Daniel Cole — [Fawkes and Baxter] 01 Ragdoll. Ultima ta zi

„UN THRILLER EXCEPȚIONALNCARE-ȚI 
TAIE RĂSUFLAREA.” M. J. Afi 


„PENTRU FANII LUI ROBERT GALBRAITH ȘI 
CLARE MACKINTOSH.” /LIBRARY JOURNAL 


coNNEETION 


www virtual ptoject. eu 


DANIEL COLE 


RAGDOLL. ULTIMA TA ZI 
Original: Ragdoll (2017) 


Traducere din limba engleză: 
MARTIN ZICK 


y 


virtual-project.eu 


TREI 
Editura: TREI 
2017 


Dacă tu eşti diavolul, eu ce sunt? 


1310 


Prolog 
Luni, 24 mai 2010 


Samantha Boyd trecu pe sub bariera şubredă a poliţiei şi 
aruncă o privire statuii Justiţiei cocoţate pe clădirea cu o 
reputaţie nu tocmai bună a tribunalului londonez Old 
Bailey. Ar fi trebuit să fie simbolul puterii şi al integrităţii, 
dar Samantha o vedea aşa cum era, de fapt: o femeie 
dezamăgită şi disperată, gata să se arunce pe caldarâm. 
Legătura de la ochi de care se bucurau suratele ei din 
toată lumea fusese omisă; „justiţie oarbă” era un concept 
naiv, mai ales când implica probleme ca rasismul şi 
corupţia din poliţie. 

Străzile şi staţiile de metrou din jur fuseseră închise 
după ce roiul de jurnalişti se instalase acolo, transformând 
zona aglomerată din centrul Londrei într-o mahala absurdă 
a clasei de mijloc. De pe asfaltul presărat cu gunoaie, 
câteva pungi goale se ridicaseră să împodobească firmele 
Marks & Spencer şi Pret A Manger. Sacii de dormit de 
firmă erau împachetaţi în timp ce se auzea bâzâitul 
aparatelor de ras şi un fier de călcat de voiaj nu reuşea 
deloc să ascundă faptul că tipul care-l folosea dormise în 
singura ţinută cu cămaşă şi cravată pe care o avea. 

Samantha nu se simţea în largul ei în timp ce se strecura 
prin mulţime. Întârziase şi reuşise să transpire după 
marşul de şase minute de la Chancery Lane, iar părul 
blond-platinat era prea strâns în coada în care şi-l 
prinsese, într-o încercare nereuşită de a-şi schimba 
aspectul. Presa îi identificase deja din prima zi pe cei 
implicaţi în proces. Până în acel moment, în ziua a 
patruzeci şi şasea, Samantha probabil că apăruse deja în 
toate ziarele importante din lume. Ba chiar fusese nevoită 
să cheme poliţia când un reporter sâcâitor o urmărise până 
acasă, în Kensington, şi refuzase să mai plece. Hotărâtă să 
evite orice atenţie de care nu avea nevoie, mergea repede, 
cu capul plecat. 


1410 


Două rânduri şerpuitoare se întindeau în intersecţia cu 
Newgate Street. Unul pornea de la cele câteva closete 
mobile, insuficiente pentru mulţimea de acolo, iar celălalt 
de la toneta Starbucks. Işi făcu drum prin şuvoiul de 
oameni care se deplasa continuu între cele două cozi şi se 
îndreptă spre poliţiştii care păzeau intrarea în tribunal. 
Trecu  neatentă prin cadrul uneia dintre zecile de 
transmisiuni în direct care se desfăşurau acolo şi se trezi 
admonestată în japoneză de o femeie micuță. 

„Ultima zi”, îşi spuse Samantha în timp ce lăsa în urmă 
torentul de injurii ininteligibile. Încă opt ore şi viaţa ei 
avea să revină la normal. 

La intrare, un poliţist pe care nu-l mai văzuse îi verifică 
îndelung actul de identitate şi o conduse prin rutina deja 
familiară: predarea bunurilor personale, explicaţiile legate 
de inelul de logodnă pe care nu-l putea scoate de pe deget 
după ce se declanşa alarma detectorului de metale, grijile 
pe care şi le făcea pentru posibilele urme de transpiraţie 
atunci când ridica mâinile pentru controlul corporal şi apoi 
intrarea în holul insipid. Se alătură celorlalţi unsprezece 
jurati, luându-şi un pahar de cafea călâie. 

Dată fiind atenţia copleşitoare acordată de presa 
internaţională incidentului din faţa casei ei, se luase 
decizia fără precedent de a izola juraţii, ceea ce 
declanşase un scandal public, pentru că facturile de la 
hotel se ridicau deja la zeci de mii de lire, provenind din 
banii contribuabililor. După aproape două luni, discuţiile 
de dimineaţă se învârteau mai ales în jurul unor subiecte 
mărunte, cum ar fi durerile de spate provocate de paturile 
din hotel, monotonia meniului la cină şi deplângerea 
lipsurilor: copiii, nevasta, ultimele episoade din Lost. 

Sosirea aprodului curţii eliberă tăcerea încordată pe 
care discuţiile triviale o mascaseră până atunci. Un bărbat 
mai în vârstă pe care-l chema Stanley, numit de ceilalţi 
şeful juraţilor - aparent din simplul motiv că semăna 
ciudat de mult cu Gandalf - se ridică încet în picioare şi îi 
conduse afară din încăpere. 

Probabil una dintre cele mai cunoscute săli de judecată 


150 


din lume, Tribunalul Unu era rezervat doar pentru cele mai 
grave crime; era sala în care urcaseră pe scenă ca să dea 
seama de păcatele lor însemnate Crippen, Suteliffe şi 
Dennis  Nilsen!. Printr-un panou de sticlă mată de 
deasupra, lumina artificială inunda sala dominată de 
lambriurile din lemn de culoare întunecată şi tapiţerii din 
piele verde. 

Când se aşeză în primul rând al zonei rezervate juraţilor, 
cel mai aproape de boxa acuzaților, Samantha îşi dădu 
seama că rochia ei albă, pe care şi-o desenase singură, era 
poate puţin prea scurtă. Îşi puse în poală dosarul cu probe 
pe care fiecare jurat îl primise de la instanţă, 
dezamăgindu-l pe libidinosul care în prima zi aproape că-şi 
răsturnase un coleg în graba de a prinde un loc lângă ea. 

Spre deosebire de sălile de tribunal din filmele 
americane, unde acuzatul îmbrăcat elegant stă la masă 
alături de avocaţii săi, inculpatul din Old Bailey înfrunta 
singur sala intimidantă. Panourile din sticlă, mici, dar bine 
conturate, care înconjurau boxa acuzaților nu făceau decât 
să sporească impresia că cei aflaţi înăuntru reprezentau un 
pericol însemnat pentru cei din sală. 

Vinovat până la dovedirea nevinovăţiei. 

Faţă în faţă cu boxa acuzaților, în stânga Samanthei era 
pupitrul judecătorului. O sabie cu mâner din aur atârna de 
blazonul regal în spatele scaunului din mijloc, singurul 
care rămăsese liber pe întreaga durată a procesului. 
Funcţionarii curţii şi echipele apărării şi acuzării ocupau 
mijlocul sălii, iar galeria suspendată de peretele din fund 
era înţesată de spectatorii cu ochi obosiţi care-şi 
petrecuseră noaptea afară ca să-şi asigure locul la şedinţa 
de închidere a răsunătorului proces. În spatele sălii, pe 
băncile uitate de sub galerie, stăteau tot felul de indivizi 
vag implicaţi în proces: experţi de care avocaţii ar fi putut 
avea nevoie, deşi cel mai probabil nu, angajaţi ai 
tribunalului şi, desigur, ofiţerul care făcuse arestarea şi 
care era subiectul tuturor controverselor - detectivul 
poreclit Lupul: William Oliver Layton-Fawkes. 


1 Criminali celebri în Anglia, ultimii doi fiind ucigaşi în serie (N.t.). 
1610 


Lupul participase la toate cele patruzeci şi şase de 
şedinţe ale procesului. Petrecuse nenumărate ore fixând cu 
privirea boxa acuzaților. Îşi păstrase tot timpul o expresie 
rece şi ocupase un loc peste care puteai trece uşor cu 
vederea, aproape de ieşire. Bine făcut, cu faţa înăsprită de 
vreme şi ochii de un albastru intens, părea abia trecut de 
patruzeci de ani. Samantha considera că ar fi fost destul de 
atrăgător dacă n-ar fi arătat de parcă fusese treaz luni la 
rând, purtând pe umeri greutatea întregii lumi. Deşi, la 
drept vorbind, chiar o făcuse. 

„Ucigaşul incinerator”, aşa cum îl poreclise presa, 
devenise cel mai prolific criminal în serie londonez din 
istorie. Douăzeci şi şapte de victime în douăzeci şi şapte de 
zile, toate prostituate între paisprezece şi şaisprezece ani. 
Cazul se bucurase de o atenţie deosebită pentru că-i 
făcuse pe toţi să devină conştienţi de realităţile dure care 
se petreceau prin cotloanele propriului cartier. Majoritatea 
victimelor fuseseră găsite încă arzând, puternic sedate şi 
aprinse de vii, iar infernul produs de flăcări înlătura orice 
probe posibile. Crimele se opriseră brusc, lăsându-i pe 
detectivi în ceaţă, fără vreun suspect însemnat. Poliţia 
metropolitană fusese criticată aspru în timpul 
investigaţiilor pentru că nu reuşea să pună capăt uciderii 
unor fete nevinovate. Şi, deodată, la optsprezece zile după 
ultima crimă, Lupul arestase un suspect. 

Bărbatul din boxa acuzaților era Naguib Khalid, un 
musulman sunnit britanic de origine pakistaneză care 
lucra ca şofer de taxi în capitală. Trăia singur şi avea un 
istoric presărat cu delicte mărunte. Atunci când fuseseră 
prezentate tribunalului probele ADN care făceau legătura 
între bancheta din spate a taxiului condus de Khalid şi trei 
dintre victime, împreună cu mărturia acuzatoare a 
Lupului, cazul părea limpede. Dar pe urmă totul începuse 
să se destrame. 

Au ieşit la iveală o mulţime de alibiuri care contraziceau 
rapoartele camerelor de supraveghere adunate de detectiv 
şi de echipa lui. S-au vehiculat acuzaţii de agresiune şi 
intimidare în perioada în care acuzatul fusese reţinut. 


170 


Probe criminalistice contradictorii sugerau că ADN-ul 
carbonizat nu putea fi considerat probă relevantă, iar la un 
moment dat, spre  încântarea avocaților apărării, 
directoratul pentru standarde profesionale al poliţiei 
metropolitane a prezentat o scrisoare care le atrăsese 
atenţia. Era scrisă de un coleg sub protecţia anonimatului 
şi datată cu câteva zile înainte de ultima crimă. Autorul îşi 
exprima îngrijorarea faţă de modul în care Lupul conducea 
investigaţiile, susţinând că devenise „obsedat”, „disperat”, 
şi recomandând repartizarea cazului unui alt detectiv. 

Cea mai importantă poveste din lume devenise dintr- 
odată şi mai importantă. Poliţiştii au fost acuzaţi că-l 
foloseau pe Khalid ca pe un tap ispăşitor pentru a-şi 
acoperi greşelile. Şeful departamentului de operaţiuni 
speciale şi adjunctul lui au fost forţaţi să demisioneze, 
acuzaţi că lasă să se petreacă sub ochii lor acte de 
corupţie flagrante, iar tabloidele se umpluseră de poveşti 
scandaloase care-l aveau ca erou pe nefericitul detectiv: 
părea că existau ceva probleme cu alcoolul şi că înclinațiile 
lui spre violenţă puseseră capăt căsniciei. La un moment 
dat, îngâmfatul apărător al lui Khalid susţinuse chiar că 
Lupul şi clientul lui ar fi trebuit să schimbe locurile între 
ei. In timpul acesta, Naguib Khalid a privit mereu circul 
desfăşurat în faţa lui cu uimire, fără să afişeze vreo urmă 
de satisfacţie vizavi de transformarea lui din demon în 
victimă. 

Ultima şedinţă a procesului s-a desfăşurat conform 
aşteptărilor. Apărarea şi acuzarea şi-au ţinut pledoariile 
finale, apoi judecătorul a dat juriului instrucţiunile: o 
scurtă sinteză a probelor rămase valide şi câteva sfaturi 
privitoare la hăţişurile legislative. Apoi, juraţii s-au retras 
pentru a stabili verdictul şi au fost conduşi prin spatele 
boxei martorilor într-o încăpere decorată, cum altfel, în 
lemnul închis la culoare şi pielea de culoare verde 
prezente peste tot. Cei doisprezece juraţi au stat patru ore 
şi jumătate în jurul mesei din lemn şi au dezbătut 
verdictul. 

Samantha hotărâse cu săptămâni în urmă cum avea să 


1810 


voteze şi a fost surprinsă de părerile atât de diferite ale 
colegilor ei. Nu s-ar fi lăsat niciodată influenţată de opinia 
publică, şi-a spus în sinea ei, deşi era bucuroasă că votul ei 
nu avea să mai pună gaz pe rugul de relaţii publice pe care 
ajunseseră magazinul, viaţa şi fericirea ei. Au fost repetate 
întruna aceleaşi şi aceleaşi argumente. Apoi cineva a pus 
în discuţie un aspect al mărturiei detectivului şi s-a 
inflamat când i s-a spus, pentru a enşpea oară, că 
respectivul argument nu poate fi admis şi trebuie ignorat. 

Din când în când, Stanley le propunea să voteze, apoi 
trimiteau prin aprod un bilet şi judecătorul era înştiinţat că 
încă nu au ajuns la un verdict unanim. Cu fiecare vot câte 
un jurat mai ceda în faţa presiunii majorităţii tot mai mari, 
până când, cu câteva minute înainte de a se face cinci ore 
de dezbateri, s-a ajuns la o majoritate de zece contra doi. 
Încruntat, Stanley i-a dat aprodului biletul cu înştiinţarea 
şi, după alte zece minute, omul s-a întors să-i conducă 
înapoi în sală. 

În drumul spre boxa juraţilor, Samantha simţi toţi ochii 
aţintiţi asupra ei. În sală domnea tăcerea şi era stânjenită 
de ecoul care se auzea la fiecare pas făcut cu tocurile ei 
înalte. Din fericire, scârţâiturile şi pârâiturile care urmară, 
în timp ce juraţii se aşezau, o ajutară să se liniştească, 
făcând sunetele scoase de pantofii ei să pară 
nesemnificative prin comparaţie. 

Vedea oameni care încercau să-i descifreze expresia 
feţei, prea nerăbdători ca să mai aştepte un minut 
verdictul oficial, şi asta o bucura. O încăpere plină de 
oameni „învăţaţi” care se învârteau în pas fudul cu 
perucile şi robele lor, tratându-i pe juraţi cu o politeţe 
condescendentă. În orice caz, acum erau la mâna juraţilor. 
Samantha îşi înăbuşi un zâmbet satisfăcut. Se simţea ca un 
copil care ştie ceva ce nu trebuie să spună. 

— Acuzatul să se ridice, lătră aprodul spărgând liniştea. 

În boxa acuzaților, Naguib Khalid se ridică ezitant în 
picioare. 

— Şeful juraţilor să se ridice. 

La capătul rândului pe care stătea Samantha, Stanley se 


1910 


ridică în picioare. 

— Aţi ajuns la un verdict cu care să fiţi toţi de acord? 

— Nu, se auzi vocea spartă a lui Stanley, care făcea 
răspunsul aproape de neauzit. 

Samantha îşi dădu ochii peste cap şi-şi drese glasul 
tuşind scurt de trei ori. 

— Nu, aproape că strigă Stanley. 

— Aţi ajuns la un verdict cu care să fie de acord o 
majoritate suficientă? 

— Am ajuns, spuse Stanley tresărind, surprins de replica 
nepotrivită. Scuze... Da! 

Aprodul se uită în sus către judecător, care făcu semn 
din cap că acceptă votul majoritar. 

— L-aţi găsit pe acuzatul Naguib Khalid vinovat sau 
nevinovat de cele douăzeci şi şapte de capete de acuzare 
pentru crimă? 

Samantha îşi dădu seama că-şi ţinea respiraţia, chiar 
dacă ştia răspunsul. Câteva scaune scârţâiră la unison în 
timp ce urechile nerăbdătoare încercau să se apropie, cu 
intenţia de a anticipa răspunsul. 

— Nevinovat. 

Samantha se uită la Khalid, fascinată de reacţia lui. 
Tremura de uşurare, cu faţa în palme. 

Dar în acel moment se auziră primele ţipete de groază. 

Lupul se repezise la boxa acuzaților şi-l trăsese pe 
Khalid de cap peste împrejmuirea de sticlă înainte ca 
vreunul dintre gardieni să aibă timp să reacționeze. Khalid 
ateriză greoi, scoțând un icnet înăbuşit în timp ce peste el 
se declanşă o ploaie de lovituri. Coastele îi pârâiră sub 
piciorul Lupului, care în intensitatea atacului îşi julise 
încheieturile. 

De undeva se auzi o alarmă. 

Lupul fu lovit peste faţă şi simţi gust de sânge în timp ce 
se dădu împleticit cu spatele către juraţi, doborând-o pe 
femeia care se afla cel mai aproape de el. In cele câteva 
secunde de care avu nevoie pentru a-şi recăpăta echilibrul, 
câţiva poliţişti umplură spaţiul dintre el şi corpul căzut 
lângă boxă. 


11010 


Lupul se repezi înapoi clătinându-se, dar simţi braţe 
puternice care-i cuprinseră trupul slăbit, îl forţară să 
îngenuncheze şi apoi să se întindă la podea. Răsufla greu, 
simțind mirosul de transpiraţie şi de ceară de parchet, şi 
urmări unul dintre  bastoanele poliţiştilor răniți 
rostogolindu-se şi oprindu-se cu o bufnitură în lambriul din 
spatele lui Khalid. 

Părea mort, dar Lupul trebuia să se asigure de asta. 

Cu ultimele puteri, se smulse din strânsoare şi începu să 
se târască spre bărbatul lipsit de suflare, plin de pete 
maronii în locurile în care sângele pătrunsese prin 
țesătura costumului său bleumarin ieftin. Lupul întinse 
mâna spre armă şi-şi strânse degetele pe patul rece din 
metal. O ridicase deasupra capului când o lovitură 
năucitoare îl dobori pe spate. Dezorientat, nu mai putu 
decât să se uite la ofiţerul care, cu o nouă pendulare, îi 
dădu o a doua lovitură teribilă peste încheietură. 

Nu trecuseră nici douăzeci de secunde de la verdictul 
„nevinovat”, dar în momentul în care auzi metalul 
răsunând pe lemn, Lupul înţelese că s-a terminat. Se ruga 
doar să fi reuşit. 

Oamenii ţipau şi se înghesuiau spre ieşiri, dar un val de 
poliţişti îi împingea înapoi. Samantha stătea pe podea, 
năucă, şi privea în gol, în ciuda evenimentelor care se 
desfăşuraseră la doar câţiva paşi de ea. În cele din urmă, 
cineva o apucă de braţ, o trase în picioare şi o împinse 
afară din sală. Persoana care o conducea striga ceva, dar 
niciun cuvânt nu ajungea la Samantha. Abia dacă remarca 
sunetul înfundat al alarmei. În holul mare alunecă pe 
podea şi simţi capul atingându-i-se de un genunchi. Nu 
simţi nicio durere, dar căzu pe spate pe marmura siciliană 
alb cu negru, de unde privea năucită domul ornamental 
care se ridica la douăzeci de metri deasupra, statuile, 
vitraliile şi picturile murale. 

Salvatorul ei o trase din nou în picioare după trecerea 
mulţimii, o conduse până la intrarea principală, care 
fusese scoasă din uz, apoi se repezi înapoi către sală. Uşile 
imense din lemn erau larg deschise şi dincolo de ele o 


011110 


întâmpină cerul întunecat. Rămasă singură, porni 
împleticindu-se pe stradă. 

Tabloul n-ar fi fost mai bun nici dacă ar fi pozat: 
frumoasa jurată îmbrăcată în alb, plină de pete de sânge, 
cu un aer buimac, stătea rezemată de perete lângă statuile 
Curajului, Adevărului şi rău-prevestitorului Înger care 
notează păcatele oamenilor, învelit din cap până-n picioare 
cu o pelerină grea, ca Moartea, gata să raporteze în ceruri 
o nesfârşită listă de păcate. 

Samantha întoarse spatele grămezii de jurnalişti 
prădători şi luminilor orbitoare ale bliţurilor. Printre flash- 
urile miilor de aparate foto observă cuvintele încrustate în 
piatră pe frontonul susţinut de patru stâlpi, de parcă ar fi 
avut nevoie de sprijin pentru greutatea lor metaforică: 


Apăraţi copiii şi sărmanii, pedepsiţi-i pe cei răi. 


Citind acele cuvinte, o încercă sentimentul că, într-un 
anumit fel, eşuase. Putea să spună cu mâna pe inimă că nu 
are niciun dubiu faţă de nevinovăția lui Khalid, aşa cum 
detectivul nu avea niciun dubiu faţă de vinovăția lui? Când, 
în cele din urmă, privirea îi căzu din nou pe îngerul cu 
mantie, Samantha înţelese că era pe listă. 

Tocmai fusese judecată. 


01210 


Patru ani mai târziu... 


1130 


Capitolul 1 
Sâmbătă, 28 iunie 2014 


3:50 a.m. 


Lupul bâjbâi cu ochii închişi după telefonul mobil, care 
se îndepărta cu fiecare vibraţie pe parchetul laminat. 
Încet-încet, întunericul începea să se destrame, făcând loc 
formelor nefamiliare ale noului său apartament. Cearşaful 
îmbibat de transpiraţie i se lipise de piele când se târâse 
de pe saltea în urmărirea aparatului bâzâitor. 

— Lupul, răspunse el, uşurat că nimerise măcar asta, în 
timp ce căuta întrerupătorul din perete. 

— Sunt Simmons. 

Lupul apăsă întrerupătorul şi oftă greu când lumina 
gălbuie îi aminti unde se afla. Îi venea s-o stingă din nou. 
Micuţul dormitor avea patru pereţi, o saltea dublă jerpelită 
aşezată direct pe podea şi un bec. Cutia aia care-l făcea 
claustrofob mai era şi  înăbuşitoare, mulțumită 
proprietarului, care nu se deranjase încă să recupereze 
cheia ferestrei de la fostul chiriaş. In mod normal, asta n- 
ar fi fost o mare problemă la Londra; totuşi, Lupul reuşise 
să se mute tocmai când Anglia fusese lovită de un 
neobişnuit val de căldură, care dura deja de două 
săptămâni. 

— Nu pari încântat, zise Simmons. 

— Cât e ceasul? întrebă Lupul căscând. 

— Patru fără zece. 

— Nu sunt liber weekendul ăsta? 

— Nu mai eşti. Am nevoie de tine la locul în care s-a 
petrecut o crimă. 

— Lângă biroul tău? întrebă Lupul doar pe jumătate în 
glumă, pentru că nu-şi mai văzuse şeful ieşind din birou de 
ani întregi. 

— Eşti haios. De data asta mă trimit pe teren. 

— Aşa de grav e? 

D141 


Răspunsul lui Simmons veni după o pauză: 

— Destul de grav. Ai un pix? 

Lupul scotoci printr-o cutie dintre cele înghesuite în hol 
şi găsi un pix cu care putea să scrie pe podul palmei. 

— OK. Spune! 

Cu coada ochiului observă o lumină licărind în geamul 
bufetului de la bucătărie. 

— Apartamentul 108... începu Simmons. 

Când intră în bucătărioara modest echipată, fu orbit de 
nişte lumini albastre pâlpâitoare care pătrundeau prin 
fereastra mică. 

— Trinity Towers... 

— Hibbard Road, Kentish Town? îl întrerupse Lupul, 
uitându-se la duzina de maşini de poliţie de lângă blocul de 
vizavi şi la mulţimea formată din reporteri şi locatari 
evacuaţi. 

— De unde naiba ştii? 

— Sunt detectiv. 

— Ei bine, atunci s-ar putea să fii şi suspectul principal. 
Vino încoace. 

— Trebuie doar să... 

Lupul nu mai continuă. Îşi dădu seama că Simmons 
închisese deja. 

Printre luminile intermitente observă una constantă, 
portocalie, care venea de la maşina de spălat şi-şi aduse 
aminte că înainte de culcare îşi pusese hainele în maşină. 
Se uită la zecile de cutii îngrămădite pe lângă pereţi. 

— Ce porcărie... 


Cinci minute mai târziu, Lupul îşi făcea drum prin 
mulţimea de spectatori care se adunase în faţa clădirii. Se 
apropie de un ofiţer de poliţie şi-i arătă în treacăt 
legitimaţia. Se aştepta să fie lăsat să treacă de cordon 
imediat. Totuşi, tânărul poliţist îi smulse legitimaţia din 
mână şi o examină cu atenţie, privindu-l cu suspiciune pe 
tipul impozant îmbrăcat cu şort de baie şi un tricou jerpelit 
cu Bon Jovi, de la turneul Keep the Faith din 1993. 

— Ofiţerul Layton-Fawkes? întrebă tânărul poliţist. 


1151 


Lupul tresări când îşi auzi numele pompos. 

— Detectivul Fawkes, da. 

— Fawkes cel cu... masacrul din sala de tribunal? 

— Se pronunţă William... Pot să trec? zise Lupul arătând 
spre clădire. 

Tânărul îi înapoie legitimaţia şi apoi ridică banda ca să-l 
lase să treacă pe sub ea. 

— Vreţi să vă conduc? întrebă el. 

Lupul aruncă o privire spre pantalonii lui înfloraţi, spre 
genunchii goi şi pantofii de serviciu. 

— Ştii ce? Cred că mă descurc şi singur. 

Ofiţerul rânji. 

— Etajul patru, îi spuse el Lupului. Şi aveţi grijă pe scări 
- e un cartier mizerabil. 

Lupul mai oftă o dată adânc, intră în holul care mirosea 
a clor, apoi în lift. Butoanele pentru etajele doi şi cinci 
lipseau, iar restul panoului de control era acoperit de un 
lichid maroniu uscat. Cu abilităţile sale de detectiv, folosi 
faţa lui Richie Sambora de pe poalele tricoului pentru a 
apăsa pe buton ca să-şi dea seama dacă e vorba de rahat, 
de rugină sau de coca-cola. 

Fusese în sute de lifturi ca acela: cutii metalice îmbinate 
perfect, răspândite de administrații în toată ţara. Nu aveau 
mochetă pe podea, nici oglinzi şi nici lumini sau mânere. 
Rezidenţii defavorizaţi nu puteau distruge sau fura nimic 
din acel echipament care le uşura viaţa, aşa că se 
mulţumiseră să scrie cu spray-ul cuvinte obscene pe toţi 
pereţii. Înainte ca uşile să se deschidă la etajul patru, 
Lupul reuşi să afle că Johnny Ratcliff e „aici” şi e 
„poponar”. 

Mai bine de doisprezece oameni erau împrăştiaţi pe 
coridorul tăcut. Cei mai mulţi păreau şocaţi şi priveau 
dezaprobator costumaţia Lupului, mai puţin un tip 
neîngrijit cu insignă de criminalist care dădu din cap şi-i 
arătă apreciativ degetul mare când Lupul trecu pe lângă 
el. Un miros slab, dar familiar se intensifică atunci când 
ajunse în cadrul uşii de la capătul holului. Era mirosul 
inconfundabil al morţii. Oamenii din branşă devin sensibili 


11610 


destul de repede la amestecul unic de aer stătut, căcat, 
pişat şi carne în putrefacție. 

Auzind paşi în fugă înăuntru, Lupul se retrase din cadrul 
uşii. O tânără dădu buzna afară din apartament, dar în 
prag se lăsă în genunchi şi începu să vomite pe coridor, 
chiar în faţa lui. Aştepta politicos momentul potrivit pentru 
a-i cere să se dea la o parte când auzi alţi paşi care se 
apropiau. Instinctiv se retrage din nou, înainte ca 
detectivul Emily Baxter să apară alunecând în holul de la 
intrarea în apartament. 

— Lupule! Mi s-a părut mie că te văd dând târcoale pe- 
aici, răcni ea în holul liniştit. Nu e tare? Pe bune. 

Se uită la femeia care vomita între ei. 

— Poţi, te rog, să borăşti în altă parte? 

Femeia se târi intimidată din calea ei. Baxter îl înşfăcă 
pe Lup de braţ şi-l conduse în apartament, entuziasmată. 
Cu aproape zece ani mai tânără, era cam la fel de înaltă ca 
el. Părul ei castaniu-închis devenise negru în obscuritatea 
holului mic de la intrare şi, ca de fiecare dată, era 
machiată în tonuri închise, care făceau ca ochii ei 
atrăgători să pară anormal de mari. Era îmbrăcată cu 
pantaloni formali şi o cămaşă pe corp. Îl privi din cap până- 
n picioare cu un zâmbet răutăcios. 

— Habar n-aveam că e zi de haine civile. 

Lupul nu comentă nimic. Ştia că Baxter o să înceteze 
repede dacă el tace. 

— Cât de ofticat crezi c-o să fie Chambers pentru că a 
ratat asta? îl întrebă ea radioasă. 

— Şi eu aş prefera o vacanţă în Caraibe unui cadavru, 
răspunse Lupul, plictisit. 

Ochii mari ai lui Baxter se holbară surprinşi. 

— Nu ţi-a spus Simmons? 

— Ce să-mi spună? 

Îl conduse în apartamentul înghesuit, luminat slab de 
câteva lanterne amplasate strategic. Chiar dacă nu era 
copleşitor, mirosul deveni din ce în ce mai puternic. Lupul 
îşi dădu seama, după muştele care zburdau pe deasupra 
capului său, că sursa fetidă era aproape. 


1171 


Apartamentul avea tavane înalte, era nemobilat şi 
semnificativ mai mare decât al lui, dar nu şi mai plăcut. 
Pereţii îngălbeniţi erau presăraţi cu găuri din care vechea 
instalaţie electrică şi vata izolatoare prăfoasă se scurgeau 
liber pe podea. Nici baia şi nici bucătăria nu păreau să fi 
fost renovate după anii 1960. 

— Ce să-mi spună? o întrebă el din nou. 

— Ăsta este cazul, Lupule, zise Baxter făcându-se că nu 
aude. Un caz care apare o dată în carieră. 

Lupul se gândea la altceva, calculând în minte cât de 
mare era al doilea dormitor şi se întreba dacă nu cumva 
plăteşte prea mult pentru cutiuţa păduchioasă de peste 
drum în care stătea. Dădură colţul în sufrageria 
aglomerată şi scană automat podeaua, printre diferite 
echipamente şi picioare, în căutarea unui cadavru. 

— Baxter! 

Ea se opri şi se întoarse nerăbdătoare spre el. 

— Ce nu mi-a spus Simmons? 

În spatele ei, un grup de oameni stătea în faţa ferestrei 
care domina încăperea, înălțându-se din podea până în 
tavan. Când se dădură la o parte, înainte ca Baxter să 
apuce să răspundă, Lupul se împiedică şi fu cât pe ce să 
cadă. Rămase cu ochii pironiţi într-un punct de deasupra 
lor - singura sursă de lumină pe care nu o adusese poliţia: 
un reflector pe scena întunecată... 

Corpul dezbrăcat, contorsionat într-o poziţie nefirească, 
părea să plutească la două palme deasupra duşumelei. Era 
întors cu spatele spre cameră şi părea să privească prin 
fereastra enormă. Era fixat cu sute de fire aproape 
invizibile, ancorate de două cârlige mari de metal. 

Lupul avu nevoie de un timp ca să-şi dea seama care era 
cea mai îngrozitoare caracteristică a scenei din faţa lui: 
piciorul negru prins de trunchiul alb. Păşi înainte, 
incapabil să înţeleagă ce vedea. Când se apropie, observă 
copcile uriaşe care fixau bucăţile de corp una de alta, cu 
pielea sfâşiată acolo unde fusese străpunsă. Un picior de 
bărbat negru şi unul alb; o mână mare de bărbat de o 
parte şi una bronzată de femeie de cealaltă; un păr negru 


11810 


încâlcit atârna tulburător peste un trunchi feminin, palid, 
slab şi plin de pistrui. 

Baxter ajunse din nou lângă el, amuzându-se în mod 
evident de expresia lui transfigurată: 

— Nu ţi-a spus... Un cadavru - şase victime! îi şopti ea 
voioasă la ureche. 

Privirea Lupului se îndreptă spre podea. Stătea în umbra 
aruncată de cadavrul grotesc, iar în acea stare 
simplificată, proporţiile păreau şi mai discordante. Printre 
membre şi trunchi pătrundeau fante de lumină. 

— Ce dracului caută presa aici atât de repede? auzi 
Lupul vocea şefului, care nu se adresa cuiva anume. Pe 
cuvântul meu, departamentul nostru are mai multe 
scurgeri decât Titanicul. Dacă prind pe careva că vorbeşte 
cu ei, îl suspend! 

Lupul zâmbi, pentru că ştia că Simmons nu făcea altceva 
decât să joace rolul şefului-tip. Se cunoşteau de mai bine 
de un deceniu şi, până la incidentul cu Khalid, Lupul îl 
considerase prieten. In ciuda bravadei de adineauri, 
Simmons era de fapt un ofiţer de poliţie inteligent, sensibil 
şi competent. 

— Fawkes! făcu Simmons îndreptându-se către el. 

Se străduia adesea să nu li se adreseze subordonaţilor 
cu porecla. Era cu aproape un cap mai scund decât Lupul, 
trecuse de cincizeci de ani, şi făcuse o burtă de şef. 

— Nu mi-a zis nimeni că e zi de haine civile. 

Lupul o auzi pe Baxter chicotind. Se hotări să adopte 
aceeaşi tactică de mai devreme, ignorând observaţia. După 
o tăcere stânjenitoare, Simmons se întoarse către Baxter: 

— Unde e Adams? întrebă el. 

— Cine? 

— Adams. Noul tău ucenic. 

— Edmunds? 

— Aşa. Edmunds. 

— De unde să ştiu? 

— Edmunds! strigă Simmons în încăperea aglomerată. 

— Acum lucrezi din greu cu el? întrebă Lupul încet, 
incapabil să-şi ascundă invidia din voce, ceea ce o făcu pe 


1191 


Baxter să zâmbească. 

— Îndatoriri de bonă, îi şopti ea. A fost transferat de la 
Fraude şi n-a prea văzut cadavre. Mai încolo s-ar putea 
chiar să plângă. 

Tânărul care-şi făcu loc stângaci prin mulţime către ei 
nu avea decât douăzeci şi cinci de ani, era subţire ca un 
băț şi avea o ţinută imaculată, cu excepţia părului său 
blond-roşiatic ciufulit. Ţinând un carneţel la îndemână, îi 
zâmbi tulburat inspectorului-şef. 

— Ce fac criminaliştii? întrebă Simmons. 

Edmunds dădu câteva pagini din carneţel. 

— Helen spune că echipa ei încă n-a găsit vreun strop de 
sânge în apartament. Au confirmat că toate cele şase părţi 
de corp provin de la victime diferite şi au fost amputate 
brutal, probabil cu un fierăstrău. 

— Helen ţi-a spus şi ceva ce nu ştim? îl repezi Simmons. 

— De fapt, da. Date fiind absenţa sângelui şi lipsa 
constricţiei vaselor sangvine din jurul rănilor 
amputărilor... 

Simmons îşi dădu ochii peste cap şi se uită la ceas. 

— ...putem fi siguri că amputările au fost făcute post- 
mortem, încheie Edmunds, care părea foarte mulţumit de 
el. 

— Ai făcut o treabă minunată, Edmunds, îi spuse 
Simmons sarcastic, apoi tună: Poate cineva, vă rog, să 
anuleze reclama de pe cutiile de lapte cu bărbatul căruia i- 
a dispărut capul? Mulţumesc! 

Zâmbetul lui Edmunds se topi. Lupul surprinse cu coada 
ochiului privirea lui Simmons şi zâmbi superior. În trecut 
fuseseră amândoi ţinta unor astfel de remarci usturătoare. 
Făceau parte din pregătire. 

— Voiam să spun doar că cei cărora le aparţin braţele şi 
picioarele sunt şi ei morţi. O să aflăm mai multe după ce 
duc cadavrul în laborator, murmură Edmunds stânjenit. 

Lupul observă reflexia cadavrului în fereastra 
întunecată. Dându-şi seama că încă nu-l văzuse din faţă, îl 
ocoli ca să se uite. 

— Baxter, tu ce ştii? întrebă Simmons. 


12010 


— Nu prea multe. Broasca de la intrare e puţin 
deteriorată, probabil a fost deschisă cu şperaclul. Avem 
oameni care îi interoghează afară pe vecini, dar până acum 
nimeni n-a văzut sau auzit ceva. Ah, şi nu e nimic în 
neregulă cu instalaţia electrică. Toate becurile din 
apartament au fost scoase, mai puţin cel de deasupra 
victime... lor. S-ar părea că a vrut să facă un spectacol, sau 
aşa ceva. 

— Dar tu, Fawkes? Ai vreo idee? Fawkes! 

Lupul se holba la faţa cu piele smeadă a cadavrului. 

— Scuză-mă, te plictisim? 

— Nu. Scuze. Chiar dacă e foarte cald, chestia asta abia 
a început să pută, ceea ce înseamnă fie că ucigaşul i-a 
omorât pe toţi şase azi-noapte - lucru destul de puţin 
probabil -, fie că a ţinut corpurile la rece. 

— De acord. O să punem pe cineva să cerceteze intrările 
prin efracţie recente la supermarketuri, restaurante, peste 
tot unde există camere frigorifice de mari dimensiuni, zise 
Simmons. 

— Şi vezi dacă vreunul dintre vecini a auzit zgomot de 
bormaşină, spuse Lupul. 

— Zgomotul de bormaşină e destul de obişnuit, izbucni 
Edmunds, care-şi regretă ieşirea după ce trei perechi de 
ochi furioşi se aţintiră asupra lui. 

— Dacă asta e capodopera ucigaşului, continuă Lupul, n- 
ar fi riscat niciodată ca bucăţile să cadă din tavan şi să 
ajungă doar un morman de membre până la sosirea 
noastră. Cârligele alea au fost înfipte adânc în grinzi de 
metal. Cineva trebuie să fi auzit ceva. 

Simmons dădu din cap. 

— Baxter, pune pe cineva să se ocupe de asta. 

— Şefule, putem vorbi puţin? întrebă Lupul după ce 
Baxter şi Edmunds se îndepărtară. 

Îşi puse o pereche de mănuşi din cauciuc şi ridică un 
smoc de păr încâlcit de pe faţa hidoasă. Era un bărbat. 
Ochii erau deschişi, iar expresia feţei era tulburător de 
liniştită, dat fiind sfârşitul violent al victimei. 

— Nu ţi se pare cunoscut? 


012110 


Simmons ocoli cadavrul şi se duse alături de Lup, lângă 
fereastra rece. Se ghemui ca să privească mai bine faţa 
întunecată. După câteva clipe, ridică din umeri. 

— E Khalid, spuse Lupul. 

— Imposibil. 

— Oare? 

Simmons se mai uită o dată la faţa lipsită de viaţă. 
Treptat, expresia lui de îndoială se transformă într-una de 
adâncă îngrijorare. 

— Baxter! strigă el. Am nevoie de tine şi de Adams... 

— Edmunds. 

— ...la închisoarea Belmarsh. Spune-i guvernatorului să 
te ducă direct la Naguib Khalid. 

— Khalid? întrebă Baxter şocată, apoi îl privi fără să 
vrea pe Lup. 

— Da, Khalid. Dă-mi un telefon în momentul în care-l 
vezi viu. Fuga! 

Lupul se uită vizavi, spre blocul lui. Multe ferestre erau 
încă întunecate, la altele se întrezăreau feţe curioase care 
filmau spectacolul dintre blocuri cu telefonul mobil, 
încercând probabil să surprindă ceva sinistru cu care să-şi 
distreze prietenii. Se părea că în lumina slabă nu puteau 
vedea locul faptei, altfel s-ar fi bucurat că ocupă locuri în 
faţă la spectacol. Lupul putea să-şi vadă propriul 
apartament, câteva ferestre mai încolo. Plecat în grabă, 
lăsase toate luminile aprinse. Descoperi o cutie pe care era 
scrijelit „pantaloni şi cămăşi”. 

— Aha! 

Simmons se apropie de Lup frecându-şi ochii obosiţi. 
Rămaseră în tăcere, de o parte şi de alta a corpului 
suspendat, privind primele semne ale dimineţii pe cerul 
întunecat. Cu tot zgomotul din încăpere, auzeau totuşi 
cântecul liniştitor al păsărilor de afară. 

— Ia zi, e cel mai şocant lucru pe care l-ai văzut? glumi 
obosit Simmons. 

— Aş zice că al doilea, răspunse Lupul fără să-şi ia ochii 
de pe cerul tot mai albastru. 

— Al doilea? Oare vreau să ştiu ce poate depăşi... 


122 1 


chestia asta? 

Simmons se mai uită o dată dezgustat la colecţia de 
bucăţi dezmembrate. 

Lupul bătu uşor cu palma pe braţul drept al cadavrului. 
Palma părea palidă în comparaţie cu restul mâinii bronzate 
şi unghiile foarte bine îngrijite, vopsite violet. O mulţime 
de fire ca de mătase sprijineau mâna întinsă, în timp ce 
altele ţineau arătătorul întins. 

Se asigură că nimeni nu aude ce vorbesc şi se înclină să- 
i şoptească lui Simmons: 

— Arată spre fereastra apartamentului meu. 


12310 


Capitolul 2 
Sâmbătă, 28 iunie 2014 


4:32 a.m. 


Baxter îl lăsă pe Edmunds să aştepte liftul care 
hurducăia. Se repezi pe ieşirea de incendiu şi porni pe 
scara sinistră, pe care locatarilor iritaţi şi înfriguraţi li se 
permisese în sfârşit să se întoarcă în casă. La jumătatea 
drumului renunţă să-şi mai ţină legitimaţia la vedere, 
dându-şi seama că singurul efect putea fi încetinirea de 
către fluxul de oameni care urcau. Noutatea evenimentelor 
de peste noapte pălise, lăsându-le locatarilor somnoroşi 
numai antipatia faţă de poliţie. 

Când, în cele din urmă, ieşi în holul de la intrare, 
Edmunds o aştepta liniştit lângă uşă. Baxter trecu fără să-i 
dea atenţie şi păşi în dimineaţa răcoroasă. Soarele nu-şi 
făcuse încă apariţia, dar cerul limpede sugera că valul de 
căldură era hotărât să rămână peste oraş. Înjură când văzu 
că mulţimea tot mai mare de spectatori şi ziarişti se 
strânsese în jurul benzii de avertizare, izolând-o de Audiul 
ei Al negru. 

— Să nu scoţi o vorbă, îi aruncă lui Edmunds, care 
ignoră, cu eleganța obişnuită, tonul ordinului inutil. 

Ajunşi la bandă se loviră de un baraj de întrebări şi 
bliţuri. Trecură pe dedesubt şi începură să-şi croiască 
drum prin mulţime. Baxter scrâşni din dinţi când îl auzi pe 
Edmunds cerându-şi întruna scuze în spatele ei. Când se 
întoarse să-l fulgere cu privirea se lovi de un individ 
zdravăn, a cărui cameră de luat vederi căzu pe asfalt cu un 
trosnet de obiect scump. 

— La naiba! Scuze, zise ea şi scoase repede din buzunar 
o carte de vizită a poliţiei metropolitane. 

I se întâmplase de sute de ori de-a lungul timpului. Le 
înmâna ca pe nişte poliţe în alb şi pe urmă uita imediat 
haosul lăsat în urmă. 

12410 


Individul uriaş rămase îngenuncheat peste rămăşiţele 
împrăştiate ale camerei, de parcă ar fi fost ale iubitei. O 
mână de femeie înhăţă cartea de vizită din mâna lui 
Baxter. Poliţista se întoarse furioasă şi descoperi o faţă 
neprietenoasă care se zgâia la ea. În ciuda orei matinale, 
femeia era machiată impecabil pentru televiziune. Toate 
urmele de oboseală care se puteau citi pe feţele celorlalţi, 
inclusiv pungile grele de sub ochi, fuseseră ascunse. Avea 
un păr roşcat lung şi cârlionţat şi era îmbrăcată cu fustă şi 
cămaşă elegante. Cele două rămaseră o clipă într-o tăcere 
încordată, în timp ce Edmunds le privea îngrozit. Habar n- 
avea că superioara lui putea fi aşa de duşmănoasă. 

Roşcata îi aruncă o privire lui Edmunds: 

— Văd că până la urmă ai găsit unul de vârsta ta, îi 
spuse ea lui Baxter, care se uită atât de urât la Edmunds, 
de parcă i-ar fi greşit cu ceva prin simplul fapt că exista. 
Incă n-a încercat să ţi-o tragă? îl întrebă femeia cu 
compătimire. 

Edmunds îngheţă, întrebându-se dacă nu cumva trăia cel 
mai groaznic moment al vieţii lui. 

— Nu? continuă ea uitându-se la ceas. Ei bine, e abia 
dimineaţă. 

— Urmează să mă-nsor, mormăi Edmunds, fără să fie 
foarte sigur că acelea erau chiar cuvintele lui. 

Roşcata zâmbi triumfătoare şi deschise gura să mai 
spună ceva. 

— Plecăm! izbucni Baxter, apoi îşi reluă comportamentul 
indiferent: Andrea... 

— Emily... îi răspunse femeia. 

Baxter îi întoarse spatele, păşi peste rămăşiţele camerei 
de luat vederi şi porni mai departe, cu Edmunds în urma 
ei. Polițistul îşi verifică de trei ori centura de siguranţă în 
timp ce Baxter porni motorul şi dădu repede în marşarier, 
trecând peste două borduri, apoi demară în viteză, lăsând 
în urmă luminile tot mai mici ale maşinilor de poliţie. 


Baxter nu scosese un cuvânt după ce plecară de la locul 
faptei, iar Edmunds se străduia să ţină ochii deschişi în 


12510 


timp ce goneau pe străzile aproape pustii ale capitalei. 
Instalaţia de climatizare a Audiului sufla o căldură plăcută 
în interiorul luxos în care erau împrăştiate neglijent CD- 
uri, fonduri de ten pe jumătate golite şi ambalaje de 
mâncare. Trecuseră de podul Waterloo când soarele 
începu să ardă dincolo de oraş, proiectând pe cerul auriu 
silueta simplă a domului Catedralei St. Paul. 

Edmunds cedă greutăţii pleoapelor şi se lovi dureros cu 
capul de geam. Se îndreptă imediat, furios pe el însuşi 
pentru că-şi arătase încă o dată slăbiciunea în faţa unui 
ofiţer superior. 

— Deci... el era? întrebă el dintr-odată. 

Încerca disperat să înceapă o conversaţie care să-i 
alunge somnolenţa. 

— Cine? 

— Fawkes. Acel William Fawkes. 

De fapt, Edmunds îl văzuse în treacăt de câteva ori. 
Observase cum îl tratau colegii pe experimentatul detectiv 
şi simţise de fiecare dată aerul de celebritate care se 
acumula în jurul lui fără ca el să-şi dorească asta. 

— „Acel William Fawkes”, pufni Baxter. 

— Am auzit atâtea poveşti despre ce s-a întâmplat, spuse 
Edmunds şi se opri, aşteptând un semn că trebuie s-o lase 
baltă. Erai în echipa lui la vremea aia, nu-i aşa? 

Baxter conducea mai departe în tăcere, de parcă 
Edmunds nici n-ar fi vorbit. Tânărul se simţea prost la 
gândul că-i trecuse prin cap că ea ar fi fost dispusă să 
discute despre acel subiect cu un boboc. Se pregătea să-şi 
scoată telefonul ca să aibă ceva de făcut când, pe 
neaşteptate, femeia îi răspunse. 

— Da. Am fost. 

— Şi a făcut toate lucrurile alea de care a fost acuzat? 

Edmunds ştia că e pe teren minat, dar curiozitatea 
atârna mai greu în balanţă decât riscul de a stârni furia lui 
Baxter. 

— Probe false, agresarea deţinutului... 

— Pe unele dintre ele. 

Fără să-şi dea seama, Edmunds scoase un ţâţâit care o 


12610 


irită pe Baxter. 

— Să nu îndrăzneşti să-l judeci! Habar n-ai ce presupune 
munca asta, izbucni ea. Lupul ştia că Naguib Khalid e 
Ucigaşul Incinerator. Ştia. Şi ştia că avea s-o facă din nou. 

— Probabil că au existat nişte probe legitime. 

Baxter râse amar. 

— Aşteaptă câţiva ani să vezi cum toţi netrebnicii ăştia 
reuşesc să scape iar şi iar, răspunse ea şi se opri, 
gândindu-se că e trasă de limbă. Nu e nimic doar în alb şi 
negru. Lupul a greşit, dar a făcut-o din disperare, şi 
motivele lui erau întemeiate. 

— Chiar şi atacul brutal asupra unui om în sala de 
tribunal? întrebă Edmunds provocator. 

— Mai ales, îi răspunse Baxter, prea preocupată ca să 
simtă ce ascundea tonul vocii lui. A cedat presiunii. Într-o 
zi o s-o păţeşti şi tu, şi eu. Toți o păţesc. Roagă-te numai ca 
atunci când o să se-ntâmple să ai pe cineva alături. Nimeni 
n-a fost alături de Lup, nici măcar eu... 

Simţind regretul din vocea ei, Edmunds tăcu. 

— Trebuia să fie distrus pentru ce s-a întâmplat. Voiau 
sânge. Aveau de gând să dea un exemplu cu „detectiv 
căzut în dizgrație” când, într-o dimineaţă friguroasă de 
februarie, ghici pe cine au găsit lângă corpul prăjit al unei 
eleve?! Astăzi fata ar fi fost în viaţă dacă cineva l-ar fi 
ascultat pe Lup. 

— Isuse, făcu Edmunds. Şi crezi că el e... capul? 

— Naguib Khalid e ucigaş de copii. Chiar şi criminalii au 
standarde. Pentru siguranţa lui, este ţinut la izolator într-o 
unitate de maximă securitate dintr-o închisoare de maximă 
securitate. Nu vede pe nimeni, cu atât mai puţin pe cineva 
care ar putea pleca de-acolo cu capul lui. E ridicol. 

Între ei se lăsă o nouă tăcere după ce Baxter trase 
concluzia clară că-şi pierdeau timpul cu chestia asta. 
Conştient că fusese cea mai reuşită conversaţie purtată de 
ei în cele trei luni şi jumătate în care lucraseră din când în 
când împreună, Edmunds reveni la subiectul de mai 
devreme. 

— E uluitor ca Fawkes... scuze, Lupul, să revină după 


012710 


toate astea. 

— Nu subestima niciodată puterea opiniei publice şi 
dorinţa fără limite a oamenilor din conducere de a se pleca 
în faţa ei, îi spuse Baxter cu dispreţ. 

— S-ar zice că nu crezi că ar fi trebuit să se întoarcă. 

Baxter nu-i răspunse. 

— Nu face o reclamă prea grozavă poliţiei, nu-i aşa? Să 
fie scutit de pedeapsă... 

— Scutit? întrebă Baxter neîncrezătoare. 

— Păi... n-a făcut puşcărie. 

— Ar fi fost mai bine pentru el dacă ar fi făcut. Ca să 
salveze aparențele, avocaţii au cerut internarea. Bănuiesc 
că li s-a părut o mizerie mai uşor de curăţat. Au spus că 
stresul provocat de caz a declanşat un răspuns „complet 
necaracteristic”... 

— Şi de câte ori trebuie să faci ceva complet 
necaracteristic înainte ca lumea să accepte că nu e ceva 
care să nu te caracterizeze? o întrerupse Edmunds. 

Baxter ignoră întrebarea. 

— Au spus că are nevoie de tratament. Avocatul a 
invocat o posibilă antipersonalitate... nu, o personalitate 
antisocială. 

— Şi nu crezi că are aşa ceva? 

— Cel puţin când a fost internat n-o avea. Dar dacă ţi se 
spune de suficient de multe ori că eşti nebun şi te mai şi 
îndoapă cu pastile, până la urmă începi să te întrebi şi tu 
dacă nu cumva aşa este, spuse Baxter oftând. Şi, ca să-ţi 
răspund la întrebare: un an în spitalul St. Ann, retrogradat, 
cu reputaţia distrusă şi actele de divorţ pe preşul de la 
uşă. Aşa că Lupul cu siguranţă nu a fost „scutit”. 

— L-a părăsit nevasta după ce s-a dovedit că avusese 
totuşi dreptate? 

— Ce pot să spun? E o nenorocită. 

— Ai cunoscut-o? 

— O ştii pe reporteriţa roşcată de adineauri? 

— Ea era? 

— Andrea. l-au intrat în cap nişte tâmpenii în privinţa 
noastră. 


12810 


— Că sunteţi iubiţi? 

— Ce altceva? 

— Deci... n-aţi fost? E 

Edmunds îşi ţinea respiraţia. Işi dădu seama că făcuse o 
gafă şi conversaţia se încheiase. Baxter ignoră întrebarea 
băgăreaţă. Se auzi urletul motorului accelerat brusc pe 
şoseaua cu două benzi mărginită de copaci care ducea 
spre închisoare. 


— Cum adică „e mort”? strigă Baxter la guvernatorul 
Davies. 

Sări în picioare, în timp ce Edmunds şi guvernatorul 
rămaseră aşezaţi la masa mare care domina biroul liniştit. 
Omul tresări. Tocmai lua o gură din cafeaua fierbinte. 
Avusese grijă să ajungă devreme la muncă, dar jumătatea 
de oră pierdută îi dădea ziua peste cap. 

— Sergent Baxter, autorităţile locale sunt responsabile 
pentru furnizarea acestor informaţii departamentului 
dumneavoastră. De obicei nu facem... 

— Dar... încercă Baxter să intervină. 

Guvernatorul continuă calm: 

— Deţinutul Khalid s-a îmbolnăvit în izolator şi a fost 
mutat la infirmerie. Apoi a fost transferat la spitalul Queen 
Elizabeth. 

— De ce suferea? 

Guvernatorul îşi puse ochelarii de citit şi deschise un 
dosar de pe masă. 

— Raportul spune „dificultăţi de respiraţie şi amețeli”. A 
fost dus la secţia de terapie intensivă a spitalului în jurul 
orei 8:00 seara, fiindcă „a devenit inconştient, în ciuda 
administrării de oxigen”... dacă asta vă spune ceva. 

Guvernatorul ridică privirea ca să-i vadă pe Baxter şi 
Edmunds dând din cap ca şi cum ar fi ştiut despre cee 
vorba. Când guvernatorul se uită din nou în dosar, cei doi 
îşi aruncară o privire uimită, ridicând din umeri. 

— Poliţia locală a asigurat paza douăzeci şi patru de ore 
din douăzeci şi patru în faţa rezervei sale. S-a dovedit că 
douăzeci şi patru de ore era un termen optimist, dat fiind 


12910 


că la 11:00 seara era deja mort. 

Guvernatorul închise dosarul şi-şi scoase ochelarii. 

— Mă tem că asta e tot ce pot să vă spun. Pentru alte 
informaţii va trebui să vorbiţi cu cei de la spital. Vă mai 
pot ajuta cu ceva? 

Mai luă o gură din cafeaua fierbinte şi apoi o dădu 
deoparte, ca să nu mai fie tentat să-şi opărească până la 
urmă buzele şi limba. Baxter şi Edmunds se ridicară să 
plece. Edmunds zâmbi şi-i întinse mâna guvernatorului. 

— Vă mulţumesc pentru că v-aţi făcut timp să... începu 
el. 

— Cu nimic deocamdată, izbucni Baxter în timp ce ieşea. 

Simţindu-se penibil, Edmunds îşi retrase mâna şi se luă 
după ea, lăsând uşa să se închidă în urma lor. Dar înainte 
de a se întâmpla asta, Baxter dădu buzna înapoi în birou 
cu o ultimă întrebare: 

— La naiba. Aproape că uitasem. Sunteţi absolut sigur 
că deţinutul încă mai avea cap atunci când a părăsit 
închisoarea? 

Guvernatorul confirmă zăpăcit. 

— Mulţam. 


XX 


Sala de şedinţe a departamentului Omucideri răsuna în 
acordurile melodiei Good Vibrations, a formaţiei Beach 
Boys. Lupul considerase întotdeauna că e mai uşor să 
lucrezi cu muzică şi era încă destul de devreme să facă 
asta fără să deranjeze prea mulţi oameni din jur. 

Era îmbrăcat cu o cămaşă albă mototolită şi pantaloni 
bleumarin. Purta singura pereche de pantofi pe care o 
avea, o pereche de Loake Oxford lucraţi de mână, o 
achiziţie neobişnuit de extravagantă şi, în acelaşi timp, cea 
mai înţeleaptă pe care o făcuse vreodată. Îşi amintea vag 
cum fusese înainte, când era aproape olog la sfârşitul a 
nouăsprezece ore de muncă, când după numai câteva ore 
de somn trebuia să încalţe aceiaşi pantofi nepotriviţi care-l 
torturau. 

Dădu muzica mai tare, fără să observe ecranul aprins al 


1301 


telefonului său mobil care se afla alături pe masă. Era 
singur în sala care putea adăposti lejer treizeci de oameni 
şi care era folosită atât de rar, încât mirosea încă a 
mochete nou-nouţe, la mai bine de un an de la renovare. 
Fereastra cu sticlă mată se întindea pe un perete întreg, 
ascunzând birourile de dincolo. 

Mai luă o fotografie de pe masă, fredonând ca un afon 
melodia şi făcând câţiva paşi de dans prin spaţiul liber de 
la intrarea în încăpere. După ce prinse şi ultima fotografie 
la locul ei, făcu un pas în spate ca să-şi admire munca. 
Fotografiile mărite ale diferitelor părţi de corp erau 
suprapuse pentru a crea două versiuni enorme ale 
îngrozitoarei siluete, una din faţă şi una din spate. Se uită 
din nou la faţa cerată, sperând să fie justificată speranţa că 
o să doarmă puţin mai bine ştiindu-l pe Khalid mort, în 
sfârşit. Din nefericire, Baxter încă nu sunase să-i confirme 
suspiciunea. 

— "Neaţa, se auzi din spatele lui o voce familiară cu un 
accent scoţian aspru. 

Lupul se opri brusc şi dădu radioul mai încet. Era 
detectivul Finlay Shaw, cel mai vechi ofiţer din 
departament. Era un bărbat tăcut şi totuşi avea ceva care 
intimida. Mirosea tot timpul puternic a fum de ţigară. Avea 
cincizeci şi nouă de ani, o faţă înăsprită de vreme şi un nas 
spart de mai multe ori şi nereparat niciodată suficient de 
bine. 

Aşa cum Baxter se alesese cu tutela lui Edmunds, Finlay 
devenise supraveghetorul Lupului după revenirea acestuia 
la serviciu. Aveau o înţelegere nespusă ca Finlay, care 
aştepta liniştit pensionarea, să-l lase pe cel mai tânăr să 
facă mai toată munca, cu condiţia să semneze la fiecare 
sfârşit de săptămână toate documentele pentru 
monitorizarea Lupului. 

— Ai două picioare stângi, băiete, spuse iritat Finlay. 

— Ei, eu sunt mai mult cu cântatul, ştii doar, se apără 
Lupul. 

— Nu, nu eşti. Dar voiam să spun că... Finlay se duse la 
perete şi bătu în fotografia pe care Lupul tocmai o 


13110 


adăugase. Ai două picioare stângi. 

— Ce? făcut Lupul căutând prin grămada de fotografii de 
la locul faptei până când o găsi pe cea bună. Îţi dai seama 
că mai fac de-astea din când în când ca să-ţi dau impresia 
că încă mai am nevoie de tine. 

Finlay zâmbi. 

— Bineînţeles. 

Lupul schimbă fotografiile şi rămaseră amândoi în faţa 
colajului îngrozitor. 

— În anii '70 am lucrat la un caz destul de asemănător: 
Charles Tenyson, zise Finlay. 

Lupul ridică din umeri. 

— Ne lăsa bucăţi de corp: un picior colo, o mână dincolo. 
La început totul părea făcut la întâmplare, dar nu era. 
Fiecare bucată avea o trăsătură prin care se putea stabili 
identitatea. Voia să ştim pe cine a ucis. 

Lupul se apropie de perete ca să arate ceva. 

— Avem un inel pe mâna stângă şi o cicatrice pe piciorul 
drept. Nu mare lucru... 

— O să fie mai multe, zise Finlay sigur pe el. Cineva care 
nu lasă nicio picătură de sânge în urma unui masacru nu 
uită un inel din întâmplare. 

Lupul răsplăti observaţiile care-l puneau pe gânduri ale 
lui Finlay cu un căscat sonor, drept în faţă. 

— Pauză de cafea? întrebă Finlay. Oricum trebuie să 
trag un fum. Cu lapte şi două linguriţe de zahăr? 

— Nici până acum n-ai învăţat? întrebă Lupul în timp ce 
Finlay se îndrepta spre uşă. Un macchiato dublu foarte 
fierbinte cu sirop caramel fără zahăr. 

— Cu lapte şi două linguriţe de zahăr, strigă Finlay din 
prag, cât pe ce să se ciocnească cu Vanita, comandantul 
secţiei. 

Lupul o recunoscu pe indianca mărunţică pe care o 
văzuse de mai multe ori la televizor. Mai participase şi la 
unul dintre nenumăratele interviuri de evaluare pe care 
fusese nevoit să le suporte ca să-şi asigure reprimirea în 
serviciu. Din câte-şi amintea, individa fusese împotrivă. 

Ar fi trebuit să-şi dea seama că era prin preajmă, dat 


13210 


fiind că arăta întotdeauna ca ieşită dintr-un desen animat. 
Era îmbrăcată cu o haină de un violet aprins, asortată 
inexplicabil cu pantaloni de un portocaliu ţipător. 

Se retrase către panou prea târziu. Indianca se opri în 
uşă să-i vorbească. 

— Bună dimineaţa, domnule detectiv. 

— 'Neaţa. 

— Parc-am fi la florărie, zise ea. 

Lupul se uită derutat la montajul oribil care domina 
peretele din spatele lui. Când întoarse din nou privirea îşi 
dădu seama că femeia arăta către biroul principal, în care 
erau împrăştiate pe toate mesele şi dulapurile buchete 
extravagante de flori. 

— A... Au venit toată săptămâna. Bănuiesc că sunt 
mulţumiri pentru cazul Muniz. După cum arată, cred că 
toţi oamenii din comunitate au trimis flori, explică el. A 

— E frumos să mai primeşti şi aprecieri, zise Vanita. Il 
caut pe şeful dumitale. Nu e în birou. 

Telefonul Lupului începu să bâzâie tare pe masă. Se uită 
să vadă cine sună şi închise. 

— Vă mai pot ajuta cu ceva? întrebă el cu jumătate de 
glas. 

Vanita zâmbi şters. 

— Mă tem că nu. Presa ne face bucăţi. Şeful vrea să 
rezolvăm asta. 

— Credeam că e treaba dumneavoastră, zise Lupul. 

Vanita izbucni în râs. 

— N-am de gând să ies astăzi. 

Îl văzură amândoi pe Simmons îndreptându-se spre 
biroul lui. 

— Căcatul curge la vale, Fawkes. Ştii foarte bine asta. 


* k x 


— După cum poţi vedea, sunt foarte prins. Trebuie să 
ieşi şi să vorbeşti cu vulturii ăia în locul meu, spuse 
Simmons cu o sinceritate aproape credibilă. 

La două minute după plecarea comandantului, Lupul 
fusese convocat în biroul înghesuit al inspectorului-şef. 


1331 


Încăperea avea cel mult patru metri pătraţi. În ea erau un 
birou, un televizor micuţ, un dulap ruginit, două scaune 
pivotante şi un scăunel din plastic (pentru cazurile în care 
erau chemaţi mai mulţi în birou). Lupului i se părea 
deprimant şi descurajant pentru poliţişti; era imaginea 
unei fundături în vârful scării ierarhice. 

— Eu? întrebă Lupul neîncrezător. 

— Bineînţeles. Presa te iubeşte. Eşti William Fawkes! 

Lupul oftă. 

— E careva mai jos în lanţul trofic căruia să-i pot pasa 
chestia asta? 

— Cred că am văzut îngrijitorul pe la toaleta bărbaţilor, 
dar n-ar fi rău să le vorbeşti tu. 

— Corect, mormăi Lupul. 

Telefonul de pe masă începu să sune. Lupul se ridică să 
plece, dar Simmons îi făcu un semn cu mâna să mai 
rămână în timp ce răspunse. 

— E şi Fawkes la mine. Te pun pe difuzor. 

Din cauza motorului ambalat vocea lui Edmunds abia se 
auzea. Lupul trebuia să fie înţelegător. Ştia din proprie 
experienţă că Baxter conducea îngrozitor. 

— Suntem în drum spre spitalul Queen Elizabeth. Khalid 
a fost transferat acolo la terapie intensivă acum o 
săptămână. 

— Viu? lătră Simmons enervat. 

— A fost, răspunse Edmunds. 

— Şi acum? 

— Mort. 

— Cap? strigă Simmons nemulţumit. 

— Vă dăm de ştire. 

— Fantastic! 

Simmons închise şi scutură din cap. Se uită la Lup. 

— Te aşteaptă în faţă. Spune-le că avem şase victime. 
Oricum, ştiu deja. Asigură-i că ne ocupăm de identificare şi 
că o să luăm legătura cu familiile înainte de a da 
publicităţii numele. Să nu pomeneşti nimic de bucăţile de 
corp prinse la un loc... sau despre apartamentul tău. 

Lupul îl salută sarcastic şi ieşi. După ce închise uşa în 


13410 


urma lui îl văzu pe Finlay apropiindu-se cu două pahare de 
cafea. 

— La fix, strigă el în biroul care începea să se umple. 

Oamenii îşi începeau ziua de lucru. Era uşor să uiţi că, în 
timp ce cazurile dificile puneau în umbră vieţile celor 
implicaţi, restul lumii mergea înainte în mod obişnuit: 
oameni care omorau alţi oameni, violatori şi hoţi care 
scăpau. 

Când trecu pe lângă o masă pe care erau cinci buchete 
de flori Finlay începu să strănute. Apropiindu-se, Lupul îi 
văzu ochii umeziţi. Finlay strănută puternic chiar în 
momentul în care ajunse lângă Lup. Ambele pahare cu 
cafea se vărsară pe mocheta pătată. Lupul părea distrus. 

— Florile astea afurisite! strigă Finlay, pe care soţia îl 
convinsese să renunţe la înjurături după ce devenise bunic. 
O să-ţi aduc alta. 

Lupul se pregătea să-i spună să nu se mai deranjeze 
când un curier intern ieşi din lift cu braţele încărcate de 
flori. Finlay arăta de parcă era gata să-l ia la bătaie pe 
tânărul cu aspect neîngrijit. 

— Am adus flori pentru o doamnă... Emily Baxter, 
anunţă curierul. 

— Minunat, mormăi Finlay. 

— Cred că-i a cincea sau a şasea tranşă pentru ea. Cred 
că-i tare tipa, zise necioplitul, surprinzându-l pe Lup. 

— Hmm... da, este... foarte, spuse el poticnindu-se. 

— Nu gândim în termenii ăştia când e vorba de detectivi, 
interveni Finlay când îşi văzu prietenul în dificultate. 

— Depinde, îi zise Lupul uitându-se la el. 

— Vreau să spun, da, este, făcu Finlay, pierzându-şi 
siguranţa de sine. Dar... 

— Cred că fiecare este unic şi frumos în felul lui, încheie 
Lupul cu înţelepciune. 

El şi Finlay îşi făcură câte un semn cu capul, mulţumiţi 
că au rezolvat fără cusur o problemă destul de 
supărătoare. 

— Dar el n-ar putea niciodată să... îl asigură Finlay pe 
curier. 


1351 


— Nu, niciodată, confirmă Lupul. 

Omul rămăsese holbându-se la cei doi detectivi. 

— OK. 

— Lupule! strigă o femeie din birou, oferindu-i o scuză 
să-l lase pe Finlay cu vizitatorul. Femeia îi întinse un 
receptor: E soţia ta. Spune că e ceva important. 

— Suntem divorţaţi, o corectă Lupul. 

— În orice caz, tot ea e la telefon. 

Lupul întinse mâna după receptor când Simmons ieşi din 
biroul lui şi-l văzu încă acolo. 

— Du-te odată jos, Fawkes! 

Lupul părea exasperat. 

— O sun eu, îi spuse poliţistei înainte de a se îndrepta 
spre lift, rugându-se ca fosta lui soţie să nu se afle printre 
reporterii pe care avea să-i înfrunte. 


13610 


Capitolul 3 
Sâmbătă, 28 iunie 2014 


6:09 a.m. 


Baxter şi Edmunds aşteptau de mai bine de zece minute 
la recepţia spitalului Queen Elizabeth. Nişte obloane cu 
aspect ieftin blocau intrarea în cafenea şi în magazinul de 
mărunţişuri, iar la vederea brioşelor inaccesibile din 
vitrină stomacul lui Baxter începu să chiorăie. În cele din 
urmă, un agent de securitate teribil de gras se legănă spre 
tejgheaua recepţiei şi asistenta de acolo arătă spre ei. 

— Eeei! strigă ea, făcându-le semn de parcă ar fi chemat 
un câine. Jack o să vă conducă jos. 

Era clar că agentul de securitate avea un dinte împotriva 
lor. Invidios, îi conduse dureros de încet spre lifturi. 

— Ne cam grăbim, izbucni Baxter, nemaiputându-se 
abţine. 

Din nefericire, remarca avu un efect încetinitor. 

La ieşirea din lift în subsol escorta lor vorbi pentru 
prima oară. 

— „Adevăraţii” poliţişti n-au avut încredere în noi, 
agenţii de securitate, când a fost vorba de sarcina dificilă 
de a păzi o rezervă, aşa că au preluat-o ei. Se pare că au 
făcut-o cum nu se poate mai bine. 

— A mai păzit cineva cadavrul după ce a fost adus la 
morgă? întrebă Edmunds politicos, încercând să mai aline 
amărăciunea agentului. 

Îşi scosese carneţelul şi era pregătit să înregistreze 
orice răspuns. Intraseră pe un coridor foarte îngust. 

— Nu pot decât să presupun, începu omul, mimând 
exagerat reflecţia, dar poliţia poate că l-a considerat pe 
individ mai puţin periculos după ce a murit. Dar, cum am 
spus, e doar o presupunere. 

Agentul zâmbi mulţumit de propria deşteptăciune. 
Edmunds se uită la Baxter. Se aştepta ca ea să scuture din 


03710 


cap sau să-l ridiculizeze pentru că pune întrebări tâmpite. 
Surprinzător, ea îi sări în apărare. 

— Ce încearcă colegul meu să afle de la tine, şi nu e-n 
stare, este dacă morga e păzită. 

Se opriră în faţa unor uşi duble pe care nu scria nimic. 
Omul bătu arogant cu un deget gros în semnul cu „Nu 
intraţi” de pe geam. 

— Asta cum ţi se pare, scumpo? 

Baxter îl dădu la o parte pe individul enervant şi-i ţinu 
uşa lui Edmunds. 

— Mulţumim, ne-aţi fost de mare... 

Şi apoi Baxter îi trânti uşa în faţă agentului de 
securitate. 

— Idiotule! 

Spre deosebire de agentul care nu reuşise să-i ajute cu 
nimic, legistul se arătă primitor şi de folos. Un bărbat 
plăcut, trecut de cincizeci de ani, cu o barbă încărunţită 
tunsă impecabil, la fel ca părul. În câteva minute scoase 
dosarul lui Naguib Khalid şi găsi şi copia electronică din 
calculator. 

— De fapt, n-am fost aici când s-a făcut autopsia, dar 
conform documentelor cauza morţii a fost tetrodotoxina. S- 
au găsit urme în sânge. 

— Şi tetoxina asta... 

— Tetrodotoxină, o corectă legistul fără urmă de 
superioritate. 

— Asta, da. Ce este? Şi cum se administrează? 

— Este o neurotoxină produsă în mod natural. 

Baxter şi Edmunds se holbară la el fără să pară a 
înţelege mare lucru. 

— Este o otravă şi probabil că a îngurgitat-o. Cele mai 
multe cazuri sunt provocate de ingerarea unor bucăţi de 
peşte balon, considerat de unii o delicatesă, deşi eu, unul, 
prefer Ferrero Rocher. 

Stomacul lui Baxter scoase un nou chiorăit dureros. 

— Adică trebuie să mă duc la şeful meu şi să-i spun că 
un peşte l-a omorât pe Ucigaşul Incinerator? întrebă ea 
neîncrezătoare. 


13810 


— Într-un fel sau în altul ni se întâmplă tuturor, spuse 
omul ridicând din umeri. Desigur, mai există şi alte surse 
de tetrodotoxină: anumite stele de mare, anumiţi melci... 
Cred că există şi o broască... 

Replica nu părea s-o liniştească pe Baxter. 

— Aţi spus că vreţi să vedeţi cadavrul? întrebă legistul 
după o pauză. 

— Vă rog, răspunse Baxter. 

Nu era o expresie pe care Edmunds s-o mai fi auzit din 
gura ei. 

— Pot să întreb de ce? 

Se îndreptară spre un perete plin de sertare frigorifice 
din metal. 

— Ca să vedem dacă mai are cap, zise Edmunds, care 
încă îşi mai nota ceva în carneţel. 

Legistul se uită la Baxter. Se aştepta ca ea să zâmbească 
sau să-şi ceară scuze pentru gluma macabră a colegului, 
dar ea dădu din cap, grav. Uşor tulburat, omul găsi 
sertarul pe care îl căuta, în rândul de jos, şi-l trase încet 
din perete. Toţi trei îşi ţinură respiraţia când cumplitul 
criminal în serie se materializă în faţa lor. 

Picioarele cu piele smeadă erau acoperite de cicatrice 
vechi şi urme de arsuri. Apoi apărură bazinul şi mâinile. 
Baxter se uită neliniştită la cele două degete deformate ale 
mâinii stângi, amintindu-şi seara în care Lupul ieşise din 
celula arestului plin de sânge. A doua zi, la interogatoriul 
luat de superiori, negase că ar şti ceva despre incident. 

Apăru la lumină pieptul cu cicatricele impresionante 
lăsate de numeroasele operaţii necesare pentru a repara 
pagubele produse de atacul Lupului. În sfârşit, sertarul 
ajunse la capăt şi se treziră privindu-şi propriile reflexii 
distorsionate de metalul pe care ar fi trebuit să se afle 
capul. 

— La naiba! 


Lupul stătea în faţa intrării principale a clădirii New 
Scotland Yard, privind neliniştit uriaşa mulţime adunată în 
umbra turnului din sticlă care ocupa aproape un hectar în 


1 391 


inima Westminsterului. Se făceau ultimele ajustări la 
podiumul improvizat ridicat în spaţiul cel mai potrivit 
pentru conferinţe de presă, care includea, în fundal şi 
celebrul stâlp pe care se învârtea sigla instituţiei. 

Cineva îi spusese cândva că literele reflectorizante din 
sigla rotitoare simbolizează vigilenţa continuă a poliţiei 
metropolitane, oglindindu-i pe privitori astfel încât să se 
simtă în permanenţă supravegheați. Acelaşi lucru putea fi 
spus şi despre restul clădirii, care în zilele senine aproape 
dispărea: pe ferestre se contura silueta hotelului victorian 
cu faţadă din cărămidă de vizavi şi turnul cu ceas de 
dincolo, din Broadway 55. 

Telefonul Lupului începu să bâzâie în buzunar. Se 
blestemă în gând pentru că nu-şi amintise să-l oprească. 
Dar când văzu că sună Simmons răspunse iute. 

— Da, şefule. 

— Baxter tocmai a confirmat: e Khalid. 

— Ştiam eu. Cum? 

— Peşte. 

— Ce? 

— A ingerat o otravă. 

— E mai bine decât ce-ar fi meritat el, făcu Lupul. 

— O să mă prefac că n-am auzit asta. 

O persoană îmbrăcată în pantaloni milităreşti făcea 
semne spre el. 

— Se pare că sunt gata să mă asculte. 

— Noroc. 

— Să trăieşti, răspunse Lupul. 

— Încearcă să n-o zbârceşti. 

— Da, bine. 

Lupul închise şi se inspectă puţin în reflexia din geam, 
asigurându-se că era închis la şliţ şi că nu arată mai obosit 
şi mai stors decât de obicei. Porni spre podium cu gândul 
să termine cât mai rapid, dar îşi pierdu încrederea când 
dădu cu ochii de obiectivele întunecate ale camerelor de 
luat vederi care îi urmăreau fiecare pas, ca nişte tunuri 
care îl luaseră la ţintă. Pentru o clipă îşi aminti de ieşirea 
din Old Bailey, când încercase fără succes să-şi ascundă 


14010 


faţa în timp ce era urcat în duba poliţiei, în acordul 
strigătelor descurajatoare ale jurnaliştilor nemulţumiţi şi 
al bubuiturilor violente din pereţii metalici ai vehiculului, 
care îi tulburaseră pentru totdeauna somnul. 

Foarte bulversat, urcă pe podium şi începu să-şi spună 
lecţia prea puţin exersată: 

— Sunt detectivul William Fawkes, de la... 

— Ce? Vorbeşte mai tare! îl apostrofă cineva din 
mulţime. 

Unul dintre cei care asamblaseră micuța scenă dădu 
fuga şi porni microfonul, care scoase un pocnet asurzitor. 
Lupul încercă să nu asculte râsetele dispreţuitoare din 
mulţime. 

— Mulţumesc. Cum spuneam, sunt detectivul William 
Fawkes, de la poliţia metropolitană, şi fac parte din echipa 
care investighează crima multiplă de astăzi. 

„Până acum e bine”, îşi spuse el. Cei de faţă începură să 
strige întrebări, dar le ignoră şi continuă: 

— Putem confirma că am recuperat dintr-un apartament 
din Kentish Town rămăşiţele a şase victime, la primele ore 
ale... 

Lupul făcu greşeala de a ridica ochii de pe notițe şi 
recunoscu imediat părul izbitor de roşcat al fostei sale 
soţii. Se gândi că părea foarte agitată, ceea ce-l zăpăci şi 
mai tare. Cartonaşele cu notițe îi căzură şi se aplecă să le 
culeagă, conştient că acolo sunt notate şi detaliile pe care 
nu trebuia să le divulge cu niciun preţ. Găsi cartonaşul cu 
pricina şi se ridică la microfon. 

— ...după miezul nopţii. Ale dimineţii. 

Îşi simţea gâtul uscat şi ştia că o să roşească tot, ca de 
fiecare dată când era jenat, aşa că citi repede: 

— Ne ocupăm de identificarea victimelor şi o să luăm 
legătura cu familiile înainte de a da publicităţii numele 
acestora. Dat fiind că investigația e în derulare, nu vă pot 
spune mai multe în acest moment. Mulţumesc. 

Aşteptă câteva secunde aplauzele, apoi îşi dădu seama 
că ar fi fost complet nepotrivite în situaţia dată şi, oricum, 
prestaţia lui nu le-ar fi meritat. Cobori de pe podium, 


D411 


căutând să se îndepărteze de vocile care îi strigau numele: 

— Will! Will! 

Lupul se întoarse şi o văzu pe Andrea alergând spre el. 
Reuşise să scape de primul poliţist, dar ceilalţi doi îi 
blocară calea. Fu copleşit de aceeaşi furie oarbă care le 
umbrise cele câteva întâlniri de după divorţ şi aproape că 
era tentat să-i lase pe poliţişti s-o ducă de-acolo, dar se 
hotări să intervină când un membru al grupului de 
protecţie diplomatică, înarmat cu o puşcă de asalt Heckler 
& Koch G36C, se apropie de ea. 

— E în regulă. În regulă. Lăsaţi-o să treacă, vă rog, se 
forţă el să spună. 

Ultima întâlnire, la care discutaseră complicațiile ivite la 
vânzarea casei, fusese o treabă teribil de glacială, aşa că 
se dădu înapoi când ea se repezi şi-l prinse într-o 
îmbrăţişare strânsă. Respira pe gură, încercând cu 
disperare să nu-i simtă mirosul părului, fiindcă ştia că 
purta mereu parfumul ei favorit, care-i plăcea şi lui atât de 
mult. Când în sfârşit îi dădu drumul, observă că Andrea 
era gata să plângă. 

— Nu pot să-ţi spun nimic altceva, Andie... 

— Nu răspunzi niciodată la telefon? De două ore tot 
încerc să dau de tine! 

Lupul nu putea ţine pasul deloc cu schimbările ei bruşte 
de dispoziţie. În acel moment părea de-a dreptul furioasă. 

— Îmi pare rău. Am fost cam ocupat, zise el, apoi se 
aplecă şi-i şopti cu un aer conspirativ: se pare că a avut loc 
o crimă, sau cam aşa ceva... 

— Lângă apartamentul tău! 

— Da, răspunse el gânditor. E un cartier de tot rahatul. 

— Vreau să te întreb ceva, dar trebuie să-mi spui 
adevărul, bine? 

— Hmm... 

— Mai e ceva, nu-i aşa? Corpul era prins în copci - ca o 
păpuşă. 

Lupul începu să se bâlbâie, tulburat. 

— Cum de...? De unde...? Ca purtător de cuvânt al 
poliţiei... 


1 4210 


— E Khalid, nu-i aşa? Capul? 

Lupul o apucă pe Andrea de braţ şi o trase deoparte, cât 
mai departe de ceilalţi poliţişti. Ea scoase din geantă un 
plic maro şi umflat. 

— Crede-mă, sunt ultima persoană care ar vrea să 
pronunţe numele ăsta afurisit. Din punctul meu de vedere, 
ne-a distrus căsnicia. Dar l-am recunoscut din fotografii. 

— Fotografii? întrebă Lupul prudent. 

— O, Doamne! Am ştiut că sunt adevărate, zise ea 
îngrozită. Cineva mi-a trimis pozele cu chestia asta... 
păpuşa. Am pierdut deja ore întregi cu asta. Trebuie să mă 
întorc la lucru. 

Cineva trecu pe lângă ei. Andrea tăcu. 

— Will, cel care mi-a trimis imaginile astea a inclus şi o 
listă. Asta am tot încercat să-ţi spun, pentru că nu ştiu ce 
înseamnă: şase nume, fiecare cu o dată în dreptul lui. 

Lupul înhăţă plicul şi-l desfăcu grăbit. 

— Primul nume e al primarului Turnble, lângă data de 
azi, zise Andrea. 

— Primarul Turnble? întrebă Lupul. 

Arăta de parcă i-ar fi fugit pământul de sub picioare. 

Fără să mai scoată un cuvânt se întoarse şi o luă la fugă 
spre intrare. O auzi pe Andrea strigând ceva în urma lui, 
dar nu reuşi să distingă cuvintele care se spărgeau de 
sticla groasă a pereţilor. 


Simmons vorbea la telefon cu şeful departamentului, 
care trecuse la ameninţări făţişe privitoare la schimbarea 
lui din funcţie, în timp ce Simmons îşi tot cerea scuze 
pentru că echipa lui nu făcuse niciun pas înainte şi tocmai 
se gândea să-i propună un plan de acţiune când Lupul 
dădu buzna în birou fără să bată la uşă. 

— Fawkes! leşi! strigă Simmons. 

Lupul se aplecă peste masă şi apăsă în furcă, 
închizându-i telefonul. 

— Ce mama naibii faci? întrebă înfuriat Simmons. 

Lupul deschise gura să-i răspundă când o voce 
distorsionată se auzi în difuzor: 


14310 


— Simmons, cu mine vorbeşti? 

— La dracu”, făcu Lupul şi apăsă un alt buton. 

Se auzi o voce de robot: 

— Aţi apelat căsuţa poştală a... 

Îngrozit, Simmons îşi prinse capul în mâini când îl văzu 
pe Lup apăsând agitat toate butoanele telefonului. 

— Cum se închide chestia asta? strigă frustrat Lupul. 

— E un buton mare, roşu, cu o cru... încercă să fie de 
folos şeful departamentului, iar un clinchet urmat de 
tăcere confirmă că avusese, într-adevăr, dreptate. 

Lupul împrăştie fotografiile Polaroid ale cadavrului 
grotesc pe toată masa. 

— Omul nostru a trimis presei fotografii şi o listă de 
victime. 

Simmons îşi frecă faţa şi se uită la fotografiile cadavrului 
colectiv făcute în diferite stadii de asamblare. 

— Primul pe listă este primarul Turnble - azi, zise Lupul. 

Trecură câteva clipe până ca Simmons să înţeleagă cei 
se spusese. Trecu imediat la acţiune, scoțând telefonul 
mobil. 

— Terrence! răspunse voios primarul, care părea să se 
afle în aer liber. Cărui fapt datorez plăcerea? 

— Ray, unde eşti? întrebă Simmons. 

— Tocmai mă îndrept spre ieşirea Ham Gate din parcul 
Richmond - bătrânul nostru loc favorit. După asta trebuie 
să mă duc la o strângere de fonduri şi... 

Simmons îi şopti Lupului locul în care se afla primarul, 
iar detectivul deja forma un număr de telefon. 

— Ray, avem o problemă: se pare că viaţa ta e în pericol. 

Primarul primi vestea neaşteptat de bine. 

— Chestii obişnuite, spuse el râzând. 

— Rămâi pe loc. Am trimis maşini să te însoţească până 
aflăm mai multe, îi spuse Simmons. 

— Chiar e nevoie de asta? 

— O să-ţi explic când ajungi aici. 

Simmons închise şi se întoarse spre Lup. 

— Trei maşini sunt pe drum. Cea mai apropiată ajunge 
în patru minute. Una este din unitatea de reacţie armată. 


D441 


— Foarte bine, zise Simmons. Cheamă-i înapoi pe Baxter 
şi pe cum îl cheamă... Pe urmă vreau să închizi etajul: nu 
intră şi nu iese nimeni. Spune-le celor de la pază că o să-l 
aducem pe primar prin intrarea din garaj. Fuga! 


Primarul Turnble stătea răbdător pe bancheta din spate 
a limuzinei sale cu şofer Mercedes-Benz E-Classe. În drum 
spre maşină îi ceruse secretarului să-i anuleze întâlnirile 
din program, presimţind că avea să urmeze o zi lungă şi 
plictisitoare. 

Cu doar două luni în urmă primise un mesaj de 
ameninţare şi fusese nevoit să se ascundă în casa lui din 
Richmond o după-amiază întreagă până când au descoperit 
că expeditorul era un băiat de unsprezece ani în a cărui 
şcoală făcuse o vizită la începutul acelei săptămâni. Se 
întreba dacă şi de data asta avea să fie aceeaşi pierdere de 
timp monumentală. 

Traficul era îngreunat, oamenii se îndreptau deja spre 
parc pentru a petrece un weekend nemaipomenit, aşa că 
fuseseră nevoiţi să mute maşina. Parcaseră în faţa 
sanatoriului dezafectat al poliţiştilor, Royal Star and 
Garter Home. Primarul privi clădirea impunătoare care 
domina Richmond Hill şi se întrebă cât avea să mai treacă 
până când o altă clădire istorică a Londrei avea să 
sfârşească în dezonoarea de a fi transformată în clădire de 
locuinţe pentru bancherii înstăriți. 

Îşi deschise servieta, luă inhalatorul maro profilactiv şi 
inspiră adânc. Valul de căldură adusese cu el şi polenul 
zburător care-i dădea peste cap respiraţia, dar nu avea de 
gând să ajungă pentru a treia oară la spital în acelaşi an. 
Rivalul lui cel mai periculos îi sufla deja în ceafă şi 
primarul era sigur că întâlnirile ratate din ziua aceea nu 
aveau să treacă neobservate. 

Era din ce în ce mai încordat. Cobori geamul şi îşi 
aprinse o ţigară. Nu mai observa deloc ironia pachetului de 
ţigări aşezat lângă inhalator, mai ales după ce reuşise să 
reducă serios numărul ţigărilor fumate. Auzea în depărtare 
sirenele maşinilor de poliţie şi îl speria faptul că erau 


14510 


pornite pentru protecţia lui. 

O maşină de patrulare trecu pe lângă ei şi un ofiţer în 
uniformă cobori să schimbe câteva cuvinte cu şoferul 
limuzinei. După o jumătate de minut erau porniţi, trecând 
pe roşu şi folosind benzile pentru autobuze. Primarul se 
ruga să nu filmeze cineva acea reacţie exagerată şi 
absurdă, când alte două maşini de poliţie apărură de o 
parte şi de alta a Mercedesului pe care îl cunoştea toată 
lumea. 

Se făcu mai mic pe banchetă, urmărind cum casele mari 
devin clădiri de birouri înghesuite una în alta, cerşind 
atenţie într-o perpetuă competiţie care sfârşise prin a 
ocupa cerul. 


1 46 1 


Capitolul 4 
Sâmbătă, 28 iunie 2014 


7:19 a.m. 


Edmunds era aproape sigur că Baxter pusese la pământ 
un biciclist în Southwark. Inchise ochii în timp ce mergeau 
pe lângă râu pe contrasens, gata să radă o mână de pietoni 
pe care metroul îi deşertase la staţia Temple. 

Maşina lui Baxter avea luminile albastre montate după 
masca din faţă, nedetectabile atunci când erau oprite, şi, 
judecând după numărul de peripeții la volan, nu foarte 
detectabile nici atunci când erau pornite. La revenirea pe 
sensul normal de mers, Edmunds slăbi strânsoarea în care 
prinsese mânerul portierei. Într-un moment de linişte a 
motorului asurzitor care se oprise pentru a evita coliziunea 
cu fundul unui autobuz, îşi dădu seama că-i sună telefonul. 
Pe ecran apăru imaginea Tiei, o negresă atractivă de 
douăzeci şi ceva de ani. 

— Bună, iubito, e totul în regulă? strigă el la telefon. 

— Bună. Ai dispărut în toiul nopţii şi la ştiri apar tot felul 
de lucruri... voiam doar să verific. 

— Nu e momentul potrivit, T. Pot să te sun puţin mai 
încolo? 

Tia părea liniştită: 

— Sigur. Poţi să iei nişte lapte în drum spre casă 
diseară? 

Edmunds îşi scoase carneţelul şi notă ceva sub definiţia 
tetrodoxinei. 

— Şi nişte burgeri de vită, adăugă ea. 

— Dar tu eşti vegetariană! 

— Burgeri! îl repezi Tia. 

Completă lista de cumpărături. 

— Nutella. 

— Ce Dumnezeu pui la cale? 

Baxter îi aruncă o privire lui Edmunds, care scoase un 


1471 


scâncet efeminat în timp ce ochii i se măriră de groază. 
Baxter redeveni atentă la drum, tocmai la timp pentru a 
suci brusc de volan şi a evita o altă maşină. 

— La dracu”! făcu ea râzând uşurată. 

— OK, bine, zise Edmunds respirând greu. Acum trebuie 
să închid. Te iubesc. 

Trecură de bariera de securitate şi coborâră în garajul 
de sub clădirea New Scotland Yard. Tia nu mai auzise 
ultimele cuvinte de rămas-bun ale lui Edmunds, fiindcă 
mobilul pierduse semnalul. 

— Logodnica mea, explică el, în timp ce Baxter rânji. Are 
douăzeci şi patru de săptămâni. 

Baxter îl privi impasibilă. 

— De sarcină. E gravidă în douăzeci şi patru de 
săptămâni. 

Expresia ei nu se schimbă deloc. 

— Felicitări. Tocmai mă gândeam că noi, detectivii, 
dormim mult prea mult, dar un bebeluş care-ţi urlă-n cap o 
să te aducă la normal. 

Manevra făcută de Baxter se dovedi a fi un soi de 
parcare. Se întoarse spre Edmunds. 

— Uite ce e, n-o să reuşeşti. De ce nu te întorci la 
Fraude? În felul ăsta n-aş mai pierde nici eu timpul cu tine. 

Cobori şi trânti portiera, lăsându-l pe Edmunds singur în 
maşină. Fusese şocat de reacţia ei, nu pentru că-l 
înfruntase brutal ori pentru că se arătase dezinteresată de 
faptul că o să fie tată. Îl neliniştea cel mai mult bănuiala că 
s-ar putea ca ea să fie prima persoană care îi spunea 
adevărul; îşi făcea griji că s-ar putea ca ea să aibă 
dreptate. 


Întregul departament Omucideri se înghesuise în sala de 
şedinţe, inclusiv cei care nu erau implicaţi direct în 
investigaţie, dar care se găseau acum prinşi în închisoarea 
improvizată. Aerul condiţionat neadecvat, care venea prin 
gurile de aerisire, făcea să fluture fotografiile de pe perete, 
aşa încât enorma reconstrucţie a corpului părea să se 
legene uşor, aşa cum se întâmplă cu un corp real atunci 


1481 


când stă agăţat de tavan. 

Simmons şi Vanita vorbeau de mai bine de cinci minute. 
Ascultătorii deveneau neliniştiţi pe măsură ce temperatura 
din încăperea aglomerată creştea. 

— ...prin intrarea în garaj. Apoi îl baricadăm pe primarul 
Turnble în Camera de interogatorii Unu, zise Simmons. 

— Mai bine am folosi Camera Doi, interveni cineva. În 
Unu n-a fost reparată ţeava de apă, şi mă îndoiesc că 
primarul vrea să adauge pe lista neplăcerilor de azi şi 
tortura cu picătura chinezească. 

Se auziră câteva râsete. Probabil cei care nu desfăşurau 
interogatorii în Camera Unu tocmai din acel motiv. 

— Atunci în Camera Doi, spuse Simmons. Finlay, e 
pregătit totul? 

— Aha. 

Simmons nu părea convins de acel răspuns. 

Lupul îşi înghionti pe ascuns prietenul. 

— Ăă, le-am spus să-i lase pe Emily şi pe... şi pe... 

— Edmunds, şopti Lupul. 

— Care e numele lui mic? îi şuieră Finlay înapoi. 

Lupul ridică din umeri. 

— Edmund? 

— ...pe Edmund Edmunds. Avem pază la toate uşile, 
băieţii înarmaţi de la protecţia diplomatică aşteaptă în 
garaj şi am făcut şi o căutare de securitate cu câini. Am 
închis toate obloanele de la etajul ăsta şi am oprit lifturile, 
ceea ce înseamnă că o luăm pe scări. Mă rog, cel puţin 
Will... 

— Excelent, spuse Simmons. Fawkes, după ce-l preiei pe 
primar luaţi un ofiţer înarmat care să vă aducă sus. Ţineţi 
minte că e o clădire mare şi nu-i cunoaştem pe toţi cei care 
lucrează aici. Odată ce ajungeţi în camera de interogatorii 
fiţi pregătiţi să rămâneţi acolo pentru ceva vreme. 

— Cât de mult? întrebă Lupul. 

— Până când ne convingem că primarul e în siguranţă. 

— O să-ţi aducem o găleată, strigă un detectiv îngâmfat 
pe nume Saunders, considerând că e glumeţ. 

— De fapt, mă gândeam la ce-o să mâncăm la prânz, 


1491 


răspunse Lupul. 

— Peşte-balon, făcu Saunders, testând răbdarea lui 
Simmons. 

— Saunders, crezi că-i de râs? strigă Simmons 
exagerând puţin, dat fiind că era prezentă şi şefa. leşi 
afară! 

Detectivul cu faţă de şobolan începu să se bâlbâie ca un 
elev mustrat: 

— De fapt eu... fizic nu se poate, din cauza blocajului. 

— Atunci stai jos şi taci din gură. 

Intrară Baxter şi Edmunds, probabil în cel mai prost 
moment în care ar fi putut să pătrundă în sala de şedinţe. 

— Mă bucur că aţi ajuns şi voi. Am o listă lungă de 
indicii pe care vreau să le cercetaţi. 

Simmons îi aruncă lui Baxter un dosar, iar ea i-l dădu lui 
Edmunds. 

— Ce-am pierdut? îşi întrebă Baxter colegii. 

— Eu şi Will facem de pază, îi răspunse Finlay. Tu şi 
Edmund Edmunds vă ocupați de mărunţişuri, iar Saunders 
a făcut pe... 

— Cocoşelul? îi sugeră Baxter în timp ce se aşeza. 

Finlay dădu din cap, recunoscător că nu fusese nevoit să 
spună vreun cuvânt urât, încălcând astfel regula care-i 
interzicea să mai înjure. 

— OK. Instalaţi-vă, ordonă Simmons. Şi dacă tot sunteţi 
adunaţi toţi aici: avem şase victime capsate la un loc, o 
ameninţare la adresa vieţii primarului şi o listă cu cinci 
alte posibile victime. Continuă, ignorând marea de priviri 
întrebătoare din încăpere: Are cineva o... 

— Plus degetul  monstrului-păpuşă îndreptat spre 
fereastra lui Will, îl întrerupse vesel Finlay. 

— Da, şi asta. Are cineva vreo ipoteză? 

Întrebarea fu întâmpinată doar de feţe imobile. 

— Nimeni? 

Nesigur pe el, Edmunds ridică o mână. 

— E o provocare, domnule! 

— Continuă. 

— La universitate am scris o lucrare despre motivele 


1501 


pentru care ucigaşii în serie trimit mesaje presei sau 
poliţiei - Ucigaşul Zodiac, Criminalul Vesel... 

— Ucigaşul Faustian, tipul din Seven, adăugă Saunders, 
iar modul în care-l imita pe Edmunds provocă râsete 
invidioase şi o privire tăioasă din partea lui Simmons. 

— Tu nu eşti tipul venit de la Fraude? întrebă cineva. 

Edmunds îi ignoră. 

— Adesea, dar nu întotdeauna, comunicarea lor conţine 
dovada irefutabilă că ei sunt adevărații făptaşi, continuă 
el. Uneori e vorba de un detaliu subtil, amănunte care nu 
au fost făcute publice; alteori e ceva mai substanţial. 

— Ca fotografiile trimise astăzi soţiei lui Fawkes, spuse 
Vanita, fără să-şi dea seama că făcea iarăşi o gafă. 

— Fosta soţie, o corectă Lupul. 

— Exact. Şi în foarte puţine cazuri ăsta este un strigăt 
de ajutor, făptaşul imploră pur şi simplu poliţia să-l 
împiedice să ucidă din nou. Ei se cred nici mai mult, nici 
mai puțin decât victime ale propriilor porniri 
incontrolabile. Asta li se pare insuportabil, ca şi ideea că 
altcineva ar putea să-şi asume paternitatea operei lor. În 
ambele scenarii, conştient sau inconştient, intenţia reală 
este invariabil aceeaşi: să fie prinşi în cele din urmă. 

— Şi crezi că ăsta este unul dintre acele puţine cazuri? 
întrebă Vanita. De ce? 

— Lista, de exemplu... Cadrul temporal fixat... Momeala 
aruncată presei... Cred că ucigaşul păstrează distanţa, 
încearcă marea cu degetul, dar n-o să se poată abţine să se 
apropie tot mai mult de investigaţie. Cu fiecare crimă 
încrederea în forţele proprii creşte, alimentând complexul 
de creator şi îmboldindu-l să-şi asume riscuri tot mai mari. 
Până la urmă, vine el la noi. 

Toţi îl priveau surprinşi pe Edmunds. 

— Cred că nu te-am auzit niciodată vorbind, spuse 
Finlay. 

Edmund ridică stânjenit din umeri. 

— Dar de ce eu? întrebă Lupul. De ce n-a îndreptat 
degetul ăla oribil spre fereastra altcuiva? De ce i-a trimis 
fotografiile soţiei mele? 


15110 


— Fostei soţii, izbucniră Baxter şi Finlay într-un glas. 

— De ce €... începu Lupul. De ce eu? 

— Ai tu mutra potrivită... spuse Finlay zâmbind 
satisfăcut. 

Cei din sală se întoarseră întrebători spre Edmunds. 

— E destul de neobişnuit pentru un ucigaş în serie să 
aleagă un singur individ din poliţie cu care să se răfuiască, 
dar se întâmplă. lar atunci când lucrurile stau aşa, 
motivele sunt întotdeauna personale. Într-un fel, este 
flatant. Probabil că-l vede pe Lup, şi numai pe el, ca pe un 
adversar pe măsură. 

— Bine, atunci. Atâta vreme cât nu mi-a pus gând rău, 
zise Lupul încercând să-l oprească. 

— Cine mai e pe lista aia? întrebă Baxter, nerăbdătoare 
să orienteze discuţia spre un subiect despre care Edmunds 
n-a scris o lucrare. 

— Mă ocup eu de asta, Terrence, zise Vanita făcând un 
pas în faţă. În momentul ăsta am hotărât să nu divulgăm 
informaţia pentru că A, nu vrem să creăm panică, B, 
trebuie să fim concentrați asupra situaţiei primarului şi C, 
nu suntem siguri că amenințările sunt reale, şi ultimul 
lucru de care avem nevoie este încă un proces. 

Lupul simţi câteva priviri acuzatoare aţintite asupra lui. 

Se auzi soneria telefonului de interior din sală şi 
ascultară cu toţii răspunsul lui Simmons: 

— Spune... Mulţumesc. 

Îi făcu un semn din cap Vanitei. 

— OK, oameni buni, aveţi grijă, daţi-vă silinţa. Şedinţa se 
suspendă. 


Mercedesul primarului era deja parcat când Lupul 
ajunse în garajul subteran. Spre deosebire de restul 
clădirii, garajul nu se bucura de aer condiţionat, iar 
căldura care se ridica din asfalt, combinată cu miros de 
cauciuc, ulei şi gaze de eşapament, era aproape sufocantă. 
Neoanele liniare luminau toată incinta, mai puţin 
cotloanele, dând peste cap ceasul intern al Lupului. 
Epuizat, se întrebă dacă nu cumva era seară din nou şi se 


05210 


uită la ceas. Era abia 7:36 dimineaţa. 

Când se apropie de maşină, una dintre portierele din 
spate se deschise şi primarul cobori, spre disperarea 
şoferului, care nu apucase să vină să-i deschidă. 

— Imi spune şi mie cineva ce dracu’ se petrece aici? 
izbucni el trântind portiera în urma lui. 

— Domnule primar, sunt detectivul Fawkes. 

Lupul îi întinse mâna, iar furia primarului se risipi într-o 
clipă. La început păru neliniştit, apoi îşi veni în fire şi-i 
strânse călduros mâna detectivului. 

— Mă bucur să te cunosc în sfârşit, spuse el radios, 
exagerat de recunoscător, de parcă ar fi pozat pentru o 
fotografie la un eveniment de caritate. 

— Vă rog să mă urmaţi, spuse Lupul, şi-i făcu semn unui 
ofiţer înarmat să-i însoţească pe scări. 

— O clipă, te rog, spuse primarul. 

Lupul îşi trase mâna pe care o pusese fără să-şi dea 
seama pe spatele omului, încercând să-l grăbească. 

— Aş vrea să mi se spună ce se petrece, chiar în 
momentul ăsta. x 

Lupul se strădui să ignore tonul superior. li răspunse 
printre dinţi: 

— Simmons ar prefera să vă pună el la curent. 

Neobişnuit să fie refuzat, primarul ezita. 

— Foarte bine. Totuşi, trebuie să ştii că sunt surprins de 
faptul că Terrence te-a trimis jos să mă iei în primire. Te- 
am auzit la radio în dimineaţa asta. N-ar trebui să lucrezi 
la cazul ucigaşului în serie? 

Lupul ştia prea bine că nu ar trebui să spună nimic, dar 
trebuia să-l facă pe primar să se mişte din loc şi era deja 
obosit de atitudinea lui superioară. Se întoarse şi-l privi în 
ochi. 

— Asta şi fac. 


Primarul se mişca mai repede decât şi-ar fi imaginat 
cineva văzându-l. 

Dacă n-ar fi fost astmul cronic şi deceniile de ravagii 
făcute de ţigări în plămânii lui, le-ar fi fost greu să ţină 


1531 


pasul cu el. Cei trei bărbaţi încetiniră la intrarea în holul 
principal. 

Imensul spaţiu decorat minimalist era una dintre 
puţinele zone din clădire în care nu mai exista nicio urmă a 
designului din anii 1960. Comandantul refuzase categoric 
cererea lui Simmons de a închide holul şi casa scărilor pe 
durata deplasării primarului, spunând că există pază 
armată, aveau peste tot camere de luat vederi şi 
detectoare de metale. Dat fiind şi faptul că în clădire se 
aflau numeroşi poliţişti, considera că nu există niciun loc 
mai sigur în tot oraşul. 

Holul era mai liniştit decât în timpul săptămânii, cu 
toate că erau destui oameni care se învârteau în jurul 
cafenelei din centru. Ochind o breşă în traficul pietonal, 
Lupul grăbi pasul şi se îndreptă spre uşa casei scărilor. 

Primarul, vizibil enervat, fu primul care-l văzu pe 
individul cu început de chelie care intră în clădire şi începu 
să alerge spre ei. 

— Fawkes! 

Lupul se întoarse să vadă din ce parte venea 
ameninţarea şi îl trase pe primar în spatele lui, în timp ce 
ofiţerul care-i însoțea ridică arma. 

— La podea! Jos! ţipă ofiţerul la individul banal care 
ducea o pungă maro din hârtie. 

Omul se opri şi ridică şocat mâinile. 

— La podea! 

Se părea că ofiţerul trebuia să repete fiecare ordin de 
două ori ca să se facă înţeles. 

— Lasă punga. Pune-o jos! 

Omul aruncă punga, care alunecă pe podeaua lucioasă 
în direcţia primarului. Neştiind dacă o făcuse intenţionat 
sau era doar un gest necugetat al unui individ speriat, 
Lupul îl împinse pe primar câţiva paşi înapoi. 

— Ce-i în pungă? strigă ofiţerul la individul care ridicase 
capul să se uite la Lup şi la primar. Ochii la pământ! Uită- 
te la podea! Ce... este... în... pungă?! 

— Micul dejun! strigă omul îngrozit. 

— De ce alergai? 


15410 


— Am întârziat douăzeci de minute. Lucrez la 
departamentul IT. 

Ofiţerul de la protecţia diplomatică rămase cu arma 
îndreptată spre individ şi se apropie de pungă, îngenunche 
precaut şi încet, foarte încet, aruncă o privire înăuntru. 

— Avem un fel de rulou, îi spuse el Lupului, de parcă ar 
fi identificat un dispozitiv suspect. 

— Cu ce e? îl întrebă Lupul. 

— Cu ce e? lătră ofiţerul. 

— Şuncă şi brânză, strigă omul întins pe jos. 

Lupul rânji. 

— Confisc-o. 


Ajunseră în birou fără alte incidente. Lupul îi mulţumi 
ofițerului care-i escortase şi Finlay îi conduse înăuntru. 
Cele şapte etaje urcate îşi spuneau cuvântul. Lupul auzea 
câte un şuierat ascuţit ori de câte ori primarul roşu la faţă 
inspira. 

Cu obloanele trase biroul părea foarte mic, iar lumina 
artificială puternică se dovedea o imitație ieftină a celei 
naturale. Traversară iute încăperea plină de ochi care-i 
urmăreau de după ecranele calculatoarelor şi buchetele de 
flori. Când îi observă, Simmons ieşi grăbit din birou şi veni 
să-i strângă mâna vechiului său prieten. 

— Îmi pare bine că te văd, Ray, spuse el sincer, apoi se 
întoarse către Lup: aţi avut necazuri jos? 

— Alarmă falsă, mormăi Lupul cu gura plină de rulou cu 
şuncă şi brânză. 

— Terrence, ţi-aş fi recunoscător dacă mi-ai putea 
explica ce se întâmplă, zise primarul. 

— Sigur, hai înăuntru să vorbim. 

Simmons îl conduse în camera de interogatorii şi închise 
uşa. 

— Am trimis o maşină de patrulare la tine acasă. M-am 
gândit că te-ai bucura să afli că Melanie şi Rosie sunt în 
siguranţă. 

— Mulţu... 

Respirația primarului se îngreunase constant de când 


15510 


ajunsese în birou. Izbucni într-o tuse horcăită. Obişnuit cu 
acea greutate din piept, căută în servietă şi scoase 
inhalatorul albastru. Inhală de două ori adânc, şi se părea 
că e mai bine. 

— Mulţumesc. . 

Apoi primarul rămase tăcut, aşteptând. Înţelegând ce 
aştepta, Simmons începu să se plimbe prin încăpere. 

— OK... cu ce să încep? Ai auzit, desigur, că s-au găsit 
şase cadavre de dimineaţă? Ei bine, nu e chiar aşa de 
simplu... 

În următoarele cincisprezece minute Simmons îi explică 
ce se întâmplase de dimineaţă. În tot acest timp, Lupul nu 
scoase niciun cuvânt. Era surprins să-şi audă şeful 
împărtăşind detalii de care cu siguranţă n-ar fi vrut să afle 
presa, dar era evident că Simmons avea foarte mare 
încredere în prietenul lui, aşa că Lupul presupuse că 
primarul era vrednic de asta. Singurele detalii pe care 
Simmos refuza să i le ofere, chiar şi atunci când era 
întrebat direct, au fost numele celorlalţi cinci de pe listă. 

— Nu vreau să te alarmez. Aici eşti în siguranţă deplină, 
îl asigură Simmons. 

— Şi cam cât crezi că o să mă ţii ascuns aici, Terrence? 

— Logic ar fi să stai până la miezul nopţii, cel puţin, în 
felul ăsta, ucigaşul nu reuşeşte să-şi ducă la bun sfârşit 
ameninţarea. O să aranjăm să ai pază şi după asta, 
bineînţeles, dar o să revii la normal. Relativ... 

Primarul dădu din cap resemnat. 

— Acum te rog să mă ierţi, dar cu cât îl prindem mai 
repede pe nenorocit, cu atât mai repede poţi pleca de-aici, 
îi spuse Simmons pe un ton încrezător, îndreptându-se 
spre uşă. Fawkes o să rămână cu tine. 

Primarul se ridică să vorbească ceva cu Simmons între 
patru ochi. Lupul se întoarse, ca şi cum asta l-ar fi 
împiedicat să audă ce se vorbea în încăperea de 
dimensiuni reduse. 

— Eşti sigur că-i o idee bună? şuieră primarul. 

— Bineînţeles. N-o să păţeşti nimic. 

Simmons ieşi. Dinăuntru, auziră înfundat instrucţiunile 


15610 


pe care i le dădea ofițerului de la uşă. Primarul mai trase 
de două ori din inhalator înainte de a se întoarce către 
Lup. Se forţă să afişeze un zâmbet fals, de data asta pentru 
a semnaliza că era nespus de încântat să-şi petreacă ziua 
în compania renumitului detectiv. 

— Şi, zise primarul, reţinându-şi un nou acces de tuse, 
acum ce urmează? 

Lupul trase spre el primul teanc de hârtii pe care 
Simmons avusese grijă să i le lase pe masă. Işi puse 
picioarele pe masă şi se lăsă pe spate în scaun. 

— Acum... aşteptăm. 


15710 


Capitolul 5 
Sâmbătă, 28 iunie 2014 


12:10 p.m. 


O atmosferă de exasperare şi resemnare se aşternea în 
tăcere peste birou de-a lungul orelor care se târau leneşe. 
Discriminarea evidentă afişată prin acordarea unui 
tratament preferenţial „distinsului” primar Turnble, în 
contrast cu toate celelalte victime de rang inferior din 
oraş, era subiectul fierbinte al conversaţiilor şoptite. 
Baxter bănuia că acest egalitarism proaspăt născut în 
unele dintre cele mai şovine şi înguste minţi bărbăteşti din 
câte cunoscuse vreodată îşi avea rădăcinile mai degrabă în 
dorinţa lor de a-şi da importanţă decât în năzuinţa către o 
lume mai dreaptă; deşi, trebuia să recunoască, într-un fel 
aveau dreptate. 

Ochi neîncrezători aruncau din când în când o privire 
către uşa camerei de interogatorii, sperând parcă să se 
întâmple ceva, măcar pentru a justifica neajunsurile. Se 
săturaseră să stea pe scaun învârtind hârţoagele 
plictisitoare pe care le aveau de rezolvat - cele nouăzeci de 
procente lipsite de orice sclipire ale muncii de detectiv. 
Câţiva ofiţeri care erau deja de treisprezece ore în tură 
trăseseră o planşă albă peste creaţia grotescă pe care 
Lupul o înşirase pe perete. Cum nu puteau merge acasă, 
stinseseră luminile în sala de şedinţe şi încercau să se 
odihnească puţin până când intrau din nou în tură. 

Simmons îşi ieşise din minţi când al şaptelea om se 
prezentase la el să-i ceară să fie lăsat să părăsească 
consemnul, iar după aceea nimeni nu mai îndrăznise să 
pomenească de aşa ceva. Toţi aveau motive foarte bine 
întemeiate, iar el era foarte conştient că măsurile lui 
drastice aveau un impact negativ, probabil irecuperabil, 
asupra celorlalte cazuri la fel de importante, dar ce putea 
face? Şi-ar fi dorit ca primarul Turnble să nu fi fost 


1581 


prietenul lui, era sigur că acest detaliu avea să aibă 
urmări. Dar deciziile pe care le-ar fi luat ar fi fost aceleaşi. 
Toată lumea era cu ochii pe acest test pe care poliţia 
metropolitană trebuia să-l treacă. Dacă se dovedeau slabi, 
vulnerabili, incapabili să împiedice o crimă de care 
fuseseră anunţaţi, urmările puteau fi devastatoare. 

Şi pentru ca totul să fie cât mai neplăcut, Vanita se 
instalase ca acasă în biroul lui, aşa că el îşi mutase locul 
temporar în biroul gol al inspectorului. Simmons se întreba 
dacă veştile crimelor ajunseseră până la experimentatul 
detectiv în Caraibe şi dacă, în situaţia în care n-ar fi fost în 
vacanţă, ar fi fost în stare să facă lumină în acel caz bizar. 

Baxter şi-a petrecut dimineaţa încercând să dea de 
proprietarul apartamentului în care fusese găsit cadavrul. 
Proprietarul îi spusese că vechiul apartament era locuit de 
un cuplu proaspăt căsătorit, cu un copil nou-născut. Baxter 
se aştepta ca şi membrele lor să facă parte din cadavru, 
dar refuzase să se gândească prea mult la ce i se 
întâmplase copilului. În cele din urmă însă, a descoperit că 
nu exista niciun act care să dovedească că cei doi erau 
căsătoriţi şi că puţinele detalii pe care le oferiseră 
proprietarului erau false. 

Când, după o oră, l-a sunat din nou, omul a recunoscut 
că fusese abordat direct şi că avea o înţelegere cu ei să i se 
plătească în bani gheaţă, pe care-i găsea în cutia poştală. I- 
a spus că aruncase toate plicurile în care fuseseră lăsaţi 
banii şi că nu-l întâlnise niciodată pe chiriaş, apoi a rugat-o 
să nu-l raporteze pentru venituri nedeclarate. Convinsă de 
faptul că cei de la fisc aveau să-l prindă până la urmă, 
neavând chef să-şi mai ia şi altă sarcină pe cap, Baxter îşi 
văzuse mai departe de treabă, supărată că a pierdut atâta 
vreme cu o pistă care nu ducea nicăieri. 

Pe de altă parte, Edmunds era entuziasmat. Ocupase o 
parte a biroului lui Baxter. Starea lui era datorată parţial 
curentului de aer rece care se revărsa peste el din fantele 
de aerisire din tavan. Mai important era însă progresul 
semnificativ pe care-l făcuse în misiunea măruntă pe care 
i-o încredinţase Baxter. 


1591 


Îl pusese să afle de unde se aproviziona cu mâncare 
închisoarea. Aflase în scurt timp că, în mare parte, 
mâncarea era gătită chiar acolo, dar după o grevă cauzată 
de calitatea mâncării în 2006, o companie numită 
Complete Foods furniza acum mâncare pentru musulmanii 
închişi. A sunat la închisoare şi a descoperit că singurul 
deţinut care primea mâncare fără gluten era Khalid. Apoi 
cei de la Complete Foods au recunoscut că investighează o 
problemă de contaminare a alimentelor după ce primiseră 
alte două plângeri de la oameni spitalizaţi care 
consumaseră acelaşi fel de mâncare. Edmunds a încercat 
să-şi ascundă entuziasmul. Voia s-o impresioneze pe Baxter 
- care evident nu făcea niciun progres - cu ceea ce 
obținuse el. 

Supraveghetorul de la Complete Foods i-a explicat că 
mâncarea era pregătită în timpul nopţii şi ambalată pentru 
livrarea către închisori, spitale şi şcoli la primele ore ale 
dimineţii. Edmunds i-a cerut să întocmească o listă a 
angajaţilor care lucraseră în schimbul din noaptea 
respectivă şi să pregătească înregistrarea video pentru 
vizita lor de a doua zi. Tocmai luase telefonul să sune la 
cele două instituţii de la care veniseră plângerile, convins 
că ştie deja diagnosticul nefericiţilor care primiseră 
aceeaşi mâncare şi rezultatul regretabil, când cineva îl 
bătu pe umăr. 

— Scuze, colega, şeful zice să-l înlocuieşti pe Hodge la 
uşă. Am nevoie de el, îi spuse omul transpirat care închise 
ochii de mulţumire sub jetul de aer rece. 

După explicaţia vagă a individului, Edmunds bănuia că 
pur şi simplu voia să-şi salveze prietenul de sarcina idioată 
de a sta lângă o uşă cu orele. Se uită la Baxter după ajutor, 
dar ea îi făcu semn că putea pleca. Puse receptorul jos şi 
porni întristat spre uşa camerei de interogatorii. 


Edmunds îşi muta greutatea de pe-un picior pe altul şi 
din când în când se mai sprijinea de uşa pe care o păzea 
deja de cincizeci de minute. Dat fiind că nu mai avea cu ce 
să-şi ţină mintea ocupată, lipsa de somn începea să-şi 


1 601 


spună cuvântul, iar ambianța blândă a conversaţiilor în 
surdină, a zgomotului tastaturilor şi a  bâzâitului 
copiatorului avea efectul unui cântec de leagăn asupra 
sfârşelii lui. I se închideau ochii. Nu-şi dorise niciodată 
ceva atât de mult cum îşi dorea în acel moment să închidă 
ochii. Îşi sprijini de uşă capul greoi şi simţi cum se scurge, 
când auzi o voce calmă în cameră. 


— Politica e un joc caraghios. 

Izbucnirea bruscă a primarului, evident bine cântărită, îl 
făcu pe Lup să tresară. Cei doi bărbaţi stătuseră în tăcere 
mai bine de cinci ore. Lupul lăsă pe masă dosarul din care 
citea şi aşteptă ca primarul să-şi dezvolte ideea. Dar 
primarul nu făcea decât să se holbeze la picioarele lui. 
Pauza deveni o tăcere stânjenitoare, aşa că Lupul începu 
să se întrebe dacă primarul îşi dădea măcar seama că 
vorbise cu voce tare. Tocmai întindea mâna încet spre 
dosar când primarul îşi continuă în sfârşit gândurile: 

— Vrei să faci bine, dar nu poţi dacă nu ai puterea. La 
putere nu poţi să rămâi fără voturi, iar voturi primeşti 
numai dacă satisfaci populaţia. Şi uite că pe urmă se 
întâmplă uneori ca pentru asta să fii nevoit să sacrifici 
tocmai binele pe care voiai să-l faci. Politica e un joc 
caraghios. 

Lupul habar n-avea ce-ar fi putut să răspundă la acea 
perlă de înţelepciune, aşa că aşteptă stânjenit să vadă dacă 
primarul avea de gând să continue sau să tacă. 

— Hai să nu ne mai prefacem că-ţi par agreabil, Fawkes. 

— OK, răspunse Lupul, puţin cam prea repede. 

— Asta face ca efortul dumitale de azi să fie şi mai 
umilitor. 

— Îmi fac meseria. 

— Cum mi-am făcut-o şi eu. Trebuie să ştii asta. Opinia 
publică n-a fost de partea ta, prin urmare nici eu n-am fost 
de partea ta. 

Expresia „n-am fost de partea ta” i se păru Lupului 
destul de scurtă, dat fiind că se referea la neobositele 
tirade de condamnare, la poziţiile neruşinate menite să 


1611 


aţâţe apetitul publicului obosit de corupţie şi la neîncetata 
portretizare a lui ca simbol al imoralităţii: o ţintă asupra 
căreia, în sfârşit, cei virtuoşi îşi puteau vărsa furia. 

Pe acel val inepuizabil de sprijin public împotriva poliţiei 
incapabile, primarul dăduse la iveală „Politica pentru 
control polițienesc şi crimă”. Susţinuse în mod repetat 
pedepsirea Lupului cu maximul prevăzut de lege într-un 
discurs înălţător ţinut în faţa unei săli pline de granguri. 
Tot atunci venise şi cu binecunoscutul slogan „Controlul 
polițienesc al poliţiei”. 

Lupul îşi amintea întorsătura de situaţie aproape comică 
de după a doua arestare a lui Naguib Khalid. Işi amintea 
cum acelaşi om, scoţându-l tot pe Lup la înaintare, se fălea 
cu „Strategia pentru inegalitatea din sănătate” şi 
condamna serviciile inadecvate oferite „celor mai buni şi 
mai bravi dintre noi” şi oraşului Londra în general. 

Dat fiind că li s-a prezentat din nou o figură carismatică 
şi neobişnuit de populară, susţinătorii primarului 
aplaudaseră şi se  reorientaseră ascultători după 
manipulările lui. Aceleaşi voci pasionate care-i ceruseră 
capul Lupului solicitau de data asta reabilitarea lui, ba 
chiar un orator luat de val apăruse la televizor ca să ceară 
ambele lucruri. 

Lupul nu se îndoia deloc că dacă n-ar fi fost influenţa 
primarului şi cruciada lui bine promovată pentru 
reabilitarea unuia dintre „eroii căzuţi” ai poporului, el s-ar 
afla încă după gratii. Şi totuşi, amândoi ştiau că Lupul nu-i 
era dator primarului cu nimic. 

Lupul păstră o tăcere mormântală, temându-se de ce ar 
fi putut spune dacă ar fi deschis gura. 

— Ai făcut ce trebuia, continuă cu pompă primarul, 
indiferent la schimbarea de atitudine a Lupului. Există o 
diferenţă între corupţie şi disperare. Acum îmi dau seama 
de asta. Personal, mi-aş dori să-l fi omorât pe nemernicul 
ăla descreierat în sala de tribunal. Fetiţa aia căreia i-a dat 
foc pe urmă avea vârsta fiicei mele. 

În orele de tăcere apăsătoare respiraţia primarului se 
calmase, dar faptul că vorbise îi făcuse rău din nou. 


1 62 10 


Scutură inhalatorul albastru şi se auzi un sunet metalic sec 
când rămăşiţele de medicament se ciocniră de pereţii 
recipientului. De când intrase în camera de interogatorii 
folosise o doză de Salbutamol care în mod normal ar fi 
trebuit să-i ajungă o săptămână. Fără să-şi facă griji, mai 
inhală o dată şi se strădui să-şi ţină cât mai mult respiraţia. 

— Am vrut de mult să-ţi spun asta, zise primarul. Că n- 
am avut niciodată nimic personal cu tine. N-am făcut decât 
să... 

— Să vă faceţi datoria, da, îl completă Lupul cu un glas 
amar. Înţeleg. Nu vă făceaţi decât datoria cu toţii: presa, 
avocaţii, eroul care mi-a zdrobit încheietura şi m-a tras de 
pe Khalid. Am înţeles. 

Primarul dădu din cap. Nu-şi propusese să-l amărască pe 
Lup, dar se simţea mai bine pentru că-i spusese ce avea de 
spus. În ciuda stării nefericite în care se afla, se simţea 
puţin uşurat, parcă scăpase de o greutate pe care o cărase 
prea mult. Deschise servieta şi scoase pachetul de ţigări. 

— Te deranjează? 

Lupul se holbă la omul care şuiera. Nu-i venea să 
creadă. 

— Cred că glumiti. 

— Cu toţii avem vicii, zise primarul ca să se justifice. 

Atitudinea lui pompoasă se mai domolise cât încercase 
oarecum să se scuze, dar, cum nu se mai simţea îndatorat 
în vreun fel faţă de Lup, morga lui autoritară se instală din 
nou. 

— Dacă dumneata te aştepţi să mai stau încuiat aici încă 
unsprezece ore, eu mă aştept să nu ai nimic de obiectat. 
Una acum şi una la cină - atât. 

Lupul se pregătea să protesteze, dar primarul îşi puse 
sfidător o ţigară între buze, aprinse bricheta şi, protejând 
cu palma flacăra de suflul aerului condiţionat, o apropie de 
faţă... Câteva momente cei doi se uitară fix unul la altul, 
fără să înţeleagă ce se întâmpla. Lupul privi flacăra 
întinzându-se rapid către colţul gurii în care bărbatul ţinea 
ţigara şi cuprinzându-i întreaga jumătate inferioară a feţei. 
Primarul deschise gura să strige, dar infernul îi cuprinse 


1631 


răsuflarea, pătrunzându-i în nas şi în gură şi înaintând spre 
plămâni. 

— Ajutor! strigă Lupul, repezindu-se la omul care ardea 
de viu. Am nevoie de ajutor aici! 

Îl apucă pe primar de mâini, împiedicându-l să se mai 
agite, dar nu-şi dădea seama ce ar fi trebuit să facă. 
Edmunds dădu buzna înăuntru şi urmări cu gura căscată 
cum tusea guturală şi dezgustătoare a primarului scăldă 
braţul stâng al Lupului cu un jet de sânge înspumat şi foc 
lichid. Pentru moment Lupul dădu drumul uneia dintre 
mâinile primarului şi primi o lovitură dureroasă peste faţă, 
în timp ce una dintre mânecile cămăşii lui începu să ardă. 
Înţelese că dacă s-ar fi putut apropia de primar ca să-i 
astupe gura şi nasul focul s-ar fi stins imediat, pentru că n- 
ar mai fi avut oxigen. 

Edmunds se repezi înapoi în birou şi porni alarma de 
incendiu. Toţi cei din birou erau în picioare. Îl urmăriră în 
timp ce smulgea o pătură antiincendiu din perete. 
Simmons alerga printre mese către camera de 
interogatorii. Edmunds intră înapoi în încăpere. 
Stropitorile din tavan porniseră şi cei doi bărbaţi erau 
scăldaţi într-un jet de apă care le făcea mai mult rău decât 
bine. Cu fiecare gură de apă pe care primarul intrat în 
panică o împrăştia prin încăpere răspândea şi foc, de parcă 
pur şi simplu ar fi scos flăcări pe nas. Lupul încă mai 
încerca să-l pună la podea când Edmunds, cu pătura 
ridicată, se repezi spre amândoi. Se prăvăliră toţi trei pe 
podeaua inundată. 

Simmons dădu buzna în cameră şi îngheţă de groază 
când Edmunds trase pătura de pe trupul devastat al celui 
care fusese arătosul lui prieten. Când se aplecă şi mirosi 
duhoarea de carne pârjolită simţi că se îneca. Veniră alţi 
doi poliţişti şi Simmons se trase înapoi. Unul dintre cei 
sosiți acum aruncă o pătură pe braţul Lupului, care încă 
mai ardea. Edmunds căută carotida primarului ca să 
verifice pulsul, apoi încercă să-i asculte respiraţia 
punându-şi urechea deasupra gurii arse. 

— Nu are puls! strigă el, fără să-şi dea seama dacă mai 


1 641 


era cineva în cameră. 

Trase de cămaşa Savile Row care se deşiră în mâinile lui 
şi începu să numere, aplicând compresii toracice. Dar de 
fiecare dată când apăsa pe sternul primarului prin 
beregata arsă ieşeau sânge şi carne carbonizată. Învăţase 
la cursurile de prim ajutor că dacă nu există o cale 
respiratorie liberă omul nu mai poate fi salvat, oricâte 
compresii toracice i s-ar fi aplicat. Se opri şi se prăbuşi pe 
podeaua udă. Îi aruncă o privire lui Simmons, care stătea 
afară în dreptul uşii. 

— Îmi pare rău, domnule. 

Apa i se scurgea prin păr şi îi şiroia pe faţă. Închise 
ochii, încercând să înţeleagă evenimentele incredibile din 
ultimele două minute şi jumătate. Undeva în depărtare se 
auzeau nişte sirene care se apropiau. 

Simmons intră din nou în încăpere. Se uită cu o expresie 
tâmpă la corpul carbonizat al prietenului său. Se forţă să 
privească în altă parte, ştiind că acea imagine o să-l 
bântuie pentru tot restul vieţii. Işi îndreptă atenţia spre 
Lup, care stătea în genunchi, ţinându-se de mâna băşicată 
şi strâmbându-se de durere. Simmons îl apucă de cămaşă 
şi-l trase în picioare, apoi îl dădu cu spinarea de perete, 
şocându-i pe toţi cei de faţă. 

— Trebuia să ai grijă de el! strigă el cu ochii în lacrimi, 
izbindu-l din nou pe Lup de perete. Treaba ta era să-l 
supraveghezi! 

Edmunds sări înapoi în picioare înainte ca să poată 
cineva reacţiona şi apucă braţul şefului. Urmându-i 
exemplul, ceilalţi doi ofiţeri şi Baxter, care tocmai apăruse 
în uşă, săriră să-l îndepărteze pe Simmons de Lup, 
trăgându-l afară din cameră. Închiseră uşa după ei, ca să 
protejeze locul faptei, lăsându-l pe Lup singur cu cadavrul 
grotesc. 

Lupul se lăsă să alunece pe perete şi se ghemui într-un 
colţ. Năucit, îşi pipăi ceafa şi se uită nedumerit la sângele 
de pe degete. Era înconjurat de câteva zeci de flăcări 
minuscule care ardeau pe apa care continua să se adune, 
ca nişte lampioane japoneze care ghidau spiritele rătăcite 


1 651 


către lumea morţilor. Sprijinindu-şi capul de perete, 
urmări flăcările care pâlpâiau sub ploaie şi lăsă apa rece 
care curgea să-i spele mâinile însângerate. 


1661 


Capitolul 6 
Sâmbătă, 28 iunie 2014 


4:23 p.m. 


Andrea cobori din taxi în umbra turnului Heron, al 
treilea cel mai înalt zgârie-nori din Londra. Se uită spre 
etajele superioare care acopereau soarele. Formele 
neechilibrate se întindeau incoerent către cer, iar stâlpul 
lung din metal se legăna precar în vârf, încercând disperat 
să ofere prestanţă în dauna esteticii şi, se putea spune, şi a 
integrităţii structurale. 

Redacţia nici c-ar fi putut fi plasată într-o clădire mai 
potrivită. 

Intră în holul imens de jos şi se îndreptă imediat către 
scările rulante, hotărâtă să nu pună vreodată piciorul în 
vreunul dintre cele şase lifturi transparente care îi duceau 
la birou pe oamenii de afaceri grăbiţi cu o viteză 
alarmantă. Lăsând încet în urmă nivelul holului, admiră 
acvariul uriaş ridicat pe peretele din spatele recepţiei şi 
funcţionarii îngrijiţi care nu păreau deloc tulburaţi de felia 
de 70.000 de litri de ocean ţinută la respect de un strat 
subţire de placă acrilică. 

Uitându-se la bobocii plini de culoare ai coralilor şi la 
peştii care alunecau fericiţi încolo şi-ncoace prin apa caldă, 
Andrea se gândi la cea mai nouă pasiune din viaţa ei, 
scufundările marine. Fu cât pe ce să se împiedice când 
scara rulantă o depuse cu o hurducătură pe podeaua 
stabilă. 

Primise un telefon la trei dimineaţa. Cineva o chemase la 
locul faptei. După ce reuşise în sfârşit să dea de Lup, ca să- 
i înmâneze plicul cu un conţinut tulburător găsit în tăviţa 
pentru corespondenţă, rămăsese în faţa clădirii New 
Scotland Yard, alături de cameraman încă patru ore, ca să 
transmită noutăţile din jumătate în jumătate de oră. Asta 
însemna să reformuleze aceleaşi informaţii, ca să le facă să 


1671 


pară noi, să dea impresia - fără a spune asta în mod 
explicit - că există activitate semnificativă şi că aveau loc 
evoluţii senzaţionale pe trotuarul din faţa cartierului 
general al poliţiei. 

După buletinul de la unsprezece dimineaţa, Andrea 
primise un telefon de la redactorul-şef, Elijah Reid, care-i 
spusese că putea să se ducă acasă şi să se odihnească 
puţin. Protestase cu înverşunare. N-avea de gând să dea 
din mână povestea care avea să creeze cea mai mare 
senzaţie de după Ucigaşul Incinerator (mai ales că ştia de 
conţinutul răscolitor al plicului, despre care încă nu-i 
spusese şefului). Se lăsase convinsă doar după ce Elijah îi 
jurase că avea s-o sune imediat ce apărea cel mai mic 
indiciu că se petrecea ceva. 

Făcuse o plimbare foarte plăcută de o jumătate de oră 
prin Belgrave Square Garden înapoi până la 
Knightsbridge, unde se afla casa victoriană cu trei etaje în 
care locuia împreună cu logodnicul ei şi cu fiica acestuia în 
vârstă de nouă ani. Ajunsă acasă, Andrea a închis uşa 
solidă de la intrare şi a urcat scările până în dormitorul 
decorat cu gust de la ultimul etaj. 

A tras draperiile şi s-a întins pe pat îmbrăcată, în 
penumbră. A băgat mâna în geantă, a scos telefonul mobil 
şi a pus alarma. După care a scos un dosar cu copiile 
făcute după toate materialele pe care i le dăduse Lupului 
şi l-a ţinut strâns la piept cu ochii închişi. Îşi dădea foarte 
bine seama cât de importante erau acele date pentru 
poliţie, pentru soarta oamenilor de pe listă şi pentru ea. 

A rămas aşa mai bine de o oră şi jumătate, fără să poată 
adormi, privind tavanul înalt şi detaliile lustrei vechi. A 
cântărit implicaţiile morale şi legale ale împărtăşirii 
informaţiilor cu Elijah. Nu se îndoia deloc că el avea să se 
laude în faţa întregii lumi cu toate cele douăsprezece 
fotografii. Avea să folosească, desigur, avertismentul „Unii 
telespectatori s-ar putea să fie foarte afectaţi de imaginile 
următoare”, ceea ce nu putea decât să aţâţe curiozitatea 
morbidă insaţiabilă a publicului. S-a întristat, întrebându- 
se dacă cei din familiile victimelor neidentificate s-ar fi 


1 681 


putut uita şi ei, simțindu-se în acelaşi timp fascinaţi şi 
oripilaţi de membrele vag familiare. 

În acea dimineaţă, mulţimi de jurnalişti stătuseră unul 
lângă altul în faţa aceluiaşi fundal pentru a transmite 
aceleaşi informaţii, fiecare luptându-se pentru a câştiga 
atenţia telespectatorilor capricioşi. Faptul că Andrea 
fusese contactată direct de ucigaş le conferea un avantaj 
faţă de BBC şi Sky News, care fără îndoială aveau să preia 
şi ei imaginile la câteva minute după apariţia pe postul lor. 
Totuşi, ştia foarte bine cum să facă în aşa fel încât fiecare 
televiziune din ţară să se concentreze numai asupra ei: 

1. Prezentarea - Andrea avea să informeze publicul că a 
fost contactată de cel mai nou criminal în serie al oraşului. 

2. Suspansul - avea să arate câte o fotografie pe rând, 
descriind-o şi făcând presupuneri exagerate, pentru a 
provoca imaginaţiile uşor de influenţat. Poate aveau chiar 
să reuşească să găsească vreun fost poliţist sau un detectiv 
particular - chiar şi un autor de romane polițiste ar fi fost 
bun - care să-şi dea cu părerea în timpul dezvăluirilor. 

3. Promisiunea - Andrea avea să spună că în plic era şi o 
listă scrisă de mână cu identitățile următoarelor şase 
victime şi datele precise ale morţii acestora. „O să putem 
spune mai multe în doar cinci minute”, avea să promită ea 
(dând astfel suficient timp pentru ca vestea să se împrăştie 
pe toată planeta, şi totuşi prea puţin pentru ca poliţia să 
reuşească să întrerupă transmisiunea). 

4. Dezvăluirea - când toată lumea avea să fie cu ochii pe 
ei, ea nu trebuia decât să dea lista numelor şi datelor, 
oprindu-se pentru efect după fiecare anunţ, ca un jurat de 
la un concurs pentru descoperirea talentelor atunci când 
alege finaliştii. Chiar se întreba dacă un răpăit de tobe ar fi 
împins lucrurile prea departe. 

Andrea se ura pentru simplul fapt că-i trecuse aşa ceva 
prin minte. Exista o şansă destul de mare ca poliţia să nu fi 
luat încă legătura cu cei de pe listă, care fără îndoială 
meritau să afle că soarta le-a fost pecetluită măcar cu 
puţin înainte de restul lumii. În plus, ea avea să fie 
arestată; deşi asta nu-l descurajase niciodată pe Elijah în 


1 691 


trecut. Chiar şi în puţinul timp de când lucra la postul lor, 
Andrea îl văzuse distrugând vieţi cu simple presupuneri, 
dând publicităţii detalii despre investigaţiile în curs 
obţinute în mod dubios şi prezentându-se la tribunal de 
două ori pentru tăinuirea probelor şi încercarea de a mitui 
un ofiţer de poliţie. 

Renunţând la ideea de a trage un pui de somn, Andrea 
se ridică din pat deloc odihnită, dar hotărâtă cu privire la 
ce avea de făcut. Trebuia să folosească fotografiile; aveau 
s-o bage în bucluc, dar beneficiile pentru cariera ei erau 
mult mai importante decât neplăcerile. Avea de gând să 
păstreze secretul asupra listei. Aşa i se părea corect. Se 
simţea mândră că încă mai rezistă tentaţiei de a deveni la 
fel de neîndurătoare şi distrugătoare ca şeful ei. 

Ajunse pe holul care ducea spre redacţie. Chiar şi la 
acea înălţime modestă, Andrea o luă pe lângă perete, 
ignorând panorama care se întindea peste acoperişurile 
din Camomile Street. Când intră în birou fu izbită, ca de 
obicei, de agitația neobosită care nu înceta niciodată, zi 
sau noapte. Lui Elijah îi plăcea haosul: oameni care strigau 
unul la altul, telefoane care sunau întruna, ecrane 
coborâte din tavan cu subtitrări în loc de sonor. Ştia că în 
doar câteva minute avea să se obişnuiască, iar atmosfera 
agresivă avea să devină doar un zgomot de fond. 

Redacţia era amplasată la etajele zece şi unsprezece. 
Plafonul despărțitor fusese înlăturat pentru a crea un 
spaţiu cu înălţime dublă. După ani în care lucrase doar la 
posturi regionale, Andrea considera că decorul era 
exagerat şi risipitor, un fel de parodie a unei redacţii. Ea 
nu avea nevoie decât de un birou, un calculator şi un 
telefon. 

Noul redactor-şef fusese racolat de la un canal de ştiri 
american de mare succes, după ce dăduse la iveală într-un 
mod controversat corupţia generalizată care înflorise în 
mai multe companii binecunoscute. Adusese cu el o 
mulţime de americanisme, fumuri, exerciţii de team- 
building şi stimulente pentru îmbunătăţirea dispoziţiei 
care le erau impuse tot mai frecvent angajaţilor englezi 


017010 


suferinzi de o rezervă cronică. 

Andrea se aşeză în scaunul ei ergonomic de culoare 
galben-neon (cercetările ştiinţifice  descoperiseră o 
corelaţie directă între eficienţă şi culorile aprinse), vizavi 
de maşina de îngheţată Ben & Jerry's şi se uită mai întâi în 
tăviţa pentru corespondenţă, să vadă dacă nu mai primise 
ceva mesaje de la ucigaş. Scoase dosarul din geantă şi se 
pregătea să urce la Elijah, când oamenii începură să-şi 
părăsească birourile, adunându-se sub cel mai mare dintre 
ecranele televizoarelor. 

Andrea observă că Elijah ieşise şi el din birou să se uite. 
Rămăsese la balcon, cu braţele încrucişate. Işi aţinti o 
clipă privirea asupra ei, apoi, indiferent, se uită din nou la 
ecran. Neavând idee ce se întâmplă, se ridică şi se alătură 
şi ea mulţimii. 

— Dă-i sonor! strigă cineva. 

În imagine apăru logo-ul familiar al New Scotland Yard 
şi Andrea recunoscu zoomul subtil marcă proprie a 
cameramanului ei, Rory, care tocmai dădea la iveală o 
reporteriţă blondă ce purta o rochiţă de vară cu un 
decolteu absolut nepotrivit cu situaţia. Se auzi un fluierat 
de undeva din faţă. Isobel Platt lucra la postul lor de numai 
patru luni. Când fusese angajată, Andrea o considerase o 
insultă adusă profesiei, date fiind lipsa ei de minte, 
proptelele cosmetice şi faptul că la douăzeci de ani ocupa 
o poziţie doar pentru că era în stare să citească cu voce 
tare. De data asta avea impresia că era vorba de un atac la 
adresa ei şi a carierei sale. 

Isobel îşi informă bucuroasă telespectatorii că un 
purtător de cuvânt din partea poliţiei avea să facă o 
declaraţie „în câteva clipe”. Intre timp, decolteul ei domina 
ecranul într-un asemenea hal, încât Andrea se întrebă de 
ce se mai chinuia Rory să-i prindă şi capul în cadru. Simţi 
lacrimi în ochi şi îşi dădu seama că Elijah o urmărea, să 
vadă ce reacţie avea. Se concentră asupra ecranului, 
impunându-şi să nu se întoarcă şi să iasă. Nu voia să-i dea 
satisfacţie. 

Nu era prima dată când subestimase completa lipsă de 


017110 


scrupule a şefului ei. Îi înţelegea motivele: de ce să nu 
bage în cadru un fotomodel - ca pe un mic stimulent - în 
bătălia pentru audienţă a celei mai mari poveşti a anului? 
N-ar fi fost deloc surprinsă dacă la următoarea 
transmisiune Isobel ar fi apărut cu sânii goi. 

Veştile uluitoare despre moartea  neaşteptată a 
primarului Turnble în timpul unei vizite la cartierul 
general al poliţiei abia ajunseseră la Andrea, după ce 
colegii ei începură să se manifeste, înjurând sau rămânând 
cu gura căscată. Era preocupată de ea: autocompătimirea 
începea să facă loc furiei. Nu avea de gând să se lase dată 
la o parte încetişor din propria poveste. Nu mai aşteptă să 
vadă ce făceau sânii lui Isobel din şocanta conferinţă de 
presă, se repezi la biroul ei, luă dosarul şi porni pe scări 
către Elijah. De parcă s-ar fi aşteptat la una ca asta, el se 
retrase calm în birou şi lăsă uşa întredeschisă. 


x kk 


Elijah ţipa şi înjura de aproape cinci minute. Era negru 
de furie când descoperi că Andrea ţinuse ştirea bombă 
ascunsă o zi întreagă. Îi spusese de şapte ori că e 
concediată, îi adresase de trei ori cuvântul cu P şi îl 
aruncase la propriu din birou pe asistentul lui când omul 
intrase să vadă dacă totul era în regulă. 

Andrea aştepta calmă ca şeful să-şi încheie numărul. 
Reacţia lui predictibilă o amuza aproape la fel de mult ca 
modul în care accentul lui newyorkez dubios se împletea 
cu cel tărăgănat, specific sudului, pe măsură ce devenea 
tot mai furios. Era un tip vanitos. Mergea la sală şi înainte 
şi după serviciu şi purta doar cămăşi cu un număr mai mic, 
pentru a scoate în evidenţă măsurile obsesiei lui. Cu toate 
că avea peste patruzeci de ani, părul nu-i încărunţise 
deloc: o freză impecabilă de un auriu nenatural era linsă 
cu grijă pe scalpul lui până la ceafă. Câteva dintre colegele 
ei îl considerau periculos de atrăgător - definiţia pură a 
masculului alfa. Andrea îl considera doar ridicol de 
respingător. Fu nevoită să mai aştepte până să se 
potolească accesul de şefie. 


172 [ 


— Pozele astea sunt de căcat, abia dacă se pot folosi, o 
repezi el, ascunzându-şi încântarea în timp ce le împrăştia 
pe birou. 

— Da, sunt. Astea sunt doar pentru tine, îi răspunse 
calm Andrea. Le-am salvat pe cele cu rezoluţie bună în 
cardul aparatului. 

— Unde e? întrebă el imediat, iar cum Andrea nu-i 
răspunse, ridică ochii spre ea. Fată deşteaptă, ai început 
să înveţi! 

Chiar şi după o asemenea afişare agresivă a 
superiorității, Andrea nu putea să nu se simtă mândră de 
complimentul aruncat în silă. Terenul de joc tocmai 
redevenise drept - erau doi rechini care dădeau ocol unei 
bucăţi de carne. 

— Poliţia are originalele? întrebă el. 

— Da. 

— Lupul? 

Elijah fusese foarte interesat de divorţul ei. Scandalul 
Ucigaşului Incinerator fusese un subiect mare şi peste 
Atlantic. Rânji. 

— Atunci nu putem fi acuzaţi că am tăinuit probe, nu-i 
aşa? Du fotografiile băieţilor de la grafică. Nu mai eşti 
concediată. 

Andrea fu prinsă pe picior greşit. Bineînţeles că şeful 
înţelesese că intenţia ei nu era să-şi păstreze slujba, ci să 
revendice dreptul de a nu scăpa din mâini povestea. 
Probabil că Elijah îşi dădu seama de asta, fiindcă rânjetul 
lui căpătă o nuanţă răutăcioasă. 

— Nu te purta de parcă ţi-a tras-o cineva. Ţi-ai făcut 
treaba, atâta tot. Isobel e deja acolo. O să transmită ea. 

Andrea simţi o înţepătură familiară în ochi. Incercă 
disperată să se abţină în timp ce îşi scormonea creierul să 
găsească un argument. 

— Atunci o să... 

— O să ce? O să demisionezi? Te duci cu pozele în altă 
parte? întrebă el râzând. Sunt gata să fac pariu că aparatul 
foto aparţine companiei. Dacă am cea mai mică bănuială 
că vrei să pleci cu un bun furat, am tot dreptul să le cer 


17310 


oamenilor de la pază să te percheziţioneze. 

Andrea se gândi la bucăţica de plastic negru aflată în 
geantă între cupoanele de la Starbucks şi legitimaţia de 
membru al Asociaţiei Scufundătorilor. Aveau s-o găsească 
într-o clipă. Dar îşi dădu seama imediat că mai avea un as 
în mânecă. 

— Mai există şi o listă, spuse ea înainte să apuce să aibă 
mustrări de conştiinţă. Următoarele victime ale ucigaşului. 

— Aiureli. 

Scoase copia boţită din buzunar şi o împături cu grijă, în 
aşa fel încât să se vadă doar primul rând: 


Primarul Raymond Edgar Turnble - sâmbătă, 28 iunie 


Elijah miji ochii la hârtia pe care Andrea o ţinea departe 
de el. O văzuse mergând de la televizor la birou şi apoi sus 
la el. N-ar fi avut timp să confecţioneze dovada. 

— Dedesubt mai sunt cinci nume şi date. Şi jur că dacă 
încerci să mi-o iei o înghit. 

Dându-şi seama că nu glumea deloc, bărbatul se lăsă pe 
spate în scaun, zâmbind fericit, de parcă tocmai era pe 
punctul de a încheia o partidă de şah tensionată. 

— Ce vrei? 

— E povestea mea. 

— Foarte bine. 

— Poţi s-o laşi pe Isobel să-şi piardă timpul pe-acolo. Eu 
o să prezint raportul din studio. 

— Dar tu eşti reporter de teren. 

— Poţi să-i anunţi pe Robert şi pe Marie că nu avem 
nevoie de ei diseară. Îmi trebuie tot spaţiul de emisie. 

Urmă un moment de ezitare. 

— Ca şi făcut. Altceva? 

— Da. Închizi toate uşile până când termin şi nu le 
deschizi pentru nimeni. Nu-i putem lăsa să mă aresteze 
înainte de a termina. 


17410 


Capitolul 7 
Sâmbătă, 28 iunie 2014 


5:58 p.m. 


Lupul stătea singur în biroul lui Simmons. Se simţea ca 
un intrus fiindcă remarcase numeroasele urme proaspete 
de lovituri aplicate vechiului dulap şi călcase pe bucăţile 
de tencuială, imprimându-le în mochetă. Erau primele 
semne ale suferinţei lui Simmons. Lupul aştepta, simţindu- 
se complet aiurea în timp ce se juca absent cu bandajul ud 
de pe braţul stâng. 

După ce-l luaseră pe Simmons din camera pentru 
interogatorii, Baxter se întorsese şi-l găsise pe Lup 
prăbuşit lângă trupul fără viaţă al primarului. Potopul 
continua. Nu-l mai văzuse niciodată atât de pierdut şi 
vulnerabil, holbându-se în gol, aparent fără să-şi dea 
seama că ea era acolo. L-a ridicat uşor în picioare şi l-a 
condus pe holul uscat, unde o mulţime de feţe le urmărea 
fiecare mişcare cu cea mai mare atenţie. 

— Pentru Dumnezeu! a izbucnit Baxter. 

Ea susţinea cea mai mare parte a greutăţii Lupului în 
timp ce s-au deplasat împleticit până în toaleta femeilor. S- 
a străduit să-l aşeze pe tăblia dintre cele două chiuvete. I-a 
desfăcut cu grijă cămaşa murdară, dezlipind-o cu multă 
atenţie de pe rănile care înconjurau antebraţul. Mirosul de 
deodorant ieftin, transpiraţie şi piele arsă plutea peste tot, 
şi Baxter s-a simţit stupid de tulburată - îi era teamă că 
cineva avea să intre peste ei şi avea s-o găsească făcând... 
nimic rău. 

— Stai aici, i-a spus ea Lupului. 

S-a repezit în birou şi s-a întors în câteva minute cu o 
trusă de prim ajutor şi un prosop pe care i l-a aruncat 
peste părul ud. Cu gesturi stângace i-a spart băşicile şi i-a 
pus unguent pe pielea arsă, apoi l-a bandajat, făcându-i o 
mână ca de mumie. 

1 75 0 


Câteva clipe mai târziu, s-a auzit un ciocănit în uşă. 
Edmunds a intrat şi a renunţat deloc voios la cămaşă, 
recunoscând fără să vrea că purta un tricou pe dedesubt. 
Cu toate că era înalt, Edmunds avea fizicul unui licean 
sfrijit, iar cămaşa strâmtă abia reuşea să acopere trupul 
masiv al Lupului. Baxter a considerat însă că era mai bine 
aşa decât dezbrăcat. După ce a închis majoritatea 
nasturilor s-a aşezat şi ea pe tăblie lângă el şi a aşteptat 
să-şi revină. 

Lupul şi-a petrecut restul după-amiezii într-un colţ 
liniştit, scriind un raport detaliat al evenimentelor 
petrecute în camera izolată. lIgnorase numeroasele 
îndemnuri de a pleca acasă cu ambulanţa. La 5:50 p.m. 
fusese chemat în biroul lui Simmons, unde aştepta 
îngrijorat sosirea şefului, pe care nu-l mai văzuse după 
izbucnirea violentă de mai devreme. 

Între timp, îşi amintise vag de Baxter şi de toaletă, dar 
totul i se părea ceţos, ireal. Se simţea puţin stânjenit 
pentru că neglijase flotările în dimineaţa aceea (şi în 
ultimii patru ani), gândindu-se, scuturat de un fior, că ea îi 
văzuse trupul neîngrijit şi puţin cam plin. 

Îl auzi pe Simmons intrând şi închizând uşa în urma lui. 
Şeful se trânti în scaunul de vizavi şi scoase dintr-o pungă 
o sticlă de Jameson, o pungă cu gheaţă şi un set de pahare 
pliabile din plastic. Încă mai avea ochii umflaţi după ce 
fusese nevoit să-i dea veştile primarului, înainte de 
conferinţa de presă. Puse o mână de gheaţă în fiecare 
pahar, turnă whisky din belşug şi îi întinse unul Lupului, 
fără să scoată vreun cuvânt. Luară câte o înghiţitură 
fiecare, în tăcere. 

— Preferatul tău, din câte-mi amintesc, zise Simmons în 
sfârşit. 

— Exact. 

— Ce-ţi mai face capul? întrebă Simmons, de parcă n-ar 
fi fost vinovat cu nimic pentru cucuiele Lupului. 

— Mai bine decât mâna, răspunse Lupul înseninat, 
întrebându-se ce o să mai poată salva doctorii dacă 
bandajul lui Baxter nu se dovedea a fi măsura potrivită 


17610 


pentru rănile de pe antebraţ. 

— Pot să fiu sincer? întrebă Simmons, dar continuă fără 
să mai aştepte un răspuns: ştim amândoi că tu ai fi fost în 
scaunul meu dacă n-ai fi zbârcit-o atât de tare. Ai fost 
întotdeauna un detectiv mai bun. 

Lupul păstră politicos o expresie liniştită. 

— Poate, continuă Simmons, ai fi luat decizii mai bune 
decât ale mele. Poate că Ray încă ar mai fi în viaţă dacă... 

Se întrerupse şi mai luă o gură de băutură. 

— N-aveai de unde să ştii, spuse Lupul. 

— Că inhalatorul a fost umplut cu gaz? Că grămezile de 
flori pe care le-am adunat aici au fost presărate cu polen? 

Lupul văzuse plicurile de plastic cu probe din biroul de 
alături. 

— Cu ce? 

— Cu criptonita astmaticilor, s-ar părea. lar eu l-am adus 
aici. 

Uitând că paharul e din plastic, Simmons îl aruncă în 
perete, furios pe el însuşi. Paharul ricoşă, aterizând înapoi 
pe masă, şi, după o clipă, îl întoarse din nou cu gura-n sus. 

— Aşa că hai să trecem peste asta înainte de întoarcerea 
comandantului, zise Simmons. Ce facem cu tine? 

— Ce e cu mine? 

— Ei bine, asta e întâlnirea aia în care te anunţ că eşti 
prea implicat în caz şi-ţi spun că e în interesul tuturor să fii 
retras... 

Lupul încercă să protesteze, dar Simmons continuă: 

— „lar tu-mi spui să te las în pace. După care eu îţi 
amintesc ce s-a întâmplat cu Khalid. După care tu iar îmi 
spui să te las în pace, iar eu, nu foarte convins, sunt de 
acord să te las să continui, dar te avertizez că la primul 
semn de îngrijorare depistat de colegi, de psihiatru sau de 
mine o să ţi se ia cazul. O discuţie cu folos. 

Lupul dădu din cap. Era conştient de faptul că Simmons 
îşi risca postul pentru el. 

— Şapte morţi şi, până acum, singurele arme ale 
ucigaşului sunt un inhalator, nişte flori şi un peşte, zise 
Simmons clătinând din cap. Mai ţii minte vremurile bune, 


0770 


când oamenii aveau suficient bun-simţ să se ducă pur şi 
simplu să-l împuşte pe nenorocit? 

— Pentru zile mai bune, spuse Lupul ridicând paharul. 

— Pentru zile mai bune! îl îngână Simmons şi ciocniră. 

Lupul simţi vibrația telefonului în buzunar. Îl scoase şi 
se uită la mesajul scurt primit de la Andrea: 


PARE RĂU ()0 
\/ 
V 


Deveni brusc neliniştit. Ştia că Andrea îşi cere scuze 
pentru mai mult decât desenul nereuşit al unui penis care 
ar fi vrut să fie, de fapt, o inimă. Se pregătea să-i răspundă 
când Baxter dădu buzna peste ei şi porni televizorul din 
perete. Simmons era prea epuizat ca să mai reacționeze. 

— Scorpia de fosta ta nevastă a ieşit pe post cu 
povestea, zise Baxter. 

Pe ecran apăru Andrea. Tocmai începuse. Arăta 
incredibil. Privind-o obiectiv, Lupul îşi dădu seama că nu-i 
apreciase niciodată frumuseţea aşa cum ar fi trebuit: 
şuviţele ei roşii coafate cu stil, aşa cum obişnuia să şi le 
aranjeze doar pentru nunţi şi petreceri; ochii verzi 
scăpărători, care păreau aproape ireali. Înţelese imediat 
cu ce-l trădase. Nu era afară, pe stradă, nu transmitea prin 
telefon în timp ce o fotografie a ei mai veche plutea pe 
ecran ca într-un act nereuşit al unui ventriloc. Transmitea 
din studio, pe post de prezentator al programului, aşa cum 
îşi dorise dintotdeauna. 

— ...că moartea primarului 'Turnble din această după- 
amiază a fost, de fapt, o crimă premeditată care este 
strâns legată de cadavrele descoperite în Kentish Town în 
această dimineaţă, spuse Andrea fără să lase să se vadă 
vreuna dintre emoţiile pe care Lupul i le cunoştea foarte 
bine. Unii telespectatori s-ar putea să fie foarte afectaţi 
de... imaginile următoare... 

— Sun-o pe nevastă-ta, Fawkes! Acum! urlă Simmons. 

— Fosta, îl corectă Baxter şi începură toţi trei să 


017810 


formeze cu disperare numere de telefon. 

— Da, vreau numărul redacţiei... 

— Două echipaje în 110 Bishopgate... 

— Numărul la care aţi apelat nu este disponibil... 

În fundal, Andrea îşi continua relatarea: 

— „s-a confirmat al cui este capul: Naguib Khalid, 
Ucigaşul Incinerator. Deocamdată nu se ştie cum a ajuns 
Khalid, care făcea închisoare... 

— Încerc să iau legătura cu serviciul de securitate al 
clădirii, zise Lupul după ce lăsase un mesaj scurt pentru 
Andrea în căsuţa vocală: „Sună-mă imediat!” 

— ...dezmembrate înainte de a fi cusute la un loc pentru 
a forma un corp, zise Andrea, în timp ce pe ecran apăreau 
fotografiile oribile, una după alta, un corp pe care poliţia l- 
a numit „Păpuşa de cârpe”. 

— Pe dracu’! izbucni Simmons, care încă mai vorbea la 
telefon cu cei din dispecerat. 

Se opriră toţi şi o ascultară pe Andrea: 

— „încă cinci nume şi datele precise la care aceste 
persoane vor fi ucise. Vă vom spune mai multe în exact 
cinci minute. Sunt Andrea Hall. Rămâneţi cu noi. 

— Doar n-o s-o facă? îl întrebă Simmons pe Lup 
neîncrezător, acoperind receptorul cu mâna. 

Dar Lupul nu-i răspunse şi fiecare îşi reluă conversaţia. 


Cinci minute mai târziu, Lupul, Simmons şi Baxter, 
aşezaţi în biroul mare, urmăreau cum se aprindeau 
luminile în studio, ca şi cum Andrea stătuse în tot acel timp 
singură, pe întuneric. În spatele lor, colegii se adunau să 
privească la televizorul pe care cineva îl adusese din sala 
de şedinţe. 

Era prea târziu. 

Deloc surprinzător, Andrea nu răspunsese la mesajul 
Lupului. Paznicii clădirii nu puteau intra în studioul 
baricadat, iar echipajele de poliţie trimise în redacţie nu 
ajunseseră încă la faţa locului. Simmons îl sunase pe 
redactorul-şef, al cărui nume îi era foarte cunoscut. li 
spusese nesuferitului că sabotează investigarea unor 


1791 


omucideri şi că era pasibil de pedeapsă cu închisoarea. 
Cum amenințările nu avuseseră niciun efect, Simmons 
încercase să facă apel la umanitate, recunoscând că poliţia 
nu-i informase încă pe cei aflaţi pe listă că viaţa le era pusă 
în pericol. 

— Atunci vă scutim noi de treaba asta, îi spusese Elijah. 
Să mai spuneţi că nu fac nimic pentru dumneavoastră... 

A refuzat să-i lase să vorbească cu Andrea şi a închis. 
Tot ce le rămânea acum de făcut era să privească, aşa cum 
făcea şi restul lumii. Simmons a turnat whisky în trei 
pahare. Baxter, încă aşezată la birou, a adulmecat 
nehotărâtă, dar până la urmă l-a dat peste cap. Tocmai se 
pregătea să ceară lista confidențială, dat fiind că oricum 
avea să devină publică în câteva minute, când emisiunea s- 
a reluat. 

Andrea ratase prima replică de pe prompter şi Lupul îşi 
dădu seama că era speriată, ezitantă, chinuită de îndoială. 
Ştia că în spatele pupitrului simplu genunchii îi dansau în 
sus şi-n jos, aşa cum se întâmpla ori de câte ori era agitată. 
Se uita în obiectivul camerei de filmat, căutând prin 
milioanele de ochi invizibili care o urmăreau, iar Lupul 
simţi că-l căuta pe el, că încerca să găsească o ieşire din 
abisul în care se aruncase. 

— Andrea, suntem în emisie, îi şuieră în ureche o voce 
agitată. Andrea! 

— Bună seara. Sunt Andrea Hall. Bun găsit din nou... 

Timp de cinci minute recapitulă povestea, afişând din 
nou fotografiile oribile, pentru puzderia de telespectatori 
care abia deschiseseră televizoarele. Incepu să se bâlbâie 
în timp ce anunţa că alături de fotografii mai era şi o listă 
scrisă de mână, iar mâinile începură să-i tremure când 
ajunse la condamnările la moarte: 

— primarul Raymond Edgar Turnble - sâmbătă, 28 iunie. 

— Vijay Rana - miercuri, 2 iulie. 

— Jarred Andrew Garland - sâmbătă, 5 iulie. 

— Andrew Arthur Ford - miercuri, 9 iulie. 

— Ashley Danielle Lochlan - sâmbătă, 12 iulie. 

— Iar luni, 14 iulie... 


18010 


Andrea se opri, nu pentru vreun efect spectaculos (citise 
lista fără a da dovadă de vreun simţ al dramaticului, pur şi 
simplu disperată să termine), ci pentru că fu nevoită să-şi 
şteargă o lacrimă care-i întindea rimelul. Îşi drese glasul şi 
răsfoi hârtiile de pe pupitru, ca să dea impresia 
neconvingătoare că s-a oprit din cauza unei greşeli sau a 
unei foi rătăcite. Deodată îşi acoperi faţa cu palmele şi 
umerii începură să-i tresalte, apăsaţi de întreaga greutate 
a faptelor comise. 

— Andrea? Andrea? şopti cineva din spatele camerei. 

Andrea privi din nou către numărul-record de 
telespectatori, fructificându-şi momentul de graţie plină de 
urme negre de rimel întinse pe toată faţa şi pe mâneci. 

— Sunt bine. 

Pauză. 

— lar luni, 14 iulie, ofiţerul poliţiei metropolitane care 
investighează crimele din cazul „Păpuşa de cârpe”... 
detectivul William Oliver Layton-Fawkes. 


1811 


Capitolul 8 
Luni, 30 iunie 2014 


9:35 a.m. 


— Prost. 

— Prost? 

— Şi trist. 

— Trist. 

Doctoriţa Preston-Hall oftă prelung şi-şi puse carneţelul 
pe măsuţa veche de cafea de lângă fotoliu. 

— Te uiţi cum moare în faţa ta omul pe care trebuia să-l 
păzeşti, pe urmă făptaşul anunţă că are de gând să te 
omoare şi pe tine în două săptămâni şi nu poţi să-mi spui 
decât că te simţi „prost” şi „trist”? 

— Furios? încercă Lupul, care considera că se descurca 
destul de bine. A 

Replica păru să trezească interesul doctoriţei. Îşi luă iar 
carneţelul şi se aplecă în fotoliu. 

— Deci, eşti furios? 

Lupul se gândi o clipă. 

— Nu chiar, nu. 

Doctoriţa aruncă enervată carneţelul, care alunecă pe 
măsuţă şi căzu pe podea. 

S-ar fi zis că ea era furioasă. 

După reabilitare, Lupul vizita casa în stil georgian cu 
faţadă de stuc din Queen Anne's Gate în fiecare zi de luni. 
Doamna Preston-Hall era psihiatra consultantă a poliţiei 
metropolitane. Biroul ei discret, indicat doar de o plăcuţă 
din alamă prinsă lângă uşa de la intrare, se afla pe o 
străduţă liniştită, la numai trei minute de mers pe jos de 
New Scotland Yard. 

Înfăţişarea doctoriţei completa ambientul elegant. Abia 
trecută de şaizeci de ani, îmbătrânise cu graţie, se îmbrăca 
numai cu haine scumpe şi simple şi îşi aranja meticulos 
părul argintiu. Degaja un aer autoritar ferm, ca o 

n 82 1 


directoare de şcoală care le face copiilor o impresie pe 
care n-o mai pot şterge toată viaţa. 

— Spune-mi te rog, ai început din nou să ai visele alea? 
întrebă ea. Mă refer la visele cu spitalul... 

— Dumneavoastră spuneţi „spital”, eu spun „azil”. 

Doctoriţa oftă. 

— Numai când dorm, zise Lupul. 

— Adică...? 

— Nu şi atunci când pot să evit asta. Şi nu le-aş spune 
chiar „vise”. Sunt coşmaruri. 

— lar eu nu le-aş numi „coşmaruri”, obiectă doctoriţa 
Preston-Hall. Nu e nimic înspăimântător într-un vis. Tu 
proiectezi în el spaima. 

— Cu tot respectul, aş zice că e uşor să spui asta când n- 
ai petrecut treisprezece luni şi o zi din viaţă în iadul ăla. 

Doctoriţa abandonă subiectul, simțind că Lupul ar 
petrece timpul rămas mai degrabă contrazicându-se cu ea 
decât spunându-i ceva interesant despre el. Rupse plicul 
sigilat pe care îl adusese detectivul şi se uită peste 
raportul familiar completat de Finlay. După expresia feţei 
era limpede că nu vede în acel raport săptămânal decât o 
risipă de timp, pădure şi cerneală. 

— Sergentul Shaw pare foarte mulţumit de felul în care 
ai reacţionat la stresul ultimelor zile. Ţi-a dat zece puncte 
din zece. Dumnezeu ştie cum acordă el punctele astea, 
dar... bravo ţie! spuse ea pe un ton ironic. 

Lupul se uita pe fereastra ridicată la casele maiestuoase 
de dincolo de Queen Anne's Gate. Fiecare părea 
întreţinută impecabil sau cel puţin renovată după meritele 
măreției de altădată. Dacă nu ar fi fost zgomotele 
înfundate ale traficului din oraş care anunțau o altă 
săptămână agitată, şi-ar fi putut imagina că a călătorit 
înapoi în timp. O adiere blândă pătrunse în încăperea 
întunecoasă, în vreme ce afară temperatura dimineţii 
ajungea deja la douăzeci şi opt de grade. 

— În perioada investigaţiilor din cazul acesta o să 
recomand două întâlniri pe săptămână, zise doctoriţa 
Preston-Hall, citind mai departe raportul mâzgălit de 


1831 


Finlay cu scrisul lui stângaci, de parcă Lupul însuşi i l-ar fi 
dictat. 

Detectivul se ridică, având grijă să nu-şi încleşteze 
pumnii în faţa psihiatrei. 

— Apreciez grija dumneavoastră... 

Nu sunase aşa cum ar fi vrut el. 

— ...dar nu am timp pentru asta. Eu am de prins un 
criminal. 

— Şi tocmai asta e problema noastră - acest eu. Mă 
îngrijorează. Nu aşa s-a întâmplat şi înainte? Nu este doar 
responsabilitatea dumitale prinderea acestui individ. Ai 
colegi. Eşti sprijinit... 

— Eu am o sarcină mai grea. 

— Iar eu am o obligaţie profesională, zise ea în cele din 
urmă. 

Lupul avu impresia clară că doctoriţa avea să propună 
trei zile pe săptămână dacă încerca să mai protesteze. 

— Atunci ne-am înţeles, zise ea frunzărind agenda. 
Miercuri dimineaţa e OK? 

— Miercuri o să fac tot ce-mi stă în putinţă ca să 
împiedic uciderea lui Vijay Rana. 

— Atunci joi? 

— E în regulă. 

— La nouă? 

— În regulă. 

Doctoriţa Preston-Hall semnă formularul şi îi zâmbi 
amabilă. Lupul se ridică şi porni către ieşire. 

— Şi... William... 

Lupul se întoarse către ea. 

— Ai grijă de tine. 


Simmons insistase ca Lupul să-şi ia liber duminică, după 
infernul din ziua precedentă. Detectivul bănuia că şeful 
său nu făcea altceva decât să-şi protejeze spatele, 
asigurându-se că subalternul lui primeşte un aviz psihiatric 
înainte de a-şi relua lucrul. 

S-a oprit la Tesco Express şi a cumpărat mâncare pentru 
tot restul weekendului, bănuind, pe bună dreptate, că o 


1 641 


mulţime de reporteri avea să-l aştepte în faţa locuinţei. Din 
fericire, a reuşit să scape de cei mai mulţi trecând prin 
cordonul de poliţie care încă nu părăsise zona, fiindcă 
cercetările criminaliştilor nu se încheiaseră. 

A folosit ziua liberă ca să-şi scoată lucrurile din câteva 
cutii în care Andrea i le împachetase cu luni înainte. Părea 
să se afle acolo o bună jumătate a casei lor, deşi Lupul era 
destul de sigur că ea nu-i pusese în cutiile care se înşirau 
pe lângă pereţi şi bucăţi din maşină. 

A ignorat cele şaptesprezece apeluri ale ei sâmbătă 
noaptea şi duminică, deşi i-a răspuns la telefon mamei lui, 
care preţ de două minute a părut cât se poate de 
îngrijorată, după care a trecut la ale ei, vorbind timp de 
patruzeci de minute despre o problemă mai presantă: 
gardul rupt al vecinei Ethel. Lupul i-a promis că o să 
meargă la Bath să i-l repare într-un weekend din iulie. 
După care s-a gândit că dacă avea să fie ucis cu brutalitate 
pe 14 iulie ar fi avut cel puţin consolarea că nu trebuia să 
mai facă asta. 


XX x 


La intrarea în departamentul Omucideri, Lupul fu 
întâmpinat de sunetul unei bormaşini. O echipă de 
muncitori verificaţi de urgenţă se apucaseră de reparat 
camera pentru interogatorii. 

În timp ce traversa biroul avu parte de două tipuri de 
reacţii contradictorii ale colegilor săi. Mulţi afişau zâmbete 
menite să-i arate că erau alături de el. O persoană pe care 
n-o cunoştea îi oferi o cafea, iar o alta (care nici măcar nu 
avea legătură cu cazul) îi spuse cu multă încredere: „O să-i 
prindem”. Alţii îl ignorau complet pe mortul viu, speriaţi 
probabil că era deja afectat de medicamentul, sau planta, 
sau peştele otrăvit pe care ucigaşul îl alesese pentru el şi 
că asta ar fi putut avea efecte şi asupra lor. 

Când se apropie de biroul pe care Baxter şi Edmunds îl 
împărțeau, fu întâmpinat de tânăra femeie: 

— În sfârşit. Te-ai distrat de minune în timp ce noi 
făceam şi treaba ta? 


18510 


Lupul ignoră înţepătura. Ştia mai bine decât oricine că 
ostilitatea era doar o manevră la Baxter: când era 
nefericită devenea agresivă, zăpăceala o făcea să fie 
contra a orice, iar stânjeneala îi declanşa violenţa. Fusese 
neobişnuit de tăcută după episodul de la ştirile de sâmbătă 
seara şi nu încercase să ia legătura cu el, cu toate că era 
singura persoană cu care Lupul şi-ar fi putut dori să 
vorbească. Părea mulţumită să se poarte de parcă nici nu 
auzise numele persoanelor de pe listă, iar Lupul se bucura 
că e aşa. 

— Am descoperit că individul ăsta, spuse ea arătând 
spre Edmunds, care stătea alături de ea, nu e chiar aşa de 
inutil. 

Apoi îl puse pe Lup la curent cu noutăţile. Fuseseră 
obligaţi să abandoneze varianta cu polenul de ambrozie 
după ce un expert le spusese că planta putea fi cultivată în 
orice seră din ţară. La fel şi cu florile: fiecare buchet 
fusese cumpărat de la o altă florărie londoneză. În orice 
caz, fuseseră plătite cu bani gheaţă, expediaţi prin poştă. 

Urmărind un indiciu descoperit de Edmunds, vizitaseră 
fabrica Complete Foods şi aveau lista completă a 
persoanelor care lucraseră în noaptea de dinainte de 
otrăvirea lui Naguib Khalid. Mai mult, înregistrările video 
ale serviciului intern de securitate arătau că un bărbat 
neidentificat intrase în incintă la primele ore ale dimineţii. 
Edmunds îi întinse mândru Lupului un stick de memorie cu 
înregistrarea video. Arăta de parcă ar fi aşteptat să-l 
mângâie pe cap. 

— E ceva ce nu mi se pare deloc în regulă, zise 
Edmunds. 

— Nu începe iar cu asta, se plânse Baxter. 

— Am descoperit că mâncarea contaminată a ajuns şi în 
alte părţi. Trei persoane au mai consumat tetrodoxină, iar 
două dintre ele au murit. 

— Şi a treia? întrebă Lupul îngrijorat. 

— Nu are prea mari speranţe. 

— Şi a fost o simplă chestiune de noroc chior că ciudatul 
de la St Mary's Academy era în vacanţă, spuse Baxter, 


1861 


altfel am mai fi avut o victimă. 

— Exact, continuă Edmunds. Numai că nu are niciun 
sens ca ucigaşul să ne dea o listă cu şase persoane şi apoi 
să mai ucidă trei... 

— Două şi jumătate, îl corectă Baxter. 

— ...nişte oameni aleşi la întâmplare, pentru uciderea 
cărora nici nu şi-a asumat responsabilitatea. Ucigaşii în 
serie nu se comportă aşa. Cazul ăsta e diferit. 

Lupul părea impresionat. Se întoarse către Baxter: 

— Acum îmi dau seama de ce-ţi place de el. 

Edmunds părea încântat. 

— Eu nu. 

Rânjetul de pe faţa lui Edmunds dispăru. Lupul se 
întoarse către el: 

— Când a venit aici n-am lăsat-o să stea la biroul meu 
timp de şase luni. 

— Să trecem mai departe! izbucni Baxter. 

— Aţi mai descoperit ceva despre inhalator? 

— Recipientul a fost sudat la loc în mod artizanal. Nu a 
fost niciun pic de medicament în el, doar un produs chimic 
al cărui nume e imposibil de pronunţat, zise Baxter. 
Cercetăm, dar se pare că e un amestec care putea fi 
obţinut în orice laborator şcolar. Aşa că nu-ţi ţine 
respiraţia... şi scuză-mi jocul de cuvinte nepotrivit. 

— Apropo de asta, interveni Edmunds. Ucigaşul nostru 
trebuie să se fi aflat în apropiere pentru a schimba 
inhalatoarele cu puţin înaintea crimei, poate chiar în acea 
dimineaţă. De ce nu l-a ucis pe primar atunci? Asta 
sugerează că motivele sale sunt mai puţin legate de 
răzbunare şi că miza a fost spectacolul iscat aici. 

— Aşa pare, spuse Lupul dând din cap, după care făcu o 
pauză înainte de a ataca subiectul în jurul căruia se 
învârteau: şi ce se mai aude cu persoanele de pe listă? 

Baxter se încordă brusc. 

— Nu e sarcina noastră. Lucrăm la identificarea celor 
deja morţi, nu a celor care urmează să fie... 

Se opri, dându-şi seama cu cine vorbeşte. 

— Trebuie să vorbeşti cu colegul tău. 


1871 


Lupul se ridică şi dădu să plece. Dar se opri şi ca din 
întâmplare: 

— Aveţi ceva noutăţi de la Chambers? 

Baxter îl privi bănuitoare: 

— Ce dracu” îţi pasă ţie? 

Lupul ridică din umeri. 

— Mă întreb dacă ştia ce se petrece. Am senzaţia că o să 
avem nevoie de toate ajutoarele posibile. 


XX 


Lupul se săturase de mulţimea privirilor pe care le 
simţea în ceafă, aşa că se mută în sala de şedinţe, unde 
cineva scrijelise cu un scris complicat „Păpuşa de cârpe” 
deasupra celor două reproduceri uriaşe. Era tot mai iritat 
şi refuza cu încăpățânare să-şi recunoască incapacitatea 
de a descoperi singur cum se pot urmări la televizor 
imaginile de pe stick-ul de memorie. 

— E o găurică pe marginea televizorului, îi zise Finlay, 
bărbatul cu mai bine de cincisprezece ani mai mult ca el, 
când intră în sală. Nu, mai jos... lasă-mă pe mine. 

Finlay scoase stick-ul de memorie dintr-o fantă de 
ventilaţie din spatele ecranului şi îl băgă în mufa USB. Pe 
ecran apăru un meniu albastru care afişa un fişier. 

— Ce-am pierdut? întrebă Lupul. 

— Am trimis nişte supraveghetori să aibă grijă de 
Garland, Ford şi Lochlan. Ne ocupăm doar de cei din 
Londra. 

— Pe motivul că n-ar avea sens să mă provoace să-l 
opresc şi pe urmă să omoare pe cineva din altă parte a 
tării? 

— Aha, ceva de genul. Se mai ocupă cineva şi de oamenii 
cu acelaşi nume, dar nu ne facem griji, zise Finlay. Cred că 
ştii la fel de bine ca noi unde se află Vijay Rana. Un 
contabil care a trăit în Woolwich până acum cinci luni, 
când a dispărut de pe radar după ce fiscul a descoperit că 
s-a jucat cu cifrele. Era pe lista celor de la Fraude, dar se 
pare că n-au făcut cine ştie ce progrese. Am cerut totuşi 
informaţiile pe care le au. 


1881 


Lupul se uită la ceas. 

— Mai are treizeci şi opt de ore până miercuri. Să 
sperăm, de dragul lui, că-l găsim noi primii. Cine sunt 
ceilalţi? 

— Garland lucrează în presă, aşa că nu duce lipsă de 
inamici. Avem două Ashley Lochlan: una e chelneriţă, iar 
cealaltă are nouă ani. 

— Şi am trimis oameni la ambele, nu? întrebă Lupul. 

— Bineînţeles. Iar Ford e agent de securitate, cred, sau 
cel puţin a fost până când şi-a luat un concediu medical 
prelungit. 

— Şi care-i legătura? 

— Nu există niciuna. Cel puţin acum. Prioritatea a fost 
deocamdată găsirea lor şi asigurarea locuinţelor. 

Lupul rămase puţin pe gânduri. 

— Ce crezi, băiete? 

— Mă întrebam pe cine a supărat Vijay Rana cu 
registrele lui măsluite. Şi cum ar putea acţiona cineva 
inteligent pentru a găsi o persoană dispărută: făcându-ne 
pe noi s-o găsim pentru el. 

Finlay dădu aprobator din cap. 

— S-ar putea să-i fie mai bine dacă-l lăsăm în gaura în 
care s-a băgat. 

— S-ar putea. 

Lupul se uită la mormanul de hârtii adus de Finlay. 
Prima pagină avea o fotografie a unei femei de vârstă 
mijlocie îmbrăcată în ceea ce ar fi trebuit să fie o lenjerie 
intimă provocatoare. 

— Ce naiba e asta? 

Finlay chicoti. 

— Fanii tăi! Haita Lupului, cum i se spune. Acum că eşti 
un tip însemnat, toţi ţicniţii au ieşit la lumină cu câte o 
propunere pentru tine. 

Lupul se uită pe primele hârtii înfiorat. Nu-i venea să 
creadă. Finlay aranjă celelalte pagini, fără să le ia în 
seamă pe cele căzute pe podea. 

— Bună asta! exclamă Finlay. Dulceaţa aceasta poartă 
un tricou vintage cu mesajul „Eliberaţi Lupul”. Am şi eu 


18910 


unul. 'Totuşi, nu arăt aşa în el, mormăi el. : 

Lupul se gândi că ar fi trebuit să prevadă asta. În trecut 
îl dezgustase faptul că indivizii periculoşi pe care-i vânase 
primeau teancuri întregi de corespondenţă la doar câteva 
zile după ce erau închişi pe viaţă. La fel cum putea intui 
anumite trăsături ale unui ucigaş, putea să-şi imagineze şi 
profilul acelor corespondenţi disperaţi: femei singure, 
neadaptate social, de multe ori victime ale violenţei 
domestice prelungite, roase de convingerea aberantă că 
nimeni nu poate fi cu adevărat rău, că ele pot recupera 
victimele neînţelese ale legii. 

Îşi dădea seama că aceste apucături nu erau deloc 
puţine în Statele Unite, unde tot felul de organizaţii 
încurajau oamenii să comunice cu cei trei mii de deţinuţi 
care-şi aşteptau execuţia. Se întreba ce era aşa de 
atrăgător în asta. Savurarea tragicului, sfârşitul de poveste 
al relaţiei? Poate că cei care aveau probleme de fidelitate 
se simțeau încurajați de termenul-limită? Sau poate că pur 
şi simplu voiau să participe la ceva mai important şi mult 
mai interesant decât palida lor existenţă lipsită de valoare? 

Nu-şi exprima niciodată în mod public opiniile, învățase 
să reacționeze cu indignare la toate adevărurile sau 
observaţiile controversate, de teamă să nu cadă victimă 
corectitudinii politice. Oricum, erau persoane care nu 
aveau cunoştinţă de adevăratele efecte ale crimelor 
comise. Lupul era cel care trebuia să-i privească în ochi pe 
acei prădători nemiloşi. Se întreba câte persoane dintre 
cele neinformate care le scriau ar mai fi pus pixul pe hârtie 
dacă ar fi fost nevoite să-şi înmoaie pantofii în baia de 
sânge de la locul faptei ori dacă ar fi trebuit să consoleze 
familiile distruse de destinatarii scrisorilor. 

— O, ia uită-te la asta! strigă Finlay entuziasmat, aşa 
încât atrase şi câteva priviri din biroul de alături. 

Ţinea în mână fotografia unei blonde frumoase de vreo 
douăzeci şi ceva de ani care purta o uniformă fantezistă de 
polițistă. Lupul se opri, neştiind ce să spună în timp ce 
privea fix fotografia care n-ar fi fost deloc nelalocul ei pe 
prima pagină a unei reviste pentru bărbaţi. 


1 901 


— La coş, zise el în cele din urmă, hotărând că-i ajungea 
o sociopată narcisistă care se străduia să-i atragă atenţia. 

— Dar... Missy... din Brighton... 

Finlay citi restul mesajului. 

— La coş! izbucni Lupul. Cum mă uit la filmul ăsta? 

Finlay aruncă supărat hârtiile la coş înainte de a se 
aşeza lângă Lup. Apăsă un buton al telecomenzii. 

— O să regreţi asta dacă o să mori peste două 
săptămâni, mormăi el. 

Lupul ignoră observaţia şi se concentră asupra ecranului 
mai mare al televizorului. Imaginile neclare fuseseră 
filmate de camera din plafonul fabricii. Două uşi culisante 
erau întredeschise şi fixate cu o cutie, iar în fundal se 
întindea priveliştea deprimant de monotonă a muncitorilor 
care făceau o muncă de robot prost plătită, aşteptând 
următoarea întindere musculară. 

Deodată, în uşă apăru o siluetă. Un bărbat, fără îndoială. 
Edmund estimase că are puţin peste un metru optzeci, 
pentru că după ce revăzuse înregistrarea măsurase uşa. 
Individul purta un şorţ pătat, mănuşi, plasă de păr şi o 
mască de faţă, ca toţi ceilalţi angajaţi, în ciuda faptului că 
venea de afară. Mergea sigur pe el, oprindu-se doar o clipă 
atunci când fu nevoit să aleagă direcţia în care s-o apuce. 
În următoarele două minute, ieşi din cadru după nişte cutii 
pregătite pentru livrare şi apăru înapoi. Se duse la uşa 
deschisă şi dispăru în noapte fără ca să-l observe cineva. 

— Ce mai pierdere de timp, zise Finlay oftând. 

Lupul îi ceru să deruleze înapoi şi să oprească la cel mai 
bun cadru cu criminalul pe care li-l putea oferi imaginea 
neclară. Se uitară la faţa acoperită. Chiar şi curățată de cei 
de la tehnic, imaginea nu spunea prea multe. Părea să aibă 
chelie sub plasa de pe cap, sau să fie tuns foarte scurt. 
Singurul element distinctiv era şorţul, acoperit deja cu 
ceea ce părea sânge uscat. 

Era imposibil de ajuns la Naguib Khalid, ceea ce 
însemna că uciderea lui avusese nevoie de cel mai detaliat 
plan. Lupul presupusese - aparent incorect - că ucigaşul 
începuse cu Khalid şi abia apoi pornise pe urmele țintelor 


19110 


mai uşoare. Se întreba care dintre celelalte cinci victime 
erau deja moarte în acel moment şi, mai ales, de ce? 


1 92 0 


Capitolul 9 
Luni, 30 iunie 2014 


6:15 p.m. 


Edmunds ridică cele două sticluţe în lumină. Pe una 
scria „Roz sclipitor”, iar pe cealaltă „Sherwood”. Chiar şi 
după trei minute de analiză atentă, cele două sticluţe de 
ojă păreau identice. 

Stătea în raionul labirintic de produse de make-up al 
magazinului Selfridges.  Standurile aşezate parcă la 
întâmplare aveau efectul unui arhipelag într-un ocean, o 
baricadă care absorbea forţa valurilor de clienţi care 
intrau din Oxford Street, deviindu-i într-o parte şi în alta. 
Observă alte câteva feţe năuce, bărbaţi care fuseseră lăsaţi 
de însoţitoarele lor să se plimbe fără vreun scop anume 
printre rafturile cu creioane de ochi, rujuri şi geluri 
iluminatoare pe care n-aveau nici cea mai mică intenţie să 
le cumpere. 

— Pot să vă ajut cu ceva? întrebă o blondă machiată 
impecabil, îmbrăcată în negru. 

Stratul generos de fond de ten nu reuşea să ascundă 
rânjetul superior iscat de părul zburlit al lui Edmunds şi de 
oja violet de pe unghiile lui. 

— Le iau pe astea două, zise el mulţumit şi-i dădu 
sticluţele, pătându-i mâinile cu violet sclipitor. 

Femeia afişă un zâmbet răutăcios şi se deplasă unduitor 
dincolo de tejgheaua micului ei imperiu, pregătindu-se să-i 
ceară lui Edmunds o sumă indecentă. 

— Îmi place Sherwood, zise ea, dar ador Rozul sclipitor. 

Edmunds privi confuz cele două sticluţe aproape 
identice care făceau o impresie jalnică pe fundul pungii 
adânci de hârtie pe care i-o înmână vânzătoarea. Puse bine 
bonul în portofel, cu speranţa că o să poată deconta 
cheltuiala. Dacă nu, avea să se consoleze cu faptul că a dat 
jumătate din bugetul de cumpărături pe ojă cu sclipici. 

I 93 1 


— Vă mai pot ajuta cu altceva? întrebă femeia care, 
după ce încasase banii, revenise la atitudinea ei glacială. 

— Da. Cum ies de-aici? 

Edmunds nu mai văzuse ieşirea de mai bine de douăzeci 
şi cinci de minute. 

— Luaţi-o pe lângă scările rulante şi o să vedeţi ieşirea 
chiar în faţă. 

Edmunds porni către scările rulante, dar se rătăci în 
descurajantul raion de parfumuri. Dădu din cap spre un 
domn pe care-l mai întâlnise de trei ori în raionul cu 
produse de make-up şi începu să caute pe cont propriu 
ieşirea. 

Acel ocol costisitor în drumul spre casă fusese provocat 
de o noutate apărută de dimineaţă. După ce echipa de 
criminalişti îşi terminase treaba la locul faptei, Păpuşa de 
cârpe fusese transportată la sediu, în primele ore ale zilei 
de duminică. Fusese un proces complicat, dată fiind 
importanţa menţinerii posturii şi a distribuţiei greutăţii 
diferitelor părţi de cadavru în timpul transportului. Au 
urmat examene amănunțite şi prelevări de probe, până 
când, în cele din urmă, luni dimineaţa la ora unsprezece 
Baxter şi Edmunds au primit aprobarea să examineze 
cadavrul. 

Fără ceața suprarealistă a nopţii de la locul faptei, în 
lumina fluorescentă puternică a laboratorului, cadavrul 
incoerent era şi mai respingător: bucăţi de carne tăiate la 
întâmplare începuseră să intre deja în putrefacție în 
încăperea rece. Copcile care prindeau părţile şi care 
păruseră nefireşti în atmosfera apartamentului prost 
luminat dădeau acum la iveală violenţa mutilărilor. 

— Cum mai merge treaba? i-a întrebat Joe. 

Era unul dintre legiştii echipei de criminalistică pe care 
Edmunds, văzându-l în salopeta de lucru şi cu ţeasta rasă, 
îl asemuia cu un călugăr budist. 

— Excelent, tocmai ne pregătim să încheiem, i-a răspuns 
sarcastic Baxter. 

— Nu mai spune. Aşa de bine? a rânjit omul, evident 
obişnuit şi aparent bucurându-se de atitudinea arţăgoasă a 


1 941 


lui Baxter. Poate că asta o să v-ajute. 

I-a înmânat un inel grosolan, într-o pungă transparentă 
pentru probe. 

— Răspunsul meu este un „Nu” hotărât, i-a răspuns ea, 
făcându-l pe Joe să izbucnească în râs. 

— E de pe mâna stângă a unui bărbat. Are o amprentă 
parţială care nu e a victimei. 

— Atunci a cui e? a întrebat Baxter. 

— Habar n-am. S-ar putea să fie ceva interesant, dar s-ar 
putea să nu. 

Entuziasmul lui Baxter se topi. 

— Ne poţi spune ceva de la care să putem pleca? 

— El, a spus Joe făcând-o pe Baxter să-şi arcuiască 
sprâncenele, sau ea, a adăugat el făcând-o să le coboare, a 
avut degete. 

Edmunds a pufnit fără să vrea, iar când Baxter i-a 
aruncat o privire mustrătoare a încercat să acopere gestul 
cu o tuse improvizată. 

— Şi asta nu-i totul, nu-ţi face griji, i-a spus Joe. 

A arătat spre piciorul de bărbat negru, pe care se 
întindea cicatricea unei operaţii. A scos o radiografie şi a 
tinut-o în lumină. Două bare de un alb strălucitor sclipeau 
nedefinit în scheletul de sub piele. 

— Plăci cu şuruburi care susţin tibia, peroneul şi 
femurul, a explicat Joe. Asta a fost o intervenţie majoră. De 
genul celor care te fac să te gândeşti foarte bine dacă e 
cazul să operezi sau să amputezi. Cineva sigur îşi aduce 
aminte dacă a făcut asta. 

— Chestiile astea nu au un cod sau ceva de genul ăsta? a 
întrebat Baxter. 

— O să verific, desigur. Deşi posibilitatea de a le repera 
depinde de perioada în care a fost făcută operaţia, iar 
după mine asta pare destul de veche. 

În timp ce Baxter şi Joe studiau radiografiile, Edmunds a 
îngenuncheat ca să examineze mai de aproape braţul drept 
feminin. Observase cu înfiorare că arată spre reflexia lor 
din fereastră. Fiecare dintre unghiile perfect lăcuite 
strălucea într-un violet-închis. 


1 95 1 


— Arătătorul are o altă ojă! a spus el deodată. 

— A, ai observat, a reacţionat bucuros Joe, tocmai voiam 
să vă spun şi asta. În apartamentul ăla întunecos nu ne-am 
putut da seama, dar aici se vede foarte clar că pe degetul 
ăla a fost aplicată o altă ojă. 

— Şi cam cum ne-ar fi de folos asta? a întrebat Baxter. 

Joe a luat o lampă cu ultraviolete, a pornit-o şi a trecut-o 
de-a lungul braţului grațios. Pe pielea luminată de lampă 
apăreau şi dispăreau vânătăi, cele mai multe în jurul 
încheieturii. 

— A fost o luptă, a zis el. Acum uitaţi-vă la unghii: nu au 
nici urmă de ciobitură. Au fost date cu ojă după aia. 

— După luptă sau după moarte? a întrebat Baxter. 

— Aş spune că după ambele. N-am găsit nicio urmă de 
răspuns inflamator, ceea ce înseamnă că a murit la scurtă 
vreme după ce a suferit contuziile. 

— Cred că ucigaşul ne vorbeşte... 


O mică, dar semnificativă parte din linia nordică a 
metroului era închisă pentru întreţinere. Perspectiva unei 
călătorii cu autobuzul supraaglomerat nu-i surâdea deloc 
Lupului, aşa că o apucă pe ruta Piccadilly spre Caledonian 
Road, de unde putea ajunge în Kentish Town după 
douăzeci de minute de mers pe jos. Nu era un traseu prea 
pitoresc după ce trecea de parc şi lăsa în urmă turnul cu 
ceas, fermecător prin verdele lui ruginit. Şi totuşi, 
temperatura scăzuse la un nivel suportabil şi lumina serii 
târzii plutea în aerul liniştitor din acea parte a oraşului. 

Irosise ziua fără succes în căutarea lui Vijay Rana. Se 
dusese cu Finlay până în Woolwich, unde găsiseră casa 
nelocuită, aşa cum prevăzuseră. Grădina jalnică din faţă 
părea mult mai impresionantă decât ar fi fost normal, 
fiindcă iarba şi buruienile acaparatoare acoperiseră aleea 
care ducea către uşa de la intrare. Un munte de 
corespondenţă neatinsă şi pliante publicitare se zăreau 
printr-o ferestruică făcută din bucăţi. 

Informaţiile culese de cei de la Fraude aproape că nu 
meritau atenţie, iar partenerul lui Rana de la firma de 


1 96 1 


contabilitate recunoscuse deschis că dacă ar fi ştiut unde 
se ascunde Rana l-ar fi ucis el cu mâna lui. Singura 
descoperire promițătoare fusese grăitoarea absenţă a 
oricărei informaţii despre Rana de dinainte de 1991. Din 
oarecare motive îşi schimbase numele. Speraseră că dacă 
aveau să găsească numele anterior la Curtea Regală de 
Justiţie sau la Arhivele Naţionale vor putea apoi, pornind 
de la vechile păcate, să-şi dea seama unde se ascundea 
Rana acum. 

Apropiindu-se de casă, Lupul observă un Bentley 
bleumarin cu numere de înmatriculare personalizate 
parcat neregulamentar în faţa intrării principale. Trecând 
strada prin faţa maşinii îl văzu pe bărbatul cu păr argintiu 
de la volan. Ajunse la uşa din faţă şi îşi căuta cheile când 
începu să-i sune telefonul. Pe ecran apăru scris „Andrea”. 
Băgă telefonul înapoi în buzunar şi atunci auzi în spate 
zgomotul făcut de trântirea unei portiere grele de maşină 
scumpă. 

— De ce nu-mi răspunzi la telefon? întrebă Andrea. 

Lupul oftă şi se întoarse către ea. Era din nou îmbrăcată 
impecabil. Probabil că-şi petrecuse toată ziua în faţa 
camerelor de luat vederi. Observă că poartă colierul dăruit 
de el la prima aniversare a căsătoriei, dar se hotări să nu 
pomenească nimic despre asta. 

— Am stat toată seara de sâmbătă la zdup, continuă ea. 

— Aşa se întâmplă dacă încalci legea. 

— Las-o baltă, Will. Ştii la fel de bine ca mine că dacă n- 
aş fi făcut-o eu ar fi făcut-o altcineva. 

— Eşti sigură? 

— Bineînţeles că da. Crezi că dacă n-aş fi făcut eu 
publică toată povestea ucigaşul s-ar fi mulţumit să spună 
„O, nu şi-a citit corespondenţa, ce păcat, mai bine s-o las 
baltă cu măcelăritul ălora de pe listă”? Bineînţeles că nu. 
S-ar fi dus la un alt post de ştiri şi poate că mi-ar fi făcut şi 
mie loc în programul lui încărcat. 

— Aşa îţi ceri tu scuze? 

— N-am de ce să-mi cer scuze. Vreau să mă ierţi tu. 

— Dacă vrei să te ierte cineva, mai întâi trebuie să-ţi ceri 


1971 


scuze. Aşa merg lucrurile! 

— Cine spune? 

— Nu ştiu - eticheta poliţienească? 

— Da, sigur. 

— Nu vreau să purtăm discuţia asta, zise Lupul, uimit de 
uşurinţa cu care îşi reluau vechile metehne, chiar şi în acel 
moment; se uită pe lângă ea la maşina elegantă care 
aştepta pe trotuar. Când ţi-a cumpărat tăticu' Bentley? 

— Scuteşte-mă! izbucni ea, luându-l prin surprindere. 

Lupul începu să înţeleagă de ce se simţea aşa de jignită. 

— O, Doamne. El e, nu-i aşa? Noul tău iubiţel, zise el, 
încercând să vadă prin geamul fumuriu. 

— El e Geoffrey, da. 

— A, Geoffrey îl cheamă? Ei bine, cu siguranţă pare 
foarte... bogat. Cât are, şaizeci? 

— Nu te mai uita la el. 

— Mă uit unde vreau. 

— Tot nu te-ai maturizat. 

— Dacă mă gândesc mai bine, cred că n-ar trebui să-l 
iubeşti prea cu foc - s-ar putea să-i rupi ceva. 

Fără să vrea, Andrea rânji, ridicându-şi colţurile gurii. 

— Nu, serios, îi zise Lupul încet, ăsta e motivul pentru 
care m-ai părăsit? 

— Tu ai fost motivul pentru care te-am părăsit. 

— Oo... 

Urmă o tăcere stânjenitoare. 

— Aveam de gând să te invităm la cină. Stăm aici de 
aproape o oră şi sunt lihnită. 

Lupul scoase un geamăt de dezamăgire prea puţin 
convingător. 

— Mi-ar plăcea, dar mă pregătesc să ies. 

— Dar tocmai te-ai întors, de fapt. 

— Uite ce e, apreciez gestul, dar te superi dacă o lăsăm 
pe altă dată? Am o grămadă de lucru, nu mi-a mai rămas 
decât o zi ca să-l găsesc pe Rana şi... 

işi dădu seama că l-a luat gura pe dinainte, dar ochii ei 
erau deja măriţi de curiozitate. 

— Nu l-aţi găsit? întrebă uluită. 


1 981 


— Andie, sunt obosit. Nu mai ştiu ce spun. Trebuie să 
plec. 

Lupul o lăsă în faţa uşii, după care intră în bloc. Andrea 
se urcă în Bentley şi închise portiera. 

— Pierdere de vreme, îi spuse Geoffrey pe un ton 
superior. 

— Nici vorbă, îi răspunse Andrea. 

— Dacă spui tu. Atunci luăm cina la Greenhouse? 

— Poţi să te descurci fără mine în seara asta? 

Geoffrey întrebă iritat: 

— La birou, atunci? 

— Da, te rog. 


Lupul descuie uşa apartamentului său minuscul şi porni 
televizorul, ca să acopere zgomotul surd al meciului de 
urlete în care se prindeau în fiecare seară incompatibilii 
care locuiau în apartamentul de deasupra. Prezentatorul 
unui program le arăta unor proaspăt căsătoriţi o casă 
decomandată cu trei dormitoare lângă un parc idilic dintr- 
o parte mult mai plăcută a ţării. Era comic şi în acelaşi 
timp înduioşător să le asculte dezbaterea pe marginea 
preţului minuscul, care nu le-ar fi permis să cumpere în 
capitală nici măcar şandramaua în care stătea el. 

Se duse la fereastra de la bucătărie şi se uită vizavi, la 
geamul întunecat de la locul crimei. Aproape că avea 
impresia că zăreşte Păpuşa de cârpe atârnată acolo, 
aşteptându-l. Emisiunea de la televizor se încheie (cuplul 
hotărâse că poate cumpăra ceva mai frumos cu aceiaşi 
bani) şi începură predicțiile voioase ale unui prezentator 
meteo: valul de căldură avea să se încheie brusc în seara 
următoare şi erau aşteptate furtuni şi ploi însemnate 
cantitativ. 

Inchise televizorul, trase jaluzelele şi se trânti pe 
salteaua întinsă pe podeaua dormitorului, deschizând 
cartea la care citea deja de mai bine de patru luni. Mai citi 
o pagină şi jumătate înainte de a se lăsa cuprins de somnul 
lui agitat. 


1991 


Lupul fu trezit de bâzâitul telefonului aşezat peste 
hainele împăturite de cu seară. Simţi imediat o durere în 
braţul stâng şi se uită la bandaj unde observă că rana îi 
supurase peste noapte. Dormitorul părea ciudat în lumina 
slabă a dimineţii, mai degrabă cenuşie, care înlocuia 
portocaliul obişnuit din ultimele două săptămâni. Se răsuci 
şi apucă telefonul. 

— Şefu'? 

— Ce-ai mai făcut? întrebă Simmons furios. 

— Nu ştiu. Ce-am mai făcut? 

— Nevastă-ta... 

— Fosta nevastă. 

— ...a lipit poza lui Vijay Rana pe toate cadrele de la 
ştirile de dimineaţă şi a anunţat lumea întreagă că noi n- 
am fost în stare să-l găsim. Vrei să fiu dat afară? 

— Nu în mod intenţionat, nu. 

— Rezolv-o! 

— Mă ocup. 

Lupul se ridică şi porni împleticit către sufragerie. Luă 
două calmante ca să-şi potolească durerea din braţ şi 
deschise televizorul. Pe ecran apăru Andrea, impecabilă ca 
întotdeauna, dar cu aceleaşi haine ca în seara precedentă. 
Cu înclinația caracteristică pentru dramatizare, cita un 
„purtător de cuvânt al poliţiei” fără îndoială fictiv care 
implorase prietenii şi familia lui Rana să ofere informaţii, 
spre binele lui. 

În colţul din dreapta-sus al ecranului un ceas număra 
orele şi minutele rămase până în dimineaţa zilei de 
miercuri.  Îngrijorător era faptul că mai aveau 
nouăsprezece ore şi douăzeci şi trei de minute de 
aşteptare până când ucigaşul urma să facă următoarea 
victimă şi ei habar nu aveau de unde să înceapă căutarea 
lui Rana. 


1 1001 


Capitolul 10 
Marţi, 1 iulie 2014 


8:28 a.m. 


Londra revenise la peisajul ei monocrom obişnuit. Cerul 
acoperit era susţinut de clădirile cenuşii care aruncau 
umbre întunecate peste întinderile nesfârşite de asfalt şi 
beton. 

Lupul o sună pe Andrea în timp ce parcurgea drumul 
scurt de la staţia de metrou până la New Scotland Yard. 
Spre surprinderea lui, răspunse aproape imediat. Părea 
sincer uimită de reacţia lui şi se încăpăţâna să încerce să-l 
convingă că nu-şi dorise decât să fie de ajutor poliţiei, ca 
să repare posibilele pagube pe care le produsese sâmbătă. 
Se gândise că ar fi fost bine dacă toată lumea din ţară îl 
căuta pe Rana. Lupul nu putea să contrazică logica pe care 
Andrea o invoca încercând să-şi apere cauza. O făcu totuşi 
să jure că avea să-i spună şi lui orice detaliu nou şi care 
putea da naştere unor discuţii înainte de a-l comunica 
restului naţiunii. 

În birou îl găsi pe Finlay foarte ocupat. Vorbea cu cineva 
de la Curtea Regală de Justiţie, repetând că sarcina simplă 
pe care încă nu reuşiseră s-o ducă la bun sfârşit era o 
chestiune de viaţă şi de moarte. Lupul se aşeză în faţa lui 
şi începu să răsfoiască hârtiile lăsate de detectivii din 
schimbul de noapte, care nu spuneau mare lucru despre 
eforturile făcute de ei. Neavând vreo idee mai bună despre 
modul în care ar putea să dea de Rana, porni de la punctul 
în care rămăseseră colegii lui: căutarea migăloasă şi 
plictisitoare prin declaraţii bancare, facturi şi fişe ale 
apelurilor telefonice. 

La 9:23 dimineaţa telefonul sună şi Finlay răspunse cu 
un căscat: 

— Shaw. 

— Bună dimineaţa, sunt Owen Whitacre, de la Arhivele 


110110 


Naţionale. Îmi cer scuze că a durat atât... 

Finlay îi făcu semn Lupului. 

— Aveţi vreun nume? 

— De fapt, da. Vă trimit prin fax o copie a certificatului 
pe care-l căutaţi, dar am considerat că e bine să vă sun, 
dar fiind că... ei bine, dată fiind descoperirea noastră. 

— Ce aţi descoperit? 

— Da... Vijay Rana s-a născut cu numele Vijay Khalid. 

— Khalid? 

— Aşa că am verificat şi am descoperit că are o singură 
rudă, un frate mai mic: Naguib Khalid. 

— Ei, draci... 

— Pardon? 

— Nimic. Mulţumesc, spuse Finlay înainte de a închide, 
în câteva minute Simmons trimise încă trei ofiţeri care să-i 
ajute pe Finlay şi pe Lup să scormonească prin trecutul lui 
Rana. Se izolară în sala de şedinţe, departe de zgomotul 
biroului principal, şi se apucară de lucru. Mai aveau 
paisprezece ore şi jumătate. 

Încă mai aveau timp. 


După noaptea petrecută pe canapeaua incomodă, pe 
Edmunds îl durea foarte tare gâtul. Se întorsese acasă la 
8:10 în seara dinainte şi o găsise pe mama Tiei spălând 
vase în bucătăria micuţei locuinţe aflate în proprietatea 
administraţiei locale. Uitase cu desăvârşire de asta. 

Ea l-a salutat cu căldura obişnuită şi l-a îmbrăţişat cu 
mâinile pline de clăbuci, ridicându-se pe vârfuri ca să-i 
ajungă până la piept. Pe de altă parte, Tiei nu-i trecuse 
deloc supărarea. Simţind atmosfera tensionată, mama ei s- 
a scuzat şi s-a retras imediat ce a considerat suficient de 
politicos s-o facă. 

— Am vorbit despre asta acum două săptămâni, i-a spus 
Tia. 

— Am fost prins la muncă. Îmi pare rău că am ratat cina. 

— Trebuia să aduci desertul, mai ştii? A trebuit să 
improvizez o budincă. 

Dintr-odată nu i-a mai părut aşa de rău pentru ce 


1 102 0 


pierduse. 

— O, nu, a zis el, cu o dezamăgire convingătoare în glas. 
Trebuia să-mi opreşti şi mie. 

— Ti-am oprit. 

La naiba. 

— Aşa o s-o ducem de-acum înainte? O să chiuleşti la 
cină şi o să apari în fiecare seară cu unghiile făcute? 

Edmunds se uită stânjenit la oja violet cu care îşi dăduse 
din belşug pe unghii. 

— E opt şi jumătate, T. Şi nu e „în fiecare seară”. 

— Atunci o să fie şi mai rău, nu? 

— Poate că da. Asta e munca mea, a izbucnit Edmunds. 

— De asta n-am vrut să te muţi de la Fraude, i-a spus Tia 
cu o voce ridicată. 

— Dar m-am mutat! 

— Nu poţi fi atât de egoist când eşti tată! 

— Egoist? a strigat Edmunds mirat. Merg să câştig banii 
de care avem nevoie ca să trăim! Din ce altceva am putea 
s-o facem? Din salariul tău de coafeză? 

A regretat imediat observaţia duşmănoasă, dar răul era 
deja făcut. Tia s-a repezit pe scări şi a trântit uşa 
dormitorului în urma ei. Edmunds sperase că o să-şi poată 
cere scuze dimineaţă, dar plecase la muncă înainte ca ea 
să se trezească, cu gândul că avea să cumpere nişte flori în 
drumul de întoarcere acasă. 

Baxter fu prima persoană cu care se întâlni Edmunds. 
Spera că ea nu avea să-şi dea seama că purta aceeaşi 
cămaşă ca în ziua precedentă (celelalte atârnau, proaspăt 
călcate, în spatele uşii încuiate a dormitorului) sau că nu 
putea întoarce capul spre dreapta. Baxter era ocupată să 
sune chirurgi şi fizioterapeuţi care ştiau ceva despre un 
picior reconstruit, iar el se apucă să culeagă date despre 
inelul din argint. 

Căută cel mai serios magazin de bijuterii din apropiere 
şi porni pe jos spre Victoria. Acolo, asistentul se arătă 
încântat că-i poate fi de ajutor, foarte bucuros de rolul 
jucat. Il conduse pe Edmunds într-o încăpere din spate, 
unde alura elegantă şi calmă a fațadei clădirii fusese lăsată 


110310 


deoparte în favoarea echipamentelor, sculelor şi seifurilor 
înconjurate de o duzină de camere de supraveghere care 
urmăreau fiecare dintre cabinele înconjurate de sticlă 
armată. 

Un individ palid şi neîngrijit, ascuns ca un lepros de 
ochii clientelei din înalta societate, luă inelul la masa lui de 
lucru şi examină cu o lupă interiorul. 

— Platină de cea mai bună calitate, stanţată de 
Edinburgh Assay Office, prelucrată în 2003 de cineva cu 
inițialele TSI. Trebuie să verificaţi la ei ca să aflaţi cui a 
aparţinut. 

— Oau! Mulţumesc. Mi-aţi fost de mare ajutor, zise 
Edmunds în timp ce-şi lua notițe, uimit că bărbatul din faţa 
lui descifrase atât de multe informaţii din câteva simboluri 
fără sens pentru el. Aveţi idee cam cât costă un astfel de 
inel? 

Omul aşeză inelul butucănos pe o balanţă şi apoi scoase 
un catalog jerpelit dintr-un sertar. 

— Nu este marca unui designer, ceea ce mai reduce 
preţul, dar avem inele asemănătoare la preţuri de 
aproximativ trei mii. 

— Trei mii de lire? întrebă Edmunds, amintindu-şi 
pentru o clipă de cearta cu Tia din seara precedentă. Asta 
ne indică şi categoria socială din care făcea parte victima. 

— Spune mult mai mult decât atât, zise încrezător 
interlocutorul său. Este unul dintre cele mai urâte inele pe 
care le-am văzut. Nu are niciun fel de merit artistic. Este o 
bijuterie echivalentă cu plimbarea prin oraş cu un pumn 
plin de bancnote de cincizeci: nu exprimă decât darea de 
mână a stăpânului. Numai spectacol, niciun pic de 
substanţă. 

— Ar trebui să lucraţi pentru noi, glumi Edmunds. 

— Nu, răspunse omul, nu mă puteţi plăti îndeajuns. 


Până la prânz Baxter telefonase deja la mai mult de 
patruzeci de spitale. Trimisese surescitată copii ale 
radiografiei şi fotografii ale cicatricei rezultate, până când 
un chirurg i-a spus că el era responsabil pentru salvarea 


110410 


acelui membru. Din nefericire, după numai cinci minute, a 
sunat înapoi şi a informat-o că el n-ar fi putut lăsa 
niciodată o asemenea cicatrice îngrozitoare şi că nu-i mai 
putea fi de niciun ajutor poliţistei. Fără un număr de serie 
sau o dată, informaţia era pur şi simplu prea vagă. 

Baxter se uită la Lup, care stătea în sala de şedinţe. Şi el 
vorbea la telefon, încercând disperat împreună cu echipa 
lui să dea de urma lui Rana. Încă nu recunoscuse că 
numele lui era pe lista criminalului, poate şi fiindcă nu era 
sigură de reacţia pe care o aştepta el de la ea după o 
asemenea informaţie. In acel moment, mai mult ca 
niciodată, nu mai avea nicio idee despre ce însemnau de 
fapt unul pentru celălalt. 

Era uimită de felul în care se afundase el în munca lui. O 
persoană mai slabă s-ar fi prăbuşit, ar fi căutat simpatia şi 
alinarea celor din preajmă. Nu şi Lupul. El chiar devenise 
mai puternic, mai hotărât, aproape ca omul pe care-l 
cunoscuse în vremea Ucigaşului Incinerator: eficient, 
neabătut, gata de orice - o bombă cu ceas. Nimeni nu 
observase încă schimbarea subtilă petrecută în el, dar cu 
timpul avea să fie evidentă pentru toţi. 

Edmunds făcuse progrese remarcabile pe pista inelului. 
Luase deja legătura cu Edinburgh Assay Office, iar cei de 
acolo îl informaseră că stanţa aparţinea unui bijutier 
independent din oraş. Le-a trimis o fotografie a inelului la 
care a adăugat dimensiunile şi, cât a aşteptat răspunsul, s- 
a ocupat de compararea culorilor ojei. In drum spre birou 
se oprise la un alt magazin de cosmetice, şi astfel se 
alesese cu alte şase sticluţe sclipitoare, dar niciuna nu se 
potrivea cu nuanţa căutată. 

— Arăţi ca naiba, îi spuse Baxter după ce încheie 
convorbirea cu al patruzeci şi treilea spital. 

— N-am dormit chiar nemaipomenit, răspunse Edmunds. 

— Ai purtat cămaşa asta şi ieri. 

— Da? 

— În trei luni nu te-am văzut niciodată cu aceeaşi 
cămaşă două zile la rând. 

— Nu mi-am dat seama că-mi ţii socoteala. 


1 10510 


— Ai avut parte de puţin scandal, îi spuse ea foarte 
sigură, amuzându-se de faptul că Edmunds se codea să 
vorbească despre asta. Ai dormit pe canapea, aşa e? Toţi 
am trecut prin asta. 

— Dacă e aşa, ce-ar fi să vorbim despre altceva? 

— Deci, care-i treaba? Nu-i place că partenera ta e 
femeie? zise Baxter şi se învârti în scaun, clipind galeş din 
pleoape către el. 

— Nu. 

— Te-a întrebat ce-ai făcut la serviciu şi ţi-ai dat seama 
că nu-i poţi spune nimic care să nu implice şi nişte bucăţi 
de cadavru sau un primar incendiat? 

— Mai e şi lacul de unghii, zise el zâmbind şi-i arătă 
unghiile ciobite pe care şi le făcuse cu o seară în urmă. 

Făcea pe glumeţul, ca să-i demonstreze că nu era 
afectat. 

— În cazul ăsta, ai ratat ceva. Vreo aniversare? 

Edmunds nu-i răspunse, şi ea îşi dădu seama că era pe o 
pistă corectă. Il fixa, aşteptând răbdătoare un răspuns. 

— O cină cu mama ei, mormăi el. 

Baxter izbucni în râs. 

— O cină cu mama ei? Isuse, spune-i să-şi vină în fire. 
Încercăm să prindem un criminal în serie, ce Dumnezeu! 

Apoi continuă pe un ton conspirativ, aplecându-se spre 
el: 

— Am ratat înmormântarea mamei unui gagiu cu care 
mă vedeam pentru că urmăream o barcă pe Tamisa! 

Râse tare, molipsindu-l şi pe Edmunds. Se simţea 
vinovat pentru că nu reuşise să-i ia apărarea Tiei, nu-i 
explicase lui Baxter că ea încă nu se obişnuise pe deplin cu 
cerinţele noului post, dar se bucura să aibă ceva în comun 
cu partenera lui. 

— Nici că m-a mai căutat de-atunci, continuă ea. 

Pe măsură ce râsul se potolea, Edmunds îşi dădu seama 
că sub demonstraţia de nepăsare se ascundea o tristeţe 
autentică, acea pâlpâire fină care apărea de câte ori se 
întreba cum ar fi stat lucrurile dacă ar fi făcut alte alegeri. 

— Stai numai să apară ăla mic într-o zi în care o să fim 


1106 0 


prinşi cu toţii la locul unei crime şi tu să nu fii acolo. 

— Asta n-o să se întâmple, zise Edmunds speriat. 

Baxter ridică din umeri şi se roti din nou în scaun. Ridică 
din umeri şi formă următorul număr de pe listă. 

— Căsătorie. Detectiv. Divorţ. Întreabă-i pe toţi de aici. 
Căsătorie. Detectiv. Divorţ... A, bună ziua, aici detectiv 
Baxter... 

Simmons ieşi din biroul lui şi se opri să arunce o privire 
peste mormanele de fotografii de la autopsie pe care 
Baxter le întinsese pe tot biroul lui Chambers. 

— Când se întoarce Chambers? o întrebă el. 

— Habar n-am, răspunse ea, aşteptând să vorbească cu 
o altă secţie de fizioterapie. 

— Sunt sigur că trebuia să vină astăzi. 

Baxter ridică din umeri într-un fel care sugera că nici 
nu-i pasă şi nici nu voia să mai vorbească despre asta. 

— Când a erupt vulcanul ăla, acum câţiva ani, m-a fentat 
cu o săptămână. Ar face bine să nu rămână „blocat” în 
Caraibe. Să-i dai un telefon, te rog. 

— Sună-l singur, izbucni ea, iritată de melodia lui Will 
Young care se auzea din receptor. 

— Am fost chemat la comandant. Haide! 

Aşteptând în continuare să i se facă legătura, Baxter 
scoase telefonul mobil şi formă numărul de-acasă al lui 
Chambers, pe care îl ştia pe dinafară. Răspunse robotul. 

— Chambers! Aici Baxter. Pe unde umbli, trântor ce 
eşti? Rahat, sper să nu răspundă copiii. Arley sau Lori, 
dacă ascultați asta, vă rog să ignoraţi cuvintele „trântor” şi 
„Tahat”. 

În sfârşit, i se făcu legătura cu cineva din spital, iar asta 
o luă prin surprindere. 

— La naiba, lăsă să-i scape în telefonul mobil înainte de 
a închide. 


Lupul se simţea tot mai neajutorat pe măsură ce treceau 
orele. La 2:30 p.m. primi un telefon de la ofiţerul pe care-l 
trimisese acasă la vărul lui Rana. Ca toate celelalte piste, 
şi asta se dovedi a fi înfundată. Lupul era sigur că Rana şi 


110710 


familia lui se adăposteau la un prieten sau la o rudă. 
Dispăruseră cu toţii în urmă cu cinci luni. Cei doi copii 
erau elevi, ar fi trebuit să-i vadă totuşi cineva în timpul 
săptămânii. Îşi frecă ochii obosiţi şi-l văzu pe Simmons 
plimbându-se de colo-colo prin biroul lui minuscul. Purta 
convorbiri nesfârşite cu superiorii în timp ce trecea de la 
un post de ştiri la altul, ca să evalueze ultimele pagube. 

Se mai scurse o jumătate de oră fără vreun eveniment 
notabil, apoi, dintr-odată, Finlay urlă: 

— Am găsit ceva! 

Lupul şi ceilalţi lăsară deoparte ceea ce făceau ca să 
asculte. 

— Când a murit mama lui Rana, în 1997, le-a lăsat casa 
celor doi băieţi ai ei, dar casa nu a fost vândută niciodată. 
Câţiva ani mai târziu a fost trecută pe numele fiicei nou- 
născute a lui Rana. O altă fentă pentru fisc, fără îndoială. 

— Unde e? întrebă Lupul. 

— Lady Margaret Road, în Southall. 

— Asta trebuie să fie, zise Lupul. 

Lupul pierdu tragerea la sorţi şi se furişă să întrerupă 
convorbirea lui Simmons. Inspectorul-şef li se alătură în 
sala de şedinţe şi Finlay explică din nou ce descoperise. 
Hotărâră ca Lupul şi Finlay să meargă singuri la Rana. 
Discreţia era esenţială pentru supraviețuirea lui şi le 
convenea şi să permită presei să-i facă arşice pentru că nu 
reuşiseră să dea de urma lui Rana doar ca să-l poată 
prezenta teafăr şi nevătămat joi dimineaţa. 

Simmons veni cu ideea de a-şi folosi cunoştinţele de la 
serviciul britanic pentru protecţia martorilor. Aveau 
oameni mult mai bine pregătiţi pentru acoperirea 
transportului şi pază. In plus, responsabilitatea pentru 
siguranţa lui Rana ar fi fost comună. Tocmai ridicase 
receptorul când se auzi un ciocănit uşor în uşa sălii de 
şedinţe. 

— Nu acum! spuse el când un tânăr ofiţer intră timid în 
încăpere şi închise uşa după el. Am spus că nu acum! 

— Îmi pare rău că vă întrerup, domnule, dar e un apel la 
care chiar cred că ar trebui să răspundeţi. 


1108 0 


— Şi de ce crezi tu asta? întrebă Simmons cu un aer 
superior. 

— Pentru că Vijay Rana tocmai s-a predat la poliţia din 
Southall. 

— Ah! 


1109 0 


Capitolul 11 
Marţi, 1 iulie 2014 


4:20 p.m. 


Finlay aţipise la volanul maşinii pe banda de viteză a 
autostrăzii. Deloc periculos pe cât ar fi putut să fie, dat 
fiind că erau prinşi în blocajul de trafic de mai bine de 
patruzeci de minute. Ploaia era destul de puternică pentru 
a-i acoperi sforăiturile. Răpăitul din plafon părea produs 
mai degrabă de pietricele decât de apă. Ştergătoarele de 
parbriz încetaseră de mult să mai aibă vreun efect, şi 
probabil din cauza asta se întârziase mult cu înaintarea 
maşinilor din faţă. 

Încercând să se strecoare neobservaţi, rechiziţionaseră 
o maşină fără însemne şi reuşiseră să treacă de presă, 
atunci când se adăpostiseră de furtună. Chiar dacă ar fi 
avut girofar şi sirenă, erau prinşi pe banda a patra din 
patru, iar înghesuiala maşinilor făcea imposibilă orice 
înaintare. N-aveau cum să ajungă la banda de urgenţă, 
care se întindea frustrant la mai puţin de zece metri de ei. 

Lupul vorbise cu inspectorul-şef Walker de la poliţia din 
Southall. Omul îi dăduse imediat impresia că era 
competent şi inteligent. Il percheziţionase pe Rana la 
sosire şi îl închisese într-o celulă, postând în faţa ei unul 
dintre oamenii lui. L-a asigurat pe Lup că numai patru 
oameni - printre care se număra şi el - ştiau de prezenţa 
lui Rana în clădire. Le-a ordonat să păstreze secretul, chiar 
şi faţă de colegii aflaţi în misiune. A închis accesul 
publicului în secţia de poliţie la cererea Lupului, sub 
pretextul unor scurgeri de gaze, şi le-a cerut ofiţerilor din 
teren să se retragă la alte secţii. În ciuda întârzierii, Lupul 
era mulţumit că Rana se găsea deocamdată pe mâini bune. 

În cele din urmă, maşinile tamponate fură date 
deoparte, lăsând spaţiu de circulaţie pe una dintre benzi. 
Ajunseră la Southall cu ceva mai mult de o oră întârziere. 


111010 


Primele tunete se auziră în cerul întunecat când Lupul şi 
Finlay coborâră din maşină. Iluminatul public era deja 
pornit, iar luminile becurilor se răsfrângeau în umbrelele 
care treceau în fugă şi în torentele de apă care inundau 
rigolele, luându-se la întrecere cu traficul de pe stradă. 

Erau muraţi amândoi după fuga de zece secunde din 
parcare până la intrarea din spate a secţiei. Inspectorul-şef 
le deschise şi apoi încuie repede uşa în urma lor. Avea 
aproximativ vârsta lui Finlay şi îşi afişa mândru uniforma. 
Părul drastic împuţinat îl prindea atât de bine, încât lăsa 
impresia că a chelit înadins. Îi salută călduros şi îi conduse 
în birou, oferindu-le câte un ceai fierbinte. 

— Domnilor, aveţi vreun plan pentru domnul Rana? îl 
întrebă Walker pe Finlay, probabil din politeţe faţă de 
vârsta lui, deşi îi devenise clar că Lupul era cel care 
conducea operaţiunea. 

— E prea din scurt ca să putem aranja ceva cu oamenii 
de la protecţia martorilor, zise Finlay ştergându-şi apa de 
pe faţă cu mâneca udă. N-o să facă nimic până când nu 
reuşesc să garanteze că-l pot pune la adăpost. 

— Atunci o să las toată povestea asta pe mâinile voastre 
mai mult decât capabile, zise Walker. Vă rog, simţiţi-vă ca 
acasă. 

— Aş vrea să vorbesc cu el, spuse Lupul când Walker se 
pregătea să iasă. 

Inspectorul avu nevoie de un timp ca să răspundă. 
Probabil că-şi căuta cele mai potrivite cuvinte. 

— Domnule detectiv Fawkes, în momentul de faţă 
sunteţi o celebritate, începu el. 

Lupul nu înţelegea încotro bate. 

— Cu toate că, nu mi-o luaţi în nume de rău, cred că 
eraţi deja şi înainte de toate evenimentele astea, nu? 

— Adică? 

— Adică atunci când domnul Rana a venit împleticindu- 
se în recepţia noastră astăzi după-amiază era foarte 
supărat. Voia să se distanţeze de soţie şi de copii, lucru de 
înţeles în împrejurările date. Apoi a cedat şi a început să 
plângă după fratele lui mort. 


111110 


— Înţeleg, zise Lupul. 

li devenise acum clară precauţia lui Walker: ştia. Lupul 
era destul de iritat, chiar dacă era mulţumit că inspectorul- 
şef îşi face datoria. 

— Nu l-am întâlnit pe Vijay Rana şi nu am auzit niciodată 
de el până acum. Singurul meu interes este să-l ţin în 
viaţă. Dacă cineva are nevoie de protecţie în timpul 
întâlnirii noastre, acela sunt eu. 

— Atunci probabil că n-o să aveţi nimic împotriva 
prezenţei mele la interogarea deţinutului, zise Walker. 

— M-ar face să mă simt mai în siguranţă, îi spuse Lupul 
binedispus. 

Walker îi conduse în zona arestului din partea din spate 
a clădirii, unde cei trei ofiţeri care ştiau ce se întâmplă 
aşteptau încordaţi. Inspectorul-şef îi prezentă fiecăruia pe 
cei doi detectivi şi apoi îi ceru ofițerului care stătea de 
pază să deschidă celula lui Rana. 

— L-am pus în capăt, cât mai departe cu putinţă de 
ceilalţi oaspeţi ai noştri, le explică Walker. 

Uşa grea se deschise şi dădu la iveală o toaletă murdară, 
o saltea şi o pernă albastre întinse pe o bancă din lemn. 
Era tot ce se găsea în celula arestului. Rana stătea cu 
capul în palme, încă îmbrăcat cu un hanorac pe care se 
vedeau urmele ploii. Uşa scoase un clinchet zgomotos în 
urma lor şi Walker se apropie de deţinut. 

— Domnule Rana, aceşti doi ofiţeri sunt însărcinaţi cu... 

Rana ridică ochii săi înroşiţi spre Lup, apoi ţâşni de pe 
bancă şi se repezi la el. Walker îl prinse de o mână, iar 
Finlay de cealaltă. Il traseră înapoi pe bancă, în timp ce 
omul striga: 

— Nerorocitule! Nenorocitule! 

Cei doi ofiţeri cu experienţă îl potoliră cu uşurinţă. Rana 
era scund şi foarte gras. Ţepii unei bărbi nerase de câteva 
zile îi acopereau faţa disproporționat de mare. Strigătele 
parcă îi mai domoliseră furia. Începu să plângă. Walker şi 
Finlay îi dădură drumul cu precauţie şi omul se lăsă pe 
spate. Treptat, atmosfera se linişti. 

— Condoleanţele mele pentru fratele dumitale, spuse 


111210 


Lupul cu un zâmbet superior, atrăgând din nou privirea 
furioasă a lui Rana. A fost un adevărat nemernic. 

— Nenorocitule! strigă din nou Rana, în timp ce Walker 
şi Finlay se luptau să-l ţină aşezat pe bancă. 

— La naiba, Will, se plânse Finlay după ce încasă un 
genunchi în coapsă. 

— Fawkes, dacă mai faci asta o dată nu mai încerc să-l 
opresc, izbucni Walker furios. 

Lupul ridică mâna în semn de scuze şi făcu doi paşi 
înapoi, pentru a se sprijini de perete. Când Rana se calmă, 
Finlay îi explică situaţia: reuşiseră să păstreze secretul 
asupra predării lui şi aşteptau veşti de la serviciul de 
protecţie a martorilor - era în siguranţă şi făcuse foarte 
bine predându-se. Conform procedurii, după ce-i oferi lui 
Rana suficiente informaţii pentru a-i câştiga încrederea, 
trecu la întrebări. Îl întrebă dacă îi cunoaşte pe vreunul 
dintre cei aflaţi pe listă, dacă ştia pe cineva care să-i vrea 
răul, dacă primise vreun telefon ciudat în ultima vreme sau 
dacă fusese martor la vreun incident ciudat. 

— Pot să te întreb ceva referitor la fratele tău? întrebă 
Finlay pe cel mai politicos ton pe care îl auzise vreodată 
Lupul la el. 

Se apropia încetişor de ceea ce stabiliseră împreună că 
era punctul slab al lui Rana. 

Lupul avu grijă să-şi ţină privirea în pământ, ca să nu 
rişte o nouă provocare. 

— De ce? întrebă Rana. 

— Pentru că trebuie să fie o legătură între oamenii de pe 
listă şi victimele care... există deja, îi explică Finlay cu 
blândeţe. 

Lupul îşi dădu ochii peste cap. 

— OK, zise Rana. 

— Când ai luat ultima oară legătura cu fratele dumitale? 

— 2004... 2005? răspunse Rana nesigur. 

— Asta înseamnă că nu ai fost prezent la proces? 

— Nu. N-am fost. 

— De ce? întrebă Lupul, vorbind pentru prima dată după 
mai bine de cinci minute. 


111310 


Walker îl prinse de mână pe Rana, deşi omul nu încercă 
să mişte, dar nici să răspundă la întrebare. 

— Ce fel de om nu apare nici măcar o dată la procesul 
propriului frate? continuă Lupul, ignorând privirile pe care 
i le aruncau Walker şi Finlay. Îţi spun eu ce fel de om: unul 
care ştie deja adevărul, care ştie deja că fratele lui e 
vinovat. 

Rana nu răspunse. 

— De asta ţi-ai schimbat numele atunci, demult. Ştiai ce 
avea de gând să facă şi voiai să te distanţezi de el. 

— N-am ştiut niciodată că o să... 

— Ai ştiut, strigă Lupul, şi nu ai făcut nimic. Câţi ani are 
fetiţa ta? 

— Fawkes! ţipă Walker. 

— Câţi ani? răcni Lupul. 

— Treisprezece, mormăi Rana. 

— Mă întreb cât se poate de serios dacă fratele tău nu 
cumva ar fi ars-o de vie în cazul în care nu l-aş fi oprit eu. 
Ea îl cunoştea, probabil că avea încredere în el. Cât crezi 
c-ar fi putut rezista el în faţa unei ţinte atât de uşoare? 

— Încetează! ţipă Rana, astupându-şi urechile cu 
palmele, ca un copil. Te rog, încetează! 

— Tu, Vijay Khalid, îmi eşti dator! îi aruncă Lupul. 

Bătu cu pumnul în uşa celulei şi îi lăsă pe Finlay şi pe 
Walker să se descurce cu deţinutul smiorcăit. 


La 7:05 p.m. Lupul primi un telefon care-l înştiinţă că 
cineva avea să ajungă la ei la 10:30 p.m. cel mai târziu. Cei 
de la protecţia martorilor încă mai făceau pregătirile 
necesare pentru a-i oferi o escortă instruită şi un adăpost 
sigur care să-l ferească pe Rana de ameninţarea iminentă 
la adresa vieţii lui. Lupul le transmise vestea lui Walker şi 
ofiţerilor lui, iar inspectorul-şef nu ascunse deloc faptul că 
Lupul nu mai era binevenit în secţia lor. 

Sătul de privirile lor critice, se hotări să meargă şi să ia 
nişte mâncare pentru el, pentru Finlay şi pentru prizonier 
(ca o măsură suplimentară de siguranţă, îl avertizase pe 
Walker că nu trebuia să-i dea lui Rana nimic de mâncare 


111410 


din ce se găsea deja în secţie). Ba chiar se oferi să 
cumpere chipsuri pentru toată lumea, nu pentru că se 
simţea dator faţă de ei, ci pentru că nu era sigur că l-ar 
mai fi primit înapoi în clădire cu mâinile goale. 

Lupul îşi trase pe el haina udă şi unul dintre ofiţeri îl 
conduse afară, baricadând uşa în urma lui. Înăuntru nu 
pătrundea nimic din zgomotul furtunii de afară. Lupul 
alergă pe strada pustie, încercând să-şi calculeze paşii ca 
să evite mini-tsunamiurile iscate ori de câte ori trecea o 
maşină pe stradă. Găsi un magazin şi intră. Podeaua era 
alunecoasă şi murdară de noroi. În timp ce închidea uşa, 
reducând la tăcere ploaia asurzitoare, îşi dădu seama că-i 
suna telefonul. 

— Aici Lupul, răspunse el. 

— Bună, Will. Sunt Elizabeth Tate, îi spuse o voce aspră. 

— Liz, cu ce pot să te ajut? 

Elizabeth Tate era o avocată încăpăţânată şi băgăcioasă 
care lucra ca apărător din oficiu pentru câteva secţii de 
poliţie din centrul Londrei. Făcea asta de aproape treizeci 
de ani, fiind prima apărătoare a celor închişi pe nepusă 
masă (de la beţivi la criminali), o voce singuratică venită în 
sprijinul celor izolaţi şi rătăciţi. Deşi avuseseră destule 
ciocniri de-a lungul timpului, Lupul o aprecia pe Elizabeth. 

În vreme ce alţi avocaţi minţeau aşa cum respirau, nu de 
dragul clientului lor fără îndoială vinovat, ci ca să-şi 
conserve propriul ego, Elizabeth îşi apăra clienţii doar atât 
cât prevedea legea, nu mai mult. Cele câteva conflicte 
dintre ei fuseseră provocate de convingerea ei sinceră că 
apără un client nevinovat, iar în astfel de situaţii era în 
stare să lupte fără milă şi cu multă pasiune ca să obţină cel 
mai bun rezultat. 

— Bănuiesc că în momentul ăsta ai grijă de Vijay Rana, 
zise ea. 

— Drăguţă, două porţii de cârnaţi cu cartofi, te rog, se 
auzi comanda cuiva. 

Lupul acoperi microfonul, gândindu-se la răspuns. 

— Nu ştiu ce ai... 

— Lasă teatrul. M-a sunat soţia lui, zise Elizabeth. L-am 


111510 


reprezentat anul trecut. 

— Pentru neplata taxelor? 

— Nu comentez. 

— Pentru neplata taxelor. 

— Am vorbit deja cu Simmons, care a fost de acord să 
mă lase să mă văd cu clientul meu în seara asta. 

— În niciun caz. 

— Vrei citate din lege prin telefon? Tocmai am petrecut 
douăzeci de minute recitându-i-le şefului tău. Domnul Rana 
nu se află sub protecţia voastră; e arestat pentru o 
infracţiune. Ştim amândoi că tot ce spune ar putea să se 
întoarcă împotriva lui peste două zile în tribunal. 

— Nu. 

— Am fost de acord să mă supun unei percheziţii 
corporale şi a bunurilor. Şi, bineînţeles, o să mă supun 
oricărei alte proceduri instituite. 

— Nu. 

Elizabeth suspină. 

— Atunci vorbeşte cu Simmons şi sună-mă înapoi, zise 
ea înainte de a închide. 


— La ce oră poţi ajunge aici? o întrebă Lupul pe 
Elizabeth, mormăind în telefon în timp ce pescuia ultimul 
cartof înainte de a se înapoia la secţia de poliţie. 

Se  certase cu Simmons zece minute, deşi era 
nerezonabil să-şi imagineze că un comandant ca al lor, 
care avea fobia proceselor, s-ar fi putut ţine pe poziţii în 
astfel de situaţii, negându-i unui deţinut dreptul la 
asistenţă juridică în cazul unei infracţiuni de care 
intenționau să-l acuze. Simmons se aşteptase ca Lupul să 
nu-i asculte ordinele, aşa că-i amintise de conversaţia lor 
de sâmbătă seara. Subliniase că i-ar fi putut lua cazul în 
orice moment. Şi că dacă îi refuza un avocat lui Rana 
ofereau temeiuri pentru respingerea acuzaţiei care i se 
aducea. In felul acesta, ar fi salvat viaţa unui infractor doar 
pentru a-l lăsa apoi să plece nepedepsit. 

Iritat la culme, Lupul o sunase înapoi pe Elizabeth. 

— Mai am ceva de terminat aici, în Brentford, pe urmă 


111610 


opresc puţin la Ealing în drum. Cred că ajung pe la zece. 

— Se nimereşte la fix. O să fie mutat la şi jumate. 

— O să fiu acolo. 

Se auzi pârâitul ascuţit al unui trăsnet şi apoi toate 
luminile din zona celulelor se stinseră. După câteva clipe, 
strălucirea stranie a iluminatului de urgenţă rarefie puţin 
întunericul. Un deţinut din primele celule începu să 
lovească ritmic în uşă. Bufniturile înfundate umpleau 
coridorul îngust cu un răpăit de tobă ca de război, în timp 
ce afară furtuna mută îşi făcea de cap. Lupul se ridică în 
picioare şi închise telefonul. 

Îşi dădea seama că-i tremura mâna şi încerca să ignore 
motivul: coşmarul lui în toate acele nenumărate nopţi fără 
somn petrecute închis la izolare, ascultând cum 
nesfârşitele ţipete umpleau labirinturile coridoarelor şi 
cum trupuri disperate se izbeau de uşi neclintite. Rămase 
puţin aşa, ca să se adune, apoi băgă mâna în buzunar. 

— Vreau să văd ce face Rana, le spuse celorlalţi. 

Porni pe coridorul întunecat împreună cu Walker, în 
timp ce bufniturile regulate deveneau tot mai puternice. 
Ofiţerul care păzea celula lui Rana se repezi să deschidă 
uşa. Înăuntru era beznă. Lumina slabă din coridor nu 
reuşea să împrăştie întunericul. 

— Domnule Rana? întrebă Walker. Domnule Rana? 

Finlay apăru cu o lanternă în spatele lor. Plimbă 
fasciculul de lumină la întâmplare prin încăpere, apoi îl 
fixă asupra siluetei nemişcate care se întindea pe bancă. 

— La dracu’, zise Lupul repezindu-se înăuntru şi 
răsucindu-l pe Rana cu faţa în sus. 

Îi puse două degete pe gât, ca să-i simtă pulsul. 

Ochii lui Rana se deschiseră şi se auzi ţipătul de groază 
al omului trezit dintr-un somn greu. Lupul răsuflă uşurat 
când îl auzi pe Finlay chicotind în coridor. Walker arăta de 
parcă ora 10:30 p.m. ar fi fost foarte departe. 


111710 


Capitolul 12 
Marţi, 1 iulie 2014 


11:28 p.m. 


Ultima oară când Lupul primise un semn de la ei, 
echipajul de la protecţia martorilor era blocat pe 
autostrada M25. Unul dintre ofiţerii locali îşi pusese 
telefonul pe tejgheaua recepţiei ca să poată urmări toţi la 
ştirile BBC raportul despre incidentul care cauzase 
întârzierea. Se părea că un camion se răsturnase în drum. 
Două ambulante aeriene erau la faţa locului şi autorităţile 
confirmaseră cel puţin o persoană decedată. 

Se aprinseseră din nou luminile, iar zona celulelor părea 
tot mai plăcută, pe măsură ce afară furtuna se înrăutăţea. 
Finlay adormise din nou, de data asta într-un scaun de 
plastic. Unul dintre ofiţeri păzea celula lui Rana, iar ceilalţi 
doi schimbau între ei priviri disperate, pe la spatele lui 
Walker. Tura lor era în mod normal de douăsprezece ore, 
dar se aflau la serviciu deja de cincisprezece, aşa că se 
simțeau la fel de captivi ca oamenii din celule. 

Lupul se plimba pe lângă uşa din spate în aşteptarea lui 
Elizabeth, care fusese şi ea întârziată de vremea extrem de 
rea. Ultimul mesaj primit de la ea spunea că mai are mai 
puţin de cinci minute şi îi cerea să pună de nişte ceai. 

Lupul privea parcarea inundată prin fereastra în formă 
de hublou. Conductele de scurgere scuipau tot mai multă 
apă murdară, pe măsură ce furtuna devenea mai 
puternică. Apărură două faruri de după colţ şi în parcare 
opri un taxi. Rămase pe loc în faţa intrării, mai bine de un 
minut. Din spate cobori o siluetă cu glugă şi servietă, care 
urcă treptele şi bătu grăbită în uşa metalică. 

— Cine e? întrebă Lupul, care nu putea să vadă clar faţa 
de sub glugă. 

— Tu cine crezi? se auzi strigând vocea iritată a lui 
Elizabeth. 


111810 


Lupul deschise uşa şi se trezi împroşcat de o rafală 
orizontală. Vântul puternic pe care serviciile meteo îl 
anunţaseră împrăştie toate hârtiile din încăpere. Avu 
nevoie de toată forţa pentru a închide la loc uşa grea. 

Elizabeth îşi scoase haina plină de apă. Avea cincizeci şi 
opt de ani şi îşi lega întotdeauna părul încărunţit într-o 
codiţă la spate. Lupul o văzuse de-a lungul timpului doar în 
trei costume. Fiecare păruse extraordinar de scump când 
fusese cumpărat, în urmă cu două decenii, dar acum 
păreau uzate şi demodate. De câte ori se întâlneau, ea 
tocmai se lăsase de fumat, şi totuşi mirosea a fum 
proaspăt, şi întotdeauna lăsa impresia că-şi dăduse pe 
buze cu rujul ei de un roz ţipător doar pe întuneric. Pe faţa 
avocatei apăru un zâmbet amabil, care-i dezgoli dinţii 
îngălbeniţi când ea ridică ochii spre Lup. 

— Liz, o salută el. 

— Bună, drăguţule, zise ea, aruncându-şi haina pe cel 
mai apropiat scaun înainte de a se repezi să-l îmbrăţişeze 
şi să-i tragă două ventuze pe fiecare obraz. 

Îl tinu îmbrăţişat o idee mai mult decât ar fi fost normal. 
Lupul presupuse că era un semn al grijii părinteşti 
manifestate de ea pentru bunăstarea lui. 

— E o nebunie afară, le spuse ea tuturor celor din 
încăpere, ca să se asigure că-şi dăduseră cu toţii seama de 
asta. 

— Ceva de băut? întrebă Lupul. 

— Aş da orice pentru un ceai, îi răspunse ea cu un ton 
suficient de teatral ca să merite un public mult mai 
numeros. 

Lupul se duse să pregătească în mod tactic băutura şi îi 
lăsă pe Walker şi pe oamenii lui s-o percheziţioneze. Nu s- 
ar fi simţit bine să ia la pipăit o colegă şi prietenă pe care o 
ştia de atâţia ani. Cel puţin în felul ăsta putea lăsa 
impresia că el nu avea niciun amestec. Îşi făcu de lucru cât 
mai mult cu putinţă înainte de a se întoarce în recepţia 
arestului, unde o găsi pe Elizabeth făcând glume cu Finlay, 
care îi verifica servieta. Scosese o brichetă gravată (pe 
care ea o păstra doar din motive sentimentale) şi două 


111910 


pixuri cu gel care păreau scumpe. 

— Se aprobă! spuse Finlay zâmbind. 

Închise servieta şi i-o întinse lui Elizabeth, care-şi bău 
ceaiul călduţ din câteva înghiţituri. 

— Aşadar, unde e clientul meu? 

— Te conduc la el, îi zise Lupul. 

— Avem nevoie de puţină intimitate. 

— O să fie cineva la uşă. 

— Drăguţă, e o discuţie confidențială. 

— Atunci ai face bine să vorbeşti încet, îi zise Lupul 
ridicând din umeri. 

Elizabeth zâmbi. 

— Glumeţ ca întotdeauna, nu, Will? 

Ajunseseră la uşa celulei lui Rana când se auzi mobilul 
Lupului. Ofiţerul care făcea de pază o pofti pe Elizabeth 
înăuntru şi închise uşa după ea. Lupul se declară mulţumit. 
Porni înapoi pe coridor înainte de a răspunde. Era 
Simmons, cu două noutăţi. Tocmai fusese informat că cei 
de la protecţia martorilor se puseseră în sfârşit în mişcare 
şi aveau să ajungă la ei într-o jumătate de oră. Apoi trecu 
la un subiect ceva mai dificil: Lupul şi Finlay nu aveau voie 
să-l însoţească pe Rana. 

— Merg cu ei, spuse Lupul hotărât. 

— Au un protocol strict, zise Simmons. 

— Mă doare fix în... Nu putem să li-l predăm lor şi să-i 
lăsăm să-l ducă cine ştie unde. 

— Ba putem, şi aşa vom face. 

— Ai fost de acord cu asta? 

Vocea Lupului exprima clar dezamăgirea. 

— Da. 

— Lasă-mă să vorbesc cu ei. 

— Nici vorbă. 

— Sunt politicos, promit. Lasă-mă doar să le explic 
situaţia. Ce număr au? 

În timp ce Lupul discuta cu şeful echipei care venea spre 
ei, ceasul electronic ieftin de la mâna lui anunţă cu un bip 
miezul nopţii. Acel cap-pătrat îl enerva din ce în ce mai 
tare: fără să gândească vreun pic, refuza să încalce 


1120 10 


protocolul, indiferent de circumstanţe. Presimţind că 
întâlnirea faţă în faţă avea să fie una şi mai veselă, Lupul îl 
făcu „frecangiu” şi închise. 

— Mă şi mir că mai ai prieteni, îi zise Finlay. 

Se uita la un buletin meteo pe un ecran minuscul 
împreună cu Walker şi un alt ofiţer. 

— Vânturi de până la o sută cincizeci de kilometri pe 
oră, se auzi avertismentul unei voci distorsionate. 

Lupul tocmai era pe cale să zică ceva care ar fi pus în 
pericol una dintre puţinele prietenii rămase, când auzi uşa 
de la celula lui Rana descuindu-se. Elizabeth ieşi înapoi pe 
coridor. Încă îşi mai lua rămas-bun de la clientul ei, când 
uşa se închise. Tălpile ei goale lipăiau pe podeaua bej 
(Walker îi confiscase pantofii cu toc ridicol de înalt) în timp 
ce străbătea coridorul. Trecu pe lângă Lup fără să-i spună 
ceva şi îşi recuperă lucrurile de pe birou. 

— Liz? întrebă el, derutat de schimbarea drastică a 
dispoziţiei femeii. E totul în regulă? 

— Da, îi răspunse ea punându-și haina. 

În timp ce-şi încheia nasturii, mâinile începură să-i 
tremure. Apoi, spre uimirea Lupului, îşi şterse ochii 
înlăcrimaţi. 

— Aş vrea să plec, dacă se poate. 

Porni spre uşă. 

— A spus ceva ce te-a supărat? o întrebă Lupul. 

Simţea cum îl cuprindea furia şi pe el. Ar fi vrut s-o 
protejeze pe femeia aceea care avea de-a face în fiecare zi 
cu cele mai rele exemplare ale umanităţii. Ştia că avea 
nevoie de o replică foarte deocheată pentru a-i intra în 
voie. 

— Sunt fetiţă mare, William, îl repezi ea. Uşa... acum, te 
TOg. 

Lupul se repezi şi trase de mânerul greu. Îi izbi o altă 
rafală de vânt şi ploaie, asezonată cu mugetul îndepărtat al 
unui tunet, în timp ce Elizabeth ieşi. 

— Servieta! zise Lupul, dându-şi seama că femeia o 
uitase probabil în celula lui Rana. 

Elizabeth păru înspăimântată. 


112110 


— Ţi-o aduc eu. Nu trebuie să-l vezi din nou. 

— O iau dimineaţă. 

— Nu fi ridicolă. 

— Doamne, Will, las-o baltă! strigă ea şi cobori scările 
clătinându-se. 

— Care-i treaba? întrebă Finlay fără să-şi ridice ochii din 
ecranul minuscul. 

Lupul o urmări pe Elizabeth dispărând după colţ. Pe 
nesimţite, începu să simtă în piept o nelinişte tot mai mare. 
Se uită la ceas: 12:07 a.m. 

— Deschide uşa! strigă el în timp ce alerga pe coridor. 

Ofiţerul speriat scăpă cheile, dându-i timp lui Walker să 
ajungă şi el. Incuietoarea cloncăni ferm şi Lupul trase 
grăbit uşa grea. Rana stătea ridicat în capul oaselor pe 
bancă. Se auzi răsuflarea uşurată a lui Walker... 

...Şi apoi icnetul, după o privire mai atentă aruncată 
deţinutului. 

Capul lui Rana era aplecat înainte, iar pe faţă se 
întindea culoarea vineţie a morţii. Ochii injectaţi îi erau 
incredibil de ieşiţi din orbite. Ceea ce părea să fie o coardă 
de pian era înfăşurată de câteva ori în jurul gâtului, tăind 
şanţuri adânci în pielea smeadă. Din buza servietei 
deschise se vedeau ieşind mai multe sârme. Ascunse la 
vedere. 

— Chemaţi o salvare! strigă Lupul, repezindu-se pe 
coridor şi afară în noapte. 

Sări peste scările alunecoase şi, pleoscăind prin 
parcarea inundată, dădu colţul spre stradă, în vreme ce 
ploaia torențială îi scălda faţa. Nu trecuseră nici treizeci 
de secunde, dar Elizabeth nu era nicăieri. Trotuarele erau 
pustii. Trecu pe lângă ferestrele întunecate ale unui 
magazin, conştient că zgomotul furtunii îl dezavantaja. 
Fiecare maşină care trecea suna mai degrabă ca un avion 
care decola, împroşca totul în jur şi apoi lăsa în urmă un 
val de apă. Zgomotul milioanelor de stropi ai ploii era 
amplificat de plafoanele din metal ale maşinilor parcate. 

— Elizabeth! strigă el, dar cuvântul fu înghiţit de vânt. 

Alergă pe lângă un pasaj dintre două magazine. Se opri 


1 122 0 


şi, dându-se puţin înapoi, rămase în buza întunecată a 
aleii, mijindu-şi ochii în noapte. Intră puţin în pasaj, 
ascultând răpăitul ploii pe sticle, ambalaje şi tot ce mai era 
aruncat în culoarul invizibil. 

— Elizabeth? strigă el încet, făcând alţi câţiva paşi şi 
simțind cum striveşte ceva sub talpă. Elizabeth? 

__ Se auzi o mişcare bruscă, apoi se trezi țintuit la zid. 
Întinse mâna şi aproape că reuşi să apuce haina lui 
Elizabeth când ea alergă înapoi în stradă. 

Lupul apăru după câteva secunde în lumina filtrată de 
becurile portocalii ale străzii. Elizabeth se repezise pe 
şosea. O maşină reuşi să oprească la doar câteva degete de 
ea. Trâmbiţatul furios al claxonului se adăugă zgomotului 
deja asurzitor al furtunii. Era la doar câţiva metri de el. 
Ciudat, ea îşi scoase mobilul şi îl duse la ureche, încetinind 
pasul. Lupul se apropia repede. Vedea clar sângele şi 
noroiul de pe tălpile ei de când alergase desculţă prin 
bălțile murdare şi uleioase. Când ajunse suficient de 
aproape, o auzi ţipând în telefon: 

— S-a rezolvat! S-a rezolvat! 

Intinse mâna s-o înhaţe, când deodată ea coti din nou 
către stradă. Lupul o urmă din instinct, fără să se mai uite 
dacă trecea sau nu vreo maşină. Elizabeth se împiedică de 
scuarul pietonal din mijlocul străzii şi căzu pe asfalt. Se 
ridică în patru labe şi descoperi că Lupul se oprise în 
scuar. Văzu groaza din ochii lui şi se întoarse să-i 
urmărească privirea, dar autobuzul cu etaj trecu peste ea. 

Nu se auzi niciun țipăt. 

Lupul se apropie încet de silueta mutilată care zăcea 
lângă trotuar zece metri mai încolo. Auzi mai multe maşini 
frânând în spatele lui. Luminile farurilor cădeau pe trupul 
strivit. Simţea cum îi dădeau lacrimile, prea şocat şi 
epuizat pentru ca măcar să încerce să-şi dea seama de ce 
prietena lui făcuse una ca asta. 

Şoferul autobuzului se apropie clătinându-se, în timp ce 
puţinii pasageri priveau scena din scaunele confortabile. 
Pe faţa lui se putea zări o expresie a speranţei că femeia ar 
fi putut să mai fie în viaţă, ar fi putut să se ridice, a 


112310 


speranţei că poate nici n-a fost rănită, că viaţa lui nu s-a 
schimbat pentru totdeauna. Lupului nici nu-i trecu prin 
minte să-l consoleze pe individ sau să-l ia în seamă în 
vreun fel. Nu putea fi acuzat că nu văzuse o femeie întinsă 
în mijlocul drumului în acele condiţii, dar era cel care îi 
curmase lui Elizabeth firul vieţii, iar el nu ştia foarte sigur 
cum ar fi putut reacţiona la asta. 

O altă maşină ajunse la coada de pe stradă, adăugând o 
nouă porţiune de lumină pe o bucată de asfalt anterior 
întunecată. Lupul descoperi telefonul spart al lui Elizabeth 
chiar în locul în care o lovise autobuzul. Se târi spre el şi îl 
luă în mână. Spre surprinderea lui, funcţiona în 
continuare. Ţinându-l strâns la ureche, auzi o respiraţie 
şuierândă. 

— Cine-i acolo? întrebă Lupul cu o voce spartă. 

Nu primi niciun răspuns. Se auzeau doar răsuflarea 
ritmică a celui care asculta şi zgomotul de fond al unei 
maşinării industriale. 

— Aici detectivul Fawkes, de la poliţia metropolitană. 
Cine-i acolo? întrebă el din nou, deşi avea impresia că ştia 
deja răspunsul. 

Se apropiau nişte lumini albastre, dar Lupul rămase 
nemişcat, atent la ucigaşul care-l asculta. Ar fi vrut să-l 
amenințe, să-l sperie, să-i provoace o reacţie, dar ştia că n- 
o să poată articula niciodată mânia pură şi ura adunate în 
el. În loc de asta, continuă să asculte, ignorând zarva 
creată în jurul lui. Nu înţelegea de ce respiră mai rar, în 
acelaşi ritm cu ucigaşul, dar nu după multă vreme se auzi 
un pocnet puternic şi convorbirea se întrerupse. 


112410 


Capitolul 13 


Miercuri, 2 iulie 2014 
5:43 a.m. 


Karen Holmes aştepta neliniştită următorul buletin 
rutier. Nu dormise prea bine nici înainte de dimineţile 
acestea şi fusese trezită de câteva ori peste noapte de 
furtuna furioasă de afară. leşise din casa ei din Gloucester 
în toiul nopţii pentru a-şi recupera pubela de gunoi din 
mijlocul străzii şi una dintre bucăţile de gard de pe maşina 
vecinului. A fixat cum a putut panoul din lemn la locul lui, 
rugându-se ca vecinul recalcitrant să nu observe noile 
zgârieturi de pe capota maşinii. 

Se temea de vizita lunară la birourile sediului central al 
firmei sale din capitală. Colegii ei pretindeau de obicei 
când mergeau acolo să li se deconteze hotelul şi masa, dar 
Karen nu putea cere nimănui să aibă grijă de câinii ei prea 
multă vreme, iar bunăstarea lor era o prioritate pentru ea. 

Traficul de pe autostradă se înteţise deja, iar şirul de 
indicatoare care cereau o viteză redusă părea interminabil. 
Se târa încet pe lângă conurile din plastic care promiteau 
că într-o bună zi cineva ar putea începe ceva lucrări acolo. 

Se aplecă să umble la aparatul de radio, temându-se că a 
pierdut vreun buletin rutier. Când ridică privirea, văzu un 
sac mare şi negru între parapetele din metal ale 
intervalului central. Ceva din mărimea şi forma acelui 
pachet i se păru neobişnuit. Trecând prin dreptul lui cu 
optzeci de kilometri pe oră, ar fi putut să jure că a văzut 
ceva mişcându-se înăuntru. Când se uită în oglinda 
retrovizoare nu văzu însă decât un Audi care se apropia de 
maşina ei nebuneşte şi o depăşi printr-o manevră bruscă 
cu peste o sută la oră. Vreun puşti prea bogat sau prea 
prost ca să-şi facă griji pentru radarele automate. 

Işi continuă drumul pe autostradă şi observă că urma o 
ieşire peste trei kilometri. N-ar fi avut cum să oprească, 


112510 


chiar dacă ar fi fost sigură că a văzut ceva, ceea ce nu era 
cazul. Probabil că vântul puternic dusese sacul acolo, iar 
curentul făcut de maşina ei l-a mişcat. Totuşi, Karen nu 
putea scăpa de senzaţia că era ceva înăuntru, poate din 
cauza felului în care se mişcase. g 

Bull terrierii ei Staffordshire erau câini salvatori. li 
găsise pe amândoi lăsați să moară într-un container de 
gunoi. Amintirea aceea îi făcea întotdeauna rău. În timp ce 
ieşea de pe autostradă, un BMW trecu pe lângă ea cu o 
sută şaizeci la oră. Karen se gândi că orice s-ar fi aflat în 
sacul acela nu avea să mai fie în viaţă prea multă vreme. 

Trase brusc de volan şi bătrâna ei Fiesta se scutură 
violent trecând peste dungile de avertizare şi ieşind pe 
bretea. Dacă se întorcea să verifice nu întârzia decât un 
sfert de oră. Ocoli prin sensul giratoriu şi intră din nou pe 
autostradă din sens opus. 

Era greu să-şi amintească cât de departe văzuse sacul, 
aşa că încetini când consideră că a ajuns în apropiere. Il 
văzu în faţă, porni luminile de avarie şi trase pe banda de 
urgenţe în dreptul lui. Privi sacul mai bine de un minut, 
simțindu-se ridicolă şi tot mai furioasă pe ea însăşi, pentru 
că sacul rămânea nemişcat atunci când nu trecea nicio 
maşină pe lângă el. Semnaliză dreapta şi se pregătea să 
intre din nou pe prima bandă când sacul se mişcă brusc. 

Inima începu să-i bată cu putere. Aşteptă o pauză în 
trafic, cobori din maşină şi străbătu cele trei benzi, apoi 
sări între parapete. Simţea curentul puternic făcut de 
maşinile care treceau doar la câţiva metri de ea, 
împroşcând-o cu apă şi noroi. Ingenunche cu precauţie. 

— Să nu fie şerpi. Numai şerpi să nu fie, îşi şopti ea. 

În timp ce vorbea, sacul făcu o altă mişcare intenţionată 
spre ea şi i se păru că aude un scâncet. Atentă, apucă 
materialul cu consistenţă de hârtie şi îl rupse la un capăt. 
Apoi lărgi tot mai mult gaura, făcându-şi griji că ceea ce 
era în sac ar fi putut s-o zbughească în trafic. Era foarte 
agitată şi din greşeală rupse ambalajul până la jumătate. 
Sări înapoi îngrozită când un cap cu păr blond năclăit 
apăru pe asfalt şi femeia legată fedeleş şi cu căluş în gură 


1126 10 


începu să cerceteze febril împrejurimile. Se uită la Karen 
cu nişte ochi rugători, apoi îşi pierdu cunoştinţa. 


Edmunds trecu în pas vioi prin controlul de securitate de 
la New Scotland Yard. Ajunsese acasă la timp ca s-o scoată 
pe Tia în oraş la cină şi să-şi ceară scuze pentru seara 
dinainte. Făcuseră amândoi un efort să se gătească şi, 
vreme de două ore, se bucuraseră să se poarte ca şi cum 
astfel de extravagante ar fi fost pentru ei ceva obişnuit. 
Savuraseră trei feluri de mâncare şi Edmunds comandase 
chiar şi o friptură. Iluzia nu le-a fost spulberată decât de 
chelneriţa irascibilă, care a strigat către şeful ei din 
celălalt capăt al sălii ca să-l anunţe că nu ştie cum să bage 
voucherele Tesco în programul de facturare. 

Edmunds era bucuros şi pentru că găsise în sfârşit 
nuanţa de ojă pe care o căuta. Nu era încă prea sigur că 
acea informaţie îl va ajuta cu ceva, dar era un pas înainte 
spre identificarea braţului drept al Păpuşii de cârpe. Intră 
în birou şi o văzu pe Baxter deja la biroul ei. Chiar de la 
distanţă, din partea opusă a încăperii, îşi putea da seama 
că e în toane proaste. 

— 'Neaţa, încercă Edmunds vesel. 

— Tu de ce dracu’ rânjeşti? îl repezi ea. 

— Am avut o seară frumoasă, zise el ridicând din umeri. 

— Pentru Vijay Rana n-a fost deloc aşa. 

Edmunds se aşeză. 

— E cumva...? 

— Nici pentru o tipă pe care o ştiu de ani de zile. 
Elizabeth Tate. Şi nici pentru Lup. 

— Lupul e bine? Ce s-a întâmplat? 

Baxter îi expuse rapid evenimentele din noaptea 
precedentă şi descoperirea tinerei în acea dimineaţă. 

— Sacul e la criminalişti, dar când au ajuns cei de la 
ambulanţă acolo au găsit asta agăţată de piciorul ei. 

Baxter îi întinse o pungă mică pentru probe în care se 
afla o etichetă de morgă. 

— „În grija detectivului sergent William Fawkes”, citi 
Edmunds. El ştie? 


112710 


— Nu, zise ea. Lupul şi Finlay au stat treji toată noaptea. 
Au fost trimişi să se odihnească. 


XX 


O oră mai târziu, o polițistă o escortă în biroul aglomerat 
pe femeia împietrită de groază. Fusese adusă direct de la 
spital şi încă mai era acoperită de mizerie. Avea faţa şi 
braţele pline de tăieturi şi vânătăi, iar părul ei încâlcit 
trecea prin toate nuanțele de la blond oxigenat la negru. 
Reacţiona speriată la orice sunet neaşteptat şi la orice 
voce nouă. 

În departament ajunsese deja ştirea că tânăra era 
Georgina Tate, fata lui Elizabeth. Lipsise de la birou două 
zile. Mama ei sunase şi o învoise, invocând nişte probleme 
personale. Nu fusese dată dispărută. Chiar şi din acele 
informaţii mărunte se putea reconstitui ceea ce mulţi 
aflaseră deja. Baxter era neliniştită de uşurinţa cu care o 
femeie despre care ştia că e puternică, ingenioasă şi 
incoruptibilă fusese constrânsă să omoare. 

— Ea nu ştie încă, spuse Baxter solemn când Georgina 
Tate fu condusă în camera de interviuri proaspăt renovată. 

— Despre mama ei? întrebă Edmunds. 

— Nu pare pregătită să afle asta, nu ţi se pare? 

Baxter începu să-şi strângă lucrurile. 

— Mergem undeva? 

— Noi, nu, zise Baxter. Eu, da. Dacă Lupul şi Finlay 
lipsesc, ia ghiceşte: în capul cui sunt turnate toate 
căcaturile lor? Cine e numărul patru pe listă? 

— Andrew Ford, agentul de securitate, zise Edmunds, 
puţin surprins că Baxter fusese nevoită să ceară acea 
informaţie. 

— Un găozar de toată jena. Mare beţivan. A reuşit să-i 
scoată un dinte unei polițiste aseară, în timp ce ea încerca 
să-l împiedice să facă totul praf în jur. 

— Vin cu tine. 

— Mă descurc. Pe urmă trebuie să mă întâlnesc cu 
Jarred Garland, jurnalistul, care ar trebui să moară... 
Baxter numără pe degete. În trei zile. S-a hotărât să-şi 


1128 0 


petreacă ultima săptămână din viaţă făcând reportaje 
despre inutilitatea noastră, a tuturor, şi despre cum e să fii 
pe lista unui ucigaş în serie. Mi s-a cerut să-l „liniştesc” şi 
să-l „împac”. 

— Tu? întrebă Edmunds, căruia nu-i venea să creadă. 

Din fericire, Baxter luă atitudinea lui ca pe un 
compliment. 

— Şi eu ce vrei să fac? 

— Vezi dacă Georgina Tate îşi aminteşte ceva care ne 
poate fi de folos. Mergi mai departe pe pista cu inelul; 
trebuie să ştim pentru cine a fost făcut. Vezi dacă legiştii 
au ceva noutăţi şi pune mâna pe telefonul lui Elizabeth 
Tate de îndată ce termină criminaliştii cu el. 

Baxter părăsi biroul şi Edmunds îşi dădu seama că nici 
măcar nu apucase să-i spună ceva despre ojă. Puse sticluţa 
pe masă, simțindu-se prost pentru că se bucura de 
asemenea paşi mărunți, în vreme ce Lupul vâna criminali 
prin Southall, primea colete cu femei răpite şi vorbea la 
telefon cu alteţa sa criminalul. Numai nenorociri, desigur, 
dar era puţin invidios, asta trebuia să recunoască. 


XX X 


— E minunat, spuse Elijah râzând încântat în timp ce 
fotografia pe care tocmai o cumpărase cu două mii de lire 
era proiectată pe peretele sălii de conferinţe. Este chiar 
minunat, zău. 

Andrea îşi ţinea o palmă peste gură şi se bucura că 
nimeni din încăpere nu putea să vadă lacrimile care-i 
curgeau pe obraji. In fotografie nu era nimic minunat; de 
fapt, era probabil cea mai tristă imagine pe care o văzuse 
vreodată: o fotografie alb-negru cu Lupul în genunchi, în 
lumina unui stâlp stradal sub ploaia deasă, printre bălțile 
luminate de farurile maşinilor care păreau nişte 
reflectoare de scenă. Il văzuse pe Lup plângând de două 
sau poate de trei ori în timpul căsniciei lor, şi de fiecare 
dată chestia asta îi frânsese inima. 

De data asta era mult mai rău. 

Stătea în stradă alături de corpul mutilat al unei femei 


1129 0 


mai în vârstă, ţinându-i mâna plină de sânge în timp ce 
privea în gol cu o expresie a înfrângerii adânc întipărită pe 
faţă. 

Lupul era terminat. 

Andrea se uită pe furiş la feţele colegilor ei: zâmbeau, 
aplaudau, râdeau. Tremura de furie şi dezgust. În acele 
clipe îi dispreţuia pe toţi şi se întreba dacă şi ea ar fi avut o 
astfel de expresie încântată în cazul în care nu l-ar fi iubit 
cândva pe bărbatul din fotografie. Spre neliniştea ei, îşi 
dădu seama că ar fi fost posibil. 

— Cine e victima? întrebă Elijah printre ridicările din 
umeri şi scuturările de cap. Andrea? 

Andrea se concentră asupra imaginii, încercând să-şi 
ascundă ochii de ceilalţi. 

— De unde să ştiu cine e biata bătrână? 

— Fostul tău pare să fi ţinut la ea, zise Elijah. 

— Poate chiar cam foarte tare, strigă producătorul chel 
din colţul sălii, spre distracţia celorlalţi. 

— M-am gândit că poate o recunoşti, zise Elijah. 

— Ei bine, nu, zise Andrea pe un ton cât mai vesel, în 
timp ce câţiva oameni din sală schimbară între ei priviri 
surprinse. 

— Nu contează. E de aur, oricum, zise Elijah, netulburat 
de tonul ei. Deschidem cu fotografia şi cronometrul care 
numără orele pe care le mai are de trăit Rana, sau cum îl 
cheamă. Pe urmă spunem ceva despre căutarea lui şi ne 
întoarcem la fotografie, pentru speculaţii şi ceva intrigi 
confecţionate pe seama ei. 

In afară de Andrea, toţi cei din încăpere chicotiră. 

— Cine este femeia asta? De ce detectivul principal din 
cazul Păpuşii de cârpe se află la locul unui accident rutier 
în loc să caute următoarea victimă? Sau poate asta are 
vreo legătură cu crimele? Chestiile obişnuite... spuse 
Elijah cu un ton de invitaţie. Altceva? 

— E la modă eticheta „nusuntpelistă” în reţelele de 
socializare, zise un tânăr enervant, pe care Andrea nu-l 
văzuse niciodată fără telefon în mână. lar aplicaţia noastră 
cu Ceasul morţii a fost descărcată deja de peste cincizeci 


113010 


de mii de ori. 

— La dracu', zise Elijah. Ar fi trebuit să cerem bani pe 
ea. Cum stăm cu emoticonul Păpuşii de cârpe? 

Un alt bărbat îi întinse ezitant peste masă o bucată de 
hârtie. Elijah o luă şi se uită la ea nedumerit. 

— E greu să surprinzi toată grozăvia într-un desen, se 
justifică bărbatul impertinent. 

— Merge, îi spuse Elijah şi-i împinse hârtia înapoi. Dar 
scapă de ţâţe. Nu merg la copii, nu crezi? 

Aparent satisfăcut că a făcut în sfârşit o faptă bună, 
Elijah suspendă şedinţa. Andrea se ridică şi ieşi prima din 
sală. Nu era sigură dacă avea să se ducă la machiaj sau s-o 
apuce direct spre ieşire. Ştia doar că-şi dorea cu disperare 
să-l vadă pe Lup. 


Simmons se uita fix la colajele enorme cu Păpuşa de 
cârpe prinse pe peretele sălii de şedinţe. Părea foarte bine 
pus la punct, îmbrăcat din cap până-n picioare în uniformă, 
deşi nu reuşise să-şi lustruiască pantofii atât de bine încât 
să scape de dunga apărută pe bombeul celui drept. 
Zgâriase pielea atunci când luase la şuturi dulapul metalic 
din biroul lui, la puţină vreme după ce-l văzuse pe 
prietenul lui carbonizat întins pe podeaua udă a camerei 
de interogatorii. I se păruse totuşi potrivit să-i poarte aşa 
în acea după-amiază, ca pe un simbol intim al prieteniei 
pierdute, la o ceremonie pe care o considera foarte strictă 
şi formală. 

Slujba pentru primarul 'Turnble trebuia să aibă loc la St. 
Margaret, în incinta catedralei Westminster Abbey, la 1:00 
p.m., iar înmormântarea avea să se desfăşoare într-un 
cadru privat după ce corpul neînsufleţit urma să fie 
restituit familiei. Înainte de asta, Simmons programase o 
conferinţă de presă în care să confirme decesul lui Vijay 
Rana şi pe al lui Elizabeth Tate. Se străduia să se ţină cu 
firea în timp ce specialiştii în relaţii publice discutau 
posibilitatea de a da evenimentelor o „întorsătură 
pozitivă”. 

Văzu cum Georgina Tate era condusă afară din camera 


113110 


de interogatorii în care el încă nu-şi făcuse curaj să intre şi 
nici nu era sigur că avea s-o mai facă vreodată. N-avea să 
uite niciodată imaginea feţei arse a prietenului său şi încă 
mai putea simţi în nări mirosul de carne carbonizată ori de 
câte ori îi revenea acea nepoftită amintire. 

— OK, ce ziceţi de asta - ne concentrăm asupra faptului 
că am reuşit s-o oprim pe femeia asta, pe Tate, sugeră un 
tânăr deşirat, care lui Simmons îi părea adolescent. Un 
ucigaş mai puţin pe stradă, nu? 

Simmons se întoarse încet spre echipa celor trei 
specialişti înarmaţi cu scheme, grafice şi tăieturi din 
ziarele de dimineaţă în care fuseseră subliniate anumite 
pasaje în nişte culori de deşeu toxic. Ceea ce erau, de fapt. 

Încercă să spună ceva, dar scutură dezgustat din cap şi 
părăsi încăperea. 


1 132 0 


Capitolul 14 


Miercuri, 2 iulie 2014 
11:35 a.m. 


Baxter luă un tren de pe linia District spre Tower Hill şi 
urmă fără nicio tragere de inimă indicaţiile vagi date de 
Jarred Garland pentru a ajunge de la staţia de metrou până 
la el. Având ca punct de reper Turnul Londrei pe partea ei 
stângă, porni pe strada aglomerată, întrebându-se de ce nu 
putuseră stabili o întâlnire fie la el acasă (unde ar fi trebuit 
să se afle, ocrotit de poliţie), fie la sediul ziarului. Nu 
reuşea să înţeleagă motivul. 

Într-o întorsătură neaşteptată de situaţie, ziaristul 
lăudăros şi agitator îi ceruse să se întâlnească într-o 
biserică. Baxter se întreba dacă Garland devenise dintr- 
odată religios în ultimele zile de viaţă, aşa cum li se 
întâmplă multora. Dacă ar fi fost credincioasă, cu 
siguranţă acel spectacol deplasat cu pretenţii de epifanie i 
s-ar fi părut destul de jignitor. 

Norii întunecaţi de deasupra capului începeau să se 
împrăştie, permiţând din când în când soarelui să 
încălzească oraşul preţ de câteva minute. După zece 
minute de mers în faţă îi apăru turnul înalt al unei biserici. 
Trecu pe celălalt trotuar. Când coti, însoţită de o rază de 
soare strălucitoare, rămase cu gura căscată. 

Turnul imaculat al bisericii St. Dunstan se înălța 
deasupra propriilor ziduri în ruină. Arbori groşi îşi croiseră 
drum printr-un acoperiş imaginar şi prin ferestrele înalte, 
iar zidurile din piatră erau cotropite de plante căţărătoare 
care se revărsau pe interior, creând umbre stranii în 
grădinile dinăuntru. Arăta ca un loc desprins dintr-o 
poveste pentru copii: pădurea secretă din oraş, ascunsă la 
vedere, invizibilă din clădirile de birouri aşezate cu spatele 
la ea. 

Baxter trecu de porţile metalice şi intră în biserica 


113310 


dărăpănată, urmând firicelul de apă care curgea pe sub o 
arcadă enormă îmbrăţişată de viţe groase. Ajunse într-o 
curte pavată care înconjura o mică fântână. Un cuplu 
încerca să se fotografieze şi o femeie grasă hrănea 
porumbeii. Se îndreptă către silueta singuratică profilată 
într-un colţ îndepărtat. 

— Jarred Garland? întrebă ea. 

Bărbatul ridică privirea surprins. Avea o vârstă 
apropiată de a lui Baxter şi era îmbrăcat cu o cămaşă pe 
corp cu mânecile suflecate. Nu era foarte atrăgător, dar 
avea faţa proaspăt bărbierită şi părul aranjat cu migală. O 
privi cu un zâmbet arogant. 

— Ei bine, ziua de azi tocmai a devenit mult mai 
frumoasă, zise el cu un accent puternic de East End. Ia loc. 

Bătu cu palma pe locul din dreapta lui, iar Baxter se 
aşeză pe cel din stânga, făcându-l pe Garland să afişeze un 
zâmbet larg. 

— Ce-ar fi să-ţi ştergi rânjetul ăla prostesc şi să-mi spui 
de ce nu ne-am întâlnit la biroul tău? izbucni Baxter. 

— Celor de la ziar nu le place ca detectivii să-şi bage 
nasul prin birourile lor. De ce nu ne-am putut întâlni la 
biroul tău? 

— Pentru că detectivilor nu le place să primească ziarişti 
încrezuţi şi oportunişti care scurmă în mizerie... zise ea 
strâmbându-se şi adulmecând în jur, şi care îşi dau cu un 
aftershave oribil. Punct. 

— Mi-ai citit editorialul? 

— Nu de plăcere. 

— Sunt măgulit. 

— N-ai motive. 

— Şi ce crezi? 

— Cum e zicala aia... să nu muşti...? începu Baxter. 

— Să nu muşti mâna care te hrăneşte? 

— Nu, nu asta. A, mi-am amintit: să nu muşti mâna celui 
care e singurul paznic aşezat între tine şi un ucigaş în 
serie genial şi lipsit de scrupule. 

De data asta, pe faţa de băieţel a lui Garland apăru un 
zâmbet superior. 


113410 


— M-am apucat de articolul pentru mâine. Am început 
cu felicitările adresate poliţiei pentru o altă execuţie 
reuşită. 

Baxter se întreba ce fel de probleme putea să aibă dacă-l 
pocnea pe individul pe care ar fi trebuit să-l protejeze. 

— Dar nu e chiar aşa, nu? V-aţi depăşit pe voi înşivă. 
Detectivul Fawkes a împuşcat doi iepuri dintr-un foc! 

Baxter nu-i răspunse. Se uita prin grădină. Garland îşi 
imagina că probabil atinsese un subiect sensibil. De fapt, 
poliţista se uita să vadă ce martori ar fi avut în cazul în 
care şi-ar fi pierdut cumpătul. 

Soarele dispăruse în spatele unui nor, iar în umbră 
grădina tainică părea şi mai sinistră. Dintr-odată imaginea 
unei case a Domnului ruinate pe dinăuntru i se păru 
neliniştitoare. Zidurile puternice care se prăbuşeau sub 
strânsoarea şerpilor de viţă, sfărâmate încetul cu încetul, 
păreau dovada de necontestat că în acel oraş fără 
Dumnezeu nu mai rămăsese nimeni care să se gândească 
la mântuire. 

Dezamăgită de ceea ce vedea în jur, Baxter îşi întoarse 
din nou privirea spre Garland şi observă că din cămaşă i se 
iveşte capătul unei cutii subţiri şi negre. 

— Ah, nenorocitule! zise ea şi-i trase reportofonul din 
buzunar. 

Luminiţa roşie care semnala înregistrarea în derulare 
era aprinsă. 

— Hei, nu poți... 

Baxter trânti reportofonul de pământ şi îl zdrobi cu 
tocul, ca măsură de precauţie. 

— Cred că am meritat-o, recunoscu Garland surprinzător 
de amabil. 

— Uite ce e, treaba stă aşa: ai doi ofiţeri de poliţie în 
faţa casei. Foloseşte-i. Mâine o să te caute Lupul... 

— Nu-l vreau pe el. Te vreau pe tine. 

— Nu ai de ales. 

— Ei bine, domnişoară detectiv, treaba stă aşa: nu sunt 
deţinut. N-am fost arestat. Poliţia metropolitană nu are 
nicio putere asupra mea şi nu sunt obligat să-i accept 


113510 


ajutorul. Şi îţi spun cât mai frumos cu putinţă: până acum 
nu aveţi un istoric prea grozav. Sunt dispus să cooperez în 
cazul ăsta, dar numai în condiţiile puse de mine. Mai întâi: 
te vreau pe tine. 

Baxter se ridică. Nu era dispusă să negocieze. 

— Pe urmă: vreau să-mi înscenez moartea. 

Baxter îşi frecă o tâmplă şi clipi, de parcă prostia lui 
Garland i-ar fi provocat o durere ascuţită. 

— Gândeşte-te. Dacă sunt deja mort, ucigaşul nu mă mai 
poate omori. Trebuie s-o facem credibil însă, de exemplu... 
cu martori. 

— S-ar putea să fie o idee, zise Baxter. 

Faţa lui Garland se lumină când ea se aşeză înapoi lângă 
el. 

— Am putea să-ţi schimbăm faţa cu a lui John Travolta... 
Ba nu, stai, asta s-a întâmplat într-un film. Ce-ai zice de o 
teleportare... nu. Gata, am găsit: închiriem un avion de 
vânătoare, cred că Lupul are brevet de pilot, şi aruncăm în 
aer un elicopter... 

— Ha-ha-ha... făcu Garland, uşor stânjenit. Am impresia 
că nu mă iei în serios. 

— Asta fiindcă chiar nu te iau. 

— E viaţa mea în joc, zise Garland şi, pentru prima oară, 
lui Baxter i se păru că simte în vocea lui teamă şi 
autocompătimire. 

— Atunci du-te acasă, zise ea. 

Se ridică din nou şi plecă. 


— Mulţumesc mult, îţi sunt recunoscător. Şi ţie. Pa. 

Edmunds puse jos receptorul exact în momentul în care 
Baxter se întorcea de la întâlnirea cu Garland. Se ciupi 
zdravăn de picior ca să se asigure că n-avea să zâmbească 
atunci când ea ajungea lângă el. 

Ei nu-i plăcea deloc când îl vedea zâmbind. 

Se aşeză la calculatorul ei, pufnind zgomotos, şi începu 
să scuture firimiturile de pe tastatură. 

— Chiar ai mâncat chestia asta... ce-o fi fost? izbucni ea. 

Edmunds se hotări să nu aducă vorba despre faptul că 


1136 10 


fusese prea ocupat ca să mănânce şi să nu-i spună că 
resturile erau, de fapt, de la batonul de cereale pe care îl 
mâncase ea la micul dejun. Baxter ridică privirea şi văzu 
că se uita la ea răbdător, cu o expresie încordată pe faţă. 
Părea că e gata să explodeze de bucurie. 

— Ei, hai, ia să auzim, zise ea oftând. 

— Collins & Hunter. E o firmă de avocatură din Surrey 
cu câteva filiale specializate şi diverşi parteneri prin toată 
ţara. Au un obicei tradiţional: le fac cadou angajaţilor un 
inel... zise Edmunds arătându-i punga pentru probe în care 
era inelul grosolan din platină. Mai exact, inelul ăsta, după 
cinci ani petrecuţi în serviciul lor. 

— Eşti sigur? întrebă Baxter. 

— Da. 

— Asta înseamnă că n-ar trebui să avem o listă prea 
mare de persoane de verificat. 

— Douăzeci, cel mult treizeci, după cum mi-a spus 
doamna cu care am vorbit. O să-mi trimită lista completă, 
inclusiv datele de contact, în după-amiaza asta. 

— Era şi timpul să descoperim ceva, zise Baxter 
zâmbind. 

Edmunds fu uimit să vadă ce diferit arăta ea atunci când 
era bucuroasă. 

— Cum a fost cu Garland? 

— Vrea să-l omorâm. Ce bei? 

Răspunsul şocant al lui Baxter nu putea fi eclipsat decât 
de oferta de a-i pregăti ceva de băut. Nu se mai întâmplase 
niciodată, aşa că Edmunds intră în panică. 

— Ceai, zise el. 

Ura ceaiul. 

Cinci minute mai târziu, Baxter se întoarse la biroul lor 
cu un ceai cu lapte pe care i-l aşeză în faţă. Evident că 
uitase (sau nici măcar nu auzise) că Edmunds avea 
intoleranţă la lactoză. Se prefăcu că ia o gură, cu o 
expresie exagerată de încântare. 

— La ce oră se întoarce Simmons? întrebă ea. Trebuie să 
vorbesc cu el despre povestea asta cu Garland. 

— Cred că pe la trei. 


113710 


— Aţi aflat ceva de la Georgina Tate? întrebă Baxter. 

— Nu prea multe, îi răspunse Edmunds uitându-se în 
carneţel. E alb. Dar asta ştiam deja. Are cicatrice pe 
antebraţul drept. 

Tăcu puţin, încercând să-şi descifreze propriile 
mâzgălituri din josul paginii. 

— A, da. Ai primit un telefon. Eve Chambers. A zis că ştii 
numărul. 

— A sunat Eve? întrebă Baxter, uimită că i-a răspuns la 
apel tocmai soţia lui Chambers. 

— Părea destul de supărată. 

Baxter îşi scoase imediat mobilul. Nu putea să poarte o 
discuţie personală cu Edmunds lângă ea, aşa că se ridică şi 
se aşeză la biroul lui Chambers. După al doilea ţârâit, 
cineva îi răspunse la telefon. 

— Emily, se auzi o voce uşurată. 

— Eve? E totul în regulă? 

— A, da, desigur, draga mea. Doar că mi-am făcut griji, 
ca proasta. Atâta numai că... abia ieri am descoperit 
mesajul tău. 

— Da, îmi pare rău, zise Baxter cu un ton ciudat. 

— A, nu-ți face griji. Presupun că a fost o încurcătură, 
dar Ben nu a venit acasă azi-noapte. 

Baxter nu mai înţelegea nimic. 

— Eve, nu a venit acasă... de unde? 

— De la muncă, drăguţo. 

Baxter se îndreptă în scaun alarmată şi se gândi ce 
răspuns să-i dea femeii ca să n-o îngrijoreze fără rost. 

— Când v-aţi întors din vacanţă? întrebă ea ca să câştige 
timp. 

— Ieri dimineaţă, şi Ben plecase la lucru când am ajuns. 
Nu tu mâncare în frigider, nu tu bileţel de bun-venit... 
Bărbatul ăsta al meu! 

Eve scoase un râset încordat. Baxter se scărpină în cap. 
Devenea tot mai nelămurită cu fiecare cuvânt spus de Eve 
şi încerca să-şi păstreze calmul. 

— OK. Dar de ce te-ai întors acasă mai târziu decât 
Chamb... decât Ben? 


1138 10 


— Scuză-mă, draga mea, dar nu înţeleg. 

— Când s-a întors Ben din vacanţă? aproape că ţipă 
Baxter. 

Urmă o pauză lungă şi, în cele din urmă, vocea 
înspăimântată a lui Eve răspunse cu o şoaptă răguşită: 

— N-a fost cu noi în vacanţă. 

Baxter se chinuia să gândească ceva în tăcerea 
încordată, iar Eve începu să plângă la telefon. Chambers 
dispăruse de mai bine de două săptămâni fără ca să-şi dea 
seama cineva de asta. Baxter îşi simţea inima bubuind şi 
gâtul uscat. 

— Crezi că a păţit ceva? 

— Sunt sigur că e bine, zise Baxter cu un ton 
neconvingător. Eve? 

Nu se auzi decât plânsetul. 

— Eve, trebuie să-mi spui de ce Ben nu a fost cu voi în 
vacanţă... Eve? 

Nu se mai auzea nimic. 

— Pentru că m-a înnebunit cu vacanţa asta, continuă 
Baxter cu cel mai lejer ton de care era în stare. Imi tot 
arăta fotografii cu casa de pe plajă a surorii tale şi cu 
restaurantul de pe apă. Abia aştepta să ajungă acolo, nu? 

— Da, draga mea, abia aştepta. Dar m-a sunat în 
dimineaţa în care trebuia să plecăm. Bagajele erau făcute, 
îl aşteptam. Se dusese la spital să fie supus unui consult şi 
să-şi ia reţeta de la doctorul Sami, dar s-a trezit oprit acolo 
pentru „investigaţii”. A doua zi mi-a trimis un mesaj că 
totul e bine şi se întoarce la muncă. 

— A mai spus şi altceva? 

— Că mă iubeşte şi că în ultima vreme a avut necazuri 
cu piciorul, dar n-a vrut să mă îngrijoreze. Eu m-am oferit 
să rămân, desigur, dar a insistat foarte mult să plec, ca să 
nu pierdem banii. Ne-am şi certat pe chestia asta. 

Eve începu din nou să plângă. 

— Piciorul, Eve? 

Baxter îşi aminti că uneori Chambers avea un uşor 
şchiopătat, dar nu i se păruse niciodată prea pronunţat şi 
nici nu-l auzise plângându-se din cauza asta. 


113910 


— Da, ştii, după accidentul ăla de demult. De cele mai 
multe ori ajunge seara acasă cu dureri în picior. Dar nu-i 
place să vorbească despre asta. Are numai şuruburi şi 
tije... cât pe ce să-l piardă... Alo? 

Baxter lăsase deja receptorul şi căuta disperată în 
sertarele lui Chambers. Tremura din tot corpul şi gâfâia. 
Scoase sertarul de sus şi-l răsturnă pe masă. Toţi cei din 
jur o priveau năuci. 

Edmunds se apropie când tocmai trăgea al doilea sertar, 
împrăştiind pe jos obiecte de birotică, pungi cu mâncare şi 
calmante. Se aruncă în genunchi şi începu să caute prin 
lucruri. Edmunds îngenunche în faţa ei. 

— Ce căutăm? întrebă el încet, împrăştiind nişte pastile 
pe mochetă şi neştiind ce încerca Baxter să găsească cu 
atâta disperare. Stai să te-ajut! 

— ADN, şopti Baxter, respirând din ce în ce mai greu. 

Îşi şterse ochii înlăcrimaţi şi trase ultimul sertar. Se 
pregătea să-l răstoarne când Edmunds ridică un pieptăn 
ieftin din plastic. 

— Ăsta e bun? întrebă el întinzându-i-l. 

Femeia se târî şi-l înhăţă, apoi izbucni într-un plâns 
necontrolat şi începu să suspine, căzând la pieptul lui. 
Edmunds îi puse stângaci un braţ pe după umeri şi le făcu 
semn furios celor care se adunau să vadă despre ce era 
vorba. 

— Baxter, ce s-a întâmplat? întrebă el în şoaptă. 

Ei îi luă un timp să-şi revină suficient pentru a-i putea 
răspunde. Chiar şi atunci, abia reuşi să vorbească printre 
suspinele adânci: 

— Păpuşa de cârpe... Piciorul... E Chambers! 


1140 0 


Capitolul 15 


Miercuri, 2 iulie 2014 
7:05 p.m. 


Lupul încă mai era încălţat când s-a trântit pe salteaua 
lui neprimitoare, la 8:57 dimineaţa. Lucrase toată noaptea 
cu Finlay în cele două locuri ale faptei, despărțite de 
câteva sute de metri, prelevând probe, ţinând piept presei, 
luând interogatorii martorilor şi dând declaraţii. Când 
Finlay l-a lăsat în sfârşit în faţa blocului, oamenii porneau 
spre serviciu. Amândoi erau prea storşi ca să mai poată 
vorbi. Lupul l-a bătut pe umăr şi s-a dat jos din maşină. 

A urmărit-o pe Andrea în prima emisiune a zilei aşezat 
pe parchet şi mestecând un sendviş, dar a schimbat 
canalul când a apărut fotografia cu el lângă trupul mutilat 
al lui Elizabeth. S-a târât în dormitor şi a adormit imediat 
după ce a închis ochii. 

Sperase că avea să ajungă la un doctor care să se uite la 
mâna lui, dar a dormit până la şase după-amiază, când a 
primit un telefon de la Simmons. După ce i-a zis că a fost la 
înmormântarea primarului Turnble, l-a pus la curent cu ce 
se mai întâmplase peste zi şi cu isteria iscată în presă de 
evenimentele petrecute peste noapte. A urmat o pauză, 
apoi i-a spus şovăind ce descoperise Baxter. Criminaliştii 
au confirmat că părul găsit în pieptănul lui Chambers are 
acelaşi ADN cu piciorul drept al Păpuşii de cârpe. La urmă, 
Simmons i-a amintit Lupului că, dacă dorea, putea renunţa 
oricând la caz. 

Lupul îşi pusese la microunde o porţie de paste cu 
chiftele, însă după discuţia cu Simmons nu-i mai ieşea din 
minte imaginea cu şorţul pătat al criminalului. Se 
întrebase, urmărind acele imagini, al cui sânge se uscase 
deja pe şorţul murdar, cine murise înainte ca ucigaşul să 
onoreze trofeul cu capul lui Naguib Khalid. Totul începea 
să capete un sens. Ucigaşul fusese nevoit să-l omoare pe 


114110 


Chambers înainte ca acesta să părăsească ţara. 

Se aşeză în faţa televizorului şi descoperi că fotografia 
de coşmar cu el se difuza acum pe toate posturile de ştiri, 
în timp ce în fiecare emisiune părea să se discute despre 
oportunitatea menţinerii Lupului într-o investigaţie de 
asemenea amploare. Nu reuşi să ia decât două guri din 
mâncare. Se pregătea s-o arunce în coşul de gunoi când se 
auzi  ţârâitul interfonului. Incă nu putea deschide 
ferestrele, şi se gândi că dacă ar fi putut, ar fi reuşit să 
scape dintr-o lovitură şi de reporterul băgăreţ şi de 
mâncarea dezgustătoare. Apăsă pe buton fără tragere de 
inimă. 

— William Fawkes: ţap ispăşitor în presă, manechin 
masculin şi mort ambulant, zise el amuzat. 

— Emily Baxter: epavă emoţională pe jumătate beată. 
Pot să urc? 

Lupul zâmbi, apăsă un alt buton, aruncă la repezeală în 
dormitor toate lucrurile împrăştiate prin casă şi închise 
uşa. Deschise uşa de la intrare. Baxter era îmbrăcată cu 
blugi strâmţi, cizme negre scurte şi bluză albă cu dantelă. 
Era machiată cu tonuri de bleu în jurul ochilor şi se dăduse 
cu un parfum floral dulce care trecu primul pragul. li dădu 
o sticlă de vin roşu şi abia apoi păşi în încăperea 
deprimant de mică. 

Lupul nu reuşise încă să se obişnuiască cu Baxter 
îmbrăcată în ţinută lejeră, deşi o cunoştea de mulţi ani. 
Părea mai tânără şi mai delicată. Părea mult mai potrivită 
pentru petreceri şi seri de dans decât pentru cadavre şi 
ucigaşi în serie. 

— Un scaun? o întrebă el. 

Baxter aruncă o privire prin camera nemobilată. 

— Ai vreunul? 

— Asta întrebam şi eu, răspunse el sec. 

Trase o cutie pe care scria „Pantaloni şi cămăşi” în 
mijlocul camerei şi găsi nişte pahare de vin într-o cutie pe 
care era gata să se aşeze. Turnă câte puţin în fiecare 
pahar. 

— Locul ăsta arată, în mod cert... începu Baxter, cu un 


1 142 0 


aer care sugera că nu şi-ar dori să se atingă de ceva. 

Apoi se uită cu aceeaşi expresie la Lup, care avea 
cămaşa boţită şi părul ciufulit. 

— Abia m-am trezit, minţi el. Put, trebuie să fac un duş. 

Băură câte o gură de vin. 

— Ai aflat? îl întrebă ea. 

— Da. 

— Ştiu că nu erai cel mai mare fan al lui, dar pentru 
mine a însemnat mult, înţelegi? 

Lupul dădu din cap, ţinându-şi privirea în podea. Nu mai 
vorbiseră niciodată aşa. 

— Aşa că azi am plâns în braţele ucenicului meu, zise 
Baxter ruşinată. N-o să pot trece niciodată peste asta. 

— Simmons spune că tu ţi-ai dat seama. 

— Totuşi... ucenicul meu! Dacă ai fi fost tu, nu era nicio 
problemă... 

Urmă o tăcere apăsătoare, prelungită de faptul că ştiau 
amândoi că se gândeau la aceleaşi lucruri, fiecare având 
imaginea ei în braţele lui. 

— Aş fi vrut să fii acolo, mormăi Baxter, accentuând 
imaginea nefavorabilă şi urmărind reacţia lui cu ochii ei 
mari şi tulburi. 

Lupul se foi stânjenit pe cutia lui, zdrobind ceva 
dinăuntru, în timp ce Baxter umplu paharele până sus şi se 
dădu mai aproape de el. 

— Chiar nu vreau să mori. 

Vorbele i se împleticeau uşor, şi Lupul se întrebă cât 
băuse deja ca să ajungă în acea stare. Baxter se întinse şi-l 
luă de mână. 

— Îţi vine să crezi că ea s-a gândit că a fost ceva între 
noi? 

— Andrea? întrebă el când în sfârşit înţelese la ce se 
referea. 

— Ştiu! E o nebunie, nu? Adică, dacă te gândeşti la asta, 
am suferit amândoi toate consecinţele negative ale unei 
presupuse idile, dar nu ne-am bucurat de nimic... pozitiv. 

Ochii ei mari îl studiau din nou. Lupul îi lăsă mâna şi se 
ridică în picioare. Baxter se îndreptă şi mai sorbi o gură de 


1143 10 


vin. 

— Hai să ieşim să mâncăm ceva, propuse el, însufleţit 
dintr-odată. 

— Nu sunt chiar... 

— Cum să nu?! E un local cu tăieţei asiatici la capătul 
străzii. Stai să fac un duş. În cinci minute suntem gata. 

Lupul intră în baie aproape alergând. Puse un prosop 
sub uşă ca să stea închisă şi se dezbrăcă rapid. 

Când se ridică în picioare, Baxter simţi că o cuprinde 
ameţeala. Se clătină până în bucătăria mică, goli paharul 
de vin şi îl umplu cu apă de la robinet. Mai bău încă trei 
uitându-se fix la apartamentul gol de vizavi în care geniul 
cel rău care plănuise toate nenorocirile şi morţile îşi 
expusese cu atâta mândrie monstrul. 

Se gândi la telefonul pe care i-l dăduse Chambers lui 
Eve, probabil sub ameninţare, încercând disperat s-o 
protejeze. 

Sunetul înăbuşit al apei curgând se auzea de dincolo de 
uşa subţire ca o hârtie a băii. 

Şi-o imagină pe Elizabeth Tate zdrobită în ploaie şi se 
gândi la fotografia alb-negru în care Lupul o ţinea de 
mână. 

Din baie se auzea ecoul unei melodii pe care Lupul o 
fredona încet sub duş. 

Se gândi la el şi la faptul că nu putea să-l salveze. 

Puse paharul în chiuvetă, se privi în geamul cuptorului 
cu microunde şi porni spre uşa de la baie. Pentru a doua 
oară în aceeaşi zi, inima îi bătea nebuneşte. O fantă de 
lumină dintre uşă şi toc îi spunea că Lupul nu o închisese, 
fie pentru că nu putea, fie pentru că nu-şi dorise asta. Puse 
mâna pe mânerul ruginit al uşii, trase aer adânc în piept 
ŞI... 

Se auzi un ciocănit în uşa de la intrare. 

Baxter îngheţă cu mâna pe metalul instabil. Lupul 
fredona în continuare sub duş fără să-şi dea seama de 
nimic. Se auzi un alt ciocănit, mai insistent. Baxter înjură 
în gând, se repezi la uşă şi o deschise brusc. 

— Emily! 


114410 


— Andrea! 

Cele două femei se priveau într-o tăcere stânjenitoare. 
Niciuna nu ştia ce să spună. Lupul ieşi din baie cu un 
prosop înfăşurat în jurul taliei. Ajunsese aproape de 
intrarea în dormitor când le observă pe amândouă 
privindu-l acuzator. Se opri, holbându-se la situaţia deloc 
de invidiat care apăruse la intrare, scutură din cap şi se 
închise în dormitor. 

— Ce peisaj intim, zise Andrea, indignată şi în acelaşi 
timp satisfăcută pentru că avusese dreptate considerându-i 
amanți. 

— Cred că ar fi mai bine să intri, zise Baxter dându-se 
într-o parte şi flexându-şi braţele într-o poziţie de apărare. 
Box? 

— Mă abţin. 

Baxter o urmări din ochi pe Andrea, care inspecta 
apartamentul micut al Lupului. Arăta la fel de plictisitor de 
perfectă ca de obicei, iar tocurile ei scumpe scoteau câte 
un clinchet agasant la fiecare pas. 

— Locul ăsta e... începu Andrea. 

— Nu-i aşa? zise Baxter, foarte dornică s-o facă pe 
femeia înstărită să priceapă că apartamentul ei decent 
pentru o persoană din pătura de mijloc nu avea nimic de-a 
face cu acea dărăpănătură. 

— De ce locuieşte aici? întrebă Andrea şoptit. 

— Păi, cred că asta e urmarea faptului că i-ai tras-o într- 
un mare fel la divorţ, îi răspunse Baxter furioasă. 

— Nu că ar fi în vreun fel treaba ta, şopti Andrea, oricum 
urmează să împărţim casa pe din două. 

Se uitară amândouă într-o tăcere stranie prin încăperea 
mică. 

— Şi ca să ştii, continuă Andrea, Geoffrey şi cu mine l- 
am ajutat pe Will cu bani când a ieşit din spital. 

Baxter ridică sticla de vin pe jumătate plină. 

— Vin? întrebă ea amabilă. 

— Depinde. De care e? 

— Roşu. 

— Asta văd. Voiam să zic: de unde e? 


1 145 10 


— Morrisons. 
— Nu, voiam să spun... Nu, mulțumesc. 
Baxter ridică din umeri şi se aşeză pe cutia ei. 


Lupul se îmbrăcase de mai bine de cinci minute, dar 
stătea în dormitorul trist, aşteptând să se termine discuţia 
aprinsă din camera alăturată. Baxter o acuzase pe Andrea 
că profită de nenorocirile altora, iar Andrea se simţise 
jignită, chiar dacă observaţia era, fără îndoială, adevărată. 
După care Andrea o acuzase pe Baxter că era beată, iar 
Baxter, la rândul ei, se simţise jignită, chiar dacă 
observaţia era, fără îndoială, din nou adevărată. 

Când discuţia ajunse la relaţia Lupului cu Baxter, 
bărbatul ieşi din ascunzătoare. 

— De când sunteţi împreună? îi întrebă Andrea furioasă. 

— Eu şi Baxter? întrebă Lupul cu un aer nevinovat. Nu fi 
ridicolă. 

— Ridicolă? strigă Baxter, simțindu-se jignită şi 
înrăutăţind situaţia. Ce-ar fi aşa de ridicol dacă, să zicem, 
ti-ar plăcea de mine? 

Lupul clipi încurcat, dându-şi foarte bine seama că orice 
ar fi spus n-avea să fie bine. 

— Nimic. N-am vrut să sune aşa. Ştii că te consider 
frumoasă, deşteaptă, extraordinară. 

Baxter se uită spre Andrea cu un zâmbet superior. 

— Extraordinară? strigă Andrea. Şi tot mai încerci să 
negi? Se întoarse spre Baxter: Locuieşti aici, cu el? 

— N-aş locui în cocina asta nici dacă viaţa mea ar 
depinde de asta, răspunse Baxter cu limba împleticită. 

— Hei! strigă Lupul. Fii sigură că nu e chiar aşa cum 
arată. 

— Nu? Atunci cum e? întrebă Andrea râzând, după ce 
tocmai călcase în ceva lipicios. Nu-ţi cer decât să fii sincer. 
Ce importanţă mai are acum? 

Se apropie de Lup ca să vorbească faţă în faţă. 

— Will... 

— Andie... 

— Ai avut o aventură cu ea? întrebă ea calmă. 


1146 0 


— Nu! urlă el frustrat. Ai stricat căsnicia noastră fără 
motiv! 

— Voi doi aţi trăit împreună luni la rând. Chiar vrei să te 
cred când îmi spui că n-aţi făcut sex? 

— Ei bine, nici cu tine nu făceam şi totuşi eram 
căsătoriţi! îi strigă el în faţă. 

Lupul îşi luă haina şi ieşi trântind uşa. Andrea rămase 
singură cu Baxter. Urmă o tăcere lungă. 

— Andrea, zise Baxter cu voce domoală, să ştii că nimic 
pe lume nu m-ar bucura mai mult decât să-ţi dau o veste 
proastă, dar chiar nu s-a întâmplat nimic. 

Discuţia se încheiase, anii de bănuieli şi acuzaţii 
fuseseră şterşi cu o singură propoziţie. Andrea se aşeză pe 
o cutie, uluită de gândul că putuse să creadă atât de mult 
în ceva ce nu era adevărat. 

— Eu şi Lupul suntem prieteni, nimic mai mult, murmură 
Baxter, mai mult pentru ea decât pentru Andrea. 

Se făcuse de râs judecând greşit relaţia lor incontestabil 
complicată, amestecând-o cu nevoia de a fi alinată de 
cineva după ce aflase de moartea lui Chambers şi cu 
panica pe care o stârnea în ea perspectiva pierderii celui 
mai bun prieten. 

Ridică din umeri. N-avea decât să dea vina pe băutură. 

— Cine era femeia care apare în fotografie cu Will? 
întrebă Andrea. 

Baxter îşi dădu ochii peste cap. 

— Nu vreau să-mi spui numele, adăugă Andrea ca s-o 
liniştească. Doar... dacă o cunoştea foarte bine. 

— Destul de bine. N-ar fi meritat... 

Baxter trebuia să-şi aleagă cu grijă cuvintele, ca să nu-i 
dea detalii legate de moartea lui Vijay Rana. 

— Nu merita nimic din toate astea. 

— Şi el cum e? 

— Sincer? Îmi aminteşte de el cum era dinainte... 

Andrea dădu din cap în semn că înţelege. Îşi amintea 
foarte bine ultima scenă a căsniciei lor. i 

— Totul e prea intim, presiunea e prea mare. Îl consumă, 
zise Baxter, străduindu-se să pună în cuvinte schimbările 


1 14710 


pe care doar ea le observase la Lup. 

— Te face să te întrebi dacă nu asta se vrea de fapt, zise 
Andrea. Să fie scos din sărite, să fie atât de obsedat de 
prinderea criminalilor, încât să nu se mai gândească la 
propria-i salvare. 

— Prinderea criminalului şi propria salvare nu înseamnă 
acelaşi lucru? 

— Nu neapărat. Ar putea să fugă... dar n-o s-o facă. 

Baxter zâmbi uşor amar. 

— Nu, n-o s-o facă. 

— Ştii că am mai avut o discuţie aproape identică cu 
asta? zise Andrea. 

Baxter o privi cu precauţie. 

— Nu-ţi face griji, n-am spus nimănui şi nici n-o să spun 
vreodată. Ideea e că am decis deja ce trebuie să facem. 

— Ajunge să-i spun un singur cuvânt lui Simmons şi îi ia 
cazul, dar n-o să fac asta, zise Baxter. Prefer să fie pe 
teren fără să-i mai pese de el decât să stea aici şi să-şi 
aştepte moartea. 

— Atunci decizia e luată. Niciun cuvânt. Doar ajută-l cât 
poti. 

— Dac-am putea salva măcar o victimă, demonstrând 
astfel că ucigaşul poate da greş, ar mai fi o speranţă. 

— Cu ce pot să vă ajut? întrebă Andrea. 

Lui Baxter îi veni deodată o idee. Era totuşi un risc 
enorm să discute ceva atât de important cu o femeie care 
fusese deja arestată pentru distribuirea în presă a unor 
informaţii delicate. Nu avea nici cea mai mică înclinaţie să 
se gândească la ideea stupidă a lui Garland de a-şi înscena 
propria moarte, dar era prima oară când avea ocazia să se 
gândească la media mai degrabă ca la un ajutor decât ca la 
o piedică, şi asta ar fi putut fi o cale de a-şi creşte şansele 
de reuşită. 

Andrea părea sinceră şi foarte îngrijorată pentru soarta 
Lupului. Era, în acelaşi timp, şi cea mai mare speranţă a 
lui Baxter de a-şi duce planul la bun sfârşit. 

— Vreau să mă ajuţi să-l salvez pe Jarred Garland. 

— Vrei să mă implic eu? întrebă Andrea. 


1148 0 


— Tu şi cameramanul tău. 

— Înţeleg. 

Andrea citi printre rânduri cererea neobişnuită a lui 
Baxter. Îşi imagina faţa triumfătoare a lui Elijah la auzul 
veştii că poliţia metropolitană a ajuns la un nivel 
îngrijorător de disperare. Probabil că i-ar fi sugerat să le 
facă jocul o vreme şi apoi, în seara de dinaintea crimei, să 
iasă pe post cu povestea. 

Indiferent cât de onorabile ar fi fost intenţiile, inducerea 
publicului în eroare în mod deliberat ar fi însemnat o 
sinucidere profesională pentru un reporter de ştiri. Cum ar 
mai fi putut deveni vreodată credibilă? 

Îşi aminti feţele zâmbitoare ale colegilor ei din sala de 
conferinţe. Erau recunoscători că apăruse pe tapet 
moartea violentă a lui Elizabeth Tate, de parcă ea ar fi 
păşit în faţa autobuzului spre binele lor. Îşi încleştă pumnii 
imaginându-şi cum avea să se bucure la vederea 
cadavrului Lupului, aşteptând-o să „adauge puţin 
spectacol” la ceea ce ar fi fost cea mai neagră zi din viaţa 
ei. 

Nu putea să facă aşa ceva. Îi provocau repulsie. 

— Contează pe mine. 


1149 0 


Capitolul 16 
Joi, 3 iulie 2014 


8:25 a.m. 


Lupul trecu pe la birou în drum către şedinţa de la ora 
nouă cu doctoriţa Preston-Hall. Se aşeză la birou şi trase o 
înjurătură când răsturnă coşul de gunoi plin cu hârtii. 
Trase cu ochiul în preajmă să descopere un coş gol şi 
nepăzit şi concluzionă că eforturile îngrijitorilor nu 
crescuseră proporţional cu ale departamentului. 

Încercând să facă puţină ordine, Lupul fu mişcat să 
descopere că Finlay îi completase în ziua lui liberă raportul 
de monitorizare. Peste hârtie era lipit un bileţel: 


Ce de căcaturi! Ne vedem la şedinţă. Fin. 


Dezlipi bileţelul, gândindu-se că doctorita n-ar fi 
apreciat sinceritatea lui Finlay, şi se uită o clipă la biroul 
gol al lui Chambers, încercând să-şi imagineze căderea 
nervoasă total necaracteristică a lui Baxter din ziua 
precedentă. Nu-i plăcea deloc s-o ştie supărată. De când o 
cunoştea, n-o mai văzuse atât de neajutorată decât o 
singură dată, şi atunci asta îl afectase mai mult decât tot 
ce se întâmplase în acea zi traumatizantă şi ireală. 

Baxter nu avusese loc în sala tribunalului Old Bailey, dar 
insistase să-l însoţească pentru a auzi verdictul lui Khalid. 
La momentul acela, Lupul era deja suspendat şi toţi din 
echipă erau cercetaţi pentru modul în care conduseseră 
investigaţiile. N-ar fi vrut s-o ia cu el. În acea săptămână, 
ruptura dintre el şi Andrea făcuse un progres spectaculos, 
culminând cu chemarea poliţiei pe terasa vilei lor din 
Stoke Newington, ceea ce turnase gaz pe focul scornelilor 
cu violenţa domestică. Totuşi, Baxter aranjase lucrurile şi 
primise acceptul să aştepte în faţa sălii de tribunal. 

Lupul încă şi-l mai putea aminti foarte limpede pe şeful 


115010 


juraţilor (semăna cu Gandalf). Şi-l amintea şi pe aprodul 
care a cerut verdictul. După aceea totul devenea ceţos: 
strigăte de groază, mirosul podelei, o mână însângerată pe 
o rochie albă. 

Singurul lucru pe care şi-l amintea foarte clar era 
durerea intensă din încheietura mâinii stângi după ce 
lovitura puternică primită de la polițistul însărcinat cu 
paza boxei acuzaților: metal care disloca oasele. Asta şi 
imaginea lui Baxter în mijlocul haosului - îl întreba 
întruna, cu faţa plină de lacrimi: „Ce-ai făcut?” 

Când nu s-a mai zbătut şi le-a permis poliţiştilor să-l 
imobilizeze s-a uitat după ea. Baxter a luat-o de un braţ pe 
jurata stropită cu sânge şi a scos-o din sală. Când a 
dispărut în spatele uşilor duble, Lupul a crezut că nu avea 
s-o mai vadă vreodată. 

Reveria bărbatului fu întreruptă de un ţiuit enervant şi 
de amestecul familiar de pocnituri şi bâzâituri ale faxului 
rablagit. Baxter discuta cu Simmons în biroul acestuia. Nu 
ştia ce s-a mai întâmplat după ce el a părăsit 
apartamentul, nu mai vorbiseră de-atunci, iar la întoarcere 
nu mai găsise pe nimeni: cele două femei plecaseră spre 
casele lor. Se simţea puţin vinovat, dar avea prea multe pe 
cap ca să se lase prins în gâlceava lor. Cum nu avea vreme 
să facă ceva folositor, luă raportul de monitorizare şi 
plecă. 


Şedinţa cu psihiatra nu a mers deloc bine. S-a simţit 
uşurat când a ieşit din biroul cu miros de obiecte vechi şi 
s-a trezit în ploaia măruntă de vară britanică. Era cald, dar 
şi-a pus haina peste cămaşa albă. Încă mai avea pe colţul 
biroului micul trofeu dăruit de Finlay după ce fusese prins 
de o furtună cu grindină în aceeaşi costumaţie ieftină: Miss 
Tricou Ud 2013. Nu era prea mândru de el. 

Pe drumul de întoarcere spre New Scotland Yard se 
gândi la şedinţa care avusese loc. Doctoriţa Preston-Hall 
îşi exprimase îngrijorarea cu privire la presiunea la care 
era supus după ce văzuse alţi doi oameni murind în faţa lui 
după şedinţa de luni. Din fericire, nu aflase de moartea lui 


115110 


Chambers. 

Cu toate că şedinţele ar fi trebuit să se rezume la 
informaţia furnizată de Finlay în rapoarte şi la 
conversațiile confidenţiale dintre doctoriţă şi Lup, fusese 
imposibil să evite subiectul fotografiei apărute la ştiri cu o 
zi înainte. 

Doctoriţa a spus că fotografia i s-a părut cel mai cinstit 
punct de plecare pe care el i l-a dat vreodată, deşi fără 
intenţie, şi că era clar că bărbatul care ţinea mâna femeii 
era distrus. I-a spus că avea să-l sune pe Simmons ca să-i 
spună că Lupul „ar trebui să aibă un rol mai puţin 
important în investigaţiile care sunt în curs”, orice ar fi 
însemnat asta, şi apoi l-a expediat, spunându-i că-l aştepta 
luni dimineaţa. 

Biroul era pe jumătate gol când se întoarse Lupul. Peste 
noapte, doi adolescenţi fuseseră înjunghiaţi şi muriseră 
într-o încăierare între bande în Edmonton, iar un al treilea 
se afla în spital în stare critică. Un alt eveniment care 
amintea de faptul că Londra îşi vedea de treabă, ca de 
obicei, iar crimele din cazul Păpuşa de cârpe, vieţile celor 
de pe lista victimelor şi supraviețuirea Lupului nu erau 
decât nişte subiecte interesante de conversaţie pentru 
milioanele de oameni care nu aveau nimic de-a face cu 
asta. 

Un mesaj îl aştepta pe birou. Andrew Ford, agentul de 
securitate care era al patrulea pe listă, ceruse să 
vorbească cu Lupul în persoană chiar cu o zi în urmă. Cu 
fiecare oră devenise tot mai agresiv faţă de poliţiştii 
însărcinaţi să-l păzească. Se părea că Baxter încercase să 
se ducă în locul lui, dar necioplitul o alungase. 

Când fură chemaţi în sala de şedinţe, Lupul se aşeză pe 
locul gol de lângă Baxter, care se transformase din nou 
într-o persoană inabordabilă. Avea un aer plictisit şi se 
machiase în tonuri întunecate. 

— 'Neaţa, zise el. 

— "Neaţa, răspunse ea repede, fără să ridice privirea. 

Lupul nu mai încercă să spună nimic. Se întoarse spre 
Finlay. 


1 152 0 


1. (CAPUL) Naguib Khalid „Ucigaşul incinerator” 

2. (TRUNCHIUL) - ? 

3, (BRAŢUL STÂNG) inelul de platină, firma de 
avocatură? 

4. (BRAŢUL DREPT) oja? 

5. (PICIORUL STÂNG) - ? 

6. (PICIORUL DREPT) Detectivul Benjamin Chambers 


A - Raymend-Purnble (Primar) 

B - Vjay Rana Khalid (Frate/contabil) 

C - Jarred Garland (Jurnalist) 

D - Andrew Ford (Agent de securitate/alcoolic/ 
scandalagiu) 

E - Ashley Lochlan (Chelneriţă sau fetiţă de nouă ani) 

F - Lupul 


Priveau cu toții în tăcere lista, sperând că avea să-i 
lovească inspirația şi că vreo legătură între toate acele 
elemente avea să le devină clară dintr-odată. Petrecuseră 
primele douăzeci de minute discutând fără a ajunge în 
vreun punct anume, ceea ce-l făcuse pe Simmons să 
mâzgălească pe o planşă tot ce ştiau, cu scrisul lui aproape 
ilizibil. Puse pe hârtie, rezultatele lor erau de-a dreptul 
descurajante. 

— Cheia trebuie să fie Ucigaşul incinerator, zise Finlay. 
Khalid, fratele lui, Will... 

— Fratele lui n-a avut nimic de-a face cu procesul, zise 
Simmons, făcând o notă pe listă. Nici măcar n-a fost acolo. 

— Poate că atunci când Alex o să ne dea un nume totul o 
să capete sens, zise Finlay ridicând din umeri. 

— Ba nu, interveni Baxter. Edmunds are o listă cu 
douăzeci şi două de persoane care au primit un inel. 
Niciuna nu a fost implicată în procesul lui Khalid. 

— Dar Ben a fost, nu-i aşa? întrebă Finlay. 

Urmă o pauză tensionată după menţionarea numelui. 
Finlay avea o expresie vinovată pentru că adusese vorba 
de colegul mort, de parcă ar fi fost o altă bucăţică din 


115310 


puzzle. 

— Chambers a fost implicat, dar nu mai mult decât 
oricine altcineva din încăperea asta, răspunse Baxter rece. 
Dar chiar dacă a fost, care e legătura cu restul listei? 

— Cât de mult am săpat în istoricul acestor oameni? 
întrebă Simmons. 

— Facem tot ce putem, dar ne-ar prinde bine nişte 
oameni în plus, zise Baxter. 

— Ei bine, n-avem, o repezi Simmons enervat. Deja o 
treime din departament lucrează la asta. Nu mai am niciun 
om. 

Baxter renunţă, dându-şi seama că şeful ei era deja 
destul de presat. 

— Fawkes, ai fost neobişnuit de tăcut. Vreo idee? întrebă 
Simmons. 

— Dacă cheia e procesul lui Khalid, de ce aş fi eu pe 
aceeaşi listă cu el? N-are logică. Vor să-l omoare pe 
Ucigaşul incinerator şi în acelaşi timp pe cel care a 
încercat să-l oprească? 

Urmă o tăcere. Toţi erau încurcaţi. 

— Poate pentru că eşti celebru, sugeră Finlay. Poate Ben 
a avut şi el un caz mare, care a atras atenţia. 

— E o idee, zise Simmons. Verifică. 

Chiar atunci, Edmunds dădu buzna în sală, transpirat şi 
ciufulit. 

— Inelul i-a aparţinut lui Michael Gable-Collins, zise el 
triumfător. Partener la Collins & Hunter. 

— Collins & Hunter? Nu ştiu de ce-mi sună cunoscut, 
zise Finlay. 

Lupul ridică din umeri. 

— Patruzeci şi şapte de ani, divorţat, fără copii. 
Interesant e că vineri la amiază a participat la prânzul 
partenerilor, continuă Edmunds. 

— Deci avem o fereastră de numai douăsprezece ore 
între prânzul ăla şi descoperirea Păpuşii de cârpe, zise 
Simmons şi adăugă numele pe listă. 

— Şi e sigur că n-a avut legătură cu procesul? întrebă 
Finlay, ignorând oftatul de exasperare al lui Baxter. 


115410 


— Încă mai verific, dar nu există o legătură directă. Nu, 
zise Edmunds. 

— Atunci nu putem spune că ar fi una, zise Finlay. 

— A, legătura este procesul, zise simplu Edmunds. 

— Dar tocmai ai spus că gagiul n-a avut nimic de-a face. 

— A avut, totuşi. Toţi au avut legătură. Doar că nu am 
descoperit-o noi. Cheia este Khalid. 

— Dar... începu Finlay. 

— Mai departe, îl întrerupse Simmons uitându-se la 
ceas. Jarred Garland a cerut ca detectivul Baxter să preia 
comanda activităţilor pentru protecţia lui. Am discutat cu 
ea şi mă aştept ca toţi cei de faţă s-o ajute cum pot. 

— Stai, stai, stai! făcu Lupul. 

— Nu va fi la birou tot restul zilei de azi şi mâine. 
Bineînţeles, Fawkes o să preia bucuros sarcinile ei, adăugă 
Simmons hotărât. 

— Trebuie să ajung eu la Garland, zise Lupul. 

— Ar fi bine să te consideri norocos că mai eşti aici după 
telefonul pe care l-am primit în dimineaţa asta de la ştii tu 
cine. 

— Domnule, aici trebuie să-i dau dreptate Lupului, zise 
Edmunds, surprinzându-i pe toţi cu tonul lui ferm. 

Baxter arăta de parcă-i venea să arunce cu ceva în el. 

— Ucigaşul i-a lansat o provocare lui. Dacă intervenim, 
nu se ştie cum ar putea răspunde. Poate să ia totul ca pe o 
insultă. 

— Foarte bine. Chiar sper că aşa o să facă. M-am 
hotărât. 

Edmunds scutură din cap. 

— După mine, asta e o greşeală. 

Simmons izbucni: 

— Edmunds, poate că n-am cine ştie ce doctorat în Hoţii 
şi vardiştii, cum ai tu, dar, mă crezi sau nu, am avut şi eu 
de-a face cu nişte cazuri de crimă. 

— Nu ca ăsta, zise Edmunds. 

Finlay şi Baxter se foiau în scaun. Edmunds refuza cu 
încăpățânare să se dea bătut. 

— Ajunge! strigă Simmons. Eşti încă în perioada de 


115510 


probă. Ai face bine să ţii minte asta. Ucigaşul va încerca 
să-l omoare pe Jarred Garland sâmbătă, oricine l-ar avea în 
grijă. Pe de altă parte, Garland nu e de acord cu implicarea 
noastră dacă nu o are pe Baxter care să-l păzească. Baxter, 
îi predai repede lui Fawkes tot ce ai în lucru. Vă 
mulţumesc tuturor pentru durerea de cap. Puteţi pleca. 

După suspendarea şedinţei, Edmunds se duse să 
vorbească cu Baxter. 

— Eşti o belea, îi şuieră ea. Ce te-a apucat? 

— Eu... 

— Pentru mine e foarte important şi mi-e destul de greu 
şi dacă nu te îndoieşti tu de abilităţile mele, făcându-mă de 
râs în faţa şefului. 

Baxter îl văzu pe Lup în uşă. Aştepta o ocazie să 
vorbească cu ea între patru ochi. 

— Ştii ce-ai de făcut în restul zilei? îl întrebă ea pe 
Edmunds. 

— Da. 

— Atunci poţi să-i explici şi lui. 

Se ridică în picioare şi ieşi valvârtej din sală, fără să-l 
bage în seamă pe Lup. Edmunds îi zâmbi şters. 

— Cum stai cu manichiura? îl întrebă el. 


Lupul îi telefonase legistului ca să afle dacă descoperise 
ceva nou legat de cele trei bucăţi de corp neidentificate. I 
s-a spus că încă se mai fac teste şi că nu i se poate oferi 
nicio informaţie valoroasă pentru anchetă. Trebuia să se 
ducă la un moment dat până în Peckham, ca să se 
întâlnească cu Andrew Ford, dar aştepta să stea de vorbă 
cu Baxter înainte ca ea să plece. 

Din cine ştie ce motiv, Edmunds apăruse deodată la 
biroul lui şi nu mai plecase de-acolo, chiar dacă Baxter era 
în biroul lui Simmons de treizeci şi cinci de minute, iar 
locul ei era liber. Edmunds încercase să intre în vorbă cu 
el, dar Lupul era prea ocupat să-i urmărească pe Baxter şi 
Simmons ca să-l bage în seamă. 

— M-am gândit, zise Edmunds. Ucigaşul nostru e 
meticulos, inventiv şi deştept. N-a greşit cu nimic până 


1156 10 


acum. Ceea ce mă face să cred că a mai făcut asta. Ia 
gândeşte-te. Persoana asta şi-a perfecţionat arta... 

— „Arta”? întrebă nedumerit Lupul. 

— Aşa vede el lucrurile, şi nu putem nega că, indiferent 
cât de îngrozitoare ar fi, omorurile rămân, obiectiv 
vorbind, impresionante. 

— „Impresionante”... pufni Lupul. Edmunds, tu eşti 
ucigaşul? îl întrebă el serios. 

— Vreau să mă uit la nişte cazuri mai vechi, zise 
Edmunds atrăgându-i atenţia Lupului, şi să caut exemple 
de moduri de operare ciudate, crime care au avut victime 
aparent inaccesibile, cazurile cu amputări şi mutilări. 
Undeva trebuie să fi lăsat o urmă. 

Edmunds spera că Lupului avea să-i placă ideea lui, ba 
poate chiar să fie impresionat de modul lui de a gândi, în 
schimb, îl înfuriase. 

— Suntem patru care lucrăm la cazul ăsta. Patru! Şi- 
atât. Chiar crezi că putem să te trimitem la bibliotecă? 
Oamenii mor pe capete şi tu cauţi acul în carul cu fân? 

— Eu doar... încercam să fiu de ajutor, se bâlbâi 
Edmunds. 

— Fă-ţi treaba, îl repezi Lupul şi se ridică. 

Incercă s-o prindă din urmă pe Baxter, care terminase 
discuţia cu Simmons. 

— Hei, zise el. 

— Nici să nu te gândeşti. 

Cu un dosar în mână, Baxter trecu pe lângă el şi se duse 
spre biroul ei. 

— Dacă e despre seara trecută... 

sei Nu e. 

În dreptul sălii de şedinţe, Lupul o apucă de mână şi o 
trase înăuntru, atrăgând privirile curioase ale celor din jur. 

— Hei! strigă ea. 

Lupul închise uşa. 

— Îmi pare rău că am plecat aseară. Mai aveam de 
discutat nişte lucruri. Dar m-a enervat... Nu trebuia să te 
las cu ea. Imi cer scuze. 

Baxter părea nerăbdătoare. 


115710 


— Îţi aminteşti când am spus că eşti frumoasă şi 
deşteaptă şi... 

— Extraordinară, îi aminti ea cu un zâmbet superior. 

— Extraordinară, confirmă Lupul. Nu i-a plăcut, aşa e? 

— Nu. Nu i-a plăcut, zise Baxter cu un zâmbet generos. 

— Lasă-mă să te ajut cu Garland. Nu pot să stau aici cu 
Edmunds. Acum câteva minute a încercat să-mi facă 
unghiile! 

Baxter izbucni în râs. 

— Nu, dar îţi mulţumesc de ofertă. 

— Haide, o să fii tu şefa. Fac numai ce spui. 

— Nu. Trebuie să te relaxezi puţin. L-ai auzit pe 
Simmons. Oricum n-are nevoie de prea mult ca să-ţi ia 
cazul. Las-o baltă. 

Lupul părea disperat. 

— Scuză-mă, zise Baxter şi dădu să iasă. 

Lupul nu se clinti din uşă. 

— Nu înţelegi. Trebuie să ajut. 

— Scuză-mă, zise ea mai ferm. 

Lupul încercă să-i ia dosarul din mână. Carcasa din 
plastic se răsuci şi pocni din cauza torsiunii. Baxter îl mai 
văzuse aşa în timpul investigaţiilor Ucigaşului incinerator. 
Era atât de obsedat, încât nu mai putea să-şi dea seama 
cine-i e prieten şi cine duşman. 

— Lasă-l... Will. R 

Nu-i mai spusese niciodată pe numele de botez. Incercă 
să-i descleşteze mâinile de pe dosarul Garland, dar nu 
reuşi. Nu-i mai rămânea decât să strige după ajutor. O 
duzină de poliţişti aveau să dea buzna pe uşă, iar lui i s-ar 
fi luat cazul. Se întrebă dacă nu cumva greşise lăsând 
lucrurile să meargă atât de departe, ignorând toate 
semnele. Nu voise decât să-l ajute, dar exista o limită. 

— Îmi pare rău, îi şopti ea. 

Ridică mâna liberă ca să bată în uşa din sticlă mată, dar 
în acel moment Edmunds deschise uşa din spatele Lupului. 

Acesta dădu drumul dosarului. 

— Mă scuzaţi, zise Edmunds. Un inspector, Castagna, 
vrea să vorbească cu tine la telefon despre Andrew Ford. 


1158 10 


— Îl sun eu, zise Lupul. 

— Se pare că ameninţă că se aruncă de la etaj. 

— Inspectorul Castagna sau Ford? 

— Ford. 

— Ca să scape sau ca să se sinucidă? 

— E la etajul patru, aşa că... jumi-juma. 

Auzind replica, Lupul zâmbi. Baxter îşi dădu seama că 
redevine normal, sarcastic. 

— Bine. Spune-i că sunt pe drum. 

Îi zâmbi cald lui Baxter şi porni după Edmunds. Baxter 
aşteptă puţin ascunsă după sticla mată. Respiră adânc şi 
apoi se ghemui, ca să nu cadă din picioare. Se simţea 
ameţită şi epuizată emoţional din cauza luptei cu o 
hotărâre atât de importantă care nu dusese decât la 
rezultatul indecis de mai devreme. Se ridică înainte să 
intre cineva în sală şi păşi în birou. 


1 1591 


Capitolul 17 
Joi, 3 iulie 2014 


3:20 p.m. 


Lupul fu nevoit să ia un tren până la Peckam Rye, o 
acţiune care i se păru teribil de nerezonabilă. Ca să se 
recompenseze, cumpără un macchiato dublu fierbinte cu 
sirop fără zahăr, dar se simţi prost când bărbatul din 
spatele lui comandă simplu: „Cafea neagră”. 

Porni pe stradă către cele trei turnuri de locuinţe aflate 
în proprietatea administraţiei locale, care dominau tot 
cartierul, din fericire fără să aibă habar sau să fie 
descurajate de faptul că restul populaţiei le considera 
oribile şi le-ar fi pus la pământ cu prima ocazie. Cel puţin, 
arhitecţii care proiectaseră acele monstruozităţi aleseseră 
să le vopsească într-o perfectă nuanţă de gri de tipul „cer 
londonez ceţos, ploios şi trist”, care le făcea invizibile timp 
de nouăzeci la sută din an. 

Lupul se apropie de cel numit „Turnul Shakespeare”. Nu 
era convins că marele scriitor s-ar fi simţit onorat de asta. 
Oftă când descoperi scenele şi sunetele obişnuite ale 
acelor zile. O duzină de steaguri cu Crucea Sfântului 
George atârnau la ferestre, afişând ataşamentul faţă de 
ţară, sau cel puţin pentru cei unsprezece fotbalişti 
dezamăgitori care o reprezentau. Un câine - Lupul se 
gândi că era un bull terrier Staffordshire sau un ciobănesc 
german - lătra întruna din balconul mic de la parter în 
care fusese închis, iar o expoziţie de obiecte de lenjerie 
intimă râncede care erau întinse la uscat în ploaie arăta ca 
o piesă de artă modernă grotescă. 

Ar fi putut să fie acuzat că e intolerant sau că are 
prejudecăţi de clasă, dar oamenii de acolo nu locuiseră 
jumătate din viaţă în clădirile de acel gen înşirate prin tot 
oraşul. Simţea că avea dreptul să-i urască. 

Când se apropie de intrare, auzi strigăte din spatele 


1160 10 


clădirii. Porni într-acolo pe lângă blocul-turn şi, spre 
surprinderea lui, descoperi un tip doar în maiou şi chiloţi 
agăţat de un balcon. Doi poliţişti încercau fără succes să-l 
tragă înapoi, iar mai mulţi vecini ieşiseră în balcon, cu 
telefoanele pregătite, în cazul în care ar fi fost suficient de 
norocoşi ca omul să cadă. Lupul privi amuzat scena bizară 
până când o vecină în pijama îl recunoscu, în cele din 
urmă. 

— Tu nu eşti detectivul ăla de la televizor? strigă ea cu o 
voce răguşită. 

Lupul o ignoră pe femeia băgăreaţă. Omul de la balcon 
încetă să mai ţipe şi se uită în jos la detectivul care sorbea 
liniştit din cafea. 

— Presupun că tu eşti Andrew Ford, zise Lupul. 

— Detectivul Fawkes? întrebă Ford cu un accent nazal 
irlandez. 

— Da. 

— Trebuie să vorbesc cu tine. 

— Foarte bine. 

— Nu aici. Vino sus. 

— Bine. 

Lupul ridică indiferent din umeri şi se îndreptă spre 
intrare, în timp ce Ford se căţăra caraghios în balcon peste 
balustradă. Când ajunse sus, dădu peste o polițistă 
atrăgătoare cu trăsături asiatice. 

— Chiar ne bucurăm c-ai venit, zise ea. 

Când vorbi, Lupul observă un dinte lipsă şi începu să se 
enerveze. 

— Fl ti-a făcut asta? întrebă arătând spre gură. 

— N-a fost cu intenţie. Se agita pe-aici şi ar fi trebuit să-l 
las în pace. Greşeala mea. 

— Nu prea e normal pentru un agent de securitate, nu-i 
aşa? 

— În ultimul an n-a prea fost la muncă. Acum nu se 
ocupă decât cu băutura şi scandalul. 

— Unde a lucrat? 

— Cred că la Debenhams. 

— De la mine ce vrea? 


116110 


— Spune că te cunoaşte. 

— Probabil l-am arestat, spuse Lupul surprins. 

— Probabil. 

Poliţista îl conduse în apartamentul înghesuit. Prin hol 
erau împrăştiate DVD-uri şi reviste, iar dormitorul părea o 
groapă de gunoi. Intrară în sufrageria mică, presărată cu 
sticle de vodcă ieftină şi cutii de bere tare. Singura 
canapea era acoperită de o cuvertură plină de arsuri de 
țigară şi peste tot plutea un miros vag de transpiratie, 
vomă şi gunoi. 

Andrew Ford era cu aproape zece ani mai tânăr, şi totuşi 
arăta mult mai în vârstă decât Lupul. Părul neîngrijit 
crescuse în şuviţe în jurul cheliei. Era disproporționat: 
slab, dar cu o burtă mică şi bine conturată. Pielea avea 
nuanţa gălbuie a celor care suferă de icter. Lupul îi făcu 
un semn cu mâna în chip de salut. N-avea de gând să-l 
atingă pe individul împuţit. 

— Ofiţer al poliţiei metropolitane şi anchetatorul-şef al 
crimelor din cazul Păpuşa de cârpe... Detectiv William 
Oliver Layton-Fawkes, recită Ford entuziasmat, apoi 
aplaudă. Dar de fapt îţi zice Lupul, nu-i aşa? Ce nume tare. 
Un lup printre oi, nu? 

— Sau porci, îl repezi Lupul uitându-se prin camera 
respingătoare. 

Ford părea gata să sară la gâtul lui, dar izbucni în râs. 

— Pentru că eşti un poliţist. Înţeleg, zise el, fără să 
priceapă, de fapt, ceea ce voise detectivul să spună. 

— Ai dorit să stăm de vorbă, zise Lupul, sperând că 
Baxter o să vrea să se ocupe şi de acel caz. 

— Nu cu toţi... Făcu o pauză şi apoi ţipă: porcii ăştia în 
jur! 

Lupul le făcu semn celor doi poliţişti să iasă. 

— Noi doi suntem cam fraţi de arme, nu-i aşa? zise Ford. 
Doi cinstiţi apărători ai legii. 

Lupului i se păru deplasată expresia „apărător al legii” 
pentru individul care lucrase la Debenhams, dar trecu 
peste asta. Oricum, începea să-şi piardă răbdarea. 

— Despre ce voiai să vorbim? întrebă el. 


1 162 0 


— Vreau să te ajut, Lupule, zise Ford, apoi îşi dădu capul 
pe spate şi urlă tare. 

— Ei bine, nu s-ar spune. 

— Ai ratat ceva, zise Ford pe un ton superior. Ceva 
important. 

Lupul aşteptă continuarea. 

— Eu ştiu ceva ce tu nu ştii, zise Ford pe un ton jucăuş, 
bucuros de poziţia superioară cu care nu era obişnuit. 

— Poliţista drăguță căreia i-ai scos... 

— Indianca? zise Ford şi făcu un semn de lehamite din 
mână. 

— ...mi-a spus că mă cunoşti. 

— O, te cunosc, Lupule, dar tu nu-ţi aminteşti de mine, 
nu-i aşa? 

— Atunci dă-mi un indiciu. 

— Am petrecut patruzeci şi şase de zile în aceeaşi 
încăpere, dar nu am vorbit niciodată. 

— OK, zise Lupul nesigur, sperând că cei doi poliţişti nu 
s-au îndepărtat prea mult. 

— N-am lucrat dintotdeauna la magazin. Am fost şi eu 
cineva. 

Lupul era nedumerit. 

— Şi văd că încă mai porţi ceva dăruit de mine. 

Lupul îşi privi îmbrăcămintea fără să înţeleagă. Îşi pipăi 
buzunarele şi se uită la ceas. 

— Călduţ! 

Lupul îşi suflecă mâneca, dând la iveală arsurile de pe 
antebraţul stâng şi ceasul electronic de la încheietură. Era 
unul ieftin, primit în dar de Crăciun de la mama lui. 

— Cald, cald, fierbinte! 

Lupul îşi scoase ceasul şi dădu la iveală cicatricea albă 
şi subţire din jurul încheieturii. 

— Tu eşti polițistul care păzea boxa acuzaților? întrebă 
el cu dinţii încleştaţi. 

Ford nu răspunse imediat. Îşi frecă neliniştit faţa şi se 
duse în bucătărie să ia o sticlă de vodcă. 

— Eşti nepoliticos, spuse el în cele din urmă, 
prefăcându-se jignit. Sunt Andrew Ford - omul care i-a 


116310 


salvat viaţa Ucigaşului incinerator! 

Furios, bău cu sete din sticlă. O dâră de alcool i se 
scurse pe bărbie. 

— Dacă n-aş fi fost atât de viteaz să te iau de pe el, n-ar 
fi supravieţuit şi n-ar fi omorât-o pe ultima fetiţă. Sfântul 
Andrew! Asta vreau să-mi scrie pe piatra de mormânt. 
Sfântul Andrew, asistent al unui ucigaş de copii... 

Ford începu să plângă. Se trânti pe canapea şi trase 
peste el cuvertura dezgustătoare, răsturnând pe podea o 
scrumieră care stătuse până atunci într-un echilibru 
precar. 

— Uite, asta-i treaba. Trimite-i de-aici pe porcii ăia. Nu 
vreau să fiu salvat. Voiam să-ţi spun numai... să te ajut. 

Lupul se holbă la creatura nenorocită. Ford mai luă o 
duşcă zdravănă şi deschise televizorul. Genericul unei 
emisiuni pentru copii izbucni la volum maxim în timp ce 
Lupul ieşea. 


Andrea privi în tăcere cum Rory, cameramanul ei, 
îmbrăcat în costum de căpitan de navă spaţială, 
decapitează o fiinţă extraterestră (care semăna suspect de 
mult cu prietenul lui, Sam) cu un Pulse-Bo (un băț învelit în 
poleială). Din ciotul rezultat izbucni o clisă verde, iar 
corpul încetă să mai mişte. 

Rory apăsă butonul de pauză. 

— Ei, ce zici? 

Rory avea treizeci şi cinci de ani, dar era îmbrăcat ca un 
adolescent jerpelit. Era puţin cam gras, avea o barbă 
roşcată şi o faţă prietenoasă. 

— Sângele era verde, zise Andrea, încă năucită de 
imaginile sângeroase. 

Era de efect, chiar şi cu buget restrâns. 

— Era Kruutar... un extraterestru. 

— Înţeleg. E foarte bine, dar Emily vrea să vadă sânge 
roşu. Altfel n-avem nicio şansă s-o convingem să facă asta. 

Andrea stabilise o întâlnire cu Baxter şi Garland la 
studioul de film al lui Rory, StarElf Pictures, care se 
dovedise a fi un garaj din spatele gării Brockley. Fără 


116410 


legătură cu planul discutat cu o seară înainte, în 
aşteptarea lui Baxter, ea, Garland, Rory şi 
coproducătorul/actorul/cel mai bun prieten, Sam, discutau 
cea mai bună modalitate de a înscena moartea unei 
persoane. 

După ce urmăriseră o duzină de scene cu morţi din 
catalogul StarElf, ajunseseră la concluzia că eviscerările 
au probleme, decapitările sunt realiste, dar puţin cam 
exagerate, iar exploziile nu se termină întotdeauna bine 
(degetul mare de la unul dintre picioarele lui Sam încă mai 
stătea mândru într-un borcan de murături din raft). Au luat 
decizia să recurgă la un glonţ în piept. 

Foarte tulburată, Baxter a sosit cu patruzeci de minute 
întârziere şi n-a fost impresionată deloc când i-a găsit pe 
Rory şi Sam pierzându-şi timpul cu simularea unei 
împuşcături încasate de Garland în direct. După ce se 
certară un sfert de oră şi Garland ameninţă de câteva ori 
că ia totul pe cont propriu, Baxter acceptă cu greu să nu 
mai urle atât de mult încât să nu audă ce i se spune. Se 
apucă să studieze împrejurimile,  neîncrezătoare, şi 
Garland îşi dădu seama că se îndoieşte de competențele 
echipei StarElf, lucru care i se păru de înţeles. Din fericire, 
încă nu observase borcanul cu degetul. 

— Ştiu că nu vă vine să credeţi, dar putem face asta, 
încercă Rory s-o convingă în timp ce pregătea prezentarea. 

Se întâlniseră în treacăt cu cinci zile în urmă, când 
Baxter îi dărâmase camera pe asfaltul din Kentish Town. 
Din fericire, Rory nu era duşmănos şi părea foarte încântat 
de perspectiva proiectului lor clandestin. 

El şi Sam îi explicau animat lui Baxter cât de realiste 
deveniseră efectele folosite în film şi teatru peste tot în 
lume prin folosirea unei punguţe (de obicei un prezervativ) 
umplute cu sânge fals sub hainele persoanei împuşcate. O 
capsă explozivă, care semăna îngrijorător cu un minuscul 
tub de dinamită, era prinsă de fundul pungii, ca să arunce 
sângele afară. Mai era nevoie doar de o baterie de ceas 
care să furnizeze curentul necesar pentru declanşarea 
exploziei la semnalul unui transmiţător proiectat de Rory. 


11651 


În fine, sub exploziv trebuia aşezată o curea din cauciuc 
care să protejeze pielea de arsuri şi schije. 

Când Andrea ieşi să dea un telefon, Rory bălmăjea ceva 
despre pistolul Glock 22 cu care avea de gând să-l împuşte 
pe Garland şi-i întinse acestuia cu un aer relaxat arma 
grea ca pe o pungă de chipsuri. Garland păru neliniştit în 
timp ce inspecta arma cu ochi de profan, iar Baxter se 
înfioră, dând semne că a consumat toate rezervele de 
încredere. 

— Pare adevărat, zise Garland şi ridică din umeri. 

— Este, îi spuse vesel Rory. Numai gloanţele nu sunt. 

Răsturnă o mână de gloanţe oarbe în palma lui Garland. 

— Sunt umplute cu praf de puşcă pentru a crea flama de 
la gura ţevii şi zgomotul, dar nu au vârf. 

— Dar din armele de recuzită se scoate cocoşul, nu? 
întrebă Baxter şi se aplecă instinctiv când Garland 
îndreptă pistolul oarecum în direcţia ei. 

— De obicei da, sigur, zise Rory, evitând răspunsul la 
întrebarea evidentă. 

— Şi în cazul ăsta? îl forţă Baxter. 

— Nu prea, nu. 

Baxter îşi prinse capul în palme. 

— E absolut legal, se apără Rory. Am şi permis. Ştim ce 
facem. E foarte sigur. Uite... 

Se întoarse către Sam, care meşterea ceva la una dintre 
camerele de luat vederi. 

— Filmezi? 

— Mdaa... răspunse Sam cu un aer îngrijorat. 

Fără vreun alt avertisment, trase piedica şi apăsă pe 
trăgaci. Se auzi un bubuit asurzitor şi din pieptul lui Sam 
sări sânge roşu-închis. Andrea se întoarse în garaj fugind. 
Baxter şi Garland se holbau îngroziţi la pata de sânge care 
creştea rapid. Sam lăsă şurubelniţa din mână şi se 
încruntă spre Rory. 

— Deşteptule, trebuia să-mi schimb tricoul, zise el 
înainte de a-şi relua lucrul. 

— A arătat grozav! exclamă Garland. 

Se uitară cu toţii la Baxter, care nu părea deloc 


1166 10 


impresionată. Se întoarse spre Garland: 

— Vreau să vorbim puţin afară. 

Baxter descuie maşina, ca să poată vorbi în intimitate. 
Scutură mizeria de pe locul pasagerului pe covoraşul din 
faţa scaunului. 

— Hai să ne înţelegem, începu ea. Nu o să-ţi înscenăm 
moartea. E cel mai tâmpit lucru pe care l-am auzit. 

— Dar... 

— Ţi-am spus că am un plan. 

— Dar n-ai... _ 

— Deja avem prea multă încredere în oamenii ăştia. Îţi 
imaginezi ce-o să se întâmple dacă se află că poliţia 
metropolitană s-a ocupat de înscenarea unei morţi ca să 
apere viaţa unei persoane? 

— Cea mai importantă parte e aia cu „să apere viaţa 
unei persoane”, zise Garland, care devenea tot mai agitat. 
Gândeşti ca un ofiţer de poliţie! 

— Sunt ofiţer de poliţie! 

— E viaţa mea, aşa că decizia îmi aparţine. 

— Eu n-o fac, zise Baxter. Ăsta e răspunsul final. Dacă 
nu vrei ajutorul meu, foarte bine. Dar am un plan, şi îţi cer 
să ai încredere în mine. 

Se strâmbă, dezgustată de cuvintele care tocmai îi 
ieşiseră din gură. Garland părea la fel de surprins. Nefiind 
o persoană care să rateze o oportunitate de a face avansuri 
oferită de moartea lui iminentă, o prinse de mână pe 
Baxter. 

— OK... am încredere în tine, zise el înainte de a scânci 
jalnic în timp ce politista îi răsuci mâna. OK, OK, OK! făcu 
el, până când ea îl eliberă, apoi întrebă netulburat: Luăm 
cina? 

— Ţi-am mai spus că nu eşti genul meu. 

— De succes? Hotărât? Chipeş? 

— Condamnat, zise Baxter cu un zâmbet superior, 
urmărind cum dispare expresia de satisfacţie de pe faţa 
lui. 

În mod normal nu ar fi tolerat asemenea avansuri 
ieftine, dar după tentativa de seducţie eşuată dezastruos 


116710 


cu o seară înainte îi făcea plăcere să i se acorde atenţie. 

— Şi totuşi, ăsta ar fi un avantaj dacă nu mai ai chef de o 
a doua întâlnire, zise Garland după ce-şi recăpătă 
siguranţa de sine. 

— Presupun că da, zise Baxter zâmbind. 

— Atunci e un „Da”? întrebă el încrezător. 

— Nu, îi răspunse ea cu un rânjet. 

— Dar nu e niciun „Nu”, nu-i aşa? 

Baxter se gândi puţin înainte de a răspunde. 

— Nu. 


O lumină precum cea împrăştiată de o lună artificială 
cădea peste aparent nesfârşita arhivă subterană, aruncând 
umbre lungi peste rândurile de rafturi metalice şi 
întinzându-se pe coridoarele înguste ca nişte degete ieşite 
din întuneric. Edmunds pierduse noţiunea timpului. Citea 
aşezat pe podeaua dură a depozitului. În jurul lui erau 
înşirate hârtii din şaptesprezece cutii: fotografii, buletine 
de analiză ADN, declaraţii ale martorilor. 

Cum şi Baxter, şi Lupul erau prinşi cu altceva, Edmunds 
profitase de ocazie ca să facă o vizită la Arhivele Centrale 
ale Poliţiei, aflate într-o clădire securizată de la periferia 
Watfordului. Timp de cinci ani, se lucrase din greu la 
îndosarierea electronică a fiecărui caz al poliţiei 
metropolitane (scanare, fotografiere, arhivare). Totuşi, 
fuseseră păstrate şi probele fizice. 

În timp ce lucrurile care aveau legătură cu infracţiuni 
minore puteau fi returnate familiilor sau distruse după o 
perioadă stabilită în justiţie, probele din cazurile de 
omucidere erau păstrate pe termen nelimitat. Erau 
depozitate la poliţia locală o perioadă, în funcţie de spaţiu 
şi resurse, iar apoi transferate în arhive sigure, cu 
temperatură controlată. Adesea, unele cazuri erau 
redeschise când apăreau probe noi, se făcea apel sau 
apăreau date noi graţie progresului tehnologic, aşa că 
acele suvenire ale morţii erau păstrate mult după 
dispariţia celor implicaţi. 

Edmunds se întinse şi căscă. Cu câteva ore mai devreme 


1168 10 


auzise pe cineva împingând un căruţ, dar în acel moment 
era singur în arhivă. Aşeză documentele cu grijă la loc în 
cutie. Nu găsise nimic care să indice o legătură între acea 
victimă fără cap şi ucigaşul Păpuşii de cârpe. Puse cutia la 
loc în raft şi făcu o bifă pe listă. Abia atunci îşi dădu seama 
cât era ceasul: 7:47 p.m. Înjurând cu voce tare, o luă la 
fugă spre ieşire. 

După ce trecu de punctul de pază, îşi recuperă telefonul, 
iar când urcă scările până la parter descoperi cinci apeluri 
pierdute de la Tia. Trebuia să ducă maşina înapoi la New 
Scotland Yard şi să treacă prin birou înainte de a porni 
spre casă. Formă numărul şi aşteptă cu sufletul la gură 
reacţia ei. 


Lupul termina a doua halbă de bere Estrella pe terasa 
Dog Fox de pe bulevardul Wimbledon. Era singurul care 
înfrunta răcoarea şi norii de ploaie rău-prevestitori, dar nu 
voia să rateze întoarcerea lui Baxter în apartamentul ei 
modern de vizavi. 

La 8:10 p.m. văzu Audiul ei negru trecând milimetric pe 
lângă un pieton înainte de a parca în susul străzii. 
Abandonă restul de bere încălzită şi porni într-acolo. Era la 
zece metri de maşină când Baxter cobori râzând. Apoi se 
deschise şi uşa din stânga şi cobori un bărbat pe care nu-l 
cunoştea. 

— Unul dintre barurile astea trebuie să aibă melci şi am 
de gând să încerc, zise bărbatul. 

— Nu cred că ideea e să dai afară ultima ta masă, zise 
Baxter rânjind. 

— Refuz să mor înainte de a pune în gură o moluscă 
murdară, lipicioasă şi dezgustătoare. 

Baxter deschise portbagajul, îşi luă lucrurile din el şi 
încuie maşina. Simţind că situaţia devine stânjenitoare, la 
apropierea celor doi, Lupul se ghemui lângă o cutie 
poştală. Baxter şi cunoştinţa ei trecură pe lângă el şi abia 
apoi îl observară pe bărbatul impozant chircit pe trotuar. 

— Lupule? întrebă Baxter, nevenindu-i să creadă. 

Se ridică în picioare şi zâmbi, de parcă aşa s-ar fi salutat 


1169 10 


în mod normal. 

— Bună, zise el înainte de a-i întinde mâna bărbatului 
îmbrăcat elegant. Lupul... sau Will. 

— Jarred, zise Garland strângându-i mâna. 

Lupul rămase surprins: 

— Ah, eşti... 

Nu mai continuă. Baxter părea foarte nerăbdătoare. 

— Ce naiba cauţi aici? Şi de ce te ascundeai? 

— M-am gândit că e ciudat, mormăi el arătând spre 
Garland. 

— Şi acum nu mai e? întrebă ea roşind. Poţi să ne scuzi o 
clipă? îi zise lui Garland, care făcu câţiva paşi pe trotuar. 

— Venisem să te văd şi să-mi cer scuze pentru seara 
trecută şi pentru azi-dimineaţă şi... pentru tot, zise Lupul. 
M-am gândit că poate mâncăm ceva, dar se pare că deja 
ai... planuri. 

— Nu e ceea ce pare. 

— Nu pare nimic. 

— Foarte bine, pentru că nici nu e. 

— Mă bucur. 

— Zău? 

Discuţia începea să devină chinuitoare din cauza 
vorbelor nespuse. 

— Mă duc, zise Lupul. 

— Foarte bine, răspunse Baxter. 

Lupul se întoarse şi porni în direcţia opusă staţiei la care 
ar fi trebuit să ajungă, doar ca să dispară mai repede de- 
acolo. Baxter mormăi furioasă o înjurătură şi porni spre 
Garland, în capătul străzii. 


117010 


Capitolul 18 
Vineri, 4 iulie 2014 


5:40 a.m. 


Baxter dormise foarte puţin. Luase cina cu Garland la 
Cafe Rouge, în josul străzii, unde, spre norocul ei, melcii se 
terminaseră.  Prefăcându-se dezamăgit, Garland a 
comandat imediat o friptură, înainte ca dubiosul chelner 
francez să poată sugera cine ştie ce altă delicatesă 
necomestibilă. Ea era prea tulburată de vizita neaşteptată 
a Lupului ca să mai poată fi o companie plăcută. In ciuda 
eforturilor tânărului, a vorbit cu cei care se ocupau de 
protecţia lui Garland să vină să-l ia de la restaurant la 
10:00 seara. 

S-a străduit să-şi ducă singură bagajele în casă, ştiind că 
Garland ar fi putut să interpreteze altfel lucrurile dacă ar fi 
acceptat ca el s-o ajute. A deschis uşa şi a intrat în 
apartamentul ei foarte curat cu un singur dormitor. Echo, 
pisica ei, s-a înfiinţat în hol patinând pe parchetul din 
lemn, pregătită s-o salute. Aerul era plăcut şi răcoros, 
mulţumită brizei care adia prin fereastra deschisă. După 
ce şi-a aruncat pantofii pe covoraş a dus bagajele în 
dormitor şi le-a lăsat pe covorul alb şi gros. I-a dat de 
mâncare lui Echo, şi-a pus un pahar mare de vin roşu, şi-a 
luat laptopul din sufragerie şi s-a cocoţat în pat. 

A navigat mai bine de cincizeci de minute pe internet 
fără o ţintă anume, şi-a verificat e-mailurile, s-a pus la 
curent cu noutăţile apărute în ultima lună pe Facebook. 
Încă una dintre prietenele ei era gravidă şi primise o 
invitaţie la o petrecere cu fetele în Edinburgh. Îi plăcea la 
nebunie Scoţia, dar a scris, înainte de a-şi verifica deja 
programul, un mesaj nefiresc de siropos prin care-şi cerea 
scuze că nu putea participa. _ 

Gândurile i se întorceau într-una la Lup. În seara de 
dinainte arătase foarte clar ce simte, sau mai degrabă ce 


117110 


nu simte. Avea braţul vânăt în locul de unde o apucase el 
în acea dimineaţă şi deodată se înființase s-o scoată la 
cină. S-o fi făcut pentru că se simţea vinovat? Să fi regretat 
că a respins-o? Dar măcar era sigură că o respinsese? 
Plictisită de astfel de gânduri, şi-a mai turnat un pahar de 
vin şi a deschis televizorul. 

Moartea lui Garland era programată abia sâmbătă, şi 
asta scosese din prim-planul ştirilor de noapte crimele din 
cazul Păpuşa de cârpe. Marea problemă era acum un 
petrolier eşuat în largul coastei argentiniene din care se 
scurgeau către insulele Falkland o mie de litri de petrol în 
fiecare oră. Garland îi devenise mai simpatic în timpul 
cinei, dar a fost nevoită să recunoască faptul că nici măcar 
sâmbătă nu ar fi putut să i se pară mai interesant decât 
bieţii pinguini de pe ecran care se fereau de apa îmbâcsită 
de petrol. 

Abia după ce s-au epuizat toate subiectele de discuţie 
care aveau legătură cu poluarea, preţurile de la bursă, 
diversitatea biologică din Falkland, posibilitatea unui act 
terorist şi probabilitatea (care nici nu exista) ca petrolul să 
traverseze Atlanticul până pe ţărmul britanic, s-au întors la 
crime şi la discutarea motivului pentru care Garland 
abordase deschis ameninţarea la adresa vieţii lui. 
Subiectul o enerva, aşa că a închis televizorul şi a citit 
până aproape de ziuă. 

Puțin după ora şase dimineaţa şi-a deschis din nou 
laptopul şi a intrat pe pagina ziarului. Dat fiind interesul 
deosebit stârnit de editorialul lui Garland „Mortul 
ambulant”, redactorii  actualizau pagina în fiecare 
dimineaţă odată cu apariţia ziarului, transformând-o într-o 
foarte valoroasă proprietate virtuală. Un clip enervant care 
era o reclamă fie la parfum, fie la machiaj, fie la un film cu 
Charlize Theron refuza să se închidă, ocupând centrul 
ecranului. Când, în cele din urmă, dispăru de la sine, apăru 
succintul anunţ pe care-l pregătise împreună cu Andrea. 
Avea deja peste o sută de mii de vizualizări: 


Un interviu în exclusivitate de o oră (de la 9:30) 
D 172 0 


celui care oferă mai mult, sâmbătă dimineaţa, la 
un hotel din Londra. 0845 954600. 


În ciuda deschiderii manifestate de Garland în articolele 
lui de-a lungul săptămânii, Andrea era sigură că ideea unui 
interviu în exclusivitate cu un om care trebuia să moară 
avea să fie prea ademenitoare ca să-i reziste cineva. Planul 
lui Baxter nu era decât o simplă diversiune. Ajutată de 
Andrea, trebuia să înregistreze o jumătate de oră de 
emisiune „în direct” şi s-o difuzeze sâmbătă dimineaţa. In 
faţa hotelului ales avea să se adune toată presa, indicându- 
i astfel ucigaşului locul în care se afla Garland. Numai că 
în acel moment el urma să fie pus la adăpost, într-un alt loc 
din ţară. 

Şansele de reuşită ale planului erau date de 
plauzibilitatea lui banală: lăcomia jurnaliştilor oportunişti 
şi lupta pe viaţă şi pe moarte între puterea corporațiilor de 
ştiri şi anonimitatea asumată a unei întâlniri „secrete”. 
Înregistraseră un mesaj automat care-i invita pe cei care 
sunau să spună suma oferită şi datele de contact. Era un 
demers inutil, desigur, însă numai aşa putea să ajungă 
Andrea cu camerele de televiziune în hotel. Garland 
alesese ca platou al farsei holul hotelului ME de lângă 
Covent Garden. Când Baxter l-a întrebat de ce, a răspuns 
că avea să arate bestial în imagini. 

Se uită la ceas, închise laptopul şi se îmbrăcă în hainele 
pentru sport. Soarele se ridicase destul peste oraş ca să 
arunce raze orbitoare prin fereastra sufrageriei când ea 
urcă pe banda de alergare. Închise ochii, îşi puse căştile şi 
crescu volumul până când nu mai auzi bufniturile ritmice 
ale paşilor ei. 


Sam se apucase deja să-l pregătească pe Garland când 
Andrea ajunse la garajul cu uşile acoperite de graffiti în 
care funcţiona StarElf Pictures. Primise un telefon, târziu 
în noapte. Garland o implora să-i dea o mână de ajutor. 

— Ştii că putem face asta, i-a spus el. 

— Sunt sigură că Emily a avut motivele ei să refuze, a 


117310 


spus Andrea. 

— Nu poate face nimic din cauza poliţiei, dar tu poţi... 
Te rog. 

— Bine, încerc să mai vorbesc cu Emily. 

— O să ne împiedice, a zis Garland disperat. Odată pusă 
în faţa faptului împlinit, nu mai are altceva de făcut decât 
să accepte. Ştie la fel de bine ca noi că e cea mai bună 
soluţie. 

A urmat o pauză lungă înainte ca Andrea să răspundă. 

— Ne întâlnim la opt la StarElf, a spus ea oftând şi s-a 
rugat să fi luat decizia bună. 

— Mulţumesc. 

Andrea intră. Garland îşi descheia nasturii cămăşii în 
timp ce Sam regla transmiţătorul. 

— 'Neaţa. Văd că aveţi o nouă lucrare de artă pe uşă, îi 
zise ea lui Sam. 

— Puştanii ăia nenorociţi au încercat iar să intre peste 
noapte, mormăi el traversând încăperea către Garland. I- 
am spus lui Rory să nu-i mai primească pe-aici. 

— Dă-mi şi mie chestia aia, te rog, zise Sam făcând semn 
către centura de cauciuc de pe biroul de lângă ea. 

O ridică, studie cauciucul dur care trebuia să absoarbă 
şocul micii explozii şi i-o dădu. Fără cămaşă, Garland 
părea teribil de slab. Partea stângă a corpului era 
presărată cu negi respingători. Pe spinare avea o copie a 
celebrului tatuaj cu îngerul păzitor al lui David Beckham. 
Părea absurd pe acel fundal sărăcăcios. 

— Inspiră, îi spuse Sam, apoi îi înfăşură centura în jurul 
toracelui şi o prinse la spate. 

li prinse prezervativul plin cu sânge fals, o capsă şi 
receptorul cu baterie de ceas. In timp ce Garland se 
îmbrăca, Andrea îl rugă pe Sam să verifice şi să răsverifice 
arma şi gloanţele oarbe. Se simţea prost pentru că făcea 
totul pe la spatele lui Baxter, aşa că se străduia să nu-i 
scape vreun detaliu. 

Sam îi mai dădu câteva ultime sfaturi lui Garland, 
învăţându-l cum să moară cât mai convingător. Andrea 
spera că Garland n-o să asculte. Era sătulă de efecte 


117410 


speciale de genul discursului de zece minute al 
căpcăunului eviscerat sau de genul poliţistului care 
strănuta la propria înmormântare. 

Sam plecă cu douăzeci de minute înainte de sosirea lui 
Baxter, luând cu el o cagulă, transmiţătorul şi pistolul 
încărcat cu gloanţe oarbe. 

— Ai emoţii? întrebă Andrea când auzi maşina lui Baxter 
pe pietrişul de afară. 

— Pentru ziua de mâine, da, răspunse Garland. 

— Dacă în dimineaţa asta lucrurile ies conform 
planului... 

— De asta am emoţii. N-avem de unde să ştim, nu-i aşa? 
O să ştim dacă a muşcat-o sau nu abia după ce vedem dacă 
mai încearcă să mă omoare... sau nu. 

— Tocmai de asta Emily te duce în seara asta cât mai 
departe de Londra. Asta dacă nu ne omoară pe amândoi 
până atunci, desigur, glumi Andrea cu o voce îngrijorată. 

Baxter intră pe uşă şi se uită la ceas. 

— E timpul să mergem. 


Baxter nu ştia la ce să se aştepte, dar îi era clar că nu la 
asta. După ce intraseră în hotel, ea şi Garland fuseseră 
urcați într-un lift negru care-i dusese în holul de sus. Uşile 
s-au deschis şi după câţiva paşi pe podeaua neagră 
strălucitoare Baxter s-a oprit, admirând cu gura căscată 
spaţiul care părea ireal. 

Se aflau la baza unei uriaşe piramide de marmură din 
care venea o lumină discretă. Un registru ciudat de mare 
era deschis în faţa lor şi canapelele albe se reflectau în 
podeaua neagră de parcă ar fi fost pe apă. Biroul 
impresionant al recepţiei - un bloc impecabil din obsidian - 
şi mesele împrăştiate pe alocuri păreau crescute în mod 
natural din podea. Pe pereţii strălucitori din marmură erau 
proiectate câteva meduze care înotau contra gravităţii şi 
apoi urcau prin piramidă ca să dispară în triunghiul de 
lumină naturală aflat la treizeci de metri deasupra. 

— Ce zici? spuse Garland, încântat că reuşise în sfârşit 
s-o impresioneze cu ceva pe Baxter cea greu de atins. 


117510 


O angajată le înmână câte un pahar de prosecco şi îi 
conduse la una dintre canapelele din piele. Garland îi 
spuse că aşteptau pe cineva. Nu-şi dădea seama dacă îi 
recunoscuse, pentru că femeia nu lăsa să se vadă asta. 

— Mi-a plăcut cina de aseară, zise Garland cu ochii la 
meduzele hipnotizante care se chinuiau să scape din 
piramidă. 

— Da, mâncarea e bună întotdeauna acolo, răspunse 
Baxter. 

— Eu mă refeream la companie. 

— Cafe Rouge? 

Garland zâmbi şi înţelese că pentru moment era mai 
bine să abandoneze subiectul. 

— Unde mergem după asta? Ştii tu... după interviu, şopti 
el. 

Baxter scutură din cap, ignorând întrebarea. 

— Nu ne aude nimeni, şuieră el. 

— Cei de la protecţia martorilor aveau deja o casă 
pregătită pentru... 

— Ultima persoană pe care n-aţi fost în stare s-o salvaţi, 
completă Garland pe un ton amar. 

Baxter nu-l observă pe Sam când trecu prin recepţie şi 
intră la baie, dar remarcă schimbarea abruptă a dispoziţiei 
lui Garland. 

— Au venit, zise el agitat. 


XX 


Andrea încă mai vorbea la telefon cu Elijah când intră 
împreună cu Rory la ME. Pierdu semnalul de îndată ce 
uşile liftului se închiseră. Elijah tocmai îi recapitula 
întrebările pe care trebuia să i le pună lui Garland. Voia ca 
ea să regizeze interviul astfel încât să pară că Garland l-a 
provocat pe ucigaş, rămânând sfidător până la sfârşit. Cu 
câteva momente mai devreme îi spusese că nimănui nu-i 
place un masacru. „Oamenii vor să vadă luptă.” 

Nu se mai obosi să-l sune înapoi după ce ieşi în holul 
magnific al recepţiei. Rory se apucă să tragă nişte cadre cu 
piramida şi cartea uriaşă, deşi amândoi ştiau că imaginile 


117610 


aveau să apară probabil în următorul lui film. Angajata 
care nu-i recunoscuse pe Baxter şi Garland o identifică 
imediat pe Andrea şi păru încântată. Ştirea despre licitaţia 
lansată de Garland pentru ultimul interviu apăruse peste 
tot, întreaga dimineaţă. Înainte ca femeia să se facă 
nevăzută, Andrea îi spuse: 

— E un hotel distins. Facem o probă azi, dar asta nu 
înseamnă neapărat că mâine o să venim aici din nou. Prin 
urmare, mă aştept să păstraţi cu toţii cea mai strictă 
discreţie. Asigură-te că şi colegii dumitale înţeleg ce 
aşteptări am. 

— Bineînţeles, îi spuse femeia zâmbind, de parcă nici nu 
i-ar fi trecut vreodată prin cap să facă un selfie discret cu 
următoarea victimă a ucigaşului din Păpuşa de cârpe. 

Se duse la recepţie să-i atenţioneze pe angajaţii care îi 
priveau cu atenţie. 

— Crezi că a muşcat-o? întrebă Andrea. 

— Poate, răspunse Baxter pe un ton îngrijorat. Hai să 
facem interviul şi să plecăm. 


* k x 


Edmunds petrecuse o altă noapte pe canapea. Când 
ajunsese acasă, după zece seara, Tia dormea deja, încuiată 
în dormitor. El a rămas treaz până târziu, cãutând pe 
Google alte crime care ar fi meritat să fie studiate. 

Îşi petrecuse dimineața verificând informațiile despre 
trecutul lui Michael Gable-Collins. Evident, ucigaşul lăsase 
inelul de platină pe mâna Păpuşii de cârpe pentru ca ei să-l 
identifice, deşi nu le era clar de ce. Încredinţat că Nabuig 
Khalid e cheia întregului caz, Edmunds muncise fără 
oprire şi, în cele din urmă, descoperise firul care îi lega pe 
toţi. 

Firma de avocatură Collins & Hunter îl reprezentase pe 
Khalid la proces. Însă Michael Gable-Collins nu avea altă 
legătură cu cazul. Nu fusese nici măcar o singură zi la 
tribunal şi, ca partener şi specialist în dreptul familiei, nu 
avusese nicio implicare în pregătirea cazului, condus, se 
pare, de Charlotte Hunter. 


117710 


Chiar dacă firma de avocatură avea sute de dosare în 
fiecare an, Edmunds era sigur că nu putea fi o coincidenţă, 
aşa că s-a dus la serviciu mai devreme, ca să continue 
cercetările. Alcătuise o listă de nume care aveau legătură 
cu procesul lui Khalid, de la avocaţi şi martori până la 
funcţionari şi oameni care avuseseră loc în galerie. Era 
hotărât să-i cerceteze unul câte unul dacă era nevoie. 


Andrea spuse introducerea la cameră, puţin neliniştită la 
gândul că publicul numeros avea să critice foarte curând 
piesa lor de teatru jucată fără repetiţii. 

— „alături de noi este în dimineaţa asta jurnalistul 
Jarred Garland, a treia victimă de pe lista ucigaşului din 
cazul Păpuşa de cârpe. Bună dimineaţa, Jarred. 

Rory îşi schimbă poziţia ca să-i prindă pe amândoi în 
cadru. Stăteau pe două canapele din piele albă aflate față- 
n faţă. 

— Îţi mulţumesc că stai de vorbă cu noi în momentele 
astea cumplite pentru tine. Să începem cu o întrebare 
banală: de ce? De ce te-a ales acest ucigaş în serie tocmai 
pe tine? : 

Baxter era scârbită. Işi dădea seama că Garland era cu 
nervii întinşi la maximum. Era speriat; ceva nu era în 
regulă. Uşa de la toaleta bărbaţilor se deschise şi Sam păşi 
neobservat în hol, îmbrăcat în negru şi cu cagulă pe față. 
Ţinea deja pistolul în mâna dreaptă. 

— Asta aş vrea şi eu să ştiu, zise Garland. După cum 
sunt sigur că ştiţi foarte bine, doamnă Hall, meseria de 
jurnalist nu-ţi aduce numai prieteni. 

Râseră amândoi forţat. 

Una dintre femeile de la recepţie ţipă, iar Rory întoarse 
camera către atacatorul care se apropia. Baxter se repezi 
instinctiv la individul mascat şi nu se opri nici când 
recunoscu vocea familiară şi înţelese ce se întâmplă. 

— Să te ia dracu’, Jarred Garland, eşti un nenorocit! 
improviză Sam. 

Rory se dădu din calea atacatorului şi întoarse camera 
către Garland, care se ridică îngrozit în picioare. Sunetul 


1178 10 


împuşcăturii fu asurzitor, reverberat de suprafeţele 
lucioase, iar Andrea ţipă la fix, tocmai când prezervativul 
cu sânge explodă în mijlocul pieptului lui Garland. Baxter 
ateriză peste Sam, şi Garland se prăbuşi pe canapea, 
conform planului. Apoi, în rană apăru o lumină albă 
orbitoare care scuipă sfârâind scântei pe podeaua neagră. 
Auzind zgomotul ca de artificii, Garland începu să tipe şi să 
tragă de centura care-i înconjura pieptul. 

Rory lăsă camera jos şi se repezi să-l ajute. Auzi un 
zgomot ca de sticlă spartă şi simţi căldura care radia din 
flama care înconjura corpul lui Garland. Speriat, întinse 
mâinile să desfacă centura, şi atunci îşi dădu seama, 
oripilat, că degetele i se afundaseră în cavitatea toracică a 
lui Garland. 

Încercă să smulgă centura, dar cea mai mare parte a 
cauciucului se topise şi intrase în piele. Se auzi din nou 
zgomotul de sticlă spartă şi Rory căzu la podea când un fel 
de lichid i se împrăştie pe mâini. 

Baxter se repezi şi ea spre Garland. 

— Nu, strigă Rory. E acid! 

— Chemaţi o ambulanţă! le ordonă Baxter celor de la 
recepţie. 

Dintr-odată, după ce parcursese un cerc întreg, flama 
albă dispăru. Nu se mai auzea decât sunetul respirației 
chinuite a lui Garland. Baxter se repezi spre canapea şi-l 
luă de mână. 

— O să fie bine, îi promise ea. Andrea... Andrea! 

Andrea stătea lângă ei, paralizată. Se întoarse încet 
către Baxter. 

— Cei de la recepţie trebuie să aibă o trusă de prim 
ajutor cu medicamente pentru arsuri. Du-te şi adu-o! îi zise 
Baxter. 

Nu-şi dădea seama dacă arsurile fuseseră provocate de 
acid, de căldură sau de cu totul altceva. 

Se auzeau câteva sirene care se apropiau şi Andrea se 
întoarse lângă canapea cu trusa de prim ajutor. Fiecare 
gură de aer îl ducea pe Garland în pragul agoniei. Se 
lungise pe spate şi privea meduzele care se ridicau spre 


117910 


lumina de sus. 

Când Andrea îi dădu trusa, Baxter o privi în ochi. 

— Ce-ai făcut? o întrebă ea îngrozită înainte de a se 
întoarce spre Garland. O să te faci bine, zise ea cu o voce 
moale, ştiind foarte bine că minţea. 

O parte din cămaşa lui topită căzuse şi dăduse la iveală 
o porţiune de plămân carbonizat care se chinuia să respire 
între coaste. Nici nu încercă să-şi imagineze pagubele pe 
care nu le vedea. 

— O să te faci bine... 

Poliţişti înarmaţi intrată în hol şi-l înconjurară pe Sam, 
care avusese inspiraţia să arunce arma înainte de sosirea 
lor. Când considerară că locul e sigur, le permiseră celor 
de la salvare să intre şi să-l ia pe Garland. Baxter văzu pe 
faţa lor o expresie cât se poate de grăitoare. Un alt echipaj 
se ocupa de rănile de pe mâinile desfigurate ale lui Rory. 

În locul în care stătuse Garland, străluceau nişte cioburi 
de sticlă. Cea mai mare bucată părea o vergea subţire 
ruptă la capăt. În câteva locuri pielea de pe canapea fusese 
arsă complet. Baxter se ridică şi porni spre lifturi, hotărâtă 
să stea lângă Garland cât timp avea să mai fie în viaţă. 


Edmunds se uita prin birou, nedumerit. Fusese atât de 
adâncit în munca lui, încât nu observase când ceilalţi 
colegi se strânseseră în faţa televizorului mare. Nu se mai 
auzeau decât telefoanele neobosite şi vocea înăbuşită a lui 
Simmons care vorbea în biroul lui cu Vanita. 

Edmunds se ridică. Apropiindu-se de mulţimea strânsă 
în faţa televizorului, o văzu pe ecran pe Andrea. Chiar dacă 
apariţiile la tv erau ceva obişnuit pentru ea, era clar că nu 
mai semăna cu ceea ce se aşteptau să vadă el şi restul 
ţării. În loc să stea după un pupitru, alerga printre 
salvatori, în timp ce camera tremurătoare a unui telefon se 
străduia s-o păstreze în cadru. O văzu şi pe Baxter în 
fundal, aplecându-se deasupra unei persoane întinse pe 
targă. Nu putea fi decât Jarred Garland. 

În sfârşit, legătura reveni în studio. Colegii lui Edmunds 
începură să se întoarcă fiecare la locul lui şi, treptat, se 


11801 


reluară discuţiile. Ştia toată lumea că Baxter fusese 
însărcinată cu protecţia lui Garland şi mulţi o criticaseră 
pentru decizia de a-i permite acelui individ care condamna 
public munca lor să apară în direct la televiziune. 

De data asta se iscaseră noi întrebări: de ce defilase 
Baxter cu Garland în public? Cel care l-a împuşcat era 
ucigaşul Păpuşii de cârpe? Ce se întâmplase cu Garland, 
de fapt? Ştirile erau contradictorii, spuneau ba că a fost 
împuşcat, ba că a fost ars. 

Pe Edmunds îl interesa însă o singură întrebare: de ce 
acţionase ucigaşul cu o zi mai devreme? 


118110 


Capitolul 19 


Vineri, 4 iulie 2014 
2:45 p.m. 


Date fiind gravitatea rănilor şi cauzele necunoscute care 
le provocaseră, Garland fusese dus direct la serviciul de 
urgenţă al spitalului Chelsea and Westminster, unde unul 
dintre specialiştii lor în arsuri era deja pregătit. Baxter îl 
tinuse de mână în tot acest timp şi-i dăduse drumul doar 
când sora medicală îi ceruse să se retragă. 

Andrea şi Rory au sosit cu următoarea ambulanţă, după 
câteva minute. Din ce vedea Baxter dincolo de alifia 
lipicioasă aplicată pe arsuri, mâna lui stângă arăta la fel de 
inflamată şi de supurantă ca la hotel, numai că îi lipsea o 
bucată de carne din palma dreaptă. Rana semăna mai 
degrabă cu o muşcătură decât cu o arsură. Echipajul 
salvării a vorbit cu asistenta şi Rory a rămas să fie 
consultat de medici. 

Baxter şi Andrea stăteau în faţa cafenelei Starbucks de 
peste drum, fără să scoată o vorbă. Garland fusese dus la 
chirurgie de mai bine de două ore şi încă nu ştiau nimic 
despre Rory. Baxter petrecuse cea mai mare parte din 
acele ore încercând să afle unde era Sam, pentru a-i întări 
depoziţia care, fără îndoială, nu era luată în seamă de 
nimeni. 

— Pur şi simplu nu înţeleg ce s-a întâmplat, mormăi 
Andrea jucându-se cu un beţişor de amestecat în cafea. 

Baxter o ignoră. Îi spusese foarte răspicat că una dintre 
cele mai mari greşeli pe care le făcuse vreodată fusese să-i 
ceară ajutor. Se întreba dacă nu cumva era ceva 
fundamental în neregulă cu Andrea. 

— Nu poţi fi de încredere în nicio privinţă, îi spusese 
Baxter. Nu ţi se pare că tot ce atingi se transformă în 
căcat? 

Era tentată să reia discuţia, dar îşi dădea seama că nu 
poate duce la nimic bun şi era evident că Andrea era la fel 


1 182 0 


de supărată şi se simţea la fel de vinovată ca Baxter. 

— Am crezut că-l ajut, zise Andrea, mai mult pentru sine. 
Că e cum ai spus tu: dacă putem salva măcar unul, o să 
existe o speranţă pentru Will. 

Baxter ezită, gândindu-se dacă era o idee bună să-i 
povestească incidentul din sala de şedinţe din dimineaţa 
zilei precedente. Se hotări să nu-i spună. 

— Cred c-o să-l pierdem, şopti Andrea. 

— Pe Garland? 

— Pe Will. 

Baxter scutură din cap. 

— Nici vorbă. 

— Voi doi ar trebui... Dacă vrei... Pari... Ar trebui să fie 
fericit. 

Baxter înţelegea ce vrea să spună Andrea, dar ignoră 
întrebările implicite. 

— Nici vorbă, zise din nou, cu hotărâre. 


X XX x 
Pare rău. Gătesc pentru noi diseară. Te iubesc. 


Edmunds încerca să-i trimită Tiei un mesaj fără să-l vadă 
Simmons. Ea îi ignorase primele trei mesaje de scuze pe 
care i le trimisese. 

— Edmunds! lătră Simmons din spatele lui. Dacă ai timp 
să scrii mesaje, atunci ai timp să te duci până la 
Criminalistică şi să afli ce dracului s-a întâmplat astăzi. 

— Eu? 

— Da, tu, îl repezi Simmons, apoi se uită uluit spre 
biroul lui, unde telefonul începuse să sune din nou. Fawkes 
şi Finlay sunt în cealaltă parte a ţării, iar Baxter e încă la 
spital. Asta înseamnă că mai suntem doar eu, tu şi cu tine. 

— Da, domnule. 

Edmunds îşi strânse hârtiile la care lucra, făcu repede 
ordine, aşa încât Baxter să nu aibă motiv să ţipe la el, şi 
ieşi din birou. 


— Cum e? întrebă Joe în timp ce se spăla pe mâini cu 


118310 


acelaşi aspect de călugăr ca întotdeauna. Am văzut la ştiri. 

— Cred că toată ţara a văzut, zise Edmunds. N-am veşti 
de la ea, dar a vorbit cu Simmons. E încă la spital, cu 
Garland. 

— Foarte frumos din partea ei, dar mi-e teamă că n-o să 
ajute la nimic. 

— İl operează, deci probabil că ea îşi imaginează că mai 
are o şansă. 

— N-are. Am vorbit cu un specialist în arsuri de acolo, ca 
să mă asigur că înţeleg cu ce fel de caz au de-a face. 

— Adică? 

Joe îi făcu semn lui Edmunds să-l urmeze la o masă pe 
care bucăţile de sticlă culese de pe canapeaua de la hotel 
aşteptau sub microscop. Câteva picături de lichid tulbure 
stăteau pe fundul unei eprubete. În ea fusese scufundată o 
vergea din metal ataşate la firele unui aparat. Resturile 
centurii de protecţie erau înşirate pe o tavă, având încă 
lipite între ele câteva bucăţi din pielea lui Garland, care 
alcătuiau un tablou dezgustător. 

— Presupun că-ţi dai seama că încercau să simuleze o 
împuşcătură ca să însceneze moartea lui Garland. 

Edmunds dădu din cap. 

— Ne-a spus Simmons. 

— Bun plan. Curajos, zise Joe sincer. Şi cum poţi omori 
pe cineva cu o împuşcătură falsă? Umblând la armă? 
Schimbând gloanţele oarbe? Inlocuind explozibilul inocent 
din săculeţul cu sânge, nu? 

— Presupun că da. 

— Greşit! Toate astea au fost verificate şi răsverificate. 
Aşa că ucigaşul nostru s-a hotărât să refacă centura de 
protecţie care a fost prinsă de pieptul lui Garland. E doar o 
bandă din cauciuc îmbrăcat într-un material oarecare - nu 
reprezintă o ameninţare pentru nimeni. 

Edmunds se apropie de rămăşiţele centurii, ţinându-se 
de nas ca să scape de duhoarea cărnii carbonizate. Câteva 
fâşii de metal ars ieşeau la grămadă din cauciuc. 

— Fâşii din magneziu trase de-a lungul cauciucului, zise 
Joe, aparent insensibil la miros. lInfăşurate în jurul 


118410 


pieptului, l-au ars pe bietul nenorocit la câteva mii de 
grade Celsius. 

— Deci când au tras în săculeţul cu sânge... 

— Au aprins spirala de magneziu. Am găsit un 
catalizator aplicat pe partea din faţă, ca să asigure 
declanşarea. 

— Şi ce rol are sticla în toate astea? întrebă Edmunds. 

— Supraucidere, dacă-mi permiţi termenul. Ucigaşul a 
vrut să se asigure că Garland n-o să supravieţuiască. Aşa 
că a strecurat câteva fiole cu acid în centură, ca măsură de 
siguranţă. Fiolele au explodat pe pielea expusă din cauza 
temperaturii mari... Ah, şi să nu uităm spasmele şi 
edemele provocate de inhalarea vaporilor toxici. 

— Isuse, zise Edmunds scriind mai departe în carneţel. 
Ce fel de acid? 

— Nu e prea corect să-l numesc „acid”. Chestia asta e 
mai rea, mult mai rea. E ceea ce se numeşte un 
„superacid”, probabil acid triflic, de aproape o mie de ori 
mai puternic decât obişnuitul acid sulfuric. 

Edmunds se trase de lângă eprubeta cu aspect 
nevinovat. 

— Şi Garland s-a trezit cu substanţa asta în el? întrebă 
Edmunds. 

— Inţelegi? Nu mai are niciun rost. 

— E greu de găsit substanța asta? 

— Da şi nu, îi răspunse Joe. E folosită pe scară largă pe 
post de catalizator industrial, dar există şi o cerere 
considerabilă pe piața neagră, date fiind calitățile 
distructive. 

Edmunds oftă adânc. 

— Nu te teme, ai mult mai multe piste mai bune pe care 
să le urmezi, îi spuse Joe, vesel. Am găsit ceva pe Păpuşa 
de cârpe. 


Baxter se îndepărtă de masă ca să răspundă unui apel 
primit din spital. In lipsa ei, Andrea îşi scoase rapid din 
geantă telefonul de serviciu şi-l porni. Unsprezece apeluri 
pierdute: nouă de la Elijah şi două de la Geoffrey, dinainte 


11851 


ca ea să-şi amintească de el şi să-l anunţe că era teafără. 
Avea şi un mesaj în căsuţa vocală. Îşi luă inima în dinţi şi 
duse telefonul la ureche. Ș 

— Unde eşti? La spital? Incerc să dau de tine de ore 
întregi, începu Elijah iritat. Am vorbit cu cineva din 
personalul hotelului. Spunea că filmaţi ceva când s-a 
întâmplat. Vreau imaginile, în clipa asta. L-am trimis la 
hotel pe Paul de la tehnic cu cheia de rezervă de la carul 
de transmisie. O să încarce imaginile de acolo. Sună-mă 
după ce asculţi mesajul ăsta. 

Baxter se întoarse la masă şi o găsi pe Andrea 
tremurând de groază. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea. 

Andrea îşi prinse capul în mâini. 

— O, Doamne! 

— Ce e? 

Andrea se uită resemnată la Baxter. 

— Au imaginile, îi zise ea. Îmi pare rău. 

Tot ce atingea chiar se transforma în căcat. 


Fuseseră chemate înapoi la spital şi se văzură nevoite 
să-şi croiască drum prin zidul de camere de televiziune şi 
reporteri care luaseră cu asalt intrarea principală. Andrea 
observă că Elijah o trimisese pe Isobel şi pe cameramanul 
ei să transmită despre acel ultim incident groaznic în care 
era implicată şi ea. 

— Acum poţi să vezi lucrurile şi din partea cealaltă, îi 
zise Baxter după ce un poliţist le lăsă să treacă şi 
ajunseseră la adăpostul liftului. 

O asistentă medicală le conduse într-o cameră, iar 
Baxter îşi dădu seama din purtarea ei ce voia să le spună: 
că, în ciuda tuturor eforturilor, amploarea rănilor a fost 
prea mare şi inima lui Garland a încetat să mai bată pe 
masa de operaţie. 

Chiar dacă se aşteptase la asta şi îl cunoştea pe Garland 
de numai trei zile, izbucni în lacrimi. Îi era imposibil să-şi 
imagineze că avea să scape vreodată de o asemenea 
povară de vinovăţie. Aproape că-i simţea greutatea 


1186 10 


apăsându-i pieptul. Omul fusese în grija ei. Poate că dacă 
nu ar fi simţit nevoia să plănuiască acţiuni pe care să i le 
ascundă... Poate dacă ea... 

Asistenta medicală le spuse că sora lui Garland fusese 
informată şi se afla într-o încăpere de la capătul holului, 
dacă voiau să ia legătura cu ea. Însă Baxter n-ar fi putut 
suporta asta. O rugă pe Andrea să-i ureze lui Rory 
recuperare grabnică din partea ei şi părăsi în grabă 
spitalul. 


Joe scoase din frigider cadavrul Păpuşii de cârpe şi 
împinse  căruciorul până în mijlocul laboratorului. 
Edmunds sperase să nu mai vadă niciodată acea 
monstruozitate. Ca o insultă supremă pentru sărmana 
femeie al cărei trunchi fusese legat într-un mod oribil de 
cinci alte fragmente de corp, pe mijlocul pieptului ei se 
întindea acum un rând proaspăt de copci, despărţindu-se 
între sânii mici şi oprindu-se pe fiecare umăr. Chiar dacă 
stabiliseră la locul faptei că amputările şi mutilările se 
produseseră după moarte, nu putea să nu simtă că acea 
femeie palidă fără nume primise cea mai grea pedeapsă. 

— Ai găsit ceva la autopsie? întrebă Edmunds, pe 
nedrept supărat pe Joe pentru copcile atât de dezordonate 
cu care închisese cadavrul. 

— Cum? A, nu, nimic. 

— Atunci? 

— Uită-te puţin şi pe urmă spune-mi ce e în neregulă cu 
cadavrul ăsta. 

Edmunds îl privi disperat. 

— În afară de chestiile evidente, desigur, completă Joe. 

Edmunds se uită la cadavrul grotesc, deşi nu şi-ar fi 
dorit. Se îndoia că avea să reuşească vreodată să-şi 
şteargă din memorie acea imagine. Ura până şi gândul de 
a se afla în aceeaşi încăpere cu cadavrul. Chiar dacă era 
complet absurd, încă mai avea ceva macabru. Se uită 
înapoi la Joe. 

— Nu? Uită-te la picioare. Având în vedere că au piele 
de culoare şi mărime diferite, au fost tăiate şi montate 


118710 


aproape simetric. Dar cu mâinile s-a întâmplat cu totul 
altceva: pe o parte avem un braţ complet de femeie... 

— Nu că am avea nevoie de tot ca să identificăm oja, 
zise Edmunds înseninat puţin. 

— „iar de cealaltă doar o palmă şi un inel. 

— Deci braţul care aparţine torsului trebuie să aibă vreo 
semnificaţie. 

— Şi chiar are. 

Joe scoase câteva imagini dintr-un dosar şi i le dădu lui 
Edmunds, care le răsfoi fără să înţeleagă mare lucru. 

— E un tatuaj. 

— E un tatuaj care a fost şters. Chiar foarte eficient, aş 
putea spune. Componentele metalice ale cernelii încă se 
mai pot vedea pe radiografie, dar imaginea în infraroşu 
este şi mai clară. 

— Ce este? întrebă Edmunds întorcând imaginea cu 
susul în jos. 

— Asta e treaba ta, îi spuse Joe zâmbind. 


Simmons stătuse în birou cu Vanita mai bine de o oră, 
ascultând amenințările obişnuite pe care ea nu făcea 
altceva decât să i le „transmită” din partea superiorilor. li 
spusese de câteva ori că era de partea lui, apoi criticase 
detectivii, întregul departament şi abilitatea lui de a-l 
conduce. Inspectorul-şef abia mai reuşea să respire în 
încăperea fără ferestre şi devenea tot mai iritat, pe măsură 
ce temperatura creştea. 

— Terrence, vreau s-o suspenzi pe Baxter. 

— Pentru ce anume? 

— Trebuie s-o spun eu? într-un fel, pe Jarred Garland ea 
l-a omorât, cu planul ăla care, sincer vorbind, era pur şi 
simplu ridicol. 

Era atât de obosit de torentul de suficienţă otrăvită care 
părea să curgă întruna din femeia aceea. Işi simţi 
transpiraţia pe tâmple şi începu să-şi facă vânt cu un 
document incredibil de important. 

— Jură că n-a ştiut nimic despre asta, zise Simmons. Şi o 
cred. 


11881 


— Caz în care e cel puţin incompetentă, ripostă Vanita. 

— Baxter se numără printre cei mai buni detectivi ai 
mei, e mai dedicată şi mai familiarizată cu acest caz decât 
toţi - în afară de Fawkes. 

— O altă catastrofă ambulantă. Crezi că nu ştiu că 
psihiatra a recomandat retragerea lui din acest caz? 

— Ei bine, am de prins un criminal în serie care, cu 
ajutorul îngrozitorului cadavru care arăta spre o fereastră, 
ne-a transmis că-şi doreşte implicarea lui Fawkes, izbucni 
Simmons, puţin mai tăios decât avusese de gând. 

— Terrence, fă-ţi un bine. Trebuie să arăţi că nu eşti de 
acord cu ce a făcut Baxter. 

— N-a ştiut! Ce crezi c-ar fi putut să facă altfel? 

Începea să se enerveze. Nu voia decât să iasă din cutiuţa 
aceea fierbinte. 

— De exemplu, aş... 

— Stai puţin, de fapt nici nu-mi pasă, mârâi el, pentru că 
tu n-ai nici cea mai mică idee legată de ce trebuie să 
înfrunte oamenii mei. Şi cum ai putea avea? Nu eşti ofiţer 
de poliţie. 

Vanita zâmbi ca reacţie la ieşirea lui neobişnuită. 

— Şi tu eşti, Terrence? Pe bune? Stai aici în dulăpiorul 
ăsta. Ai ales în cunoştinţă de cauză să devii şef. Ar fi bine 
să începi să-ţi faci datoria. 

Pentru moment, Simmons fu descurajat de remarca ei 
usturătoare. Nu se gândise că era izolat de restul echipei. 

— N-o suspend pe Baxter, nu-i dau alt caz şi nici măcar 
n-o să-i fac vreun reproş pentru că şi-a făcut datoria şi şi-a 
pus viaţa în joc astăzi. 

Vanita se ridică în picioare, oferind un tablou complet al 
costumaţiei sale ţipătoare. 

— Să vedem ce are de spus şeful despre asta. Am 
programat o conferinţă de presă la ora cinci. Trebuie să 
facem o declaraţie oficială despre ce s-a întâmplat în 
dimineaţa asta. 

— Fă-o singură, izbucni Simmons, ridicându-se şi el în 
picioare. 

— Pardon? 


1189 0 


— Nu mai fac nicio declaraţie şi nu mai ascult politicile 
tale de asigurare a scaunului. Nu mai stau aici la telefon în 
timp ce colegii mei îşi riscă viaţa. 

— Gândeşte-te foarte bine înainte să mai spui ceva. 

— A, nu demisionez. În momentul ăsta am lucruri mult 
mai importante de făcut. Cunoşti drumul, te descurci şi 
singură. 

Simmons ieşi, trântind uşa. Se aşeză la biroul lui 
Chambers şi porni calculatorul. 


XX 


Când Edmunds se întoarse la birou, Baxter era deja la 
locul ei. Se opri surprins când îl văzu pe Simmons căutând 
pe internet cele mai controversate articole ale lui Garland. 
Apoi, se repezi la ea şi o îmbrăţişă. În mod surprinzător, ea 
nu-l respinse. 

— Mi-am făcut griji pentru tine, spuse el aşezându-se. 

— A trebuit să stau până când... pentru Garland. 

— Chiar n-a avut nicio şansă, zise Edmunds. 

Îi povesti ce aflase de la Joe şi o anunţă că fusese 
descoperit un tatuaj. 

— Trebuie să facem... 

— Tu trebuie să faci, îl corectă Baxter. Eu nu mă mai 
ocup de cazul ăsta. 

— Ce? 

— Simmons mi-a spus că cei de sus insistă să fiu 
suspendată. În cel mai rău caz, o să mi se dea alt caz luni. 
Simmons o să-mi ia locul şi Finlay a fost de acord să te ia 
în echipa lui. 

Edmunds n-o văzuse niciodată pe Baxter atât de 
dărâmată. Tocmai voia să-i propună să iasă şi să ducă 
imaginile în infraroşu la câteva saloane de tatuaj când 
curierul intern se apropie de ei. 

— Detectiv Emily Baxter? întrebă el. 

Avea în mână un plic subţire, cu scris de mână pe el şi 
decorat cu tot felul de coduri de curierat. 

— Eu sunt. 

Luă plicul şi dădu să-l deschidă, dar observă că individul 


1190 0 


cu aspect neîngrijit se uita în continuare la ea. 

— Da? 

— În mod normal v-aduc flori p-aicea, nu? Oricum, unde 
au dispărut cu toatele? 

— Au devenit probe, le-au cercetat criminaliştii şi le-au 
ars după ce au descoperit că au omorât pe cineva, îi spuse 
ea simplu. Îţi mulţumesc totuşi pentru că le-ai adus. 

Edmunds rânji, în timp ce individul uluit se întoarse şi 
plecă indignat, fără să mai scoată o vorbă. Baxter desfăcu 
plicul. Pe masă căzu o spirală subţire de magneziu. 
Schimbă o privire îngrijorată cu Edmunds, care-i întinse o 
pereche de mănuşi. Baxter scoase din plic o fotografie cu 
ea urcându-se în ambulanţă lângă targa lui Garland. 
Fusese făcută din mulţimea adunată să urmărească haosul 
din faţa hotelului. Pe spate cineva mâzgălise un mesaj: 


Dacă nu joci cinstit, n-o s-o fac nici eu. 


— Se apropie, aşa cum ai spus c-o să facă, zise Baxter. 

— Nu se poate abţine, zise Edmunds uitându-se mai 
îndeaproape la fotografie. 

— E scris corect. 

— Nicio surpriză. E clar că este o persoană educată, 
spuse Edmunds. 

— „Dacă nu joci cinstit, n-o s-o fac nici eu”, citi Baxter 
cu voce tare. 

— Nu cred. 

— Te gândeşti că nu e el? 

— A, nu, cred că el e. Dar pur şi simplu nu cred. Nu 
voiam să vorbesc despre asta azi, după tot ce-ai păţit, 
dar... 

— Sunt bine, insistă Baxter. 

— Ceva nu e în regulă. De ce l-ar fi omorât pe Garland 
cu o zi mai devreme decât a spus? 

— Ca să ne pedepsească. Să-l pedepsească pe Lup 
pentru că n-a fost acolo. 

— Asta vrea el să ne facă să credem. Dar şi-a încălcat 
cuvântul în momentul în care avea un palmares perfect. 


119110 


Trebuie să fie un eşec pentru el. 

— Ce vrei să spui? 

— Ceva l-a speriat şi l-a făcut să-l omoare pe Garland 
mai devreme. A intrat în panică. Fie ne-am apropiat prea 
mult, fie a considerat că n-o să poată ajunge la Garland 
mâine. 

— Urma să intre pe mâna celor de la protecţia 
martorilor. 

— La fel şi Rana, înainte ca Elizabeth Tate să ajungă la 
el. Mai mult, nimeni în afară de tine nu ştia unde o să fie 
dus. Prin urmare, ce s-a schimbat? 

— Eu? Eu eram în misiune. Nici echipa şi nici Lupul nu 
au avut vreo legătură. 

— Tocmai. 

— Ce vrei să spui? 

— Că fie acceptăm posibilitatea ca ucigaşul să ne ţină pe 
toţi sub supraveghere şi a considerat că în dimineaţa asta 
avea ultima şansă, înainte de dispariţia lui Garland... 

— Pare puţin probabil. 

— „fie cineva care cunoaşte foarte bine cazul îl 
informează. 

Baxter râse şi scutură din cap. 

— Oau, dar ştii să-ţi faci prieteni, nu-i aşa? 

— Sper să mă înşel, zise Edmunds. 

— Te înşeli. Cine de-aici l-ar vrea mort pe Lup? 

— Habar n-am. 

Baxter se gândi o clipă. 

— Şi ce facem? întrebă ea. 

— Nu spunem nimic nimănui. 

— Normal. 

— Şi apoi întindem o cursă. 


1 192 0 


Capitolul 20 
Vineri, 4 iulie 2014 


6:10 p.m. 


Lupul se trezi şi-şi dădu seama că era înapoi în Londra. 
Traversase ţara împreună cu Finlay ca să-l predea pe 
Andrew Ford celor de la protecţia martorilor. Niciunul 
dintre ei nu cunoştea destinaţia finală a lui Ford, deşi 
aveau motive să creadă că era un loc retras din sudul Ţării 
Galilor, pentru că întâlnirea avusese loc într-o parcare de 
lângă lacul de acumulare Pontsticill, undeva în Brecon 
Beacons. 

Ford se dovedise un tovarăş obositor de-a lungul celor 
patru ore de drum, mai ales după ce ştirea despre moartea 
prematură a lui Garland se difuzase la principalele posturi 
de radio. Când au oprit la o benzinărie, Lupul a încercat s- 
o sune pe Baxter, dar nu era disponibilă decât căsuţa 
vocală. Finlay a cedat şi i-a cumpărat pasagerului o sticlă 
de vodcă, cu speranţa că aşa avea să-i închidă gura pentru 
restul călătoriei. 

— Uite, Andrew, i-a spus Finlay când s-a întors în 
maşină. 

Ford l-a ignorat, iar Finlay a oftat adânc. 

— Bine. Uite-aici, Sfinte Andrew, asistent al ucigaşului 
de copii. 

Ford îl cadorisise şi pe Finlay cu povestea despre 
salvarea Ucigaşului incinerator din ghearele unui lup 
cinstit şi feroce, şi după aceea refuzase să mai răspundă 
dacă cineva nu i se adresa cu titlul complet. Le stricase 
oricum programul după ce refuzase să părăsească 
apartamentul sordid din Peckham. Asta îi făcuse să 
întârzie la întâlnire şi mai apoi să se întoarcă în capitală la 
o oră cu trafic de vârf. 

Cel puţin lacul de acumulare fusese o surpriză 
neaşteptată. S-au dat jos din maşină în mugetul apei 


1193 10 


curgătoare. Peisajul în sine ar fi fost suficient de 
impresionant, cu soarele strălucind în hectarele de apă 
albastră înconjurată de pădure, dar o pasarelă îngustă din 
metal se întindea de la țărm peste apă spre ceea ce părea 
a fi vârful unui turn scufundat. În pereţii din piatră îşi 
făceau loc nişte ferestre arcuite, iar o roză a vânturilor 
trona în vârful acoperişului, de parcă s-ar fi retras din faţa 
apelor care cotropiseră restul castelului imaginar. 

Sub pasarelă se deschidea un gol imens în apă, prin care 
lacul era aspirat fără încetare în abisul de sub el, de parcă 
o brazdă enormă ar fi fost ruptă din pământ, amenințând 
să tragă în gaură şi ultima bucată din turn. Au rămas acolo 
o vreme înainte de a porni înapoi spre Londra. 

Lupul căscă zgomotos şi se întinse să vadă unde se 
aflau. 

— Te-ai culcat târziu aseară? întrebă Finlay, luptându-se 
să nu spună un cuvânt urât când un Audi îi tăie cu 
obrăznicie calea înainte de un semafor. 

— Ca să-ţi spun drept, nu dorm prea bine în nicio 
noapte. 

Finlay aruncă o privire spre prietenul lui. 

— Ce mai faci aici, bătrâne? întrebă el. Pleacă. Suie-te 
într-un avion şi pleacă. 

— Unde? Faţa mea de idiot e afişată în toate ziarele de 
pe planetă. 

— Habar n-am... în jungla amazoniană, prin deşertul 
australian? Poţi să stai acolo. 

— Nu pot să trăiesc aşa, uitându-mă peste umăr la toată 
viaţa. 

— Care poate fi al naibii de lungă. 

— Dacă îl prindem, s-a terminat. 

— Şi dacă nu? 

Lupul ridică din umeri. Nu ştia ce să răspundă. 
Semaforul se făcu verde şi Finlay demară. 


Andrea fu întâmpinată în redacţie cu aplauze şi ovaţii. 
Oamenii o băteau pe spate şi bolboroseau felicitări în timp 
ce-şi croia loc printre ei spre birou. Încă mai avea sângele 


1194 10 


fals al mortului pe bluză, deşi o frecase cu apă în toaleta 
spitalului. 

Îşi făcea griji pentru Rory, care fusese nevoit să rămână 
în spital pentru irigări care să contracareze acidul care 
încă îi mai rodea carnea la aproape opt ore de la incident. 
Medicul îi spusese că cel mai probabil avea să rămână fără 
degetul mare de la mâna dreaptă şi, dacă alţi nervi mai 
erau afectaţi, arătătorul putea deveni şi el inutilizabil. 

Când aplauzele spontane se stinseră pe rând, Andrea se 
aşeză la birou. Imaginile cu Garland arzând de viu rulau cu 
încetinitorul pe ecranele suspendate de plafon, difuzate 
pentru a suta oară în acea zi. Camera de luat vederi a lui 
Rory surprinsese totul, chiar şi după ce o scăpase din 
mână. Obiectivul crăpat încadra frumos imaginea. 
Îngreţoşată, îşi luă privirea de pe ecran şi văzu bileţelul 
lăsat de Elijah: 


_ Scuze. A trebuit să plec. Imaginile cu crima - de geniu! 
Întâlnire luni dimineaţă să discutăm despre viitorul tău - ai 
câştigat asta. Elijah. 


Mesajul vag nu putea însemna decât că avea de gând să- 
i ofere un post de prezentatoare de ştiri, slujba la care 
visase, şi totuşi nu se simţea deloc încântată, ci mai 
degrabă golită de orice emoție. Gândindu-se în altă parte, 
luă plicul din tăviţa pentru corespondenţă şi îl deschise. 
Din el căzu ceva pe tăblia mesei. Andrea examină mica 
spirală de metal înainte de a scoate fotografia cu ea şi 
Rory ieşind din hotelul ME. 

Scoase telefonul şi-i trimise un mesaj lui Baxter. Chiar 
dacă acel al doilea comunicat din partea ucigaşului 
reprezenta un subiect de ştire şi ar fi întărit încă o dată 
pretenţiile ei asupra poveștii, puse totul la loc în plic şi-l 
încuie în sertar. 

Nu avea de gând să mai joace acel joc. 


Mănunchiul instabil de lumânări din mijlocul mesei din 
lemn de la IKEA arăta în egală măsură romantic şi 


1195 10 


periculos. Tia rămăsese să închidă salonul, ceea ce 
însemna că Edmunds ajunsese acasă înaintea ei. S-a 
apucat imediat de treabă. Când ea a ajuns acasă a fost 
încântată să găsească cina pentru o persoană pe care şi-o 
alesese dimineaţă pusă la loc în congelator. Au petrecut 
seara împreună, cu vin alb şi un desert cumpărat de la 
Waitrose, aşa cum obişnuiau s-o facă înainte de transferul 
lui. 

Înainte de a pleca de la birou, Edmunds îşi listase un 
vraf de dosare cu cazuri vechi, prin care-şi propusese să se 
uite după ce Tia avea să meargă la culcare. Le pusese pe 
bufetul înalt din bucătărie, unde micuța Tia nu avea cum 
să ajungă, dar pe măsură ce orele treceau, a uitat complet 
că mai erau acolo, până când discuţia a ajuns la subiectul 
sensibil al slujbei lui. 

— Erai acolo? întrebă Tia, frecându-şi fără să-şi dea 
seama umflătura buricului. Când bietul ăla... 

— Nu. 

— Dar şefa ta a fost? Am auzit-o pe indiancă spunându-i 
numele. 

— Baxter? Nu e chiar şefa mea. Este... mă rog, aş putea 
spune că este, într-un fel. 

— La ce lucrai când s-au întâmplat toate astea? 

Era evident că Tia se străduia să se arate interesată de 
munca lui. Chiar dacă unele informaţii erau confidenţiale, 
nu-i venea să-i ascundă chiar totul. Hotări să-i 
împărtăşească informaţiile de cea mai mică importanţă, 
ceea ce servea şi unui alt scop: s-o liniştească în privinţa 
implicării sale prea puţin importante în echipă. 

— Ai văzut fotografii cu Păpuşa de cârpe la ştiri? Ei bine, 
braţul drept a aparţinut unei femei. 

— Cine? 

— Asta încerc să aflu. Unghiile îi erau făcute cu două 
feluri de ojă, şi cred că ăsta e un indiciu pentru identitatea 
ei. 

— Două feluri la o singură mână? 

— Degetul mare şi alte trei erau date cu „Purpuriu 
acadea”, dar cel de-al cincilea avea o nuanţă uşor diferită. 


1196 0 


— Şi crezi că oja îţi poate spune cine era femeia aia? 

— E singurul element pe care-l avem, zise Edmunds 
ridicând din umeri. 

— Atunci ar trebui să fie cu totul deosebită, nu? zise Tia. 
Ca să fie de vreun ajutor, vreau să zic. 

— Deosebită? 

— Da, cum e o băbătie înţepată care vine la salon o dată 
pe săptămână să-i facem manichiura, iar Sheri trebuie să 
comande oja special, pentru că are în ea fulgi de aur 
adevărat sau nu ştiu ce gunoi. 

Edmunds o asculta cu atenţie. 

— Nu se vând în magazine, pentru că sunt uşor de furat 
şi costă vreo două sute de lire sticluţa. 

Edmunds o apucă de mână pe Tia. 

— T, eşti un geniu! 

După ce căută o jumătate de oră pe internet lacuri de 
unghii în ediţie limitată sau la preţuri ridicol de mari, 
consideră că a găsit informaţia care îi lipsea: o ojă în ediţie 
limitată, Chanel Feu De Russie 347. 

— Chestia asta a fost vândută la Săptămâna Modei de la 
Moscova din 2007 cu zece mii de dolari sticluţa! citi Tia 
după ce ciocniră paharele. 

— Pentru ojă? 

— O fi fost vreun eveniment caritabil, zise ea ridicând 
din umeri. Chiar şi aşa, presupun că nu sunt prea multe 
persoane care umblă cu o sticluţă de felul ăsta în geantă. 


A doua zi dimineaţă, Baxter primi un mesaj prin care 
Edmunds o ruga să se întâlnească cu el în faţă la Chanel 
Boutique, în Sloane Street, la ora 10. Când ea îi aminti că 
luni cazul avea să-i fie luat, el îi răspunse, la rândul lui, că 
nu era decât sâmbătă. 

Intârziase, căci ratase alarma ceasului şi rămăsese 
blocată în spatele unui om în scaun cu rotile aproape două 
minute. După moartea oribilă a lui Garland nu mai voia 
decât să vegeteze şi să se simtă în siguranţă, aşa că se 
cuibărise pe canapea şi urmărise emisiunile de vineri 
seara. Reuşise să dea gata de una singură două sticle de 


119710 


vin. 

Când scaunul cu rotile rămase înţepenit într-un capac de 
canal, profită de ocazie să depăşească şi îl găsi pe 
Edmunds puţin mai încolo, aşteptând-o în stradă. Se 
gândise mult la teoria lui cu informaţiile dezvăluite de 
cineva din echipa lor. Cu cât se gândea mai mult, cu atâti 
se părea mai absurd. Evident, Lupul nu putea face aşa 
ceva, iar în Finlay avea încredere din principiu. Simmons 
risca o sancţiune disciplinară pentru că-i ţinea partea şi, 
chiar dacă n-avea să i-o spună niciodată în faţă, avea 
încredere în Edmunds la fel de mult ca în ceilalţi. 

Edmunds îi întinse un pahar cu cafea călduţă şi-i povesti 
despre descoperirea Tiei. Baxter se bucura că el i se 
adresa din nou ca unui superior întors pe dos. Nu era nici 
urmă din compătimirea sau alinarea de care avusese atât 
de multă nevoie în ajun, iar încrederea lui în ea o făcea să- 
şi recâştige propria stăpânire de sine. 

Şefa magazinului din Oxford Street venise să se 
întâlnească cu ei. Femeia, reconfortant de eficientă, 
petrecu mai bine de o oră dând telefoane şi verificând 
informaţii în numele lor. Rezultatul fu o listă de 
optsprezece tranzacţii, dintre care şapte aveau numele şi 
detaliile de livrare ataşate. 

— Au mai fost şi altele, le spuse femeia amabilă, dar au 
fost trimise la licitaţii, premii, evenimente caritabile. 
Persoanele pentru care avem datele de contact fac parte, 
bineînţeles, din clientela noastră fidelă... 

Se opri să citească pe listă. 

— E vreo problemă? întrebă Baxter. 

— Domnul Markusson. E unul dintre clienţii noştri 
obişnuiţi din Oxford Street. 

Baxter luă lista din mâna femeii şi citi detaliile de 
contact. 

— Aici scrie că locuieşte în Stockholm, zise Baxter. 

— Se împarte între Stockholm şi Londra. Familia lui are 
o proprietate în Mayfair. Sunt absolut sigură că am adresa 
de livrare. Dacă-mi acordaţi un minut... 

Femeia formă numărul sediului central. 


1198 0 


— Care sunt şansele ca domnul Markusson să fie în 
momentul ăsta fără haine, prin vreo saună din Suedia? 
mormăi Baxter în direcţia lui Edmunds. 

— A, nici vorbă, scumpo, zise femeia, îndepărtându-şi cu 
un gest teatral telefonul de ureche. A fost ieri pe-aici. 


Aşezându-se din nou la biroul lui Chambers, Simmons 
transmisese un mesaj. Câţiva oameni îl abordaseră cu 
probleme banale, schimburi de tură şi cereri de concediu, 
dar refuzase să se ocupe de problemele care nu erau 
urgente, concentrându-se la ce avea de făcut. 

Soţia lui nu suportase prea bine vestea posibilei lui 
demiteri, aşa că-şi petrecuse aproape întreaga seară 
liniştind-o, spunându-i că aveau să-şi permită să plătească 
mai departe ratele casei şi să meargă şi în vacanţa de vară. 
Aveau să se descurce. Ca întotdeauna. 

Se ocupa de sarcina teribil de plicticoasă de a verifica 
unul câte unul numele din lista lui Edmunds cu persoane 
implicate în procesul lui Khalid în baza de date cu 
persoane dispărute. Nu era la fel de convins ca Edmunds 
de legătura tuturor crimelor cu Khalid, dar nu avea nicio 
altă pistă mai promițătoare. 

Concentrarea începea să i se clatine, când, la al cincizeci 
şi şaptelea nume, găsi o potrivire. Deschise raportul, ca să 
vadă toate detaliile. Era datat „duminică, 29 iunie”, ziua de 
după descoperirea Păpuşii de cârpe, şi fusese înregistrat 
de poliţia metropolitană. Trebuia să fie una dintre cele trei 
victime neidentificate. 

— Să fiu al naibii, murmură Simmons. 


Baxter şi Edmunds urcară scările abrupte către uşa din 
faţă a vilei cu patru nivele aflate într-o stradă cu mulţi 
copaci, dar aglomerată, din Mayfair. Ciocăniră de două ori 
înainte de a auzi în hol zgomot de paşi apropiindu-se. 
Deschise uşa un bărbat vânjos, cu cafeaua într-o mână şi 
telefonul prins între ureche şi umăr. Avea un păr blond- 
deschis, lung şi foarte bine îngrijit, era foarte musculos, iar 
peste blugi purta o cămaşă scumpă. Un miros puternic de 


1199 0 


aftershave ajunse până la ei în timp ce bărbatul îi privea 
nerăbdător. 

— Da?! 

— Domnul Stefan Markusson? 

— Aşa e. 

— Poliţia. Am vrea să vă punem câteva întrebări. 

În contrast cu prima impresie pe care le-o făcuse, 
Markusson se dovedi calm şi primitor. Îi conduse în casa 
lui incredibilă, amenajată în stil care nu putea fi numit 
decât „georgian ştiinţifico-fantastic”. Un întreg perete din 
sticlă al sufrageriei era pliat, lăsând spaţiul deschis spre 
grădina cu podium. Baxter era sigură că lui Rory i-ar fi 
plăcut foarte mult şi era hotărâtă să facă nişte poze pentru 
el dacă la un moment dat gazda avea să-i lase singuri. 

Markusson îşi trimise adorabila fiică înapoi sus, după ce 
ea coborâse să vadă cine venise în vizită, şi Edmunds se 
întrebă dacă nu cumva îşi pierdeau timpul, când soţia lui, 
având ambele braţe, apăru şi se oferi să le prepare un ceai 
cu gheaţă. Totuşi, experienţa îi spunea lui Baxter că 
bărbaţii cumpără rareori astfel de cadouri extravagante 
pentru soţie şi că dădeau cele mai sincere răspunsuri 
atunci când ea nu era de faţă. 

— Aşadar... cu ce pot să vă ajut? întrebă Markusson, iar 
de data asta accentul lui deveni evident. 

— Credem că aţi fost la Moscova în aprilie 2007, zise 
Baxter. 

— Aprilie 2007? făcu Markusson privind în gol. Da, 
Săptămâna Modei. Soţia mea mă cară pe la toate târgurile 
de felul ăsta. 

— Avem o întrebare legată de ce aţi cumpărat cât aţi 
fost acolo... 

Baxter făcu o pauză, aşteptând ca omul să-şi amintească 
de cei zece mii de dolari cheltuiţi, dar părea că lucrurile nu 
stăteau aşa. 

— O sticluţă cu lac de unghii Chanel? 

În acel moment, doamna Markusson se întoarse cu 
băuturile şi Baxter observă expresia de jenă de pe faţa 
bărbatului. 


1 200 1 


— Te rog să ai puţin grijă de Livia, îi spuse Markusson 
soţiei şi o strânse afectuos de mână, fără să se ridice din 
fotoliu. Plecăm imediat. 

Baxter îşi dădu ochii peste cap când blonda superbă se 
evaporă ascultătoare din cameră, iar Edmunds observă că 
scena îi stricase dispoziţia. 

— Aşadar... oja de zece miare? întrebă ea după ce se 
închise uşa. 

— A fost pentru o femeie pe care am întâlnit-o aici, la 
Londra. Pe vremea aia călătoream foarte mult, şi de multe 
ori mă simţeam singur... 

— Pe cuvânt că nu mă interesează nici cât negru sub 
unghie, îl întrerupse Baxter. Cum o chema? 

— Michelle. 

— Şi numele de familie? N 

— Gailey, cred. Ieşeam la cină când eram în oraş. li 
plăceau toate chestiile astea la modă, aşa că i-am făcut un 
cadou. 

— Şi cum aţi întâlnit-o? întrebă Baxter. 

Markusson îşi drese glasul. 

— Pe internet. 

— Bogaţi-cănănari.com? 

Markusson încasă aparent calm insulta, considerând-o 
meritată. 

— Michelle nu lua bani. De asta i-am făcut un cadou, 
explică el. Ca să evit complicațiile, mi s-a părut o idee bună 
să mă întâlnesc cu cineva care avea un statut social diferit. 

— Sigur că da. 

— Când aţi întâlnit-o ultima oară? întrebă Edmunds, 
mâzgălind în carneţel, ca de obicei. 

Distrat, luă o gură de ceai cu gheaţă şi începu să 
bolborosească. Baxter nu-l luă în seamă. 

— Am pus capăt poveştii când s-a născut fiica mea, în 
2010. 

— Foarte frumos din partea dumneavoastră. 

— De atunci n-am mai văzut-o. Caraghios... 

— Ce este? întrebă Baxter. 

— M-am gândit foarte mult la ea săptămâna trecută, 


120110 


probabil din cauza chestiilor ăstora de la ştiri. 

Baxter şi Edmunds schimbară o privire. 

— Care chestii? întrebară ei într-un glas. 

— Moartea Ucigaşului incinerator. Naguib Khalid parcă 
îl chema. Am vorbit foarte mult cu Michelle despre el 
ultima oară când ne-am văzut. Pentru ea era un pas mare. 

— Care? întrebară ei din nou într-un glas. 

— I-a fost dat ei în grijă, zise Markusson gânditor. Ea a 
fost ofiţerul supraveghetor după eliberarea lui. 


1 202 0 


Capitolul 21 
Luni, 7 iulie 2014 


9:03 a.m. 


Lupul ignoră apelul asistentei doctoriţei Preston-Hall în 
timp ce intra în departamentul Omucideri. Tocmai se 
scutise cu de la sine putere de supravegherea ei. Neoficial. 
Dat fiind că ea îl declarase deja incapabil să-şi facă cum 
trebuie meseria, nu vedea de ce şi-ar mai fi pierdut vreo 
secundă din timpul lui preţios în compania bătrânei 
colţoase. 

Singurul motiv pentru care Simmons putea respinge 
sfatul psihiatrei era moartea prematură şi cât se poate de 
publică a lui Jarred Garland. Cu atât de puţin timp la 
dispoziţie şi cu toţi sorții de izbândă în mod evident 
împotriva lor, nu putea să rişte să-l provoace din nou pe 
ucigaş, iar comunicatul primit de Baxter după crimă era 
foarte limpede: Lupul trebuia să se implice mai departe. 

După socoteala lui Simmons, riscurile rezultate din 
trimiterea în teren a unui detectiv instabil psihic erau mult 
mai mici decât cele reieşite din insinuările amenințătoare 
ale ucigaşului: poate şi mai multe victime, poate alte 
modificări în privinţa datelor anunţate, ori poate 
transmiterea altor informaţii sensibile către presă. 

Nu se descurcau prea bine nici în condiţiile date. 

În mod ciudat, Lupul nu se putea simţi decât oarecum 
recunoscător faţă de monstrul sângeros care plănuia să-l 
omoare într-o săptămână - îl ajuta să-şi păstreze slujba. N- 
avea de gând să-i cumpere o felicitare, dar fiecare 
problemă avea şi o parte pozitivă... 

Lupul se decisese brusc să meargă în weekend la Bath. 
Chiar dacă nu se gândise mai deloc la propria soartă, ceva 
din el tânjea după faţada înnegrită a casei în care 
crescuse, după friptura cam arsă a mamei sale şi după o 
bere la bar cu cei mai vechi prieteni, care păreau 


1 203 10 


predestinaţi să trăiască, să muncească şi să moară la cel 
mult câţiva kilometri de liceu. 

Îşi făcuse timp să asculte aceleaşi poveşti pe care tatăl 
lui i le spusese toată viaţa şi înţelesese în sfârşit, după 
atâta vreme, de ce efortul acela era răsplătit de fiecare 
dată. Părinţii lui nu au deschis decât o singură dată 
subiectul crimelor şi al sorții lui pecetluite, dar au trecut 
repede la altceva. Tatăl lui nu era genul sentimental- 
emoţional. Se pare totuşi că discutaseră „pe larg” cât timp 
Lupul a făcut un duş (expresia fiind de fapt o împunsătură 
subtilă la adresa lui pentru că risipise prea multă apă) şi 
ajunseseră la concluzia lor obişnuită pentru mai toate 
problemele din viaţă: că poate să se mute înapoi acasă, în 
vechea lui cameră de la etaj. 

— Mă îndoiesc că tipul ăla s-ar deplasa până aici, i-a 
spus încrezător tatăl lui. 

În alte împrejurări, Lupul ar fi fost înfuriat de naivitatea 
lor şi de felul în care banalizau orice problemă, dar de data 
asta totul i s-a părut mişcător de comic. Apoi, tatăl lui s-a 
supărat pe el pentru că se amuzase de propunerea făcută. 

— Nu sunt eu unul dintre grangurii de la capitală care le 
ştiu pe toate, dar asta nu înseamnă că sunt un nimeni, a 
izbucnit el. 

Dintr-un oarecare motiv avusese dintotdeauna un dinte 
împotriva capitalei, şi îşi tratase fiul altfel după ce a 
abandonat „orăşelul lor plictisitor” în căutarea unei vieţi 
mai bune. 

— Nenorocita de autostradă e un pericol. Toată ziua 
sunt lucrări şi e limitare de viteză peste tot! 

Din nefericire, asta l-a făcut din nou să râdă pe Lup, 
iritându-l şi mai mult pe tatăl lui. 

— William-Oliver! l-a apostrofat mama lui când William 
senior a ieşit indignat să-şi facă un ceai. 

Nu-i plăcea deloc felul în care-l striga mama lui, cu 
ambele nume odată. Ca şi cum sofisticatul nume de familie 
n-ar fi fost de ajuns. li plăceau numele pompoase, 
considera că ascund foarte bine ce se afla, de fapt, în 
spatele lor, la fel cum grădina impecabilă şi maşina 


1204 10 


cumpărată în rate din faţa casei nu se potriveau cu 
camerele obosite dinăuntru. 

Lupul a făcut câte ceva pe lângă casă, dar nu s-a 
apropiat de gardul vecinei Ethel şi a fost cât pe ce să 
rămână schilod aruncându-se atunci după zidul din fundul 
grădinii când ea a ieşit deodată pe prispă ca să-l ia la 
întrebări. 


Se simțea odihnit şi revigorat, pregătit pentru 
săptămâna care-l aştepta, când, dintr-o privire aruncată în 
biroul aglomerat, îşi dădu seama că totul se schimbase. 

Se părea că Vanita se instalase din nou în biroul lui 
Simmons, care, la rândul lui, părea să se fi mutat la biroul 
lui Chambers şi să se fi ales în acelaşi timp cu o moştenire: 
Edmunds stătea alături de el, privindu-l cu doi ochi foarte 
învineţiţi. Baxter stătea de vorbă cu un detectiv pe nume 
Blake, cu care toată lumea ştia că nu se înţelege şi care nu 
avea niciun fel de legătură cu cazul Păpuşii de cârpe. 

Pe panoul din sala de şedinţe fuseseră adăugate două 
nume noi pe lista victimelor. Găsi pe masă un bilet de la 
Finlay, care îi cerea să-l caute la ambasada irlandeză din 
Belgravia după ce termina cu psihiatra. Acolo trebuia să se 
ocupe de protecţia lui Andrew Ford, lucru oarecum 
frustrant, pentru că Lupul îşi amintea foarte bine că-l 
lăsaseră pe Ford în sudul Ţării Galilor. 

Uluit, se îndreptă către Simmons şi Edmunds, al cărui 
nas era evident spart. 

— 'Neaţa, zise el. Ce-am ratat? 


Madeline Ayers lucrase pentru Collins & Hunter patru 
ani înainte de a-l apăra pe Naguib Khalid în procesul atât 
de intens popularizat. Simmons recunoscuse imediat 
numele pe lista persoanelor dispărute. Ayers condusese 
atacul dispreţuitor şi cu multe accente de propagandă la 
adresa Lupului şi a poliţiei metropolitane în general. 
Devenise un nume foarte cunoscut după remarcile 
obraznice şi afirmaţiile controversate din proces, printre 
care se număra şi faimoasa sugestie ca Lupul să ia locul 


1 205 0 


clientului ei în boxa acuzaților. 

Vederea numelui Ayers pe lista dispăruţilor îi confirmase 
lui Simmons faptul că Edmunds avusese dreptate: totul era 
legat de Khalid. Trimiterea unor echipaje la casa ei din 
Chelsea nu fusese decât o formalitate menită să confirme 
că torsul micuţ din mijlocul Păpuşii de cârpe era al ei. În 
ciuda pasului promiţător, încă nu înțelegeau ce legătură 
are Michael Gable-Collins cu toată povestea. 

După numai trei ore Baxter şi Edmunds se întorseseră la 
birou cu informaţia care confirma faptul că Michelle 
Gailey, ofiţerul care-l avusese în grijă pe Khalid, era cea 
de-a cincea victimă. Graţie unei oje de zece mii de dolari şi 
a extravagantului suedez duplicitar. Reieşise că Naguib 
Khalid fusese găsit vinovat de conducere fără drept, motiv 
pentru care se afla sub control judiciar în sarcina lui 
Michelle Gailey când făcuse ultima victimă. 

Dintre cele şase bucăţi de corp care alcătuiau Păpuşa de 
cârpe, mai rămăsese de identificat una singură. Chiar dacă 
nicio altă persoană implicată în proces nu fusese dată 
dispărută, Simmons era sigur că numele ultimei victime se 
găsea pe acea pagină. Luă lista de la capăt şi îi elimină din 
ea doar pe aceia care fuseseră contactaţi sau văzuţi după 
descoperirea Păpugşii de cârpe. 


În zorii zilei de duminică, Rachel Cox se apropia de 
sfârşitul turei de noapte în casa de vacanţă din pitorescul 
sat galez Tintern. Lucra în serviciul pentru protecţia 
martorilor de ceva mai bine de un an, dar aceea fusese de 
departe cea mai plăcută casă în care fusese trimisă în tot 
acel timp. Din nefericire, se dovedise şi cea mai solicitantă. 

Andrew Ford îşi petrecuse mai tot timpul strigându-le 
obscenităţi lui Rachel şi colegei sale ori aruncând lucruri 
prin casă. Vineri seara aproape incendiaseră casa 
încercând să aprindă focul, iar sâmbătă după-amiază 
fuseseră nevoite să-şi unească forţele pentru a-l împiedica 
să iasă din casă. 

La întâlnirea de lângă lacul de acumulare Finlay îi 
dăduse un sfat pe care ea nu-l luase în seamă la acea 


1 206 1 


vreme, dar deja se gândea ca, după câteva ore de somn, să 
meargă în oraş şi să strecoare în casă nişte sticle de alcool. 
Trebuia să ascundă toată povestea de şeful ei, dar nu se 
îndoia că restul nopţilor petrecute cu oaspetele irlandez 
aveau să fie mai suportabile. 

Din fericire, pe la trei dimineaţa Ford era deja epuizat, 
aşa că a adormit. Rachel s-a aşezat în bucătărie, la masa 
noduroasă din lemn, în lumina plăcută care venea de la 
becul din hol. Asculta sforăiturile şi îşi ţinea respiraţia ori 
de câte ori se opreau sunetele guturale, rugându-se ca el 
să nu se fi trezit. I s-a făcut din nou somn, aşa că s-a gândit 
să urmeze sfatul supraveghetorului şi să dea o tură prin 
împrejurimi. 

A păşit în vârful picioarelor pe duşumeaua scârţâitoare, 
a descuiat uşa grea din spate cât mai încet cu putinţă şi a 
ieşit în aerul răcoros al dimineţii. Trăgându-şi ghetele, a 
pornit peste iarba înrourată în obscuritatea de dinaintea 
zorilor şi a început să simtă cum se trezeşte. Aerul rece îi 
înţepa ochii şi-i părea rău că nu-şi luase haina pe ea. 

Dând colţul spre grădina din faţă, a descoperit şocată o 
siluetă fantomatică stând în picioare la vreo cincizeci de 
metri distanţă, lângă poarta din faţă. 

Se afla exact sub dormitorul în care dormea colega ei 
înarmată. Dacă o striga, ea putea să coboare în mai puţin 
de douăzeci de secunde, dar nu voia s-o trezească fără 
rost, şi nici să atragă atenţia asupra faptului că-şi lăsase 
staţia de emisie-recepţie pe masa din bucătărie, aşa că s-a 
hotărât să vadă singură despre ce era vorba. 

A scos precaută spray-ul cu gaze şi s-a apropiat de 
silueta neclară care se profila pe dealurile din spate. 
Temperatura părea să scadă cu fiecare pas care o 
îndepărta de casă şi respiraţia sacadată adăuga o aură 
ciudată tabloului deja înfricoşător. 

Peste câteva minute soarele avea să-şi facă apariţia la 
orizontul ondulat. Rachel s-a apropiat în tăcere până la 
zece metri de siluetă, dar tot nu reuşea să distingă vreo 
trăsătură. Era o persoană înaltă care meşterea ceva la 
poartă. Oricine ar fi fost, era clar că nu o simţise, dar când 


1 207 1 


a păşit pe alee pietrişul a scrâşnit zgomotos sub cizmele ei, 
iar silueta întunecată s-a oprit din ceea ce făcea şi s-a 
întors spre ea. 

— Pot să te ajut cu ceva? a întrebat Rachel cu toată 
încrederea în sine pe care şi-a putut-o aduna. 

Pregătirea îi cerea să-şi dezvăluie identitatea de polițistă 
numai dacă nu mai avea încotro. A mai făcut un pas. 

— Am întrebat dacă pot să te ajut cu ceva. 

Rachel era furioasă că lăsase staţia înăuntru. Era la 
aproape cincizeci de metri de casă şi ar fi trebuit să ţipe 
foarte tare dacă voia să fie auzită de colega ei. Şi-ar fi dorit 
să fi făcut asta mai devreme. Silueta a rămas nemişcată. 
Nu spunea nimic, dar Rachel era destul de aproape ca să-i 
audă respiraţia hârâitoare şi să vadă norii de abur care 
umpleau spaţiul dintre ei, ca un fum ce anunţă ivirea 
focului. 

În cele din urmă, Rachel şi-a pierdut răbdarea. A tras 
adânc în piept aerul rece, pregătindu-se să strige după 
ajutor, iar silueta a rupt-o la fugă. 

— Coombes! a strigat ea, apoi s-a repezit pe urmele 
umbrei care cobora dealul pe drumul mocirlos de lângă 
pădure. 

Rachel avea douăzeci şi cinci de ani şi fusese cea mai 
bună alergătoare din universitate. Micşora cu repeziciune 
distanţa dintre ei pe panta tot mai abruptă şi tot mai 
denivelată. Era o tăcere ireală. Pe deal se auzeau doar 
sunetul răsuflării lor sacadate şi paşii lor grei. 

— Poliţia! Stai! strigă ea gâfâind. 

Soarele se ridica încet, iar vârfurile copacilor erau 
scăldate în lumina aurie. Rachel îşi putea da seama că 
urmăreşte un bărbat cu o statură impozantă, ras în cap, cu 
o cicatrice care îi străbătea în diagonală scalpul. Purta 
ghete solide şi o haină bleumarin lungă, ale cărei poale 
fluturau după el. 

Individul a cotit brusc şi a sărit într-un mod ciudat peste 
gardul din sârmă ghimpată care înconjura pădurea. 

Rachel l-a auzit strigând de durere înainte să se ridice în 
picioare şi să dispară printre copaci. A ajuns la locul în 


1 208 1 


care el sărise gardul şi a abandonat urmărirea. Uneori îi 
era greu să-şi amintească tot ce învățase atunci când îi 
creştea nivelul adrenalinei. Era înarmată doar cu un spray. 
Văzuse deja dimensiunile bărbatului şi presupunea că 
pădurea l-ar fi avantajat pe el. În afară de asta, avea ceea 
ce-i trebuia. 

A îngenuncheat şi s-a uitat la sângele întunecat de pe 
unul dintre ghimpii sârmei. Nu avea cu ce s-o taie şi nici 
nu putea lăsa proba nesupravegheată, aşa că a scos o 
batistă din buzunar şi a înmuiat-o cât de bine a putut. 
Aruncând întruna priviri spre marginea pădurii, a pornit în 
sus pe panta lungă şi abruptă a dealului. 


Baxter fusese prima din echipă care sosise la birou 
duminică dimineaţa. A găsit un mesaj urgent de la serviciul 
pentru protecţia persoanelor şi a trebuit să treacă printr- 
un proces complicat de verificări ale identităţii şi codurilor 
de securitate. Abia după douăzeci de minute a reuşit să ia 
legătura cu Rachel, care i-a raportat incidentul şi i-a spus 
despre plicul maro pe care l-a găsit legat de poartă la 
întoarcere. În plic nu era decât o fotografie făcută în după- 
amiaza precedentă, în care Rachel şi colega ei se luptau cu 
Ford în grădina din faţa casei. 

Rachel şi colega ei se  dovediseră liniştitor de 
competente şi prompte. Rugaseră poliţia locală să caute 
prin pădure, luaseră măsuri pentru conservarea urmelor 
din noroi şi puseseră într-o pungă pentru probe batista 
pătată cu sânge de la locul în care individul se rănise. 
Ambele probe erau în drum spre laboratorul criminalistic 
al poliţiei metropolitane. 

Dacă era prima greşeală a ucigaşului, aveau de gând să 
profite din plin de ea. 

Devenise însă limpede că Andrew Ford nu mai era în 
siguranţă acolo. Simmons nu a reuşit să dea de Lup, aşa că 
i-a trimis pe Baxter şi pe Edmunds să-l ia pe Ford, în 
vreme ce el s-a ocupat de găsirea unei alte soluţii. După ce 
a sunat câţiva oameni pe care-i cunoştea prin intermediul 
primarului Turnble, a reuşit să ia legătura cu Ambasada 


1 2091 


Irlandei. 

Ambasada părea o alegere logică, de vreme ce era 
protejată oricum de ofiţerii de la protecţia diplomatică şi 
se găsea într-o clădire cu standarde de securitate ridicate. 
Simmons a vorbit deschis cu ambasadorul, înştiinţându-l 
despre problemele cu băutura pe care le avea Ford şi 
despre comportamentul lui instabil. 

— Atunci nu mai e nevoie să-i verificăm paşaportul, a 
glumit ambasadorul. 

I-a invitat pe Ford şi poliţia metropolitană să folosească 
ultimul etaj al ambasadei până când situaţia avea să se 
clarifice în vreun fel. Finlay a tras băţul mai scurt şi a fost 
nevoit să-şi petreacă noaptea în ambasadă. 


Duminică seara, Edmunds s-a întors acasă epuizat de 
călătorie. Îl lăsaseră pe Ford în grija lui Finlay, după care 
Baxter fusese atât de drăguță încât să-l aducă până în faţa 
casei. 

— Ai grijă să nu iasă pisica! a ţipat Tia la el imediat ce-a 
trecut pragul. 

— Ce? 

A fost cât pe ce să se împiedice de o pisicuţă tărcată 
care a trecut în goană pe lângă el şi s-a ciocnit de uşa de la 
intrare. 

— T? Ce-i asta? a întrebat el. 

— Îl cheamă Bernard şi o să-mi ţină de urât cât eşti tu la 
lucru, i-a răspuns provocator Tia. 

— Dar copilul n-o să facă asta? 

— Deocamdată copilul nu-i aici... 

Edmunds a intrat împleticindu-se în bucătărie, pentru că 
pisoiul i se freca afectuos de picioare. Tia era evident 
încântată, nici măcar nu se plânsese de întârzierea lui, aşa 
că Edmunds s-a hotărât să nu mai obiecteze şi să nu-i 
amintească de faptul că era alergic la pisici. 


Luni dimineaţa, Vanita a preluat postul lui Simmons şi a 
luat cazul în grija ei. La biroul lui Chambers, Simmons 
căuta să se integreze cât mai bine în echipă, fără să-şi facă 


1 2101 


griji pentru sancţiunile disciplinare care-l aşteptau după ce 
lucrurile aveau să se liniştească. Între timp, lui Baxter îi 
fuseseră alocate alte sarcini obişnuite. 

Primul ei caz era o femeie care-şi înjunghiase mortal 
bărbatul pentru că o înşela. A preluat cazul cu un aer 
foarte plictisit. Avea înainte câteva ore de completat 
formulare pentru a-şi încununa munca de cercetare depusă 
preţ de cinci secunde. În plus, era nevoită să lucreze cu 
Blake, unul dintre prietenii nesuferiţi ai lui Saunders, care 
pe deasupra îi mai făcea şi avansuri. Din fericire, era o 
actriţă atât de bună, încât nimeni nu-şi putea da seama că 
nu-l suportă pe individ. 

Simmons adusese la zi lista de pe panoul din sala de 
şedinţe: 


1. (CAPUL) - Naguib Khalid, „Ucigaşul incinerator” 

2. (TRUNCHIUL) - ? - Madeline Ayers (apărătoarea lui 
Khalid) 

3. BRAŢUL STÂNG) inelul de platină, firma de 
avocatură? - Michael Gable-Collins - de ce? 

4. (BRAŢUL DREPT) oja? - Michelle Gailey - (ofiţerul 
care l-a avut în grijă pe Khalid) 

5. (PICIORUL STANG) - ? 

6. (PICIORUL DREPT) Detectivul Benjamin Chambers - 
de ce? 


A - Raymend-Purnble (Primar) 

B - Vijay Rana/Khate (Frate/contabil) nu a fost prezent 
la proces 

C - Jarred-Garland (Jurnalist) 

D - Andrew Ford (Agent de 
securitate/alcoolic/scandalagiu) - agentul de securitate al 
boxei acuzaților 

E - Ashley Lochlan (Chelneriţă sau fetiţă de nouă ani) 

F - Lupul 


Edmunds aproape că uitase de noul membru al familiei, 
aşa că dimineaţă s-a pregătit să plece la serviciu şi şi-a 


121110 


adus aminte de acesta când s-a împiedicat în hol de bila 
pufoasă şi a aterizat cu faţa în uşa de la intrare. 

Bineînţeles, Tia îi luase apărarea lui Bernard, şi l-a rugat 
pe Edmunds să nu-l mai sperie pe micuţ cu sângele care-i 
curgea pe faţă. 


1212 10 


Capitolul 22 
Luni, 7 iulie 2014 


11:29 a.m. 


În momentul în care semnalul „în direct” s-a stins, 
Andrea şi-a scos microfonul şi a ieşit în grabă din studio, 
întorcându-se în redacţie. Elijah programase întâlnirea lor 
la 11:35 a.m., şi în timp ce urca scările spre biroul lui încă 
nu ştia ce ar putea să-i spună dacă el avea să-i ofere ceea 
ce ea îşi dorise dintotdeauna. 

Atunci când îi promisese ajutor lui Baxter avusese de 
gând să lase deoparte apucăturile sângeroase ale profesiei. 
Şi totuşi, încercarea de a-şi răscumpăra greşelile eşuase 
îngrozitor, propulsându-i faima şi influenţa jurnalistică pe 
noi culmi ameţitoare. Într-un anumit fel se putea spune că 
în lupta de a ieşi din mocirlă nu reuşise decât să se afunde 
şi mai mult. 

Elijah o văzu venind şi, pentru prima oară, îi deschise 
uşa înainte ca ea să apuce să bată, răpindu-i cele câteva 
secunde suplimentare de care avea nevoie pentru a-şi 
limpezi mintea. Mirosea uşor a transpiraţie, iar la subraţe 
începuseră să se formeze nişte pete întunecate. Purta o 
cămaşă bleu strâmtă care lăsa impresia că avea să 
plesnească la cea mai mică încordare a muşchilor şi nişte 
pantaloni negri mulaţi care subliniau şi mai mult 
proporțiile absurde ale siluetei lui. 

Îi oferi una dintre cafelele lui dezgustătoare, pe care ea 
o refuză, apoi începu să vorbească despre cât de rar era 
surprins el şi despre faptul că se vedea nevoit să 
recunoască faptul că Andrea dăduse dovadă de un instinct 
de vânător de care nu o crezuse niciodată capabilă. Apăsă 
pe un buton şi pe ecranul din spatele lui apăru un grafic. 
Începu să înşire nişte numere fără să se uite la date. 
Andrea îşi înăbuşi râsul. Jumătate din grafic se întindea pe 
uşa biroului, lucru de care el şi-ar fi putut da seama dacă 


121310 


nu ar fi fost atât de mulţumit de sine încât să nu fie dispus 
nici măcar să-şi mişte capul. 

Se gândea la altceva în timp ce el o felicita pentru 
reuşita extraordinară în cazul uciderii lui Garland, de 
parcă ar fi fost un eveniment în direct meticulos pregătit. 
Într-un fel foarte supărător chiar aşa şi fusese. Andrea încă 
se mai lupta cu amintirea morţii lui Garland când Elijah 
ajunse unde voia: 

— „cea mai nouă prezentatoare de ştiri a postului 
nostru! 

Se dezumflă văzând că Andrea nu spunea nimic. 

— Ai auzit ce-am spus? întrebă el. 

— Da, am auzit, răspunse Andrea încet. 

Elijah se lăsă pe spate în scaun, aruncă o bucăţică de 
gumă de mestecat în gură şi dădu din cap în semn că 
înţelege. Fără să-şi dea seama, când vorbi din nou ridică 
spre ea un deget, în semn de superioritate. 

Andrea era tentată să i-l smulgă. 

— Înţeleg care-i treaba, zise el mestecând cu gura 
deschisă. E vorba de Lup. Te gândeşti că nu pot să mă 
aştept ca tu să stai în faţa camerei de luat vederi şi să 
transmiţi în lumea întreagă ştirea despre moartea fostului 
tău soţ. 

Îl ura când îi atribuia gânduri sau cuvinte, chiar dacă în 
acel moment o nimerise destul de bine. Încuviinţă cu un 
gest din cap. 

— E o problemă delicată, scumpo, izbucni el. Tocmai 
asta o să facă totul mai convingător. Cine s-ar mai uita la 
plicticosul BBC dacă ar putea s-o vadă în direct pe iubita 
Lupului când află că el a trecut în neființă. Aşa ceva e de 
neratat! 

Andrea zâmbi amar şi se ridică să plece. 

— Eşti incredibil! 

— Sunt realist. Oricum o să treci prin asta. De ce să n-o 
faci în faţa camerei şi să devii şi vedetă totodată? Ah! Ai 
putea să-l convingi să dea un interviu în seara dinainte. Ar 
fi ceva mişcător. Ba chiar am putea difuza în direct 
momentul vostru de rămas-bun. 


121410 


Andrea ieşi din birou trântind uşa în urmă. 

— Gândeşte-te! strigă el după ea. Aştept un răspuns, 
indiferent care ar fi, până în weekend! 

Andrea trebuia să apară din nou în direct în douăzeci de 
minute. Cu mers calm se duse în toaleta femeilor, se 
asigură că toate cabinele erau goale şi, închizându-se într- 
una dintre ele, izbucni în lacrimi. 


Edmunds căscă zgomotos în timp ce-l aştepta pe Joe în 
laboratorul de criminalistică gol. Se aşezase într-un colţ 
înghesuit, între un frigider şi un container pentru deşeuri. 
Din întâmplare, era cel mai îndepărtat punct faţă de 
frigiderul mare pentru cadavre, la care se uita des în timp 
ce-şi nota ceva în carneţel. 

Stătuse treaz până spre dimineaţă, răsfoind dosarele pe 
care le ascunsese pe bufetul din bucătărie. Tia nu avea 
cum să le găsească acolo, dar pisoiul ei reuşise, căţărându- 
se pe draperii. După care vărsase peste o declaraţie foarte 
importantă a unui martor. Se simţea îngrijorător de obosit 
şi nici măcar nu era vremea prânzului. Cel puţin meritase 
efortul: dăduse peste un caz care cu siguranţă justifica 
nişte investigaţii suplimentare. 

— Oau! Ce naiba ai păţit? îl întrebă Joe când intră în 
laborator. 

— Nimic, îi răspunse Edmunds extrăgându-se din colţul 
lui şi pipăindu-şi stânjenit nasul spart. 

— Ei bine, e clar că el e, îl anunţă Joe. Toate cele trei 
fotografii au fost făcute cu acelaşi aparat. 

— Spune-mi, te rog, că ai descoperit ceva la sângele ăla. 

— Aş putea s-o fac, dar te-aş minţi. Nu e în baza noastră 
de date. 

— Ceea ce înseamnă că nu l-am arestat niciodată, zise 
Edmunds, mai mult ca să se liniştească. 

Putea să excludă o bună parte a dosarelor din arhivă. 

— Grupa de sânge: zero pozitiv. 

— Cea rară? întrebă Edmunds plin de speranţă. 

— E la fel de obişnuită ca bălegarul, zise Joe. Fără 
semne de mutații sau boală, alcool sau droguri. Are ochii 


121510 


cenuşii sau albaştri. Dat fiind că e cel mai dus cu capul 
ucigaş în serie din ultima vreme, sângele lui e jalnic de 
plictisitor. 

— Deci n-ai descoperit nimic? 

— N-am spus asta. Urmele ghetelor sunt mărimea 45, 
iar după profilul prelevat par să facă parte dintr-un 
echipament militar. 

Edmunds îşi scoase din nou carneţelul. 

— Băieţii care au fost la faţa locului au găsit resturi de 
azbest, smoală şi lac în toate urmele, plus nişte 
concentraţii mai mari decât în solul dimprejur de cupru, 
nichel şi plumb. Poate indica un depozit... 

— O să vedem. Mulţumesc, îi spuse Edmunds şi închise 
carneţelul. 

— Hei, am auzit că au identificat trunchiul. Ţi-ai dat 
seama ce tatuaj era ăla? întrebă Joe. 

— Era un canar ieşind dintr-o colivie. 

Joe părea încurcat. 

— Să ştergi un lucru aşa de haios. 

Edmunds ridică din umeri. 

— Cred că şi-a dat seama că unii canari rămân în colivie. 


Ambasada Irlandei era o clădire impunătoare cu cinci 
nivele care străjuia împrejurimile Palatului Buckingham 
din colţul zonei Belgravia. Era o zi însorită şi fără vânt. 
Lupul intră prin porticul înalt şi trecu prin umbra aruncată 
de steagurile pleoştite prinse pe catargele înfipte în pavaj. 
Intrarea maiestuoasă servea de pod peste zona de 
depozitare a gunoaielor şi, în acelaşi timp, prin ea se 
ajungea la subsol, pe o scară de incendiu. 

Lupul mai intrase în câteva ambasade - niciodată de 
bunăvoie -, şi plecase întotdeauna cu aceeaşi impresie: 
tavane înalte, tablouri vechi, oglinzi cu decoraţiuni şi 
canapele care păreau foarte confortabile şi pe care ar fi zis 
că nimeni nu-şi făcuse suficient curaj să se aşeze. Era ca şi 
cum s-ar fi dus în vizită la o rudă înstărită care voia în 
acelaşi timp să pară primitoare şi să-l vadă plecat mai 
repede, înainte de a sparge ceva. Ambasada Irlandei nu 


1216 10 


era o excepţie. 

După ce trecu de controlul de securitate Lupul se 
pomeni în faţa unei scări uriaşe, încadrată de pereţi în 
culoarea oului de rață şi plină de ornamente sofisticate. Fu 
oprit de trei ori în timp ce urca, ceea ce îi dădu speranţă, 
şi ajunse la ultimul etaj în sunetul familiar al vocii lui 
Andrew Ford care se revărsa în holul liniştit. 

Lupul se uită la palatul care se vedea pe geam, 
bucurându-se de momentul de linişte dinaintea revederii 
cu individul recalcitrant. li zâmbi poliţistului înarmat de la 
uşă, care nu-i întoarse zâmbetul, şi intră în încăperea 
uriaşă. Finlay se uita calm la televizor, în vreme de Ford 
stătea chircit pe podea, ca un copil prost-crescut. 

Era evident că în mod normal încăperea era un birou. 
Calculatoarele, birourile şi dulapurile fuseseră fie scoase, 
fie trase la perete, pentru a lăsa mai mult spaţiu 
nerecunoscătorului musafir. Cineva se obosise chiar să 
aducă în grabă un pat de campanie, un fierbător de apă, 
două canapele şi un televizor. 

După obicei, Ford dormise în faţa televizorului, pe 
canapeaua îmbrăcată impecabil în piele. Pe canapea încă 
se mai afla cuvertura puturoasă şi pătată pe care şi-o luase 
de acasă. Priveliştea era ciudată: o catastrofă de om 
lăfăindu-se într-un tablou opulent. Lupului nu-i venea să 
creadă că, din toate lucrurile lui, Ford alesese să plimbe 
de-a lungul şi de-a latul ţării acea cârpă infectă. 

— Lupule! strigă Ford vesel, de parcă ar fi văzut un 
prieten vechi. 

Finlay îi făcu bucuros un semn cu mâna de pe 
canapeaua fără cuvertură. 

— Ce zgomot scoate când te vede pe tine? îl întrebă 
Lupul pe Finlay. 

— Mă tem că nu pot să-l reproduc. Nu prea prietenesc, 
oricum. 

Ford se ridică de pe podea şi Lupul îşi dădu seama că 
mâinile îi tremură întruna. Irlandezul se repezi la fereastră 
să se uite în stradă. 

— Vine, Lupule. Vine să mă omoare! zise Ford. 


121710 


— Ucigaşul? Ei... da, zise Lupul încurcat. Dar n-o să 
reuşească. 

— Ba da, ba da. E priceput... A ştiut unde m-aţi dus. Ştie 
că sunt aici. 

— O să ştie, dacă nu pleci de la fereastră. Stai jos. 

Finlay se uită resemnat la bărbatul cu comportament de 
copil care-i făcuse un iad din ultimele şaptesprezece ore 
din viaţă: se supunea fără să crâcnească. Lupul se aşeză 
lângă prietenul lui. 

— Ai avut o noapte bună? îl întrebă el vesel. 

— Dacă o ţine aşa, îl omor eu înainte, mormăi Finlay. 

— Când a băut ultima oară? 

— La prima oră, răspunse Finlay. 

Lupul ştia ce efecte poate avea abstinenţa asupra 
alcoolicilor înveteraţi. Semnele de anxietate şi apropierea 
stării de delirium tremens îl îngrijorau. 

— Îi trebuie ceva de băut, zise Lupul. 

— Am cerut, crede-mă. Ambasadorul a refuzat. 

— Ce-ar fi să iei o pauză? îi zise Lupul lui Finlay. 
Probabil că abia aştepţi să fumezi o ţigară. 

— Eu sunt cel care o să moară! strigă Ford. 

Îl ignorară. 

— Şi cât te plimbi prin faţă ia şi câteva sticle de... 
limonadă, îi sugeră Lupul aruncându-i o privire cu 
subînţeles. 

A XX 


Simmons trecu pe lângă uşa biroului Vanitei ducând o 
ceaşcă de cafea. 

— Chaachaa chod, murmură ea înjurătura favorită în 
limba hindi. 

Din cauza lui petrecuse întreaga dimineaţă îngropată 
într-un morman de hârtii şi corespondenţă la care el nu 
reacţionase deloc. Deschise următorul e-mail: o nouă 
înştiinţare trimisă tuturor celor implicaţi în cazul Păpuşa 
de cârpe. Oftă când văzu şi numele lui Chambers în lista 
destinatarilor. Simmons îi anulase cardul de intrare în 
clădire imediat ce aflase de moartea lui, aşa cum cerea 


1218 10 


protocolul, dar sarcina înlăturării poliţistului decedat din 
baza de date rămăsese ultima pe listă. 

Gândindu-se că nu e deloc bine ca numele unui coleg 
mort să apară în toate înştiinţările, scrise repede o cerere 
pentru înlăturarea numelui şi trecu la următoarea sarcină. 


Simmons şi Edmunds munceau în tăcere de mai bine de 
o oră, deşi se aflau doar la o jumătate de metru unul de 
celălalt. Edmunds se simţea surprinzător de relaxat lângă 
superiorul lui ţâfnos. Probabil că cele trei luni petrecute 
sub tutela lui Baxter îl căliseră, dar tăcerea aceea îi 
plăcea: erau doi profesionişti absorbiți de munca lor, doi 
intelectuali eficienţi care aveau să respec... 

Simmons îi întrerupse şirul gândurilor. 

— Să-mi aminteşti să cer un birou pentru tine, bine? 

— Sigur, domnule. 

Tăcerea deveni mult mai puţin confortabilă după aceea. 

Simmons încă mai lucra la solicitanta misiune de a lua 
legătura cu fiecare dintre cele optzeci şi şapte de persoane 
rămase pe listă. La prima trecere în revistă nu reuşise să 
elimine decât douăzeci şi patru. Întorsese din nou pagina 
şi o luase de la capăt, încredinţat că de îndată ce aveau să 
descopere acea ultimă victimă întreaga şaradă avea să 
capete sens. 

Edmunds, care venise cu ideea de a alcătui acea listă, 
nu-şi dădea seama cum sau când ajunsese Simmons să 
preia partea lui de investigaţie, dar nici nu voia să afle. 
Oricum avea destul de lucru: căuta toate legăturile posibile 
între victimele din cazul Păpuşa de cârpe şi Naguib Khalid. 

Chiar dacă nu găsise nicio legătură între Chambers şi 
Jarred Garland, îşi imagina că poliţiştii şi jurnaliştii 
reuşesc oricum să adune de-a lungul anilor liste 
impresionante de duşmani. Aşa că se hotărâse să insiste pe 
Gable-Collins, primarul Turnble şi chelneriţa Ashley 
Lochlan. 

Se simţea frustrat. Ceva lega tot acel grup divers, dar 
chiar dacă ştia că cheia era Khalid, nu reuşea nicicum să 
înţeleagă întregul tablou al legăturilor. 


1219 10 


Baxter era la locul unei agresiuni sexuale, într-un gang 
aflat la două străzi distanţă de apartamentul Lupului. 
Chiar era o zonă prăpădită. Il enervase pe Blake pentru că 
refuzase să se urce într-un container de gunoi ca să caute 
probe. li rămăsese sarcina de a căuta eventuali martori, 
dar se trezise cu gândul la Lup şi Finlay, care erau la 
ambasada irlandeză. Mai aveau o zi şi jumătate până la 
încercarea de suprimare a lui Andrew Ford. Îi era dor şi de 
Edmunds. Se obişnuise atât de mult cu el prin preajmă, 
urmând-o ca un căţeluş, încât de dimineaţă chiar se trezise 
lătrând un ordin neadresat cuiva anume. 

Se plictisea. li era groază să recunoască asta la locul în 
care investiga un caz oribil căruia îi căzuse victimă o 
tânără, dar aşa era. Se gândea la sentimentul de disperare 
pe care-l simţise atunci când Garland se sfârşea la numai 
câţiva metri de ea. Işi amintea cum îl ţinuse de mână, 
dorindu-şi să supravieţuiască, şi cum venise asistenta să 
anunţe moartea lui. 

li era dor de adrenalină. Fusese una dintre cele mai 
proaste zi din viaţa ei, şi totuşi, dacă ar mai fi avut ocazia 
s-o trăiască din nou, n-ar fi ezitat nicio clipă. Se întreba ce 
era în neregulă cu ea. Amintirile îngrozitoare care o 
bântuiau erau mai bune decât lipsa oricărui tip de 
amintiri? Prefera să se simtă în pericol decât să nu se 
simtă nicicum? Poate că întrebări de acelaşi fel îşi punea şi 
ucigaşul pentru a-şi justifica atrocitățile. 

Speriată, se hotări să se apuce de treabă. 


Lupul şi Finlay se uitau la o reluare Top Gear cu sonorul 
în surdină, în timp ce Ford sforăia zgomotos sub cuvertură 
pe cealaltă canapea. Adormise după o sticlă şi jumătate de 
„limonadă”, oferindu-le celor doi detectivi o binecuvântată 
oră de linişte. 

— Thomas Page, zise Finlay cât mai încet cu putinţă. 

— Ce? întrebă Lupul. 

— Thomas Page. 

— Nemernicul. Mi-a scos... 


1220 0 


— Da, ştiu... doi dinţi, când eraţi în pregătire. 

— Dintotdeauna a fost pus pe harţă. 

— lar tu dintotdeauna ai făcut pe deşteptul, îi replică 
Finlay ridicând din umeri. 

— Dar de ce ai pomenit... 

— Hugh Cotrill, îl întrerupse Finlay. 

— Un dobitoc, făcu Lupul, cât pe ce să-l trezească pe 
Ford. Prima mea arestare pentru furt, şi s-a găsit el să 
joace după reguli şi să-l elibereze. 

— Îşi făcea treaba, zise Finlay zâmbind. 

Era clar că voia să-l aţâţe pe Lup. 

— Tâmpitul, până la urmă clientul i-a furat şi ceasul de 
la mână. Dar ce vrei să spui cu astea? 

— Vreau să spun că ai o grămadă de calităţi, dar 
iertarea nu se numără printre ele. Eşti duşmănos. Probabil 
că şi pe mine mă urăşti pentru ceva ce am spus sau am 
făcut cine ştie când. 

— Zis... îl lămuri Lupul rânjind. 

— Ratatul ăsta nu e prea amabil, nici într-o zi bună, dar 
se pare că-l urăşti de-a binelea. Pentru că ţi-a rupt 
încheietura... 

Lupul dădu din cap. 

— ...în trei locuri. Şi probabil că i-a salvat viaţa lui 
Khalid. 

— Repet, zise Lupul, unde vrei să ajungi? 

— Nicăieri anume. Mi se pare caraghios felul în care se 
aşază lucrurile, nu crezi? Ai sarcina de a proteja un om de 
salvarea căruia nu cred absolut deloc că-ţi pasă vreun pic. 

— Ai dreptate într-o privinţă, şopti Lupul după câteva 
clipe în care emisiunea de la televizor le atrase atenţia. 
Pare caraghios felul în care se aşază lucrurile. Într-un fel 
anume am ajuns să-mi doresc să-l salvez pe acest găo... 

Lupul se întrerupse, abţinându-se să înjure, iar Finlay 
dădu din cap aprobându-i stăpânirea de sine. 

— Viaţa omului ăstuia înseamnă mai mult decât orice am 
făcut vreodată, pentru că dacă-l putem ţine în viaţă 
poate... poate reuşim şi salvarea mea. 

Finlay dădu din cap în semn că înţelege şi, înainte de a- 


122110 


şi îndrepta din nou toată atenţia spre emisiune, îi arse 
Lupului o palmă sinceră şi dureroasă pe spinare. 


1 222 ( 


Capitolul 23 
Marţi, 8 iulie 2014 


6:54 a.m. 


— Daţi-mi drumul! striga Ford în vreme ce Lupul, Finlay 
şi ofiţerul de protecţie diplomatică se străduiau să-l tragă 
înapoi în cameră. Mă omorâţi! Mă omorâţi! 

Slăbănogul gălbejit se dovedea destul de puternic. Cei 
trei abia reuşiră să-l împingă înapoi peste pragul camerei 
după o îmbulzeală de trei minute. Încă se mai ţinea 
zdravăn de tocul uşii, aruncându-şi cu putere picioarele 
spre ei. În spatele lui, la televizor, Andrea se adresa lumii 
întregi, cu Ceasul morţii afişat deasupra capului. Număra 
invers orele care îi mai rămăseseră de trăit lui Ford. Dădu 
legătura unui reporter aflat pe teren şi Lupul se îngrozi 
când pe ecran apărură deodată el şi colegii lui luptându-se 
cu Ford. 

Aproape îl scăpă pe nebun când se întoarse să vadă 
unde era camera de luat vederi şi descoperi că un ţicnit îi 
filma din clădirea de vizavi, atârnând periculos la o 
fereastră. Din fericire, ofiţerul de la protecţia diplomatică 
ceruse întăriri şi doi poliţişti înarmaţi le săriră în ajutor. 

— Trageti obloanele! strigă disperat Lupul. 

Nou-veniţii se uitară la fereastră şi înţeleseseră imediat 
situaţia. Unul dintre ei se repezi să închidă jaluzelele şi 
celălalt îl apucă pe Ford de picioare. Copleşit, Ford încetă 
să mai opună rezistenţă şi începu să plângă. 

— Mă omorâţi, spuse el suspinând. 

— Trebuie să-l scoatem pe reporterul ăla din clădirea de 
vizavi, le spuse Lupul celor doi nou-veniţi, care dădură din 
cap şi plecară. 

— Mă omorâţi! 

— Gura! îl repezi Lupul. 

Trebuia să vorbească cu Simmons. Habar n-avea ce 
însemna din punct de vedere legal sechestrarea lui Ford, 


1 223 0 


şi, aparent din cauza unui cameraman întreprinzător, toţi 
puteau fi acuzaţi de agresiune. Ştia că ar fi trebuit s-o 
abordeze pe Vanita cu astfel de probleme, dar mai ştia şi 
că răspunsul ei ar fi fost distorsionat de echipa de relaţii 
publice şi de înclinația ei de a-şi acoperi mai întâi propriul 
spate. Pe de altă parte, Simmons ştia foarte bine cum 
stăteau lucrurile în lumea reală. 


O jumătate de oră mai târziu, Lupul vorbise cu Simmons, 
care din fericire ajunsese la serviciu foarte devreme. 
Căzuseră de acord că, spre deosebire de Garland, care 
ameninţase că le va refuza ajutorul, Ford nu putea fi pus în 
categoria celor „întregi la minte”. Se putea considera 
aşadar că era în interesul lui să fie privat temporar de 
libertate. 

Oricum situaţia era discutabilă, dar ajunseseră să se 
agaţe de orice pai. Protocolul cerea prezenţa unei 
persoane cu calificare medicală care să-i evalueze în 
permanenţă starea şi să aprobe continuarea reţinerii. 
Totuşi, după incidentul cu Elizabeth Tate, Lupul n-ar mai fi 
permis nimănui, pentru nimic în lume, să se apropie de 
Ford. 

Ambasadorul se întorsese în clădire după ce urmărise 
buletinul de ştiri. Lupul se simţea puţin vinovat pentru 
maniera insolentă în care-l abordase pe acel om influent 
care se dăduse peste cap să-i primească acolo. Lupul îi 
acuzase pe oamenii lui că vând informaţii presei şi îi 
ceruse (fără să aibă vreun drept) să cerceteze sursa 
scurgerii de informaţii. Mai târziu trebuia să-şi ceară 
scuze. 

Era obosit şi irascibil după noaptea grea petrecută 
alături de Ford şi îşi vărsase mânia pe cine nu trebuia. 
Frustrarea lui ar fi trebuit să o aibă ca ţintă încă o dată pe 
Andrea, care, lipsită de orice judecată, pusese din nou în 
joc o viaţă pentru a atinge un nou record de audienţă. De 
data asta era hotărât să nu se mai mulţumească cu un 
ridicat din umeri ca reacţie la noul ei amestec în treburile 
poliţiei. Avea de gând s-o tragă la răspundere dacă i se 


[ 224 ( 


întâmpla ceva acelui individ. 

Simmons i-a sugerat să caute un alt loc pentru Ford, dar 
Lupul n-a fost de acord. În stradă era jumătate din presa 
oraşului. În timp ce vorbeau auzea deja, chiar şi cu 
obloanele trase, zumzăitul creat de vânzoleala din faţă. N- 
aveau cum să-l mute pe Ford fără să-l expună mulţimii tot 
mai mari sau fără să fie urmăriţi. Erau într-o clădire 
sigură, şi acolo îi puteau oferi cea mai bună protecţie. 

Când se întoarse în cameră, Ford îi vorbea foarte calm 
lui Finlay. Părea resemnat şi surprinzător de cuminte, dată 
fiind scena care avusese loc cu o jumătate de oră mai 
înainte. 

— Era datoria ta, zise Finlay. Ce motive ai fi putut avea 
să laşi o persoană care tocmai fusese declarată nevinovată 
să fie omorâtă în bătaie în faţa ta? 

— Nu pot să cred că vorbeşti serios. Am făcut ce 
trebuia? zise Ford râzând amar. 

— Nu, spun că ai făcut singurul lucru pe care-l puteai 
face. 

Lupul închise uşa încet, ca să nu tulbure discuţia. 

— Dacă n-ai fi intervenit şi Khalid ar fi murit, se prea 
poate ca Ucigaşul incinerator să fi rămas necunoscut, iar 
Will, zise Finlay arătând spre Lup, care stătea în uşă, ar fi 
petrecut următorii douăzeci şi cinci de ani din viaţă la 
puşcărie. 

— A murit o fetiţă, zise Ford cu lacrimi în ochi. 

— Aha. Şi a scăpat un om bun, zise Finlay. Nu spun că a 
fost bine că Naguib Khalid a supravieţuit. Spun doar că... 
astfel de lucruri se întâmplă. 

Finlay scoase pachetul jerpelit de cărţi de joc pe care-l 
avea întotdeauna la el. Împărţi cărţi pentru trei persoane. 
Conversaţia părea să-l fi calmat pe imprevizibilul Ford, dar 
îl afectase şi pe Lup, care se aşeză pe canapea. 

Se gândise de multe ori la urmările negative ale acelei 
zile de coşmar, dar niciodată la cele pozitive. 

Îşi luă cărţile proaste şi se uită de aproape la Finlay. 
După ani de zile în care jucase cu el ştia foarte bine că 
trişa. Când se uită la cărţi, Ford izbucni în lacrimi, arătând 


1 225 0 


că nu avea nici cel mai mic talent de cartofor. 
— Are cineva vreun trei? întrebă Finlay. 
— Las-o baltă. 


Blake avea o vezică slabă şi îi plăcea foarte mult ceaiul 
Earl Grey. Edmunds îşi dăduse seama de asta urmărind du- 
te-vino-urile din ultimele zile. Aşteptă ca Blake să treacă 
de biroul lui şi al lui Simmons, apoi se ridică şi se duse la 
Baxter, în partea din spate a încăperii. Avea două minute. 

— Edmunds! Ce naiba faci? întrebă Baxter când el se 
ghemui lângă ea ca să nu atragă atenţia. 

— Cineva a informat presa, deci şi ucigaşul, despre 
ambasadă, şopti el. 

— Nu am voie să vorbesc cu tine despre caz. 

— Eşti singura persoană în care am încredere. 

Baxter se mai înmuie puţin. De când cu eşecul răsunător 
din cazul lui Garland, toată lumea o privea ca pe o 
leproasă. Îi făcea bine să ştie că exista măcar o singură 
persoană care se baza pe opiniile ei. 

— Poţi să ai încredere în toţi. Oricine ar fi putut trăncăni 
despre ambasadă. Mai sunt acolo oamenii din protecţia 
diplomatică, personalul de serviciu, locatarii de vizavi. 
Chiar trebuie s-o laşi baltă. Şi acum întinde-o, că dăm de 
belea. 

Edmunds se întoarse în grabă la biroul lui. După câteva 
clipe, Blake trecu pe lângă el cu o cană în mână. 


Până la începutul după-amiezii Simmons  eliminase 
patruzeci şi şapte dintre numele de pe listă, în vreme ce 
Edmunds tot mai continua să caute legăturile dintre 
victime. Verificările şi protocoalele standard nu conduceau 
nicăieri, aşa că revenise la pregătirea lui antifraudă şi 
împrumutase parola unui coleg pentru a deschide 
programele specializate ale fostului departament în care 
lucrase. 

După cincisprezece minute găsi ceva şi sări ca ars, 
speriindu-l de moarte pe Simmons. Se închiseră în sala de 
şedinţe, ca să vorbească între patru ochi. 


1226 0 


— Ashley Lochlan, zise Edmunds triumfător. 

— Următoarea victimă? întrebă Simmons. Ce-i cu ea? 

— În 2010 era măritată şi se numea Ashley Hudson. 

— Probabil că ştiam asta! 

— Da, numai că nu s-a căutat un al doilea cont bancar, 
pe un nume diferit, care a fost deschis numai de zece luni. 
Pe 5 aprilie 2010 a depus două mii cinci sute de lire cash 
în contul pe numele Hudson, zise Edmunds şi-i arătă lui 
Simmons o hârtie. 

— Adică la începutul procesului lui Khalid. 

— Am verificat. Lucra într-un bar, cu salariul minim. 
După două săptămâni a mai depus încă două mii patru 
sute. 

— Interesant. 

— Suspect, îl corectă Edmunds. Aşa că am verificat şi 
conturile celorlalte victime din aceeaşi perioadă şi am 
descoperit două retrageri identice făcute de un anume 
Vijay Rana. 

— De ce i-ar fi dat fratele lui Khalid cinci miare unei 
chelneriţe? 

— Asta am de gând s-o întreb şi eu. 

— Fă-o. O treabă excelentă, Edmunds! 


La patru după-amiaza, Lupul auzi la uşă zgomotele 
înfundate care indicau că poliţiştii de la pază schimbaseră 
tura. Închisese televizorul în urma incidentului din acea 
dimineaţă, chiar dacă era doar un gest simbolic, dat fiind 
faptul că puteau să audă de afară marea de spectatori, 
maşini de poliţie şi reporteri blocând ca un şuvoi strada, 
fără a fi deocamdată suficient de plictisiţi de aşteptare ca 
să plece de-acolo. 

Cu excepţia a două episoade trecătoare, Ford îşi 
păstrase calmul şi le arătase Lupului şi lui Finlay o faţă 
mai puţin cunoscută, a omului care fusese cândva. Părea 
hotărât şi sfidător la adresa mulţimii însetate de sânge 
care aştepta afară. 

— Am lăsat deja un ucigaş în serie să-mi distrugă viaţa. 
N-o să las un altul să hotărască sfârşitul ei. 


122710 


— Aşa te vreau, îl încurajă Finlay. 

— Preiau controlul, zise Ford. Şi astăzi pare să fie cea 
mai potrivită zi. 

Ca măsură de siguranţă, închiseseră toate ferestrele şi 
coborâseră jaluzelele. În ciuda ventilatorului împrumutat 
dintr-o cameră vecină, atmosfera era încinsă. Lupul îşi 
suflecase mânecile cămăşii, dând la iveală arsurile încă 
nevindecate de pe antebraţul stâng. 

— Nu te-am întrebat, zise Ford arătând spre mâna lui. 
Ce s-a întâmplat? 

— Nimic, îi răspunse Lupul. 

— A fost rănit când primarul Turnble... zise Finlay fără 
să termine. 

— Vă asumaţi amândoi nişte riscuri stând pe lângă mine, 
nu-i aşa? La cum stă treaba, ar fi în stare să ne trimită şi o 
rachetă. 

Era evident că lui Finlay nu-i trecuse aşa ceva prin cap. 
Se uită îngrijorat spre colegul lui. 

— Eu oricum nu mai am mult, făcu înveselit Lupul, 
uitându-se printr-o fantă a oblonului. 

— Nu vreau să păţească nimeni ceva din cauza mea, zise 
Ford. 

Lupul se uită la un grup de trei oameni din stradă mai 
bine de cinci minute. Îi atrăseseră atenţia pentru că 
stăteau deoparte de ceilalţi spectatori şi păreau să aştepte 
ceva. Doi dintre ei aduseseră un sac mare de pânză şi îl 
aşezaseră în mijlocul străzii închise. Lupul urmări cum 
fiecare îşi scoate din sac o mască cu figură de animal şi şi- 
o pune pe faţă. Nu după multă vreme li se alăturară alţi 
şase. 

— Finlay! strigă Lupul de la fereastră. Poţi să iei 
legătura cu poliţiştii din stradă? 

— Aha. Ce e? 

— Necazuri. 

Doi dintre mascaţi, o maimuţă şi un vultur, se aplecară 
şi luară ceva din sac, apoi îşi croiră drum prin mulţime şi 
trecură lăsându-se pe vine pe sub banda întinsă de poliţie. 

— Ucigaş de copii! se auzi până la ei o voce înfundată. 


1 228 0 


— Salvatorul Ucigaşului incinerator! strigă şi cealaltă. 

Poliţiştii care ţineau sub control mulţimea îi îndepărtară 
imediat pe cei doi, dar cei şapte rămaşi în spate scoseseră 
din sac, atrăgând atenţia presei, afişe, pancarte şi 
megafoane. O femeie cu mască de rechin începu să urle în 
strada deja înfierbântată. 

— Andrew Ford îşi merită soarta! tună ea. Dacă nu l-ar fi 
salvat pe Ucigaşul incinerator, Annabelle Adams ar fi fost 
azi în viaţă! 

Lupul se întoarse să observe reacţia lui Ford. Se aştepta 
să-l vadă stârnit, dar, surprinzător, omul nu se mişcă. 
Asculta atacul verbal care ajungea la el distorsionat. 
Neştiind ce să spună, Finlay porni din nou televizorul, găsi 
un program pentru copii şi dădu sonorul mai tare, 
încercând să acopere larma care venea de afară. Lupul se 
gândi că încăperea mare şi întunecată începea să semene 
cu apartamentul prăpădit al lui Ford. 

— Fă diavolul scăpat şi o să te bată Dumnezeu! 

Protestatarii începuseră să-şi recite sloganele pseudo- 
religioase. Unul dintre ei vorbea animat cu un reporter, în 
timp ce liderul susţinea că Ford fusese de la bun început 
înţeles cu Khalid. 

— S-a mai întâmplat asta? îl întrebă Lupul pe Ford, fără 
să-şi ia ochii de la scena de jos. 

— Nu aşa, răspunse neliniştit Ford, apoi, şoptit, li se 
alătură şi el: Scapă diavolul şi o să mă bată Dumnezeu. 

Câţiva poliţişti din stradă se adunaseră în jurul 
protestatarilor, deşi, atâta vreme cât rămâneau paşnici, nu 
aveau niciun motiv să-i împrăştie. Lupul îi făcu semn lui 
Finlay să vină la fereastră. 

— Crezi că e opera lui? murmură Finlay, ghicindu-i 
gândul. 

— Nu ştiu. Dar nu pare deloc în regulă. 

— Vrei să mă duc şi să-i iau la întrebări? se oferi Finlay. 

— Nu. Tu te descurci cu el mai bine ca mine. Mă duc eu. 

Lupul mai aruncă o privire grupului şi porni spre uşă. 

— Lupule, zise Ford. Îţi redau controlul... 

Lupul zâmbi politicos la auzul observaţiei bizare, ridică 


1 229 0 


din umeri uitându-se spre Finlay şi ieşi. Când ajunse la 
parter primi un telefon de la Edmunds, care-i spuse ce 
descoperise despre Ashley Lochlan. 

— Refuză să vorbească cu altcineva în afară de tine, zise 
Edmunds. 

— Sunt ocupat, zise Lupul. 

Abia făcu un pas în faţa ambasadei că un val de 
reporteri se şi repezi asupra lui. Se întrebă dacă n-ar fi fost 
mai bine să-l trimită pe Finlay. Ignorându-i pe cei care îi 
strigau numele, se aplecă şi trecu pe sub bandă, apoi îşi 
făcu drum prin mulţime către locul din care se auzeau 
sloganele. 

— E important, zise Edmunds. S-ar putea să ne spună 
care e legătura dintre voi toţi. Dacă aflăm asta avem toate 
şansele să înţelegem cine îţi face asta. 

— Bine. Trimite-mi numărul. O sun când pot. 

Lupul închise. În jurul celor şapte protestatari gălăgioşi 
se crease un spaţiu larg. De aproape, măştile de carton 
păreau şi mai sinistre. Din spatele zâmbetelor nemişcate 
răsunau voci otrăvitoare, iar prin găurile decupate în 
plastic se vedeau ochi furioşi. Cel mai impresionant dintre 
ei, atât prin statură, cât şi prin comportament, purta o 
mască de lup cu botul căscat. |[inea două pancarte 
deasupra capului şi vocea lui agresivă se auzea peste a 
celorlalţi. Lupul observă că avea un uşor şchiopătat, 
probabil o rană mai veche produsă de glonţul de cauciuc 
încasat ultima oară. 

Evitându-l cu grijă pe tipul agresiv, Lupul se apropie de 
femeia cu mască de rechin, care ţinea megafonul în 
dreptul gurii. I-l smulse în mijlocul unui slogan şi dădu cu 
el de zidul clădirii din spate. Aparatul se sparse, scoțând 
un scrâşnet electric. Camerele de televiziune îl urmăreau 
cu lăcomie. 

— Hei! Nu poţi... Ia stai, tu nu eşti detectivul? întrebă 
femeia, cu un ton mult mai feminin şi mai potolit. 

— Ce cauţi aici? o întrebă Lupul. 

— Protestez, spuse ea ridicând din umeri. 

Lupul simţea zâmbetul mulţumit dinapoia măştii, dar nu 


1230 0 


avea timp de glume. 

— Isuse!  Relaxează-te, zise ea ridicându-şi masca. 
Adevărul e că nu ştiu. Niciunul dintre noi nu ştie. E un site 
unde se fac tot felul de oferte din astea: poţi să participi la 
adunări sau să stai în faţa vreunui hotel ca să faci o trupă 
de băieţi să pară mai populară. Astăzi a fost o ofertă 
pentru organizarea protestului ăstuia. 

— Ce site? 

Femeia îi întinse un pliant cu detalii. 

— Le-au împrăştiat prin facultate. 

— Sunteţi plătiţi pentru asta? întrebă Lupul. 

— Bineînţeles. Altfel de ce am face-o? 

— Mi s-a părut că pui destulă pasiune. 

— Se numeşte abilitate actoricească. Citeam de pe un 
cartonaş. 

Lupul îşi dădea seama că-i ascultau mai mulţi oameni. 
Într-o lume ideală, întrebările lui n-ar fi fost transmise în 
direct la televiziune. 

— Cum primiţi banii? 

— Lichizi. Sunt în sac. Cincizeci de marafeţi de căciulă. 

Intrebările lui păreau s-o plictisească. 

— Şi, ca să nu te mai oboseşti să întrebi, ne-am întâlnit 
lângă un mormânt din Cimitirul Brompton. Sacul era deja 
acolo, pregătit pentru noi. 

— Al cui? 

— Sacul? 

— Nu. Mormântul. 

— Al fetei căreia i-am strigat numele: Annabelle Adams? 

Lupul încercă să-şi mascheze surpriza. 

— Sacul ăla, cu tot ce era în el, reprezintă probe într-un 
caz de omucidere, zise el şi dădu cu piciorul în sacul gol, 
aruncându-l în faţa lor. 

Incepură să se plângă şi să înjure, dar ascultară ordinul 
şi aruncară pancartele, afişele şi cartoanele într-o 
grămadă. 

— Şi măştile, urlă Lupul la ei, pierzându-şi răbdarea. 

Unul câte unul, şase dintre ei predară măştile colorate. 
Doi dintre protestatari îşi traseră imediat o glugă pe cap, 


123110 


ca să-şi ascundă identitatea, deşi, în mod normal, nu se 
putea spune că făcuseră ceva rău. 

Lupul se întoarse către cel cu mască de lup, care-i 
ignorase ordinul. Bărbatul impunător încă mai striga, fără 
pauză, în timp ce patrula prin perimetrul pe care-l 
decupase în mulţime, ca şi cum şi-ar fi marcat teritoriul. 
Lupul se duse în faţa lui. Lupul, desenat în mod ironic cu 
un aspect prietenos, îşi lingea buzele şi saliva. Îl îmbrânci 
pe detectiv şi-şi continuă patrularea. 

— Am nevoie de astea, strigă Lupul arătând spre 
pancartele pe care omul le ţinea în mâini, inscripţionate cu 
deja bine-cunoscutul slogan. 

Păşi din nou în calea individului, îmbărbătându-se 
pentru ce era mai rău. Era fix genul de persoană de la care 
ar fi aşteptat o asemenea reacţie: ascuns în spatele unei 
măşti, împuternicit de condiţia de anonim, căutând ocazia 
unei mulţimi mari şi a unor poliţişti copleşiţi, pentru a se 
deda la acte de violenţă, vandalism şi jaf. 

Lupul nu avea reţineri în ce privea arestarea banditului 
care se opri la câţiva centimetri de faţa lui. Nu era obişnuit 
să fie nevoit să se îndrepte de spate ca să se ridice la 
înălţimea cuiva. Era oripilat de mirosul care părea să vină 
din spatele măştii, un amestec de medicament şi ceva aflat 
în putrefacție. În mod înfiorător, ochii mari, de un albastru 
deschis, care-l fixau arătau ca şi cum ar fi fost ai creaturii. 

— Pancartele. Acum! zise Lupul pe un ton care ar fi 
descurajat orice om care îi cunoştea istoricul controversat. 

Lupul refuză să-şi mute privirea. Omul întoarse capul 
într-o parte, aproape ca animalul real: cercetător, 
măsurându-şi adversarul. Bineînțeles, Lupul simţea 
camerele din spatele lui. Jurnaliştii sorbeau înfruntarea 
tensionată şi aşteptau să degenereze. Deodată, omul 
aruncă ambele pancarte pe asfalt. 

— Şi masca, spuse Lupul. 

Omul nu dădea semne că avea de gând să se 
conformeze. 

— Masca, repetă el. 

De data asta, Lupul se înclină agresiv spre el. Simţea 


1 232 0 


plasticul din vârful botului atingându-se de vârful nasului 
său, mirosul ameţitor al respirației celuilalt. Rămaseră aşa 
preţ de zece secunde chinuitoare, până când, spre 
surprinderea Lupului, ochii palizi ai individului se 
îndreptară spre ferestrele ambasadei. De jur împrejur 
oamenii căpătau pe rând o expresie de surpriză, pe măsură 
ce vedeau ceea ce văzuse şi lupul deghizat. 

Detectivul se întoarse şi îl văzu pe Ford legănându-se 
periculos pe marginea acoperişului. Dedesubt Finlay, ieşit 
pe fereastră, încercând să-l tragă înapoi. Din mulţime se 
auziră suspine când Ford scăpă din prinsoarea lui Finlay şi 
porni legănându-se către un coş, ca un acrobat care merge 
pe sârmă atunci când îşi pierde echilibrul. 

— Nu, nu! şuieră Lupul. 

Îl împinse deoparte pe protestatarul agresiv şi începu să- 
şi facă loc prin mulţime. Ofiţeri de la protecţia diplomatică 
apărură la câteva ferestre de la ultimul etaj. 

— Nu face asta, Ford! strigă Finlay, ieşit prin fereastră, 
cu jumătate din corp, pe acoperişul înclinat. 

O bucată de ţiglă se rupse şi păru să cadă o veşnicie 
înainte de a sparge parbrizul unei maşini de poliţie parcate 
dedesubt. 

— Finlay, nu mişca! strigă Lupul ieşind din marea de 
oameni. Să nu mişti! 

— Lupule! strigă Ford. 

Lupul se opri şi se uită în sus la omul al cărui păr ciufulit 
era ridicat de o adiere care la nivelul străzii nici nu se 
simţea. Auzi o sirenă de pompieri care se apropia. 

— Îţi redau controlul! strigă Ford din nou, şi atunci 
Lupul înţelese ce voise să spună mai devreme. 

— Dacă faci asta... Dacă mori, el câştigă! strigă Finlay. 

Chircit pe acoperiş, încerca să-şi pună picioarele pe 
pervazul ferestrei, rupând şi mai multe bucăţi de ţiglă care 
se prăvăleau în stradă. 

— Nu. Dacă eu fac asta, eu câştig. 

Ford dădu drumul coşului şi încercă să-şi păstreze 
echilibrul cu braţele lui tremurătoare. În stradă nu mai 
mişca nimeni, toată lumea se uita în direct la ceea ce avea 


1 233 10 


să devină o ştire care să facă înconjurul lumii. Mulțimea de 
jos era tăcută, mai puţin jurnaliştii care continuau să 
transmită fiecare din locul lui. Pompierii păreau să fie la 
numai câteva străzi distanţă. 

Finlay se întinse până la jumătatea distanţei dintre 
fereastră şi coş. Se auziră strigăte de groază în public când 
Ford aproape că-şi pierdu echilibrul. Închise ochii şi, cu 
mâinile întinse, se legăna pe margine. 

— Astfel de lucruri se întâmplă, zise Ford încet, în aşa 
fel încât să-l audă doar Finlay. 

Apoi îşi dădu drumul în gol. 

Finlay încercă să-l prindă, dar Ford cădea deja. Lupul nu 
a mai avut altceva de făcut decât să privească neajutorat, 
alături de cele două sute de oameni din stradă, căderea 
tăcută. Corpul ateriză cu o bufnitură surdă în spaţiul 
pentru depozitarea gunoaielor de la intrarea în subsol. 

Preţ de o clipă, totul rămase îngheţat. Apoi armata de 
reporteri luă cu asalt cordonul poliţiştilor. Erau disperaţi 
să transmită primii imaginile de groază. Lupul alergă până 
la scara neagră a ieşirii în caz de incendiu şi sări ultimele 
şase trepte care coborau către intrarea în subsol, 
nerăbdător să ajungă la Ford. Când se apropie de trupul 
răstignit nefiresc de impact, îşi dădu seama că stă în balta 
de sânge care se scursese din capul bărbatului. 

Nu apucă să-i ia pulsul când cadavrul fu acoperit de 
umbrele celor adunaţi în spatele lui. Prea şocat ca să-i mai 
pese că pozează pentru o altă fotografie de colecţie, Lupul 
se aşeză cu spatele rezemat de zid, împresurat de balta tot 
mai mare de sânge, aşteptând ajutor. 


După trei minute, zona era plină de poliţişti şi personal 
medical. Lupul se ridică şi urcă treptele spre curte. Se uită 
la pompierii care îl recuperau pe Finlay de pe acoperiş. 
Colegul lui stătea agăţat de coş. Un şir de urme de paşi 
roşii se întindea în urma Lupului până la treptele de metal 
din dreptul cărora trebui să se dea la o parte pentru a face 
loc unui legist obez. Îşi băgă mâinile în buzunar, 
încruntându-se încurcat. Scoase o bucăţică de hârtie şi o 


1 23410 


despături încet, dând la iveală o amprentă de sânge care 
păta hârtia în mijloc. În jurul ei erau umbre care indicau că 
pe partea cealaltă e scris ceva. Întoarse hârtia şi descoperi 
un mesaj scurt, scrijelit de scrisul ucigaşului: 


Bine ai revenit. 


Privea uluit în gol, întrebându-se de când purta hârtia în 
buzunar şi cum reuşise ucigaşul să... 

Omul cu mască de lup! 

— Faceţi loc! strigă Lupul croindu-şi drum prin mulţime. 

leşi în haosul din stradă, căutându-i din ochi pe 
protestatari. Trecând printre jurnaliştii care îşi strângeau 
echipamentele pentru a părăsi locul spectacolului încheiat, 
ajunse la locul în care fuseseră aruncate pancartele. 

— La o parte! le strigă el pietonilor şi se urcă pe o 
bancă, să vadă de sus. 

Observă ceva în mijlocul străzii şi îşi făcu loc într-acolo. 
Masca de lup, spartă şi murdară, fusese aruncată pe asfalt. 

Lupul se opri şi o ridică, ştiind bine că ucigaşul trebuie 
să fie aproape. Îl privea şi râdea de el, savurând puterea 
incontestabilă pe care o exercitase asupra lui Ford, pe care 
o folosea ca să fascineze presa şi, chiar dacă nu-i plăcea s- 
o recunoască, pe care o avea şi asupra lui... 


Spitalul St. Ann 
Miercuri, 6 octombrie 2010 
10:08 a.m. 


Lupul se uita la grădinile pătate de soare care 
înconjurau vechea şi impunătoarea clădire. Puținele dâre 
de lumină care reuşiseră să pătrundă prin frunzişul care 
începea să moară dansau pe peluza îngrijită în coregrafia 
unei adieri blânde. 

Chiar şi concentrarea necesară pentru a se bucura de 
tabloul liniştit îşi cerea dreptul asupra minţii lui obosite. 
Medicamentele administrate cu forţa de două ori pe zi îl 
ţineau într-o stare de semitrezie, diferită de necoordonarea 


1 235 0 


caldă a ameţelii date de alcool: era mai distantă, mai 
apatică, mai resemnată. 

Inţelegea de ce fusese nevoie de asta. Locurile cu acces 
liber erau populate cu oameni care sufereau de tot felul de 
tulburări mintale: cei care încercaseră să se sinucidă 
stăteau la aceeaşi masă cu ucigaşi, cei aruncaţi în abisul 
depresiei de sentimentul lipsei de rost vorbeau cu cei care 
sufereau de iluzia grandorii. Era o reţetă a dezastrului 
diluată cu medicamente, deşi Lupul nu se putea împiedica 
să simtă, mai degrabă din nevoia de a păstra controlul 
decât ca urmare a tratamentului. 

Pierduse şirul zilelor şi săptămânilor, trăia în limitele 
ireale ale spitalului, unde el şi colegii lui internaţi puteau 
să bântuie holurile fără nicio ţintă în costumaţia lor gen 
pijama. Li se spunea când să mănânce, când să se spele, 
când să doarmă. 

Lupul nu putea spune cu siguranţă despre starea lui în 
ce măsură era indusă de medicamente şi în ce măsură era 
efectul epuizării date de insomnie. Chiar şi în acea stare de 
semiparalizie îi era teamă de căderea nopţii, de liniştea 
care se lăsa înainte ca pacienţii să fie conduşi de lucrătorii 
cu ochi vineţi din schimbul de noapte înapoi în camerele 
lor, în izolarea care scotea la iveală adevăratele psihoze 
dintre pereţii bătrânului şi arătosului spital. În fiecare 
seară se întreba de ce se mai străduiau oamenii aceia, 
speriaţi de moarte la gândul că aveau să rămână iarăşi 
singuri cu ei înşişi, strigând jalnic în întuneric. 

— Deschide, i-a ordonat asistenta aplecată deasupra lui. 

Lupul a deschis gura şi a scos limba, ca să demonstreze 
că a înghiţit mâna de pastile colorate. 

— Ai înţeles de ce am fost obligaţi să te transferăm în 
zona de siguranţă? l-a întrebat ea, vorbindu-i ca unui copil. 

Lupul n-a răspuns. 

— Dacă pot să-i spun  doctoriţei Sym că-ţi iei 
medicamentele, sunt sigur că o să te mute înapoi. 

Când Lupul s-a uitat din nou pe fereastră, ea a plecat 
tropăind să bată la cap pe altcineva. 

Stătea într-un colţ liniştit al salonului de recreere, 


1 236 0 


aproape identic cu salonul de internat din ultimii ani de 
liceu, chiar şi în privinţa scaunelor pliante de un 
portocaliu-deschis. Jucătorul de tenis de masă devenea tot 
mai neliniştit, ca în fiecare zi la acea oră, reuşind, nu se 
ştie cum, să piardă meciul pe care-l juca singur. Cele două 
Doamne în roz, aşa cum le cunoştea Lupul, dată fiind 
culoarea ţinutei, făceau modele simple din plastilină, iar un 
alt grup ocupa canapelele zdrenţuite din jurul televizorului 
uriaş. Şi-a dat seama, vag conştient, că cineva pomenea 
numele lui, înainte ca o angajată să dea fuga şi să-l 
înlocuiască pe primarul Londrei cu un personaj de desen 
animat. 

Lupul a scuturat din cap, nevenindu-i să creadă că 
tabloul de grădiniţă care se desfăşura în faţa ochilor lui 
era adevărat. Una dintre cele două Doamne în roz îşi 
amesteca veselă plastilina cu sânge. Lupul s-a strâmbat, 
conştient de durerea pe care trebuia s-o fi simţit femeia 
din cauza unghiilor distruse, probabil în timp ce zgâriase 
cu disperare uşa masivă. 

Se întreba dacă avea ceva în comun cu acei oameni - 
poate capacitatea de a cădea în extreme. Ştia în adâncul 
lui că l-ar fi ucis pe Khalid în faţa tuturor acelor oameni, 
indiferent de consecinţe. Işi pierduse orice simţ de 
autoconservare. 

L-ar fi rupt în bucăţi. 

Probabil că oamenii „normali” îşi controlau mai bine 
emoţiile. Dar poate că ceea ce considera el normal nu era 
de fapt aşa. 

Gândurile i-au fost întrerupte când un negru înalt, de 
vreo douăzeci şi cinci de ani, s-a ridicat în faţa 
televizorului şi s-a apropiat de masa lui de lângă fereastră. 
Cu excepţia câtorva ocazii în care nu avusese încotro, 
Lupul evitase orice contact după ce fusese închis acolo. O 
evitase chiar şi pe Andrea, care renunţase să mai încerce 
să sune la spital şi se deplasase până acolo doar ca să afle 
că el refuza să iasă din cameră. 

Lupul îl mai văzuse pe omul acela. Purta întotdeauna un 
costum roşu-aprins şi era desculţ. li lăsase impresia că e 


1 23710 


retras şi gânditor, aşa că Lupul a fost surprins când negrul 
a arătat spre unul dintre scaunele de plastic, aşteptând 
răbdător un răspuns. 

Lupul a dat aprobator din cap. 

Omul a tras uşor scaunul şi s-a aşezat. În jur s-a 
răspândit un miros slab de infecţie când omul a întins 
mâinile spre Lup. li erau legate cu cătuşe din metal, pe 
care angajaţii spitalului i le puneau ori de câte ori îl 
treceau în zonele comune. 

— Joel, i-a spus omul cu un puternic accent din sudul 
Londrei. 

Lupul i-a arătat încheietura bandajată pe post de scuză 
că nu-i întinde mâna. În ciuda purtării calme, individul 
părea incapabil să stea locului, şi Lupul auzea un picior 
care lovea nervos podeaua sub masă. 

— Cred că te ştiu de undeva, a spus Joel rânjind şi 
arătând spre Lup cu ambele mâini. Din clipa în care ai 
intrat pe uşă mi-am zis: „Îl ştiu de undeva.” 

Lupul a aşteptat tăcut. 

— Când am văzut ce-ai făcut, m-am gândit: „Tipul ăsta 
nu doar crede că ăla e Ucigaşul incinerator. El ştie. 
Corect? Ciudatul ăla care le-a ucis pe fete. Corect? Şi l-au 
eliberat. 

Lupul a aprobat. 

Joel a scuturat din cap şi a tras o înjurătură. 

— Ai încercat. Ai făcut ce trebuia când te-ai dat la el. 

— Ştii ce, a spus Lupul, vorbind pentru prima oară după 
săptămâni întregi şi simțind că vocea îi suna altfel decât îşi 
amintea. Îţi sunt recunoscător, dar probabil că asta ar fi 
însemnat mai mult dacă nu te-aş fi văzut şoptind ceva în 
castronul cu cereale toată dimineaţa. 

Joel a părut destul de jignit. 

— Un om care are un Dumnezeu ar şti care e diferenţa 
între şoaptă şi rugăciune, a zis el acuzator. 

— Iar un om cu toate minţile la el ar şti care e diferenţa 
între un castron de Coco Pops şi zeitatea lui, i-a tăiat-o 
Lupul cu un rânjet involuntar. 

Şi-a dat seama cât de dor îi era de un schimb de insulte 


1 238 1 


cu colegii. 

— OK, OK. Apropo, a zis Joel ridicându-se. Ne mai 
vedem noi, detectivule. 

A dat să plece, dar s-a oprit şi s-a întors iar spre Lup. 

— Bunicul zicea: „Un bărbat fără duşmani e un bărbat 
fără principii”. 

— Inţelepte vorbe, i-a spus Lupul dând din cap, epuizat 
de acea discuţie. Dar cred că sfaturile de genul ăsta sunt şi 
motivul pentru care eşti aici. 

— Nt. Eu am ales să ajung aici, nu crezi? 

— Zău aşa?! 

— Câtă vreme sunt aici, sunt viu. 

— „Un bărbat fără duşmani”, a repetat gânditor Lupul. 

— N-a mai rămas niciun duşman, detectivule... a zis Joel 
întorcându-i spatele şi îndepărtându-se. Asta-i problema... 


1239 0 


Capitolul 24 
Miercuri, 9 iulie 2014 


2:59 a.m. 


Ceasul lui Edmunds a bipăit la ora 3:00 dimineaţa. 
Stătea într-un con de lumină aruncat de o lampă 
bâzâitoare atârnată de tavanul înalt al Arhivei Centrale. 
Era la a patra vizită acolo şi îşi dădea seama că începuse 
să-şi dorească foarte mult acele nopţi de singurătate. 

Întunericul din jur i se părea liniştitor, iar temperatura 
controlată îi plăcea: era suficient de cald ca să-şi scoată 
haina, dar suficient de răcoare să nu adoarmă. Expiră 
puternic, uitându-se la particulele de praf care se 
învârteau în aer în jurul lui. Se simţea copleşit de volumul 
de istorie îngropată acolo. 

Părea un joc fără sfârşit. În fiecare dintre zecile de mii 
de cutii identice din carton era o enigmă care aştepta să 
fie verificată, ori poate chiar rezolvată pentru prima oară. 
Îi era mai uşor să se concentreze la problemele pe care i le 
puneau decât să devină conştient de tulburătorul adevăr: 
fiecare dintre acele cutii identice reprezenta o viaţă 
pierdută, alte vieţi distruse, şi toate erau aliniate într-un 
rând uniform, bucurându-se de tăcerea respectuoasă ca 
mormintele dintr-o catacombă. 

Evenimentele din ajun îi confirmaseră toate suspiciunile, 
fără urmă de îndoială. Incă o dată ucigaşul ştiuse unde se 
afla ţinta lui, presupus ascunsă. 

Baxter era naivă. 

Într-adevăr, cineva din ambasadă ar fi putut da 
informaţii despre locul în care se găsea Andrew Ford, 
numai că nu era vorba de un incident oarecare. Fusese a 
patra trădare şi, ce era mai rău, nimeni în afară de el nu-şi 
dădea seama de asta. 

O minţise din nou pe Tia, spunându-i că trăsese iar băţul 
cel mai scurt şi fusese trimis într-o misiune de 

1 240 1 


supraveghere. Dobândise astfel încă o noapte prețioasă în 
care putea să vâneze ucigaşul în istorie. Edmunds era 
sigur că acolo, undeva în acel depozit enorm, se găseau 
primii paşi ezitanţi făcuţi de monstrul care în acel moment 
gonea pe urmele lor. 

Luni noaptea dăduse peste un caz nerezolvat din 2008: 
un fundamentalist islamic cu cetăţenie britanică murise 
într-o celulă sigură. Nimeni nu intrase sau ieşise din 
clădirea închisorii în jurul orei estimate a morţii, fapt 
întărit şi de imaginile camerelor de supraveghere. 
Cadavrul bărbatului de douăzeci şi trei de ani, altfel 
perfect sănătos, purta urmele asfixierii. Şi totuşi, nu 
existau alte dovezi care să sprijine acea ipoteză, aşa că 
până la urmă moartea lui a fost atribuită unor cauze 
naturale. 

Căutând pe internet a descoperit şi moartea suspectă a 
unui soldat într-o bază militară. După ce Joe i-a oferit date 
suplimentare despre amprentele bocancilor Edmunds a 
făcut o cerere către poliţia militară, cerând dosarul 
cazului, dar încă nu avea un răspuns. 

Petrecuse ultima oră inspectând dovezile unui caz de 
crimă din 2009.  Moştenitorul unei corporații 
multinaționale din domeniul electronicii dispăruse 
misterios dintr-un apartament de hotel, în ciuda gărzilor 
de corp aflate la câțiva metri, în dormitorul alăturat. La 
faţa locului era suficient sânge pentru ca omul să poată fi 
declarat mort, şi totuşi cadavrul n-a fost descoperit 
niciodată. Nu s-au găsit amprente, ADN sau imagini ale 
camerelor de supraveghere care să le permită poliţiştilor 
să înceapă căutarea ucigaşului, ceea ce însemna că 
Edmunds nu se putea folosi de nimic pentru a face vreo 
legătură cu crimele din cazul Păpuşa de cârpe. Îşi notă 
data şi aşeză totul înapoi în cutie. 

Aerul răcoros îl ţinea treaz. Nu se simţea nici pe departe 
obosit, dar îşi promisese că avea să plece la 3:00 dimineaţa 
cel târziu, ca să ajungă acasă şi să prindă câteva ore de 
somn înainte de a se întoarce la muncă. Se uită pe lista cu 
celelalte cinci cazuri pe care avusese de gând să le 


[241 


cerceteze şi oftă. Se ridică în picioare, puse cutia la loc în 
raft şi porni pe culoarul lung şi întunecos. Când se apropie 
de ultimele rafturi din rând îşi dădu seama după datele de 
pe etichetă că a ajuns la decembrie 2009, luna următoarei 
crime de pe lista lui. Se uită la ceas. 3:07 a.m. 

— Încă unul, îşi spuse şi, căutând cutia cu pricina, o 
trase din raft. 


La 8:27 a.m., Lupul intră în blocul neprimitor de pe o 
stradă neîngrijită din Plumstead. Renunţase din nou la 
somn, în primul rând pentru că avea tot timpul în faţa 
ochilor masca de lup care se adăugase pe lista de motive 
pentru care nu putea să închidă deloc ochii. Încrederea în 
sine a ucigaşului îl şocase. Riscase să apară la ambasadă, 
avusese îndrăzneala de a participa la protestul organizat 
chiar de el şi se dovedise suficient de narcisist şi 
autodistructiv ca să-l înfrunte pe Lup în felul în care o 
făcuse. 

Îşi amintea că Edmunds spusese că ucigaşul nu avea să 
reziste tentaţiei de a se apropia tot mai mult odată cu 
trecerea timpului, atras de dorinţa arzătoare de a fi prins 
în cele din urmă. Se întreba dacă incidentul din faţa 
ambasadei fusese un strigăt de ajutor al ucigaşului, dacă 
nu cumva acţiunile lui fuseseră dictate mai degrabă de 
disperare decât de aroganță. 

Urcă scările murdare de noroi, încercând să-şi 
amintească dacă mai plouase după furtunile din săptămâna 
dinainte. La etajul trei deschise uşa scorojită şi intră în 
holul îngălbenit. Nici urmă de poliţişti în faţa uşii lui 
Ashley Lochlan. 

Se apropie de apartamentul 16, care părea să aibă 
singura uşă proaspăt vopsită din toată clădirea şi se 
pregătea să bată când cei doi poliţişti apărură în hol cu 
sendvişuri şi cafele. Rămaseră blocaţi când dădură cu ochii 
de statura impunătoare a detectivului. 

— 'Neaţa, îl salută femeia cu gura plină de şuncă şi 
brânză. 

Stomacul Lupului bolborosi nemulţumit. 


1 242 1 


Poliţista îi oferi jumătate din micul ei dejun, pe care el îl 
refuză politicos. 

— Ştii când o să fie mutată de aici? întrebă colegul ei, 
care părea mai tânăr. 

— Încă nu, îi răspunse scurt Lupul. 

— O, n-am vrut să sune aşa, zise polițistul. Ba chiar 
dimpotrivă - e încântătoare. O să ne fie dor de ea. 

Poliţista dădu din cap în semn de aprobare. Lupul era 
surprins. Pachetul de clişee cu care nu se înşelase 
niciodată îl făcuse să se aştepte ca dincolo de uşă să 
găsească o tipă în pijama, înconjurată de un nor de fum de 
țigară, iubitoare de pisici. Şi totuşi, cei doi poliţişti nu se 
grăbeau deloc să scape de acea sarcină. 

— A intrat să facă un duş. Te conduc eu. 

Femeia descuie uşa şi îl conduse într-un apartament 
foarte curat în care mirosea a cafea proaspătă şi a şuncă. 
O adiere caldă umfla perdelele şi trecea prin florile viu 
colorate de pe măsuţa din sufragerie. Locuinţa era aerisită 
şi decorată cu gust, pereţii erau zugrăviți în culori 
pastelate, iar covoarele se potriveau cu duşumeaua. Un 
perete întreg era acoperit cu fotografii, iar lângă chiuveta 
din bucătărie era pusă la uscat o tavă cu forme de copt. Se 
auzea apa curgând în baie. 

— Ashley! strigă politista. 

Apa se opri. 

— A venit detectivul Fawkes. 

— Arată la fel de bine ca la televizor? răspunse o voce cu 
un uşor accent de Edinburgh. 

Poliţista părea foarte încurcată. Spre groaza ei, Ashley 
continuă: 

— Pare să aibă nevoie de o ferchezuială ca lumea înainte 
de a-l scoate undeva, dar... 

— De fapt, arată de parcă ar putea să adoarmă dintr-o 
clipă într-alta, strigă poliţista. 

— Invită-l înăuntru şi spune-i că este cafea la bucătărie. 

— Ashley... 

— Da? 

— E deja înăuntru. 


1 243 0 


— O! M-a auzit? 

— Da. 

— Ce tâmpită sunt. 

Poliţista nu ştia cum să scape mai repede din acea 
situaţie neplăcută. Se repezi înapoi la colegul ei. De 
dincolo de peretele subţire se auzeau foşnete şi fâsâituri. 
În faţa peretelui cu fotografii, Lupul se mirosi stânjenit. 
Pozele erau oneste şi nepretenţioase. Femeia frumoasă 
apărea în toate: la plajă cu prietenii, în parc cu un bărbat 
în vârstă, în Legoland cu un puşti care părea să fie fiul ei. 
Inima i se strânse în timp ce se holba le cele două feţe 
încântătoare care în mod evident aveau o zi minunată. 

— E Jordan. Are şase ani, zise o voce din spatele lui, cu 
un accent atrăgător, la ani-lumină distanţă de tonul răguşit 
al lui Finlay. 

Lupul se întoarse şi o descoperi pe femeia uimitoare din 
fotografii. Îşi usca părul cu prosopul în pragul uşii de la 
baie. Îşi pusese pe ea nişte pantaloni scurţi şi un maiou 
gri. Lupul se holbă la picioarele ei lungi, apoi se întoarse 
stânjenit către fotografii. 

— Nu fi ciudat, îşi şopti el. 

— Pardon? 

— Ziceam... unde e? 

— Ba cred că ai spus „Nu fi ciudat”. 

— Nu, răspunse el scuturând nevinovat din cap. 

Ashley îi aruncă o privire comică. 

— L-am trimis la mama după... Ei bine, după ce 
criminalul ăla dezaxat a ameninţat că ne omoară pe toţi, ca 
să vorbim deschis. 

Lupul făcea eforturi să nu se holbeze la picioarele ei. 

— Ashley, zise ea şi îi întinse mâna. 

Fu nevoit să se apropie de ea. Simţi şamponul de 
căpşune cu care se spălase pe cap. Remarcă ochii căprui şi 
urmele întunecate de pe maiou în locurile în care pielea 
udă îmbibase materialul subţire. 

— Fawkes, zise el după ce aproape că-i zdrobi mâna. 

Se retrase cât putu de repede. 

— Nu William? 


1 244 1 


— Nu William. 

— Atunci poţi să-mi spui Fochlan, zise ea cu un rânjet, 
după care îl cântări din cap până-n picioare. 

— Ce este? 

— Nimic. Numai că... în realitate arăţi altfel. 

— Păi ziariştii mă fotografiază doar dacă stau lângă un 
cadavru, aşa că... am o faţă tristă. 

— Doar n-o să-mi spui că asta e faţa ta veselă? îl întrebă 
Ashley râzând. 

— Asta? zise Lupul. Nu. Asta e faţa de o săptămână de 
stres a eroului neînțeles, probabil singura persoană 
suficient de curajoasă şi deşteaptă pentru a-l prinde pe 
criminalul genial. 

Ashley râse. 

— Zău? 

Lupul ridică din umeri, în timp ce femeia îl privi 
intrigată. 

— Micul dejun? sugeră ea. 

— Ce ai? 

— Cea mai bună cafenea din lume e pe strada asta. 

— Unu: cea mai bună cafenea din lume e a lui Sid, la 
mine pe stradă. Doi: eşti sub supraveghere. Nu poţi pleca. 

— O să mă protejezi tu, zise ea scurt şi începu să închidă 
ferestrele. 

Lupul nu ştia ce să facă. Ştia că n-ar trebui să-i permită 
asta, dar îi făcea plăcere să stea de vorbă cu ea şi nu voia 
să strice totul. 

— Stai să-mi pun pantofii şi gata, zise ea îndreptându-se 
către dormitor. 

— Poate găseşti şi nişte pantaloni, îi sugeră el. N 

Ashley se opri şi se uită la el, prefăcându-se jignită. Il 
surprinse uitându-se fugitiv la picioarele ei înainte de a-şi 
muta privirea în altă parte. 

— De ce? Îţi dau palpitaţii? 

— Nici vorbă, răspunse Lupul indiferent. Numai că arăţi 
groaznic. Uee! Nu pot să te iau cu mine în halul ăsta. 

Ashley râse din nou la auzul insultei neconvingătoare. Se 
duse la suportul de haine, îşi trase maioul din pantaloni ca 


1 245 0 


să-şi acopere şoldurile şi apoi lăsă să-i cadă de pe ea 
pantalonii scurţi. Lupul era prea uluit ca să mai încerce să- 
şi ferească privirea. Apoi femeia se strecură într-o pereche 
de blugi strâmţi, albiţi şi rupţi. Işi prinse părul nepieptănat 
într-o codiţă care o făcea şi mai atrăgătoare. 

— E mai bine aşa? îl întrebă ea. 

— Nu în toate privinţele, răspunse el sincer. 

Ashley zâmbi mulţumită. Nu se purta niciodată aşa, dar, 
dat fiind că îi mai rămăseseră doar trei zile de trăit, se 
bucura să flirteze cu un bărbat care mai avea de trăit cinci. 
Işi trase în picioare o pereche de Converse All Stars destul 
de purtaţi şi luă cheile de pe masa din bucătărie. 

— Ce părere ai despre înălţimi? îl întrebă ea încet. 

— Nu vreau să cad de pe ele, răspunse el încurcat. 

Ashley rânji. Se strecură în vârful picioarelor pe lângă 
uşa de la intrare, ieşi în balcon şi de acolo se întoarse 
către Lup. 

— Mergem? 


Lupului îi era clar că Ashley exagerase în privinţa 
calităţilor micuţei cafenele. Mâncarea din farfurie părea să 
fie destul de vie: tot felul de bucăţi alunecau pe o peliculă 
de grăsime. Ashley nu reuşise să-şi termine nici pâinea 
prăjită. Bănuia că ea nu-şi dorise altceva decât să iasă din 
apartament şi că nu mai fusese niciodată acolo. Se îndoia 
că cineva ar fi putut face aceeaşi greşeală de două ori. 

— Fără supărare, Lochlan, dar cafeneaua asta e... 

— Aici lucrez. 

— ...bună. E bună. 

Pe stradă atrăseseră mai multe priviri, deşi Lupul nu-şi 
dădea seama dacă oamenii îl recunoscuseră pe el sau se 
holbau pur şi simplu la Ashley. Aleseseră un loc la 
fereastră, cât mai departe de clienţii înţepaţi de la acea 
oră, şi vorbiseră mai bine de douăzeci de minute despre tot 
felul de nimicuri, cu voce scăzută. 

— Mi-am făcut griji pentru tine, izbucni Ashley când 
Lupul încă mai credea că sunt la subiectul albumelor 
favorite ale lui Bon Jovi. 


1 246 1 


— Pardon? 

— Cum te... descurci cu toate astea? 

— Stai să ne lămurim. Tu trebuie să mori peste trei zile 
şi tu îţi faci griji pentru mine? întrebă Lupul, profitând de 
ocazie ca să lase tacâmurile jos. 

— Tu trebuie să mori peste cinci zile, zise ea ridicând 
din umeri. 

Replica îl prinse cu garda jos. Fusese atât de prins cu 
cercetările, încât nu-şi dăduse seama cât de repede se 
apropia ziua lui. 

— M-am uitat la ştiri, zise Ashley. Nu prea ai altceva de 
făcut când eşti încuiată în casă. E ca şi cum te-ai uita la 
joaca unei pisici cu şoarecele. Şi cu cât pari mai distrus, cu 
atât pare să te aţâţe mai tare persoana care face toate 
astea. 

— N-am ştiut că par distrus, glumi Lupul. 

— Aşa pari, îi zise simplu Ashley. Ce li s-a întâmplat 
oamenilor ălora şi ce-o să mi se întâmple mie nu e vina ta. 

Lupul pufni fără să vrea. Îşi pierdea vremea încercând 
să-l facă pe el să se simtă mai bine. 

— Pari ciudat de împăcată cu chestia asta, zise el. 

— Am mare încredere în soartă. 

— Nu vreau să te dezamăgesc, dar din ce am văzut, dacă 
există un Dumnezeu, avem o mare problemă, pentru că nu 
e de partea noastră. 

— Atunci e bine că nu vorbesc despre Dumnezeu. Numai 
că... lucrurile au un fel al lor de a se aranja. 

— Cum ar fi? 

— Cum ar fi faptul că viaţa te-a adus aici în dimineaţa 
asta: doi oameni care n-ar fi trebuit să se întâlnească 
niciodată. Şi în felul ăsta îmi pot ispăşi pedeapsa pentru ce 
am făcut acum nişte ani. 

Lupul era intrigat. Instinctiv, se uită în jur să se asigure 
că nu trăgea nimeni cu urechea. Fusese atât de fascinat de 
Ashley, încât aproape că uitase de ce se afla acolo. Femeia 
fără cusur părea revoltător de nelalocul ei în acel decor 
trist. Era opusul total al spectacolului oferit de Andrew 
Ford în ambasada opulentă. 


1 247 0 


— Promite-mi că mă laşi să termin înainte de... Promite- 
mi! 

Lupul îşi încrucişă braţele în defensivă şi se lăsă pe 
spate în scaun. Amândoi ştiau că Edmunds descoperise 
cele cinci mii de lire venite din contul lui Vijay Rana. 

— Acum patru ani, lucram într-un bar din Woolwich. A 
fost o perioadă grea pentru noi. Jordan avea un an, iar eu 
încercam să mă despart de tatăl lui, care nu era deloc un 
tip cumsecade. Nu puteam lucra decât cu jumătate de 
normă şi mama avea grijă de Jordan. Vijay era un client 
obişnuit acolo. Venea aproape în fiecare zi la prânz şi eram 
destul de apropiaţi. Nu de puţine ori m-a văzut plângând 
din cauza problemelor cu banii sau a divorţului. Era un om 
bun. Obişnuia să-mi lase bacşişuri de zece lire. Incercam 
să-i dau banii înapoi, dar voia să mă ajute. A însemnat mult 
pentru mine. 

— Poate că voia mai mult de-atât, zise Lupul pe un ton 
amar. 

Nu-l suporta deloc pe fratele lui Khalid. 

— Nu era genul. Avea o familie. Într-o zi mi-a făcut o 
propunere. Mi-a spus că un prieten avea necazuri cu 
poliţia, dar că el ştia sigur că era nevinovat. Mi-a oferit 
cinci mii de lire doar ca să spun că am văzut pe cineva în 
drum spre casă la o anumită oră. Atâta tot. 

— Ai depus mărturie mincinoasă? o întrebă Lupul cu un 
ton sumbru. 

— Eram disperată. Mi-e ruşine să spun, dar am fost de 
acord. Nu m-am gândit că o să aibă vreo însemnătate, iar 
în acel moment eu şi Jordan aveam pe numele nostru doar 
vreo cincisprezece lire. 

— A avut o însemnătate foarte mare. 

Lupul îşi pierduse orice urmă de afecţiune pentru 
Ashley. O privea cu ochi plini de furie. 

— Tocmai asta este. Când mi-am dat seama că era vorba 
despre cazul Ucigaşului incinerator, am intrat în panică, 
zise Ashley izbucnind în lacrimi. Nu aş ajuta pe cineva 
acuzat de aşa ceva ca să scape basma curată pentru toţi 
banii din lume. M-am dus acasă la Vijay, crede-mă, şi i-am 


1 248 1 


spus că nu pot s-o fac. Nu era vorba doar de bani. l-am 
spus doar că am greşit. 

— Şi el ce-a spus? 

— A încercat să mă convingă, dar cred că a înţeles. Pe 
drumul spre casă am sunat la firma de avocatură care 
avusese un reprezentant atunci când am depus declaraţia. 

— Collins & Hunter. 

— Şi am cerut să vorbesc cu unul dintre avocaţii seniori. 

— Michael Gable-Collins? 

— Da! zise Ashley surprinsă. 

Încă nu era publică informaţia morţii lui. 

— l-am spus că vreau să-mi retrag mărturia şi a început 
să mă amenințe. Mi-a enumerat lucrurile de care mă 
făceam vinovată: sfidarea curţii, obstrucţionarea anchetei 
poliţiei, poate chiar complicitatea la omor! M-a întrebat 
dacă vreau să ajung la închisoare, iar când i-am zis de 
Jordan, el mi-a spus că o să apară cei de la serviciile de 
protecţia copilului şi că s-ar putea chiar să mi-l ia. 

Ashley era evident şocată chiar şi de simpla amintire a 
acelei discuţii înspăimântătoare. Călcându-şi pe inimă, 
Lupul îi întinse un şerveţel. 

— Era un caz mult prea important ca să-şi permită să-l 
piardă, indiferent de costuri, zise Lupul. 

— Mi-a zis „Ţine-ţi fleanca” şi a spus că o să facă tot ce 
poate ca să nu fiu chemată la tribunal. Atunci am auzit 
pentru ultima oară în mod direct de lucrul ăsta. Pe urmă 
am urmărit evenimentele, am văzut ceea ce ai făcut 
încercând să-l opreşti pe omul la eliberarea căruia 
contribuisem şi eu şi... îmi pare aşa de rău. 

Lupul se ridică în tăcere, scoase portofelul şi aruncă o 
hârtie de zece lire lângă farfuria pe jumătate plină. 

— Nu mie trebuie să-mi ceri scuze, zise el. 

Ashley izbucni în plâns. 

Lupul ieşi din cafenea, lăsând-o singură într-un colţ pe 
femeia aflată în primejdie, de siguranţa căreia era 
responsabil. 


1 249 1 


Capitolul 25 
Miercuri, 9 iulie 2014 


10:20 a.m. 


Edmunds se simţea ameţit de epuizare. Plecase din 
arhivă abia la şase dimineaţa şi în mai puţin de o oră era 
deja la birou. Speranţa că avea să poată moţăi puţin 
înainte ca biroul să se umple de cei suficient de norocoşi 
să lucreze în ture mai umane îi fusese risipită de Simmons, 
care se înființase în scaunul de lângă el la 7:05 dimineaţa. 
Demonstrând un respect pentru muncă depăşit doar de al 
lui Edmunds, Simmons se gândea să înceapă devreme, ca 
să termine cât mai repede cercetarea celor şapte nume 
care îi mai rămăseseră. 

Edmunds îi trimisese Tiei un mesaj în care-i spunea că-i 
e dor de ea şi că avea să facă totul să ajungă acasă la timp 
în seara aceea. Ba chiar îi sugera că ar putea ieşi în oraş 
să ia masa. Ezitase puţin înainte de a apăsa „Irimite”. 
Ideea de a se angaja la ore suplimentare de epuizare nu-l 
atrăgea deloc, dar s-a gândit apoi că trebuia să facă un 
efort şi se simţea vinovat pentru inocenta - şi totuşi 
reprobabila - minciună cu misiunea de supraveghere. 

După ce se dovedise expert în interpretarea mesajelor 
criminalilor la şedinţa iniţială devenise neoficial psihologul 
criminalist al departamentului, rol pentru care nu avea nici 
calificarea necesară şi nu era nici recompensat. Vanita i-a 
cerut să facă un raport despre ultimul bilet, cel pe care 
ucigaşul îl plasase cu atâta îndrăzneală în buzunarul 
Lupului. 

Lui Joe nu i-a luat prea mult ca să-şi dea seama că 
amprenta de sânge de pe bilet se potrivea cu mostra adusă 
de la gardul de sârmă ghimpată. Edmunds a tras aşadar 
concluzia că mesajul reprezenta o nouă tachinare din 
partea ucigaşului, care voia să demonstreze lipsa de 
semnificaţie a pasului greşit comis în Ţara Galilor, aşa că 


1250 0 


le dădea pur şi simplu o mostră din propriul ADN, ca să le 
demonstreze că nu erau capabili să-l oprească. Faptul că 
alesese să livreze mesajul personal arăta gradul avansat al 
complexului de Dumnezeu de care suferea, iar lui 
Edmunds acest lucru îi spunea că individul chiar avea 
intenţia să însceneze un sfârşit spectaculos în numai cinci 
zile. 

Se trezi tresărind. Raportul pe jumătate redactat aştepta 
pe ecran înaintea lui. Cursorul pâlpâia răbdător la sfârşitul 
ultimului cuvânt. Screensaverul nici nu se activase încă. 
Probabil că nu făcuse decât să închidă ochii pentru o clipă, 
dar se simţea prost din cauza asta. Se oferi să-i facă un 
ceai lui Simmons şi se duse la bucătărie. In timp ce 
fierbătorul bolborosea, îşi dădu cu apă rece pe faţă, 
deasupra chiuvetei pline de căni. 

— Doar nu ţi-ai luat-o din nou...! 

Edmunds îşi şterse faţa şi descoperi că Baxter îi fura apa 
fierbinte. Pungile grele de sub ochi accentuau vânătaia cu 
care se alesese în urma nasului spart. 

— Au început meciurile cu Tia? îl întrebă ea cu o 
îngrijorare prefăcută. 

— Ţi-am spus, m-am împiedicat de pisică. 

— A, bine. Deci te-ai „impiedicat de pisică” din nou? 

— Nu. Doar că nu am dormit. 

— Pentru că...? 

Până în acel moment reuşise să păstreze secrete vizitele 
lui la arhivă. Se gândi că a venit vremea să-i mărturisească 
lui Baxter, dar până la urmă se hotări să n-o facă. 

— Canapeaua, zise el, ştiind că o explicaţie care se 
foloseşte de necazurile de acasă trebuie să fie suficientă. 
La ce lucrezi azi? 

— Un gagiu s-a aruncat de pe Podul Waterloo şi s-a 
înecat. A lăsat un bilet şi toate cele. Se prea poate să fie 
cea mai clară sinucidere din istorie, numai că unul dintre 
investigatori a declarat, fără vreun motiv anume, că pare o 
manevră suspectă. După asta ne-am dus în Bloomsbury, 
pentru o baltă de sânge. A reieşit că omul s-a dus la 
urgente - şi enigma s-a rezolvat. 


125110 


Oftă adânc, deşi lui Edmunds acele lucruri i se păreau 
mai interesante decât cele la care se aştepta el în acea zi. 

— L-ai văzut pe Lup? întrebă ea. 

— N-a trecut pe-aici. 

În uşa bucătăriei apăru Blake. De când era partenerul 
lui Baxter trecuse la costum şi începuse să se pieptene. 

— Gata? întrebă el. 

— Trebuie să plec, zise Baxter, după care turnă cafeaua 
în chiuvetă şi puse cana în mormanul care deja se înălța 
acolo. 


x kk 


Când cobori din taxi, Andrea tocmai terminase 
convorbirea cu Lupul. Una cât se poate de nereuşită, dat 
fiind zgomotul din maşină de partea ei şi fundalul cine ştie 
cărei străzi aglomerate pe care se afla el. 

Nu voise decât să vadă ce mai face. Echipa de producţie 
a redacţiei se pregătea deja pentru zilele de încheiere a 
poveştii cu Păpuşa de cârpe. Din păcate, Lupul n-avea chef 
să vorbească cu ea. 

li criticase pe ea şi pe oamenii ei pentru că dezvăluiseră 
locul în care se afla Andrew Ford şi, poate pe nedrept, o 
acuzase că înlesnise manipularea exercitată de ucigaş 
asupra minţii paranoide şi destul de instabile a victimei 
difuzând protestul. Ea ascultase totul fără să scoată un 
cuvânt, deşi i se părea ceva absurd, pentru că toate 
posturile de ştiri din lume făcuseră acelaşi lucru. 

Când i-a propus o întâlnire la cină, el i-a zis să-l lase în 
pace şi a închis. Chiar dacă nu avea de gând s-o spună 
vreodată, Andrea era supărată pentru că el se dovedise 
atât de rău şi de moralizator în cursul unei interacțiuni 
care ar fi putut fi ultima. După felul în care vorbise era 
evident că ideea de a nu supravieţui până marţi nici nu-i 
trecuse prin cap, şi asta o făcea să se întrebe dacă nu 
trecuse graniţa neclară dintre optimism şi negare. 

Elijah o presa să dea un răspuns la propunerea de 
promovare, şi problema asta îi ocupase toate gândurile 
după acea şedinţă. Se simţea frustrată, pentru că nu ştia 


1 252 0 


ce decizie să ia. Putea să-şi înainteze în orice moment 
demisia şi să plece cu ce îi mai rămăsese din integritatea 
morală, la fel de bine cum putea lua în orice moment 
hotărârea de a accepta postul, care oricum avea să fie 
ocupat, de ea sau de altcineva. 

In seara din ajun discutase despre asta cu Geoffrey. 
Stătuseră până târziu în grădina lor micuță minunat 
amenajată. Aşa cum se întâmpla cu tot ce ţinea de relaţia 
lor, el nu încercase deloc să-i influenţeze decizia. De asta 
se şi înțelegeau atât de bine. li respecta independenţa cu 
care ea se obişnuise atât de mult câtă vreme fusese 
căsătorită cu Lupul. Ea şi Geoffrey aleseseră să-şi petreacă 
timpul împreună, dar niciodată nu avea nevoie de asta. 

Geoffrey urmărise desfăşurarea poveştii cu Păpuşa de 
cârpe la fel ca restul lumii, fără să ridice vreodată o 
sprânceană în faţa stilului de subiect senzaţional pe care-l 
afişase Andrea, în faţa ipotezelor lipsite de orice temei şi a 
Ceasului Morţii, pe care şi ea îl considera o scamatorie 
grotescă şi ruşinoasă. Nu o rugase decât să aibă grijă. 
Rafturile lui de cărţi despre război îl învăţaseră că, de-a 
lungul istoriei, mesagerii au fost aleşi pentru abilitatea de 
a comunica, viteza cu care puteau ajunge la urechea la 
care trebuia să ajungă şi, ceea ce era mai tulburător, 
pentru calitatea de a fi dispensabili. 

Geoffrey a ascultat-o  răbdător pe măsură ce 
temperatura scădea şi luminile din grădină poziţionate 
strategic se aprindeau una după alta în întunericul care se 
lăsa. I-a spus că dacă accepta promovarea decizia ei era 
generată pur şi simplu de ambiţie. Nu aveau nevoie de 
bani, iar ea avea deja reputaţia unei jurnaliste credibile şi 
talentate. Pătrunzător ca întotdeauna, i-a sugerat să 
vorbească cu Lupul, dându-şi seama că părerea lui era 
singura care ar fi putut conta cu adevărat în acea 
chestiune. 

Dar conversaţia abruptă din acea dimineaţă arătase 
foarte clar poziţia Lupului. 


x kk 


1 253 ( 


Finlay nu pierdu din ochi biroul Vanitei în timp ce 
traversa încăperea spre biroul lui Simmons şi Edmunds. O 
vedea pe femeia micuță, dar înspăimântătoare agitându-se 
şi gesticulând larg în timp ce vorbea cu cineva la telefon. 
Se sprijini pe colţul mesei, aplecându-se deasupra a ceea 
ce făcea Edmunds. 

— Nu e prea vesel iepuraşul nostru, le spuse Finlay. 

— De ce? întrebă Simmons. 

I se părea ciudat să-şi culeagă informaţiile din bârfele 
care circulau prin birou, după ce se obişnuise să fie primul 
care le afla. 

— Will, zise Finlay. Ce altceva ar putea să fie? Se pare 
că a scos-o pe Ashley Lochlan din apartamentul 
supravegheat. 

— Pentru ce? 

— La micul dejun. După care a plecat şi a lăsat-o în 
cafenea. Echipa de protecţie a depus plângere. Iar ea vrea 
să-l suspende. 

— În capul ei, poate, zise Simmons. Dar el oare ce are de 
gând? 

Finlay ridică din umeri. 

— Cine ştie? Azi n-a trecut deloc pe-aici. Acum plec să 
mă întâlnesc cu el. 

Lui Simmons îi plăcea acea mică şedinţă clandestină, ca 
între puşti, care avea loc chiar sub nasul lui. 

— Dacă întreabă ceva, mă ocup de găsirea unei locuinţe 
pentru Ashley Lochlan, ceea ce e şi adevărat, zise Finlay. 

— leşim şi noi, zise Simmons. 

— Da? făcu Edmunds. Unde? 

— Mai am patru oameni pe lista asta despre care nu se 
ştie nimic, zise Simmons. Unul dintre ei e mort. O să 
vedem care. 


XX x 
Simmons şi Edmunds îşi luaseră nişte pateuri cu cârnaţi, 
aşa cum se putea vedea şi după urma de firimituri care 


rămânea pe trotuar în timp ce se îndreptau spre a treia 
adresă din listă. Fuseseră acasă la stenografa tribunalului 


125410 


şi aflaseră că murise în 2012, bolnavă de cancer. După 
aceea aflaseră că judecătorul Timothy Harrogate şi soţia 
lui au emigrat în Noua Zeelandă. Din fericire, un vecin 
avea datele de contact ale fiului lor, care i-a trezit în toiul 
nopţii ca să se asigure că sunt vii şi nevătămaţi. 

Soarele ieşea din spatele unui nor. Trecuseră de 
Brunswick Square Gardens şi se apropiau de casele 
identice cu faţadă din cărămidă de pe Lansdowne Terrace. 
Găsiră uşa neagră pe care o căutau. Era întredeschisă. 
Edmunds ciocăni tare şi intrară în holul mare al clădirii, 
care avea o podea din mozaic. O placă gravată îi ghidă 
către ultimul etaj. 

Urcară scările cu ecou şi ajunseră pe holul care ducea 
spre apartamentele celui de-al patrulea etaj. Pereţii erau 
împodobiţi cu fotografii şterse. În cele mai multe apărea 
un domn în vârstă însoţit prin locuri exotice de diferite 
femei mai tinere şi mult mai arătoase. Se părea că blonda 
pe care o ţinea de gât la bordul unui iaht nu ajunsese la 
țărm, fiindcă următoarea fotografie arăta o femeie în bikini 
care se relaxa lângă el pe plajă. 

Se auzi un pocnet puternic din apartament şi, când se 
apropiară, descoperiră că şi uşa aceea era deschisă. Se 
uitară îngrijoraţi unul la altul şi o împinseră în tăcere. 
Holul casei avea acelaşi mozaic ca şi cel din holul de jos de 
la intrare. Trecură pe lângă uşile închise, îndreptându-se 
către lumina de la capătul coridorului, unde se auzea 
zgomot de paşi pe duşumea. 

— Tăntălăule! Ţi-am spus să nu te atingi de ea. 

Edmunds se opri. Recunoscură amândoi imediat tonul 
prefăcut respectuos. 

— Baxter? strigă Edmunds. 

Intră în sufragerie, unde Blake stătea în patru labe şi 
aduna bucăţile vazei aparent scumpe pe care o dărâmase. 

Amândoi părură foarte nedumeriţi de apariţia lui 
Edmunds şi Simmons. 

— Voi ce naiba căutaţi aici? îi întrebă ea. 

— Pe Ronald Everett, juratul din procesul lui Khalid, 
care a dispărut, zise Edmunds. 


1 255 10 


— A... 

— Dar voi? 

— Ţi-am spus mai devreme: o baltă de sânge şi niciun 
cadavru. 

— Unde? întrebă Simmons. 

— Peste tot. 

Arătă spre podeaua din jurul canapelei uriaşe. O umbră 
întunecată de sânge uscat acoperea scândurile din 
duşumea în jurul covorului îmbibat. 

— Isuse, zise Edmunds. 

— Cred că putem fi destul de siguri că domnul Everett 
nu mai e printre noi, zise Baxter fără urmă de sensibilitate. 

Văzând baia de sânge de la picioarele lui, Edmunds îşi 
aminti de cazul descoperit în arhivă peste noapte: o baltă 
de sânge şi niciun cadavru. Nu putea fi vorba de o simplă 
coincidență. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă Baxter. 

Nu putea spune nimănui despre investigaţiile lui secrete 
înainte de a fi sigur că avea ceva concret. 

— Nimic. 

Se uită la ceas. Îi promisese Tiei că avea s-o scoată la 
cină, dar încă mai era timp să ajungă la arhivă şi să stea o 
oră acolo dacă pleca imediat. 

— Mizeria asta nu prea se potriveşte cu standardele 
ucigaşului nostru meticulos, zise Simmons. La celelalte 
victime nu s-a descoperit nicio picătură de sânge. 

— S-ar putea să nu fie atât de infailibil cum ni l-am 
imaginat noi, sugeră Edmunds, lăsându-se pe vine ca să 
inspecteze petele de sânge care ajunseseră pe canapea. 
Poate că asta a fost singura victimă pe care a omorât-o şi a 
ciopârţit-o în casa ei, şi s-ar putea să mai fie şi alte 
băltoace asemănătoare prin oraş. 

Apăru şi echipa de criminalişti, aşa că Edmunds profită 
de ocazie ca s-o şteargă. Se scuză în faţa lui Simmons 
spunându-i că avea de terminat nişte documente la birou, 
apoi se repezi pe scări şi porni în fugă către staţia de 
metrou. 


1 256 0 


Telefonul Lupului scoase un bip. Se uită la mesajul 
scurt: 


Am meritat-o. Cină? L 


— La ce te hlizeşti? îl întrebă Finlay. 

Se întorceau către New Scotland Yard. 

Lupul îl ignoră şi apelă numărul de la care venise 
mesajul. 

— Bună ziua, domnule detectiv Fawkes. 

— Bună ziua, domnişoară Lochlan. 

Finlay îl privi surprins. 

— Cum ai făcut rost de număr? 

— Jodie... ai întâlnit-o de dimineaţă. 

— Cea care a depus o plângere împotriva mea? 

— Exact. A sunat un prieten care a sunat un prieten care 
te cunoaşte. 

— Sunt surprins că vrei să mergem la cină, zise Lupul. 
Finlay îi aruncă o altă privire ciudată. 

— Ei bine, Dumnezeu mi-e martor că la micul dejun 
niciunul dintre noi n-a mâncat mare lucru, zise ea râzând. 

— Cred că-ţi datorez nişte scuze. 

— Nu face nimic; nu mai ai atât de mult timp... La şapte? 

— La tine, presupun? 

— Mi-e teamă că da. S-ar părea că ai reuşit să obţii un 
consemn pentru mine. 

— O să mă „ferchezuiesc ca lumea” înainte. 

De data asta Finlay nici nu se mai obosi să reacționeze. 

— Aşa să faci. Pa, Fawkes. 

Inchise înainte ca el să apuce să răspundă. Lupul se opri 
în loc. 

— Presupun că acum trebuie să te acopăr? zise Finlay. 

— Trebuie să fiu într-un loc. 

— Să-ţi dai cu aftershave-ul pe care ţi l-am făcut cadou 
de ziua ta şi să nu porţi cămaşa aia albastră îngrozitoare 
pe care o porţi tot timpul. 

— Îmi place cămaşa aia. 

— Te face să pari gravid. Maggie a spus-o, nu eu. 


125710 


— Altceva? 
— Distracţie plăcută, îi spuse Finlay cu un rânjet şiret. 


— Îmi dau seama când minţi, bătrâne, zise Baxter. 

Dăduse peste Finlay în bucătărie şi întrebase de Lup ca 
din întâmplare. După ce bărbatul se cam bâlbâise la primul 
răspuns, l-a supus unui interogatoriu de cinci minute. 
Începea să cedeze, şi ea ştia asta. 

— Nu s-a simţit prea bine. 

— Vreo durere de cap? 

— Aha. 

— Dar mai devreme ai spus că-l durea stomacul. 

— Păi asta am vrut să spun, „durere de stomac”. 

— Nu ţine. Chiar ai spus „durere de cap”. 

Îi făcea chiar plăcere să-şi tortureze prietenul. 

— OK. Ai câştigat. S-a dus înapoi la Ashley Lochlan. 

— Simmons a zis că s-au certat. 

— S-au împăcat. 

— Şi tu de ce nu te-ai dus? 

Era clar că Finlay nu voia să răspundă la acea întrebare, 
dar ştia foarte bine că Baxter nu avea de gând să înceteze. 

— N-am fost invitat. 

— Invitat? 

— La cină. 

— La cină? 

Dispoziţia lui Baxter se schimbă brusc. Deveni foarte 
tăcută. Finlay nu mai ştia ce să spună, aşa că se apucă 
grăbit să-şi facă o cafea. Când se întoarse s-o întrebe dacă 
nu voia şi ea una, Baxter dispăruse. 


1 258 0 


Capitolul 26 
Miercuri, 9 iulie 2014 


7:05 p.m. 


Lupul spera că drumul prin ploaie către Plumstead 
spălase ceva din forţa noului aftershave. După ce se 
mânjise tot cu darul bine intenţionat, dăduse puţin şi pe 
pereţii apartamentului, cu speranţa că avea să ţină la 
distanţă vietăţile care păreau să mişune pe sub tapet. Ca 
niciodată, petrecuse o jumătate de oră pentru a-şi alege o 
costumaţie potrivită şi a-şi pieptăna părul. Era prima lui 
întâlnire din ultimii zece ani, dar rezultatul a fost că arăta 
la fel ca în oricare altă zi. 

Se opri la un magazin de băuturi şi cumpără singurele 
două sticle de vin alb şi roşu pe care le cunoştea 
(preferatele lui Baxter), după care luă ultimul buchet de 
flori de la taraba de alături. Florile veştede arătau atât de 
jalnic, încât începu să se întrebe dacă nu cumva dăduse 
banii pe ceva care crescuse de la sine în găleata jegoasă 
din care le luase. 

Urcă scările din blocul jerpelit şi îi salută pe cei doi 
poliţişti de serviciu. Niciunul nu părea încântat să-l vadă. 

— Am depus o plângere împotriva ta, îi aruncă 
provocator femeia. 

— O să regreţi asta dac-o să mor într-o săptămână, zise 
Lupul. 

Zâmbi. Ea nu. Se strecură printre ei şi ciocăni în uşa lui 
Ashley. 

— Încearcă să n-o mai laşi în lacrimi de data asta, 
colega, zise polițistul, evident gelos pentru că Lupul 
primise o invitaţie la cină. 

Lupul ignoră comentariul, însă şi-ar fi dorit să-i spună 
ceva, doar ca să umple tăcerea stânjenitoare. După 
douăzeci de secunde Ashley tot nu răspundea. Când în 
sfârşit trase noile lanţuri de pe uşa ei, arăta uluitor. 


1259 0 


Lupului i se păru că aude în spatele lui suspinul de 
surpriză al poliţistului. Purta o rochie de dantelă de un roz- 
deschis şi îşi aranjase părul în şuviţe ondulate. Părea 
ridicol de bine îmbrăcată pentru o cină acasă. 

— Ai întârziat, zise ea deodată, apoi îi făcu loc să intre. 

Lupul o urmă nesigur şi le trânti uşa în nas ciudaţilor 
nefericiţi care se holbau la ei. 

— Arăţi fantastic, zise el. 

Se gândi că ar fi trebuit să poarte o cravată. Pentru asta 
ar fi trebuit însă să şi aibă una. 

Îi dădu sticlele de vin şi buchetul. Politicoasă, ea puse 
florile într-o vază cu apă, făcând o încercare simbolică de a 
le readuce la viaţă. 

— Ştiu că e puţin cam exagerat, dar s-ar putea să nu mai 
am altă şansă de a mă găti, aşa că m-am străduit... 

Ashley desfăcu sticla de vin roşu pentru ea şi pe cea de 
vin alb pentru Lup. Stăteau de vorbă în bucătărie în vreme 
ce ea mai amesteca din când în când în mâncare. 
Acoperiră toate subiectele obişnuite în cazul unei prime 
întâlniri: familia, pasiunile, aspiraţiile. Se străduiau să 
folosească şi cele mai mici ocazii pentru a umple golul 
dintre subiectul discuţiei şi propriile poveşti comice cu 
succes verificat. Lupul îşi aminti de tatăl lui. Pentru prima 
dată de când începuse totul, se simțeau amândoi normal, 
de parcă ar fi avut în faţă un viitor nedefinit, de parcă acea 
primă seară petrecută împreună ar fi putut înflori într-o 
relaţie deosebită. 

Cina pregătită de Ashley era delicioasă. Totuşi, ea îşi 
ceru scuze de mai multe ori pentru „părţile mai prăjite”, 
chiar dacă Lupul nu descoperi niciuna. La desert turnă în 
pahare ce mai era pe fundul fiecărei sticle. 

Conversaţia devenea mai melancolică, dar nu era mai 
puţin fermecătoare. 

Ashley îl avertizase că în apartament se face 
insuportabil de cald după ce găteşte. Când Lupul îşi 
suflecă mânecile, ea se arătă mai degrabă intrigată decât 
oripilată de urmele de arsură care-i acopereau antebraţul 
stâng. Îşi trase scaunul mai aproape ca să vadă mai bine şi 


1260 1 


îşi trecu încet degetele peste pielea subţiată şi cicatrizată, 
fascinată. 

Lupul simţi din nou mirosul de căpşune al părului ei şi 
aroma dulceagă de vin din respiraţia femeii când se 
întoarse să-l privească, cu faţa la doar câţiva centimetri de 
a lui, trăgând acelaşi aer... 

...Masca de lup. 

Lupul tresări, iar Ashley se retrase. Imaginea se 
dezintegra imediat, dar era prea târziu. Stricase momentul 
şi putea citi respingerea pe faţa ei. Işi dorea cu disperare 
să salveze ceea ce până atunci se dovedise cea mai 
fermecătoare seară din câte îşi amintea. 

— Îmi pare rău, zise el. 

— Nu, mie îmi pare rău. 

— Putem să mai încercăm o dată? Înţelegi, mâna ta 
peste a mea, privirea şi aşa mai departe... 

— De ce te-ai ferit de mine? 

— M-am ferit, dar nu de tine. Ultima persoană care s-a 
apropiat atât de mult de faţa mea a fost individul care 
încearcă să ne omoare... Ieri. 

— L-ai văzut? întrebă Ashley făcând ochii mari. 

— Purta o mască. i 

Îi povesti ce se întâmplase în faţa ambasadei. Îi povesti 
cum stătuse faţă în faţă cu masca de lup, cum refuzase să- 
şi mute privirea, şi asta trezi ceva în Ashley, făcând-o să se 
apropie încet, încă o dată. Mâna ei o atinse din nou pe a 
lui. Lupul simţea urma de vin din respiraţia ei. Ashley 
inspiră adânc şi îşi desfăcu buzele... 

Se auzi telefonul Lupului. 

— La naiba! 

Se uită la telefon şi dădu să respingă apelul, dar până la 
urmă se ridică să răspundă, zâmbind ca să se scuze. 

— Baxter? Cine...? Nu, să nu faci asta... Unde?... Sunt 
acolo într-o oră. 

Ashley părea supărată. Se apucă să strângă masa. 

— Deci pleci? 

Lupul era îndrăgostit de accentul ei. Când îi simţi 
dezamăgirea din voce fu cât pe ce să se răzgândească. 


126110 


— O prietenă are necazuri. 

— N-ar trebui să cheme poliţia? 

— Nu e genul ăla de necazuri. Crede-mă, oricui altcuiva 
i-aş fi retezat-o. 

— Atunci trebuie să fie o persoană deosebită pentru tine. 

— Supărător, dar... da. 


Edmunds deschise ochii şi preţ de câteva secunde nu 
înţelese unde se afla. Din gură îi cursese salivă pe mână şi 
era întins pe o saltea de hârtii, într-un canion de rafturi 
care se întindeau într-o parte şi în alta. Fusese atât de 
epuizat, încât nu mai rezistase combinației de linişte şi 
întuneric. Îşi luă inima în dinţi şi se uită la ceas. 9:20 p.m. 

— La dracu’! 

Aruncă tot ce era pe podea înapoi în cutie, o împinse la 
loc pe raft şi porni în fugă spre ieşire. 


Lupul îi dădu taximetristului aproape toţi banii pe care-i 
avea înainte de a cobori în faţă la Hemingway's, pe 
Wimbledon High Street. Îşi croi drumuri printre băutorii 
de pe terasă, se duse la bar şi arătă scurt legitimatia. 

— A leşinat la toaletă, îi spuse o fată care căra halbe. E 
cineva cu ea. Am vrut să chemăm o ambulanţă, dar a 
insistat să te anunţăm mai întâi pe tine. Ia stai, tu eşti 
detectivul ăla... Lupul! Lupul/ 

Când scoase telefonul din buzunar, Lupul era deja în 
drum spre toaletă. Îi mulţumi chelneriţei care fusese 
suficient de amabilă să-i ţină companie lui Baxter şi îi 
spuse că putea să plece. Îngenunche lângă ea. Încă mai 
era conştientă, dar nu reacţiona decât dacă o ciupea sau îi 
striga numele. 

— Ca pe vremuri, zise el. 

li trase haina peste cap ca să-i ascundă faţa, 
presupunând că fata de la bar a anunţat deja toţi fotografii 
amatori din restaurant că în toaleta femeilor e detectivul 
de la ştiri, apoi o luă pe Baxter în braţe şi ieşi. 

Portarul îi făcu loc prin mulţime. Lupul se gândi că era 
preocupat mai mult s-o vadă plecată pe femeia beată 


1 262 1 


înainte de a vomita din nou decât de situaţia ei, dar 
ajutorul fu oricum binevenit. Porni mai departe pe stradă 
şi fu cât pe ce s-o scape atunci când urcă scările înguste 
spre apartamentul ei. Reuşi cu greu să descuie uşa de la 
intrare şi fu întâmpinat de sunetul unui aparat de radio. 
Clătinându-se, ajunse până în dormitor şi o trânti pe pat. 

Îi trase ghetele şi îi legă părul la spate, aşa cum făcuse 
de atâtea ori înainte. Apoi se duse în bucătărie să găsească 
un castron şi închise aparatul de radio, după care îi dădu 
de mâncare lui Echo. În chiuvetă erau două sticle de vin 
goale. Se înjură în gând pentru că nu-i întrebase pe cei de 
la bar cât băuse acolo. 

Umplu două pahare cu apă, bău unul şi se duse în 
dormitor, unde puse castronul lângă pat şi paharul cu apă 
la capul patului, după care îşi scoase pantofii şi se lungi 
lângă ea. Baxter sforăia deja. 

Stinse lumina şi rămase cu ochii în tavanul întunecat, 
ascultând răpăitul primilor stropi de ploaie în geamul 
ferestrei. Spera ca ultimele recidive ale lui Baxter să fie 
provocate doar de stresul care-i cuprinsese pe toţi, că 
altfel ar fi putut ţine sub control năravul de care ea nu 
reuşise niciodată să scape definitiv. O ajutase de atâta 
vreme să-l ţină secret faţă de alţii. De prea multă vreme. 
Se pregătea pentru o nouă noapte de nesomn în care 
trebuia să-i verifice respiraţia la intervale regulate şi să 
curețe după ea. Se întrebă dacă în felul ăsta o ajuta cu 
adevărat. 


Când ajunse acasă, Edmunds era murat de ploaie. 
Luminile erau stinse. Trecu împleticindu-se prin holul 
întunecat, încercând să nu facă zgomot. Se gândea că Tia 
dormea deja. Dar când ajunse sus găsi uşa dormitorului 
deschisă. Înăuntru patul era încă făcut. 

— T? strigă el. 

Trecu din încăpere în încăpere, aprinzând luminile şi 
uitându-se să vadă ce lipsea: geanta de lucru a Tiei, blugii 
favoriţi, pisica de care riscai să te împiedici la orice oră. 
Nu lăsase niciun bilet. Nici nu era nevoie. Era la mama ei. 


1 263 10 


O dezamăgise de prea multe ori, nu doar de când cu 
Păpuşa de cârpe, ci de când se transferase. 

Se întinse pe canapea, unde oricum se aştepta să 
doarmă în acea noapte, şi îşi frecă ochii obosiţi. li părea 
foarte rău că o supărase atât de mult, dar nu mai aveau de 
luptat decât cinci zile. Totul avea să se termine, într-un fel 
sau în altul. Cu siguranţă Tia înţelegea şi ea asta. 

Se gândi s-o sune, dar era convins că şi-a închis 
telefonul. Se uită la ceas. 10:27 p.m. Probabil că viitoarea 
lui soacră venise s-o ia, fiindcă maşina Tiei era parcată în 
faţă. Luă cheile din cuier, stinse luminile şi, în ciuda 
epuizării, ieşi din nou în noapte. 

Reugşi să traverseze oraşul într-un timp record, pentru că 
traficul era lejer. Parcă în faţa clădirii şi se repezi spre 
agentul de securitate. Omul îl recunoscu imediat. 
Schimbară câteva vorbe în vreme de Edmunds se legitimă 
şi îşi predă lucrurile personale ca să poată intra înapoi în 
arhivă. 


Vinul îl ajutase pe Lup să adoarmă, dar după nicio oră îl 
trezise zgomotul făcut de Baxter, care vomita în baia 
dormitorului. Stătea întins pe pat în întuneric şi se uita 
prin cadrul uşii întredeschise; se vedea lumina din baie. 
Auzi apa trasă, apoi uşile dulăpioarelor deschizându-se şi 
închizându-se, sunetul de gargară şi de scuipat în chiuvetă. 

Se pregătea să se ridice şi să pornească spre casă, 
mulţumit că Baxter îşi revenise suficient ca să-şi petreacă 
noaptea singură, când ea se întoarse legănându-se în 
dormitor, se prăvăli în pat şi îi aruncă un braţ peste piept. 

— Cum a fost întâlnirea? întrebă ea. 

— Scurtă, răspunse Lupul. 

Se supără pe Finlay, care nu putea să ţină un secret nici 
dac-ar fi fost în joc viaţa lui, şi începu s-o bănuiască pe 
Baxter că-şi alesese intenţionat cel mai prost moment ca 
să-l deranjeze. 

— Păcat. Mulţumesc că ai venit să mă iei, zise ea pe 
jumătate adormită la loc. 

— A fost cât pe ce să nu. 


1 264 10 


— Dar ai venit, şopti ea în timp ce adormea. Ştiam c-o să 
vii. 


Bănuielile lui Edmunds se adeveriseră. Reuşise să 
găsească cutia pe care mai devreme, grăbit să ajungă 
acasă, o pusese într-un alt raft. Se întorsese la cazul din 
2009: moştenitorul unei mari corporaţii dispărut dintr-un 
apartament sigur de hotel, o baltă de sânge, niciun 
cadavru. A studiat toate fotografiile de la faţa locului şi, în 
cele din urmă, una i-a confirmat bănuielile. 

Pe peretele de lângă balta de sânge se aflau opt stropi 
mici de sânge care fuseseră observați, dar trecuţi la 
categoria „şi alte pete de sânge”, lucru de înţeles. Totuşi, 
scena părea neobişnuit de asemănătoare cu cea pe care o 
văzuse în acea după-amiază. Din informaţiile pe care le 
aveau, era evident că acel tipar aparent nesemnificativ era 
rezultatul operaţiunii prin care ucigaşul dezmembrase 
victima decedată pentru a scăpa de cadavrul care altfel n- 
ar fi putut să rămână neobservat. 

Era ucigaşul lor. Edmunds era sigur de asta. 

Începu să aşeze la loc hârtiile în cutie. În sfârşit, simţea 
că descoperise ceva suficient de promiţător ca să le spună 
şi colegilor. Când se ridică, hârtia ataşată de interiorul 
capacului căzu pe jos. Era formularul standard pentru 
toate cutiile din arhivă: o listă de nume şi date la care 
fuseseră scoase şi returnate documente, plus motivul 
scoaterii lor din arhivă. Edmunds se aplecă s-o ia, dar, 
când dădu s-o pună la loc îi sări în ochi un nume familiar 
scris în partea de jos a paginii. Era ultima persoană care 
cercetase probele: 


Detectiv sergent William Fawkes - 05/02/2013: analiza 
petelor de sânge 

Detectiv sergent Wiliam Fawkes - 10/02/2013: 
returnare în arhivă 


Edmunds nu ştia ce să creadă. Niciun document din 
cutie nu era alcătuit de Lup şi nu apărea niciun raport 


1 265 0 


criminalistic după cele originale din 2009. Cel mai probabil 
Lupul ajunsese la acel caz investigând un altul. Poate că 
dăduse fără să vrea peste acea victimă a ucigaşului din 
Păpuşa de cârpe. Poate îi atrăsese cumva atenţia. Asta ar fi 
explicat şi natura personală a provocării, dar şi o oarecare 
admiraţie: era singurul poliţist pe care ucigaşul îl socotea 
vrednic de înfruntat. 

Totul începea să se lege. 

Edmunds era încântat. Avea de gând să-l întrebe pe Lup 
despre asta dimineaţă, şi poate aşa aveau să descopere şi 
alte cazuri în care ucigaşul lor îşi făcuse mâna. Încurajat 
de descoperire, se duse la un alt şir de rafturi şi începu să 
caute următorul caz din listă. 

În sfârşit, începea vânarea vânătorului. 


1 266 1 


Capitolul 27 
Joi, 10 iulie 2014 


7:07 a.m. 


Lumina soarelui trecea prin uşa deschisă şi arunca 
umbre neclare pe pat. Lupul deschise ochii. Era singur în 
dormitorul lui Baxter, întins complet îmbrăcat peste 
cuvertură. Îl treziseră bufniturile ritmice de paşi din 
camera alăturată. Baxter se urcase pe banda de alergare. 

Se ridică cu greu şi îşi recuperă pantofii de la capul 
patului, unde-i aruncase. Intră în sufrageria însorită şi-i 
făcu un semn cu mâna lui Baxter, fără să spună ceva. Era 
îmbrăcată în hainele de sport şi avea părul strâns în coada 
strâmbă pe care i-o făcuse el în ajun. Dacă n-ar fi ştiut 
nimic, ar fi zis că arăta odihnită şi revigorată. Ca 
întotdeauna, îşi revenea foarte repede. Era şi principala 
calitate datorită căreia reuşise să-şi ţină secretă problema 
atâta vreme. 

Ea nu-l remarcă decât atunci când ajunse în colţul în 
care era bucătăria deschisă. 

— Mai ţii... începu el. 

Pielea lui Baxter strălucea de sudoare. Menţinea un ritm 
alert. Păru deranjată de faptul că era nevoită să-şi scoată 
căştile ca să-l audă. 

— Mai ţii o periuţă de rezervă prin casă? 

Avuseseră dintotdeauna o înţelegere tacită ca Baxter să 
ţină în casă câteva obiecte de toaletă, pentru cazurile în 
care Lupul trebuia să rămână peste noapte pe nepregătite. 
La un moment dat, se întâmpla frecvent. Chiar dacă nu era 
vorba decât de un ajutor nevinovat, nu e de mirare că 
Andrea intrase la bănuieli în privinţa relaţiei dintre ei. 

— În baie, sertarul de jos, îi răspunse ea scurt şi-şi puse 
din nou căştile. 

Lupul simţi că era pusă pe harţă, dar el era hotărât să 
nu marşeze. Aşa se întâmpla de obicei. Era prea stânjenită 


1 26710 


de ce făcuse seara, şi ca urmare încerca să fie cât se poate 
de nesuferită. 

Fierbătorul de apă şuiera, şi Lupul ridică o cană, 
întrebând-o în tăcere dacă voia şi ea să bea ceva. Ea 
începu să tropăie mai tare şi-şi scoase din nou căştile. 

— Ce-i?! 

— Întrebam dacă vrei o cafea. 

— Ah, nu beau cafea. Ştii asta mai bine decât oricine. Nu 
beau decât vin şi cocktailuri cu aspect ridicol. 

— Atunci e „Nu”? 

— Asta crezi tu despre mine, nu? Sărmana beţivă, nu-şi 
poate purta singură de grijă. Recunoaşte! 

Hotărârea Lupului începea să se înmoaie. 

— Nu cred asta, zise el. Revenind la cafea... 

— N-aveam nevoie de tine, să ştii. Dar acum poţi să te 
înveseleşti şi să te simţi nobil şi superior. Fă-mi, te rog, un 
serviciu. Data viitoare nu te mai deranja. 

Cuvintele o făcuseră să-şi piardă suflul. 

— Aş fi vrut să nu mă deranjez de data asta! strigă el. Ar 
fi trebuit să te las să te târăşti prin toaletă în loc să-mi 
stric seara. 

— Da, cina cu Ashley Lochlan. Ce drăguţ! Am o 
presimţire plăcută în ceea ce priveşte relaţia asta. Cred c-o 
s-ajungă departe, dacă nu cumva o să fiţi amândoi ucişi cu 
brutalitate în următoarele patru zile! 

— Mă duc la serviciu, spuse Lupul, îndreptându-se către 
uşă. Apropo, cu plăcere! 

— Nu înţeleg de ce-ţi faci asta, urlă Baxter după el. E ca 
şi cum ai boteza o vacă la abator! 

Uşa de la intrare se trânti, făcând să cadă din perete o 
fotografie cu cerul New Yorkului.  lInflăcărată de 
adrenalină, Baxter crescu viteza benzii, îşi puse căştile la 
loc şi dădu volumul mai tare. 


Când ajunse la birou, Lupul era în toane proaste. Se 
repezi la Finlay, care aştepta nerăbdător detalii despre 
întâlnirea cu Ashley. 

— De ce dracului te-ai apucat să faci asta? izbucni 


1 268 1 


Lupul. 

— Pardon? 

— Să-i spui lui Baxter de cina mea cu Lochlan. 

— Am încercat să nu, dar s-a prins că-i ascund ceva. 

— Atunci trebuia să inventezi altceva! 

— De unde să ştiu? 

Lupul văzu cum Finlay, întotdeauna izvor de jovialitate 
şi deschidere în departamentul lor, se transformă în 
cocoşul care fusese cândva, gata să facă gălăgie în dialect 
de Glasgow. Îşi scoase mâinile din buzunare, pentru cazul 
în care ar fi fost nevoit să reacționeze prompt - directa de 
stânga a lui Finlay era legendară. 

— Un prieten ar fi ştiut, zise Lupul. 

— Sunt şi prietenul lui Emily. 

— Cu atât mai mult. Acum ai rănit-o. 

— A, eu am rănit-o? Eu? 

Finlay vorbea foarte încet, ceea ce nu era niciodată un 
semn bun. 

— Te-am văzut trăgând-o după tine pe biata fetişcană 
ani întregi. Nu ştiu ce-a fost între voi, dar te-a costat deja 
căsnicia şi văd că nu s-a terminat, ceea ce înseamnă fie că 
o vrei, dar eşti prea laş ca să te dai la ea, fie că n-o vrei 
dar eşti prea laş ca s-o laşi în pace. În ambele cazuri, mai 
ai patru zile să te hotărăşti. 

Lupul rămase mut. Finlay fusese dintotdeauna bătăios, 
indiferent despre ce era vorba. 

— Am de verificat nişte indicii. les, zise Finlay şi se 
ridică. 

— Vin şi eu. 

— Ba nu, nu vii. 

— Avem 0 şedinţă la zece, zise Lupul. 

— 'Ţine-mi locul, îi zise Finlay zâmbind amar. 

Îl pocni cu putere pe spinare şi plecă. 


La 9:05 dimineaţa Lupul ignoră noul apel din partea 
doctoriţei Preston-Hall. Se aştepta ca telefonul Vanitei să 
sune dintr-un minut în altul. Finlay plecase supărat şi o 
auzea pe Baxter ţipând la cineva într-un colţ al biroului. 


1 269 1 


Edmunds nu era conştient de nimic din toate astea. În 
ultimele zece minute pregătise nişte hârtii pentru a discuta 
cu Lupul, şi era nerăbdător să-i vadă reacţia. Adună 
hârtiile şi repetă replicile pe care şi le pregătise în minte 
în timp ce se îndrepta spre Lup. 

— Christian Poole Junior, 2009, zise Edmunds. 

I se păru că vede o sclipire de amintire în expresia de pe 
faţa Lupului, dar detectivul nu făcu decât să ofteze adânc 
şi să-l privească neliniştit. 

— Ar trebui să-mi spună ceva? 

Lipsa de reacţie a Lupului era dezamăgitoare, dar 
Edmunds continuă entuziasmat. 

— Am sperat că da, zise el. Moştenitorul unui imperiu al 
electronicelor, dispărut dintr-un apartament de hotel. 
Cadavrul n-a fost găsit niciodată. Nimic din toate astea nu- 
ţi spune ceva? 

— Uite ce e, nu vreau să fiu nepoliticos, dar n-ai putea să 
vorbeşti cu altcineva despre asta? Nu sunt o companie 
prea plăcută azi. 

Încrederea lui Edmunds începu să se clatine în faţa 
dezinteresului arătat de Lup. Îşi dădu seama că nu se 
făcuse înţeles prea bine. 

— Scuze, s-o iau de la capăt. Am căutat în arhivă 
cazurile... 

— Am crezut că ţi-am spus s-o laşi baltă. 

— Da, dar te asigur că nu eram în timpul programului. 
Oricum, am găsit cev... 

— Nu. Nu „oricum”. Dacă un ofiţer superior îţi spune să 
nu faci ceva, n-o faci! strigă Lupul, atrăgând atenţia 
tuturor celor din birou asupra muştruluielii pe care i-o 
trăgea lui Edmunds. 

Lupul se ridică în picioare. 

— Dă-mi voie să-ţi explic, se bâlbâi Edmunds. 

Nu putea să înţeleagă cum degenerase atât de uşor o 
conversaţie aşa de nevinovată, dar nici nu voia să se dea 
bătut. Avea nevoie de răspunsuri la întrebări importante. 

— Am găsit ceva foarte promiţător. 

Lupul înconjură biroul. Edmunds luă mişcarea ca pe un 


1270 10 


semn că era dispus să-l asculte şi îi întinse primul 
document. Lupul i le luă pe toate din mână şi le aruncă pe 
jos. Se auziră câteva observaţii şi râsete batjocoritoare, ca 
în curtea şcolii. Baxter se îndrepta deja spre ei, iar 
Simmons, redevenit brusc şef, se ridicase în picioare. 

— Vreau să ştiu de ce ai luat probele din cazul Poole, 
zise Edmunds cu un ton ferm, dar tremurul din glas îi 
trăda emoția. 

— Nu cred că-mi place tonul tău, zise Lupul, apropiindu- 
se ameninţător de tânărul deşirat. 

— Nu cred că-mi place răspunsul tău! îi replică 
Edmunds, surprinzându-i pe toţi, inclusiv pe el însuşi. Ce 
căutai în dosarul acela? 

Lupul îl apucă de gât şi-l trânti de peretele sălii de 
şedinţe. In sticla mată apărură câteva crăpături 
întunecate. 

— Hei! strigă Simmons. 

— Lupule! strigă şi Baxter repezindu-se la ei. 

Lupul îi dădu drumul lui Edmunds, pe gâtul căruia se 
prelingea un fir de sânge. Baxter se aşeză între ei. 

— Ce dracu” faci? îi strigă în faţă. 

— Spune-i căţeluşului tău să nu se mai apropie de mine! 
urlă el. 

Abia dacă-l mai recunoştea pe omul cu ochii sălbăticiţi 
din faţa ei. 

— Nu mai e al meu. Ţi-ai ieşit din minţi, îi spuse ea. 

— Eu mi-am ieşit din minţi? ţipă el încordat şi roşu la 
faţă. 

Baxter simţi ameninţarea nerostită. Era gata-gata să 
dezvăluie secretul pe care îl ascunsese atâţia ani. Îşi luă 
inima-n dinţi, simțindu-se de fapt uşurată că în sfârşit nu 
mai trebuia să se ascundă. 

Dar el ezită: 

— Spune-i că ar fi mai bine să facă ceva concret dacă 
are de gând să arunce acuzaţii în stânga şi-n dreapta. 

— Ce acuzaţii? îl întrebă Baxter. 

— Nu te acuzam de nimic, interveni Edmunds. Voiam 
doar să te ajut. 


127110 


Apăru şi Vanita, care ratase începutul disputei. 

— Cu ce? lătră Baxter la amândoi. 

— Pierde vremea cu cazuri vechi în loc să-şi facă treaba! 

— Ba nicidecum! îi aruncă Edmunds. 

Îşi pipăi capul şi se uită la degetele pline de sânge. 

Lupul se aplecă spre el, dar Simmons îl opri. Baxter se 
apropie de urechea lui Edmunds şi îi şopti: 

— Aşa e? 

— Am găsit ceva. 

— 'Ţi-am spus s-o laşi baltă, i-o reteză ea. 

— Am găsit ceva! repetă el. 

— Nu pot să cred că-i iei apărarea, zise Lupul. 

— Deloc! Sunteţi amândoi tâmpiţi! strigă Baxter. 

— Ajunge! 

În birou se lăsă o tăcere mormântală. Lividă, Vanita se 
apropie de grupul lor. 

— Edmunds, du-te să-ţi îngrijească cineva rana de la 
cap. Baxter, înapoi la echipa ta. Fawkes, din momentul 
ăsta eşti suspendat. 

— Nu mă poţi suspenda, spuse el obraznic. 

— O să vezi. Afară! 

— Doamnă comandant, trebuie să fiu de acord cu el, zise 
Edmunds, sărind în apărarea atacatorului. Nu-l putem 
suspenda. Avem nevoie de el. 

— N-o să te las să-mi faci departamentul praf din 
interior, îi spuse ea Lupului. leşi! Eşti terminat. 

Urmă un moment tensionat, în care toată lumea aştepta 
cu sufletul la gură reacţia Lupului. Cu totul neaşteptat, el 
nu făcu decât să râdă amar, să-şi tragă braţul din 
strânsoarea lui Simmons şi să-l îmbrâncească pe Edmunds 
cu umărul când trecu pe lângă el. 


La şedinţa programată pentru ora zece nu participară 
decât Simmons şi Vanita. Cele douăsprezece nume 
aşteptau pe panoul aşezat cu mândrie în mijlocul încăperii, 
ca un puzzle completat. Din nefericire, identificarea lui 
Ronald Everett, ultima victimă, nu fusese revelaţia 
aşteptată de Simmons. Ceva lipsea. 


1 272 0 


— Doar între noi, aşadar, zise Simmons. 

— Unde este detectivul Shaw? întrebă ea. 

— Habar n-am. Nu răspunde la telefon. Edmunds e la 
urgenţe să-i pună copci, iar pe Fawkes tocmai l-ai 
suspendat. 

— Haide, spune că am luat o decizie proastă, Terrence. 

— Nu proastă, zise Simmons. Doar curajoasă. 

— E un punct slab. Dat fiind ce se întâmplă, nu poate fi 
învinovăţit, dar am atins punctul în care face mai mult rău 
decât bine. 

— Sunt de acord, dar nu pot să coordonez totul de unul 
singur, zise el. Dă-mi voie s-o iau pe Baxter înapoi. 

— Nu pot. Nu după ce s-a întâmplat cu Garland. O să-ţi 
dau pe altcineva. N 

— Nu avem timp de asta. În două zile Ashley Lochlan o 
să fie moartă, iar peste alte două zile e rândul lui Fawkes. 
Baxter cunoaşte cazul. S-o ținem pe ea deoparte ar fi o 
decizie proastă. 

Vanita scutură din cap şi mormăi ceva. 

— OK, dar o să consemnez că m-am opus. De-acum e 
responsabilitatea ta. 


— Frumoasa jurată stropită cu sânge, zise Samantha 
Boyd uitându-se lung la infama fotografie care o înfăţişa în 
faţa tribunalului Old Bailey. Aşa m-au numit. Nu e un titlu 
pe care mi l-aş pune pe cartea de vizită sau altundeva. 

Finlay abia o recunoştea pe femeia care stătea în faţa lui 
la masă ca fiind cea din fotografie. Fără îndoială era încă 
atrăgătoare, dar părul ei lung, blond-platinat, era acum 
castaniu-închis, tuns într-un stil băieţesc. Purta un machiaj 
strident, care distrăgea atenţia de la ochii de un albastru- 
deschis care păreau străpungători chiar şi în versiunea 
alb-negru a fotografiei. Hainele ei evident scumpe îi 
veneau bine, dar nu atrăgeau în niciun fel atenţia. 

A treia cea mai celebră persoană din cel mai celebru caz 
rămas în memoria publicului fusese de acord să se 
întâlnească cu el într-o cafenea la modă din Kensington. 
Când ajunsese acolo Finlay crezuse că era închis pentru 


1 273 ( 


renovare, dar niciunul dintre clienţii încărcaţi cu pungi de 
cumpărături sau dintre angajaţii acoperiţi de tatuaje nu 
părea deranjat în vreun fel de ţevăria expusă, de becurile 
care spânzurau din tavan sau de pereţii netencuiţi. 

Expediția lui Finlay pe teren nu fusese provocată de 
cearta cu Lupul. O aranjase încă din seara de dinainte. 
Oricât de bune ar fi fost verificările conturilor, analiza 
amprentelor de încălţăminte sau a petelor de sânge, el 
credea foarte mult că cea mai bună cale de a strânge 
probe era aceea de a pune întrebările potrivite oamenilor 
potriviţi. Ştia că era considerat demodat de colegii lui. Un 
dinozaur. Recunoştea fără greutate că e ataşat de 
metodele lui şi că nu mai avea de gând să se schimbe cu 
doi ani înainte de pensie. 

— M-am străduit foarte mult să scap de asta, îi spuse 
Samantha. 

— Nu se poate să fi fost aşa de rău. Probabil a fost o 
reclamă bună. 

Luă o gură de cafea şi fu cât pe ce să se înece. Avea cam 
acelaşi gust cu cea pe care o comanda Lupul de obicei. 

— Bineînţeles. Nu mai făceam faţă comenzilor, mai ales 
pentru rochia aia albă. Ajunseserăm să refuzăm o parte din 
cereri. 

— Şi totuşi...? întrebă Finlay. 

Femeia se gândi bine înainte de a răspunde. 

— În ziua aia nu am pozat. Căutam un ajutor. N-am vrut 
niciodată să fiu celebră, cu atât mai puţin datorită unui 
lucru atât de... oribil. Dar dintr-odată am devenit 
„Frumoasa jurată stropită cu sânge”, şi pentru oameni asta 
am rămas de atunci încoace. 

— Asta pot să înţeleg. 

— Daţi-mi voie, nu cred că înţelegeţi. Adevărul e că mi-e 
ruşine de rolul pe care l-am jucat în ziua aia. La vremea 
aceea eram atât de influenţaţi de indiscreţiile detectivului 
Fawkes şi de acuzaţiile împotriva poliţiei încât cred că au 
cântărit foarte mult în decizia noastră. În a celor mai mulţi, 
în orice caz. Zece dintre noi am făcut o greşeală 
ireparabilă, şi nu e zi în care să nu mă gândesc la urmările 


127410 


acelei decizii. 

Nu era nicio urmă de autocompătimire în vocea ei, ci 
doar o resemnare în faţa faptului că nu-şi îndeplinise 
responsabilităţile. Finlay luă o fotografie recentă a lui 
Ronald Everett şi o puse pe masă între ei. 

— Îl recunoaşteţi pe acest bărbat? 

— Cum aş putea să nu-l recunosc? Am fost nevoită să 
stau lângă perversul ăsta bătrân şi respingător patruzeci şi 
şase de zile. N-aş putea să spun că sunt o admiratoare a 
lui. 

— V-aţi putea gândi la un motiv pentru care cineva ar 
dori să-i facă rău domnului Everett? 

— E clar că nu l-aţi întâlnit. Prima bănuială: probabil şi-a 
pus labele pe nevasta cui nu trebuia. De ce? I s-a întâmplat 
ceva? 

— Asta nu pot să vă spun. 

— N-o să zic nimic nimănui. 

— Nici eu, zise Finlay, încheind subiectul şi gândindu-se 
bine înainte de următoarea întrebare. Când vă aduceţi 
aminte de domnul Everett, ce credeţi că-l deosebea atât de 
mult de ceilalţi juraţi? 

— Să-l deosebească? întrebă ea privindu-l pe Finlay fără 
să înţeleagă, ceea ce-l făcu pe bătrânul detectiv să se 
întrebe dacă nu cumva îşi pierduse vremea. Ah, poate 
doar... dar n-am dovedit-o niciodată. 

— N-aţi dovedit... ce? 

— Eu şi alţi câţiva juraţi am fost abordaţi de jurnalişti 
care voiau să cumpere informaţii pe sume de bani ridicole. 
Voiau să ştie ce discutăm în spatele uşilor închise, cum o 
să voteze fiecare. 

— Şi credeţi că Everett a acceptat o ofertă? 

— Nu cred. Sunt convinsă de asta. O parte din cele 
scrise în presă provenea direct din raportul juraţilor, după 
care bietul Stanley, care s-a luptat de la bun început ca să 
obţină verdictul de vinovăţie, s-a trezit într-o dimineaţă cu 
poza în toate ziarele. Acestea susțineau că nu fac decât să 
denunțe atitudinea lui antimusulmană şi legăturile de 
rudenie cu nişte oameni de ştiinţă nazişti, plus alte 


1 275 ( 


absurdităţi la fel de mari. 

— Dar n-ar fi trebuit să vă feriţi de presă în timpul 
procesului? 

— Vă amintiţi procesul ăla? Ar fi fost mai uşor să ne 
ferim de aer. 

Lui Finlay îi veni deodată o idee. Căută prin dosar şi 
puse o altă fotografie pe masă. 

— Nu cumva acesta este unul dintre jurnaliştii care v-au 
abordat? 

Femeia se uită cu atenţie la fotografie. 

— Da! răspunse ea surprinsă, atrăgându-i atenţia lui 
Finlay. Ăsta e omul care a murit la ştiri, nu-i aşa? Jarred 
Garland. Doamne! Atunci nu l-am recunoscut. Când l-am 
întâlnit avea un păr lung şi unsuros şi purta barbă. 

— Sunteţi sigură că e acelaşi om? întrebă Finlay. Uitati- 
vă mai bine. 

— Fără îndoială. Aş recunoaşte zâmbetul ăsta şiret dintr- 
o mie. Dar dacă nu mă credeţi, sunt sigură că puteţi 
verifica destul de uşor. Am fost nevoită să chem poliţia să-l 
evacueze de pe proprietatea mea după ce m-a urmărit 
până acasă într-o seară şi a refuzat să mai plece. 


Edmunds nu se putea abţine să-şi pipăie umflătura din 
cap peste care sora medicală îi cususe pielea la loc. Cât 
stătuse în sala de aşteptare îşi reamintise discuţia cu Lupul 
şi o transcrisese în carneţelul său aproape cuvânt cu 
cuvânt. Nu putea înţelege de ce Lupul interpretase totul 
atât de greşit. 

Era obosit. Poate că fără să vrea lăsase impresia că face 
o acuzaţie sau fusese lipsit de respect. Totuşi, de ce să-l 
acuze? se întreba dacă nu cumva Lupul minţise când a 
spus că nu-şi amintea cazul, dacă nu cumva era foarte 
conştient de faptul că uitase să completeze raportul. 
Reacţia lui exagerată putea fi una de autoapărare. 

Singurul lucru bun în excursia lui la urgenţe fusese 
acela că Tia se simţise obligată să răspundă la mesaje. Ba 
chiar se oferise să plece de la lucru şi să stea cu el, dar o 
asigurase că era în regulă. S-au înţeles ca ea să rămână la 


1276 10 


mama ei până la sfârşitul săptămânii, dat fiind că el abia 
mai trecea pe-acasă şi i-a promis că după aceea o să-şi ia 
revanşa pentru tot. 

Cu conştiinţa împăcată, a traversat din nou oraşul până 
la Watford şi a luat un taxi până la arhivă. A trecut ca pe 
pilot automat prin rutina obişnuită care-i permitea accesul, 
dar s-a oprit în faţa micului birou de la baza scărilor. În 
mod normal trecea repede pe lângă uşa pe care scria 
„Administrator”, dar în acel moment se întoarse, ciocăni 
politicos în geam şi intră. 

Femeia de vârstă mijlocie din spatele calculatorului 
vechi arăta aşa cum îşi imaginase: cu o piele cadaveric de 
albă, ochelari groşi şi ţinută neîngrijită. Il salută cu 
entuziasm, ca o rudă mai în vârstă şi nevorbită de mult, iar 
el se întrebă dacă nu cumva era primul care o vizita după 
foarte mult timp. Acceptă să ia loc, dar refuză băutura, 
bănuind că avea să-l coste cel puţin o oră din preţiosul lui 
timp. 

După ce ascultă povestea soţului ei decedat, Jim, şi a 
stafiei prietenoase care - femeia putea să jure - bântuia 
mausoleul subteran, Edmunds reuşi să schimbe cursul 
discuţiei. 

— Deci totul trebuie să treacă prin biroul ăsta? întrebă 
el. 

— Totul. Scanăm codurile de bare la intrare şi la ieşire. 
Dacă faceţi un pas dincolo de uşa aia fără un cod validat 
pornesc toate alarmele! 

— Ceea ce înseamnă că-mi puteţi spune cine la ce s-a 
uitat, zise Edmunds. 

— Bineînţeles. 

— Atunci aş vrea să văd toate cutiile pe care detectivul 
sergent William Fawkes le-a scos vreodată de aici. 

— Toate? întrebă ea surprinsă. Sunteţi sigur? Will venea 
foarte des pe aici. 

— Fiecare cutie. 


127710 


Spitalul St. Ann 


Duminică, 17 octombrie 2010 
9:49 p.m. 


Lupul s-a întors în cameră târâindu-şi apatic paşii, 
aşteptând vizita de la ora 10:00 seara. Coridorul obosit era 
scăldat de lumină artificială şi de mirosul răspândit de 
căruciorul cu ciocolată fierbinte. O denumire nu tocmai 
potrivită, fiindcă băutura călâie era distribuită la o 
temperatură tot mai scăzută de fiecare dată după ce un 
pacient arunca o ceaşcă în faţa vreunui angajat. 

A format între degete o bilă de plastilină pe care o 
furase de la Doamnele în roz în urmă cu o săptămână. O 
folosea în fiecare noapte ca pe un dop de urechi 
improvizat. Chiar dacă nimic nu putea amuţi ţipetele 
continue, plastilina reuşea măcar să facă acea oroare să 
pară mai îndepărtată. A 

A trecut de câteva uşi deschise. În acele încăperi nu era 
nimeni - locatarii lor exploatau fiecare secundă pe care o 
puteau petrece în faţa televizorului înainte de a fi obligaţi 
să se întoarcă în propria cameră. Când a dat colţul pe un 
alt coridor gol a auzit o şoaptă din una dintre camerele 
întunecate. A deschis uşa atât cât să poată intra. Se auzea 
o rugăciune şoptită în viteză, care la un moment dat s-a 
întrerupt. 

— Detectivule, a spus vocea şoptită şi apoi a continuat 
restul de rugăciune. 

Lupul s-a oprit, întrebându-se dacă nu cumva îşi 
imaginase acea şoaptă şi dacă medicamentele nu-i jucau 
din nou o festă. S-a uitat în întuneric. Uşa rămăsese 
întredeschisă. Fanta de lumină care pătrundea în bezna 
dinăuntru nu dădea la iveală decât podeaua şi o parte 
dintr-un trunchi negru aplecat în rugăciune peste un picior 
gol. Lupul a dat să plece mai departe când şoaptele au 
încetat din nou. 

— Detectivule, a auzit din nou, după care rugăciunea a 


1278 0 


continuat. 

Lupul s-a apropiat precaut de uşa grea şi a împins-o. S-a 
rotit greu în balamalele vechi, scoțând un scârţâit obosit. 
Din adăpostul relativ al pragului a orbecăit după butonul 
întrerupătorului. Ştia că trebuia să fie undeva în dreapta 
uşii. Tubul fluorescent a prins viaţă cu un bâzâit, dar era 
pătat cu mâncare sau cu sânge uscat, aşa că lumina pe 
care o răspândea părea a unei lumânări care arunca 
umbre întunecate pe pereţi. Spaţiul mic avea un iz de 
infecţie şi de carcasă de plastic arsă. 

Joel şi-a întrerupt rugăciunea ca să-şi ferească ochii de 
lumina deloc strălucitoare. Avea pe el doar nişte chiloţi 
uzaţi, care lăsau la vedere cicatricele de pe tot trupul. Nu 
erau amintiri ale vreunui accident, ci mai degrabă urme 
ale automutilării. Pe pielea întunecată erau împrăştiate 
cruci de diferite mărimi, multe dintre ele albite de vreme, 
altele proaspete, roşii şi inflamate. 

Restul camerei se potrivea cu locatarul: o Biblie stătea 
deschisă pe patul a cărui lenjerie era plină de pete 
galbene. Anumite versete erau rupte şi lipite cu salivă 
peste tot prin încăpere, uneori suprapunându-se, în semn 
că mesajul lui Dumnezeu nu încăpea acolo. 

Ca ieşit din transă, Joel a ridicat privirea către Lup şi a 
zâmbit. 

— Detectivule, a spus el încet, apoi a arătat în jur. Am 
vrut să-ţi arăt asta. 

— Aş fi preferat să nu, i-a răspuns Lupul cu o voce doar 
puţin mai ridicată decât şoapta, şi a încercat să-şi acopere 
nasul cât mai politicos cu putinţă. 

— M-am gândit mult la tine... la situaţia ta. Pot să te 
ajut, a zis Joel, trecându-şi mâna peste pieptul desfigurat. 
Şi asta... asta o să te salveze. 

— Autoflagelarea? 

— Dumnezeu. 

Lupul bănuia că drumul autoflagelării ar fi putut 
produce rezultate mai palpabile. 

— Să mă salvezi de la ce, Joel? a întrebat el plictisit. 

Joel a izbucnit în râs. Sătul, Lupul s-a întors să plece. 


1279 0 


— Acum trei ani, sora mea mai mică a fost omorâtă - 
ucisă cu sânge rece. Era datoare la traficanţi, a spus Joel. 
Le datora unor oameni răi o sută cincizeci de parale. Aşa 
că i-au făcut faţa franjuri. 

Lupul s-a întors să-l privească pe Joel. 

— Vreau să zic... ce-ţi spun eu. Tu ştii. Ştii ce-am vrut să 
le fac. Aş fi făcut-o foarte încet. I-aş fi făcut să simtă. 

Joel se uita în gol, imaginându-şi răzbunarea cu un 
rânjet crud pe faţă. 

— M-am dotat. Am căutat. Dar de oamenii de felul ăsta 
nu te poţi apropia. M-am simţit neajutorat. Inţelegi ce 
spun? 

Lupul a dat din cap. 

— Disperare, înţelegi? Aşa că am ales singura cale 
rămasă, singura cale de a îndrepta lucrurile. Am făcut un 
schimb. 

— Un schimb? a întrebat Lupul, fascinat de poveste. 

— Sufletul meu pentru al lor. 

— Sufletul tău? 

Lupul s-a uitat la paginile rupte din Biblie din jurul lui şi 
a oftat. Se simţea ca un prost pentru că-l suportase atât de 
mult pe fanaticul locatar al camerei. Auzea deja un angajat 
care se lupta cu un alt pacient încercând să-l ducă înapoi 
în camera lui. 

— Noapte bună, Joel, a spus el. 

— După o săptămână am găsit un sac de gunoi în prag. 
Un sac obişnuit de gunoi. Era atâta sânge. Vreau să zic, 
era pe mâini, pe haine... 

— Ce era în sac? 

Joel n-a auzit întrebarea. Vedea din nou petele de sânge 
pe mâini, putea să simtă mirosul metalic al sângelui. A 
început să mormăie încet şi să se târască pe podea spre 
puţinele lui bunuri lumeşti. A mai rupt o pagină din Biblia 
ferfeniţită şi a scris pe ea cu creionul. 

Lupul şi-a dat seama că de data asta nu mai spunea o 
rugăciune, ci un număr. A luat cu grijă pagina din mâna 
întinsă a lui Joel. 

— E un număr de telefon, a spus Lupul. 


1 2801 


— O să vină după mine, detectivule. 

— Al cui e numărul? 

— „Aceasta e moartea cea de-a doua, iezerul cel de foc”, 
a citit Joel versetul potrivit de pe peretele din fund. 

— Joel, al cui e... 

— Pedeapsa eternă. Cui nu i-ar fi frică? 

Pe obraz îi curgea o lacrimă. Şi-a adunat toate puterile şi 
s-a uitat în ochii Lupului. 

— Dar ştii ce? 

S-a uitat la pagina îndoită pe care Lupul o ţinea în mână 
şi, zâmbind trist, i-a spus: 

— A meritat. 


128110 


Capitolul 28 
Vineri, 11 iulie 2014 


7:20 a.m. 


Baxter se gândea că şi-a stricat maşina şi se simţea 
enervată din această cauză, pentru că era întotdeauna atât 
de atentă cu ea şi ştia că era o şoferiţă bună. Nu avusese 
de ales: staţionase într-un loc care fusese transformat 
miraculos dintr-un şantier părăginit în parcare de maşini 
prin instalarea unui automat de bilete într-un colţ din 
spate. 

Se ducea s-o pregătească pe Ashley pentru mutarea de a 
doua zi. Conform ordinelor Vanitei, trebuia să se implice 
cât mai puţin. Ea şi Edmunds aveau s-o ia din apartament 
într-o maşină neinscripţionată şi să se întâlnească cu 
Simmons la marginea oraşului. Acolo putea fi transferată 
în altă maşină şi dusă undeva pe coasta de sud, unde cei 
de la protecţia martorilor aşteptau într-o ambarcaţiune. Ca 
întotdeauna, destinaţia finală nu le era cunoscută. 

Baxter intră pe coridorul de la etajul al treilea. Cei doi 
poliţişti nedormiţi stăteau pe vine, rezemaţi de perete 
lângă uşa lui Ashley. Se ridicară în picioare când o auziră 
venind. Baxter scoase legitimaţia şi se prezentă. 

— Poate o mai laşi câteva minute, îi zise zâmbind 
poliţista. 

Colegul ei părea supărat. Baxter ignoră sfatul şi bătu cu 
putere în uşa albastră. 

— Am un program de respectat, zise ea. 

Îi văzu pe cei doi schimbând pe furiş priviri nervoase. 

— Ţi-am spus, nu cred că sunt gata încă. 

— „Sunt”? întrebă Baxter. 

În acel moment se auzi clichetul zgomotos al yalei şi uşa 
se deschise. Lupul se încheiase pe jumătate la cămaşă şi 
îngheţă când o văzu pe Baxter în prag. 

— Hei... zise el, neştiind ce altceva să spună. 

1 282 1 


Expresia lui Baxter trecu de la tulburare la jignire şi 
apoi la furie. Fără să scoată o vorbă, îşi încleştă pumnul, 
întoarse un umăr şi se repezi cu toată greutatea ei direct 
spre Lup. Învăţase bine figura. Lovitura puternică îl nimeri 
în ochiul stâng şi-l răsturnă. Cei doi poliţişti priveau 
surprinşi, dar nu se gândiră să intervină. N 

Baxter avea impresia că şi-a rupt un deget. Işi scutura 
mâna, ca să scape de durere. Apoi se întoarse pe călcâie şi 
porni în grabă înapoi pe coridor. 

— Baxter! Vrei să te opreşti o clipă? 

Lupul o urmase până în stradă, apoi până în parcarea 
plină de gropi. 

— Urăsc să folosesc motivul ăsta, dar în trei zile aş 
putea să fiu mort. Te rog. 

Neîncrezătoare, Baxter se opri. Se întoarse spre el şi îşi 
încrucişă braţele, dând semne de nerăbdare. 

— Nu suntem un cuplu, zise Lupul, şi n-am fost 
niciodată. 

Baxter îşi dădu ochii peste cap şi se întoarse către 
maşină. 

— Suntem altceva, zise el sincer, ceva neclar, enervant, 
special şi foarte neobişnuit. Dar nu suntem un cuplu. Nu te 
poţi supăra pe mine din cauza asta. 

— Continui ca de obicei, bătând câmpii despre faptul că 
poţi să faci ce vrei. 

— Întocmai, asta e ideea. Nu sunt făcut să fiu cu cineva. 
Andrea poate să-ţi confirme. 

Baxter dădu să plece. Lupul o apucă uşor de mână. 

— Nu mă atinge! strigă ea, iar el îi dădu drumul. 

— Hei, vreau doar să ştii că... zise Lupul străduindu-se 
să-şi găsească cuvintele, că nimic din ce-am făcut... n-a 
fost cu intenţia să te rănesc. 

Baxter îşi desfăcu braţele şi se uită lung la el. 

— Du-te dracului, Lupule, zise ea şi porni înapoi către 
blocul lui Ashley. 

Lupul părea rănit, dar nu încercă să se ia după ea. 

— Baxter! strigă. Să ai grijă de fată! 

Ea merse mai departe. 


1 283 0 


— Dacă nu poate ajunge la Ashley, cred că o s-o caute! 
Baxter dispăru după colţ fără să-l ia în seamă. 


După simulacrul de şedinţă din ziua precedentă Vanita 
reprogramase întâlnirea pentru 9:30 dimineaţa. Baxter 
dădu buzna în birou cu doar două minute înainte. 
Mulțumită Lupului, întrevederea glacială cu Ashley se 
prelungise considerabil, apoi prinsese traficul aglomerat la 
întoarcerea în centru. 

Edmunds, obosit şi neobişnuit de neîngrijit, o aştepta 
nerăbdător, dar ea îşi puse geanta într-o pată de grăsime 
de pe masă, lăsată amintire de cina colegului din tura de 
noapte. 

— Of, Doamne, răbufni Baxter, mutându-şi geanta pe 
podea. Biroul ăsta a ajuns o cocină. 

— Trebuie să vorbesc cu tine, îi zise Edmunds grăbit. 

— Nu acum. Am avut o dimineaţă de căcat. 

— Cred că am găsit ceva, dar nu înţeleg prea bine. 

Baxter o zări pe Vanita, care îi supraveghea din sala de 
şedinţe. 

— Atunci spune-le tuturor. Hai! 

Incercă să treacă de el. 

— Tocmai asta e. Trebuie să vorbesc mai întâi cu tine. 

— Doamne, Edmunds! După... i-o reteză ea. 

Se grăbi în sala de şedinţe şi-şi ceru scuze pentru 
întârziere. Neliniştit, Edmunds o urmă. Informaţia de pe 
planşă părea impresionant de completă. 


1. (CAPUL) - Naguib Khalid, „Ucigaşul incinerator” 

2. (TRUNCHIUL) - ? - Madeline Ayers (apărătoarea lui 
Khalid) 

3. (BRAŢUL STÂNG) inelul de platină, firma de 
avocatură? - Michael Gable-Collins - deee? a vorbit cu AL 

4. (BRAŢUL DREPT) oja? - Michelle Gailey - (ofiţerul 
care l-a avut în grijă pe Khalid) 

5. (PICIORUL STÂNG) - ? - Ronald Everett - jurat - 
transmis informații lui JG 

6. (PICIORUL DREPT) Detectivul Benjamin Chambers - 


1 2841 


de ce? 


A - Raymend-Purnble (Primar) 

B - Vijay Rana/Khate (Frate/contabil) nu a fost prezent 
la proces, a plătit-o pe AL 

C - jarred-Garland (Jurnalist) cumpărat informații de la 
RE 

D - Andrew—— Ford (Agent de 
securitate/alcoolic/seandalagi) - agentul de securitate al 
boxei acuzaților 

E - Ashley Lochlan (Chelneriţă sau fetiţă de nouă ani) 
mărturie falsă 

F - Lupul 


Şedinţa fu începută de Vanita cu recapitularea planului 
pentru predarea lui Ashley Lochlan în grija celor de la 
protecţia martorilor chiar în acea după-amiază. Baxter 
studia informaţiile noi de pe planşă când Finlay începu să 
le povestească discuţia purtată cu Samantha Boyd, de la 
care aflase că Ronald Everett îi vânduse informaţii lui 
Jarred Garland. Puse pe masă nişte copii ale articolelor 
scrise de Garland în perioada respectivă. Conţineau, fără 
excepţie, critici acide la adresa Lupului, a poliţiei 
metropolitane şi a  juratului  neo-nazist care ura 
musulmanii. 

Edmunds abia dacă asculta. Exceptând orele de somn 
involuntar la care îl forţase corpul în arhiva întunecată, era 
în picioare de patru zile. Obsesia lui începea să-şi arate 
efectele adverse. Cu greu se putea concentra la ceva mai 
mult de câteva clipe şi pierdea în mod regulat timpul - câte 
cinci sau chiar zece minute - uitându-se în gol. Ochiul 
stâng i se zbătea uşor şi se alesese cu câteva afte 
dureroase, semn că se simţea complet stors. 

Verificase fiecare cutie cu probe pe care Lupul o 
împrumutase de-a lungul anilor şi descoperise ceva foarte 
îngrijorător între investigaţiile obişnuite. În perioada 2012- 
2013 Lupul căutase nişte dosare din arhivă în care 
metodele se asemănau în mod evident cu cele ale 


1 285 0 


ucigaşului lor. Ba chiar una dintre autopsii menţiona acidul 
triflic şi nişte „răni interne îngrozitoare”. 

Era limpede că Lupul vâna un ucigaş în serie, şi totuşi, 
nu exista nicio investigaţie care să lege toate crimele şi 
niciun document despre cercetări în vreo cutie. Incercase 
pe ascuns să dea de urma ucigaşului necunoscut, dar de 
ce? 

Îşi dădea seama că perioada cu pricina corespundea cu 
cea de după reabilitarea lui. Probabil că neglijase 
protocoalele şi procedurile fiindcă voia să-l prindă pe 
ucigaş ca să-şi demonstreze valoarea după toate 
controversele şi acuzaţiile care îi făcuseră ţăndări 
reputaţia. Poate voia chiar să-şi demonstreze lui însuşi că 
poate. 

Asta însă nu explica de ce nu le împărtăşise şi lor 
informaţiile după apariţia Păpuşii de cârpe. Era imposibil 
să nu fi recunoscut semnele inconfundabile lăsate de 
ucigaş. 

Edmunds aştepta disperat să vorbească despre toate 
astea cu Baxter. 

— Tot nu avem vreo idee despre identitatea celui care 
le-ar fi putut dori moartea tuturor acestor oameni, zise 
Vanita frustrată. 

Felul în care prezenta lucrurile aducea mai degrabă cu o 
acuzaţie de incompetenţă. 

— Niciuna dintre rudele victimelor lui Khalid nu a dat 
semne că ar avea stofă de haiduc răzbunător. 

Simmons îi dădu lui Edmunds teancul de articole scrise 
de Garland, şi Edmunds începu să le răsfoiască. 

— Oricum, Chambers nu are nicio legătură cu toate 
astea, zise Baxter. 

Putea să menţioneze numele prietenului ei fără să se 
mai lase cuprinsă de supărare sau furie. 

Unul dintre articole îi atrase atenţia lui Edmunds. 
Garland îi luase un interviu primarului Turnble, iar textul 
era înţesat de informaţii care constituiau cele mai 
acuzatoare şi mai calomnioase discursuri pe care ziarul le- 
ar fi putut tipări fără a fi dat în judecată. Primarul era 


1 286 1 


preocupat de promovarea noilor lui strategii şi îl invita pe 
„victimizatul” Naguib Khalid să îl asiste la finalizarea 
„Politicii pentru control polițienesc şi crimă”. Garland îi 
pusese primarului în mod intenţionat întrebări care să 
încurajeze atacul tot mai puternic la adresa celui mai 
dezonorat detectiv al poliţiei metropolitane. 

— Mai că ai putea spune că e o listă făcută de Will, 
glumi Finlay. Dacă n-ar fi şi el pe ea, desigur. 

— Faustian, ai putea spune, zise Simmons zâmbind. 

Finlay chicoti. 

Edmunds lăsă încet pe masă articolul pe care-l citea şi 
se întoarse către Finlay. În mintea lui obosită începea să 
prindă viaţă un gând incoerent. Se uită iar în articol, apoi 
la panoul din mijlocul încăperii. 

Dintr-odată, ceva se lega. 

În sfârşit, lucrurile aveau o logică. 

— E Lupul! zise el cu un icnet, aruncă articolul pe jos şi 
îşi prinse tâmplele în palme, încercând să-şi pună 
gândurile în ordine. 

— Eu am glumit, zise Finlay, simțindu-se prost. 

Ceilalţi îi aruncară lui Edmunds priviri îngrijorate şi 
începură să mormăie, făcându-l în toate felurile, dar el se 
ridică şi începu să râdă. 

— Am fost atât de orbi, zise el şi începu să se plimbe 
prin încăpere. Ne-am înşelat de la început. Khalid n-a fost 
niciodată cheia, ci Lupul. El a fost cheia, de la bun început! 

— Edmunds, ce dracu' tot spui acolo? întrebă Baxter. 
Lupul e omul nostru. 

Finlay se strâmbă şi scutură din cap spre ea ca s-o 
liniştească. Edmunds rupse lista victimelor de pe panou şi 
o aruncă pe jos. 

— Hei! strigă Simmons, dar Vanita îi făcu semn lui 
Edmunds să continue. 

Începu să mâzgălească surescitat. 


1. Ucigaşul incinerator - obsesia Lupului - deja a 
încercat să-l ucidă o dată 
2. Avocata apărării - a discreditat probele Lupului - l-a 


1 287 (1 


achitat pe Khalid 

3. Şeful firmei de avocatură - ştia că declaraţia martorei 
e falsă 

4. Ofiţerul supraveghetor - lipsă de experienţă - i-a 
permis lui Khalid să ucidă din nou 

5. Juratul - i-a transmis lui Garland informaţii sensibile 

6. Chambers - 

7. Primarul - l-a folosit cu neruşinare pe Lup înainte de 
apariţia ultimei victime a lui Khalid 

8. Fratele lui Khalid - a plătit-o pe Lochlan pentru 
mărturia falsă 

9. Jurnalistul - a scris numai minciuni despre Lup, a 
folosit informaţii pentru a influenţa publicul şi juraţii 

10. Agentul de securitate - i-a salvat viaţa lui Khalid, i-a 
rupt încheietura Lupului 

11. Martora - a minţit pentru bani, a contrazis probele 
Lupului 

12. Lupul - decepţia 


— E ridicol! zise Baxter, uitându-se după ajutor. Vreau 
să zic, doar nu crede cineva prostiile astea... 

— Şi Chambers? o întrebă Edmunds. Care e veriga 
lipsă? 

— Pare al naibii de la îndemână ca, după ce te-a 
bumbăcit puţin ieri, dintr-odată să începi să-l acuzi de... 
nici nu ştiu de ce, zise ea. 

— Chambers? repetă Edmunds. 

— Nu e nicio legătură, îi spuse ea sfidătoare. 

— Care e legătura? strigă Edmunds la ea, dominându-i 
pe toţi cei de faţă. 

— Ti-am spus, niciuna! 

Finlay îşi drese glasul şi se întoarse spre ea. Baxter îl 
privi încruntată. 

— Nici eu nu cred vreun cuvânt, drăguță, dar trebuie să 
avem răbdare, să vedem unde duce, zise el. 

Baxter nu mai spuse nimic. 

— Will a crezut dintotdeauna că Ben a trimis scrisoarea, 
zise Finlay. 


1 288 1 


— Care scrisoare? 

— Cea primită la departamentul Standarde profesionale, 
continuă Finlay, în care se spunea că era obsedat şi 
instabil, şi se cerea să i se ia cazul. 

Finlay îi aruncă o privire lui Baxter, dar ea nu catadicsi 
să se uite la el. 

— A devenit ultimul cui bătut în sicriu, după ce a fost 
citită în faţa curţii, îşi aminti Simmons, care devenea tot 
mai neliniştit. Scrisoarea aia l-a salvat pe Khalid. 

— Detectiv Edmunds, astea sunt acuzaţii grave, zise 
Vanita, formulând ceea ce era evident pentru toată lumea. 
Acuzaţiile grave au nevoie de dovezi. 

Edmunds îşi aminti ceva. Incepu să caute în carneţel. 

Citi: 

— 28 iunie: gardă în faţa camerei de interogatorii. 
Ascultat discuţie între primarul Turnble şi detectivul 
Fawkes. „Înţeleg. Nu vă făceaţi decât datoria cu toţii: 
presa, avocaţii, eroul care mi-a zdrobit încheietura şi m-a 
tras de pe Khalid.” 

— Fawkes a spus asta? întrebă Simmons îngrijorat. 

— Am citat exact, zise Edmunds. A numit trei dintre 
victime înainte ca noi să începem măcar să le căutăm. 

— Nu e suficient, zise Vanita. Nu e destul ca să intrăm în 
haznaua către care duce pista asta... 

Edmunds ieşi din sală şi se întoarse cu prima cutie de 
probe. Le dădu colegilor documentele relevante din acel 
caz şi formularul de împrumut. 

— Vă amintiţi cu toţii reacţia Lupului la descoperirea 
mea de ieri? întrebă Edmunds. Ei bine, mai am încă şase 
sub biroul meu - sub biroul nostru. 

— Asta explică tot, zise Baxter. Lupul l-a speriat pe 
maniacul ăsta, aşa că acum criminalul ucide ca să se 
apere. 

— Aşa m-am gândit şi eu, dar a spus Lupul cuiva de aici 
despre asta? îi întrebă Edmunds pe toţi. Despre cutiile cu 
probe care ar fi putut salva viaţa acestor oameni? Care i-ar 
fi putut salva şi lui viaţa? 

Nu răspunse nimeni. 


1 2891 


Edmunds se lăsă pe vine şi-şi acoperi ochii cu mâinile, 
legănându-se uşor pe călcâie, înainte şi înapoi. Se strâmba 
de parcă l-ar fi durut ceva. Începu să şoptească, 
repetându-şi cuvinte fără sens: 

— Lupul îl identifică... Il abordează... Scurgere de 
detalii... Nu. Nu face asta doar pentru că ăştia sunt 
inamicii Lupului - e angajat de Lup! 

— M-am săturat de căcaturile astea, zise Baxter şi se 
ridică să plece. 

Edmunds se întoarse către cei din sală, care stăteau ca 
pe ghimpi: 

— Lupul voia răzbunare, dreptate, spuneţi-i cum vreţi, 
pentru Annabelle Adams, pentru familia ei, pentru el, 
începu Edmunds, legând totul pe măsură ce vorbea. 
Niciunul dintre aceşti oameni corupți, oportunişti sau 
incapabili nu a răspuns pentru propriile fapte, în vreme ce 
el a fost închis într-un spital de psihiatrie şi o altă fetiţă a 
fost omorâtă. Aşa că, după reabilitare, a început să caute 
cazuri de crime cu autor necunoscut. În fond, o crimă cu 
autor necunoscut înseamnă un ucigaş neprins. A făcut 
cercetări pe ascuns, a găsit şapte cazuri mai vechi şi, până 
la urmă, a descoperit identitatea ucigaşului. Dar în loc să-l 
aresteze, l-a folosit ca să se răzbune pe vinovaţi. A venit şi 
cu un truc foarte ingenios: şi-a trecut numele pe listă, 
ajungând astfel în centrul atenţiei. Lupul ştia că nimeni nu 
avea să-l suspecteze dacă şi viaţa lui era în pericol. Vreau 
să zic, gândiţi-vă puţin: dacă numele lui n-ar fi fost pe listă, 
s-ar fi calificat ca suspect de la bun început. 

Se auzi un ciocănit în uşa de sticlă. 

— Nu acum! răcniră toţi cinci într-un glas la femeia 
speriată, care se întoarse grăbită la biroul ei. 

— Dacă... şi e un mare dacă, zise Simmons ignorând 
privirea lui Baxter, Fawkes a descoperit identitatea 
ucigaşului, ar trebui ca răspunsul să se afle undeva în 
cutiile astea şapte. 

— Ar trebui, zise Edmunds dând din cap. 

— E ridicol, şuieră Baxter. 

— Dacă ai dreptate, ar trebui să presupunem că Fawkes 


1 290 1 


i-a dat informaţii ucigaşului tot timpul, zise Vanita. 

— Asta ar explica foarte multe, zise Edmunds. Mă 
gândesc deja de câteva zile la posibilitatea ca o persoană 
din interior să scape informaţii. 

Edmunds se uită spre Baxter aşteptând o confirmare, 
dar ea îl ignoră. Vanita oftă. 

— Atunci avem o şansă reală s-o salvăm pe Ashley 
Lochlan, zise ea, pentru că Fawkes nu mai e implicat. 

Finlay şi Baxter schimbară o privire. 

— E ceva ce nu ştiu eu? întrebă Vanita. 

— Lupul era la ea azi-dimineaţă, zise Baxter pe un ton 
indiferent. Arăta de parcă ar fi rămas acolo peste noapte. 

— Mai există vreo regulă pe care omul ăsta să n-o fi 
încălcat?! strigă Vanita, aruncându-i lui Simmons o privire 
acuzatoare. Trebuie s-o avertizăm pe doamna Lochlan în 
privinţa asta. Detectiv Edmunds, presupunând că ai 
dreptate, crezi că ucigaşul e conştient de faptul că Fawkes 
se află în spatele acestui plan? 

— E greu de răspuns. 

— Încearcă. 

— Pot doar să speculez. 

— Atunci speculează. 

— Nu. Lupul se consideră în mod evident mult mai 
deştept decât noi toţi, chiar şi decât ucigaşul. Nu pot să-mi 
imaginez că ar vrea să lase fisuri în planul lui. În acelaşi 
timp, nu cred absolut deloc că ucigaşul ăsta o să renunţe 
de bunăvoie la vreuna dintre victime după ce a promis 
lumii întregi că o omoară. E o chestiune de mândrie. 
Eşecul ar fi ruşinos. 

— Asta înseamnă că Fawkes are de gând să-l găsească el 
primul, zise Vanita. 

Baxter aruncă o mână de hârtii în peretele de sticlă 
crăpată şi se ridică din nou în picioare. 

— Astea sunt nişte porcării! vorbim despre Lup! Se 
întoarse spre Finlay: Prietenul tău, nu? 

— Aha. Dar analizează faptele, Emily, răspunse el cu o 
figură suferindă. 

Baxter se întoarse către Edmunds. 


129110 


— Ai avut o idee cu o cârtiţă din echipa noastră de acum 
câteva zile şi povestea asta îţi susţine perfect teoria, nu-i 
aşa? Dacă cineva se crede mai deştept decât toţi ceilalţi, 
cred că tu eşti ăla! Şi dacă Lupul e victima unei înscenări? 
La asta s-a gândit cineva? îşi întrebă ea rugătoare colegii. 

— Poate că este, zise Simmons pe un ton liniştitor, dar 
trebuie să-l prindem, oricum ar fi. 

— Sunt de acord, zise Vanita ridicând receptorul 
telefonului din sala de şedinţe. Aici comandant Vanita. 
Trimiteţi urgent o unitate de reacţie armată acasă la 
William Fawkes. 

Baxter scutură din cap, nevenindu-i să creadă. Îşi scoase 
telefonul mobil din buzunar. 

Finlay stătea cu ochii pe ea. 

— Emily, zise el hotărât. 

Puse telefonul la loc, supărată. 

— Atenţie, suspectul poate fi periculos, continuă Vanita 
la telefon. Da, ai auzit bine: suspect... aşa este. Vă ordon 
să-l arestaţi pe detectivul sergent Fawkes. 


1 292 1 


Capitolul 29 
Vineri, 11 iulie 2014 


12:52 p.m. 


Baxter privi în oglinda retrovizoare. Ashley stătea ca pe 
ghimpi pe bancheta din spate, uitându-se pe geam la 
agitația din stradă. Înaintau într-un ritm chinuitor de lent. 

Baxter îl rugase pe Finlay să conducă, şi asta se pare că- 
l şocase mai mult decât orice altceva din ce auzise în acea 
zi care se dovedise, după toate standardele, neobişnuit de 
şocantă. O apucase pe cele mai ciudate trasee, iar Baxter 
avu nevoie de toată stăpânirea de sine ca să nu comenteze 
nimic când un semafor temporar permise altor două maşini 
să treacă pe lângă craterul săpat în centrul oraşului. 

Refuzase ferm să stea de vorbă cu Edmunds şi în niciun 
caz nu accepta să fie alături de el în maşină timp de două 
ore. Şi-l imagina la birou, ascunzându-şi cu greu rânjetul 
tâmpit în timp ce se băga în treburile Lupului, corelând 
probele pentru a le folosi împotriva lui. 

Unitatea de reacţie armată nu-l găsise pe Lup acasă. 
Uşa micului apartament fusese spartă. In timp ce ei 
stăteau acolo la o nouă coadă descoperită de Finlay, o 
echipă de colegi răscoleau apartamentul, despachetând în 
sfârşit cutiile pe care se adunase praful după mutare. 

Îi explicaseră lui Ashley situaţia aşa cum era. Ea a spus 
că habar nu avea unde ar fi putut să se afle Lupul şi că nu 
ştia nimic despre suspendare. Fiind ultima persoană care-l 
văzuse, Baxter nu a avut de ales: a trebuit să povestească 
discuţia purtată cu el. A hotărât totuşi să omită pumnul în 
ochi, dându-şi seama că detaliul irelevant nu ar fi făcut 
decât să provoace noi întrebări la care nu avea niciun chef 
să răspundă. 

O luaseră pe Ashley de acasă la 12:15 p.m. şi aveau 
întâlnire cu Simmons la 1:30 p.m. în parcarea Stadionului 
Wembley. Îl sunase deja să-l anunţe că întârzie. Niciuna 


1 293 0 


dintre femei nu-i adresase vreun cuvânt celeilalte, şi chiar 
şi Finlay se luptase din greu să-şi păstreze voioşia 
caracteristică şi să împiedice instalarea unei tăceri 
îndelungate în maşină. 

Baxter se simţea foarte vulnerabilă. Mergeau pe aceeaşi 
stradă de aproape zece minute, în vreme ce pietonii 
treceau încolo şi încoace printre maşini, unii la doar câţiva 
paşi de persoana care se afla în pericol. După ce trei 
vehicule trecură în ultimul moment de semafor (două 
maşini de intervenţie şi un BMW), Baxter îşi dădu seama 
unde erau. 

— Ce dracului căutăm în Soho? întrebă ea. 

— Tu mi-ai spus să conduc. 

— Da, dar am crezut că înţelegi şi tu că mergem într-o 
anumită direcţie. 

— Tu încotro ai fi luat-o? 

— Shoreditch, Pentonville, Regent's Park. 

— Sunt lucrări peste tot la King's Cross. 

— Bine că n-am rămas priponiţi pe-acolo! 

Se auzi bipăitul unui mesaj primit şi Ashley se uită pe 
furiş la telefon. 

— Ce dracului? zise Baxter. Ar fi trebuit să ţi-l ia. 

Întinse imediat mâna, în vreme ce Ashley tasta în fugă 
un răspuns. 

— Acum! se răsti Baxter. 

Ashley închise telefonul şi i-l dădu. Baxter scoase bateria 
şi cardul SIM, apoi puse telefonul în torpedo. 

— Ia spune, de ce crezi că ne punem noi toţi pielea în joc 
ca să te protejăm pe tine, dacă tu stai şi freci telefonul? 

— Cred că a priceput mesajul, zise Finlay. 

— Poate vrei să pui şi un selfie pe Facebook după ce 
ajungi la destinaţie. 

— Emily, cred că a înţeles, i-o reteză Finlay. 

Se auzi un claxon puternic din spate şi Finlay se 
întoarse, descoperind că cele două maşini din faţă 
plecaseră. Trase maşina până sub semaforul care se făcuse 
din nou roşu, în intersecţia dominată de Teatrul Palace. 

— Suntem pe Shaftesbury Avenue? întrebă Baxter 


1294 1 


uluită. Pe ce planetă o fi ăsta cel mai... 

Se auzi portiera trântită. 

Baxter şi Finlay se întoarseră amândoi şi se uitară la 
bancheta din spate: era goală. Baxter deschise portiera şi 
cobori. O văzu pe Ashley croindu-şi drum printr-un grup de 
turişti cu rucsacuri colorate şi dispărând după colţ pe 
Shaftesbury Avenue. Porni după ea în fugă. Finlay trecu pe 
roşu, evitând în ultimul moment o coliziune cu o maşină 
care circula regulamentar. Înjură pentru prima oară după 
ani întregi şi dădu cu spatele. 

Ashley o apucă pe prima stradă la stânga. Când Baxter 
ajunse la colţ, Ashley coti iute spre dreapta şi trecu pe sub 
porticul Paifang, care străjuia intrarea în Chinatown. 
Baxter ajunse la portic. Stâlpii roşii cu muchii aurite 
susțineau un acoperiş decorativ verde, care se înălța mult 
deasupra străzii. N-o mai zări pe Ashley, care încetini 
pasul, ştiind că-şi poate pierde urma în mulţimea care se 
foia pe culoarul îngust mărginit de magazine şi 
restaurante. 

— Poliţia! strigă Baxter fluturând legitimaţia. 

Începu să-şi croiască drum prin fluxul continuu de turişti 
zăpăciţi care treceau pe sub şirurile de lampioane roşii 
întinse de-a lungul străzii. Proprietarii magazinelor râdeau 
zgomotos şi-şi strigau unul altuia vorbe de neînțeles, mai 
multe melodii care se auzeau prin ferestrele deschise ale 
bucătăriilor se ciocneau discordant şi nişte mirosuri 
necunoscute pătrundeau aerul poluat al Londrei, în timp 
ce Baxter făcea slalom printre vânzătorii stradali. Ştia că 
dacă nu avea să dea cu ochii de Ashley în următoarele 
câteva secunde, era pierdută. 

Ochi lângă un stâlp de iluminat un coş de gunoi de un 
roşu-aprins, asortat cu porticul colorat. Se urcă pe el, 
atrăgând priviri ciudate din partea celor din jur care erau 
mai atenţi şi se uită peste marea de capete. Ashley era la 
douăzeci de metri în faţă, mergând prin faţa magazinelor 
şi apropiindu-se de celălalt portic şi de barul O'Neill's, 
care marca întoarcerea în lumea reală. 

Sări de pe coş şi începu să alerge spre ieşire, 


1 295 0 


îmbrâncind oamenii. O văzu din nou pe Ashley. Mai avea 
doar cinci metri până la ea când Ashley trecu de portic şi 
în faţa ei frână brusc o maşină necunoscută. Ashley se 
repezi la ea şi se urcă lângă şofer, care o văzu pe Baxter 
apropiindu-se şi demară în trombă, accelerând zgomotos. 
Baxter apucă să pună o mână pe geamul portierei 
şoferului, dar maşina viră brusc şi prinse viteză pe 
Shaftesbury Avenue. 

— Lupule! strigă ea disperată după el. 

O privise în faţă. 

Repetă în gând de nenumărate ori numărul de 
înmatriculare, ca să fie sigură că-l memorează. Răsufla 
greu. Scoase telefonul şi-l sună pe Finlay. 


Edmunds auzi reacţia deloc plăcută a Vanitei la vestea 
răpirii voluntare a lui Ashley Lochlan. Comandantul Vanita 
îi luă pe sus pe el şi pe Simmons în sala de şedinţe pentru 
a le transmite ultimele noutăţi. Edmunds se ocupa de 
inspectarea amănunţită a cutiilor cu probe de la arhivă, iar 
Simmons cerceta apelurile telefonice ale Lupului din 
ultimii doi ani. 

— Sigur era Lupul? întrebă Edmunds tulburat. 

— Absolut, răspunse Vanita. Am dat în urmărire cu 
prioritate maximă numărul de înmatriculare. 

— Ar trebui să rămână între noi, zise Simmons. 

— De acord, zise Vanita. 

— Dar populaţia ar putea să ne ajute să-i găsim, zise 
Edmunds. Habar n-avem unde o duce. E în pericol. 

— Nu putem fi siguri de asta, zise Vanita. 

— Nu, se corectă Edmunds. N-avem argumente-beton 
împotriva lui, dar ştim că de la ela plecat totul. _ 

— Trezeşte-te, Edmunds, îl repezi Simmons. lţi dai 
seama ce iese dacă anunţăm lumea că detectivul nostru 
principal e creierul din spatele întregii poveşti? Şi că l-am 
lăsat să plece cu următoarea victimă de pe listă? 

Vanita dădea din cap gânditor. 

— Dar... începu Edmunds. 

— În astfel de cazuri puţină diplomaţie face minuni, zise 


1 296 1 


Simmons, iar eu n-am de gând să-mi pierd slujba pentru 
asta mai înainte de a şti, fără urmă de îndoială, că Fawkes 
e vinovat. Chiar şi atunci trebuie să aşteptăm momentul şi 
locul potrivite pentru a da la iveală câte ceva. 

Edmunds era oripilat. Se repezi afară din sala de şedinţe 
trântind uşa după el. Crăpătura din peretele de sticlă 
făcută de capul lui în dimineaţa zilei trecute se întinse şi 
mai mult. 

— Ai procedat foarte bine. Mă bucur să văd că în tine 
mai zace un şef, zise Vanita. Poate că după ce trecem de 
jocul ăsta de-a hoţii şi vardiştii o să mai existe ceva 
speranţe pentru tine. 


Edmunds dădu buzna în toaletă şi lovi cu piciorul coşul 
de gunoi metalic, răsturnându-l pe podea. Îi venea să râdă 
şi să plângă în acelaşi timp. Ironia era că Lupul era 
protejat de birocraţii care voiau să-şi atingă interesele şi 
să-şi protejeze posturile şi care îi puseseră pe toţi în acea 
situaţie, iar el nu putea să înţeleagă asta. Singura şansă de 
a-şi face superiorii să treacă la acţiune era găsirea unei 
dovezi irefutabile că Lupul e vinovat. 

Trebuia să se pună în pielea Lupului înainte ca acesta să 
înceapă să gândească limpede şi să-şi acopere urmele. 
Trebuia să-i întreţină starea de vulnerabilitate. 


Baxter şi Finlay opriră la benzinăria din South Mimms, 
la marginea oraşului. Montaseră la loc telefonul lui Ashley 
şi descoperiseră că-i trimisese tot timpul mesaje Lupului 
cu locul în care se aflau şi direcţia în care mergeau. 
Singurul mesaj venit de la el era foarte simplu: 


Str. Wardour. Aleargă. 


Se întorseseră la apartamentul lui Ashley să caute un 
indiciu care să trădeze locul spre care se îndreptau. În 
timp ce plecau cu mâna goală spre New Scotland Yard, 
primiră un telefon. Compania care se ocupa de paza 
benzinăriei sunase la poliţie. Una dintre camerele lor 


1 297 10 


automate de identificare a numerelor de înmatriculare le 
semnalizase maşina dată în urmărire. 

Fordul Escort furat fusese lăsat acolo descuiat şi cu 
rezervorul aproape gol, ceea ce însemna că Lupul n-avea 
de gând să se întoarcă după el. Imaginile camerelor de 
supraveghere i-au văzut abandonând maşina şi dispărând 
din cadru, probabil pentru a găsi alta. Lupul avea deja un 
avans de patru ore faţă de ei. 

— Cum se potrivesc toate astea cu strălucita teorie a lui 
Edmunds? întrebă Baxter în timp ce se întorceau în 
parcare. 

— Nu ştiu, zise Finlay. 

— Nu se potrivesc. Ea a fugit cu el de bunăvoie. Aici a 
coborât cu el din maşină tot de bunăvoie. El încearcă s-o 
salveze, nu s-o omoare! 

— Cred că o să aflăm după ce-i descoperim. 

Baxter râse, de parcă Finlay ar fi spus o naivitate. 

— Problema e că n-o să-i descoperim. 


Edmunds citea afişele asigurărilor de sănătate lipite la 
întâmplare pe avizierul din faţa micuţei ferestre a 
recepţiei, la intrarea în spitalul St. Ann. Se întorcea cu 
speranţă ori de câte ori unul dintre angajaţii îmbrăcaţi în 
civil intra sau ieşea pe uşă după un bâzâit al dispozitivului 
de securitate. Incepea să se îndoiască de ideea lui, nu mai 
ştia sigur ce se aştepta să afle cu preţul călătoriei de cinci 
ore. 

— Detectivul Edmunds? întrebă în cele din urmă o 
femeie din personalul azilului. 

Se auzi din nou bâzâitul şi intrară în labirintul de 
coridoare întunecate. Se opreau doar pentru a trece cardul 
peste senzor atunci când ajungeau la o uşă. 

— Sunt doctoriţa Sym, mă număr printre cei care au 
specializarea primară în psihiatrie, zise ea, prea repede 
pentru ca Edmunds să apuce să-şi noteze în carneţel. 

Căută printre hârtiile pe care le avea în mână şi lăsă 
ceva în caseta de corespondenţă a unui coleg. 

— Voiaţi să-mi puneţi întrebări despre un... 


1 298 1 


Femeia văzu pe cineva cu care avea neapărat de vorbit 
şi îşi ceru scuze. 

Porni în fugă pe coridor, lăsându-l pe Edmunds în faţa 
intrării în salonul de recreere. Ca un bărbat politicos ce 
era, îi deschise uşa unei femei mai în vârstă, care se târi 
leneş afară din salon fără să-l ia în seamă, în timp ce el 
aruncă o privire înăuntru. Majoritatea celor din salon 
stăteau în faţa televizorului, al cărui volum era supărător 
de puternic. Un bărbat aruncă furios o paletă de tenis de 
masă şi un altul citea lângă fereastră. 

— Domnule detectiv! îl strigă din capătul coridorului 
femeia grăbită. 

Edmunds lăsă uşa să se închidă şi se duse la ea. 

— O să ne oprim puţin în aripa rezidenţială în drum spre 
biroul meu, zise ea, apoi o să caut dosarul lui Joel. 

Edmunds se opri. 

— Joel? 

— Joel Shepard, zise ea nerăbdătoare, apoi îşi dădu 
seama că Edmunds nu spusese niciodată numele 
pacientului despre care voia să discute cu ea. 

— Joel Shepard? repetă Edmunds pentru el. 

Numele îi era cunoscut din unul dintre dosarele de pe 
lista Lupului. Trecuse peste el, considerând că nu avea 
nicio legătură cu ancheta lui. 

— Îmi pare rău, zise femeia agitată frecându-şi ochii 
obosiţi. Am presupus că venirea dumneavoastră are 
legătură cu moartea lui. 

— Nu, nu, zise Edmunds repede. Nu mă exprim foarte 
coerent, nu-i aşa? Spuneţi-mi despre Joel Shepard. 

Doctoriţa era prea epuizată ca să remarce răzgândirea 
bruscă a lui Edmunds. 

— Joel era un tânăr foarte bolnav - şi totuşi, în general 
drăguţ. 

Edmunds îşi scoase carneţelul. 

— Suferea de o afecţiune paranoidă infirmizantă, 
episoade schizofrenice cu halucinaţii intense, îi explică ea 
înainte de a deschide uşa fostei camere a lui Joel. Insă, dat 
fiind istoricul omului, nimic din toate astea nu reprezenta o 


1299 1 


surpriză. 

— Aduceţi-mi puţin aminte, vă rog, zise Edmunds. 

Doctoriţa oftă. 

— Sora lui Joel a murit - ucisă cu brutalitate. La rândul 
lui, el i-a măcelărit pe făptaşi. Răul duce la rău... 

Camera era liberă. Pereţii fuseseră curăţaţi şi revopsiţi, 
şi totuşi, umbrele înfiorătoare ale crucilor negre se 
conturau sub vopseaua albă. Pe podea erau zgâriate 
versete biblice, iar faţa interioară a uşii era decorată cu 
scrijelituri adânci. 

— Uneori nu putem curăța tot ce lasă în urmă pacienţii 
noştri mai bolnavi, zise doctoriţa. Avem ocupate toate 
camerele, dar pe asta am fost nevoiţi s-o lăsăm liberă 
pentru că, evident, nu putem aduce pe cineva în ea. 

Încăperea lăsa impresia unei răceli, aerul era stătut şi 
mirosea urât. Edmunds nu avea de gând să petreacă acolo 
nicio clipă mai mult decât era nevoie. 

— Cum a murit? întrebă el. 

— S-a sinucis. O supradoză. N-ar fi trebuit să se 
întâmple. După cum vă imaginaţi, monitorizăm fiecare 
pastilă administrată. Tot nu am aflat cum a reuşit să 
strângă destule... 

Se întrerupse, dându-şi seama că gândea cu voce tare. 

— Şi cum a justificat crimele? întrebă Edmunds, 
trecându-şi mâna peste crucea cea mai mare şi mai 
proeminentă. 

— Nicicum. Cel puţin nu direct. Joel trăia cu impresia că 
un demon, probabil chiar diavolul în persoană, le-a „luat 
sufletele” din partea lui. 

— Un demon? 

— Aţi întrebat... zise doctoriţa ridicând din umeri. 
Halucinaţiile lui erau epuizante. Credea cu toată fiinţa lui 
că a făcut un pact cu diavolul şi că nu era decât o 
chestiune de timp ca acesta să se întoarcă şi să ia ce-i 
promisese Joel. 

— Ce anume? 

— Sufletul lui, domnule detectiv, zise ea uitându-se la 
ceas. Nu sună faustian? 


1 3001 


— Faustian? întrebă Edmunds, încercând să-şi 
amintească unde mai auzise pronunțat acel termen. 

— Ca în poveşti: Robert Johnson se duce la o răscruce 
prăfuită doar cu hainele de pe el şi o chitară roasă de 
vreme... 

Edmunds dădu din cap, înțelegând trimiterea. Ştia că 
mintea îi joacă feste, dar câteva dintre crucile negre i se 
părură mai întunecate decât în momentul în care intrase 
acolo. 

— Aş putea să văd şi camera în care a stat William 
Fawkes? întrebă el ca din întâmplare, îndreptându-se 
hotărât către ieşire. 

Doctoriţa se arătă surprinsă de solicitare: 

— Nu văd cum... 

— Doar un minut, insistă Edmunds. 

— Prea bine, pufni ea iritată, apoi îl conduse pe coridor 
şi deschise uşa unei alte camere vopsite în alb. Peste 
mobilierul sărac erau împrăştiate haine şi obiecte 
personale. Cum am spus, avem toate paturile ocupate. 

Edmunds intră în cameră, scană podeaua uniformă, 
după care se întinse pe burtă să se uite sub patul metalic. 
Se ridică, se duse la perete şi începu să-şi treacă mâinile 
peste vopseaua proaspătă. 

Doctoriţa părea foarte neliniştită. 

— Pot să vă întreb ce căutaţi? 

— Lucrurile care n-au putut fi curățate, mormăi 
Edmunds. 

Se urcă pe pat ca să inspecteze şi peretele din spatele 
lui. 

— Facem un raport al pagubelor ori de câte ori se 
eliberează o cameră. Dac-ar fi rămas ceva, am fi ştiut. 

Edmunds trase cu zgomot patul pe podea, şi se lăsă pe 
vine să caute sub vopseaua din spate o urmă invizibilă a 
Lupului. Degetele i se opriră pe un şir de adâncituri care 
fuseseră ascunse de cadrul patului. 

— Aveţi un pix? întrebă el fără să-şi ia ochii de la perete, 
de parcă i-ar fi fost frică să nu piardă adânciturile din ochi. 

Doctoriţa se apropie repede şi îi întinse un ciot de creion 


1301 10 


pe care-l scosese din buzunarul halatului. Edmunds îl 
înhaţă şi începu să frece nebuneşte peretele în acea zonă. 

— Scuzaţi-mă, domnule detectiv! 

Incet-încet, pe perete apărură de nicăieri nişte umbre: 
litere şi cuvinte. In cele din urmă, lăsă creionul, se aşeză 
pe marginea patului şi scoase telefonul. 

— Ce este? întrebă îngrijorată femeia. 

— Trebuie să-i găsiţi o altă cameră pacientului de aici. 

— Cum v-am mai spus... 

Edmunds o întrerupse: 

— După care închideţi uşa asta şi nu lăsaţi pe nimeni şi 
nimic să treacă de ea până la sosirea echipei de 
criminalişti. E limpede? 


Lupul şi Ashley mai aveau de parcurs un kilometru din 
cei peste şase sute ai călătoriei lor. Nu se opriseră decât o 
dată, pentru a schimba Fordul Escort cu o dubiţă banală 
pe care Lupul o lăsase acolo de cu seară. Se dovedise o 
modalitate zgomotoasă şi neconfortabilă de a ajunge la 
ţară, dar pentru numai trei sute de lire îi dusese unde 
voiau să ajungă cu douăzeci de minute mai devreme. 
Parcară într-o zonă de opriri scurte în faţa terminalului şi 
se grăbiră spre intrarea principală a aeroportului din 
Glasgow. 

Pe drum, radioul sporovăise întruna în fundal timp de 
şapte ore. Se discutase mult despre moartea iminentă a lui 
Ashley, iar o companie de pariuri fusese nevoită să-şi ceară 
scuze public după ce a ieşit la iveală că ţineau un scor de 
prost gust, cu miza pe ora la care inima ei avea să înceteze 
să mai bată. 

— Nenorociţii, a zis Ashley şi a râs, surprinzându-l din 
nou pe Lup cu atitudinea ei curajoasă. 

Au fost repetate aceleaşi lucruri de mai multe ori, iar 
Lupul tresărea de fiecare dată când era obligat să 
retrăiască momentul în care Andrew Ford se izbise de 
pământ. Spre surpriza lui Ashley, a fost difuzat şi un 
interviu cu una dintre „cele mai bune prietene” ale ei. 
Habar nu avea cine era acea femeie. Lupul s-a bucurat 


1 302 0 


când şi-a dat seama că programele de ştiri se chinuiau să- 
şi umple spaţiul de emisie. Asta însemna că poliţia nu 
dăduse publicităţii faptul că el dispăruse cu următoarea 
victimă. 

Pariind pe faptul că nu era dat în consemn la toate 
punctele, îi telefonase cu zece minute mai devreme şefului 
securităţii aeroportuare şi, aşa cum îi ceruse, la 8:20 p.m. 
omul îi aştepta la intrarea în terminal. 

Era un negru arătos trecut de patruzeci de ani, îmbrăcat 
într-un costum şic, cu insigna serviciului de securitate 
prinsă cu grijă de buzunarul de la piept, pe post de 
accesoriu select. Lupul observă că fusese destul de abil ca 
să cheme şi doi poliţişti înarmaţi în urma apelului 
neobişnuit. 

— Ah, domnule detectiv Fawkes... Nu eram sigur că eşti 
dumneata, zise omul strângându-i cu putere mâna. Karlus 
DeCosta, şeful securităţii. 

DeCosta se întoarse spre Ashley şi îi întinse mâna. 

— Şi doamna Lochlan, presupun, zise el cu o figură 
ţeapănă, menită să ascundă compasiunea pentru situaţia în 
care se afla ea. Cu ce vă pot fi de folos? 

— În şaptesprezece minute pleacă o cursă spre Dubai, 
zise Lupul direct. Trebuie să ajungă la bord. 

Nu se putea citi pe faţa lui DeCosta dacă fusese surprins 
de solicitare. 

— Aveţi paşaport? o întrebă el pe Ashley. 

Ea îl scoase din geantă şi i-l înmână. În ciuda crizei de 
timp, omul îl cercetă cu atenţie, profesionist. 

— Haideţi cu mine, spuse el. 

Trecură de filtrul de securitate şi rechiziţionară o 
maşinuţă electrică pentru a ajunge mai repede la poartă. 
Vocea robotică a unei femei anunţa în difuzoarele de 
comunicaţii publice ultima chemare pentru zbor. 

Aparent obişnuit cu astfel de solicitări speciale, DeCosta 
coti brusc la dreapta şi urcă maşinuţa pe un trotuar rulant 
care nu avea pasageri. Manevra i se păru inutilă Lupului, 
de vreme ce-i anunţase deja prin radio pe cei de la poartă 
să nu închidă înainte de sosirea lui. Părea să se bucure de 


1 303 1 


ocazia de a face o astfel de cursă. 

— E un avion care pleacă spre Melbourne la două ore 
după aterizarea în Dubai, îi zise Lupul încet lui Ashley. 

— Melbourne? întrebă ea şocată. Ăsta e planul tău? Să 
plec în vacanţă? Nu, nu pot. Şi Jordan? Şi mama? Nu m-ai 
lăsat să sun şi o să audă tot felul de prostii la ştiri şi... 

— Trebuie să te mişti întruna. 

Ashley părea zăpăcită, dar după o clipă dădu din cap: 

— N-ar trebui să-i spunem şi lui Karlus? întrebă ea 
arătând spre escorta lor, care tocmai se înclina la volan ca 
eroul unui film de acţiune îndreptând maşinuţa spre o 
suprafaţă mochetată. 

— Nu. O să sun eu, cu puţin înainte să aterizezi. Nu 
vreau să mai ştie cineva încotro te îndrepţi, zise Lupul. La 
Melbourne ajungi duminică la 5:25 a.m. Acolo o să fii în 
siguranţă. 

— Mulţumesc. 

— Odată ajunsă acolo, te duci direct la Consulatul 
general şi le spui cine eşti. 

Lupul îi luă mâna delicată într-a lui şi îi mâzgăli un 
număr de telefon pe dosul palmei. 

— Dă-mi de ştire că ai reuşit. 

Ajunseră la poartă cu câteva minute înainte de decolare. 
DeCosta se duse să vorbească cu personalul, în vreme de 
Lupul şi Ashley coborâră din maşinuţă şi se uitară unul la 
altul. 

— Hai cu mine, zise ea. 

Lupul scutură din cap. 

— Nu pot. 

Ashley se aşteptase la acel răspuns. Făcu un pas spre el, 
se cuibări la pieptul lui şi închise ochii. 

— Doamnă Lochlan, strigă DeCosta de la ghişeu, trebuie 
să vă îmbarcaţi imediat. 

Ashley îi zâmbi afectuos Lupului şi se dezlipi de el. 

— Pa, Fawkes, îi zise ea indiferentă. 

— Pa, Lochlan. 

DeCosta închise poarta în urma ei şi ceru turnului de 
control să dea prioritate la decolare acelui avion. Lupul îi 


1 304 0 


mulţumi pentru ajutor şi-i spuse că nu era nicio problemă 
să-l lase acolo. Putea să se descurce şi singur cu cei de la 
vamă. Simţea paşaportul ţeapăn în buzunarul din interiorul 
hainei. Nici măcar nu-şi dădea seama de ce-l luase cu el. 
Nu făcuse decât să-i fie mai greu s-o refuze pe Ashley când 
îi ceruse să plece cu ea, să scape cât încă mai putea de 
dezastrul care-l aştepta la Londra. 

Se uită cu jind la avionul lui Ashley care se aşeză la 
capătul pistei, huruind în timp ce pornea în goană pe asfalt 
şi ridicându-se apoi în cerul colorat al serii, departe de 
orice pericol, departe de el. 


1 305 1 


Capitolul 30 
Sâmbătă, 12 iulie 2014 


2:40 a.m. 


Inspectorul de poliţie Dean Harris stătea în fotoliul lui 
obişnuit şi deloc confortabil de lângă fereastră, în 
sufrageria mare şi neprimitoare. Citea la lumina unei 
lămpi de birou care părea scumpă şi se balansa 
ameninţător pe pervaz, ignorând televizorul cu sonorul 
tăiat. Il pornise doar ca să-i ţină de urât într-o altă noapte 
pe care trebuia s-o petreacă singur într-o casă 
necunoscută. 

Colegii din unitatea lui fuseseră foarte geloşi când 
aflaseră că o să fie implicat în cazul Păpuşa de cârpe. Încă 
mai erau în acea etapă a carierei în care numărau 
cadavrele pe care le văzuseră, iar „Galezul” devenise eroul 
lor: era singurul membru al echipei care doborâse pe 
cineva cu un pistol cu şocuri electrice. 

Dean făcuse mofturi la primirea misiunii, dar în adâncul 
lui se simţea mândru. Le spusese celor din familie, 
desigur, ştiind că vestea avea să se răspândească imediat, 
ca un virus. Umflase puţin importanţa rolului său şi 
inventase pentru el un titlu pe care nu şi-l mai amintea. Nu 
prevăzuse însă că avea să petreacă singur două săptămâni, 
păzind o fetiţă care din întâmplare purta acelaşi nume ca 
una dintre ţintele ucigaşului. 

Cei din familia Lochlan îl ignoraseră, văzându-şi de viaţa 
lor lipsită de tihnă. li tolerau prezenţa în casă şi erau 
foarte încordaţi. Pe micuța Ashley n-o lăsau să meargă 
singură nici până la baie, chiar dacă ştiau, la fel de bine ca 
inspectorul, că fetiţa de nouă ani nu avea nicio legătură cu 
ucigaşul în serie sau cu altcineva dintre cei implicaţi. Dar 
cel puţin nu era ea singura. Probabil că erau câteva duzini 
de Ashley Danielle Lochlan în toată ţara care îşi împărțeau 
temătoare casa cu poliţişti la fel de neîncrezători. 


1 306 1 


Dean fu deranjat din lectură de un scârţâit puternic 
venit de sus, urmat de un zumzet. Încercă să citească mai 
departe, dar uitase unde a rămas. În ultimele două 
săptămâni, învățase să recunoască toate zgomotele vechii 
case. Acel sunet era provocat de instalaţia de încălzire, 
care pornea automat când temperatura scădea, după 
miezul nopţii. 

Căscă zgomotos şi se uită la ceas. Turele de noapte erau 
cele mai grele. Chiar dacă îşi schimbase programul şi 
reuşea să prindă şapte ore de somn peste zi, se simţea tot 
mai obosit. Iar ora 6:00 a.m. părea foarte departe. 

Işi scoase ochelarii şi îşi frecă ochii obosiţi. Când îi 
deschise din nou, încăperea i se păru mai luminoasă. Pe 
pereţi crescuseră umbrele amenințătoare care pâlpâiau şi 
se mişcau în acord cu imaginile zbuciumate de pe ecranul 
televizorului. li luă un timp să-şi dea seama că ceva 
declanşase aprinderea luminii de siguranţă în grădina din 
faţă. 

Dean se ridică şi se uită pe fereastra înaltă. Îi era clar că 
aspersorul cu temporizator acţionase asupra senzorului cu 
jetul lui de apă. Îşi continua baletul sincronic pentru 
singurul spectator de la acea oră. Grădina frumoasă era 
goală, aşa că se aşeză din nou şi se uită la ecranul amuţit, 
urmărind dansul fără sens al imaginilor, fără să-i pese de 
ceva. 

La douăzeci de secunde după ce aspersorul îşi schimbă 
poziţia, lumina puternică se stinse. Încăperea părea mai 
întunecată decât înainte. Dean se întinse în fotoliul deloc 
confortabil şi închise ochii, încercând să şi-i odihnească. Îl 
înţepau. Deodată simţi prin pleoape o lumină portocalie 
puternică. Deschise ochii şi se trezi orbit de o lumină albă 
care inunda camera de dincolo de geam. Se repezi la 
fereastra următoare şi descoperi că lumina de siguranţă 
era îndreptată spre casă, lăsând restul grădinii în 
întuneric. 

Se auzi o bubuitură puternică în uşa din spate. Inima 
începu să-i bată puternic. Apucă vesta antiglonţ de pe 
spătarul fotoliului şi ieşi încet în holul umplut de lumina 


1 307 10 


înfiorătoare. Se apropie de uşă, neliniştit de spoturile de 
lumină care dansau sub ochii lui orbiţi. Îşi aminti prea 
târziu că în urmă cu câteva ore îşi scosese pistolul cu 
şocuri electrice, ca să se poată aşeza mai confortabil, şi îl 
lăsase lângă fotoliu. Îşi puse vesta în timp ce trecea pe 
lângă şirul de portrete cu figuri temătoare şi ridică 
bastonul deasupra capului, pregătit să lovească. 

În spatele lui, lumina de siguranţă se stinse. 

Dean rămase în întuneric. Îşi ţinea respiraţia. Auzi ceva 
mişcându-se pe hol şi se aruncă înainte speriat, lovind în 
aer şi în pereţii cu lambriuri din lemn. Înainte de a putea 
lovi din nou simţi un corp dur care îi atinse fruntea şi se 
cufundă în beznă. 

Când îşi scoase staţia radio habar n-avea dacă zăcuse 
inconştient sau nu. Apăsă butonul de panică, care îi 
permitea să comunice printr-un canal deschis. Strălucirea 
verde a ecranului micuţ se reflecta în pereţii lucioşi, 
ghidându-l în timp ce se ridică greoi în picioare şi se 
îndreptă spre întrerupător. 

— Dispeceratul, trimiteţi mai multe unităţi, bălmăji el, 
apoi îşi pierdu echilibrul şi scăpă staţia pe podea. 

Cu un ultim efort, se prăbuşi pe întrerupător. Deasupra 
lui, un mic candelabru prinse viaţă, dând la iveală un şir de 
urme noroioase care treceau prin hol şi urcau pe scări spre 
dormitorul lui Ashley. Dean îşi luă bastonul de pe jos şi 
porni pe scară, împleticindu-se. Ajunse pe palier, unde 
urmele tot mai slabe se îndreptau spre uşa migălos 
decorată a camerei fetei. 

Dean dădu buzna agitându-şi arma deasupra capului, 
dar camera dezordonată era goală. Ultimele urme de paşi 
erau pe covorul crem, aproape de balconul deschis. Se uită 
în grădina goală, apoi se aşeză sprijinit de balustradă. Îşi 
pierduse adrenalina care-l făcuse să uite de ameţeală. 
Scoase telefonul şi, în aşteptarea întăririlor, formă 
numărul pe care-l primise mai devreme în seara aceea. 


Edmunds adormise acoperit cu haina. În ultimele 
săptămâni petrecuse pe canapea mai multe nopţi decât în 


1 308 1 


pat. Baxter, în schimb, era cât se poate de trează, stătea la 
masa din bucătărie şi citea textul pe care tocmai îl primise. 
Urcă în tăcere scările fără mochetă, să-i verifice pe cei din 
familia Lochlan, care fuseseră adăpostiţi în dormitorul lui 
Edmunds şi al Tiei. Dormeau cu toţii. 

Lupul avusese dreptate. Îi avertizase că ucigaşul avea s- 
o caute pe fată dacă nu va putea da de Ashley. 
Demonstrase deja că e în stare să omoare şi la întâmplare 
dacă era cazul. Cei trei morţi sensibili la mâncare indicau 
foarte clar asta. Erau victime colaterale ale otrăvirii lui 
Khalid. Nu trebuia să surprindă pe nimeni faptul că era 
gata să omoare un copil nevinovat pentru a-şi păstra 
respectul de sine. 

Vanita îi dăduse cu greu lui Baxter acordul de a muta 
familia, considerând că era o pierdere de timp pentru toţi 
cei implicaţi. Baxter se oferise să-i primească în 
apartamentul ei. Sau cel puţin asta le spusese celor din 
echipă. 

Încă nu eliminase posibilitatea ca Lupul să fi fost victima 
unei înscenări. La urma urmei, încercase să salveze două 
Ashley Lochlan într-o singură zi. Se hotărâse să-l sune pe 
singurul om în care avea o încredere de neclintit, chiar 
dacă tot mai era supărată pe el. 

Pentru că Tia nu se întorsese de la mama ei, Edmunds 
fusese de acord s-o primească pe Baxter şi pe aristocrații 
ei refugiaţi. I-a poftit în casă şi, în ciuda epuizării, s-a 
repezit la magazin. Le-a cumpărat mărunţişurile necesare, 
cu puţinii bani pe care îi avea. Baxter a fost mulţumită de 
asta - cel puţin nu fusese acolo ca să vadă feţele celor din 
familia înstărită atunci când aceştia  descoperiseră 
încăperile ieftine ale adăpostului lor temporar. 

— Ar trebui să-şi concedieze menajera, i-a şoptit doamna 
Lochlan soţului ei după ce a călcat pe nişte biscuiţi pentru 
pisică aruncaţi pe podea, în bucătărie. 

Edmunds s-a prăbuşit pe canapea în timpul cinei, fără 
să-şi mănânce sendvişul şi fără să apuce să vorbească cu 
Baxter între patru ochi. Probabil era mai bine aşa. Nimic 
nu se schimbase. El credea că Lupul era vinovat, iar ea nu 


1 3091 


avea cum să-l facă să se răzgândească. Nu-l cunoştea aşa 
cum îl ştia ea. 

În timp ce se gândea la argumentele cu care să-l apere 
pe Lup în faţa lui Edmunds dimineaţă, luă telefonul şi 
scrise un mesaj scurt: 


Fetiţa în siguranță. Trebuie să vorbim. Sună. 


Ştia că Lupul se debarasase de telefon, ca să-i împiedice 
să-l urmărească, dar apăsă totuşi butonul „Irimite”. Avea 
nevoie de sentimentul că încă mai era legată într-un 
anumit fel de cea mai importantă persoană din viaţa ei. 
Nici măcar nu-i trecea prin minte să creadă că era posibil 
să nu-l mai vadă niciodată. 


Andrea se dădu jos din pat încet, ca să nu-l trezească pe 
Geoffrey. Se înfăşură în halat şi se furişă în jos pe scări, 
spre bucătărie. Prin acoperişul de sticlă responsabil de 
fluctuațiile mari de temperatură se vedea soarele răsărind 
pe cerul ca de cerneală. Chiar şi iarna spaţiul ca o vitrină 
devenea insuportabil când soarele era deasupra într-o zi 
senină, şi totuşi, în zorii unei zile de vară degetele de la 
picioare îi amorţiseră după ce mersese desculţă pe dalele 
reci. 

Închise uşa în urma ei, simțind nevoia de intimitate, şi se 
aşeză la barul din bucătărie cu un pahar de suc de 
portocale, ţinând telefonul la ureche. Era ciudat că, după 
atâţia ani de despărţire, nu i se părea nimic în neregulă să- 
l sune pe Lup la cinci dimineaţa. Nu putea spune asta 
despre nimeni din viaţa ei, nici măcar despre Geoffrey. 

De-a lungul anilor se obişnuise atât de mult cu 
programul neregulat al fostului ei soţ încât ştia că la orice 
oră din noapte era la fel de posibil să fie treaz ca la orice 
oră din zi. De fapt, legătura lor era mult mai strânsă decât 
părea. Ştia că el îi era oricând aproape, că nu ar fi fost 
nevoie decât să-i dea un telefon şi el avea s-o asculte, 
indiferent dacă era trezit din somn sau nu. Era ceva ce i se 
păruse dintotdeauna normal, cel puţin până în acel 


1310 10 


moment. 

Pentru a şasea oară în ultimele douăsprezece ore fu 
dirijată către mesageria vocală, şi alese să închidă fără să 
mai lase un alt mesaj confuz. Avea de gând să încerce din 
nou în drum spre serviciu. Elijah aştepta răspunsul ei la 
oferta de promovare până la sfârşitul zilei, iar ea atinsese 
o etapă în care renunţase să se mai gândească la asta, 
sperând că avea să descopere ca prin minune răspunsul 
cel mai potrivit la momentul oportun. 

Geoffrey se trezi la 6:00 dimineaţa, ca de obicei, şi 
Andrea făcu un efort serios ca să nu aducă vorba la micul 
dejun despre subiectul deja discutat. Probabil că şi el era 
la fel de sătul ca ea, şi oricum nu avea nicio soluţie 
salvatoare. Inainte de a se duce să facă un duş îi ură noroc, 
doar ca să-i arate că nu a uitat, apoi urcă scările. 

Andrea ieşi din casă la 6:20 a.m., ca să înceapă mai 
devreme ceea ce era sigură că avea să fie o altă zi de ştiri 
epuizantă, sub spectrul Ceasului morţii. Când ajunse la 
redacţie înţelese de ce nu primise niciun răspuns din 
partea Lupului. Găsi o mulţime de e-mailuri cu fotografii 
făcute de oameni care se aşteptau la o recompensă 
financiară pentru că-i văzuseră pe Lup şi pe Ashley. Lista 
îndoielnică de locuri aflate la mare distanţă unele de altele 
îi aduse aminte de o poveste consemnată cu ani în urmă, 
despre un leopard polar evadat. Cei doi fuseseră văzuţi în 
două benzinării, la Aeroportul din Glasgow într-o maşinuţă 
electrică. O fotografie neclară primită cu doar câteva 
minute mai devreme fusese făcută în Dubai. 

Neştiind prea bine ce să înţeleagă din toate acele 
informaţii, Andrea îi trimise lui Baxter un mesaj, ca să afle 
dacă totul era în regulă, apoi se duse mai devreme la 
machiaj, ca să se asigure că nu se întâlneşte cu Elijah, care 
trebuia să apară. N-avea nevoie să-i amintească cineva ce 
decizie importantă avea de luat şi nici de alte presiuni 
menite s-o facă să răspundă. 

Mai avea zece ore pentru a lua o decizie. 


Baxter încă mai stătea la masa din bucătărie când îl auzi 


131110 


pe Edmunds foindu-se. Băgă repede în geantă pistolul 
Glock 22 împrumutat din camera de depozitare a probelor. 
Refuzase să rămână neînarmată alături de familia Lochlan 
şi nu întâmpinase greutăţi când ceruse acces la probele 
din propriile ei cazuri. Într-un sfert de oră de căutat prin 
sertare şi cutii strânsese o grămadă de gloanţe potrivite 
pentru magazia pistolului. 

Edmunds apăru în bucătărie împleticindu-se, cu ochii 
împăienjeniţi, şi gemu când văzu grămada de vase 
murdare care-l aştepta în chiuvetă. Se părea că membrii 
familiei Lochlan nu fuseseră puşi niciodată în situaţia de a 
face curat în urma lor şi reuşiseră să mai petreacă încă o 
noapte fără să le pese de asta. 

— "Neaţa, zise el căscând. 

Porni cu paşi leneşi spre fierbătorul de apă. 

— Îţi mulţumesc pentru găzduire, zise Baxter. 

Edmunds încă mai era pe jumătate adormit, aşa că nu-şi 
putea da seama dacă e sinceră sau nu. 

— Ucigaşul a venit după fetiţă, aşa cum a zis Lupul, îi 
spuse Baxter. 

Edmunds lăsă fierbătorul şi se aşeză la masă, privind-o 
întrebător. 

— A scăpat, îi zise ea. Puştiul care păzea casa are un 
cucui, dar o să fie bine. 

Baxter se opri, pregătindu-şi replica bine repetată. 

— Uite ce e, nu te condamn pentru ziua de ieri sau 
pentru că ai luat în calcul posibilitatea ca Lupul să fie 
implicat. Date fiind probele pe care le-ai găsit, era treaba 
ta să faci asta. 

— Cei de la tehnic spun că în ziua de după descoperirea 
Păpuşii de cârpe a căutat pe Google numele Madeline 
Ayers începu Edmunds, însă Baxter nu-l lăsă să continue. 

— Nu-l cunoşti aşa cum îl cunosc eu. Lupul are un cod. 
Este probabil cea mai morală persoană dintre cele pe care 
le-am cunoscut vreodată, chiar dacă asta îl face uneori să 
comită ilegalităţi şi lucruri groaznice. 

— Asta nu e o contradicţie? întrebă Edmunds cu toată 
precauţia pe care reuşi s-o adune. 


1312 0 


— Ştim bine că există momente în care legea şi 
corectitudinea nu sunt de aceeaşi parte, aşa cum ne-am 
dori noi. Lupul n-ar face niciodată lucrurile de care zici... 

Baxter se opri în mijlocul frazei, pentru că Edmunds se 
ridicase şi scotea un dosar din geantă. Il aruncă pe masă în 
faţa ei. 

— Ce-i asta? întrebă ea precaută. 

Nu dădea semne că ar vrea să-l deschisă. 

— Am fost până pe coastă ieri după-amiază. La spitalul 
St. Ann. 

Faţa lui Baxter se întunecă. Era evident că i se părea că 
lucrurile merseră prea departe. 

— Ce te face să crezi că ai dreptul... 

— Am descoperit ceva, zise Edmunds ridicând vocea ca 
s-o acopere pe a ei. În camera Lupului. 

Baxter îl privi furioasă. Luă dosarul de pe masă şi îl 
deschise. Prima fotografie înfăţişa o cameră mică, vopsită 
în alb, cu aproape toată mobila mutată din loc. Se uită 
neliniştită la Edmunds. 

— Uită-te mai departe, zise el. 

A doua fotografie înfăţişa ceea ce părea să fie o urmă de 
mizerie pe perete. 

— Fascinant, zise Baxter, punând fotografia sub celelalte 
şi uitându-se la a treia. 

Privi în linişte, mai bine de un minut, apoi faţa i se 
schimonosi şi îşi ascunse ochii înlăcrimaţi, ca să nu o vadă 
Edmunds. 

Fotografia din faţa ei înfăţişa numele binecunoscute 
încrustate în perete. Erau oamenii pe care Lupul îi 
considera responsabili. Literele întunecate păreau 
învăluite în fum, înfierate pentru totdeauna în zidul vechii 
clădiri. 

— Îmi pare rău, zise Edmunds încet. 

Baxter scutură din cap şi împinse dosarul pe masă. 

— Te înşeli. Era bolnav! Nu putea... Nu... 

Ştia că se minte singură. Se simţea de parcă tot ce-ar fi 
ştiut vreodată ar fi fost greşit. În fond, dacă fusese atât de 
naivă încât să aibă încredere în Lup, cine ştie cu câte alte 


131310 


iluzii mai trăise... Omul la înălţimea căruia încercase să se 
ridice, cel pe care încercase să-l copieze, cu care îşi dorea 
să trăiască era un monstru, aşa cum o avertizase 
Edmunds. 

Auzea strigătele înfiorătoare ale lui Garland. Simţea 
duhoarea rămăşiţelor carbonizate ale primarului, îşi 
amintea cum îl îmbrăţişase pe Chambers pe furiş, urându-i 
o vacanţă plăcută. 

— El e, Baxter. Nu încape îndoială. Îmi pare rău. 

Foarte încet, ridică privirea spre Edmunds şi dădu din 
cap. 

Nu încăpea îndoială. 


131410 


Capitolul 31 
Sâmbătă, 12 iulie 2014 


8:36 a.m. 


— Tu ai fost? îi şuieră Vanita lui Finlay după ce dădu 
buzna în sala de şedinţe. 

Apoi se întoarse către Simmons: 

— Sau tu? 

Niciunul dintre ei nu avea habar despre ce era vorba. 
Înfuriată şi mai mult de feţele lor imobile, înhăţă 
telecomanda şi porni televizorul, trecând de pe un canal pe 
altul până când pe ecran apăru Andrea, aşezată la pupitrul 
ei, cu Ceasul morţii afişat deasupra capului. Vanita dădu 
mai tare sonorul, în timp ce ecranul fu umplut de o 
imagine ceţoasă. 

—...0 vedem pe Ashley Lochlan escortată prin 
Aeroportul Internațional Dubai de către şeful securităţii, 
Fahad Al Murr, spuse Andrea. 

Era un filmuleţ făcut cu telefonul şi derulat cu 
încetinitorul. 

— Iar aici îi vedem pe detectivul Fawkes şi pe Ashley 
Lochlan în Terminalul Unu al aeroportului din Glasgow. 

— Ştiam asta, zise Finlay. 

— Aşteaptă, îl repezi Vanita. 

Andrea apăru din nou pe ecran. 

— O sursă apropiată investigatorilor ne-a dezvăluit în 
exclusivitate că doamna Lochlan a fost martoră în procesul 
Ucigaşului incinerator şi are legături cu alte victime din 
cazul Păpuşa de cârpe. Sursa a mai confirmat şi implicarea 
detectivului Fawkes în trimiterea doamnei Lochlan peste 
graniţă. 

— Ce fată deşteaptă, zise Finlay zâmbind. 

— Pardon? făcu Vanita. 

— Emily. Nu le-a spus nimic important, dar suficient cât 
să demonstreze că această Ashley e ţinta ucigaşului. Acum 


131510 


nu mai are rost s-o caute pe fetiţă, sau vreo altă Ashley 
Lochlan. Tocmai a anunţat lumea întreagă că ucigaşul o să 
dea greş. 

— Tocmai a anunţat lumea întreagă că poliţia 
metropolitană e atât de incompetentă încât femeia asta 
preferă să-şi încerce şansa pe cont propriu decât să ne lase 
s-o protejăm! zise Vanita. 

— Salvează nişte vieţi. 

— Dar cu ce preţ? 

Telefonul din biroul Vanitei începu să sune. Ea mormăi o 
înjurătură şi ieşi, chemându-l şi pe Simmons după ea, ca 
pe un căţeluş. Simmons ezită. Îl privi pe Finlay în ochi. 

— Terrence! strigă ea din nou, iar Finlay se uită scârbit 
la şeful lui, care se repezi s-o urmeze. 

— Servilitate la nivel înalt, mormăi el. 

_ Edmunds se feri din calea lui Simmons şi intră în sală. 
Işi deschise geanta în linişte, fără să dea atenţie 
buletinului de ştiri. Discutase deja problema cu Baxter. 

— Deci, e Will? întrebă Finlay. 

Edmunds dădu din cap cu o mină gravă şi îi întinse 
dosarul pe care tocmai îl scosese din geantă, dar Finlay îl 
refuză. 

— Te cred, zise el, apoi se întoarse către televizor. 

— Să nu mi-o iei în nume de rău, dar nu pari foarte 
surprins, zise Edmunds. 

— Când o să ai experienţa mea, n-o să te mai surprindă 
nimic. N-o să facă decât să te întristeze. Dacă am învăţat 
ceva, este că atunci când pui suficientă presiune pe cineva 
obţii până la urmă o reacţie inversă. 

— Nu încerci să justifici ce-a făcut Lupul? 

— Sigur că nu. Dar am văzut de-a lungul anilor atâţia 
oameni „buni” care şi-au făcut lucruri groaznice unii 
altora: soţi care şi-au strangulat soţia infidelă, fraţi care şi- 
au protejat o soră de partenerul violent. Până la urmă îţi 
dai seama... 

— Că ce? 

— Că nu există oameni „buni”. Sunt doar oameni care au 
fost împinşi până la limită şi oameni care n-au fost. 


1316 10 


— Nu s-ar zice că vrei să-l prindem pe Lup. 

— Trebuie să-l prindem. Unii dintre oamenii ăia nu 
meritau ce li s-a întâmplat. 

— Şi crezi că unii au meritat? 

— Aha. Unii, da. Nu-ţi face griji, băiete. Îmi doresc să-l 
prindem mai mult decât oricare dintre voi, numai că nu 
vreau să-i facem rău. 

Vanita şi Simmons se întoarseră în sala de şedinţe cu o 
expresie foarte potolită şi se aşezară. Edmunds le întinse 
fiecăruia o copie a profilului pe care i-l făcuse ucigaşului. 

— Suntem în criză de timp, spuse el, aşa că am pus la un 
loc tot ce ştim despre ucigaş. Am adăugat câteva 
presupoziţii de bun-simţ, ca să restrângem căutările: alb, 
între 1,83 şi 1,95 metri, chel sau ras în cap, o cicatrice pe 
antebraţul drept şi una în partea din spate a capului, 
încălţăminte mărimea 45, model militar dinainte de 2012, 
este sau a fost soldat. Are o inteligenţă deosebită, pe care 
şi-o testează regulat, ca să-şi satisfacă amorul propriu. 
Detaşat emoţional, nu pune niciun preţ pe viaţa unui om, 
adoră confruntările şi-i place să fie pus la încercare. E 
plictisit, aşa că se prea poate să nu mai fie soldat. 
Inscenările dramatice de până acum ne arată că-i place să 
facă spectacol. Trebuie să fie un singuratic, un izolat 
social, necăsătorit, care îşi duce traiul cu minimul necesar. 
Date fiind preţurile din Londra, pariez că e vorba de o 
garsonieră de prin zonele rău-famate. Cei care intră în 
armată doar pentru că le place să ucidă au tendinţa de a se 
face cunoscuţi şi sfârşesc prin a fi lăsaţi la vatră în mod 
neonorant, după ce au făcut sau sunt suspectaţi că au 
făcut ceva îngrozitor. Cum nu avem amprentele lui în 
sistem, probabil că doar a fost suspectat de ceva. Totuşi, 
date fiind cicatricele, nu putem exclude nicio rană gravă. 

— Cam multe supoziţii, zise Simmons. 

— Presupuneri de bun-simţ, care reprezintă un punct de 
plecare, zise Edmunds foarte sigur pe el. Trebuie să 
alcătuim o listă de nume care se potrivesc descrierii. 
Soldaţi lăsaţi la vatră înainte de primul caz, cel din 2008. 

— O altă treabă foarte bună, Edmunds, zise Vanita. 


131710 


— Dacă-mi permiteţi, aş vrea să continui examinarea 
probelor cu Finlay. Ar fi excelent dacă domnul inspector- 
şef ar alcătui lista de nume. 

Simmons nu se bucura de faptul că cel mai nou membru 
al departamentului îi dădea de lucru şi se pregătea s-o 
spună, când Vanita răspunse: 

— O să primeşti tot ce-ţi trebuie. Atunci presupun că 
Baxter îl caută pe Fawkes? 

— Baxter nu va pleca de lângă fată până la miezul nopţii. 
Şi nu există ordine, ameninţări sau rugăminţi care s-o facă 
să se răzgândească. Nu mi-aş pierde timpul cu asta, zise 
Edmunds. 

Finlay şi Simmons se uitară uluiţi unul la celălalt. Acum 
făcea pe şeful? 

— Ucigaşul s-a apropiat tot mai mult cu fiecare crimă. 
Probabil că are de gând să încheie faţă în faţă. Dacă îl 
găsim pe el, îl găsim şi pe Lup. 

Şedinţa se încheie. Vanita şi Simmons se întoarseră la 
birourile lor. Edmunds rămase să vorbească cu Finlay între 
patru ochi. Închise uşa sălii de şedinţe şi apoi se apropie 
nehotărât de colegul lui, neştiind cum să abordeze 
subiectul neobişnuit. 

— Finlay... am o întrebare ciudată. 

— Da?! zise Finlay aruncând o privire spre uşa închisă. 

— Ieri vorbeai despre ceva cu Simmons. 

— Cred că trebuie să fii mai exact, îi spuse Finlay 
râzând. 

— „Faustian”, zise Edmunds. Mă întrebam... ce vrei să 
spui cu asta. 

— Sincer vorbind, abia dacă-mi amintesc despre ce a 
fost şedinţa asta. 

Apăru carneţelul. 

— Discutam despre victime şi ai spus „Mai că ai putea 
spune că e o listă făcută de Will”, după care Simmons a 
spus „Faustian, ai putea spune”, sau ceva de genul ăsta. 

Finlay dădu din cap. Îşi amintea. 

— N-a fost nimic. O glumă stupidă, zise el. 

— Ai putea să mi-o explici, te rog? 


1318 10 


Finlay ridică din umeri şi se aşeză. 

— Acum câţiva ani am avut o serie de oameni care jurau 
orbeşte că sunt nevinovaţi, în ciuda munţilor de cadavre 
care se adunau în jurul lor. 

— Dădeau vina pe demoni sau pe diavol? întrebă 
Edmunds fascinat. 

— Aha. Alibiul faustian. Aşa i-am zis, îl lămuri Finlay 
rânjind. 

— Şi cum s-ar putea pune la cale aşa ceva? 

— Pardon? 

— Vreau să spun... în practică. 

— În practică? întrebă Finlay nedumerit. Băiete, e o 
legendă. 

— Te rog, fă-mi pe plac. 

— Dar care-i toată povestea, până la urmă? 

— Te rog - ar putea fi important. 

Finlay se uită la ceas, conştient că mai aveau foarte 
puţin timp. 

— Bine. Ora poveştilor. Se învârteau nişte numere pe- 
aici, nişte numere obişnuite de telefon mobil. Nimeni nu 
ştia ale cui sunt şi nimeni n-a reuşit vreodată să dea de ele. 
După un singur apel erau deconectate. Dacă cineva intră 
în posesia unui astfel de număr, poate oferi un schimb. 

— Un pact cu diavolul, zise Edmunds, captivat de 
poveste. 

— Aha. Un pact cu „diavolul”, zise Finlay suspinând. 
Dar, ca orice altă poveste care implică diavolul, există un 
clenci: după ce ţi-a făcut treaba, aşteaptă ceva în schimb... 

Finlay se opri şi îi făcu semn lui Edmunds să vină mai 
aproape. 

— Sufletul tău! zise el încet, făcându-l pe Edmunds să 
tresară. 

Finlay tuşi împroşcând salivă în jur şi începu să râdă de 
colegul lui şocat. 

— Crezi că poate fi ceva adevărat în toată povestea asta? 
întrebă Edmunds. 

— Ucigaşul cu cartela preplătită? Nu. Nu cred, zise 
Finlay, de data asta cu o mină serioasă. Trebuie să te 


1319 10 


concentrezi asupra unor lucruri mai importante azi, bine? 
Edmunds dădu din cap. 
— În regulă, atunci, zise Finlay. 


Domnul şi doamna Lochlan se uitau la televizor în 
sufrageria banală a lui Edmunds. De la locul ei din 
bucătărie, Baxter o auzea pe Ashley, care se juca la etaj. 
Era pe punctul să se ridice să pregătească ceva de 
mâncare când dintr-odată n-o mai auzi pe fetiţă. 

Baxter se ridică, încordându-se să audă şi altceva decât 
zgomotul făcut de televizor în camera de alături, dar se 
linişti când auzi bufniturile paşilor lui Ashley pe palier şi 
apoi în jos pe scări. Fetiţa apăru gonind în bucătărie cu 
capul plin de o mulţime de agrafe de păr şi floricele. 

— Bună, Emily, zise ea veselă. 

— Bună, Ashley, îi răspunse Baxter. 

Nu se pricepuse niciodată să stea de vorbă cu copiii. S- 
ar fi zis că simțeau că-i era teamă de ei. 

— Eşti foarte drăguță. 

— Mulţumesc. Şi tu. 

Baxter se îndoia de asta, dar îi zâmbi obosită. 

— Voiam să mă asigur că tot mai vrei să vin şi să-ţi spun 
dacă văd pe cineva afară. 

— Da, vreau, zise Baxter cu cel mai mare entuziasm pe 
care reuşi să-l adune. Aştept un prieten, minţi ea. 

— OK! 

Baxter se aştepta ca fetiţa să fugă înapoi pe scări, dar 
micuța rămase acolo, chicotind. 

— Ce este? 

— Ce este? zise Ashley râzând. 

— Ce-i asta? întrebă Baxter, începând să-şi piardă 
răbdarea. N 

— Ce m-ai rugat să fac! Iți spun că e cineva în grădina 
din spate! 

Zâmbetul forţat al lui Baxter dispăru. O apucă pe Ashley 
de mână şi porni spre sufragerie, făcându-le semne 
părinţilor alarmaţi. 

— Urcaţi şi închideţi-vă sus, şopti ea, împingând-o pe 


1320 0 


fetiţă în braţele lor. 

Paşii celor trei bubuiau pe scări când Baxter alergă 
înapoi în bucătărie şi scoase pistolul din geantă. Se auzi 
ceva zgrepţănând pe marginea casei. Îngheţă. Se furişă la 
ferestrele din spate, dar nu văzu nimic. 

Se auzi un bufnet puternic în uşa din faţă. Baxter ţâşni 
în hol şi intră în baie. Ridică arma. Se auzi un zgomot 
metalic în yală. Îşi ţinu respiraţia şi aşteptă ca silueta să 
treacă de uşa de la baie înainte de a ieşi şi a pune ţeava 
pistolului în ceafa acoperită cu o glugă. Intrusul scăpă din 
mână o pungă plină cu aparate de ras, foarfece şi mănuşi 
de unică folosinţă. 

— Poliţia, zise Baxter, uitându-se la accesoriile de rău 
augur împrăştiate la picioarele ei. Cine eşti? 

— Tia. Logodnica lui Alex. Aici locuiesc. 

Baxter se aplecă într-o parte şi văzu umflătura care 
ieşea de sub hanoracul femeii gravide. 

— O, Doamne! Îmi pare rău, zise ea lăsând arma jos. 
Sunt Emily. Emily Baxter. Mă bucur că te cunosc, în 
sfârşit. 


Şeful securităţii de la Dubai International vorbise deja 
cu Lupul când Ashley a coborât din avion. Era un om 
înspăimântător, care lătra ordine oricui se afla în preajma 
lui, aşa că n-a surprins pe nimeni când i-a obligat pe 
angajaţii liniei aeriene să rearanjeze locurile pentru zborul 
de Melbourne. 

Ashley se simţea îngrozitor. Simţea privirile celorlalţi 
pasageri înghesuiți în restul avionului în timp ce în jurul ei 
erau patru rânduri goale. Ceasul de pe ecranele 
televizoarelor fusese potrivit pentru a indica schimbarea 
de fus orar. Oficial era duminică dimineaţa, dar încă nu era 
în siguranţă. Se uită la ceasul ei. Nu putea să se destindă 
înainte de a se face miezul nopţii în Anglia. 

După ce Lupul îi spusese pentru prima oară planul lui 
avusese rezerve să urce la bordul unui avion cu oameni 
nevinovaţi. Ucigaşul aparent ubicuu părea să nu aibă 
limite, şi nu putea să nu se întrebe dacă prăbuşirea unui 


132110 


avion de pasageri i-ar fi stat în puteri. Ţinuse mâinile 
încleştate pe mânerele scaunului ore întregi, aşteptându-se 
în fiecare clipă să cadă din cer. Refuzase mâncarea şi 
băutura, aşa cum îi ordonase Lupul, şi privea precaută pe 
oricine se ridica de la locul lui să meargă la toaletă. 

Luminile slabe începură să pâlpâie şi Ashley începu să 
se uite speriată în jur. Cei din echipajul de zbor treceau în 
vârful picioarelor printre pasagerii adormiţi, fără să dea 
atenţie luminilor. Mânerele scaunului începură să tremure, 
apoi să se scuture în mâinile ei. Un piuit nepotrivit de vesel 
acompanie aprinderea becurilor care indicau punerea 
centurii de siguranţă. 

O găsise. 

Avionul începu să vibreze violent, trezindu-i pe cei 
adormiţi. Ashley văzu o expresie îngrijorată pe feţele 
echipajului. Stewardesele împărţiră zâmbetele liniştitoare, 
dar se îndreptară grăbite spre locurile lor. Se stinseră 
luminile. Ashley se repezi la hubloul de lângă ea, dar nu se 
vedea decât întunericul. Era ca şi cum ar fi fost deja 
moartă... 

Scuturăturile se potoliră treptat şi luminile se aprinseră 
din nou. Se auziră râsete nervoase şi, la puţin timp, se 
stinseră becurile pentru centuri. În difuzoare se auzi vocea 
căpitanului, care îşi ceru scuze pentru turbulenţe şi făcu o 
glumă, spunând că în avionul lui toată lumea are parte de 
masaj, nu doar cei de la clasa întâi. 

Ceilalţi pasageri adormeau din nou, pe rând. Ashley 
număra în gând secundele şi minutele rămase până la 
aterizare. 


Andrea ieşi din emisie în stilul devenit deja personal. 
Ceasul morţii arăta 16:59:56 când se stinse semnalul „In 
direct”. Îi plăcuse faptul că oamenii erau optimişti şi îi 
doreau lui Ashley Lochlan să scape sau îi dădeau sfaturi 
pentru a o feri de ucigaşul până atunci infailibil. Josnica 
numărătoare inversă trecuse de miezul nopţii şi începuse 
să marcheze timpul cu plus. O redenumiseră „Ceasul 
vieţii”, după ideea unui telespectator, şi, pentru prima 


1 322 0 


oară, simbolizase mai degrabă speranţa decât disperarea, 
numărând orele rateului pe care-l dăduse ucigaşul. 

Dar dispoziţia ei se schimbă brusc când reveni în 
redacţie şi-l găsi pe Elijah aşteptând în faţa biroului. Cu un 
gest plin de aroganță o chemă sus şi se întoarse în biroul 
lui. 

Andrea nu se grăbi. Se opri la biroul ei ca să se 
liniştească. Încerca să nu se gândească la greutatea 
deciziei pe care trebuia s-o ia, pe care o luase deja. 
Traversă haosul redacţiei, trase adânc aer în piept şi urcă 
scara de metal. 


Lupul se uita la ştiri în camera de motel ieftin pe care o 
plătise cu bani gheaţă. Era cu nervii întinşi la maximum de 
ore întregi şi se aruncă asupra telefonului cu cartelă 
preplătită când acesta scoase un bipăit, puţin după miezul 
nopţii. Deschise mesajul primit de la numărul necunoscut 
şi se prăbuşi în pat, uşurat. Scria: 


Vie! L. 


Ashley era în siguranţă. 

Scoase cartela din telefon, o rupse în două şi se întinse 
să stingă televizorul, dar se opri când îşi dădu seama că 
postul de ştiri resetase Ceasul morţii. Urmări cum dispar 
trei minute din viaţa lui ca şi cum ar fi fost trei secunde 
înainte de a stinge televizorul. 


— 23:54:23 


1 323 10 


Capitolul 32 


Duminică, 13 iulie 2014 
6:20 a.m. 


Vanita şi Simmons rămăseseră la serviciu până la 7:30 
p.m., respectiv 9:00 p.m., în timp ce Edmunds şi Finlay se 
resemnaseră să petreacă o noapte lungă la birou. Baxter li 
se alăturase puţin după miezul nopţii. li trimisese pe cei 
din familia Lochlan acasă cu o escortă a poliţiei. 

Edmunds se aşteptase la o serie de mesaje şi telefoane 
acide din partea Tiei pentru că transformase casa lor în 
pensiune pentru nişte străini, dar viitoarea mămică 
petrecuse întreaga zi jucându-se cu Ashley, apoi adormise 
imediat după ce Baxter părăsise căsuţa lor. 

Când Baxter a ajuns la birou, Finlay se uita pe lista 
uriaşă cu soldaţi lăsaţi la vatră. Intre timp, Edmunds 
răsturnase toate probele arhivate pe podeaua sălii de 
şedinţe şi apoi le ordonase pe toate meticulos. 

Dintotdeauna i se păruse stranie atmosfera de la birou 
noaptea. Chiar dacă în New Scotland Yard era tot plin de 
oameni care funcționau pe bază de cafeină, cei din tura de 
noapte păreau să-şi vadă de treabă în şoaptă. Lumina 
asupritoare părea puţin mai caldă şi era difuză în 
încăperile goale şi pe coridoarele întunecate, iar 
telefoanele care erau nevoite să se străduiască peste zi 
pentru a se face auzite scoteau doar un murmur politicos. 

La 6:20 dimineaţa Finlay dormea într-un scaun, sforăind 
încet alături de Baxter, care moştenise sarcina lui 
complicată. Mulțumită profilului făcut de Edmunds şi 
numărului copleşitor de oameni pe care îi putuse elimina 
fiindcă aveau probleme fizice grave reuşiseră să 
alcătuiască o listă cu doar douăzeci şi şase de nume din 
prima mie de oameni cercetaţi. 

Cineva îşi drese glasul. 

Baxter ridică privirea şi descoperi lângă ea un bărbat cu 


1 324 10 


şapcă şi aspect neîngrijit. 

— Am nişte dosare pentru Alex Edmunds, zise el, 
arătând spre căruciorul din spatele lui, pe care se înălța o 
stivă de şapte cutii din arhivă. 

— Da, tocmai e... 

Baxter îl văzu pe Edmunds aruncând enervat o cutie 
prin sala de şedinţe. 

— Ştii ce? Mai bine mi le laşi mie, zise ea zâmbind. 

Un şir de hârtii îi trecură pe deasupra capului când 
închise uşa de sticlă în urma ei. 

— Nu înţeleg ce dracului a văzut el aici! strigă Edmunds 
frustrat. Ce a găsit? 

Mototoli nişte documente şi le aruncă spre Baxter. 

— Nu există amprente, nu există martori, nu sunt 
legături între victime - nimic! 

— OK, calmează-te. Nici măcar nu ştim dacă ce a găsit 
Lupul mai e aici, zise Baxter. 

— Şi nici nu avem cum să verificăm asta, pentru că a 
împrumutat probele de laborator şi e duminică, aşa că nu e 
nimeni la lucru, zise Edmunds, prăbuşindu-se pe podea. 

Părea epuizat, iar ochii lui negri arătau mai rău ca 
oricând. Îşi trase una în cap. 

— Nu e momentul să fiu prost! 

Baxter începea să-şi dea seama că deja impresionanta 
contribuţie a colegului ei la rezolvarea cazului nu fusese 
un act egocentric, menit să impună respect celor din 
echipă, ci rezultatul presiunii incredibile puse asupra lui, 
care-l făcuse să ajungă la limita obsesiei şi să refuze cu 
încăpățânare să delege altcuiva controlul. Date fiind 
circumstanţele, consideră că nu era momentul potrivit să îi 
spună cât de mult îi amintea de Lup. 

— Au mai venit nişte cutii pentru tine, zise Baxter. 

Edmunds o privi nedumerit. 

— Şi de ce nu spui aşa? întrebă el, apoi se ridică în 
picioare şi ieşi în grabă din sală. 


Ploaia uşoară pătrunsese treptat în hainele Lupului în 
timpul orei de aşteptare în staţia de autobuz din Coventry 


1 325 0 


Street. Nu-şi luase ochii de la uşa murdară a cafenelei 
care, la fel ca nenumăratele magazine de suvenire care 
vindeau obiecte inscripţionate cu simbolurile Londrei, 
reuşise să supravieţuiască, cuibărită între magazinele 
celor mai celebre firme care se întindeau pe una dintre 
cele mai aglomerate şi mai scumpe artere ale Londrei. 

Îl urmărise pe individ până acolo, de la staţia din 
Goldhawk Road, prin mulțimile care mişunau printre artişti 
stradali la Covent Garden, până când intrase în cafeneaua 
mizerabilă aflată la câteva sute de metri de Piccadilly 
Circus. 

Temperatura scăzuse odată cu schimbarea vremii şi 
vânatul lui se camuflase în echipamentul londonez 
standard: pardesiu negru, pantofi cu un lustru imaculat, 
pantaloni şi cămaşă proaspăt călcate, toate puse la 
adăpost sub o umbrelă mare şi neagră. 

Din când în când iuţise pasul ca să nu-l piardă, fiindcă 
individul cu statură impozantă mergea rapid prin forfota 
mulţimii. Lupul se uitase la toţi care intraseră în contact cu 
el, la cei de care se ciocnise şi la cei care-i ceruseră 
mărunţiş sau încercaseră să-i înmâneze pliante lucioase. 
Niciunul nu era conştient că avea de-a face cu un monstru: 
un lup în blană de oaie. 

La scurtă vreme după ce trecuseră de Covent Garden, 
omul a luat-o pe scurtătură. Lupul l-a urmat pe strada 
lăturalnică şi tăcută şi a iuţit pasul. Era un rar moment de 
linişte în oraşul aflat întotdeauna la pândă. Mersul grăbit 
s-a transformat în alergare pe urmele țintei care nu bănuia 
nimic, dar pe stradă a apărut un taxi şi Lupul a încetinit 
pasul, urmărindu-şi prada înapoi în bulevardul aglomerat. 

Ploaia se înteţi şi Lupul îşi ridică gulerul pardesiului 
negru, învelindu-şi gâtul şi se ghemui ca să se încălzească. 
Se uita la cifrele de neon ale ceasului din vitrina cafenelei, 
uşor distorsionate de geamul ud. li aducea aminte că era 
ultima lui zi, ultima şansă. 

Pierdea vremea. 


Isobel Platt fusese instruită în regim de urgenţă pentru 
1 326 1 


emisia din studio. Fusese nevoie de cinci tehnicieni care 
să-i explice teribil de atrăgătoarei reporteriţe în care 
cameră să se uite şi când. Se îmbrăcase în cea mai 
conservatoare ţinută pe care o avea. Era un pas neaşteptat 
în scurta ei carieră. Noua ţinută îl dezamăgise pe Elijah, 
care îi transmisese un mesaj foarte clar - să-şi desfacă 
primii trei nasturi de sus. 

Formatul apariţiei ei în studio era destul de simplu: avea 
de făcut un interviu întrerupt de două înregistrări. Elijah 
se aştepta ca zeci de milioane de oameni de pe toată 
planeta să se uite la emisiunea lor de o jumătate de oră. 
Lui Isobel îi era rău. 

Nu-şi dorise niciodată asta. Nu voise să fie nici măcar 
reporter, şi fusese la fel de surprinsă ca toţi ceilalţi când i 
se oferise postul, în ciuda lipsei de pregătire şi de 
experienţă. Se certase cu prietenul ei pentru că-şi căutase 
altă slujbă, dar ura ce făcea la televiziune şi era hotărâtă 
să se retragă. 

O parte din cei din redacţie considerau că se îmbrăca 
prea colorat, alţii, că era proastă şi restul că era o sorcovă 
proastă. Auzise ce se şoptea pe seama ei. Recunoştea că 
nu era vreun geniu, dar când ceilalţi cu o educaţie precară 
erau  iertaţi pentru pronunția greşită sau pentru 
comentariile candide, pentru aceleaşi lucruri se glumea pe 
seama ei la nesfârşit. 

Zâmbea odată cu toţi acei ciudaţi şi râdea la glumele 
mai evidente. Se prefăcea că e încântată de onoarea care i 
se făcuse, dar de fapt îşi dorea ca în locul ei să fie Andrea, 
care oricum ştia foarte bine să urmărească mişcările 
complicate ale camerelor şi să se încadreze în timp. 

— Cred că o să mă obişnuiesc cu asta, îi spuse ea râzând 
celui care o împingea cu scaun cu tot în poziţia de început. 

— Nu te obişnui prea mult, îi zise Andrea, care se ducea 
spre machiaj foarte devreme în prima ei zi cu o nouă 
slujbă. Eşti aici doar pentru că eu nu pot să-mi iau singură 
interviu. 


— Am găsit ceva! strigă Edmunds în sala de şedinţe. 
1 327 1 


Finlay, Vanita şi Simmons erau deja acolo când Baxter 
călcă pe hârtiile mototolite aruncate pe jos şi închise uşa în 
urma ei. Simmons părea oripilat, şi era evident că încerca 
să decidă dacă era cazul să-l tragă la răspundere pe 
Edmunds pentru acel haos sau nu. 

Edmunds scoase nişte documente dintr-o cutie. 

— Aşa, zise el cu răsuflarea întretăiată. Trebuie să aveţi 
puţină răbdare cu mine. Sunt puţin cam zăpăcit. Stai, nu 
alea. 

Luă hârtiile din mâna lui Simmons şi le aruncă pe podea 
în spatele lui. 

— Trebuie să le daţi din mână în mână, le spuse el 
zâmbind. Este unul dintre cazurile împrumutate de Lup din 
arhivă: Stephen Shearman, cincizeci şi nouă de ani, CEO al 
unei companii producătoare de electronice de proastă 
calitate. Fiul lui era director al companiei şi s-a sinucis 
după o fuziune ratată, sau ceva de genul ăsta... N-are 
importanţă. 

— Şi ce relevanţă are? întrebă Vanita. 

— La asta m-am gândit şi eu, zise Edmunds înflăcărat. 
Dar ghici cine a fost responsabil de eşecul fuziunii: 
Christian Poole Junior. 

— Cine? întrebă Baxter în numele grupului. 

— Moştenitorul unei companii producătoare de 
electronice care a dispărut din camera lui de hotel - o 
baltă de sânge şi niciun cadavru. 

— O! făcu Baxter, prefăcându-se interesată. 

Toţi se gândeau că aveau lucruri mai importante de 
făcut. 

— Ăsta... zise Edmunds, scoțând hârtiile dintr-o altă 
cutie. Fata lui a fost ucisă de o bombă... Apoi arătă spre o 
altă cutie.:... Pusă de bărbatul ăsta, care a reuşit să se 
stranguleze când era încuiat singur într-o celulă de 
închisoare. 

Toţi îl priveau fără să înţeleagă ceva. 

— Nu vă daţi seama? întrebă Edmunds. Astea sunt 
crimele faustiene! 

Se uitau la el şi mai nedumeriţi. 


1 328 1 


— E un mit, gemu Finlay. 

— Toate sunt legate între ele, zise Edmunds. Toate! 
Crime din răzbunare urmate de un sacrificiu. N-am înţeles 
niciodată ce căuta Lupul pe listă. Acum totul are logică. 

— E absurd, zise Simmons. 

— Este un progres fantastic, zise Vanita. 

Edmunds scotoci printr-o altă cutie şi scoase un raport. 

— Joel Shepard, zise el. A murit acum şase luni. O 
sinucidere dubioasă. Condamnat pentru trei crime din 
răzbunare, convins că diavolul avea să vină să-i ia sufletul. 
Era închis într-un ospiciu. 

— Ei, ai găsit şi răspunsul, îi spuse Simmons rânjind. 

— Spitalul St. Ann, explică Edmunds. Era pacient acolo 
în perioada în care a fost şi Lupul. Lupul a cerut cutia asta 
acum zece zile, iar acum o probă lipseşte. 

— Ce probă? întrebă Vanita. 

— „O pagină din Biblie pătată cu sânge”, citi Edmunds 
din raport. Cred că Lupul a găsit ceva. 

— Deci spui că ucigaşul Păpuşii de cârpe este mult mai 
prolific decât credem noi? întrebă Vanita. 

— Spun că ucigaşul faustian nu e doar un mit. Spun că 
crimele din cazul Păpuşa de cârpe sunt faustiene. Spun că 
Lupul a descoperit cine e ucigaşul şi e pe urmele lui. 
Vânează un individ care, fără îndoială, se crede cel puţin 
un demon. 


Uşa cafenelei se deschise şi în şuvoiul de oameni ieşi o 
siluetă care se lăsă purtată spre Piccadilly Circus. Lupul 
făcu doi paşi în dreapta ca să vadă mai bine, dar nu reuşi, 
din cauza mulţimii şi a umbrelei pe care omul tocmai o 
deschisese. Porni după el. 

Trebuia să ia o decizie: rămânea sau pleca? 

Era el - Lupul era aproape sigur. Traversă în fugă, 
acoperindu-şi faţa când trecu pe lângă o maşină de poliţie 
staționată, apoi îşi urmări mai departe ţinta pe strada 
aglomerată. Traficul de pietoni era tot mai dens, pe 
măsură ce înainta, şi se lupta să nu-l piardă din ochi pe 
individ. Ploaia se înteţi şi toţi cei care făcuseră pe vitejii 


1 329 0 


câtă vreme fusese o stropeală uşoară se repeziră la 
adăpost sau deschiseseră umbrelele. În câteva secunde 
apărură în faţa lui cel puţin o duzină de noi ciuperci negre 
identice cu a celui pe care-l urmărea. 

Ingrozit la gândul că avea să-l piardă, Lupul alergă zece 
metri, ajungând chiar în spatele siluetei impozante. Când 
trecură pe lângă următoarea vitrină încercă să vadă faţa 
omului reflectată în geam. Trebuia să se asigure că era el 
înainte să acţioneze. 

Comportamentul lui bizar atrase atenţia câtorva oameni 
din jur, şi era limpede că unii dintre ei recunoscuseră 
versiunea murată a bărbatului de la ştiri. Işi făcu loc cu 
coatele mai departe, ca să scape de ei, iar la Trocadero 
ajunse cu doar doi oameni care se luaseră după el. Apucă 
mânerul cuţitului de vânătoare cu lama de cincisprezece 
centimetri ascuns în pardesiu şi trecu în faţa individului. 

Nu putea să rateze. 

Nu putea să rişte lăsându-l în viaţă. 

Aşteptase ocazia potrivită - un parc liniştit, un pasaj gol 
-, dar îşi dădu seama că aşa era mai bine. Era ascuns la 
vedere, doar o faţă în mulţimea care se foia încontinuu, o 
altă persoană care se îndepărta de cadavrul din mijlocul 
străzii. 

Lupul se uită la faţa omului când se opriră la semafor. 
Era el, fără îndoială. Luă poziţie imediat în spatele țintei, 
suficient de aproape încât să simtă pe faţă stropii care 
ricoşau din umbrela neagră. Se concentră asupra pielii 
expuse de pe ceafa omului, unde voia să înfigă cuțitul. 
Trase lama din teacă, ţinând-o la piept, şi inspiră adânc, ca 
să aibă mâna mai sigură. Nu mai trebuia decât să se 
arunce înainte... 

li atrase atenţia ceva de dincolo de stradă: pe sticla 
curbată, care separa statuile Cailor lui Helios de cele trei 
fiice aurite ale lui care se întindeau grațios, din acoperişul 
de deasupra rulau două nume - al lui şi al fostei soţii. Avu 
nevoie de puţin timp ca să-şi dea seama că literele 
inversate erau reflexia celor din panoul uriaş de deasupra 
capului său. Se întoarse să citească anunţul care rula pe 


133010 


ecran: 


„interviu exclusiv - 13:00 - Andrea Hall/Fawkes 
vorbeşte... 

„.„exclusiv - 13:00 - Andrea Hall/Fawkes vorbeşte 
despre... 


Lupul îşi reveni când oamenii din spate se scurseseră pe 
lângă el, îmbrâncindu-l, ca să treacă strada. Maşinile erau 
oprite, iar ucigaşul nu se mai vedea nicăieri în mulţime. 
Băgă cuțitul înapoi în teacă şi o luă la goană, căutând 
disperat o faţă în marea de umbrele negre. Şi deodată 
cerul se rupse. Ţipetele turiştilor luaţi pe nepregătite şi 
răpăitul apei care cădea pe umbrele şi pelerine de ploaie 
umplură strada aglomerată. 

Când ajunse în intersecţie se izbi de un alt val de 
oameni. Rămase în lumina ecranelor care străluceau 
puternic sub cerul întunecat. Îşi dădu seama cât de mult se 
expune. Era îmbrâncit din toate direcţiile de o mulţime 
fără identitate, în care se afla şi un om care nu era deloc 
ceea ce părea. 

Il cuprinse groaza. 

Începu să înainteze cu greu prin mulţime, doborând 
oameni în calea lui, disperat să iasă de acolo. Işi pierdu 
cuțitul printre picioarele din jur. Nu vedea decât feţe care-l 
priveau cu ostilitate. O luă la fugă pe mijlocul străzii, în 
acelaşi ritm cu traficul greoi al maşinilor, uitându-se din 
când în când spre armata care încă mai mărşăluia pe 
urmele lui... 

Moartea venea după el. 


1 33110 


Spitalul St. Ann 
Vineri, 11 februarie 2011 


7:39 a.m. 


Joel era îngenuncheat în rugăciune pe podeaua rece a 
camerei lui, aşa cum se întâmpla în fiecare dimineaţă 
înainte de micul dejun. Un angajat îl trezise la ora 
obişnuită, descuiase uşa şi îi pusese cătuşele pe care 
trebuia să le poarte ori de câte ori ieşea din cameră. 

Cu două săptămâni înainte, o atacase pe una dintre 
asistente. Fusese o încercare reuşită de a-şi prelungi 
încarcerarea. Tânăra fusese întotdeauna amabilă cu el, şi 
îşi făcea griji, întrebându-se dacă nu o rănise grav, dar nu- 
şi putea permite să plece. Ştia că era un gest de laşitate să 
fugă de soartă. 

Era un laş. Inţelesese asta de multă vreme. 

Apoi, s-a auzit un strigăt de pe hol. Joel s-a oprit în 
mijlocul rugăciunii şi a ascultat. O pereche de paşi grei au 
trecut în fugă pe lângă uşa lui, apoi un țipăt neomenesc 
care s-a auzit în clădire i-a făcut inima să bată mai repede. 

S-a ridicat şi a ieşit pe coridor, unde alţi câţiva pacienţi 
se uitau cu teamă spre salonul de recreere. 

— Înapoi în camerele voastre! s-a auzit răcnetul unui 
bărbat impunător care alerga printre ei către sursa 
zgomotului, apoi un alt țipăt îngrozitor a umplut holurile. 

Joel a fost purtat de mulţimea de pacienţi curioşi, care n- 
au ascultat ordinul şi s-au repezit spre uşile duble de la 
intrarea în spaţiul în care-şi petreceau cea mai mare parte 
a zilei. A urmat un urlet de durere. Joel a recunoscut vocea 
Lupului. Şi-a făcut drum prin masa de oameni în ţinute 
colorate strident şi a intrat în sala de recreere. 

Peste tot în jur erau piese de mobilier crăpate şi sparte, 
iar în celălalt capăt al sălii personalul se adunase în jurul 
unui doctor care zăcea fără simţire. Trei infirmieri uriaşi 
nu reuşeau să-l imobilizeze pe omul înnebunit, iar o 


1 332 10 


asistentă spunea ceva disperată la telefon. 

— Nu! a răcnit Lupul, uimindu-l pe Joel. Le-am spus! Le- 
am spus că o să facă asta! 

Joel a urmărit privirea animalică a Lupului, descoperind 
ecranul televizorului. O reporteriţă transmitea de pe o 
stradă londoneză murdară. Doi poliţişti şocaţi instalau un 
panou improvizat menit să acopere ceva ce încă mai 
fumega înapoia lui. 

— Aş fi putut să-l opresc! a strigat Lupul, iar pe faţă au 
început să-i curgă lacrimi. 

A început din nou să se zbată ca un animal sălbatic, în 
timp ce un doctor intra în sală cu o seringă mare, ca un 
veterinar care nu mai găsea altă soluţie decât să adoarmă 
fiara. 

Lucrurile s-au limpezit când reporteriţă a repetat 
puţinele informaţii pe care reuşise să le culeagă. 

— Pentru cei care au deschis mai târziu televizoarele 
trebuie să spunem că un martor a declarat că Naguib 
Khalid, suspectul achitat în cazul Ucigaşul incinerator în 
mai anul trecut, a fost arestat de poliţie. Surse neoficiale 
susţin că există un cadavru şi, aşa cum puteţi vedea, în 
spatele meu încă mai pluteşte fumul... 

Lupul a mai strigat o dată când doctorul i-a înfipt adânc 
în braţul stâng acul seringii. S-a înmuiat imediat, iar 
infirmierii l-au luat pe braţe. Chiar înainte de a adormi, s-a 
uitat la Joel, a cărui expresie nu afişa nici milă, nici 
surpriză. Pur şi simplu dădea din cap înţelegător, în timp 
ce Lupul îşi pierdea cunoştinţa. 


Când s-a trezit, Lupul era în camera lui. Afară se lăsase 
întunericul. Avea vederea înceţoşată şi i-a luat mai mult de 
un minut ca să-şi dea seama că nu-şi poate ridica mâna ca 
să-şi pipăie capul ce pulsa de durere. Fusese legat de pat. 
S-a luptat zadarnic cu curelele. Furia care îl cuprinsese de 
dimineaţă încă mai mocnea în el. 

Şi-a amintit ştirea şi fumul care ieşea unduindu-se din 
spatele cearşafului alb. Şi-a întors capul într-o parte şi a 
vomitat pe podea. Nu trebuia să vadă - ştia mai bine decât 


133310 


oricine ce se ascundea în spatele paravanului. Ştia cât de 
mult suferise o altă tânără. 

A închis ochii, încercând să-şi controleze furia, să se 
concentreze. Îl domina, întunecându-i gândurile. S-a uitat 
la tavanul gol şi a şoptit numele celor pe care îi considera 
responsabili, dar pe urmă şi-a amintit ceva: o ultimă 
soluţie disperată, bolboroselile lipsite de sens ale unei 
minţi instabile... 

— Soră! a strigat el tare. Soră! 

A avut nevoie de o oră ca să-i convingă pe doctori să-l 
elibereze şi de o altă jumătate de oră ca să obţină 
permisiunea să dea un telefon. În aşteptarea deciziei lor, 
scosese foaia mototolită de sub saltea. Aproape că uitase 
că mai era acolo. 

Se ţinea cu greu pe picioare şi a trebuit să fie ajutat să 
meargă pe coridor ca să folosească telefonul din camera 
de gardă. Când a rămas singur, a netezit foaia de hârtie şi 
a observat pentru prima oară cuvintele tipărite de sub 
cifrele scrise cu creionul: Dumnezeu... Diavol... Suflet... 
Iad... 

S-a rezemat de perete şi a format numărul cu mâna 
liberă. 

A început să sune. 

S-a auzit un clinchet înfundat, urmat de tăcere. 

— Alo? a întrebat neliniştit Lupul. 

Tăcere. 

— ...alo!? 

I-a răspuns vocea feminină a robotului. 

— Spuneti... numele... întreg. După... semnal. 

Lupul a aşteptat semnalul. 

— William Oliver Layton-Fawkes. 

A urmat o altă pauză, iar lui i s-a părut că durează o 
veşnicie. Ştia că era absurd, dar ceva din acea voce 
computerizată îl neliniştea: poate tonul, sau poate 
intonaţia. Părea că se delectează cu disperarea lui, ca şi 
cum ar fi râs de el. 

— În... schimbul... a... ce? s-a auzit din nou vocea, în 
cele din urmă. 


1 33410 


Lupul s-a uitat pe coridorul pustiu. Se auzea murmurul 
unor voci dintr-o cameră alăturată. A acoperit din instinct 
receptorul, pregătindu-se să şoptească în el. 

A ezitat. 

— În... schimbul... a... ce? a repetat vocea. 

— Naguib Khalid... Primarul Raymond  Turnble... 
Madeline Ayers... Polițistul care a supravegheat boxa 
acuzaților... Detectivul Benjamin Chambers şi toţi ceilalţi 
care au sângele fetei pe mâini, a spus Lupul. 

Tăcere. 

Lupul a lăsat receptorul jos. S-a oprit să tragă o clipă cu 
urechea, înainte de a închide. În nebunia lui, îi venea să 
râdă de el. Chiar dacă era plin de medicamente, îşi dădea 
seama cât de grotescă era situaţia. Se simţea totuşi mai 
bine după ce spusese numele cu voce tare, după ce le 
spusese lumii de afară, chiar dacă era vorba doar de un 
robot telefonic. 

Tocmai ieşea pe coridorul liniştit când o sonerie 
stridentă şi asurzitoare a umplut aerul din jurul lui. A căzut 
în genunchi, acoperindu-şi urechile cu mâinile, şi s-a întors 
către telefon, întrebându-se dacă ar fi putut scoate acel 
sunet atât de puternic sau medicamentele îi jucau iarăşi o 
nouă festă. 

Unul dintre infirmierii supraponderali a trecut în fugă pe 
lângă el, spunând ceva indescriptibil în timp ce se îndrepta 
spre telefon. Lupul şi-a ţinut răsuflarea. Omul a luat 
receptorul şi l-a dus la ureche, speriat de cine sau ce se 
afla la celălalt capăt al liniei. 

Pe faţă i s-a întins un zâmbet larg. 

— Da. Ştiu, îmi cer scuze. Era unul dintre pacienţi, a 
explicat el amabil. 

Lupul s-a ridicat încet în picioare şi a pornit spre camera 
lui, gândindu-se că, totuşi, până la urmă s-ar putea să fie 
nebun. 


133510 


Capitolul 33 


Duminică, 13 iulie 2014 
1:10 p.m. 


Finlay mai tăie un nume de pe listă şi luă o pauză, 
dezmorţindu-şi  mădularele înainte de a continua 
verificările pentru jumătatea lui dintre cei patru sute de 
lăsaţi la vatră. O văzu pe Baxter aplecată peste ceva la 
biroul ei, foarte concentrată, cu căştile pe urechi, ca să 
acopere zgomotul din birou. 

Edmunds părăsise epuizat sala de şedinţe, dar era la 
biroul lui Simmons, lucrând într-un program pe care Finlay 
nu-l recunoştea. Vanita şi Simmons se închiseseră în biroul 
micuţ ca să urmărească interviul cu Andrea Hall, 
aşteptând să vadă ce bombă ar mai putea să arunce fosta 
soţie a Lupului, pregătiţi să intervină în cazul în care s-ar fi 
transmis vreo informaţie sensibilă. Chiar dacă pe durata 
interviului nu mai era afişat Ceasul morţii, niciunul dintre 
ei nu uitase că mai avea foarte puţin timp la dispoziţie. 

Finlay se uită la următorul nume de pe listă. Folosea 
informaţiile limitate puse la dispoziţie de Ministerul 
Apărării, de baza de date a poliţiei şi de Google pentru a-şi 
comprima bazinul de suspecți. S-ar fi simţit mai bine dacă 
ar fi făcut un pariu mai puţin riscant. In fond, se putea 
foarte bine ca ucigaşul să nu fi fost lăsat la vatră, ba chiar 
să nici nu fi trecut prin armată. Incerca să nu se gândească 
la asta. Era cea mai bună şansă a lor de a-l găsi pe Lup, 
aşa că el şi Baxter îi dădeau mai departe nume lui 
Edmunds, pe măsură ce le descopereau. 

Saunders se înfiinţă fudul la biroul lui Baxter. Ea nu-şi 
scoase căştile şi-şi văzu mai departe de treabă, sperând că 
el avea să înţeleagă mesajul şi să plece, dar îi deveni clar, 
când începu să-i fluture mâinile prin faţa ochilor, că voia să 
vorbească cu ea. 

— Şterge-o, Saunders, îl repezi ea. 


1336 1 


— Oau! Nu fi aşa rea. Am venit doar să verific. Ştii că 
Andrea Hall a venit cu nişte acuzaţii scandaloase despre 
Lup şi o „oarecare” colegă de serviciu, zise el cu un 
zâmbet şugubăţ. Fiecare crede câte ceva, dar... 

Se întrerupse şi făcu un pas înapoi când văzu expresia 
de pe faţa lui Baxter. Mormăi ceva şi se îndepărtă. Vestea 
o şocase pe Baxter, şi, chiar dacă nu voia să recunoască, se 
simţea jignită. Considera că lămurise acea chestiune cu 
Andrea şi că ea acceptase până la urmă adevărul - nu se 
întâmplase nimic între ea şi Lup. Pe de altă parte, era 
vorba de aceeaşi femeie care apărea în acel moment la o 
televiziune ce transmitea la nivel global pentru a arunca cu 
noroi în fostul ei soţ, cu doar câteva ore înainte de 
termenul la care el urma să fie omorât. 

Totuşi, micile trădări păleau în comparaţie cu ce simţea 
Baxter faţă de Lup. 

O oră mai târziu, Finlay introducea zgomotos în 
calculator un alt nume de pe listă. Era incomparabil de 
încet faţă de Baxter, dar voia să scape de cât mai mulţi cu 
putinţă înainte ca ea să termine partea ei şi să vină să-l 
ajute. Datele de la Ministerul Apărării erau, ca obicei, 
zgârcite: 


Sergent Lethaniel Masse, născut la 16/02/74, (HUMINT) 
Departamentul de Informaţii. 
Lăsat la vatră din motive medicale - iunie 2007. 


— Ăştia de partea cui sunt? mormăi el, întrebându-se 
dacă ar fi putut să le ofere ceva mai vag de atât. 

Scrise cuvintele „informaţii militare” pe un şerveţel 
rămas de la masa de prânz. 

O căutare pe Google îi oferi pagini întregi de rezultate, 
cele mai multe fiind site-uri de ştiri şi de forumuri. 
Deschise un link din susul primei pagini: 


„„„Sergentul Masse a funcţionat în Regimentul Royal 
Mercian Regiment... a fost singurul supravieţuitor al 
atacului... cei nouă oameni din unitatea lui au murit... 


1 33710 


convoiul lor a călcat pe o mină artizanală la sud de 
Hyderabad, în Provincia Helmand... a primit îngrijiri 
pentru leziuni interne care îi amenințau viaţa şi pentru 
arsuri „devastatoare” pe faţă şi piept. 


„Supravieţuitor - Complexul lui Dumnezeu?” scrise 
Finlay lângă o pată de sos. Introduse detaliile în baza de 
date a poliţiei şi fu plăcut surprins să găsească o mulţime 
de informaţii, inclusiv înălţimea (1,92 m), starea civilă 
(necăsătorit), statutul de şomer şi pe cel de persoană cu 
dizabilităţi. Nu avea rude şi nu se cunoştea nicio adresă a 
lui în ultimii cinci ani. 

Încurajat de asemănările cu profilul făcut de Edmunds, 
Finlay trecu la pagina a doua. Motivul pentru care existau 
atâtea informaţii despre sergentul Masse îi deveni evident. 
Existau două fişiere ataşate. Primul era un raport al 
poliţiei metropolitane în urma unui incident din iunie 2007: 


2874 26/06/2007 

Biroul de medicina muncii, Etajul 3, Portland Place 57, 
W1. 

[14:40] Am ajuns la adresă după ce s-a raportat un 
scandal. Un pacient, Lethaniel Masse, a devenit agresiv cu 
personalul. 

La sosirea la faţa locului vocea lui se auzea de pe scări. 
L-am localizat pe dl. Masse (bărbat, 30-40 de ani, peste 
1,85 m, alb/britanic, cicatrice pe faţă) stând pe podea şi 
uitându-se în gol, cu sânge pe o parte a feţei. Biroul era 
răsturnat şi fereastra era crăpată. 

În timp ce un coleg s-a ocupat de dl Masse, am fost 
informat că s-a lovit singur la cap şi că nimeni altcineva nu 
a fost rănit. Dr. James Bariclough a spus că pacientul 
suferă de sindromul de stres posttraumatic şi că starea i-a 
fost agravată de vestea că nu poate fi reprimit în armată 
din cauza afecţiunilor fizice şi mintale. 

Nici doctorul şi nici ceilalţi membri ai personalului nu au 
dorit să depună plângere. Niciun motiv de arestare sau de 
continuare a investigaţiilor. A fost chemată o ambulanţă 


1338 1 


pentru a i se îngriji rana de la cap şi a se evita o potenţială 
tentativă de suicid, dată fiind starea pacientului. Aşteptat 
la faţa locului până la sosirea ambulanţei. 

[15:30] Ambulanţa la faţa locului. 

[15:40] Acompaniat ambulanţa la Spitalul Universitar. 

[16:05] La faţa locului nu mai e nimeni. 


Finlay îşi dădu seama că se ridicase deja în picioare, 
nerăbdător să le spună şi celorlalţi că l-a găsit pe cel mai 
promiţător suspect. Puse cursorul pe al doilea document şi 
îl deschise. Era o fotografie cu un monitor spart şi un birou 
răsturnat. Trecu la următoarea: o fereastră mare crăpată. 
Fără prea mult interes, trecu la a treia. Simţi un fior pe 
şira spinării. 

Fotografia fusese făcută din cadrul uşii. În fundal se 
vedeau angajaţii speriaţi. Se vedea şi tăietura adâncă de 
pe faţa plină de cicatrice a lui Lethaniel Masse. Dar nu 
acele răni îl tulburaseră pe Finlay, ci ochii acelui om: 
palizi, morţi, reci. 

Finlay avusese de-a face cu atâţia monştri încât nici nu 
şi-i mai amintea pe toţi, şi descoperise că cei care 
comiseseră cele mai atroce crime aveau o trăsătură 
comună: aceeaşi privire detaşată, rece, ca aceea pe care o 
vedea în acel moment pe ecranul calculatorului. 

— Emily! Alex! zbieră el. 

Lethaniel Masse era un ucigaş, de asta nu se îndoia. Nu- 
l interesa dacă era ucigaşul Păpuşii de cârpe, cel faustian 
sau amândoi la un loc. Edmunds era cel care trebuia să se 
ocupe de probe. 

El şi Baxter erau acum nevoiţi să se gândească cum să 
facă să-l găsească. 


Lupul era la capătul puterilor. Privise ore întregi ploaia 
care cădea în stradă, ştergând din când în când condensul 
de pe geamul ferestrei micului apartament şi rugându-se 
să-l vadă pe Masse întorcându-se acasă. Işi dădea seama 
că ratase cea mai bună oportunitate de a opri ceea ce 
începuse cu ani în urmă. 


1 3391 


Trebuia să se adapteze, să improvizeze ceva. Considera 
că-şi răscumpărase de mult greşeala. Nu avusese cum să 
prevadă că urma să joace un rol chiar sub ochii 
omniprezenţi ai presei sau că Masse avea să şi-o aleagă pe 
Andrea ca mesager. Dacă evenimentele s-ar fi desfăşurat 
altfel, ar fi putut să intre marţi dimineaţa în New Scotland 
Yard ca un erou - n-ar fi fost decât o ţintă nevinovată a 
dementului fost soldat pe care l-a omorât în legitimă 
apărare. Orice dovadă a implicării lui ar fi murit odată cu 
Masse. Încă mai avea selecţia de tăieturi din ziare cu 
articole despre el. Le-ar fi plantat în apartamentul lui 
Masse. 

Cele mai multe se refereau la Ucigaşul incinerator, 
acuzând eşecurile, şi aveau subliniate câteva nume. Toţi 
contribuiseră la moartea inutilă a elevei Annabelle Adams. 
Altele erau articole despre încercările armatei de a 
ascunde numărul de victime civile din Afganistan, în 
special copii, în timpul ambuscadelor cu fostul regiment al 
lui Masse. Lupul era sigur că acel subiect avea să fie 
considerat cea mai probabilă cauză a instabilității lui 
Masse şi că circumstanţele miraculoasei lui salvări în urma 
exploziei minei artizanale puteau da şi mai multă greutate 
poveştii. _ 

Dar în acel moment totul era irelevant. În schimb, Lupul 
lăsase să-i scape un prădător sadic, şi toate speranţele că 
viaţa lui ar fi putut reveni la normal se spulberaseră odată 
cu planul. Elizabeth Tate şi fiica ei n-ar fi trebuit să fie 
implicate. Fusese o nesăbuinţă să fugă cu Ashley. Totuşi, 
nu se aşteptase la descoperirile lui Edmunds. 

Tânărul detectiv îl vânase de la început şi descoperise 
cel puţin una dintre crimele anterioare ale lui Masse. 
Lupul ştia că momentul în care avea să pună totul cap la 
cap era doar o chestiune de timp. Dacă nu l-ar fi bruscat 
prosteşte pe Edmunds, ar fi putut afla exact cât de multe 
descoperiseră colegii lui. 

Dar pentru el nimic din toate astea nu conta atât de mult 
ca faptul că Baxter aflase ce făcuse, ce încă mai avea de 
făcut. Ştia că ea nu avea să poată înţelege niciodată, 


1 340 1 


indiferent cât de mult s-ar fi străduit. În ciuda tuturor 
dovezilor contradictorii, ea tot mai credea în lege, în 
justiţie, în sistemul care îi recompensa pe mincinoşi şi pe 
corupți care acționau cu obrăznicie într-o cultură apatică. 
Avea să-l considere un inamic, cu nimic mai bun decât 
Masse. 

Nu suporta gândul. 

De jos se auzi pocnet. Se închisese uşa de la intrarea în 
scară. Lupul apucă ciocanul greu pe care-l găsise sub 
chiuvetă şi puse urechea pe uşa lui şubredă. Peste câteva 
clipe se auzi un nou pocnet. Cineva intrase în 
apartamentul de dedesubt. Apoi se auzi zgomotul 
televizorului, reverberându-se prin pereţii subţiri. Lupul se 
relaxă şi se întoarse la fereastră, unde regăsi priveliştea 
anostă a pieţei Shepherd's Bush şi a şinelor de tren din 
spatele ei. 

Fusese destul de copleşit după ce intrase în bârlogul 
celui mai celebru criminal sociopat din lume. Se simţise ca 
şi cum s-ar fi uitat de după cortină la numărul unui 
scamator. Se aşteptase la opere de artă groteşti realizate 
cu sânge, la scrijelituri religioase pe pereţi, ori la fotografii 
sau suvenire dezgustătoare păstrate de la victimele din 
lista lui tot mai mare. Dar nu găsise nimic. Şi totuşi, 
încăperea albă avea în ea ceva tulburător. 

Nu existau nici televizor, nici calculator, nici oglinzi. 
Şase seturi de haine identice stăteau fie împăturite frumos 
în sertare, fie agăţate pe umeraşe în dulap. În frigider nu 
era decât o cutie de lapte şi nu exista niciun pat, doar o 
saltea subţire întinsă pe podea. O practică obişnuită 
pentru soldaţii care se întorc acasă întregi, şi totuşi 
schimbaţi pentru totdeauna. Pe perete erau aşezate 
frumos multe cărţi, ordonate aparent după culoare: Despre 
război şi moralitate, Specia accidentală. Neinţelegerile 
evoluției umane, Enciclopedia explozivilor, Biochimie 
medicală... 

Lupul mai şterse o dată condensul de pe geam şi 
observă o maşină la intrarea în stradă. Prin fereastra care 
nu se închidea ermetic auzea motorul maşinii. Nu 


1 341 10 


distingea prea bine detaliile, dar i se părea prea scumpă ca 
să aparţină vreunuia dintre locatari. Se ridică în picioare, 
dându-şi seama că ceva nu era în regulă. 

Deodată, maşina acceleră furtunos, urmată de două 
maşini inscripţionate ale Unităţii de reacţie armată, care 
se opriră patinând pe iarba şi pietrişul din faţa blocului cu 
două etaje. 

— La dracu’! zise Lupul şi alergă la uşă. 

leşi pe palierul întunecat şi lăsă uşa apartamentului lui 
Masse să se închidă în urma lui. Scările obosite din capătul 
holului scârţâiau deja sub greutatea primului val de 
poliţişti înarmaţi. 

Nu avea unde să fugă. 

Cizme grele bocăneau pe scări apropiindu-se. Nu exista 
ieşire de incendiu, nu era nicio fereastră. Rămânea uşa 
jerpelită de vizavi. 

Lupul dădu cu piciorul în ea. Nu se clinti. 

O lovi din nou. În lemn apăru o crăpătură. 

__Se aruncă în ea disperat, cu toată greutatea. 
Incuietoarea se desprinse din cadrul de lemn şi el căzu 
într-o cameră goală chiar în momentul în care poliţiştii 
ajungeau pe palier. Impinse uşa la loc. În câteva secunde 
se auziră bubuituri în uşa lui Masse. 

— Poliţia! Deschide! 

După câteva clipe se auzi berbecele pe care poliţiştii îl 
folosiră ca să spargă uşa micului apartament. Inima 
Lupului bătea cu putere. Se întinse la podea, ascultând 
zgomotele înfiorătoare ale raidului care se desfăşura la 
doar câţiva metri de el. 

— E doar o nenorocită de cameră! auzi o voce familiară 
în discuţie cu cineva de pe palier. Dacă nu l-au găsit până 
acum, probabil că nici n-o să-l mai găsească. g 

Lupul se ridică în picioare şi se uită prin vizor. li văzu pe 
Finlay şi pe Baxter aşteptând nerăbdători în coridor, cu 
ochii ațintiți spre el. Pentru o clipă, Lupul fu sigur că-l 
vedeau. 

Baxter se uita în jos la yala spartă. 

— Drăguţ loc, îi spuse ea lui Finlay. 


1 342 1 


Baxter împinse uşa, care se deschise o palmă, apoi se 
lovi de piciorul Lupului. El se uită înapoi în camera goală, 
şi la acoperişul clădirii de alături, pe care ar fi putut 
ajunge dacă ieşea pe fereastră. 

— Nu e nimeni! urlă cineva în coridor, iar şeful misiunii 
ieşi din apartamentul lui Masse ţinând ceva în mână. 

— Am găsit astea în saltea. Cred că vă aparţine, spuse el 
acuzator, întinzându-i lui Baxter laptopul pe care era lipită 
sigla departamentului Omucideri. 

Carcasa argintie avea amprente de sânge, era înnegrită 
şi murdară. Ea îl deschise încet, apoi i-l dădu lui Finlay, de 
parcă n-ar fi suportat să se uite la el. 

— E al lui Chambers, îi explică ea scoţându-şi mănuşile 
pe care şi le pusese pentru a-l examina. 

— De unde ştii? 

— Parola. 

Finlay citi bileţelul lipit între ecran şi tastatură: 

— Eva2014. 

Apăsă o tastă. Calculatorul adormit reveni la viaţă. 
Introduse repede parola şi în faţa lui apăru familiara 
imagine a serverului poliţiei metropolitane. Un mesaj scurt 
din 7 iulie era deschis: 


Ați primit acest mesaj pentru că aţi fost exclus din 
grupul Omucideri Comandament. Dacă vi se pare că este o 
eroare, contactaţi-ne. 

Salutări, 

Echipa IT 


Finlay îi arătă ecranul lui Baxter. 

— A avut acces la serverul nostru tot timpul, gemu ea. 
De asta era întotdeauna cu un pas înaintea noastră! 
Edmunds spune numai prostii. Nu Lupul transmitea 
informaţiile! 

— Asta vrei tu să crezi. Şi eu vreau. Dar nu putem fi 
siguri. 

Cu o expresie agasată, Baxter se întoarse spre ceilalţi. 

— Mulţumim, mulţumi... Rămânem îndatoraţi... Vă mai 


1 343 0 


chemăm, zise ea făcându-le semn poliţiştilor înarmaţi să 
iasă. 

Lupul se repezi la fereastră, se căţără pe acoperişul 
blocului de alături şi cobori pe prima scară de incendiu. 
Încercă să-şi ascundă faţa când trecu prin faţa poliţiştilor 
care stăteau la capătul străzii şi apoi urcă scările din staţia 
Goldhawk Road. Pe acoperişul metalic al pieţei se auzea 
răpăitul ploii. Se urcă în tren chiar înainte de a se închide 
uşile şi în timp ce vagoanele treceau clănţănind peste pod 
el se uită la luminile albastre care treceau pe sub el. 

Îşi pierduse avantajul. 


1 344 0 


Capitolul 34 
Luni, 14 iulie 2014 


5:14 a.m. 


Baxter fu trezită de răpăitul ploii în ferestrele 
apartamentului ei. Deschise ochii şi auzi un bubuit 
înfundat de tunet care traversa cerul undeva în depărtare. 
Era întinsă pe canapea, scăldată în strălucirea caldă a 
luminii din colţul cu bucătăria. Telefonul fără fir o apăsa 
neplăcut în obraz. Adormise cu el sub cap. 

Într-un fel, aştepta s-o sune Lupul. Cum putea să n-o 
facă? Chiar dacă era furioasă şi se simţea trădată, între ei 
rămăseseră prea multe lucruri nelămurite. Sau poate chiar 
nu însemna nimic pentru el? Nici măcar nu ştia prea bine 
ce aştepta de la ultima lor conversaţie: Scuze? Vreo 
explicaţie? Poate confirmarea faptului că Lupul îşi 
pierduse complet minţile şi că era mai degrabă bolnav 
decât rău. 

Luă telefonul mobil de pe măsuţa de cafea ca să verifice 
mesajele şi apelurile pierdute. Se ridică în capul oaselor şi 
puse picioarele jos, trimițând la plimbare pe podea o sticlă 
goală de vin. Spera ca zgomotul sticlei să nu-i trezească pe 
vecinii de jos. Se duse la fereastră şi se uită la 
acoperişurile strălucitoare. Norii furioşi de deasupra lor 
păreau mulţimi de umbre desenate în cărbune de fiecare 
dată când pătura luminii unui fulger acoperea cerul. 

Indiferent ce se întâmpla, până la sfârşitul zilei avea să 
piardă ceva pentru totdeauna. 

Îşi dorea să ştie doar cât de mult avea să fie asta. 


Edmunds lucrase toată noaptea, analizând toate 
tranzacţiile bancare împrăştiate ca firimiturile de pâine 
prin tot oraşul. Împreună cu laptopul lui Chambers, 
demonstrau fără urmă de îndoială vinovăția lui Lethaniel 
Masse şi, în mod incredibil, că ucigaşul Păpugşii de cârpe şi 

1 345 1 


cel faustian erau una şi aceeaşi persoană. Era puţin 
dezamăgit de faptul că nu putea să fie de faţă la prinderea 
acelui fascinant şi ingenios ucigaş în serie. Totuşi, 
revelaţia implicării Lupului în acele evenimente fusese fără 
îndoială mai şocantă decât tot ce pusese la cale mintea 
acelui monstru. 

Se întreba dacă lumea avea să afle vreodată adevărul. 

Era obosit şi se concentra cu greu ca să-şi termine 
treaba. Primise un mesaj de la mama Tiei la patru 
dimineaţa şi o sunase imediat înapoi. Tia avusese o 
sângerare minoră peste noapte şi cei de la maternitate o 
chemaseră în spital, ca măsură de precauţie. Voiau să se 
asigure că totul era în regulă. S-au dus amândouă la spital 
şi li s-a spus că totul era bine şi că nu aveau niciun motiv 
de îngrijorare. Voiau doar să o ţină sub observaţie câteva 
ore. 

Când Edmunds a întrebat-o furios de ce nu-l sunase mai 
devreme, femeia i-a explicat că Tia nu a vrut să-l sperie 
într-o zi atât de importantă şi că oricum avea să fie 
furioasă dacă afla că au vorbit. Ideea că Tia trecuse prin 
acea spaimă fără să-i spună îl deranja. După ce închisese 
telefonul nu reuşise să se mai gândească decât la faptul că 
ar trebui să fie lângă ea. 

La 6:05 a.m. Vanita intră în birou îmbrăcată într-un 
costum cu taior şi pantalon foarte ţipător. Se aştepta 
probabil la o zi petrecută în faţa camerelor de luat vederi. 
Din umbrela ei şiroia apa, marcându-i drumul de la intrare 
până în dreptul biroului lui Edmunds, unde cotise brusc. 

— 'Neaţa, Edmunds, îl salută ea. Trebuie să spunem 
ceva presei - sunt insistenţi. Afară e o adevărată 
apocalipsă! 

— Au început să se instaleze deja după miezul nopţii, 
zise Edmunds. 

— Iar ai stat aici toată noaptea? întrebă ea, mai degrabă 
impresionată decât surprinsă. 

— N-am de gând să-mi fac un obicei. 

— Niciunul dintre noi nu vrea, şi totuşi... îi zise ea 
zâmbind. Ai făcut minuni, Edmunds. Ţine-o tot aşa. 


1 346 1 


El îi întinse raportul financiar pentru realizarea căruia 
pierduse toată noaptea. Ea răsfoi teancul de hârtii. 

— E beton? întrebă. 

— Complet. Apartamentul din Goldhawk Road aparţine 
unui fond de caritate care le oferă adăpost soldaţilor răniţi, 
de asta a fost greu de găsit. Le plăteşte o chirie ridicolă. 
Sunt toate datele la pagina cu numărul doisprezece. 

— Excelent lucrat. 

Edmunds luă un plic de pe birou şi i-l întinse. 

— Asta are legătură cu cazul? întrebă ea deschizând 
plicul. 

— Într-un fel, zise Edmunds. 

Ea se opri când remarcă tonul vocii, se încruntă, apoi se 
îndreptă spre biroul ei. 


Baxter ajunse la 7:20 dimineaţa, după ce i se ceruse să-i 
lase în pace pe specialiştii criminalişti în imagistică. De 
fapt, fusese uşurată când ieşise din încăperea întunecată. 
Habar n-avea cum suportau cei de acolo să stea ore întregi 
în acea cameră care producea dureri de cap, urmărind 
imagini de pe camerele de supraveghere din tot oraşul. 

O echipă de specialişti în recunoaştere, selectaţi pe baza 
abilității lor de a distinge şi identifica structuri faciale în 
mulţime, munciseră toată noaptea ajutându-se de un 
program pentru a-i căuta pe Lup şi pe Masse. Baxter ştia 
că era totuna cu a căuta acul în carul cu fân, dar asta nu-i 
alinase frustrarea când, deloc surprinzător, colegii ei nu 
găsiseră nimic. 

Îl certase pe unul dintre membrii echipei pentru că s-a 
întors din pauză cu două minute mai târziu, ţinând în mână 
o cană cu cafea. Şeful echipei a reacţionat imediat şi i-a 
tras un perdaf în faţa tuturor, după care i-a cerut să plece. 
Aşa că, atunci când ajunse la Omucideri, se duse direct la 
Edmunds, care tocmai îi scria un mesaj Tiei. 

— Aţi descoperit ceva? zise el în timp ce termina de scris 
şi punea telefonul deoparte. 

— M-au dat afară, zise Baxter. 

Edmunds nu făcu decât să ridice din umeri, lucru care 


1 347 0 


spunea totul despre starea lui. Nici măcar nu se obosi să 
întrebe de ce. 

— Oricum, e o pierdere de timp. Nici nu ştiu unde să 
caute. Au controlat zona din jurul apartamentului Lupului, 
unde, evident, el n-o să se întoarcă, şi din cartierul lui 
Masse, care nu cred că o să se întoarcă nici el. 

— Şi cum rămâne cu recunoaşterea facială? 

— Glumeşti, nu? făcu Baxter râzând. Până acum l-au 
găsit pe Lup de trei ori. O dată a reieşit că e o chinezoaică, 
a doua oară era doar o băltoacă şi a treia oară... un afiş cu 
Justin Bieber! 

Chiar dacă se aflau într-o situaţie disperată şi în ciuda 
eşecului de a-i găsi pe cei doi, lista de confuzii îi făcu pe 
Baxter şi pe Edmunds să zâmbească superior. 

— Trebuie să vorbesc ceva cu tine, zise Edmunds. 

Baxter aruncă cu o bufnitură surdă geanta pe podea şi 
se aşeză, gata să asculte. 

— Detectiv Edmunds, strigă Vanita din uşa biroului ei, 
fluturând o hârtie. Poţi să vii puţin? 

— Fuga-fuga... îl tachină Baxter când se ridică şi porni 
către biroul Vanitei. 

Edmunds închise uşa în urma lui şi se aşeză în faţa 
biroului pe care stătea scrisoarea compusă de el la 4:30 
dimineaţa. 

— Trebuie să recunosc că sunt surprinsă, zise ea. Mai 
ales pentru că s-a întâmplat tocmai astăzi. 

— Cred că am contribuit cu tot ce puteam la acest caz, 
zise el, arătând spre dosarul impozant de lângă scrisoare. 

— Şi ce mai contribuţie. 

— Mulţumesc. 

— Eşti sigur de asta? 

— Da. 

Vanita oftă. 

— Chiar îţi prevedeam un viitor strălucit. 

— Şi eu. Doar că nu aici, din păcate. 

— Foarte bine. O să înaintez actele pentru transfer. 

— Vă mulţumesc, doamnă comandant. 

Edmunds şi Vanita îşi dădură mâna, apoi el ieşi. Baxter 


1 348 1 


urmărise scurta discuţie din locul ei de lângă copiator, 
încercând chiar să şi audă ceva. Edmunds îşi luă haina şi 
se îndreptă spre ea. 

— Te duci undeva? întrebă ea. 

— La spital. Tia a fost internată azi-noapte. 

— Este...? Copilul...? 

— Cred că sunt amândoi în regulă, dar trebuie să fiu 
acolo. 

Îşi dădea seama că Baxter ezita să aleagă între 
atitudinea  înţelegătoare pentru el şi familia lui şi 
supărarea că părăsea echipa şi o abandona şi pe ea într-un 
moment atât de important. 

— Nu aveţi nevoie de mine aici, o asigură el. 

— Ea, zise Baxter făcând semn din cap spre biroul 
Vanitei, a aprobat asta? 

— Ca să-ţi spun drept, nici nu-mi pasă. l-am înmânat o 
cerere de a mă transfera înapoi la Fraude. 

— Ce-ai făcut? 

— Căsnicie. Detectiv. Divorţ, zise Edmunds. 

— N-am vrut să... Nu li se întâmplă tuturor. 

— Aştept un copil. N-o să reuşesc. 

Baxter zâmbi, amintindu-şi reacţia ei rece la vestea că 
logodnica lui era însărcinată. 

— Atunci de ce mă mai ţii din treabă? Du-te înapoi la 
Fraude, zise ea cu un zâmbet trist. 

Spre surpriza lui Edmunds, Baxter îl îmbrăţişă strâns. 

— Haide, n-aş fi putut să rămân nici dac-aş fi vrut. Aici 
toată lumea mă urăşte. lar tu s-ar părea că nu te iei de 
nimeni, nici măcar dacă e vinovat ca păcatul. Mă găseşti la 
telefon dacă ai nevoie de ceva astăzi, zise el, după care 
adăugă cu un ton sincer: De orice. 

Baxter aprobă din cap şi-i dădu drumul din îmbrăţişare. 

— Mâine mă întorc la lucru, zise el râzând. 

— Ştiu. 

Edmunds îi zâmbi tandru, îşi puse haina şi ieşi. 


Lupul aruncă la gunoi cuțitul de bucătărie pe care-l 
furase din motel şi se îndreptă spre Ludgate Hill. Abia 


1349 1 


vedea ceasul din turnul Catedralei St. Paul prin ploaia 
dezlănţuită, care se mai potoli când ajunse pe Old Bailey, 
strada care dăduse faimosul nume al Tribunalului Central. 
Clădirile înalte ofereau un adăpost în faţa furtunii. 

Nu ştia de ce alesese tribunalul, pentru că existau atâtea 
locuri la fel de semnificative pentru el: mormântul lui 
Annabelle Adams, locul în care-l găsiseră pe Naguib Khalid 
aplecat deasupra cadavrului carbonizat, Spitalul St. Ann. 
Din anumite motive, tribunalul i se păruse cel mai bun loc. 
Era punctul în care începuse totul, cel în care înfruntase 
deja un demon şi supravieţuise pentru a povesti. 

Işi lăsase barba închisă la culoare să crească de mai 
bine o săptămână şi-şi pusese o pereche de ochelari. Ploaia 
neobosită îi turtise părul aspru, ajutând şi mai mult la 
deghizarea lui simplă, dar eficientă. Ajunse la intrarea 
pentru public şi se aşeză la coada formată din oameni 
muraţi. Din câte înţelesese de la un gălăgios turist 
american, se desfăşura un proces de crimă care se bucura 
de multă atenţie în presă. Coada creştea încet în urmă, iar 
în jur era pomenit numele lui. Se făceau pronosticuri 
pentru finalul crimelor din cazul Păpuşa de cârpe. 

Când, în cele din urmă, se deschiseră uşile, mulţimea 
înaintă liniştită, trecând prin aparatele cu raze X şi prin 
verificările de securitate. O funcţionară a curţii conduse 
primul grup, în care se afla şi Lupul, pe holul tăcut şi îi 
lăsă în faţa intrării în Tribunalul Doi. Lupul nu avea de 
ales. Fu nevoit să întrebe dacă nu putea intra în Tribunalul 
Unu. Nu voise să atragă atenţia asupra lui şi se îngrijoră, 
crezând că funcţionara surprinsă de cerere îl recunoscuse, 
dar femeia nu făcu decât să ridice din umeri şi să-l 
conducă în faţa uşii cu pricina. Îl rugă să aştepte alături de 
ceilalţi patru oameni care voiau să intre în galeria pentru 
public. Păreau să se cunoască între ei şi îi aruncară priviri 
bănuitoare. 

După o scurtă aşteptare, uşile se deschiseră şi 
mirosurile familiare de lemn lăcuit şi piele ieşiră din sala în 
care Lupul nu mai pusese piciorul de când îl scoseseră de 
acolo cu încheietura zdrobită şi plin de sânge. Îi urmă pe 


135010 


ceilalţi înăuntru şi se aşeză în primul rând, de unde vedea 
toată sala. 

Pe sub el intrară în sală funcţionarii, avocaţii, martorii şi 
juraţii. Când acuzatul fu escortat în boxă, auzi agitaţie în 
spatele lui. Spectatorii de lângă el îi făceau semne 
individului plin de tatuaje. Lupul era foarte sigur că era 
vinovat de orice era acuzat doar uitându-se la el. Apoi, cei 
din sală se ridicară în picioare şi intră judecătorul, care se 
aşeză singur la pupitrul magistraţilor. 


Vanita oferise presei fotografii ale lui Masse, după ce se 
asigurase că probele strânse de Edmunds erau în regulă. 
Faţa lui stâlcită, de neconfundat, apărea la fiecare buletin 
de ştiri din lume. De obicei, echipa de relaţii publice 
trebuia să se roage de televiziuni pentru a difuza 
fotografiile fie şi doar pentru câteva secunde, aşa că Vanita 
profitase prompt de pe urma nivelului de expunere fără 
precedent. Zâmbea gândindu-se la clişeu: dorinţa de 
notorietate a ucigaşului îi grăbea sfârşitul. 

În ciuda instrucţiunilor date publicului, telefoanele 
poliţiei fuseseră luate cu asalt. Sute de oameni povesteau 
că l-au văzut pe Masse, în multe cazuri chiar şi în 2007. 
Baxter verifica informaţiile noi la fiecare zece minute şi 
ţinea legătura cu specialiştii în recunoaştere. Era tot mai 
nemulțumită pe măsură ce trecea timpul. 

— Oamenii ăştia nu vor deloc să asculte! strigă ea, 
mototolind ultima listă. De ce mi-ar păsa mie că individul a 
fost la Sainsbury acum cinci ani? Vreau să ştiu unde e 
acum! E 

Finlay nu catadicsi să scoată vreun cuvânt. În 
calculatorul lui Baxter se activă o alertă. 

— Minunat... încă o şarjă. 

Trântindu-se în scaun, deschise e-mailul primit de la call 
center. Trecu prin lista de date irelevante până când 
ajunse la una interesantă din acea dimineaţă. 11:05 a.m. 
Urmări rândul de pe ecran cu degetul, ca să citească şi 
restul detaliilor. Apelul venise din partea angajatului unei 
bănci de investiţii, şi lui Baxter i se păru imediat mai de 


135110 


încredere decât cele primite de la psihotici şi boschetari 
drogaţi, care alcătuiau trei sferturi din mărturii. Locul: 
Ludgate Hill. 

Baxter sări în picioare şi trecu în goană pe lângă Finlay, 
aşa încât el nu mai apucă să o întrebe ce găsise. Era deja 
pe drum către camera de supraveghere a imaginilor. 


Lupului i se părea ciudată atmosfera din sală, relaxată şi 
civilizată în comparaţie cu cea a procesului lui Khalid. Află 
că acuzatul pleda vinovat pentru omor din culpă, dar nu 
pentru crimă. Era a treia zi de proces. Nu se decidea 
vinovăția, ci doar gradul de vinovăţie. 

După nouăzeci de minute, doi dintre oamenii care 
stăteau în spatele Lupului se strecurară afară, deranjându- 
i pe toţi cei din sala liniştită când închiseră uşa în urma 
lor. Avocatul apărării tocmai îşi reluase pledoaria când se 
auzi alarma de incendiu într-o aripă îndepărtată a clădirii. 
Apoi alarmele se declanşară una după alta, iar vaietele lor 
se apropiară ca un val şi inundară sala de şedinţe. 


— Nu-nu-nu! leşi! zise şeful care o mai dăduse o dată 
afară pe Baxter în dimineaţa aceea. 

— Ludgate Hill, 11:05 a.m., zise ea cu respiraţia tăiată. 

Polițistul de la panoul de control se uită la şef, aşteptând 
instrucţiuni. Când acesta dădu neîncrezător din cap, 
schimbă imaginea de pe ecrane cu cele provenite de la 
cele mai apropiate camere de luat vederi, pentru a accesa 
datele înregistrate. 

— Stai! strigă Baxter. Stai! Ce se întâmplă? 

Ecranele erau pline cu mulţimi de oameni care se 
învârteau fără nicio ţintă. Cei mai mulţi erau îmbrăcaţi la 
costum. Era şi o femeie care purta o pelerină neagră şi o 
perucă. Polițistul tastă ceva la un calculator. 

— Alarmă de incendiu la Tribunalul Central, citi el peste 
câteva secunde. 

Ochii lui Baxter scânteiară şi ieşi în fugă din cameră, 
fără să mai scoată vreun cuvânt. Polițistul de la calculator 
se uită nelămurit la şeful lui. 


1 352 0 


— Mai caut sau nu? întrebă el politicos. 

Baxter urcă scările în fugă, dar încetini când se apropie 
de uşa biroului. Se duse calmă până la Finlay şi se lăsă pe 
genunchi, ca să vorbească cu el. 

— Ştiu unde e Lupul, şopti ea. 

— Minunat! făcu Finlay, întrebându-se de ce şopteşte. 

— E la Old Bailey. Sunt amândoi acolo. E logic. 

— Nu crezi c-ar trebui să-i spui asta unei persoane mai 
importante decât mine? 

— Ştim amândoi ce-o să se întâmple dacă spun cuiva că 
Lupul şi Masse sunt amândoi în aceeaşi clădire. O să 
trimită acolo toţi poliţiştii înarmaţi din oraş. 

— Şi aşa şi trebuie, zise Finlay, presimţind ce avea să 
urmeze. 

— Crezi că Lupul o să lase pe cineva să-l prindă? 

Finlay oftă adânc. 

— Exact asta cred şi eu, zise Baxter. 

— Şi? 

— Şi... trebuie să ajungem noi primii acolo. Trebuie să-l 
convingem. 

Finlay oftă şi mai adânc. 

— Îmi pare rău, fetiţo. Nu fac asta. 

— Ce? 

— Emily... Ştii bine că nu vreau să i se întâmple ceva lui 
Will, dar a fost alegerea lui. Trebuie să mă gândesc la 
pensia mea... şi la Maggie. Nu-mi permit să risc. 

Baxter se simţi jignită. 

— Iar dacă-ţi închipui că te las să te duci acolo singură... 

— Asta şi fac. 

— Nu. 

— N-am nevoie decât de câteva minute cu el, după care 
cer întăriri. Jur. 

Finlay stătu o clipă pe gânduri. 

— Dau alarma, zise el. 

Pe faţa lui Baxter se citea durerea. 

— ...peste cincisprezece minute, adăugă el. 

Baxter zâmbi. 

— Am nevoie de treizeci. 


1 353 1 


— Îţi dau douăzeci. Ai grijă! 

Baxter îl sărută pe obraz şi îşi luă geanta de lângă masă. 
Îngrijorat peste măsură, Finlay porni cronometrul ceasului. 
O văzu trecând liniştit pe lângă biroul Vanitei şi apoi 
luând-o la fugă, imediat după ce ieşi pe uşă. 


Lupul rămase aşezat, în timp ce oamenii din spatele lui 
şi de jos îşi adunau lucrurile şi părăseau sala în ordine. 
Individul din boxa acuzaților părea tentat să încerce o 
evadare, dar nu fusese în stare să se hotărască mai repede 
şi doi agenţi de securitate urcară în boxă ca să-l escorteze 
afară. După ce un avocat uituc se întoarse în goană să-şi ia 
laptopul, Lupul rămase singur în sală. Chiar dacă alarmele 
nu se opriseră, auzea uşile care se trânteau şi strigătele 
care îi ghidau pe oameni spre ieşirile de incendiu. 

Lupul îşi dorea să fie vorba de un incendiu, dar bănuia 
că era vorba de ceva mult mai periculos. 


135410 


Capitolul 35 
Luni, 14 iulie 2014 


11:57 a.m, 


După douăzeci de minute întregi alarma încetă brusc, 
supraviețuind doar prin fantomele ecourilor reverberate la 
nesfârşit de domul acoperişului. Pe măsură ce sunetul 
scădea în urechile Lupului şi se reinstala liniştea, se auziră 
clar nişte paşi inegali care se apropiau de uşa sălii de 
şedinţe. Lupul rămase aşezat sus, la galerie. Se străduia 
să-şi menţină ritmul respirației, iar încheieturile pumnilor 
încleştaţi i se albiră. 

O amintire ceţoasă îşi alese cel mai nepotrivit moment: 
coridorul lung inundat de o lumină strălucitoare, soneria 
asurzitoare a telefonului, răspunsul cuiva. Un pacient? O 
asistentă? Îşi amintea vag că cineva ţinea telefonul la 
ureche. Voia să strige, să-i avertizeze, şi nu reuşi să nu 
cadă, fie şi pentru o clipă, pradă absurdului. 

Il cuprindea aceeaşi frică. 

Se străduia să asculte paşii calmi care se auzeau tot mai 
tare şi tresări când uşile vechi se deschiseră cu o 
bubuitură ca de tunet, lovindu-se cu putere de canat. 

Urmă o scurtă pauză, în care Lupul nu îndrăzni să 
respire. 

Sub el scârţâi o balama şubredă. Simţi vibrația unei uşi 
care se închisese. Privi cu ochi mari încăperea goală. Paşii 
se auziră din nou şi o siluetă impozantă, toată în negru, 
apăru sub galerie. Gluga pelerinei lungi era trasă peste 
cap. Imaginaţia Lupului începu să lucreze din plin: i se 
părea că îngerul care nota păcatele oamenilor s-a rupt de 
pe faţada clădirii, stârnind o ploaie de praf şi moloz, şi a 
venit să-l trimită la judecată. 

— Trebuie să spun... începu Masse. 

Fiecare silabă suna de parcă ar fi fost ruptă din carnea 
lui. Stropi de salivă străluceau în lumina artificială când 


135510 


cuvintele se smulgeau din el. Părea că uitase cum se 
vorbeşte. 

— ...sunt foarte impresionat că ai rămas. 

Trecu printre rândurile de bănci, mângâind cu degetele 
de un alb scheletic suprafeţele lustruite şi diversele lucruri 
abandonate în graba ieşirii. Lupul era foarte tulburat: 
Masse nu se uitase în sus, şi totuşi, ştia foarte bine în ce 
loc se afla. El însuşi alesese tribunalul, dar începea să se 
teamă că nu făcuse decât să îndeplinească dorinţa lui 
Masse. 

— „Orice laş se poate bate când e sigur de victorie; dar 
să mi-l arăţi pe cel ce are curajul de a lupta când e sigur 
de înfrângere”, recită Masse urcând treptele către pupitrul 
magistraţilor. 

Inima Lupului se strânse când omul cu glugă luă din 
perete Sabia Dreptăţii. Işi trecu degetele lungi peste 
mânerul aurit şi trase uşor arma din teacă, producând un 
scrâşnet metalic. Se opri să admire o clipă lama lungă. 

— George Elliot a spus asta, continuă el gânditor, 
împrăştiind cu spada fulgere de reflexii luminoase pe 
lambriurile din lemn. Cred că i-ar fi plăcut de tine. 

Masse ridică deasupra capului nepreţuita relicvă istorică 
şi o repezi cu toată puterea în mijlocul mesei. Chiar dacă 
nu era ascuţită, bucata grea din metal se îngropă adânc în 
lemnul pupitrului, vibrând încet în timp ce el se aşeza. 

Lupul era tot mai agitat de prezenţa lui Masse. Ştia că 
sub glugă nu era decât un om. Un ucigaş expert, ingenios, 
fără scrupule, dar, fără îndoială, un om. Şi totuşi, nu putea 
să ignore faptul că el era adevăratul personaj îngrozitor 
din legendele spuse în şoaptă. Nu putea să ignore faptul că 
acel individ era subiectul legendelor şoptite de toţi, nu 
putea să ignore vraja generală pe care ultimele lui fapte o 
aruncaseră asupra lumii suferinde de apatie cronică. 

Masse nu era un demon, dar Lupul nu avea cea mai mică 
îndoială că era tot ce putea fi pe pământ mai aproape de 
unul. 

— O sabie adevărată, zise Masse arătând spre armă. 
Atârnată deasupra judecătorilor într-o sală în care în 


1 3561 


fiecare clipă se află cel puţin un suspect de crimă. 

Ridică mâna la gât. Monologul îşi cerea preţul. 

— Sunt foarte simpatici britanicii. Chiar şi după tot ce ai 
făcut tu între pereţii ăştia, ei pun tradiţia şi pompa mai 
presus de siguranţă şi bun-simt. 

Fu cuprins de un acces de tuse cu horcăituri. 

Lupul se folosi de întrerupere pentru a-şi scoate 
şireturile de la pantofi, sperând totuşi că nu avea să se afle 
atât de aproape de Masse ca să le poată folosi. Tocmai le 
înfăşură în jurul încheieturii când îngheţă: Masse îşi dădea 
jos gluga de pe scalpul plin de cicatrice. 

Văzuse fotografii, citise rapoarte medicale, dar nimic nu 
surprinsese pe deplin anvergura copleşitoare a rănilor lui 
Masse. Râuri de cicatrice unduiau pe pielea de un alb 
cadaveric, cu afluenţi mici care creşteau ori secau la 
fiecare schimbare a expresiei. În cele din urmă, ridică 
privirea spre galerie. 

Lupul ştia din propriile cercetări că Masse provenea 
dintr-o familie bogată: făcuse şcoli înalte, avea blazon de 
familie, era membru al unui club de iahting. Ba chiar 
fusese chipeş cândva. Aspectul lui mutilat încă mai păstra 
o urmă a distincţiei de odinioară, şi totuşi i se părea bizar 
ca acel ucigaş nemilos şi plin de cicatrice să-i vorbească cu 
atâta elocinţă şi să-i citeze din romancieri ai perioadei 
victoriene. 

Începea să-şi dea seama de ce se izolase Masse, de ce nu 
se mai întorsese la familia lui bogată şi la jocul de golf, de 
ce fusese atât de disperat să se întoarcă în armată - nu 
mai avea loc în lumea reală. 

Era o minte strălucită captivă într-un trup sfărâmat. 

Se întrebă dacă Masse nu ar fi fost un membru obişnuit 
al societăţii în cazul în care evenimentele ar fi decurs 
altfel, dacă nu ar fi pierdut pur şi simplu protecţia fațadei 
lui aristocratice în acea explozie. 

— Spune-mi, William, aşa ţi-ai imaginat că o să se 
întâmple? Crezi că micuța Annabelle Adams se poate 
odihni în sfârşit în pace, ştiind că a fost răzbunată? 

Lupul nu răspunse. 


1 35710 


Un rânjet strâmb apăru pe faţa lui Masse. 

— Te-ai pârlit bine când a luat foc primarul? 

Fără să-şi dea seama, Lupul scutură din cap. 

— Nu? 

— Nu mi-am dorit niciodată asta, murmură Lupul, 
neputând să se abţină. 

— Ba nu, ţi-ai dorit, spuse Masse zâmbind superior. Tu 
le-ai făcut asta. 

— Eram bolnav! Eram furios. N-am ştiut ce fac! 

Lupul era furios pe el însuşi, îşi dădea seama că făcea 
jocul lui Masse. 

Masse oftă adânc. 

— Aş fi foarte dezamăgit să-mi dau seama că faci parte 
din categoria aia... „Nu vorbeam serios”, „Poate 
rediscutăm contractul” sau, replica mea favorită, „L-am 
găsit pe Dumnezeu”. Deşi, chiar dacă s-a întâmplat una ca 
asta, aş fi curios să ştiu unde se ascunde tâmpitul ăla. 

Masse izbucni într-un râs şuierat, care îi stârni o tuse 
puternică, dându-i timp Lupului să se adune: 

— Iar eu aş fi dezamăgit să-mi dau seama că eşti unul 
dintre acei monştri... 

— Nu sunt un monstru! îl întrerupse Masse sărind în 
picioare, cu un țipăt mai puternic decât şi-ar fi închipuit 
Lupul că era în stare să scoată. 

In atmosfera tensionată îşi făcură lor sunetele unor 
sirene care se apropiau. Izbucnirea furioasă îl făcuse pe 
Masse să împroaşte podeaua cu picături de sânge 
înspumat. Lupul fu încurajat de faptul că individul îşi 
pierduse controlul. 

— ...care dă vina pentru ororile şi perversiunile lui pe 
vocile din cap. Ai ucis pentru acelaşi motiv banal pentru 
care o fac toţi: crima îl face pe cel slab să se simtă 
puternic. 

— Crezi că trebuie să ne prefacem că nu ştii cine sunt? 
Ce sunt? 

— Ştiu foarte bine ce eşti, Lethaniel. Eşti un psihopat 
narcisist imaginat, şi în curând n-o să fii cu nimic mai 
interesant decât orice maniac în salopetă de puşcăriaş. 


1 3581 


Privirea pe care i-o aruncă Masse îl sperie pe Lup. 
Rămase îngrijorător de tăcut, gândindu-se la răspuns. 

— Sunt acelaşi, etern, pentru totdeauna, zise Masse, 
complet încredinţat de adevărul vorbelor lui. 

— De aici nu pari chiar aşa de acelaşi, etern şi pentru 
totdeauna, zise Lupul pe un ton care încerca să mimeze 
încrederea. De fapt, mi se pare că te poate pune jos un 
strănut, până să ajung s-o fac eu. 

Masse îşi trecu stânjenit mâna peste văile adânci care se 
deschideau în pielea lui. 

— Astea îi aparţin lui Lethaniel Masse, zise el încet. Era 
slab, fragil, şi a ars în acel foc. Eu am preluat recipientul 
lăsat în urmă. 

Smulse sabia de paradă din masa de lemn şi ieşi în 
spaţiul din mijloc. 

Sirenele se auzeau deasupra lor. 

— Încerci să mă stârneşti? De asta îmi placi, William! 
Eşti sfidător, hotărât. Dacă instanţa îţi cere probe, le 
falsifici. Dacă juraţii declară pe cineva nevinovat, crezi că e 
treaba ta să stâlceşti pe cineva în bătaie, lăsându-l aproape 
mort. Te concediază, după care te reabilitează. Şi chiar 
când ajungi faţă în faţă cu moartea, te agăţi de viaţă. E de 
admirat, zău! 

— Dacă eşti aşa de mare admirator... zise Lupul 
încercând să facă pe deşteptul. 

— Vrei să-ţi dau drumul? întrebă Masse, de parcă nici nu 
i-ar fi trecut prin cap aşa ceva până atunci. Ştii că nu aşa 
merg lucrurile. 

Sirenele amuţiseră, ceea ce însemna că poliţiştii 
înarmaţi aveau să umple clădirea în câteva momente. 

— Au venit, Masse, zise Lupul. Nu poţi să le spui nimic 
din ce nu ştiu deja. S-a terminat. 

Lupul se ridică să plece. 

— Soarta... destinul. Ce crud... Chiar şi acum îţi 
imaginezi că n-o să mori în sala asta de tribunal. De ce ai 
face-o? Nu trebuie decât să ieşi pe uşa aia şi să nu te mai 
întorci. Ar trebui... Aşa ar trebui să faci. 

— Adio, Lethaniel. 


1 3591 


— E aşa de trist să te văd astfel: supus, în lesă. Ăsta... 
zise Masse arătând spre Lup, nu este adevăratul William 
Fawkes - cântăreşte posibilităţile, face alegeri înțelepte, 
dând dovadă de instinct de conservare. Adevăratul William 
Fawkes e numai foc şi pară, e cel pe care au fost nevoiţi 
să-l închidă, cel care m-a angajat pentru răzbunare, cel 
care a încercat să strivească un ucigaş chiar pe podeaua 
asta. Adevăratul William Fawkes ar alege să vină aici jos şi 
să moară. 

Lupul era neliniştit. Nu înţelegea ce încerca Masse să 
obţină de la el. Precaut, se apropie de ieşire. 

— Ronald Everett era un tip masiv, zise Masse în timp ce 
Lupul împingea uşa. Să fi avut vreo şase litri de sânge? 
Poate mai mult? A acceptat demn moartea. l-am făcut o 
mică gaură în artera femurală. În timp ce sângele îi curgea 
pe podea, îmi spunea amintiri din viaţa lui. Foarte frumos, 
calm. După vreo cinci minute au început să apară semnele 
şocului hipovolemic. M-aş aventura să spun că a pierdut 
vreo douăzeci, douăzeci şi cinci la sută din sânge. După 
nouă minute şi jumătate şi-a pierdut cunoştinţa, iar după 
unsprezece minute inima lui golită de sânge a încetat să 
mai bată. 

Lupul se opri când îl auzi pe Masse trăgând ceva pe 
podea. 

— Spun asta, strigă el de undeva de sub galerie, pentru 
că ea sângerează deja de opt minute. 

Lupul se întoarse la balustradă. O pată strălucitoare de 
sânge se întindea în urma lui Baxter, pe care Masse o 
trăgea pe podea ţinând-o de păr. li pusese un căluş făcut 
din eşarfa ei de mătase pe care o purta tot timpul în 
geantă şi îi legase mâinile cu propriile cătuşe. 

Baxter era uimitor de palidă şi părea foarte slăbită. 

— Trebuie să recunosc, am recurs la o improvizație, 
strigă Masse, târând-o mai departe către mijlocul sălii. 
Aveam alte planuri pentru tine. Cine şi-ar fi imaginat că ea 
are să vină singură în căutarea noastră? Dar uite că a 
făcut-o, şi acum îmi dau seama că numai aşa se putea 
termina povestea asta. 


1 3601 


Masse îi dădu drumul lui Baxter şi se uită în sus către 
Lup, a cărui faţă se întunecase. Nu se mai gândea dacă era 
un demon sau nu şi nu-l mai speria deloc arma grea pe 
care o flutura ucigaşul. j 

— Ah! zise Masse, întinzând sabia către el. In sfârşit! 
Iată-te! 

Lupul se repezi pe uşă şi alergă către scări. 

Masse îngenunche lângă Baxter. Pielea brăzdată de 
cicatrice se încorda şi se zbârcea cu fiecare mişcare. Ea 
încercă să se zbată în timp ce el îi prinse braţul. li putea 
simţi izul respirației şi mirosul amestecului de unguente cu 
care încercase să-şi calmeze pielea distrusă. Masse îi puse 
cotul pe coapsa dreaptă şi îl apăsă până când sângerarea 
încetini. 

— Eşti ca nouă. Ține apăsat, îi spuse el, împroşcând-o cu 
salivă. Nu vrem să te stingi prea repede. 

Masse se ridică şi se întoarse către uşă. 

— Şi uite că eroul nostru vine spre moarte. 


136110 


Capitolul 36 
Luni, 14 iulie 2014 


12:06 p.m. 


Lupul auzea voci într-o parte îndepărtată din clădire. 
Pompierii erau evacuaţi, iar cei din unităţile de reacţie 
armată cercetau locul. Sări ultimele trei trepte şi alergă 
prin holul impunător, simțind o greutate în piept şi un 
junghi care îl înţepa dureros într-o parte. Se concentră 
asupra uşii de la intrarea în sală, încercând să ignore 
decorul ca de biserică: un Moise în robă albă privea în jos 
de pe tronul său de la picioarele Muntelui Sinai şi nişte 
heruvimi îngheţaţi în zbor erau împrăştiaţi pe sticla mată, 
asemenea  cardinalilor şi rabinilor care propovăduiau 
cuvântul lui Dumnezeu, întărind spusele lui Masse: există 
Dumnezeu, există diavol, există demoni printre noi. 

Dădu buzna pe uşă, călcând în băltoaca purpurie care 
pornea chiar din prag. Baxter era departe, lângă boxa 
acuzaților, sângerând în acelaşi loc în care podeaua fusese 
spălată de sângele lui Khalid. Se îndreptă spre ea, dar 
Masse i se aşeză în cale, cu sabia ridicată. 

— E suficient, zise el. 

Rânjetul lui strâmb era respingător. 


Baxter era amorţită. Pantalonii uzi erau reci şi i se 
lipiseră de piele. Se străduia să-şi preseze artera şi simţea 
că avea să adoarmă ori de câte ori clipea. Îşi zgâriase 
pielea feţei încercând să îndepărteze căluşul pe care 
Masse i-l legase strâns în jurul capului. Îşi dădea seama că 
nu trebuia să mai piardă sânge încercând din nou. 

Simţea pistolul împungând-o în spate, dar nu putea 
ajunge la el cu mâinile încătuşate. Masse nu-l descoperise. 
Incercă din nou să ajungă la el, dar ridică cotul de pe 
picior, şi un pârâiaş de sânge izvori ameninţător, făcându-i 
inima să bată mai puternic. 

1 362 1 


Încercă pe partea dreaptă, dar mâna stângă îi bloca 
mişcarea. Vârfurile degetelor atingeau ispititorul metal 
rece. Îşi arcui spinarea, dorindu-şi să i se disloce braţul, să 
i se rupă, doar să mai câştige câţiva milimetri. 

Băltoaca în care stătea îşi dublase dimensiunile în doar 
câteva secunde. Gemu neputincioasă şi apoi îşi puse cotul 
la loc pe picior. Schimbase şapte secunde de zbucium fără 
rost pe câteva minute preţioase din viaţa ei. 


Masse îşi aruncase pelerina pe una dintre bănci. Pe 
dedesubt purta cămaşa, pantalonii şi pantofii pe care 
Lupul îi văzuse în Goldhawk Road: camuflajul lui. Lupul 
respira greu. Cei doi oameni impunători se aflau din nou 
faţă în faţă. Chiar dacă Lupul era mai înalt şi mai masiv, 
Masse compensa dezavantajul prin musculatură. 

În graba evacuării, cineva uitase pe un teanc de hârtii 
un stilou care părea scump. Lupul îşi schimbă poziţia, 
înşfăcând pe ascuns arma improvizată, în timp ce Masse îşi 
continuă discursul: 

— Ştiu că ai fost ieri acolo, în Piccadilly Circus. 

Lupul fu surprins. 

— Am vrut să văd dacă poţi s-o faci, zise Masse. Dar eşti 
slab, William. Ieri ai fost slab. Ai fost slab şi în ziua în care 
n-ai reuşit să-l termini pe Naguib Khalid, şi eşti slab şi 
acum. Se vede pe tine. 

— Dacă nu te-ai fi mişcat... 

— Nu m-am mişcat, îl întrerupse Masse. M-am uitat la 
tine. Erai speriat. Te-am văzut trecând pe lângă mine. Mă 
întreb: chiar nu ai văzut că stăteam chiar în faţa ta? Sau 
poate că pur şi simplu n-ai vrut s-o faci? 

Lupul scutură din cap. lIncercă să-şi amintească 
momentul în care îl pierduse pe Masse din ochi. Ar fi avut 
curajul să-l termine. Masse îl manipula, încerca să-l facă să 
se îndoiască de el însuşi. 

— Îţi dai seama cât de lipsit de sens e? continuă Masse 
încet, apoi făcu o pauză. Pentru că îmi placi, zău că-mi 
placi, o să-ţi dau voie să alegi. Ceilalţi nu s-au bucurat de 
asta. Poţi să stai în genunchi, şi îţi dau cuvântul meu că o 


1 3631 


să fac treaba foarte bine. N-o să simţi nimic. Sau ne putem 
lupta, şi atunci lucrurile o să devină, bineînţeles... 
neplăcute. 

Lupul adoptă aceeaşi expresie de îndârjire care se citea 
pe figura lui Masse. 

— Previzibil, ca de obicei, oftă Masse şi ridică sabia. 


Baxter trebuia să-şi oprească sângerarea. Nu îndrăznise 
să încerce cât timp Masse fusese cu ochii pe ea. Aşa cum 
stăteau lucrurile în acel moment, putea cel puţin să-şi 
controleze sângerarea. Dacă el şi-ar fi dat seama ce avea 
de gând, s-ar fi asigurat că nu mai poate să facă una ca 
asta. 

Fără să-şi mişte cotul, reuşi să-şi desfacă centura cu 
mâinile încătuşate. Trase adânc aer în piept, scoase 
centura de sub ea şi o înfăşură în jurul piciorului, chiar 
deasupra rănii. O strânse foarte tare, suportând durerea 
teribilă, până când pârâiaşul de sânge deveni un picurat. 

Tot mai pierdea sânge, dar îşi putea folosi mâinile. 


Masse făcu un pas către Lup, iar acesta se dădu înapoi. 
Alt pas. Lupul deşurubă capacul surprinzător de greu al 
stiloului şi, punând degetul mare chiar deasupra peniţei, 
întinse arma improvizată în faţă, fluturând-o ca pe un cuţit. 

Masse făcu un salt înainte, agitând sălbatic vechitura 
mortală din mâini. Lupul sări înapoi, dar se lovi de perete, 
iar Masse fandă din nou. Lama sabiei brăzdă aerul la 
câţiva centimetri de faţa Lupului. Forţa loviturii îl 
dezechilibră pe ucigaş. Lupul făcu iute un pas înainte şi 
înfipse peniţa în braţul lui Masse, apoi se retrase. 

Masse ţipă şi se uită la mână, împungând calm cu un 
deget rana proaspătă. Părea fascinat. 

În acel moment, calmul îi dispăru ca un ochi de furtună 
şi, înfuriat, se aruncă din nou înainte. Lupul se cuibări într- 
un colţ, ferindu-se instinctiv din calea atacului. Lovitura 
strălucitoare îi provocă o durere puternică în umărul 
stâng. Se aruncă spre Masse şi îl înţepă de mai multe ori, 
înfigând metalul tot mai adânc în braţul cu care ţinea 


1 364 10 


arma, până când o lovitură slăbită îl aruncă la podea. Auzi 
stiloul căzând şi îl pierdu din ochi. 

Se opriră amândoi pentru o clipă. Lupul era la podea, 
ţinându-se de umărul care pulsa dureros, în timp ce Masse 
privea fascinat şiroiul de sânge întunecat care se scurgea 
pe sub manşeta cămăşii. Nu părea să simtă durere sau 
teamă. Era doar surprins de anvergura rănilor pe care 
adversarul său cu mult mai slab reuşise să i le provoace. 
Încercă să apuce din nou arma grea, dar abia reuşi s-o 
ridice de pe podea. Fu nevoit s-o apuce cu mâna stângă. 

— În genunchi, Lethaniel, zise Lupul cu un rânjet în timp 
ce se ridica greoi în picioare. Îţi dau cuvântul meu că o să 
fac treaba foarte bine. 

Lupul văzu faţa lui Masse tresărind la auzul insultei. 
Aruncă o privire către Baxter, şi Masse întoarse şi el capul 
într-acolo. 

— Mă întreb... ai mai fi luptat atât de mult s-o salvezi 
dacă ai fi ştiut? 

Lupul ignoră ironia şi făcu un pas în direcţia ei, dar 
Masse îi blocă din nou drumul. 

— Dacă ai fi ştiut că numele ei ar fi meritat cu prisosinţă 
un loc pe lista noastră, mai degrabă decât oricare altul, 
continuă Masse. 

Lupul nu înţelegea. 

— Detectivul inspector Chambers n-a fost un bărbat 
curajos. A implorat. Scâncea. S-a rugat, spunând că era 
nevinovat. 

Când Masse îi aruncă lui Baxter un zâmbet batjocoritor, 
Lupul prinse ocazia şi se aruncă spre el. Masse pară 
atacul, dar se împiedică de o bancă. 


Baxter văzu pelerina lungă a lui Masse alunecând de pe 
bancă şi răsturnând şi geanta ei pe podea. Ochii îi căzură 
pe forfecuţa cu care o înţepase Masse. Alături erau 
telefonul ei mobil şi un set de chei. 

— A reieşit că, de dragul lui Emily, continuă Masse, 
pentru că nu voia să strice prietenia voastră, te-a făcut să 
crezi că el a trimis scrisoarea către cei din departamentul 


13651 


Standarde profesionale... 

Lupul părea tulburat. 

— ...scrisoarea care ţi-a făcut praf acuzaţiile împotriva 
lui Khalid, zise Masse urmărind amuzat privirea 
nedumerită pe care Lupul i-o arunca lui Baxter. Mi-e 
teamă că am ucis persoana greşită. 

Baxter nu se putea uita în ochii lui. Dar ridică deodată 
ochii şi scoase un strigăt înăbuşit. 

Lupul îl văzu prea târziu pe Masse. Nu avea de ales 
decât să se arunce asupra lui, blocându-i lovitura. Se 
prăbuşiră împreună pe podea. Sabia alunecă sub una 
dintre bănci în timp ce Lupul îl lovea pe Masse întruna. 
Rănile pe care i le făcea se adăugau celor de până atunci. 

Disperat, Masse îl apucă pe Lup de umărul zdrobit, îi 
simţea osul rupt sub piele, dar nu făcu decât să-l înfurie şi 
mai tare pe adversar, care îl lovea şi mai puternic. Lupul 
urla furios, asurzindu-l. Lovi puternic cu capul faţa lui 
Masse,  spărgându-i nasul. Scăpă din  strânsoarea 
ucigaşului. 

Masse se uita neajutorat, şocat de ferocitatea atacului. 
Ochii i se lărgiseră de groază. Erau rugători. 


Baxter se târâse pe podea, lăsând o dâră de sânge în 
urmă. Apucă forfecuţa şi-şi tăie căluşul. Era din ce în ce 
mai slăbită, dar se târi mai departe până la chei. 


Lupul băgă mâna în buzunar şi scoase şireturile. Le 
înnodă, ca să le sporească rezistenţa, apoi săltă de pe 
podea capul adversarului şi îi înfăşură strâns şireturile în 
jurul gâtului. Cu o ultimă izbucnire de furie, Masse îl lovi 
sub centură şi îşi trase capul din laţ. 

— Nu faci decât să înrăutăţeşti situaţia, îi zise Lupul 
ucigaşului care se zvârcolea sub el. 

Zări stiloul sub o masă şi se repezi să-l ia. 

— Spune-mi, zise Lupul când se întoarse calm cu arma, 
scuipând chiar sângele lui Masse, dacă tu eşti diavolul, eu 
ce sunt? 

Încercările lui Masse de a se îndepărta nu dădeau 


1 3661 


rezultate. Lupul se aplecă peste el şi, fără nicio ezitare, îi 
înfipse stiloul în piciorul drept, făcându-i aceeaşi rană pe 
care i-o făcuse şi el lui Baxter. Îi curmă strigătele de 
durere înfăşurându-i din nou şireturile în jurul gâtului şi 
strângându-le cât de mult îi permitea umărul rănit. 

Savurând bolboroselile disperate ale adversarului, a 
cărui rezistenţă jalnică scădea treptat, se uită cum ochii lui 
Masse erau inundaţi de sânge şi strânse laţul mai tare, 
până când mâinile începură să-i tremure de efort. 

— Lupule! strigă Baxter, luptându-se să manevreze 
cheile cu degetele amorţite. Lupule, opreşte-te! 

Incăperea se învârtea cu ea. 

In furia care îl cuprinsese, Lupul nu o auzi. Se uita fix la 
Masse, urmărind cum i se scurge viaţa din ochi. Nu mai 
era legitimă apărare, ci o execuţie. 

— Ajunge! 

Se auzi un clinchet metalic. Baxter ridicase pistolul şi îl 
ţinea îndreptat spre el. Se uită la ea nevenindu-i să creadă, 
apoi se uită în jos la sângele care se aduna sub el, de parcă 
l-ar fi văzut pentru prima oară. 

— Am spus „Ajunge”! 


1 36710 


Capitolul 37 
Luni, 14 iulie 2014 


12:12 p.m. 


Baxter ştia că e în pragul colapsului. Îşi simţea pielea 
lipicioasă şi rece. Cu fiecare secundă care trecea era tot 
mai ameţită. Se sprijini de boxa martorilor, ţinând arma 
îndreptată spre Lup. Nu era sigură dacă ar fi trebuit să 
mai aibă încredere în ce considerase că ştia despre el. 
Lupul îi dădu drumul lui Masse şi îl privi uimit, surprins de 
propria violenţă. 

Baxter îşi dădu seama că Masse era inconştient, dar încă 
în viaţă. De unde stătea ea nu putea vedea decât torsul 
ucigaşului ridicându-se şi coborând când încerca să tragă 
aer în piept. De fiecare dată se auzea gâlgâitul sângelui 
care îi îneca respiraţia greoaie. Chiar dacă merita să 
sufere, uitându-se la omul zdrobit de pe podea, simţi căi 
se face milă. 

Lupta se încheiase înainte ca Lupul să apuce să-l 
termine. Îl treziră din năuceală nişte strigăte care se 
auzeau în apropiere. Se repezi la Baxter. 

— Nu mă atinge! ţipă ea. 

Părea îngrozită de el. Îi văzu degetul tremurând pe 
trăgaci. 

Ridică mâinile cât de mult putu. 

— Pot să te ajut, îi zise el, surprins de reacţia ei. 

— Nu te apropia de mine. 

Lupul îşi dădu seama că avea mânecile îmbibate de 
sânge purpuriu. 

— Ți-e frică de mine? o întrebă el cu voce spartă. 

— Da. 

— Ăsta... ăsta nu e sângele meu, o asigură el. 

— Şi crezi că asta mă linişteşte? îl întrebă Baxter cu 
limba împleticindu-i-se în gură. Uite ce-ai făcut! zise ea 
arătând spre omul aflat pe moarte. Eşti un monstru, şopti. 

I 368 I 


Lupul îşi şterse de la gură sângele lui Masse. 

— Numai atunci când sunt obligat, zise el trist, cu ochii 
strălucitori, străduindu-se să-şi ţină mâinile ridicate. Nu ți- 
aş face niciodată rău. 

Baxter râse amar. 

— Ai făcut-o deja. 

Lupul părea jignit, şi ea simţi că hotărârea i se clătina. 

Undeva în apropiere se auzi o bubuitură puternică. Cei 
din unitatea de reacţie armată continuau căutările. 

— Aici! strigă Baxter, disperată să încheie povestea; 
clipea des, străduindu-se să rămână concentrată. Spune-mi 
adevărul, Lupule. Tu ai făcut asta? Tu l-ai trimis pe Masse 
după oamenii ăştia? 

Lupul ezită. 

— Da. 

Replica o lăsă pe Baxter fără aer. 

— În ziua în care a murit Annabelle Adams, continuă el. 
După ce am fost reabilitat, am început să verific nişte 
poveşti, dar nu m-am gândit că era adevărat! Nu până 
când am văzut lista aia, în urmă cu două săptămâni. 

Ridică ochii spre Baxter. 

— Am făcut o greşeală îngrozitoare, dar n-am vrut decât 
să fie bine. Nu mi-am dorit nimic din toate astea. 

Baxter se lăsa tot mai jos. Respira din ce în ce mai des. 

— Ai fi putut să spui ceva, zise ea cu o voce slabă şi simţi 
cum pistolul se îngreunează şi mâna începu să se legene 
sub greutatea armei. Ai fi putut să-mi spui mie. 

— Cum aş fi putut? Cum să-ţi fi spus că am făcut aşa 
ceva? 

Lupul părea la fel de distrus ca în fotografia în care era 
alături de Elizabeth Tate. 

— Că le-am făcut asta oamenilor ălora, prietenilor noştri. 

Se uită îngrozit spre balta de sânge în care stătea 
Baxter. 

— Că ţi-am făcut asta ţie... 

O lacrimă şovăitoare se prelinse pe obrazul lui Baxter. 
Nu mai avea puterea s-o ascundă de el. O lăsă să cadă pe 
podeaua însângerată. 


1 3691 


— Mi s-ar fi luat cazul, zise Lupul, probabil aş fi fost 
suspendat. Am crezut că o să fiu mai util echipei, ştiam că-l 
pot găsi, continuă el arătându-l pe Masse. Făcusem deja 
toate săpăturile. 

— Aş vrea să te cred... dar... 

Corpul lui Baxter se înmuie. Arma îi căzu în poală, iar ea 
se prăvăli într-o parte. 

Din hol se auzeau strigăte şi mugetul vibrant al unui 
inamic nevăzut care se apropia. Lupul se uită la podeaua 
de dincolo de boxa martorilor, gândindu-se că îl aştepta 
captivitatea, deşi calea de scăpare era liberă... 

li aşeză încet capul lui Baxter pe podea şi îi puse sub 
picioare pelerina rulată a lui Masse, ca să i le ridice 
deasupra nivelului inimii. Ea îşi recăpătă cunoştinţa brusc 
când Lupul îi strânse garoul improvizat, strigând când un 
os al umărului zdrobit îşi schimbă poziţia. Simţea că 
piciorul avea să-i plesnească, deşi pulsa în acelaşi ritm lent 
cu al inimii ei slăbite. Lupul era îngenuncheat deasupra ei, 
apăsându-i rana. 

— Nu, scânci Baxter, încercând să-l împingă şi să se 
ridice. 

— Stai liniştită, îi spuse el, şi o ajută să se întindă pe 
podea. Ai leşinat. 

Avu nevoie de câteva momente să înţeleagă ce i spusese. 
Se uită în jur, încercând să-şi dea seama unde se afla. 
Observă pistolul lângă capul ei. Spre surprinderea Lupului, 
ea întinse o mână tremurătoare spre el. Lupul i-o apucă şi 
i-o strânse, pe cât de tandru îi permiteau mâinile lui 
greoaie. 

Un clinchet însoţi senzaţia de metal rece din jurul 
încheieturii. 

— Eşti arestat, şopti Baxter. 

Trase repede mâna şi-şi dădu seama că era încătuşată 
de a lui Baxter, care atârna moale sub a lui. li zâmbi 
tandru, deloc surprins că ea nu voia să renunţe nici măcar 
când viaţa îi era în joc. Se aşeză pe podea lângă ea, 
presând rana cu ambele mâini. 

— Scrisoarea... începu Baxter. 


1370 0 


În ciuda celor întâmplate, simţea că-i era datoare cu o 
explicaţie. 

— Nu mai contează. 

— Eu şi Andrea ne făceam griji pentru tine. Am încercat 
să te ajutăm. 

Într-un colţ al sălii, Masse scoase un geamăt gutural, 
apoi respiraţia lui chinuită încetă. Baxter se uită într-acolo 
îngrijorată, în timp ce faţa Lupului căpătă o expresie de 
speranţă. 

După câteva clipe, Masse horcăi zgomotos şi începu să 
respire din nou. 

— La naiba, şopti Lupul. 

Baxter îl privi dojenitor. 

— Ce-a fost în mintea ta de-ai venit aici singură? întrebă 
Lupul. 

În vocea lui era un amestec de îngrijorare, furie şi 
puţină admiraţie. 

— Încercam să te salvez, şopti Baxter. Am crezut că pot 
să te conving să nu te arunci în ghearele morții. 

— Şi cum a mers? 

— Nu prea bine, zise ea râzând. 

Îşi recăpătase o parte din puteri după ce se întinsese pe 
jos. 

— Liber! se auzi o voce aspră afară în hol. g 

Baxter simțea bufniturile cizmelor pe podea. Il privi 
neliniştită pe Lup. O uşă din apropiere se deschise. 

— Suntem aici! strigă el. 

Îşi dădu seama că el nu încercase niciodată să-şi justifice 
vreo faptă; nu încercase nici s-o convingă să-l lase să fugă. 
Nu-i ceruse nici să spună cine ştie ce invenţie care să 
susţină nevinovăția lui. Pentru prima oară în viaţa lui, în 
loc să caute o ieşire, îşi asuma responsabilitatea. 

— Aici! strigă el din nou. 

Îl mai strânse o dată de mână, de data asta într-un alt 
fel. 

— Nu m-ai părăsit, zise ea zâmbind. 

— A fost cât pe ce, îi zise el cu un rânjet. 

— Dar n-ai făcut-o. Am ştiut că n-o să mă laşi. 


137110 


Lupul simţi cum îi alunecă metalul din jurul încheieturii. 
Se uită nelămurit la mâna eliberată. 

— Fugi, şopti Baxter. 

Nici nu se clinti. Ţinea mai departe o mână apăsată pe 
piciorul ei. 

Bubuitul cizmelor se apropia ca un tren în viteză. 

— Du-te! îi ordonă ea, ridicându-şi capul pe lemnul 
boxei. Lupule, te rog! 

— Nu te las. 

— Nu mă laşi, îl asigură Baxter disperată, simțind cum o 
părăsesc din nou puterile. Au sosit ajutoare. 

Lupul deschise gura să spună ceva. 

Zgomotele se apropiau tot mai mult, bâzâiturile staţiilor 
radio şi clinchetele metalice se auzeau tot mai clar. 

— Nu mai e timp! Du-te! îl rugă Baxter, făcându-i semn 
cu ultimele puteri să se îndepărteze. 

Lupul părea năuc, dar înhăţă pelerina şi o luă la fugă 
spre uşa mică din spatele boxei martorilor. Se opri şi se 
mai uită o dată spre ea. In ochii lui albaştri nu mai era 
nicio urmă din monstrul pe care-l văzuse făcându-l bucăţi 
pe Masse. 

Apoi dispăru. 

Baxter se uită spre Masse, gândindu-se că nu avea să 
supravieţuiască, apoi îşi aminti că trebuia să ascundă 
arma. Întinse mâna după ea, dar nu dădu decât de 
podeaua goală. Făcu un efort şi întoarse capul. Arma nu 
mai era. 

— Nenorocitul! zise ea zâmbind. 

Ridică mâinile, ţinând la vedere legitimaţia. O trupă de 
poliţişti în costume negre năvăliră în sală. 


Lupul porni pe coridoarele familiare în direcţia opusă 
celei din care veneau zgomotele. Se îmbrăcă cu pelerina 
lui Masse şi îşi încheie nasturii, ca să ascundă cămaşa 
pătată de sânge, apoi îşi puse ochelarii şi năvăli pe prima 
ieşire de urgenţă pe care o întâlni în cale. Alarma porni din 
nou, dar ştia că nimeni din stradă n-o să audă, din cauza 
haosului creat la intrarea în clădire. 


1 372 0 


Ploaia cădea grea, împrumutând luciri noi culorilor 
intense ale maşinilor de salvare, care sclipeau pe fondul 
oraşului cenuşiu şi al norilor de deasupra. Jurnaliştii şi 
mulţimea tot mai mare de trecători curioşi erau de partea 
cealaltă a străzii, luptându-se să capete o poziţie mai bună 
ca să descopere la ce se uita toată lumea. 

Lupul traversă calm zona liberă dintre clădire şi 
cordonul de poliţie. Doi paramedici trecură în fugă pe 
lângă el. Îşi flutură legitimaţia prin faţa unui tânăr poliţist 
prea ocupat să ţină presa în frâu ca să-i mai pese de el. 
Când se aplecă să treacă pe sub bandă văzu cu coada 
ochiului statuia Justiţiei care veghea de pe acoperiş, parcă 
tot mai aproape de margine. Înaintă printre oamenii 
înghesuiți sub umbrele negre. 

Ploaia se înteţi, iar el îşi trase pe cap gluga pelerinei 
negre şi se desprinse din mulţime împingându-i deoparte 
pe neştiutorii care-i stăteau în cale aruncându-i priviri 
severe. Niciunul dintre ei nu avea habar că printre ei 
trecea un monstru. 

Un lup în blană de oaie. 


| VIRTUAL i 


| Ad | pa | 
PROJECT 


137310 


DANIEL COLE 


William Fawkes, un detectiv controversat căruia 
i se spune Lupul, tocmai s-a întors la post să 
preia o anchetă incitantă, după ce fusese sus- 
pendat pentru agresarea unui suspect. 

Când fosta sa parteneră, agenta Emily 
Baxter, îl cheamă la locul unei crime, Fawkes 
e sigur că acesta este cazul pe care îl aștepta: 
cadavrul este alcătuit din părți dezmem- 
brate aparținând trupurilor a șase victime, 
cusute laolaltă ca o păpușă de cârpe - presa îl 
numește Ragdoll. 

Fawkes primește misiunea de a afla cine sunt 
victimele, dar ancheta ia o turnură neașteptată 
şi riscantă când fosta sa soție primeşte o listă 
cu șase nume și datele la care Ucigaşul Ragdoll 
plănuiește să atace. 

Iar ultimul nume de pe listă este Fawkes. 


Vor reuși Fawkes și Baxter să prindă cri- 


minalul și să salveze următoarele victime, 
când fiecare mișcare le este urmărită? 


= 


719-928-4 


www.edituratrei.ro 
600 


ISBN 978 


1 375 10