Daniel Cole — [Fawkes and Baxter] 03 Sfarsitul partidei

AL TREILEA VOLUM DIN SERIA 


RAGDOLL/DETECTIV WILLIAM FAWKES 


FICTION 


TREI VITAL rO ECREL, 


DANIEL COLE 
SFÂRŞITUL PARTIDEI 


— (Fawkes and Baxter 43) — 
Original: Endgame (2019) 


Traducere din limba engleză: 
MIHAELA DOAGA 


y 


virtual-project.eu 


Dragă cititorule, 


„Nu vreau să pornesc mereu de la zero după 
sfârşitul fiecărei cărţi, ca într-un episod din The 
Simpsons.” 


Tot repet asta de la acele prime interviuri care mă 
intimidau, din perioada când promovam Ragdoll. Ultima ta 
zi. Dar afirmaţia mi se pare mai relevantă decât oricând 
acum, când tocmai am terminat de scris al treilea volum 
din trilogie, care înglobează întregul parcurs şi conştiinţa 
cauzalităţii care decurge de aici. Cred că am reuşit să 
confer acestor personaje şi relaţiilor dramatice dintre ele o 
profunzime pe care n-aş fi putut-o obţine scriind romane 
de sine stătătoare. Şi, deşi am încercat ca atât Călăul, cât 
şi volumul de faţă să fie accesibile şi unor cititori noi, în 
mod inevitabil ambele cărţi vor avea mult mai multă 
rezonanţă pentru tine dacă ai urmărit povestea de la 
început. 

De asemenea, am şi o latură mai puţin obişnuită, îmi 
place să observ trimiterile neaşteptate şi referinţele subtile 
strecurate în filmele şi serialele mele preferate, ştiind că 
acestea vor fi detectate doar de fanii împătimiţi. Astfel de 
lucruri dau încă un strop de veridicitate unei lumi fictive 
şi, ca urmare, le-am presărat din abundență în romanele 
din această serie. 

Cartea de faţă nu marchează sfârşitul pentru Ragdoll 
nici pe departe. Mi-am dorit dintotdeauna ca aceste prime 
trei volume să se concentreze pe această echipă, la acest 
moment bine definit. Se suprapun. Poveştile se întretaie. 
Constituie o trilogie... Dar nici în lumea reală lucrurile nu 
funcţionează astfel - chiar când credeam că am încheiat 
bucla, viaţa are obiceiul să redeschidă acel capitol. Deja 
am în minte scheletul volumului următor şi sunt 
entuziasmat la culme de treaba asta şi de noua direcţie în 


1310 


care o va lua seria. 

La urma urmelor, toate alcătuiesc o singură poveste. 

Ca întotdeauna, vă mulţumesc nespus vouă, cititorilor, şi 
îmi cer mii de scuze că mă sustrag cu totul interacțiunilor 
de pe reţelele de socializare - pur şi simplu, nu e stilul 
meu. Dar, datorită vouă, am în continuare o slujbă. Cartea 
de faţă vă este dedicată şi sper sincer că vă va face tot 
atâta plăcere s-o citiţi pe cât mi-a făcut mie s-o scriu. 

Aşadar, fără alte ocolişuri, doamnelor şi domnilor, finalul 
cazului Ragdoll din seria Detectiv William Hawkes: 
Sfârşitul partidei... 


Daniel Cole 


1410 


Nu mă lua drept erou... 
Aş nimici şi ultima urmă de viaţă de pe planeta asta 
ca să te salvez pe tine. 


150 


PROLOG 


Luni, 4 ianuarie 2016 
11:13 a.m. 


„A fost odată ca niciodată... Dar nu mai e.” 

Străzile suburbane acoperite de zăpadă defilau prin 
dreptul geamurilor murdare şi soarele firav încălzea 
interiorul de piele în timp ce se îndreptau hurducat spre 
destinaţie. 

— Dar tu eşti individul ăla, nu-i aşa? insistă bărbatul de 
la volan. Eşti William Fawkes? 

— Trebuie să fie cineva şi el, oftă Lupul, cu o undă de 
regret sincer, întâlnind ochii negri care-l priveau în 
oglinda retrovizoare, revenind doar în treacăt la drumul pe 
care înaintau. E chiar aici pe stânga. 

Taxiul negru opri, cu motorul torcând în timp ce aştepta 
pe aleea din faţa unei case. 

Lupul plăti cu bani gheaţă, nu că ar mai fi contat, şi 
cobori pe strada liniştită. Dar, până să apuce să închidă 
portiera în urma lui, vehiculul demară în trombă, 
împroşcându-l cu zloata îngheţată şi făcându-se nevăzut 
după colţ, cu tot cu uşa rămasă într-o rână. Regretând că îi 
lăsase bacşiş turnătorului indiscret, Lupul îşi zise că 
probabil fusese oricum prea optimist închipuindu-şi că 
şpaga de 1,34 lire sterline o să-l facă pe individ să-şi ţină 
prea mult gura. Işi şterse pantalonii cu mâneca paltonului 
lung, negru, care îi aparținuse cândva lui Lethaniel Masse 
- ucigaşul în serie din cazul „Păpuşa de cârpe” -, un 
suvenir dintr-o viaţă de demult, un fel de trofeu şi un 
obiect menit totodată să-i amintească de toţi oamenii 
cărora ar fi trebuit să le fie alături. 

Scuturând zloata de pe el, nu reuşi decât să transforme 
petele ude în dâre de murdărie, timp în care îşi dădu 
seama că încă era urmărit. Deşi slăbise aproape 13 
kilograme şi îşi lăsase o barbă zburlită în ultimul hal, 
statura impunătoare şi ochii albaştri îl dădeau de gol faţă 


161 


de oricine îi arunca mai mult de o privire în treacăt. Pe 
trotuarul de vizavi, o femeie se uita lung la el în timp ce-şi 
făcea de lucru cu un cărucior şi cu bebeluşul ascuns 
probabil undeva sub mormanul de pături. Femeia îşi 
scoase telefonul mobil şi îl duse la ureche. 

Schiţând un zâmbet trist, Lupul îi întoarse spatele şi 
intră pe poarta din spatele lui. Un Mercedes pe care nu-l 
recunoştea, având ca unic semn distinctiv insigna care se 
iţea de sub zăpadă, stătea ţanţoş, dar lăsat de izbelişte pe 
aleea cu pietriş, iar casa în sine, care îi era cunoscută, se 
extinsese cu o treime de la ultima lui vizită. Ştiind că va 
găsi uşa de la intrare descuiată, ca de obicei, nu se mai 
obosi să bată, scuturându-şi zăpada de pe pantofi înainte 
de a pătrunde în holul cufundat într-o penumbră mohorâtă, 
în ciuda cerului senin. 

— Maggie? strigă, simțind că i se frânge glasul doar din 
cauză că revenise în casa asta, inspirând lacom aerul 
dinăuntru, în care se contopeau mirosul de cărţi vechi, un 
parfum floral, aroma de cafea măcinată şi o puzderie de 
alte mirosuri care îi evocau, fără să vrea, vremuri mai 
simple şi mai fericite. 

Pentru că aici se simţise întotdeauna cel mai în largul 
lui, acest loc fusese singura constantă pe care se putea 
baza încă de când se mutase în capitală. 

— Maggie? 

Se auzi scârţâitul podelei la etaj. 

În timp ce urca scările, auzi paşi uşori, zoriţi, de sus. 

— Maggie?! 

Se deschise o uşă. 

— Will...2 Will! 

De-abia ajunse pe ultima treaptă, că Maggie îl îmbrăţişă 
cu foc, cât pe-aci să cadă înapoi pe scări cu ea cu tot. 

— Oh, Doamne! Tu eşti! 

Il îmbrăţişa aşa strâns, mai să-l sufoce, şi nu putu decât 
s-o îmbrăţişeze la fel de strâns când Maggie începu să 
plângă, cu capul la pieptul lui. 

— Ştiam eu c-o să vii, îi spuse printre hohote de plâns, 
cu vocea tremurândă. Nu-mi vine să cred că s-a dus, Will. 


170 


Ce mă fac fără el? 

Desprinzându-se din îmbrăţişare, Lupul se îndepărtă de 
ea, cât să poată vorbi. Femeia asta, care arăta mereu ca 
scoasă din cutie, avea în jur de 55 de ani, iar acum, cu 
machiajul care i se prelingea pe faţă şi în hainele negre, 
aruncate neglijent pe ea, îşi trăda pentru prima dată 
vârsta. Îşi lăsase părul negru, buclat, desfăcut, deşi în mod 
normal ar fi avut prins o coafură vintage, care revenea 
inevitabil la modă. 

— N-am prea mult timp. Unde... unde l-aţi găsit? o 
întrebă, forţându-se să pună prima dintre multele întrebări 
stingheritoare la care căuta răspunsul. 

Ea arătă, cu mâna tremurândă, spre cadrul unei uşi 
sparte, într-o aripă de la etaj unde nu era mochetă. El 
înclină din cap şi o sărută blând pe frunte, apoi păşi în 
anexa proaspăt construită, în timp ce Maggie rămăsese în 
spate, zăbovind în pragul camerei nemobilate. Lupul 
admiră ultimul proiect al prietenului său, finisat conform 
standardelor înalte pe care le aplica întotdeauna când 
venea vorba de nepoți. Urma să fie camera lor când 
veneau în vizită, un mod de a petrece mai mult timp cu ei, 
acum, că ieşise la pensie. 

Un scaun de lemn zăcea răsturnat în mijlocul camerei şi 
sub el se vedea o pată roşu-închis, îmbibată deja în 
podeaua poroasă. 

Lupul îşi spusese că, odată ajuns înăuntru, va putea 
rămâne impasibil, va putea trata situaţia cu eficienţa 
imperturbabilă cu care ar fi abordat orice alt loc unde se 
petrecuse o crimă... Dar, desigur, se înşelase. 

— Te-a iubit, Will, îi spuse Maggie din prag. 

Nemaiputând să-şi reţină lacrimile, Lupul se şterse la 
ochi şi, în acel moment, auzi paşi pe aleea de pietriş. 

— Ar fi cazul să pleci, îi spuse Maggie agitată, ignorând 
bătaia discretă la uşă. Will? 

Auzind scârţâitul uşii, semn că intrase cineva în casă, se 
îndreptă zorită spre scară în încercarea de a-l intercepta 
pe intrus şi expresia i se relaxă când pe scări apăru un 
individ blond, cu figură de şoarece. 


1810 


— Jake! exclamă, oftând uşurată. Am crezut că e... Nu 
contează. 

Lupul îi privi cu suspiciune cum se îmbrăţişau, ca nişte 
prieteni vechi. 

— Ţi-am adus una-alta, îi spuse bărbatul, întinzându-i 
sacoşele de cumpărături. Ne laşi un pic să vorbim între 
patru ochi? o întrebă apoi, spulberând iluzia că ar fi fost 
doar o vizită de curtoazie. 

— E-n regulă, Maggie, o linişti Lupul. 

Cu un aer stingherit, Maggie cobori ca să pună 
cumpărăturile la locul lor. 

— Saunders, îşi salută Lupul fostul coleg când acesta 
intră în cameră. 

— Lupule! Nu ne-am mai văzut de mult. 

— Păi, ştii, aveam nevoie de un răgaz pentru sufletul 
meu, glumi Lupul, auzind o maşină care tocmai intra pe 
stradă. Nu ştiam că vă cunoaşteţi. 

— Nu ne cunoşteam, îi spuse Saunders, ridicând din 
umeri şi ţinându-se departe de el, deşi făceau conversaţie. 
Nu înainte... să se întâmple toată treaba. 

Oftă din rărunchi. 

— Amice, îmi pare sincer rău pentru ce s-a întâmplat cu 
Finlay. Pe cuvânt! 

Înclinând din cap în semn de mulţumire, Lupul îşi 
întoarse privirea spre pata de pe duşumea. 

— Ce cauţi aici? îl întrebă Saunders fără ocolişuri. 

— Trebuia să văd cu ochii mei. 

— Ce să vezi? 

Lupul cobori glasul, să nu-l audă Maggie. 

— Locul crimei. 

— Crimă? 

Saunders îşi trecu mâinile peste faţă, cu un aer obosit. 

— Amice, am fost de faţă. A fost găsit singur... într-o 
cameră încuiată... cu arma alături. 

— Finlay nu s-ar fi sinucis. 

Saunders îl privi cu compătimire. 

— Oamenii ne iau întotdeauna prin surprindere. 

— Că tot veni vorba, ai ajuns surprinzător de repede. 


1910 


— Eram oricum pe drum încoace... când s-a transmis 
prin staţie. 

Lupul nu-l simpatizase niciodată pe detectivul-sergent 
guraliv pe vremea când erau colegi, dar începea să-l vadă 
într-o lumină nouă. 

— Mulţumesc că ai grijă de ea. 

— Nu e niciun deranj. 

— Deci... câţi aşteaptă afară? îl întrebă Lupul, de parcă 
întreba cât e ceasul, şi atmosfera din încăpere se schimbă 
instantaneu. 

Saunders ezită. 

— Doi în faţă. Doi în spate. Unul e cu Maggie şi, dacă 
totul e-n regulă, încă unul e la un metru de noi, după 
peretele ăla. 

Se întoarse spre uşa deschisă: 

— Dă un semnal dacă eşti acolo! 

De pe palier se auzi cum cineva încărca o puşcă 
semiautomată. 

Îi zâmbi stingherit Lupului şi scoase o pereche de cătuşe 
din buzunar. 

— Le-am promis că n-o să fugi. Te rog, nu mă face să pic 
de prost. 

Lupul încuviinţă şi se lăsă încet în genunchi. Ridicând 
braţele, îşi duse mâinile la ceafă, uitându-se pe fereastra 
plină de zăpadă - ultima privelişte pe care probabil o 
văzuse mentorul lui înainte de a muri. 

— Îmi pare rău, amice, îi spuse Saunders, făcând un pas 
în faţă şi punându-i cătuşele. Suspectul a fost arestat! 

— Will?! îl strigă Maggie din bucătărie în timp ce mai 
mulţi poliţişti înarmaţi dădeau buzna în casă. 

Se auziră paşi grei pe scări, urmaţi de paşii lui Maggie. 

— Îmi puteţi face o favoare? îi rugă Lupul, uitându-se la 
Saunders şi apoi la Maggie tocmai când intrau şi ultimii 
poliţişti pe uşa spartă, răcnind ordinele obişnuite în timp 
ce îl imobilizau. Nu-i spuneţi că m-am întors, nu încă. 

— Dar, Will... strigă Maggie disperată, nesimţindu-se în 
stare să păşească în camera în care fusese descoperit 
cadavrul soţului ei. 


11010 


— E-n regulă, Maggie. E-n regulă, o linişti Lupul. Nu mai 
vreau să fug. 


01110 


CAPITOLUL 1 


Luni, 4 ianuarie 2016 
11:46 a.m. 


Thomas Alcock fu distras de televizorul cu sonorul oprit, 
în timp ce-şi făcea un ceai. 

— Futu-i! îi scăpă când vărsă apă fierbinte pe blatul de 
lucru, de unde i se prelinse, evident, pe mână. Băga-mi-aş! 

Se strâmbă, pradă unui chin tăcut, încercând să ignore 
durerea, cu ochii la ecran. 

Pe Sky News, un elicopter dădea roată locului unde se 
petrecuse dezastrul ce afectase capitala cu două 
săptămâni în urmă. Când blocă lumina soarelui, umbra pe 
care o arunca se întinse deasupra mormanului de moloz de 
dedesubt, pândit de încă două, gata să i se alăture oricând 
- ca vulturii care dau târcoale unui stârv. Se părea că 
interdicţia de circulaţie aeriană deasupra oraşului, care 
provocase o nemulţumire profundă şi dăduse peste cap 
planurile tuturor în perioada sărbătorilor, fusese anulată, 
astfel că lumea putea în sfârşit să-şi facă o idee despre 
proporţiile dezastrului. 

Un dezastru care ar fi putut fi mult mai grav, dar care 
avusese repercusiuni. 

Explozia, care afectase doar nişte toalete din subteran 
de pe Ludgate Hill, avusese drept consecinţă evacuarea, 
pentru orice eventualitate, a clădirilor din jur, unde 
inginerii de specialitate făcuseră verificări ale integrităţii 
structurale. După ce un turist cu ochi de vultur observase 
nişte crăpături proaspăt apărute pe faţada vestică a 
catedralei St. Paul, fuseseră demarate urgent lucrări de 
restaurare. Dar, până să apuce să se ridice schelele, turnul 
de nord se prăbuşise peste betonul de dedesubt. Şi apoi, în 
decurs de trei zile, coloanele cedaseră una după alta, 
precum picioarele care nu mai pot susţine greutatea 
corpului, până când galeria imensă se năruise inevitabil - 
un monument emblematic care se stingea încet, de pe 


01210 


urma rănilor. 

Era o imagine ireală: lipsea o piesă din puzzle. 

Lui Thomas îi luă o clipă să-şi dea seama că bordura viu 
colorată care înconjura zona era, de fapt, un morman de 
flori şi coroane rezemate de garduri, puse una peste alta: 
un omagiu pentru cei care nu mai ieşiseră la suprafaţă de 
la Piccadilly Circus, a sergentului Kerry Coleman şi a 
tuturor victimelor din Times Square - un gest emoţionant, 
dar care nu avea cum să dăinuie la temperaturi sub zero 
grade. 

Luă o gură de ceai. 

Nişte luminiţe intermitente zvâcneau, reflectate pe 
burtieră, amintindu-i că în camera vecină străjuia ce mai 
rămăsese din pomul de Crăciun, cu vraful de cadouri 
nedesfăcute sub el, presărate cu ace de pin. În timp ce îl 
mângâia absent pe Echo, îi veniră în minte pentru a nu ştiu 
câta oară gânduri egoiste: cât de recunoscător se simţea 
pentru că niciunul dintre cunoscuţii lui nu se numărase 
printre morţi sau răniţi, ce norocos era că iubita lui era 
teafără şi nevătămată după toată povestea şi, gândul de 
care se ruşina, cât de mult sperase în secret că grozăviile 
din ultima lună, care culminaseră cu un incident de 
securitate naţională şi avuseseră ca deznodământ moartea 
prematură a unui prieten foarte drag, ar putea să fie 
ultimul impuls de care avea nevoie Emily pentru a face 
pasul, argumentul care s-o convingă să lase totul în urmă, 
făcând-o să aprecieze tot ceea ce îi rămăsese şi să se 
resemneze cu ce avea. 

Telefonul lui Baxter începu să zbârnâie din capătul opus 
al mesei din bucătărie. 

Năpustindu-se într-acolo, Thomas răspunse în şoaptă, pe 
un ton iritat: 7 

— Aţi sunat-o pe Emily... Mă tem că nu. Incă nu s-a 
trezit. Vreţi să-i lăsaţi un... Miercuri... ora 9:00... O s-o 
anunţ... OK. La revedere. 

Lăsă telefonul la loc peste mănuşile de bucătărie, în caz 
că începea să sune din nou. 

— Cine era? îl întrebă Baxter din prag, luându-l prin 


1130 


surprindere. 

Purta unul dintre puloverele lui largi, peste pantalonii ei 
de pijama ecosez, o ţinută de casă care marca o schimbare 
bine-venită faţă de ce purta de obicei doamna inspector- 
şef. Thomas simţi din nou că i se face rău când se uită la 
ea, văzând urmele lăsate de ultima misiune asupra femeii 
pe care o iubea. Avea o cusătură la buza de sus. Două 
degete erau fixate cu atele, iţindu-se din bandajul pe care 
îl purta, în silă, spre a-i susţine cotul accidentat, iar părul 
ei zburlit, şaten-închis, reuşea să ascundă majoritatea 
zgârieturilor şi juliturilor de pe faţă. 

El se sili să zâmbească, nu foarte convingător. 

— Vrei să mănânci ceva? 

— Nu. 

— Măcar o omletă. 

— Nu. Cine era la telefon? îl întrebă din nou, susţinându- 
i privirea, sigură de faptul că până şi acest gest mărunt îl 
va face să cedeze. 

— Cineva de la birou, oftă Thomas, furios pe sine. 

Baxter îl lăsă să continue. 

— Un anume Mike Atkins a sunat să te anunţe că trebuie 
să te întâlneşti cu el şi cu cei de la FBI miercuri dimineaţă. 

— Oh, făcu Baxter absentă, scărpinându-l pe Echo pe 
creştet după ce acesta ţâşnise printre blaturile de lucru şi 
venise la ea. 

Thomas nu suporta s-o vadă atât de fragilă şi de abătută. 
Veni s-o îmbrăţişeze, dar nu era convins că ea simţea de 
fapt îmbrăţişarea, la cât de moale îi atârna în braţe. 

— Maggie a sunat azi? îl întrebă. 

El îi dădu drumul. 

— Nu încă. 

— O să trec pe la ea... în curând. 

— Te duc eu cu maşina, se oferi Thomas. Pot să rămân în 
maşină sau să beau o cafea cât... 

— Sunt OK, insistă Baxter. 

Răspunsul tăios îl încurajă un pic, de fapt. Undeva, 
ascuns bine sub faţada năruită, recunoştea tonul ei 
obişnuit, acid. 


011410 


Încă mai era pe acolo. Avea nevoie de timp, atâta tot. 

— Bine, încuviinţă Thomas, zâmbindu-i blând. 

— Eu o să... zise Baxter, arătând spre capul scării. Dar 
sunt OK, mormăi, în timp ce o lua spre hol, cu Echo după 


ea. Sunt OK. 
* k x 


Gardul viu ar fi putut părea unul ca oricare altul, dacă 
nu s-ar fi ițit când şi când de după el o străfulgerare 
roşcovană. 

Prima misiune a lui Alex Edmunds în calitate de detectiv 
particular fusese o treabă banală, în urma căreia ajunsese 
pe un teren viran unde erau abandonate cărucioarele de 
cumpărături, vizavi de magazinul Sainsbury's din cartier. 
Dar acum, cu obiectivul în vizor şi singura cale de ieşire 
blocată de echipa lui, simţea că îl năpădeşte din nou 
euforia vânătorii. 

Acţionă... 

Ţinta pe care o urmărea ţâşni mai repede decât se 
aşteptase el, gonind direct spre cursa întinsă. 

— PI 2! zbieră în walkie-talkie-ul de la Toys R Us. PI 2, fii 
gata să-l interceptezi! 

— Chiar trebuie? 

— Te rog! gâfâi Edmunds, urmărind cum se derula 
planul sub ochii lui ca un număr de coregrafie repetat cu 
grijă, logodnica lui apărând din senin în faţă, blocându-le 
drumul cu un cărucior pentru copii. 

Oprindu-se brusc, ţinta de care depindea onorariul lor 
chibzui o clipă, apoi o tuli spre ceea ce părea să fie cel mai 
înalt copac din Londra, scuturând zăpada de pe ramurile 
de jos în timp ce se avânta spre vârf. 

— La naiba! se strâmbă Edmunds, uitându-se lung după 
el şi reţinându-şi o grimasă. 

— PI 1, dihorii se pot urca în copaci, îl informă Tia, cu o 
voce distorsionată, apropiindu-se cu căruciorul în care se 
afla Leila. Ce facem acum? îl întrebă, fără să mai aibă 
nevoie de walkie-talkie. 

— E... E-n regulă, îi spuse Edmunds încrezător. E prins 
în cursă. 


011510 


— Oare? îl întrebă Tia, scoțând transportorul din spatele 
căruciorului şi lăsându-l pe pământul îngheţat. 

— Bun, urc după el, anunţă Edmunds hotărât, 
aşteptându-se ca ea să obiecteze. 

Ceea ce nu se întâmplă. 

— În copacul ăla înalt, adăugă Edmunds. 

Tia încuviinţă. 

— Bun, încuviinţă la rândul lui. Ţine-te la depărtare, nu 
cumva să cad... şi să-mi rup gâtul. 

— Ce-ar fi s-o ţin... spre casă? propuse Tia. 

— Sigur. 

Edmunds ridică din umeri, un pic surprins că ea ar vrea 
să rateze o experienţă aşa incitantă. Se apropie de copac şi 
prinse o creangă groasă aflată deasupra lui. 

— Dar e plăcut, nu-i aşa? Că petrecem un pic mai mult 
timp împreună? 

Tia nu reacţionă. 

— Ziceam... mai făcu o încercare, după ce alunecase pe 
trunchi spre pământ. Oh, ai plecat deja. 

Ea era deja la jumătatea drumului. 

— Mă rog, mie mi se pare plăcut, mormăi Edmunds în 
barbă. Bun, Mr. Scabs, strigă spre vârful copacului. 
Regimul tău bazat pe tepoar e Se NONE aici! 


Lupul sforăia zdravăn. 

Fusese izolat în sala de interogatoriu a secţiei de poliţie 
din Hornsey de mai bine de trei ore, dintre care două şi 
jumătate avusese parte de cel mai odihnitor somn din 
ultimele săptămâni. Când se trânti o uşă pe coridor, se 
trezi tresărind. Rămase nedumerit pe moment de decorul 
dezagreabil, dar clinchetul cătuşelor fixate de scaunul de 
metal îi aminti pe dată de tot ce se întâmplase în cursul 
dimineţii. Agasat un pic de nesimţitul care trântise uşa, ar 
fi avut acum nevoie urgentă la baie şi se foi câteva minute 
în spaţiul îngust ca să-şi dezmorţească fesa stângă. 

În timp ce încerca să scape de cârcel, auzi zgomot de 
tocuri pe culoar, veneau spre el. Uşa se deschise şi îşi făcu 
apariţia un bărbat arătos la vreo 50 de ani, într-un costum 


11610 


la comandă care făcea notă discordantă cu pereţii de un 
gri tern. 

— Hm, îl întâmpină Lupul. Credeam că e o cucoană. 

Bărbatul grizonant rămase interzis, îi apăruseră cute de 
încruntare pe fruntea tăbăcită. 

— Dar nu e cazul, îl informă Lupul amabil. 

Sesiză o undă de zâmbet pe chipul necunoscutului. 

— Şi eu care-mi făceam griji degeaba, nu cumva să-ţi fi 
pierdut abilităţile de detectiv cât ai lipsit nemotivat. 

Îşi trase un scaun şi se aşeză. 

— Că tot veni vorba, începu Lupul, amintindu-şi brusc 
ceva. Şi nu vreau să par meschin ori ceva de genul ăsta, 
totuşi îmi mai rămăseseră 15 zile din concediul anual 
când... s-a întâmplat toată tărăşenia cu Masse. Nu ştiu 
dacă ar fi posibil să... 

Bărbatul schiţă un zâmbet intrigat, oprindu-l în mijlocul 
propoziției - dinţii de un alb imaculat aproape că-i 
scânteiau, în contrast cu tenul portocaliu. 

— Mda, probabil că ai dreptate. O lăsăm pe altă dată, 
încuviinţă Lupul, umflându-şi obrajii de plictiseală când se 
lăsă o tăcere stingherită. 

— Nu mă recunoşti, Will, nu-i aşa? 

— Ăăă... 

— Domnul este comisarul Christian Bellamy, îl anunţă o 
voce nesuferit de familiară din prag şi doamna comandant 
Geena Vanita li se alătură. 

Purta un deux-pieces relativ de bun-gust, în raport cu 
standardele ei: un taior negru peste un număr considerabil 
de articole care nu se potriveau. Poate că Lupul se uitase 
prea mult la emisiunile de peste zi, poate că la asta îi 
stătea mintea acum, dar, dacă ar fi fost să caracterizeze 
ţinuta, ar fi descris-o drept „Colecţia Teletubbies pentru 
înmormântări”. 

Vanita încă mai zicea ceva. 

— Scuze. Ce spuneai? o întrebă Lupul, fără să audă 
nimic din ce-i spuse ea apoi, cu gândul la probleme mai 
presante: Dipsy! - supradoză de heroină. 


1 Personaj din serialul de animaţie Teletubbies (N. t.). 
11710 


— Spuneam: era doar o problemă de timp să te prindem, 
îi repetă femeia minionă. 

— Mai fii minte că nu m-aţi prins, de fapt? o întrebă 
Lupul. Pentru că eu, unul, îmi amintesc clar că m-am 
predat. 

Vanita ridică din umeri, deja formulând în minte 
declaraţia de presă prin care anunţa că Fawkes a fost 
prins. 

— Poţi să zici şi aşa, poţi să zici... 

— Propagandă pe faţă? propuse Lupul. 

— Uite ce e, nu-ţi suntem duşmani, Will, interveni 
Christian, întrerupându-le ciondăneala. 

Observând cum se înfruntau din priviri peste masă, se 
corectă: 

— Eu, unul, nu-ţi sunt duşman. 

Lupul râse dispreţuitor. 

— Ştii, de fapt, ne-am întâlnit la un moment dat, 
continuă Christian. Ce-i drept, e mult de-atunci. Şi... 

Pentru prima dată, Lupul întrezări o breşă în aerul lui de 
nonşalanţă înnăscută. 

— Amândoi am pierdut un prieten foarte bun săptămâna 
asta. Nu-ţi imagina că doar ţie ţi s-a întâmplat. 

Lupul îl privi sceptic. 

— Aşadar... începu Vanita. William Oliver Layton- 
Fawkes. 

El se crispă. 

— Acum, c-ai fost prins... 

— M-am predat! gemu Lupul. 

— „te aşteaptă o sentinţă relativ îndelungată, pe 
măsura unei liste considerabile de abateri. 

Lupul îl observă pe Christian încruntându-se cu un aer 
dezaprobator la adresa subordonatei lui, care continuă: 

— Sustragere de probe, mărturie  mincinoasă, 
neînfăţişare în justiţie, vătămare corporală... 

— Cel mult un atac care s-a soldat cu vătămare 
corporală, protestă Lupul. 

— Şi lista continuă, conchise Vanita, încrucişându-şi 
braţele la piept, cu un aer de satisfacţie. Ai reuşit să scapi 


11810 


basma curată din multe belele de-a lungul anilor, dar de 
data asta se pare că ţi s-a înfundat. Ai ceva de zis? 

— Da. 

Ea rămase în expectativă. 

— Poţi, te rog, să mă scarpini pe nas? 

— Poftim? 

— Pe nas, repetă Lupul afabil, zornăind cătuşele la 
spate. Poţi, te rog? 

Vanita avu un schimb de priviri cu Christian şi apoi o 
pufni râsul. 

— N-ai auzit chiar nicio vorbă din ce-am spus, Fawkes? 

Lupului începuseră să i se umezească ochii. 

— O să faci închisoare o bună bucată de timp. 

— Hai, te rog eu, insistă Lupul, încercând zadarnic să-şi 
frece nasul de umăr. 

Vanita se ridică de pe scaun. 

— N-am timp de aşa ceva. 

Era deja la uşă când Lupul vorbi din nou: 

— Leo... Antoine... Dubois. 

Vanita se opri în prag. Foarte încet, se întoarse. 

— Ce-i cu el? 

— Scarpină-mă mai întâi, încercă Lupul. 

— Nu! Ce-i cu Dubois? 

— Scuzaţi-mi ignoranţa, îi întrerupse Christian, dar... 
cine-i ăsta? 

— Leo Dubois, pufni Vanita, amintindu-şi de fiascoul în 
care fuseseră implicate mai multe agenţii şi la care, din 
fericire, nu se mai gândise de ani buni. A fost un caz major 
pentru departament - era vorba de omor, trafic de carne 
vie, trafic de droguri. Fawkes a fost implicat în anchetă, 
aşa că, deloc surprinzător, a ieşit un dezastru total. 

Se întoarse spre Lup, care tocmai căsca de-i trosneau 
fălcile. 

— Ce-i cu Dubois? îl întrebă Vanita. 

— Ştiu unde se află acum, am nume şi imagini cu toţi 
membrii reţelei lui, numere de cont, numele navei aflate în 
drum spre noi, încărcată cu persoane obligate să se 
prostitueze. 


1191 


Involuntar, Vanita făcu un pas înapoi din prag. 

— Oh! Şi numere de înmatriculare, continuă Lupul, 
operaţiuni de spălare de bani... şi sunt convins că i-a şi 
furat cuiva parola de Netflix. 

Vanita clătină din cap. 

— Promisiunile disperate ale cuiva care a fost prins. 

— Care s-a predat, îi aminti Lupul. 

Christian rămase tăcut, observând schimbarea abruptă 
din atitudinea colegei lui. 

— Am impresia că m-am înşelat amarnic în privinţa ta, 
Fawkes, declară Vanita pe un ton teatral. Latura sceptică a 
firii mele a bănuit tot timpul că ai fugit doar spre a-ţi salva 
pielea după ce ai apelat la serviciile unui criminal în serie. 
Dar, când colo, în tot acest timp, tu ţi-ai asumat misiunea 
de a dobori de unul singur un cap mafiot notoriu! râse ea, 
amuzată de cât de spirituală era. E ridicol! Doar nu te 
aştepţi să te creadă cineva că... 

— Mă aştept să mă crezi, o întrerupse Lupul, că, din 
momentul în care am ieşit din sala aia de tribunal, am 
început să iau măsuri ca să-mi pot lua viaţa înapoi, în 
anticiparea momentului de faţă, ca să-ţi fac o ofertă pe 
care să n-o poţi refuza. 

— Oh, ba o pot refuza, se zburli Vanita, părând să uite că 
nu deţinea poziţia cea mai înaltă, nici măcar dintre cele 
trei persoane aflate de faţă. Aşadar, în tot acest timp, nu s- 
a întâmplat ca Dubois să-l recunoască pe bărbatul care a 
încercat luni bune să-l închidă? N-a avut nici cea mai mică 
suspiciune? 

— A avut suspiciuni din plin, îi spuse Lupul. Dar, dacă 
vrei să dai un strop de veridicitate unei poveşti, e de-ajuns 
să apari în toate ziarele... Acum o să te rog să mă scarpini 
pe nas. 

Vanita dădu să deschidă gura să-i spună că-l refuză. 

— Scarpină-l odată pe nas, zău aşa! o repezi Christian, 
curios să audă continuarea. 

Cu un aer indignat, Vanita scoase un stilou scump din 
buzunar şi îl îndreptă spre Lup, fără a se obosi să-şi 
ascundă iritarea. 


12010 


— Un pic mai la dreapta, o ghida Lupul. Încă un pic. Oh, 
da, fix acolo. Ţi-ai ratat vocaţia, ştii? îi spuse, adăugând 
imediat: apropo, asta e o simplă constatare, fără vreo 
legătură cu talentul tău la scărpinat. 

Rezemându-se de spătarul scaunului, zâmbi triumfător 
când Vanita îşi lăsă să cadă stiloul preferat pe masă, ca să- 
l ia altcineva. 

— Ce vrei, Fawkes? îl întrebă, încleştându-şi dinţii. 

— Să nu fac deloc închisoare. 

Ea începu să râdă de-a binelea. 

— Toată lumea ştie ce ai făcut. Măcar parţial. Realist 
vorbind, poţi spera cel mult la o aripă a penitenciarului 
unde poliţiştii sunt văzuţi cu ochi mai buni. 

— Aşadar din cauza opiniei publice îţi faci griji? De aici 
vânătoarea neobosită să-mi daţi de urmă, rânji Lupul. Doar 
că n-a fost „neobosită”, cât „de voie”, şi nu atât 
„vânătoare”, cât o „căutare în treacăt”. 

Vanita se încordă. 

— O lună. Într-o închisoare de minimă securitate, 
propuse Lupul. 

— Un an, i-o întoarse Vanita, depăşindu-şi într-o 
oarecare măsură atribuţiile. 

Cu toate astea, Christian nu obiectă, urmărind 
negocierile ca un spectator la un meci de tenis. 

— Două luni, sugeră Lupul. 

— Şase! 

— Trei... dar am anumite condiţii. 

Vanita făcu o pauză. 

— Să auzim. 

— Baxter nu aude de la altcineva că m-am întors, ci de la 
mine. 

Foarte încântată să evite orice interacţiune cu 
subordonata ei irascibilă, Vanitei mai că-i veni să-i scadă o 
săptămână din sentinţă Lupului în semn de recunoştinţă. 
În schimb, încuviinţă, prefăcându-se că o face cu inima 
îndoită. 

— Şi... continuă Lupul, probabil că acum e momentul 
oportun să-ţi spun că, în perioada în care m-am infiltrat în 


012110 


gruparea lui Dubois, am luat parte la o bătaie colectivă, 
având ca victimă un traficant de carne vie rival, care a 
ajuns la terapie intensivă în stare critică. 

— Doamne sfinte, Fawkes! exclamă Vanita, clătinând din 
cap. 

— Dar s-a recuperat complet! adăugă Lupul imediat. 

— Bine. Sunt sigură că putem invoca argumentul ăsta. 

— Aşa că ne-am întors şi l-am împuşcat. 

— Mai e ceva? gemu Vanita, aproape la capătul răbdării. 

— Da. Sentința va trebui să fie cu suspendare, îi spuse 
Lupul grav. 

— Sigur că da! i-o întoarse ea sarcastic. Şi, de 
curiozitate, cât timp ţi-ai dori? 

— Tot timpul de care voi avea nevoie. 

— Ca să? 

— Ca să rezolv un ultim caz, le spuse, pe un ton din care 
pierise orice undă poznaşă şi orice urmă de îngâmfare. 

— Mă faci să-mi pierd timpul, Fawkes, îi replică Vanita, 
ridicându-se din nou, pe picior de plecare. 

— Aşteaptă, interveni Christian, după minute bune în 
care nu mai spusese nimic. 

Uitându-se chiorâş la superiorul ei, Vanita se conformă 
şi se aşeză la loc. 

— Ce caz, Will? îl întrebă Christian. 

Lupul se întoarse spre comisar, răspunzându-i: 

— Uciderea detectivului-sergent Finlay Shaw. 

Niciunul dintre ei nu spuse nimic câteva clipe, 
procesând cererea bizară. Christian îşi drese glasul şi 
ridică mâna chiar când Vanita se pregătea să răspundă. 

— Will, a fost sinucidere. Doar ştii asta... Îmi pare rău, 
dar nu există nicio anchetă la care să poţi lua parte. 

— Ai fost prietenul lui? îl întrebă Lupul. 

— Cel mai bun prieten al lui, declară Christian mândru. 

— Atunci răspunde-mi la o întrebare, îi spuse Lupul, 
privindu-l în ochi. Îţi poţi imagina măcar un scenariu 
plauzibil în care Finlay ar fi părăsit-o vreodată pe Maggie? 

Realizând că nu mai era inclusă în conversaţie, Vanita 
tăcu. Nici măcar nu ştiuse dacă Finlay fusese însurat sau 


122 [ 


nu. 

Christian oftă din rărunchi şi clătină din cap. 

— Nu. Niciunul. Dar dovezile sunt... indiscutabile. 

— De bună seamă, în calitate de prieten al lui, nu te 
deranjează dacă mă asigur, dincolo de orice îndoială, de 
treaba asta? Şi apoi sunt în mâinile voastre, îi promise 
Lupul. 

Christian părea că stă în cumpănă. 

— Doar nu iei serios în calcul treaba asta? îl întrebă 
Vanita. 

— Taci odată! o repezi Christian, întorcându-se din nou 
spre Lup. Chiar ai fi în stare s-o supui pe Maggie la aşa 
ceva? 

— O să înţeleagă... dacă e vorba de mine. 

Christian încă nu părea convins. 

— Hai! Ce aveţi de pierdut? îl întrebă Lupul, fără a-şi 
mai ascunde disperarea. Eu mă asigur că a fost sinucidere, 
voi puneţi mâna pe Dubois. 

Îl urmări pe comisar cântărind opţiunile. 

— Bine. Fă-o! 

Vanita se ridică şi ieşi ca vijelia din încăpere, lăsându-i 
să vorbească între patru ochi. 

— O să cer să ţi se aducă dosarul şi un exemplar semnat 
al... contractului nostru, îi spuse Christian zâmbind, cu o 
sclipire poznaşă în ochi. 

Îl bătu afectuos pe spate pe Lup, întocmai cum ar fi 
făcut şi Finlay, fără îndoială lăsându-i o vânătaie de care 
mentorul lui ar fi fost mândru. 

— Aşadar de unde începem? 

— Cum adică... începem? 

— Îţi închipui c-o să te las să faci treaba asta de unul 
singur? Doar vorbim de Fin! 

Lupul zâmbi. Începea să-i fie simpatic cel mai vechi 
prieten al lui Finlay. 

— Aşadar de unde începem? repetă Christian. 

— Începem cu începutul. 


12310 


CAPITOLUL 2 


Luni, 5 noiembrie 1979 
Noaptea lui Guy Fawkes? 
5:29 p.m. 


Christian deschise ochii, doar spre a fi orbit de lumina 
vie reflectată în acoperişul de tablă ondulată. Dând să se 
întoarcă pe cealaltă parte, simţi cum se clatină podeaua 
sub el. Duse o mână la obrazul care îl durea, izbindu-se în 
faţă cu o mănuşă grea de box. Treptat, începu să-şi 
amintească suita evenimentelor: se luase la trântă cu 
partenerul lui... Pentru că pierdea teren la greu, încercase 
cu nesăbuinţă un upercut... şi ratase... Îşi aminti că 
oponentul lui îşi luase avânt pentru un croşeu de stânga... 
şi apoi doar negru înaintea ochilor. 

Chipul nu foarte arătos al lui Finlay se ivi deasupra lui. 
Scoţianul de 24 de ani arăta ca un trunchi de copac, iar 
ţeasta lui rasă era aproape la fel de asimetrică şi plină de 
noduri ca acesta. Avea un nas turtit, care tindea să-şi 
schimbe direcţia de la o vizită la sală la alta. 

— Ridică-te, fetiţo, îl tachină, cu accentul lui strident de 
Glasgow. 

Gemând, Christian se ridică în capul oaselor în mijlocul 
ringului. 

— Ideea era să mă înveţi, nicidecum să mă snopeşti în 
bătaie! 

Finlay ridică din umeri şi, în mod bizar, muşchii care îi 
jucau pe sub piele îi amintiră lui Christian de întâlnirea pe 
care o avusese în ajun, de cum se foise tânăra polițistă 
încă adormită sub cearşaf când el ieşise pe furiş din 
camera ei. 


2 Sau „Noaptea focurilor de tabără”, sărbătoare din calendarul britanic 
care comemorează dejucarea aşa-numitului „Complot al prafului de 
puşcă” (o tentativă de asasinare a regelui Iacob I de către un grup de 
catolici englezi), odată cu arestarea lui Guy Fawkes la 5 noiembrie 
1605 (N. t.). 


12410 


— Păi, te învăţ, îi spuse Finlay zâmbind. Data viitoare vei 
şti să te fereşti. 

— Eşti o jigodie, ştii? 

Râzând înfundat, Finlay îl ajută să se ridice. 

— Cum arăt? îl întrebă Christian îngrijorat, pentru că 
avea de gând s-o invite din nou în oraş pe colega lor 
atrăgătoare după ce terminau tura de noapte. 

— Minunat, îi rânji Finlay. Semeni un pic mai mult cu 
mine. 

— Cerule! Ar fi trebuit să-mi pui capăt suferinţei atunci, 
îi spuse Christian, alegându-se cu un pumn în zona 
rinichilor, lovitura de graţie. 

Cu aproape trei ani mai tânăr decât partenerul lui, 
Christian era cum nu se poate mai diferit de bărbatul pe 
care îl considera cel mai bun prieten: era un tânăr chipeş, 
care ştia să se facă plăcut. Îşi lăsase părul blond-roşcovan 
până la umeri, ca vedetele pop de la televizor. Era 
inteligent, când voia, dar leneş şi mai interesat să alerge 
după fete decât după infractori, dacă era s-o spună pe-a 
dreaptă. Cei doi bărbaţi aveau anumite lucruri în comun 
totuşi: genul de copilărie pe care o au odraslele de militari, 
un talent aparte să intre în belele şi o antipatie împărtăşită 
faţă de noul lor şef. 

— Hai! Tura noastră începe într-o oră, mormăi Finlay, 
scoţându-şi mănuşile cu dinţii. Hai să vedem ce aiureală 
ne-a mai pregătit şeful penn aeara: 


— Ştiu că ar putea să pară o aiureală, începu 
inspectorul-şef Milligan, prin perdeaua de fum care imita 
atmosfera plină de smog din capitala Scoției. 

Coloana arcuită de scrum aninată de ţigara lui se frânse 
în sfârşit, aterizându-i pe pantaloni. 

— Poate că pare o aiureală... pentru că este o aiureală, 
sugeră Christian. 

Milligan se şterse de scrum, lăsând o dâră gri în urmă, şi 
se întoarse spre Finlay. 

— Ce zice? 

Finlay ridică din umeri. 


12510 


Milligan se întoarse din nou spre Christian. 

— Nu pricepem ce zici, băiete. Din ce ţară ziceai că eşti? 

— Din Essex! 

Milligan îl privi cu suspiciune o clipă, apoi continuă. 

— Voi doi o să fiţi de filaj pe şantier la noapte. Punct. 

— Nu pot să facă French şi Wick treaba asta? se plânse 
Finlay. 

— Nu, îi replică Milligan, căruia începuse să i se ia de 
compania lor. Pentru că French şi Wick au fost repartizaţi 
în staţia pentru tiruri. 

— Unde o să aibă loc tranzacţia propriu-zisă, pufni 
Christian. 

Milligan fie îl ignoră, fie nu-l înţelese. 

— E pierdere de vreme, comentă Finlay. 

— În acest caz, voi doi, de-alde pierde-vară, o să fiţi 
plătiţi ca să dormiţi toată noaptea într-o parcare. Toată 
lumea iese în câştig! Sunteţi liberi. 

— Dar... 


— Sunteţi... liberi. 
XX x 


La 7:28 p.m., Finlay opri în dreptul uneia din intrările 
laterale ale şantierului. Parcase la câţiva centimetri de 
porţile de metal, aşa că aveau vedere directă spre 
depozitele luminate de reflectoare, un zid de containere de 
mărfuri viu colorate, stivuite ca nişte piese uriaşe de lego, 
şi un motostivuitor abandonat peste noapte, reflectate 
tremurat în apele întunecate ale râului Clyde. 

Primii stropi de ploaie se izbiră de parbriz, amestecând 
culorile şi distorsionând contururile, ca vopseaua revărsată 
pe o pânză. Sub ochii lor, aversa se preschimbă într-o 
ploaie torențială, în timp ce ei băgau la ghiozdan burgerii 
de la Wimpy şi primele beri calde pe seara respectivă - o 
tradiţie când stăteai la pândă, ca şi Fordul Cortina fără 
emblema poliţiei pe care îl folosea departamentul. După ce 
fusese 11 ani în uz, maşina rablagită era, probabil, la fel de 
uşor de identificat de infractorii din Glasgow ca o maşină 
de poliţie cu girofarul pornit, dar cine erau ei să-şi 
contrazică superiorii ierarhici? 


12610 


— Oare de ce, îl întrebă Christian între două îmbucături, 
noi doi primim întotdeauna misiunile de rahat? 

— Ţine de politică, îi spuse Finlay sfătos. Uneori în 
branşa asta trebuie să ştii pe cine să pupi în cur. O să 
înveţi şi tu... Pe deasupra, sunt sigur că Milligan e un 
rasist de ultima speţă. 

— Sunt din Essex! 

Finlay se hotărî să schimbe subiectul. 

— Cum merge cu coafeza? 

— A aflat de maseuză. 

— Oh! exclamă Finlay, luând încă o îmbucătură din 
burger înainte de a continua. Îi era clientă? 

— Soră. 

— Ahhh! Atunci, cum merge cu maseuza? 

— N-a fost foarte încântată de faptul că mă văd cu 
poliţista. 

— Bun. Atunci, cum merge cu... 

— Merge bine. leşim din nou împreună joi. Cred că 
rulează filmul ăla cu „Femeia junglei”. 

Finlay ridică din sprâncene, dar nu-şi exprimă dubiile cu 
privire la alegerea neinspirată a prietenului lui pentru o 
seară la cinema. Băgă mâna în buzunarul de la cămaşă şi 
scoase mândru de-acolo o casetă. 

— Nu! Zău aşa! Nu-mi pune iarăşi Status Quo! se plânse 
Christian. Nu Quo, te rog! 

Mecanismul greoi o înghiţi pe nemestecate şi din boxe 
se revărsară primele acorduri, bruiate... 


Era Status Quo. 
XX x 


Trecuse o oră. 

— Sean Connery? îşi dădu cu presupusul Christian, 
crăpând geamul ca să nu se sufoce fumând ţigară de la 
țigară. 

— Cum naiba ai ajuns la Sean Connery? 

— Efectiv, de fiecare dată când imiţi pe cineva sună 
exact la fel! 

Finlay părea oarecum jignit. 

— Dă-mi voie să-ţi spun, mi s-a zis că am o ureche foarte 


012710 


bună când vine vorba de accente. 

— Aşa o fi. Tot ce zic e că gura nu face o treabă la fel de 
bună. 

— Bine. Hai să încercăm alta... îi spuse Finlay nervos. 

Ascultându-l atent, Christian închise ochii, frământându- 
şi creierul. 

Finlay îi repetă mai rar. 

— Sean Connery? 

— Oh, mai du-te-n mă-ta! 

X XX x 

Acele firave ale ceasului de pe bord arătau ora 9:00 când 
cerul fu luminat de primele explozii viu colorate. 

— Mă uit... şi văd... ceva care începe cu litera... „F”. 

— Focuri de artificii? îl întrebă Finlay pe un ton plictisit, 
destul de încrezător, având în vedere că bifaseră deja „fier 
forjat”, „furca stivuitorului” şi pe el însuşi. 

Bubuiturile şi scăpăratul artificiilor băteau până la ei 
prin geamul crăpat. 

— Mda... asta era, oftă Christian, căutând prin torpedo 
altceva cu care să-şi facă de lucru. 

Finlay se uită prin maşină. 

— Mă uit... şi văd... ceva care începe cu litera... 

Tresăriră amândoi când se auzi un bubuit zdravăn în 
tavanul maşinii, nişte paşi greoi care îndoiră metalul 
subţire de deasupra lor. O siluetă de lungan o luă apoi cu 
paşi apăsaţi peste capotă, înainte de a escalada porţile de 
metal. Finlay şi Christian se uitară amândoi cu gurile 
căscate la intrusul cu chică. Acesta se căţără pe gard şi 
ateriză ca un acrobat de cealaltă parte. Scoţând din rucsac 
un cleşte de tăiat bolţuri, reteză lanţurile şi începu să 
tragă de porţi să le deschidă. 

Deodată se văzu ceva scânteind prin ploaie, lumina unor 
faruri scălda întregul tablou, venind de undeva din spatele 
lor. Realizând că erau alarmant de vizibili acum, Finlay şi 
Christian se lăsară în jos, pândind cum trec cinci siluete 
întunecate la câţiva centimetri de geamul din dreapta, 
urmate de o dubă neagră. Zgomotul motorului era înecat 
de ploaie şi vehiculul intră pe şantier cu viteza cuiva care 


12810 


merge la pas. 

Finlay căută pe bâjbâite radioemiţătorul. Pe deasupra 
bordului vedea grupul răsfirându-se pe măsură ce se 
apropiau de cel mai mare dintre depozite. Duse 
radioemiţătorul pătrăţos la gură. 

— Crystal? şopti, auzind vocea dispecerei lui preferate 
pe calea undelor. Crystal! 

Zgomotul unor roţi care rulau pe asfaltul ud răzbătu prin 
ploaie în momentul în care duba acceleră în forţă spre 
depozit, prinzând destulă viteză cât să spargă uşile 
enorme, rulante. Cei care veniseră pe jos se strecurară 
grăbiţi prin deschizătură, în timp ce în fundal se auzea 
păcănitul sacadat al unor arme automate. 

Se auzi o pârâitură dinspre staţie. 

— Fin, tu eşti? 

— Da. Suntem la şantierul naval Goven şi avem nevoie 
de întăriri rapid. 

Se auzi o explozie de undeva dinăuntru. În mod evident, 
zgomotul reverberă şi în microfon, pentru că dispecera 
trecu abrupt de la tonul de şuetă la unul profesional. 

— Întăririle au pornit spre voi. Am încheiat mesajul. 

Finlay tocmai pusese la loc radioemiţătorul când o a 
doua explozie îl zbură pe individul cu chică prin una din 
ferestrele de la etaj - zăcea grămadă în lumina 
reflectoarelor. 

— Hopa! exclamă Christian, râzând şi deja formulând în 
minte povestea pe care avea să le-o spună colegilor ca să 
le facă în ciudă. 

Dar, imediat după aceea, în mod incredibil, corpul care 
păruse făcut praf întinse un braţ şi se ridică opintit. 
Bărbatul îşi recuperă arma dintr-o băltoacă şi se întoarse 
şchiopătând în incintă. 

— Cineva face exces de zel, comentă Christian, 
terminându-şi burgerul. 

Finlay se întoarse furios spre el. 

— Cum poţi să mănânci în momentul ăsta? 

Christian ridică din umeri, cu un aer nevinovat. 

— Vrei să intrăm, atunci? 


12910 


— Da. De ce nu? îi replică Finlay, coborând geamul ca să 
pună girofarul pe maşină. 

În depărtare, focurile de artificii continuau să se reverse 
deasupra oraşului când Finlay porni maşina şi din boxe 
ţâşni din nou Rockin” All Over the World de la Status Quo. 
Pornind sirena, demară în trombă spre depozit, fără vreun 
plan bine definit, dincolo de speranţa că prezenţa unui 
echipaj de poliţie ar fi putut anunţa sosirea iminentă a mai 
multora. 

— S-a întors Chică! îl avertiză Christian când bărbatul 
ieşi  clătinându-se din clădire, cu arma în mână, 
împroşcând cu gloanţe Fordul Cortina care se apropia de 
el. 

— Apasă naibii pe pedală! zbieră Christian în timp ce 
maşina era ciuruită de gloanţe. 

— Apăs, la dracu'! zbieră Finlay la rândul lui, rotind de 
volan, astfel că maşina patină, dând involuntar cu spatele 
în individul înarmat. 

Se auzi o bufnitură oribilă când individul se rostogoli 
moale spre râu. Maşina se învârti pe loc înainte de a se 
opri cu totul şi în lumina ultimului far rămas îl văzură 
zăcând plin de sânge la vreo şase metri de locul în care 
dăduseră peste el. Gâfâind amândoi, Christian şi Finlay se 
uitară agitaţi unul la altul, realizând că de data asta se 
poate să se fi băgat în ceva ce-i depăşea... Printre stropii 
de ploaie care se izbeau de capota zgâriată, îl văzură pe 
individul deşirat prinzând din nou viaţă. 

— Ce mama naibii?! exclamă Christian, oripilat. 

Cu braţele tremurânde, pletosul se ridică opintit, 
sprijinindu-se în mâini şi genunchi. 

Finlay ambală motorul, parcă avertizându-l. 

— Dă din nou peste el! îi strigă Christian. 

Deşi avea o mână ruptă, fapt dezgustător de evident, şi 
era ud leoarcă, individul se ridică greoi. Clătinându-se un 
pic, se uită lung la cele două figuri îngrijorate care îl 
priveau cu gura căscată prin parbrizul crăpat. Şi apoi, fără 
să stea o clipă pe gânduri, se întoarse şi plonjă în apa 
întunecată. 


1301 


— Hm, exclamă Finlay, dând din cap, cu ochii încă 
aţintiţi spre râu. Ştii, oricât l-ar plăti pe tipul ăsta, merită 
mai mult. 

Coborâră din maşină şi dădură fuga spre uşile sparte. 

În depozit domnea o linişte stranie când se chiorâră 
înăuntru. Duba neagră se vedea printre dărâmături pe 
rampa de încărcare, iar roţile din spate încă se mai 
învârteau în gol, la vreo jumătate de metru deasupra 
solului. O scară de metal escalada peretele opus, dând 
spre o uşă impunătoare. 

— Pare să fie liber, îi şopti Christian. 

Prinzându-şi părul în coadă la spate, dădu fuga spre 
dubă. După ce aruncă rapid o privire în maşina goală, se 
lămuri că pedala de acceleraţie fusese fixată cu un levier. 
Îi făcu semn lui Finlay. 

— Urcăm? propuse partenerul lui. 

— Urcăm, încuviinţă Christian. 

Urcară pe scară până în dreptul unei uşi ovale de metal 
care n-ar fi făcut notă discordantă pe un submarin - o 
boare de aer răcoros şuiera printr-o urmă de glonţ lăsată 
în geam. 

— Uşi cu închidere pneumatică, spuse Finlay încruntat, 
fluturând din mână pe unde trecea aerul. 

Se chinui să închidă uşa, auzind cum se trânteşte o alta 
în clădire când intrară pe un culoar cu un aer steril. Două 
cadavre zăceau acolo, rezemate faţă-n faţă, fiecare de un 
perete. Unul era în mod evident un membru al găştii care 
se infiltrase, celălalt era îmbrăcat din cap până în picioare 
într-un combinezon de protecţie. 

— Stai în urma mea, şuieră Finlay, uşurând primul 
cadavru de armă şi apoi verificând sistematic ce era 
dincolo de uşile deschise, aşa cum fusese instruit să facă: 
cântare industriale, case de marcat, cărucioare de mărfuri. 

O ţinură tot înainte, cu boarea care le sufla în faţă, pe 
măsură ce aerul sub presiune continua să se infiltreze prin 
spărtură, când auziră o bubuitură de undeva de dedesubt. 

Încremeniră amândoi. 

— Nu-i a bună, şopti Christian. 


13110 


Finlay clătină din cap. 

— Hai să ne mişcăm rapid! 

Se grăbiră spre capătul culoarului, unde calea le era 
blocată de o altă uşă cu închidere pneumatică. Prinzând în 
mâini mânerul lung, Finlay o deschise opintit. Christian 
trecu poticnit pragul, simțind cum îl izbeşte curentul - 
efectul maselor de aer cu presiuni diferite care încercau să 
ajungă în echilibru. Chinuindu-se să ţină uşa deschisă, 
Finlay se strecură prin crăpătură, lăsând-o să se 
trântească zdravăn în urma lui. 

— Nu-ţi face griji în privinţa mea... mă descurc, îi spuse 
sarcastic, dar partenerul lui nu-i răspunse. 

Christian se uita fascinat la pungile de praf alb murdar, 
stivuite pe un metru şi jumătate, şi la teancurile de 
bancnote aranjate metodic lângă ele. Finlay se îndreptă 
într-acolo şi-i întinse arma lui Christian. Făcu o gaură mică 
într-una din pungi, îşi linse degetul şi apoi scuipă pe jos. 

— Heroină. 

— Cât să fie aici? îl întrebă Christian. 

Cea mai mare cantitate pe care o confiscase din stradă 
fusese un kilogram. 

— Nu ştiu... Câteva mii. 

Se auzi iarăşi un ropot de dedesubt. Observând lumina 
dogoritoare care juca pe perete, Finlay se apropie de uşă 
ca să investigheze şi simţi prin deschizătură cum îl izbeşte 
un curent de aer încins. Chiorându-se pe ferestruică, văzu 
o pasarelă de metal care acoperea tot etajul de deasupra. 
Uşa deformată se deschise cu uşurinţă, el trecu pragul şi 
se apropie şovăind de focul care ardea într-o veselie. 

De cum ieşi la loc deschis, trebui să-şi pună mâna 
pavăză la ochi să se apere de dogoarea pe care o 
răspândea vâlvătaia. Din ceea ce fusese cândva un 
laborator de producţie ultramodern nu mai rămăsese decât 
o grămadă de bidoane şi canistre care luau foc, rând pe 
rând, mistuind cadavrele răspândite care încotro pe podea: 
deopotrivă angajaţi ai laboratorului, membri ai echipei 
care se infiltrase şi, după câte se părea, agenţi de 
securitate în ţinută civilă. 


13210 


Realizând că i se topeau tălpile de la pantofi pe metalul 
încins, Finlay ţâşni înapoi în cameră, închizând cum putu 
mai bine uşa spartă. 

— Vreo problemă? îl întrebă Christian. 

— Un incendiu. 

— Grav? 

— Cam da. 

— La naiba! 

— S-ar părea c-am ratat o încăierare pe cinste. N-a 
scăpat niciunul. 

Se întoarseră amândoi spre captura care era şansa lor 
de afirmare. 

— Care e prioritatea? îşi întrebă Christian superiorul. 
Drogurile sau banii? 

Finlay părea că stă în cumpănă, în timp ce pe peretele 
din spatele lui începeau să apară bule. 

— Drogurile sau banii, Fin? 

— Drogurile. Luăm drogurile. 

Christian părea că ar vrea să-l contrazică, dar zgomotul 
unui geam care se spărgea îl împinse să acţioneze. 

— Am văzut un cărucior de marfă într-una din camere. 

Finlay încuviinţă şi o porni grăbit spre uşa presurizată. 
Opintindu-se, o ţinu cât să poată trece Christian, simțind 
că i se usucă ochii din cauza aerului încins. După câteva 
momente, Christian se întoarse, împingând unul dintre 
cadavre pe cărucior, lăsându-i mâna să-i atârne pe podea. 

— Era traficant de droguri! se justifică, văzând expresia 
critică a lui Finlay. Şi acum e opritor pentru uşă. 

Christian trânti cadavrul în prag, fără menajamente, 
încercând să ignore pocnetul dezgustător care se auzi 
când Finlay dădu drumul la uşă ca să-l ajute să încarce 
căruciorul. 90 de secunde mai târziu aruncau ultima pungă 
în cărucior, cu feţele leoarcă de transpiraţie, în depozitul 
care se transformase într-un cuptor. 

— Hai! Hai! Hai! îi zbieră Finlay când Christian zăbovi 
să mai arunce o privire în urmă la mormanul de bani 
scăldat în lumina portocalie, în timp ce fugeau din calea 
focului prin clădirea care se năruia. 


1331 


X XX x 

Christian şi Finlay tuşeau amândoi, scuipând flegmă 
neagră, când primul dintre colegii lor veni în viteză spre 
locul incendiului. Epuizaţi după ce mutaseră pungile la o 
distanţă sigură de vâlvătaie, erau aşezaţi amândoi pe asfalt 
şi priveau focurile de artificii care ţâşneau deasupra 
propriului foc de tabără. Finlay nu spusese nimic când 
observase că partenerului său îi tremură mâinile, arsura 
de pe propriul lui braţ stâng zvâcnindu-i sub ploaia rece. 

Se auzi o portieră trântită. 

— E momentul nostru, îi spuse lui Christian, ridicându- 
se. 

Chiar când se postau de-o parte şi de alta a capturii- 
record, ridicând degetele mari şi rânjind larg, acoperişul 
depozitului se  prăbuşi în spatele lor. Fotografia 
emblematică, alb-negru, circulă zile întregi în presa 
naţională - un triumf în materie de PR pentru Direcţia de 
Combatere a Criminalităţii Organizate şi pentru Poliţia din 
Strathclyde în ansamblu... dovada că mai existau eroi. 


13410 


CAPITOLUL 3 


Miercuri, 6 ianuarie 2016 
9:53 a.m. 


— Cineva a murit, doamnă inspector-şef! 

— Au murit o grămadă de oameni... după cele 
întâmplate, îi răspunse Baxter calm, dar înverşunându-se 
pe parcurs, şi, nu ştiu de ce, voi vă încăpăţânaţi să ne 
irosiţi timpul frământându-vă din cauza singurei persoane 
care şi-a meritat-o! 

Întâlnirea ei cu FBl-ul decurgea pe cât de bine era de 
aşteptat, grija de a rezolva dezastrul de proporţii rămas în 
urma ultimului ei caz - un suspect executat, un agent CIA 
dispărut, un loc al faptei încă sub viscol şi o porţiune 
considerabilă din centrul Londrei aruncată în aer - îi 
revenea altcuiva acum. 

— Unde e acum agentul special Rouche, ai vreo 
informaţie? 

— Din câte ştiu, le răspunse Baxter pe un ton neutru, 
agentul Rouche a murit. 

Radiatorul care zumzăia în sala de interogatoriu sufla un 
aer sufocant în timp ce ei continuau cu întrebările 
interminabile. 

— Ai trimis o echipă să facă percheziţie la domiciliul 
agentului Rouche. 

— Da. 

— Aşadar n-aveai încredere în el? 

— Nu. 

— Şi mai simţi vreo urmă de loialitate faţă de el acum? 

Baxter şovăi infinitezimal. 


— Niciun strop. 
X k x 


De îndată ce întâlnirea din încăperea învecinată se 
încheie, Lupul se ridică şi o luă spre uşă. 

— Tu unde crezi că pleci? îl întrebă Saunders. 

— Vreau s-o văd. 


1351 


— Nu sunt sigur că înţelegi pe deplin conceptul de a fi 
„în arest”. 

— Aveam o înţelegere, spuse Lupul, întorcându-se spre 
Vanita. 

— Bine! zise Vanita arătându-şi acordul cu un gest din 
mână. Oricum, mai rău decat e dci n-are cum să fie. 


— Surpriză! 

În tăcerea prelungită, începură să-l doară muşchii feţei 
din cauza zâmbetului prefăcut. Baxter îl privea peste masă, 
în încăperea în care mai adăstau efluviile de transpiraţie 
răspândite de agentul de legătură. Deşi nu spunea nimic, 
ochii ei mari, negri, trădau sumedenia de emoţii care se 
războiau în fiinţa ei, sub faţada calmă. Parcă ar fi urmărit 
un joc mecanic, aşteptând să se oprească la cele trei 
imagini. 

Foindu-se stingherit pe scaun, Lupul îşi dădu părul 
ondulat la o parte din ochi şi ridică dosarul pe care-l avea 
în poală. Cătuşele zăngăniră pe masa de metal când îl puse 


în faţa lui. 
X A x 


— Pun pariu pe cinci lire c-o să-l pocnească, îi spuse 
Saunders Vanitei în timp ce-i urmăreau de la adăpost, din 
spatele geamului-oglindă. 

Înconjurată de cele trei persoane din viaţa ei care îi 
dădeau cele mai mari bătăi de cap, Vanita închise ochii şi 
mormăi ceva în hindi. 

— Nu mă bag. 

X XX x 

Întinzându-se peste masă, Lupul închise microfonul care 
transmitea spre camera de observaţie şi cobori glasul, 
vorbindu-i şoptit. 

— Ştiu, ăăă... ştiu că probabil nu-ţi sunt foarte simpatic 
în momentul de faţă, dar n-am cuvinte să-ţi spun cât mă 
bucur să te văd. 

Aruncă o privire iritată spre oglindă, parcă îndemnându- 
i pe spectatori să le lase un răgaz de câteva clipe. 

— Am fost foarte îngrijorat... cu tot ce s-a întâmplat, 
continuă el. Ar fi trebuit... Poate c-aş fi putut să ajut 


13610 


cumva. 

Baxter rămăsese impasibilă în timp ce Lupul de-abia îşi 
găsea cuvintele. 

El îşi drese glasul şi continuă. 

— Am fost la ei. Am vorbit cu Maggie. 

Văzu o străfulgerare pe chipul lui Baxter. 

— Nu fi supărată pe ea! Am rugat-o să-mi promită că n-o 
să-ţi spună. Pe scurt, am făcut o înţelegere... cu comisarul. 
O să mă lase să investighez un ultim caz... Ultimul meu 
caz. O să mă lase să-l găsesc pe-ăla care i-a făcut asta... lui 
Finlay. 

Respirația lui Baxter se accelerase, pleoapele îi fluturau 
mai repede şi i se umeziseră ochii. 

— Ştiu ce susţin ei, continuă Lupul precaut. M-am uitat 
în dosar şi înţeleg de ce susţin asta. Din exterior, totul se 
leagă. Dar ştii la fel de bine ca mine că se înşală. 

Vocea începu să-i tremure când adăugă: 

— N-ar fi părăsit-o. Nu te-ar fi părăsit pe tine... Nu ne-ar 
fi părăsit pe noi. 

Lui Baxter i se prelingeau lacrimi pe faţă acum. 

Lupul împinse dosarul peste masă spre ea. Pe prima 
pagină, pe o copie xerox, scria: 


Exemplarul lui Baxter 


— Doar studiază dosarul, îi spuse blând. 

— Nu pot, îi şopti Baxter, vorbind în sfârşit. 

Lupul răsfoi dosarul până ajunse la o pagină cu notițe în 
timp ce ea se ridica în picioare. 

— Dar aici scrie că... 

— Nu pot! repetă Baxter răstit, ieşind grăbită din 
cameră. 

Frecându-şi faţa, cu un aer obosit, Lupul închise dosarul. 
Se ridică şi îl aruncă în coşul pentru documente 
confidenţiale din spatele lui. Indreptându-se spre masă, 
porni din nou microfonul ca să li se adreseze celor de după 
geamul-oglindă. 

— În caz că nu v-aţi prins, răspunsul ei a fost „Nu”. 


03710 


XX X 

Baxter ieşi de la metrou şi intră într-un Tesco Express. 

Pe High Street în Wimbledon, pe unde înainta greoi, mai 
erau bucăţi răzlețe de zăpadă, depuse la baza felinarelor 
îngheţate sau căutându-şi refugiul în ultimele zone cu 
umbră. Ajungând la intrarea în bloc, alese în mod automat 
cheia de la Thomas de-acasă, puterea obişnuinţei dovedind 
unde se simţea acasă acum. Urcă treptele cu două sacoşe 
îndesate de cumpărături, dar se opri când ajunse la ultimul 
etaj, văzând că uşa de la apartamentul ei era larg deschisă. 
Lăsând sacoşele, se apropie cu precauţie. O femeie tunsă 
scurt tocmai ieşea pe uşă, trăgând fermoarul de la haina 
purtată peste o uniformă de asistentă de medicină 
veterinară. 

— Holly! exclamă Baxter, oftând uşurată. 

— Emily! o salută femeia entuziast, dar ştiind că nu era 
cazul să încerce să-şi îmbrăţişeze prietena din şcoală, 
mereu rezervată. Nu ştiam că vii. 

— Nu. Nici eu. 

— Am avut un pic de timp înainte să intru în tură, aşa 
că... 

— O cafea? o îmbie Baxter, care tocmai făcuse provizii. 

— Mi-ar face mare plăcere, dacă n-aş fi deja în 
întârziere. Ne auzim mai târziu? 

— Sigur. 

Dându-se la o parte ca să-şi lase prietena să treacă, 
Baxter îşi recuperă sacoşele şi intră în apartament. Mai că 
se aştepta ca Echo să apară în trombă de după colţ, 
ţâşnind spre bibliotecă şi ieşindu-i înainte, dar îşi aduse 
aminte că motanul era la Thomas, unde erau aproape toate 
lucrurile ei. 

I se părea ciudat să fie din nou aici. 

În hol mirosea ca la spital: un iz de dezinfectant menit să 
acopere mirosul de carne infectată. Blatul de lucru din 
bucătărie era acoperit de o sumedenie de plasturi şi 
bandaje, plus mai multe flacoane de medicamente pe 
jumătate golite. Se îndreptă spre frigider cu sacoşele, ca 
să înceapă să scoată cumpărăturile, când se auzi o 


1381 


bufnitură zdravănă din dormitor. 

Baxter încremeni, cu punga de „Amestec de cuşcuş cu 
legume” - o denumire cam vagă - în mână. 

Uşa de la dormitor se deschise încet, scârţâind. 

Baxter se trase înapoi, privind neliniştită spre hol. 

Deodată apăru un bărbat îmbrăcat sumar, care venea 
clătinându-se spre ea, cu o expresie hămesită. Avea pieptul 
acoperit de nişte răni groaznice, scrijelite adânc în carne, 
acoperite de o crustă şi îngălbenite pe alocuri, pe 
porțiunile care întârziau să se vindece. Bandajele groase 
din jurul umărului se întinseră când ridică mâinile, venind 
spre ea ca şi cum voia s-o prindă. 

— Drăguţ, comentă Baxter, aruncându-i o pungă de 
bomboane McVitie's Hobnobs Nibbles pe blatul de lucru. 

— Lăsăm pielea să respire, îi explică Rouche, desfăcând 
lacom punga. Mulţumesc! adăugă, ca un copil care uitase 
bunele maniere. 

— Mă gândeam că dormi, poate, îi spuse Baxter în timp 
ce el se apropie încet de ea, ţinându-se de coaste şi 
strâmbându-se la fiecare pas. 

— Iar amestecul de cuşcuş cu legume! se plânse Rouche, 
văzând punga din mâna ei. 

— Nu te mai lamenta! ţi face bine, rânji Baxter. 

Se lăsă pe vine ca să pună punga în frigider, pierindu-i 
zâmbetul preţ de câteva secunde, cât n-o vedea el. Rouche 
arăta mai rău decât oricând. Pielea lui palidă era scăldată 
de transpiraţie. Fiecare mişcare părea să necesite un efort 
susţinut de coordonare şi concentrare, ca nu cumva să se 
rănească mai grav, şi, după cum i se închideau ochii, 
probabil că şi noaptea trecută avusese dureri prea mari ca 
să poată dormi. Până şi părul lui grizonant părea ceva mai 
pleoştit şi mai cărunt decât în ajun. 

Arborând din nou zâmbetul, Baxter se ridică. 

— Cum ţi-a mers cu Holly? 

În noaptea când viscolise, ţipase la Rouche să nu-şi 
piardă cunoştinţa, silindu-l să se ridice şi trăgându-l cu 
forţa de la locul crimei comise chiar de el. La nici 20 de 
metri distanţă de omul pe care îl ucisese, Rouche se 


1 391 


prăbuşise la umbra unei sălcii plângătoare care-şi revărsa 
crengile pe malul lacului din St. James's Park, fără ca 
vreunul dintre nenumăraţii angajaţi ai serviciilor de 
urgenţă să-i observe prezenţa prin viscol. 

Abia după câteva ore bune trecuse pericolul şi putuse să 
se întoarcă după el. Împreună cu Thomas, panicat, dar 
dornic să ajute, reuşise cu chiu, cu vai să-l ducă pe Rouche 
până la maşină. În timp ce Baxter îl îngrijea pe bancheta 
din spate a Range Roverului, Thomas îi dusese până la 
apartamentul ei din Wimbledon. Neavând pe nimeni 
altcineva la care să apeleze, îşi asumase riscul şi sunase o 
prietenă cu care nu mai vorbise de când se sustrăsese de 
la o petrecere a burlăciţelor, cu un an în urmă. Fără să 
şovăie, Holly venise de la lucru direct la ea, bazându-se 
doar pe bruma de informaţii pe care le primise. Era 
asistentă la Spitalul Veterinar din Londra şi stătuse toată 
noaptea cu Rouche, alinându-i durerile cât să se poată 
odihni şi curăţându-i puzderia de răni grave. 

— Ce-ai zis? o întrebă Rouche, preocupat să mănânce. 

— Cu Holly, cum ţi-a mers? repetă Baxter. 

— Zice că antibioticele nu-şi fac efectul şi că, dacă 
starea mea continuă să se agraveze în ritmul ăsta, în două 
săptămâni m-am dus, o informă Rouche plin de voioşie, 
într-un puseu de energie indus de Hobnobs. Cum ţi-a mers 
cu FBl-ul? 

— Îţi vor capul. 

Rouche se opri din mestecat şi înghiţi ce avea în gură. 

— Pot să mai aştepte vreo două săptămâni? 

Baxter încercă să schiţeze un zâmbet, dar nu prea-i reuşi 
figura. 

— N-o să se dea bătuţi până nu mă găsesc, îi spuse 
Rouche pe un ton grav. 

— Ştiu. 

— Uite ce e, Baxter, sunt... 

— Nici să nu te oboseşti s-o spui, îl întrerupse Baxter. 

— Dar, dacă mă găsesc aici... 

— N-o să fie cazul. 

— Dar, dacă mă găsesc... 


14010 


— N-o să te găsească! Nu vreau să mai avem discuţia 
asta! îl repezi Baxter. Bagă-te la loc în pat. O să-ţi fac 
amestecul de cuşcuş cu legume acum doar pentru că eşti 
măgar! 

Îl urmări afectuos cum se îndrepta târşâit spre uşa de la 
dormitor. Deschizând frigiderul, ezită, scutură din cap şi 
apoi scoase o porţie de pui tikka masala pe care să i-o 


pună la încălzit. 
XX 


Revenind la Thomas, Baxter auzi trântindu-se uşa de la 
intrare. 

Renunţând la eforturile zadarnice de a alunga fumul pe 
fereastra din bucătărie, decise să arunce tigaia cu totul în 
tufa de trandafiri. Planul ei ambițios de a-i face o surpriză 
gătindu-i cina eşuase, ca majoritatea planurilor ei din 
ultimul timp. 

— Bună! o salută Thomas, încruntându-se în treacăt la 
vederea crengii din colţul antreului, care mai scutură vreo 
duzină de ace de pin în cele câteva secunde cât o studie. 
Miroase - simţea că se sufocă - bine. Ce avem de 
mâncare? 

— Amestec de cuşcuş cu legume, îl anunţă Baxter, 
sperând că n-o să se audă ţiuitul cuptorului cu microunde 
cât era el acolo. 

Thomas părea uşor dezamăgit. 

— Cum a decurs întâlnirea cu agenții federali? o întrebă. 

— Nasol. 

— Oh... Mă rog, cum se simţea Rouche azi? 

— Nasol. 

— Oh... Şi cum ţi-a mers în rest? încercă el încurajator. 

Amintirile o copleşiră: Lupul cu cătuşe la mâini, cum 
plânsese într-o cabină de toaletă, duhoarea infecţiei care 
mistuia trupul prietenului ei, cum o consolase pe Maggie 
când trecuse pe la ea în cursul după-amiezii. 

— Nasol, îi răspunse, în pragul lacrimilor din nou. 

Lăsându-şi rucsacul pe jos, Thomas dădu fuga s-o 
îmbrăţişeze. 

Simţindu-se epuizată, îşi lăsă capul la pieptul lui chiar 


D411 


când se auzea iar ţiuitul cuptorului cu microunde. 

— Vrei să luăm din nou fish and chips*? o întrebă 
liniştitor. 

— Mi-ar plăcea. 

El o strânse în braţe şi apoi o porni spre uşă. 

— Tu toarnă nişte vin pentru noi. Mă întorc într-un sfert 
de oră, îi zise. 

Baxter zâmbi şi ieşi după el până în antreu, în zgomotul 
acelor de pin care se scuturau pe hârtia de ambalat. 
Thomas se opri în hol. 

— Ştiu că azi a fost o zi grea. Dar totul s-a încheiat 
acum. S-a sfârşit, nu-i aşa? 

Ea încuviinţă. 

— Da, s-a sfârşit. 

Thomas îi zâmbi. 

În timp ce el închidea uşa în urma lui, Baxter intră în 
bucătărie şi îşi turnă ceva de băut. Se aşeză la masă şi 
scoase din geantă dosarul boţit, recuperat din coşul din 
sala de interogatoriu, punându-se pe citit. 

Aproape că se sfârşise. 


3 Specialitate din bucătăria englezească, peşte pane în crustă crocantă 
cu cartofi prăjiţi (N. t.). 
1 42 0 


CAPITOLUL 4 


Joi, 7 ianuarie 2016 
8:08 a.m. 


Lupul încerca să ignore şoaptele şi privirile care se 
întorceau necontenit în direcţia lui în timp ce aştepta la 
uşa fostului birou al inspectorului-şef Simmons de la 
Brigada Omucideri şi Infracţiuni Grave. Indiferent cât de 
mult s-ar fi zgâit la numele lui Baxter de pe uşă, tot aiurea 
i se părea - genul de farsă pe care ar fi făcut-o el şi Finlay 
pe vremuri. 

Ce-o fi fost în mintea celor de la vârf? 

Ce-o fi fost în mintea lui Baxter? 

— 'Neaţa, William! îl salută Janet, femeia de serviciu. E 
frig afară. 

Un pic surprins, Lupul încuviinţă. Faptul că el fusese 
fugar de 18 luni încoace părea să-i fi scăpat cu totul femeii. 
Îşi îngădui să savureze acest moment efemer de 
normalitate, cât aştepta la uşa şefei şi făcea conversaţie, 
ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic din toată povestea. Se 
strădui să-şi ascundă cătuşele cât schimba ea sacul de 
gunoi pe lângă el. 

— Cum se descurcă Gary la facultate? o întrebă. 

— Oh, mai nou e gay! îi răspunse Janet încântată. 

— OK! 

Lupul îi zâmbi la rândul lui. 

— Şi ce studia, oare? o întrebă, sperând să mai 
prelungească măcar un pic momentul, dar, până să apuce 
ea să-i răspundă, uşa de la birou se deschise şi i se făcu 
semn să intre. 

Îmbrăcat într-un alt costum elegant, Christian era aşezat 
deja la birou. Îi făcu cu ochiul Lupului când acesta se 
aşeză lângă el. 

— Informaţiile de la tine s-au confirmat, anunţă Vanita, 
instalându-se la biroul lui Baxter. Operaţiunea de ridicare 
a lui Dubois, cu toţi subordonații lui, este în curs chiar 


14310 


acum, iar paza de coastă din Franţa a interceptat deja 
nava... Înțelegerea noastră rămâne valabilă. 

— Să-i scoatem cătuşele sărmanului băiat, atunci? 
propuse Christian. 

Vanita îi întinse cheia, cu un efort vizibil. Christian îi 
scoase cătuşele şi apoi se făcu că tuşeşte ca să-şi ascundă 
râsul, văzându-l pe Lup cum prindea în cătuşe de birou 
poşeta violet a Vanitei. 

— Actele tocmai sunt pregătite, îl informă Vanita pe Lup, 
care o privi cu un aer nevinovat, ar trebui să fie gata de 
semnat mâine. Mă aştept din partea ta să mă contactezi în 
fiecare dimineaţă şi după-amiază. Şi, dat fiind că această 
înţelegere nu poate continua pe termen nelimitat, îţi impun 
o perioadă de cinci zile în care să găseşti ceva concret. 

Lupul dădu să protesteze. 

— Oricât m-ar îndurera s-o recunosc, continuă Vanita, 
eşti un detectiv bun, Fawkes. Dacă n-ai găsit nimic până 
acum, înseamnă că n-ai ce găsi. 

Lupul se uită la Christian, căutând îndrumare, lăsându-l 
pe bărbatul mai înţelept şi mai experimentat să adopte 
rolul jucat de Finlay până atunci. Acesta dădu aprobator 
din cap. 

— Cinci zile, încuviinţă Lupul. 

AX k 


Deoarece cerul alburiu părea gata să mai cearnă un 
rând de zăpadă, Baxter revenise la fesul caraghios şi 
mănuşile asortate. Bătând în uşa şubredă de la şopron, 
dărâmă firma improvizată, care ateriză cu faţa în jos în 
iarbă. Se auzi o bufnitură dinăuntru şi apoi în uşă se ivi 
figura nedumerită a lui Edmunds - nu se aştepta la 
musafiri în grădina din spatele casei. 

— Baxter! exclamă, zâmbind şi îmbrăţişând-o. 

— Tia mi-a deschis, îi explică Baxter, pătrunzând în 
centrul de comandă al Agenţiei de Detectivi Alex Edmunds. 

Edmunds ridică taburetul pe care îl răsturnase, ca să se 
poată aşeza Baxter. 

— Te-aş servi cu o cafea sau ceva, dar furtunul a 
îngheţat de vreo săptămână, se scuză. Voiai să intrăm în 


D441 


casă? 

— Nu, nu e nevoie. De fapt, am venit în calitate oficială. 

— Oh? Nu eşti încă în concediu? 

— Mda. Încă vreo două săptămâni, încuviinţă Baxter, 
fără să-i dea alte detalii. 

Se uită în jur la pozele cu un dihor cu aer foarte nervos, 
prinse în piuneze pe nişte hărţi ale Manhattanului, şi la 
fotografiile judiciare cu o maşină incendiată, în care se mai 
vedeau două siluete fantomatice. Simţind că i se face rău, 
Baxter întoarse spatele fotografiilor. 

— Aşadar ai rezolvat cazul cu Mr. Scabs? îl întrebă, la 
curent cu primul caz al lui Edmunds, oricât de ridicol 
fusese. 

— De fapt, în momentul de faţă, e în continuare „în 
libertate”... Dar o să-l prind eu, îi spuse Edmunds 
încrezător, frecându-şi coapsa pe care avea o vânătaie 
enormă. În calitate oficială? o întrebă, dornic să schimbe 
subiectul de la faptul că nu era în stare să prindă un 
mamifer de talie mică. Ai venit să mă arestezi? 

— Nu, îl linişti Baxter, întinzându-i dosarul boţit. Am 


venit să te angajez. 
XX x 


După ce se descălţară în hol, Lupul, Christian şi 
Saunders primiră de la Maggie câte o pupătură care le 
lăsă urme de ruj rozaliu. 

În ciuda protestelor Lupului, faptul că Saunders fusese 
implicat în ancheta iniţială însemna că se pricopsiseră cu 
el pe moment. Totuşi, în drum spre Muswell Hill, Lupul 
aflase că, în noaptea în care murise Finlay, Saunders 
refuzase categoric să plece de lângă Maggie până nu 
venise Baxter să-l înlocuiască, ceea ce-l făcuse să mai 
crească un pic în ochii Lupului. 

Lupul îşi scoase haina şi o lăsă pe un scaun în bucătărie, 
în timp ce Maggie le pregătea ceva de băut, acompaniată 
de conversații stângace. Când Christian şi Saunders urcară 
într-un final la etaj, el rămase în urmă ca să stea de vorbă 
cu ea. 

— Dacă ai nevoie de ceva, să ne strigi. Nu vreau să urci 


14510 


acolo azi. 

Ea încuviinţă şi Lupul o strânse tare în braţe, mai mult 
pentru el decât ca s-o liniştească pe ea. 

Urcând pe urmele colegilor lui, Lupul se apropie de uşa 
spartă, doar spre a descoperi două figuri cunoscute care îi 
aşteptau deja acolo. 

— "Tu-i mama mă-sii, ce 'aceţi aici? îi întrebă Saunders, 
fără să-şi dea seama câte litere înghiţise dintr-o propoziţie 
de opt cuvinte. 

— Amendă pentru înjurături! îi strigă Maggie de la 
parter. I-am promis că nu vă spun! 

Lupul surprinse o undă de zâmbet pe buzele lui Baxter. 

— Ştiam eu c-o să vii, îi spuse, dar Baxter nu reacţionă. 
Edmunds, îl salută glacial. 

— Lupule, îi răspunse acesta, încă şi mai impasibil. 

— Edmunds, ţi-l prezint pe comisarul Christian Bellamy, 
un prieten vechi de-ai lui Finlay, spuse Baxter. Christian, 
ţi-l prezint pe Alex Edmunds, detectiv particular, continuă 
mândră. 

Cei doi dădură mâna. 

— Saunders, se prezentă Saunders, întinzându-i mâna. 

— Mda, îi replică Edmunds nedumerit. Ne cunoaştem. 

Saunders nu reacţionă în niciun fel. 

— Am fost colegi, vreo şase luni... Cazul „Păpuşa de 
cârpe”? îi reaminti Edmunds. 

In continuare, nicio reacţie. 

Bănuind că era mai simplu să dea pur şi simplu mâna, 
Edmunds exact asta făcu. 

— În regulă, Saunders, interveni Lupul, dându-se înapoi 
ca să-i facă loc, e rândul tău. 

Scoţându-şi carnetul, Saunders şovăi o clipă, apoi se 
îndreptă spre uşa crăpată ca s-o închidă. 

— Pe 1 ianuarie, la ora 12:35 a.m., eu şi detectivul Blake 
am fost chemaţi în ajutorul unui anumit agent Randle, în 
legătură cu o presupusă sinucidere. Am ajuns aici la 12:56 
a.m. şi am descoperit - îşi drese glasul - cadavrul unui 
bărbat în vârstă de 60 de ani, aflat în mijlocul camerei, cu 
faţa în jos, cu o rană produsă de un glonţ în tâmpla stângă 


14610 


şi o armă de foc de calibrul 9 mm pe podea lângă el. 

Nimeni nu spuse nimic, fiecare era cufundat în propriile 
gânduri, iar pata închisă la culoare de pe podea părea să 
domine încăperea. 

Saunders dădu pagina. 

— Odată ce s-au făcut fotografii, arma a fost luată ca 
probă. Conform raportului judiciar, s-au găsit doar 
amprentele victimei pe ea, în concordanţă cu faptul că era 
stângaci, iar raportul de expertiză balistică a confirmat că 
glonţul provenea de la această armă. La momentul 
ajungerii la locul faptei, agentul Randle a trebuit să forţeze 
uşa locuinţei. Descoperind o uşă încuiată la etaj, a forţat-o 
şi pe aceea, provocând pagubele vizibile la nivelul tocului. 

Saunders dădu din nou pagina. 

— Cadavrul a fost descoperit într-o cameră încuiată, 
nimeni altcineva prin jur, iar singura fereastră era închisă 
pe dinăuntru... Concluzia: sinucidere. 

Lupul se apropie de fereastră ca s-o studieze, observând 
că mecanismul de deschidere era încă învelit în plastic, 
semn că nu fusese deschisă vreodată. 

— N-a lăsat niciun bilet? întrebă. 

— Nu s-a descoperit niciunul. Ceea ce e valabil pentru 
şapte din 10 cazuri de sinucidere. 

— Unde era Maggie în tot timpul ăsta? întrebă 
Edmunds, care încă nu terminase de citit dosarul. 

— Cu nişte prieteni, îi răspunse Saunders. La o 
petrecere în Hampstead. 

— Finlay detesta revelionul, declarară Lupul şi Baxter la 
unison. 

El zâmbi. Ea, nu. 

— Atunci, cine a anunţat poliţia? îi întrebă Edmunds. 

— Finlay. A sunat de pe telefonul fix din hol, spuse 
Saunders, verificând în carnet. La ora 12:07 s-a aplicat 
procedura pentru apeluri în care nu se spune nimic şi a 
fost trimis un echipaj. 

— N-a spus nimic la telefon? 

— Nu. Dar Dumnezeu ştie în ce stare o fi fost la 
momentul respectiv. 


1471 


Se uită la comisar, în expectativă. 

— Mie mi s-a părut că era bine, declară Christian, 
zâmbind trist. Am trecut pe la el în seara aia, mai devreme, 
le explică. Am dat iama la sticla de whisky de-abia 
desfăcută. 

Baxter îşi aminti fotografiile judiciare, sticla de whisky 
de duzină care zăcea răsturnată pe jos - cadoul din partea 
colegilor cu ocazia pensionării. 

— Despre ce aţi vorbit? îl întrebă Edmunds pe Christian. 
Dacă nu vă supăraţi că vă întreb. 

— Despre ce vorbesc prietenii vechi când se regăsesc de 
sărbători? Am depănat amintiri despre aventurile noastre, 
despre care dintre noi a câştigat nu ştiu ce încăierare, 
despre fetele care ne-au frânt inimile, îi răspunse el 
zâmbind. Am descoperit un apel nepreluat de la el, m-a 
sunat imediat după miezul nopţii, şi n-o să mă iert 
niciodată că nu i-am răspuns. După câteva minute, am 
primit asta... 

Le arătă telefonul: 


Ai grijă de ea în locul meu. 


— Moment în care am intrat în panică, am luat primul 
taxi şi am venit aici cât de repede am putut. Am ajuns la 
câteva minute după ce spărseseră uşa, le spuse, uitându-se 
la podea de parcă încă îl mai vedea pe Finlay zăcând acolo. 

— A încercat să te sune de pe mobil, începu Edmunds cu 
o expresie intrigată. Ţi-a trimis un SMS de pe mobil. Şi 
apoi coboară Ja parter ca să sune la 999 de pe fix... De ce? 

— Cred că n-a vrut să-l găsească Maggie aşa, îi răspunse 
Christian, cu voce pierită. 

— Iar de pe fix e mai uşor de identificat sursa apelului, 
adăugă Saunders. Finlay ştia cu siguranţă treaba asta. 

— Zi-mi cum a fost cu uşa, interveni Lupul, uitându-se la 
bucăţile de ipsos din jurul tocului, smulse din perete. 

— Ar fi trebuit să fie camera nouă a nepoților, aşa că uşa 
nu avea broască. 

— Dar tocmai ce-ai zis că... 


1481 


— Ştiu ce-am zis, îl întrerupse Saunders. Material de 
etanşare. A aplicat material de etanşare în jurul tocului şi 
pe podea, din cauza asta ne-a fost aşa de greu să intrăm. 
Uite ce e, Lupule, cu tot respectul, nu ajungem nicăieri. A 
fost descoperit într-o cameră complet izolată, practic cu 
arma în mână. A fost sinucidere, amice. 

— Nu e sinucidere până nu zic eu că e sinucidere, se 
stropşi Lupul la el, ştiind foarte bine că Maggie era la 
parter. 

Saunders ridică din sprâncene, uitându-se la ceilalţi. 

— Lupule, chiar nu te auzi? îl întrebă Baxter. Vorbeşti ca 
şi cum ai fi dus cu capul. 

Ce-i drept, îl insultase, dar măcar acum vorbea cu el. 

— Şi-a făcut felul. Ştiu să-mi fac meseria, Lupule, 
declară Saunders, încurajat că avea întăriri. 

Mai înalt cu un cap decât colegul lui deloc impunător, 
Lupul se apropie ameninţător de el. 

— Will! interveni Christian, pe acelaşi ton pe care-i 
vorbea întotdeauna Finlay când încerca să-l calmeze. 

După un moment încordat, Lupul se trase înapoi şi îi 
întoarse spatele. 

— Dacă nu vrei să fii aici, Saunders, ieşi. 

În mod nesăbuit, Saunders îi trase un ghiont în spate 
Lupului când se îndepărta. 

— Crezi că mie nu-mi pasă de asta?! strigă. Crezi că eu 
n-aş vrea să mă înşel?! 

Lupul avea o expresie de rău augur când se întoarse 
spre el. 

— Finlay şi taică-meu au fost colegi. Nu ştiai, nu? Aşa 
că, atunci când taică-meu s-a despărţit de maică-mea şi s-a 
hotărât să se închidă în garaj, cu motorul pornit, ghici cine 
a venit să-mi dea vestea, cine a rămas peste noapte cu 
mine, cine mi-a spus că nu e vina mea... Îmi pasă, futu-i! 

Lupul înclină din cap, cerându-şi scuze. 

— lertaţi-mă că pun o întrebare foarte evidentă, 
interveni Baxter, dar al cui era pistolul? 

Saunders îşi recuperă carnetul de pe jos. 

— Habar n-am. Un Beretta 92. Numărul de înregistrare 


1491 


a fost răzuit. După cum am spus deja, singurele amprente 
erau ale lui Finlay. Am vorbit cu un amic de la Brigada 
Antitero şi, după aprecierea lui, arma are cel puţin 30 de 
ani. S-a tras cu ea în repetate rânduri şi mai erau trei 
gloanţe... Ar fi putut proveni de oriunde. 

— Şi totuşi, nu se ştie de ce, Finlay s-a hotărât s-o 
păstreze atâţia ani, comentă Edmunds, gândind cu voce 
tare. 

— Sper că pot conta pe discreţia tuturor, interveni 
Christian. Dar nu ajungi la vârsta noastră fără să 
colecţionezi câteva suvenire pe parcurs. Pe vremea 
noastră nu se ţineau registre atât de stricte. 

Se lăsă din nou tăcerea, cât fiecare dintre ei încerca să 
găsească o cale de a fenta acest impas. 

— Bun. Pot să spun ce mai aveam de spus? îi întrebă 
Saunders, arătând de parcă îi era rău. La autopsie s-au 
descoperit câteva probleme de sănătate minore. Niciun 
motiv de îngrijorare, doar problemele obişnuite care apar 
odată cu vârsta. 

Toată lumea se uită cu un aer curios la Christian. 

— Ce-i? îi întrebă el. 

— Nicio altă leziune care să nu poată fi pusă pe seama 
accidentărilor obişnuite când meştereşti ceva, continuă 
Saunders. Cauza decesului: o rană la cap produsă de o 
armă de foc, glonţul a fost găsit la nivelul craniului, 
încheie stingherit. Deci cum procedăm în continuare? îl 
întrebă pe Lup. 

În scurtul răstimp de tăcere care urmă o auziră pe 
Maggie învârtindu-se prin bucătărie, fără îndoială tocmai 
le mai pregătea ceva de băut. 

— N-o să elibereze cadavrul de la morgă până nu avem 
un verdict, spuse Baxter. Cu cât tărăgănăm mai mult 
chestia asta, cu atât mai greu îi va fi lui Maggie. 

— O să dureze cât o să dureze, declară Lupul. 

Baxter pufni şi scutură din cap. î 

— Pistolul, mormăi Lupul, preocupat. În direcţia aia vom 
găsi un răspuns, oricare ar fi acela. Finlay a avut un motiv 
să-l păstreze atât timp. Trebuie să descoperim acel motiv. 


1501 


— Şi care-i planul tău? îl întrebă Saunders. 

— Scoate de la inventar pistolul şi glonţul recuperat la 
autopsie. Pune-i pe cei din echipa criminalistică să facă 
toate testele care le vin în minte. Orice descoperă ne-ar 
putea fi de folos, îl dăscăli Lupul. Baxter, tu o să te 
concentrezi asupra lui Maggie. Cu tine o să vrea să 
vorbească. Chiar şi o schimbare subtilă în comportamentul 
lui Finlay ar putea să aibă o însemnătate. Treburile 
obişnuite: dacă îl preocupa ceva, vreun caz mai vechi care 
îi venise în minte... Şi, mai ales, trebuie să afli unde ţinuse 
în tot timpul ăsta o armă încărcată. 

Ea încuviinţă din cap, fără vreun cuvânt. 

— Deja am început să parcurg câteva din dosarele vechi 
ale lui Finlay, dar aş avea nevoie de o mână de ajutor, îi 
spuse Lupul lui Edmunds, care îi aruncă o privire lui 
Baxter, dar ea nu obiectă la diviziunea logică a sarcinilor. 
Şi, Christian, te ţinem la curent. O să apelăm la tine ca să 
ne ajuţi să completăm informaţiile ce-ar fi putut fi omise 
din rapoartele oficiale, e-n regulă? 

Comisarul încuviinţă: 

— Vă ajut în orice fel pot. 

— De la unul dintre cazurile vechi ale lui Finlay lipseşte 
arma crimei, continuă Lupul. Hai să identificăm cazul cu 
pricina! 


15110 


CAPITOLUL 5 


Miercuri, 7 noiembrie 1979 
5:49 p.m. 


— Fin! în stânga! îi şuieră Christian. Cealaltă stânga! 

Se strecurară pe uşa apartamentului 19, de pe care se 
cojea vopseaua, dar cu o broască nou-nouţă fixată pe 
lemnul scobit. Întreaga clădire duhnea a urină şi gunoi 
acumulat cu săptămânile. Parcă nici lumina nu avea vreun 
elan să pătrundă pe geamul crăpat din capătul holului. 

Sprijinindu-se în braţul cu arsura, Finlay înjură un pic 
mai tare decât era cazul. 

Christian îl privi exasperat. 

— Trebuie să vezi ce-i cu braţul ăla, îi şopti din prag. 
Stai să mă uit. 

— Acum?! îi răspunse Finlay tot pe şoptite, strâmbându- 
se. De ce faci de fiecare dată chestia asta? 

— Ce fac? 

— Incerci să le dai sfaturi medicale tuturor celor cu care 
ai de-a face. 

— Cui adică? 

— Tuturor, tuturor! 

Christian întinse mâna spre manşeta cămăşii cu mâneci 
scurte a partenerului lui. 

— Lasă-mă! îi spuse Finlay pe muteşte, dându-i una 
peste mână. Imi place ceasul. 

— Ce pot să zic? rânji Christian, admirându-şi ceasul nou 
de la mână. Aveam chef să sărbătoresc. 

Scăldându-se în continuare în gloria statutului temporar 
de vedetă, Christian sorbea fiecare strop de admiraţie 
revărsat asupra lui, în timp ce Finlay încerca să se 
sustragă, cu o combinaţie de umor şi modestie, de-abia 
aşteptând ca lucrurile să revină la normal. 

— La ce-ţi trebuie o chestie care să-ţi ia ochii ca asta? îl 
întrebă Finlay, arătându-i ceasul lui fără pretenţii. Al meu 
e luat de la Woolies şi merge foarte bine. 


15210 


— E cu patru minute în urmă. 

— Oh, făcu Finlay, retrăgându-şi mâna în timp ce 
Christian îşi studia achiziţia ostentativă. 

— Parcă Oscar Wilde a zis că „ultimul lucru la care 
foloseşte ceasul unui gentleman e să arate ora”, nu? 

Finlay îl privi intrigat. 

— Habar n-am ce vrea să însemne chestia asta. 

— Nu... Nici eu, recunoscu Christian şi se hliziră 
amândoi. 

— Deci intrăm? propuse Finlay. 

În timp ce depozitul incendiat se năruia pe şantier, 
cineva raportase furtul unui automobil în Whiteinch, un 
cartier învecinat, iar descrierea individului rănit care îl 
agresase şi furase maşina corespundea cu portretul 
suspectului cu chică. Automobilul furat, un Austin 
Princess, fusese descoperit pe Mathieson Terrace, în zona 
Gorbals, cu destule amprente şi urme de sânge în interior 
cât să le dea de lucru săptămâni întregi celor de la 
laborator. Dar faptul că vehiculul fusese abandonat în 
apropierea mai multor adrese rău famate din oraş le 
dăduse măcar un punct de pornire lui Finlay şi lui 
Christian. 

Din acel punct, folosindu-se de informaţii obţinute pe 
canale nu tocmai oficiale, nu le luase mult să-l localizeze 
pe individul care ieşea în evidenţă: Brendan Towers de pe 
Cumberland Street, o clădire imensă care era practic un 
refugiu pentru drogaţi care-şi iroseau viaţa şi un loc unde 
prostituatele îşi puteau vedea de treabă. 

Oprindu-se în faţa uşii deloc îmbietoare, Christian îşi 
făcu încălzirea, răsucindu-şi gâtul şi scuturându-şi braţele. 

— Îmi iese din prima, îl asigură pe Finlay, care se uită 
când la partenerul lui, când la uşă. 

— Din a treia încercare... Cine pierde dă de băut 
diseară? 

— Ne-am înţeles. 

Christian inspiră adânc. 

— Poliţia! zbieră, lovind cu toată puterea în broască, nu 
că uşa ar fi părut să reacționeze. 


1531 


Şchiopătând un pic, ignoră expresia plictisită a lui Finlay 
şi mai trase un şut în uşă. 

— Poliţia!... Mama mă-sii! se plânse, rezemându-se de 
perete. 

— Crezi că te-a auzit deja? glumi Finlay, apropiindu-se 
de uşă, cu bastonul ridicat. 

Era gata să lovească în uşă, când îi trecu prin minte să 
apese mai întâi pe clanţă, moment în care uşa se deschise. 

— Mai taci! îl repezi Christian, intrând şontâc-şontâc 
după el. 

Mirosul de acru din cameră era intensificat de cadavrul 
care zăcea pe podea. Mortul zăcea pe burtă, cu tunsoarea 
inconfundabilă la vedere şi cu un cuţit de vânătoare, care 
arăta convingător de letal, înfipt în spate. 

— Vai, ce păcat, exclamă Finlay pe un ton prefăcut, 
uitându-se de jur-împrejur prin cămăruţa sordidă. 

Se vedeau semnele clare ale unei lupte: mobilă făcută 
bucăţi, cioburi pe jos. Roiau muştele deasupra unei tigăi 
înnegrite aflate pe aragaz. 

Christian părea uşor dezamăgit. 

— Deci nu e nemuritor... 

— Aşa s-ar părea. Să fac eu onorurile? pufni Finlay, 
începând să percheziţioneze cadavrul. 

Scoase un portofel din buzunarul de la spate. 

— Ruben de Wees, anunţă, desfăcând un permis de 
conducere străin. 

I se alătură lui Christian la geam ca să admire 
priveliştea alcătuită din tomberoane şi angajaţi de la 
bucătărie ieşiţi într-o pauză de ţigară. 

— Pare că era olandez... 

Christian scoase o exclamaţie neutră. 

— Şi acum o să iasă cu saboţii înainte, adăugă Finlay, 
uitându-se la prietenul lui, care clătina din cap şi încerca 
să nu pufnească în râs. 

— Bun, declară Christian, sătul de priveliştea ternă. Hai 
să anunţăm prin staţie şi... 

Făcu o pauză. 

— Ăăă... întâmplător, i-ai luat cumva pulsul când îl 


15410 


pipăiai? 

Finlay se întoarse, nedumerit. 

Cadavrul dispăruse şi se vedea un şir de pete de sânge 
care duceau spre uşă. 

Se întoarse îngrozit spre Christian. 

— Avea ditamai cuțitul înfipt în spinare, la naiba! 
exclamă în defensivă, chiar în momentul în care ieşeau 
zoriţi în hol, ţinându-se după urmele care duceau spre casa 
scării. 

— Mă gândesc, gâfâi Christian, care în mod evident se 
distra în timp ce goneau pe scări, să încercăm cu o ţepuşă 
în inimă data viitoare! 

Undeva la parter se auzi trântindu-se o uşă greoaie. 

La nici 10 secunde în urma lui, Finlay şi Christian 
ţâşniră din clădirea întunecată, aruncaţi pe o alee 
cufundată într-o lumină cenuşie. Suspectul înviat din morţi 
era la doar 20 de paşi distanţă, se îndrepta poticnit spre 
High Street, cu cuțitul înfipt în continuare în spinare. 

— Scuze, Ruben?! îl strigă Christian. Treaba asta trebuie 
să fie una dintre cele mai jalnice tentative de evadare la 
care am asistat vreodată! 

Olandezul, care de-abia se mai mişca, găsi totuşi energia 
să le arate degetul mijlociu. 

— Ce nepoliticos, râse Finlay. 

O porniră agale după el, în timp ce el încetinea cu 
fiecare pas, ieşind împleticit în strada aglomerată, 
stârnind, după cum era firesc, panică şi un cor de ţipete. 
Fără să se grăbească, Finlay şi Christian ieşiră de pe alee 
spre a restabili calmul. 

— Daţi-vă înapoi, vă rugăm! 

— Faceţi-ne loc! 

— Poate să cheme cineva o ambulanţă? 

Clătinară din cap cu un aer compătimitor când individul 
o luă târâş, lăsând să-i atârne mâna ruptă în urma lui pe 
trotuar, în timp ce traficul de pe strada principală gonea 
nestăvilit, ca de obicei. Ceasul digital al lui Finlay scoase 
un ţârâit, anunțând că era şi patru minute, chiar când 
olandezul se prăbuşi la pământ. 


15510 


— Te rog, îşi îndemnă Finlay partenerul, arătând spre 
suspect. 

Dar, când Christian făcu un pas în faţă, individul se 
ridică opintit în genunchi, căutând pe bâjbâite până ce 
dădu cu mâna de mânerul cuţitului înfipt adânc în carne. 

— În locul tău, nu l-aş scoate de-acolo, sincer! îi spuse 
Christian, ignorând rânjetul lui Finlay la auzul încă unui 
sfat medical preţios. 

Cu un strigăt de durere, bărbatul începu să tragă de 
lamă, scoţând-o încetul cu încetul. 

— Hopa! Hopa! ţipă Christian, ţâşnind prea târziu să-l 
imobilizeze. 

Bărbatul îl atacă, cu părul căzându-i peste faţă, în timp 
ce Christian se lăsă să cadă pe trotuar, încercând să-şi 
astupe cu palmele o rană adâncă apărută într-o parte. 

— Nu te mişca de-acolo, Christian! îl somă Finlay în timp 
ce olandezul se ridica, clătinându-se pe picioare, cu un 
firicel de sânge prelingându-i-se din colţul gurii. 

Finlay ridică bastonul. 

— Nu vă apropiaţi! avertiză individul mulţimea care 
căsca gura. 

Se uită în urmă la strada aglomerată, realizând că putea 
s-o taie prin faţa autobuzului numărul 7, care tocmai oprea 
în staţie... 

„.„dar nu şi prin faţa Citroenului 2CV în curs să 
depăşească autobuzul. 

Se auzi o bufnitură surdă şi apoi, cu scârţâit de 
cauciucuri, roţile se agăţară de corpul care atârna moale şi 
îl făcură una cu asfaltul. 

Lui Finlay îi luă câteva clipe să proceseze ce se 
întâmplase. Trecând pe pilot automat, ieşi în stradă ca să 
oprească traficul şi apoi îl conduse pe şoferul şocat spre 
trotuar. Se lăsă pe vine lângă Christian. 

— Mai eşti printre noi? 

— Mda, n-am nimic, îi zâmbi Christian, palid la faţă. 

Trăgându-i o palmă zdravănă pe spinare, Finlay se 
întoarse la maşină. Băgând mâna sub şasiu, prinse unul 
dintre braţele sucite de bara de protecţie. 


15610 


— Ce faci? îi strigă Christian. Nu vezi că i s-a răsucit 
capul? 

Aprinzându-şi o ţigară, Finlay se aşeză pe bordură, cu 
ochii aţintiţi asupra prizonierului decedat, în timp ce din 
depărtare se auzeau sirene. 

— Mda... dar n-am de gend sa mii asum vreun risc. 


Finlay se cutremură uitându-se la doctorul care îi cosea 
rana lui Christian. Modul în care se ridica pielea chiar 
înainte de a fi străpunsă de acul încovoiat avea ceva 
hipnotic, deşi îi dădea o stare de greață. 

— Aţi avut amândoi o săptămână cu peripeții, comentă 
doctorul, cu o voce înăbuşită de mustaţa deasă. Cu asta 
cred că am încheiat, anunţă, tăind aţa care mai rămăsese 
şi admirându-şi opera. Foarte frumos. 

Christian se uită la rezultat. S-ar zice că „foarte frumos” 
însemna să arăţi ca şi cum ţi-ar fi lipit cineva de coastă o 
şină de la trenul de jucărie. 

— Mulţam, doctore, îi spuse, nu prea impresionat. 

— Hai să te consultăm şi pe tine, bine? continuă 
doctorul, întorcându-se spre Finlay. 

Îi desfăcu bandajul murdar improvizat, care se lipise în 
mai multe locuri de arsura de acum două zile. Se strâmbă. 

— Data viitoare când o să te alegi cu arsuri de gradul 3, 
poate c-o să iei în calcul să ne faci o vizită. 

— Promit, încuviinţă Finlay. 

Scoţându-şi mănuşile, bărbatul mustăcios începu să 
noteze câteva recomandări. 

— O să chem o asistentă să curețe acolo, spuse, arătând 
spre cusăturile de pe trunchiul lui Christian, şi să facă 
ceva cu chestia aia, adăugă, ţâţâind dojenitor spre Finlay 
în drum spre uşă. 

Christian se uită la rana de toată frumuseţea. 

— O să rămână o cicatrice pe cinste, rânji. 

— Ai parte de cea mai bună săptămână din viaţa ta 
modestă, nu-i aşa? îl întrebă Finlay, când cineva trase 
perdeaua la o parte şi apăru o asistentă tânără şi 
frumoasă, cu o tavă în mână şi un păr închis la culoare, 


15710 


cârlionţat, care i se iţea de sub boneta albă. 

Fascinat, Finlay îşi zise că arăta ca o întruchipare a 
toamnei: un păr şaten-roşiatic, buze trandafirii şi ochi 
albaştri,  scânteietori. Christian îi aruncă o privire 
încurajatoare, nu că Finlay ar fi observat, pentru că nu 
reuşea să-şi ia ochii de la ea. 

— Deci care din voi doi e Finlay? 

Vorbea o engleză ca la curtea Angliei. 

— Hai! N-a fost aşa grea întrebarea. Finlay? Cine e? 

— Da. Eu sunt... Finlay, îi spuse acesta, încercând să-şi 
înăbuşe accentul pronunţat de Glasgow. 

Christian îi aruncă o privire intrigată. 

Asistenta adună ce-i trebuia de pe tavă, îi zâmbi suav şi 
apoi îi trase una după ceafă. 

— Hei! se plânse Finlay. 

— Recomandarea medicului, îi spuse ea impasibil. Pe 
viitor, vino să te tratezi imediat. Aşa nu faci decât să ne dai 
mai mult de lucru. 

— Futu-i! se strâmbă Finlay, întrebându-se cum de-l 
durea aşa tare. 

— Şi fără înjurături! adăugă. Asta e recomandarea 
asistentei. 

Se aşeză pe pat lângă el, răspândind o mireasmă de 
căpşuni şi ciocolată, astfel că Finlay se văzu silit să 
simuleze o răceală când adulmecă aerul, un pic prea vădit. 

— Nu ne recunoşti? o întrebă Christian în timp ce ea 
tampona cu ceva braţul lui Finlay. 

— Ar trebui? 

— Bănuiesc că nu. A fost doar cea mai mare captură de 
droguri din istoria Scoției... Nu c-ar fi fost mare chestie 
sau ceva de genul ăsta. 

Ea se uită cu un aer curios la Finlay. 

El îşi ţinu respiraţia, regretând că mâncase un pateu cu 
brânză şi ceapă la prânz. 

— Incendiul de pe şantier, exclamă asistenta, amintindu- 
şi articolul apărut pe prima pagină în Herald. Ceva la 
modul că... într-un sfert de oră, aţi recuperat o cantitate de 
heroină cât pentru cinci ani. 


1581 


— Mai exagerează şi ei, spuse Christian modest. 

— Oh? 

— Mda... De fapt, ne-a luat doar 10 minute! îi spuse 
rânjind, făcând-o să râdă. 

Asistenta îi zâmbi lui Finlay. Era cea mai frumoasă fiinţă 
pe care o văzuse în viaţa lui. Ridicându-i braţul, înfăşură 
cu o faşă bandajul proaspăt aplicat. 

— Prietenul tău e o figură, nu-i aşa? 

— Cu siguranţă, încuviinţă Finlay înciudat, bănuind că 
nu aveau chiar aceeaşi definiţie a termenului. 

— Bun, Fin, continuă asistenta. Am terminat cu tine. 

Întorcându-se spre Christian, afişă un zâmbet ambiguu 
în timp ce el se întindea ascultător pe pat. 

— Al tău sunt! îi spuse acesta plin de avânt. 

— Mi-a făcut plăcere! exclamă Finlay. Să te cunosc, 
vreau să zic. 

Asistenta se uită din nou la el, un pic surprinsă când el îi 
întinse mâna, ca la carte. Christian pufni nerăbdător în 
timp ce ea îşi scotea mănuşile să-i strângă mâna aspră. 

— Dar pentru mine a fost o onoare să te cunosc! îi spuse 
asistenta, cu o sclipire poznaşă în ochi. Mă cheamă 
Maggie. 


1 591 


CAPITOLUL 6 


Joi, 7 ianuarie 2016 
2:21 p.m. 


Lupul scoase un sunet ciudat, ceva între pufnet şi tuse. 

Edmunds îi aruncă o privire pe deasupra dosarului cu 
cazul pe care îl citea. După câteva minute se concentră din 
nou pe ce avea de făcut. Dar apoi Lupul începu să râdă, pe 
măsură ce citea raportul oficial despre Ruben de Wees şi 
despre decesul în reprize al frezei lui impardonabile. 
Edmunds îl privi iritat, cu o expresie de care ar fi fost 
mândră şi Baxter. 

— Scuze, îi zise Lupul. Finlay mi-a tot spus povestea 
asta, de când mă ştiu, dar tot mă face să râd. 

Dându-şi ochii peste cap, Edmunds redeveni atent la 
paginile îngălbenite, în timp ce Lupul profită de ocazie să 
se întindă, rupând tăcerea cu o serie de gemete şi 
căscături şi uitându-se de jur-împrejurul sălii de şedinţe a 
Brigăzii Omucideri şi  Infracţiuni Grave. Cele două 
reconstituiri fotografice groteşti ale Păpuşii de cârpe 
fuseseră date jos de mult, dar, în afară de asta, locul nu se 
schimbase prea mult. Până şi crăpătura din peretele de 
sticlă tot acolo era. 

— N-am mai apucat să-ţi cer iertare pentru că te-am 
pocnit în cap, nu-i aşa? îl întrebă Lupul. 

Dându-se bătut, Edmunds aruncă dosarul pe masă. 

— Nu. Nu, n-ai făcut-o. 

Lupul dădu să spună ceva... dar apoi ridică pur şi simplu 
din umeri. 

Edmunds râse amar. 

— Hai! Să auzim, îi spuse Lupul, întorcându-şi scaunul 
spre a-i acorda toată atenţia. Spune ce te preocupă. 

Îl studie pe Edmunds care părea să rumege cuvintele în 
minte. 

— Crezi că sunt un om rău? Că treaba asta e un soi de... 
dilemă morală? îşi dădu cu presupusul Lupul, ca şi cum nu 


1 601 


era pe deplin convins că foloseşte cuvântul în sensul 
corect. Bun. Da, am angajat neintenționat un ucigaş în 
serie dus cu capul. 

Ridică mâinile, ca şi cum capitula. 

— De asta sunt vinovat. Am pus dinadins bețe în roate 
investigaţiei tale, ca să mă apăr? Mda... mă rog, bănuiesc 
că am făcut şi asta. Aproape că l-am omorât din bătaie pe 
ucigaşul în serie cu pricina, mult timp după ce se dăduse 
bătut? Înâm. Dar... zise, părând confuz. Unde voiam să 
ajung? 

Edmunds scutură din cap şi luă din nou dosarul în mână. 

— Dacă te consolează cu ceva, continuă Lupul, de îndată 
ce terminăm cu treaba asta, Vanita va da ordin să fiu 
arestat. Personajul negativ va plăti pentru păcatele lui. 

— Nu de asta e vorba, mormăi Edmunds. 

— Poftim? 

— Am zis: „Nu de asta e vorba”! se zburli Edmunds. 
Adică, da, cred că eşti un nemernic care merită să 
putrezească în închisoare pentru puţinii ani buni care i-au 
mai rămas... Dar nu de asta e vorba. 

Lupul fu uimit de cât de mult îi amintea de Baxter. 

Edmunds închise ochii şi oftă adânc. 

— Cazul „Păpuşa de cârpe” era cazul meu, îi explică, 
uşor stingherit. Eu am fost cel care a scotocit prin arhive 
ca să descopere victimele dinainte ale lui Masse. Fu am 
dovedit că aşa-numitele „crime faustiene” nu erau o 
invenţie. Fu te-am văzut aşa cum erai cu adevărat... Fu am 
făcut toate lucrurile astea. 

Lupul îl ascultă răbdător, în timp ce Edmunds continua. 

— Tu ai avut parte de cazul care te-a acoperit de glorie. 
A ieşit un dezastru total, ce-i drept, dar tu, Williams 
Fawkes, l-ai vânat şi ai reuşit să-l prinzi pe „Ucigaşul 
incinerator”. Tu, Masse şi ancheta din cazul „Păpuşa de 
cârpe” ar fi trebuit să alcătuiți momentul meu... şi tu mi-ai 
răpit asta. 

Edmunds simţi că i se ia o povară de pe umeri. Era 
prima dată când recunoştea cu voce tare că furia lui 
înverşunată avea o tentă mai egoistă decât susţinuse până 


16110 


atunci. 

Lupul încuviinţă, deloc surprins de mărturisire. 

— Eşti cel mai inteligent dintre noi toţi. 

— Nu mă lua de sus! 

— Pentru că ai scăpat, continuă Lupul. Meseria asta e... 
zise şi îşi umflă obrajii. Nu-i prieşte nimănui. E ca un drog, 
o dependenţă despre care ştii că te-ar putea ucide oricând. 
Devii atât de obsedat de momentele când eşti pe culmi, 
încât nu mai observi cum ajunge să-ţi destrame toate 
celelalte aspecte ale vieţii, până când nu-ţi mai rămâne 
nimic. 

O vreme, niciunul nu mai zise nimic, pentru că adevărul 
spuselor Lupului le reamintise de Finlay şi de certitudinea 
că, indiferent dacă era ceva dubios la mijloc sau fusese 
sinucidere, ceva din viața lui profesională contribuise, într- 
un fel sau altul, la moartea lui prematură. 

— Mi-aş dori să fi avut şi eu curajul să plec înainte să fie 
prea târziu, Îi spuse Lupul pe un ton sincer. Acum e prea 
târziu. 

— Uşor de spus când nu eşti idiotul care aleargă după 
dihori printr-o parcare de la Sainbury's pentru primul 
onorariu. 

— Şi care investighează posibila omucidere a unui coleg 
pentru al doilea onorariu, îi reaminti Lupul. 

Edmunds văzu cum Lupul se înnegura la faţă pe măsură 
ce revenea cu gândul la Finlay şi la dosarul care i se 
păruse atât de amuzant cu doar câteva minute în urmă. În 
ultimele 18 luni visase să-i dea de urmă Lupului, să-l 
scoată din cine ştie ce vizuină în care se ascundea, spre a 
fi judecat şi tras la răspundere pentru faptele comise. Îşi 
imaginase cum aveau să-l aclame colegii lui şi presa ca pe 
un erou, cum ar fi trebuit s-o facă de la bun început, 
transformându-l pe Lup într-un soi de nălucă în mintea lui. 
Dar acum, privindu-l cum căuta cu disperare o noimă, 
demoni care probabil că nici nu existau, vedea un om care 
pierduse totul. 

— Ce e? îl întrebă Lupul, observând că se uită lung la el. 

— Nimic. 


1 62 10 


Se concentrară amândoi pe ce aveau de făcut. 
— Îmi pare rău că te-am lovit, mormăi Lupul. 


— Nu mai contează. 
* X x 


Saunders încerca să respire pe gură. 

Aerul din laboratorul de criminalistică avea întotdeauna 
un iz metalic, cu o notă morbidă. Ustensilele strălucitoare 
şi podelele cu dâre de înălbitor i se păreau întotdeauna 
prea imaculate, ca locul unui măcel curăţat în pripă. 

— Mama mă-sii, comentă Joe, legistul chel, când vărsă 
cafea pe el la intrarea pe uşă. O să păteze. 

Saunders îl urmări cum ştergea o pată minusculă de pe 
un şort mânjit de sânge uscat, substanţă cerebrală şi 
Dumnezeu mai ştie ce, până să-şi dea seama că are un 
oaspete. 

— La naiba! se stropşi când dădu cu ochii de Saunders. 

— Salutare şi ţie! 

— Scuze. Speram să fii doamna inspector-şef Baxter, pe 
care greu o prinde omul, rânji Joe. Aş fi putut să rămân cu 
şorţul murdar pe mine, se lamentă cu voce tare. 

Saunders nici nu voia să ştie cum arăta şorţul cu pricina. 

— Nu mi-aş face speranţe, amice, îi spuse. Din ce-am 
auzit, deja se iau bonuri de ordine. 

Ignorând comentariul, Joe îşi lăsă cafeaua din mână şi 
începu să scotocească prin cutia pe care o adusese 
Saunders din arhiva de probe. 

— Ce-mi place cel mai mult! exclamă. Să fac de două ori 
o treabă! Deci vrei să-ţi reconfirm că toate probele 
criminalistice indică o sinucidere? 

— Nu. Vrem să găseşti orice ar putea sugera că nu a fost 
sinucidere. 

— Într-o cameră încuiată? 

— Da. 

— Fără vreun semn care să indice o luptă? 

— Da. 

— Şi când ţinea arma în mână? 

— Da! Găseşte ceva, orice ar fi! 

Deodată, Joe păru să cadă pe gânduri, ca şi cum îl 


1631 


preocupa ceva. 
— Ce e? îl întrebă Saunders, cu o undă de speranţă. 
— Ce-ai vrut să spui cu „deja se iau bonuri de ordine”? 
XX x 


Christian avea răgaz doar pentru o discuţie din mers, 
între două şedinţe. Lupul şi Edmunds îl aşteptau în faţa 
liftului şi se văzură siliţi să sară peste politeţuri în timp ce 
străbăteau grăbiţi culoarul. 

— Suntem siguri că olandezul invincibil a fost singura 
persoană care a scăpat din depozit? îl întrebă Edmunds. 

Christian  zâmbi,  amintindu-şi episodul. Depănase 
povestea la fel de des ca Finlay de-a lungul anilor. 

— După părerea mea, da, le răspunse, în timp ce alaiul 
lui le ţinea uşile. Fără ştirea noastră, laboratorul se 
transformase într-un infern deja. A circulat şi un plan al 
clădirii. Poate că era la dosar? Practic, doar două ieşiri ar 
fi fost accesibile şi sunt sigur c-am fi văzut pe oricine ar fi 
încercat să iasă pe latura noastră. 

— Echipa care s-a infiltrat avea arme automate, spuse 
Edmunds. Dar au fost recuperate diverse alte arme în 
urma incendiului. Vrem să descoperim cui au aparţinut. Vă 
vine în minte ceva care ne-ar putea ajuta? 

— Mă tem că nu, îi spuse Christian, ridicând din umeri. 
Mi-aş da cu presupusul că olandezii aveau cu toţii 
echipament identic. Păreau bine înarmaţi, dacă-mi 
amintesc bine. Deci aţi putea face o deducție logică. 

— Dar credeţi că e posibil să... 

— Uite ce e, îl întrerupse Christian pe Edmunds, 
băgându-i în sperieţi pe trepăduşii care aşteptau să-i 
vorbească. Cred că aţi luat-o pe o pistă greşită. Am fost de 
faţă. Am fost alături de Fin tot timpul. Mi-aş fi dat seama 
dacă ar fi ieşit de-acolo cu altceva în afară de o arsură la 
braţ. Nu avea niciun motiv să ascundă ceva descoperit în 
urma misiunii cu pricina. N-aţi nimerit cazul... Îmi pare 
Tău. 

— Domnule... 

Un tânăr cu un zâmbet mieros se apropie de ei. 

— Chiar trebuie să... 


1 641 


Christian se uită chiorâş la el. 

Mai să facă o plecăciune, bărbatul zâmbi larg, ca şi cum 
tocmai ar fi primit o recompensă, şi se trase înapoi. 

— Lupule, putem să vorbim o clipă între patru ochi? îl 
rugă Christian. 

Edmunds îi lăsă singuri. 

— Vreau să te avertizez: documentul pe care e în curs 
să-l elaboreze Vanita lasă loc la atâtea portiţe prin felul 
cum e formulat, încât s-ar putea să nu valoreze nici cât 
hârtia pe care e tipărit. 

— Sunt sigur că e doar o scăpare din partea ei, glumi 
Lupul. 

— Clar. Mă rog, cu permisiunea ta, o să pun pe cineva 
care „le are” să-l studieze cât mai atent. 

Lupul încuviinţă în semn de mulţumire şi Christian îl 
bătu zdravăn pe spate, înainte de a intra la următoarea 
şedinţă. 

A * 

Evitând etajul propriei case, Maggie se apucase să 
strângă  decoraţiunile de Crăciun. Înainte să plece, 
Edmunds şi Saunders scoseseră pomul uscat, făcând exces 
de zel, cu mult mai multe imprecaţii (în cazul lui Saunders) 
şi ceva mai mult sânge (în cazul lui Edmunds) decât era 
strict necesar. În timp ce Maggie înfăşură cu grijă în hârtie 
ornamentele mai fragile, Baxter desfăcea decoraţiunile 
rămase pe tavan. 

— Cum rezişti, scumpo? o întrebă Maggie. 

— Sunt bine. 

Continuă să strângă decoraţiunile în cutie, părând ceva 
mai în apele ei, cu părul său şaten, cârlionţat, prins în 
coafura pe care o prefera Finlay. 

— Ţi-am spus c-o să se întoarcă, îi spuse Maggie 
zâmbind. 

— Aşa e. 

— De dragul tău. 

Baxter smulse o bucată de tencuială de pe tavan când 
desprinse omul de zăpadă scânteietor. 

— S-a întors de dragul lui Finlay şi al nimănui altcuiva, îi 


16510 


spuse ferm lui Maggie. 

— Voi, detectivii, râse femeia mai coaptă. Sunteţi atât de 
pricepuţi să observați unele lucruri la restul lumii, dar orbi 
când vine vorba de cineva din branşă. 

— Unde trebuie puse astea? o întrebă Baxter, schimbând 
vorba în timp ce trântea omul de zăpadă, cu stratul de 
tencuială cu tot, într-o cutie de pantofi. 

— In garaj, te rog. 

Străbătând casa care părea deodată atât de mare şi 
pustie, cu toate cutiile în braţe, Baxter se întrebă dacă 
Maggie va mai vrea să stea aici odată ce se termina toată 
povestea. Intrând în garajul friguros, se opri să admire în 
treacăt motocicleta Harley-Davidson a lui Finlay, rămasă 
de pe vremuri. Doborând cu mătura o pânză de păianjen 
îngrijorător de mare, rezemă teancul de cutii de peretele 
din capăt şi dădu să plece, când observă un obiect 
cunoscut. 

Deasupra unei alte cutii deschise era o fotografie veche 
în care fuseseră imortalizaţi ea, Finlay, Benjamin 
Chambers şi Lupul, reuşind cumva să se distreze la o 
petrecere de Crăciun de la birou. O năpădi tristeţea când 
se uită la chipurile fericite ale celor doi prieteni pe care îi 
pierduse pe parcurs. Trăgând cu ochiul în cutie, îşi dădu 
seama că acolo se aflau obiectele recuperate din biroul lui 
Finlay, strânse cu ocazia pensionării lui, cu o lună în urmă. 
Luând fotografia de deasupra teancului, o puse pe jos şi 
începu să ia la mână obiectele: toate mărunţişurile 
acumulate de-a lungul anilor. 

Mai erau şi alte fotografii: poze cu nepoţii de la şcoală, o 
poză cu Finlay şi Maggie în faţa Vaticanului, o fotografie 
alb-negru cu Finlay şi Christian la tinereţe care pozau în 
dreptul unui turn de praf alb, cu o clădire care ardea în 
fundal. 

O puse deoparte. 

Mai descoperi desene stângace, viu colorate, articole de 
papetărie, un certificat care confirma că Finlay absolvise 
(într-un final) cursul de formare pe teme de corectitudine 
politică, organizat de Poliţia Metropolitană, şi o scrisoare, 


1661 


din 1995, prin care era informat că va coordona formarea 
unui stagiar pe nume William Layton-Fawkes. Zâmbind, se 
opri să despăturească o bucată ruptă dintr-o felicitare, pe 
care se vedea scrisul inconfundabil al lui Finlay: 


Cum naiba de nu ai priceput treaba asta până 
acum? 

Nu doar că te iubesc. Te ador - fără rezerve, 
statornic şi fără speranţă. 

Îmi aparții. 

Și niciunul dintre oamenii ăştia nenorociţi, nimic 
din mizeriile care s-au întâmplat între noi, nici 
măcar gratiile astea nenorocite nu vor reuşi să ne 
despartă, pentru că nimeni nu va reuşi vreodată să 
mi te răpească. 


Încruntându-se, Baxter reciti biletul, intuind disperarea 
concentrată în acele cuvinte. Deşi se simţea un pic 
vinovată pentru că descoperise ceva atât de personal, nu 
reuşea să scape de senzaţia agasantă că această declaraţie 
de dragoste plină de imprecaţii nu îi fusese adresată lui 
Maggie. 

Aproape dorindu-şi să nu-l fi găsit, împături biletul în 
două, luă fotografia alb-negru şi le îndesă pe amândouă în 
buzunarul de la spate. 


1671 


CAPITOLUL 7 


Vineri, 8 ianuarie 2016 
7:05 a.m. 


— Cât e ceasul, domnule Lup? 

Lupul gemu şi-şi trase pătura aspră peste cap. Auzi 
descuindu-se uşa de la celulă, apoi paşii cuiva care-şi croia 
drum printre obstacole - rufele murdare şi dosarele pe 
care le lăsase împrăştiate pe jos. 

Intrusul îşi drese glasul. 

Trăgându-şi încet pătura de pe ochi, fu întâmpinat de un 
chip botit, familiar, care îi zâmbea: George era polițistul 
afabil responsabil de cei aflaţi în arest la Secţia de Poliţie 
Paddington Green, căminul temporar, de 1,8 pe 3 metri, al 
Lupului pe durata anchetei. 

— M-am gândit că n-o să vrei să ratezi micul dejun, îi 
spuse George, întinzându-i o tavă cu pâine prăjită cu gust 
de carton şi o omletă scârboasă, maronie. 

— Ah, aşa te-ai gândit? îl întrebă Lupul, suspectând că 
găina care făcuse acele ouă avea o problemă gravă de 
sănătate. 

— Să nu te joci cu mâncarea, îl avertiză bărbatul mai în 
vârstă, uitându-se în jur la dezordinea pe care reuşise s-o 
facă oaspetele lor în spaţiul restrâns. Crezi că sunt şanse 
să faci un pic de ordine înainte să ieşi? 

— N-am timp, mormăi Lupul, cu gura plină, ridicându-se 
să-şi tragă pantalonii pe el. 

George îşi feri privirea. 

— Nu eşti la hotel, să ştii. 

— Ştiu, îi spuse Lupul în defensivă, aruncânduii 
prosoapele ude şi strâmbându-se când gustă din cafeaua 
amară. Am nevoie de două prosoape curate, te rog, când ai 
un pic de timp. 

— Imediat, să trăiţi! 

Scotocind prin dosarele de pe jos, Lupul îl descoperi 
într-un final pe cel pe care-l căuta. Îl puse pe pat şi ridică o 


1 681 


cămaşă albă, şifonată. 

— Te pricepi să calci rufe? îl întrebă, plin de optimism. 

— Nici maică-ta nu sunt. 

— Merita să încerc, îi zâmbi Lupul, aruncând cămaşa 
peste un teanc şi luând-o poticnit prin toată dezordinea, ca 
să iasă în hol. 

— N-ai uitat nimic? îi strigă George, ieşind după el, cu 
dosarul pe care era o urmă de pantof. 

Lupul se întoarse grăbit până în prag, încă îndesându-şi 
cămaşa în pantaloni. Luă dosarul, lăsându-i ceaşca de 
cafea la schimb, şi apoi îi trase o ştampilă lui George pe 
obrazul ridat. 

— Ah! se plânse polițistul, ştergându-se pe faţă. Nu sunt 
maică-ta! 

Lupul îi rânji. 

— Ne vedem diseară! 

— Pe la ce oră să te aştept? 

— Nu eşti maică-mea! îi aminti Lupul, dispărând după 
colţ. 

Exasperat, George strânse micul dejun din care Lupul 
mâncase doar pe jumătate. În drum spre ieşire, şovăi şi 
apoi, oftând din rărunchi, adună teancul de cămăşi care 


trebuiau călcate. 
A 


— Unde e Christian? întrebă Lupul, aşezându-se. Ar fi 
trebuit să fie aici. 

Un avocat cu un aer superior îi zâmbea, ceea ce, ştia din 
experienţă, nu era niciodată un semn bun. Vanita închise 
uşa şi veni să se aşeze lângă ei. 

— Domnul comisar, spuse  înţepat, este ocupat 
momentan. 

Lupul răsfoi mormanul de hârţoage pe care le avea în 
faţă. 

— Voia să mai studieze cineva actele. 

— Nu văd de ce ar fi nevoie de aşa ceva şi, în mod 
evident, nici el n-a considerat că e cazul, dat fiind că nu e 
aici, îi răspunse Vanita. Domnul Briton a elaborat personal 
documentele. 


1691 


— De-asta îmi şi fac griji, îi spuse Lupul, rezemându-se 
de spătarul scaunului şi studiindu-l pe bărbatul aşezat în 
faţa lui. Tata mi-a dat un singur sfat mai de Doamne-ajută. 
Vreţi să vi-l spun? 

— Nu, încercă Vanita. 

— Să n-ai niciodată încredere într-un om care zâmbeşte 
înainte de ora 11 dimineaţa, le împărtăşi Lupul sfatul 
oricum, împingând la o parte documentele. Nu-mi sunt 
simpatici avocaţii. 

— Nu mă deranjează, rânji individul. 

— Ca urmare... nici tu nu mi-eşti simpatic. 

— Nici asta nu mă deranjează. 

Lupul se aplecă spre el. 

— Vrei să-ţi povestesc ce s-a întâmplat ultima dată când 
m-am aflat într-o sală de tribunal, înconjurat de prea mulţi 
avocaţi făţarnici care-mi rânjeau? 

Bărbatului îi pieri zâmbetul. 

— Nu semnez nimic până ce nu am şi o a doua opinie, 
spuse Lupul. 

În mod clar, Vanita îi anticipase reacţia şi zise: 

— Atunci regret să te anunţ că „acordul” nostru nu mai e 
valabil. 

Se uită la avocatul cu părul dat cu pomadă, care îşi 
strânse documentele şi se ridică, întărindu-i astfel spusele. 

— Poliţia Metropolitană îţi mulţumeşte pentru pontul cu 
privire la Leo Dubois, îi spuse Vanita Lupului, deschizându- 
le uşa celor doi poliţişti în uniformă, care intrară, cu 
cătuşele în mână. 

— Uitaţi ce e, domnule Fawkes, e foarte simplu, începu 
avocatul, care îşi recăpătase aroganţa odată cu apariţia 
poliţiştilor. Dacă nu semnaţi, nu avem niciun acord. Şi, în 
lipsa acestuia, sunteţi din nou un individ dat în urmărire. 
Ceea ce înseamnă că veţi fi arestat pe loc şi lăsat la mila 
unui complet de judecată. 

— Pe de altă parte, începu Vanita, adoptând în mod 
atipic rolul de „poliţist bun”, dacă semnezi pe linia 
punctată, îţi vei petrece următoarele zile investigând 
moartea lui Shaw şi-ţi vei păstra avantajul oferit de 


17010 


ancheta în cazul Dubois dacă va exista o negociere... Mie, 
una, nu mi se pare o decizie grea. 

Scoase un stilou nou şi elegant din buzunarul de la bluză 
şi i-l întinse. Avocatul îi împinse din nou în faţă dosarul cu 
documente, deschis la pagina cu semnătura. 

Vanita îl prinsese la cotitură şi o ştiau cu toţii. 

Lupul îi luă stiloul impresionant din mână, băgându-l în 
gură în timp ce recitea pentru ultima dată formulările 
incomprehensibile de pe ultima pagină, după care semnă 
indescifrabil în josul paginii. 

— Eşti mulţumită? o întrebă, dând să-i înapoieze stiloul 
ud. 

— Păstrează-l, îi replică Vanita, luând documentul 
semnat şi adunându-şi restul lucrurilor, luându-l cu ea şi 
pe avocat, care zâmbea larg în ymp ce ieşea pe uşă. 


Dat fiind că ceilalţi urmau să apară abia în a doua 
jumătate a dimineţii, Baxter ajunsese prima la Maggie 
acasă. Profitase de timpul în plus ca să ajute la curăţenie, 
un pretext să caute minuţios prin casă orice ascunzătoare 
în care Finlay ar fi putut să ţină la păstrare o armă, fără 
ştirea soţiei lui, care ţinea la aspectul casei. 

La 10:38 a.m. auzi pocnetul cutiei poştale şi se îndreptă 
spre covoraşul de la intrare să adune mormanul de 
corespondenţă. Ziarul la care fusese abonat Finlay fusese 
strecurat prin deschizătură, împreună cu un meniu de la 
Domino's Pizza, trei felicitări - fără îndoială, mesaje de 
condoleanţe - şi un plic pe care scria cu litere roşii, de-o 
şchioapă: 


ULTIMUL AVERTISMENT. NU IGNORAŢI! 


Lăsând celelalte mesaje pe bufet, Baxter se îndreptă 
spre bucătărie, cu scrisoarea amenințătoare în mână. 
Cumpănind o clipă, ajunse la concluzia că nu şi-ar fi făcut 
treaba ca la carte dacă nu investiga toate pistele posibile. 

— Un ceai, Maggie? strigă spre capătul holului. 

— Da, te rog! 


017110 


Punând plicul cu faţa în sus sprijinit de ceainic, Baxter 
aprinse focul şi începu să pregătească ceaiul. 

Lipiciul se încăpăţâna să se agaţe de marginea plicului 
în timp ce îl desfăcea cu grijă, descoperind în el un extras 
de cont pentru un card de credit scris cu roşu. Singura 
tranzacţie era un transfer de pe un alt card, iar Baxter icni 
şocată la vederea sumei neachitate indicate în josul 
paginii. 

— Cerule, Finlay! mormăi, simțind că i se face rău. 

Cu un puseu de îndârjire, Baxter se puse să scotocească 
centimetru cu centimetru prin camerele de la parter, 
pentru că, logic vorbind, trebuiau să mai existe precedente 
pentru această solicitare de plată revelatoare care să 
explice datoria uriaşă pe care o acumulase prietenul ei. 
Trăgând un scaun ca să se uite pe dulapurile de bucătărie, 
descoperi doar scame şi păianjeni morţi. Descoperi şi un 
adevărat festin constând din alimente expirate pe rafturile 
de sus, dar nimic altceva. Dându-se jos de pe scaun, 
desfăcu scândurile din partea de jos a dulapurilor, ridicând 
un nor de praf. 

De-acolo trecu în hol şi studie coşul pentru lemnele de 
foc, apoi se uită sub pantofar. Convinsă că deja căutase 
temeinic prin camera de zi, deschise uşa de la garajul 
friguros. Putea să ignore cutiile pe care le strânseseră 
personal ea şi Maggie, aşa că trecu pe lângă motocicleta 
Harley-Davidson, care arăta imaculat, ca să ajungă la 
teancul învecinat. 

Se întoarse din nou spre motocicletă. Maggie o 
detestase dintotdeauna. 

Lăsându-se pe vine, Baxter îşi plimbă mâinile peste 
scuturile termice personalizate, de un negru lucios, şi 
peste şaua de vinilin, fără să descopere ceva suspect. Se 
urcă în şa, studiind ceasurile de bord analogice, lăsându-şi 
mâinile să alunece pe cadrul metalic, căutând ceva... orice. 

Şaua se clătină infinitezimal sub ea. 

Sărind din şa, îşi plimbă buricele degetelor pe materialul 
capitonat, până când descoperi un opritor. Apăsă pe el şi, o 
clipă mai târziu, partea de sus se ridică, dezvăluind 


172 [ 


compartimentul de depozit aflat dedesubt. 
* 


Membrii echipei sosiră rând pe rând, revendicând 
fiecare un loc în bucătăria aglomerată spre a-şi consuma 
băutura şi croasantul de-abia scos din cuptor, fără de care 
nu se putea. Saunders fusese îndeajuns de prevenitor să 
mai aducă o pungă de cumpărături cu provizii de bază, pe 
care începu să le aşeze prin dulapuri, în timp ce Edmunds 
stătea cu nasul într-un dosar, ca de obicei. 

Christian tocmai îi regala cu o poveste despre cum 
reuşiseră el şi Finlay la un moment dat să-l piardă două 
zile pe polițistul stagiar care le fusese încredinţat, iar 
Maggie râdea împreună cu restul lumii, ca şi cum nu mai 
auzise până atunci povestea. Baxter era doar pe jumătate 
atentă, aşteptând neliniştită un moment oportun să-şi 
împărtăşească descoperirea cu ceilalţi. 

Uşa de la intrare se deschise cu zgomot, întrerupându-l 
pe Christian, şi Lupul apăru în pragul bucătăriei. Îi făcu cu 
ochiul lui Baxter în loc de salut, un gest menit s-o irite 
probabil, ceea ce desigur că se întâmplă. Dar, hotărâtă să-i 
refuze satisfacția, ea reacţionă cu un zâmbet suav, care 
păru să-l nedumerească la culme. 

Îmbrăţişând-o pe Maggie, Lupul îşi întoarse atenţia spre 
Christian. 

— Mulţam pentru mai devreme! 

— Cu plăcere! 

Lupul se poticni. 

— Era un „mulţam” sarcastic, la modul „Unde naiba ai 
fost?” 

De data asta, rămase Christian blocat. 

— Azi-dimineaţă... cu Vanita, îl lămuri Lupul. 

— Da, ştiu. L-am trimis pe Luke... avocatul meu, spuse 
Christian încruntându-se. Am vorbit cu Geena de la prima 
oră... N-a venit? 

Lupul clătină din cap. 

Christian pufni. 

— Femeia aia e culmea. Ai semnat? 

— N-am avut de ales. 


017310 


— O rezolv eu. 

Odată ce conversaţia se încheie de la sine, le deveni 
imposibil să mai ignore motivul care reunise cinci foşti şi 
actuali detectivi de la Omucideri în bucătăria unui prieten 
vechi. Ca şi cum i s-ar fi dat semnalul, Maggie se scuză, 
anunțând că iese la o cafea cu o prietenă. 

De cum auzi închizându-se uşa de la intrare, Lupul intră 
în miezul problemei. 

— Poliţia din Strathclyde tergiversează lucrurile cu 
câteva din cazurile vechi, îi spuse lui Christian. Crezi c-ai 
putea să-i presezi un pic? 

— Îi sun chiar în dimineaţa asta. 

— Saunders? 

— Pistolul e din nou la laborator, împreună cu restul 
probelor. Am sunat acum o oră: deocamdată n-au 
descoperit nimic care să sugereze o interpretare diferită. 

— Spune-le să mai caute, îl îndemnă Lupul. Edmunds a 
descoperit ceva intere... 

În clipa aceea, Baxter scoase teancul de documente pe 
care le ţinea la spate, aruncându-le pe masă, iar literele 
roşii, de-o şchioapă, imprimate pe hârtia albă, îl reduseră 
la tăcere pe Lup, la fel de eficient cum ar fi făcut o cârpă 
îmbibată în sânge. 

— Finlay era în pragul falimentului, anunţă ea. 

Până şi Edmunds îşi scoase nasul din dosar, considerând 
că această descoperire de ultimă oră era mai importantă. 

— Astea indică o datorie acumulată de aproape 100.000, 
le explică Baxter. 

Ceva o făcu să se uite la Lup, dar îşi regretă pe dată 
decizia: părea că Lupului îi fugise pământul de sub 
picioare. 

— Din câte-mi dau seama, continuă, Maggie habar nu 
are. 

Christian îşi drese glasul. 

— Oare trebuie... să afle? 

— Zice ceva aici de confiscarea casei. Cea mai mare 
parte din sumă pare să fie asigurarea ei de sănătate 
privată. Mai e şi noua anexă, desigur, şi apoi o ultimă 


17410 


sumă aruncată pe maşina nouă parcată pe alee. 

Lupul luă una din facturile cu termenul depăşit şi se 
întoarse spre Christian. 

— Ştiai despre asta? 

Christian clătină din cap. 

— S-a interesat cineva care-i situaţia cu asigurarea de 
viaţă a lui Finlay? întrebă Edmunds. 

— S-ar mai plăti poliţa în caz de sinucidere? îl întrebă 
Christian. 

— Depinde, îi răspunse Edmunds, studiind mormanul de 
datorii acumulate. În mod normal, după un anumit 
interval, o plătesc. 

Lupul făcu ghemotoc hârtia şi o aruncă pe jos. 

— Treaba asta nu dovedeşte nimic. 

— Încetează, Lupule! mormăi Baxter. 

— Ar fi putut să... 

— Încetează, Lupule! 

— Dar dacă... 

— Will! ţipă Baxter la el, exasperată. 

Se uită în ochii lui, susţinându-i privirea, prima dată de 
la întoarcerea lui. 

— S-a sfârşit. Trebuie să accepţi treaba asta. Trebuie să 
nu te mai agăţi de el. 

Uitându-se de jur-împrejur, la expresiile de capitulare de 
pe feţele colegilor lui, Lupul îşi înşfăcă haina de pe blatul 
de lucru şi ieşi vijelios, menuon Hya de la intrare după el. 


— Cât? întrebă Maggie, cu vocea înecată, cu mâinile 
tremurându-i aşa tare, încât ceaşca zornăi pe farfurie. 

La întoarcere, în casă domnea tăcerea şi o descoperi pe 
Baxter aşteptând-o, cu un teanc ameninţător de hârtii pe 
masa din bucătărie. 

— Foarte mult. 

— Cât de mult, Emily? 

— Foarte mult. Nu contează, insistă Baxter. M-am uitat 
prin actele legate de asigurarea lui Finlay... şi sunt sigură 
c-o să se rezolve totul. 

Maggie rămase cu privirea pierdută în gol. 


17510 


— Mi-a spus mereu că totul era acoperit de asigurarea 
noastră privată. 

— Şi-a dorit să ai parte de cele mai bune îngrijiri. 

— Aş prefera să-l am pe el. 

Baxter refuză să dea iar frâu liber lacrimilor. Avea 
senzaţia că, mai nou, îşi petrecea jumătate de zi plângând. 

— Crezi... crezi că de-asta a... de-asta a...? 

Baxter încuviinţă şi trebui să se şteargă la ochi. 

Maggie începu să ia la rând hârtiile din teanc, cu un aer 
absent, dând peste fotografia îngălbenită cu Finlay şi 
Christian în faţa depozitului cuprins de flăcări. 

— Scuze. Asta n-ar fi trebuit să fie acolo, îi spuse Baxter 
cu un aer vinovat, pentru că o luase fără să-i ceară voie. 

Maggie i-o întinse zâmbind, amintindu-şi cum îi pansase 
braţul soţului ei prima dată când se întâlniseră. Dar apoi 
se încruntă şi ridică o bucată de felicitare zdrenţuită, pe 
care se vedea scrisul stângaci al lui Finlay: 


Cum naiba de n-ai priceput treaba asta până acum? 


Baxter sări de pe scaun şi întinse mâna peste masă, dar 
Maggie ţinea biletul cât să nu poată ajunge ea la el, cu 
fruntea încruntată pe măsură ce citea. 

— Maggie, nu! icni, răsturnând ceaiul în timp ce se 
chinuia să-şi desprindă picioarele lungi de pe banchetă. 

Dar era prea târziu. 

Maggie parcurse din priviri cele opt rânduri mâzgălite 
acolo şi apoi împături biletul, înapoindu-i-l lui Baxter. 

— îmi pare foarte, foarte rău... Stai aşa, zâmbeşti! 
exclamă Baxter, nedumerită. 

— Tocmai mă gândeam: chestia asta l-ar fi costat patru 
lire amendă pentru înjurături şi una după ceafă dacă ar 
mai fi fost pe-aici. 

— Îţi scria... ţie? o întrebă Baxter. 

— Oh, categoric nu. E prima dată când îl văd. 

— Dar... 

Baxter era consternată de faptul că Maggie părea să fie 
indiferentă la declaraţia pătimaşă de dragoste pe care i-o 


17610 


făcuse soţul ei unei alte persoane, neidentificate. 

— Nu eşti... supărată? Nu că mi-aş dori să fii. 

— Nu, draga mea. 

— Curioasă, atunci? 

— Nu, draga mea. Orice ar fi chestia asta sunt sigură că 
există o explicaţie de bun-simţ... Aduc o cârpă să şterg 
acolo, spuse, ridicându-se de la masă. 

— Dar e scrisul lui! exclamă Baxter, fără să se poată 
abţine. 

— Oh, fără îndoială. 

— Şi atunci cum de nu vrei să afli? 

Maggie râse şi îi prinse mâinile lui Baxter, intuind că 
prietena ei avea nevoie să audă că Finlay era în continuare 
omul pe care îl crezuse a fi. Adoptând din nou, cu uşurinţă, 
rolul matern care îi fusese răpit în ultima săptămână, 
Maggie se simţi recunoscătoare pentru această revenire 
pasageră la normalitate. 

— Emily, dacă există măcar un lucru pe lume de care să 
fiu sigură... pentru care mi-aş pune rămăşag viaţa fără 
vreo ezitare... e faptul că Finlay m-a iubit pe cât de mult 
poate iubi un om pe altcineva. 

Îi strânse mâinile lui Baxter şi îi zâmbi. 

— Acum, ce-ai zice să mai bem un ceai? 


0770 


CAPITOLUL 8 


Vineri, 9 noiembrie 1979 
11:10 a.m. 


Christian gemu, înciudat. 

Se ridică în capul oaselor şi îşi trase o palmă peste faţă, 
ca să se smulgă din reverie. 

— Nu reuşesc să-mi iau gândul de la asistenta aia, i se 
confesă lui Finlay, aflat la volan, care tocmai îi purta pe 
Cochrane Street, în vreme ce o burniţă mizerabilă se 
prelingea pe geamurile maşinii, un peisaj dezolant care îl 
ispitea să se gândească la alte lucruri. Oare cum o chema? 
Megan? Mandy? 

— Maggie, îi răspunse Finlay posac, ajungând cu ocazia 
asta la zece cuvinte rostite în ziua respectivă. 

— Maggie!  încuviinţă Christian. Desigur. Frumoasa 
Maggie cu posteriorul ei fabulos! 

Incordându-se, Finlay trebui să-şi muşte limba, în drum 
spre adresa mâzgălită pe un petic de hârtie rezemat de un 
ghid al oraşului cu paginile îndoite. 

— Ooooo! Drăguţă fată! comentă Christian, zgâindu-se 
la o persoană din stradă, tratând ca de obicei drumul într- 
acolo ca pe un soi de safari urban pentru perverşi. 

Lui Finlay i se luase. 

— Nu poţi s-o reduci doar la un „posterior fabulos 

Cu interesul aţâţat, Christian se uită în urmă la femeia 
pe lângă care trecuseră. 

— Nu de ea zic! se zburli Finlay la el, nervos. De 
Maggie! 

Christian părea complet confuz. 

— Vrei să zici că mai are şi... țâțe şi alte chestii? 

— Chiar eşti un măgar de prima clasă, nu-i aşa? 

— Ce te-a apucat? 

— Nimic. 

Coloana de maşini din trafic încetini şi apoi se opri de-a 
binelea în intersecţie. 


n” 
! 


017810 


— Oh! Stai aşa! exclamă Christian. Ştiu care-i treaba: îţi 
place de ea! 

Finlay îl ignoră. 

— Chiar îţi place, nu-i aşa? începu să râdă Christian, 
înfuriindu-l şi mai tare pe Finlay şi alegându-se cu un 
ghiont în zona rinichilor. lartă-mă, n-ar trebui să râd, 
continuă, frecându-şi şalele. Mă gândesc c-ar trebui să-ţi 
pui în valoare calităţile. 

— Adică? 

Christian rânji. 

— Adică... poate doar dacă ar merge cu un baston alb şi 
însoţită de un câine, chiar ai avea o brumă de şansă. 

Comentariul acesta fu răsplătit cu un pumn în toată 
regula în burtă. 

Gâfâind şi bolborosind ceva, Christian se îndoi de spate, 
lăsându-şi capul pe bord, fix când apăru o crăpătură în 
parbriz, deasupra capului lui. 

Interzis, Finlay îşi întoarse privirea de la spătarul 
scaunului, care fusese făcut praf, la păienjenişul de fisuri 
care se răspândeau pe parbriz, desprinzându-se dintr-o 
gaură circulară. 

— Fin! ţipă Christian, trăgându-şi partenerul în jos, 
chiar când încă trei gloanţe se izbeau de caroseria maşinii, 
în succesiune rapidă. 

Se auziră ţipete din stradă, în timp ce lumea fugea din 
calea gloanţelor. 

Finlay şi Christian se uitară unul la altul, ghemuiţi sub 
bord. 

— S-o tăiem de-aici! îi strigă Christian. 

Ridicându-se atât cât îndrăznea, Finlay băgă în 
marşarier. Apăsă pedala de acceleraţie, dând fix în duba 
din spatele lor, şi, în urma impactului, parbrizul se făcu 
ţăndări, împrăştiind cioburi pe bord şi pe capotă. 

Se mai auziră două pocnituri, semn că se trăgea din nou. 

— Haide, Fin! 

Schimbătorul de viteze scârţâi strident şi se auzi cum 
alunecă roţile pe asfaltul ud când Finlay se desprinse din 
coloana oprită la semafor şi trecu pe cealaltă bandă. De- 


1791 


abia reuşind să controleze maşina accidentată, intrară pe 
trotuar şi străbătură în trombă George Square, izbindu-se 
de statuia de bronz a lui Thomas Graham. 

Simţind sânge pe faţă, Christian se întinse după 
radioemiţătorul care zăcea pe jos, printre cioburi. Când îl 
duse la gură, văzu că unitatea centrală atârna 
dezmembrată la celălalt capăt al firului. 

— S-ar părea că suntem pe cont propriu. 

— Păi, nu putem rămâne aici, spuse Finlay. 

Încercă să forţeze portiera îndoită de pe partea lui, dar 
metalul boţit nu se clintea, iar ieşirea de pe partea lui 
Christian era blocată de soclul statuii. 

— Hai pe-aici! îi strigă Christian, profitând de pauza 
temporară în succesiunea de Împuşcături ca să-şi croiască 
drum pe unde fusese parbrizul, căţărându-se pe capota 
scânteietoare. 

Finlay ieşi pe urmele lui la loc deschis în piaţă, unde 
erau înconjurați de clădiri, cu turnul ca o turlă de biserică 
al primăriei profilat lugubru pe cerul întunecat, refugiindu- 
se amândoi după trunchiul unui copac. 

— Trebuie să găsim o cabină telefonică! gâfâi Finlay. 

— E-n capătul celălalt al pieţei, îi răspunse Christian în 
timp ce se auzeau din nou împuşcături. Ce naiba se 
întâmplă săptămâna asta? strigă, ca să se facă auzit. 

— Karma, îi răspunse Finlay, când persoana care trăgea 
făcu o pauză, aruncându-i o privire partenerului lui de 
parcă-i arăta acuzator degetul. 

— Neah, râse Christian. Nu cred în aşa ceva. 

Se auziră din nou împuşcături care reverberau între 
clădiri. 

— Ce-ar fi să te duci să-i spui şi lui asta? îi strigă Finlay. 

Crengile de deasupra lor se cutremurau în ritm cu 
împuşcăturile, iar frunzele uscate se scuturau în jurul lor, 
într-o ninsoare arămie. 

— Hei! şuieră Christian. 

Finlay se chiora la puzderia de ferestre care dădeau 
spre piaţă, în vreme ce puţinii civili rămaşi îşi căutau un 
refugiu. 


18010 


Se lăsase o linişte nefirească peste piaţă. 

— Hei! strigă Christian, mai tare de data asta. 

— Ce e? Mă gândesc. 

— Ascultă... Trage în reprize de câte opt. Apoi face 
pauză cât reîncarcă arma. 

— Minunat! 

— Pot să ajung până acolo. 

— Nu... Nu poti. 

Prinzându-şi părul la spate, Christian se uită cu jind la 
cabina telefonică aflată în capătul opus al pieţei. 

— Eu fac o încercare, spuse pe un ton hotărât, luând 
poziţia de start chiar când începu o nouă repriză de 
împuşcături. 

Ţâşnea ţărână din asfaltul din jurul lor, iar în spaţiul 
pustiu din jurul lor săreau cartuşe goale. 

— Rămânem la adăpost! strigă Finlay. O să vină întăriri! 

O nouă pauză. 

— Următoarea rundă, îi şopti Christian. 

— N-o să reuşeşti! 

Individul începu din nou să tragă, cu ceva mai multă 
precizie pentru că începură să sară bucăţi de scoarță din 
trunchiurile aflate în dreptul capetelor lor. 

— Cu ăsta au fost cinci! strigă Christian. Şase! 

— Christian! 

— Şapte! 

Finlay riscă să întindă braţul, încercând prea târziu să-l 
prindă pe impulsivul lui prieten. 

— Opt! 

Christian sări în picioare şi o rupse la fugă la loc 
deschis. 

— Dobitoc... îl ocări Finlay, urmărindu-l din priviri, chiar 
când o nouă pocnitură despică aerul. 

Se auzi un țipăt de durere şi Christian se prăbuşi pe 
asfaltul ud. 

— Christian! ţipă Finlay, care nu se putea mişca din loc 
fără a risca să păţească la fel. Christian! 

— Nouă! 

— Ce? 


18110 


— Nouă! 

— N-aud! îi strigă Finlay. Dar cu ăsta au fost nouă, 
fraiere! 

— M-a nimerit! 

— Ce? 

— M-a nimerit! 

— Te-a nimerit? Vin spre tine! 

Aventurându-se în breşele din scutul oferit de copaci, 
străbătându-le rând pe rând, Finlay ajunse până la ultimul 
copac, în dreptul căruia văzu sânge proaspăt pe jos. Mai 
avea cel puţin 10 metri până la statuia după care se târâse 
Christian. 

Se lăsase din nou tăcerea, la fel de liniştitoare ca atunci 
când un rechin se face nevăzut sub apă. 

Întinzând mâna după cel mai mare bolovan pe care îl 
zări, Finlay îl aruncă în direcţie opusă, străbătând distanţa 
în câteva secunde, în timp ce zgomotul menit să-i distragă 
atenţia atacatorului reverberă în piaţa împrejmuită de 
clădiri. Christian zăcea într-o baltă de sânge, ţinându-şi 
amândouă mâinile apăsate peste fesa dreaptă. 

— Eu ţi-am zis că n-o să ajungi, sublinie Finlay, îngrozit. 
Te-a... nimerit în fund? 

— Îmi curge sânge Ja greu! 

— Păi, te-a nimerit în fund! reflectă Finlay. 

Se auzeau sirene venind de undeva dinspre sud. 

— Trebuie să oprim hemoragia, gemu Christian. 

— Eu nu pun mâna acolo! protestă Finlay, dar Christian 
nu-i răspunse, pentru că tocmai îşi pierduse cunoştinţa. 
Îmi urăsc viaţa, mormăi, lăsându-şi fără elan mâinile peste 
gaura apărută în pantalonii partenerului lui. 

În timp ce se uita neliniştit spre ferestrele de deasupra 
lor, realiză cu întârziere că această confruntare dintre un 
ţicnit înarmat cu o puşcă şi posteriorul palid al amicului lui 
nesăbuit era, poate, cel mai bun lucru care i se întâmplase 
vreodată... pentru că i-ar fi putut oferi prilejul s-o revadă 
pe Maggie. ik 

Când ţâşni pe uşa de la Urgente, Finlay dădu cu ochii de 


1 62 10 


ea, la fel de frumoasă cum şi-o amintea. Nici măcar plosca 
pe jumătate plină pe care o ţinea în mână nu reuşea să 
umbrească acest fapt. 

— Plagă prin împuşcare! anunţă mândru cel mai tânăr 
dintre medicii de pe ambulanţă, atrăgându-i atenţia lui 
Maggie când dădură buzna pe uşă. 

Ridicându-şi palmele de pe fesa prietenului lui, Finlay 
schiţă un gest de salut, murdar de sânge pe mâini. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Maggie, dând fuga spre ei. 

— Am fost împuşcat, mormăi Christian, cu faţa în jos pe 
targă. În fund. 

— Iar el a rămas cu mâna pe rană tot drumul, o informă 
celălalt medic de pe ambulanţă, ridicând din sprâncene. I- 
am zis că ne descurcăm, dara insistat să vină şi el. 

Când ajunseră în dreptul unei alte uşi duble, se întoarse 
spre Finlay. 

— Îl preluăm noi de-aici. 

Finlay îi urmări cum îl împingeau pe Christian într-o altă 
încăpere. 

— Cred că e drăguţ că n-ai vrut să-l laşi... singur, 
comentă Maggie. 

— Mda. Păi, e prietenul meu cel mai bun, nu? 

— Vino, hai să te curăţ măcar, îi spuse Maggie, 
conducându-l câteva uşi mai încolo, în timp ce el încerca 
eroic să nu se uite la fundul ei. Sunt sigură c-o să-şi revină. 

— Cine? Oh, Christian! Sper. 

Ajunseră în dreptul unui lavoar şi Maggie îl spălă cu 
blândeţe pe mâini, dând la iveală un păienjeniş fin de 
tăieturi lăsate de parbrizul spart. El era relativ sigur că ar 
fi trebuit să-l usture palmele, dar nu simţea nimic în afară 
de atingerea ei delicată. 

— E caraghios că s-a întâmplat treaba asta, începu 
stingherit. 

— Caraghios? 

— Nu chiar caraghios. Vreau să zic că... mă bucur. 

— Te bucuri? 

— Da. 

— Că prietenul tău a fost împuşcat? 


1831 


— Nu. Nu mă refeream la asta, îi explică. 

— Sper sincer că nu. 

Scoţianul cât casa începuse să se îmbujoreze, ca în 
adolescenţă când o invitase pe Jessica Clarke la banchet. 
Dacă ea ar fi acceptat invitaţia, amintirea poate că i-ar fi 
fost de mai mare ajutor acum când îi dădu înainte, hotărât 
să meargă până la capăt. 

— Mă refeream la asta... La faptul că te-am... 

— Maggie! o strigă o asistentă agitată apărută în prag. 

Finlay îi aruncă o privire ucigătoare. 

— Au nevoie de tine la Urgenţe, rapid! 

— Scuze! 

Maggie îi zâmbi lui Finlay, ştergându-se pe mâini şi 
pornind grăbită pe urmele colegei ei. 

— Să... să te aştept? strigă Finlay după ea, lăsând dâre 
de apă pe coridor. 

— Pe mine? râse Maggie, întorcându-se şi mergând cu 
spatele, pentru că nu se putea opri. Dar, ce, te înduri să-l 
laşi singur? 

— Pe cine? Oh, pe Christian! realiză Finlay, în timp ce ea 
se făcea nevăzută după E parante 


Finlay îndesă punga de prelevare de probe în buzunar, 
deloc convins că glonţul mânjit de sânge extras din fundul 
lui Christian avea să le ofere vreun indiciu util. Strivi sub 
picior încă o ţigară pe cale să se stingă, a patra fumată în 
decursul discuţiei cu inspectorul-şef, în timp ce mergea de 
colo până colo prin parcarea spitalului. 

În urma unei percheziţii preliminare a incintelor din 
jurul pieţei descoperiseră două cartuşe goale, care 
probabil că-i scăpaseră atacatorului când făcuse curăţenie 
în pripă, indicând palierul pustiu unde îşi stabilise punctul 
de observaţie. Discutară despre posibilitatea foarte reală 
ca incidentul să aibă legătură cu captura de droguri de pe 
şantier, petrecută cu patru zile în urmă, şi apoi despre 
perspectiva la fel de plauzibilă ca atacul să fie îndreptat 
împotriva Poliţiei din Strathclyde în general: Finlay şi 
Christian se aflaseră într-o maşină de patrulare cu 


1 641 


însemnele Poliţiei şi se înregistrase o creştere dramatică a 
numărului de atacuri la întâmplare la adresa poliţiştilor în 
uniformă în ultimele luni. 

Trăseseră concluzia că, cel mai probabil, nu aveau să 
afle vreodată. 

Promiţând să-i transmită mesajul de „însănătoşire 
grabnică”, presărat de ironii, din partea colectivului, 
Finlay se întoarse în clădire şi o descoperi pe Maggie 
râzând în hohote la un comentariu de-ale lui Christian. 
Niciunul dintre ei nu-l observă când se opri într-un colţ. 

— Ce tot faci acolo? o întrebă Christian, prefăcându-se 
îngrijorat. 

— Nu-ţi bate tu capul, îi spuse Maggie, continuând să 
rânjească în timp ce-i desfăcea bandajul mânjit de sânge. 
S-ar părea c-o să trebuiască să rămâi peste noapte. 

— Nu vrei măcar să luăm cina împreună înainte sau ceva 
de genul ăsta? o întrebă Christian, privind-o cu un aer 
poznaş. 

— În spital, îl lămuri Maggie, zâmbind ironic şi 
smulgându-i dinadins un strat de piele cu tot cu faşa. Te 
aşteaptă o noapte în care o să faci pipi într-o sticlă, o să ţi 
se ia tensiunea din oră în oră şi va trebui să asculţi „Ora 
dedicaţiilor” la postul de radio al spitalului. 

— Şi se întâmplă cumva să fii tu de gardă la noapte? o 
întrebă. 

— Nu. 

Christian se lăsă la loc pe burtă, îmbufnat. 

— Păcat! 

— Poate pentru tine. Eu ies în oraş. 

— leşi? Unde? Ai o întâlnire? 

Maggie îşi văzu de treabă, ca şi cum nu-l auzise. 

— Cu cine? E o treabă serioasă? Prieten? Logodnic...? 
Mai eşti pe-aici? o întrebă, realizând că efectiv nu mai 
simţea mai nimic de la brâu în jos. 

— Da, sunt. Aştept să-mi pui o întrebare pe o temă care 
chiar să te privească. 

Finlay îşi drese glasul. 

Maggie îşi întoarse privirea spre el, cu un aer vinovat. 


1851 


— Ce face amicul nostru? o întrebă. 

— Mă agasează. 

— Hei! protestă Christian. 

— Dar o să-şi revină. 

— Bun. Atunci rămâne pe săptămâna viitoare? o întrebă 
Christian. 

Finlay avu senzaţia că a fost pocnit în plex, dar apoi 
partenerul lui se uită spre el. 

— Maggie şi câteva dintre colegele ei o să vină şi ele la 
următoarea ieşire cu colegii. 

Finlay părea pe dinafară. 

— La ce? 

Dându-şi ochii peste cap, Christian se întoarse spre 
Maggie. Ea ridică mâinile exasperată când lui Christian îi 
căzu bandajul, astfel că fesele lui dezgolite erau expuse din 
nou lumii întregi. 

— Deci rămâne cum am stabilit? o întrebă din nou. 

Prefăcându-se iritată, ea pufni resemnată. 

— Da. Aşa rămâne. 


1 861 


CAPITOLUL 9 


Vineri, 8 ianuarie 2016 
12:43 p.m. 


Descuindu-şi  Audiul A1, Baxter urcă în maşină, 
încercând să ignore vopseaua cojită şi bara de protecţie 
şifonată, de care tot nu se ocupase de când intrase cu 
maşina într-un zid, cu două săptămâni în urmă. 

— Ilartă-mă, Blackie, îi spuse spăsită, bătând cu palma 
pe bord. 

Rămase să bea două ceşti de ceai cu Maggie, după care 
se scuză că trebuie să plece, după o dimineaţă care i se 
păruse mult mai vlăguitoare emoţional decât lăsase să se 
vadă. 

Numai Lupul era de vină. 

Acceptaseră cu toţii vestea devastatoare despre moartea 
lui Finlay, adoptând aparenţa obişnuită de stoicism, 
indiferent ce-ar fi simţit în sinea lor, şi îşi canalizaseră 
durerea spre ceva pozitiv: s-o ajute pe Maggie şi întreaga 
familie cu tot ce le trebuia. Moment în care Lupul dăduse 
buzna din nou în viaţa lor, la fel de grațios ca întotdeauna, 
cu tot cu propriile probleme nerezolvate, ambalate în teorii 
dubioase şi prezentate cu îndeajuns de multă convingere 
cât să le dea speranţe tuturor: speranţa că Finlay nu 
considerase că n-are pe nimeni căruia să i se destăinuie, că 
pe ea, una, n-o îmbrăţişase la despărţire cu o fracțiune de 
secundă mai mult decât de obicei, ştiind că o îmbrăţişează 
pentru ultima dată. 

Înjură în şoaptă, realizând că începuse din nou să 
plângă. Trăgând apărătoarea de soare ca să verifice cât de 
mult din machiaj i se scursese, observă o siluetă care se 
apropia cu mersul greoi al unui bărbat mult mai solid, cu 
haina fluturându-i în vânt ca o pelerină de supererou, fără 
îndoială fix motivul pentru care o purta. Îl urmări pe Lup 
cum deschide poarta şubredă care dădea spre grădina lui 
Maggie pentru a intra în casă. 


1871 


— Mama... şuieră printre dinţii încleştaţi, deschizând cu 
forţă portiera. 

Intrând nervoasă în hol, Baxter auzi paşi greoi la etaj. 

— Lupule! zbieră după el. 

Maggie apăru în pragul uşii de la bucătărie, întrebându- 
se pe bună dreptate cine îi intrase în casă. 

— Nu s-a întâmplat nimic, Maggie, îi spuse Baxter, 
urcând deja pe scări. Lupule! 

Ajungând în capul scării, îl descoperi aşezat în mijlocul 
camerei nemobilate, cu spatele la ea şi cu capul în mâini. 

— Ce cauţi aici? îl întrebă, intrând pe uşa întredeschisă. 

— M-am gândit că mi-a scăpat ceva... Dar nu e cazul. 

Pusese scaunul răsturnat pe podeaua mânjită de sânge, 
adoptând fix poziţia pe care trebuie s-o fi ales Finlay în 
ultimele clipe, cu aerul cuiva care se recunoaşte înfrânt. 

— Vreau să zic, de ce te-ai întors de fapt? îl întrebă 
Baxter. Ne descurcam de minune fără tine... Tuturor ne 
era mai bine fără tine. 

Lupul îşi ridică privirea spre ea. Încuviinţă. 

— Ei bine? insistă Baxter. 

— Doar... m-am gândit c-aş putea să ajut. 

— Să ajuţi? repetă Baxter, cu un râs amar. N-ai făcut 
decât să-i prelungeşti suferinţa lui Maggie. De parcă n-ar fi 
îndurat destule deja! 

— Nu s-ar fi sinucis! o contrazise Lupul, ridicând glasul, 
dar nici măcar el nu părea s-o mai creadă. 

Baxter se grăbi să închidă uşa întredeschisă. 

— Sssst! Te... porţi... ridicol. Şi chiar ar trebui să fii la 
închisoare. Ştii că nu eşti personajul pozitiv în povestea 
asta, da? Nu eşti eroul neînțeles. Nu eşti vreun suflet 
chinuit care-şi caută izbăvirea. Eşti doar un om cu viaţa 
vraişte, futu-i, care le distruge şi vieţile celorlalţi când se 
duce la fund. 

Deşi era relativ obişnuit să fie ţinta tiradelor lui Baxter, 
Lupul părea şocat. 

— Du-te-n mă-ta, Lupule, se stropşi Baxter. 

Nemaiputând să-i înfrunte ochii de un albastru viu, care 
o priveau cu un aer de căţeluş pierdut, se întoarse spre uşă 


1 681 


şi apăsă pe clanţă. 

Apăsă din nou. 

— La naiba! 

— Vreo problemă? o întrebă Lupul. 

— Nu. 

Se auzi un trosnet zdravăn. 

— La naiba! 

— Stai să încerc şi eu, spuse Lupul, ridicându-se în 
picioare, dar părând categoric mai puţin sigur pe el când 
Baxter îi întinse clanţa de alamă ruptă. Mă descurc. 

Dându-se la o parte, Baxter îşi încrucişă braţele la piept. 

Lupul se apropie de uşă. Se uită de la clanţa pe care o 
ţinea în mână la gaura rămasă în locul ei şi apoi din nou la 
Baxter, care schiţă un gest ce părea să spună „hai, să te 
văd”. Hotărându-se asupra unui plan de acţiune, el se 
întoarse din nou spre uşa blocată, ridică mâinile şi apoi 
bătu în lemn cât de tare era în stare. 

— Maggie! Maggie! 

După câteva minute, auziră că se mişcă ceva de cealaltă 
parte a uşii. 

— Will? 

— Maggie? o strigă Lupul. Am rămas blocaţi aici. 

— Vai de mine! 

— Pe partea ta mai e clanţa? 

— Da. 

Lupul aşteptă, dar nu se întâmplă nimic. 

— Maggie? 

— Da? 

— Poţi să apeşi pe ea? o rugă răbdător. 

— Oh, da. 

Nu se întâmplă nimic 

— Poţi să apeşi pe clanţă? 

— Da. 

În continuare nu se întâmplă nimic. 

— Maggie? o strigă Will, pe un ton bănuitor deodată. 

— Da? 

— Vrei să apeşi pe clanţă? 

— Nu. 


18910 


În tăcerea glacială din cameră o auziră coborând scările. 
Lupul se întoarse spre Baxter şi îi zâmbi. 

Ea părea nervoasă. 

— În cinci minute o să ne dea drumul de-aici, îi spuse 
încrezător. 

Uşa de la intrare se trânti. 

— Maxim 10. 

Auziră pornind motorul Mercedesului de pe alee. 

— Aiurea! 

Se dădu la o parte din drum când Baxter veni cu paşi 
hotărâți, strecurându-şi degetele prin gaura rămasă în 
locul clanţei. Când treaba asta nu avu niciun efect, se lăsă 
pe vine şi încercă să desfacă uşa pe dedesubt. Trăgând cu 
tot corpul de tocul uşii, nu reuşi decât să facă ditamai 
crăpătura, care se întinse ca o limbă de fulger pe 
tencuială. 

— O să dărâmi tot peretele, îi spuse Lupul, aşezându-se 
pe podeaua plină de praf. 

— Ahhhhh! ţipă Baxter de nervi. 

Se îndreptă grăbită spre capătul opus al camerei şi se 
lăsă să cadă pe podea, în dreptul ferestrei. 

— Poate, începu Lupul, e un moment potrivit să... 

— Te rog, nu-mi spune nimic, îl întrerupse Baxter. 

După care închise ochii şi încercă să-şi impună să 
adoarmă. 

x XX x 

Trecură 35 de minute. 

Baxter îşi  ţinuse ochii închişi tot timpul, cu 
încăpățânare, din ce în ce mai iritată de sforăiturile în 
surdină ale Lupului, care aţipise aproape imediat. 

Se ghemui de frig şi deschise precaută un ochi: el stătea 
rezemat de perete, cu capul lăsat pe spate şi cu gura 
deschisă, fix în poziţia în care îl lăsase. Părea epuizat, 
chiar şi aşa adormit, cu un aer neîngrijit: barba zburlită, 
părul ciufulit, felul în care atârna haina pe el, lipsindu-l de 
postura pe care reuşise întotdeauna s-o adopte atât de 
firesc. Părea că „focul” care îi dăduse atâtea bătăi de cap 
de-a lungul anilor se stinsese într-un final. Îşi aminti 


1 901 


involuntar că avusese fix aceeaşi senzaţie la vederea lui 
Lethaniel Masse, îmbrăcat în uniforma albastră şi legat cu 
cătuşele de o masă la Penitenciarul Belmarsh. 

Până şi focul cel mai aprig se stinge în cele din urmă. 

Părea liniştit. Baxter se întinse după un şurub stingher şi 
îl aruncă spre el. Şurubul îl nimeri în frunte, spre 
satisfacția ei, şi apoi ricoşă pe podea, în timp ce Baxter se 
prefăcu din nou că adormise. 

— Ce mama... se plânse Lupul, ducând o mână la cap şi 
uitându-se consternat de jur-împrejur. 

— Poţi s-o laşi mai moale cu gălăgia? îl rugă Baxter. Unii 
dintre noi încearcă să doarmă. 

Lupul căscă zdravăn. 

— Pot să zic ceva? 

— Categoric, nu. 

— N-ai niciun drept să fii supărată pe mine, îi spuse 
Lupul, ignorând răspunsul. 

— Pe bune? Cu asta vrei să începi? 

— Eşti furioasă pe mine pentru că am plecat... dar tu mi- 
ai spus să plec! continuă Lupul, nu atât furios, cât 
exasperat. Pentru că parcă îmi amintesc că o anumită 
persoană sângera ca la cişmea, iar eu, făcând-o destul de 
convingător pe „eroul neînțeles”, eram dispus să mă 
predau ca să-ţi salvez viaţa. Tu mi-ai spus să plec! 

— Nu ţi-a trecut vreodată prin capul ăla sec că poate, 
doar poate, n-ar fi trebuit să mă pui în situaţia aia, de 
fapt?! i-o întoarse Baxter, nu atât exasperată, cât furioasă. 
N-am mai primit măcar o veste de la tine timp de 18 luni! 

— La ce te aşteptai? o întrebă Lupul, ridicând glasul. 
După cât ai riscat ca să mă ajuţi? Ştiam că probabil te 
urmăresc. 

— Ai habar prin ce am trecut luna asta? 

Lupul dădu să-i răspundă, dar apoi doar înclină abătut 
din cap. Privirea i se întoarse involuntar spre cusăturile şi 
nenumăratele semne de pe faţa ei. 

Baxter îşi lăsă capul în mâini. 

Şovăind, Lupul se ridică în picioare şi veni să se aşeze 
lângă ea. 


1911 


— În noaptea aia, îi spuse oftând şi rezemându-şi capul 
de perete, când te-au dat la ştiri, mi s-a întipărit în minte 
imaginea ta: cum stăteai acolo, deasupra oraşului, şi te 
mai despărţeau de lumea de dedesubt doar câteva cioburi 
de sticlă. 

Părea chinuit. 

— Mi-a spus să stau departe de tine. 

— Finlay? îl întrebă Baxter, vădit îndurerată. 

— L-am rugat să ne întâlnim. N-a vrut. Mi-a zis că eşti cu 
cineva... Thomas, parcă? 

Ea nu-i răspunse. 

— Mi-a zis că ai un nou partener, agentul ăla CIA, şi pe 
Edmunds, şi... 

Lupului îi tremură infinitezimal glasul. 

— Mi-a spus că-i vei avea întotdeauna pe el şi pe Maggie 
să aibă grijă de tine. 

Amândoi avură nevoie de câteva secunde ca să se adune. 

— De-asta erai atât de sigur? îl întrebă Baxter. 

Lupul ridică din umeri. 

— Amândoi am avut de-a face cu destule sinucideri de-a 
lungul anilor, începu Baxter, cât să ştim că oamenii sunt în 
stare să joace teatru. Dar asta nu înseamnă că nu există 
ceva... în fundal... ceva care a existat de la bun început. 

Lupul încuviinţă şi se uită lung la pata de sânge din 
mijlocul camerei. 

Se încruntă deodată. 

— Ce e? îl întrebă Baxter. 

El se uită la podea, în locul unde se aşezaseră, şi 
începură să i se învârtă rotiţele pe măsură ce se ridica în 
genunchi. 

— Ce e? repetă Baxter. 

— De ce există o treaptă la intrarea în cameră? întrebă 
Lupul retoric, întinzând mâna după o daltă şi strecurând-o 
între două scânduri din duşumea. 

— Lupule! 

Scândura se ridică brusc la un capăt, cât să-l lase să-şi 
strecoare degetele pe dedesubt şi s-o forţeze de-acolo, în 
ciuda protestelor lui Baxter. 


1 92 10 


— Eşti mulţumit acum? îl întrebă Baxter când, după cum 
era de aşteptat, dădu peste grinzile de lemn şi ţevile de 
metal aflate sub duşumea. Oh, Doamne! Chiar când 
credeam c-am reuşit să mă fac auzită... Ce tot faci?! 

El trecuse deja la o altă scândură, aflată în altă parte a 
camerei, strecurând dalta în deschizătura îngustă dintre 
scânduri. 

— Finlay a construit chestia asta! 

Scândura se despică în momentul când o smulse din 
podea, dând la iveală, din nou, doar schelăria de lemn. 

— Lupule, îi spuse Baxter blând. 

N-o lăsa inima să se înfurie pe el în timp ce urmărea 
această ultimă încercare disperată de a da un soi de noimă 
pierderii pe care o suferiseră cu toţii. 

— Finlay s-a sinucis. Ne-a părăsit pe toţi, nu doar pe 
tine. 

Lupul nu părea s-o audă. Trecuse într-un colţ al camerei, 
mai desprinsese încă două scânduri şi acum se ocupa deo 
a treia. 

— Când ai plecat, începu Baxter, deşi nu se aşteptase 
vreodată să relateze povestea, Finlay mi-a spus că a fost ca 
şi cum şi-ar fi pierdut propriul... 

Se opri văzând expresia de pe chipul Lupului când 
acesta ridică a patra scândură cu uşurinţă, ca şi cum nici 
n-ar fi fost bătută în cuie. Lupul se ridică şi-şi frecă bărbia 
plină de praf. 

— Crezi c-o fi sânge? o întrebă nonşalant. 

Baxter se apropie încet de spaţiul gol pe care tocmai îl 
descoperise Lupul, lat cât patru scânduri şi neavând nici 
jumătate de metru în adâncime. După liniile drepte şi 
suprafaţa de metal strălucitor, era evident că Finlay 
construise acest spaţiu camuflat în interiorul camerei cu 
un scop bine definit în minte, probabil un loc mai sigur în 
care să ascundă o armă de foc deţinută ilegal şi o colecţie 
crescândă de scrisori amenințătoare. 

Blatul de metal aflat la bază era mânjit de nişte dâre de 
un roşu stins. 

— Încape o persoană aici... la limită, comentă Lupul, 


1 93 1 


îndreptându-se spre geam, simțind o combinație 
năucitoare de furie şi uşurare. Crezi că e posibil ca Finlay 
să nu fi fost singur aici totuşi? 

Baxter rămăsese fără replică. 

— Poţi să chemi echipa criminalistică aici, te rog? 
continuă Lupul, scoţându-şi telefonul. Şi va trebui să 
vorbesc cu polițistul care a ajuns primul la locul faptei. 

— Sigur, încuviinţă Baxter, nereuşind să-şi ia ochii de la 
spaţiul gol, minuscul, care schimba totul şi care fusese sub 
tălpile lor în tot acest timp. Pe cine suni? 

— Pe Vanita, îi răspunse Lupul, ducând mobilul la 
ureche. Trebuie s-o anunţ că nu pot merge la închisoare 
deocamdată... Cred că avem un criminal de prins. 


1 941 


CAPITOLUL 10 


Vineri, 8 ianuarie 2016 
1:37 p.m. 


Echivalentul a cel puţin două lire şi 50 de penny în 
chiftele suedeze se revărsă pe trotuar când Thomas 
rămase cu gura căscată uitându-se la catedrala St. Paul 
aproape năruită. Prelatele de plastic se înfoiau şi foşneau, 
ca nişte bandaje peste o rană, în timp ce o dronă 
transmitea imagini de undeva din interior, iar vântul se 
revărsa prin încăperi, vuind prin catedrala opulentă. 

Nu-şi propusese să viziteze locul care domina oraşul, 
convins că zona din jur va fi sufocată de turişti curioşi, 
până când nimerise din întâmplare în dreptul craterului 
rămas în urma exploziei. Betonul părea să fi ţâşnit spre 
cer, ca şi cum ar fi erupt un vulcan, împroşcând cu moloz 
şi pietre până în tăriile cerului. Dacă tot era în zonă, 
capitulase în faţa curiozităţii şi venise, cu tot cu sendvişul 
nejustificat de scump de la Pret A Manger, să vadă 
spectacolul principal. 

Acum îşi regreta decizia. 

Locul dezastrului nu avea nimic din strălucirea unui 
platou de filmare, nu se înfiripase niciun sentiment de 
solidaritate în rândul mulţimii care privea lumea prin 
ecranul telefonului mobil, nu se vedea niciun maestru al 
vremurilor noastre cu o paletă în mână şi vreo barbă 
excentrică în curs de a restaura minuţios picturile - doar 
peisajul sumbru rămas în urma unui act de agresiune şi un 
grup de muncitori din construcţii aşezaţi în apropiere, 
mâncând ceva de la Greggs. 

Baxter fusese implicată în povestea asta. 

Cu senzaţia familiară de gol în stomac, Thomas îşi aminti 
de haosul care domnise peste oraşul îngropat în zăpadă. Şi 
acum, că vedea cu ochii lui această scenă dezolantă, 
poveştile despre acea noapte ireală deveniseră în sfârşit 
ceva real. 


19510 


Era mai uşor să ignori faptul că orice basm bun lasă în 
urmă leşul în putrefacție al unui monstru înfrânt, pe 
undeva prin pădure. 

Dornic să revină la starea de ignoranță împăcată, îşi croi 
drum prin aglomeraţie şi ieşi din nou pe Ludgate Hill. 
Simţind că poate din nou să respire, o porni spre întâlnirea 
programată pentru ora 2. Pe la jumătatea drumului se opri 
în faţa unui magazin de bijuterii, amintindu-şi că Baxter îşi 
pierduse unul din cerceii pe care îi purta rareori, pe 
undeva prin St. James's Park. Studie în mod absurd vitrina, 
pentru că habar n-avea cum arătau şi ştia foarte bine că 
teancul de cadouri de Crăciun primite şi nedesfăcute de 
iubita lui creştea de la o zi la alta. Devenise un ritual la ora 
prânzului, să bată tot oraşul în căutarea cadoului perfect, 
ceva care să o poată înveseli un pic, care să-i arate cât de 
mult înseamnă pentru el, poate chiar ceva care să 
concureze cu pinguinul ăla ridicol de pluş, fără de care 
refuza să doarmă. 

Alese ceva, convins doar de faptul că n-o nimerise, şi 


intră în magazin. 
* k x 


— Doamnă inspector-şef, rânji Joe când intră în holul 
casei lui Maggie, cu trusa criminalistică în mână. Dacă nu 
v-aş cunoaşte mai bine, aş crede că încercaţi să mă ocoliţi. 

— Nu mă cunoşti, îl anunţă Baxter. Chiar asta făceam. 

Joe scoase un mieunat, apoi urcă după ea pe scări. 

— Nu e nevoie să-ţi înăbuşi sentimentele, îi spuse. 
Amândoi ştim că e ceva între noi. 

— Sunt foarte multe lucruri care stau între noi... şi acolo 
vreau să rămână. 

— Dar perseverenţa mea începe să te convingă, îi replică 
Joe zâmbind. Ştiu eu. 

Intrară în camera nemobilată, unde îi aştepta deja 
Christian. 

— Pardon, tataie, comentă Joe, care părea să nu-l fi 
recunoscut pe comisarul Poliţiei Metropolitane, lăsându-şi 
trusa cu echipament în dreptul găurii din podea. 

Se auziră paşi greoi pe scări în urma lor şi apoi Lupul 


1 96 1 


apăru în prag, cu telefonul în mână. 

— Tot încerc să dau de polițistul care a ajuns primul la 
locul faptei, anunţă, intrând până în mijlocul camerei. Deci 
uite ce cred deocamdată... Criminalul... 

— Criminalul ipotetic, interveni Christian. 

— ...l-a împuşcat pe Finlay, omorându-l pe loc. A văzut 
pozele cu Maggie de la parter, lucrurile ei împrăştiate prin 
casă, aşa că ştie că mai e cineva care va veni în curând 
acasă. Îşi... şterge pistolul, i-l pune în mână lui Finlay şi îl 
mută astfel încât să pară că s-a sinucis. Apoi individul... 

— Sau individa, măgar sexist ce eşti, interveni Baxter. 

— „închide uşa... toarnă o sticlă de material de 
etanşare în jurul tocului uşii... se bagă la loc în nişă, 
trăgând scândurile desprinse deasupra lui sau a ei, şi se 
pune pe aşteptat. 

Pentru o clipă, Lupul păru pierdut în propria imaginaţie. 

— Salutare, îi spuse Joe zâmbind. 

— Mda. Salut, îi răspunse Lupul absent. Deci ce părere 
aveţi? 

Christian părea sceptic, Baxter, încă şi mai şi. 

— Cred c-ai uitat un lucru, îi spuse Christian. Mesajul pe 
care mi l-a trimis. Ar fi putut la fel de bine să fie un bilet de 
adio. 

— Ziceai c-a încercat să te sune cu câteva minute 
înainte? îl întrebă Lupul. 

— Da. 

— Poate că te suna să-ţi ceară ajutorul... 

Christian arăta de parcă se simţea rău. 

— Nu-mi spune aşa ceva. 

— „şi apoi a trebuit să sune la serviciile de urgenţă, 
fără să spună nimic, când situaţia s-a agravat. 

— Oare chiar ar fi zăbovit să-mi trimită un SMS în 
timpul ăsta? 

— Poate, mormăi Baxter, uitându-se în gol. Dacă era 
convins că va fi ucis. 

Amuţiră toţi trei în timp ce Joe îşi scotea jucăriile, 
făcând gălăgie, fără să aibă habar de nimic. 

— Bun. Ce mi-aţi pregătit? întrebă, după ce îşi trase pe 


1971 


el un combinezon de unică folosinţă, strângând elasticul de 
la masca de protecţie şi aruncând o privire abătută spre 
plasa de păr de care nu avea să se folosească. 

Aprinse lanterna, se lăsă pe burtă şi băgă capul pe sub 
scânduri. 

— Oh, da! Clar e sânge! anunţă, înainte de a gesticula 
pe muteşte spre Christian. Bisturiu... bisturiu! urlă din nou 
când comisarul nu se conformă. 

Deşi era în mod vădit tentat să spună ceva, Christian 
întinse obiectul cerut spre mâna care gesticula. 

— Caseta! îl somă Joe, pocnind din degete. 

Din nou, Christian se conformă în silă. 

Auziră închizându-se încuietoarea cu sigiliu. Joe îi 
înapoie caseta cu probe, fără să iasă de-acolo. 

— Bingo! Suprafaţa pare să fie zgâăriată! le strigă, din 
exces de zel. Mda, categoric a fost cineva ascuns aici. Am 
găsit fire de păr... posibil şi fibre textile. 

leşi din nişă şi-şi trase masca peste capul pleşuv. 

— Saunders şi Edmunds sunt pe-aici azi? întrebă el. 

— S-au dus după dosarele cazurilor din Scoţia, îi 
răspunse Lupul. De ce? 

— O să am nevoie de probe de ADN de la fiecare dintre 
voi ca să încep să elimin probele neconcludente, îi explică 
Joe. Cu cât mai repede, cu-atât mai bine. 

Lui Baxter îi sună telefonul. Se uită la numele afişat pe 
ecran. 


T vă apelează 
Holly (Veterinara/Petrecăreaţa) 


Probabil că era cazul să schimbe numele din agendă. 
leşi grăbită din încăpere înainte să răspundă. 

— Hei! Sunt cam prinsă acum. S-a întâmplat ceva? o 
întrebă, alegându-şi cu grijă cuvintele. Ce-a făcut?... OK. 
Linişteşte-te. Mda... Ajung cât de repede pot. Bine. Pa! 

Toţi o aşteptau cu un aer curios la întoarcere. 

— Eşti bine? o întrebă Lupul. 

— A intervenit ceva, le spuse, strângându-şi lucrurile. 

19810 


— Ceva mai important decât asta? o luă la rost Lupul. 

— Înâm, îi răspunse Baxter, îndreptându-se spre uşă. 

— Probabil c-o să dureze ceva oricum, interveni Joe, 
risipind tensiunea care începea să se acumuleze. 

— Şi... îi reaminti Christian Lupului, tu trebuie să 
participi la conferinţa aia de presă. 

Descoperirea pe care o făcuseră îl ajutase să câştige un 
pic de timp, dându-i Vanitei imboldul necesar să anunţe 
oficial faptul că Lupul lua parte la anchetă. Considerând că 
termenul de „consultant” e suficient de vag cât să acopere 
hăţişul fără precedent şi fără îndoială controversat al 
înţelegerii lor, Vanita hotărâse să prevină atacurile din 
presă. 

— Nu mă supăr să rămân cu Maggie o vreme, adăugă 
Christian. 

Aceasta fusese cel mai grav afectată de noua turnură a 
anchetei, ceea ce era de înţeles, şi niciunul dintre ei nu 
voia s-o lase singură în starea în care era acum. 

— N-ar trebui să participi şi tu? întrebă Baxter, oprindu- 
se în prag. 

— De ce ar participa tipul ăsta la conferinţa de presă? 
întrebă Joe. 

— Vanita vrea să se dea în spectacol, îi răspunse 
Christian lui Baxter, ignorându-l. N-are decât... Pe 
deasupra, o să spună ce-i spun eu să spună. 

— Din nou, începu Joe, părând neliniştit acum şi pe bună 
dreptate, de ce ar participa tipul ăsta la conferinţa de 
presă? 

X XX x 

— Luaţi-o înainte, domnule comisar, să trăiţi, îi spuse 
Joe, luând poziţia de drepţi lângă scară, încărcat din nou 
cu echipament. 

Baxter, care tocmai îşi luase rămas-bun de la Maggie, 
ieşi din bucătărie. 

— Puteai să mă avertizezi, Ja naiba! îi spuse Joe pe 
înfundate când trecu prin dreptul lui. 

Stând smirnă, îl salută milităreşte pe Christian care se 
apropia de ultima treaptă, cu Lupul imediat după el. 


1991 


— Fawkes, îl salută Joe, cu aerul unui profesionist. 

— Tipul cu eprubetele! 

În timp ce Joe se întorcea la treabă, Christian ieşi cu ei 
în frig, ca să-i dea nişte sfaturi pe ultima sută de metri 
Lupului legat de ce să nu spună în faţa presei. 

Lupul se opri să-i mai spună un lucru. 

— Ai grijă de ea azi. 

— Vrei să te las la secţie, Lupule? Merg în direcţia aia, îi 
strigă Baxter, îndreptându-se cu paşi apăsaţi spre maşină. 

— O să am, îl asigură Christian. Du-te! 

În timp ce Lupul se grăbea s-o prindă din urmă pe 
Baxter, Christian se făcu nevăzut în casă, închizând uşa 
după el. 

— Mama naibii! exclamă Lupul de cum deschise 
portiera, văzând norişorul de abur pe care-l scoase Baxter 
de nervi. 

— Ce mai e? 

— Mi-am uitat haina. 

Baxter îşi dădu ochii peste cap, urcă în maşină şi răsuci 
cheia în contact. 

— Poţi să aştepţi doar... începu Lupul, chiar înainte de a 
fi stropit de noroi când Baxter demară în trombă, lăsând 
portiera din stânga să se trântească de la sine odată ce luă 
colţul. 

Copleşit de o senzaţie de dejă-vu, se şterse pe pantalonii 
uzi şi o porni fără elan pe alee. 

Chiar când întindea mâna spre clanţă, îl izbi în plin uşa 
solidă de la intrare. 

— Auuu! se văicări, frecându-şi fruntea când Christian 
apăru în prag. 

Părând un pic ameţit, Lupul reacţionă abia după câteva 
clipe. 

— Mi-am uitat... 

Zâmbind, Christian îi întinse paltonul negru, tocit. 


— Poftim! 
*x k x 


Andrea Hall zâmbi spre Camera 1, în timp ce câteva 
siluete neclare adăstau în umbră. 


1100 0 


Semnul cu „în emisie” se stinse, iar luminile din studio 
se aprinseră, înviorând subit publicul încremenit. 

— Poate cineva să rezolve odată problema cu 
prompterul ăla de rahat, vă rog? răcni Andrea, fără a se 
adresa cuiva anume. 

Dând pe gât zaţul de la cafeaua rece, se ridică de la 
pupitrul de ştiri chiar când ţâşnea spre ea un nor de 
fixativ, probabil cu tot cu stilista ei, care îi trata coafurile 
inovatoare în nuanţe de roşcat şi blond, cu respectul 
rezervat pentru o capodoperă a artei plastice. Cu siguranţă 
erau la fel de valoroase, dat fiind că o transformaseră 
peste noapte pe Andrea dintr-o „vedetă de televiziune” 
într-un „model de eleganţă”. 

— Cine e următorul invitat? îşi întrebă asistenta 
personală, care avea un aer hărțuit. 

— Un episcop care solicită donaţii pentru lucrările de 
restaurare de la St. Paul. 

Andrea îşi înăbuşi un căscat. 

— Cum îl cheamă pe dezvoltatorul ăla? întrebă. Cel care 
vrea să dărâme ce-a mai rămas şi să construiască o clădire 
de birouri? 

— Hammond. 

— Mda. Hai să luăm legătura şi cu el. „Dumnezeu contra 
unui dobitoc” ar trebui să fie o sursă de divertisment 
pentru toată lumea, măcar pentru câteva minute. 

Echipa de filmare pregătea deja platoul pentru 
următorul interviu. Andrea se dădu la o parte, lăsându-şi 
colega să se instaleze în faţa camerei. Femeia, cu un aer 
sever, se aşeză şi fu abordată imediat de cineva cu o 
pudrieră în mână. 

— Aşadar ce perspectivă vei adopta? o întrebă colega, cu 
o grimasă nesuferită. 

Cele două femei nu se simpatizau, dar aveau un respect 
reciproc pentru atitudinea necruțătoare a celeilalte. 

— „Lupul a pornit din nou la vânătoare”? „Haita şi-a 
recăpătat masculul alfa”? 

— Habar n-am despre ce vorbeşti. 

Femeii îi sclipiră ochii, deşi unicul scop al profesiei ei 


110110 


era să aducă la cunoştinţa oamenilor lucruri pe care nu le 
ştiau deja. 

— Vorbesc despre fostul tău. S-a întors. A fost văzut 
împreună cu comisarul şi Emily Baxter undeva în Muswell 
Hill. 

— În Muswell Hill? i 

Andrea ştia exact care fusese destinaţia lui. Işi înşfăcă 
geanta. 

— Trebuie să plec. 

— Ai o întâlnire cu Elijah la ora 4, îi reaminti asistenta. 

— Reprogrameaz-o! 

— Cum rămâne cu „Dumnezeu contra unui dobitoc”? 

— Mă întorc până atunci, o linişti Andrea, luându-şi 
haina pe ea. Oh, şi pune-l pe Jim să ne facă un desen cu o 
clădire de birouri impersonală, cu o catedrală deasupra... 
Şi unul cu Dumnezeu aşezat la un birou, la parter. Asta ar 
trebui să spargă gheața, comentă zâmbind, înainte de a 
ieşi grăbită pe uşă. iei 

Ploua torențial. 

Rătăcită prin mulţimea de cruci din piatră, Baxter îşi 
croi drum printre îngerii înverziţi de muşchi în căutarea lui 
Rouche, a lui Holly sau măcar a maşinii, simțind cum i se 
afundă picioarele în noroi. Chiar şi făcând abstracţie de ce 
se întâmplase recent, erau puţine locuri pe care ar fi fost 
mai dornică să le evite decât un cimitir în plină furtună. 

Fu cât pe-aci să-şi piardă o gheată într-o baltă şi, de 
nervi, era gata să tragă un şut într-o piatră de mormânt, 
înainte de a decide că ar fi fost prea din cale-afară, chiar şi 
pentru ea. Uitându-se în jur ca să se orienteze, zări la 
câteva alei mai încolo o siluetă masivă cu faţa acoperită de 
glugă şi simţi un impuls irațional de a se ascunde. 

— Nu fi copil, Baxter! mormăi înfundat. 

Totuşi, când dădu să strige, şovăi, întrebându-se de ce 
ar sta cineva pur şi simplu acolo, în ploaia rece. 

Începu să se apropie cu precauţie, lipăind prin noroi 
printre morminte, încercând să-şi amintească în ce fusese 
îmbrăcată Holly. Silueta apărea şi dispărea pe măsură ce 


1 102 0 


Baxter încetini, dar nu se mişca din loc, deşi ploua aşa 
tare, încât Baxter de-abia îşi putea ţine ochii deschişi. 

Neuitându-se pe unde merge, alunecă şi căzu grămadă 
la doar câţiva metri de necunoscut. 

Panica ce o cuprinse pe moment se risipi repede, când 
îşi dădu seama că bărbatul cu glugă era o statuie întinsă 
peste unul dintre morminte - întruchiparea deznădejdii. 
Gluga sub care nu se afla nimic avea un efect hipnotic, un 
hău negru unde ar fi trebuit să fie chipul, ca şi cum statuia 
aflată în interior se smulsese de-acolo. Baxter se uită şi 
mai concentrată, convinsă că desluşeşte doi ochi... 

— Emily? 

Baxter ţipă. 

Holly ţipă şi mai tare. 

— Doamne sfinte! icni Baxter, ducându-şi mâna la inimă. 

Cu un râs nervos, Holly îi întinse mâna. 

— Nu cred că te-am auzit vreodată ţipând până acum, îi 
spuse, ajutând-o să se ridice. 

— Nu-mi plac deloc îngerii. 

— Le-am găsit... Nu şi pe el, adăugă repede Holly 
văzând străfulgerarea de speranţă de pe chipul prietenei 
sale. 

Cu un ochi la statuia în veşminte de înger când trecură 
prin dreptul ei, Baxter se ţinu după ea până ajunseră lângă 
un şir de pietre funerare simple, lespezi de marmură 
uniforme pe care erau sculptate inscripţii sobre. Pe la 
jumătatea şirului, se opriră în dreptul unui mormânt 
modest: 


Sophie Elliot 
Rouche & Rouche 
31/07/1982-07/07/2007 08/01/2001-07/07/2007 


Esti totul pentru mine. 


Niciuna dintre ele nu spuse nimic preţ de un minut, 
văzând mesajul din doar patru cuvinte întipărit pe lespede 
- o declaraţie mai pătimaşă de dragoste şi durere decât 


110310 


toţi îngerii şi toate crucile bogat împodobite puse laolaltă. 
Un buchet proaspăt îşi revărsa petalele sub ploaia 
torențială; lângă el străjuia o morsă micuță de pluş, 
evident din aceeaşi colecţie din care făcuse parte şi 
pinguinul Frankie. 

— Ela trecut pe-aici, spuse Holly. E ziua ei azi. 

Baxter nu realizase. Pierduse noţiunea timpului de la 
moartea lui Finlay. Totul i se părea un coşmar 
interminabil. Orice urmă de supărare la adresa lui Rouche 
se risipi într-o clipită. 

— Haide, spuse ea. Ştiu w el. 


Cu căldura dată la maximum în maşină, Baxter demară, 
străbătând zonele dărăpănate de la periferie. O surprinse 
faptul că Holly avusese dreptate în legătură cu cimitirul, 
ba chiar simplul fapt că ştiuse despre asta. Fusese atât de 
prinsă cu tot ce se întâmpla, încât nu observase prietenia 
care se înfiripase între Rouche şi colega ei de şcoală. Era 
evident acum, când se gândea mai bine - faptul că Holly se 
înființase la apartament pe neanunţate, panica din glasul 
ei când descoperise dispariţia lui Rouche, machiajul ei 
abundent de fiecare dată, deloc adecvat pentru mers la 
muncă. 

Baxter îşi repetă din nou în minte să modifice datele de 
contact ale prietenei ei în agendă. 

Era încântată că cei doi se înţeleg, dar, având în vedere 
de unde veneau, se îndoia că Rouche va putea vreodată să- 
i ofere lui Holly ceea ce-şi dorea ea. 

— E pe moarte, Emily, exclamă deodată Holly. Văd zi de 
zi asta. Trebuie să-l ducem la spital. 

Realizând că niciuna nu scosese o vorbă de când 
plecaseră de la cimitir, Baxter îi aruncă o privire prietenei 
ei, al cărei păr blond, tuns scurt, arăta impecabil, ca de 
obicei, în timp ce ea aducea mai curând a şobolan murat. 

— Există vreun antibiotic pe care l-am putea încerca? 

— Dacă infecția se transformă în septicemie, nu-l vor 
salva toate antibioticele din lume, îi spuse Holly apăsat. 

— Am o cunoştinţă... asistentă medicală. 


110410 


Baxter nu dorise s-o implice pe Maggie, dar acum se 
întrebă dacă nu cumva ar fi fost o treabă bine-venită 
pentru ea, care să-i ia gândul de la altele, să aibă grijă de 
Rouche. 

— Nu, protestă Holly, ridicând vocea. Uite ce e, suntem 
prietene şi probabil că încă mi-e un pic teamă de tine, mai 
mult decât celorlalţi... 

— Cui îi e teamă de mine? 

— ...dar îl omori, continuă Holly, în ciuda expresiei de pe 
chipul lui Baxter. Rouche era dispus să se predea acum 
două săptămâni. Doar egoismul tău îl împiedică s-o facă. 

— Încerc să-l protejez! 

— Nu, încerci să te agăţi de el şi nu e acelaşi lucru. 
Prefer să-l ştiu închis decât în starea asta. 

— Ai intrat vreodată într-o închisoare? o întrebă Baxter 
cu un aer superior. 

— Nu, recunoscu Holly în timp ce ieşeau de pe High 
Street cu aerul ei deprimant şi începeau să prindă viteză. 


Dar am intrat într-un cimitir. 
XX 


Când opriră în faţa casei părăginite în care locuise 
Rouche cu familia lui, se întunecase, dar ploaia nu dădea 
semne că o să se potolească. Baxter cobori şi o luă înainte 
pe aleea abruptă spre casă. O uşă solidă de metal fusese 
instalată de la ultima ei vizită, acoperită de primele mostre 
de graffiti, deloc inventive, care promiteau să acopere cu 
timpul întreaga proprietate abandonată. Sub bolta de 
iederă, Holly se opinti în uşa care părea blocată şi fu 
surprinsă când i se deschise dinainte. 

— Eu verific la intrarea din spate, îi spuse Baxter. 

Strecurându-se pe lângă tomberoane, o luă pe aleea 
întunecată aflată pe o latură a casei şi ieşi în grădina plină 
de buruieni din spate, unde se vedea o lumină îmbietoare 
prin fereastra de plastic a căsuţei de jucărie. Baxter zâmbi, 
răsuflând uşurată, şi o tăie prin iarba înaltă. Aplecându-se 
ca să evite terasa, bătu la uşa în miniatură şi intră. 

Rouche stătea cu capul rezemat de peretele căsuţei 
goale şi părea epuizat. Firele de păr cărunte din barbă îl 


11051 


făceau să pară mai bătrân şi, în încercarea de a-şi mai 
reduce temperatura, se descheiase la cămaşă, lăsând la 
vedere o mică parte din nenumăratele răni. 

— Hei, o salută fără vlagă. 

Baxter închise uşa în calea ploii şi intră târşâit în peticul 
de loc rămas, încercând să evite lumânările riscante. După 
ce se asigură rapid că nu e niciun păianjen pe acolo, se 
instală comod, întinzându-se să-i strângă mâna lui Rouche. 

— Eşti un dobitoc. 

El râse, ducându-şi mâna la piept de durere. 

— Ştii că te-aş fi adus aici... azi... dacă m-ai fi rugat? îl 
întrebă, dându-i de înţeles că era la curent cu semnificaţia 
datei. 

Ploaia se înteţi. Acoperişul firav nu părea că o să reziste 
prea mult. 

— Ai destule pe cap, îi spuse Rouche. 

O să-i spună cu altă ocazie că nici nu bănuia... că Lupul 
avusese dreptate de la bun început. 

— E şi Holly aici, îl anunţă. A intrat în casă. Ştii că-i 
place de tine, nu-i aşa? 

Rouche nu reacţionă, strâmbându-se când încercă să se 
ridice în capul oaselor. 

— Nu te mai mişca, îi spuse Baxter, dar el se ridică 
opintit ca s-o poată privi în ochi. 

— Îmi pare foarte rău. 

— Pentru ce? 

— Pentru tot... Pentru că suntem în beleaua asta din 
vina mea... Pentru că-ţi sunt aşa o povară... Pentru toată 
treaba. 

— Emily? o strigă Holly din grădină. 

— Suntem aici! îi răspunse Baxter, târându-se spre uşă 
ca s-o deschidă, înainte de a-l strânge pe Rouche în braţe, 
mai cu milă. Nu eşti o povară. Suntem implicaţi amândoi în 
povestea asta. Şi n-ai niciun motiv să-ţi ceri iertare... 
niciunul. 


1 1061 


CAPITOLUL 11 


Vineri, 8 ianuarie 2016 
5:23 p.m. 


Andrea cumpărase cel mai scump buchet din florărie, 
uitând că va trebui să încapă cumva pe locul din stânga al 
Porsche-ului ei bleu. Având grijă să scoată bileţelul jenant 
de impersonal cu textul „Condoleanţe” înainte de a se 
îndrepta spre uşa de la intrare, apăsă pe sonerie. 

Se aprinse o lumină, apoi se auziră paşi. 

— Bună, Maggie, îi spuse zâmbind, surprinzând expresia 
mirată a celeilalte femei. 

— Andrea! exclamă Maggie, forţându-se să pară mai 
entuziastă decât era. 

— Sunt pentru tine. 

— Sunt superbe. Nu vrei să intri, ca să nu mai stai în 
ploaie? 

Chinuindu-se să bage ditamai buchetul în casă, Maggie o 
luă înainte spre bucătărie. Puse de ceai şi începu să-şi facă 
de lucru cu florile la chiuvetă. 

— Chiar voiam să-ţi scriu un scurt mesaj azi... să-ţi 
mulţumesc... pentru scrisoarea de condoleanţe. 

Andrea primise un mesaj la serviciu de la un individ pe 
nume Thomas Alcock, care se pricopsise cu misiunea deloc 
de invidiat de a contacta lunga listă de prieteni şi 
cunoştinţe ale lui Finlay. Ea nu-l mai văzuse de ani buni pe 
mentorul Lupului, dar se înţelesese întotdeauna bine cu el 
şi cu Maggie, şi vestea o întristase sincer. Îi scrisese un 
mesaj din inimă, ceva atipic pentru ea, şi i-l strecurase 
într-o felicitare, împreună cu datele ei de contact. 

Chipul lui Maggie, oglindit în fereastra întunecată, 
părea tulburat. Dădu să umple o vază cu apă, dar apoi opri 
robinetul. Ştergându-se pe un prosop de bucătărie, se 
întoarse spre musafira apărută din senin. 

— Iartă-mă că te întreb, dar ai venit ca prietenă... sau în 
calitate de reporter? 


110710 


— Ca prietenă, îi răspunse Andrea pe un ton sincer. 

Maggie se declară mulţumită. 

— Iartă-mă! 

— Nu e cazul. Mă mir că mi-ai dat drumul. 

— Îl cauţi pe Will? 

— Da. A trecut pe aici? 

— Da. Mă tem c-a plecat acum câteva ore. 

— Ce... 

Andrea şovăi, ştiind că după trădările ei recente nu avea 
dreptul să pună nici măcar această întrebare. 

— Ce face? 

Era greu de răspuns la o asemenea întrebare. Privind în 
urmă, Maggie nu reuşea să-şi amintească de vreo perioadă 
în care să nu fi planat vreun dezastru personal sau 
profesional asupra Lupului. 

Ridică din umeri. 

— E Will. 

Răspunsul păru să o consoleze într-o oarecare măsură 
pe Andrea, de fapt. 

Stătură la poveşti la ceai în bucătăria primitoare şi, la un 
moment dat, Maggie cedă, destăinuindu-i că poliţia nu mai 
trata moartea soţului ei drept o sinucidere indubitabilă. 

— Cine ar fi putut vrea să-i facă rău lui Finn? exclamase 


consternată, cu lacrimi în ochi. 
A XX 


După 20 de minute, Andrea realiză că trebuia să se 
întoarcă. Întinzându-se peste masă, îi strânse mâna lui 
Maggie. 

— Cu ce te pot ajuta? 

Maggie clătină din cap, pe punctul de a-i refuza oferta, 
dar fix atunci îi veni ceva în minte. 

— Ce anume? o întrebă Andrea. Absolut orice. 

— Will. 

— Ce-i cu el? 

— Are nevoie de ajutorul nostru. 

— Pe mine mă urăște. 

— N-ar putea niciodată să te urască, râse Maggie. 

Andrea nu o contrazise, din politețe. 


1108 0 


— Îşi închipuie că nu-i aud când stau de vorbă, îi spuse 
Maggie. Dar îi aud. De îndată ce se încheie povestea asta, 
Will o să ajungă direct la închisoare. Hai să prevenim 
treaba asta, bine? îi propuse, pusă pe şotii. 

— Să înţeleg că ai un plan? 

Maggie scoase un zgomot nelămurit. 

— Tot nu sunt convinsă că mă va ierta vreodată. 

Maggie o bătu pe braţ, încercând s-o liniştească: 

— Ascultă ce-ţi spune o persoană mai coaptă şi mai 
înţeleaptă: te-ar mira la câte lucruri poate rezista o 


prietenie. 
x XX x 


— S-ar părea că te-am subestimat din nou, Fawkes, 
spuse Vanita, verificând dacă avea urme de ruj pe dinți, în 
timp ce aştepta împreună cu Lupul să înceapă conferința 
de presă. Ai avut dreptate de la bun început. 

El nu-i răspunse, considerând că nu era neapărat un 
motiv de sărbătorit. Aruncă o privire spre sala plină de 
ziarişti blazați trimişi să transmită cine ştie ce declaraţie 
banală pe care urma să o facă doamna comandant de la 
Poliţia Metropolitană, mereu dornică să apară pe sticlă. 

Ştergând cu degetul dunga rozalie de ruj, Vanita îşi 
trecu mâna prin părul negru ca pana corbului. 

— Cum arăt? 

Părea o întrebare cu subînţeles, aşa că Lupul nu-i 
răspunse. 

— Mulţumesc, îi zâmbi Vanita, părând să-şi imagineze 
că-i făcuse un compliment. Eşti gata? 

— Cred că da. 

— Fawkes, cu asta mă ocup, îi spuse Vanita, umflându-se 
în pene. Dacă mi-am făcut bine treaba, nu vor mai avea 
nicio cale de atac la momentul când ajungem la întrebări. 
O să se lase o tăcere totală. Deci... eşti gata? repetă 
întrebarea, ca şi cum tocmai ţinuse genul de discurs 
încurajator stereotipic pe care îl ţin antrenorii în vestiare 
la pauză în filmele americane despre sport. 

Lupul ridică din umeri. 

— Cred că da. 


1109 0 


Vanita se pleoşti. 

— Ai fermoarul desfăcut, îl anunţă, deschizând uşa şi 
păşind încrezătoare în sală. 

Un fotograf cu viteză de reacţie fu recompensat cu un 
instantaneu cu Lupul în acţiune, în care detectivul 
destituit, compromis deja de două ori, îşi trăgea fermoarul 
înainte de a se îndrepta nonşalant spre podium. 

Mulțimea de reporteri începu să-l recunoască din mers. 

— E William Fawkes! 

Lupul rămase cu privirea aţintită asupra locului liber de 
lângă Vanita. 

— N-ar trebui să aibă cătuşe la mâini? întrebă cineva. 

El rezistă impulsului de a-i arăta individei degetul 
mijlociu de la mâna liberă. 

— Arăta mult mai sexy înainte să slăbească, adăugă un 
reprezentant din primul rând, unde se aflau doar bărbaţi. 

Împiedicându-se în propriile picioare, Lupul se aşeză 
poticnit, în timp ce lumea din sală ridica diversele 
echipamente de înregistrare deasupra capului, cum se ţin 
brichetele la concertele rock. 

Vanita îşi drese glasul, mulţumindu-le ziariştilor că se 
înfiinţaseră în ciuda invitaţiei din scurt, şi trecu apoi la 
declaraţia elaborată cu grijă. 

— ...au ieşit la iveală noi probe cu privire la presupusa 
sinucidere a detectivului-sergent Finlay Shaw, care se 
pensionase, şi în momentul de faţă cazul este tratat drept o 
moarte în condiţii suspecte... 

N-avea rost să încerce să tină secretă identitatea lui 
Finlay sau faptul că în aparenţă fusese o sinucidere. 
Circulau deja fotografii cu Lupul, Baxter şi comisarul, 
surprinşi în faţa casei, ceea ce însemna că vecinii fuseseră 
abordaţi şi că fiecare cântărea fără îndoială ce preţ avea 
loialitatea faţă de Maggie. 

— Desigur, mulţi dintre dvs. veţi recunoaşte numele 
detectivului-sergent Shaw datorită contribuţiei sale la 
ancheta din cazul „Păpuşa de cârpe”, continuă Vanita, 
apropiindu-se de motivul prezenţei Lupului alături de ea. 

— Era nătărăul ramolit care a trebuit dat jos cu maşina 


111010 


de pompieri de pe acoperişul ambasadei, adăugă Lupul 
rânjind. 

Se auziră râsete din sală. 

— Într-adevăr, zise Vanita, uitând unde rămăsese. 

Acum, că toate privirile erau aţintite asupra Lupului, 
conchise că era momentul ideal să zică ce avea de zis. 

— William Fawkes va colabora cu Poliţia Metropolitană 
în calitate de consultant pe durata anchetei, vom conta pe 
vasta lui experienţă şi relaţia lui îndelungată cu victima ca 
să asigurăm rezolvarea cât mai rapidă a cazului. 
Contribuţia lui s-a dovedit deja nepreţuită. 

Lumea începu să strige întrebări, dar Vanita îi dădu 
înainte, ignorându-i pe toţi. 

— În momentul de faţă, ne este imposibil să dăm orice 
detalii cu privire la acţiunile detectivului Fawkes, 
actualmente destituit de 18 luni. 

Se auziră mormăieli de protest din public. 

— Avem o anchetă în curs pe care nu o putem 
compromite! continuă Vanita, ţipând spre a se face auzită. 

Se uită în ochii Lupului apoi. 

— Vă asigur că toate informaţiile vor fi făcute publice la 
momentul oportun. 

Se uită din nou spre lumea din sală. 

— Ţinând cont de aceste aspecte, aveţi întrebări? 

Toată lumea ridică mâna. 

Uitând că avea un microfon sub nas, Lupul înjură 


înfundat... dar cât să se audă în boxe. 
X x 


— Doamne sfinte! exclamă Vanita, imediat după ce 
intrase în biroul lui Christian. M-ai speriat. Credeam c-ai 
plecat acasă. 

Christian se şterse la ochi şi începu să scotocească prin 
sertare după un şerveţel. 

Scoţând unul din poşetă, Vanita se îndreptă spre el. 

— Mulţumesc, îi zise el, ştergându-şi lacrimile. 

Văzând-o că se uită la fotografiile decolorate care-i 
împânzeau biroul, luă una şi i-o întinse. 

— Ăla sunt eu... cel din dreapta, îi arătă. 


111110 


Vanita ridică din sprâncene. 

— Imi place coada. _ 

— Erau alte vremuri, îi spuse Christian râzând. În stânga 
e Fin, la fel de arătos ca de obicei, şi aici e soţia lui, 
Maggie, între noi doi. 

Vanita zâmbi şi-i înapoie fotografia. 

— Am... am avut o zi dificilă, ca să nu zic mai rău, 
recunoscu Christian. 

— Ţi-a fost prieten, reflectă Vanita. Eu, pe de altă parte, 
nu-ţi sunt prietenă. Aşa că, probabil, nu sunt cea mai 
potrivită persoană cu care să ai această discuţie. 

— Corect, încuviinţă Christian, ridicându-se în capul 
oaselor. 

Nu era un secret că Vanita concurase pentru postul de 
comisar, după ce reuşise cu brio să-l înlăture pe cel care 
deținuse înainte postul, în procesul de restructurare care 
urmase dezastrului cu „Păpuşa de cârpe”. 

— Poate c-ar trebui să-ţi iei câteva zile libere, îi sugeră, 
luându-l la mişto. Să-l pui pe Christian pe primul loc. S-o 
laşi mai moale o perioadă. 

— Oh, Geena, mi-ar fi prea dor să te simt la doi paşi în 
urma mea, i-o întoarse Christian, rânjind. Cum a decurs 
conferinţa de presă? 

— Cum era de aşteptat. 

— Aşa de nasol deci? 

Ea trânti dosarul pe care-l ţinea în mână în tăviţa de 
corespondenţă şi se îndreptă spre uşă. 

— Noapte bună, îi strigă. Şi păzeşte-te! 

— De-acum ne ameninţăm pe faţă? o întrebă Christian. 
Cred că mi-a scăpat anunţul. 

Vanita se întoarse spre el. 

— Din contră. Un individ extrem de inteligent şi în mod 
evident foarte periculos a făcut mari eforturi să creeze 
impresia că Shaw s-a sinucis. Tocmai am anunţat oficial că 
suntem în căutarea acestui individ, o persoană care n-avea 
absolut nicio intenţie să fugă. Cine ştie cum va reacţiona? 

Christian părea tulburat. 

Vanita îi zâmbi: 


111210 


— Ei bine, noapte bună! 
X A x 


Lupul mai luă o îmbucătură de pizza, zăbovind în faţa 
localului prăpădit cu livrare. Vizavi se vedea un panou 
imens, viu luminat pe fundalul dezolant: 


PĂPUŞA DE CÂRPE 
Ai nevoie de un lup ca să prinzi un altul 


Serial în premieră - Începe duminică, 
28 februarie, la ora 20:00 


Era clar doar pe baza afişului că producătorii 
recurseseră la anumite licenţe. În primul rând, Lupul 
părea să fi fost transformat într-un model masculin. Purta 
un costum de un albastru intens şi, pe baza 
protuberanţelor care încercau să ţâşnească prin haine, 
păreau să fi optat mai curând pentru varianta „pectorali” 
decât pentru cea „bărbat cu ţâţe”. O femeie cu un aer 
fioros era proţăpită într-o parte, cu braţele încrucişate şi 
cu spatele la el; de cealaltă parte se afla o frumuseţe 
roşcată, într-o poziţie identică. 

Propunându-şi să ajungă la închisoare până să se 
lanseze serialul, Lupul o porni în direcţia Secţiei de Poliţie 
Paddington Green. Fu primit cu braţele deschise „acasă” şi 
i se dădu drumul în perimetrul celulelor, care începeau să 
se umple deja cu primii beţivi puşi pe scandal din seara 
respectivă. Închise uşa în urma lui, şi-şi descoperi cămăşile 
proaspăt călcate şi atârnate pe umeraş. George făcuse şi 
un pic de curăţenie. 

Nereuşind să-şi scoată din minte imaginea alter egoului 
său de pe micul ecran, renunţă la ultima felie de pizza ca 
să facă şapte flotări şi jumătate. Şi apoi, cu mâna pe locul 
unde făcuse o întindere, se îndreptă spre oglindă. Dat fiind 
că nu mai avea nevoie să se ascundă, îşi prefiră barba 
zburlită şi apoi puse mâna pe aparatul de ras. 


Saunders adormise în fața televizorului dat pe mut, cu 
trei sticle de bere golite lângă scaun şi dovezile vizitei 
111310 


nocturne pe care o făcuse la Burger King. 

Reduşi la rolul de curieri, el şi Edmunds făcuseră un 
zbor cu escală, trecuseră prin trei controale de securitate 
şi se luaseră la ceartă cu toţi grănicerii scoțieni de serviciu 
pentru a obţine cutiile cu probe în stare de dezintegrare de 
la sediul central al Poliţiei din Dalmarnock. Îmboldit de 
descoperirea făcută de Lup, Edmunds sugerase să profite 
la maximum de călătorie şi să intervieveze două persoane 
care fuseseră implicate într-unul dintre cazurile vechi. 
Fără a obţine o informaţie de valoare de la vreunul dintre 
cei doi indivizi, deloc dornici să coopereze, timpul irosit cu 
ei îi făcuse să piardă zborul de întoarcere. 

La ora 3 şi un pic dimineaţa, Saunders se foi în somn 
când se declanşa alarma luminoasă din dreptul geamului, 
cum se întâmpla de fiecare dată când se întorcea cineva 
acasă. Se auzi o pocnitură înfundată şi apoi zgomot de 
cioburi împrăştiate pe asfalt. Ridicându-se cu un geamăt, 
lovi una dintre sticlele goale, mai să-şi scrântească glezna. 
Se îndreptă poticnit spre geam şi îl luă tremuratul, în timp 
ce se chiora la cât se vedea din parcarea comună. 
Nedesluşind nimic prin geamul aburit, era gata să se 
întoarcă la fotoliu când se declanşă o alarmă, cu 
străfulgerări de lumină portocalie pe asfaltul ud. 

— laaar?! exclamă, înşfăcându-şi cheile de pe bufet şi 
înarmându-se cu o bâtă de crichet înainte de a da fuga pe 
hol. 

Îmbrăcat doar în şort, tricou şi şosete, Saunders cobori 
în fugă scara şi ţâşni în frigul de afară. Într-adevăr, maşina 
lui lansase strigătul de ajutor, deşi nu părea să mai fie 
cineva în parcare. Dezactivă alarma şi se apropie precaut, 
ochind cioburile de pe partea şoferului. Torpedoul era larg 
deschis, cu toate obiectele dinăuntru revărsate pe scaune, 
şi lipsea GPS-ul. În mod nesăbuit, îl lăsase pe bord, prea 
obosit ca să mai gândească limpede după ce-l lăsase pe 
Edmunds acasă. 

Conchizând că nu prea avea ce face în miez de noapte, 
verifică pe rând toate portierele şi apoi realiză că 
portbagajul era deschis. 


111410 


— Jigodii, mormăi înfundat, închizându-l şi mergând să 
se culce. 


111510 


CAPITOLUL 12 


Sâmbătă, 9 ianuarie 2016 
7:53 a.m. 


În ciuda tuturor dăţilor în care Baxter îl rugase pe 
Thomas să se uite la un alt canal de ştiri, chipul impecabil, 
la naiba, al Andreei Hall părea să apară invariabil pe 
ecranul televizorului lor. Puse mâna pe telecomandă în 
drum spre bucătărie, rămânând cu degetul suspendat 
deasupra butonului de oprire, când recunoscu tricoul 
galben pe care îl purta femeia. Baxter deţinea acelaşi 
articol de îmbrăcăminte, rătăcit pe undeva prin fundul 
dulapului: 


ELIBERAȚI LUPUL! 


Pornind de la un chinuitor interviu cu un politician 
plictisitor, celebra prezentatoare de ştiri resuscitase 
campania în urma căreia Lupul îşi recăpătase libertatea, 
ba chiar şi postul, cu ani în urmă. Faptele nesăbuite care 
făcuseră ocolul presei şi care iniţial îi pecetluiseră soarta 
Lupului se transformaseră în gesturi eroice, izvorâte din 
disperare, în dimineaţa ultimului act din povestea 
Ucigaşului incinerator. Capitulând în faţa revoltei din 
rândul publicului confruntat cu un sistem atât de defect, 
încât putea lăsa un criminal în serie să-i scape printre 
degete, autorităţile îşi „regândiseră poziţia” în consecinţă, 
iar campania îl reprezentase pe Lup ca pe un adevărat 
erou din rândul oamenilor obişnuiţi. 

Baxter, în schimb, ştia că adevărul e pe undeva pe la 
mijloc. 

— Bună dimineaţa, îi zâmbi Thomas din prag. 

Era încă în halat şi cu botoşii lui ridicoli. Baxter opri 
televizorul şi acceptă cafeaua pe care i-o întindea el în 
timp ce intră şi ea în bucătărie. 

— Sunt în mare întârziere, îi spuse în loc de salut, lăsând 

111610 


cafeaua pe masă, luând ghetele de unde le aruncase în 
ajun şi trăgându-şi-le în picioare. 

— La serviciul de la care ar trebui să fii în concediu, 
comentă Thomas, ţinându-i o pain au chocolat în dreptul 
buzelor. 

Baxter luă o îmbucătură fără să se uite măcar. 

— Am văzut că Fawkes s-a întors, îi spuse Thomas, 
punându-i un pai în cafeaua fără lapte. 

— Mda, încuviinţă Baxter, sorbind din ea în timp ce se 
încheia la haină. Voiam să-ţi spun. 

Thomas dădu din mână ca şi cum nu conta. 

— Eşti OK? 

Ea nu-l minţise niciodată pe Thomas în legătură cu 
relaţia complicată dintre ea şi Lup, dar cu siguranţă nu-i 
spusese toată povestea. 

— Sunt bine, spuse, ridicându-se şi sărutându-l pe obraz. 

În drum spre ieşire observă că încă o cutie frumos 
ambalată se adăugase mormanului de cadouri de sub brad. 

— Mă gândeam să arunc pomul azi, îi spuse Thomas, 
observându-i privirea. Începe să miroasă. 

— Mâine? propuse Baxter. 

El zâmbi cu gura până la urechi. 

— A venit în sfârşit Crăciunul? 

Baxter îi zâmbi involuntar. Încuviinţă. 

— Fac o friptură? o întrebă Thomas. 

— Ar fi cazul. 

— Ne uităm la The Santa Clause 2: The Mrs Clause? 
strigă entuziasmat după ea. 

— Doar dacă apoi ne uităm la Singur acasă, îi strigă 
Baxter, deschizând uşa de la intrare. 

— S-o invit pe mama pe la noi? 


— Nu! 
x k x 


Lupul trebuia să fie însoțit tot timpul cât se afla în 
clădire. Din fericire, ajunsese la New Scotland Yard odată 
cu Saunders, care îl trecuse în registru şi îl conducea pe 
culoar când partenerul lui se apropie de ei. 

— Toate bune, amice? îi strigă Saunders. Ţi-a fost dor de 


111710 


mine? 

— Ai lipsit? îl întrebă Blake, oprindu-se să stea de vorbă 
cu ei. Sincer, nu observasem. 

Se întoarse spre Lup şi îl salută, înclinând din cap. 

— Condoleanţe pentru Finlay, îi spuse, întinzându-i 
mâna. 

Lupul dădu mâna cu el şi apoi băgă în buzunar bileţelul 
autoadeziv, viu colorat, care îi fusese înmânat. 

Saunders ridică din sprâncene. 

— Oare vreau să ştiu? 

Blake se întoarse spre el. 


— Probabil că nu. 
A 


În laboratorul de criminalistică, unde Lupul, Baxter, 
Edmunds, Christian şi Saunders îl aşteptau pe Joe, domnea 
o atmosferă apăsătoare. Le era imposibil să ignore faptul 
că undeva în încăpere se afla cadavrul prietenului lor, 
ascuns după una dintre uşile identice ale lăzilor frigorifice. 

Privirea lui Baxter tot revenea involuntar asupra 
Lupului. Părea alt om faţă de cum arătase în ajun: era 
proaspăt bărbierit şi purta o cămaşă albă, elegantă, care 
nu mai crăpa pe el. Semăna cu Lupul aşa cum şi-l amintea 
de odinioară... dinainte de cazul „Păpuşa de cârpe”... 
dinainte de Ucigaşul incinerator... dinainte ca totul s-o ia 
razna în ultimul hal. 

Îl observă uitându-se la un petic de hârtie viu colorat pe 
care-l ţinea în mână, dar nu-l luă la întrebări, fiind atentă 
apoi la Saunders, care arăta groaznic, chiar şi pentru el. 

— Arăţi groaznic, chiar şi pentru tine. 

— Am avut o noapte nasoală, îi spuse Saunders căscând, 
cu cearcăne la ochi. lar mi-a spart cineva maşina. 

Baxter dădu să spună ceva. 

— Nu-ţi face griji, o întrerupse Saunders. Edmunds a 
luat toate cutiile cu probe când l-am condus acasă. 

— Ne-am liniştit, spuse Christian, care  ascultase 
conversaţia. 

— Eu am rămas tot cu geamul spart şi cu GPS-ul furat. 
Dar mă bucur că voi sunteţi fericiţi. 


111810 


Uşa se deschise şi Joe îşi făcu apariţia, lăsând 
echipamentul din braţe. 

— Bine aţi venit! Bine aţi venit! îi salută entuziast. O să 
am nevoie de probe de ADN şi amprente de la voi toţi, 
dragilor. Dar mai întâi: am avut o noapte interesantă... 

Se îndreptă grăbit spre un laptop aflat lângă un teanc de 
documente scoase la imprimantă. 

— Am identificat al cui era sângele de sub podea. 

— Deja? întrebă Edmunds. 

— Da. Pentru că e al lui Finlay. 

Christian îşi drese glasul. 

— Şi asta cum anume ne ajută? 

— Nu prea, recunoscu Joe. Deşi fibrele textile prinse în 
proba de sânge nu proveneau de la niciunul dintre 
articolele de îmbrăcăminte pe care le purta Finlay în 
momentul morţii. 

— Deci... începu Christian, încercând să înţeleagă de ce 
omuleţul bizar era atât de entuziasmat. Crezi că provin de 
la altcineva? continuă, dând glas întrebării evidente. 

— Da, încuviinţă Joe, rânjind ca un ţicnit şi pregătind 
deja următorul punct. Gândiţi-vă: tot ce dovedisem până 
atunci era că e posibil să fi fost cineva în camera aceea 
încuiată cu Finlay şi că, la un moment dat, a intrat cineva 
în acel compartiment ascuns. Dar acum ştim că o persoană 
cu hainele mânjite de sângele cuiva care a fost ucis s-a 
aflat în acel compartiment ascuns și e posibil să fi fost în 
acea cameră încuiată cu Finlay... Sesizaţi diferenţa? 

Pe chipurile celor cinci nu se citea nicio reacţie. 

— Există o diferenţă, îi asigură Joe. 

— Încerc doar să fac pe avocatul diavolului, spuse 
Christian, dar n-ar fi putut să fie tot Finlay, îmbrăcat în 
altceva, într-o altă zi? Poate în timp ce construia nişa? 

— Teoretic, da... dar nu cred, îi răspunse Joe, fără a-l 
lămuri. Ceea ce mă conduce la următorul punct. 

Îşi puse o pereche de mănuşi de unică folosinţă şi aşeză 
pe o tavă un pistol duplicat, de dimensiuni similare cu cel 
descoperit lângă Finlay. 

— Lupule... 


111910 


— 'Tipule cu eprubete... 

— Poţi să vii să ridici pistolul ăsta? 

Lupul se îndreptă spre Joe, cu un aer îndatoritor. 
Prinzând mânerul în mână, îl susţinu cu cealaltă mână. 

— Excelent, îi spuse Joe zâmbind. Pune-l la loc pe tavă, 
te rog... OK. Acum hai să vă arăt. 

Stinse luminile şi apoi porni lampa UV, care îi zumzăia 
în mână ca o sabie laser. Tot grupul se trase mai aproape 
de lumina viorie menită să ţină piept întunericului - 
amprentele Lupului scânteiau viu, acoperind atât mânerul, 
cât şi ţeava pistolului. 

— E acoperit, este? Acum uitaţi-vă la pistolul lui Finlay 
după acelaşi test. 

Joe întoarse laptopul spre ei: un şir relativ îngrijit de 
amprente acopereau mânerul, în timp ce o amprentă 
incompletă, întinsă, se vedea pe trăgaci. 

— E doar impresia mea sau arată un pic prea îngrijit? 

— Mai ales pentru cineva care o ţinuse într-o băută toată 
seara, comentă Edmunds. 

— N-ai fost de aceeaşi părere prima dată, îi spuse Baxter 
lui Joe pe un ton acuzator. 

— Ar fi putut să ridice pistolul aşa, ceea ce părea 
scenariul cel mai probabil când a fost descoperit într-o 
cameră încuiată, se apără Joe, ridicând din umeri. Dar voi 
m-aţi rugat să caut orice ar putea sugera o altă 
interpretare, aşa că m-am gândit c-ar fi înţelept să sugerez 
treaba asta. 

Baxter se încruntă, ca şi cum fusese pusă la locul ei. 

— Şi e aceeaşi treabă cu cadavrul, continuă Joe, fără să 
le observe reacţia de încordare la lipsa lui de tact. Rănile 
minore, clasificate iniţial drept vânătăile obişnuite cu care 
te alegi când meştereşti prin casă, ar putea în continuare 
să fie vânătăile obişnuite de la meşterit. Singurul 
traumatism mai grav e la nivelul cartilajului nazal, dar asta 
nu ne foloseşte la nimic, pentru că Finlay a fost pocnit în 
nas aproape la fel de des ca Saunders. 

Incepu să râdă. 

Nimeni altcineva nu râdea. 


1120 10 


— Oricum, cineva a reuşit cu brio să-şi acopere urmele. 
S-a produs o crimă în acel loc, dar asta e tot ce ştim 
deocamdată. Să punem cărţile pe masă: nu sunt convins c- 
o să mai găsesc prea multe pe-aici. 

— Cu brio sau nu, asta nu schimbă nimic, le spuse Lupul 
celorlalţi văzându-le expresiile abătute. Continuăm pe 
aceeaşi direcţie: mobilul şi arma. Nu contează nimic 


altceva. 
XX x 


După ce plecase de la New Scotland Yard, Christian se 
îndreptase spre Muswell Hill ca să vadă ce face Maggie, 
care îi dezvăluise că intenţionează să vândă casa odată ce 
era finalizată ancheta, explicându-i că nu se îndura să mai 
rămână acolo şi că n-ar putea niciodată să-i mai cazeze pe 
nepoți în camera aceea, aşa cum o proiectase Finlay. 
Christian îi promisese s-o ajute cu vânzarea şi cu mutarea, 
când va veni momentul respectiv. Şi apoi, într-o tentativă 
neinspirată de a o înveseli, îi făcuse „celebra” lui omletă cu 
Marmite care, în mod incredibil, avea un gust şi mai 
dezgustător decât te-ai fi aşteptat. 

— Deci nu ţi-a plăcut? o întrebă, în timp ce arunca la coş 
ce mai rămăsese din capodopera lui. 

Între timp, Maggie bea al treilea pahar cu apă. 

— Nu e vorba de asta. Doar că nu mai scap de gust, îi 
spuse ea râzând. 

— Ştii, multe norocoase au fost servite cu aşa ceva la 
trezire. 

— S-a mai întors vreuna? 

Christian căzu pe gânduri. 

— Acum, că spui... 

Maggie pufni în râs. 

— Am ceva să-ţi dau, îi spuse, ridicându-se şi făcându-se 
nevăzută pe hol. 

După câteva minute se întoarse cu o cutie de carton cu 
sigla Poliţiei Metropolitane, pe care scria cu litere roşii, 
mari: „PROBE”. 

— Ce-i chestia asta? întrebă Christian intrigat. 

— Oh, fă abstracţie de cutie! Fin avea obiceiul să le 


112110 


sustragă tot timpul de la serviciu. Garajul e plin. Sunt doar 
nişte fotografii vechi, câteva din chestiile lui de la lucru, 
nişte articole decupate din ziare. M-am gândit că poate le 
vrei. 

— Eşti sigură? o întrebă, luându-i cutia din braţe. 


— Sunt doar lucruri. Nu e el. 
XX k 


La 12:14 p.m., Christian îşi luă rămas-bun de la Maggie 
şi ieşi la soare, ţinând cutia cu suvenire. În mod evident, 
unul dintre vecini făcuse un profit de 50 de lire, anunțând 
presa, pentru că un grup de ziarişti îi înconjuraseră 
Lexusul. 

Silindu-se să zâmbească, se apropie de maşină. 

— Domnule comisar, aveţi vreo nouă pistă în acest caz? 

— Zău aşa, ştiţi că nu pot face declaraţii pe această 
temă, îi răspunse râzând reporterului, chinuindu-se să 
deschidă portiera din spate cu o singură mână. 

— Ce aveţi în cutie? S-au descoperit noi probe? 

— Nici despre asta. Pardon, spuse, strecurându-se pe 
lângă un cameraman ca să poată deschide portiera din 
dreapta. 

— Domnule comisar, ce mesaj aveţi pentru ucigaşul 
detectivului-sergent Shaw? 

Christian urcă şi închise portiera. Porni motorul şi lăsă 
geamul în jos ca să poată răspunde. 

— Un mesaj? Cred că... aş vrea să spun că Finlay era... 
Mi-a fost... 

— Domnule comisar? insistă reporterul când Christian 
se poticni. 

— Finlay merita mai mult, spuse Christian absent, 
pierdut pe undeva între răspunsul la întrebare şi propriile 
gânduri. Şi el, şi Maggie meritau o soartă mai bună decât 
cea de care au avut parte. lar laşul jalnic care e vinovat de 
moartea lui merită să ardă în iad pentru ceea ce a făcut... 
Nu mai am altceva de spus. 

Ridicând geamul în faţa ziariştilor şocaţi, Christian o luă 
încet din loc. 


1 122 0 


CAPITOLUL 13 


Sâmbătă, 9 ianuarie 2016 
12:30 p.m. 


Lupul se studie în geamul mat al unei Honda Civic. 

Reciti adresa de care îi făcuse rost Blake şi măsură din 
nou din priviri blocul elegant, stând în cumpănă. Portarul 
aflat în hol se uita lung la el, aproape îmboldit să acţioneze 
după cele 20 de minute cât stătuse Lupul să reflecteze. 
Aşadar, cu buchetul de flori de la benzinărie în mână, intră 
pe uşile rotative şi se îndreptă spre recepţie. 

— Ashley Lochlan, vă rog, după care trase cu ochiul la 
bileţelul mototolit. Apartamentul 114. 

Bărbatul care stătea la birou părea să evite să-şi 
consume energia, ridicând telefonul ca şi cum ar fi fost o 
bucată de plumb. 

— Cum vă numiţi? 

Lupul dădu să-i răspundă şi apoi zâmbi. 

— Fawkes. Fawkes şi-atât. 

Recunoscându-l în sfârşit, bărbatul se îndreptă de spate 
şi tastă numărul, încântat să joace un rol cât de mic în a-i 
aduce laolaltă pe singurii supraviețuitori ai cazului 
„Păpuşa de cârpe”. 

— Mă tem că nu răspunde, îi spuse Lupului, considerabil 
mai politicos acum, că ştia că are în faţă o celebritate de 
mâna a doua. Dar... şi chiar n-ar trebui să vă spun asta - se 
aplecă peste birou cu un aer conspirativ -, la capătul 
străzii e un loc de joacă pentru copii. Cel mai probabil, 
acolo o să-i găsiţi. 

Recompensându-l pe individ, care din fericire acceptă 
preţul unui bilet de autobuz şi câteva selfie-uri acordate în 
silă, Lupul îi urmă instrucţiunile şi ajunse la intrarea unui 
loc de joacă îngrijit. Simţind că i se înteţeşte pulsul, o luă 
la pas prin părculeţ, studiind chipurile părinţilor 
încremeniţi până dădu cu ochii de ea. Părul lung şi blond i 
se revărsa pe umeri de sub o căciuliţă tricotată şi era la fel 


112310 


de frumoasă cum şi-o amintea. Stătea pe o bancă şi râdea 
în timp ce un bărbat elegant învârtea de colo colo, în joacă, 
un băieţel. 

— Are obiceiul să vomite! îl avertiză pe bărbat cu 
accentul ei discret de Edinburgh. 

Nicio părticică din fiinţa Lupului nu sperase că ea o să 
aştepte posibila lui întoarcere. Şi nu avea vreo aspirație 
realistă că ar putea să reaprindă scânteia din cele câteva 
zile petrecute împreună făcându-şi apariţia aşa, neanunţat. 
Voia doar să se justifice, să-i explice de ce n-o contactase. 
Considera că merită măcar atâta lucru. 


Se îndreptă spre ea. 
XX x* 


Ashley spera sincer că Jordan nu o să vomite pe pantofii 
de piele întoarsă pe care îi purta Ted, dar nu avea de gând 
să intervină. Nu-l mai văzuse niciodată aşa de fericit. 

Îşi trase fermoarul până la gât, în timp ce cineva se 
apropia de coşul de gunoi de lângă ea. Când persoana 
zăbovi acolo un pic mai mult decât părea firesc, se întoarse 
într-acolo cu un zâmbet curios... 

— Mami! Uite! o strigă Jordan râzând, deşi era clar un 
pic cam verde la faţă. 

— Ştiu, dragule, mă uit! îi strigă. 

Se întoarse şi văzu un bărbat înalt, într-un palton lung, 
negru, care se îndepărta, apoi observă buchetul de duzină 
care se iţea din coş. 

Îi amintea de ceva... de cineva... Ashley zâmbi 


involuntar. 
x k * 


Edmunds rămăsese cu Joe ca să inventarieze probele 
materiale din cele cinci cutii scoase din arhivă. Joe era din 
ce în ce mai entuziasmat, pe măsură ce mai scoteau câte 
un articol sigilat, şi în curând programase toate aparatele 
din laborator să facă analize simultan, ţâşnind de la unul la 
altul. 

Telefonul lui Edmunds, aflat în buzunar, începu să 
bâzâie. Scoţându-l, văzu numele lui Thomas pe ecran. 
Prins în străfundurile New Scotland Yardului, se îndreptă 


112410 


spre capătul opus al camerei, conştient de faptul că Joe 
asculta fiecare cuvânt. 

— Bună... Nu, nu mă deranjezi... OK?... O-K?... Ce vrei 
să faci?!... În seara asta? 

Edmunds se uită în spate şi se strâmbă la Joe, care nu se 
sinchisea să ascundă că trage cu urechea. Cobori glasul. 

— Chiar nu e... Chiar nu e momentul... Da, ştiu asta... 
Ştiu şi asta. Cred doar că nu e o idee bună acum... Mda, 
mă rog... Pa! 

Se uită la ecran, clătină din cap şi se întoarse la locul lui. 
După câteva minute, puse din nou mâna pe telefon spre a 
tasta un mesaj: 


Scuze. Putem să discutăm mai târziu? 


Ignorând privirile curioase ale lui Joe, Edmunds încercă 
să se concentreze pe ce avea de făcut, dar gândul i se duse 
pe dată înapoi la convorbirea telefonică şi la acest nou 
dezastru pe cale să se întâmple. 

— La naiba! şopti, canoe la ochi. 


Baxter îşi petrecuse aproape toată după-amiaza jucând 
Go Fish cu Rouche. Jocul preferat de cărţi al lui Finlay 
devenise o activitate obişnuită în timpul vizitelor ei. Poate 
că era doar proiecția speranţelor ei, dar Rouche păruse să 
fie mai în apele lui, aşa că hotărâse să nu aducă vorba 
despre subiectul a cărui existenţă o ignorau - toată 
povestea cu otrava în sânge, organele gata să cedeze, 
riscul ca Rouche să-şi petreacă 10 ani în închisoare. Când 
mai rămăsese doar o oră şi un pic până la sosirea lui Holly, 
îi făcuse un sendviş şi o Iose Spre casă. 


Lupul stătea pe gardul de piatră din faţa casei lui 
Maggie, uitându-se cum se întunecă cerul, când apăru 
lumina unor faruri de după colţ. O maşină trase chiar în 
dreptul casei şi din ea cobori un tânăr în blugi tăiaţi şi 
tenişi. 

— Agentul Randle? îl întrebă Lupul stând în cumpănă. 


112510 


Aducea mai curând a student decât a poliţist. 

— Da, îi spuse tânărul zâmbind şi veni să dea mâna cu 
el. 

— Mulţumesc că ai acceptat să te întâlneşti cu mine în 
ziua ta liberă. Eu sunt William Fawkes. 

— Ştiu cine sunteţi, domnule. 

— N-o să-ţi răpesc prea mult timp. Ai putea să-mi descrii 
pas cu pas acţiunile tale după ce ai ajuns aici în noaptea de 
revelion? 

— Desigur, încuviinţă Randle amabil. Deşi nu sunt sigur 
că vă pot spune mai multe decât am declarat deja. 

Lupul ridică din umeri. 

— Fă-mi acest hatâr! 

— Păi, am venit în urma unui apel la Serviciile de 
Urgenţă, de tip „posibilă vătămare corporală”, şi am 
parcat cam unde am parcat şi acum, începu tânărul, luând- 
o înainte pe cărarea care tăia grădina. Era o lumină 
aprinsă la etaj, aşa c-am sunat şi am bătut la uşă. Apoi m- 
am prezentat, strigând prin cutia poştală. Când n-am 
primit niciun răspuns, am încercat uşa şi am descoperit că 
era încuiată. 

— Sigur era încuiată? 

— Da, domnule. Moment în care am decis s-o forţez. 

— Cât de tare a trebuit s-o forţezi? 

— S-a deschis dintr-o lovitură, îi spuse Randle, arătând 
spre o adâncitură, chiar sub clanţă. 

Lupul deschise uşa şi intrară în hol. 

— Am strigat din nou şi m-am uitat în toate camerele de 
la parter, înainte de a urca la etaj. 

Treptele scârţâiau sub tălpile lor în timp ce urcau scara. 

— Am băgat capul pe fiecare din uşile deschise, apoi am 
dat de camera asta încuiată. 

Lupul încuviinţă şi împinse uşa, intrând. Randle intră 
după el şi rămase uitându-se consternat la compartimentul 
dezvelit de sub duşumea. 

— Credem c-a mai fost cineva în cameră, îi explică 
Lupul. Randle? 

— Nu... nu m-am gândit să... 


1126 0 


Nu-şi duse propoziţia până la capăt. 

— Nimeni nu s-ar fi gândit. Nu-ţi face griji... n-ai greşit 
cu nimic, îl linişti Lupul. Ce s-a întâmplat apoi? 

Randle închise ochii, încercând să-şi amintească. 

— După ce am spart uşa, am văzut cadavrul cu faţa în 
jos şi pistolul alături. Am... am verificat dacă mai avea puls 
şi apoi am ieşit din cameră ca să anunţ prin staţie. 

— Arată-mi ce ai făcut! 

leşiră din cameră şi Lupul se ţinu după el pe scări până 
la maşină. 

— Am anunţat prin staţie de aici. 

— Ai lăsat uşa de la intrare larg deschisă ca acum? îl 
întrebă Lupul. 

Randle încuviinţă. 

— Te-ai mutat vreun moment din locul ăsta? 

— Nu. 

Lupul se uită în urmă spre casă. Nimeni nu ar fi avut 
cum să scape pe uşa de la intrare fără să fie observat. 

— Şi apoi? 

— Ăăă... A sosit domnul comisar. 

— OK. Din ce direcţie? 

Tânărul arătă spre stradă. 

— Părea foarte agitat. A venit spre mine şi m-a întrebat 
doar: „Finlay?”. Şi apoi eu am dat afirmativ din cap şi ela 
luat-o la fugă spre casă. 

— Tu unde erai? 

— Am rămas aici până au venit ceilalţi. 

— Şi apoi? 

— Am intrat cu toţii în casă. 

Randle intră din nou în hol. 

— Domnul comisar era aşezat pe ultima treaptă de sus. 
Părea în stare de şoc. L-am condus în bucătărie şi m-am 
oferit să pregătesc ceva de băut. M-a refuzat, aşa c-am 
verificat toate camerele, uşile şi ferestrele... Drept să 
spun, încercam doar să nu-i încurc pe cei din echipa de 
investigaţie. 

— Ai descoperit ceva? 

— Nu era nimic deschis. 


112710 


— Cheia era în broască, ca acum? îl întrebă Lupul, 
arătând spre uşa din spate. 

— Da. Uşa era sigur încuiată şi cu zăvorul tras. 

— Ai verificat şi garajul? 

— Da. 

Lupul îşi trecu mâinile peste faţă, deloc mai lămurit şi pe 
cale să epuizeze întrebările. 

— Chiar credeţi că a fost crimă? îl întrebă Randle. 

— Mda... asta credem. 

— Ar însemna că persoana a rămas sub podea ore 
întregi, nu? 

Lupul părea nedumerit, încă încerca să pună laolaltă 
toate aceste frânturi de informaţii noi. 

— Eu aş fi observat dacă ar fi ieşit cineva pe uşa de la 
intrare, continuă Randle, gândind cu voce tare, iar toate 
celelalte ieşiri erau blocate. Ca să poată închide camera pe 
dinăuntru, trebuie să fi fost acolo în tot acest timp: când 
am spart uşa, când a dat buzna domnul comisar, apoi 
echipa de investigaţii... legistul. 

— Şi totuşi n-a lăsat nici cea mai mică probă, mormăi 
Lupul, simțind că îl ia durerea de cap. 

— Poftim? 

— Nimic. Mulţumesc, Randle. Mi-ai fost de mare ajutor. 


1128 0 


CAPITOLUL 14 


Sâmbătă, 9 ianuarie 2016 
8:05 p.m. 


Thomas nu precupeţise niciun efort pentru cina lor de 
Crăciun decalată. 

Cu Bing şi Mariah cântând în fundal, el şi Baxter 
băuseră prea mult, mâncaseră şi mai mult şi fuseseră cât 
pe-aci să dea foc la casă cu o pocnitoare pusă pe şotii, în 
timp ce afară se întuneca. Abandonând corvoada 
interminabilă a curăţeniei în bucătărie, se schimbaseră în 
pijamale şi se cuibăriseră cu Echo să se uite la film. 

Thomas se ridică să mai împroaşte cu odorizant pomul, 
care deja avea odorizante de maşină aninate de crengi pe 
post de decoraţiuni. 

— Desfacem cadourile? propuse, cu speranţă în glas. 

Baxter se învioră. Puse filmul pe pauză, umplu din nou 
paharele şi se instală pe podea, întinzând mâna spre 
ultimul cadou frumos ambalat adăugat în morman. 

— Probabil c-ar fi mai bine să-l laşi la sfârşit pe-ăla, îi 
sugeră Thomas. 

Baxter îl lăsă deoparte şi desfăcu altul. 

— Cluedo, comentă, pe un ton neutru. 

— Mda. Pentru că... din cauză că eşti detectiv şi toate 
cele. 

Ea încuviinţă, încurajator. 

— Toată distracţia de care am parte la lucru, acum la 
mine acasă. 

Atmosfera nu mai era atât de veselă. 

— Desfă-l pe-ăla, îl îndemnă pe Thomas. 

— Şosete! 

— Ca să le porţi în picioare. 

— Minunat! Acum e rândul tău. 

— Cercei! Cercei de aur... ca ăia pe care mi-i cumpără 
mama. 

— Poţi să-i returnezi, dar mi-am amintit că ziceai c-ai 

1 1291 


pierdut unul prin zăpadă. 

— Unul dintre puţinele lucruri pozitive care s-au 
întâmplat în noaptea aia, mormăi Baxter. Oh, acum ia-l pe- 
ăla! 

Thomas desfăcu hârtia de ambalat şi se încruntă la 
vederea papucilor de casă eleganti. 

— De ce eşti aşa de pornită pe botoşii mei? 

Şi o ţinură tot aşa o vreme. 

XX x 

Un indicator marca intrarea în Epping Forest şi 
Christian simţi că se relaxează instantaneu. Drumul spre 
casă avea invariabil efectul ăsta asupra lui. Situat la 
capătul vastei reţele de metrou, orăşelul pitoresc era locul 
unde se refugia de zgârie-norii apăsători şi străzile 
aglomerate ale capitalei. Regretând răspunsul extrem de 
neprofesionist pe care îl dăduse în direct la ceea ce ar fi 
trebuit să fie o întrebare simplă, făcuse un popas la 
restaurantul lui preferat, aşezându-se la masa lui obişnuită 
şi luând cina de unul singur înainte de a se întoarce la 
căsoiul lui cu şapte dormitoare înconjurat de pădure. 

Se opri la un sens giratoriu minuscul şi observă lumina 
unor faruri în spate. Cerându-şi scuze prin gesturi, pentru 
că oprise fără motiv, băgă maşina în viteză şi porni din 
nou. Ştia că nu conduce foarte bine şi încercă să-şi impună 
să se concentreze. Semnaliză şi viră la stânga, printre 
copacii întunecaţi înşiraţi de-o parte şi de alta, şi, după 
doar câteva clipe, un fascicul de lumină albă străbătu 
bordul. Vehiculul aflat în urma lui reduse distanţa dintre 
ei. Christian se încruntă şi acceleră un pic, dar cei doi sori 
strălucitori reflectaţi în oglinda retrovizoare îl urmăreau, 
mai să-l orbească, în timp ce încerca să menţină direcţia 
pe drumul care i se deschidea liber dinainte. 

O maşină se apropia din sens opus. 

Vehiculul din spate acceleră, venind aproape bară la 
bară, înainte de a-l depăşi şi a dispărea în viteză. Christian 
observă că era o camionetă Mitsubishi neagră, dar nu 
reuşi să identifice modelul şi nu avea nici motiv, nici 
energia să memoreze numărul de înmatriculare. Încetinind 


1 1301 


din nou, la câteva minute de casă deja, parcurse ultima 
porţiune de drum. 


Christian intră pe drumul care dădea spre locuinţa lui şi 
apăsă pe telecomanda care deschidea poarta electrică, 
suita de gesturi de rutină din fiecare seară, perfecționată 
prin exerciţiu, în timp ce trecea pe lângă casele 
încăpătoare ale vecinilor lui. Pereţii erau acoperiţi de 
lumini ambientale care scoteau în evidenţă porţiuni din 
grădinile proiectate cu dichis, adevărate opere de artă sub 
cerul plin de stele, o privelişte de care puţini londonezi se 
puteau bucura. 

Răsucind de volan ca să intre pe alee, se trezi scăldat 
deodată într-o lumină albă, intensă... 

Auzi ambalatul gutural al unui motor de mare 
capacitate, scârţâit de cauciucuri şi apoi simţi că se dă cu 
capul de parbriz. Maşina se hurducă. Se auzi zdrăngănit 
de fiare îndoite în timp ce camioneta neagră dădea câţiva 
metri înapoi. 

Gata să-şi piardă cunoştinţa, Christian simţi că e tras de 
pe scaun şi trântit între cele două vehicule, orbit de faruri 
din ambele părţi, şi apoi se declanşă un atac înverşunat. 
Era izbit şi lovit cu piciorul din toate direcţiile de două 
siluete fără chip. Nu putea decât să-şi strângă braţele în 
jurul capului şi să se facă ghem, rugându-se să se termine 
odată. Când unul dintre atacatori îl călcă pe piept, 
Christian ţipă de-a binelea, auzind cum i se rup coastele, şi 
realiză că nu aveau să se lase păgubaşi decât după ce-l 
omorau. Dând din picioare ca un apucat, reuşi să se tragă 
sub camionetă, lăsându-şi un pantof în mâna care încerca 
să-l apuce şi să-l tragă înapoi. 

Suflând aburi peste şasiul cald, văzu nişte picioare în 
bocanci negri dând roată maşinii. li auzi comunicând prin 
fluierături, într-un cod, semn că erau prea versaţi ca să 
rişte să le fie recunoscută vocea. În timp ce unul dintre ei 
scotocea prin maşina lui făcută praf, răsturnând în drum 
tot ce se afla în cutia de carton, celălalt se urcă la loc în 
camionetă şi începu să ambaleze motorul, forțând frâna de 


113110 


mână. 

Neavând de ales, Christian ieşi târâş de sub maşină şi o 
porni şontâc-şontânc spre porţile electrice, care începeau 
să se închidă încet. 

Portiera de la camionetă se trânti în urma lui. 

Auzea paşi mult mai rapizi decât ai lui, care se apropiau. 
Cuprins de disperare, se aruncă prin deschizătura din ce în 
ce mai îngustă, cu doar câteva clipe înainte ca porţile grele 
să se închidă. 

Silueta îl pândea printre zăbrele, răsucind o rangă în 
mână, ca şi cum se juca, şi privind zidul modest care îi 
despărţea. Zăcând la doar câţiva paşi de atacatori, 
Christian ştia că e stors de puteri şi că, dacă indivizii 
decideau cumva să se caţăre pe zid, nici măcar nu o să mai 
încerce să fugă. 

Nişte lumini albastre străfulgerară pe cer, deasupra 
pădurii întunecate. 

Individul le văzuse şi el şi fluieră calm, anunţându-şi 
tovarăşul. Cele două siluete se urcară apoi la loc în 
camioneta accidentată şi dădură înapoi în viteză. 

Văzând lumina albă care se îndepărta, Christian avu 
senzaţia că a venit refluxul. 

Rămase la pământ, în timp ce camioneta accelera şi 
luminile roşii din spate dispăreau după colţ, aşteptând 
întăririle, îngăduindu-şi să creadă că ar putea totuşi să 
scape cu viaţă după noaptea asta şi simțind că preţuieşte 
mai mult decât oricând stelele care scânteiau pe cer. 


Baxter se uită nedumerită la fotografia înrămată cu 
Edmunds, Tia şi Leila. Ea şi Thomas hotărâseră să nu se 
mai certe o vreme pe tema cadourilor pe care şi le 
făcuseră unul celuilalt şi să se certe pe tema cadourilor 
primite de la alţii. 

— De ce aş dori aşa ceva? întrebă. Nu sunt bunică-sa. 

Thomas îi luă cadoul din mână, se uită la el şi se 
strâmbă. 

— De fapt, mie mi se pare un gest... Mda, recunoscu, 
lăsându-l din mână. 


1 132 0 


— Tot n-am voie să-l desfac pe-ăsta? îl întrebă Baxter, 
luând cadoul micuţ, ambalat de-a gata, deşi nu-şi făcea 
mari speranţe pe baza celor de până atunci. E ultimul. 

— Dă-i drumul. 

Dezlegând cu grijă panglica, desfăcu o cutiuţă din 
ambalaj. Intrigată, o deschise şi icni la vederea inelului 
superb cu diamant aflat în interior. Nu-l observă pe 
Thomas lăsându-se pe un genunchi, după care urmă o 
pârâitură, semn că se lăsase probabil pe fotografia de 
familie a lui Edmunds. Îi luă uşurel cutia din mână, scoase 
inelul şi i-l întinse, în timp ce ea îl privea cu gura căscată. 

— Emily Lauren Baxter... În viaţa mea nu m-am simţit 
atât de îngrijorat, emasculat, iritat, inutil şi complexat ca 
în ultimele nouă luni petrecute alături de tine. Şi vreau să 
mă simt astfel toată viaţa de-acum înainte... Vrei să fii 
soţia mea? 

Baxter părea să fi încremenit. 

Thomas se chinui să-şi păstreze expresia optimistă, nu în 
ultimul rând pentru că simţea ceva ud în dreptul 
genunchiului. Începu să se întrebe dacă nu cumva 
Edmunds avusese dreptate. Timp de aproape o oră, 
încercase să-l convingă pe Thomas să nu o ceară în 
căsătorie, să-i explice că Baxter nu va vedea gestul în 
aceeaşi lumină ca el, că îl va considera o presiune în plus, 
pe lângă lista considerabilă de probleme pe care le avea pe 
cap. 

Chiar atunci lui Baxter îi sună telefonul. 

Ca în transă, se ridică în picioare şi intră în bucătărie, în 
timp ce Thomas nu se mişcă din poziţia umilitoare, 
aşteptând răbdător. 

— Baxter la telefon... Mama mă-sii!... E... Ajung imediat! 

Revenind în camera de zi, îi zâmbi stingherită 
prietenului ei. 

— Ăăă... Trebuie să plec. Dar... ştii tu... Mulţumesc. 

Ridică degetele mari, cu mult entuziasm, şi apoi urcă în 
fugă scările să se schimbe. 


113310 


CAPITOLUL 15 


Sâmbătă, 9 ianuarie 2016 
9:39 p.m. 


— Eliberează Lupul, frate! răcni un gură-cască în timp 
ce Lupul ţâşnea pe uşa Spitalului King George, luându-se 
după săgeți ca să ajungă la Urgenţe. 

Maggie ajunsese înaintea lui şi dădu fuga să-l 
îmbrăţişeze de cum intră în sala de aşteptare. Se vedea că 
plânsese. 

— Cum se simte? Ziceai c-a fost... atacat? o întrebă 
Lupul. 

Ea încuviinţă şi îl conduse spre un şir de locuri libere. 

— O să-şi revină. Are câteva coaste fracturate şi o 
lovitură nasoală la cap. În rest, are doar câteva vânătăi şi 
tăieturi... o mulțime de vânătăi şi tăieturi, îl informă 
Maggie, în mod vădit încă tulburată. 

— Avem voie să-l vedem? 

— Mi-au zis c-o să pot intra în curând. 

Strângându-i mâna, Lupul se instală pe locul incomod în 
care avea să rămână pentu Hou serii. 


Baxter şi Saunders erau aşezaţi de-o parte şi de alta a 
Lupului. Cu un aer la fel de absent, se uitau la televizorul 
dat pe mut, în timp ce lui Maggie i se dăduse voie să intre 
câteva minute la Christian. BBC-ul obținuse detalii cu 
privire la incidentul petrecut în faţa casei comisarului, la 
timp pentru buletinul de ştiri de la ora 10. Imagini filmate 
cu telefonul mobil, de la fereastra uneia din casele de 
vizavi, surprinseseră scena la câteva momente după 
sosirea serviciilor de urgenţă: Lexusul lui Christian era 
aproape de nerecunoscut, împrăştiind ulei pe tot drumul, o 
baltă zăgăzuită rudimentar spre a nu acoperi urmele de 
cauciucuri, care reconstituiau cele petrecute ca şi cum ar 
fi fost un martor ocular. 

— Doamne sfinte! mormăi Saunders. 


113410 


BBC-ul reciclă apoi o înregistrare din cursul zilei: 
Christian filmat în timp ce punea o cutie pe care scria 
„Probe” pe bancheta din spate a maşinii, înainte de a 
transmite mesajul către ucigaşul lui Finlay, preluat pe 
toate canalele. 

— Comportamentul tipic al presei... Creează o 
problemă... şi apoi filmează efectul. 

Nici Lupul, nici Baxter nu reacționară, nici măcar nu 
observaseră că a zis ceva, de fapt. 

— Mă duc să-l sun pe Edmunds, îi anunţă Baxter, 
ridicându-se. 

Nu voise ca acesta să se simtă obligat să stea toată 
noaptea în sala de aşteptare a unui spital alături de ei. La 
urma urmelor, nici măcar nu mai făcea parte din poliţie, şi 
Baxter ştia că acest caz îi înghiţea deja o bună parte din 
timpul pe care l-ar fi putut petrece cu familia. 

— Hei, şopti Saunders de îndată ce Baxter se făcu 
nevăzută. Lupule? Lupule! repetă, trăgându-i un ghiont ca 
să-i atragă atenţia. 

— Ce e? 

— Eşti OK? 

— Mda. Doar că... mă preocupă ceva. 

— N-am vrut să aduc vorba de asta de fată cu restul 
lumii, începu Saunders, aplecându-se spre el. Deci am stat 
aproape toată după-amiaza să reconstitui succesiunea 
evenimentelor din noaptea în care a murit Finlay. 

— În care a fost ucis, îl corectă Lupul. 

— Corect. În care a fost ucis. Am luat la puricat 
declaraţia lui Maggie şi pe cea a domnului comisar şi - 
părea cumva spăsit că aduce vorba de asta - am observat o 
mică discrepanţă. 

— Să auzim! 

— Compania de taxi nu are înregistrată nicio cursă pe 
care s-o fi făcut domnul comisar de-acasă la Finlay după 
miezul nopţii. 

Lupul încuviinţă, dar nu părea nici surprins, nici 
îngrijorat de veste. 

— Probabil că a apelat la o altă companie, reflectă 


113510 


Saunders. Dar voi avea nevoie de un nume. Însă nu prea 
pot să încep să-l interoghez acum, nu? 

— O să stau eu de vorbă cu el, îi spuse Lupul, în timp ce 
pe ecranul televizorului dat pe mut apăreau din nou 
imagini cu maşina lui Christian, făcută praf. Putem să dăm 
de urma apelului lui Finlay la 999? 

— N-a spus nimic, zise Saunders. 

— Probabil c-ar trebui să ne asigurăm totuşi că e aşa. 

— O să văd ce pot face, îi spuse Saunders, lăsându-se 


din nou în scaun. 
XX 


Maggie acceptase să-l lase pe Saunders să o ducă acasă, 
cu condiţia ca Lupul să rămână la Urgenţe. Văzând că 
Baxter plecase să dea telefon şi nu se mai întorcea, acesta 
revendicase un colţ mai liniştit al sălii de aşteptare şi 
încercase să doarmă un pic. 

Îl treziră nişte ţipete - un fenomen care nu era cu totul 
atipic după un an petrecut în compania lui Leo Dubois şi a 
reţelei lui anarhice de acoliţi. Lupul ridicase instinctiv 
braţele să-şi acopere capul, pentru că cele mai violente 
bătăi primite de la tovarăşii de generaţie încă îi bântuiau 
visele. 

O femeie intrată în travaliu tocmai fusese adusă de soţul 
ei speriat şi fu condusă rapid pe o uşă dublă. 

Lupul se uită la ceas. Relativ încrezător că-şi făcuse 
norma de 40 de minute de somn de noapte, se ridică şi se 
hotărî să-şi dezmorţească puţin picioarele. Rătăci pe 
culoarele cufundate în tăcere, observând câte o geană de 
lumină pe sub uşile închise. Nu întâlni nici ţipenie de om 
cât timp rătăci fără ţintă. Era la fel de liniştitor ca atunci 
când privea cum răsare soarele deasupra oraşului după o 
tură de noapte - ca şi cum ar fi privit o fiară feroce cum 
doarme. 

Trecând prin dreptul uşii de la capelă, aruncă o privire 
înăuntru şi fu surprins să vadă o figură cunoscută aşezată 
în primul rând. 

— Baxter? întrebă, bătând politicos înainte de a intra în 
încăperea luminată discret. 


1136 10 


Ea împături hârtia tocită pe care o ţinea în mână şi se 
întoarse să se uite la el. 

— Huh...? N-am nimic, îi răspunse, ca şi cum asta ar fi 
întrebat-o. 

Încruntându-se, Lupul trase uşa şi se aşeză de cealaltă 
parte a stranei, privind statuia palidă în mărime naturală 
cu lisus răstignit aflată între ei. Se adunase deja o colecţie 
de ghemotoace de hârtie sub locul în care Baxter încercase 
să arunce la ţintă în Fiul Domnului. 

— Am crezut c-ai plecat, îi spuse el. 

— Aveam nevoie să stau să mă gândesc un pic. 

Baxter îşi lăsă faţa în mâini şi oftă. 

— Nu poţi să te gândeşti acasă? 

— Nu pot să mă gândesc acasă, îi răspunse Baxter. 

Lupul încuviinţă şi se uită din nou la statuia grotescă 
aflată dinaintea lor. Artistul considerase că e cazul să 
decoreze corpul emaciat cu şiroaie de sânge negru, spre a 
reda mai convingător imensitatea jertfei şi, implicit, cât de 
îndatorat este omul faţă de Dumnezeu: palme străpunse de 
cuie de metal, spini înfipţi adânc în carne, picioarele frânte 
pironite unul peste altul la 30 de centimetri deasupra 
solului. 

Un ucigaş care transmitea un mesaj mutilat - prima 
„Păpuşă de cârpe” din istorie. 

Baxter nu se mişcase din loc. 

— Vrei să te las singură? o întrebă Lupul. 

Ea îşi ridică privirea şi îi zâmbi stins. 

— Nu. 

Luând răspunsul drept o invitaţie, Lupul scoase un pumn 
de bonuri de la Starbucks din buzunar. 

— Câte puncte iau dacă îl nimeresc în cap? 

— Cinci. Trei dacă nimereşti scutecul. 

— Cred că e un fel de şort. 

Baxter se strâmbă, cu o expresie care sugera că nu o 
prea interesează. 

— 10, dacă rămâne în echilibru pe bentiţă. 

— Coroana de spini, mormăi Lupul, pregătindu-şi 
arsenalul de ghemotoace. 10 puncte! strigă la a treia 


113710 


încercare. 

— Arunci dintr-un alt unghi, se zburli Baxter, la fel de 
bătăioasă ca de obicei. Trişezi! 

Se ridică şi trecu în naos, aşezându-se pe pardoseala 
tare. 

Îl privi, în expectativă. 

— Bine... Acum e corect? o întrebă, simțind cum li se 
ating şoldurile în spaţiul îngust, dar Baxter nu obiectă şi 
jocul continuă în tăcere. 

— Crezi... crezi c-aş fi în stare vreodată să fiu... tată şi 
tot tacâmul? exclamă deodată Lupul, nereuşind să-şi 
scoată din minte chipul încântat al lui Ashley în timp ce 
nemernicul ăla îmbrăcat la patru ace îi legăna băieţelul de 
şapte ani, gata să vomite, peste umăr. 

— Despre asta vrei să vorbim? îl întrebă Baxter. Uite ce 
e, Lupule, încă sunt destul de pilită şi Dumnezeu ştie că 
mă ia gura pe dinainte şi când n-am problema asta. 

Lupul o privi atent în timp ce Baxter se întorcea să 
arunce din nou. Comentariul aruncat în treacăt dovedea, 
poate, mai multă introspecţie decât auzise vreodată de la 
ea şi îşi dădu seama cât de mult se schimbaseră lucrurile 
în lipsa lui, cât de mult se schimbase ea. Acum, că stăteau 
nefiresc de aproape, îi vedea nenumăratele zgârieturi 
ascunse sub machiaj şi simţi, ca de obicei, o gheară în 
stomac pentru că nu-i fusese alături. 

— Mda, oftă. Nu vreau. 

Lăsându-se păgubaşă, Baxter se întoarse spre el. 

— Crezi că eu aş fi în stare vreodată să fiu o soţie cât de 
cât acceptabilă? 

Din păcate, expresia oripilată de pe chipul Lupului îi 
oferi un răspuns până să apuce restul fiinţei lui să 
dovedească o brumă de tact. 

— Mda, râse Baxter a pagubă. Nici eu. 

— Timothy te-a cerut în căsătorie? 

— Thomas. 

— Asta chiar e o surpriză. Timothy ce părere a avut 
despre asta? 

— Nu există niciun Timothy, doar Thomas. 


1138 0 


— Şi el te-a cerut în căsătorie? zise Lupul părând 
surprins. 

— Da. 

— Pe tine? 

— Da. Pe mine! îl repezi Baxter. Poate c-o să ţi se pară 
greu de crezut, Lupule, dar de fapt sunt o persoană foarte 
afectuoasă şi agreabilă pe care s-o ai în preajmă... 
imbecilule! 

Oarecum jignit, Lupul aruncă din nou la ţintă. 

— Trei puncte! 

— L-ai nimerit în coapsă. 

— Poftim?! 

— În jumătatea de sus a coapsei, în cel mai bun caz. 

— Glumeşti? Am nimerit în plin un testicul divin, 
garantat! 

— Cum spui tu, se dădu bătută Baxter. Oricum nu 
tineam socoteala. 

Lucrurile chiar se schimbaseră. 

— Ce-ai de gând să faci? o întrebă Lupul. 

— Habar n-am. Lucrurile mergeau bine. Totul mergea 
bine. Nu înțeleg de ce a trebuit să... 

Baxter clătină din cap, fără să mai ducă la capăt 
propoziția. 

— Toată lumea are o viață la fel de complicată? 

Lupul ridică din umeri, ştergându-se involuntar de 
umărul ei. 

— Ţin minte că stăteam de vorbă cu Chambers la un 
moment dat... începu Baxter, despre ce speranţe şi visuri 
aveam, despre ce ne doream de la viaţă. 

Lupul rămase tăcut, şocat de simplul fapt că ea putea 
aduce vorba de Chambers de faţă cu el. 

— Probabil că eu am zis ceva de genul „o maşină nouă 
de fiţe şi o grădină pentru Echo”. Nu contează. Dar ştii ce 
mi-a zis el? După ce tânjea mai mult decât orice pe lume? 

Lui Baxter i se umeziră ochii, cufundându-se cu totul în 
amintire. 

— Să se plictisească. Atâta tot. Nu-şi dorea decât o viaţă 
simplă, banală, să poată avea măcar o noapte, futu-i, în 


1139 10 


care să nu fie trezit de coşmaruri, să poată avea măcar o 
conversaţie cu Eve în care să-i acorde atenţia lui deplină. 
Mi s-a părut o prostie la momentul respectiv. 

Lăsă să-i cadă restul ghemotoacelor din mână. Jocul se 
sfârşise. 

— Nu există finaluri fericite, conchise, uitându-se la 
reprezentarea crimei care străjuia deasupra capelei, cel 
puţin nu pentru oameni ca noi. N-a existat vreunul pentru 
Chambers sau Eve. Nici măcar pentru Finlay, zise ea şi 
începu să plângă. Viaţa lui Maggie e distrusă de-acum. 
Aşadar noi la ce mai putem spera? 

Lupul îi prinse mâna şi i-o strânse tare. 

— Suntem blestemaţi, şopti Baxter. Nu există decât 
moarte şi durere în vieţile noastre şi merităm să rămânem 
singuri. 

În timp ce ea dădea frâu liber lacrimilor, Lupul o strânse 
în braţe. 

— Nu eşti blestemată, îi spuse blând. Eşti persoana care 
mi-e cel mai drag pe lume şi tu alegi viaţa asta, plină de 
durere şi moarte, spre a-i cruța pe alţii, pentru că eşti mai 
puternică decât toţi ceilalţi puşi laolaltă. Şi, când nu va 
mai trebui să stai de strajă, meriţi un final fericit mai mult 
decât oricare dintre noi. 

Baxter se desprinse din braţele lui. În timp ce scotocea 
prin buzunar după un şerveţel, îi zâmbi Lupului. Avea un 
aer răvăşit, dar era frumoasă şi aşa: i se întinsese 
machiajul negru în jurul ochilor roşii, părul pe care nu-l 
mai îndreptase i se revărsa pe spate, rămăsese cu buzele 
roşii  întredeschise, încercând să-şi calmeze ritmul 
respirației... 

Lupul se lăsă spre ea, parcă atras de un magnet, fără a- 
şi da seama măcar că se mişcă... 

Cotul lui Baxter îl izbi în plin, marcând incontestabil trei 
puncte, îndeajuns de tare cât să-i dea lacrimile. 

— Ce mama naibii, Lupule? ţipă la el, ridicându-se în 
timp ce el căzu într-o rână. 

— Iartă-mă, îi spuse el cu o grimasă, ducându-şi mâna 
unde-l durea. Eşti cu Timothy. 


1140 0 


— Thomas! 

— Putem să uităm pur şi simplu că s-a întâmplat treaba 
asta? M-a luat valul şi erai atât de frumoasă, aşa abătută, 
şi... îmi cer scuze. 

— După toate chestiile despre care tocmai vorbeam! 

Nu era dispusă să-l lase să distrugă viaţa pe care şi-o 
clădise fără el. 

— Cred c-o să mi se facă rău, o avertiză Lupul, 
zvârcolindu-se în continuare de durere. 

— Tu... m-ai... părăsit! îi spuse Baxter, rănită. Tu nu m-ai 
vrut. 

El părea nedumerit. 

— Mai bine de un an, Lupule! 

— Am vorbit deja despre asta, îi zise, reuşind să se ridice 
în capul oaselor. Voiam să mă întorc. 

— Aiurea! Pur şi simplu ai fost prea laş ca să înfrunţi 
consecinţele faptelor tale. 

— Nu e vorba de asta. 

— Şi între timp Finlay era omorât. Eu, una, de-abia 
supravieţuisem unui coşmar. Şi tu unde erai? Te 
ascundeai. Tu prin ce a trebuit să treci, mai exact? 

Cu o sforţare, Lupul se ridică în picioare. 

— Dacă aş fi putut să mă întorc la tine, m-aş fi întors. 

— Sincer, nu cred o vorbă din ce-ţi iese pe... Ce faci? 

El începu să se descheie la cămaşă. 

— Lupule! 

Dezvelindu-şi umerii, lăsă cămaşa să cadă pe podea şi se 
întoarse cu spatele la ea. 

Ea icni şocată. 

Spatele lui era presărat de nuanţe de vineţiu şi albastru. 
O porţiune întreagă din zona coastelor era presărată de 
coji, pielea era tăbăcită şi vârstată. Un şir neregulat de 
fire, care fără îndoială ar fi trebuit scoase de mult, îi 
acopereau latura opusă a trunchiului. Şi fix în mijlocul 
spatelui un semn recognoscibil, cu fierul înroşit, domina 
această pânză: 


L.A.D. 
114110 


Proprietatea lui Leo Antoine Dubois, un mesaj întipărit 
în pielea înnegrită, necrozată - un memento pentru cei 
care uitau cui îi datorează loialitate. 

— Dacă aş fi putut să mă întorc la tine, m-aş fi întors, 
repetă Lupul. 

Se întoarse cu faţa la ea şi îi zâmbi trist. 

— Moarte şi durere, este? adăugă el. 

Foarte încet, Baxter veni spre el. 

— La naiba! mormăi înfundat. 

— Ştiu, încuviinţă Lupul stingherit, cu părul ondulat în 
ochi, cu un început de barbă pe obrazul neras de o zi. 

— Miroşi bine, îi spuse Baxter, cu un tremur în glas. 

— George mi-a cumpărat un after shave. 

— Cine e George? 

— Nu contează acum. 

Ea inspiră adânc, dar apoi se îndepărtă de el. 

— Plec. 

— Bine. 

Luându-şi geanta, apucă să facă doar cinci paşi înainte 
de a se opri. 

— La naiba! 

Lupul o privi nedumerit cum se întoarce, spre a se 
îndrepta cu paşi apăsaţi spre el. 

— La naiba! La naiba! La naiba! 

Se uită în ochii lui, cu o expresie chinuită, pradă unei 
lupte lăuntrice. 

Lupul îi zâmbi la rândul lui, agitat. 

— Nu. Ştii ce? Nu! spuse Baxter ferm. 

Făcând stânga împrejur, ţâşni spre uşă. 

Lupul se aplecă să-şi ridice cămaşa boţită. 

— La naiba! 

Până să apuce să se îndrepte de spate, Baxter i se 
aruncase deja în braţe, încolăcindu-şi picioarele lungi în 
jurul mijlocului lui şi sărutându-l cu nerăbdare, în timp ce 
el se dădea înapoi peste statuie, care se clătină, parcă 
tachinându-i... înainte de a se prăvăli cu un trosnet 
groaznic. 


1 142 0 


Încremeniră amândoi, întorcându-se la tanc spre a-i 
vedea capul rostogolindu-se sub o strană. 

— Chestia asta nu e un semn, nu? întrebă Lupul, fără să- 
i dea drumul din braţe. 

— Neah, comentă Baxter, gâfâind, îndeajuns de aproape, 
încât să-i simtă răsuflarea caldă pe faţă. 

Îi trase bărbia spre ea şi apoi îl sărută pe buze în timp ce 
Lupul se apleca să o lase pe podeaua capelei. 


Baxter trase paltonul negru al lui Lethaniel Masse peste 
umăr. 

O clipă mai târziu deschise ochii şi sări ca arsă, în vreme 
ce Lupul sforăia uşurel lângă ea. 

— Nu! icni, ieşind târâş de sub pătura improvizată spre 
a-şi recupera lenjeria de corp, pe care o descoperi în mod 
inexplicabil trei rânduri mai încolo. 

Se auzeau voci pe culoar şi scârţâitul măsuţelor cu 
rotile, aşa că se îmbrăcă pe cât de repede putea. Păşind 
peste statuia decapitată a lui lisus, îşi înhăţă geanta şi se 
furişă pe uşă. Punându-şi mâna pavăză la ochi în calea 
luminii firave din zori, parcurse drumul din ajun în sens 
invers, străbătând sala de aşteptare de la Urgenţe ca să 
ajungă în parcare. 

— Emily! o strigă cineva. Emily! 

Întorcându-se, văzu că Maggie ieşise după ea, şi îşi 
trecu rapid degetele încă funcţionale prin părul zburlit, 
ceea ce nu rezolva în vreun fel problema rimelului care i se 
întinsese pe obraji. 

— Maggie! o salută plină de entuziasm. 

Prietena ei o măsură din cap până în picioare. 

— Ai păţit ceva, draga mea? 

— Eu? N-am nimic, rânji Baxter, care avea şi urme de ruj 
pe dinţi. 

— Doar că... sper că nu te superi că ţi-o spun, arăţi ca şi 
cum te-ar fi târât cineva printr-un boschet. 

Când Baxter nu reacţionă, Maggie schimbă vorba. 

— L-ai văzut cumva pe Will? 

— Nu. Nu l-am văzut. 


114310 


— Mi-a promis că rămâne, spuse Maggie, cu un aer 
îndurerat. 

— Nu... A rămas. Dar... 

— Dar... nu l-ai văzut, încheie Maggie, cu subînţeles. 

— Corect, îi răspunse Baxter, ca şi cum era în faţa 
instanţei. 

— Ştii că bluza ta e pe jumătate desfăcută? 

Baxter se uită la rezultatul tentativei ei jalnice de a se 
îmbrăca şi oftă. 

— Treci încoace, îi spuse Maggie, trăgând-o din dreptul 
intrării. 

Îi încheie din nou bluza, îi şterse urmele mai pronunţate 
de rimel de pe faţă şi încercă să-i aranjeze cât de cât părul 
zburlit. 

— Cred c-am făcut o greşeală groaznică, îi şopti Baxter, 
uitându-se în gol. 

— E o greşeală doar dacă n-ai vrut s-o faci, îi spuse 
Maggie, reuşind să facă minuni doar cu un şerveţel umed 
şi peria ei de păr de rezervă. 

— Am distrus totul. 

— Gata! exclamă Maggie, admirându-şi opera. Superb! 

Îi atinse braţul lui Baxter, cu un gest liniştitor. 

— Viaţa e mult prea scurtă ca să ai regrete. Dacă 
Thomas te iubeşte, o să te ierte. Dacă ţie şi lui Will vă e 
scris să fiţi împreună, atunci aţi făcut primul pas. 

— Dar Thomas... Tu nu l-ai cunoscut. E atât de bun şi 
răbdător cu mine, şi generos, şi arătos - a pozat o perioadă 
pentru catalogul Littlewoods... şi e un om bun... 

— Asta ai spus deja. 

— Ce mă fac? 

— Mă tem că nu e decizia mea. 

Baxter părea devastată. 

— Când va veni momentul, o linişti Maggie, vei şti ce să 
faci. Poate că sună stupid, dar cu Fin a existat un moment, 
acea unică clipă, când am ştiut pur şi simplu... O să vină şi 
pentru tine. 


114410 


CAPITOLUL 16 


Vineri, 16 noiembrie 1979 
9:18 p.m. 


— Barman! zbieră Christian peste tot zgomotul de la 
Clyde and Ship Inn de pe Bridgegate. Ţine-o tot aşa! 

Scoţianul posac din spatele barului clătină din cap. 

— Bine. Bine, pufni Christian, scoțând cu emfază o mână 
de bancnote din portofel şi îndreptându-se împleticit spre 
bar. 

Aruncă mormanul de bancnote în faţa individului, plin de 
dispreţ. 

— Şi câte un rând pentru toţi nefericiţii de-aici! strigă, în 
uralele celor din crâşma aglomerată, făcându-le cu mâna şi 
înclinându-se în timp ce-l aplaudau. 

— Mai ţii minte când m-ai rugat să-ţi spun dacă te porţi 
ca un dobitoc? îl întrebă Finlay în surdină. Te porţi ca un 
dobitoc. 

Deja pilit, Christian rânji la prietenul lui şi îl ciupi de 
obrazul flasc. 

— Relaxează-te. Sărbătorim! Arăţi bine, apropo, îi spuse 
lui Finlay înclinând din cap, impresionat de faptul că 
făcuse efortul de a-şi pune o cămaşă pentru ocazia asta. 

Îşi aprinse o nouă ţigară şi se îndepărtă. 

Oftând, Finlay îşi urmă partenerul spre un colţ al 
încăperii pline de fum, unde Maggie şi cinci colege de-ale 
ei se bucurau de atenţia întregii Brigăzi de Combatere a 
Crimei Organizate din cadrul Poliţiei din Glasgow. 

Christian îşi croi drum printre colegii lui spre a-şi 
revendica locul de lângă ea. 

— S-ar părea că mai ai nevoie de un rând, îi zise înţepat 
lui French, care îi ţinuse de urât lui Maggie în lipsa lui. 

— Îmi faci cinste? 

— Nu. 

Cei doi bărbaţi aflaţi de-o parte şi de alta a lui Maggie se 
încordară. 

114510 


— S-ar părea că şi tu ai nevoie de încă un rând, îi spuse 
Maggie lui Christian, care se uită nedumerit la halba de 
bere pe jumătate plină. 

Luându-i-o din mână, Maggie dădu capul pe spate şi o 
goli din cinci înghiţituri. 

— Bravo! o aplaudă Christian, acoperind-o de scrum. 
Futu-i! Scuze! exclamă, încercând să-l şteargă cu mâna. 

— Nu-i nimic, îi spuse Maggie zâmbind, scuzându-se ca 
să-şi curețe rochia preferată. 

Finlay o văzu croindu-şi drum prin mulţime şi intrând la 
toaletă şi observă că avea o panglică albastră în păr care 
se asorta cu ochii ei. Se uită peste masa de biliard la 
Christian, care considerase de cuviinţă să se întreţină cu 
cea mai drăguță dintre prietenele lui Maggie în lipsa ei, 
vrăjind-o cu uşurinţă chiar şi la beţie. Observă cum fata 
profita de orice pretext să-i atingă braţul şi deodată se 
simţi extrem de conştient de spaţiul gol din jurul lui. 

— Salutare, eroule! 

Întorcându-se, dădu cu ochii de Maggie, care îi zâmbea. 

Prietena ei scoase un chicotit strident - jumătate din 
lumea din cârciumă se uită la ei. Christian îi înconjurase 
mijlocul cu braţele şi jucau un soi de joc care se lasă cu 
băutură. 

Maggie se încruntă. 

— E... E încă şi mai... insuportabil în seara asta, îi spuse 
Finlay. 

Efortul de a se abtine de la înjurături îl epuiza. 

— Nu-i nimic, îi răspunse Maggie, întorcându-se spre el. 
Prefer să stau de vorbă cu tine, oricum. 

Trecură 10 minute, timp în care Christian mai bău o 
halbă, mai fumă două ţigări şi se alese cu un număr de 
telefon scris pe antebraţ. Intrebându-se pe unde o fi 
dispărut Maggie, străbătu împleticit încăperea şi o zări în 
dreptul tonomatului, cu Finlay. 

— Aici erai! exclamă, zâmbind larg. Mai vrea cineva 
ceva de băut? 

— Nu e nevoie, mulţumim, îi răspunse Maggie, ridicând 
paharul. Fin tocmai ne-a luat ceva de băut. 


1146 0 


Se întoarse din nou spre Finlay ca să reia conversaţia. 

Uşor năuc, Christian se îndreptă clătinându-se spre bar. 

— Un whisky, prietene, îi ceru barmanului, în timp ce 
dinspre tonomat se auzi un declic şi se schimbă placa. Ce 
melodie! strigă brusc, golind paharul dintr-o înghiţitură şi 
întorcându-se împleticit la Maggie. Trebuie să dansezi cu 
mine. 

— În momentul ăsta vorbesc cu Fin, îi spuse Maggie 
zâmbind. 

— Mda, dar e, cum să zic... cântecul meu preferat. 

— A zis că nu vrea, îi spuse Finlay, cu o expresie menită 
să-l avertizeze. 

Ridicând mâinile ca şi cum capitula, Christian se 
întoarse să plece, dar apoi o prinse pe Maggie de 
încheietură. 

— Haide! 

— Nu, Christian! 

Finlay îi dădu roată... 

— Christian, mă doare! 

„„.Şi apoi îi trase un brânci zdravăn lui Christian, izbindu- 
l] de bar şi atrăgând atenţia tuturor. 

— Continuati afară, băieţi, îi somă barmanul. 

— Nu e cazul, spuse Finlay, uitându-se în ochii lui 
Christian. Amicul meu a băut un pic cam mult. Am încheiat 
discuţia, nu-i aşa? 

Christian mai scoase o ţigară din buzunar şi o aprinse. 

— Nu-i aşa? repetă Finlay. 

— Mda. 

Christian ridică din umeri, văzând rânjetele de pe feţele 
colegilor lui care asistaseră la umilirea lui în public. 

— Oricum nu voiam să dansez cu târâtura asta. 

Finlay nu pocnise în viaţa lui atât de tare pe cineva şi fu 
uluit când Christian se mai ridică după ce se prăvălise 
peste o masă. Frecându-şi maxilarul, îşi recuperă ţigara de 
pe jos şi înşfăcă un scaun de bar răsturnat, atacându-l pe 
Finlay şi doborându-l din picioare, în timp ce colegii lor se 
repezeau să-i despartă. Când Christian îl pocni pe French, 
care răsturnă la rândul lui băutura lui Wick, peste el şi 


1 14710 


peste asistenta cu care stătea la vrăjeală, se declanşă o 
nouă încăierare, îmboldindu-i pe localnici să intervină. 

— Chem poliţia! răcni barmanul. 

— Suntem deja aici, dobitocule! îl anunţă unul dintre ei. 

Încă un scaun zbură peste bar, făcând praf policioara de 
sticlă şi tot ce era pe ea, în timp ce Finlay se ridica greoi în 
picioare, punând capăt bătăii cu un singur croşeu de 
stânga, care îl lăsă în nesimţire pe Christian. 

— Nu te-nveţi minte, şi pace, îi spuse amicului său, care 
zăcea leşinat. 

Cu nasul plin de sânge, se întoarse la Maggie şi îi întinse 
mâna. Ea îşi lăsă timid mâna într-a lui şi ieşiră grăbiţi pe 
uşile cu vitraliu, în noapred MIgutoasa de noiembrie. 


După ce se curăţă un pic în toaleta publică de pe 
Saltmarket, Finlay o invită pe Maggie să petreacă o seară 
în oraş pe care nu prea şi-o permitea. Chemară un taxi şi 
convinseră cumva personalul de la La Costiera să nu 
închidă cât comandară câte un desert. Merseră să danseze 
la Satellite City şi apoi Finlay îi oferi haina lui în timp ce o 
conducea spre casă, pe malul râului. 

Într-un final ajunseră la uşa casei pe care Maggie o 
împărțea cu nişte prietene şi unde se vedeau singurele 
ferestre luminate de pe strada cufundată în întuneric, 
semn că prietenele ei nu se culcaseră şi o aşteptau. Finlay 
făcu cu mâna uneia din figurile nervoase care îi studiau de 
la etaj. 

— Deci... începu el stingherit. 

— Deci... îi zâmbi Maggie. 

— Făcând abstracţie de încăierarea din bar, a fost o 
seară grozavă. 

Maggie se aplecă spre el şi îl sărută pe obraz. 

— Am să-ţi spun un lucru pe care n-am vrut să ţi-l spun 
mai devreme pentru că n-am vrut să spulber atmosfera şi 
pentru că mă simţeam atât de bine. 

— O... K? 

— În câteva săptămâni mă mut cu serviciul. 

— OK? o încurajă Finlay să continue, relaxându-se un 


1148 0 


pic. 

— La Londra. 

— La Londra? 

— Îmi pare rău că nu ţi-am spus mai devreme. 

Finlay se uită spre capul străzii, părând să fie cu gândul 
aiurea. 

— Fin? 

— Vino cu mine, îi spuse Finlay, întinzându-i din nou 
mâna şi conducând-o spre o cabină telefonică. 

— Ce facem? 

El formă un număr pe care îl ştia pe de rost şi aşteptă să 
audă semnalul sonor. 

— Şefu'? Finlay Shaw la telefon... 

— Nu-ţi suna şeful! îi şopti Maggie îngrozită, încercând 
să-i smulgă telefonul din mână. 

— ...îmi dau preavizul. Sună-mă când primeşti mesajul. 

Dădu să pună receptorul în furcă, dar apoi se opri. 

— Mă transfer la Londra, apropo... de dragul unei fete. 

Îi închise. 

— Fin, eşti nebun?! 

Finlay se întoarse spre ea. 

— Uite ce e, nu vreau să te simţi presată în vreun fel, şi 
nu ştiu ce-o să se întâmple între noi, şi nu ştiu prea multe 
despre Londra de fapt, nici măcar dacă există vreun post 
pentru mine acolo, îi explică, chinuindu-se să-şi pună 
sentimentele în cuvinte. Tot ce ştiu e că pentru tine merită 
să-mi asum riscul. 


1149 0 


CAPITOLUL 17 


Duminică, 10 ianuarie 2016 
9:10 a.m. 


Baxter stătea pe jos în duşul în cascadă al lui Thomas, 
strângând în mână inelul pe care i-l dăruise el. Apa 
fierbinte care îi izbea ritmic tâmplele părea să amorţească 
gândurile pe care încă nu se simţea în stare să le înfrunte. 
Degetele i se muraseră cu totul în ultimele 40 de minute şi 
Thomas bătuse de două ori la uşă să vadă ce face. 

Ea întinse mâna şi apăsă pe mânerul uşii de la duş, 
simțind aerul rece pe pielea udă. In câteva secunde, 
gândurile i-o luaseră din nou la goană. Copleşită, răsuci 
din nou mânerul în direcţia opusă, lăsând vuietul să se 
potolească, până când nu mal) aua decât ropotul duşului. 


— Eliberaţi Lupul, frate! 

— Tipul ăsta e tot aici? întrebă Lupul intrigat, 
întorcându-se cu Maggie în secția de Urgente. 

Li se spusese că, între timp, Christian fusese mutat într- 
un salon privat şi că vor putea să-l vadă după micul dejun, 
astfel că ei sfârşiră prin a înfrunta cantina spitalului 
pentru micul dejun. Lupul o iscodise pe Maggie în legătură 
cu zâmbetul şiret care părea să nu i se mai şteargă de pe 
faţă, dar ea îi spusese doar că e uşurată că se simte mai 
bine Christian. 

Intrară în camera înghesuită. Lupul adoptă o expresie 
relaxată, subestimând cât de grav fusese atacul asupra 
comisarului.  Empatiza, amintindu-şi propriile temeri 
înainte de a se uita prima dată în oglindă ca să aprecieze 
cât de nasoală era treaba. Christian, în schimb, părea 
binedispus. Un sfert de oră stătură toţi trei la şuetă - 
Maggie mai găsise şi alte fotografii vechi cu care să 
întreţină atmosfera. 

— Maggie, nu vreau să fiu nepoliticos... începu Lupul. 

— Dar aveţi chestii poliţieneşti de discutat, încheie 


115010 


Maggie în locul lui, un pic exasperată, după glas, să fie 
trimisă la plimbare din fiecare cameră în care se afla. 

Lupul încuviinţă spăsit. 

— Nu e nevoie să spui altceva, îi zise Maggie, ridicându- 
se. Mă găseşti în sala de aşteptare. 

— Vreo veste? întrebă Christian cu speranţă în glas. 

Avea un ochi umflat aşa de tare, că nu-l putea deschide, 
şi semne lăsate de airbagul abraziv. 

— Nimic nou. Cine investighează atacul? 

— Mi-a lăsat o carte de vizită, îi spuse Christian, arătând 
spre noptieră. 

— O să iau legătura cu persoana. 

— Te rog... Presupun că nu din cauza asta a trebuit să 
iasă Maggie, nu? 

— Nu, recunoscu Lupul. Saunders n-a reuşit să obţină o 
confirmare de la compania de taxi privind cursa cu care te- 
ai întors la Finlay. Poate c-ai folosit o altă firmă decât cea 
pomenită în declaraţie sau... 

— Da. Putem să mergem pe varianta asta? îl întrerupse 
Christian, uitându-se spre uşa deschisă. 

Lupul se ridică să o închidă. 

— Am fost optimist, cred, sperând că n-o să vină vorba 
de asta. Am venit cu maşina mea. 

Lupul nu păru surprins de răspuns. 

— Numai Dumnezeu ştie cu cât am depăşit viteza legală 
în noaptea aia, continuă. Am văzut SMS-ul ăla, am intrat în 
panică şi am sărit în maşină fără să mai stau să mă 
gândesc. Will, ar trebui să procedezi cum crezi de cuviinţă 
cu această informaţie... Ce-i drept, n-a fost un moment de 
care sunt mândru. 

Lupul reflectă pentru o clipă şi apoi se ridică. 

— O companie diferită de taxi, conchise, încheindu-se la 
palton. Exact cum credeam, 


Baxter se încordă auzind o portieră trântită. 

Împingându-şi cafeaua câţiva centimetri mai la dreapta, 
decise apoi că prefera s-o aibă unde era mai devreme şi o 
mută la loc. Îndreptându-se de spate, rămase cu ochii la 


115110 


uşa de la intrare, în timp ce Lego House, al lui Ed Sheeran, 
într-o versiune masacrată, se auzea din ce în ce mai tare. 

— Brrr! exclamă Thomas înfrigurat, ştergându-se pe 
covorul de la intrare şi lăsându-şi cheile din mână până s-o 
observe acolo. Ai ajuns acasă! O să te bucuri să afli că am 
aruncat pomul, o anunţă, închizând ochii şi inspirând 
lacom. Simte mirosul ăsta proaspăt - s-ar putea ca Echo să 
fi făcut caca. 

Făcuse. 

Thomas trecu prin dreptul televizorului gălăgios şi o 
sărută pe frunte, fără vreo reacţie din partea ei. 

— Vrei o cafea? îl întrebă. 

— Oh, la naiba, spuse Thomas, aşezându-se la masă. Ce 
s-a întâmplat? 

Fără să-şi fi scos măcar geaca, se întinse s-o prindă de 
mână, dar ea îşi retrase încet braţul. 

— Emily, ce s-a întâmplat? 

Baxter îşi drese glasul. 

— Ştii că fiecare dintre noi are o astfel de persoană? 
începu, deloc lămuritor şi cu aerul cuiva care se simţea 
rău. Persoana aceea? Cea care ne-a scăpat printre degete? 

— Presupun că... da, îi răspunse Thomas, părând că nici 
lui nu-i era prea bine. 

— Cum ar fi colega aia de facultate de care mi-ai spus, 
continuă Baxter, încercând să-şi amintească povestea. 
Gemma nu-ştiu-cum? 

— Gemma Holland!  încuviinţă Thomas,  rânjind 
involuntar. 

— Aşa. Şi, chiar dacă eşti cu mine acum şi avem o... 
chestie, dacă ar intra ea pe uşă în clipa asta, cum crezi că 
te-ai simţi? 

— Sunt sigur că s-a transformat într-un el între timp, 
comentă Thomas. 

Baxter pufhni. 

— Mă rog. Nu-i un exemplu bun. Dar William Fawkes... 
Lupul... e cel care mie „mi-a scăpat printre degete”, îi 
explică, privindu-l în ochi. Şi motivul pentru care n-am mai 
ajuns acasă azi-noapte e faptul că - inspiră ca să se 


1 152 0 


calmeze - am fost cu el. 

Thomas părea nedumerit. 

— Folosesc cuvântul „cu” în sensul biblic, îl lămuri 
Baxter. 

— Nu cred că există aşa ceva. 

— Mă rog. Totuşi... 

— Te gândeşti la „a cunoaşte”. 

— Nu sunt sigură că treaba asta contează foarte mult 
acum. 

— Nu, încuviinţă Thomas, părând pierdut. Bănuiesc că 
nu. 

— Aş putea să-ţi înşir nişte pretexte jalnice cum că eram 
speriată de cererea ta în căsătorie sau c-am băut mult prea 
mult azi-noapte. Aş putea să dau vina pe tot ce s-a 
întâmplat în ultima lună şi să zic că am luat-o razna. Dar n- 
ar fi decât atât: pretexte. 

Thomas încuviinţă, în timp ce din boxele televizorului 
ţâşnea o reclamă plină de voioşie, care se potrivea ca nuca 
în perete. 

— Am început să-mi strâng lucrurile, continuă Baxter, 
punând cutia cu inelul pe masă şi împingând-o spre el. 
Bănuiesc c-o să vrei ăsta înapoi. 

Thomas se uită la inel şi apoi din nou la ea. 

— Deci asta a fost? 

— Păi, m-am gândit că... 

— Nu încerca să arunci responsabilitatea asupra mea. 
Vorbeam serios când am zis că vreau să-mi petrec restul 
vieţii cu tine. Dacă nu e ceea ce-ţi doreşti şi tu, atunci poţi 
să fii tu cea care dă lovitura de graţie. Te rog să mă scuzi, 
îi zise Thomas, ridicându-se. 

— Unde pleci? 

— Pe-afară. 

Îndreptându-se spre canapea, Thomas părea 
întruchiparea calmului când luă telecomanda în mână, la 
auzul unei reclame care i se păru şi mai nesuferită decât 
cea dinainte. 

— Pe-afară unde? 

— Să mă plimb, îi răspunse absent, apăsând pe butoane 


115310 


care nu păreau să aibă vreun efect. 

Până la urmă, azvârli pur şi simplu cutiuţa neagră drept 
în ecran, ceea ce păru să-şi facă efectul. 

— Te rog să mă scuzi, îi spuse din nou lui Baxter, care 
încremenise, şi ieşi pe uşă, în timp ce din televizor 


continuau să ţâşnească scântei. 
XX x 


Lupul ajunsese în sfârşit să facă un duş, ceea ce era o 
veste bună pentru el, dar încă şi mai bună pentru restul 
lumii. El şi Saunders fuseseră deturnaţi de la treburile lor, 
trebuind să aloce după-amiaza unei discuţii cu detectivul 
de la Poliţia din Essex care coordona ancheta în cazul 
atacului asupra lui Christian. Deşi, fără îndoială, era oribil 
că tocmai comisarul Poliţiei Metropolitane fusese victima 
unui asemenea atac, era greu de contestat că acest fapt 
avea şi anumite avantaje. Detectivul nu precupeţi niciun 
efort, dovedindu-se din cale afară de prevenitor, şi părea 
practic în culmea fericirii la ideea implicării Poliţiei dintr- 
un alt oraş în investigația lui. 

Însă nu făcuseră cine ştie ce progrese în cursul nopţii. 
Camioneta Mitsubishi fusese descoperită incendiată pe o 
potecă pentru drumeţii, în apropiere de Hatfield; echipa 
criminalistică încă analiza ce mai rămăsese din maşină. 
După ce prelucraseră imaginile filmate de vecin cu 
telefonul mobil, tot ce reuşiseră să confirme era faptul că 
cei doi atacatori erau aproape sigur bărbaţi, amândoi cu o 
înălţime de peste 1,80 metri, musculoşi şi îndeajuns de 
versaţi cât să ştie să-şi şteargă urmele. Tot ce rămăsese 
din maşină fusese adunat şi luat la secţie spre a fi 
catalogat. 

Mirosind ceva mai bine, Lupul îşi înfăşură un prosop la 
brâu şi o porni pe jumătate dezbrăcat prin Secţia de Poliţie 
Paddington Green pentru an poteece noaptea în celula lui. 


Edmunds pierduse noțiunea timpului, de când tot lucra 
la lumina unei veioze paradite lipite cu scotch deasupra 
maşinii de tuns iarba. După ce le lăsase pe Tia şi Leila să 
se uite la filmul de duminică după-amiază, se refugiase în 


115410 


grădină ca să-şi vadă de treabă. Îşi făcu o notiţă: să nu uite 
să ceară toate dosarele care aveau legătură cu gruparea 
care îşi avusese baza în depozitul de pe şantier. Existase o 
anchetă complet separată coordonată de cei de la Brigada 
Antidrog şi ajunsese la concluzia că aceasta avea un 
impact direct asupra anchetei lor. Se rezemă de spătarul 
scaunului şi se întinse, ascultând cu voluptate cum îi 
trosneau articulațiile, când auzi un țipăt din casă. 

Răsturnând taburetul, ţâşni pe uşă şi o luă la goană prin 
grădina minusculă, cufundată în beznă. 

— Alex! Alex! îl strigă Tia, aprinzând lumina din 
bucătărie în timp ce Leila plângea de mama focului la ea în 
braţe. 

De cum ajunse la uşa din spate, înţelese motivul pentru 
care se alarmase Tia: urme de paşi pline de noroi 
acopereau porţiunea de linoleum dintre ei, venind dinspre 
camera de zi şi dând roată bucătăriei, înainte de a 
dispărea în dreptul uşii. 

— A intrat cineva în casă! îi spuse Tia gâfâind, legănând- 
o pe Leila ca s-o liniştească. 

— Rămâi aici, îi spuse Edmunds, deschizând sertarul de 
tacâmuri şi scoțând un cuţit. 

Intră în camera de zi şi îl luă cu greață când văzu urmele 
intrusului de jur-împrejurul canapelei pe care dormiseră 
adineauri soţia şi fiica lui. Simţind un miros ciudat în aer, 
urcă în fugă pe scări, ţinându-se după urmele de paşi. Se 
uită în dulapuri şi apoi cobori tot în fugă, simțind mai 
intens mirosul. Se auzea un zgomot, ceva între un şuierat 
şi un clocotit, din hol, când ajunse acolo. Cele trei cutii cu 
probe fuseseră mutate, puse una peste alta, şi păreau că 
sunt în curs de topire. 

Fentând cu grijă turnul în plină disoluţie, îşi croi drum 
pe lângă el, aruncând o privire spre baia din dreapta lui, şi 
apoi o ţinu tot înainte până în grădina din faţa casei. 
Ţinând-o tot într-o fugă până la şosea, nu văzu nici ţipenie 
de om pe strada îngheţată. Rămase locului, scrutând 
întunericul aproape un minut, apoi se întoarse în casă, 
începând să dea cu piciorul în ce mai rămăsese din cutii - 


115510 


nu mare lucru -, în speranţa de a mai salva ceva. În timp 
ce se întorcea grăbit la soţia şi fiica lui, scoase telefonul şi 


selectă numărul lui Baxter. : 
* 


— Acid? întrebă Saunders în vreme ce Joe se lăsase pe 
vine să se uite la mizeria cleioasă de pe podeaua casei lui 
Edmunds. 

Scuturând un vas în mână, îl ridică la lumină, studiind 
lichidul care se făcu treptat roşu. 

— Oh, clar, răspunse Joe, ridicându-se. 

Edmunds avea o expresie scârbită. 

— Au umblat cu aşa ceva în preajma Leilei. 

Lupul o privi uluit pe Baxter cum îl luase de mână pe 
Edmunds. Trecuse impasibilă pe lângă el la sosire şi îi 
evitase privirea de-atunci. 

— S-au dus la mama ei? îl întrebă Baxter pe Edmunds, 
care încuviinţă. 

— Deci în momentul ăsta credem cu toţii că faptul că mi- 
a spart cineva maşina n-a fost doar ca să-mi spargă 
maşina, aşa-i? întrebă Saunders. Eu... comisarul... şi acum 
Edmunds. Am fost luaţi în vizor. 

— Ceea ce înseamnă că ne apropiem, spuse Lupul. 

— Ne apropiem de momentul când o să sfârşim c-o 
etichetă pe deget, mormăi Saunders. 

Toţi se uitară chiorâş la el. 

— Ce e? întrebă, făcând pe nevinovatul. Zic şi eu. 

Schimbând subiectul, se întoarse spre Baxter. 

— Lupul a zis că aseară chiar n-a meritat să mai staţi pe- 
acolo. 

— Auuu! se plânse Edmunds când Baxter îi înfipse 
unghiile în carne. 

— N-am făcut altceva decât să stăm o grămadă să 
aşteptăm ceva care n-avea să se întâmple, explică Lupul, 
simțind cum se schimbă deodată atmosfera. A fost 
stingheritor, adăugă, neştiind dacă să mai continue sau nu. 

— Ce ţi-a spus?! întrebă Baxter, uitându-se de data asta 
cu siguranţă în ochii Lupului. 

Toţi se întoarseră spre Saunders, fără ca vreunul, 


1156 10 


inclusiv el, să ştie exact cu ce greşise. 

— Ă... ă. A zis c-a vrut să... moţăie un pic, dar n-a putut. 

Baxter rămase cu gura căscată, revoltată. 

— Cred, interveni Lupul, prinzându-se în sfârşit, că se 
referă la faptul c-am stat toată noaptea pe scaunele din 
sala de aşteptare. 

— Păi... da, încuviinţă Saunders nedumerit, ridicând din 
umeri. 

— Oh, oftă Baxter. Eu n-am stat toată noaptea. 

— A plecat pe la... 

— 11? propuse Baxter. 

— ...2, se uită chiorâş Lupul la ea. 2 minute după ora 11. 

— Nu că ai fi mereu cu ochii pe mine sau ceva de genul 
ăsta! comentă Baxter, cu un râs prefăcut. 

— Oh, Doamne, nu! răspunse Lupul, punând capăt 
conversaţiei stângace în cel mai artificial mod cu putinţă. 

Nu era sigur că o tăcere putea fi numită „bănuitoare”, 
dar, dacă da, tăcerea care se lăsase clar ar fi putut fi 
descrisă astfel. Schimbă rapid subiectul. 

— Mă întreb ce-o fi fost aşa de important în cutiile alea, 
zise el. 

Joe îşi umflă obrajii studiind balta de mâzgă de la 
picioarele lui. 

— Din păcate, nu vom şti niciodată. 


115710 


CAPITOLUL 18 


Luni, 5 noiembrie 1979 
Noaptea lui Guy Fawkes 
9:14 p.m. 


Finlay căzu greoi, zdrelindu-şi palmele pe beton, simțind 
cum îl sufocă încet fumul care îi pătrunsese în plămâni. 
Chinuindu-se să-şi recapete suflul, îşi simţi o jumătate a 
corpului scăldată într-o lumină de rău augur în timp ce 
primele împunsături de durere i se răspândeau de-a lungul 
mâinilor. 

— Fin! zbieră Christian de undeva din spatele lui, îl 
auzea mai tare acum. Fin, mişcă-ţi fundul! 

Împovărat cu propriul transport, Christian trecu 
împleticit pe lângă el - pungi de câteva kilograme de praf 
alb, pe care le trânti deasupra mormanului în creştere. 
Finlay se ridică în genunchi şi începu să adune pungile 
împrăştiate în jurul lui. 

— Mai sunt multe? bolborosi când Christian dădu fuga 
spre el să-l ajute. 

Dar Christian nu-i răspunse, încărcându-l cu pungile pe 
care le adunase. 

— Mai sunt multe? repetă. 

— Eu intru din nou! îi strigă Christian, punându-şi mâna 
pavăză la ochi când se declanşă o explozie în capătul opus 
al clădirii. 

— Câte mai sunt?! insistă Finlay, dar partenerul lui o 
luase deja la fugă spre rampa de încărcare. Ah! se strâmbă 
nervos, cât pe-aci să cadă peste mormanul de heroină când 
trânti noul transport acolo. 

Epuizat, se ridică opintit şi dădu fuga din nou înăuntru 
să ajute cu ce mai rămăsese. Trecând prin cadrul de metal 
deformat, dădu roată dubei făcute praf şi apoi încremeni, 
nereuşind să proceseze situaţia pe care o avea dinainte: se 
afla la capătul scării de metal, unde stătuse când Christian 
îi aruncase toate pungile din căruciorul de transport... dar 


1158 10 


nu mai era nicio pungă de luat. 

Căruciorul dispăruse. 

Christian dispăruse. 

— Dobitocul naibii! se stropşi Finlay, urcând deja scara 
abruptă şi avântându-se di nor printre flăcări. 


Răcoarea din zona rampei de încărcare îi dăduse lui 
Christian un sentiment înşelător de siguranță. 

Broboane de sudoare i se prelingeau în ochi, constructia 
de metal avea efectul unui cuptor uriaş, în timp ce el 
trăgea căruciorul de mărfuri spre perdeaua de fum de la 
capătul coridorului. Când trecu de ultima uşă, căldura era 
deja de neîndurat şi Christian cântări ideea de a se 
întoarce, deşi parcursese deja încăperea şi lăsase în urmă 
focul. Ajungând la destinaţie, se chinui să tragă căruciorul 
peste cadavrul proptit în prag, mişcându-l din greşeală. 

Se prăvăli în camera de dincolo de prag, auzind cum se 
trânteşte uşa presurizată în urma lui. 

— Băga-mi-aş! strigă. 

Intregul perete din spate era cuprins de flăcări, îl 
usturau ochii. Trăgându-şi fularul peste nas şi gură, începu 
să arunce cărămizile de bani în cărucior. În nici 30 de 
secunde, era deja în dreptul ieşirii blocate. Prinzând în 
mâini clanţa de metal, auzi sfârâitul pielii care se umplu de 
băşici până să simtă durerea. [ipă şi se întoarse spre 
flăcări, hipnotizat de felul în care înaintau vertiginos, 
croindu-şi drum pe tavan spre el. 

li veni o idee: scoase pistolul pe care i-l încredinţase 
Finlay şi îl îndreptă spre o balama... 

— Christian! 

— Fin! îl strigă, cu vocea înecată. Fin, am rămas blocat! 

Se auziră câteva pocnituri zdravene, semn că Finlay 
încerca zadarnic să deschidă uşa din cealaltă parte. 

— Fin, grăbeşte-te! îi strigă disperat, apoi se uită 
nedumerit spre uşa blocată - auzi şuieratul inconfundabil 
al unui curent de aer, simţi o boare caldă în dreptul 
urechilor. 

Auzi cum se trânteşte cu zgomot uşa în spatele lui. 


1159 10 


Întorcându-se, Christian dădu cu ochii de un individ grav 
rănit, cam de vârsta lui, poate chiar mai tânăr, îmbrăcat în 
haine de zi, făcea parte în mod evident din personalul 
obişnuit al depozitului, nu era unul dintre mercenarii 
profesionişti care declanşaseră jaful ratat. Necunoscutul 
păru la fel de şocat să-l vadă acolo. Odată ce trecu şocul de 
moment, fiecare observă pistolul din mâna celuilalt şi apoi 
reacționară instinctiv... 

Ridicară arma simultan. Dar Christian apăsă primul pe 
trăgaci. 

Uluit şi stingherit deopotrivă, îl văzu pe tânărul vânjos 
prăvălindu-se spre perete, lăsând pistolul să-i alunece din 
mână şi prelingându-se pe podea. 

Finlay auzise împuşcătura de dincolo de uşă şi îl striga 
disperat pe Christian. Se auzi un țipăt în momentul în care 
reuşi în sfârşit să forţeze metalul încins cu mâinile goale. 
Se uită de la partenerul lui la arma pe care o ţinea în mână 
Christian şi apoi la bărbatul care zăcea grămadă lângă 
perete, în timp ce se chinuia să ţină uşa. 

— Vezi dacă mai are puls! îl îndemnă pe Christian, care 
rămăsese încremenit, uitându-se în gol. Vezi dacă mai 
trăieşte! strigă, proptind din nou cadavrul în prag şi 
înaintând cât de mult se simţi în stare. 

Punându-se brusc în mişcare, Christian lăsă pistolul din 
mână şi dădu fuga spre bărbat, în timp ce în jurul lui 
începeau să cadă bucăţi din tavanul cuprins de flăcări. 1 se 
făcu rău când văzu că bărbatul îl urmărea din priviri, 
pentru că luase deja o hotărâre. Ştiind că Finlay e cu ochii 
pe el, îşi lăsă două degete pe gâtul bărbatului, simțind 
bătăile ritmice ale inimii. 

— Îmi pare rău, îi şopti, apoi se întoarse spre partenerul 
lui. E mort! 

— Haide, atunci! îi strigă scoţianul, ajuns la uşă deja. 

— Banii! strigă Christian după el. 

— Lasă-i! 

— Fin! 

— Lasă-i! 

Prinzând căruciorul de mâner, Christian încercă să-l 


1160 10 


tragă de unul singur pe uşa îngustă. 

— Fin! Ajută-mă! 

Trase disperat, nereuşind să urnească roţile peste 
pragul de metal, privind neputincios cum se prăvălesc 
două cărămizi de bani de pe cărucior, mistuite pe dată de 
flăcări. 

— Fin! 

Deodată, Fin apăru lângă el, strângând mânerul de 
metal în mâinile lui zdravene. Şi împreună dădură un ultim 
brânci căruciorului, reuşind în sfârşit să-l smulgă din 
cuptor. 

A 


Finlay stătea pe malul apei, privind focurile de artificii. 

După toate fotografiile şi bravada, îl văzuse pe Christian 
stând de unul singur, cu mâna bandajată încă tremurându- 
i. Dar nu se dusese la el. 

Colegii lor rătăceau de colo colo fără ţintă şi se amuzau 
urmărindu-i pe pompieri în acţiune sau admirând urmele 
de glonţ de pe capota Fordului Cortina, fără să aibă habar, 
pe moment cel puţin, ce îndesaseră el şi Christian în 
portbagaj... şi ce făcuseră. Niciodată nu se simţise atât de 
străin de ei, de oameni alături de care lucrase ani de-a 
rândul - o decizie luată într-o fracțiune de secundă 
schimbase totul. Şi-ar fi dorit să poată împinge pur şi 
simplu maşina în mijlocul focului, s-o lase să ardă, cu tot 
cu banii, cu tot cu vinovăția şi ruşinea pe care le simţea. 

S-ar fi făcut scrum dacă nu-i luam. 

Nu vor face altceva decât să-i lase să putrezească la 
probe. 

Nimeni nu ştie că sunt la noi. E o infracţiune care n-a 
făcut nicio victimă. 

Cuvintele lui Christian îi răsunau în minte. Doar că nu 
era deloc o infracţiune care nu făcuse victime, pentru că 
unul dintre cadavrele carbonizate era acolo din vina Jor. 

Finlay desprinse pistolul de la brâu. Strânse mânerul în 
mână cu un bandaj curat, ca să nu lase şi mai multe 
amprente. Nu ştia nici el de ce îl luase de pe jos, era 
convins că orice dovadă ar fi fost mistuită de flăcări 


116110 


oricum. 

Dar paza bună trece primejdia rea, până la urmă. 

Uitându-se spre apa întunecată, se gândi cât de repede o 
minciună atrage o alta după ea şi începu să şteargă ţeava 
pistolului. Dar, apoi, din motive care nu-i erau clare nici 
lui, se opri. 

Înfăşurând rapid pistolul în bandaj, îl îndesă în 
pantaloni, susţinându-şi braţul rănit cu cealaltă mână şi 
privind în continuare focul de artificii. 


1 162 0 


CAPITOLUL 19 


Luni, 11 ianuarie 2016 
8:02 a.m. 


Joe adormi într-un final pe unul din paturile mobile, pe la 
3 dimineaţa, după ce ascultase în întregime Dark Side of 
the Moon de la Pink Floyd, II] de la Led Zeppelin şi 
albumul lui Katy Perry Teenage Dream. După ce-i trase o 
sperietură pe cinste femeii de serviciu din tura de 
dimineaţă, dădu la o parte cearşaful şi se dădu jos din pat, 
în căutare de cofeină. 

Chior de somn, luă la rând toate aparatele pe care le 
lăsase să facă teste peste noapte. Ca un zombie tocilar, 
trecu poticnit de la unul la altul, răsfoind hârtiile şi tastând 
letargic la fiecare terminal... până când ajunse la ecranul 
cu numărul 4. Joe lăsă cafeaua deoparte, simțindu-se 
deodată complet treaz. Luă vraful de documente printate, 
împrăştiind coli în timp ce se învârtea prin laboratorul de 
criminalistică. 

— Sunt... extraordinar! declară, ţâşnind pe uşa 
laboratorului şi ciocnindu-se de femeia de serviciu deja 
agitată, care nu-l auzise i arie din cauza aspiratorului. 


Rouche se întoarse cu spatele la geamul prin care venea 
lumină. Simţind cum îi piere rapid somnul, întoarse perna 
pe cealaltă parte şi întinse picioarele, dând cu laba 
piciorului de un corp solid aflat pe cuvertură. După ce-l 
împunse curios cu degetul mare câteva momente, tot nu se 
lămuri şi se ridică în capul oaselor, descoperind că piciorul 
îi era proptit în faţa lui Holly. Ea se foi în somn în timp ce 
el îşi retrase rapid piciorul. 

— Hei, îi zâmbi ea, ciufulindu-şi părul scurt şi blond. 

Părea complet epuizată, cuibărită ca o pisică la capătul 
patului. Trecuse să-l vadă după serviciu şi luaseră o cină 
delicioasă, constând din spaghete şi mousse Angel Delight 
cu aromă de caramel. În loc de brânzeturi, Rouche primise 


116310 


un pumn de pastile, oarecum dezamăgitor, după care ea îl 
băgase la nani. 

— Scuze, îi spuse Holly, ridicându-se în capul oaselor, 
încă în uniforma de infirmieră, boţită acum. Am închis 
ochii doar câteva clipe. 

Rouche se simţea groaznic. În mod evident, 
agrava, pe lângă o slujbă cu normă întreagă, începea s-o 
afecteze. Holly era de o bunătate înnăscută, genul de 
persoană care îşi închipuie, în mod naiv, că poate într- 
adevăr să schimbe ceva în lumea asta care se duce de 
râpă, şi Rouche începea să creadă că el şi Baxter profitau 
de această latură a firii ei. 

— Ce-ar fi să-ţi iei liber în seara asta? îi propuse, 
strâmbându-se când se ridică în capul oaselor. leşi în 
oraş... du-te la film... ia cina la Frankie & Bennys, 
eventual, sau ce mai face puştimea în ziua de azi. 

— Să mă duc la film sau la Frankie & Benny's? râse 
Holly. Asta numeşti tu să ieşi în oraş? 

— Mie îmi sună foarte bine acum, îi spuse Rouche, cu un 
zâmbet firav. 

— Mda... şi mie, de fapt. 

— Păi, du-te! o îndemnă Rouche, cu mai multă vioiciune 
decât dovedise în ultimele două săptămâni. Aş veni şi eu, 
dar ştii şi tu: FBI... elicoptere... maşini care m-ar urmări... 
o înfruntare cu pistoalele... şi sunt mort. 

Râzând, Holly se ridică din pat. 

— Cum te simţi? 

— Ştii ce? Bine. Excelent, de fapt. 

— N-o spui doar aşa...? 

— Deloc, îi răspunse Rouche, trăgându-se până pe 
marginea patului. O să-ţi pregătesc micul dejun. 

— Categoric, nu. 

— Îmi promiţi c-o să-ţi iei liber în seara asta? o întrebă, 
lăsându-şi picioarele pe marginea patului şi amenințând că 
o să se ridice. 

Holly părea să cumpănească. 

Până la urmă, convenită că Holly o să-l sune o dată 


116410 


înainte să iasă şi încă o dată de cum ajungea acasă. Ea 
promise că o să bea cel puţin trei ginuri tonice, cu condiţia 
ca Rouche să mănânce nişte legume la cină. El trebuia să 
nu iasă cu nici o altă ocazie din dormitor dacă i se dădea 
voie să ia micul dejun cu ea în bucătărie, plus diverse 
clauze secundare legate de foc, corespondenţă şi Vânătorii 
de chilipiruri. 

El duse vasele murdare la chiuvetă până să apuce ea să 
protesteze, ba chiar îi găsi orele la care rula o oroare pe 
modelul „femeie muribundă se îndrăgosteşte de donatorul 
al cărui organ i-a salvat viaţa”, în comparaţie cu care 
perspectiva unei confruntări armate cu FBl-ul nu mai suna 
chiar aşa nasol. 

— Trebuie să plec! îi spuse Holly, dându-şi seama cât se 
făcuse ceasul. 

Işi strânse lucrurile. 

— Odihneşte-te, adăugă ea. 

— Bine, îi promise Rouche, insistând s-o conducă până la 
uşă. 

Se îmbrăţişară, nefiind obişnuiţi cu gândul de a petrece 
o zi întreagă fără să se vadă. Dar Holly părea fericită 
sincer. 

— Nu-mi vine să cred ce schimbat eşti azi! 

Rouche îi făcu cu mâna în timp ce ea cobora sprinţar 
treptele. Dar, de cum închise uşa, se rezemă moale de ea, 
icnind de durere şi lăsându-se să cadă pe podea. Efortul 
necesar spre a menţine faţada îl lăsase fără suflu. Vedea 
analgezicele pe bufetul din bucătărie, dar nu se simţea în 
stare să se mişte. Aşa că rămase pur şi simplu acolo, 
uitându-se fix la punga de hârtie, până când i se 
împăienjeniră ochii de lagrnui 1 începu să plângă. 


— Ce naiba faci, William? îl întrebă Maggie în timp ce 
apa de ceai dădea în fiert. Am înghetat! 

Lupul stătea ghemuit în hol, în dreptul uşii de la intrare 
deschise, făcându-şi de lucru cu încuietoarea. 

— Scuze. Mai durează doar un minut. Promit! 

— E ceva în neregulă cu uşa? 


1 16510 


Lupul apăsă şi ridică clanţa, verificând mecanismul. 
Ridică din umeri şi apoi o închise. 

— S-a blocat deunăzi. Voiam doar să mă asigur că au 
fixat-o bine când au schimbat tocul uşii... Să mă asigur că 
mai putem intra dacă vei avea nevoie vreodată de ajutorul 
nostru. 

— Eşti un băiat bun. 

El o privi sceptic. 

— Mă rog, eşti de treabă cu mine, oricum, continuă 
Maggie zâmbind. Un ceai? 

— les să duc gunoiul, îi spuse Lupul, trecând în 
bucătărie ca să scoată punga pe jumătate plină. 

Trase zăvorul de la uşa din spate, închizând-o în urma 
lui. După ce aruncă sacul în tomberon, străbătu grădina, 
mărginită de tufe de-o parte şi de alta, până când ajunse la 
gardul din spate. Urcându-se pe zidul scund, se uită pe 
deasupra şipcilor la proprietatea în paragină din spatele 
gardului. Asigurându-se că nu e nimeni prin preajmă, se 
căţără pe gardul şubred, aterizând grămadă de cealaltă 
parte a lui. 

— Băga-mi-aş! gemu. 

Începu să-i zbârnâie telefonul în buzunar. Nesimţindu-se 
în stare să se mişte încă, îl căută pe bâjbâite, deloc 
pregătit pentru o conversaţie în toată regula cu Baxter 
după ce aceasta o tulise şi-l lăsase singur. Dar oftă uşurat. 

— Saunders? 

— Eşti bine? Joe zice c-a descoperit ceva. 

— Cine? 

— Tipul cu eprubetele. 

— Aha... 

— Comisarul vrea să-l ţinem la curent, aşa că ne 
întâlnim la spital la 12:30. 

Lupul se uită la ceas. 


— Ne vedem acolo! 
XX x 


— Am obţinut apelul lui Finlay la 999, îl informă 
Saunders pe Lup în timp ce o coteau pe încă un coridor 
identic cu celelalte. Durează doar 24 de secunde. 


1166 10 


Operatoarea îl întreabă de ce serviciu de urgenţă are 
nevoie, îi spune de două ori că nu-l aude, apoi îl roagă să 
tuşească sau să lovească de două ori în receptor dacă nu 
poate vorbi. Se aud două bătăi distincte, apoi nu se mai 
aude nimic. Nu există nimic care să indice dacă e cu 
adevărat Finlay cel care cere ajutor sau... o cu totul altă 
persoană. 

— Hmmm... 

— I l-am transmis lui Steve de la Tehnic să prelucreze 
înregistrarea, dar nu cred că e cazul să ne facem mari 
speranţe. 

Intrând în salonul privat, descoperiră că toţi ceilalţi 
sosiseră deja. 

Christian era proptit în capul oaselor în pat, cu butonul 
care regla perfuzia de morfină în mână, diversele semne 
vitale fiind afişate pe ecranul din spatele lui, vizibile pentru 
toţi cei de faţă. Baxter se plasase strategic în colţul opus, 
astfel încât era scutită de corvoada de a-i privi în ochi sau 
de a interacţiona cu oricare dintre ei. Edmunds, în schimb, 
care avusese nesăbuinţa să aducă vorba de cererea în 
căsătorie dezastruoasă a lui Thomas, o privea revoltat din 
celălalt colţ. Iar Joe, care era în lumea lui, rânjea ca un 
imbecil, minunându-se de cât era de genial. 

— Ah! Fawkes şi Saunders. Vă rog, luaţi loc, îi 
întâmpină, îndemnându-i să se aşeze la capul patului 
comisarului. 

Christian dădu să apese pe butonul pentru morfină. 

— Vă rog eu, nu. 

— Nu e nevoie, spuse Lupul. 

— Cum vreţi... Toată lumea e fericită? începu Joe, 
complet incapabil să interpreteze atmosfera. OK. Deci, 
acum câţiva ani, am solicitat finanţare pentru un sistem de 
cartografiere 3D pentru analiza texturii suprafeţelor, 
pentru care n-au vrut să-mi acorde fonduri iniţial 
deoarece... 

Baxter căscă să-i trosnească fălcile. 

— Mda. Nu vă interesează. Dar, pe înţelesul tuturor, cea 
mai apropiată analogie ar fi o tehnică de recunoaştere 


116710 


facială pentru obiecte... obiecte cum ar fi... gloanțele, le 
explică Joe zâmbind. Ieri am stat toată ziua să introduc 
probele fizice din cazurile vechi ale lui Finlay şi ale 
domnului comisar. Mi-a luat o vreme, dar într-un final am 
găsit ceva care corespunde. 

Le arătă o pungă transparentă pentru probe în care se 
aflau un pumn de obiecte metalice. 

— Proba A: doar şase dintre zecile de gloanţe recuperate 
în urma capturii de la depozitul din port, din Noaptea lui 
Guy Fawkes. Toate provenind de la aceeaşi armă. 

— Şi de unde anume ştii asta? îl întrebă Saunders. 

— Dimensiunile şi modelul? sugeră Edmunds. 

— Dacă-mi amintesc bine, interveni Christian, au fost o 
grămadă de arme care au tras o grămadă de gloanţe în 
noaptea aia. 

— Mă bucur că m-ati întrebat, spuse Joe, părând sincer 
bucuros. 

Le arătă o fotografie mărită a unui glonţ, cu nişte linii 
colorate care evidenţiau secţiuni aleatorii ale formei boţite. 

— Imperfecţiuni minuscule pe ţeavă. Acestea lasă 
zgârieturi infinitezimale pe metal când glonţul ţâşneşte pe 
ţeavă; invariabil identice... o amprentă întipărită pe el, 
dacă vreţi. 

— Nu vreau să par arogant, amice, interveni Saunders, 
făcând pe mieluşelul cu Christian de faţă, dar e logic să 
presupunem că, dacă nu cumva era complet inept, 
individul căruia i-a aparţinut arma a apucat să tragă măcar 
câteva gloanţe înainte de a se alege cu unul la rândul său. 
Care e descoperirea aici? 

— Oh, nu asta era vestea mea, îl lămuri Joe. Asta a fost 
doar spre a stabili un punct de referinţă. 

Le arătă mai multe fotografii cu gloanţe, toate cu 
marcaje colorate similare. 

— Apoi am început să căutăm urmele cele mai frecvente. 

— Şi le-aţi găsit pe cele care corespund armei lui 
Finlay?! exclamă Edmunds entuziasmat. 

— Nu, recunoscu Joe, părând să se pleoştească un pic. 
Dar asta chiar ar fi fost mare lucru. 


1168 10 


Le arătă o a doua pungă de probe, în care se afla un 
singur glonţ înnegrit. 

— Proba B, anunţă. „B” de la „buba la popou”. Acesta 
este exact glonţul care s-a înfipt în fesa stângă a acestui 
mare om - arătă spre Christian, care făcu cu mâna ca şi 
cum ar fi câştigat un premiu - la doar câteva zile după 
aceea, în George Square. O potrivire de 92%! 

Auditoriul lui părea un pic plictisit. 

— Merge? glumi, lovindu-şi pieptul, ca şi cum avea un 
microfon. Vedeţi unde bat? 

Auditoriul lui părea în continuare un pic plictisit. 

— Nu înţelegeţi? Asta înseamnă că arma de la care au 
provenit aceste gloanţe s-a aflat la locurile ambelor 
infracţiuni! Aşadar cum a ajuns acolo? 

Edmunds şi Lupul răspunseră la unison: 

— Olandezul. 

— Invincibilul cu chică. 

În mod clar, Joe aşteptase fix acest moment. Le arătă din 
nou punga cu glonţul extras din fesă. 

— Scârnăvia cu chică, adică cel care murise cu două zile 
înainte să fie tras acest glonţ? 

Era din ce în ce mai entuziasmat. 

— Concluzia: olandezul n-a fost singura persoană care a 
scăpat cu viaţă din incendiul de pe şantier... A mai scăpat 
cineva. 

— Nu e cu putinţă, spuse Christian, arătând şi mai rău 
decât arăta cu cinci minute mai devreme. 

Lupul îi aruncă o privire, observând pe monitor că ritmul 
cardiac i se accelerase. 

— Toate probele conduc spre acel depozit, le spuse Joe 
încrezător. E vorba de cazul ăsta. Şi, oricine ar fi acest nou 
supravieţuitor misterios, din momentul ăsta e suspectul 
nostru principal. 


11691 


CAPITOLUL 20 


Luni, 5 noiembrie 1979 
Noaptea lui Guy Fawkes 
9:16 p.m. 


Cerul era în flăcări. 

Scheletul de metal al clădirii muribunde gemea, iar el nu 
putea decât să privească spectacolul, scos din circulaţie, 
să se uite cum sar scânteile în jur, licurici purtaţi de vânt. 
La nici cinci metri distanţă, bruma de bani rămaşi din 
ditamai turnul ardea cu flamă, lăsând în urmă doar petice 
de hârtie carbonizate şi scrum. Prin ironia sorții, glonţul îşi 
ratase ţinta, înfigându-i-se sub omoplat şi condamnându-l 
să fie ars de viu. 

Anticiparea a ceea ce-l aştepta pe lumea cealaltă. 

Tavanul continua să se prăbuşească în jurul lui, lăsându- 
l să vadă pentru ultima dată stelele. Şi apoi auzi cântecul 
de lebădă al depozitului care se năruia. 

Podeaua dudui sub el. 

Uşa presurizată fu smulsă din balamale, închise ochii şi 
se lăsă să cadă. 

Zăcând printre mormanele de moloz de la parter, se 
întrebă dacă nu cumva Dumnezeu se distra un pic prea 
mult pe seama lui. Fără să deschidă ochii, îşi dori să se 
termine odată, chiar când ultima dintre canistrele enorme 
explodă, pe undeva pe-aproape. 

— Haide! şopti. Haide! 

Simţind o boare rece în ceafă, deschise ochii - în colţul 
camerei, la îmbinarea dintre doi pereţi, apăruse o 
deschizătură îngustă. Recuperându-şi arma de pe jos, se 
târi afară, în noapte. De o parte se vedea oglinda 
întunecată a apei, iar cerul era luminat de explozii viu 
colorate, o mare de lumini albastre, scăpărătoare, pulsând 
pe fundalul plin de containere, când ajunse în dreptul 
gardului de sârmă. 

Pierdut printre toate luminile şi focurile de artificii, 


117010 


bliţul modest al unui aparat de fotografiat - imortalizând 
momentul de glorie al lui Finlay şi Christian, imortalizând 
cea mai mare captură a Poliţiei din Strathclyde din 
ultimele decenii, imortalizând un morman de aproape doi 
metri de heroină cvasipură, gata de transport, şi 
identitățile celor doi bărbaţi datorită cărora nu avea să mai 
ajungă pe străzi. 


117110 


CAPITOLUL 21 


Marţi, 12 ianuarie 2016 
9:06 a.m. 


— Hei! Hei! Hei! le strigă o femeie cu un aer autoritar 
când Lupul şi Maggie trecură pe lângă ghişeul 
asistentelor. Toţi vizitatorii trebuie să se treacă în registru, 
le spuse, apoi îşi reluă convorbirea telefonică. 

Era prima dată când auzeau treaba asta. Ascultător, 
Lupul se îndreptă spre registrul în care erau înşirate cu 
mândrie numele altor nefericiţi care fuseseră interceptaţi 
de femeia complet lipsită de maniere. Studie lista şi luă 
pixul în mână. Dar, răzgândindu-se, rupse pagina atât de 
prețioasă şi băgă şi pixul în buzunar, ca să fie tacâmul 
complet. 

— William! îi şopti Maggie. 

— Scuze. Pur şi simplu nu mi-a plăcut cum ţi-a vorbit, 
replică Lupul, conducând-o de-acolo până să observe 
cineva. 

Christian urma să fie externat, iar Lupul se oferise s-o 
însoţească pe Maggie când venea să-l ia. Infirmiera din 
Maggie se activase, desigur, şi bancheta din spate a 
maşinii era echipată ca o ambulanţă. Cu Lupul la volan, 
ieşiseră într-un final din zona metropolitană spre a se 
avânta pe drumurile secundare care o tăiau prin pădure şi 
pe care juca lumina soarelui. Îndrumările pe care i le 
dădea Christian se dovediseră de prisos odată ce intraseră 
pe drumul particular, pentru că se putea ghida după 
asfaltul cu urme de cauciuc ars şi cioburile stinghere care 
scânteiau în bătaia soarelui. Odată ce intrară pe poartă, le 
apăru dinainte o casă elegantă, dar modernă, cu trei 
niveluri, o combinaţie de lemn şi sticlă în stil scandinav 
care fusese proiectată astfel încât părea să fi răsărit în 
mod natural printre copacii din jur. 

— Uau! exclamă Lupul de la volan, deşi părerea lui 
probabil că nu avea nicio relevanţă, în condiţiile în care el 


1 172 0 


locuia pe moment într-o celulă. 

Parcară. Christian îi înmână Lupului cheile şi îi dădu 
codul de la alarmă, care ţiui strident de jur-împrejurul 
clădirii în stil minimalist. De cum trecu pragul, Christian 
insistă să închidă de unul singur uşa de la intrare, 
asigurându-se de două ori că e închisă înainte de a ridica 
de clanţă. 

Răsuci încuietoarea şi apoi trase zăvorul sus şi jos, în 
timp ce Maggie şi Lupul îl urmăreau cu răbdare. 

— lertaţi-mă că sunt aşa paranoic, le spuse. Cred c-o să- 
mi ia o perioadă până când o să mă simt din nou în 
siguranţă... Vă rog, continuă, făcându-le semn să intre în 
casă. 

Un perete de sticlă care se întindea pe trei etaje dădea 
spre grădina impecabilă, despărțită doar printr-o poartă 
pitorească de lemn de pădurea învecinată. Un balcon stil 
galerie părea să plutească deasupra lor, atrăgând privirea 
observatorului spre tavanul superb, cu boltă. 

— Vai de mine, Christian, exclamă Maggie. Şi eu care 
credeam că locuinţa ta dinainte era cochetă! Doar tu 
locuieşti aici? 

— Din păcate, da. 

Christian se strâmbă de durere, chinuindu-se să se aşeze 
în fotoliul lui preferat. Maggie dădu fuga să-l ajute. 

— Will, promiţi să mă ţii la curent cu progresele pe care 
le faceţi? 

Lupul privea în continuare spre pădure, sorbind lumina 
soarelui iernatic. 

— Hm? 

— Progresele pe care le faceţi, repetă Christian. Promiţi 
să mă ţii la curent? 

— Vei fi prima persoană informată. 

— În niciun caz! se zburli Maggie. Trebuie să rămâi în 
pat până te recuperezi, amice! 

— Bine! Bine! cedă Christian, făcându-i şiret cu ochiul 
Lupului în timp ce Maggie începea să-şi facă de lucru cu 
perne şi medicamente, în mod clar savurând faptul că, în 
loc să se simtă o povară, era nevoie de ajutorul ei. 


117310 


— Eu am plecat, anunţă Lupul, smulgându-se de lângă 
geam şi pornind-o spre uşă. O să iau un taxi până la staţie. 

— Eşti sigur? îl întrebă Maggie. Pot să te duc eu până 
acolo. 

— Nu, îi zâmbi Lupul. mei a ochii pe Christian! 


Jardinierele suspendate se legănau agale în adierea 
vântului, pline de flori iernatice care tânjeau după lumina 
soarelui, avântându-se spre cer în timp ce se sufocau 
reciproc: instinctul de supraviețuire în toată splendoarea 
sa brutală. 

Staţia de metrou Epping era, probabil, cea mai bizară pe 
care o văzuse vreodată Lupul, aducând mai curând a foişor 
dintr-un parc decât a piscină golită, întreţinută cu grijă şi 
fără urmă de gunoaie sau aglomeraţie. Se urcă în trenul 
care aştepta în staţie şi închise ochii, iar, pe măsură ce se 
apropiau pe sub pământ de oraş, vagonul începu să se 
umple în jurul lui. 

XX 


leşind la suprafaţă la staţia de la St. James's Park, Lupul 
parcurse pe jos scurta distanţă până la New Scotland Yard. 
De-abia se trecuse în registru la recepţie şi i se spusese să 
aştepte un însoțitor, când observă mai mulţi poliţişti 
înarmaţi mobilizându-se la unison. 

— Arestaţi-l pe acest individ! răcni unul dintre ei, 
arătând spre holul aglomerat. 

De-abia aşteptând să vadă vreun nătărău care habar nu 
avea ce-l paşte, doborât la pământ de cinci poliţişti 
plictisiţi, din serviciul de protecţie diplomatică, Lupul se 
întoarse să vadă despre cine vorbesc, ceea ce le simplifică 
treaba celor cinci poliţişti plictisiţi, din serviciul de 
protecţie diplomatică, astfel că îl doborâră la pământ pe 


dată. 
A 


Nimeni nu-l putea învinovăţi pe Lup pentru că avea 
senzaţia că nu făcuse mari progrese, având în vedere că 
avea din nou cătuşe la mâini şi se trezise pe acelaşi scaun, 
în fix aceeaşi sală de interogatoriu în care se aflase cu o 
săptămână în urmă. Din fericire, nu avu mult de aşteptat 


117410 


înainte ca Vanita să-şi facă apariţia şi să se aşeze la masă, 
faţă în faţă cu el. 

— Hai să nu ne lungim, bine, Fawkes? începu, în loc de 
salut. Ştiam eu că n-o să fii în stare. Ştiam că n-o să rezişti 
fără să încalci clauzele înţelegerii noastre. Mă mir doar că 
ai rezistat atât de mult. Deci felicitări pentru asta, aş zice. 

— Mulţumesc, îi răspunse Lupul, sincer mândru. Şi, de 
curiozitate, ce clauze ale înţelegerii ştii c-aş fi încălcat? 
Adică la care te referi? 

Îşi dădu ochii peste cap, simțind că-i mai pierise din 
mândrie. 

Vanita deschise dosarul. 

— Sâmbătă, la ora 8:58 p.m., ţi-ai părăsit locuinţa 
alocată, după ora permisă, şi te-ai mai întors abia a doua 
zi, după-amiaza. 

— Pentru că am fost la spital cu Christian... cu domnul 
comisar, îi aminti Lupul. 

— Moment în care, continuă Vanita, ai reuşit să rezişti 
patru ore - un record - înainte de a încălca pentru a doua 
oară interdicţia de ieşire după ora stingerii. 

— Ca să merg la domiciliul lui Alex Edmunds, locul unde 
se comisese o infracţiune! zise Lupul, începând să se 
enerveze. Poate părea surprinzător pentru cineva care a 
avut parte de un nou weekend prelungit... 

— Am avut un curs de formare. 

— ...dar, uneori, uneori doar, infractorii ăştia nesuferiţi 
decid să snopească din bătaie comisari de poliţie şi să 
împrăştie lichide corozive peste tot, la cele mai nepotrivite 
ore! 

Vanita se umflă şi mai tare în pene văzându-i iritarea. 

— N-ar fi putut să se ocupe ceilalţi de asta? îl întrebă, 
dând pagina. Şi acum a ieşit la iveală faptul că vineri după- 
amiază agentul-detectiv Aaron Blake a efectuat o căutare 
nejustificată şi, ca urmare, ilegală, spre a obţine datele de 
contact la zi ale unei anumite Ashley Lochlan. 

Se uită la el. 

— Pe bune, Fawkes? Cineva de pe lista din cazul 
„Păpuşa de cârpe”! Trebuie să fi ştiut c-o să apară o alertă 


117510 


în sistem, nu? 

Lupul dădu s-o contrazică... 

— Şi, în sfârşit, îl întrerupse Vanita, părând uşor 
dezgustată de informaţia redată mult prea plastic, negru 
pe alb, pe care o avea în faţă, preotul de la Spitalul King 
George susţine că te-a găsit gol-puşcă în capelă - Vanita se 
încruntă -, întins lângă o statuie decapitată a 
Mântuitorului nostru, lisus Hristos, zise şi, ridicând din 
sprâncene, adăugă: Poţi să-mi explici? 

Lupul dădu din nou să spună ceva... se opri... şi clătină 
din cap. 

— O să consemnez în raportul meu contribuţia ta la 
ancheta în cazul Finlay Shaw. La revedere, Fawkes! 

Vanita se ridică să plece. 

— Trebuie să vorbesc cu Baxter! 

— Nici gând! 

— Atunci vreau să vorbesc cu avocatul meu. 


20 de minute mai târziu, Lupul era condus într-o cameră 
goală de unde avea permisiunea să dea un telefon. 
Polițistul ieşi, dar i se vedea umbra pândind pe sub uşă - 
rămăsese de pază. Făcând ghemotoc datele de contact ale 
firmei de avocatură Collins & Hunter, prima care îi venise 
în minte, Lupul formă unul dintre puţinele numere de 
telefon pe care le mai ştia pe de rost. 

— Maggie? Lupul la telefon. Am nevoie să mă ajuţi cu o 


treabă. 
*x k x 


— Firele de păr recuperate de sub podea le aparțin 
comisarului şi lui Baxter, anunţă Joe. Deloc surprinzător, 
având în vedere că ei fuseseră cel mai des în acea cameră. 

Baxter, Edmunds şi Saunders se adunaseră în 
laboratorul de criminalistică şi hotărâseră să nu-l mai 
aştepte pe Lup, care întârziase deja o jumătate de oră. 

— Cum rămâne cu urmele de încălţăminte de la 
Edmunds de-acasă? îl iscodi Baxter. 

— Încălţăminte bărbătească. Numărul 45. O uşoară 
scobitură la talpă. Nimic ieşit din comun. 


117610 


Baxter pufni: 

— Acidul, atunci? 

— Încă mai fac analize spre a stabili ce este mai exact - 
cel mai probabil, un soi de combinaţie artizanală. Odată ce 
ştiu asta, poate avem o şansă minusculă să identificăm de 
unde ar fi putut proveni... sau nu. 

— Bun. Pe mine şi pe Edmunds ne aşteaptă o nouă 
dimineaţă în care vom bate la uşi. Să vedem dacă cineva a 
văzut ceva care ne-ar putea fi câtuşi de puţin util. 
Saunders, tu... 

Se auzi o bufnitură în momentul în care Blake dădu 
buzna în laborator. Părând fâstâcit, se uită la masa 
cărnoasă de pe tava pe care tocmai o răsturnase şi în care 
călcase apoi. 

— Chestia aia e... un creier? întrebă. 

— Nu mai e, ţâţâi Joe. 

— Oh, Doamne, ce nu-mi place să vin aici! se plânse 
Blake, ştergându-şi talpa pe o porţiune curată din podea. 

— Simte-te liber să nu mai vii... niciodată. 

Blake se întoarse spre Baxter. 

— Scuze că te deranjez, şefa. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Lupul. 

— Ce-i cu el? 

— A fost arestat... Ştii... din nou. 


117710 


CAPITOLUL 22 


Marţi, 13 noiembrie 1979 
7:24 p.m. 


— Nu te mişca, dragule, îi spuse ea, în mijlocul 
bucătărioarei lor prăpădite, în timp ce se chinuia să-i 
desprindă bandajul lipit de piele. 

Strângând din dinţi, el mai luă o gură de bere. 

— Ce ţi-a făcut doctorul ăla? bombăni ea. 

— N-a fost niciodată mare lucru de capul lui... Bănuiesc 
că de-aia a ajuns să trateze de-alde mine, glumi el, 
sărutându-i braţul plin de urme de ace. 

— Trebuie să mă concentrez. 

— Şi eu, îi spuse, trăgând-o în poală. 

— Incerc să te fac bine! îi spuse ea râzând. 

— Păi, şi eu încerc să te fac să te simţi bine! 

Se auzi o bătaie în uşă. 

Alertaţi brusc, amuţiră amândoi şi se ridicară în 
picioare. 

— Du-te în dormitor, îi şopti el, punând mâna pe pistol. 
Bine?! 

— Sunt Dillon, jigodie! Dă-mi drumul! 

Relaxându-se, ascunse arma sub cămaşa de pe masă 
înainte de a deschide uşa. 

— Uau! Arăţi ca naiba, îi spuse Dillon amicului lui rămas 
la bustul gol, în timp ce încuia uşa în urma lui. 

— Ca şi tine. Tu ce scuză ai? 

Momentul de încordare se risipi când pufniră amândoi în 
râs. 

— Lorna, o salută Dillon zâmbind când o zări pândind în 
uşa de la dormitor. 

— O bere? 

— Oh, da, n-ar fi rău deloc. 

Trecând pe lângă el ca să ajungă la frigider, Lorna 
observă mânerul unui pistol iţindu-se de sub haină, dar nu 
reacţionă. Simţindu-i privirea aţintită asupra ei, scoase 

1 178 1 


două beri din frigider şi se întoarse să ia parte la 
conversaţie. 

— Mulţumesc, îi zise Dillon, ciocnind înainte de a lua o 
gură. 

— Cu ce treabă pe-aici, Dillon? îl întrebă el, înainte de a 
se uita la una dintre arsurile mai grave de pe braţ. 

— N-are voie un tip să treacă să vadă ce mai face vechiul 
lui prieten, care teoretic ar trebui să fie mort? îi răspunse 
Dillon, apoi continuă pe un ton serios. S-a dus naibii totul. 
Şeful e... e pornit rău. Depozitul... incendiul... poliţaii... am 
pierdut totul. 

— Şi eu încerc să dreg lucrurile. 

— Asta a fost ideea deunăzi în piaţă? N 

— Drogurile s-au dus. Dar banii mai există. Incă mai pot 
să-i recuperez. 

— De fapt, şeful a hotărât să aleagă o... altă abordare. 

— Asta nu prea mă ajută să-mi spăl păcatele. 

— Nu... Probabil că nu. 

Dillon duse mâna la pistol şi Lorna se întoarse, 
spărgându-i sticla în cap. Îi sări în spinare, dar silueta ei 
de fetişcană nu reuşi să-l încurce cine ştie ce în timp ce se 
agăța de el cu palmele însângerate, lăsându-i dâre roşu 
aprins pe geacă. Izbind-o zdravăn de perete, îşi scoase 
pistolul fix când primul glonţ i se înfipse în umăr. Ţipă de 
durere şi ridică din nou pistolul în timp ce încă două 
gloanţe ţâşneau spre el. 

Dillon se prăvăli pe podeaua bucătăriei. Lorna zăcea 
grămadă lângă el. 

— Iubito...? lubito? icni el, lăsând pistolul din mână şi 
păşind peste prietenul lui, ai cărui ochi erau deja sticloşi. 
Nu-i nimic, îi spuse, ţinând apăsată rana de glonţ de pe 
coapsă. 

Întinse mâna spre cadavrul lui Dillon şi căută pe 
bâjbâite, până găsi cheile de la maşină. 

— Gata, eşti cu mine. Eşti cu mine. [ine-te bine de mine, 
îi şopti, luând-o în braţe. Totul va fi bine. 


117910 


CAPITOLUL 23 


Marţi, 12 ianuarie 2016 
6:04 p.m. 


Se trânti o uşă, tulburând pe moment reflexia Lupului în 
geamul imens cu oglindă. După ore întregi petrecute în 
sala de interogatoriu, era deopotrivă uşurat şi surprins să 
audă o voce prietenoasă pe culoar. 

— Ce-ar fi să ieşi să-ţi iei o cafea? îi spune o voce cuiva, 
pe un ton care sugera subtil că nu era câtuşi de puţin o 
sugestie. 

Se uită în expectativă la uşă şi Christian apăru 
şchiopătând în prag. Lupul se întrebă de câte costume la 
comandă ar fi putut avea nevoie cineva, deoarece, dacă n- 
ar fi avut faţa tumefiată, comisarul ar fi arătat la fel de 
imaculat ca de obicei. 

— Chiar mă bucur să te văd! îl întâmpină Lupul. Dar n- 
am vrut să baţi drumul până aici. 

Christian îi zâmbi, dar gestul părea să necesite un efort 
din partea lui. 

— Păi, m-am gândit că o abordare personală ar face 
minuni în situaţia de fată. 

Se îndreptă spre masă ca să deconecteze microfoanele şi 
dispozitivul de înregistrare. 

— Să înţeleg că e mâna Vanitei? 

Lupul  încuviinţă,  zgâriind spătarul scaunului cu 
cătuşele. 

— Stai cuminte! O rezolv eu. 

Christian dădu să iasă. 

— Mai e ceva! exclamă Lupul, uitându-se îngrijorat spre 
oglindă. 

— Suntem doar noi, îl linişti Christian, întorcându-se 
spre masă. M-am asigurat. 

Lupul se relaxă un pic. 

— M-au percheziţionat când m-au arestat, dar sunt sigur 
că nu l-au găsit. 

1 1801 


— Ce să găsească? 

— În buzunarul de la cămaşă. 

Intrigat, Christian băgă mâna în buzunarul aparent gol, 
dar apoi atinse cu buricele degetelor un dreptunghi 
minuscul de plastic. 

— Ţi-am zis, îi spuse Lupul, zâmbind uşurat, uitându-se 
la Christian cum studiază cardul de memorie pe care-l 
ţinea în mână. 

— Ce-i asta? 

— Alex Edmunds e un individ foarte precaut, începu 
Lupul. Şi, mânat de paranoia, care s-a dovedit a fi nu 
tocmai paranoia, s-a hotărât să fotografieze, o seară 
întreagă, fiecare probă care se afla în cutiile alea înainte 
de a fi distruse. 

Christian părea şocat. 

— Deci... încă le mai avem? Toate probele? 

— Toate, încuviinţă Lupul. Trebuie să faci o copie de 
îndată ce... 

Se întrerupse când îl văzu pe Christian ducând mâna la 
frunte, ca şi cum îl durea capul. 

— Te simţi bine? îl întrebă, privind dezarmat cum 
comisarul se apropie împleticit de oglindă, sprijinindu-se 
de ea şi schimonosind reflexiile de-acolo ca şi cum ar fi 
tulburat suprafaţa unei ape. Christian? Zi ceva! Ce s-a 
întâmplat? 

Se chinuia să audă ce mormăia înfundat bărbatul mai în 
vârstă şi trase zadarnic de cătuşe, neputând să-l ajute. 
Desprinzându-se în sfârşit de oglindă, Christian se întoarse 
împleticit spre el, de parcă băuse. 

— Christian? îl întrebă Lupul îngrijorat, înainte ca o 
lovitură zdravănă să-l răstoarne cu tot cu scaun, fără să se 
poată folosi în vreun fel de mâinile încătuşate când se dădu 
cu capul de podea. 

Pe punctul de a-şi pierde cunoştinţa, se uită la bărbatul 
mereu stăpân pe sine, care se învârtea prin încăperea 
minusculă: n-avea stare, era agitat... disperat. 

— Futu-i! N-am vrut să se întâmple asta! N-am vrut, 
futu-i... 


118110 


Lupul se lăsă înghiţit de câteva ori de întunericul care 
pândea ca o gaură neagră la marginea câmpului lui vizual, 
neştiind de cât timp zăcea pe linoleumul rece. Avea 
senzaţia că i-a crăpat ţeasta. Simţea gust de sânge în gură, 
vedea ca prin ceaţă şi îi ţiuiau din ce în ce mai tare 
urechile. 

Într-un final, Christian se adună îndeajuns cât să se 
poată concentra pe problema iminentă în momentul de 
faţă, ghemuindu-se deasupra Lupului, care îl privea 
absent. 

— De ce n-oi fi putut s-o laşi cum a căzut? îl întrebă 
Christian pe un ton rugător. De ce n-ai putut să te 
resemnezi pur şi simplu? Am fi putut fi prieteni, îi spuse, 
un comentariu fără noimă. 

Tonul lui părea încordat şi plângea de disperare. 

— Cred că Fin şi-ar fi dorit asta. 

Lupul nu reacţionă. 

Bătându-l afectuos pe umăr, Christian îi arătă cardul de 
memorie. 

— Ancheta ta, declară. 

Lupul gemu văzându-l cum rupe în două cardul de 
memorie. 

— Am încheiat cu asta? îl întrebă Christian. 

Lupul îl ţintuia cu privirea, furibund. 

— Mă tem că e musai să te aud c-o spui şi tu. Am... 
încheiat... cu... asta? 

Se aplecă, apropiindu-şi urechea de buzele Lupului. 

— Du-te dracului! 

— Ştiam eu c-o să spui asta. 

Christian zâmbi trist. Îşi ridică mândru capul, strânse 
din dinţi şi apoi îl pocni din nou pe Lup, care îşi pierdu cu 
totul cunoştinţa. 

x XX x 

Când îşi veni în fire, era aşezat din nou în capul oaselor 
şi Christian îl ştergea cu o batistă plină de sânge - un nou 
loc al faptei de la care ştersese toate urmele. 

— Uită-te la mine, îl somă Christian, pocnind agresiv din 
degete. Uită-te la mine! 


1 182 0 


Prinzându-l de bărbie, îi ridică faţa spre el şi îi întâlni 
privirea pătimaşă. 

— Toate probele s-au dus. Până mâine-dimineaţă, 
membrii echipei tale vor fi repartizaţi la alte cazuri. Cei de 
la criminalistică nu vor găsi nimic. Iar tu... tu vei sta după 
gratii o bună perioadă de-acum înainte. Gata, s-a terminat! 


118310 


CAPITOLUL 24 


Miercuri, 13 ianuarie 2016 
10:20 a.m. 


Din refugiul oferit de biroul ei spaţios, Vanita studia 
agitația din stradă: campania Andreei Hall, „Eliberaţi 
Lupul”, era în toi. 

Încă sub impresiile de la ultima lor întâlnire, un interviu 
televizat care marca un moment ruşinos în cariera ei şi 
care îi provoca insomnii şi acum, nu reuşea să-şi dea 
seama dacă reportera cu tendinţe distructive era pe 
undeva pe-acolo, prin mulţime. Părul roşcat părea o 
trăsătură dominantă în rândul gloatei de protestatari care 
roiau în jurul sediului New Scotland Yard, trădând spiritul 
de turmă al publicului, dorinţa lor de a se reinventa odată 
cu fiecare tendinţă pasageră, imitându-i coafura doamnei 
Hall, stilul vestimentar şi, s-ar zice, chiar şi valorile 
personale, ca să fie tacâmul complet. 

Vanita se încordă auzindu-şi invitatul că se ridică de pe 
scaun şi vine lângă ea la geam. Il privi oglindit în geam, 
cum sorbea din cafea. 

— Doamne sfinte, exclamă Lupul, la fel de puţin încântat 
să vadă o stradă plină de imitații ale fostei lui soţii. Sunt cu 
zecile. 

— Într-adevăr! 

— Nu poate fi a bună. 

— Nu, chiar nu, îi dădu dreptate Vanita. Ei bine... 
succes! 

Lupul nu-şi imaginase niciodată o situaţie în care să stea 
pe gânduri la auzul unei invitaţii din partea comandantului 
s-o şteargă din preajma ei, dar se trezi zăbovind un pic 
acolo. 

— Ai ceva programat pentru diseară? o întrebă. Am 
văzut o reţetă de risotto cu pui şi la... 

— Fawkes... îl întrerupse Vanita, fără să-şi ia ochii de la 
geam. 


118410 


— Geena? îi replică, zâmbindu-i amabil. 
— leşi! 
X XX x 

Andrea făcea o probă de microfon, pregătindu-se să 
înregistreze o bucată pentru emisiunea ei, când deodată 
din mulţime se auzi rumoare. Aruncând microfonul către 
cameramanul ei, Rory, care făcu un efort nobil, dar 
zadarnic, să-l prindă cu mâinile lui pline de cicatrici, îşi 
croi drum prin baricada autoimpusă. 

Se auzea un cor de urlete din toate direcţiile. 

— Uite-l! strigă o femeie cu un aer bizar, cu o exaltare 
nejustificată. 

— Eliberaţi Lupul! 

Chinuindu-se să ajungă în primul rând, Andrea îl zări pe 
Lup tocmai când ţâşnea stingherit spre un taxi negru, în 
aşteptare. 

— Will! îl strigă, dar glasul îi fu înghiţit de toată zarva. 
Will! 

Nemaiputând să înainteze pentru că cei din primul rând 
nu se lăsau urniţi, îl văzu oprindu-se pentru o clipă să se 
uite spre mulţimea gălăgioasă. 

— Pardon! zbieră Andrea, croindu-şi drum cu coatele. 
Will! 

Se trânti portiera. 

leşind poticnit în drum cu doar o clipă prea târziu, 
Andrea văzu taxiul cum depara după colț. 


După aprecierea Lupului, King and Country de pe 
Oxford Street deținea locul zece în topul cârciumilor din 
zonă, în capătul dinspre Topshop (şi asta doar pentru că 
cineva îi şterpelise la un moment dat halba la Nag's Head). 
Asta însemna măcar că era linişte înăuntru şi erau la 
adăpost de hoardele de băieţi zurbagii din City care se 
revărsau pe trotuar să bea în stradă, precum persoanele 
fără adăpost pe care le alungau cu dispreţ, ca pe nişte 
muşte care te agasează. 

În timp ce afară se întuneca, toată echipa se reuni într- 
un separeu slinos, dintr-un colţ discret al stabilimentului 


1185 10 


prăpădit. 

— La Nag's au un flipper, comentă Saunders. 

— Aici ce servesc, baghete de adeziv? întrebă Baxter, 
după ce-şi agăţase mâneca de masă şi se deşirase jumătate 
din ea. 

— Uite ce e, am venit aici tocmai pentru că e o speluncă! 
le explică Lupul, observându-l prea târziu pe patron la 
masa învecinată, strângând paharele. 

Se strâmbă şi apoi se uită în tavan, cu un aer nevinovat. 

— Se uită încoace? îl întrebă pe Edmunds din colţul 
gurii, fără să se mişte. 

— Înâm. 

Lupul îşi menţinu postura stoică. 

— Ştii că nu e T-rex, da? Te vede, îi şopti Edmunds. 
Bun... A plecat. 

În timp ce Joe încerca zadarnic să şteargă o pată 
unsuroasă de pe pahar, Saunders, părând să creadă că îi 
aştepta o băută ca la carte, îşi turnă un shot de whisky în 
halba de-abia umplută. 

Relatarea Lupului despre evenimentele din ajun, când îi 
permiseră în sfârşit să vorbească, îi lăsă interzişi, după 
cum era de aşteptat. 

— Deci... începu Saunders, chinuindu-se să ţină pasul, 
faza cu cardul de memorie a fost doar un bluf? 

— Mda, îi spuse Lupul. 

— Şi cum ai convins-o pe Vanita să-ţi dea drumul? îl 
întrebă Edmunds. 

— Am apelat la coarda sensibilă, îi spuse pe un ton 
serios, luând o gură de bere. l-am spus că o aşteaptă 
postul de comisar, dacă mă lasă să duc la bun sfârşit 
treaba asta. 

— Dar... chiar comisarul? întrebă Joe, convins că a 
înţeles greşit. 

— Mă tem că da. 

— Domnul comisar, să trăiţi? 

— Da! 

— Dar... interveni Edmunds, Christian n-a ajuns la locul 
faptei după polițistul de serviciu? 


11861 


— Mda, încuviinţă Lupul. 

— Şi atunci...? i 

— S-a strecurat în nişă, începu Lupul. Il aude pe agentul 
Randle cum sparge uşa şi apoi dispare la parter, fără 
vreun dubiu că Finlay era singur în cameră. Christian se 
furişează de acolo şi fixează la loc scândurile din podea. 
Coboară tiptil scările şi fuge pe uşa din spate în timp ce 
Randle cheamă întăriri prin staţie. Apoi sare gardul din 
spate, iese prin grădina vecinilor şi „soseşte” în faţă, 
asigurându-şi un alibi solid. Intră primul în casă, trage din 
nou zăvorul, acoperindu-şi astfel urmele... E simplu. 

Saunders îl privi cu ochii mijiţi. 

— Ai putea să repeţi partea... în care vorbeai? 

— Nu. 

— Cum ai...? Când ţi-ai dat seama? îl întrebă Baxter, 
uitând că nu-şi vorbeau de fapt şi în mod vădit un pic 
jignită că nu fusese ţinută la curent. 

— N-am ştiut, spuse Lupul, ridicând din umeri. Nu eram 
sigur. Dar bănuiam ceva. 

Îşi masă maxilarul, care încă îl durea al naibii de tare. 

— A fost din cauza clanţei. 

— Faianţei? întrebă Saunders împleticit, care avea deja 
trei cocktailuri de bere cu whisky la bord. 

— A clanţei! A clanţei de la uşă. Are un obicei, le explică 
Lupul, văzându-l cu ochii minţii pe Christian închizând cu 
grijă uşa vilei lui în dimineaţa trecută, să ridice clanţa în 
urma lui. 

— „Un obicei să ridice clanţa în urma lui”, repetă 
Baxter, deloc convinsă. 

Lupul o ignoră. 

— În raportul tău, continuă, adresându-i-se lui Saunders, 
scrie că agentul Randle a trebuit să forţeze uşa ca să intre 
în casă. 

— Cine? 

— Randle. 

— E cocker spaniel? 

— Doamne sfinte, Saunders, treci pe cafea sau fă ceva! 
Saunders ridică paharul, cu un zâmbet de beţivan. 


118710 


— Mă rog, aşa scria, continuă Lupul, dându-se bătut şi 
întorcându-se spre Baxter. Deci au încuiat vreodată Finlay 
şi Maggie uşa de la intrare? 

— Niciodată, recunoscu Baxter. 

— Şi n-au făcut-o nici în noaptea aia. Doar ridicase 
cineva de clanţă... din interior. 

Edmunds încuviinţă. Părea sincer impresionat. 

— L-ai prins fix ca în Columbo! 

— Cam da, nu-i aşa? 

— De obicei, Columbo nu se alege cu un pumn în faţă 
după aceea totuşi, comentă Baxter, până să apuce să i se 
urce la cap. 

— Scuze, ca să revenim la comisar, începu Joe, 
readucându-i la motivul sumbru pentru care aveau această 
conversaţie. De ce ar fi vrut să-şi ucidă cel mai bun 
prieten? 

Toată lumea se uită la Lup. 

— Nu ştiu, recunoscu acesta. Şi, sincer, nici nu-mi pasă 
de fapt. A făcut-o. Şi pentru mine asta e de-ajuns. 

Amuţi ca să ia o duşcă din băuturile lor. 

— E... o chestie majoră, spuse Edmunds, sperând că 
nimerise combinaţia potrivită de revoltă şi entuziasm. 
Investigăm o crimă comisă de comisarul Poliției 
Metropolitane. 

— Mai curând e problematic, îl corectă Baxter. 

Alăturându-se din nou conversaţiei, Saunders încuviinţă 
animat. 

— Ştie toate posibilele căi de atac... Am pus-o. 

— Deci cum procedăm? întrebă Edmunds. 

Din nou, toată lumea se întoarse spre Lup. 

— O lăsăm cum a căzut. 

— Poftim? 

— O lăsăm cum a căzut, repetă Lupul, ignorând privirea 
scârbită pe care i-o aruncă Baxter. După cum spunea şi 
Saunders, e comisarul. Ştie absolut toate abordările pe 
care le-am putea încerca. N-avem cum să câştigăm. Cineva 
i-a spart maşina lui Saunders, în timp ce el era acasă. 
Cineva i-a intrat în casă lui Edmunds, în timp ce familia lui 


11881 


dormea acolo. Şi asta se întâmpla înainte să ştie că-l 
bănuim. M-a atacat într-o clădire plină de poliţişti, în timp 
ce eram în arest, şi în continuare nu pot dovedi nimic. 

— Începe să fie nechibzuit, spuse Baxter. 

— Ceea ce îl face şi mai periculos, îi replică Lupul. Şi să 
nu uităm că şi-a ucis cel mai bun prieten fără să lase nici 
cea mai mică dovadă de care să ne putem folosi. L-am 
încolţit. Poate că Finlay a făcut aceeaşi greşeală. Şi 
niciunul dintre noi nu ştie cum ar putea reacţiona. Totul s- 
a sfârşit. 

— Deci îl lăsăm pur şi simplu să scape nepedepsit pentru 
moartea lui Finlay? întrebă Saunders arţăgos. 

— Evident că nu. El crede că toate probele au fost 
distruse la Edmunds acasă. Când, de fapt, tot ce avea 
legătură cu depozitul şi George Square era la adăpost, în 
şopron. 

— Sediul agenţiei, spuseră Baxter şi Edmunds la unison. 

— Crede că deţine avantajul. Dacă ne vede că ne 
retragem, aroganţa lui o să lucreze în locul nostru. 
Dosarele care au rămas, precum şi probele criminalistice îi 
vor parveni Vanitei mâine-dimineaţă. Ea o să se ocupe de 
restul. 

— Deci asta a fost? întrebă Edmunds. 

— Asta a fost. Poţi să-ţi aduci familia acasă. 

Edmunds încuviinţă. 

— „Mai bine un laş viu decât un erou mort”, după cum 
spunea bunicul meu, adăugă Saunders, vărsând băutura 
peste Edmunds. Cică. Eu nu l-am cunoscut. A călcat pe o 
mină când fugea din calea inamicului. Asta nu înseamnă că 
nu-i un sfat bun. 

Toţi păreau un pic nedumeriţi. 

— Cred că ăsta a fost modul tău de a spune „OK, 
Saunders... Tipul cu eprubete? 

Joe încuviinţă în silă. 

Intr-un final, Lupul se întoarse spre Baxter. Expresia ei 
era impenetrabilă. li răspunse abia după un răstimp. 

— Cum crezi tu, îi răspunse, un pic prea nonşalant. 

Lupul o privi încruntat. 


11891 


— Ce e? Sunt de acord cu tine! 

— Mda, asta-i problema. 

— Atât timp cât obţinem rezultatul dorit, nu prea 
contează cine-o face. I-ai spus cine e criminalul, aşa că nici 
măcar ea nu poate s-o dea în bară, sper. Oferă-i totul pe 
tavă Vanitei... S-a sfârşit. 

Lupul o studie bănuitor, dar apoi încuviinţă. Ridică 
halba. 

— În cinstea lui Finlay! toastă, sperând că-i minţise 
îndeajuns de convingător Te al putea proteja. 


Andrea stătea la masa de scris din biroul de-acasă, 
simțindu-se mai în largul ei înconjurată de proiecte decât 
învârtindu-se prin casa imensă şi aşteptându-l pe Geoffrey 
să ajungă acasă. Era ţinută în aşteptare în timp ce 
dispecerul de la New Scotland Yard îi făcea legătura cu 
Brigada Omucideri şi Infracţiuni Grave. O voce pe care o 
recunoscu îi răspunse, aceeaşi persoană cu care vorbise în 
repetate rânduri. 

— Doamna Hall! Ce plăcere, cu ce ocazie ne sunaţi azi? 

— Aş vrea să vorbesc cu Lupul, pardon... cu William 
Fawkes, vă rog. 

— Mă tem că nu mai este nici la birou, nici nu 
colaborează cu Poliţia Metropolitană, după cum s-ar putea 
să vă fi spus de ieri. 

— Măcar îi transmiteţi mesajele de la mine? 

— Vă asigur că, în eventualitatea că a omis să vă 
contacteze, acest fapt nu este în niciun caz din cauza 
vreunei abateri din partea noastră în aplicarea 
procedurilor respectate riguros şi, ca urmare, ar trebui să 
deducem, este strict expresia voinţei sale. 

— Cine vorbeşte aşa?! Sunteţi extrem de enervant! 

— Îmi pare foarte rău că asta e părerea dvs. Îmi 
permiteţi să vă sugerez... 

— Nu. Nu vă permit. Ne auzim din nou mâine, se zburli 
Andrea, închizându-i. 

Învârtindu-se pe scaun până o luă cu ameţeală, se 
întrebă dacă să sune din nou la Maggie. Dar apoi, deodată, 


1190 0 


se opri. Deblocându-şi mobilul, parcurse lista considerabilă 
de contacte, rugându-se ca un număr la care nu avusese 
niciun motiv să sune de ani buni să nu se fi pierdut după 
schimbări repetate ale telefonului... 

În mod incredibil, nu se pierduse. 


La întoarcerea acasă, Thomas fu întâmpinat de miros de 
ars, ceea ce însemna fie că luase casa foc, fie că, Doamne 
apără şi păzeşte, Baxter se apucase din nou de gătit. 
Scoţându-şi haina, se luă după acordurile de post-hardcore 
de pe la începutul anilor 2000 până în bucătărie, strivind 
sub talpă ce mai rămăsese din detectorul de fum în 
momentul în care îl observă Baxter. 

— Hei! 

— Hei, îi răspunse Thomas, îmbrăţişând-o nu foarte 
entuziast înainte de a-şi turna drojdia rămasă pe fundul 
sticlei de vin. 

— Ţi-am făcut mâncarea ta preferată! îl anunţă Baxter 
zâmbind. 

— Adică ceva gătit de oricine altcineva? 

Ei îi pieri zâmbetul. 

— Scuze. Am glumit. Nu mai ţin minte, care era 
mâncarea mea preferată? 

— Risotto cu pui şi lămâie. 

— Oh, Doamne, şopti Thomas, un pic prea tare. Noul hit 
de la One Direction? o întrebă în glumă, dând mai încet 
melodia care te băga în sperieţi. 

— Glassjaw, îi răspunse Baxter, dând-o din nou mai tare. 
Vin? îl îmbie, desfăcând încă o sticlă până să fi apucat 
Thomas să guste dintr-al lui. Deci mă gândeam... începu, 
hotărâtă să dreagă şui lucrurile cât timp era în stare de 
ebrietate. Prietena mea, April. E frumuşică, nu-i aşa? 

Thomas părea stingherit. 

— Se poate spune, da. 

— Poartă, gen... chestii drăguţe de fete, continuă Baxter, 
ridicând din sprâncene. 

— Fuste? sugeră Thomas, luând în sfârşit o gură de vin. 

— Mda, fuste... Ce-ar fi s-o pui cu ea? 


119110 


Thomas împroşcă vin pe jos. 

— Poftim?! 

— Nu cred c-ar deranja-o. 

— Păi, nu prea contează treaba asta, este? Pentru că pe 
mine m-ar deranja foarte tare, la naiba! 

Baxter părea nedumerită, începea să i se înfiripe o 
bănuială că era posibil să fi interpretat greşit situaţia. 

— Vreau doar să fim chit... să dreg lucrurile. 

Thomas lăsă paharul pe blatul de lucru. 

— Nu simt absolut nicio dorinţă să „fim chit”, Emily. Îmi 
doresc să nu se fi întâmplat niciodată treaba asta. Nu poţi 
pur şi simplu să... 

Nu duse la capăt propoziţia, i se citea tristeţea pe faţă. 

— Îmi pare rău. Nu prea mi-e foame în seara asta, spuse, 
abandonând conversaţia şi ieşind din cameră. Haide, Echo! 

Motanul, care moţăia, deschise ochii şi se uită la Baxter. 

— Nici să nu te gândeşti, îl avertiză Baxter, cu un aer 
sever. 

Motanul sări de pe masă şi ţâşni după Thomas. 

— Trădătorule, pufni Paxter, ga nasul în paharul de vin. 


Cu doar cinci minute înainte de ora stingerii, Lupul sări 
din metrou la stația Edgware Road şi urcă în fugă scările. 
În timp ce lua colţul, îl zări pe George aşteptându-l la 
intrare, cu aerul unui părinte îngrijorat. Gâfâind, începu să 
urce treptele de la intrare. 

— Zece! Nouă! Opt! numără George, ciufulindu-l 
afectuos, mândru de el, când trecu pragul clădirii cu încă 
şapte secunde la dispoziţie. Tocmai mă pregăteam să-mi 
fac o ceaşcă de cacao. Vrei şi tu una? 

Nu reuşi să desluşească răspunsul gâfâit al Lupului. 

— Îţi fac şi ţie una. 

După ce stătu 10 minute la o şuetă cu George când 
acesta veni să-l „învelească”, Lupul scoase din buzunar 
foaia boţită desprinsă din registrul spitalului. Urmări cu 
degetul însemnarea care îi atrăsese atenţia: 


1 192 0 


Nume În vizită la Data Ora sosirii Ora 
plecării 
J. Doe Christian 10/01/16 18:35 18:50 
Bellamy 


Lupul lăsă hârtia deoparte şi scrise pentru sine un 
bileţel. 


Vizitator?! Să cer înregistrarea de pe camera de 
securitate 
Duminică, 6:35 p.m. - 6:50 p.m. 


Treaba nu se terminase. 


1193 10 


CAPITOLUL 25 


Duminică, 10 ianuarie 2016 
6:42 p.m. 


Christian se întoarse pe o parte în patul îngust de spital, 
adăstând în zona tulbure dintre somn şi starea de veghe. 
Când reuşi să-şi dezlipească pleoapele, o siluetă pe care o 
vedea ca prin ceaţă începu să se înfiripe. O privi absent o 
clipă, apoi ţâşni brusc în capul oaselor. 

Un bărbat era aşezat lângă patul lui, privindu-l, cu un 
buchet de flori roşii în poală. 

— Ştiai că vorbeşti în somn? îl întrebă pe Christian, care 
se uită alarmat de jur-împrejur. Ssst... Ssst... Voiam doar 
să stăm un pic de vorbă. Atâta tot. 

Adunându-se, Christian încercă să se relaxeze. Se 
rezemă de perne. 

— Ştii, începu bărbatul, trecându-şi mâinile prin părul 
vopsit de mântuială, băieţii ar fi trebuit doar să te scuture 
un pic. La urma urmelor, nu-mi eşti de niciun folos mort, 
este? Dar - oftă din rărunchi - mesajul pare să nu-ţi intre 
în căpşorul ăsta drăgălaş: nu pot să las Poliţia 
Metropolitană să le dea târcoale oamenilor mei astfel. Mi- 
ai spus c-o să rezolvi problema şi totuşi... 

Ridică din umeri. 

— O s-o rezolv... Promit, îi spuse Christian, rupând în 
sfârşit tăcerea. 

— Neah! Tu trebuie să te recuperezi. O s-o rezolv în 
stilul meu. 

— Nu! exclamă Christian până să-şi dea seama cu cine 
vorbea. Nu e nevoie. Mă ocup eu. Pe cuvânt! 

Bărbatul solid îl studie o clipă. 

— Aşa să faci. Nu vreau să fiu nevoit să-ţi mai spun încă 
o dată. Noi doi ne ştim de mult. Eşti unul dintre oamenii pe 
care i-aş numi prieteni. 

— Aşa te consider şi eu, Killian. 

— Eşti important pentru mine, Christian. Ştii asta, nu-i 

1 194.1 


aşa? 
Christian zâmbi. 
— Dar cu siguranţă nu-mi eşti indispensabil. 


1195 10 


CAPITOLUL 26 


Joi, 14 ianuarie 2016 
8:46 a.m. 


Farurile automate se activară când Vanita intră în 
parcarea subterană de la New Scotland Yard. Parcând pe 
locul rezervat pentru ea, opri motorul şi dădu să coboare. 

— Doamne sfinte! exclamă, ducând mâna la inimă, când 
Christian îi blocă portiera cu mâna, făcând-o să tresară. 

Zâmbindu-i afabil, cu buzele sparte, Christian băgă 
capul pe geam să-i vorbească. 

— Scuze, Geena. N-am vrut să te sperii. Te-am văzut 
parcând şi m-am gândit să vin să te salut. 

Vanita râse, agitată. 

— Nu mă aşteptam să vii azi, îi spuse, luându-şi bagajele 
şi coborând, dar se trezi prinsă între portieră şi braţul lui. 

— N-am venit la serviciu... nu oficial. Doar am câteva 
lucruri de rezolvat, îi explică, privind-o cu o intensitate 
care o neliniştea. 

— Păi, mă bucur să văd că te simţi mai bine, îi spuse 
Vanita zâmbind, apoi se uită cu subînţeles la braţul care îi 
bloca drumul. Pardon! 

El nu părea să o fi auzit. 

— Am înţeles bine că l-ai eliberat pe William Fawkes din 
arest ieri? 

— Da. 

— Mă întrebam doar ce te-a... îmboldit să iei această 
decizie neortodoxă, atipică pentru tine. 

— M-aş fi aşteptat să fii încântat. 

— Oh, sunt. Voiam doar să ştiu raţionamentul pe care se 
bazează. 

Vanita trebui să-i împingă efectiv braţul la o parte. O 
porni spre liftul aflat la capătul opus al parcării pustii. 

— În ambele rânduri, a avut motive întemeiate să 
depăşească ora stingerii, îi explică, silindu-se să meargă 
într-un ritm normal. M-am gândit că merită încă o şansă. 

1 1961 


Apăsă pe buton şi auzi cum se punea în mişcare 
mecanismul de deasupra lor. Christian era din nou lângă 
ea. 

— N-ai avut nici un alt motiv? o întrebă, privind-o atent. 

— Cum ar fi? 

Christian ridică din umeri. 

— Uite ce e, începu Vanita, ştiind că sesizaseră amândoi 
că-i tremură vocea, în calitate de comisar interimar, am 
luat o decizie şi... 

— Îţi place rolul de comisar, nu-i aşa, Geena? o 
întrerupse şi era foarte clar unde bate. 

Ştia foarte bine de ce îl eliberase pe Lup. 

Fără să se mai obosească să joace teatru, se întoarse şi-l 
privi în ochi. 

— M-aş putea obişnui. 

Se auzi ţiuitul liftului şi uşile de metal se deschiseră. 
Urcară amândoi în lift. 

— Dau o petrecere în cerc restrâns la mine diseară, ca 
să sărbătoresc întoarcerea mea la lucru. Nu s-ar cădea să 
lipseşti. 

— Ar trebui să savurezi ultima repriză de libertate, rânji 
Vanita. Înainte de a te întoarce la lucru, vreau să spun. 

Uşile de la lift se închiseră şi începură să urce. 

— Deci vii? 

— N-aş rata ocazia pentru nimic în lume. 

Se opriră la parter, unde mai urcară două persoane în 
cutiuţa de metal. 

— Bună dimineaţa, domnule comisar, îl salută unul 
dintre cei doi zâmbind. 

— Bună dimineaţa, îi răspunse Christian. Nu c-ar conta, 
începu, adresându-se din nou Vanitei, dar cred c-ai luat 
decizia corectă în privinţa lui Will. Ar trebui să meargă 
până în pânzele albe cu ancheta... indiferent în ce direcţie 
îl va duce. 

În timp ce liftul se apropia încet de etajul lor, Vanita se 
întoarse spre el. 

— Indiferent în ce diroCUIE | a duce, încuviinţă. 


119710 


Baxter trecu pe la apartament să vadă ce face Rouche, 
gândindu-se că-l cam neglijase, cu tot ce se întâmplase. 
Decise că toată prefăcătoria lui, nu foarte convingătoare, 
că se simte mai bine merita răsplătită printr-o vizită în 
timpul căreia să nu fie corcolit, aşa că în loc de asta îi făcu 
rezumatul evenimentelor din ultimele zile. 

El reacţionase la revelaţiile ei şocante aşa cum reacţiona 
la majoritatea lucrurilor. 

— Se mai fabrică ouăle Kinder cu surprize? 

— Poftim...? Da. Vrei să-ţi iau unul? 

El stătu să se gândească bine câteva momente. 

— Neah! Nu-i nevoie. 

— Îţi iau unul, pufni Baxter. Deci... comisarul e 
criminalul... Ce părere ai? 

— Oh, da. Nasol. 

Baxter clătină din cap. 

— Bun, acum, c-am lămurit treaba asta, cum merge cu 
Holly? îl întrebă, nereuşind să-şi reţină zâmbetul de 
fetişcană. 

Rouche dădu din mână ca şi cum nu conta. 

— Ce-i?! exclamă Baxter. E clar că-i place de tine. 

Rouche o ignoră. 

— Ele şi-ar dori să fii fericit, îi spuse, uitându-se la 
fotografia cu Rouche, soţia şi fiica lui aflată pe noptieră. 

— Poate... începu Rouche, dornic să schimbe subiectul 
de la dorinţele postume ale familiei sale. Lui Holly i-ar fi 
mai bine dacă ar găsi pe cineva care să nu fie (a) mort, (b) 
la închisoare sau (c) să nu moară în închisoare la un 
moment dat în câteva săptămâni de-acum. 

— Oh, nu mai fi aşa melodramatic, pufni Baxter. Dar, 
ştii, încearcă să nu mori, adăugă repede. 

Când îi bâzâi telefonul, se uită instinctiv la ecran. 

— Mama mă-sii! 

— Vreo problemă? 

— Mama mă-sii! repetă Baxter, parcurgând mesajul care 
o nemulţumise. Nemernicul ăla arogant dă o petrecere în 
cinstea propriei persoane diseară! 

— Asta chiar e o treabă arogantă... şi ce-ar face un 


1198 0 


nemernic, îi dădu dreptate Rouche. Şi te-a invitat pe tine? 

— Sunt pe o listă de adrese cu şefii departamentelor, îi 
explică Baxter, apoi clătină din cap şi se ridică. 

— Eşti bine? 

— Eu? Oh, mă simt grozav. Dar am nişte drumuri de 
făcut. Fu am plăcerea de a o anunţa pe Maggie că cel mai 
vechi prieten al ei, bărbatul care coordonează ancheta în 
cazul morţii soţului ei, bărbatul căruia i s-a destăinuit, de 
care a avut şi grijă, e de fapt scârnăvia laşă, lipsită de 
conştiinţă, vinovată de ce li s-a întâmplat. 

Rouche o privi plin de înţelegere. După câteva clipe, 
dădu să spună ceva. 

— Dacă e vorba de porcăria ta de ou Kinder, îl avertiză 
Baxter, să ştii că te pocnesc, pe cuvânt. 

El închise gura, ca un copil ascultător. 

Uitându-se chiorâş la el, Baxter îşi luă geanta şi ieşi ca 
vijelia. 

XX X 

La 12:30 p.m., Vanita tocmai încerca să savureze o 
salată fadă când o deranjă o bătaie în uşă. 

— Da! strigă, lăsându-şi deoparte prânzul. 

Se relaxă un pic când îşi dădu seama că era unul dintre 
subordonații ei cu simţ de răspundere şi, ca urmare, unul 
dintre favoriţii ei. 

— Cu ce pot să te ajut azi, detectiv? 

— Eu am nevoie de o semnătură, un pat mai moale şi 
bilet de voie să văd noul film al lui Tarantino într-o seară 
săptămâna asta, o anunţă Lupul, dând buzna pe lângă 
însoţitorul lui şi apropiindu-se de biroul ei. 

— Bine... Nu... Şi mi se pare că te cam răsfeţi cu asta, îi 
răspunse Vanita prompt. Mulţumesc, Knuckles, adăugă, 
trimiţând-o la plimbare pe detectiva tunsă băieţeşte. 

Lupul se uită intrigat după femeia care ieşea pe uşă. 

— O cheamă... Knuckles‘? 

— Dă încoace, îi spuse Vanita, prea obosită pentru 
aiurelile lui. 

Lupul îi trânti pe birou formularul IC432-R, cunoscut 


+ În traducere aproximativă: „Pumnişori” (N. t.). 
11991 


sub numele de formularul „scoateţi înregistrările de pe 
cameră, nemernicilor”, şi ea i-l semnă fără să-l citească 
măcar. 

— Nu vrei să ştii pentru ce-mi trebuie? o întrebă Lupul 
surprins. 

— Presupun că are legătură cu ancheta? 

— Da. 

— Distinsul nostru conducător m-a abordat azi- 
dimineaţă în parcare, îi explică Vanita. Ştie că singurul 
motiv pentru care ţi-aş fi dat drumul e faptul că mi-ai spus 
şi mie adevărul şi că aş considera treaba asta un prilej să-l 
răstorn din post. După încercarea lui neinspirată să mă 
intimideze, n-am absolut nicio îndoială că e vinovat. 

Îi înmână Lupului hârtia semnată. 

— N-ar fi putut Baxter să-ţi aprobe cererea? îl întrebă, 
ca şi cum de-abia realizase, când Lupul se întoarse să 
plece. 

— N-am vrut s-o implic. 

Vanita încuviinţă, pe gânduri. 

— Nu cred că e un secret c-o detest pe fiinţa aia, cu 
atitudinea ei oribilă, cu postul pe care-l are doar de 
formă... 

Se opri înainte să o fure valul vituperării. 

— Dar, dacă există vreo persoană pe lume pe care s-o 
consider în stare să se descurce... aceea ar fi ea. Iar Alex 
Edmunds, fie în calitate de poliţist sau de detectiv 
particular, face cât greutatea lui în aur. Merită să te 
gândeşti la asta. 

Regretă că deschisese gura însă, când Lupul consideră 
că spusele ei erau o invitaţie să ia loc. Aruncă o privire 
spre bolul plin de buruieni uitat între ei. 

— "Ţi se ofileşte planta. 

— Ăla e prânzul meu. 

Lupul se strâmbă. 

— Finlay mi-a spus cândva că singurul lucru mai 
periculos decât un om care n-are nimic de pierdut e unul 
care are totul de pierdut. Treaba o să fie urâtă. 

— Eu sunt pregătită pentru o confruntare, dacă eşti şi 


1 200 1 


tu, îi răspunse Vanita. Apropo, m-a invitat la un cocktail la 
el acasă în seara asta. 

Lupul părea dezgustat, dar calm, când îi răspunse. 

— Presupun c-o să aibă o mulţime de invitaţi importanţi? 
Oameni pe care o să vrea să-i impresioneze. Ar putea fi un 
prilej să-l presăm un pic. 

— Sau să-l îmbătăm în ultimul hal, până mărturiseşte 
totul, sugeră Vanita. 

Lupul îşi cântări opţiunile. 

— Ce-ai zice să iei un însoțitor? o întrebă, cu un zâmbet 
răutăcios. 

— Nu, dacă ai de gând să vii îmbrăcat așa, protestă 
Vanita. 

Lupul se uită în jos studiindu-şi ţinuta elegantă şi ridică 
din umeri. 


120110 


CAPITOLUL 27 


Marţi, 14 ianuarie 2016 
7:44 p.m. 


Smochingul închiriat mirosea a transpiraţie şi nu prea 
lăsa loc imaginaţiei în zona posteriorului, dar asta era tot 
ce reuşiseră să-i ofere cei de la Moss Bros aşa din scurt. 
După mai multe tentative eşuate, Lupul o lăsase moartă cu 
papionul, lăsându-l să-i atârne dezlegat la gât. Făcuse 
efortul de a se bărbieri din nou, ba chiar încercase să-şi 
aranjeze părul mereu zburlit. 

Aşezaţi pe bancheta din spate a unui taxi, fără să-şi 
spună nimic, el şi Vanita îşi croiau drum prin pădure spre 
zona rezidenţială exclusivistă unde stătea Christian. Când 
ajunseră într-un final, drumul privat era împânzit de 
maşini scumpe şi şoferul reuşi să zgârie o oglindă laterală 
când se strecură cu greu printre un Aston Martin şi un 
Range Rover parcat aiurea. Cineva de la o firmă de 
planificare de evenimente îi aştepta la capătul aleii, cu o 
tavă cu şampanie în mână, când maşina trase pe dreapta. 

— Bine aţi venit! îi întâmpină zâmbitoare, clănţănind din 
dinţi, când Lupul cobori din maşină şi îi deschise portiera 
Vanitei. Îmi puteţi spune cum vă numiţi? 

— Eu sunt însoţitorul, îi spuse Lupul. Împreună cu 
Geena Vanita. 

Femeia verifică lista, cu mâinile degerate în aşa hal că 
reuşi să dea pagina abia după mai multe încercări. Apoi le 
înmână câte un pahar de şampanie, ceea ce părea să fie 
echivalentul sofisticat al ştampilei care ţi se pune pe mână. 

— Poftiţi în casă, vă rog. Il veţi găsi pe Christian în 
camera principală, împreună cu ceilalţi oaspeţi. 

Străbătură aleea cu pietriş, scăldată într-o lumină viu 
colorată, trecând pe lângă primii invitaţi ca scoşi din cutie 
care ieşiseră la o ţigară, şi intrară pe uşa din faţă larg 
deschisă. 

— Uau! exclamă Vanita, având aceeaşi reacţie pe care o 


1 202 0 


avea toată lumea când dădea cu ochii de incinta 
spectaculoasă: un perete de sticlă pe trei niveluri cu 
vedere spre cerul plin de stele, precum hubloul unei nave 
spaţiale. 

Un pian cu coadă apăruse de pe undeva, melodia de-abia 
auzindu-se în zarva celor din crema societăţii, care râdeau 
tare şi se lăudau. Chiar şi în ţinuta pe care o avea, Lupul 
era extrem de conştient că ieşea în evidenţă în ultimul hal 
printre aceste personaje, cu chipul lui brăzdat de riduri, 
lipsit de rictusul plin de dispreţ pe care ceilalţi îl arborau 
ca pe o uniformă. 

— William Fawkes? răcni cineva din apropiere, atrăgând 
mai multe priviri curioase, când veni să dea mâna cu 
Lupul. William „Lupul” Fawkes! 

— Fawkes, ţi-l prezint pe Malcolm Hislop, deputatul 
pentru Chelsea şi Fulham şi cel mai probabil noul nostru 
primar din luna mai încolo, îi spuse Vanita, sărutând din 
vârful buzelor obrazul lucios al individului căruia îi lucea 
toată faţa, de fapt. 

— Geena, o plăcere, ca întotdeauna! comentă mecanic 
bărbatul, după care se întoarse atent spre Lup. Mă 
întreb... declară pe un ton teatral. Dar poate c-ar fi mai 
înţelept să mă ţin departe de tine! 

Ridică mâinile în defensivă, spre amuzamentul straşnic 
al privitorilor care se înmulţeau, o aluzie la domnul primar 
Tumble, care arsese de viu sub ochii Lupului. 

— Deci... mai nou glumim pe tema asta? o întrebă Lupul 
pe Vanita, consternat. 

Deveniţi rapid centrul atenţiei, atraseră inevitabil 
privirea lui Christian, aflat în capătul opus al camerei, şi 
acestuia îi pică faţa când îl recunoscu pe musafirul 
nepoftit. Ignorând comentariile bombastice ale celor din 
jurul lui, Lupul ridică paharul, schiţând un toast în direcţia 
gazdei lor primitoare. Îl văzu pe Christian cum îi întoarce 
spatele şi-şi reia conversaţia, dar apoi zări o figură 
cunoscută croindu-şi drum prin mulţime spre el. 

— Scuze, spuse, lăsând-o singură pe Vanita spre ao 
deturna pe femeia în rochie neagră de seară, până să 


1 203 10 


apuce s-o observe altcineva. 

Baxter era doar la trei paşi de Christian când Lupul o 
prinse blând de braţ, conducând-o în direcţia opusă. 

— Ce cauţi aici? o întrebă în şoaptă, silindu-se să 
zâmbească, în timp ce se îndreptau spre ieşirea din 
încăpere. 

— Chiar ţi-ai închipuit c-o să cred toate aburelile cu „o s- 
o lăsăm cum a căzut”? îl întrebă Baxter, râzând prefăcut, 
ca să nu stârnească bănuieli. 

Lumea începuse să danseze, îngreunându-le evadarea. 

— Încercam să te protejez. 

— Prea puţin, prea târziu, îi replică Baxter, dându-i la o 
parte braţul şi întorcându-se spre Lup. El l-a omorât pe 
Finlay. Sunt de partea ta. 

Un bărbat cu un aer influent se apropie agale, 
întinzându-i mâna lui Baxter: 

— Îmi permiteţi? 

— Ce să-ţi permit? îl întrebă Baxter intrigată, uitându-se 
spre mâna lui stafidită ca şi cum i-ar fi întins o pisică 
moartă. 

Deodată, bărbatul nu mai părea aşa de sigur pe el. 

— Să vă invit la dans? 

— Nu, nu-ţi permit. Şterge-o de-aici, perversule! 

Zâmbindu-i stingherit bărbatului, Lupul o conduse rapid 
de pe ringul de dans spre prima uşă care se vedea. 

— Lupule! Unde mergem? protestă Baxter. Auuu! 

Lupul intră după ea şi aprinse lumina. Acum, că 
închisese uşa, trebuia să stea lipit de spatele ei, în timp ce 
o chiuvetă micuță îl împungea în coastă. 

— Superb! Acum suntem în cea mai mică baie din 
istorie. Eşti mulţumit? îl întrebă Baxter, trăgându-i de două 
ori câte un cot în timp ce se chinuia să se întoarcă în 
spaţiul înghesuit. 

— Asta nu-i baie, se plânse Lupul, chiar când se alegea 
cu încă un cot în plex. E un dulap care se dă drept altceva. 

Acum, că erau în sfârşit faţă în faţă, sânii lui Baxter îl 
împungeau direct în piept. Spre cinstea lui, chiar se 
străduia, ca un domn, să nu reacționeze. 


1204 10 


— Arăţi bine, îi spuse zâmbind. 

— Ce comentariu deplasat, se zburli Baxter. Lupule? 

— Da? 

— Sper sincer că obiectul care mă împunge acum e 
telefonul tău, îi spuse, pe un ton de rău augur. 

— Da, asta e, o linişti Lupul, dar chiar atunci se auzi 
semnalul de mesaj, venit la un moment extrem de 
inoportun, din buzunarul de la haină. 

— Oh! Lupule, ce scârbos! îl dojeni Baxter, urcându-se 
pe toaletă ca să scape de el. 

— Ce-i?! Arăţi bine! 

— Ai 10 secunde la dispoziţie, îl avertiză Baxter. Ce 
căutăm aici? 

— Bine. Nu pot să te conving să nu te implici. Dar crezi 
c-ai putea s-o faci... discret, să te prefaci cumva că n-ai fi 
implicată? 

— Nu mi-e teamă de el! 

— Ei bine, poate ar trebui să-ţi fie! răcni Lupul la ea, 
făcând-o să tresară. 

Schiţă un gest de scuză, în timp ce Baxter îl privea 
precaut. 

— N-am de gând să mă ascund, îi spuse. 

Se auzi din nou bâzâitul telefonului din buzunarul de la 
haină. Ignorându-l, Lupul dădu din cap, ştiind că nu o s-o 
convingă să procedeze altfel. 

— Dar suntem doar noi doi. Nu-i amestecăm pe ceilalţi. 

— De acord. 

Se auzi o bătaie înverşunată în uşă, şi încă una. 

— Lupule? şopti cineva de dincolo de uşă. Lupule? 

Aruncându-i o privire intrigată lui Baxter, el răsuci 
încuietoarea, trăgându-se înapoi şi dând peste ea când 
Edmunds dădu buzna peste ei în cămăruţa înghesuită. 

— Edmunds?! 

— Baxter?! 

Se uitară unul la altul pe lângă Lupul, făcându-şi cu 
mâna. 

— Ar fi trebuit să ghicesc, râse Edmunds, care înota în 
smochingul ieftin. Speram să te protejez de toată povestea 


1 205 0 


asta. 

— Drăguţ din partea ta, îi spuse Baxter zâmbind. Dar n-o 
să păţesc nimic. Niciodată nu păţesc nimic. 

— Aşadar, când o face el e „drăguţ”? întrebă Lupul 
iritat. 

— Arăţi bine, apropo, îi spuse Edmunds lui Baxter. 

— Mulţumesc. 

Lupul schiţă un gest nervos, înainte de a le face vânătăi 
amândurora când se întoarse să i se adreseze lui Edmunds. 

— Sper sincer că obiectul care mă împunge acum e 
telefonul tău, îi spuse. 

— Da, asta e. Şi ţi-am trimis mesaj... două, de fapt. N-am 
văzut unde dispăruseşi. 

— Să înţeleg că nici tu nu vrei s-o laşi cum a căzut? 

— Sigur că nu. Nemernicul ăla l-a omorât pe prietenul 
nostru. Cineva care lucrează pentru el sau cu el a intrat 
nepoftit în casă la mine. Trebuie să iau parte la treaba 
asta... Saunders şi Joe nu vor să renunţe nici ei, apropo. 

Lupul încuviinţă, dându-se bătut, dar apoi îl privi 
intrigat. 

— Joe? 

— Tipul cu eprubetele, îl lămuri Baxter, care deja 
începea să-şi piardă răbdarea, stând cocoţată pe toaletă. 

— A vorbit cineva cu Maggie între timp? îi întrebă 
Edmunds. 

— Da, am vorbit eu, îi spuse Baxter. 

— Şi cum a...? E OK? 

— Nu prea. A reacţionat după cum era de aşteptat: a zis 
c-am făcut o greşeală, a întrebat de ce încercăm să 
înrăutăţim şi mai tare situaţia, ne-a acuzat că vrem să-l 
scoatem pe Christian ţap ispăşitor ca să-l scăpăm pe Lup 
de închisoare. Şi apoi, într-un final, lucrurile au început să 
se lege. 

— Mulţumesc, îi spuse Lupul sincer, trăgându-i un cot în 
sân când se întoarse din nou spre ea. 

— Doamne, Lupule! se plânse Baxter. Ai putea să ne spui 
pur şi simplu ce plănuieşti să faci, ca să putem ieşi de-aici? 

— Christian a avut un vizitator cât a fost în spital, le 


1 206 1 


explică, străduindu-se din răsputeri să nu se uite la 
decolteul ei. După câteva ore, cutiile cu probe au fost 
distruse. Am confiscat foaia din registru şi pixul şi am 
solicitat înregistrările video. 

— Probabil că persoana nu şi-a folosit numele adevărat, 
spuse Edmunds, apoi şi el şi Baxter scoaseră un țipăt 
pentru că Lupul se răsucea din nou pe loc. 

— Ştiu asta. Dar aşa am obţinut un interval de timp de la 
care să pornim, o mostră de scris şi, dacă avem un noroc 
fantastic, inclusiv amprente. 

Cineva bătu la uşă. li răspunseră toţi la unison. 

— Scuze! 

— Ocupat! 

— Şterge-o! 

— Deci m-am tot gândit, începu Edmunds, coborând 
glasul. Am presupus întotdeauna că spargerea maşinii lui 
Saunders, atacul asupra lui Christian şi pătrunderea prin 
efracţie la mine au fost opera aceloraşi indivizi. Ştiind ce 
ştim acum, faptul că domnul comisar s-a ales cu o bătaie 
soră cu moartea pare oarecum contraproductiv. 

— Ar fi putut fi o metodă de a ne distrage atenţia. 

Edmunds nu părea prea convins. 

— Ar fi existat metode mult mai simple şi mai puţin 
dureroase de a face asta. Ai văzut cum arăta maşina, în ce 
hal era faţa lui... Ar fi putut să moară. 

— La ce concluzie ai ajuns? îl întrebă Lupul. 

Baxter era uluită. S-ar părea că până şi el sesizase ce 
resursă nepreţuită putea fi Edmunds. 

— Cineva lucrează în cârdăşie cu comisarul, altcineva a 
declanşat atacul asupra lui. Şi probabil că ameninţarea 
venită din partea acestei persoane e ceea ce l-a împins să- 
şi omoare cel mai bun prieten. Am cerut deja mai multe 
dosare legate de gruparea care îşi avea baza de operaţiuni 
la depozit. Individul care a scăpat cu viaţă din acel 
incendiu n-o fi cel care l-a ucis pe Finlay, dar n-am nicio 
îndoială că e implicat într-un fel sau altul. 

Baxter se umflă în pene de mândrie, Edmunds făcea cât 
ei toţi puşi laolaltă. 


1 207 1 


— Eu de ce mă ocup? îl întrebă ea pe Lup. Nu te 
întoarce! 

— Mobilul crimei, îi răspunse, stând cu spatele la ea. S-a 
întâmplat ceva de care nu ştim pe acel şantier. Finlay era 
falit, risca să i se confişte bunurile, în timp ce Christian stă 
în ditamai vila. Trebuie să completăm golurile. 

— Bine, încuviinţă Baxter, dându-se jos de pe toaletă 
deja. leşim să facem un pic de scandal? 

Lupul dădu din cap. 

— De ce nu? 

Se revărsară în hol, ignorând privirile curioase ale 
celorlalţi invitaţi, dar îşi dădură seama rapid că nu aveau 
să fie singurul ghimpe în coasta lui Christian în seara 
aceea... 

Toată lumea încremenise pe ringul de dans. 

Muzica se oprise. 

Toate privirile erau aţintite asupra amfitrionului lor, 
aflat în mijlocul splendidei încăperi, şi asupra femeii 
îmbrăcate fără fasoane, care tocmai îi trăsese o palmă. 

— Maggie! icni Baxter, croindu-şi drum prin mulţime ca 
să o ia de-acolo. 

Părea complet pierdută când Baxter ajunse lângă ea, ca 
şi Christian, care îşi dusese mâna la obraz şocat, cu aerul 
cuiva a cărui lume tocmai se năruise. Mai mult, când pe 
Maggie o podidiră lacrimile, el dădu să întindă mâna spre 
ea. Dându-i una peste mână, Baxter îşi conduse prietena 


tulburată afară. 
* k x 


Lui Christian îi luă câteva minute să-şi revină. Îşi drese 
glasul. 

— Îmi cer mii de scuze pentru asta! le spuse zâmbind. 
Vă rog... beţi, dansaţi şi veseliţi-vă. Între timp, eu mă duc 
să caut nişte gheaţă să-mi pun pe faţă! 

Râsetele stingherite lăsară loc zumzetului conversaţiilor 
care se reluau şi primele acorduri cristaline dinspre pian 
umplură pauzele dintre conversații. Încă şocat, Christian 
aproape că se ciocni de Edmunds. 

— Domnule comisar, îl salută acesta rânjind, înclinând 


1 208 0 


scurt din cap înainte de a i se alătura Vanitei, care părea 
încântată să-l vadă. 

Christian o ţinu tot înainte spre bar, simțind privirile 
invitaţilor puşi pe bârfă care îi urmăreau fiecare mişcare. 
Tocmai se pregătea să-l strige pe barman, când cineva îi 
înmână o cârpă în care erau înfăşurate cuburi de gheaţă. 

— Mulţu... dădu să spună, dar ridicându-şi privirea îl 
descoperi pe Lup, care era cu un cap mai înalt decât el. 

Râse amar. 

— I-ai spus lui Maggie? 

— Pari surprins. 

— Chiar sunt... 

Coborî glasul, până nu mai era decât un murmur, doar 
cât să acopere zarva. 

— ...că ai putea fi atât de prost, încât să-mi ignori 
avertismentul. 

Işi puse cârpa rece pe faţă. 

— Oh, nu l-am ignorat deloc, îi spuse Lupul, înfruntându- 
i privirea cu ochii înverşunaţi. Acum, ce-ar fi să-l asculţi şi 
tu pe-al meu: n-ai decât să te ascunzi în palatul tău cochet, 
printre copaci. Umple-l cu toţi linguşitorii şi ipocriţii pe 
care-i găseşti. Prelucrează-i cu băuturi scumpe şi minciuni 
cât cuprinde. Sunt doar vreascuri pentru când o să vin 
după tine să dau foc la tot. 

Christian cântări preţ, de o clipă ameninţarea Lupului. 

— Maggie n-o să păţească nimic. Îţi dau cuvântul meu! 
Cât despre voi, ceilalţi... 

Clătină din cap cu un aer dezolat. 

Lăsându-şi o mână zdravănă pe umărul lui, Lupul se 
aplecă spre el şi-i şopti la ureche: 

— Ştiu ce s-a întâmplat în depozitul ăla. 

li trase o palmă pe spate comisarului, în stilul lui Finlay, 
şi se îndepărtă. 

— Eşti bine? îl întrebă pe amfitrion un oaspete aflat prin 
preajmă, observând că nu arăta prea grozav. 

Christian nu reacţionă, îl urmărea din priviri pe Lup cum 
se îndepărta agale prin mulţime. Edmunds şi Vanita îl 
priveau chiorâş din capătul opus al camerei, iar Baxter 


1 209 1 


tocmai intră din nou, după ce o condusese pe Maggie ca să 
se convingă că e în siguranţă. 

— Te-am întrebat, insistă domnul mai în vârstă, dacă te 
simţi bine, Christian. 

— Da... Da, mă simt excelent, mulţumesc, Winston. Doar 
presiunile obişnuite când deţii funcţii ca ale noastre. Ştii 
cum e, îi replică Christian zâmbind şi continuând să-i 
urmărească... să-l urmărească din priviri. Lupii ne dau 
târcoale. 


1 2101 


CAPITOLUL 28 


Duminică, 18 noiembrie 1979 
5:07 p.m. 


Christian şi Finlay îşi petrecuseră prima oră din tura lor 
chinuindu-se să facă conversaţie. Niciunul nu aduse vorba 
de toate felurile în care şi-o luaseră unul de la celălalt. 
Christian şchiopăta nasol şi o vânătaie de culoarea vinului 
trăda fractura pe care o suferise la maxilar, în timp ce 
nasul lui Finlay îşi schimbase iar direcţia şi tipul avea ochii 
vineţi... din nou. 

— Ce vrei să mâncăm în seara asta? îl întrebă Christian, 
ţinând pedala la podea în timp ce noua lor maşină de 
patrulare urca greoi dealul, lăsând în urmă Cathkin Braes. 

— Ce-o fi, îi răspunse Finlay laconic. 

Lui Christian i se luase. Răsuci de volan, luând 
imprudent colţul şi săltând peste marginea carosabilului, 
ca să intre pe pitorescul, dar rău famatul loc destinat 
masturbării cu spectatori. Finlay urmărea impasibil scena, 
deşi fuseseră cât pe-aci să moară din cauza partenerului 
său. Parcând abrupt maşina, Christian opri motorul, cobori 
şi se aşeză pe capota caldă. Cu pletele fluturându-i în vânt, 
îşi ţinu mâinile căuş ca să-şi aprindă o ţigară în timp ce 
soarele începea să apună deasupra oraşului plin de smog. 

Finlay cobori şi veni lângă el. 

— Eram gelos, îi spuse Christian, cu privirea aţintită 
asupra panoramei. Băusem prea mult... ca de obicei. Am 
fost un măgar ordinar... ca de obicei... şi chiar îmi pare 
Tău... ceea ce s-ar putea să fie o premieră, de fapt. 

Finlay nu răspunse nimic. 

— Maggie e... 

Christian clătină din cap şi zâmbi. 

— Ca ea, mai rar, şi e o chestie incredibilă între voi. 
Eram gelos. Dar nu e nevoie să pleci din cauza asta! 

— Aşa e. 

— Deci nu pleci? 

121110 


— Oh, plec. lau primul avion din oraşul ăsta nenorocit şi 
ploios şi n-am de gând să mă uit în urmă, îi explică Finlay. 
Dar n-are nimic de-a face cu treaba dintre noi. Maggie se 
mută... Plec cu ea. 

Christian încuviinţă. 

Soarele o luă din loc, scăldând pentru un scurt răstimp 
în lumină întinderea ternă a peisajelor rurale din Scotia. 

— Am împărţit banii pe jumătate, îi spuse Christian, 
aruncând mucul de ţigară în boschete înainte de a-şi 
aprinde alta. 

— Sunt ai tăi, îi replică Finlay. 

Christian mormăi ceva. 

— Nu vreau niciun bănuţ, insistă Finlay. Dar, cât trăiesc, 
o să păstrez secretul despre ce s-a întâmplat în noaptea 
aia... şi despre existenţa banilor. Îţi dau cuvântul meu! 

— Nu-mi fac griji în privinţa asta! râse Christian. Mi-ai 
salvat viaţa! 

Îşi înconjură cu braţul prietenul şi îl scutură afectuos. 

— În nimeni n-am atâta încredere ca în tine. Vreau doar 
ca ţie să-ţi fie bine. 

— Nu-i vreau, repetă Finlay, împingându-i la o parte 
braţul. 

— M-am gândit mult la integritate zilele astea, începu 
Christian. La faptul că nu e o chestie constantă. Nu e un 
soi de trăsătură de caracter prestabilită. E mai curând un 
fel de... un fel de aspirație, mereu în contradicţie cu viaţa 
reală - care ne pune la încercare, ne-o trage, şi în tot 
timpul ăsta facem echilibristică în culise: integritatea 
contra a ceea ce ne dorim, când ceea ce ne dorim e să ne 
imaginăm că suntem persoane integre... E încurcată rău 
treaba. 

— Mă întreb, reflectă Finlay, cât de imbecile sunt 
chestiile pe care nu le spui? 

— Eu doar zic... viaţa e lungă. Jumătate din banii ăia 
sunt ai tăi, indiferent dacă-i vrei sau nu, şi, când va veni 
ziua aia, când viaţa o să-ţi macine în sfârşit integritatea, 
trebuie doar să mi-i ceri. Ne-am înţeles? 

— N-o să se întâmple niciodată. 


1212 10 


— Atunci fă-mi hatârul ăsta. Ne-am înţeles? 
— Ne-am înţeles. 


121310 


CAPITOLUL 29 


Sâmbătă, 16 ianuarie 2016 
11:01 a.m. 


Întreaga echipă împrăştiată şi apoi refăcută se reunise 
în colţul cel mai izolat al cârciumii şi câţiva chiar riscaseră 
să comande diverse delicatese din meniul deprimant 
pentru micul dejun de la King and Country. In timp ce 
Lupul încerca să scoată chestia neidentificată care-i plutea 
în cafea, Saunders atacă micul dejun englezesc. Edmunds, 
în schimb, o zări involuntar pe Baxter cum îşi îndrepta 
sutienul şi apoi observă că o văzuse şi Joe. 

Îi trase subtil un cot ca să-i atragă atenţia. 

— Scuze, îi şopti Baxter, părând în continuare 
stingherită. 

Ca să nu spună că aruncase degeaba banii pe 
smochingul de închiriat, Lupul îşi drese glasul şi se ridică 
în picioare. 

— 'Neaţa, tuturor! Sper că vă savurati - se uită de jur- 
împrejurul mesei la farfuriile lăsate de izbelişte - viaţa. Eu, 
Edmunds şi tipul cu eprubetele am avut o zi plină ieri, v- 
am pregătit o prezentare care include coli A3, revelații 
şocante, carioci de culori diferite, ba chiar şi iPad-ul 
logodnicei lui Edmunds. 

— Dar, vă rog, să nu-i spună nimeni, interveni Edmunds, 
privindu-l neliniştit pe Lup cum îşi înfigea degetele 
stângace în ecran. 

— Înregistrarea de pe camera de securitate de la spital 
cu vizitatorul misterios care l-a vizitat pe Christian la 
spital, anunţă Lupul, ridicând iPad-ul ca să-l poată vedea 
cu toţii. 

Videoclipul se opri în momentul în care silueta se uita 
direct spre cameră. Imaginea se mări apoi, rotindu-se fără 
motiv înainte de a reveni pe ecran, pentru că Lupul nu se 
mai sătura să se joace cu noua jucărie. 

Baxter se uită chiorâş la el. 


121410 


— Măcar n-am adăugat şi un efect sonor, îi spuse Lupul, 
zâmbind încântat când imaginea se opri în sfârşit. 

Muu! 

— Ba da, am adăugat! recunoscu. 

În cadru apăru un bărbat cam de aceeaşi vârstă cu 
Finlay, dar îmbrăcat mai elegant şi cu părul negru încă 
des, pieptănat peste cap. 

— Acesta... începu Lupul, este Killian Caine, şeful 
grupării care îşi avea baza de operaţiuni în depozitul de pe 
şantier: fabricare de droguri, crimă organizată, 
nenumărate acuzaţii de agresare, implicat în mai multe 
cazuri de crimă... pe scurt, o jigodie ordinară. Şi totuşi, ce 
să vezi, îi face o vizită comisarului nostru de poliţie la scurt 
timp după ce acesta a fost snopit în bătaie. Straniu, nu-i 
aşa? 

— Iar aceştia, spuse Edmunds, punând câteva fotografii 
pe masă, au fost identificaţi drept acoliţi de-ai lui. 

— Ce înseamnă X-urile roşii? întrebă Saunders, cu gura 
plină de cartofi prăjiţi. 

— Că au murit în incendiul de la depozit. 

— Şi... începu Saunders, ridicând un deget şi oprindu-se 
să înghită, de ce la unii dintre ei avem doar numele? 

— Pentru că nu ştim cum arată, îi răspunse Edmunds, 
neştiind la ce se aşteptase. Din câte îmi dau seama, asta e 
întreaga lui reţea. 

— Ceea ce înseamnă că individul care a scăpat din 
incendiu trebuie să fie unul dintre ei! anunţă Saunders, 
convins că tocmai rezolvase cazul. 

— Da, încuviinţă Edmunds, cu toată răbdarea de care 
era în stare. Aşadar cel puţin jumătate dintre subordonații 
lui Caine au fost eliminaţi de mercenari şi de incendiu. 

Edmunds luă de pe masă fotografiile tăiate cu X-uri. 

— Am început să dezgrop dosarele celorlalţi şi - puse 
mâna pe una dintre fotografiile vechi din arest - acest 
individ a fost ucis la doar o săptămână după incendiu. Şi 
aici intervine Joe. 

Joe încercă să se ridice la fel de teatral cum o făcuseră 
Lupul şi Edmunds, dar realiză că era blocat între perete şi 


121510 


masă. Se dădu bătut. 

— Două gloanţe au fost extrase din cadavrul lui la 
autopsie. Şi eu mi-am zis: „La naiba, oricum n-am niciun 
plan anul ăsta”, aşa că le-am dat la analiză şi ghiciţi ce-am 
descoperit? Au apărut din nou aceleaşi crestături. 
Gloanţele provin de la aceeaşi armă! 

— Crezi că suspectul nostru a ucis pe cineva din propria 
grupare? întrebă Baxter. 

— Da. 

— Şi, interveni Lupul entuziasmat, în mod clar aşteptând 
de mult momentul, există o descriere a cuiva care ar fi 
fugit de la locul faptei, făcută de un martor ocular... 

Prinse între degete coala A3 aflată deasupra. 

— ...pe baza căreia vă pot prezenta imaginea de faţă. 


Personajul 
negafiv 


(In terprefarea arfi<tului grafician J 


Pentru o clipă, nimeni nu mai spuse nimic. 

Saunders deschise gura, dar apoi îşi dădu seama că 
până şi el rămăsese fără replică. 

— Doar o întrebare, Lupule? rupse Baxter tăcerea. 

— Da? 

— Ce mama naibii e chestia asta?! 


1216 10 


— „Artist” e un pic cam mult spus, comentă Saunders, 
chiorându-se la desen. 

— Cu siguranţă, nu seamănă cu niciuna din fotografii, 
spuse Edmunds, pe cât de încurajator putea. 

— Ceea ce înseamnă că ne putem debarasa de astea, 
conchise Lupul, luând de pe masă fotografiile cu oamenii 
lui Caine, lăsând doar numele cărora nu le era asociată o 
figură. 

— Staţi să pricep, interveni Saunders, care părea 
nedumerit. Şi-a ucis tovarăşul din bandă înainte sau după 
ce a tras în Finlay şi în comisar în piaţă? 

— Nu te teme, prietene uituc! îi spuse Lupul zâmbind, 
întinzând din nou mâna spre teancul de coli A3. Pentru că 
am făcut o axă a timpului foarte utilă care să ne ajute să 
urmărim ce şi cum... 


Drogurile _a 


5 noiembrie 


121710 


Personajul 
negativ 


— Eşti un dobitoc, Lupule, îl anunță Baxter. 

Edmunds nu părea deloc impresionat, după cum era de 
aşteptat, în timp ce Saunders începu să râdă de-a binelea. 

— Un grafic sau un tabel n-ar fi fost o modalitate mult 
mai eficientă de a reda aceste informatii? întrebă Joe. 

— Vă anunţ că am muncit mult la astea, le spuse Lupul, 
jignit. 

Dar apoi se gândi mai bine. 

— Când spun „mult”... Mă rog, mai e una, dacă vrea 
cineva s-o vadă? 


Doar Saunders ridică mâna. 
x k * 


— Ce-i cu desenul cu iepurele? întrebă Baxter, neştiind 
foarte bine de ce-i păsa, de fapt. 
Lupul ridică din umeri. 


121861 


13 noiembrie 


Dar... dar 
am crezut 
că gunfem 


negafiv 


— Pur şi simplu mă pricep de minune la desenat iepuri. 

— Oricum, interveni Edmunds, hotărând să preia 
controlul discuţiei care o luase pe arăâtură. Pe baza 
descrierii, am luat la puricat numele care au rămas, am 
adunat detalii din frânturi de procese-verbale, am urmărit 
dacă au mai intrat în vizorul poliţiei după noiembrie 1979 
şi pot să anunţ acum, relativ sigur, că individul care a 
scăpat din depozit şi a dispărut apoi este... Eoghan 
Kendrick. 

— Am rezolvat cazul! exclamă Saunders râzând şi 
scuturându-l zdravăn pe Joe. 

— Aşa ar fi, încuviinţă Edmunds, dacă Eoghan Kendrick 
n-ar fi un nume fals... şi dacă individul real care folosea 
acest nume fals n-ar fi dispărut fără urmă. Punând laolaltă 
lucrurile pe care le ştim cu siguranţă şi emițând nişte 
ipoteze complet nefondate, iată ce-am obţinut. 

Dădu la o parte desenele Lupului şi ridică schiţa făcută 
de el, care arăta mult mai profesionist: 


1219 10 


— S-a întâmplat ceva în acel depozit. 

— Eoghan Kendrick ştie ce s-a întâmplat. 

— Eoghan Kendrick a fost subordonatul lui Killian Caine. 

— Killian Caine l-a vizitat pe Christian la spital 

(şi probabil că el l-a băgat acolo, de fapt). 

— Christian e suspect de bogat. 

— Cineva din echipa lui Eoghan Kendrick a încercat să-l 
omoare. 

— Eoghan Kendrick a dispărut după acel incident. 


— Sesizează cineva vreo modalitate de a reuni toate 
aceste informaţii spre a obţine o teorie coerentă? îi 
întrebă. 

Toţi aveau un aer un pic chinuit în timp ce reflectau la 
enigma imposibil de dezlegat. 

— Cred că m-am prins... exclamă Saunders, frecându-şi 
bărbia. Christian este Eoghan Kendrick. 

— Altcineva? insistă Edmunds, deja la capătul răbdării. 

— Spune-ne odată, îl zori Baxter. 

Edmunds încercă s-o facă pe nevinovatul, dar apoi cedă. 

— Bine. Am o teorie, recunoscu. Cred că, orice s-ar fi 
întâmplat în noaptea aia, Christian şi Finlay au vrut să 
păstreze secretul. Doar că n-au anticipat că Eoghan 
Kendrick a scăpat cu viaţă din incendiu. El îi spune totul 
şefului lui, Killian Caine, care apoi se foloseşte de această 
informaţie ca să-l aibă la mână pe Christian. Finlay avea de 
gând să dea adevărul în vileag sau să-l şantajeze pe... 

— Finlay n-ar fi făcut aşa ceva... îl întrerupse Baxter. 

— Lasă-l să termine, zise Lupul. 

— ...şi de-asta l-au omorât, continuă Edmunds. Eoghan 
Kendrick a încercat să-şi îndrepte greşeala de la depozit, 
dar n-a reuşit, motiv pentru care Caine a dat ordin să fie 
eliminat. În schimb, Eoghan Kendrick omoară asasinul 
trimis după el şi se dă la fund. Ce înseamnă asta? Singura 
metodă de-a descoperi vreodată ce s-a întâmplat în 
noaptea aia e să-l găsim pe Eoghan Kendrick. 

— Dacă mai trăieşte, comentă Saunders, care începuse 


1220 0 


să mănânce ce-i rămăsese în farfurie lui Joe. 

— Dacă mai trăieşte, încuviinţă Edmunds. Asta ca să nu 
mai zic că, dacă domnul comisar nu ştia deja c-a mai 
scăpat cineva cu viaţă din incendiu, acum sigur ştie şi mai 
ştie şi că încercăm să dăm de urma acelei persoane; 
aşadar, trebuie să presupunem că și Caine împreună cu 
oamenii lui îl caută. Totul se reduce la cine îl va găsi 


primul pe Kendrick. 
XX X 


Odată ce întâlnirea se încheie, Edmunds se mută lângă 
Baxter, care continua să-şi aranjeze decolteul, fără să se 
jeneze. 

— Pari să ai nişte probleme azi, îi spuse el plin de tact, 
după ce se asigurase că Joe nu o pândea în continuare de 
la bar. 

— ȚŢi se par mai mari? îl întrebă Baxter. 

Edmunds rămase cu privirea aţintită în ochii ei. 

— Nu mi-aş da seama. 

— Nici măcar nu te-ai uitat! 

Oftând din rărunchi, aruncă o privire spre pieptul ei. 

— Nu observ nicio schimbare... N-ai de gând să 
mănânci? o întrebă, văzând că nu se atinsese de sendvişul 
cu pâine prăjită şi brânză, dornic să schimbe subiectul. _ 

— Nu, declară Baxter, cu un aer oarecum scârbit. Imi 
miroase dubios. 

Luându-i sendvişul din farfurie, Edmunds îl adulmecă, 
apoi muşcă din el. 

— Ai nevoie de ajutor cu ceva azi? îl întrebă Baxter. 

— Sigur, încuviinţă el, cu gura plină. Dar trebuie să trec 
să iau şi nişte chestii penin Loia: 


La Boots nu mai aveau smoothie-uri cu zmeură şi rodie. 

Treaba asta o irită la culme pe Baxter. 

Poate că tânărul plin de coşuri care punea marfa în 
frigider nu meritase întru totul să devină tinta asupra 
căreia îşi descărcase nervii şi furia acumulată, nici să i se 
ţină o prelegere publică despre cerere şi ofertă în cursul 
căreia Baxter îi explicase că, dacă toate magazinele din 


122110 


ţară ar rămâne fără smoothie-uri cu zmeură şi rodie în 
fiecare zi, atunci poate, poate, cineva cu puterea de a lua 
asemenea decizii majore ar putea, eventual, să se 
gândească timid să mărească stocul. Se simţi prost totuşi 
când începu să-i tremure buza băiatului, care dădu fuga să 
tragă o repriză de plâns în depozit, făcând-o şi pe ea să 
plângă cât îl aşteptă pe Edmunds să termine 
cumpărăturile. 

După câteva minute, Edmunds apăru de pe un culoar şi, 
şocat, veni grăbit spre prietena lui care plângea în hohote. 

— Baxter? Ce s-a întâmplat? 

— Nimic... Doar m-am... Scuze! 

— Nu-ţi cere scuze! E vina mea. N-ar fi trebuit să plec... 
de lângă tine. 

— Ce se întâmplă cu mine? exclamă Baxter râzând şi 
ştergându-se la ochi. 

Edmunds dădu să spună ceva... se uită la scutecele de 
unică folosinţă pe care le ţinea în mână... şi apoi se uită 
din nou la Baxter, curios. 

— Ce e? îl întrebă ea. 

Edmunds părea un pic stingherit. 

— Ce e?! 

— Hmm... Te simţi obosită? 

— Mereu. 

— Care mai e treaba cu sânii? 

— E aiurea. 

— ȚŢi s-a mai tăiat pofta de mâncare şi de la alte chestii? 

— Poate. 

— O să bufneşti din nou în plâns în mijlocul 
magazinului? 

— E foarte posibil. 

— Felicitări! 

Aruncându-i pachetul de scutece în braţe, Edmunds 
plecă grăbit. 


1 222 0 


CAPITOLUL 30 


Sâmbătă, 16 ianuarie 2016 
3:23 p.m. 


Lupul stătea pe scaun la fostul lui birou de la Omucideri 
şi Infracţiuni Grave, dezbătând dacă să atace sau nu o 
ciocolată Double Decker de la Cadbury care fusese lăsată 
să mucegăiască în sertar cu mult dinainte de cazul 
„Păpuşa de cârpe”. Studie termenul de valabilitate, 
aproape şters, ceea ce probabil că ar fi trebuit să fie un 
semn în sine: 


Feb. 2015 


Molfăind ciocolata, îşi văzu de treabă: trebuia să 
recupereze lista apelurilor şi informaţiile de localizare prin 
GPS asociate cu numărul de mobil al lui Christian fără ca 
persoanele care îl ajutau să-şi dea seama cui îi aparţine 
telefonul, ceea ce se dovedea încă şi mai problematic decât 
anticipase. 

La 3:42 p.m., pe cale s-o dea în bară rapid fără ajutorul 
Vanitei, primi la rândul său un telefon care îi provocă fiori 
pe şira spinării. 

— Mamă?... Cum adică sunteţi la o oră distanţă? La o 
oră distanţă de ce anume?... Din ce cauză?! Nu, sigur că 
da. Doar că... Ce-a făcut?! 

Strânse din dinţi. 

— Da. Ce drăguţ din partea ei... Nu, nu mai locuiesc 
acolo, le explică, chibzuind disperat unde să-şi trimită 
părinţii. Îţi trimit prin SMS adresa... SMS! Ţi-o trimit prin 
SMS! 

Câteva persoane aflate prin preajmă se uitară la el. 
Lupul se scuză pe muteşte. 

— Bine. Bine. Absolut minunat. Ne vedem atunci. Pa! 

Închise, băgă în gură ce mai rămăsese din ciocolata 
decolorată şi îşi lăsă capul în mâini. 

1 223 1 


A XX 

Edmunds nu mai ţipase niciodată la Baxter până atunci 
şi se simțeau amândoi un pic aiurea din cauza asta. 

Incercaseră să parcurgă câteva dosare vechi la el în 
şopron, dar conversaţia devie în mod inevitabil spre lucrul 
pe care îl recunoscuse Baxter printre lacrimi, că făcuse o 
greşeală majoră şi se culcase cu Lupul. Un argument în 
favoarea ei - îi mărturisise deja adevărul lui Thomas, ceea 
ce însemna ceva, dar revelaţia că probabil era gravidă nu 
era tocmai în favoarea ei. 

Simţindu-se prost, Edmunds oftă. 

— Ai de gând să-i spui? 

— Căruia dintre ei? 

— Lui Thomas. 

Ea ridică din umeri. 

— Bănuiesc c-ar putea veni vorba de asta la un moment 
dat, când o să scot din mine un bebeluş plângăcios. 

Lui Edmunds îi bâzâi telefonul. Se uită la ecran şi apoi la 
Baxter, agitat. 

— O să... 

Nu-şi duse până la capăt propoziţia, dispărând pur şi 
simplu pe uşă. 

Trecu un minut, timp în care Baxter se adună şi 
compuse totodată în minte o insultă perfectă pentru 
Edmunds, ca nu cumva acesta să-şi închipuie că ar fi ieşit 
câştigător - însă o uită de îndată ce prietenul ei reveni, cu 
un aer perplex. şi lăsă telefonul deoparte. 

— Era Lupul, îi explică el. Mi-a pus tot soiul de întrebări 
aiurea în tramvai despre tine şi Thomas şi unde stai acum 
şi dacă ai închiriat sau nu apartamentul tău. 

Baxter se îndreptă brusc de spate, cu o expresie 
îngrijorată. 

— Şi ce i-ai spus? 

Edmunds avea aerul cuiva care ştie că, oricum o dă, nu e 
bine. 

— l-am... spus... adevărul? 

Sărind de pe scaun, Baxter ţâşni pe uşă. 

— Trebuie să-l oprim, îi zbieră din mers prietenului ei 


[ 224 10 


nedumerit. Poţi să-l suni de pe drum. 
X k x 


— Mulţumesc, cheie de rezervă! îi şopti Lupul, încântat 
să descopere că încă mai putea să descuie uşa de la blocul 
lui Baxter. 

Era unul dintre puţinele lucruri pe care le păstrase, un 
alt suvenir dintr-o viaţă de demult. 

li trimisese mamei lui adresa blocului de pe High Street 
din Wimbledon şi apoi luase primul metrou spre sud. 
Urcând pe scări până la etajul ei, scoase o cheie înnegrită 
şi descuie uşa... 

Il izbi pe dată duhoarea de carne infectată. 

— Mama naibii, Echo! se plânse, înhăţând un tub de 
odorizant floral lăsat la îndemână, când intră în camera 
principală. 

Cu mâneca peste nas, Lupul se uită de la blatul de lucru 
încărcat cu bandaje şi medicamente la bileţelul viu colorat 
care anunţa că „E o caserolă cu cocă în congelator!” şi de- 
acolo la bărbatul îmbrăcat sumar şi înarmat, care-l pândea 
din pragul uşii de la dormitor. Scoţând un scâncet deloc 
masculin, Lupul ridică mâinile, împroşcând un jet de 
Paradis Floral cu aromă de trandafiri. 

— Lupul, corect? îl întrebă Rouche zâmbind, pământiu şi 
cu broboane de transpiraţie pe faţă, lăsând în jos pistolul şi 
rezemându-se moale de tocul uşii. 

— Corect, îi răspunse Lupul surprins, lăsând încet 
mâinile în jos. Iar tu trebuie să fii strigoiul căruia i se 
spunea cândva Damien Rouche, nu? Te-am văzut la ştiri, 
încântat de cunoştinţă. 

Dădu cu ochii de cuvântul cangrenat, supurând, care îi 
acoperea pieptul lui Rouche. 

— Ştiu. Arată nasol, nu-i aşa? 

— Miroase şi mai şi, îl asigură Lupul, sperând că Rouche 
nu observase faptul că-l stropea pe furiş cu odorizantul cu 
aromă florală de mai bine de 20 de secunde. 

— E şi Baxter cu tine? 

— Nu. Dar categoric mi-a spus toată treaba cu tine... că 
stai aici... ca să nu fii prins... şi toate cele, îl minţi Lupul, 


1 225 10 


uitându-se la ceas. Probabil că acum e momentul ideal să-ţi 
spun c-o să avem musafiri cât de curând. 

— Musafiri? întrebă Rouche, uitându-se la Lup cum 
dădea roată camerei, strângând diversele poze cu Baxter, 
care trădau diverse grade de iritare pentru că i se făcea 
poză. 

— Mda. Dar nu-ţi face griji. Nu trebuie să faci nimic... 
doar să le spui că e casa mea. 

— Apartament. 

— Şi mai bine! Şi că tu eşti bunul meu prieten şi coleg 
de apartament - îl măsură din priviri pe Rouche -, 
Haywood. 

— Haywood? 

— Ai cumva vreun tricou să iei pe tine? îl întrebă Lupul, 
deschizând geamurile în timp ce mai strângea pe-acolo. 

— De obicei le îmbib de sânge, îi spuse Rouche 
stingherit. 

— Unul roşu, atunci? îi sugeră Lupul. 

Se auzi soneria de la interfon. 

— Oh, la naiba! Bine. Incepe diswacta; 


Spre iritarea lui Baxter, o maşină parcase pe locul ei, 
aşa că îi lăsă pe Blackie abandonată pe alee şi pe Edmunds 
stând ca un netot pe scaunul din stânga. Ţâşnind în bloc, 
urcă în fugă scările şi dădu buzna pe uşa apartamentului. 
O porni ca vijelia spre Lup, care o privea cu gura căscată. 

— Ce-ţi închipui că faci?! 

El părea agitat. 

— Baxter, îmi... 

— Crezi că, după tot ce mi-ai făcut, poţi să intri pur şi 
simplu ca la tine acasă şi să... 

— Baxter, vrei să mă... 

— Eşti ca o boală care-mi otrăveşte viaţa, futu-i! Înţelegi 
treaba asta? Deja ai distrus totul! 

— Baxter, părinţii... 

— Sunt în întârziere, Lupule! zbieră la el, părând gata să 
vomite. 

— Ce-i drept, nu te-am invitat pe la mine, de fapt. 


1226 0 


— Nu, cap sec! În întârziere! Modul politicos de a zice 
„sunt cu burta la gură” sau „m-ai lăsat borţoasă”... ştii tu, 
sunt gravidă! 

— Mazel tov! se auzi o voce de pe canapea. 

Baxter se crispă şi întoarse încet capul, dând cu ochii de 
domnul şi doamna Fawkes care-i priveau de acolo, aşezaţi 
cuminţi lângă Rouche, care se instalase strategic lângă un 
geam deschis. 

— Beverly! exclamă Baxter zâmbitoare. 

— Barbara, o corectă Lupul. 

— Şi Bob! 

— Bill. 

— Ce plăcere neaşteptată! Vă servesc cu ceva? 

— Nu. Nu, o refuză domnul Fawkes. Ne-a servit deja 
Haywood. 

Baxter nici nu mai simţi nevoia să întrebe. 

— Eşti gravidă? exclamă Lupul, procesând în sfârşit 
vestea. 

— Aşa cred, îi confirmă Baxter rânjind, cu un aer un pic 
dement acum. 

— Şi... suntem absolut siguri că nu e al lui Thomas? o 
întrebă, cu speranţă în glas. 

— Foarte siguri! Pentru că lui Thomas i s-a făcut „harşt”. 

Lupul părea oripilat. 

— Ca la... eunuci? 

— Nu, adică şi-a făcut vasectomie, la naiba, eşti - aruncă 
o privire spre părinţii lui care trăgeau cu urechea - chiar 
nătâng. 

— Noi, cei din neamul Fawkes, suntem foarte fertili, 
interveni William Senior de pe canapea, în timp ce soţia lui 
încuviinţa din cap. 

— Nu fi scârbos, tată! 

— Păi, ăsta e genul de informaţie care mi-ar fi putut fi 
utilă înainte! exclamă Baxter, mai să ţipe. 

— Vreau să zic, Will aici de faţă a fost conceput dintr-o 
pură întâmplare! adăugă domnul Fawkes. 

— Nu ştiam chestia asta, tată! 

Lupul părea un pic jignit. 


122710 


— Mulţam că mi-ai spus. 

— Aşadar ce vă aduce la Londra? Şi, mai precis, în 
Wimbledon? interveni Baxter, de-abia abţinându-se să nu 
explodeze. 

— Am venit să vedem The Lion King, îi răspunse doamna 
Fawkes. 

— The... Lion King? 

Femeia încuviinţă. 

— A fost tare curios. Tocmai vorbeam cu Ethel deunăzi 
când a sunat telefonul şi, spre surprinderea mea, era 
Andrea... O cunoşti pe Andrea? 

— Oh, o cunosc pe Andrea! 

— Ei bine, cineva îi oferise două bilete din cele scumpe 
şi o noapte de cazare la hotel... şi s-a gândit la noi. Nue 
culmea? 

— Da, categoric e culmea! 

Baxter şi Lupul tocmai începeau să reflecteze asupra 
motivului pe care-l avusese fosta lui soţie, când se auzi o 
bătaie la uşă. 

— Deschid eu! exclamă Rouche, sărind la propriu să 
prindă un pretext ca să scape de-acolo. 

În tăcerea stingherită care se lăsase, traseră cu toţii cu 
urechea la Rouche, care tocmai îl întâmpina pe musafirul 
misterios. 

Se auzi zgomot de tocuri. 

— Andrea! strigă doamna Fawkes încântată. Ai primit 
mesajul de la mine aşadar? o întrebă, ridicându-se să o 
sărute pe obraz. 

— Da! 

Andrea se întoarse spre Lup şi-i zâmbi, acum că-i dăduse 
în sfârşit de urmă. 

— Will! 

Baxter amuţise de furie, în timp ce Lupul se trăgea 
încet, încet spre uşă. Se auzi cum cineva urca în fugă 
treptele. Dându-se bătut, Rouche îi ţinu uşa lui Edmunds, 
care ţâşni în camera aglomerată. 

— Vine Andrea! anunţă, gâfâind în ultimul hal. 

Uitându-se la auditoriul eclectic, realiză că ajunsese 


1 228 0 


prea târziu. 

— Stai aşa... l-am văzut cumva pe... Rouche? întrebă, 
întorcându-se spre Baxter, cu aerul cuiva care se simţea 
trădat. 

— Salutare! 

Rouche îi făcu cu mâna fără vlagă, observând sclipirea 
din ochii Andreei în momentul în care recunoscu numele şi 
apoi şi figura emaciată a agentului CIA. 

— N-am vrut să trebuiască să păstrezi încă unul dintre 
secretele mele, îi spuse Baxter lui Edmunds spăsită. 

— Ia loc undeva, scumpo! o îndemnă tatăl Lupului pe 
Andrea, fără să observe conversaţia stingherită purtată în 
mijlocul camerei. Sărbătorim! Will şi Emily vor avea un 
copil! 

— Aşa deci? întrebă Andrea, întorcându-se spre ei, gata 
să se umfle în pene. Un copil, i-auzi? Cel mai adesea, asta 
se întâmplă când faci... sex... cu cineva. Acum, ştiu că 
expresia de pe chipul meu ar putea fi citită drept „hm, hm, 
eu am ştiut de la bun început”, dar, vă asigur, tot ce se 
poate citi pe chipul meu e „ce surpriză minunată”. 

— Probabil că de la botox se trage confuzia, reflectă 
Lupul. 

— Will! îl dojeni maică-sa. 

— Eu mă duc să mă odihnesc un pic, anunţă Rouche, 
căruia i se luase într-un final. 

— Noapte bună, Haywood! strigă domnul Fawkes după 
el. 

În timp ce Baxter îl lua pe Edmunds deoparte, Lupul se 
apropie de Andrea, întrerupându-l pe taică-său, care 
tocmai începuse să-i explice de-a fir a păr de ce cei din 
neamul Fawkes erau aşa fertili. 

— Pot să te fur un pic? o întrebă. 

Andrea încuviinţă şi veni după el în bucătărie. Arăta 
bizar: părea mai tânără, tot frumoasă, dar schimbată faţă 
de cum şi-o amintea el la vârsta asta, ca o variaţie a eului 
ei produsă de o realitate alternativă. Din păcate, era la fel 
de căpoasă cum şi-o amintea. 

— l-ai adus pe-ai mei aici? 


1229 0 


— Ai refuzat să-mi răspunzi la telefon! 

— Te evitam! Asta fac oamenii când evită pe cineva! îi 
spuse Lupul pe şoptite. E prima pagină din Ghidul care te 
învaţă cum să eviţi pe cineva: „Nu-i suna când te caută la 
telefon”. 

— N-am venit să mă cert cu tine, îi spuse Andrea calm. 
Vreau să ajut. 

— Să ajuţi la ce? 

— Să te ajut. 

— Să mă ajuţi... cu ce? 

— Cu totul. Îmi pare nespus de rău pentru ce s-a 
întâmplat cu Finlay. Sincer. Şi vreau doar să... Vreau să-mi 
răscumpăr o parte din greşelile pe care le-am făcut fără să 
vreau. 

Lupul clătină din cap. 

— Chiar vreau! Uite... 

Îşi trase fermoarul la geacă spre a-i arăta tricoul de un 
galben aprins care promova noua campanie şi, odată cu el, 
sânii nou-nouţi de dedesubt: 


ELIBERAŢI LUPUL... din nou! 


— Observi c-am lăsat loc pentru... ştii, următoarea dată 
când o să-ţi arunci viaţa în aer, îi spuse zâmbind. 

— Încheie-te să nu-i mai văd... Să nu-l mai văd, se 
corectă Lupul rapid. Să nu mai văd tricoul. 

— Tare imatur mai eşti, îi spuse Andrea, dar apoi îi 
zâmbi şi îl strânse în braţe. Să nu mai faci niciodată 
chestia asta! îi şopti la ureche. Am fost tare îngrijorată 
pentru tine. 

Ignorând expresia plină de speranţă de pe chipul maică- 
sii, Lupul o îmbrăţişă la rândul lui. 

XX X 

— Nu-i nimic, îi zise Edmunds lui Baxter între patru 
ochi, în timp ce ea se întreba unde o fi dispărut poza cu ea 
în Mexic. Am fost doar surprins. Atâta tot. 

— Şi cum anume m-ai fi ajutat, mai exact? În niciun fel. 
Motiv pentru care nu ţi-am spus. 


1230 0 


— Dacă împărtăşeşti o problemă... începu Edmunds. 

— Cealaltă persoană devine complice, îi tăie Baxter 
vorba, obţinând o victorie în runda respectivă. 

— Dar tipul arată groaznic. 

— Începe să se simtă mai bine, îi spuse Baxter, fără să 
creadă nici ea. 

— Şi planul tău care era? _ 

— Să-l aduc pe Rouche la un loc sigur. Îşi revine, îşi lasă 
barbă şi trăieşte fericit până la adânci bătrânei. 

— Parcă nu existau „finaluri fericite”, i-o întoarse 
Edmunds, citând-o şi câştigând detaşat runda a doua. 

— A zis că se simte mai bine, insistă Baxter, trebuind să 
ridice vocea ca să-l acopere pe tatăl Lupului, aflat în 
capătul opus al camerei. 

— Chiar dacă e aşa... începu Edmunds, întrebându-se de 
ce îi tot revenea lui misiunea de a da veştile proaste, acum 
avem o problemă majoră. 

Se uită îngrijorat la Andrea, care părea să se fi trezit 
înghesuită între soţii Fawkes fără voia ei. 

— Stau eu de vorbă cu ea. 

— Rouche e urmărit pentru o crimă, ceea ce te face 
complice. 

— Ce vrei să fac? E Rouche, îi spuse Baxter simplu. 

— Ai putea ajunge la închisoare! 

— El chiar va ajunge la închisoare! 

— Tot ce zic e că ar fi prudent să păstrezi un pic 
distanţa. Dacă e găsit în apartamentul tău... 

Baxter încuviinţă, recunoscând măcar că avea dreptate. 

— Uite ce e, e Rouche. li sunt datoare. Nu pleacă 
nicăieri! 

Din nou Edmunds aruncă o privire spre Andrea. 

— Să n-ai încredere în ea! 

— N-o să am, îl asigură Baxter, inspirând adânc şi 
îndreptându-se spre reportera roşcată. Hei, începu, 
întrerupând tirada domnului Fawkes despre lucrările de pe 
M4. Putem să stăm de vorbă o clipă? 

Părând un pic speriată, Andrea se ridică şi ieşi după 
Baxter în hol, singurul loc în care mai puteau vorbi între 


123110 


patru ochi. 

— Dacă e vorba de tine şi Lupul, i-o luă înainte Andrea, 
sincer n-am nicio... 

— Nue. 

Andrea păru surprinsă. 

— Atunci? 

— Eşti o scorpie fără inimă şi fără ruşine, care calcă pe 
cadavre, şi, dacă o s-o ţii tot aşa cu liftingurile, o să te 
trezeşti cu semnul fiarei drept în mijlocul frunţii tale fără 
riduri. 

— OK, declară Andrea. 

Primise şi complimente mai nasoale. 

— Dar, indiferent ce neînţelegeri am avea noi două, n-au 
nimic de-a face cu Rouche. E un om de treabă care a 
pierdut totul... 

— Secretul tău e în siguranţă, o întrerupse Andrea. Ştiu 
că tu crezi că te-am trădat în timpul anchetei din cazul 
„Păpuşa de cârpe” şi, într-o anumită măsură, aşa e, dar 
adevărul adevărat e că am decis să nu fac un sacrificiu 
absolut inutil de dragul prieteniei care de-abia se înfiripase 
între noi. Aş fi putut s-o fac, dar s-ar fi ales praful de 
cariera mea, iar tu tot nu m-ai fi simpatizat cine ştie ce. 

— Poţi să mă scuteşti de tot discursul cu „dacă n-aş fi 
făcut-o eu, ar fi făcut-o altcineva”. 

— Şeful meu avea deja pe cineva în studioul de alături, 
gata să intre în direct şi să citească fix ce-am citit eu. Imi 
pare rău, dar, dacă aş avea de ales din nou, tot la fel aş 
proceda. 

Baxter râse nervos şi se îndreptă spre uşă. 

— Felicitări! exclamă brusc Andrea. Din inimă. 

Dintr-un motiv obscur, Baxter se opri şi se întoarse spre 
ea. 

— Will nu şi-a dorit niciodată copii cât am fost împreună, 
continuă Andrea. Mă bucur că-şi doreşte acum. 

— În ciuda a ceea ce crede lumea, spuse Baxter, pe un 
ton acuzator, a fost o greşeală care nu se va mai repeta şi 
care mi-a nenorocit viaţa deja. 

— Şi ce-a zis când a aflat? 


1 232 0 


— Doar citesc printre rânduri acum. Cel mai probabil: 
„Oh, uite, fosta mea soţie, o otravă, tocmai a dat buzna pe 
uşă la 10 secunde după ce mi-a dat Baxter vestea şi nici n- 
am apucat să vorbim despre asta”. 

Andrea păru spăsită. 

— Oh! 

— Nu vreau să vorbesc despre asta, de fapt, spuse 
Baxter. Mai ales cu tine. 

— Mi se pare corect, încuviinţă Andrea afabil. Hai să 
vorbim despre altceva atunci. Cum ar fi... cum a ajuns 
Damien Rouche să se instaleze în apartamentul tău? 

Baxter clătină din cap. 

— Aveai mai multe şanse cu conversaţia despre copil, îi 
răspunse, întorcându-i Spatele n intrând. 


Baxter urmări uluită fulgerul care cădea, iarăşi şi iarăşi, 
în acelaşi loc, o punte între cer şi pământ, despicând aerul 
şi făcând scrum capacul unei budinci cu ciocolată de la Gü. 
Uitase să desfacă staniolul înainte de a o pune în cuptorul 
cu microunde şi tocmai se pregătea să facă ceva în privinţa 
asta, când sări siguranţa de la aparat, scutind-o de efort. 

— S-a întâmplat ceva? îi strigă Thomas, încă îmbrăcat în 
ținuta de badminton, care descoperise că Baxter îl 
aşteaptă cu o nouă cină-surpriză la întoarcerea acasă. 

— Nimic! îl minţi Baxter, punând cele două budinci pe 
un platou şi venind cu ele la masă, având grijă s-o pună pe 
cea negătită în dreptul ei. 

Intorcându-se la locul ei, dădu să mai ia o gură de vin, 
dar realiză că, probabil, nu era indicat. 

Lăsă paharul din mână. 

— Imi place, spuse Thomas. 

Îi zâmbi şi apoi luă sticla în mână. 

— Îţi mai torn nişte vin? 

Baxter astupă paharul cu mâna. 

— Nu... mulţumesc. Şi oarecum despre asta voiam să-ţi 
vorbesc, de fapt. Am... o veste. 

— Oh? întrebă Thomas, întinzându-se s-o prindă de 
mână... strângând-o involuntar. 


1 233 ( 


— Uite ce e, nu prea mă pricep la chestiile de genul 
ăsta, dar... 

Incepu să-i zbârnâie telefonul rămas pe masă. 

— „ţin la... 

Se uită fără să vrea la ecran. 

— ...Lupul. 

Thomas îi dădu drumul la mână. 

— Ţii la... Lupul? 

— Poftim? Nu! Ţin la tine! Doar că tocmai mă sună 
Lupul, într-un moment foarte nepotrivit... 

Rămase cu mâna suspendată deasupra drăcoveniei care 
zbârnâia. 

— Dar n-ai de gând să-i răspunzi... nu? 

— E legat de serviciu. Durează doar o clipă, îi zise 
stingherită, apoi răspunse. Ai nimerit la ţanc, Lupule, ca de 
obicei. Ce vrei? 

Thomas pufni tare şi-şi încrucişă mâinile. 

— N-am descoperit nimic pe telefonul lui Christian. 
„Fără date de localizare. Niciun apel care să pară atipic 
sau care să nu poată fi explicat”, îi citi Lupul cu voce tare. 
De la început erau slabe speranţe. E prea precaut ca să 
lase urme. 

— Treaba asta nu putea aştepta? 

— E vorba de Finlay, spuse Lupul, părând ofensat. 

— Scuze! Ai dreptate, oftă Baxter. Atunci bănuiesc că e 
puţin probabil şi să fi folosit vreun computer. 

li zâmbi lui Thomas, dar singura lui reacţie fu o privire 
chiorâşă. 

— Dar trebuie să comunice cu cineva, continuă Lupul. El 
era internat în spital în noaptea în care a intrat cineva prin 
efracţie la Edmunds acasă şi chiar nu mi-l imaginez 
forțând el personal încuietoarea de la Skoda lui Saunders. 

— E posibil să fi fost Killian Caine şi oamenii lui? 

— Nu. Cred că Edmunds are dreptate. Nu prea pare 
stilul lor. De ce s-ar obosi să vină pe furiş, noaptea, după 
ce l-au bătut măr pe comisar sub ochii unor martori? 

— În concluzie, probabil că are un alt telefon. 

Pierzându-şi răbdarea, Thomas puse mâna pe lingură şi 


1 23410 


începu să mănânce desertul. 

— Pare probabil, încuviinţă Lupul. Şi e musai să-l găsim. 
Trebuie să fie ori la el acasă, ori la birou. 

— Asta s-ar chema intrare prin efracţie, comentă Baxter. 

— Doar dacă suntem prinşi. Ştiu codul de la alarma lui. 
Mă ocup eu de casă, dar tu şi Saunders sunteţi singurii 
care vă puteţi plimba nestingheriţi prin New Scotland 
Yard. Şi, dintre voi doi, tu deţii avantajul de a nu fi 
Saunders. 

— O logică imbatabilă. O să văd ce pot face. 

— Mulţam. Hei... crezi c-ar trebui poate să vorbim 
despre... 

Baxter îi închise. 

— O să ţi se răcească budinca, îi spuse Thomas. 

— Nu mă îndoiesc, mormăi Baxter, luând în mână 
paharul cu vin, uitându-se cu jind la el şi lăsându-l la loc pe 
masă. 

— Deci... marea veste? o iscodi Thomas, ca şi cum 
încuraja călăul să ascută bine lama. 

Baxter îşi îndesă în gură o lingură cu vârf de budincă 
negătită şi clătină din cap. 

— Nu era nimic. 


1 235 0 


CAPITOLUL 31 


Luni, 18 ianuarie 2016 
9:35 a.m. 


Baxter se aventurase rareori atât de adânc în bârlogul 
fiarei. 

Se întâmplase să mai fie chemată în biroul Vanitei ca să 
i se facă morală cu diverse ocazii şi întotdeauna culoarele 
tăcute păreau să facă notă discordantă cu precara stare de 
echilibru în care opera Brigada Omucideri şi Infracţiuni 
Grave. 

Lupul fusese informat de noua lui prietenă la cataramă, 
Vanita, că aceasta avea o întâlnire la ora 9:30 cu 
comisarul, ceea ce îi oferea o fereastră de o jumătate de 
oră în care biroul lui urma să fie liber. Înarmată cu un 
dosar voluminos, Baxter trecu cu un aer încrezător pe 
lângă şirurile de birouri. Personalul administrativ abia 
dacă o băgă în seamă, erau prea prinşi cu treburile lor 
mărunte. După ce aruncă rapid o privire în stânga, să se 
asigure că biroul e gol, şi în dreapta, să verifice dacă nu 
cumva o pândea cineva, intră grăbită pe uşă. 

— Bun, îşi spuse, cu inima bătându-i să-i spargă pieptul, 
în timp ce studia biroul somptuos al lui Christian, în care 
mirosul de piele şi lemn venea în completarea luminii 
tulburi ce pătrundea prin jaluzele. 

Se îndreptă spre masa mare de scris şi deschise primul 


sertar de sus. 
A 


Lupul se afla de aproape o oră în vila lui Christian din 
Epping Forest. 

Poarta electrică încă defectă îi lăsase destul loc să se 
strecoare pe-acolo şi, după ce se căţărase pe un zid, cât 
pe-aici să-şi zdrelească boaşele, ajunsese până la uşa din 
spate. Încercând să provoace cât mai puţine pagube, 
forţase încuietoarea şi apoi ţâşnise prin hol ca să tasteze 
codul din cinci cifre care făcea alarma să amuţească. Nu 


1236 0 


se mai vedea nicio urmă a petrecerii care avusese loc aici 
cu doar câteva zile în urmă, se vedeau doar covorul, 
scaunele şi canapeaua aflate în mijlocul spaţiului imens, 
scăldate în lumina soarelui anemic. În mijlocul măsuţei de 
cafea se afla un joc de şah, cu piesele puse pe poziţii deja, 
iar pianul cu coadă dispăruse, astfel că Lupul se întrebă 
dacă nu cumva visase toată treaba. 

Odată ce căutase temeinic prin dormitorul mare, trecu 
la şifonierul cât o cameră, scăldat într-o lumină dubioasă, 
în care erau înşirate pe două rânduri costume, fără un 
corp care să le dea formă, deasupra perechilor de pantofi 
asortaţi. 

Un pic demoralizat, Lupul se uită la ceas şi se apucă de 


treabă. 
XX x 


La 9:52 a.m., Baxter luase la mână deja toate sertarele 
de la birou, servieta desfăcută aflată lângă ea şi 
buzunarele paltonului atârnat pe uşă. Ştia că mai are doar 
câteva minute la dispoziţie şi simţea că începe s-o cuprindă 
disperarea. 

— Hai odată, ticălos cu pielea tăbăcită. Unde este? 

Trecu la fişet, unde reuşi să desprindă cu uşurinţă tăviţa 
de metal din lăcaşul ei, şi îi veniră în minte sertăraşele 
perfect ordonate cu cadavre care acopereau pereţii de la 
Morgă. De-abia începuse să răsfoiască dosarele când auzi 
vocea Vanitei, răsunând din ce în ce mai aproape. 

Rămase încremenită. 

Profilul lui Christian apăru în dreptul ferestrei, cu 
fruntea încreţită, erau încă prinşi în discuţie. 

Blocată acolo, Baxter închise uşurel fişetul, căutând din 
priviri o ascunzătoare, orice ascunzătoare - de la ferestrele 
dincolo de care se vedea doar cerul liber la tufa cât un 
copac din colţ, de la paltonul lung atârnat într-un cârlig pe 
uşă la biroul impunător. Realiză că Vanita se uita fix la ea 
cum stă încremenită acolo, neavând unde să fugă. 

— Ştiam eu c-o să uit ceva! o auzi Baxter exclamând, de 
dincolo de geam. 

Vanita îşi schimbă subtil poziţia, astfel încât să-l aducă 


1 23710 


pe Christian cu spatele la geam. 

— Voiam să ne uităm împreună pe e-mailul acela de la 
Pearson. 

— Sigur. Trimite-mi-l! 

Uitându-se la clanţă, Bazter z trase din calea uşii. 


— De fapt, te superi dacă facem acum treaba asta? îl 
întrebă Vanita, pe un ton mai înverşunat decât îşi 
propusese. E deschis oricum pe calculatorul meu şi trebuia 
să-i răspundem de mult. 

— Am treburi de... 

— Ia-o ca pe o ramură de măslin, insistă Vanita. 

— Păi, în cazul ăsta, sigur... Dar aşteaptă-mă doar să iau 
ceva. 

Christian îi întoarse spatele şi deschise larg uşa, 
aruncându-i o privire curioasă subordonatei lui când 
aceasta icni. Îi urmări privirea îndreptată spre biroul gol. 

— Mă întorc într-un minut, îi spuse. 

Vanita încă nu se mişcase din loc când el închise uşa. Se 
îndreptă spre geam şi ridică storurile, ca să se lase scăldat 
pentru o clipă în lumina soarelui de ianuarie, înainte de a 


se aşeza la calculator. 
XX x 


Genunchiul lui Christian era la doar câţiva centimetri de 
faţa lui Baxter. 

Ţinându-şi respiraţia, îşi trase încet piciorul sub ea, 
după ce luase o poziţie de contorsionist sub birou. Urmări 
cum venea pantoful lui elegant spre ea şi se feri, lipindu-se 
de lemn şi trăgându-se cu tot corpul în sus. În timp ce el îşi 
strecura piciorul pe sub ea, lui Baxter începură să-i 
tremure picioarele, de-abia reuşind să stea în acea poziţie 
imposibilă. 

XX x 

Lupul găsise ceva care poate nu avea nicio valoare, dar 
era cu siguranţă mai promiţător decât orice altceva 
descoperise în casa mobilată minimalist: certificate de 
investiţii care datau încă din ianuarie 1981. Deblocându-şi 
telefonul ca să facă poze, realiză deodată cât se făcuse 
ceasul. 


1 238 1 


Baxter ar fi trebuit să iasă din biroul lui Christian până 
la 9:55, cel mai târziu. Îi promisese solemn că-i va trimite 
un mesaj de cum ieşea de-acolo, ca să-l anunţe că n-a păţit 
nimic. 

Compuse un scurt mesaj: 


Ai ieşit??? 


Rămânând cu degetul suspendat deasupra butonului, 


cântări dacă să-i mai lase sau nu un minut. 
XX x 


Baxter îl auzea pe Christian butonând la tastatură, chiar 
deasupra ei, în timp ce îi atingea braţul cu stofa 
pantalonilor. 

Ştia că Lupul aşteaptă probabil mesajul de la ea. Simţind 
cum o împunge telefonul în şold, îl imploră telepatic să nu 
o sune. Strecurându-şi trei degete în buzunarul de la 
pantaloni, simţi telefonul sub buricele degetelor, dar nu 
putea să-l prindă ca lumea. Când se opinti mai tare, 
materialul subţire se rupse, astfel că-i alunecă mâna, 
atingând în treacăt pantoful lui Christian. 

El se opri din tastat. 

Baxter nu mai îndrăznea nici să respire, îl privea cu 
ochii mari, în alertă, cu inima bătând să-i spargă pieptul, 
gata să o dea de gol. Îl urmări cum se învârti cu scaunul ca 
să ia ceva de pe birou. 

— Kessie, poţi să-mi faci o rezervare pentru prânz cu 
Malcolm Hislop mâine? 

Profitând de ocazie, Baxter îşi scoase telefonul din 
buzunar şi îl dădu de pe „vibraţii” pe „mut” cu doar câteva 
secunde înainte să se lumineze ecranul, anunţând-o că 
primise un SMS de la Lup. Îl lipi de piept, ca să ascundă 
lumina electrică a ecranului. 

— Oriunde. Fă-mi o surpriză! continuă Christian râzând, 
apoi încheie apelul. 

Il auzi punând receptorul în furcă, apoi trăgând şi 
închizând un sertar. Christian se ridică din nou, inundând 
spaţiul înghesuit cu un val de lumină, apoi Baxter auzi 


1 239 10 


zgomotul unor paşi care se îndepărtau şi cum se închide 
uşa. Se lăsă moale pe covor, simțind că o ia cu greață după 
ce stătuse atât timp în poziţia aceea incomodă, 
încruntându-se când observă sub sertar telefonul mobil de 
duzină lipit cu scotch. 

Prea vlăguită ca să mai simtă măcar un dram de 
entuziasm sau uşurare, inune mâna şi îl smulse de-acolo. 


La 10:17 a.m., Christian încheiase ce avea de făcut cu 
Vanita şi se întorcea spre biroul lui, când îl interceptă 
secretara lui, aducându-i o cană de cafea, bine-venită, şi 
teancul de corespondenţă, mai puţin bine-venit. 

— V-am făcut rezervare la Culpeper pentru mâine, 
pentru că ar trebui să fie soare şi sera de la ultimul etaj e 
mortală! 

— Mulţumesc, Kessie, îi spuse, luând cu grijă din mâna 
ei cana fierbinte. 

— Oh, aţi văzut că doamna inspector-şef Baxter v-a lăsat 
ceva în birou? 

Aproape că reuşi să-şi ascundă surprinderea. 

— Poftim?! 

— Emily Baxter, îi explică femeia, gândindu-se că făcuse 
din nou vreo gafă. A trecut acum vreo trei sferturi de oră 
pe-aici şi a intrat în biroul dvs. Am presupus că... 

— Oh, da! zâmbi Christian. 

Secretara lui se relaxă în mod evident. 

— Da, mi-a lăsat ceva. Mulţumesc, o minţi, reuşind să-şi 
menţină zâmbetul pe chip până când intră din nou în birou 
şi închise uşa. 

Dând fuga unde-şi lăsase servieta, descoperi că totul era 
la locul lui. Părea neatinsă. Trase apoi fiecare sertar, 
descoperind că nu lipsea nimic. În sfârşit, băgă mâna sub 
birou şi fu uşurat să descopere telefonul mobil încă lipit 
bine acolo. Uitându-se la telefonul de pe birou, se întrebă 
dacă îi puseseră microfoane. Îl jigneau dacă îşi imaginau 
că ar putea vreodată să fie atât de neglijent. Cântări 
posibilitatea să-i fi pus microfoane în birou în disperare de 
cauză şi gândul ăsta îl linişti cumva, pentru că doar asta le 


1240 1 


mai rămăsese: disperarea. 

Dezlipi mobilul prăpădit de-acolo, ieşi din birou şi merse 
la toaletă. După ce se stropi cu apă rece pe faţă, se asigură 
că nu mai era nimeni înainte de a suna, după o ezitare, la 
singurul număr salvat pe mobil. Intră direct mesageria. 

— Eu sunt. Am o problemă de care trebuie să se ocupe 
cineva. 


D241 


CAPITOLUL 32 


Luni, 18 ianuarie 2016 
6:48 p.m. 


Rouche dormise aproape toată ziua, dar pusese ceasul 
deşteptător, pentru orice eventualitate, ca să apuce să 
aprindă lumina, să se spele rapid, să facă un pic de ordine 
şi să alunge duhoarea din apartament până să ajungă 
Holly. Stând în baia aflată chiar lângă dormitor, se studie 
în oglinda aburită, mai să nu se recunoască - nu i se mai 
vedeau decât ochii adânciţi în orbite şi obrajii scofâlciţi... 


ĂTENOIRAM 


Literele negre se distingeau cu mândrie şi păreau mai 
curând scrise cu carioca pe oglindă decât reflexia a ceva 
de pe pieptul lui. Întinse mâna să le şteargă şi aproape că 
se amăgi cu gândul că reuşise, când aburi imaginea din 
oglindă cu degetul ud. Pregătindu-se sufleteşte, se uită în 
jos spre a face evaluarea din fiecare seară: vinişoare 
proeminente, albăstrii, se încolăceau în jurul porțiunii de 
carne necrozată, întretăindu-se chiar sub piele, ca şi cum 
se fereau din calea otrăvii care circula pe-acolo. 

Se auzi un zgomot din hol. 

Temându-se că Holly ajunsese mai devreme, Rouche 
închise robinetul, înşfăcă un prosop şi se îndreptă spre uşa 
de la dormitor. Încruntându-se când auzi o suită de 
pârâituri şi scârţâituri, luă un pulover de pe jos şi îl trase 
peste cap. 

Se auzi o bufnitură stridentă şi apoi, foarte încet, uşa de 
la intrare se deschise. 

Retrăgându-se în dormitor, îl urmări din priviri pe 
bărbatul solid care intră în apartament, cu ditamai pistolul 
în mână, în timp ce închidea uşa de la intrare cu cealaltă. 
Rouche se uită neputincios la arma lui din dotare, aflată în 
capătul opus al camerei, la mânerul care se iţea din toc. 


1 242 1 


Ştia că-i era imposibil să ajungă până acolo la timp. 
Cântări ce resurse avea la îndemână: o forfecuţă de unghii 
de-a lui Baxter pe care o lăsase în dulăpiorul din baie, 
câteva tuburi de spray, o sticlă de înălbitor. Putea să rupă 
capul periuţei de dinţi ca să-şi facă un şiş de plastic. 

Impinse uşa în timp ce intrusul străbătea holul. Din cât 
reuşea să desluşească Rouche prin uşa crăpată, bărbatul 
părea să aibă în jur de 65 de ani, dar îşi acoperise faţa cu 
mâna ca să nu mai simtă duhoarea. Se opri în dreptul băii 
principale, împingând încetişor uşa ca să se asigure că nu 
e nimeni acolo. 

Rouche dădu să ţâşnească, şovăind, din fericire, chiar 
când bărbatul se întoarse şi intră în bucătărie, cu arma 
îndreptată spre spaţiul deschis în care se aflau bucătăria şi 
camera de zi. Chiar când se pregătea din nou să se mişte, 
îl dădu de gol scârţâitul podelei. Bărbatul întoarse imediat 
capul şi se uită fix spre dormitor, cu arma îndreptată direct 
spre Rouche, care îl urmărea încremenit prin uşa crăpată 
infinitezimal. 

Se apropia. 

Rouche se uită din nou spre fereastra de la dormitor, 
disperat, ştiind că, dacă sărea de la etajul doi, n-ar mai fi 
fost în stare să fugă după aceea. Avea mai multe şanse 
dacă încerca să-i ţină piept, chiar şi aşa slăbit cum era. Il 
urmări pe bărbat cum se apropia, oprindu-se doar să 
arunce o privire la sumedenia de medicamente împrăştiate 
pe bufetul din bucătărie. 

Profitând de acest moment, Rouche deschise uşa doar 
cât să poată ţâşni până în dreptul bibliotecii, gest care îi 
atrase atenţia intrusului, făcându-l să-şi întoarcă din nou 
privirea spre uşa de la dormitor. 

Rouche nu mai îndrăznea să se mişte - interiorul 
apartamentul se reflecta în peretele acoperit de geamuri 
întunecate ca într-o oglindă. Nemaiputând să se ascundă 
nici de intrus, nici de propria reflexie, nu mai avea unde să 
scape, era conştient că avea să fie descoperit, în caz că 
bărbatul ar fi întors chiar şi un pic capul. In schimb, 
intrusul părea interesat de uşa întredeschisă, astfel că 


1 243 0 


Rouche reuşi să se strecoare târşâit printre mobile, fără să 
fie observat de bărbatul care se apropia precaut de ultima 
cameră. 

Cu spatele la canapea, Rouche îşi vedea tocul armei 
atârnat ispititor de bicicleta sportivă, dar nu îndrăznea să 


întindă mâna după el. Nu încă. 
XX X 


Holly ajunsese mai devreme. 

De-abia aşteptase să-l vadă pe Rouche şi luase deja 
proviziile pentru cină în pauza de prânz, încărcând 
frigiderele de la morgă cu vin, pui tăiat cubuleţe, brânză şi 
prăjitură. 

Era cu gândul aiurea: nu sesiză că uşa de la intrare 
fusese lăsată întredeschisă. Nu observase aşchiile de lemn 
de pe covor din dreptul încuietorii sparte. Urcând grăbită 
scara, scoase cheile, zornăindu-le peste clanţă în timp ce 
se chinuia să ţină şi sacoşele cu provizii. Împingând uşa cu 
piciorul, intră. Dădu să-l strige pe Rouche, când o mână îi 
acoperi brutal faţa şi un braţ i se încolăci în jurul pieptului, 
imobilizând-o. 

Nu mai putea să respire, cu atât mai puţin să tipe, şi se 
zbătea să scape. 

— Ssst! Ssst! Eu sunt! îi şopti Rouche la ureche. 

Holly se potoli imediat, lăsându-l să-i dea drumul şi să 
îndrepte din nou arma spre hol. 

— Du-te, îi şopti Rouche, luându-i mâna de la gură şi 
uitându-se ţintă la uşa deschisă de la dormitor. 

Ingrozită, se conformă, întorcându-se spre uşa de la 
intrare, când simţi o mişcare în spatele ei - trăgând un 
singur glonţ, cu un zgomot asurzitor, Rouche o trase spre 
el dintr-o singură mişcare. O bucată din uşă explodă chiar 
deasupra capului ei în timp ce ea cădea în spate şi Rouche 
o sugruma fără să vrea, trăgând-o în bucătărie şi apucând 
să mai tragă două gloanţe în timp ce se refugiau după 
mobila de bucătărie. 

Pentru o clipă, nu se mai auzi nimic, doar gâfâitul lui 
Holly. 

Rouche o privi pentru prima dată şi îi zâmbi, ca şi cum 


1 244 1 


stăteau relaxaţi în parc, nu ghemuiţi în bucătăria lui 
Baxter, în pericol de moarte. Îi strânse mâna, dar se crispă 
când se auziră trei împuşcături, împroşcându-i cu cioburi 
şi bucăţi de granit. 

Holly ţipă şi, îngrozită, se întoarse să se uite la el. Cu 
cioburi de la sticlăria lui Baxter în păr, Rouche îi prinse pe 
rând mâinile şi i le trase peste urechi. li făcu cu ochiul şi 
apoi sări în picioare, apucând să mai tragă şi el trei 
gloanţe înainte de a se prăbuşi la podea. Intrusul o rupse 
la fugă spre uşa de la intrare, împroşcând cu gloanţe din 
mers şi făcând ţăndări reflexia lui Holly în geam. 

Chinuindu-se să se ridice şi s-o ia după el, Rouche apucă 
să facă doar patru paşi, apoi căzu la podea. 

— Rouche! ţipă Holly, târându-se peste cioburi ca să 
ajungă la el, în timp ce el părea că nu mai are aer şi îşi 
dusese mâna la piept, în agonie, cu ochii plini de lacrimi. 

— Rouche! Ce e? Zi-mi ceva! 

Verifică disperată dacă se vedea vreo urmă de glonţ, dar 
nu descoperi nimic. 

— Te-a împuşcat?! 

El clătină din cap. 

— Doar că... nu pot să respir. 

Ea îşi căuta deja mobilul când Rouche ţipă de durere. 

— Totul va fi bine, îi promise, ţinând telefonul la ureche. 
O ambulanţă, vă rog. 

Rouche îi strânse mâna, cu capul atârnându-i moale. 

- Chem Salvarea! îi promise. 

El îi trase telefonul de la ureche, cu lacrimi prelingându- 
i-se pe obraji. 

— Afară, îi şopti. 

Holly nu înţelegea. 

— Scoate-mă... afară. 

— Nu poţi să te mişti! îi spuse, revoltată. 

El începu să se târască pe podea. 

— Rouche! ţipă Holly. Bine! Bine! 

Duse din nou telefonul la ureche. 

— Pe High Street în Wimbledon, vizavi de cârciumă. O 
să ne vedeţi. Vă rog, grăbiţi-vă! E un bărbat aici... Cred că 


1 245 0 


o să moară. 
XX x 


Baxter văzuse lumina albăstruie care se răspândea 
deasupra clădirilor de la aproape un kilometru distanţă. 

Acceleră şi mai tare, făcând să scapere luminile de pe 
masca de radiator, depăşind coloana care începea să se 
formeze când intră pe High Street.  Parcând 
neregulamentar, la câteva sute de metri de blocul ei, opri 
motorul şi se uită abătută la scena pe care o avea dinainte: 
drumul era complet blocat de maşini de poliţie. Numără 
patru maşini de patrulare, o unitate specială de intervenţie 
şi diverse alte resurse fără emblema Poliţiei. 

Telefonul disperat de la Holly o pregătise într-o oarecare 
măsură, dar în mod evident situaţia se agravase între timp. 
Când  descoperiseră rănile compromiţătoare ale lui 
Rouche, medicii de pe ambulanţă solicitaseră o escortă din 
partea Poliţiei înainte de a părăsi locul faptei şi, în 
combinaţie cu semnalele de la cetăţeni că se auziseră 
împuşcături în zonă, apăruse cam toată lumea. N 

Baxter scoase telefonul şi-i trimise un mesaj lui Holly. In 
nici 30 de secunde, o văzu croindu-şi drum prin mulţime şi 
apoi venind grăbită spre maşină. Asigurându-se că nu e 
nimeni cu ochii pe ea, deschise portiera şi se urcă pe 
scaunul din stânga, strângând-o în brațe pe Baxter. 

— L-au luat, dar n-au vrut să-mi spună unde! Îi spuse, 
printre hohote de plâns. Nici măcar nu ştiu dacă mai 
trăieşte! 

Desprinzându-se uşurel din îmbrăţişare, Baxter se uită la 
fosta ei colegă de şcoală: avea cioburi minuscule în păr şi 
pe haine şi avea mâinile mânjite de sânge uscat. 

— Eşti rănită, spuse. 

Holly clătină din cap. 

— Nu chiar. M-am tăiat la picior în nişte cioburi. 

— Ce ştiu cei de-aici? o întrebă Baxter, hotărâtă să-şi 
înăbuşe propria nelinişte rămânând pragmatică. 

— Nimic, îi spuse Holly, trăgându-şi nasul. M-a obligat 
să-l scot în stradă, îi explică ruşinată. Se gândea la tine 
chiar şi când... când... 


1 246 1 


Începu din nou să plângă şi Baxter fu cât pe-aci să-i 
urmeze exemplul. 

— Deci nu ştiu despre intrarea prin efracţie? 

— Nu. 

— Nu ştiu că aici locuiesc eu. 

— Sigur că nu. 

— Cum e cu împuşcăturile? 

— Le-a auzit jumătate de stradă şi fiecare crede că s-au 
auzit din clădirea lui. 

— Şi despre tine cine cred că eşti? 

— Doar o trecătoare ţicnită şi impresionabilă care a 
chemat Salvarea. 

Baxter încuviinţă şi o bătu liniştitor pe braţ. Dăduse 
numai răspunsuri corecte până acum. Părea momentul 
oportun s-o avertizeze că va trebui să mintă în repetate 
rânduri până când poliţia avea să-i dea pace. 

— Mi-a salvat viaţa, şopti Holly, întorcându-se spre ea. 

— Şi pe-a mea. 

— Nu-mi vine să cred că s-a dus. 

Ochii lui Baxter se umeziră, scăldaţi în lumina albăstrie 
în timp ce urmărea girofarurile care jucau pe parbriz. 

— Nu... Nici mie. 


1 247 0 


CAPITOLUL 33 


Marţi, 3 mai 1994 
10:04 a.m. 


— Limfomul Hodgkin, îi spuse doctorul blând. E o formă 
de cancer. 

Maggie înclină pur şi simplu din cap, detaşarea 
imperturbabilă a asistentei de carieră era prea adânc 
înrădăcinată în fiinţa ei spre a reacţiona altfel. Finlay, în 
schimb, rămăsese cu gura căscată. 

Era o vreme frumoasă, care parcă le făcea în ciudă, doar 
adierea vântului printre jaluzele tulbura liniştea din 
cabinet. 

Maggie slăbise constant de la începutul anului şi, la 33 
de ani, n-ar fi trebuit să se simtă extenuată tot timpul, aşa 
cum se simţea, ceea ce o împinsese să-i ceară sfatul unui 
prieten medic, de unde se ajunsese rapid la o succesiune 
de analize şi o tevatură mult mai mare decât şi-ar fi dorit. 

— Acum, Maggie, ştiu că e un şoc pentru tine... pentru 
voi, dar vreau să ştiţi că... 

— Care... care e... îl întrerupse Finlay, poticnindu-se 
când nu-şi mai aminti cuvântul corect. Care e prom... 

— Prognosticul? sugeră Maggie, zâmbindu-i. 

— Da, aşa. Care e promnosticul? 

Doctorul încuviinţă, în mod evident se aşteptase la 
această întrebare. 

— În această primă fază, nu pot să vă dau un răspuns. 
Trebuie să mai facem analize... 

— Alte analize, bombăni Finlay. 

— ...ca să aflăm dacă şi cât de mult s-a răspândit boala. 

Bărbatul se uită la Maggie. 

— Dar Maggie e o persoană puternică şi perfect 
sănătoasă altfel, aşa că o să-mi asum riscul de a spune „un 
prognostic bun”. 

Maggie îi zâmbi încurajator soţului ei, care părea alinat 
cumva de părerea care nu se baza pe nimic şi practic nu 


1 248 1 


avea nicio valoare. Se întinse şi îi strânse mâna. 

— Nu vă faceţi griji, continuă doctorul. Maggie va avea 
parte de cele mai bune îngrijiri pe care i le poate asigura 
sistemul public de sănătate. 

Finlay se încruntă la auzul comentariului menit să-l 
împăciuiască. Şi, în timp ce Maggie şi medicul îşi 
continuau conversaţia, gândul îl duse pentru prima dată 
după ani întregi la un portbagaj încărcat cu bani furati, din 
care jumătate îi reveneau Mi 


Christian mai rămăsese în Glasgow aproape un an şi 
jumătate după plecarea lui Finlay, până când se hotărâse 
în cele din urmă să se mute înapoi în Essexul natal. Cu un 
pic de ajutor din partea vechiului său prieten, obținuse un 
post în Poliția Metropolitană, ba chiar lucrase scurt timp în 
acelaşi departament cu Finlay, înainte să accepte un post 
de conducere la nivel mediu în altă parte. Ţinuseră 
legătura, mai mult sau mai puţin strâns, dar nu mai 
vorbiseră de mai bine de doi ani, când Finlay îl sună din 
senin. 

La doar trei zile după diagnosticul lui Maggie, stăteau 
împreună la o cafenea, convinşi de soarele care strălucea 
să aleagă o masă pe malul râului. 

— Viaţa a câştigat, îl anunţă Finlay, odată ce epuizară 
temele de conversaţie de complezenţă. 

— Poftim? 

— Acum 15 ani, îşi aminti Finlay, mi-ai spus că într-o zi 
viaţa îmi va măcina integritatea. Ei bine... ai avut dreptate. 
Viaţa a câştigat. 

Christian se încruntă. 

— Am nevoie de jumătatea mea din bani. 

— Sigur. Îţi aparţin, îi răspunse Christian, apoi schiţă o 
grimasă. Dar nu e o treabă simplă, nu e ca şi cum ţi-i pot 
înmâna într-o servietă. 

Finlay se schimbă la faţă. A 

— Nu-ţi face griji! adăugă Christian repede. li am pe 
toţi... Mult mai mulţi, de fapt. Dar asta e problema, în 
fond. Nu i-am îngropat pur şi simplu într-o cutie de pantofi 


1 249 1 


în grădină. l-am investit, am diversificat: am cumpărat 
acţiuni şi obligaţiuni... proprietăţi imobiliare. Făceam 
planuri pe termen lung. 

— Am nevoie de banii mei, futu-i! se stropşi Finlay, 
bătând cu pumnul în masă şi vărsând băuturile. 

— Şi o să-i primeşti, îi spuse Christian calm, zâmbindu-i 
liniştitor chelneriţei şocate. Dar trebuie să acţionăm 
inteligent. Dacă îmi lichidez pur şi simplu jumătate din 
portofoliu şi-ţi dau ţie banii, o să pară un picuț suspect. 
Eşti de acord cu mine? 

Finlay mormăi ceva. 

— De ce crezi că lucrez în continuare ca disperatul? îşi 
întrebă Christian prietenul, care se uita spre apă cu un aer 
pleoştit. Ce se întâmplă? Dacă eşti chiar aşa de disperat, s- 
ar putea să am nişte acţiuni investite pe termen scurt, la 
care n-am înregistra o pierdere prea mare. 

— Fă-o! 

Christian încuviinţă. 

— Chiar azi după-amiază... dar doar dacă-mi spui ce se- 
ntâmplă. 

Finlay închise ochii, făcându-şi curaj să spună cuvintele. 

— E vorba de Maggie... Nu se simte prea bine. 


1250 0 


CAPITOLUL 34 


Marţi, 19 ianuarie 2016 
9:03 a.m. 


— Ce mama naibii s-a întâmplat azi-noapte? 

— M-ai minţit, futu-i! Asta s-a întâmplat! 

— Ţi-am spus să nu ieşi în evidenţă, doar s-o sperii un 
pic. Şi apoi, când mă trezesc, descopăr că se pomeneşte pe 
toate canalele de ştiri de locul faptei şi cum ai dat-o-n 
bară. 

— Singurul locatar e o femeie, care nu poartă armă. Nu 
aşa mi-ai zis? Nu şi un agent CIA înarmat la greu! 

— Era în apartamentul ei? 

— Da. Şi, după toată distracţia, i-am cam făcut praf 
apartamentul. 

— Ce încurcătură! 

— Vreau onorariu dublu. 

— Dublu?! Nu-ţi plătesc nici cât am stabilit: nu ţi-ai făcut 
treaba. 

— Am fost împuşcat! A fost cât pe-aci să mor din cauza 
ta. 

— Împuşcat? E nasol? 

— Nu-i a bună! 

— Ai nevoie de ceva? 

— Nu. Am păţit-o şi mai rău. 

— Bine atunci: primeşti dublu... odată ce-ţi faci treaba. 

— Ne-am înţeles. Deci, dacă nu stă acolo, unde e? 

— La New Scotland Yard. De fapt, mă uit la ea chiar 
acum. 

— Vin încolo. 

— Doar urmăreşte-o deocamdată. Vezi cum decurg 
lucrurile. Dar, dacă ţi se oferă un prilej... 

— Am înţeles. 

— Un Audi negru, arată ca şi cum ar fi fost accidentat. 
Număr de înmatriculare: Romeo, Victor, zero, nouă, Hotel, 
Charlie, Golf. 


125110 


— Am notat. 


— Ţine-mă la curent! 
XX x 


Holly nu dormise deloc. 

Stătuse toată noaptea să caute pe Google ştiri legate de 
arestarea lui Rouche, sperând zadarnic întruna că ar putea 
găsi noi detalii. Îşi luase concediu medical o zi şi, urmând 
instrucţiunile lui Baxter, se întorsese cu maşina la 
apartament, minţind îndeajuns de eficient cât să-l convingă 
pe polițistul care controla trecerea că locuieşte în clădire. 
Intrând în casă, o luă cu frig - uitase de geamul spart din 
camera principală şi îşi propuse să lipească o folie 
deasupra înainte să plece. Neputând face mare lucru în 
privinţa găurilor din peretele de la hol, intră în bucătărie, 
văzând că arma lui Rouche zăcea şi acum pe jos. Trase 
fermoarul de la rucsac şi o băgă înăuntru, înghesuind toate 
medicamentele şi bandajele deasupra. 

Trecând în dormitor, se opri să se uite, pe rând, la 
fiecare fotografie înrămată, strângându-le apoi, odată cu 
portofelul, telefonul, cheile şi orice urmă a prezenţei lui 
Rouche pe care o mai desgopo ti 


La 9:26 a.m., Baxter primi un telefon urgent de la Steve 
de la Tehnic, polițistul specializat în tehnologie care îi 
ajuta cu monitorizarea telefonului temporar. Renunţând la 
întâlnirea cu Vanita, o porni spre Brigada Omucideri şi 
Infracţiuni Grave unde îl găsi pe Steve încântat la culme 
de cea mai banală misiune cu putinţă. O pofti într-o 
cameră unde puteau vorbi între patru ochi, cu cămaşa 
pătată de cafea şi scoasă din pantaloni, probabil efectul 
efortului pe care îl presupunea statul la un computer. 

— De ieri după-amiază tot primesc semnale din reţea din 
15 în 15 minute, începu, sărind la loc pe scaun, atât de la 
telefonul pe care l-ai găsit, dar de care nu-mi spui cui îi 
aparţine, cât şi de la numărul de telefon despre care, tot 
aşa, nu vrei să-mi spui cui îi aparţine, salvat în memoria 
telefonului pe care l-ai găsit... dar de care nu-mi spui cui îi 
aparţine, îi explică, părând un pic înciudat. Are noimă ce 


1 252 0 


spun? 

— Nu. 

— Mă rog, erau amândouă pe linie moartă - altfel zis, 
cartelele SIM şi bateriile fuseseră scoase din telefon. Asta 
până azi-dimineaţă la 9, când am primit un semnal de la 
cel mai apropiat stâlp de curent. Şi apoi, la 9:03, Telefonul 
Nr. 1 a iniţiat un apel către Telefonul Nr. 2. Durata 
apelului: 57 de secunde. Locul: undeva între Bow Street şi 
Saint Martin's Lane. 

Baxter se uită la ceas. Trecuse o jumătate de oră de 
atunci. 

— Şi mai e ceva, continuă Steve. Nu e prima dată când a 
fost folosit acel telefon în locul respectiv. În data de 11 a 
fost folosit pentru un apel de două minute din aceeaşi 
zonă. 

— Altfel zis, e posibil să fi descoperit unde stă! exclamă 
Baxter entuziasmată. Mai poţi să obţii şi alte informaţii? 

— Fără un mandat, nu. Putem colecta informaţii despre 
mesaje şi apeluri iniţiate sau primite, dar nu despre 
conţinutul acelor interacțiuni. 

— Birocraţi nenorociţi, pufni Baxter. 

— S-a făcut mare tevatură în sfera publică pe tema 
dreptului la intimitate, îi spuse Steve, surprins. 

— Dacă n-ar face ceva ilegal, atunci n-ar avea nimic de 
ascuns, reflectă Baxter. Cât de precis ai reuşit să localizezi 
semnalul? 

— Datorită numărului de stâlpi din centru, destul de 
precis. Cam pe-o rază de 100 de metri. 

— Bine. Mă duc să verific locul. 

Dădu să plece. 

— Mie nu-mi spune nimeni nimic, exclamă deodată 
Steve, dar am observat fără să vreau că celălalt telefon, cel 
de pe care a fost iniţiat apelul, se află... mă rog, aici. 

Baxter încuviinţă îngândurată. 

— Crede-mă, cu cât ştii mai puţin... 

— E de înţeles, zâmbi Steve. Ei bine, drum bun! 


De-abia îşi parcase motocicleta, când zări un Audi 


1 253 ( 


negru, pe-atât de rablagit pe cât îl descrisese Christian, 
care tocmai ieşea din parcarea de la New Scotland Yard. 
Punându-şi din nou casca şi întorcându-se la motocicletă, o 
porni pe urmele maşinii, menţinând distanţa în timp ce 
înaintau prin traficul greoi care mergea paralel cu râul. 

Era conştient de faptul că parcurge acelaşi drum, doar 
că în sens invers, şi „conştient” se transformă în 
„îngrijorat” când trecură de panourile uriaşe cu The Lion 
King care acopereau faţada de la Lyceum Theatre, înainte 
da a lua curba. 

Audiul intră pe Henrietta Street ignorând linia dublă, 
ceea ce îl obligă să meargă înainte ca să nu atragă atenţia 
asupra lui. Neavând prea multe opţiuni şi temându-se că o 
să-i scape, luă colţul şi parcă pe trotuar, în faţa pensiunii la 
care stătea. Întorcându-se grăbit spre intersecţie, o văzu 
pe Baxter coborând din maşină, însoţită de un bărbat pe 
care nu-l recunoscu. Măsurau din priviri clădirile înşirate 
de-a lungul străzii, căutau ceva... 

„îl căutau pe el. 

Scoase rapid telefonul dezmembrat din buzunarul gecii 
de piele, îl reasamblă şi îl poni 


— Deci am auzit că tu şi Lupul o să aveţi un pui? 

— Mai du-te-n mă-ta, Saunders! îl repezi Baxter, 
răspunzând apoi la telefon. Da? 

— Şefa, sunt Steve... Steve de la Tehnic. 

— Am vorbit cam acum o jumătate de oră. N-am uitat 
cine eşti, îl asigură Baxter în timp ce înaintau la pas pe 
străduța aglomerată, sub cerul fără niciun nor. 

— Tocmai şi-a pornit din nou telefonul! A fost un apel de 
doar 10 secunde, dar am reuşit să-l localizez mai precis. 

— Şi? 

— E tot acolo: pe Henrietta, colţ cu Bedford Street. 

Baxter se uită dintr-un capăt în celălalt al străzii. 

— Bravo! 

li închise şi se întoarse spre Saunders. 


— E aici. Cheamă întăriri! 
*x k x 


1 25410 


Trecuseră 40 de minute, pe care Baxter şi Saunders le 
folosiră eficient vizitând hotelurile, pensiunile şi cafenelele 
din zonă. Interesându-se dacă văzuse cineva vreun bărbat 
îndesat, de rasă albă, la vreo 50-60 de ani şi probabil 
călătorind de unul singur, îşi notară datele oricui 
corespundea vag descrierii complicelui lui Christian, care 
le fusese furnizată de Holly. 

Edmunds sunase să anunţe că e la cinci minute distanţă 
când Baxter primi un nou telefon de la Steve de la Tehnic. 

— Baxter la telefon, răspunse abrupt. 

— A activat din nou telefonul: pe Henrietta Street. 

Baxter fluieră tare ca să-i atragă atenţia lui Saunders şi 
apoi o luă la fugă, luând colţul şi revenind pe strada pe 
care parcaseră. Erau zeci de oameni care se mişcau în 
ambele sensuri: un om de afaceri cu pieptul lat, într-un 
costum de duzină, un hipster rătăcit, a cărui barbă de fiţe 
părea să indice drumul spre Shoreditch, de unde veniseră, 
un bărbat în costumaţie de motociclist, muncitori din 
construcţii cu caschetele de protecţie în mână... 

— Unde e acum?! întrebă, în timp ce Saunders o prindea 
din urmă. 

— Tot pe Henrietta Street, se îndreaptă spre nord-est, 
spre Covent Garden. 

— Poţi să le faci legătura şi celorlalţi la apelul nostru? 
întrebă Baxter, mergând înainte cu Saunders, eliminând de 
pe listă persoanele care intrau în clădiri sau o luau în altă 
direcţie. 

Bătând-o pe Blackie cu palma din mers, se uită dacă se 
alesese cu vreo amendă pentru parcare neregulamentară. 

Se auzi zbârnâitul telefonului lui Saunders, semn că 
fusese adăugat la conferinţa prin telefon. 

— 'Ţineţi-o tot înainte, le spuse Steve. 

Grăbind pasul, văzură cum le apare dinainte Covent 
Garden cu perimetrul său vast. 

— Pare să se fi oprit, continuă Steve. S-a oprit cineva? 

Celebra destinaţie turistică era plină de forfotă, ca de 
obicei, piaţa cu coloane părea o insulă în marea pietruită 
pe care artiştii stradali fascinau mulțimile. Baxter studie 


1 255 10 


chipurile, neştiind sigur pe cine căuta. 

— Am ajuns! îi anunţă Edmunds la telefon, părând să 
gâfâie. Sunt în dreptul Operei. Unde vreţi să mă postez? 

— OK. S-a pus din nou în mişcare! îi anunţă Steve, 
părând agitat la culme. Se îndreaptă spre piaţă şi se mişcă 
rapid! 

Toţi trei o luară la fugă spre perimetrul central, trecând 
printre coloanele de piatră şi ieşind sub cupola de sticlă. 
Alegându-şi câte o latură, se împrăştiară în spaţiul 
acoperit, în vreme ce un cvartet de coarde întreținea 
atmosfera pentru cei care luau cina la primul nivel. 

— S-a oprit din nou, le spuse Steve. Staţi aşa... 
Saunders, te-am localizat. 

— Da? 

— Ia-o drept înainte. 

Saunders se conformă, uitându-se la fiecare figură în 
timp ce trecea prin dreptul magazinelor scumpe. 

— Tot înainte... tot înainte... Opreşte-te! 

Se conformă din nou, uitându-se nedumerit în jur, la 
lumea care trecea pe lângă el. Se chiori apoi pe deasupra 
balustradelor, în caz că ţinta pe care o urmăreau se afla 
cumva dedesubt. 

— Nu e nimeni aici! ţipă, încercând să acopere zarva 
unor turişti adolescenţi. 

— Eşti chiar în dreptul lui! Ar trebui să fie drept în faţă! 

Saunders se plimbă încoace şi încolo de-a lungul 
pasarelei, căutând disperat pe cineva care să corespundă 
descrierii. 

— Îţi spun, nu e nimeni pe o rază de trei metri în jurul 
meu. 

— Sună la numărul ăla, sugeră Edmunds, care-i urmărea 
din capătul opus. Steve, sună-l! 

— Şefa? întrebă Steve neliniştit. 

— Fă-o! 

După câteva momente de încordare, începu să se audă o 
melodie înfundată. 

— La o parte! La o parte! se răsti Saunders la un grup 
de şcolari, ţinându-se după sonerie până în dreptul unui 


1256 0 


coş de gunoi. A aruncat telefonul! îi anunţă, scotocind prin 
ambalajele de mâncare şi paharele de unică folosinţă 
pentru a-l recupera, după Care porni spre ceilalți. 


În pragul disperării, Baxter se uită la puhoiul de lume 
care se revărsa spre şi dinspre zona comercială. Instinctul 
îi spunea să pândească intrarea pe care veniseră, în 
speranța că orice l-ar fi atras pe suspect pe Henrietta 
Street ar putea să-l mai atragă o ultimă dată acolo. Dădu 
cu ochii de un bărbat îmbrăcat în ţinută completă din 
piele, de motociclist, recunoscându-l drept una dintre 
persoanele pe care le urmăriseră intrând în piață. 

— Scuze c-am întârziat! le spuse Lupul, ajungând în 
sfârşit în dreptul lor. 

Baxter Îl zări în mulțime. 

— Lupule, tipul în ţinuta neagră de piele vine drept spre 


tine! 
*** 


Lupul se opri şi, doar prin statura lui, obligă puhoiul de 
lume să-l ocolească. 

La nici 10 metri distanţă, ţinta lor se uita drept la el, îl 
recunoscuse şi schimbase imediat direcţia, fără să 
grăbească pasul, ca să nu atragă atenţia în timp ce era 
înghiţit de mulţime. 

Lupul îşi croi drum printr-un grup de turişti, ţinându-se 
după el, dar descoperi geaca de piele zăcând grămadă pe 
pietrele din pavaj. 

— La naiba! Şi-a scos geaca, le spuse celorlalţi. Mi-a 


scăpat! 
A XX 


Edmunds îl urmărea deja pe bărbat când ieşi dintre 
coloanele bisericii. 

Menţinând distanţa, trecu prin spatele unui artist 
stradal care făcea jonglerii cu flăcări şi reuşise să 
revendice un spaţiu generos din teritoriul mulţimii. Privind 
silueta suspectului distorsionată de dogoarea bastoanelor 
în flăcări, ridică telefonul ca să anunţe echipa, apoi şovăi. 

Intr-un puseu de furie şi adrenalină, îşi imagină această 
persoană neidentificată care se furişa printre spectatori 

1 257 1 


făcând fix acelaşi lucru la el acasă, plimbând sticla cu 
lichid coroziv pe deasupra soţiei şi fiicei lui în timp ce 
dormeau, şi îi veniră în minte imagini de coşmar, ca de 
fiecare dată când stătea să se întrebe ce s-ar fi întâmplat 
dacă ele s-ar fi trezit... 

Ţâşnind prin spaţiul liber, Edmunds îi distrase atenţia 
artistului, care scăpă din mână bastoanele cuprinse de 
flăcări. Răsturnând mai multe persoane pe pavaj, îi 
înconjură beregata suspectului cu braţul şi-l trase la 
pământ, simțind că i se taie răsuflarea când bărbatul solid 
ateriză deasupra lui şi alegându-se cu mai multe lovituri 
înverşunate cu ocazia asta. Dar, cu toate astea, îl ţinu bine, 
încolăcindu-şi mai strâns braţul în jurul gâtului gros al 
individului. 

Saunders îi prinse primul din urmă. 

— Ura! Edmunds l-a făcut arşice! exclamă râzând la 
telefon, oprindu-se în dreptul lor. 

— M-ajuţi un pic, te rog? icni Edmunds, care începea să 
obosească. E greu al naibii! 

— Oh, sigur, spuse Saunders, începând să caute 
cătuşele. Scuze! 


1 258 0 


CAPIIOLUL 35 


Marţi, 19 ianuarie 2016 
11:42 a.m. 


Maşinile serviciilor de urgenţă atrăseseră la rândul lor o 
mulţime de privitori în timp ce Edmunds îi ajuta să-l urce 
pe suspect în duba Poliţiei. Scotocind prin portofelul 
individului, li se alătură celorlalţi, care se încălzeau cu 
câte o cafea binemeritată, în bătaia soarelui, o vreme 
atipică pentru perioada respectivă. 

— Joshua French, îi anunţă Edmunds, uitându-se cu 
ochii mijiţi la permisul de conducere soios. Mi se părea 
mie că-l recunosc de undeva. 

Aşteptară să continue. 

— Am dat de câteva ori de numele lui în dosarele de pe 
vremuri, le explică. A fost coleg cu Finlay şi Christian la 
Glasgow. 

— Finlay ar fi trebuit să-şi găsească prieteni mai buni, 
reflectă Saunders, urmărind cum se închid uşile în urma 
bărbatului posac. 

— Ne-a avut pe noi, comentă Lupul. Noi nu l-am 
dezamăgit. L-am arestat pe complicele lui Christian. 
Aproape că i-am dat de cap. 

— Să terminăm treaba atunci? propuse Saunders, 
vărsând cafeaua rămasă şi lăsând-o să se prelingă printre 
pietre. 

Lupul îl bătu afectuos pe spate când porniră spre duba 
care îi aştepta. Se opri şi apoi se întoarse spre Baxter, care 
nu se umise. 

— Nu vrei să iei parte la treaba asta? o întrebă. 

— Nu-mi doresc nimic mai mult. Dar am un artist stradal 
cu arsuri de gradul 2, o turistă chineză căreia i-a fost făcut 
praf iPad-ul şi doi americani aparent rezistenți la orice 
care nu s-au dovedit chiar atât de rezistenți. Ştii tu, treburi 
plicticoase de inspector-şef. Dar luaţi-o înainte, băieţi. 
Faceţi-i viaţa amară, în numele meu. 

1 259 1 


Lupul încuviinţă. 
— Te sun mai târziu? 
— Aşa să faci, îi spuse Baxter, făcându-le semn să se 


urnească. 
A XX 


N-ar fi fost nevoie să plimbe prizonierul prin holul de 
intrare la New Scotland Yard, dar Lupul avea trei motive 
întemeiate s-o facă: unu, trebuia să se treacă oricum în 
registru; doi, în niciun caz nu avea de gând să-l scape din 
ochi pe French, şi trei, era dornic să provoace o reacţie. 

Toată lumea din clădire ştia că investighează 
„sinuciderea” lui Finlay Shaw; ca urmare, nu avea nicio 
îndoială că vestea că a trecut prin holul aglomerat cu un 
arestat avea să ajungă la etajele superioare înainte ca ei să 
ajungă acolo. Şi asta şi voia. Voia să ştie şi Christian că e 
terminat, savura gândul că va sta de unul singur în biroul 
lui, prea speriat ca să iasă. Lupul voia să-l vadă mergând 
ruşinat, judecat din priviri de colegii lui. Şi, în timp ce 
aşteptau liftul, îşi îngădui chiar şi o fantezie în care 
Christian se urca pe pervaz, nemaivăzând nicio cale de 
ieşire, şi plonja în gol spre asfalt - un sfârşit binemeritat şi 
poetic. 

Vanita îi aştepta, când se deschiseră uşile de la lift. 
Rezervase Sala de interogatoriu nr. 1 pentru toată ziua şi 
îşi reprogramase orice alte întâlniri. Le dăduse şi un semn 
discret contactelor ei din mass-media, avertizându-i că s-ar 
putea să organizeze o conferinţă de presă în cursul zilei. 

— N-am de gând să spun nimic fără să fie şi avocatul 
meu de faţă, îi anunţă French, părând destul de plictisit de 
toată experienţa asta, când trecură cu el prin birou. 

— Mă ocup imediat de asta, îi promise Lupul, dându-i un 
brânci pe uşa sălii de interogatoriu. 

— Dar... Nu ţi-am spus cum o cheamă deo... începu 


French, când i se trânti uşa în nas. 
X k x 


Cineva mai răbdător o sunase pe avocata lui French, 
întârziind ostilitățile, şi Lupul nu mai avea stare. I se părea 
aiurea să stea degeaba în timp ce criminalul, a cărui 


1 260 1 


implicare urma să fie dovedită în curând, aştepta 
deznodământul la doar câteva etaje deasupra lui. 

— Nu-l scăpaţi din ochi, îi îndemnă Lupul pe Edmunds şi 
Saunders, ridicându-se de pe scaun. 

— Tu unde te duci? îl întrebă Saunders. 

— Să mă plimb, îi răspunse Lupul, alegând să nu le 
dezvăluie încotro se îndrepta, nici speranţa lui că totuşi 
Christian ar putea alege mai degrabă să se arunce asupra 
propriei săbii decât să fie ucis sub ochii maselor 


nemiloase. 
XX 


Christian se uita în gol când Lupul bătu la uşa lui. 

— Intră! strigă, luând un vraf de hârtii la nimereală ca 
să dea impresia că e ocupat. 

Nu păru deloc surprins să-l vadă pe Lup, care îşi 
întoarse buzunarele pe dos şi îşi trase în sus cămaşa spre 
a-l asigura că discuţia lor nu va fi făcută publică. Închizând 
uşa, avu grijă să-şi scoată bateria de la telefon înainte de a 
se apropia de biroul impunător. 

— Ia loc, îl îndemnă Christian, obosit, şi Lupul acceptă 
recunoscător invitaţia. 

Lumina soarelui se revărsa agale în biroul mare, 
atmosfera relaxată părea un decor neaşteptat pentru 
ultimul act. 

— Ai avut o zi plină, continuă Christian. Fin îmi spunea 
mereu că te duce mintea. 

— N-are nimic de-a face cu mine, recunoscu Lupul. Totul 
a fost opera lui Baxter. 

Surprinse o expresie pe care nu reuşi să o interpreteze 
pe chipul comisarului. 

— Stăm cu toţii s-o aşteptăm pe avocata lui French, 
continuă, înăbuşindu-şi un căscat. Va cădea la înţelegere, 
fără îndoială. 

— Fără îndoială, încuviinţă Christian. 

— "Ţinând cont de treaba asta... Mă întrebam dacă n-ai 
vrea să cobori cu mine, îi spuse Lupul afabil. 

— Nu. Mulţumesc, dar o să rămân fix aici. 

— Bine, încuviinţă Lupul. M-am gândit să întreb, doar. 


126110 


Bănuiesc c-o să urcăm după tine în curând, atunci... 
Geamul e acolo, i-l arătă, în caz că uitase. 

Bărbatul mai în vârstă râse în barbă. 

— Ce crezi c-o să se întâmple mai exact aici? 

Lupul oftă exasperat. 

— Totul s-a sfârşit, Christian. 

— Oare? 

— 'Ţi-am luat pionul. 

— Dar ţi-ai sacrificat regina în acest scop. 

Îi luă o clipă să proceseze spusele lui Christian. 

Lupul se pregătea să-i dea o replică ireverenţioasă, cum 
făcea de obicei, dar era ceva în felul în care îi zâmbea 
Christian care i se păru aiurea... 

Flori iernatice care se sufocau reciproc, croindu-şi drum 
spre lumina soarelui... 

Un animal încolţit, care nu mai are nicio cale de 
scăpare... 

Supravieţuirea, mai presus de orice. 

— Ce-ai făcut? îl întrebă Lupul, începând să-şi 
reasambleze telefonul, cu gesturi încetinite de panică. Ce- 
ai făcut?! 

Christian se rezemă de spătarul scaunului şi îi zâmbi. 

În timp ce telefonul se trezea încet la viaţă, Lupul ţâşni 
pe uşă şi o luă la goană pun piou spre scară. 


De cum dispăru Lupul, Christian simți că nu mai are aer. 
Lăsându-se să alunece pe podea, în spatele biroului, goli 
coşul de gunoi, simțind că-i vine să vomite. 

x x 


Baxter se simţea chiar mândră de ea în timp ce se 
întorcea unde o „parcase” pe Blackie. O îndrumase pe 
turista chineză, cu iPad cu tot, spre magazinul Apple de pe 
colţ, îi îmbunase pe cei doi americani făcându-le cinste cu 
prânzul şi nu se luase la harţă cu jonglerul care ameninţa 
să-i dea în judecată, decât pe ultima sută de metri. 

— Norocul vostru că ţinuta asta e 80% ignifugă. 

— Sunt sigură că eşti 100% genul care face lumea să 
fugă. 


1 262 1 


Probabil că avea să şi-o ia din cauza acestui comentariu. 

Aruncându-şi geanta pe locul din stânga, urcă şi-şi 
verifică telefonul să vadă dacă făcuseră progrese cu 
French. Neavând nicio veste, se hotări să se întoarcă la 
New Scotland Yard. Porni motorul, care începu să 
bolborosească şi să pârâie, fapt cu atât mai îngrijorător cu 
cât maşina nici nu o luase din loc măcar, şi-şi lăsă telefonul 
să cadă în geantă, ratând apelul Lupului în momentul în 
care porni. 

Blocată pe drumul cu sens unic care dădea roată vastei 
zone pietonale, de-abia reuşi să prindă 16 kilometri/oră 
prin traficul de la prânz. Aşa că, atunci când ajunse în 
sfârşit în intersecţia cu Strand, în stilul tradiţional Baxter, 
acceleră agresiv ca să fenteze semaforul, auzind un pârâit 
de rău augur când ridică piciorul de pe pedala de frână. 

La doar o clipă după aceea, dădu peste trotineta din faţa 
ei şi se trezi ţâşnind spre traficul care-i tăia calea. Icni şi 
apăsă de mai multe ori pe frână, în timp ce maşinile se 
învolburau în jurul ei, ca prin ceaţă, în vuietul claxoanelor. 
Trăgând de frâna de mână, reuşi în mod miraculos să 
scape teafără de-acolo, dar gonea în continuare spre 
trotuarul aglomerat din faţa staţiei de metrou Temple. 
Fără vreme să stea pe gânduri, apăsă pe claxon, auzind 
tipetele pietonilor care se împrăştiau în timp ce maşina o 
lua la vale pe treptele largi, ştergând peretele, oricât ar fi 
încercat Baxter s-o controleze. Prinzând în mână 
schimbătorul de viteze care se hâţâna, îl împinse într-a 
doua şi motorul scoase un ţiuit de protest, dar nu încetini. 

Când bara de protecţie se izbi de trotuar, maşina derapă 
spre cele patru benzi care mergeau paralel cu râul. Fu 
lovită din lateral şi maşina dezechilibrată basculă, izbită în 
mod repetat, învârtindu-se printre vehiculele care încercau 
să pună frână ca o bilă de pinball, în timp ce râul tulbure 
părea din ce în ce mai aproape... 

Oprindu-se, Audiul răsturnat rămase într-un echilibru 
precar pe malul râului, cu capota boţită suspendată 
deasupra apei îngheţate, legănându-se uşurel în timp ce 
primii buni samariteni coborau din maşini să-i vină în 


1 263 0 


ajutor. Ştiind că e rănită, Baxter se uita ca în transă la 
telefonul care zumzăia undeva în dreptul acoperişului, sub 
ea: 


Dv apelează 
Lupul (Nou) 


Întinse mâna spre telefon... şi apoi simţi cum cade. 


1 264 


CAPITOLUL 36 


Miercuri, 25 decembrie 2009 
Ziua de Crăciun 
12:25 p.m. 


Baxter îşi îndesă un pumn de floricele în gură, lăsând 
câteva boabe să se rostogolească peste pătura ecosez şi 
printre cutele ascunse ale canapelei boţite de piele din 
sufrageria lui Finlay şi Maggie. Uitându-se la televizor pe 
deasupra şosetelor cu model festiv, îi urmări pe Harry şi 
pe Marv luându-şi câte o cutie de vopsea în faţă şi apoi 
amenințând că o să lase un puşti de opt ani fără boaşe. 
Incepeau să o dea pe umor negru. 

— Ăsta care era? întrebă Finlay din fotoliul lui preferat. 

— Singur acasă, răspunse Baxter cu gura plină. 

— Unu sau doi? 

— Unu. Doi se petrece la New York. 

— Şi ăsta unde se petrece? 

— Nu ştiu. Nu cred că ştie cineva. Nu contează. 

— Contează dacă se petrece la New York, pen’ c-atunci e 
al doilea. 

— Nu e al doilea, la naiba! 

Baxter gesticula exasperată cu mâinile pline de floricele. 

— Nu vă mai ciondăniţi, le spuse Maggie pe un ton 
autoritar, dar i se ghicea zâmbetul pe sub încruntarea 
prefăcută. 

Slăbise îngrijorător de mult, acum, că  reluase 
chimioterapia, din cauza căreia începuse să-i cadă părul 
negru, la care ţinea atât de mult. 

O mână mânjită de Pringle ateriză în castronul lui 
Baxter. Se întoarse spre Lup, iritată. 

— Ia-ţi porţia ta! se zburli, aruncând câteva floricele în 
el, cu care el o bombardă la rândul lui, de două ori mai 
tare. 

— Copii! Copii! îi dojeni Maggie. 

Un ultim proiectil îl nimeri pe Lup în ochi şi apoi 

1 265 1 


deveniră iarăşi cu toţii atenţi la film. 

— Am avut la un moment dat un caz cu un tip pocnit cu 
o cutie de vopsea în faţă, exclamă Baxter, întinzând mâna 
după ciocolata cu portocală de la Terry's. 

— Sărmanul! spuse Maggie. 

— Neah... Era o persoană de rahat, oricum. 

— Vorbeşte frumos! exclamară Finlay şi Maggie la 
unison, în timp ce Baxter se uita chiorâş la colegul ei, 
ştiind că e un ipocrit la fel de spurcat la gură. 

— A scăpat cu bine? 

— Nu prea... l-a implodat ţeasta! 

— Emily! se încruntă Maggie, în timp ce Finlay se hlizea 
în colţul lui. 

— Dar nici măcar n-a fost asta partea cea mai bizară, îi 
dădu înainte Baxter, spre nemulţumirea lui Maggie. Când 
i-a implodat ţeasta, a împrăştiat peste tot ce era în cutie. 
Adică n-am văzut un strop de sânge, doar dâre de roz- 
bombon care se prelingeau pe pereţi şi de pe tavan, ca şi 
cum ar fi fost un extraterestru sau aşa ceva. 

Lupul se întoarse spre ea. 

— Rahat, lasă vrăjeala! 

— Vorbeşte frumos! 

— E adevărat! insistă Baxter. 

— Eu unde eram? o întrebă Lupul. 

— Erai suspendat. 

El reflectă pentru o clipă şi apoi încuviinţă, acceptând 
explicaţia foarte plauzibilă. 

— Dar, reluă Baxter, asta a fost o nimica toată în 
comparaţie cu tipul care... 

— Cadourile! o întrerupse Maggie. Ce-ar fi să desfacem 
cadourile? S-ar putea ca unul să trebuiască deschis 
oricum, până nu-mi pătează din nou parchetul, adăugă, 
privindu-şi cu subînţeles soţul. 

Ridicându-se în capul oaselor, plină de entuziasm, 
Baxter opri filmul şi strecură mâna în punga cu gustări 
pentru a scoate primul cadou, ambalat ca vai de mama lui. 
I-l înmână Lupului. 

— Oh, jenant, îi spuse el. Eu nici măcar nu m-am gândit 


1 266 1 


să-ţi iau ceva. 

Baxter părea ofensată. 

— Nu-l băga în seamă, o linişti Maggie. Cadoul tău e la 
etaj. Ce-ar fi să-l aduci, Fin? 

Mormăind, Finlay se ridică din fotoliu, exagerând 
efortul, în timp ce Lupul rupea ambalajul. 

— Nu cred! exclamă, ridicând tricoul decolorat cu Bon 
Jovi, care promova turneul Keep the Faith. Unde l-ai găsit? 

— Pe eBay. 

Se întoarse să i-l arate lui Maggie. 

— Am fost la concert, dar pe vremea aia nu mi-am 
permis un tricou. 

Se întoarse din nou spre Baxter. 

— Nu-mi vine să cred că ţi-ai amintit! Deci chiar asculţi 
ce spun? 

— Doar când chiar n-am de ales. 

— Mulţumesc. 

Se aplecă spre ea s-o îmbrăţişeze şi Maggie o urmări din 
priviri pe Baxter, care închise ochii şi îl îmbrăţişă la rândul 
ei. 

— Ce păcat că n-a putut veni şi Andrea, exclamă Finlay, 
care apăruse din nou în prag, lăsând să pătrundă în 
cameră mirosul de mâncare. Unde ziceai că s-a dus? 

Lupul îi dădu drumul lui Baxter şi se trase spre 
jumătatea lui de canapea. 

— La taică-său. 

— Şi el pe unde stă mai nou? 

— În Hades, îi răspunse Lupul, lăsându-şi cadoul pe 
braţul fotoliului. În Bedworth. N-am vrut să mă duc. 

— Nu pot să te învinovăţesc... Să venim cu asta aşadar? 
întrebă Finlay, ţinând cutia de plastic de mâner şi lăsând-o 
pe podea. 

Desfăcu cârligele, lăsând pisoiul pufos să iasă din 
transportor pe covor. 

Lui Baxter începură să-i sclipească ochii. 

— Mi-ai luat o pisică! zbieră, ca un copil impulsiv, 
strângându-l în braţe pe Lup şi făcând-o pe Maggie să 
râdă. Nu-mi vine să cred c-ai făcut asta! 


1 26710 


— El a făcut asta? întrebă Finlay înciudat. Fu sunt 
fraierul care îi dă de mâncare de două săptămâni încoace! 

Maggie îi făcu semn să tacă. 

— Pur şi simplu nu voiam să te ştiu locuind de una 
singură acolo. Şi acum n-o să mai fii singură, îi explică 
Lupul stingherit. E un motan salvat de pe stradă. Eu şi 
Finlay l-am ales împreună. 

Zâmbetul lui Baxter se încordă un pic. 

— Un motan salvat de pe stradă? I-auzi... Ce probleme 
are? 

— N-are absolut nicio problemă! 

— Lupule? 

— Trebuie doar să-i dai o pastilă o dată pe zi... 

— Lupule?! 

— ...un supozitor. 

— Câh! se plânse Baxter, lăsându-se pe podea pentru a 
face cunoştinţă cu noul ei animal de companie. 

— Stai aşa, anunţă Finlay mândru. L-am învăţat o 
figură... Hei! strigă, adresându-se motanului, care mieună 
la rândul lui. Hei! 

Motanul se întoarse şi mieună din nou, făcându-i pe toţi 
să râdă. 

— Eu i-am spus Echo, dar sunt sigur c-o să găseşti tu un 
nume mult mai potrivit. 

Baxter se ridică şi-l îmbrăţişă strâns pe Finlay. 

— Mulţumesc, îi şopti, uitându-se din nou la motan. 


„Echo” sună perfect. 
X XX 


Finlay o luă pe Maggie în braţe şi o duse până la pat. 

Rezistase cât de mult putuse, dar spre după-amiază 
adormise în fotoliul ei. Deşi Finlay insistase că s-ar bucura 
să mai stea, oaspeţii lor se scuzaseră şi îi lăsaseră să-şi 
tragă sufletul - Baxter se întorsese acasă ca să se 
odihnească un pic înainte să intre în tura de noapte, iar 
Lupul trebuia s-o sune pe Andrea la părinţii ei. Zicând 
mersi, Finlay îl rugase şi pe fiul lor să-şi amâne vizita 
pentru seara următoare. 

— Ţi-am, ăăă... ţi-am mai luat un cadou pe care n-am 


1 268 1 


vrut să ţi-l dau de faţă cu ceilalţi, îi spuse stingherit lui 
Maggie, înmânându-i o cutie simplă de carton. Nu ştiu 
dacă e potrivită sau nu sau dacă... Desfă-l, pur şi simplu. 

— Ce-i cu tine? îl întrebă Maggie bănuitoare, ridicând 
capacul şi uitându-se nedumerită la ce era înăuntru. 

Băgă mâna în cutie, scoase de-acolo peruca numai bucle, 
şaten-închis, şi o pufni râsul. 

— Ce păcatele mele e chestia asta?! 

Finlay părea jignit. 

— A fost scumpă! 

Maggie începu să râdă şi mai tare, îi dăduseră lacrimile 
de râs, apoi îşi puse pe cap peruca în stil afro, moment în 
care începu şi Finlay să se tăvălească de râs. 

— Am încercat şi eu, îi spuse, întinzându-se în pat lângă 
ea, încă râzând, dar vădit dezamăgit. 

Maggie îl îmbrăţişă cât de strâns putea şi apoi îşi lăsă 
capul pe pieptul lui. 

— Eroul meu, murmură, deja pe punctul să aţipească 
atunci când el o mângâie pe braţ. 

Lui Finlay îi apăru dinainte cutia de pantofi plină cu bani 
pe care o desfăcuse de unul singur în dimineaţa aceea, 
încă o plată simbolică din partea lui Christian, care nu 
avea să acopere nici măcar tratamentul pentru şase luni. 

— Nu mă lua drept erou, îi şopti blând, ascultând cum i 
se schimba ritmul respirației pe măsură ce o lua somnul. 
Aş nimici şi ultima urmă de viaţă de pe planeta asta pentru 
a te salva pe tine. 


1 269 1 


CAPITOLUL 37 


Marţi, 19 ianuarie 2016 
3:09 p.m. 


Thomas îi zburase poşeta unei bătrâne în timp ce gonea 
pe coridoare spre secţia de Urgenţe. Era aproape cel mai 
dramatic gest pe care îl făcuse vreodată, asta până în 
momentul când se întoarse să adune obiectele pe care le 
răsturnase, cerându-şi mii de scuze. După ce dădu ochii cu 
o doamnă foarte acră la recepţie, fu îndrumat vag în 
direcţia unei anticamere micuţe, unde descoperi că Lupul, 
Edmunds şi Maggie i-o luaseră înainte. 

În ciuda protestelor lui Saunders, Lupul insistase ca 
acesta să rămână la New Scotland Yard şi să nu-l scape din 
ochi pe Joshua French. Nesimţindu-se în stare să-l 
privească pe prietenul lui Baxter în ochi, îşi lăsă privirea în 
pământ. 

— Tu probabil că eşti Thomas, îi spuse Maggie, 
ridicându-se să-l îmbrăţişeze. 

Se vedea că ea plânsese şi se dădu la o parte, lăsându-l 
şi pe Edmunds să-l îmbrăţişeze stângaci, ca între bărbaţi. 

— Hei! 

— Alex, îi răspunse Thomas în expectativă, trăgând cu 
ochiul la Lup, rămas într-un colţ. 

Involuntar, se îndreptă de spate ca să pară mai înalt. 

— După cum ţi-am spus la telefon, a avut un accident de 
maşină... Unul nasol. 

— Ziceai că... au pescuit-o din râu? 

— A fost nasol, repetă Edmunds. Încă nu s-a trezit... 

— Oh, Doamne! 

— ...dar doar pentru că o ţin într-o comă indusă până îi 
fac RMN-ul. E ceva normal. 

Thomas încuviinţă şi, nemaiavând altceva de zis, luă loc, 
aşteptând neputincios alaturi de ceilalți. 


— Cum se simte? întrebă Saunders, de la telefonul din 
127010 


faţa sălii de interogatoriu. 

Avocata lui French rămăsese aproape o oră cu clientul 
ei, apoi urcase la etaj cu Vanita. 

— La fel, îi spuse Lupul. 

— Ei bine, treaba asta s-ar putea să vă înveselească un 
pic, îi zise Saunders, mutându-se într-un colţ mai liniştit al 
biroului, fără să scape uşa din ochi. French e dispus să dea 
tot din casă: cum a primit două miare jumate de la comisar 
ca să localizeze şi să distrugă cutiile cu probe, încă două 
miare jumate ca să intre prin efracţie în apartamentul lui 
Baxter, ceea ce, desigur, e o altă bătaie de cap, şi... - şovăi 
- cum a umblat la maşina ei. 

Cineva dădu o comandă să se scoată ceva la imprimantă, 
care începu să ţăcăne şi să zumzăie, silindu-l pe Saunders 
să se retragă din nou spre sala de interogatoriu. 

— Ce vrea în schimb? îl întrebă Lupul. 

— Vanita negociază chiar acum cu avocata. Dar, hei... ar 
trebui să-i poţi pune cătuşele şefului de cum te întorci. E 
ceva, nu-i aşa? 

Lupul nu reacţionă pentru o clipă. 

— Să nu-l scapi din ochi! 

— Sigur că nu. 

X XX x 

La 4:46 p.m., un doctor cu un aer jovial apăru în prag. 

Thomas şi Edmunds se ridicară amândoi nerăbdători. 

— Bună ziua! Sunt doctorul Young. Eu mă ocup de 
Emily. Mă bucur să vă anunţ că avem doar veşti bune 
deocamdată, le spuse zâmbind. N-a ieşit nimic la RMN şi 
am pus-o pe perfuzii ca să-i readucem temperatura la 
normal. O să-i lăsăm gulerul cervical doar ca măsură de 
precauţie, pentru că trebuie să ne asigurăm că e perfect 
lucidă înainte să i-l scoatem. 

— S-a trezit? îl întrebă Thomas. 

— Da. Şi îi pot da voie doar unuia dintre voi să intre 
pentru câteva minute la ea, dacă doriţi. 

Lupul se ridică de pe scaun. 

Thomas se uită la el ca şi cum era pe punctul de a 
exploda. 


127110 


Edmunds clătină discret din cap. 

Maggie îl prinse de braţ şi îl trase blând pe scaun. 

— Sigur, încuviinţă Lupul spăsit. Probabil c-ar trebui să 
intri tu, îi spuse lui Thomas. 

Luându-se după doctor, Thomas fu condus într-un salon 
în care Baxter era întinsă în pat, înconjurată de maşinării 
şi ecrane care o monitorizau. I se păru bizar s-o vadă în 
cămaşa de spital. Părea mai mică, veşmântul larg nu făcea 
decât să evidenţieze cât de delicată şi fragilă era de fapt. 

— Vă las un moment, îi spuse doctorul, închizând uşa. 

Thomas se aşeză lângă pat şi-i strânse mâna. 

— Hei! 

Baxter gemu şi-i strânse uşurel mâna la rândul ei, în 
timp ce el îi vorbi despre nimicuri câteva minute, până 
când o luă somnul. Imobilizat acolo, ţinând-o de mână, 
Thomas se uită în jur la decorul tern. Neputând să se 
abţină, întinse mâna spre fişa medicală lăsată la picioarele 
ei şi se apucă s-o parcurgă. 

XX 

Doctorul îi lăsase cu două minute mai mult decât ar fi 
trebuit, pentru că îi displăcea să-i despartă pe oamenii de 
cei dragi. Bătu la uşă şi, intrând, descoperi că Baxter era 


singură în salon. 
XX x 


Thomas deschise uşa ca vijelia. 

Lupul, Edmunds şi Maggie îşi ridicară toţi privirea, 
alarmaţi. 

— E gravidă! zbieră la Lup. 

— Ăăă... mda, îi răspunse acesta stingherit. 

— Ştiai? îl întrebă Thomas uluit, apoi se uită la Edmunds 
şi Maggie, care păreau amândoi un pic jenaţi. Ştiaţi cu 
toții? 

leşindu-şi în sfârşit din fire, Thomas îl îmbrânci pe Lup 
în perete şi Edmunds se grăbi să intervină. 

— Crede-mă, îşi avertiză Edmunds prietenul, chiar nu 
vrei să te iei la bătaie cu el. 

— Uite ce e, Thomas, îmi... începu Lupul, dar nu apucă 
să ducă propoziţia la capăt, pentru că prietenul blajin al lui 


1 272 0 


Baxter iniţie un atac cu schepsis, pocnindu-l în ureche, o 
alegere neconvenţională. 

Lupul păru confuz pe moment, apoi căzu grămadă la 
pământ. 

— Oh, Doamne! icni Thomas, uitându-se îngrozit la 
pumnul care-i zvâcnea de durere. Cred că l-am pocnit de 
nu mai ştie de el. Să chem pe cineva? 

— Hai să ne plimbăm un pic, propuse Edmunds, 
conducându-l spre ieşire, în timp ce Maggie îşi bea liniştită 
ceaiul. 

— Să-l întoarcem pe o parte? 

— ÎI întoarce Maggie chiar acum, îl linişti Edmunds. 

Odată ce Thomas nu-i mai putea auzi, băgă capul pe uşă 
şi-i spuse Lupului: 

— Poţi să te ridici acum. 

X XX x 

Baxter nu putea întoarce capul, gulerul cervical o 
împiedica să se mişte, dar îşi recăpătase forţele îndeajuns 
cât să se poată ridica în capul oaselor, măcar. Întinse 
mâna spre paharul cu apă de lângă pat, dar, încă sub 
efectul anesteziei, îl răsturnă. Pregătindu-se sufleteşte, se 
uită să vadă cât de gravă era situaţia, simțindu-se mai 
liniştită când văzu că încă avea toate membrele şi arătau în 
direcţia potrivită, dar uşurarea de moment lăsă loc rapid 
unei panici nestăpânite. Smulgându-şi gulerul de la gât, 
întinse mâna să tragă de clopotel, surprinsă de propria 
reacţie. După câteva secunde, o asistentă tinerică dădu 
fuga în salon şi o găsi ţinându-se cu mâinile de burtă. 

— Copilul e bine? Vreau să zic, ştiu că nu există un copil 
deocamdată, dar... o să fie bine? o întrebă Baxter 
îngrijorată. 

În mod clar, femeia era depăşită de situaţie. 

— Mă duc să-l chem pe Cu doctor. 


Saunders o văzu pe avocata lui French venind ca vijelia 
spre el, deşi era relativ sigur că el nu spusese nimic 
jignitor ce-ar fi putut fi auzit de femeie. Oprindu-se la doi 
paşi de el, îşi înşfăcă haina, apoi ieşi din nou, fără o vorbă. 


1 273 ( 


— Ce-are de-i aşa arţăgoasă? o întrebă pe Vanita, care 
venise mai agale în urma ei. 

— Tocmai i-a fost luat cazul de cineva mai sus-pus din 
firmă, îi explică Vanita, urmărind-o pe femeie din priviri. 

— Crezi că e mâna comisarului? 

— A zis că, având în vedere natura acuzațiilor şi 
persoana implicată, şeful ei a considerat că e mai bine să 
preia el cazul. E plauzibil, dar... 

Vanita clătină din cap, paraad îngrijorată. 


După o jumătate de oră, noul avocat al lui French fu 
condus la Brigada Omucideri şi Infracțiuni Grave. Bărbatul 
cu barbă avea postura încrezătoare a unui avocat de 
carieră şi aproape că părea să plutească printre birouri, 
purtat de propria îngâmfare ca pe un norişor. 

— Urăsc avocaţii, mormăi Saunders. 

— Toată lumea îi urăşte, îi zise Vanita, zâmbindu-i larg 
musafirului şi ieşindu-i în întâmpinare, să se prezinte. 

Il conduseră în sala de interogatoriu. 

— Domnule French... pot să vă spun Joshua, de fapt? Eu 
sunt Luke Preston, se prezentă bărbatul zâmbind şi făcu 
un pas spre clientul lui. 

— Puteţi să rămâneţi aici, îi spuse Saunders, blocându-i 
calea. 

Avocatul îşi retrase mâna şi începu să-şi scoată lucrurile 
din servietă. 

— Voi prelua eu de-acum treaba, în locul Laurei, care m- 
a pus la curent cu detaliile conversaţiei pe care aţi avut-o, 
foarte eficient. Am... 80.000 de lucruri pe cap în momentul 
de faţă şi sunt sigur că ai 80.000 de întrebări, spuse, 
uitându-se în ochii lui French. 

Saunders se încruntă la auzul formulării neobişnuite, ca 
şi Vanita. Intre timp, avocatul continuă să-şi golească 
servieta, cu un aer nevinovat. 

— Aşadar aminteşte-mi, te rog... Greşesc dacă presupun 
că te vei declara vinovat şi vei recunoaşte că eşti singurul 
autor al acestor infracţiuni, pentru care rişti o sentinţă de 
maximum doi ani de închisoare? 


127410 


Din nou se uită în ochii clientului său. 

— Ce tot spui? se zburli Saunders, dar avocatul îi dădu 
înainte, ca şi cum nu ar fi auzit nimic. 

— O sentinţă modestă care va ţine cont, desigur, de 
motivele care te-au împins la această suită de infracţiuni 
îndreptate împotriva Poliţiei, care îşi au originea în 
concedierea ta vădit pe nedrept acum aproape 30 de ani. 

— Hei! se răsti Saunders, bătând cu pumnul în masă 
între cei doi. 

Dar era prea târziu. 

Se întoarseră cu toţii spre French, văzând cum i se 
învârteau rotiţele în timp ce-şi cântărea opţiunile limitate. 
După o scurtă pauză, aprobă din cap. 

— Exact... Mă voi declara noval: 


Lupul încheie convorbirea cu Saunders şi îşi trecu 
mâinile peste faţă, vlăguit. Rămase un minut acolo, 
încremenit pe culoarul tern, cu privirea în pământ. 
Christian îl mituise pe French chiar sub ochii lor şi nu 
puteau face absolut nimic spre a o dovedi, influența lui 
aparent nemărginită ajungea atât de departe, încât reuşise 
să spulbere tot rechizitoriul pe care îl construiseră 
împotriva lui, fără să se ridice de la birou măcar. 

Silindu-se să adopte un zâmbet preocupat, intră din nou 
în salonul lui Baxter. 

— Vreo veste bună? îl întrebă ea, cu speranţă în glas şi o 
sclipire de entuziasm în ochi, de cum intră pe uşă. 

Nu se îndură să-i spună, nu după tot calvarul prin care 
trecuse. 

— Încă aşteptăm, o minţi, ştiind foarte bine că totul se 
sfârşise. 

Christian câştigase. 


127510 


Nouă zile mai târziu... 


1276 10 


CAPITOLUL 38 


Joi, 28 ianuarie 2016 
11:58 a.m. 


Rouche fusese externat din spital, ceea ce era de bine, 
însă asta însemna că era apt să se prezinte înaintea 
instanţei la Highbury Corner Magistrates' Court, ceea ce 
nu era aşa bine. Lui Holly şi lui Baxter li se dăduse voie să- 
i facă vizite scurte, ceea ce era de bine, dar cu siguranţă 
avea să fie trimis înapoi la închisoare în cursul zilei, ceea 
ce nu era aşa bine. 

Per total, ziua lui era nici prea-prea, nici foarte-foarte. 

După o săptămână în care stătuse mai mult la pat şi i se 
administraseră transfuzii şi antibiotice intravenos şi îi 
fuseseră extirpate țesuturile necrozate, se înfăţişă înaintea 
judecătorului mai în puteri, dar tot nu se simţea în apele 
lui. Având în vedere că pierduse mai bine de şase 
kilograme de la ultima lui ieşire în lume, înota în costumul 
bleumarin. Îşi pieptănase părul grizonant peste cap, cum îi 
plăcea lui Baxter, ba chiar îşi lăsase şi o barbă asortată 
special pentru această ocazie, ceea ce era o formalitate 
absolut inutilă, menită să anunţe ceea ce ştiau deja toţi cei 
prezenţi. 

— Având în vedere gravitatea acuzațiilor formulate la 
adresa inculpatului şi dificultăţile pe care le ridică 
extrădarea unui cetăţean britanic care a comis o 
infracţiune pe teritoriul britanic în timp ce acţiona ca 
reprezentant al guvernului Statelor Unite, deferim cazul 
către Curtea Coroanei, pentru judecarea la o dată care 
urmează să fie stabilită, anunţă judecătorul pe un ton 
mecanic. 

Baxter şi Holly erau aşezate spre capătul sălii de 
tribunal relativ goale, astfel că aveau un unghi ca la teatru 
spre spatele lui Rouche în timp ce acesta, plictisit şi el să 
asculte sentinţa care-l privea, începuse să urmărească din 
priviri o scamă care plutea prin aer. 


127710 


— Din nou, având în vedere natura acuzatiilor, 
inculpatul va rămâne în arest până la pronunţarea 
sentinţei, fără opţiunea eliberării pe cauţiune. 

— Domnule judecător, interveni avocatul lui Rouche, am 
dori să solicităm trimiterea clientului meu la Penitenciarul 
Woodhill până la pronunţarea sentinţei. 

— Din ce motiv? îl întrebă bărbatul, la fel de mecanic. 

— Să ne asigurăm că nu va veni în contact cu deţinuţi la 
a căror arestare a contribuit direct, ceea ce ar putea afecta 
atât cursul procesului, cât şi, bineînţeles, siguranţa lui 
personală. 

— O solicitare rezonabilă, conchise judecătorul posac, 
uitându-se la Rouche, care îi zâmbi vesel în momentul în 
care, aşa cum sperase, scama plutitoare ateriză fix pe 
chelia individului. Se aprobă! Declarăm şedinţa încheiată! 

Rouche se întoarse şi îi făcu cu mâna lui Holly. Apoi 
înclină din cap cu subîinţeles spre Baxter în timp ce 
aprodul îl conducea din Sale 


Lupul o dusese pe Maggie cu maşina la programarea pe 
care o avea la clinica privată, ascunsă într-o vilă 
somptuoasă, cum ieşeai de pe Harley Street. Aşezându-se 
lângă şemineu, încercă să citească o revistă auto, care nu-l 
interesa aproape deloc, prea preocupat de importanţa a 
ceea ce se petrecea în camera alăturată ca să se poată 
concentra. 

Cu tot ce se întâmplase în ultimul timp, Maggie nu 
dorise să-l împovăreze pe niciunul dintre ei cu 
programarea care se apropia: tomografie şi o biopsie 
pentru a se stabili dacă boala era în remisiune sau dacă 
femeia va fi silită să mai facă o repriză de chimioterapie şi 
să-şi reia lupta pentru viaţă. O făcea pe viteaza, dar era 
clar că ideea de a relua lupta fără Finlay alături o 
îngrozea. Într-un final, i se destăinui Lupului, obligându-l 
să-i promită că va rămâne între ei, cel puţin cât aşteptau 
rezultatele. 

Gândurile începură să-i rătăcească, pregătindu-l pentru 
ce era mai rău. Şi-o închipui pe Maggie în timp cei se 


1278 0 


dădea vestea proastă, doborâtă de cancer, aşa cum îi 
fusese scris de la început, după ce supravieţuise doar cât 
să-şi piardă iubirea vieţii, ştiind că fusese ucis de cel mai 
apropiat prieten al ei. 

Viaţa era al naibii de nedreaptă. 

Într-un puseu de furie, Lupul aruncă revista pe foc, 
lăsând flăcările să mistuie cu nesaţ paginile lucioase, în 
timp ce el se ridică şi incepu za plimbe încoace şi încolo. 


Vanita intră în biroul lui Christian cu dosarul pe care i-l 
ceruse. Christian râdea cu cineva la telefon şi îi făcu semn 
cu mâna ca şi cum ar fi chemat un câine. 

De la momentul când Joshua French se răzgândise subit, 
viaţa revenise treptat la normal, în sensul că strategiile de 
PR şi statisticile privind numărul înjunghierilor triumfaseră 
asupra a ceea ce ştia Vanita despre superiorul ei - că este 
un criminal sociopat care e în stare de orice spre a se 
apăra. Să se poarte ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic 
părea cea mai bună strategie. li puse dosarul în faţă, 
observând că nu-i mai rămăseseră decât câteva zgârieturi 
minore în urma bătăii înverşunate pe care o primise, şi 
dădu să iasă. 

— Malcolm, te sun eu, spuse Christian, lăsând telefonul 
din mână. Geena! 

Ea se întoarse spre el. 

— Mulţumesc pentru asta, îi zise, ridicând dosarul. 

— Cu plăcere! 

— Cum stăm cu cazul Finlay Shaw? 

Vanita se încordă, neştiind sigur dacă încerca s-o 
întărâte sau s-o pună la încercare ori dacă bărbatul pe 
care îl avea în faţă era complet ţicnit. 

— Poftim? 

— Viitorul nostru primar mă întreabă de ce William 
Fawkes încă mai este în libertate când, în mod evident, 
ancheta s-a împotmolit. 

— Nu este în libertate - este sub control judiciar, ca şi 
până acum, îi răspunse Vanita, străduindu-se să-şi ascundă 
tremurul din glas. Şi, cu tot respectul, poate că asta este 


1279 0 


ceva ce-ar trebui să-l preocupe în viitor pe viitorul nostru 
primar. 

— Genul ăsta de gândire te-a împiedicat să prinzi postul 
de la vârf, îi spuse Christian. 

Vanita îşi înfipse unghiile în palmă. 

— Deci... pune-mă la curent! Care este situaţia cu cazul 
în momentul de faţă? 

Cât pe-aci să-l provoace, Vanita şovăi, dar apoi îşi lăsă 
ochii în pământ cu un aer supus. 

— Nu avem nimic concludent, îi răspunse, dezgustată de 
sine. Faptul că Joshua French a refuzat să coopereze a 
adus ancheta într-un punct mort. 

— Şi mai lucrează cineva activ la caz? 

— Doar finalizăm ultimele detalii, punem punctul pe „i”, 
îi răspunse Vanita, alegând să nu comenteze faptul că, 
întâmplător, litera apărea şi în numele lui Christian. 

— Atunci arestează-l pe Fawkes. E un ordin! 

Vanita dădu să protesteze, dar instinctul de 
autoconservare o făcu să-şi ţină gura din nou. 

— Da, să trăiţi! 

x XX x 

Baxter îi ducea dorul lui Blackie. 

Avusese maşina de patru ani, urmărise cu ea până şi un 
terorist/liderul unui cult şi, spre iritarea ei, îşi lăsase 
tenişii pe bancheta din spate. Ea şi Blackie trecuseră prin 
multe împreună şi considera că prietena ei de nădejde ar fi 
meritat o soartă mult mai bună decât să ajungă pe fundul 
Tamisei. 

Fără maşină, trebuia să se întoarcă la Wimbledon cu 
autobuzul, ceea ce, pe lângă faptul că o obliga să petreacă 
40 de minute în compania unei galerii de eludaţi, îi lăsase 
răgazul să se gândească la scurta ei revedere cu Rouche. 
N-ar fi putut pune în cuvinte ce uşurare fusese să-l revadă! 
Timp de nouă zile, FBl-ul sabotase orice încercare de a-i da 
de urmă, în aşa măsură, încât Baxter începuse să se 
întrebe sincer dacă el mai trăia. 

Rouche primise şuvoiul de veşti îngrijorătoare din partea 
ei cu calmul lui obişnuit, imperturbabil, şi apoi, în ultimele 


1 2801 


câteva minute, o convinsese să-i facă rezumatul ultimelor 
două episoade din The Walking Dead. 

— Deci nu s-a întâmplat nimic, de fapt? 

— Nimic. 

După accident, Baxter se mutase înapoi în apartamentul 
ei. Thomas insistase că „nu e nevoie”, ceea ce părea să nu 
fie totuna cu faptul că ar fi dorit ca Baxter să rămână. Dar 
nu putea să-l învinovăţească, de fapt, dacă punea totul în 
balanţă. Înlocuise geamul, reuşise să acopere cât de cât 
urmele de glonţ din perete şi tocmai zugrăvea, ca să 
şteargă orice urmă a prezenţei lui Rouche. Mai devreme 
sau mai târziu, cineva urma să-şi dea seama că fusese găsit 
fix în faţa blocului ei şi avea să vină să facă cercetări. 

La 6:25 p.m. Sună cineva la uşă. Lăsând trafaletul din 
mână, Baxter se şterse pe blugii rupţi. Uitându-se pe vizor, 
fu uimită să-l vadă pe Thomas la uşă, părând la fel de 
nesigur pe el ca de obicei. 

— Hei, îl întâmpină. 

— Bună. Eu, ăăă... m-am gândit că poate vrei să mănânci 
ceva, îi spuse Thomas zâmbind şi ridicând o pungă plină cu 
mâncare indiană, mirosind aşa de tare, că-ţi întorcea 
stomacul pe dos. 

— Oh, Doamne! exclamă Baxter înecându-se, dând fuga 


la baie să vomite. 
A 


Cinci minute mai târziu se întoarse şi îl găsi pe Thomas 
studiind una din urmele de glonţ acoperite de mântuială. 
Ar fi putut să jure că-l văzuse muşcându-şi limba la propriu 
înainte de a trece mai departe fără să zică nimic. După o 
îmbrăţişare cu întârziere, se aşezară pe podeaua acoperită 
cu folie, să mănânce. 

— Ştii, începu Thomas, înghițind ce avea în gură, se zice 
că mâncarea indiană poate induce travaliul. 

Lăsând deoparte orezul şi pâinea naan, Baxter se 
întrebă ce rost avusese să ocolească subiectul timp de 20 
minute, în care vorbiseră generalităţi. 

— Oh, Doamne! lartă-mă, se scuză Thomas. Nu ştiu de 
ce mi-a venit în minte aşa din senin. Mă rog, ştiu... evident, 


128110 


dar nu ştiu de ce m-am hotărât s-o spun cu voce tare. 

— Nu-i nimic, îl linişti Baxter. Şi cred că sunt în 
siguranţă încă o vreme deocamdată. 

Thomas se uită la burta ei. 

— Te zgâieşti la burta mea. 

— Iartă-mă, repetă Thomas, continuând să se zgâiască. 
Doar că... e un pic ciudat, nu-i aşa? 

— Oh, categoric e un pic ciudat. 

— Nu vreau să stric cina... începu Thomas. 

Baxter se strâmbă la el. 

— ...mai mult decât am făcut-o deja, dar ştii că ăsta n-a 
fost un curry care să-ţi spună „te iert”? E un curry care 
spune „mi-e dor de tine”. E cu totul altceva. 

— Am luat notă. 

— Ţi-ai da seama dacă ar fi un curry care spune „te 
iert”. Ar conţine şi bhaj? şi samosa€ şi... Bat câmpii, nu-i 
aşa? 

Baxter începu să râdă şi îl sărută pe obraz, din senin. 

— Asta pentru ce-a fost? 


— Pentru că şi mie mi-e dor de tine. 
XX x 


Rouche stătuse aproape o oră cu medicul închisorii, iar 
infirmeria cu aspectul ei generic făcuse tranziţia cumva 
mai uşoară, dar într-un final veni cineva să-l ia. 

I se explicase că, într-o lume ideală, deţinuţii care 
aşteptau o sentinţă definitivă puteau fi ţinuţi separat de cei 
judecaţi şi condamnaţi pentru vreo infracţiune. Că ar putea 
să-şi poarte hainele lor şi li s-ar aplica un regulament mai 
flexibil decât în cazul celorlalţi deţinuţi. 

Apoi i se explicase că nu trăia într-o lume ideală. 

Ca majoritatea celor conduşi pe labirintul de uşi care, 
rând pe rând, le răpeau libertatea, Rouche se dădea viteaz. 
Pe dinafară părea calm, plictisit chiar, când de fapt era 
mai speriat ca niciodată, neştiind nici el dacă glasul care îi 


5 Un tip de aperitiv indian, gătit de obicei din ceapă sau cartofi pane 
(N. t.). 

€ Specialitate din bucătăria indiană, pateuri umplute cu diverse 
ingrediente (N. t.). 


1 282 1 


striga să fugă, să implore, să se târguiască până scăpa era 
efectul claustrofobiei sau doar al laşităţii. 

Polițistul se opri în faţa uneia dintre uşile identice, bej, 
şi o deschise. 

Deşi ştia deja ce avea să-l aştepte înăuntru, Rouche se 
simţi şi mai puţin dornic să intre când trase cu ochiul prin 
uşa crăpată. 

Bărbatul se uită la el. 

Trecu cu teamă pragul, întorcându-se să se uite cum se 
închidea uşa masivă în urma lui, ferecându-l acolo. 


1 283 0 


CAPITOLUL 39 


Joi, 31 decembrie 2015 
Noaptea de revelion 
6:19 p.m. 


Christian părea că se simte rău, în timp ce-şi privea 
prietenul cum procesează mărturisirea lui ruşinoasă. 

— Băga-mi-aş, cum adică „Nu mai e niciun ban”? îl 
întrebă Finlay, pe un ton înşelător de calm, pe care îl 
adoptase doar cu gândul la Maggie, care se învârtea pe 
undeva la parter. 

Christian oftă din rărunchi şi clătină din cap. 

— Nu... nu ştiu ce să-ţi spun. 

— Dar... eu i-am cheltuit deja! Am înştiinţări de plată 
pentru tot ce se poate, dosite prin toată casa, îi şopti 
Finlay, într-un acces atipic de panică. 

— Şi îţi jur că o să te ajut cum pot. 

Finlay era prea preocupat ca să sesizeze promisiunea 
politicianistă a lui Christian. 

— Ai zis c-o să ai banii pregătiţi! 

Conştient de prezenţa lui Maggie, Christian îi făcu semn 
să vorbească mai încet. 

— Ai zis... continuă Finlay, că, în ziua în care ies la 
pensie, o să ai banii pregătiţi! 

— Ştiu ce-am zis... Şi trebuie să mă crezi, Fin, am vrut 
să-ţi spun de atâtea ori, dar... 

— Cum rămâne cu vila în care stai? 

— Nu-mi aparţine! râse Christian amar. Nimic din toate 
astea - trase de costumul elegant ca şi cum îl sufoca - nu- 
mi aparţine, de fapt. Mi se îngăduie să am un anumit stil 
de viaţă atât timp cât este în interesul lui Killian Caine. 
Casa va fi vândută când va veni momentul, banii vor fi 
spălaţi şi chiriaşul fără îndoială onorabil va fi transferat 
către următorul proiect. 

Părea complet pierdut. 

— Şi-a înfipt ghearele în mine acum mult, mult timp. Știa 


1 28410 


ce-am făcut. 

— De unde? 

— Nu ştiu de unde! N-ar fi trebuit să luăm banii în 
noaptea aia... Imi pare foarte rău! _ 

— Atunci mergem la poliţie, spuse Finlay hotărât. Il 
scoatem pe Caine din ecuaţie. 

— N-am de gând să fac asta. 

— Scuze, o să reformulez: eu voi merge la poliţie. 

— Şi eu te-aş proteja cât de mult aş putea, dar tot nu va 
exista niciun ban, eu aş fi închis, iar Caine ar trimite cu 
siguranţă pe cineva să te elimine. 

Finlay trase un şut într-una din scândurile care aşteptau 
să fie fixate în duşumea. 

— Vă jucaţi frumos, băieţi? le strigă Maggie din dreptul 
scării. 

— Sigur că da! îi strigă Finlay. 

Se întoarse spre Christian. 

— Cum rămâne cu tratamentul lui Maggie? îl întrebă, pe 
un ton încordat. 

— O să găsim noi o soluţie. 

— „O să găsim noi o soluţie”? repetă Finlay, deloc 
convins, cântărind deja următorul pas. Mă întorc imediat. 

Coborând, o complimentă pe Maggie în legătură cu 
rochia ei de ocazie, iar ea nici măcar nu încercă să-l 
convingă să o însoţească. Anul Nou era „doar un pretext 
pentru toată lumea să se poarte ca toate animalele 
laolaltă” - astfel ar fi rezumat, fără să-şi ia amendă pentru 
înjurături, părerea lui despre sărbătoarea pe care o 
boicota de 10 ani încoace. Se făcu nevăzut în garaj şi ieşi 
după câteva minute, cu o pungă prăfuită de plastic în 
mână. Ţinând-o ascunsă de Maggie, urcă din nou la etaj. 

Intrând în camera încă nefinisată, şovăi înainte de a 
întreba: 

— Ştii ce-i ăsta? 

Ceva din tonul lui îl făcu pe Christian să se ridice de pe 
podea şi să se uite mai atent. IÎntinse mâna spre obiect să-l 
studieze. 

— Nu. Nu. Nu, spuse Finlay, trăgându-l spre el. Doar 


1 285 0 


uită-te! 

Christian miji ochii la punga îngălbenită, apoi făcu ochii 
mari, surprins. 

— Pare ditamai pistolul, la naiba! 

— Aşa e. Şi nu unul oarecare, să ştii, îi explică. E arma 
cu care s-a comis o crimă... pe care încă se află amprentele 
tale. 

Christian era nedumerit. 

— Ai omorât un om, Christian, şi aceasta este dovada. 

Prietenul lui avea aerul cuiva trădat. 

— L-ai păstrat în tot timpul ăsta. 

— Ce pot să spun? Am intuit că s-ar putea să-mi fie de 
folos într-o zi, îi spuse Finlay stingherit. Nu sunt lacom. 
Sunt doar disperat. O sută de miare până la miezul nopţii... 

— N-am cum să... 

— Încă o sută până săptămâna viitoare pe timpul ăsta şi 
apoi pistolul e al tău. E o mică parte din ce-mi datorezi, dar 
e de-ajuns. 

— Fin, e noaptea de revelion! 

— Ştiu asta. Şi nu mă interesează ce ai de făcut: dacă-i 
cerşeşti, împrumuţi sau furi. Doar fă-mi rost de banii pe 
care mi-i datorezi. 

Finlay se uită la ceasul Casio de la mână. 

— E 6:30... Ar fi cazul Sa (9 i neel 


La 11:53 p.m., Christian stătea în faţa casei, în timp ce 
în jur se auzea zarva de la vreo 10 petreceri, zgomotul 
tuturor necunoscuţilor care-i făceau în ciudă prin voioşia 
lor. Il vedea pe Finlay în casă, lucra la lumina unui bec fără 
abajur în cadrul singurei ferestre luminate, şi se întrebă 
cum avea să-i dea vestea - că nu reuşise să adune decât o 
zecime şi un pic din suma care i se ceruse aşa din scurt. 

In timp ce primele focuri de artificii zorite luminau deja 
cerul, Christian intră în casă, închizând uşa de la intrare în 
urma lui. 

— Eu sunt! strigă. 

— Sunt sus! 

Urcând la etaj, Christian intră în camera construită din 


1 286 1 


pal, care se schimbase considerabil în bine, chiar şi în cele 
câteva ore de când o văzuse ultima dată. Finlay se urcase 
pe un scaun de bucătărie ca să zugrăvească tavanul, iar 
punga prăfuită rămăsese de izbelişte pe pervaz, ispitindu.-l. 

Surprinzând privirea lui Christian, Finlay se dădu jos de- 
acolo. 

— Vrei ceva de băut? îl întrebă, luând sticla de whisky 
de pe jos. 

— Sigur. 

Descheindu-se la haină, Christian scoase patru teancuri 
de bani, aranjate cu grijă, pe care le aruncă pe jos între ei. 

Finlay îi întinse băutura. 

— Ce-i asta? întrebă, arătând spre grămada modestă. 

— 8000, bani gheaţă, îi spuse Christian. lar astea - îi 
întinse două carduri de credit, puse în plicuri - sunt de la 
două conturi de care nu ştie nimeni. Vei putea să scoţi 500 
pe zi fără să atragi atenţia. În total, 13.250 de lire. 

Îţi tinu respiraţia, neştiind cum avea să reacționeze 
Finlay. 

— E un început. Poţi să faci rost de mai mulţi? 

— Pot. Dar o să am nevoie de un pic de timp. 

Finlay încuviinţă, părând mulţumit. Se lăsă în genunchi 
să adune banii, punându-i teanc într-un colţ al cutiei mari 
de metal de sub duşumea înainte de a se ridica. 

— Noroc, atunci! îi spuse, zâmbind. 

Uşurat, Christian ridică paharul şi trase o duşcă 
zdravănă. 

— Dacă ai şti prin ce-am trecut ca să pun mâna pe banii 
ăştia... îi spuse, râzând şi făcând un pas spre geam. 

Finlay îl opri, punându-i mâna în piept. 

— Am zis: „E un început”. 

Când se întoarse spre cel mai vechi prieten al lui, cele 
câteva secunde de calm deja păreau o amintire 
îndepărtată. 

— Pistolul ăla m-ar putea distruge, îi zise Christian. 

— Şi tocmai de-aia va rămâne la mine. 

— Iţi fac rost de bani! 

— Pentru că am pistolul, punctă Finlay. Îmi pare rău, dar 


1 287 


mă pui să aleg între tine şi Maggie... Şi o aleg pe ea. 
Pistolul rămâne aici. 

Christian încuviinţă, ca şi cum înţelegea, aşteptând până 
când simţi că i se relaxează mâna înainte de a se arunca 
spre pervaz. Prinzându-l de îmbrăcăminte, Finlay îl trase 
înapoi şi Christian dădu peste o cutie de vopsea în timp ce 
bărbatul mai vârstnic înşfăca punga murdară. Dar 
Christian se aruncă imediat asupra lui, trăgându-i mâna la 
spate, şi se luă la trântă cu el, luptându-se pentru arma 
compromiţătoare. 

Pistolul căzu pe podea, cu o bufnitură surdă. 

Profitând de ocazie, Finlay se răsuci ca să-i aplice un 
croşeu de stânga, de-abia zărindu-l pe Christian când 
acesta se feri din calea lui şi îl trase la podea. 
Rostogolindu-se deasupra lui Finlay, Christian întinse 
mâna spre pungă, simțind metalul solid sub plastic, 
reuşind să-l prindă între degete. Zbătându-se disperat, 
Finlay prinse pistolul de ţeavă, cu mâinile tremurând din 
cauza efortului, trăgând pistolul între ei în timp ce 
continuau trânta, dându-se de-a dura, luptându-se să 
ajungă în poziţia dominantă. 

Pistolul se descărcă. 

Amândoi încremeniră, un firicel de fum ţâşni prin gaura 
decupată în pungă, care se prăbuşi din nou pe duşumea. 

— Fin? îl strigă Christian, simţindu-l greu deasupra lui. 
Fin?! repetă, începând să intre în panică şi împingându-l 
pe Finlay la o parte, descoperind gaura roşie, minusculă, 
din tâmplă. 

— Oh, Doamne! Fin! Fin! 

Christian îi luă pulsul, încercând să-i audă respiraţia, în 
timp ce un şuvoi necontenit de sânge închis la culoare 
începea să păteze duşumeaua. 

— Fin? icni, atingând cu mâna tremurândă corpul 
încremenit al celui mai bun prieten al lui. 

Simţind că nu mai are aer, Christian se lipi de perete, 
uitându-se fix la Finlay, rămas în mijlocul camerei, şi 
scoase mobilul din buzunar. Dădu să formeze 999, dar se 
opri, realizând deodată ce impresie avea să creeze locul 


1 288 1 


crimei: urmele evidente ale unei lupte, arma 
compromiţătoare acoperită de amprentele lui. 

Neştiind ce altceva să facă, se gândi să plece şi să ia 
pistolul cu el. Dar, fiind una dintre ultimele două persoane 
care îl văzuseră pe Finlay în viaţă şi neavând un alibi solid, 
s-ar fi trezit oricum, indubitabil, principala ţintă a 
anchetei. Şi asta până să investigheze cineva activităţile lui 
financiare dubioase din cursul serii. Silindu-se să-şi ia ochii 
de la cadavrul care nu se răcise încă, încercă să se 
concentreze. 

— Gândeşte-te! Gândeşte-te! 

Maşina lui era parcată un pic mai încolo pe stradă şi 
trecuse pe lângă cel puţin trei persoane cu diverse grade 
de luciditate pe drumul încoace. Cineva avea să-şi 
amintească de prezenţa lui. Încă şi mai important însă, nici 
nu se punea problema s-o lase pe Maggie să-şi găsească 
soţul aşa la întoarcerea acasă. 

— Haide! ţipă înciudat. 

Trebuia să abordeze lucrurile ca un poliţist. 

Bubuiturile sutelor de focuri de artificii anunţară 
începutul unui nou an, cerul întunecat care se vedea pe 
geam era presărat de lumini. Şi apoi îl izbi revelaţia 
faptului că singura metodă de a preveni formularea unor 
întrebări la care nu avea răspuns era să se asigure că nu 
va exista niciun motiv să i se pună aceste întrebări din 
start... cum ar fi fost, de pildă, dacă moartea era 
considerată în mod indubitabil o sinucidere. 

Analizând uneltele pe care le avea la dispoziţie, 
Christian se uită de la pistolul aflat în pungă la spărtura 
din duşumea, de la sticla pe jumătate goală de whisky la 
scaunul de bucătărie stingher, de la cutia cu material de 
etanşare la uşa fără broască. 

Apropiindu-se târâş, fără tragere de inimă, de cadavru, 
luă telefonul lui Finlay şi se trase înapoi la perete cât de 
repede putu. Şi, asemenea exploziilor care incendiau cerul, 
o frumuseţe zămislită prin violenţă, puse prima cărămidă 
la baza planului său disperat, imperfect, şi totuşi splendid 
în felul său: 


1 2891 


T se apelează... 
Bellamy, Christian 


1290 1 


CAPITOLUL 40 


Vineri, 29 ianuarie 2016 
6:56 a.m. 


Rouche stătea de ore întregi cu privirea pironită în 
tavanul jegos, când primele bocănituri şi voci anunţară că 
începea o nouă zi. 

Supravieţuise primei nopţi. 

În mod dezamăgitor, colegul lui de celulă nu se numea 
T-Dawg sau Deathstar, cum îşi imaginase, ci Nigel - un 
bărbat obez, cu ochelari şi început de chelie, deloc la 
înălţimea aşteptărilor. Şi, deşi probabil că nu ar fi fost 
prima opţiune a lui Rouche când venea vorba de împărţit o 
cameră de şapte pe şapte metri şi toaleta la vedere, părea 
relativ inofensiv. 

— E ora duşului, îl anunţă Nigel căscând, din patul de 
jos, ridicându-se să-şi tragă peste cap uniforma de deţinut, 
uşor diferită de cea pe care o purta Rouche. 

Li se descuiase uşa, astfel că se puteau alătura 
procesiunii viu colorate care se îndrepta târşâit spre 
duşuri, şi Rouche profită de acest răgaz ca să se 
familiarizeze cu figurile celor cu care urma să coabiteze. 

— Ai nevoie de ceva? îl întrebă Nigel odată ajunşi, 
întinzându-i o coajă de săpun scoasă din trusa lui de baie, 
deja gol-puşcă. 

— Nu... Dar mulţam, îi zâmbi Rouche, ferindu-şi privirea 
în timp ce Nigel se îndepărta, cu posteriorul lui plin de 
semne de vărsat. 

Aşteptând să iasă toată lumea din vestiar, Rouche se 
dezbrăcă stingherit, punându-şi prosopul pe umeri spre a- 
şi acoperi o porţiune cât mai mare din piept. Nemaiputând 
să mai amâne momentul, se luă după zgomotul apei care 
curgea şi intră la duşuri. Alegând duşul din capăt de tot, îşi 
atârnă prosopul în cui, apăsă pe buton şi intră sub jetul de 
apă fierbinte. 

Închise ochii. 


129110 


Susurul duşului acoperi zgomotele pe care le făceau 
ceilalţi deţinuţi. Rouche zâmbi, reuşind pentru scurt timp 
să-şi închipuie că e acasă din nou, parcă simţea vibraţiile 
muzicii pop pentru puştani reverberând prin perete din 
camera lui Ellie, în timp ce Sophie se machia în oglinda de 
la baie. Parcă îi desluşea silueta tulbure prin geamul mat şi 
împinse uşa, de-abia aşteptând să-i vadă chipul... 

— Ce mama naibii e chestia aia?! 

Casa se risipi şi Rouche fu readus brutal la realitate. 
Toate privirile erau aţintite asupra lui, asupra pieptului lui, 
asupra literelor scrijelite stângaci în carnea lui: 


MARIONETĂ 


Jetul de apă se opri şi Rouche rămase cufundat în 
tăcere, înfruntând privirile spectatorilor nedoriți. Unii 
păreau speriaţi de el, alţii furioşi, iar alţii dezgustaţi. Il 
observă pe Nigel ieşind grăbit de acolo, până să apuce să- 
şi amintească cineva că-i văzuse stând de vorbă. Ca o haită 
de câini care pândeau să-l vadă cum o ia la fugă, urmăreau 
fiecare mişcare a lui Rouche în timp ce el îşi înfăşură încet 
prosopul în jurul lui şi se îndrepta încrezător spre ieşire, 
lipăind în picioarele goale pe gresia udă. 

Intr-un final, ajunse la uşă. 

De îndată ce dispăru din raza lor vizuală, îşi înşfăcă 
hainele de pe bancă şi o tul in Vesa, 


Tia îşi ţinea cu o mână fiica şi cu cealaltă telefonul 
mobil, apăsând pe un buton să achite factura la gaz, 
înainte de a verifica situaţia - sau lipsa - fondurilor din 
contul lor comun. Prin geamul de la bucătărie îşi văzu 
logodnicul rostogolindu-se din şopron şi închizând rapid 
uşa în calea norului de fum care venea în urma lui. Il 
urmări impasibilă pe Edmunds cum înainta alunecând pe 
iarba udă, încercând disperat să facă găuri în lemnărie cu 
degetele. 

— Ce-o mai fi făcut tati? o întrebă pe Leila, pe un ton 
jucăuş. Dacă şi-a dat foc din nou, noi n-avem de gând să 


1 292 1 


stingem focul, aşa-i? Nu, nu-l stingem. 

Gândindu-se că ar fi cazul să-l întrebe totuşi, ieşi în bura 
de-afară. 

— Afum să alung viespile, o anunţă Edmunds, până să 
observe fumul care ieşea pe uşă. Poate c-ar fi mai bine să 
nu te apropii, îi sugeră. E o soluţie recomandată de 
Thomas. 

Tia nu părea prea convinsă. 

— Toate firmele au probleme în primele luni, până le ies 
dinţii, îi zise. O rezolv eu. 

Tia o mută pe Leila în cealaltă mână. 

— Toate firmele descoperă un cuib de viespi deasupra 
imprimantei, rămân fără o bucată zdravănă din perete şi 
descoperă într-o dimineaţă că sediul lor e mai înclinat 
decât Turnul din Pisa, iar toate astea în decurs de o 
săptămână? îl întrebă sec, în timp ce Edmunds se lipea de 
perete să astupe o nouă gaură. 

— În apărarea mea, începu, deşi părea cu gândul la 
altceva, am rămas fără scândura aia din perete doar din 
cauză că am aruncat cu o cărămidă în cuibul de viespi... şi 
agenţia a rămas într-o rână din cauză că nu mi-am dat 
seama că era o cărămidă care susţinea fundaţia. 

— Emily ţi-a dat banii? îl întrebă pentru a 'nşpea oară. 
Edmunds părea spăsit. 

— Hm? 

— Emily ţi-a dat banii? 

— Nu. Nu încă. Dar o să mi-i dea. 

— les cu Leila. 

Edmunds începu să se sufoce, vedea ca prin ceaţă. 

— Unde? 

— La doctor. 

— De ce? o întrebă tuşind. 

— li ies dinţii... O rezolv eu, îi zise, îndepărtându-se. 

— Bine. Pa! strigă după ea, apoi adăugă pe un ton voios: 
Să nu mă părăseşti! 

XX X 

20 de minute mai târziu, Edmunds era din nou în şopron 

şi tocmai strângea dosarele vechi ale lui Finlay, 


1 293 0 


conchizând că nu mai avea ce să afle din ele şi nu mai 
putea ajuta în niciun fel cu ancheta. 

Se opri când dădu cu ochii de o fotografie a ei din arest 
care parcă îl urmărea din ramă. Cumva, femeia păruse 
încă şi mai emaciată şi firavă în carne şi oase, după o viaţă 
chinuită de dependențe şi decizii proaste, nu mai era decât 
stafia scheletică a unei fiinţe umane. Îşi aminti damful de 
nespălat care îl izbise peste masa din restaurantul sordid, 
faptul că femeia de-abia putea să ciugulească mâncarea de 
care organismul ei avea aşa mare nevoie. Şi se simţi 
vinovat pentru că îi facilitase consumul de droguri, dându-i 
suma convenită de 50 de lire, ştiind foarte bine că peste 
nicio oră avea să-şi injecteze în venă echivalentul acelei 
sume. 

Puse cutiile teanc într-o margine, ca să facă loc pentru 
noua lui misiune: să dea de urma unui domn în trening 
care nu plătise pensia alimentară către două dintre cele 
trei femei cu care avusese cinci din cei şase copii. S-ar 
părea că le şi „şterpelise Xboxul copiilor”, o dovadă în 
plus, dacă mai era nevoie, că avea de-a face cu un 
adevărat geniu malefic. 

Frustrat de faptul că nu avea un deznodământ propriu- 
zis în cazul dinainte şi deloc entuziasmat de cât de banal 
era acest nou caz, se apucă de treabă fără mare tragere de 
inimă. 

x A x 

Pe BBC se difuza un episod vechi din Columbo, pe care 
Lupul îl savura alături de o pungă de chipsuri degresate, 
instalat în patul incomod din celulă. 

— Chiar l-am prins ca în Columbo! anunță mândru, 
urmărindu-l pe Peter Falk cum se desfăşura cu măiestrie. 

Se auzi o bătaie în uşă. Întotdeauna bine-crescut, Lupul 
făcu efortul de a scutura câteva din bucăţile mai mari de 
chipsuri de pe cămaşă, înainte de a se ridica în capul 
oaselor. 

— Arăt prezentabil! anunţă. 

George intră, urmat de Vanita. 

— Ai un vizitator, anunţă, nu c-ar mai fi fost cazul. Acum, 


1294 1 


nu vreau să te îngrijorezi sau să ai vreo criză de-a ta... 

— Ce fel de criză? 

— Zic doar... 

— Am venit să te arestez în mod oficial, exclamă Vanita. 
Din ordinul comisarului. 

George părea exasperat de femeia lipsită de tact. 

— Miroase a picioare nespălate, se plânse Vanita, 
strâmbându-se. 

— Probabil de la picioarele mele, îi replică Lupul, 
identificând fără probleme vinovatul. Să mă arestezi? 

— În mod oficial, repetă Vanita. Ne-ai putea aduce nişte 
scaune, eventual? îl întrebă pe George, deloc încântată de 
cum arăta patul nefăcut. 

Completară toţi trei actele de arestare, ca să aibă ce-i 
arăta superiorului ei ierarhic. Cât era George plecat să 
facă o copie xerox, Vanita şi Lupul avură un scurt răstimp 
să stea de vorbă. 

— O să tărăgănez cât de mult pot lucrurile, îi promise 
Vanita, dar estimez c-o să fii transferat într-o săptămână, 
cel mult. Îţi spun doar atât: dacă ai de gând să faci ceva, ar 
fi cazul s-o faci acum. 

— Nu mai depinde de mine, spuse Lupul, ridicând din 
umeri, apoi îşi dădu seama că mai avea firimituri de 
chipsuri pe mâini şi îşi linse degetele, spre dezgustul 
Vanitei. 

— Oricum ar fi, ai o săptămână la dispoziţie. Şi, nu uita, 
eu te-am arestat, îi spuse, ridicându-se. Îmi pun capul în 
joc. Nu pot să te protejez odată ce-ai ieşit din clădirea asta. 
Aşa că, dacă ieşi, ar fi bine = merite. 


Programul de vizite era între 3 şi 4 după-amiaza. 

Rouche fusese surprins când fu chemat în sala mare, 
fără partiţii, în care lumea reală întretăia brutal lumea 
celor prinşi într-o capsulă a timpului: vizitele obligatorii de 
aniversare de la copii din ce în ce mai mari, fapt ce îl şoca 
invariabil pe cel vizitat, părinţii care enumerau rudele şi 
vecinii care muriseră în decursul anului trecut, ca lista 
numelor de pe un monument al eroilor, iubite care veneau 


1 295 0 


din ce în ce mai rar în vizită, pe măsură ce viaţa reală le 
distrăgea atenţia de la cei care dăinuiau doar ca o amintire 
pe care o invocau din când în când. 

Rouche o zări pe Baxter de cum intră. Făcându-i cu 
mâna, începu să-şi croiască drum spre ea, când cineva îl 
izbi aşa de tare cu umărul, încât îl dobori la pământ. 

— Fratele meu era în trenul ăla, ţicnitul naibii, se stropşi 
bărbatul ras în cap, acoperit de tatuaje sofisticate de la 
maxilar până în tălpi, ca şi cum erau gata să-l înghită. 

— Potoleşte-te! răcni un gardian. 

Bărbatul ridică mâinile cu un aer nevinovat, dezvăluind 
fără să vrea svastica tatuată în palma stângă. Rânji şi se 
îndepărtă. 

Încă ţinându-se de piept, Rouche se ridică opintit şi se 
îndreptă spre Baxter, care părea îngrijorată când el se 
trânti pe scaunul din faţa ei. 

— Văd că deja îţi faci prieteni... 

— Mda, lumea mă consideră... 

Rouche făcu o pauză, nevrând s-o îngrijoreze. 

— Mă consideră ciudat. 

— Păi, chiar eşti, îi confirmă Baxter. Barba te prinde, 
începu prin învăluire, înainte de a trece la adevăratul 
motiv al vizitei. O să-ţi angajăm cel mai bun avocat al 
apărării pe care ni-l putem permite. O jigodie în toată 
regula. E perfect. Eu o s-o ţin pe-a mea: nu mi-am imaginat 
că ai scăpat cu viaţă din staţie. L-am fugărit pe Keaton 
până în parc, l-am pierdut prin viscol şi, când am ajuns la 
el, murise deja. 

— Baxter, îţi sunt recunoscător pentru ce încerci să 
faci... 

— Varianta ta, continuă Baxter, acoperindu-l, va fi 
următoarea: îţi făceai datoria. L-ai prins din urmă pe 
suspectul nostru principal, ai crezut că dispozitivul pe care 
îl ţinea în mână era mecanismul declanşator de la o bombă 
şi te-ai văzut silit să-l împuşti când a refuzat să-l lase din 
mână. 

Rouche o privi cu un aer obosit. 

— Şi am dispărut mai bine de trei săptămâni din cauză 


1 296 1 


v 


că... 
— Nu există vreun psihiatru în ţară care n-ar face 
legătura între explozia ultimei bombe şi faptul că familia ta 
a fost ucisă într-un incident similar. 

— Nu vreau să mă folosesc de ele astfel, îi spuse Rouche 
şi Baxter se simţi sufocată de vinovăţie. 

— Nu mă interesează ce vrei tu. Fu, una, am nevoie de 
tine. Nu te las să mă părăseşti... Ai avut o cădere nervoasă. 
Nu gândeai lucid. Ţi-ai găsit o ascunzătoare şi n-ai mai 
ştiut de tine o vreme. 

— Dacă ne prind cu minciuna, îi spuse Rouche, o să 
ajungi la închisoare şi tu. 

Baxter ridică din umeri. 

— Ar fi cazul să minţim convingător, atunci. 


1 297 10 


Capitolul 41 


Vineri, 29 ianuarie 2016 
5:21 p.m. 


Steve de la Tehnic avea rareori vizitatori, încă şi mai rar 
aceştia erau femei şi chiar şi mai rar se întâmpla să fie 
femei în poziţii importante, aşa că fu destul de mirat să 
audă vocea lui Baxter la IT, întrebând de el. 

— Il caut pe Steve. 

— Pe cine? 

— Pe Steve... Steve de la Tehnic. 

— Oh! E în colţ. 

Steve se ridică în timp ce Baxter venea spre biroul lui, 
îndesându-şi în pripă cămaşa boţită în şort. 

— Putem să vorbim între patru ochi? îl întrebă Baxter, 
simțind toate privirile aţintite cu interes asupra lor, pe 
deasupra ochelarilor. 

— Sigur. 

O conduse într-o cameră goală şi închise uşa. 

— Deci ce s-a întâmplat? 

— Dacă s-ar întâmpla să caute cineva nişte probe din 
cazul Marioneta... cum ar fi telefoanele acelea modificate, 
care în mod misterios n-au mai ajuns la Arhivă - Steve n-ar 
fi fost bun de poker -, ai avea cumva (a) unul functional pe 
care să mi-l împrumuţi şi (b) discreţia să-ţi ţii gura în 
privinţa asta? 

Steve părea la fel de stingherit ca de obicei, aşa că era 
greu de spus ce gândea când îi răspunse: 

— Categoric... Şi poate. 

Baxter se încruntă. 

— Stai aşa. Nu, am vrut să zic, poate... Şi categoric, se 
corectă Steve. Deci mie ce-mi iese la treaba asta, în afară 
de riscul foarte real de a fi concediat? 

— Îţi rămân datoare... 

El nu părea prea entuziasmat. 

— „şi îţi promit că voi folosi sintagma „SMS sinucigaş” 

1 298 1 


în toate interviurile şi conferințele de presă de acum 
înainte până când va fi inclusă în Dicţionarul Oxford. 

Lui Steve îi sclipiră ochii la gândul de a fi imortalizat 
prin descoperirea lui şi prin sintagma pe care o inventase 
spre a denumi mesajele imposibil de recuperat folosite de 
cei care orchestraseră crimele ca să ţină legătura cu 
adepţii lor. 

— Ne-am înţeles! 

X XX x 

După vizita la infirmerie, Rouche fu condus la cantină, 
unde îl aşteptau o serie de troace cu o scursură maronie, 
în diverse nuanţe. Meniul nu-l ajută deloc să-şi recapete 
pofta de mâncare, dar adăugă un polonic de mazăre 
deasupra pentru un strop de culoare şi apoi se îndreptă cu 
tava spre zona cu mese. Oamenii îl priveau de pe 
banchetele ticsite când trecea pe lângă ei, clătinând din 
cap dacă se apropia de unul din puţinele locuri libere 
rămase. O ţinu până în capătul sălii, ochind o masă la care 
erau doar câteva figuri solitare şi recunoscând unul dintre 
chipurile din vestiar. 

Inspiră adânc şi se apropie. 

— Ziua bună. Vă deranjează dacă mă aşez şi eu? 

Bărbatul solid părea să fi avut o viaţă grea. Era trecut 
bine de 50 de ani şi avea o faţă scofâlcită şi plină de riduri, 
întretăiate de cicatrici vechi. 

— Depinde. Eşti una din Marionetele alea? îl întrebă cu 
un accent irlandez, melodios. 

— Nu, nu sunt, îi răspunse Rouche jovial. De fapt, eo 
poveste tare interesantă, îi promise, arătând din cap spre 
locul liber. 

După ce chibzui o clipă, bărbatul îi făcu semn să se 
aşeze. 

— Damien Rouche, se prezentă Rouche, întinzându-i 
mâna. 

— Fără supărare, îi spuse bărbatul, uitându-se în jur, dar 
cred că risc să fiu înjunghiat dacă dau mâna cu tine. 

— Nu mă supăr, îi zâmbi Rouche, retrăgându-şi mâna şi 
gustând din mâncare. 


1 299 1 


Se strâmbă, apoi împinse tava la o parte. 

— Ce ziceai? îi reaminti omul. 

— Aşa, da. Deci nu sunt una dintre Marionete. Sunt 
poliţist... Mă rog, am fost. Agent CIA, de fapt. 

Uitându-se neliniştit la vecinii de masă, bărbatul mai 
vârstnic i se adresă în şoaptă: 

— Asta e şi mai şi. 

— Da? întrebă Rouche, luând încă o lingură, fără să-şi 
dea seama. 

— Dacă eşti poliţist, ce-i cu cicatricile alea de pe pieptul 
tău şi de ce ai fi închis aici cu nişte degeneraţi ca noi? 

— Investigam cazul cu Marionetele. Încercam să-i 
opresc şi singura metodă de a mă infiltra în rândul lor a 
fost să mă mutilez astfel, îi spuse Rouche sincer, ducând o 
mână la piept. Şi sunt închis pentru că îl urmăream pe 
individul care trăgea sforile... 

— Se presupune. Întotdeauna spune „se presupune”. 

— OK. Deci se presupune că îl urmăream pe individul 
care trăgea sforile, de la Piccadilly Circus până în St. 
James's Park, unde se presupune că l-am scos din 
circulaţie şi apoi se presupune că l-am executat pe 
presupusul nemernic, trăgându-i, ce-i drept, un număr 
excesiv de gloanţe în piept, şi aşa se face că mă aflu aici, 
acum, cu tine, mâncând... 

Se uită nedumerit la scursura din farfurie. 

— Mugşchi de vită Wellington, îl lămuri deţinutul veteran. 

— ..„.mâncând muşchi de vită Wellington, încheie. Se 
presupune. 

Bărbatul îl studie pe Rouche, neştiind ce să creadă. 

— Sau poate că eşti doar un poliţist corupt, ca atâţia 
alţii. 

— Poate, încuviinţă Rouche, luând o gură din sucul de 
portocale îndoit cu apă. Dumnezeu ştie că e plin de ei. 

Făcu o pauză când cunoştinţa lui cu simpatii neonaziste 
trecu prin dreptul mesei, cu câţiva amici după el. 

— Dar ştii ce? întotdeauna îşi primesc pedeapsa... până 
la urmă. 

— Chiar crezi asta? îl întrebă bărbatul, amuzat. 


1 3001 


— Da, chiar cred asta. 

Bărbatul clătină din cap. 

— Un optimist! N-am mai auzit unul de ceva vreme... N- 
o să rezişti prea mult pe-aici. 

— Motiv pentru care nu mi-ar strica un prieten, îi zise 
Rouche, întinzându-i din nou mâna. Damien Rouche. 

Bărbatul şovăi. 

— Haide! Nu mă lăsa cu mâna întinsă, îi spuse Rouche 
zâmbind. 

Oftând din rărunchi şi convins că avea să regrete gestul, 
bărbatul se întinse peste masă şi dădu mâna cu el. 


— Kelly... Kelly McLoughlin. 
4 : Ti X x 


Baxter tare şi-ar fi dorit să mai poată bea vin. 

La 7:29 p.m. Se întrebă ce naiba o fi fost în capul ei în 
timp ce se ridica să deschidă uşa. 

— Andrea. 

— Emily. 

Reportera se ţinu după ea până în camera de zi, unde 
Baxter se trânti pe canapea. Cu o ţinută perfectă, Andrea 
luă loc şi începu să scoată pe măsuţa de cafea tot ce avea 
în geantă. 

— Cum te simţi? 

— Ca naiba, îi răspunse Baxter, care arăta cam palidă şi 
trasă la faţă în comparaţie cu prezentatoarea TV mereu 
gata să apară pe sticlă. 

— Am adus ce mi-ai cerut, îi spuse Andrea, scoțând 
tricouri cu mesajul „Eliberaţi Lupul” de mărimi diferite, 
pregătite pentru ultima fază a campaniei. 

— Mulţam. Vanita i-a dat o săptămână. 

— Şi, dacă reuşim să-l scăpăm de închisoare, începu 
Andrea precaut, crezi că voi doi o să... 

Baxter gemu şi îşi trecu mâinile peste faţă. 

— O să ce? Ce-ţi pasă, la urma urmei? 

— Nu-mi pasă. Dar cred că vorbesc în numele tuturor 
celor care v-au văzut sau vă vor vedea vreodată pe tine şi 
Will în aceeaşi cameră, când spun că tot jocul ăsta dintre 
voi doi devine un pic cam plictisitor. 


1301 10 


— Sunt cu Thomas! se zburli Baxter, retrăgându-se de 
lângă musafira ei în speranţa că avea să găsească o poziţie 
mai puţin dureroasă. 

— Ştiu asta. 

— E un om aşa cumsecade! 

— Şi Will nu e, încuviinţă Andrea. Dar ăsta şi e farmecul 
lui pe undeva, nu? 

Baxter nu-i răspunse. 

— Ştii de ce s-a încheiat relaţia dintre noi, nu-i aşa? o 
întrebă Andrea. Adevăratul motiv adică? A fost din cauză 
că, oricât de mult m-ar fi iubit, şi m-a iubit sincer, şi 
oricâtă grijă a avut de mine, şi chiar a avut, nu aveam cum 
să ignor faptul că era, pur şi simplu, îndrăgostit până peste 
cap de altcineva... de tine. 

Baxter îşi trase o pernă peste cap. 

— Nu e treaba mea, oricum. Dar de ce te-ai mai 
frământa astfel, dacă ştii că ai luat deja decizia corectă? 

Baxter se ridică încet în capul oaselor, uitându-se la 
fosta soţie a Lupului. 

— Ştii că lucrurile au luat-o razna rău de tot în 
momentul în care tu eşti singura persoană cu care pot 
vorbi despre chestia asta, spuse, râzând în barbă. La 
naiba! O să-ţi arăt. 

Se ridică şi scoase ceva din buzunarul de la haină, 
înmânându-i biletul împăturit Andreei şi aşezându-se din 
nou. 

— L-am găsit ascuns printre lucrurile lui Finlay, îi 
explică, lăsându-i câteva clipe să-l citească. La început, l- 
am tot ţinut la mine gândindu-mă c-ar putea fi o pistă. 
Acum... acum nu ştiu de ce-l mai ţin. E scrisul lui, dar 
mesajul nu e pentru Maggie. A iubit-o mai presus decât 
viaţa, dar nu i-a scris ei aşa ceva. 

— Însă Finlay şi Maggie au fost fericiţi împreună, îi zise 
Andrea, indiferent pentru cine ar fi fost acest bilet. 

— Da, au fost, încuviinţă Baxter, încheind discuţia în 
coadă de peşte. Mulţam, comentă sarcastic. 

— Şi-altă dată, îi replică Andrea, luând la mână obiectele 
de pe masă. Ai fost să-l vezi pe Rouche azi? 


1 302 1 


— Da. 

— Povestea asta încă nu mi-ai spus-o, îi aminti Andrea. 

Baxter părea că stă în cumpănă. 

— Pot să am încredere în tine? 

— Desigur. 

— De unde vrei să încep? 

Andrea reflectă. 

— Suntem pe 21 decembrie. E noapte. Londra e 
acoperită de troiene de aproape jumătate de metru şi 
Lucas Keaton aleargă prin St. James's Park... 

Baxter inspiră adânc şi începu povestea. 

În spatele teancului de tricouri ieftine, o luminiţă roşie 
scăpăra de zor, semn că aparatul cât palma prindea şi 
înregistra fiecare cuvânt. 


1 303 1 


CAPITOLUL 42 


Vineri, 21 mai 2010 
Ziua lui Finlay 
8:02 p.m. 


— Arăţi bine, îi spuse Lupul Andreei, luând-o de mână, 
cum stăteau unul lângă altul în metrou. 

— Mulţumesc. Şi tu, îi zise Andrea zâmbind, aplecându- 
se să-i îndrepte cravata pe care îl obligase s-o poarte şi 
apoi lăsându-şi capul pe umărul lui, ignorând privirile 
celorlalţi pasageri. 

Dat fiind că verdictul în cazul Ucigaşului incinerator 
urma să fie pronunţat la începutul săptămânii următoare, 
cu greu îl convinsese pe Lup să iasă din casă. Dar, cu 
excepţia faptului că trebuiseră s-o ia prin grădina unui 
vecin ca să nu fie urmăriţi de paparazzi, li se păruse o 
seară obişnuită de vineri, o pauză bine-venită după şirul 
nesfârşit de controverse şi acuzaţii care îl urmăreau pe 
soţul ei de săptămâni întregi. 

— Eşti obosită? o întrebă Lupul, sărutând-o pe creştet. 

Ea încuviinţă. 

— Doar facem act de prezenţă şi apoi o tulim de-acolo. 
Cel târziu la 10 o să poţi să te bagi în pat cu un ceai de 
mentă şi un nou episod din Anatomia lui Grey. 

Ea îl strânse în braţe, gata să aţipească, legănată de 
tren: 

— Îmi promiţi? 

— Promit! 

XX X 

Ţinându-se după baloanele care indicau calea, precum 
firimiturile de pâine din poveste, urcară până în sala 
pentru evenimente private a restaurantului de pe malul 
râului, o extravaganţă atipică pentru prietenul Lupului, 
mereu cumpătat. 


55 de ani azi! 
1 304.1 


Maggie era cea care întâmpina oaspeţii şi îi îmbrăţişă 
afectuos pe amândoi. 

— Luaţi-vă ceva de băut şi apoi ieşiţi la soare. 
Dumnealui e pe terasă... deja s-a pilit bine, le spuse, cu un 
amestec de exasperare şi afecţiune. Vrei să le iau eu? o 
întrebă pe Andrea, care îi înmână felicitarea şi cadoul. 

— Ce cadou i-am luat? o întrebă Lupul în şoaptă, în timp 
ce se îndreptau spre bar. 

— Parfumul lui obişnuit. 

Lupul părea nedumerit. 

— Kebab şi ţigări fumate pe şestache? 

Andrea bufni în râs. 


— Nu fi nesuferit! 
*x k x 


Finlay şi Lupul se luaseră la întrecere cu băutura şi 
competiţia devenea din ce în ce mai gălăgioasă, sub 
privirile îngrijorate ale soțiilor. 

— Să-i despărţim oare? întrebă Andrea. 

— N-ar strica. Ar fi frumos dacă Finlay i-ar băga în 
seamă măcar pe câţiva dintre ceilalţi oaspeţi. Nici măcar 
nu i-a salutat pe Benjamin şi pe Eve deocamdată, spuse 
Maggie şi se urniră amândouă să-şi potolească soţii. 

— În regulă, băieţi, interveni Andrea, luându-i paharul 
de shoturi din mână Lupului. O să declarăm scor nul. 
Haide, Will. Vreau să dansez. 

Andrea tocmai îl conducea spre ringul de dans, când 
Baxter îşi făcu apariţia însoţită de un bărbat cu o freză 
pleoştită. Smulgându-se din braţele soţiei, Lupul se 
îndreptă împleticit spre cei doi. 

— Baxter! exclamă zâmbitor şi o îmbrăţişă stângaci, 
atingându-i în treacăt sânul. 

— Emily, o salută Andrea. 

— Andrea. 

Fără să sesizeze atmosfera glacială, Lupul îi dădu 
înainte. 

— Iar el trebuie să fie Gavin, zise, strângându-i mâna 
bărbatului mai firav, aproape strivind-o. Vreţi ceva de 


1 305 1 


băut? 

— Sunt sigură că sunt în stare să găsească barul şi fără 
ajutorul nostru, îi zise Andrea, cu un râs prefăcut, 
încercând să-l tragă de-acolo. Haide! Hai să dansăm! 

— Mda, dar, îi zise Lupul poticnit, desprinzându-şi braţul 
din jurul ei, Baxter are cazul ăla important în momentul de 
faţă. 

— La o petrecere nu se vorbeşte despre serviciu, încercă 
Andrea, recunoscătoare pentru că toată lumea se străduise 
să evite subiectul faimei de care se bucura mai nou Lupul. 

— Oh, începu Gavin, pocnind din degete oarecum 
arogant în timp ce încerca să-şi amintească. Cel cu tipii 
homo pe care îi tot pescuiesc din râu? 

— Ala e, Gavin, încuviinţă Lupul. Miercuri noapte: 
Baxter, Chambers, şalupa Poliţiei. O să fie distractiv. li 
invidiez. 

Gavin se întoarse spre Baxter. 

— Nu uita că joi dimineaţă am nevoie să vii cu mine. 

— Ce e joi? se băgă în seamă Lupul. 

— Cred că, după cum au coborât glasul, nu e treaba 
noastră, se zburli Andrea. 

— Nu-i nimic, le spuse Gavin afabil. Acum câteva 
săptămâni s-a dus maică-mea. Joi e înmormântarea. 

— Oh, exclamă Lupul. 

— Condoleanţe, îi spuse Andrea cu un zâmbet trist, 
reuşind în sfârşit să-l wade PE Pup de-acolo. 


După o oră şi mai bine, Andrea îl convinsese pe Lup să 
plece acasă. Stătuse un car de ani să-şi ia rămas-bun de la 
oameni pe care urma să-i revadă oricum a doua zi şi apoi 
intrase poticnit la toaletă pentru „un pişu de adio”. 

— Tu eşti Will, nu-i aşa? îl întrebă bărbatul grizonant de 
la pisoarul alăturat, care, după cum se auzea, nimerea 
mult mai bine la ţintă. Eu sunt Christian, sunt un prieten 
vechi de-ai lui Fin. 

— Enchantă, îi răspunse Lupul, clătinându-se zdravăn. 

— Mi-a povestit multe despre tine. 

Lupul schiţă un zâmbet de betiv. 


1306 1 


— Păi, baftă multă luni, îi ură Christian, îndurându-se să 
pună capăt conversaţiei. 

Când ieşi poticnit în sala principală, atenţia Lupului fu 
atrasă imediat de ce se întâmpla pe terasă, unde Baxter şi 
Gavin se certau aprig. Ca şi restul invitaţilor, Andrea se 
prefăcea din politeţe că nu observase nimic şi încerca 
disperat să-şi tragă soţul în direcţia scării. 

— Nu e treaba noastră, Will. 

El nici măcar nu o auzi, prea preocupat să o urmărească 
pe Baxter cum se îndepărta vijelios de prietenul ei 
plicticos. 

— Will! îi spuse Andrea, când începu să se ducă spre 
uşile deschise. Will! îl strigă dezarmată. 

leşi pe terasă fix în momentul în care Gavin o prinse de 
braţ pe Baxter, dar îi dădu drumul rapid când Lupul îl 
îmbrânci într-o masă, răsturnând paharele şi lumânările pe 
jos. 

— Lupule, încetează! ţipă Baxter la el când se apropie 
din nou de individ. Lupule! 

Gavin căzu greoi la podea, trăgându-se înapoi, cu o 
mână la nasul din care îi curgea sânge. g 

Lupul îşi amintea ca prin ceață restul serii. Işi amintea 
că Baxter fusese furibundă şi colegii lui dăduseră buzna pe 
terasă să-l scoată de-acolo, iar Andrea începuse să plângă 
şi nu scosese o vorbă până acasă. 

Dar îşi amintea mai ales cât de naiv fusese să-şi 
închipuie că seara se încheiase când se prăbuşise pe 
canapeaua jerpelită din camera de zi. 


1 307 (1 


CAPITOLUL 43 


Sâmbătă, 30 ianuarie 2016 
7:06 a.m. 


Rouche nu dormise nici în noaptea asta. Parcă simţea 
cum se strâng pereţii în jurul lui, de fiecare dată când 
închidea ochii. Din cauza întunericului, în combinaţie cu 
patul îngust de unu pe 1,8 metri, tavanul jos i se părea 
capacul unui sicriu. Colegul de celulă nu-i mai vorbise 
după ce văzuse cicatricile în dimineaţa trecută şi se 
îmbrăcă de parcă Rouche nici n-ar fi fost acolo. Odată ce 
uşa de la celulă fu descuiată, se alăturară aceluiaşi rând 
care mergea târşâit ca în ajun, înaintând de-a lungul 
pasarelei de metal spre duşuri. 

Nu părea să mai aibă vreun rost să-şi ascundă pieptul 
acum, aşa că Rouche îşi scoase primul tunica, înfruntând 
sfidător privirile şi insultele. 

— Tot nu-mi vine să cred că ţi-ai făcut de unul singur 
chestia asta, îi spuse Kelly, care începuse să se dezbrace 
alături. 

— Mă rog, am avut un pic de ajutor, recunoscu Rouche, 
gândindu-se că vestiarul cu gresie pe jos îi amintea cumva 
de baia sordidă în care îi înfipsese cineva un cuţit de 
friptură în piept. Dar s-ar părea că şi tu ai poveştile tale, 
continuă, observând semnele de pe corpul lui Kelly. 

O cicatrice lungă şi subţire îi acoperea partea interioară 
a braţului stâng, în timp ce pe dreptul se vedea o arsură 
veche. Se mai vedeau semnele mai multor operaţii 
neglijente şi o cicatrice perfect circulară chiar deasupra 
inimii. 

— Cum de mai trăieşti? îl întrebă Rouche, făcându-l să 
râdă. 

— Aproape tot timpul mă apăra cineva de sus. 

— Adică... Dumnezeu? 

— Nu. Adică un lunetist. 

— Oh! 


1 308 1 


— Mda, majoritatea sunt de când eram în armată, îl 
lămuri Kelly. Par mult mai grave decât au fost, de fapt. 

— Aia e o rană de glonţ? 

— OK. Aia a fost chiar nasoală, recunoscu, frecându-şi 
cicatricea. 

— Trebuie să-mi povesteşti odată, îi zise Rouche, 
înfăşurându-se în prosop. 

— Nu... nu trebuie. Ia-o înainte! Te prind din urmă. 

leşind după ceilalţi, Rouche de-abia apucase să facă doi 
paşi în camera cu duşurile, când fu izbit de ceva greu. 
Alunecând pe pardoseala udă, ateriză nasol şi apoi simţi 
mâini care îl atingeau peste tot, târându-l pe suprafaţa 
grunzuroasă. Gata să-şi piardă cunoştinţa, fu rezemat de 
un perete jos, în timp ce atacul se înteţea, simţea cum e 
lovit cu pumnii şi picioarele şi auzi ţiuitul în urechi când 
dădu cu capul de gresia tare, dar nu reuşea să proceseze 


pe deplin durerea. 
XX 


Kelly intră la duşuri. Simţind încordarea din aer, realiză 
imediat că se întâmplă ceva: un grup de cinci inşi adunaţi 
într-un loc, apa înroşită care se prelingea spre gura de 
scurgere. Şovăi, nevrând să se amestece, dar apoi înjură 
înfundat. 

— Gardian! răcni, cât de tare putu. Gardian! 

Bărbaţii se împrăştiară, după ce unul mai zăbovi să 
scuipe peste Rouche, care zăcea aproape leşinat pe jos. 

Kelly se îndreptă spre el fix când primii gardieni dădeau 
fuga la duşuri. În timp ce unul anunţă incidentul, un altul 
începu să evacueze zona, neştiind ce altceva să facă până 


venea doctorul. 
XX 


În ciuda recomandării medicului, Rouche refuzase să fie 
ţinut sub observaţie şi, la 2:55 p.m., coborâse împleticit 
scara de la infirmerie, străbătând coridorul scurt care 
dădea spre sala de vizite. Dezavantajat de faptul că avea 
ochii umflaţi şi nu-l mai putea deschide decât pe unul, fu 
silit să treacă printre deţinuţii care zăboveau lângă scară, 
sperând că o să se audă strigaţi. 


1 3091 


— Meriţi şi mai rău de-atât, comentă batjocoritor unul 
dintre ei. 

— Ai avut noroc! zbieră un altul, aruncând cu ceva în el. 

Ignorându-i, Rouche trecu şchiopătând pe lângă ei. 

Lui Baxter îi pică faţa când îl văzu că se apropie. Işi 
dorea nespus să poată merge la el, să-l ajute, dar ştia că nu 
i s-ar da voie. 

— Oh, Doamne, Rouche! exclamă, în timp ce el se 
trântea pe scaun. Ce s-a întâmplat? 

— M-am bătut cu cineva... Nu sunt foarte convins c-am 
câştigat, o dădu el pe glumă. 

— Te scot de-aici, spuse Baxter hotărâtă. Te transferăm 
în altă parte. 

— Nu. 

— Poţi să rămâi în izolare până atunci, continuă Baxter. 
O să vorbesc cu... 

— Nu! se răsti Rouche la ea, bătând cu palma în masă. 

Doi gardieni dădură să se apropie, dar Baxter le făcu 
semn că nu era nevoie. 

— Pot să rezist, insistă Rouche. 

Ea ar fi vrut mai presus de orice să-l poată lua de mână. 

— Te scot eu de-aici, îi promise: Mai rezistă doar un pic. 


Christian răspunse la telefon. 

— Alo, da? 

— Vă caută Andrea Hall, domnule, îl anunță o voce pe 
care n-o recunoscu, dat fiind că secretara lui se bucura de 
weekend, cum ar fi trebuit s-o facă şi el. 

— Condu-o înăuntru, te rog. 

Îmbrăcat într-un tricou polo şi pantaloni de bumbac, şi 
nu în ţinuta lui obişnuită, elegantă, Christian se ridică de 
la birou să-şi întâmpine musafira celebră. 

— Ah! Doamna Hall. Poftiţi, vă rog! Luaţi loc, o invită, 
dând mâna cu ea şi trimiţându-şi subalternul la plimbare, 
trântindu-i uşa în nas. Spuneţi-mi aşadar ce Doamne iartă- 
mă e atât de important, încât nu putea aştepta până luni? 

— Retragerea acuzațiilor la adresa lui Will, îi răspunse 
ea fără ocolişuri. 


131010 


Râzând în hohote, Christian se aşeză la birou. 

— Şi de ce, mă rog, aş face una ca asta? 

— Nu aveţi nimic împotriva lui Will, îi zise Andrea, dând 
nonşalant din mână. L-aţi omorât pe unul dintre cei mai 
buni prieteni ai lui! A trebuit să încerce să vă doboare de 
pe soclu. V-aţi fi aşteptat la altceva, sincer? 

Christian încremeni. 

— N-am un microfon asupra mea, îl linişti Andrea. Şi, 
dacă aş avea, m-aş compromite şi pe mine. Am venit să vă 
propun o înţelegere. Will e terminat. S-a sfârşit. 

Christian încuviinţă precaut. 

— Dacă loveşti îndeajuns de des un câine, o să înveţe să 
se ţină departe, comentă criptic. 

— Oh, a recepționat mesajul. Tare şi răspicat, îl asigură 
Andrea. Uite ce e, nu pot să empatizez de fapt cu toate 
aceste vendete şi înverşunarea asta emoţională. Dar pot să 
empatizez cu cineva care face ce are de făcut spre a-şi 
apăra interesele - şi respect asta. 

Înclinând curtenitor din cap, ca şi cum accepta 
complimentul, Christian nu putea uita totuşi cu cine stă de 
vorbă. i 

— Uitaţi ce vă propun, continuă Andrea. Il eliberaţi pe 
Will, doar cu o mustrare, iar eu nu mai organizez un nou 
protest care să blocheze totul pe-aici. Pe deasupra, vi-i pot 
oferi pe Emily Baxter și Damien Rouche pe tavă, la schimb. 
Amândoi sunt o pradă mult mai importantă, sunt sigură că- 
mi veţi da dreptate. 

Christian se aplecă intrigat spre ea când Andrea scoase 
un telefon mobil din geantă. 

— Am aici înregistrarea unei conversații private între 
mine şi Emily Baxter în care descrie în detaliu 
evenimentele care au dus la moartea lui Lucas Keaton şi 
recunoaşte că a fost de faţă... alături de Rouche, când 
acesta l-a executat pe prizonierul dezarmat şi imobilizat, şi 
că a găzduit un suspect de crimă în apartamentul ei din 
Wimbledon, îngrijindu-l şi ascunzându-l de oamenii legii. 

— Aşa ceva sună într-adevăr compromiţător, încuviinţă 
Christian, convins acum că discuţia lor avea să rămână 


131110 


secretă. Chiar prea bun spre a fi adevărat, poate? 

— Pe mine mă interesează doar soarta lui Will. Emily 
Baxter mi-a distrus căsnicia. Damien Rouche nu înseamnă 
nimic pentru mine, în afară de faptul că ar fi un subiect 
excelent. 

— Ahhh, mai doriţi ceva? întrebă Christian, intuind unde 
bătea Andrea. 

— Un interviu în exclusivitate cu Rouche. 

— De acord. 

— Inaintea procesului. 

— Asta s-ar putea să fie o problemă. 

— Chiar în seara asta. 

— Asta e de-a dreptul imposibil! 

Andrea apăsă pe un buton şi din telefon se revărsă vocea 
lui Baxter, cu bruiaje. 

— Rouche era înaintea mea... Ningea aşa tare! Nu 
reuşeam să ţin pasul. Am auzit prima împuşcătură... 
Keaton era grav rănit, dar încă mai trăia când am ajuns la 
el. Am încercat să opresc hemoragia, dar... 

Apăsând din nou pe buton pentru a întrerupe 
mărturisirea scandaloasă a lui Baxter, Andrea îi întinse 
telefonul, legănându-l ca şi cum ar fi fost un pendul. 

— Un interviu la închisoare cu Damien Rouche şi decizia 
de eliberare a lui Will, în interval de 48 de ore. Ultima 
ofertă. 

Zâmbind, Christian o privi pe femeia aşezată în faţa lui, 
fermă pe poziţie. Întinse mâna şi luă telefonul. 

— E blocat, spuse el. 

— Înregistrarea vă aparţine. Veţi primi parola odată ce 
v-aţi îndeplinit angajamentul. 

— Îmi sunteţi simpatică. 

— Nu mă interesează. Ne-am înţeles? îl întrebă Andrea. 

— Da, doamna Hall... Ne-am înţeles. 

Rouche scăpă tava din mână, împrăştiind mâncarea pe 
jos - fie o friptură extrem de aţoasă, fie o supă nefiresc de 
groasă. Înconjurat de hohote dispreţuitoare, se lăsă în 
genunchi să ridice bolul crăpat. 

— Lasă-l acolo! răcni un gardian la el din capătul opus al 


1312 10 


sălii. 

Foarte grijuliu de data asta, Rouche tocmai îşi încărcase 
din nou tava, când se auzi strigat pe nume. 

Curios, Kelly urmări cum Rouche era chemat de 
guvernator în persoană să discute ceva între patru ochi. 
Conversaţia dură un minut şi un pic, apoi bărbatul din 
vârful ierarhiei, scump la vedere, dispăru la fel de repede 
cum apăruse, lăsându-l pe Rouche în pace să-şi ia cina. 

— Ce-a vrut guvernatorul? îl întrebă Kelly, striîimbându- 
se când îi văzu faţa şifonată de pumni. Te-a întrebat de 
bătaie? 

— Şi asta, îi zise Rouche, aşezându-se. Vrea să fac o 
chestie... Un interviu. 

— Un interviu? întrebă Kelly nedumerit. 

— Înâm, încuviinţă Rouche, fără a-i da alte detalii. 

— OK? Deci ce-a zis doctorul? 

— Că am fost pocnit în faţă... la greu, îi replică Rouche. 
Voiam să-ţi mulţumesc pentru ce-ai făcut mai devreme. Am 
auzit când ai strigat după gardian. 

Kelly dădu nonşalant din mână, nevrând să audă 
mulţumiri. 

— Chiar dacă nu i-aş uri pe nemernicii ăia nazişti - şi, 
crede-mă, îi urăsc sincer -, nimic nu-mi displace mai mult 
decât o luptă nedreaptă. 

— Chiar şi-aşa... mulţumesc, repetă Rouche, chinuindu- 
se să înghită ceva. 

— Ştii, trebuie să faci ceva, îi spuse Kelly, uitându-se 
chiorâş la grupul de clone rase în cap care se îmbrânceau 
la doar câteva mese mai încolo. Nu se poate să laşi o 
chestie ca asta nepedepsită. 

— Nu, îi dădu dreptate Rouche, punând pe masă, între 
ei, o bucată măricică de plastic murdară de supă. Nu se 
poate. 

Kelly se uită circumspect la obiectul prăpădit care voia 
să treacă drept armă. 

— Păi, dacă nu poţi câştiga lupta, poţi oricând să le dai 
foc, îi spuse zâmbind, dându-i un sfat după care, de bine, 
de rău, se ghidase dintotdeauna. 


131310 


Rouche  încuviinţă şi lăsă  şerveţelul peste lama 
improvizată, apoi se aplecă spre el cu un aer complice: 

— Uite ce e, n-am prea mult timp la dispoziţie... Avem 
ceva de discutat. 


131410 


CAPITOLUL 44 


Duminică, 31 ianuarie 2016 
8:37 a.m. 


— Avem aprobarea pentru interviu! strigă Andrea cât s-o 
audă toată lumea din studio. Am nevoie de Rory, echipa de 
sonorizare şi lumini, gata să instaleze totul la Penitenciarul 
Woodhill până în ora 6 dimineaţa, o transmisiune în direct 
de la 7 şi ferestre s-o difuzăm din oră în oră toată ziua. 

— Damien Rouche e un subiect vechi de-acum, comentă 
redactorul-şef, ieşind din biroul alăturat cu cafeaua în 
mână. 

— Ai încredere în mine, îi spuse Andrea zâmbind. Te-am 
dezamăgit vreodată? 

— Oh, am mai văzut expresia asta, râse şeful ei. Cui i-ai 
tras-o de data asta? 

— Nimănui care să nu ȘI-O menite 


— Gardian! zbieră Rouche. Ajutaţi-mă! Vă rog! strigă 
disperat, în vreme ce sângele revărsat pe beton începea să 
prindă culoarea vinului. 

Îşi lăsă palmele peste rana din coasta lui Kelly, în timp 
ce în jur începea să se strângă lume. 

— Gardian! 

Un gardian cu experienţă străbătu în goană curtea 
aglomerată. 

— Înapoi! strigă la lumea care începea să se bulucească, 
cerând deja ajutor prin staţie. Înapoi! Tu nu te mişca de- 
aici! îl somă pe Rouche, înțelegând că încerca să ajute. Am 
nevoie de asistenţă medicală şi trebuie să evacuăm curtea. 
Sângerează abundent. Pare să fi fost înjunghiat. 

Se întoarse spre Rouche. 

— Ce s-a întâmplat? 

— N-am văzut nimic, îi răspunse Rouche, silit să 
respecte legile nescrise din închisoare când trăgea atâta 
lume cu urechea. 


131510 


Sub mâinile lui, Kelly se zvârcolea de durere. 

— O să scapi cu bine, îl linişti Rouche, văzând că sângele 
i se îmbiba deja în mâneci. 

Apărură întăririle, mânându-i pe deţinuţi înăuntru şi 
lăsându-l pe medic să se ocupe de pacient. 

— Trebuie transportat la infirmerie chiar acum! le spuse 
gardienilor. 

În timp ce se ştergea de sânge pe tunica de la uniformă, 
Rouche fu somat să se alăture deţinuţilor în celălalt capăt 
al curţii, urmărind neputincios cum singurul lui aliat era 


întins pe targă şi luat de-acolo. 
k k 


Baxter era în cadă. Sperând că o vizită din partea lui 
Holly avea să-l înveselească pe Rouche, ea avusese răgazul 
să-şi petreacă toată ziua cu Thomas, care apăruse în prag 
într-un tricou ieftin de la un magazin de suvenire, cu 
mesajul: 


I v LONDON 


Baxter, desigur, refuzase categoric să-l poarte pe-al ei, 
dar acceptase propunerea lui de a vizita destinațiile 
turistice obişnuite, pe care londonezii le evitau de regulă 
cu înverşunare. 

După ce-şi pusese fesul şi mănuşile viu colorate, 
stătuseră o oră la coadă ca să intre la Turnul Londrei şi 
apoi îşi făcuseră tradiționalul selfie în faţă la Buckingham 
Palace. După ce luaseră prânzul la Hard Rock Cafe, se 
plimbaseră prin parcul de la Kensington Palace, 
încălzindu-se cu câte o cafea la pachet, o plimbare menită 
să le amintească faptul că, în ciuda tuturor ororilor şi 
forţelor malefice care încercau să-l macine din temelie, un 
oraş istoric şi fascinant ţinea piept furtunii. 

Deja fusese cea mai fericită zi de care avusese parte 
Baxter, de când se ştia, şi asta până să descopere cutiuţa 
neagră pe care i-o lăsase Thomas pe pernă. Probând inelul 
de logodnă să vadă dacă-i vine, simţi că i se ia o piatră de 
pe inimă. Închizând ochii, îşi cufundă capul în apă: se 


1316 10 


hotărâse. 
XX x 


Rouche străbătu însingurat încăperea, căutând un loc 
liniştit în care să-şi ia cina. O lălăise dinadins în drum spre 
sala de mese, ca să-şi petreacă acolo cât mai puţin timp. 
Naziştii îl urmăreau de la masa lor obişnuită, dar atenţia le 
fu deturnată când un deţinut de culoare făcu greşeala să 
treacă prea aproape de ei, atrăgând un şuvoi de invective 
rasiale asupra sa. 

Profitând de acest scurt răgaz, Rouche încercă să 
înghită ceva. Dar nu-i era câtuşi de puţin foame, de data 
asta nu din cauză că-l durea maxilarul, ci din cauza 
sentimentului de vinovăţie. Se oprise în pragul sălii de 
vizite la ora 3, aşteptându-se s-o vadă pe Baxter, dar, dând 
cu ochii de Holly, care se uita neliniştită în jur, se 
îndepărtase, neputând să îndure gândul că ea o să-l vadă 
în halul ăsta. Regretându-şi decizia, împinse tava la o parte 
şi rămase cufundat în tăcere, urmărind cum se golea 
treptat sala de mese. 

Naziştii se ridicară printre ultimii de la masă, iar 
membrii mai puţin impunători ai grupului gravitau 
involuntar în jurul masculului alfa, întrecându-se pentru 
locul cel mai bun, şi unul încercă să-i câştige aprobarea 
îmbrâncind un alt deţinut în perete. 

Calm, Rouche desprinse un prosop de faţă din betelia de 
la pantaloni, despăturindu-l în poală şi scoțând ciobul de 
plastic plin de sânge. Luă tava în mână şi o porni agale 
spre ieşire printre mesele goale, făcând un scurt popas să 
lase arma compromiţătoare pe bancheta unde fusese 
adunat grupul. 

Şi apoi, fluierând cu un aer ne umova ieşi după ei. 


Christian era într-o dispoziție de zile mari când ajunse 
acasă. 

Încuind uşa de la intrare în urma lui, se opri când dădu 
să ridice instinctiv de clanță, hotărând că era un obicei de 
care se putea lipsi, probabil. Activând alarma, străbătu 
camera principală, scăldată în lumina lunii, auzind cum 


131710 


bătea în geam ploaia rece. Îşi turnă o porţie generoasă de 
scotch şi apoi se aşeză în fotoliul lui preferat, instalat chiar 
în mijlocul palatului său tăcut. 

Deşi cu siguranţă weekendul nu decursese cum 
anticipase, îşi îndeplinise angajamentul faţă de Andrea 
Hall, facilitând interviul imposibil şi depunând actele 
preliminare pentru eliberarea lui William Fawkes. 
Depusese ca probă telefonul pe care se afla înregistrarea 
compromiţătoare şi programase o şedinţă urgentă cu 
Comisia de Etică pentru a discuta situaţia doamnei 
inspector-şef Baxter. Avusese o discuţie şi cu Devon 
Sinclair, agentul FBI căruia îi revenise misiunea deloc de 
invidiat de a da de cap dezastrului din cazul Lucas Keaton, 
atât spre a-i da vestea bună, cât şi pentru a-şi exprima 
speranţa că îi va fi recunoscută în mod oficial contribuţia. 

Indiferent ce avea să mai obţină reportera tenace de la 
Rouche în cursul dimineţii nu avea decât să consolideze 
acuzaţiile împotriva lui. 

Luând încă o gură de scotch, Christian studie tabla de 
şah care îl îmbia de pe măsuţa de cafea, atribuindu-le 
tuturor inamicilor lui câte o piesă în timp ce îşi rearanja 
propriile piese în jurul lor... în jurul tuturor, cu excepţia 
unuia. 

Killian Caine şi oamenii lui încă încercau să dea de urma 
lui Eoghan Kendrick, un om care, cel mai probabil, nici nu 
mai trăia şi care, în mai bine de 30 de ani, nu ieşise la 
lumină cu povestea lui şocantă despre poliţişti corupti şi 
milioane furate. 

Individul nu conta prea mult. 

Simţind că poate în sfârşit să-şi tragă sufletul, Christian 
ridică paharul, toastând în direcţia tablei de şah: 

— Şah mat! 


1318 0 


CAPITOLUL 45 


Luni, 1 februarie 2016 
6:26 a.m. 


Până şi Andrea arăta obosită, iar echipa de filmare şi 
mai şi, iar Rory părea în pragul apoplexiei, când un 
gardian foarte conştiincios, sau doar obsesiv la modul 
hilar, desfăcu o plăcuţă de metal de la camera de filmat. 

— Gata, s-a dus garanţia, îi spuse Rory, căscând şi 
răspândind miros de cafea. 

Ignorându-l, bărbatul desprinse plăcuţa pentru a studia 
măruntaiele aparatului cu un preţ exorbitant, în căutarea a 
ceva ce ar fi putut fi suspect. 

După ce plecaseră cu noaptea în cap ca să ajungă la 
Penitenciarul Woodhill până în 6, parcurseseră cam trei 
metri în 26 de minute, poticnindu-se într-un baraj la poarta 
de securitate, unde gardianul desfăcu şi studie, rând pe 
rând, toate aparatele cu care veniseră. 

— Mai durează mult? se zburli Andrea, ştiind foarte bine 
că într-o oră şi un pic trebuia să intre în direct. 

Bărbatul se uită la ea, ridică din umeri şi apoi îşi văzu de 
treabă, desfăcând o altă plăcută 


Într-un final, Rouche fusese doborât de oboseală şi 
reuşise să doarmă aproape cinci ore, dar se trezi de-a 
binelea când auzi paşi apropiindu-se de celula lui la 6:53, 
cu puţin înainte de înviorarea de dimineaţă. Dornic să 
ajungă la destinaţie până să înceapă forfota, se dădu jos 
din pat şi deja aştepta în mijlocul camerei când gardianul 
veni după el. 

Fu condus la parter - uniforma de un albastru viu era 
singura pată de culoare în timp ce străbătea culoarele 
pustii, cu celule de-o parte şi de alta. Descuind şi reîncuind 
uşile în urma lor, ajunseră într-un final la culoarul care 
dădea spre sala de vizite. Rouche aruncă o privire spre 
infirmeria cufundată în întuneric, amintindu-şi expresia din 


1319 10 


ochii lui Kelly când îi înfipsese ciobul tăios în carnea 
moale, chiar sub cutia toracică. 

— Alo! îi strigă însoţitorul lui, ţinându-i uşa. 

— Scuze, îi zise Rouche, recunoscător pentru faptul că îl 
smulsese din acea amintire. 

— La perete, răcni gardianul, care nici nu-şi băuse 
cafeaua, când ajunseră în dreptul ultimei uşi. 

Rouche se conformă, întorcându-se cu faţa la peretele de 
un gri tern, cât gardianul tastă codul de cinci cifre şi îşi 
trecu legitimaţia prin dreptul aparatului, după care uşa se 
deschise. Intrară în spaţiul cunoscut, în care echipa de 
filmare încă îşi instala echipamentul, în timp ce Andrea îşi 
retuşa machiajul într-o oglindă de poşetă. 

— Intervievatul dvs.! anunţă gardianul, în mod vădit 
impresionat de prezenţa reporterei celebre. 

Andrea se ridică în picioare şi îl salută cu un gest din 
cap pe bărbatul pe care îl trădase inamicului lor comun. În 
mod caracteristic, Rouche i zambi şi îi făcu voios cu mâna. 


La 6:59 a.m., doctorul Yuân era gata să-şi încheie a 
patra tură de noapte consecutivă şi era mai entuziasmat 
decât oricând la gândul că îl aşteptau două zile libere şi un 
somn ca la carte. Intocmai cum weekendurile păreau să 
trezească ceva în cei aflaţi în afara acestor ziduri - iluzia 
că puteau fi mai puţin responsabili, dedarea la excese de 
care se simțeau privaţi în timpul săptămânii, încrederea în 
hoarde gălăgioase -, serile de vineri şi sâmbătă în acest 
spaţiu închis erau invariabil pline de incidente: şapte bătăi, 
o rană la cap care necesitase transferul deţinutului la un 
centru din afara închisorii, o persoană care îşi tăiase 
venele şi o înjunghiere. 

Era epuizat. 

Făcând ordine în aşteptarea colegului lui, gândindu-se 
că ar fi fost ideal să nu mai apară vreun rănit, doctorul 
Yuân verifică starea celor trei pacienţi ţinuţi sub 
observaţie peste noapte. Toţi dormeau netulburaţi, ceea ce 
nu-i risipi câtuşi de puţin propria oboseală. Scăldat în 
lumina tihnită a aparatelor, în zumzetul ca un cântec de 


1320 0 


leagăn al monitoarelor, aproape că aţipi în prag. Trezit de 
propriul sforăit, se frecă la ochi, realizând pe dată că se 
schimbase ceva. 

Făcu un pas în faţă, mijind ochii în lumina chioară, 
încruntându-se când privirea îi poposi asupra patului din 
mijloc şi făcând ochii mari când îşi dădu seama că era gol 
acum. 

Dădu să fugă, fără a-şi dea seama că o siluetă apăruse în 
prag, în spatele lui. 

Kelly ieşi la lumină, cu un bisturiu mare în mână. 

— Nici să nu te gândeşti, doctore, îi spuse calm când 
bărbatul aruncă o privire spre butonul de alarmă de pe 
perete. Nu e cazul să te impacientezi. Nu vreau să-ţi fac 
niciun rău şi nici n-o s-o fac, cu condiţia să nu faci vreun 
gest prostesc. 

Doctorul ridică mâinile. 

— Aşa-mi place, îi spuse Kelly, adunându-şi obiectele 
personale de pe tava aflată alături. Ai legitimaţia la 
îndemână? 

— Da. Dar n-o să-ţi folosească la nimic, îi răspunse 
doctorul, prea obosit ca să mai simtă vreun puseu de 
adrenalină. Am drept de acces limitat. 

— Ah, da? îl întrebă Kelly, absent. 

— Da. Tocmai pentru a evita astfel de situaţii. 

— Fumezi? 

— Poftim? 

— Fumezi? 

Doctorul clătină din cap. 

— Chibrituri? O brichetă? 

— Al doilea sertar de jos. 

Fără să-şi ia ochii de la doctor, Kelly se retrase cu 
spatele spre birou, scotocind până găsi cutia de chibrituri. 
Aprinzând vreo şase deodată, le ridică în dreptul 
detectorului de fum aflat deasupra lui. 

— N-ai cum să evadezi de-aici, îi spuse doctorul, 
privindu-l pe bărbatul rănit cum se chinuia să ţină flacăra 
dreaptă. 

Se declanşă alarma, stridentă, urmată de încă una în 


132110 


apropiere, şi apoi încă una. După câteva secunde, urletele 
înfiorătoare ale sutelor de deţinuţi închişi în clădire 
răspunseră chemării. 

— Atunci, norocul meu că nu încerc să evadez, îi spuse 
Kelly zâmbind şi prinzangu | cons de braț. Intrăm. 


— S-au declanşat senzorii de căldură şi fum: în 
perimetrul de est, strigă unul dintre gardienii care 
monitorizau camerele, sărind din fața monitorului. 

Transmisiunile mai multor camere îi înfăţişau pe deţinuţi 
mergând pe pasarele, din ce în ce mai agitaţi, în timp ce 
gardienii, în inferioritate numerică, se chinuiau să ţină 
situația sub control. 

— Avem nevoie urgent de întăriri! anunță un alt gardian 
prin stație. Tot personalul disponibil să se prezinte imediat 
în perimetrul alocat deținuților! 

Închizând transmisiunea cu Rouche aşezat în faţa 
Andreei şi a echipei de filmare, tânărul deschise o altă 
transmisiune, din zona celulelor, care era în pragul unei 
explozii violente. 

— La naiba! exclamă. Trebuie să trimitem şi mai multe 


întäriri acolo! 
XX x 


Vuietul de pandemoniu care începea să se înteţească 
ajunsese şi în sala de vizite, amintindu-i inevitabil lui 
Rouche de una dintre cele mai înfricoşătoare încercări din 
viaţa lui. De data asta însă, cum stătea faţă în faţă cu 
Andrea şi echipa de filmare, era exact zgomotul pe care 
dorea să-l audă. Îl urmări din priviri pe gardianul care îl 
însoţise cântărind ce să facă, ascultând conversațiile 
colegilor lui prin staţie, din ce în ce mai agitate pe măsură 
ce vacarmul creştea în intensitate. 

— Rămâneţi aici. Mă întorc imediat, le spuse, ţâşnind 
deja spre uşă. 

Părând neliniştiţi, ceea ce era de neînțeles, Andrea şi 
echipa ei aşteptau cu echipamentul instalat deja, ignorând 
tipetele care se auzeau, în timp ce producătorii din studio 
voiau să ştie de ce nu începeau transmisiunea. 


1 322 0 


Rouche se ridică încet în picioare. 


— Cred c-a venit momentul. 
XX * 


Kelly coborî, împreună cu doctorul, scara din dreptul 
infirmeriei şi intră pe prima uşă din stânga, pe care o 
deschisese doar cu ajutorul legitimaţiei. Alarma, aflată pe 
la jumătatea culoarului, ţiuia asurzitor când trecură în 
fugă pe sub ea, apropiindu-se de încă o uşă încuiată, 
dotată şi cu o tastatură pentru introducerea unui cod 
numeric. 

— Bun, doctore, îi strigă Kelly, încercând să acopere 


vacarmul. E rândul tău. 
XX x 


Luminiţa roşie din dreptul încuietorii se făcu verde şi 
uşa se deschise, dezvăluind mai întâi figura perplexă a 
doctorului şi apoi chipul ridat şi plin de cicatrice al celui 
care îl răpise. 

Rouche rânji. 

— Nu eram sigur dacă mai vii. 

Kelly îi înmână bisturiul în timp ce făceau schimb de 
locuri. Cerându-şi scuze din inimă, Rouche îi puse lama la 
gât doctorului. 

— Kelly McLoughlin, ţi-o prezint pe Andrea Hall, le făcu 
Rouche prezentările. Poţi să ai încredere în ea. E de-a 
noastră. Andrea Hall, ţi-l prezint pe Kelly McLoughlin, 
cunoscut şi sub numele de Eoghan Kendrick. Cred că aveţi 
multe de discutat şi timpul e scurt. 

— Suntem gata să începem, îi spuse Andrea lui Kelly. 

El părea că stă în cumpănă, dar se întoarse spre Rouche. 

— Nu mi-o tragi cu chestia asta, nu? 

— Nu, îi spuse Rouche sincer. Iţi jur! Totul a fost iniţiat 
de comandantul Poliţiei Metropolitane în persoană. [ţi pui 
viaţa în pericol ca să ne ajuţi să prindem un criminal, îţi 
suntem îndatoraţi, ceea ce te pune într-o poziţie foarte 
bună. 

Kelly încuviinţă, lăsând-o pe Andrea să-l conducă lângă 
ceilalţi. 

— Hei, Kelly! 


1 323 0 


Se opri să se uite în urmă. 
— Dă-le foc! îi spuse Rouche zâmbind. 


1 324 10 


CAPITOLUL 46 


Luni, 1 februarie 2016 
7:11 a.m. 


Era o dimineaţă geroasă şi soarele încă nu răsărise. 

Din cauză că nu se luminase, iar el întrecuse măsura la 
scotch în ajun, sărbătorindu-şi victoria, Christian apăsase 
deja de două ori butonul de „amânare”. Scoţând un geamăt 
de om mahmur, căută pe bâjbâite telefonul mobil când 
aparatul începu să zbârnâie pe noptieră. Mijind ochii la 
ecran, se ridică în capul oaselor, trezit brusc. 

— Killian! Ce plăcere, cu ce ocazie mă suni? răspunse, 
aprinzând veioza, dar nereuşind să-şi ascundă unda de 
îngrijorare din glas din cauză că era sunat la o asemenea 
oră. 

— Te-am trezit? îl întrebă calm interlopul de carieră. 

— Nu! Mă rog, da. Dar tocmai trebuia să mă trezesc 
oricum, aşa că nu-ţi face probleme. 

— Nu-mi fac. 

Neştiind cum să reacționeze, Christian îl lăsă să 
continue. La celălalt capăt al firului, se auzi un oftat 
exasperat, prelungit, care nu făcu decât să-l neliniştească 
şi mai tare. 

— Bărbatul despre care vorbeam... Eoghan Kendrick. 
Cred că vei fi interesat să afli că l-am găsit. 

— Asta e o veste grozavă! Nu-i aşa? întrebă Christian, 
nedumerit de tonul abătut. 

— Este? 

Din nou, Christian aşteptă continuarea. 

— Chiar în momentul ăsta este intervievat în direct la 
Penitenciarul Woodhill şi varsă tot despre operaţiunea 
mea, despre tine, detectivul ucis și banii care au dispărut. 

Vestea îl izbi pe Christian ca şi cum i-ar fi tras cineva un 
pumn. Simţi că-i vine să vomite, să plângă şi să tipe, toate 
în acelaşi timp. 

— La Penitenciarul Woodhill? mormăi, în timp ce piesele 

1 325 1 


începeau să se aşeze şi îşi dădea seama că el însuşi jucase 
un rol esenţial în planul inamicilor săi contra lui însuşi. 
Cum e posibil aşa ceva? întrebă, făcând pe nevinovatul. 

— Mă întrebam şi eu acelaşi lucru. 

Tonul calm cu care vorbea Caine avea ceva neliniştitor. 

— S-ar părea că tu ai facilitat interviul. Tu i-ai acordat 
celei mai celebre reportere din ţară accesul în penitenciar 
şi, ca urmare, accesul la singura persoană care ne-ar putea 
distruge pe amândoi. În fond, domnule comisar, vinovatul 
eşti... tu. 

— Killian, îmi... 

— O să primeşti veşti de la noi. 

— Aşteaptă! Incă mai pot să repar lucrurile! 

Nu se mai auzea nimic la celălalt capăt al firului. 

În stare de şoc, Christian rămase încremenit o clipă, 
uitându-se la telefonul pe care îl ţinea în mână ca şi cum ar 
fi fost o coardă de siguranţă retezată. Simţind că-l ia cu 
ameţeală, se dădu jos din pat şi-şi trase halatul peste 
pijama. Cobori în fugă la parter, unde cerul de dincolo de 
ferestrele impunătoare era acum de un albastru intens, iar 
copacii erau complet încremeniţi, nişte siluete negre, 
nedesluşite, ca un decor pictat la teatru. Străbătând 
camera, puse mâna pe telecomandă şi dădu drumul la 
televizorul imens, a cărui lumină artificială îl scălda în timp 
ce el parcurgea canalele... 

Il recunoscu imediat pe bărbat, în ciuda intervalului de 
30 de ani care trecuse. Se ridică greoi, năpădit de amintiri: 
dogoarea focului, geamătul clădirii care se năruia, cât de 
greu îi atârna arma în mână, expresia din ochii aceluiaşi 
bărbat când Christian îl lăsase să moară, în cel mai 
groaznic mod cu putinţă, jertfindu-l în numele lăcomiei. 

Pe ecran, Kelly îşi ridică tunica, arătând rana lăsată de 
glonţ, dovada faptei de care Christian se ruşina cel mai 
tare. Lăsându-şi faţa în mâini, Christian râse amar, 
înțelegând în sfârşit de unde aflase Killian Caine lucrurile 
pe care le ştia. 

— Totul s-a sfârşit, îl anunţă o voce joasă de undeva din 
cameră, reverberând până în grinzi. 


1 326 10 


Christian nu se întoarse imediat, lăsându-şi capul în jos, 
înfrânt. 

— Cum l-ai găsit? întrebă. 

— Nu eu l-am găsit, recunoscu Lupul, mai aproape 
acum. L-a găsit Edmunds... acum ceva vreme. 

Christian îşi trecu mâinile peste faţă. 

— intreaga reţea a lui Caine n-a reuşit să-l găsească. 

— Poate c-ar fi trebuit s-o caute pe prietena lui. 

— Şi cum l-ai convins să vorbească? 

— Din nou, n-am făcut-o eu. Rouche l-a convins. Crezi că 
a ajuns din întâmplare la Woodhill? 

Încuviinţând, Christian închise televizorul. 

— Doamna Hall? întrebă. 

— Nu e chiar o scorpie fără inimă, cum am crezut-o cu 
toţii. 

— Şi înregistrarea? 

— A fost o înscenare. Şi s-a şters în momentul în care ai 
ascultat-o. 

Nu-i dădu alte detalii, dat fiind că nu înţelesese mare 
lucru din planul sofisticat pus la cale de Baxter şi Andrea, 
care presupunea „SMS-uri sinucigaşe”, telefoane cu cip şi 
aplicaţii-clonă de chat. 

— Văd că eşti doar tu, comentă Christian. 

— Doar eu, încuviinţă Lupul, ieşind din umbră, în timp 
ce afară se lumina treptat. 

Christian se întoarse spre el. 

— E greu să te lepezi de vechile năravuri, presupun. 

— Dacă aveam de gând să-ţi fac ceva rău, aş fi făcut-o de 
mult. 

Aruncă o pereche de cătuşe pe canapea lângă Christian. 

— Ştii că n-am vrut să se întâmple nimic din toate astea? 
îi spuse Christian, fără să dea vreun semn că avea de gând 
să ridice cătuşele. Aş fi preferat să mor decât să le fac 
vreodată vreun rău lui Fin şi Maggie. 

Lupul se trase mai aproape de el. 

— Nu mă interesează. 

Christian aruncă o privire spre grădina liniştită. 

— Nu mă obliga să alerg după tine, îi spuse Lupul, 


1 32710 


oprindu-se locului. 

Christian zâmbi, cu un aer obosit. 

— Ar trebui să ştii mai bine decât oricine, Will... toată 
lumea fuge. 

Răsturnând tabla de şah când sări peste măsuţa de 
cafea, Christian ajunse în dreptul uşilor de sticlă. 
Prăvălindu-se în curtea interioară friguroasă, o rupse apoi 
la fugă pe pajiştea îngheţată. Urmărindu-l cum dispărea pe 
poarta din fundul grădinii, Lupul duse telefonul la ureche, 
impasibil. 

— Vine direct spre voi. 

x x 

Alergând desculţ peste covorul de frunze uscate, 
Christian se întrebă dacă nu cumva dormea încă. În timp 
ce aerul rece îi izbea plămânii, prima geană de lumină 
apăru în pădurea plină de chiciură, un peisaj de vis, carei 
s-ar fi părut de o frumuseţe ireală oricui. 

În decurs de cinci minute, viaţa lui se schimbase 
irevocabil. 

Nu putea decât s-o ţină tot într-o fugă, să lase în urmă 
tot şi pe toţi, s-o ia de la capăt, pentru că ar fi procedat cu 
totul altfel dacă i s-ar mai fi dat o şansă doar... târguielile 
iraționale ale unui om disperat, amăgirea indusă de teama 
că ar putea face să dispară toate lucrurile de care se mai 
putea agăța, mistuit doar de gândul să scape de-acolo. 

Căzu greoi, simțind cum i se afundă mâinile în pământul 
jilav, pe sub toate deşeurile lepădate de pădurea care 
năpârlea. 

Se auzi un foşnet în apropiere... 

Cu o privire înspăimântată, Christian se uită spre copaci. 

Se auzi un trosnet din altă direcţie... 

Era dezorientat, nu mai ştia sigur nici măcar din ce 
direcţie venise, în timp ce încerca să-şi potolească ritmul 
respirației şi ciulea urechea: în tăcerea din jur se auzi 
zgomot înfundat de paşi, cineva se apropia în fugă, o 
siluetă întunecată licărea printre copaci. Ridicându-se 
opintit, Christian fu cuprins de teamă la vederea altei 
siluete care se apropia din sens opus. Alegând o direcţie, o 


1 328 1 


rupse disperat la fugă, auzind din ce în ce mai clar 
zgomotele celor care-l urmăreau, în timp ce li se alătură 
încă o persoană. 

Căzu din nou; epuizarea şi panica îi afectau abilităţile de 
coordonare. Nemaiavând de ales, se lăsă la pământ, 
târându-se prin ţărână, pe sub trunchiul unui copac 
doborât. Văzu două siluete ţâşnind pe lângă el, făcându-se 
nevăzute în pădurea scăldată în lumina zorilor, la fel de 
repede cum apăruseră. O a treia siluetă încetini ritmul 
însă, mergând la pas acum. Christian închise ochii, 
sperând că vor trece mai departe, ascultând neputincios 
cum se învârteau prin pădure, în căutarea lui. Se făcu 
ghem... 

Foşnetele se auzeau din ce în ce mai aproape. 

Îşi tinu răsuflarea. 

Se apropiară de copacul lui doborât, stârnind din mers 
frunze fragile, care se opriră în dreptul feţei lui... 

Ţâşnind din ascunzătoare, Christian goni orbeşte până 
într-o poieniţă, auzind paşi apăsaţi cum se apropiau 
grăbiţi. 

Forţa impactului îl dobori la pământ şi cineva ateriză 
deasupra lui. 

— E aici! le strigă Lupul celorlalţi şi avea ceva sălbatic 
în ochi când Christian se uită la el, epuizat. 

Edmunds apăru deodată din stânga lui şi apoi Saunders, 
din dreapta. După câteva momente, Baxter veni 
şchiopătând de undeva de deasupra lui şi toţi îl priveau la 
fel de impasibil. Înconjurat de inamici, Christian începu să 
râdă. 

— Treaba asta n-a fost niciodată o operaţiune de 
arestare... nu-i aşa? îi întrebă, cu părul argintiu plin de 
ţărână şi frunze. Voiaţi să mă prindeţi aici, complet singur! 

Lupul îl strânse şi mai tare pe prizonierul care se zbătea 
în mâinile lui. 

— Fără martori, aşa-i?! ţipă Christian ca un ţicnit, 
chinuindu-se să se uite la Baxter. Fă-o, atunci! îl întărâtă 
pe Lup, uitându-se în ochii lui. Haide! 

— Nu scapi aşa uşor, amice, îi spuse Saunders, chiar 


1 329 10 


când începeau să se audă sirenele. 

Acceptându-şi în sfârşit soarta, Christian căzu moale, 
lăsându-se cu totul pe mâinile Lupului. În timp ce sirenele 
se apropiau, urmăritorii lui se risipiră, rând pe rând, 
lăsându-l singur cu Lupul în poieniţă. Intorcându-l pe 
burtă, Lupul îi trase mâinile la spate, punându-i cătuşele. 
Şi apoi, savurând fiecare cuvânt din textul pe care de-abia 
aşteptase să-l rostească, îi citi comisarului drepturile: 

— Christian Bellamy, te arestez pentru uciderea 
detectivului-sergent Finlay Shaw. Nu eşti obligat să spui 
nimic, dar apărarea ta ar putea avea de suferit dacă nu 
declari în timpul interogatoriului ceva pe care te vei baza 
ulterior la proces. Orice spui ar putea fi considerat o 
dovadă la proces. M-ai înţeles? 

Copleşit de emoție, Lupul îşi forţă prizonierul să se 
ridice şi, cu ochii umezi, îl trase spre luminile care jucau în 
zare. 


133010 


CAPITOLUL 47 


Luni, 1 februarie 2016 
2:34 p.m. 


Edmunds era în întârziere. 

Realităţile deloc spectaculoase ale activităţii poliţieneşti 
le ocupaseră aproape toată ziua, timp în care membrii 
echipei  catalogaseră meticulos probele, dăduseră 
declarații detaliate şi fuseseră obligați să participe la o 
şedinţă cu cei de la PR, mereu antipatici - concentrați pe 
minimizarea daunelor, păreau să fi venit cu o găleată şi un 
mop pentru a face curăţenie după explozia unei bombe în 
materie de publicitate negativă. 

Furişându-se pe uşă, îl zări pe Lup rezemat de perete, în 
timp ce Vanita se adresa cu un aer triumfător 
participanţilor la conferinţa de presă organizată în pripă. 
Edmunds se apropie discret de el... 

— ...Deşi, în mod evident, nu putem da niciun detaliu cu 
privire la ancheta în curs, le spuse Vanita ferm ziariştilor, 
ar fi o naivitate să ne prefacem că nu sunteţi deja la curent 
cu acuzaţiile aduse lui Christian Bellamy şi cu faptul că le 
luăm foarte în serios. Ţinând cont de acest fapt, 
deocamdată eu voi deţine postul de comisar interimar... 

Câţiva reporteri începură să strige întrebări, la care 
Vanita nu ar fi putut răspunde, nici dacă le-ar fi auzit. 

— Hei! şopti Edmunds, înghesuindu-se lângă Lup. 

— Hei! 

— Unde sunt ceilalţi? 

— Nu vin. 

Edmunds se încruntă, pentru că lui îi spusese Lupul în 
persoană că e foarte important să participe. 

— ...Şi, în această calitate, continuă Vanita, aş vrea să- 
mi exprim aprecierea pentru acţiunile curajoase, cu 
adevărat  însufleţitoare, întreprinse de echipa de 
investigaţie, civili şi reprezentanţi ai Poliţiei Metropolitane 
deopotrivă. 

1 3311 


Întorcându-se şi schiţând un zâmbet fals către Lupul şi 
Edmunds, citi lista de nume: 

— Inspector-şef Emily Baxter, agentul-detectiv Jake 
Saunders, fostul agent-detectiv Alex Edmunds, fostul 
detectiv-sergent William Layton-Fawkes... 

Lupul se crispă. 

— „fostul agent CIA Damien Rouche şi Andrea Hall, o 
aliată a Poliţiei. 

La îndemnul Vanitei, toată lumea din sală începu să 
aplaude politicos. 

— Deci, cum te simţi? îl întrebă Edmunds pe Lup, 
ridicând glasul în timp ce aplaudau şi ei, nu foarte 
entuziast, dar cât să ţină isonul ovaţiilor. 

— Acum, că eşti omul care l-a doborât pe comisarul 
Poliţiei Metropolitane? 

— Cred c-am plâns un pic, recunoscu Lupul. 

Edmunds încuviinţă, părând să-l judece oarecum. 

— E de înţeles. 

— Trebuia să fiu eu cel care l-a arestat, îi spuse Lupul, 
coborând glasul pe măsură ce aplauzele se stingeau. 
Treaba asta era rezervată pentru mine. Restul îţi este 
rezervat doar ţie, îi spuse criptic lui Edmunds, în timp ce 
Vanita revenea la microfon. 

— Acum o să-i dau cuvântul unui membru al echipei, 
care va răspunde tuturor întrebărilor aprobate în prealabil 
cu privire la anchetă... 

Lupul se desprinse de perete, întorcându-se spre lumina 
reflectoarelor, cu care era obişnuit din plin. Dar apoi se 
întoarse spre Edmunds, bătându-l afectuos pe spate. 

— Te descurci, nu-i aşa? îl întrebă zâmbind, după care se 
îndepărtă nonşalant. 

Expresia Vanitei era aidoma cu cea de pe chipul lui 
Edmunds, dar îşi reveni rapid. 

— Ăăă... Doamnelor şi domnilor, un fost detectiv al 
Poliţiei Metropolitane, actualmente detectiv particular... 
Alex Edmunds! anunţă, dând tonul unei noi reprize de 
aplauze ezitante. 

Înconjurat de bliţuri şi de un cor de întrebări 


1 332 0 


ininteligibile, Edmunds se îndreptă stângaci spre podium, 
cât pe-aci să dărâme o cameră de filmare. Devenind 
instantaneu figura emblematică a echipei care dăduse în 
vileag cel mai mare scandal din ultimii ani, îi strânse 
entuziast mâna Vanitei, apoi se apropie de microfon. 

Îşi drese glasul. 

— Bună ziua... Aveţi întrebări? 


133310 


CAPITOLUL 48 


Miercuri, 3 februarie 2016 
4:49 p.m. 


Arestarea lui Christian părea deznodământul, dar, 
deoarece cadavrul lui Finlay nu avea să fie redat familiei 
decât după proces, urma să mai dureze un pic până îl 
puteau înmormânta cum se cuvine. Totuşi, Maggie dorise 
să organizeze ceva. Invitând doar prietenii cei mai 
apropiaţi ai soţului ei, organizase o slujbă de pomenire în 
grădina din spatele casei, insistând că era o ocazie 
potrivită, un prilej ca toată lumea să-şi ia rămas-bun de la 
el. La ora stabilită astfel încât să corespundă cu amurgul, 
un interval foarte scurt iarna, Lupul, Baxter, Edmunds, 
Saunders şi Andrea se alăturară unui grup restrâns, 
adunându-se în jurul cuptorului de grădină pentru a-şi 
împărtăşi poveştile preferate legate de Finlay, la lumina 
lumânărilor. 

Când din boxele pick-upului se revărsă Stand by Me al 
lui Ben E. King, Lupul îi întinse mâna lui Maggie, ţinând 
locul soţului ei cât dansară pe melodia preferată a lui 
Finlay. 


Vineri, 21 mai 2010 
Ziua de naştere a lui Finlay 
23:58 p.m. 


Lupul zăcea în nesimţire pe canapeaua din căsuţa lor 
modestă din Stoke Newington, fără să aibă habar că din 
vina lui se alesese praful de petrecerea dată cu ocazia 
aniversării lui Finlay. O necăjise pe Maggie, îi spărsese un 
dinte prietenului lui Baxter şi provocase o ceartă monstru 
între ei doi. Mult mai important însă era că nu urcase la 
soţia lui, care plângea de o jumătate de oră în pat, 
dorindu-şi ca lui să-i pese de ea îndeajuns cât să vină s-o 
întrebe cum se simte. 

1 3341 


Se auzi o bufnitură în hol. 

Căzând de pe canapea, Lupul se ridică poticnit în 
picioare. Încă îmbrăcat în cămaşa boţită, cu cravata la gât, 
intră în hol la ţanc ca să se aleagă cu un bocanc în cap. 

— Măiculiţă! se plânse, ducându-şi mâna la frunte şi 
văzându-şi toate bunurile lumeşti împrăştiate pe scări. Ce 
mama naibii?! îi strigă Andreei, care stătea în capul scării, 
cu încă un teanc de lucruri. 

— Te muţi de-aici, îl anunţă, cu machiajul întins pe faţă. 
În seara asta. 

— Înâm, încuviinţă Lupul. Am o singură observaţie... Mă 
duc să mă culc. 

Al doilea bocanc îl lovi şi mai tare decât primul. 

— Poţi, te rog... să nu mai... arunci cu lucruri în mine? 

— leşi! 

— Nu. 

Andrea se făcu nevăzută pentru o clipă. Lupul nu era 
sigur dacă era de bine sau de rău. Instinctul îi şopti că era 
de rău... 

Apăru din nou în capul scărilor, cu chitara lui, un Fender 
Telecaster, în mână. 

— leşi, îi spuse din nou. 

— Hai să nu ne pripim, o rugă Lupul zâmbind. 

— leşi! repetă ea, ţinând chitara suspendată deasupra 
treptelor. 

— Să... nu... îndrăzneşti... futu-i! 

Ea îi dădu drumul din mână, lăsând chitara albastru 
degrade să se rostogolească pe scări. 

— Care-i problema ta?! răcni Lupul. 

— Tu eşti! Mi s-a luat de tine! Mi s-a luat de ea! Mi s-a 
luat de toată situaţia asta de rahat! Vreau doar să se 
termine odată! 

— E şi casa mea! ţipă iar Lupul, începând să arunce şi el 
cu lucruri, dar părând un pic speriat când deodată Andrea 
ţâşni pe scări spre el. 

— leşi! zbieră, îmbrâncindu-l spre uşă. 

— Andie... 

Andrea deschise uşa de la intrare, împingându-l afară în 


133510 


noaptea plăcută, luminată de girofarul maşinii de poliţie 
parcate în faţa casei. 

— Voi ce vreţi?! zbieră Lupul la cei doi poliţişti care 
intrau grăbiţi pe poartă. 

— Domnule, o să vă rog să vă calmati, îi spuse unul 
dintre ei. Puteţi să vă îndepărtați de doamna, vă rog? 

— E casa mea! se stropşi Lupul la el, ferindu-se când 
acesta încercă să-l atingă şi dând să intre din nou în casă. 

— Domnule! 

Polițistul îi puse o mână pe umăr. 

Lupul se răsuci instantaneu, pocnindu-l în faţă şi dându- 
şi seama imediat că făcuse o greşeală. 

Izbucnind în lacrimi, Andrea fugi în casă. 

— Nu mai rezist! 

— Andie! strigă Lupul, în timp ce ea trântea uşa cu 
putere. 

Calmându-se prea târziu, se întoarse spre poliţist, căruia 
îi sângera buza. 

— Îmi pare rău... Bănuiesc că, orice-aş spune, n-o să te 
conving să nu mă arestezi, nu-i aşa? 

— Nu aveţi ce să spuneţi. 

— Minunat! 


Miercuri, 3 februarie 2016 
5:20 p.m. 


Un alt cuplu, mai în vârstă, li se alăturase Lupului şi lui 
Maggie, legănându-se greoi în ritmul muzicii. Luându-şi 
ciocolata caldă, Baxter veni lângă Andrea, care luase la 
rând fotografiile atârnate de jur-împrejurul grădinii. 

— Emily. 

— Andrea. 

— E drăguță chestia asta. 

— Mda... chiar este. 

Rămaseră tăcute o clipă, uitându-se la fotografia cu 
Finlay şi Lupul în mijlocul întrecerii cu băutură, la 
petrecerea de ziua lui Finlay, cam cu o oră înainte să se 
ducă totul de râpă. 


1336 1 


— Ştii c-a fost arestat în noaptea aia? oftă Andrea. 

— Mda, am auzit. 

— S-a comportat prosteşte, ca de obicei, spuse, zâmbind 
şi privindu-l cum o învârtea pe Maggie, primejdios de 
aproape de soţii mai în vârstă, care acum păreau că se 
agaţă unul de celălalt doar ca să se ţină pe picioare. Eu l- 
am învăţat figura aia, îi spuse mândră lui Baxter. Cum se 
simte Rouche? 

— Habar n-am. După ce a orchestrat o minievadare şi l-a 
răpit pe medicul închisorii, nu-mi dau voie să-l vizitez, 
spuse Baxter, părând îngrijorată. 

— Tu tine-o pe-a ta, o linişti Andrea. N-au nicio dovadă 
împotriva lui şi o ştiu şi ei. E doar cuvântul tău împotriva 
cuvântului lor. 

Baxter încuviinţă. 

— Cum a rămas cu Will? 

— O să meargă la închisoare, îi răspunse Baxter fără 
ocolişuri. Dar la una mai puţin severă. Şi n-o să rămână 
prea mult pe-acolo. Vanita pare să se ţină de cuvânt. 

Deşi un pic stângace, conversaţia decurgea incredibil de 
bine, dat fiind că era vorba de ele două. 

— Şi... Andrea şovăi, întrebându-se dacă întindea coarda 
prea tare, ai luat vreo decizie legat de cealaltă chestiune? 

Baxter se uită în jur să se asigure că nu trăgea nimeni 
cu urechea. 

— Thomas mi-a dat din nou inelul de logodnă. 

— Şi? 

— Şi ce? 

— Ai acceptat? 

— Nu. Nu încă. Dar o s-o fac. 

— Serios? 

— Serios. 

Andrea zâmbi larg şi o îmbrăţişă cu stângăcie. 

— Felicitări! Mă bucur foarte tare pentru voi. Şi - se uită 
spre Lup, care o făcea pe Maggie să râdă în hohote - ai 
luat decizia pragmatică. Aşadar, când ai de gând să-i spui 
lui Thomas? 

— Diseară. Dar mai am un lucru de făcut înainte. 


1 33710 


Sâmbătă, 22 mai 2010 
1:42 a.m. 


Întins pe salteaua din celulă, Lupul şi-ar fi dorit să-şi 
poată dezactiva creierul, doar pentru scurt timp, să nu-i 
mai gonească o mie de gânduri în acelaşi timp prin minte. 

Era încă şocat de cele întâmplate, de intensitatea furiei 
Andreei, de cât de nefericită era: sentimente nerostite 
lăsate să dospească prea mult timp. Mai avuseseră certuri 
până acum, desigur, unele serioase, dar niciuna care să se 
compare cu asta. În ultimul timp, avusese senzaţia că 
oricum o dădea, nu era bine, când venea vorba de Andrea, 
dar acum părea să plutească ceva definitiv în aer, ceea ce 
era o uşurare, dar totodată îi frângea inima. 

Nu ştia la ce secţie de poliţie se află, însă unul dintre 
poliţişti îl recunoscuse, punându-i la dispoziţie propria 
celulă şi dându-i şansa să contacteze pe oricine dorea. 

Auzi o uşă trântită şi apoi paşi care se apropiau agale. 

— Eşti prost făcut grămadă, îl anunţă o voce răguşită. 

Trăgându-şi un scaun, Finlay se aşeză de cealaltă parte 
a gratiilor. 

— Mda, încuviinţă Lupul, ridicându-se în capul oaselor. 
Ştiu. Ştiu. Ce cauţi aici? 

— Păi, un dobitoc s-a luat la ceartă cu nevasta în aşa hal, 
că vecinii au chemat poliţia, apoi s-a gândit să atace un 
poliţist, după care m-a numit pe mine persoana de 
contact... De ziua mea... pe care ai compromis-o deja. 

Lupul se ridică. 

— Unu, nu mă aşteptam să te sune în noaptea asta. Doi, 
mulţumesc pentru că ai venit totuşi. Şi trei, a trebuit să fac 
ceva la petrecere. Ai văzut cum a înhăţat-o individul ăla pe 
Baxter, nu? 

Finlay părea deopotrivă uşor pilit şi epuizat. Căscă. 

— Eu am văzut un tip foarte cumsecade prinzându-şi cu 
blândeţe iubita de braţ pentru că nu voia s-o lase să plece. 
— Păi, tu eşti un moş, reflectă Lupul. Nu mai vezi bine. 

— Căutai un pretext, Will, îi spuse Finlay exasperat. 


1338 0 


Dacă n-ar fi fost chestia cu braţul, ar fi fost altceva. Oricine 
ar fi venit în seara asta cu Emily ar fi sfârşit prin a fi 
pocnit. 

Lupul dădu dispreţuitor din mână, respingând teoria 
prietenului său. 

— Uite ce e, continuă Finlay, care n-avea chef de ceartă. 
Am dres lucrurile cu polițistul responsabil de cei arestaţi şi 
n-o să tragi alte ponoase, deoarece colegul pe care l-ai 
pocnit a acceptat să-ţi facă un serviciu, ca între colegi de 
breaslă... Cu plăcere! 

— Hai să mergem, atunci. 

— Oh, o să rămâi aici peste noapte. Chiar eu le-am 
sugerat asta. Fu, unul, cred că trebuie să dormi până îţi 
revii din beţie. 

Lupul se lăsă să cadă pe pat, încă ameţit. 

— Oricum n-am unde să mă duc. Cred că s-a sfârşit totul 
între mine şi Andrea. 

— Încă mai poţi să repari lucrurile. 

Lupul clătină din cap. 

— Şi dacă nu vreau? 

— E soţia ta! 

— Nu suntem ca tine şi Maggie! Voi sunteţi făcuţi unul 
pentru celălalt. Poate că eu şi Andrea pur şi simplu... nu 
suntem. 

Finlay îşi trecu mâinile peste faţă, obosit. 

— O relaţie între tine şi Emily ar fi un dezastru. Asta 
crede toată lumea. Ai o soţie. Îi eşti dator să faci măcar un 
efort. 

— Cum adică „toată lumea”? întrebă Lupul, vorbind 
poticnit. 

— Adică toată lumea! Vă vedem cu toții cum vă tachinaţi 
toată ziua, zi de zi. Nu sunteţi genul subtil. Şi Andrea a 
trebuit să vă privească, împreună cu noi toţi. 

— Păi, dacă sunt aşa o persoană de rahat, ce mai cauţi 
aici? 

— Ştii ce? Tocmai mă întrebam acelaşi lucru, îi zise 
Finlay, ridicându-se şi ieşind. 


1 3391 


Miercuri, 3 februarie 2016 
5:23 p.m. 


Lăsându-şi ciocolata caldă pe unul dintre stâlpii 
gardului, Baxter se îndreptă spre Maggie şi Lupul. 

— Te superi dacă-l răpesc un pic? o întrebă pe Maggie. 

— N-ai decât! râse Maggie. M-a călcat destul pe 
picioare, cât să-mi ajungă pentru toată seara. 

Conducându-l pe Lup spre capătul opus al grădinii, 
Baxter se cocoţă pe zid, între două lumânări. 

— Trebuie să-ţi spun... începu, schimbând abrupt 
subiectul ca să câştige un pic de timp. Maggie pare 
fericită... Mă rog, nu tocmai fericită, dar... 

— Este. În măsura în care poate fi. 

Lupul se asigură că nu mai era altcineva prin preajmă. 

— leri a primit de la spital rezultatul la prima 
tomografie, îi şopti zâmbind, şi a ieşit bine. N-a spus 
nimănui pentru că voia ca în seara asta să ne concentrăm 
asupra lui Finlay. 

— O veste foarte bună, spuse Baxter, un pic pleoştită. 

— Ce s-a întâmplat? o întrebă Lupul, luând o gură de 
bere. 

— Nimic. Doar că... Nu mai e şi el aici ca s-o vadă, este? 
Şi se spun tot felul de chestii despre el la ştiri. 

Lupul încuviinţă. 

— Dar nu despre asta e vorba, nu-i aşa? Crezi că pe 
Finlay l-ar durea undeva că-l fac unii în fel şi chip? Maggie 
e teafără acum, nu printr-un noroc, sau pentru că aşa i-a 
fost scris, sau din voia Domnului. E teafără datorită lui, 
pentru că n-a acceptat decât ce era mai bun pentru ea, 
pentru că a fost dispus la orice compromis ca s-o salveze. 

Baxter zâmbi abătută. 

— Mereu te-ai priceput să suceşti lucrurile ca să iasă 
cum vrei tu. 

— Iar tu nu te-ai priceput niciodată la asta. 

— Cred că uneori oamenii trebuie să recunoască faptul 
că au făcut o greşeală... Cum am făcut eu în noaptea aia în 
capelă. 


1 340 10 


Lupul se încruntă şi Baxter inspiră adânc. 

— Thomas m-a cerut din nou în căsătorie. 

— Oh! 

— Şi o să-i accept cererea. M-am zăpăcit o vreme, cu tot 
ce se întâmpla, şi cererea în căsătorie m-a băgat în 
sperieţi, şi-am găsit şi biletul ăla nenorocit, dar ştiu ce 
vreau acum. 

— Bilet? întrebă Lupul, înfrigurat în ciuda focului aprins 
în cuptorul de grădină. 

— Nu mai contează acum. 

— Dar a contat, în mod evident, insistă Lupul. 

Baxter pufhni. 

— Am găsit ceva scris de Finlay printre lucrurile lui... 
Un fel de scrisoare de dragoste, care nu-i era adresată lui 
Maggie. Şi chiar m-a afectat ideea că putea simţi aşa ceva 
pentru o altă femeie, când o avea pe Maggie, şi... 

Se opri, observând expresia vinovată a Lupului. 

— Oh, Doamne! Tu ştii cui îi era adresat biletul, nu-i 
aşa? 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti. 

— Mincinosule! 

— Cred că e mai bine ca unele lucruri să rămână în 
trecut. 

Ignorând refuzul, Baxter scoase bucata de carton boţită 
din buzunar, despăturind-o şi citind cu voce tare mesajul. 

— Tot nu vrei să-mi dai un nume? 

Lupul nu reacţionă. 

Ea ridică din umeri. 

— Poate că asta o să-ţi împrospăteze memoria... 


Sâmbătă, 22 mai 2010 
1:46 a.m. 


— Finlay, aşteaptă! îl strigă Lupul, dând fuga spre gratii. 

După ce-l lăsă să se perpelească un timp, Finlay se 
întoarse agale. 

— Iartă-mă. 

— Nu-i nimic, îi replică scoţianul, stingherit când venea 


1 341 10 


vorba de emoţii. 

— Până să vii, stăteam pur şi simplu aici - Lupul începu 
să se învârtă prin celula mică, trecându-şi degetele prin 
păr, chinuindu-se să pună în cuvinte ce-l frământa -, mă 
gândeam la toată treaba, la lucruri pe care-mi doresc de 
mult să le spun, dar pe care nu le puteam spune... Ia faptul 
că acum ar putea fi singurul moment când le pot spune. Ai 
dreptate: treaba între mine şi Baxter e o încurcătură 
totală; ce e între mine şi Andrea e o încurcătură totală. 
Toată situaţia e o încurcătură totală şi nu putem s-o mai 
tinem aşa... Vrei să-i transmiţi un mesaj din partea mea? 

— Andreei? 

— Lui Baxter. 

Finlay îşi dădu ochii peste cap. 

— N-ai ascultat nicio vorbă din tot ce ţi-am spus? 

— Doar un mesaj, îl rugă Lupul, vorbind împleticit. Şi, 
dacă nu e interesată, atunci o să ştiu, nu-i aşa? O să pot să- 
mi văd de viaţă, într-un fel sau altul. 

Finlay gemu. 

— De ce eu? 

— Crezi c-o să vrea să mai stea de vorbă cu mine după 
seara asta? 

— Nu, recunoscu Finlay. 

Imprumutând pixul de lângă registru, scoase o felicitare 
boţită din buzunarul de la spate şi o rupse pe jumătate. În 
timp ce Lupul bătea pasul pe loc, repetându-şi în sinea lui 
mesajul pe care îl tot exersase în minte, Finlay se aşeză din 
nou pe scaun, gata să noteze. 

— Deci, care-i mesajul? 


Miercuri, 3 februarie 2016 
5:27 p.m. 


— „Cum naiba de n-ai priceput treaba asta până acum?” 

La lumina lumânărilor gata să se stingă, Baxter începu 
să citească din nou cuvintele care, îşi dădea seama, îi erau 
întipărite pe veci în minte. 

— Baxter, îmi... 


1 342 1 


— „Nu doar că te iubesc. Te ador - fără rezerve, 
statornic şi fără speranţă. Imi... aparțţii. ” 

— Baxter, trebuie să-ţi spun ceva. 

— „Şi niciunul dintre oamenii ăştia nenorociţi, nimic din 
mizeriile care s-au întâmplat între noi, nici măcar gratiile 
astea nenorocite nu vor reuşi să ne despartă, pentru că 
nimeni nu va reuşi vreodată să mi te răpească...” 

— Baxter! se răsti Lupul la ea, smulgându-i biletul din 
mână şi aruncându-l pe jos. 

Şovăi şi apoi se lăsă încet pe vine, uitându-se în ochii ei 
şi prinzând-o sfios de mână. 

Inspiră adânc. 

— Pentru că nimeni nu va reuşi vreodată să mi te 
răpească. 

Grimasa de iritare de pe chipul lui Baxter se îmblânzi 
treptat, lăsând loc unei nedumeriri arţăgoase, după care se 
transformă în ceva aflat între şoc şi consternare. 

— Nu ţi l-a dat niciodată? o întrebă Lupul. 

Rămasă interzisă, Baxter clătină din cap. 

Lupul încuviinţă, deloc surprins. 

— Mereu a fost un nemernic. 


1 343 0 


EPILOG 


Joi, 15 decembrie 2016 
7:34 p.m. 


— Cea zis martorul? întrebă Baxter, ţinând telefonul cu 
umărul, în timp ce scotocea după chei. Nuuu! Şi cei de la 
Criminalistică...? Nuuu! 

Se grăbise să ajungă acasă de la birou. De cum trecu 
pragul, strigă de la parter: 

— Mai e trează?! 

— La limită! 

Aruncându-şi geanta în direcţia pomului de Crăciun, se 
descălţă şi urcă pe scări, trăgându-şi bluza peste cap ca să 
nu mai piardă timp preţios chinuindu-se s-o descheie. Duse 
din nou telefonul la ureche. 

— Ale cui?! Să nu-mi spui că erau amprentele mortului?! 
... Nuuu!... Poftim? Da, se mai fac... Nu ştiu... la Tesco? Îţi 
iau eu una. Uite ce e, am ajuns acasă. Trebuie să închid... 
Bine... Bine! Trebuie să închid... închid. Pa! 

— Începe s-o ia somnul! strigă vocea în timp ce ea îşi 
scotea poticnit pantalonii şi se prăvălea în cabina de duş. 

— Împunge-o sau fă-i ceva! îi strigă Baxter, trăgându-şi 
pijamaua ecosez pe ea şi dând fuga în dormitor. 

— La tanc, o întâmpină Lupul, cu o carte de poveşti în 
mână. 

— Mişcă-ţi fundul! Tu ai stat toată ziua cu ea! îl repezi 
Baxter, făcând schimb de locuri cu el şi întinzând mâna 
spre pătuţul în care Finlay Elliot Baxter era gata să 
aţipească, strângând în mânuţă aripa ponosită a 
Pinguinului Frankie. 

— Care mort, ce amprente? o întrebă Lupul în şoaptă, 
entuziasmat. 

Baxter se încruntă la el. 

— Poate c-ar fi cazul să vorbim mai târziu despre asta? 
propuse. 

— Era Rouche? 


1 344 0 


— Da. Şi s-ar părea că el şi Edmunds au prins un caz 
interesant, despre care o să-ţi povestesc... mai târziu. 

— Dar ce cred c-a fost? Cineva şi-a înscenat moartea sau 
cineva i-a tăiat degetele mortului? 

— Doamne sfinte, Lupule! Mai târziu! 

Luându-şi uşurel fiica în braţe, Baxter studie rezultatul 
muncii lui de peste zi şi îi pieri zâmbetul. 

— Ăăă, Lupule, începu, pe tonul cu care pronunţa de 
obicei cuvinte precum „dobitoc”. Care-i treaba cu tapetul? 

— Arată bine, nu-i aşa? exclamă el mândru. Am stat 
toată ziua să-l pun. 

Baxter se apropie cu micuța Finlay de o porţiune de 
perete unde un crocodil ca din desene animate părea să fi 
fost combinat cu posteriorul unei girafe. Se întoarse 
încruntată spre el. 

— Chestia e că nu se aşteaptă nimeni să combini perfect 
chestiile astea. 

— Unde e capul elefantului ăstuia? 

El se uită de jur-împrejurul camerei - ce-i drept, arăta 
un pic mai înfricoşător acum decât la lumina zilei. 

— Uite-l, anunţă mândru, arătând undeva deasupra uşii. 

— E... 

Schiţă din vârful buzelor cuvintele „de rahat”. 

— Trebuie să-l pui din nou. 

— Tu să-l pui din nou! 

— Parc-ar fi coşmarul unui taxidermist! 

— Cum spui tu. N-am înţeles care era problema cu 
tapetul cu îngeraşi pe care-l aveam înainte. 

— Nu... suport... îngerii. De câte ori să-ţi zic?! 

Finlay începu să plângă. Baxter o legănă uşurel până ce 
micuța adormi şi apoi o puse la loc în pătuţ. 

— N-am de gând să-l pun din nou. Am încheiat discuţia, 
îi şopti Lupul, încrucişându-şi braţele sfidător. 

— Zebra de-acolo are cap de şarpe şi labe de leu. 
Aproape că pare c-a fost îmbinată astfel. 

Lupul îşi desfăcu încet braţele, pe măsură ce se uita mai 
atent la monstruozitatea cu pricina. 

— Îţi aminteşte de ceva? îl întrebă Baxter. 


1 345 0 


El oftă din rărunchi. 

— O să-l pun din nou. 

— Mulţumesc. Până unde ai ajuns? îl întrebă în şoaptă, 
luând cartea de poveşti în mână. 

— Contează? 

Ea îl privi chiorâş. 

— Tocmai l-a înfrânt pe monstrul cu sabie, o informă 
Lupul, ieşind din cameră. Eu mă duc să pregătesc cina. 

— Raţă cu portocale? 

— Pâine prăjită cu spaghete. 

— Te urăsc! îi strigă Baxter zâmbind. 

— Eu te urăsc şi mai mult! 

Dădu paginile până spre sfârşitul cărţii, chiorându-se ca 
să poată desluşi cuvintele, la lumina veiozei pentru 
bebeluşi, care arunca siluete viu colorate pe pereţi. 

— „Porţile se făcură praf!... Oamenii regelui intraseră în 
castel! «Fugi!», îi spuse prinţesa cavalerului, în timp ce 
turnul vuia de zgomotul armurilor. «Te rog, de dragul meu. 
Fugi!» Viteazul cavaler nu voia să plece, dar ascultă 
porunca prinţesei lui, coborând pe cea mai înaltă fereastră 
a celui mai înalt turn, pentru a se putea întoarce la ea într- 
o bună zi... Aşa că ea a aşteptat şi a tot aşteptat, şi, într-o 
bună zi, după multe, multe luni... el s-a întors.” 

Baxter dădu la ultima pagină. 

— „Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi.” 


| VIRTUAL : 


1 346 1 


DANIEL COLE 


O cameră ferecată. Un cadavru. Un secret 
dus în mormânt. 


Când Finlay Shaw, un ofiţer de poliție ieșit la 
pensie, este găsit mort intr-o cameră ferecată, 
se crede că e vorba de sinucidere. Dar detectivul 
controversat William Fawkes, zis Lupul, nu e 
atăt de sigur. a 
Împreună cu fosta sa parteneră, inspectorul-șef 
Emily Baxter şi detectivul particular Edmunds, 
Lupul incepe să facă săpături legate de pri- 
mele zile ale lui Shaw in poliție. A fost colegul 

său atât de nevinovat pe cât părea? Sau există bă 
lucruri despre trecutul lui pe care nu le-a dezvă- 
luit niciodată? 

Însă nu toată lumea îl vrea pe Lup inapoi. Iar 

pe măsură ce investigația pe care o conduce 

il poartă tot mai adânc în lumea coruptă a 
poliției, nu doar cariera lui va fi pusă în pericol, 
ci și viața celor din jurul său... 


Vor supravieţui Lupul şi Baxter celui mai greu 
caz al lor de pană acum? 


~ 
a] 
D- 
œ 
oO 
2 
“7 
O 
Lam ] 
o 
9 
u 
(ea 


4 


www.editeratreito 
BN: 078-006-4009 


TREI 


1 348 1