David Baldacci — Puterea absoluta

Crima perfectă. Muşamalizarea perfectă 


Puterea absoluta 


David Baldacci 


PUTEREA ABSOLUTĂ 


DAVID BALDACCI 


PUTEREA 
ABSOLUTĂ 


rao international publishing company 


Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României 
BALDACCI, DAVID. 

Puterea absolută / David Baldacci; trad.: Liviu Radu 
Bucureşti: RAO International Publishing Company, 2008 
ISBN 978-973-103-633-3 


I. Radu, Liviu (trad.) 
821.111(73)-31=135.1 


RAO International Publishing Company 
Grupul Editorial RAO 


DAVID BALDACCI 
Absolute Power 
1996 by Columbus Rose, Ltd. 
Toate drepturile rezervate 


Traducere din limba engleză 
LIVIU RADU 


RAO International Publishing Company, 2004 
pentru versiunea în limba română aprilie 2008 


ISBN 9786-973-103-633-5 


CUPRINS 


CAPITOLUL UNU 
CAPITOLUL DOI 


CAPITOLUL TREI 

CAPITOLUL PATRU 
CAPITOLUL CINCI 
CAPITOLUL ŞASE 

CAPITOLUL ŞAPTE 
CAPITOLUL OPT 

CAPITOLUL NOUĂ 
CAPITOLUL ZECE 

CAPITOLUL UNSPREZECE 
CAPITOLUL DOISPREZECE 
CAPITOLUL TREISPREZECE 
CAPITOLUL PAISPREZECE 
CAPITOLUL CINCISPREZECE 
CAPITOLUL ȘAISPREZECE 
CAPITOLUL ŞAPTESPREZECE 
CAPITOLUL OPTSPREZECE 
CAPITOLUL NOUĂSPREZECE 
CAPITOLUL DOUĂZECI 
CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI UNU 
CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI DOI 


CAPITOLUL. DOUĂZECI ŞI TREI 
CAPITOLUL. DOUĂZECI ŞI PATRU 


CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI CINCI 
CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI ŞASE 
CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI ŞAPTE 
CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI OPT 
CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI NOUĂ 
EPILOG 

NOTA AUTORULUI 


Pentru Michelle, cea mai dragă prietenă, soţia mea 
iubitoare, fără de care acest vis ar fi rămas doar o 
sclipire plăpândă, într-o privire obosită. 


Pentru mama şi pentru tatăl meu: alţi părinţi n-ar fi 
putut face mai mult. 


Pentru fratele meu şi pentru sora mea, care şi-au ajutat 
mult fratele mai mic şi continuă s-o facă. 


MULŢUMIRI 


Lui Jennifer Karas, pentru că a fost o prietenă 
minunată, o susținătoare devotată şi m-a ajutat ori de 
câte ori am avut nevoie. Lui Karen Spiegel, cel mai mare 
fan al meu de pe Coasta de Vest, fie ca în viitor să ai 
parte de multe filme mari şi de Oscaruri mici. Lui Jim şi 
Everne Spiegel, pentru tot sprijinul şi încurajările lor. 

Lui Aaron Priest, omul care m-a smuls din obscuritate, 
prietenul şi agentul meu literar de-o viaţă şi, mai mult 
decât atât, un tip extraordinar. Şi asistentei lui, Lisa 
Vance, care a răspuns cu zel la fiecare dintre întrebările 
mele, indiferent cât de aiurea erau. Şi editorului de la 
Priest Agency, Frances  Jalet-Miller, a cărei 
perspicacitate şi comentarii inteligente m-au făcut să 
sap mai adânc în psihologia personajelor mele, făcând 
astfel cartea mai bună. 

Editorului meu, Maureen Egen, pentru că a făcut ca 
experienţa mea de debutant să fie fără dureri şi chiar 
plăcută. Şi lui Larry Kirshbaum, care, într-o noapte 
târzie, a văzut ceva în paginile acestea şi mi-a schimbat 
viaţa pentru totdeauna. 

Lui Steven Wilmsen, coleg scriitor, care, ştiind cât e 
de greu, mi-a dat tot timpul sfaturi bune şi tone de 
încurajări. Mulţumesc, prietene! 

Lui Steve şi Mary Jennings, pentru sfaturile lor în 
legătură cu diversele probleme tehnice şi juridice şi 
pentru că au fost cei mai buni prieteni pe care şi-i poate 
dori cineva. Lui Richard Marvin şi lui Joe Barry, de 
asemenea pentru „consultanţa” oferită în legătură cu 
probleme tehnice şi cu sisteme de securitate. 

Şi lui Art, Lynette, Roni, Scott şi Randy, pentru 
dragostea şi sprijinul lor. 

Sincer vorbind, nu găsesc destule cuvinte. 


„Puterea absolută corupe în mod absolut.” 
LORDUL ACTON 


CAPITOLUL UNU 


Bărbatul dădu drumul volanului, atunci când maşina, 
cu luminile stinse, se opri încet. Câteva bucăţi de pietriş 
scrâşniră sub pneuri, apoi îl înconjură tăcerea. Rămase 
un moment, ca să se acomodeze cu împrejurimile, după 
care scoase un binoclu pentru vedere pe timp de noapte, 
vechi dar eficient. Casa apăru încet în vizor. Bărbatul se 
lăsă pe spătar, găsindu-şi o poziţie comodă. Pe scaunul 
din faţă, de lângă el, se afla un sac din pânză. Interiorul 
maşinii era cam ponosit, dar curat. 

Maşina fusese furată. Dintr-un loc de unde nimeni nu 
s-ar fi aşteptat. 

De oglinda retrovizoare atârna o pereche de palmieri 
în miniatură. Bărbatul zâmbi, în timp ce se uită la ea. Ar 
trebui să ajungă şi el în curând în ţara palmierilor. Apă 
liniştită, albastră, limpede,  apusuri de culoarea 
somonului şi sculat târziu dimineaţa... Trebuia să iasă 
din maşină. Venise timpul. De data asta se simţea în 
siguranţă, mai mult ca altădată. 

Luther Whitney avea şaizeci şi şase de ani. 

La vârsta asta, când încheieturile obosite nu te mai 
pot ţine drept, iar arterele ţi se îngroaşă după vacarmul 
unei vieţi, majoritatea oamenilor îşi încep o a doua 
carieră, ca bunici, îngrijindu-i pe copiii copiilor lor. 

Luther avusese o singură carieră în întreaga lui 
existenţă. Pătrunsese prin efracţie în casele altora sau 
în birouri, de obicei în timpul nopţii, ca şi acum, şi luase 
cât putuse să care din lucrurile de acolo. 

Deşi se aflase, în mod evident, de partea celor certaţi 
cu legea, Luther nu trăsese niciodată cu pistolul, nici nu 
lovise cu cuțitul când fusese cuprins de furie sau de 
teamă, cu excepţia perioadei în care participase la 
războiul haotic dintre Coreea de Nord şi cea de Sud. Iar 


cu pumnii izbise doar în baruri, şi numai ca să se apere, 
din moment ce acolo bărbaţii pretindeau că sunt mai 
viteji decât ar fi trebuit să fie. 

Luther avea un singur criteriu în alegerea obiectivelor 
sale: fura numai de la cei care-şi permiteau să piardă 
ceea ce lua el. Considera că nu se deosebeşte de 
armatele de oameni care-i răsfăţau de obicei pe cei 
bogaţi şi care-i convingeau să cumpere lucruri de care 
nu aveau nevoie. 

O bună parte din cei peste şaizeci de ani ai săi 
fuseseră petrecuţi în închisori de siguranţă medie - apoi 
de securitate maximă - de pe Coasta de Est. Era creditat 
cu trei condamnări anterioare, în trei state diferite, 
condamnări care acum îi atârnau ca trei pietre de moară 
legate de gât. Pierduse mulţi ani din viaţă. Ani 
importanţi. Dar acum nu mai putea face nimic pentru a 
schimba lucrurile. 

şi dezvoltase îndemânarea atât de mult, încât avea 
mari speranţe că nu va fi condamnat niciodată pentru a 
patra oară. Nu era niciun secret cu privire la ce-l 
aştepta în cazul unei noi condamnări: urma să se aleagă 
cu douăzeci de ani întregi. La vârsta lui, douăzeci de ani 
echivalau cu o condamnare la moarte. Puteau, la fel de 
bine, să-l trimită pe scaunul electric, după cum obişnuia 
să procedeze statul Virginia cu cetăţenii ei extrem de 
periculoşi. Cetăţenii acestui stat istoric erau oameni cu 
fiica lui Dumnezeu şi doreau ca fiecare să primească 
după faptă şi răsplată. Statul reuşea să facă acest lucru 
condamnând la moarte mai multe persoane decât toate 
celelalte state, cu excepţia a două, iar liderii, Texas şi 
Florida, împărtăşeau sentimentele morale ale surorii lor 
din sud. Dar nu trimiteau la moarte pe cineva pentru un 
simplu jaf. Până şi mărinimoşii locuitori din Virginia 
aveau limitele lor! 

Dar, din cauza riscului, Luther nu-şi lua ochii de la 
casă - un adevărat conac, unul care era îndreptăţit să 


poarte un asemenea nume. Îl obsedase luni de zile. Iar 
în noaptea asta, fascinația aceea va lua sfârşit. 

Middleton, Virginia. La patruzeci şi cinci de minute de 
mers cu maşina spre vest de Washington, pe un drum 
îngust. 

O zonă cu domenii mari, unde maşinile scumpe erau 
obligatorii, iar caii proprietarilor aveau un preţ care ar fi 
ajuns pentru a-i hrăni timp de un an pe locatarii unui 
bloc dintr-un oraş. Casele din zona aceea erau 
răspândite pe terenuri cu atâtea frumuseti, încât îşi 
meritau numele. Apreciase ironia numelui obiectivului 
său: The Coppers!. 

Fluxul de adrenalină care însoțea fiecare lovitură era 
cu adevărat unic. Luther îşi imagina că seamănă cu ceea 
ce simte jucătorul de baseball aflat la bătaie, în timp ce 
aleargă nonşalant către baze, fără să se grăbească 
absolut deloc, după ce mingea cea nouă din piele 
aterizase undeva, în stradă. Cu mulţimea la picioare, cu 
cincizeci de mii de perechi de ochi aţintiţi asupra unui 
singur om, de parcă tot aerul din lume fusese strâns 
într-un singur loc şi eliberat brusc, prin răsucirea 
splendidă a bâtei, de către acel jucător. 

Luther cercetă îndelung împrejurimile, cu ochii lui 
încă ageri. Un licurici clipi către el. Altfel, era singur. 
Ascultă un moment ţârâitul greierilor, un simplu zgomot 
de fond, obişnuit pentru orice persoană care locuia mai 
mult timp în zonă. 

Luther conduse maşina mai departe pe drumul 
asfaltat şi o trase pe un drum scurt, de pământ, care se 
sfârşea într-un pâlc de arbori groşi. Părul cărunt al 
bărbatului era acoperit cu o căciulă neagră de schi. 
Figura lui tăbăcită fusese vopsită în negru, cu cremă de 
camuflaj. Avea ochi calmi, verzi, şi fălci masive, cenuşii. 
Pielea îi era la fel de întinsă ca-ntotdeauna. Arăta ca pe 
vremea când fusese cercetaş în armată. Luther ieşi din 


1 Gologanii (engl.). 


maşină. 

Se ascunse după un copac şi privi obiectivul. The 
Coppers, ca multe conace de ţară ai căror proprietari nu 
erau propriu-zis crescători de animale, avea o poartă 
uriaşă, ornamentată, din fier forjat, prinsă de două 
coloane identice din cărămizi, dar nu avea şi gard. Se 
putea pătrunde direct de pe drum sau din pădure. 
Luther intră prin pădure. 

Îi trebuiră doar două minute ca să ajungă la marginea 
câmpului de porumb de lângă casă. Era clar că 
proprietarul nu avea nevoie de zarzavaturi cultivate în 
gospodărie, dar se părea că-şi luase în serios rolul de 
moşier local. Luther nu se putea plânge, din moment ce 
găsise o cărare ce-i permitea să ajungă nevăzut până 
aproape de uşa din faţă a clădirii. 

Aşteptă câteva momente, apoi dispăru în desişul 
tulpinilor de porumb. 

Terenul era, în cea mai mare parte, curăţat de resturi, 
iar pantofii lui de tenis nu scoteau niciun sunet, un lucru 
important, pentru că, în liniştea de aici, orice zgomot se 
auzea de departe. Luther continuă să privească drept 
înainte, iar picioarele sale, călite, găseau singure 
drumul printre şirurile dese, nestânjenite de uşoarele 
denivelări ale solului. Aerul nopţii era rece, după 
căldura ameţitoare a verii ce se încăpăţânase să nu-i 
părăsească, dar nu suficient de rece pentru ca respiraţia 
să se transforme în aburi ce ar fi putut fi zăriţi de la 
distanţă de ochii cuiva care nu-şi găsea astâmpăr sau 
care suferea de insomnie. 

Luther îşi cronometrase acţiunea de mai multe ori în 
lunile trecute, oprindu-se întotdeauna la marginea 
câmpului, înainte de a păşi pe terenul din faţa casei. In 
mintea lui, fiecare amănunt fusese întors pe toate fetele 
de sute de ori, până când ajunsese la un scenariu 
minuţios a ceea ce avea de făcut. 

Se ghemui la marginea terenului din faţa clădirii şi 


privi încă o dată în jur. Nu avea de ce să se grăbească. 
Nu existau câini, deci nu avea grija lor, ceea ce era un 
lucru bun. Un om, indiferent cât de tânăr şi de sprinten 
ar fi fost, nu putea să întreacă un câine. Iar lătratul îi 
făcea pe cei din tagma lui Luther să înlemnească. In 
exterior nu se vedea nici vreun sistem de securitate, 
probabil din cauza nenumăratelor alarme false 
provocate de cerbii, veverițele şi ratonii care mişunau în 
zonă. Oricum, Luther urma să aibă de-a face în curând 
cu un sistem sofisticat de apărare, având la dispoziţie 
doar treizeci şi trei de secunde pentru a-l scoate din 
funcţiune - în asta incluzând şi cele zece secunde 
necesare pentru a scoate panoul de comandă. 

Patrula firmei de pază trecuse prin zonă cu treizeci de 
minute în urmă. Ar fi trebuit să-şi schimbe încontinuu 
rutina şi să treacă o dată pe oră, la întâmplare, prin 
sectoarele pe care le supravegheau. Dar, după o lună de 
urmărire, Luther descoperise cu uşurinţă o schemă de 
patrulare. Avea la dispoziţie cel puţin trei ore, înainte să 
apară următoarea echipă. Nici nu avea nevoie de atât de 
mult timp. 

Solul era acoperit cu asfalt negru, iar de zidurile din 
preajma intrării se prinseseră tufişuri dese - un element 
vital pentru hoţi - ca un cuib de omizi pe creanga unui 
copac. Luther verifică fiecare fereastră a casei: toate 
întunecate. Peste tot tăcere. Urmărise caravana cu care 
plecaseră locatarii casei spre sud, cu două zile în urmă, 
şi făcuse cu multă atenţie inventarul proprietarilor şi al 
angajaţilor. Cea mai apropiată casă se afla la mai bine 
de trei kilometri. 

Luther respiră adânc. Planificase totul, dar în 
„meseria” asta regula era că nu puteai niciodată să 
prevezi totul. 

Dezlegă legăturile rucsacului şi se strecură afară din 
câmpul cultivat, cu paşi lungi, uşori, şi în zece secunde 
ajunse în faţa uşii solide, groase, din lemn întărit cu oţel, 


cu o încuietoare prinsă în întărituri, ca să reziste. Nimic 
care să-l îngrijoreze pe Luther. 

Scoase o cheie din buzunarul hainei şi o introduse în 
broască, dar fără s-o răsucească. 

Ascultă câteva secunde. Apoi îşi dădu jos raniţa şi-şi 
schimbă pantofii, ca să nu lase nicio urmă de pământ în 
casă. Îşi pregăti şurubelniţa electrică specială, cu 
ajutorul căreia putea să scoată de zece ori mai repede la 
iveală circuitele la care trebuia să ajungă, decât dacă ar 
fi făcut treaba folosind o şurubelniţă obişnuită. 

Următorul lucru pe care-l scoase din sac cântărea 
exact o sută şaptezeci şi cinci de grame şi era puţin mai 
mare decât un calculator de buzunar. În afară de fiica 
sa, reprezenta cea mai bună investiţie pe care o făcuse 
în viaţa lui. Dispozitivul acela, pe care îl poreclise Wit? îl 
ajutase pe Luther să nu dea greş în ultimele lui trei 
spargeri. 

Cele cinci cifre ce alcătuiau codul de siguranţă al 
locuinţei îi fuseseră deja furnizate lui Luther şi fuseseră 
programate şi în calculatorul său. Secvența corectă 
reprezenta însă un mister pentru el, dar acest obstacol 
urma să fie înlăturat de tovarăşul său mititel, din metal, 
fire şi microcipuri, evitând astfel urletul înfiorător al 
celor patru sirene, plasate în fiecare colţ al fortăreței de 
trei mii de metri pătraţi, pe care o invadase. După aceea 
ar fi urmat anunţarea poliţiei de către calculatorul fără 
nume, cu care avea să se lupte peste câteva momente. 
De asemenea, ferestrele şi podeaua casei erau dotate cu 
un sistem care era sensibil la presiune, adăugând un 
plus de siguranţă încuietorii de la uşă. Dar toate astea 
nu însemnau nimic, dacă Wit putea să descopere 
secvenţa corectă a codului sistemului de alarmă. 

Luther se uită la cheia vârâtă în broască şi, cu un gest 
ce-i devenise obişnuinţă, îl agăţă pe Wit de centură, 
astfel încât calculatorul să-i atârne într-o parte. Cheia se 


2 Inteligență, spirit 


învârti în broască, iar Luther se pregăti să suporte 
zgomotul pe care urma să-l audă, adică ţiuitul sistemului 
de siguranţă, care avertiza intrusul că o să vină sfârşitul 
lumii, dacă n-o să introducă răspunsul corect în 
intervalul de timp alocat, fără să întârzie nici măcar cu o 
milisecundă. 

Luther îşi înlocui mănuşile din piele cu altele, mai 
flexibile, din plastic, care aveau un strat dublu în dreptul 
vârfului degetelor şi al palmelor. Nu avea de gând să 
lase vreo dovadă în urma lui. Luther respiră adânc, apoi 
deschise uşa. Ţiuitul strident al sistemului de siguranţă 
îl izbi de îndată. Bărbatul intră iute în holul enorm şi se 
uită la panoul de alarmă. 

Şurubelniţa lui specială se rotea fără să scoată vreun 
zgomot, cele şase şuruburi din metal căzură în mâna lui 
Luther şi fură puse într-un compartiment al centurii 
sale. Firele subţiri legate de Wit sclipiră în argintiul 
luminii lunii, care pătrundea prin fereastra de lângă uşă, 
apoi Luther, arătând pentru o clipă ca un chirurg ce 
privea în cavitatea toracică a unui pacient, descoperi 
locul corect, făcu legăturile, apoi îşi puse tovarăşul sub 
tensiune. 

Din partea cealaltă a holului ţâşni o rază stacojie, 
drept spre el. Detectorul cu raze infraroşii descoperise 
deja semnalul termic al lui Luther. În timp ce secundele 
treceau, Luther aştepta cu răbdare ca „mintea” 
sistemului de securitate să decidă dacă intrusul era 
prieten sau vrăjmaş. 

Numerele sclipeau, într-o culoare chihlimbarie, pe 
ecranul digital al lui Wit, schimbându-se mai iute decât 
putea percepe ochiul. Timpul alocat licărea într-un 
dreptunghi micuţ, în colţul din dreapta sus, al aceluiaşi 
ecran. 

Trecură cinci secunde, apoi pe ecranul de sticlă al lui 
Wit apărură numerele 5, 13, 9, 3, 11 şi se opriră. 

Ţiuitul încetă, sistemul de alarmă fiind blocat, lumina 


roşie se stinse şi fu înlocuită cu una verde, prietenoasă, 
iar Luther putea, în sfârşit, să-şi înceapă treaba. Scoase 
firele, puse placa la loc şi-şi aşeză echipamentul în sac, 
apoi încuie cu grijă uşa din faţă. 

Dormitorul principal se afla la etajul al treilea, la care 
se putea ajunge cu un ascensor din holul principal, de la 
primul etaj, dar Luther preferă să urce pe scări. Era mai 
bine să nu depindă de nimic asupra căruia nu avea 
controlul deplin. Din planul lui de luptă nu făcea parte 
să rămână închis timp de mai multe săptămâni într-un 
ascensor. 

Se uită la detectorul din colţul încăperii, care-i 
zâmbea cu gura lui dreptunghiulară, cu razele lui de 
supraveghere adormite acum. Luther se îndreptă spre 
scări. 

Uşa dormitorului nu era închisă. După câteva 
secunde, bărbatul îşi aprinse lanterna de joasă tensiune, 
fără strălucire, şi rămase un timp privind în jur. Lucirea 
verde a unui al doilea panou de comandă, montat lângă 
uşa dormitorului, întrerupea întunericul. 

Casa fusese construită în ultimii cinci ani. Luther 
verificase actele de la tribunal şi reuşise chiar să aibă 
acces la un set de planuri ale locuinţei, aflat în biroul 
împuternicitului cu planificarea. Schiţele erau acolo 
pentru că această clădire era atât de mare, încât 
proprietarul avusese nevoie de aprobarea guvernului 
statal pentru a o construi, de parcă statul le-ar fi refuzat 
vreodată celor bogaţi ceea ce îşi doreau. 

Nu găsise nicio surpriză în planul de construire. Era 
vorba de o casă mare, solidă, care merita milioanele 
plătite în bani gheaţă de către proprietar. 

Luther mai vizitase odată casa, la lumina zilei, când 
erau oameni peste tot. Fusese chiar în camera aceea şi 
văzuse ce trebuia să vadă. Tocmai de aceea se afla aici 
în noaptea asta. 

Coroana de aproape cincisprezece centimetri, aflată 


deasupra patului imens, cu baldachin, părea să-l 
urmărească atunci când îngenunche. Alături era o 
noptieră. Pe ea se aflau un ceas mic din argint, cel mai 
nou roman de dragoste şi un cuţit pentru deschis 
scrisori, vechi, argintat, cu mânerul gros, din piele. 

_ Tot ce se găsea în camera aceea era mare şi scump. 
În încăpere se deschideau trei debarale, fiecare având 
dimensiunile sufrageriei lui Luther. Două erau ocupate 
cu haine femeieşti, pantofi, poşete şi alte lucruri pe 
care-şi cheltuiesc femeile banii, în mod raţional sau 
irațional. Luther se uită la fotografiile înrămate de pe 
noptieră şi se strâmbă dezgustat, remarcând femeiuşca 
de douăzeci şi ceva de ani, alături de soţul de şaptezeci 
şi ceva. 

Existau multe feluri de loterii în lume şi nu toate erau 
organizate de stat. 

Multe dintre fotografii o arătau pe stăpâna casei cât 
se poate de goală, iar o examinare rapidă a dulapului 
dovedi că-i plăcea să se îmbrace în chestii vaporoase. 

Apoi Luther se uită la oglinda de mari dimensiuni, 
cercetându-i ornamentele de pe margini. După aceea îi 
cercetă laturile. O mobilă grea, elegantă, prinsă de 
perete, sau aşa părea, dar Luther ştia că balamalele 
erau ascunse cu grijă, în adâncituri de douăzeci de 
centimetri, de sus şi până jos. 

Luther se mai uită o dată la oglindă. Avea avantajul că 
văzuse un obiectiv ca acesta cu vreo doi ani în urmă, 
deşi nu plănuise să-l spargă. Dar nu poţi să ignori un al 
doilea ou de aur, doar pentru că ai mai ţinut unul în 
palmă, iar acel ou de aur valorase vreo cincizeci de mii. 
Premiul aflat în spatele acestei oglinzi putea să fie de 
vreo zece ori mai mare. 

Dacă folosea forţa şi o pârghie, ar fi putut să-i vină de 
hac încuietorii, dar ar fi consumat timp preţios. Şi, mai 
mult decât atât, ar fi lăsat în urmă semne că locuinţa 
fusese violată. Deşi clădirea urma să rămână goală în 


următoarele săptămâni, nu puteai să ştii ce se va 
întâmpla. Când va părăsi The Coppers, trebuia să nu 
lase niciun semn. Chiar după ce se vor întoarce, 
proprietarii nu vor verifica imediat seiful. În orice caz, 
nu trebuia să folosească metode dure. 

Se duse iute către televizorul cu ecran mare, lipit de 
un perete al încăperii imense. Zona fusese amenajată ca 
o cameră de zi, cu fotolii asortate, acoperite cu creton, 
şi cu o masă mare pentru cafea. Luther se uită la cele 
trei telecomenzi aflate pe masă. Una pentru televizor, 
alta pentru videocasetofon, iar a treia părea că-i va 
uşura efortul cu nouăzeci la sută. Pe fiecare era înscrisă 
o marcă şi toate semănau între ele, dar un scurt 
experiment dovedi că două dintre ele porneau aparatura 
potrivită, iar a treia nu pornea nimic. 

Parcurse încăperea, îndreptă telecomanda către 
oglindă şi apăsă pe singurul buton roşu, plasat în partea 
de jos a dispozitivului. De obicei, acest lucru declanşa 
pornirea înregistrării pe videocasetă. Dar în noaptea 
aceea, apăsarea însemna că banca se deschisese pentru 
un client norocos. 

Luther văzu cum uşa se deschide încet, în tăcere, 
rotindu-se pe balamalele acum vizibile. Din obişnuinţă, 
puse telecomanda exact acolo unde fusese, scoase un 
sac din pânză din rucsac şi intră în galerie. 

În timp ce lumina cu lanterna prin întuneric, fu 
surprins să vadă un scaun capitonat în mijlocul încăperii 
- încăpere ce părea să fie lungă de doi metri şi tot atât 
de lată. Pe braţul fotoliului se afla o telecomandă 
identică, evident, o măsură de siguranţă, pentru a evita 
să rămâi închis accidental acolo. Apoi văzu rafturile de 
pe fiecare perete. 

Luă la început banii, legaţi în pachete, apoi conţinutul 
cutiilor subţiri, care, bineînţeles, nu aveau în ele 
bijuterii false. Luther socoti că erau acolo vreo două 
sute de mii de dolari în bonuri negociabile şi alte valori, 


două cutiuţe cu monede vechi şi alta cu stampe, 
incluzând una cu o silueta răsturnată, care-l făcu pe 
Luther să gâfâie. Ignoră cecurile în alb şi cutiile pline cu 
acte, care nu valorau nimic pentru el. O evaluare rapidă 
îi spuse că era vorba de două milioane de dolari, poate 
chiar mai mult. 

Mai privi o dată în jur, având grijă să nu rateze vreun 
ascunziş. Pereţii erau groşi - îşi imagină că erau 
protejaţi împotriva incendiilor sau cel puţin atât de 
protejaţi cât era omeneşte posibil. Încăperea nu era 
închisă ermetic, iar aerul era proaspăt, nu stătut. Cineva 
putea să stea acolo, zile întregi. 


x 


Limuzina înainta cu viteză pe drum, urmată de 
furgonetă, fiecare şofer fiind suficient de bun ca să facă 
acest lucru fără să aprindă farurile. 

În interiorul spaţios al limuzinei se aflau un bărbat şi 
două femei. Una din ele era aproape beată şi făcea tot 
ce putea ca să-l dezbrace pe bărbat chiar acolo, în ciuda 
slabelor eforturi ale victimei de a se apăra. 

Cealaltă femeie stătea pe bancheta opusă, cu gura 
încleştată, încercând în mod ostentativ să ignore 
spectacolul ridicol, care mai includea chicoteli de 
fetişcană şi multe gâfâieli. În realitate, ea urmărea 
îndeaproape fiecare gest al perechii. Işi îndreptase 
atenţia asupra unei agende mari, pe care o ţinea în 
poală şi în care se înghesuiau programări pentru 
întâlniri şi notițe, şi asupra bărbatului din faţa ei, care 
profită de faptul că tovarăşa sa îşi rupsese un toc de la 
pantof pentru a-şi turna de băut. Rezistenţa lui la alcool 
era enormă. Putea să bea de două ori cantitatea pe care 
o băuse în seara aceea, fără să se vadă, fără să se 
bpâlbâie sau să se împiedice - asta ar fi însemnat sfârşitul 
pentru un om aflat în funcţia lui. 

Femeia îl admira pe el, obsesiile lui, slăbiciunile de 


care dădea uneori dovadă, reuşind, în acelaşi timp, să 
arate lumii o faţă ce exprima seninătate şi putere, dar şi 
de măreție. Fiecare femeie din America era îndrăgostită 
de el, amorezată de frumuseţea lui clasică, de uriaşa lui 
siguranţă de sine şi de ceea ce reprezenta el pentru toţi. 
Iar el întorcea această admiraţie universală cu o pasiune 
- oricum, deplasată - care o uimea pe femeie. 

Din nefericire, această pasiune nu fusese îndreptată 
niciodată în direcţia ei, în ciuda mesajelor ei subtile, a 
atingerilor care durau puţin cam mult, a faptului că 
aranja astfel lucrurile ca să-l vadă dis-de-dimineaţă, 
când ea arăta cel mai bine, a conotaţiilor sexuale 
folosite în timpul şedinţelor de strategie. Dar până când 
va veni timpul - şi va veni, îşi spunea ea - trebuia să 
aibă răbdare. 

Se uită pe fereastră. Chestia asta dura prea mult, 
strica totul. Strânse din buze, dezgustată. 


x 


Luther auzi vehiculele intrând pe aleea din față. Se 
strecură la fereastră şi privi minicaravana ce se ducea în 
spate, unde nu o mai putea vedea. Numără patru 
persoane în limuzină şi una în furgonetă. Mintea lui 
scotocea de zor printre identitățile posibile. Grupul era 
prea mic pentru a fi vorba de proprietarii conacului. 
Prea mare pentru a fi vorba de o simplă verificare a 
casei. Nu recunoscuse nicio figură. Pentru o clipă, 
Luther se întrebă dacă locuința aceea avea să fie jefuită 
de două ori în aceeaşi noapte. Ar fi fost o coincidență 
mult prea mare. În „meseria” asta - ca în multe altele - 
te bazezi pe statistică. În plus, delincvenţii nu-şi atacă 
obiectivele purtând haine de seară. 

În timp ce zgomotul ajungea până la el, probabil de 
afară din spatele casei, îşi dădu seama că îi fusese tăiată 
orice cale de retragere şi se gândi ce plan de acţiune să 
aplice. 


Îşi înhaţă raniţa, fugi la tabloul de alarmă de lângă 
uşa dormitorului şi activă sistemul de securitate al 
casei, bucuros că are o memorie atât de bună a cifrelor. 
Apoi se strecură în camera-seif şi închise cu grijă uşa în 
urma sa. Se trase cât putu mai mult în fundul încăperii. 
Acum nu-i rămăsese decât să aştepte. 

Işi blestemă ghinionul. Totul mersese ca pe roate! 
Apoi scutură din cap şi se strădui să respire regulat. Era 
ca atunci când zbori: cu cât faci mai mult lucrul ăsta, cu 
atât e mai mare şansa să se întâmple ceva rău. Nu-i 
rămânea decât să spere că nou-veniţii nu trebuiau să 
depună ceva în banca particulară pe care o ocupa el 
acum. 

Un hohot de râs, apoi un bubuit de voci ajunseră până 
la el, împreună cu ţiuitul puternic al alarmei, care 
răsună de parcă i-ar fi trecut pe deasupra capului un 
avion cu reacţie. Se părea că se făcuse o uşoară 
greşeală în ceea ce privea codul. Pe fruntea lui Luther 
apărură stropi de sudoare, când îşi imagină că alarma se 
va declanşa complet, iar poliţia va dori să cerceteze 
fiecare petic din casă, începând cu cuibuşorul lui. 

Se întrebă cum ar trebui să reacționeze dacă ar auzi 
uşa cu oglindă deschizându-se, iar lumina s-ar aprinde 
înăuntru, fără nicio posibilitate de a se ascunde. Figuri 
străine uitându-se la el, pistoale întinse, citirea 
drepturilor... Aproape că-l apucă râsul. Era prins în 
capcană, ca un şoarece nenorocit, fără să aibă unde să 
se ducă. Nu mai fumase de treizeci de ani, dar acum 
simţea cu disperare nevoia unei ţigări. Puse rucsacul jos 
şi-şi întinse picioarele încet, ca să nu-i amorţească. 

Auzi paşi grei pe treptele din lemn de stejar. Intruşilor 
nu le păsa dacă se află că erau acolo. Luther numără 
patru, poate cinci persoane. Apoi paşii se îndreptară 
spre stânga şi se apropiară de el. 

Uşa dormitorului se deschise cu un scârţâit uşor. 
Luther se gândi bine. Toate lucrurile fuseseră puse la 


locul lor. Se atinsese doar de telecomandă, pe care o 
aşezase exact în urma uşoară pe care o lăsase în praf, 
atunci când o luase. Acum Luther auzea doar trei voci, 
una de bărbat şi două de femei. Una din femei părea 
beată, tonul celeilalte era al unei femei de afaceri. Apoi 
Doamna „Femeie-de-afaceri” dispăru, uşa fu închisă, dar 
nu şi încuiată, iar Doamna „Beată-criţă” şi bărbatul 
rămaseră singuri. Unde erau ceilalţi? Unde se dusese 
Doamna  „Femeie-de-afaceri”? Chicotelile continuară. 
Paşii se apropiară de oglindă. Luther se ghemui într-un 
colţ cu speranţa că fotoliul îl va ascunde, ştiind însă că 
aşa ceva nu era posibil. 

Apoi îl izbi în ochi o rază de lumină, iar el aproape 
gemu la trecerea bruscă a micii sale lumi de la bezna de 
tuş la lumina puternică a zilei. Clipi iute, ca să se 
adapteze la noul nivel de luminozitate, pupilele lui - care 
fuseseră dilatate aproape complet - ajungând în câteva 
secunde la dimensiunile unui vârf de ac. Dar nu urmară 
nici ţipete, nici feţe de oameni, nici pistoale. 

În cele din urmă, după ce trecu un minut întreg, 
Luther privi din spatele fotoliului şi primi un al doilea 
şoc. Uşa camerei-seif părea că dispăruse, iar el privea 
acum drept în dormitorul acela afurisit. Fu cât pe ce să 
cadă pe spate, dar reuşi să se reechilibreze. Înţelese 
brusc de ce era acolo fotoliul. 

li recunoscu pe cei doi din încăpere. Pe femeie o 
văzuse chiar în seara aceea, în fotografii: soţia cea 
tânără, căreia îi plăcea să se îmbrace ca o târfă. 

Pe bărbat îl cunoştea din cu totul altă parte, nu era în 
niciun caz stăpânul casei. Luther clătina din cap, uluit, 
apoi respiră. li tremurau mâinile şi-l cuprinsese un fel 
de scârbă. Luptă împotriva senzaţiei de greață şi privi în 
dormitor. 

Uşa camerei-seif servea ca oglindă prin care se putea 
privi. Cu lumina de afară şi cu întunericul din spaţiul 
acela strâmt, era ca şi cum s-ar fi uitat la un televizor 


gigantic. 

Apoi văzu ceva ce-i tăie respiraţia: colierul de 
diamante de la gâtul femeii. Ochiul lui de specialist îl 
aprecie la două sute de mii, poate mai mult. Exact genul 
de lucruşor pe care cineva îl pune, din obişnuinţă, în 
seiful casei, înainte de a se pregăti pentru seară. Apoi se 
relaxa, văzând-o cum şi-l scoate şi-i dă drumul pe podea. 

Teama îi mai trecuse, aşa că se ridică, se aplecă peste 
fotoliu şi se aşeză încet pe el. Aşadar, bătrânul stătea 
aici şi privea cum femeiuşca lui se regula cu o cohortă 
de bărbaţi. După cum arăta ea, Luther îşi imagină că 
unii dintre ei erau tineri cu leafă mică sau chiar indivizi 
dubioşi. Dar domnul din seara aceea făcea parte din altă 
categorie. 

Luther se uită în jur, cu urechile ciulite, încercând să 
audă zgomotele făcute de ceilalţi locuitori ai casei. De 
fapt, ce putea să facă? Nu mai fusese niciodată într-o 
situaţie asemănătoare în cei peste treizeci de ani de 
furturi, aşa că decise să facă singurul lucru posibil. 
Despărţit de distrugere doar de un geam gros de-un 
deget, rămase liniştit în fotoliu şi aşteptă. 


CAPITOLUL DOI 


La trei cvartale depărtare de imensa clădire albă a 
Congresului Statelor Unite, Jack Graham deschise uşa 
din faţă a apartamentului său, îşi aruncă pardesiul pe 
podea şi se duse direct la frigider. Cu sticla de bere în 
mână, se aşeză pe canapeaua jerpelită din camera de zi. 
În timp ce sorbea din băutură, se uită la cămăruţa în 
care se afla. Era cu totul diferită de locul în care abia 
fusese. Păstră un timp berea în gură, apoi o înghiţi. 
Mugşchii fălcilor lui late se încordară, apoi se relaxară. 
Ghimpii enervanţi ai îndoielii dispăruseră încet, dar se 
vor ivi din nou, întotdeauna se întâmpla aşa. 


Altă petrecere importantă cu Jennifer, viitoarea lui 
soţie, cu familia ei şi cu grupul lor de cunoştinţe din 
lumea mondenă şi a afacerilor. Se părea că oamenii atât 
de sofisticaţi nu aveau simpli prieteni. Fiecare din ei 
avea o funcţie anume, întregul fiind mai mare decât 
suma părţilor. Sau, cel puţin, aşa se dorea, deşi Jack 
avea propria opinie în privinţa asta. 

Industria şi finanțele erau bine reprezentate, 
cuprinzând nume pe care Jack le întâlnea în Wall Street 
Journal, înainte să-l arunce şi să păstreze numai paginile 
de sport, ca să vadă ce mai făceau „Pieile” sau 
„Gloanţele”3. 

Politicienii fuseseră prezenţi în forţă, strângând voturi 
viitoare şi dolari. Din grup mai făceau parte, evident, şi 
avocaţi - iar unul dintre ei era Jack - un medic cu un 
papion de modă veche şi vreo doi tipi din zona publică, 
veniţi să demonstreze că puternicii zilei manifestă 
simpatie pentru situaţia oamenilor de rând. 

Işi termină berea şi porni televizorul. Işi aruncă 
pantofii, iar şosetele cu model, de patruzeci de dolari, pe 
care i le cumpărase logodnica lui, ajunseră pe abajur. 
Cu timpul, o să-i cumpere perechi de două sute de 
dolari, cu cravate asortate, pictate de mână. Rahat! Işi 
frecă degetele de la picioare şi se gândi dacă era cazul 
să mai bea o sticlă de bere. Televizorul se străduia să-i 
câştige atenţia, dar nu prea reuşea. Îşi dădu părul negru 
şi des din ochi şi se gândi pentru a mia oară la direcţia 
spre care se îndrepta viaţa sa - după toate aparențele, 
cu viteza unei navete cosmice. 

Limuzina companiei lui Jennifer îi dusese pe amândoi 
la casa ei din oraş, aflată în partea de nord-vest a 
Washingtonului, unde, probabil, avea să se mute şi Jack 
după căsătorie, pentru că Jennifer detesta locuinţa lui. 
Nunta urma să aibă loc peste şase luni, ceea ce după 
standardele miresei însemna că nu mai rămăsese deloc 


3 Skins, Bullets - porecle ale unor echipe de fotbal american (n. tr.) 


timp, iar el stătea acolo, chinuit de îndoieli. 

Jennifer Ryce Baldwin avea o frumuseţe care te 
cucerea imediat, iar femeile se uitau după ea la fel de 
des ca şi bărbaţii. Era şi deşteaptă, reuşise în viaţă, 
provenea dintr-o familie bogată şi intenţiona să se 
mărite cu Jack. Tatăl ei conducea una dintre cele mai 
mari companii de construcții din ţară. Centre 
comerciale, clădiri pentru birouri, staţii radio... era 
implicat în toate afacerile la care te-ai fi putut gândi şi 
se descurca mai bine decât oricine. Străbunicul ei din 
partea tatălui fusese unul dintre magnații de început ai 
industriei din Vestul Mijlociu, iar familia mamei lui 
Jennifer deținuse cândva o mare parte din Boston. 
Jennifer Baldwin cunoscuse de mică bunăvoința zeilor. 
Toţi indivizii pe care-i cunoştea Jack îl invidiau teribil. 

Se ghemui pe canapea şi încercă să maseze un cârcel 
de la umăr. Nu reuşea să scape de el de-o săptămână. 
Trupul lui de un metru optzeci şi cinci era, la treizeci şi 
doi de ani, la fel de puternic ca în perioada liceului, când 
fusese un adevărat bărbat printre băieţi în toate 
sporturile pe care le încercase. În colegiu, competiţia 
fusese ceva mai dură, dar reuşise să obţină rezultate 
remarcabile ca luptător de categoria grea şi ca atlet. 
Combinația asta îl dusese la Facultatea de Drept a 
Universităţii Virginia, pe care o absolvise printre primii 
din promoţia sa, pentru a se angaja imediat după aceea 
ca apărător din oficiu în sistemul juridic al Districtului 
Columbia. 

Colegii lui optaseră cu toţii pentru firme mari, încă 
din timpul facultăţii. Îi transmiseseră numerele de 
telefon ale unor psihiatri care puteau să-l ajute să se 
vindece de „nebunia” lui. Jack zâmbi, amintindu-şi, şi se 
duse să-şi ia a doua bere. Acum, frigiderul era gol. 

Primul an ca apărător din oficiu fusese greu până 
când a învăţat cum se trag sforile. Pierduse mai mult 
decât câştigase. Cu timpul, s-a ocupat de delicte mai 


grave. Şi, întrucât îşi consuma cu fiecare caz energia 
tinerească, talentul înnăscut şi bunul-simţ, soarta a 
început să-i surâdă. 

Apoi a început, la tribunal, să pună indivizi importanţi 
în situaţii neplăcute. 

Descoperise că se descurca bine în rolul ăsta, că era 
tot atât de priceput la interogatorii încrucişate, cum 
fusese la aruncatul indivizilor mai solizi decât el, pe 
vremea când luptase pe salteaua groasă de cinci 
centimetri. Era respectat şi iubit ca avocat, dacă puteţi 
să credeţi aşa ceva. 

Apoi o întâlnise pe Jennifer, la barou. Ea era 
vicepreşedintele Departamentului de dezvoltare şi 
marketing la Baldwin Enterprises. Avea o prezenţă 
activă şi învățase cum să-i facă pe cei cu care vorbea să 
se simtă importanţi, le asculta opiniile, chiar dacă nu 
ţinea întotdeauna cont de ele. Era o femeie frumoasă, 
care nu avea nevoie să se bazeze doar pe averea ei. 

Când treci de faza schimbului de priviri, descoperi că 
există ceva mai mult decât atât sau aşa ţi se pare. Jack 
n-ar fi fost om, dacă nu s-ar fi simţit atras de ea. Iar ea îi 
arătase limpede, de la bun început, că atracţia era 
reciprocă. Cu toate că fusese impresionată de faptul că 
se dedicase apărării drepturilor celor acuzaţi de delicte 
în capitală, Jennifer îl convinsese pe Jack, încetul cu 
încetul, că-şi făcuse datoria faţă de cei săraci, proşti sau 
fără de noroc, că acum ar trebui să înceapă să se 
gândească la el şi la viitorul său - şi că ea dorea să facă 
parte din viitorul acela. Când, în cele din urmă, Jack 
părăsise postul de apărător din oficiu, colegii dăduseră o 
petrecere de despărţire. Asta ar fi trebuit să-i 
amintească faptul că mai rămăseseră destui indivizi 
săraci, proşti sau fără de noroc, care aveau nevoie de 
ajutorul lui. Nu se aştepta să simtă vreodată o emotie 
mai puternică decât cea resimţită pe când fusese 
apărător public. Îşi imagina că momente ca acelea apar 


o dată în viaţă, apoi dispar. Venise vremea să treacă mai 
departe. Chiar şi băieţeii ca Jack Graham trebuie să se 
maturizeze într-o zi. Poate că acea zi tocmai venise. 

Inchise televizorul, înhăţă o pungă cu fulgi de porumb 
şi se duse în dormitor, păşind peste grămada de rufe 
murdare, strânse în faţa uşii. Nu putea s-o condamne pe 
Jennifer pentru că nu-i plăcea locuinţa lui: era un tip 
dezordonat. Dar îl îngrijora faptul că era sigur că 
Jennifer n-ar fi consimţit să locuiască acolo, nici dacă 
apartamentul ar fi fost curat lună. Pe de o parte, nu se 
afla în cartierul potrivit, adică în Capitol Hill, dar nu în 
partea plebee a zonei. Nu era nici măcar în apropiere de 
Capitol Hill. 

Şi mai era problema spaţiului. Casa ei din oraş avea 
peste o mie de metri pătraţi, fără a mai socoti camera 
menajerei şi garajul pentru două maşini, ce găzduia un 
Jaguar şi un Range Rover ultimul tip, de parcă ar fi avut 
nevoie cineva care locuia în Departamentul Columbia - 
cu străzile lui strangulate de trafic - de un vehicul 
capabil să urce pe panta verticală a unui munte înalt de 
şapte mii de metri. 

El avea doar patru camere, dacă socoteai şi baia. Jack 
se duse în dormitor, îşi scoase hainele şi se aruncă pe 
pat. In partea cealaltă a încăperii, pe o plăcuţă care 
atârnase în biroul său până când se plictisise s-o tot 
privească, se afla anunţul că se va alătura firmei Patton, 
Shaw & Lord. PS & L era cea mai importantă firmă din 
Washington. Oferea servicii juridice pentru sute de 
companii de prim rang, inclusiv pentru cea a viitorului 
său socru, de la care urma să obţină contracte de mai 
multe milioane de dolari, iar aceasta, în schimb, îi 
garanta parteneriatul, la prima reorganizare. 
Parteneriatul la Patton şi Shaw valora mult, cel puţin o 
jumătate de milion pe an. Mărunţiş pentru familia 
Baldwin, dar el nu era un Baldwin. Nu încă. 

Trase pătura peste el. Instalaţiile clădirii lăsau mult 


de dorit. Înghiţi două aspirine şi sorbi restul de Coca- 
Cola, care rămăsese pe noptieră, apoi se uită la haosul 
din dormitor. Îi amintea de camera în care crescuse. O 
amintire caldă, prietenoasă. Casele trebuie să arate 
locuite, trebuie să lase loc ţipetelor copiilor care aleargă 
din încăpere în încăpere, căutând noi aventuri şi alte 
obiecte de spart. 

Asta era altă problemă pe care o avea cu Jennifer: ea 
îi explicase foarte clar că lipăitul de picioruşe 
reprezenta un proiect îndepărtat - dacă avea să fie dus 
vreodată la îndeplinire. Cariera era pe primul loc în 
mintea şi în sufletul ei poate, simţea Jack, mai mult 
decât era el însuşi. 

Se întoarse într-o parte şi încercă să închidă ochii. 
Vântul izbea în ferestre, iar Jack se uită spre ele. Apoi, 
resemnat, privi din nou spre cutie. 

Aceasta conţinea o parte din colecţia sa de premii şi 
trofee vechi, din liceu şi din colegiu. Dar nu obiectele 
acelea reprezentau centrul atenţiei sale. Întinse braţul 
prin semiîntuneric şi luă o fotografie înrămată, renunţă, 
apoi se răzgândi din nou. 

Apucă fotografia. Chestia asta devenise aproape un 
ritual. Nu avea de ce să fie îngrijorat că logodnica lui ar 
fi putut să dea peste ea, pentru că Jennifer refuzase pur 
şi simplu să intre în dormitorul lui pentru mai mult de 
un minut. Dacă se vârau între cearşafuri împreună, 
atunci făceau acest lucru la ea acasă, unde Jack stătea 
întins pe pat şi se uita la tavanul aflat la patru metri 
deasupra, pe care se afla o frescă reprezentând cavaleri 
şi fecioare, în timp Jennifer se distra singură până se 
prăbuşea, iar atunci se rostogoleau, pentru ca el să 
termine deasupra. Sau în locuinţa de la ţară a părinţilor 
ei, unde tavanul era şi mai sus, iar pictura fusese luată 
dintr-o biserică din secolul al treisprezecelea, din Roma, 
chestie care-l făcea pe Jack să se simtă de parcă 
Dumnezeu l-ar fi privit în timp ce era călărit de 


frumoasa şi complet dezbrăcata Jennifer Ryce Baldwin, 
iar el va trebui să îndure focul veşnic pentru acele 
câteva momente de plăcere viscerală. 

Femeia din poză avea păr castaniu, mătăsos, care se 
cârlionţa uşor la capăt. Zâmbetul ei îi era adresat lui 
Jack, iar acesta îşi aminti ziua în care îi făcuse 
fotografia. 

O călătorie cu bicicleta departe, în zona rurală din 
districtul Albemarle. Tocmai începuse Facultatea de 
Drept, iar ea era în al doilea an de colegiu, la 
Universitatea Jefferson. Erau abia la a treia întâlnire, 
dar se simțeau ca şi cum n-ar fi trăit niciodată unul fără 
celălalt. 

Kate Whitney. 

Rosti numele încet, iar mâna lui urmări instinctiv 
curba zâmbetului ei, gropiţa singuratică aflată chiar 
deasupra obrazului stâng, care-i dădea figurii ei un 
aspect uşor asimetric. Oasele obrajilor, în formă de 
migdală, mărgineau un nas fin, care se ridica deasupra 
unei perechi de buze senzuale. Bărbia ascuţită te 
avertiza cât e de încăpăţânată. Jack se întoarse din nou 
la chip şi se opri la ochii mari, în formă de lacrimă, care 
păreau întotdeauna plini de ironie. 

Jack se răsuci şi-şi puse fotografia pe piept, astfel 
încât fata să se uite direct la el. Nu putea să se 
gândească la Kate fără să vadă imaginea tatălui ei, cu 
spiritul său iute şi cu zâmbetu-i şiret. 

Jack îl vizitase deseori pe Luther Whitney în căsuţa sa 
din vecinătatea Arlingtonului, căsuţă care apucase şi 
zile mai bune. Petreceau ore în şir bând bere şi 
povestind - adică Luther povestind şi Jack ascultând. 

Kate nu-şi vizita niciodată tatăl, iar acesta nu 
încercase niciodată s-o contacteze. Jack îi descoperise 
identitatea aproape din întâmplare şi, în ciuda 
obiecţiilor lui Kate, dorise să-l cunoască pe omul acela. 
Rareori se întâmpla ca pe figura ei să nu fie un zâmbet, 


dar exista un lucru anume, care n-o făcea niciodată să 
zâmbească. 

După ce Jack absolvise facultatea, se mutaseră în 
Columbia, iar ea se înscrisese la Facultatea de Drept din 
Georgetown. Viaţa părea idilică. Kate venise la primele 
lui procese, în timp ce el lupta împotriva crampelor şi a 
greţurilor, încercând să-şi amintească la care masă 
trebuie să se aşeze. Dar, pe măsură ce creştea 
seriozitatea delictelor de care erau acuzaţi clienţii lui, 
entuziasmul ei se micşorase. 

Se despărţiseră după primul lui an de practică 
juridică. 

Motivul fusese simplu: Kate nu înţelegea de ce 
alesese el să reprezinte oameni care încălcau legea şi nu 
tolera faptul că-l simpatiza pe tatăl ei. 

Jack îşi amintea că în ultimele clipe ale vieţii lor 
împreună stătuseră chiar în camera aceea, iar el îi 
ceruse, o implorase chiar să nu plece. Numai că ea 
plecase. Trecuseră patru ani, iar el n-o mai văzuse, nici 
nu mai auzise de ea de atunci. 

Ştia că-şi luase o slujbă la biroul procuraturii statale 
din Alexandria, Virginia, unde, fără îndoială, era ocupată 
să-i bage la închisoare pe foştii lui clienţi, care 
încălcaseră legile statului ei adoptiv. In afară de asta, 
Kate Whitney îi era complet străină. 

Dar, în timp ce zăcea în pat, iar ea îl privea şi-i 
zâmbea într-un fel ce-i spunea un milion de lucruri pe 
care nu le aflase niciodată de la femeia cu care trebuia 
să se însoare peste şase luni, Jack se întrebă dacă fosta 
lui prietenă îi va rămâne străină, dacă nu cumva îi 
fusese hărăzit să aibă o viaţă mult mai complicată decât 
intenţionase vreodată. Luă telefonul şi formă un număr. 

După ce telefonul sună de patru ori, îi auzi vocea. 
Avea o nuanţă pe care nu şi-o amintea sau, poate, era 
ceva nou. După semnalul robotului, începu să lase un 
mesaj, ceva amuzant, fără pic de melancolie, dar când 


să spună poanta deveni nervos şi închise iute, cu mâinile 
tremurând şi gâfâind. Işi scutură capul. Isuse! Avusese 
de-a face cu cinci crime într-un caz, iar acum se fâstâcea 
ca un puşti de şaisprezece ani, care încearcă să-şi facă 
suficient curaj ca să-i dea un telefon primei iubite. 

Puse fotografia de-o parte şi-şi imagină ce făcea Kate 
în minutul acela. Probabil că era încă la birou, 
gândindu-se câţi ani să ia din viaţa cuiva. 

Apoi Jack se întrebă ce făcea Luther. Se afla, oare, în 
clipa aceea de partea nepotrivită a uşii cuiva? Sau pleca, 
având în spate o boccea cu lucruri furate? 

Ce familie alcătuiau Kate şi Luther! Atât de deosebiți 
şi atât de asemănători! Se concentrau asupra unui 
lucru, ca nimeni altcineva, dar lucrurile asupra cărora 
se concentrau cei doi făceau parte din galaxii diferite. În 
ultima noapte, după ce Kate ieşise din viaţa lui, se 
dusese la Luther, să-şi ia rămas-bun şi să bea o ultimă 
bere. Stătuseră în grădiniţa bine îngrijită, privind 
clematita şi iedera căţărate pe gard. Mirosul de liliac şi 
de trandafiri se întinsese ca o plasă peste ei. 

Bătrânul îl ţinuse toată noaptea, îi pusese câteva 
întrebări şi-i dorise lui Jack numai bine. Ceva nu 
mersese. Luther înţelegea asta, ca oricine. Dar când 
Jack plecase în noaptea aceea, observase sclipirea din 
ochii bătrânului - apoi uşa închisese acel capitol din 
viaţa lui. 

În cele din urmă, Jack stinse lumina şi închise ochii, 
ştiind că ziua de mâine se apropia de el. Partea lui de 
răsplată-ce-se-întâmpla-o-dată-în-viaţă se mai apropiase 
cu o zi de realitate. Asta nu era ceva care să-ţi facă 
somnul uşor. 


CAPITOLUL TREI 


Când Luther privi prin geam, îi trecu prin minte că, 
într-adevăr, cei doi alcătuiau o pereche reuşită. O idee 
absurdă, având în vedere circumstanţele, dar asta nu 
făcea concluzia mai puţin valabilă. Bărbatul era înalt, 
arătos, un tip de vreo patruzeci şi cinci de ani, foarte 
distins. Femeia nu depăşise cu mult douăzeci de ani. 
Avea păr des, auriu, faţa ovală şi drăguță, cu o pereche 
de ochi albaştri imenşi, care priveau acum cu dragoste 
spre bărbatul elegant. Acesta îi mângâie obrazul neted, 
iar ea îşi lipi buzele de mâna lui. 

Bărbatul ţinea două cupe şi le umplu cu conţinutul 
unei sticle pe care o adusese cu el. Îi întinse femeii una. 
După ce ciocniră paharele, privindu-se, bărbatul îşi 
termină băutura dintr-o înghiţitură, în timp ce femeia se 
mulţumi să-şi înmoaie buzele. Puseră paharele jos şi se 
îmbrăţişară în mijlocul camerei. Mâinile lui coborâră 
către spatele ei, apoi urcară către umerii ei goi.. Braţele 
şi umerii femeii aveau o culoare arămie. Bărbatul îi pipăi 
admirativ braţele, în timp ce se apleca s-o sărute pe 
ceafă. 

Luther privi în jos, stânjenit să vadă o scenă atât de 
intimă. O emoție ciudată pentru un om aflat în pericolul 
de a fi prins. Dar nu era atât de bătrân ca să nu poată 
aprecia tandreţea şi pasiunea de care dădeau dovadă cei 
din faţa lui. 

Când ridică din nou privirea, îl apucă râsul. Perechea 
dansa încet, prin toată încăperea. Se vedea că bărbatul 
se pricepea la chestia asta; partenera lui mai puţin, dar 
el o conducea cu blândeţe, până când ajunseră lângă 
pat. 

Individul se opri ca să-şi umple din nou paharul, apoi 
îl goli dintr-o înghiţitură. Sticla se golise. O îmbrăţişă pe 


femeie din nou, iar aceasta se lipi de el, îi trase haina şi 
începu să-i dezlege cravata. Mâinile bărbatului prinseră 
fermoarul rochiei şi-l descheiară încet. Rochia neagră 
căzu, iar femeia ieşi încet din ea. Purta chiloţi negri şi 
ciorapi, dar nu şi sutien. 

Avea acel gen de trup care le făcea pe femeile ce nu 
arătau la fel de bine să devină imediat invidioase. 
Fiecare curbă se afla acolo unde trebuia să fie. Talia îi 
era subţire, cât s-o cuprinzi cu mâinile. Când se întoarse 
într-o parte, ca să-şi scoată ciorapii, Luther îi observă 
sânii mari, rotunzi şi plini. Picioarele erau zvelte şi bine 
conturate, probabil datorită orelor de exerciţii zilnice, 
sub supravegherea atentă a antrenorului ei personal. 

Bărbatul se dezbrăcă iute, până rămase în chiloţi, şi 
se aşeză pe marginea patului, uitându-se la femeia care 
nu se grăbea să iasă din lenjeria de corp. Tânăra avea 
un fund rotund şi tare, alb ca laptele în comparaţie cu 
bronzul fără cusur. Când îşi scoase ultima piesă de 
îmbrăcăminte, bărbatul zâmbi. Avea dinţi albi şi 
puternici. În ciuda alcoolului, avea ochii limpezi, plini de 
atenţie. 

Întâlnindu-i privirea, femeia surâse şi se apropie 
încet. Când ajunse lângă el, bărbatul o prinse cu 
mâinile-i lungi şi o trase spre el, iar ea se frecă de 
pieptul lui. 

Din nou, Luther privi în jos, dorind mai mult decât 
orice ca spectacolul să se termine cât mai curând, iar 
cei doi să plece. Avea nevoie doar de câteva minute ca 
să se întoarcă la maşina sa, iar noaptea aceea să-i 
rămână în amintire ca o experienţă unică, potenţial 
dezastruoasă. 

În momentul acela văzu că bărbatul o strânse puternic 
de fese, apoi începu să i le pălmuiască de câteva ori. 
Luther  tresări, simțind parcă durerea loviturilor 
repetate; pielea ei albă se făcuse roşu-aprins. Dar, fie că 
femeia era prea beată ca să simtă durerea, fie că-i 


plăcea să fie tratată astfel, oricum, zâmbetul nu-i 
dispăruse de pe buze. Luther simţi că i se întoarce 
stomacul pe dos, văzând degetele bărbatului înfigându- 
se în carnea moale. 

Buzele individului dansau pe pieptul femeii, iar ea îşi 
trecu degetele prin părul lui des, în timp ce-şi unduia 
trupul între picioarele lui. Apoi închise ochii, cu un 
zâmbet plin de mulţumire pe chip, după care îşi lăsă 
capul pe spate. Deschise după un timp ochii şi-şi lipi 
buzele de ale lui. 

Degetele puternice ale bărbatului abandonară fesele 
lovite şi începură să-i maseze cu blândeţe spatele. Apoi 
se înfipseră cu putere, până când femeia tresări şi se 
trase de lângă el. Zâmbi uşor, iar el se opri, când femeia 
îi atinse degetele cu degetele ei. Bărbatul îşi îndreptă 
atenţia către sâni, începând să-i sugă. Ea închise din 
nou ochii, iar respiraţia i se transformă într-un geamăt 
uşor când bărbatul începu s-o sărute pe gât. Ţinea ochii 
larg deschişi, uitându-se direct spre locul în care stătea 
Luther, dar fără să aibă idee de prezenţa acestuia. 

Luther îl privi pe bărbat, îi privi ochii şi nu-i plăcu 
ceea ce văzu. Erau nişte oceane de întuneric, 
înconjurate de roşu, ca o planetă sinistră văzută prin 
telescop. li trecu prin minte că femeia aceea goală se 
afla în strânsoarea cuiva care nu era atât de blând şi de 
iubitor, pe cât, probabil, anticipase ea. 

În cele din urmă, femeia deveni nerăbdătoare şi-şi 
împinse amantul pe pat. Se crăcănă peste el, oferindu-i 
lui Luther o imagine din spate, care ar fi trebuit să fie 
rezervată doar ginecologului sau soţului ei. Se trânti 
peste bărbat, dar acesta o împinse într-o parte, cu o 
izbucnire subită de energie, şi se caţără pe ea, apucând- 
o de picioare şi  ridicându-le până ajunseră 
perpendiculare pe pat. 

Luther încremeni pe scaun, văzând următoarea 
mişcare a bărbatului. Acesta apucă femeia de ceafă şi-i 


trase capul în sus, vârându-l între picioarele lui. Gestul 
fu atât de brusc, încât femeia gâfâi, cu gura la doar un 
centimetru de el. Apoi bărbatul izbucni în râs şi o 
aruncă la loc pe pat. Ameţită, tânăra reuşi să zâmbească 
uşor şi se sprijini în coate, în timp ce el se ridică 
deasupra ei. Bărbatul îşi apucă mădularul erect cu o 
mână, iar cu cealaltă îi desfăcea picioarele. In timp ce 
femeia se lăsă supusă pe spate, gata să-l primească, 
individul o privea cu furie. 

Dar, în loc să o pătrundă, o apucă de sâni şi - se pare 
- o strânse prea tare, pentru că Luther auzi un țipăt de 
durere, iar femeia îl pălmui pe bărbat. Acesta îi dădu 
drumul şi, la rândul lui, o pălmui şi el, cu răutate, iar la 
colţul gurii ei apăru o pată de sânge, care se întinse pe 
buzele groase, acoperite cu ruj. 

— Ticălos nenorocit! 

Femeia se rostogoli din pat şi se aşeză pe podea, 
frecându-şi buzele, simțind gustul de sânge, iar mintea îi 
deveni lucidă pentru moment. Primele cuvinte pe care le 
auzise Luther în toată noaptea îl izbiseră ca un baros. Se 
ridică şi se aplecă spre geam. 

Bărbatul rânji. Luther îngheţă când îi văzu zâmbetul. 
Semăna mai mult cu rânjetul unui animal sălbatic, gata 
să ucidă, decât cu cel al unui om. 

— Ticălos nenorocit! repetă femeia, ceva mai potolită, 
de abia putând să articuleze cuvintele. 

Când tânăra se ridică, partenerul ei o apucă de braţ şi 
i-l răsuci, iar ea căzu cu zgomot pe podea. Bărbatul 
stătea pe pat şi se uita la ea, triumfător. 

Luther stătea în faţa geamului, cu respiraţia 
accelerată, strângând şi desfăcând pumnii, în timp ce 
continua să privească şi să spere că însoțitorii celor doi 
se vor întoarce. Se uită la telecomanda de pe fotoliu, 
apoi privi din nou în dormitor. 

Femeia se ridicase pe jumătate de pe podea, venindu- 
şi treptat în fire. Simţămintele romantice pe care le 


avusese dispăruseră. Luther îşi dădu seama de acest 
lucru după mişcările ei, precaute, decise. Tovarăşul ei 
părea că nu observă schimbarea din gesturile ei, nici 
sclipirea de furie din ochii albaştri, altfel nu s-ar fi 
ridicat şi n-ar fi întins o mână către ea. 

Bărbatului îi dispăru brusc zâmbetul, atunci când 
genunchiul ei îl izbi între picioare, făcându-l să se 
cocârjeze şi punând capăt pasiunii pe care o simţise. În 
timp ce se ghemuia pe podea, nu scoase niciun sunet, cu 
excepţia respirației greoaie. Femeia îşi înhăţa chiloţii şi 
începu să se îmbrace. 

El o prinse de gleznă şi o aruncă pe podea, cu chiloţii 
la jumătatea picioarelor: 

— Boarfă mică! 

Rostise cuvintele în gâfâituri scurte, în timp ce 
încerca să-şi recapete răsuflarea. O ţinea de gleznă şi o 
trăgea spre el. Femeia îl izbi cu piciorul, de mai multe 
ori, în piept, dar bărbatul continuă s-o ţină. 

— Curvuliţa dracului! 

Auzind ameninţarea din vorbele acelea, Luther se 
apropie de geam, întinzând o mână către suprafaţa 
netedă, de parcă ar fi putut să treacă prin ea, să-l apuce 
pe individ şi să-l facă să-i dea drumul femeii. 

Bărbatul se ridică greoi în picioare, iar privirea lui îl 
înfiora pe Luther. 

Mâinile bărbatului aplicară gâtul femeii. 

Mintea ei, întunecată de alcool, îşi revenea cu cea mai 
mare viteză. Ochii ei, acum plini de teamă, priveau în 
dreapta şi în stânga, în timp ce el o strângea tot mai 
tare de gât, iar respiraţia începu să-i devină mai slabă. [i 
zgârie braţele cu unghiile, lăsându-i dâre adânci. 

Luther văzu sângele ţâşnind pe pielea bărbatului, dar 
acesta nu slăbi strânsoarea. 

Femeia dădea din picioare şi se zbătea, dar individul 
era de două ori mai greu decât ea şi nu se clintea. 

Luther se uită din nou la telecomandă. Putea să 


deschidă uşa. Putea să oprească ceea ce se întâmpla. 
Dar i se muiaseră picioarele. Privea neajutorat prin 
geam, cu fruntea acoperită de transpiraţie - fiecare por 
din trupul lui părea că erupe. Abia reuşea să respire. Îşi 
puse amândouă mâinile pe geam. 

I se opri respiraţia atunci când femeia privi - pentru o 
clipă - noptiera. Apoi, cu o mişcare violentă, înhaţă 
cuțitul pentru desfăcut scrisorile şi, cu un gest 
fulgerător, crestă bărbatului braţul. 

Acesta gemu de durere, îi dădu drumul şi-şi strânse 
braţul plin de sânge. Se uită o clipă la rana sa, parcă 
fără să-i vină să creadă că fusese vătămat în felul acela. 
Rănit de o femeie. 

Când bărbatul îşi ridică privirea, Luther aproape simţi 
urletul plin de dorinţa de a ucide, înainte de a fi slobozit 
de pe buzele individului. 

Apoi bărbatul o lovi, mai puternic decât văzuse Luther 
vreodată un bărbat lovind o femeie. Pumnul tare izbi 
carnea moale, iar sângele ţâşni pe gura şi pe nasul 
tinerei. 

Poate din cauza băuturii sau dintr-o cauză pe care 
Luther n-o cunoştea, lovitura aceea care ar fi trebuit să 
schilodească un om o întărâtă însă şi mai mult. Cu 
mişcări convulsive, tânăra reuşi să se ridice. Când se 
întoarse către oglindă, Luther văzu groaza din privirea 
ei, dându-şi seama cum îi fusese distrusă frumuseţea. 
Examinându-se cu ochi mari, plini de neîncredere, 
femeia îşi atinse nasul zdrobit. Un deget cobori şi pipăi 
locul în care i se clătinau câţiva dinţi. Devenise un 
portret deformat al ei înseşi, calităţile sale cele mai 
importante dispăruseră. 

Se întoarse să-l înfrunte pe bărbat, iar Luther văzu că 
muşchii spatelui ei se încordaseră atât de puternic, încât 
arătau ca nişte bucăţi de lemn. Izbi fulgerător cu 
piciorul în vintrele individului. Imediat, bărbatul deveni 
din nou vulnerabil, cu membrele de nefolosit, copleşit de 


greață. Se prăbuşi pe podea şi se rostogoli pe spate, 
gemând. Se chirci şi-şi duse mâinile, protector, către 
vintre. 

Femeia, cu sângele şiroindu-i pe faţă şi cu o privire în 
care groaza fusese înlocuită de dorinţa de a ucide, 
îngenunche lângă el şi ridică deasupra capului cuțitul de 
tăiat hârtie. 

Luther înhaţă telecomanda şi făcu un pas spre uşă, cu 
degetul pe buton. 

Bărbatul, văzându-şi sfârşitul aproape, în timp ce 
cuțitul se îndrepta către pieptul său, răcni disperat, cu 
toată puterea. lar chemarea lui nu rămase fără de 
răspuns. 

Înlemnit, Luther văzu cum uşa dormitorului se 
deschide. 

Doi bărbaţi, cu părul tuns scurt, îmbrăcaţi în costume 
care nu le ascundeau fizicul impresionant, năvăliră în 
încăpere, cu pistoalele în mâini. Înainte ca Luther să 
apuce să facă încă un pas, cei doi apreciaseră situaţia şi 
luaseră o decizie. 

Ambele arme traseră simultan. 


x 


Kate Whitney stătea în biroul ei, parcurgând încă o 
dată dosarul. 

Individul avea patru condamnări anterioare şi fusese 
arestat de încă şase ori, dar nu şi acuzat, pentru că 
martorii fuseseră prea speriaţi ca să vorbească sau 
spuseseră doar prostii. Tipul era o bombă umblătoare, 
gata să explodeze asupra altei victime. Toate victimele 
fuseseră femei. 

Acuzaţia actuală era de asasinat în timpul săvârşirii 
unui jaf cu viol, ceea ce, conform legilor din Virginia, 
însemna că se îndeplineau condiţiile care justificau 
pedeapsa capitală. lar de data asta, Kate decisese să 
meargă direct la ţintă: moartea. Nu mai ceruse o 


asemenea pedeapsă până atunci, dar, dacă merita 
cineva o asemenea sentinţă, atunci individul acela o 
merita cu prisosinţă. De ce să trăiască, dacă el pusese 
capăt, cu cruzime şi sălbăticie, vieţii unei studente de 
nouăsprezece ani, care făcuse greşeala de a se duce la 
magazin, în plină zi, ca să-şi cumpere nişte ciorapi şi o 
pereche de pantofi? 

Kate se frecă la ochi şi-şi prinse părul într-o coadă de 
cal, cu un elastic. Se uită în jur, la biroul ei mic, banal. 
Dosarele cazurilor se strânseseră în teancuri înalte, jur- 
împrejurul încăperii. Se întrebă pentru a milioana oară 
dacă vor înceta vreodată crimele. Sigur că nu vor înceta. 
Dacă lucrurile se înrăutăţeau, tot ce-i rămânea de făcut 
era să stăvilească vărsarea de sânge. Putea să înceapă 
cu execuţia lui Roger Simmons Jr., în vârstă de douăzeci 
şi doi de ani, cel mai înrăit criminal pe care-l întâlnise ea 
vreodată - şi avusese de-a face cu o armată de criminali 
în cariera ei atât de scurtă. Işi aminti cum o privise într- 
o zi, la tribunal. Avea o expresie lipsită complet de 
remuşcări, de îngrijorare sau de altă emoție pozitivă. 
Observă însă şi lipsa de speranţă întipărită pe chip şi, 
după ce aflase în ce mediu crescuse, i se păruse o 
poveste de groază despre copilărie. Dar asta nu era 
problema ei. De fapt, era singura problemă care nu era 
a ei. 

Clătină din cap şi-şi privi ceasul: trecuse de miezul 
nopţii. Se duse să-şi mai toarne nişte cafea, pentru că 
începuse să nu se mai poată concentra. Ultimul procuror 
plecase cu cinci ore în urmă. Femeile de serviciu, de trei 
ore. Se duse până în hol, în ciorapi, şi merse până la 
bucătărie. Dacă Charlie Manson ar fi fost liber şi şi-ar fi 
făcut treburile acum, ar fi reprezentat unul dintre 
cazurile ei uşoare, ar fi fost un amator, în comparaţie cu 
monştrii cu care avea de-a face în ziua de azi. 

Se întoarse în birou cu ceaşca de cafea în mână. Se 
opri o clipă, ca să se privească pe fereastră. In meseria 


ei, aspectul nu conta. Nu mai fusese la o întâlnire de 
peste un an. Dar nu putea să-şi desprindă privirea de la 
imaginea aceea. Era înaltă şi zveltă, poate prea slabă în 
unele zone, dar nu renunţase la obiceiul de a alerga opt 
kilometri pe zi, iar consumul ei caloric se redusese 
încontinuu. Trăia îndeosebi cu cafea proastă şi biscuiţi, 
dar se limita la două ţigări pe zi şi spera - dacă avea un 
pic de noroc - să renunţe complet la fumat. 

Se simţi vinovată de abuzurile la care-şi supunea 
trupul, în urma orelor nesfârşite de serviciu şi a 
stresului de a trece de la un caz oribil la altul. Ce putea 
să facă? Să-şi dea demisia pentru că nu arăta precum 
femeile de pe coperta revistei Cosmopolitan? Se consolă 
cu faptul că slujba lor era să arate bine timp de douăzeci 
şi patru de ore pe zi. A ei era să se asigure că oamenii 
care încălcau legea, cei care le făceau rău altora vor fi 
pedepsiţi. Orice criterii ar fi avut în vedere, rezulta că 
viaţa ei era, de departe, mult mai utilă decât a altora. 

Işi scutură coama. Trebuia s-o tundă, dar de unde 
timp şi pentru asta? Faţa îi era relativ nemarcată de 
poverile pe care le găsea din ce în ce mai greu de 
purtat. Faţa ei, a unei femei de douăzeci şi nouă de ani, 
rămăsese neschimbată, în ciuda celor patru ani cu 
nouăsprezece ore de muncă zilnică şi a nenumăratelor 
procese. Oftă, dându-şi seama că, probabil, nu va mai 
rezista mult. În colegiu, graţia ei îi făcea pe mulţi să 
întoarcă după ea capul, să-şi simtă inima bătând mai cu 
putere sau, uneori, să-i treacă sudori reci, văzând-o. Dar 
acum, când se pregătea să intre în al treizecilea an de 
viaţă, îşi dădea seama că frumuseţea aceea, care i se 
păruse a fi ceva ce i se cuvenea de drept - şi de care îşi 
bătuse joc în multe împrejurări - nu-i va mai aparţine 
mult timp. Şi, dintre nenumăratele lucruri pe care le 
credea fireşti sau pe care le ignora pur şi simplu, pentru 
că i se păreau lipsite de importantă, ştia că-i va lipsi cel 
mai mult modul în care se făcea linişte ori de câte ori 


intra într-o încăpere... 

Faptul că aspectul îi rămăsese acelaşi în ultimii câţiva 
ani reprezenta un lucru remarcabil, având în vedere că 
făcuse relativ puţin ca să şi-l păstreze. Probabil că avea 
gene bune, avusese noroc. Apoi îşi aminti de tatăl ei şi 
îşi spuse că nu avusese în totalitate noroc în ceea ce 
privea genele ei. Un om care fură de la alţii şi care 
pretinde apoi că duce o viaţă normală. Un om care 
minte pe oricine, inclusiv pe soţia şi pe fiica sa. Un om 
pe care nu te poţi bizui. 

Se aşeză la biroul ei şi sorbi un pic din cafeaua 
fierbinte. Mai puse zahăr în ea şi se uită la dosarul 
domnului Simmons, în timp ce amesteca adâncurile 
întunecate ale lichidului care-o ajuta să reziste în fiecare 
noapte. 

Ridică telefonul şi sună acasă, să-şi verifice mesajele. 
Avea cinci, două de la alţi procurori, unul de la un 
poliţist pe care intenţiona să-l aducă să depună mărturie 
împotriva domnului Simmons şi unul de la un 
investigator din echipa lor, care obişnuia s-o sune la ore 
ciudate, de obicei ca să-i transmită informaţii fără 
valoare. Ar trebui să-şi schimbe numărul de telefon... 
Ultimul mesaj fusese întrerupt. Dar auzea respiraţia 
puternică de la sfârşit şi desluşise un cuvânt, două. 
Vocea aceea i se păru familiară, dar nu reuşi s-o 
identifice. Oameni care n-au altceva mai bun de făcut! 

Cafeaua curgea prin venele ei, iar ea reuşi să se 
concentreze asupra dosarului. Se uită spre mica ei 
bibliotecă. Deasupra se afla o fotografie veche, în care 
se vedeau răposata ei mamă şi Kate, la vârsta de zece 
ani. Din fotografie fusese tăiată bucata în care se aflase 
Luther Whitney. Lângă mamă şi fiică rămăsese un spaţiu 
mare. Un gol uriaş. 


— Isuse! 


Preşedintele Statelor Unite se ridică, acoperindu-şi cu 
o mână mădularul vătămat şi neputincios, iar cu cealaltă 
ridicând cuțitul de deschis scrisori care, cu un moment 
mai devreme, fusese cât pe-aci să devină arma morţii 
sale. Acum, pe cuţit se afla ceva mai mult decât sângele 
său. 

— Isuse! Bill, la naiba, aţi omorât-o! 

Ţinta acestor reproşuri veni să-l ajute, în timp ce 
tovarăşul său verifica starea femeii. Un lucru inutil, 
având în vedere cele două gloanţe de calibru mare care-i 
trecuseră prin creier. g 

— Îmi pare rău, domnule, dar nu mai aveam timp. Îmi 
pare rău, domnule! 

Bill Burton era agent al Serviciului Secret de 
doisprezece ani. Înainte de asta fusese soldat în armata 
Statului Maryland, timp de opt ani. Unul dintre 
gloanțele lui tocmai făcuse praf capul unei tinere 
frumoase. În ciuda pregătirii sale, tremura ca un copil 
care tocmai se trezise dintr-un coşmar. 

Mai omorâse şi altă dată, în timpul serviciului. 
Oprirea unei maşini, o chestie de rutină, se lăsase cu 
împuşcături. Dar decedatul fusese un individ condamnat 
de patru ori, care declanşase o vendetă împotriva 
poliţiştilor şi care folosise un pistol semiautomat Glock, 
încercând cu adevărat să-i zboare lui Burton capul de pe 
umeri. 

Bill se uită în jos, la trupul micuţ, gol, şi i se făcu rău. 
Colegul său, Tim Collin, se uită la el şi-l apucă de braţ. 
Burton înghiţi în sec şi dădu din cap. O să reziste. 

Apoi cei doi îl ajutară cu grijă pe Alan J. Richmond, 
preşedintele Statelor Unite, un erou politic şi 
conducătorul celor tineri, al celor de vârstă medie, dar 
şi al celor bătrâni, acum gol puşcă şi beat criţă. 
Preşedintele se uită la ei, groaza iniţială îi trecuse, pe 
măsură ce alcoolul îşi făcea efectul, şi întrebă: 

— E moartă? 


Cuvintele fuseseră un pic bolborosite, iar ochii i se 
roteau în cap ca nişte bile de marmură. 

— Da, domnule, răspunse Collin, pe un ton sec. 

Nu laşi fără răspuns o întrebare a preşedintelui, 
indiferent dacă acesta este beat sau nu. 

Burton îşi revenise. Se uită din nou la femeie, apoi la 
preşedinte. Asta era munca lor, munca lui. Să-l protejeze 
pe şeful administraţiei. Pe afurisitul ăsta! Indiferent ce 
s-ar fi întâmplat, viaţa lui nu trebuia să se sfârşească, nu 
în felul acela. Nu înjunghiat ca un porc, de o curvă 
beată. 

Gura preşedintelui se strâmbă în ceva care semăna cu 
un zâmbet, deşi nici Collin, nici Burton nu şi-l vor 
reaminti ulterior aşa. Preşedintele începu să se ridice şi 
întrebă: 

— Unde-mi sunt hainele? 

— Chiar aici, domnule. 

Burton, revenindu-şi, se duse să-i aducă hainele. Erau 
pătate zdravăn cu sângele femeii, ca de altfel tot ce se 
mai afla în camera. 

— Bine, ridicaţi-mă şi îmbrăcaţi-mă, ce naiba! Trebuie 
să ţin un discurs undeva! 

Preşedintele izbucni într-un râs strident. Burton se 
uită la Collin, Collin se uită la Burton. Apoi priviră 
amândoi cum preşedintele coboară din pat. 


x 


Când se auziseră bubuiturile, Gloria Russell, şefa de 
cabinet, era în baia de la primul etaj. Cât mai departe 
posibil de camera aceea. 

Îl însoţise pe preşedinte la multe întâlniri ca aceasta, 
dar, în loc să se obişnuiască, o scârbeau tot mai mult. O 
scârbea să şi-l imagineze pe şeful ei, cel mai puternic 
om de pe faţa pământului, culcându-se cu toate târfele 
celebrităților, cu muieruştile acelea care se învârteau în 
jurul politicienilor. Nu putea să înţeleagă chestia asta, 


dar aproape că se obişnuise să o ignore. Aproape. 

Işi ridică iute chiloţii, îşi înhaţă poşeta, deschise uşa şi 
fugi pe coridor, reuşind ca, în ciuda pantofilor cu toc 
înalt, să sară câte două trepte deodată. Când ajunse la 
uşa dormitorului, agentul Burton o opri. 

— Doamnă, nu vreţi să vedeţi aşa ceva, nu arată prea 
frumos. 

Gloria trecu pe lângă el şi se opri. Primul gând care-i 
trecu prin minte fu să fugă de acolo, să coboare pe 
scări, să urce în limuzină, să iasă din curte, din statul 
acela, din ţara aia mizerabilă. Îi părea rău pentru 
Christy Sullivan, care-şi dorise să fie regulată şi de 
preşedinte. Asta fusese țelul ei în ultimii doi ani. Ei, 
uneori nu obţii ce-ţi doreşti, iar uneori obţii mai mult 
decât vrei. 

Gloria se stăpâni şi se întoarse către agentul Collin. 

— Ce naiba s-a întâmplat aici? 

Tim Collin era tânăr, deştept şi devotat omului pe 
care trebuia să-l apere. Fusese pregătit să moară 
apărându-l pe preşedinte şi ştia că va face acest lucru, 
dacă va fi nevoie. Trecuseră mai mulţi ani de când 
oprise un atacator în parcarea unui centru comercial, 
unde trebuia să vină candidatul la preşedinţie, Alan 
Richmond. Collin îl trântise pe asasinul potenţial pe 
asfalt şi-l imobilizase, înainte ca individul să fi apucat să- 
şi scoată complet pistolul din buzunar şi înainte să fi 
reacţionat altcineva. Singura misiune pe care o avea 
Collin în viaţa lui era să-l apere pe Alan Richmond. 

Agentul Collin avu nevoie doar de un minut pentru a-i 
raporta Gloriei Russell faptele, în propoziţii succinte şi 
coerente. Burton îi confirmă, grav, relatarea. 

— Era vorba de el sau de ea, doamnă Russell. Nu 
aveam altă posibilitate de a opri lucrurile. 

Burton privi, instinctiv, către preşedinte, care zăcea 
întins pe pat, indiferent la tot şi toate. Agenţii îi 
acoperiseră părţile „strategice” ale trupului cu un 


cearşaf. 

— Vrei să-mi spui că n-aţi auzit nimic? N-aţi auzit 
niciun zgomot care să indice violenţă, mai înainte de 
momentul ăla? întrebă Gloria, arătând spre balamucul 
din încăpere. 

Agenţii se uitară unul la celălalt. Auziseră tot felul de 
sunete din dormitoarele prin care fusese şeful lor. Unele 
puteau fi considerate violente, altele, nu. Dar până 
atunci totul se terminase cu bine. 

— Nimic neobişnuit, răspunse Burton. Apoi l-am auzit 
pe preşedinte ţipând şi am intrat în cameră. Cuţitul se 
afla la doar zece centimetri de pieptul lui. Singurul lucru 
care-l putea opri suficient de repede era un glonţ. 

Bărbatul stătea în poziţie de drepţi şi o privea în ochi. 
El şi Collin îşi făcuseră datoria, iar femeia aia nu avea 
de ce să le spună că nu era aşa. Nu aveau de ce să fie 
învinuiți inutil. 

— În camera asta exista un cuţit? întrebă Gloria, 
privindu-l neîncrezătoare pe Burton. 

— Dacă ar fi după mine, preşedintele n-ar fi trebuit să 
meargă în asemenea... excursii. În jumătate din cazuri 
nu ne lasă să aruncăm nicio privire în camere. E totuşi 
preşedintele, doamnă! adăugă el, de parcă asta ar fi 
justificat totul. 

Şi de obicei, asta justifica totul pentru Gloria Russell, 
iar Burton era conştient de acest lucru. 

Gloria se uită prin încăpere, observând fiecare 
detaliu. Fusese profesor de ştiinţe politice la Stanford, 
cu o bună reputaţie la nivel naţional, înainte să 
răspundă solicitării lui Alan Richmond, care căuta să 
ajungă preşedinte. El părea atât de puternic, încât toţi 
doriseră să sară în barca lui. 

În acel moment, Gloria Russell era şefă de cabinet, cu 
şanse mari să ajungă secretar de stat, dacă Richmond 
era reales - lucru pe care toţi credeau că-l va face cu 
uşurinţă. Dar, cine ştie? Poate că va fi vorba de o echipă 


Richmond-Russell. Ar alcătui o echipă strălucită. Ea era 
strategul, el era perfect pentru campania electorală. 
Viitorul ei devenea mai strălucit cu fiecare zi. Şi acum? 
Acum avea de-a face cu un cadavru şi cu un preşedinte 
beat, într-o casă care ar fi trebuit să fie goală. 

Simţi că pierde teren. Apoi refuză să accepte. Nu din 
cauza gunoiului ăluia uman! Nici gând! 

— Vreţi să chemăm poliţia, doamnă? o întrebă Burton. 

Russell se uită la el, de parcă agentul şi-ar fi pierdut 
minţile. 

— Burton, din câte ştiu, treaba ta este să aperi 
interesele preşedintelui în orice împrejurare. Nimic - 
absolut nimic - nu-i mai important decât acest lucru. E 
limpede? 

— Doamnă, femeia e moartă. Cred că... 

— Ai dreptate. Tu şi Collin aţi împuşcat-o, iar ea e 
moartă... 

După ce ţâşniră din gura Gloriei Russell, cuvintele 
rămaseră, suspendate, în aer. Collin îşi frecă degetele. O 
mână i se îndreptă, instinctiv, către arma din toc. Se 
uită spre răposata doamnă Sullivan, de parcă şi-ar fi 
dorit s-o poată readuce la viaţă. 

Burton îşi îndreptă umerii săi largi, apoi se dădu un 
pic mai aproape de Gloria Russell, astfel încât diferenţa 
semnificativă de înălţime dintre ei să aibă efect maxim. 

— Dacă n-am fi tras, preşedintele ar fi murit. Asta-i 
datoria noastră: să-l păstrăm pe preşedinte întreg şi 
sănătos. 

— Ai dreptate, Burton. lar acum, că aţi salvat viaţa 
preşedintelui, cum o să explici poliției, soției 
preşedintelui, superiorilor voştri, avocaţilor, ziariştilor, 
Congresului, pieţei financiare, ţării şi restului lumii ce 
căuta preşedintele aici? Ce făcea aici? Care au fost 
circumstanţele care au dus la faptul că tu şi agentul 
Collin aţi fost obligaţi să o împuşcaţi pe soţia unuia 
dintre cei mai bogaţi şi mai influenţi oameni din Statele 


Unite? Pentru că, dacă veţi anunţa poliţia, dacă veţi 
anunţa pe oricine, asta va trebui să faceţi. lar acum, 
dacă eşti pregătit să accepţi responsabilitatea deplină 
pentru această acţiune, ridică telefonul şi sună la poliţie. 

Burton păli şi se dădu înapoi. Înălţimea lui nu-i mai 
folosea la nimic. Collin înlemnise, privindu-i atent pe cei 
doi. Nu văzuse până atunci pe cineva vorbindu-i pe tonul 
acela lui Bill Burton. Bărbatul acela ar fi putut să-i 
frângă gâtul doamnei Russell cu un simplu gest. 

Burton se uită încă o dată la cadavru. Cum să explice, 
astfel încât să scape cu toţii cu bine? Răspunsul era 
simplu: nu avea cum. 

Russell îl privi cu atenţie. Burton se uită la ea. 
Pleoapele îi tremurară vizibil, nu îndrăzni s-o privească 
în ochi. Femeia câştigase. Gloria zâmbi cu amabilitate şi 
dădu din cap. De acum, ea conducea spectacolul. 

— Du-te şi fă nişte cafea! O oală întreagă, îi ordonă ea 
lui Burton, bucurându-se pentru moment de schimbarea 
de roluri. Apoi rămâi lângă uşa din faţă, să nu ne trezim 
cu vreun vizitator la ora asta târzie din noapte. Collin, 
du-te la camionetă şi vorbeşte cu Johnson şi Varney. Nu 
le spune ce s-a întâmplat aici. Doar că a avut loc un 
accident, dar că preşedintele e bine. Asta-i tot. Şi să 
rămâneţi acolo. Aţi înţeles? O să vă chem când o să am 
nevoie de voi. Acum trebuie să mă gândesc la o soluţie. 

Burton şi Collin dădură din cap şi plecară. Niciunul 
din ei nu fusese instruit să ignore ordine date cu atâta 
autoritate. lar Burton nu voia să fie silit să dea socoteală 
în faţa individei. Nu-l plăteau suficient pentru aşa ceva. 


x 


Luther nu se mişcase din clipa în care împuşcăturile 
sfărâmaseră capul femeii. Era prea înspăimântat. Starea 
de şoc trecuse, în cele din urmă, dar se trezea uitându- 
se mereu spre podea şi spre tânăra care fusese până 
adineauri o fiinţă plină de viaţă. În toată existenţa sa de 


delincvent văzuse doar o singură persoană ucisă. Un 
pedofil condamnat de trei ori, căruia un alt deţinut îi 
înfipsese o aşchie de zece centimetri în coloana 
vertebrală. Emoţiile care-l copleşiseră acum erau de cu 
totul altă natură, de parcă ar fi fost singurul pasager al 
unei nave care ajunsese într-un port străin. Nimic nu 
arăta familiar. Nu-i folosea să scoată vreun sunet, dar se 
dădu înapoi şi se aşeză pe fotoliu, înainte să-l lase 
picioarele, care-i tremurau. 

O privi pe doamna Russell învârtindu-se prin cameră 
şi oprindu-se lângă femeia moartă, fără s-o atingă. După 
aceea, Russell ridică de jos cuțitul pentru deschis 
scrisori, apucându-l de vârful lamei cu o batistă pe care 
o scosese din buzunar. Se uită îndelung şi cu atenţie la 
obiectul care fusese gata să pună capăt vieţii şefului ei 
şi care jucase un rol important în uciderea altei 
persoane. Apoi puse cu grijă cuțitul în poşeta ei din 
piele, pe care o aşezase pe noptieră, şi vâri batista la 
loc, în buzunar. După care aruncă o privire către 
cadavrul contorsionat al lui Christine Sullivan. 

Admira modul în care Richmond îşi îndeplinea 
activităţile extraprofesionale. Toate „însoţitoarele” lui 
erau femei bogate, cu poziţie în societate. Toate erau 
căsătorite. Asta îi garanta că în ziarele de scandal nu va 
ajunge nicio relatare despre comportarea sa adulterină. 
Femeile cu care se culca aveau la fel de mult de pierdut 
ca şi el - dacă nu mai mult - şi înțelegeau lucrul acesta 
foarte bine. P 

Cât despre presă... Russell zâmbi. În vremurile astea, 
preşedintele era permanent supravegheat de priviri 
scrutătoare. Nu putea să facă pipi, să fumeze un trabuc 
sau să sughiţă, fără ca publicul să afle totul, în cele mai 
intime amănunte. Sau - cel puţin - aşa credeau 
americanii de rând. lar această credinţă se baza pe 
supraestimarea rolului presei şi a abilității ei de a 
dezvălui orice poveste picantă. Ceea ce nu înţelegea 


opinia publică era că preşedintele era înconjurat de 
oameni deosebit de capabili, care-i erau credincioşi, în 
ciuda faptului că preşedinţia pierduse, în decursul 
anilor, ceva din puterea-i enormă, pe măsură ce 
problemele globale depăşeau capacitatea unei persoane 
de a le face faţă. Era înconjurat de oameni al căror nivel 
de pregătire în activităţi secrete îl depăşea cu mult pe 
cel al reporterilor obişnuiţi, a căror idee despre felul în 
care se poate afla o poveste de scandal se reducea la 
punerea unor întrebări banale unui congresman dornic 
să vorbească, pentru a apărea pe prima pagină a ediţiei 
de seară a ziarelor. Se ştia că preşedintele Alan 
Richmond putea să umble pe unde dorea, fără să-i fie 
teamă că va afla cineva pe unde a fost. Putea chiar să 
dispară din atenţia publicului, cât timp voia, deşi acest 
lucru reprezenta antiteza a ceea ce spera să realizeze 
un politician de succes într-o zi de muncă. lar acest 
privilegiu se reducea la un numitor comun. 

Serviciul Secret. Agenţia era alcătuită din cei mai 
buni dintre cei mai buni. Un grup de elită care dovedise, 
în decursul timpului, că ştia cum să facă acest lucru, aşa 
cum făcuse şi-n ziua respectivă. 

După-amiază, Christy Sullivan ieşise din salonul de 
cosmetică din Upper Northwest. Mersese un pic pe jos 
şi intrase în holul unui bloc, iar treizeci de secunde mai 
târziu ieşise, îmbrăcată într-o pelerină cu glugă, pe care 
o scosese din sacoşă. Ochii îi erau ascunși de ochelari de 
soare. Se plimbase un timp, uitându-se din când în când 
la vitrine, apoi luase metroul până la Metro Center. 
Când coborâse din tren, mersese încă puţin pe jos şi 
pătrunsese într-o alee dintre două clădiri ce urmau să 
fie demolate. După două minute, o maşină cu ferestre 
fumurii ieşise din alee. Collin era la volan. Christy 
Sullivan se afla pe bancheta din spate. Fusese închisă 
într-un loc sigur, cu Bill Burton, până când preşedintele 
ar fi putut să i se alăture mai târziu, în timpul nopţii. 


Se considerase că locuinţa de la ţară a familiei 
Sullivan ar fi locul perfect pentru interludiul amoros al 
celor doi, pentru că, în mod ironic, ar fi fost ultimul loc 
în care s-ar fi aşteptat cineva să se afle Christy Sullivan. 
Iar Gloria ştia că locuinţa era complet goală, păzită doar 
de un sistem de siguranţă care nu reprezenta un 
obstacol în calea planurilor lor. 

Gloria Russell se aşeză pe un scaun şi închise ochii. 
Da, în casă se aflau doi dintre cei mai capabili membri ai 
Serviciilor Secrete. Şi, pentru prima oară, acest lucru o 
tulbură pe şefa de cabinet. Cei patru agenţi care-l 
însoțeau mereu fuseseră aleşi chiar de preşedinte 
pentru micile sale distracţii, dintre cei aproximativ o 
sută de agenţi repartizaţi echipei prezidenţiale. Erau 
toţi loiali şi bine pregătiţi. Aveau grijă de omul de stat 
şi-şi ţineau gura, indiferent ce li se cerea să facă. Până 
în noaptea aceea, pasiunea lui Richmond pentru femei 
căsătorite nu crease probleme deosebite. Dar 
evenimentele din acea seară reprezentau o ameninţare 
serioasă. Russell clătină din cap, încercând să găsească 
un plan de acţiune. 


x 


Luther îi privi figura. Inteligentă, atractivă, dar şi 
plină de duritate. Aproape că îi vedeai mintea 
funcționând, în timp ce fruntea i se încrunta, apoi se 
relaxa. Timpul trecea, iar ea nu se mişca. Apoi Gloria 
Russell deschise ochii şi privi prin încăpere fără să 
piardă niciun amănunt. 

Luther se dădu înapoi, involuntar, atunci când 
privirea femeii trecu peste el, ca lumina unui reflector 
prin curtea unei închisori. Apoi atenția ei se îndreptă 
asupra patului şi se opri acolo. Gloria se uită îndelung la 
bărbatul adormit, după care figura ei căpătă o expresie 
pe care Luther n-o înţelese. Era ceva pe jumătate 
zâmbet, pe jumătate grimasă. 


Femeia se ridică, se duse lângă pat şi se uită în jos, 
spre bărbat. Un Om al Poporului sau, cel puţin, aşa 
credeau oamenii. Un Om pentru Eternitate. Acum nu 
arăta deloc măreț. Trupul îi era doar pe jumătate în pat, 
cu picioarele întinse în lături, cu tălpile aproape 
atingând podeaua, o poziţie cel puţin ciudată pentru 
cineva fără nicio haină pe el. 

Gloria se tot uita la trupul preşedintelui, zăbovind 
asupra anumitor locuri, lucru care-l uimea pe Luther, 
având în vedere ce zăcea pe podea. Înainte de sosirea 
Gloriei Russell şi de discuţia ei cu Burton, Luther se 
aşteptase să audă sirene, să vadă poliţişti şi detectivi, 
infirmieri şi medici, precum şi o droaie de maşini care să 
se strângă afară, într-o coloană imensă. Se vedea însă că 
femeia avea un altfel de plan. 

Luther o văzuse pe Gloria Russell la CNN şi la alte 
posturi de ştiri importante. Apăruse în ziare de 
nenumărate ori. Femeia avea trăsături distincte. Un nas 
lung, acvilin, între obraji cu pomeţi proeminenţi, 
moştenire de la un strămoş cherokee. Păr negru, ca 
pana corbului, cu fir drept, tăiat la nivelul umerilor. 
Ochi mari, de-un albastru-închis care semăna cu apa 
oceanului, două adâncuri gemene, pline de pericole 
pentru cei neatenţi sau nechibzuiţi. 

Luther se mişcă atent în scaun. Una era să o vezi pe 
femeia aceea în faţa unui cămin din Casa Albă, dirijând 
ultimele probleme politice, şi cu totul altceva s-o priveşti 
mergând într-o cameră ce adăpostea un cadavru şi un 
bărbat beat, gol, care era conducătorul Lumii Libere. Un 
spectacol pe care Luther nu voia să-l vadă, dar de la 
care nu-şi putea dezlipi privirea. 

Russell se uită la uşă, străbătu apoi iute încăperea, îşi 
scoase batista, închise uşa şi o încuie. Apoi se întoarse 
să se uite la preşedinte, întinse mâna, iar Luther tresări, 
dar femeia se mulţumi să atingă faţa preşedintelui. 
Luther se relaxa, dar se încorda din nou, în clipa în care 


mâna Gloriei se aşeză pe pieptul celui ce dormea, 
zăbovind un moment în părul des de acolo, apoi cobori 
mai jos, către abdomenul plat, care se ridica şi cobora 
lent, în timpul somnului profund. 

După aceea, mâna ei cobori şi mai mult, trase încet 
cearşaful şi-l lăsă să cadă pe podea. Ajunse cu mâna 
între picioarele lui şi o ţinu acolo. Apoi femeia se uită 
din nou la uşă şi îngenunche în faţa preşedintelui. 
Luther închise ochii. Nu împărtăşea interesul ciudat 
pentru privit al proprietarului casei. 

Trecură câteva minute, iar când Luther deschise 
ochii, Gloria Russell îşi scotea chiloţii, aranjându-i cu 
grijă pe un scaun. Apoi se caţără cu grijă pe 
preşedintele adormit. 

Luther închise din nou ochii. Se întrebă dacă pe scări 
se auzea scârţâitul patului. Probabil că nu, pentru că era 
o casă foarte mare. Şi chiar dacă cei de afară ar fi auzit, 
ce-ar fi putut să facă? 

După zece minute, Luther auzi gâfâitul uşor, 
involuntar, al bărbatului, şi geamătul slab al femeii. Dar 
Luther îşi tinu ochii închişi. Nu ştia de ce. Poate dintr-o 
combinaţie de teamă şi dezgust, provocate de lipsa de 
respect faţă de moartă. 

Când Luther deschise ochii, Russell se uita direct la 
el. Simţi că-i stă inima în loc, apoi mintea îi spuse că 
lucrurile erau în regulă. Femeia îşi puse iute chiloţii. 
După care îşi dădu cu ruj pe buze, cu mişcări pline de 
încredere. 

Zâmbea şi era roşie în obraji. Arăta mai tânără. 
Luther se uită la preşedinte. Acesta revenise la somnul 
lui profund. Probabil că ultimele douăzeci de minute 
fuseseră considerate de mintea lui un vis plăcut şi 
extrem de real. Luther se uită din nou la Russell. 

Îl enerva s-o vadă pe femeia aceea zâmbind spre el, în 
încăperea aceea a morţii, fără să ştie că el era acolo. Pe 
faţa femeii se citea puterea. Şi o expresie pe care Luther 


o mai văzuse în camera aceea. Femeia asta era şi ea 
periculoasă. 


x 


— Vreau să fie curățată toată casa, cu excepția 
lucrului ăstuia! zise Gloria Russell, arătând spre 
răposata doamnă Sullivan. Staţi o clipă! Probabil că a 
lăsat urme pe ea. Burton, să verifici fiecare centimetru 
al cadavrului şi să faci să dispară tot ce arată ca şi cum 
n-ar fi de aici. Apoi îmbrac-o! 

Burton, cu mănuşi în mâini, se duse să îndeplinească 
ordinul. 

Collin stătea lângă preşedinte, turnându-i pe gât încă 
o ceaşcă de cafea. Cafeina ajuta la înlăturarea 
mahmurelii, dar mintea preşedintelui se va limpezi 
complet doar odată cu trecerea timpului. Russell se 
aşeză lângă el şi-l luă pe preşedinte de mână. Acesta era 
acum complet îmbrăcat, dar avea părul vâlvoi. Il durea 
braţul, deşi îi bandajaseră rana cât de bine putuseră. 
Preşedintele era perfect sănătos, avea să se vindece 
repede. 

— Domnule preşedinte! Alan! Alan! 

Russell îi întoarse faţa spre ea. 

Simţise oare ce-i făcuse? Femeia se  îndoia. 
Preşedintele dorise cu disperare să se culce cu o femeia 
în noaptea asta, să fie în interiorul unei femei. Iar ea îi 
dăruise trupul ei, fără nicio problemă. Din punct de 
vedere legal, Gloria făptuise un viol. Avea însă 
convingerea că împlinise multe din visele bărbatului. Nu 
conta că el nu-şi va aminti sacrificiul ei. Dar va şti în 
mod sigur ce făcea acum pentru el. 

Ochii preşedintelui deveneau, din când în când, lucizi. 
Collin îi masa ceafa, iar preşedintele începu să-şi revină. 
Russell se uită la ceas. Ora două dimineaţa. Trebuia să 
se întoarcă. Îl pălmui, nu prea tare, dar suficient cât să-i 
atragă atenţia. Simţi cum Collin se încordează. Doamne, 


indivizii ăştia purtau ochelari de cal! 

— Alan, ai făcut sex cu ea? 

— Aa... 

— Ai făcut sex cu ea? 

— Aaa... Nu. Nu cred. Nu-mi amin... 

— Mai dă-i nişte cafea, toarnă-i-o pe gât, dacă trebuie, 
dar fă-l să se trezească! 

Collin dădu din cap şi se apucă de treabă. Gloria se 
duse lângă Burton, ale cărui mâini înmănuşate 
examinau fiecare porţiune de corp a răposatei doamne 
Sullivan. 

Burton fusese implicat în numeroase anchete ale 
poliţiei. Ştia cu exactitate ce căutau detectivii şi unde se 
uitau. Nu-şi imaginase niciodată că va folosi aceste 
cunoştinţe de specialitate ca să împiedice desfăşurarea 
unei anchete, după cum nu-şi imaginase vreodată ceva 
asemănător celor întâmplate. 

Se uită prin cameră, socotind în minte ce zone 
trebuiau să fie curățate şi ce alte încăperi fuseseră 
folosite. Nu putea face nimic cu semnele de pe gâtul 
femeii şi cu alte dovezi microscopice de pe pielea ei. 
Legistul le va descoperi, indiferent ce-ar încerca să facă. 
Dar niciuna dintre dovezile acelea nu putea conduce la 
preşedinte, dacă poliţia nu-l considera pe acesta 
suspect, lucru ce nu părea posibil. 

Nepotrivirea dintre tentativa de strangulare şi 
moartea provocată prin împuşcare urma să fie lăsată pe 
seama imaginaţiei poliţiştilor. 

Burton îşi îndreptă atenţia către decedată şi începu 
să-i pună chiloţii. Atunci simţi o bătaie pe umăr. 

— Verific-o! 

Burton se uită în sus şi vru să spună ceva. 

— Verific-o! 

Russell îşi încruntase sprâncenele. Burton o văzuse 
făcând asta de un milion de ori, cu cei din personalul 
Casei Albe. Toţi îi ştiau de frică. Lui nu-i era frică de ea, 


dar avea suficientă minte ca să fie atent, când femeia aia 
se afla în preajmă. Aşa că făcu ceea ce îi ceruse. După 
aceea aşeză cadavrul exact aşa cum căzuse. Apoi 
raportă îndeplinirea ordinului, cu o clătinare din cap. 

— Eşti sigur? 

Gloria Russell nu părea convinsă, deşi ştia, din 
interludiul ei cu preşedintele, că existau mari şanse ca 
acesta să nu fi pătruns în femeie, sau, dacă făcuse asta, 
să nu fi terminat. Se putea însă să fi rămas urme. În 
zilele acelea se puteau afla îngrozitor de multe lucruri 
din cele mai mici indicii. 

— Nu-s ginecolog. N-am văzut nimic şi cred că aş fi 
descoperit dacă era ceva, dar nu umblu cu un microscop 
după mine! 

Russell se decise să lase lucrurile aşa. Aveau încă 
multe de făcut şi nu dispuneau de timp. 

— Johnson şi Varney au văzut ceva? 

Collin se uită la ei, în timp ce preşedintele înghiţea a 
patra ceaşcă de cafea. 

— Se întreabă ce naiba s-a întâmplat, dacă asta 
doreaţi să ştiţi. 

— Nu le-ai spus... 

— Doar ce mi-aţi zis să le spun, atât, doamnă. Sunt 
oameni buni, doamnă Russell! Sunt alături de preşedinte 
încă din timpul campaniei electorale. Nu vor face nimic 
care să încurce lucrurile. 

Russell îl răsplăti pe Collin cu un zâmbet. Un puşti 
arătos şi, lucru mult mai important, un membru loial al 
gărzii personale a preşedintelui. Li va fi foarte folositor. 
Burton ar putea să-i facă probleme. Dar ea dispunea de 
un atu foarte tare: el şi Collin apăsaseră pe trăgaci, 
poate datorie, dar cine putea şti cu adevărat? Concluzia 
era clară: şi ei erau implicaţi până peste cap în afacerea 
asta. 


Luther privea activitatea din cameră cu o admiraţie 
care-l făcea să se simtă vinovat, ţinând seama de 
circumstanţe. Bărbaţii aceia erau buni: metodici, atenţi, 
observau totul şi nu uitau nimic. Oamenii legii şi 
delincvenţii de profesie nu se deosebeau prea mult. 
Pregătirea, tehnicile erau cam aceleaşi, doar scopul era 
diferit, iar asta însemna că scopul constituia singura 
diferenţă dintre ei. 

Femeia fusese îmbrăcată complet şi zăcea exact acolo 
unde căzuse. Collin terminase cu unghiile ei. Îi injectase 
o soluţie sub fiecare, iar un dispozitiv de absorbţie 
curăţase orice urmă de piele sau alte resturi 
incriminatoare. 

Patul fusese aranjat, cearşafurile pline de dovezi 
fuseseră puse într-un sac pentru gunoi şi pregătite 
pentru destinaţia lor finală: cuptorul. Collin trecuse deja 
la scări. 

Orice obiect care fusese atins de vreunul dintre ei, cu 
excepţia unuia fusese şters. Burton curăța covorul cu 
aspiratorul şi, fiind ultimul care ieşea din încăpere, se 
îndrepta spre uşă, înlăturând cu grijă orice urmă a 
trecerii lor. 

Mai devreme, Luther îi privise pe agenţi scotocind 
camera. Scopul lor evident îl făcuse să zâmbească, fără 
să vrea. Jaf. Colierul fusese pus într-o pungă, împreună 
cu mulţimea de inele ale femeii. Voiau să lase impresia 
că femeia fusese surprinsă de un hoţ în casă, iar acesta 
o ucisese, fără să ştie că la doi metri de ei se afla un hoţ 
adevărat, care privise şi ascultase tot ce făcuseră. 

Un martor ocular! 

Luther nu fusese niciodată martor la un jaf, altul 
decât cel comis de el. Delincvenţii urăsc martorii 
oculari. Indivizii ăia l-ar fi omorât pe Luther, dacă ar fi 
ştiut că se afla acolo. Chestia asta era absolut certă. Un 
delincvent bătrân, condamnat de trei ori, nu însemna un 
sacrificiu prea mare pentru Omul Poporului. 


Preşedintele, încă ameţit, dar sprijinit de Burton, ieşi 
încet din încăpere. Russell îl privi plecând. Ea nu 
urmărise percheziţionarea frenetică a camerei, făcută 
de Collin. În cele din urmă, privirea acestuia se oprise şi 
asupra poşetei Gloriei Russell de pe noptieră. Din ea 
ieşea o bucată din mânerul cuţitului de deschis 
scrisorile. Collin luă o pungă din plastic, scoase iute 
cuțitul şi se pregăti să-l şteargă. Luther tresări, văzând- 
o pe Gloria fugind şi apucându-l pe agent de mână. 

— Nu face asta, Collin! 

Collin nu era atât de deştept ca Burton, nici vorbă să 
se poată măsura cu Gloria Russell. Răspunse, mirat: 

— Sunt amprente peste tot, doamnă. Şi ale ei, dar şi 
altele, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. E piele, se 
îmbibă uşor. 

— Agent Collin, am fost angajată de preşedinte ca 
planificator strategic şi tactic. Ceea ce ţie ţi se pare 
limpede îmi impune mie multă gândire şi chibzuinţă. Nu 
vei şterge acel obiect până când nu voi termina acea 
analiză. Pune-l în ceva potrivit, apoi dă-mi-l înapoi! 

Collin vru să protesteze, dar privirea amenințătoare a 
Gloriei îl făcu să tacă. Puse cuțitul pentru deschis 
scrisori într-o pungă şi i-l întinse. 

— Vă rog să fiţi atentă cu lucrul ăsta, doamnă Russell. 

— Tim, sunt întotdeauna atentă, răspunse Gloria şi-l 
răsplăti cu un zâmbet. 

Agentul zâmbi şi el. Doamna Russell nu-i spusese 
niciodată pe numele mic, nici nu-şi închipuise că-l ştie. 
Remarcă - şi nu pentru prima dată - că şefa de cabinet 
arăta foarte bine. 

— Da, doamnă, zise el şi începu să-şi strângă 
echipamentul. 

— Tim... 

Agentul se uită la ea. Femeia se apropie, se uită în jos, 
apoi îl privi drept în ochi. După aceea şopti, pe un ton 
jenat, după cum i se păru lui Collin: 


— Hm, ne confruntăm cu o situaţie unică. Mă 
străduiesc să găsesc o soluţie. Înţelegi? 

Collin dădu din cap şi răspunse: 

— Chiar că este o situaţie unică! M-am speriat 
îngrozitor când am văzut cuțitul ăla gata să se înfigă în 
pieptul preşedintelui! 

Gloria îi atinse braţul. Avea unghii lungi, cu 
manichiură perfectă. Ridică cuțitul şi zise: 

— Treaba asta rămâne între noi, Tim. Bine? Să nu afle 
nimeni. Nici preşedintele. Nici măcar Burton. 

— Nu ştiu dacă... 

— Hm, zise Gloria, apucându-l de braţ, am nevoie de 
ajutorul tău. Preşedintele nu ştie ce s-a întâmplat, iar 
Burton nu vede lucrurile prea raţional, pentru moment. 
Am nevoie de cineva pe care să mă bizui. Am nevoie de 
tine, Tim. Este vorba de ceva foarte important. Ştii asta, 
nu-i aşa? Nu ţi-aş cere ajutorul, dacă n-aş fi sigură că o 
să te descurci. 

Bărbatul zâmbi, măgulit, şi se uită drept în ochii ei. 

— Bine, doamnă Russell. Voi face aşa cum spuneţi. 

În timp ce Collin termina de împachetat, Russell se 
uită la bucata de metal însângerată care fusese cât pe- 
aci să pună capăt aspirațiilor ei politice. Dacă 
preşedintele ar fi fost ucis, lucrurile n-ar fi putut fi 
ascunse. Un cuvânt urât acest „ascunse”, dar deseori 
necesar în lumea politicii de vârf. Se cutremură, 
gândindu-se la titlurile ce-ar fi apărut în ziare: 
„PREŞEDINTELE GĂSIT MORT ÎN DORMITORUL UNUI 
PRIETEN APROPIAT. SOŢIA ACESTUIA ARESTATĂ 
PENTRU CRIMĂ. ŞEFUL DE CABINET, GLORIA 
RUSSELL, ESTE CONSIDERATĂ RESPONSABILĂ DE 
CĂTRE CONDUCĂTORII PARTIDULUI”. Dar asta nu se 
întâmplase. Şi nici nu se va întâmpla. 

Obiectul acela pe care-l ţinea în mână valora mai mult 
decât un munte de arme atomice, mai mult decât 
producţia totală a Arabiei Saudite. 


Cine ştie ce se va întâmpla, dacă păstra acel obiect? 
Poate chiar o candidatură Russell-Richmond? 
Posibilităţile erau infinite. 

Zâmbi şi puse punga de plastic în poşeta ei. 

xX 


Luther întoarse capul brusc, auzind răcnetul. Durerea 
din ceafă fu atât de puternică, încât aproape că ţipă şi 
el. 

Preşedintele intră în dormitor. Avea ochii deschişi, 
dar era încă pe jumătate beat. Amintirea ultimelor ore îi 
revenise, ca un Boeing 747 ce-i aterizase în cap. 

Burton alergă după el. Preşedintele se uită la cadavru. 
Gloria Russell îşi puse poşeta pe noptieră şi-i ieşi în 
întâmpinare preşedintelui, împreună cu Collin. 

— La naiba! E moartă! Am omorât-o! Oh, Doamne, 
ajută-mă! Am omorât-o! N 

Preşedintele ţipă, plânse, apoi ţipă din nou. Incercă să 
treacă de zidul din faţa sa, dar era încă prea lipsit de 
vlagă, iar Burton îl prinse din spate când fu aproape să 
se prăbuşească. 

Atunci Richmond se eliberă, într-o izbucnire de 
putere, ţâşni în cameră şi se izbi de perete, 
rostogolindu-se peste noptieră. In cele din urmă, 
preşedintele Statelor Unite se încovrigă pe podea, ca un 
fetus, scâncind, lângă femeia cu care dorise să facă sex 
în noaptea aceea. 

Luther privea, dezgustat. Îşi masă ceafa şi clătina 
încet din cap. Lipsa de verosimilitate a evenimentelor la 
care asista devenea greu de suportat. 

Preşedintele se ridică încet. Burton părea să simtă 
aproape ce simţea şi Luther, dar nu spuse nimic. Collin 
se uită la Gloria Russell, aşteptând instrucţiuni. Femeia 
îi surprinse privirea şi acceptă această schimbare 
subtilă a atitudinii agentului de pază. 

— Gloria? 


— Da, Alan. 

Luther văzuse felul în care se uitase doamna Russell 
la cuțitul pentru deschis scrisori. Şi mai ştia acum ceva, 
un lucru pe care nu-l ştia nimeni din cameră. 

— Va fi bine? Fă să fie bine, Gloria! Te rog! Oh, 
Gloria! 

Femeia îşi puse mâna pe umărul preşedintelui, într-un 
fel liniştitor, aşa cum făcuse de-a lungul sutelor de mii 
de kilometri parcurşi în timpul campaniei electorale. 

— Situaţia e sub control, Alan. Ţin totul sub control. 

Preşedintele era încă prea beat ca să prindă înţelesul, 
dar femeii nu-i păsa. 

Burton îşi atinse casca din ureche, ascultă cu atenţie 
un moment, apoi se întoarse către Gloria. 

— Ar trebui să plecăm naibii de aici. Varney a 
descoperit o maşină de patrulare venind pe drum. 

— Alarma? spuse Gloria neliniştită. 

Burton clătină din cap şi-i răspunse: 

— Probabil că-i o chestie de rutină a agenţiei de pază, 
dar dacă patrula vede ceva... 

Nu era nevoie să spună mai mult. 

Să plece cu limuzina din regiunea asta locuită de 
oameni bogaţi era cea mai bună soluţie. Gloria Russell îi 
mulţumi lui Dumnezeu pentru că obişnuia să folosească 
pentru aventuri de felul acela limuzine închiriate fără 
şofer. Numele de pe formulare erau false, chiria şi 
garanţia erau plătite cu bani gheaţă, iar maşina era 
luată şi înapoiată în afara orelor de program. Nu exista 
niciun chip care să fie legat de tranzacţie. Maşina va fi 
curățată. Poliţia nu va ajunge nicăieri, dacă ar identifica 
limuzina - lucru destul de îndoielnic, de altfel. 

— Să mergem! zise Gloria Russel, cuprinsă de o 
uşoară panică. 

Preşedintele fu ajutat să se ridice. Gloria ieşi 
împreună cu el. Collin înhaţă bagajele, apoi se opri. 

Luther simţi că i se pune un nod în gât. 


Collin se întoarse, luă poşeta Gloriei de pe noptieră şi 
ieşi. 
Burton porni aspiratorul, curăţă încăperea şi ieşi, 
închizând uşa şi stingând lumina. 
xX 


Lumea lui Luther se cufundă în beznă deplină. 

Era prima oară când rămânea singur în încăpere cu 
femeia moartă. Ceilalţi păruseră că se obişnuiseră cu 
silueta însângerată ce zăcea pe podea, păşind fără să-şi 
dea seama peste sau pe lângă cea care devenise acum 
doar un obiect neînsufleţit. Dar Luther nu se obişnuise 
cu moarta aflată la doar trei metri de el. 

Nu mai vedea mormanul de haine pătate cu sânge, cu 
un trup lipsit de viaţă în ele, dar ştia că se află acolo. „O 
târfă bogată terminată”, probabil că ăsta va fi epitaful ei 
neoficial. Da, îşi înşelase soţul, deşi individul nu părea 
să se fi sinchisit de asta. Dar nu meritase să moară aşa. 
Individul ar fi ucis-o, fără urmă de îndoială. Dacă femeia 
n-ar fi contraatacat atât de iute, preşedintele ar fi 
săvârşit o crimă. 

Nu-i putea învinovăţi cu adevărat pe oamenii din 
Serviciul Secret. Îşi făcuseră meseria. Femeia alesese 
greşit bărbatul pe care să-l ucidă, în momentele acelea 
năucitoare. Poate că aşa fusese mai bine. Dacă ar fi avut 
mâna mai iute sau dacă agenţii ar fi ripostat ceva mai 
încet, Christy Sullivan şi-ar fi petrecut restul vieţii în 
închisoare. Sau ar fi fost executată pentru că ucisese un 
preşedinte. 

Luther se întinse în fotoliu. Picioarele i se muiaseră. 
Se chinui să se relaxeze. Va trebui să plece curând de 
aici. Trebuia să fie gata s-o ia la goană. 

Avea multe lucruri la care trebuia să se gândească, 
având în vedere că, fără să vrea, indivizii îl 
transformaseră pe Luther Whitney în suspectul numărul 
unu în ceea ce, fără îndoială, avea să fie considerată 


drept o crimă odioasă. Faptul că victima era bogată va 
impune folosirea unor forţe de politie uriaşe, pentru 
găsirea vinovatului. Şi-n niciun caz nu-l vor căuta la 
numărul 1600 din Pennsylvania Avenue. Vor căuta în 
altă parte şi, în ciuda meticulozităţii cu care-şi pregătise 
Luther lovitura, s-ar putea să dea de el. Fusese bun, 
foarte bun, dar nu înfruntase niciodată forţe de felul 
celor care vor fi asmuţite ca să rezolve cazul. 

Îşi analiză planul făcut pentru noaptea aceea. Nu 
remarcă vreun punct slab, dar, de obicei, există unul pe 
care nu-l bagi în seamă. Işi împleti şi-şi despleti 
degetele, îşi întinse picioarele, ca să se liniştească. Să 
facă lucrurile pe rând. Nu plecase încă de acolo. Multe 
lucruri puteau merge rău. Unul sau două vor merge 
prost în mod sigur. 

Trebuia să mai aştepte două minute. Numără 
secundele în minte, imaginându-şi cum indivizii încarcă 
maşina. Probabil că vor aştepta până vor vedea sau vor 
auzi patrula, înainte să plece. 

Deschise cu grijă sacul. În el se afla cea mai mare 
parte a conţinutului încăperii în care se afla. Uitase că 
venise acolo ca să fure şi că, de fapt, şi furase. Maşina 
sa se afla la o distanţă de o jumătate de kilometru. li 
mulţumi lui Dumnezeu că se lăsase de fumat cu mulţi 
ani în urmă. Avea nevoie de toată capacitatea 
plămânilor săi. Câţi agenţi ai Serviciului Secret 
fuseseră? Cel puţin patru. Rahat! 

Uşa cu oglindă se deschise încet, iar Luther ieşi afară. 
Apăsă pe telecomandă încă o dată, apoi o aruncă 
înăuntru, în timp ce se închidea uşa. 

Se uită la fereastră. Plănuise o retragere alternativă, 
prin deschiderea aceea. Avea în rucsac o funie dintr-un 
nailon foarte rezistent, lungă de treizeci de metri, cu 
noduri la fiecare cincisprezece centimetri. 

Ocoli de departe cadavrul, având grijă să nu calce în 
vreo pată stacojie. Ţinuse minte poziţiile acestora. Se 


uită o singură dată la Christine Sullivan. Nimeni nu-i 
putea reda viaţa. Luther se străduia acum să şi-o 
păstreze pe a sa. 

Avu nevoie de câteva secunde ca să ajungă la noptieră 
şi să caute în spatele ei. 

Degetele lui Luther apucară punga din plastic. 
Izbitura preşedintelui în mobilă răsturnase poşeta 
Gloriei Russell. Punga de plastic, cu conţinutul ei de-o 
valoare inestimabilă, căzuse şi alunecase în spatele 
noptierei. 

Luther pipăi lama cuţitului pentru desfăcut scrisori, 
prin plastic, înainte de a-l vâri în sacul lui de pânză. Se 
duse iute la fereastră şi se uită cu grijă afară. Limuzina 
şi furgoneta erau încă acolo. Asta nu era bine. 

Se duse în cealaltă parte a camerei, scoase funia şi o 
legă de un picior al scrinului enorm. Trase funia către 
fereastra care dădea în spatele casei, de unde nu putea 
fi văzut din drum. Deschise fereastra cu grijă, rugându- 
se ca balamalele să fie unse. Ruga îi fu ascultată. 

Dădu drumul funiei afară şi o privi cum şerpuieşte în 
jos, pe lângă zidul de cărămidă al casei. 

xX 


Gloria Russell se uită la fatada masivă a conacului. 
Acolo se aflau bani adevăraţi. Bani şi poziţie socială, pe 
care Christine Sullivan nu le meritase. Le câştigase cu 
ţâţele ei, cu fundul arătat artistic şi cu gura ei ordinară, 
care îl însufleţiseră într-un fel pe bătrânul Walter 
Sullivan, trezind o anume emoție îngropată adânc în 
străfundurile sufletului său. După şase luni, n-o să-i mai 
simtă lipsa. Oamenii foarte bogaţi şi puternici îşi văd 
întotdeauna de drumul lor. 

Apoi îşi dădu seama. 

leşise pe jumătate din limuzină, înainte s-o prindă 
Collin de braţ şi să-i întindă poşeta din piele, pe care şi-o 
cumpărase cu o sută de dolari din Georgetown, dar care 


valora acum mult mai mult pentru ea. Se aşeză pe 
scaun, respirând iarăşi normal, îi zâmbi lui Collin, 
jenată. 

Preşedintele, căzut într-o stare de semiinconştienţă, 
nu remarcase primirea obiectului. 

Apoi Gloria se uită în poşetă, doar ca să fie sigură. 
Rămase cu gura căscată şi scotoci cu frenezie cele 
câteva lucruri din poşetă. Avu nevoie de toată 
stăpânirea de sine să nu ţipe, în timp ce se uita îngrozită 
la agent. Cuţitul pentru deschis scrisori nu se afla acolo. 
Trebuia să fi rămas în casă. 

Collin fugi înapoi pe scări, iar Burton, zăpăcit, alergă 
după el. 

Luther se afla la jumătatea zidului, când îi auzi 
venind. 

Mai avea trei metri. 

Agenţii intrară în dormitor. 

Încă doi metri. 

Uluiţi, cei doi agenţi descoperiră funia. Burton se 
duse spre ea. 

Încă o jumătate de metru. Luther îşi dădu drumul şi 
izbi solul. 

Burton fugi la fereastră. Collin trase noptiera într-o 
parte. Nu era nimic în spatele ei. Se duse lângă Burton, 
la fereastră. Luther dispăruse deja, după colţ. Burton 
vru să iasă pe fereastră, dar Collin îl opri. Ajungeau mai 
repede pe unde veniseră. 

Deschiseră uşa. 


x 


Luther gonea prin câmpul cu porumb, fără să-i pese 
dacă lăsa vreo urmă, preocupat doar să supravieţuiască. 
Sacul îi încetinea fuga, dar lucrase prea mult în ultimele 
luni ca să plece cu mâna goală. 

Ţâşni afară din ascunzişul lanului şi ajunse în zona 
cea mai periculoasă a drumului său: o porţiune de o sută 


de metri de drum deschis. Luna dispăruse în spatele 
norilor groşi, iar la ţară nu existau becuri pe străzi. Cu 
hainele lui negre, devenea aproape invizibil. Dar ochiul 
uman descoperă foarte bine mişcarea în întuneric, iar el 
se mişca iute, cât de iute putea. 


x 


Cei doi agenți ai Serviciului Secret se opriră un 
moment lângă furgonetă. Plecară mai departe împreună 
cu agentul Varney şi fugiră prin lan. 

Gloria Russell se ghemui lângă fereastra maşinii şi-i 
privi, şocată. Chiar şi preşedintele se trezise oarecum, 
dar femeia îl linişti, iar el se întoarse la picoteala lui. 

Collin şi Burton îşi puseră ochelarii pentru vedere pe 
timp de noapte. Ceea ce vedeau semăna cu un joc pe 
calculator. Imaginile termice apăreau în roşu, restul se 
vedea verde. 

Agentul Travis Varney, înalt şi sprinten, se afla în 
frunte, deşi era doar vag conştient de ceea ce se 
întâmpla. Fugea cu mişcările uşoare ale unui alergător 
de semifond, pentru că făcuse acest sport în timpul 
colegiului. 

Varney făcea parte din Serviciul Secret de trei ani, nu 
era căsătorit, se dedicase complet profesiei şi-l privea 
pe Burton ca pe un tată, care-l înlocuia pe cel adevărat, 
ucis în Vietnam. Căutau pe cineva care făcuse ceva în 
casă, ceva legat de preşedinte. Aşadar, legat şi de el 
însuşi. Varney îi plângea deja de milă celui pe care-l 
vâna, dacă avea să-i pice în mână. 

x 


Luther auzea zgomotul făcut de oamenii din urma sa. 
Recuperaseră terenul mai repede decât se aşteptase. Il 
cuprinsese ameţeala, dar mai avea încă putere. 
Făcuseră o mare greşeală că nu se urcaseră în 
camionetă, ca să-l urmărească. Ar fi trebuit să ştie că 


avea un mijloc de transport. Acţionau de parcă el fusese 
paraşutat acolo. Dar era mulţumit că nu fuseseră atât de 
deştepţi pe cât ar fi trebuit să fie. Dacă ar fi fost, în mod 
sigur, el n-ar mai fi apucat răsăritul soarelui. 

O luă pe o scurtătură din pădure, pe care o 
descoperise în timpul ultimei plimbări de cercetare. 
Câştiga aproape un minut. Respira greu, în rafale, ca 
focul unei mitraliere. Hainele atârnau grele pe el, iar 
picioarele i se mişcau cu încetinitorul, ca în vis. 

În cele din urmă, ieşi dintre copaci, văzu maşina şi fu 
fericit că o parcase cu spatele. 

x 


Pe ecranele lui Burton şi Collin care preluau imagini 
în infraroşu apăru o siluetă - alta decât cea a lui Varney. 
Se afla la o sută de metri în faţă. Un bărbat care alerga 
din răsputeri. Amândoi îşi duseră mâinile la tocurile 
pistoalelor. Nu aveau arme cu bătaie lungă, dar nu le 
păsa de asta acum. 

Apoi se auzi un motor pornind, iar Burton şi Collin o 
luară la goană, de parcă-i fugărea o tornadă. 

Varney se afla încă înaintea lor, în stânga. Putea să 
ochească mai bine, dar avea, oare, de gând să tragă? 
Ceva le spunea că n-o va face. Nu fusese instruit să 
tragă într-o persoană care fugea şi care nu mai 
reprezenta un pericol pentru omul pe care jurase să-l 
apere. Varney nu ştia ce era în joc. O instituţie întreagă 
nu va mai fi niciodată la fel ca înainte, iar doi agenţi ai 
Serviciului Secret ştiau cu certitudine că nu greşiseră cu 
nimic, dar erau suficient de inteligenţi ca să-şi dea 
seama că numai ei doi vor fi blamaţi. 

Burton nu fusese niciodată un bun alergător, dar 
grăbi pasul, în timp ce prin minte îi trecură aceste 
gânduri, iar Collin, mai tânăr, se silea să se ţină după el. 
Însă Burton ştia că ajunseseră prea târziu. Picioarele 
începuseră să-l lase când maşina porni şi se îndepărtă 


de ei. Într-o clipă, parcursese două sute de metri pe 
drum. 

Burton se opri din fugă, se lăsă în genunchi, ridică 
pistolul, dar zări doar praful lăsat în urmă de vehiculul 
care gonea. Apoi luminile de poziţie dispărură, iar ţinta 
fu pierdută complet. 

Se întoarse şi-l văzu pe Collin lângă el. Părea că 
începe să priceapă realitatea întregii poveşti. Burton se 
ridică, puse arma în toc şi-şi scoase ochelarii pentru 
vedere pe timp de noapte. Collin îl imită. 

Se uitară unul la celălalt. 

Burton respira cu greutate. Picioarele îi tremurau. 
Trupul lui reacţiona, în sfârşit, la eforturile recente, 
după ce adrenalina încetase să curgă. Se terminase 
totul. 

Apoi sosi şi Varney, alergând. Burton fu în stare să 
remarce, cu invidie şi cu un strop de mândrie, că tânărul 
nu gâfâia. O să aibă grijă ca Varney şi Johnson să nu 
sufere, împreună cu el şi partenerul lui. Nu meritau una 
ca asta. A 

El şi Collin aveau s-o păţească, dar asta era tot. [i 
păru rău pentru Collin; oricum, nu se putea face nimic. 
Dar când Varney vorbi, îngrijorarea lui Burton dispăru 
complet, lăsând loc unei licăriri de speranţă. 

— Am văzut numărul maşinii. 

xX 


— Unde naiba a fost? întrebă Gloria Russell, privind 
neîncrezătoare în dormitor. A fost sub pat? 

Încercă să-l facă pe Burton să-şi coboare privirea. 
Individul nu fusese nici sub pat, nici în vreunul dintre 
dulapuri. Burton verificase toate spaţiile posibile, atunci 
când curăţase încăperea, şi-i spuse acest lucru în 
termeni foarte clari. Apoi agentul se uită la funie şi la 
fereastra deschisă. 

— Isuse, se pare că tipul ne-a privit tot timpul şi a 


ştiut exact când am părăsit casa! 

Burton se uită în jur, de parcă, pe undeva, s-ar fi 
ascuns alt individ. Privi oglinda, se duse spre ea, se opri 
şi se întoarse. 

Se uită la covorul din faţa oglinzii. 

Curăţase zona de mai multe ori, cu aspiratorul, până 
când covorul devenise neted. Nimeni nu trecuse pe 
acolo, de când se întorseseră în cameră. 

Dar când se opri, ochii lui descoperiră urme slabe de 
paşi. Nu le remarcase până atunci, pentru că întreaga 
zonă fusese turtită, de parcă ar fi măturat-o ceva... Îşi 
puse mănuşile, se duse la oglindă şi pipăi în jurul 
marginilor ei. Îl strigă pe Collin să-i aducă nişte scule, în 
timp ce Gloria Russell se uita uluită la el. 

Burton înfipse cricul pe la jumătatea laturii oglinzii, 
apoi el şi Collin apăsară cu toată greutatea. Broasca nu 
era prea rezistentă, mizând mai mult pe viclenie decât 
pe forţă brută, pentru a-şi păzi secretele. 

Se auzi un scârţâit, apoi un trosnet, după care uşa se 
deschise. 

Burton se vâri înăuntru, cu Collin după el. Pe perete 
se găsea un comutator. Camera se lumină, iar cei doi 
priviră în jur. 

Gloria Russell se uită înăuntru şi văzu scaunul. În 
timp ce se uita, privirea i se opri asupra laturii 
interioare a uşii-oglindă. 

Vedea patul. Patul în care, cu puţin timp înainte... Îşi 
masă tâmplele, simțind o durere groaznică străbătându-i 
craniul. 

„O oglindă prin care se putea privi!” 

Se întoarse şi-l văzu pe Burton uitându-se peste 
umărul ei, prin oglindă. Remarca ei anterioară, că avea 
impresia că îi privea cineva, se dovedise profetică... 

Burton o privi neajutorat şi zise: 

— Trebuie să fi fost aici tot timpul. Tot timpul! Nu-mi 
vine să cred! Se pare că a luat o grămadă de lucruri, 


adăugă el, uitându-se la rafturile goale din seif. Probabil 
bani şi lucruri ce nu pot fi identificate. 

— Cui îi pasă? se răsti Gloria, arătând spre oglindă. 
Individul a văzut şi a auzit totul, iar voi l-aţi lăsat să 
scape! 

— Avem numărul maşinii, zise Collin, sperând să fie 
recompensat cu un zâmbet, dar nu avu parte de aşa 
ceva. 

— Şi ce dacă? Crezi că o să aştepte să-i dăm de urmă 
şi să-i batem la uşă? 

Gloria se aşeză pe pat. O cuprinsese ameţeala. Dacă 
individul fusese acolo, atunci văzuse totul. Îşi scutură 
capul. O situaţie neplăcută, dar controlabilă, devenise 
brusc un dezastru de neînțeles, scăpat complet de sub 
controlul ei. Mai ales dacă ţinea seama de informaţia pe 
care i-o furnizase Collin, când intrase în dormitor. 

Ticălosul ăla luase cuțitul! Amprente, sânge, tot ce 
trebuia ca să o conducă drept la Casa Albă. 

Se uită la oglindă, apoi la patul în care, cu puţin timp 
înainte, îl călărise pe preşedinte. Instinctiv, îşi strânse 
jacheta în jurul trupului. I se făcu deodată greață. Se 
sprijini de stâlpul patului. 

Collin ieşi din camera-seif şi zise: 

— Nu uitaţi că a comis un delict, fiind aici. Poate să 
aibă necazuri mari, dacă se duce la poliţie. 

Tânărului agent îi venise ideea în timp ce se uitase 
prin camera-seif. Ar fi trebuit să se gândească mai bine. 

Gloria Russell rezistă impulsului puternic de a vomita. 

— Nu trebuie să se ducă şi să se predea ca să spună 
ce ştie. Ai auzit vreodată de telefon? Probabil că sună la 
poliţie chiar acum. La naiba! lar după aceea la toate 
ziarele de scandal, iar la sfârşitul săptămânii o să-l 
vedem la Oprah şi la Sally, filmat pe insuliţa unde s-a 
ascuns. lar după asta o să apară cărţi şi filme! Rahat! 

Gloria se mai gândea şi la un pachet trimis poliţiei, 
FBl-ului sau procurorului general, sau direct la biroul 


conducătorului minorităţii din Senat, toate variantele 
posibile provocând pagube politice maxime, fără să mai 
pomenească de repercusiunile legale. 

Biletul care ar fi însoţit pachetul l-ar fi rugat, desigur, 
pe destinatar să verifice dacă amprentele şi sângele se 
potrivesc cu cele ale preşedintelui Statelor Unite. Ar fi 
părut o glumă, dar verificarea s-ar fi făcut, totuşi. Sigur 
că s-ar fi făcut. Amprentele lui Richmond erau deja în 
fişier. ADN-ul lui s-ar fi potrivit. Trupul femeii va fi găsit, 
sângele ei va fi verificat, iar lor li se vor pune mai multe 
întrebări decât ar fi posibil să se răspundă într-o viaţă. 

Erau morţi, erau morţi cu toţii! Iar ticălosul ăla 
stătuse pur şi simplu acolo, aşteptându-şi şansa. Fără să 
ştie că noaptea aceea îi va aduce cea mai mare pradă 
din viaţa lui. Nu ceva atât de simplu ca banii. Putea să 
dărâme un preşedinte, strivindu-l fără să-i lase vreo 
şansă de supravieţuire. Cât de des poate cineva să facă 
un asemenea lucru? Doar Woodward şi Bernstein 
deveniseră eroi, unii aflaţi dincolo de greşeală. 
Scoseseră tot ce se putea scoate din Watergate. De data 
asta era ceva mult mai grav, ca să mai poţi rezolva ceva. 

Gloria Russel se duse în baie. Burton se uită la 
cadavru, apoi la Collin. Nu spuseră nimic, iar inimile le 
băteau cu repeziciune, pe măsură ce gravitatea situaţiei 
se întipărea pe chipurile lor, ca placa de piatră a unei 
cripte. Nemaiavând nicio idee, Burton şi Collin începură 
să adune echipamentul, în timp ce Gloria Russel îşi 
golea stomacul. Într-o oră, strânseră totul şi plecară. 


x 


Uşa se închise în urma lui. 

Luther îşi imagina că dispunea de cel mult două zile. 
Riscă să aprindă lumina, apoi privi iute interiorul 
camerei de zi. 

Viaţa lui ajunsese de la normal - sau, mă rog, aproape 
normal - direct pe tărâmul groazei. 


Îşi scoase rucsacul, stinse lumina şi se furişă lângă 
fereastră. 

Nimic. Linişte peste tot. Fuga din casa aceea 
reprezentase cea mai groaznică experienţă din viaţa sa, 
mai rea decât atunci când fusese urmărit de nord- 
coreeni. Îi tremurau încă mâinile. Pe drumul de 
întoarcere, i se păruse că fiecare maşină pe care o 
întâlnise îi vâră farurile în ochi, încercând să scoată de 
la el secretul acela teribil. De două ori trecuseră pe 
lângă el maşini de poliţie, iar el transpirase şi i se oprise 
respiraţia. 

Maşina fusese lăsată în parcarea de unde o 
„împrumutase” cu o seară înainte. Numărul nu-i putea 
conduce pe agenţi nicăieri, dar altceva putea să-i 
îndrume spre el. 

Se îndoia că-l zăriseră. Chiar dacă acest lucru se 
întâmplase, ştiau despre el doar lucruri generale: 
greutatea şi înălţimea. Vârsta, rasa şi trăsăturile feţei 
rămâneau un mister pentru ei, iar fără astea nu aveau 
nimic. După cât de iute fugise, îşi închipuiau, probabil, 
că au de-a face cu un om mai tânăr. Exista însă un lucru 
şi se gândise, pe drumul de întoarcere, cum să-l rezolve. 
Pentru moment, se apucă să strângă cât se putea din 
ceea ce agonisise în ultimii treizeci de ani şi făcu două 
pachete. Nu intenţiona să se întoarcă aici. 

Voia să-şi golească toate conturile a doua zi, de 
dimineaţă. Asta i-ar fi permis să fugă departe. De data 
asta avusese de-a face cu un pericol mai mare decât tot 
ce înfruntase în timpul lungii sale vieţi. Era uşor de ales 
între a dispărea şi a lupta împotriva preşedintelui 
Statelor Unite. 

Prada din noaptea aceea fusese bine ascunsă. 
Muncise trei luni pentru o răsplată care putea să ducă la 
uciderea sa. Încuie uşa şi dispăru în noapte. 


CAPITOLUL PATRU 


La ora şapte dimineaţa, uşile vopsite în auriu ale 
liftului se deschiseră, iar Jack păşi în spaţiul larg, 
decorat cu meticulozitate, al holului de la intrarea în 
firma Patton & Shaw. 

Lucinda nu ajunsese încă, deci biroul principal de la 
recepţie - din lemn solid de tec, cântărind vreo cinci 
sute de kilograme şi costând cam patruzeci de dolari 
kilogramul - era liber. 

Jack merse prin holul larg, sub luminile blânde ale 
candelabrelor neoclasice, de perete, apoi o luă la stânga 
şi deschise uşa solidă, din stejar, a biroului său. În spate 
se auzea sunet vag de telefoane care sunau, semn că 
oraşul s-a trezit şi s-a apucat de treabă. 

Imperiul lui Patton, Shaw & Lord cuprindea şase 
etaje, cu o suprafaţă de peste treizeci de mii de metri 
pătraţi, plasați la cea mai bună adresă din oraş, care 
găzduiau peste două sute de avocaţi foarte bine 
retribuiţi, o bibliotecă pe două etaje, sală de sport 
complet echipată, saună, duşuri şi vestiare pentru femei 
şi pentru bărbaţi, zece camere de şedinţe, o echipă de 
deservire de câteva sute de oameni şi - lucrul cel mai 
important - o listă de clienţi pe care o invidia orice firmă 
serioasă din ţară. 

Firma supravieţuise perioadei mizere de la sfârşitul 
anilor optzeci, apoi prinsese avânt, după ce recesiunea 
luase sfârşit. Acum se dezvolta din plin, în timp ce mulţi 
dintre concurenţii săi îşi reduseseră personalul. Avea 
unii dintre cei mai buni avocaţi în fiecare domeniu 
juridic - sau, cel puţin, în domeniile cele mai bine 
plătite. Mulţi fuseseră racolaţi de la alte firme de 
succes, ispitiţi cu premii la semnarea contractului şi cu 
făgăduiala că nu vor pierde niciun ban în perioada în 


care vor căuta clienţi noi. 

Trei parteneri mai vechi fuseseră numiţi de guvernul 
actual în funcţii importante. Firma îi răsplătise pe 
fiecare cu un premiu de câte două milioane de dolari, 
înţelegându-se implicit că aveau să fie reprimiţi la 
sfârşitul mandatului guvernamental, aducând cu ei 
contracte de zeci de milioane de dolari, încheiate prin 
intermediul relaţiilor pe care le stabiliseră în acest timp. 

Regula nescrisă a firmei, dar respectată cu stricteţe, 
era că nu se accepta niciun client nou dacă plata minimă 
nu depăşea o sută de mii de dolari. Comitetul de 
conducere decisese că o sumă mai mică ar însemna ca 
firma să piardă timpul de pomană. Iar firma nu avusese 
dificultăţi în respectarea regulii, deci se dezvoltase fără 
încetare. În capitala naţiunii, oamenii doresc ce-i mai 
bun şi nu se sinchisesc dacă trebuie să plătească pentru 
acest privilegiu. 

Firma făcuse o singură excepţie de la această regulă. 
Ironia sorții era că excepţia fusese făcută pentru 
singurul client pe care-l avea Jack, în afară de Baldwin. 
Jack îşi spuse că va testa regula aceea, din ce în ce mai 
des. Dacă va scăpa de chestia aceea, dorea s-o facă - pe 
cât posibil - în termenii săi. Ştia că victoriile sale vor fi 
mărunte la început, dar asta nu-l deranja. 

Se aşeză la birou, îşi deschise capacul paharului de 
cafea şi răsfoi ziarul Washington Post. Patton, Shaw & 
Lord aveau cinci bucătării şi trei administratori care 
aveau calculatoare proprii. În firmă se consumau, 
probabil, cinci sute de oale de cafea pe zi, dar Jack îşi 
cumpăra băutura de dimineaţă dintr-o cafenea de la 
colţul străzii, pentru că nu-i plăcea marca de la serviciu. 
Era ceva special, de import, care costa o avere şi avea 
gust de gunoi amestecat cu alge. 

Se lăsă pe speteaza scaunului şi se uită în jur. Biroul 
său era mare, după standardele asociaţilor importanţi ai 
firmei, de aproape cinci metri pe cinci metri, cu o 


vedere frumoasă, spre Connecticut Avenue. 

La Biroul Avocaţilor din Oficiu, Jack împărţise un 
birou cu un alt avocat. Nu aveau fereastră, doar un 
poster gigantic, cu o plajă hawaiiană, pe care Jack îl 
prinsese în piuneze pe perete, într-o dimineaţă deosebit 
de rece. li plăcuse mai mult cafeaua de acolo. 

Când va deveni partener la firmă, va avea un birou 
nou, de două ori mai mare - poate că treaba nu se va 
face imediat, dar era pe drumul cel bun. Având 
contractul cu Baldwin, ajunsese al patrulea pe lista de 
aşteptare, iar cei trei de deasupra lui aveau cincizeci- 
şaizeci de ani şi erau cu gândul mai mult la terenul de 
golf decât la muncă. Jack se uită la ceas. Era timpul să 
dea drumul la calculator. 

De obicei sosea printre primii, dar sediul urma să se 
umple curând de forfota oamenilor. Patton şi Shaw 
ofereau salarii comparabile cu cele de la firmele 
importante din New York şi se aşteptau, în schimb, la 
eforturi susţinute, pe măsura veniturilor. Clienţii plăteau 
enorm, iar solicitările lor juridice erau la fel de mari. O 
greşeală, la nivelul acela, putea însemna pierderea unui 
contract de patru miliarde de dolari în domeniul apărării 
sau declararea unui oraş în stare de faliment. 

Fiecare partener sau asociat mai tânăr din firmă, pe 
care-l cunoştea Jack, avea probleme cu stomacul; un 
sfert dintre ei urmau un tratament. Jack le privea 
figurile palide şi trupurile vlăguite, în timp ce treceau 
zilnic prin holul firmei, ducând la îndeplinire altă muncă 
a lui Hercule, în domeniul juridic. Era preţul pe care 
trebuiau să-l plătească pentru a merita să se afle printre 
cei cinci la sută cei mai buni specialişti din ţară. 

Dintre toţi, doar el nu avea grija parteneriatului. 
Controlul asupra clienţilor era cel care, în domeniul 
juridic, îi făcea egali pe toţi. Jack lucra la Patton şi Shaw 
de un an, fusese un avocat începător în legislaţia 
corporațiilor, dar cei mai importanţi şi mai 


experimentați membri ai firmei îi acordaseră respectul 
lor. 

Acest lucru ar fi trebuit să-l facă să se simtă vinovat şi 
nefolositor - şi aşa s-ar fi simţit, dacă n-ar fi fost atât de 
sărac în restul vieţii. 

Aruncă în gură ultimul covrigel, se aplecă în scaun şi 
deschise un fişier. Munca pentru corporaţii era deseori 
monotonă, iar nivelul lui de pregătire superior făcea ca 
sarcinile pe care le avea să nu i se pară foarte 
interesante. Revedea contracte de bază, completa 
formulare  UCC, înfiinţa companii cu răspundere 
limitată, redacta referate pentru înţelegeri şi documente 
pentru plasamente particulare, asta făcea toată ziua, iar 
zilele deveneau tot mai lungi, dar învăţa repede, trebuia 
să înveţe dacă voia să supravieţuiască, pentru că 
experienţa lui din tribunal nu-i folosea aici. 

De obicei, firma nu se ocupa de litigii, preferând să se 
dedice problemelor mai rentabile ale corporațiilor şi 
impozitelor. Când apărea un litigiu, acesta era 
încredinţat unor firme de elită, specializate în litigii, 
care, la rândul lor, recomandau firma Patton şi Shaw 
celor care aveau nevoie de asistenţă juridică, dar nu şi 
de procese. Un aranjament care mersese bine de-a 
lungul anilor. 

Pe la prânz, Jack rezolvase două teancuri de 
documente de intrare, dictase trei liste de verificare şi 
două scrisori. Primise patru telefoane de la Jennifer, 
care-i amintea de dineul de la Casa Albă, unde urmau să 
se ducă în seara aceea. 

Tatăl ei fusese declarat Omul de Afaceri al Anului de o 
organizaţie oarecare. Se vorbea mult despre relaţia 
strânsă a preşedintelui cu oamenii de afaceri, aşa că un 
asemenea eveniment merita să aibă loc la Casa Albă. 
Jack era sigur că o să-l vadă pe preşedinte de aproape. 


4 Uniform Commercial Code - codul comercial uniform, care stabileşte 
echivalările între legislaţiile diferitelor state, (n. tr.) 


Probabil că nu se putea pune problema să-i fie 
prezentat, dar puteai să ştii ce se va întâmpla? 

— Ai un minut liber? îl întrebă Barry Alvis, vârându-şi 
capul chel pe uşă. 

Era un membru asociat mai vechi al firmei, ceea ce 
însemna că fusese cât pe ce să devină partener de mai 
mult de trei ori, dar nu reuşise niciodată să facă pasul 
următor. Muncea din greu şi cu succes, fiind un avocat 
pe care orice firmă şi l-ar fi dorit. Dar priceperea sa de a 
sta la şuetă cu clientul, în scopul de a-şi asigura 
perspective, era zero. Câştiga o sută şaizeci de mii de 
dolari pe an şi lucra suficient de mult ca să i se acorde 
premii de încă douăzeci de mii. Soţia lui nu muncea, 
copiii urmau şcoli particulare, conducea un Beemer de 
ultimul tip, nimeni nu se aştepta ca el să facă rost de 
contracte, iar el nu se plângea de nimic. 

Fiind un avocat foarte experimentat, cu zece ani de 
activitate intensă în domeniul tranzacţiilor la nivel înalt, 
îi purta ranchiună lui Jack Graham. 

Jack îi făcu semn să intre. Ştia că Alvis nu-l simpatiza, 
înţelegea de ce şi nu forţa lucrurile. Putea să îndure 
multe din partea celor mai buni dintre ei, dar mai târziu 
avea să se impună. 

— Jack, avem de lucru la fuziunea Bishop. 

Jack îl privi inexpresiv. Afacerea - o adevărată belea - 
murise. Sau, cel puţin, el aşa crezuse. Scoase un teanc 
hârtii, cu mâinile tremurând. 

— Am crezut că Raymond Bishop nu vrea să se 
încurce cu TEC. 

Alvis se aşeză, puse pe biroul lui Jack un dosar gros 
de treizeci de centimetri şi se rezemă de speteaza 
scaunului. 

— Afacerile mor, dar revin ca să te bântuie. Avem 
nevoie până mâine după-amiază de comentariile tale la 
documentele de finanţare secundară. 

Jack fu cât pe-aci să scape stiloul din mână. Exclamă: 


— Sunt paisprezece înţelegeri şi peste cinci sute de 
pagini! Când ai aflat de treaba asta? 

Alvis se ridică, iar pe figură îi trecu o umbră de 
zâmbet. 

— Cincisprezece înțelegeri, iar numărul oficial al 
paginilor este de şase sute treisprezece, la un rând, fără 
să mai socotim şi expunerile. Mulţumesc, Jack! Patton şi 
Shaw apreciază eforturile tale. Oh, distracţie plăcută în 
seara asta, cu preşedintele! adăugă el, întorcându-se din 
drum. Şi transmiteri salutări domnului Baldwin! 

Apoi Alvis ieşi. 

Jack se uită la teancul din faţa sa şi-şi masă tâmplele. 
Se întrebă de cât timp ştia ticălosul acela nenorocit că 
afacerea Bishop revenise în actualitate. Ceva îi spunea 
că individul nu aflase în dimineaţa aceea. 

Se uită la ceas şi îşi sună secretara. Reuşi să-şi 
planifice restul zilei, apoi luă dosarul de patru kilograme 
şi se duse în sala numărul nouă, cea mai mică şi mai 
liniştită dintre sălile de şedinţă ale firmei, unde putea să 
se ascundă ca să lucreze. Putea să trudească şase ore, 
să se ducă la petrecere, să se întoarcă, să lucreze toată 
noaptea, să se ducă la saună, să facă un duş şi să se 
radă, să termine comentariile şi să le pună pe biroul lui 
Alvis pe la ora trei, cel mai târziu patru. Ce individ de 
rahat! 

După şase înţelegeri, Jack mâncă ultimul biscuit, 
termină de băut sticla de Coca-Cola, îşi puse haina şi 
cobori zece etaje, până în hol. 

Taxiul îl lăsă în faţa casei. Rămase cu gura căscată. 

Jaguarul era parcat în faţa clădirii. Viitoarea lui soţie 
îl aştepta sus. Probabil că era supărată pe el. Nu se 
îndura să vină în locuinţa lui decât dacă se supărase pe 
el, din cine ştie ce cauză, şi voia să-i spună acest lucru. 

Se uită la ceas. Intârziase un pic, dar mai era încă 
timp. Descuie uşa din faţă şi-şi pipăi obrazul. Poate că 
mergea şi fără să se radă... Jennifer stătea pe canapea 


după ce, mai întâi, aşezase un cearşaf. Recunoscu, în 
sinea sa, că arăta nemaipomenit. Avea cu adevărat 
sânge albastru, indiferent cât mai conta asta în zilele 
noastre. Jennifer se ridică şi-l privi, fără să-i zâmbească, 
apoi îi zise: 

— Ai întârziat. 

— Ştii că nu eu sunt şeful... 

— Asta nu-i o scuză. Şi eu muncesc. 

— Da, dar diferenţa este că şeful tău are acelaşi nume 
de familie şi face tot ce-i spune fiica lui. 

— Mama şi tata au plecat înainte. Limuzina va ajunge 
aici peste douăzeci de minute. 

— Am destul timp, zise Jack, după care se dezbrăcă şi 
sări sub duş. Jenn, vrei să-mi cauţi costumul albastru, la 
două rânduri? zise el, trăgând perdeaua la o parte. 

Jennifer intră în baie şi-l privi cu un dezgust abia 
ascuns. 

— Invitaţia spune să porţi ţinută de seară. 

— Opţional, o corectă el, spălându-şi săpunul din ochi. 

— Jack, nu face asta! Ce naiba, e Casa Albă, avem de- 
a face cu preşedintele! 

— Mi-au oferit o opţiune, cu ţinută de seară sau fără. 
Îmi exercit dreptul, renunțând la ţinuta de seară. Şi nici 
n-am smoching, adăugă el, rânjind, apoi trase perdeaua. 

— Ar fi trebuit să ai unul! 

— Am uitat. Jenn, pentru numele lui Dumnezeu, 
nimeni n-o să se uite la mine, nimănui n-o să-i pese ce 
port! 

— Mulţumesc, mulţumesc foarte mult, Jack Graham! 
Ţi-am cerut şi eu ceva! 

— Ştii cât costă aşa ceva? 

Îi rămăsese săpun în ochi. Se gândi la Barry Alvis, la 
faptul că trebuia să lucreze toată noaptea, că trebuia să- 
i explice lucrul ăsta lui Jennifer, apoi tatălui ei. Se 
înfurie. 

— Şi de câte ori o să port chestia aia blestemată? O 


dată sau de două ori pe an? 

— După ce o să ne căsătorim, o să fim invitaţi la o 
mulţime de reuniuni unde ţinuta de seară nu-i opţională, 
ci obligatorie. E o investiţie bună. 

— Mai degrabă mi-aş investi banii de pensie în 
cartonaşe cu jucători de baseball. 

Scoase capul de după perdea, ca să-i arate că glumea, 
dar Jennifer nu mai era acolo. 

Îşi frecă părul cu un prosop, îşi înfăşură altul în jurul 
mijlocului şi se duse în dormitor, unde descoperi un 
smoching nou, atârnat de uşă. Se ivi şi Jennifer, 
zâmbind. 

— Cu complimente din partea celor de la Baldwin 
Enterprises. E un Armani. Va arăta minunat pe tine. 

— De unde ştii ce număr port? 

— Eşti un patruzeci şi doi perfect ca înălţime. Ai putea 
să fi model. Modelul personal al lui Jennifer Baldwin. 

Îşi puse braţele parfumate în jurul umerilor lui şi se 
lipi de el. Jack simţi sânii ei mari apăsându-l pe spate şi 
blestema în gând că nu avea timp ca să profite de 
situaţie. Măcar o dată, fără frescele acelea blestemate, 
fără îngeraşi şi caleşti. Poate ar fi fost altfel. 

Se uită, tânjind, la patul lui mic, nearanjat. Îşi aminti 
că avea de lucru în noaptea aceea. Afurisitul de Barry 
Alvis şi nătăfleţul de Raymond Bishop! 

De ce spera de fiecare dată când o vedea pe Jennifer 
că lucrurile ar putea merge altfel? Altfel însemnând mai 
bine. Că s-ar schimba ea sau el, sau că se vor întâlni 
undeva, la mijloc. Ea era atât de frumoasă şi avea tot ce- 
şi dorea în lume! Isuse, ce nu era în regulă cu el? 


x 


Limuzina înainta iute prin traficul de după orele de 
lucru. Centrul capitalei era pustiu după ora şapte seara, 
în zilele din timpul săptămânii. 

Jack se uită la logodnica lui. Rochia ei uşoară, dar 


foarte scumpă, nu-i ascundea linia prelungă a gâtului. 
Trăsăturile perfect cizelate erau acoperite de o piele 
fără cusur, care, uneori, compuneau un zâmbet perfect. 
Părul ei des, castaniu-roşcat, fusese strâns într-un coc, 
în vârful capului. De obicei, îl purta despletit. Arăta ca 
una dintre supermodelele acelea cu un singur nume. 

Se trase mai aproape de ea. Jennifer îi zâmbi, îşi 
verifică machiajul, care era desăvârşit, şi-l bătu uşor pe 
mână. 

Jack îi prinse piciorul şi-i trase rochia în sus. Ea îl 
împinse de lângă ea şi-i şopti, ca să n-o audă şoferul: 

— Poate mai târziu... 

Jack zâmbi şi-i mormăi că s-ar putea să aibă dureri de 
cap, mai târziu. Ea râse, iar Jack îşi aminti că n-o să 
existe „mai târziu” în noaptea aceea. 

Se trase înapoi, pe bancheta confortabilă, şi se uită pe 
fereastră. Nu fusese niciodată la Casa Albă. Jennifer mai 
fusese de două ori. Ea nu părea nervoasă, dar el era. Îşi 
aranja papionul şi-şi netezi părul, în timp ce intrară pe 
Aleea Executivului. 

Paznicii Casei Albe îi verificară metodic. Ca de obicei, 
Jennifer atrase privirile tuturor bărbaţilor şi femeilor de 
acolo. Când se aplecă, pentru a-şi aranja tocurile înalte, 
rochia ei de cinci mii de dolari aproape că o lăsă 
dezbrăcată, făcându-i fericiţi pe mulţi dintre membrii 
personalului de la Casa Albă. 

Jack se alese cu obişnuitele priviri invidioase din 
partea bărbaţilor. Apoi intrară în clădire şi îşi arătară 
invitaţiile tipărite unui sergent de Marină, care-i escortă 
prin coridorul de intrare de la subsol, iar apoi pe scări, 
până în Salonul din Est. 


— Fir-ar să fie! 
Preşedintele se aplecase să ridice o copie a 
discursului pe care trebuia să-l ţină în timpul 


evenimentului din seara aceea, iar durerea îi străbătuse 
umărul. 

— Gloria, cred că mi-a tăiat un tendon! 

Gloria Russell stătea într-un fotoliu larg, din pluş, cu 
care soţia preşedintelui decorase Salonul Oval. 

Prima Doamnă avea gusturi bune, chiar dacă-i lipseau 
multe altele. Părea drăguță, dar era cam prostuţă. Nu-i 
crea probleme preşedintelui şi aducea multe voturi. 

Provenea dintr-o familie cu reputaţie ireproşabilă. 
Aveau bani, aveau relaţii. Legătura preşedintelui cu 
facțiunea conservatoare bogată şi influentă a ţării nu 
pusese piedici colaborării lui cu contingentul liberal, în 
principal datorită carismei sale şi a talentului în 
realizarea consensului. Dar şi înfăţişării sale plăcute, 
care conta mai mult decât îndrăznea cineva să 
recunoască. 

Un preşedinte de succes trebuia să fie capabil să 
discute despre sport, şi Richmond juca baseball mult 
mai bine decât Ted Williams. 

— Cred că ar trebui să văd un doctor. 

Preşedintele nu era bine dispus, dar nici doamna 
Russell nu era. 

— Şi cum o să explici presei de la Casa Albă că te-ai 
rănit? 

— A dispărut oare confidenţialitatea doctor-pacient? 

Gloria îşi dădu ochii peste cap. „Cât de tâmpit poate 
să fie uneori!” 

— Tot ce are legătură cu tine este informaţie publică, 
Alan! 

— Nu chiar totul. 

— Asta rămâne de văzut. Treaba nu s-a încheiat, Alan! 

De noaptea trecută şi până acum, Gloria Russell 
fumase trei pachete de ţigări şi băuse două oale de 
cafea. În orice clipă, lumea lor şi cariera ei puteau să se 
prăbuşească. Poliţia putea să bată oricând la uşă. Tot ce 
putea să facă era să se stăpânească să nu fugă ţipând 


din încăpere. lar greaţa o potopea încontinuu. Strânse 
din dinţi, ţinându-se de fotoliu. Imaginea distrugerii 
totale nu-i dispărea din minte. 

Preşedintele parcurse discursul, ţinând minte o parte, 
restul urmând să improvizeze. Avea o memorie 
fenomenală, care-l slujise foarte bine. 

— Nu te am pe tine, Gloria, pentru aşa ceva? Ca să 
faci lucrurile să meargă bine? zise preşedintele, uitându- 
se la ea. 

Pentru o clipă, Gloria se întrebă dacă preşedintele 
ştia. Dacă ştia ce făcuse cu el. Trupul ei se încorda, apoi 
se relaxa. Nu putea să ştie, era imposibil. Gloria îşi 
aminti bâiguielile lui de beţiv. Cât de mult putea să 
schimbe un om o biată sticlă de whisky! 

— Sigur că da, Alan. Dar trebuie luate anumite decizii. 
Trebuie să pregătim strategii alternative, în funcţie de 
ceea ce vom avea de înfruntat. 

— Nu pot să-mi anulez toate planurile. Iar individul 
ăla nu poate face nimic. 

— Nu suntem siguri de asta, replică doamna Russell, 
clătinând din cap. 

— Gândeşte-te bine! Va trebui să recunoască faptul că 
se afla acolo ca să jefuiască. Ţi-l închipui ducându-se la 
ştirile de seară cu o asemenea poveste? O să-l vâre 
imediat în cămaşa de forţă. Sunt în siguranţă, zise 
preşedintele. Individul nu-mi poate face nimic, Gloria! 
Nici într-un milion de ani. 

Discutaseră despre o strategie în limuzină, în timp ce 
se întorceau în oraş. Poziţia lor urma să fie simplă: 
negare categorică. Urmau să lase absurditatea acuzării 
- dacă va fi vreuna - să acţioneze pentru ei. Şi era o 
poveste absurdă, în ciuda faptului că era adevărată. 
Toată simpatia Casei Albe pentru sărmanul tâlhar 
nebun, care-şi recunoscuse vina, şi pentru familia lui, 
făcută de ruşine. 

Exista şi o altă posibilitate, dar doamna Russell 


preferase să nu i-o prezinte încă preşedintelui. De fapt, 
ajunsese la concluzia că reprezenta un scenariu mult 
mai posibil. Era singurul lucru care o făcea să fie încă în 
stare să acţioneze. 

— S-au întâmplat lucruri şi mai ciudate, zise ea, 
uitându-se la preşedinte. 

— Locul a fost curăţat. N-a rămas acolo nimic, în afară 
de ea? o întrebă preşedintele, cu un strop de nervozitate 
în glas. 

— N-a rămas nimic, răspunse Gloria, lingându-şi 
buzele. 

Preşedintele nu ştia de cuțitul pentru deschis scrisori 
cu sângele şi amprentele sale, cuţit care se afla în 
posesia hoţului care fusese martor la toate. 

Doamna Russell se ridică şi se plimbă prin încăpere. 

— Bineînţeles, nu pot să spun nimic în privinţa unor 
posibile urme de contact sexual. Dar acestea nu pot să 
trimită la tine. 

— Isuse, nici măcar nu-mi aduc aminte dacă am făcut- 
o sau nu. Am impresia că am făcut-o. 

Gloria nu se putu împiedica să nu zâmbească, 
auzindu-i remarca. Preşedintele se întoarse spre ea şi o 
întrebă: 

— Ce-i cu Burton şi Collin? 

— Ce-i cu ei? 

— Ai discutat cu ei? 

Mesajul lui era clar. 

— Au la fel de mult de pierdut ca şi tine, Alan! 

— Ca şi noi, Gloria! mormăi preşedintele, privindu-se 
în oglindă şi aranjându-şi cravata. Vreo ştire despre Tom 
Degețel? 

— Încă nu. 

— Când crezi că vor descoperi dispariția lui Christy? 

— Sper să se întâmple acest lucru cât mai curând, 
având în vedere cât de cald e în timpul zilei. 

— Foarte amuzant! 


— Va fi dată dispărută, deci se vor face cercetări. Va fi 
anunţat soţul ei, poate că se vor duce la casă. Peste o zi, 
poate două, cel mult trei. 

— Apoi poliţia va începe ancheta. 

— În privinţa asta nu putem face nimic. 

— Dar tu o să urmăreşti totul? 

Pe figura preşedintelui se văzu o urmă de îngrijorare, 
de parcă i-ar fi trecut prin minte diferite scenarii. „Am 
regulat-o pe Christy Sullivan? Sper că am regulat-o. În 
felul ăsta, noaptea n-ar fi fost chiar un dezastru total.” 

— Sigur, dar atât cât o să pot, fără să trezesc prea 
multe bănuieli. 

— E o chestie uşoară. Poţi să te foloseşti de faptul că 
Will Sullivan îmi este prieten apropiat şi aliat politic, 
deci este normal să mă interesez personal de caz. 
Gândeşte cu curaj, Gloria, de aceea te plătesc! 

„Şi te-ai culcat cu nevasta lui, gândi Gloria. Ce mai 
prieten!” 

— M-am gândit şi eu la motivul acesta, Alan! 

Gloria aprinse o ţigară şi expiră încet fumul. Foarte 
bine, trebuia să ştie totul înaintea lui. Dacă va fi doar cu 
un pas înainte, va fi foarte bine. Nu va fi uşor, individul 
era inteligent, dar şi arogant. Oamenii aroganţi îşi 
supraestimează, de obicei, capacitățile şi le 
subestimează pe ale altora. 

— Nimeni nu ştie că se întâlnea cu tine? 

— Cred că a fost discretă. Christy n-avea prea multe 
în cap, talentele ei se aflau ceva mai jos, dar înţelegea 
problemele băneşti, zise preşedintele, făcându-i cu 
ochiul şefului său de personal. Ar fi pierdut opt milioane 
de dolari, dacă soţul ei ar fi aflat că-l înşală. Chiar dacă 
ar fi fost vorba de preşedinte. 

Doamna Russell ştia despre obiceiul pervers al 
bătrânului Walter Sullivan de a privi de dincolo de 
oglindă. Dar fiind vorba de o întâlnire despre care nu 
ştia nimic, deci pe care nu urma s-o privească, cine 


putea şti ce reacţie ar fi avut? Slavă Domnului că acolo, 
în întuneric, nu stătuse Sullivan! 

— Te-am avertizat, Alan, că activităţile tale 
„extraşcolare” pot să-ţi aducă necazuri. 

Richmond se uită la ea, dezamăgit. 

— Ascultă, crezi că sunt primul preşedinte care se 
distrează un pic? Nu mai fi atât de naivă, Gloria! Cel 
puţin, eu am fost mai discret decât unii dintre 
predecesorii mei. Mi-am asumat responsabilitatea 
funcţiei... deci mă bucur de toate avantajele posibile. Ai 
priceput? 

Gloria se scarpină în cap, nervoasă, şi răspunse: 

— În totalitate, domnule preşedinte. 

— Avem de-a face cu un singur individ, care nu poate 
face nimic. 

— E suficient să iei o carte, ca să se prăbuşească 
întregul castel din cărţi de joc. 

— Da? Există o mulţime de oameni care locuiesc în 
castelul ăla. Nu uita asta. 

— Îmi amintesc în fiecare zi, şefule! 

Se auzi un ciocănit la uşă, apoi asistentul lui Russell 
intră în cameră. 

— Mai sunt cinci minute, domnule. 

Preşedintele dădu din cap şi-i făcu semn să plece. 

— Grozav moment pentru întrunirea asta! 

— Ransome Baldwin a contribuit din greu la campania 
ta electorală, la fel ca toţi prietenii lui. 

— Nu-i cazul să-mi explici cum e cu recompensele 
politice, scumpo! A 

Gloria se ridică şi se duse lângă el. li luă braţul 
sănătos şi se uită cu atenţie la el. Pe obrazul stâng se 
vedea o cicatrice mică. O amintire de la un şrapnel din 
timpul unei scurte perioade petrecute în armată, spre 
sfârşitul războiului din Vietnam. Pe când cariera lui 
politică se afla în ascensiune, femeile fuseseră cu toate 
de acord că această mică imperfecţiune îi mărea 


atractivitatea. Gloria Russell se trezi uitându-se la 
cicatrice. 

— Alan, o să facem tot ce trebuie ca să-ţi apărăm 
interesele. O să scapi şi de asta, dar trebuie să 
colaborăm. Suntem o echipă, Alan, o echipă puternică. 
N-o să ne doboare nimeni, dacă vom acţiona împreună. 

Preşedintele o studie un moment, apoi o răsplăti cu 
zâmbetul care însoțea, de obicei, titlurile de pe prima 
pagina a ziarelor. O sărută pe obraz şi o trase la pieptul 
lui, iar ea se prinse de el. 

— Te iubesc, Gloria! Eşti un adevărat camarad! 

Preşedintele îşi luă foaia cu discursul şi zise: 

— Să-nceapă spectacolul! 

Se întoarse şi ieşi. Doamna Russell se uită după el, se 
şterse cu grijă pe obraz, apoi îl urmă. 


x 


Jack se uită în jur, la eleganța exagerată a Camerei de 
Est în încăpere se aflau unii dintre cei mai puternici 
oameni din țară. Peste tot se bârfea cu pricepere, aşa că 
nu-i rămase altceva de făcut decât să stea deoparte şi să 
caşte gura. O văzu pe logodnica sa în cealaltă parte a 
camerei, înghesuind într-un colţ un congresman dintr-un 
stat din vest, momindu-l, probabil, cu banii de la 
Baldwin Enterprises, pentru ca respectivul membru al 
legislativului să o ajute în privinţa drepturilor 
riveranilor. 

Logodnica sa petrecea mult timp făcându-se 
cunoscută de deţinătorii puterii, la toate nivelurile. 
Jennifer măgulea tot felul de indivizi, de la simplii trimişi 
ai diverselor ţinuturi până la preşedinţii comitetelor 
Senatului, având grijă ca toţi instrumentiştii importanţi 
să fie la locul lor, atunci când Baldwin Enterprises 
orchestra altă  afacere-mamut.  Dublarea valorii 
companiei tatălui ei în ultimii cinci ani se datora în mare 
parte faptului că excela în treaba asta. Sincer vorbind, 


ce bărbat i-ar fi rezistat? 

Ransome Baldwin, un bărbat înalt de un metru 
nouăzeci, cu păr des, cărunt şi voce de bariton, îşi făcea 
turul, scuturând cu putere mâinile politicienilor pe care- 
i controla deja şi discutând cu puţinii pe care nu-i 
controla încă. 

Din fericire, ceremonia premierii fusese scurtă. Jack 
se uită la ceas. Trebuia ca peste puţin timp să se 
întoarcă la birou. Pe drum, Jennifer pomenise de o 
petrecere particulară, la Willard Hotel, la ora 
unsprezece. Ce ghinion avusese! 

Tocmai voia s-o tragă pe Jennifer deoparte, ca să-i 
explice pentru ce trebuia să plece, când preşedintele se 
îndreptă spre ea, însoţit de tatăl logodnicei sale, apoi 
toţi trei veniră spre el. 

Jack îşi puse băutura pe-o masă şi-şi drese glasul, ca 
să nu pară caraghios când cuvintele îi vor ieşi din gură. 
Jennifer şi tatăl ei discutau cu preşedintele ca nişte 
vechi prieteni. Râdeau, pălăvrăgeau, îşi dădeau coate, 
de parcă preşedintele ar fi fost vărul Ned, abia venit din 
Oklahoma. Dar nu era vărul ei, Ned, era preşedintele 
Statelor Unite, ce naiba! 

— Aşadar, tu eşti norocosul! 

Preşedintele îi zâmbi amabil. Îşi strânseră mâinile. 
Acesta era la fel de înalt ca şi Jack, iar tânărul avocat îl 
admiră pentru că se păstrase zvelt cu o muncă precum 
aceea pe care o avea. 

— Jack Graham, domnule preşedinte! Sunt onorat să 
vă cunosc. 

— Am impresia că te cunosc deja, Jack! Jennifer mi-a 
povestit multe despre tine. În general, de bine, adăugă 
el, rânjind. 

— Jack este partener la Patton, Shaw & Lord, 
interveni Jennifer, care-l ţinea pe preşedinte de braţ, 
apoi se uită la Jack şi-i zâmbi încântător. 

— Ei, nu-s încă partener... 


— Asta-i o problemă de timp, răsună vocea lui 
Ransome Baldwin. Având Baldwin Enterprises drept 
client, poţi să-ţi fixezi singur salariul la orice firmă din 
ţara asta. Nu uita asta! Nu-l lăsa pe Sandy Lord să te 
fraierească! 

— Ascultă-l, Jack! E vocea experienţei. 

Preşedintele îşi ridică paharul, apoi  tresări, 
involuntar. Jennifer se împletici şi dădu drumul braţului 
preşedintelui. 

— Îmi pare rău, Jennifer! Prea mult tenis. Braţul ăsta 
afurisit îmi face iar probleme. Ransome, se pare că aiun 
protejat pe cinste. 

— Va trebui să se lupte cu fiica mea pentru imperiu. 
S-ar putea ca Jack să fie regina, iar Jenn regele. Nu 
luptăm pentru drepturi egale? hohoti Ransome, de-i 
asurzi pe toţi. 

Jack simţi că se înroşeşte şi mormăi: 

— Sunt doar un avocat, Ransome! Nu ţin neapărat să 
ocup un tron. Mai există şi alte lucruri în viaţă. 

Apoi îşi luă băutura de pe masă. Nu se descurcase aşa 
cum ar fi vrut. Se simţea în defensivă. Îşi puse un cub de 
gheaţă în pahar. Ce credea oare Ransome Baldwin 
despre viitorul lui ginere? Ce credea chiar în clipa asta? 
Ideea era că lui Jack nu-i păsa. 

Ransome încetă să râdă şi se uită atent la el. Jennifer 
îşi încruntă fruntea, aşa cum făcea când Jack spunea 
ceva ce ei i se părea nepotrivit - lucru care se întâmpla 
aproape tot timpul. Preşedintele îi privi pe toţi trei, 
schiţă un zâmbet iute şi plecă, după ce se scuză. Se duse 
într-un colţ, unde stătea o femeie. 

Jack se uită după el. O văzuse pe femeie la televizor, 
apărând poziția preşedintelui într-un miliard de 
emisiuni. Gloria Russell nu părea foarte fericită, dar 
probabil că fericirea era un lucru rar în munca ei, ţinând 
seama de toate crizele din lume. 

Apoi îi trecu prin minte un gând. Jack îl întâlnise pe 


preşedinte, îi strânsese mâna. Spera ca braţul acestuia 
să se vindece. O luă pe Jennifer deoparte şi-şi ceru 
scuze. Jennifer nu păru încântată. 

— E inacceptabil, Jack! Iţi dai seama că pentru tata e 
o noapte deosebită? 

— Sunt un om care munceşte. Ai auzit de ore 
decontabile? 

— E ridicol! Şi ştii şi tu că-i aşa! Nimeni de la firma 
aia nu poate să-ţi ceară ceva, cu atât mai puţin un 
simplu asociat! 

— Jenn, nu-i mare scofală! M-am distrat, tatăl tău şi-a 
primit premiul, acum a venit timpul să mă întorc la 
treabă. Alvis e băiat bun. Îmi mai dă câte un şut în fund, 
dar munceşte la fel de mult, dacă nu chiar mai mult 
decât mine. Fiecare trebuie să-şi facă meseria. 

— Nu-i corect, Jack! Mie nu-mi convine! 

— Jenn, e slujba mea! Am spus să nu-ţi faci griji, deci 
nu-ţi face griji! O să iau un taxi. 

— Tata va fi dezamăgit. 

— Tatăl tău nici n-o să-mi simtă lipsa. Hai, linişteşte- 
te! lţi aminteşti ce-ai spus despre „mai târziu”? Imi 
rămâi datoare, poate o facem la mine, ca să schimbăm şi 
noi ceva! 

Jennifer îi permise s-o sărute. Dar, după ce Jack plecă, 
se repezi după tatăl ei. 


CAPITOLUL CINCI 


Kate Whitney intră cu maşina în parcarea clădirii. În 
timp ce alerga pe scări, punga de la băcănie se lovea de 
unul din picioarele ei, iar servieta supraîncărcată de 
celălalt. Clădirile cu apartamente care aveau chirii 
accesibile aveau ascensoare, dar nu din acelea care 
funcţionează mereu. 

Se schimbă în trening, îşi verifică mesajele şi ieşi din 
nou. Îşi întinse membrele lungi, izgonind crampele şi 
cârceii, în faţa statuii lui Ulysses Grant, apoi începu să 
alerge. 

Se îndreptă spre vest, trecu pe lângă Muzeul Aerului 
şi Spaţiului Cosmic, apoi pe lângă Smithsonian, cu 
turnurile, meterezele şi arhitectura lui italiană din 
secolul al doisprezecelea, care semăna cu locuinţa unui 
savant nebun. Paşii ei uşori, metodici, o duseră prin 
Mall, în punctul cel mai îndepărtat al ocolului pe care-l 
făcu de două ori Monumentului Washington. 

Apoi respiraţia îi deveni mai accelerată, transpiraţia 
începu să-i iasă prin tricou, pătând hanoracul cu sigla 
Georgetown Law, pe care îl purta. În timp ce-şi făcea loc 
pe marginea Docului Plutitor, mulţimea deveni tot mai 
deasă. Începutul de toamnă făcuse să sosească avioane, 
autobuze şi maşini pline cu oameni care sperau să evite 
năvala de vară a turiştilor şi ucigătoarea căldură a 
Washingtonului. 

În timp ce ocolea un copil care hoinărea, se ciocni de 
un alt alergător, care venea din fata el. Se prăbuşiră, 
claie peste grămadă. 

— Rahat! exclamă bărbatul, care se rostogoli repede 
într-o parte şi se ridică. 

Kate dădu să se ridice şi se uită spre bărbat, gata să- 
şi ceară scuze, apoi, brusc, se aşeză pe caldarâm. Trecu 


un moment îndelungat, timp în care clanurile din 
Arkansas şi lowa, ce aveau ca totem camerele de luat 
vederi, dansară în jurul lor. 

— Salut, Kate! zise Jack, întinzându-i mâna şi ajutând- 
o să meargă sub unul dintre cireşii desfrunziţi care 
înconjurau Docul Plutitor. 

Jefferson Memorial se ridica, mare şi impunător, 
dincolo de apa liniştită, cu silueta înaltă al celui de-al 
treilea preşedinte al ţării vizibilă în rotondă. 

Pe Kate începu s-o doară glezna. Îşi scoase pantoful şi 
începu să şi-o maseze. 

— Nu credeam că mai ai timp de alergat, Jack! 

Kate se uită la el: părul nu i se rărise, nu avea burtă, 
nu avea riduri. Timpul stătuse pe loc pentru Jack 
Graham. Trebuia să recunoască cinstit că Jack arăta 
grozav. lar ea era un dezastru absolut şi total. 

Kate se înjură în gând pentru că nu se tunsese, apoi 
se mai înjură o dată, pentru că-i trecuse prin minte un 
asemenea gând. Un strop de transpiraţie i se strânse pe 
nas, iar ea îl şterse cu un gest nervos al mâinii. 

— Şi eu mă întrebam acelaşi lucru, în legătură cu tine. 
Credeam că procurorii n-au voie să plece acasă înainte 
de miezul nopţii. V-aţi mai potolit? 

— Da, răspunse ea, frecându-şi glezna, care o durea 
foarte tare. 

Jack văzu că o doare, se aplecă şi-i luă piciorul în 
mâini. Kate se trase înapoi, iar Jack îi zise, uitându-se la 
ea: 

— Îmi amintesc că am făcut lucrul ăsta cât pentru o 
viaţă şi tu erai cea mai bună clientă a mea - şi singura. 
N-am văzut niciodată o femeie cu glezne atât de fragile 
ca ale tale, deşi restul trupului îţi e atât de zdravăn. 

Kate se relaxa şi-l lăsă să-i maseze glezna, apoi şi 
piciorul. Îşi dădu seama curând că Jack nu-şi pierduse 
îndemânarea. La ce se referise când spusese că arăta 
zdravănă? Kate se încruntă. La urma urmei, ea îl 


părăsise. Şi avusese dreptate. 

— Am auzit despre Patton şi Shaw. Felicitări! 

— Aiurea! Orice avocat care controlează afaceri 
juridice de milioane ar fi putut face acelaşi lucru, replică 
el, zâmbind. 

— Mda, am citit şi despre logodnă. Încă o dată, 
felicitări! 

De data asta, Jack nu mai zâmbi, iar Kate se întrebă 
de ce. Bărbatul îi puse şoseta, apoi pantoful, după care 
se uită la ea. 

— N-o să poţi alerga o zi sau două, e destul de 
umflată. Am maşina în apropiere. Hai să te duc acasă. 

— O să iau un taxi. 

— Ai mai multă încredere într-un taxi din Washington 
decât în mine? exclamă Jack, prefăcându-se ofensat. Şi 
nu văd niciun buzunar. O să negociezi cu el, să te ducă 
pe gratis? Mult succes! 

Kate se uită la şortul ei. Avea cheia în buzunar. Jack 
văzuse deja umflătura. Bărbatul zâmbi, văzând-o în 
încurcătură. Kate îşi strânse buzele, strecurându-şi 
limba printre ele. Jack îşi aminti că avea de mult 
obiceiul ăsta. Deşi nu-l mai văzuse de ani de zile, îi dădu 
sentimentul că nu fusese niciodată departe de ea. 

Jack îşi întinse picioarele şi se ridică, zicând: 

— Te-aş împrumuta cu nişte bani, dar sunt şi eu lefter. 

Kate se ridică, se sprijini de umărul lui, ca să-şi 
încerce glezna, apoi îi ripostă: 

— Credeam că e rentabil să lucrezi pentru firmele 
particulare. 

— Rentează, dar nu m-am priceput niciodată să-mi 
gospodăresc banii, după cum ştii prea bine. 

Era adevărat, ea fusese cea care echilibra finanţele. 
Nu că ar fi fost mult de echilibrat pe atunci... 

O ţinu de braţ, în timp ce Kate ţopăia către maşina lui, 
o Subaru veche de zece ani. 

— Nu te-ai săturat de rabla asta? 


— Mai e în stare să parcurgă o mulţime de kilometri. 
Şi are o întreagă istorie. Vezi pata aia? De la cornetul 
tău cu îngheţată Dairy Queen, presărată cu bomboane 
din unt şi zahăr, din 1986, în noaptea dinaintea 
examenului meu final. Tu nu puteai să dormi, iar eu nu 
mai voiam să învăţ. Iti aminteşti? Ai luat curba prea 
repede. 

— Eşti un caz neplăcut de memorie selectivă. Eu îmi 
amintesc că mi-ai vărsat paharul de milkshake, pentru 
că mă plângeam că mi-e cald. 

— Oh, da, şi asta! 

Râseră amândoi şi urcară în maşină. 

Kate examina pata cu atenţie şi se uită în jur, în 
interiorul maşinii. Trecutul năvălea peste ea, în valuri 
uriaşe. Se uită la bancheta din spate. Dacă spaţiul acela 
ar putea vorbi... Se întoarse şi-l surprinse pe Jack 
privind-o. Se pomeni că roşeşte. 

Intrară în traficul rar şi se îndreptară spre est. Kate se 
simţea nervoasă, dar nu stingherită, de parcă ar fi fost 
cu patru ani în urmă şi abia săriseră în maşină, să 
cumpere nişte cafea, ziare sau să meargă să ia micul 
dejun la Corner, în Charlottesville, sau la una dintre 
cafenelele răspândite în jurul Dealului Capitolului. 
Trebui să-şi reamintească faptul că asta se întâmplase 
cu ani în urmă. Că nu era prezentul. Prezentul era foarte 
diferit. Cobori încetişor fereastra. 

_ Jack se uita cu un ochi la trafic şi cu un ochi la ea. 
Întâlnirea lor nu fusese întâmplătoare. Kate alerga prin 
Mall, de fapt pe acelaşi traseu, de când se mutaseră 
împreună în Washington şi locuiseră în cocioaba aceea 
micuță din Southeast, de lângă Eastern Market. In 
dimineaţa aceea, Jack se trezise cuprins de-o disperare 
pe care n-o simţise de când îl părăsise Kate, cu patru ani 
în urmă, şi când îi trebuise o săptămână după plecarea 
ei ca să-şi dea seama că n-o să se mai întoarcă. Acum, 
când nu mai era mult până la căsătoria sa, simţise că 


trebuie s-o vadă pe Kate. Nu voia, nu putea să lase 
lumina aceea să se stingă. Nu încă. Se părea că el era 
singurul dintre ei doi care simţea că rămăsese un pic de 
lumină. Şi, pentru că nu avea curaj să-i lase un mesaj pe 
robot, nu-i rămăsese decât s-o găsească în Mall, în 
mijlocul turiştilor şi a localnicilor. Şi o găsise. 

Până să se ciocnească, alergase timp de o oră, privind 
prin mulţime, căutând figura din fotografia lui înrămată. 
O descoperise cu cinci minute înainte de întâlnirea lor 
bruscă. Dacă pulsul nu i se dublase din cauza efortului, 
atunci i se dublase când o văzuse alergând. Nu 
intenţionase să-i scrântească glezna, dar acesta era 
motivul pentru care Kate se afla acum în maşina lui, iar 
el o conducea acasă. 

Kate îşi trase părul pe spate şi-l legă într-o coadă de 
cal, folosind şnurul pe care-l avusese la încheietura 
mâinii, apoi îl întrebă: 

— Cum te descurci la serviciu? 

— Bine, mormăi el; nu voia să discute despre serviciu. 
Ce mai face tatăl tău? 

— Ştii mai bine decât mine. 

Ea nu voia să discute despre tatăl ei. 

— Nu l-am mai văzut de când... 

— Eşti norocos, replică ea, apoi se cufundă în tăcere. 

Jack clătină din cap, mirându-se de prostia de a aduce 
vorba despre Luther. Sperase că în anii aceia, tatăl şi 
fiica se împăcaseră. Evident că nu se întâmplase aşa 
ceva! 

— Am auzit lucruri grozave despre tine, la 
Procuratură. 

— Ce să zic! 

— Vorbesc serios. 

— De când? 

— Toţi se maturizează, Kate. 

— Nu şi Jack Graham! Doamne, nu şi el! 

Jack coti pe Bulevardul Constituţiei şi o luă către 


Union Stadion. Apoi îşi dădu seama că greşise. Ştia în ce 
direcţie să meargă, fapt pe care nu voia să-l cunoască şi 
ea. N 

— M-am cam rătăcit, Kate. In ce direcție trebuie s-o 
iau? 

— Îmi pare rău. Ocoleşte Capitolul, mergi pe 
Maryland şi coteşte la stânga, pe Strada a Treia. 

— Iţi place zona? 

— La salariul meu e tocmai bună. Hai să ghicesc! 
Probabil că locuieşti în Georgetown, în una din casele 
acelea de oraş, cu camere pentru menajere. Nu-i aşa? 

— Nu m-am mutat, răspunse el, dând din umeri. Am 
rămas tot acolo. 

— Şi ce faci cu atâţia bani? îl întrebă Kate, privindu-l 
mirată. 

— Cumpăr tot ce vreau. Numai că nu vreau prea 
multe, răspunse Jack, uitându-se la ea. Ce ai zice de un 
cornet de îngheţată Dairy Queen, presărată cu 
bomboane din unt şi zahăr? 

— Nu se găseşte aşa ceva în oraşul ăsta. Am căutat. 

Întoarse maşina în loc, rânji auzind zgomotul 
claxoanelor şi demară în viteză. 

— Se pare, doamnă procuror, că n-aţi căutat suficient 
de bine! 


x 


După treizeci de minute, intră cu maşina în parcarea 
de lângă locuința ei. Sări din maşină, s-o ajute să 
coboare. Glezna se umflase încă un pic. Cornetul cu 
înghețată cu bomboane dispăruse. 

— Te ajut să urci. 

— Nu-i nevoie. 

— Ți-am rănit glezna. Ajută-mă să mă eliberez de vină. 

— Gata, Jack! 

Tonul îi era foarte cunoscut, chiar şi după patru ani. 
Zâmbi ruşinat şi dădu înapoi. Kate ajunsese la jumătatea 


scării, mişcându-se încet, iar el se ducea spre maşină, 
când ea se întoarse spre el. 

— Jack! 

Bărbatul se uită spre ea. 

— Mulţumesc pentru îngheţată! 

Apoi Kate intră în clădire. 

În timp ce pleca, Jack nu-l observă pe bărbatul care 
stătea lângă pâlcul de copaci, de la intrarea în parcare. 

Luther ieşi din umbra arborilor şi se uită spre blocul 
de locuinţe. 

Aspectul lui se schimbase drastic în ultimele doua 
zile. Din fericire, îi creştea repede barba. Îşi tunsese 
părul foarte scurt, iar ce mai rămăsese din el fusese 
acoperit de-o pălărie. Ochii vii îi erau ascunşi de 
ochelari de soare, iar un pardesiu larg îi acoperea trupul 
zvelt. 

Sperase s-o mai vadă o dată, înainte să plece. Fusese 
şocat, zărindu-l pe Jack, dar asta era bine. li plăcea Jack. 

Îşi strânse pardesiul în jurul trupului. Se pornise 
vântul şi era mai frig decât de obicei în perioada aceea a 
anului. Luther se uită la fereastra apartamentului fiicei 
sale. i 

Apartamentul numărul paisprezece. Îl cunoştea foarte 
bine, intrase înăuntru de mai multe ori. Bineînţeles, fără 
ştirea fiicei sale. Încuietoarea standard a uşii din faţă 
era pentru el o simplă joacă de copil. Dura mai mult să o 
deschidă cineva care avea cheia. Se aşezase pe fotoliul 
din camera de zi şi se uitase în jur, la o sută de 
lucruşoare, fiecare dintre ele încărcat de amintiri, unele 
bune, dar majoritatea nefericite. 

Uneori închisese ochii şi analizase diferitele miresme 
din aer. Ştia ce parfum foloseşte Kate - foarte subtil şi 
foarte greu de descris. Mobilierul ei era mare, solid şi 
uzat. De obicei, în frigider nu se găsea nimic. Lui Luther 
i se strângea inima, când vedea conţinutul redus al 
dulapurilor fetei. Kate era ordonată, dar nu extrem de 


ordonată. Casa arăta locuită, aşa cum trebuia. 

Kate primea o mulţime de telefoane. Ascultase câteva 
mesaje, îl făcuseră să-şi dorească mult ca fata lui să-şi fi 
ales altă meserie. Fiind el însuşi un delincvent, ştia 
foarte bine că există destui ticăloşi ţicniţi printre 
aceştia. Dar pentru el era prea târziu, nu putea să-i 
recomande singurului său copil să-şi schimbe meseria. 

Ştia că avea o relaţie ciudată cu unica sa odraslă, dar 
Luther îşi imagina că aşa merita. In minte îi apăru 
imaginea soţiei sale. O femeie care-l iubise şi care-i 
fusese alături toţi anii aceia. Şi cu ce se alesese? Cu 
durere şi chinuri. Apoi venise moartea timpurie a 
simţămintelor, iar soţia îl părăsise. Luther se întrebă, 
pentru a suta oară, de ce-şi continuase activitatea de 
infractor. Nu din cauza banilor. Se mulţumise 
întotdeauna cu puţin. De multe ori dăruise ceea ce 
obținuse în urma jafurilor. Drumul pe care şi-l alesese în 
viaţă o înnebunise pe soţia lui şi o îndepărtase pe fiica 
lui de el. Şi, pentru a suta oară, nu reuşi să dea un 
răspuns satisfăcător la întrebarea de ce continuase să 
fure de la cei bogaţi şi bine apăraţi. Poate doar pentru a 
arăta că-i în stare. 

Se uită încă o dată la fereastra apartamentului fiicei 
sale. Nu fusese acolo când ea avusese nevoie, de ce ar fi 
ea prezentă când avea el nevoie? Ar fi putut să intre, 
dacă ea ar fi dorit acest lucru, dar ştia că fiica sa nu-şi 
va dori niciodată aşa ceva. 

Luther plecă, apoi fugi ca să prindă un autobuz care 
se îndrepta către staţia de metrou de la Union Station. 
Fusese întotdeauna o persoană independentă şi nu 
depinsese niciodată de altcineva. Era un singuratic şi îi 
plăcuse să fie aşa. Iar acum se simţea foarte singur. De 
data asta, sentimentul respectiv nu-l mai mulțumea 
deloc. 

Incepu să plouă, iar Luther se uită pe geamul 
autobuzului care-şi făcea drum către staţia de metrou ce 


fusese salvată de faliment de o renovare ambițioasă a 
magazinelor din incinta ei. Ploaia cădea cu putere pe 
suprafaţa netedă a ferestrei şi-l împiedica să revadă 
locul pe care tocmai îl vizitase. Işi dori să se ducă acolo, 
dar acum nu putea. 

Se aşeză mai bine pe scaun, îşi trase pălăria pe ochi şi 
strănută în batistă. Luă de pe banchetă un ziar aruncat 
de cineva şi se uită la titlurile vechi. Se întrebă când vor 
descoperi femeia. Va afla acest lucru imediat, pentru că 
toată lumea din oraş va şti de moartea lui Christine 
Sullivan. Dacă un om bogat e ucis, ştirea apare pe prima 
pagină a ziarelor. Oamenii săraci sau cei din clasa de 
mijloc apar doar în rubricile de fapt divers. Christy 
Sullivan va fi, cu siguranţă, pe prima pagină, în centru. 

Aruncă ziarul pe jos şi se ghemui în scaun. Trebuia să 
vadă un avocat, apoi să dispară. Autobuzul merse mai 
departe, Luther închise ochii, fără să doarmă. In clipa 
aceea stătea în camera de zi a fiicei sale, şi, de data 
aceasta, ea se afla acolo, împreună cu el. 


CAPITOLUL ŞASE 


Luther se aşeză la masa din sala mică de şedinţe, o 
cameră foarte sărac mobilată. Scaunele şi masa erau 
vechi, pline de zgârieturi. Covorul era jerpelit şi nu 
foarte curat Pe masă se afla doar dosarul său şi o mapă 
pentru cărţi de vizită. Luther luă o carte de vizită şi se 
uită la ea. Legal Services, Inc. Indivizii nu făceau parte 
dintre cei mai buni din branşă, nu aveau de-a face cu 
puternicii oraşului. Absolvenți de mâna a treia a 
facultăţilor de Drept, fără şansă de a fi angajaţi de 
firmele de avocatură cu tradiţie, o duceau de pe o zi pe 
alta, sperând să le apară norocul în drum. Dar visele lor 
despre birouri mari, clienţi serioşi şi - lucrul cel mai 
important - mulţi bani, se reduceau cu fiecare an ce 
trecea. Însă Luther nu avea nevoie de cei mai buni. Îi 
trebuia doar un jurist şi documente corect întocmite. 

— Totul e în ordine, domnule Whitney! 

Puştiul părea de vreo douăzeci şi cinci de ani, era încă 
plin de speranţe şi de energie. Firma asta nu reprezenta 
destinaţia sa finală. Se vedea limpede că aşa credea. 
Dar pe figura obosită, apatică, a bărbatului mai în vârstă 
din spatele lui nu se citea o asemenea speranţă. 

— Dumnealui este Jerry Burns, şeful avocaţilor, şi va fi 
celălalt martor al testamentului dumneavoastră. Avem 
dreptul de atestare, deci nu trebuie să ne prezentăm în 
faţa Curții pentru a susţine că suntem martori 
testamentari. 

În cameră apăru o femeie cu înfăţişare severă, având 
în mână un stilou şi un sigiliu notarial. 

— Domnule Whitney, Phyllis este notarul nostru. 

Se aşezară cu toţii la masă, iar tânărul întrebă: 

— Îmi  permiteţi să vă citesc prevederile 
testamentului? 


Jerry Burns stătea la masă, arătând plictisit de 
moarte, privind în gol şi visând la locurile în care i-ar fi 
plăcut să fie. Jerry Burns, şeful avocaţilor! Arăta de 
parcă ar fi preferat să rânească bălegarul vacilor într-o 
fermă din Vestul Mijlociu. Se uită dispreţuitor la colegul 
său mai tânăr. 

— Le-am citit, răspunse Luther. 

— Bine, zise Jerry Burns. Atunci, să începem. 

După cincisprezece minute, Luther ieşi din sediul 
firmei Legal Services, Inc., având în buzunar două 
exemplare ale testamentului său. 

Ai naibii avocaţi, nu poţi nici să te pişi, să te caci sau 
să mori fără ei! Asta pentru că avocaţii fac toate legile. 
Şi-i ţin pe toţi ceilalţi de boaşe. Apoi îşi aminti de Jack şi 
zâmbi. Jack nu era aşa. Jack era altfel. Apoi îşi aminti de 
fiica sa, iar zâmbetul îi dispăru. Nici Kate nu era precum 
ceilalţi avocaţi. Dar Kate îl ura. 

Se opri la un magazin cu aparate de fotografiat. 
Cumpără un Polaroid Onestep şi un pachet cu filme. Nu 
intenţiona să lase pe cineva să developeze fotografiile pe 
care intenţiona să le facă. Se întoarse la hotel. După o 
oră, făcuse zece fotografii. Le înfăşurase în hârtie şi le 
pusese într-un plic pe care-l ascunsese în rucsacul său. 

Se aşeză şi se uită pe fereastră. Trecu o oră înainte să 
se mişte de acolo, trăgându-se discret într-o parte, apoi 
prăbuşindu-se pe pat. Era un tip dur. Dar nu atât de 
indiferent încât să nu-i pese de moartea cuiva şi să nu 
fie îngrozit de o întâmplare care răpise viaţa unei femei 
care ar mai fi putut trăi încă mult timp. lar culmea era 
că în povestea asta fusese implicat preşedintele Statelor 
Unite. Un om pe care Luther îl respectase, pentru care 
votase. Un om care ocupa cea mai înaltă funcţie în stat 
aproape că ucisese cu mâinile lui o tânără! Luther n-ar fi 
fost mai scârbit sau mai şocat nici dacă ar fi văzut o 
rudă apropiată ciomăgind cu sânge rece pe cineva. Se 
simţea ca şi cum ar fi fost atacat el însuşi, ca şi cum 


mâinile acelea ucigaşe s-ar fi strâns în jurul gâtului său. 

Numai că altceva îl înhăţase, ceva ce nu putea 
înfrunta. Îşi întoarse faţa spre pernă şi închise ochii, 
într-un efort zadarnic de a adormi. 


x 


— E grozav, Jenn! zise Jack, uitându-se la conacul din 
cărămidă şi piatră, care se întindea pe mai mult de 
şaptezeci de metri şi care avea mai multe camere decât 
un cămin al unui colegiu. 

Se întrebă de ce veniseră acolo. Aleea se termina cu 
un garaj pentru patru maşini, aflat în spatele clădirii 
masive. Peluza fusese tunsă perfect, încât Jack avea 
impresia că se uita la un bazin imens, din jad. Terenul 
din spate era terasat şi fiecare dintre cele trei terase 
avea propria piscină. Proprietatea mai includea tot ce-ar 
fi putut să-i mulţumească pe cei foarte bogaţi: terenuri 
de tenis, grajduri şi douăzeci de pogoane - un adevărat 
imperiu, după standardele din Virginia de Nord - pe 
care să hoinăreşti. 

Agenta de vânzări imobiliare aştepta lângă uşa din 
faţă. Mercedesul ei, ultimul tip, fusese parcat lângă 
fântâna imensă, din piatră, acoperită cu trandafiri cât 
pumnul, sculptați în granit. Dolarii pentru comision erau 
calculaţi şi recalculaţi în mare viteză. Nu erau ei o 
tânără pereche fermecătoare? Agenta le repetase asta 
de atâtea ori, încât pe Jack îl apucase durerea de cap. 

Jennifer Baldwin îl luă de braţ. După două ore, 
terminară turul proprietăţii. Jack păşi pe marginea 
peluzei şi admiră pădurea deasă, în care se luptau 
pentru supremație grupuri amestecate de ulmi, molizi, 
arţari, pini şi stejari. Frunzele începuseră să-şi schimbe 
culoarea, iar Jack privi dansul nuanţelor de roşu, galben 
şi portocaliu. 

— Aşadar, cât? 

Simţea că are dreptul să întrebe. Oricum depăşea 


veniturile lor. Ale lui, în mod cert. Trebuia să 
recunoască faptul că era o locuinţă convenabilă. Doar la 
patruzeci şi cinci de minute de serviciu. Dar nu aveau 
cum să o cumpere. Se uită la logodnica sa, aşteptând. 

Aceasta era nervoasă şi se juca cu o şuviţă de păr. 

— Trei milioane opt. 

Jack se făcu cenușiu la faţă. 

— Trei milioane opt sute de mii? De dolari? 

— Jack, valorează de trei ori pe atâta. 

— Atunci de ce naiba o vând cu trei milioane opt sute? 
Jenn, nu ne-o putem permite! S-o lăsăm baltă! 

Jennifer îi răspunse dându-şi ochii peste cap, apoi 
făcu un semn cu mâna, s-o liniştească pe agenta 
imobiliară, care stătea în maşină, scriind contractul. 

— Jenn, eu câştig o sută douăzeci de mii de dolari pe 
an. Tu câştigi cam tot atât, poate un pic mai mult. 

— Când o să ajungi partener la firmă... 

— Da, salariul meu o să crească, dar nu suficient ca să 
ne permitem aşa ceva. Nu putem să plătim ipoteca. 
Credeam că o să ne mutăm în locuinţa ta. 

— Nu-i potrivită pentru o pereche căsătorită. 

— Nu-i potrivită? E un adevărat palat. 

Jack se duse spre o bancă vopsită în verde şi se aşeză. 

Jennifer se postă în faţa lui, cu braţele încrucişate, 
având pe chip o expresie plină de hotărâre. Bronzul de 
vară începuse să dispară. Purta o pălărie bej-deschis, de 
sub care părul ei lung se revărsa pe umeri. Avea 
pantaloni croiţi perfect, care-i puneau în valoare formele 
zvelte, elegante.  Cizmele lustruite Îi acopereau 
picioarele şi dispăreau sub pantaloni. 

— N-o să facem nicio ipotecă, Jack! 

Bărbatul se uită în sus, spre ea, apoi o întrebă: 

— De ce? Ne vor dărui locuinţa asta, pentru că 
suntem o pereche fermecătoare? 

Jennifer ezită, apoi spuse: 

— Tata va plăti cu bani gheaţă, iar noi o să-i dăm banii 


înapoi. 

Jack se aşteptase la aşa ceva. 

— O să-i dăm înapoi? Cum naiba o să-i dăm înapoi? 

— Mi-a sugerat un plan de plăţi foarte comod, care 
ţine seama de speranţele de câştig în viitor. Ce naiba, 
Jack, aş putea plăti locuinţa asta din dobânzile strânse la 
depozitele mele, dar ştiu că te-ai opune, zise Jennifer şi 
se aşeză lângă el. M-am gândit că, dacă am face aşa, te- 
ai simţi mai bine. Ştiu ce gândeşti despre banii familiei 
Baldwin. O să-i dăm înapoi banii tatălui meu. Nu-i un 
cadou, ci un împrumut cu dobândă. O să-mi vând 
locuinţa. O să primesc vreo opt sute. Trebuie să dai şi tu 
nişte bani. Treaba asta nu-i pe gratis. 

Jennifer îi înfipse în joacă un deget în piept, ca să-şi 
întărească spusele. Apoi se uită spre casă. 

— Nu-i frumoasă? Vom fi fericiţi aici. Suntem făcuţi să 
locuim în ea. 

Jack se uită la casă, fără s-o vadă cu adevărat. La 
fiecare fereastră a monolitului o vedea pe Kate Whitney. 

Jennifer îl strânse de braţ şi se lipi de el. Durerea de 
cap a lui Jack se transformă în panică. Mintea lui refuza 
să funcţioneze. I se uscase gâtul, îşi simţea membrele 
ţepene. Îşi desprinse cu blândeţe braţul din strânsoarea 
logodnicei sale, se ridică şi se îndreptă încet spre 
maşină. 

Jennifer rămase locului un timp, nevenindu-i să 
creadă, apoi se repezi furioasă după el. 

Agenta imobiliară, care privise cu atenţie, din 
Mercedesul ei, schimbul de cuvinte dintre cei doi, încetă 
să mai redacteze contractul şi se strâmbă, nemulțumită. 


x 


Luther ieşi dis-de-dimineaţă din hotelul micuţ, ascuns 
în cartierul rezidenţial din nord-vestul Washingtonului. 
Luă un taxi până la staţia Metro Central, cerându-i 
şoferului s-o ia pe o rută ocolitoare, sub pretextul că 


dorea să vadă diferite locuri importante din capitală. 
Cererea nu-l surprinse pe taximetrist, care parcurse în 
mod automat traseul pe care-l făcea de o mie de ori 
înainte de închiderea oficială a sezonului pentru turişti - 
dacă aşa ceva era posibil în oraşul acesta. 

Cerul ameninţa cu ploaie, dar nu aveai cum să ştii ce 
se va întâmpla. Vremea imprevizibilă se abătea asupra 
zonei, evitând oraşul sau lovindu-l din greu, înainte să 
alunece spre Atlantic. 

Luther se uită în bezna pe care soarele abia răsărit nu 
reuşea s-o pătrundă. 

Va mai fi în viaţă peste şase luni? Probabil că nu. 
Existau mari şanse să-l găsească, în ciuda precauţiilor 
pe care şi le lua. Însă avea de gând să se bucure de 
timpul care-i mai rămăsese. 

Metroul îl duse la Aeroportul Naţional Washington şi 
de acolo luă un autobuz până la terminalul principal. Îşi 
predase bagajul pe care voia să-l ia cu sine companiei 
American Airlines, cu care intenţiona să zboare până în 
Dallas-Fort Worth, unde avea să schimbe avionul şi să se 
îndrepte spre Miami. Voia să rămână acolo peste 
noapte, apoi un alt avion îl va duce în Puerto Rico. 
Zborul final îl va purta în Barbados. Totul fusese plătit 
cu bani gheaţă, paşaportul susţinea că-l cheamă Arthur 
Lanis, de şaizeci şi cinci de ani, din Michigan. Avea vreo 
şase documente de identitate de felul acela, toate 
profesionist realizate, dar întru totul false. Paşaportul 
era valabil pentru încă opt ani şi arăta că se plimbase 
mult prin lume. 

Se aşeză în sala de aşteptare şi simulă că citeşte un 
ziar. Sala era plină de lume zgomotoasă, ca-n orice zi 
obişnuită din timpul săptămânii în acest aeroport 
aglomerat. Din când în când Luther ridica privirea, 
verificând dacă îi acorda cineva mai multă atenţie decât 
ar fi fost normal. Nu remarcă nimic. Făcea lucrul acesta 
de prea multă vreme ca să nu fi simţit ceva, dacă ar fi 


existat vreun motiv de îngrijorare. Fu anunţat zborul 
său, înmâna biletul şi cobori rampa spre proiectilul zvelt 
care urma să-l depună peste trei ore în inima Texasului. 

Avionul companiei American Airlines, care efectua 
zborul spre Dallas-Fort Worth era foarte aglomerat, dar, 
în mod surprinzător, alături de el rămase un loc liber. 
Luther îşi scoase pardesiul şi-l puse pe scaun, ca şi cum 
ar fi fost ocupat. Apoi se aşeză pe locul lui şi se uită pe 
fereastră. 

În timp ce se îndreptau către pista de decolare, 
Luther văzu vârful Monumentului Washington ivindu-se 
pe deasupra ceţii dese, învârtejite, a dimineţii aceleia 
reci şi umede. În scurt timp, fiica lui, aflată la un 
kilometru de locul acela, va începe să se pregătească să 
plece la serviciu, iar el, Luther, va urca în nori, ca să 
înceapă o viaţă nouă undeva, chiar dacă nu făcea lucrul 
acesta cu tragere de inimă. 

În timp ce avionul prindea viteză în aer, Luther să uita 
la terenul de sub el, remarcând şerpuirea Potomacului, 
până când acesta rămase în urmă. Se gândi un pic la 
soţia sa, de mult decedată, apoi la fiica sa, cea foarte 
vie. 

Văzu figura zâmbitoare a însoţitoarei de zbor şi ceru o 
cafea. După un minut, acceptă micul dejun simplu, pe 
care aceasta i-i oferi. Sorbi lichidul fierbinte, apoi se 
întinse şi atinse suprafaţa ferestrei, pe care se vedeau 
dungi şi urme bizare. Îşi şterse ochelarii şi-şi dădu 
seama că-i lăcrimau ochii. Se uită în jur. Majoritatea 
pasagerilor îşi terminau micul dejun sau trăgeau un pui 
de somn, înainte de aterizare. 

Luther împinse tava deoparte, îşi desfăcu centura de 
siguranţă şi se duse la toaletă. Acolo, se privi în oglindă. 
Avea ochii umflaţi, cu pete roşii. Şi pungi mari sub ei. 
Îmbătrânise vizibil în ultimele treizeci şi şase de ore. 

Îşi dădu cu apă pe faţă, lăsând-o să i se scurgă în jurul 
gurii, apoi se stropi din nou. Îşi şterse din nou ochii. Îl 


dureau. Luther se rezemă de chiuvetă, încercând să-şi 
stăpânească muşchii care i se contractau. 

În ciuda voinţei sale, gândurile i se întorceau la 
camera aceea, în care văzuse cum o femeie era bătută 
cu sălbăticie. Preşedintele Statelor Unite era un beţiv, 
care-şi înşela nevasta şi bătea femei. E drept că le 
zâmbea ziariştilor, săruta copii şi făcea curte unor 
bătrâne încântate, ţinea şedinţe importante, zbura în 
jurul lumii, în calitate de conducător al ţării sale, dar era 
un ticălos care regula femei măritate, după care le bătea 
şi punea să fie ucise. 

Câte calităţi! 

Era mai mult decât putea suporta cineva. Luther se 
simţi foarte singur. Şi înnebunit. Cel mai mult îl întrista 
faptul că ticălosul ăla avea să-i vină de hac. 

Luther îşi tot spunea că, dacă ar fi fost cu treizeci de 
ani mai tânăr, ar fi luptat. Dar nu era. Avea nervii mai 
tari decât ai multora, dar, precum pietrele de râu, se 
tociseră odată cu trecerea anilor. Nu mai erau ce 
fuseseră. La vârsta lui, bătăliile deveneau chestii pe care 
le purtau, le pierdeau sau le câştigau alţii. li sunase 
ceasul. Nu avea ce să facă. Doar să înţeleagă şi să 
accepte realitatea. 

Luther se privi din nou în oglindă. Un suspin îi zăbovi 
un pic în gâtlej, înainte de a răbufni şi a umple 
încăperea aceea mică. 

Nicio scuză nu va justifica lucrurile pe care nu le 
făcuse. Nu deschisese uşa-oglindă. Nu o apărase pe 
Christine Sullivan de bărbatul acela. Ar fi putut 
împiedica moartea femeii, ăsta era adevărul. Dacă ar fi 
acţionat, Christine ar fi fost încă în viaţă. Luther îşi 
cumpărase libertatea, poate chiar viaţa, cu preţul vieţii 
altcuiva. A cuiva care ar fi putut beneficia de ajutorul 
său, care se luptase să scape cu viaţă, în timp ce Luther 
se mulţumise să privească. A unei fiinţe care avea doar o 
treime din anii lui Luther. Fusese un laş, iar chestia asta 


îl sugruma, ca o anaconda furioasă, care-l strângea atât 
de tare, că puteau să-i pocnească toate organele din 
trup. 

Se aplecă deasupra chiuvetei, simțind că nu-l mai ţin 
picioarele. Luther era bucuros că i se făcuse rău. Nu 
mai era nevoit să se privească în oglindă. O rafală de 
vânt lovi avionul, iar lui Luther i se făcu greață. 

După câteva minute, Luther umezi un şervet din 
hârtie cu apă rece şi-şi şterse cu el faţa şi ceafa. Reuşi, 
în cele din urmă, să se întoarcă împleticindu-se, în 
scaunul său. Şi, în timp ce avionul zbura prin furtună, 
Luther îşi dădu seama că sentimentul său de vinovăţie 
creştea cu fiecare kilometru parcurs. 


* 


Sună telefonul. Kate se uită la ceas. Ora unsprezece. 
În mod normal, ar fi ignorat apelul. Ceva o făcu însă să 
întindă mâna şi să ridice receptorul, înainte să 
pornească robotul. 

— Alo. 

— Cum de nu eşti încă la serviciu? 

— Tu eşti, Jack? 

— Ce-ţi face glezna? 

— Îţi dai seama cât e ceasul? 

— Îmi controlam pacientul. Medicii nu dorm 
niciodată. 

— Pacientul tău se simte bine. Mulţumesc pentru 
grijă, zise Kate, zâmbind fără să vrea. 

— Îngheţată cu bomboane cu unt. Reţeta asta n-a dat 
greş niciodată. 

— Aşadar, există şi alți pacienți! 

— Avocatul meu m-a sfătuit să nu răspund la această 
întrebare. 

— Un sfat înțelept. 

Jack şi-o închipuia stând lângă telefon şi jucându-se 
cu o buclă, aşa cum făcea când învățau împreună. El se 


chinuia cu legea asigurărilor, iar ea învăţa limba 
franceză. 

— Părul tău e suficient de încreţit la capăt, ca să nu 
mai fie nevoie să-l ajuţi... 

Kate îşi trase degetul, zâmbi, apoi se încruntă. Fraza 
aceea declanşase o mulţime de amintiri, nu toate 
plăcute. 

— E târziu, Jack! Mâine trebuie să mă duc la tribunal. 

Jack se ridică şi se plimbă prin încăpere, cu receptorul 
în mână, încercând să găsească un subiect care s-o mai 
ţină la telefon câteva secunde. Se simţea vinovat, de 
parcă s-ar fi furişat lângă ea. Se uită, fără să vrea, peste 
umăr. Nu era nimeni acolo, cel puţin nu cineva pe care 
să-l poată zări. 

— Îmi pare rău că am sunat atât de târziu. 

— Nu-i nimic. 

— Şi îmi pare rău că ţi-am scrântit glezna. 

— Te-ai mai scuzat. 

— Mda... Ce mai faci? Adică în afară de gleznă... 

— Jack, chiar mi-e somn! 

Jack sperase că o să spună asta. 

— Atunci povesteşte-mi la prânz. 

— Ţi-am spus că mă duc la tribunal! 

— După ce termini treaba la tribunal. 

— Nu mi se pare o idee bună. De fapt, sunt convinsă 
că-i o mare tâmpenie. 

Jack se întrebă ce voia să spună. Avea prostul obicei 
de a căuta subînţelesuri în vorbele ei. 

— Doamne! E vorba doar de un prânz. Nu-ţi cer să te 
măriţi cu mine! zise Jack şi izbucni în râs, ştiind însă că-i 
ieşise un porumbel din gură. 

Kate nu se mai juca deloc cu părul ei. Şi ea se ridicase 
în picioare. Se văzu în oglinda din hol. Îşi aranja gulerul 
cămăşii de noapte. Fruntea îi era încruntată. 

— Îmi pare rău, zise liniştit Jack. N-am vrut să spun 
asta. Ascultă, fac cinste! Trebuie să cheltuiesc banii ăia 


pe ceva. 

Kate nu-i răspunse. De fapt, Jack nu ştia dacă ea mai 
era la telefon. 

Ultimele două ore şi le petrecuse imaginându-şi cum 
avea să decurgă convorbirea. Analizase fiecare 
întrebare posibilă, fiecare schimb de cuvinte sau 
divagaţie. Trebuia să fie calm, iar ea trebuia să fie 
înţelegătoare. S-ar fi înțeles foarte bine. Dar până acum 
nu mersese nimic conform planului. Recurse la planul de 
rezervă. Decise să se roage de ea. 

— Te rog, Kate! Trebuie neapărat să discut cu tine. Te 
rog! 

Kate se aşeză, îşi strânse picioarele sub ea şi-şi masă 
degetele. Apoi trase adânc aer în piept. Anii n-o 
schimbaseră atât de mult pe cât crezuse. Asta era bine 
sau era rău? Dar în clipa aceea n-avea chef să răspundă 
la întrebarea aceea. 

— Când şi unde? 

— La Morton? 

— Ca să prânzim? 

Jack îşi imagină expresia neîncrezătoare, ce-i apăruse 
pe chip când auzise numele acestui restaurant foarte 
scump, întrebându-se în ce fel de lume trăia el acum. 

— Bine, ce zici atunci de restaurantul cu delicatese 
din Old Town, de lângă Founder's Park? La ora două? O 
să evităm mulţimea de la ora prânzului. 

— Aşa-i mai bine. Dar nu-ţi promit nimic. O să te sun, 
dacă n-o să pot să vin. 

Jack, care-şi ţinuse răsuflarea, expiră încet şi zise: 

— Mulţumesc, Kate. 

Apoi puse telefonul în furcă şi se prăbuşi pe canapea. 
Acum, după ce planul lui funcţionase, se întrebă ce 
naiba făcea. Ce-i va spune el? Dar ea ce-i va spune? Nu 
voia să se certe. Nu minţise, voia doar să discute cu ea. 
Şi s-o vadă. Asta era tot. Işi repetă de mai multe ori 
acest lucru. 


Se duse în baie, îşi cufundă capul în chiuveta plină cu 
apă rece, luă o bere şi se duse la piscina de pe terasa de 
pe acoperişul clădirii. Rămase acolo, în întuneric, 
privind avioanele care coborau deasupra Potomacului, 
în timp ce se apropiau de Aeroportul Naţional. Luminile 
gemene, roşii, ale Monumentului Washington, clipeau 
către el, consolându-l. Cu şase etaje mai jos de el, 
străzile erau tăcute - excepţie făcând sirena ocazională 
a unei ambulanţe sau a poliţiei. 

Jack se uită la suprafaţa liniştită a piscinei, îşi vâri 
piciorul în apa de-acum rece şi privi cum se vălurea apa. 
Işi bău berea, apoi cobori scările şi adormi pe un fotoliu 
din camera de zi, cu televizorul zumzăind în faţă. Nu 
auzi când sună telefonul. Nu-i lăsă nimeni niciun mesaj. 
La două mii de kilometri de el, Luther Whitney puse 
telefonul în furcă şi îşi aprinse prima sa ţigară, după mai 
bine de treizeci de ani. 

x 


Camionul Federal Express cobora încet drumul izolat 
de ţară, în timp ce şoferul privea atent cutiile poştale 
ruginite, căutând adresa corectă. Nu mai făcuse 
niciodată vreo livrare acolo. Vehiculul părea că alunecă 
din şanţ în şanţ, pe drumul îngust. 

Trase pe aleea ultimei locuinţe şi începu să dea 
înapoi. Se uită din întâmplare peste umăr şi văzu adresa 
de pe scândurica atârnată lângă uşă. Clătină din cap şi 
zâmbi. Cineva avusese noroc. 

Casa era mică şi nu părea bine întreţinută. Obloanele 
din aluminiu învechit, la modă cu vreo douăzeci de ani 
înainte de naşterea şoferului, atârnau ca şi cum ar fi 
obosit şi doreau să se odihnească. 

Femeia în vârstă care răspunsese la bătaia în uşă era 
îmbrăcată într-o rochie din jerseu, cu imprimeu înflorat 
şi cu un şal gros, înfăşurat în jurul umerilor. Avea 
încheieturile umflate, roşii, dovada unei proaste 


circulații şi a nenumărate alte boli. Păruse surprinsă de 
livrare, dar semnase chitanţa. 

Şoferul se uită la semnătură. Edwina Broome. După 
aceea se urcă în camion şi plecă. Femeia îl privi 
îndepărtându-se, apoi încuie uşa. 

x 


Aparatele walkie-talkie pârâiau. 

Fred Barnes practica meseria asta de şapte ani. 
Mergea cu maşina prin cartierul celor bogaţi, vedea 
case imense, terenuri îngrijite, uneori zărea maşini 
scumpe, cu pasagere ce arătau ca nişte manechine 
ieşind pe aleile cu asfalt perfect, trecând prin porţile 
masive. Nu fusese niciodată în vreo casă pe care era 
plătit să o păzească. Nici nu se aştepta la asta. 

Se uită la clădirea impunătoare. Valorând patru-cinci 
milioane de dolari, îşi dădu el cu părerea. Mai mulţi bani 
decât ar fi câştigat el în cinci vieţi. Uneori nu i se părea 
că-i corect aşa... 

Discută la radio. Trebuia să arunce o privire în jurul 
locuinţei. Nu ştia exact despre ce era vorba. Doar că 
proprietarul sunase şi ceruse ca o maşină de patrulare 
să facă o verificare. 

Aerul rece care-l lovea în faţă îl făcu pe Barnes să se 
gândească la o ceaşcă de cafea şi la un cârnat, urmate 
de opt ore de somn, pentru ca apoi să iasă din nou cu 
automobilul său Saturn ca să apere încă o noapte 
proprietăţile celor bogaţi. Leafa nu era rea, chiar dacă 
nu avea alte beneficii. Nevasta lui lucra şi ea cu normă 
întreagă, însă aveau trei copii, iar veniturile lor 
cumulate abia le ajungeau. Dar toată lumea are 
probleme... Se uită la garajul pentru cinci maşini din 
spatele piscinei, la terenurile de tenis. Ei, poate nu chiar 
toată lumea... 

În timp ce dădea colţul casei, văzu o funie atârnând, 
iar gândul la cafea şi la un cârnat suculent dispăru. Se 


ghemui, cu braţele lângă trup. Înhaţă radioul şi dădu 
alarma, cu o voce răguşită. Poliţia urma să sosească de 
îndată. Putea să aştepte sau să cerceteze el însuşi. Se 
gândi că nu merita să rişte, pentru opt dolari pe oră. 

Primul sosi şeful lui Barnes, într-o dubă albă, solidă, 
cu emblema companiei pe portieră. După treizeci de 
secunde, prima dintre cele cinci maşini de patrulare 
intră pe asfaltul aleii. Maşinile se înşirară acolo, în faţa 
casei, ca un tren în gară. 

Doi poliţişti îndreptară armele spre fereastră. 
Probabil că făptaşii părăsiseră de mult timp locul, dar 
era periculos să-ţi dai cu părerea când aveai de-a face 
cu o situaţie ca aceasta. 

Patru poliţişti se duseră în faţa casei, încă doi în 
spate. Cei patru poliţişti, care lucrau în perechi, 
pătrunseră în clădire. Remarcară faptul că uşa din faţă 
era descuiată, iar alarma decuplată. Examinară parterul, 
apoi începură să urce cu grijă scările, atenţi la orice 
sunet sau mişcare. 

Când ajunseră la al doilea etaj, nările sergentului îi 
spuseră că nu aveau de-a face cu o spargere obişnuită. 

După patru minute, poliţiştii stăteau în cerc, în jurul 
celei care fusese până de curând o femeie tânără, 
frumoasă. Păliseră cu toţii. 

Sergentul, om de vreo cincizeci de ani şi tată a trei 
copii, se uită la fereastra deschisă. „Slavă Domnului că a 
rămas deschisă!” îşi spuse el, pentru că, în ciuda aerului 
care pătrundea de afară, atmosfera din cameră era 
insuportabilă. Sergentul se uită încă o dată la cadavru, 
apoi se repezi la fereastră şi inspiră cu putere aerul 
proaspăt. 

Avea o fată cam de aceeaşi vârstă. Pentru o clipă, şi-o 
imaginase pe podea, cu viaţa curmată cu brutalitate. 
Problema depăşea atribuţiile sale, dar îşi dorea un 
singur lucru: să fie de faţă când va fi prins cel care 
făptuise crima aceea atroce. 


CAPITOLUL ŞAPTE 


Când sună telefonul, Seth Frank se străduia, în 
acelaşi timp, să mestece o bucată de pâine prăjită şi să 
lege fundele fiicei sale de şase ani, care trebuia să plece 
la şcoală. Privirea soţiei îi spuse tot ce voia să ştie. 
Femeia termină de legat fundele, iar Seth înhaţă 
telefonul şi, în timp ce-şi făcea nodul la cravată, ascultă 
vocea calmă şi convingătoare a dispecerului. După două 
minute era în maşină. Girofarul oficial lumină inutil de 
pe capota Fordului său de serviciu, în timp ce 
automobilul gonea pe drumurile laterale, aproape pustii, 
ale ținutului. 

Silueta înaltă, solidă, a lui Frank începuse inevitabil 
să se fleşcăiască, iar părul lui negru, creţ, apucase zile 
când fusese mai des. Dar, în general, Frank era un om 
fericit. Viaţa nu fusese prea rea cu el. Încă se afla în 
poliţie de suficient timp ca să ştie cât de brusc se pot 
schimba lucrurile. 

Frank îşi vâri în gură o lamă de gumă Juicy Fruit şi o 
mestecă încet, în timp ce trecea pe lângă şiruri 
compacte de pini. Îşi începuse cariera de om al legii ca 
poliţist în una dintre cele mai periculoase zone din New 
York, unde expresia „valoarea vieţii” era un oximoron. 
Văzuse acolo aproape toate modurile în care o persoană 
putea fi ucisă. Ulterior, ajunsese detectiv, chestie care o 
bucurase pe soţia lui. Cel puţin acum sosea la scena 
crimei după ce băieţii răi plecaseră. Femeia dormea mai 
bine noaptea, ştiind că îngrozitorul ţârâit al telefonului 
nu o va anunţa că viaţa ei tocmai a fost distrusă. Pentru 
că asta era tot ce putea spera, dacă se măritase cu un 
poliţist. 

În cele din urmă, Frank fusese repartizat la 
Omucideri, ceea ce însemna provocarea supremă în 


meseria lui. După câţiva ani, decisese că slujba îi plăcea, 
că-i plăcea şi provocarea, dar nu în ritmul de şapte 
cadavre pe zi. Aşa că se transferase spre sud, în 
Virginia. 

Era acum detectiv principal în Brigada Omucideri a 
ținutului Middleton, funcţie care suna mai frumos decât 
era în realitate, pentru că întâmplarea făcea să fie 
singurul detectiv din ţinut specializat propriu-zis în 
cazuri de omucidere. Dar proprietăţile relativ inofensive 
ale acestei zone rustice din Virginia nu-i dăduseră prea 
mult de lucru, de-a lungul timpului. Nivelul veniturilor 
din jurisdicţia sa, pe cap de locuitor, depăşea media. 
Aveau loc şi aici asasinate, dar nimic deosebit, doar 
neveste care-şi împuşcau soţii - sau invers, ori puşti cu 
gândul la moştenire care-şi lichidau părinţii. In 
asemenea cazuri era uşor de aflat făptaşul, aveai nevoie 
mai mult de muncă judiciară, decât de efort intelectual. 
Dar telefonul dispecerului promitea că toate astea se vor 
schimba. 

Drumul în serpentine trecea printr-o zonă împădurită, 
apoi dădea de spaţii largi, cu pajişti împrejmuite, în care 
cai de rasă cu picioare lungi se bucurau, leneşi, de o 
nouă dimineaţă. Dincolo de porţile impresionante şi de 
aleile lungi, şerpuite, se aflau reşedinţele celor norocoşi 
- de care, în prezent, Middleton-ul nu ducea lipsă. Frank 
îşi dădu seama că n-o să primească niciun fel de ajutor 
de la vecini. Odată intraţi în fortăreaţa lor, probabil că 
nu mai vedeau şi nu mai auzeau nimic de afară. De fapt, 
asta îşi doreau şi plăteau scump acest privilegiu. 

În timp ce Frank se apropia de domeniul Sullivan, îşi 
îndreptă cravata, uitându-se în oglinda retrovizoare, şi-şi 
aranja câteva şuviţe rebele de păr. Nu-i plăceau în mod 
deosebit pe cei bogaţi, dar nici nu-i displăceau. Erau o 
parte a jocului de puzzle. Mai mult o problemă de 
perspicacitate decât un joc, pe care, dacă o rezolvai, 
ajungeai la cea mai plăcută parte a meseriei sale. 


Dincolo de ocolişuri, rătăciri, greşeli şi prostii pur şi 
simplu, se afla un truism indiscutabil: dacă ucideai alt 
om, ajungeai pe terenul poliţiei şi urma să fi pedepsit. 
Lui Frank nu-i păsa, de obicei, în ce consta pedeapsa. [i 
păsa doar ca o anumită persoană să fie judecată şi, dacă 
era condamnată, să execute pedeapsa stabilită. Bogat, 
sărac sau din clasa de mijloc. Işi mai pierduse, poate, un 
pic din îndemânare, dar îi rămăseseră instinctele. Şi, în 
lunga sa carieră, se bazase întotdeauna pe instinct. 

În timp ce intra pe alee, observă o combină micuță 
care pufăia în lanul de porumb de alături. Şoferul privea 
atent activitatea poliţiei. Vestea se va răspândi curând 
în toată zona. Omul nu ştia că distrugea dovezi, dovezile 
fugii cuiva. Nici Seth Frank nu-şi dădu seama de acest 
lucru. După ce ieşi din maşină, îşi puse haina şi se grăbi 
către uşa din faţă. 

x 


Frank se uită încet în jur, ţinându-şi mâinile vârâte 
adânc în buzunare şi privind fiecare amănunt de pe 
podea, de pe pereţi, privind apoi spre tavan, înainte de 
a-şi îndrepta din nou atenţia spre uşa-oglindă, apoi spre 
locul în care zăcuse decedata în ultimele câteva zile. 

— Fă multe poze, Stu, se pare că vom avea nevoie, 
spuse. 

Fotograful criminalist se plimba prin încăpere, ocolind 
discret cadavrul, străduindu-se să surprindă pe film 
fiecare detaliu din cameră, inclusiv pe victimă. Această 
activitate avea să fie urmată de o înregistrare pe bandă 
video a întregii scene a crimei, completată cu o relatare. 
Inregistrarea nu era acceptată în mod obligatoriu de 
tribunal, dar avea o valoare inestimabilă pentru 
anchetă. Aşa cum jucătorii de fotbal urmăresc filmele 
meciurilor,  detectivii privesc înregistrările video, 
sperând să descopere indicii care nu pot fi sesizate 
decât la a opta, a noua sau a zecea examinare. 


Funia rămăsese legată de birou şi dispărea încă 
dincolo de fereastră. Numai că acum era acoperită de 
pulberea neagră pentru luat amprente, deşi nu era de 
crezut că vor mai găsi mare lucru acolo. De obicei, porţi 
mănuşi când cobori pe o funie, chiar dacă are noduri. 

Sam Magruder, polițistul care răspundea de caz, se 
apropie, după ce petrecuse două minute lângă geam, 
respirând aer proaspăt. Bărbatul de vreo cincizeci de 
ani, cu un ciuf roşu deasupra unei figuri dolofane, ras, 
se chinuise să nu vomite mâncarea de la micul dejun. În 
încăpere fusese adus un ventilator mare, portabil, iar 
ferestrele fuseseră larg deschise. Tot personalul echipei 
de la Omucideri purta măşti, dar duhoarea era 
insuportabilă. Ultima farsă pe care ţi-o face natura când 
te desparţi de viaţă. Acum eşti frumos, iar peste un 
minut putrezeşti... 

Frank citi notițele lui Magruder şi remarcă tenul 
verzui al poliţistului. 

— Sam, dacă te îndepărtezi de fereastră, o să te 
obişnuieşti cu mirosul în vreo patru minute. Nu faci 
decât să înrăutăţeşti lucrurile. 

— Ştiu, Seth, mintea aşa îmi spune, dar nasul nu vrea 
s-o asculte. 

— Când a sunat soţul? 

— În dimineaţa asta, la şapte şi patruzeci şi cinci de 
minute, ora locală. 

Frank încercă să descifreze mâzgăleala poliţistului. 

— El unde se află? 

— In Barbados. 

— De cât timp? 

— Verificăm. 

— Verificaţi! 

— Laura, ce indicii au lăsat? întrebă Frank, uitându-se 
la specialista în prelevarea amprentelor, Laura Simon. 

— N-am găsit mare lucru, îi răspunse femeia. 

— Laura, amprentele ei trebuie să fie peste tot! zise 


Frank, ducându-se lângă ea. Ale soţului ei, ale 
menajerei... Trebuie să fie pretutindeni amprente. 

— Eu n-am găsit. 

— Îţi baţi joc de mine! 

Laura Simon îşi lua treaba în serios şi era cea mai 
bună descoperitoare de amprente cu care lucrase Frank 
- chiar şi în comparaţie cu cei de la Departamentul de 
Poliţie din New York - dar acum arăta de parcă şi-ar fi 
cerut scuze. Pulberea de cărbune fusese împrăştiată 
peste tot şi nu găsise nimic? Contrar credinţei publicului 
larg, mulţi delincvenţi îşi lasă amprentele la locul faptei. 
Trebuie doar să ştii unde să cauţi. Laura Simon ştia 
unde să caute şi nu găsise nimic. Poate că vor găsi ceva 
după analiza ulterioară, de laborator. Multe amprente 
ascunse nu erau vizibile, indiferent de unghiul în care le 
luminai. De aceea li se zicea „ascunse”. Trebuie să 
pudrezi şi să filmezi tot ce-ar fi putut atinge făptaşii. S- 
ar putea să ai noroc. 

— Am împachetat câteva lucruri, să le duc la 
laborator. Poate că o să am ceva pentru tine, după ce o 
să folosesc ninhidrină şi o să afum restul cu Super Glue, 
zise Laura şi se întoarse la treabă. 

Frank dădu din cap. Cea mai bună metodă de afumare 
era să foloseşti Super Glue, un cianoacrilat utilizat ca 
pastă de lipit. Găseai cu ajutorul lui amprente acolo 
unde nu gândeai. Numai că afumatul cu drăcia aia dura 
mult timp, iar ei nu dispuneau de timp. 

— Laura, după cum arată cadavrul, cred că băieţii cei 
răi au plecat în grabă. 

— Am un ester de cianoacrilat, pe care aş vrea să-l 
folosesc, zise Laura, uitându-se la el. E mai rapid. Sau 
pot să ard forţat nişte Super Glue, adăugă ea, zâmbind. 

— Da, replică detectivul, strâmbându-se. Ultima oară 
când ai încercat chestia asta a trebuit să evacuăm 
clădirea. 

— N-am spus că-i o metodă perfectă. 


— Am impresia că avem de-a face cu nişte 
profesionişti adevăraţi, interveni Magruder, după ce-şi 
drese glasul. 

Seth se uită la poliţist şi-i replică: 

— Ăştia nu-s profesionişti, Sam, ăştia-s delincvenţi, 
ăştia-s ucigaşi. Nu cred că au învăţat la colegiu cum să 
facă aşa ceva. 

— Nu, domnule. 

— Suntem siguri că-i stăpâna casei? întrebă Frank. 

Magruder îi arătă fotografia de pe noptieră şi zise: 

— Christine Sullivan. Bineînţeles! Sigur, o să facem 
însă şi o identificare. 

— Vreun martor? 

— Niciunul. Încă nu i-am luat la întrebări pe vecini. O 
s-o facem în dimineaţa asta. 

Frank îşi luă notițe amănunțite despre cameră şi 
despre starea victimei, apoi făcu o schiţă a încăperii, cu 
tot ce se afla în ea. Un avocat bun putea să facă de râs 
un martor nepregătit al acuzării. Să fi nepregătit 
însemna să laşi în libertate oameni vinovaţi. 

Frank învățase singura lecţie de care avea nevoie în 
privinţa asta în calitate de poliţist începător, în prima lui 
intrare în forţă peste delincvenţi. Nu a fost niciodată în 
viaţa lui mai stânjenit şi mai deprimat decât a fost în 
clipa în care a părăsit boxa martorilor, cu depoziţia 
făcută praf şi folosită ulterior ca bază pentru eliberarea 
acuzatului. Dacă ar fi avut dreptul să vină înarmat în 
tribunal, atunci lumea ar fi avut în ziua aceea un avocat 
mai puţin. 

Frank traversă încăperea şi merse în locul în care 
medicul legist, un bărbat solid, cu părul alb, care 
transpira prin toţi porii, în ciuda dimineţii friguroase de 
afară, scotea fusta de pe cadavru. Frank se lăsă în 
genunchi şi examina una dintre mâinile umflate, apoi se 
uită la figura femeii. Aceasta părea plină de vânătăi. 
Îmbrăcămintea era scăldată în fluidele trupului, odată 


cu moartea vine şi relaxarea imediată a sfincterelor. 
Combinația de mirosuri care rezultă nu-i deloc plăcută. 
Din fericire, cadavrul fusese prea puţin infestat cu 
insecte, în ciuda ferestrei deschise. Doar un entomolog 
al poliţiei ar fi putut să stabilească momentul morţii cu 
mai multă acuratețe decât ar fi făcut-o un patolog, dar în 
niciun caz un detectiv n-ar fi acceptat ideea de a 
examina un trup omenesc ce devenise hrană pentru 
insecte. 

— Ai aproximat momentul morţii? îl întrebă Frank pe 
legist. 

— Termometrul meu rectal nu-mi e de folos când 
temperatura trupului scade cu un grad şi jumătate pe 
oră. Între şaptezeci şi două şi optzeci şi patru de ore. O 
să-ţi dau o dată mai exactă după ce o s-o deschid, zise 
medicul, ridicându-se. Răni de armă de foc la cap, 
adăugă el, deşi nimeni din încăpere nu avea vreo urmă 
de îndoială privind cauza morţii femeii. 

— Am observat urmele de pe gâtul ei. 

Medicul legist se uită cu asprime la Frank, apoi dădu 
din umeri şi spuse: 

— Sunt acolo, dar încă nu ştiu ce înseamnă. 

— Ţi-aş fi recunoscător dacă ţi-ai face repede o 
părere. 

— O să-mi fac. Puţine crime se fac în felul ăsta. Ştii, 
de obicei, asasinii au o prioritate... 

Detectivul tresări uşor, auzind remarca. Medicul se 
uită la el şi zise: 

— Sper că-ţi place să ai de-a face cu presa. Ziariştii 
vor roi în jurul cazului ăstuia ca nişte albine... 

— Mai degrabă, ca nişte viespi. 

— Mai bine tu decât eu, comentă medicul, dând din 
umeri. Sunt prea bătrân pentru gunoaiele alea. Gata, 
pacienta poate fi luată de aici! 

Legistul îşi strânse trusa şi plecă. 

Frank ridică mâna delicată a moartei şi privi unghiile 


îngrijite de un profesionist. Remarcă mai multe rupturi 
la două dintre ele, ceea ce însemna că avusese loc o 
luptă, înainte ca femeia să fie împuşcată. Cadavrul se 
umflase groaznic, iar bacteriile se dezlănţuiseră peste 
tot unde se declanşase procesul de putrefacție. Rigor 
mortis dispăruse de mult, ceea ce însemna că femeia 
murise de mai mult de patruzeci şi opt de ore. Membrele 
erau suple, pentru că țesuturile moi se dizolvaseră. 
Frank oftă. Femeia zăcuse acolo prea mult timp. Asta îl 
ajuta pe ucigaş şi-i încurca pe poliţişti. 

Il uimea cât de mult putea schimba moartea o 
persoană. Nişte rămăşiţe umflate, care abia mai 
semănau a om, iar cu câteva zile înainte... Dacă simţul 
mirosului nu i-ar fi dispărut, n-ar fi putut să facă ceea ce 
făcea. Dar aşa se întâmplă când eşti detectiv la 
Omucideri. Toţi clienţii tăi sunt nişte oameni morţi. 

Ţinu cu grijă capul decedatei, întorcându-i fiecare 
parte spre lumină. Două răni mici, de intrare a 
gloanţelor, în partea dreaptă. O gaură mare, zdrenţuită 
- cea de ieşire - în partea stângă. Fuseseră folosite arme 
de calibru mare. Stu fotografiase deja rănile din diferite 
unghiuri, inclusiv de deasupra creştetului. Plăgile 
circulare de pătrundere şi absenţa urmelor de ardere 
sau de afumare pe suprafaţa pielii îl făcură pe Frank să 
concluzioneze că împuşcăturile fuseseră trase de la o 
distanţă mai mare de şaptezeci de centimetri. 

Rănite de contact, produse de arme de calibru mic, 
cele trase cu ţeava lipită de piele şi rănile provocate din 
apropiere, de la o distanţă mai mică de şaptezeci de 
centimetri, puteau fi asemănătoare rănilor de intrare 
găsite la victimă, dar ar fi existat resturi de praf de 
puşcă în ţesuturi, de-a lungul traseului glonţului. 
Autopsia va da un răspuns cert la această întrebare. 

Apoi Frank se uită la contuzia din partea stângă a 
fălcii. Fusese ascunsă în parte de umflarea naturală a 
trupului ce se descompunea, dar detectivul văzuse 


destule cadavre ca să remarce diferenţa. Pe suprafaţa 
pielii exista un amestec de verde, cafeniu şi negru. 
Semnul fusese lăsat de o lovitură puternică. Un bărbat? 
Chestia asta îl zăpăcea. Îl chemă pe Stu, să facă 
fotografii ale zonei, în culori. Apoi lăsă capul jos, cu 
respectul meritat de decedată, chiar şi în condiţiile 
acelea. 

Autopsia medico-legală care avea să urmeze n-o să fie 
la fel de respectuoasă. 

Frank îi ridică încet fusta. Lenjerie intactă. Autopsia 
va răspunde la întrebarea evidentă. 

Frank se învârti prin cameră, în timp ce membrii 
echipei îşi continuau treaba. Avantajul de a locui într-un 
ţinut bogat, chiar dacă era vorba de unul preponderent 
rural, se vedea în faptul că impozitele permiseseră 
întreţinerea unei echipe de cercetare a scenei crimei - 
relativ mică, dar de prima mână - precum şi 
achiziţionarea unui echipament de ultimă oră, care, în 
teorie, uşurau prinderea indivizilor certaţi cu legea. 

Victima căzuse pe partea stângă, departe de uşă. Cu 
picioarele îndoite, aflate parţial sub ea, cu mâna stângă 
întinsă şi cealaltă lipită de şoldul drept. Avea faţa 
îndreptată spre est, perpendicular pe partea dreaptă a 
patului. Femeia zăcea Într-o poziție aproape 
asemănătoare celei a unui fetus. Frank se scarpină la 
nas. De la rădăcină până la vârf, apoi înapoi. Nimeni nu 
ştie cum va părăsi această lume... 

Cu ajutorul Laurei Simon, făcu triangulaţia locului 
cadavrului. Ruleta scoase un scârţâit, în timp ce 
întindea banda. Sunase oarecum obraznic, în camera 
aceea a morţii. Frank se uită la uşă şi la poziţia trupului. 
Apoi stabili împreună cu Laura Simon o traiectorie 
preliminară a gloanţelor. Aceasta indica faptul că 
împuşcăturile fuseseră trase dinspre uşă. Dar în cazul 
unei spargeri te-ai fi aşteptat ca gloanţele să pornească 
din altă parte, dacă făptaşul fusese surprins în flagrant 


delict. Oricum, exista încă o dovadă, care să confirme 
din ce direcţie veniseră gloanţele. 

Frank îngenunche din nou lângă cadavru. Pe covor nu 
existau urme de târâre, iar petele de sânge şi modul în 
care  săriseră stropii arătau că decedata fusese 
împuşcată chiar în locul în care căzuse. Detectivul se 
întoarse la cadavru şi îi ridică din nou fusta. După 
moarte, sângele se strânge în părţile de jos ale trupului, 
o chestie care se numeşte livor mortis. După trecerea 
unei perioade de timp cuprinse între patru şi şase ore, 
livor mortis rămâne stabilă, în poziţia respectivă. 
Aşadar, dacă trupul este mişcat, distribuţia sângelui 
este schimbată. Frank lăsă cadavrul jos. Totul indica 
faptul că doamna Sullivan murise chiar în locul acela. 

Modul în care săriseră stropii întărea concluzia că 
decedata era cu faţa spre pat în momentul în care-şi 
găsise sfârşitul. Dacă aşa stăteau lucrurile, la ce naiba 
se uitase? În mod normal, o persoană pe cale să fie 
împuşcată se va uita în direcţia celui care-o atacă, 
implorându-l s-o lase în viaţă. Frank era sigur că 
doamna Sullivan ar fi cerşit îndurare. Detectivul se uită 
la încăperea luxoasă. Christine Sullivan avea suficiente 
motive să trăiască. 

Frank îşi îndreptă întreaga atenţie spre covor, stând 
cu faţa la câţiva centimetri de el. Stropii nu erau 
uniform distribuiţi, ca şi cum cineva ar fi stat în faţa sau 
alături de decedată. Acest lucru putea să se dovedească 
important mai târziu. Se scrisese mult despre modul în 
care sar stropii. Frank respecta necesitatea acestor 
lucrări, dar încerca să nu se bizuie prea mult pe ele. 
Dar, dacă existase ceva care ferise covorul de sânge, 
atunci dorea să ştie ce fusese acel „ceva”. Îl uimea la fel 
de mult şi lipsa petelor de pe rochie. Se vă gândi şi la 
treaba asta. Trebuia să însemne ceva. 

Laura Simon deschise trusa folosită în cazuri de viol şi 
perie vaginul victimei, ajutată de Frank. Apoi îi 


pieptănară părul capului şi cel pubian, fără să remarce 
nicio substanţă străină vizibilă. După aceea, puseră într- 
o pungă hainele victimei. 

Frank se uită atent la cadavru. Apoi îi aruncă o privire 
Laurei. Femeia îi ghici intenţia şi-i spuse: 

— N-o să găseşti nimic, Seth! 

— Fă-mi pe plac, Laurie! 

Laura îşi scoase din nou trusa pentru amprente şi 
presără pulbere pe încheieturile cadavrului, pe piept, pe 
gât şi pe partea interioară a braţelor. După câteva 
secunde, se uită la Frank şi clătină încet din cap. Apoi 
puse într-o pungă tot ce găsise. 

Detectivul văzu cum cadavrul era înfăşurat într-un 
cearşaf alb, vârât într-un sac şi dus afară, de unde o 
ambulanţă avea s-o transporte în tăcere pe Christine 
Sullivan într-un loc în care nimeni nu-şi dorea să ajungă. 

Frank se uită apoi în camera-seif, remarcă scaunul şi 
telecomanda. Urmele din praful de pe podea fuseseră 
şterse, dar Laura Simon examinase deja zona. Pe scaun 
se vedea o pată de praf. Seiful fusese forţat. Uşa şi zidul 
aveau urme în locul în care se rupsese broasca. Poliţiştii 
intenționau să decupeze bucata forţată cu levierul, 
pentru a încerca să ia amprenta uneltei. Frank privi uşa 
camerei-seif şi clătină din cap. O oglindă prin care se 
putea vedea. Foarte drăguţ! Tocmai în dormitor! 
Trebuia să-l întâlnească pe stăpânul casei. 

Se întoarse în cameră, se uită la fotografia de pe 
noptieră, apoi privi spre Laura Simon. 

— M-am ocupat deja de ea, zise femeia. 

Frank dădu din cap şi luă fotografia. „O femeie 
drăguță, îşi spuse el, arătând drăguță într-un mod foarte 
provocator.” Fotografia fusese făcută chiar în camera 
aceea, iar tânăra de curând decedată stătea pe un 
scaun, lângă pat. Apoi detectivul observă urma de pe 
perete. Camera avea pereţii cu tencuială adevărată, nu 
cu pereul obişnuit, dar semnul era adânc. Frank observă 


că noptiera fusese deplasată uşor. Covorul gros îi trăda 
poziţia iniţială. Detectivul se întoarse către Magruder. 

— Se pare că s-a lovit cineva de asta. 

— Probabil, în timpul luptei. 

— Probabil... 

— Ai găsit glonţul? 

— Este încă în ea, Seth. 

— Vorbeam de celălalt, Sam, zise Frank, dând nervos 
din cap. Magruder arătă spre peretele de lângă pat, 
unde exista o găurice, abia vizibilă. Detectivul dădu din 
cap şi spuse: 

— Taie bucata aceea şi lasă-i pe băieţii de la laborator 
să-l scoată. Nu te chinui tu cu asta. 

Anul trecut, examinarea balistică se dovedise de două 
ori inutilă, pentru că nişte poliţişti prea zeloşi scoseseră 
glonţul din perete, distrugându-i striaţiile. 

— Vreun cartuş gol? 

Magruder clătină din cap şi-i răspunse: 

— Dacă arma crimei a ejectat vreun cartuş, atunci 
făptaşii l-au luat de pe jos. 

Frank se întoarse spre Laura. 

— Ai găsit vreo comoară cu aspiratorul? 

Aspiratorul pentru dovezi era o maşinărie puternică. 
Folosea o serie de filtre şi aspira din covor şi din alte 
lucruri fibre, păr şi diferite obiecte mici, care se 
dovedeau deseori de folos, pentru că făptaşii nu le 
vedeau şi nu le luau cu ei. 

— Aş vrea ca şi covorul meu să fie la fel de curat, 
încercă să glumească Magruder. 

Frank se uită la echipa sa şi întrebă: 

— Oameni buni, aţi găsit ceva? 

Poliţiştii se uitară unii la alţii, pentru că nu-şi dădeau 
seama dacă Frank glumise. Se mai întrebau încă şi după 
ce detectivul ieşi din cameră şi cobori pe scări. 

Un reprezentant al companiei care montase alarma 
discuta cu un poliţist în uniformă, lângă uşa din faţă a 


casei. Un membru al echipei de criminalişti împacheta 
placa şi firele în saci de plastic pentru dovezi. Îi arătară 
lui Frank locul în care fusese zgâriată uşor vopseaua, iar 
o aşchie aproape microscopică de metal indica faptul că 
placa fusese demontată. Pe fire se vedeau urme 
mărunte, ca de dinţi. Reprezentantul firmei de 
securitate se uita cu admiraţie la rezultatul muncii 
spărgătorului. Magruder li se alătură. Figura lui îşi 
recăpătase culoarea normală. 

Reprezentantul dădea din cap, în timp ce spunea: 

— Da, probabil că a folosit un calculator. Cel puţin, 
aşa se pare. 

— Despre ce vorbeşti? îl întrebă Seth. 

— Despre o metodă de folosire a calculatorului pentru 
a introduce un număr imens de combinaţii de numere în 
banca de recunoaştere a sistemului, până când 
nimereşte combinaţia corectă. Ca să spargă codul 
alarmei. 

Frank se uită la panou, apoi la reprezentant, după 
care zise: 

— Sunt surprins că n-aţi montat un sistem mai 
sofisticat într-un loc ca acesta. 

— Este un sistem sofisticat, se apără reprezentantul 
firmei. 

— În zilele noastre, o mulţime de bandiți folosesc 
calculatoare. 

— Da, dar chestia e că sistemul instalat aici lucrează 
cu cincisprezece numere, nu cu zece, şi are un termen 
limită de patruzeci şi trei de secunde. Dacă nu nimereşti 
codul corect, se închide uşa. 

Frank îşi frecă nasul. Duhoarea de cadavru, care 
zăcuse în camera caldă, îşi lăsase izul inconfundabil în 
părul, în pielea şi în hainele lui. Şi în sinusuri. 

— Deci? întrebă Frank. 

— Deci, modelele portabile care se folosesc de obicei 
într-o treabă ca aceasta nu pot face suficiente 


combinaţii în aproximativ treizeci de secunde. Ai de-a 
face cu o configuraţie de cincisprezece numere, aşadar, 
de căutat într-un trilion de combinaţii posibile. Nu mi se 
pare posibil ca individul să fi cărat cu el un PE. 

Magruder se vâri şi el în vorbă: 

— De ce treizeci de secunde? 

— Sam, a avut nevoie de ceva timp ca să scoată 
panoul, îi răspunse Frank, apoi se întoarse spre omul 
companiei de securitate. Aşadar, ce spuneai? 

— Spuneam că, dacă a învins sistemul de alarmă cu 

un generator de numere, înseamnă că eliminase deja o 
parte dintre numerele ce-ar fi putut apărea. Poate 
jumătate, poate mai multe. Adică sau au avut un 
calculator care putea să facă o asemenea treabă, sau au 
instalat ceva care putea să-i vină de hac alarmei. Dar nu 
discutăm de calculatoare ieftine, nici de nişte indivizi de 
pe stradă care intră într-o prăvălie şi ies de acolo cu un 
calculator. Sigur, acum calculatoarele sunt mai 
puternice şi mai mici pe zi ce trece, dar trebuie să ştii că 
problema nu-i rezolvată de viteza calculatorului tău. 
Trebuie să ţii seama cât de iute răspunde calculatorul 
sistemului de securitate la toate combinaţiile acelea 
care-l potopesc. Probabil că acel calculator e mult mai 
lent decât echipamentul hoţilor. Şi atunci bandiții vor 
avea probleme mari. Ca să concluzionez: dacă aş fi în 
locul indivizilor şi aş vrea să reuşesc, ştii ce-aş zice? Că 
în meseria aia n-ai o a doua şansă. 
_ Frank se uită la uniforma omului, apoi la panou. 
Inţelegea ce voia să spună. Incepuse deja să se 
gândească şi el la acelaşi lucru, pentru că uşa din faţă 
nu fusese forţată, nici nu-i fusese stricată broasca. 

Reprezentantul companiei de securitate continuă: 

— Vreau să spun că putem elimina complet această 
posibilitate. Avem sisteme care refuză să reacționeze 
atunci când li se vâră pe gât un număr imens de 
combinaţii. Atunci calculatoarele nu le-ar fi fost de folos 


spărgătorilor. Numai că sistemele de care vorbeam sunt 
atât de sensibile la intervenţii, încât trântesc în mod 
obişnuit uşa în nas acelor proprietari care nu-şi 
amintesc codul la prima sau la a doua încercare. Am 
avut parte de atât de multe alarme false, că poliţiştii au 
început să ne amendeze. Ale naibii numere! 

Frank îi mulţumi, apoi merseră prin restul casei. Cei 
care comiseseră delictele ştiuseră ce fac. Nu fusese ceva 
făcut în grabă. O pregătire bună a delictului înseamnă, 
de obicei, o pregătire la fel de bună a activităţilor de 
după săvârşirea delictului. Insă probabil că nu se 
gândiseră că o vor ucide pe stăpâna casei. 

Frank se rezemă deodată de o uşă şi cugetă la 


17| 


cuvântul folosit de prietenul său, medicul legist: „răni 


CAPITOLUL OPT 


Jack ajunsese devreme. Ceasul său arăta ora unu şi 
treizeci şi cinci de minute. Îşi luase liber în ziua aceea şi 
pierduse o mare parte din ea, întrebându-se cu ce să se 
îmbrace - un lucru care nu i se întâmplase până atunci, 
dar care acum i se părea de-o importantă vitală. 

Işi puse o haină cenuşie, în carouri, îşi pipăi un 
nasture la cămaşa albă din bumbac şi-şi aranja, pentru a 
zecea oară, nodul cravatei. 

Merse pe jos către doc şi privi marinarii curăţând 
puntea lui Cherry Blossom, un vas de croazieră construit 
astfel încât să semene cu o navă fluvială veche, de pe 
Mississippi. Fusese împreună cu Kate pe vas, în timpul 
primului lor an în Washington, într-una din rarele după- 
amieze în care nu lucraseră. Încercaseră să cunoască 
toate atracțiile turistice. Fusese o zi caldă, ca şi acum, 
dar mai senină. Acum se vedeau nori cenuşii, care 
veneau dinspre vest. In perioada aceasta a anului, 
furtunile de după-amiază erau ceva de la sine înţeles. 

Jack se aşeză pe banca veche de lângă mica baracă a 
căpitanului de doc şi urmări zborul leneş al pescăruşilor 
pe deasupra apei agitate. De unde stătea putea să vadă 
Capitoliul. Lady Liberty, de curând curățată de murdăria 
celor peste o sută treizeci de ani petrecuţi în aer liber, 
stătea impresionantă în vârful faimosului dom. 
„Locuitorii acestui oraş, de-a lungul timpului, fuseseră 
nevoiţi să suporte praful de cărbune”, îşi zise Jack. O 
chestie legată de teren... 

Gândurile lui Jack se îndreptară apoi spre Sandy Lord, 
cel mai prolific reprezentant al firmei şi cea mai mare 
personalitate pe care o avuse vreodată Patton şi Shaw. 
Sandy era pe cale să devină o instituţie în sine în 
cercurile juridice şi politice din capitală. Ceilalţi 


parteneri îi rosteau numele de parcă individul abia 
coborâse de pe Muntele Sinai, cu propria versiune a 
Celor Zece Porunci, care începea cu: „Trebuie să faci 
pentru Patton, Shaw şi LORD cât mai mulţi bani 
posibil”. 

Ca o ironie a soiţii, Lord era unul dintre motivele 
pentru care Ransome Baldwin menţionase numele 
firmei. Lord era unul dintre cele mai bune exemple - 
dacă nu cel mai bun - de ceea ce putea să-i ofere oraşul 
unui avocat cu putere. Existau încă zeci ca el. Jack avea 
posibilităţi nelimitate. Nu era însă sigur că printre 
aceste posibilităţi se număra şi fericirea personală. 

Nu era sigur nici în legătură cu ceea ce aştepta de la 
prânzul acela. Era sigur doar că voia s-o vadă pe Kate 
Whitney. Voia foarte mult s-o vadă. Ca şi cum, pe 
măsură ce se apropia căsătoria, cu atât mai mult s-ar fi 
retras el din punct de vedere emoţional din relaţia cu 
viitoarea soţie. Şi ce loc mai potrivit de retragere ar fi 
existat, dacă nu lângă femeia căreia îi ceruse, cu patru 
ani în urmă, să se mărite cu el? Se înfiora, copleşit de 
amintiri. Il îngrozea ideea căsătoriei cu Jennifer 
Baldwin. Îl îngrozea gândul că viaţa sa va deveni, 
curând, de nerecunoscut. 

Ceva îl făcu să se întoarcă, fără să ştie cu exactitate 
ce anume. Kate stătea pe marginea cheiului, privindu-l. 
Vântul îi agita fusta lungă în jurul picioarelor. Soarele se 
lupta cu norii întunecaţi, dând destulă lumină ca să-i 
strălucească pe faţă, atunci când Kate îşi dădu şuviţele 
lungi de păr de pe ochi. Femeia avea gambele şi 
gleznele bronzate. Bluza largă, cu umerii goi lăsa să i se 
vadă pistruii şi aluniţa ca o semilună, pe care Jack 
obişnuia să o mângâie cu degetul, după ce terminau de 
făcut dragoste, iar ea adormea, în timp ce el rămânea 
treaz, privind-o. 

Jack zâmbi, când Kate se îndreptă spre el. Remarcă 
faptul că se dusese acasă, să se schimbe. Era clar că nu 


purta armura ei pentru tribunal, hainele de pe ea 
dezvăluiau feminitatea lui Kate Whitney, pe care 
oponenții ei juridici nu aveau s-o zărească niciodată. 

Coborâră împreună către cheiul mic, comandară şi 
petrecură primele minute privind pe fereastră, uitându- 
se la ploaia ce se apropia, în timp ce vântul biciuia 
copacii, şi schimbând priviri timide, de parcă ar fi fost la 
prima întâlnire şi se temeau să se privească în ochi. 

— Îţi sunt recunoscător pentru că ţi-ai făcut timp, 
Kate. 

— Îmi place aici, răspunse ea, dând din umeri. N-am 
mai fost de mult timp. Mă bucur că am ieşit să prânzesc, 
să mai schimb atmosfera. De obicei, mănânc la birou. 

— Uscăţele şi cafea, nu? zâmbi Jack şi se uită la 
dintele ei. 

La cel caraghios, curbat uşor înăuntru, de parcă i-ar fi 
dat un ghiont vecinului. li plăcea dintele acela, pentru 
că era singurul lucru imperfect la ea. 

— Uscăţele şi cafea, îi întoarse ea zâmbetul. Am redus 
raţia la doar două ţigări pe zi. 

— Felicitări! 

Ploaia veni odată cu comanda lor. 

Kate nu se uită în farfurie, privind pe fereastră, apoi 
întorcându-şi privirea brusc spre Jack. Il surprinse 
uitându-se la ea. Jack zâmbi ruşinat şi sorbi repede din 
băutură. 

Femeia îşi puse şerveţelul pe masă şi zise: 

— Mall-ul este un loc prea mare ca să dai din 
întâmplare de cineva. 

— Am avut noroc, mormăi Jack, neîndrăznind să se 
uite la ea. _ 

Apoi o privi în ochi. Kate aşteptă. În cele din urmă, 
Jack cedă: 

— Bine, n-a fost chiar întâmplător, a fost premeditat. 
Dar nu poţi să pui în discuţie rezultatul. 

— Şi care-i rezultatul? Prânzul? 


— Nu mă gândesc la ce-o să fie. Fac doar câte un 
singur pas. lau decizii pentru o viaţă nouă. Schimbarea 
face bine. 

— Bine, cel puţin, că nu mai aperi violatori şi asasini, 
zise ea, cu un strop de dispreţ. 

— Şi hoţi, replică el, regretând imediat. 

Kate se întunecă la faţă. 

— Îmi pare rău, Kate! N-am vrut să spun asta. 

Femeia scoase o ţigară şi nişte chibrituri. Işi aprinse 
ţigara şi-i suflă fumul în faţă. Jack dădu din mână, 
îndepărtând norul, după care o întrebă: 

— E prima sau a doua pe ziua de azi? 

— A treia. Nu ştiu din ce motiv, dar mă enervezi 
întotdeauna. 

Kate se uită pe fereastră şi îşi încrucişa picioarele. 
Piciorul ei atinse genunchiul lui, iar ea şi-l trase iute 
îndărăt. După care îşi stinse ţigara şi se ridică, luându-şi 
poşeta. 

— Trebuie să mă întorc la treabă. Cât îţi datorez? 

— Te-am invitat la masă, răspunse Jack, uitându-se la 
ea. Şi nici măcar n-ai mâncat. 

Kate scoase o bancnotă de zece dolari, o aruncă pe 
masă şi se îndreptă spre uşă. 

Jack lăsă şi el pe masă o bancnotă de zece dolari, apoi 
fugi după ea. 

— Kate! 

O prinse tocmai când ieşea din restaurant. Ploaia se 
înteţise şi, cu toate că ţinură haina bărbatului deasupra 
capetelor, se udară leoarcă. Kate părea că nu observase. 
Se urcă în maşina ei. Jack sări pe locul de lângă ea. 
Femeia se uită la el şi-i zise: 

— Chiar trebuie să mă întorc. 

Jack trase aer în piept şi-şi şterse apa de pe faţă. 
Ploaia puternică răpăia pe capota maşinii. Jack simţea 
că lucrurile îi scapă de sub control. Nu ştia cum să 
procedeze într-o asemenea situaţie. Dar trebuia să facă 


ceva... 

— Kate, suntem uzi şi e aproape ora trei. Hai să 
mergem să ne schimbăm, apoi să ne ducem la un film. 
Nu, mai bine să mergem la ţară. lţi aminteşti Hanul 
Windsor? 

Kate se uită la el, complet uluită, şi zise: 

— Jack, ai discutat cumva cu femeia cu care urmează 
să te căsătoreşti? 

Jack se uită în pământ. Ce-ar fi putut să răspundă? Că 
n-o iubea pe Jennifer Baldwin, în ciuda faptului că o 
ceruse de nevastă? În clipa aceea nici măcar nu-şi 
amintea dacă îi ceruse aşa ceva. 

— Kate, voiam doar să petrec puţin timp cu tine. Asta- 
i tot. Ce-i rău în asta? 

— Totul este rău în asta, Jack. Totul! 

Kate vru să bage cheia în contact, dar bărbatul o opri. 

— Nu vreau să ne certăm. 

— Jack, ai luat o decizie. Acum e cam târziu să o 
schimbi. 

— Scuză-mă, replică el, nevenindu-i să creadă. Decizia 
mea? Am decis să mă căsătoresc cu tine, acum patru 
ani. Asta a fost decizia mea. Tu ai hotărât să pui capăt 
relaţiei noastre! 

Kate îşi dădu părul ud din ochi şi replică: 

— Bine, a fost hotărârea mea. Şi ce-i cu asta? 

Jack se întoarse spre ea şi o prinse de umeri. 

— Ascultă, mi-am dat seama brusc, azi-noapte. La 
naiba! Mi-am dat seama în fiecare noapte, de când ai 
plecat! Ştiu că a fost o greşeală. Acum nu mai sunt 
avocat din oficiu. Ai dreptate, nu-i mai apăr pe 
delincvenţi. Duc o viaţă bună, respectabilă. 

În timp ce se uita la figura ei uimită, îi dispăru totul 
din minte. Mâinile îi tremurau. Îi dădu drumul lui Kate şi 
se lăsă pe scaun. 

Jack îşi scoase cravata udă, o băgă în buzunar şi se 
uită la ceasul din bord. Kate privi vitezometrul nemişcat, 


apoi se întoarse spre Jack. Avea voce blândă când vorbi, 
dar în ochi i se citea durerea. 

— Jack, prânzul a fost foarte plăcut. Mă bucur că te- 
am întâlnit. Dar până aici putem merge. Imi pare rău! 

Kate îşi muşcă buzele, dar Jack nu văzu acest lucru, 
pentru că ieşi din maşină, apoi vâri capul înăuntru şi 
spuse: 

— Să ai parte numai de bine, Kate! Dacă vei avea 
nevoie de ceva, sună-mă! 

Femeia îl privi îndepărtându-se prin ploaie, urcându- 
se în maşina sa şi plecând. Ea mai rămase acolo câteva 
minute. Pe obraz i se scurse o lacrima. O şterse, 
furioasă, băgă maşina în viteza şi o luă în direcţia opusă 
celei în care plecase Jack. 

xX 


În dimineața următoare, Jack ridică telefonul, apoi îl 
puse încet la loc. Care era, de fapt, problema? Venise la 
birou de la ora şase, terminase dosarele urgente, apoi 
trecuse la proiecte care zăcuseră în aşteptare săptămâni 
în şir. Se uită pe fereastră. Soarele se reflecta în 
edificiile din ciment şi cărămidă. Jack se frecă la ochi şi 
cobori jaluzelele. 

Kate nu avea să reintre brusc în viaţa lui, iar el 
trebuia să suporte asta. Petrecuse toată noaptea 
întocmind toate scenariile posibile, majoritatea complet 
nerealiste. Dădu din umeri. Asemenea lucruri li se 
întâmplau bărbaţilor şi femeilor din fiecare ţară din 
lume. Uneori, lucrurile nu merg. Chiar dacă doreşti mai 
mult decât orice pe lume să meargă. Nu poţi obliga pe 
cineva să te iubească. Trebuie să-ţi vezi de treabă. Şi 
avea destule de făcut. Poate că venise timpul să se 
bucure de viitorul pe care ştia că-l va avea. 

Se aşeză la birou şi parcurse cu minuţiozitate încă 
două proiecte, un joint venture pentru care făcea munca 
de jos, ce nu necesita minte sau pregătire, şi un proiect 


pentru singurul client pe care-l avea în afară de Baldwin 
- Tarr Crimson. 

Crimson, proprietarul unei companii mici în domeniul 
audiovizualului, era un geniu al imaginilor şi graficii 
asistate de calculator. O ducea foarte bine, organizând 
conferinţe publicitare pentru companii, în hotelurile din 
zonă. Mergea cu motocicleta, îmbrăcat în blugi jerpeliţi, 
fuma orice, inclusiv câte o ţigară din când în când, şi 
arăta de parcă ar fi fost cel mai mare drogat din lume. 

Se cunoscuse cu Jack atunci când un coleg al lui 
Graham îl acuzase pe Tarr de beţie şi de tulburarea 
ordinii publice, dar pierduse procesul. Tarr se 
prezentase în faţa judecătorului în costum, cu servietă, 
cu părul şi barba proaspăt tunse, şi sugerase că 
mărturia poliţistului fusese tendenţioasă, pentru că 
petrecerea avusese loc la un concert al formaţiei 
Grateful Dead, pentru că testul nu putea fi acceptat, 
având în vedere că polițistul nu-l avertizase verbal cum 
se cuvenea, şi pentru că testul nu fusese făcut 
corespunzător. 

Judecătorul, care avea de-a face cu peste o sută de 
drogaţi înhăţaţi la concert, anulase cazul, după ce-i 
atrăsese atenţia poliţistului să respecte cu stricteţe 
regulile, în viitor. Jack urmărise toată povestea, 
amuzându-se. Impresionat, plecase din tribunal 
împreună cu Tarr, băuse cu el o bere în seara aceea şi 
deveniseră prieteni. 

Exceptând conflictele întâmplătoare şi relativ lipsite 
de importanţă cu legea, Crimson era un bun client al 
firmei Patton şi Shaw, chiar dacă nu fusese primit cu tot 
sufletul. Contractul lui Jack prevedea că Tarr - care-şi 
concediase ultimul avocat - va avea voie să lucreze cu 
Jack la Patton şi Shaw, iar firma nu-l putuse refuza pe 
noul ei angajat ce valora patru milioane de dolari. 

Jack puse jos stiloul şi se duse din nou la fereastră, 
gândindu-se iarăşi la Kate Whitney. O amintire nu-i 


dădea pace. Momentul când Kate îl părăsise prima dată, 
el se dusese să-l vadă pe Luther. Bătrânul nu-i spusese 
nimic înţelept, nu-i oferise nicio soluţie imediată pentru 
dilema lui. Oricum, Luther Whitney ar fi fost ultima 
persoană din lume capabilă să ştie răspunsul care să-l 
conducă spre inima fiicei sale. Cu toate acestea, lui Jack 
îi plăcuse întotdeauna să discute cu Luther. Despre 
orice. Bătrânul asculta. Asculta cu adevărat. Nu aştepta 
să te opreşti din povestit ca să înceapă cu necazurile lui. 
Jack nu ştia ce avea să-i spună. Dar era sigur că Luther 
o să-l asculte. Iar acest lucru îi va fi suficient. 

După o oră, agenda computerizată al lui Jack bâzâi, 
avertizându-l. Jack se uită la ceas şi-şi puse haina. 

Jack mergea iute pe coridor. Urma să ia prânzul cu 
Sandy Lord, peste douăzeci de minute. Nu se simţea în 
largul lui, gândindu-se că va fi singur cu omul acela. Se 
spuneau mii de lucruri despre Sandy Lord, majoritatea 
adevărate, presupuse Jack. Domnul Lord dorea să 
prânzească împreună cu Jack Graham, îi spusese 
secretara lui Jack, în dimineaţa aceea. Iar Sandy Lord 
obținea tot ce dorea, îi amintise secretara în şoaptă, cu 
un aer secretos, care-l scârbise pe Jack. 

Mai avea douăzeci de minute, dar mai întâi trebuia să 
verifice cu Alvis documentele firmei Bishop. Jack zâmbi, 
amintindu-şi faţa lui Barry când îi pusese, cu grijă, 
dosarul pe birou. Cu treizeci de minute înainte de 
termen. Alvis se uitase la ele, mai mult decât uimit. 

— E foarte bine. Imi dau seama că ţi-am dat un 
termen prea scurt. Nu obişnuiesc să fac asta. Apreciez 
efortul tău, Jack, spusese el, uitându-se în jos. Imi pare 
rău că ţi-am stricat programul. 

— Nicio problemă, Barry, de aceea sunt plătit, 
ripostase Jack şi dăduse să plece, dar Barry se ridicase 
de la birou. 

— Jack, n-am avut ocazia să discutăm, de când ai venit 
aici. Sediul ăsta e atât de mare! Hai să luăm prânzul 


împreună! Cât mai curând posibil! 

— Mi-ar face plăcere. Secretara ta şi a mea să fixeze o 
dată. 

În momentul ăla, Jack îşi dăduse seama că Barry Alvis 
nu era un tip rău. Il tratase de sus, dar, în comparaţie cu 
felul în care partenerii principali îşi tratau subalternii, 
Jack putea să considere că scăpase uşor. Pe de altă 
parte, Barry era un jurist de prima mână, iar Jack putea 
să înveţe multe de la el. 

Jack trecu pe lângă biroul secretarei lui Barry, dar 
Sheila nu era acolo. 

Apoi Jack observă cutiile strânse lângă perete. Uşa lui 
Barry era închisă. Jack ciocăni, dar nu-i răspunse 
nimeni. Se uită în jur, după care deschise uşa. Clipi de 
câteva ori şi privi rafturile goale ale bibliotecii şi petele 
dreptunghiulare de pe tapet, din locurile în care 
atârnaseră diplome şi certificate. 

„Ce naiba se întâmplă?” Inchise uşa, se întoarse şi se 
ciocni de Sheila. 

Sheila părea distrusă, deşi în mod normal se purta ca 
o profesionistă, cu ochelarii bine aşezaţi pe nas şi fără 
un fir de păr nelalocul lui. Fusese secretara lui Barry 
timp de zece ani. Se uită la Jack, fulgerându-l cu 
privirea, apoi se potoli. Se întoarse, se duse iute în 
birouaşul ei şi începu să pună diferite obiecte în cutii. 
Jack se uita la ea, neştiind ce să creadă. 

— Sheila, ce se întâmplă? Unde-i Barry? 

Femeia nu-i răspunse. Mâinile ei se mişcau tot mai 
repede, până ce ajunse să arunce efectiv lucrurile în 
cutii. Jack veni lângă ea şi se uită în jos, la silueta 
micuță. 

— Sheila, ce naiba se întâmplă? întrebă el şi o prinse 
de mână. 

Femeia îl pălmui, lucru care o şocă atât de tare, că 
trebui să se aşeze. Apoi îşi puse încet capul pe birou şi 
începu să plângă. 


Jack se uită din nou în jur. Murise Barry? Avusese loc 
un accident teribil şi nu-l anunţase nimeni? Firma asta 
mare era atât de nesimţitoare? Avea să citească despre 
întâmplare într-un buletin informativ? Îşi privi mâinile. 
Tremurau. 

Se întinse peste marginea biroului şi atinse uşor 
umărul Sheilei, încercând s-o facă să se potolească, dar 
fără succes. Jack se uită în jur, neajutorat, în timp ce 
suspinele continuau, cu intensitate crescândă. În cele 
din urmă, de după colţ apărură două secretare şi o luară 
cu ele pe Sheila. Cele două se uitară la Jack într-un fel 
nu tocmai prietenos. 

Ce naiba făcuse? Se uită la ceas. Trebuia să-l 
întâlnească pe Lord peste zece minute. Brusc, îşi dori să 
ajungă la prânz cât mai curând. Lord cunoştea tot ce se 
întâmpla în firmă, de obicei, chiar înainte să se 
întâmple. Apoi îi trecu prin minte un gând cu adevărat 
oribil. Îşi aminti de dineul de la Casa Albă şi de 
logodnica lui supărată. Îi menţionase numele lui Barry 
Alvis. Nu cumva... Jack alergă pe hol, cu pulpana hainei 
fâlfâind. 


x 


Restaurantul Fillmore era, de curând, un loc 
important în Washington. Uşile erau din mahon solid, 
împodobite cu plăci groase de bronz; covoarele şi 
draperiile fuseseră ţesute manual şi costau enorm. La 
fiecare masă se desfăşura o activitate febrilă. 

Clienţii aveau la îndemână telefoane, faxuri şi 
copiatoare, pe care le foloseau din plin. Mesele 
sculptate aveau în jur scaune bogat tapisate, pe care se 
aşeza adevărata elită a cercurilor de afaceri şi politice 
din Washington. lar preţurile aveau grijă să nu existe 
altfel de clienţi. 

Deşi restaurantul era aglomerat, nu se grăbea nimeni. 
Clienţii nu erau obişnuiţi să li se impună ceva, acționau 


după bunul lor plac. Uneori, prezenţa lor la o masă 
anume, o ridicare din sprânceană, un tuşit reţinut sau o 
privire de cunoscător reprezenta o zi întreagă de muncă 
pentru ei şi le aducea o răsplată imensă, lor sau celor pe 
care-i reprezentau. Banii şi puterea pluteau parcă prin 
încăpere. 

Chelnerii cu cămăşi apretate şi cu papioane apăreau 
şi dispăreau la intervale de timp judicios plasate. Clienţii 
erau răsfăţaţi, serviţi, ascultați sau lăsaţi singuri, după 
cum impunea fiecare ocazie. lar bacşişurile oglindeau 
aprecierea clientelei. 

Restaurantul Fillmore era locul favorit pentru prânz al 
lui Sandy Lord. Lord studie puţin meniul, apoi îşi roti 
ochii lui cenuşii, pătrunzători, prin sufrageria imensă, 
căutând vreo posibilă afacere sau poate altceva. Işi 
mişca trupul greoi cu eleganţă în scaun şi-şi potrivi cu 
grijă câteva fire cărunte. Necazul consta în faptul că 
figurile familiare dispăreau odată cu trecerea timpului, 
răpite de moarte sau de pensionarea urmată de 
instalarea în locuri mai calde din sud. Înlătură o urmă 
de praf de pe una dintre manşetele cămăşii cu 
monogramă şi oftă. 

Îşi luă telefonul celular şi verifică mesajele. Walter 
Sullivan nu-l sunase. Dacă încheia afacerea cu Sullivan, 
Lord putea să aibă drept client o ţară din fostul bloc 
comunist. 

O întreagă ţară! Cât de mult poţi să ceri de la o ţară, 
pentru servicii juridice? Evident că mult. Problema era 
că foştii comunişti nu aveau bani, dacă nu consideri bani 
rublele, cupoanele, copeicile sau ce naiba mai foloseau 
în prezent, chestii care puteau fi utilizate la fel de bine 
drept hârtie igienică. 

Acest lucru nu-l deranja pe Lord. Ex-comuniştii aveau 
din abundență materii prime, pe care Sullivan tânjea să 
pună mâna. 

Din acest motiv petrecuse Lord trei luni nenorocite 


acolo. Dar merita, dacă Sullivan accepta afacerea. 

Lord învățase să se îndoiască de oricine. Dar dacă 
exista cineva care să încheie afacerea aceea, atunci acel 
cineva era Walter Sullivan. Tot ce atinsese acesta părea 
să se înmulțească, până căpăta proporţii globale, iar 
firimiturile care ajungeau la oamenii lui inspirau 
respect. Chiar dacă avea aproape optzeci de ani, 
bătrânul nu se potolise deloc. Muncea cincisprezece ore 
pe zi şi se însurase cu o puştoaică de douăzeci şi ceva de 
ani, care arăta ca în filme. În momentul de faţă, el se 
afla în Barbados, unde zburase împreună cu trei 
politicieni de rang foarte înalt, pentru nişte afaceri şi 
ceva distracţie, în stil western. Sullivan urma să-i dea 
telefon. Iar lista de clienţi a lui Sandy, scurtă, dar bine 
aleasă, va creşte cu încă un client. Dar ce client! 

Lord remarcă o tânără cu o fustă dureros de scurtă şi 
cu tocuri înalte, care străbătea încăperea. 

Femeia îi zâmbi, iar el îi răspunse cu o uşoară ridicare 
din sprânceană, un gest care-i plăcea în mod deosebit, 
din cauza ambiguităţii sale. Individa asigura legătura cu 
Congresul unor asociaţii mari de pe Strada Şaisprezece, 
deşi pe Lord nu-l interesa slujba ei. Tipa era excelentă la 
pat, iar chestia asta îl interesa foarte mult. 

Faptul că o văzuse îi amintise de multe lucruri 
plăcute. O s-o sune, cât de curând. Îşi notă acest lucru 
în agenda lui electronică. Apoi îşi îndreptă atenţia - ca şi 
multe dintre doamnele din încăpere - către silueta 
înaltă, a lui Jack Graham, care traversa camera, venind 
spre el. 

Lord se ridică şi îi întinse mâna. Jack nu i-o strânse: 

— Ce naiba s-a întâmplat cu Barry Alvis? 

Lord îi răspunse holbându-se inexpresiv la el. Apoi se 
aşeză. Un chelner apăru, dar plecă iute, în urma unui 
semn discret făcut de Lord. După aceea, Lord se uită la 
Jack, care rămăsese în picioare. 

— Nu laşi omul nici să respire! Direct la ţintă! 


Strategia asta e bună uneori, alteori, nu. 

— Nu glumesc, Sandy! Vreau să ştiu ce se întâmplă. 
Biroul lui Barry e gol, secretara lui se uită la mine de 
parcă am dat ordin să fie omorât. Vreau un răspuns. 

Jack ridicase vocea. Odată cu aceasta, crescuse şi 
lipsa expresiei de pe figura lui Lord. 

— Indiferent ce crezi, sunt convins că putem discuta 
cu puţin mai multă demnitate decât dai dovadă acum. 
De ce nu stai jos şi nu te porţi ca un partener în cea mai 
bună firmă de avocatură din oraşul ăsta? 

Se înfruntară din priviri vreo cinci secunde, până când 
Jack se aşeză încet pe scaun. 

— Ce bei? 

— O bere. 

Chelnerul reapăru şi plecă după ce primise comanda 
pentru o bere, iar pentru Sandy un gin tare cu apă 
tonică. Lord îşi aprinse o Raleigh şi se uită degajat spre 
fereastră, apoi spre Jack. 

— Aşadar, ai aflat de Barry. 

— Ştiu doar că a plecat. Vreau să-mi spui de ce. 

— Nu-i prea mult de spus. I s-a spus să plece, 
începând de astăzi. 

— De ce? 

— De ce te interesează? 

— Lucram împreună. 

— Dar nu eraţi prieteni. 

— N-am avut timp să ne împrietenim. 

— De ce naiba ai fi vrut să te împrieteneşti cu Barry 
Alvis? Era doar un asociat oarecare, din care avem o 
grămadă. 

— Era un jurist extraordinar. 

— Nu, era un avocat foarte competent, eficient în 
domeniul tranzacţiilor între corporații, cu o 
subspecializare în achiziţii de echipament sanitar. Nu a 
adus niciodată un bănuţ în firmă şi nu va aduce 
niciodată. Aşadar, nu era un jurist extraordinar. 


— Ce naiba, ştii ce-am vrut să spun! Era un bun de 
valoare al firmei. Ai nevoie de cineva care să facă şi 
munca asta nenorocită! 

— Avem în jur de două sute de avocaţi care-s foarte 
potriviţi să facă munca aia nenorocită. Pe de altă parte, 
avem doar o duzină de parteneri care aduc clienţi. Nu-i 
o proporţie de invidiat. O mulţime de soldaţi şi prea 
puţini şefi. Tu-l vezi pe Barry Alvis ca pe un angajat activ 
al firmei, noi îl vedem ca pe un pasiv bine plătit, care nu 
are talentul să se susţină singur. A facturat suficient de 
mult ca să fie bine plătit. Dar nu aşa facem noi, 
partenerii, majoritatea banilor. Am hotărât aşadar să 
întrerupem relaţia noastră. 

— Adică vrei să-mi spui că n-ai fost îndemnat de 
Baldwin să faci asta? 

Pe faţa lui Lord se citea o surpriză sinceră. Fiind un 
avocat cu o experienţă de peste treizeci şi cinci de ani 
şi, prin urmare, un adevărat specialist în aruncat fum în 
ochii oamenilor, Sandy se pricepea să mintă, aşa că 
exclamă: 

— De ce naiba s-ar fi sinchisit Baldwin de unul ca 
Barry Alvis? 

Jack privi figura grasă din faţa lui timp de un minut, 
apoi respiră uşurat. Se uită în jur, simțindu-se caraghios 
şi jenat. Făcuse scandal degeaba? Dar dacă Lord 
minţea? Se uită din nou la individ, dar pe chipul acestuia 
nu se putea citi nimic. De ce l-ar fi minţit? Jack putea 
găsi mai multe motive, dar niciunul dintre ele nu era 
logic. Greşise? Se făcuse de râs în faţa celui mai 
puternic partener al firmei? 

Lord îi spuse, cu o voce mai blândă, aproape 
consolându-l: 

— Barry Alvis a fost dat afară ca parte a efortului 
nostru de a curăța uscăturile din partea de sus a 
ierarhiei. Vrem mai mulţi avocaţi care pot face munca şi 
care pot aduce bani. Oameni ca tine. E foarte simplu. 


Barry n-a fost primul şi nu va fi ultimul. Ne ocupăm de 
treaba asta de mult timp, Jack. Cu mult înainte de 
venirea ta în firmă. 

Lord făcu o pauză şi se uită atent la Jack, apoi îl 
întrebă: 

— E ceva ce nu mi-ai spus? Vom fi parteneri în curând 
şi nu trebuie să ascunzi nimic de partenerii tăi. 

Lord chicoti în sinea lui. Lista înțelegerilor secrete cu 
clienţii lui era una lungă... 

Jack fu cât pe ce să înghită momeala, dar nu o făcu şi 
spuse: 

— Sandy, nu sunt încă partener. 

— A rămas de îndeplinit o simplă formalitate. 

— Un lucru nu-i gata până nu-i terminat. 

Lord se mişcă stânjenit în scaun, agitând fumul ţigării 
ca un evantai. S-ar putea să fie adevărate zvonurile că 
Jack se gândea să părăsească nava... Din cauza 
zvonurilor acelea se afla Sandy aici, împreună cu tânărul 
avocat. Cei doi se priviră, iar pe buzele lui Jack se ivi un 
zâmbet. Cele patru milioane aduse de Jack, pentru 
asistenţă juridică în afaceri, reprezentau o tentaţie 
căreia Lord nu-i putea rezista. Pentru că însemnau încă 
patru sute de mii pentru el. Nu că ar fi avut nevoie de 
banii ăia. Dar n-ar fi renunţat la ei. Avea reputaţia că-i 
cheltuitor. lar avocaţii nu ies la pensie. Muncesc până 
cad laţi. Cei mai buni câştigă o grămadă de bani, dar 
asta e nimica toată în comparaţie cu veniturile şefilor de 
corporaţii, starurilor rock sau ale actorilor. 

— Credeam că-ţi place firma noastră. 

— Îmi place. 

— Deci? 

— Ce vrei să ştii? 

Sandy se uită din nou prin sală. Descoperi altă femeie 
pe care o cunoştea, îmbrăcată într-un costum de afaceri 
scump, mulat pe corp. Lord avea motivele lui să creadă 
că individa nu purta nimic sub costumul acela. Îşi bău 


restul de gin cu apă tonică, apoi se uită la Jack din ce în 
ce mai iritat. Ce novice tâmpit! 

— Ai mai fost aici? 

Jack clătină din cap, apoi răsfoi meniul, căutând 
hamburger cu cartofi prăjiţi. Nu găsi aşa ceva. Meniul îi 
fu luat din mână, iar Lord se plecă spre el. Jack îi simţi 
răsuflarea grea, umedă, în faţă. 

— De ce nu te uiţi în jur? 

Sandy chemă chelnerul ridicând doar un deget. 
Comandă un Dewar cu apă. Băutura apăru într-un 
minut. Jack se lăsă pe speteaza scaunului, dar Lord se 
trase mai aproape, lăsându-se peste masa sculptată. 

— Am mai fost în restaurante, crede-mă! 

— Dar nu în unul ca ăsta, nu-i aşa? O vezi pe doamna 
acea micuță de acolo? îl întrebă Lord, iar degetul lui, 
surprinzător de subţire spintecă aerul; Jack se uită spre 
femeia care asigura legătura cu Congresul: Am regulat-o 
de cinci ori în ultimele şase luni. 

Lord nu se putu împiedica să nu zâmbească, văzând 
cât de impresionat fu Jack. 

— Probabil că te întrebi de ce o creatură ca ea s-a 
îndurat să se culce cu un boşorog gras ca mine. 

— Poate că i-a fost milă de tine, răspunse Jack, 
zâmbind. 

Lord nu zâmbi şi replică: 

— Dacă îţi închipui aşa ceva, atunci naivitatea ta se 
apropie de incompetenţă. Chiar crezi că femeile din 
oraşul ăsta sunt mai pure decât bărbaţii? De ce ar fi? 
Faptul că au ţâţe şi poartă fustă nu înseamnă că nu iau 
ce-şi doresc şi că nu folosesc toate mijloacele de care 
dispun ca să reuşească. Băiete, a făcut-o cu mine pentru 
că puteam să-i dau ce-şi dorea - şi nu e vorba de ce s-a 
întâmplat între cearşafuri. Individa ştia asta, eu ştiam 
asta. Pot să deschid uşi din oraşul ăsta pe care doar o 
mână de oameni le pot deschide. Asta-i motivul pentru 
care m-a lăsat s-o regulez. E vorba de o tranzacţie 


comercială încheiată între părţi inteligente şi extrem de 
rafinate. Ce zici de treaba asta? 

— Ce să zic? 

Lord se lăsă pe speteaza scaunului, îşi aprinse altă 
ţigară şi trimise inele de fum spre tavan. Chicoti de unul 
singur. 

— Te amuză ceva, Sandy? 

— Mă gândeam că ai luat o grămadă de şuturi de la 
oameni ca mine, pe când urmai Facultatea de Drept şi 
că te-ai gândit că n-o să fii niciodată ca mine. Aşa că te- 
ai apucat să aperi străini intraţi ilegal în ţară, care 
doreau azil politic, şi să faci apel pentru nişte ticăloşi 
sărmani, condamnaţi la moarte pentru că au măcelărit 
cam prea mulţi oameni, justificând acest lucru prin 
faptul că au fost bătuţi de mămica lor când nu erau 
ascultători. Hai, spune-mi adevărul, aşa ai făcut, nu-i 
aşa? i 

Jack îşi lărgi cravata şi sorbi din bere. Il mai văzuse 
pe Lord în acţiune. Bănuia că urma o înţelegere. 

— Eşti unul dintre cei mai buni avocaţi, Sandy, toată 
lumea ştie asta. 

— Rahat, n-am mai profesat avocatura de ani de zile. 

— Oricum, ai reuşit. 

— Dar tu ai reuşit, Jack? 

Jack simţi un nod în stomac, uşor, dar perceptibil, 
auzindu-şi numele rostit de Lord. Acest lucru sugera o 
intimitate viitoare, care-l şoca, în ciuda faptului că ştia 
că-i inevitabilă. Va fi partener? Jack răsuflă adânc şi 
dădu din umeri. 

— Nimeni nu ştie ce va ajunge, când va creşte mare... 

— Dar tu ai crescut, Jack, e timpul să-ţi plăteşti biletul 
de intrare. Aşadar, ce va fi? 

— Nu înţeleg ce vrei să spui. 

Lord se aplecă din nou, cu mâinile strânse, ca un 
boxer de categorie grea care urmăreşte un schimb de 
lovituri şi caută orice loc descoperit. Pentru o clipă, Jack 


avu impresia că va fi atacat şi se încorda. 

— Crezi că-s o jigodie, nu-i aşa? 

Jack luă din nou meniul şi-l întrebă: 

— Îmi recomanzi ceva? 

— Puştiule, crezi că sunt o jigodie hrăpăreaţă, egoistă, 
avidă de putere, care nu preţuieşte nimic sau pe nimeni 
care nu i-ar aduce vreun folos. Şi ai dreptate, Jack! 

Lord ridicase vocea şi se ridicase pe jumătate din 
scaun. Împinse din nou meniul lui Jack pe masă. 

Jack se uită nervos prin încăpere, dar nimeni nu părea 
că le acordă atenţie, ceea ce însemna că fiecare cuvânt 
fusese ascultat cu atenţie şi analizat. Ochii roşii ai lui 
Lord se aţintiră asupra lui Jack. 

— Aşa sunt Jack, exact aşa sunt! 

Lord se aşeză din nou pe scaun, triumfător. Rânji 
încântat. Jack se simţi înclinat să zâmbească, în ciuda 
repulsiei ce-l cuprinsese. 

Tânărul se mai relaxase un pic. Ca şi cum ar fi simţit 
relaxarea lui, Lord îşi trase scaunul mai aproape de 
Jack, înghesuindu-se în el. Pentru o clipă, Jack se gândi 
să-i spună bătrânului să se potolească, pentru că i se 
părea că exagerează. 

— Bine, sunt toate astea şi încă multe altele. Dar ştii 
ceva? Ăsta sunt. Nu încerc să mă prefac, nici să mă 
justific. Orice individ care m-a întâlnit a plecat ştiind 
exact cine şi ce sunt. Cred în ceea ce fac. Nu mănânc 
rahat. 

Lord respiră adânc. Jack îşi clătină capul, încercând 
să-şi limpezească gândurile. 

— Dar tu, Jack? 

— Ce-i cu mine? 

— Tu cine eşti? În ce crezi, dacă mai crezi în ceva? 

— Am făcut doisprezece ani de şcoală catolică, trebuie 
să cred în ceva. 

Lord clătina din cap, fără vlagă, şi zise: 

— Mă dezamăgeşti. Am auzit că eşti un tânăr cu 


perspective. Sau am fost informat greşit, sau rânjeşti ca 
un mâncător de rahat pentru că ţi-e frică de ce ar trebui 
să spui. 

Jack îl apucă pe Lord de încheietura mâinii, 
strângându-l ca într-o menghină. 

— Ce dracu” vrei de la mine? 

Lord zâmbi şi-l bătu cu blândeţe pe Jack pe mână, 
până când acesta îi dădu drumul. 

— Îţi place locul ăsta? Dacă o să-l ai pe Baldwin de 
client, o să mănânci în restaurante ca acesta, până când 
ţi se vor îngroşa arterele. Peste patruzeci de ani o să 
cazi lat pe vreo plajă din Caraibe şi o să laşi în urma ta o 
gagicuţă tânără, devenită subit bogată. Dar, crede-mă, o 
să mori fericit. 

— Pentru mine, toate locurile sunt la fel. 

Lord izbi puternic cu palma în masă. De data asta, 
mai mulţi clienţi întoarseră capul spre el. Şeful de sală 
se uită în direcţia lor, încercând să-şi ascundă 
dezaprobarea sub mustaţa groasă şi sub înfăţişarea 
calmă şi competentă. 

— Asta-i problema mea, băiete: sentimentele tale 
contradictorii! Un loc nu-i la fel cu altul, adăugă el, 
coborând tonul, dar continuând să se înghesuie în Jack. 
Tu ai cheia de la locul ăsta. Cheia ta este Baldwin şi fiica 
lui cea drăguță. Întrebarea este: vrei sau nu vrei să 
deschizi această uşă? lar această întrebare interesantă 
ne readuce la întrebarea iniţială. În ce crezi, Jack? 
Pentru că, dacă nu crezi în astea - Lord îşi întinse 
braţele - dacă nu vrei să devii un Sandy Lord al noii 
generaţii, dacă te trezeşti noaptea şi râzi sau blestemi 
idiosincrasiile mele, dacă vrei, tâmpeniile mele, dacă îţi 
închipui cu adevărat că eşti deasupra chestiilor ăstora, 
dacă într-adevăr nu-ţi place să lucrezi pentru domnul 
Baldwin, dacă nu vezi nimic în meniul ăsta care să te 
intereseze, atunci de ce nu-mi spui să mă duc dracului? 
De ce nu te ridici şi nu pleci cu fruntea sus, cu conştiinţa 


curată şi cu credinţa neştirbită? Sincer vorbind, jocul 
ăsta este prea interesant şi practicat cu prea multă 
patimă, ca să aibă acces la el cei care nu se implică. 

Lord se lăsă pe speteaza scaunului său, iar trupul său 
umflat se relaxă. 

Afară era o zi de toamnă cu adevărat minunată. Nici 
ploaia, nici umiditatea excesivă nu afectaseră albastrul 
perfect al cerului. Vântul blând purta de colo-colo 
ziarele aruncate. Ritmul febril al oraşului se potolise un 
pic. În josul străzii, în Parcul Lafayette, cei care iubeau 
soarele zăcea în iarbă, sperând să se mai bronzeze puţin 
înainte ca vremea rece să se instaleze cu adevărat. 
Curierii pe biciclete colindau zona, uitându-se după fete 
cu fuste scurte şi bluze decoltate. 

În restaurant, Jack Graham şi Sandy Lord se priveau. 

— Loveşti fără pic de milă... 

— N-am timp de aşa ceva, Jack. N-am avut, în ultimii 
treizeci de ani. Dacă n-aş crede că mă descurc abordând 
subiectul direct, n-aş mai pălăvrăgi cu tine şi aş lăsa 
treaba baltă. 

— Ce vrei să-ţi spun? 

— Vreau să ştiu în ce ape te scalzi. Adevărul este că, 
avându-l pe Baldwin de partea ta, poţi să te duci la orice 
firmă din oraş. Presupun că ne-ai ales pe noi pentru că 
ţi-a plăcut ce-ai văzut. 

— V-a recomandat Baldwin. 

— E un om deştept. Mulţi oameni i-ar urma sfaturile. 
O să fii unul dintre noi, peste un an. Dacă vei alege să 
rămâi, vei deveni partener. Sincer vorbind, perioada de 
aşteptare de douăsprezece luni este o simplă 
formalitate, ca să vedem dacă ne potrivim. După aceea, 
nu vei mai avea griji financiare, chiar fără a ţine seama 
de zestrea considerabilă a soţiei. Principala ta ocupaţie 
va fi să-l faci fericit pe Baldwin, să extinzi această 
afacere şi să aduci câţi clienţi poţi. Pentru că - hai să 
spunem lucrurilor pe nume - singura asigurare pe care 


o are un avocat sunt clienţii pe care-i controlează. 
Nimeni nu te învaţă asta la Facultatea de Drept. Este 
lecţia cea mai importantă pe care trebuie s-o ştii. Nu 
pierde niciodată din vedere acest lucru. A-ţi face treaba 
este o activitate subordonată acestuia. Întotdeauna se 
vor găsi sclavi care să muncească. Vei avea mână liberă 
ca să faci rost de noi afaceri. Nu te va controla nimeni, 
în afară de Baldwin. Dar nu va trebui să urmăreşti 
activitatea juridică prestată în folosul firmelor lui 
Baldwin, avem alţi oameni care vor face acest lucru 
pentru tine. În ansamblu, nu-i deloc o viaţă groaznică. 

Jack îşi privi mâinile. Vedea acolo figura lui Jennifer. 
Perfectă! Se simţi vinovat că-şi închipuise că ei i se 
datorează concedierea lui Barry Alvis. Apoi se gândi la 
truda obositoare de avocat din oficiu. După aceea îşi 
aminti de Kate. Ce-l aştepta în privinţa aceea? 
Răspunsul era clar nimic. Îşi ridică privirea. 

— Am o întrebare prostească. O să continuu să practic 
avocatura? 

— Dacă doreşti, îi zise Lord, uitându-se atent la el. Să 
consider că răspunsul e afirmativ? 

Jack se uită în meniu. 

— Plăcinta de crab pare bună. 

Sandy expiră fumul spre tavan şi zâmbi larg. 

— Mie îmi place, Jack. Îmi place al naibii de mult. 


x 


După două ore, Sandy stătea în colţul biroului său 
imens şi se uita la strada aglomerată de jos, în timp ce 
pe difuzorul telefonului se auzea o teleconferinţă. 

Dan Kirksen intră pe uşă. Papionul lat şi cămaşa 
apretată ascundeau un trup zvelt, de alergător. Kirksen 
era directorul executiv al firmei. Ii controla pe toţi, cu 
excepţia lui Sandy Lord. Şi, probabil, de acum, şi a lui 
Jack Graham. 

Lord se uită la el, fără interes. Kirksen se aşeză şi 


aşteptă  răbdător până când participanții la 
teleconferinţă îşi luară rămas-bun. Lord închise 
telefonul şi se aşeză pe scaunul său. Se lăsă pe 
spetează, cu ochii în tavan şi îşi aprinse o ţigară. 
Kirksen, obsedat de sănătate, se dădu înapoi de lângă 
birou. 

— Vrei ceva? îl întrebă Lord, uitându-se în cele din 
urmă la faţa netedă, bine rasă, a lui Kirksen. 

Individul controla contracte de vreo şase sute de mii, 
ceea ce-i asigura un loc sigur, pentru mult timp, la PS & 
L, dar o asemenea cifră de afaceri nu însemna mare 
lucru pentru Lord, care nu făcea nimic ca să ascundă 
faptul că nu-l plăcea pe directorul executiv al firmei. 

— Ne întrebam cum a mers prânzul. 

— Poţi să te descurci singur cu rahaturi. Eu n-am timp 
de rahaturi. 

— Am auzit tot felul de zvonuri neliniştitoare, plus 
chestia că Alvis a fost dat afară, pentru că a sunat 
domnul Baldwin. 

Lord dădu din mână şi zise: 

— Am avut grijă de asta. Ne iubeşte, rămâne. Am 
pierdut două ore. 

— Sandy, ţinând seama de câţi bani sunt în joc, ne-am 
gândit cu toţii că ar fi mai bine dacă tu... 

— Mda. Mă pricep la cifre mai bine decât tine, 
Kirksen. Bine? Micul Jacky rămâne. Dacă are noroc, o 
să-şi dubleze prada în zece ani, iar noi o să putem să 
ieşim la pensie mai devreme. 

Lord se uită la Kirksen care păru că se face tot mai 
mic sub privirea lui Sandy. 

— Să ştii că are boaşe. Mai mult decât ceilalţi 
parteneri ai mei. 

Kirksen se înfioră. 

— De fapt, îmi place puştiul. 

Lord se ridică şi se duse lângă fereastră, de unde privi 
o procesiune de preşcolari, legaţi unul de altul cu o 


frânghie, care traversau strada, cu zece etaje mai jos de 
ei. 

— Aşadar, pot să anunţ comitetul că avem veşti bune? 

— Poţi să anunti ce vrei. Ţine minte însă un lucru: să 
nu mă mai plictisiţi vreodată cu asemenea lucruri, dacă 
nu-i vorba de ceva cu adevărat important. Ai înţeles? 

Lord se mai uită o dată spre Kirksen, apoi se întoarse 
spre fereastră. Sullivan nu-l sunase. Asta nu era bine. 
Parcă vedea cum ţara aceea se îndepărta, aşa cum 
dispăreau copiii după colţ. 

— Mulţumesc, Sandy. 

— Mda... 


CAPITOLUL NOUĂ 


Walter Sullivan se uita la faţă. Sau la ce mai rămăsese 
din ea. Piciorul dezvelit avea eticheta oficială a morgii, 
legată de degetul mare. Cei din anturajul lui aşteptară 
afară, iar el rămase singur cu ea. Identificarea fusese 
făcută în mod oficial. Poliţiştii se duseseră să-şi 
completeze dosarele şi reporterii să-şi scrie articolele. 
Iar Walter Sullivan, unul dintre cei mai puternici oameni 
din vremea sa, cel care făcuse bani încă de la 
paisprezece ani din aproape orice atinsese, se trezi 
complet lipsit de energie sau de voinţă. 

După un mariaj de patruzeci şi şapte de ani, încheiat 
odată cu moartea primei sale soţii, presa scrisese mult 
despre el şi Christy. Deşi avea aproape optzeci de ani, 
dorise alături de el pe cineva tânăr şi plin de viaţă. După 
atât de multă moarte, dorea pe cineva care să-i 
supravieţuiască. Persoane dragi şi prieteni apropiaţi 
muriseră. Se săturase să jelească. Nu-i uşor să 
îmbătrâneşti, chiar dacă eşti foarte bogat. 

Dar Christine Sullivan nu-i supravieţuise. lar el 
trebuia să facă ceva în privinţa asta. Din fericire, nu 
prea ştia ce-o să se întâmple cu rămăşiţele răposatei 
sale soţii. Era vorba de o activitate necesară, dar care 
nu fusese gândită ca să consoleze familia victimei. 

De îndată ce Walter Sullivan avea să părăsească 
încăperea, un asistent o va duce pe răposata doamnă 
Sullivan în sala de autopsii. Acolo va fi cântărită şi 
măsurată. Va fi fotografiată, mai întâi îmbrăcată, apoi 
goală. După aceea i se vor face radiografii şi i se vor lua 
amprentele. I se va face o examinare externă completă, 
cu intenţia de a obţine de la cadavru cât mai multe 
dovezi folositoare şi cât mai multe indicii. Se vor lua 
probe de fluide şi vor fi trimise la toxicologie, pentru a 


se căuta droguri sau alcool, precum şi pentru alte teste. 
O incizie în formă de Y va despica trupul, de la un umăr 
la altul, de la piept la organele genitale. O crăpătură 
groaznică, ce-i impresionează chiar şi pe cei cu 
experienţă. Fiecare organ va fi examinat şi cântărit, iar 
organele sexuale vor fi verificate, căutându-se semne 
care să arate dacă avusese loc o relaţie sexuală. Fiecare 
urmă de spermă, de sânge sau fir de păr străin vor fi 
trimise pentru identificarea ADN-ului. 

Capul femeii va fi examinat şi i se vor studia rănile. 
Apoi se va face o incizie cu ferăstrăul, în creştetul 
capului, prin scalp şi prin osul craniului. După aceea va 
fi tăiată partea dinspre frunte, iar creierul va fi scos prin 
craniotomie frontală şi va fi examinat. Glonţul va fi 
extras, marcat pentru identificare şi trimis la 
departamentul de balistică. 

După ce acest proces se va încheia, Walter Sullivan îşi 
va primi înapoi soţia. 

Departamentul de toxicologie va verifica, între timp, 
conţinutul stomacului ei, va căuta urme de substanţe 
străine în sângele şi în urina ei. 

Va fi întocmit raportul autopsiei, în care se va scrie 
cauza morţii şi felul în care fusese ucisă, precum şi toate 
descoperirile relevante. Raportul va conţine şi opinia 
oficială a medicului legist. 

Raportul autopsiei, împreună cu toate fotografiile, 
radiografiile, amprentele, raportul toxicologic şi alte 
informaţii care alcătuiesc dosarul complet al cazului, vor 
fi transmise detectivului însărcinat cu rezolvarea 
cazului. 

În cele din urmă, Walter Sullivan se ridică, acoperi 
rămăşiţele soţiei sale decedate şi plecă. 

Din spatele altei oglinzi prin care se putea vedea, 
detectivul privi cum văduvul părăsea încăperea. Apoi 
Seth Frank îşi puse pălăria pe cap şi ieşi. 

xX 


Sala de şedinţe numărul unu, cea mai mare din firmă, 
ocupa o poziţie centrală, chiar în spatele holului de la 
intrare. În spatele uşilor groase începuse o întrunire a 
tuturor partenerilor. 

Jack Graham stătea între Sandy Lord şi alt partener 
important. Parteneriatul nu fusese încă oficializat, dar în 
ziua aceea protocolul conta mai puţin, iar Lord insistase 
să fie prezent. 

Personalul de serviciu al firmei turnă cafea, împărţi 
brioşe şi chifle, apoi se retrase, închizând uşile în urma 
sa. 

Toate capetele se întoarseră către Dan Kirksen. 
Acesta bău din cafea, se şterse afectat la gură cu 
şerveţelul, apoi se ridică. 

— Sunt convins că aţi auzit deja că o tragedie teribilă 
l-a lovit pe unul dintre cei mai importanţi - Kirksen se 
uită iute spre Lord - de fapt, pe cel mai important client 
al nostru. 

Jack se uită în jurul mesei cu tăblie din marmură, 
lungă de douăzeci de metri. Majoritatea celor prezenţi 
continuau să-l privească pe Kirksen, iar unii erau 
informaţi, în şoaptă, de către vecinii lor despre cele 
întâmplate. Jack văzuse titlurile din ziare. Nu lucrase 
niciodată pentru vreuna dintre afacerile lui Sullivan, dar 
ştia că acestea sunt suficient de extinse pentru a da de 
lucru la patruzeci de avocaţi din firmă, ocupându-le 
aproape tot programul. Sullivan era, de departe, cel mai 
mare client al firmei Patton şi Shaw. 

Kirksen continuă: 

— Poliţia face investigaţii serioase, dar până în 
prezent nu s-a descoperit nimic. 

Kirksen făcu o pauză, privi din nou către Lord, apoi 
continuă: 

— După cum vă puteţi imagina, Walter trece printr-un 
moment foarte deprimant. Pentru a face ca lucrurile să 
fie cât mai simple pentru dumnealui în această perioadă, 


cerem tuturor avocaţilor să acorde o atenţie deosebită 
afacerilor domnului Sullivan, în speranţa de a descoperi 
din faşă orice potenţială problemă. În plus, vă mai 
cerem să fiţi foarte atenţi la orice lucru ieşit din comun 
legat de afacerile lui, deşi nu credem că a fost vorba de 
altceva decât de un jaf obişnuit, dar cu rezultate foarte 
nefericite, care nu are nimic de-a face cu Walter. 
Oricum, orice activitate care vă trezeşte suspiciuni va fi 
anunţată imediat, mie sau lui Sandy. 

Un număr de capete se întoarseră spre Lord, care se 
uita în tavan, în felul lui obişnuit. În scrumiera din faţa 
lui se aflau deja trei chiştoace, iar alături de aceasta, 
paharul în care fusese un Bloody Mary. 

Ron Day, de la departamentul de legislație 
internaţională, se ridică, dorind să întrebe ceva. Părul 
lui, bine pieptănat, mărginea o figură ca de bufniţă, 
parţial acoperită de ochelari ovali. 

— Asta n-are legătură cu teroriştii, nu-i aşa? Lucrez la 
un proiect de fuzionare a mai multor firme din Orientul 
Mijlociu, pentru sucursala din Kuweit a lui Sullivan. 
Indivizii ăia lucrează după reguli proprii, ascultaţi-mă pe 
mine! E cazul să mă preocup de siguranţa mea 
personală? Trebuie să zbor în seara asta la Riyadh. 

Lord îşi întoarse capul, până-l văzu pe Day. Uneori îl 
surprindea cât de miopi, dacă nu chiar tâmpiţi, erau 
mulţi dintre partenerii săi. Day, în calitate de partener, 
avea calitatea principală - după opinia lui Lord, singura 
- de a vorbi şapte limbi străine şi de a-i pupa în fund, 
politicos, pe saudiţi. 

— Nu mi-aş face griji în privinţa asta, Ron! Dacă ar fi 
vorba de o conspirație internaţională, nu eşti suficient 
de important ca să-i faci faţă, iar dacă o să vrea să te 
curețe, o să fi mort înainte să-ţi dai seama de ceva. 

Day îşi făcu de lucru cu cravata sa, iar în jurul mesei 
oamenii chicotiră stânjeniţi. 

— Mulţumesc pentru lămuriri, Sandy. 


— Cu plăcere, Ron. 

Kirksen îşi drese glasul. 

— Fiţi convinşi că s-a făcut tot ce se putea face pentru 
rezolvarea acestei crime înfiorătoare. Se spune că însuşi 
preşedintele va autoriza o echipă specială să se ocupe 
de problemă. După cum ştiţi, Walter Sullivan a slujit în 
diferite feluri în mai multe guverne şi este unul dintre 
prietenii apropiaţi ai preşedintelui. Cred că putem 
presupune că vinovaţii vor fi arestaţi în scurt timp. 

Lord se uită la cei din jurul mesei, ridică din 
sprâncene şi stinse ultima ţigară. Toată lumea părăsi 
încăperea. 

x 


Seth Frank se învârtea cu scaunul. Biroul lui avea doi 
metri pe doi, şeriful fiind singurul posesor al unei 
încăperi spaţioase din clădirea în care se afla sediul 
poliţiei. Pe masa lui se găsea raportul medicului legist. 
Era abia şapte şi jumătate dimineaţa, dar Frank citise 
deja de trei ori fiecare cuvânt al raportului. 

Asistase la autopsie. Un lucru pe care detectivii 
trebuie să-l facă, din mai multe motive. Deşi fusese 
prezent la sute de autopsii, nu se simţise niciodată în 
largul lui văzând mortul spintecat, aşa cum face orice 
student în biologie cu cadavre de animale. Şi, cu toate 
că nu i se mai făcea de mult rău văzând aşa ceva, avea 
nevoie de două-trei ore în care să se plimbe cu maşina la 
întâmplare, înainte să se întoarcă la treabă. 

Raportul era gros şi dactilografiat cu grijă. Christy 
Sullivan murise cu cel puţin şaptezeci şi două de ore în 
urmă. Umflarea şi băşicarea cadavrului erau efectul 
bacteriilor şi gazelor asupra organelor şi dovedeau că 
marja de timp fusese aproximată cu destul de multă 
corectitudine. Totuşi, în încăpere fusese foarte cald, 
ceea ce grăbise procesul de putrefacție a cadavrului. 
Acest fapt făcea stabilirea momentului morţii foarte 


dificilă. Dar decesul nu avusese loc mai devreme de trei 
zile, legistul fusese foarte ferm în această privinţă. 
Frank avea nişte informaţii de la servitori, care-l făceau 
să creadă că doamna Sullivan îşi găsise moartea în 
noaptea de luni, ceea ce se încadra în marja de trei- 
patru zile. 

Frank se încruntă. Un deces de cel puţin trei zile 
însemna că are de-a face cu urme foarte vechi. Cineva 
care ştia ce face putea să dispară de pe faţa pământului 
în trei sau patru zile. În plus, Christine Sullivan murise 
de ceva timp, iar ancheta lui nu făcuse niciun pas 
înainte de când începuse. Frank nu-şi amintea de un caz 
în care să nu existe niciun fel de urme. 

Din informaţiile pe care le aveau, nu fusese nimeni 
martor la întâmplările de pe domeniul Sullivan, în afară 
de decedată şi de cel care o asasinase. Fuseseră date 
anunţuri în ziare şi se puseseră afişe în bănci şi în 
magazine. Nu primiseră niciun răspuns la ele. 

Poliţia discutase cu toţi proprietarii de locuinţe, pe o 
rază de şase kilometri. Toţi îşi manifestaseră şocul, 
revolta şi teama. Frank remarcase frica în zvâcnetul 
unei sprâncene, în umerii lăsaţi şi în frecatul nervos al 
mâinilor. Măsurile de securitate din ţinutul acela vor 
deveni mai stricte ca niciodată. Dar emoţiile acelea nu 
aduseseră niciun fel de informaţii folositoare. Fuseseră 
interogaţi toţi servitorii vecinilor. Nu se aflase nimic. Se 
discutase la telefon cu membrii personalului de serviciu 
al familiei Sullivan, care-şi însoţiseră stăpânul în 
Barbados, fără a se descoperi nimic senzaţional. Mai 
mult, aveau cu toţii alibiuri solide. Sigur, chestia asta 
putea fi falsă. Frank reţinu şi această problemă. 

Nu reuşiseră nici să reconstituie ultima zi din viaţa lui 
Christine Sullivan. Fusese ucisă în locuinţa ei, probabil 
în timpul nopţii. Dar, dacă fusese asasinată în noaptea 
de luni, ce făcuse în timpul zilei? Frank credea că 
această informaţie avea să-i fie de folos. 


În dimineaţa zilei de luni, la nouă şi jumătate, 
Christine Sullivan fusese văzută în Washington, într-un 
salon de lux. Dacă Frank şi-ar fi trimis soţia acolo, să se 
aranjeze, chestia asta l-ar fi costat salariul lui pe două 
săptămâni. Detectivul nu aflase dacă femeia se făcuse 
frumoasă pentru vreo distracţie din noaptea aceea sau 
pentru că aşa obişnuiau să facă cei bogaţi, la intervale 
regulate. Ancheta lor nu descoperise nimic din cele 
făcute de doamna Sullivan, după ce aceasta părăsise 
salonul, pe la amiază. Nu se întorsese în apartamentul ei 
din oraş, nici nu luase vreun taxi către o destinaţie pe 
care s-o poată afla poliţia. 

Femeiuşca rămăsese acasă, în timp ce toţi ceilalţi se 
duseseră în Sudul însorit. Frank îşi închipuia că făcuse 
lucrul acesta având un motiv anume. Dacă fusese cu 
cineva în noaptea aceea, atunci Frank dorea să discute 
cu persoana aceea. Poate chiar s-o aresteze. 

Ca o ironie a sorții, uciderea cuiva în timpul unui furt 
prin efracţie nu reprezenta în Virginia un delict ce se 
pedepsea cu moartea, dar omorârea cuiva în timpul unui 
jaf armat ducea la pedeapsa capitală. Dacă tâlhăreai şi 
ucideai, puteai fi condamnat la moarte. Dacă furai şi 
ucideai, puteai să te aştepţi, cel mult, la închisoare pe 
viaţă, ceea ce nu însemna o alternativă prea grozavă, 
având în vedere condiţiile barbare din puşcăriile statale. 
Dar Christine Sullivan purta multe bijuterii. Rapoartele 
pe care le primise detectivul arătau că iubea 
diamantele, smaraldele, safirele. Purta orice piatră 
prețioasă care vă poate trece prin minte. Asupra 
cadavrului nu se găsiseră bijuterii, deşi se vedeau cu 
uşurinţă semnele lăsate pe piele de inele. Sullivan 
confirmase că lipsea colierul de diamante al soţiei sale. 
Proprietara salonului de înfrumusețare îşi amintea că o 
văzuse purtând bijuteria aceea în ziua de luni. 

Frank era convins că un procuror bun putea să 
transforme cazul în unul de tâlhărie, bazându-se pe 


faptele respective. Făptaşii aşteptaseră, premeditând 
totul de la început. De ce trebuie să plătească oamenii 
de treabă din Virginia sute de mii de dolari anual, 
pentru hrana, îmbrăcămintea şi găzduirea unui ucigaş 
cu sânge rece? Furt? Tâlhărie? Cui îi păsa de prostiile 
astea? Femeia murise. Împuşcată de un nebun. Lui 
Frank nu-i plăceau distincţiile legale de felul acela. Ca 
mulţi poliţişti, avea impresia că sistemul juridic fusese 
dezechilibrat în favoarea acuzaților. I se părea că în 
timpul procesului complicat de înţelegeri şi capcane 
juridice, în care aveai de-a face cu avocaţi ai apărării 
foarte şmecheri, se uita faptul că legea fusese încălcată 
de cineva. Că cineva suferise, fusese violat sau ucis. Că 
se întâmplase ceva cu adevărat rău. Frank nu avea cum 
să schimbe sistemul, dar putea să-l ocolească pe la 
margine. 

Detectivul trase raportul mai aproape, căutându-şi 
ochelarii de citit. Luă o înghiţitură din cafeaua amară şi 
tare. Cauza morţii: rană laterală prin împuşcare, până în 
regiunea cefei, provocată de un glonţ cu vârf moale, de 
mare viteză, tras de o armă de calibru mare, glonţ care 
a produs o rană de perforare, şi de un al doilea glonţ, de 
structură necunoscută, tras cu o armă neidentificată, 
care a cauzat o rană de penetrare. Ceea ce, în limba 
obişnuită, însemna că femeia avea creierul făcut praf de 
nişte arme puternice. Raportul mai afirma că tipul morţii 
era omucidere - singurul element evident din tot cazul. 
Frank remarcă şi că avusese dreptate privind distanţa 
de la care porniseră gloanţele. Nu fuseseră găsite urme 
de pulbere pe traseul rănii. Impuşcăturile fuseseră trase 
de la o distanţă mai mare de şaptezeci de centimetri. 
Frank presupusese că distanţa fusese de vreo doi metri, 
dar se bazase doar pe experienţa sa. Nu se luase în 
considerare ideea sinuciderii. Ucigaşii plătiţi trăgeau de 
obicei din apropiere. Metoda aceea aparte reducea 
considerabil marja de eroare. 


Frank se trase mai aproape de birou. De ce mai multe 
împuşcături? Femeia fusese ucisă de primul glonţ. 
Agresorul era un sadic, care trăgea glonţ după glonţ 
într-un cadavru? Dar găsiseră în cadavru doar două răni 
de intrare, lucru care nu se potrivea cu focul de baraj al 
unui nebun. Mai era şi problema gloanţelor. Un dum- 
dum şi un glonţ misterios. 

Ridică o pungă. Din cadavru fusese recuperat doar un 
glonţ. Pătrunsese sub tâmpla dreaptă, se turtise şi se 
lăţise la impact, trecuse prin craniu şi prin creier, 
provocând o vălurire a țesutului moale al creierului, ca 
şi când ai fi strâns un covor. 

Se uită cu atenţie la obiectul dinăuntru sau, mai 
corect, la ceea ce rămăsese din el. Un proiectil 
înfiorător, în aşa fel construit încât să se turtească la 
impact şi să sfâşie totul în calea lui şi acţionase aşa cum 
era de aşteptat în cazul lui Christine Sullivan. 

Numai că gloanţe dum-dum se găseau acum peste tot. 
lar proiectilul se deformase enorm. Balistica devenea 
aproape inutilă. 

Al doilea glonţ pătrunsese cu un centimetru deasupra 
celuilalt, traversase tot creierul şi ieşise prin cealaltă 
parte, lăsând o gaură de ieşire mult mai mare decât 
rana de intrare. Distrugerea osului şi a țesutului fusese 
considerabilă. 

Locul în care se oprise glonţul reprezentase o 
surpriză pentru toţi. O gaură de-un centimetru în zidul 
de lângă pat. De obicei, după ce taie bucata de ipsos, 
personalul laboratorului extrage glonţul, folosind unelte 
speciale, având grijă să păstreze striurile glonţului, care 
le permit tehnicienilor să limiteze categoria de armă cu 
care a fost tras şi să spere că se vor potrivi cu o armă 
anume. Amprentele şi identificările balistice sunt 
aproape sigure în criminalistică. 

Cu excepţia acestui caz. Gaura exista, dar nu era 
niciun glonţ în gaură sau altundeva în cameră. Când cei 


de la laborator l-au sunat să-i comunice această 
descoperire, Seth Frank se dusese acolo, să vadă cu 
ochii lui. Se înfuriase cum n-o mai făcuse de multă 
vreme. 

De ce se ostenise cineva să scoată glonţul din perete, 
când mai rămăsese unul în cadavru? Ce date putea să 
furnizeze al doilea glonţ în plus faţă de primul? Existau 
mai multe posibilităţi. 

Frank îşi notase câteva. Glonţul lipsă putea fi de alt 
tip sau de alt calibru, ceea ce putea să arate că fuseseră 
cel puţin doi agresori. Deşi avea o imaginaţie bogată, 
Frank nu-şi imagina o persoană cu câte un pistol în 
fiecare mână, lichidând o femeie. Aşadar, existau doi 
suspecți. Asta ar fi justificat tipurile diferite de răni de 
intrare, ieşire şi interne. Gaura de intrare a glonţului 
dum-dum era mai largă decât cea făcută de celălalt 
glonţ. Aşadar, al doilea glonţ nu avea vârful moale sau 
gol. Trecuse prin cap şi lăsase în urmă un tunel de-un 
deget. Deformarea proiectilului fusese - probabil - 
minimă, dar asta nu conta, din moment ce nu avea 
glonţul ăla blestemat. 

Detectivul se uită peste notițele luate la scena crimei. 
Era în faza de strângere de informaţii. Şi spera să nu 
rămână pentru totdeauna în etapa asta. Partea bună a 
cazului ăstuia era că nu trebuia să-şi facă griji că o să 
treacă termenul de prescriere a delictului. 

Se mai uită o dată în raport, apoi se încruntă din nou. 

Ridică telefonul şi formă un număr. Peste zece minute 
se afla în faţa medicului legist, în biroul acestuia. 

Doctorul cel solid îşi curăța pipa cu un scalpel vechi. 
Abia după un timp se uită la Frank şi-i zise: 

— Urme de strangulare. Sau măcar de tentativă de 
strangulare. Înţelegi, traheea n-a fost strivită, deşi 
țesutul prezenta unele inflamații şi hemoragii. Am 
descoperit o uşoară fractură a osului hioid. Am mai găsit 
urme de petecia în țesutul conjunctiv al pleoapelor. Fără 


ligatură. Am trecut totul în raport. 

Frank se gândi la cele auzite. Petecia, adică 
hemoragii minuscule în țesutul conjunctiv sau în 
membranele mucoaselor ochilor sau pleoapelor, puteau 
fi cauzate de strangulare şi de presiunea asupra 
creierului. 

Detectivul se aplecă şi se uită la diplomele înşirate pe 
perete, care proclamau că omul din faţa sa se dedicase 
de mult timp medicinii legale. După care întrebă: 

— Bărbat sau femeie? 

Medicul legist dădu din umeri: 

— Greu de spus. Pielea omului nu-i o suprafaţă 
grozavă pentru luat amprente. De fapt, e imposibil, cu 
excepţia câtorva zone reduse. Dar dacă a fost ceva 
acolo, nu mai găseşti nimic după o jumătate de zi. E 
greu de imaginat o femeie care să încerce să 
stranguleze o altă femeie, cu mâinile goale, dar s-a mai 
întâmplat. Nu trebuie să apeşi prea tare ca să zdrobeşti 
o trahee, dar strangularea cu mâinile goale este o 
metodă macho pentru a omori pe cineva. În o sută de 
cazuri de strangulare, n-am întâlnit unul în care să se 
dovedească faptul că a fost comis de o femeie. De data 
asta, atacul a venit din faţă. Mano a mano. Din partea 
cuiva foarte convins că are o putere superioară. Părerea 
mea de specialist? A fost un bărbat. 

— Raportul spune că s-au găsit contuzii şi zgârieturi 
pe falca stângă, dinţi care se clătinau şi tăieturi în 
interiorul gurii. 

— Se pare că a primit o chelfăneală zdravănă. Unul 
dintre molari i-a pătruns în obraz. 

Frank se uită în dosar şi întrebă: 

— Ce-i cu al doilea glonţ? 

— Cred, după rana făcută, că-i de calibru mare, ca şi 
primul. 

— Şi glontul găsit? 

— Poate să fie orice. Probabil un 357 sau un 41. Ar 


putea să fie la fel de bine unul de 9 mm. Ai văzut 
glonţul. Chestia aia era plată ca o clătită, iar jumătate 
din ea s-a dispersat în țesutul şi în fluidul din creier. 
Niciun fel de informaţii despre ghinturile armei, distanţa 
dintre ele sau despre rotația glonţului. Chiar dacă 
găseşti arma care a fost folosită, n-o să reuşeşti să 
demonstrezi că glonţul a fost tras cu ea. 

— Dacă am găsi al doilea glonţ, s-ar putea să aflăm 
ceva. 

— Sau să nu aflăm. Mai mult ca sigur că persoana 
care l-a scos din perete i-a distrus toate semnele. Cei de 
la laboratorul de balistică n-o să fie prea încântați. 

— Mda, dar se poate să aibă în vârf păr, sânge sau 
piele de la decedată. Ar fi o urmă pe care mi-ar plăcea s- 
o am. 

Medicul îşi frecă bărbia, gânditor, şi mormăi: 

— Adevărat... Dar mai întâi trebuie să-l găseşti. 

— Lucru care, probabil, nu se va întâmpla, zâmbi 
Frank. 

— Nu se ştie niciodată... 

Cei doi se priviră, ştiind prea bine că nu aveau cum să 
găsească celălalt glonţ. Şi chiar dacă îl găseau, nu 
puteau face legătura dintre el şi scena crimei, decât 
dacă găseau şi arma care îl trăsese şi făceau legătura 
dintre aceasta şi scena crimei. Asta ar fi însemnat o 
dublă minune. 

— Ai găsit vreun cartuş gol? 

Frank clătină din cap. 

— Atunci n-ai nici împunsătura. 

Medicul se referea la semnul unic pe care-l lasă 
percutorul unei arme de foc pe baza cartuşului. 

— N-am spus că o să fie uşor. Apropo, tipii de la 
agenţiile statale ţi-au dat răgaz să respiri? 

— Au fost remarcabil de tăcuţi, îi răspunse doctorul, 
zâmbind. Mă întreb ce-ar fi fost dacă ar fi fost omorât 
Walter Sullivan. Oricum, mi-am completat raportul 


pentru Richmond. 

Frank întrebă ceea ce voia de fapt să ştie: 

— De ce două împuşcături? 

Medicul încetă să-şi curețe pipa, puse scalpelul jos şi 
se uită la Frank. 

— De ce nu? 

Îi sclipeau ochii. Era în situaţia de neinvidiat de a fi 
mai mult decât competent pentru ocaziile ce i se ofereau 
în ţinutul acela liniştit. Fiind unul dintre cei aproximativ 
cinci sute de medici legişti din stat, practica medicina 
generală cu mult succes, dar îl fascinau anchetele 
poliţiei şi patologia legală. Înainte să se stabilească în 
Virginia, cu viaţa ei liniştită, lucrase aproape douăzeci 
de ani pentru procuratura din Los Angeles. Din punct de 
vedere al omuciderilor, prea puţine oraşe întreceau Los 
Angeles-ul. Dar în cazul cu care avea acum de-a face 
putea să arate ce ştie. 

Frank se uită atent la el şi zise: i 

— Este evident că fiecare împuşcătură a fost fatală. În 
privinţa asta nu avem ce discuta. Atunci de ce a mai tras 
o dată? Avea multe motive să nu tragă. În primul rând, 
din cauza zgomotului, în al doilea rând, dacă vrei s-o 
ştergi de acolo, de ce să iroseşti timpul vârând încă un 
glonţ în femeie? Mai mult, de ce să laşi în urmă încă un 
glonţ, cu care poţi să fi ulterior identificat? L-a speriat 
doamna Sullivan? Dacă a fost aşa, de ce glonţul a venit 
de la uşă spre interiorul camerei şi nu invers? De ce 
linia de ţintire a fost de sus în jos? Femeia stătea în 
genunchi? Probabil că da. Sau ţintaşul era extraordinar 
de înalt. Dacă femeia stătea în genunchi, de ce era în 
poziţia aceea? A fost o execuţie? Dar nu există rană de 
contact. Mai avem şi semnele de pe gât. De ce a vrut 
mai întâi s-o stranguleze, ca mai apoi să se oprească, să 
ia un pistol şi să-i facă praf capul? Şi încă o dată! Un 
glonţ a fost luat de la faţa locului. De ce? A fost tras 
dintr-o a doua armă? De ce a încercat să ascundă acest 


lucru? Ce era atât de important? 

Frank se ridică şi începu să se plimbe prin cameră, cu 
mâinile vârâte adânc în buzunare, aşa cum obişnuia 
când era concentrat. 

— Iar scena crimei era atât de curată, că nu-mi venea 
să cred. N-a rămas nimic. Şi când zic nimic, mă mir că n- 
au operat-o, ca să-i scoată şi celălalt glonţ. Bine, 
individul era un hoţ. Sau poate că asta a vrut să ne facă 
să credem. Dar seiful a fost golit. Au fost luate patru 
milioane şi jumătate. Ce căuta doamna Sullivan acolo? 
Ar fi trebuit să stea la soare, în Caraibi. Îl cunoştea pe 
individ? Se regula cu cineva acolo? Dacă da, cele două 
întâmplări au vreo legătură? Şi de ce naiba valsezi la 
uşa din faţă, scoţi alarma din funcţiune, apoi foloseşti o 
funie ca să fugi pe fereastră? De fiecare dată când îmi 
pun o întrebare, se iveşte alta. 

Frank se aşeză, părând un pic tulburat de izbucnirea 
sa. 

Medicul legist se lăsă pe spătarul scaunului, trase 
dosarul cazului şi citi din el cam un minut. Işi scoase 
ochelarii şi-i şterse cu mâneca, apoi îşi prinse colţul 
buzelor între degetul gros şi arătător. 

Frank îl privi, nerăbdător. 

— Ce-i? 

— Ai menţionat faptul că n-a rămas nimic pe scena 
crimei. M-am gândit la chestia asta. Ai dreptate. Era 
prea curată. 

Doctorul se opri ca să-şi aprindă o ţigară. Pall Mall 
fără filtru, remarcă Frank. Toţi legiştii cu care lucrase 
fumau. Medicul legist scoase rotocoale de fum, 
bucurându-se evident de exerciţiul său intelectual. 

— Unghiile ei erau prea curate. 

Frank se uită mirat la el. 

— Adică nu exista praf, ojă de unghii - deşi era dată 
cu aşa ceva, de-un roşu-aprins - nimic din resturile 
obişnuite pe care te aştepţi să le găseşti. Nimic. Ca şi 


cum resturile ar fi fost înlăturate, înţelegi ce vreau să 
spun? 

Doctorul făcu o pauză, apoi continuă: 

— Şi am găsit urme slabe dintr-o soluţie. 

Se opri din nou. 

— Ceva ca o soluţie de curăţat. 

— Fusese la un salon de înfrumusețare în dimineaţa 
aceea. Manichiură şi toate celelalte. 

Medicul clătină din cap şi-i replică: 

— În acest caz te aştepţi să găseşti mai multe resturi, 
nu mai puţine, din cauza chimicalelor pe care le folosesc 
acolo. 

— Ce vrei să spui? Că unghiile i-au fost curățate în 
mod deliberat? 

Doctorul dădu din cap. 

— Da, de cineva foarte grijuliu să nu lase în urmă 
nimic care să-l identifice. 

— Asta înseamnă că era paranoic. 

— Seth, mulţi delincvenţi sunt. 

— Până la un anumit nivel. Dar să-i ştergi unghiile şi 
să laşi locul atât de curat, încât aspiratorul tău să 
rămână gol, asta-i cam mult! 

Frank răsfoi raportul. 

— Ai găsit şi urme de ulei în palmele ei? 

Doctorul dădu din cap, uitându-se atent la detectiv. 

— Un amestec de protecţie. Ca acela care se foloseşte 
la ţesături, piele, chestii din astea. 

— Deci, ţinuse ceva în mână şi reziduurile au rămas? 

— Da. Dar nu putem fi siguri de pe ce s-a luat uleiul 
pe mâinile ei. 

Medicul îşi puse ochelarii pe nas şi întrebă: 

— Crezi că femeia cunoştea persoana? 

— Nimic nu indică acest lucru. Dacă nu l-a invitat 
chiar ea să jefuiască locuinţa. 

Doctorul avu o inspiraţie subită. 

— Poate că ea a organizat spargerea! Ştii? S-a plictisit 


de bătrân, a adus în dormitor un tip care s-a prefăcut că 
a furat ouăle din cuibar, apoi fuga în Ţara Basmelor! 

Frank se gândi la teoria lui, apoi îi replică: 

— Numai că s-au certat sau individul avusese de la 
bun început intenţia s-o înşele, iar treaba s-a încheiat cu 
plumbi... 

— Se potriveşte cu faptele, Seth. 

Frank clătină din cap, nefiind convins. 

— Toate relatările ne-au confirmat că decedatei îi 
plăcea să fie doamna Walter Sullivan. li plăcea mai mult 
decât banii, dacă înţelegi ce vreau să spun. Se bătea pe 
burtă - probabil şi prin alte părţi anatomice - cu indivizi 
celebri din toată lumea. O chestie care încânta pe cineva 
care fripsese burgeri la Burger King. 

— Glumeşti? întrebă doctorul, uluit. 

Detectivul zâmbi şi-i răspunse: 

— Miliardarii de optzeci de ani au idei ciudate. E ca în 
bancul ăla: „Unde se aşază o gorilă de două sute de 
kilograme? Oriunde îi place”. 

Medicul rânji şi clătina din cap. Miliardar? Ce-ar fi 
făcut el cu un miliard de dolari? Se uită la sugativa de 
pe birou. Apoi îşi stinse ţigara şi se uită din nou pe 
raport, după aceea la Frank şi-şi drese glasul. 

— Cred că al doilea glonţ avea înveliş din metal, 
complet sau parţial. 

Frank îşi desfăcu cravata la gât, apoi îşi puse coatele 
pe masă. 

— Bine. 

— A trecut prin osul temporal din dreapta craniului, 
continuă doctorul, apoi a ţâşnit prin osul parietal din 
stânga, lăsând o rană de ieşire doar de două ori mai 
mare decât cea de intrare. 

— Aşadar, spui că au fost două arme. 

— Sau tipul a încărcat în acelaşi pistol mai multe 
feluri de muniţie, răspunse medicul, privindu-l drept în 
ochi pe detectiv. Nu pari surprins, Seth! 


— Aş fi fost surprins acum o oră. În momentul ăsta nu 
mă mai surprinde. 

— Deci, se pare că au fost doi făptaşi. 

— Doi făptaşi cu două pistoale. Şi o doamnă înaltă... 
cât de înaltă era? 

Medicul nu avu nevoie să se uite în notițe. 

— Era înaltă de un metru şi şaizeci de centimetri şi 
cântărea cincizeci şi două de kilograme. 

— Aşadar, o femeie micuță, care a avut de-a face cu 
doi bărbaţi, înarmaţi cu pistoale de mare calibru. Iar 
indivizii au încercat s-o stranguleze, apoi au cotonogit-o 
zdravăn, după care au deschis amândoi focul, omorând- 
O. 

Medicul îşi frecă bărbia. Faptele erau de neînțeles. 
Frank răsfoi raportul şi întrebă: 

— Eşti sigur că semnele de strangulare şi de bătaie au 
fost făcute înainte de moarte? 

Doctorul se simţi jignit şi răspunse: 

— Sunt foarte sigur. Arată urât, nu-i aşa? 

Frank continuă să răsfoiască raportul, luând notițe. 

— Aşa-i. Fără tentativă de viol. Nimic de felul ăsta? 

Doctorul nu-i răspunse. 

În cele din urmă, Frank se uită la el, îşi scoase 
ochelarii, îi aşeză pe birou şi se rezemă de speteaza 
scaunului, sorbind din cafeaua care-i fusese oferită mai 
devreme. 

— Raportul nu spune nimic de vreun viol, îi reaminti 
el prietenului său. 

Medicul legist se dezlănţui: 

— Raportul e corect. N-a fost niciun viol. Nicio urmă 
de lichid seminal, nicio urmă de penetrare, nicio 
julitură. Toate astea mă conduc la concluzia că n-a avut 
loc niciun viol. 

— Şi? Nu eşti mulţumit de concluzie? întrebă Frank, 
uitându-se la el şi aşteptând continuarea. 

Doctorul sorbi din cafea, îşi întinse braţele lungi până 


când auzi un trosnet plăcut în trupul lui îmbătrânit, 
după care se aplecă spre detectiv. 

— Soţia ta a fost vreodată la ginecolog? 

— Sigur, nu se duc toate femeile? 

— Vezi să n-ai surprize, îi replică sec medicul, apoi 
continuă: Chestia este că, indiferent cât de bun e 
ginecologul, rămân de obicei uşoare inflamații şi 
zgârieturi în organele genitale. Asta-i natura lucrurilor. 
Ca să intri, trebuie să-ţi faci loc. 

Frank puse cafeaua jos şi se îndreptă. 

— Ce vrei să-mi spui, că a vizitat-o ginecologul la 
miezul nopţii, chiar înainte să fie împuşcată? 

— Semnele sunt uşoare, foarte uşoare, dar există, zise 
medicul legist, apoi se opri, alegându-şi cuvintele cu 
grijă. Mă gândesc la treaba asta încă de când am 
înaintat raportul. Îmi dau seama că s-ar putea să nu fie 
nimic. Ar fi putut să-şi facă singură toată treaba, înţelegi 
ce vreau să spun. Fiecare cu gusturile lui. Dar, după 
cum arată, nu cred că e ceva ce şi-a făcut ea însăşi. Cred 
că a examinat-o cineva, la scurt timp după moarte. La 
vreo două ore, poate ceva mai puţin. 

— Ce să verifice? Să vadă dacă s-a întâmplat ceva? 
Frank nu-şi ascundea neîncrederea. 

Doctorul îl privi în ochi şi-i răspunse: 

— Nu prea ai alt motiv ca să verifici o femeie în partea 
de jos, având în vedere situaţia aceea particulară. 

Frank se uită la doctor un timp. Informaţia aceasta 
făcea să-i crească durerea apărută la tâmple. Îşi scutură 
capul. Iarăşi teoria balonului. Împingi într-o parte şi se 
umflă în altă parte. Mâăzgăli nişte notițe, încruntat, bând 
din cafea fără să-şi dea seama. 

Medicul legist se uită la el. Detectivul nu era un tip 
comod, dar până atunci apăsase pe butoanele corecte şi 
pusese întrebările potrivite. Era intrigat, dar asta era 
normal. Cei buni nu rezolvă toate cazurile. Dar nici nu 
rămân veşnic intrigaţi. Mai târziu, dacă eşti norocos şi 


sârguincios, reuşeşti să le dai de capăt unora dintre 
cazuri, iar bucăţile se aşază singure una lângă alta ca- 
ntr-un joc de puzzle. Medicul legist spera că şi cazul 
acesta va fi unul dintre ele. Dar, până acum, lucrurile nu 
arătau prea bine. 

— Era destul de beată, în momentul morţii, zise 
Frank, examinând raportul toxicologului. 

— Alcoolemie de 0,21. N-am mai văzut aşa ceva de pe 
vremea când făceam parte din frăţia studenţească. 

— Mă întreb unde s-a pilit în halul ăsta, spuse Frank, 
zâmbind. 

— Într-o locuinţă ca aceea se găseşte băutură din 
belşug. 

— Da, numai că acolo nu existau pahare murdare, nici 
sticle destupate, nici resturi la gunoi. 

— Atunci s-a îmbătat în altă parte. 

— Şi cum a ajuns acasă? 

Doctorul se gândi un moment şi se frecă la ochi. 

— Şofând. Am văzut la volan oameni cu o alcoolemie 
mai mare. 

— Unde, în sala de autopsie? Teoria asta are un punct 
slab: niciuna dintre maşinile din garaj n-a mai fost 
folosită din momentul în care servitorii casei au plecat 
în Caraibi. 

— De unde ştii? Motorul nu rămâne cald timp de trei 
zile. 

Frank răsfoi paginile carnetului de notițe, găsi ceea ce 
căuta şi-i arătă prietenului său. 

— Sullivan avea un şofer cu normă întreagă. Un tip în 
vârstă, pe nume Bernie Kopeti. Îşi cunoaşte maşinile, e 
bănuitor ca un perceptor şi ţine evidenţa meticuloasă a 
flotei de automobile a lui Sullivan. A notat kilometrajul 
fiecărei maşini într-un caiet de bord, pe care-l completa 
zilnic - dacă-ţi vine să crezi aşa ceva. La cererea mea, a 
verificat kilometrajul tuturor maşinilor din garaj, pentru 
că erau singurele la care avea acces soţia. Şi erau şi 


singurele aflate în garaj, în momentul descoperirii 
cadavrului. Kopeti mi-a confirmat că nu lipsea niciun 
vehicul. Niciuna dintre maşini nu avea kilometrajul 
mărit. Nu mersese nimeni cu ele, de când plecaseră cu 
toţii în Caraibi. Christine Sullivan n-a venit acasă 
conducând o maşină proprie. Atunci, cum a ajuns acolo? 

— Cu un taxi? 

— Am discutat cu fiecare companie de taxiuri care 
lucrează în zonă. În noaptea aceea nu s-a făcut nicio 
comandă pentru adresa locuinţei familiei Sullivan. Cam 
greu să uiţi o asemenea locuinţă, nu crezi? 

— Dacă n-a omorât-o taximetristul şi de aceea nu 
vorbeşte. 

— Vrei să spui că a invitat un taximetrist în casă? 

— Spun că era beată şi, probabil, nu ştia ce face. 

— Asta nu se potriveşte cu alarma decuplată şi cu 
funia care atârna pe fereastră. Şi cu faptul că s-ar putea 
să fi fost doi făptaşi. N-am văzut niciodată un taxi cu doi 
şoferi. 

În timp ce mâzgălea în carnet, lui Frank îi trecu prin 
minte un gând. Era sigur că doamna Sullivan fusese 
condusă acasă de cineva pe care-l cunoştea. Din 
moment ce persoana aceea - sau persoanele - nu 
apăruse, Frank bănuia motivul pentru care nu se ivise la 
lumină. leşirea pe fereastră, cu ajutorul unei funii, în loc 
să iasă pe unde intrase, adică pe uşa din faţă, însemna 
că existase ceva care-i făcuse pe ucigaşi să se 
grăbească. Motivul cel mai evident ar fi fost patrula 
agenţiei de securitate, dar paznicul de serviciu în 
noaptea aceea nu raportase nimic ieşit din comun. 
Făptaşii nu ştiau acest lucru. Simpla vedere a maşinii de 
patrulare îi făcuse, probabil, să fugă în grabă. 

Medicul legist se lăsă pe speteaza scaunului, neştiind 
ce să spună. Dădu din mâini şi întrebă: 

— Vreun suspect? 

— Poate, răspunse Frank, terminând de scris. 


Doctorul se uită atent la el şi voi să ştie: 

— Ce-i cu povestea soţului ei? E unul dintre tipii cei 
mai bogaţi din ţară. 

— Din lume, îl corectă Frank, punând carnetul jos; 
apoi răsfoi raportul şi sorbi ce mai rămăsese din cafea. 
Femeia s-a hotărât, în drum spre aeroport, să nu meargă 
în Caraibi. Soţul ei crede că voia să stea în apartamentul 
lor din oraş. Acest fapt a fost confirmat. Avionul fusese 
planificat s-o ia după trei zile şi s-o ducă la moşia lui 
Sullivan din Barbados, de lângă Bridgetown. N-a apărut 
la aeroport, iar Sullivan s-a îngrijorat şi a început s-o 
caute. Asta-i povestea. 

— I-a explicat de ce s-a răzgândit? 

— Sullivan nu mi-a spus. 

— Tipii bogaţi îşi pot permite ce-i mai bun. Pot să facă 
să pară o spargere, în timp ce se află la opt mii de 
kilometri, tolăniţi în hamac şi sorbind băuturi exotice. 
Crezi că Sullivan e unul dintre ei? 

Frank se uită la perete mult timp. Îşi aminti de Walter 
Sullivan stând tăcut lângă soţia sa, la morgă. La felul în 
care arăta atunci când nu credea că-l vede cineva. 

Detectivul se uită la medicul legist, apoi se ridică să 
plece. 

— Nu, nu cred. 


CAPITOLUL ZECE 


Bill Burton stătea în centrul de comandă al Serviciului 
Secret al Casei Albe. Puse jos, încet, ziarul, al treilea din 
dimineaţa aceea. Fiecare conţinea un articol ce continua 
relatarea despre asasinarea Cristinei Sullivan. Faptele 
erau, practic, aceleaşi ca în articolul iniţial. Se părea că 
nu apăruseră lucruri noi. _ 

Burton discutase cu Varney şi cu Johnson. In timpul 
unui prânz la iarbă verde, în weekend, la locuinţa lui. 
Doar el, Collin şi cei doi colegi ai lor. Tipul fusese în 
camera-seif, îi văzuse pe preşedinte şi pe doamnă. leşise 
de acolo, îl scosese din circulaţie pe preşedinte, o 
omorâse pe doamnă şi fugise, în ciuda eforturilor făcute 
de Burton şi Collin. Povestea nu se potrivea întru totul 
cu desfăşurarea evenimentelor din noaptea aceea, dar 
cei doi acceptaseră fără comentarii versiunea lui Burton. 
Cei doi îşi exprimaseră furia şi indignarea faţă de faptul 
că un individ îndrăznise să ridice mâna asupra omului 
pe care îl apărau ei. Făptaşul merita ce avea să i să 
întâmple. Nimeni nu avea să afle de la ei că preşedintele 
fusese implicat. 

După ce plecaseră, Burton rămăsese în curtea din 
spate, bând o bere. Dacă cei doi ar fi ştiut despre ce era 
vorba... Iar el ştia. Fusese un om cinstit, toată viaţa lui. 
Lui Bill Burton nu-i plăcea noul lui rol, de mincinos. 

Agentul goli ce-a dea doua ceaşcă de cafea şi se uită 
la ceas. Îşi mai turnă una, apoi se uită prin sediul 
Serviciului Secret al Casei Albe. 

Întotdeauna îşi dorise să fie un membru al unei forţe 
de securitate de elită, care să-l apere pe cel mai 
important om de pe planetă. Îşi dorise ingeniozitatea, 
puterea şi inteligenţa unui agent al Serviciului Secret, 
precum şi camaraderia de care avea parte acesta. Şi 


cunoaşterea faptului că în orice clipă te aşteptai să ţi se 
ceară - şi ţi se cerea - să-ţi sacrifici viaţa pentru a o 
salva pe a altuia, făcând acest lucru pentru binele 
public. Făcând gestul suprem într-o lume lipsită din ce 
în ce mai mult de orice, semăna a virtute. Asta îi 
permisese agentului William James Burton să se 
trezească zâmbind în fiecare dimineaţă şi să doarmă 
profund noaptea. Acum sentimentul acela dispăruse. Îşi 
făcuse datoria, iar sentimentul dispăruse. Clătină din 
cap. 

Stăteau pe o ladă cu dinamită. Asta făceau. Cu cât 
Gloria Russell îi explica mai mult, cu atât i se părea 
imposibil să reuşească. 

Chestia cu maşina se dovedise a fi un dezastru. O 
anchetă foarte discretă dusese direct la afurisita de 
parcare a poliţiei din Washington. Era prea periculos să 
insiste în direcţia aceea. Doamna Russell se enervase. 
N-avea decât! Spusese că avea totul sub control. Rahat! 

Burton strânse ziarul şi-l puse alături, pentru 
următorul agent. 

S-o ia dracu' pe Russell! Cu cât se gândea mai mult, 
cu atât Burton se înfuria mai mult. Dar acum era prea 
târziu ca să dea înapoi. Îşi atinse partea din stânga a 
hainei. Pistolul lui 357, umplut cu ciment, zăcea alături 
de cel de 9 mm al lui Collin, pe fundul râului Severn, în 
cel mai îndepărtat loc la care putuseră să ajungă. Poate 
că fusese o precauţie inutilă, dar lui Burton nu i se 
părea că ar exista vreo precauţie inutilă. Poliţia avea un 
glonţ care nu-i folosea la nimic şi nu-l va găsi niciodată 
pe al doilea. Şi, chiar dacă l-ar găsi, ţeava noului său 
pistol era curată. Lui Burton nu-i era frică de faptul că l- 
ar putea descoperi departamentul de balistică al poliţiei 
locale din Virginia. 

Burton lăsă capul în jos, când îşi aminti evenimentele 
din noaptea aceea. Preşedintele Statelor Unite era un 
curvar care îşi cotonogise gagica de-o noapte atât de 


rău, încât individa încercase să-l omoare, iar agenţii 
Burton şi Collin fuseseră obligaţi s-o lichideze. 

lar apoi ascunseseră totul. Asta îl făcea pe Burton să 
se înfioare de fiecare dată când se uita în oglindă. 
Faptul că ascunseseră totul. Că minţiseră. Minţiseră 
prin tăcerea lor. Dar nu minţise tot timpul? Când stătuse 
de pază în timpul întâlnirilor acelora, noaptea târziu? 
Când o întâlnea pe Prima Doamna în fiecare dimineaţă? 
Când se juca în curtea din spate cu cei doi copii ai ei? 
Fără să le spună că soţul şi tatăl lor nu era nici pe 
departe atât de drăguţ, de amabil şi de bun cum 
credeau ei. Şi cum credea toată ţara. 

Serviciul Secret! Burton se strâmbă. Un nume potrivit 
pentru că ascundea lucruri de necrezut. Tot rahatul pe 
care-l văzuse ani de zile şi pe care se făcuse că nu-l 
vede. Fiecare agent se făcuse că nu vede, într-un 
moment sau altul. Toţi glumeau sau se plângeau în 
particular, dar asta fusese totul. Această obligaţie 
nedorită făcea parte din meserie. Puterea îi înnebuneşte 
pe oameni, îi face să se simtă invincibili. lar dacă se 
întâmpla ceva, tâmpiţii din Serviciul Secret trebuiau să 
curețe mizeria. 

Burton ridicase de mai multe ori telefonul, să-l sune 
pe directorul Serviciului Secret. Să-i spună toată 
povestea, să salveze ce se mai putea salva. Dar de 
fiecare dată pusese telefonul la loc, incapabil să spună 
cuvintele care ar fi pus capăt carierei sale şi, în esenţă, 
vieţii sale. Şi, cu fiecare zi care trecea, Burton spera că 
totul va ieşi la iveală, deşi bunul-simţ îi spunea că aşa 
ceva nu se putea întâmpla. Simţea că acum era prea 
târziu ca să spună adevărul. Ar fi putut să explice totul 
la o zi sau două după evenimente, dar nu acum. 

Se gândi apoi la ancheta privind moartea lui Christine 
Sullivan. Burton citise cu interes raportul autopsiei, 
graţie amabilităţii cu care răspunsese poliţia locală 
cererii preşedintelui, care fusese consternat aflând de 


tragedie. i 

O falcă lovită şi semne de strangulare. Impuşcătura 
lui şi cea a lui Collin nu făcuseră asemenea răni. Femeia 
avusese motive întemeiate să vrea să-l ucidă. Dar 
Burton nu putea să lase să se întâmple aşa ceva, în 
niciun fel de circumstanţe. Existau puţine adevăruri 
absolute, dar acesta era unul dintre ele. 

Făcuse ce se cuvenea. Burton îşi spusese chestia asta 
de o mie de ori. Făcuse lucrul pentru care se pregătise 
toată viaţa sa de adult. O persoană obişnuită nu poate să 
înţeleagă cum simte sau cum gândeşte un agent când se 
întâmplă ceva rău atunci când e de gardă. 

Cu mult timp în urmă discutase cu unul dintre agenţii 
lui Kennedy. Omul nu-şi revenise după Dallas. Mersese 
chiar lângă limuzina preşedintelui şi nu putuse face 
nimic. lar preşedintele murise. Capul preşedintelui 
fusese sfărâmat chiar sub privirea lui. Nu putuse face 
nimic, dar întotdeauna se poate face ceva. Puteai lua 
altă măsură de precauţie. Să te întorci la stânga, în loc 
să te întorci la dreapta, să supraveghezi clădirea mai 
atent decât o făcuseşi. Să priveşti mulţimea mai bine. 
Tipul care-l păzise pe Kennedy n-a mai fost niciodată ca 
înainte. Părăsise Serviciul Secret, divorțase, îşi sfârşise 
existenţa în obscuritate, într-o văgăună din Mississippi, 
continuând însă, ultimii douăzeci de ani ai vieţii sale, să 
fie cu gândul tot la Dallas. 

Asta nu i se va întâmpla lui Bill Burton. De aceea se 
aruncase în faţa predecesorului lui Alan Richmond, cu 
şase ani în urmă, şi încasase două gloanţe de calibrul 
38, în ciuda vestei de protecţie. Unul în umăr, altul în 
antebraţ. În mod miraculos, niciun glonţ nu atinsese 
vreun organ vital sau vreo arteră, lăsându-i lui Burton 
doar cicatrice şi gratitudinea întregii ţări. Şi, lucru mai 
important, admiraţia colegilor săi. 

De aceea trăsese în Christine Sullivan. Ar face acelaşi 
lucru oricând. O va ucide de câte ori va fi nevoie. Apeşi 


pe trăgaci, vezi cum glonţul loveşte într-o parte a 
capului, cu o viteză de peste patru sute de metri pe 
secundă, iar viaţa tinerei se sfârşeşte. Ea a ales, nu el. 
Să moară. 

Se înapoie la treabă. Cât mai putea. 


* 


Şefa de cabinet, Gloria Russell, mergea grăbită pe 
coridor. Abia terminase o şedinţă de instructaj cu 
secretara pentru relaţia cu presa a preşedintelui, în 
legătură cu cel mai potrivit mod de abordare a 
conflictului dintre Rusia şi Ucraina. Politica dicta 
sprijinirea Rusiei, dar politica rareori controla procesul 
de luare a deciziilor în administraţia Richmond. Ursul 
rusesc avea arme nucleare intercontinentale, dar 
Ucraina se afla în situaţia de a deveni un partener 
comercial important al ţărilor din vest. Cel care 
schimbase lucrurile în favoarea Ucrainei fusese Walter 
Sullivan, bunul şi acum  îndureratul prieten al 
preşedintelui, care pregătea o afacere importantă cu 
ţara aceea. Sullivan şi prietenii săi contribuiseră - prin 
diferiţi intermediari - cu aproximativ douăsprezece 
milioane de dolari la campania lui Richmond şi-i 
oferiseră, practic, tot sprijinul de care avusese acesta 
nevoie pentru a ajunge în Biroul Oval. Nu se putea să nu 
fie răsplătit pentru un asemenea efort. Aşadar, Statele 
Unite vor sprijini Ucraina. 

Gloria Russell se uită la ceas, binecuvântând faptul că 
existau şi alte motive pentru a fi alături de Kiev 
împotriva Moscovei, cu toate că era sigură că Richmond 
ar fi ajuns la aceeaşi concluzie. Nu uita cine îi fusese 
loial. Favorurile se plătesc. lar preşedintele era în 
situaţia de a le plăti la scară globală. Scăpată de o grijă, 
Gloria se aşeză la birou şi-şi îndreptă atenţia către o 
listă în creştere cu situaţii de criză. 

După cincisprezece minute de jonglerie politică, 


doamna Russell se ridică şi se duse încet la fereastră. 
Viaţa mergea mai departe în Washington, aşa cum făcea 
de două sute de ani. La tot pasul acționau grupuri de 
interese, cheltuind bani şi inteligenţă pentru a câştiga 
influenţă în treburile politice, ceea ce însemna, în 
principal, să-i regulezi pe alţii înainte să ajungă ei să te 
reguleze. Gloria Russell înţelegea regulile jocului, mai 
bine decât majoritatea oamenilor. li plăcea jocul acela şi 
se pricepea să-l practice. Era în elementul ei, era 
fericită cum nu mai fusese de mult. Începuse s-o 
îngrijoreze faptul că rămăsese necăsătorită şi fără copii. 
Succesele profesionale deveniseră monotone şi fără 
conţinut. Apoi în viaţa ei intrase Alan Richmond. O 
făcuse să vadă posibilitatea de a urca la următorul nivel. 
Poate chiar la un nivel la care nu ajunsese niciodată o 
femeie. Gândul ăsta o obseda atât de tare, încât uneori o 
apuca tremuratul, de nerăbdare. 

Şi tocmai atunci îi explodase bomba aia în faţă! Unde 
era individul? De ce nu ieşea la iveală? Trebuia să ştie, 
cu siguranţă că ştia că deţine un lucru important. Voia 
bani? O să-i dea bani. Dispunea de fonduri secrete, 
suficiente pentru cele mai nerezonabile pretenţii. lar 
Gloria Russell se aştepta la tot ce putea fi mai rău. Asta 
era unul dintre lucrurile minunate legate de Casa Albă: 
nimeni nu ştia câţi bani trebuia să cheltui pentru 
clădirea aia. Deoarece multe agenţii contribuiau cu o 
parte din bugetul şi personalul lor ca să ajute la 
funcţionarea Casei Albe. Din cauza acestei confuzii 
financiare, administraţia nu avea decât rareori greutăţi 
în găsirea banilor, indiferent cât de scandalos ar fi fost 
scopul. „Nu, îşi spuse Gloria, nu banii îi dădeau bătaie 
de cap.” Avea alte motive de îngrijorare. 

Ştia, oare, individul că preşedintele ignora complet 
situaţia? Chestia asta o întorcea pe dos pe Gloria 
Russell. Dacă individul încerca să discute direct cu 
preşedintele, ocolind-o pe ea? O apucă tremuratul şi se 


lăsă pe un scaun de lângă fereastră. Fără îndoială că 
Richmond îşi va da seama imediat ce intenţii avea ea, 
pentru că era arogant, nu şi prost şi atunci o va 
distruge. Cât ai zice peşte. Iar ea va fi lipsită de apărare. 
N-ar folosi la nimic să dea vina pe preşedinte. Nu putea 
dovedi nimic. Era cuvântul lui împotriva cuvântului ei. 
Iar ea va fi aruncată la coşul cu deşeuri politice toxice, 
blamată şi, lucrul cel mai rău, uitată. 

Trebuia să-l găsească pe individ. Să-i trimită într-un 
fel un mesaj că trebuie să trateze prin intermediul ei. 
Exista o singură persoană care putea s-o ajute să facă 
acest lucru. Gloria se aşeză din nou la biroul ei, venindu- 
şi în fire şi apucându-se de treabă. Nu era momentul 
potrivit ca să intre în panică. Avea nevoie să fie mai 
puternică decât fusese vreodată în viaţă. Putea să 
rezolve problema, să ajungă la rezultatul dorit, dacă îşi 
ţinea nervii în frâu şi-şi folosea mintea strălucită cu care 
o înzestrase Dumnezeu. Putea să iasă din încurcătură. Şi 
ştia de unde trebuie să înceapă. 

Mecanismul pe care dorea să-l folosească ar fi şocat 
pe oricine o cunoştea doar vag pe Gloria Russell. Exista 
o latură a şefei de cabinet ce i-ar fi surprins pe cei care 
pretindeau că o cunosc bine. Cariera ei profesională 
fusese pe primul loc, în detrimentul celorlalte aspecte 
ale vieţii ei, inclusiv al celei personale şi al relaţiilor 
sexuale, care fuseseră izgonite din viaţa ei. Dar Gloria 
Russell se considera o femeie foarte atrăgătoare. Şi avea 
cu adevărat o feminitate ce contrasta izbitor cu 
înfăţişarea ei oficială. Numai că anii treceau iute pe 
lângă ea, făcând-o să-i crească teama pe care începuse 
s-o simtă cu privire la dezechilibrul din viaţa ei. Era 
necesar să planifice totul, dacă ţinea seama de 
catastrofa potenţială cu care se confrunta. Gloria credea 
că ştie cea mai bună cale pentru a-şi îndeplini misiunea 
şi pentru a câştiga cât mai multă simpatie. Nu putea să 
fugă de sentimentele ei, aşa cum nu putea să fugă de 


umbra ei. Atunci de ce să încerce să fugă? Oricum, 
bănuia că subtilităţile astea vor dispărea când îşi va 
atinge ţinta. 

Câteva ore mai târziu, Gloria stinse veioza de pe birou 
şi sună să i se aducă maşina. După aceea se uită ce 
agenţi ai Serviciului Secret erau de gardă în ziua aceea 
şi ridică telefonul. După trei minute, agentul Collin 
stătea în faţa ei, cu mâinile împreunate, în poziţia 
standard a tuturor agenţilor. Gloria îl rugă să aştepte un 
moment, apoi îşi verifică machiajul, rotunjindu-şi perfect 
buzele, în timp ce-şi dădea cu ruj. Se uită cu coada 
ochiului la bărbatul înalt, zvelt, care stătea lângă biroul 
ei. Nicio femeie n-ar fi ignorat cu uşurinţă înfăţişarea 
lui, demnă de coperta unei reviste. Prin profesia sa, 
Collin trăia la limita pericolului şi putea să fie el însuşi 
periculos, lucru care se adăuga în mod favorabil 
celorlalte însuşiri ale sale. Ca în cazul băieţilor răi din 
liceu, de care se simțeau atrase fetele, poate doar ca să 
scape pentru moment de banalitatea propriei existenţe. 
Gloria presupuse că Tim Collin sfărâmase multe inimi în 
viaţa lui, relativ scurtă. 

Femeia descoperi că nu avea nimic programat pentru 
seara aceea, ceea ce i se întâmpla foarte rar. Îşi împinse 
scaunul înapoi şi se lăsă pe speteaza acestuia. Nu 
observă că agentul Collin se uitase la picioarele ei, după 
care privi din nou drept înainte. 

Dacă l-ar fi văzut, ar fi fost încântată, măcar pentru 
motivul cel mai evident. 

— Tim, preşedintele va tine o conferinţă de presă 
săptămâna viitoare, la tribunalul din Middleton. 

— Da, doamnă, la ora nouă şi jumătate dimineaţa. 
Facem pregătirile chiar acum. 

Agentul continua să privească drept înaintea sa. 

— Crezi că e ceva neobişnuit în asta? 

— De ce, doamnă? întrebă Collin, uitându-se la ea. 

— Suntem după orele de program, spune-mi Gloria. 


Collin se mişcă, stânjenit, de pe un picior pe celălalt. 
Femeia îi zâmbi, iar el se simţi şi mai stânjenit. 

— Ai înţeles pentru ce-i conferinţa de presă, nu-i aşa? 

— Preşedintele va răspunde la întrebări legate de 
uciderea doamnei Sullivan, răspunse Collin, înghițind în 
sec. 

— Aşa e. Preşedintele va ţine o conferinţă de presă 
despre uciderea unui simplu cetăţean. Nu găseşti că-i 
ciudat? Cred că-i prima de acest fel, în toată istoria 
instituţiei prezidenţiale. 

— Nu ştiam, doa... Gloria. 

— Ai petrecut mult timp cu el, în ultimul timp. Ai 
observat ceva neobişnuit la preşedinte? 

— De exemplu? 

— Pare încordat sau îngrijorat? Mai mult ca de obicei? 

Collin clătină încet din cap, fără să-şi dea seama unde 
urma să ajungă discuţia aceea. 

— Tim, cred că s-ar putea să avem o mică problemă. 
Şi cred că s-ar putea ca preşedintele să aibă nevoie de 
ajutorul tău. Eşti gata să-l ajuţi, nu-i aşa? 

— Este preşedintele, doamnă! Treaba mea e să am 
grijă de el. 

În timp ce scotocea prin poşetă, Gloria zise: 

— Eşti ocupat în seara asta, Tim? O să-ţi termini 
serviciul la ora obişnuită, nu-i aşa? Ştiu că preşedintele 
rămâne acasă. 

Collin dădu din cap. 

— Ştii unde locuiesc. Vino de îndată ce ţi-ai terminat 
schimbul. Vreau să discutăm în particular, să continuăm 
conversaţia asta. Vrei să ne ajuţi, pe mine şi pe 
preşedinte? 

Collin răspunse imediat: 

— O să vin, Gloria. 

xX 


Jack bătu din nou la uşă. Niciun răspuns. Jaluzelele 


erau trase, nu se vedea nicio lumină în toată casa. 
Luther dormea sau nu era acasă. Jack se uită la ceas. 
Ora nouă. Îşi aminti că Luther Whitney se vâra rareori în 
pat înainte de două, trei dimineaţa. Văzu Fordul cel 
vechi pe alee. Uşa de tablă a garajului era închisă. Jack 
se uită la cutia de scrisori. Plină ochi. Nu era semn bun. 
Luther avea vreo şaizeci şi cinci de ani. O să-şi găsească 
prietenul pe podea, cu mâinile la piept? Jack se uită în 
jur, apoi ridică un colţ al ghiveciului din teracotă, de 
lângă uşa din faţă. Găsi cheia de rezervă, se uită din nou 
în jur şi vâri cheia în broască. 

Camera de zi era curată şi goală. Totul se afla acolo 
unde trebuia să fie. 

— Luther? 

Jack merse pe hol, amintindu-şi configuraţia simplă a 
casei. Dormitorul în stânga, toaleta în dreapta, 
bucătăria în fund, în spatele ei o verandă mică, cu 
perdele, apoi grădina... Luther nu se afla în niciuna 
dintre încăperi. Jack intră în micul dormitor care, ca şi 
restul casei, arăta curat şi în ordine. 

Pe noptieră se găseau numeroase fotografii înrămate, 
din care îl privea Kate. Se aşeză pe marginea patului 
apoi se ridică iute şi părăsi încăperea. 

Cămăruţele de sus erau aproape goale. Ascultă un 
moment. Nimic. 

Se aşeză pe scăunelul din plastic din bucătărie, 
privind în jur. Nu aprinse lumina, ci rămase în întuneric. 
Se întinse şi deschise uşa frigiderului. Rânji. Două 
pachete cu câte şase beri Budweiser. Puteai fi 
întotdeauna sigur că o să găseşti la Luther o bere rece. 
Jack luă o bere şi deschise uşa din spate, ca să iasă 
afară. 

Grădina micuță era neîngrijită. Ferigile zăceau întinse 
pe pământ, la umbra stejarului gros, iar viţa albă, 
căţărată pe gardul ce se întindea dintr-un capăt al curţii 
la celălalt se uscase într-un mod jalnic. Jack se uită la 


straturile la care ţinea Luther cel mai mult, straturile cu 
plante care înfloreau o dată pe an, şi văzu că dogoarea 
sfârşitului de vară lăsase mai multe victime decât 
supraviețuitori. 

Jack se aşeză şi duse berea la gură. Se vedea că 
Luther lipsea de ceva timp. Şi ce dacă? Era om în toată 
firea. Putea să se ducă unde voia, când voia. Simțea că 
era ceva în neregulă... Însă trecuseră destui ani, 
obiceiurile se mai schimbă... Jack se gândi o clipă. 
Luther nu şi-ar fi schimbat obiceiurile. Nu era un astfel 
de om. Era tare ca o stâncă, cel mai de încredere om pe 
care-l întâlnise Jack în viața lui. Scrisori neridicate, flori 
uscate, maşina nebăgată în garaj... Luther n-ar fi lăsat 
aşa lucrurile, de bunăvoie... De bunăvoie... 

Jack intră din nou în casă. Banda robotului telefonic 
nu avea nicio înregistrare. Jack se duse în dormitorul 
micuț şi izul de aer închis îl izbi din nou, de îndată ce 
deschise uşa. Se uită încă o dată prin încăpere, apoi se 
simți un pic caraghios. Nu era un detectiv prea grozav. 
li veni să râdă de bănuielile lui. Probabil că Luther se 
dusese pe vreo insulă, pentru două săptămâni, iar el 
făcea pe ruda îngrijorată. Luther era unul dintre cei mai 
capabili oameni pe care-i cunoscuse Jack. Şi nu era 
treaba lui. Nu avea vreo treabă cu familia Whitney, nici 
cu tatăl, nici cu fiica. De fapt, ce căuta el acolo? Încerca 
să reînvie trecutul? Incerca să ajungă la Kate prin 
intermediul tatălui ei? Asta ar fi fost cel mai nepotrivit 
scenariu pe care ar fi putut să şi-l închipuie. 

Jack încuie uşa, puse cheia sub ghiveci, mai aruncă o 
privire casei, peste umăr, apoi se duse la automobilul 
său. 

xX 
Casa Gloriei Russell se afla pe o străduță din 


Bethesda, o suburbie liniştită, pentru cei foarte avuţi, de 
lângă River Road. Activitatea ei de consultant al multor 


mari corporaţii din ţară, împreună cu salariul ei 
considerabil de profesor, la care se adăuga acum cel de 
şef de cabinet, şi investiţiile făcute cu grijă, timp de 
mulţi ani, îi aduseseră bani buni, deci îşi permitea să fie 
înconjurată de lucruri frumoase, aşa cum îi plăcea. La 
intrare se găsea un copac bătrân, acoperit de iederă 
deasă, groasă. Toată curtea din faţă, înconjurată de un 
zid şerpuitor din cărămidă şi mortar, înalt de vreun 
metru, forma o grădină intimă, cu mese şi umbrele. O 
mică fântână arteziană clipocea şi susura în întunericul 
spulberat doar de lumina slabă ce răzbătea prin 
fereastra boltită din faţa casei. 

Gloria Russell stătea pe un scaun din grădină, atunci 
când agentul Collin apăru în maşina sa decapotabilă, cu 
spatele drept, cu costumul încă impecabil şi cu cravata 
strâns legată. Nici şefa de cabinet nu-şi schimbase 
hainele. Gloria îi zâmbi, îl conduse spre uşa din faţă, 
apoi intrară în casă. 

— Bei ceva? Pari a fi un amator de bourbon cu apă. 

Gloria Russell se uită la tânăr şi-şi turnă al treilea 
pahar cu vin alb. Trecuse mult timp de când o vizitase 
un tânăr. Poate prea mult timp, îşi spuse ea, cu toate că 
alcoolul o asigura că nu gândeşte prea limpede. 

— O bere, dacă aveţi. 

— Aduc imediat. 

Gloria se opri ca să-şi scoată pantofii cu tocuri înalte 
şi se duse în bucătărie. Collin se uită la opulenţa din 
camera de zi, cu draperii cu falduri aranjate de-un 
profesionist, cu tapet din pânză şi cu mobilier vechi, ales 
cu gust, şi se întrebă ce căuta el acolo. Spera că Gloria o 
să-i aducă berea cât mai repede. Ca vedetă sportivă, mai 
fusese sedus de femei încă de pe vremea liceului. Dar 
acum nu mai era în liceu, iar Gloria Russell nu era şefa 
majoretelor. Aşa că simţea că n-o să fie în stare să 
suporte noaptea aceea fără să bea zdravăn. Ar fi vrut să 
discute cu Burton despre povestea asta, dar ceva îi 


spunea să ţină totul doar pentru el. Burton devenise 
distant şi prost dispus. Nu făcuseră nimic rău. Collin ştia 
că fuseseră nişte circumstanţe ciudate, iar o faptă care 
ar fi putut să le aducă prețuirea întregii naţiuni urma să 
fie ţinută secretă. Regreta că o ucisese pe femeia aceea, 
dar nu avusese de ales. Femeia murise, dar tot timpul au 
loc tragedii. Îi venise rândul. Rolul lui Christine Sullivan 
se încheiase. 

Puțin mai târziu Collin degusta berea, uitându-se la 
fundul şefei de cabinet, care aranja o pernă pe canapea, 
înainte să se aşeze. Femeia îi zâmbi, apoi îşi sorbi 
elegant vinul. 

— Tim, eşti de mult timp în Serviciul Secret? 

— De aproape şase ani. 

— Ai avansat repede. Preşedintele se gândeşte 
deseori la tine. N-o să uite niciodată că i-ai salvat viaţa. 

— Mă bucur. 

Gloria mai luă o gură de vin şi se uită la bărbat. Collin 
stătea ţeapăn. Nervozitatea lui o amuza. După ce-l 
studie îndeajuns se declară mulţumită de ce văzuse. 
Atenţia ei nu scăpă agentului, care-şi ascunse 
stânjeneala privind numeroasele tablouri ce împodobeau 
pereţii. 

— Drăguţă chestie, zise el, arătând spre o operă de 
artă. 

Gloria îi zâmbi, îl văzu cum se grăbea să-şi bea berea. 
„Drăguţă chestie!” Exact aşa se gândise şi ea. 

— Hai să mergem într-un loc mai confortabil, Tim! 

Gloria Russell se ridică şi-l privi lung. Îl conduse pe un 
coridor lung, îngust, apoi trecură printr-o uşă dublă şi 
intrară într-un salon spaţios. Luminile se aprinseră 
singure, iar Collin remarcă faptul că patul şefei de 
cabinet se vedea foarte limpede, printr-o altă uşă dublă. 

— Te deranjează dacă te las singur un minut, să mă 
schimb? Am stat prea mult timp în costumul ăsta. 

Collin o urmări cu privirea, în timp ce Gloria se duse 


în dormitor. Femeia nu a închis uşa în urma ei. Din locul 
în care stătea, agentul vedea o parte din dormitor. 
Întoarse capul, încercă să se concentreze asupra 
ornamentelor şi modelelor de pe paravanul vechi din 
faţa căminului. Îşi termină berea şi simţi de îndată 
nevoia să mai bea una. Se aşeză pe pernele groase. 
Încercă să nu bage în seamă ce se întâmpla alături, dar 
auzea fiecare sunet din dormitor. În cele din urmă, nu 
mai rezistă. Întoarse capul şi se uită prin uşa deschisă. 
Se simţi dezamăgit, pentru că nu văzu nimic. La început. 
Apoi femeia veni în dreptul uşii. 

Doar pentru un moment, cât zăbovi la capul patului 
să-şi aleagă nişte articole de îmbrăcăminte. Faptul că 
şefa de cabinet Gloria Russell se plimba goală prin faţa 
lui îl zgudui pe Collin, deşi se aşteptase la asta - sau la 
ceva asemănător. 

Odată confirmat programul pentru noaptea aceea, 
agentul îşi îndreptă privirea în altă parte, poate ceva 
mai încet decât ar fi trebuit. Linse de pe capacul cutiei 
de bere ultimele picături de lichid chihlimbariu. Simti 
că-l înghionteşte ţeava noii sale arme. De obicei, masa 
de metal se lipea de pielea lui într-un mod plăcut. Acum 
îi producea durere. 

Îşi aduse aminte de regulile privind fraternizarea. Se 
ştia că membrii Primei Familii deveneau destul de 
apropiaţi de agenţii Serviciului Secret care le fuseseră 
repartizaţi. În timp, se răspândiseră tot felul de zvonuri, 
dar regulamentul oficial rămăsese ferm în această 
privinţă. Dacă se afla că Tim Collin fusese în camera 
aceea, iar în dormitor se aflase şefa de cabinet, goală, 
cariera lui nu avea să fie prea lungă. 

Collin se gândi repede la ce avea de făcut. Putea să 
plece imediat şi să-i raporteze lui Burton. Şi ce-o să iasă 
din asta? Gloria Russell va nega totul. El o să pară un 
prost, iar cariera lui se va încheia oricum. Femeia îl 
chemase acolo cu un motiv anume. li spusese că 


preşedintele avea nevoie de ajutor. Collin se întrebă pe 
cine avea să ajute, de fapt. Pentru prima oară, agentul 
Collin se simţi prins în capcană. Într-o capcană în care 
statura atletică, inteligenţa şi arma lui de 9 mm nu-i 
erau de folos. Din punct de vedere intelectual, nu se 
potrivea deloc cu femeia aceea. In ierarhia puterii, se 
afla atât de jos faţă de ea, încât, dacă s-ar fi uitat cu un 
telescop din fundul unui abis, tot nu i-ar fi zărit vârful 
tocurilor. Collin avea sentimentul că-l aşteaptă o noapte 
lungă. 
x 


Walter Sullivan se plimba prin încăpere, în timp ce 
Sandy Lord îl privea. Pe colțul biroului lui Lord se afla o 
sticlă cu scotch. Strălucirea slabă a felinarelor tulburau 
întunericul de afară. Căldura revenise, într-o scurtă 
izbucnire, iar Lord ceruse ca aerul condiţionat să 
rămână în funcţiune pentru importantul vizitator din 
seara aceea. Vizitatorul se opri din mers şi privi în 
stradă. La mică distanţă se afla clădirea cunoscută, în 
care locuia Alan Richmond, factor important în planurile 
lui Sullivan şi Lord. Dar în seara aceea Sullivan nu se 
gândea la afaceri. Lord se gândea, dar era prea deştept 
ca să lase să se vadă asta. Venise în seara aceasta 
pentru prietenul său. Să-i asculte mâhnirea, prea plinul 
sufletesc, să-l lase pe Sullivan să-şi bocească târfa. Cu 
cât făcea chestia asta mai repede, cu atât puteau să 
ajungă mai repede la ceea ce conta: la următoarea 
afacere. 

— A fost o slujbă frumoasă, oamenii îşi vor aminti de 
ea mult timp, îi zise Lord, alegându-şi cuvintele cu grijă. 

Walter Sullivan îi era prieten vechi, dar prietenia lor 
se baza pe relaţia client-avocat, iar acest lucru putea să 
aibă repercusiuni neaşteptate. Iar Sullivan era singurul 
dintre cunoscuţii lui Lord care-l făcea să fie nervos, 
pentru că ştia că nu el controlează situaţia, pentru că 


avea de-a face cu un om care-i era cel puţin egal, dacă 
nu superior. 

— Da, a fost, răspunse Sullivan, continuând să se uite 
pe geam. 

Credea că reuşise să-i convingă pe poliţişti că oglinda 
prin care se putea privi nu avea nicio legătură cu crima. 
Nu ştia dacă-i convinsese pe deplin. În orice caz, fusese 
un moment stânjenitor pentru un om care nu era 
obişnuit să fie pus într-o asemenea situaţie. Detectivul - 
Sullivan nu-şi amintea numele lui - nu-l tratase cu 
respectul ce i se cuvenea. Asta îl înfuriase pe bătrân. 
Pentru că merita respectul tuturor. Şi nu folosea la 
nimic ca Sullivan să nu aibă încredere în capacitatea 
poliţiei de a găsi vinovatul. 

Bătrânul om de afaceri clătină din cap, amintindu-şi 
de oglindă. Bine că presa nu aflase nimic. N-ar fi 
suportat aşa ceva. Christine avusese ideea cu oglinda. 
Recunoştea că fusese de acord. Acum, privind 
retroactiv, i se părea ceva ridicol. La început, îl 
fascinase să-şi vadă nevasta cu un alt bărbat. Trecuse de 
vârsta la care putea s-o satisfacă el însuşi şi nu-i putea 
refuza plăcerea fizică pe care nu i-o putea oferi. Însă 
totul fusese o absurditate, inclusiv căsătoria. Abia acum 
îşi dădea seama. Încercase să-şi recâştige tinereţea. Ar 
fi trebuit să ştie că natura nu se înclina în fata nimănui, 
indiferent cât de bogat ar fi fost acesta. Se simţea 
stânjenit şi furios. În cele din urmă, se întoarse către 
Lord. 

— Nu cred că am încredere în detectivul care 
răspunde de caz. Cum putem implica FBl-ul? 

Lord puse paharul jos, luă un trabuc din cutia ascunsă 
în sertar şi-i scoase încet ambalajul. 

— Uciderea unui cetăţean particular nu face obiectul 
unei investigaţii federale. 

— Richmond se implică. 

— Ce spui? 


— Sunt sigur. Pare sincer interesat. 

— Tot ce se poate. Dar nu te baza pe faptul că 
interesul lui o să dureze prea mult. Are mii de probleme 
de rezolvat. 

— Sandy, vreau ca vinovaţii să fie prinşi! 

— Înţeleg, Walter. Te înţeleg cel mai bine. Vor fi 
prinşi. Trebuie să ai răbdare, tipii de felul ăsta nu-s nişte 
găinari. Ştiau ce fac. Dar fiecare om greşeşte. Aşa că vor 
ajunge în fata tribunalului, ţine minte ce-ţi spun! 

— Şi asta ce rezolvă? O să fie condamnaţi la 
închisoare pe viaţă, nu-i aşa? zise dispreţuitor Sullivan. 

— Probabil că n-o să fie un caz de condamnare la 
moarte, deci vor sta la puşcărie toată viaţa. Fără şansă 
de eliberare condiţionată, crede-mă! Nu vor mai respira 
aerul libertăţii. lar după câţiva ani de chelfăneală în 
fiecare noapte, li se va părea că ar fi fost mai bine să se 
fi ales cu o injecție în braţ. 

Sullivan se aşeză şi se uită la prietenul său. Walter 
Sullivan nu dorea proces. Acolo ar fi fost dezvăluite 
toate amănuntele delictului. Se înfiora la gândul că se va 
afla totul, că oameni străini vor cunoaşte detalii intime 
ale vieţii sale şi ale soţiei lui decedate. Nu putea suporta 
aşa ceva. Voia doar ca oamenii aceia să fie prinşi. 
Restul... va aranja el totul. Lord spunea că statul 
Virginia va vâri în închisoare pe viaţă persoanele 
vinovate. Walter Sullivan decise chiar atunci că va scuti 
statul de costul unei încarcerări de lungă durată. 


x 


Gloria Russell se ghemui la capătul canapelei, cu 
picioarele goale strânse sub un pulover larg, din 
bumbac, care se termina puţin deasupra gambelor. 
Collin mai băuse două beri şi-i turnase femeii încă un 
pahar de vin, din sticla pe care o adusese cu el. Agentul 
îşi simţea capul uşor fierbinte, de parcă în interior ar fi 
ars un foc. Îşi lărgise cravata la gât, haina şi pistolul 


ajunseseră pe canapeaua din faţa lor. Când o scosese 
din toc, Gloria îi pipăise arma şi-i spuse: 

— E tare grea! 

— Ajungi să te obişnuieşti cu ea. 

Gloria nu-i puse întrebarea pe care o auzea de obicei. 
Ea ştia că ucisese pe cineva. 

— Chiar ai încasa un glonţ în locul preşedintelui? 

Se uită la el printre gene. Îşi repeta că trebuia să 
rămână lucidă, dar asta n-o împiedicase să fie pe 
punctul de a-l atrage pe tânăr în patul ei. Simţea că-şi 
pierduse stăpânirea de sine, în mare măsură. Se sili să- 
şi revină. Ce naiba făcea? Se purta ca o târfă, într-un 
moment de criză din viaţa ei. Nu în felul ăsta se rezolvă 
lucrurile. Ştia foarte bine. Imboldul pe care-l simţea îi 
afecta procesul de luare a deciziilor. Nu trebuia să 
permită aşa ceva, nu în acest moment. 

Ar trebui să se schimbe din nou, să revină în camera 
de zi sau, poate, în biroul ei, unde lambriurile din stejar 
negru şi pereţii acoperiţi cu cărţi i-ar potoli simţurile 
care o luaseră razna. 

Collin se uită drept în ochii ei şi-i răspunse: 

— Da. 

Femeia fu cât pe ce să se ridice, dar renunţă. 

— Aş încasa unul şi pentru tine, Gloria. 

— Pentru mine? întrebă ea, cu voce tremurătoare, 
apoi se uită la bărbat cu ochii mari, uitând de planurile 
ei strategice. 

— Fără să stau pe gânduri. Există o mulţime de agenţi 
ai Serviciului Secret şi doar un şef al personalului. Aşa 
se pune problema. Nu-i o joacă, Gloria, zise Collin, 
liniştit, uitându-se în jos. 

Apoi se duse să-şi mai ia o bere. Când se întoarse, 
observă că femeia se mutase suficient de aproape ca 
genunchiul lui să-i atingă coapsa, când se aşeză. Gloria 
îşi întinse picioarele, frecându-le de ale lui, după care le 
puse pe masa din faţa lor. Puloverul se ridicase un pic, 


lăsându-i descoperite coapsele pline, albe ca laptele. 
Picioare de femeie mai în vârstă decât el, dar ale naibii 
de atrăgătoare. Ochii lui Collin se plimbară încet pe 
pielea dezvelită. 

— Ştii că te-am admirat întotdeauna. Dintre toţi 
agenţii, zise femeia, părând stânjenită. Vreau să ştii că 
te apreciez. 

— E o slujbă grozavă. N-aş schimba-o cu nimic pe 
lume, răspunse Collin, apoi trase o duşcă şi se simţi mai 
bine; respiraţia i se relaxase. 

— Mă bucur că ai venit aici, în seara asta, spuse 
Gloria, zâmbindu-i. 

— Fac orice ca să-ţi fiu de folos, Gloria. 

Încrederea lui Collin sporea, odată cu creşterea 
alcoolemiei. Agentul îşi termină berea, iar femeia îi 
arătă cu un deget tremurător barul de lângă uşă. 
Agentul pregăti băuturi pentru amândoi, apoi se aşeză. 

— Tim, simt că pot avea încredere în tine. 

— Poţi. 

— Sper că nu mă înţelegi greşit, dar nu simt acelaşi 
lucru pentru Burton. 

— Bill e un agent de clasă. E cel mai bun. 

Gloria îi atinse braţul. 

— Nu m-am referit la asta, ştiu că e bun. Dar uneori 
nu-l înţeleg. Mi-e greu să-ţi explic. E o reacţie instinctivă 
din partea mea... 

— Trebuie să ai încredere în instincte. Eu aşa fac. 

Collin se uită la ea. Arăta mai tânără, mult mai tânără. 
De parcă abia terminase colegiul şi era gata să înfrunte 
lumea. 

— Instinctul meu îmi spune că pot să mă bizui pe tine, 
Tim. 

— Poţi, răspunse el, dând peste cap băutura. 

— Întotdeauna? 

Agentul o privi în ochi, îşi ciocni paharul gol de al ei şi 
zise: 


— Întotdeauna. 

Collin avea deja privirea tulbure. Se gândea la liceu. 
La momentul în care câştigase campionatul statului. 
Cindy Purket se uitase la el exact aşa. Cu o expresie pe 
chip care-i făgăduia totul. 

Îşi puse mâna pe pulpa Gloriei, mişcând-o în sus şi-n 
jos. Carnea era doar atât de moale încât să fie teribil de 
feminină. Gloria nu se opuse şi se trase mai aproape. 
Apoi mâna bărbatului dispăru sub pulover, ajungând 
până la pântecele ei, încă tare, apoi până lângă sâni, 
după care şi-o retrase. Cu celălalt braţ, Collin o prinse 
de mijloc, trăgând-o mai aproape de el. După aceea, 
mâinile lui o cuprinseră de fese, strângându-i-le cu 
putere. Gloria trase aer în piept, expiră lent şi se sprijini 
de umărul bărbatului. Acesta îi simţi pieptul împingând 
în braţul lui, ridicându-se şi coborând. O masă 
plutitoare, moale şi caldă. Femeia îşi puse mâna pe 
mădularul lui întărit şi îşi lipi gura de a lui, după care se 
trase încet înapoi, uitându-se la el, cu pleoapele 
ridicându-se şi coborând într-un ritm lent. 

Gloria îşi puse paharul jos, după care îşi scoase 
puloverul încet, aproape provocator. Collin se repezi la 
ea, căutând cu mâinile clema sutienului, până o desfăcu, 
şi îşi îngropa capul în movilele eliberate. Apoi îi smulse 
restul îmbrăcămintei, o pereche de chiloţi negri, din 
dantelă. Femeia zâmbi, atunci când el îi aruncă spre 
perete. După aceea, îşi ţinu răsuflarea, în timp ce 
bărbatul o ridică fără pic de efort şi o duse în dormitor. 


CAPITOLUL UNSPREZECE 


Jaguarul merse încet de-a lungul aleii, se opri, iar din 
el coborâră doi oameni. 

Jack îşi ridică gulerul hainei. Seara era răcoroasă, 
cerul se acoperise cu nori aducători de ploaie. 

Jennifer ocoli maşina şi veni lângă el. Cei doi se 
rezemară de automobilul luxos. 

Jack privi locuinţa. Lujere groase de iederă se căţărau 
deasupra intrării. Casa valora o avere. Locatarii vor 
trebui să dea ceva bani pe ea. Acum îşi putea permite. 
Fu nevoit să recunoască faptul că locuinţa arăta 
minunat. Ce era rău să ai lucruri frumoase? Primea 
patru sute de mii, ca partener. Dacă ar fi început să 
aducă şi alţi clienţi, cine ştie la ce salariu ar fi ajuns... 
Lord câştiga de cinci ori mai mult, două milioane pe an, 
iar asta însemna doar salariul de bază... 

Leafa partenerilor era strict confidențială, în cadrul 
firmei nu se discuta acest subiect nici în cele mai intime 
împrejurări. Dar Jack ghicise parola calculatorului 
pentru acces la fişierul partenerilor companiei. Parola 
era „lăcomie”. Vreo secretară se distrase copios, când o 
crease. 

Jack se uită la peluza din faţa casei, de mărimea 
punţii unui portavion. Îşi imagină ceva ce alerga pe ea şi 
se uită la logodnica lui. 

— Avem spaţiu suficient ca să jucăm fotbal cu copiii, 
zise el, zâmbind. 

— Da, îi răspunse ea, zâmbindu-i la rândul ei. Apoi îl 
sărută pe obraz, îi luă braţul şi şi-l puse în jurul 
mijlocului. 

Jack se uită la conacul care urma să devină în curând 
locuinţa sa de trei milioane şi opt sute de mii de dolari. 
Jennifer continuă să-l privească, zâmbind tot mai larg şi 


strângându-i mâna. Ochii ei păreau că lucesc, în ciuda 
întunericului. 

În timp ce Jack continua să se uite la clădire, se simţi 
uşurat. De data asta văzuse doar ferestre. 


x 


Aflat la o altitudine de douăsprezece mii de metri, 
Walter Sullivan se lăsă pe speteaza moale a scaunului 
său din cabină şi privi pe fereastra avionului Boeing 
747, spre întunericul de afară. In timp ce se deplasau de 
la est spre vest, Sullivan adăuga câteva ore la ziua sa, 
dar nu-l preocupase niciodată ora locală. Cu cât înainta 
în vârstă, cu atât avea nevoie de mai puţin somn şi, 
oricum, nu avusese vreodată nevoie să doarmă prea 
mult. 

Bărbatul care stătea în faţa sa profită de ocazie ca să 
se uite mai bine la bătrân. Sullivan era cunoscut în toată 
lumea ca un om de afaceri care respecta legea, deşi era 
un tip cam fanfaron. Dar care respecta legea. Michael 
McCarty repetă aceste cuvinte. Un om de afaceri care 
respectă legea nu are nevoie de un tip cu profesia lui 
McCarty, n-are nici măcar chef să discute cu cineva din 
branşa aceea. Dar când ţi se transmite prin cele mai 
discrete canale că unul dintre cei mai bogaţi oameni de 
pe pământ vrea să te întâlnească, atunci te supui. 
McCarty nu ajunsese unul dintre cei mai celebri asasini 
plătiţi din lume pentru că i-ar fi plăcut foarte mult 
munca sa. În schimb, îi plăceau foarte mult banii şi luxul 
pe care i-l ofereau banii. 

McCarty mai avea un avantaj: arăta ca un om de 
afaceri. Semăna cu un absolvent de Ivy League, ceea ce 
nu era prea departe de adevăr, din moment ce avea 
licenţă în politică internaţională, obţinută la Dartmouth. 
Avea păr des, blond, creţ, umeri laţi, o faţă fără niciun 
rid şi ar fi putut fi luat drept un impresar în ascensiune 
sau drept o vedetă de cinema în culmea gloriei. Faptul 


că îşi câştiga existenţa omorând oameni, la un preţ de 
peste un milion de dolari pentru fiecare crimă, nu-i 
potolise nici entuziasmul tineresc, nici setea de viaţă. 

În cele din urmă, Sullivan se uită spre el. McCarty 
începu să se simtă nervos sub privirea miliardarului, în 
ciuda enormei încrederi pe care o avea în priceperea sa 
şi a calmului deosebit de care dădea dovadă în situaţii 
tensionate. Acum discutau de la egal la egal. 

— Vreau să omori pe cineva, îi spuse direct Sullivan. 
Din nefericire, în acest moment nu ştiu cine-i persoana. 
Dar, cu puţin noroc, voi afla cândva. Până atunci, vreau 
să fii angajatul meu, ca să fii disponibil şi să-mi faci 
serviciul cerut de îndată ce voi avea nevoie. 

McCarty zâmbi şi clătină din cap. 

— Domnule Sullivan, probabil că-mi cunoaşteţi 
reputaţia. Serviciile mele sunt foarte căutate. Cred că 
ştiţi că activitatea mea mă obligă să colind tot globul. 
Dacă mă dedic dumneavoastră în totalitate, până la 
momentul necesar, voi fi obligat să renunţ la alte 
angajamente. Mi-e teamă că vor avea de suferit atât 
contul meu bancar, cât şi reputaţia mea. 

Sullivan replică imediat: 

— O sută de mii de dolari pe zi, până când apare acel 
moment favorabil. Domnule McCarty, după ce vei 
îndeplini cu succes sarcina, vei primi de două ori cât 
primeşti de obicei. Nu pot face nimic în privinţa 
reputației dumitale, dar cred că onorariul zilnic la care 
am convenit va înlătura orice prejudiciu adus statutului 
dumitale financiar. 

McCarty făcu ochii mari, dar se stăpâni imediat. 

— Cred că e o propunere acceptabilă, domnule 
Sullivan. 

— Cred că-ţi dai seama că mă încred nu numai în 
priceperea dumitale în eliminarea indivizilor, ci şi în 
discreţia dumitale. 

McCarty zâmbi... Urcase în avionul lui Sullivan la 


Istanbul, la miezul nopţii, conform orei locale. Echipajul 
nu ştia cu ce se ocupa. Nimeni nu-i ceruse acte de 
identitate, deci nu avea de ce să-şi facă griji că va fi 
identificat ulterior. Faptul că se întâlnise direct cu 
Sullivan elimina un impediment: un intermediar care ar 
fi putut să-l şantajeze pe bogătaş. Iar McCarty nu avea 
nici cel mai mic motiv să-l trădeze pe Sullivan. 
Dimpotrivă, avea toate motivele să nu facă aşa ceva. 
Sullivan continuă: 

— Vei primi informaţii detaliate de îndată ce le voi 
cunoaşte. Te vei stabili în zona metropolitană din 
Washington, cu toate că s-ar putea ca sarcina pe care o 
vei îndeplini să te ducă în orice loc din lume. Vreau să 
acţionezi imediat ce vei fi anunţat. Imi vei spune unde te 
afli în orice clipă şi vei lua legătura cu mine zilnic, prin 
linii de comunicaţie securizate, pe care le voi stabili eu. 
Îţi vei plăti cheltuielile proprii din salariul zilnic. Voi 
pregăti un transfer telegrafic, pentru a-ţi vira onorariul 
în contul pe care-l doreşti. Vei putea folosi avioanele 
mele, dacă va fi nevoie. Ne-am înţeles? 

McCarty dădu din cap, puţin ametit de seria de ordine 
ale clientului său. Dar nu ai de-a face cu un miliardar, 
fără să primeşti ordine. lar McCarty citise despre ce 
păţise Christine Sullivan. Cine naiba l-ar fi putut 
condamna pe bătrân? 

Sullivan apăsă pe un buton de pe braţul fotoliului. 

— Thomas, cât mai avem până ajungem în State? 

Îi răspunse o voce energică, cultivată: 

— Cinci ore şi cincisprezece minute, domnule 
Sullivan, dacă menţinem viteza şi altitudinea. 

— Ai grijă să fie aşa. 

— Da, domnule. 

Sullivan apăsă pe un alt buton. Apăru însoţitoarea de 
zbor, care le servi cu îndemânare un prânz cum nu mai 
mâncase niciodată McCarty în vreun avion. Sullivan nu 
spuse nimic în timpul prânzului. După ce vesela fu 


strânsă, bărbatul mai tânăr se ridică, pentru a fi condus 
de către stewardesă în locul în care avea să doarmă. 
Însoţitoarea de zbor remarcă un semn făcut de Sullivan 
şi se retrase. 

— Încă un lucru, domnule McCarty. Ai dat vreodată 
greş în vreo misiune? 

Ochii lui McCarty se îngustară, când îl privi pe noul 
său patron. Se văzu pentru prima oară că individul cu 
mutră de sportiv în Ivy League era un tip foarte 
periculos. 

— O singură dată, domnule Sullivan. Ceva legat de 
israelieni. Uneori, par a fi supraoameni. 

— Te rog să nu dai greş şi a doua oară. Mulţumesc. 


x 


Seth Frank umbla pe holurile casei familiei Sullivan. 
Panglicile galbene ale poliției se aflau încă întinse afară, 
fâlfâind uşor în bătaia vântului ce se înteţea aducând 
nori deşi, negri, ce prevesteau o ploaie zdravănă. 
Sullivan locuia în casa sa din Watergate. Personalul de 
serviciu se afla încă la reşedinţa stăpânului lor de pe 
insula Fisher, din Florida, servind membri ai familiei 
Sullivan. Frank îi interogase pe fiecare dintre ei. Urmau 
să revină cu avionul, pentru interogatorii mai 
amănunțite. 

Detectivul admiră o clipă împrejurimile. Parcă ar fi 
vizitat un muzeu. O mulţime de bani... Locuinţa gemea 
de lucruri scumpe, de la obiecte vechi, extraordinare, la 
picturile în ulei, care atârnau pretutindeni, cu semnături 
veritabile în partea de jos. La naiba, tot ce se găsea în 
casa aceea era veritabil! 

Frank se duse în bucătărie, apoi în sufragerie. Masa 
semăna cu o punte aruncată peste covorul de un 
albastru-deschis, întins peste podeaua acoperită cu 
parchet lustruit. Picioarele i se cufundau în fibrele dese, 
înalte. Se aşeză în capul mesei, uitându-se în toate 


părţile. Din câte ştia, aici nu se întâmplase nimic. 
Timpul trecea, iar ei nu avansau decât foarte încet. 

Afară, soarele îşi făcu loc pentru un moment printre 
norii grei, iar Frank obţinu prima sa breşă în cazul la 
care lucra. N-ar fi observat nimic, dacă n-ar fi admirat 
cornişele din jurul tavanului. Tatăl lui fusese dulgher. 
Îmbucări netede ca obrazul unui prunc. _ 

Atunci observase curcubeul ce dansa pe tavan. In 
timp ce admira paralelele colorate, începu să se întrebe 
de unde proveneau, amintindu-şi de basmul care spunea 
că la capătul apariţiei în dungi poţi găsi o oală cu aur. 
Dură câteva secunde, dar află ce voia. Ingenunche lângă 
masă şi se uită sub unul dintre picioare. Masa era o 
Sheraton, din secolul al XVIII-lea, ceea ce însemna că 
avea o greutate imensă. Fu silit să împingă de două ori 
şi fruntea i se îmbrobonă de transpiraţie, aceasta 
ajungându-i până în ochi şi făcându-l să lăcrimeze. Până 
la urmă, reuşi să urnească masa din loc. 

Se aşeză şi se uită la ce găsise, poate ulcica lui cu aur. 
Bucăţica de material de culoare argintie acţiona ca o 
apărătoare pentru mobilă, împiedicând covorul ud să 
dăuneze lemnului sau tapiseriei sau ca mobila să se 
îndese în fibrele umede. Suprafaţa reflectorizantă, 
luminată de razele de soare, făcuse să apară curcubeul. 
Frank văzuse aşa ceva în propria casă, atunci când soţia 
lui, care aştepta vizita socrilor, decisese că trebuie să 
facă o curăţenie generală. 

Frank îşi scoase carnetul de notițe. Servitorii soseau 
pe Aeroportul Dulles a doua zi, la zece dimineaţa. Se 
îndoia că o bucată de folie, precum cea pe care o ţinea 
în mână, putea să rămână prea mult timp pe covor, într- 
o casă ca aceea. Putea să nu însemne nimic. Putea să 
însemne totul. Un mod perfect pentru a dimensiona 
întinderea terenului. Dacă era foarte, foarte norocos, 
putea să descopere ceva. 

Se aşeză din nou pe podea şi mirosi covorul, trecându- 


şi degetele peste fibre. Cu materialele pe care le 
foloseau acum, nu puteai să ştii niciodată... Niciun 
miros, se uscase în câteva ore. Va afla curând cât timp 
se scursese. Poate reuşea totuşi să descopere ceva. 
Putea să-l sune pe Sullivan, dar, dintr-un anumit motiv, 
nu dorea să afle de la stăpânul casei. Bătrânul nu ocupa 
un loc de frunte pe lista suspecţilor, dar Frank era 
suficient de deştept ca să-şi dea seama că Sullivan 
rămânea totuşi pe listă. Locul lui va urca sau va cobora, 
în funcţie de ce va afla Frank astăzi, mâine sau 
săptămâna viitoare. Asta putea să simplifice lucrurile. 
Ceea ce însemna un lucru bun, pentru că până în 
momentul acela nimic nu fusese simplu în ceea ce privea 
moartea lui Christine Sullivan. Detectivul ieşi din 
încăpere, gândindu-se la natura bizară a curcubeului. Şi 
a anchetelor poliţiei, în general. 


x 


Burton privea mulțimea. Collin stătea lângă el. Alan 
Richmond se îndrepta către estrada ridicată pe treptele 
tribunalului din Middleton, un bloc lat din cărămizi 
prinse cu mortar, cu denticuli albi, ascuțiți, trepte din 
ciment îmbătrânite de vreme şi steagul american, 
atotprezent, fluturând în briza dimineţii, alături de 
drapelul statului Virginia. Preşedintele începu să 
vorbească exact la ora nouă şi treizeci şi cinci de 
minute. În spatele lui stătea Walter Sullivan, cu figura 
inexpresivă, avându-l alături pe voluminosul Herbert 
Sanderson Lord. 

Collin se trase ceva mai aproape de mulţimea de 
reporteri de la capătul scărilor tribunalului, care erau 
dispuşi ca jucătorii de baschet din două echipe adverse, 
aşteptând o greşeală ca să iasă din propriul cerc. 
Agentul plecase de la şefa de cabinet la trei dimineaţa. 
Ce mai noapte! Gloria Russell părea, în viaţa publică, 
dură şi lipsită de sentimente. Collin văzuse o altă latură 


a femeii, o latură de care se simţea puternic atras. Avea 
impresia că visa cu ochii deschişi. Se culcase cu şefa de 
cabinet a preşedintelui! Aşa ceva nu se întâmpla. Dari 
se întâmplase agentului Tim Collin. Cei doi plănuiseră să 
se întâlnească în fiecare noapte. Trebuia să fie atenţi, 
dar ambii erau prudenţi din fire. Collin nu-şi dădea 
seama unde vor ajunge. 

Se născuse şi crescuse în Lawrence, Kansas, şi fusese 
educat să aprecieze sistemul de valori al celor din 
Midwest. Te întâlneşti cu o fată, te îndrăgosteşti, te 
căsătoreşti, ai patru-cinci copii. Totul exact în această 
ordine. Nu-şi dădea seama ce se întâmpla acum. Ştia 
doar că vrea să fie din nou cu Gloria. 

Burton era cu ochii pe mulţime, dar îi aruncă o privire 
partenerului său, tocmai la timp ca să-l vadă pe acesta 
uitându-se o clipă la şefa de cabinet. Burton se încruntă. 
Collin era un agent bun, care-şi făcea bine treaba, fiind 
chiar excesiv de zelos. Nu era primul agent cu o 
asemenea trăsătură, iar în meseria lor aşa ceva nu 
însemna neapărat un lucru rău. Ce naiba se întâmpla? 
Burton aruncă o privire către Gloria Russell, dar aceasta 
se uita drept înainte, nepărând să le dea vreo atenţie 
oamenilor însărcinaţi s-o apere. Burton se uită încă o 
dată la Collin. Puştiul scruta mulţimea, schimbând 
direcţia din când în când, de la stânga la dreapta, de la 
dreapta la stânga, uneori se uita în sus, alteori drept în 
faţă, fără o ordine anume care să poată fi desluşită de 
un potenţial agresor. Dar Burton nu putea uita privirea 
aruncată către şefa de cabinet. Burton văzuse ceva ce 
nu-i plăcuse, dincolo de ochelarii de soare. 

Alan Richmond îşi termină discursul privind drept 
către cerul fără nori, în timp ce vântul îi agita părul 
perfect pieptănat. Preşedintele părea a cere ajutorul lui 
Dumnezeu, dar, de fapt, încerca să-şi amintească dacă 
întâlnirea cu ambasadorul japonez era la ora două sau la 
trei după-amiază. Oricum, înfăţişarea sa detaşată, 


aproape vizionară, avea să facă impresie bună la ştirile 
serii. 

I se făcu semn, iar el redeveni atent şi se întoarse 
către Walter Sullivan, şi-l îmbrăţişa pe văduv, care era 
cam de aceeaşi statură cu el. 

— Doamne, Walter, îmi pare foarte rău. Condoleanţele 
mele cele mai sincere. Aş face tot ce-mi stă în putere, 
ştii foarte bine... 

Sullivan strânse mâna care-i fusese întinsă. Picioarele 
începură să-i tremure, iar doi dintre însoțitorii săi îl 
sprijiniră fără să se facă observati, întinzându-şi iute 
braţele musculoase. 

— Mulţumesc, domnule preşedinte. 

— Walter, te rog să-mi spui Alan. Să discutăm ca între 
prieteni. 

— Mulţumesc, Alan, nu-ţi dai seama cât de mult 
apreciez faptul că ţi-ai făcut timp pentru aşa ceva. 
Christy ar fi fost foarte mişcată de cuvintele pe care le- 
ai spus astăzi. 

Doar Gloria Russell, care-i privea cu atenţie pe cei 
doi, remarcă urma uşoară de zâmbet din colţul gurii 
şefului ei. Durase doar o clipă, apoi dispăruse. 

— Walter, ştiu că nu există cuvinte care să-ţi aducă 
mângâiere. Se pare că în lumea asta se întâmplă din ce 
în ce mai multe lucruri fără rost. Christy n-ar fi murit, cu 
excepţia cazului în care s-ar fi îmbolnăvit subit. Nu pot 
să explic de ce se întâmplă asemenea lucruri. Nimeni nu 
poate. Vreau însă să ştii că sunt alături de tine acum, 
când ai nevoie de mine. Şi oricând, oriunde. Am trecut 
împreună prin multe. Şi tu m-ai ajutat să depăşesc nişte 
momente destul de dificile. 

— Prietenia ta a fost întotdeauna un lucru important 
pentru mine, Alan. N-o să uit niciodată ce-ai făcut acum. 

Richmond îşi puse braţul pe umerii bătrânului. În 
spatele lor se vedeau microfoane ce atârnau de bete 
lungi, care îi înconjurau pe cei doi ca nişte undiţe 


gigantice, în ciuda efortului colectiv al oamenilor 
apropiaţi celor doi. 

— Walter, mă voi implica în asta. Ştiu că unii vor 
spune că nu-i treaba mea şi că, fiind în funcţia în care 
sunt, nu mă pot implica personal în nimic. Dar, ce naiba, 
eşti prietenul meu şi n-o să las lucrurile aşa! Vinovaţii 
vor plăti! 

Cei doi bărbaţi se îmbrăţişară încă o dată, în timp ce 
fotografii îşi făceau meseria. Antenele de şapte metri ce 
se ridicau din flota de dubiţe noi transmiseră în întreaga 
lume acest moment tandru. Alt exemplu că preşedintele 
Alan Richmond era ceva mai mult decât un simplu 
preşedinte. Iar treaba asta îi ameţea complet pe cei din 
echipa de relaţii cu publicul a Casei Albe, care se 
gândeau deja la sondajele preelectorale. 


x 


Schimba mereu canalele televizorului, de pe MTV 
trecea la Oprah, apoi la desene animate, apoi pe QVC, 
de aici pe CNN, după aceea pe canalul de wrestling, 
apoi înapoi pe CNN. Bărbatul se ridică pe pat, stinse 
tigara şi puse jos telecomanda. Preşedintele ținea o 
conferință de presă. Era încruntat şi părea exact cât 
trebuie de îngrozit de modul abominabil în care fusese 
ucisă Christine Sullivan, soția miliardarului Walter 
Sullivan, unul dintre prietenii apropiați ai preşedintelui, 
şi de faptul că acesta reprezenta o dovadă a creşterii 
alarmante a fărădelegilor din această ţară. Nimeni nu se 
întreba dacă preşedintele ar fi făcut acelaşi tărăboi dacă 
victima ar fi fost un negru sărman, un hispanic sau un 
asiatic găsit cu gâtul tăiat pe o alee din Southeast. 
Preşedintele vorbea pe un ton dur, ferm, cu o urmă 
perfectă de furie şi de asprime în glas. Violenţa trebuia 
oprită. Oamenii trebuie să se simtă în siguranţă în 
casele lor - sau în conacele lor, în acest caz. O scenă 
impresionantă. Un preşedinte dur şi îngrijorat. 


Reporterii se înghesuiau, punând însă numai întrebări 
potrivite. 

Televizorul o arătă pe şefa de cabinet Gloria Russell, 
îmbrăcată în negru, dând din cap aprobator când 
preşedintele atinse punctele principale privitoare la 
opiniile sale despre crimă şi pedeapsă. Voturile 
poliţiştilor şi ale membrilor AARP fuseseră asigurate 
pentru următoarele alegeri. Patruzeci de milioane de 
voturi! Merita să te scoli de dimineaţă pentru aşa ceva! 

Gloria n-ar fi fost atât de încântată dacă ar fi ştiut cine 
o privea chiar în clipa aceea. Cineva care ţintuia cu 
privirea fiecare părticică a feţei ei şi a preşedintelui, în 
timp ce amintirile din noaptea aceea - nicio clipă uitate 
- explodau ca un puț de petrol incendiat răspândind în 
toate părţile căldură şi distrugere potenţială. 

Zborul spre Barbados fusese lipsit de evenimente. 
Motoarele puternice ale Airbusului ridicaseră avionul 
fără niciun efort de la sol, din San Juan, oraşul din 
Puerto Rico, iar aeronava atinsese altitudinea de 
croazieră de douăsprezece mii de metri. Avionul fusese 
plin, San Juan fiind punctul de întâlnire pentru turiştii ce 
aveau ca destinaţie grupul de insule care alcătuiesc 
zona de vacanţă din Caraibi. Pasagerii din Oregon, din 
New York şi din toate locurile dintre aceste două repere, 
priviseră zidul de nori negri, în timp ce avionul cotise 
spre stânga şi se îndepărtase de o furtună tropicală pe 
sfârşite, care, din fericire, nu apucase să se transforme 
în uragan. 

Coborâseră din avion pe o scară din metal. O maşină - 
micuță, după standardele americane - mersese cu cinci 
dintre ei pe contrasens şi se îndreptase către 
Bridgetown, capitala fostei colonii britanice. Oraşul 
păstrase urme puternice ale lungii perioade coloniale în 
vorbire, în îmbrăcăminte şi în modul de comportare al 
localnicilor. Şoferul îi informase, cu o voce melodioasă, 
despre multele minuni ale insulei micuţe şi le atrăsese 


atenţia asupra voiajului cu corabia piraţilor, arătându-le 
nava cu drapelul cu craniu şi cu oasele încrucişate, care 
tocmai pătrundea în apele încă agitate. Pe puntea ei se 
aflau turişti palizi, dar pe cale să se înroşească, turişti 
care urmau să fie îndopaţi cu punci cu rom în aşa hal, 
încât să fie cu toţii foarte beţi şi/sau foarte bolnavi 
atunci când se vor întoarce la chei, în după-amiaza 
aceea. 

Pe bancheta din spate stătuseră două perechi din Des 
Moines, care făcuseră planuri entuziaste, într-o 
conversaţie păsărească. Bărbatul mai în vârstă, care 
stătuse pe scaunul din faţă, uitându-se afară, prin 
parbriz, rămăsese cu gândurile la ceva ce se afla la 
patru mii de kilometri în nord. Verificase o dată sau de 
două ori încotro se îndreptau, stabilind instinctiv 
dimensiunile ținutului. Semnele importante erau relativ 
puţine. Insula avea doar patruzeci şi doi de kilometri în 
lungime şi douăzeci şi opt în locul cel mai lat. Briza 
neîncetată, al cărei zgomot va dispărea cu timpul în 
subconştientul fiecăruia, continuând însă să existe, ca 
într-un vis uitat, dar încă pregnant, domolea căldura 
constantă, de treizeci de grade Celsius. 

Hotelul era un Hilton construit cu respectarea 
standardelor americane pe o plajă făcută de mâna 
omului, ce se întindea la unul din capetele insulei. Avea 
personal bine instruit, politicos şi mai mult decât dornic 
să te lase singur, dacă asta doreai. În timp ce 
majoritatea clienţilor se răsfăţau, unul dintre ei evitase 
orice contact, părăsind camera doar ca să se plimbe în 
zone izolate ale plajei albe sau pe coasta muntoasă a 
Oceanului Atlantic. Petrecea restul timpului în cameră, 
cu luminile stinse, uitându-se la televizor. Tăvile cu 
mâncarea adusă prin room-service acoperiseră covorul 
şi mobilierul din răchită. 

In prima zi, Luther luase un taxi din faţa hotelului şi 
făcuse o plimbare în nord, până aproape de marginea 


oceanului, unde se afla domeniul lui Sullivan, plasat pe 
una dintre numeroasele coline ale insulei. Luther nu 
alesese Barbados-ul din întâmplare. 

— Îl cunoaşteţi pe domnul Sullivan? Nu-i aici. S-a 
întors în America. 

Tonul melancolic al taximetristului îl scosese pe 
Luther din transa sa. Porţile masive din oţel, de la 
poalele colinei înverzite, ascundeau o alee lungă, 
şerpuită, ce urca spre conacul care, cu pereţii din 
stucatura de culoarea somonului şi coloanele albe din 
marmură albă, înalte de şase metri, arăta surprinzător 
de potrivit cu frunzişul luxuriant, ca un enorm trandafir 
roz ce se ridica dintre tufişuri. 

— Am fost în locuinţa lui, în Statele Unite, îi răspunse 
Luther. 

Taximetristul îl privi cu respect. 

— E cineva acasă? Vreun servitor? 

Şoferul clătinase din cap. 

— Au plecat cu toţii. În dimineaţa asta. 

Luther se urcă în maşină. Cunoştea motivul plecării. 
Fusese găsită stăpâna casei. 

Luther îşi petrecuse următoarele zile pe plaja lată, 
albă, privind navele de croazieră ce-şi lăsau pasagerii să 
hălăduiască prin magazinele duty-free care împânzeau 
zona comercială a oraşului. Băştinaşi speriaţi îşi făceau 
turul cu serviete jerpelite, în care duceau ceasuri, 
parfumuri şi alte obiecte contrafăcute. 

Puteai să priveşti, pentru cinci dolari americani, un 
insular care tăia o frunză de aloe şi-i storcea lichidul 
gros într-o sticluţă, ca să-l foloseşti când soarele începea 
să pişte pielea albă, sensibilă, care stătuse dormitând 
prea mult, sub costume şi bluze. Scoaterea bătăturilor 
te costa patruzeci de dolari şi dura aproape o oră. 
Existau o mulţime de femei cu braţe flasce şi picioare 
groase, încreţite, care stăteau răbdătoare pe nisip în 
timp ce li se făcea operaţia. 


Frumuseţea insulei ar fi trebuit să-l elibereze cât de 
cât pe Luther de melancolia sa. În cele din urmă, soarele 
cald, briza blândă şi modul liniştit în care abordau viaţa 
localnicii îi mai erodaseră nervozitatea, astfel încât 
ajunsese să le zâmbească uneori trecătorilor, să spună 
monosilabe barmanului şi să-şi bea cocteilurile până 
noaptea târziu, stând pe plajă, în timp ce valurile se 
unduiau prin întuneric şi-l îndepărtau uşor de coşmarul 
săli. Plănuia să plece peste câteva zile. Nu ştia prea bine 
unde. 

Apoi dădu peste o transmisiune a CNN-ului, iar 
Luther fusese tras, ca un peşte prins de o undiţă cu fir 
ce nu se poate rupe, către ceva de care încercase să 
scape cheltuind câteva mii de dolari şi călătorind câteva 
mii de kilometri. 


x 


Gloria Russell coborî din pat şi se duse la dulap, să 
caute un pachet de ţigări. 

— Parcă ai pierdut zece ani, zise Collin, întorcându-se 
şi privind-o amuzat cum umblă goală prin casă. 

— Slujba mi-a mâncat zece ani din viaţă, răspunse 
Gloria, care aprinse ţigara, trase fumul şi-l ţinu în 
plămâni câteva secunde, expiră, apoi se caţără în pat, 
înghesuindu-se cu fundul în Collin şi zâmbind 
mulţumită, atunci când acesta o cuprinse în braţele lui 
lungi, musculoase. 

— Conferinţa de presă a ieşit bine, nu-i aşa? 

Femeia îi simţi gândurile. Collin era uşor de descifrat. 
„Toţi sunt, îşi spuse ea, dacă-şi scot ochelarii de soare.” 

— Din moment ce n-au aflat ce s-a întâmplat în 
realitate... 

Gloria se întoarse spre el, îşi plimbă degetul pe gâtul 
lui, desenă un V pe pieptul lui neted. Pieptul lui 
Richmond fusese păros, unele smocuri încărunţiseră, se 
cârlionţaseră... Pieptul lui Collin arăta ca un fund de 


bebeluş, iar sub piele i se simțeau muşchii tari. Individul 
putea să-i frângă gâtul doar cu un gest. Gloria se 
întrebă, pentru o clipă, ce-ar simţi atunci. 

— Ştii că avem o problemă. 

Collin izbucni în râs. 

— Da, un individ are un cuţit cu amprentele şi sângele 
preşedintelui şi ale femeii moarte. Aş zice că asta o face 
să fie o problemă importantă. 

— De ce crezi că individul n-a apărut până acum? 

Agentul dădu din umeri. Dacă ar fi fost el în locul 
tipului, ar fi dispărut. Ar fi luat paralele şi s-ar fi cărat. 
Milioane de dolari. Oricât de loial era Collin, când se 
gândea la ce-ar fi putut face cu atâţia bani, ştia că şi el 
ar fi dispărut. Pentru un timp. Se uită la Gloria. Dacă el 
ar fi avut atâţia bani, oare ea ar fi acceptat să umble cu 
el? Apoi se gândi la ceea ce discutau. Poate individul 
făcea parte din partidul preşedintelui, poate că votase 
pentru el. Oricum, de ce să-şi provoace singur necazuri? 

— Probabil că-i speriat, răspunse Collin, în cele din 
urmă. 

— Există posibilitatea de a face treaba anonim. 

— Poate că nu-i chiar atât de inteligent. Sau poate nu 
vrea să obţină niciun folos. Sau poate nu-i pasă. Alege 
ce vrei. Dacă vrea să iasă la iveală, o să iasă. lar atunci 
o să aflăm. 

Gloria se ridică în fund şi spuse: 

— Tim, chiar sunt îngrijorată! 

Tonul ei îl făcu pe Collin să se aşeze şi el. 

— Eu am decis să păstrez cuțitul pentru deschis 
scrisori aşa cum era. Dacă află preşedintele... 

Femeia se uită la el, iar bărbatul îi citi mesajul în 
privire şi-i cuprinse obrajii în mâna sa. 

— N-o să afle de la mine. 

— Ştiu, Tim, răspunse Gloria, zâmbind. Te cred. Dar 
dacă persoana aceea încearcă să ia legătura direct cu 
preşedintele... 


Collin o privi mirat. 

— De ce ar face aşa ceva? 

Gloria Russell se trase la marginea patului şi-şi lăsă 
picioarele să atârne la câţiva centimetri de podea. Collin 
remarcă pentru prima oară semnul ei din naştere, oval, 
roşcat, de la baza gâtului. Cât un bănuţ redus la 
jumătate. Apoi observă că Gloria tremura, cu toată 
căldura din cameră. 

— Gloria, de ce ar face aşa ceva? întrebă el, trăgându- 
se mai aproape de femeie. 

Aceasta îi răspunse, cu faţa spre zidul dormitorului: 

— Ţi-a trecut prin minte că acel cuţit pentru deschis 
scrisori reprezintă unul dintre cele mai preţioase 
obiecte din lume? 

Apoi se întoarse spre el, îi ciufuli părul şi zâmbi 
văzând cum i se schimbă încet expresia indiferentă, pe 
măsură ce o înţelegea. 

— Şantaj? 

Gloria dădu din cap. 

— Cum să şantajezi un preşedinte? 

Femeia se ridică, îşi aruncă un halat larg pe umeri şi- 
şi turnă altă băutură din sticla aproape goală. 

— Faptul că eşti preşedinte nu te face imun la 
tentativele de şantaj. Ce naiba, în poziţia asta ai mult 
mai mult de pierdut... sau de câştigat... 

Gloria îşi amestecă încet băutura, se aşeză pe 
canapea şi ridică paharul. Lichidul îi curse, cald şi 
plăcut, pe gâtlej. În ultimul timp bea mai mult ca de 
obicei. Judecata nu-i fusese afectată, dar trebuia să fie 
atentă, mai ales într-un moment critic ca acesta. Dar îşi 
spuse că o să fie atentă a doua zi. In noaptea asta, 
ducând pe umeri greutatea unui dezastru politic şi 
având în pat un bărbat tânăr şi frumos, o să bea. Se 
simţea cu cincisprezece ani mai tânără. Fiecare moment 
petrecut împreună cu Tim o făcea să se simtă mai 
frumoasă. Nu avea de gând să uite ce scop avusese 


iniţial, dar de ce să nu se simtă bine? 

— Ce vrei să fac? o întrebă Collin, privind-o. 

Gloria aşteptase momentul acela. Agentul ei tânăr şi 
frumos! Un cavaler modern, ca aceia despre care citise 
pe când era o fetiţă cu ochii mari. Se uită la el, în timp 
ce paharul cu băutura i se clătina în mână. Folosi 
cealaltă mână ca să-şi scoată încet halatul şi să-l lase să 
cadă pe podea. Aveau destul timp, mai ales ea, o femeie 
de treizeci şi şapte de ani, care nu avusese niciodată o 
relaţie serioasă cu un bărbat. Aveau timp suficient 
pentru toate. Băutura îi alungase încet teama, paranoia. 
Şi, odată cu ele, şi precauţia. De care avea atâta nevoie. 
Nu şi în noaptea aceea. N 

— Poţi să faci ceva pentru mine. Însă o să-ți spun 
mâine dimineață. 

Gloria zâmbi, se culcă pe canapea şi întinse mâna. 
Bărbatul se ridică, ascultător, şi veni lângă ea. După 
câteva momente, singurele sunete care se auzeau erau 
gemetele lor amestecate şi scârţâitul continuu al 
canapelei. 


x 


Bill Burton stătea în maşina soției sale, o Bonneville 
fără nimic ieşit din comun, tinând între genunchi o cutie 
cu Coca-Cola dietetică. Se afla la mică distanţă de 
locuința Gloriei Russell. Din când în când se uita la casa 
în care intrase coechipierul său, la ora 12 şi 14 minute 
noaptea. O zărise şi pe şefa de cabinet într-un veşmânt 
care nu sugera că vizita ar fi fost de afaceri. Făcuse 
două fotografii ale acelei scene, cu aparatul său cu 
teleobiectiv. Gloria Russell l-ar fi ucis ca să pună mâna 
pe poze. Lumina din casă se mutase succesiv din cameră 
în cameră, până când cei doi ajunseseră în partea de est 
a locuinţei, unde luminile se stinseseră deodată. 

Burton se uită la luminile de poziţie ale maşinii 
colegului său. Pugştiul făcuse o greşeală venind aici. 


Chestia asta putea să însemne sfârşitul carierei atât 
pentru el, cât şi pentru Gloria Russell. Burton se gândi 
la ceea ce văzuse în noaptea aceea. Collin gonind înapoi 
în casă, Gloria Russell albindu-se ca varul. De ce? În 
zăpăceala aceea, Burton uitase să întrebe. Apoi 
alergaseră prin lanul de porumb după cineva care n-ar fi 
trebuit să se afle acolo unde aflase. 

Collin se întorsese în casă având un motiv precis. lar 
Burton decise că venise vremea să afle care fusese acel 
motiv. Avea sentimentul vag că, încet-încet, se pregătea 
o înţelegere secretă. Din moment ce nu i se ceruse să 
participe, trăsese concluzia că nu se intenţiona să 
beneficieze şi el de rezultatul acelei înţelegeri. Nu 
crezuse nicio clipă că Gloria Russell fusese interesată 
doar de ce se afla în prohabul colegului său. Nu era tipul 
ăla de femeie, oricum, nu pe termen lung. Tot ce făcea 
individa avea un scop, un scop important. O tăvăleală 
bună cu un ţap tânăr nu era nici pe departe ceva 
important. 

Trecură încă două ore. Burton se uită la ceas, apoi se 
încordă, văzându-l pe Collin deschizând uşa din faţă, 
mergând încet pe alee şi ducându-se la maşina lui. În 
timp ce Collin trecea cu automobilul pe lângă el, Burton 
se ghemui pe scaun, simțindu-se oarecum vinovat că-şi 
urmărise un coleg. Privi apoi lumina semnalizatorului ce 
clipea, în timp ce Fordul ieşea din zona aceea cu 
locuinţe scumpe. 

Burton se uită din nou la casă. Lumina se aprinse în 
ceea ce era, probabil, camera de zi. Cu toată ora târzie, 
se părea că stăpâna casei mai avea încă putere. 
Rezistenţa ei era celebră în toată Casa Albă. Burton se 
întrebă dacă dovedea aceeaşi rezistenţă şi în pat. 

După două minute, strada era goală. Lumina din casă 
rămase însă aprinsă. 


CAPITOLUL DOISPREZECE 


Avionul ateriză şi se opri, cu zgomot, pe pista scurtă 
ce constituia calea principală de acces pe Aeroportul 
Naţional, apoi se deplasă la câteva sute de metri de 
mica intrare ce permitea mulţimii de amatori de canotaj 
de weekend accesul la râul Potomac şi ajunse la poarta 
cu numărul nouă. Un agent din forţele de securitate ale 
aeroportului răspundea la întrebările unui grup de 
turişti speriaţi, cu camere de luat vederi şi nu-l băgă în 
seamă pe bărbatul care trecu iute pe lângă el. Călătoria 
de întoarcere a lui Luther urmase acelaşi traseu ca la 
plecare. O oprire în Miami, apoi zborul de pe Fort 
Worth-Dallas. 

Luther luă un taxi şi privi traficul aglomerat de pe 
Bulevardul George Washington. Navetiştii obosiţi se 
îndreptau spre casă. Cerul anunţa şi mai multă ploaie, 
iar vântul şuiera pe bulevardul mărginit de copaci, ce 
şerpuia leneş, paralel cu Potomac-ul. Din când în când, 
prin aer ţâşneau avioane, coteau la stânga şi dispăreau 
repede în nori. 

Pe Luther îl aştepta încă o bătălie. Imaginea 
preşedintelui Richmond, pe drept indignat, lovind în 
pupitru în timpul discursului său pătimaş împotriva 
violenţei, având-o alături pe şefa de cabinet, plină de 
sine, devenise singurul lucru care mai conta în viaţa lui 
Luther. Bătrânul obosit şi speriat care fugise din ţară nu 
mai era nici obosit, nici speriat. Sentimentul de 
vinovăţie care-l cuprinsese pentru că  permisese 
uciderea unei tinere fusese înlocuit de o ură 
copleşitoare, de o furie ce-i curgea prin fiecare nerv din 
trup. Dacă urma să fie, într-un fel, îngerul răzbunător al 
lui Christine Sullivan, atunci îşi va îndeplini sarcina cu 
fiecare strop de energie şi cu toată inteligenţa care-i 


rămăseseră. 

Luther se rezemă de spetează, mestecă nişte uscăţele 
rămase din timpul călătoriei cu avionul şi se întrebă 
dacă Gloria Russell obişnuia să-şi pună curajul la 
încercare. 


x 


Seth Frank se uită pe fereastra maşinii. Interogarea 
servitorilor lui Walter Sullivan scosese la iveală două 
lucruri interesante, primul din ele fiind societatea 
particulară în fața căreia parcase; al doilea lucru putea 
să mai aştepte. Societatea avea sediul într-o clădire 
lungă,  cenuşie, din beton, în zona comercială 
Springfield, chiar lângă şoseaua de centură. Firma de la 
intrare anunța că Metro Steam Cleaner fusese înființată 
în 1949. Această durabilitate nu-i spunea nimic lui 
Frank. Multe societăți cu existență lungă şi legală 
ajunseseră fațade pentru spălarea banilor organizaţiilor 
criminale mafiote, chinezeşti sau versiuni proprii 
Americii. Iar un tip care curăță covoare la domiciliul 
unor proprietari bogați poate să descopere sisteme de 
alarmă, ascunzători de bani sau bijuterii, precum şi 
modul de comportare al victimelor potențiale şi al 
slujitorilor acestora. Frank nu ştia dacă are de-a face cu 
un individ sau cu o organizație întreagă. Existau şanse 
mari să fi ajuns într-o fundătură, dar nu se ştie 
niciodată... Două maşini de poliţie staționau la trei 
minute de locul acela. Pentru orice eventualitate. Frank 
coborî din automobil. 

— Ăştia au fost Rogers, Budizinski şi Jerome Pettis. 
Da, 30 august, ora nouă dimineaţa. Trei etaje. Casa aia 
afurisită era atât de mare, că a durat toată ziua, chiar şi 
cu trei oameni. 

George Patterson îşi consultase registrul, în timp ce 
Frank se uitase prin biroul soios. 

— Pot să vorbesc cu ei? 


— Cu Pettis. Ceilalţi au plecat. 

— Definitiv? 

Patterson dădu din cap. 

— Cât timp au lucrat aici? 

Patronul se uită în registrul pentru personal şi 
răspunse: 

— Jerome lucrează pentru mine de cinci ani. E unul 
dintre oamenii mei cei mai buni. Rogers a stat vreo două 
luni. Cred că s-a mutat din zonă. Budizinski a fost la noi 
vreo patru săptămâni. 

— Cam puţin. 

— Aşa-i afacerea asta. Cheltuiesc o mie de dolari ca 
să-i pregătesc pe indivizii ăştia şi apoi pleacă. Nu-i o 
slujbă în care să faci carieră, dacă înţelegi ce vreau să 
spun. E muncă grea, murdară. lar salariul nu-ţi permite 
să te duci pe Riviera, ştii? 

— Ai adresele lor? întrebă Frank, scoţându-şi 
carnetul. 

— Ţi-am zis că Rogers s-a mutat. Pettis e aici, astăzi, 
dacă vrei să vorbeşti cu el. Are o treabă de făcut în 
Melean, peste o jumătate de oră. E în spate, îşi încarcă 
lucrurile în camionetă. 

— Cine decide ce echipă merge într-o anumită casă? 

— Eu. 

— Întotdeauna? 

Patterson ezită, apoi spuse: 

— Am oameni specializaţi pe chestii diferite. 

— Cine-i specializat pe zonele cu locuinţe bogate? 

— Jerome. După cum ţi-am spus, e cel mai bun om al 
meu. 

— Cum de-au ajuns ceilalţi doi în echipă cu el? 

— Nu ştiu, schimbăm mereu echipele. Uneori, 
depinde de cine vine la lucru. 

— Îţi aminteşti ca unul dintre cei trei să fi fost 
interesat în mod deosebit să viziteze locuinţa lui 
Sullivan? 


Patterson clătină din cap. 

— Ce-i cu Budizinski? Ai adresa lui? 

Patterson consultă un carneţel plin cu hârtii şi scrise 
ceva pe o foaie. 

— E undeva, în Arlington. Nu ştiu dacă mai locuieşte 
acolo. 

— Vreau dosarele de salariat. Numerele asigurărilor 
sociale, data naşterii, celelalte locuri de muncă, toate 
treburile astea. 

— ȚŢi le poate da Sally. Tipa aia din faţă. 

— Mulţumesc. Ai fotografii ale tipilor? 

Patterson se uită la Frank, de parcă acesta ar fi fost 
nebun. 

— Glumeşti? Aici nu-i FBI, ca să cerem aşa ceva. 

— Poţi să mi-i descrii? întrebă Frank, răbdător. 

— Am şaizeci şi cinci de angajaţi, cu o fluctuaţie a 
personalului de şaizeci la sută. De obicei nu mai văd un 
individ după ce l-am angajat. După un timp, mi se pare 
că toţi arată la fel. Pettis o să-şi aducă aminte cum 
arată. 

— Mai ştii ceva ce mi-ar fi de folos? 

Patterson clătină din cap, apoi întrebă: 

— Crezi că unul dintre ei a omorât-o pe femeia aceea? 

Frank se ridică şi se întinse, după care răspunse: 

— Nu ştiu. Tu ce crezi? 

— Am tot felul de tipi aici. Nu mă mai surprinde 
nimic. 

Frank dădu să plece, apoi se întoarse. 

— Apropo, vreau o listă cu toate casele şi conacele din 
Middleton în care a făcut curățenie firma ta, în ultimii 
doi ani. 

Patterson explodă: 

— La ce naiba îţi trebuie? 

— Ai lista? 

— Mda, o s-o fac. 

— Bine, atunci anunţă-mă când e gata. Vezi să fie 


corectă. 
Æ 


Jerome Pettis era un negru înalt, cu aspect cadaveric, 
cu puţin peste patruzeci de ani, căruia îi atârna tot 
timpul o ţigară din gură. Frank îl privi cu admiraţie, în 
timp ce acesta încărca echipamentul greu pentru 
curățenie, dând dovadă de experiență. Salopeta lui 
albastră spunea că la Metro avea funcția de tehnician 
principal. Nu se uita la Frank, continuând să fie atent la 
ce avea de făcut. În jurul lor, în garajul uriaş, se vedeau 
camionete albe, cu încărcătură similară. Doi oameni 
aruncară o privire spre Frank, dar se întoarseră iute la 
treaba lor. 

— Domnul Patterson spune că vrei să-mi pui nişte 
întrebări. 

Frank se plasă lângă bara de protecție din față a 
camionetei. 

— Câteva. Ai avut de lucru în casa lui Walter Sullivan 
din Middleton, în data de 30 august, anul acesta. 

Pettis se încruntă. 

— În august? Ce naiba, curăţ câte patru case pe zi. 
Nu-mi amintesc de ele, pentru că n-am de ce. 

— Pentru casa aia ai avut nevoie de o zi întreagă. O 
casă mare în Middleton. Cu tine erau Rogers şi 
Budizinski. 

— Ai dreptate, zâmbi Pettis. Cea mai mare şi mai 
afurisită casă pe care am văzut-o, iar eu am văzut multe 
locuri nasoale, omule! 

Frank răspunse zâmbetului şi recunoscu: 

— Acelaşi gând mi-a trecut şi mie prin minte, când am 
văzut-o. 

Pettis se îndreptă şi-şi reaprinse ţigara. 

— Problema era cu toată mobila aia. Trebuia s-o muţi 
în fiecare cameră, iar unele dintre rahaturile alea erau 
grele, grele, de credeai că nu o să le muţi niciodată. 


— Aşadar, ai fost acolo toată ziua? 

Frank nu dorise ca întrebarea să sune aşa. 

Pettis deveni băţos. Trase din Camel-ul lui şi se 
rezemă de uşa camionetei. 

— De ce sunt interesaţi poliţiştii de numărul de 
covoare curățate? 

— În casa aia a fost omorâtă o femeie. Se pare că a 
avut de-a face cu nişte spărgători. Nu citeşti ziarele? 

— Doar rubricile de sport. Te întrebi dacă-s unul 
dintre indivizii ăia? 

— Nu chiar. Acum strâng informaţii. Mă interesează 
toţi care au fost de curând prin preajma acelei case. 
Probabil că după ce termin cu tine o să discut cu 
poştaşul. 

— Eşti amuzant, pentru un poliţist. Crezi că am ucis-o 
eu? 

— Cred că, dacă ai fi făcut asta, ai fi şi destul de 
deştept ca să nu rămâi pe aici, aşteptându-mă să-ţi bat 
la uşă. Ce poţi să-mi spui despre cei doi care au fost cu 
tine? 

Pettis îşi termină ţigara şi se uită la Frank, fără să-i 
răspundă. Frank se pregăti să-şi închidă carneţelul. 

— Vrei un avocat, Jerome? 

— Am nevoie? 

— Din partea mea, n-ai. N-am de gând să scot 
cartonaşul pe care am scris prevederile legii Miranda, 
dacă asta te îngrijorează. 

Pettis se uită la podeaua din ciment, strivi pe ea 
tigara, apoi se uită la Frank. 

— Uite ce-i, omule, lucrez la domnul Patterson de 
mult timp. Vin la serviciu în fiecare zi, îmi fac treaba, 
îmi iau cecul cu salariul şi mă întorc acasă. 

— Aşadar, se pare că n-ai motiv să fii îngrijorat. 

— Aşa e. Uite ce-i, am făcut ceva prostii cu mult timp 
în urmă. Am fost închis. Poţi să afli în cinci secunde, de 
la calculatoarele voastre. Deci, n-o să-ţi torn tâmpenii, 


eşti de acord? 

— Da. 

— N-am nevastă şi cresc patru copii. N-am spart casa 
aia şi nu i-am făcut nimic femeii. 

— Te cred, Jerome. Mă interesează mai mult Rogers şi 
Budizinski. 

Pettis se uită la detectiv câteva secunde, apoi îi 
propuse: 

— Hai să ne plimbăm. 

Cei doi părăsiră garajul şi se îndreptară spre un Buick 
vechi, mare cât un iaht, şi care avea mai multă rugină 
decât metal. Pettis intră în maşină, iar Frank îl urmă. 

— Ştii, pereţii garajului au urechi. 

Frank dădu din cap. 

— Brian Rogers. li ziceam $mecherul, pen’ că era 
bun, prindea lucrurile repede. 

— Cum arată? 

— Un tip alb, de vreo cincizeci de ani, poate mai 
bătrân. Nu prea înalt, un metru şaptezeci, de vreo 
şapte'ş'cinci de kile. Vorbăreţ. Muncea din greu. 

— Şi Budizinski? 

— Buddy." Aici toată lumea are o poreclă. Eu sunt Let. 
De la schelet. 

Frank zâmbi. 

— Tot un tip alb, mai înalt. Poate ceva mai bătrân 
decât Şmecherul. Un tip închis în sine. Făcea ce i se 
spunea şi nimic mai mult. 

— Cine a curăţat dormitorul principal? 

— Toţi. Trebuia să ridicăm patul şi dulapul. Fiecare 
cântărea două tone. Mă mai doare şi acu' spatele. 

Jerome se întinse spre bancheta din spate şi luă o 
cutie. 

— N-am avut timp să mănânc de dimineaţă, explică el, 
în timp ce scotea o banană şi o plăcintă cu ou. 

Frank se mişcă, stânjenit, în scaunul jerpelit. În 


5 Prieten, amic. 


spatele lui scârţâi o bucată de metal. În maşină mirosea 
a fum de ţigară. 

— A rămas unul dintre ei singur în dormitorul 
principal al casei? 

— A fost tot timpul cineva în casă. Individul avea o 
mulţime de oameni care lucrau acolo. Cei doi puteau să 
urce singuri pe scări, nu i-am urmărit niciodată. Nu era 
treaba mea. 

— Cum au ajuns Rogers şi Budizinski să lucreze cu 
tine în ziua aceea? 

Jerome se gândi un moment. 

— Nu-s sigur, să mă gândesc un pic... Ştiu că treaba 
începea devreme. Se poate să fi sosit primii la slujbă. 
Uneori aşa se procedează... 

— Deci, dacă ar fi ştiut din timp că te duci devreme 
într-un asemenea loc şi ar fi venit înaintea celorlalţi, i-ai 
fi luat cu tine? 

— Cred că da. Omule, aici angajăm trupuri, dacă 
înţelegi ce vreau să spun. Nu-i nevoie de un 
neurochirurg ca să facă rahatul ăsta. 

— Când i-ai văzut ultima oară? 

Pettis se strâmbă şi muşcă din banană. 

— Acu' vreo două luni, poate mai demult... Buddy a 
plecat primul, n-a spus de ce. Oamenii vin şi pleacă tot 
timpul. Sunt aici de mai multă vreme decât oricine, cu 
excepţia domnului Patterson. Cred că Şmecherul s-a 
mutat în altă parte. 

— Nu ştii unde? 

— Îmi amintesc că a zis ceva de Kansas. O slujbă în 
construcţii. Era dulgher. Un tip îndemânatic. 

Frank îşi notă informaţia, în timp ce Jerome îşi 
termina micul dejun. Se întoarseră împreună la garaj. 
Frank se uită în camionetă, văzu acolo furtunuri, sticle 
şi echipament greu pentru curăţat. 

— Asta-i camioneta pe care ai folosit-o ca să ajungi la 
locuinţa lui Sullivan? 


— E camioneta mea de trei ani. Cea mai bună de aici. 

— Aveai acelaşi echipament? 

— Exact. 

— Atunci ar trebui să faci rost de o camionetă nouă, 
pentru un timp. 

— Cum?! exclamă Jerome, coborând încet de pe 
scaunul şoferului. 

— O să vorbesc cu Patterson. Confisc camioneta. 

— Iţi baţi joc de mine! 

— Nu, Jerome. Nici vorbă. 

x 


— Walter, acesta este Jack Graham. Jack, ţi-l prezint 
pe Walter Sullivan. 

Sandy Lord se aşeză greoi pe scaun. Jack îi strânse 
mâna lui Sullivan, apoi cei doi se aşezară în jurul 
măsuţei din camera de şedinţe numărul cinci. Era ora 
opt dimineaţa, iar Jack venise la birou de la ora şase, 
după ce lucrase două nopţi. Băuse deja trei ceşti de 
cafea şi şi-o turnă pe a patra, din cafetiera de argint. 

— Walter, i-am spus lui Jack despre afacerea cu 
Ucraina. Am aranjat totul. Promisiunile ucrainenilor par 
în regulă. Richmond a apăsat pe toate butoanele 
necesare, ruşii au încurcat-o, iar condurul de sticlă al 
Cenuşăresei s-a potrivit pe piciorul Kievului. Amicul tău 
ne-a fost de folos. 

— E unul dintre prietenii mei cei mai buni. Mă aştept 
ca prietenii să mă ajute. Cred însă că avem prea mulţi 
jurişti în afacerea asta. Sandy, vrei să măreşti factura? 

Sullivan se ridică şi se uită pe fereastră, la cerul 
dimineţii, ce făgăduia o zi minunată de toamnă. Jack îi 
aruncă o privire, în timp ce-şi lua notițe despre succesul 
zdrobitor al ultimei afaceri a lui Sullivan. Bogătaşul nu 
părea deloc interesat să-şi extindă  monolitul 
internaţional, în valoare de mai multe miliarde de dolari. 
Jack nu avea de unde să ştie că bătrânul se gândea la 


morga din Virginia, amintindu-şi o anumită figură. 

Lui Jack i se tăiase respiraţia când Lord îl desemnase, 
ceremonios, ca fiind cel care-l va secunda în cea mai 
mare afacere pe care o desfăşura firma, sărind peste 
mulţi parteneri importanţi care-i erau şefi lui Jack. 
Ranchiuna începuse deja să se vânture pe holurile cu 
covoare din pluş. Lui Jack nu-i păsa. Ceilalţi nu-l aveau 
pe Ransome Baldwin drept client. Avea bani, bani mulţi, 
indiferent cum îi obținuse. Se săturase să se simtă 
vinovat pentru că ajunsese în poziţia în care se afla. 
Acum avea de-a face cu testul prin care Lord îi verifica 
priceperea lui Jack. Trebuia să fie tot atât de bun, pe cât 
se zvonea. Dacă Lord voia să încheie afacerea, Jack avea 
să ducă lucrurile până la capăt. Pălăvrăgeala filosofică 
despre corectitudinea politică a celor care trăiau într-un 
turn de fildeş nu conta aici, contau doar rezultatele. 

— Jack este unul dintre cei mai buni jurişti. E cel care 
apără, din punct de vedere juridic, afacerile lui Baldwin. 

Sullivan se uită la ei. 

— Ale lui Ransome Baldwin? 

— Îhî! 

Sullivan se uită la Jack cu alţi ochi. După aceea se 
întoarse din nou spre fereastră. 

— Zona noastră de acţiune se îngustează pe zi ce 
trece, continuă Lord. Trebuie să ne mobilizăm oamenii şi 
să ne asigurăm că liderii de la Kiev ştiu ce au de făcut. 

— Poţi să rezolvi chestia asta? 

Lord se uită la Jack, apoi îl privi pe Sullivan. 

— Sigur că pot s-o rezolv, Walter, dar presupun că n-o 
să renunţi tocmai acum. Încă mai ai de jucat un rol 
important. Tu ai aranjat această afacere. Implicarea ta 
în continuare este absolut necesară, conform punctului 
de vedere al tuturor părţilor. 

Sullivan nu reacţiona în niciun fel. 

— Walter, chestia asta va fi încununarea carierei tale. 

— Aşa ai spus şi la afacerea anterioară. 


— Ce vină am eu dacă te depăşeşti încontinuu? îi 
replică Lord. 

În cele din urmă, Sullivan zâmbi, aproape 
imperceptibil. 

Era pentru prima oară de când telefonul primit din 
Statele Unite îi dăduse viaţa peste cap. 

Lord se relaxa un pic şi se uită la Jack. Repetaseră 
pasul următor de nenumărate ori. 

— Aş recomanda să zbori acolo împreună cu Jack. 
Strânge mâinile care trebuie, bate pe umeri pe cine se 
cuvine, arată că stăpâneşti lucrurile. Indivizii au nevoie 
de asta. Pentru ei, capitalismul este un joc nou. 

— Care-i rolul lui Jack? 

Lord îi făcu semn lui Graham. 

Jack se ridică şi se duse spre fereastră. 

— Domnule Sullivan, am petrecut ultimele patruzeci şi 
opt de ore studiind fiecare aspect al acestei afaceri. Toţi 
ceilalţi jurişti au lucrat doar pe bucățele. In afară de 
Sandy, nu cred că există cineva în firma noastră care să 
ştie ce vreţi să realizaţi mai bine decât ştiu eu. 

Sullivan se întoarse către el şi zise: 

— Asta-i o afirmaţie foarte ambițioasă. 

— Şi o afacere foarte ambițioasă, domnule. 

— Aşadar, ştii ce vreau să realizez? 

— Da, domnule. 

— Atunci, lămureşte-mă, spune-mi ce crezi că ar fi. 

Sullivan se aşeză, îşi încrucişă braţele şi se uită la 
Jack, aşteptându-i răspunsul. 

Jack nu pierdu timpul. 

— Ucraina are resurse naturale imense, are tot ce 
foloseşte şi doreşte industria grea din toată lumea. 
Problema este următoarea: cum să obţii resursele 
Ucrainei la preţ minim şi cu risc scăzut, având în vedere 
situaţia politică de acolo. 

Sullivan îşi desfăcu braţele, se ridică şi sorbi din 
cafea. Jack continuă: 


— Şpilul este că vreţi ca liderii din Kiev să creadă că 
exporturile pe care le va face compania dumneavoastră 
vor avea ca urmare investiţii în lucrări importante 
pentru viitorul Ucrainei. O investiţie pe termen lung, pe 
care - presupun eu - nu doriţi s-o faceţi. 

— Mi-am petrecut cea mai mare parte din viaţa mea 
de adult îngrozit de roşii. Cred la fel de mult în 
perestroika şi în glasnost ca în Zâna Măseluţă. Consider 
că-i datoria mea patriotică să-i jupoi pe comunişti, cât se 
poate. Să-i las fără mijloace de a domina lumea, pentru 
că ăsta-i planul lor pe termen lung, în ciuda puseului de 
democraţie din ultimul timp. 

— Exact, domnule, spuse Jack. Să-i jupuiţi - ăsta e 
cuvântul-cheie. Să jupoi carcasa, înainte ca aceasta să 
se autodistrugă... sau să fie lovită de boală. 

Jack se opri, ca să vadă reacţia celor doi. Lord se uită 
în tavan, cu o figură inexpresivă. 

— Continuă, îl îndemnă Sullivan. Ai ajuns la partea 
interesantă. 

— Partea interesantă constă în a face înţelegerea în 
aşa fel încât Sullivan şi asociaţii săi să rişte cât mai 
puţin şi să obţină profit maxim. 

— Ai dreptate. În cele din urmă, ţara va rămâne fără 
nimic, iar eu voi pleca având un câştig net de cel puţin 
două miliarde. 

Jack se uită din nou la Lord, care acum stătea drept 
pe scaun, ascultând cu interes. Asta era şpilul. Jack îşi 
dăduse seama doar cu o zi în urmă. 

— Dar de ce nu luaţi din Ucraina ceea ce o face 
periculoasă? întrebă Jack, după care făcu o pauză, apoi 
continuă: Şi, în acelaşi timp, vă veţi tripla câştigul. 

Sullivan se uită atent la el şi întrebă: 

— Cum? 

— Rachete balistice cu rază medie de acţiune. Ucraina 
are o grămadă. lar acum, când Tratatul de Neproliferare 
din 1994 a căzut, aceste arme nucleare reprezintă din 


nou o ameninţare importantă pentru ţările din vest. 

— Şt ce sugerezi? Să cumpăr chestiile alea? Ce naiba 
să fac cu ele? 

Jack îl privi pe Lord, care, în cele din urmă, se 
aplecase în faţă, şi continuă: 

— Le cumpăraţi pe nimic, probabil cu o jumătate de 
miliard, folosind o parte din ce-aţi obţinut din vânzarea 
materiilor prime. Le veţi achiziţiona folosind dolari, care 
vor fi utilizaţi de Ucraina pentru a cumpăra cele de 
trebuinţă de pe pieţele internaţionale. 

— De ce pe nimica toată? Orice ţară din Orientul 
Apropiat s-ar bate pe ele. 

— Ucraina nu le poate vinde acelor ţări. Grupul celor 
Şapte nu va permite aşa ceva. Dacă Ucraina vinde, i se 
va interzice accesul în piaţa Uniunii Europene şi în alte 
pieţe vestice. Iar dacă se întâmplă aşa ceva, ucrainenii 
vor fi morţi. 

— Aşadar, o să le cumpăr. Cui o să le vând? 

Jack nu-şi putu stăpâni rânjetul. 

— Nouă. Statelor Unite. Valoarea lor, estimată 
modest, este de şase miliarde. Ce naiba, cantitatea de 
plutoniu din rachetele acelea e de nepreţuit. Restul 
ţărilor din Grupul celor Şapte vor veni cu câteva 
miliarde. Toată treaba va fi posibilă doar datorită 
relaţiilor dumneavoastră cu Kievul. Vă vor privi ca pe 
salvatorul lor. 

Sullivan părea uimit. Vru să se ridice, apoi se 
răzgândi. Chiar şi pe el îl ameţeau sumele de bani ce 
puteau ieşi dintr-o asemenea afacere. Dar avea 
suficienţi bani, mai mult decât suficienţi... Insă 
posibilitatea de a elimina în parte ecuaţia nucleară din 
suferinţa colectivă a lumii... 

— A cui a fost ideea asta? întrebă Sullivan, uitându-se 
la Lord care arătă spre Jack. 

Bătrânul se lăsă pe speteaza scaunului şi se uită la 
tânăr. Apoi se ridică atât de sprinten, că-l uimi pe Jack. 


Miliardarul îi prinse mâna într-o strânsoare de oţel. 

— Ai de mers în multe locuri, tinere! Te superi dacă te 
însoțesc? 

Lord arăta ca un tată fericit. Jack nu-şi stăpâni 
zâmbetul. Incepuse să uite cum e să n-ai noroc. 

După ce Sullivan plecă, Jack şi Sandy se aşezară la 
masă. În cele din urmă, Sandy zise: 

— Recunosc că nu-i o slujbă uşoară. Cum te simţi? 

Jack nu-şi ascunse rânjetul. 

— Ca şi cum m-aş fi culcat cu cea mai frumoasă fată 
din şcoală. Mă furnică peste tot.. 

Lord începu să râdă şi se ridică. 

— Mai bine te-ai duce acasă şi te-ai odihni. Probabil 
că Sullivan îşi sună pilotul din maşină. Măcar l-am făcut 
să nu se mai gândească la târfă. 

Jack nu auzise ultima parte a frazei, atât de tare se 
grăbise să părăsească încăperea. Acum, pentru prima 
oară după mult timp, se simţea bine. Nu mai avea griji, 
numai perspective. Perspective nelimitate. 

În seara aceea rămase treaz până târziu, povestindu-i 
foarte  entuziasmatei Jennifer Baldwin tot ce se 
întâmplase. Apoi, după o sticlă de şampanie foarte rece 
şi o tavă cu stridii special livrate acasă la Jennifer, cei 
doi avură parte de cea mai plăcută partidă de sex din 
relaţia lor. De data asta, tavanul înalt şi picturile murale 
nu-l mai deranjară pe Jack. De fapt, începuseră să-i 
placă. 


CAPITOLUL TREISPREZECE 


Casa Albă primeşte anual milioane de scrisori şi 
colete neoficiale. Fiecare dintre ele este examinat cu 
atenţie de către o echipă de angajaţi, cu ajutorul şi sub 
îndrumarea Serviciului Secret. 

Cele două plicuri fuseseră adresate Gloriei Russell 
lucru oarecum neobişnuit pentru că majoritatea 
corespondenţei îl avea ca destinatar pe preşedinte, pe 
anumiţi membri ai Primei Familii sau chiar pe animalul 
de casă al preşedintelui, care de data aceasta era un 
câine, rasa golden retriever, pe nume Barney. 

Adresa de pe plicuri fusese scrisă de mână, cu litere 
mari.  Plicurile erau albe şi ieftine, deci foarte 
răspândite. Gloria Russell le-a primit pe la ora 
douăsprezece, într-o zi în care totul îi mersese foarte 
bine până atunci. Într-o scrisoare se afla o foaie de 
hârtie, iar în cealaltă se afla un obiect pe care Gloria îl 
privi câteva minute. Pe hârtie, tot cu litere mari, 
fuseseră scrise cuvintele: 

„Întrebare: Ce constituie crime şi delicte grave? 
Răspuns: Nu cred că vrei să afli. 

Dispunem de obiect valoros, vei afla mai multe în 
viitor, şefo! Semnat nu tocmai un admirator secret”. 

Chiar dacă se aşteptase la aşa ceva, de fapt dorise cu 
disperare să primească o asemenea scrisoare, Gloria 
simţi că inima îi bate mai repede, izbindu-i-se de coşul 
pieptului. I se uscă gura, se întinse, luă un pahar cu apă, 
îl goli dintr-o sorbire şi repetă acest lucru. Abia atunci 
reuşi să ţină plicul, fără să-i tremure mâna. Apoi se uită 
la obiectul din a doua scrisoare. O fotografie. Imaginea 
cuţitului pentru deschis scrisori o făcu să-şi 
reamintească evenimentele din noaptea aceea de 
coşmar. Se prinse cu mâinile de scaun. În cele din urmă, 


se declanşase atacul aşteptat. 

— Măcar vrea să negocieze, zise Collin, care puse jos 
biletul şi fotografia, apoi se întoarse la locul lui; remarcă 
paloarea deosebită a femeii şi se întrebă dacă aceasta 
era destul de tare ca să reziste. 

— Poate. S-ar putea să fie numai o şmecherie. 

Collin clătină din cap şi o contrazise: 

— Nu cred. 

Gloria se aşeză pe scaun, îşi frecă tâmplele şi înghiţi 
un calmant. 

— De ce nu crezi? 

— Cum să ne fraierească? De ce să ne fraierească? 
Are nişte chestii cu care ne poate băga în mormânt. 
Vrea bani. 

— Probabil că a furat milioane din seiful lui Sullivan. 

— Probabil. Nu ştim câţi bani gheaţă au fost. Poate i-a 
ascuns şi nu se poate duce la ascunzătoare. Poate e un 
tip foarte lacom. Lumea e plină de asemenea indivizi. 

— Simt nevoia să beau ceva. Poţi să vii în seara asta? 

— Preşedintele cinează la ambasada canadiană. 

— Rahat! Nu poţi să aranjezi să te înlocuiască alt 
agent? 

— Dacă tragi nişte sfori... 

— Consideră că le-am tras. Când crezi că vom primi 
iarăşi vreun semn de la el? 

— Nu pare prea speriat, deşi ar trebui să fie foarte 
precaut. Eu aş fi, în locul lui. 

— Grozav! Aşadar, o să fumez câte două pachete de 
ţigări mentolate pe zi, până când o să mai primim vreo 
ştire de la el! Până atunci o să mor de cancer la 
plămâni! 

— Ce-o să faci, dacă va cere bani? o întrebă Collin. 

— Se rezolvă fără prea mari dificultăţi. Depinde cât de 
mult vrea. 

Gloria părea ceva mai calmă. 

— Tu eşti şeful, zise agentul şi se ridică. 


— Tim, ţine-mă în braţe un minut! îl rugă femeia, 
apropiindu-se de el. 

Collin o simţi frecându-se de pistolul lui, când o trase 
lângă el. 

— Tim, dacă nu se mulţumeşte cu bani? Dacă nu 
putem să obţinem cuțitul? 

Collin se uită la ea şi-i răspunse: 

— Atunci o să am eu grijă de el, Gloria. 

Bărbatul îi atinse buzele cu degetele, se întoarse şi 
plecă. 

xX 


Burton îl aştepta pe Collin pe coridor. Când agentul 
mai tânăr apăru, îl privi din cap până-n picioare, apoi îl 
întrebă: 

— Cum se descurcă Gloria? 

— Foarte bine, răspunse Collin şi trecu mai departe, 
dar Burton îl prinse de braţ şi-l făcu să se întoarcă. 

— Tim, ce naiba se întâmplă? 

Collin se desprinse din strânsoarea coechipierului său 
şi mârâi: 

— Nu-i momentul, nici locul să discutăm aşa ceva! 

— Atunci spune-mi tu care-i momentul şi locul 
potrivit, iar eu voi fi acolo, pentru că trebuie să 
discutăm! 

— Despre ce? 

— Faci pe prostul cu mine? se răsti Burton şi-l 
împinse cu brutalitate pe Collin într-un colţ. Vreau să 
vezi lucrurile cât se poate de clar în privinţa femeii 
ăsteia. Nu-i pasă niciun pic de tine, de mine sau de 
oricare altă persoană. O preocupă un singur lucru: cum 
să-şi salveze funduleţul. Nu ştiu cu ce poveste a ajuns să 
te joace pe degete, nu ştiu ce puneţi la cale voi doi, dar 
te sfătuiesc să fi atent. Nu vreau să renunţi la tot, de 
dragul ei. 

— Bill, îţi sunt recunoscător pentru grija pe care mi-o 


porţi, dar ştiu ce fac. 

— Oare ştii? Regulatul şefei de cabinet figurează 
printre obligaţiile unui agent al Serviciului Secret? De 
ce nu-mi arăţi pagina din manual unde scrie aşa ceva? 
Aş vrea să citesc eu însumi. Şi, dacă tot a venit vorba de 
asta, lămureşte-mă şi pe mine de ce naiba ne-am întors 
atunci în casa aia. Nouă nu ne trebuia aşa ceva şi cred 
că ştiu cui folosea. Tim, şi eu îmi pun fundul în joc. Dacă 
o s-o încurc, vreau să ştiu măcar de ce. 

Un lucrător din personalul de deservire trecu pe lângă 
ei, pe coridor, şi-i privi ciudat. Burton zâmbi, dădu din 
cap, apoi îşi îndreptă din nou atenţia către Collin. 

— Tim, tu ce naiba ai face, dacă ai fi în locul meu? 

Tânărul se uită la prietenul său, iar chipul i se relaxa 
treptat, înlăturând înfăţişarea de tip dur, pe care o avea 
de obicei în timpul serviciului. Dacă ar fi în locul lui 
Burton, ce-ar face? Era uşor de răspuns la o asemenea 
întrebare. Ar trage şuturi în diferite funduri, până când 
indivizii ar începe să vorbească. Burton era prietenul lui, 
îi dovedise asta de multe ori, în decursul timpului. 
Probabil că avea dreptate în privinţa Gloriei Russell. 
Creierul lui Collin nu se evaporase în totalitate, în 
prezenţa lenjeriei de mătase. 

— Bill, ai timp pentru o ceaşcă de cafea? 


* 


Frank cobori două etaje pe scară, o luă la dreapta şi 
deschise uşa laboratorului criminalistic. Acesta se afla 
într-o cameră micuță, cu vopseaua scorojită, dar era 
surprinzător de bine organizat, lucru care se datora, în 
mare măsură, Laurei Simon, o persoană foarte tipicară. 
Frank îşi imagina că şi casa ei arăta la fel de curată şi 
de bine întreţinută, în ciuda prezenţei a doi preşcolari, 
care-i mâncau sufletul. Prin cameră se vedeau truse 
pentru dovezi, care nu fuseseră folosite, iar sigiliile lor 
neatinse, de culoare portocalie, creau un pic de culoare, 


care contrasta cu zidurile de-un cenuşiu monoton, pline 
de crăpături. Intr-un colţ se aflau cutii din carton, 
etichetate cu grijă. În alt colţ se găsea un dulap mic, din 
metal, în care fuseseră puse probele ce necesitau 
măsuri de securitate suplimentare. Lângă dulap era un 
frigider ce adăpostea dovezile ce necesitau un mediu cu 
temperatură stabilă. 

Laura stătea aplecată peste un microscop, în celălalt 
capăt al încăperii. 

— M-ai sunat? întrebă detectivul, uitându-se peste 
umărul ei. 

Pe lama de sticlă se vedeau fragmente mici, dintr-o 
substanţă oarecare. Frank nu se imagina petrecându-şi 
zilele uitându-se la bucăţi microscopice din cine ştie ce, 
dar era perfect conştient că activitatea Laurei Simon 
avea o contribuţie extrem de importantă pentru 
condamnarea delincvenţilor. 

— Uită-te la asta, îi zise Laura, făcându-i semn spre 
microscop. 

Detectivul îşi scoase ochelarii pe care uitase că-i are 
pe nas. Privi, apoi se ridică. 

— Laura, niciodată n-am ştiut la ce mă uit. Ce-i asta? 

— O mostră de covor luată din dormitorul familiei 
Sullivan. N-am luat-o în timpul cercetărilor iniţiale, ci 
mai târziu. 

— Şi ce are semnificativ? 

— Covorul din dormitor este foarte scump, costă cam 
o mie opt sute de dolari metrul pătrat. Tot covorul face, 
probabil, un sfert de milion. 

— Isuse Hristoase! 

_ Frank îşi aruncă o gumă de mestecat în gură. 
Incercarea de-a se lăsa de fumat îi distrugea dinţii şi-l 
făcea să se îngraşe. 

— Două sute cincizeci de mii pentru ceva pe care-l 
calci în picioare? 

— E un covor incredibil de rezistent. Poţi să treci cu 


tancul peste el, iar firele se vor ridica la loc. A fost adus 
în casă abia de doi ani. Atunci s-au făcut multe renovări. 

— Renovări? Casa are doar câţiva ani! 

— Asta s-a întâmplat atunci când răposata s-a măritat 
cu Walter Sullivan. 

— Oh! 

— Femeilor le place să-şi spună părerea în această 
privinţă. lar doamna Sullivan avea gust în privinţa 
covoarelor. 

— Bine, deci unde ne conduce bunul ei gust? 

— Uită-te din nou la fibre! 

Frank oftă, dar se supuse solicitării. 

— Vezi vârfurile? Uită-te în secţiune. Au fost tăiate. 
Probabil cu o foarfecă nu prea ascuţită. Tăietura este 
neregulată, deşi fibrele astea sunt tari ca oţelul. 

— Tăiate? întrebă detectivul, uitându-se la Laura. De 
ce ar fi făcut cineva asta? Unde le-ai găsit? 

— Această mostră a fost găsită pe husa patului. Cel 
care a tăiat fibrele n-a observat, probabil, că i-au căzut 
câteva din mână. S-a şters cu mâna de cămaşă, iar 
fibrele au ajuns aici. 

— Ai găsit locul corespunzător din covor? 

— Înî! Chiar sub partea din stânga a patului, dacă te 
uiţi spre el, la vreo zece centimetri de colţ. 'Tăietura 
fusese uşoară, dar vizibilă. 

Frank se ridică şi se aşeză pe un scaun, lângă Laura. 

— Seth, asta nu-i totul. Pe unul dintre fragmente am 
găsit urme de solvent. O substanţă de îndepărtat pete. 

— Poate să fie de la curăţarea recentă a covorului. 
Sau poate că menajerele l-au pătat cu ceva... 

Laura Simon clătină din cap. 

— Compania de curăţenie foloseşte un sistem cu 
aburi. Pentru îndepărtarea petelor, foloseşte un solvent 
special, cu substanţe naturale. Am verificat. Asta e pe 
bază de petrol, care nu se găseşte în prăvălii. lar 
menajerele folosesc substanţa de curăţat recomandată 


de producătorul covorului. Tot pe bază de substanţe 
naturale. Au rezerve substanţiale în casă. Iar covorul a 
fost tratat chimic, pentru ca petele să nu se usuce pe el. 
Folosirea unui solvent pe bază de petrol ar fi înrăutățit 
lucrurile. Probabil de aceea indivizii au preferat să taie 
bucăţi din covor. 

— Se pare deci că făptaşii au tăiat fibrele pentru că 
acestea dovedeau ceva. Aşa e? 

— Mostra pe care o am eu nu dovedeşte nimic, dar se 
poate să fi tăiat totul în jurul zonei, ca să se asigure că 
n-au uitat nimic, iar noi am găsit doar un exemplar 
curat. 

— Ce putea să fie pe covorul ăla, dacă indivizii s-au 
chinuit să taie fibre lungi de un centimetru? Ce mai 
belea! 

Atât Laura, cât şi Frank se gândeau la acelaşi lucru, 
de câtva timp. 

— Sânge, zise Laura, fără alt comentariu. 

— Şi nu al decedatei. Dacă-mi amintesc bine, sângele 
ei nu a fost găsit în apropierea locului aceluia. Laura, 
cred că trebuie să mai faci nişte teste, adăuga Frank. 

Femeia luă o trusă de lângă perete şi-i spuse: 

— Mă pregăteam să le fac, dar m-am gândit că-i bine 
să te sun înainte. 

— Deşteaptă fată! 

x 


Avu nevoie de treizeci de minute de mers cu maşina. 
Frank cobori geamul şi lăsă vântul să-l bată în faţă. Asta 
ajuta şi la înlăturarea fumului de ţigară. Laura Simon îi 
făcea mereu scandal în legătură cu asta. 

Dormitorul rămăsese sigilat, din ordinul lui Frank. 

Detectivul privi din colţul dormitorului lui Walter 
Sullivan cum Laura amestecă, atentă, nişte chimicale, 
apoi toarnă rezultatul într-un pulverizator. După aceea, 
Frank o ajută să îndese cârpe sub uşi şi să lipească 


hârtie cafenie, de împachetat, pe ferestre. Apoi cei doi 
traseră draperiile grele, întrerupând, practic, orice 
sursă de lumină naturală. 

Frank privi încă o dată încăperea. Se uită la oglindă, 
la pat, la fereastră, la dulapuri. Ochii îi rămaseră aţintiţi 
asupra noptierei şi a găurii de unde fusese scoasă 
tencuiala. Apoi privi din nou fotografia. O luă în mână. 
Îşi aminti iarăşi că doamna Sullivan fusese o femeie 
foarte frumoasă, care nu semăna deloc cu cadavrul în 
descompunere pe care-l văzuse el. In fotografie, 
Christine Sullivan stătea pe scaunul de lângă pat. 
Noptiera se vedea foarte bine, în stânga ei. Colţul 
patului apărea în partea dreaptă a fotografiei. Ca o 
ironie a sorții, dacă avem în vedere modul în care 
folosise femeia mobilierul acela. Arcurile erau, probabil, 
bune de revizie. Se pare însă că de acum înainte nu vor 
mai avea mare lucru de făcut... Frank îşi aminti expresia 
de pe figura lui Walter Sullivan. Nici acestuia nu-i 
rămăseseră prea multe de făcut... 

Detectivul puse fotografia jos şi continua să privească 
mişcările continue ale Laurei. Se uită din nou la 
fotografie. Îl frământa ceva, dar, indiferent ce va fi fost, 
îi ieşise din minte la fel de iute cum apăruse. 

— Laura, cum se numea substanţa aceea? 

— Luminol. Se vinde sub multe nume, dar e aceeaşi 
compoziţie. Am terminat. 

Femeia îndreptă sticla spre bucata de covor din care 
fuseseră tăiate fibrele. Detectivul zâmbi şi-i zise: 

— Bine că nu trebuie să plăteşti covorul. 

Laura se întoarse spre el şi-i replică: 

— Nu mai contează. Tocmai m-am declarat falită. N- 
au decât să-mi taie din salariu de acum până în vecii 
vecilor. O chestie care-i face egali pe cei foarte săraci. 

Frank stinse lumina, aruncând încăperea în beznă. Se 
auzi  şuieratul aerului, atunci când Laura apăsă 
dispozitivul  pulverizatorului. Aproape imediat, o 


porţiune foarte redusă a covorului începu să lucească, 
într-o nuanţă deschisă de albastru, ca o masă de licurici. 
Apoi lumina dispăru. Frank aprinse plafoniera şi se uită 
spre Laura Simon. 

— Aşadar, am dat peste sângele altei persoane. 
Grozavă descoperire, Laura! Găseşti vreo cale de a 
strânge destul pentru a-l analiza, pentru a descoperi 
grupa sangvină? Să identifici ADN-ul? 

Laura nu părea sigură: 

— O să verificăm covorul, să vedem dacă a rămas 
ceva în el, dar mă îndoiesc. Nu rămân mulţi stropi într- 
un covor curăţat chimic. lar reziduurile sunt amestecate 
cu o grămadă de chestii. Nu te baza pe asta! 

Frank gândi cu voce tare: 

— Bine, un făptaş e rănit. Nu a curs mult sânge, dara 
curs ceva. 

Se uită spre Laura, aşteptând confirmarea acesteia. 
Femeia dădu din cap, afirmativ. 

— Rănit, dar cu ce? Femeia nu avea nimic în mână, 
atunci când am găsit-o. 

Laura îi citi gândurile. 

— Indiferent cât de subită i-a fost moartea, avem de-a 
face cu spasmul cadaveric. Dacă i-ar fi luat ceva din 
mână, indivizii ar fi trebuit să-i rupă degetele. 

— Şi n-am găsit nici urmă de aşa ceva la autopsie, îi 
termină ideea Frank. 

— Cu excepţia cazului în care impactul glonţului a 
făcut-o să deschidă mâna. 

— Cât de des se întâmplă aşa ceva? 

— Pentru cazul ăsta e suficient să se întâmple o 
singură dată. 

— Bine, hai să presupunem că femeia avea o armă, iar 
arma a dispărut. Ce fel de armă a avut? 

Laura se gândi la întrebare, în timp ce-şi strângea 
trusa. 

— Poţi să elimini ideea că ar fi vorba de un pistol. N- 


ar fi fost în stare să tragă cu arma, iar pe mâinile ei nu-s 
arsuri de praf de puşcă. Indivizii n-ar fi reuşit să le 
răzuie, fără să lase urme. 

— Bine. Plus că nu există nicio armă înregistrată pe 
numele ei. Şi am stabilit deja că nu existau pistoale în 
casă. 

— Aşadar, nu era o armă de foc. Poate un cuţit. Nu 
ştiu ce rană putea să facă, poate o tăietură - probabil 
una superficială. Numărul de fibre tunse era mic, deci 
nu-i vorba de o rană care punea viaţa cuiva în pericol. 

— Înseamnă că l-a rănit pe unul din făptaşi, în braţ 
sau în picior. Şi atunci indivizii s-au dat înapoi şi au 
împuşcat-o? Sau femeia a lovit cu cuțitul în timp ce 
murea? Nu, se corectă Frank. Doamna Sullivan a murit 
instantaneu. L-a înjunghiat pe unul din indivizi în altă 
cameră, a fugit aici şi a fost împuşcată. În timp ce stătea 
lângă ea, făptaşul rănit a pierdut câteva picături de 
sânge. 

— Ţine seama de faptul că seiful se află aici. Scenariul 
cel mai posibil e că i-a surprins în timpul jafului. 

— Da, dar aminteşte-ţi că împuşcăturile au fost trase 
dinspre uşă, către interiorul camerei. Şi în jos. Cine a 
surprins pe cine? Chestia asta îmi mănâncă ficaţii! 

— Atunci de ce indivizii au luat cuțitul, dacă fusese 
vreun cuţit? 

— Pentru că, într-un fel, identifica pe cineva. 

— Amprente? îşi dădu cu părerea Laura, gândindu-se 
la dovezile pe care le putea găsi pe arma aceea. 

Frank dădu din cap şi-i răspunse: 

— Aşa presupun. 

— Răposata doamnă Sullivan obişnuia să poarte un 
cuţit? 

Frank îi răspunse dându-şi o palmă peste frunte, atât 
de tare încât Laura tresări. Detectivul se repezi la 
noptieră şi luă fotografia. Clătină din cap şi îi întinse 
poza Lamei Simon. 


— Uite cuțitul ăla afurisit! 

Laura se uită la fotografie. În ea se vedea un cuţit 
lung, pentru deschis scrisori, cu mâner din piele, aşezat 
pe noptieră. 

— Pielea explică resturile de ulei din palmele ei. 

Frank se opri în uşa din faţă, în timp ce ieşeau. Se 
uită la panoul instalaţiei de alarmă, care fusese repusă 
în stare de funcţiune. Apoi zâmbi, ca urmare a unui 
gând vag, care reuşise să iasă la suprafaţă. 

— Laura, ai în camionetă o lampă fluorescentă? 

— Da, de ce? 

— Vrei să mi-o aduci? 

Laura, mirată, i-o aduse. Merse apoi în hol şi o puse în 
priză. 

— Luminează tastatura numerică. 

Ceea ce apăru sub lumina fluorescentă îl făcu pe 
Frank să zâmbească din nou. 

— Foarte bine! 

— Ce înseamnă asta? se interesă Laura, care se uita 
încruntată la el. 

— Înseamnă două lucruri. Primul: este clar că aveam 
de-a face cu cineva din interior. Al doilea: făptaşul 
nostru are imaginaţie. 


x 


Frank stătea în camera pentru interogatorii. Decise să 
nu-şi aprindă altă țigară şi optă pentru o gumă de 
mestecat cu aromă de cireşe. Se uită la pereţii de zgură, 
la masa ieftină din metal, la scaunele prinse în podea şi 
decise că locul acela era prea deprimant ca să ţi se ia 
interogatoriul acolo. Ceea ce era bine. Oamenii 
deprimati sunt vulnerabili, iar oamenii vulnerabili, dacă 
sunt îmboldiţi cum se cuvine, au tendinţa să vorbească. 
Iar Frank voia să asculte. Să asculte toată ziua. 

Cazul era extrem de încâlcit, dar unele elemente 
începuseră să se limpezească. 


Buddy Budizinski locuia încă în Arlington şi lucra la o 
spălătorie de maşini din Falls Church. Recunoscuse că 
fusese în casa familiei Sullivan, citise despre crimă, dar, 
în afară de asta, nu ştia nimic. Frank înclina să-l creadă. 
Tipul nu era prea inteligent, nu avea cazier şi-şi 
petrecuse viaţa de adult făcând munci necalificate, ca 
să-şi câştige existenţa. Nu avea altă şansă, pentru că 
terminase doar cinci clase. Apartamentul lui arăta 
modest, la limita sărăciei. Budizinski reprezenta o pistă 
ce nu ducea nicăieri. 

In schimb, Rogers se dovedise a fi o comoară. 
Numărul asigurării sociale spus patronului era adevărat, 
numai că aparţinea unei femei angajate la 
Departamentul de Stat şi care lucrase în Thailanda în 
ultimii doi ani. Probabil că individul ştia că firma de 
curăţat covoare n-o să-l verifice. Cine îşi bătea capul cu 
aşa ceva? Adresa din registru aparţinea unui motel din 
Beltsville, Maryland. Aici nu fusese cazat nimeni cu 
numele său în ultimul an şi nici nu fusese văzut nimeni 
care să semene cu Rogers. Statul Kansas nu-l avea 
înregistrat nicăieri. Mai mult, individul nu încasase 
niciunul dintre cecurile cu care i se plătise salariul de 
către Metro. Numai chestia asta spunea extrem de 
multe lucruri. 

O schiţă făcută de desenatorul poliţiei, pe baza 
descrierii oferite de Pettis, fusese multiplicată şi urma 
să fie împărţită în zonă. 

Frank simţea că Rogers era individul pe care-l căuta. 
Fusese în casă şi dispăruse, lăsând în urmă o dâră de 
informaţii false. Laura Simon examina, chiar în clipa 
aceea, camioneta lui Pettis, în speranţa că amprentele 
lui Rogers se mai aflau undeva, înăuntru. Nu 
descoperiseră amprente la locul crimei, dar, dacă îl 
identificau pe Rogers, atunci putea să pună pariu că 
acesta avea antecedente, iar cazul lui Frank s-ar fi 
conturat mai precis. lar detectivul ar fi făcut un 


important pas înainte, dacă persoana pe care o căuta ar 
decide să coopereze. 

După ce Walter Sullivan confirmase că, într-adevăr, 
un cuţit preţios, pentru deschis scrisori, lipsea din 
dormitorul său, Frank sperase din tot sufletul să 
reuşească să pună mâna pe acea posibilă mină de aur. 
Frank îi împărtăşise lui Sullivan teoria conform căreia 
doamna Sullivan l-ar fi înjunghiat pe agresor cu acel 
instrument. Bătrânul nu păruse că bagă în seamă 
informaţia, iar Frank se întrebase, pentru o clipă, dacă 
nu cumva Sullivan se ramolise. 

Detectivul verificase încă o dată lista angajaţilor de la 
reşedinţa lui Sullivan, deşi o învățase pe dinafară. Pe 
lista aceea figura un singur individ care-l interesa cu 
adevărat. 

Frank se gândea şi la declaraţia reprezentantului 
companiei de pază. Variantele generate de 
cincisprezece cifre, pentru a obţine un cod din cinci 
cifre, într-o secvenţă corectă, nu puteau fi descoperite 
de un calculator portativ în timpul scurt aflat la 
dispoziţie. Mai ales dacă ai de-a face cu un calculator 
mai lent în sistemul companiei de pază. Ca să reuşeşti 
să descoperi codul, trebuia să elimini o parte din 
variante. Cum puteai să faci lucrul ăsta? 

Examinarea tastaturii arătase că pe fiecare tastă 
fusese pusă o substanţă chimică - Frank nu-şi amintea 
numele acesteia, deşi Laura Simon ştia despre ce-i 
vorba - o substanţă care nu se vedea decât în lumină 
fluorescentă. 

Detectivul se rezemă de speteaza scaunului şi şi-l 
imagină pe Walter Sullivan - sau pe majordom, sau pe 
cine avea ca sarcină să seteze alarma - ducându-se jos şi 
introducând codul. Degetele atingeau tastele potrivite - 
cinci dintre ele - iar alarma era setată. Persoana 
respectivă îşi vedea după aceea de treabă, fără să-şi dea 
seama că avea pe degete o urmă de substanţă chimică, 


invizibilă cu ochiul liber. Mai mult, nu-şi dădea seama că 
tocmai dezvăluise numerele care alcătuiau codul de 
siguranţă.  Delincventul putea să descopere aceste 
numere, folosind o lumină fluorescentă, pentru că 
substanţa se ştersese de pe tastele respective. Având 
această informaţie, calculatorul reuşea să descopere 
secvenţa corectă, iar reprezentantul companiei de pază 
era sigur că putea să facă acest lucru în timpul permis, 
din moment ce fuseseră eliminate 99,9 dintre 
combinaţiile posibile. 

Rămăsese întrebarea: cine pusese substanţa pe taste? 
La început, Frank se gândise că Rogers - sau cum l-o fi 
chemat în realitate - făcuse acest lucru atunci când 
intrase în casă. Dar existau dovezi copleşitoare 
împotriva acestei opinii. În primul rând, casa fusese 
plină de oameni, iar un străin care şi-ar fi făcut de lucru 
în jurul dispozitivului de alarmă ar fi trezit suspiciuni. În 
al doilea rând, holul de la intrare era larg deschis şi cel 
mai puţin păzit din casă. Mai mult, aplicarea substanţei 
necesita timp şi atenţie. Rogers nu dispusese de aşa 
ceva. Planul lui putea fi distrus de cea mai mică 
bănuială, de orice privire întâmplătoare. Persoana care 
se ocupase de treaba aceea nu riscase aşa ceva. Nu 
Roger fusese făptaşul. Iar Frank era convins că ştia cine 
fusese. 


x 


La prima vedere, femeia părea atât de slabă, încât 
aveai impresia că-i bolnavă de cancer. Dacă te uitai mai 
atent, culoarea sănătoasă din obraji, structura osoasă şi 
modul plin de graţie în care se mişca te duceau la 
concluzia că era foarte subţirică, dar că nu suferea de 
nicio boală. 

— Vă rog să luaţi loc, doamnă Broome. Vă mulţumesc 
că aţi venit. 

Femeia dădu din cap şi se aşeză pe un scaun. Purta o 


rochie înflorată, până la jumătatea gambelor. Un şir de 
perle mari, false, îi înconjurau gâtul. Avea părul strâns 
într-un coc. Câteva şuviţe din mijlocul frunţii începuseră 
să se transforme într-un argintiu-cenuşiu, ca o cerneală 
ce se îmbibă în hârtie. Având în vedere pielea netedă şi 
absenţa ridurilor, Frank îi dădu vreo treizeci şi nouă de 
ani. De fapt, era cu câţiva ani mai în vârstă. 

— Credeam că aţi terminat de discutat cu mine, 
domnule Frank! 

— Vă rog să-mi spuneţi Seth. Fumaţi? 

Femeia clătină din cap. 

— Am doar câteva întrebări de rutină. Nu sunteţi 
singura care veţi fi interogată. Am înţeles că aţi 
renunţat la slujba pe care-o aveaţi la domnul Sullivan. 

Doamna Broome înghiţi în sec, se uită în jos, apoi îşi 
ridică privirea. 

— Ca să zicem aşa, am fost apropiată de doamna 
Sullivan. Ştiţi, mi-e greu... 

— Ştiu, ştiu... A fost ceva teribil, groaznic... 

Frank tăcu un moment, apoi continuă: 

— Cât timp aţi lucrat la familia Sullivan? 

— Puțin mai mult de un an. 

— Făceaţi curăţenie şi... 

— Ajutam la curăţenie. Suntem patru care facem 
curăţenie. Karen Taylor găteşte. Eu mai aveam grijă şi 
de lucrurile doamnei Sullivan. De haine şi tot felul de 
mărunţişuri. Pot spune că eram un fel de ajutor al 
dânsei. Domnul Sullivan avea un valet personal, pe 
Richard. 

— Vreţi o cafea? 

Frank nu aşteptă răspunsul. Se ridică şi deschise uşa 
camerei pentru interogatorii. 

— Molly, poţi să-mi aduci două cafele? Cum o doriţi: 
neagră, cu frişca? o întrebă el pe doamna Broome. 

— Neagră. 

— Două cafele simple, Molly! Mulţumesc! 


Detectivul închise uşa şi se aşeză. 

— Aerul e rece, nu reuşesc să mă încălzesc, bombăni 
el şi bătu în zidul aspru. Blocurile astea de zgură nu 
folosesc la nimic. Aşadar, ce spuneaţi de doamna 
Sullivan? 

— A fost foarte amabilă cu mine. Adică discuta cu 
mine despre tot felul de lucruri. Dânsa n-a fost... ştiţi, 
nu era din clasa oamenilor de vază, poate că ar trebui să 
spun din clasa de sus. A urmat acelaşi liceu ca şi mine, 
aici, în Middleton. 

— Cred că nu la mulţi ani distanţă... 

Remarca lui o făcu pe Wanda Broome să zâmbească şi 
să ridice o mână, într-un gest automat, ca să-şi 
netezească o şuviţă invizibilă de păr. 

— Au fost mai mulţi decât mi-ar plăcea să recunosc... 

Se deschise uşa şi li se aduse cafeaua. Mulţumitor de 
fierbinte şi proaspătă. Frank nu minţise, când pomenise 
de frig. 

— Nu pot să spun că se potrivea foarte bine cu toţi 
oamenii, dar se descurca. Nu se lăsa călcată în picioare 
de nimeni, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. 

Frank avea motive să creadă că-i spunea adevărul. 
Toate relatările subliniau că răposata doamnă Sullivan 
fusese, în multe privinţe, o tipă dată naibii. 

— Aţi zice că relaţiile dintre soţii Sullivan erau... 
bune? 

Femeia nu ezită: 

— Foarte bune. Ştiu ce gândesc oamenii despre 
diferenţa de vârstă şi toate celelalte, dar ea era bună cu 
el, iar el era bun cu ea. Cred sincer ce vă spun. Elo 
iubea, vă garantez! Poate mai mult în genul în care un 
tată îşi iubeşte fiica, dar tot dragoste era. 

— Dar ea îl iubea? 

De data asta se văzu o uşoară ezitare. 

— Trebuie să înţelegeţi că doamna Sullivan era o 
femeie foarte tânără, poate chiar mai tânără în multe 


privinţe decât multe femei de vârsta ei. Domnul Sullivan 
îi deschisese o lume complet nouă şi... 

Doamna Broome se opri. Se vedea că nu ştie cum să 
continue. Frank schimbă subiectul. 

— Ce-i cu seiful din dormitor? Cine ştia de el? 

— Eu nu ştiam. Vă asigur că nu ştiam. Presupun că 
doamna şi domnul Sullivan ştiau. S-ar putea să fi ştiut şi 
Richard, valetul domnului Sullivan. Dar nu-s sigură. 

— Aşadar, Christine Sullivan sau soţul ei nu v-au 
sugerat niciodată că ar exista o camera-seif în spatele 
oglinzii? 

— Doamne! Nu! Am fost, într-un fel, prietena ei, dar 
eram totuşi numai o angajată. Şi doar de un an. Domnul 
Sullivan n-a discutat niciodată cu mine. Cred că ăsta nu- 
i un lucru despre care să-i spui cuiva ca mine, nu-i aşa? 

— Cred că aveţi dreptate. 

Frank era convins că minte, dar nu reuşise să 
descopere nicio dovadă care s-o contrazică. Christine 
Sullivan era tipul de femeie care să se laude cu bogăţia 
ei faţă de cineva cu care se putea identifica. Măcar 
pentru a arăta cât de brusc şi de mult se ridicase în 
lumea bună. 

— Deci, nu ştiaţi că prin oglindă se poate privi în 
dormitor? 

De data asta, femeia păru vizibil surprinsă. Frank 
observă că roşise, cu toate că era fardată. 

— Wanda... Pot să-ţi spun Wanda? Wanda, înţelegi că 
sistemul de alarmă al casei a fost dezactivat de persoana 
care a dat spargerea? A fost dezactivat introducându-se 
codul potrivit. Cine pornea alarma, noaptea? 

— Richard, răspunse ea, prompt. Uneori, o pornea 
chiar domnul Sullivan. 

— Aşadar, toţi cei din casă cunoşteau codul? 

— Oh, nu, sigur că nu. Doar Richard îl cunoştea. 
Lucra pentru domnul Sullivan de aproape patruzeci de 
ani. Din câte ştiu eu, era singurul care cunoştea codul, 


în afara soţilor Sullivan. 

— L-ai văzut vreodată pornind alarma? 

— De obicei eram în pat, când pornea sistemul de 
alarmă. Frank se uită la ea. „Pun pariu că tu ai fost, 
Wanda. Pun pariu că tu ai fost.” 

Wanda Broome îl privi, făcând ochii mari. 

— Nu cumva îl bănuiţi pe Richard că ar avea vreo 
legătură cu cele întâmplate? 

— Wanda, cineva care n-ar fi trebuit să fie în stare să 
facă aşa ceva, a reuşit, cumva, să dezactiveze sistemul 
de alarmă. Bineînţeles că-i bănuit oricine avea acces la 
cod. 

Wanda Broome arăta ca şi cum ar fi fost gata să 
înceapă să plângă. Apoi reuşi să-şi revină în fire. 

— Richard are aproape şaptezeci de ani... 

— Atunci, probabil că are nevoie de un cuib al lui. 
Presupun că înţelegi că tot ce-ţi spun e strict 
confidenţial, da? 

Femeia dădu din cap şi-şi şterse nasul. Apoi bău din 
cafeaua de care nu se atinsese până atunci, cu sorbituri 
mici, iuți. Frank continuă: 

— Şi până când o să-mi explice cineva cum a fost 
dezactivat sistemul de alarmă, o să explorez toate 
pistele care mi se par mai potrivite. 

Detectivul continuă să se uite la Wanda. Petrecuse 
ultima zi aflând tot ce se putea despre Wanda Broome. 
O poveste complet banală, cu excepţia unui lucru care 
se abătea de la normal. Femeia avea patruzeci şi patru 
de ani, divorțase de două ori şi avea doi copii mari. 
Locuise în aripa servitorilor, împreună cu restul 
personalului de deservire. La vreo opt kilometri trăia 
mama ei, în vârstă de optzeci şi unu de ani, într-o casă 
modestă, cam dărăpănată, descurcându-se destul de 
bine cu ajutorul social şi cu pensia rămasă de la soţul ei, 
care lucrase la căile ferate. Wanda fusese angajată de 
familia Sullivan, aşa cum spusese, în urmă cu un an. 


Acest lucru îi atrăsese atenţia lui Frank. Era de departe 
cea mai nouă membră a personalului de serviciu. Acest 
lucru nu însemna mare lucru, toate sursele arătau că 
Sullivan îşi trata foarte bine slugile şi se putea vorbi 
despre loialitatea unor angajaţi de multă vreme şi bine 
plătiţi. Wanda Broome părea şi ea să fie foarte loială. 
Întrebarea era: cui? 

Chestia anormală din viaţa Wandei era că femeia 
petrecuse ceva timp în închisoare, cu mai mult de 
douăzeci de ani în urmă. Pentru furt de bani, săvârşit pe 
când lucrase în calitate de contabil pentru un doctor din 
Pittsburgh. Ceilalţi servitori erau curaţi. Femeia asta 
fusese în stare să încalce legea şi stătuse în puşcărie. Pe 
atunci se numise Wanda Jackson. Divorţase de Jackson 
când îşi terminase pedeapsa - sau, mai degrabă, acesta 
o părăsise. În dosar nu scria că ar mai fi fost arestată de 
atunci. Având numele schimbat, iar condamnarea ei 
fiind foarte veche, e posibil ca familia Sullivan să nu fi 
descoperit nimic, dacă-i verificase trecutul. Sau, poate, 
nu le păsase. Toate informaţiile primite de Frank arătau 
că în ultimii douăzeci de ani Wanda Broome fusese un 
cetăţean harnic şi cinstit. Detectivul se întreba ce-o 
făcuse să se schimbe. 

— Nu-ţi aminteşti nimic care ar putea să mă ajute? 

Frank încerca să pară cât mai nevinovat, deschise 
carnetul şi simula că notează ceva. Dacă femeia aceea 
era informatorul dinăuntru, nu dorea ca Wanda să 
alerge la Rogers, iar acesta să se dea complet la fund. 
Pe de altă parte, dacă avea s-o piseze mult, se putea ca 
individa să-şi piardă cumpătul... 

Şi-o imagină ştergând praful în holul de la intrare. l-ar 
fi fost uşor, chiar foarte uşor, să pună substanţa pe-o 
cârpă, apoi să şteargă cu ea panoul de comandă al 
alarmei, ca de obicei. Totul ar fi părut normal, nimănui 
nu i s-ar fi părut ceva suspect, dacă nu o urmărise cu 
atenţie. Arăta ca o menajeră conştiincioasă, care-şi face 


treaba. După aceea coborâse în hol, după ce adormise 
toată lumea, luminase pentru o clipă panoul, iar cu asta 
îşi terminase treaba. 

Tehnic vorbind, era complice la crimă, din moment ce 
jefuirea casei se terminase cu uciderea cuiva. Dar pe 
Frank nu-l interesa s-o bage la închisoare pe Wanda 
Broome pentru o perioadă îndelungată, ci să pună mâna 
pe individul care apăsase pe trăgaci. Nu credea că 
femeia care stătea în faţa lui fusese cea care concepuse 
planul. Jucase un rol, unul mic, dar important. Frank 
dorea să-l prindă pe maestrul de ceremonii. Avea de 
gând să-i ceară procurorului să încheie o înţelegere cu 
Wanda, pentru ca el să-şi poată atinge țelul. 

— Wanda, o întrebă Frank, aplecându-se peste masă 
şi luându-i o mână în mâna lui. Nu-ţi vine nimic în 
minte? Nimic care m-ar putea ajuta să prind persoana 
care ţi-a ucis prietena? 

Frank primi ca răspuns doar un clătinat uşor din cap. 
Se trase înapoi. Nu se aşteptase prea mult de la această 
discuţie, dar se lămurise. Zidul începuse să se crape. 
Detectivul era convins că Wanda n-o să-l avertizeze pe 
individ. Va afla totul de la Wanda Broome, încetul cu 
încetul. 

Cum avea să descopere însă, mersese deja prea 
departe. 


CAPITOLUL PAISPREZECE 


Jack îşi aruncă servieta într-un colţ, îşi lăsă pardesiul 
pe canapea şi rezistă tentaţiei de a se întinde chiar 
acolo, pe covor. Îl omorâse drumul până în Ucraina şi 
înapoi, doar în cinci zile. Numai diferenţa de fus orar, de 
şapte ore, ar fi fost suficientă să-l dea gata, dar Walter 
Sullivan nu dăduse vreun semn de oboseală, cu toate că 
mai avea puţin şi ajungea octogenar. 

Trecuseră fulgerător prin punctele de verificare de la 
aeroport, fiind trataţi cu respectul şi cu promptitudinea 
ce se cuveneau averii şi reputației lui Sullivan. Din 
momentul acela începuseră o serie de şedinţe nesfârşite. 
Vizitaseră mine, fabrici de prelucrare a minereurilor, 
clădiri cu birouri şi spitale, apoi fuseseră duşi să cineze 
şi se îmbătaseră cu primarul Kievului. Preşedintele 
Ucrainei îi primise a doua zi, iar Sullivan îl făcuse să 
creadă tot ce-i spunea. Capitalismul şi întreprinzătorii 
erau lucrurile cele mai respectate în republica acum 
liberă, iar Sullivan era un capitalist cu literă mare. Toţi 
voiau să discute cu el, să-i strângă mâna, de parcă 
talentul lui de a face bani li s-ar fi transmis şi lor şi ar fi 
produs bogății inestimabile într-un timp foarte scurt. 

Obţinuseră mai mult decât speraseră, ucrainenii 
acceptaseră afacerea încântați de viziunea de ansamblu 
a acesteia. Chestia cu dolarii pentru armele nucleare 
urma să fie avansată mai târziu, la momentul potrivit. 
Indivizii aveau o avere. O avere care nu le era de folos şi 
care putea fi transformată în bani gheaţă. 

Boeing-ul 747 al lui Sullivan zburase fără oprire de la 
Kiev la Washington, iar limuzina acestuia îl dusese pe 
Jack acasă. _ 

Jack reuşi să se târască până în bucătărie. În frigider 
se găsea doar nişte lapte acrit. Mâncarea ucraineană 


fusese bună, dar grea, şi după primele două zile se 
mulţumise să ciugulească din farfurie. Iar indivizii chiar 
exagerau cu băutura. Se părea că nu se puteau face 
afaceri fără ea. 

Jack îşi masă capul, luptându-se cu lipsa înfiorătoare 
de somn. De fapt, era prea obosit ca să doarmă. Dar i se 
făcuse foame. Se uită să vadă ce oră e. Ceasul lui intern 
îi spunea că e opt dimineaţa. Ceasul de la mână 
pretindea că e trecut de miezul nopţii. Deşi Washington- 
ul nu se compara cu New York-ul în capacitatea de a 
satisface orice interes sau poftă, indiferent dacă era zi 
sau noapte, existau câteva localuri în care putea să 
găsească o mâncare decentă, într-o noapte din cursul 
săptămânii, indiferent de ora târzie. In timp ce se 
chinuia să-şi pună pardesiul, sună telefonul. Robotul 
rămăsese pornit. Jack vru să plece, apoi ezită. Rămase 
să asculte mesajul. 

— Jack? 

O voce năvăli peste el din trecut, ca o minge ţinută 
sub apă şi care ţâşneşte către suprafaţa după ce i se dă 
drumul. Jack se grăbi să înhaţe receptorul. 

— Luther? 


x 


Restaurantul era, de fapt, doar o încăpere micuță, 
ceea ce îl făcea favoritul lui Jack. Puteai să găseşti aici o 
mâncare rezonabilă, oricând, ziua sau noaptea. Un local 
în care Jennifer Baldwin n-ar fi pus piciorul niciodată, 
unul pe care-l frecventase împreună cu Kate. Cu câtva 
timp în urmă, rezultatul acestei comparații l-ar fi 
tulburat, dar luase o hotărâre şi nu intenţiona să se 
răzgândească. Viaţa nu-i perfectă, poţi s-o iroseşti în 
întregime aşteptând perfecțiunea. N-avea de gând să 
facă aşa ceva. 

Jack hăpăi ouă jumări cu şuncă şi patru bucăţi de 
pâine prăjită. Cafeaua proaspătă îi arse gâtul. După 


cinci zile de nes şi apă îmbuteliată, asta avea un gust 
minunat. 

Jack se uită la Luther. Acesta sorbea din cafea 
uitându-se, prin fereastra murdară, când la strada 
cufundată în întuneric, când în interiorul mic şi nu 
tocmai curat al localului. Jack îşi puse cafeaua pe masă 
şi zise: 

— Pari obosit. 

— Şi tu, Jack. 

— Am fost plecat din ţară. 

— Şi eu. 

_ Asta explica starea grădinii şi cutia de scrisori plină. 
Işi făcuse griji degeaba. Jack împinse farfuria din fața sa 
şi făcu semn să-i fie umplută cana cu cafea. 

— Am trecut pe la tine pe acasă, acum câteva zile. 

— Când? 

Jack se aşteptase la întrebare. Luther Whitney nu ştia 
să vorbească altfel decât direct. Dar una era să te 
aştepţi la întrebare şi alta să ai răspunsul pregătit. Aşa 
că Jack ridică din umeri. 

— Nu ştiu. Voiam doar să te văd. A trecut ceva timp. 

Luther dădu din cap, a înţelegere. 

— Te vezi iarăşi cu Kate? 

Jack înghiţi cafeaua pe care o avea în gură, apoi 
răspunse, începuseră să-i zvâcnească tâmplele. 

— Nu. De ce? 

— Mi s-a părut că v-am văzut împreună, cu ceva timp 
în urmă. 

— Ne-am ciocnit întâmplător. Asta a fost tot. 

Jack avu impresia vagă că Luther nu păru prea 
încântat de răspunsul lui, apoi bătrânul băgă de seamă 
că Jack se uita atent la el şi zâmbi. 

— Mă obişnuisem să aflu de la tine dacă fetiţa mea e 
sănătoasă. Jack, tu erai sursa mea de informaţii. 

— Nu te-ai gândit niciodată să discuţi direct cu ea? 
Ştii că merită să încerci. Anii trec... 


Luther dădu din mână, respingând ideea, apoi se uită 
din nou pe fereastră. 

Jack îl privi cu atenţie. Chipul lui Luther părea mai 
slab ca de obicei, avea pungi sub ochi, pe frunte avea 
mai multe riduri decât îşi amintea Jack... Însă trecuseră 
patru ani... Luther era la vârsta aceea la care metehnele 
bătrâneţii te lovesc mai iute, iar efectele devin mai 
evidente cu fiecare zi. 

Jack se surprinse privindu-l pe Luther în ochi. Ochii 
aceia îl fascinaseră întotdeauna. De-un verde-închis şi 
mari, ca de femeie, exprimau o încredere deplină în 
sine. Şi un calm infinit în ceea ce priveşte viaţa, în 
general, aşa cum au piloţii. Nimic nu-i tulbura. Jack 
văzuse fericire în ochii ăia, atunci când el şi Kate îşi 
anunţaseră logodna, dar de cele mai multe ori văzuse 
tristeţe. Iar acum Jack văzu două lucruri, lucruri pe care 
nu le mai văzuse niciodată în ochii lui Luther. Văzu 
teamă. Şi văzu ură. Şi nu ştia care din cele două îl 
îngrijora mai mult. 

— Luther, ai necazuri? 

Luther scoase portofelul şi, în ciuda protestelor lui 
Jack, plăti mâncarea. Apoi spuse: 

— Hai să ne plimbăm. 

Merseră cu taxiul până la Mall, apoi se plimbară în 
tăcere până la o bancă, aflată vizavi de Smithsonian. 
Aerul rece al nopţii se aşternu peste ei, iar Jack îşi ridică 
gulerul hainei. Tânărul se aşeză, dar Luther rămase în 
picioare şi-şi aprinse o ţigară. 

— Asta-i un obicei nou, comentă Jack, uitându-se la 
fumul ce se ridica încet, în aerul limpede. 

— La vârsta mea, mai contează ceva? 

Luther aruncă pe jos chibritul şi-l înfundă în praf cu 
piciorul. Apoi se aşeză şi el. 

— Jack, aş vrea să-mi faci o favoare. 

— De acord. 

— N-ai auzit încă despre ce favoare e vorba, replică 


Luther şi se ridică în picioare. N-ai vrea să ne plimbăm? 
Mi-au înţepenit încheieturile... 

Trecuseră de Monumentul lui Washington şi se 
îndreptau spre Capitoliu, când Luther rupse tăcerea: 

— Jack, am dat de belea. Lucrurile nu stau prea rău în 
momentul ăsta, dar am impresia că se vor înrăutăţi, iar 
acest lucru se va întâmpla cât de curând. 

Luther nu se uita la el, părea să privească domul 
masiv al Capitoliului. 

— Nu-s prea sigur cum se vor desfăşura lucrurile, dar, 
dacă vor merge aşa cum bănuiesc eu, atunci o să am 
nevoie de un avocat. Aş vrea ca acesta să fi tu. Nu vreau 
vreun şmecher, niciun fraier. Tu eşti cel mai bun avocat 
al apărării pe care l-am văzut vreodată, iar eu am văzut 
mulţi şi îndeaproape. 

— Luther, eu nu mai practic. Plimb hârtii, închei 
afaceri. 

Abia atunci Jack îşi dădu seama că devenise mai mult 
om de afaceri decât avocat. Ideea nu-i făcu prea multă 
plăcere. 

Luther nu dădu vreun semn că-l auzise. 

— N-o să fie pe gratis. O să te plătesc. Vreau doar să 
am pe cineva în care să am încredere, iar tu eşti 
singurul în care am încredere. 

Luther se opri şi se întoarse spre bărbatul mai tânăr, 
aşteptându-i răspunsul. 

— Luther, vrei să-mi spui despre ce-i vorba? 

Bătrânul clătină din cap. 

— N-o să-ţi spun nimic până nu voi fi obligat. Nu-ţi va 
fi de niciun folos să ştii ceva. 

Apoi îl privi pe Jack atât de fix, încât acesta nu se 
simţi în largul său. 

— Pot să-ţi spun doar că, dacă vei fi avocatul meu, vei 
avea parte de o chestie grea şi periculoasă. 

— Ce vrei să zici? 

— Că unii oameni o vor încurca. Definitiv. 


Jack se opri din mers şi propuse: 

— Dacă te urmăresc nişte tipi în stare de aşa ceva, 
cred că ar fi mai bine să închei chiar acum o înţelegere 
cu procuratura, să obţii imunitate şi să dispari, în cadrul 
Programului Pentru Protecţia Martorilor. Mulţi oameni 
fac chestia asta. Nu-i o idee originală. 

Luther izbucni în hohote de râs. Râse până se înecă, 
se îndoi din şale şi începu să vomite puţinul pe care-l 
avea în stomac. Jack îl ajută să se îndrepte. Işi dădu 
seama că bătrânului îi tremurau picioarele. Nu-şi dădu 
seama că Luther tremura de furie. Izbucnirea lui Luther 
fusese atât de nepotrivită cu firea sa, încât Jack simţi că 
se înfioară, îşi dădu seama că transpirase, în ciuda 
faptului că respiraţia sa scotea aburi, în aerul rece al 
nopţii târzii. 

Luther reuşi să-şi revină. Trase adânc aer în piept. 
Arăta foarte stânjenit. 

— Mulţumesc pentru sfat. Trimite-mi nota. Acum 
trebuie să plec. 

— Să pleci? Unde naiba vrei să pleci? Vreau să ştiu 
despre ce-i vorba! 

— Dacă mi se întâmplă ceva... 

— Ce dracu’ Luther, încep să mă plictisesc de 
povestea asta de capă şi spadă! 

Ochii lui Luther se îngustară, bătrânul îşi recapătă 
brusc încrederea în sine - o încredere ce avea în ea şi un 
strop de ferocitate: 

— Jack, tot ce fac are un motiv. Crede-mă că am un 
motiv al naibii de serios ca să nu-ți spun toată povestea. 
N-ai cum să-ţi dai seama, dar modul în care mă port are 
ca scop siguranţa ta. Nu vreau să te implic în niciun fel. 
Vreau doar să ştiu dacă pot să mă bazez pe tine atunci 
când o să am nevoie. Dacă nu pot, atunci uită toată 
discuţia asta şi uită că m-ai cunoscut vreodată. 

— Nu vorbeşti serios! 

— Ba cât se poate de serios, Jack! 


Cei doi se priviră. Copacii din spatele lui Luther îşi 
pierduseră aproape toate frunzele. Crengile lor goale se 
întindeau spre cer, ca nişte explozii de fulgere negre, 
îngheţate brusc. 

— O să fiu alături de tine, Luther. 

Mâna bătrânului o atinse iute pe cea a lui Jack, iar în 
clipa următoare, Luther Whitney dispăru în beznă. 


x 


Taxiul îl lăsă pe Jack în faţa blocului cu apartamente. 
Telefonul public se afla vizavi. Jack se opri un moment, 
adunându-şi energia şi vigoarea de care ştia că va avea 
nevoie pentru ceea ce voia să facă. 

— Alo? 

Îi răspunse o voce somnoroasă. 

— Kate? 

Jack numără secundele până când femeii i se limpezi 
mintea şi-i recunoscu vocea.. 

— Isuse! Jack, ştii cât e ceasul? 

— Pot să urc? 

— Nu, nu poţi să urci. Credeam că am lămurit 
lucrurile odată pentru totdeauna. 

Bărbatul tăcu, se încordă, apoi zise: 

— Nu-i vorba despre asta. Făcu din nou o pauză, după 
care continuă: E vorba de tatăl tău. 

Tăcerea lungă care urmă era greu de interpretat. 

— Ce-i cu el? 

Vocea lui Kate nu fusese atât de distantă pe cât se 
aşteptase. 

— Are necazuri. 

Tonul pe care-l cunoştea reveni: 

— Şi? De ce naiba eşti surprins? 

— Vreau să spun că are necazuri serioase. A reuşit să 
mă sperie teribil, fără să-mi spună, de fapt, nimic. 

— Jack, e târziu şi, indiferent în ce e vârât tatăl meu... 

— Kate, era speriat cu adevărat. Atât de speriat încât 


a vomitat. Din nou o pauză lungă. Jack încercă să-şi 
imagineze ce era în mintea lui Kate, în timp ce aceasta 
se gândea la omul pe care-l cunoşteau amândoi atât de 
bine. Luther Whitney speriat? Aşa ceva n-avea sens. 
Meseria lui cerea nervi de oţel. Cu toate că nu era o 
persoană violentă, Luther îşi petrecuse întreaga viaţă de 
adult la limita pericolului. 

— Unde eşti? întrebă Kate, cu voce tensionată. 

— Chiar vizavi. 

Jack se uită în sus şi văzu silueta ei zveltă apărând la 
fereastra clădirii şi privind afară. li făcu semn cu mâna. 

Uşa se deschise de îndată ce Jack bătu în ea. Bărbatul 
o văzu pe Kate retrăgându-se în bucătărie. Apoi auzi un 
vas zăngănind, apă curgând şi foşnetul gazului de la 
plită, aprinzându-se. Se uită în jur şi rămase în faţa uşii, 
simțind că acţionase cam prosteşte. 

Kate reveni cam peste un minut. Purta un halat gros, 
până la glezne. Era desculţă. Jack se trezi holbându-se la 
picioarele ei. Femeia îi surprinse privirea şi se uită la el. 
Jack tresări. 

— Cum e glezna? Arată bine, zise el, zâmbind. 

Kate se încruntă şi-i răspunse, scurt: 

— E târziu, Jack. Despre ce-i vorba? 

Jack intră în camera de zi şi se aşeză. Kate se aşeză în 
faţa lui. 

— M-a sunat acum două ore. Am mâncat ceva în 
localul acela mic de lângă Eastern Market, apoi ne-am 
plimbat. Mi-a spus că-mi cere o favoare. Că are 
necazuri. Necazuri serioase cu oameni care-i pot pune 
viaţa în pericol. 

Ceainicul începu să şuiere. Kate sări în picioare. Jack 
o privi cum pleacă. Imaginea fundului ei perfect 
modelat, al cărui contur se vedea prin halat, îi trezi un 
potop de amintiri pe care ar fi vrut să le uite. Kate se 
întoarse cu două cești cu ceai. 

— Ce favoare ţi-a cerut? 


Kate sorbi din ceai, dar Jack nu se atinse de el. 

— Mi-a spus că are nevoie de un avocat. Că s-ar putea 
să aibă nevoie de un avocat. Deşi lucrurile s-ar putea să 
ia o asemenea turnură, încât să nu mai aibă nevoie de 
un avocat. Dar voia să ştie dacă aveam să fiu avocatul 
lui. 

— Asta-i tot? întrebă Kate, punând ceaiul jos. 

— Nu-i suficient? 

— Poate pentru o persoană cinstită, respectabilă, nu 
şi pentru unul ca el. 

— Doamne Dumnezeule, nu pricepi că era speriat? Nu 
l-am văzut niciodată speriat. Tu l-ai văzut? 

— Am văzut tot ce trebuia să văd la el. Şi-a ales singur 
modul de viaţă, iar acum acesta se răzbună. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, e vorba de tatăl tău! 

— Jack, nu mai vreau să discutam despre subiectul 
ăsta! exclamă Kate şi se ridică. 

— Şi dacă i se întâmplă ceva? Atunci ce-o să faci? 

— Aşa a fost să fie. Nu-i treaba mea, îi răspunse ea, 
sec. 

Jack se ridică şi se pregăti să plece. Apoi se întoarse, 
roşu la faţă de furie: 

— O să-ţi spun când o să fie înmormântarea. De fapt, 
de ce naiba te-ar interesa? O să am grijă să primeşti o 
copie după certificatul de deces, pentru albumul tău cu 
amintiri. 

Jack n-o văzu pe Kate mişcându-se, dar avea să simtă 
palma şi după o săptămână, de parcă i-ar fi turnat 
cineva acid pe obraz - o comparaţie mai adevărată decât 
îşi dăduse el seama în momentul acela. 

— Cum îndrăzneşti? 

Ochii femeii fulgerau. Jack îşi frecă încet faţa. Apoi 
Kate izbucni în lacrimi, care ţâşniră cu atâta putere, că-i 
săriră pe halat. 

Bărbatul spuse încet, cât de calm reuşi: 

— Nu împuşca mesagerul, Kate. l-am spus lui Luther 


şi-ţi spun şi ţie: viaţa e prea scurtă ca să ţinem seama de 
toate rahaturile. Mi-am pierdut ambii părinţi cu mult 
timp în urmă. Bine, ai motive să nu-ţi placă tipul. Te 
priveşte. Dar bătrânul te iubeşte, îi pasă de tine şi, 
indiferent dacă tu crezi că ţi-a distrus viaţa, trebuie să-i 
respecţi dragostea. Ăsta-i sfatul meu, fie că ţii sau nu 
seama de el. 

Se duse către uşă, dar Kate ajunse acolo înaintea lui. 

— Tu nu ştii nimic! 

— Bine, nu ştiu nimic. Du-te înapoi la culcare, cred că 
o să adormi imediat, n-ai niciun motiv important ca să fi 
îngrijorată. 

Kate îl apucă de haină cu o asemenea forţă, încât îl 
trase într-o parte, cu toate că Jack era mai greu decât ea 
cu vreo patruzeci de kilograme. 

— Aveam doi ani când a mers ultima oară la 
închisoare. Aveam nouă ani când a ieşit. Poţi să înţelegi 
ruşinea incredibilă a fetiţei al cărei tătic era la puşcărie? 
Al cărei tătic fura lucrurile altora, ca să aibă din ce trăi? 
Poţi să înţelegi ce simte o fetiţă, când are lecţie la 
şcoală, iar un copil spune că tăticul lui e doctor, altul că- 
i şofer de camion, iar când îi vine ei rândul, învăţătoarea 
se uită în jos şi spune întregii clase că tăticul lui Katie a 
trebuit să plece departe, pentru că a făcut ceva rău, iar 
apoi trece la următorul copil? N-a fost niciodată cu noi. 
Niciodată! Mama îşi făcea griji tot timpul. Dar a 
continuat să creadă în el, până la sfârşit. A făcut totul ca 
să-i fie lui uşor. 

— Până la urmă a divorţat totuşi de el, îi reaminti 
Jack, cu blândeţe. 

— Doar pentru că n-a avut de ales. Şi tocmai când îşi 
schimbase viaţa, a descoperit că are o tumoare la sân, 
iar în şase luni s-a prăpădit. 

Kate se rezemă de perete. Arăta foarte obosită, de-ţi 
era milă să te uiţi la ea. 

— Şi ştii care-i culmea? N-a încetat niciodată să-l 


iubească! După toate porcăriile incredibile pe care i le-a 
făcut! 

Kate clătina din cap, nevenindu-i să creadă cuvintele 
pe care abia le rostise. Se uită la Jack. Bărbia îi tremura 
uşor. 

— Dar nu-i nimic, l-am urât eu cât pentru amândouă. 

Jack nu-şi dădea seama dacă simţea efectul oboselii 
teribile sau a faptului că ţinuse în el atâţia ani ceea ce 
se pregătea să spună acum. Ani în care urmărise enigma 
aceea, pe care o ignorase în favoarea frumuseţii şi setei 
de viaţă a femeii din faţa sa. Care reprezenta viziunea sa 
despre perfecţiune. 

— Asta-i părerea ta despre dreptate? E nevoie de tot 
atâta ură câtă dragoste, pentru a egala scorul? 

— Ce tot spui acolo? ripostă Kate, dându-se înapoi. 

Jack înainta, în timp ce femeia continua să se retragă. 

— Am auzit povestea martiriului tău afurisit de atâtea 
ori, că mi s-a făcut scârbă. Crezi că eşti apărătoarea 
perfectă a celor loviți şi năpăstuiţi. Nimic nu-i mai 
presus de asta. Nici tu, nici eu, nici tatăl tău. Singurul 
motiv pentru care te ocupi cu acuzarea oricărui ticălos 
care-ţi apare în faţă este că tatăl tău te-a supărat. De 
fiecare dată când condamni pe cineva, înfigi un cui în 
inima tatălui tău. 

Palma ei zbură spre faţa lui Jack. Acesta i-o apucă şi o 
tinu strâns. 

— Ţi-ai petrecut toată viaţa încercând să te răzbuni pe 
el. Pentru toate suferinţele pe care ţi le-a provocat. 
Pentru că n-a fost niciodată alături de tine. 

Jack o strânse de mână pe Kate, până o auzi gemând: 

— Te-ai gândit că nici tu n-ai fost vreodată alături de 
el? 

Jack îi dădu drumul, iar Kate rămase uitându-se la el, 
cu o expresie pe care Jack n-o văzuse nicicând pe chipul 
ei 

— Înţelegi că Luther te iubeşte atât de mult, încât n-a 


încercat niciodată să ia legătura cu tine, n-a încercat să 
facă parte din viaţa ta, doar pentru că ştie că asta îţi 
doreşti? Singurul lui copil locuieşte la câţiva kilometri 
de el, iar el nu face parte deloc din viaţa acestuia. Ţi-ai 
imaginat vreodată ce simte Luther? Ura ta ţi-a permis 
să-ţi imaginezi aşa ceva? 

Kate nu-i răspunse. 

— Nu te-a mirat faptul că mama ta l-a iubit? Imaginea 
lui Luther Whitney e atât de distorsionată în mintea ta, 
încât nu poţi să vezi de ce l-a iubit? 

Jack o prinse de umeri şi o scutură, în timp ce 
continuă: 

— Ura ta blestemată ţi-a mai lăsat vreun pic de 
compasiune? Te-a lăsat să mai iubeşti ceva? 

O împinse de lângă el. Kate se împletici, cu ochii 
aţintiţi asupra figurii lui. 

Jack ezită un moment, apoi zise: 

— Doamna mea, adevărul este că nu-l meriti. 

Mai făcu o pauză, apoi se hotări să termine. 

— Şi nu meriţi nici să fi iubită. 

Apoi, într-o clipă de furie, scrâşni din dinţi, cu faţa 
schimonosită de mânie. Kate ţipă şi se repezi la el, 
izbindu-l cu pumnii în piept şi pălmuindu-l peste faţă. 
Jack nu-i simţi loviturile, în schimb, ei i se scurgeau 
lacrimi pe obraji. 

Atacul încetă la fel de brusc cum începuse. Kate se 
prinse de haina lui, cu braţele grele ca plumbul. Apoi o 
cuprinse greaţa şi se prăbuşi pe podea. Continua să 
plângă şi suspinele ei răsunau în spaţiul acela îngust. 

Jack o ridică şi o aşeză cu blândeţe pe canapea. 

Apoi îngenunche lângă ea, lăsând-o să plângă. Iar ea 
îşi vărsă îndelung amarul, trupul i se încorda, apoi i se 
relaxa şi tot aşa, până când Jack se simţi el însuşi slăbit 
şi cu mâinile umede. În cele din urmă, Jack o luă în 
braţe şi o strânse la pieptul lui. Degetele ei subţiri se 
prinseră de haina lui, iar trupurile lor rămaseră lipite 


mult timp. 

Când se potoli, Kate se ridică încet, cu faţa roşie şi 
murdară. 

Jack se dădu înapoi. Kate refuză să se uite la el. 

— Jack, ieşi afară. 

— Kate... 

— leşi afară! N 

În ciuda ţipătului, Kate avea o voce îndurerată. Îşi 
ascunse faţa în mâini. 

Jack se răsuci pe călcâie şi ieşi pe uşă. După ce ajunse 
în stradă, se întoarse şi se uită la clădirea în care locuia 
Kate. Silueta ei se contura în cadrul ferestrei. Kate 
privea afară, dar nu părea că se uita după el. Se uita 
după ceva, dar Jack nu-şi dădu seama ce căuta. Poate că 
nici ea nu ştia. În timp ce o privea, Kate plecă de lângă 
fereastră. După câteva clipe, luminile din apartamentul 
ei se stinseră. 

Jack îşi şterse ochii, se întoarse şi merse încet pe 
stradă, ducându-se spre casă după cea mai lungă zi de 
care avusese parte vreodată. 


* 


— Fir-ar să fie! De cât timp? 

Seth Frank stătea lângă maşină. Nu era nici măcar 
opt dimineaţa. 

Tânărul poliţist din districtul Fairfax nu cunoştea 
semnificaţia evenimentului şi fusese uimit de izbucnirea 
detectivului. 

— Am găsit-o acum o oră. Un tip care îşi făcea 
alergarea dis-de-dimineaţă a văzut maşina şi s-a uitat în 
ea. 

Frank merse în jurul automobilului şi se uită înăuntru, 
din partea pasagerului. Faţa aceea părea liniştită, 
diferită mult de cea a ultimului cadavru pe care-l 
văzuse. Părul lung era despletit şi atârna de-a lungul 
scaunului maşinii, până pe podea. Wanda Broome arăta 


de parcă ar fi dormit. 

După trei ore, investigarea scenei crimei se încheie. 
Pe scaunul maşinii fuseseră găsite patru pilule. Autopsia 
avea să confirme că Wanda Broome murise în urma unei 
supradoze de digitalină, cumpărată pe baza unei reţete 
eliberate pentru mama ei. Murise de două ore atunci 
când îi fusese descoperit cadavrul pe un drum prăfuit ce 
trecea pe lângă un heleşteu de vreo cinci pogoane, la 
circa şaisprezece kilometri de locuinţa familiei Sullivan, 
chiar dincolo de graniţa districtului. Mai fusese găsită 
încă o dovadă, ce se afla acum într-o pungă din plastic 
pe care Frank o duse la sediu, după ce primise 
aprobarea poliţiştilor din jurisdicţia vecină. Biletul era 
scris pe o bucată de hârtie, ruptă dintr-un carnet cu arc, 
de genul celor folosite în spitale. Scrisul de mână 
aparţinea unei femei, curgător şi frumos. Ultimele 
cuvinte ale Wandei cereau cu disperare iertare. Un 
strigăt plin de ruşine, în patru cuvinte: „Îmi pare foarte 
rău!” 

Frank conduse maşina pe lângă copacii desfrunziţi şi 
pe lângă mlaştina înceţoşată, ce se întindea paralel cu 
drumul de ţară. O încurcase rău de tot. Nu şi-o 
imaginase pe femeia aceea pe post de candidat la 
sinucidere. Povestea vieţii Wandei Broome dovedea că 
era o luptătoare. Lui Frank îi părea rău pentru femeie, 
dar îl înfuria prostia ei. l-ar fi oferit o înţelegere, una 
foarte avantajoasă! Apoi se gândi că instinctul lui se 
dovedise corect într-o privinţă. Wanda Broome fusese o 
persoană foarte loială. li fusese loială lui Christine 
Sullivan şi nu putea să trăiască ştiind că - fără voia ei - 
contribuise la uciderea acesteia. 

O reacţie de înţeles, chiar dacă era una regretabilă. 
Dar, odată cu moartea ei, dispăruse şi cea mai bună 
şansă a lui Frank, poate singura, de a prinde peştele cel 
mare. 

Amintirea Wandei Broome se şterse din mintea lui 


Frank, acesta concentrându-se asupra modului în care 
putea să dea pe mâna justiţiei un om care provocase 
până acum moartea a două femei. 


x 


— Vai de mine, Tarr, astăzi trebuia să ne întâlnim? 

Jack îşi întâlnise clientul în holul de la Patton şi Shaw. 
Individul părea la fel de nepotrivit în mediul acela, ca un 
maidanez ajuns într-o expoziţie canină. 

— La zece şi jumătate. Acum e unsprezece şi un sfert, 
sper că nu mă taxezi şi pentru cele patruzeci şi cinci de 
minute! Apropo, arăţi ca dracu. 

Jack se uită la costumul lui mototolit şi îşi trecu mâna 
prin părul ciufulit. Ceasul lui intern rămăsese fixat pe 
ora Ucrainei, iar noaptea aceea fără somn nu-l ajuta să 
arate bine. 

— Crede-mă, arăt mai bine decât mă simt. 

Cei doi îşi strânseră mâinile. Tarr se îmbrăcase 
elegant pentru întâlnire, ceea ce însemna că blugii nu 
aveau găuri şi-şi pusese şosete. Haina de catifea reiată 
era o relicvă din anii şaptezeci. Părul lui era la fel de 
încâlcit ca-ntotdeauna. 

— Jack, putem să ne întâlnim în altă zi. Ştiu mai bine 
ca alţii ce înseamnă mahmureala... 

— Nici vorbă de amânare, mai ales că te-ai îmbrăcat 
de sărbătoare. Ai puţină răbdare. Trebuie să mănânc 
ceva. Te invit la prânz. Fac eu cinste. 

Când cei doi se îndreptară spre ieşire. Lucinda - care 
era extrem de vigilentă când era vorba de imaginea 
firmei - oftă uşurată. Mai mulţi parteneri de la Patton şi 
Shaw trecuseră prin faţa biroului ei cu o expresie de 
oroare pe faţă după ce-l văzuseră pe Tarr Crimson. Mai 
mult ca sigur că urma să se scrie o mulţime de note 
interne... 

— Îmi pare rău, Tarr, am tras tare în ultimul timp. 

Jack îşi aruncă pardesiul pe un scaun şi se aşeză, 


privind maldărul de mesaje care se strânsese pe biroul 
său. 

— Am auzit că ai fost plecat din ţară. Sper că te-ai 
distrat. 

— Deloc. Cum merg afacerile? 

— Exploziv. În curând o să poţi să mă consideri un 
client oficial. Asta o să-i facă pe partenerii tăi să se 
simtă mai bine când o să mă vadă aşteptând pe hol. 

— Dă-i în mă-sa, Tarr! Iţi plăteşti factura. 

— E mai bine să fii un client mare şi să-ţi plăteşti o 
parte din facturi, decât un client mărunt, care le 
plăteşte pe toate. 

— Te-ai lămurit cum stăm, zise Jack, zâmbind. 

— Omule, dacă ai priceput un algoritm, le pricepi pe 
toate. 

Jack deschise dosarul lui Tarr şi-l parcurse iute. 

— Mâine o să ai toate actele pregătite. Înscriere în 
Delaware, cu drepturi de profesare în Districtul 
Columbia. Corect? 

Tarr dădu din cap. 

— Cum plănuieşti să foloseşti capitalul? 

Tarr îi întinse un document legalizat. 

— Am o listă de opţiuni. Aceleaşi ca la ultima afacere. 
O să îmi faci o reducere? întrebă Tarr, zâmbind. 

Îl simpatiza pe Jack, dar afacerile erau afaceri. 

— Mda, de data asta n-o să plăteşti suplimentar, din 
cauza unui asociat supraevaluat şi prea puţin informat. 

Zâmbiră amândoi. 

— O să-ţi reduc factura cât se poate, Tarr, ca 
întotdeauna. Apropo, cu ce se ocupă noua companie? 

— Fabrică echipamente interioare pentru o nouă 
tehnică de supraveghere. 

Jack se uită pe notițele sale. 

— Supraveghere? Nu prea-i în genul tău! 

— Trebuie să te laşi purtat de curent. Afacerile pentru 
corporaţii sunt în scădere. Dar atunci când o piaţă nu 


mai rentează, un întreprinzător bun ca mine caută alte 
oportunităţi. Supravegherea pentru sectorul privat a 
fost întotdeauna o treabă rentabilă. Chestia cea mai 
nouă e să te joci de-a Big Brother pentru poliţie. 

— Ce ironie a sorții! Se ocupă de asta tocmai un 
individ care prin anii şaizeci a fost vârât la închisoare în 
fiecare oraş mai important din ţară! 

— Omule, cauzele de atunci au fost cauze drepte. Dar 
ne-am maturizat cu toţii, între timp... 

— Şi cum o să funcţioneze chestia asta? 

— În două moduri. În primul rând, vor exista sateliți 
plasați pe orbite joase, care vor avea legături radio cu 
staţiile de supraveghere ale poliției orăşeneşti. 
„Păsările” astea vor fi programate pentru a „scana” 
anumite sectoare. Vor localiza problemele şi vor 
transmite instantaneu un semnal către stațiile de 
supraveghere, dând informații precise despre incident. 
Pentru poliţişti vor fi informaţii obținute în timp real. A 
doua metodă implică plasarea de echipament de 
supraveghere de tip militar - senzori şi dispozitive de 
supraveghere - în vârful stâlpilor telefonici sau în 
subsol, cu senzori plasați pe exteriorul clădirilor. Sigur, 
localizarea lor va fi secretă, dar vor fi plasate în zonele 
cu delincvenţă crescută. Dacă o să încerce cineva să le 
distrugă, drăciile alea vor chema cavaleria. 

— Cred că o să încălcaţi ceva drepturi civile, zise Jack, 
clătinând din cap. 

— Mie îmi spui! Dar sunt eficiente. 

— Până când indivizii cei răi se mută în altă parte. 

— Nu prea poţi să fugi de un satelit. 

Jack dădu din cap şi se întoarse la dosar. 

— Apropo, cum merg pregătirile pentru nuntă? 

Jack se uită la Tarr şi-i răspunse: 

— Nu ştiu, încerc să nu mă implic în chestia asta. 

Tarr izbucni în râs. 

— Eu şi Julie am cheltuit douăzeci de dolari pentru 


căsătorie, incluzând în asta şi luna de miere. Am plătit 
un judecător de pace cu zece dolari, cu restul am 
cumpărat o ladă de Michelob, apoi ne-am dus cu Harley- 
ul până la Miami şi am dormit pe plajă. Ne-am distrat de 
minune. 

— Cred că familia Baldwin se gândeşte la ceva mai 
oficial. Deşi mi se pare mai amuzant felul în care ai 
procedat tu. 

Tarr se uită la el cu coada ochiului, amintindu-şi ceva. 

— Ce mai face tipa cu care te întâlneai pe când apărai 
elementele criminale ale acestui frumos oraş? Kate o 
chema, nu-i aşa? 

Jack se uită în jos şi-i răspunse liniştit: 

— Am decis să ne vedem fiecare de drumul lui. 

— Mi s-a părut întotdeauna că sunteţi o pereche 
foarte potrivită. 

Jack se uită la el, îşi umezi buzele şi-şi închise ochii 
pentru o clipă, înainte de a răspunde: 

— Uneori impresiile pot fi înşelătoare. 

— Eşti sigur? întrebă Tarr, privindu-l atent. 

— Sunt sigur. 


x 


După prânz şi după ce şi-a terminat câteva lucrări 
scadente, Jack răspunse la jumătate dintre mesajele 
telefonice primite şi decise să lase restul pentru ziua 
următoare. În timp ce se uita pe fereastră, se gândi la 
Luther Whitney. Jack putea doar să presupună în ce se 
vârâse. Cel mai uimitor aspect era că Luther fusese un 
solitar atât în viaţa privată, cât şi în activitatea sa. Pe 
când lucrase ca apărător din oficiu, Jack verificase 
condamnările anterioare ale lui Luther. Lucrase singur. 
Chiar şi în cazurile în care nu fusese arestat, ci doar 
interogat, nu fusese implicată decât o singură persoană. 
Cine puteau fi indivizii care îl amenințau? Luther 
încălcase domeniul altcuiva? Greu de crezut, doar se 


ocupa de treburile respective de prea mult timp ca să 
facă o asemenea greşeală. Nu merita să se gândească la 
o astfel de explicaţie. Victima sa? Poate că aceasta nu 
putea să dovedească faptul că Luther comisese delictul, 
dar voia să se răzbune. Însă cine acţionează astfel, doar 
pentru că i s-a spart casa? Jack ar fi înţeles o asemenea 
reacţie dacă ar fi fost ucis sau rănit cineva, dar Luther 
nu era în stare de aşa ceva. 

Jack se aşeză la masa pentru şedinţe şi se gândi la 
noaptea trecută, la discuţia avută cu Kate. Fusese cea 
mai dureroasă experienţă din viaţa sa, mai dureroasă 
chiar decât cea trăită în momentul în care-l părăsise 
Kate. Dar spusese ceea ce trebuise să spună. Se frecă la 
ochi. In momentul acela al vieţii sale, nu prea avea chef 
de familia Whitney. Însă îi promisese lui Luther că o să-l 
ajute. De ce făcuse asta? Era cazul să pună capăt 
acestor legături, dacă nu voia să înnebunească. Spera că 
nu va fi nevoie niciodată să îndeplinească favoarea pe 
care o făgăduise. 

Cobori, luă nişte apă minerală din bucătărie, se 
întoarse în birou şi termină facturile pentru luna 
anterioară. Firma taxa fără milă Baldwin Enterprises, cu 
vreo trei sute de mii pe lună, iar activitatea creştea 
încontinuu. În timpul în care Jack lipsise, Jennifer 
trimisese încă două lucrări, care urmau să ţină ocupați 
un regiment de asociaţi ai firmei, timp de şase luni. Jack 
calculă repede partea sa de profit pentru trimestrul 
respectiv şi  fluieră  admirativ, văzând câştigul 
aproximativ. Obţinea bani prea uşor. 

Lucrurile se îmbunătăţiseră mult între el şi Jennifer. 
Creierul îi spunea lui Jack să nu irosească o asemenea 
şansă. Organul din centrul pieptului nu părea prea 
convins, dar accepta ca deciziile să fie luate de creier. 
Nu relaţiile dintre ei doi se schimbaseră. Se schimbase 
ceea ce aştepta el de la aceste relaţii. Asta însemna un 
compromis din partea lui? Probabil că da. Cine spune că 


poţi să treci prin viaţă fără compromisuri? Kate Whitney 
încercase să facă aşa ceva şi uite unde ajunsese. 

Jack sună la biroul lui Jennifer, dar ea nu se afla acolo. 
Lipsise toată ziua. Jack se uită la ceas. Cinci şi treizeci 
de minute. Când nu călătorea, Jennifer Baldwin îşi 
părăsea rareori biroul înainte de ora opt. Jack se uită în 
calendar. Jennifer trebuia să fie toată săptămâna în 
oraş. Încercase s-o sune de la aeroport, noaptea trecută, 
dar nu-i răspunsese nimeni. Spera să nu se fi întâmplat 
nimic rău. 

În timp ce se gândea dacă n-ar trebui să se ducă 
acasă, Dan Kirksen vâri capul pe uşă. 

— Jack, pot să te deranjez un minut? 

Jack ezită. Omuleţul ăla, cu papioanele lui, îl enerva, 
iar Jack ştia cu exactitate de ce. Kirksen, care era teribil 
de respectuos, l-ar fi tratat ca pe un gunoi dacă n-ar fi 
controlat afaceri de milioane de dolari. Mai mult, Jack 
ştia că individul îşi dorea să-l trateze ca pe un nimic şi 
spera să ajungă să-şi împlinească visul într-o zi. 

— Mă pregăteam să plec. Am aterizat ieri destul de 
târziu. 

— Ştiu, zise Kirksen, zâmbind. Toată firma discută 
despre asta. Sandy ar trebui să fie atent, pentru că se 
pare că Walter Sullivan s-a îndrăgostit de tine. 

Lui Jack îi veni să zâmbească. Lord era singura 
persoană pe care Kirksen o ura mai mult decât pe Jack. 
Lord fără Sullivan putea fi vulnerabil. Jack îşi dădu 
seama ce gânduri treceau prin capul directorului 
executiv al firmei. 

— Nu cred că Sandy are vreun motiv de îngrijorare. 

— Sigur că nu. O să dureze doar câteva minute. Sala 
de şedinţe numărul unu. 

Apoi Kirksen dispăru iute, aşa cum apăruse. 

„Ce naiba mai înseamnă şi asta?” se întrebă Jack. Îşi 
luă pardesiul şi cobori în hol. În timp ce trecea, vreo doi 
asociaţi se uitară cu coada ochiului la el, fapt care făcu 


să-i crească uimirea. 

Uşile glisante ale sălii de şedinţe erau închise, fapt 
neobişnuit, cu excepţia cazurilor când înăuntru se 
întâmpla ceva. Jack trase unul dintre panourile grele ale 
uşii. Camera întunecată din faţa sa explodă într-o lumină 
orbitoare, iar Jack se uită uluit la petrecerea ce fusese 
pregătită. Pe pancarta de pe zidul mai îndepărtat scria: 
FELICITĂRI, PARTENERE! 

Lord prezida expoziţia de băuturi şi de gustări 
scumpe. Jennifer se afla de faţă, împreună cu tatăl şi cu 
mama sa. 

— Sunt tare mândră de tine, dragule! 

Femeia băuse deja ceva, iar ochii ei blânzi şi 
mângâierile cu care-l primise îi spuneau lui Jack lucruri 
care ar fi fost potrivite mai târziu, noaptea. 

— Putem să-i mulţumim tăticului tău pentru acest 
parteneriat. 

— Iubitule, dacă n-ai fi făcut treabă bună, tata ţi-ar fi 
făcut vânt imediat. Acordă-ţi meritele care ţi se cuvin. 
Crezi că Sandy Lord şi Walter Sullivan pot fi uşor de 
mulţumit? Scumpule, i-ai plăcut lui Walter Sullivan, l-ai 
uluit şi există doar o mână de jurişti care au reuşit să 
facă asta. 

Jack îşi sorbi restul băuturii şi se gândi la afirmaţia ei. 
Suna plauzibil. Avusese un succes deosebit cu Sullivan 
şi cine îi garanta că Ransome Baldwin nu şi-ar fi dus 
afacerile în altă parte, dacă el n-ar fi făcut faţă? 

— S-ar putea să ai dreptate. 

— Sigur că am dreptate. Dacă firma asta ar fi o echipă 
de fotbal, tu ai fi atacantul anului. 

Jennifer luă alt pahar cu băutură şi-l cuprinse pe Jack 
pe după mijloc. 

— lar culmea e că acum poţi să mă întreţii, să pot 
duce stilul de viaţă în care am fost crescută. 

— În care ai fost crescută! Aşa e! De la naştere! 
exclamă Jack, furându-i o sărutare. 


— Du-te şi fă conversaţie, vedeto! zise Jennifer, 
împingându-l de lângă ea, după care se duse să discute 
cu părinţii ei. 

Jack se uită în jur. Toate persoanele din încăperea 
aceea erau milionari. El era de departe cel mai sărac, 
dar cu perspective ce le depăşeau pe ale tuturor. Venitul 
lui de bază tocmai se mărise de patru ori. lar partea lui 
de profit pentru anul în curs îi va dubla încasările. Îşi 
dădu seama că, practic, şi el era milionar. Nu şi-ar fi 
închipuit aşa ceva cu patru ani în urmă, când un milion 
de dolari i se părea a fi mai mult decât toţi banii ce 
existau pe planetă. 

Nu urmase Dreptul ca să se îmbogăţească. Petrecuse 
ani de zile muncind din greu, doar pentru câţiva bănuţi. 
Dar acum avea dreptul să fie bogat, nu-i aşa? O chestie 
tipică pentru Visul American. De ce visul ăsta te făcea 
însă să te simţi atât de vinovat, atunci când îl realizai? 

Simţi un braţ greu pe umăr. Se întoarse şi-l văzu pe 
Sandy Lord, care se uita la el cu ochii înroşiţi. 

— Ţi-am făcut o surpriză teribilă, nu-i aşa? 

Jack fu de acord cu el. Respirația lui Sandy mirosea a 
alcool şi a friptură de vită. Asta îi aminti lui Jack de 
prima lor întâlnire de la Fillmore. O amintire nu tocmai 
plăcută. Se îndepărtă, cu delicateţe, de partenerul lui 
beat. 

— Uită-te în camera asta, Jack. Nu-i nicio persoană 
aici - poate cu excepţia ta - care n-ar vrea să fie în locul 
tău. 

— Sunt puţin copleşit. Totul s-a întâmplat atât de 
iute... 

Jack vorbea mai mult pentru sine decât pentru Lord. 

— Aşa se întâmplă în chestiile astea. Puţinii norocoşi 
zboară vâjâind, în câteva secunde, de jos şi până în vârf. 
Tocmai asta înseamnă să ai un succes neverosimil: că-i 
neverosimil. Şi tocmai asta îl face să-ţi aducă atâtea 
satisfacţii. Apropo, lasă-mă să-ţi mulţumesc că ai avut 


atât de multă grijă de Walter. 

— Cu plăcere, Sandy. Mi-a plăcut Walter. 

— Dau o mică petrecere duminică, la mine acasă. O să 
vină nişte persoane pe care ar trebui să le cunoşti. Vezi 
dacă poţi s-o convingi pe extrem de atractiva ta 
jumătate să te însoţească. S-ar putea să întâlnească 
nişte oameni interesanţi pentru afacerile ei. Fata asta e 
foarte descurcăreaţă, ca şi tăticul ei. 


x 


Jack strânse mâna fiecărui partener din încăpere, 
unora chiar de mai multe ori. Pe la ora nouă, el şi 
Jennifer fură duşi acasă de limuzina companiei ei. Până 
la ora unu, făcuseră deja dragoste de două ori. Pe la unu 
şi jumătate, Jennifer adormise. 

Nu şi Jack. 

Stătea la fereastră, uitându-se la puţinii fulgi de 
zăpadă, care începuseră să cadă. În zonă se instalase o 
furtună de început de iarnă, dar se prognoza că 
precipitaţiile nu vor fi semnificative. Dar Jack nu se 
gândea la vreme. O privi pe Jennifer. Era îmbrăcată într- 
o cămaşă de noapte din mătase, era cuibărită între 
cearşafuri de satin, într-un pat cât dormitorul lui. Jack 
se uită apoi la vechile sale cunoştinţe, picturile murale. 
Noua lor locuinţă urma să fie gata până de Crăciun, dar 
familia Baldwin, foarte decentă, nu le-ar fi permis să 
locuiască împreună decât după ce treceau pe la preot. 
Interioarele fuseseră reamenajate sub supravegherea 
strictă a logodnicei sale, astfel încât să se potrivească 
perfect cu gusturile şi situaţia lor socială - indiferent ce 
naiba ar fi însemnat asta. În timp ce privea figurile 
personajelor medievale de pe tavan, Jack se gândi că s- 
ar putea ca acestea să râdă, de fapt, de el. 

Abia fusese făcut partener la cea mai prestigioasă 
firmă din oraş şi era simpatizat de unii dintre cei mai 
influenţi oameni, indivizi dornici să-l sprijine mai 


departe în cariera sa - destul de meteorică. Avea totul. 
De la prinţesa cea frumoasă până la socrul bătrân şi 
bogat, de la mentorul grosolan, dar dornic să-l înveţe, 
până la bani serioşi în bancă. În noaptea aceea, având o 
armată de indivizi puternici în spate şi cu un viitor cu 
adevărat fără limite, Jack se simţea însă mai singur ca 
niciodată. Şi, în ciuda voinţei sale, gândurile i se 
întorceau spre bătrânul furios şi speriat, şi spre fiica 
acestuia, atât de zdruncinată emoţional. Cu gândul la 
cei doi, Jack privi în tăcere căderea blândă a fulgilor de 
nea, până când zorii îl salutară. 


x 


Bătrâna privi prin jaluzelele prăfuite, ce acopereau 
fereastra camerei de zi, sedanul negru ce intră pe aleea 
ei. Artrita de la genunchii ei umflați o făcea să se ridice 
cu greutate, cu atât mai puţin să se mişte prin încăpere. 
Avea spatele încovoiat, iar plămânii n-o iertau, după 
cincizeci de ani de bombardament cu nicotină şi gudron. 
Pentru ea începuse numărătoarea inversă. Trupul ei o 
dusese cât de mult putuse. Mai mult decât cel al fiicei 
sale. 

Femeia pipăi scrisoarea pe care o ţinea în buzunarul 
rochiei ei vechi, roz, care nu reuşea să-i acopere 
complet gleznele roşii, acoperite de băşici. Îşi imaginase 
că poliţiştii se vor ivi, mai devreme sau mai târziu. După 
ce Wanda se întorsese de la secţia de poliţie, bătrâna 
ştiuse că-i doar o problemă de timp până se va întâmpla 
ceva de felul ăsta. Ochii i se împăienjeniră de lacrimi, 
când îşi aminti ce se întâmplase în ultimele săptămâni. 

— A fost vina mea, mămico. 

Fiica ei stătuse în bucătăria în care o ajutase, pe când 
fusese fetiţă, pe mama ei să coacă prăjituri şi să pună la 
conservat roşii şi fasole culese din grădiniţa pe care o 
aveau în spatele casei. Wanda repetase întruna 
cuvintele acelea, în timp ce se prăbuşise pe masă, cu 


trupul  zguduindu-i-se la fiecare cuvânt. Edwina 
încercase să-şi potolească fiica, dar nu fusese suficient 
de convingătoare pentru a îndepărta sentimentul de 
vinovăţie care o cuprinsese pe femeia cea slabă, ce-şi 
începuse viaţa ca un copil dolofan, cu păr des, negru, şi 
picioare  încovoiate. Bătrâna îi arătase Wandei 
scrisoarea, dar asta nu ajutase la nimic. Fusese peste 
puterile bătrânei să-şi lămurească fiica. 

Acum, Wanda se dusese şi venise poliţia. lar Edwina 
trebuia să facă ceea ce trebuia să facă. La optzeci şi unu 
de ani, Edwina, o femeie cu frica lui Dumnezeu, avea să- 
i mintă pe poliţişti, pentru că era singurul lucru pe care 
putea să-l facă. 

— Îmi pare rău pentru fiica dumneavoastră, doamnă 
Broome. 

Cuvintele lui Frank îi părură sincere bătrânei. O 
lacrimă alunecă prin încreţiturile adânci ale feţei ei 
îmbătrânite. 

Polițistul îi înmâna Edwinei nota lăsată de Wanda, iar 
bătrâna se uită la ea printr-o lupă ce stătea pe masă, la 
îndemână. Apoi se uită la faţa cinstită a detectivului şi-i 
spuse: 

— Nu-mi imaginez la ce s-a gândit când a scris asta. 

— Ştiţi că locuinţa familiei Sullivan a fost jefuită? Iar 
Christine Sullivan a fost ucisă de cei care au dat 
spargerea. 

— Am auzit la televizor, de îndată ce s-a întâmplat. A 
fost groaznic. Groaznic! 

— Aţi discutat cu fiica dumneavoastră despre acest 
incident? 

— Sigur că am discutat. A fost foarte afectată. Se 
înţelegea foarte bine cu doamna Sullivan. Intâmplarea 
aia a şocat-o. 

— De ce credeţi că s-a sinucis? 

— Dacă aş putea să vă spun, v-aş spune. 

După această declaraţie ambiguă, bătrâna aşteptă 


până când Frank împături hârtia. 

— Fiica dumneavoastră v-a povestit ceva despre 
munca ei, care ar putea să aducă un pic de lumină în 
privinţa asasinatului? 

— Nu. Îi plăcea foarte mult slujba. Din câte spunea, 
era tratată foarte bine. Era frumos să locuieşti în casă 
aia mare... 

— Doamnă Broome, am înţeles că Wanda a avut 
necazuri cu legea, ceva mai înainte... 

— Cu mult timp înainte, domnule detectiv. Cu mult 
timp înainte. Iar de atunci a dus o viaţă corectă. 

Ochii Edwinei Broome se îngustaseră, iar buzele ei 
formau o linie dreaptă, în timp ce-l privea drept în ochi 
pe Seth Frank. 

— Sunt convins că aşa e, se grăbi Frank să spună. A 
adus Wanda pe cineva să vă vadă, în ultimele luni? 
Poate cineva pe care nu-l cunoşteaţi... 

Edwina clătină din cap. De data asta spunea adevărul. 
Frank o privi mult timp. Ochii plini de cataractă 
rămăseseră aţintiţi asupra lui. 

— Am înţeles că fiica dumneavoastră nu era în ţară, 
când a avut loc incidentul... 

— Mersese în insula aia, cu familia Sullivan. Mi s-a 
spus că se duc acolo în fiecare an. 

— Dar doamna Sullivan nu s-a dus cu ceilalţi. 

— Presupun că nu s-a dus, din moment ce a fost 
omorâtă aici, iar ei erau acolo. 

Frank îşi stăpâni cu greu zâmbetul. Bătrâna doamnă 
nu era atât de proastă pe cât voia să pară. 

— Nu aveţi idee de ce n-a plecat doamna Sullivan? 
Poate v-a spus Wanda ceva... 

Edwina clătină din cap şi mângâie o pisică albă, care 
îi sărise în poală. g 

— Bine, mulțumesc că ați discutat cu mine. Incă o 
dată, condoleanţe pentru fiica dumneavoastră. Imi pare 
rău... 


— Mulţumesc. Şi mie. Îmi pare foarte rău. 

În timp ce bătrâna se chinuia să-l conducă pe detectiv 
până la uşă, scrisoarea îi căzu din buzunar. Inima 
Edwinei se opri pentru o clipă, timp în care Frank se 
aplecă, ridică plicul fără să-l privească şi i-l înmâna. 

Bătrâna îl privi ieşind cu maşina din alee. Se duse 
încetişor la scaunul de lângă foc şi desfăcu scrisoarea. 

Fusese scrisă de mâna unui bărbat, scris pe care-l 
cunoştea foarte bine. „N-am făcut-o eu. Dar nu m-ai 
crede dacă ţi-aş spune cine-i făptaşul.” 

Pentru Edwina Broome fusese tot ce avusese nevoie 
să ştie. Luther Whitney era un prieten vechi şi spărsese 
casa aceea din cauza Wandei. Dacă o să-l prindă poliţia, 
n-o să fie pentru că ea vorbise prea mult. 

Şi o să facă ceea ce îi ceruse prietenul ei. S-o ajute 
Dumnezeu, dar era singurul lucru decent pe care-l putea 
face. 


x 


Seth Frank şi Bill Burton îşi strânseră mâinile şi se 
aşezară. Se aflau în biroul lui Frank, iar soarele abia 
răsărise. 

— Mulţumesc că m-ai primit, Seth. 

— E ceva neobişnuit... 

— Dacă mă întrebi, şi eu cred că-i ceva neobişnuit, 
rânji Burton. Te deranjează dacă aprind o ţigară? 

— Ce-ar fi să-ţi ţin companie? 

Amândoi îşi scoaseră pachetele cu ţigări. Burton 
întinse chibritul, în timp ce se aşeza din nou pe scaun. 

— Fac parte din Serviciu de mult timp, dar e prima 
dată când mi se întâmplă aşa ceva. Însă înţeleg de ce 
trebuie să fac asta. Bătrânul Sullivan este unul dintre 
prietenii cei mai buni ai preşedintelui. L-a ajutat să-şi 
înceapă cariera politică. Un adevărat mentor. Se cunosc 
de multă vreme. Între noi fie vorba, nu cred că 
preşedintele vrea să facem ceva, doar să lăsăm impresia 


că ne implicăm. Nu vrem să ne călcăm pe bătături. 

— Oricum, n-aţi avea dreptul juridic să faceţi asta. 

— Exact, Seth. Exact. Ce naiba, am fost opt ani în 
poliţie şi ştiu cum se fac anchetele poliţiei. Ultimul lucru 
de care ai nevoie e să se uite cineva peste umărul tău. 

Frank lăsă bănuielile de-o parte. Un fost poliţist ajuns 
agent al Serviciului Secret. Individul făcuse carieră în 
sprijinul legii. Pentru Frank, nu puteai face un lucru mai 
bun decât ăsta. 

— Aşadar, ce propui? 

— Eu consider că rolul meu este să transmit 
informaţii preşedintelui. Dacă apare ceva, îmi dai 
telefon, iar eu îl anunţ pe preşedinte. Iar când o să-l 
întâlnească pe Walter Sullivan, o să poată vorbi în 
cunoştinţă de cauză despre caz. Crede-mă, nu-i totul 
numai iluzie, preşedintele este preocupat sincer de caz, 
zise Burton, zâmbind în sinea lui. 

— Federalii nu vor interveni? Nu-şi vor da cu părerea? 

— Ce naiba, eu nu-s de la FBI! Nu-i un caz federal. 
Consideră-mă emisarul unui VIP. Nu-i decât un gest de 
curtoazie profesională. 

Frank se uită în jur, prin biroul său, în timp ce 
accepta situaţia. Burton îi urmări privirea şi încercă să-l 
categorisească pe Frank cât mai precis posibil. 
Cunoscuse mulţi detectivi. Majoritatea aveau calităţi 
medii. Acest lucru, împreună cu numărul de cazuri 
repartizate fiecăruia, număr ce creştea exponențial, 
avea ca urmare un număr redus de arestări şi o rată de 
condamnări şi mai redusă. Dar îl verificase pe Seth 
Frank. Individul făcuse parte din Departamentul de 
Poliţie din New York şi avea o listă de citaţii pentru 
merite, lungă de un kilometru. De când sosise în 
districtul Middleton, aici nu mai existase omucidere 
nerezolvată. Niciuna. Sigur, era vorba de un district 
rural, dar o rată de rezolvare a cazurilor de sută la sută 
reprezintă ceva impresionant. Toate astea îl făceau pe 


Burton să se simtă bine. Deşi preşedintele îi ceruse lui 
Burton să ia legătura cu poliţia doar ca să-şi respecte 
făgăduiala faţă de Sullivan, Burton avea motivele sale 
pentru a dori să aibă acces la informaţii. 

— Dacă se întâmplă ceva foarte repede, n-o să am 
timp să te anunţ imediat. 

— Nu cer minuni, Seth, doar ceva informaţii, când ai 
ocazia. Asta-i tot. 

Burton se ridică, îşi stinse ţigara şi întrebă: 

— Ne-am înţeles? 

— Bill, o să fac tot ce pot. 

— Nimeni nu poate să ceară mai mult de atât. Ai 
vreun indiciu? 

Seth Frank dădu din umeri şi răspunse: 

— S-ar putea. După cum s-ar putea să nu ducă la 
nimic. Ştii cum se întâmplă... 

— Mie îmi spui! 

Burton se îndreptă spre uşă, apoi întoarse capul şi 
zise: 

— Dacă ai nevoie să scapi de formalităţi inutile în 
timpul investigaţiilor, de acces la baze de date şi alte 
chestii de felul ăsta, anunţă-mă, iar solicitarea ta va 
avea prioritate. Uite numărul meu! 

Frank luă cartea de vizită ce-i fusese oferită şi spuse: 

— Mulţumesc mult, Bill. 

După două ore, Seth Frank ridică receptorul şi nu se 
întâmplă nimic. Nu avea ton, nu putea să telefoneze în 
exterior. Anunţă deranjamentele. 

Peste o oră, Seth Frank ridică din nou receptorul. De 
data asta avea ton. Defecţiunea fusese remediată. Cutia 
cu legăturile telefonice rămăsese încuiată tot timpul, 
dar, chiar dacă s-ar fi uitat cineva înăuntru, masa de fire 
şi de echipamente ar fi rămas de neînțeles pentru 
oricine nu era de meserie. Iar poliţiştii nu-şi imaginează, 
de obicei, că le înregistrează cineva convorbirile. 

Liniile de comunicare cu Bill Burton erau acum 


deschise. Mai mult decât şi-ar fi închipuit Seth Frank că 
vor fi. 


CAPITOLUL CINCISPREZECE 


— Alan, cred că e o greşeală. Cred că ar trebui să ne 
ţinem la distanţă, nu să încercăm să preluăm ancheta. 

Gloria Russell stătea lângă biroul preşedintelui, în 
Biroul Oval. Richmond se aşezase, răsfoind un proiect 
recent de lege în domeniul sănătăţii. O chestie 
încurcată, pentru care n-avea de gând să irosească prea 
mult capital politic, chiar înainte de alegeri. 

— Gloria, te rog să te ţii de program! 

Richmond era preocupat. Deşi se afla în frunte, după 
alegerile preliminare, considera că avansul ar fi trebuit 
să fie mai mare. Contracandidatul său, Henry Jacobs, 
era un individ scund, nu prea arătos şi niciun mare 
orator. Renumele său se datora doar celor treizeci de 
ani de trudă în folosul nevoiaşilor şi persoanelor 
defavorizate din ţară. Ca urmare, pentru presă era un 
dezastru. În epoca sonorului şi a imaginii, era absolut 
necesar să arăţi bine şi să vorbeşti grozav. Jacobs nu era 
nici măcar cel mai bun dintr-un grup foarte slab, care-şi 
văzuse cei doi candidaţi principali scoşi din circulaţie în 
urma unor scandaluri de tot felul, sexuale sau de alt soi. 
Toată chestia asta îl făcea pe Richmond să se întrebe de 
ce conducea în sondaje doar cu treizeci şi două de 
procente, şi nu cu cincizeci. 

În cele din urmă, se întoarse către şefa de cabinet. 

— Uite ce-i, i-am promis lui Sullivan că o să mă ocup 
de problemă. Văd că echipa ta care se ocupă de alegeri 
nu prea poate să crească procentajul din sondaje. 
Trebuie să declanşez un război în afară, ca să ajung în 
sondaje acolo unde ar fi trebuit să fiu? 

— Alan, ştim amândoi că alegerile sunt ca şi câştigate. 
Trebuie doar să facem în aşa fel încât să nu pierdem. 
Trebuie să fim atenţi. Individul ăla este încă liber. Dacă 


va fi prins? 

Richmond, exasperat, se ridică în picioare. 

— Lasă-l în pace! Dacă o să încetezi să te gândeşti la 
el măcar o secundă, o să-ţi dai seama că simplul fapt că 
m-am implicat personal în cazul acela o să anuleze orice 
fărâmă de credibilitate pe care ar fi putut-o avea tipul. 
Dacă nu mi-aş fi anunţat public interesul, vreun reporter 
mai curios din fire ar fi putut să-şi plece urechea la 
aiurelile lui, că preşedintele a fost amestecat, într-un fel, 
în moartea lui Christine Sullivan. Dar am spus întregii 
naţiuni că-s furios şi decis să aduc vinovatul în faţa 
justiţiei. Dacă individul face vreo declaraţie, oamenii vor 
crede că tipul m-a văzut la televizor şi a luat-o razna. 

Gloria Russell se aşeză pe un scaun. Richmond nu 
cunoştea toate faptele. Dacă ar fi ştiut de cuțitul pentru 
deschis scrisori, ar fi acţionat la fel? Dacă ar fi ştiut 
despre biletul şi fotografia pe care le primise ea? Gloria 
îi ascunsese şefului ei informaţii, care puteau să-i 
distrugă pe amândoi, definitiv şi complet. 

x 


Gloria Russell merse pe hol, către biroul ei. Nu-l 
observă pe Bill Burton, care o urmărea de pe o pasarelă. 
Privirea lui nu dovedea deloc afecţiune sau vreun 
sentiment asemănător. 

„Căţea tâmpită!” De acolo de unde stătea, putea să-i 
tragă trei gloanţe în ceafă. Fără niciun efort. Discuţia cu 
Collin lămurise complet lucrurile. Dacă ar fi anunţat 
poliţia în noaptea aceea, ar fi urmat necazuri mari. Nu 
pentru el şi pentru Collin. Scandalul s-ar fi abătut 
asupra preşedintelui şi asupra amicei acestuia. Femeia îl 
trăsese în piept. lar cariera lui, pentru care muncise, 
asudase şi încasase gloanţe, atârna de un fir de păr. 

Burton ştia mai bine decât Gloria Russell cu ce se 
confruntau. Şi tocmai pentru că ştia, hotărâse ce să 
facă. Nu-i fusese uşor, dar fusese singura decizie 


posibilă. Din această cauză îl vizitase pe Seth Frank. Şi 
tot din această cauză pusese să fie înregistrate 
convorbirile detectivului. Burton mai ştia că modul lui 
de a acţiona era cu bătaie lungă, dar în acest moment 
nu mai aveau niciun fel de garanţii. Trebuia să joace cu 
cărţile pe care le avea şi să spere că norocul o să-i 
zâmbească, la un moment dat. 

Burton se gândi iarăşi, furios, la postura în care îl 
pusese femeia aia. Prostia ei îl făcuse să ia hotărârea 
aceea. Abia se stăpânea să nu fugă pe scări după ea şi 
să-i frângă gâtul. Îşi promise un lucru. Dacă n-o să-i 
rămână altceva de făcut, se va asigura că femeia aceea 
va suferi. O să-i înlăture siguranţa oferită de cariera 
politică şi o s-o arunce în rahatul realităţii. lar el se va 
bucura de fiecare clipă a decăderii ei. 


x 


Gloria Russell îşi verifică pieptănătura şi machiajul, 
privindu-se în oglindă. Ştia că se purta ca o adolescentă 
îndrăgostită, dar exista ceva atât de plin de naivitate, 
dar şi de masculinitate, în Tim Collin, încât ajunsese să- 
şi neglijeze munca, o chestie care nu i se mai întâmplase 
până atunci. Era un fapt recunoscut istoric că bărbaţii în 
funcţii de conducere îşi cam făceau de cap. Gloria 
Russell, fără a fi o feministă înflăcărată, nu vedea nimic 
rău în a-şi dezvolta latura ei masculină. Aşa cum vedea 
ea lucrurile, asta reprezenta doar un alt avantaj al 
funcţiei pe care o ocupa. 

În timp ce-şi dezbrăca rochia şi lenjeria şi-şi punea o 
cămaşă de noapte transparentă, încerca să-şi repete 
motivul pentru care îl sedusese pe tânărul acela. Avea 
nevoie de el din două motive. În primul rând, Tim ştia de 
boacăna pe care o făcuse cu cuțitul pentru deschis 
scrisori şi ea trebuia să fie sigură că-şi va ţine gura; în al 
doilea rând, avea nevoie de ajutor ca să recapete dovada 
aceea. Adică nişte motive foarte raţionale. Dar în 


noaptea aceea, ca şi în toate nopţile dinainte, erau 
ultimul lucru la care să se gândească. 

În clipa aceea simţea că poate să-l reguleze pe Tim 
Collin în fiecare noapte până la sfârşitul zilelor ei, fără 
să se plictisească de senzațiile care-i potopeau trupul 
după fiecare întâlnire. Creierul ei găsea mii de motive 
pentru care ar fi trebuit să se oprească, dar restul 
trupului nu-l asculta. 

Auzi ciocănitul la uşă, mai devreme decât se aştepta. 
Îşi verifică încă o dată machiajul şi coafura, îşi puse 
pantofii cu toc, apoi fugi în hol. Deschise uşa din faţă şi 
rămase locului, simțindu-se ca şi cum i-ar fi înfipt cineva 
un cuţit în piept. 

— Ce naiba cauţi aici? 

Burton îşi vâri piciorul în uşa întredeschisă şi-şi propti 
mâna pe tăblia uşii. 

— Trebuie să discutăm. 

Fără să-şi dea seama, Gloria se uită în spatele lui, 
căutându-l din priviri pe bărbatul pe care-l aştepta ca să 
facă dragoste cu el în noaptea aceea. 

Burton îi observă privirea şi-i zise: 

— Îmi pare rău, dar iubiţelul nu vine, şefo! 

Gloria încercă să-i trântească uşa în nas, dar nu putu 
să mute din loc cele o sută douăzeci de kilograme ale lui 
Burton. Acesta deschise cu o uşurinţă înnebunitoare, 
intră şi trânti uşa după el. 

Rămase în hol, uitându-se la şefa de cabinet, care 
încerca disperată să înţeleagă ce căuta agentul acolo, 
iar în acelaşi timp căuta să-şi acopere părţile strategice 
ale anatomiei. Fără să reuşească în nicio privinţă. 

— leşi afară, Burton! Cum îndrăzneşti să vii aici? Nu 
avem ce discuta! 

Burton trecu pe lângă ea şi intră în camera de zi, 
atingând-o uşor, în trecere. 

— Discutăm aici sau discutăm în altă parte. Tu alegi. 

Gloria îl urmă în camera de zi. 


— Despre ce naiba vorbeşti? i-am spus să ieşi! Ai 
uitat care ţi-e locul în ierarhia oficială? 

Burton se întoarse spre ea. 

— Întotdeauna deschizi uşa îmbrăcată aşa? 

Inţelegea interesul lui Collin. Cămaşa de noapte nu 
ascundea nimic din silueta voluptuoasă a şefei de 
cabinet. Cine ar fi crezut... Ar fi trebuit să fie excitat, în 
ciuda celor douăzeci şi patru de ani petrecuţi alături de 
aceeaşi femeie şi a celor patru copii rezultați din 
această căsătorie, dar era complet scârbit de femeia pe 
jumătate goală care stătea în faţa lui. 

— Du-te dracului! Du-te imediat dracului, Burton! 

— Probabil că acolo o să sfârşim cu toţii, aşa că mai 
bine ţi-ai pune nişte haine pe tine, apoi o să vorbim şi 
după aceea o să plec. Dar, până atunci, n-o să mă duc 
nicăieri. 

— Îţi dai seama ce faci? Pot să te distrug! 

— Aşa e. 

Burton scoase fotografiile din buzunarul hainei şi le 
împrăştie pe masă. Gloria încercă să le ignore, dar până 
la urmă le luă. Încercă să-şi stăpânească tremurul 
membrelor, punând o mână pe masă. 

— Tu şi Collin alcătuiți o pereche minunată. Nu cred 
că presa ar ignora un asemenea lucru. Ar putea deveni 
un subiect interesant pentru un film. Ce crezi? Şefei de 
cabinet i s-au aprins călcâiele după un tânăr agent al 
Serviciului Secret. Ar putea fi intitulat Partida de care s- 
a auzit în toată lumea. Drăguţ, nu-i aşa? 

Gloria îl pălmui, mai tare decât pălmuise vreodată pe 
cineva. O duru mâna. De parcă ar fi lovit o bucată de 
lemn. Burton o apucă de braţ şi i-l răsuci, până când 
femeia gemu: 

— Ascultă, doamnă, ştiu tot ce s-a întâmplat aici! 
Totul. Ştiu despre cuțitul de desfăcut scrisori. Şi cine îl 
are. Şi cum l-a obţinut şi despre corespondenţa primită 
recent de la hoţul care obişnuia să-i privească pe alţii. 


Oricum am privi lucrurile, avem o problemă gravă şi, 
având în vedere că ai dat-o în bară de la bun început, 
cred că se impune o schimbare a conducerii. Du-te şi 
scoate-ţi hainele astea de curvă, apoi întoarce-te! Dacă 
vrei să-ţi salvez poponeţul încins, să faci exact ce-ţi 
spun. Ai înţeles? Pentru că, dacă n-o să mă asculti, 
sugerez să avem o discuţie cu preşedintele. Tu decizi, 
şefo! 

Burton  scuipase ultimul cuvânt,  exprimându-şi 
dezgustul fără echivoc. 

Agentul îi dăduse drumul, dar rămăsese încă în faţa 
ei, înalt ca un munte. Trupul lui masiv părea că-i 
blochează Gloriei orice capacitate de a gândi. Femeia îşi 
frecă braţul şi se uită aproape timidă la bărbat, 
începând să priceapă că se afla într-o situaţie lipsită de 
orice speranţă. 

Gloria se duse direct în baie şi vomită. Avea impresia 
că irosea un timp preţios făcând ăsta. Îşi stropi faţa cu 
apă rece, iar acest lucru o ajută să scape de senzaţia de 
greață. Reuşi să se ridice şi să meargă încet în dormitor. 

li vâjâia capul. Îşi puse nişte pantaloni lungi şi un 
pulover gros, aruncând cămaşa de noapte pe pat. Era 
prea ruşinată ca să se uite la ea, atunci când veşmântul 
alunecă pe jos. Visul ei că se va bucura de o noapte 
plină de plăcere se sfârşise într-un fel îngrozitor de 
brusc. Îşi înlocui pantofii roşii, cu toc înalt, cu unii 
cafenii, fără toc. 

Işi masă obrajii până când i se înroşiră. Se simţea de 
parcă ar fi fost surprinsă de tatăl ei cu un băiat care-şi 
vârâse mâna sub rochia ei. Un asemenea eveniment 
avusese loc demult în viaţa ei şi, probabil, contribuise la 
faptul că se concentrase asupra carierei sale, în 
detrimentul altor aspecte, atât de stânjenită fusese de 
episodul acela. Tatăl ei îi spusese că-i o curvă şi o 
bătuse atât de rău, încât lipsise o săptămână de la 
şcoală. Se rugase toată viaţa să nu mai simtă o 


asemenea ruşine. Până în noaptea aceea, ruga îi fusese 
ascultată. 

Se sili să respire normal, iar când se întoarse în 
camera de zi remarca faptul că Burton îşi scosese haina 
şi făcuse cafea. Gloria se uită la tocul greu pe care-l 
purta bărbatul şi la instrumentul ucigător din el. 

— Cu frişca şi zahăr, nu-i aşa? 

Gloria reuşi să-l privească în ochi şi răspunse: 

— Da. 

Agentul îi turnă cafea, iar ea se aşeză în faţa lui. 

După aceea Gloria întrebă, cu ochii aţintiţi asupra 
ceştii: 

— Cât de mult ţi-a spus Ti... Collin? 

— Despre voi doi? Aproape nimic. Nu-i genul de om 
care să vorbească despre aşa ceva. Cred că-i îndrăgostit 
rău de tine. Te-ai jucat cu mintea şi cu inima lui. 
Grozavă chestie! 

— Tu chiar nu înţelegi nimic? strigă Gloria, sărind de 
pe scaun... 

Burton rămase extrem de calm: 

— Înţeleg şi eu câte ceva. Suntem la un centimetru de 
prăpastie, care-i atât de adâncă, încât nu-i zărim fundul. 
Sincer vorbind, nu mă interesează cu cine te culci. Nu 
din cauza asta sunt aici. _ 

Gloria se aşeză la loc şi se sili să bea cafeaua. În cele 
din urmă, stomacul ei se potoli. 

Burton se întinse spre ea şi o prinse de braţ, cât de 
blând putu: 

— Doamnă Russell, n-am venit aici să bat câmpii. Sunt 
aici pentru că vreau să vă scot din belea şi pentru asta 
nu trebuie să vă prefaceţi că ţineţi la mine. Dar, după 
cum văd eu lucrurile, vă place sau nu vă place, suntem 
amândoi amestecați în treaba asta. Iar eu văd o singură 
cale de salvare: să colaborăm. Acesta este târgul pe care 
vi-l ofer. 

Burton se aşeză şi se uită la ea. 


Gloria puse jos cafeaua şi-şi şterse buzele cu un 
şervet: 

— Bine. 

Burton se aplecă imediat spre ea. 

— Ca să recapitulăm: cuțitul pentru deschis scrisori 
are pe el amprentele preşedintelui şi ale lui Christine 
Sullivan. Şi sângele lor. Am dreptate? 

— Da. 

— Orice procuror şi-ar dori aşa ceva. Trebuie să-l 
recuperăm. 

— O să-l cumpărăm. Vrea să-l vândă. Următorul mesaj 
ne va spune cât de mult vrea. j 

Burton o şocă pentru a doua oară. li aruncă un plic. 

— Individul are minte, dar, la un moment dat, o să ne 
ofere un indiciu. 

Gloria luă scrisoarea şi o citi. Fusese scrisă cu litere 
de tipar, ca şi celelalte de înainte. Mesajul era scurt: 


Veţi primi curând coordonatele. Recomand să faceţi în 
avans paşii pregătitori pentru a obţine sprijin financiar. 
Pentru un asemenea bun sugerez un număr cu şapte cifre. 
Vă sugerez să analizaţi bine consecinţele refuzului. 
Răspundeţi prin ziarul Post, dacă vă interesează. 


— Are un stil impresionant, nu-i aşa? Succint, dar 
spune ce vrea. 

Burton îşi turnă altă ceaşcă de cafea. Apoi întinse o 
fotografie a obiectului pe care Gloria dorea cu disperare 
să-l recapete. 

— Îi place să şicaneze, nu-i aşa, doamnă Russell? 

— Mi se pare că-i gata să negocieze. 

— E vorba de o sumă mare. Sunteţi pregătită pentru 
aşa ceva? 

— Lasă-mă pe mine să mă ocup de asta, Burton! Banii 
nu reprezintă o problemă. 

Aroganta îi revenise exact în momentul potrivit. 


— Probabil că nu reprezintă, o aprobă agentul. 
Apropo, de ce nu l-aţi lăsat pe Collin să curețe obiectul 
ăla? 

— N-o să-ţi răspund la o asemenea întrebare! 

— Chiar că n-o să-mi răspundeţi, doamnă preşedinte. 

Cei doi îşi zâmbiră. Poate că ea greşise, îşi zise Gloria. 
Burton îi făcea probleme, dar era deştept şi atent. Avea 
nevoie de calităţile lui mai mult decât de naivitatea 
amabilă a lui Collin, chiar dacă aceasta era însoţită de 
un trup tânăr şi puternic. 

— Mai există o piesă de potrivit în jocul ăsta de 
puzzle. 

— Care? 

— Când o să vină momentul să-l ucidem pe individul 
ăla, o să faci mofturi? 

Cafeaua îi rămase Gloriei în gât, se înecă, iar Burton 
trebui s-o bată pe spate până reuşi să respire iarăşi 
normal. 

— Cred că înţeleg care-i răspunsul. 

— Burton, despre ce naiba vorbeşti? Să-l ucidem? 

— Încă nu înţelegeţi ce se întâmplă. Ştiam că aţi fost 
un profesor strălucit pe undeva. Presupun că turnurile 
de fildeş nu mai sunt ce-au fost cândva. Sau poate aveţi 
nevoie de un pic de bun-simţ. Să vă explic cum stă cazul. 
Tipul a fost martor la tentativa preşedintelui de a o 
ucide pe Christine Sullivan şi la încercarea doamnei 
Sullivan de a răspunde acestui atac. A văzut cum eu şi 
Collin ne-am făcut meseria şi am lichidat-o înainte ca 
preşedintele să ajungă ţeapăn, ca o carcasă de vită. Un 
martor ocular! Reţineţi acest termen! Înainte să aflu 
despre dovada aceea pe care aţi lăsat-o în urmă, mi-am 
închipuit că oricum o încurcaserăm. Tipul o să spună 
povestea undeva, într-un fel, iar apoi se va porni 
avalanşa. Sunt lucruri pe care pur şi simplu nu le 
puteam explica, nu-i aşa? Dar nu s-a întâmplat nimic. 
Mi-am imaginat că am avut noroc şi că individul e prea 


speriat ca să scoată capul. Acum am aflat despre rahatul 
ăsta de şantaj şi mă întreb ce înseamnă. 

Burton se uită interogativ la Gloria Russell. Aceasta îi 
răspunse: 

— Înseamnă că vrea bani în schimbul cuţitului pentru 
deschis scrisori. E loteria lui. Ce altceva ar putea să 
însemne? _ 

— Nu, replică Burton, clătinând din cap. Înseamnă că 
tipul îşi bate joc de noi. Înseamnă că avem un martor 
care-i cam prea îndrăzneţ, cam prea aventuros. Mai 
mult, trebuie să fi un adevărat profesionist ca să spargi 
cuibuşorul lui Sullivan. Aşadar, nu-i un individ care se 
sperie prea uşor. 

— Şi ce dacă? Dacă vom recăpăta cuțitul, ce ne pasă 
de el? 

Gloria Russell începuse să înţeleagă unde voia să 
ajungă Burton, dar tot nu vedea lucrurile prea limpede. 

— Poate fotografia obiectul, iar poza poate ajunge pe 
prima pagină din Post oricând. O poză mărită, cu 
amprenta palmei preşedintelui pe un cuţit pentru 
deschis scrisori, provenind din dormitorul lui Christine 
Sullivan. Probabil, urmată de o serie interesantă de 
articole. Ceea ce va motiva suficient presa pentru a 
începe să scotocească peste tot. Dacă descoperă cea mai 
mică legătură între preşedinte şi uciderea doamnei 
Sullivan, s-a terminat totul. Sigur, putem pretinde că 
individul e ţicnit, că poza e o făcătură... S-ar putea să 
avem succes. Dar poza ce-ar putea să apară în Post nu 
mă îngrijorează nici pe jumătate cât mă preocupă 
cealaltă problemă a noastră. 

— Care? întrebă Gloria, într-o şoaptă răguşită, de 
parcă s-ar fi aşteptat să se întâmple ceva teribil. 

— Se pare că aţi uitat că individul a văzut tot ce am 
făcut în noaptea aceea. Tot! Cum eram îmbrăcaţi. Ştie 
numele fiecăruia. Cum am curăţat încăperea, o chestie 
care - bănuiesc - dă şi acum bătaie de cap poliţiei. Poate 


să spună cum am venit şi cum am plecat. Poate să ceară 
să fie examinat braţul preşedintelui, pentru a se 
descoperi urma unei răni de cuţit. Poate să povestească 
despre glonţul pe care l-am scos din perete şi unde 
stăteam când am tras. Poate să povestească tot ce ştie. 
lar când va povesti, poliţia va crede la început că ştie 
totul pentru că a fost la faţa locului, pentru că el este cel 
care a apăsat pe trăgaci. Dar apoi poliţiştii îşi vor da 
seama că lucrurile nu puteau fi făcute de un singur om. 
Aşa că se vor întreba cum de ştie toate chestiile alea. 
Unele pe care nu le putea face el. Lucruri care pot fi 
verificate. Aşa că vor începe să se întrebe ce-i cu toate 
amănuntele acelea care nu aveau niciun sens, dar pe 
care individul le poate explica. 

Gloria Russell se ridică, se duse la bar şi-şi turnă un 
scotch. Turnă unul şi pentru Burton. Se gândi la cele 
spuse de agent. Individul acela văzuse totul. Inclusiv 
faptul că ea făcuse sex cu preşedintele inconştient. 
Izgoni un asemenea gând din mintea ei. 

— De ce ar ieşi la iveală, după ce l-am plătit? 

— Cine spune că trebuie să iasă la iveală? Vă amintiţi 
ce-aţi spus în noaptea aceea? Poate să facă totul de la 
distanţă. Să râdă în drum spre bancă şi să dărâme un 
guvern. Poate să scrie totul şi să trimită un fax poliţiei. 
Aceasta va fi obligată să cerceteze şi cine ştie ce va 
găsi? Dacă a descoperit vreo dovadă în dormitor - un fir 
de păr, salivă, lichid seminal - nu are nevoie decât de o 
persoană pentru a face confruntarea. Până acum n-a 
avut niciun motiv să caute în direcţia noastră, dar după 
aceea, cine ştie ce va face? Dacă au un ADN care se 
potriveşte cu cel al lui Richmond, suntem morţi. Morți. 
Şi dacă individul nu iese la iveală de bunăvoie? 
Detectivul care se ocupă de caz nu-i tâmpit. Instinctul 
îmi spune că, dacă dispune de timp, îl va găsi pe ticălos. 
Iar un individ pe care-l aşteaptă închisoarea pe viaţă sau 
chiar pedeapsa capitală va vorbi, credeţi-mă! Am văzut 


asta întâmplându-se de prea multe ori. 

Gloria simţi c-o trec fiorii. Ceea ce spunea Burton era 
logic. Preşedintele păruse foarte convingător. Niciunul 
dintre ei nu se gândise la o asemenea posibilitate. 

— Nu ştiu ce intenţii aveţi, dar eu n-am de gând să-mi 
petrec restul vieţii uitându-mă peste umăr şi aşteptând 
să cadă drobul de sare. 

— Dar cum să-l găsim? 

Pe Burton îl amuza faptul că şefa de cabinet era de 
acord cu el fără să-l contrazică. Se părea că viaţa unui 
om nu însemna mare lucru pentru femeia asta, dacă 
bunăstarea ei personală era ameninţată. Nici nu se 
aşteptase la altceva. 

— Înainte să aflu de scrisori, am crezut că nu avem 
nicio şansă. Dar, dacă şantajezi, trebuie, la un moment 
dat, să încasezi şi banii. Atunci eşti vulnerabil. 

— O să ceară să-i transferăm banii direct în cont. 
Dacă tot ce-ai spus e adevărat, atunci individul e prea 
deştept ca să caute un sac cu bani într-o ladă de gunoi. 
Iar noi nu vom şti unde-i cuțitul decât la mult timp după 
ce tipul va fi dispărut. 

— Poate că da, poate că nu. Lăsaţi-mă pe mine să mă 
preocup de chestia asta! E necesar să-l duceţi un pic de 
nas pe individ. Dacă vrea să încheiaţi târgul în două zile, 
cereţi-i patru. Şi trebuie să păreţi sinceră. Las asta în 
seama dumneavoastră, doamnă profesor! Dar trebuie să 
câştigaţi timp. 

Burton se ridică, dar Gloria îl prinse de braţ. 

— Ce-o să facem? N 

— Cu cât ştiţi mai puţin, cu atât mai bine. Ințelegeți 
că, dacă toată chestia explodează, ne-am ars cu toţii, 
inclusiv preşedintele? În momentul ăsta nu pot face 
nimic ca să împiedic asta. Din punctul meu de vedere, 
vă meritaţi amândoi soarta. 

— Nu obişnuieşti să prezinţi lucrurile într-o variantă 
prea plăcută... 


— Nu mi s-a părut niciodată util, răspunse agentul, 
punându-şi haina. Apropo, v-aţi dat seama cât de rău a 
bătut-o Richmond pe Christine Sullivan? Din raportul 
autopsiei se pare că a încercat să-i rupă gâtul, ca pe 
spaghetti. 

— Am înţeles. E important de ştiut? 

— Nu aveţi copii, nu-i aşa? 

Gloria Russell clătină din cap. 

— Eu am patru. Două fete, nu cu mult mai tinere 
decât Christine Sullivan. Ca părinte, te gândeşti la tot 
felul de lucruri. La posibilitatea ca o persoană iubită să 
fie distrusă de un ticălos. Am vrut doar să ştiţi ce fel de 
om e şeful nostru. Adică, dacă devine vreodată prea 
zburdalnic, ar trebui să vă gândiţi de două ori... 

Agentul plecă, lăsând-o să mediteze la viaţa ei 
distrusă. 

Inainte de a se urca în maşină, bărbatul se opri un 
moment, ca să-şi aprindă o ţigară. Burton petrecuse 
ultimele zile rememorându-şi ultimii douăzeci de ani din 
viaţă. Preţul ce trebuia plătit ca să păstreze acei ani 
ajungea până-n stratosfera. Merita oare? Era pregătit să 
plătească? Putea să se ducă la poliţie. Să le spună totul. 
Bineînţeles, cariera lui ar fi fost terminată. Poliţia îl va 
acuza de obstrucţionarea justiţiei, conspirație în vederea 
săvârşirii unui asasinat, poate chiar de ucidere, pentru 
că o împuşcase pe Christine Sullivan, precum şi de alte 
lucruri mai mărunte. Toate se vor cumula. Chiar şi 
încheierea unei înţelegeri ar necesita mult timp. Dar 
putea să-şi facă timpul acela. Putea să suporte şi 
scandalul în care va fi implicat. Şi rahaturile pe care le 
vor scrie ziarele. Va rămâne în istorie ca un criminal. Va 
fi legat, într-un mod definitiv, de administraţia 
Richmond, celebră pentru corupţia ei. Da, ar putea să 
îndure totul, dacă va fi nevoie. Dar Bill Burton, cel tare 
ca piatra, nu putea să îndure altceva: să se uite în ochii 
copiilor săi. Nu va mai vedea niciodată în ei mândrie şi 


dragoste. Şi acea încredere absolută şi completă în 
tăticul lor, huiduma aia de om, care era, fără discuţie, 
unul dintre tipii cei buni. Chestia asta era prea greu de 
suportat, chiar şi pentru el. 

Acestea erau gândurile care-i treceau prin cap lui 
Burton, de când discutase cu Collin. O parte din el voia 
să nu fi deschis discuţia. Să nu fi aflat nimic despre 
încercarea de şantaj. Pentru că asta îi oferise o 
oportunitate. Iar oportunităţile sunt însoţite de opţiuni. 
Burton alesese, în cele din urmă. Nu era mândru de 
ceea ce alesese. Dacă lucrurile mergeau conform 
planului său, va face totul să uite că se întâmplase aşa 
ceva. Dar dacă lucrurile nu vor merge bine? Atunci va fi 
rău. Dar dacă se va prăbuşi, atunci se vor prăbuşi cu 
toţii. 

Acest gând îi aduse aminte de altceva. Burton se 
întinse şi deschise torpedoul. Scoase un minicasetofon şi 
câteva casete. Se uită înapoi spre casă, în timp ce pufăia 
din ţigară. 

Porni motorul. Când trecu pe lângă locuinţa Gloriei 
Russell, îşi zise că luminile de acolo vor rămâne mult 
timp aprinse. 


CAPITOLUL ȘAISPREZECE 


Laura Simon sperase s-o găsească. 

Exteriorul şi interiorul dubei fuseseră date cu praf, cu 
minuţiozitate, apoi afumate, ca să iasă în evidenţă 
amprentele. Fusese adus un laser special, de la sediul 
poliţiei statale din Richmond, dar, de fiecare dată când 
descopereau o amprentă, era a altcuiva. A cuiva pe care- 
l] cunoşteau. Laura ajunsese să cunoască pe dinafară 
amprentele lui Pettis. Individul era suficient de 
ghinionist ca să aibă toate arcele, una dintre cele mai 
rare structuri de amprentă digitală, precum şi o 
cicatrice pe degetul mare, chestie care dusese la 
arestarea lui, cu ani în urmă, pentru furturi de maşini. 
Delincvenţii cu cicatrice pe vârful degetelor erau cei mai 
buni prieteni ai tehnicienilor de la identificări. 

Amprentele lui Budizinski au fost găsite doar pentru 
că acesta îşi murdărise degetul cu un solvent şi-l 
apăsase pe o bucată de placaj, aflată în spatele 
camionetei. O urmă atât de perfectă, de parcă i-ar fi 
luat-o chiar Laura. 

În total, Laura găsise cincizeci şi trei de amprente, 
dar niciuna nu-i fusese de folos. Acum Laura stătea în 
mijlocul dubei şi se uita în interiorul maşinii. Căutase 
peste tot, prin fiecare loc în care te-ai fi putut aştepta să 
găseşti o amprentă. Luminase fiecare ungher al 
vehiculului cu laserul şi nu mai avea nicio idee unde să 
se mai uite. 

Pentru a douăzecea oară refăcu mişcările oamenilor 
care încărcau camioneta, a celor care o conduceau - 
oglinda retrovizoare era un loc ideal pentru amprente - 
care mutau echipamentul, ridicau sticlele cu detergenţi, 
trăgeau  furtunul, închideau şi deschideau uşile. 
Dificultatea sarcinii ei crescuse datorită faptului că 


amprentele tind să dispară în timp, în funcţie de 
suprafaţa pe care se află şi de climatul din jur. Vremea 
caldă şi umedă le păstra cel mai bine, iar cea uscată şi 
rece, cel mai rău. 

Laura deschise torpedoul şi verifică iarăşi conţinutul 
acestuia. Fiecare obiect fusese inventariat şi dat cu praf. 
Apoi răsfoi alene jurnalul pentru reparaţii al camionetei. 
Petele stacojii de pe hârtie îi amintiră că stocul de 
ninhidrină al laboratorului era pe sfârşite. Paginile erau 
pline, cu toate că duba avusese puţine defecţiuni în cei 
trei ani în care aparținuse firmei. Se pare că această 
companie credea în eficienţa unui program riguros de 
întreţinere. Fiecare reparaţie fusese notată cu grijă, 
având alături data şi semnătura. Compania avea propria 
echipă de întreţinere. 

În timp ce Laura privea paginile, îi sări în ochi un 
rând. Toate celelalte fuseseră semnate de G. Henry sau 
de H. Thomas, amândoi mecanici angajaţi de Metro. 
Rândul acela fusese semnat cu inițialele J.P. Jerome 
Pettis. Textul arăta că duba rămăsese fără ulei şi că se 
adăugaseră patru litri. Nimic neobişnuit, cu excepţia 
faptului că data era cea în care se făcuse curăţenie în 
locuinţa familiei Sullivan. 

Laura Simon se însufleţi când cobori din camionetă, 
ţinându-şi degetele încrucişate. Ridică repede capota şi 
începu să examineze motorul. Lumină peste tot şi găsi 
amprenta, după un minut. O urmă de deget într-o parte 
a rezervorului cu lichid pentru curăţat parbrizul. În locul 
în care şi-ar fi rezemat cineva mâna, în timp ce încerca 
să deschidă sau să închidă capacul băii de ulei. O simplă 
privire îi spuse că nu-i amprenta lui Pettis. Nici a unuia 
din cei doi mecanici. Laura luă o fişă cu amprentele lui 
Budizinski. Era convinsă - cam nouăzeci şi nouă la sută 
- că urma de deget nu-i aparţinea. Se dovedi că avea 
dreptate. Pudră cu grijă amprenta şi o copie, completă o 
fişă şi se duse, aproape alergând, până la biroul lui 


Frank. Îl găsi îmbrăcat cu pardesiul şi cu pălăria pe cap, 
dar detectivul se dezbrăcă, văzând-o. 

— Îţi baţi jos de mine, Laura! exclamă el, după ce o 
ascultă. 

— Vreau să discuţi cu Pettis, poate-şi aminteşte dacă 
Rogers a pus ulei în ziua aceea. 

Frank sună la compania de făcut curăţenie, dar Pettis 
se dusese deja la culcare. Sună la acesta acasă, dar nu-i 
răspunse nimeni. 

Laura Simon se uita la fişă, de parcă aceasta ar fi fost 
cel mai preţios lucru din lume. 

— Las-o baltă! O să caut prin fişierele noastre. Dacă-i 
nevoie, o să stau toată noaptea. Trebuie să sunăm în 
Fairfax, ca să avem acces la AFIS, pentru că terminalul 
nostru e defect. 

Laura se  referise la Automated Fingerprint 
Identification System (Sistemul Automat pentru 
Identificarea Amprentelor, AFIS), din Richmond, prin 
intermediul căruia amprentele descoperite la locul 
delictului puteau fi comparate cu cele din baza de date 
computerizată a statului. 

Frank se gândi un moment, apoi zise: 

— Cred că am o soluție mai bună. 

— Care? 

Frank scoase o carte de vizită din buzunar, ridică 
receptorul şi formă numărul, apoi zise: 

— Vă rog, cu agentul Bill Burton. 


* 


Burton îl luă în maşina sa pe Frank şi merseră 
împreună la clădirea FBl-ului, de pe Pennsylvania 
Avenue. Mulți turişti consideră clădirea aceea 
mătăhăloasă şi urâtă un loc pe care nu trebuie să-l 
ratezi când vizitezi Washington-ul. În ea se afla National 
Crime Information Center (NEIC, Centrul Național de 
Informații despre Delicte), un sistem informatic folosit 


de FBI, alcătuit din paisprezece baze de date distribuite 
şi două subsisteme, care alcătuiau cea mai mare colecţie 
de date din lume despre delincvenţii cunoscuţi. AFIS, 
componentă a NEIC, era cel mai bun prieten al unui 
poliţist. Având la dispoziţie zeci de milioane de fişe ale 
delincvenţilor, şansele lui Frank de a-l identifica pe 
individ crescuseră simţitor. 

După ce predară amprenta tehnicienilor FBl-ului - 
care primiseră instrucţiuni clare ca problema să fie 
rezolvată cât mai curând posibil - Burton şi Frank 
rămaseră afară, pe hol, sorbind nervoşi din cafea. 

— O să dureze ceva timp, Seth. Calculatorul o să ne 
dea o listă de suspecți. Tehnicienii vor face manual 
identificarea. O să te sun de îndată ce-o să afle ceva 
precis. 

Frank se uită la ceas. Fiica sa juca într-o piesă la 
şcoală, iar spectacolul începea peste patruzeci de 
minute. Interpreta doar rolul unei legume, dar 
reprezenta lucrul cel mai important de pe pământ 
pentru fetiţa lui. 

— Sigur? 

— Lasă-mi un număr la care să te găsesc. 

Frank se conformă, apoi fugi. Amprenta putea să nu 
însemne nimic, să fie a unui angajat de la o benzinărie. 
Ceva îi spunea însă detectivului că lucrurile nu stau aşa. 
Christine Sullivan murise de ceva timp. Urmele atât de 
vechi se răcesc la fel de mult ca şi victima. De data asta 
o urmă rece se încinsese brusc. Unde o să ducă licăritul 
ei? Asta rămânea de văzut. Frank începuse să se bucure 
de starea aceea. Zâmbi şi nu numai din cauză că şi-o 
imaginase pe fetiţa lui de şase ani, alergând îmbrăcată 
în castravete. 

Burton se uită după el, zâmbind, dar din alt motiv. 
FBl-ul folosea un procedeu special când examina 
amprente prin intermediul AFIS. Asta însemna că 
sistemul indica de obicei cel mult doi făptaşi posibili sau 


chiar unul singur. În plus, obținuse o prioritate mai 
mare decât îi spusese lui Frank, astfel încât Burton 
câştiga timp, timp preţios. 

În noaptea aceea, Burton se uita la un nume ce-i era 
complet necunoscut: LUTHER ALBERT WHITNEY. 

Data naşterii: 5.08.1929. Apăruse şi numărul 
asigurării sociale. Primele cifre erau 179, indicând că 
fusese emis în Pennsylvania. Descrierea fizică a lui 
Whitney arăta că avea un metru şi şaptezeci şi doi de 
centimetri, optzeci de kilograme şi o cicatrice de cinci 
centimetri pe antebraţul stâng. Se potrivea cu 
descrierea pe care i-o făcuse Pettis lui Rogers. 

Folosind baza de date Triplu I (Interstate 
Identification Index - Indexul de Identificare Interstatal) 
din  NEIC, Burton obţinu date despre trecutul 
individului. Raportul menţiona trei condamnări 
anterioare pentru spargeri. Whitney avea cazier în trei 
state diferite. Făcuse puşcărie mult timp, ieşise ultima 
oară din închisoare pe la jumătatea anilor şaptezeci. De 
atunci, nimic. Nimic de care să ştie autorităţile. Burton 
mai cunoscuse asemenea oameni, tipi care aveau o 
carieră, care deveneau din ce în ce mai buni în meseria 
pe care şi-o aleseseră. Putea să pună pariu că Whitney 
era unul dintre ei. 

Singurul lucru neplăcut: ultima adresă era din New 
York, veche de douăzeci de ani. 

Burton începu cu ceea ce era mai simplu. Se duse în 
hol, la telefonul public şi luă toate cărţile de telefon. 
Incercă mai întâi Districtul Columbia. Surprinzător, nu 
găsi nimic. Luă apoi cartea cu Virgina de Nord. Acolo 
figurau trei Luther Whitney. Dădu apoi un telefon la 
Poliţia Statului Virginia şi discută îndelung. Poliţia 
căuta, cu ajutorul calculatorului, dosarele de 
înregistrare a automobilelor. Doi dintre Luther Whitney 
aveau douăzeci şi trei de ani, respectiv optzeci şi cinci 
de ani. Dar Luther Whitney din East Washington 


Avenue, numărul 1645, era născut pe 5 august 1929, iar 
numărul său de la asigurările sociale, folosit în Virginia 
ca număr al permisului de conducere, confirmă că 
individul era cel pe care-l căuta. Dar el era Rogers? 
Putea să afle într-un singur fel. 

Burton scoase carnetul cu notițe. Frank fusese foarte 
amabil şi-l lăsase să se uite prin dosarele anchetei. 
Telefonul sună de trei ori, apoi Jerome Pettis răspunse. 
Burton se prezentă vag, ca fiind unul din oamenii lui 
Frank, apoi puse  întrebarea-cheie. Trecură cinci 
secunde, în care agentul încercă să-şi păstreze nervii 
intacţi, în timp ce asculta respiraţia greoaie a omului de 
la celălalt capăt al firului. Răspunsul merită aşteptarea: 

— Aşa e. Motorul aproape că se blocase. Cineva uitase 
să pună capacul la ulei. L-am pus pe Rogers să-l pună 
pentru că stătea pe bidonul cu ulei pe care-l aveam în 
dubă. 

Burton îi mulţumi şi închise, apoi se uită la ceas. 

Avea destul timp, până va trebui să-i transmită lui 
Frank mesajul. În ciuda dovezilor, Burton nu putea fi 
încă absolut sigur că Whitney fusese individul din 
camera-seif, dar instinctul îi spunea că acesta era omul 
pe care-l căuta. Şi, cu toate că Luther putuse să nu mai 
fi dat pe acasă după asasinat, agentul voia să afle mai 
multe despre individ, poate chiar să găsească vreun 
indiciu despre locul în care se dusese. Iar cea mai bună 
metodă era să cerceteze casa în care locuise. Înainte s-o 
facă poliţiştii. Burton se duse cât de iute putu la maşina 
sa. 


x 


Vremea devenise din nou umedă şi rece, de parcă 
Mama Natură se jucase cu cel mai puternic oraş din 
lume. Ştergătoarele se agitau fără încetare pe parbriz. 
Kate nu ştia exact de ce se afla acolo. Vizitase casa o 
singură dată, în toți anii aceia. Iar atunci rămăsese în 


maşină, în timp ce Jack intrase să-l vadă pe tatăl ei. Ca 
să-i spună că se va căsători cu singurul copil al lui 
Luther. Jack insistase să facă acest lucru, în ciuda 
faptului că ea susţinuse că bătrânului n-o să-i pese. Se 
părea că-i păsase. Venise la uşa din faţă şi se uitase la 
ea, zâmbind, cu o înfăţişare timidă, care dovedea că 
ezită să se apropie de ea. Dorise s-o felicite, dar nu 
ştiuse cum, având în vedere circumstanţele acelea 
ciudate. Luther îi strânsese mâna lui Jack, îl bătuse pe 
spate, apoi se uitase la ea, de parcă i-ar fi cerut 
aprobarea. 

Ea se uitase hotărâtă în altă parte, cu braţele 
încrucişate, până când Jack urcase în maşină şi 
plecaseră. În timp ce pornea maşina, văzuse reflectarea 
siluetei mici în oglinda retrovizoare. Luther arăta mai 
mărunt decât şi-l amintea, părea mititel de tot. In 
mintea ei, tatăl reprezentase întotdeauna un monolit 
enorm, alcătuit din toate lucrurile de care se temuse şi 
pe care le dispreţuise în lume, monolit ce umplea tot 
spaţiul din jur şi nu mai lăsa pe nimeni să respire. 
Făptura aceea nu existase niciodată, dar ea refuza să 
recunoască acest lucru. Dar, cu toate că nu voia să vadă 
încă odată imaginea aceea, nu putea să se uite în altă 
parte. Timp de un minut, până când automobilul prinse 
viteză, ochii îi rămăseseră aţintiţi asupra imaginii din 
oglindă a bărbatului care îi dăduse viaţă şi care apoi 
distrusese viaţa ei şi a mamei sale, într-un mod brutal şi 
definitiv. 

În timp ce maşina se îndepărta, Luther continuase să 
se uite la ea, cu un amestec de tristeţe şi de resemnare, 
expresie care o surprinsese pe Kate. Dar ea nu se lăsase 
impresionată, considerând-o încă un truc al lui, ca s-o 
facă să se simtă vinovată. Kate nu putea să găsească 
nimic bun în vreuna dintre activităţile lui Luther. Era un 
hoţ. Nu avea niciun pic de respect pentru lege. Era un 
barbar într-o societate civilizată. In el nu exista loc 


pentru sinceritate. În cele din urmă, cotiseră după colţ, 
iar imaginea tatălui ei dispăruse, de parcă ar fi fost o 
marionetă pe care o trăsese cineva de sfoară. g 

Kate intră pe alee. Casa era cufundată în beznă. In 
timp ce stătea acolo, farurile ei se reflectau de spatele 
maşinii parcate în faţa ei, iar lumina îi făcu rău la ochi. 
Kate stinse luminile, respiră adânc, ca să-şi potolească 
nervii, şi ieşi afară, în frig şi în umezeală. 

Ninsese puţin în ziua aceea şi stratul subţire de 
zăpadă scârţâia sub picioarele ei, în timp ce se îndrepta 
spre uşa din faţă. Frigul de la ora aceea o făcea să 
creadă că peste noapte se va lăsa ger. Kate se rezemă 
cu mâna de o parte a maşinii lui, ca să se echilibreze în 
timpul mersului. Cu toate că nu se aştepta să-l găsească 
pe tatăl ei acasă, îşi spălase şi îşi coafase părul, se 
îmbrăcase cu una dintre rochiile pe care le purta la 
tribunal şi se machiase. În felul ei, avusese succes în 
viaţă şi dorea ca Luther să-şi dea seama, atunci când vor 
fi faţă în faţă, că, în ciuda faptului că fusese prost 
tratată, nu numai că supravieţuise, dar şi înflorise. 

Cheia se afla acolo unde-i spusese Jack, cu mulţi ani în 
urmă, că poate fi găsită. I se păruse întotdeauna o ironie 
a sorții faptul că un spărgător îşi lăsa propria locuinţă 
atât de accesibilă oricui. În timp ce descuia uşa şi intra 
încet înăuntru, nu remarcă maşina care se oprise pe 
partea cealaltă a străzii, nici şoferul care o privea cu 
atenţie şi care-şi nota numărul automobilului ei. 

În casă plutea un iz de locuinţă părăsită de mult timp. 
Îşi imaginase deseori cum ar putea să arate casa pe 
dinăuntru. Se gândise că era curată şi îngrijită, şi nu fu 
dezamăgită. 

Se aşeză, în întuneric, pe un scaun din camera de zi, 
fără să-şi dea seama că era scaunul preferat al tatălui 
său şi fără să ştie că şi Luther făcuse acelaşi lucru când 
îi vizitase apartamentul. 

Fotografia se afla pe poliţa de deasupra căminului. 


Probabil că era veche de vreo treizeci de ani. Kate, 
înfăşată din cap până-n picioare, se afla în braţele 
mamei sale. Câteva şuviţe de păr ca pana corbului îi 
ieşeau de sub boneţica roz. Se născuse cu un ciuf 
deosebit de des. Tatăl ei stătea lângă soţia lui, cu o 
figură calmă, iar mâna lui puternică atingea degeţelele 
întinse ale fetiţei. 

Mama lui Kate ţinuse aceeaşi fotografie pe noptieră, 
până la moarte. Fiica ei o aruncase în ziua 
înmormântării, blestemând intimitatea dintre tată şi 
fiică, dezvăluită de poza aceea. O aruncase imediat după 
ce tatăl ei venise în casa lor, iar ea ţipase la el, plină de 
furie; o izbucnire care-i scăpa tot mai mult de sub 
control pentru că omul către care era îndreptată nu 
răspundea, nu riposta, ci stătea acolo şi accepta atacul. 
Şi cu cât mai liniştit rămăsese Luther, cu atât mai 
furioasă devenise Kate, până când, în cele din urmă, îl 
pălmuise cu amândouă mâinile, iar ceilalţi interveniseră 
şi o ţinuseră. Şi abia atunci tatăl ei îşi pusese pălăria pe 
cap, aşezase pe masă florile pe care le adusese, apoi, cu 
faţa roşie de la loviturile ei şi cu ochii în lacrimi, ieşise 
pe uşă, închizând-o cu grijă în urma lui. 

lar acum, în timp ce stătea pe scaunul tatălui ei, Kate 
se gândi că şi tatăl ei jelise în ziua aceea. O jelise pe 
femeia pe care, probabil, o iubise o mare parte din viaţa 
lui şi care, cu siguranţă, îl iubise. Kate simţi un nod în 
gât şi încercă să-l înlăture, masându-şi gâtul. 

Se ridică şi se plimbă prin casă, privind cu atenţie 
fiecare încăpere, apoi ieşind şi devenind tot mai 
nervoasă pe măsură ce pătrundea tot mai mult în 
proprietatea tatălui ei. Uşa dormitorului rămăsese 
închisă, iar ea se hotări, în cele din urmă, s-o deschidă. 
Când intră în cameră, îndrăzni să aprindă becul, iar 
după ce ochii i se obişnuiră cu lumina, privi spre 
noptieră şi se apropie de aceasta, apoi se aşeză pe pat. 

Colecţia de fotografii reprezenta, în esenţă, un altar 


închinat ei. Viaţa ei fusese rezumată acolo, începând cu 
cea mai fragedă vârstă. Ultimul lucru pe care-l vedea 
tatăl ei, când se ducea să se culce, era ea. O şocase mult 
faptul că majoritatea pozelor fuseseră făcute recent. 
Absolvirea colegiului şi a Facultăţii de Drept. Tatăl ei nu 
fusese invitat la aceste evenimente, dar ele fuseseră 
înregistrate şi păstrate acolo. Nu pozase pentru niciuna 
dintre fotografii. Kate mergea, făcea semn cu mâna sau 
stătea, pur şi simplu, fără să-şi dea seama de prezenţa 
camerei. Ajunse la ultima fotografie. Cobora scările de 
la tribunalul din Alexandria. Prima ei apariţie în faţa 
Curţii. Fusese teribil de emoţionată. Un caz minor, dar 
zâmbetul ei arăta că se simţea de parcă ar fi obţinut o 
victorie uriaşă. 

Kate se întreba cum naiba nu-l zărise pe Luther. Şi se 
întreba dacă nu cumva nu voise să-l vadă. 

Reacţia ei imediată fu una de furie. Tatăl ei o spionase 
toţi anii aceia. În toate momentele deosebite din viaţa ei. 
Le profanase. O profanase şi pe ea, prin prezenţa lui 
nedorită. 

A doua reacţie a fost mai subtilă. Şi când îşi dădu 
seama de ea, se ridică iute de pe pat şi fugi din 
încăpere. 

Iar atunci nimeri drept în bărbatul solid ce stătea în 
faţa uşii. 

xX 


— Îmi pară rău, doamnă, n-am vrut să vă sperii. 

— Să mă sperii? M-aţi îngrozit de mi-a sărit sufletul 
din mine! 

Kate se aşeză pe marginea patului, încercând să-şi 
revină, să nu mai tremure, dar frigul din casă n-o ajuta 
cu nimic. 

— Scuzaţi-mă, dar de ce se interesează Serviciul 
Secret de tatăl meu? 

Kate se uită la Bill Burton cu un sentiment apropiat de 


frică. Cel puţin aşa îl interpretă agentul. O privise în 
dormitor, înţelegându-i iute motivele şi intenţiile din 
mişcările subtile ale trupului. Îşi dezvoltase acest talent 
muncind ani de zile, privind atent mulţimi nesfârşite şi 
căutând acolo o persoană sau două, care puteau fi 
periculoase. Concluzia lui: o fiică şi un tată înstrăinaţi. 
În cele din urmă, Kate se uită la el. Lucrurile începuseră 
să se lege. Şi, de ce nu, într-un mod care i-ar fi putut fi 
de folos. 

— Nu noi suntem interesaţi, domnişoară Whitney. Ci 
poliţia din districtul Middleton. 

— Middleton? 

— Da, doamnă. Sunt convins că aţi citit despre 
uciderea lui Christine Sullivan. 

Aruncase cuvintele ca să vadă cum reacţionează. 
Obţinu ceea ce aştepta. Neîncredere totală. 

— Credeţi că tatăl meu are vreo legătură? 

O întrebare perfect legitimă. Şi nu una pusă pe un ton 
defensiv. Burton consideră acest fapt semnificativ şi 
folositor pentru planul său, care fusese întocmit de 
îndată ce o zărise pe Kate: 

— Detectivul care se ocupă de caz aşa crede. Se pare 
că tatăl dumneavoastră a fost în casa familiei Sullivan cu 
puţin timp înainte de crimă, ca membru al unei echipe 
de curăţători de covoare şi folosind un nume fals. 

Kate îşi ţinu răsuflarea. Tatăl ei curăţase covoare? 
Mai mult ca sigur că studiase locuinţa. Căutându-i 
punctele slabe, ca şi altă dată. Nu se schimbase deloc. 
Dar asasinat? 

— Nu pot să cred că a omorât-o pe femeia aceea. 

— Bine, dar credeţi că a încercat să jefuiască locuinţa 
aceea? Nu-i nici prima oară, nici a doua oară când face 
aşa ceva. 

Kate privi în jos. În cele din urmă, clătină din cap. 

— Doamnă, oamenii se schimbă. Nu ştiu cât de 
apropiată aţi fost în ultimul timp de tatăl dumneavoastră 


- Burton remarcă uşoara, dar vizibila ei grimasă - dar 
dovezile arată clar că a fost implicat, într-un fel. Iar 
femeia a murit. Probabil că aţi obţine condamnarea 
cuiva cu mai puţine probe. 

Kate se uită bănuitoare la agent. 

— De unde ştiţi cu ce mă ocup? 

— Am văzut o femeie pătrunzând în casa unui om 
căutat de poliţie şi am făcut ce ar fi făcut orice om al 
legii: m-am uitat la numărul de înmatriculare al maşinii. 
Aveţi o anumită reputaţie, domnişoară Whitney! Poliţia 
statului are o părere nemaipomenită despre 
dumneavoastră. 

Kate se uită în jur, înainte de a răspunde: 

— Nu-i aici. Casa arată ca şi cum ar lipsi de multă 
vreme. 

— Da, doamnă. Ştiu. Aveţi cumva idee unde se află? 
Nu a încercat să vă contacteze? 

Kate se gândi la Jack şi la vizitatorul său din noaptea 
anterioară. 

— Nu. 

Răspunsul fusese dat repede, ceva prea repede ca să-i 
placă lui Burton. 

— Domnişoară Whitney, ar fi mai bine dacă s-ar preda 
singur. Dacă dă de un poliţist pe care-l gâdilă degetul de 
pe trăgaci... 

Burton ridică expresiv sprâncenele. 

— Nu ştiu unde este, domnule Burton. Eu şi tatăl 
meu... n-am avut nicio legătură... de mult timp. 

— Dar sunteţi aici şi ştiţi unde-şi ţine cheia de 
rezervă. 

— E prima oară când pun piciorul în casa asta! 
răspunse Kate, ridicând un pic tonul. 

Burton îi văzu expresia şi decise că spunea adevărul. 
Faptul că nu cunoştea casa îl făcuse să ajungă singur la 
aceeaşi concluzie, precum şi la aceea că fata şi tatăl ei 
se înstrăinaseră. 


— Există vreo modalitate să luaţi legătura cu el? 

— De ce? Nu vreau să fiu implicată în povestea asta. 

— Mi-e teamă că sunteţi, oarecum. Ar fi mai bine să 
colaboraţi. 

Kate îşi luă poşeta şi se ridică. 

— Ascultă, agent Burton, nu mă poţi fraieri, mă ocup 
de chestii din astea de prea mult timp. Dacă poliţia vrea 
să-şi piardă timpul interogându-mă, îmi găseşte numărul 
în cartea de telefon. Cartea cu telefoanele instituţiilor 
guvernamentale, la capitolul Procurorii Statului. La 
revedere! 

Apoi se îndreptă spre uşă. 

— Domnişoară Whitney! 

Kate se întoarse, gata de ceartă. Cu toate că individul 
făcea parte din Serviciul Secret, n-avea de gând să se 
lase fraierită de el. 

— Dacă tatăl dumneavoastră a comis un delict, atunci 
trebuie să fie judecat de un juriu alcătuit din semenii săi 
şi condamnat. Dacă e nevinovat, va fi eliberat. Aşa ar 
trebui să funcţioneze sistemul. Ştiţi asta mai bine decât 
mine. 

Kate fu gata să-i răspundă, dar văzu fotografiile. 
Prima ei zi la tribunal. I se părea că asta se întâmplase 
cu un veac în urmă. Şi chiar aşa stăteau lucrurile, în mai 
multe privinţe decât era dispusă să recunoască. 
Zâmbetul, visele cu care-şi începe fiecare activitatea, 
singurul ţel fiind perfecțiunea în toate... Se întorsese cu 
picioarele pe pământ de multă vreme. 

Uitase remarca tăioasă, pe care dorise să i-o 
servească agentului şi rămăsese pierdută în zâmbetul 
tinerei frumoase care dorea să facă multe cu viaţa ei. 

Bill Burton o privi cum se întoarce şi pleacă. Se uită şi 
el la fotografii, apoi la uşa în pragul căreia nu se mai 
afla nimeni. 


CAPITOLUL ŞAPTESPREZECE 


— N-ar fi trebuit să faci asta, Bill! Mi-ai spus că n-o să 
te amesteci în anchetă. Ar trebui să te vâr la închisoare. 
Împreună cu şeful tău. 

Seth Frank izbi cu palma în birou şi se ridică, 
privindu-l furios pe bărbatul solid din faţa sa. 

Bill Burton încetă să se plimbe prin încăpere şi se 
aşeză. Se aşteptase să i se facă scandal. 

— Ai dreptate, Seth! Dar am fost poliţist prea mult 
timp. Nu reuşeam să te găsesc şi m-am dus acolo doar în 
recunoaştere. A văzut o tipă strecurându-se în casă. Tu 
ce-ai fi făcut? 

Frank nu răspunse. 

— Seth, poţi să-mi tragi câte şuturi vrei, dar îţi spun 
că femeia aia reprezintă atuul nostru. Putem să-l 
prindem pe individ, cu ajutorul ei. 

Detectivul se mai relaxa un pic, dar rămase încă 
furios. 

— Despre ce vorbeşti? 

— Tipa e fiica lui. Chiar fiica lui. De fapt, singurul lui 
copil. Luther Whitney a fost închis de trei ori şi-i un 
delincvent profesionist, care, aparent, s-a potolit odată 
cu vârsta. În cele din urmă, soţia a divorţat de el. Şi 
tocmai când începuse o nouă viaţă, a murit de cancer la 
sân. 

Burton se opri. 

Seth Frank devenise foarte atent şi-l îndemnă: 

— Zi mai departe! 

— Kate Whitney a fost foarte afectată de moartea 
mamei sale. A considerat că fusese vina tatălui ei. Şi a 
întrerupt orice legătură cu acesta. Mai mult, a urmat 
Dreptul şi lucrează ca procuror al statului. Are reputaţia 
că-i un acuzator dur, în special în cazuri de delicte 


legate de proprietate: spargeri, furturi, jafuri. Cere 
pedeapsa maximă pentru toţi tipii ăia. Şi, de obicei, o 
obţine. 

— De unde naiba ai toate informaţiile astea? 

— Am dat câteva telefoane cui trebuie. Oamenilor le 
place să vorbească despre necazurile altora, asta îi face 
să simtă că viaţa lor e, cumva, mai bună decât este de 
obicei. 

— Şi cu ce o să ne ajute pe noi necazurile astea de 
familie? 

— Seth, gândeşte-te ce posibilităţi avem! Fata asta îşi 
urăşte tatăl. Il urăşte cu „u” mare. 

— Aşadar, vrei să ne folosim de ea ca să ajungem la 
individ. Dar, dacă s-au înstrăinat atât de mult, cum o să 
ne ajute fata? 

— Aici e toată chestia! Ura e doar din partea ei. Nu şi 
a lui. El o iubeşte. Mai mult decât orice pe lume. Are un 
altar închinat ei, în dormitor. 

— Mă îndoiesc foarte mult de posibilitatea de a obţine 
ceva din treaba asta, dar să presupunem că fata vrea să 
coopereze cu noi. Cum o să ia legătura cu tatăl ei? Că 
doar individul nu stă acasă, lângă telefon! 

— Nu, dar pun pariu că-şi verifică mesajele. Ar trebui 
să vezi casa aia. Tipul e foarte ordonat, totul e la locul 
lui, pun pariu că plăteşte facturile înainte de termen. Şi 
n-are idee că suntem pe urmele lui. Încă nu. Probabil că- 
şi verifică robotul o dată sau de două ori pe zi. Pentru 
orice eventualitate. 

— Aşadar, ea o să-i lase un mesaj, o să stabilească o 
întâlnire, iar noi o să-l prindem? 

Burton se ridică, scoase două ţigări din pachet şi-i 
aruncă una lui Frank. Apoi şi le aprinseră fiecare. 

— Eu cam aşa văd lucrurile, Seth! Poate ai tu o idee 
mai bună. 

— Trebuie s-o convingem să facă asta. Din câte mi-ai 
spus, fata nu pare prea cooperantă. 


— Cred că trebuie să vorbeşti tu cu ea. Fără ca eu să 
fiu de faţă. Se poate să fi fost cam dur cu ea. Am 
tendinţa asta... 

— O s-o fac chiar în dimineaţa asta. 

Frank îşi îmbrăcă pardesiul şi-şi puse pălăria pe cap, 
apoi se opri. 

— Ştii, n-am vrut să te reped... 

Burton rânji şi-i răspunse.. 

— Dar ai făcut-o. Şi eu aş fi procedat la fel, în locul 
tău. 

— Mulţumesc pentru ajutor. 

— Cu plăcere. 

Seth se pregăti să iasă, dar Burton îl opri: 

— Seth vrei să faci o favoare unui bătrân care a fost 
poliţist? 

— Despre ce-i vorba? 

— Cheamă-mă şi pe mine când o să-l prindeţi. Mi-ar 
plăcea să-i văd figura când va fi înhăţat... 

— O să te chem. O să te sun după ce vorbesc cu fata. 
Eu mă duc acasă. Bill, ar trebui să faci acelaşi lucru. 

— După ce-o să-mi termin ţigara. 

Frank plecă, iar Burton se aşeză, îşi fuma încet ţigara, 
apoi îşi turnă încă o jumătate de ceaşcă de cafea. 

Nu-i putuse ascunde lui Frank numele lui Whitney. Nu 
putea să-i spună că amprenta nu se potrivea cu nimic 
din fişierele FBl-ului. Ar fi fost un joc prea periculos. 
Dacă Frank descoperea a cui era amprenta - şi putea 
face acest lucru printr-o mie de canale independente - 
Burton era un om mort. Nu putea să explice în niciun fel 
de ce-l înşelase. Doar să-i spună adevărul, ceea ce nu se 
putea. Pe de altă parte, Burton avea nevoie ca Frank să 
cunoască identitatea lui Whitney. Planul agentului 
Serviciului Secret fusese, de la bun început, ca 
detectivul să-l vâneze pe fostul deţinut. Să-l găsească, 
nu şi să-l aresteze. 

Burton se ridică, îşi puse pardesiul. Luther Whitney. A 


fost într-un loc nepotrivit, la momentul nepotrivit când 
acolo erau oameni nepotriviţi. Individul n-o să vadă când 
va fi izbăvit. Nici măcar n-o să audă împuşcătura. O să 
fie mort înainte ca sinapsele să apuce să transmită 
impulsul către creier. Aşa-i soarta. Uneori e în favoarea 
ta, alteori e împotriva ta. Dacă va reuşi să găsească o 
modalitate ca preşedintele şi şefa sa de cabinet să nu fie 
implicaţi cu nimic, atunci însemna că fusese o zi 
fructuoasă. Numai că se părea că o asemenea sarcină îi 
depăşea puterile... 


x 


Collin îşi parcă maşina în stradă. Puținele frunze 
rămase, multicolore, căzură încet, ca o cascadă, peste 
el, mânate de briza care bătea leneş. Agentul era 
îmbrăcat sport: blugi, un pulover din bumbac şi haină de 
piele. Sub haină nu se vedea nicio umflătură. Avea părul 
ud, de la duşul făcut în grabă. Işi încălţase mocasinii pe 
piciorul gol. Arăta de parcă s-ar fi îndreptat către 
biblioteca facultăţii, ca să înveţe noaptea, sau către o 
petrecere în circuit, după ce jucase în meciul de fotbal 
de duminică după-amiază. 

În drum spre casă, începu să fie nervos. Telefonul 
femeii îl surprinsese. Vocea ei păruse normală, nu 
depistase încordare, nici furie. Burton îi spusese că 
acceptase destul de bine spusele lui, având în vedere 
circumstanţele. Dar el ştia cât de aspru putea să fie 
Burton şi de aceea era îngrijorat. Faptul că-l lăsase pe el 
să se ducă la întâlnirea cu doamna Russell nu fusese, 
mai mult ca sigur, cel mai deştept lucru pe care-l făcuse 
Collin. Dar Burton îl făcuse să-şi dea seama că în joc era 
o miză importantă. 

Uşa se deschise de îndată ce bătu şi agentul intră. 
Apoi uşa se închise, iar femeia rămase în faţa lui. 
Zâmbind. Îmbrăcată într-un neglijeu alb, simplu, prea 
scurt şi prea strâmt peste tot unde acest lucru conta. 


Gloria se ridică pe vârfurile picioarelor goale ca să-l 
sărute uşor pe buze. Apoi îl luă de mână şi-l conduse în 
dormitor. 

Acolo, femeia îi făcu semn să se întindă pe pat. Stând 
în faţa lui, îşi dezlegă bentiţele care-i ţineau veşmântul 
transparent şi-l lăsă să cadă pe podea. După aceea, îşi 
dădu jos chiloţii. Agentul încercă să se ridice, dar ea îl 
împinse cu blândeţe la loc. 

Apoi se urcă încet pe el, trecându-i degetele prin păr. 
Femeia îşi puse mâna pe membrul lui erect şi-l mângâie 
prin blugi, cu vârful unghiilor. Bărbatul gemu, iar 
strânsoarea pantalonilor deveni prea chinuitoare. Collin 
încercă din nou să pună mâna pe ea, dar Gloria îl 
împinse din nou. Femeia îi desfăcu centura şi-i scoase 
pantalonii. Cei doi se prăvăliră pe podea. Apoi Gloria îi 
eliberă membrul gata să explodeze. Acesta ţâşni către 
ea, iar femeia îl prinse între picioare, strângându-l 
puternic între coapse. Gloria îl sărută, apoi îşi cuibări 
buzele lângă urechea lui. 

— Tim, mă doreşti, nu-i aşa? Vrei mult să mă regulezi, 
nu-i aşa? 

Bărbatul gemu şi o apucă de buci, dar femeia îi dădu 
mâinile la o parte. 

— Nu-i aşa? 

— Da. 

— Şi eu te-am dorit mult, în noaptea trecută. Şi a 
apărut Burton. 

— Ştiu. Îmi pare rău. Am vorbit şi... 

— Ştiu. Mi-a povestit şi mi-a spus că nu i-ai zis nimic 
despre noi doi. Ai fost un gentleman. 

— Partea aia nu-l privea. 

— Ai dreptate, Tim. Nu-i treaba lui. Iar acum vrei să 
mă regulezi, nu-i aşa? 

— Da, Gloria! Sigur că vreau! 

— Deci, doare! 

— Mă omoară! 


— A fost atât de bine, Tim, Doamne, cât de bine a 
fost! 

— Aşteaptă un pic. Nu ştii ce înseamnă să te simţi 
bine. 

— Ştiu, Tim. Mă gândesc doar să fac dragoste cu tine. 
Ştii asta, nu-i aşa? 

— Da! 

Pe Collin îl durea atât de tare, că-i lăcrimau ochii. 
Femeia îi linse lacrimile, amuzată. 

— Eşti sigur că mă doreşti? Eşti absolut sigur? 

— Da! 

Collin simţi, înainte ca mintea să realizeze ce se 
întâmpla. Simţi ca o răbufnire de aer îngheţat. 

— leşi! 

Cuvântul fusese rostit cu o încetineală deliberată, ca 
şi cum ar fi fost repetat de multe ori, până se obținuse 
tonul potrivit, modulaţia corectă, iar vorbitorul savurase 
fiecare sunet. Gloria se dădu jos de pe el, având grijă să 
se apese pe membrul lui erect cu atâta forţă, încât să-i 
taie respiraţia lui Collin. 

— Gloria... 

Pantalonii îl izbiră în faţă. Când îi dădu la o parte şi se 
ridică, femeia îşi învelise trupul într-un halat gros, lung 
până în pământ. 

— leşi din casa mea, Collin! În clipa asta! 

Bărbatul se îmbrăcă iute, stânjenit, iar Gloria rămase 
alături, privindu-l. Îl urmă până la uşa din faţă, îl privi 
cum o deschide, iar când ieşi, femeia îl împinse afară şi 
trânti uşa după el. 

Collin se uită în urmă, întrebându-se dacă Gloria 
râdea sau plângea în spatele uşii sau dacă nu-şi 
exterioriza emoția în niciun fel. Nu intenţionase s-o 
rănească. Ştia că o pusese într-o situaţie stânjenitoare. 
N-ar fi trebuit să procedeze aşa. lar acum Gloria îi 
plătise pentru situaţia aceea, aducându-l până în pragul 
plăcerii, manipulându-l, de parcă făcea o experienţă 


într-un laborator, apoi lăsându-l baltă. 

Dar, în timp ce se ducea spre maşină, îşi aminti cum 
arăta faţa ei şi-şi dădu seama că scurta lor relaţie 
încetase. 


x 


Pentru prima dată de când lucra la Procuratura 
statului, Kate anunță că e bolnavă. Stătea în pat, 
proptită în perne şi acoperită cu pături până la bărbie, 
uitându-se afară, la dimineaţa mohorâtă. De fiecare dată 
când încerca să se dea jos din pat, în fața ochilor îi 
apărea imaginea lui Bill Burton, ca o masă din granit cu 
muchii ascuțite, amenințând s-o strivească. 

Se cuibări mai bine în pat, cufundându-se în salteaua 
moale ca într-o apă caldă, imediat sub suprafaţă, ca să 
nu mai vadă şi să nu mai audă nimic din cele ce se 
întâmplau în jurul ei. _ 

Urmau să apară curând. Ca în cazul mamei ei. În toţi 
anii aceia. Oameni care intrau cu forţa şi care puneau 
întrebări la care mama lui Kate nu avea cum să 
răspundă. Oameni care-l căutau pe Luther. 

Îşi aminti de izbucnirea lui Jack, din noaptea trecută, 
şi închise ochii, încercând să-şi îndepărteze din minte 
cuvintele acelea. 

Să-l ia naiba pe Jack! 

Kate se simţea obosită, mai obosită decât fusese 
vreodată în urma vreunui proces. li făcuse şi ei ceea ce 
îi făcuse mamei ei. O târâse în pânza de păianjen, chiar 
dacă ea nu dorise acest lucru, o detestase şi dorise s-o 
distrugă. 

Se ridică din nou, incapabilă să respire. Se ţinu de gât 
cu degetele, încercând să prevină alt atac. Când se 
potoli un pic, se întoarse într-o parte şi privi fotografia 
mamei sale. 

Tatăl ei era singurul care-i rămăsese. O apucă râsul. 
Luther Whitney reprezenta tot ce-i rămăsese din familie. 


S-o ajute Dumnezeu! 

Se întinse pe spate şi aşteptă. Aşteptă să audă 
ciocănituri în uşă. O moştenire transmisă de la mamă la 
fiică. Acum venise rândul ei. 


x 


În momentul acela, la doar zece minute distanță de 
ea, Luther se uita iarăşi la un vechi articol dintr-un ziar. 
Uitase de ceaşca de cafea de lângă cotul lui. În spate se 
auzea zgomotul frigiderului. Într-un colţ, bâzâia 
televizorul, pe canalul CNN. In afară de asta, în 
încăpere era linişte. 

Wanda Broome îi fusese prietenă. O bună prietenă. Şi 
asta de când se întâlniseră întâmplător într-un hotel din 
Philadelphia, după ultima condamnare a lui Luther şi 
după prima şi ultima condamnare a Wandei. lar acum 
murise şi ea. Îşi luase viaţa - aşa scria în articol - se 
prăbuşise pe scaunul din faţă al maşinii, după ce 
înghiţise un pumn de pilule. 

Luther nu acţionase niciodată făţiş. lar acum lucrurile 
i se păreau greu de suportat ca şi cum ar fi fost un 
coşmar continuu. Numai că, de fiecare dată când se 
trezea şi se uita în oglindă, iar apa rece îi şiroia pe 
trăsăturile tot mai îmbătrânite, ştia că din coşmarul 
acela nu avea să se trezească niciodată. 

Ironia sorții - legată de moartea tragică a Wandei - 
consta în faptul că ea avusese ideea spargerii locuinţei 
familiei Sullivan. Acum, privind retrospectiv, fusese o 
idee groaznică, teribilă, dar care ieşise din mintea ei, 
surprinzător de fertilă. O idee la care ţinuse cu 
încăpățânare, în ciuda avertismentelor primite din 
partea lui Luther şi a mamei sale. 

Ei doi plănuiseră totul, iar el dusese planul la 
îndeplinire. Şi, tot retrospectiv privind, dorise să facă 
chestia aia. Fusese pentru el o provocare, o provocare 
combinată cu o pradă uriaşă, căreia nu-i putuse rezista. 


Ce trebuie să fi simţit Wanda când văzuse că doamna 
Sullivan nu se afla în avion? Ştiind că n-are cum să-l 
anunţe pe Luther că zona nu era atât de liberă cum 
crezuseră... 

Wanda fusese prietena lui Christine Sullivan. O 
prietenie absolut sinceră. Wanda reprezentase ultima 
legătură cu oamenii adevăraţi, în ceața vieţii sibaritice 
în care trăia Walter Sullivan. Viaţă în care nu numai că 
toţi erau frumoşi - aşa cum fusese şi Christine Sullivan - 
dar şi cu relaţii, educati, sofisticaţi aşa cum nu era şi nu 
avea să fie niciodată Christine. lar din cauza acestei 
prietenii, Christine Sullivan începuse să-i spună Wandei 
lucruri pe care aceasta n-ar fi trebuit să le ştie, inclusiv 
despre ce se afla în camera-seif din spatele oglinzii. 

Wanda era convinsă că Sullivan avea atât de mulţi 
bani, încât îşi putea permite să piardă o sumă atât de 
mică. Luther ştia că nu aşa se întâmplă în lumea în care 
trăim, probabil că ştia şi Wanda, dar acum nu mai 
conta... 

După o existenţă grea, în care banii fuseseră 
întotdeauna prea puţini, Wanda dorise să tragă biletul 
câştigător. Aşa cum făcuse Christine Sullivan. Fără ca 
vreuna din ele să-şi dea seama cât de mare era de fapt 
preţul pentru asemenea lucruri. 

Luther zburase în Barbados, ca să-i trimită un mesaj 
Wandei, dacă aceasta n-ar fi plecat deja de acolo. li 
trimisese o scrisoare mamei Wandei. Edwina urma să i-o 
arate Wandei. Oare aceasta l-ar fi crezut? Şi chiar dacă 
l-ar fi crezut, viaţa lui Christine Sullivan fusese deja 
sacrificată. Sacrificată, avea să-şi fi spus Wanda, pentru 
lăcomia şi dorinţa ei de a avea lucruri la care nu avea 
dreptul. Luther mai că vedea gândurile ce trecuseră 
prin mintea prietenei sale, atunci când oprise maşina 
într-un loc pustiu, când scosese capacul cutiei şi 
înghiţise pastilele acelea, pierzându-şi încet-încet 
cunoştinţa. 


Luther nu putuse să se ducă la înmormântare. Nu 
putuse să-i spună Edwinei cât de rău îi părea. Risca s-o 
atragă şi pe ea în coşmarul lui. Fusese la fel de apropiat 
de Edwina pe cât fusese şi de Wanda, ba, într-un fel, 
chiar mai apropiat. Petrecuse multe nopţi, încercând 
împreună cu Edwina s-o convingă pe Wanda să renunţe 
la planul ei. Şi abia când Wanda declarase că îşi va duce 
planul la îndeplinire, cu sau fără Luther, Edwina îl 
rugase pe Luther să aibă grijă de fiica ei. Să n-o lase să 
ajungă iarăşi la închisoare. 

În cele din urmă, Luther se uită la mesajele personale 
din ziar şi avu nevoie doar de câteva secunde ca să-l 
găsească pe cel pe care-l căuta. Nu zâmbi când îl citi. 
Luther credea - ca şi Bill Burton - că Gloria Russell nu 
avea talent de negociator. 

Spera că oamenii de la Casa Albă credeau că-l 
interesează doar banii. Luther luă o bucată de hârtie şi 
începu să scrie. 


— Urmăreşte contul! 

Burton stătea în faţa şefei de cabinet, în biroul ei. 
Sorbi dintr-o Coca-Cola dietetică, deşi ar fi dorit ceva 
mai tare. 

— Am dat deja ordin, răspunse Gloria Russell, 
punându-şi cercelul la loc, după ce aşezase receptorul în 
furcă. 

Collin stătea liniştit într-un colţ. Şefa de cabinet nu 
dăduse vreun semn că i-ar fi observat prezenţa, deşi 
intrase în încăpere împreună cu Burton, cu douăzeci de 
minute în urmă. 

— Unde vrea banii? întrebă Burton, uitându-se la 
femeie. 

— Dacă nu se face un transfer telegrafic în contul 
desemnat până la închiderea activităţii bancare din ziua 
respectivă, atunci niciunul dintre noi nu va mai avea 


vreun viitor. 

Gloria privi spre Collin, apoi spre Burton. 

— Rahat! exclamă Burton, ridicându-se. 

Gloria se răţoi la el: 

— Am crezut că o să ai grijă de treaba asta, Burton! 

Agentul o ignoră şi continuă: 

— Cum a spus că o să se facă schimbul? 

— De îndată ce va primi banii, ne va anunţa locul în 
care va fi obiectul. 

— Aşadar, trebuie să avem încredere în el. 

— Aşa se pare. 

— De unde ştie că ai primit deja scrisoarea? 

— Era în cutia mea, în dimineaţa asta. Primesc 
scrisorile în timpul după-amiezii. 

Burton se lăsă să cadă pe scaun. 

— În cutia ta poştală! Adică a fost chiar lângă casa ta? 

— Mă îndoiesc că ar fi încredinţat altcuiva un mesaj 
atât de important. 

— Şi de ce ai căutat în cutie? 

— Am văzut că e ceva în cutie, răspunse Gloria 
Russell, aproape zâmbind. 

— Individul are boaşe! 

— Mai mari decât voi, zise şefa de cabinet, care-şi 
încheie afirmaţia uitându-se la Collin. 

Acesta se crispă sub privirea ei, apoi se uită în podea. 

Burton se amuză, văzând schimbul de priviri. Era 
bine, puştiul îi va mulţumi peste câteva săptămâni. 
Pentru că l-a scos din pânza văduvei negref. 

— Nu mă mai surprinde nimic, doamnă Russell. Dar 
pe dumneavoastră? întrebă el, uitându-se la ea, apoi la 
Collin. 

Gloria Russell ignoră remarca: 

— Dacă banii nu vor fi transferați, ne putem aştepta 
ca individul să facă public ceva, foarte curând. Ce putem 
să facem împotriva acestui lucru? 


6 Văduva neagră este un păianjen veninos. (n. tr.) 


Comportarea calmă a şefei de cabinet nu reprezenta o 
chestie de faţadă. Gloria decisese că depăşise faza 
plânsului şi a vomitatului, că fusese rănită şi umilită cât 
să-i ajungă pentru tot restul vieţii. Fie ce-o fi, devenise 
insensibilă la orice ar fi urmat. lar acest lucru o făcea să 
se simtă surprinzător de bine. 

— Cât vrea? întrebă Burton. 

— Cinci milioane, răspunse Gloria, fără alte 
comentarii. 

Burton rămase cu ochii holbaţi. 

— Şi ai banii ăştia? De unde? 

— Nu te priveşte pe tine. 

— Preşedintele ştie? 

Burton întrebase, ştiind dinainte răspunsul. 

— Nici asta nu te priveşte pe tine. 

Burton nu forţă lucrurile. De fapt, ce-i păsa lui? 

— Bine. Ca să răspund la întrebarea dumneavoastră, 
facem ceva. În locul dumneavoastră, aş găsi o cale dea 
obţine banii înapoi. Cinci milioane de dolari nu folosesc 
cuiva care nu va rămâne în viaţă. 

— Nu poţi să omori pe cineva pe care nu-l poţi găsi, 
replică Gloria Russell. 

— Adevărat. 

Burton se rezemă de speteaza scaunului şi-i povesti 
conversaţia avută cu Seth Frank. 


x 


Kate era complet îmbrăcată când deschise uşa, 
gândindu-se că, dacă ar fi fost în halat, interogatoriul ar 
fi durat mai mult, că ar fi părut mai vulnerabilă cu 
fiecare întrebare. Şi nu voia să pară vulnerabilă, deşi 
aşa se simţea: 

— Nu ştiu ce vreţi de la mine. 

— Câteva informaţii, domnişoară Whitney. Ştiu că 
sunteţi om al legii. Credeţi-mă, nu-mi place să vă spun 
asemenea lucruri, dar tatăl dumneavoastră este 


suspectul numărul unu într-un caz foarte grav. 

Frank o privi cu o expresie plină de sinceritate. 

Stăteau în camera de zi. Frank îşi scosese carnetul de 
notițe. Kate stătea dreaptă pe marginea canapelei, 
încercând să rămână calmă, deşi degetele ei se jucau cu 
lănţişorul de la gât, răsucindu-l şi înnodându-l. 

— Din câte mi-aţi povestit, nu aveţi prea multe dovezi. 
Dacă aş fi procurorul cazului, nu cred că aş obţine un 
mandat de arestare. 

— Poate că-i aşa, poate că nu. 

Frank văzuse modul în care Kate se jucase cu 
lănţişorul. Nu venise aici ca să obţină informaţii. Era 
posibil ca el să ştie mai multe despre tatăl ei decât ştia 
Kate. Dar trebuia s-o atragă în capcană. Pentru că, dacă 
se gândea bine, era vorba de o capcană. Pentru 
altcineva. De fapt, de ce-ar fi avut Kate mustrări de 
conştiinţă? Chestia asta i-ar fi liniştit conştiinţa, în cazul 
în care s-ar fi sinchisit. 

Frank continuă: 

— Să vă arăt o coincidenţă interesantă. Am găsit 
amprenta tatălui dumneavoastră într-o camionetă a unei 
firme de făcut curăţenie, camionetă care s-a aflat în 
curtea locuinţei lui Sullivan cu puţin timp înainte de 
crimă. De fapt ştim că tatăl dumneavoastră a fost în 
casă, chiar în dormitorul în care a fost comisă crima. 
Avem doi martori oculari. Mai ştim că a folosit un nume 
fals, o adresă falsă şi un număr de asigurare socială 
inventat atunci când s-a angajat la firmă. Şi mai ştim că 
a dispărut. 

Kate se uită la el şi-i răspunse: 

— A fost condamnat. Probabil că nu şi-a folosit numele 
adevărat pentru că a crezut că nu va obţine slujba. 
Spuneţi că a dispărut. V-aţi gândit că o fi plecat într-o 
călătorie? Până şi foştii deţinuţi îşi iau câte o vacanţă. 

Kate se trezise în postura de a-şi apăra tatăl, chestie 
inimaginabilă. O durere ascuţită îi străbătu capul, iar ea 


se frecă, fără să-şi dea seama. 

— Altă descoperire interesantă: tatăl dumneavoastră 
a fost bun prieten cu Wanda Broome, menajera 
personală a lui Christine Sullivan şi confidenta acesteia. 
Tatăl dumneavoastră şi Wanda Broome au fost 
supravegheați de acelaşi poliţist, în perioada de 
eliberare condiţionată, pe când locuiau în Philadelphia. 
După unele surse, se pare că au păstrat legătura în toţi 
anii aceştia. Pun pariu că Wanda ştia de seiful din 
dormitor. 

— Şi ce-i cu asta? 

— Am discutat cu Wanda Broome. Era evident că ştia 
mai multe decât ne-a spus. 

— Atunci de ce nu vorbiţi cu ea, în loc să mă vizitaţi 
pe mine? Poate că acea Wanda a comis crima... 

— În momentul acela era plecată din ţară, lucru 
confirmat de o sută de martori. 

Frank îşi drese glasul, apoi continuă: 

— Şi nu mai pot să vorbesc cu ea, pentru că s-a 
sinucis. A lăsat un bilet, în care spunea că-i pare rău. 

Kate se ridică şi privi în gol, pe fereastră. Avea 
senzaţia că o năpădeşte frigul. 

Frank aşteptă un timp, uitându-se la ea, întrebându-se 
cum trebuie să se fi simţit ascultând dovezile ce se 
strânseseră împotriva bărbatului care-i era tată şi care o 
părăsise. Mai simţea dragoste pentru el? Detectivul 
spera să nu mai simtă. Din punct de vedere profesional 
spera aşa ceva. Ca tată a trei copii, se întreba dacă un 
asemenea sentiment poate fi ucis cu adevărat, în ciuda 
celor mai rele lucruri. 

— Domnişoară Whitney, vă simţiţi bine? 

Kate se întoarse încet şi întrebă: 

— Putem să mergem undeva? N-am mâncat de mult 
timp şi n-am nimic de mâncare în casă. 

Sfârşiră prin a ajunge în acelaşi local în care se 
întâlniseră Jack şi Luther. Frank începu să-şi devoreze 


mâncarea, dar Kate nu se atinse de nimic. Frank se uită 
la ea şi-i zise: 

— Dumneavoastră aţi ales localul, credeam că vă 
place mâncarea de aici. Nu vreau să mă amestec, dar ar 
trebui să vă îngrăşaţi un pic. 

Kate se uită în cele din urmă la el, cu un început de 
zâmbet: 

— Aşadar, sunteţi şi consultant în probleme de 
sănătate! 

— Am trei fiice. Cea mai mare are şaisprezece ani şi 
jură că-i obeză. Probabil că are cincizeci şi cinci de 
kilograme şi e aproape cât mine de înaltă. Dacă n-ar 
avea obrajii roşii, aş crede că-i anemică. lar soţia mea 
tine tot timpul o cură de-un fel sau altul. Eu cred că 
arată nemaipomenit, dar se pare că există nişte forme 
perfecte, după care tânjeşte orice femeie. 

— Orice femeie, cu excepţia mea. 

— Mâncaţi ce aveţi în farfurie! Asta le spun în fiecare 
zi fetelor mele. Mâncaţi! 

Kate îşi luă furculiţa şi reuşi să mănânce jumătate din 
porţie. În timp ce-şi bea ceaiul, iar Frank sorbea dintr-o 
cană mare cu cafea, se cufundară amândoi într-o 
discuţie despre Luther Whitney. 

— Dacă sunteţi convinşi că aveţi suficiente dovezi, de 
ce nu-l arestaţi? 

Frank clătina din cap şi-şi puse cana cu cafea pe 
masă. 

— Aţi fost în casa lui. A plecat de ceva timp. Probabil, 
imediat după ce s-a întâmplat. 

— Dacă el e făptaşul. Acuzaţiile dumneavoastră sunt 
doar de circumstanţă. Asta nu înlătură îndoiala valabilă, 
domnule locotenent. 

— Pot să fiu direct, Kate? Apropo, pot să-ţi spun Kate? 

Ea dădu din cap. 

Frank îşi puse coatele pe masă şi o privi. 

— Lăsând pălăvrăgeala deoparte, de ce-ţi vine greu să 


crezi că tatăl tău a împuşcat-o pe femeia aia? A fost 
condamnat de trei ori. Se pare că şi-a trăit întreaga 
viaţă la limită. A fost interogat în alte zece cazuri de 
spargeri, dar nu s-a putut dovedi nimic împotriva lui. 
Este un delincvent profesionist. Cunoşti specia. Viaţa 
unui om nu valorează nimic pentru el. 

Kate îşi termină de băut ceaiul, înainte să răspundă. 
Un delincvent profesionist? Sigur, tatăl ei era unul 
dintre aceştia. Kate nu se îndoia că Luther continuase să 
săvârşească delicte în anii care trecuseră. Se pare că 
avea chestia asta în sânge. Era ca un cocainoman. 
Incurabil. 

— Nu omoară oameni, răspunse ea, calmă. Fură, dar 
n-a rănit niciodată pe cineva. Nu acţionează în felul 
ăsta. A 

Ce spusese Jack? Tatăl ei era speriat. IÎngrozit atât de 
tare, încât vomitase. Tatălui ei nu-i fusese niciodată frică 
de poliţie. Dar dacă o omorâse pe femeia aceea? Poate 
fusese doar un gest reflex, apăsase pe trăgaci, iar 
glonţul pusese capăt vieţii lui Christine Sullivan. Toată 
chestia asta se putea întâmpla în câteva secunde. Fără 
timp de gândire. Doar cât să acţioneze. Ca să nu ajungă 
la închisoare. Era posibil. Dacă tatăl ei o omorâse pe 
femeia aceea, ar fi fost speriat, ar fi fost îngrozit, ar fi 
fost bolnav. 

Cu toată suferinţa de care avusese parte, cele mai vii 
amintiri despre tatăl ei erau legate de blândeţea 
acestuia. Mâinile lui mari cuprinzându-le pe ale ei. Era 
tăcut până la impoliteţe cu majoritatea oamenilor. Dar 
cu ea vorbea. Cu ea, nu aiurea, cum fac majoritatea 
adulţilor. Vorbea cu ea despre lucruri care o interesau o 
fetiţă. Despre flori, despre păsări, despre felul în care 
cerul îşi schimbă brusc culoarea. Despre rochii, despre 
panglici, despre dinţii de lapte care i se clătinau. 
Momente scurte, dar pline de sinceritate, între tată şi 
fiică, înghesuite între violenţa subită a condamnărilor, a 


închisorii. După ce crescuse, discuţiile acelea 
deveniseră simplă pălăvrăgeală, iar ocupaţia bărbatului 
cu figură amuzantă şi cu degete mari, dar blânde, 
ajunsese să-i domine viaţa şi modul în care-l vedea pe 
Luther Whitney. 

Putea să jure că bărbatul acela nu putea să omoare pe 
cineva? 

Frank o privi şi văzu cum clipeşte iute. Se produsese o 
schimbare. O simţea. 

Detectivul luă linguriţa şi-şi mai puse zahăr în cafea. 

— Spuneai că nu-i posibil ca tatăl tău s-o fi ucis pe 
femeia aceea? Am înţeles că n-aţi păstrat legătura. 

Kate îşi reveni din gânduri. 

— N-am spus că nu-i posibil. Am spus... 

Interogase sute de martori şi nu-şi amintea să fi 
existat unul care să se fi descurcat atât de prost ca ea. 
Scotoci prin poşetă, căutându-şi pachetul de Benson & 
Hedges. Când văzu ţigările, Frank îşi scoase pachetul de 
gumă de mestecat Juicy Fruit. 

Kate suflă fumul astfel încât să nu se ducă spre 
detectiv şi se uită la gumă. 

— Încerci să te laşi? întrebă ea, amuzată. 

— Încerc şi nu reuşesc. Ce spuneai? 

Kate expiră fumul, silindu-şi nervii să se potolească. 

— După cum ţi-am spus, nu mi-am văzut tatăl de ani 
de zile. Nu suntem apropiaţi. E posibil s-o fi omorât pe 
femeia aceea. Totul e posibil. Dar asta nu-ţi va fi de folos 
la tribunal. Acolo folosesc doar dovezile. Punct. 

— Încercăm să definitivăm cazul. 

— Nu aveţi dovezi tangibile care-l leagă de scena 
crimei? Nu aveţi amprente? Nici martori? Nimic de felul 
ăsta? 

Frank ezită, apoi se decise să răspundă: 

— Nu. 

— Aţi reuşit să arătaţi că are legătură cu lucrurile 
furate? 


— N-a apărut niciunul. 

— Analiza balistică? 

— Niciun folos. Un glonţ neutilizabil, n-am găsit arma. 

Kate se lăsă pe speteaza scaunului, simțindu-se mai 
bine de când conversaţia se orientase spre analiza 
legală a cazului. 

— Asta-i tot ce aveţi? 

Detectivul ezită din nou, apoi dădu din umeri. 

— Asta-i tot. 

— Atunci înseamnă că nu aveţi nimic. Nimic! 

— Am instinctul meu, iar acesta îmi spune că Luther 
Whitney a intrat în casă în noaptea aia şi că a fost şi în 
dormitor. Aş vrea să ştiu unde e acum. 

— Nu te pot ajuta. Asta i-am spus amicului tău, 
noaptea trecută. 

— Dar te-ai dus în casa aia. De ce? 

Kate dădu din umeri. Era decisă să nu pomenească de 
discuţia ei cu Jack. Asta însemna că ascundea dovezi? 
Probabil. 

— Nu ştiu. 

În parte, răspunsul era adevărat. 

— Mă şochezi, Kate! Eşti o persoană care ştie 
întotdeauna de ce face ceva. 

În mintea femeii apăru figura lui Jack. O izgoni, 
furioasă. 

— S-ar putea să ai surprize, locotenente! 

Frank îşi închise ceremonios carneţelul şi se aplecă 
spre ea. 

— Am nevoie de ajutorul tău. 

— Pentru ce? 

— Discutăm neoficial, off the record sau cum vrei să-i 
spui. Mă interesează rezultatul, nu amabilităţile juridice. 
— Amuzantă chestie să spui aşa ceva unui procuror! 

— Nu spun că nu respect regulile. 

Frank cedă şi-şi scoase ţigările. 

— Spun doar că o să abandonez acest punct de 


minimă rezistenţă, dacă pot. Bine? 

— Bine. 

— Am informaţii care spun că, dacă ţie nu-ţi pasă de 
tatăl tău, acesta e topit după tine. 

— Cine ţi-a spus asta? 

— Ce naiba, sunt detectiv! E adevărat sau nu? 

— Nu ştiu. 

— Kate, nu-ţi bate joc de mine! E adevărat sau nu? 

Femeia îşi stinse ţigara, furioasă. 

— E adevărat! Eşti mulţumit? 

— Încă nu, dar s-ar putea să fiu. Am un plan să-l prind 
şi am nevoie de ajutorul tău. 

— Nu văd cum aş putea să te ajut. 

Kate îşi dăduse seama ce-o să urmeze. Putea să 
citească asta în ochii lui Frank. 

Acesta avu nevoie de zece minute ca să-şi expună 
planul. Kate îl refuză de trei ori. După o jumătate de oră, 
stăteau încă la aceeaşi masă. 

Frank se lăsă pe speteaza scaunului, apoi se aplecă 
brusc în faţă. 

— Ascultă, Kate, dacă nu mă ajuţi, n-o să avem nicio 
şansă să punem mâna pe el. Dar dacă lucrurile stau aşa 
cum spui tu şi nu avem un caz împotriva lui, o să fie 
liber. Dar dacă el e făptaşul şi putem să dovedim acest 
lucru, atunci tu ar trebui să fi ultima persoană din lume 
care să-mi spună că trebuie să-l lăsăm în pace. Dacă ai 
impresia că greşesc, atunci o să te duc acasă, uită că m- 
ai văzut, iar tatăl tău o să continue să fure... poate şi să 
ucidă... 

Detectivul o privi drept în ochi. 

Kate deschise gura, dar nu reuşi să scoată vreun 
cuvânt. Privi dincolo de Frank, de unde o saluta o 
imagine ceţoasă din trecut, dar care dispăru subit. 

Kate Whitney, care avea aproape treizeci de ani, nu 
mai avea legătură cu bebeluşul care chicotea când tatăl 
ei o arunca în aer sau cu fetiţa care îi divulga tatălui ei 


secrete importante, pe care nu le-ar fi spus altcuiva. 
Crescuse, se maturizase şi se descurca singură de mult 
timp. Mai mult, era om al legii, procuror al statului, care 
jurase să sprijine legea şi Constituţia statului Virginia. 
Meseria ei era să se asigure că persoanele care încălcau 
acele legi urmau să fie pedepsite cum se cuvine, 
indiferent cine erau şi indiferent de rudele pe care le 
aveau. 

Altă imagine îi invada mintea. Mama ei privind uşa, 
aşteptând ca soţul ei să se întoarcă acasă. Întrebându-se 
dacă acesta era sănătos. Vizitându-l la închisoare, 
făcând lista lucrurilor despre care să discute cu el, 
îmbrăcând-o frumos pe Kate pentru aceste întâlniri, 
fiind tot mai emoţionată cu cât se apropia data 
eliberării. De parcă el ar fi fost un erou care salvase 
lumea, nu un hoţ! Işi aminti cuvintele lui Jack, care o 
îndurerară. Spusese că toată viaţa ei fusese o minciună. 
Jack se aşteptase ca ea să dea dovadă de simpatie faţă 
de cel care o părăsise. De parcă Luther Whitney suferise 
o nedreptate, nu Kate. Jack n-avea decât să se ducă 
naibii! li mulțumea lui Dumnezeu că nu se măritase cu 
el. Un om care putea să-i spună asemenea lucruri 
groaznice n-o merita! Dar Luther Whitney merita tot ce i 
s-ar fi întâmplat. Poate că n-o omorâse pe femeia aceea. 
Poate că o omorâse. Nu era treaba ei să decidă asta. 
Treaba ei era să se asigure că acea decizie putea fi luată 
de oamenii din boxa juraţilor. Tatăl ei merita oricum să 
ajungă la închisoare. Acolo nu mai putea să le facă rău 
altora. Acolo nu mai putea să distrugă alte vieţi. 

Şi, cu acest ultim gând în minte, fu de acord să ajute 
ca tatăl ei să ajungă în mâinile poliţiei. 

Frank se simţi un pic vinovat, când se ridicară să 
plece. Nu-i spusese tot adevărul lui Kate Whitney. De 
fapt, o minţise în privinţa celui mai important lucru 
referitor la caz - cu excepţia întrebării de un milion de 
dolari: unde era Luther Whitney. Nu era mulţumit de 


ceea ce tocmai făcuse. Oamenii legii mint uneori, ca şi 
ceilalţi oameni. Asta nu făcea lucrurile mai uşor 
acceptabile, mai ales dacă victima minciunii era o 
persoană pe care detectivul o respecta şi de care îi era 
milă. 


CAPITOLUL OPISPREZECE 


Kate îi telefona în seara aceea, pentru că Frank nu 
voia să piardă timpul. Vocea robotului o şocă. Era prima 
oară, după ani de zile, când auzea tonul acela. Calm, 
eficient, măsurat, ca pasul exersat al unui infanterist. 
Kate începuse să tremure, auzindu-i glasul şi avusese 
nevoie de toată stăpânirea de sine pentru a spune 
cuvintele simple, menite să-l atragă în capcană pe 
Luther. Îşi repetase că tatăl ei putea fi foarte viclean. 
Spusese că ar dori să-l vadă, că ar dori să-i vorbească. 
Cât mai curând posibil. Kate se întrebase dacă 
pişicherul bătrân o să adulmece capcana, apoi îşi 
amintise ultima lor întâlnire şi-şi dăduse seama că 
Luther n-o să bănuiască nimic. N-ar fi putut să creadă că 
fetiţa care-i încredinţase cele mai preţioase secrete ale 
ei l-ar putea trăda. i 

După doar o oră, telefonul sună. In timp ce se întindea 
să ridice receptorul, Kate îşi dorea să nu fi fost de acord 
cu solicitarea lui Frank. Una era să stai într-un 
restaurant şi să înjghebi un plan, ca să prinzi un suspect 
de asasinat şi altceva era să participi la o înşelătorie, cu 
scopul de a-ţi preda tatăl autorităţilor. 

— Katie... 

Femeia simţi emoția din glasul lui, precum şi o urmă 
de neîncredere. 

— Bună, tăticule! 

Era mulţumită de faptul că rostise de la sine 
cuvintele. În momentul acela, n-ar fi fost în stare să 
transforme în vorbe nici cel mai simplu gând. 

Nu era bine să se vadă în apartamentul ei. Luther 
putea s-o înţeleagă. Ar fi fost prea apropiat, prea 
personal. Kate ştia că nici locuinţa lui nu era potrivită, 
din motive evidente. Luther sugeră că s-ar putea întâlni 


pe un teren neutru. Sigur că se putea. Ea voia să 
vorbească, iar el s-o asculte. Voia cu disperare s-o 
asculte. 

Stabiliră momentul: a doua zi, la ora patru, într-o 
cafenea micuță, în apropiere de biroul ei. Luther o va 
aştepta. Să fie convinsă că doar moartea îl va împiedica 
să vină. 

Kate închise şi-l sună pe Frank. Îi spuse momentul şi 
locul întâlnirii. Auzindu-se, îşi dădu seama, în cele din 
urmă, ce făcuse. Pornise ceva ce nu mai putea fi oprit. 
Trânti telefonul şi izbucni în lacrimi. Trupul ei fii cuprins 
de convulsii atât de puternice, încât căzu pe podea, cu 
toţi muşchii încordaţi, iar gemetele ei umplură micul 
apartament aşa cum heliul umple un balon. Starea ei 
putea să se termine cu o izbucnire violentă. 

Frank rămăsese la telefon şi-şi dori să nu fi rămas. 
Detectivul ţipă în telefon, dar ea nu-l putea auzi. De 
fapt, n-ar fi contat dacă l-ar fi auzit. Kate făcuse ce se 
cuvenea să facă. Nu avea de ce să se simtă ruşinată sau 
vinovată. Când, în cele din urmă, Frank renunţă şi puse 
receptorul în furcă, momentul de euforie, provocat de 
faptul că era atât de aproape de făptaş, se stinse 
precum flacăra unui chibrit. 

Aşadar, primise răspuns la întrebarea lui. Kate îşi 
iubea încă tatăl. Acest gând îl tulbura pe locotenentul 
Seth Frank, dar nu din cale afară. În schimb, Seth 
Frank, tatăl a trei copii, simţi că i se umplu ochii de 
lacrimi şi-şi dădu brusc seama că nu-i mai place foarte 
mult slujba sa. 


x 


Burton închise telefonul. Detectivul Frank îşi 
respectase promisiunea de a-l lăsa pe agent să participe 
la arestare. După un minut Burton se afla în biroul 
Gloriei Russell. 

— Nu vreau să ştiu cum o s-o faci! 


Gloria părea îngrijorată. 

Burton zâmbi, doar pentru sine. I se făcuse greață, 
exact aşa cum prezisese. Voia să se facă treaba, dar nu 
voia să-şi murdărească degetele frumoase. 

— Nu aveţi de făcut decât un singur lucru: să-i 
spuneţi preşedintelui unde se vor întâmpla lucrurile. Şi 
asiguraţi-vă că-l va suna pe Sullivan înainte de arestare. 
Trebuie neapărat să-l anunţe. 

— De ce? întrebă Gloria Russell, uluită. 

— Lăsaţi treaba asta în grija mea. Faceţi exact cum v- 
am spus. 

Agentul plecă înainte ca Gloria să apuce să ţipe la el. 


x 


— Poliţiştii sunt convinşi că el este cel vinovat? 

În vocea preşedintelui se simţea un strop de 
îngrijorare. Gloria Russell, care se plimba prin încăpere, 
se opri şi-l privi. 

— Alan, presupun că nu şi-ar da atâta osteneală să-l 
aresteze, dacă n-ar fi siguri. 

— Gloria, au mai greşit şi altădată. 

— Nu te contrazic. Au greşit, ca noi toţi. 

Preşedintele închise dosarul pe care-l studia şi se 
ridică, privind grădina Casei Albe pe fereastră. 

— Aşadar, individul va fi arestat curând? întrebă el şi 
se întoarse către Gloria Russell. 

— Aşa se pare. 

— Ce înseamnă asta? 

— Chiar şi cele mai bune planuri dau greş uneori. 

— Burton ştie ce se va întâmpla? 

— Se pare că el a condus toată treaba. 

Preşedintele se duse spre Gloria şi-i puse mâna pe 
braţ. 

— Despre ce vorbeşti? 

Gloria îi relată evenimentele din ultimele zile. 
Preşedintele îşi frecă obrazul şi zise: 


— Ce urmăreşte Burton? 

Pusese întrebarea mai mult pentru sine, decât pentru 
Gloria Russell. 

— De ce nu-l suni şi nu-l întrebi chiar pe el? A insistat 
foarte mult să-l anunţi pe Sullivan. 

— Pe Sullivan? De ce naiba... 

Preşedintele nu-şi termină fraza. Sună după Burton, 
dar i se spuse că acesta se îmbolnăvise subit şi se 
dusese la spital. Preşedintele o privi în ochi pe şefa de 
cabinet şi o întrebă: 

— Oare Burton face ceea ce cred eu că face? 

— Depinde de ce crezi. 

— Gloria, lasă glumele! Ştii ce-am vrut să zic. 

— Dacă te-ai gândit că Burton vrea să se asigure că 
individul ăla nu va fi arestat niciodată, atunci îţi 
mărturisesc că şi mie mi-a trecut prin minte acest gând. 

Preşedintele se jucă un pic cu un cuţit greu pentru 
deschis scrisori, de pe biroul său, apoi se aşeză pe scaun 
şi se uită spre fereastră. Gloria se înfioră, privindu-l: 

— Alan, ce vrei să fac? întrebă ea, uitându-se la ceafa 
lui. 

Era preşedintele, trebuia să stai şi să aştepţi răbdător, 
chiar dacă îţi venea să te repezi şi să-l strângi de gât. 

În cele din urmă, bărbatul se întoarse. Avea o privire 
întunecată, rece, poruncitoare. 

— Nimic. Nu vreau să faci nimic. Trebuie să iau 
legătura cu Sullivan. Spune-mi la ce oră şi în ce loc. 

Gloria Russell se gândi la acelaşi lucru la care se 
gândise mai devreme, când primise informaţia. Un 
adevărat prieten. Preşedintele ridică telefonul. Gloria se 
întinse şi-l închise. 

— Alan, rapoartele spun că doamna Sullivan avea 
vânătăi pe falcă şi fusese parţial sugrumată. 

Preşedintele nu-şi ridică privirea, dar răspunse: 

— Chiar aşa? 

— Alan, ce s-a întâmplat în dormitorul ăla? 


— Din ce-mi amintesc, se pare că a încercat să fie mai 
dură decât mine. Urmele de pe gâtul ei? zise el şi puse 
telefonul jos. Să spunem că Christy avea gusturi ciudate, 
inclusiv asfixiere sexuală. Ştii, indivizi care se sufocă şi 
termină în acelaşi timp... 

— Am auzit de asta. Numai că nu cred că s-a 
întâmplat aşa ceva, spuse ea, cu voce aspră. 

Preşedintele se răsti la ea: 

— Aminteşte-ţi care ţi-e locul, Russell! Nu răspund în 
faţa ta sau a altcuiva pentru acţiunile mele! 

Gloria se dădu înapoi şi răspunse iute: 

— Sigur, îmi pare rău, domnule preşedinte! 

Richmond se relaxă, se ridică şi-şi întinse mâinile în 
lături, resemnat. 

— Am făcut asta pentru Christy. Uneori femeile au 
influenţe ciudate asupra bărbaţilor. Iar eu, cu siguranţă, 
nu sunt imun la aşa ceva. 

— Atunci de ce a încercat să te ucidă? 

— După cum am spus, voia să pară mai dură decât 
mine. Era beată şi şi-a pierdut controlul. Din nefericire, 
se mai întâmplă asemenea lucruri. j 

Gloria se uită dincolo de el, spre fereastră. Întâlnirea 
cu Christine Sullivan nu fusese o simplă întâmplare. 
Momentul şi pregătirea acestui rendez-vous fuseseră 
luate din timpul afectat unei campanii electorale bine 
puse la punct. Femeia îşi scutură capul, încercând să 
izgonească imaginile pe care şi le amintea din noaptea 
aceea. 

Preşedintele veni lângă ea, o prinse de umeri, o 
întoarse spre el. 

— A fost o experienţă groaznică. Sigur că n-am vrut 
moartea lui Christy. E ultimul lucru din lume pe care l- 
aş fi dorit. Mă dusesem acolo ca să petrec o seară 
romantică, liniştită, cu o femeie frumoasă. Ce 
Dumnezeu, nu-s un monstru! 

Pe faţa lui se întinsese un zâmbet dezarmant. 


— Ştiu, Alan. Numai că atâtea femei, de atâtea ori... 
Trebuia să se întâmple ceva rău. 

Preşedintele dădu din umeri. 

— După cum ţi-am mai spus, nu-s primul bărbat care 
are funcţia asta şi care se angajează în asemenea 
activităţi extra-profesionale. Nici nu voi fi ultimul. Ştii ce 
solicitantă e munca pe care o fac, ştii mai bine decât 
oricine. E cea mai grea slujbă din lume. 

— Ştiu că tensiunea este enormă. Îmi dau seama. 

— Ai dreptate. E o slujbă care cere mai mult decât 
poate da un om. Uneori, înfrunţi această realitate 
eliberându-te de această tensiune, ieşind pentru 
moment din menghină. Contează cum fac faţă acestei 
tensiuni, pentru că acest lucru arată cât de bine pot să-i 
slujesc pe oamenii care m-au ales, care au avut 
încredere în mine. 

Preşedintele se întoarse la biroul său şi continuă: 

— În plus, a te bucura de compania unor femei 
frumoase e o cale relativ inofensivă de a combate 
stresul. 

Gloria se uită furioasă la el. Individul se aştepta ca ea, 
dintre toţi oamenii din lume, să fie fermecată de un 
discurs retoric, plin de un patriotism de tot rahatul! 

— Sunt convinsă că a fost inofensivă pentru Christine 
Sullivan! se răsti ea. 

Richmond se întoarse spre ea. Nu mai zâmbea. 

— Gloria, nu vreau să mai discutăm despre asta. Ce-a 
fost a fost, să ne gândim la viitor. Ai înţeles? 

Femeia îşi plecă încet capul, ca semn că e de acord şi 
ieşi din încăpere. 

Preşedintele luă din nou telefonul. Voia să-i dea 
prietenului său, Walter Sullivan, toate amănuntele 
necesare despre acţiunea poliţiei. Se părea că lucrurile 
se apropiau de final. Aproape că ajunseseră. Se putea 
bizui pe Burton. Era convins că o să facă tot ce trebuia. 
Pentru ei toţi. 


x 


Luther se uită la ceas. Ora unu. Făcu un duş, se spălă 
pe dinți şi-şi aranja barba pe care o lăsase să crească. 
Işi pieptănă părul, până fu mulţumit de rezultat. Arăta 
mai bine azi. Telefonul primit de la Kate făcuse minuni. 
Îşi lipise telefonul de ureche şi ascultase de nenumărate 
ori mesajul, doar ca să-i audă vocea, să audă cuvintele 
pe care nu crezuse că o să le mai audă. 

Riscase şi se dusese la un magazin de îmbrăcăminte 
pentru bărbaţi, de unde-şi cumpărase pantaloni, un 
sacou sport şi pantofi din piele. Se gândise bine, apoi 
renunţase la cravată. 

işi încercă haina cea nouă. I se potrivea. Pantalonii 
erau un picuţ cam largi. Slăbise în ultimul timp. Trebuia 
să mănânce mai mult. Ar putea să înceapă invitând-o pe 
fiica sa la o cină timpurie. Dacă o să-i permită. Trebuia 
să se gândească bine, nu voia să forţeze lucrurile. 

Jack! Meritul trebuie să fi fost al lui Jack. li spusese 
despre întâlnirea lor. li povestise că tatăl ei avea 
necazuri. Asta fusese! Sigur! Fusese un prost că nu-şi 
dăduse seama mai devreme. Dar ce însemna asta? Că 
fetei îi pasă de el? Luther simţi un tremur ce porni de la 
ceafă şi se sfârşi în genunchi. După atâţia ani? Înjură, 
amintindu-şi ce avea de făcut. Afurisită treabă! Insă 
hotărâse ceva şi nimic nu-l mai putea face să se 
răzgândească. Nici măcar fetiţa lui. Ceva teribil de rău 
trebuia făcut corect. 

Luther era sigur că Richmond nu ştia nimic despre 
corespondenţa lui cu şefa de cabinet. Singura ei 
speranţă era să cumpere iute ceea ce avea Luther şi să 
se asigure că obiectul ăla n-o să fie văzut de nimeni. Să-l 
plătească pe Luther, sperând că acesta o să dispară 
pentru totdeauna şi că lumea n-o să afle niciodată ce se 
întâmplase. Luther verificase dacă banii ajunseseră în 
contul desemnat. Indivizii vor avea prima lor surpriză 
când vor afla ce s-a întâmplat cu banii. 


lar a doua surpriză îi va face să o uite pe prima. 
Partea cea mai frumoasă era că Richmond nu-şi va da 
seama ce i s-a întâmplat. Luther se îndoia că 
preşedintele va fi arestat. Dar erau îndeplinite toate 
criteriile pentru ca Richmond să fie pus sub acuzare. 
Faţă de asta, Watergate o să pară un banc ieftin. Luther 
se întrebă care era pedeapsa pentru foştii preşedinţi. 
Spera că aceştia ard în flăcările iadului. 

Luther scoase scrisoarea din buzunar. Va avea grijă 
ca individa s-o primească exact în momentul în care 
aştepta ultimele instrucţiuni. Plata. Individa va plăti. 
Toţi vor plăti. Asta merita, să continue să se frământe 
aşa cum făcuse până atunci. 

Incercase deseori să-şi şteargă din minte actul sexual 
al femeii, în prezenţa unui cadavru ce nu se răcise încă, 
de parcă moarta ar fi fost o grămadă de gunoi, de care 
nu trebuie să-ţi pese. Cât despre Richmond... Un ticălos 
beţiv! Din nou, imaginile pe care şi le amintea îl făcură 
pe Luther să fiarbă. Luther strânse din dinţi, apoi, 
deodată, zâmbi. 

O să accepte orice înţelegere pe care o putea încheia 
Jack. Douăzeci de ani, zece ani, zece zile. Nu-i mai păsa. 
Să-l ia dracu' pe preşedinte şi pe toţi cei din jurul lui! Să 
ia dracu' tot oraşul, nu-i mai păsa! 

În primul rând, voia să petreacă puţin timp împreună 
cu fiica lui. lar după aceea, - nu-i mai păsa de nimic. 

În timp ce se ducea spre pat, Luther tresări. Îşi 
dăduse seama de ceva. Ceva care-l durea, dar de înţeles. 
Luther se aşeză pe marginea patului şi bău un pahar cu 
apă. Dacă era adevărat, putea s-o blameze? Pe de altă 
parte, putea să împuşte doi iepuri dintr-un foc. Se 
întinse pe pat şi-şi dădu seama că, de obicei, lucrurile 
care par prea frumoase ca să fie adevărate chiar nu sunt 
adevărate. Merita ceva bun din partea ei? Răspunsul era 
foarte clar. Nu merita. 


După ce transferul banilor a ajuns la Banca 
Districtuală, au fost executate instrucţiunile automate 
prevăzute anterior şi fondurile au fost transferate în 
cinci bănci diferite, din zonă, la fiecare câte un milion de 
dolari. De acolo, fondurile au urmat o rută în circuit, 
până când suma totală a fost iarăşi unită într-un singur 
loc. 

Russell, care pusese să fie urmăriţi banii din 
momentul în care-i plătise, urma să afle curând ce se 
întâmplase. Nu avea să fie prea încântată. Avea să fie şi 
mai puţin încântată după primirea următorului mesaj. 

x 


Cafeneaua Alonzo fusese deschisă cu un an în urmă. 
Avea şirul obişnuit de măsuţe de afară, cu umbrele 
colorate, într-un spaţiu mic de pe trotuar, înconjurat de 
un gard de fier forjat, înalt până la şolduri. Se servea 
cafea tare, de diferite soiuri. Produsele de patiserie 
ajunseseră celebre în rândul mulţimii ce se strângea 
dimineaţa şi la prânz. La ora patru fără cinci minute la 
mesele de afară stătea o singură persoană. Din cauza 
aerului rece, umbrelele fuseseră strânse şi semănau cu 
un şir de paie uriaşe pentru băuturi. 

Cafeneaua se afla la parterul unei clădiri moderne 
pentru birouri. O schelă fusese ridicată până la etajul al 
doilea. Trei muncitori înlocuiau un geam care se 
spărsese. Întreaga faţadă a clădirii era alcătuită din 
panouri reflectorizante, care dădeau o imagine completă 
a zonei din direcţia opusă ei. Panoul părea greu, iar 
lucrătorii solizi se împleticeau sub greutatea lui. 

Kate îşi strânse haina în jurul trupului şi sorbi din 
cafea. Soarele după-amiezii încălzea, în ciuda frigului, 
dar puterea lui scădea cu repeziciune. Peste mese 
începuseră deja să se întindă umbre lungi. Kate simţi că 
i se umezesc ochii, atunci când privi soarele atârnat 
exact deasupra acoperişurilor caselor dărăpănate, ce se 


aflau vizavi de cafenea. Urmau să fie demolate, pentru a 
face loc modernizării continue a zonei. Kate nu observă 
că fereastra de la etajul superior al uneia dintre case 
fusese deschisă. Casa de alături avea două geamuri 
sparte. Uşa din faţă a alteia era întredeschisă. 

Kate se uită la ceas. Stătea acolo de vreo douăzeci de 
minute. Se obişnuise cu ritmul frenetic din procuratură 
şi ziua i se păruse nesfârşită. Nu se îndoia că în 
vecinătate se aflau zeci de poliţişti, gata să năvălească 
de îndată ce s-ar fi arătat tatăl ei. Se gândi la toată 
treaba aia. Vor apuca să-şi vorbească? Ce naiba ar fi 
putut ea să-i spună? „Salut, tăticule, nu te-au arestat 
încă?” Îşi frecă obrajii îngheţaţi şi aşteptă. Luther 
trebuia să fie acolo la ora patru. Acum era prea târziu ca 
să mai schimbe ceva. Prea târziu pentru orice. Dar 
făcuse ceea ce trebuia, în ciuda faptului că se simţea 
vinovată, în ciuda faptului că se prăbuşise, după ce-l 
sunase pe detectiv. Îşi frecă mâinile, furioasă. Urma să-l 
predea pe tatăl ei poliţiei, iar el merita asta. Se săturase 
să analizeze chestia asta. Voia doar să se termine totul. 


* 


Lui McCarty nu-i plăcea treaba. Niciun pic. El 
obişnuia să-şi urmărească victima, uneori timp de 
săptămâni, până când înţelegea obiceiurile victimei mai 
bine decât le înţelegea aceasta. Acest lucru îl făcea să-şi 
poată îndeplini misiunea mai uşor. lar timpul îndelungat 
îi permitea lui McCarty să pună la punct diferite planuri 
de fugă, pentru situaţii dintre cele mai neprevăzute. Nu 
avea parte de asemenea lux în slujba asta. Mesajul lui 
Sullivan fusese succint. Individul îi plătise deja o sumă 
enormă drept diurnă, urmând să-i mai dea două 
milioane, după ce-şi termina treaba. Altfel spus, fusese 
plătit, acum trebuia să livreze marfa. McCarty nu-şi 
amintea să mai fi fost aşa nervos, cu excepţia primei 
sale crime, cu mulţi ani în urmă. Şi nu-l ajuta cu nimic 


nici faptul că locul urma să fie plin de poliţişti. 

Işi spuse că lucrurile vor fi în regulă. Plănuise totul 
bine, în timpul pe care-l avusese la dispoziţie. Făcuse o 
recunoaştere a zonei de îndată ce-l sunase Sullivan. 
Imediat îi venise ideea să folosească şirul de case ce 
urmau să fie demolate. Era singurul loc utilizabil. Se afla 
acolo de la ora patru dimineaţa. Uşa din spatele casei 
dădea într-o alee. Parcase o maşină închiriată în colţ. 
Din momentul în care trăgea, avea nevoie exact de 
cincisprezece secunde ca să arunce arma, să coboare pe 
scări, să iasă pe uşă şi să urce în maşină. Avea să fie la 
cinci kilometri de locul acela, înainte ca poliţia să-şi dea 
seama ce se întâmplase. Peste patruzeci şi cinci de 
minute, un avion urma să decoleze de pe un aeroport 
particular, aflat la douăzeci de kilometri de Washington, 
cu destinaţia New York. Avionul urma să aibă un singur 
pasager, iar după cinci ore, McCarty avea să fie un om 
răsfăţat, la bordul unui Concorde, care avea să aterizeze 
la Londra. 

Işi verifică pentru a zecea oară carabina şi luneta, 
ştergând cu un gest automat un fir de praf de pe ţeavă. 
Ar fi fost bine dacă ar fi avut un amortizor de sunet, dar 
ar fi trebuit să găsească unul care se potrivea la o 
carabină cu muniţie supersonică, aşa cum era arma lui. 
Avea să se bazeze pe zgomot, ca să ascundă 
împuşcătura şi fuga sa. Privi dincolo de stradă, apoi se 
uită la ceas. Aproape că sosise vremea... 

McCarty, un asasin foarte priceput, nu avea de unde 
să ştie că asupra capului țintei sale avea să fie 
îndreptată şi o altă armă. Iar în spatele acelei arme va fi 
o pereche de ochi la fel de ageri ca ai săi, dacă nu chiar 
mai ageri. 

xX 


Tim Collin fusese antrenat ca ţintaş de elită în 
infanteria marină, iar sergentul care-l instruise scrisese 


în evaluarea sa că nu văzuse niciodată un ţintaş mai 
bun. Cel care fusese astfel lăudat privea acum prin 
lunetă, apoi se relaxa. Collin privi în jurul furgonetei în 
care se afla. Fusese parcată pe stradă, lângă bordură, 
vizavi de cafenea. De acolo putea să tragă drept în ţintă. 
Se uită din nou prin lunetă. Kate Whitney apărea 
limpede în reticulul în cruce. Apoi Collin deschise 
fereastra laterală a furgonetei. Se afla în umbra clădirii 
din spatele său. Nimeni nu putea să vadă ce făcea. Mai 
avea avantajul că ştia faptul că Seth Frank şi un 
contingent al poliţiei districtului staţionau în dreapta 
cafenelei, în timp ce alţii se aflau în coridorul clădirii 
pentru birouri, în care se găsea cafeneaua. Maşini 
neînregistrate staţionau în diferite locuri, în susul şi în 
josul străzii. Dacă Whitney ar fi fugit, n-ar fi ajuns prea 
departe. Dar Collin ştia că individul n-o să apuce să fugă 
nicăieri. 

După împuşcătură, Collin avea să-şi demonteze iute 
arma şi s-o ascundă în furgonetă, după care va cobora, 
cu pistolul în mână şi cu insigna, alăturându-se celorlalţi 
poliţişti, care se vor întreba ce naiba se întâmplase. 
Nimeni nu va scotoci în camioneta unui agent al 
Serviciului Secret, căutând o armă sau un puşcaş care le 
ucisese ţinta. 

Tânărul agent considerase că planul lui Burton era 
logic. Collin nu avea nimic cu Luther Whitney, dar în joc 
erau lucruri mai importante decât viaţa unui delincvent 
profesionist, de şaizeci şi şase de ani. Lucruri mult mai 
importante. Uciderea bătrânului nu-i făcea plăcere lui 
Collin. De fapt, avea să se străduiască s-o uite, de îndată 
ce-o făcea. Dar aşa e viaţa. Era plătit să-şi facă meseria, 
de fapt jurase să-şi facă meseria înainte de orice. 
Incălca oare legea? Tehnic vorbind, săvârşea o crimă. 
Judecând realist, făcea doar ce trebuia să facă. 
Presupunea că preşedintele ştia de treaba aceea; Gloria 
Russell ştia cu siguranţă; Bill Burton, un om pe care-l 


respecta mai mult decât pe oricine, îl instruise s-o facă. 
Pregătirea lui Collin nu-i permitea să ignore aceste 
instrucţiuni. În afară de asta, bătrânul spărsese locuinţa 
aia. Avea să facă douăzeci de ani de puşcărie. N-o să 
reziste douăzeci de ani. Cine vrea să fie în puşcărie la 
optzeci de ani? Collin îl scutea de o grămadă de 
neplăceri. Dacă ar fi fost într-o asemenea situaţie şi ar fi 
avut de ales, şi Collin ar fi preferat glonţul. 

Collin se uită la muncitorii de pe schela de deasupra 
cafenelei, care se chinuiau cu panoul care trebuia să-l 
înlocuiască pe cel crăpat. Unul dintre ei apucă o funie 
legată de un sistem de scripeţi. Panoul începu să se 
ridice, încet. 


Kate îşi ridică privirea şi-l văzu. 

Luther păşea cu eleganţă pe trotuar. Pălăria şi fularul 
îi ascundeau trăsăturile, dar mersul nu-i putea fi 
confundat. Când crescuse, Kate îşi dorise întotdeauna să 
fie în stare să alunece pe sol, ca tatăl ei, cu încredere, 
fără pic de efort. Kate vru să se ridice, apoi se răzgândi. 
Frank nu-i spusese când va interveni, dar ea nu se 
aştepta să întârzie prea mult. 

Luther se opri în faţa cafenelei şi se uită la ea. Nu 
fusese atât de aproape de fiica lui de un deceniu şi nu 
prea ştia cum să procedeze. Kate îi simţi nesiguranța şi 
se sili să-i zâmbească. Luther veni imediat la masa ei şi 
se aşeză, cu spatele la stradă. In ciuda frigului, îşi 
scoase pălăria şi-şi vâri ochelarii de soare în buzunar. 

McCarty privi prin luneta armei. Părul cenuşiu apăru 
în colimator. Degetul asasinului trase piedica armei, 
apoi se îndreptă spre trăgaci. 

x 
La mai puţin de o sută de metri, Collin privea în 


oglindă. Nu se grăbea precum McCarty, pentru că avea 
faţă de acesta avantajul că ştia când va interveni poliţia. 


x 


McCarty îşi trase degetul. Îi observase ceva mai 
devreme pe muncitorii de pe schelă, dar nu-i băgase în 
seamă. Era a doua greşeală pe care o făcuse vreodată în 
activitatea sa. 

Panoul reflectorizant sări brusc în sus, în momentul în 
care funia fu trasă în jos, iar placa fu îndreptată spre 
McCarty. Fiind luminat direct de soarele ce apunea, 
panoul reflectă razele roşii, strălucitoare, direct în ochii 
lui McCarty. O durere de moment îi străpunse acestuia 
pupilele, iar el, cu un gest reflex, apăsă pe trăgaci. 
McCarty înjură şi lăsă arma în jos. Ajunse la uşa din 
spate cu cinci secunde mai devreme decât planificase. 

Glonţul lovi stâlpul umbrelei şi-l reteză, înainte să 
ricoşeze şi să se înfigă în pavajul din beton. Atât Kate 
cât şi Luther se aplecară, tatăl apărându-şi instinctiv 
fiica. După câteva secunde, Seth Frank şi o duzină de 
poliţişti în uniformă alcătuiră un semicerc în jurul celor 
doi, cu faţa spre exterior, privind spre fiecare colţişor al 
străzii. 

— Închideţi naibii toată zona! îi strigă Frank 
sergentului, iar acesta răcni ordine în radioul său. 

Oamenii în uniformă se  împrăştiară, maşinile 
neînregistrate se apropiară. 

Muncitorii se uitară în jos, spre stradă, ignorând 
complet rolul pe care-l jucaseră, fără să ştie, în 
evenimentele ce se desfăşuraseră dedesubt. 

Luther fu ridicat. I se puseră cătuşe, iar toată echipa 
se repezi în holul clădirii. Seth Frank, foarte emoţionat, 
se uită pentru o clipă la Luther - un moment plin de 
satisfacţie - şi-i citi drepturile. Luther o privi pe fiica sa. 
Kate nu îndrăzni, la început, să-l privească în ochi, dar 
apoi decise că-şi merita soarta. Cuvintele tatălui ei o 
răniră mai rău decât orice lucru la care se aşteptase: 

— Eşti bine, Katie? 

Ea dădu din cap şi începu să plângă. De data asta, în 


ciuda faptului că-şi prinsese gâtul într-o strânsoare de 
oţel, nu putu să împiedice lacrimile şi se prăbuşi pe 
podea. 

Bill Burton stătea în uşă. Când Collin, uimit, intră în 
clădire, Burton îl întâmpină cu o privire ce ameninţa să-l 
dezintegreze. Apoi Collin îi şopti ceva la ureche, iar 
Burton se potoli. _ 

Burton avea calitatea de a asimila iute informaţiile. Işi 
dădu seama de adevăr în câteva secunde. Sullivan 
angajase un asasin. Bătrânul făcuse cu adevărat lucrul 
de care intenţiona Burton să-l acuze pe nedrept. 

Miliardarul urcă o treaptă pe scara respectului lui 
Burton. 

Agentul se duse la Frank, iar acesta îl întrebă: 

— Ai idee ce naiba s-a întâmplat? 

— S-ar putea să am, replică Burton. 

Apoi agentul se întoarse. Se priviră, pentru prima 
oară. Luther fu năpădit de amintirile din noaptea aceea. 
Dar rămase calm, imperturbabil. 

Burton îl admiră pentru asta. Dar deveni foarte 
îngrijorat. Se vedea că Whitney nu era deprimat din 
cauză că fusese arestat. Ochii acestuia îi spuneau 
agentului - un om care participase literalmente la mii de 
arestări şi văzuse adulţi plângând ca nişte copii - tot ce 
trebuia să ştie. Individul plănuise de la început să se 
ducă la poliţie. Burton nu ştia din ce cauză şi nici nu-i 
păsa. 

Agentul continuă să se uite la Luther, în timp ce 
Frank discuta cu oamenii săi. Apoi Burton se uită la 
femeia prăbuşită în colţ. Luther se luptase deja cu 
poliţiştii, încercând să ajungă la ea, dar aceştia nu-l 
lăsaseră. O polițistă făcea eforturi stângace s-o 
consoleze pe Kate, însă cu puţin succes. Lacrimile 
curgeau prin ridurile adânci de pe obrajii bătrânului, în 
timp ce acesta urmărea fiecare suspin al fetiţei sale. 

Când îl observă pe Burton chiar în stânga sa, Luther îl 


privi cu ură, apoi agentul conduse privirea bătrânului 
spre Kate. Cei doi se priviră în ochi din nou. Burton 
ridică un pic din sprânceană şi o lăsă să cadă la loc, 
definitiv, de parcă i-ar fi tras un glonţ în cap lui Kate. 
Burton reuşise să-i facă pe unii dintre cei mai răi 
delincvenţi din zonă să-şi plece privirile, iar trăsăturile 
lui puteau fi amenințătoare, dar sinceritatea absolută a 
acelor trăsături fusese cea care-i îngheţa pe cei mai duri 
oameni. Luther Whitney nu era un derbedeu, asta se 
vedea uşor. Nu era niciun plângăcios. Dar zidul din 
beton din care erau făcuţi nervii lui Luther Whitney 
începuse deja să crape, sfârşi prin a se topi, iar resturile 
se scurseră către femeia care plângea în colţ. 
Burton se întoarse şi ieşi. 


CAPITOLUL NOUĂSPREZECE 


Gloria Russell stătea în camera de zi şi ţinea epistola 
în mâna care-i tremura. Se uita la ceas. Apăruse exact la 
timp, printr-un mesager, un bătrân cu turban, într-un 
Subaru rablagit. Pe uşa din dreapta, maşina avea 
emblema firmei Metro Rush Couriers. „Mulţumesc, 
doamnă. la-ţi adio de la viaţa ta.” Gloria se aşteptase să 
primească, în sfârşit, cheia cu care să înlăture toate 
coşmarurile pe care le îndurase. Şi toate riscurile pe 
care şi le asumase. E 

Vântul începu să urle în şemineu. În cămin ardea un 
foc zdravăn. Casa fusese curățată cu scrupulozitate, 
mulţumită eforturilor lui Mary, menajera ei, care tocmai 
plecase. Gloria era aşteptată la cină de senatorul 
Richard Miles, acasă la acesta, la ora opt. Miles avea 
mare importanţă pentru aspirațiile ei politice şi 
începuse deja să-i facă propagandă. Lucrurile 
începuseră, în cele din urmă, să meargă bine. Iar ei îi 
revenise elanul. După toate momentele acelea 
umilitoare, chinuitoare. Dar acum? Ce să facă acum? 

Gloria se uită din nou la mesaj. Neîncrederea o 
învăluia ca un năvod enorm, care o trăgea la fund, unde 
avea să rămână. 


Mulţumesc pentru contribuţia la operele de caritate. Va 
fi foarte apreciată. Apreciez şi faptul că mi-aţi dat o funie 
în plus, să am cu ce să vă spânzur. Cât despre obiectul 
despre care am discutat, nu mai e de vânzare. Acum cred 
că poliția va avea nevoie de el, la proces. Oh, apropo! SA 
TE IA DRACU! 


Gloria era ameţită. Funie în plus? Nu mai gândea, nu 
putea face nimic. La început, să gândi să-l cheme pe 


Burton, dar îşi dădu seama că acesta nu era la Casa 
Albă. Apoi îi veni o idee. Dădu drumul la televizor. 
Ştirile de la ora şase tocmai difuzau ultimele noutăţi. O 
operaţiune îndrăzneață a poliției, condusă de 
Departamentul de Poliţie din districtul Middleton şi cel 
din oraşul Alexandria dusese la prinderea unui suspect 
în cazul uciderii lui Christine Sullivan. Fusese tras un 
foc, de un ţintaş necunoscut. Se credea că ţinta fusese 
suspectul. 

Gloria Russell privi apoi imaginile luate la secţia de 
poliţie din Middleton. Îl văzu pe Luther Whitney, privind 
drept în faţă, fără să încerce să-şi ascundă faţa, urcând 
pe trepte. Era mult mai bătrân decât îşi închipuise ea. 
Arăta ca un director de şcoală. Acesta era omul care o 
privise... Nu-i trecuse prin minte că Luther fusese 
arestat pentru o crimă despre care ea ştia că n-o 
comisese el... Această revelaţie n-o făcu să acţioneze în 
vreun fel. Când cameramanul se răsuci, Gloria îi zări pe 
Bill Burton şi pe Collin, ascultându-l pe detectivul Seth 
Frank, care dădea o declaraţie presei. 

Ticăloşii incompetenţi! Individul ajunsese în arest. 
Ajunsese în arest iar ea primise un mesaj care garanta 
că tipul o să se asigure că o să-i tragă pe toţi în jos. Ea 
avusese încredere în Burton şi în Collin, preşedintele 
avusese încredere în ei, iar ei dăduseră greş, în cel mai 
jalnic mod. Nu-i venea să creadă că Burton era în stare 
să stea acolo, atât de calm, în timp ce lumea lor era gata 
să izbucnească în flăcări, ca o stea ce îmbătrânise subit. 

Următorul ei gând o surprinse. Alergă la baie, 
deschise dulăpiorul cu medicamente şi înhaţă prima 
sticluţă care-i pică în mână. De câte pilule ar avea 
nevoie? Zece? O sută? 

Răsuci capacul, dar mâinile îi tremurau şi nu reuşi să- 
l scoată. Continuă să se chinuie, până când pilulele se 
rostogoliră în chiuvetă. Îşi umplu pumnul cu pastile, 
apoi se opri. Se văzu în oglindă. Îşi dădu seama, pentru 


prima oară, cât de mult îmbătrânise. Avea ochii 
înfundaţi în orbite şi obrajii scofâlciţi, iar părul ei arăta 
de parcă încărunţea văzând cu ochii. 

Gloria se uită la mulţimea de pilule verzi din mâna ei. 
Nu putea să facă aşa ceva. În ciuda faptului că lumea ei 
se scufunda văzând cu ochii, nu putea să facă aşa ceva. 
Aruncă pastilele în WC şi stinse lumina. Telefonă la 
biroul senatorului. Se îmbolnăvise şi nu putea să se ducă 
la întâlnire. Abia se întinsese pe pat, când auzi 
ciocăniturile în uşă. 

La început i se păru că aude bătăi îndepărtate de 
tobe. Veniseră după ea cu un mandat? Făcuse ceva care 
o putea incrimina? Scrisoarea! O rupse şi o aruncă în 
flăcări. În timp ce aceasta luă foc, iar vâlvătaia urcă în 
şemineu, îşi aranja rochia, îşi puse papucii şi ieşi din 
încăpere. 

Simţit pentru a doua oară, o împunsătură dureroasă 
în piept, văzându-l pe Bill Burton în faţă uşii. Acesta 
intră, fără să scoată un cuvânt, îşi scoase pardesiul şi se 
duse direct spre bar. 

Gloria trânti uşa. 

— Bună treabă, Burton! Strălucitoare! Ai avut grijă de 
tot! Unde-i amicul tău? S-a dus la oculist? 

Burton se trânti pe canapea, cu paharul în mână, şi se 
răsti la ea: 

— Taci şi ascultă-mă! 

În mod normal, o asemenea poruncă ar fi scos-o pe 
Gloria din sărite. Dar tonul agentului o făcu să se 
supună. Remarcă pistolul din toc. Gloria îşi dădu seama, 
brusc, că era înconjurată tot timpul de oameni cu 
pistoale. Păreau să fie pretutindeni. Acum fuseseră până 
şi împuşcături! lar ea se înhăitase cu oameni foarte 
periculoşi. Se aşeză şi se uită la Burton. 

— Collin n-a tras. 

— Dar... 

— A tras totuşi cineva. Ştiu. 


Agentul bău aproape tot ce avea în pahar. Gloria se 
gândi să-şi toarne şi ea ceva de băut, dar se răzgândi. 

— Walter Sullivan, îi explică Burton. Ticălosul! 
Richmond i-a spus, nu-i aşa? 

Gloria Russell dădu din cap şi întrebă: 

— Crezi că Sullivan e în spatele poveștii ăsteia? 

— Cine altul ar putea să fie? Crede că individul i-a 
omorât nevasta. Are destui bani ca să angajeze cei mai 
buni ţintaşi din lume. Era singura persoană din afară 
care ştia unde va avea loc arestarea. 

Burton se uită la femeie şi clătină din cap, scârbit, 
mormăind: 

— Nu fi proastă, doamnă, n-avem timp de prostii! 

Apoi se ridică şi începu să se plimbe prin cameră. 

Gândurile Gloriei reveniră la ceea ce văzuse la 
televizor. 

— Individul e arestat. O să spună totul poliţiei. Am 
crezut că detectivii băteau la uşă. 

Burton se opri din plimbare şi-i spuse: 

— Tipul n-o să le spună nimic poliţiştilor. Cel puţin nu 
acum. 

— Despre ce vorbeşti? 

— Despre un om care ar face orice, numai ca fetiţa lui 
să scape cu viaţă. 

— L-ai ameninţat? 

— l-am transmis un mesaj destul de clar. 

— De unde ştii? 

— Doamnă, ochii nu mint. Iar el cunoaşte jocul. Dacă 
vorbeşte, îşi ia adio de la fată. 

— Doar n-o să... 

Burton se întinse şi o înhaţă pe şefa de cabinet, 
ridicând-o de pe podea şi ţinând-o în aer, astfel încât s-o 
privească drept în ochi: 

— O să-l omor pe orice nenorocit care se pune cu 
mine ca să-mi facă necazuri, ai înţeles? 

Tonul lui o făcu pe Gloria să îngheţe. Apoi individul o 


aruncă înapoi pe scaun. Femeia se uită la el, albă ca 
varul, cu ochii plini de groază. In schimb, Burton se 
făcuse roşu la faţă, din cauza furiei. 

— Tu m-ai băgat în chestia asta. Eu am vrut să chem 
poliţia de la început. Sigur, eu am ucis-o pe femeie, dar 
niciun juriu din lume nu m-ar fi găsit vinovat. Dar tu m- 
ai fraierit, doamnă, cu palavrele tale despre dezastrul 
mondial şi cu rahaturile despre grija faţă de preşedinte, 
iar eu am fost tâmpit şi te-am crezut. În clipa asta sunt 
gata să dau cu piciorul la douăzeci de ani din viaţa mea 
şi nu mă încântă deloc chestia asta. Sper că pricepi ce- 
am vrut să spun! 

Stătură câteva minute, fără să vorbească. Burton îşi 
legăna paharul şi se uita la covor, gândind intens. Gloria 
Russell se uita pe furiş la el şi încerca să nu mai 
tremure. Nu îndrăznea să-i spună agentului despre 
scrisoarea pe care o primise. La ce-ar fi folosit? Din câte 
îl cunoştea ea pe Burton, individul ar fi scos pistolul şi ar 
fi împuşcat-o pe loc. Gândul că ar putea să aibă un 
sfârşit atât de violent o făcu să-i îngheţe sângele în vine. 

Gloria reuşi să se îndrepte pe scaun. Un ceas ticăia 
undeva, în casă, ca şi cum le-ar fi numărat secundele 
care le mai rămăseseră de trăit. 

— Eşti sigur că n-o să spună nimic? întrebă femeia, 
uitându-se la Burton. 

— N-am cum să fiu sigur. 

— Dar ai spus... 

— Am spus că tipul o să facă orice, pentru ca fetiţa lui 
să nu fie ucisă. Dacă ignoră ameninţarea, următorii ani 
o să-i petrecem la închisoare. 

— De ce să ignore ameninţarea? 

— Dacă aş cunoaşte răspunsul, n-aş fi atât de 
îngrijorat. Dar îţi garantez că Luther Whitney stă în 
celula lui şi se gândeşte cum să ne-o coacă. 

— Ce putem face? 

Agentul îşi luă pardesiul şi o împinse cu grosolănie. 


— Hai, a venit momentul să discutăm cu Richmond! 
x 


Jack îşi răsfoi notițele şi se uită la cei care stăteau în 
jurul mesei de şedinţe. Echipa sa era alcătuită din patru 
asociaţi, trei jurişti şi doi parteneri. Se ştia în toată 
firma de lovitura pe care o dăduse cu Sullivan. Toţi se 
uitau la el cu un amestec de uimire, respect şi cu un pic 
de teamă. 

— Sam, vei coordona vânzările de materii prime prin 
Kiev. Omul nostru de acolo joacă tare, îi place să rişte, 
fii cu ochii pe el, dar lasă-l să dirijeze lucrurile. 

Sam, partener în firmă de zece ani, îşi închise servieta 
şi răspunse: 

— Aşa o să fac. 

— Ben, am citit raportul tău despre efectul lobby-ului. 
Sunt de acord, trebuie să insistăm şi să strângem 
relaţiile cu Externele, nu strică să fie de partea noastră. 

Apoi Jack deschise alt dosar şi continuă: 

— Mai avem aproximativ o lună ca să punem în 
mişcare această operaţiune. În Ucraina ne îngrijorează, 
în principal, situaţia politică nesigură. Dacă vrem să 
câştigăm premiul cel mare, trebuie să facem totul foarte 
iute. Nu ne dorim ca Rusia să ne anexeze clientul. Acum 
o să discutăm câteva minute despre... 

Uşa se deschise şi în încăpere intră secretara lui Jack. 
Părea stânjenită. 

— Îmi pare foarte rău că vă deranjez... 

— Nu-i nimic, Martha! Ce s-a întâmplat? 

— Vă caută cineva la telefon. 

— l-am spus Lucindei să reţină toate apelurile, 
exceptându-le pe cele urgente. Mâine o să fiu la 
dispoziţia tuturor. 

— Cred că-i vorba de o urgenţă. 

Jack se răsuci cu scaunul şi întrebă: 

— Cine mă caută? 


— A spus că se numeşte Kate Whitney. 

Peste cinci minute, Jack se afla în maşina sa, un Lexus 
300 nou-nouţ, arămiu. Nu ştia ce să creadă. Kate fusese 
aproape isterică. Reuşise să înţeleagă doar că Luther 
fusese arestat. Jack nu ştia pentru ce. 


* 


Kate deschise uşa de la primul ciocănit şi aproape căi 
se prăbuşi în braţe. Abia peste câteva minute începu să 
respire normal. 

— Kate, ce s-a întâmplat? Unde-i Luther? De ce 
anume este acuzat? 

Kate se uită la el. Arăta de parcă ar fi fost pălmuită. 
Când reuşi să vorbească, Jack înlemni. 

— Crimă? Imposibil! Şi pe cine se zice că ar fi omorât? 

Femeia se îndreptă şi-şi dădu părul la o parte de pe 
faţă. Se uită drept în ochii lui. De data asta, cuvintele 
fură clare, directe şi-l străpunseră ca nişte cioburi de 
sticlă: 

— Pe Christine Sullivan. 

Jack, care înţepenise pentru o clipă, sări de pe scaun. 
Se uită la Kate, încercă să spună ceva şi-şi dădu seama 
că nu poate să vorbească. Se împletici până la fereastră, 
o deschise şi lăsă frigul să-l izbească. În stomac avea 
acid curat, care i se ridica spre gât şi abia reuşi să-l facă 
să coboare înapoi. Picioarele, care i se înmuiaseră, îşi 
recâştigară, încet, siguranţa. Inchise fereastra şi se 
aşeză lângă ea. 

— Kate, ce s-a întâmplat? 

Femeia îşi şterse ochii roşii cu o batistă. Avea părul 
răvăşit Nu-şi scosese pardesiul. Pantofii ei zăceau acolo 
unde-i  aruncase, lângă scaun. Încerca să se 
stăpânească, atât cât putea. Işi dădu la o parte o şuviţă 
de păr şi, în cele din urmă, se uită la el. 

Cuvintele se rostogolită din gura ei, în rafale: 

— L-a arestat poliţia. Poliţiştii cred că a spart casa 


familiei Sullivan. Nu trebuia să fie nimeni acolo. Dar 
Christine Sullivan era... 

Kate se opri şi inspiră adânc. 

— Poliţiştii cred că a împuşcat-o Luther. 

După ce spuse aceste ultime cuvinte, închise ochii, 
pleoapele părând că se prăbuşesc sub o greutate 
teribilă. Apoi clătină încet din cap, având pe frunte o 
mulţime de riduri şi simțind că o străbate o durere 
înfiorătoare. 

— Nu se poate! Luther n-ar ucide niciodată pe cineva. 

— Nu ştiu, Jack! Nu ştiu ce să cred. _ 

Jack se ridică şi-şi scoase pardesiul. Işi trecu o mână 
prin păr şi se strădui să gândească. Apoi se uită la Kate 
şi o întrebă: 

— Cum ai aflat? Cum naiba a reuşit poliţia să-l prindă? 

Ca răspuns, Kate începu să tremure. Durerea ei părea 
atât de puternică, încât devenise vizibilă, planând 
deasupra ei, înainte de a se înfige, în mod repetat, în 
trupul ei subţire. Îşi şterse faţa cu altă batistă. Dură 
mult până se întoarse către el, se mişca doar cu un 
centimetru de fiecare dată, ca o bătrânică. Avea ochii 
încă închişi, iar respiraţia îi era întreruptă de gâfâituri, 
de parcă aerul fusese prins într-o capcană şi trebuia să 
se lupte din greu ca să scape. 

În cele din urmă, deschise ochii. Buzele i se mişcară, 
dar nu reuşi să scoată niciun cuvânt. Apoi reuşi să spună 
vorbele, încet, distinct, ca şi cum s-ar fi obligat să 
primească fiecare lovitură din acele cuvinte: 

— Eu l-am predat. 


x 


Luther, îmbrăcat în costumul portocaliu al 
puşcăriaşilor, se afla în aceeaşi încăpere din blocuri de 
zgură, în care fusese Wanda Broome. Seth Frank stătea 
în faţa lui, privindu-l atent. Luther se uita drept în faţa 
sa. Nu era inconştient. Se gândea la ceva. 


În cameră intrară doi bărbaţi. Unul aduse un 
casetofon, pe care-l aşeză în mijlocul mesei, apoi îl 
porni. 

— Fumezi? întrebă Frank şi-i întinse o ţigară. 

Luther o acceptă, apoi scoaseră amândoi norişori de 
fum. Frank repetă, pentru a fi înregistrat, Avertismentul 
Miranda”. Nu trebuia să facă nicio eroare de procedură 
în cazul respectiv. 

— Ai înţeles ce drepturi ai? 

Luther mişcă uşor ţigara în aer. 

Individul nu era ceea ce crezuse Frank că este. Sigur, 
avea cazier. Trei condamnări. Dar în ultimii douăzeci de 
ani fusese curat. Asta nu însemna mare lucru. Însă nu 
atacase niciodată pe nimeni, nu săvârşise niciun act de 
violenţă. Nici asta nu însemna mare lucru, dar era ceva 
cu individul ăsta... 

— Trebuie să răspunzi la întrebare cu „da” sau „nu”. 

— Da. 

— Bine. Înţelegi că ai fost arestat în legătură cu 
uciderea lui Christine Sullivan? 

— Da. 

— Eşti sigur că vrei să renunti la dreptul de a avea un 
avocat? Putem să-ţi aducem un avocat din oficiu sau poţi 
să-l chemi pe al tău. 

— Sunt sigur. 

— Înţelegi că nu trebuie să faci nicio declaraţie? Că 
orice declaraţie pe care o vei face acum poate fi folosită 
ca dovadă împotriva ta? 

— Înţeleg. 

Anii de experienţă îl învăţaseră pe Frank că o 
mărturie făcută devreme putea să fie un dezastru pentru 


7 Avertismentul Miranda - regulă bazata pe decizia Curţii Supreme 
de Justiţie a Statelor Unite (ca urmare a unui caz din 1966), care 
stipulează că ofiţerii de politie trebuie să avertizeze orice persoană 
arestată sau aflată în custodie că are dreptul de a tăcea şi de a 
beneficia în apărare de asistentă juridică. (După numele 
inculpatului din acel caz, Ernesto A. Miranda). (n. tr.) 


acuzare. Chiar şi o confesiune făcută de bunăvoie putea 
fi respinsă de apărare, iar rezultatul era că orice dovezi 
obţinute pe baza acelei declaraţii erau refuzate, ca 
obţinute prin mijloace incorecte. Infractorul te conducea 
drept la cadavru, iar a doua zi pleca liber, în timp ce 
avocatul lui zâmbea, sperând ca acel client al lui să nu 
se abată vreodată prin cartierul său. Insă Frank îşi 
pusese cazul la punct. Whitney putea să adauge doar 
lucruri mărunte. 

Detectivul se concentra asupra prizonierului. 

— Aş vrea să-ţi pun câteva întrebări. Bine? 

— Bine. 

Frank menţionă luna, ziua şi anul, ca să fie 
înregistrate, apoi îi ceru lui Luther să-şi spună numele 
complet. Până aici reuşiră să ajungă. Uşa se deschise şi 
intră un poliţist în uniformă. 

— Avocatul lui e afară. 

Frank se întoarse spre Luther şi închise casetofonul. 

— Ce avocat? 

Inainte ca Luther să apuce să răspundă, Jack năvăli 
pe lângă poliţist şi intră în încăpere. 

— Jack Graham. Sunt avocatul acuzatului. Luaţi 
casetofonul de aici! Domnilor, vreau să discut cu clientul 
meu, singuri, chiar acum. 

Luther se uită la el şi zise: 

— Jack... 

— Taci din gură, Luther! Chiar acum, li se adresă Jack 
poliţiştilor. 

Aceştia începură să iasă din cameră. Frank şi Jack se 
priviră în ochi, apoi uşa fu închisă. Jack îşi puse servieta 
jos, dar nu se aşeză: 

— Vrei să-mi spui ce naiba se întâmplă? 

— Jack, nu te vâri în treaba asta! 

— Ai venit la mine şi m-ai făcut să-ţi promit că o să fiu 
alături de tine. Şi am venit. 

— Bine, ţi-ai îndeplinit promisiunea, acum poţi să 


pleci. 

— Bine, o să plec, iar tu ce-o să faci? 

— Asta nu te priveşte. 

Jack îl privi în ochi şi-l întrebă iarăşi: 

— Ce-o să faci? 

Luther ridică pentru prima oară glasul: 

— O să mă declar vinovat. Eu sunt făptaşul. 

— Ai omorât-o? 

Luther se uită în altă parte. 

— Ai omorât-o pe Christine Sullivan? 

Luther nu-i răspunse, iar Jack îl apucă de umăr. 

— Ai omorât-o? 

— Da. 

Jack îi scrută faţa, apoi îşi luă servieta. 

— Sunt avocatul tău, indiferent dacă mă vrei sau nu. 
Şi până n-o să mă lămuresc de ce mă minţi, să nu-ţi 
treacă prin minte să vorbeşti cu poliţiştii. Dacă faci asta, 
va trebui să acţionez în aşa fel încât să fii declarat 
nebun. 

— Jack, mulţumesc pentru ceea ce faci, dar... 

— Luther, Kate mi-a spus ce-a făcut şi de ce a făcut 
aşa. Dar eu ţi-o spun de-a dreptul. Dacă ajungi la 
puşcărie pentru asta, fetiţa ta nu-şi va reveni niciodată. 
M-ai auzit? 

Luther nu termina niciodată fraza pe care se pregătea 
s-o spună. Deodată, camera aceea mică i se păru de 
mărimea unei eprubete. Nu-l auzi pe Jack plecând. 
Rămase locului, privind în gol. Se afla în una dintre 
puţinele situaţii din viaţa sa în care nu avea idee ce-ar 
trebui să facă. 


* 


Jack se apropie de oamenii care stăteau pe hol. 
— Cine răspunde de caz? 

Frank se uită la el şi se prezentă: 

— Locotenent Seth Frank. 


— Foarte bine, domnule locotenent! Rog să se 
consemneze că domnul Whitney, clientul meu, n-a 
refuzat drepturile Miranda, deci nu aveţi dreptul să 
vorbiţi cu el dacă nu sunt prezent. Aţi înţeles? 

Frank îşi încrucişă braţele şi răspunse: 

— În regulă. 

— Cine este procurorul care instrumentează cazul? 

— Procurorul statal adjunct George Gorelick. 

— Presupun că aveţi un act de acuzare. 

— Juriul care a decis punerea sub acuzare mi-a 
înaintat hârtia, săptămâna trecută. 

— Sunt convins că aşa e, răspunse Jack, îmbrăcându- 
şi pardesiul. 

— Presupun că nu v-aţi închipuit că o să obţineţi 
eliberarea pe cauţiune... 

— Din câte am auzit, cred că-i mai în siguranţă dacă-i 
înconjurat de băieţii dumneavoastră. Vă rog să fiţi cu 
ochii pe el. 

Jack îi întinse cartea sa de vizită lui Frank, apoi plecă, 
grăbit. Remarca făcută la plecare făcuse să dispară 
zâmbetul detectivului. Frank se uită la cartea de vizită, 
apoi către camera de interogatorii, iar după aceea la 
avocatul care se îndepărta iute. 


CAPITOLUL DOUĂZECI 


Kate îşi făcuse un duş şi-şi schimbase hainele. Îşi 
pieptănase părul ud pe spate, iar acesta îi atârna până 
pe umeri. Purta un pulover gros, de-un albastru-indigo, 
şi pe dedesubt avea un tricou alb. Blugii decoloraţi îi 
atârnau pe şoldurile înguste. În picioare avea şosete din 
lână. Jack se uită la picioarele ei, în timp ce acestea se 
mişcau de colo-colo, purtându-i făptura mititică prin 
încăpere. Kate îşi revenise cât de cât, faţă de întâlnirea 
anterioară. Dar în ochi i se citea încă groaza. Părea că o 
înfruntă făcând diverse activităţi fizice. 

Jack îşi umplu un pahar cu sifon şi se aşeză din nou pe 
scaun. Îl dureau umerii. De parcă ar fi simţit acest lucru, 
Kate se opri din plimbat şi începu să-i maseze umerii. 

— Individul nu mi-a spus că avea un act de acuzare, 
bombăni Kate, furioasă. 

— Crezi că poliţiştii nu-s în stare să se folosească de 
oameni, ca să obţină ceea ce doresc? îi replică Jack. 

— Observ că ţi-ai recăpătat mentalitatea de avocat al 
apărării. 

Kate îi apăsa de zor umerii, iar asta îi făcea bine. 
Părul ei ud îi mătura faţa, atunci când ea se apleca spre 
punctele mai înţepenite. Jack închise ochii. La radio, 
Billy Joel cânta River of Dreams. „Care era visul lui?” se 
întrebă Jack. Ţinta acestor vise nu era stabilă, ţopăia ca 
petele de raze de soare, pe care încercase să le prindă 
pe vremea când era copil. 

— Cum e? 

Intrebarea pusă de Kate îl aduse cu picioarele pe 
pământ. Sorbi restul sifonului şi răspunse: 

— Confuz. Zăpăcit. Nervos. Este aşa cum n-am crezut 
niciodată că poate fi. Apropo, au găsit carabina. Într-o 
cameră de la etajul superior al uneia dintre casele vechi, 


de dincolo de stradă. Cel care a tras glonţul este acum 
departe. Sunt sigur de asta. Sincer vorbind, nici n-am 
crezut că poliţiştii o să-şi dea prea multă osteneală. 

— Când va avea loc trimiterea în judecată? 

— Poimâine, la ora zece, răspunse Jack, întorcându-şi 
capul. Va fi acuzat de crimă şi se va cere condamnarea 
la moarte. 

Kate încetă să-l maseze. 

— Asta-i o aiureală! Uciderea în timpul unei spargeri 
este o infracţiune gravă, crimă cu premeditare. Spune-i 
procurorului să verifice legea. 

— Ce faci, îmi iei locul? zise Jack, încercând s-o facă 
să  zâmbească, însă fără să reuşească. Teoria 
procuraturii este că Luther a spart casa şi era în 
mijlocul jafului, când l-a surprins victima. Acuzarea va 
folosi dovezile de violenţă fizică - strangulare, bătaie şi 
două gloanţe în cap - pentru a separa omuciderea de 
actul spargerii. Procuratura crede că aceste violenţe duc 
delictul în sfera actelor abjecte şi depravate. Mai există 
şi acuzaţia legată de dispariţia bijuteriilor doamnei 
Sullivan. Crimă săvârşită în timpul unui jaf armat este 
egală cu crimă pentru care poţi fi condamnat la moarte. 

Kate se aşeză şi-şi frecă uşor coapsa. Nu se fardase. 
De obicei, nu avea nevoie de aşa ceva. Dar acum se 
vedea încordarea, mai ales sub ochi şi în felul în care-şi 
ţinea umerii. 

— Ce ştii despre Gorelick? El e cel care o să încerce 
să ne fraierească, zise Jack şi-şi aruncă un cub de 
gheaţă în gură. 

— E un idiot arogant, obraznic, bigot şi teribil de bun 
în timpul procesului. 

— Grozav! exclamă Jack, apoi se ridică de pe scaun şi 
se aşeză lângă Kate. 

li luă glezna şi i-o masă. Femeia se lăsă pe sofa, cu 
capul pe spate. Aşa cum fuseseră cândva, relaxaţi, 
simțindu-se bine unul în compania celuilalt, de parcă 


ultimii patru ani n-ar fi existat. 

— Dovezile despre care mi-a povestit Frank că le are 
n-ar fi permis trimiterea în judecată. Nu mai înţeleg 
nimic. 

Jack îi scoase şosetele şi-i frecă picioarele cu 
amândouă mâinile, simţindu-i oasele fine, subtiri. 

— Poliţia a primit o informaţie anonimă despre 
numărul de înmatriculare al unei maşini văzute lângă 
casa familiei Sullivan, în noaptea în care se pare că a 
avut loc crima. A fost găsită în noaptea asta, printre 
maşinile confiscate. 

— Aşadar, informaţia fusese greşită. 

— Nu. Luther mi-a povestit odată ce uşor era să iei o 
maşină dintre cele confiscate. Îţi faci treaba şi o aduci 
înapoi. 

Kate nu se uită la el, părea că studiază tavanul. 

— Interesante discuţii aţi avut voi doi, îi reproşa ea, 
pe tonul obişnuit cândva. 

— Kate! 

— Îmi pare rău, răspunse ea, cu voce iarăşi obosită. 

— Poliţia a verificat covoraşele din automobil. S-au 
găsit fibre din covorul din dormitorul familiei Sullivan. 
Şi un amestec foarte ciudat de sol. S-a dovedit a fi 
acelaşi amestec de pământ folosit de grădinarul lui 
Sullivan în lanul de porumb de lângă casă. Un amestec 
special, făcut doar pentru Sullivan, nu mai găseşti 
nicăieri o asemenea compoziţie. Am discutat cu 
Gorelick. Părea foarte sigur de sine. N-am citit încă 
rapoartele. Voi avea dosarul la dispoziţie abia mâine. 

— Şi ce-i cu asta? Cum se poate face legătura între 
toate astea şi tatăl meu? 

— Poliţiştii au obţinut mandat ca să percheziţioneze 
maşina şi casa lui Luther. Au găsit acelaşi amestec de 
sol pe covorul din maşina sa. Şi alte mostre pe covorul 
din camera de zi. 

Kate deschise ochii, încet. 


—A fost în casa aia afurisită, când a curăţat 
covoarele. Putea să fi luat fibrele atunci. 

— Şi a tras o goană prin lanul de porumb? Să fim 
serioşi! 

— Poate că pământul a fost adus în casă de altcineva, 
iar Luther a călcat pe el. 

— Asta aş fi susţinut şi eu, dacă n-ar fi fost şi altceva. 

— Ce? întrebă Kate, ridicându-se. 

— Printre fibre şi praf s-a găsit un solvent, pe bază de 
petrol. În timpul investigaţiilor, poliţia a găsit urme din 
acel solvent pe covor. Poliţiştii au presupus că făptaşul a 
încercat să curețe nişte sânge. Sângele lui. Sunt sigur că 
vor găsi câţiva martori gata să jure că nu s-a folosit aşa 
ceva înainte de curăţarea covoarelor, nici în timpul în 
care au fost curățate. Deci, Luther ar fi putut să aibă pe 
tălpi urme dintr-un asemenea detergent doar dacă ar fi 
fost în casă după aceea. Sol, fibre şi detergent pentru 
covoare. Asta-i legătura. 

Kate căzu înapoi pe canapea. 

— Mai mult, au descoperit hotelul în care a stat 
Luther când a fost în oraş. Au găsit un paşaport fals şi 
au aflat că Luther a fost în Barbados. La două zile după 
crimă a zburat în Texas, de aici la Miami, apoi în insulă. 
S-a comportat ca un suspect care fuge, nu-i aşa? 
Poliţiştii au obţinut o declaraţie sub jurământ a unui 
taximetrist care l-a dus, în Barbados, până la locuinţa lui 
Sullivan de acolo. Luther i-a spus taximetristului că 
fusese în locuinţa din Virginia a lui Sullivan. Mai mult, 
există martori care vor declara că i-au văzut de mai 
multe ori împreună pe Luther şi pe Wanda Broome, 
înainte de crimă. O femeie, o prietenă apropiată a 
Wandei, va depune mărturie că Wanda avea mare 
nevoie de bani. Şi că doamna Sullivan i-a povestit despre 
seif. Ceea ce înseamnă că Wanda Broome a minţit 
poliţia. 

— Îmi dau seama de ce Gorelick a spus atâtea despre 


informaţiile pe care le deţine. Dar dovezile sunt 
circumstanţiale. 

— Nu, Kate, este un exemplu perfect de caz în care nu 
există dovezi care-l leagă direct pe Luther de crimă, dar 
în care există suficiente dovezi indirecte pentru ca juriul 
să gândească: „Tu ai ucis-o, ticălosule!” O să resping tot 
ce o să pot, dar au nişte pietre tare grele, cu care să ne 
pocnească... lar dacă Gorelick o să cerceteze 
condamnările anterioare ale tatălui tău, o să ne termine. 

— Sunt prea vechi, prejudiciile pe care le pot aduce 
depăşesc valoarea lor probatorie. Gorelick n-o să aibă 
acces la ele. 

Cuvintele lui Kate sunau mai sigure decât era ea, de 
fapt. La urma urmei, cum să mai fi sigur de ceva? 

Sună telefonul. Kate ezită, înainte de a răspunde şi-l 
întrebă: 

— Ştie cineva că eşti aici? 

Jack clătină din cap, iar femeia ridică receptorul: 

— Alo? 

Vocea de la celălalt capăt al firului era tăioasă, de 
profesionist. 

— Domnişoară Whitney, sunt Robert Gavin, de la 
Washington Post. Vreţi să-mi răspundeţi la câteva 
întrebări despre tatăl dumneavoastră? Prefer să 
discutăm între patru ochi, dacă se poate. 

— Ce doriţi? 

— Domnişoară Whitney, tatăl dumneavoastră e pe 
prima pagină a ziarelor, iar dumneavoastră sunteţi 
procuror. Dacă vreţi să-mi cunoaşteţi părerea, e un 
subiect grozav! 

Kate închise telefonul. Jack se uită la ea şi o întrebă: 

— Cine a fost? 

— Un reporter. 

— Doamne, ăştia chiar se mişcă repede! 

Kate se reaşeză, părând atât de slăbită, încât îl 
îngrijoră pe Jack. Se duse lângă ea şi o luă de mână. 


Deodată, femeia se întoarse spre el. Părea speriată. 

— Jack, nu poţi să te ocupi de cazul ăsta! 

— Cum să nu pot? Sunt membru activ al baroului din 
Virginia. M-am ocupat de vreo şase procese în care s-a 
cerut condamnarea la moarte. Sunt foarte calificat ca să 
mă ocup de caz. 

— Nu la asta mă refeream. Ştiu că eşti calificat. Dar 
firma ta nu se ocupă de procese penale. 

— Şi ce dacă? Trebuia să înceapă odată. 

— Jack, fii serios! Sullivan este un client important al 
firmei, iar tu lucrezi pentru el. Am citit asta în Legal 
Times. 

— Nu există niciun conflict de interese. Din relaţia 
mea cu Sullivan, relaţie de la jurist la client n-am aflat 
nimic care să poată fi folosit în acest caz. Iar Sullivan 
nu-i parte în proces. Suntem doar noi împotriva statului. 

— Jack, firma ta n-o să te lase să te ocupi de caz. 

— Foarte bine, atunci o să-mi dau demisia şi o să mă 
descurc singur. 

— Nu poţi să faci asta. Acum îţi merge foarte bine. Nu 
poţi să strici totul. Nu pentru un asemenea motiv. 

— Atunci pentru ce? Ştiu că tatăl tău nu-i în stare să 
bată o femeie, iar apoi s-o împuşte în cap. Probabil că a 
intrat în casă, ca s-o jefuiască, dar n-a ucis pe nimeni, 
din câte ştiu eu. Şi să-ţi mai spun ceva. Sunt convins că 
ştie cine-i ucigaşul, iar acest lucru l-a speriat groaznic. A 
văzut ceva în casa aia. A văzut pe cineva. 

Kate expiră încet, de îndată ce Jack termină de vorbit. 

Bărbatul oftă şi-şi cobori privirea. Apoi se ridică în 
picioare şi-şi îmbrăcă pardesiul. Trase, în glumă, de 
cordonul lui Kate şi o întrebă: 

— Când ai mâncat ultima oară? 

— Nu-mi amintesc. 

— Îmi amintesc de vremea când nu mai încăpeai în 
blugii ăştia, un lucru nu tocmai estetic, dar foarte plăcut 
pentru ochii bărbaţilor. 


Kate zâmbi, de data asta, şi-i răspunse: 

— Mulţumesc! 

— Poţi să încerci să ajungi la loc. 

Kate se uită în jur, prin apartamentul ei. Nu-i venea să 
rămână acolo. 

— La ce te-ai gândit? 

— Costiţă, salată de varză şi o băutură mai tare decât 
Coca-Cola. Vrei? 

Femeia nu ezită: 

— Stai să-mi iau pardesiul! 

Când ajunseră jos, Jack deschise uşa Lexus-ului său. O 
văzu examinând fiecare detaliu al maşinii de lux. 

— Ţi-am urmat sfatul şi am cheltuit o parte din banii 
pe care i-am câştigat cu greu. 

Abia se urcase în automobil, când în dreptul portierei 
apăru un bărbat cu o pălărie pleoştită, cu barbă căruntă 
şi cu mustață. 

Avea pardesiul încheiat până la gât. Ţinea într-o mână 
un reportofon, iar în cealaltă o legitimaţie de ziarist. 

— Domnişoară Whitney, sunt Bob Gavin. Am discutat 
ceva mai devreme şi cred că s-a întrerupt legătura. 

Apoi îl văzu pe Jack. Se încruntă şi zise: 

— Sunteţi Jack Graham. Avocatul lui Luther Whitney. 
V-am văzut la secţia de poliţie. 

— Felicitări, domnule Gavin,  prevedeţi perfect 
lucrurile şi aveţi un zâmbet foarte plăcut. La revedere! 

Gavin se agăţă de maşină. 

— Staţi un pic, doar un minut! Publicul trebuie să 
cunoască totul despre acest caz! 

Jack vru să spună ceva, dar Kate îl opri: 

— Domnule Gavin, publicul va afla totul. De aceea 
există procese. Sunt convinsă că veţi găsi un loc în faţă. 
La revedere! 

Lexus-ul o luă din loc. Gavin se gândi să fugă după 
maşină, apoi se răzgândi. Avea patruzeci şi şase de ani, 
un trup fleşcăit şi epuizat. Atinsese deja faza atacurilor 


de cord. Dar jocul abia începuse. O să-i prindă el, mai 
devreme sau mai târziu. Îşi ridică gulerul şi plecă. 


x 


Era aproape de miezul nopții, când automobilul opri 
în fața blocului în care locuia Kate. 

— Jack, eşti sigur că vrei asta? 

— Nu mi-au plăcut niciodată picturile murale. 

— Ce vrei să spui? 

— Du-te să dormi. Amândoi avem nevoie de asta. 

Kate puse mâna pe portieră, apoi ezită. Se întoarse şi 
se uită la Jack, jucându-se nervoasă cu o şuviţă din 
spatele urechii. De data asta, în ochi nu i se citea 
durere, ci altceva. Jack nu-şi dădea seama ce. Poate 
uşurare? 

— Jack, ceea ce mi-ai spus acum două nopţi... 

Bărbatul înghiţi în sec şi strânse puternic volanul. Se 
întreba ce va mai ieşi la suprafaţă. 

— Kate, m-am gândit la asta... 

Femeia îi puse mâna pe gură, de-abia respirând. 

— Ai avut dreptate... în multe privinţe... 

Jack o urmări cu privirea, până când ea intră în 
interiorul clădirii, apoi porni maşina. 

Când ajunse acasă, descoperi că banda robotului 
telefonic se umpluse. Indicatorul de mesaje clipea fără 
încetare, încât devenise un semnal continuu, stacojiu. 
Jack decise să facă singurul lucru rezonabil care-i trecu 
prin minte: să-şi imagineze că nu era niciun mesaj. 
Scoase telefonul din priză, stinse lumina şi încercă să 
adoarmă. 

Nu era însă un lucru uşor. 

Se purtase atât de încrezător în sine faţă de Kate! Dar 
pe cine înşela? Dacă prelua cazul, fără să discute cu 
nimeni de la Palton şi Shaw însemna sinucidere 
profesională. Dar la ce i-ar fi folosit să discute? Ştia 
dinainte care era răspunsul. Dacă ar fi avut de ales, 


partenerii lui şi-ar fi tăiat mai degrabă venele de la 
încheieturile lor fleşcăite, decât să-l aibă pe Luther 
Whitney drept client. 

Însă el era avocat iar Luther avea nevoie de unul. 
Hotărârile importante, precum aceasta, nu se luau uşor. 
De aceea se străduia să păstreze lucrurile, cât se putea, 
doar în alb şi negru. Bun. Rău. Drept. Greşit. Nu era 
uşor pentru un avocat învăţat să caute în orice un pic de 
cenuşiu. Orice avocat indiferent de nivelul său, depindea 
de cine-i era client, de cine-i umplea buzunarul în ziua 
aia. 

Se decisese. Un vechi prieten lupta să-şi salveze viaţa 
şi-i ceruse lui Jack să-l ajute. Nu conta că acest client 
devenise brusc neobişnuit de recalcitrant. Inculpaţii 
erau, de obicei, cei mai cooperanţi oameni din lume. 
Luther îi ceruse ajutorul şi el i-l va acorda. În chestia 
asta nu existau tonuri intermediare. lar el deja nu mai 
putea să dea înapoi. 


CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI UNU 


Dan Kirksen deschise Washington Post şi voi să 
soarbă din sucul de portocale. Acesta nu-i ajunse în 
gură. Gavin reuşise să înjghebe un articol despre cazul 
Sullivan, care consta în principal în informaţia că 
avocatul acuzatului era Jack Graham, noul partener de 
la Patton, Shaw şi Lord. Kirksen îl sună imediat pe Jack, 
acasă la acesta. Nu-i răspunse nimeni. Atunci Kirksen se 
îmbrăcă, sună după maşină şi la opt şi jumătate era în 
holul firmei sale. Trecu pe lângă vechiul birou al lui 
Jack, în care se aflau încă claie peste grămadă cutiile şi 
lucrurile sale personale. Noul sediu al lui Jack se afla în 
apropiere de cel al lui Lord. O cameră frumoasă, de 
şapte metri pe şapte, cu un bar mic, cu mobilă de epocă 
şi cu o vedere panoramică a oraşului. „Mai frumos decât 
al meu!”, îşi aminti Kirksen, strâmbându-se. 

Jack stătea cu spatele spre uşă. Kirksen nu se osteni 
să bată la uşă. Intră şi aruncă ziarul pe birou. 

Jack se întoarse încet. Aruncă o privire pe ziar şi zise: 

— Cel puţin au scris corect numele firmei. Asta 
înseamnă publicitate. Ceea ce poate să atragă clienţi 
importanţi. 

Kirksen se aşeză, fără să-şi ia privirea de la Jack. Apoi 
spuse, clar şi răspicat, de parcă ar fi vorbit cu un copil: 

— Ai înnebunit? Noi nu desfăşurăm activitate de 
apărare în procese penale. Nu apărem în niciun fel de 
procese! 

Kirksen se ridică brusc, cu fruntea uşor înroşită şi cu 
trupul micut tremurându-i de furie. 

— Mai ales că animalul ăla a omorât-o pe soţia celui 
mai important client al firmei! 

— Nu-i chiar aşa. N-am desfăşurat activitate de 
apărare, dar acum o s-o facem şi pe asta. Şi am învăţat 


la Facultatea de Drept că acuzatul e nevinovat, până 
când îi va fi dovedită vinovăția. Poate că tu ai uitat 
chestia asta. 

Jack zâmbea, dar îl privea atent pe Kirksen. „Patru 
milioane contra celor şase sute de mii ale tale. Ai rămas 
mult în urmă, căposule!” 

Kirksen îşi dădu ochii peste cap, disperat. 

— Jack, poate nu înţelegi că în firma noastră trebuie 
parcurse anumite etape, înainte de a angaja o activitate 
nouă. O să-i spun secretarei mele să-ţi aducă 
documentaţia necesară. Între timp, fă tot ce trebuie ca 
să ieşi din povestea asta, atât tu, cât şi firma noastră. 

Cu aerul că a terminat cu el, Kirksen se întoarse să 
plece. Jack se ridică şi-i zise: 

— Ascultă, Dan, am preluat cazul, o să încerc să-l 
rezolv şi nu-mi pasă ce ai tu de spus şi care-i politica 
firmei. Să închizi uşa, după ce ieşi. 

Kirksen se întoarse încet şi se uită la Jack, holbându-şi 
ochii căprui. 

— Jack, fii respectuos! Sunt directorul executiv al 
acestei firme! 

— Ştiu ce eşti. Aşa că ar trebui să fi în stare să închizi 
uşa aia afurisită, după ce ieşi de aici. 

Kirksen ieşi, fără să spună o vorbă, şi trânti uşa după 
el. _ 

Jack se apucă din nou de treabă. În sfârşit, durerea de 
cap începea să-l lase. Trebuia să-şi completeze 
formularele. Voia să le aibă gata, înainte să încerce 
cineva să-l oprească. Tipări documentele, le semnă şi 
anunţă curierul să vină să le ia. După ce termină, se 
aşeză din nou pe scaun. Era aproape nouă. Trebuia să 
plece, urma să-l întâlnească pe Luther la ora zece. Capul 
lui Jack era plin de întrebările pe care voia să i le pună 
clientului său. Apoi îşi aminti de noaptea aceea. De 
noaptea aceea friguroasă, de la Mall. De expresia de pe 
faţa lui Luther. 


Jack putea să pună întrebări, sperând şi că va fi în 
stare să suporte răspunsurile. 

Işi aruncă pardesiul pe el, iar peste zece minute să 
afla în automobilul său, în drum către închisoarea 
districtului Middleton. 


* 


Conform Constituţiei Statului Virginia şi Codului de 
procedură penală, procuratura trebuia să-i prezinte 
apărătorului orice dovadă care-l disculpa pe acuzat. 
Refuzul de a face acest lucru provoca sfârşitul carierei, 
în cel mai rapid mod, pentru procurorul vinovat fără a 
mai spune că sentinţa era anulată, iar avocatul apărării 
avea motiv să facă apel. 

Regulile acestea îi provocau lui Seth Frank multă 
bătaie de cap. 

Detectivul stătea în biroul său şi se gândea la 
deţinutul ce se afla singur într-o celulă aflată la mai 
puţin de un minut de mers pe jos de el. Calmul său şi 
modul de comportare, aparent inofensiv, nu-l 
îngrijoraseră pe Frank. Unii dintre cei mai răi 
delincvenţi pe care-i arestase arătau de parcă abia 
atunci ieşiseră din biserică. Gorelick alcătuise bine 
cazul, adunând metodic o mulţime de firişoare, dar care, 
împletite în faţa juriului, vor alcătui o funie zdravănă, 
care să-l sufoce pe Luther Whitney. Nici asta nu-l 
îngrijora pe Frank. 

Pe Frank îl îngrijorau diferitele mărunţişuri care nu se 
potriveau. Rănile. Cele două pistoale. Glonţul scos din 
perete. Camera curățată, de parcă ar fi fost o sală de 
operaţii. Faptul că individul se dusese în Barbados, apoi 
se întorsese. Luther Whitney era un profesionist. Frank 
petrecuse cea mai mare parte din ultimele patru zile 
aflând tot ce se putea despre Luther Albert Whitney. 
Individul săvârşise un delict de mare clasă şi, de n-ar fi 
fost o mică neglijenţă, crima ar fi rămas nerezolvată. 


Avea milioane în traistă, urmele pe care le cercetau 
poliţiştii erau vechi, ieşise din ţară, apoi nenorocitul se 
întoarce! Profesioniştii nu fac asemenea lucruri. Frank l- 
ar fi înţeles, dacă individul s-ar fi întors din cauza fiicei 
lui, dar detectivul verificase liniile aeriene. Luther 
Whitney, care călătorise sub un nume fals, se întorsese 
în Statele Unite înainte ca Frank să fi discutat planul 
său cu Kate. 

Iar poanta era următoarea: cum ar fi putut cineva să 
creadă că Luther Whitney avusese vreun motiv să 
cerceteze vaginul lui Christine Sullivan? Mai mult decât 
atât: cineva încercase să-l omoare pe individ. Frank se 
afla în una dintre puţinele situaţii în care avea mai multe 
întrebări după arestarea suspectului decât înainte să-l 
bage pe individ în puşcărie. 

Căută în buzunar o ţigară. Depăşise de mult faza cu 
guma de mestecat. O să încerce să se lase peste un an. 
Când îşi ridică privirea, văzu că Bill Burton stătea în faţa 
lui. 

x 


— Seth, nu pot să dovedesc nimic, ţi-am spus doar 
cum cred eu că s-au petrecut lucrurile. 

— Eşti sigur că preşedintele i-a povestit lui Sullivan? 

Burton dădu din cap, jucându-se cu o ceaşcă goală de 
pe biroul lui Frank. 

— Tocmai vin de la o şedinţă cu el. Presupun că ar fi 
trebuit să-i spun să-şi ţină gura. Seth, îmi pare rău! 

— Bill, ce naiba, e preşedintele! Poţi să-i spui 
preşedintelui ce să facă? 

— Ce crezi? întrebă Burton. 

— Lucrurile se potrivesc. Pot să-ţi spun că n-o să-l las 
în plata Domnului. Dacă Sullivan a fost în spatele 
poveştii, o să-l umflu, indiferent de felul în care se 
justifică. Împuşcătura aia putea să nimerească un 
nevinovat. 


— Ştiind felul în care lucrează Sullivan, nu cred că o 
să găseşti ceva. Ţintaşul a ajuns deja pe o insulă din 
Pacific, cu figura modificată şi dispunând de o sută de 
martori, gata să jure că n-a fost niciodată în Statele 
Unite. 

Frank termină de scris în registrul de serviciu. 

— Ai scos ceva de la Whitney? 

— Avocatul lui i-a zis să tacă. 

Burton întrebă, nonşalant: 

— Cine-i individul? 

— Jack Graham. A făcut parte din Serviciul de 
Apărători din Oficiu al Districtului Columbia. Acum e 
partener într-o firmă juridică mare. Discută cu Whitney 
chiar acum. 

— E bun? 

Frank îndoi un pai pentru băut şi răspunse: 

— Tipul ştie ce face. 

— Când se va face punerea sub acuzare? 

— Mâine, la ora zece. 

— Îl duci pe Whitney acolo? 

— Da. Vrei să vii şi tu? 

Burton îşi acoperi urechile. 

— Nu mai vreau să ştiu nimic! 

— De ce? 

— Nu vreau să mai ajungă nimic la Sullivan. 

— Crezi că o să încerce din nou? 

— Ştiu doar că nu cunosc răspunsul la această 
întrebare şi nu-l cunoşti nici tu. În locul tău, aş face 
nişte pregătiri speciale. 

Frank se uită atent la Burton, iar acesta îi zise: 

— Ai grijă de băieţelul nostru, Seth! Are întâlnire cu 
camera morţii din Greensville. 

Apoi plecă. 

Frank rămase la birou câteva minute. Tot ce-i spusese 
Burton părea logic. Poate că vor încerca din nou. Ridică 
telefonul, formă un număr, discută un pic, apoi puse 


receptorul în furcă. Luase toate măsurile la care se 
putuse gândi pentru a asigura transportul lui Luther. De 
data asta era sigur că nu se va face nicio greşeală. 


x 


Jack îl lăsă pe Luther în camera pentru interogatorii şi 
se duse pe hol, la automatul pentru cafea. În fața lui era 
un tip solid, cu un costum frumos şi cu mişcări elegante. 
Bărbatul se întoarse exact în clipa în care Jack trecea pe 
lângă el. Cei doi se ciocniră. 

— Îmi pare rău. 

Jack îşi frecă umărul, în locul în care îl lovise pistolul 
din tocul individului. 

— Nu-i nimic. 

— Sunteţi Jack Graham, nu-i aşa? 

— Depinde cine întreabă. 

Jack încerca să-şi dea seama ce-i cu bărbatul acela. 
Evident, nu era reporter, din moment ce purta pistol. 
Dar nu semăna nici cu un poliţist. Modul în care îşi ţinea 
mâinile, cu degetele pregătite să intervină într-o clipă... 
Felul în care ochii lui priveau orice chip, fără să pară că 
face asta... 

— Bill Burton. Serviciul Secret al Statelor Unite. 

Cei doi îşi strânseră mâinile. 

— Sunt un fel de ureche a preşedintelui în această 
anchetă. 

Jack se uită atent la trăsăturile lui Burton. 

— Da, îmi dau seama, din cauza conferinţei de presă. 
Presupun că şeful dumneavoastră a fost mulţumit, în 
dimineaţa asta. 

— Ar fi fost, dacă restul lumii nu i-ar da atâta bătaie 
de cap. Cât despre tipul de care te ocupi, cred că-i 
vinovat doar dacă aşa va spune tribunalul. 

— Am înţeles. Vreţi să faceţi parte din juriu, din 
partea mea? 

Burton rânji şi-i răspunse: 


— Nu vă grăbiţi. Succes în conceperea pledoariei! 
x 


Jack puse două căni cu cafea pe masă şi se uită la 
Luther, apoi se aşeză şi deschise carnetul gol. 

— Luther, dacă nu spui ceva, o să trebuiască să 
inventez, ca să pot trece mai departe. 

Luther bău din cafeaua tare, privi prin fereastra cu 
zăbrele către stejarul singuratic, fără frunziş, de lângă 
secţie. Cădea o zăpadă deasă. Mercurul coborâse brusc, 
iar pe străzi era prăpăd. 

— Ce vrei să ştii, Jack? Fă o înţelegere, scapă-ne pe 
toţi de osteneala unui proces şi să ne vedem de treabă. 

— Luther, poate nu înţelegi. Uite care-i înţelegerea ce 
ţi se oferă. Vor să te lege de o targă, să-ţi înfigă un ac în 
braţ şi să-ţi injecteze un piculeţ de otravă, pretinzând că 
fac un experiment chimic. Cred că statul oferă acum 
condamnatului posibilitatea de a alege. Aşadar, poţi 
opta să ţi se ardă creierul pe scaunul electric. Asta-i 
înţelegerea oferită de ei. 

Jack se ridică şi se uită pe fereastră. Pentru un 
moment, avu viziunea unei seri fericite, în faţa focului 
din conacul uriaş, împreună cu mici Jack şi Jennifer, 
care alergau în jur... Înghiţi în sec, îşi scutură capul, ca 
să i se limpezească mintea, apoi se uită din nou la 
Luther. 

— Ai auzit ce-am spus? 

— Am auzit, răspunse Luther şi se uită la Jack, pentru 
prima oară. 

— Luther, te rog să-mi spui ce s-a întâmplat. Poate că 
ai fost în casă, poate că ai forţat seiful, dar n-o să cred 
niciodată că ai vreo legătură cu moartea acelei femei. Te 
cunosc, Luther! 

— Oare mă cunoşti? Foarte bine, poate că într-o zi o 
să-mi spui cine sunt. 

Jack îşi aruncă bloc-notesul în servietă şi o închise. 


— O să pledez că nu eşti vinovat. Poate că o să revii 
printre noi înainte să încercăm chestia asta. 

Jack se opri, apoi adăugă, liniştit: 

— Sper să fie aşa. 

Se întoarse să plece. Luther îşi puse mâna pe umărul 
lui, iar Jack se întoarse şi-i văzu chipul tremurând. 

— Jack, zise Luther, vorbind cu dificultate, de parcă 
limba i-ar fi fost mare cât un pumn. Dacă aş putea să-ţi 
spun, ţi-aş spune. Dar asta nu ţi-ar face niciun bine, nici 
ţie, nici lui Kate, nimănui. Îmi pare rău! 

— Kate? Despre ce vorbeşti? 

— La revedere, Jack! 

Luther se întoarse şi începu să se uite din nou pe 
fereastră. Jack îşi privi prietenul, clătină din cap, apoi 
bătu în uşă, chemând gardianul. 

* 


Fulgii mari, lipicioşi, de zăpadă se transformaseră în 
alice de gheaţă, care zăngăneau lovind ferestrele largi, 
de parcă geamurile ar fi fost izbite de pietriş. Kirksen nu 
acorda nicio atenție vremii, ci se uita direct la Lord. 
Papionul directorului executiv era un pic strâmb. 
Individul observă acest lucru în fereastră şi-şi îndreptă 
cravata, furios. Fruntea lui lungă se înroşise de furie şi 
de indignare. Jigodia aia o s-o păţească! Nu-i vorbise 
nimeni pe un asemenea ton! 

Sandy Lord privea norii negri care acopereau oraşul. 
În mâna dreaptă ţinea un trabuc care fumega. Îşi 
scosese haina, iar pântecele-i imens atingea fereastra. 
Dungile bretelelor roşii ieşeau în evidenţă pe fondul 
cămăşii albe, scrobite. Se uită atent, când văzu o siluetă 
ce fugea pe stradă, încercând cu frenezie să oprească un 
taxi. 

— Subminează relaţiile firmei, cele pe care tu le ai cu 
Walter Sullivan. Îmi imaginez ce-a gândit Walter în 
dimineaţa asta, când a citit ziarul. Firma lui, juristul lui, 


reprezintă acum persoana aia! Doamne! 

Lord pricepea doar o mică parte din discursul 
omuleţului. Nu avea nicio ştire de la Sullivan de câteva 
zile. Îl sunase la birou şi acasă, dar nu primise răspuns. 
Nimeni nu părea să ştie unde-i Sullivan. Chestia asta nu 
semăna cu modul de comportare al vechiului său 
prieten, care păstra o legătură continuă cu un cerc 
restrâns, de elită, din care Sandy Lord făcea parte de 
mult timp. 

— Sandy, îţi sugerez să acţionezi imediat împotriva lui 
Graham. Nu putem lăsa lucrurile aşa. Va crea un 
precedent teribil. Nu-mi pasă că-l are client pe Baldwin. 
Baldwin e prieten cu Walter. Probabil că şi el s-a 
înfuriat, din cauza acestei situaţii deplorabile. Putem să 
stabilim o întâlnire a comitetului de conducere. În seara 
asta. Nu cred că va dura mult ca să ajungem la o 
concluzie. lar atunci... 

În cele din urmă, Lord ridică mâna şi întrerupse 
pălăvrăgeala lui Kirksen: 

— O să mă ocup eu de asta. 

— Sandy, ca director executiv, cred că... 

Lord se întoarse, ca să-l privească. 

— Am zis că o să mă ocup eu. 

Apoi se uită din nou pe fereastră. Nu-i păsa de 
mândria jignită a lui Kirksen. Pe Lord îl preocupa faptul 
că cineva încercase să-l omoare pe omul acuzat de 
uciderea lui Christine Sullivan. Şi că nimeni nu reuşea 
să dea de Walter Sullivan. 


x 


Jack parcă maşina, se uită vizavi şi închise ochii. Asta 
nu-l ajuta cu nimic, din moment ce vedea în continuare 
tăbliţa cu numărul de înmatriculare al maşinii lui 
Jennifer, număr ce părea a i se fi imprimat direct în 
creier. Sări din automobil şi se strecură prin trafic, 
traversând strada alunecoasă. 


Introduse cheia în broască, respiră adânc şi răsuci 
mânerul de la uşă. 

Jennifer stătea pe scăunelul din faţa televizorului. 
Fusta ei scurtă, neagră, se asorta cu pantofii negri cu 
toc înalt şi cu ciorapii, tot negri, cu model. Avea bluza 
albă, deschisă la guler, iar colierul de smaralde 
scânteia, răspândind culoare în camera mică. O haină 
lungă, din blană de samur, fusese aşezată cu grijă pe 
cearşaful ce acoperea canapeaua jerpelită. Când intră, 
Jennifer ciocănea cu unghiile în televizor. Se uită la el 
fără să-i vorbească. Buzele rubinii alcătuiau o linie 
perfect dreaptă. 

— Salut, Jennifer. 

— Se pare că ai fost foarte ocupat în ultimele 
douăzeci şi patru de ore. 

Jennifer nu zâmbea şi continua să ciocăne cu unghiile. 

— Ştii că trudesc din greu. 

Jack îşi scoase pardesiul, îşi dezlegă cravata şi se 
duse în bucătărie, să ia o bere. Se întoarse şi se aşeză în 
faţa ei, pe canapea. 

— Astăzi am făcut rost de o afacere nouă. 

Jennifer se întinse, luă din poşetă ziarul Post şi i-l 
aruncă. 

— Ştiu. 

Jack se uită la titluri. 

— Firma voastră n-o să te lase să preiei cazul. 

— Foarte rău. L-am preluat deja. 

— Ştii ce-am vrut să spun. Ce naiba te-a apucat? 

— Jenn, îl cunosc pe individ! Îl cunosc, mi-e prieten, 
nu cred că a ucis-o pe femeia aceea şi am să-l apăr. 
Avocaţii fac asemenea lucruri în fiecare zi şi în fiecare 
loc în care există avocaţi - iar în State asta înseamnă 
pretutindeni. 

— E vorba de Walter Sullivan, zise Jennifer, 
aplecându-se spre el. Gândeşte-te bine ce faci! 

— Ştiu că-i vorba de Walter Sullivan. Şi ce dacă? 


Luther Whitney nu merită să fie apărat de un avocat 
bun, doar pentru că a spus cineva că a ucis-o pe soţia lui 
Walter Sullivan? Scuză-mă, unde scrie aşa ceva? 

— Walter Sullivan e clientul tău. 

— Luther Whitney e prietenul meu şi-l cunosc de mult 
mai mult timp decât îl cunosc pe Walter Sullivan. 

— Jack, omul pe care-l aperi e un delincvent obişnuit. 
Toată viaţa a fost când în puşcărie, când afară. 

— N-a mai fost în închisoare de peste douăzeci de ani. 

— Rămâne totuşi un puşcăriaş. 

— Dar n-a fost niciodată condamnat pentru 
omucidere, replică Jack. 

— În oraşul ăsta există mai mulţi avocaţi decât 
delincvenţi. De ce nu s-ar ocupa de cazul ăsta alt 
avocat? 

Jack se uită la sticla de bere şi întrebă: 

— Vrei şi tu una? 

— Răspunde la ce te-am întrebat! 

Jack se ridică şi aruncă sticla de perete. 

— Pentru că mi-a cerut să-l apăr! 

Jenn se uită la el. Spaima - care o cuprinsese pentru o 
clipă - îi trecuse chiar în momentul în care cioburile şi 
berea atinseră podeaua. Îşi luă haina şi se îmbrăcă. 

— Faci o mare greşeală şi sper să-ţi revii înainte să 
faci ceva ireparabil. Tata a fost pe cale să facă un atac 
de cord, când a citit articolul. 

Jack îi puse mâna pe umăr, o întoarse spre el şi-i 
spuse liniştit. 

— Jenn, trebuie să fac asta. Sperasem că o să mă 
sprijini. 

— Jack, încetează să bei bere şi apucă-te să gândeşti 
cum vrei să-ţi petreci restul vieţii! 

După ce închise uşa în urma ei, Jack se sprijini de 
tăblie şi-şi masă capul, până când avu impresia că pielea 
era pe cale să i se jupoaie sub apăsarea degetelor. 

Văzu prin fereastra mică, murdară, cum numărul de 


înmatriculare al maşinii dispare în vârtejul de zăpadă. 
Se aşeză şi privi din nou rîndurile din ziar. 

Luther, voia să încheie o înţelegere, dar nu se putea 
face nicio înţelegere. Scena fusese pregătită. Toată 
lumea voia să vadă procesul. Posturile de televiziune 
făceau o analiză amănunţită a cazului. Fotografia lui 
Luther fusese văzută de sute de milioane de oameni. Se 
făcuseră deja sondaje de opinie, dacă Luther e vinovat 
sau nevinovat, şi toate îi erau nefavorabile. Gorelick îşi 
lingea buzele, gândind că aceasta era şansa de a fi 
catapultat, peste câţiva ani, în biroul procurorului 
general. Iar în Virginia procurorul general candidează 
deseori la postul de guvernator. Şi câştigă. 

Scund, chel, cu gură mare, Gorelick era la fel de 
ucigător ca un şarpe cu clopoței. Folosea tactici 
murdare, avea o etică discutabilă, aştepta să-ţi înfigă 
cuțitul în spate cu prima ocazie. Asta era George 
Gorelick. Jack ştia că trebuie să se aştepte la o luptă 
lungă şi dură. 

lar Luther nu vorbea. Era speriat. Ce legătură avea 
Kate cu spaima lui? Nu reuşea să se lămurească. Jack 
urma să se ducă la tribunal şi să pledeze că Luther era 
nevinovat neavând nicio posibilitate să demonstreze 
acest lucru. Dar dovezile erau treaba acuzării. Însă se 
pare că aveau destule. Jack putea să ciugulească din ele 
câte ceva, pe ici, pe colo, însă avea drept client un tip 
condamnat de trei ori, chiar dacă în cazier scria că 
Luther rămăsese curat în ultimele două decenii. Juriului 
n-o să-i pese de asta. Şi de ce i-ar păsa? Individul 
reprezenta sfârşitul perfect al unei poveşti tragice. 

Aruncă ziarul în partea cealaltă a camerei, strânse 
cioburile şi şterse berea. Işi masă ceafa şi simţi că-l dor 
muşchii braţelor care nu mai fuseseră puşi la treabă de 
mult timp. Se duse în dormitor şi se schimbă. 


x 


Sala de sport a YMCA se afla la o distanţă de zece 
minute de mers cu maşina. In mod cu totul uimitor, Jack 
descoperi un loc de parcare chiar în faţa ei. Sedanul 
negru din urma lui nu avu acelaşi noroc. Şoferul fu silit 
să ocolească cvartalul de mai multe ori, iar în cele din 
urmă merse în josul străzii şi parcă pe cealaltă parte. 
Apoi şterse geamul lateral al maşinii, din dreapta, şi se 
uită în faţa sălii de sport. După ce se lămuri, ieşi din 
maşină şi fugi către treptele de la intrare. Se uită în jur, 
aruncă o privire către Lexus-ul strălucitor, apoi intră 
încet în clădire. 

După trei jocuri cu mingea, trupul lui Jack se 
acoperise de transpiraţie. Se aşeză pe bancă, în timp ce 
adolescenţii continuau să alerge pe teren, cu energia 
inepuizabilă a tinereţii. Jack gemu, în momentul în care 
unul dintre băieţii negri, zvelţi, îmbrăcaţi în şorturi 
largi, cu tricouri lălâi şi cu pantofi de sport prea mari, îi 
aruncă mingea. I-o aruncă înapoi băiatului. 

— Ai obosit, omule? 

— Nu, sunt doar bătrân. 

Jack se ridică, îşi masă coapsele care-l dureau şi 
plecă. În momentul în care ieşea din clădire, cineva îi 
puse mâna pe umăr. 


x 


În timp ce conducea maşina, Jack aruncă o privire 
către pasagerul său. 

Seth Frank se uita la interiorul Lexus-ului. 

— Am auzit numai lucruri bune despre maşinile astea. 
Cât v-a costat? Dacă nu vă supără întrebarea... 

— Cincizeci şi nouă de mii cinci sute, cu rezervorul 
plin. 

— La naiba! Nu câştig atât nici într-un an de zile. 

— Nici eu n-am câştigat, până de curând. 

— Am auzit că apărătorii din oficiu nu au venituri 
mari. 


— Aţi auzit bine. 

Cei doi rămaseră un timp tăcuţi. Frank ştia că încălca 
multe reguli, iar Jack ştia şi el asta. 

În cele din urmă, Jack se uită la bărbatul de lângă el. 

— Domnule locotenent, cred că n-aţi venit doar ca să 
vedeţi ce gusturi am în privinţa automobilelor. Doriţi 
ceva? 

— Gorelick are un caz pe care nu-l poate pierde. 

— Poate că da, poate că nu. Dacă v-aţi închipuit că o 
să capitulez, atunci aflaţi că n-am de gând să cedez. 

— Veţi pleda că-i nevinovat? 

— Nu, o să-l conduc personal la Centrul Corecţional 
din Greensville şi o să-i injectez porcăria aia! Altă 
întrebare? 

Frank zâmbi şi replică: 

— Bine, meritam aşa ceva. Cred că trebuie să 
discutăm. Unele lucruri din cazul ăsta nu se potrivesc 
deloc. Nu ştiu dacă vor folosi sau vor face rău omului 
dumneavoastră. Vreţi să mă ascultați? 

— Bine, dar să nu vă aşteptaţi ca scurgerea de 
informaţii să se facă bidirecțional. 

— Cunosc un loc cu pârjoale fragede şi cu cafea 
băubilă. 

— E un loc mai retras? Nu cred că o să arătaţi prea 
bine în uniformă... 

Frank îi replică, rânjind: 

— Altă întrebare? 

Jack zâmbi, apoi îl duse pe detectiv acasă, să se 
schimbe. 


* 


Jack comandă altă cană de cafea, în timp ce Frank nu 
părea că are chef s-o termine pe prima. Pârjoalele 
fuseseră grozave, iar localul era într-un loc izolat. Jack 
nu-şi dădea seama unde se aflau. În mediul rural, în 
Maryland-ul de sud, presupuse el. Se uită la puţinii 


clienţi din localul rustic. Nimeni nu le acorda nici cea 
mai mică atenţie. Se întoarse spre însoţitorul său. Frank 
se uita la el, amuzat. 

— Am înţeles că între dumneavoastră şi Kate Whitney 
a existat ceva, cu oarecare timp în urmă... 

— V-a spus ea? 

— Nu. A venit la secţie ieri, la scurt timp după ce aţi 
plecat. Tatăl ei n-a vrut s-o vadă. Am discutat un pic cu 
ea. l-am spus că-mi pare rău pentru felul în care au ieşit 
lucrurile. 

Ochii lui Frank sclipiră, pentru o clipă. Apoi detectivul 
continuă: 

— Jack, n-ar fi trebuit să fac ce-am făcut. Am folosit-o 
împotriva tatălui ei. Nimeni nu merită aşa ceva. 

— Dar a mers. Unii oameni ar spune că nu trebuie să 
regreţi succesele. 

— Da... Dar să revenim la subiect. Nu-s atât de bătrân 
încât să nu observ lucirea din ochii unei femei. 

Chelneriţa îi aduse cafeaua lui Jack. Acesta sorbi din 
ea. Cei doi se uitară pe fereastră. Ninsoarea încetase, 
iar pământul părea acoperit cu o pătură albă, moale. 

— Jack, ştiu că dovezile împotriva lui Luther sunt 
circumstanţiale. Dar mulţi oameni au fost trimişi la 
închisoare pe baza unor asemenea dovezi. 

— Nu te contrazic. 

— Adevărul este că există o serie de chestii care n-au 
niciun sens. 

Jack îşi puse cana pe masă şi se aplecă spre el. 

— Te ascult. 

Frank se uită în jur, apoi îl privi pe Jack. 

— Ştiu că risc făcând asta, dar nu m-am făcut poliţist 
ca să trimit oameni la închisoare pentru delicte pe care 
nu le-au comis. Există acolo destui vinovaţi. 

— Ce nu are sens? 

— Unele lucruri o să le descoperi singur, în rapoarte. 
Sunt convins că Luther Whitney a jefuit casa şi sunt, de 


asemenea, convins că n-a ucis-o pe Christine Sullivan. 
Dar... 

— Dar crezi că l-a văzut pe făptaş. 

Frank se lăsă pe speteaza scaunului şi se holbă la 
Jack. 

— De câtă vreme ţi-a venit ideea asta? 

— Nu de mult timp. Cum crezi că s-au petrecut 
lucrurile? 

— Cred că amicul tău a fost pe cale să fie prins cu 
mâna în borcanul cu dulceaţă, iar atunci s-a ascuns în 
borcan. 

Jack părea zăpăcit. Frank îi explică, în câteva minute, 
ce era cu seiful, îi spuse despre nepotrivirea dintre 
dovezi şi-i arătă care erau nedumeririle lui. 

— Aşadar, Luther a stat în camera-seif tot timpul şi a 
văzut ce s-a întâmplat cu doamna Sullivan. S-a întâmplat 
ceva, iar femeia a fost împuşcată. Luther a văzut cum au 
fost şterse toate urmele. 

— Jack, exact aşa mi-am închipuit şi eu că s-au 
petrecut lucrurile. 

— Nu putea să se ducă la poliţie, fără să se 
incrimineze singur. 

— Asta explică multe lucruri. 

— În afară de numele făptaşilor. 

— Singurul suspect evident ar fi soţul, dar nu cred că 
a fost el. 

Jack se gândi la Walter Sullivan şi zise: 

— Sunt de aceeaşi părere. Aşadar, care ar fi suspectul 
mai puţin evident? 

— Cel cu care s-a întâlnit în noaptea aceea. 

— Din câte ştiu despre viaţa sexuală a decedatei, 
numărul suspecţilor s-ar putea ridica la două milioane. 

— N-am spus că-i ceva uşor. 

— Presupun că nu-i vorba de un individ oarecare. 

— Şi cine anume e individul? 

Jack sorbi o gură de cafea, apoi se uită la felia de 


plăcintă cu mere. 

— Domnule locotenent. 

— Seth. 

— Bine, Seth. Sunt în situaţia de a merge pe sârmă. 
Am aflat unde ai lucrat şi-ţi sunt recunoscător pentru 
informaţii. Dar... 

— Dar nu eşti convins că poţi să ai încredere în mine. 
Oricum, nu ai de gând să spui ceva care să aducă 
prejudicii clientului tău. 

— Cam aşa ceva. 

— Mi se pare corect. s 

Plătiră consumaţia şi plecară. În timp ce se înapoiau, 
ninsoarea  reîncepu, cu o asemenea furie, încât 
ştergătoarele abia mai făceau faţă. 

Frank privea în gol, cufundat în gânduri sau 
aşteptând ca Jack să spună ceva. 

— Bine, zise acesta, o să risc, nu mai am ce pierde. 

— Nu mai ai, răspunse detectivul, continuând să 
privească în gol. 

— Să presupunem că Luther a fost în casă şi a văzut 
cum a fost ucisă femeia. 

Trăsăturile detectivului se destinseră. 

— Să presupunem. 

— Trebuie să-l cunoşti pe Luther, să ştii cum 
gândeşte, ca să înţelegi cum va reacţiona la aşa ceva. 
Este cea mai dârză persoană pe care am cunoscut-o 
vreodată. Ştiu că nu reiese din cazierul lui, dar e demn 
de încredere şi te poţi bizui pe el. Dacă aş avea copii şi 
ar trebui să-i las în grija cuiva, i-aş lăsa în grija lui 
Luther, pentru că ştiu că nu li se va întâmpla nimic în 
perioada în care-i va supraveghea el. Este incredibil de 
deştept. Vede totul. E un maniac al disciplinei. 

— Dar nu şi-a dat seama că fiica lui l-a atras într-o 
capcană. 

— Da. Nu şi-ar fi imaginat aşa ceva. Nici într-un 
milion de ani. 


— Cunosc felul de oameni despre care vorbeşti. 
Câţiva dintre tipii pe care i-am arestat erau - cu 
excepţia obiceiului de a lua bunurile altora - unii dintre 
cei mai onorabili oameni pe care i-am întâlnit. 

— Dacă Luther a văzut cum a fost ucisă femeia, îţi 
garantez că a găsit o cale de a-l preda pe individ poliţiei. 
N-o să-l lase să scape! exclamă Jack, furios. 

— Cu vreo excepţie? 

— Exceptând cazul în care are motive foarte serioase. 
Bunăoară, o cunoaşte pe persoana respectivă sau a auzit 
de ea. 

— Vorbeşti de nişte oameni care se dau de ceasul 
morţii, imaginându-şi ce le va face Luther, iar acesta 
consideră că n-are rost să facă şi altceva? 

— Seth, e ceva mai mult decât atât, răspunse Jack şi 
coti, oprindu-se lângă YMCA. Nu l-am văzut niciodată pe 
Luther speriat, înainte de întâmplarea asta. lar acum 
este speriat. Îngrozit. E resemnat, e gata să accepte 
pedeapsa pentru întreaga poveste, iar eu nu ştiu de ce. 
Cred că părăsise ţara cu intenţia de a rămâne definitiv 
în străinătate. 

— Dar s-a întors. 

— Şi nu-mi pot imagina de ce. Apropo, ştii data în 
care s-a întors? 

Frank răsfoi carneţelul şi-i spuse ziua. 

— Ce naiba s-a întâmplat după uciderea lui Christine 
Sullivan şi înainte de întoarcerea lui Luther? 

— Poate să fie orice, zise detectivul, clătinând din cap. 

— Nu, a fost ceva anume, iar dacă aş afla ce a fost 
atunci aş putea să-mi imaginez toată povestea. 

Frank lăsă carnetul deoparte şi-şi frecă mâna, 
gânditor, de bordul maşinii. Jack parcă automobilul şi se 
rezemă de speteaza scaunului. 

— Nu-i e teamă numai pentru el. Ci şi pentru Kate. 

Frank se miră: 

— Crezi că a ameninţat-o cineva pe Kate? 


— Nu. Mi-ar fi spus. Cred că Luther a primit un mesaj: 
ori îşi ţine gura, ori... 

— Indivizii care au încercat să-l lichideze? 

— Se poate. Nu ştiu. 

Detectivul îşi strânse pumnii şi se uita pe fereastra 
maşinii. Apoi trase adânc aer în piept şi-l privi pe Jack. 

— Trebuie să-l faci pe Luther să vorbească. Dacă ne 
spune cine a ucis-o pe Christine Sullivan, o să 
recomand, în schimbul cooperării sale, punerea în 
libertate sub supraveghere şi muncă în slujba 
comunităţii. Probabil că Sullivan o să-l lase să păstreze 
ce-a furat, dacă o să-l prindem pe vinovat. 

— O să... recomanzi? 

— Ca să spunem altfel, o să-i vâr recomandarea pe gât 
lui Gorelick. Aşa e bine? 

Frank întinse mâna, iar Jack i-o luă şi i-o strânse, 
uitându-se atent la poliţist. 

— E bine! 

Detectivul ieşi din maşină, apoi îşi vâri capul înăuntru. 

— Din punctul meu de vedere, seara asta n-a existat 
iar tot ce mi-ai spus rămâne între noi doi, fără excepţie. 
N-o să spun nimic nici dacă aş fi chemat să depun 
mărturie. O să mă ţin de cuvânt. 

— Mulţumesc, Seth! 

Seth Frank se duse încet la automobilul său, iar 
Lexus-ul plecă în josul străzii, coti după colţ şi dispăru. 

Detectivul înţelegea exact ce fel de om era Luther 
Whitney. Ce naiba putea să-l sperie atât de rău pe un 
asemenea individ? 


CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI DOI 


Se făcuse şapte şi jumătate dimineaţa când Jack intră 
cu maşina în parcarea secţiei de poliţie din Middleton. 
Dimineaţa fusese senină, dar amarnic de friguroasă. 
Printre automobilele poliţiei, acoperite cu zăpadă, se 
vedea un sedan negru, cu capota rece, ceea ce dovedea 
că Seth Frank se trezea devreme. 

Luther arăta altfel. Hainele portocalii de puşcăriaş 
fuseseră înlocuite cu un costum cafeniu, la două 
rânduri, iar cravata lui în dungi îi dădea un aer 
conservator, intelectual. Cu părul lui grizonat şi cu o 
urmă din bronzul căpătat pe insulă, Luther arăta ca un 
agent de asigurări sau ca un partener principal într-o 
firmă de avocatură. Unii avocaţi ai apărării păstrau 
hainele cele bune pentru tribunal, pentru ca juriul să 
vadă că acuzatul nu era un tip atât de rău, ci doar un 
neînțeles. Jack insistase să-şi pună costumul. Nu era 
vorba de regulile jocului, ci de convingerea fermă a lui 
Jack că Luther nu merita să fie plimbat în hainele acelea 
de-un portocaliu strident. Era un delincvent, dar nu de 
soiul celor care-ţi înfig şişul între coaste sau te muşcă de 
gât, dacă te apropii prea mult. Asemenea indivizi 
meritau să poarte haine portocalii, fie şi numai ca să ştii 
cine se află în vecinătate. 

De data asta, Jack nu se osteni să-şi deschidă servieta. 
Cunoştea procedura. Lui Luther i se vor citi acuzaţiile. 
Judecătorul îl va întreba dacă înţelege de ce este acuzat, 
iar în momentul acela va interveni Jack şi va pleda 
pentru nevinovăție. Apoi judecătorul va face un circ 
întreg, ca să stabilească dacă Luther înţelege ce implică 
faptul că a pledat nevinovat şi dacă e mulţumit de 
avocatul său. Numai că Jack avea impresia că Luther îl 
va trimite dracului chiar când vor fi în faţa 


judecătorului, apoi va recunoaşte că-i vinovat. Se mai 
văzuseră cazuri de felul ăsta. Şi cine ştie? Judecătorul 
ăla afurisit putea să-i accepte declaraţia. Dar era de 
aşteptat ca judecătorul să urmeze regulile cu stricteţe, 
pentru că era vorba de un caz de omucidere ce putea 
duce la condamnare la moarte, iar o abatere de la reguli 
putea să reprezinte un temei pentru apel. lar apelurile 
la cazurile cu condamnare le moarte durau oricum o 
veşnicie... Jack trebuia doar să-şi facă datoria. 

Cu un pic de noroc, toată procedura dura doar cinci 
minute. Apoi se stabilea data procesului. Abia atunci 
începea distracţia. 

Din moment ce statul emisese un ordin de acuzare 
împotriva lui, Luther avea dreptul la o audiere 
preliminară. Acest lucru nu-i folosea la nimic lui Jack, 
dar putea să arunce o privire asupra cazului întocmit de 
acuzare şi să-i discrediteze pe anumiţi martori, în timpul 
interogatoriului încrucişat, deşi judecătorii tribunalului 
circumscripţiei judiciare aveau grijă, de obicei, să nu-l 
lase pe avocatul apărării să folosească audierea 
preliminară drept expediţie de pescuit informaţii. 

Mai avea posibilitatea să respingă acuzarea, dar Jack 
credea că era mai bine să lase lucrurile să continue. 
Voia ca Luther să ajungă la tribunal, să-l vadă toţi şi să 
se audă limpede că pleda nevinovat. Apoi avea să-i 
trântească lui Gorelick o moţiune pentru schimbarea 
jurisdicției, ca să scoată cazul din districtul Middleton. 
Cu un pic de noroc, Gorelick va fi înlocuit de alt 
procuror, iar domnul Viitor Procuror General va fi 
dezamăgit vreo câteva decenii. După aceea, Jack urma 
să-l facă pe Luther să vorbească. Kate avea să fie 
apărată, Luther îşi va spune povestea şi se va încheia 
înţelegerea secolului. 

Jack se uită la Luther şi-i spuse: 

— Arăţi bine. 

Gura lui Luther se strâmbă în ceva care semăna mai 


mult a rânjet decât a zâmbet. 

— Kate ar vrea să te vadă înainte de acuzare. 

Răspunsul ţâşni din gura lui Luther. 

— Nu! 

— De ce nu? Ce Dumnezeu, ţi-ai dorit o relaţie strânsă 
cu ea, iar acum, când ea încearcă să se apropie de tine, 
o respingi. Uneori, nu te înţeleg. 

— N-o vreau în apropierea mea. 

— Îi pare rău pentru ce a făcut. O macină chestia 
asta. 

Luther întoarse capul. 

— Crede că sunt supărat pe ea? 

Jack se aşeză. Reuşise, pentru prima oară, să-i atragă 
atenţia. Ar fi trebuit să încerce chestia asta mai 
devreme... 

— Bineînţeles! Altfel, ce motiv ai avea să nu vrei s-o 
vezi? 

Luther se uită la masa goală, din lemn, şi dădu din 
cap. 

— Spune-i că nu sunt supărat. A făcut ce trebuia. Să-i 
spui asta. 

— De ce nu-i spui tu? 

Luther se ridică brusc şi începu să se plimbe prin 
cameră. Se opri în faţa lui Jack. 

— Pe aici sunt o mulţime de ochi. Înţelegi? Cineva o s- 
o vadă aici, cu mine, iar altcineva o să creadă că ştie 
lucruri pe care nu le ştie. Crede-mă, asta nu-i bine! 

— Despre ce vorbeşti? 

— Spune-i ce ţi-am zis. Spune-i că o iubesc, că am 
iubit-o întotdeauna şi o s-o iubesc mereu. Spune-i asta, 
Jack! Nu contează cum. 

— Să înţeleg că, prin urmare, cineva ar putea să 
creadă că mi-ai spus ceva, chiar dacă nu mi-ai spus? 

— Ţi-am zis să nu preiei cazul, dar n-ai vrut să mă 
asculţi. 

Jack dădu din umeri, deschise servieta şi scoase un 


exemplar din Post. 

— Citeşte articolul de fond. 

Luther se uită pe prima pagină. Apoi aruncă ziarul de 
perete. 

— Ticălos nenorocit! 

Cuvintele ţâşniseră din gura bătrânului. Uşa încăperii 
se deschise imediat, iar un gardian solid îşi vâri capul 
înăuntru. Jack îi făcu semn că nu se întâmplase nimic, 
iar individul se retrase încet cu ochii aţintiţi asupra lui 
Luther. 

Tânărul se duse şi ridică ziarul. Articolul de pe prima 
pagină era însoţit de o fotografie a lui Luther, făcută 
lângă secţia de poliţie. Titlul era alcătuit din litere de 
zece centimetri, rezervate de obicei unei ştiri de felul: 
„Pieile Roşii au câştigat Supercupa!” şi anunţa: 
SUSPECTUL DIN CAZUL SULLIVAN VA FI PUS SUB 
ACUZAŢIE ASTĂZI. Jack se uită şi pe restul primei 
pagini. Alte asasinate în fosta Uniune Sovietică, urmare 
a procesului de purificare etnică. Departamentul 
Apărării se pregătea să mai dea o lovitură bugetului. 
Ochii lui Jack trecură, fără a-i băga în seamă, peste 
articolul în care preşedintele Alan Richmond îşi anunţa 
intenţia de a face încă o încercare de a lansa reformele 
de protecţie socială, articol însoţit de o fotografie a 
preşedintelui într-un centru pentru copii din Southeast, 
lucru care lăsa o impresie foarte frumoasă. 

Figura zâmbitoare îl înnebunise pe Luther. 
Preşedintele ţinea în braţe copilaşi negri, săraci, ca să-l 
vadă toată lumea. Mincinosul dracului! O lovise cu 
pumnul pe Christine Sullivan. Sângele ei ţâşnise prin 
aer. O strânsese cu mâinile de gât, ca un şarpe care 
striveşte o vietate, fără să-i pese. Luase o viaţă, asta 
făcuse. Pupa copilaşi şi omora femei. 

— Luther! Luther! 

Jack puse mâna pe umărul bătrânului. Trupul acestuia 
se zguduia ca un motor care avea nevoie să fie reglat, 


amenințând să se facă bucăţi, nereuşind să se menţină 
în carcasa ce se eroda cu repeziciune. O clipă, Jack se 
întrebă, îngrozit, dacă nu cumva Luther omorâse femeia, 
iar acum clacase. Teama îi dispăru în momentul în care 
Luther se întoarse şi-l privi. Redevenise calm, ochii îi 
erau limpezi. 

— Jack, spune-i lui Kate ce ţi-am zis! lar acum, hai să 
ne vedem de treabă! 

xX 


Tribunalul din Middleton fusese, mult timp, locul cel 
mai important din district. Era vechi de o sută nouăzeci 
şi cinci de ani, supraviețuise atacului britanic din 1812, 
atacurilor yankee sau confederate în timpul Războiului 
Agresiunii Nordului - sau Războiului Civil, în funcție de 
poziția față de linia Mason-Dixon a locului de origine a 
persoanei pe care o întrebai. Renovarea costisitoare din 
1947 îi dăduse o nouă viaţă, iar oamenii cumsecade din 
oraş se aşteptau ca tribunalul să fie acolo mult timp, 
pentru ca nepoţii nepoților lor să se bucure văzându-l şi 
să intre ocazional şi înăuntru, dar numai pentru a plăti o 
amendă de circulaţie sau ca să obţină o autorizaţie de 
căsătorie. 

Tribunalul fusese cândva singura clădire, la capătul 
unui drum cu două benzi, care străbătea zona de afaceri 
din Middleton. Acum împărțea spaţiul cu magazine de 
obiecte de artă, restaurante, o băcănie, un hotel uriaş şi 
un atelier de reparat maşini, toate cu faţadă din 
cărămidă, ca să păstreze tradiţia arhitecturală a zonei. 
La o distanţă redusă, se găsea un şir de clădiri pentru 
birouri, unde se puteau vedea siglele celor mai 
respectate firme de avocatură din district. 

Tribunalul Middleton, de obicei liniştit într-o vineri 
dimineaţă, ziua moţiunilor pentru procesele civile şi 
penale aflate pe rol, era acum scena unor evenimente 
care i-ar fi făcut pe întemeietorii oraşului să se 


răsucească în mormânt. La prima vedere, puteai să crezi 
că reveniseră rebelii şi uniformele albastre, ca să 
încheie definitiv socotelile. 

Şase camionete ale unor posturi de televiziune, cu 
inițialele înscrise pe portierele albe, parcaseră chiar în 
faţa scării tribunalului. Antenele lor se înălţau către cer. 
Mulțimea se îngrămădea şi se înghesuia în zidul format 
din şerifi şi membri mohorâţi ai poliţiei statului Virginia, 
care se uitau în tăcere la masa de reporteri ce agitau în 
faţa lor carnete, microfoane şi stilouri. 

Din fericire, tribunalul avea o intrare laterală. Aceasta 
fusese înconjurată de poliţişti înarmaţi cu puşti şi 
scuturi, împiedicând mulţimea să se apropie. Camionul 
care-l transporta pe Luther urma să sosească acolo. Din 
nefericire, tribunalul nu avea un garaj interior. Dar 
poliţia ţinea lucrurile sub control. Luther putea fi văzut 
doar câteva secunde. 

Pe trotuarul de vizavi patrulau poliţişti cu puşti, 
privind atenţi în jur, căutând o sclipire metalică sau o 
fereastră deschisă, care n-ar fi trebuit să fie aşa. 

Jack privea afară, prin fereastra mică a tribunalului ce 
dădea spre stradă. Încăperea era mare, cât o sală de 
concerte. Tribuna la care stătea judecătorul se înălța la 
aproape doi metri de sol şi era lungă de peste cinci 
metri. În fiecare parte se afla câte un drapel, cel 
american şi cel al statului Virginia. In faţa tribunei se 
găsea o măsuţă, la care stătea un aprod, ca un 
remorcher în faţa unei nave oceanice. 

Jack se uită la ceas, privi forţele de securitate aflate la 
faţa locului, apoi se uită la mulţimea de ziarişti. 
Reporterii erau sau cei mai buni prieteni ai unui avocat 
al apărării, sau cel mai groaznic coşmar al său. Multe 
lucruri depindeau de ce credeau reporterii despre un 
anumit acuzat şi despre un anumit delict. Un reporter 
bun se laudă cu obiectivitatea cu care scrie un articol, 
dar, în acelaşi timp, mânjeşte cu noroi un om, cu mult 


înainte de pronunţarea verdictului. Jurnalistele au 
tendinţa de a fi pornite împotriva celor acuzaţi de viol, 
în timp ce încearcă să pară nepărtinitoare. Din motive 
similare, bărbaţii par să fie împotriva femeilor bătute, 
care, în cele din urmă, ripostează. Luther nu avea un 
asemenea noroc. Foştii deţinuţi care omoară femei 
tinere şi bogate sunt supuşi atacurilor furibunde ale 
tuturor reporterilor, indiferent de sex. 

Jack primise deja vreo zece telefoane de la companii 
cinematografice din Los Angeles care doreau să 
cumpere povestea lui Luther. Înainte ca acesta să 
pledeze că-i vinovat sau nevinovat! Doreau povestea şi 
erau dispuşi să plătească. Să plătească bine. Poate că 
Jack ar fi trebuit să le spusă: „Bine, încheiem afacerea, 
dar cu o singură condiţie. Dacă o să vă spună ceva, să- 
mi spuneţi şi mie, pentru că la ora asta, oameni buni, eu 
nu ştiu absolut nimic. Chiar nimic”. 

Jack privi strada. Prezenţa paznicilor înarmaţi îl mai 
linişti un pic. Şi ultima oară fusese poliţie peste tot, dar 
ţintaşul reuşise să tragă. De data asta, forţele de ordine 
fuseseră avertizate şi se părea că deţineau controlul 
asupra situaţiei. Însă nu luase în calcul un anumit lucru, 
care tocmai apăruse pe stradă. 

Tânărul avocat întoarse capul şi văzu armata de 
reporteri şi mulţimea de curioşi gonind către coloana de 
automobile. La început, Jack îşi închipui că era Walter 
Sullivan, apoi văzu motocicliştii poliţiei, urmaţi de 
microbuzele Serviciului Secret, apoi cele două steaguri 
americane de pe limuzină. 

Armata pe care o adusese cu el omul acela o depăşea 
cu mult pe cea care se pregătise să-l primească pe 
Luther Whitney. 

Jack îl văzu pe Richmond ieşind din maşină. În urma 
lui mergea agentul cu care discutase cu o zi înainte. 
Burton. Aşa îl chema pe individ. Un tip dur, serios. Ochii 
lui cercetau zona ca un radar. Îşi ţinea mâinile la câţiva 


centimetri de preşedinte, gata să-l împingă jos, în orice 
clipă. Microbuzele Serviciului Secret parcară dincolo de 
stradă. Una intră într-o alee, vizavi de tribunal. Jack se 
uită din nou spre preşedinte. 

Fusese ridicată o estradă improvizată, iar Richmond 
îşi începu conferinţa de presă, în timp ce camerele de 
luat vederi zumzăiau, iar vreo cincizeci de adulţi, cu 
studii superioare în jurnalistică, încercau să-şi calce 
vecinii în picioare. Câţiva cetăţeni obişnuiţi şi mai 
sănătoşi la minte se îngrămădiseră în spate, iar vreo doi, 
cu videocamere, înregistrau ceea ce li se părea a fi un 
moment deosebit. 

Jack descoperi că aprodul - un negru cât un munte de 
granit - venise lângă el. 

— Lucrez aici de douăzeci şi şapte de ani. 
Preşedintele n-a călcat niciodată pe aici. lar acum a 
venit de două ori în acelaşi an. Nu mi-aş fi imaginat aşa 
ceva! 

— Dacă prietenul tău ar fi investit zece milioane în 
campania ta electorală, ai fi venit şi tu. 

— Multe persoane importante sunt împotriva ta. 

— Nu-i nimic. Mi-am adus un ciomag zdravăn. 

— Samuel Long. 

— Jack Graham. 

— Jack, o să ai nevoie de ciomagul ăla. Sper că ai 
vârât nişte plumb în el. 

— Tu ce crezi, Samuel? Crezi că omul meu va fi tratat 
corect aici? 

— Dacă m-ai fi întrebat cu doi-trei ani în urmă, aş fi 
răspuns că da, aşa va fi. Da, domnule! Dar dacă mă 
întrebi astăzi, continuă aprodul, privind mulţimea de 
oameni, ţi-aş răspunde că nu ştiu. Indiferent de tribunal: 
Curtea Supremă, Curtea pentru probleme de circulaţie. 
Omule, lucrurile se schimbă. Nu numai tribunalele, 
toate. Toţi. Intreaga lume se schimbă, iar eu nu mai 
pricep nimic. 


Cei doi se uitară din nou pe fereastră. 

Uşa sălii se deschise, iar Kate intră înăuntru. 
Instinctiv, Jack se întoarse şi se uită la ea. Nu era 
îmbrăcată în hainele cu care se ducea la tribunal. Purta 
o fustă neagră, plisată, strânsă la mijloc cu o curea 
neagră subţire, şi o bluză simplă, încheiată până la gât. 
Părul, pieptănat pe spate, îi atârna pe umeri. Avea 
obrajii roşii, din cauza frigului, iar pe braţ ţinea un 
pardesiu. 

Se aşezară împreună, la masa avocatului. Samuel 
dispăru, pe neobservate. 

— A sosit timpul, Kate. 

— Ştiu. 

— Ţi-am spus la telefon că nu refuză să te vadă, dar e 
speriat. E speriat pentru tine. Te iubeşte mai mult decât 
orice. 

— Jack, ştii ce-o să se întâmple, dacă n-o să 
vorbească. 

— Mai am nişte indicii, care îmi permit să merg mai 
departe. Procuratura n-a pus cazul la punct, aşa cum 
crede toată lumea. 

— De unde ştii? 

— Ai încredere în mine. L-ai văzut pe preşedinte? 

— Cum aş fi putut să nu-l văd? Treaba asta a fost în 
folosul meu. Nu m-a băgat nimeni în seamă. 

— Recunosc că a atras toată atenţia asupra sa... 

— Tata a venit? 

— Va sosi curând. 

Kate deschise poşeta şi căută nişte gumă de mestecat. 
Jack zâmbi, îi dădu la o parte degetele tremurătoare şi 
scoase pachetul din poşetă. 

— Aş putea să vorbesc cu el la telefon? 

— Să văd ce pot să fac. 

Se aşezară şi aşteptară. Jack o apucă de mână şi se 
uitară amândoi la tribuna masivă, de unde urma să 
înceapă totul, peste câteva minute. Dar acum aşteptau. 


Împreună. 
x 


Duba cea albă ocoli colţul străzii, trecu de semicercul 
de poliţişti şi se opri în apropierea uşii laterale. Seth 
Frank parcă exact în spatele dubei şi ieşi din maşină, cu 
radioul în mână. Doi poliţişti coborâră din vehicul şi 
cercetară zona. Li se păru în regulă. Mulțimea se 
strânsese în faţă, zgâindu-se la preşedinte. Polițistul 
care conducea operaţiunea se întoarse şi îi făcu semn 
omului rămas în interiorul dubei. După câteva secunde, 
din maşină cobori Luther Whitney, cu cătuşe la mâini şi 
la picioare, şi cu un pardesiu de culoare închisă, care-i 
acoperea costumul elegant. Puse picioarele pe pământ şi 
începu să înainteze către tribunal, având în faţă şi în 
spate câte un poliţist. În momentul acela, mulţimea 
ajunse la colţul străzii. Oamenii îl urmau pe preşedinte, 
care se îndrepta pe jos către locul în care fusese parcată 
limuzina sa. În momentul în care trecu pe lângă 
tribunal, preşedintele ridică privirea. Luther, care până 
atunci se uitase în jos, ridică şi el privirea, de parcă i-ar 
fi simţit prezenţa. Pentru o clipă, privirile li se întâlniră. 
Cuvintele ţâşniră de pe buzele lui Luther, înainte să-şi 
dea seama ce face: 

— Ticălos nenorocit! 

Vorbise încet, dar cei doi poliţişti auziseră ceva, 
pentru că se uitară în jur, în timp ce preşedintele merse 
mai departe. Cei doi erau surprinşi. Apoi atenţia li se 
concentră asupra unui singur lucru. 

Luther se împletici. La început, cei doi poliţişti 
crezură că era ceva intenţionat, menit să le îngreuneze 
munca. Apoi văzură sângele curgând pe obrazul 
bătrânului. Unul din ei înjură în gura mare şi-l prinse pe 
Luther de braţ. Celălalt scoase pistolul şi-l îndreptă în 
direcţia din care presupunea că fusese trasă 
împuşcătura. Evenimentele care se petrecură în 


următoarele minute  părură neclare majorității 
oamenilor care se aflau în zonă. Zgomotul împuşcăturii 
nu se auzise limpede, din cauza ţipetelor mulţimii. Dar 
agenții Serviciului Secret îl auziseră. Burton îl culcase 
pe Richmond în aceeaşi secundă, iar douăzeci de indivizi 
în costume de culoare închisă, cu arme automate, 
alcătuiseră un adevărat cocon uman în jurul lui. 

Seth Frank văzu cum duba Serviciului Secret ţâşni din 
alee şi bloca accesul mulţimii isterizate la preşedinte. 
Un agent sări din maşină, cu o mitralieră în mână, şi 
cercetă strada, răcnind în radio. 

Frank îşi instrui oamenii să supravegheze fiecare 
porţiune a zonei. Fiecare intersecţie fu blocată, urmând 
ca apoi să fie percheziţionată fiecare clădire. Într-un 
timp foarte scurt urmau să sosească maşini pline cu 
poliţişti, dar Frank ştia că aceştia vor veni prea târziu. 

Detectivul se grăbi să ajungă lângă Luther. Privi, 
neîncrezător, sângele ce se scurgea pe zăpadă, topind-o 
şi transformând-o într-o baltă stacojie. Chemă o 
ambulanţă. Urma să sosească în trei minute. Dar Frank 
ştia că şi aceasta avea să ajungă prea târziu. Luther se 
albise la faţă, avea o privire fixă şi-şi strângea pumnii. 
Luther Whitney avea două găuri în cap, iar glonţul care 
le făcuse găurise şi duba, după ce ieşise din om. Cineva 
nu dorise să rişte niciun pic... 

Frank închise ochii mortului, apoi se uită în jur. 
Preşedintele fusese ridicat de jos şi urcat în limuzina sa. 
În următoarele secunde, limuzina şi duba Serviciului 
Secret dispărură. Reporterii începură să se strângă în 
jurul scenei crimei, dar Frank le făcu semn oamenilor 
săi, iar ziariştii fură întâmpinați de un zid de poliţişti 
înfuriaţi şi supăraţi, care-şi agitau bastoanele, sperând 
să apară cineva care să le dea ocazia să le folosească. 

Seth Frank se uită la cadavru. Îşi scoase haina, în 
ciuda frigului, şi o întinse peste pieptul şi peste faţa lui 
Luther. 


Jack se dusese la fereastră la câteva secunde după ce 
începuseră tipetele. Inima începu să-i bată cu putere, iar 
fruntea îi fu acoperită brusc de sudoare. 

— Kate, rămâi aici! 

Se uită la ea. Kate înlemnise, iar figura ei arăta că îşi 
dăduse seama ce se întâmplase, în timp ce Jack spera 
zadarnic că nu-i adevărat. 

Samuel ieşi din biroul judecătorului. 

— Ce naiba se întâmplă? 

— Samuel, te rog să ai grijă de ea! 

Aprodul dădu din cap, iar Jack o luă la fugă. 

Afară se aflau mai mulţi oameni înarmaţi decât văzuse 
Jack vreodată, cu excepţia filmelor de război făcute la 
Hollywood. Alergă spre locul unde se afla Luther şi fu 
cât pe-aci să se aleagă cu capul spart de bastonul unui 
zdrahon, dacă n-ar fi intervenit Frank. 

Jack se apropie de detectiv, având impresia că 
durează o lună până face un pas prin zăpada bătătorită. 
Toţi ochii păreau aţintiţi asupra lui. Văzu silueta 
ghemuită, acoperită de haină. Sângele care se usca pe 
ceea ce fusese cândva zăpadă. Expresia chinuită şi 
totodată scârbită a detectivului Seth Frank. Urma să-şi 
amintească aceste lucruri în multe nopţi fără somn, 
poate pentru tot restul vieţii... 

Când, în cele din urmă, se ghemui lângă prietenul 
său, dădu să tragă haina de pe el, apoi se opri. Se 
întoarse şi privi în direcţia din care venise. Marea de 
reporteri se despărţise. Chiar şi zidul de poliţişti se 
trăsese într-o parte, cât să-i facă loc să treacă. 

Kate rămase acolo un timp, fără pardesiu pe ea, 
tremurând din cauza vântului care bătea prin spaţiul 
dintre clădiri, care arăta ca un tunel. Se uita drept în 
faţă, cu privirea atât de concentrată, încât părea că vede 
totul şi - în acelaşi timp - că nu vede nimic. Jack voi să 
se ridice, să se ducă la ea, dar picioarele i se muiaseră. 
Cu câteva minute în urmă, se simţise plin de putere şi 


gata de luptă, plin de furie pe clientul lui care nu voia să 
coopereze, iar acum dispăruse din trupul lui până şi 
ultimul strop de energie. 

Se ridică pe picioarele-i nesigure, ajutat de Frank, şi 
se duse către ea. Pentru prima oară în vieţile lor, 
ziariştii cei gălăgioşi nu încercară să le pună întrebări. 
Fotografii se purtau de parcă uitaseră că-şi luaseră 
aparatele cu ei. Când Kate îngenunche lângă tatăl ei şi- 
şi puse mâna pe umărul lui, singurele sunete care se 
auzeau erau vântul şi vaierul îndepărtat al ambulanţei 
ce se apropia. Pentru două minute, lumea se oprise 
parcă în loc, lângă tribunalul districtului Middleton. 


x 


În timp ce limuzina îl ducea în oraş, Alan Richmond îşi 
aranja cravata şi-şi turnă ceva de băut. Se gândea la 
titlurile ce vor apărea în următoarea ediţie a ziarelor. 
Principalele emisiuni de ştiri îl vor căuta de zor, iar el se 
va folosi de ele. Işi va continua programul obişnuit, 
prevăzut pentru ziua aceea. Preşedintele tare ca piatra. 
În jurul lui s-au tras focuri de armă, iar el nu se 
sinchiseşte, îşi vede de treaba lui de a conduce ţara, de 
a-i conduce pe oameni. Prevedea deja cum vor arăta 
sondajele de opinie. Va câştiga cel puţin zece procente. 
Şi totul fusese atât de uşor! Când va avea de-a face cu o 
provocare adevărată? 

Bill Burton se uita la preşedinte, în timp ce limuzina 
se apropia de hotarul Districtului Columbia. Luther 
Whitney abia fusese ţinta celei mai ucigătoare muniții 
pe care o avusese Collin la dispoziţie ca să-şi încarce 
carabina, iar individul bea liniştit sifon! Agentul simţi că 
i se face greață. Şi nu se terminase totul... Nu va putea 
să uite nici în vis ce se întâmplase, dar s-ar putea să-şi 
petreacă restul vieţii ca om liber. Un om pe care copiii 
săi îl respectau, chiar dacă el nu mai avea pic de respect 
faţă de sine. 


În timp ce se uita la preşedinte, lui Burton îi trecu 
prin minte că ticălosul ăla era mândru de ceea ce 
făcuse. Agentul mai văzuse oameni la fel de calmi 
înainte de acte premeditate de violenţă ieşită din 
comun. Niciun strop de remuşcare pentru că fusese 
sacrificată o existenţă umană. În loc de asta, o izbucnire 
de euforie. De triumf. Burton îşi aminti de semnele de 
pe gâtul lui Christine Sullivan. De sunetele pe care le 
auzise prin uşa dormitorului. Alesul Poporului! 

Burton îşi aminti şi de întâlnirea cu Richmond, când îi 
prezentase şefului său toate faptele. In afară de faptul 
că o văzuse pe Gloria Russell stânjenită, nu fusese o 
experienţă prea plăcută. 

Richmond se uitase le fiecare dintre ei. Burton şi 
Gloria Russell stăteau unul lângă celălalt. Collin se afla 
lângă uşă. Se strânseseră în apartamentul particular al 
Primei Familii. O componentă a Casei Albe pe care 
publicul curios nu avea voie s-o vadă. Restul Primei 
Familii se afla într-o scurtă vacanţă, în vizită la rude. 
Era mai bine aşa. Cel mai important membru al acelei 
familii nu era prea bine dispus. 

Preşedintele aflase, în cele din urmă, toate faptele, 
inclusiv cel mai grav dintre toate: existenţa unui cuţit 
pentru deschis scrisori, pe care se aflau dovezi deosebit 
de incriminatoare, care ajunsese în mâinile unui martor 
ocular întreprinzător şi perfid. Preşedintelui îi îngheţase 
sângele în vene, când auzise ce-i povestise Burton. În 
timp ce cuvintele ieşeau din gura agentului, 
preşedintele se întorsese spre Gloria Russell. 

Când Collin povesti că doamna Russell îi spusese să 
nu curețe lama şi mânerul cuţitului, preşedintele se 
ridicase şi se dusese spre şefa de cabinet, iar aceasta se 
trăsese atât de mult înapoi pe scaun, încât aproape că 
devenise una cu tapiseria, apoi îşi acoperise ochii cu 
mâna, să scape de privirea zdrobitoare a preşedintelui. 
Bluza i se udase sub braţ, din cauza transpiraţiei. lar 


gâtul i se uscase. 

Richmond se aşezase la loc, ronţăise încet gheaţa din 
cocteil, apoi se uitase pe fereastră. Era îmbrăcat în 
costum de gală - venea de la o întrunire - dar îşi scosese 
cravata. Se uita încă pe fereastră, atunci când întrebase: 

— Cât timp mai durează, Burton? 

Agentul ridicase privirea şi răspunsese: 

— Cine ştie? Poate că veşnic... 

— Eşti în stare să-mi dai un sfat mai bun. Vreau 
părerea ta de profesionist. 

— Probabil că lucrurile se vor petrece în curând. 
Acum are un avocat. Individul va reuşi să transmită 
informaţia cuiva. 

— Avem idee unde poate fi obiectul? 

Burton îşi frecase mâinile, stânjenit. 

— Nu, domnule! Poliţia i-a percheziţionat casa, 
maşina... Dacă ar fi descoperit cuțitul pentru deschis 
scrisori, am fi aflat. 

— Dar poliţiştii ştiu că lipseşte din casă? 

Burton dăduse din cap. 

— Poliţiştii şi-au dat seama că-i un obiect important. 
Dacă o să le pice în mână, ştiu ce să facă. 

Preşedintele se ridicase şi-şi trecuse degetele peste o 
colecţie de cristale gotice, deosebit de urâte, ce 
aparţinea soţiei sale şi care fusese expusă pe una dintre 
mese. Lângă ele se aflau fotografii ale membrilor 
familiei sale. Nu le înşelase niciodată încrederea. Iar 
acum vedea pe feţele lor flăcările ce vesteau sfârşitul 
guvernării sale. Preşedintele păru să roşească în faţa 
incendiului invizibil. Istoria era în pericol de a fi 
rescrisă, din cauza unei târfuliţe oarecare şi a unei şefe 
de cabinet prea ambiţioase şi incredibil de proaste. 

— Aveţi idee pe cine a angajat Sullivan? 

Răspunsese tot Burton. Gloria Russell nu mai era 
egală cu el. Iar Collin era de faţă doar ca să i se spună 
ce să facă. 


— Probabil unul dintre cei douăzeci-treizeci de ucigaşi 
cu tarife mari. Indiferent cine a fost, a plecat de mult 
timp. 

— Dar i-ai strecurat un fitil prietenului tău, detectivul? 

— Individul ştie că i-aţi spus lui Walter Sullivan, fără 
nicio intenţie, unde şi când va avea loc arestarea. 
Detectivul ăla e destul de deştept ca să tragă singur 
concluziile. 

Deodată, preşedintele luase una dintre piesele de 
cristal şi o izbise de perete. Cristalul se spărsese, 
aruncând cioburi în toată încăperea. Figura lui 
Richmond se strâmbase, devenind o mască de ură şi de 
furie, care-l făcuse pe Burton să se înfioare. 

— La naiba! Dacă tipul n-ar fi dat greş, totul ar fi fost 
perfect! 

Gloria Russell se uitase la aşchiile mărunte de cristal 
de pe covor. Aşa era şi viaţa ei. Asta se alesese din toţi 
anii de studiu şi de truda ei de câte o sută de ore pe 
săptămână. 

— Poliţia va continua să-l bănuiască pe Sullivan. M-am 
asigurat că detectivul care se ocupă de caz a înţeles că-i 
posibilă implicarea lui Sullivan în tentativa de asasinat, 
continuase Burton. Dar, în ciuda faptului că-i suspectul 
cel mai plauzibil, va nega totul. Iar poliţia nu va reuşi să 
dovedească nimic. Domnule, nu-s sigur ce vom obţine 
din asta. 

Richmond se plimbase prin cameră. De parcă se 
pregătea să ţină un discurs sau să strângă mâinile unui 
grup de cercetaşi dintr-un stat din Midwestern, când el 
se gândea la fapt cum să omoare pe cineva în aşa fel 
încât să nu fie învinovăţit, să nu-l bănuiască nimeni. 

— Şi dacă asasinul ar încerca din nou? Iar de data 
asta ar reuşi? 

Burton întrebase, mirat: 

— Cum să-l obligăm pe Sullivan să facă exact ce vrem 
noi? 


— Făcând noi treaba în locul lui. 

Vreo două minute, nu scosese nimeni nicio vorbă. 
Gloria Russell se uitase, neîncrezătoare, la şeful ei. Se 
alesese praful de viaţa ei, iar acum era silită să participe 
la o conspirație pentru săvârşirea unui asasinat. Nu mai 
reacţiona emoţional de când începuse toată povestea 
aceea. Fusese convinsă că situaţia ei nu se putea 
înrăutăţi. Se înşelase. 

În cele din urmă, Burton încercase să facă o analiză a 
situaţiei: 

— Nu-s convins că poliţia va crede că Sullivan a 
înnebunit într-un asemenea hal. Sullivan ştie că-i 
suspect dar că poliţiştii nu pot dovedi nimic. Dacă-l 
curăţăm pe Whitney, nu cred că indivizii îl vor bănui pe 
Sullivan. 

Preşedintele se oprise din plimbare şi se aşezase 
exact în faţa lui Burton. 

— Atunci ai grijă ca poliţia să ajungă la concluzia care 
trebuie. Dacă o să ajungă la vreo concluzie. 

Adevărul era că Richmond nu mai avea nevoie de 
Walter Sullivan ca să mai ajungă o dată la Casa Albă. 
Mai mult, ar fi fost o ocazie perfectă de a scăpa de 
obligaţia de a-l sprijini pe Sullivan în afacerea cu 
Ucraina, împotriva dorinţei Rusiei. Dacă Sullivan era 
implicat, chiar şi de departe, în moartea ucigaşului 
soţiei sale, nu mai putea să încheie afaceri la nivel 
mondial. Sprijinul acordat de Richmond putea fi retras, 
în mod discret. Cei care contau vor înţelege ce însemna 
retragerea aceea făcută în tăcere... 

— Alan, vrei ca Sullivan să fie acuzat de crimă? 

Acestea fuseseră primele cuvinte spuse de Gloria 
Russell. Figura ei arătase cât de uluită era. 

Preşedintele se uitase la ea, fără să-şi ascundă 
nemulţumirea. 

— Alan, fii atent la ce spui! E vorba de Walter 
Sullivan, nu de un amărât de care nu-i pasă nimănui! 


Richmond zâmbise. Prostia ei îl amuza. Individa 
păruse atât de sclipitoare, atât de capabilă, când o 
adusese în echipa lui! Greşise. 

Preşedintele făcuse iute nişte calcule. Sullivan avea 
doar vreo douăzeci la sută şanse să fie acuzat de crimă. 
În asemenea circumstanţe, Richmond era tentat să-şi 
încerce norocul. Sullivan era băiat mare, putea să aibă 
singur grijă de el. Şi dacă nu reuşea? Ce să-i faci, de 
aceea existau închisori. Se uitase la Burton. 

— Burton, tu ai înţeles? 

Burton nu răspunsese. 

Preşedintele zisese, pe un ton tăios: 

— Ai fost pregătit să-l omori pe individ. Din câte îmi 
dau eu seama, lucrurile nu s-au schimbat. De fapt 
motivele sunt mai puternice. Pentru noi toți. Ai înţeles? 

Richmond făcuse o pauză, apoi repetase întrebarea. 
Burton se uitase la el şi răspunsese calm: 

— Am înţeles. 

Apoi, în următoarele două ore, făcuseră planul. 

Când cei doi agenţi şi Gloria Russell se ridicaseră, ca 
să plece, preşedintele se uitase la femeie şi întrebase: 

— Gloria, ce s-a întâmplat cu banii? 

Gloria îl privise în ochi şi-i răspunsese: 

— Au fost donați de un anonim Crucii Roşii 
Americane. Am înţeles că a fost una dintre cele mai mari 
donaţii primite vreodată. 

Uşa se închisese în urma lor, iar preşedintele 
zâmbise. „O împuşcătură drăguță. Bucură-te de ea, 
Luther Whitney! Bucură-te, dacă poţi, gunoi ce eşti!” 


CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI TREI 


Walter Sullivan stătea pe scaun, cu o carte în mână, 
dar n-o deschisese. Se gândea la evenimente ce păreau 
mai nefireşti şi mai străine de el însuşi decât orice 
altceva i se întâmplase în viaţa sa. Angajase un asasin! 
Ca să ucidă pe cineva acuzat că i-a omorât soţia. Treaba 
fusese ratată. O chestie pentru care Sullivan era 
recunoscător. Pentru că ştia că încercase să facă un 
lucru rău. O societate civilizată trebuie să respecte 
anumite proceduri, altfel devine necivilizată. Şi, oricât 
de mult îl chinuia acest lucru, el era un om civilizat. Ca 
atare, va respecta regulile. 

Atunci se uitase pe ziar. Un ziar vechi de câteva zile, 
dar faptele relatate acolo continuau să îl preocupe fără 
încetare. Titlurile groase, negre, ieşeau în evidenţă pe 
fondul alb al paginii. În timp ce-şi îndrepta atenţia către 
ziar, bănuieli vagi începură să-i încolţească în minte. 
Walter Sullivan nu era doar miliardar, ci avea o minte 
strălucită şi deschisă, care sesiza fiecare amănunt. 

Luther Whitney murise. Poliţia nu avea niciun 
suspect. Sullivan îl verificase pe cel mai probabil 
suspect. În ziua respectivă, McCarty fusese în Hong 
Kong. Individul îi respectase ultimul ordin prin care îi 
cerea să înceteze vânătoarea. Dar cineva îi preluase 
sarcina... 

lar Walter Sullivan era singurul care ştia acest lucru, 
în afară de asasinul nepriceput pe care-l angajase. 

Sullivan se uită la ceasul său vechi. Era abia şapte 
dimineaţa, iar el se trezise de patru ore. Cele douăzeci şi 
patru de ore ale zilei nu însemnau mare lucru pentru el. 
Cu cât îmbătrânea mai mult, cu atât mai lipsiţi de 
importanţă deveneau parametrii timpului. La patru 
dimineaţa putea să fie în avionul său, deasupra 


Pacificului, complet treaz, iar la ora două după-amiaza 
să se afle la mijlocul somnului din ziua aceea. 

Analiza multe fapte, iar mintea lui lucra cu 
repeziciune. O tomografie, făcută la ultimul control 
medical, arătase că avea un creier de-o tinereţe şi de-o 
vigoare specifice vârstei de douăzeci de ani. lar mintea 
aceea strălucită prelucra fapte de netăgăduit, care-l 
conduceau pe posesorul ei spre o concluzie care avea 
să-l uluiască. 

Ridică telefonul de pe birou şi se uită pe tăblia din 
cireş lăcuit, în timp ce forma numărul. 

După un moment, i se făcu legătura cu Seth Frank. 
Sullivan, care nu fusese impresionat de activitatea 
anterioară a detectivului, îl felicitase, fără niciun chef, 
pentru arestarea lui Luther Whitney. Ce mai voia acum? 

— Da, domnule Sullivan, ce pot face pentru 
dumneavoastră? 

Sullivan îşi drese glasul. Avea în glas o oarecare 
umilinţă, ceva care nu semăna deloc cu tonul său 
obişnuit. Frank sesiză acest lucru. 

— Am o întrebare legată de informaţia pe care v-am 
dat-o anterior despre plecarea subită a lui Christy... 
hm... a lui Christine... de pe aeroport, înainte de 
călătoria spre conacul nostru din Barbados. 

Frank se îndreptă în scaun. 

— V-aţi amintit ceva? 

— Voiam să verific dacă v-am spus motivul pentru 
care n-a venit în călătorie. 

— Nu înţeleg... 

— Se pare că de vină e vârsta... Nu numai oasele îmi 
îmbătrânesc, deşi nu recunosc acest lucru nici faţă de 
mine însumi, darămite faţă de alţii... Să revenim la 
problema noastră. Cred că v-am spus că era bolnavă şi a 
trebuit să se întoarcă acasă. Adică am crezut că asta v- 
am spus. 

Seth căută prin dosare, deşi cunoştea răspunsul. 


— Aţi spus că n-a dat nicio explicaţie. Că v-a zis că nu 
vine cu dumneavoastră şi că n-aţi vrut să forţaţi nota. 

— Aha! Da, cred că asta aranjează lucrurile... 
Mulţumesc, domnule locotenent. 

Frank se ridică. Luă o ceaşcă de cafea, apoi o puse 
jos. 

— O clipă, domnule Sullivan! De ce aţi crezut că mi- 
aţi spus că soţia dumneavoastră era bolnavă? Era 
bolnavă? 

Sullivan tăcu un timp, înainte să răspundă: 

— Nu, domnule locotenent. Era foarte sănătoasă. Ca 
să răspund la întrebare, am crezut că v-am spus altceva 
pentru că, sincer vorbind, în afară de faptul că am 
pierderi ocazionale de memorie, mi-am petrecut ultimele 
două luni încercând să mă autoconving că soţia mea a 
rămas acasă pentru că avea un motiv. Orice fel de motiv. 

— Nu înţeleg, domnule. 

— Asta ar justifica, în mintea mea, ceea ce i s-a 
întâmplat. Pentru că nu vreau să fi fost o simplă 
coincidenţă. Nu cred în soartă, domnule locotenent. 
După mine, totul are un scop. Presupun că voiam să mă 
conving că şi rămânerea acasă a lui Christine s-a datorat 
unui motiv. 

— Oh! 

— Îmi cer scuze dacă prostia unui bătrân v-a provocat 
o inutilă uimire. 

— Nici vorbă, domnule Sullivan! 

xX 


După ce Frank puse receptorul în furcă, rămase cinci 
minute uitându-se la zidul din faţa lui. Ce naiba însemna 
asta? 

Frank urmase sugestiile lui Bill Burton şi făcuse 
cercetări discrete despre posibilitatea ca Sullivan să fi 
angajat un asasin, ca să fie sigur că asasinul prezumtiv 
al soției sale nu va ajunge la proces. Cercetările 


mergeau încet. Trebuia să înoţi cu grijă prin apele de 
felul acesta. Frank avea o carieră şi o familie de 
întreţinut, iar oamenii precum Walter Sullivan aveau o 
armată întreagă de prieteni influenţi în guvern, care 
puteau face mizerabilă viaţa profesională a unui 
detectiv. 

În ziua următoare celei în care glonţul pusese capăt 
vieţii lui Luther Whitney, Seth Frank făcuse imediat o 
anchetă privind locul în care se aflase Sullivan în 
momentul asasinatului, deşi detectivul nu-şi făcuse iluzii 
că bătrânul apăsase el însuşi pe trăgaciul armei care-l 
trimisese pe Luther Whitney pe lumea cealaltă. Insă 
asasinatul la comandă era o faptă deosebit de gravă şi, 
în ciuda faptului că detectivul putea să înţeleagă 
motivaţia miliardarului, adevărul rămânea că acesta 
pusese să fie ucis un om nevinovat. lar ultima discuţie 
cu Sullivan îl lăsase cu întrebări în plus şi fără niciun 
răspuns nou. 

Seth Frank se aşeză, întrebându-se dacă va scăpa 
vreodată de coşmarul în care-l aruncase acest caz. 


* 


După o oră, Sullivan dădu telefon la un post local de 
televiziune, la care deţinea o parte din acţiuni. Cererea 
sa fu simplă şi directă. Peste o oră, pachetul îi fu adus la 
uşa din faţă. După ce operatoarea îi înmâna cutia, 
Sullivan o conduse afară, închise uşa camerei în care se 
afla, o încuie şi apăsă un buton din perete. Un panou 
alunecă în jos, scoțând la iveală o combină audio extrem 
de sofisticată. Pe acelaşi perete se afla un sistem home 
video, pe care Christine Sullivan îl văzuse într-o zi în 
magazin şi dorise să-l aibă, deşi gusturile ei în materie 
de filme se rezumau la pornografie şi seriale 
sentimentale, gusturi care nu necesitau folosirea unui 
sistem electronic atât de sofisticat. 

Sullivan despacheta cu grijă caseta audio şi o puse în 


casetofon. Uşa se închise automat şi începu redarea 
înregistrării. Sullivan ascultă un pic. Când auzi 
cuvintele, nu arătă niciun fel de emoție. Se aştepiase să 
audă ceea ce auzise. Il minţise în mod deliberat pe 
detectiv. Avea o memorie excelentă. Dacă ar fi avut şi 
vederea măcar pe jumătate la fel de bună... Pentru că 
fusese orb şi nu văzuse realitatea. Sentimentul care îl 
copleşi, în cele din urmă, schimbându-i linia inexpresivă 
a gurii, şi licări în cenuşiul profund al ochilor săi 
pătrunzători, era furia. O furie cum nu mai simţise de 
mult timp. Nici măcar la moartea lui Christy. O furie de 
care nu putea să se elibereze decât acţionând. Iar 
Sullivan credea cu tărie că prima lui salvă trebuie să fie 
şi ultima, pentru că ori îl dobori tu pe el, ori te doboară 
el pe tine. lar Sullivan nu era obişnuit să piardă. 


x 


Serviciul funerar avu loc într-un cadru extrem de 
modest, iar în afară de preot asistau doar trei persoane. 
Se desfăşura în cel mai strict secret, pentru a evita 
asaltul cohortelor de ziarişti. Coşciugul lui Luther era 
închis. Rana lăsată de trauma violentă de la cap nu se 
potrivea cu ultima imagine pe care cei dragi doreau, de 
obicei, s-o aibă despre cel decedat. 

Nici mediul din care provenea decedatul, nici felul în 
care murise nu contau pentru slujitorul lui Dumnezeu, 
iar serviciul funerar fu cât se cuvine de respectuos. 
Drumul până la cimitirul din apropiere era scurt, ca şi 
cortegiul. Jack şi Kate merseră împreună cu maşina. 
Seth Frank se afla în urma lor. Detectivul stătuse în 
fundul bisericii, simțindu-se stânjenit şi nelalocul lui. 
Jack îi strânsese mâna. Kate refuzase să-l bage în 
seamă. 

Jack rămase lângă maşină şi o privi pe Kate, care se 
aşeză pe scaunul pliant, din metal, chiar lângă groapa 
din pământul care-l primise pe tatăl ei. Jack se uită în 


jur. În cimitirul acela nu se găseau monumente 
grandioase. În puţine locuri vedeai vreo piatră funerară 
care se înălța, majoritatea erau culcate pe pământ, un 
dreptunghi de culoare întunecată, cu numele celui 
înmormântat şi cu datele intrării şi ieşirii din lumea 
celor vii. Doar pe câteva scria: „În amintirea iubitului 
nostru...” Pe cele mai multe, nu exista niciun cuvânt de 
despărţire. 

Jack se uită la Kate şi-l văzu pe Seth Frank ducându- 
se spre ea, apoi detectivul se răzgândi şi se îndreptă, 
liniştit, spre Lexus. 

Frank îşi scoase ochelarii de soare şi zise: 

— Frumoasă slujbă... 

Jack dădu din umeri şi replică: 

— Nu-i nimic frumos în a fi ucis. 

Deşi se afla la kilometri întregi de poziţia pe care o 
adoptase Kate în această problemă, nu-l putea ierta pe 
Frank pentru că-l lăsase pe Luther Whitney să moară în 
felul acela. 

Frank rămase tăcut, se uită la maşină, scoase o ţigară, 
apoi se răzgândi. Îşi vârî mâinile în buzunare şi le lăsă 
acolo. 

Primise rezultatul autopsiei lui Luther Whitney. 
Cavitatea produsă de trecerea glonţului era imensă. 
Undele de şoc se disipaseră radial de la traseul 
glonţului, într-un asemenea fel, încât jumătate din 
creierul lui Luther fusese, literalmente, dezintegrat. Nu 
avea de ce să se mire, pentru că glonţul pe care-l 
scoseseră din scaunul dubei poliţiei provenea dintr-un 
cartuş de 460 Magnum. Medicul legist îi spusese lui 
Frank că acest tip de muniţie se folosea deseori la 
vânătoare. Îndeosebi pentru vânat de mari dimensiuni. 
Nu avea de ce să se mire că glonţul îi făcuse capul zob 
lui Luther, pentru că îl lovise cu o putere egală cu patru 
mii de kilograme/forţă. De parcă bietului om i-ar fi fost 
trântit un avion în cap. Vânat de mari dimensiuni! Frank 


clătină din cap, dezgustat. Şi asta se întâmplase când 
fusese el de gardă, chiar în faţa lui! N-o să uite niciodată 
asta. 

Detectivul se uită la întinderea verde, loc de odihnă 
veşnică pentru peste douăzeci de mii de persoane dragi 
care ne-au părăsit. Jack se rezemă de maşină şi urmări 
privirea lui Frank. 

— Vreun indiciu? 

— Puţine. Nimic care să ducă undeva. 

Se îndreptară de spate, atunci când Kate se ridică, 
aşeză un mic buchet de flori pe movila de pământ şi 
rămase apoi în picioare, privind în gol. Vântul se 
potolise şi, cu toată vremea răcoroasă, soarele strălucea 
şi încălzea. 

Jack se încheie la pardesiu şi întrebă: 

— Ce urmează acum? O să închideţi cazul? Nimeni n-o 
să vă acuze. 

Frank zâmbi şi se hotări să fumeze o ţigară. 

— N-o să închid cazul din cauza unui foc de armă de 
la mare distanţă. 

— Şi ce-o să faci? 

Kate se întoarse şi porni către maşină. 

Seth Frank îşi puse pălăria pe cap şi îşi scoase cheile 
de la maşină. 

— Răspunsul e simplu: o să găsesc asasinul. 

xX 


— Kate, ştiu cum te simti, dar trebuie să mă crezi. Nu 
te-a condamnat pentru nimic. N-a fost vina ta. După cum 
ai spus, ai fost împinsă fără voie în mijlocul 
evenimentelor, nu ai vrut tu să participi la ele. Luther 
înțelesese asta. 

Se întorceau în oraş, cu maşina lui Jack. Soarele se 
afla la nivelul ochilor şi cobora văzând cu ochii. 
Stătuseră în maşină, la cimitir, timp de aproape două 
ore, pentru că femeia nu voia să plece. De parcă tatăl ei 


ar fi putut ieşi din mormânt ca să vină şi să stea cu ei, 
dacă ar fi aşteptat îndeajuns. 

Kate deschise puţin fereastra, iar un curent de aer 
năvăli în interior, înlocuind mirosul de maşină nouă cu 
umezeala densă ce anunţa o altă furtună. 

— Detectivul Frank n-a închis cazul. Îl va căuta pe 
ucigaşul lui Luther. 

Kate se uită în cele din urmă la el. 

— Nu-mi pasă de ce spune el că o să facă, zise ea şi-şi 
pipăi nasul, care se înroşise, se umflase şi o ustura de-i 
săreau ochii din cap. 

— Kate! Nu-i el omul care să-l fi vrut mort pe Luther! 

— Serios? Un caz plin de găuri, care ar fi ieşit la 
iveală în timpul procesului, făcând ca acuzarea, inclusiv 
detectivul responsabil de caz să pară o adunătură de 
idioţi. In loc de asta, ai un cadavru şi un caz închis. Aşa 
că nu-mi spune mie ce vrea domnul detectiv! 

Jack opri la un semafor şi se lăsă pe speteaza 
scaunului. Ştia că Frank fusese sincer, dar nu avea cum 
s-o convingă pe Kate de acest lucru. 

Stopul îşi schimbă culoarea, iar Jack merse mai 
departe. Se uită la ceas. Trebuia să se întoarcă la birou, 
dacă mai avea un birou la care să se întoarcă. 

— Kate, nu cred că trebuie să rămâi singură. Ce-ai 
zice să dorm la tine, câteva nopţi? Fierbi cafeaua 
dimineaţa, iar eu am grijă de cină. De acord? 

Se aşteptase la un răspuns negativ imediat şi-şi 
pregătise deja replica: 

— Eşti convins că vrei asta? 

Jack se întoarse şi văzu că femeia îl privea cu ochi 
mari, adânciţi în orbite. Fiecare nerv din trupul ei părea 
gata să plesnească. În timp ce revedea ceea ce era, 
pentru amândoi, o tragedie, Jack îşi dădu brusc seama 
că nu luase deloc în considerare enormitatea durerii şi a 
vinovăţiei pe care le trăia Kate. Acest lucru îl şocă, mai 
mult decât îl şocase zgomotul împuşcăturii atunci, când 


o ţinuse de mână. Când ştiuse, înainte ca degetele lor să 
se despartă, că Luther murise. 

— Sunt convins. _ 

În noaptea aceea, Jack se culcă pe canapea. Işi 
trăsese pătura până la gât, ca un zid împotriva 
curentului de aer care-l lovea în piept, printr-o 
crăpătură invizibilă în fereastra din faţa lui. Apoi auzi 
scârţâitul uşii, iar Kate ieşi din dormitorul ei. Purta 
acelaşi halat ca mai înainte şi avea părul strâns într-un 
coc. Faţa ei arăta proaspătă şi curată. Doar o urmă de 
roşeaţă de pe obraji sugera zbuciumul ei. 

— Ai nevoie de ceva? 

— Mă simt bine. Canapeaua asta e mai confortabilă 
decât am crezut. Eu o am încă pe aceea din 
apartamentul nostru din Charlottesville. Nu cred că i-a 
mai rămas vreun arc. Au ieşit toate la pensie. 

Kate nu zâmbi, dar se aşeză lângă el. 

Când trăiseră împreună, Kate făcea baie în fiecare 
seară. Când venea în pat, mirosea atât de frumos, că-l 
înnebunea. Ca respiraţia unui nou-născut, nu exista 
nimic imperfect în mirosul ei. Apoi Kate stătea 
nemişcată un timp, până când el rămânea epuizat pe ea, 
după care îi zâmbea cu şiretenie şi-l strângea în braţe, 
iar el medita câteva minute despre cât de evident era că 
femeile conduc lumea. 

Atunci când Kate îşi rezemă capul de umărul lui, Jack 
descoperi că instinctele de bază îi funcționau. Dar 
starea ei de epuizare, apatia ei, îi potoliră de îndată 
pornirile ancestrale şi-l făcură să se simtă un pic 
vinovat. 

— Nu-s convinsă că voi fi un tovarăş prea plăcut. 

Kate înţelesese oare sentimentele lui? Cum ar fi 
putut? Mintea ei rătăcea la milioane de kilometri de 
locul acela. 

— Nu ne-am înţeles că trebuie să mă distrezi. Kate, 
pot să am grijă de mine! 


— Îţi mulţumesc pentru ceea ce ai făcut. 

— Nu cred că aveam ceva mai important de făcut. 

Kate îl prinse de mână. Când se ridică să plece, poala 
halatului i se ridică, dezvelind piciorul lung, zvelt. Jack 
fu bucuros că vor dormi în camere diferite. Meditaţiile 
lui până-n zori merseră de la viziuni despre cavaleri în 
alb, cu pete mari, întunecate, care le întinau armura 
imaculată, până la avocaţi idealişti, care dormeau 
singuri, chinuindu-se. 

În a treia noapte se cuibări din nou pe canapea. Şi, ca 
înainte, Kate ieşi din dormitor. Scârţâitul uşii îl făcu să 
lase jos revista pe care o citea. Dar, de data asta, Kate 
nu veni lângă canapea. Jack întoarse capul şi o văzu 
privindu-l. În noaptea aceea, Kate nu mai părea apatică. 
Şi nu mai purta halatul. Se întoarse şi se înapoie în 
dormitor. Uşa rămase deschisă. 

Pentru moment, Jack nu făcu nimic. Apoi se ridică, se 
duse lângă uşă şi privi. Văzu, prin întuneric, forma 
patului. Cearşaful zăcea la picioarele patului. Zări 
conturul trupului, pe care-l cunoscuse cândva la fel de 
bine ca pe al lui. Kate se uita la el. li vedea ovalul 
ochilor. Ea nu întinse mâna spre el, dar Jack îşi aminti 
că nu făcuse niciodată asta. 

— Eşti sigură că vrei asta? 

Jack se simţi obligat să întrebe. Nu voia să aibă parte 
dimineaţa de sentimente rănite sau de emoţii nelalocul 
lor. 

Drept răspuns, Kate se sculă şi-l trase în pat. Salteaua 
era tare şi caldă, în locul în care stătuse ea. Într-o clipă, 
Jack fu gol, ca şi ea. Cu un gest instinctiv, trecu un 
deget peste semnul în formă de semilună, apoi peste 
gura care se întinse către gura sa. Kate ţinea ochii 
deschişi şi, de data asta, aşa cum fuseseră cu mult timp 
în urmă, în ei nu existau lacrimi, ci doar privirea cu care 
se obişnuise şi pe care dorea s-o aibă lângă el pentru 
totdeauna. O înconjură încet cu braţele... 


x 


Casa lui Walter Sullivan fusese vizitată de demnitari 
cu ranguri incredibil de înalte. Dar în seara aceasta avea 
loc ceva deosebit în comparaţie cu evenimentele din 
trecut. 

Alan Richmond ridică paharul cu vin şi ţinu un toast 
scurt dar elocvent în cinstea gazdei, pe când celelalte 
patru cupluri selecte ciocneau paharele. Prima Doamnă, 
strălucitoare într-o rochie simplă, neagră, cu părul ei 
blond-cenuşiu ce încadra o figură frumos modelată care 
se menţinuse bine de-a lungul anilor şi-i încânta încă pe 
fotografi, îi zâmbi miliardarului. Deşi era obişnuită să fie 
înconjurată de bogăţie, inteligentă şi rafinament, Prima 
Doamnă, ca majoritatea oamenilor, avea un soi de 
venerație pentru Walter Sullivan şi pentru cei ca el, fie 
şi numai pentru că erau atât de rari pe planetă. 

Deşi era încă în doliu, Sullivan dovedea o stare de 
spirit extraordinară. În timp ce-şi beau cafeaua în 
biblioteca imensă, oaspeţii discutau despre orice, de la 
posibilităţile mondiale de afaceri la ultimele operaţiuni 
ale conducerii Rezervelor Federale, de la şansele pe 
care le aveau „Pieile Roşii” împotriva celor de la 
„Patruzeci şi nouă”, în meciul din duminica aceea, la 
alegerile din anul următor. Nimeni dintre cei prezenţi 
nu credea că Alan Richmond va avea o altă meserie, 
după ce vor fi numărate voturile. 

Cu excepţia unei persoane. 

Venind să-şi ia rămas-bun de la Walter Sullivan, 
preşedintele se aplecă să-l îmbrăţişeze pe bătrân şi să-i 
spună câteva cuvinte în particular. Sullivan zâmbi, 
auzind cuvintele preşedintelui. 

Apoi bătrânul se împletici uşor, dar se îndreptă, 
ţinându-se de braţul lui Richmond. 

După plecarea oaspeţilor, Sullivan rămase în salon, să 
fumeze un trabuc. În timp ce se ducea spre fereastră, 
luminile maşinilor din coloana prezidenţială se 


îndepărtau. Fără să vrea, bătrânul zâmbi. Imaginea 
preşedintelui care se crispase uşor, atunci când Sullivan 
îl prinsese de braţ, însemnase pentru el o victorie 
deosebită. O chestie cu bătaie lungă, însă uneori 
treburile de felul ăsta sunt foarte rentabile. Detectivul 
Frank fusese foarte deschis cu miliardarul şi-i povestise 
toate teoriile sale legate de caz. Una îl interesase în mod 
deosebit pe Walter Sullivan: că soţia sa îl rănise pe 
agresor cu cuțitul pentru deschis scrisori, probabil în 
picior sau în braţ. Se pare că rana fusese mai adâncă 
decât îşi închipuise poliţia. Poate că afectase un nerv. 
Oricum, o rană superficială s-ar fi vindecat în timpul 
care trecuse. 

Sullivan ieşi încet din salon, după ce stinsese lumina. 
Preşedintele Alan Richmond simţise doar o durere 
uşoară, atunci când degetele bătrânului se înfipseseră în 
carnea sa. Dar, ca în cazul unui atac de cord, o durere 
redusă este urmată, de obicei, de una mult mai 
puternică. Sullivan zâmbi cu gura până la urechi, 
gândindu-se la posibilităţile care i se ofereau. 


x 


Walter Sullivan privi de sus şi până jos căsuţa din 
lemn, cu acoperiş din tablă verde. Işi trase fularul peste 
urechi şi-şi ajută picioarele obosite, sprijinindu-se într- 
un baston gros. Frigul era aspru pe colinele din sud- 
vestul Virginiei, în perioada aceasta a anului. 
Previziunile meteorologice anunțau ninsoare din belşug. 

Bătrânul merse pe solul care devenise tare ca oţelul. 
Casa se afla într-o stare excelentă, mulţumită carnetului 
său de cecuri şi unui simţământ profund de nostalgie, ce 
devenea tot mai puternic pe măsură ce el însuşi era pe 
cale să se transforme într-o bucată de trecut. La Casa 
Albă se afla Woodrow Wilson, iar pământul fusese 
cuprins de flăcările Primului Război Mondial, când 
Walter Patrick Sullivan văzuse primul licărit de lumină, 


cu ajutorul moaşei şi al înverşunării mamei sale, Millie, 
care pierduse toţi cei trei copii pe care-i avusese înainte, 
dintre care doi în timpul naşterii. 

Tatăl lui, miner într-o mină de cărbune - se pare că pe 
vremea aceea taţii tuturor celor din partea aceea a 
Virginiei lucrau în mine de cărbune - trăise până când 
fiul său îşi sărbătorise a douăsprezecea aniversare, apoi 
murise brusc, din cauza unor boli provocate de prea 
mult praf de cărbune şi prea puţină odihnă. Ani de zile, 
viitorul miliardar îşi văzuse tatăl venind acasă, 
împleticindu-se, fără strop de putere în muşchii obosiţi, 
cu faţa neagră precum blana labradorului familiei, şi 
prăbuşindu-se pe pătuţul din camera din spate. Prea 
obosit ca să mănânce sau ca să se joace cu băieţelul 
care spera în fiecare zi că i se va acorda un pic de 
atenţie, dar sfârşea prin a nu obţine nimic de la tatăl 
său, aflat într-o stare de perpetuă epuizare. 

Mama sa trăise destul de mult ca să-şi vadă odrasla 
devenind unul dintre cei mai bogaţi oameni din lume, iar 
fiul ei iubitor se asigurase că avea tot confortul pe care 
i-l puteau asigura averea sa imensă. Ca un omagiu adus 
tatălui său, Walter cumpărase mina care-l ucisese. Cinci 
milioane, bani gheaţă. Plătise fiecărui miner angajat în 
momentul acela câte o primă de cincizeci de mii de 
dolari, apoi închisese mina, cu multă ceremonie. 

Sullivan deschise uşa şi intră în casă. Soba cu gaz 
încălzea locuinţa suficient, fără a fi nevoie de lemne de 
foc. În cămară se aflau alimente pentru şase luni. Se 
putea descurca singur aici. Nu permitea nimănui să stea 
cu el. Aici fusese căminul său. Toţi cei care aveau 
dreptul să locuiască aici muriseră, cu excepţia lui. 
Rămăsese singur şi voia să rămână singur. 

Işi pregăti ceva de mâncare şi privi melancolic pe 
fereastră. În lumina serii abia mai zărea ulmii 
desfrunziţi din jurul casei. Ramurile lor îi făceau semne, 
cu mişcări lente, ademenitoare. 


Interiorul casei nu fusese refăcut conform proiectului 
iniţial. Era, ce-i drept, locul în care se născuse, dar unde 
petrecuse o copilărie nefericită în mijlocul sărăciei ce 
ameninţa să nu-i părăsească niciodată. Îndărătnicia 
căpătată în timpurile acelea îl ajutase pe Sullivan în 
carieră, dându-i energia de a înlătura multe obstacole. 

Spălă farfuriile şi se duse în cămăruţa care fusese 
cândva dormitorul părinţilor lui. Acum acolo se găseau 
un fotoliu comod, o masă şi mai multe dulapuri pentru 
cărţi, în care se afla o colecţie extrem de selectă de 
lucruri plăcute de citit. In colţ era şi un pat îngust, 
pentru că încăperea servea şi ca dormitor. 

Sullivan ridică telefonul celular sofisticat, ce se afla 
pe masă. Formă un număr cunoscut doar de o mână de 
oameni. Îi răspunse o voce, apoi bătrânul trebui să 
aştepte un timp, înainte să-i răspundă o altă voce: 

— Walter. Ştiu că ai un orar ciudat, dar ar trebui să te 
potoleşti un pic. Unde eşti? 

— Alan, nu mai pot să mă potolesc, la vârsta mea. 
Dacă faci aşa ceva, s-ar putea să nu mai poţi să-ţi reiei 
ritmul. Prefer să explodez într-o vâlvătaie, decât să mă 
sting lent, în ceaţă. Sper că nu am întrerupt ceva 
important. 

— Nu fac nimic care nu poate aştepta. Pun în ordinea 
importanţei toate crizele mondiale. Ai nevoie de ceva? 

Sullivan plasă un casetofon de dimensiuni reduse 
lângă receptor. Nu se ştie niciodată... 

— Am o singură întrebare, Alan. 

Sullivan făcu o pauză. Tocmai îşi dăduse seama că-i 
plăcea ceea ce făcea. 

— Care? 

— De ce-ai aşteptat atât de mult, înainte să-l ucizi? 

În tăcerea care urmă, Sullivan auzi răsuflarea de la 
celălalt capăt al liniei. Spre lauda sa, Alan Richmond nu 
începu să gâfâie. Respirația îi rămase normală. Sullivan 
fu impresionat şi dezamăgit totodată. 


— Vrei să repeţi? 

— Dacă oamenii tăi ar fi dat greş, la ora asta te-ai fi 
întâlnit cu avocatul tău,  pregătindu-ţi apărarea 
împotriva punerii sub acuzaţie. Trebuie să recunoşti că 
ai riscat mult. 

— Walter, te simţi bine? Ai păţit ceva? Unde eşti? 

Sullivan îndepărtă receptorul de ureche. Telefonul său 
avea un dispozitiv de protecţie, care făcea imposibilă 
localizarea lui. Dacă indivizii încercau să afle unde se 
găsea - şi era convins că încercau - atunci se confruntau 
cu douăsprezece locaţii diferite de unde ar fi putut fi 
lansat apelul telefonic, niciunul în apropierea casei în 
care se afla. Dispozitivul costase zece mii de dolari. Dar 
banii nu contau. Bătrânul zâmbi din nou. Putea să 
vorbească oricât. 

— Nu m-am simţit de mult aşa de bine. 

— Walter, vorbeşti fără noimă! Cine a fost ucis? 

— Să ştii că n-am fost surprins când Christy n-a vrut 
să vină în Barbados. Sincer vorbind, mi-am închipuit că 
vrea să rămână singură, ca să-şi facă de cap cu unii 
dintre tinerii pe care pusese ochii în timpul verii. A fost 
chiar amuzant când mi-a spus că nu se simte bine. Imi 
amintesc că stăteam în limuzina şi mă întrebam ce scuză 
va găsi. Biata fată nu avea deloc imaginaţie... Tuşea într- 
un mod atât de evident fals... Presupun că la şcoală 
folosea cu o regularitate alarmantă scuza cu „mi-a- 
mâncat-câinele-tema...” 

— Walt... 

— Atunci când m-a întrebat poliţia de ce n-a venit cu 
mine, mi-am dat seama brusc că nu puteam să le spun 
poliţiştilor că a pretins că-i bolnavă. Îţi aminteşti că, în 
perioada aceea, ziarele au difuzat tot felul de zvonuri 
despre posibilele legături amoroase ale lui Christy. 
Ştiam că, de-aş fi spus că nu se simţise bine şi de aceea 
nu mersese împreună cu mine pe insulă, ziarele de 
scandal ar fi afirmat că rămăsese gravidă cu un alt 


bărbat, chiar dacă autopsia a confirmat că nu era 
însărcinată. Oamenilor le place să presupună ce-i mai 
rău şi mai scandalos, Alan, iar tu ştii asta. Când vei fi 
pus sub acuzare, vor gândi cele mai rele lucruri despre 
tine. Şi meriţi asta. 

— Walter, vrei să-mi spui unde eşti? Se vede că nu te 
simţi bine. 

— Alan, vrei să asculţi o casetă? Cea de la conferinţa 
de presă în care ai spus fraza aceea mişcătoare despre 
lucrurile care n-au niciun înţeles. A fost ceva frumos. O 
discuţie particulară între prieteni vechi, care a fost 
înregistrată de mai multe posturi de televiziune şi de 
radio din zonă, dar care n-a fost difuzată. Cred că faptul 
că n-a remarcat nimeni nimic reprezintă un omagiu adus 
popularității tale. Erai atât de încântător, atât de dornic 
să-ţi oferi sprijinul, încât nimănui nu i-a păsat că ai spus 
că soţia mea fusese bolnavă. Dar ai spus asta, Alan. Mi- 
ai spus că, dacă soţia mea n-ar fi fost bolnavă, n-ar fi 
fost ucisă. Ar fi mers împreună cu mine pe insulă şi ar fi 
trăit şi azi. Christy mi-a spus numai mie că-i bolnavă. Şi, 
după cum ţi-am explicat, n-am spus asta poliţiştilor. 
Aşadar, de unde ştiai tu? 

— Probabil că mi-ai spus tu. 

— Nu te-am întâlnit, nici n-am discutat cu tine înainte 
de conferinţa de presă. Lucrul ăsta se poate verifica 
uşor. Programul meu este urmărit minut cu minut. În 
calitate de preşedinte, îţi sunt cunoscute, în general, 
deplasările şi legăturile telefonice. Am spus „în 
general”, pentru că în noaptea în care a fost ucisă 
Christy nu te aflai într-un loc pe care-l frecventezi de 
obicei. Te aflai în casa mea şi, ca să fiu mai precis, în 
dormitorul meu. La conferinţa de presă am fost 
înconjurați de zeci de oameni. Tot ce ne-am spus unul 
altuia a fost înregistrat de cineva. N-ai nevoie să-ţi 
explic eu asta. 

— Walter, te rog să-mi spui unde eşti. Vreau să te 


ajut! 

— Christy nu se pricepea să ascundă ceva. Probabil că 
era mândră de găselniţa ei. Şi probabil că s-a lăudat faţă 
de tine cum l-a dus de nas pe bătrân. Iar tu, fără să-ţi 
pese, mi-ai spus mie cuvintele zise de ea. Nu-mi dau 
seama de ce am avut nevoie de atât de mult timp ca să 
descopăr adevărul. Presupun că am fost prea obsedat de 
găsirea ucigaşului lui Christy şi am acceptat teoria cu 
spărgătorul fără să-mi pun întrebări. Poate că 
subconştientul meu refuza să vadă realitatea... N-am 
ignorat complet faptul că soţia mea te dorea. Dar cred 
că n-am vrut să-mi închipui că poţi să-mi faci aşa ceva. 
Ar fi trebuit să accept ce-i mai rău în firea omului şi n-aş 
fi suferit nicio dezamăgire. Dar, cum se zice, mai bine 
mai târziu decât niciodată. 

— Walter, de ce m-ai sunat? 

Vocea lui Sullivan deveni mult mai calmă, dar nu-şi 
pierdu nici forţa, nici intensitatea: 

— Pentru că, ticălosule, voiam să-ţi spun chiar eu ce 
viitor te aşteaptă. Acest viitor va implica avocaţi, 
tribunale şi dezvăluiri în public, mai mult decât ai visat 
că-i posibil, ca preşedinte. Nu vreau să fi luat prin 
surprindere, când poliţia se va prezenta la uşa ta. Şi 
vreau, mai mult decât orice, să ştii cui trebuie să-i 
mulţumeşti pentru asta. 

Vocea preşedintelui deveni încordată: 

— Walter, dacă vrei să te ajut, o să te ajut. Dar sunt 
preşedintele Statelor Unite. Şi, cu toate că eşti unul 
dintre vechii mei prieteni, nu voi tolera asemenea 
acuzaţii nici de la tine, nici de la altcineva. 

— Bine, Alan. Foarte bine. i-ai dat seama că 
înregistrez convorbirea. Nu contează, zise Sullivan, care 
făcu o pauză, apoi continuă. Ai fost protejatul meu, Alan! 
Te-am învăţat tot ce ştiu, iar tu ai fost un elev bun. 
Suficient de bun ca să ajungi în cea mai înaltă funcţie 
din ţară. Din fericire, căderea ta va fi tot de foarte sus... 


— Walter, ai trecut prin multe. Te rog pentru ultima 
oară, solicită ajutorul cuiva! 

— Ce amuzant Alan! Exact sfatul ăsta voiam să ţi-l dau 
eu! 

Sullivan închise telefonul şi opri casetofonul. Inima îi 
bătea anormal de iute. Îşi puse mâna pe piept şi se 
strădui să se relaxeze. Nu-şi putea permite un atac de 
cord. Trebuia să aibă grijă de problema asta. 

Se uită pe fereastră, apoi privi interiorul încăperii. 
Micul său cămin. Tatăl lui murise chiar în camera aceea. 
Intr-un fel, gândul acela îi dădea tărie. 

Se lăsă pe speteaza scaunului şi închise ochii. Când se 
va face dimineaţă, va anunţa poliţia. Va povesti totul şi 
le va da caseta. Apoi va aştepta. Chiar dacă Richmond 
nu va fi condamnat, cariera acestuia va fi terminată. 
Ceea ce însemna că individul era ca şi mort, din punct 
de vedere profesional, spiritual şi intelectual. Cui îi va 
păsa dacă trupul lui fizic va mai zăbovi în această lume? 
Cu atât mai bine! Sullivan zâmbi. Jurase că o să se 
răzbune pe asasinul soţiei sale. Şi se răzbunase. 

Simţi brusc că mâna îi e ridicată de lângă trup. 
Deschise ochii. Apoi mâna îi fu strânsă în jurul unui 
obiect rece, greu. Abia când ţeava îi atinse tâmpla 
reacţionă. Dar atunci fu prea târziu. 


x 


Preşedintele închise telefonul, apoi se uită la ceas. Ar 
fi trebuit să se fi terminat. Sullivan Îl instruise bine. Prea 
bine chiar, după cum se dovedise. Şi spre răul 
profesorului. Fusese aproape sigur că Sullivan va lua 
legătura cu el, înainte să spună întregii lumi despre 
vinovăția preşedintelui. Asta simplificase mult lucrurile. 
Richmond se ridică şi se îndreptă spre apartamentul 
său. Aproape că uitase de răposatul Walter Sullivan. Nu 
era eficient, nici rentabil, să-ţi pierzi vremea gândindu- 
te la un duşman dispărut Asta te împiedică să lupti 


împotriva următorului obstacol. Tot Sullivan îl învățase 
şi asta. 


x 


Bărbatul mai tânăr privea casa, în ciuda luminii slabe. 
Auzise împuşcătura, dar nu-şi putea dezlipi privirea de 
la fereastra luminată. 

Bill Burton ajunse lângă Collin în câteva secunde. Nu 
fu în stare să se uite la coechipierul său. Doi agenti ai 
Serviciului Secret, bine pregătiți şi dedicați muncii lor, 
asasini de femei tinere şi de bărbaţi în vârstă. 

Pe drumul de înapoiere, Burton se cufundă în scaunul 
său. In sfârşit, se terminase totul. Trei morţi, dacă o 
socotea şi pe Christine Sullivan. Şi de ce să n-o 
socotească? Doar cu ea începuse coşmarul. 

Burton îşi privi mâna, abia reuşind să priceapă că 
mâna aceea tocmai se strânsese în jurul unui pistol, 
apăsase pe un trăgaci şi pusese capăt vieţii unui om. Cu 
cealaltă mână, luase casetofonul şi caseta. Se aflau în 
buzunarul său şi urmau să ajungă la crematoriu. 

Când verificase aparatura de ascultare a telefonului 
lui Seth Frank şi auzise conversaţia acestuia cu Sullivan, 
Burton nu ştia unde voia să ajungă bătrânul cu „boala” 
lui Christine Sullivan. Dar când îi  raportase 
preşedintelui, Richmond se uitase pe fereastră un timp, 
ceva mai palid la faţă decât fusese atunci când intrase 
agentul. După aceea sunase la Departamentul pentru 
Relaţii cu Presa al Casei Albe. După câteva minute, 
ascultaseră amândoi o casetă înregistrată în timpul 
primei conferințe de presă ţinute pe treptele 
tribunalului din Middleton. Preşedintele discuta cu 
vechiul său prieten despre bizareria vieţii: Christine 
Sullivan ar fi fost vie, dacă nu s-ar fi îmbolnăvit. Uitase 
că asta îi povestise Christine Sullivan, în ziua morţii ei. 
Un fapt ce putea fi dovedit. Un fapt ce putea să le vină 
de hac tuturor. 


Burton se prăbuşise pe scaun, se uitase la şeful său, 
iar acesta privise în tăcere caseta, de parcă încerca să-i 
şteargă conţinutul prin puterea gândurilor sale. Burton 
clătinase din cap, fără să-i vină să creadă. Preşedintele 
fusese prins în capcana propriei retorici găunoase, ca 
orice politician. 

— Acu' ce facem, şefu'? Facem un drum cu Air Force 
One? 

Burton glumise doar pe jumătate, în timp ce se uitase 
la covor. Nu mai era în stare să gândească. 

Ridicase privirea şi văzuse că preşedintele se uita la 
el. 

— Walter Sullivan este singura persoană în viaţă, în 
afară de noi, care cunoaşte semnificaţia acestei 
informaţii. 

Burton se ridicase şi-l privise, la rândul lui, pe 
preşedinte. Replicase: 

— Munca mea nu implică împuşcarea oamenilor, doar 
pentru că-mi spuneţi dumneavoastră să fac asta. 

Preşedintele nu-şi plecase privirea. 

— Walter Sullivan reprezintă o ameninţare directă 
pentru noi. Îşi bate joc de noi, iar mie nu-mi plac 
oamenii care-şi bat joc de mine. Ţie îţi plac? 

— Nu credeţi că are un motiv al naibii de bun ca să 
facă ceea ce face? 

Richmond luă un pix de pe birou şi-l răsuci între 
degete. 

— Dacă Sullivan vorbeşte, pierdem totul. Totul! 

Preşedintele pocni din degete şi continuă: 

— Uite aşa! Şi o să fac tot ce-i posibil ca să evit să se 
întâmple asta! 

Burton se prăbuşi pe scaun, simţindu-şi pântecele 
cuprins de flăcări. 

— De unde ştiţi că n-a vorbit deja? 

— Pentru că-l cunosc pe Walter, răspunse 
preşedintele. O să facă lucrurile în felul său. Vrea ceva 


spectaculos. Dar bine chibzuit. Nu-i un om care se 
repede să facă ceva. Dar, când acţionează, rezultatul 
este zdrobitor. 

— Grozav! 

Burton îşi rezemă capul în mâini. Mintea îi funcţiona 
mai repede decât ar fi crezut că-i posibil. Anii de 
pregătire îi dezvoltaseră abilitatea de a prelucra 
informaţii instantaneu, de a acţiona cu o fracțiune de 
secundă mai iute decât ar fi reuşit altcineva. Dar acum 
creierul îi era ca un terci, ca o cafea veche, deasă şi 
groasă. Nu mai gândea limpede. Se uită spre preşedinte: 

— Chiar aşa, să-l ucidem pe tip? 

— Îţi garantez că în clipa asta Walter Sullivan 
plănuieşte cum să ne distrugă. O asemenea acţiune nu- 
mi provoacă nicio simpatie. Omul ăsta vrea, pur şi 
simplu, să se lupte cu noi. Şi trebuie să suporte 
consecinţele. Walter Sullivan cunoaşte lucrul ăsta mai 
bine decât oricine. 

Privirea preşedintelui îl străpunse pe Burton, ca un 
laser. 

— Întrebarea este: suntem noi pregătiţi să ripostăm? 


x 


Collin şi Burton petrecuseră ultimele trei zile 
urmărindu-l pe Walter Sullivan. Când maşina îl lăsase pe 
acesta în mijlocul pustietăţii, lui Burton nu-i venise să 
creadă cât de mult noroc aveau şi-i păruse rău pentru 
ţinta sa, care nu mai avea nicio şansă. 

Soţul şi soţia lichidaţi! În timp ce maşina se întorcea 
spre capitală, Burton îşi frecă mâinile, fără să-şi dea 
seama, încercând să înlăture murdăria pe care o simţea 
în fiecare por. Îl îngrozea ideea că nu va uita niciodată 
ceea ce simţise, nici ceea ce făcuse. Barometrul lui 
emoţional va rămâne la treapta cea mai de jos pentru tot 
restul zilelor sale. Luase o viaţă, în schimbul vieţii sale. 
Apoi făcuse lucrul acela din nou. Şira spinării - care 


fusese un stâlp din oţel - se transformase în cauciuc 
moale. Viaţa îi oferise suprema provocare, iar el dăduse 
greş. 

Îşi înfipse degetele în braţele scaunului şi privi pe 
fereastră, în beznă. 


CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI PATRU 


Aparenta sinucidere a lui Walter Sullivan a agitat nu 
numai comunitatea financiară. La ceremonia funerară 
au participat cei mari şi cei puternici din toată lumea. O 
ceremonie potrivit de solemnă şi de luxoasă, la 
Catedrala St. Mary din Washington, unde răposatul a 
fost elogiat de şase demnitari. Cel mai faimos dintre ei a 
vorbit douăzeci de minute, povestind ce mare om fusese 
Walter Sullivan şi în ce stare de încordare trăise, şi cum 
o asemenea tensiune te face să săvârşeşti lucruri la care 
nu te-ai fi gândit în alte condiţii. Când Alan Richmond a 
terminat de vorbit, toată lumea plângea, iar lacrimile 
care  şiroiseră pe figura lui  păruseră sincere. 
Preşedintele impresionase întotdeauna cu talentul său 
de orator... 

Lungul convoi funerar pornise din loc şi ajunsese, 
după trei ore şi jumătate, la căsuţa în care Walter 
Sullivan îşi începuse şi îşi încheiase viaţa. În timp ce 
limuzinele se înghesuiau pe drumul îngust, acoperit cu 
zăpadă, Walter Sullivan fu coborât din maşină şi 
înmormântat lângă părinţii săi, pe un deal de unde se 
vedea cel mai bine valea. 

În vreme ce coşciugul era acoperit de pământ, iar 
prietenii lui Walter Sullivan se întorceau pe tărâmul 
celor vii, Seth Frank privea atent fiecare figură. Se uită 
la preşedinte, care se întorcea la limuzina sa. Bill Burton 
îl zări, fu surprins o clipă, apoi îl salută, dând din cap. 
Frank îi răspunse, făcând acelaşi gest. 

După ce toţi cei veniţi la înmormântare plecară, Frank 
îşi îndreptă atenţia către căsuţă. Benzile galbene ale 
poliţiei erau încă întinse, iar doi poliţişti în uniformă 
stăteau de pază. 

Frank se duse spre ei, le arătă insigna şi intră. 


I se părea o ironie a sorții ca unul dintre cei mai 
bogaţi oameni din lume să aleagă un asemenea loc ca să 
moară. Walter Sullivan fusese reclama vie a basmelor lui 
Horatio Alger. Şi Frank admira un om care se ridicase în 
lume prin merit propriu, curaj şi hotărâre. Cine nu l-ar fi 
admirat? 

Se uită din nou la fotoliul în care fusese găsit 
cadavrul, cu pistolul alături. Ţeava fusese apăsată pe 
tâmpla stângă a lui Sullivan. Rana în formă de stea, 
mare şi cu margini zdrenţuite, precedase fractura 
masivă, care pusese capăt zilelor omului de afaceri. 
Pistolul căzuse în partea stângă, pe podea. Prezenţa 
rănii de contact şi arsurile de pulbere de pe palma 
decedatului îi îndemnaseră pe poliţiştii locali să 
catalogheze cazul drept sinucidere, motivele fiind simple 
şi făţişe. Walter Sullivan, îndurerat de moartea soţiei, se 
răzbunase pe ucigaşul acesteia, apoi îşi luase viaţa. 
Asociaţii săi confirmaseră că nu putuseră lua legătura 
cu el de câteva zile, un lucru neobişnuit pentru Sullivan. 
Bogătaşul venea rareori în locul acela şi, de fiecare dată 
când făcea acest lucru, cineva ştia unde se află. Ziarul 
găsit lângă cadavru anunţa moartea individului 
suspectat de uciderea soţiei lui Sullivan. Toate semnele 
indicau că-i vorba de un om care intenţionase să-şi 
curme viaţa. 

Pe Frank îl îngrijora un lucru mărunt, pe care nu-l 
împărtăşise nimănui. Îl întâlnise pe Walter Sullivan în 
ziua în care acesta venise la morgă. În timpul acestei 
întâlniri, Sullivan semnase mai multe formulare legate 
de autopsie şi un inventar al puţinelor obiecte aflate în 
posesia soţiei sale. 

Iar Sullivan semnase actele cu mâna dreaptă. 

În sine, amănuntul nu însemna nimic, Sullivan putuse 
să ţină pistolul cu mâna stângă din nenumărate motive. 
Amprentele lui se vedeau clar pe armă, poate chiar prea 
clar, îşi spuse Frank. 


Cât despre armă: nu i se putea lua urma. Numărul 
seriei fusese şters atât de profesionist, încât nici cu 
microscopul nu se putuse obţine ceva. O armă complet 
curată. De soiul celor pe care te aştepţi să le găseşti 
într-un loc în care s-a săvârşit o crimă. Dar de ce i-ar fi 
păsat lui Walter Sullivan dacă se lua urma pistolului cu 
care urma să se sinucidă? Nu găsise încă un răspuns. 
Dar nici acest fapt nu însemna mare lucru, din moment 
ce se putea ca persoana care-i făcuse rost de armă lui 
Sullivan să fi şters seria, cu toate că Virginia era un stat 
în care puteai cumpăra foarte uşor o armă de mână, 
spre disperarea departamentelor de poliţie din partea 
de nord-est a ţării. 

Frank termină cu interiorul casei şi ieşi. Pe pământ se 
aşternuse un strat gros de zăpadă. Sullivan murise 
înainte să înceapă să ningă, fapt confirmat de autopsie. 
Din fericire, oamenii săi cunoscuseră locul în care se 
aflase magnatul. Veniseră să-l caute şi-i descoperiseră 
trupul, la vreo douăsprezece ore după deces. 

Cel care-l însoțea din partea şerifului districtului 
cobori din maşină şi se grăbi să vină lângă el. Omul 
adusese un dosar cu nişte hârtii. Discută un timp cu 
Frank, apoi detectivul îi mulţumi, se urcă în automobilul 
său şi plecă. 

Autopsia arătase că Walter Sullivan murise între ora 
unsprezece seara şi unu noaptea. lar la ora 
douăsprezece şi zece minute, Walter Sullivan sunase pe 
cineva. 


x 


Holurile firmei PS & L erau neobişnuit de liniştite. 
Vasele capilare ale practicii juridice sunt telefoanele 
care sună, faxurile care zăngăne, mouse-urile care se 
mişcă şi tastaturile care păcăne. Lucinda, care lucra la 
firmă de pe vremea când formai numărul direct, pentru 
fiecare linie, primea de obicei câte opt telefoane pe 


minut. Numai că astăzi citea liniştită Vogue. Majoritatea 
birourilor aveau uşile închise, ascunzând discuţiile 
intense şi, uneori, pasionate care aveau loc între toţi, cu 
excepţia unui grup restrâns de avocaţi ai firmei. 

Uşa biroului lui Sandy Lord nu era numai închisă, ci şi 
încuiată. Puţinii parteneri care avuseseră curajul să bată 
la uşa aceea se aleseseră cu ocări obscene din partea 
singurului şi prost-dispusului ocupant al acelei încăperi. 

Sandy stătea în fotoliu, cu picioarele descălţate pe 
biroul lustruit, fără cravată, descheiat la guler, având la 
îndemână o sticlă aproape goală din cel mai tare whisky. 
Ochii lui Sandy Lord arătau ca nişte pete roşii. Îşi 
folosise ochii aceia ca să se uite, în biserică, la sicriul 
greu din bronz ce conţinea trupul lui Sullivan. De fapt, 
acolo se afla şi cadavrul său. 

De ani de zile, Lord anticipase moartea lui Sullivan şi 
stabilise, împreună cu vreo zece specialişti de la PS & L, 
o serie de măsuri de siguranţă, care includeau 
dezvoltarea unui grup loial în echipa de directori ai 
companiei din care făcea parte Sullivan Enterprises, 
care să asigure conducerea în continuare a reţelei 
uriaşe de firme ale lui Sullivan de către PS & L, în 
general, şi de către Lord, în particular. Viaţa trebuia să 
meargă mai departe. Trenul PS & L va lucra cu motorul 
său principal intact, ba chiar cu rezervorul plin. Dar 
apăruse ceva neaşteptat. 

Moartea lui Sullivan era ceva inevitabil, piaţa 
financiară înțelegea acest lucru. Dar ceea ce 
comunitatea afacerilor şi a investiţiilor nu putea accepta 
era modul în care murise individul, de propria mână, la 
care se adăugau zvonurile tot mai numeroase că 
Sullivan ar fi pus să fie împuşcat presupusul asasin al 
soţiei sale, iar după ce săvârşise un asemenea lucru, 
fapta sa îl determinase să-şi tragă un glonţ în cap. Bursa 
nu era pregătită pentru asemenea revelații. lar unii 
economişti preziceau că o bursă surprinsă reacţionează 


deseori aiurea, precipitat. Economiştii aceia nu fuseseră 
dezamăgiţi. Acțiunile de la Sullivan Enterprises 
pierduseră şaizeci şi unu de procente la bursa din New 
York, în dimineaţa ce urmase descoperirii cadavrului, în 
timpul celei mai furtunoase vânzări de acţiuni de la 
aceeaşi firmă, din ultimii zece ani. 

Când bursa vindea o acţiune cu şase dolari sub 
valoarea nominală, era de aşteptat ca vulturii să înceapă 
să dea târcoale. 

Oferta corporației Centrus fusese refuzată de echipa 
de directori, la sfatul lui Lord. Totuşi, existau indicii 
care arătau că această ofertă fusese acceptată de către 
majoritatea covârşitoare a deţinătorilor de acţiuni, care 
descoperiseră, supăraţi, că li se evaporase peste noapte 
o bună parte din banii investiţi. Era posibil ca 
următoarea bătălie să fie dusă până la capăt, iar 
preluarea firmei să ia sfârşit peste două luni. Rhoads, 
Director & Minor, avocaţii corporației Centrus, erau una 
dintre cele mai mari firme din ţară, pricepuţi în toate 
domeniile expertizei juridice. 

Se întrevedea deja finalul poveştii: n-o să mai fie 
nevoie de PS & L. Cel mai mare client al lor, cu o avere 
de peste douăzeci de miliarde de dolari, adică o treime 
din afacerile lor, avea să dispară. Lumea începuse deja 
să plece din firmă. Grupuri de indivizi cu picioarele pe 
pământ încercau să trateze cu Rhoads, în baza faptului 
că erau familiarizați cu afacerile lui Sullivan. Douăzeci 
la sută dintre juriştii loiali până atunci firmei PS & L. îşi 
dăduseră demisia şi nu existau semne că valul se va 
potoli curând. 

Mâna lui Lord bâjbâi pe birou, până când descoperi 
sticla de whisky. După ce goli sticla, Lord se întoarse, se 
uită afară, la cerul senin al dimineţii de iarnă, apoi 
zâmbi. 

Pe el nu-l aştepta nicio înţelegere cu Rhoads, Director 
& Minor. Se întâmplase, în cele din urmă, un lucru de 


necrezut: devenise vulnerabil. Văzuse clienţi muşcând 
pământul cu o viteză alarmantă, mai ales în ultimul 
deceniu, când erai miliardar pe hârtie la un moment dat, 
iar peste un minut erai un delincvent sărac. Dar nu-şi 
imaginase că prăbuşirea sa - dacă s-ar fi întâmplat 
vreodată un asemenea lucru - putea să aibă loc cu o 
iuţeală îngrozitoare şi să fie atât de dureroasă. 

Asta e problema când ai drept client un mamut cu o 
avere de opt cifre. ţi ocupă tot timpul şi toată atenţia. 
Clienţii vechi dispar, nu mai faci rost de clienţi noi... Se 
complăcuse în situaţia aceea, iar acum suporta 
consecinţele. 

Făcu repede un calcul. În ultimii douăzeci de ani 
avusese un câştig net de vreo treizeci de milioane de 
dolari. Din nefericire, reuşise să cheltuie cele treizeci de 
milioane, şi încă o mulţime de bani pe deasupra. De-a 
lungul anilor deținuse un şir de case luxoase, o locuinţă 
de vacanţă pe insula Hilton Head, un cuibuşor de 
nebunii în Big Apple, unde îşi ducea amantele măritate. 

Maşini luxoase, diferite colecţii, aşa cum trebuia să 
strângă un om cu gust şi cu bani, o pivniţă mică, dar cu 
vinuri selecte, elicopter propriu... Da, avusese toate 
lucrurile alea, dar cele trei divorţuri, niciunul amiabil, îi 
epuizaseră serios activul. 

Locuinţa care-i rămăsese părea desprinsă din 
Arhitectural Digest, dar ipoteca era pe potriva opulenţei 
ei. De fapt, nu prea îi rămăseseră bani gheaţă. La PS & 
L mâncai ceea ce vânai, iar partenerilor de aici nu le 
plăcea să vâneze în haită. De aceea venitul lunar al lui 
Lord era cu mult mai mare decât al celorlalţi. Dar 
salariul recalculat, ce-i revenea de acum încolo, va reuşi 
cu greu să acopere datoriile de pe cartea de credit. 
Datoria sa lunară la Am Ex ajungea, de obicei, la un 
număr cu cinci cifre. 

Îşi puse celulele cenuşii să analizeze situaţia clienţilor 
care nu ţineau de trustul Sullivan. O estimare generală 


arăta că putea să aibă, în cazul cel mai bun, afaceri de o 
jumătate de milion, dacă trăgea tare, lucru pe care nu 
voia şi nu avea chef să-l facă. Nu mai era în stare de aşa 
ceva. Fusese în stare, până când vechiul său prieten 
Walter decisese că viaţa nu mai merita trăită, în ciuda 
miliardelor pe care le avea. „Isuse! Şi toate astea din 
cauza unei curvuliţe tâmpite!” 

Cinci sute de mii! Mai puţin decât amărâtul de 
Kirksen! Lord se cutremură când îşi dădu seama. 

Se răsuci şi privi tabloul de pe zidul din faţa lui. 
Uitându-se la trăsăturile de penel ale artistului minor 
din secolul al XIX-lea, Lord găsi un motiv ca să mai 
zâmbească o dată. Îi rămăsese o opţiune. Cu toate că 
viaţa îi fusese distrusă de cel mai mare client al său, 
rotofeiului avocat îi rămăsese un bun pe care-l putea 
exploata. Puse mâna pe telefon. 


x 


Fred Martin împingea repede căruciorul pe coridor. 
Era abia în a treia zi de muncă şi împărțea pentru prima 
oară corespondenţa avocaţilor firmei. Martin dorea să-şi 
îndeplinească sarcina iute şi corect. Fiind unul dintre cei 
zece curieri ai firmei, avea impresia că şeful lui voia ca 
el să fie mai expeditiv. După ce bătuse străzile timp de 
patru luni, înarmat cu licenţa în istorie, obţinută la 
Georgetown, Martin ajunsese la concluzia că singura lui 
salvare era să urmeze Dreptul. Şi care ar fi fost locul cel 
mai potrivit ca să exploateze posibilităţile unei 
asemenea cariere, dacă nu una dintre cele mai 
prestigioase firme din Washington? Şirul nesfârşit de 
interviuri la care participase îl convinsese că nu era 
niciodată prea devreme să pătrundă în reţea. 

Consultă harta cu numele avocaţilor scris în fiecare 
pătrăţel ce reprezenta un birou. Martin luase harta de 
pe masa din cămăruţa sa, fără să bage de seamă că o 
versiune actualizată fusese îngropată sub un biblioraft 


cu o tranzacţie multinațională, de vreo cinci mii de 
pagini, de legarea şi indexarea căreia trebuia să se 
ocupe în după-amiaza aceea. N 

Se opri după colţ şi se uită la uşa închisă. În ziua 
aceea, uşile tuturor erau închise. Luă pachetul expediat 
prin Federal Express şi verifică numele pe hartă, apoi îl 
compară cu scrisul de mână de pe eticheta pachetului. 
Se potriveau. Se uită la suportul pentru plăcuţa cu 
numele ocupantului încăperii. Era gol. Se încruntă, 
zăpăcit, apoi bătu la uşă. Aşteptă un moment, bătu din 
nou, după care deschise uşa. 

Se uită înăuntru. Un balamuc întreg: cutii împrăştiate 
pe podea, mobilă răsturnată. Pe birou erau risipite nişte 
hârtii. Instinctul îi spuse să discute cu şeful său. Poate 
era o greşeală. Se uită la telefon. Întârziase deja zece 
minute. Luă telefonul şi formă numărul şefului său. 
Niciun răspuns. Apoi văzu pe birou fotografia unei 
femei. Înaltă, cu păr roşu, îmbrăcată foarte scump. 
Trebuia să fie biroul individului, probabil că abia se 
instala. Cine ar fi abandonat o asemenea fotografie? 
Liniştit, Fred aşeză cu grijă pachetul pe scaunul de 
lângă birou, ca să fie sigur că va fi găsit. Apoi plecă şi 
închise uşa în urma sa. 

x 


— Sandy, îmi pare rău pentru Walter! Regret sincer. 

Jack privi panorama oraşului. Un apartament la 
mansardă, în Upper Northwest O locuință enorm de 
scumpă, iar dolarii se scurseseră în continuare, pentru 
amenajarea interiorului. Oriunde s-ar fi uitat, vedea 
picturi de preţ, piele de calitate şi piatră sculptată. Se 
gândi că în lume nu existau mulți Sandy Lord, iar 
aceştia aveau nevoie de locuințe potrivite. 

Lord stătea lângă focul care ardea în cămin. Avea 
trupul mătăhălos acoperit cu un halat larg, iar picioarele 
goale i se răsfăţau în papuci de casă din piele. Pe 


ferestrele largi se scurgea o ploaie rece. Jack se trase 
mai aproape de foc, iar gândurile sale se jucau 
asemenea  flăcărilor. O scânteie lovi bordura din 
marmură, se aprinse, apoi dispăru. Jack sorbi din 
băutură şi se uită la partenerul său. 

Nu-l surprinsese telefonul primit. 

— Jack, trebuie să vorbim. Cu cât mai repede, cu atât 
mai bine. Nu la birou. 

Când venise, valetul lui Lord îi luase pardesiul şi 
mănuşile, după care îl condusese discret într-o parte 
mai retrasă a locuinţei. 

Cei doi stăteau în salonul cu lambriuri din mahon al 
lui Lord, un loc luxos pentru discuţii între bărbaţi. Jack 
se trezi că-l invidia pe Lord pentru că avea aşa ceva. Îşi 
aminti de casa aceea mare, din piatră. Avea o bibliotecă 
asemănătoare... Făcu un efort şi se concentra asupra lui 
Lord. 

— Jack, am încurcat-o! 

Primele cuvinte scoase de Lord îl făcuseră pe Jack să 
zâmbească. Aprecia candoarea individului. Dar se 
stăpâni. Tonul lui Lord impunea un anumit respect: 

— Firma se va descurca, Sandy! Nu vom pierde şi 
altceva. O să subînchiriem o parte din spaţiu. Nu-i mare 
lucru. 

Lord se ridică şi se duse la barul bine aprovizionat, 
din colţul încăperii. Umplu paharul până la margine, 
apoi îl dădu peste cap cu un gest ce dovedea mult 
antrenament. 

— Scuză-mă, Jack, poate nu am fost destul de clar. 
Firma a suferit o lovitură, dar nu una care să o dea la 
fund. Ai dreptate, Patton şi Shaw va depăşi acest 
moment. Eu mă întreb dacă Patton, Shaw şi Lord va 
supravieţui, să mai lupte şi altă dată. 

Lord se duse în cealaltă parte a încăperii şi se lăsă să 
cadă pe o canapea de piele, de culoarea vinului de 
Burgundia. Jack remarcă şirul de ţinte de bronz, care 


marcau conturul mobilei grele. Sorbi din băutură şi privi 
faţa lată a bărbatului din fata sa. Avea ochii înguşti, ca 
nişte crăpături. 

— Eşti conducătorul firmei, Sandy! Acest lucru nu se 
poate schimba, chiar dacă portofoliul tău de clienţi a 
suferit o lovitură. 

Lord gemu din locul unde se afla. 

— O lovitură? O lovitură? Jack, o bombă atomică m-a 
lovit drept în fund! Campionul lumii la categoria grea n- 
ar fi fost în stare să mă lovească mai tare! M-am 
prăbuşit. Vulturii dau târcoale, iar prada lor este Lord. 
Sunt ca un purcel copt, cu un măr în gură şi cu o ţintă 
pictată pe fund! 

— Kirksen? 

— Kirksen, Packard, Mullins, Townsend. Lista 
continuă până la capătul şirului de parteneri. Recunosc 
că am avut o relaţie neobişnuită, plină de ură, cu 
partenerii mei. 

— Nu şi cu Graham, Sandy! 

Lord se ridică încet, sprijinindu-se pe braţu-i flasc, şi 
se uită la Jack. 

lar Jack se întrebă de ce ţinea atât de mult la omul 
ăla. Probabil că răspunsul se afla undeva, în prânzul luat 
împreună la Fillmore. Fără ocolişuri. Fusese un botez, o 
iniţiere în lumea reală, prin vorbe care-i făcuseră 
stomacul să se crispeze, iar creierul să pregătească 
răspunsuri pe care, altminteri, nu ar fi avut curajul să le 
dea. Acum, individul avea necazuri, iar Jack avea 
mijloacele cu care să-l apere. Sau, mai bine zis, avusese, 
pentru că relaţiile sale cu familia Baldwin nu erau prea 
solide. 

— Sandy, dacă vor să-ţi facă rău, vor trebui să treacă 
mai întâi peste mine. 

Spusese ceea ce gândise. Era adevărat că Lord îi 
oferise şansa să strălucească printre cei mari, că-l 
aruncase direct în foc. Dar cum altfel ar fi ştiut dacă 


Jack s-ar fi descurcat sau nu? Oricum, experienţa aceea 
fusese valoroasă. 

— Jack, s-ar putea să navigam prin ape pline de 
stânci... 

— Sunt un înotător bun, Sandy! Şi nu considera că 
acţionez din altruism. Eşti o investiţie a firmei în care 
sunt partener. Eşti un om de afaceri de prima mână. 
Acum te-ai dat la fund, dar n-o să rămâi acolo. Cele cinci 
sute de mii îmi spun că în douăsprezece luni vei fi iarăşi 
pe primul loc. Nu intenţionez să las să se piardă un bun 
de-o asemenea valoare. 

— N-o să uit asta, Jack! 

— Nici n-o să te las să uiţi. 

După plecarea lui Jack, Lord vru să-şi toarne altă 
băutură, dar se opri. Îşi privi mâinile care-i tremurau şi 
puse jos sticla şi paharul. Se duse la canapea, înainte să- 
l lase genunchii. Îşi văzu imaginea în oglinda veche de 
lângă cămin. Trecuseră douăzeci de ani de când 
plânsese ultima oară. La moartea mamei sale. Dar acum 
începuseră să-l năpădească lacrimile. Plânsese pentru 
prietenul său, Walter Sullivan. Ani de zile, Lord se 
amăgise, spunându-şi că omul ăla însemna doar un cec 
lunar, cu acoperire în aur. Preţul pentru acea 
autoamăgire fusese plătit la biserică, în timpul slujbei, 
când Lord plânsese atât de tare, că fusese silit să se 
ducă în maşina sa şi să stea acolo până când venise 
vremea să meargă la cimitir. 

Acum îşi frecă obrajii umflaţi, ştergând lichidul sărat. 
Al naibii puştan! Lord plănuise totul, până-n cel mai mic 
amănunt. Prevăzuse orice răspuns posibil, cu excepţia 
celui pe care-l primise. Se înşelase în privinţa tânărului. 
Lord presupusese că Jack va face ceea ce ar fi făcut el 
însuşi, dac-ar fi fost în locul lui: ar fi încercat să obţină 
cât mai multe avantaje, în schimbul enormului serviciu 
ce-i fusese cerut. 

Nu se simţea doar vinovat ci şi ruşinat. Simţi că i se 


face rău şi se ghemui pe covorul gros şi moale. Ruşine! 
Nu mai simţise aşa ceva de foarte mult timp. Când 
greaţa se mai potoli şi-şi privi încă o dată faţa în oglindă, 
Lord îşi promise că n-o să-l dezamăgească pe Jack. Că va 
ajunge din nou în frunte. Şi că nu va uita. 


CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI CINCI 


Frank nu visase niciodată să ajungă acolo. Se uită în 
jur şi-şi dădu seama că încăperea avea, cu adevărat, o 
formă ovală. Mobilierul era solid, conservator, dar cu o 
pată de culoare ici, cu o dungă dincolo, cu o pereche de 
pantofi scumpi, de sport, plasați pe un raft de jos, care 
dovedeau că ocupantul încăperii nu se pregătea totuşi 
de pensionare. Frank înghiţi în sec şi se chinui să 
respire normal. Era un poliţist veteran, iar aceasta era 
doar o altă anchetă dintr-o serie nesfârşită. Urmase o 
pistă, nimic mai mult. După câteva minute va termina şi 
va pleca. 

Apoi îşi aminti că persoana pe care o ancheta era 
preşedintele Statelor Unite. Il cuprinse un nou val de 
nervozitate în momentul în care uşa se deschise. Se 
ridică iute, se întoarse şi privi un timp mâna ce-i fusese 
întinsă, până când mintea sa înregistra în cele din urmă 
gestul şi detectivul întinse, la rândul său, mâna. 

— Mulţumesc că aţi venit aici, în „inima pădurii”, 
domnule locotenent. 

— Nicio problemă, domnule. Cred că aveţi lucruri mai 
bune de făcut, decât să pierdeţi vremea blocat în trafic. 
Deşi cred că n-aţi fost niciodată blocat în trafic, nu-i aşa, 
domnule preşedinte? 

Richmond se aşeză în spatele biroului şi-i făcu semn 
lui Frank să ia loc. Impasibil, Bill Burton, pe care Frank 
nu-l văzuse până în clipa aceea, închise uşa şi dădu din 
cap spre detectiv. 

— Cred că rutele mele sunt eliberate din timp. E 
adevărat că nu nimeresc în blocaje de trafic, dar se şi 
alege praful de momentele de spontaneitate! 

Preşedintele rânji, iar Frank simţi că şi gura lui 
schiţează automat un zâmbet. Apoi preşedintele se 


înclină spre el şi-l privi drept în ochi. Îşi lipi mâinile, îşi 
încruntă sprâncenele şi trecu de la expresia jovială la 
una de seriozitate, într-o singură clipă. 

— Vreau să-ţi mulţumesc, Seth. Bill mi-a spus cât de 
cooperant ai fost, în ancheta privind moartea lui 
Christine Sullivan. Apreciez acest lucru, Seth. Alţi 
funcţionari ar fi fost mai puţin amabili sau ar fi încercat 
să transforme totul într-un circ pentru presă, în propriul 
folos. M-am aşteptat să dai ce ai mai bun în tine, iar 
speranţele mi-au fost depăşite. Incă o dată, mulţumesc! 

Frank strălucea, de parcă ar fi primit un premiu la 
şcoala primară. 

— A fost ceva groaznic! Spune-mi, ai găsit vreo 
legătură între sinuciderea lui Walter şi împuşcarea 
acelui criminal? 

Frank dădu doar din cap şi privi trăsăturile cizelate 
ale preşedintelui. 

— Domnule locotenent, pot să-ţi spun că tot 
Washington-ul discută chiar în minutul ăsta, oficial şi 
neoficial, despre faptul că Walter Sullivan a angajat un 
asasin, ca să răzbune moartea soţiei sale, iar după asta 
s-a sinucis. Nu poţi împiedica oamenii să bârfească. 
Voiam doar să ştiu dacă ancheta ta a descoperit vreun 
fapt care să susţină ideea că Walter a ordonat uciderea 
asasinului soţiei sale. 

— Mi-e teamă că nu pot să vă spun nimic, domnule. 
Sper că mă înţelegeţi, este vorba de o anchetă în 
desfăşurare. 

— Nu-ţi fie teamă, domnule locotenent, nu vreau să 
mă amestec unde nu-mi fierbe oala. Pot să-ţi spun doar 
că am trecut prin momente deprimante. Cine şi-ar fi 
închipuit că Walter Sullivan se va sinucide! Unul dintre 
cei mai străluciți şi mai inteligenţi oameni din vremurile 
noastre, din toate vremurile! 

— Am auzit uimitor de mulţi oameni spunând acelaşi 
lucru. 


— Între noi fie vorba, l-am cunoscut pe Walter foarte 
bine şi nu mi s-a părut imposibil să fi făcut ceva concret 
pentru a-i veni de hac ucigaşului soţiei sale. 

— Presupusul  ucigaş, domnule preşedinte. Este 
nevinovat, până i se va dovedi vinovăția. 

Preşedintele se uită la Burton şi zise: 

— Am crezut că-i vorba de un caz tare ca oţelul... 

Seth Frank se scărpina la ureche şi zise: 

— Unor avocaţi ai apărării le plac cazurile de felul 
ăsta, domnule. Vedeţi dumneavoastră, dacă torni 
suficientă apă peste oţel, acesta începe să ruginească şi 
apar găuri peste tot... 

— Iar avocatul respectiv este o asemenea persoană? 

— Aşa cred. Nu pariez de obicei, dar cred că nu avem 
şanse mai mari de patruzeci la sută ca să obţinem o 
condamnare. O să avem de luptat. 

Preşedintele se gândi la cele aflate, apoi îl privi pe 
Frank. Detectivul remarcă expresia de aşteptare de pe 
figura sa şi deschise carneţelul. Bătăile inimii sale 
deveniră normale, în timp ce parcurgea notițele 
cunoscute. 

— V-aţi dat seama că Walter Sullivan v-a sunat aici, 
chiar înainte de moarte? 

— Ştiu că am discutat cu el. Nu mi-am dat seama că 
discuţia a precedat cu puţin moartea sa. 

— Mărturisesc că am fost un pic surprins că nu ne-aţi 
furnizat această informaţie mai devreme. 

Preşedintele se schimbă la faţă. 

— Ştiu. Şi eu sunt surprins. Cred că mi-am închipuit 
că o să-l apăr pe Walter - sau măcar amintirea lui - de 
alte necazuri. Cu toate că ştiam că poliţia va descoperi 
cui a fost dat telefonul... Imi pare rău, domnule 
locotenent. 

— Trebuie să ştiu ce aţi discutat, în cele mai mici 
amănunte. 

— Vrei să bei ceva, Seth? 


— Mulţumesc. O ceaşcă de cafea ar fi numai bună. 

Burton ridică telefonul, iar după un minut fu adusă o 
tavă, cu un serviciu pentru cafea, din argint. 

Băură cafeaua fierbinte. Preşedintele se uită la ceas, 
apoi observă că Frank îl privea. 

— Îmi pare rău, Seth! Acord vizitei tale importanţa pe 
care o merită. Dar peste câteva minute trebuie să mă 
întâlnesc la prânz cu o delegaţie a Congresului. Sincer 
vorbind, nu mă încântă chestia asta. Oricât ar părea de 
ciudat, nu-mi plac politicienii. 

— Înţeleg. Vă mai rețin doar câteva minute. Cu ce 
scop v-a sunat domnul Sullivan? 

Preşedintele se lăsă pe speteaza scaunului, ca şi cum 
ar fi încercat să-şi pună ordine în gânduri: 

— Aş caracteriza convorbirea drept una disperată. Se 
vedea clar că nu era el însuşi. Walter părea 
dezechilibrat, aveam impresia că-şi pierduse stăpânirea 
de sine. Mult timp, n-a spus nimic. Nu semăna cu Walter 
Sullivan, cel pe care-l cunoşteam. 

— Despre ce a vorbit? 

— Despre toate şi despre nimic. Uneori spunea 
cuvinte fără sens. A vorbit despre moartea lui Christine. 
Apoi despre omul pe care l-ai arestat. Că-l urăşte, 
pentru că i-a distrus viaţa. M-am îngrozit auzindu-l. 

— Ce i-aţi zis? 

— L-am întrebat unde este. Voiam să-l găsesc, să-l 
ajut. Dar n-a vrut să-mi spună. Nu cred că a auzit ce i- 
am spus, părea neatent. 

— Aşadar, credeţi voia să se sinucidă? 

— Domnule locotenent, nu sunt psiholog, dar dacă ar 
fi să-mi spun părerea referitor la starea sa mentală, aş 
zice că, într-adevăr, Walter Sullivan părea un om gata să 
se sinucidă. A fost unul dintre puţinele momente din 
timpul preşedinţiei mele când m-am simţit neajutorat. 
Nu m-a mirat să aflu, după discuţia aceea, că murise. 

Richmond privi figura impasibilă a lui Burton, apoi i 


se adresă detectivului: 

— De aceea te-am întrebat dacă ai aflat că zvonurile 
privitoare la faptul că Walter e amestecat în împuşcarea 
omului aceluia sunt adevărate. După convorbirea cu 
Walter, mi-a trecut prin minte că s-ar putea să nu fie 
simple zvonuri. 

Frank se uită spre Burton şi întrebă: 

— Aveţi o înregistrare a discuţiei? Ştiu că unele 
convorbiri de aici sunt înregistrate... 

— Sullivan m-a sunat la numărul meu particular, 
domnule locotenent. E o legătură securizată şi nu se 
permite înregistrarea convorbirilor. 

— Înţeleg. V-a declarat în mod direct că ar fi implicat 
în moartea lui Luther Whitney? 

— Nu în mod direct. Se vedea că nu gândea limpede. 
Dar am citit printre rânduri şi am ţinut seama de furia 
pe care o manifesta... Nu-mi place să declar aşa ceva 
despre un om mort, dar era clar că pusese să fie omorât 
omul acela. N-am nicio dovadă, dar aşa am avut 
impresia. 

— Aţi avut o conversaţie foarte neplăcută, comentă 
Frank. 

— Da, da, a fost foarte neplăcută. Domnule 
locotenent, îmi pare rău, dar mă cheamă datoria... 

Frank nu se clinti şi întrebă: 

— De ce credeţi că v-a sunat, la o asemenea oră? 

Preşedintele se aşeză şi aruncă din nou o privire către 
Burton. 

— Walter a fost unul dintre cei mai apropiaţi prieteni 
ai mei. A trecut prin momente dificile, dar am trecut şi 
eu prin asemenea clipe. Nu era nimic neobişnuit să mă 
sune la ora aceea. Nu am prea discutat cu el, în ultimele 
luni. După cum ştii, a trecut printr-o perioadă deosebit 
de tensionată. Walter era genul de om care suferă în 
tăcere. Seth, te rog să mă scuzi... 

— Mi se pare ciudat că v-a sunat tocmai pe 


dumneavoastră, dintre toţi cei pe care ar fi putut să-i 
sune. Era foarte posibil ca dumneavoastră să nu fi fost 
aici. Programul de lucru al preşedinţilor este foarte 
neregulat. Mă întreb ce-o fi fost în capul lui... 

Preşedintele se rezemă de spetează, îşi împreună 
mâinile şi se uită în tavan. „Poliţaiul ăsta vrea să-mi 
arate cât de deştept este.” Se uită la Frank şi zâmbi. 

— Dacă aş putea să citesc minţile oamenilor, n-aş mai 
avea nevoie de sondaje de opinie! 

— Nu cred că trebuie să fiţi telepat ca să ştiţi că o să 
ocupați scaunul ăsta încă patru ani, domnule, replică 
detectivul, zâmbind. 

— Mulţumesc, domnule locotenent. Pot să-ţi spun 
doar că m-a sunat. Dacă plănuise să se sinucidă, pe cine 
să fi sunat? Se înstrăinase de familie, de când s-a însurat 
cu Christine. Avea multe cunoştinţe cu care făcea 
afaceri, dar prea puţini erau cei pe care-i considera 
prieteni. Noi ne cunoşteam de mulţi ani şi l-am 
considerat un fel de tată. Am fost foarte interesat de 
ancheta legată de moartea soţiei sale, după cum ştii 
foarte bine. Toate astea pot explica de ce a vrut să 
discute cu mine, mai ales în situaţia în care se gândea 
să-şi ia viaţa. Asta-i tot ce ştiu. Imi pare rău că nu te pot 
ajuta mai mult. 

Uşa biroului se deschise. Frank nu avea de unde să 
ştie că acest lucru se întâmplase ca răspuns la apăsarea 
preşedintelui pe un buton minuscul. 

Preşedintele se uită la secretară şi-i zise: 

— Vin imediat, Lois! Domnule locotenent dacă te mai 
pot ajuta cu ceva, spune-i lui Bill. 

Frank îşi închise carneţelul şi-i mulţumi. 

Richmond rămase privind spre uşă, după plecarea lui 
Frank. 

— Burton, cum îl cheamă pe avocatul lui Whitney? 

Burton se gândi un moment apoi răspunse: 

— Graham. Jack Graham. 


— Numele îmi pare cunoscut. 

— Lucrează la Patton şi Shaw. E partener acolo. 

Preşedintele îl aţinti cu privirea. 

— Ce s-a întâmplat? se interesă agentul. 

— Nu-s sigur... 

Richmond descuie un sertar al biroului şi scoase un 
carnet în care-şi nota probleme extraprofesionale. 

— Nu uita un lucru, Burton! O dovadă foarte 
importantă, pentru care am plătit cinci milioane de 
dolari, n-a fost încă recuperată. _ 

Preşedintele răsfoi paginile carnetului. În povestea 
aceea fuseseră implicaţi numeroşi indivizi, în măsură 
mai mare sau mai mică. Dacă Whitney i-ar fi dat 
avocatului său cuțitul pentru deschis scrisori, împreună 
cu o relatare a celor întâmplate, ar fi aflat deja întreaga 
lume. Richmond îşi aminti de ceremonia premierii lui 
Ransome Baldwin, la Casa Albă. Graham nu păruse să 
fie atunci deosebit de încordat. Aşadar, nu avea obiectul. 
Atunci cui i-l dăduse Whitney? 

In timp ce mintea lui analiza şi elabora scenarii 
posibile, preşedintelui îi sări în ochi un nume, dintre 
cele scrise cu mâna lui. O persoană pe care n-o luase 
deloc în calcul. 


* 


Jack ţinu punga sub braţ şi servietă în mână, reuşind 
să-şi scoată cheia din buzunar, dar, înainte să apuce s-o 
vâre în broască, uşa se deschise. Exclamă, surprins: 

— Nu mă aşteptam să fi acasă! 

— Nu trebuia să faci cumpărături. Mă descurcam eu, 
într-un fel. 

Jack intră, lăsă servieta pe măsuţa pentru cafea şi se 
duse la bucătărie. Kate se uită după el. 

— Munceşti toată ziua. De ce să mai trebuiască să şi 
găteşti? 

— Jack, femeile fac asta în fiecare zi. Uită-te şi tu în 


jur. 

Bărbatul ieşi din bucătărie şi replică: 

— Nu te contrazic. Ce fel de mâncare chinezească vrei 
din ce-am cumpărat? 

— Ce nu vrei tu. Nu prea mi-e foame. 

Jack se duse înapoi în bucătărie şi reveni cu două 
farfurii încărcate. 

— Ştii că o să clachezi, dacă nu mănânci. Cred că ar 
trebui să-ţi pun pietre în buzunare, să nu te ia vântul. 

Jack se aşeză pe podea, cu picioarele încrucişate. Kate 
ciuguli câte ceva din farfurie, în timp ce el devoră totul. 

— Cum merge treaba? Probabil că ar fi trebuit să-ţi iei 
mai multe zile libere. Munceşti prea mult. 

— Uite cine vorbeşte! 

Kate luă o ruladă, apoi o aşeză la loc pe farfurie. Jack 
îşi puse jos furculiţa şi se uită la ea. 

— Spune, te ascult. 

Kate se aşeză pe canapea şi rămase acolo, jucându-se 
cu lănţişorul de la gât. Era îmbrăcată cu hainele pe care 
le purtase la serviciu şi arăta epuizată, ca o floare 
doborâtă de vânt. 

— M-am gândit mult la ce i-am făcut lui Luther. 

— Kate... 

— Jack, lasă-mă să termin! 

Vocea ei pocni, ca un bici. Apoi trăsăturile ei se 
relaxară. 

— Am hotărât că n-o să uit asta, aşa că trebuie să 
accept faptele. Poate că tot ce am făcut n-a fost greşit, 
din mai multe motive. Dar a fost greşit din cel puţin un 
motiv. Luther era tatăl meu. Un motiv nu prea temeinic, 
dar un motiv suficient de bun. 

Işi răsuci şi mai mult lănţişorul, până când acesta se 
transformă într-un şir de noduri. 

— Cred că fiind procuror, un procuror aşa cum sunt 
eu, m-a făcut să devin o persoană care nu-mi prea place. 
Nu-i măgulitor să descoperi aşa ceva, când împlineşti 


treizeci de ani. 

Jack o prinse de mână, ca să nu-i mai tremure. Kate 
nu şi-o trase. Bărbatul simţea sângele pulsând în venele 
ei. 

— Acestea fiind zise, cred că-i cazul să fac o 
schimbare radicală. Să-mi schimb viaţa, cariera, totul. 

— Ce tot spui tu acolo? 

Jack se ridică şi se aşeză lângă ea. Pulsul îi crescuse, 
anticipând ceea ce avea să spună Kate. 

— N-o să mai fiu procuror, Jack! De fapt, n-o să mai 
fiu jurist. Mi-am înaintat demisia în dimineaţa asta. 
Recunosc că au fost şocaţi cu toţii. Mi-au spus să mă mai 
gândesc. lar eu le-am zis că m-am gândit destul. Şi că 
plec. 

Jack o întrebă, neîncrezător: 

— Ţi-ai părăsit slujba? Kate, ai trudit mult pentru 
cariera ta. Nu poţi să renunţi la ea în felul ăsta. 

Kate se ridică şi se duse lângă fereastră, uitându-se 
afară. 

— Asta e. N-am renunţat la nimic. Amintirea a ceea ce 
am făcut în ultimii patru ani se potriveşte cu ororile de-o 
viaţă. Nu la aşa ceva m-am gândit pe vremea când eram 
studentă în primul an şi dezbăteam marile principii ale 
justiţiei. 

— Nu te desconsidera! Străzile sunt mult mai sigure 
în urma a ceea ce ai făcut. 

Kate se întoarse şi se uită la el, apoi zise: 

— Nu mai lupt împotriva curentului. Acesta m-a dus 
de mult timp până-n ocean... 

— Ce-ai să faci? Eşti jurist... 

— Greşeşti. Am fost jurist o mică bucată din viaţa 
mea. Mi-a plăcut mai mult viaţa pe care am dus-o 
înainte. 

Kate tăcu un timp, privindu-l, cu braţele încrucişate la 
piept. Apoi continuă: 

— Jack, mi-ai explicat foarte clar că am devenit 


procuror ca să mă răzbun pe tatăl meu. Am plătit scump 
pentru asta, cu trei ani de facultate şi patru ani prin 
tribunale. 

Oftă din rărunchi, iar trupul i se cutremură, apoi îşi 
recăpăta stăpânirea de sine. 

— Şi cred că m-am răzbunat cu adevărat. 

— Kate, n-a fost vina ta... 

Jack tăcu, văzând că-i întoarce spatele. Iar cuvintele 
pe care i le spuse Kate îl zguduiră. 

— O să plec, Jack! Încă nu ştiu unde. Am economisit 
ceva bani. Cred că mi-ar plăcea în sud-vest sau în 
Colorado. Vreau ceva diferit de ce-am avut aici. Poate 
asta va însemna un nou început. 

— Să pleci, zise Jack, mai mult pentru sine. Să pleci... 

Repetă cuvintele, de parcă ar fi încercat atât să le 
izgonească, dar şi să le disece, să le interpreteze într-o 
manieră care să nu fie atât de dureroasă ca în clipa 
aceea. Kate spuse, uitându-se în jos: 

— Jack, nu mă reţine nimic aici. 

Bărbatul se uită la ea şi mai degrabă simţi, decât auzi 
răspunsul furios ce ţâşni de pe buzele sale: 

— Cum îndrăzneşti să spui asta? 

Kate îl privi şi-i spuse, iar Jack avu impresia că vede 
cum i se schimba vocea. 

— Cred că ar fi mai bine să pleci! 


* 


Jack stătea la birou, neavând niciun chef să înfrunte 
maldărul de lucrări şi muntele de mesaje, întrebându-se 
dacă în viaţa lui se putea întâmpla ceva şi mai rău. În 
momentul acela în încăpere intră Dan Kirksen. Jack 
gemu în sinea lui. 

— Dan, cred că... 

— N-ai fost la întâlnirea partenerilor, din dimineaţa 
asta. 

— Nu m-a anunţat nimeni că avem şedinţă. 


— A fost trimisă o notă tuturor partenerilor, dar se 
pare că ai ore de lucru cam ciudate. 

Kirksen se uită dezaprobator la dezordinea de pe 
biroul lui. Al lui era întotdeauna în cea mai deplină 
curăţenie, lucru care era mai curând o dovadă a cât de 
puţină activitate juridică desfăşura de fapt. 

— Acum sunt aici. 

— Am înţeles că te-ai întâlnit cu Sandy, la el acasă. 

Jack se uită la el cu asprime şi-i replică: 

— Se pare că nu mai există intimitate... 

Kirksen se înroşi de furie. 

— Problemele care privesc parteneriatul trebuie 
discutate de faţă cu toţi partenerii. Nu avem nevoie de 
conflicte care să decimeze firma şi mai mult decât a 
fost! 

Jack fu gata să izbucnească în râs. Cine vorbea! Dan 
Kirksen, regele încoronat al conflictelor! 

— Cred că am trecut de ce-i mai rău. 

— Aşa crezi, Jack? Nu ştiam că te pricepi la asemenea 
lucruri. 

— Dacă situaţia te îngrijorează atât de mult, de ce nu 
te transferi la altă firmă? 

Rânjetul dispăru de pe figura omuleţului. 

— Sunt în firmă de aproape douăzeci de ani! 

— Atunci a venit momentul pentru o schimbare. S-ar 
putea să-ţi folosească. 

Kirksen se aşeză şi-şi şterse ochelarii. 

— Vreau să-ţi dau un sfat amical, Jack. Nu miza pe 
cartea lui Sandy. Dacă faci asta, greşeşti. Individul e 
terminat. 

— Mulţumesc pentru sfat. 

— Vorbesc serios, Jack. Nu-ţi pune poziţia în pericol 
într-o încercare inutilă, chiar dacă bine-intenţionată, de 
a-l salva. 

— Să-mi pun poziţia în pericol? Adică poziţia familiei 
Baldwin? 


— Sunt clienţii tăi... deocamdată... 

— Ai în vedere o schimbare a conducerii? Dacă da, 
atunci mult noroc! Nu ar dura decât o clipă. 

Kirksen se ridică şi încheie: 

— Jack, nimic nu-i veşnic. Sandy Lord ştie asta la fel 
de bine ca noi toţi. Toate-s trecătoare. Poţi să-ţi tai 
punţile în urma ta, dar e bine să te asiguri că n-a rămas 
nimeni pe ele. 

Jack se ridică şi veni spre omuleţ. 

— Aşa ai fost de mic copil, Dan, sau te-ai molipsit 
după ce-ai crescut? 

Kirksen zâmbi şi se pregăti să plece. 

— După cum ţi-am spus, nu se ştie niciodată. Relaţiile 
cu clienţii sunt întotdeauna fragile. Să luăm cazul 
clienţilor tăi. Aceste relaţii se bazează, în primul rând, 
pe viitoarea ta căsătorie cu Jennifer Ryce Baldwin. 
Bunăoară, dacă domnişoara Baldwin ar afla că nu te 
duci noaptea acasă şi că locuieşti împreună cu o 
anumită tânără, s-ar putea să nu mai fie dispusă să-ţi 
încredinţeze afacerile legale, cu atât mai puţin să-ţi 
devină soţie... 

Dură doar o secundă ca Dan Kirksen să ajungă cu 
spatele lipit de perete, iar figura lui Jack ajunse atât de 
aproape de a individului, încât lui Kirksen i se aburiră 
ochelarii. 

— Nu face vreo prostie, Jack! Indiferent de statutul 
tău, partenerii nu vor accepta ca un partener nou să-l 
atace pe unul mai vechi. Avem reguli aici, la Patton şi 
Shaw! 

— Să nu mă mai scoţi din sărite, Kirksen! se răsti 
Jack, apoi îl aruncă spre uşă, după care se întoarse la 
birou. 

Kirksen îşi netezi cămaşa şi zâmbi în sinea lui. Puştiul 
era uşor de manipulat, ca toţi indivizii solizi şi înalţi. 
Puternici ca nişte catâri şi cu nimic mai deştepţi. 
Inteligenţi ca o cărămidă. 


— Jack, ar trebui să-ţi dai seama în ce te-ai vârât. Din 
nu ştiu ce motiv, pari să ai deosebită încredere în Sandy 
Lord. Ţi-a spus vreodată adevărul despre Barry Alvis? A 
făcut asta? 

Jack se întoarse încet şi se uită prosteşte la individ. 

— A folosit povestea cu asociatul care nu mai e în 
stare să aducă afaceri noi sau ţi-a povestit că Alvis a 
irosit un proiect important? 

Jack continuă să se uite la el. Kirksen zâmbi, 
triumfător. 

— Jack, a fost vorba de un telefon. Fiica s-a plâns că 
domnul Alvis a supărat-o pe ea şi pe tatăl ei. lar Barry 
Alvis a dispărut. Aşa merg lucrurile, Jack. Poate nu vrei 
să respecţi regulile. Dacă nu vrei, nu te împiedică 
nimeni să pleci. 

Kirksen plănuise chestia asta de câtva timp. După 
dispariţia lui Sullivan, îi promisese lui Baldwin că 
afacerile sale vor fi o prioritate pentru firmă. Kirksen 
mai avea încă un grup alcătuit din cei mai buni jurişti 
din oraş. Patru milioane de dolari din afaceri juridice, 
împreună cu afacerile de care se ocupa deja, vor face 
din el cel mai important partener al firmei. lar numele 
Kirksen va fi afişat pe această uşă, în locul celui care va 
fi luat de acolo, fără nicio ceremonie. 

Directorul executiv îi zâmbi lui Jack. 

— Văd că nu mă placi, dar îţi spun adevărul. Eşti băiat 
mare, ar trebui să te descurci singur. 

Şi închise uşa în urma lui. 

Jack rămase în picioare încă o secundă, apoi se 
prăbuşi pe scaun. Se întinse în faţă, aruncă totul de pe 
birou, cu un gest violent, apoi puse încet capul pe 
suprafaţa netedă. 


CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI ŞASE 


Seth Frank se uita la bătrân. Bărbatul - scund, cu o 
pălărie moale, pleoştită, care-i acoperea capul, îmbrăcat 
cu pantaloni din catifea reiată, cu un pulover gros şi cu 
cizme de iarnă - părea atât stânjenit cât şi emoţionat de 
faptul că se află într-o secţie de poliţie. Ţinea în mână un 
obiect dreptunghiular, învelit în hârtie cafenie. 

— Nu înţeleg despre ce-i vorba, domnule Flanders. 

— Am fost acolo, la tribunal, în ziua aia. Ştiţi, atunci 
când a fost omorât omul ăla. M-am dus să văd şi eu 
despre ce-i vorba. Am trăit aici toată viaţa mea şi nu s-a 
întâmplat niciodată nimic care să semene cu spectacolul 
ăla. 

— Înţeleg, zise Frank, sec. 

— Pentru orice eventualitate, mi-am luat camera de 
luat vederi, am reglat-o şi toate celelalte... Doar o scoţi, 
te uiţi şi înregistrezi. Marfă de calitate! Aşa că nevastă- 
mea mi-a zis că ar trebui să mă duc şi eu. 

— Grozav, domnule Flanders! Dar de ce aţi venit aici? 

Flanders reuşi în sfârşit să-şi dea seama ce voia 
polițistul de la el. 

— Oh! Îmi cer scuze, domnule locotenent. Stau aici şi 
pălăvrăgesc, am tendinţa să fac asta, întrebaţi-o şi pe 
doamna mea. Sunt pensionar de un an. Nu prea am 
vorbit la serviciu. Lucram la o linie de asamblare într-o 
uzină de prelucrare. Acum îmi place să vorbesc. Şi să 
ascult. Petrec o grămadă de vreme la o cafenea de lângă 
bancă. Cafea bună, iar brioşele sunt adevărate, nu de- 
alea dietetice. 

Frank arăta exasperat. 

Flanders se grăbi să termine: 

— Am venit să vă arăt asta. De fapt, să v-o dau. Am 
păstrat o copie şi pentru mine. 


Şi bătrânul îi întinse pachetul. Frank îl deschise şi 
văzu o videocasetă. 

Flanders îşi scoase pălăria, lăsând să se vadă un cap 
chel, cu nişte smocuri de păr ca bumbacul, în jurul 
urechilor. Adăugă emoţionat: _ 

— Am scos nişte imagini bune, după cum am spus. Il 
arată pe preşedinte şi momentul exact când tipul a fost 
împuşcat. Am totul. Doamne, chiar aşa! Il filmam pe 
preşedinte. M-a condus exact la împuşcături. 

Frank se uită la bătrân. 

— E totul acolo, domnule locotenent. Tot ce merita 
filmat. Gata, trebuie să plec, adăugă el, uitându-se la 
ceas. Am întârziat la prânz. Neveste-mii nu-i place să 
întârzii. 

Bătrânul se pregăti să plece. Frank se uita la casetă. 

— Oh, domnule locotenent încă o întrebare. 

— Vă rog! 

— Dacă pe casetă veţi găsi ceva util, credeţi că-mi vor 
da numele când vor scrie despre asta? 

— Cine să scrie despre asta? întrebă nedumerit 
Frank. 

Bătrânul explică, agitat: 

— Ei... Istoricii. Îi vor spuse Caseta Flanders sau aşa 
ceva. Sau Videocasetă Flanders. Cum au mai făcut. 

Frank simţea că îl apucă durerile de cap. 

— Ce au mai făcut? 

— Da, domnule locotenent cum a fost cu Zapruder, în 
cazul asasinatului lui Kennedy. 

În cele din urmă, Frank înţelese. 

— Fiţi sigur că le voi spune, domnule Flanders. Ca să 
ştie. Să spună posterităţii. 

— Bine aţi zis! exclamă Flanders, arătând cu degetul 
spre el. „Posterităţii”... Îmi place asta! O zi bună, 
domnule locotenent! 


— Alan... 

Richmond îi făcu un semn Gloriei Russell, invitând-o 
să intre, apoi se uită din nou în carnetul din faţa sa. 
După ce termină, îl închise şi se uită la şefa de cabinet, 
cu o figură inexpresivă. 

Gloria rămase în aşteptare, uitându-se la covor, cu 
mâinile încleştate nervos. Apoi traversă iute camera şi 
se prăbuşi pe un scaun. 

— Nu ştiu ce să-ţi spun, Alan. Comportarea mea nu 
poate fi scuzată, a fost complet nepotrivită. Cred că, 
pentru un timp, mi-am pierdut minţile... 

— Aşadar, n-ai de gând să-mi spui că a fost în 
interesul meu? întrebă Richmond, rămânând cu ochii 
aţintiţi asupra Gloriei. 

— Nu. Am venit ca să demisionez. 

Preşedintele zâmbi şi zise: 

— Poate că te-am subestimat, Gloria. 

După care se ridică, veni în faţa biroului şi se rezemă 
de acesta. Apoi continuă: 

— Dimpotrivă, comportarea ta a fost foarte potrivită. 
Dacă aş fi fost în locul tău, aş fi procedat la fel. 

Femeia se uită la el, uluită. 

— Nu mă înţelege greşit. Ca orice conducător mă 
aştept ca subordonații să-mi fie loiali. Dar nu-mi închipui 
că oamenii sunt mai mult decât ceea ce sunt, adică 
oameni, cu toate slăbiciunile lor şi cu instinct de 
supravieţuire. La urma urmei, suntem cu toţii nişte 
animale. Am ajuns la această poziţie pentru că n-am 
uitat niciodată că eu sunt cea mai importantă persoană 
din lume. Indiferent de situaţie, indiferent de obstacole, 
n-am uitat acest banal truism. Ceea ce ai făcut în 
noaptea aceea dovedeşte că şi tu împărtăşeşti acelaşi 
crez. 

— Ştii ce-am intenţionat? 

— Sigur că da. Nu te condamn că ai profitat de 
situaţie şi ai încercat să obţii beneficii maxime. Ce 


Dumnezeu, ţara asta şi, mai ales, oraşul ăsta sunt 
construite pe acest principiu. 

— Dar când Burton ţi-a spus că... 

Richmond ridică mâna, întrerupând-o: j 

— Recunosc că am simţit anumite lucruri. In 
principal, că am fost trădat. Dar, de atunci, am ajuns la 
concluzia că ai dat dovadă de tărie de caracter, nu de 
slăbiciune. 

Gloria încerca să-şi dea seama unde vrea să ajungă. 
Întrebă: 

— Să înţeleg că nu vrei să-mi dau demisia? 

Preşedintele se aplecă spre ea şi o prinse de mână. 

— Nu-mi amintesc să-ţi fi spus ceva despre demisie. 
Nu-mi pot imagina că vom întrerupe relaţia noastră, 
după ce am ajuns să ne cunoaştem reciproc atât de bine. 
Lăsăm lucrurile aşa? 

Gloria Russell se ridică să plece. Preşedintele se 
întoarse în spatele biroului său. 

— Oh, Gloria! Avem de revăzut o serie de dosare în 
seara asta. Familia mea e plecată din oraş. Aşadar, am 
putea să lucrăm în apartamentul meu. 

Gloria îi înfruntă privirea. 

— S-ar putea să dureze. Ar fi bine să-ţi aduci haine de 
schimb. 

Preşedintele nu zâmbi. O privi pătrunzător, apoi se 
apucă de lucru. 

În timp ce închidea uşa, Gloria Russell îşi dădu seama 
că-i tremura mâna. 


x 


Jack bătu la uşă atât de tare, că simți cum Îi pătrunde 
lemnul lustruit în încheieturile degetelor. 

Menajera îi deschise, iar Jack trecu pe lângă ea, 
înainte ca femeia să apuce să spună un cuvânt. 

Jennifer Baldwin coborî pe scara interioară şi 
pătrunse în holul de la intrare, pardosit cu marmură. 


Era îmbrăcată într-o rochie scumpă de seară. Părul, 
care-i cădea pe umeri, mărginea un decolteu 
impresionant. Nu zâmbi când îl văzu. 

— Jack, ce cauţi aici? 

— Vreau să discut cu tine. 

— Jack, am altceva de făcut. Discuţia asta poate să 
mai aştepte. 

— Nu! 

Jack o apucă de mână, se uită în jur, împinse o uşă 
sculptată şi o împinse pe Jennifer în bibliotecă, după 
care închise uşa în urma lor. 

Femeia îşi smuci mâna, eliberând-o. 

— Eşti nebun? 

Jack se uită în jur, la camera imensă, cu dulapuri 
uriaşe, cu rafturi înţesate de ediţii princeps. Toate de 
faţadă, probabil că niciuna dintre cărţi nu fusese 
deschisă vreodată. Totul era doar faţadă. 

— Am o întrebare simplă. După aceea plec. 

— Jack... 

— O întrebare. Apoi plec. 

Jennifer îl privi bănuitoare, apoi îşi încrucişa braţele. 

— Ce întrebare? 

— Ai sunat la firmă şi ai cerut să-l concedieze pe 
Barry Alvis, pentru că m-a pus să lucrez în noaptea în 
care am fost la Casa Albă? 

— Cine ţi-a spus? 

— Răspunde la întrebare, Jenn! 

— Jack, de ce-i lucrul ăsta atât de important pentru 
tine? 

— Aşadar, ai pus să fie concediat? 

— Jack, nu te mai gândi la asta şi dă-ţi seama ce fel de 
viitor vom avea împreună. Dacă noi... 

— Răspunde la nenorocita aia de întrebare! 

Jennifer izbucni: 

— Da! Da, am pus să fie dat afară rahatul ăla! Şi ce 
dacă? Merita. Te-a tratat ca pe un inferior. A greşit 


cumplit. Era un nimic. S-a jucat cu focul şi s-a ars. Nu- 
mi pare rău pentru el! 

Jennifer se uita la el, fără urmă de remuşcare. 

Auzind ceea ce aşteptase să audă, Jack se aşeză pe un 
scaun şi se uită la biroul masiv din celălalt capăt al 
încăperii. La scaunul cu spătar înalt, acoperit cu piele, 
de lângă birou, aşezat cu spatele spre cei doi tineri. 
Privi picturile în ulei atârnate pe pereţi, ferestrele 
uriaşe, cu draperii cu falduri aranjate perfect, care 
costau - în mod sigur - mai mult decât îşi putea 
închipui, se uită la lemnăria sculptată, la sculpturile din 
marmură sau din bronz, răspândite peste tot, la tavanul 
cu o altă legiune de personaje medievale. Lumea familiei 
Baldwin. Ei se simțeau bine aici... Jack închise încet 
ochii. 

Jennifer îşi aruncă părul pe spate, se uită la el, 
oarecum temătoare. Ezită un moment apoi se duse lângă 
el, îngenunche şi-l bătu pe umăr. Mirosul trupului ei 
parfumat se revărsă asupra lui. Jennifer spuse încet, 
lângă faţa lui, iar răsuflarea ei îi gâdilă urechea: 

— Jack, ţi-am mai spus, nu trebuie să te comporţi aşa. 
Acum, când cazul ăla ridicol de crimă a fost închis, 
putem să ne vedem de vieţile noastre. Casa noastră este 
aproape gata. E minunată. Trebuie să punem la punct 
planurile pentru nuntă. Scumpule, lucrurile vor reveni la 
normal. 

Îi atinse faţa, o trase spre ea. Se uită la el cu ochi plini 
de dorinţă, îl sărută, îndelung şi profund, apoi îşi 
deprinse lent buzele, îi căută privirea, dar nu găsi în 
ochii lui ceea ce căuta. 

— Ai dreptate, Jenn. Cazul ăla ridicol de crimă a fost 
închis. Un om pe care l-am respectat şi la care am ţinut 
a fost omorât. Cazul a fost închis, e timpul să mergem 
mai departe. Trebuie să facem avere. 

— Ştii ce-am vrut să spun. N-ar fi trebuit să fi implicat 
în povestea aceea. Nu era problema ta. Dacă ai fi 


deschis ochii, ai fi văzut şi singur că era o treabă sub 
nivelul tău. 

— Şi că ţie nu-ţi convenea să fac aşa ceva. 

Jack se ridică. Se simţea foarte obosit. 

— Să ai parte de-o viaţă frumoasă, Jenn! Ţi-aş spune 
la revedere, dar nu cred că o să ne revedem. 

Jennifer îl prinse de mânecă. 

— Jack, vrei să-mi spui ce lucru groaznic am făcut? 

Bărbatul ezită un moment apoi o înfruntă: 

— Faptul că trebuie să mă întrebi ce-ai făcut. Ai 
distrus viaţa unui om pe care nu-l cunoşteai. De ce? 
Pentru că mi-a făcut ceva care te-a deranjat. Aşa că ai 
aruncat la gunoi zece ani de muncă. Cu un singur 
telefon. Fără să te gândeşti ce înseamnă asta pentru el, 
pentru familia lui. Omul ăla putea să se sinucidă, 
nevasta lui putea să divorţeze, dar ţie nu ţi-a păsat. 
Probabil că nici nu te-ai gândit la lucrurile astea. Ca să 
concluzionăm: nu pot să iubesc, nu pot să-mi petrec 
viaţa alături de cineva care poate face un asemenea 
lucru. Dacă nu poţi să înţelegi, dacă îţi închipui că n-ai 
greşit, atunci avem un motiv în plus ca să ne spunem 
adio chiar acum. Putem să înlăturăm diferenţele 
ireconciliabile dintre noi înainte de căsătorie. Ca să nu 
pierdem degeaba timp şi să scăpăm de o serie de 
necazuri. 

Se întoarse spre uşă, zâmbind, şi zise: 

— Toţi cei pe care-i cunosc îmi vor spune că-s nebun. 
Îmi vor spune că eşti femeia perfectă, deşteaptă, bogată, 
frumoasă - şi eşti cu adevărat, Jenn! Imi vor spune că 
am fi avut împreună o viaţă perfectă. Că am fi avut totul. 
Cum să nu fim fericiţi? Adevărul este că nu te-aş fi făcut 
fericită, pentru că nu-mi pasă de lucrurile pe care le 
faci. Nu-mi pasă de afacerile juridice în valoare de 
milioane de dolari, de casele cât un bloc, de maşinile 
care costă cât salariul meu pe un an. Nu-mi place casa 
asta, nu-mi place felul tău de viaţă, nu-mi plac prietenii 


tăi. Şi, în concluzie, cred că nici tu nu-mi placi. Probabil 
că sunt singurul bărbat de pe planetă care ar spune aşa 
ceva. Dar sunt un om simplu şi n-o să te mint niciodată. 
Hai să spunem lucrurilor pe nume: în două zile îţi vor 
bate la uşă vreo zece indivizi, mult mai potriviţi pentru 
tine decât Jack Graham. N-o să rămâi singură. 

Jack se uită la ea şi se simţi îndurerat, văzând uluirea 
totală de pe chipul ei. 

— Poţi să le spui tuturor că mi-ai dat papucii. Nu 
corespundeam standardelor familiei Baldwin. Nu te 
meritam. La revedere, Jenn! 

Jennifer rămase locului câteva minute, după plecarea 
lui. O încercară diferite sentimente, niciunul neieşind 
învingător. 

În cele din urmă, Jennifer fugi din încăpere. Sunetul 
tocurilor înalte pe podeaua din marmură încetă, atunci 
când ajunse la treptele acoperite de covor. 

Pentru câteva secunde, în bibliotecă se aşternu 
liniştea. Apoi scaunul de lângă birou se roti, iar 
Ransome Baldwin privi spre uşa lângă care stătuse fiica 
lui. 

x 


Jack se uită prin vizor, aşteptându-se, într-un fel, s-o 
vadă pe Jennifer Baldwin, înarmată cu o puşcă. Ridică 
din sprâncene, văzând cine-l vizita. 

Seth Frank intră în casă, îşi scoase pardesiul şi se uită 
în jur, la harababura din micul apartament al lui Jack. Îi 
plăcea. 

— Omule, îmi aduce aminte de alte vremuri din viaţa 
mea. 

— Lasă-mă se ghicesc! Căminul studenţesc al Frăției 
Delta din 1975. Erai vicepreşedintele care răspundea de 
băutură. 

Frank rânji. 

— Destul de aproape de adevăr! Bucură-te de asta cât 


poţi, amice! Fără să mă amestec unde nu-mi fierbe oala, 
o nevastă bună n-o să-ţi permită să duci în continuare o 
asemenea existenţă. 

— Atunci s-ar putea să fiu un om norocos. 

Jack se duse în bucătărie şi se întoarse cu nişte cutii 
de bere. Cei doi se aşezară, cu băutura la îndemână. 

— Ai necazuri cu viitoarea soţie, domnule avocat? 

— Pe o scală de la unu la zece, necazuri de nota unu 
sau zece, în funcţie de perspectiva din care priveşti. 

— Nu ştiu de ce cred că domnişoara Baldwin nu-i prea 
încântată de ceea ce faci... 

— De ce nu încetezi să te porţi ca un detectiv? 

— Pentru că aş putea să te ajut. Vrei să discutăm 
despre subiectul ăsta? 

Jack clătina din cap şi-l refuză: 

— Aş putea să-ţi fac capul mare o noapte întreagă, dar 
nu acum. 

Frank dădu din umeri şi zise: 

— Să mă anunţi din timp. O să aduc eu berea. 

Jack remarcă pachetul din poala lui Frank şi întrebă: 

— Mi-ai adus un cadou? 

Frank scoase caseta şi zise: 

— Presupun că în învălmăşeala asta de lucruri se 
găseşte şi un aparat video. 

x 


Când Jack aduse videocasetofonul, Frank zise: 

— Jack, nu-i ceva oficial. Pe caseta asta se vede totul, 
inclusiv ce i s-a întâmplat lui Luther. 

Jack se gândi o clipă, apoi întrebă: 

— Crezi că o să vedem ceva care o să ne ajute să-l 
prindem pe făptaş? 

— Aşa sper. Tu l-ai cunoscut pe Luther mult mai bine 
decât l-am cunoscut eu. Poate o să vezi ceva ce eu n-aş 
putea să observ. 

— Să-i dăm drumul. 


Cu toate că fusese avertizat, Jack nu era pregătit să 
vadă ce se afla pe casetă. Frank îl privea cu atât mai 
atent, cu cât se apropia momentul tragic. Când se auzi 
împuşcătura, Jack se trase înapoi, involuntar, cu ochii 
holbaţi, din cauza ororii. 

Frank închise videocasetofonul. 

— Te-am avertizat! 

Jack stătea ghemuit pe scaun, respirând neregulat. 
Trupul i se zgudui un moment, apoi se potoli. Jack îşi 
reveni şi-şi şterse fruntea. 

— Isuse Hristoase! 

Remarca lui Flanders, cea în legătură cu asasinarea 
lui Kennedy, nu fusese greşită. 

— Jack, vrei să ne oprim? 

— Nici gând! 


* 


Jack apăsă butonul aparatului încă o dată. Văzuseră 
caseta de vreo zece ori. Nu-i fusese uşor să vadă capul 
prietenului său explodând. Durerea îi fusese însă 
atenuată de faptul că furia lui creştea cu fiecare 
vizionare a înregistrării. 

— Păcat că individul n-a filmat din cealaltă parte a 
străzii. Atunci l-am fi putut zări pe ţintaş. Ne-ar fi fost 
foarte uşor... Ai nişte cafea? Mi-e greu să gândesc fără 
cafeină. 

— Am nişte cafea proaspătă în cafetieră. Adu-mi şi 
mie! Cănile sunt în dulapul de deasupra chiuvetei. 

Când Frank se întoarse cu cănile din care ieşea abur, 
Jack revedea caseta, începând cu imaginile în care Alan 
Richmond îşi ţinea discursul pe scena improvizată de 
lângă tribunal. 

— Tipul e plin de energie. 

Frank se uită la ecran şi zise: 

— L-am întâlnit ieri. 

— Da? Şi eu. Pe vremea când mă pregăteam să mă 


însor cu o tipă bogată şi celebră. 

— Ce crezi despre individ? 

Jack sorbi din cafea, se întinse după o pungă cu 
biscuiţi cu unt de arahide, îi oferi unul lui Frank, care îl 
luă, apoi îşi puse picioarele pe măsuţa pentru cafea. 
Detectivul acceptă fără fiţe obiceiurile vieţii de burlac. 

Jack dădu din umeri şi răspunse: 

__—Nu ştiu ce să zic. E, totuşi, preşedintele. 
Intotdeauna mi s-a părut că se poartă ca un preşedinte. 
Tu ce crezi? 

— E deştept. Cu adevărat deştept. Genul ăla de om 
deştept cu care nu trebuie să te pui, dacă nu eşti sigur 
că poţi să-i faci faţă. 

— Presupun că-i bine că e de partea Americii. 

— Mda, mormăi Frank, uitându-se din nou la ecran. 
Nu ţi-a sărit nimic în ochi? 

Jack apăsă un buton al telecomenzii. 

— Un singur lucru. Uită-te şi tu. 

Banda se derula iute, iar siluetele se mişcau pe ecran 
ca actorii într-un film mut. 

— Priveşte! 

Pe ecran se vedea Luther, care ieşea din dubă. Privea 
în jos, pentru că lanţul îl împiedica la mers. Deodată, în 
imagine apăru o coloană de oameni, cu preşedintele în 
frunte. Luther se vedea doar parţial. Jack opri imaginea. 

— Uită-te! 

Frank privi ecranul, mestecând preocupat biscuitul şi 
bând cafea. Apoi clătină din cap. 

— Uită-te la chipul lui Luther. Poţi să-l vezi, între 
poliţişti. Uită-te la faţa lui! 

Frank se aplecă, aproape atingând ecranul cu faţa. 
Apoi se trase înapoi, uimit. 

— Pare că spune ceva. 

— Nu, pare că spune ceva cuiva. 

Frank se uită la Jack. 

— Vrei să spui că a recunoscut pe cineva? Poate chiar 


pe individul care l-a împuşcat? 

— Ţinând seama de circumstanţe, nu cred că discuta 
cu un străin. 

Frank privi atent ecranul, apoi clătină din cap. 

— Va trebui să cerem ajutorul cuiva care se pricepe la 
chestii de-astea. Hai să mergem, zise el, ridicându-se. 

— Unde? întrebă Jack, luându-şi pardesiul. 

Frank zâmbi, scoase caseta şi îşi puse pălăria pe cap. 

— Mai întâi, fac cinste cu o cină. Sunt om însurat, mai 
în vârstă şi mai gras decât tine. Ca urmare, nu mă satur 
cu biscuiţi. Apoi o să ne ducem la secţia de poliţie. 
Vreau să cunoşti pe cineva. 


x 


Peste două ore, Seth Frank şi Jack intrară în secția de 
poliție din Middleton, cu burţile pline. Laura Simon se 
afla în laborator. Pregătise deja echipamentul. 

După ce Frank le-a făcut cunoştinţă, Laura a băgat 
caseta în aparat. Imaginile prinseră viaţă pe un ecran cu 
diagonala de un metru, aflat într-un colţ al laboratorului. 
Frank derula caseta până la momentul care-l interesa. 

— Aici, zise Jack. Chiar aici. Frank opri caseta. 

Laura se aşeză la tastatură şi introduse o serie de 
comenzi. Pe ecran, partea imaginii în care se afla Luther 
fu mărită treptat, ca un balon care se umflă. Procesul 
continuă, până când figura lui Luther ocupă tot ecranul. 

— Atât se poate, zise Laura, întorcându-şi scaunul şi 
făcându-i semn lui Frank. 

Acesta apăsă un buton al telecomenzii, iar ecranul 
prinse din nou viaţă. 

Sunetul era neclar. Ţipete, urlete, zgomot de maşini, 
precum şi cel scos de sutele de oameni, făceau de 
neînțeles vorbele rostite de Luther. Cei trei priviră 
buzele care se deschideau şi se închideau. 

— E nervos, nu-i face plăcere ce spune, comentă 
Frank, după care îşi scoase o ţigară, se uită urât spre 


Laura, apoi vâri ţigara înapoi în buzunar. 

— Ştie cineva să citească pe buze? întrebă Laura. 

Jack se uita la ecran. Ce naiba spunea Luther? 
Expresia de pe figura lui... O mai văzuse o dată, dar nu- 
şi amintea în ce împrejurări. Se întâmplase recent, de 
asta era sigur. 

— Vezi ceva ce noi nu vedem? întrebă Frank. 

Jack se întoarse, îl văzu pe Frank privindu-l atent, 
apoi clătină din cap. 

— Nu ştiu... E ceva acolo, dar nu-mi dau seama... 

Frank îi făcu semn Laurei Simon, iar aceasta opri 
aparatul. 

— Atunci, gândeşte-te! Anunţă-mă dacă-ţi vine vreo 
idee! Laura, mulţumesc pentru ajutor. 

Cei doi bărbaţi plecară împreună. Frank se uită la 
Jack, apoi se întinse şi-i masă ceafa. 

— Omule, eşti ca o grenadă gata să explodeze! 

— N-am niciun motiv. Nu mă însor cu femeia cu care 
trebuia să mă însor, iar femeia pe care aş fi vrut-o de 
nevastă mi-a spus să ies din viaţa ei. Sunt convins că 
mâine-dimineaţă nu voi mai avea slujbă. Fără să mai 
amintesc de faptul că o persoană la care ţineam a fost 
ucisă şi se pare că nu vom afla niciodată cine-i făptaşul. 
Am o viaţă cum nu se poate mai bună, nu-i aşa? 

— Poate că o să ai noroc de acum încolo. 

Jack descuie uşa Lexus-ului. 

— Dacă ştii pe cineva care vrea să cumpere o maşină 
deosebită, aproape nouă, dă-mi de ştire! 

Detectivul îi răspunse, zâmbind: 

— Îmi pare rău, cunoştinţele mele nu-şi permit aşa 
ceva... 

— Nici ale mele, răspunse Jack, zâmbind, la rândul 


o 


sau. 
* 


În timp ce se îndrepta spre casă, Jack se uită la ceas. 


Era aproape miezul nopţii. Trecu pe lângă sediul firmei 
Patton şi Shaw, se uită la birourile întunecate şi coti, ca 
să intre în garaj. Vâri în fantă cartela care-i permitea 
accesul, făcu un semn cu mâna spre camera de luat 
vederi plasată lângă uşa garajului, iar după câteva 
minute se afla în ascensor. 

Nu ştia foarte bine de ce venise. Zilele lui la Patton şi 
Shaw erau numărate. Kirksen o să-l dea afară, din 
moment ce nu-l mai avea pe Baldwin de client. li părea 
rău pentru Lord. li făgăduise ajutorul lui. Dar nu avea 
de gând să se însoare cu Jennifer Baldwin doar ca să-i 
asigure venituri uriaşe lui Lord. Iar individul îl minţise 
în legătură cu concedierea lui Barry Alvis. Lord o să 
cadă în picioare. Jack nu glumise când spusese că e 
convins că o să-şi revină. Multe firme erau dispuse să-l 
angajeze imediat. Viitorul lui Lord era mai sigur decât al 
lui Jack. 

Uşile liftului se deschiseră, iar Jack pătrunse în holul 

firmei. Luminile de pe pereţi aveau o intensitate redusă, 
iar umbrele l-ar fi enervat, dacă n-ar fi fost cufundat în 
gânduri. Merse pe coridor către biroul său şi se opri la 
bucătărie, să-şi ia un pahar cu sifon. De obicei, în firmă 
se aflau chiar şi la miez de noapte câţiva oameni care-şi 
băteau capul să rezolve lucruri imposibile. Dar, de data 
asta, tăcerea se aşternuse peste tot. 
_ Jack aprinse lumina şi închise uşa biroului în urma sa. 
Işi privi domeniul său personal, de partener al firmei. 
Regatul său. Chiar dacă mai era al său doar pentru o zi. 
O încăpere impresionantă. Cu mobilă aleasă cu gust, 
scumpă, cu covor şi draperii luxoase. Se uită la şirul de 
diplome. Unele fuseseră câştigate cu greu, altele îi 
fuseseră date doar pentru că ajunsese avocat. Observă 
că hârtiile împrăştiate fuseseră strânse. Rezultatul 
muncii unei echipe de făcut curăţenie, meticuloase şi 
exagerat de zeloase, care îi enerva uneori pe jurişti. 

Se aşeză pe scaun şi se lăsă pe speteaza acestuia. 


Pielea moale era mult mai confortabilă decât patul său. 
Şi-o închipui pe Jennifer discutând cu tatăl ei. Ransome 
Baldwin se va înroşi la faţă, aflând de insulta de neiertat 
adusă scumpei lui fetiţe. Va ridica telefonul, dis-de- 
dimineaţă, iar cariera lui Jack se va încheia. 

Iar lui Jack n-o să-i pese. Regreta că nu făcuse lucrul 
ăsta mai devreme. Spera că o să fie reprimit în Biroul 
Apărătorilor din Oficiu. Acolo îi era locul. Nimeni nu-l 
putea opri să facă asta. Necazurile lui începuseră atunci 
când încercase să fie altceva decât era. N-o să mai facă 
niciodată o asemenea greşeală. 

Apoi se gândi la Kate. Unde o să se ducă? Chiar îşi 
părăsise slujba? Jack îşi aminti expresia plină de 
fatalism de pe chipul ei şi trase concluzia că spusese 
adevărul. Se certase cu ea încă o dată. Aşa cum făcuse 
cu patru ani înainte. Se rugase de ea să nu plece, să nu 
iasă iarăşi din viaţa lui. Dar exista ceva dincolo de care 
nu reuşise să treacă. Poate vina enormă pe care şi-o 
asumase... Poate faptul că nu-l mai iubea... Se gândise, 
oare, cu adevărat la această posibilitate? Nu. Nu în mod 
conştient; îl îngrozea posibilul răspuns. Dar ce mai conta 
acum? 

Luther murise. Kate pleca. Viaţa lui nu se schimbase 
prea mult, în ciuda evenimentelor recente. În cele din 
urmă, familia Whitney dispăruse din viaţa lui, pentru 
totdeauna. 

Se uită la teancul de mesaje roz de pe birou. Toate se 
refereau la chestii de rutină. Apăsă butonul telefonului, 
să-şi verifice mesageria vocală. Nu mai făcuse chestia 
asta de două zile. Patton şi Shaw le permitea clienţilor 
să aleagă între anticele mesaje scrise, conform celor 
transmise prin telefon, sau mesageria vocală, mai 
avansată tehnologic. Clienţii mai insistenţi preferau a 
doua metodă. Nu trebuiau să aştepte ca să ţipe la tine. 

Avea două mesaje de la Tarr Crimson. O să-i găsească 
lui Tarr alt jurist. Patton şi Shaw erau o firmă prea 


scumpă pentru el. Mai multe mesaje legate de afacerile 
familiei Baldwin. Bine. Să aştepte până când Jennifer 
Baldwin o să pună ochii ei ca nişte lasere pe alt individ. 
Ultimul mesaj îl făcu să tresară. O voce de femeie. 
Slabă, ezitantă, bătrânească, stânjenită de ideea de a 
folosi mesageria vocală. Jack ascultă mesajul din nou: 

„Domnule Graham, nu mă cunoaşteţi. Mă numesc 
Edwina Broome. Am fost prietenă cu Luther Whitney”. 

Broome? Numele îi suna familiar. Mesajul continuă: 

„Luther mi-a spus că, în cazul în care i se întâmplă 
ceva, să aştept un pic, apoi să vă trimit pachetul. Mi-a 
spus să nu-l deschid şi aşa am făcut. A zis că-i o cutie a 
Pandorei. Dacă umbli la ea, poţi s-o păţeşti. Dumnezeu 
să-l odihnească, a fost un om bun. N-am primit niciun 
mesaj de la dumneavoastră. Nu că m-aş fi aşteptat să 
primesc, dar mi-a trecut prin minte că ar trebui să sun, 
ca să fiu sigură că aţi primit pachetul. N-am mai 
expediat aşa ceva. Livrare urgentă, aşa se numeşte. 
Dacă n-aţi primit coletul, vă rog să mă sunati. Luther a 
spus că-i foarte important. lar Luther nu m-a minţit 
niciodată”. 

Jack îşi notă numărul de telefon al femeii, apoi verifică 
momentul în care fusese înregistrat mesajul. Ieri- 
dimineaţă. Căută iute prin birou. Niciun pachet. leşi pe 
hol şi se duse la biroul secretarei. Nici acolo nu era 
vreun pachet. Se întoarse în biroul său. „Doamne, un 
pachet de la Luther! Edwina Broome?” Îşi trecu mâna 
prin păr, îşi masă capul şi se sili să gândească. Apoi îşi 
aminti de unde cunoştea numele. Mama femeii care se 
sinucisese. Frank îi povestise despre ea. Presupusul 
partener al lui Luther. 

Jack ridică receptorul. Avu impresia că durează o 
veşnicie până-i răspunse cineva: 

— Alo? 

O voce somnoroasă, rezervată. A 

— Doamna Broome? Sunt Jack Graham. Imi pare rău 


că vă sun atât de târziu. 

— Domnul Graham? 

Vocea nu mai era somnoroasă. Devenise tăioasă, 
alertă. Jack îşi închipuia femeia, stând în pat, în cămaşă 
de noapte, privind îngrijorată spre receptor. 

— Îmi pare rău. Abia acum am primit mesajul 
dumneavoastră. Nu mi-a fost livrat pachetul. Când l-aţi 
expediat? 

— Staţi un pic, să mă gândesc... zise femeia, iar Jack îi 
auzi respiraţia greoaie. Acum cinci zile, socotind şi ziua 
de azi. 

— Aveţi chitanţa, cu numărul expedierii? 

— Individul mi-a dat o bucată de hârtie. Trebuie s-o 
mai am. 

— Vă aştept. 

Bătu darabana cu degetele în tăblia biroului, 
încercând să-şi împiedice gândurile s-o ia razna. 
„Stăpâneşte-te, Jack! Stăpâneşte-te!” 

— L-am găsit, domnule Graham. 

— Vă rog să-mi spuneţi Jack. l-aţi expediat prin 
Federal Express? 

— Exact. 

— Bine, care-i AWB-ul? 

— Ce anume? 

— Îmi pare rău. Numărul din colţul din dreapta, sus, 
al bucății de hârtie. Un şir lung de cifre. 

— Oh, da! 

Femeia i-l dictă. Jack îl notă, îl citi, ca să-l verifice, 
apoi îi citi şi adresa firmei. 

— Jack, e vorba de ceva important? Mă refer la modul 
în care a murit Jack şi la toată povestea... 

— V-a sunat cineva? Cineva pe care nu-l cunoaşteţi? 
În afară de mine. 

— Nu. 

— Dacă vă sună cineva, anunţaţi-l pe Seth Frank, de 
la departamentul de poliţie din Middleton. 


— ÎI cunosc. 

— E unul dintre băieţii buni, doamnă Broome. Puteţi 
să aveţi încredere în el. 

— Bine, Jack! 

Jack închise şi telefona la Federal Express. Auzi 
tastatura zăngănind, la celălalt capăt al liniei. 

Vocea feminină îl informă, profesionist şi concis: 

— Da, domnule Graham. A fost livrat la sediul firmei 
Patton, Shaw şi Lord, joi la ora două fără zece minute, 
dimineaţa. A semnat de primire domnişoara Lucinda 
Alvarez. 

— Mulţumesc. Presupun că-i undeva, pe aici. 

Se pregătea să închidă, când operatoarea întrebă: 

— Există probleme speciale, legate de livrarea acestui 
colet, domnule Graham? 

Jack exclamă, uluit: 

— Probleme speciale? Nu. De ce? 

— Când am verificat istoricul livrării, am descoperit 
că astăzi, ceva mai devreme, s-a mai interesat cineva de 
livrarea asta. 

Jack se încorda. 

— Astăzi, mai devreme? Pe la ce oră? 

— La şase şi jumătate, după-amiază. 

— Individul şi-a spus numele? 

— Aici este problema. Conform înregistrărilor 
noastre, persoana s-a identificat ca fiind Jack Graham. 

Tonul femeii arăta limpede că nu era sigură care-i 
identitatea adevărată a lui Jack. 

Iar Jack simţi că-l trec fiorii. 

Inchise încet telefonul. Cineva se interesa de pachetul 
acela, indiferent ce se găsea în el. Cineva ştia că-i fusese 
expediat lui. Mâna îi tremura, în timp ce ridica telefonul. 
Formă numărul lui Seth Frank, dar detectivul se dusese 
acasă. Cel care-i răspunsese nu binevoi să-i dea 
telefonul de acasă al lui Frank, iar Jack îi lăsă numărul 
din apartamentul său. La rugămintea lui, persoana 


respectivă sună acasă la detectiv, dar nu-i răspunse 
nimeni. Jack înjură în şoaptă. Sună la informaţii. 
Degeaba, numărul nu era public. 

Jack se rezemă de speteaza scaunului, respirând mai 
repede ca de obicei. Simţea că inima îi e pe cale să-i 
sară din piept. Se considerase întotdeauna un om cu un 
curaj superior mediei. Acum nu mai era sigur de asta. 

Incercă să se concentreze. Coletul fusese livrat. 
Lucinda semnase de primire. La Patton şi Shaw totul era 
bine pus la punct, poşta fiind de-o importanţă vitală 
pentru firmă. Coletele sosite peste noapte erau date 
echipei de curieri ai firmei, ca să fie distribuite 
împreună cu restul corespondenţei din ziua aceea. 
Curierii aveau un cărucior şi ştiau unde-i biroul lui Jack. 
Şi chiar dacă nu ştiau, firma tipărise o hartă, care se 
actualiza periodic. Aşadar, dacă foloseai harta corectă... 

Jack fugi la uşă, o deschise şi sprintă pe coridor. Fără 
ca el să ştie de acest lucru, dincolo de colţ, în direcţia 
opusă, în biroul lui Sandy Lord se aprinsese becul. 

Jack apăsă pe comutatorul din fostul său birou, iar 
încăperea se lumină de îndată. Se uită pe birou, apoi 
trase scaunul, ca să se aşeze, şi zări coletul. Il ridică 
imediat. Se uită instinctiv în jur, văzu jaluzelele ridicate 
şi se grăbi să le coboare. 

Citi eticheta de pe pachet: „De la Edwina Broome, 
pentru Jack Graham”. Îl găsise. Coletul avea forma unei 
cutii, dar era uşor. O cutie într-o cutie, aşa îi spusese 
Edwina. Se apucă să-l desfacă, apoi se opri. Ei ştiau că 
pachetul fusese livrat la adresa asta. Fi? Nu ştia cum să 
le zică altfel. Dacă ei ştiau că pachetul se afla aici - de 
fapt, verificaseră chiar în ziua aceea - ce aveau de gând 
să facă? Dacă în colet se afla ceva important, iar coletul 
fusese deja deschis, ei aveau să afle. Dar dacă acest 
lucru nu se întâmplase încă, ce aveau să facă? i 

Jack fugi înapoi în biroul lui, cu coletul sub braţ. Îşi 
luă pardesiul, luă cheile maşinii de pe birou, aproape că 


răsturnă paharul cu sifon, golit doar pe jumătate, apoi 
se pregăti să plece. 

Se opri brusc. 

Un zgomot. Nu ştia de unde venea. Sunetul părea să 
se întindă lent pe coridor, ca o apă ce se scurge printr- 
un tunel. Nu era ascensorul. Ar fi auzit ascensorul. 
Oare? Clădirea era mare. Zgomotul de fond produs de 
acesta devenise atât de banal, că nu l-ar fi băgat în 
seamă. Şi dacă vorbise la telefon, fiind concentrat 
asupra discuţiei? Nu putea să fie sigur. Fără a mai 
pomeni că putea fi vorba de un avocat din firmă, venit să 
lucreze sau să ia ceva. Instinctul îi spuse că greşea. 
Clădirea aceea era una sigură. Dar cât de sigură poate fi 
o clădire publică? Jack închise încet uşa biroului. 

Auzi din nou zgomotul. Se strădui să-şi dea seama din 
ce direcţie vine, dar nu reuşi. Indiferent cine se afla 
acolo, se mişca încet, furişându-se. Cineva care ar fi 
venit să lucreze nu s-ar fi comportat aşa. Jack se aplecă 
spre perete şi stinse lumina, aşteptă un moment, apoi 
deschise uşa, cu multă grijă. 

Privi afară. Coridorul era gol. Cât timp va rămâne 
aşa? Îi era clar cu ce problemă tactica se confrunta. 
Spaţiul pentru birouri avea o asemenea configuraţie 
încât, indiferent unde te duceai, trebuia să urmezi o 
singură cale. Avea să se afle într-un spaţiu liber, pe 
coridor neexistând mobilier. Dacă se întâlnea cu cineva, 
nu avea nicio şansă să scape. 

Îi trecu prin cap o idee şi se uită în jur, prin bezna din 
încăpere, în cele din urmă, descoperi un prespapier 
greu, din granit, pe care-l primise cadou când fusese 
făcut partener. Dacă avea să-l mânuiască aşa cum se 
cuvenea, putea să facă prăpăd. Iar Jack era sigur că o 
să-l folosească bine. N-o să le fie uşor indivizilor, chiar 
dacă o să-l doboare... Acest mod fatalist de a privi 
lucrurile îl ajută să se hotărască. Mai aşteptă câteva 
secunde, înainte să se aventureze pe coridor, închizând 


uşa în urma sa. Probabil că ei erau nevoiţi să caute în 
fiecare încăpere, ca să-i găsească biroul. 

Când ajunse la un colţ, se lăsă în jos. Îşi dorea cu 
disperare să fi fost întuneric peste tot. Respiră adânc şi 
se uită după colţ. Drumul era liber - cel puţin până în 
clipa aceea. Îşi făcu socoteala iute. Dacă erau mai mulţi 
intruşi, probabil că se despărţiseră, ca să reducă timpul 
de căutare. Indivizii ştiau că se află în clădire? Poate că-l 
urmăriseră... Gândul acela îl tulbură. Poate că voiau să-l 
încercuiască, venind spre el din ambele părţi... 

Sunetele se auzeau mai aproape. Zgomot de paşi - cel 
puţin o persoană. Auzul lui Jack atinsese cel mai înalt 
nivel de acuratețe. Aproape că auzea persoana 
respectivă respirând sau, cel puţin, îşi imagina acest 
lucru. Trebuia să aleagă. Apoi văzu ceva pe un perete, 
ceva ce lucea: dispozitivul de alarmă pentru incendiu. 

Se pregătea să alerge către dispozitiv, când după 
colţul de la celălalt capăt al coridorului apăru un picior. 
Jack se trase înapoi, fără să aştepte să apară şi restul 
trupului. Merse, cât putu de repede, în direcţia opusă. 
Coti, se îndreptă spre hol şi ajunse la uşa ce dădea spre 
scări. O deschise şi o auzi scârţâind puternic. Apoi 
răsună un zgomot scos de picioare care alergau. 

— Rahat! exclamă Jack şi trânti uşa în urma lui, apoi 
cobori scările în cea mai mare viteză. 

De după colţ apăru un bărbat, cu figura acoperită de o 
mască neagră, pentru schi. Avea în mâna dreaptă un 
pistol. 

Uşa unui birou se deschise, iar Sandy Lord, îmbrăcat 
doar în maiou şi cu pantalonii descheiaţi, se împletici şi 
căzu peste bărbatul mascat. Căzură amândoi, iar Lord, 
dând din mâini instinctiv, prinse masca şi o trase de pe 
figura individului. 

Lord se ridică în genunchi. Din nasul lovit îi curgea 
sânge. 

— Ce naiba se întâmplă? Cine dracu' eşti? se răsti 


Lord, furios, privindu-l pe individ drept în ochi. 

Apoi Lord văzu arma şi înlemni. Tim Collin îi susţinu 
privirea, clătinând din cap, scârbit. Nu avea de ales. 
Ridică pistolul. 

— Isuse! Te rog, nu! se vaită Lord şi căzu pe spate. 

Glonţul porni din armă, iar sângele ţâşni chiar din 
centrul maioului. Lord gemu o dată, ochii i se holbară, 
iar trupul îi fu împins spre uşă. Uşa se deschise, 
dezvăluind silueta aproape goală a tinerei care asigura 
legătura cu legislativul. Femeia se uită, şocată, la 
avocatul mort. Collin înjură. Se uită la femeie. Aceasta 
ştia ce-o aşteaptă, agentul îşi dădu seama văzându-i 
ochii plini de groază. 

„Ai nimerit într-un loc nepotrivit într-un moment 
nepotrivit. Îmi pare rău, doamnă.” 

Pistolul lui bubui pentru a doua oară, iar impactul 
glonţului aruncă trupul zvelt al femeii înapoi, în 
încăpere. Aceasta căzu cu picioarele desfăcute, cu 
pumnii încleştaţi, cu privirea aţintită spre tavan. 
Noaptea ei de plăcere se transformase, brusc, în ultima 
ei noapte pe pământ. 

Bill Burton alergă către coechipierul său, care 
rămăsese îngenuncheat. Privi măcelul, fără să-i vină să 
creadă, apoi se înfurie. 

— Ai înnebunit? 

— Mi-au văzut faţa, ce naiba trebuia să fac? Să-i fac 
să-mi promită că nu vor spune nimic? La dracu'! 

Nervii amândurora erau încordaţi la maximum. Collin 
îşi strângea pistolul cu putere. 

— Unde e? Unde-i Graham? 

— Cred că a fugit pe scara de incendiu. 

— Aşadar, a plecat. 

Collin se uită la el, apoi se ridică. 

— Încă nu. N-am lichidat doi oameni doar ca să-l las 
să se care! 

Se pregăti să plece, dar Burton îl înhaţă şi-i zise: 


— Tim, dă-mi pistolul! 

— Bill, ai înnebunit? 

Burton clătină din cap, îşi scoase arma şi i-o întinse. 
Apoi îi luă pistolul lui Collin. 

— Acum du-te şi prinde-l! O să încerc să acopăr 
prăpădul de aici. 

Collin alergă spre uşă şi dispăru pe scări. 

Burton se uită la cele două cadavre. Il recunoscu pe 
Sandy Lord şi înjură. Apoi se întoarse şi se duse în 
biroul lui Jack. Găsise biroul exact în clipa în care 
răsunase prima împuşcătură. Deschise uşa şi aprinse 
lumina. Privi iute prin interiorul camerei. Individul luase 
coletul cu el. Asta era limpede. Richmond avusese 
dreptate în privinţa implicării Edwinei Broome. Whitney 
îi încredinţase pachetul. Păcat, fuseseră atât de 
aproape! Cine şi-ar fi închipuit că Graham sau altcineva 
va fi în clădire la o oră atât de târzie? 

Privi din nou cu atenţie încăperea. Apoi se uită la 
birou. Îşi întocmi planul în câteva secunde. În sfârşit, se 
părea că le reuşea şi lor ceva. Se apropie de birou. 


x 


Jack ajunse la primul etaj şi prinse mânerul uşii. 
Acesta nu se mişcă. Simţi că îi îngheaţă sângele în vine. 
Mai avuseseră necazuri şi altă dată cu uşa aceea. Un 
exerciţiu de rutină, o simulare de incendiu, avusese ca 
urmare faptul că uşile fuseseră blocate. Administraţia 
clădirii susţinea că rezolvase problema. Da, numai că 
greşeala lor putea să-l coste viaţa şi nu din cauza unui 
incendiu. 

Se uită în sus, pe scări. Indivizii veneau iute, nu-i 
folosea la nimic să tacă din gură. Jack alergă înapoi pe 
scări, până la al doilea etaj, se rugă în gând, înainte de a 
apuca mânerul uşii, apoi îl copleşi un val de uşurare, 
când mânerul se răsuci în mâna lui umedă. Coti după 
colţ, ajunse la lift, şi apăsă butonul. Se uită în spate, 


alergă către colţul îndepărtat şi se ascunse. 

Hai! Auzi ascensorul urcând. Apoi, prin minte îi trecu 
un gând groaznic. Cel care îl urmărea putea fi în lift. Îşi 
închipuise ce avea de gând Jack şi încerca să-l facă mat. 

Liftul se opri la etajul la care se afla Jack. În clipa în 
care uşile ascensorului se deschiseră, Jack auzi uşa de la 
scara de incendiu izbindu-se de perete. Sări în lift şi se 
lovi de peretele din spate al cabinei. Se ridică şi apăsă 
pe butonul pentru garaj. 

Jack simţi imediat o prezenţă, o răsuflare un pic 
agitată. Văzu mişcându-se ceva negru, apoi zări pistolul. 
Aruncă pres-papierul în direcţia aceea, apoi se trânti 
într-un colţ. 

Auzi un geamăt, iar uşile se închiseră, în cele din 
urmă. 

Jack alergă prin garajul subteran, care era cufundat în 
beznă, îşi găsi maşina, iar după un moment intră şi 
apăsă pe acceleraţie. Maşina ţâşni pe stradă. Jack se 
uită în urmă. Nimic. Se privi în oglindă. Avea faţa 
scăldată de sudoare. Tot trupul îi era încordat. Îşi masă 
umărul, în locul în care se izbise de peretele cabinei 
ascensorului. Doamne, fusese gata s-o încurce! 

În timp ce şofa, se întrebă unde putea să se ducă. 
Indivizii îl cunoşteau, se părea că ştiau totul despre el. 
Era evident că nu putea să se ducă acasă. Atunci unde? 
La poliţie? Nu. Nu până nu afla cine-l urmărea. Il 
urmărea cineva care părea că ştie tot ce ştiau poliţiştii. 
În noaptea asta avea să stea undeva, în oraş. Avea la el 
cărţile de credit. Iar dimineaţa, primul lucru pe care 
avea să-l facă va fi să ia legătura cu Frank. Atunci totul 
va fi în regulă. Se uită la cutie. În noaptea asta avea să 
vadă lucrul care fusese pe cale să-l coste viaţa. 


x 


Gloria Russell zăcea sub cearşaf. Richmond abia 
terminase. Apoi se ridicase şi, fără să scoată o vorbă, 


părăsise încăperea, după ce-şi îndeplinise brutal 
singurul ţel. Femeia îşi frecă încheieturile, pe care 
Richmond i le strânsese puternic. Simţea juliturile. O 
dureau sânii, pe care-i strivise preşedintele. Îşi aminti 
de avertismentul lui Burton. Şi Christine Sullivan fusese 
mutilată. Şi nu numai de gloanţele agenţilor. 

Îşi clătină încet capul, străduindu-se să-şi reţină 
lacrimile. Îşi dorise foarte mult lucrul ăsta. Dorise ca 
Alan Richmond să facă dragoste cu ea. Îşi imaginase că 
va fi ceva romantic, idilic. Doi oameni inteligenţi, 
puternici, dinamici, un cuplu perfect. Ce minunat ar fi 
fost! O trezi la realitate imaginea bărbatului. O 
posedase, fără ca pe chipul lui să se citească vreo 
emoție, de parcă s-ar fi masturbat singur la toaletă, 
având în faţă ultimul număr din Penthouse. N-o sărutase 
nici măcar o dată. Nici nu-i vorbise. O dezbrăcase de 
îndată ce intrase în dormitor, îşi vârâse carnea întărită 
în carnea ei, apoi plecase. Totul durase mai puţin de 
zece minute. lar acum rămăsese singură. „Şefă de 
cabinet! Şefa curvelor, mai degrabă!” 

Îi venea să ţipe: „Te-am regulat, ticălosule! Te-am 
regulat în camera aia, în noaptea aia, şi nu poţi să faci 
nimic în legătură cu asta, jigodie!” 

Lacrimile ei udară perna, iar ea îşi reproşa că 
plângea. Fusese atât de sigură de priceperea ei, atât de 
convinsă că poate să-l controleze! Doamne, cât de mult 
greşise! Individul ăla pusese să fie ucişi oameni. Walter 
Sullivan. Walter Sullivan fusese omorât, ucis, cu ştirea, 
chiar cu binecuvântarea preşedintelui Statelor Unite. 
Nu-i venise să creadă, când îi povestise Richmond. 
Spusese că vrea să fie informată complet. Mai degrabă 
îngrozită complet. Gloria nu avea idee ce urmărea acum 
preşedintele. Nu mai reprezenta un element central al 
campaniei lui şi-i mulțumea lui Dumnezeu că nu mai era. 

Se ridică şi-şi trase cămaşa de noapte sfâşiată pe 
trupu-i care tremura. Pentru moment, o cuprinse din 


nou ruşinea. Sigur, acum era curva lui personală. Acest 
lucru însemna o promisiune nerostită că n-o s-o 
zdrobească. Dar oare asta era totul? Era cu adevărat 
totul? 

Gloria trase pătura în jurul ei şi se uită în întunericul 
din cameră. Îi era complice. Dar şi altceva. Era martor. 
Şi Luther Whitney fusese martor. lar acum era mort. 
Richmond ordonase, calm, execuţia unuia dintre cei mai 
vechi şi mai dragi prieteni. Dacă Richmond fusese în 
stare de aşa ceva, mai valora viaţa ei ceva? Răspunsul la 
această întrebare era izbitor de evident. 

Gloria îşi muşcă mâna, până o duru. Se uită la uşa 
prin care ieşise Richmond. Preşedintele era acolo, în 
întuneric, ascultând, gândindu-se ce va face cu ea? O 
cuprinse un fior de groază care n-o mai lăsă. Fusese 
prinsă în capcană. Pentru prima oară în viaţa ei, nu avea 
nicio opţiune. Nu era sigură că o să supravieţuiască. 

x 


Jack lăsă cutia pe pat îşi scoase pardesiul, se uită pe 
fereastra camerei de hotel, apoi se aşeză. Era convins că 
nu-l urmărise nimeni. Plecase atât de repede din 
clădire! Îşi amintise, în ultima clipă, să renunţe la 
maşină. Nu ştia cine erau cei care-l hăituiau, dar 
presupusese că aveau destule mijloace ca să-i găsească 
automobilul, indiferent unde s-ar fi aflat. 

Se uită la ceas. Taxiul îl adusese la hotel în urmă cu 
cincisprezece minute. Un hotel banal pentru turiştii cu 
bani puţini care colindau oraşul, ca să-şi ia raţia de 
istorie, înainte să se întoarcă acasă. Hotelul se afla într- 
un loc pe care nu-l băgai în seamă, dar asta voia şi el: să 
nu fie băgat în seamă. 

Jack se uită la cutie, apoi decise că aşteptase destul. 
O deschise şi se uită la obiectul din interiorul pungii de 
plastic. 

Un cuţit? Se uită mai atent. Nu, un cuţit pentru 


deschis scrisori, unul de modă veche. Ridică punga, 
ţinând-o de un colţ, şi examina obiectul cu atenţie. Nu 
avea pregătire în domeniul analizelor de laborator 
judiciare, de aceea nu remarcă faptul că petele negre de 
pe mâner şi de pe lamă erau, de fapt, de sânge vechi, 
uscat. Nici nu-şi dădu seama că pe mânerul de piele 
puteau exista amprente. 

Aşeză punga pe pat, cu grijă, şi se lăsă pe speteaza 
scaunului. Obiectul avea legătură cu uciderea femeii. De 
asta era sigur. Dar ce legătură? Se uită din nou la el. 
Reprezenta, probabil, o dovadă. Nu fusese arma crimei. 
Christine Sullivan fusese împuşcată. Dar Luther 
considerase că obiectul avea o importanţă crucială. 

Jack se ridică în picioare. Il putea identifica pe cel 
care o omorâse pe Christine Sullivan! Luă punga şi o 
ridică spre lumină, uitându-se cu atenţie la ea. Acum 
văzu un şir de pete negre. Amprente! Obiectul avea pe 
el amprentele persoanei respective. Jack se uită la lamă. 
Sânge. Şi pe mâner. Trebuia să fie sânge şi acolo. Ce 
spusese Frank? Se strădui să-şi amintească. Era posibil 
ca doamna Sullivan să-l fi înjunghiat pe agresor. În braţ 
sau în picior. Îl înjunghiase cu cuțitul pentru deschis 
scrisori, cel care se vedea în fotografia din dormitor. Cel 
puţin aşa afirma una dintre teoriile sale, pe care i-o 
împărtăşise lui Jack. Iar obiectul din mâna lui Jack părea 
a susţine teoria detectivului. 

Puse punga în cutie, iar pe aceasta o împinse sub pat. 

Se duse la fereastră şi se uită din nou afară. Se 
pornise vântul. Fereastra ieftină se mişca şi zăngănea. 

Dacă Luther i-ar fi spus totul, dacă i s-ar fi 
destăinuit... Dar îi fusese teamă pentru Kate. Cum 
reuşiseră indivizii să-l convingă pe Luther că fiica lui e 
în pericol? 

Încercă să-şi amintească. Era sigur că Luther nu 
primise niciun mesaj, în timpul în care se găsise în 
închisoare. Atunci? Atunci însemna că venise cineva şi-i 


spusese direct: „Dacă vorbeşti, fiica ta moare”. De unde 
ştiuseră oamenii ăia că prietenul lui avea o fiică? Cei doi 
nu se întâlniseră de ani de zile. 

Jack se întinse pe pat şi închise ochii. Nu, greşise. 
Exista doar un singur moment în care Luther putuse să 
fie ameninţat. În ziua în care fusese arestat. Atunci 
fusese singurul moment în care tatăl şi fiica se aflaseră 
în acelaşi loc. Era posibil ca un individ să-i fi explicat 
totul lui Luther cu o singură privire, fără să scoată un 
cuvânt. Jack avusese de-a face cu unele cazuri la care 
procuratura îşi retrăsese acuzaţiile, doar pentru că 
martorii fuseseră prea speriaţi ca să depună mărturie. 
Nu vorbiseră cu nimeni. Fuseseră intimidaţi prin cuvinte 
nerostite. O teroare tăcută. Nimic nou, mai auzise de 
aşa ceva. 

Dar cine putuse să facă asta, cine fusese în stare să 
transmită un mesaj care să-i închidă gura lui Luther? 
Din câte ştia Jack, de faţă fuseseră numai poliţişti. Dacă 
nu cumva fusese chiar persoana care trăsese apoi în 
Luther. Dar de ce rămăsese acolo individul ăla? Şi cum 
putuse să pătrundă în încăpere, să se ducă lângă Luther 
şi să-l privească în ochi, fără să devină nimeni bănuitor? 

Jack rămase cu ochii holbaţi. 

Putuse, dacă persoana respectivă era tot un poliţist. 
Gândul următor îl lovi ca o măciucă, drept în moalele 
capului. Seth Frank. 

Îndepărtă iute un asemenea gând. Nu avea niciun 
motiv, nici cel mai mic motiv. Nu-şi putea imagina o 
relaţie amoroasă între detectiv şi Christine Sullivan, 
pentru că tocmai o asemenea relaţie declanşase totul, 
nu-i aşa? Doamna Sullivan fusese ucisă de amantul ei, 
iar Luther văzuse totul. Nu putea fi vorba de Seth Frank. 
Jack dorea din tot sufletul să nu fi fost Seth Frank, 
pentru că spera ca acesta să-l scoată din belea. Şi dacă 
mâine-dimineaţă îi va oferi chiar obiectul pe care Frank 
îl căuta cu disperare? Probabil că-l scăpase pe jos, 


Luther ieşise din ascunzătoare, îl luase şi fugise. Era 
posibil. Locul crimei fusese curăţat cum numai un 
profesionist ar fi ştiut s-o facă. Un profesionist un 
detectiv cu experienţă care ştia cum să curețe scena 
crimei. 

Jack clătină din cap. Nu! La naiba! Trebuia să creadă 
în ceva, în cineva. Vinovatul era altă persoană. 
Altcineva. Trebuia să fie altcineva. Era obosit. 
Tentativele lui de a-şi da seama cine era făptaşul o 
luaseră razna. Seth Frank nu era un asasin. 

Închise iarăşi ochii. Credea că, pentru moment, se afla 
în siguranţă. După câteva minute, se cufundă într-un 
somn zbuciumat. 


* 


Dimineaţa era înviorător de răcoroasă, după furtuna 
din timpul nopţii. 

Jack se trezise. Dormise îmbrăcat, iar hainele i se 
mototoliseră. Se spălă pe faţă în baie, îşi netezi părul, 
stinse lumina şi se înapoie în dormitor. Se aşeză pe pat 
şi se uită la ceas. Frank nu ajunsese încă la birou, dar 
nu va dura mult până va ajunge. Trase cutia de sub pat, 
o aşeză lângă el. Arăta ca o bombă cu ceas. 

Porni micul televizor color din colţul încăperii. 
Începuseră ştirile de dimineaţă. Blonda spilcuită, fără 
îndoială ajutată de mari cantităţi de cafea în timp ce 
aşteptase să apară pe ecran, prezenta din nou 
evenimentele mai importante. 

Jack se aştepta să vadă un şir de imagini, legate de 
diferite tulburări din lume. Orientul Mijlociu putea să 
ofere cel puţin un minut emisiunilor de ştiri din fiecare 
dimineaţă. Poate că în California de Sud avusese loc un 
alt cutremur. lar preşedintele se lupta din nou cu 
Congresul. 

Dar în dimineaţa aceea era doar un reportaj 
important. Jack se aplecă spre televizor în momentul în 


care pe ecran apăru un loc pe care-l cunoştea foarte 
bine. 

Patton, Shaw & Lord. Holul de la PS & L. Ce spunea 
femeia aia? Muriseră oameni? Sandy Lord fusese ucis? 
Fusese împuşcat în biroul său? Jack traversă încăperea 
şi dădu sonorul mai tare. Privi uluit cele două tărgi care 
erau scoase din clădire. În colţul de sus, din dreapta, al 
ecranului, apăru o poză a lui Lord. Crainica vorbi pe 
scurt despre cariera strălucită a acestuia. Era mort, nu 
se făcuse nicio greşeală. Îl împuşcase cineva, în biroul 
lui. 

Jack se prăbuşi pe pat. Sandy fusese la sediul firmei, 
în noaptea trecută? Cine era cealaltă persoană? Cea de 
pe a doua targă acoperită cu cearşaf. Nu ştia. N-avea de 
unde. Dar presupunea ce se întâmplase. Individul care-l 
urmărise, individul cu pistolul, dăduse peste Lord. 
Individul alerga după Jack, iar Lord îi ieşise în cale. 

Inchise televizorul şi se înapoie în baie, să-şi dea cu 
apă rece pe faţă. Mâinile îi tremurau. I se uscase gâtul. 
Nu-i venea să creadă că se întâmplaseră toate lucrurile 
acelea. Atât de repede. Nu fusese vina lui, dar Jack se 
simţea teribil de vinovat pentru moartea partenerului 
său. Vinovat, aşa cum se simţise şi Kate. O emoție care 
te zdrobea. 

Luă telefonul şi formă un număr. 


x 


Seth Frank venise la birou de o oră. O cunoştinţă din 
poliția Departamentului Columbia îl informase despre 
crima dublă de la sediul firmei de avocatură. Frank nu 
avea idee dacă acestea aveau vreo legătură cu Sullivan. 
Dar exista un numitor comun. Un numitor care-i dădu 
subit o durere puternică de cap, deşi era doar ora şapte 
dimineaţa. 

Sună telefonul care făcea legătura cu exteriorul. Îl 
ridică şi ridică din sprâncene, neîncrezător. 


— Jack, unde naiba eşti? 

În vocea detectivului se simţea o duritate la care Jack 
nu se aşteptase. 

— Bună dimineaţa şi ţie. 

— Jack, ştii ce s-a întâmplat? 

— Am văzut la ştiri. Seth, am fost acolo, noaptea 
trecută. Pe mine mă urmăreau. Nu ştiu cum, dar Sandy 
a dat peste ei, iar ei l-au omorât. 

— Cine l-a omorât? 

— Nu ştiu. Am fost la birou, am auzit un zgomot... lar 
apoi am fost vânat prin clădire de cineva înarmat cu un 
pistol şi abia am reuşit să fug de acolo, cu capul întreg. 
Poliţia are vreo pistă? 

Frank răsuflă adânc. Povestea părea fantastică. 
Credea în Jack, avea încredere în el, dar puteai să fi 
sigur de cineva, în zilele astea? 

— Seth? Seth? _ 

Frank îşi muşcă o unghie, furios. În funcţie de ceea ce 
avea să facă, urma să se petreacă unul dintre două 
evenimente complet diferite. Pentru moment se gândi la 
Kate Whitney. Capcana fusese întinsă pentru ea şi 
pentru tatăl ei. Nu uitase asta. Era poliţist dar, înainte 
de asta, era om. Şi credea că-i rămăseseră unele calităţi 
omeneşti. 

— Jack, poliţia are o pistă, una foarte bună. 

— Bine. Despre ce-i vorba? 

Frank tăcu un timp, apoi spuse: 

— E vorba de tine, Jack. Eşti individul pe care-l caută 
prin oraş toată poliţia districtuală, începând cu secunda 
asta. 

Telefonul alunecă încet din mâna lui Jack. Acesta avu 
impresia că sângele încetase să-i circule prin trup. 

— Jack? Jack, spune ceva! 

Cuvintele detectivului nu primiră răspuns. Jack se uită 
pe fereastră. Afară erau oameni care voiau să-l ucidă şi 
oameni care voiau să-l aresteze pentru asasinat. 


— Jack! 

În cele din urmă, Jack făcu un efort şi spuse: 

— Seth, n-am omorât pe nimeni. 

Rostise cuvintele ca şi cum acestea s-ar fi scurs în 
canalizare şi ar fi fost duse de apă la vale. 

Frank auzise ceea ce dorise cu disperare să audă. Nu 
contaseră cuvintele - oamenii vinovaţi mint aproape 
întotdeauna ci tonul cu care fuseseră spuse. Disperare, 
oroare, tonul cuiva căruia nu-i venea să creadă ceea ce 
auzea, toate la un loc. 

— Te cred, răspunse calm Frank. 

— Seth, ce naiba se întâmplă? 

— Din câte ştiu, poliţiştii te-au văzut pe casetă. Ai 
intrat în garaj pe la miezul nopţii. Se pare că Lord şi 
prietena lui veniseră înaintea ta. 

— Nu i-am văzut. 

— Nici nu cred că puteai să-i vezi. Se pare că au fost 
găsiţi fără prea multe haine pe ei, îndeosebi femeia. 
Cred că abia terminaseră ceea ce veniseră să facă. 

— Oh, Doamne! 

— Şi mai apari pe casetă fugind din garaj, imediat 
după ce au fost ucişi. 

— Dar pistolul? Au găsit pistolul? 

— L-au găsit. Într-un coş de gunoi, din garaj. 

— Şi? 

— Pe armă sunt amprentele tale. Singurele amprente 
de pe pistol. După ce te-au văzut pe casetă, poliţiştii au 
căutat amprentele tale, în dosarul baroului statului 
Virginia. Mi s-a spus că s-au potrivit perfect. 

Jack se prăbuşi pe un scaun. 

— Seth, dar nu m-am atins de nicio armă! Cineva a 
încercat să mă omoare, iar eu am fugit. L-am pocnit pe 
individ, cu un prespapier, pe care l-am luat de pe biroul 
meu. Asta-i tot ce ştiu. 

Tăcu un moment, apoi întrebă: 

— Ce să fac? 


Frank ştia că o să-i pună o asemenea întrebare. Sincer 
vorbind, nu ştia ce să-i răspundă. Legal vorbind, omul cu 
care discuta era căutat pentru asasinat. Ca om al legii, 
ar fi trebuit să-i fie clar ce are de făcut. Numai că nu-i 
era deloc clar... 

— Indiferent unde eşti, rămâi acolo! O să mă duc să 
verific. Indiferent de circumstanţe, nu te duce nicăieri. 
Sună-mă peste trei ore. Bine? 

Jack închise şi analiză situaţia. Poliţia îl căuta, 
acuzându-l că omorâse doi oameni. Amprentele sale se 
aflau pe o armă de care nu se atinsese. El era un fugar, 
urmărit de poliţie. Zâmbi fără vlagă, apoi îşi reveni. Un 
fugar! Şi abia terminase de discutat cu un poliţist. Frank 
nu-l întrebase unde este. Dar poliţia putuse descoperi de 
unde telefonase. Un lucru care se făcea uşor. Numai că 
Frank n-ar fi făcut aşa ceva. Apoi Jack se gândi la Kate. 

Poliţiştii nu spun niciodată tot adevărul. Detectivul o 
fraierise pe Kate. Apoi îi păruse rău sau, cel puţin, aşa 
spusese. 

Afară se auzi o sirenă, iar inima lui Jack încetă să 
bată, pentru o clipă. Se repezi la fereastră şi văzu o 
maşină de patrulă, care se îndepărtă, cu girofarurile 
aprinse. 

Dar indivizii puteau să vină. Puteau să apară, 
căutându-l, chiar în clipa aceea. Îşi luă pardesiul şi-l 
îmbrăcă. Apoi se uită spre pat. 

Cutia! 

Nu-i spusese lui Frank despre obiectul ăla blestemat. 
Despre cel mai important lucru din noaptea trecută. 


* 


— N-ai destulă treabă la tine acasă? 

Craig Miller era detectiv la Brigada Omucideri din 
Washington de multă vreme. Înalt cu păr negru, ondulat 
şi cu o figură care-i trăda dragostea pentru whisky. 
Frank îl cunoştea de ani de zile. Relaţia lor se baza pe 


prietenie şi pe credinţa că  asasinatele trebuie 
întotdeauna pedepsite. 

— Nu-s niciodată atât de ocupat ca să nu pot veni aici, 
să văd dacă mai eşti bun de ceva, replică Frank, rânjind 
cu gura până la urechi. 

Miller zâmbi. Se aflau în biroul lui Jack. Echipa de 
criminalistică abia terminase. 

Frank privi încăperea spațioasă. Se gândi că Jack se 
afla în momentul acela departe de un asemenea mod de 
viaţă. 

Miller se uită la el şi spuse ceea ce gândea: 

— Individul ăsta, Graham, a fost implicat în cazul 
Sullivan, de care te-ai ocupat nu-i aşa? 

Frank dădu din cap şi-i explică: 

— A fost avocatul suspectului. 

— Exact! Ce schimbare de situaţie! De la avocat la 
viitor acuzat! 

— Cine a găsit cadavrele? 

— Femeia de serviciu. A venit pe la patru dimineaţa. 

— În capul ăla mare al tău a apărut ideea „mobilul 
crimei”? 

Miller se uită la prietenul său şi-i răspunse: 

— Fii serios! E opt dimineaţa. Ai venit de la dracu-n 
praznic ca să mă baţi la cap? Care-i treaba? 

Frank dădu din umeri. 

— Nu ştiu. L-am cunoscut pe tip, în timp ce mă 
ocupam de caz. Am fost surprins să-i văd mutra la ştirile 
de dimineaţă. Sincer vorbind, chestia m-a şocat. 

Miller îl privi şi mai atent, apoi decise că nu-i cazul să 
exagereze. 

— Motivul mi se pare evident. Walter Sullivan a fost 
cel mai mare client al decedatului. Graham, fără să 
discute cu nimeni din firmă, s-a repezit să-l apere pe 
individul acuzat că a omorât-o pe nevasta lui Sullivan. 
Evident că asta nu i-a plăcut lui Lord. Se pare că cei doi 
s-au întâlnit acasă la Lord. Poate că au încercat să 


lămurească lucrurile, dar se pare că au reuşit doar să le 
înrăutăţească. 

— Cum de-ai obţinut informaţiile astea din interiorul 
firmei? 

— De la partenerul care este directorul firmei, explică 
Miller şi răsfoi prin carneţelul său. Daniel J. Kirksen. Mi- 
a fost de mare ajutor în aflarea rahaturilor din spatele 
evenimentelor. 

— Şi cum te-au condus informaţiile astea la concluzia 
că Graham a venit aici ca să omoare doi oameni? 

— N-am spus că a fost ceva premeditat. Timpul de pe 
casetele video arată limpede că decedatul se afla aici de 
câteva ore, când şi-a făcut apariţia Graham. 

— Deci? 

— Deci, cei doi nu ştiau că celălalt era prezent. Sau 
poate că Graham a văzut lumină la fereastra biroului lui 
Lord, în timp ce se apropia cu maşina de clădire. Biroul 
dă spre stradă, e uşor să vezi dacă-i cineva acolo. 

— Da, numai că nu cred că bărbatul şi femeia care se 
aflau în birou voiau să ştie tot oraşul că se află acolo. 
Probabil că trăseseră jaluzelele. 

— Ai dreptate, dar Lord nu mai era în formă, deci mă 
îndoiesc că au făcut-o tot timpul. De fapt, lumina din 
birou era stinsă, când au fost găsiţi, iar jaluzelele trase 
parţial. Oricum, accidental sau nu, cei doi au dat unul 
peste celălalt Au reluat discuţia spiritele s-au încins, 
probabil că au făcut schimb de ameninţări. Şi bum! O 
chestie datorată unui moment de încordare. Se poate să 
fi fost arma lui Lord. S-au luptat, Graham a luat pistolul 
de la bătrân, a tras un foc... Femeia a văzut totul, aşa că 
s-a ales şi ea cu un glonţ... Totul în câteva secunde. 

Frank clătină din cap. 

— Scuză-mă, Craig, dar povestea ta pare cusută cu 
aţă albă... 

— Da? Avem înregistrarea cu Graham, care aleargă, 
alb ca varul. Avem o imagine foarte clară. Am văzut-o, 


Seth, îi dispăruse tot sângele de pe faţă! 

— De ce n-a venit serviciul de pază, să verifice despre 
ce-i vorba? 

Miller izbucni în râs. 

— Serviciul de pază? Rahat! Tipii nu se uită nici 
jumătate din timp la monitoare. Fac o înregistrare pe 
bandă şi poţi să te consideri norocos dacă o examinează. 
Vreau să-ţi spun că nu-i deloc greu să intri în clădirea 
asta, după orele de program. 

— Aşadar, se poate să fi intrat cineva. 

Miller rânji şi dădu din cap. 

— Nici să nu te gândeşti la aşa ceva, Seth! Necazul 
tău e că te sileşti întotdeauna să găseşti răspunsuri 
complicate, când ai unul simplu chiar în faţa ta. 

— De unde a apărut pistolul ăla misterios? 

— O grămadă de oameni ţin pistoale la birou. 

— O grămadă? Câţi înseamnă o grămadă, Craig? 

— Ai fi surprins, dacă ai şti. 

— Poate că o să fiu, replică Frank. 

Miller întrebă, uimit: 

— De ce te ambalezi în halul ăsta? 

Frank nu se uită la prietenul său. Rămase cu privirea 
aţintită asupra biroului. 

— Nu ştiu. După cum ţi-am spus, l-am cunoscut pe 
individ. Nu pare tipul care să omoare pe cineva. Deci, 
amprentele lui se aflau pe armă? 

— Două se potriveau perfect. Degetul mare de la 
mâna dreaptă şi arătătorul. N-am văzut niciodată unele 
mai clare. 

Ceva, ascuns în cuvintele prietenului său, îl zgudui pe 
Frank. Se uita la birou. Suprafaţa bine lustruită era 
pătată. O urmă în formă de cerc rămăsese perfect 
vizibilă. 

— Unde-i paharul? 

— Ce pahar? 

Frank îi arătă urma. 


— Paharul care a lăsat urma asta. L-ai găsit? 

Miller dădu din umeri şi chicoti: 

— N-am verificat chiuveta din bucătărie. Caută tu 
paharul, dacă vrei. 

Miller se întoarse, să semneze un raport. Frank 
profită de ocazie ca să verifice mai bine biroul. În 
mijlocul tăbliei se vedea o urmă în praf. Acolo stătuse 
ceva. Ceva pătrat, cu latură de vreo zece centimetri. 
Prespapierul. Frank zâmbi. 

După câteva minute, detectivul cobori în hol. Pistolul 
avea amprente perfecte pe el. Exagerat de bune. Frank 
văzuse şi arma, şi raportul poliţiei. Un pistol de calibrul 
44, cu seria ştearsă, deci neidentificabil. Ca şi cel găsit 
lângă Walter Sullivan. 

Frank îşi permise să zâmbească. Avusese dreptate în 
ceea ce făcuse sau, mai corect spus, în ceea ce nu 
făcuse. 

Jack Graham îi spusese adevărul. Nu omorâse pe 
nimeni. 

x 


— Ştii, Burton, am început să mă plictisesc de faptul 
că sunt obligat să dedic atât de mult timp şi atâta 
atenţie acestei probleme. În caz că ai uitat, aminteşte-ţi 
că trebuie să conduc totuşi o ţară. 

Richmond stătea pe un scaun din Biroul Oval, în faţa 
focului care ardea. Ţinea ochii închişi, iar degetele lui 
alcătuiau o piramidă compactă. 

Înainte ca Burton să apuce să-i răspundă, preşedintele 
continuă: 

— În loc să recuperăm obiectul, aţi reuşit doar să 
contribuiţi la creşterea numărului de cazuri nerezolvate 
ale Departamentului Omucideri din poliţia orăşenească. 
lar avocatul lui Whitney se află undeva, cu o dovadă 
care ne poate înmormânta pe toţi. Sunt îngrozit de 
rezultatele obţinute! 


— Graham nu se va duce la poliţie. Dacă nu cumva îi 
place mâncarea de la închisoare şi-şi doreşte o iubire 
de-o viaţă cu un tip solid şi păros. 

Burton se uită la preşedinte, care rămăsese nemişcat. 
Trecuse prin atâtea porcării ca să le salveze fundurile 
tuturor, în timp ce individul stătuse în spatele liniilor, în 
siguranţă. lar acum îl critica. Sigur, lui, ca agent 
veteran al Serviciului Secret îi făcuse plăcere să vadă 
murind doi nevinovaţi! 

— Pentru partea asta, meriţi felicitări. Ai dovedit că 
eşti ager la minte. Dar nu cred că-i o soluţie de durată. 
Dacă poliţia îl prinde pe Graham, acesta va scoate la 
iveală cuțitul pentru deschis scrisori. Dacă îl are. 

— Da, dar am câştigat ceva timp. 

Preşedintele se ridică şi-l prinse pe Burton de umerii 
puternici. 

— Iar în acest timp îl vei localiza pe Jack Graham şi-l 
vei convinge că orice acţiune care dăunează intereselor 
noastre nu va fi nici în interesul lui. 

— Vreţi să-i spun asta înainte sau după ce-o să-i trag 
un glonţ în cap? 

Preşedintele zâmbi. 

— Las asta în seama judecății tale de profesionist. 

Apoi se întoarse la biroul său. 

Burton privi spatele preşedintelui. Pentru o clipă, se 
imagină trăgându-i un glonţ în ceafă. Ca să termine 
odată pentru totdeauna cu tot rahatul. Individul merita 
aşa ceva, mai mult decât oricine. 

— Ai idee unde ar putea fi? 

Burton clătină din cap, apoi răspunse: 

— Nu, dar am o sursă foarte bună de informaţii. 

Burton nu pomenise de telefonul pe care Jack i-l 
dăduse lui Seth Frank în dimineaţa aceea. Jack o să-i 
spună detectivului unde se afla, mai devreme sau mai 
târziu. lar atunci Burton va interveni... 

Agentul inspiră adânc şi se duse spre uşă. Într-un fel, 


dorea să dea greş. 
xX 


Seth Frank aştepta la birou, uitându-se la ceas. Când 
limba ajunse la douăsprezece, telefonul începu să sune. 

Jack stătea într-o cabină telefonică. li mulțumea lui 
Dumnezeu că acolo era la fel de frig ca şi afară. 
Canadiana groasă, cu glugă, pe care o cumpărase în 
dimineaţa aceea nu-l deosebea cu nimic de mulţimea de 
oameni încotoşmănaţi. Avea totuşi impresia că toţi se 
uitau la el. 

Frank sesiză zgomotul de fond. 

— Unde naiba eşti? Ţi-am spus să rămâi unde erai. 

Jack nu răspunse imediat. 

— Jack? 

— Seth, n-am de gând să stau pe post de ţintă. Şi nu-s 
în situaţia de a-mi permite să am încredere totală în 
cineva. Ai înţeles? 

Frank vru să protesteze, dar se opri. Tipul avea 
dreptate, perfectă dreptate. 

— Bine. Vrei să afli cum ţi-au aranjat totul? 

— Ascult. _ 

— Aveai un pahar pe birou. Se pare că ai băut ceva. [ţi 
aminteşti? 

— Da. Şi ce-i cu asta? 

— Cel care te urmărea a dat peste Lord şi peste 
femeie, aşa cum ai spus, şi i-a omorât. Tu ai fugit. 
Indivizii ştiau că instalaţia video din garaj te va 
înregistra plecând, exact în momentul crimei. Au luat 
amprentele tale de pe pahar şi le-au transferat pe pistol. 

— Se poate face aşa ceva? 

— Dacă ştii ce să faci şi dacă ai materialele necesare. 
Probabil că le-au găsit prin firmă, pe undeva. Dacă am 
avea paharul, am putea dovedi că a fost o înscenare. Aşa 
cum amprentele unei persoane sunt unice şi deosebite 
de ale altei persoane, tot aşa amprentele tale de pe 


pistol n-ar trebui să se potrivească în fiecare detaliu cu 
cele de pe pahar. Din cauza presiunii aplicate etc... 

— Poliţia din Washington ar accepta această 
explicație? 

Frank râse. _ 

— Nu m-aş baza pe asta. Ei vor doar să te prindă. [i 
vor lăsa pe alţii să-şi bată capul cu asemenea chestii. 

— Grozav! Şi acum ce facem? 

— Să luăm lucrurile în ordine. De ce te urmăreau? 

Lui Jack îi venea să-şi dea palme. Se uită la cutie. 

— Am primit un pachet de la cineva. De la Edwina 
Broome. E ceva care o să-ţi provoace un şoc, când o să-l 
vezi. 

Seth se ridică în picioare, dorindu-şi să poată să se 
întindă prin telefon şi să apuce obiectul. 

— Ce ţi-a trimis? 

Jack îi povesti totul. 

Sânge şi amprente! Laura Simon va avea de lucru. 

— Hai să ne întâlnim! Oriunde, oricând. 

Jack se gândi. Ca o ironie a sorții, locurile publice 
păreau mai periculoase decât cele retrase. 

— Ce zici de staţia de metrou Farragut West, ieşirea 
din Strada 18, la ora unsprezece noaptea? 

Frank îşi notă datele şi răspunse: 

— Voi fi acolo. 

Jack puse receptorul în furcă. Avea să fie în staţie 
înainte de timpul stabilit. Pentru orice eventualitate. 
Dacă vedea ceva cât de cât suspect, se dădea la fund. Işi 
verifică banii. Dolarii se împuţinaseră, iar cărţile de 
credit deveniseră inutilizabile. O să rişte şi o să 
folosească nişte bancomate. Asta o să-i permită să 
strângă câteva sute de dolari. O să-i ajungă, pentru un 
timp... 

leşi din cabină şi cercetă atent mulţimea. Obişnuitul 
du-te-vino din Union Station. Nimeni nu părea interesat 
de el. Jack tresări. În direcţia lui veneau doi poliţişti. 


Jack intră din nou în cabină, până când poliţiştii trecură 
de el. 

Işi cumpără nişte burgeri şi cartofi prăjiţi de la o 
tarabă, apoi luă un taxi. Mânca în timp ce maşina îl 
ducea prin oraş. Jack se gândi un moment la opţiunile 
pe care le avea. Necazurile lui se vor sfârşi oare după ce 
îi va da cuțitul pentru deschis scrisori lui Frank? 
Probabil că amprentele şi sângele se vor potrivi cu cele 
ale persoanei care fusese în casa familiei Sullivan în 
noaptea aceea. Dar mentalitatea de avocat a lui Jack fu 
mai puternică. Mintea lui, bine pregătită în domeniu, îi 
spuse că avea de depăşit obstacole aproape 
insurmontabile până când va fi declarat nevinovat. 

În primul rând, se putea ca dovada să nu ducă la 
nimic. Era posibil ca amprentele şi ADN-ul persoanei să 
nu se afle în niciun dosar disponibil. Jack îşi reaminti 
expresia de pe chipul lui Luther, în noaptea aceea, la 
Mall. Era vorba de cineva important, de cineva pe care-l 
cunoşteau oamenii. Asta însemna alt obstacol. Dacă 
acuzi o astfel de persoană, trebuie să ai dovezi clare, 
altfel nu mai vezi lumina zilei. 

Pe urmă, avea de înfruntat o serie imensă de 
probleme legate de custodie. Putea dovedi că acel cuţit 
provenea din casa familiei Sullivan? Sullivan murise, iar 
servitorii nu puteau fi siguri. Se presupunea că fusese 
folosit de Christine Sullivan. Poate că ucigaşul ei îl 
avusese în posesie pentru o perioadă scurtă de timp. 
Luther îl avea de două luni. Acum, cuțitul ajunsese la 
Jack, iar dacă avea noroc, i-l dădea lui Seth Frank. 

Abia atunci Jack îşi dădu seama de realitate. 

Valoarea ca dovadă a cuţitului era egală cu zero. 
Chiar dacă persoana al cărei sânge se afla pe cuţit ar fi 
fost găsită, un avocat competent ar fi respins 
recunoaşterea ca dovadă a obiectului. Probabil că nu se 
va putea emite un act de acuzare în baza lui. O dovadă 
care nu era complet în regulă nu era deloc dovadă. 


Jack renunţă să mai mănânce şi se rezemă de 
bancheta soioasă, din vinilin. 

Totuşi, indivizii  încercaseră să-l recupereze. 
Omorâseră ca să-l recupereze. Fuseseră pregătiți să-l 
omoare pe Jack, ca să ia ceea ce avea el. Trebuia să fie 
ceva important pentru ei, ucigător de important. Aşadar, 
indiferent de eficienţa sa juridică, obiectul avea o 
anumită valoare. lar ceva valoros putea fi exploatat. 
Poate că mai avea o şansă... 


x 


La ora zece, Jack păşi pe scara rulantă care cobora în 
staţia Farragut West. Farragut West făcea parte din 
traseele marcate cu albastru şi portocaliu pe hărţile 
metroului din Washington şi era foarte aglomerată în 
timpul zilei, pentru că se afla în vecinătatea zonei de 
afaceri a cartierului comercial, zonă în care se aflau 
miliarde de firme de contabilitate sau de avocatură, 
asociaţii comerciale şi birouri ale corporațiilor. Dar, la 
zece seara, era destul de pustie. 

Jack cobori de pe scara rulantă şi privi în jur. Stațiile 
de metrou ale sistemului erau, în realitate, nişte tuneluri 
uriaşe, cu tavanele şi podeaua acoperite cu plăci 
hexagonale, ceea ce le făcea să semene cu nişte faguri. 
Coridorul larg, cu reclame pentru ţigări pe o latură, iar 
pe cealaltă cu automate pentru bilete, ducea la un pasaj 
ce avea în centru un chioşc flancat de bariere de 
trecere. Pe peretele de lângă cabinele telefonice se 
întindea o hartă uriaşă a metroului, cu liniile sale divers 
colorate, având alături informaţii despre orele de sosire 
ale trenurilor şi despre costul biletelor. 

Un angajat plictisit al metroului stătea pe scaun în 
chioşcul cu pereţi din sticlă. Jack se uită în jur şi văzu 
ceasul din vârful chioşcului. Apoi se uită spre scara 
rulantă şi îngheţă. Acolo se afla un poliţist. Jack se sili să 
se întoarcă spre perete, cu un gest cât mai normal, şi se 


duse spre o cabină telefonică. Se lipi de peretele din 
fund al acesteia, ascunzându-se. Îşi ţinu răsuflarea şi 
îndrăzni să privească afară. Polițistul se apropie de 
automatul pentru bilete, dădu din cap către tipul din 
chioşc, apoi privi spre intrarea în staţie. Jack se trase 
înapoi. Trebuia să aştepte. Polițistul avea să plece până 
la urmă. Trebuia să plece. 

Timpul trecea... O voce puternică îi întrerupse 
gândurile lui Jack. Acesta privi afară. Pe scara rulantă 
cobora un bărbat. Un vagabond. Avea haine zdrenţuite 
şi ţinea pe umăr o pătură groasă, înfăşurată. Părul şi 
barba lui îi erau încâlcite şi neîngrijite, iar faţa - 
murdară, îmbătrânită. Afară se făcuse frig, iar căldura 
din staţia de metrou reprezentase întotdeauna un rai 
pentru cei fără adăpost - când nu erau izgoniți de acolo. 
Porţile de fier de la capătul scărilor rulante fuseseră 
făcute tocmai ca să împiedice pătrunderea unor 
asemenea indivizi. 

Jack se uită în jur. Polițistul dispăruse. Poate se 
dusese să controleze peronul sau să discute cu tipul de 
la chioşc. Jack se uită în direcţia aceea, dar şi individul 
dispăruse. 

Jack privi spre vagabond. Acesta se ghemuise într-un 
colţ, făcându-şi inventarul puţinului său avut, frecându- 
şi mâinile fără mănuşi ca să-şi pună în circulaţie sângele 
din membrele îngheţate. 

Jack se simţi un pic vinovat. Cartierul comercial era 
plin de asemenea nenorociţi. Dacă ar da de pomană, un 
ins generos ar putea să-şi golească buzunarele doar pe o 
singură străduţă. Jack făcuse de mai multe ori acest 
lucru. 

Supraveghe zona încă o dată. Nimeni. Următorul tren 
avea să sosească abia peste cincisprezece minute. Jack 
ieşi din cabină şi se uită la individ. Acesta nu părea să-l 
vadă pe Jack. Atenţia îi era îndreptată asupra lumii lui 
mărunte, departe de viaţa obişnuită. Jack îşi spuse că 


nici viaţa sa nu mai era obişnuită, dacă fusese vreodată 
aşa. Atât el cât şi nenorocitul din faţa lui aveau 
problemele lor. lar moartea putea să-i ia oricând. Cu 
excepţia faptului că dispariţia lui Jack va fi, probabil, 
mult mai violentă. Şi subită. Poate că era mai bine aşa, 
decât să-ţi aştepţi lent sfârşitul... 

Îşi scutură capul, ca să-şi limpezească mintea. 
Asemenea gânduri nu-i făceau bine. Dacă voia să 
supravieţuiască, atunci trebuia să fie vigilent şi să 
creadă că va învinge forţele dezlănţuite împotriva sa. 

Jack făcu un pas şi se opri. li crescu brusc tensiunea, 
iar schimbarea metabolică subită îi limpezi mintea. 

Vagabondul avea pantofi noi. Uşori, din piele cafenie, 
costaseră probabil, vreo sută cincizeci de dolari. Săreau 
în ochi, în masa de zdrenţe, ca un diamant albastru pe 
un strat de nisip alb. 

Apoi individul ridică privirea şi se uită la el. Ochii i se 
lipiră de faţa lui Jack. Acesta avu impresia că mai văzuse 
ochii aceia. Dacă ignora ridurile, părul murdar şi obrajii 
arşi de vânt, rămâneau nişte ochi pe care îi mai văzuse. 
Era sigur. Vagabondul se ridică de pe podea. Părea să 
aibă mult mai multă energie decât atunci când venise, 
împleticindu-se. 

Jack se uită în jur. Locul era pustiu ca un mormânt. 
Mormântul său. Se uită iar spre vagabond. Individul 
pornise spre el. Jack se trase înapoi, strângând cutia la 
piept îşi aminti cum scăpase ca prin urechile acului în 
lift. Pistolul. O să vadă imediat şi pistolul... Va fi aţintit 
spre el. 

Jack se dădu înapoi prin tunel, către chioşc. 
Vagabondul vârâse mâna sub haină, o zdreanţă care se 
rupea şi mai mult la fiecare pas. Jack se uită în jur. 
Auzea zgomot de paşi. Se uită din nou la vagabond, 
întrebându-se dacă trebuia să fugă sau nu spre tren. 
Apoi îl văzu pe băiatul care se apropia. 

Jack fu gata să tipe de uşurare. De după colţ apăruse 


polițistul. Jack fugi spre el, arătând spre vagabondul 
care rămăsese locului, în mijlocul coridorului. 

— Omul ăsta nu-i un vagabond, e un impostor! 

Lui Jack îi trecuse prin minte că ar putea fi 
recunoscut de poliţist deşi figura acestuia nu trăda că-şi 
dăduse seama cu cine discuta. 

— Ce vreţi să spuneţi? întrebă polițistul, uimit. 

— Uitaţi-vă la pantofii lui. 

Jack îşi dădu seama că vorbele lui păreau fără noimă, 
dar nu putea să-i spună poliţistului toată povestea. 

Polițistul se uită în tunel, îl văzu pe vagabond stând 
acolo şi se strâmbă. Nedumerit, puse întrebarea cea mai 
normală: 

— V-a deranjat cu ceva, domnule? 

Jack ezită o clipă, apoi răspunse: 

— Da. 

— Hei! strigă polițistul către vagabond. 

Acesta se întoarse şi fugi. Se îndreptă către scara 
rulantă, dar aceasta nu funcţiona. Individul se întoarse 
şi goni spre tunel şi dispăru după un colţ, cu polițistul 
după el. 

Jack rămăsese singur. Se uită din nou spre chioşc. 
Angajatul metroului nu se înapoiase. 

Jack tresări. Auzise ceva. Ca un țipăt scos de cineva. 
Un țipăt de durere. Care venea din direcţia în care 
dispăruseră cei doi. Se duse în direcţia aceea. Polițistul 
apăru de după colţ, gâfâind. Se uită la Jack, îi făcu semn 
să vină lângă el, cu un gest lent al braţului. Tânărul 
părea bolnav, de parcă văzuse sau făcuse ceva care-l 
scârbise. 

Jack se grăbi să se ducă la el. Polițistul gâfâia. Reuşi 
să zică: 

— La naiba! Nu ştiu ce se întâmplă, amice! 

Apoi tăcu, încercând să respire normal. Se sprijini cu 
o mână de zid. 

— L-aţi prins? 


Polițistul dădu din cap. 

— Aţi avut dreptate. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Duceţi-vă şi uitaţi-vă! Trebuie să anunţ la secţie. Să 
nu plecaţi! adăugă el, întinzând un deget către Jack. Nu 
pot să explic toată povestea asta de unul singur, iar 
dumneavoastră păreţi să ştiţi mult mai multe decât 
spuneţi. Aţi înţeles? 

Jack dădu iute din cap. Polițistul se grăbi să plece. 
Jack se duse după colţ. Să aştepte. Polițistul îi spusese 
să aştepte. Să aştepte ca să-l aresteze. Trebuia să fugă. 
Dar nu putea. Trebuia să vadă ce se întâmplase. Era 
convins că-l cunoştea pe individ. Trebuia să vadă. 

Jack se uită în faţa sa şi văzu o cale de acces pentru 
personalul metroului şi pentru echipament. În beznă, în 
josul tunelului, se zărea un morman de haine. Jack se 
strădui să vadă mai limpede, în ciuda luminii slabe. 
Când se apropie, văzu că era, într-adevăr, vagabondul. 
Jack rămase nemişcat. Işi dorea să apară poliţiştii. Era 
atâta tăcere, atât de întuneric... Mormanul nu se mişca. 
Jack. Nu auzea sunetul respirației individului. Murise? 
Polițistul fusese obligat să-l ucidă? _ 

În cele din urmă, Jack se apropie. Ingenunche lângă 
individ. Ce deghizare complicată! Jack puse mâna pe 
părul murdar. Până şi duhoarea de vagabond era 
autentică. Apoi Jack văzu şuvoiul de sânge care i se 
scurgea din cap. Trase părul într-o parte. Acolo se afla o 
tăietură, una adâncă. Aceasta provocase ţipătul pe care- 
l auzise. Avusese loc o luptă, iar polițistul îl lovise. Se 
terminase. Indivizii încercaseră să-l înşele pe Jack şi 
căzuseră ei înşişi în capcană. Jack tocmai voia să dea la 
o parte peruca şi celelalte elemente ale deghizării, ca 
să-şi dea seama cine-l urmărise, dar îşi spuse că ar fi 
mai bine să aştepte. Poate că era mai bine că fusese 
implicată poliţia... O să le dea oamenilor legii cuțitul 
pentru deschis scrisori. O să-şi încerce norocul. 


Se ridică şi îl văzu pe poliţist venind în fugă pe 
coridor. Jack clătină din cap. Ce surpriză o să aibă 
tânărul acela! A fost ziua ta norocoasă, amice! 

Jack se duse către poliţist şi se opri, văzându-l că 
scoate pistolul din toc. 

— Domnule Graham, zise polițistul. 

Jack dădu din umeri şi zâmbi. În cele din urmă, tipul îl 
recunoscuse. 

— Eu însumi, răspunse el şi ridică pachetul. Am ceva 
pentru dumneavoastră. 

— Ştiu că ai, Jack. Exact asta voiam. 

Tim Collin privi cum zâmbetul dispare de pe buzele lui 
Jack. Puse degetul pe trăgaci şi se apropie. 


x 


Seth Frank simţea că îi creşte pulsul, pe măsură ce se 
apropia de staţie. În sfârşit, o să aibă obiectul. Şi-o 
imagina pe Laura Simon devorând dovada aceea, ca pe 
o felie de friptură de vită. Detectivul era absolut sigur că 
vor găsi ceva într-o bază de date. Iar cazul se va lămuri. 
Va primi răspuns la întrebările sale chinuitoare. 


x 


Jack se uită la figura din fata lui, reţinând fiecare 
trăsătură. Nu că i-ar fi folosit. Se uită la mormanul de 
haine de pe podea, la pantofii noi din picioarele trupului 
fără viaţă. Sărmanul om! Probabil că era prima pereche 
de pantofi noi pe care o avusese de multă vreme. Nu 
apucase să se bucure de ea. 

Jack se uită spre Collin şi zise furios: 

— Omul ăsta a murit! Tu l-ai omorât! 

— Jack, dă-mi cutia! 

— Cine naiba eşti? 

— Nu contează! 

Collin deschise un compartiment al centurii şi scoase 
un amortizor de sunet, pe care-l înşuruba iute pe ţeava 


armei. 

Jack se uită la pistolul îndreptat spre pieptul său. Îşi 
aminti de tărgile cu care fuseseră scoşi din clădire Lord 
şi femeia care-l însoţise. O să apară şi el, în ziarul de a 
doua zi. Jack Graham şi un vagabond. Două tărgi. Sigur, 
lucrurile vor fi aranjate astfel încât Jack să pară vinovat 
de moartea sărmanului om. Jack Graham ajunsese din 
partener la Patton şi Shaw un criminal în serie, decedat. 

— Pentru mine contează. 

— Şi ce dacă? 

Collin înainta, ţinând arma cu ambele mâini. 

— Ţine-o! strigă Jack şi aruncă pachetul în capul lui 
Collin, exact în clipa în care se auzi zgomotul înăbuşit al 
împuşcăturii. 

Glonţul sfâşie colţul pachetului şi se înfipse în zidul 
din beton. În aceeaşi clipă, Jack se aruncă înainte şi-l 
izbi pe agent. Collin era numai oase şi muşchi, dar şi 
Jack era la fel. Aveau cam aceeaşi înălţime. Jack simţi că 
adversarul său încetează să respire, în clipa în care îl 
lovi cu umărul în diafragmă. Instinctiv, membrele sale 
îşi amintiră mişcările de la luptele libere. Jack îl înhaţă 
pe agent şi-i trânti trupul de neprietenoasa podea din 
cărămizi. Când Collin reuşi să se ridice în picioare, Jack 
cotise deja după colţ. 

Collin îşi ridică pistolul, apoi luă pachetul. Se opri o 
clipă, cuprins de greață. Il durea capul, pentru că se 
izbise zdravăn de podea. Îngenunche, încercând să-şi 
păstreze echilibrul. Jack fugise, dar măcar găsise 
obiectul. În sfârşit! Degetele lui Collin se strânseră în 
jurul cutiei. 

Jack fugi pe lângă chioşc, trecu de bariere, goni pe 
scările rulante şi pe peron. Nu-i băga în seamă pe 
oamenii care-l priveau. Gluga îi căzuse de pe cap şi avea 
figura descoperită. Auzi un strigăt în urma sa. Individul 
din chioşc! Jack continuă să fugă şi ieşi din staţie în 17% 
Street. Nu-şi imagina că individul venise singur. Ultimul 


lucru de care avea nevoie era să-l urmărească cineva. Se 
îndoia că indivizii supravegheaseră ambele ieşiri. Îşi 
imaginaseră că nu avea să plece de acolo de capul lui. Il 
durea umărul, în urma ciocnirii. Respira greu, iar aerul 
rece îi ardea plămânii. Abia după ce se îndepărtase vreo 
două cvartale de staţie se opri din goană, îşi strânse 
haina în jurul trupului. Apoi îşi aduse aminte. Se uită la 
mâinile lui goale. Cutia! Lăsase blestemata aia de cutie 
acolo! Se împletici prin faţa vitrinei întunecate a unui 
McDonald's. 

În josul străzii se zăriră farurile unei maşini. Jack se 
ascunse după colţ. După câteva minute, urcă într-un 
autobuz. Nu ştia unde să se ducă. 


x 


Maşina părăsi L Street şi pătrunse în 19 Street. Seth 
Frank se îndreptă spre Street I, apoi coti spre 18: 
Street. Parcă lângă trotuarul de vizavi de staţia de 
metrou, ieşi din maşină şi cobori cu scara rulantă. 

Bill Burton pândea de dincolo de stradă, ascuns după 
o grămadă de cutii de gunoi, moloz şi garduri din metal 
- rezultatele unei demolări masive. Burton înjură în 
şoaptă, stinse ţigara, se uită pe stradă şi se duse repede 
la scara rulantă. 

De îndată ce cobori de pe scara rulantă, Frank se uită 
în jur, apoi la ceas. Nu ajunsese atât de devreme pe cât 
sperase. Apoi zări o mulţime de vechituri, rezemate de 
un perete. După aceea se uită la chioşcul părăsit. Nu se 
vedea nimeni prin preajmă. Linişte. Prea multă linişte. 
„Semnalizatorul” de pericol al lui Frank intră imediat în 
funcţiune. Scoase arma, cu un gest instinctiv. Percepu 
un sunet, care venea din dreapta. Merse iute pe coridor, 
îndepărtându-se de bariere. Acolo se întindea un coridor 
întunecat. Privi în jur. La început, nu zări nimic. Apoi 
ochii i se obişnuiră cu lumina slabă şi zări două siluete. 
Una se mişca, alta nu. 


Frank văzu cum bărbatul se ridică încet în picioare. 
Nu era Jack. Individul purta uniformă şi ţinea într-o 
mână un pistol, iar în cealaltă o cutie. Detectivul îşi 
încleşta mâna pe propriul pistol, ţinând privirea aţintită 
asupra armei celuilalt. Se apropie de el, fără să ezite. 
Nu mai făcuse de mult aşa ceva. Imaginea soţiei şi a 
celor trei fiice îi apăru în minte, dar el o respinse. 
Trebuia să se concentreze. 

Ajunse, în cele din urmă, suficient de aproape. Se 
rugă ca respiraţia să nu-i trădeze frica. Îndreptă pistolul 
către spatele lat al bărbatului din faţa sa. 

— Stai pe loc! Sunt poliţist! 

Bărbatul încetă orice mişcare: 

— Mai întâi, lasă arma jos! Nu vreau să ajungi cu 
degetele în apropierea trăgaciului sau îţi fac o gaură în 
ceafă. Pune arma jos! Acum! 

Individul aşeză încet pistolul pe sol. Frank îi urmări 
mişcările, centimetru cu centimetru. Apoi vederea i se 
înceţoşa. 

Capul lui Frank se lăsă într-o parte. Detectivul se 
împletici, iar după aceea se prăbuşi pe pardoseală. 

Collin auzi zgomotul şi se întoarse încet. Îl văzu pe 
Bill Burton, ţinându-şi pistolul de ţeavă. Agentul privi în 
jos, spre Frank. 

— Hai să mergem, Tim! 

Collin se ridică greoi în picioare, se uită la polițistul 
prăbuşit, apoi îndreptă arma spre capul lui Frank. Mâna 
uriaşă a lui Burton îl opri: 

— E poliţist. Noi nu ucidem poliţişti. N-o să mai 
ucidem pe nimeni, Tim. 

Burton se uită la colegul său, gândindu-se cu tristeţe 
la calmul şi uşurinţa cu care agentul mai tânăr 
acceptase rolul de asasin lipsit de conştiinţă. 

Collin dădu din umeri şi îşi puse pistolul în toc. 

Burton luă cutia, aruncă o privire spre detectiv, apoi 
spre cadavru. Clătină dezaprobator din cap, şi-l privi cu 


reproş pe coechipierul său. 

La câteva minute după plecarea agenţilor, Seth Frank 
scoase un geamăt încercă să se ridice, apoi se prăbuşi 
iarăşi, fără cunoştinţă. 


CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI ŞAPTE 


Kate stătea în pat, dar nu putea nicicum să adoarmă. 
Vedea, în locul tavanului, un torent de imagini, fiecare 
mai îngrozitoare decât cea dinainte. Se uită la ceasul de 
pe noptieră. Trei dimineaţa. Jaluzelele erau trase 
suficient ca să se vadă bezna de afară. Auzea stropii de 
ploaie lovind în geam. Un sunet care, de obicei, o 
liniştea, dar care acum se adăuga bubuitului neîncetat 
ce-i răsuna în cap. 

Când sună telefonul, nu se mişcă. Picioarele îi păreau 
prea grele ca să încerce să le clintească, de parcă 
sângele ar fi încetat să circule prin ele. O clipă, se gândi 
cu groază că paralizase. În cele din urmă, la al cincilea 
tinut, reuşi să ridice receptorul. 

— Alo? 

Avea vocea slabă, gata să se stingă. Şi era cu nervii 
încordaţi la maximum. 

— Kate, am nevoie de ajutor! 


x 


După patru ore, stăteau în micul restaurant din 
Founder's Park, locul în care se întâlniseră după atât de 
mulţi ani. Vremea se înrăutăţise, iar ploaia care se 
transformase în zăpadă făcea şofatul imposibil şi mersul 
pe jos, un act de eroism inconştient. 

Jack se uită la Kate. Işi scosese canadiana cu glugă, 
dar o căciuliţă pentru schi, barba crescută de câteva zile 
şi o pereche de ochelari de soare îi ascundeau 
trăsăturile într-un asemenea hal, încât Kate se uitase la 
el de două ori, înainte să-l recunoască. 

— Eşti sigură că nu te-a urmărit nimeni? o întrebă 
Jack, îngrijorat. 

O cană cu cafea fierbinte, din care ieşeau aburi, o 


împiedica pe Kate să-l vadă foarte bine, dar remarcase 
încordarea ce i se citea pe faţă. Era clar că Jack putea să 
clacheze în orice clipă. 

— Am făcut exact ce mi-ai spus să fac. Metrou, două 
taxiuri şi un autobuz. Dacă s-a ţinut cineva după mine pe 
vremea ăsta, înseamnă că nu e om. 

Jack puse cana cu cafea pe masă şi-i zise: 

— Din câte am văzut, s-ar putea să nu fie. 

În mod intenţionat, Jack nu menţionase numele 
locului de întâlnire, când vorbiseră la telefon. Era 
convins că indivizii ascultau toate convorbirile celor 
care aveau vreo legătură cu el. Pomenise doar de „locul 
obişnuit”, fiind convins că va fi înţeles. Kate înţelesese. 
Se uită pe fereastră. Fiecare trecător putea reprezenta o 
ameninţare. Îi întinse lui Kate un exemplar din Post. 
Prima pagină era edificatoare. 

Seth Frank era într-o stare stabilă, la Spitalul 
Universitar George Washington. Avea doar o contuzie. 
Vagabondul, care rămăsese neidentificat, nu avusese 
acelaşi noroc. Iar în mijlocul articolului se afla mutra lui 
Jack Graham, criminalul care făcea prăpăd. Kate se uită 
la el, după ce citi articolul. 

— Trebuie să ne mişcăm întruna, zise el, apoi îşi 
termină cafeaua şi se ridică. 

Taxiul îi lăsă la motelul în care locuia Jack, undeva, la 
periferia oraşului Alexandria. Jack privi în dreapta şi-n 
stânga, apoi în urmă, după care cei doi intrară în 
cameră. Jack încuie uşa, trase zăvorul şi-şi scoase 
căciula şi ochelarii. 

— Jack, îmi pare rău că ai fost implicat în aşa ceva. 

Bărbatul văzu că tremura toată. Se duse şi o luă în 
braţe. O ţinu aşa până când simţi că trupul ei se 
relaxează. 

— Eu singur m-am implicat. lar acum tot eu trebuie să 
ies. 

Jack încercă să zâmbească, dar acest lucru nu înlătură 


teama lui Kate că bărbatul din faţa ei putea să se alăture 
curând tatălui ei. 

— Ţi-am lăsat o duzină de mesaje pe robot. 

— Kate, nu m-am gândit să le verific. 

În următoarea jumătate de oră îi povesti femeii 
evenimentele din ultimele zile. Pe chipul ei se citea 
oroarea provocată de fiecare dezvăluire. 

— Dumnezeule! 

Tăcură amândoi un timp. 

— Jack, ai idee cine-i în spatele întregii poveşti? 

Jack clătina din cap şi gemu: 

— Am în minte tot felul de idei, dar nu se potrivesc 
între ele. Sper ca starea asta să se schimbe. Curând. 

Hotărârea cu care rostise ultimul cuvânt o izbi pe 
Kate, ca o palmă. lar ochii o trădară. Mesajul fusese 
clar. În ciuda deghizării, a măsurilor de siguranţă luate 
în timpul drumului, în ciuda priceperii de care dăduse 
dovadă Jack, indivizii aveau să-l găsească. Fie poliţiştii, 
fie cei care voiau să-l omoare. Era doar o problemă de 
timp. 

— Măcar au obţinut ceea ce căutau? întrebă Kate, cu 
o voce lipsită de vlagă. 

Jack se prăbuşi pe pat şi îşi întinse picioarele obosite, 
care păreau că nu-i mai aparţin. 

— Nu pot să mă bazez pe asta. 

Apoi se ridică şi se uită prin cameră. La pictura 
ieftină, care-l reprezenta pe lisus. Avea nevoie de o doză 
de intervenţie divină, chiar în clipa aceea. De un mic 
miracol. 

— Jack, n-ai omorât pe nimeni. Mi-ai spus că Frank a 
descoperit asta. Vor descoperi şi poliţiştii din 
Washington. 

— Oare? Frank mă cunoaşte, iar la început am simţit 
că se îndoia de mine. A găsit paharul, dar nu există nicio 
dovadă că amprentele au fost luate de pe el. Iar 
împotriva mea există dovezi clare, care arată că am 


omorât doi oameni. Trei, dacă-l socotim şi pe 
vagabondul de azi-noapte. Orice avocat m-ar sfătui să 
negociez, să mă recunosc vinovat, în speranţa că voi fi 
condamnat de la douăzeci de ani de închisoare la 
puşcărie pe viaţă, cu posibilitatea eliberării 
condiţionate. Aşa aş fi sfătuit şi eu pe cineva aflat în 
situaţia asta. Dacă ajung la tribunal, n-am niciun 
argument. Doar nişte teorii, care încearcă să stabilească 
o legătură între Luther, Walter Sullivan şi ceilalţi, într- 
un soi de conspirație de dimensiuni uriaşe. Judecătorul o 
să râdă de mine, chiar de la început. N-o să ajung să-mi 
susţin teoriile în faţa juriului. Pentru că n-am ce să 
susţin. 

Jack se ridică şi se rezemă de perete, cu mâinile 
vârâte în buzunare. Nu se uită la Kate. Perspectivele lui, 
atât cele pe termen lung cât şi cele pe termen scurt, 
erau aceleaşi: sfârşitul. 

— O să mor de bătrâneţe în închisoare, Kate! Dacă o 
să ajung la bătrâneţe, ceea ce nu-i de crezut. 

Kate se aşeză pe pat, cu mâinile în poală. Se cufundă 
într-o deznădejde cumplită, ca o piatră cufundată în ape 
adânci şi tulburi. 


x 


Seth Frank deschise ochii. La început, nu văzu nimic. 
Apoi creierul lui înregistra ceva care semăna cu o pânză 
lată, albă, pe care fuseseră turnaţi litri întregi de vopsea 
neagră, albă şi cenuşie, alcătuind o mlaştină năucitoare. 
După ce trecu prin câteva clipe de spaimă, detectivul fu 
în stare să discearnă conturul camerei de spital, albă, cu 
instrumente cromate. Totul în unghiuri ascuţite. Încercă 
să se ridice, dar o mână i se propti pe umăr. 

— Nu aşa repede, domnule locotenent. 

Frank se uită la Laura Simon. Zâmbetul nu-i ascundea 
îngrijorarea, iar oftatul de uşurare se auzise foarte clar. 

— Soţia ta abia a plecat, să aibă grijă de copii. A stat 


aici toată noaptea. l-am spus că o să te trezeşti de 
îndată ce o să plece. 

— Unde sunt? 

— La spitalul GW. Măcar ţi-ai ales un loc în 
apropierea unui spital, dacă ai căutat cu dinadinsul să te 
alegi cu o lovitură în ţeastă. 

Laura Simon continua să stea aplecată deasupra 
patului, pentru ca Frank să nu fie obligat să se întoarcă. 

— Seth, îţi aminteşti ce s-a întâmplat? 

Frank se gândi la cele întâmplate în noaptea trecută. 
Fusese, oare, noaptea trecută? 

— Ce zi e azi? 

— Joi. 

— Aşadar, povestea a avut loc azi-noapte? 

— Pe la ora unsprezece. Cel puţin, la ora aia v-au 
găsit pe tine şi pe celălalt. 

— Celălalt? întrebă Frank, răsucindu-se şi tresărind 
de durere. 

— Încetişor, Seth! 

Laura îi puse o pernă sub cap, apoi îi explică: 

— Mai era un tip. Un vagabond. Incă nu l-au 
identificat. A primit o lovitură în ceafă. Probabil că a 
murit pe loc. Tu ai avut noroc. 

Detectivul îşi atinse uşor tâmplele. Nu se considera 
deloc norocos. 

— Altcineva? 

— Ce vrei să spui? 

— Au mai găsit pe cineva? j 

— Oh! Nu, dar n-o să-ţi vină să crezi! Îţi aminteşti de 
avocatul care s-a uitat împreună cu noi la caseta video? 

Frank se încordă brusc. 

— Da. Jack Graham. 

— Exact. Tipul care a ucis doi oameni la firma la care 
lucra. A fost văzut fugind din staţie, cam la ora la care ai 
fost lovit în cap. Individul ăsta e un coşmar! Şi arată 
precum câştigătorul unui concurs de Mister America... 


— L-au găsit? Pe Jack? Poliţiştii sunt siguri că a fugit? 

Laura se uită la el, cu o expresie ciudată. 

— A ieşit din staţia de metrou, dacă asta voiai să ştii. 
Dar prinderea lui este doar o problemă de timp, zise ea, 
uitându-se pe fereastră, apoi se întinse după poşetă. 
Poliţiştii din Washington vor să discute cu tine, de 
îndată ce o să te simţi în stare. 

— Nu cred că pot să-i ajut cu ceva. Nu-mi amintesc 
mare lucru. 

— Amnezie temporară. Probabil că o să-ţi revii, 
comentă ea, îmbrăcându-şi haina. Trebuie să plec. 
Cineva trebuie să aibă grijă de siguranţa celor bogaţi şi 
celebri din districtul Middleton, cât timp o să dormi tu 
aici. Numai să nu transformi chestia asta într-un obicei, 
Seth! Ne îngrijorează ideea că va trebui să angajăm un 
nou detectiv. 

— Unde o să găsiţi unul la fel de drăguţ ca mine? 

Laura izbucni în râs şi-i zise: 

— Soţia ta o să se întoarcă peste câteva ore. Trebuie 
să te odihneşti. 

Când ajunse lângă uşă, se întoarse şi-l întrebă: 

— Apropo. Ce făceai în staţia Farragut West, la ora 
aia din noapte? 

Frank nu-i răspunse imediat. Nu avea niciun fel de 
amnezie, îşi amintea foarte, limpede evenimentele din 
noaptea aceea. 

— Seth? 

— Nu sunt sigur, Laura... Nu-mi amintesc, mormăi el, 
închizându-şi ochii. k 

— Nu fi îngrijorat, o să-ţi aminteşti. Intre timp, poliţia 
o să-l prindă pe Graham. Iar lucrurile se vor lămuri. 

După plecarea Laurei, Frank nu-şi găsi odihna. Jack 
scăpase. Probabil că-şi închipuise că detectivul îl 
trădase, dar, după ce va vedea ziarele, va afla că şi el 
picase orbeşte în ambuscada pregătită pentru avocat. 

Indivizii puseseră mâna pe cuțitul pentru deschis 


scrisori. Asta se afla în cutie. Era sigur. lar fără cuţit, ce 
şanse mai avea să-i prindă? 

Frank încercă să se ridice. În braţ avea o perfuzie, iar 
durerea de cap îl sili să se întindă la loc. Trebuia să iasă 
de aici. Trebuia să ia legătura cu Jack. Dar, în clipa 
aceea, nu avea idee cum va îndeplini cele două lucruri 
pe care şi le propusese. 


x 


— Ai spus că ai nevoie de ajutorul meu. Ce trebuie să 
fac? 

Kate se uită în ochii lui Jack. Pe chipul ei nu citea nici 
urmă de ezitare. 

Jack stătea pe pat, lângă ea. Era emoționat. 

— Mă întreb de ce te-am amestecat în povestea asta. 
Nu cred că am făcut bine, dându-tți telefon. 

— Jack, în ultimii patru ani am avut de-a face cu 
violatori, tâlhari şi ucigaşi. 

— Ştiu. Dar măcar ştiai cu cine ai de-a face. De data 
asta, duşmanul poate fi oricine. Avem de-a face cu 
oameni care ucid în dreapta şi-n stânga. E vorba de o 
problemă foarte serioasă. 

— N-o să plec până nu mă laşi să te ajut. 

Jack ezită să-i răspundă, privind în altă parte. 

— Jack, dacă nu mă laşi să te ajut, te denunţ. E mai 
bine să-ţi încerci norocul cu poliţia. 

— N-ai face aşa ceva! 

— Ba bine că nu! Am încălcat toate regulile, venind să 
te întâlnesc. Dacă mă laşi să te ajut, atunci o să uit că 
te-am întâlnit astăzi. Dacă nu... 

Privirea ei îl făcu pe Jack să se simtă norocos că se 
afla acolo, în ciuda viitorului nebulos care-l aştepta. 

— Bine. Vei fi omul meu de legătură cu Seth. In afară 
de tine, e singura persoană în care am încredere. 

— Dar ai pierdut pachetul. Cum să te mai ajute? 

Kate nu ascundea faptul că nu-l simpatiza pe detectiv. 


Jack se ridică şi începu să se plimbe prin încăpere. În 
cele din urmă, se opri şi se uită la Kate. 

— Ştii că tatăl tău era un maniac al planurilor? Că 
avea întotdeauna un plan de rezervă? 

— Îmi amintesc, replică sec Kate. 

— Mă bazez pe această calitate a sa. 

— Despre ce vorbeşti? 

— Sper ca Luther să fi avut un plan de rezervă şi 
pentru această eventualitate. 

Kate se holbă la el cu gura căscată. 


x 


— Doamna Broome? 

Uşa se crăpă un pic, iar Edwina Broome se uită afară. 

— Da? 

— Mă numesc Kate Whitney. Luther Whitney a fost 
tatăl meu. 

Kate se relaxă, văzând că bătrâna o primeşte 
zâmbind. 

— Ştiam eu că te-am mai văzut! Luther îmi tot arăta 
fotografii cu tine. Eşti mai frumoasă decât în poze. 

— Mulţumesc. 

Edwina deschise larg uşa. 

— Unde mi-o fi capul! Probabil că ai îngheţat! Te rog, 
pofteşte înăuntru! 

Edwina o conduse în salonaş unde un trio de pisici 
erau căţărate pe diferite piese de mobilier. 

— Abia am făcut nişte ceai, nu vrei şi tu? 

Kate ezită. Avea puţin timp la dispoziţie. Apoi se uită 
în jur, la interiorul puţin spaţios. Intr-un colţ se afla un 
pian rablagit, acoperit de praf. Kate privi ochii miopi ai 
bătrânei. Îi fusese răpită plăcerea de a-şi petrece timpul 
cântând. Soţul îi decedase, murise şi unica ei fiică... Câţi 
vizitatori putea să aibă? 

— Mulţumesc, vreau. 

Cele două femei se aşezară pe fotoliile vechi, dar 


confortabile. Kate sorbi din ceaiul tare şi începu să 
devină mai comunicativă. Îşi dădu părul de pe faţă şi se 
uită la femeia în vârstă. Descoperi că aceasta o privea 
cu tristeţe. E 

— Îmi pare rău pentru tatăl tău, Kate! Îmi pare rău cu 
adevărat. Ştiu că aţi avut opinii diferite. Dar Luther a 
fost cel mai bun om pe care l-am întâlnit în viaţa mea. 

Kate simţi că se înroşeşte şi răspunse: 

— Mulţumesc. Noi doi ne-am cam certat. 

Edwina se uită spre o măsuţă de lângă fereastră. Kate 
îi urmări privirea. Numeroase fotografii alcătuiau un mic 
altar dedicat Wandei Broome. O înfăţişau în clipele ei de 
fericire. Wanda semăna foarte mult cu mama ei. 

„Un altar!” Kate tresări, amintindu-şi de colecţia de 
fotografii a tatălui ei, care o surprinsese în toate 
momentele de triumf ale vieţii sale. 

— Mda... zise Edwina, uitându-se din nou la ea. 

Kate puse ceaşca de ceai pe masă şi zise: 

— Doamnă Broome, îmi cer scuze, dar nu dispun de 
prea mult timp... 

Bătrâna se aplecă spre ea, şi întrebă: 

— Are legătură cu moartea lui Luther şi a fiicei mele, 
nu-i aşa? 

— De ce credeţi asta? întrebă Kate, surprinsă. 

Edwina se apropie şi mai mult de ea şi zise, aproape 
şoptind: 

— Pentru că ştiu că Luther n-a omorât-o pe doamna 
Sullivan. Ştiu, de parcă aş fi văzut totul cu ochii mei. 

Kate, uimită, întrebă: 

— Aveţi idee cine... 

Edwina clătină din cap, cu regret. 

— Nu. Nu ştiu. 

— Atunci de unde ştiţi că n-a omorât-o tatăl meu? 

Urmă un moment de ezitare. Edwina se lăsă pe spate 
în scaun şi închise ochii. Kate nu se clinti, până când 
bătrâna îi deschise din nou, după un timp: 


— Eşti fiica lui Luther şi cred că ar trebui să ştii 
adevărul. 

Bătrâna tăcu, sorbi din ceai, îşi şterse buzele cu un 
şervet, apoi se lăsă din nou pe speteaza scaunului. O 
pisică neagră, persană, veni şi se culcă în poala ei. 

— Ştiam totul despre tatăl tău. Despre trecutul său. A 
cunoscut-o pe Wanda. Fiica mea a avut necazuri, cu ani 
în urmă, iar Luther a ajutat-o, a ajutat-o să stea pe 
picioarele ei şi să ducă o viaţă respectabilă. Îi voi 
rămâne veşnic  recunoscătoare pentru asta. Era 
întotdeauna prezent când eu sau Wanda aveam nevoie 
de ceva. Kate, adevărul este că tatăl tău n-ar fi fost în 
noaptea aceea în casa familiei Sullivan, dacă n-ar fi 
făcut acest lucru pentru Wanda. 

Edwina vorbi timp de câteva minute. Când termină, 
Kate se lăsă pe speteaza scaunului, dându-şi seama că-şi 
ţinuse respiraţia în tot acest timp. Inspiră adânc, 
gâfâind, un sunet ce păru să se răspândească în toată 
încăperea. 

Edwina nu spuse nimic, dar continuă să se uite cu 
ochii ei plini de tristeţe la femeia cea tânără. În cele din 
urmă, se mişcă din loc. O bătu pe Kate pe genunchi, cu 
mâna ei plină de zbârcituri. 

— Luther te-a iubit, copilă! Mai mult decât orice pe 
lume. 

— Îmi dau seama că... 

Edwina clătină din cap şi o întrerupse: 

— Nu te-a blamat niciodată pentru ce-ai simţit. De 
fapt, spunea că aveai dreptate să simţi aşa. 

— A spus el asta? 

— Era mândru de tine, de faptul că ai ajuns procuror 
şi de toate celelalte. Imi spunea: „Fiica mea e procuror, 
unul foarte bun. Pentru ea doar justiţia contează şi are 
al naibii de multă dreptate”. 

Pe Kate o cuprinse ameţeala. Simţea emoții pentru 
care nu era pregătită. Işi masă ceafa şi profită de ocazie 


ca să se uite afară. Un sedan negru trecu pe stradă, apoi 
dispăru. Kate se uită de îndată la Edwina şi zise: 

— Doamnă Broome, vă mulţumesc că mi-aţi spus 
lucrurile acestea. Dar am venit aici cu un anumit scop. 
Am nevoie de ajutorul dumneavoastră. 

— O să fac tot ce pot. 

— Tatăl meu v-a trimis un pachet. 

— Da. Iar eu l-am expediat domnului Graham, exact 
aşa cum îmi ceruse Luther. 

— Ştiu. Jack a primit pachetul. Dar cineva... cineva i l- 
a luat. Ne-am întrebat dacă tatăl meu v-a trimis şi 
altceva, ceva care ar putea să ne ajute. 

Ochii Edwinei nu mai erau plini de tristeţe. O priveau 
cu atenţie pe Kate. Apoi priviră în spatele tinerei. 

— În spatele tău, Kate! În cutia pianului. O culegere 
de imnuri, în stânga. 

Kate deschise cutia pianului şi scoase culegerea de 
imnuri. Între pagini se afla un pacheţel. Se uită la el. 

— Luther era omul cel mai precaut pe care l-am 
întâlnit în viaţa mea. A spus că, dacă se întâmplă ceva 
rău cu pachetul, să-i trimit asta domnului Graham. După 
ce am aflat de la televizor ce a păţit, mă gândeam că ar 
trebui să i-l expediez. Greşesc crezând că n-a făcut 
niciunul dintre lucrurile de care-i acuzat? 

Kate dădu din cap şi zise: 

— Aş vrea ca toată lumea să gândească precum 
dumneavoastră. 

Apoi se pregăti să desfacă pacheţelul. Edwina o opri, 
cu voce aspră: 

— Nu face asta, Kate! Tatăl tău a zis că numai domnul 
Jack Graham trebuie să vadă ce-i înăuntru. Numai el. 
Cred că-i mai bine să-i respectăm dorinţa. 

Kate ezită, luptând împotriva curiozităţii, apoi lăsă 
pachetul neatins. 

— V-a mai spus ceva? Ştia cine a ucis-o pe Christine 
Sullivan? 


— Ştia. 

— Şi v-a spus cine-i asasinul? 

Edwina clătină din cap. 

— Mi-a spus un singur lucru. 

— Care? 

— Mi-a spus că, dacă mi-ar zice cine-i făptaşul, nu l-aş 
crede. 

Kate se trase înapoi şi se gândi bine. 

— Ce voia să spună? 

— Nu ştiu. Oricum, m-au surprins vorbele lui. 

— De ce v-au surprins? 

— Pentru că Luther a fost omul cel mai onest pe care 
l-am cunoscut. Aş fi crezut orice mi-ar fi spus. Aş fi 
acceptat vorbele lui ca pe Sfânta Scriptură. 

— Aşadar, a văzut pe cineva a cărui identitate l-a 
surprins atât de mult, încât a considerat că a-i pomeni 
numele ar fi ceva de necrezut. Chiar şi pentru 
dumneavoastră. 

— Exact. Aşa m-am gândit şi eu. 

— Mulţumesc, doamnă Broome, zise Kate, şi se ridică 
să plece. 

— Spune-mi Edwina. E un nume caraghios, dar e 
singurul pe care-l am. 

Kate zâmbi şi zise: 

— Edwina, după ce povestea asta se va termina, aş 
vrea să revin şi să te vizitez, dacă nu te superi. Să mai 
discutăm... 

— Nimic nu mi-ar face mai multă plăcere. Bătrâneţea 
are şi bune, şi rele. Dar să fii bătrân şi singur... e cum 
nu se poate mai rău. 

Kate îşi puse haina şi se duse spre uşă. Puse 
pacheţelul la loc sigur, în poşetă. 

— Asta ar trebui să reducă aria de căutare, nu-i aşa? 

Kate se întoarse. 

— Ce-aţi spus? 

— Cineva de necrezut. Nu pot fi prea mulţi prin 


preajmă, despre care n-aş gândi că-s în stare de crimă. 
xX 


Paznicul de la spital era înalt, solid şi foarte stânjenit. 
— Nu ştiu ce s-a întâmplat. Am lipsit două-trei minute. 
— N-ar fi trebuit să lipseşti deloc, Monroe! 

Şeful pazei, un tip mărunţel, îl privea pe Monroe 
drept în ochi, iar uriaşul transpirase tot. 

— V-am spus, doamna mi-a cerut s-o ajut să-şi care 
sacoşa, iar eu am ajutat-o... 

— Ce doamnă? 

— V-am spus, o doamnă... Tânără,  arătoasă, 
îmbrăcată elegant.. 

Şeful pazei se întoarse, scârbit. Nu avea de unde să 
ştie că doamna era Kate Whitney, nici că ea şi Seth 
Frank se aflau la cinci cvartale de spital, în maşina lui 
Kate. 


— Te doare? 

Kate se uită la el, fără prea multă simpatie. Frank îşi 
atinse uşor bandajul din jurul capului. 

— Glumeşti? Fetiţa mea de şase ani mă loveşte mai 
tare. Ai nişte ţigări? o întrebă el, uitându-se prin maşină. 
De când naiba nu mai ai voie să fumezi în spitale? 

Kate scotoci prin poşetă şi-i aruncă un pachet început. 

Detectivul îşi aprinse o ţigară şi se uită la ea, pe 
deasupra norului de fum. 

— Apropo, te joci bine de-a detectivul particular! Ar 
trebui să joci în filme. 

— Grozav! O să-mi schimb cariera. 

— Ce mai face prietenul tău? 

— E în siguranţă. Pentru moment să avem grijă să 
rămână aşa. 

Kate coti la colţ şi se uită urât la detectiv. 

— Ştii, n-am plănuit să-l las pe tatăl tău să moară 


chiar în faţa mea... 

— Aşa zice şi Jack. 

— Dar nu-l crezi... 

— Ce contează ce cred eu? 

— Pentru mine contează, Kate! 

Femeia opri la semafor. 

— Bine. Să spunem aşa: încep să accept ideea că n-ai 
vrut să se întâmple ce s-a întâmplat. E suficient? 

— Nu, dar, pentru moment mă mulţumesc cu atât. 


x 


Jack coti după colţ şi încercă să se relaxeze. Ultima 
furtună se îndepărtase, în sfârşit, de capitală. Nu mai 
cădea grindină, dar termometrul rămânea constat la 
minus şapte grade Celsius, iar vântul revenise, dornic de 
răzbunare. Suflă în degetele îngheţate şi-şi frecă ochii 
care i se închideau de somn. Pe un petic de cer negru 
atârna o felie de lună, luminând blând. Jack se uită în 
jur. Clădirea de vizavi era goală şi întunecată. 
Construcţia în faţa căreia stătea îşi închisese porţile cu 
mult timp în urmă. Câţiva trecători înfruntau condiţiile 
climaterice, dar majoritatea timpului Jack rămase 
singur. În cele din urmă, pătrunse în holul de la intrare 
şi aşteptă. 

Un taxi ruginit opri la distanţă de două blocuri, uşa 
din spate se deschise şi o pereche de tocuri joase 
atinseră trotuarul din ciment. Taxiul plecă imediat iar 
după o clipă, strada se cufundă din nou în tăcere. Kate 
îşi strânse haina în jurul trupului şi plecă în grabă. Când 
trecu pe lângă blocul următor, de după colţ apăru o altă 
maşină, cu farurile stinse, care se îndrepta spre ea. 
Fiind atentă la treptele din faţa ei, Kate nu se uită 
înapoi. 

Jack o văzu venind de după colţ. Se uită în toate 
direcţiile, înainte să se pună în mişcare, o obişnuinţă pe 
care o căpătase repede. Spera să scape de ea la fel de 


repede. Merse iute în întâmpinarea femeii. Strada era 
liniştită. Nici Jack, nici Kate nu văzură maşina apărând 
lângă colţul clădirii. Şoferul din interiorul automobilului 
văzuse perechea cu un dispozitiv pentru vedere pe timp 
de noapte, dispozitiv despre care catalogul pentru 
comenzi prin poştă susţinea că-i ultima realizare a 
tehnologiei sovietice. Cu toate că foştii comunişti nu 
aveau habar cum să conducă o societate capitalistă, 
democratică, construiseră totuşi echipament militar de 
calitate. 

— Isuse, ai îngheţat! De cât timp aştepţi? 

Kate atinsese mâna lui Jack şi un val de frig îi 
străbătu tot trupul. 

— Mai mult decât ar fi fost nevoie. Mă sufocam în 
camera de motel. Trebuia să ies. O să fiu un deţinut 
jalnic. Ce noutăţi ai? g 

Kate îşi deschise poşeta. Il sunase pe Jack de la un 
telefon public. Nu putuse să-i spună ce avea, îl anunţase 
doar că avea ceva. Jack fusese de acord cu Edwina 
Broome. Dacă trebuia să rişte cineva, atunci el trebuia 
să fie acela. Kate făcuse şi aşa prea mult. 

Jack luă pachetul. Nu era greu să-ţi dai seama ce se 
afla în el. Fotografii. 

„Slavă Domnului! Luther, nu m-ai dezamăgit!” 

— Te simţi bine? întrebă Jack, privind-o atent. 

— Am ajuns până aici. 

— Unde-i Seth? 

— Prin preajmă. O să mă ducă acasă. 

Se uitară unul la celălalt. Jack ştia că ar fi mai bine 
dacă ar lăsa-o să plece, poate chiar să plece din ţară, 
pentru un timp, până când povestea va exploda sau el va 
fi condamnat pentru crimă. Dacă ultima variantă va fi 
cea adevărată, atunci intenţia ei de a-şi reîncepe viaţa în 
altă parte ar fi fost cel mai bun lucru posibil. 

Dar nu se îndura s-o lase să plece. 

— Mulţumesc! 


Cuvintele păreau complet nepotrivite, de parcă i-ar fi 
mulţumit pentru că-i pregătise prânzul sau făcuse 
curăţenie. 

— Jack, ce-o să faci acum? 

— Nu m-am gândit încă. Dar o să mă gândesc. N-o să 
mă las doborât fără să lupt. 

— Da, dar nici măcar nu ştii cu cine te lupţi. Nu-i 
corect! 

— Şi cine a zis că ar fi corect? 

Jack îi zâmbi, în timp ce vântul purta pe stradă ziare 
vechi. 

— E timpul să pleci. Zona asta nu-i sigură deloc. 

— Am cu mine spray-ul cu piper. 

— Eşti o fată deşteaptă. 

Kate se pregăti să plece. Se opri şi-l prinse de braţ. 

— Jack, te rog să fi atent! 

— Sunt întotdeauna atent. Ca orice avocat. Lozinca 
noastră este: acoperă-ţi spatele! 

— Jack, nu-mi arde de glumă! 

— Ştiu. Promit să fiu cât se poate de atent. 

După ce făgădui ceea ce-i ceruse Kate, Jack se 
apropie de femeie şi-şi dădu gluga jos. 

Ochelarii de vedere prin întuneric se aţintiră asupra 
trăsăturilor expuse ale lui Jack. Apoi mâini tremurătoare 
apucară telefonul celular al maşinii. 

Cei doi tineri se îmbrăţişară. Deşi Jack dorea cu 
disperare s-o sărute pe Kate, se mulţumi, având în 
vedere circumstanţele, să-i atingă uşor ceafa cu buzele. 
Când se desprinseră din îmbrăţişare, Kate era gata să 
înceapă să plângă. Jack se întoarse şi se îndepărtă iute. 

Kate merse pe stradă şi nu observă maşina, decât în 
momentul în care aceasta coti în mijlocul străzii şi se 
opri cu botul lângă trotuar. Femeia se dădu înapoi, în 
clipa în care şoferul deschise uşa. Undeva, în spate, 
aerul răsuna din cauza sirenelor maşinilor de poliţie. 
Toate veneau către ea. Către Jack. Kate privi instinctiv 


în urma ei. Jack nu se mai zărea. Când întoarse capul, 
văzu în faţa ei o pereche de ochi ursuzi, umbriţi de 
sprâncene dese. 

— Eram sigur că drumurile noastre se vor încrucişa 
din nou, domnişoară Whitney. 

Kate se uită la bărbat, dar nu-l recunoscu. Acesta 
păru dezamăgit şi se prezentă: 

— Bob Gavin, de la Post. 

Femeia se uită la maşină. O mai văzuse trecând pe 
lângă casa Edwinei Broome. Zise: 

— M-ai urmărit. 

— Da. Mi-am închipuit că o să mă conduci, în cele din 
urmă, până la Graham. 

— Ai chemat şi poliţia! exclamă Kate, văzând o maşină 
cu girofaruri venind către ei. 

Gavin dădu din cap, zâmbind. Se vedea că-i încântat 
de sine. 

— Cred că putem încheia o înţelegere, înainte să 
ajungă poliţiştii aici. Îmi dai un interviu în exclusivitate. 
Punem tot ce-i rău şi dezgustător în seama lui Jack 
Graham şi scriu articolul în aşa fel încât din complice să 
fi doar un martor nevinovat al întregii poveşti. 

Kate se uită la individ. Furia ce se strânsese în ea într- 
o lună în care suferise numai tragedii personale era pe 
punctul de a exploda. lar Bob Gavin se afla exact în 
epicentru. _ 

Reporterul se uită la maşina care se apropia de ei. În 
spate se vedeau încă două automobile, care se îndreptau 
în aceeaşi direcţie. 

— Kate, o zori el, nu avem mult timp la dispoziţie. 
Scapi de închisoare, iar eu o să primesc Premiul Pulitzer 
şi cele cincisprezece minute de glorie care mi se cuvin. 
Ce alegi? 

Femeia îşi descleştă dinţii şi răspunse calmă, de parcă 
ar fi exersat luni de zile un asemenea răspuns: 

— Durere, domnule Gavin. Cincisprezece minute de 


durere. 

În timp ce reporterul o privea uimit, Kate scoase 
spray-ul de mărimea palmei, îl îndreptă spre figura 
individului şi apăsă pe butonul de pulverizare. Gazul 
piperat îl lovi pe Gavin în ochi şi în nas, mânjindu-l pe 
faţă cu vopsea roşie. 

Când poliţiştii ieşiră din vehiculul lor, Bob Gavin se 
tăvălea deja pe caldarâm, cu mâinile pe faţă, încercând 
fără succes să-şi scoată ochii. 

x 


Primul sunet de sirenă îl făcuse pe Jack să sprinteze 
pe o străduţă lăturalnică. 

Se lipi de o clădire, gâfâind. Îl dureau plămânii, iar 
frigul îi sfâşia faţa. Pustietatea zonei în care se afla 
devenise un imens dezavantaj tactic. Putea să fugă în 
continuare, dar era ca o furnică neagră pe o foaie albă 
de hârtie. Sirenele se auzeau atât de puternic, încât nu- 
şi dădea seama din ce direcţie venea sunetul. 

De fapt, venea din toate direcţiile. Şi se apropia. Jack 
alergă iute spre colţul următor, se opri şi privi în jur. 
Ceea ce zări nu era deloc încurajator. Poliţia bloca deja 
capătul străzii, dând dovadă de o strategie uşor de 
priceput. Poliţiştii cunoşteau zona în care se afla el, 
aveau de gând s-o înconjoare, apoi să strângă sistematic 
laţul. Aveau destui oameni, aveau destul timp... 

lar el dispunea de un singur lucru: de o bună 
cunoaştere a zonei în care se afla. Mulţi dintre clienţii 
săi din vremea în care fusese avocat din oficiu 
proveneau de aici. Visele lor nu aveau legătură cu 
colegiul, Facultatea de Drept, o slujbă bună, o familie 
iubitoare sau o casă la periferie, ci doar cu banii pe 
care-i puteau obține  revânzând droguri şi cu 
supraviețuirea pentru încă o zi. Supravieţuirea... Un 
imbold omenesc foarte puternic. Jack spera că şi pentru 
el era destul de puternic. 


În timp ce alerga pe alee, nu avea idee pe cine avea să 
întâlnească, deşi presupunea că vremea aspră îi ţinuse 
în casă pe mulţi dintre infractorii locali. li venea să râdă. 
Niciunul dintre foştii lui parteneri de la Patton şi Shaw 
nu s-ar fi apropiat de un asemenea loc, nici măcar însoţit 
de un batalion de tancuri. Din partea lor, putea la fel de 
bine să alerge pe suprafaţa Planetei Pluto. 

Sări peste gardul de sârmă şi se dezechilibra uşor la 
aterizare. Când puse mâna pe zidul de cărămidă, ca să 
se sprijine, auzi două sunete. Zgomotul propriei gâfâieli 
şi zgomot de picioare care alergau. Zgomot scos de mai 
mulţi oameni. Fusese descoperit. Il înconjurau. Apoi 
aveau să aducă şi câinii. Nu poţi să fugi de un poliţist cu 
patru picioare. Jack ieşi de pe alee şi goni către Indiana 
Avenue. 

Mai fugi un timp, apoi auzi scrâşnet de pneuri. Chiar 
de-ar fi luat-o în altă direcţie, tot ar fi nimerit peste un 
grup de urmăritori, care i-ar fi ieşit în întâmpinare. 
Prinderea lui devenise doar o problemă de timp. Căută 
pachetul, în buzunar. Ce să facă? Nu-l putea încredința 
nimănui. Din punct de vedere juridic, lucrurile unui 
arestat urmau să fie inventariate şi puse într-un loc 
sigur, în baza unor semnături. Chestia asta nu însemna 
nimic. Cineva care putea să ucidă în mijlocul a sute de 
poliţişti, dispărând apoi fără urmă, putea să pună mâna 
pe lucrurile unui deţinut, lucruri aflate la Departamentul 
de Poliţie din Washington, D.C. lar ceea ce avea în 
buzunar însemna singura şansă care-i rămăsese. În 
Departamentul Columbia nu exista pedeapsa cu 
moartea, dar închisoarea pe viaţă, fără posibilitatea 
eliberării condiţionate, nu însemna ceva mai bun. 
Dimpotrivă, i se părea a fi mult mai rău. 

Alergă printre două clădiri, alunecă pe gheaţă, plonjă 
peste nişte lăzi de gunoi şi se izbi zdravăn de pavaj. Se 
ridică şi se târî spre stradă, frecându-şi cotul. Simţi 
durerea, apoi ceva nou, o înmuiere a genunchiului... Se 


opri, reuşi să se ridice, apoi înlemni. 

Chiar în faţa lui apăruseră farurile unei maşini. Văzu 
girofarul poliţiei. Roţile se opriră la cinci centimetri de 
capul lui. Jack se prăbuşi pe asfalt. Era prea epuizat ca 
să se poată mişca. 

Uşa automobilului se deschise. Jack o privi mirat. Era 
uşa din dreapta, cea pentru pasager. Apoi se deschise şi 
uşa şoferului. Mâini puternice îl prinseră de subsuori. 

— Jack, mişcă-ţi naibii fundul! 

Era glasul lui Seth Frank. 


CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI OPT 


Bill Burton vâri capul în camera punctului de 
comandă al Serviciului Secret. Tim Collin stătea la un 
birou şi scria un raport. 

— Vino, Tim! 

Collin se ridică, mirat. 

Burton îi explică liniştit: 

— L-au înconjurat lângă tribunal. Vreau să fiu de faţă. 
Pentru orice eventualitate. 


x 


Maşina lui Seth Frank ţâşni pe stradă, girofarul 
impunând imediat respect participantilor la trafic. 

— Unde-i Kate? întrebă Jack, care stătea întins pe 
bancheta din spate, acoperit cu o pătură. 

— Probabil că în clipa asta i se citesc drepturile. Apoi 
o să fie arestată, fiind acuzată că te-a ajutat. 

— Trebuie să ne întoarcem! exclamă Jack, ridicându- 
se. Mă predau. Atunci îi vor da drumul. 

— Da, chiar aşa... 

— Nu glumesc! 

— Nici eu. Dacă te întorci şi te predai, n-o ajuţi cu 
nimic pe Kate şi renunti la cea mai mică speranţă de a 
te întoarce la viaţa de până acum. 

— Dar Kate... 

— O să am eu grijă de Kate. Am sunat deja un prieten 
din Washington. O aşteaptă. E un tip cumsecade. 

Jack se lăsă să cadă pe banchetă. Frank deschise 
fereastra, se întinse, stinse girofarul şi-l aşeză pe 
scaunul de lângă el. 

— Ce naiba s-a întâmplat? 

Frank se uită în oglinda retrovizoare. 

— Nu ştiu sigur. Îmi imaginez că a urmărit-o cineva 


pe Kate. Eu mă învârteam prin zonă. Trebuia să ne 
întâlnim la Convention Center, după ce se despărţea de 
tine. Am auzit prin staţie că ai fost descoperit. Am auzit 
coordonatele ce se transmiteau pe frecvențele poliţiei 
prin radio şi am încercat să ghicesc încotro te duci. Am 
avut noroc. Nu-mi venea să cred, când ai ţâşnit din alee. 
A fost cât pe ce să te calc cu maşina. Apropo, cum te 
simţi? 

— Groaznic! Ar trebui să fac chestia asta o dată, de 
două ori pe an, ca să mă păstrez în formă. Să fiu 
pregătit pentru Jocurile Olimpice ale Infractorilor 
Urmăriţi. 

Frank chicoti şi replică: 

— Eşti încă în viaţă, amice! Ai avut noroc. Te-ai ales 
cu un cadou drăguţ? 

Jack începu să înjure. Fusese atât de ocupat să fugă 
de poliţie, încât nu se uitase la pachet îl scoase din 
buzunar. 

— Poţi să faci lumină? 

Frank aprinse plafoniera. Jack se uită la fotografii. 
Detectivul se uită în oglinda retrovizoare şi întrebă: 

— Ce avem? 

— Fotografii. Ale cuţitului pentru deschis scrisori sau 
cum naiba îi zice. 

— Nu sunt surprins. Poţi să faci ceva cu ele? 

Jack se uită atent la poze, în lumina slabă din maşină. 

— Nu prea... Poate au tehnicienii tăi vreun aparat 
care să le folosească... 

Frank oftă. 

— Sincer vorbind, nu putem scoate mare lucru dintr-o 
poză. Chiar dacă am obţine nişte amprente, cum am 
putea să dovedim de unde provin? Şi, din câte ştiu eu, 
nu poţi să obţii un ADN examinând sângele dintr-o 
fotografie amărâtă. 

— Ştiu şi eu. N-am petrecut patru ani ca avocat fără 
să învăţ câte ceva. 


Seth reduse viteza. Ajunseseră pe Pennsylvania 
Avenue, iar traficul se înteţise. 

— Atunci ce crezi despre pozele astea? 

Jack îşi trecu mâinile prin păr, îşi masă piciorul până 
când durerea din genunchi se potoli, apoi zise: 

— Cel care se află în spatele întregii poveşti voia cu 
tot dinadinsul să recapete cuțitul pentru deschis 
scrisori. Dorea obiectul suficient de mult ca să ucidă pe 
oricine i-ar fi stat în cale. Un paranoic în ultimul hal. 

— Chestie care se potriveşte cu teoria ta despre 
cineva important, care are mult de pierdut dacă 
lucrurile ies la iveală. Bun, au recăpătat obiectul. Nouă 
ce ne-a rămas? 

— Luther n-a făcut fotografiile astea pentru 
eventualitatea în care s-ar întâmpla ceva cu originalul. 

— La ce te gândeşti? 

— Seth, îţi aminteşti? Luther s-a reîntors în ţară. A 
făcut ceva de neimaginat. 

Frank opri la semafor şi se întoarse spre Jack. 

— Bine. S-a întors. Ştii de ce? 

Jack se întinse pe banchetă, având grijă să nu poată fi 
văzut pe fereastră. 

— Cred că ştiu. ţi aminteşti că ţi-am spus că Luther 
nu era genul de om care să lase nepedepsită o asemenea 
faptă, dacă putea să facă ceva? 

— Dar a părăsit ţara. La început. 

— Ştiu. Poate că ăsta fusese planul său iniţial. Poate 
că asta plănuise să facă, dacă lucrurile ar fi mers 
conform intenţiilor sale. Oricum, s-a întors. Ceva l-a 
făcut să se răzgândească. Şi apoi a făcut aceste 
fotografii. 

Jack le răsfiră, în evantai. 

Semaforul îşi schimbă culoarea în verde, iar Frank 
porni. 

— Nu pricep, Jack. Dacă voia ca individul să fie prins, 
de ce n-a trimis obiectul poliţiei? 


— Cred că aşa plănuise. Dar i-a spus Edwinei Broome 
că nu l-ar crede, dacă i-ar spune ce-a văzut. Dacă ea, o 
prietenă apropiată, nu i-ar fi crezut povestea, atunci 
posibilitatea de a convinge un străin se reducea la zero. 

— Bine. Avea o problemă de credibilitate. La ce-au 
folosit fotografiile? 

— Să presupunem că vrei să faci un schimb. Bani, în 
schimbul unui obiect. Care-i partea cea mai grea? 

Frank răspunse imediat: 

— Plata. Felul în care poţi să iei banii fără să fi omorât 
sau prins. Poţi să trimiţi ulterior instrucţiuni pentru 
recuperarea obiectului. Partea cea mai dificilă e luarea 
banilor. De aceea s-a redus numărul de răpiri. 

— Şi ce se putea face? 

Frank se gândi o clipă, apoi zise: 

— Din moment ce-i vorba de o plată făcută de oameni 
care n-ar recurge la poliţie, aş alege o metodă rapidă. 
Riscuri personale minime şi timp suficient ca să fugi. 

— Care ar fi metoda asta? 

— Transfer electronic de fonduri. Telegrafic. Pe când 
lucram în New York, am avut de-a face cu un caz de 
delapidare a unei bănci. Individul a făcut totul prin 
departamentul de transfer la distanţă al propriei bănci. 
Nu-ţi vine să crezi câţi dolari trec zilnic printr-un 
asemenea departament. Şi nu ai crede că se pot pierde o 
grămadă de bani, în urma acestor transferuri. Un individ 
deştept poate lua câte un pic de ici, de colo, iar când 
banca descoperă despre ce-i vorba, individul a dispărut 
de mult. Trimiţi instrucţiunile telegrafic. Banii sunt 
expediaţi. Totul durează numai câteva minute. Mult mai 
plăcut decât să scotoceşti într-un coş de gunoi dintr-un 
parc, în timp ce deja cineva se pregăteşte să-ţi tragă un 
glonţ în cap... 

— Dar expeditorul poate să descopere unde au fost 
retransmişi banii. 

— Sigur! Trebuie să identifici banca la care au fost 


expediaţi. Numărul de cont, numărul mandatului 
telegrafic, toate chestiile respective... 

— Aşadar, dacă expeditorul este destul de priceput, 
poate să descopere mandatul telegrafic. Ce urmează? 

— Poate să ia urma banilor. Poate să afle informaţii 
despre cont. Însă nimeni nu-i atât de prost încât să-şi 
folosească numele adevărat sau numărul de la 
Asigurările Sociale. Iar un tip deştept precum Whitney 
ar fi lăsat din timp instrucţiuni. După ce banii au ajuns 
în prima bancă, sunt trimişi în altă parte, apoi în altă 
parte... şi tot aşa... La un moment dat, se poate ca urma 
să dispară. De fapt, vorbim de bani cu livrare imediată, 
disponibili pe loc. 

— Bine. Pun pariu că Luther a făcut ceva asemănător. 

Frank se scarpină cu grijă lângă bandaj. Pălăria îl 
strângea şi bandajul devenise greu de suportat. 

— Nu-mi pot imagina de ce a făcut toată chestia asta. 
Nu avea nevoie de bani, după cât găsise în seiful lui 
Sullivan. Ar fi putut să dispară. Să lase lucrurile să se 
potolească. După un timp, indivizii din spatele poveştii 
ar fi crezut că s-a retras definitiv. Tu nu mă deranjezi pe 
mine, eu nu te deranjez pe tine... 

— Ai dreptate. Ar fi putut să se retragă, să 
abandoneze totul. Dar s-a întors. Mai mult, s-a întors şi 
se pare că l-a şantajat pe cel pe care l-a văzut ucigând-o 
pe Christine Sullivan. Dacă n-a făcut lucrul ăsta pentru 
bani, atunci de ce l-a făcut? 

Detectivul se gândi un moment, apoi răspunse: 

— Ca să-i treacă toate apele. Ca să-i facă să ştie că a 
fost acolo. Că are dovezi cu care-i poate distruge. 

— Dar nu era sigur că are destule dovezi. 

— Pentru că făptaşul era respectabil. 

— Bine, deci care-i concluzia? 

Frank trase maşina lângă trotuar şi o parcă. Apoi se 
întoarse. 

— Eu aş fi încercat să obţin încă o dovadă. Asta aş fi 


făcut. 

— Cum? Şantajând pe cineva? 

Frank ridică mâinile. 

— Gata, mă predau! 

— Ai spus că expeditorul poate descoperi unde au 
ajuns banii, în urma unui transfer telegrafic. 

— Da. Şi ce-i cu asta? 

— Dar dacă s-ar acţiona în sens invers? Dacă 
destinatarul ar dori să afle de unde au fost trimişi banii? 

— Prost mai sunt! exclamă detectivul, dându-şi cu 
palma peste frunte. Whitney a urmărit sursa banilor. 
Persoana care îi trimisese credea că se joacă de-a pisica 
şi şoarecele cu Whitney. Că ea era pisica, iar Whitney 
şoarecele. Că el se ascunde şi vrea să fugă. 

— Numai că Luther ştia că inversase rolurile. El era 
pisica, ceilalţi erau şoarecii. 

— Iar dispozitivul de urmărire ducea direct la băieţii 
răi, indiferent ce măsuri de precauţie ar fi luat, deşi nu 
cred să fi luat vreuna. Orice mandat telegrafic trebuie să 
treacă prin Rezerva Federală. Dacă ai numărul de 
referinţă al Rezervei Federale sau contul din banca 
expeditoare, atunci ai o dovadă solidă. Chiar dacă 
Whitney nu reuşea să dea de urma banilor, faptul că 
primise banii reprezenta un mare pericol. Dacă furnizai 
poliţiei această informație, precum şi numele 
expeditorului, poliţia putea verifica... 

Jack duse până la capăt ideea detectivului: 

— Brusc, ceea ce era de necrezut devenea credibil. 
Mandatele telegrafice nu mint. Banii fuseseră expediaţi. 
Şi dacă fusese vorba de o sumă mare - după cum cred 
că a fost în acest caz - transferul nu se putea justifica 
uşor. Aşadar, exista o dovadă clară. Luther i-a prins prin 
faptul că au plătit. 

— Jack, m-am gândit la altceva. Dacă Whitney încerca 
să alcătuiască un caz împotriva indivizilor înseamnă că 
plănuia să se ducă la poliţie. Să se predea şi să depună 


dovezile. 

Jack dădu din cap şi explică: 

— De aceea avea nevoie de mine. Numai că indivizii 
au acţionat rapid şi au folosit-o pe Kate ca să-l facă să 
tacă. Iar apoi au folosit un glonţ, ca să fie siguri că au 
închis problema. 

— Aşadar, intenţiona să se predea poliţiei. 

— Exact. 

— Ştii ce cred? întrebă Frank, frecându-şi falca. 

Jack răspunse imediat: 

— Ştia ce-o să i se întâmple. 

Cei doi se priviră, şocaţi de ceea ce descoperiseră. 
Frank vorbi primul, rostind cuvintele încet, aproape 
şoptit: 

— Ştia că o folosim pe Kate drept momeală. Şi a venit. 
Iar eu am crezut că am fost tare deştept! 

— Probabil că şi-a închipuit că era singura ocazie ca s- 
o mai vadă o dată. 

— Rahat! Ştiu că individul era un hoţ, dar mărturisesc 
că respectul meu faţă de el creşte cu fiecare secundă. 

— Înţeleg ce vrei să spui. 

Frank băgă maşina în viteza şi porni. 

— Bine, la ce concluzie ajungem? 

Jack clătină din cap şi mărturisi: 

— Nu ştiu. 

— Atât timp cât nu avem o informaţie referitoare la 
făptaş, nu ştiu ce-ar trebui să facem. 

Jack îi replică: 

— Ba avem informaţii, numai că nu ştiu ce să înţeleg 
din ele. 

Cei doi tăcură, timp de câteva minute. Apoi detectivul 
zise: 

— Jack, ştiu că e ciudat ca o asemenea idee să vină de 
la un poliţist, dar ar fi cazul să te gândeşti să fugi de 
aici. Ai ceva economii? Poate e mai bine dacă măcar tu 
te-ai retrage mai devreme... 


— Şi s-o las pe Kate în plata Domnului? Dacă nu-i 
prindem pe indivizi, Kate se alege cu o condamnare 
între zece şi cincisprezece ani, pentru complicitate. N-o 
să fac asta, Seth! 

— Ai dreptate! Îmi pare rău că am adus vorba despre 
aşa ceva. 

În timp ce Seth se uita în oglinda retrovizoare, maşina 
din faţa lor încercă să întoarcă în mijlocul drumului. 
Frank apăsă pe frâne, iar automobilul trase într-o parte, 
izbindu-se puternic de trotuar. Maşina cu număr de 
Kansas, care era aproape să intre în ei, dispăru iute. 

— Turişti idioţi! bombăni Frank, ţinând bine volanul: 
se lovise tare la cot şi simţea că-i zvâcneşte capul. 
Ticăloşi nenorociţi! mai ţipă el, fără să se adreseze cuiva 
anume, apoi îşi aminti de pasagerul său şi se întoarse 
spre bancheta din spate. Jack, te simţi bine? 

Jack stătea cu faţa apăsată pe geamul portierei. Era 
conştient. De fapt, se uita foarte atent la ceva. 

— Jack? întrebă din nou Frank, apoi îşi desfăcu 
centura de siguranţă şi-l prinse pe Jack de umăr. Eşti 
bine? Jack! 

Jack se uită la Frank, apoi privi din nou pe fereastră. 
Frank se întreba dacă lovitura îl scosese din minţi pe 
prietenul său. Se uită la capul acestuia, căutând vreun 
cucui, dar Jack îi arătă spre fereastră. Frank se uită 
afară. 

Cu toate că avea nervi de oţel, tresări. Vedea partea 
din spate a Casei Albe. 

Mintea lui Jack lucra din plin, în ea apăreau imagini 
ca într-un montaj video. Imaginea preşedintelui 
retrăgându-se de lângă Jennifer Baldwin, plângându-se 
de cotul lovit la tenis. Numai că braţul lui fusese rănit 
de un cuţit pentru deschis scrisori, obiect care 
declanşase toată nebunia... Interesul neobişnuit 
manifestat de preşedinte şi de Serviciul Secret față de 
asasinarea lui Christine Sullivan. Apariția tocmai la 


momentul potrivit a lui Alan Richmond la tribunal, 
înainte ca Luther să fie pus sub acuzare. „M-a condus 
exact la el.” Aşa zisese detectivul că-i explicase 
cetăţeanul care adusese videocaseta: „M-a condus exact 
la el”. Asta explica felul în care putuse asasinul să 
omoare în mijlocul unei armate de oameni ai legii şi să 
scape. Cine ar fi oprit un agent al Serviciului Secret, 
care-l proteja pe preşedinte? Nimeni. Nu era de mirare 
că Luther simţise că nu-l va crede nimeni. Era vorba de 
preşedintele Statelor Unite! 

Iar înainte de întoarcerea în ţară a lui Luther avusese 
loc un eveniment semnificativ. Alan Richmond ţinuse o 
conferinţă de presă, în care îşi exprima regretul faţă de 
moartea tragică a lui Christine Sullivan. Individul se 
culcase cu soţia prietenului său, aceasta fusese ucisă, 
iar jigodia voia să câştige sprijin politic arătând ce 
prieten simţitor era şi cât de mult dorea să pedepsească 
asasinul. Un adevărat tur de forţă. Difuzat în toată 
lumea. Ce gândise Luther văzând spectacolul? Jack îşi 
închipuia. De aceea se întorsese Luther: ca să facă meci 
egal. 

Toate piesele care zăngăniseră în mintea lui Jack, 
aşteptând un catalizator, se aflau la locul potrivit. 

Jack se mai uită o dată la catalizator. 


* 


Stând chiar sub plafonieră, Tim Collin privi traficul 
redus din stradă, dar nu remarcă niciun amănunt în 
lumina farurilor maşinii. Bill Burton, care stătea lângă 
el, se uita şi el afară. Collin dădu din umeri, apoi ridică 
fereastra sedanului negru. Burton puse girofarul pe 
automobil, porni sirena, conduse maşina spre intrarea 
din spate a Casei Albe şi ieşi, îndreptându-se spre 
Curtea Supremă din Washington, în urmărirea lui Jack. 

* 


Jack se uită la Seth Frank şi zâmbi, amintindu-şi de 
izbucnirea detectivului. Aceeaşi expresie fusese rostită 
de gura lui Luther, chiar înainte să i se sfârşească viaţa. 
Jack îşi aminti unde mai auzise expresia aceea. În 
închisoare, când Luther aruncase ziarul. Pe prima 
pagină se afla figura zâmbitoare a preşedintelui. 

Şi în faţa tribunalului, când Luther se uitase la 
individ. Aceleaşi cuvinte, izbucnind cu toată furia şi 
veninul strâns în bătrân. 

— Ticălos nenorocit, zise Jack. 


x 


Alan Richmond stătea la fereastră şi se întreba dacă 
destinul lui era să fie înconjurat de incompetenţi. Gloria 
Russell stătea ţeapănă pe un scaun, în faţa lui. Se 
culcase cu ea de vreo şase ori şi îşi pierduse orice 
interes pentru ea. O să-i facă vânt cu prima ocazie. 
Următoarea sa echipă va fi alcătuită din oameni mult 
mai capabili. Din subordonați care să-i permită să se 
concentreze asupra concepţiei sale despre viitorul ţării. 
Nu ajunsese preşedinte ca să se ocupe de fleacuri. 

— Văd că n-am câştigat nimic în sondaje. 

Nu se uită la femeie, anticipa răspunsul. 

— Contează dacă o să câştigi cu şaizeci la sută din 
voturi sau cu şaptezeci la sută? 

Preşedintele se întoarse şi şuieră: 

— Da. Da, contează al naibii de mult! 

Femeia îşi muşcă buzele şi bătu în retragere: 

— Alan, am făcut toate eforturile. Poate că vom 
câştiga fără nicio împotrivire în Colegiul Electoral. 

— Ăsta-i minimum a ceea ce putem face, Gloria! 

Femeia se uită în jos. După alegeri, va călători, în 
toată lumea. În locuri în care nu cunoştea pe nimeni şi 
unde n-o cunoştea nimeni. Un nou început. Atunci, totul 
va fi în regulă... 

— Bine măcar că am lămurit mica noastră problemă, 


zise Richmond, uitându-se la ea şi ţinând mâinile la 
spate. 

Un bărbat înalt, zvelt, îmbrăcat impecabil. Arăta ca un 
comandant al unei invincibile armada. Însă istoria 
demonstrase că armadele invincibile erau mult mai 
vulnerabile decât îşi imaginau oamenii. 

— L-ai distrus? 

— Nu, Gloria, e în sertarul meu. Vrei să-l vezi? Poate 
vrei să-l mai furi o dată. 

O trata cu atâta condescendenţă, încât Gloria simţi 
nevoia să încheie discuţia. Se ridică şi întrebă: 

— Mai avem ceva de rezolvat? 

Preşedintele clătină din cap şi se întoarse spre 
fereastră. Gloria întinse mâna spre clanţă, când uşa se 
deschise brusc. 

— Avem o problemă, zise Bill Burton, uitându-se la 
fiecare din ei. 


x 


— Ce vrea? întrebă preşedintele, uitându-se la 
fotografia pe care i-o înmânase Burton. 

Agentul răspunse imediat: 

— Biletul nu spune nimic. Presupun că individul vrea 
nişte bani, având în vedere că-i urmărit de poliţie. 

Richmond se uită la Gloria Russell şi zise: 

— Mă miră faptul că Jack Graham a ştiut să trimită 
fotografia aici. 

Deşi ultimul lucru pe care şi-l dorea era să-i ia 
apărarea Gloriei Russell, Burton consideră că nu 
dispuneau de suficient timp pentru a-şi permite să 
interpreteze greşit situaţia. Aşa că răspunse: 

— Este posibil ca Whitney să-i fi povestit totul. 

— Dacă aşa stau lucrurile, a aşteptat cam mult, 
replică preşedintele. 

— Poate că Whitney nu i-a explicat. Poate că Graham 
a descoperit totul singur. A pus lucrurile cap la cap. 


Preşedintele mototoli fotografia şi o aruncă. Gloria 
privi în altă parte. Simpla vedere a cuţitului pentru 
deschis scrisori o paraliza. 

— Burton, în ce fel ne poate face rău chestia asta? 

Richmond se uită la agent, de parcă ar fi pătruns în 
interiorul minţii acestuia. 

Burton se aşeză şi-şi frecă bărbia cu palma: 

— Mă tot gândesc... Graham e în faza în care se agaţă 
şi de un pai. E într-o situaţie disperată. Iar prietena lui 
se răcoreşte la puşcărie. Cred că-i înnebunit. A avut 
inspiraţie, a pus nişte lucruri cap la cap şi-şi încearcă 
norocul trimiţându-ne asta, sperând că are suficientă 
valoare pentru noi ca să plătim cât ne cere, indiferent de 
sumă. 

Preşedintele se ridică şi luă o ceaşcă de cafea. 

— Nu putem să-l găsim? Să-l găsim repede? 

— Sigur că putem. Nu ştiu însă cât de repede. 

— Şi dacă am ignora biletul lui? 

— S-ar putea să nu facă nimic, doar s-o şteargă şi să- 
şi încerce norocul. 

— Mai există posibilitatea să-l găsească poliţia... 

— Şi să-i zboare creierii, termină Burton fraza în locul 
preşedintelui. Da, există această posibilitate. 

Preşedintele ridică fotografia: 

— De ce se mai osteneşte, dacă-şi poate susţine 
povestea doar cu asta? întrebă el, neîncrezător. 

— Nu valoarea de probă incriminatoare a fotografiei 
mă îngrijorează... 

— ... Ci faptul că această acuzaţie poate face poliţia să 
pună întrebări foarte stânjenitoare. 

— Cam aşa ceva. Amintiţi-vă că asemenea acuzaţii vă 
pot da gata. Vă pregătiţi pentru alegeri: Probabil că 
Graham a văzut în asta un atu. O campanie de presă rău 
intenţionată poate fi ucigătoare... 

Preşedintele se gândi un moment. Nimeni şi nimic nu 
trebuia să pericliteze realegerea sa. 


— Burton, nu foloseşte la nimic să plătim. Ştii prea 
bine. Cât timp Graham dă târcoale, e un om periculos. 

Richmond se uită la Gloria Russell, care stătuse tot 
timpul cu mâinile în poală şi cu privirea spre podea. „O 
tipă atât de slabă...” 

Preşedintele se aşeză la birou şi începu să răsfoiască 
nişte hârtii: 

— Burton, fă şi treaba asta! Cât mai repede. 

xX 


Frank se uită la ceasul de pe perete, se duse şi închise 
uşa, apoi ridică telefonul. Il mai durea capul, dar 
doctorii prevedeau că îşi va reveni iute. 

O voce îi răspunse: 

— Motelul Executive. 

— Camera 233, vă rog. 

— Aşteptaţi o clipă. 

Timpul trecea, iar Frank începu să fie îngrijorat. Jack 
ar fi trebuit să fie în cameră. 

— Alo? 

— Eu sunt. 

— Cum te simţi? 

— Pun pariu că mai bine decât tine. 

— Ce face Kate? 

— A fost eliberată pe cauţiune. Am aranjat s-o iau în 
custodie. 

— Cred că-i încântată. 

— Nu-s convins că ai găsit cuvântul potrivit. Se 
apropie momentul culminant. Ascultă-mi sfatul şi fugi 
cât de repede poţi. 

— Dar Kate... 

— Jack, au doar mărturia unui individ care a încercat 
să obţină de la ea un interviu în exclusivitate. Declaraţia 
lui împotriva declaraţiei ei. Nimeni nu te-a văzut. O 
acuzaţie care nu valorează nimic. Am vorbit cu 
procurorul. Se gândeşte foarte serios să renunţe la 


acuzare. 

— Nu ştiu dacă-i aşa. 

— Jack, Kate va ieşi din povestea asta mai bine decât 
tine, dacă nu începi să te gândeşti şi la viitorul tău. 
Trebuie să pleci de aici. Nu-ţi spun asta doar eu, ci şi ea. 

— Kate? 

— Am întâlnit-o astăzi. Nu ne înţelegem foarte bine, 
dar în privinţa asta am fost de acord. 

Jack se relaxa, apoi oftă: 

— Bine. Unde să mă duc şi cum ajung acolo? 

— Plec de la slujbă la ora nouă. La ora zece voi fi în 
camera ta. Să ai bagajele făcute. Am eu grijă de restul. 
Până atunci, stai liniştit. 

Frank puse receptorul în furcă şi trase aer adânc în 
piept. Risca mult. Mai bine să nu se gândească la ce-l 
aştepta... 


x 


Jack se uită la ceas, apoi la valiza de pe pat. Nu putea 
să fugă cu multe bagaje. Se uită apoi la televizorul din 
colţ, dar nu îl interesa nicio emisiune. Apoi i se făcu 
sete. Scoase nişte mărunţiş din buzunar, deschise uşa şi 
privi afară. Automatul cu băuturi se afla pe hol. Îşi puse 
cascheta de baseball şi se strecură afară. Nu auzi 
deschizându-se uşa de la casa scărilor, din celălalt capăt 
al holului. Şi uită să încuie uşa în urma lui. 

Când se întoarse, îl şoca faptul că lumina era stinsă. O 
lăsase aprinsă. Când întinse mâna spre comutator, uşa 
fu trântită în urma lui, iar el fu împins pe pat. Se 
rostogoli iute, iar când ochii i se obişnuiră cu lumina, 
văzu doi bărbaţi. De data asta nu purtau măşti, ceea ce 
spunea foarte mult. 

Jack se pregăti să sară spre ei, dar asupra sa fură 
îndreptate ţevile a două arme. Se aşeză şi privi cele 
două feţe. 

— Ce coincidenţă! zise el. V-am cunoscut pe fiecare 


din voi, dar separat. Tu ai încercat să-mi zbori creierii, îi 
spuse el lui Collin. Iar tu, i se adresă apoi lui Burton, ai 
încercat să-mi arunci praf în ochi. Şi ai reuşit. Te 
cheamă Burton, nu-i aşa? Bill Burton. Întotdeauna ţin 
minte numele. Pe al tău nu l-am aflat, îi spuse el lui 
Collin. 

Collin se uită la Burton, apoi la Jack şi zise: 

— Sunt agentul Tim Collin, din Serviciul Secret. Mi-ai 
tras o lovitură straşnică, Jack! Se pare că ai jucat fotbal, 
în şcoală. 

— Da, iar umărul meu îşi aminteşte încă de tine. 

Burton se aşeză pe pat, lângă Jack. Acesta se uită la 
el. 

— Credeam că mi-am ascuns urmele. Mă surprinde că 
m-aţi găsit. 

Burton se uită spre tavan şi zise: 

— Jack, ne-a spus o vrăbiuţă unde te găsim... 

Jack se uită la Collin, apoi la Burton. 

— Uite ce-i, eu plec din oraş şi nu mă mai întorc. Nu 
cred că-i nevoie să mă treceţi pe lista voastră de 
cadavre. 

Burton se uită la valiza de pe pat, apoi se ridică şi-şi 
puse pistolul în toc. După aceea îl înhaţă pe Jack şi-l 
trânti de perete. Când termină, agentul veteran nu 
lăsase nimic necercetat. Burton petrecu următoarele 
zece minute examinând fiecare petic din încăpere, 
căutând aparatură de ascultat şi alte dispozitive de felul 
acela. Termină treaba examinând bagajul lui Jack. Găsi 
fotografiile şi le privi atent. 

Satisfăcut, agentul le puse în buzunarul interior al 
hainei şi-i zâmbi lui Jack. 

— Scuză-mă, dar în meseria mea, paranoia face parte 
din descrierea postului. Aş vrea să ştiu de ce i-ai trimis 
fotografia preşedintelui. 

Jack dădu din umeri. 

— Din moment ce viaţa mea a fost distrusă, m-am 


gândit că şeful vostru ar vrea să contribuie la fondurile 
mele de plecare. Numai că n-aţi virat fondurile, aşa cum 
aţi făcut în cazul lui Luther. 

Collin mormăi, clătină din cap şi rânji: 

— Îmi pare rău, Jack, dar lucrurile nu merg aşa în 
lumea asta. Ar fi trebuit să găseşti o altă rezolvare 
pentru problema ta. 

— Presupun că ar fi trebuit să vă urmez exemplul, îi 
replică Jack. Ai o problemă? Omoar-o! 

Zâmbetul lui Collin dispăru. Agentul îl privi cu ochii 
scânteind de mânie pe avocat. Burton se ridică şi începu 
să se plimbe prin încăpere. Scoase o ţigară, apoi o 
mototoli şi o vâri în buzunar. Se întoarse către Jack şi-i 
spuse calm: 

— Ar fi trebuit să fugi din oraş. Poate reuşeai să scapi. 

— Nu scăpam cu voi doi pe urmele mele. 

— Nu se ştie niciodată, replică Burton. 

— De unde ştii că nu le-am dat o fotografie şi 
poliţiştilor? 

Burton scoase fotografiile şi se uită la ele. 

— Aparat Polaroid Onestep. Filmul are zece poziţii. 
Whitney i-a trimis două Gloriei Russell. Tu i-ai trimis una 
preşedintelui. Au rămas şapte. Regret Jack, dar nu m-ai 
fraierit. 

— l-am spus lui Seth Frank tot ce ştiu. 

Burton clătină din cap şi-l contrazise: 

— Dacă i-ai fi spus, vrăbiuţa m-ar fi informat. Dar 
dacă  insişti, putem aştepta până când apare 
locotenentul. 

Jack se ridică iute de pe pat şi se lansă spre uşă. Când 
puse mâna pe clanţă, un pumn îl izbi în rinichi, iar el se 
prăbuşi pe podea. După o clipă, fu ridicat şi aruncat pe 
pat. Iar Collin îi zise: 

— Acum suntem chit. 

Jack gemu şi rămase întins, încercând să-şi 
stăpânească greaţa provocată de lovitură. Apoi se ridică, 


ţinându-şi răsuflarea. Când, în cele din urmă, reuşi să 
privească în sus, văzu figura lui Burton. Jack clătină din 
cap. Pe faţă i se citea clar că nu-i venea să creadă. 

Burton se uită atent la el şi întrebă: 

— Ce-i? 

— Am crezut că voi sunteţi băieţii buni, răspunse calm 
Jack. 

Burton nu răspunse nimic. Collin îşi plecă privirea. 

În cele din urmă, Burton răspunse, cu voce slabă, de 
parcă s-ar fi îmbolnăvit subit de laringită: 

— Şi eu am crezut asta, Jack. Şi eu am crezut... 

Făcu o pauză, înghiţi în sec, apoi continuă: 

— N-am vrut eu să avem probleme. Dacă Richmond şi- 
ar fi ţinut scula în pantaloni, nu s-ar fi întâmplat nimic. 
Dar s-a întâmplat, iar noi am fost obligaţi să aranjăm 
totul... 

Burton se ridică şi se uită la ceas. 

— Îmi pare rău, Jack! Cu adevărat îmi pare rău. Crezi, 
poate, că-i o chestie ridicolă, dar chiar aşa simt... 

Agentul se uită la Collin şi dădu din cap. Collin îi făcu 
semn lui Jack să se întindă pe pat. 

— Sper că preşedintele vă este recunoscător pentru 
ceea ce faceţi, zise Jack, cu amărăciune. 

Burton zâmbi cu tristeţe. 

— Să zicem că se aşteaptă să facem ceea ce facem. 
Poate că toţi fac asta, într-un fel sau altul. 

Jack se trase încet înapoi şi privi ţeava armei, ce se 
apropia de capul său. Simţea mirosul de metal. Îşi 
imagină fumul, proiectilul care zbura prea iute ca să fie 
zărit de ochi... 

Apoi uşa încăperii se zgudui, în urma unei lovituri 
puternice. Collin se întoarse. A doua lovitură sparse 
tăblia uşii şi vreo şase poliţişti din Washington năvăliră 
în încăpere, cu pistoalele în mâini. 

— Rămâi  nemişcat! Toată lumea să rămână 
nemişcată! Puneţi pistoalele pe podea! Acum! 


Collin şi Burton îşi lăsară repede pistoalele pe podea. 
Jack rămase întins pe pat, cu ochii închişi. Işi pipăi 
pieptul, în care inima părea gata să explodeze. 

Burton se uită la oamenii în uniforme albastre şi zise: 

— Facem parte din Serviciul Secret al Statelor Unite. 
Legitimaţiile sunt în buzunarele interioare din dreapta. 
L-am prins pe acest individ, care l-a ameninţat pe 
preşedinte. Tocmai voiam să-l arestăm. 

Poliţiştii scoaseră legitimaţiile şi le examinară. Doi 
poliţişti îl ridicară cu brutalitate pe Jack. Unul dintre ei 
începu să-i citească drepturile. Apoi îi puse cătuşe la 
mâini. 

Agenţii îşi primiră legitimaţiile înapoi. 

— Domnule agent Burton, va trebui să aşteptaţi până 
vom termina noi cu domnul Graham. Crima are 
prioritate faţă de amenințările făcute preşedintelui. S-ar 
putea să aşteptaţi mult, dacă individul ăsta are nouă 
vieţi. 

Polițistul se uită la Jack, apoi la valiza de pe pat. 

— Ar fi trebuit să fugi când ai avut ocazia, Graham. Te 
prindeam noi, mai devreme sau mai târziu. 

Apoi le făcu semn oamenilor săi să-l ia pe Jack de 
acolo. Se uită la cei doi agenţi şi le zâmbi, cu gura până 
la urechi. 

— Am primit un telefon că-i aici. Majoritatea 
telefoanelor sunt simple aiureli. Dar ăsta s-ar putea să- 
mi aducă avansarea de care am nevoie. O zi bună, 
domnilor! Salutaţi-l pe preşedinte din partea mea. 

Poliţiştii plecară cu prizonierul lor. Burton se uită la 
Collin, apoi scoase fotografiile. Graham nu mai avea 
nimic. Putea să repete tot ce-i spuseseră ei, iar poliţiştii 
aveau să-l bage la casa de nebuni. Sărmanul! Un glonţ 
ar fi însemnat o soartă mai bună decât cea care-l 
aştepta. Cei doi agenţi îşi luară armele şi plecară. 

În cameră se aşternu tăcerea. După zece minute, uşa 
ce dădea în camera alăturată se deschise şi pe ea se 


strecură o siluetă. Aceasta întoarse televizorul din colţ 
şi-i îndepărtă capacul. Televizorul era doar de formă. Cu 
calm şi îndemânare scoase camera de supraveghere din 
aparat. Cablul fu împins prin perete şi dispăru imediat. 

Apoi omul deschise uşa şi plecă pe unde venise. Pe o 
masă, lângă perete, se afla un dispozitiv de înregistrare. 
Individul strânse cablul şi-l puse într-o sacoşă. Apăsă un 
buton, iar dispozitivul de înregistrare se opri. 

După zece minute, un bărbat cu un rucsac mare ieşi 
pe uşa din fată a Motelului Executive şi se duse spre 
parcare, unde se afla o maşină cu motorul pornit. Tarr 
Crimson trecu pe lângă maşină şi întinse - ca din 
întâmplare - caseta prin fereastra deschisă, lăsând-o să 
cadă pe scaunul din faţă. După aceea se duse la Harley- 
Davidson-ul său, bucuria vieţii lui, se urcă şi porni ca 
fulgerul. Fusese o joacă de copil să instaleze sistemul 
video. Cameră activată vocal. Dispozitiv de înregistrare 
care reţinea pe casetă tot ce se vedea prin cameră. Nu 
ştia ce se afla pe caseta, standard, VHS, dar trebuia să 
fie ceva foarte preţios. Jack îi promisese un an de 
servicii juridice gratuite. In timp ce gonea pe şosea, Tarr 
zâmbi, amintindu-şi de ultima lor întâlnire, când 
avocatul se arătase sceptic faţă de noile invenţii din 
domeniul tehnologiei de supraveghere. 

Maşina din parcare porni din loc. Seth Frank ţinea o 
mână pe volan, iar cu cealaltă ţinea caseta. Coti spre 
drumul principal. Nu-i plăceau filmele prea mult, dar 
abia aştepta să vadă caseta aceea. 


x 


Bill Burton stătea în dormitorul mic, dar elegant, pe 
care-l împărțea cu soția sa. Aveau patru copii. Douăzeci 
şi patru de ani petrecuți împreună. Făcuseră dragoste 
de nenumărate ori. Bill Burton stătuse deseori în colțul 
de lângă fereastră, într-un balansoar vechi, şi-şi hrănise 
cele patru odrasle, înainte să se ducă la slujbă, 


permițându-i soţiei sale, epuizate, să se odihnească 
măcar câteva minute. 

Fuseseră ani frumoşi. Nu câştigase mulţi bani, dar 
asta nu contase. Soţia sa îşi continuase cursurile şi 
obținuse diploma de asistentă medicală, după ce copii 
cei mai mici intraseră la liceu. Venitul suplimentar 
fusese un lucru bun, dar fusese şi mai bun faptul că ea, 
o femeie care îşi sacrificase interesele personale pentru 
nevoile altora reuşise, în cele din urmă, să facă ceva şi 
pentru sine. Una peste alta, duseseră o viaţă frumoasă. 
O casă drăguță, într-un cartier liniştit, pitoresc şi până 
atunci sigur, spre deosebire de zonele din jur, aflate 
parcă în război. Întotdeauna existaseră oameni răi. Şi 
vor exista întotdeauna oameni ca Bill Burton, care să 
lupte împotriva lor. Mai bine zis, oameni aşa cum fusese 
Bill Burton. 

Se uită afară prin fereastra dormitorului. Astăzi era 
ziua lui liberă. Aşa, îmbrăcat în blugi, cu cămaşă de 
flanelă, de-un roşu aprins, şi cizme de pădurean, putea 
să fie luat drept un muncitor la un joagăr. Soţia lui 
descărca maşina. Astăzi făcuseră cumpărături. Aşa cum 
făceau în aceeaşi zi a săptămânii, de douăzeci de ani. O 
privi şi-i admiră silueta, în timp ce se apleca să scoată 
sacoşele. Chris, fiica lor de cincisprezece ani, şi Sidney, 
cea de nouăsprezece, o adevărată frumuseţe, cu 
picioare lungi, în primul an la Colegiul „John Hopkins” - 
pentru că intenţiona să urmeze cursurile Facultăţii de 
Medicină - îşi ajutau mama. Ceilalţi doi copii se 
mutaseră în oraş, pe cont propriu, şi se descurcau bine. 
Uneori îl sunau pe tatăl lor, cerându-i sfatul în privinţa 
cumpărării unei maşini sau a unei case. Îşi făceau 
planuri pe termen lung, în privinţa carierei. lar lui îi 
plăceau discuţiile acelea. El şi soţia lui simțeau că 
reuşiseră în viaţă. 

Se aşeză la birouaşul din colţ, descuie un sertar şi 
scoase cutia. O deschise şi scoase cele cinci casete 


audio. Le aşeză pe birou, lângă scrisoarea pe care o 
scrisese în dimineaţa aceea. Numele de pe plic fusese 
completat cu litere mari, uşor de citit: Seth Frank. [i 
datora asta locotenentului. 

Auzi râsete şi se duse din nou la fereastră. Sidney şi 
Chris se băteau cu bulgări de zăpadă, iar Sherry, soţia 
lui, fusese prinsă la mijloc. Râdeau toate trei, iar 
înfruntarea se termină când aterizară într-un troian de 
lângă alee. 

Plecă de lângă fereastră şi făcu un lucru pe care nu-l 
mai făcuse niciodată, cu toate că, în cei opt ani în care 
lucrase ca poliţist, i se stinseseră în braţe copii, bătuţi 
de moarte de către cei care ar fi trebuit să-i iubească şi 
să-i apere, şi văzuse zilnic ce este mai rău în oameni. 
Lacrimile erau sărate. Nu şi le şterse. Le lăsă să curgă. 
Familia sa urma să se întoarcă repede. Trebuiau să iasă 
în oraş, la cină. Ca o ironie a sorții, în ziua aceea Bill 
Burton împlinea patruzeci şi cinci de ani. 

Se aplecă peste birou şi scoase revolverul din toc, cu 
un gest iute. Un bulgăre de zăpadă lovi fereastra. Fetele 
doreau ca tatăl lor să li se alăture la joacă. . 

„Imi pare rău. Aş fi vrut să fiu cu voi. Imi pare rău 
pentru tot ce am făcut. Vă rog să-l iertaţi pe tatăl 
vostru.” Înainte să-şi piardă curajul, îşi împinse pe gât 
revolverul 357, cât de adânc putu. Era rece şi greu. 
Gingia începu să-i sângereze. 

Bill Burton făcuse totul ca să fie sigur că nu va afla 
nimeni adevărul. Comisese delicte, ucisese un om 
nevinovat şi fusese implicat în alte cinci omucideri. lar 
acum, după luni de zile în care dezgustul faţă de ceea ce 
devenise crescuse zi de zi şi, după o noapte fără somn, 
petrecută alături de femeia pe care o iubea din tot 
sufletul, îşi dăduse seama că nu putea accepta ceea ce 
făcuse şi că nu mai putea trăi ştiind ceea ce ştia. 

Viaţa nu mai merita trăită fără respect de sine, fără 
mândrie. lar dragostea familiei sale nu-l mai ajuta cu 


nimic, ba, dimpotrivă, făcea lucrurile şi mai greu de 
îndurat. Fiindcă obiectul acestei iubiri, al acestui 
respect, nu le merita. 

Burton se uită la teancul de casete. Poliţa lui de 
asigurare. Acum reprezentau testamentul său, epitaful 
său bizar. Casetele astea puteau folosi la ceva bun. 
Slavă Domnului! 

Zâmbi, abia perceptibil. Serviciul Secret! Secretele îşi 
vor lua zborul acum... Se gândi la Alan Richmond şi în 
ochi îi apăru o luminiţă. „Ce-i aici îţi va aduce 
condamnarea pe viaţă, fără eliberare condiţionată. Să 
trăieşti o sută de ani, tâmpitule!” 

Degetul lui se încorda pe trăgaci. 

Alt bulgăr lovi fereastra. Vocile ajunseră până la el. 
Când se gândi la ce lăsa în urmă, îi dădură din nou 
lacrimile. „La naiba!” Cuvântul zbură din gura lui, 
purtând cu el mai multă vinovăţie şi mai multă suferinţă 
decât ar fi putut îndura. 

„Îmi pare rău. Să nu mă urâţi! Doamne, să nu mă 
urâţi!” 

La auzul bubuiturii, joaca încetă, iar trei perechi de 
ochi se îndreptară spre casă, în acelaşi timp. Peste un 
minut, cele trei vor intra în casă. Peste încă un minut se 
vor auzi ţipetele. Iar cartierul liniştit nu va mai fi liniştit 
deloc. 


CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI NOUĂ 


Nimeni nu se aştepta să ciocane cineva la uşă. 
Preşedintele Alan Richmond avea o discuţie foarte 
tensionată cu membrii Cabinetului său. În ultimul timp, 
presa atacase foarte dur politica internă a 
administrativului, iar preşedintele voia să afle motivele. 
De fapt, nu-l interesa actuala politică. Îl preocupa mai 
mult felul în care era percepută. În marea schemă, doar 
percepțiile contau. Asta însemna să fi om politic 
adevărat. 

— Cine naiba a venit? se răţoi preşedintele, furios, la 
secretară. Indiferent cine sunt, nu figurează pe lista de 
audienţe de astăzi! 

Se uită la cei care stăteau în jurul mesei. Şefa de 
cabinet nu se ostenise să vină la slujbă. Poate făcuse, în 
sfârşit, un lucru deştept şi înghiţise o sticluţă cu pilule. 
Asta l-ar fi îndurerat pe termen scurt, dar ar fi reuşit să 
înlăture impresia creată de sinuciderea ei. Individa 
avusese dreptate într-o singură privinţă: conducea în 
sondaje la o asemenea diferenţă, încât nu mai conta cât 
de mare era diferenţa aceea. 

Secretara se strecură cu timiditate în încăpere. Se 
vedea foarte clar că era uluită: 

— Domnule preşedinte, a venit un grup mare de 
oameni. Domnul Bayliss, de la FBI, mai mulţi poliţişti şi 
un domn din Virginia, care nu s-a recomandat. 

— Poliţia? Să lase o cerere, dacă vor să mă vadă, şi să 
plece. Spune-i lui Bayliss să mă sune diseară. Ar fi zăcut 
şi acum în cine ştie ce birou din vreun orăşel uitat de 
lume, dacă nu forţam lucrurile, ca să fie numit director. 
Nu tolerez o asemenea lipsă de respect! 

— Sunt foarte insistenţi, domnule! 

Preşedintele se făcu roşu la faţă şi se ridică în 


picioare. 

— Spune-le să se ducă la dracu’! Idioato, nu vezi că-s 
ocupat? 

Femeia ieşi imediat. Dar, înainte să iasă, uşa se 
deschisese şi în cameră intraseră patru agenţi ai 
Serviciului Secret. Printre ei se găseau Johnson şi 
Varney. Îi urma un grup de poliţişti din Washington, 
printre care se aflau şeful poliţiei, Nathan Brimmer, şi 
directorul FBI, Donald Bayliss, un bărbat scund, îndesat, 
într-un costum la două rânduri şi cu o faţă mai albă 
decât clădirea în care se afla acum. 

În urma tuturor intră Seth Frank, care închise uşa 
liniştit. Ţinea în mână o servietă cafenie. Richmond se 
uită la ei, apoi rămase cu privirea aţintită asupra 
detectivului de la Omucideri. 

— Detectivul... Frank, nu-i aşa? Dacă nu v-aţi dat 
seama, vă atrag atenţia că întrerupeţi o şedinţă 
confidențială a Cabinetului şi vă cer să plecaţi imediat. 

Preşedintele se uită la cei patru agenţi, ridică din 
sprânceană şi le făcu semn către uşă. Cei patru se uitară 
în urma lor, dar nu se mişcară. 

Frank păşi în faţă. Scoase liniştit o hârtie din buzunar, 
o despături şi i-o întinse preşedintelui. Richmond se uită 
la ea, în timp ce membrii Cabinetului priveau uluiţi. In 
cele din urmă, Richmond îl întrebă pe detectiv. 

— Ce fel de glumă e asta? 

— Nu e nicio glumă. E o copie după mandatul de 
arestare emis pe numele dumneavoastră. Sunteţi acuzat 
de ucidere şi pentru asta puteţi fi condamnat la moarte 
în Statul Virginia. Şeful poliţiei, domnul Brimmer, are un 
mandat similar, pentru complicitate la asasinate, 
săvârşite în Districtul Columbia. Veţi fi condamnat 
pentru acestea după ce Statul Virginia va termina cu 
dumneavoastră. 

Preşedintele se uită la Brimmer, care-l privi drept în 
ochi şi dădu din cap. În privirea omului legii se citea ce 


gândea despre şeful statului. 

— Sunt preşedintele Statelor Unite. Nu mă puteţi 
acuza de nimic. leşiţi afară! 

Richmond se întoarse şi se îndreptă spre scaunul său. 

— S-ar putea să aveţi dreptate, din punct de vedere 
juridic. Dar nu-mi pasă de asta. După ce procesul de 
punere sub acuzare se va încheia, nu veţi mai fi 
preşedintele Alan Richmond, ci doar Alan Richmond. Iar 
când se va întâmpla acest lucru, o să mă întorc. Fiţi 
sigur. 

Preşedintele se întoarse, alb la faţă. 

— Punere sub acuzare? 

Frank înainta, până când îl privi în ochi pe preşedinte. 
Cu altă ocazie, un asemenea gest ar fi provocat 
intervenţia promptă a Serviciului Secret. Acum, agenţii 
rămaseră nemişcaţi. Fiecare dintre ei regreta pierderea 
unui coleg respectat. Johnson şi Varney simțeau că 
fuseseră minţiţi în legătură cu evenimentele din noaptea 
aceea, evenimente petrecute în conacul familiei 
Sullivan. lar omul pe care-l considerau vinovat de toate 
acestea se afla în faţa lor. 

Frank zise: 

— Să lăsăm vorbăria! l-am arestat deja pe Tim Collin 
şi pe Gloria Russell. Ambii au renunţat la dreptul de a 
avea un avocat şi au făcut declaraţii amănunțite, 
referitoare la evenimentele ce au dus la uciderea lui 
Christine Sullivan, a lui Luther Whitney, a lui Walter 
Sullivan şi a încă două persoane, la sediul firmei Patton 
şi Shaw. Cred că au încheiat deja înţelegeri cu 
procuratura care este interesată cu adevărat doar de 
dumneavoastră. Daţi-mi voie să vă spun că un procuror 
îşi poate clădi o carieră impresionantă cu un asemenea 
caz. 

Preşedintele făcu un pas înapoi, apoi se îndreptă. 
Frank deschise servieta şi scoase din ea o videocasetă şi 
cinci casete audio. 


— Sunt convins că avocatul dumneavoastră va dori să 
le vadă. Videocaseta arată cum agenţii Burton şi Collin 
încearcă să-l asasineze pe Jack Graham. Casetele audio 
conţin înregistrarea mai multor şedinţe la care aţi 
participat şi în timpul cărora au fost plănuite diferite 
delicte. Sunt aici mai mult de şase ore de mărturii, 
domnule preşedinte. Au fost trimise copii la sediul 
Congresului, la FBI, la CIA, la Procuratura Generală, la 
Post, la avocatul Casei Albe şi tuturor celor care mi-au 
venit în minte. Nu lipseşte nimic de pe casete. Este 
inclusă şi înregistrarea făcută de Walter Sullivan în 
timpul discuţiei pe care aţi avut-o la telefon, în noaptea 
în care a fost ucis. Nu coincide cu versiunea pe care mi- 
aţi prezentat-o. Cu complimente din partea lui Bill 
Burton. În biletul lăsat spunea că-şi încasează poliţa de 
asigurare. 

— Unde-i Burton? întrebă preşedintele, cuprins de 
furie. 

— Spitalul Fairfax l-a declarat decedat în dimineaţa 
asta, la ora zece şi jumătate. Plagă prin împuşcare, 
provocată de el însuşi. 

Richmond se împletici până la scaunul său. Nimeni nu 
se oferi să-l ajute. Se uită la Frank şi întrebă: 

— Mai vrei ceva? 

— Da. Burton a mai lăsat o hârtie. Împuternicirea 
pentru următoarele alegeri. Imi pare rău, dar mă tem că 
nu aveţi votul său. 

Membrii Cabinetului se ridicară şi plecară, unul câte 
unul. În capitală, teama de sinucidere politică în urma 
unei asocieri nepotrivite era foarte puternică. Apoi 
plecară oamenii legii şi agenţii Serviciului Secret. 
Rămase doar preşedintele, privind în gol. 

Seth Frank vâri capul pe uşă şi zise: 

— Nu uitaţi, ne vom revedea curând. Apoi închise, 
liniştit, uşa. 


EPILOG 


Anotimpurile erau capricioase în Washington, iar o 
săptămână de primăvară, cu vreme uscată şi plăcută, 
era urmată de o scădere bruscă a temperaturii şi de o 
umiditate ca de saună. În iulie, locuitorii oraşului se 
adaptau pe cât puteau, dar aerul putea fi respirat cu 
greu, iar mişcările nu erau niciodată suficient de lente 
ca să nu-ţi îmbibi hainele de transpiraţie. În tot chinul 
ăla, mai existau şi seri care nu erau distruse de 
materializările subite ale unor furtuni cu ploaie 
torențială şi cu fulgere care amenințau să lovească 
pământul la fiecare bubuitură. Seri în care briza era 
răcoroasă, aerul, proaspăt, iar cerul, senin. Seara aceea 
era una dintre acele seri. 

Jack stătea pe marginea piscinei de pe acoperişul 
clădirii. Şortul său kaki lăsa să i se vadă picioarele 
musculoase, bronzate, cu părul încreţit de soare. Era 
mai zvelt ca înainte. Lunile de exerciţii fizice 
îndepărtaseră orice urmă de grăsime. Sub tricoul lui alb 
jucau noduri de muşchi bine încordaţi. Avea părul scurt, 
iar faţa i se bronzase la fel de mult ca restul corpului. 
Apa clipocea între degetele de la picioare... Jack se uită 
la cer şi trase aer adânc în piept. Locul fusese înţesat cu 
trei ore în urmă, când cei care lucrau în birouri îşi 
oferiseră trupurile buhăite şi nebronzate puterilor 
revigoratoare ale apei calde. Acum, Jack rămăsese 
singur. Nu trebuia să se culce, iar dimineaţa, somnul nu 
avea să-i fie tulburat de deşteptător. 

Uşa care dădea spre piscină se deschise, scârţâind. 
Jack se întoarse şi văzu costumul de vară bej, mototolit 
şi incomod. Bărbatul ducea o pungă din hârtie cafenie. 

— Administratorul clădirii mi-a spus că te-ai întors, 
zise Seth Frank, zâmbind. Te deranjează dacă-ţi ţin 


companie? 

— Nu, dacă în pungă ai ceea ce cred că ai. 

Detectivul se aşeză pe un scaun de pânză şi-i întinse o 
bere lui Jack. Îşi deschiseră cutiile şi sorbiră cu sete. 

— Cum a fost pe unde ai umblat? întrebă Frank. 

— N-a fost rău. A fost bine că am plecat. Dar a fost 
plăcut să mă întorc. 

— Locul ăsta pare potrivit pentru meditaţie... 

— Pe la şapte e înghesuială. Vreo două ore. Dar cea 
mai mare parte a timpului e ca acum. 

Detectivul se uită cu jind la bazin şi începu să-şi 
scoată pantofii. 

— Te superi? 

— Eşti invitatul meu. 

Frank îşi suflecă pantalonii, îşi puse şosetele în 
pantofi şi se aşeză lângă Jack, vârându-şi picioarele albe 
ca laptele în apă, până la genunchi. 

— Doamne, ce bine e! Detectivii de la ţară, cu trei fete 
şi cu ipotecă, ajung rareori la bazine de înot. 

— Aşa am auzit şi eu. 

Frank îşi masă călcâiele, apoi se uită la prietenul său. 

— Se pare că ţi-a priit viaţa de pierde-vară. Ar trebui 
să te gândeşti dacă nu-i cazul să rămâi aşa. 

— Mă tot gândesc. Ideea mi se pare tot mai 
atrăgătoare. 

Frank se uită la plicul de lângă Jack. 

— E ceva important? 

— E de la Ransome Baldwin. Îţi aminteşti de el? 

Detectivul dădu din cap. 

— Da. A decis să te dea în judecată pentru că i-ai 
părăsit fata? 

Jack clătină din cap şi zâmbi. Îşi termină berea, căută 
în pungă şi scoase alta, încă rece. li arunca una şi lui 
Frank: 

— Nu se ştie niciodată... În mare, individul îmi scrie 
că sunt prea bun pentru Jennifer. Cel puţin, pentru 


moment. Jenn trebuie să se maturizeze. O trimite în 
străinătate pentru un an, să îndeplinească sarcini de 
misionariat pentru Fundaţia de Caritate Baldwin. Spune 
să-l anunţ, dacă am nevoie de ceva. Şi mai zice că mă 
respectă şi mă admiră. 

— Grozav! exclamă detectivul, sorbind din bere. Nu se 
poate mai bine de atât. 

— Ba da! Baldwin l-a făcut pe Barry Alvis şeful 
juriştilor care se ocupă de afacerile sale. Alvis e 
individul pe care l-a dat afară Jenn de la Patton şi Shaw. 
Alvis s-a dus imediat în biroul lui Dan Kirksen şi a scos 
totul la iveală. Cred că Dan a fost văzut ultima dată pe 
marginea unei clădiri foarte înalte... 

— Am citit că firma şi-a închis porţile. 

— Toţi juriştii buni au plecat. Cei slabi trebuie să-şi 
câştige pâinea făcând altceva. Spaţiul a fost deja 
închiriat. Întreaga firmă a dispărut, fără urmă. 

— Asta s-a întâmplat şi cu dinozaurii. Doar cu avocaţii 
durează mai mult... mormăi Frank, şi-i dădu un pumn lui 
Jack care izbucni în râs. 

— Mulţumesc că ai venit să mă întâmpini. 

— N-aş fi ratat o asemenea ocazie. 

Jack se uită la el, devenind brusc serios. 

— Ce s-a întâmplat? 

— N-ai citit ziarele? 

— De luni de zile. După năvala reporterilor, a 
organizatorilor de talk-show-uri, a echipelor de 
procurori independenți, a producătorilor de la 
Hollywood şi a curioşilor de tot felul, am decis că nu mai 
vreau să ştiu nimic despre nimeni. Mi-am schimbat 
numărul de telefon de zece ori, dar ticăloşii continuă să-l 
afle. De aceea mi-au plăcut atât de mult ultimele două 
luni. Nu mă cunoştea nimeni. 

Frank îşi puse gândurile în ordine şi zise: 

— Păi, să vedem... Collin s-a recunoscut vinovat de 
omor cu premeditare, de ucidere din culpă, de 


obstrucţionarea justiţiei şi de încă vreo şase delicte mai 
mici. A fost acuzat de procuratura din Washington. Cred 
că judecătorului i-a fost milă de el. Collin era din 
Kansas, a crescut la o fermă, a făcut armata la infanteria 
marină, apoi a ajuns agent al Serviciului Secret. A 
executat ordinele primite. A făcut asta aproape toată 
viaţa lui. Dacă preşedintele îţi spune să faci ceva, 
trebuie să faci. A fost condamnat la închisoare, de la 
douăzeci de ani la închisoare pe viaţă. Mi se pare o 
sentinţă blândă, dar Collin a colaborat întru totul cu 
procuratura. Poate că înţelegerea merita făcută... 
Probabil că Tim Collin îşi va sărbători în libertate cea 
de-a cincizecea aniversare. Statul Virginia a decis să nu- 
l acuze, pentru că a cooperat şi a depus mărturie 
împotriva lui Richmond. 

— Ce-i cu Gloria Russell? 

Frank fu gata să se înece cu berea. 

— Isuse, femeia aia a scos totul din ea! Probabil că 
procuratura a cheltuit o avere cu plata grefierilor. 
Individa vorbea fără încetare. A făcut cea mai bună 
înţelegere. N-a fost condamnată la închisoare, ci doar la 
o mie de ore de muncă în folosul comunităţii. Va fi sub 
supraveghere timp de zece ani. Pentru premeditare în 
vederea săvârşirii unui asasinat. lţi vine să crezi? 
Oricum, cred că-i pe cale să-şi piardă minţile. A 
examinat-o un psihiatru, desemnat de judecător. Cred că 
Gloria Russell va petrece câţiva ani într-un ospiciu. Să 
ştii însă că Richmond a brutalizat-o, emoţional şi fizic. 
Dacă măcar jumătate din ce a povestit e adevărat... 
Doamne fereşte! Individul o luase razna. 

— Ce-i cu Richmond? 

— Tu chiar ai fost pe Marte! A avut loc procesul 
mileniului, iar tu ce-ai făcut? Ai dormit? 

— Trebuia să mai doarmă cineva... 

— Recunosc că a luptat până la sfârşit. Probabil că a 
cheltuit tot ce-a avut. Pot să-ţi spun că individul n-a lăsat 


o impresie bună, când a depus mărturie. A fost foarte 
arogant şi se vedea că minţea. Procuratura luase urma 
banilor trimişi prin mandat telegrafic şi ajunsese la Casa 
Albă. Gloria Russell îi scosese dintr-o mulţime de 
conturi, dar făcuse greşeala de a strânge cele cinci 
milioane într-un singur cont, înainte de a-i expedia. 
Probabil că-i fusese teamă că Luther se va duce la 
poliţie, dacă banii nu vor intra toţi, deodată, în contul 
lui. Planul lui Luther a funcţionat, chiar dacă el n-a mai 
apucat să vadă acest lucru. Richmond n-a fost în stare 
să explice transferul banilor. Nici multe alte lucruri. 
Acuzatorii l-au făcut praf. Preşedintele a încercat să facă 
pe grozavul, să arate câte a făcut el pentru măreţia 
Americii. Nu i-a folosit la nimic. După părerea mea, e 
periculos şi bolnav mintal. 

— Şi deţinea codurile pentru atacul nuclear... Foarte 
frumos! Ce-o să păţească? 

Frank privi un timp unduirile apei, apoi răspunse: 

— A fost condamnat la moarte. 

Jack îl privi neîncrezător, apoi exclamă: 

— Cum de-au reuşit? 

— Un mic truc, din punct de vedere juridic. L-au 
acuzat că a folosit asasini plătiţi. E singura situaţie în 
care nu se aplică regula că vinovatul este cel care a 
apăsat pe trăgaci. 

— Şi cum au susţinut acuzaţia? 

— Au motivat că Burton şi Collin erau subordonați 
plătiţi, a căror unică sarcină consta în a face ceea ce le 
spunea preşedintele să facă. Iar acesta le-a ordonat să 
ucidă. Cei doi au acţionat ca un asasin plătit de mafie. E 
o şmecherie, dar juriul a acceptat verdictul şi sentinţa, 
iar judecătorul nu s-a opus. 

— Isuse! 

— Faptul că individul era preşedinte nu Înseamnă că 
trebuie tratat altfel decât cetăţenii obişnuiţi. Nu cred că 
ar trebui să fim surprinşi de cele întâmplate. Ştii ce fel 


de oameni vor să ajungă preşedinţi? Oameni anormali. 
Incep prin a fi normali, dar până să ajungă la funcţia 
aceea şi-au vândut sufletul diavolului de mai multe ori şi 
au călcat pe atâtea cadavre, încât nu mai sunt ca mine 
sau ca tine. Nici măcar un pic. 

Frank mai privi o vreme apa din piscină, apoi 
concluzionă: 

— Dar nu va fi executat niciodată. 

— De ce? 

— Avocaţii săi vor face apel, vor interveni asociaţiile 
care se opun pedepsei cu moartea, vor fi trimise scrisori 
din toată lumea... Individul a scăzut teribil ca 
popularitate, dar mai are încă prieteni puternici. Aceştia 
vor găsi un punct slab în dosar. Pe de altă parte, ţara 
poate accepta ca ticălosul ăsta să fie condamnat, dar nu 
cred că Statele Unite sunt în stare să execute un om pe 
care l-au ales preşedinte. Nu dă bine, pe plan 
internaţional. Nici eu nu-s foarte încântat de idee, deşi 
consider că individul îşi merită soarta. 

Jack luă un pumn de apă şi lăsă lichidul cald să-i 
curgă pe braţe. Rămase tăcut, privind în gol. Frank se 
uită la el şi zise: 

— Nu că din treaba asta n-ar fi ieşit nimic bun... La 
naiba, districtul Fairfax vrea să mă facă şef de divizie. 
Am primit oferte din vreo zece oraşe, pentru postul de 
şef de poliţie. Procurorul care a condus Cazul Richmond 
va fi ales procuror general, la următoarele alegeri... 

Detectivul sorbi din bere, apoi întrebă: 

— Cu tine ce se va întâmpla, Jack? Tu eşti cel care l-ai 
doborât pe individ. Tu ai avut ideea să-i întindem o 
cursă lui Burton şi preşedintelui. Atunci când am 
descoperit că-mi ascultau convorbirile telefonice, am 
simţit că-mi explodează capul. Ai avut dreptate întru 
totul. Deci, tu cu ce te-ai ales din povestea asta? 

Jack se uită la prietenul său şi-i răspunse, fără nicio 
afectare: 


— Am rămas în viaţă. Nu mai lucrez pentru bogătaşi, 
la Patton şi Shaw, nu mă mai căsătoresc cu Jennifer 
Baldwin. E mai mult decât suficient. 

Frank îşi privi venele de la picioare şi se interesă: 

— Ştii ceva despre Kate? 

Jack sorbi din bere, înainte de a răspunde: 

— E în Atlanta. Cel puţin de acolo mi-a scris. 

— Se stabileşte acolo? 

— Nu ştiu. Nu mi-a scris nimic clar... 

Jack făcu o pauză, apoi adăugă: 

— Luther i-a lăsat casa, prin testament. 

— Aş fi surprins dacă ar accepta. Bani câştigaţi în 
mod necinstit şi toate celelalte. 

— Luther a moştenit-o de la tatăl său, care o 
cumpărase cu banii săi. Luther îşi cunoştea fiica. Cred 
că dorea ca ea să aibă... ceva. O casă nu-i un loc rău ca 
s-o iei de la capăt. 

— Da? După opinia mea, pentru o casă e nevoie de 
două persoane. Şi de copii, şi de scutece murdare, ca să 
fie completă. Jack, voi doi aţi fost hărăziţi să fiţi 
împreună, ascultă-mă pe mine! 

— Nu cred că mai contează, Seth, mormăi Jack, 
ştergându-şi stropii de apă de pe braţe. Kate a trecut 
prin multe. Poate prea multe. lar eu am legătură cu 
toate necazurile ei. Nu pot s-o condamn că a vrut să 
plece de aici şi să uite totul. 

— Nu tu ai fost problema. Din câte am văzut, a fost 
altcineva. 

Jack se uită la un elicopter ce trecea huruind pe 
deasupra. 

— Seth, m-am săturat să fiu cel care face primul pas. 
Cred că înţelegi ce vreau să spun. 

— Înţeleg. 

Frank se uită la ceas, iar Jack îi observă gestul şi-l 
întrebă: 

— Trebuie să te duci undeva? 


— Mă gândeam că avem nevoie de ceva mai tare 
decât berea. Ştiu un local, lângă Dulles. Costiţe fripte, 
lungi cât braţul meu, porumb fiert, în ştiuleţi de-un 
kilogram bucata, şi tequila până răsare soarele. Şi 
chelneriţe care nu arată rău deloc, dacă-ţi place genul. 
Eu, fiind om însurat, o să privesc de la distanţă cum te 
faci de râs. O să mergem acasă cu taxiul, pentru că o să 
fim criţă, şi o să dormi la mine. Ce zici? 

Jack rânji şi răspunse: 

— Putem s-o lăsăm pe altă dată? Cu toate că mi se 
pare o idee grozavă. 

— Eşti sigur? 

— Sunt sigur, Seth. Mulţumesc. 

— Atunci, aşa să fie. 

Frank se ridică, îşi aranja pantalonii şi se aplecă să-şi 
încalţe şosetele şi pantofii. 

— Vrei să vii duminică la mine acasă? Facem un 
grătar, burgeri, cartofi prăjiţi şi hot dogs... Fac rost de 
bilete la Camden Yard... 

— Consideră că ne-am înţeles deja. 

Frank se ridică şi se îndreptă spre uşă. Se întoarse şi 
se uită în urmă: 

— Jack, nu te gândi prea mult. Uneori, nu-i un lucru 
prea sănătos. 

— Mulţumesc pentru bere! îi strigă Jack, ridicând 
cutia pe care o ţinea în mână. 

După plecarea lui Frank, Jack se întinse pe ciment şi 
se uită la cer ce părea plin cu mai multe stele decât ar fi 
putut fi numărate. Cândva se va trezi dintr-un somn 
adânc şi-şi va da seama că a avut un vis foarte bizar. Dar 
ceea ce visase i se întâmplase, de fapt, cu adevărat. 
Acest gând nu-i crea un sentiment prea plăcut. Iar asta 
se adăuga stării sale de confuzie. Sperase că, la vârsta 
lui, va fi scăpat de mult de o asemenea stare. 

Un zbor de o oră şi jumătate spre sud îi putea da 
răspunsul cel mai clar cu privire la ce-l aşteaptă. Kate 


Whitney urma sau nu să se întoarcă. El ştia însă, cu 
certitudine, că nu putea să se ducă după ea. De data 
asta ea trebuia să se întoarcă în viaţa lui. Nu 
amărăciunea îl făcea pe Jack atât de ferm. Kate trebuia 
să hotărască. Să decidă ce viaţă va duce. Trauma 
emoţională pe care o suferise din cauza tatălui ei fusese 
depăşită de sentimentul copleşitor de vinovăţie şi de 
durere, pe care-l simţise la moartea acestuia. Avea 
multe lucruri la care trebuia să se gândească. Şi-i 
explicase foarte limpede că voia să facă acest lucru 
singură. Probabil că avea dreptate... 

Jack îşi scoase cămaşa, se aruncă în apă şi înotă trei 
lungimi de bazin. Braţele lui tăiau apa. După aceea ieşi 
pe terasă. Luă prosopul şi şi-l aruncă pe umeri. Noaptea 
era răcoroasă, iar fiecare strop de apă acţiona pe pielea 
sa ca un aparat de aer condiţionat. Se uită din nou la 
cer. Nici urmă de frescă. Nu se vedea însă nici Kate. 

Se decise să se întoarcă în apartament, ca să se culce, 
când auzi din nou scârţâitul uşii. Probabil că Frank 
uitase ceva. Se întoarse şi, timp de câteva secunde, nu 
fu în stare să se mişte. Rămase locului, cu prosopul pe 
umeri, temându-se să scoată cel mai mic sunet. Poate că 
tot ce se întâmpla nu va fi adevărat. Poate că era doar 
un alt vis, care va dispărea la primele raze ale soarelui. 
În cele din urmă, se ridică şi se duse spre uşă, în timp ce 
apa se scurgea de pe el. 

x 


Jos, în stradă, Seth Frank rămase lângă maşină, 
admirând frumuseţea serii, bucurându-se de mireasma 
aerului ce semăna mai mult cu aceea a unei primăveri 
ploioase, decât cu cea a unei veri umede. N-o să fie prea 
târziu, când va ajunge acasă. Poate doamna Frank va 
dori să meargă la cofetăria din apropiere. Doar ei doi... I 
se povestiseră lucruri bune despre îngheţata la cornet, 
cu bomboane de zahăr cu unt. Ar fi fost un mod perfect 


de a încheia ziua... Se urcă în maşină. 

Ca tată a trei copii, Seth Frank ştia cât de minunată şi 
de prețioasă este viaţa. lar ca detectiv din Brigada 
Omucideri aflase că acest bun preţios putea fi distrus cu 
brutalitate. Se uită la acoperişul blocului şi zâmbind 
porni motorul. „E mare lucru să trăieşti”, îşi spuse el. 
Poate că ziua de azi n-a fost prea bună. Dar mâine ai 
şansa de a îndrepta lucrurile. 


NOTA AUTORULUI 


Acest roman este o lucrare de ficţiune şi nu 
intenţionează să fie mai mult de atât. Nu sugerează că 
membrii Serviciului Secret al Statelor Unite săvârşesc 
faptele atribuite agenţilor imaginari din acest roman. 
Agenţii din Puterea absolută sunt oameni buni, loiali, 
puşi într-o situaţie imposibilă. Deciziile luate de ei sunt 
decizii pe care le-ar fi luat oricare dintre noi, dacă am fi 
avut de-a face cu ameninţarea distrugerii totale a tot ce 
am realizat până atunci. 

Nu-mi pot imagina o sarcină mai dificilă decât cea pe 
care o execută zilnic fiecare agent al Serviciului Secret. 
Săptămâni, luni sau ani de trudă pot fi spulberate în 
orice clipă de acţiunile celor care vor să facă rău, să 
ucidă. Agenţii Serviciului Secret îmi par echivalentul 
liniei ofensive dintr-o echipă de fotbal american. Nimeni 
nu-i apreciază când lucrurile merg bine, atât timp cât 
milioanele de amănunte logistice ce alcătuiesc rutina lor 
zilnică au ca rezultat faptul că nu are loc nicio tentativă 
de asasinat, că nu se întâmplă nimic demn de a fi 
menţionat. Auzim de ei în rarele ocazii în care se 
întâmplă ceva rău. lar agenţii Serviciului Secret trebuie 
să îndure această judecată nedreaptă zi de zi, în timp ce 
protejează oameni a căror supravieţuire politică le cere 
să facă lucruri care, în esenţă, fac să nu poată fi 
protejaţi. Din acest motiv - şi din multe altele - bărbaţii 
şi femeile din Serviciul Secret al Statelor Unite merită 
respectul şi admiraţia fiecărui american. Admiraţia mea 
o au oricum. 

David Baldacci 
Washington, D.C. 
Ianuarie 1996