăm acolo şi 
după aia ne-ntoarcem şi-l luâm.” Asta-i 


fiindcă io şi cu el ne-am născut foarte 
aproape unu de altu şi asta cu zece ani 
înainte ca Jewel şi Dewey Dell şi 
Vardaman sâ-nceapă să vie. Mă simt neam 
cu ei, în bună regulă, da ştiu şi eu. Şi io, 
ca ăl mai mare, şi de-acuma gândind 
tocma lucru de l-a făcut el: ştiu şi eu. 

Taica se uita la mine, după aia la el şi 
molfâia. 

„Haidem mai departe”, am zis. „Mai 
întâi să facem asta.” 

„Mai mult ca sigur că ea ne vrea pe toţi, 
acolea”, zice taica. 

„Ba mai întâi să-l ducem pe Cash la 
doctor”, a zis Darl. „Ea o s-aştepte. Tot 
aşteaptă de nouă zile.” 

„Ce ştiţi voi”, zice taica. „Al cu care-ai 
fost dimpreună, de tânăr şi tu ai 
îmbătrânit lângă ea şi ea a-mbătrânit 
lângă tine şi-ai văzut cum vine etatea şi 
erea ăla de l-ai auzit zicând că n-are-a- 
face şi ştii tu că erea adevăru gol-goluţ, 
din lumea asta haină şi toată-ntristarea şi- 
ncercările omului. Ce ştiţi voi.” 

„Ne-a mai rămas săpâtura de făcut”, am 
ZIS. 

„Şi Armstid şi Gillespie ţi-au zis să 


trimiţi vorbă-nainte”, a zis Darl. „N-ai vrea 
să mergem acum la Peabody, Cash?” 

„Haidem mai departe”, am zis. „Mă simt 
destul de uşurat acuma. Mai bine-i să faci 
lucrurile la timpu lor.” 

„Măcar de-ar fi săpata”, zice taica. „Am 
uitat şi cazmaua.” 

„Da”, a zis Darl. „Mă duc pe la magazinu 
de fierărie. N-avem încotro, tre’ să 
cumpărăm una.” 

„Da' coastă parale”, zice taica. 

„Îţi pare rău c-o faci pentru ea”, zice 
Darl. 

„Haida sā luăm o cazma”, zice Jewel. 
„Dă-mi bani.” 

Da’ taica nu s-a oprit. „Consider că 
putem face rost de-o cazma”, a zis el. 
„Consider că şi p-acilea-i creştini.” Aşa că 
Darl a şezut liniştit şi-am mers mai 
departe, cu Jewel ghemuit în chilnă, 
privind fix în ceafa lu Darl. Semăna cu 
unu din buldogii ăia, câinii ăia de nu scot 
niciun lătrat când zmucesc de lanţ şi 
pândesc pe ăla la care aşteaptă să saie. 

El a stat în felu ăsta tot timpu cât ne-am 
aflat în faţa casei lu madam Bundren, 
auzind muzica şi uitându-se fix în ceafa lu 


Darl, cu ochii ăia ai lui, albi şi cruzi. 

In casă cânta muzica. Erea un patifon 
dintr-alea. Erea natural, de ziceai că-i 
orhestră. 

„Vrei să mergem la Peabody?” a zis Darl. 
„Or să ne-aştepte-aici şi-or să-i spună lu 
taica şi io te duc cu căruţa la Peabody şi 
mă-ntorc să-i iau.” 

„Nu”, am zis. Erea mai bine s-o aşezăm 
pe ea-n pământ, acu, că tot eream aşa de- 
aproape, aşteptând doar pân’ ce taica 
împrumuta cazmaua. El mânase de-a 
lungu străzii, pân’ ce-am auzit muzica. 

„Or fi având f'una, p-acilea”, a zis el. A 
oprit fix la alde madam Bundren. Parc-ar 
fi ştiut. Uneori mă gândesc la asta, dacă 
un om harnic poa' să vază munca de la 
aceeaşi mare depărtare pe cât un om 
leneş poa' să vază lenea. Aşa că el a oprit 
acolo, ca şi cum ştia, dinaintea acelei 
căsuțe noi, de unde venea muzica. Noi 
aşteptam acolo şi auzeam. Cred că m-aş fi 
putut tocmi cu Suratt să-l lase p-al lui la 
cinci dolari. Odihnitor lucru, muzica. „Or 
fi având ei f'una, p-acilea”, zice taica. 

„Vrei să se ducă Jewel”, zice Darl, „ori 
mai bine io?” 


„Consider că mai bine io”, zice taica. S-a 
dat jos şi-a luat-o-n sus, pe potecă şi pe 
lângă casă, către fund. Muzica s-a oprit şi 
după aia s-a pornit din nou. „O să facă 
rost”, a zis Darl. 

„Aşa”, am zis. Ca şi cum el ştia, ca şi 
cum putea să vază prin pereţi şi prin 
următoarele zece minute. 

Numai c-a fost mai mult de zece minute. 
Muzica s-a oprit şi n-a mai început, multă 
vreme, acolo-n fund, unde ea şi cu taica 
discuta. Noi aşteptam în căruţă. 

„Lasă-mă să te duc înapoi, la Peabody”, 
a zis Darl. 

„Nu”, am zis. „S-o punem în pământ.” 

„Asta dacă s-o mai întoarce v'odat”, a zis 
Jewel. 

A-nceput să-njure. A-nceput să se dea jos 
din căruţă. 

„Mă duc”, a zis el. 

Atunci l-am văzut pe taica că se-ntoarce. 
Avea două cazmale, cum venea pân juru 
casii. Le-a pus în căruţă şi s-a urcat şi-am 
urcat şi-am plecat. Muzica n-a mai 
început. Taica se tot uita-napoi, către 
casă. Parcă a şi ridicat un pic mâna şi-am 
văzut storu de la fereastră tras un pic, şi-n 


fereastră obrazu ei. 

Da-ăl mai curios lucru erea Dewey Dell. 
Am fost uimit. Înţeleg oricând cum de 
putea lumea să zică de el că-i ciudat, da 
tocma ăsta erea motivul pentru care nu se 
simţea atins. Ca şi cum şi el erea în afara 
chestiei astea, întocmai ca şi tine, şi 
înnebunea, cum ti-ar veni, într-o 
oareşcare măsură aproape să înnebuneşti 
la o băltoacă de te-a împroşcat când ai 
călcat în ea. Şi-apoi, într-o oareşcare 
măsură, am fost de părere că el şi cu 
Dewey Dell ştia într-o oareşcare măsură 
lucrurile, în de ei. Dac-ar fi fost să zic că e 
unu din noi pe care-l place ea mai mult 
decât pe altu, aş fi zis că Darl e ăla. 

Da când am termenat de umplut şi de- 
acoperit şi-am deschis poarta şi-am cotit 
în străduţa unde ne-aştepta tipii ăia, când 
ei a apărut şi-a venit la el şi el s-a tras 
înapoi, Dewey Dell a fost aia de s-a 
năpustit la el, înainte chiar ca Jewel s- 
ajungă. Şi-atunci am crezut că ştiam cum 
de-a aflat Gillespie despre modu cum i-a 
luat grajdu foc. 

Ea, până să fie, n-a scos o vorbă, nici 
măcar nu s-a uitat la el, da când tipii ăia i- 


a zis lui ce voia şi că ei a venit să-l ia şi el 
s-a zvârlit înapoi, atunci ea a sărit pe el ca 
o pisică sălbatică, încât unu din tipi a 
trebuit să-i dea lui drumu şi s-o ţină pe ea 
şi ea-şi înfipsese ghearele şi-l zgâria ca o 
pisică sălbatică, în timp ce ălălalt şi taica 
şi Jewel îl trântise pe Darl la pământ şi-l 
ținea răstignit şi el se uita-n sus, la mine. 

„Credeam c-o să-mi spui”, a zis el. 
„Niciodat' n-am crezut că n-o să-mi spui.” 

„Darl”, am zis. Da' el se lupta din nou cu 
el şi cu Jewel şi cu tipu şi ălălalt o ţinea pe 
Dewey Dell şi Vardaman, dă-i şi urlă şi 
Jewel zicea-ntruna „Ucide-l. Ucide puiu de 
căţea.” 

A fost cumplit, asta-i. Cumplit. Omu nu 
poa' să fugă de-o treabă murdară. Nu 
poate. Am încercat să vorbesc cu el, da el 
a zis numa, „Credeam c-o să-mi spui. Nu 
pentru că io”, a zis el şi după-aia a-nceput 
să râdă. Alălalt tip l-a-mpins pe Jewel de 
deasupra lui şi el şedea acolo, la pământ, 
şi râdea. 

Am încercat să-i vorbesc. De-aş fi putut, 
măcar întâmplător, să mă mişc, chiar aşa, 
aşezat. Da am încercat să-i vorbesc şi el s- 
a oprit din râs şi s-a uitat în sus, la mine. 


„Vrei să mă duc?” a zis el. 

„Are să fie mai bine pentru tine”, am zis. 
„Acolo-i linişte, cu nime de să te sâcâie şi 
altele. Mai bine pentru tine, Darl”, am zis. 

„Mai bine”, a zis el. A-nceput să râdă iar. 
„Mai bine”, a zis el. De-abia mai putea s-o 
zică de râs. Şedea pe pământ şi noi ne 
uitam la el şi el râdea şi râdea. Erea 
cumplit. Cumplit, asta-i. Blestemat să fiu, 
de puteam să văd ceva de râs. Că doar 
nimica nu  îndreptăţea distrugerea 
dinainte pusă la cale a ceea ce un oma 
durat cu propia lui sudoare şi-n care-a pus 
la păstrare rodu sudorii sale. 

Da nu-s atât de sigur că un om are 
dreptu să zică ce-i nebun şi ce nu. E ca şi 
cum în fiecare om ar fi un ins care-a 
trecut dincolo de zdrăvenie ori de nebunie 
şi care urmăreşte faptele fireşti şi 
nefireşti ale acelui om cu aceeaşi groază 
şi cu aceeaşi uimire. 


Peabody 


Am zis, „Socot că un om, la ananghie, 
poate să se lase cârpocit de Bill Varner, ca 
un catâr împuţit, dar afurisit să fiu, dacă 
omu de-l lasă pe Anse Bundren să-l 
trateze cu ciment brut n-are de rezervă 
mai multe picioare decât am eu.” 

„Ei a vrut numai să-mi vie mie mai uşor”, 
a zis el. 

„Vrut, draci copţi”, am zis. „Ce dracu i-a 
trăsnit lui Armstid prin cap, de i-a lăsat să 
te urce-n căruţă din nou?” 

„Apăi că se-ndreptase binişor”, a zis el. 
„Şi n-aveam timp de aşteptat.” M-am uitat 
numai la el. „Şi-apoi n-am mai avut bătaie 
de cap”, a zis el. 

„la nu mai minţi, acolo, nu mai încerca 
să-mi spui mie c-ai mers şase zile, într-o 
căruţă fără arcuri, cu un picior rupt şi n-ai 
avut bătaie de cap.” 

„Păi, n-am avut multă”, a zis el. 

„Vrei să spui că nu i-a dat multă bătaie 
de cap lui Anse”, am zis. „Nu mai multă 
decât i-a dat să-l doboare pe diavolul ăla 
amărât, în mijlocul străzii şi să-l bage-n 
fiare ca p-un criminal împuţit. Ia să nu-mi 


spui mie. Şi să nu-mi spui mie c-ai pierdut 
şai'j'de petece de piele când ţi-au scos’ 
betonul şi nu te-a supărat deloc. Şi să nu- 
mi spui mie că n-o să te supere deloc când 
o să trebuiască să şchioapeţi cu-un picior 
mai scurt, toată viaţa, ca să-ţi ţii echilibrul 
- asta dac-o să mai poţi umbla. Beton”, am 
zis. „Dumnezeule Mare, de ce nu te-a dus 
Anse la cea mai apropiată fabrică de 
cherestea, să-ți bage piciorul sub 
fierăstrău? Că sigur îl vindeca. Dup-aia voi 
toţi aţi fi putut să-l băgaţi pe el cu capul 
sub fierăstrău şi să vindecaţi o întreagă 
familie... Că tot veni vorba, unde-i Anse? 
Ce-nvârte-acu?” 

„Duce-ndărăât cazmalele alea de le-a- 
mprumutat”, a zis el. 

„In regulă”, am zis. „Păi, sigur, cum să-şi 
îngroape el nevasta dacă nu-mprumută 
cazmaua respectivă. Afar’ de cazul când 
ar fi putut să-mprumute şi-o gaură-n 
pământ. Rău, foarte rău că nu l-aţi vârât 
pe el acolo... Te doare?” 

Lăsaţi, ce să mai tot vorbim”, a zis el, şi 
năduşeala cu boaba cât bilele de marmură 
i se prelingea în jos, pe obraz şi obrazul 
cam de culoarea sugativei. 


„În regulă, nu”, am zis. „Cam pe vara ce 
vine o să poţi umbla fain, şontâc-şontăc, 
pe piciorul ăsta. Atunci n-o să te mai 
supere - ca să nu mai vorbim... Dacă-i 
ceva să-l poţi numi noroc, poţi spune că, 
din fericire, ăsta-i tot picioru-ăla de l-ai 
rupt mai "nainte", am zis. 

„Lo'ma-aşa zice şi taica”, a zis el. 


MacGowan 

S-a-ntâmplat că eram după ghişeul 
pentru reţete şi turnam nişte siropuri de 
şocolată, când Jody vine-ndărăt şi zice, 
„Fii atent, Skeet, e o femeie, în faţă, vrea 
s-o vadă doctorul şi când am zis Ce doctor 
vrei să te vadă, ea a zis că vrea s-o vadă 
doctorul care lucrează aici şi când am zis 
Da nu-i niciun doctor de lucrează aci, ea a 
rămas acolo numai, privind îndărăt, 
încoace.” 

„Ce fel de femeie-i?” zic. „Spune-i să 
urce la biroul lui Alford.” 

„Femeie de la ţară”, zice el. 

„Irimite-o la comitat”, zic. „Spune-i că 
toţi doctorii s-au dus la Memphis, la o 
Convenţie a Bărbierilor.” 

„E-n regulă”, zice şi se-ndepărtează. 
„Arată destul de bine pentru o fată de la 
ţară”, zice el. 

„Aşteaptă”, zic. El a aşteptat şi eu m-am 
dus de m-am uitat printr-o crăpătură. Dar 
n-aş fi putut spune nimic, afară de faptul 
că avea picioare faine, cum se vedeau în 
lumină. „Zici că-i tânără?” zic. 

„Pare o mămică destul de picantă pentru 


z 


o fată de la ţară”, zice. 

„la asta”, zic, şi-i dau şocolata. Mi-am 
scos şorţul şi m-am dus în faţă, acolo. 
Arāta destul de bine. Una din alea cu ochi 
de cărbune care arată de parcă acu-acu 
bagă cuţitu-n tine de te mai ţii de ea. 
Arăta destul de bine. Nu mai era nimeni în 
prăvălie; era ora mesei. 

„Cu ce-ţi pot fi de folos?” zic. 

„Sunteţi doctor?” zice. 

„Sigur”, zic. M-a lăsat din priviri şi a- 
nceput să se uite prin jur. 

„Putem să mergem acolo-n spate?” zice. 

Era numai douăşpe şi-un sfert, dar m-am 
dus şi i-am spus lui Jody să cam ţină tira şi 
să fluiere şase dacă bătrânul îşi face 
apariţia, fiindcă niciodată nu se-ntoarce 
înainte de unu. 

„Mai bine te-ai lăsa păgubaş”, zice Jody. 
„O să te dea-n şuturi afară, cât ai clipi.” 

„Nu se-ntoarce niciodată până-n unu”, 
zic. „Il vezi când intră la poştă. Acu 
bleojdeşte-ţi ochii bine şi pune-mă-n temă 
cu-un fluierat.” 

„Ce-ai de gând?” zice. 

„Tu să stai cu ochii pe stradă. Îţi 
povestesc eu mai târziu.” 


„Ce zici, mă laşi piua-a doua?” zice el. 

„Da ce dracu crezi tu că-i asta?” zic; 
„herghelie? Ține tira. Eu intru-n 
conferinţă.” 

Aşa că mă duc spre fund. M-am oprit la 
geam şi mi-am netezit părul, apoi m-am 
dus după ghişeul de reţete, unde aştepta 
ea. Se uită la cabinetul medical, apoi la 
mine. 

„S-auzim, doamnă”, zic; „ce vă supără?” 

„Necazuri femeieşti, asta-i”, zice ea, 
pândindu-mă. „Am bani”, zice ea. 

„Aha”, zic. „Aveţi necazuri femeieşti sau 
doriţi necazuri femeieşti? Dacă aşa stă 
situaţia, ai nimerit la doctorul care-ţi 
trebuie.” Eh, oamenii ăştia de la ţară. 
Juma' din timp nu ştiu ce vor şi restul 
timpului nu-s în stare să ţi-o spună. 
Pendula zice douăşpe şi douăzeci. 

„Nu”, zice ea. 

„Nu, ce anume?” zic. 

„Nu mi-a venit”, zice ea. „Asta-i. S-a 
uitat la mine. „Am bani”, zice ea. 

Aşa c-am priceput despre ce vorbea. 

„Oh”, zic. „Ai în burtă ceva ce n-ai fi vrut 
să ai.” Se uita la mine. „Ai fi vrut să ai 
ceva mai mult, ori ceva mai puţin, ai?” 


„Am bani”, zice ea. „El a zis că poci să 
găsesc ceva pentru asta la farmacie.” 

„Cine-a zis asta?”, zic. 

„EL”, zice ea, privindu-mă. 

„Nu vrei să spui niciun nume”, zic. „Ål 
de ţi-a sădit ghinda-n burtă? El e ăl de ţi-a 
spus?” Ea nu zice nimic. „Nu eşti 
măritată, este?” zic. Nu văzusem niciun 
fel de verighetă. Dar, probabil, ei n-au 
auzit încă acolo, la ţară, că se folosesc 
verighete. 

„Am bani”, zice. Mi i-a arătat, legaţi bine 
în batistă: un ban de zece. 

„Să n-am parte de n-ai”, zic. „El ţi i-a 
dat?” 

„Da“, zice. 

„Care?” zic. Se uită la mine. „Care din ei 
ti i-a dat?” 

„Da nu-i decât unu”, zice. Se uită la 
mine. 

„Hai, dă-i drumul”, zic. Nu zice nimic. 
Nasulia cu pivniţa e că n-are decât o ieşire 
şi asta dă în spate, pe scările interioare. 
Pendula zice unu fără douăşcinci. „O fată 
drăguță ca tine”, zic. 

Se uită la mine. Începe să lege banii la 
loc, în batistă. „Scuză-mă o clipă”, zic. 


Ocolesc pe lângă ghişeul de reţete. „Ai 
auzit de tipu de şi-a fracturat urechea?” 
zic. „După chestia asta nu mai putea să 
audă nici măcar un râgâit.” 

„Mai bine scoate-o de-acolo, din dos, 
până nu vine bătrânu”, zice Jody. 

„Dacă rămâi în faţă, acolo unde te 
plăteşte el să stai, nu pune laba decât pe 
mine”, Zic. 

El se duce, încet. „Ce-ai de gând cu ea, 
Skeet?”, zice el. 

„Nu-ţi pot povesti”, zic. „N-ar fi etic. Hai, 
cărel, acolo-n faţă şi stai de santinelă.” 

„Spune, Skeet”, zice el. 

„la-ţi postu-n primire”, zic. „Nu-i nimic 
altceva de ajustat decât o reţetă.” 

„Poate că n-o să facă şucăr că-i muierea 
aia acolo-n dos, da dacă te prinde că te 
maimuţăreşti pe la ghişeul de reţete, o sä- 
ţi împuşte-un şut în fund, drept în jos, pe 
scările beciului.” 

„Fundu meu a-ncasat şuturi de la jigodii 
mai babane ca el”, zic. „Stânga-mprejur şi 
vigilenţă, să nu vină, hai.” 

Aşa că mă întorc în dos. Pendula cântă 
unu fără cinşpe. Ea-şi leagă banii în 
batistă. „Nu eşti doctoru”, zice ea. 


„Ba bine că nu”, zic. Mă pândeşte. „Oare 
fiindcă arăt atât de tânăr, ori sunt prea 
chipeş?” zic. „Eram obişnuiţi aici s-avem o 
gaşcă de doctori bătrâni, cu băşica-n 
pioneze”, zic. „Jefferson era pentru ei un 
fel de Azil al Doctorilor Bătrâni. Numai că 
biznăsu-a-nceput să nu mai ţină şi oamenii 
stăteau aşa de bine, până ce, într-o zi, au 
aflat că femeile n-or să se mai 
îmbolnăvească niciodată. Aşa că le-au dat 
papucii boşorogilor şi ne-au invitat pe noi, 
ăşti de arătăm mai bine, pe care femeile 
să-i placă şi-atunci femeile au început iar 
să  se-mbolnăvească şi afacerea a- 
nmugurit din nou. Acu asta fac oamenii în 
toată ţara. Ce, n-ai auzit de asta? Poate 
fiindcă n-ai avut nevoie niciodată de 
doctor.” 

„Am nevoie-acu de unu”, zice ea. 

„Şi l-ai nimerit tocmai pe al de-ţi 
trebuie”, zic. „[i-am mai spus-o.” 

„Ai v-un leac pentru asta?” zice ea. „Am 
bani”. 

„Ştii”, zic, „desigur, că un doctor trebuie 
să-nveţe tot felul de lucruri, în timp ce 
învaţă să întindă calomelul; nu poate să 
nu-nveţe. Dar nu ştiu despre necazul tău.” 


„El mi-a zis că poa' să găsesc ceva. Mi-a 
zis că poa' să găsesc la farmacie.” 

„Nu ţi-a spus numele leacului?” zic. „Mai 
bine du-te-napoi şi-ntreabă-l.” 

M-a lăsat din priviri, şi-şi cam răsucea 
batista în mâini. „Tre’ să fac ceva”, zice 
ea. 

„Cât de tare doreşti să faci ceva?” zic. 
Se uită la mine. „Desigur, un doctor învaţă 
tot felul de lucruri, de lumea nici nu 
gândeşte că el le ştie. Dar nu-l ţine nimeni 
să spună tot ce ştie. E-mpotriva legii.” 

Acolo-n faţă Jody zice, „Skeet”. 

„Scuză-mă o clipă”, zic. M-am dus în 
faţă. „L-ai văzut?”, zic. 

„N-ai terminat încă?” zice el. „Poate că 
mai bine-ar fi să vii tu aici, să ţii tira şi să 
mă laşi pe mine s-o consult.” 

„Mai bine-ar fi să mă slăbeşti”, zic. Vin 
în dos. Ea se uită la mine. „Desigur, îţi dai 
seama că m-ar putea băga la răcoare 
pentru că fac ce vrei tu”, zic. „O să-mi 
pierd licenţa şi-atunci o să fiu nevoit să 
mă duc la lucru. Iţi dai seama?” 

„N-am decât zece dolari”, zice ea. „Poa' 
s-aduc restu’ luna ailaltă, poate.” 

„Pfuuh”, zic, „zece dolari? Vezi, nu pot 


să fixez un preţ pe ştiinţa şi pe priceperea 
mea. Şi, bine-nţeles, nu pentru-un amărât 
de dolăraş.” 

Se uită la mine. Nici măcar nu clipeşte. 
„Atunci ce vrei?” 

Pendula a zis unu fără patru. Aşa că m- 
am hotărât s-o dau mai bine afară. 
„Ghiceşte de trei ori şi-atunci o să-ţi arăt”, 
ZIC. 

Ei nici măcar nu-i clipesc ochii. „lre' să 
fac ceva”, zice ea. Se uită în spate şi 
împrejur, apoi se uită spre-n faţă. „Dă-mi 
întâi doctoria”, zice. 

„Vrei să spui că eşti gata să chiar acu?” 
zic. „Aici?” 

„Dă-mi întâi doctoria”, zice ea. 

Aşa că am luat un pahar gradat şi m-am 
întors oarecum cu spatele la ea şi-am luat 
o sticlă care arăta cinstit, fiindcă omul, 
de-ar ţine otrava aşezată la îndemână, 
într-o sticlă fără etichetă, ar trebui să fie 
în puşcărie. Mirosea a terebentină. Am 
turnat puţin în pahar şi i l-am dat. Ea l-a 
mirosit, privindu-mă prin pahar. 

„Miroase a terbentină”, zice ea. 

„Sigur”, zic. „Asta-i începutul 
tratamentului. Vino-ncoa, diseară, la zece 


şi-o să-ţi dau şi restul şi-o să-ţi fac 
operaţia.” 

„Opiraţie?” zice ea. 

„N-o să te doară. i s-a mai făcut înainte. 
Ai auzit vreodată de părul câinelui?” 

Se uită la mine. „O să aivă efect?”, zice 
ea. 

„Sigur că da. Dacă vii înapoi şi-l iei.” 

Aşa că a băut ce-a fost acolo, fără să 
clipească din ochi şi a ieşit. M-am dus în 
faţă. 

„Ai căpătat?” zice Jody. 

„Ce să capăt?” zic. 

„Hai, lasă”, zice. „N-am de gând să- 
ncerc să-ţi bat măsura.” 

„Oho, pe ea”, zic. „Voia numai neşte 
doftorie. Are o formă acută de dizenterie 
şi s-a ruşinat s-o spună de faţă cu un 
străin.” 

In orice caz, era noaptea mea, aşa că am 
ajutat-o pe bătrâna jigodie să controleze şi 
i-am pus pălăria pe cap şi l-am scos din 
prăvălie, pe la opt şi treizeci. L-am însoţit 
până la colţ şi l-am pândit, până ce-a 
trecut pe sub două felinare şi l-am pierdut 
din ochi. Apoi m-am întors la prăvălie şi- 
am aşteptat până la nouă treizeci şi-am 


stins luminile din faţă şi-am încuiat uşa şi- 
am lăsat numai o lumină să ardă în dos şi 
m-am dus în dos şi am pus nişte pudră de 
talc în nişte caşete şi, într-o oarecare 
măsură, am făcut ordine în beci şi-apoi am 
fost gata. 

Ea a intrat fix la zece, înainte ca pendula 
să fi terminat de bătut. Am lăsat-o 
înăuntru şi ea a intrat, umblând repede. 
M-am uitat afară, prin uşă, dar nu era 
nimeni, afară de un băiat în salopetă, care 
şedea pe bordură. „Vrei ceva?” zic. Dar el 
n-a zis nimica, se uita numai la mine. Am 
încuiat uşa şi-am stins lumina şi m-am dus 
în dos. Ea aştepta. Acum nu mă privea. 

„Un'i-i?” a zis ea. 

I-am pus cutia cu caşete. [inea cutia-n 
mână, uitându-se la caşete. 

„S'teţi sigur c-o să aivă efect?” zice ea. 

„Sigur”, zic. „Dacă faci şi restul 
tratamentului.” 

„Şi un'e-l fac?” zice ea. 

„Jos, în beci”, zic. 


Vardaman 

Acuma-i mai larg şi mai luminat, da 
prăvăliile-s întunecate, fin'că s-a dus toţi 
acasă. Prăvăliile-s întunecate, da luminile 
trec peste ferestre când trecem. Luminile- 
s în copacii din juru tribunalului. Cocoţate 
în copaci, da tribunalu-i în întuneric. 
Ceasu din turn se vede din toate părţile, 
fiindcă nu-i întunecat. Nici luna nu-i 
întunecată. Nu foarte întunecată. Darl el 
s-a dus la Jackson este fratele meu Darl 
este fratele meu Numai că era peste cel 
drum, strălucind pe şine. 

„S-o luăm pe cel drum, Dewey Dell”, zic. 

„La ce bun?” zice Dewey Dell. Linia 
mergea strălucind în juru ferestrei, el, 
roşu pe şină. „Da ea a zis că n-o să-l vândă 
băieţilor de la oraş. „Da o să fie el 
Crăciunu”, zice Dewey Dell. „Tre’ s-aştepţi 
pân-atunci, când îl aduce el înapoi.” 

Darl s-a dus la Jackson. Multă lume nu 
se duce la Jackson. Darl este fratele meu. 
Fratele meu merge la Jackson 

In timp ce ne umblăm, luminile dau ocol, 
cocoţate-n copaci. Pe amândouă părţile-i 
la fel. Dau ocol tribunalului şi-atunci nu le 


mai poţi vedea. Da le poţi vedea dincolo, 
în ferestrele negre. S-a dus toţi acasă-n 
pat, afar' de mine şi de Dewey Dell. 

S-a dus cu trenul la Jackson. Fratele meu 

O lumină e aprinsă într-o prăvălie, în 
spate, departe, în vitrină sunt două 
pahare mari cu sifon, roşu şi verde. Doi 
oameni n-ar fi în stare să le bea. Nici doi 
catâri. Nici două vaci. Darl 

Un om iese în uşă. Se uită la Dewey Dell. 
„Aşteaptă-afară, aici”, zice Dewey Dell. 

„Io de ce să nu intru?” zic. Vreau şi io să 
intru.” „Aşteaptă-afar”, aici.” 

„Bine”, zic. 

Dewey Dell intră. 

Darl este fratele meu. Darl a innebunit 

Umbletu e mai greu ca statu pe pământ. 
El e în uşa deschisă. Se uită la mine. „Vrei 
ceva?”, zice. Are capu lucios. Capu lu’ 
Jewel este uneori lucios. Capu lu' Cash nu 
este lucios. Darl s-a dus la Jackson fratele 
meu Darl Pe stradă el a mâncat o banană. 
N-ai vrea mai degrabă banane? a zis 
Dewey Dell. Aşteaptă pân’ la Crăciun. 
Atunci o să fie acolo. Atunci o să poţi să-l 
vezi. Aşa că noi o să avem neşte banane. A 
să avem un sac plin, io şi Dewey Dell. El 


încuie uşa. Dewey Dell este înăuntru. Apoi 
lumina pâlpâie şi se stinge. 

El s-a dus la Jackson. El a-nnebunit şi s-a 
dus la Jackson. O mulţime de oameni nu 
innebunesc. Taica şi Cash şi Dewey Dell şi 
io nu înnebunim. Noi n-am înnebunit 
niciodată. Si nici n-am fost la Jackson. 
Darl 


Aud îndelung vaca, bocănind ei 
pe stradă. Apoi ea intră în piață. Străbate 
piața, cu capul în jos bocānind 


. Muge. Înainte de muget nu era nimic şi 
nimeni în piaţă, da nu era goală. Acum, 
după ce-a mugit, piaţa-i pustie. Ea se tot 
duce, bocânind 

Şi muge. Fratele meu este Darl. S-a dus 
la Jackson cu trenu. Ca sâ-nnebunească el 
nu s-a dus cu trenu. El a-nnebunit în 
căruța noastră. Darl Ea-i de mult 
înăuntru, acolo. Şi nu mai e nici vaca. De 
mult. Ea-i acolo, înăuntru, mai de mult 
decât a fost vaca. Da nu atât de mult ca să 
simţi urâtu. Darl este fratele meu. Fratele 
meu Darl 

Dewey Dell iese. Se uită la mine. 

„Hai acum să ocolim pe-aici”, zic. 

Se uită la mine. „Cred că n-o să fie bun 


de nimica”, zice ea. „Puiu-ăsta de căţea.” 

„Ce n-o să fie bun de nimica, Dewey 
Dell?” 

„Ştiu io ce n-o să”, zice ea. Nu se uită la 
mine. „Las' că ştiu io.” 

„Hai s-o luăm pe-aici”, zic. 

„Tre’ să ne-ntoarcem la otel. E târziu. 
Tre' să ne strecurăm înăuntru.” 

„Da nu putem să trecem să vedem?” 

„N-ai vrea mai bine banane? N-ai vrea 
mai bine?” „Bine“. Fratele meu el a 
înnebunit şi s-a dus şi la Jackson. Jackson 
e mult mai departe decât să fii nebun 

„N-o să fie bun de nimica”, zice Dewey 
Dell. „Las' că ştiu io că n-o să.” 

„Ce n-o să fie bun?” zic. A trebuit să ia 
trenu ca så meargă la Jackson, N-am fost 
niciodată cu trenu. Darl insă a fost cu 
trenu. Darl. Darl este fratele meu. Darl. 
Darl 


Darl 


Darl s-a dus la Jackson. L-au urcat în 
tren, râzând, prin vagonul lung, râzând, 
capetele se întorceau asemenea capetelor 
de bufniţă pe când el trecea. „Ce-ai de 
râzi?” am zis. 

„Da da da da da.” 

Doi oameni l-au urcat în tren. Ei purtau 
haine desperecheate, se umflau la spate 
buzunarele de pe şoldul drept. Cefele lor 
erau bărbierite până la tăietura dreaptă a 
părului, ca şi cum bărbierii recenți şi 
simultani ar fi avut o sfoară de trasat ca a 
lui Cash. „Râzi cumva de pistoale?” am 
zis. „De ce râzi?” am zis. „Asta-i fiincă 
urăşti sunetul râsului?” 

Au apropiat două scaune, ca Darl să 
poată să stea la fereastră, să râdă. Unul 
dintre ei s-a aşezat lângă el, celălalt s-a 
aşezat pe locul din faţa lui, călătorind cu 
spatele înainte. Unul dintre ei trebuia să 
călătorească cu spatele înainte, fiindcă 
banii statului aveau câte o faţă pe fiecare 
parte din spate şi o parte din spate pentru 
fiecare faţă şi ei călătoresc cu banii 
statului, ceea ce-i incest. Nichelul are o 


femeie pe-o parte şi un bizon pe partea 
cealaltă; două feţe şi niciun spate. Nu ştiu 
ce-nseamnă asta. Darl avea un ochean 
mic, din război, din Franţa. În ochean era 
o femeie şi un porc cu două spinări şi 
nicio faţă. Ştiu ce-nseamnă asta. „D-asta 
râzi tu, Darl?” 

„Da da da da da da.” 

Căruţa stă în piaţă, legată, catârii 
nemişcaţi, hăţurile înfăşurate pe după 
rezemâătoarea leagănului, spatele căruţei 
spre tribunal. Nu se deosebeşte de o sută 
de alte căruţe de-acolo; Jewel, în picioare, 
lângă ea, se uită pe stradă ca orice alt om 
din oraş în ziua asta, totuşi ceva e altfel, 
deosebit. Pluteşte peste asta acel aer 
numai al plecării apropiate şi definitive pe 
care-l au trenurile, probabil datorită 
faptului că Dewey Dell şi Vardaman, pe 
leagăn, şi Cash, pe-o saltea de paie, pe 
fundul căruţei, mănâncă banane dintr-un 
sac de hârtie. „D-asta râzi tu, Darl?” 

Darl este fratele nostru, fratele nostru 
Darl. Fratele nostru Darl, într-o cuşcă, la 
Jackson, unde, cu mâinile murdare lăsate 
uşor în intervalele de linişte, privind 
afară, spumegă. 


„Da da da da da da da da.” 


Dewey Dell 

Când a văzut banii, am zis, „Nu-i banii 
mei, nu-mi aparţine.” 

„Atunci ai cui e?” 

„E banii lu’ Cora Tull. E-ai lu’ doamna 
Tull. Din vânzarea cozonacilor.” 

„Zece dolari pă doi cozonaci?” 

„Să nu te-atingi de mine. Nu-i ai mei.” 

„N-ai avut niciodat' v'un cozonac dintr- 
ăia. Minciună. În pachetu-ăla ai avut 
țoalili de duminică.” 

„Să nu te-atingi de ei! Dacă mi-i iei, eşti 
un hoţ.” 

„Fica mea mă face de hoţ. Propia mea 
fică”. 

„laică. laică.” i 

„l-am dat hrană şi-adāpost. Ii dau 
dragoste şi-ngrijire şi uite că propia mea 
fică, fica soției mele de-a decedat îmi 
strigă că-s hoţ, taman la mormântul maicii 
sale.” 

„Da-ţi spun doar că nu-i ai mei. De erea, 
Dumnezeu ştie că puteai să-i iei.” 

„De un'e-ai făcu rost de zece dolari?” 

„laică. laică.” 

„Nu vrei să-mi spui. Ai făcut rost de ei, 


într-un fel aşa de ruşinos, că n-ai coraju să 
spui.” 

„Da-ţi spui doar că nu-i ai mei. Ce, nu 
poţi să pricepi că nu-i ai mei?” 

„Ca cum nu i-aş mai da-napoi. Da că-l 
face de hoţ pe tata ei propiu.” 

„Doar ţi-am spus că nu pot. Iți spui că nu 
e banii mei. Altfel, Dumnezeu ştie că 
puteai să-i iei.” 

„Noo-i mai iau. Propia mea fică bună, de 
mi-a mâncat mâncarea şap'şpe ani la 
rând, mă refuză să-mi împrumute zece 
dolari.” 

„Da nu-i ai mei. Nu pot.” 

„Atunci ai cui e?” 

„Mi i-a dat cineva. Să cumpăr ceva.” 

„Ce să cumperi?” 

„laică. laică.” 

„Că doară-i împrumut numa, no-i iau. 
Ştie El, Dumnezeu, că nu-mi place ca 
copiii mei, sângele meu, să-mi facă f'o 
acuzaţie. Da io le dau ce-i al meu, din 
toată inima. Cu bucurie şi din toată inima 
le dau. Şi-acu ei mă refuză. Addie. Mare 
noroc pă tine c-ai murit, Addie.” 

„laică. laică.” 

„Ştie El, Dumnezeu, c-aşa-i.” 


A luat banii şi s-a dus. 


Cash 


Aşa că, atunci când ne-am oprit acolo, să 
împrumutăm lopeţile, am auzit patifonu 
cum cântă-n casă şi când ne-am făcut 
treaba cu lopeţile, taica zice, „Consider că 
mai bine să le duc 'napoi.” 

Aşa că ne-am întors la casa aia. „Mai 
bin’ l-am duce pe Cash la alde Peabody”, a 
zis Jewel. 

„N-o să ne ia nici o minută”, a zis taica. 
S-a dat jos din căruţă. Acuma muzica nu 
mai cânta. 

„Dă-le lu' Vardaman să le ducă”, a zis 
Jewel. „Le duce de două ori mai iute ca 
tine. Ori, ce mai; le duc io i 

„Consider s' le duc mai bine io”, zice 
taica. „De vreme ce io le-am împrumutat.” 

Aşa c-am stat în căruţă, da-acu muzica 
nu cânta. Socot că-i mai bună treaba că 
noi n-am avut niciunu. Socot că n-aş mai fi 
termenat nicio treabă, tot ascultându-l. 
Nu ştiu dacă nu cumva äl mai fain lucru 
de-l poate avea omu e-un pic de muzică. 
Aşa se pare, c-atunci când el intră-n casă, 
ostenit, pentru noapte, nimica nu-i de să-l 
poată odihni ca un pic de muzică de-i 


cântă şi el se odihneşte. Le-am văzut io pe 
alea de se închid ca o tabacheră, cu un 
mâner şi cu tot, aşa că omu poa' s-o ducă 
unde vrea. 

„Ce crezi că face?” zice Jewel. „Pân-acu 
căram lopeţile alea de zece ori încolo şi- 
ncoace." 

„Lasă-l la pas”, zic. „Adu-ţi aminte că nu 
mai e sprinten ca tine.” 

„Atuncea de ce nu m-a lăsat pe mine să 
le duc 'napoi? Tre’ să-ţi arinjăm picioru, 
să putem pleca mâine-acas'.” 

„Avem timp berechet”, am zis. „Oare cât 
o costa maşinili alea-n rate?” 

„Rate, cu ce?” a zis Jewel. „Cât ai ca s-o 
cumperi?” 

„Nu poa' să ştii niciodat'”, am zis. „Cred 
c-aş fi putut s-o cumpăr p-aia de la Suratt 
cu cinci dolari.” 

Şi aşa că taica a venit înapoi şi ne-am 
dus la alde Peabody. În timpu cât eream 
noi acolea, taica a zis că se duce la 
frizerie să se radă. Şi-a zis că-n noaptea 
aia are el o treabă de arinjat şi parcă se 
uita cam în părţi când a zis asta, cu păru 
lui pieptâănat ud şi bine potrivit şi 
amirosind dulceag a parfum, da am zis, 


LOL 


lasă-l în pace; n-aş avea nimic contra s- 
ascult ceva mai multă muzică din aia, io, 
cu urechile mele. 

Şi aşa că-n dimineaţa ailaltă iar s-a fost 
dus; după aia s-a-ntors şi ne-a zis, 
înhămaţi şi fiţi gata să plecăm şi că el o să 
ne-ntâlnească şi când ei s-a dus, el a zis 
„Nu consider că prea mai ai bani.” 

„Peabody mi-a dat tocma egzact cât să 
plătesc oţelu'”, am zis. „N-aveam lipsă de 
nimic al'ceva, nu-i aşa?” 

„No”, a zis taica; „no. Noi n-avem lipsă 
de nimica.” A rămas acolo, fără să se uite 
la mine. 

„Dacă-i ceva de ne trebui' urgent, socot 
că ne-mprumută Peabody”, am zis. 

„No”, a zis el; „no-i nimic al'ceva. Să m- 
aşteptaţi cu toţii, la colţ.” 

Aşa că Jewel a prins catării şi-a venit să 
mă ia şi-a aşternut pentru mine o saltea 
de paie în căruţă şi-am tăiat piaţa către 
colţu unde-a zis taica şi noi şedeam acolo- 
n căruţă şi aşteptam, Dewey Dell şi 
Vardaman mânca banane, când îi vedem 
pe stradă, că vin către noi. laica venea cu 
aeru-ăla al lui, oareşcum ţanţoş şi ticăloşit 
în acelaşi timp, ca pe vremea când făcea 


ceva care ştia el bine că n-o să-i placă 
maichii şi ducea un mâner în mână şi 
Jewel zice „Cine-i?” 

Atunci vedem că nu mâneru-l făcea s- 
arate altfel: era faţa lui şi Jewel zice, „Şi-a 
pus dinţii.” 

Asta erea. Il făcea s-arate cu un picior 
mai înalt, din cum îşi ţinea capu sus şi 
ticăloşit şi mândru totodată şi-apoi o 
vedem îndărătu lui, ducând ălălalt mâner 
- un fel de femeie cu înfăţişare de rață, 
gătită nevoie mare, cu nişte ochi dintr-ăia, 
grei şi spălăciţi ca bilele de sticlă, ca şi 
cum ar porunci bărbatului de se nemerea 
dinaintea ei să nu care cumva să scoaţă o 
vorbă. Şi-acolo am şezut şi ne-am uitat la 
ei şi Dewey Dell şi Vardaman cu gura 
căscată şi-n mâini cu bananele-ncepute şi 
ea numa ce răsare de după taica şi se uită 
la noi, adicătelea să-ndrăznească el v'un 
bărbat. Şi-atuncea văd că cutia de-o ducea 
ea erea unu din patifoanele alea mici. 
Erea, n-am ce zice, închis fain-frumos, ca 
un tablou, şi-aşa că, de fiecare dată când o 
să vie, comandată pân poştă, o placă 
nouă, şi noi în casă, iarna, o s-o ascultăm, 
o să mă gândesc, ce ruşine că Darl nu 


poa' să fie şi el şi să-i placă şi lui. Da 
pentru el e mai bine-aşa. Lumea asta nu-i 
lumea lui; viaţa asta viaţa lui. 

„Ăştia e Cash şi Jewel şi Vardaman şi 
Dewey Dell”, zice taica, arătând şi 
ticăloşit şi mândru, cu dinţii ăia-ai lui şi cu 
toate, chiar de nu se uita la noi. „V-o 
prezentez pe doamna Bundren”, zice el. 


SFÂRŞIT