Rick Riordan — [Percy Jackson si olimpienii] 02 Marea monstrilor

Capitolul | 
In care prietenul meu cel mai bun e prins de un monstru 


în ultima noapte din clasa a şaptea, am avut un coşmar. Eram 
pe o stradă pustie dintr-un orăşel de pe plajă, în toiul nopţii. 
Izbucnise o furtună. Vântul şi ploaia doborau palmieri de-a 
lungul trotuarului. De o parte şi de alta a străzii se înşirau clădiri 
roz şi galbene, cu ferestrele ferecate. La distanţă de-un cvartal, 
în spatele unui brâu din tufe de hibiscus, oceanul fremăta. 

„Florida”, m-am zis, deşi nu eram sigur cum îmi dădusem 
seama. Nu fusesem niciodată în Florida. 

Apoi am auzit zgomot de copite pe trotuar. M-am întors şi l- 
am văzut pe prietenul meu Grover alergând să-şi salvez e viaţa. 

Da, am spus copite. 

Grover este un satir. De la mijloc în sus, arată ca un 
adolescent obişnuit, deşirat, cu tuleie şi coşuri. Are un 
şchiopătat ciudat, dar, cu excepţia cazului în care l-aţi surprinde 
fară pantaloni (ceea ce nu vă recomand), nu v-aţi putea da 
seama că are ceva neomenesc. Blugii largi şi picioarele false 
ascund faptul că are copite şi posteriorul acoperit cu blană. 

Grover a fost prietenul meu cel mai bun în clasa a şasea. A 
venit cu mine şi cu o fată pe nume Annabeth într-o misiune de 
salvare a lumii, dar nu-l mai văzusem din iulie, anul trecut, când 
pornise de unul singur într-o misiune periculoasă - o misiune din 
care niciun satir plecat nu se meii întorsese. 

În orice caz, în visul meu Grover gonea, ţinându-şi încălţările 
în mână, aşa cum face când trebuie să fugă. A trecut tropăind 
pe lângă micile magazine de suveniruri şi pe lângă punctele de 
închiriere a plăcilor de surfing. Vântul apleca palmierii aproape 
până la pământ. 

Grover era îngrozit de ceva din spatele lui. Probabil că venea 
de pe plaj ă. Blana îi era plină de nisip alb. Scăpase de undeva. 
încerca să fugă de... ceva. 

Un mârâit înfiorător a străpuns furtuna. In spatele lui Grover, 
la celălalt capăt al clădirii, s-a ivit o siluetă întunecată. Aceasta a 
doborât un felinar, care a explodat într-o jerbă de scântei. 

Grover s-a poticnit, scâncind de frică, şi a mormăit: „Trebuie 
să scap. Trebuie să-i avertizez!” 

Nu desluşeam ce-l urmăreşte, dar am auzit bolboroseli şi 
blesteme. Când chestia aceea s-a apropiat, pământul s-a 


cutremurat. Grover s-a repezit după un colţ de stradă şi s-a 
clătinat. Nimerise într-o fundătură, o curte plină de magazine. 
Nu mai avea timp să se întoarcă. Uşa cea meii apropiată fusese 
smulsă de furtună. Pe firma de deasupra vitrinei întunecate se 
putea citi: Magazinul cu accesorii de nuntă din Sf. Augustin. 

Grover s-a repezit înăuntru. S-a ascuns în spatele unui şir de 
rochii de mireasă. 

Umbra monstrului a trecut prin faţa magazinului. 

Îi simţeam mirosul - o combinaţie dezgustătoare între lână 
udă de oaie, carne stricată şi duhoare acră pe care doar monștrii 
o au, ca de sconcs hrănit cu mâncare mexicană. 

Grover tremura în spatele rochiilor de mireasă. Umbra 
monstrului a trecut mai departe. 

Nu se mai auzea decât ploaia. Grover a respirat adânc. Poate 
că chestia aceea plecase. 

Apoi a fulgerat. Întreaga faţadă a magazinului a explodat şi o 
voce îngrozitoare a tunat: EŞTI AL MEEEEEEU! 

* 


M-am ridicat în capul oaselor, tremurând în pat. 

Nu era nicio furtună. Nu era niciun monstru. 

Lumina soarelui de dimineață trecea prin fereastra 
dormitorului. 

Mi s-a părut că întrezăresc o umbră trecând prin dreptul 
ferestrei - o siluetă umană -, dar apoi cineva a bătut la uşa 
dormitorului. Mama a strigat: 

— Percy, o să întârzii. 

lar umbra de la fereastră a dispărut. 

Probabil că era doar în imaginaţia mea. La o fereastră de la 
etajul cinci, cu scară de incendiu şubredă şi veche... n-avea cine 
să fie. 

— Hai, scumpule, s-a auzit iar mama. E ultima zi de şcoală. Ar 
trebui să fii încântat! Aproape ai reuşit! 

— Vin, am îngăimat. 

Am căutat sub pernă. Degetele mi s-au strâns liniştitor în jurul 
pixului cu care obişnuiam să dorm. L-am scos, studiind înscrisul 
în greacă veche de pe el: 

Anaklusmos. 

Am vrut să-i scot capacul, dar ceva m-a oprit. Nu mă mai 
folosisem de Anaklusmos de atâta vreme... 

În plus, mama mă pusese să promit că nu voi mai folosi arme 


mortale în apartament, după ce aruncasem aiurea o suliță şi îi 
distrusesem bufetul cu veselă. 

Am pus-o pe Anaklusmos pe noptieră şi m-am dat jos din pat. 

M-am îmbrăcat cât am putut de repede. Am încercat să nu mă 
gândesc la coşmar, la monştri sau la umbra de la fereastră. 

Trebuie să scap. Trebuie să-i avertizez! 

Ce-o fi vrut Grover să spună? 

Mi-am făcut mâna gheară în dreptul inimii şi m-am făcut că o 
smulg - un gest străvechi de îndepărtare a răului, pe care mi-l 
arătase odată Grover. 

Visul n-avea cum să fie real. 

Era ultima zi de şcoală. Mama avea dreptate, ar fi trebuit să 
fiu încântat. Pentru prima dată în viaţă, aproape că încheiasem 
anul fară să fiu exmatriculat. Fără accidente ciudate. Fără bătăi 
în clasă. Fără profesori care se transformă în monştri şi încearcă 
să mă omoare cu hrană otrăvită de la cantină sau cu teme 
pentru acasă care explodează. A doua zi urma să pornesc spre 
locul care-mi plăcea cel mai mult pe lumea asta - Tabăra 
Semizeilor. 

O singură zi. Nici măcar eu nu puteam s-o dau în bară. 

Ca de obicei, n-aveam nici cea mai vagă idee cât de tare mă 
înşelam. 

* 

Mama făcuse gofre albastre şi ouă albastre pentru micul 
dejun. E simpatică, sărbătoreşte ocaziile speciale cu mâncare 
albastră. Cred că e felul ei de-a spune că totul e posibil. Percy 
poate absolvi clasa a şaptea. Gofrele pot fi albastre. Mici 
miracole de genul ăsta. 

Am mâncat la masa din bucătărie în timp ce mama spăla 
vase. Era îmbrăcată în uniforma de lucru - o fustă albastră cu 
steluțe şi o bluză cu dungi roşii şi albe pe care o purta în timp ce 
vindea dulciuri la Sweet on America. Părul ei lung şi castaniu era 
prins în coadă. 

Gofrele aveau un gust grozav, dar cred că nu înfulecam din 
ele ca de obicei. Mama m-a privit şi s-a încruntat. 

— Percy, eşti bine? 

— Da... sunt. 

Dar ştia întotdeauna când mă deranja ceva. 

S-a şters pe mâini şi s-a aşezat la masă în faţa mea. 

— Are legătură cu şcoala sau... 


N-a fost nevoie să termine propoziţia. Ştiam la ce se referă. 

— Cred că Grover are probleme. 

l-am povestit visul meu. 

Şi-a ţuguiat buzele. Nu prea vorbeam despre cealaltă parte a 
vieţii mele. Încercam să trăim cât mai normal, dar mama ştia 
totul despre Grover. Nu puteai creşte un puşti ca mine - un 
semizeu - fară să ştii nişte lucruri. 

— Nu m-aş îngrijora prea tare, scumpule, mi-a spus. Grover 
este satir mare acum. Dacă s-ar fi întâmplat ceva, sunt sigură că 
am fi primit veşti din... din tabără... 

Vocea i-a şovăit. Umerii i s-au încordat când a rostit cuvântul 
tabără. 

— Ce se întâmplă? am întrebat-o. 

— Nimic, mi-a spus ea. Uite cum facem. În după-amiaza asta 
vom sărbători sfârşitul anului şcolar. O să vă duc, pe tine şi pe 
Tyson, la Rockefeller Center - la magazinul de skateboarduri 
care vă place. 

O, Doamne, era tentant! Niciodată n-am dus-o prea bine cu 
banii. Din pricina cursurilor la seral ale mamei şi a faptului că 
insista să merg la o şcoală particulară, nu ne permiteam nimic 
special, cum ar fi să cumpărăm un skateboard. Dar era ceva în 
vocea ei care m-a pus pe gânduri. 

— Stai puţin, am spus. Credeam că diseară facem bagajele 
pentru tabără. 

Şi-a făcut ghemotoc în mână cârpa de vase. 

— Ah, dragule, în legătură cu asta... Aseară am primit un 
mesaj de la Chiron. 

Inima mi-a stat în loc. Chiron răspundea de activităţile din 
Tabăra Semizeilor. Nu ne-ar fi căutat dacă nu s-ar fi întâmplat 
ceva grav. 

— Ce-a spus? 

— Crede că... s-ar putea ca deocamdată să nu fii în siguranţă 
în tabără. Poate va trebui să amânăm. 

— Să amânăm? Mamă, cum să nu fiu în siguranţă? Sunt un 
semizeu! E cam singurul loc din lume unde sunt în siguranţă! 

— În mod normal, dragule. Dar cu problemele pe care le au... 

— Ce fel de probleme? 

— Percy... îmi pare foarte, foarte rău. Speram să discutăm 
despre asta după-amiază. Nu-ţi pot explica totul acum. Nici 
Chiron nu sunt sigură că îţi poate explica. Totul s-a petrecut 


foarte brusc. 

Gândurile mi se învălmăşeau în cap. Cum adică să nu merg în 
tabără? Mă pregăteam să pun un milion de întrebări, dar înainte 
s-o fac, am auzit paşi grei bubuind pe scară. 

Ochii mamei s-au mărit. 

— Ce oră €..., a spus ea şi s-a repezit la ceasul de pe masă. 
7:15! Ai uitat să-l întâmpini în stradă. 

— O, nu, iarăşi? Am sărit în picioare şi am zbughit-o spre 
camera de zi, uitând pe moment de toate celelalte probleme. 

— Grăbeşte-te! a spus mama, care alerga după mine. Nu-l 
putem lăsa... 

Prea târziu. 

În momentul în care ajunsesem în camera de zi, vizitatorul 
nostru bătea în uşa de la intrare: CIOC, CIOC, BUUUUM! 

Uşa a sărit din balamale şi a aterizat pe covor cu o bubuitură. 
In pragul uşii stătea prietenul meu, Tyson, stânjenit. 

— Ooooh, a murmurat. Imi pare rău, doamnă Jackson. 

Mama a schiţat un zâmbet chinuit, deşi era cel puţin a zecea 
oară când Tyson ne distrugea uşa. Se vedeau clar fisurile de pe 
toc, făcute de fiecare dată când administratorul clădirii înlocuise 
balamalele. 

— E în regulă, Tyson, dragule, a spus mama, cu voce pierită. 
Nu-i vina ta. 

Şi chiar nu era. Tyson nu-şi putea controla forţa. Dacă te 
supărai că a stricat ceva din greşeală, asta doar îl facea să 
plângă, ceea ce însemna să distrugă şi mai multe lucruri - 
veselă, mobilier, pereţi din cărămidă. 

— Vrei să iei micul dejun? l-a întrebat mama. Am făcut mai 
multe gofre. 

Faţa lui Tyson s-a luminat. 

— Gofre! Da! 

A urmat-o greoi în bucătărie şi s-a pus pe mâncat dintr-un 
maldăr de gofre, de mărimea unei cutii de pantofi. 

Cred că ar trebui să explic care-i treaba cu Tyson. 

Era singurul puşti fără adăpost de la Colegiul Meriwether. Din 
câte ne dădusem seama mama şi cu mine, fusese abandonat de 
părinţi încă de foarte mic, probabil pentru că era atât de... 
diferit. Avea 1,90 m înălţime şi o constituţie de Yeti, dar plângea 
mult şi se speria aproape de orice, inclusiv de propria imagine. 
Faţa îi era cam diformă şi avea o expresie brutală. Nu v-aş putea 


spune ce culoare aveau ochii lui, pentru că niciodată nu mi-am 
făcut curaj să privesc deasupra dinţilor săi strâmbi. Purta blugi 
zdrenţuiţi, nişte bascheţi soioşi mărimea 55 şi o cămaşă de 
flanel în carouri, găurită. Mirosea ca o străduţă dosnică din New 
York, pentru că acolo şi locuia, pe strada 72, într-o cutie de 
carton în care fusese ambalat un frigider. 

Cei de la Colegiul Meriwether îl adoptaseră ca proiect în 
folosul comunităţii, pentru ca toţi elevii să se simtă bine în 
propria piele. Din păcate, cei mai mulţi nu-l suportau pe Tyson. 
Odată ce descoperiseră că era un mare bleg, în ciuda forţei sale 
imense şi a aspectului înfricoşător, se simțeau bine legându-se 
de el. Eram cam singurul său prieten, ceea ce însemna că şi el 
era singurul meu prieten. 

Mama se plânsese la şcoală de un milion de ori că nu se face 
destul pentru a-l ajuta pe Tyson. A sunat la serviciile sociale, dar 
nu s-a întâmplat nimic. Cei de serviciile sociale susțineau că 
Tyson nu există. O ţineau una şi bună că vizitaseră străduţa pe 
care le-o indicasem şi nu-l găsiseră, deşi zău dacă ştiu cum ai 
putea rata un puşti uriaş care locuieşte într-o cutie. 

în timp ce Tyson îşi mânca gofrele, mama a adus nişte haine 
XXXL pe care i le găsise la Goodwilll şi i le-a îndesat pe furiş în 
rucsac, împreună cu o bancnotă de douăzeci de dolari. 

Eram încă marcat de ceea ce-mi spusese. Muream de 
curiozitate s-o întreb care era problema în tabără, dar nu 
puteam face asta de faţă cu Tyson. Mă scotea din minţi să-l văd 
cum mănâncă şi mănâncă şi mănâncă. 

În cele din urmă, mama a zis: 

— Aţi face bine să plecaţi, băieţi. E 7:35. 


1 Goodwill Industries International este o organizaţie non- 
profit care oferă ajutor persoanelor defavorizate, fiind finanțată 
de o reţea extinsă de magazine second-hand. 


Tyson s-a îndepărtat de masă. Era mânijit pe toată faţa cu 
gofre albastre şi sirop. 

— Delicios! Mulţumesc, doamnă Jackson. Gata de şcoală! 

M-a bătut pe spate cu atâta forţă, că aproape mi-au ieşit ochii 
din cap. 

— La revedere, băieţi, a spus mama. Aveţi grijă. 

M-am oprit în uşă. 


— Mamă, în legătură cu... 

— După-amiază, dragule, a insistat ea, iar vocea îi suna trist. 
Vom avea timp să vorbim atunci. 

Ne-am luat la revedere. Tyson şi cu mine am alergat ca să 
prindem metroul de la ora două. 

Nu ştiam atunci că n-aveam să mai port acea discuţie cu 
mama. 

De fapt, urma să lipsesc de acasă mult, mult timp. 

Când am ieşit cu Tyson, m-am uitat la clădirea acoperită cu 
gresie brună de peste drum. Pentru o fracțiune secundă am zărit 
o formă întunecată în lumina soarelui matinal - o siluetă umană 
pe zidul de cărămidă, o umbră care nu aparţinea nimănui. 

Apoi aceasta a tremurat şi a dispărut. 


_ Capitolul II 
In care joc dodgebalil cu nişte canibali 


Ziua mea a început normal. Sau cât de normal se poate la 
Colegiul Meriwether. 

Vedeţi voi, e vorba de o şcoală „progresistă” din centrul 
Manhattan-ului, ceea ce înseamnă că stăm pe fotolii pară în loc 
de bănci şi nu primim note, iar profesorii poartă la serviciu blugi 
şi tricouri cu trupe de rock. 

Mie îmi convine. Sufăr de deficit de atenţie şi sunt dislexic, la 
fel ca majoritatea semizeilor, aşa că nu m-am prea descurcat la 
şcolile normale, încă dinainte să fiu exmatriculat. Singura 
problemă la Meriwether era că profesorii priveau întotdeauna 
partea grozavă a lucrurilor, iar copiii nu era întotdeauna... 
grozavi. 

Să luăm prima oră, cea de engleză. Tot gimnaziul citise o 
carte intitulată împăratul muştelor, în care nişte copii rămân 
izolaţi pe o insulă şi o iau razna. Aşadar, examenul nostru final 
consta în a merge în curte, a petrece o oră fară supravegherea 
vreunui adult şi a vedea ce se întâmplă. Ce s-a întâmplat a fost 
un uriaş concurs de tras chiloţii peste cap între elevii de clasa a 
şaptea şi a opta, două lupte cu pietriş şi un meci de baschet pe 


1 Dodgeball este un joc popular în SUA, în care jucătorii a 
două echipe încearcă să arunce cu nişte mingi unii spre ceilalţi, 


evitând, în acelaşi timp, să fie ei înşişi loviți. 


viaţă şi pe moarte. Bătăuşul şcolii, Matt Sloan, a condus 
majoritatea activităţilor. 

Sloan nu era mare şi puternic, dar se purta de parcă ar fi fost. 
Avea nişte ochi ca de pitbull şi părul negru şi zburlit şi purta 
întotdeauna haine scumpe dar şleampete, de parcă ar fi vrut ca 
toată lumea să vadă cât de puţin îi pasă de banii familiei. Avea 
un dinte din faţă ciobit de când împrumutase Porsche-ul tatălui 
său pentru o plimbare şi intrase într-un indicator rutier pe care 
scria Atenţie, copii! Vă rugăm, încetiniţi. 

In orice caz, Sloan le trăgea tuturor chiloţii peste cap până 
când a încercat asta cu Tyson. Tyson a intrat în panică şi l-a 
pocnit un pic prea tare. Sloan a zburat cinci metri în zona 
dejoacă şi s-a încurcat în leagănul celor mici. 

— Ciudatule! a strigat Sloan. Ce-ar fi să te întorci la cutia ta 
de carton! 

Tyson a început să plângă în hohote. S-a lăsat atât de tare pe 
o structură metalică de căţărat, că a îndoit bara, şi s-a luat cu 
mâinile de cap. 

— Retrage-ţi cuvintele, Sloan! am strigat. 

Sloan a mârâit la mine. 

— De ce-ţi mai baţi capul, Jackson? Poate că ai avea şi tu 
prieteni, dacă nu i-ai lua mereu apărarea ciudatului ăstuia. 

Mi-am strâns pumnii. Speram că faţa nu îmi era atât de roşie 
cum mi-o simţeam. 

— Nu e un ciudat. E pur şi simplu... 

Am încercat să mă gândesc ce ar trebui să spun, dar Sloan nu 
mă asculta. El şi prietenii săi masivi şi urâţi erau prea ocupați cu 
hlizitul. M-am întrebat dacă era doar o părere sau Sloan chiar 
era însoţit de mai mulţi golani ca de obicei. Eram obişnuit să-l 
văd împreună cu doi sau trei, dar astăzi erau încă vreo şase şi 
eram destul de sigur că nu-i mai văzusem vreodată. 

— Aşteaptă până la ora de sport, Jackson, a strigat Sloan. Eşti 
ca mort. 

Când prima oră s-a încheiat, profesorul de limba engleză, 
domnul De Milo, a venit să inspecteze măcelul. 

A hotărât că înţelesesem perfect împăratul muştelor. 
Trecusem cu toţii examenul şi trebuia să avem mare grijă să nu 
ajungem nişte adulţi violenţi. Matt Sloan a dat din cap cu 


seriozitate, apoi mi-a rânjit cu dintele său ciobit. 

A trebuit să-i promit lui Tyson că la prânz îi voi cumpăra un 
sandvici cu unt de arahide în plus ca să-l fac să se oprească din 
plâns. 

— Sunt... sunt un ciudat? m-a întrebat. 

— Nu, l-am asigurat, scrâşnind din dinţi. Matt Sloan e un 
ciudat. 

Tyson s-a smiorcăit. 

— Eşti un prieten bun. Îmi va fi dor de tine la anul, dacă... 
dacă nu voi... 

Vocea îi tremura. Mi-am dat seama că nu ştie dacă va fi 
invitat din nou la anul să participe la proiectul în folosul 
comunităţii. M-am întrebat dacă directorul se deranjase măcar 
să discute cu el despre asta. 

— Nu-ţi face griji, uriaşule, am îngăimat. Totul va fi bine. 

Tyson mi-a aruncat o privire atât de recunoscătoare, că m-am 
simţit un mare mincinos. Cum puteam să-i promit cuiva ca el că 
totul va fi bine? 

* 

Următorul examen a fost cel de ştiinţă. Doamna Tesla ne-a 
spus că trebuie să amestecăm substanţe chimice până reuşim 
să provocăm o explozie. Tyson era partenerul meu de laborator. 
Mâinile sale erau mult prea mari pentru flacoanele mici pe care 
trebuia să le folosim. A dărâmat din greşeală o tavă cu 
substanţe chimice de pe masă şi a iscat un nor portocaliu în 
formă de ciupercă în coşul de gunoi. 

După ce doamna Tesla a evacuat laboratorul şi a chemat 
echipa de îndepărtare a deşeurilor periculoase, ne-a lăudat pe 
Tyson şi pe mine, spunând că suntem nişte chimişti înnăscuţi. 
Eram primii care treceau cu brio examenul ei în mai puţin de 
treizeci de secunde. 

M-am bucurat că dimineaţa trece repede, pentru că asta nu 
mă lăsa să mă gândesc prea mult la problemele mele. 

Nu suportam ideea că ar putea fi probleme în tabără. In plus, 
nu-mi puteam alunga din minte coşmarul. Aveam senzaţia 
îngrozitoare că Grover e în pericol... 

La ora de educaţie civică, în timp ce desenam hărţi, calculând 
latitudinea şi longitudinea, mi-am deschis caietul şi m-am uitat 
la fotografia dinăuntru - prietena mea Annabeth în vacanţă la 
Washington, DC. Purta blugi şi o geacă din acelaşi material 


peste tricoul portocaliu cu Tabăra Semizeilor. Părul blond îi era 
prins cu o bandană. Stătea cu braţele încrucişate în faţa 
Memorialului Lincoln şi îl privea extrem de mulţumită, de parcă 
l-ar fi proiectat chiar ea. Chestia e că Annabeth dorea să se facă 
arhitectă, aşa că vizita mereu monumente celebre şi alte chestii 
de genul ăsta. E o ciudăţenie de-a ei. Îmi trimisese fotografia pe 
mail după vacanţa de primăvară şi din când în când o priveam 
doar pentru a-mi reaminti că e reală şi că Tabăra Semizeilor nu 
era doar o născocire a imaginaţiei mele. 

Mi-aş fi dorit ca Annabeth să fie aici. Ar fi ştiut să-mi 
interpreteze visul. N-aş şi recunoscut asta în faţa ei, dar era mai 
deşteaptă decât mine, chiar dacă putea fi enervantă. 

Eram pe cale să închid caietul, când Matt Sloan s-a întins şi a 
smuls fotografia. 

— Hei! am protestat. 

Sloan s-a uitat la fotografie şi a făcut ochii mari. 

— Nu pot să cred, Jackson. Cine-i asta? Nu cumva e... 

— Dă-mi-o înapoi! 

Îmi ardeau urechile. 

Sloan le-a dat fotografia urâţilor lui de prieteni, care au 
chicotit şi au început s-o rupă ca să facă nişte cocoloaşe 
înmuiate cu salivă. Puştii cei noi trebuie să fi venit în vizită, 
pentru că la poartă primiseră ecusoane pe care scria Bună, 
sunt... Aveau probabil un simţ al umorului mai ciudat, pentru că 
scriseseră nume trăsnite, cum ar fi: MARROW SUCKER, SKULL 
EATER şi JOE BOB1. 

Nicio fiinţă omenească nu purta asemenea nume. 

— Tipii ăştia se vor transfera aici la anul, s-a lăudat Sloan, de 
parcă asta ar fi trebuit să mă sperie. Pun pariu că îşi pot plăti 
taxa de şcolarizare, spre deosebire de prietenul tău retardat. 

— Nu e retardat. 

Mă abţineam cu foarte, foarte mare greutate să nu-i trag un 
pumn lui Sloan. 

— Eşti un mare ratat, Jackson. Ce bine că o să te scot din 
circulaţie la pauza următoare. 

Prietenii lui cei uriaşi mestecau fotografia. Îmi venea să-i fac 
praf, dar aveam ordine stricte de la Chiron să nu-mi revărs furia 
pe muritori obişnuiţi, oricât de enervanţi ar fi fost. Trebuia să-mi 
păstrez forţele pentru lupta cu monştirii. 


1 Nume care s-ar putea traduce prin SOARBE-MADUVA, 
ROADE-OASE, HOŢIT PACALICI 


Şi totuşi, o parte din mine se gândea cum ar fi fost dacă Sloan 
ar fi ştiut cine sunt cu adevărat... 

S-a sunat. 

În timp ce părăseam clasa, o voce de fată a şoptit: 

— Percy! 

Am aruncat o privire prin zona vestiarului, dar nimeni n-avea 
treabă cu mine. De parcă vreo fată de la Meriwether ar fi riscat 
să fie surprinsă rostindu-mi numele... 

Înainte de-a apuca să mă întreb dacă am început să am 
vedenii, o mulţime de copii s-au năpustit spre sala de sport, 
târându-ne pe Tyson şi pe mine cu ei. Urma ora de educaţie 
fizică. Antrenorul nostru ne promisese o partidă de dodgeball, 
iar Matt Sloan promisese să mă omoare. 

* 

Echipamentul sportiv de la Meriwether consta într-un şort 
albastru şi tricouri colorate. Din fericire, cele mai multe activităţi 
sportive se desfăşurau înăuntru, aşa că nu trebuia să alergăm 
prin Tribecal precum o gaşcă de copii hipioţi aflaţi în tabără. 

M-am schimbat în vestiar cât de repede am putut pentru că n- 
am vrut să dau de Sloan. Eram gata să plec, când Tyson m-a 
strigat: 

— Percy? 

Încă nu se schimbase. Stătea în uşa sălii de forţă, ţinându-şi 
în braţe hainele de sport. 

— Nu vrei să... ăăă... 

— A. Da. Am încercat să nu par deranjat. Da, sigur. 

Tyson s-a strecurat în sala de forţă. Am stat de pază la uşă 
până s-a schimbat. 

Mă simţeam cam ciudat că fac asta, dar se întâmpla aproape 
zilnic. Treaba e că Tyson e foarte jenat când vine vorba să se 
schimbe. Cred că e din cauză că e complet acoperit de păr şi are 
nişte cicatrice ciudate pe spate, despre care n-am avut curaj să-l 
întreb. 


1 Cartier din Manhattan, New York. 


În orice caz, aflasem din experienţă că dacă cineva îl tachina 


pe Tyson în timp ce se schimbă, se supăra şi începea să smulgă 
uşile dulapurilor. 

Când am intrat în sală, antrenorul Nunley stătea la micul său 
birou şi citea revista Sports Illustrated. Nunley avea cam un 
milion de ani, ochelari cu lentile bifocale, o buclă de păr cărunt 
unsuros şi n-avea dinţi, îmi amintea de Oracolul din Tabăra 
Semizeilor, care era o mumie zbârcită, doar că antrenorul 
Nunley se mişca mult mai puţin şi nu scotea fum verde. Sau cel 
puţin n-am observat eu. 

Matt Sloan a spus: 

— Domnule antrenor, pot să fiu eu căpitanul? 

— Ha? 

Antrenorul Nunley şi-a scos nasul din revistă. 

— Da, a mormăit. Mm-hmm. 

Sloan a rânjit şi şi-a luat în primire sarcina de a ne distribui pe 
echipe. M-a făcut căpitanul celeilalte echipe, dar nu conta pe 
cine aleg, pentru că toţi tipii atletici şi populari, precum şi grupul 
cel mare de vizitatori au trecut de partea lui Sloan. 

De partea mea îi aveam pe Tyson, pe Corey Bailer, geniu al 
informaticii, pe Raj Mandali, maestrul calculelor matematice, şi 
încă şase puşti care erau mereu ciuca bătăilor. In mod normal, 
m-aş fi mulţumit cu Tyson. Făcea de unul singur cât jumătate de 
echipă. Dar vizitatorii din echipa lui Sloan erau aproape la fel de 
înalţi şi puternici, şi erau în număr de şase. 

Matt Sloan a răsturnat un coş cu mingi în mijlocul sălii de 
sport. 

— Mi-e teamă, a mormăit Tyson. Miros ciudat. 

M-am uitat la el. 

— Ce miroase ciudat? 

Nu-mi dădusem seama că vorbeşte singur. 

— Ei, a zis Tyson, arătând spre noii prieteni ai lui Sloan. Miros 
ciudat. 

Vizitatorii îşi trosneau degetele, privindu-ne de parcă era ora 
măcelului. M-am întrebat de unde erau. Probabil de undeva 
unde copiii erau hrăniţi cu carne crudă şi bătuţi cu parul. 

Sloan a suflat în fluierul antrenorului şi partida a început. 

Echipa lui Sloan a fugit spre linia de centru. De partea mea, 
Raj Mandali a strigat ceva în urdu, probabil Vreau la baiel şi a 
fugit spre ieşire. Corey Bailer a încercat să se strecoare în 
spatele panourilor de pe pereţi pentru a se ascunde. Ceilalţi 


membri ai echipei mele au făcut tot posibilul să se ghemuiască 
panicaţi şi să nu fie luaţi în vizor. 

— Tyson, am spus. Hai să ple... 

O minge m-a lovit în stomac. Am picat în fund în mijlocul sălii 
de sport. Cealaltă echipă a izbucnit în râs. 

Vedeam ca prin ceaţă. Mă simţeam de parcă tocmai mi-ar fi 
fost aplicată manevra Heimlich de către o gorilă. Nu-mi venea 
să cred că cineva putea arunca atât de tare. 

Tyson a strigat: 

— Percy, fereşte-te! 

M-am rostogolit şi o altă minge mi-a trecut pe la ureche cu 
viteza sunetului. 

VUUUM! 

A lovit panoul de pe perete şi Corey Bailer a scâncit. 

— Hei! am strigat spre echipa lui Sloan. O să omorâţi pe 
careva! 

Vizitatorul pe nume Joe Bob mi-a zâmbit răutăcios. Dintr-un 
motiv oarecare, părea mult mai masiv acum... chiar mai înalt 
decât Tyson. Muşchii braţului i s-au bombat sub tricou. 

— Asta şi sper, Perseu Jackson! Asta şi sper! 

Felul în care mi-a rostit numele mi-a dat fiori. Nimeni nu-mi 
spunea Perseu, cu excepţia celor care îmi cunoşteau adevărata 
identitate. Prieteni... şi duşmani. 

Ce spusese Tyson? Că miros ciudat. 

Monştri. 

în jurul lui Matt Sloan, vizitatorii creşteau văzând cu ochii. Nu 
mai erau copii. Erau nişte namile de doi metri şi jumătate, cu 
ochi sălbatici, dinţi ascuţiţi şi braţe păroase, tatuate cu şerpi şi 
femei goale şi inimioare de Ziua îndrăgostiţilor. 

Matt Sloan a lăsat mingea să cadă. 

— Hei! Nu sunteţi din Detroit! Cine... 

Ceilalţi puşti din echipa lui au început să ţipe şi să se îndrepte 
spre ieşire, dar gigantul pe nume Marrow Sucker a aruncat 
mingea cu o precizie mortală. Aceasta a trecut pe lângă Raj 
Mandali, care era pe cale să iasă, şi a lovit uşa, închizând-o ca 
prin minune. Raj şi alţi câţiva puşti băteau în ea cu disperare, 
dar aceasta nu se clintea. 

— Lăsaţi-i să plece! am strigat la giganţi. 

Cel pe nume Joe Bob a mârâit la mine. Avea un tatuaj pe 
biceps, cu textul: JB o iubeşte pe Babycakes. 


— Şi să rămânem fară delicatesele noastre? Nu, fiu al Zeului 
Mării. Noi, lestrigoniil, nu jucăm doar ca să te ucidem. Vrem să 
luăm prânzul! 


1 Lestrigonii sunt un trib de canibali gigantici la care Ulise, 
personajul principal din Odiseea lui Homer, a ajuns în timpul 
călătoriei sale spre Itaca. Giganţii au mâncat mai mulţi dintre 
oamenii lui Ulise şi au distrus unsprezece din cele douăsprezece 
corăbii, aruncând spre ele cu stânci. Nava lui Ulise n-a fost 
distrusă pentru că era ascunsă intr-un golf aproape de țărm. Toţi 
membrii corăbiei pe care se afla Ulise au supravieţuit. 


A făcut semn cu mâna şi un nou set de mingi au apărut pe 
linia de centru - dar nu erau din cauciuc roşu. Erau de bronz, de 
dimensiunea unor ghiulele, perforate ca nişte bile de bowling, 
iar din găuri ieşea foc. Probabil că erau fierbinţi ca naiba, dar 
giganţii le-au apucat cu mâinile goale. 

— Domnule antrenor! am strigat. 

Nunley şi-a ridicat privirea adormită, dar şi dacă a observat că 
ceva e în neregulă la partida de dodgeball, n-a lăsat să se vadă. 
Asta e problema cu muritorii. Nu pot vedea lucrurile aşa cum 
sunt. O forţă magică numită Ceaţa îi împiedică să-i vadă pe 
monştri şi zei. 

— Da. Mm-hmm, a mormăit antrenorul. Să jucaţi frumos. 

Şi s-a întors la revista lui. 

Gigantul pe nume Skull Eater a aruncat mingea. Am plonjat 
într-o parte în timp ce cometa de bronz mi-a trecut peste umăr. 

— Corey! am ţipat. 

Tyson l-a scos din spatele saltelei exact când mingea a 
explodat, transformând salteaua în nişte resturi fumegânde. 

— Fugiţi! le-am spus colegilor mei. Cealaltă ieşire! 

Au fugit spre vestiar, dar la un gest de-al lui Joe Bob şi uşa 
aceea s-a închis. 

— Nimeni nu pleacă până nu eşti scos din joc! a urlat Joe Bob. 
Şi nu vei ieşi din joc decât atunci când te vom mânca! 

Şi-a aruncat mingea de foc. Colegii mei s-au împrăştiat când 
aceasta a făcut un crater în podeaua sălii de gimnastică. 

Am întins mâna după Anaklusmos, pe care o ţineam 
întotdeauna în buzunar, dar purtam şortul de sport. Nu aveam 
buzunare. Anaklusmos era în blugi, în dulapul din vestiar. lar uşa 


de la vestiar era blocată. Eram complet lipsit de apărare. 

O Elită minge de foc a venit direct spre mine. Tyson m-a 
împins la o parte, dar explozia tot m-a aruncat în aer. M-am 
trezit întins pe podeaua sălii de sport, ameţit de fum, cu tricoul 
colorat plin de găuri care sfârâiau. Dincolo de linia de centru, doi 
giganţi flămânzi mă priveau de sus. 

— Carne! au strigat. Carne de erou pentru prânz! 

Au ţintit amândoi. 

— Percy are nevoie de ajutor! a strigat Tyson şi a sărit în faţa 
mea chiar când aceştia şi-au aruncat mingile. 

— Tyson! am strigat, dar era prea târziu. 

Ambele mingi l-au lovit... ba nu... le-a prins. Nu se ştie cum, 
Tyson, care era atât de stângaci încât dărâma echipamentele de 
laborator şi rupea bare de metal în mod regulat, prinsese două 
mingi de metal incandescente care se îndreptau spre el cu un 
miliard de kilometri pe oră. Le-a trimis înapoi spre proprietarii lor 
surprinşi, care au ţipat: „RAAAAAU! “ când sferele de bronz le-au 
explodat în piept. 

Giganţii s-au dezintegrat în două coloane de flăcări - semn 
sigur că erau cu adevărat monştri. Monştrii nu mor, doar se 
risipesc în fum şi praf, scutindu-i pe eroi să curețe câmpul de 
luptă. 

— Fraţii mei! a hohotit Joe Bob, canibalul. Şi-a încordat 
muşchii, iar tatuajul său cu Babycakes s-a încreţit. Vei plăti 
pentru moartea lor! 

— Tyson! am spus. Ai grijă! 

Încă o cometă s-a îndreptat spre noi. Tyson de-abia a avut 
timp s-o dea la o parte. A zburat chiar pe deasupra capului 
antrenorului Nunley - atât de aproape, încât părul i-a luat foc - 
şi a aterizat în tribune, cu un zgomot teribil. 

Copiii fugeau şi ţipau, încercând să evite craterele fumegânde 
din podea. Alţii loveau în uşă, strigând după ajutor. Chiar şi 
Sloan împietrise în mijlocul terenului, privind neîncrezător cum 
mingile morţii zburau în jurul lui. 

Antrenorul Nunley tot nu vedea nimic, în ciuda faptului că îi 
ardea părul. Îşi tot lovea aparatul auditiv de parcă exploziile i-au 
fi provocat interferenţe, dar continua să se uite în revistă. 

Cu siguranţă că întreaga şcoală auzea hărmălaia. Directorul, 
poliţia, cineva trebuia să ne vină în ajutor. 

— Vom învinge! a urlat Joe Bob, canibalul. Ne vom ospăta cu 


oasele tale! 

Am vrut să-i spun că ia jocul mult prea în serios, dar înainte să 
apuc, a azvârlit încă o minge. Ceilalţi trei giganţi i-au urmat 
exemplul. 

Ştiam că eram ca morţi. Tyson nu putea devia toate mingile 
deodată. Mâinile lui trebuie să fi fost arse rău după ce blocase 
prima minge. Fără sabia mea... 

Am avut o idee nebunească. 

Am fugit spre vestiar. 

— La o parte! le-am spus colegilor de echipă. Plecaţi de lângă 
uşă. 

În spatele meu s-au auzit explozii. Tyson trimisese două dintre 
mingi înapoi spre proprietarii lor şi îi aruncase în aer. 

Mai rămăseseră doi giganţi. 

O a treia minge s-a îndreptat direct spre mine. M-am forţat să 
aştept - am numărat în gând - apoi am plonjat într-o parte în 
timp ce sfera de foc a doborât uşa vestiarului. 

Mi-am dat seama că gazul acumulat în majoritatea vestiarelor 
de băieţi era suficient să provoace o explozie, aşa că n-am fost 
surprins când mingea în flăcări a făcut BUUUUUUUM! 

Peretele s-a dărâmat. Peste sala de sport a început să plouă 
cu uşi de dulapuri, şosete, suspensoare şi alte obiecte personale 
scârboase. 

M-am întors la timp ca să-l văd pe Tyson dându-i un pumn în 
faţă lui Skull Eater. Gigantul s-a chircit, dar ultimul gigant, Joe 
Bob, îşi păstrase, prevăzător, mingea, şi aşteptase ocazia 
potrivită. A aruncat chiar când Tyson era întors. 

— Nu! am strigat. 

Mingea l-a lovit pe Tyson chiar în piept. A alunecat pe toată 
lungimea sălii şi s-a izbit de peretele din spate, care a crăpat şi 
s-a prăbuşit parţial peste el, făcând o gaură spre Church Street. 
Nu înţelegeam cum de Tyson mai e în viaţă, însă părea doar 
ameţit. Mingea de bronz îi fumega la picioare. Tyson a încercat 
s-o ridice, dar a căzut la loc, uimit, într-un morman de cărămizi. 

— Ei bine! s-a bucurat Joe Bob. Am rămas ultimul! Voi avea 
destulă carne să-i duc şi lui Babycakes nişte resturi! 

A apucat o minge şi a ţintit spre Tyson. 

— Stop! am strigat. Pe mine mă vrei! 

Gigantul a rânjit. 

— Vrei să mori primul, tinere erou? 


Era cazul să fac ceva. Anaklusmos ar fi trebuit să fie pe 
undeva pe-aproape. 

Apoi mi-am zărit blugii într-o grămadă de haine din care ieşea 
fum, chiar la picioarele uriaşului. Dar cum să ajung acolo...? 

Ştiam că situaţia era disperată, dar am atacat. 

Gigantul a râs. 

— Se apropie ora prânzului. 

Şi-a ridicat braţul pentru a arunca. Mi-am adunat toate 
puterile, pregătit să mor. 

Dintr-odată, corpul gigantului a devenit rigid. Expresia lui s-a 
transformat din bucurie în surpriză. Acolo unde ar fi trebuit să-i 
fie buricul, tricoul i s-a despicat şi a apărut ceva ca un corn - nu, 
nu un corn, ci vârful strălucitor al unei lame. 

Mingea i-a căzut din mână. Monstrul a privit la cuțitul care 
tocmai îi străpunsese spatele. 

A murmurat un „Ah “ şi a explodat într-un nor verde de foc, 
chestie care, mi-am zis, urma s-o supere rău pe Babycakes. 

În mijlocul fumului era prietena mea, Annabeth, cu faţa 
murdară şi zgăriată. Avea un rucsac zdrenţuit aruncat peste 
umăr, şapca de baseball vârâtă în buzunar, un cuţit de bronz în 
mână şi o privire sălbatică în ochii ei gri, de parcă tocmai ar fi 
fost urmărită de fantome cale de-o mie de kilometri. 

Matt Sloan, care în tot acest timp stătuse acolo uluit, şi-a 
venit în cele din urmă în fire. l-a făcut cu ochiul lui Annabeth, de 
parcă ar fi recunoscut-o vag după poza din caietul meu. 

— E fata... E fata aceea... 

Annabeth l-a pocnit în nas şi l-a doborât la pământ. 

— lar tu, i-a spus, să nu te mai legi de prietenul meu. 

Sala de sport era în flăcări. Copiii încă fugeau care-ncotro, 
ţipând. Am auzit sirene şi o voce distorsionată în interfon. Prin 
geamurile uşii de ieşire, l-am văzut pe director, domnul Bonsai, 
luptându-se cu lacătul, având în spate o mulţime de profesori. 

— Annabeth..., m-am bâlbâit. Cum ai... de când ai... 

— Cam toată dimineaţa. Şi-a pus în teacă cuțitul de bronz. Am 
tot încercat să găsesc un moment ca să-ţi vorbesc, dar n-ai fost 
deloc singur. 

— Umbra de azi-dimineaţă... erai... Faţa mi s-a aprins. O, zei, 
te-ai uitat pe fereastra dormitorului meu? 

— N-avem vreme de explicaţii! m-a repezit, deşi era şi ea cam 
îmbujorată. Pur şi simplu n-am vrut să... 


— Acolo! a ţipat o femeie. 

Uşile s-au deschis brusc şi adulţii au năvălit înăuntru. 

— Ne vedem afară, mi-a spus Annabeth. Cât despre el..., a 
arătat spre Tyson, care stătea rezemat de perete, încă ameţit, 
arucându-i o privire plină de dezgust pe care n-am prea înțeles- 
o. Ai face bine să-l aduci cu tine. 

— Poftim? 

— N-avem vreme! a spus. Grăbeşte-te! 

Şi-a pus şapca de baseball cu Yankees, care era un cadou 
magic primit de la mama ei, şi a dispărut imediat. 

Rămăsesem singur în mijlocul sălii de gimnastică în flăcări 
când directorul s-a apropiat cu paşi hotărâți, însoţit de jumătate 
dintre profesori şi de doi ofiţeri de poliţie. 

— Percy Jackson? a spus Bonsai. Ce... cum... 

De lângă peretele dărâmat, Tyson a gemut şi s-a ridicat de pe 
grămada de cărămizi. 

— Mă doare capul. 

A apărut şi Matt Sloan. M-a fixat îngrozit. 

— Percy e de vină, domnule Bonsai! A incendiat întreaga 
clădire. Domnul antrenor Nunley vă va confirma! A văzut totul! 

Antrenorul Nunley îşi vedea în continuare de revista sa, dar, 
ghinion, a ales tocmai momentul în care Sloan mi-a rostit 
numele pentru a ridica privirea. 

— Poftim? Da. Mm-hmm. 

Ceilalţi adulţi s-au întors spre mine. Ştiam că n-o să mă 
creadă, chiar dacă le-aş fi spus adevărul. 

Am scos-o pe Anaklusmos din blugii distruşi şi i-am spus lui 
Tyson: 

— Vino! 

Apoi am sărit prin gaura din peretele clădirii. 


; Capitolullll 
In care chemăm taxiul chinurilor veşnice 


Annabeth ne aştepta pe o alee care dădea în Church Street. 
Ne-a tras pe Tyson şi pe mine de pe trotuar chiar când o maşină 
de pompieri ne-a depăşit în goană, îndreptându-se spre Colegiul 
Meriwether. 

— Pe ăsta unde l-ai mai găsit? m-a întrebat, arătând spre 


Tyson. 

În alte împrejurări, aş fi fost foarte fericit s-o văd. Căzusem la 
pace vara trecută, în ciuda faptului că mama ei era Atena şi nu 
se înţelegea cu tatăl meu. Probabil că îmi fusese mai dor de 
Annabeth decât voiam să recunosc. 

Dar tocmai fusesem atacat de nişte giganţi canibali, Tyson îmi 
salvase viaţa de trei sau patru ori şi Annabeth îl privea de parcă 
el ar fi fost problema. 

— E prietenul meu, i-am spus. 

— N-are casă? 

— Ce importanţă are? Să ştii că te aude. De ce nu-l întrebi tu? 

A părut surprinsă. 

— Vorbeşte? 

— Vorbesc, a recunoscut Tyson. Eşti frumoasă. 

— Ah! Greţos! a zis Annabeth şi s-a îndepărtat de el. 

Nu-mi venea să cred că e atât de nepoliticoasă. Am examinat 
mâinile lui Tyson, convins că trebuie să fi fost grav rănite de 
mingile arzătoare, dar păreau în regulă. 

Erau soioase şi pline de cicatrice, cu unghii murdare, mari cât 
nişte chipsuri, dar aşa arătau întotdeauna. 

— Tyson, am spus nedumerit. Mâinile tale nu sunt arse deloc. 

— Normal că nu, a murmurat Annabeth. Sunt surprinsă că 
lestrigonii au avut curajul să te atace cât timp ai fost cu el. 

Tyson părea fascinat de părul blond al lui Annabeth. A încercat 
să-l atingă, dar ea i-a dat peste mână. 

— Annabeth, am spus, despre ce vorbeşti? Lestri... ce? 

— Lestrigoni. Monştrii din sala de sport. Sunt o rasă de giganţi 
canibali care locuiesc în nordul îndepărtat. Odiseu i-a întâlnit o 
dată, dar nu i-am mai văzut atât de la sud, în New York. 

— Lestri... nici nu le pot pronunţa numele. Cum ar suna în 
traducere? 

S-a gândit un moment. 

— Canadieni, a hotărât. Acum, haide, trebuie să plecăm de- 
aici. 

— Poliţia va fi pe urmele mele. 

— Asta e cea mai mică dintre problemele noastre, mi-a spus. 
Ai avut şi tu vise? 

— Vise... cu Grover? 

S-a albit. 

— Cu Grover? Ce-i cu Grover? 


l-am povestit visul meu. 

— De ce? Tu despre ce ai visat? 

Ochii îi ardeau, de parcă mintea i-ar fi funcţionat cu un milion 
de kilometri pe oră. 

— Despre tabără, mi-a spus în cele din urmă. Sunt probleme 
mari în tabără. 

— Asta mi-a spus şi mama, dar ce fel de probleme?! 

— Nu ştiu exact. Ceva nu-i în regulă. Trebuie să ajungem de- 
ndată acolo. Monştrii m-au urmărit tot drumul din Virginia, 
încercând să mă oprească. Ai avut parte de multe atacuri? 

Am clătinat din cap. 

— Niciunul, tot anul... până azi. 

— Niciunul? Dar cum... Privirea i-a alunecat spre Tyson. Ah. 

— Ce vrei să spui cu ah? 

Tyson şi-a ridicat mâna de parcă am fi fost încă la ore. 

— Canadienii din sala de sport l-au numit pe Percy într-un 
fel... Fiul Zeului Mării? 

Annabeth şi cu mine ne-am uitat unul la altul. 

Nu ştiam cum să-i explic, dar m-am gândit că Tyson merita să 
ştie adevărul după ce fusese aproape ucis. 

— Uriaşule, am spus, ai auzit vreodată poveştile acelea vechi 
despre zeii greci? Adică Zeus, Poseidon, Atena... 

— Da, a spus Tyson. 

— Ei bine... zeii aceia sunt încă în viaţă. Ei merg pe urmele 
civilizaţiei occidentale, locuiesc în cele mai puternice ţări, aşa că 
acum sunt în SUA. lar uneori au copii cu muritorii. Copii numiţi 
semizei. 

— Da, a spus Tyson, de parcă aştepta încă să vadă unde bat. 
— Aăă, ei bine, Annabeth şi cu mine suntem semizei, i-am 
spus. Suntem nişte... eroi care se antrenează. Şi ori de câte ori 
monştrii ne simt mirosul, ne atacă. Asta erau namilele din sala 

de gimnastică. Nişte monştri. 

— Da. 

M-am uitat la el. Nu părea surprins sau încurcat de ceea ce-i 
spusesem, lucru care m-a surprins şi m-a încurcat pe mine. 

— Deci... mă crezi? 

Tyson a dat din cap. 

— Dar tu eşti... fiul Zeului Mării? 

— Da, am recunoscut. Tatăl meu este Poseidon. 

Tyson s-a încruntat. Acum părea confuz. 


— Dar atunci... 

S-a auzit o sirenă. O maşină de poliţie a trecut în goană pe 
lângă aleea noastră. 

— N-avem timp de asta, a spus Annabeth. Vorbim în taxi. 

— Un taxi până la tabără? am spus. Ştii cât costă... 

— Ai încredere în mine. 

Am ezitat. 

— Ce facem cu Tyson? 

Mi-am imaginat cum îl însoțesc pe prietenul meu gigantic în 
Tabăra Semizeilor. Dacă se speria pe un teren de joacă normal 
de nişte golani normali, cum ar fi reacţionat într-o tabără a 
semizeilor? Pe de altă parte, eram căutaţi de poliţie. 

— Nu-l putem abandona, m-am hotărât. Ar avea probleme. 

— Da. 

Annabeth avea o înfăţişare sumbră. 

— E clar că trebuie să-l luăm. Să mergem. 

Nu mi-a plăcut cum a spus-o, de parcă Tyson ar fi fost o boală 
gravă pe care trebuia s-o ducem la spital, dar am urmat-o pe 
alee. Împreună, ne-am strecurat pe străzile lăturalnice din 
centrul oraşului în timp ce o coloană uriaşă de fum se ridica în 
spatele nostru din sala de sport a şcolii mele. 

* 


— Aici. Annabeth s-a oprit la intersecția străzilor Thomas şi 
Trimble. A scotocit în rucsac. Sper că mai am una. 

Arăta chiar mai rău decât mi se păruse la început. 

vea o tăietură pe bărbie. În păr avea nuiele şi iarbă, de parcă 
ar fi dormit mai multe nopţi în aer liber. Tăieturile de pe tivul 
blugilor semănau suspect de mult cu nişte urme de gheare. 

— Ce cauţi? am întrebat-o. 

Peste tot în jur se auzeau sirene. Mi-am dat seama că nu va 
dura mult până când va creşte numărul poliţiştilor aflaţi în 
căutarea delincvenţilor minori care aruncaseră în aer sala de 
sport. Fără îndoială, Matt Sloan le dăduse deja o declaraţie. 
Probabil că răstălmăcise povestea, astfel ca Tyson şi cu mine să 
părem nişte canibali însetaţi de sânge. 

— Am găsit una. Slavă zeilor! 

Annabeth a scos o monedă de aur şi am recunoscut o 
drahmă, moneda folosită pe Muntele Olimp. Avea chipul lui Zeus 
imprimat pe o parte şi Empire State Building pe cealaltă. 

— Annabeth, am spus, niciun şofer de taxi din New York n-o 


va accepta. 

— Anakoche, a strigat în greaca veche, harma epitribeiosl. 
Ca de obicei, când vorbea în limba olimpienilor, nu ştiu cum 
se făcea, dar o înţelegeam. Spusese: „Opreşte, car al damnării!” 
Asta mă facea să nu fiu tocmai entuziasmat în legătură cu 

planul ei. 

A aruncat moneda în stradă, dar în loc să zornăie pe asfalt, 
drahma s-a scufundat în el şi a dispărut. 

Pentru moment, nu s-a întâmplat nimic. 

Apoi, exact unde căzuse moneda, asfaltul s-a înnegrit. S-a 
topit, formând o adâncitură dreptunghiulară de mărimea unui 
loc de parcare, în care fierbea un lichid roşu ca sângele. Apoi o 
maşină s-a ivit din mlaştină. 

Era un taxi, e adevărat, dar, spre deosebire de orice taxi din 
Ne w York, nu era galben. Era gr i fumuriu. Adică părea făcut din 
fum, de parcă ai fi putut trece prin el. Pe uşă erau nişte cuvinte - 
ceva de genul SUORRLIE GIR -, dar dislexia mă împiedica să 
descifrez ce scria. 

Fereastra dinspre locurile pasagerilor a coborât şi o femeie în 
vârstă şi-a scos capul. Avea o claie de păr cărunt care-i 
acoperea ochii şi vorbea într-un fel ciudat, mormăind, de parcă 
tocmai i s-ar fi făcut o injecție cu novocaină. 

— Destinația? Destinația? 

— Trei, până la Tabăra Semizeilor, a spus Annabeth. 

A deschis uşa din spate a taxiului şi mi-a făcut semn să intru, 
ca şi cum ar fi fost cel mai normal lucru din lume. 

— Ah! a scrâşnit bătrâna. Pe ăştia ca el nu-i luăm! 

Şi-a îndreptat un deget osos spre Tyson. 

Care era treaba? Era ziua Hai-să-ne-luăm-de-copiii-mari-şi- 
urâţi? 

— Plătesc în plus, a promis Annabeth. Încă trei drahme la 
sosire. 

— S-a făcut! a ţipat femeia. 

Fără tragere de inimă, m-am urcat în taxi. Tyson s-a înghesuit 
la mijloc. Annabeth s-a strecurat ultima. 

Şi interiorul era de un gri fumuriu, dar părea destul de solid. 
Scaunul era crăpat şi aspru - la fel ca în majoritatea taxiurilor. 
Lipsea ecranul de plexiglas care să ne separe de bătrâna care 
conducea... Staţi aşa. Nu era o singură bătrână. Erau trei, 
înghesuite pe bancheta din faţă, cu ochii acoperiţi de păr 


sârmos, cu mâinile osoase şi rochii cenușii din pânză de sac. 

Şoferiţa a spus: 

— Long Island! Bonus pentru cursă externă! Ha! 

A apăsat pedala de acceleraţie până la podea, iar eu m-am 
lovit cu capul de tetieră. O voce înregistrată s-a auzit din 
difuzor: „Bună, sunt Ganymede, paharnicul lui Zeus, şi când 
merg să cumpăr vin pentru Stăpânul Cerurilor, îmi pun 
întotdeauna centura! “ 

M-am uitat în jos şi am văzut un lanţ gros şi negru care ţinea 
loc de centură de siguranţă. Am decis că nu sunt chiar atât de 
disperat... încă. 

Taxiul a accelerat şi a luat-o pe West Broadway, iar doamna în 
gri din mijloc a scâncit: 

— Atenţie! Fă stânga! 

— Ei bine, dacă mi-ai fi dat ochiul, Vijelie, aş fi văzut! s-a 
plâns şoferiţa. 

Staţi aşa. Să-i dea ochiul? 

N-aveam timp de întrebări, căci şoferiţa a virat ca să evite un 
camion ce venea din sens opus, a trecut peste bordură cu o 
bufnitură de ne-au clănţănit dinţii în gură şi s-a năpustit pe 
următoarea stradă. 

— Viespe! i-a zis şoferiţei cea de-a treia doamnă. Dă-mi 
moneda fetei! Vreau s-o muşc. 

— Ai mai muşcat-o şi data trecută, Furie! a spus şoferiţa, pe 
care trebuie s-o fi chemat Viespe. E rândul meu! 

— Nu-i adevărat! a strigat cea pe care-o chema Furie. 

Cea din mijloc, Vijelie, a strigat: 

— E roşul 

— Frână! a ţipat Furie. 

În loc de asta, Viespe a apăsat acceleraţia, luând din nou o 
curbă, a încălecat bordura şi a dărâmat un automat pentru 
ziare. Stomacul meu rămăsese undeva pe strada Broome. 

— Scuzaţi-mă, am spus. Dar... vedeţi ceva? 

— Nu! a ţipat Viespe din spatele volanului. 

— Nu! a ţipat Vijelie din mijloc. 

— Bineînţeles! a tipat Furie de pe locul mortului. 

M-am uitat la Annabeth. 

— Sunt oarbe? 

— Nu chiar, a spus Annabeth. Au un ochi. 

— Un ochi? 


— Da. 

— Fiecare? 

— Nu. Un singur ochi. 

Lângă mine, Tyson a gemut şi s-a prins de scaun. 

— Nu mă simt prea bine. 

— O, Doamne, am spus, pentru că, în excursiile cu clasa, 
văzusem cum era Tyson când avea rău de maşină şi nu ţi-ai fi 
dorit să te afli pe o rază de cincisprezece metri în apropierea lui. 
Rezistă, uriaşule! Are cineva un sac de gunoi sau aşa ceva? 

Cele trei doamne în gri erau prea ocupate cu cearta ca să mă 
bage în seamă. M-am uitat la Annabeth, care se ţinea cu toată 
puterea, şi i-am aruncat o privire de genul de-ce-mi-ai-facut- 
asta. 

— Hei, mi-a răspuns, Taxiul Surorilor Gri e cel mai rapid mod 
de-a ajunge în tabără. 

— Atunci de ce nu l-ai folosit din Virginia? 

— E în afara zonei pe care o deservesc, mi-a răspuns, de 
parcă era evident. Lucrează doar în zona metropolitană New 
York şi în comunităţile din jur. 

— Am avut celebrităţi în taxiul ăsta! a exclamat Furie. Pe 
lason! ÎI ţineţi minte? 

— Nu-mi mai aminti! s-a văitat Viespe. Şi pe atunci nu aveam 
taxi, băbăciune! S-a întâmplat acum trei mii de ani! 

— Dă-mi dintele! Furie s-a întins spre gura lui Viespe, dar 
Viespe i-a dat mâna la o parte. 

— Numai dacă Vijelie îmi dă ochiul! 

— Nu! a scrâşnit Vijelie. A fost la tine ieri! 

— Dar conduc, baborniţo! 

— Astea sunt scuze. Întoarce! Pe aici trebuia s-o iei! 

Viespe a cotit cu dificultate pe Delancey Street, presându-mă 
între Tyson şi uşă. A călcat acceleraţia şi am intrat pe podul 
Williamsburg cu cel puţin o sută douăzeci de kilometri la oră. 

Cele trei surori se băteau acum pe bune, pălmuindu-se, în 
timp ce Furie încerca să ajungă la faţa lui Viespe, iar Viespe 
încerca să ajungă la cea a lui Vijelie. Cu părul care le flutura în 
toate direcţiile şi cu gurile deschise, ţipând una la alta, mi-am 
dat seama că niciuna dintre surori n-avea dinţi, cu excepţia lui 
Viespe, care avea un singur incisiv galben şi murdar. În loc de 
ochi, aveau doar pleoape închise, adâncite în fundul capului, cu 
excepţia lui Furie, care avea un ochi verde, injectat, care se 


holba la tot cu poftă, de parcă nu s-ar fi săturat de ceea ce 
vedea. 

În cele din urmă, Furie, care avea avantajul vederii, a reuşit să 
smulgă dintele din gura surorii ei, Viespe. Asta a înfuriat-o atât 
de mult pe Viespe, încât a virat spre marginea podului 
Williamsburg, strigând: 

— Dă-mi-l înapoi! Dă-mi-l înapoi! 

Tyson a gemut şi s-a strâns de burtă. 

— Aăă, dacă interesează pe cineva, am spus eu, o să murim! 

— Nu-ţi face griji, mi-a zis Annabeth, părând destul de 
îngrijorată. Surorile Gri ştiu ce au de făcut. Sunt înțelepte din 
cale-afară. 

Asta zicea fiica Atenei, dar nu mă simţeam mult mai liniştit. 
Zburam pe marginea unui pod, la patruzeci de metri deasupra E 
ast River. 

— Da, înțelepte! a zâmbit Furie în oglinda retrovizoare, 
arătându-şi dintele tocmai dobândit. Ştim o grămadă de lucruri! 

— Toate străzile din Manhattan! s-a lăudat Viespe, încă 
lovindu-şi sora. Capitala Nepalului! 

— Locul pe care-l cauţi! a adăugat Vijelie. 

Imediat, surorile au început să-i care pumni din ambele părţi, 
strigând: 

— Tăcere! Tăcere. Nici n-a întrebat! 

— Poftim? am spus. Ce loc? Nu caut niciun... 

— Nu-i nimic! a spus Vijelie. Băiete, ai dreptate, nu-i nimic! 

— Spuneţi-mi. 

— Nu! au ţipat în cor. 

— Ultima dată când am vorbit, a fost îngrozitor! a spus Vijelie. 

— Ochiul ne-a fost aruncat într-un lac! a aprobat Furie. 

— Ne-au trebuit ani să-l găsim! a gemut Viespe. Şi, că veni 
vorba, dă-mi-l înapoi! 

— Nu! a tipat Furie. 

— Ochiul! a ţipat Viespe. Dă-mi-l! 

Şi-a lovit sora, pe Furie, peste spate. S-a auzit un zgomot 
dezgustător şi ceva a zburat de pe faţa Furiei. Furie a bâjbâit 
după acel ceva, încercând să-l prindă, dar a reuşit doar să-l 
lovească cu dosul palmei. Sfera verde şi lipicioasă i-a zburat 
peste umăr, pe bancheta din spate, direct în poala mea. 

Am tresărit atât de tare, că am dat cu capul de plafon, iar 
globul ocular s-a rostogolit. 


— Nu mai văd! au ţipat cele trei surori. 

— Dă-mi ochiul! s-a tânguit Viespe. 

— Dă-i ochiul! a ţipat Annabeth. 

— Nu-i la mine! am spus. 

— Acolo, lângă picior, a spus Annabeth. Să nu-l calci! Apucă-l! 

— Nu vreau să pun mâna pe el! 

Taxiul s-a izbit de parapet şi a derapat cu un zgomot asurzitor. 
Toată maşina s-a cutremurat, scoțând un fum gri de parcă era 
pe punctul de a se dezintegra din cauza presiunii. 

— O să mi se facă rău! le-a avertizat Tyson. 

— Annabeth, am strigat, dă-i lui Tyson rucsacul tău! 

— Ai înnebunit? la ochiul! 

Viespe a tras de volan, iar taxiul s-a îndepărtat de parapet. 
Goneam pe pod spre Brooklyn, mai repede decât orice taxi 
normal. Surorile Gri scrâşneau şi îşi cărau pumni şi zbierau după 
ochi. 

În cele din urmă mi-am strunit nervii. Mi-am smuls o bucată 
de tricou, care oricum se desprindea din pricina arsurilor, şi am 
folosit-o pentru a lua ochiul de pe podea. 

— Cuminte! a strigat Furie, de parcă ar fi ştiut că preţiosul 
obiect e la mine. Dă-mi-l înapoi! 

— Nu, până nu-mi spui tot, i-am zis. Ce-ai vrut să zici cu locul 
pe care îl caut? 

— N-avem vreme! a strigat Vijelie. Accelerez! 

M-am uitat pe fereastră. După cum era de aşteptat, copaci şi 
maşini şi cartiere întregi treceau acum pe lângă noi într-o ceaţă 
gri. leşisem deja din Brooklyn şi treceam prin Long Island. 

— Percy, m-a avertizat Annabeth, n-o să găsească destinaţia 
noastră fără ochi. O să gonim întruna până când ne vom face 
fărâme. 

— Mai întâi să-mi spună, am zis. Dacă nu, deschid fereastra şi 
arunc ochiul în trafic. 

— Nu! s-au văitat Surorile Gri. E prea periculos! 

— Cobor fereastra. 

— Aşteaptă! au ţipat Surorile Gri. 30, 31, 75,12! 

Au scuipat cuvintele astea ca un arbitru de box care numără 
luptătorul căzut. 

— Ce înseamnă asta? am spus. N-are niciun sens! 

— 30, 31, 75, 12! s-a văitat Furie. Asta e tot ce-ţi putem 
spune. Acum, dă-ne ochiul! Aproape că am ajuns în tabără! 


leşisem de pe autostradă, gonind prin zona rurală din nordul 
insulei Long Island. Vedeam Dealul Semizeilor în faţă, cu uriaşul 
pin de pe coamă - copacul Thaliei. 

— Care conţinea forţa vitală a unui erou căzut la datorie. 

— Percy! a spus Annabeth pe un ton mai repezit. Dă-le ochiul 
acum! 

Am hotărât să nu mă cert. Am aruncat ochiul în poala lui 
Viespe. 

Bătrâna l-a smuls, şi l-a vârât în orbită ca pe o lentilă de 
contact şi a clipit. 

— Hei! 

A călcat frâna. Taxiul s-a învârtit de patru sau cinci ori într-un 
nor de fum şi s-a oprit cu un scrâşnet în mij - locul drumului de 
ţară de la poalele Dealului Semizeilor. 

Tyson a dat drumul unei râgâieli colosale. 

— Acum e mai bine. 

— Bine, le-am spus Surorilor Gri. Acum spuneţi-mi ce 
înseamnă acele numere. 

— N-avem vreme! a zis Annabeth deschizând uşa. Acum 
trebuie să ieşim. 

Eram gata să întreb de ce, când am privit spre Dealul 
Semizeilor şi am înţeles. 

Pe coama dealului era un grup de rezidenţi ai taberei. Şi erau 
atacați. 


i Capitolul IV 
In care Tyson se joacă cu focul 


Dacă e să vorbim despre mitologie, un singur lucru urăsc mai 
mult decât grupurile de câte trei babe, şi anume, taurii. 

Vara trecută, luptasem cu Minotaurul pe culmea Dealului 
Semizeilor. De data asta, ce vedeam acolo era şi mai rău. Erau 
doi tauri. Şi nu tauri obişnuiţi, ci de bronz, de mărimea unor 
elefanţi. Şi asta nici nu era cel mai rău. Fireşte că trebuiau să 
scoată şi foc pe nări. 

De îndată ce am ieşit de taxi, Surorile Gri au şters-o înapoi la 
New York, unde viaţa era mai sigură. Nici măcar n-au aşteptat 
bonusul de trei drahme. Ne lăsaseră la marginea drumului. 
Annabeth n-avea la ea nimic în afara rucsacului şi a cuţitului, iar 


Tyson şi cu mine încă mai purtam hainele de sport arse. 

— O, Doamne! a spus Annabeth, privind la lupta aprigă de pe 
deal. 

Ce mă îngrijora cel mai tare nu erau taurii în sine. Sau cei 
zece eroi în armură completă, care luau bătaie în ciuda 
platoşelor de bronz care-i protejau. Mă îngrijorau mai degrabă 
taurii grupaţi de luptă, care împânzeau dealul, ajungând până în 
spatele pinului. Ceea ce n-ar fi trebuit să fie posibil. Granițele 
magice ale taberei nu le permiteau monştrilor să treacă dincolo 
de pinul Thaliei. Dar taurii metalici faceau deja asta. 

Unul dintre eroi a strigat: 

— Patrula de frontieră, la mine! 

Era o voce de fată, arţăgoasă şi familiară. 

Patrula de frontieră? mi-am zis. Tabăra nu avea o patrulă de 
frontieră. 

— E Clarisse, a spus Annabeth. Haide, trebuie s-o ajutăm. 

În mod normal, a sări în ajutorul Clarissei nu era pe lista mea 
de priorităţi. Era unul dintre cei mai mari bătăuşi din tabără. 
Prima dată când ne întâlnisem încercase să-mi bage capul într-o 
toaletă. Era, de asemenea, fiica lui Ares, iar eu avusesem o 
ceartă foarte urâtă cu tatăl ei vara trecută, aşa că acum zeul 
războiului şi toţi copiii lui mă urau de moarte. 

Avea, totuşi, probleme. Războinicii din grupul ei se împrăştiau, 
fugind speriaţi de taurii care atacau. larba ardea pe zone mari în 
jurul pinului. Un erou ţipa şi îşi flutura braţele alergând în cerc, 
cu panaşul de pe coif arzând ca o creastă în flăcări. 

Chiar şi armura Clarissei era arsă. Lupta cu o jumătate de 
suliță, cealaltă jumătate fiind înfiptă inutil în articulaţia metalică 
a umărului unuia dintre tauri. 

* 

Am scos capacul pixului meu. Acesta a început să 
strălucească, devenind mai lung şi mai greu, până când am 
ajuns să ţin în mâini Anaklusmos, sabia de bronz. 

— Tyson, stai aici. Nu vreau să mai rişti. 

— Nu! a spus Annabeth. Avem nevoie de el. 

M-am uitat la ea. 

— E muritor. A avut noroc cu mingile de foc, dar nu poate... 

— Percy, ştii ce-s ăia? Tauri Colchis, făcuţi de însuşi Hefaistos. 
Nu putem lupta cu ei fară crema de protecţie solară SPF 50 000 
a Medeei. Vom fi făcuţi scrum. 


— Fără ce? 

Annabeth a scotocit prin rucsac şi a înjurat. 

— Şi aveam un borcan cu aromă de nucă de cocos tropicală 
pe noptiera de acasă. De ce n-am adus-o? 

Învăţasem cu mult timp în urmă să n-o întreb prea multe pe 
Annabeth. Nu facea decât să-mi sporească confuzia. 

— Uite, nu ştiu despre ce vorbeşti, dar n-am de gând să-l las 
pe Tyson să fie prăjit. 

— Percy... 

— Tyson, stai pe loc, am zis, ridicându-mi sabia. Intru în luptă. 
Tyson a încercat să protesteze, dar eu urcam deja dealul în 
fugă spre Clarisse, care ţipa la patrula ei, încercând să-i grupeze 

într-o falangă. Era o idee bună. Cei câţiva care au auzit-o s-au 
aliniat umăr la umăr, unindu-şi scuturile pentru a forma un zid 
din piele de taur şi din bronz, iar suliţele li se zbârleau deasupra 
ca ţepii unui porc spinos. 

Din păcate, Clarisse adunase doar şase rezidenţi. Ceilalţi 
patru alergau în continuare în cerc, cu coifurile în flăcări. 
Annabeth a fugit spre ei şi a încercat să-i ajute. A momit un taur 
s-o urmărească, apoi a devenit invizibilă, zăpăcindu-l complet pe 
monstru. Celălalt taur a atacat formațiunea Clarissei. 

Eram la jumătatea dealului - nu suficient de aproape pentru 
a-i ajuta. Clarisse nici nu mă văzuse încă. 

Taurul se deplasa periculos de rapid pentru mărimea lui. 
Platoşa de metal îi strălucea în soare. Avea rubine mari cât 
pumnii în loc de ochi şi coame din argint lustruit. Când îşi 
deschidea gura metalică, din ea ieşea o coloană de flăcări albă 
şi fierbinte. 

— Nu părăsiţi formaţia! le-a ordonat Clarisse războinicilor ei. 

Orice s-ar spune, era curajoasă. Era o fată trupeşă, cu ochi 
cruzi ca ai lui Ares, tatăl ei. Părea născută să poarte armura 
grecească de luptă, dar cred că nici măcar ea n-ar fi rezistat 
atacului taurului. 

Din păcate, în acel moment, al doilea taur n-a mai fost 
interesat de Annabeth. S-a răsucit, ajungând în spatele Clarissei, 
unde nu era protejată. 

— În spate! am strigat. Ai grijă! 

N-ar fi trebuit să spun nimic, pentru că n-am făcut decât s-o 
sperii. Taurul nr. 1 s-a izbit de scutul ei şi falanga s-a rupt. 
Clarisse a zburat în spate şi a aterizat pe iarba care ardea 


mocnit. Taurul nr. 1 şi-a continuat atacul, dar nu înainte de a-i 
spulbera pe ceilalţi eroi cu respiraţia sa de foc. Scuturile li s-au 
topit pe braţe. Şi-au aruncat armele şi au fugit în timp ce taurul 
nr. 2 se apropia de Clarisse pentru a-i da lovitura finală. 

Am sărit şi am apucat-o pe Clarisse de curelele armurii. Am 
tras-o la o parte chiar în momentul în care taurul nr. 2 a trecut 
ca un bolid. l-am aplicat o lovitură sănătoasă cu Anaklusmos, 
facându-i o rană adâncă în coaste, dar monstrul doar a scheunat 
şi a gemut, continuându-şi drumul. 

Nu m-a atins deloc, dar simţeam căldura platoşei sale 
metalice. Temperatura corpului său ar fi putut prăji un burrito 
congelat. 

— Dă-mi drumul! a zis Clarisse şi mi-a dat peste mână. 
Blestemat să fii, Percy! 

Am lăsat-o pe o movilă de lângă pin şi m-am întors să înfrunt 
taurii. Eram pe versantul interior al dealului, iar valea în care se 
afla Tabăra Semizeilor era chiar sub noi - cabanele, spaţiile de 
instruire, Casa cea Mare - toate fiind în pericol dacă taurii 
treceau de noi. 

Annabeth le-a dat nişte ordine celorlalţi eroi, spunându-le să 
se răspândească şi să le distragă atenţia taurilor. 

Taurul nr. 1 a alergat, descriind un arc larg, şi s-a îndreptat 
înapoi spre mine. Când a trecut de mijlocul dealului, unde 
hotarul invizibil ar fi trebuit să-l oprească, a încetinit un pic, de 
parcă s-ar fi luptat cu un vânt puternic, apoi a trecut şi şi-a 
continuat drumul. Taurul nr. 2 s-a întors să mă înfrunte, scoțând 
foc din tăietura pe care i-o făcusem. Nu-mi dădeam seama dacă 
simte vreo durere, dar ochii săi rubinii mă fixau de parcă ar fi 
avut ceva personal cu mine. 

Nu puteam lupta cu ambii tauri deodată. 

Prima dată, trebuia să dobor taurul nr. 2, să-i tai capul înainte 
ca taurul nr. 1 să revină. Braţele îmi obosiseră deja. Mi-am dat 
seama cât de mult trecuse de când nu mai exersasem cu 
Anaklusmos şi în ce formă proastă eram. 

Am sărit, dar taurul nr. 2 a aruncat flăcări spre mine. M-am 
rostogolit într-o parte în timp ce aerul se transforma în dogoare 
pură. Tot oxigenul îmi era supt din plămâni. Piciorul mi s-a prins 
de ceva - o rădăcină de copac, poate - şi durerea mi-a paralizat 
glezna. Am reuşit, totuşi, să aplic o lovitură şi am retezat o 
bucată din botului monstrului. A galopat mai departe, furios şi 


dezorientat, dar înainte să apuc să mă bucur prea tare, am 
încercat să stau drept, iar piciorul stâng a cedat. Aveam glezna 
luxată, poate ruptă. 

Taurul nr. 1 m-a atacat direct. Nici vorbă să mă pot da la o 
parte din calea sa. 

Annabeth a strigat: 

— Tyson, ajută-l! 

Undeva, în apropiere, pe creasta dealului, Tyson se jelea: 

— Nu... pot... să... trec! 

— Eu, Annabeth Chase, îţi dau permisiunea să intri în tabără! 

Un tunet a zguduit dealul. Imediat a apărut Tyson; se îndrepta 
spre mine, strigând: 

— Percy are nevoie de ajutor! 

Înainte să apuc să-l împiedic, s-a aruncat între mine şi taur 
tocmai când acesta dezlănţuise o furtună nucleară. 

— Tyson! am strigat. 

Explozia l-a învăluit ca o tornadă roşiatică. | se vedea doar 
silueta întunecată. Eram îngrozitor de sigur că prietenul meu 
tocmai se transformase în cea mai mare brichetă de cărbune din 
lume. 

Dar când focul s-a stins, Tyson era încă acolo, complet 
nevătămat. Nici măcar hainele sale soioase nu erau arse. 
Probabil că taurul era la fel de surprins ca mine, pentru că 
înainte să declanşeze o a doua explozie, Tyson şi-a strâns 
pumnii şi i-a repezit în faţa taurului. 

— VACĂ REA! 

Pumnii lui făcuseră un crater acolo unde fusese botul taurului 
de bronz. Două mici coloane de flăcări i-au ţâşnit din urechi. 
Tyson l-a lovit din nou şi în mâinile sale bronzul s-a mototolit ca 
o folie de aluminiu. Faţa taurului arăta acum ca o păpuşă de 
cârpă întoarsă pe dos. 

— Jos! a strigat Tyson. 

Taurul s-a clătinat şi a căzut pe spate. Picioarele i se mişcau 
încet în aer şi din capul distrus ieşeau aburi prin cele mai 
ciudate locuri. 

Annabeth a alergat să vadă în ce stare eram. 

Îmi simţeam glezna de parcă ar fi fost plină cu acid, dar ea 
mi-a dat să beau nişte nectar olimpian din plosca ei şi am 
început imediat să mă simt mai bine. In aer era miros de ars, şi 
ceva mai târziu mi-am dat seama că venea de la mine. 


Sprâncenele şi părul de pe braţe îmi erau complet pârlite. 

— Celălalt taur? am întrebat. 

Annabeth a arătat la poalele dealului. 

Clarisse avusese grijă de vaca rea nr. 2. O străpunsese în 
piciorul din spate cu o suliță din bronz celest. Acum, cu botul pe 
jumătate distrus şi cu o tăietură adâncă într-o parte, încerca să 
fugă cu încetinitorul, învârtindu-se în cerc ca o figurină de 
carusel. 

Clarisse şi-a scos coiful şi s-a îndreptat spre noi. O şuviţă din 
părul ei castaniu şi aspru fumega, dar n-a părut să observe. 

— Tu... ai stricat... totul! a ţipat la mine. Totul era sub control! 

Eram prea uimit ca să răspund. 

Annabeth a mormăit: 

— Mă bucur să te văd, Clarisse. 

— Aaaah! a ţipat Clarisse. Să nu mai încerci niciodată, dar 
niciodată, să mă salvezi! 

— Clarisse, a spus Annabeth, colegii tăi sunt răniţi. 

Asta a facut-o să se dezmeticească. Chiar şi Clarissei îi păsa 
de soldaţii aflaţi sub comanda sa. 

— Mă voi întoarce, a mârâit, apoi a plecat târându-şi 
picioarele ca să evalueze pagubele. 

M-am holbat la Tyson. 

— N-ai murit. 

Tyson a privit în pământ, parcă jenat. 

— Îmi pare rău. Am vrut să ajut. N-am ascultat de tine. 

— E vina mea, a spus Annabeth. N-am avut de ales. A trebuit 
să-l las să traverseze hotarul ca să te salveze. Altfel ai fi murit. 

— Să-l laşi să traverseze hotarul? am întrebat. Dar... 

— Percy, mi-a zis, te-ai uitat vreodată la Tyson cu atenţie? 
Adică... la faţă. Ignoră ceața şi uită-te cu adevărat la el. 

Ceaţa... îi facea pe oameni să vadă numai ceea ce creierele 
lor puteau procesa. Ştiam că îi poate păcăli şi pe semizei, dar... 

M-am uitat la faţa lui Tyson. N-a fost uşor. Întotdeauna îmi 
fusese greu să-l privesc direct, deşi nu înţelegeam de ce. 
Crezusem că e doar din pricină că avea mereu unt de arahide 
între dinţii strâmbi. 

Am încercat să mă concentrez asupra nasului lui mare, 
borcănat, apoi mi-am mutat privirea un pic mai sus, la ochii 
săi... 

Nu, nu la ochii săi. 


La singurul ochi. La ochiul mare, căprui, aflat chiar în mijlocul 
frunţii, cu gene groase şi lacrimi mari care se scurgeau pe ambii 
obraji. 

— Tyson, m-am bâlbâit. Eşti un... 

— Un ciclop, m-a ajutat Annabeth. Un copil, după cum arată. 
Probabil de aceea n-a putut trece hotarul la fel de uşor ca taurii. 
Tyson este unul dintre orfanii fară adăpost. 

— Ce anume? 

— Îi întâlneşti în mai toate oraşele mari, a spus Annabeth fară 
chef. Sunt... greşeli, Percy. Progenituri ale spiritelor naturii şi ale 
zeilor... Ei bine, în special ale unui anumit zeu... şi nu sunt 
întotdeauna nişte copii reuşiţi. Nimeni nu-i vrea. Sunt aruncaţi. 
Cresc singuri pe străzi. Nu ştiu cum te-a găsit, dar, în mod 
evident, te place. Ar trebui să-l ducem la Chiron, să decidă ce e 
de făcut. 

— Dar focul... Cum...? 

— E ciclop. 

Annabeth s-a oprit, de parcă şi-ar fi amintit ceva neplăcut. 

— Lucrează la fierăria zeilor. Trebuie să fie imuni la foc. Asta 
am încercat să-ţi spun. 

Eram complet şocat. Cum de nu realizasem care-i treaba cu 
Tyson? 

Dar n-aveam prea mult timp de gândire. Întreg versantul 
dealului era cuprins de flăcări. Eroii răniţi aveau nevoie de 
îngrijiri. Aveam doi tauri de bronz distruşi de care trebuia să 
scăpăm - şi nu cred că ar fi încăput în coşurile noastre de gunoi 
normale. 

Clarisse s-a întors şi şi-a şters funinginea de pe frunte. 

— Jackson, dacă tu crezi că te descurci, ridică-te. Trebuie să 
transportăm răniții la Casa cea Mare, să-i spunem lui Tantal ce s- 
a întâmplat. 

— Tantal? am întrebat. 

— Responsabilul cu activităţile, a spus Clarisse nerăbdătoare. 

— Chiron e responsabilul cu activităţile. Şi unde-i Argus? E 
şeful celor de la pază. Ar trebui să fie aici. 

Clarisse a făcut o faţă acră. 

— Argus a fost concediat. Aţi lipsit cam mult. Lucrurile se mai 
schimbă. 

— Dar Chiron... Îi antrenează pe puşti să lupte cu monştri de 
peste trei mii de ani. Nu se poate să fi dispărut pur şi simplu. Ce 


s-a întâmplat? 

— Asta s-a întâmplat, a izbucnit Clarisse. 

A arătat spre copacul Thaliei. 

Toţi rezidenții cunoşteau povestea copacului. Cu şase ani în 
urmă, Grover, Annabeth şi încă doi semizei pe nume Thalia şi 
Luke ajunseseră în Tabăra Semizeilor urmăriţi de o armată de 
monştri. Când au fost încolţiţi pe culmea dealului, Thalia, una 
dintre fiicele lui Zeus, a rămas să-i înfrunte pentru ca prietenii ei 
să ajungă la adăpost. Fiind pe moarte, lui Zeus, tatăl ei, i s-a 
făcut milă şi a preschimbat-o într-un pin. Spiritul ei întărise 
hotarele magice ale taberei, protejând-o de monştri. De atunci, 
pinul se afla aici, puternic şi sănătos. 

Dar acum se ofilise. O grămadă de ace moarte zăceau la 
rădăcina copacului. In centrul trunchiului, cam la un metru de 
sol, era o urmă de mărimea unei găuri de glonţ, din care curgea 
o sevă verde. 

Mi-a îngheţat inima. Acum înţelegeam de ce tabăra era în 
pericol. Hotarele magice slăbeau pentru că acel copac al Thaliei 
era pe moarte. 

Cineva îl otrăvise. 


_ Capitolul V 
In care mă aleg cu un nou coleg de cabană 


Vi s-a întâmplat vreodată să ajungeţi acasă şi să vă 
descoperiţi camera răvăşită? De parcă o persoană cu intenţii 
onorabile (bună, mamă!) ar fi încercat „să facă curăţenie” şi 
dintr-odată nu mai găseşti nimic? Şi chiar dacă nu lipseşte 
nimic, ai senzaţia ciudată că cineva ţi-a cotrobăit printre lucruri 
şi a şters praful peste tot cu soluţie pentru mobilă cu aromă de 
lămâie... 

Cam aşa m-am simţit la revederea Taberei Semizeilor. 

La suprafaţă, lucrurile nu păreau deloc diferite. Casa cea Mare 
era tot acolo, cu frontonul ei albastru şi cu veranda care o 
înconjura. Câmpurile de căpşuni încă se coceau la soare. 
Aceleaşi clădiri greceşti cu şiruri de coloane albe erau 
împrăştiate prin vale - amfiteatrul, arena de luptă, pavilionul de 
luat masa cu vedere spre estuarul Long Island Sound. ŞI, 
cuibărite între pădure şi pârâu, erau aceleaşi cabine - o 


combinaţie trăsnită de douăsprezece clădiri, fiecare 
reprezentând câte un zeu din Olimp. 

Dar acum pericolul plutea în aer. lţi dădeai seama că ceva nu 
e în regulă. In loc să joace volei pe nisip, consilierii şi satirii 
făceau grămezi de arme în magazia cu scule. Driade înarmate 
cu arcuri şi săgeți discutau nervoase la marginea codrului. 
Pădurea avea un aspect bolnăvicios, iarba de pe pajişte era de 
un galben pal, iar urmele de foc de pe Dealul Semizeilor arătau 
ca nişte cicatrici urâte. 

Cineva îşi bătuse joc de cel mai frumos loc din lume şi nu 
eram... ei bine, nu eram în culmea fericirii. 

In drum spre Casa cea Mare, am recunoscut o mulţime de 
puşti de vara trecută. Nimeni nu s-a oprit să ne vorbească. 
Nimeni nu ne-a urat bun venit. Unii au făcut ochii mari când l-au 
văzut pe Tyson, dar cei meii mulţi pur şi simplu treceau întristaţi 
şi îşi vedeau de treburi - aduceau mesaje, duceau săbii la 
ascuţit. Tabără părea o şcoală militară. Şi credeţi-mă, ştiu despre 
ce vorbesc. Am fost dat afară din câteva şcoli. 

Nimic din toate astea nu contau pentru Tyson. Era absolut 
fascinat de tot ce vedea. 

— Ce-i aia? a oftat. 

— Grajdurile pentru pegaşi, i-am răspuns. Caii înaripaţi. 

— Ce-i aia? 

— Aăă... astea sunt toaletele. 

— Ce-i aia? 

— Cabanele rezidenţilor. Dacă nu se ştie cine e părintele tău 
olimpian, eşti repartizat în cabana lui Hermes - cea maro, de 
acolo - până când se hotărăşte al cui fiu eşti. Apoi, odată ce se 
află, eşti repartizat în grupul tatălui sau al mamei tale. 

M-a privit cu venerație. 

— TU... ai o cabană? 

— Numărul trei. l-am arătat o clădire mică, gri, din piatră de 
mare. 

— Locuieşti cu prietenii tăi în cabană? 

— Nu. Nu, sunt singur. 

N-aveam chef să-i explic. 

Adevărul era jenant: eram singur în cabana aceea pentru că 
n-ar fi trebuit să exist. Cei Trei Zei - Zeus, Poseidon şi Hades - 
făcuseră un pact după cel de-al Doilea Război Mondial să nu 
meii aibă copii cu muritoarele. Eram meii puternici decât 


semizeii obişnuiţi. Eram prea imprevizibili. Când ne enervam, 
aveam tendinţa de a provoca probleme... cum ar fi cel de-al 
Doilea Război Mondial. Pactul Celor Trei fusese încălcat doar de 
două ori - când Zeus o concepuse pe Thalia şi când Poseidon mă 
concepuse pe mine. Noi n-ar fi trebuit să ne naştem. 

Thalia fusese transformată într-un pin la vârsta de 
doisprezece ani. Cât despre mine... ei bine, făceam tot posibilul 
să nu-i urmez exemplul. Aveam coşmaruri legate de lucrul în 
care m-ar fi transformat Poseidon dacă aş fi fost vreodată la un 
pas de moarte - în plancton, probabil. Sau într-un smoc plutitor 
de alge. 

Când am ajuns la Casa cea Mare, l-am găsit pe Chiron în 
apartamentul lui, ascultând muzica sa preferată din anii '60 în 
timp ce-şi făcea bagajele. 

Cred că ar trebui să vă explic... Chiron este un centaur. De la 
brâu în sus arată ca un bărbat obişnuit de vârstă mijlocie, cu păr 
castaniu, creţ, şi o barbă neîngrijită. De la brâu în jos, e un 
armăsar alb. Poate trece drept om când îşi înghesuie jumătatea 
inferioară într-un scaun cu rotile magic. De fapt, s-a dat drept 
profesorul meu de latină în clasa a şasea. Dar de cele mai multe 
ori, dacă plafoanele sunt suficient de înalte, preferă înfăţişarea 
de centaur. 

De-ndată ce l-a văzut, Tyson a îngheţat. 

— Ponei! a strigat, total extaziat. 

Chiron s-a întors, părând ofensat. 

— Poftim? 

Annabeth a alergat şi l-a îmbrăţişat. 

— Chiron, ce se întâmplă? Doar nu... pleci? 

Vocea îi tremura. Chiron era ca un al doilea tată pentru ea. 

Chiron i-a ciufulit părul şi i-a zâmbit afectuos. 

— Bună, copilă. Uite-l şi pe Percy! Doamne, da' ştiu c-ai 
crescut ceva într-un an! 

Am înghiţit în sec. 

— Clarisse a zis că ai fost... că ai fost... 

— Concediat. Ochii lui Chiron străluceau, ironici. Păi trebuia 
găsit un vinovat. Stăpânul Zeus a fost foarte supărat. Copacul 
creat din spiritul fiicei lui, otrăvit! Domnul D. A trebuit să 
pedepsească pe cineva. 

— In afară de el însuşi, vrei să spui, am mâărâit. Doar gândul la 
directorul taberei, domnul D., mă scotea din sărite. 


— Dar e o nebunie! a strigat Annabeth. Chiron, e imposibil să 
fi avut vreo legătură cu otrăvirea copacului Thaliei! 

— Cu toate astea, a oftat Chiron, unii locuitori ai Olimpului nu 
meii au încredere în mine, date fiind împrejurările. 

— Ce împrejurări? am întrebat. 

Faţa lui Chiron s-a întunecat. A băgat un dicţionar latin-englez 
în desaga pentru şa, în timp ce muzica lui Frank Sinatra continua 
să se audă din CD player. 

Tyson încă îl meii privea uimit pe Chiron. A scâncit de parcă ar 
fi vrut să-l mângâie pe Chiron, dar îi era teamă să se apropie. 

— Un ponei? 

Chiron a pufnit. 

— Tinere ciclop! Sunt centaur. 

— Chiron, am spus. Dar copacul? Ce s-a întâmplat? 

A clătinat din cap cu tristeţe. 

— Otrava folosită împotriva pinului Thaliei provine din Lumea 
Subpământeană, Percy. E un tip de venin pe care nici măcar eu 
nu l-am mai întâlnit. Trebuie să fi venit de la un monstru care 
sălăşluieşte în adâncul gropilor Tartarului. 

— Atunci ştim cine e de vină. Cro... 

— Abţine-te să invoci numele conducătorului titanilor, Percy. 
Mai ales aici şi acum. 

— Dar vara trecută a încercat să provoace un război civil în 
Olimp! Asta trebuie să fie tot ideea lui. L-a pus pe trădătorul 
acela de Luke s-o facă. 

— Se poate, a spus Chiron. Dar mă tem că sunt tras la 
răspundere pentru că n-am preîntâmpinat toate astea şi nu am 
nicio soluţie. Copacul mai are de trăit doar câteva săptămâni, 
asta dacă nu... 

— Dacă nu, ce? a întrebat Annabeth. 

— Nu, a spus Chiron. E o idee prostească. Întreaga vale e 
afectată de puterea otrăvii. Hotarele magice slăbesc. Tabăra ca 
atare este pe moarte. Există o singură sursă de magie suficient 
de puternică pentru a inversa efectul otrăvii şi s-a pierdut cu 
secole în urmă. 

— Despre ce-i vorba? am spus. Vom porni în căutarea ei! 

Chiron a închis desaga. A oprit CD playerul. Apoi s-a întors şi 
mi-a pus mâna pe umăr, privindu-mă drept în ochi. 

— Percy, trebuie să-mi promiţi că nu vei acţiona pripit. l-am 
spus mamei tale că preferam să nu vii defel aici, vara asta. E 


mult prea periculos. Dar acum, că eşti aici, stai aici. Antrenează- 
te serios. Învață să lupţi. Dar nu pleca. 

— De ce? am întrebat. Vreau să fac ceva! Nu pot lăsa pur şi 
simplu graniţele să se dezintegreze. Intreaga tabără va i... 

— Invadată de monştri, a spus Chiron. Da, mă tem că aşa va 
fi. Dar nu trebuie să te laşi ispitit să acţionezi pripit! Ar putea fi o 
capcană a conducătorului titanilor. 

Aminteşte-ţi de vara trecută! Era să-ţi pierzi viaţa. 

Asta aşa era, dar, cu toate astea, doream din tot sufletul să 
dau o mână de ajutor. Doream, de asemenea, ca zeul Cronos să 
plătească. 

Cum să zic, ai crede că cel care-i conducea pe titani şi-a 
învăţat lecţia din vremuri imemoriale, când fusese răsturnat de 
către zei. Ai crede că, dacă fusese ciopârţit într-un milion de 
bucăţi şi aruncat în cea meii întunecată parte a Lumi 
Subpământene, i se sugerase subtil că nu-l dorea nimeni. Dar 
nu. Pentru că era nemuritor, era încă în viaţă acolo, în fundul 
Tartarului - în chinuri veşnice, tânjind să se întoarcă şi să se 
răzbune pe cei din Olimp. Nu putea acţiona pe cont propriu, dar 
se pricepea de minune să-i zăpăcească pe muritori şi chiar pe 
zei, ca să facă treburile necurate în locul lui. 

Otrăvirea trebuie să fi fost opera lui. Cine ar mai fi putut fi 
atât de josnic încât să atace copacul Thaliei, singurul lucru 
rămas în urma unei eroine care îşi dăduse viaţa ca să-şi salveze 
prietenii? 

Annabeth se străduia să nu plângă. Chiron i-a şters o lacrimă 
de pe obraz. 

— Rămâi cu Percy, copilă, a spus. Protejează-l. Profeţia - să nu 
uiţi! 

— Aşa... aşa voi face. 

— Aăăă... l-am spus. Să fie vorba de profeția superpericuloasă 
care mă priveşte, dar despre care zeii v-au interzis să-mi vorbiţi? 

Niciun răspuns. 

— Da, am murmurat. Întrebam şi eu. 

— Chiron... a zis Annabeth. Mi-ai spus că zeii te-au făcut 
nemuritor numai atât timp cât eşti necesar în instruirea eroilor. 
Dacă te dau afară din tabără... 

— Jură că vei face tot ce îţi stă în putinţă pentru a-l feri pe 
Percy de pericol, a insistat. Jură pe râul Styx. 

— Jur... jur pe râul Styx, a spus Annabeth. 


Afară a bubuit un tunet. 

— Foarte bine, a spus Chiron. 

Părea să se fi relaxat un pic. 

— Poate că voi fi reabilitat şi mă voi întoarce. Până atunci, voi 
merge să-mi vizitez rudele sălbatice din Everglades. E posibil să 
ştie vreun leac de care am uitat, în orice caz, voi sta în exil până 
când problema asta se va rezolva... într-un fel sau altul. 

Annabeth şi-a înăbuşit un suspin. 

Chiron a bătut-o stângaci pe umăr. 

— Gata, gata, copilă. Trebuie să încredinţez siguranţa voastră 
domnului D. Şi noului responsabil de activităţi. Trebuie să 
sperăm... Ei bine, poate că nu vor distruge tabăra atât de 
repede pe cât mă tem. 

— Oricum, cine e tipul ăsta, Tantal? am întrebat. Cum 
îndrăzneşte să-ţi fure slujba? 

Un corn a răsunat peste vale. Nu-mi dădusem seama cât era 
de târziu. Era timpul ca rezidenții să se strângă la cină. 

— Mergeţi, a spus Chiron. Îl veţi întâlni la pavilion. Voi lua 
legătura cu mama ta, Percy, şi îi voi spune că eşti la adăpost. 
Fără îndoială că e îngrijorată de-acum. Nu uita de avertismentul 
meu! Eşti în pericol. Să nu crezi nicio clipă că cel care-i conduce 
pe titani te-a uitat! 

Spunând asta, a ieşit tropăind din apartament şi a luat-o pe 
hol, cu Tyson care striga după el: 

— Poneiule! Nu pleca! 

Mi-am dat seama că uitasem să-i spun lui Chiron despre visul 
meu cu Grover. Acum era prea târziu. Cel mai bun profesor pe 
care îl avusesem vreodată plecase... poate pentru totdeauna. 

Tyson a început să se smiorcăie aproape la fel de tare ca 
Annabeth. 

Am încercat să le spun că va fi bine, dar nici măcar eu nu 
credeam asta. 

* 

Soarele apunea în spatele pavilionului pentru luat masa, iar 
rezidenții veneau dinspre cabane. Stăteam la umbra unei 
coloane de marmură şi îi priveam cum se adună. 

Annabeth era încă destul de zdruncinată, dar ne-a promis că 
va vorbi cu noi mai târziu, apoi a plecat să se alăture fraților ei 
din cabana Atenei - o duzină de băieţi şi fete cu păr blond şi 
ochi cenuşii, ca ai ei. Annabeth nu era cea mai mare, dar era în 


tabără de mai mulţi ani ca oricine altcineva. Îţi puteai da seama 
uitându-te la colierul ei de tabără - o mărgea pentru fiecare 
vară, iar Annabeth avea şase. Nimeni nu-i contesta dreptul de-a 
conduce. 

Urma Clarisse, care îi conducea pe cei din cabana lui Ares. 
Avea un braţ imobilizat într-o eşarfa şi o tăietură urâtă pe obraz, 
dar întâlnirea cu taurii de bronz nu părea s-o fi afectat în vreun 
alt fel. Cineva îi lipise o hârtie pe spate, pe care scria „MUGEŞTI, 
FATĂ! “ Dar nimeni din cabana ei nu s-a obosit să-i spună. 

După ei urma cabana lui Hefaistos - şase băieţi conduşi de 
Charles Beckendorf, un puşti afro-american masiv în vârstă de 
cincisprezece ani. Avea mâini mari cât nişte mănuşi de baseball, 
o faţă aspră şi ochii întredeschişi pentru că trebuia să privească 
în forja de fierărie toată ziua. Era destul de OK odată ce ajungeai 
să-l cunoşti, dar nimeni nu-i spunea Charlie sau Chuck sau 
Charles. Majoritatea îi spuneau pur şi simplu Beckendorf. Se 
zvonea că poate construi orice. Ajungea să-i dai o bucată de 
metal şi putea fauri o sabie tăioasă sau un robot războinic sau o 
fântână muzicală pentru grădina bunicii. Absolut orice. 

Au venit şi celelalte cabane: Demetra, Apollo, Afrodita, 
Dionysos. Naiadele au apărut dinspre lacul de canotaj. Driadele 
au ieşit din copaci. Dinspre pajişte au venit o duzină de satiri 
care mi-au amintit dureros de Grover. 

Am avut mereu o slăbiciune pentru satiri. Când erau în 
tabără, trebuiau să facă tot felul de munci ciudate pentru 
domnul D., directorul, dar cea mai importantă îndatorire a lor 
avea legătură cu lumea de afară. Ei erau căutătorii taberei. 
Mergeau sub acoperire în şcoli din toată lumea în căutare de 
potenţiali semizei şi îi însoțeau în tabără. Aşa îl întâlnisem pe 
Grover. Fusese primul care îşi dăduse seama cine sunt. 

După ce satirii au intrat în pavilionul de luat masa, cabana 
Hermes a încheiat cortegiul. Erau întotdeauna cei mai numeroşi. 
Vara trecută fuseseră conduşi de Luke, cel care luptase cu Thalia 
şi cu Annabeth pe coama Dealului Semizeilor. O vreme, înainte 
ca Poseidon să mă recunoască drept fiu, locuisem în cabana 
Hermes. Luke îmi câştigase încrederea... apoi încercase să mă 
omoare. 

Acum cabana Hermes era condusă de Travis şi Connor Stoll. 
Nu erau gemeni, dar semănau într-atât, că nici nu conta. Nu-mi 
aminteam niciodată care e mai în vârstă. Erau înalţi şi slabi, cu 


smocuri de păr castaniu care le intrau în ochi. Purtau tricouri 
portocalii cu Tabăra Semizeilor, scoase din pantalonii largi, şi 
aveau trăsăturile poznaşe ale tuturor copiilor lui Hermes: 
sprâncene răsucite, zâmbete sarcastice, o sclipire în ochi, ori de 
câte ori te priveau, de parcă erau mereu pe punctul de a-ţi 
arunca o pocnitoare sub cămaşă. Mi se păruse întotdeauna 
amuzant că zeul hoţilor avea copii care purtau numele de 
familie Stolll, dar singura dată când le-am pomenit de sista lui 
Travis şi Connor ei m-au privit inexpresiv, de parcă n-ar fi înţeles 
gluma. 

De îndată ce au ajuns şi ultimii rezidenţi, l-am condus pe 
Tyson în mijlocul pavilionului. Conversaţiile au încetat. Capetele 
s-au întors spre noi. 

— Pe ăsta cine l-a mai chemat? a murmurat cineva de la 
masa lui Apollo. 

M-am uitat într-acolo, dar nu mi-am dat seama cine vorbise. 

De la masa principală s-a auzit o voce familiară, vorbind 
tărăgănat: 

— Măi să fie, e chiar Peter Johnson. S-a zis cu pacea mea. 

Am scrâşnit din dinţi. 

— Percy Jackson... domnule. 

Domnul D. Işi sorbea coca-cola dietetică. 

— Da. Sau, cum spuneţi voi, tinerii: mă rog. 

Purta obişnuita sa cămaşă hawaiiană cu imprimeu de leopard, 
pantaloni scurţi şi pantofi de tenis cu şosete negre. Cu burtica şi 
cu faţa lui roşie umflată, arăta ca un turist din Las Vegas care a 
pierdut nopţile prin cazinouri. În spatele lui, un satir agitat 
decojea boabele de struguri şi i le dădea zeului una câte una. 

Numele adevărat al domnului D. Este Dionysos. E zeul vinului. 
Zeus îl numise director al Taberei Semizeilor ca să stea pe uscat 
o sută de ani - drept pedeapsă 


1 Joc de cuvinte între Stoll şi stole, care înseamnă „furat” 


pentru că umblase după anumite nimfe ale pădurii pe care nu 
se cuvenea să le atingă. 

Alături de el, unde obişnuia să şadă Chiron (sau să stea în 
picioare, când îşi lua forma de centaur), era cineva pe care nu-l 
mai văzusem - un bărbat palid, îngrozitor de slab, într-o 
salopetă portocalie jerpelită de puşcăriaş. Pe buzunar se putea 


citi numărul 0001. Avea cearcăne vinete, unghii murdare şi un 
păr cărunt tuns prost, de parcă ultima dată fusese tăiat cu 
maşina de tuns iarba. M-a fixat şi ochii lui mi-au dat fiori. 
Părea... detaşat. Furios şi frustrat şi flămând în acelaşi timp. 

— Cu băiatul ăsta, i-a spus Dionysos, trebuie să ai mare grijă. 
E copilului lui Poseidon. 

— Ah? a spus prizonierul. Deci el e. 

După tonul vocii era clar că el şi Dionysos discutaseră deja pe 
larg despre mine. 

— Sunt Tantal, a spus omul, zâmbind rece. În misiune specială 
aici până... Ei bine, până când stăpânul meu, Dionysos, decide 
altceva. Şi, Perseu Jackson, mă aştept să te abţii să ne mai faci 
probleme. 

— Probleme? am întrebat. 

Dionysos a pocnit din degete. Pe masă a apărut un ziar - 
prima pagină a ediţiei de azi a New York Post. Era o poză cu 
mine din albumul anual scos de Colegiul Meriwether. Eram prea 
supărat ca să pot citi titlul portocaliu strălucitor, cu dislexia 
mea, dar bănuiam ce scrie. Ceva de genul: un dement în vârstă 
13 ani incendiază o şcoală. 

— Da, probleme, a spus Tantal cu satisfacţie. Ai provocat 
destule probleme vara trecută, din câte înţeleg. 

Eram prea furios ca să vorbesc. Era vina mea că zeii aproape 
declanşaseră un război civil? 

Un satir s-a apropiat nervos şi a pus o farfurie cu grătare în 
faţa lui Tantal. Noul responsabil cu activităţile s-a lins pe buze. S- 
a uitat la cupa sa goală şi a zis: 

— Bere de rădăcini. Rezerva specială a lui Barg. 1967. 

Sticla s-a umplut cu un lichid spumos. Tantal a întins ezitant 
mâna, de parcă s-ar fi temut ca paharul să nu fie fierbinte. 

— Haide, vechi prieten, a spus Dionysos, cu o sclipire ciudată 
în ochi. Poate că acum vei reuşi. 

Tantal a întins mâna după pahar, dar acesta s-a îndepărtat 
înainte să-l atingă. Câteva picături de bere s-au vărsat şi Tantal 
a încercat să le apuce cu degetele, dar picăturile s-au îndepărtat 
ca argintul viu înainte să le atingă. A mormăit şi s-a întors la 
farfuria cu grătare. A luat o furculiţă şi a încercat s-o înfigă într-o 
bucată de piept, dar farfuria a alunecat pe masă şi a zburat 
direct în vasul pentru jar. 

— La naiba! a bombănit Tantal. 


— Ah, a spus Dionysos, cu falsă compasiune în voce. Poate în 
câteva zile. Crede-mă, bătrâne, faptul că lucrezi în tabăra asta e 
o tortură în sine. Sunt sigur că vechiul blestem va dispărea în 
cele din urmă. 

— În cele din urmă, a murmurat Tantal, holbându-se la cola 
dietetică a lui Dionysos. Ai idee cum ţi se usucă gâtul după trei 
mii ani? 

— Tu eşti spiritul din Câmpiile Pedepsei, am spus. Cel care stă 
în lac, cu pomul fructifer deasupra, dar nu poţi mânca sau bea. 

Tantal mi-a zâmbit dispreţuitor. 

— E şti un adevărat savant, nu-i aşa, băiete? 

— Trebuie să fi făcut ceva cu adevărat oribil pe când erai în 
viaţă, am spus, uşor impresionat. Oare ce? 

Ochii lui Tantal s-au îngustat. In spatele lui, satirii scuturau din 
cap cu putere, încercând să mă avertizeze. 

— Voi fi cu ochii pe tine, Percy Jackson, a spus Tantal. Nu 
vreau să am probleme în tabăra mea. 

— Tabăra dumneavoastră are deja probleme... domnule. 

—Ah, du-te şi stai jos, Johnson, a oftat Dionysos. Cred că 
aceea e masa ta - cea la care nimeni nu vrea să stea... 

Faţa îmi ardea, dar am ştiut că nu trebuie să răspund înapoi. 
Dionysos era un copil mare, dar era un copil mare super- 
puternic şi nemuritor. 

— Haide, Tyson, am spus. 

— O, nu, a spus Tantal. Monstrul rămâne aici. Trebuie să 
hotărâm ce să facem cu el. 

— Numele lui este Tyson! am izbucnit. 

Noul responsabil cu activităţile a ridicat o sprânceană. 

— Tyson a salvat tabăra, am insistat. l-a învins pe taurii de 
bronz. Altfel ei ar fi facut-o una cu pământul. 

— Da, a oftat Tantal, şi ce păcat ar fi fost! 

Dionysos a chicotit. 

— Lasă-ne, a ordonat Tantal, până decidem soarta acestei 
creaturi. 

Tyson m-a privit temător cu ochiul său mare, dar ştiam că nu 
pot ignora un ordin de la directorii taberei... nu pe faţă, în orice 
caz. _ 

— Sunt chiar aici, uriaşule, l-am asigurat. Nu-ţi face griji. lţi 
găsim noi un culcuş pentru la noapte. 

Tyson a dat din cap. 


— Te cred. Eşti prietenul meu. 

Asta m-a făcut să mă simt şi med vinovat. 

M-am târât la masa lui Poseidon şi m-am prăbuşit pe bancă. O 
nimfa a pădurii mi-a adus o farfurie cu pizza olimpiană cu 
măsline şi cârnaţi picanţi, dar nu-mi era foame. Trecusem pe 
lângă moarte de două ori într-o zi. Reuşisem să închei emul 
şcolar cu un dezastru total. Tabăra Semizeilor avea probleme 
serioase şi Chiron îmi spusese să nu fac nimic în privinţa sista. 

Nu m-am simţit foarte recunoscător, dar am dus mâncarea, 
aşa cum era obiceiul, până la vasul de bronz şi am aruncat o 
parte în foc. 

— Poseidon, am murmurat, acceptă ofranda mea. 

Şi trimite-mi un ajutor, dacă tot veni vorba, m-am rugat în 
tăcere. Te rog. 

Fumul de la pizza arsă s-a transformat în ceva parfumat - 
mirosul brizei marine curate amestecat cu cel de flori sălbatice - 
dar habar n-aveam dacă asta însemna că tata mă asculta cu 
adevărat. 

M-am întors la loc. Nu credeam că lucrurile pot merge mult 
mai rău, dar apoi Tantal l-a pus pe unul dintre satiri să sufle în 
cornul din scoică pentru a ne face atenţi la anunţuri. 

* 

— Da, în regulă, a spus Tantal odată ce discuțiile au încetat. 
Încă o masă gustoasă! Sau cel puțin aşa mi s-a spus. 

În timp ce vorbea, a întins mâna spre farfuria care fusese 
umplută din nou, parcă sperând că mâncarea n-ar fi băgat de 
seamă ce facea, dar n-a fost cazul. Mâncarea a alunecat pe 
masă de îndată ce el a ajuns la o palmă distanță. 

— Şi în prima mea zi în funcţie, a continuat, aş dori să spun ce 
pedeapsă plăcută este să mă aflu aici. Pe parcursul verii, sper să 
torturez - ăăă... să interacţionez cu fiecare rezident. Arătaţi atât 
de bine, că îmi vine să vă mănânc. 

Dionysos a aplaudat politicos, ceea ce a atras câteva aplauze 
anemice din partea satirilor. 

Tyson era tot în capul mesei, părând jenat, dar de fiecare dată 
când încerca să nu mai fie în centrul atenţiei, Tantal îl trăgea 
înapoi. 

— Şi acum, nişte schimbări! Tantal le-a zâmbit strâmb 
rezidenţilor. Reinstituim cursele de care! 

Au izbucnit murmure la toate mesele - de încântare, teamă şi 


neîncredere. 

— Ştiu, a continuat Tantal, ridicând vocea, că aceste curse au 
fost întrerupte acum câţiva ani din cauza unor... ăăă, probleme 
tehnice. 

— Trei decese şi douăzeci şi şase de mutilări, a zis cineva de 
la masa Apollo. 

— Da, da! a spus Tantal. Dar ştiu că vă veţi bucura alături de 
mine şi veţi saluta revenirea acestei tradiţii în tabără. Laurii de 
aur vor merge la carele câştigătoare în fiecare lună. Echipele se 
pot înregistra dimineaţă! Prima cursă va avea loc peste trei zile. 
Vă vom scuti de majoritatea activităţilor cotidiene ca să vă 
puteţi pregăti carele şi să vă alegeţi caii. O, şi v-am spus că cei 
din cabana echipei victorioase vor fi scutiţi de la toate muncile 
în luna în care câştigă? 

S-a stârnit rumoare - fară muncă la bucătărie o lună întreagă? 
Fără rânit la grajduri? Oare vorbea serios? 

Pe urmă, ultima persoană de la care mă aşteptam să se 
opună a facut-o. 

— Dar, domnule! a spus Clarisse. 

Părea îngrijorată, dar stătea la masa Ares. Câţiva rezidenţi au 
chicotit când au văzut hârtia cu „MUGEŞTI, FATA!” de pe spatele 
ei. 

— Cum rămâne cu sarcina de patrulare? Adică, dacă 
abandonăm totul pentru a ne pregăti carele... 

— Ah, eroina zilei! a exclamat Tantal. Clarisse cea curajoasă, 
care a învins de una singură taurii de bronz! 

Clarisse a clipit, apoi s-a înroşit. 

— Aăăă, n-am făcut... 

— Şi modestă. Tantal a zâmbit. Nu-ţi face grij i, draga mea! 
Aceasta este o tabără de vară. Suntem aici ca să ne distrăm, nu- 
i aşa? 

— Dar copacul... 

— lar acum, a spus Tantal, în timp ce mai mulţi dintre colegii 
Clarissei au tras-o înapoi în scaun, înainte să trecem la focul de 
tabără şi la cântare, o mică problemă administrativă. Percy 
Jackson şi Annabeth Chase au considerat oportun, pentru nu ştiu 
ce motiv, să aducă chestia asta aici. 

Tantal a arătat spre Tyson. 

S-au auzit murmure neliniştite printre rezidenţi. O mulţime de 
ochi m-au privit pe furiş. Îmi venea să-l omor pe Tantal. 


— Acum, se ştie, a spus, ciclopii au reputaţia unor monştri 
însetaţi de sânge cu o capacitate mentală redusă. În condiţii 
normale, aş elibera această fiară în pădure şi v-aş pune s-o 
vânaţi cu torţe şi sulițe. Dar cine ştie? Poate că acest ciclop nu e 
la fel de oribil ca majoritatea fraţilor săi. Până se va dovedi 
demn de a fi nimicit, avem nevoie de un loc unde să-l ţinem! M- 
am gândit la grajduri, dar asta ar nelinişti caii. În cabana lui 
Hermes, poate? 

Tăcere la masa Hermes. Travis şi Connor Stoll au devenit 
brusc foarte interesaţi de faţa de masă. Nu-i puteam învinui. 
Cabana lui Hermes era mereu plină până la refuz. N-aveau cum 
să primească un ciclop de un metru nouăzeci înălţime. 

— Haideţi, acum, ne-a certat Tantal. E posibil ca monstrul să 
poată face unele treburi casnice. Aveţi sugestii cu privire la locul 
unde ar trebui adăpostită o astfel de bestie? 

Dintr-odată, tuturor li s-a tăiat răsuflarea. 

Tantal s-a îndepărtat surprins de Tyson. Tot ce am putut face a 
fost să mă holbez neîncrezător la lumina verde, strălucitoare, 
care era pe cale să-mi schimbe viaţa - o imagine holografică 
orbitoare care a apărut deasupra capului lui Tyson. 

Cu un nod în stomac, mi-am amintit ce-mi spusese Annabeth 
despre ciclopi, că sunt progenituri ale spiritelor naturii şi ale 
zeilor... ei bine, ale unui anumit zeu, în general... 

Deasupra lui Tyson se rotea un trident verde strălucitor - 
acelaşi simbol care apăruse deasupra mea în ziua când Poseidon 
mă recunoscuse ca fiu. 

A urmat un moment de tăcere şi uimire. 

Să fii recunoscut era un eveniment rar. Unii rezidenţi îl 
aşteptau în zadar toată viaţa. Când fusesem recunoscut de 
Poseidon vara trecută, toată lumea îngenunchease cu respect. 
Dar acum ei l-au imitat pe Tantal, iar acesta se prăpădea de râs. 

— Ei bine! Cred că acum ştiu unde să punem bestia. Pentru 
numele zeilor, asemănarea e izbitoare! 

Toată lumea a râs, cu excepţia lui Annabeth şi a câtorva dintre 
prietenii mei. 

Tyson n-a părut să observe. Era prea intrigat, încercând să 
atingă tridentul strălucitor de deasupra capului care începea să 
pălească. Era prea nevinovat ca să înţeleagă cum e batjocorit, 
cât de cruzi pot fi oamenii. 

Dar eu înţelegeam. 


Aveam un nou coleg de cabană. Fratele meu vitreg era un 
monstru. 


i Capitolul VI 
In care suntem atacați de porumbeii demonici 


Următoarele câteva zile au fost un chin, întocmai cum dorise 
Tantal. 

În primul rând, a fost mutarea lui Tyson în cabana lui 
Poseidon, acesta chicotind la fiecare cincisprezece secunde şi 
repetând: Percy e fratele meu? de parcă tocmeli ar fi câştigat la 
loterie. 

— Ăăă... Tyson, îi răspundeam. Nu e atât de simplu. 

Dar n-aveai ce-i explica. Era în al nouălea cer. lar eu... oricât 
de mult mi-ar fi plăcut uriaşul, nu puteam să nu mă simt jenat. 
Ruşinat. Gata, am spus-o. 

Tatăl meu, atotputernicul Poseidon, îi făcuse ochi dulci vreunui 
spirit al naturii şi Tyson era rezultatul. Citisem miturile despre 
ciclopi. Chiar mi-am adus aminte că adesea erau copiii lui 
Poseidon. Dar niciodată nu realizasem că asta făcea... să fim 
rude. Până când Tyson n-a ajuns să locuiască în patul de lângă al 
meu. 

lar comentariile celorlalţi rezidenţi.... Dintr-odată, nu mai 
eram Percy Jackson, tipul cel cool, care salvase fulgerul lui Zeus 
vara trecută. Acum eram Percy Jackson, amărâtul care e frate cu 
un monstru. 

— Nu e fratele meu adevărat! protestam când Tyson nu era 
prezent. E mai degrabă un frate vitreg din partea monstruoasă a 
familiei. Cum ar fi... un frate vitreg îndepărtat sau aşa ceva. 

Nimeni nu m-a crezut. 

Recunosc - eram furios pe tata. Mă simţeam de parcă faptul 
că eram fiul lui devenise un fel de farsă. 

Annabeth a încercat să mă facă să simt mai bine. A sugerat 
să ne unim într-o echipă pentru cursa de care, ca să mai uităm 
de probleme. 

Să nu mă înţelegeţi greşit. Amândoi îl uram pe Tantal şi ne 
faceam griji cu privire la tabără. Dar nu ştiam ce e de făcut. 
Până când nu veneam cu vreun plan genial ca să salvăm 
copacul Thaliei, ne-am gândit că puteam accepta ideea curselor 


de care. În fond, mama lui Annabeth, Atena, inventase carul. 
Tatăl meu crease caii. 

Împreună am fi fost invincibili. 

Într-o dimineaţă stăteam lângă lacul cu canoe, schiţând 
modele de care, când nişte glumeţi din cabana Afroditei au 
trecut şi m-au întrebat dacă n-am nevoie de nişte rimei pentru 
ochiul meu... „Ah, scuze, pentru amândoi ochii. “ 

În timp ce se îndepărtau hlizindu-se, Annabeth a mormăit: 

— Ignoră-i, Percy. Nu-i vina ta că fratele tău e un monstru. 

—Nu e fratele meu! am izbucnit. Şi nu e un monstru! 
Annabeth şi-a ridicat sprâncenele. 

— Hei, nu te enerva pe mine! Şi, dacă e să fim corecţi, este 
un monstru. 

— Ei bine, tu i-ai dat permisiunea să intre în tabără. 

— Pentru că era singura cale de a-ţi salva viaţa! Adică... îmi 
pare rău, Percy. Nu mă aşteptam ca Poseidon să-l recunoască. 
Ciclopii sunt cei mai înşelători, mai perfizi... 

— Nu e adevărat! Ce ai, de fapt, cu ciclopii? 

Urechile lui Annabeth s-au înroşit. Aveam senzaţia că îmi 
ascunde ceva - ceva de rău. 

— Las-o baltă, a spus. Acum, axul carului... 

— ÎI tratezi ca pe o creatură oribilă, i-am spus. Mi-a salvat 
viaţa. 

Annabeth şi-a aruncat creionul şi s-a ridicat. 

—Atunci, poate că ar trebui să construieşti cu el carul. 

— Poate că ar trebui. 

— Bine! 

— Bine! 

A plecat ca o furtună, lăsându-mă şi mai necăjit ca înainte. 

* 


În următoarele două zile am încercat să-mi iau eliberez 
mintea de probleme. 

Silena Beauregard, una dintre cele mai frumoase fete din 
cabana Afroditei, mi-a dat prima lecție de călărie pe un pegas. 
Mi-a explicat că exista un singur cal înaripat nemuritor pe nume 
Pegas, care încă rătăceşte liber undeva, în cer, dar care de-a 
lungul timpului dăduse naştere mai multor progenituri, niciuna 
atât de iute sau de curaj oasă ca el, dar numite toate după 
primul şi cel meii măreț. 

Ca fiu al Zeului Mării, nu-mi plăcea să fiu în aer. Tatăl meu era 


rival cu Zeus. Încercam să mă feresc pe cât posibil de teritoriul 
stăpânului cerului. 

Dar să călăreşti pe un cal înaripat era ceva diferit. Nu mă 
simţeam nici pe departe la fel de neliniştit ca într-un avion. 
Poate pentru că tata crease caii din spuma mării, aşa că ei 
reprezentau un fel de... teritoriu neutru. Le înţelegeam 
gândurile. N-am fost surprins când pegasul meu a galopat pe 
deasupra copacilor sau a urmărit un stol de pescăruşi într-un 
nor. 

Problema era că şi Tyson dorea să călărească „puii de ponei”, 
dar pegaşii se speriau la apropierea lui. Le-am spus, folosind 
telepatia, că Tyson nu-i va răni, dar nu m-au crezut. Asta l-a 
făcut pe Tyson să plângă. 

Singura persoană din tabără care n-avea nicio problemă cu 
Tyson era Beckendorf din cabana lui Hefaistos. Zeul fierar 
lucrase întotdeauna cu ciclopi la fierăria sa, aşa că Beckendorf l- 
a luat pe Tyson la armurărie ca să-l înveţe prelucrarea metalelor. 
A spus că-l va învăţa pe Tyson să creeze obiecte magice ca un 
maestru în cel mai scurt timp. 

După prânz, mă antrenam în arenă cu cei din cabana lui 
Apollo. Mânuirea săbiei fusese întotdeauna punctul meu forte. 
Oamenii spuneau că sunt meii bun decât orice rezident din 
ultima sută de ani, cu excepţia, poate, a lui Luke. Oamenii mă 
comparau mereu cu Luke. 

l-am bătut pe băieţii lui Apollo cu uşurinţă. Ar fi trebuit să-i 
înfrunt pe cei din cabanele lui Ares şi a Atenei, deoarece aveau 
cei meii buni luptători cu sabia, dar nu mă înţelegeam cu 
Clarisse şi cu fraţii ei, iar după cearta cu Annabeth, nu doream 
s-o văd. 

M-am dus la ora de tir cu arcul, chiar dacă mă descurcam 
groaznic, şi nu era la fel fară Chiron ca profesor. La arte şi 
meserii am început un bust din marmură al lui Poseidon, dar a 
început să semene cu Sylvester Stallone, aşa că am abandonat. 
Am escaladat peretele de escaladă în timp ce scuipa lavă şi se 
cutremura. lar serile faceam parte din patrula de frontieră. Chiar 
dacă Tantal insistase să lăsăm baltă încercarea de a proteja 
tabăra, câţiva dintre rezidenţi n-au renunţat, punând la punct un 
program în funcţie de timpul liber pe care-l aveam la dispoziţie. 

M-am aşezat pe coama Dealului Semizeilor şi am urmărit 
driadele mergând de colo-colo, cântându-i pinului aflat pe 


moarte. Satirii şi-au adus naiurile şi au cântat melodii magice 
din natură şi, pentru o vreme, acele pinului au părut să se 
înzdrăvenească. Florile de pe deal au mirosit un pic meii bine, 
iar iarba a părut mai verde, dar de îndată ce muzica s-a oprit, 
boala s-a simţit din nou în aer. Tot dealul părea infectat, 
stingându-se din cauza otrăvii care ajunsese la rădăcinile 
copacului. 

Cu cât stăteam meii mult acolo, cu atât mă înfuriam mai tare. 

Luke era de vină. Mi-am amintit zâmbetul lui viclean, 
cicatricea făcută de dragon pe faţa lui. Se prefăcuse că e 
prietenul meu, şi în tot acest timp fusese sluga numărul unu a 
lui Cronos. 

Mi-am deschis palma. Cicatricea făcută de Luke vara trecută 
se decolora, dar încă se vedea - o rană albă, în formă de 
asterisc, unde mă înţepase scorpionul lui. 

M-am gândit la ce-mi spusese Luke chiar înainte de-a încerca 
să mă omoare: „La revedere, Percy. Urmează o nouă Epocă de 
Aur. Tu nu vei face parte din ea” 

* 

Noaptea am avut şi mai multe vise cu Grover. 

Uneori, doar frânturi de voce. O dată, l-am auzit spunând: 
„Este aici”. 

Altă dată: „îi plac oile”. 

Am vrut să-i spun lui Annabeth despre visele mele, dar m-aş fi 
simţit prost. Cum adică, „îi plac oile”? M-ar fi crezut nebun. 

În noaptea de dinaintea cursei, Tyson şi cu mine am terminat 
de construit carul. Era dat naibii. Tyson făcuse piesele metalice 
în armurărie. Eu şlefuisem lemnul şi asamblasem carul. Era 
colorat în albastru şi alb, cu valuri desenate pe părţile laterale şi 
un trident pictat în faţă. După toată munca, părea corect ca 
Tyson să meargă cu mine, deşi ştiam că asta nu le va plăcea 
cailor, iar greutatea lui Tyson ne va încetini. 

Pe când mergeam la culcare, Tyson mi-a spus: 

— E şti supărat? 

Mi-am dat seama că eram încruntat. 

— Nu. Nu sunt supărat. 

S-a pus pe pat şi a rămas tăcut. Trupul era mult prea lung 
pentru patul său. Când şi-a tras pe el cuvertura, picioarele i s-au 
ivit în partea de jos. 

— Sunt un monstru. 


— Nu spune asta. 

— Nu-i nimic. Voi fi un monstru bun. Atunci nu va trebui să 
mai fii supărat. 

N-am ştiut ce să zic. M-am uitat la tavan şi am simţit că mor şi 
eu încet, împreună cu copacul Thaliei. 

— Chestia e... că n-am mai avut un frate vitreg. Am încercat 
să nu-mi schimb tonalitatea vocii. Este foarte ciudat pentru 
mine. Şi sunt îngrijorat în legătură cu tabăra. Şi un alt prieten 
de-al meu, Grover... ar putea fi în pericol. Simt că ar trebui să 
fac ceva pentru a-l ajuta, dar nu ştiu ce. 

Tyson n-a spus nimic. 

— Îmi pare rău, i-am spus. Nu-i vina ta. Sunt supărat pe 
Poseidon. Mă simt de parcă... de parcă încearcă să mă facă de 
râs, de parcă încearcă să ne compare sau aşa ceva, şi nu înţeleg 
de ce. 

Am auzit un huruit profund. Tyson sforăia. 

Am oftat. 

— Noapte bună, uriaşule. 

Şi am închis ochii. 

* 

În visul meu, Grover purta o rochie de mireasă. 

Nu i se potrivea prea bine. Rochia era prea lungă şi tivul era 
murdar de noroi uscat. Decolteul îi tot cădea de pe umeri. Un 
voal zdrențuit îi acoperea faţa. 

Era într-o încăpere umedă dintr-o peşteră, luminată doar de 
torţe. Într-un colţ era un pat, iar în celălalt, un vechi război de 
tesut, în care era o bucată de pânză albă pe jumătate ţesută. 

Grover mă fixa, de parcă aş fi fost o emisiune TV pe care o 
aştepta. 

— Mulţumesc zeilor! a scâncit. Mă auzi? 

Mie, celui din vis, mi-a luat ceva timp să-i răspund. 

Încă priveam în jur, măsurând cu privirea tavanul cu 
stalactite, simțind duhoarea de oi şi capre, auzind mărâitul, 
mormăitul şi behăitul care păreau să vină din spatele unui 
bolovan cât un frigider care bloca unica ieşire din încăpere, de 
parcă în spatele ei ar fi fost o peşteră mult mai mare. 

— Percy? a spus Grover. Te rog, n-am puterea să-ţi transmit o 
imagine mai bună. Trebuie să mă asculţi! 

— Te aud, am spus. Grover, ce se întâmplă? 

Din spatele bolovanului, o voce monstruoasă a strigat: 


— Scumpete! Ai terminat? 

Grover a tresărit. A strigat cu glas subţire: 

— Încă nu, dragă! Meii sunt câteva zile! 

— Ah! N-au trecut încă două săptămâni? 

— N-nu, dragă. Doar cinci zile. Au mai rămas douăsprezece. 

Monstrul a tăcut, încercând poate să calculeze. Cred că se 
descurca chiar mai rău ca mine la aritmetică, pentru că a zis: 

— Bine, dar grăbeşte-te! Vreau să PRIVEEEEESC sub vălul ăla, 
he, he, he. 

Grover s-a întors spre mine. 

— Trebuie să mă ajuţi! N-avem vreme! Sunt blocat în peştera 
asta. Pe o insulă de pe mare. 

— Unde? 

— Nu ştiu exact! Am mers în Florida şi am făcut stânga. 

— Poftim? Cum ai... 

— E o capcană! a spus Grover. Asta e motivul pentru care 
niciun satir nu s-a mai întors din misiune. Este cioban, Percy! Şi 
o are. Magia sa naturală e atât de puternică, încât miroase 
întocmai ca Marele Zeu Pan! Satirii vin aici şi sunt prinşi şi 
mâncaţi de Polifem! 

— Poli-cine? 

— De ciclop! a spus Grover, exasperat. Aproape scăpasem. 
Ajunsesem tocmai până în Sf. Augustin. 

— Dar te-a urmărit, am spus, amintindu-mi primul vis. Şi te-a 
prins într-un magazin cu accesorii de nuntă. 

— Exact, a spus Grover. Se pare că a funcţionat legătura mea 
empatică. Uite, rochia asta de mireasă e singurul lucru care m-a 
ţinut în viaţă. El crede că miros bine, dar i-am spus că era doar 
parfum cu aromă de capră. Slavă zeilor că nu vede foarte bine. 
Ochiul său e încă pe jumătate orb de ultima dată când cineva i l- 
a scos. Dar în curând îşi va da seama ce sunt. Mi-a dat doar 
două săptămâni pentru a-mi termina trena de mireasă şi devine 
nerăbdător! 

— Stai o clipă. Ciclopul crede că eşti... 

— Da! s-a tânguit Grover. Crede că sunt o femeie ciclop şi 
vrea să se căsătorească cu mine! 

În alte împrejurări, aş fi izbucnit în râs, dar vocea Grover era 
foarte serioasă. Tremura de frică. 

— O să vin să te salvez, i-am promis. Unde eşti? 

— Pe, normal! 


— Ce mare? 

— Ţi-am spus! Nu ştiu exact! Şi, Percy... ăăă, îmi pare rău, dar 
această legătură empatică... Ei bine, n-am avut de ales. Emoţiile 
noastre sunt legate acum. Dacă mor... 

— Să nu-mi spui că o să mor și eu. 

— Păi... poate că nu. S-ar putea să trăieşti câţiva ani într-o 
stare vegetativă. Dar ar fi mult meii bine dacă m-ai scoate de 
aici. 

— Scumpete! a urlat monstrul. E timpul pentru cină! Mmm, 
mmm, carne de oaie! 

Grover a scâncit. 

— Trebuie să plec. Grăbeşte-te! 

— Aşteaptă! Ai spus că ceva e aici. Ce anume? 

— N-avem vreme! Vise plăcute! Nu mă lăsa să mor! 

Visul s-a întrerupt şi m-am trezit brusc. Era dimineaţa 
devreme. Tyson se holba la mine, cu ochiul său mare şi căprui 
plin de îngrijorare. 

— Eşti bine? m-a întrebat. 

Vocea lui m-a făcut să mă-nfior, căci semăna perfect cu vocea 
monstrului pe care-l auzisem în vis. 

* 

În dimineaţa cursei aerul era cald şi umed. Ceaţa se lăsase pe 
pământ ca aburul în saună. Milioane de păsări s-au adăpostit în 
copaci - nişte porumbei dolofani, gri şi albi, doar că nu 
gângureau ca nişte porumbei obişnuiţi. Scoteau nişte scârţâituri 
metalice enervante care îmi aminteau de sonarele submarinelor. 

Pista de curse fusese construită într-o zonă cu iarbă, între 
câmpul de tir cu arcul şi pădure. Cabana lui Hefaistos folosise 
taurii de bronz, care erau complet domesticiţi de când li se 
dăduse la cap, pentru a ara o pistă ovală în câteva minute. 

Existau rânduri de bănci din piatră pentru spectatori - Tantal, 
satiri, câteva driade şi toţi rezidenții care nu participau. Domnul 
D n-a apărut. Nu se trezea niciodată înainte de zece. 

— În regulă! a spus Tantal când echipele au început să se 
strângă. 

O naiadă îi adusese un platou mare cu produse de patiserie şi, 
în timp ce Tantal vorbea, mâna sa dreaptă urmărea un ecler cu 
ciocolată de-a curmezişul mesei juriului. 

— Ştiţi cu toţii regulile. O pistă de patru sute de metri. Două 
tururi pentru a câştiga. Doi cai la un car. Fiecare echipă e 


formată dintr-un conducător şi un luptător. Sunt permise armele. 
Loviturile sub centură sunt de dorit, dar încercaţi să nu omorâţi 
pe nimeni! Tantal ne-a zâmbit de parcă am fi fost cu toţii nişte 
copii obraznici. Orice omor va atrage după sine o pedeapsă 
aspră: fară prăjituri la focul de tabără timp de o săptămână! 
Acum, pregătiţi-vă carele! 

Beckendorf a condus echipa lui Hefaistos pe pistă. Aveau un 
car frumos făcut din bronz şi fier - şi la fel şi caii, care erau 
automate magice, la fel ca taurii Colchis. N-aveam nicio îndoială 
că Beckendorf instalase tot felul de capcane mecanice şi mai 
multe opţiuni de lux decât la un Maserati complet echipat. 

Carul celor din cabana Ares era roşu ca sângele şi era tras de 
două schelete de cai sinistre. Clarisse a urcat la bord cu un braţ 
de sulițe, mingi cu ţepi, gheare de fier şi o grămadă de alte 
jucării periculoase. 

Carul lui Apollo era dichisit, grațios, făcut numai din aur şi tras 
de doi minunaţi cai Palomino. Luptătorul lor era înarmat cu un 
arc, deşi promisese să nu tragă săgeți obişnuite, ascuţite, spre 
ceilalţi conducători. 

Carul lui Hermes era verde şi părea vechi, de parcă n-ar meii 
fi fost scos din garaj de ani de zile. Nu arăta special, dar era 
condus de fraţii Stoll şi m-am cutremurat gândindu-mă ce 
trucuri murdare puneau la cale. 

Mai rămânea carul Atenei, condus de Annabeth, şi al meu. 

Înainte de începerea cursei, am încercat să mă apropii de 
Annabeth şi să-i povestesc visul meu. 

S-a înviorat când am pomenit de Grover, dar când i-am spus 
ce-mi zisese, a părut să fie iar distantă, suspicioasă. 

— Încerci să-mi distragi atenţia, a conchis. 

— Poftim? Nici vorbă! 

— Sigur că da! De parcă Grover a dat din întâmplare peste 
singurul lucru care ar putea salva tabăra. 

— Ce vrei să spui? 

Şi-a dat ochii peste cap. 

— Întoarce-te la carul tău, Percy. 

— Nu inventez nimic. Are probleme, Annabeth. 

A ezitat. Vedeam că încearcă să se decidă dacă să aibă 
încredere în mine sau nu. În ciuda certurilor noastre ocazionale, 
trecusem prin multe împreună. Şi ştiam că nu vrea ca Grover să 
păţească ceva rău. 


— Percy, o legătură empatică e foarte greu de realizat. Adică, 
e mult meii probabil să fi visat într-adevăr... 

— Oracolul, am spus. Am putea consulta Oracolul. 

Annabeth s-a încruntat. 

Vara trecută, înainte de misiunea mea, vizitasem spiritul acela 
ciudat care locuia în podul Casei celei Mari şi acesta făcuse o 
profeție care se adeverise aşa cum nu m-aş fi aşteptat 
niciodată. Experienţa aceea mă urmărise luni de zile. Annabeth 
ştia că n-aş fi sugerat să mergem acolo dacă n-aş fi vorbit 
serios. 

Înainte de-a răspunde, s-a auzit cornul. 

— Concurenţi! a strigat Tantal. Pe locuri! 

Vorbim mai târziu, mi-a spus Annabeth, după ce câştig. 

În timp ce mă întorceam la carul meu, am observat că o 
grămadă de porumbei se adunaseră în copaci - uguind ca 
nebunii, făcând pădurea să răsune. Nimeni nu părea să-i mai fi 
observat, dar pe mine mă nelinişteau. Ciocurile lor aveau o 
scânteiere stranie. Ochii lor păreau mai strălucitori decât cei ai 
păsărilor normale. 

Tyson se chinuia să ţină caii sub control. A trebuit să le 
vorbesc mult timp până să se potolească. 

„E un monstru, stăpâne!” mi s-au plâns. 

„E fiul lui Poseidon”, le-am spus. „La fel ca... ei bine, la fel ca 
mine. “ 

„Nu!” au insistat. „Un monstru! Un mâncător de cai! Nu e de 
încredere!” 

„O să primiţi cuburi de zahăr la finalul cursei”, am spus. 

„Cuburi de zahăr?” 

„Cuburi de zahăr foarte mari. Şi fân. V-am spus că vă dau 
fân?” 

În cele din urmă, au fost de acord să-i înham. 

Dacă n-aţi mai văzut un car grecesc, aflaţi că e construit 
pentru viteză, nu pentru siguranţă sau confort. Practic, este un 
coş de lemn deschis la spate, montat pe un ax, între două roţi. 
Cel care-l conduce stă în picioare tot timpul şi simte toate 
denivelările de pe drum. Carul e făcut dintr-un lemn atât de uşor 
încât, dacă îţi pierzi echilibrul când iei o curbă strânsă, e foarte 
probabil să te răstomi, zdrobind şi carul laolaltă cu tine. 

E mult mai palpitant decât să te dai cu skateboardul. 

Am luat frâiele şi am dus carul la linia de start. l-am dat lui 


Tyson un par de trei metri şi i-am spus că sarcina lui era să 
împingă celelalte care dacă s-ar fi apropiat prea mult şi să 
pareze orice obiect pe care ar fi încercat să-l arunce în noi. 

— Nu lovesc poneii cu băţul, a insistat. 

— Nu, i-am răspuns. Şi nici oamenii, dacă se poate. Vom face 
o cursă corectă. Ai grij ă doar să nu fiu deranj at de nimic şi 
lasă-mă să mă concentrez la condusul carului. 

— Vom câştiga! a spus radiind. 

„Mom fi bătuţi măr m-am gândit, dar trebuia să încerc. Doream 
să le arăt celorlalţi... ei bine, nu ştiu nici eu ce anume. Că Tyson 
era un tip de treabă? Că nu-mi era ruşine să fiu văzut cu el în 
public? Sau poate faptul că nu mă răniseră cu toate glumele şi 
poreclele lor. 

În timp ce carele se aliniau, în pădure se strângeau şi mai 
mulţi porumbei cu ochi strălucitori. Ţipau atât de tare încât 
rezidenții din tribune au început să-i observe, privind agitaţi la 
copacii care tremurau sub greutatea păsărilor. Tantal nu părea 
îngrijorat, dar a trebuit să ridice glasul ca să acopere zgomotul. 

— Concurenţi? a strigat. Pe locuri! 

A făcut un semn cu mâna şi s-a dat semnalul de pornire. 
Carele s-au trezit, zgomotoase, la viaţă. Copitele au scormonit 
pământul. Multimea a aplaudat. 

Aproape imediat s-a auzit un zgomot puternic. M-am uitat 
înapoi tocmai la timp ca să văd carul lui Apollo răsturnându-se. 
Carul lui Hermes îl lovise - poate din greşeală, poate nu. 
Concurenţii au fost aruncaţi în aer, dar caii au intrat în panică şi 
au tras carul aurit într-o parte, de-a curmezişul pistei. Echipa lui 
Hermes, Travis şi Connor Stoll, au început să râdă de bucurie, 
dar n-a durat mult. Caii lui Apollo au intrat într-ai lor şi carul lui 
Hermes s-a răsturnat, la rându-i, lăsând în urmă o grămadă de 
lemne rupte şi patru cai cabraţi în praf. 

Două care doborâte în primii şase metri. Îmi plăcea acest 
sport. 

Mi-am îndreptat din nou atenţia în faţă. Ne descurcam bine, 
fiind înaintea carului lui Ares, dar carul lui Annabeth era cu mult 
înaintea noastră. Deja întorcea în jurul primului stâlp, iar colegul 
ei, care purta sulița, a rânjit şi ne-a făcut cu mâna, strigând: 

— Pa, pa! 

Carul lui Hefaistos recupera, de asemenea, teren. 

Beckendorf a apăsat un buton şi în laterala carului său s-a 


deschis un panou. 

— Îmi pare rău, Percy, mi-a strigat. Trei seturi de bile cu 
lanţuri au fost proiectate direct spre roţile noastre. Ne-ar fi 
distrus complet dacă Tyson nu le-ar fi îndepărtat cu o lovitură 
rapidă de par. Le-a dat celor din carul lui Hefaistos o lovitură 
zdravănă şi i-a făcut să alunece de-a curmezişul pistei în timp ce 
noi mergeam înainte. 

— Bravo, Tyson! am strigat. 

— Păsări! a urlat. 

— Ce? 

Mergeam atât de iute, încât era greu să auzi sau să vezi ceva, 
dar Tyson a arătat spre pădure şi am văzut ce-l îngrijora. 
Porumbeii îşi luaseră zborul din copaci. Formaseră o spirală ca o 
tornadă uriaşă, îndreptându-se spre pistă. 

„Nu-i mare lucru”, mi-am spus. „Sunt doar porumbei.” 

Am încercat să mă concentrez asupra cursei. 

Făcusem prima tură, roţile scrâşneau sub noi, carul ameninţa 
să se răstoarne, dar eram acum la doar zece metri în spatele lui 
Annabeth. Dacă m-aş fi putut apropia încă puţin, Tyson şi-ar fi 
putut folosi parul... 

Luptătorul lui Annabeth nu mai zâmbea. Şi-a scos o suliță din 
colecţie şi a ţintit spre mine. 

Era pe punctul de-a arunca când am auzit ţipete. 

Porumbeii roiau deasupra - erau mii, şi îi bombardau pe 
spectatorii din tribune, atacând celelalte care. Beckendorf era 
înconjurat. Luptătorul său încerca să gonească păsările, dar nu 
vedea nimic. Carul a ieşit de pe pistă şi a început să brăzdeze 
câmpurile de căpşuni. Din caii mecanici ieşea fum. 

În carul lui Ares, Clarisse i-a dat un ordin răstit luptătorului ei, 
care a aruncat repede o plasă de camuflaj peste coşul lor. 
Păsările mişunau în jur, ciuguleau şi sfâşiau mâinile luptătorului 
care încerca să ţină plasa, dar Clarisse doar a scrâşnit din dinţi şi 
şi-a văzut de drum. Caii ei scheletici părea imuni la orice venea 
din afară. Porumbeii le-au ciugulit orbitele goale şi le-au 
zburătăcit printre coaste în z adar, căci armăsarii au continuat 
să alerge. 

Spectatorii n-au fost la fel de norocoşi. Păsările ciuguleau 
orice petic vizibil de piele, înnebunindu-i pe toţi. 

Acum, că păsările se mai apropiaseră, era clar că nu era 
vorba de porumbei normali. Aveau nişte ochi rotunzi şi 


răutăcioşi. Ciocurile erau din bronz şi, judecând după scâncetele 
rezidenţilor, trebuie să fi fost ascuţite rău. 
— Păsări stimfalienel! a strigat Annabeth. 
A încetinit şi şi-a tras carul alături de al meu. 
— O să-i ciugulească pe toţi până la os dacă nu le alungăm! 
— Tyson, am spus, ne întoarcem! 
— Mergem pe contrasens? a întrebat. 


1 Păsări uriaşe, înzestrate cu ciocuri de aramă şi gheare 
ascuţite de bronz, care pustiau ţinutul din jurul lacului Stimfalos, 
omorând oameni şi hrănindu-se cu carnea lor. Au fost ucise de 
către Hercule. 


— Întotdeauna, am mormăit, dar am îndreptat carul spre 
tribune. 

Carul lui Annabeth mergea alături de noi. A strigat: 

— Eroi, la arme! 

Dar nu eram sigur că o aude cineva din cauza cârâitului 
păsărilor şi a haosului general. 

Am ţinut frâiele cu o mână şi am reuşit s-o scot pe 
Anaklusmos. 

Un val de păsări s-a repezit spre faţa mea, clămpănind din 
ciocurile de metal. Le-am făcut bucăţi din zbor; au explodat într- 
un nor de praf şi pene, dar meii rămăseseră milioane. Una m-a 
ciupit de fund şi aproape că am căzut din car. 

N ici Annabeth nu era med norocoasă. Cu cât ne apropiam de 
tribune, cu atât se îndesea norul de păsări. 

Unii spectatori au încercat să riposteze. Rezidenţii cabanei 
Atenei cereau scuturi. Arcaşii lui Apollo şi-au scos arcurile şi 
săgețile, gata să distrugă pericolul, dar pentru că erau prea 
mulţi rezidenţi amestecați cu păsările, nu era prea sigur să 
tragă. 

— Sunt prea multe! i-am strigat lui Annabeth. Cum scăpăm de 
ele? 

A înjunghiat un porumbel cu cuțitul. 

— Hercule a folosit zgomotele! Clopotele de alamă! Le-a 
speriat cu cel mai sinistru sunet pe care l-a putut produce... 

Ochii i s-au mărit. 

— Percy... Colecţia lui Chiron! 

Am priceput imediat. 


— Crezi că va funcţiona? 

l-a încredinţat luptătorului ei frâiele şi a sărit în carul meu, de 
parcă ar fi fost cel mai uşor lucru din lume. 

— Către Casa cea Mare! E singura noastră şansă! 

Clarisse tocmai trecuse linia de sosire fară să întâmpine vreo 
rezistenţă; părea să fi observat abia acum cât de gravă era 
problema păsărilor. 

Când ne-a văzut îndepărtându-ne, a strigat: 

— Fugiţi? Lupta se dă aici, laşilor! 

Şi-a scos sabia şi a pornit atacul asupra tribunelor. 

Am mânat caii la galop. Carul a trecut huruind peste 
câmpurile de căpşuni, apoi peste terenul de volei şi s-a oprit 
brusc în faţa Casei celei Mari. Annabeth şi cu mine ne-am 
repezit înăuntru, străbătând în goană holul, spre apartamentul 
lui Chiron. 

CD-playerul său era încă pe noptieră. La fel şi CD-urile sale 
preferate. 

L-am luat pe cel mai respingător pe care l-am putut găsi, 
Annabeth a smuls CD-player-ul şi am ieşit împreună. 

La pista de curse, carele erau în flăcări. Rezidenţi răniţi 
fugeau în toate părţile, urmăriţi de păsări care le rupeau hainele 
şi le smulgeau părul, în timp ce Tantal vâna produse de patiserie 
în tribune, strigând din când în când: 

— Totul e sub control! Nu vă faceţi griji! 

Am oprit lângă linia de sosire. Annabeth a pregătit CD-player- 
ul. M-am rugat ca bateriile să fie încărcate. 

Am apăsat butonul PLAY, pornind muzica preferată a lui 
Chiron - All-Time Greatest Hits ale lui Dean Martin. Dintr-odată, 
în aer s-au auzit viori şi alămuri şi o grămadă de tipi suspinând 
în italiană. 

Porumbeii demonici au luat-o razna. Au început să zboare în 
cerc, lovindu-se unii de alţii de parcă ar fi vrut să se sinucidă. 
Apoi au abandonat pista cu totul şi au zburat spre cer într-un 
imens val plumburiu. 

— Acum! a strigat Annabeth. Arcaşi! 

Având ţinte clare, arcaşii lui Apollo au acţionat fară cusur. 
Majoritatea puteau trage cinci sau şase săgeți deodată. In 
câteva minute, pământul s-a umplut de cadavrele porumbeilor 
cu ciocuri de bronz, iar supraviețuitorii erau departe, ca o dâră 
de fum la orizont. Tabăra fusese salvată, dar priveliştea nu era 


plăcută. Majoritatea carelor erau complet distruse. Mai toată 
lumea fusese rănită şi sângera din cauza numeroaselor ciupituri. 
Copiii din cabana Afroditei ţipau, deoarece coafurile le fuseseră 
distruse, iar păsările li se uşuraseră pe haine. 

— Bravo! a spus Tantal, dar nu se uita la mine sau la 
Annabeth. Avem primul nostru câştigător! 

S-a dus la linia de sosire şi i-a dat Clarissei laurii de aur pentru 
câştigarea cursei; ea părea şocată. 

S-a întors şi mi-a zâmbit. 

— Şi-acum, să-i pedepsim pe scandalagii care au deranj at 
cursa. 


_ Capitolul VII 
In care accept daruri de la un străin 


După părerea lui Tantal, păsările stimfaliene îşi văzuseră pur 
şi simplu de treabă în pădure şi nu ne-ar fi atacat dacă 
Annabeth, Tyson şi cu mine nu le-am fi deranjat conducând atât 
de prost carele. 

Era atât de nedrept încât i-am spus lui Tantal să meargă să 
vâneze o gogoaşă, ceea ce n-a ajutat la îmbunătăţirea stării sale 
de spirit. Ne-a pedepsit să lucrăm la bucătărie - să frecăm oale 
şi platouri toată după-amiaza în bucătăria subterană, laolaltă cu 
harpiile de serviciu. Harpiile foloseau lavă în loc de apă ca să 
obţină o extracurăţenie şi ca să ucidă 99,9% dintre germeni, aşa 
că Annabeth şi cu mine am fost nevoiţi să purtăm mănuşi şi 
şorţuri de azbest. 

Tyson n-avea nicio probemă. A început să frece cu mâinile 
goale, dar Annabeth şi cu mine a trebuit să ne chinuim ore 
întregi; era o muncă periculoasă, mai ales că aveam tone de 
farfurii suplimentare. Tantal comandase un banchet special de 
prânz pentru a sărbători victoria carului condus de Clarisse - o 
masă completă, cu păsări stimfaliene ale morţii prăjite într-o 
manieră rustică. 

Singurul lucru bun legat de pedeapsa noastră era că ne 
oferea lui Annabeth şi mie un duşman comun şi mult timp 
pentru discuţii. După ce i-am povestit din nou visul cu Grover, a 
dat semne că începe să mă creadă. 

— Dacă într-adevăr a găsit-o, a murmurat ea, şi dacă am 


putea s-o obţinem... 

— Stai, am spus. Te porţi de parcă... chestia pe care Grovera 
găsit-o, orice ar fi, e singurul lucru din lume care ar putea salva 
tabăra. Despre ce-i vorba? 

— Îţi dau un indiciu. Ce obţii când tunzi un berbec? 

— Dezordine? 

A oftat. 

— Lână. Blana unui berbec se numeşte şi lână. Şi dacă se 
întâmplă să fie de aur... 

— Lâna de Aur. Vorbeşti serios? 

Annabeth a aruncat în lavă o farfurie cu oase de păsări 
moarte. 

— Percy, îţi aduci aminte de Surorile Gri? Spuneau că ştiu 
locul unde se află ceea ce cauţi. Şi au pomenit de lason. Acum 
trei mii de ani, i-au spus cum să găsească Lâna de Aur. Cunoşti, 
desigur, povestea lui lason şi a argonauţilor? 

— Da, am spus. E un film vechi cu schelete de lut. 

Annabeth şi-a dat ochii peste cap. 

— O, pe zei, Percy! Eşti incorigibil. 

— Poftim? am întrebat. 

— Taci şi ascultă. Aceasta e povestea reală a lânii: au fost 
odată doi copii ai lui Zeus, Cadmus şi Europa, OK? Erau pe cale 
să fie oferiţi ca sacrificii umane, când s-au rugat lui Zeus să-i 
salveze. Aşa că Zeus a trimis un berbec magic zburător cu lână 
de aur, care i-a luat din Grecia şi i-a dus tocmai în Colchis, în 
Asia Mică. De fapt, l-a dus doar pe Cadmus. Europa a căzut şi a 
murit pe drum, dar asta nu e important. 

— Probabil e important pentru ea. 

— Ideea este că, atunci când Cadmus a ajuns la Colchis, a 
sacrificat berbecul de aur în cinstea zeilor şi Lâna într-un copac 
din mijlocul regatului. Lâna a adus prosperitate în regiune. 
Animalele nu s-au mai îmbolnăvit. Plantele s-au făcut mai 
frumoase. Agricultorii au avut recolte bogate. Ciuma i-a ocolit. 
De aceea a vrut lason să aducă Lâna. Aceasta poate revitaliza 
orice regiune în care e pusă. Vindecă boli, revigorează natura, 
înlătură poluarea... 

— Ar putea vindeca copacul Thaliei. 

Annabeth a dat din cap. 

— Şi ar întări hotarele Taberei Semizeilor. Dar, Percy, Lâna a 
fost dată dispărută de secole. Nenumăraţi eroi au căutat-o fară 


succes. 

— Dar Grover a găsit-o, am spus. A plecat în căutarea lui Pan 
şi a găsit, în schimb, Lâna, deoarece ambii radiază magie 
naturală. Totul are sens, Annabeth. Il putem sal va şi pe el şi 
tabăra în acelaşi timp. E perfect! 

Annabeth a ezitat. 

— Un pic prea perfect, nu crezi? Dacă e o capcană? 

Mi-am amintit de vara trecută, când Cronos intervenise în 
misiunea noastră. Fusese cât pe-aci să ne implice într-un război 
care ar fi distrus civilizaţia occidentală. 

— Avem de ales? am întrebat. Ai de gând să mă ajuţi să-l 
salvez pe Grover sau nu? 

S-a uitat la Tyson, care îşi pierduse interesul faţă de 
conversaţia noastră şi se distra făcând bărci de jucărie din 
pahare şi linguri în lavă. 

— Percy, mi-a spus ea în şoaptă, va trebui să luptăm cu un 
ciclop. Polifem, cel mai rău dintre ciclopi. Şi insula lui nu poate fi 
decât într-un singur loc. Pe. 

— Unde-i asta? 

S-a uitat la mine de parcă credea că fac pe prostul. 

— Marea pe care au navigat Ulise şi lason şi Enea şi toţi 
ceilalţi. 

— Vrei să spui Mediterana? 

— Nu. Ei bine, da... dar nu. 

— Încă un răspuns direct. Mulţumesc. 

— Uite ce e, Percy, este marea pe care au navigat toţi eroii în 
aventurile lor. Cândva, a fost Marea Mediterană, da. Dar, ca 
orice altceva, amplasamentul ei se schimbă în funcţie de 
deplasarea centrului de putere al Occidentului. 

— Aşa cum Muntele Olimp se află deasupra clădirii Empire 
State Building, am spus. lar Hades se află sub Los Angeles. 

— Corect. 

— Dar o mare plină de monştri - cum să ascunzi ceva de 
genul ăsta? N-ar observa muritorii că se petrec lucruri ciudate... 
de pildă, că navele sunt mâncate şi aşa mai departe? 

— Normal că observă. Ei nu înţeleg, dar ştiu că e ceva ciudat 
cu partea aceea a oceanului. Se află acum în largul Coastei de 
Est a Statelor Unite, la nord-est de Florida. Muritorii i-au dat şi 
un nume. 

— Triunghiul Bermudelor? 


— Exact. 

Am aşteptat să se aşeze informaţia. Nu era cu nimic mai 
ciudată decât orice altceva aflasem de la venirea în Tabăra 
Semizeilor. 

— Bine... deci, cel puţin, ştim unde să căutăm. 

— Este, totuşi, o zonă uriaşă, Percy. Să cauţi o insuliţă în nişte 
ape infestate cu monştri... 

— Hei, sunt fiul Zeului Mării. E teritoriul meu. Cât de greu 
poate fi? 

Annabeth s-a încruntat. 

— Va trebui să vorbim cu Tantal, ca să primim aprobarea 
pentru misiune. Ne va refuza. 

— Nu şi dacă îi cerem asta diseară, la focul de tabără, în faţa 
tuturor. Ne va auzi întreaga tabără. Or să-i forţeze mâna. N-o să 
poată să refuze. 

— Poate. Un fir de speranţă s-a strecurat în vocea lui 
Annabeth. Am face bine să spălăm vasele astea. Dă-mi, te rog, 
pistolul de pulverizat cu lavă. 

* 

În seara aceea, la focul de tabără, cabana lui Apollo a condus 
intonarea cântecului. Au încercat să ridice moralul tuturor, dar 
nu era uşor, după atacul păsărilor din acea după-amiază. 
Stăteam cu toții în semicerc, pe nişte trepte de piatră, cântând 
cu jumătate de gură şi privind la foc în timp ce băieţii lui Apollo 
zdrăngăneau la chitare şi harfe. 

Am cântat toate piesele standard din tabără: „Jos, la Marea 
Egee“, „Sunt propriul meu stră-stră-stră-străbunic“, „Acesta e 
pământul lui Minos“. Focul de tabără era fermecat, cu cât 
cântam mai tare, cu atât se înteţea mai tare, modificându-şi 
culoarea şi temperatura în funcţie de starea de spirit a mulţimii. 
În serile reuşite, văzusem flăcări de şase metri, de un roşu 
aprins, atât de fierbinţi, încât bezelele tuturor celor din primul 
rând luau foc. În seara asta, focul avea doar un metru şi 
jumătate, era călduţ, iar flăcările erau şterse. 

Dionysos a plecat mai devreme. După ce a rezistat la câteva 
melodii, a mormăit că până şi partidele de pinacle cu Chiron 
erau mai interesante decât asta. Apoi l-a privit cu dispreţ pe 
Tantal şi s-a întors la Casa cea Mare. 

Când s-a încheiat şi ultima melodie, Tantal a spus: 

— Ei bine, a fost minunat! 


S-a apropiat cu o bezea friptă şi a încercat s-o dea jos de pe 
băţul pe care era înfiptă, cu o mişcare lejeră. Până să apuce s-o 
atingă, bezeaua a zburat. Tantal s-a repezit s-o prindă, dar 
bezeaua s-a sinucis, aruncându-se în flăcări. 

Tantal s-a întors spre noi, zâmbind forţat. 

— Şi-acum, câteva anunţuri despre programul de mâine. 

— Domnule, am spus. 

Lui Tantal a început să i se zbată ochiul. 

— Ajutorul nostru de la bucătărie are ceva de spus? 

Câţiva dintre rezidenții cabanei Ares au chicotit, dar n-aveam 
de gând să las pe nimeni să mă facă de râs şi să tac. M-am 
ridicat şi am privit spre Annabeth. Slavă zeilor, s-a ridicat şi ea. 

Am spus: 

— Avem o idee despre cum putem salva tabăra. 

S -a lăsat o tăcere totală, dar mi-am dat seama că toată 
lumea era atentă, pentru că focul de tabără era de un galben 
strălucitor. 

— Nu mai spune, a zis binevoitor Tantal. Ei bine, dacă are 
ceva de-a face cu carele... 

— Lâna de Aur, am spus. Ştim unde se află. 

Flăcările s-au făcut portocalii. Înainte ca Tantal să mă poată 
opri, le-am povestit visul despre Grover şi insula lui Polifem. 
Annabeth a intervenit şi le-a reamintit tuturor ce putea face 
Lâna. Din gura ei, suna foarte convingător. 

— Lâna poate salva tabăra, a conchis. Sunt sigură de asta. 

— Prostii, a spus Tantal. N-avem nevoie să fim salvaţi. 

Toată lumea l-a privit fix până când Tantal a început să se 
simtă j enat. 

— În plus, a adăugat repede, Nu e un loc foarte precis. Nici nu 
ştii unde să cauţi. 

— Ba da, aş şti, am spus. 

Annabeth s-a aplecat spre mine şi mi-a şoptit: 

— Ai şti? 

Am dat din cap, pentru că Annabeth trezise ceva în capul meu 
când îmi amintise de călătoria noastră cu taxiul Surorilor Gri. În 
acel moment, informaţiile pe care mi le oferiseră nu avuseseră 
nicio noimă. Dar acum... 

— 30, 31, 75, 12, am spus. 

— În regulă, a spus Tantal. Iți mulţumim că ne-ai spus şi nouă 
numerele astea fară sens. 


— Sunt coordonate de navigaţie, am spus. Latitudine şi 
longitudine. Am învăţat despre asta la educaţie civică. 

Până şi Annabeth a părut impresionată. 

— 30* 31' Nord, 75* 12' Vest. Are dreptate! Surorile Gri ne-au 
dat coordonatele astea. E undeva în Oceanul Atlantic, în largul 
coastei Floridei. Solicităm o misiune! 

— Staţi aşa, a spus Tantal. 

Dar rezidenții au preluat sloganul. 

— MI-SI-U-NE! MI-SI-U-NE! 

Flăcările s-au întețit. 

— Nu e nevoie! a insistat Tantal. 

— MI-SI-U-NE! MI-SI-U-NE! 

— Bine! a strigat Tantal, cu ochii aprinşi de mânie. Voi, 
neastâmpăraţilor, vreţi să iniţiez o misiune? 

— DA! 

— Prea bine, a consimţit. Voi autoriza un campion să 
întreprindă această călătorie periculoasă ca să găsească Lâna 
de Aur şi s-o aducă în tabără... sau să moară încercând. 

Inima mi s-a umplut de emoție. N-aveam de gând să-l las pe 
Tantal să mă sperie. Asta trebuia să fac. Urma să-l salvez pe 
Grover şi tabăra. Nimic nu mă putea opri. 

— li voi permite campionului nostru să consulte Oracolul! a 
anunţat Tantal. Şi să-şi aleagă doi însoțitori pentru călătorie. Și 
cred că e evident cine e campionul. 

Tantal s-a uitat la mine şi la Annabeth de parcă ar fi vrut să ne 
jupoaie de vii. 

— Campionul trebuie să fie cineva care a câştigat respectul 
taberei, care s-a dovedit inventiv în cursele de care şi curajos în 
apărarea taberei. Tu trebuie să conduci această misiune... 
Clarisse! 

Focul a strălucit într-o mie de culori diferite. 

Cabana Ares a început să bată din picioare şi să strige: 

— CLARISSE! CLARISSE! 

Clarisse s-a ridicat; părea năucită. Apoi a înghiţit, iar pieptul i 
s-a umflat de mândrie. 

— Accept misiunea! 

— Stai! am strigat. Grover e prietenul meu. Eu am avut visul. 

— Stai jos! a strigat cineva din direcţia cabanei Ares. Rândul 
tău a fost vara trecută! 

— Da, nu vrea decât să fie iar în centrul atenţiei! a spus 


altcineva. 

Clarisse s-a uitat la mine. 

— Accept misiunea, a repetat. Eu, Clarisse, fiica lui Ares, voi 
salva tabăra! 

Rezidenţii cabanei lui Ares au aplaudat. Annabeth a protestat 
şi toţi ceilalţi din tabăra Atenei i s-au alăturat. Toată lumea a 
început să ia partea cuiva - strigând şi certându-se şi aruncând 
bezele. Am crezut că totul se va transforma într-un adevărat 
război cu prăjituri, când Tantal a strigat: 

— Tăcere, puşti neastâmpăraţi! 

Tonul său m-a uimit chiar şi pe mine. 

— Staţi jos! a ordonat. Şi am să vă spun o poveste cu 
fantome! 

Nu ştiam ce pune la cale, dar ne-am întors fară tragere de 
inimă la locurile noastre. Aura malefică ce radia dinspre Tantal 
avea aceeaşi forţă ca a oricărui monstru pe care îl înfruntasem. 

— A fost odată ca niciodată un rege muritor care era iubit de 
zei! 

Tantal şi-a pus mâna pe piept şi am intuit că e vorba chiar 
despre el. 

— Acestui rege, a continuat, i s-a permis chiar să petreacă pe 
Muntele Olimp, dar când a încercat să ia nişte ambrozie şi 
nectar înapoi pe pământ, pentru a descoperi reţeta - erau doar 
nişte resturi, fiţi atenţi - zeii l-au pedepsit. l-au interzis accesul 
pentru totdeauna! Poporul său l-a batjocorit! Copiii lui l-au 
dojenit! Şi, o, da, rezidenţi, avea nişte copii îngrozitori. Copii - la 
fel - ca - voi! 

l-a arătat cu degetul strâmb pe câţiva copii din public, inclusiv 
pe mine. 

— Ştiţi ce le-a făcut copiilor săi nerecunoscători? a întrebat 
încet Tantal. Ştiţi cum s-a răzbunat pe zei pentru pedeapsa lor 
crudă? l-a invitat pe olimpieni la o petrecere la palatul său, doar 
pentru a arăta că nu le poartă pică. Nimeni n-a observat lipsa 
copiilor săi. Şi când le-a servit zeilor cina, dragii mei rezidenţi, 
ghiciţi ce era în tocană? 

Nimeni n-a îndrăznit să răspundă. Focul strălucea albastru- 
închis, reflectându-se diabolic pe faţa strâmbă a lui Tantal. 

— O, zeii l-au pedepsit în viaţa de apoi, a murmurat Tantal. Cu 
vârf şi îndesat. Dar a avut momentul său de glorie, nu-i aşa? 
Copiii nu i-au mai răspuns cu obrăznicie şi nu i-au mai contestat 


autoritatea. Şi ştiţi ceva? Se zvoneşte că spiritul regelui bântuie 
chiar această tabără, aşteptând prilejul de a se răzbuna pe copiii 
nerecunoscători, răzvrătiți. Aşadar... mai sunt nemulțumiri 
înainte de a o trimite pe Clarisse în misiune? 

Tăcere. 

Tantal i-a făcut un semn cu capul Clarissei. 

— Oracolul, draga mea. Haide. 

Aceasta a trecut jenată de pe un picior pe altul, de parcă nici 
măcar ea nu-şi dorea glorie cu preţul de-a fi căţeluşul lui Tantal. 

— Domnule... 

— Du-te! a mărâit. 

S-a înclinat stângaci şi a pornit grăbită spre Casa cea Mare. 

— Dar tu, Percy Jackson? a întrebat Tantal. Spălătorul nostru 
de vase n-are niciun comentariu? 

N-am spus nimic. N-avem de gând să-i ofer satisfacția de-a 
mă pedepsi din nou. 

— Bine, a spus Tantal. Şi vă reamintesc tuturor - nimeni nu 
părăseşte această tabără fară permisiunea mea. Oricine 
încearcă... Ei bine, în caz că supraviețuiesc, vor fi exmatriculaţi 
pentru totdeauna, dar nu se va ajunge acolo. De acum, harpiile 
vor da stingerea şi sunt mereu flămânde! Noapte bună, dragii 
mei. Somn uşor. 

La un gest al mâinii lui Tantal, focul s-a stins, iar rezidenții s- 
au târât spre cabanele lor pe întuneric. 

* 


N-am putut să-i explic lui Tyson cum stau lucrurile. Ştia că 
sunt trist. Ştia că vreau să merg într-o călătorie şi Tantal nu mă 
lăsa. 

— O să mergi oricum? m-a întrebat. 

— Nu ştiu, am recunoscut. O să fie greu. Foarte greu. 

— O să te ajut. 

— Nu. N-am cum să-ţi cer asta, voinicule. E prea periculos. 

Tyson s-a uitat în jos la piesele de metal pe care le asambla în 
poală - arcuri şi unelte şi fire subţiri. Beckendorf îi dăduse nişte 
instrumente şi piese de schimb, iar acum Tyson îşi petrecea 
toate nopţile meşterind, deşi nu eram sigur cum puteau mâinile 
lui uriaşe să manevreze aceste piese delicate. 

— Ce construieşti? am întrebat. 

Tyson n-a răspuns. A scos un scâncet din fundul gâtului. 

— Lui Annabeth nu-i plac ciclopii. Tu... nu vrei să vin şi eu? 


— O, nu-i vorba despre asta, am spus cu jumătate de gură. 
Annabeth te place. Pe bune. 

li dăduseră lacrimile. 

Mi-am amintit că Grover, la fel ca toţi satirii, putea recunoaşte 
emoţiile umane. M-am întrebat dacă şi ciclopii aveau aceeaşi 
abilitate. 

Tyson şi-a împachetat lucrurile la care meşterea într-o cârpă 
uleioasă. S-a întins pe pat şi şi-a îmbrăţişat legăturica ca pe un 
ursulet de pluş. Când s-a întors spre perete, i-am văzut 
cicatricile ciudate de pe spate, de parcă ar fi fost călcat de 
tractor. M-am întrebat pentru a nu ştiu câta oară cum le 
căpătase. 

— Tati a avut întotdeauna grijă de mine, s-a smiorcăit el. 
Vezi... cred că a făcut rău să aibă un băiat ciclop. N-ar fi trebuit 
să mă nasc. 

— Nu vorbi aşa! Poseidon te-a recunoscut, nu-i aşa? Aşadar... 
probabil că-i pasă de tine... cu adevărat... 

Vocea mea s-a stins pe măsură ce m-am gândit la toţi anii în 
care Tyson trăise fară adăpost pe străzile din New York, în cutia 
de carton a unui frigider. Cum îşi putea închipui Tyson că 
Poseidon avusese grijă de el? Ce fel de tată îl lasă pe copilul lui 
să ajungă aşa, chiar dacă acel copil e un monstru? 

— Tyson... în tabără te vei simţi ca acasă. Ceilalţi se vor 
obişnui cu tine. Îţi promit. 

Tyson a oftat. Am aşteptat să spună ceva. Apoi mi-am dat 
seama că dej a adormise. 

M-am întins la loc pe pat şi am încercat să închid ochii, dar mi- 
a fost imposibil. Mi-era teamă că aş fi putut avea încă un vis cu 
Grover. Dacă legătura empatică era reală... dacă Grover ar păți 
ceva... m-aş mai trezi vreodată? 

Luna plină strălucea la fereastră. In depărtare se auzea 
vuietul mării. Simţeam aroma caldă a câmpurilor de căpşuni şi 
auzeam râsul driadelor care fugăreau bufniţe prin pădure. Dar 
ceva nu era în regulă cu noaptea aceasta - boala copacului 
Thaliei se răspândea peste vale. 

Putea Clarisse să salveze Dealul Semizeilor? Cred că era mai 
probabil ca eu să capăt distincţia „Rezidentul Anului“ de la 
Tantal. 

M-am ridicat din pat şi m-am îmbrăcat. Am luat o pătură de 
plajă şi şase cola de sub pat. Era interzis să deţii cola. Nu era 


permis să ai gustări sau băuturi de afară, dar dacă vorbeai cu 
cine trebuie în cabana lui Hermes şi plăteai câteva drahme de 
aur, îţi putea aduce aproape orice de la cel mai apropiat 
magazin. 

Şi să te furişezi afară după stingere era interzis. Dacă eram 
prins, fie aş fi avut mari probleme, fie aş fi fost mâncat de harpii. 
Dar doream să văd oceanul. Întotdeauna mă simţisem bine 
acolo. Gândurile îmi erau mai limpezi. 

Am ieşit din cabană şi m-am îndreptat spre plajă. 

* 


Mi-am pus pătura aproape de ocean şi am deschis o cutie de 
cola. Din nu ştiu ce motiv, zahărul şi cofeina îmi calmau 
întotdeauna creierul afectat de deficitul de atenţie. 

Am încercat să hotărăsc ce-i de făcut pentru salvarea taberei, 
dar nu mi-a venit nicio idee. Mi-aş fi dorit ca Poseidon să-mi 
vorbească, să-mi dea un sfat sau ceva... 

Cerul era senin şi înstelat. Mă uitam la constelaţiile pe care mi 
le arătase Annabeth - Săgetător, Hercule, Corona Borealis - 
când cineva a spus: 

— Frumos, nu-i aşa? 

Am fost cât pe-aci să mă înec cu cola. 

Lângă mine era un tip într-un şort de nailon şi un tricou cu 
maratonul din New York. Era zvelt şi atletic, cu părul puţin 
grizonat şi cu un zâmbet viclean. Părea oarecum cunoscut... dar 
nu-mi dădeam seama de ce. 

La început am crezut că trebuie să fi ieşit să alerge noaptea 
pe plajă şi ajunsese din greşeală în interiorul taberei. Asta n-ar fi 
trebuit să se întâmple. Muritorii obişnuiţi nu puteau pătrunde în 
vale. Dar poate că reuşise să se strecoare din cauză că magia 
copacului slăbea. 

Dar în toiul nopţii? Şi nu mai era nimic în jur cu excepţia unor 
terenuri agricole şi a unor rezervaţii naturale. De unde venea 
tipul ăsta? 

— Pot să mă aşez lângă tine? m-a întrebat. N-am mai stat jos 
de-o veşnicie. 

Ştiu, ştiu - un tip ciudat, în miez de noapte. Ar fi fost de bun 
simţ să fug, să strig după ajutor etc. Dar tipul se comporta cu 
atâta calm, încât îmi era imposibil să-mi fie firica. 

— Aăă, sigur, i-am spus. 

A zâmbit. 


— Ospitalitatea îţi face cinste. O, este şi cola! îmi dai voie? 

S-a aşezat în capătul celălalt al păturii, a deschis o cola şi a 
luat o înghiţitură. 

— Ah... la fix. Linişte şi pace şi... 

Un telefon mobil i-a sunat în buzunar. 

Alergătorul a oftat. Şi-a scos telefonul şi am făcut ochii mari, 
pentru că era învăluit într-o lumină albăstruie. Când a scos 
antena, în jurul ei au început să se zbată două chestii - doi şerpi 
verzi, mai mici decât nişte râme. 

Alergătorul n-a părut să-i observe. S -a uitat pe ecran şi a 
înjurat. 

— Trebuie să preiau apelul. Doar o secundă. 

Apoi, la telefon: 

— Alo? 

A ascultat. Şerpişorii se plimbau în sus şi în jos pe antenă, 
chiar lângă urechea lui. 

— Da, a spus alergătorul. Ascultă... Ştiu, dar... Nu-mi pasă 
dacă e legat de o stâncă şi vulturii îi ciugulesc ficatul, dacă nu 
are un număr de înregistrare, nu-i putem localiza pachetul... Un 
cadou făcut omenirii, splendid... Ştii câte pachete de genul ăsta 
livrăm... O, las-o baltă! Ascultă, trimite-l la Eris de la Relaţii cu 
publicul. Trebuie să închid. 

A închis. 

— Îmi cer scuze. Livrările expres pe timp de noapte au 
explodat. Acum, după cum spuneam... 

— Ai doi şerpi pe telefon. 

— Poftim? O, nu muşcă. George şi Martha, salutaţi. 

„Salut, George şi Martha”, s-a auzit în capul meu o voce 
enervantă de bărbat. 

„Nu fi sarcastic”, a spus o voce feminină. 

„De ce nu?“ a întrebat George. „Eu fac toată munca.” 

— O, să nu începem iar! a zis alergătorul, punându-şi 
telefonul la loc în buzunar. Acum, unde eram... A, da. Linişte şi 
pace. 

Şi-a încrucişat picioarele şi a privit la stele. 

— Nu m-am mai relaxat de mult. De când cu telegraful - 
grabă, grabă, grabă. Ai o constelație preferată, Percy? 

Încă mă gândeam la şerpişorii verz i pe care şi-i băgase în 
şort, dar i-am spus: 

— Aăă... îmi place Hercule. 


— De ce? 

— Ei bine... pentru c-a avut ghinion. Chiar mai rău decât 
mine. Mă face să mă simt mai bine. 

Alergătorul a chicotit. 

— Nu pentru că a fost puternic şi faimos şi toate astea? 

— Nu. 

— Eşti un tânăr interesant. Şi acum... ce urmează? Am ştiut 
imediat despre ce vorbeşte. Ce aveam de gând să fac în 
legătură cu Lâna? 

Înainte să pot răspunde, vocea înfundată a şerpişorului 
Martha s-a auzit din buzunar: „Demetra e pe linia doi. “ 

— Nu acum, a spus alergătorul. Spune-i să lase un mesaj. 

„N-o să-i placă. Ultima dată când ai pus-o să aştepte, toate 
florile din departamentul de livrări florale s-au ofilit. “ 

— Spune-i că sunt într-o întâlnire! 

Tipul şi-a dat ochii peste cap. 

— Îmi cer scuze din nou, Percy. Ce spuneai... 

— Ăăă... cine eşti, mai exact? 

— N-ai ghicit până acum, un băiat aşa inteligent ca tine? 

„Arată-i! “ l-a rugat Martha. „N-am mai fost în mărime 
naturală de luni de zile. “ 

„N-o asculta!” a spus George. „Vrea doar să se dea mare!“ 

Tipul şi-a scos iar telefonul. 

— În mărime naturală, vă rog. 

Telefonul a căpătat o strălucire albastră. S-a transformat într- 
un baston de lemn de nouăzeci de centimetri, cu aripi de 
porumbel în vârf. George şi Martha, acum doi şerpi verzi în 
mărime naturală, se încolăceau la mijloc. Era un caduceu, 
simbolul cabanei unsprezece. 

Mi s-a pus un nod în gât. Mi-am dat seama de cine îmi 
amintea alergătorul, cu trăsăturile lui poznaşe, cu sclipirea 
răutăcioasă din ochi... 

— Eşti tatăl lui Luke, am spus. Hermes. 

Zeul şi-a ţuguiat buzele. Şi-a înfipt caduceul în nisip ca pe o 
umbrelă de plajă. 

— Tatăl lui Luke... în mod normal, nu aşa sunt prezentat. Zeul 
hoţilor, da. Zeul mesagerilor şi al călătorilor, dacă vor să fie 
amabili. 

„Zeul hoţilor e OK“, a spus George. 

„O, nu-l lua în seamă pe George.” Martha şi-a scos limba la 


mine. „E supărat pentru că lui Hermes îi place mai mult de 
mine.“ 

„Ba nu!“ 

„Ba da!“ 

— Purtaţi-vă frumos, i-a avertizat Hermes, sau vă transform la 
loc în telefon mobil şi pornesc vibrația! Acum, Percy, nu mi-ai 
răspuns la întrebare. Ce-ai de gând să faci în legătură cu 
misiunea? 

— Nu... nu mi s-a permis să plec. 

— Nu, aşa este. Asta te va opri? 

— Vreau să plec. Trebuie să-l salvez pe Grover. 

Hermes a zâmbit. 

— Am cunoscut cândva un băiat... o, mult mai tânăr decât 
tine. Un copilaş, de fapt. 

„lar începe”, a spus George. „întotdeauna vorbeşte despre 
sine.“ 

„Linişte!” a izbucnit Martha. „Vrei să pornească vibrația? “ 

Hermes i-a ignorat. 

— Într-o noapte, când mama băiatului nu era atentă, el s-a 
strecurat afară din peştera lor şi a furat nişte vite care îi 
aparţineau lui Apollo. 

— A fost făcut una cu pământul? am întrebat. 

— Hmm... nu. Dimpotrivă, totul a mers foarte bine. Ca să se 
revanşeze pentru furt, băiatul i-a dat lui Apollo un instrument pe 
care îl inventase - o liră. Apollo a fost atât de încântat de 
muzică, încât a uitat cu totul de supărare. 

— Deci, care e morala? 

— Morala? a întrebat Hermes. Doamne, te porţi de parcă ar fi 
o fabulă. E o poveste adevărată. Are adevărul vreo morală? 

— Aăă... 

— Ce zici de asta: nu e întotdeauna rău să furi. 

— Nu cred că mamei i-ar plăcea morala asta. 

„Şobolanii sunt delicioşi”, a sugerat George. 

„Ce are asta de-a face cu povestea?” a întrebat Martha. 

„Nimic”, a spus George. „Dar mi-e foame.” 

— M-am prins, a zis Hermes. Tinerii nu fac întotdeauna ce li se 
spune, dar dacă o scot la capăt şi fac ceva minunat, uneori 
scapă de pedeapsă. Ce zici de asta? 

— Vrei să spui că ar trebui să plec oricum, i-am zis, chiar şi 
fară permisiune. 


Am văzut o sclipire în ochii lui Hermes. 

— Martha, îmi dai, te rog, primul pachet? 

Martha a deschis gura... şi a continuat s-o deschidă până 
când a ajuns cât braţul meu. A dat afară un termos din oţel 
inoxidabil - un model vechi, cu capac din plastic negru. Pe 
părţile laterale ale termosului erau pictate scene din 
Antichitatea greacă, colorate în roşu şi galben - un erou ucigând 
un leu, un alt erou ridicându-l pe Cerber, câinele cu trei capete. 

— E Hercule, am spus. Dar cum... 

— Calul de dar nu se caută la dinţi, m-a mustrat Hermes. 
Acesta este un obiect de colecţie din Hercule sparge capete. 
Primul sezon. 

— Hercule sparge capete? 

— Excelentă emisiune, a oftat Hermes. Asta era înainte ca la 
Hefaistos-TV să se difuzeze doar reality show-nri. Desigur, 
termosul ar fi mult mai valoros dacă aş avea şi cutia pentru 
mâncare... 

„Sau dacă n-ar fi fost în gura Marthei“, a adăugat George. 

„Îţi arăt eu ţie“, şi Martha a început să-l fugărească în jurul 
caduceului. 

— Stai o clipă, am spus. E un cadou? 

— Unul din două, a spus Hermes. Haide, ia-l. 

Era să-l scap pentru că era rece ca gheaţa pe o parte şi 
fierbinte pe cealaltă. Chestia ciudată era că atunci când 
întorceai termosul, partea dinspre ocean - nordul - era 
întotdeauna partea rece... 

— E o busolă! am spus. 

Hermes a părut surprins. 

— Foarte inteligent. Nu m-am gândit la asta. Dar scopul 
pentru care a fost făcut e puţin mai dramatic. Dacă îi deşurubezi 
capacul vei elibera vânturile din cele patru colţuri ale lumii 
pentru a-ţi mări viteza. Nu acum! Şi, te rog, când vine 
momentul, deşurubează capacul doar un pic. Vânturile seamănă 
oarecum cu mine - sunt mereu agitate. Dacă ar scăpa toate 
patru deodată... ah, dar sunt sigur că vei avea grijă. Şi acum, cel 
de-al doilea dar. George? 

„Mă tot atinge”, s-a plâns George în timp ce se încolăcea 
împreună cu Martha în jurul bastonului. 

— Te atinge tot timpul, a spus Hermes. Sunteţi împletiţi. Şi 
dacă nu vă potoliţi, vă veţi înnoda din nou! 


Şerpii au încetat lupta. 

George şi-a deschis fălcile şi a scos o sticluţă de plastic plină 
cu vitamine. 

— Glumeşti, am spus. Au formă de minotaur? 

Hermes a luat sticla şi a scuturat-o. 

— Cele de lămâie, da. Cele de struguri au formă de Furii, cred. 
Sau de hidre? In orice caz, sunt puternice. Nu le lua decât dacă 
într-adevăr ai nevoie de ele. 

— Cum voi şti că am într-adevăr nevoie de ele? 

— Vei şti, crede-mă. Nouă vitamine esenţiale, minerale, 
aminoacizi... în fine, tot ce ai nevoie ca să te simţi bine din nou. 

Mi-a aruncat sticla. 

— Hm, mulţumesc, am spus. Dar... Stăpâne Hermes, de ce 
mă ajuţi? 

Mi-a zâmbit melancolic. 

— Poate fiindcă sper că-i vei salva şi pe alţii în misiunea ta, 
Percy. Nu doar pe prietenul tău Grover. 

M-am uitat la el. 

— Doar nu te referi la... Luke? 

Hermes nu mi-a răspuns. 

— Uite ce e, am zis. Stăpâne Hermes, vreau să spun... îţi 
mulţumesc şi aşa mai departe, dar cred că ţi-ai putea lua 
darurile înapoi. Luke nu poate fi salvat. Chiar dacă l-aş găsi... 
mi-a spus că vrea să dărâme Olimpul din temelii. l-a trădat pe 
toţi cei pe care i-a cunoscut. Pe tine... pe tine te urăşte în mod 
special. 

Hermes şi-a ridicat privirea spre stele. 

— Nepoate, dacă am învăţat ceva de-a lungul timpului, e 
faptul că nu poţi renunţa la rudele tale, oricât e de tentant. Nu 
contează dacă te urăsc sau te fac de râs sau pur şi simplu nu-ţi 
preţuiesc geniul - faptul că ai inventat internetul... 

— Tu ai inventat internetul? 

„A fost ideea mea“, a spus Martha. 

„Şobolanii sunt delicioşi“, a spus George. 

— A fost ideea meal a spus Hermes. Internetul, nu şobolanii. 
Dar nu despre asta-i vorba. Percy, înţelegi ce vreau să spun 
despre familie? 

— Nu sunt sigur. 

— Vei şti într-o bună zi. Hermes s-a ridicat şi şi-a scuturat 
nisipul de pe picioare. lar acum trebuie să plec. 


„Ai şaizeci de apeluri nepreluate“, a spus Martha. 

„Şi o mie treizeci şi opt de e-mailuri“, a adăugat George. „Ca 
să nu mai punem la socoteală ofertele pentru ambrozia cu 
reducere cumpărată on-line.“ 

— lar tu, Percy, a spus Hermes, ai mult mai puţin timp ca să-ţi 
finalizezi misiunea. Prietenii tăi ar trebui să apară... acum. 

Am auzit vocea lui Annabeth strigându-mă dintre dunele de 
nisip şi pe a lui Tyson, care se auzea de undeva, mai de departe. 

— Sper că ţi-am pregătit un bagaj potrivit, a spus Hermes. Am 
ceva experienţă când vine vorba de călătorii. 

A pocnit din degete şi la picioarele mele au apărut trei saci 
marinăreşti de culoare galbenă. 

— Impermeabili, desigur. Dacă îl rogi frumos, tatăl tău ar 
trebui să vă poată ajuta să ajungeţi la navă. 

— La navă? 

Hermes a arătat ceva cu degetul. Intr-adevăr, o navă de 
croazieră imensă traversa estuarul Long Island Sound, iar 
luminile sale albe şi aurii străluceau pe apa întunecată. 

— Stai aşa, am spus, nu mai înţeleg nimic. Nici măcar n-am 
fost de acord să plec! 

— Eu unul m-aş hotări în următoarele cinci minute, m-a sfătuit 
Hermes. Atunci vor veni harpiile să te mănânce. Acum, noapte 
bună, vere, şi - oare să îndrăznesc să spun? — zeii să fie cu tine! 

Şi-a deschis mâna şi caduceul a zburat într-acolo. 

„Noroc“, mi-a spus Martha. 

„Să-mi aduci un şobolan”, a spus George. 

Caduceul s-a transformat într-un telefon mobil, iar Hermes şi 
l-a strecurat în buzunar. 

A început să alerge pe plajă. După douăzeci de paşi, a 
strălucit şi a dispărut, lăsându-mă cu un termos, o sticlă de 
vitamine şi cinci minute în care să iau o decizie imposibilă. 


_ Capitolul VIII 
In care ajungem la bordul Prințesei Andromeda 


Priveam valurile când m-au găsit Annabeth şi Tyson. 
— Ce se întâmplă? a întrebat Annabeth. Te-am auzit strigând 


după ajutor! 

— Şi eu! a spus Tyson. Te-am auzit strigând: „Mă atacă nişte 
chestii naşpa! “ 

— Nu v-am chemat, am spus. Sunt bine. 

— Dar atunci cine... 

Annabeth a observat cei trei saci marinăreşti, apoi termosul şi 
sticla de vitamine pe care o aveam în mână. 

— Ce... 

— Ascultaţi-mă cu atenţie, am spus. N-avem prea mult timp. 

Le-am povestit discuţia cu Hermes. Când am terminat, am 
auzit ţipete în depărtare - harpiile aflate în patrulare ne 
simţiseră mirosul. 

— Percy, a spus Annabeth, trebuie să plecăm în misiune. 

— Vom fi exmatriculaţi, ştiţi asta. Credeţi-mă, sunt expert în 
exmatriculări. 

— Şi ce-i cu asta? Dacă nu reuşim, nu va meii fi nicio tabără la 
care să ne întoarcem. 

— Da, dar i-ai promis lui Chiron... 

— Am promis că te voi feri de pericole. Pot face asta doar 
dacă te însoțesc! Tyson poate să rămână şi să le spună... 

— Şi eu vreau să merg, a spus Tyson. 

— Nu! Annabeth părea aproape panicată. Vreau să spun... 
Haide, Percy. Ştii că nu se poate. 

M-am întrebat încă o dată de unde atâta ranchiună împotriva 
ciclopilor. Îmi ascundea ceva. 

Ea şi Tyson mă priveau de parcă aşteptau un răspuns. Intre 
timp, nava de croazieră se îndepărta din ce în ce mai mult. 

Chestia era că... o parte din mine nu dorea ca Tyson să vină şi 
el. Îmi petrecusem ultimele trei zile în imediata lui apropiere, 
fiind tachinat de ceilalţi rezidenţi şi fiind pus în situaţii jenante 
de un milion de ori pe zi, amintindu-mi-se în mod constant că 
suntem rude. Aveam nevoie de o pauză. 

în plus, nu ştiam în ce măsură mi-ar fi fost de folos sau cum 
aş fi putut să-l protejez. Sigur, era puternic, dar Tyson era un 
copil, în ani ciclopici, având probabil mintea cuiva de şapte sau 
opt ani. Parcă şi vedeam cum se sperie şi începe să plângă în 
timp ce încercăm să ne strecurăm pe lângă vreun monstru sau 
mai ştiu eu ce. Ne-ar fi putut pune viaţa în pericol. 

Pe de altă parte, zgomotul făcut de harpiile care se apropiau... 

— Nu-l putem lăsa, m-am hotărât. Tantal îl va pedepsi în locul 


nostru. 

— Percy, a spus Annabeth, încercând să-şi păstreze calmul, 
mergem pe insula lui Polifem! Polifem este un c-i-c... un c-i-c.... 

A bătut nervoasă din picior. Chiar dacă era inteligentă, şi 
Annabeth era dislexică. Am fi putut sta acolo toată noaptea 
până ar fi reuşit să zică „ciclop”. 

— Ştii ce vreau să spun! 

— Dacă vrea, Tyson poate veni, am insistat. 

Tyson a bătut din palme. 

— Vrea! 

Annabeth s-a uitat urât la mine, dar cred că îşi dăduse seama 
că n-aveam de gând să-mi schimb părerea. Sau poate că pur şi 
simplu ştia că n-aveam timp să ne certăm. 

— Bine, a spus ea. Cum ajungem la navă? 

— Hermes mi-a spus că tatăl meu ne va ajuta. 

— Ei bine, creier de alge? Ce mai aştepţi? 

Întotdeauna îmi venise greu să-i cer ajutorul tatălui meu, sau 
să mă rog, sau cum vreţi să-i ziceţi, dar am intrat în ocean. 

— Aăă, tată? l-am strigat. Cum se face? 

— Percy! a şoptit Annabeth. Ne grăbim! 

— Avem nevoie de ajutorul tău, i-am strigat puţin mai tare. 
Trebuie să ajungem la navă, dacă se poate... înainte de-a fi 
mâncaţi sau aşa ceva, deci... 

La început, nu s-a întâmplat nimic. Valurile se izbeau de țărm 
la fel ca întotdeauna. Harpiile păreau că sunt chiar în spatele 
dunelor de nisip. 

Apoi, la vreo sută de metri în larg, au apărut trei linii albe la 
suprafaţă. Se deplasau rapid spre mal ca nişte gheare care 
sfâşiau oceanul. 

Pe măsură ce se apropiau de plajă, dintre valuri au ieşit trei 
armăsari albi. 

Tyson şi-a ţinut respiraţia. 

— Ponei-peşti! 

Avea dreptate. Când creaturile au ajuns pe nisip, am văzut că 
erau cai doar în partea din faţă. jJumătăţile posterioare erau de 
peşti argintii, cu solzi strălucitori şi cozi în toate culorile 
curcubeului. 

— Hipocampil! a spus Annabeth. Sunt frumoşi. 

Cel mai apropiat a nechezat în semn de apreciere şi şi-a 
frecat botul de Annabeth. 


— Îi vom admira mai târziu, am spus. Haideţi! 

— Acolo! a ţipat o voce în spatele nostru. Copiii răi care au 
ieşit din cabane! E vremea unei gustări pentru harpiile 
norocoase! 

Erau cinci şi veneau bătând din aripi pe deasupra dunelor - 
nişte băbătii mici şi îndesate cu feţe supte, cu gheare şi aripi 
prea mici pentru corpul lor. Aduceau cu nişte chelneriţe în 
miniatură care fuseseră încrucişate cu păsări dodo. Nu erau 
foarte rapide, slavă zeilor, dar erau ale dracului dacă te 
prindeau. 

— Tyson! am spus. la un sac! 

Încă se holba la hipocampi cu gura căscată. 

— Tyson! 

— Ha? 

— Haide! 

Cu ajutorul lui Annabeth, l-am pus în mişcare. Am luat sacii şi 
am încălecat pe armăsarii noştri. Poseidon trebuie să fi ştiut că 
Tyson era printre pasageri, căci unul dintre hipocampi era mult 
mai mare decât ceilalţi doi - numai bun să transporte un ciclop. 

Hipocampul meu s-a întors şi s-a aruncat în valuri. Annabeth 
şi Tyson m-au urmat îndeaproape. 

Harpiile ne-au blestemat, plângând după gustările lor 
pierdute, dar hipocampii goneau peste ape cu viteza unor jet- 
ski-uri. Harpiile au rămas în urmă şi, în scurt timp, din ţărmul cu 
Tabăra Semizeilor n-a mai rămas decât o pată întunecată. 


1 Animale mitologice fabuloase cu cap de cal, două picioare şi 
coadă de peşte, care trăgeau carul lui Neptun. 


M-am întrebat dacă voi mai vedea vreodată acest loc. Dar în 
momentul acela aveam alte probleme. 

Nava de croazieră se vedea în faţă - cursa noastră spre 
Florida şi. 

* 

Să călăreşti un hipocamp era chiar mai uşor decât să călăreşti 
un pegas. Am gonit cu vântul în faţă, zburând prin valuri atât de 
lin şi de uşor, încât aproape că nu era nevoie să mă ţin. 

Când ne-am apropiat de vasul de croazieră, am realizat cât de 
mare era. 


Parcă aş fi privit un zgârie-nori din Manhattan. Coca cea albă 
a navei era cât o clădire cu zece etaje, având deasupra încă 
douăsprezece niveluri de punți cu balcoane şi hublouri puternic 
luminate. Nurnele navei era pictat chiar deasupra prorei cu litere 
negre, luminate de un reflector. Mi-a luat câteva secunde să-l 
descifrez: 


PRINȚESA ANDROMEDA 


Prins de prora, era un vârf de catarg imens - o femeie înaltă 
cât trei etaje purtând un chiton grecesc alb, sculptată de parcă 
ar fi fost legată cu lanţuri de partea din faţă a navei. Era tânără 
şi frumoasă, cu un păr negru curgător, dar avea o expresie de 
teroare absolută. De ce şi-ar dori cineva o prinţesă care ţipă în 
partea din faţă a navei cu care pleacă în vacanţă, n-aveam nicio 
idee. 

Mi-am amintit mitul: Andromeda fusese înlănţuită de o stâncă 
de către propriii ei părinţi ca ofrandă pentru un monstru metr in. 
Cred că luase prea multe note proaste sau aşa ceva. In orice 
caz, tizul meu, Perseu, o salvase şi transformase monstrul marin 
în stană de piatră cu ajutorul capului Meduzei. 

Acel Perseu câştiga întotdeauna. De aceea mama mă numise 
după el, chiar dacă era fiul lui Zeus, iar eu, fiul lui Poseidon. 
Perseu din Antichitate fusese unul dintre puţinii eroi din miturile 
greceşti care avuseseră parte de un final fericit. Ceilalţi muriseră 
- trădaţi, răniţi, mutilaţi, otrăviţi sau blestemaţi de zei. Mama 
sperase că voi moşteni norocul lui Perseu. După cum îmi 
mersese până acum, nu eram prea optimist. 

— Cum ajungem la bord? a strigat Annabeth pentru a acoperi 
zgomotul valurilor. 

Dar hipocampii păreau să ştie de ce aveam nevoie. S-au 
înşirat de-a lungul tribordului, înaintând cu uşurinţă prin curentul 
puternic şi s-au oprit lângă o scară de serviciu fixată în afara 
navei. 

— Tu prima, i-am spus lui Annabeth. 

Şi-a aruncat sacul marinăresc peste umăr şi a apucat treapta 
de jos. Imediat ce s-a suit pe scară, hipocampul ei a nechezat de 
rămas-bun şi a plonjat sub apă. Annabeth a început să urce. Am 
lăsat-o să suie câteva trepte, apoi am urmat-o. 

La final, doar Tyson rămăsese în apă. Hipocampul său îl distra 


cu întoarceri de 360° în aer şi cu salturi, iar Tyson râdea atât de 
isteric, încât sunetul se auzea până în partea superioară a navei. 

— Tyson, ssst! am spus. Haide, voinicule! 

— Nu-l putem lua şi pe Curcubeu? a întrebat el, şi zâmbetul i- 
a pierit. 

M-am uitat la el. Curcubeu? 

Hipocampul a nechezat de parcă i-ar fi plăcut noul său nume. 

— Aăă, trebuie să mergem, i-am spus. Curcubeu... Ei bine, nu 
poate urca scările. 

Tyson a început să se smiorcăie. Şi-a îngropat faţa în coama 
hipocampului. 

— O să-mi fie dor de tine, Curcubeu! 

* 

Hipocampul a nechezat şi puteam să jur că a plâns. 

— Poate că o să-l mai vedem, i-am sugerat. 

— O, se poate? a întrebat Tyson, revenindu-şi imediat. Mâine! 
Nu i-am promis nimic, dar în cele din urmă l-am convins pe 
Tyson să-şi ia la revedere şi să se prindă de scară. Cu un ultim şi 
trist nechezat, hipocampul Curcubeu s-a dat peste cap şi a 

plonjat în mare. 
* 

Scara ducea la o punte de întreținere unde erau stivuite bărci 
de salvare galbene. Erau două uşi duble încuiate, pe care 
Annabeth a reuşit să le forțeze cu cuțitul, făcând risipă de 
înjurături greceşti antice. 

M-am gândit că va trebui să ne furişăm, fiind pasageri 
clandestini şi aşa mai departe, dar după ce am inspectat câteva 
coridoare şi ne-am uitat de pe un balcon la o punte de 
promenadă imensă, plină de magazine închise, am început să- 
mi dau seama că n-avem de cine ne ascunde. Adică, ştiu că era 
miezul nopţii, dar am vizitat jumătate din navă şi n-am întâlnit 
pe nimeni. Am trecut pe lângă uşile a patruzeci sau cincizeci de 
cabine şi n-am auzit niciun sunet din spatele lor. 

— Este un vas-fantomă, am murmurat. 

— Nu, a spus Tyson, facându-şi de lucru la cureaua sacului 
marinăresc. Simt un miros ciudat. 

Annabeth s-a încruntat. 

— Nu simt nimic. 

— Ciclopii seamănă cu satirii, am spus. Simt mirosul 
monştrilor. Nu-i aşa, Tyson? 


A încuviinţat neliniştit. Acum, că ne îndepărtasem de Tabăra 
Semizeilor, Ceaţa îi distorsiona din nou faţa. Dacă nu mă 
concentram foarte tare, părea să aibă doi ochi, nu unul. 

— Bine, a spus Annabeth. Aşadar, ce anume simţi? 

— Ceva rău. 

— Super, a mormăit Annabeth. E mult mai clar. 

Am ieşit la nivelul cu piscina. Erau şiruri de şezlonguri goale şi 
un bar închis cu o plasă metalică. Apa din piscină strălucea 
straniu, unduindu-se înainte şi înapoi de la mişcarea navei. 

Deasupra noastră, spre prova şi pupa, erau şi mai multe 
niveluri - un perete de căţărat, un teren de minigolf, un 
restaurant rotitor, dar niciun semn de viaţă. 

Şi totuşi... Simţeam ceva familiar. Ceva periculos. Aveam 
sentimentul că dacă n-aş fi fost atât de obosit şi consumat după 
noaptea cea lungă, aş fi reuşit să-mi dau seama ce nu era în 
regulă. 

— Avem nevoie de-o ascunzătoare, am spus. Un loc unde să 
dormim în siguranţă. 

— Să dormim, a consimţit Annabeth, obosită. 

Am explorat câteva coridoare până când am găsit un 
apartament gol la nivelul nouă. Uşa era deschisă, fapt care mi s- 
a părut ciudat. Pe masă era un coş cu bunătăţi din ciocolată, pe 
noptieră o sticlă cu cidru rece ca gheaţa şi înspumat, iar pe 
pernă, o bomboană de mentă, cu un bileţel scris de mână, pe 
care se putea citi: „Călătorie frumoasă! “ 

Ne-am deschis sacii pentru prima dată şi am constatat că, 
într-adevăr, Hermes se gândise la toate - haine suplimentare, 
obiecte de toaletă, raţii de mâncare, o pungă închisă plină cu 
bani, un săculeţ din piele cu drahme de aur. Reuşise să 
împacheteze chiar şi cârpa unsuroasă a lui Tyson, cu 
instrumente şi bucăţi de metal, dar şi şapca de invizibilitate a lui 
Annabeth, ceea ce i-a făcut să se simtă mult meii bine. 

— Voi fi alături, a spus Annabeth. Să nu cumva să beţi sau să 
mâncaţi ceva. 

— Crezi că locul este vrăjit? 

S-a încruntat. 

— Nu ştiu. Ceva nu e în regulă. Doar... fiţi atenţi. 

Ne-am închis uşile. 

Tyson s-a prăbuşit pe canapea. A meşterit câteva minute la 
proiectul lui - pe care încă nu mi-l arătase - dar în curând a 


început să caşte. Şi-a strâns cârpa uleioasă şi a adormit. 

M-am întins pe pat şi am privit pe hublou. Mi s-a părut că aud 
voci pe hol... ca nişte şoapte. Ştiam că e imposibil. Cutreierasem 
întreaga navă şi nu văzusem pe nimeni. Dar vocile m-au ţinut 
treaz. Îmi aminteau de călătoria în Lumea Subpământeană - de 
felul cum sunau spiritele morţilor când treceau. 

În cele din urmă am fost doborât de oboseală. Am adormit... 
şi am avut cel mai sinistru vis. 

* 

Eram într-o peşteră, la marginea unei gropi enorme. 
Cunoşteam perfect locul. Era intrarea în Tartar. Şi cunoşteam şi 
râsul glacial care răsuna din întunericul de dedesubt. 

„E chiar tânărul nostru erou.” Vocea suna ca o lamă de cuţit 
frecată de-o piatră. „In drum spre o altă victorie măreaţă. “ 

Am vrut să strig la Cronos să mă lase în pace. Am vrut s-o 
scot pe Anaklusmos şi să-l lovesc. Dar nu mă puteam mişca. ŞI 
chiar dacă aş fi putut, cum să ucid ceva care fusese deja distrus 
- tăiat în bucăţi şi aruncat în bezna veşnică? 

„N-o să-ţi stau în cale”, a spus titanul. „Poate că de data 
asta... când vei da greş... te vei întreba dacă merită să te 
speteşti pentru zei. Cum şi-a mai arătat tatăl tău aprecierea în 
ultima vreme? “ 

Peştera a răsunat de râsul său şi, brusc, scena s-a schimbat. 

Era o altă peşteră - închisoarea-dormitor din bârlogul 
ciclopului în care se afla Grover. 

Grover stătea la războiul de ţesut în rochia sa soioasă de 
mireasă, destrămând nebuneşte firele trenei neterminate. 

— Scumpete! a strigat monstrul din spatele bolovanului. 
Grover a scâncit şi a început să refacă țesătura. 

Încăperea s-a zguduit când bolovanul a fost dat la o parte. În 
uşă s-a ivit un ciclop atât de mare, încât, prin comparaţie, Tyson 
arăta ca un pitic. Avea dinţi galbeni zimţaţi şi mâini noduroase 
cam de mărimea întregului meu corp. Purta un tricou violet 
decolorat pe care scria „EXPOZIŢIA INTERNAŢIONALA DE Ol 
2001“. 

Trebuie să fi avut cel puţin patru metri şi jumătate în înălţime, 
dar cel mai surprinzător era ochiul său lăptos, enorm - plin de 
cicatrici şi acoperit de cataractă. Dacă nu era deja complet orb, 
probabil că nu mai avea mult. 

— Ce faci? a întrebat monstrul. 


— Nimic! a spus Grover subţiindu-şi vocea. Tocmai ţes la trena 
rochiei mele de mireasă, după cum vezi. 

Ciclopul şi-a băgat o mână în încăpere şi a căutat până când a 
găsit războiul de ţesut. A apucat țesătura. 

— N-ai avansat deloc! 

— O, ba da, dragă. Vezi? Am adăugat cel puţin un centimetru. 

— Prea multe întârzieri! a urlat monstrul. 

Apoi a adulmecat. 

— Miroşi bine! Ca un ţap! 

— O, a chicotit încetişor Grover. lţi place? Este eau de chevre. 
M-am parfumat doar pentru tine. 

— Mmmm! 

Ciclopul şi-a dezvelit dinții ascuțiți. 

— Îți vine să-l mănânci! 

— O, eşti atât de cochet! 

— Nu mai vreau întârzieri! 

— Bine, dragă, dar n-am terminat! 

— Mâine! 

— Nu, nu. Încă zece zile. 

— Cinci! 

— O, bine, atunci, şapte. Dacă insişti. 

— Şapte! Şapte e mai puţin decât cinci, nu? 

— Bine-nţeles. Aha. 

Monstru a mormăit, nu prea mulţumit de târguială, dar l-a 
lăsat pe Grover să ţeasă şi a rostogolit la loc bolovanul. 

Grover a închis ochii şi a oftat, încercând să se liniştească. 

— Grăbeşte-te, Percy! a murmurat. Te rog, te rog, te rog! 

* 


M-a trezit un fluier şi o voce la interfon - un tip cu accent 
australian, care părea suspect de fericit. 

— Bună dimineața, pasageri! Vom fi pe mare întreaga zi. E o 
vreme excelentă pentru petrecerea mambo de la piscină! Nu 
uitaţi de premiul de un milion de dolari la bingo, în sala Kraken, 
la ora unu, iar pentru oaspeţii noştri speciali, exersarea tehnicii 
de eviscerare pe Promenadă! 

M-am ridicat. 

— Poftim? 

Tyson a gemut, încă pe jumătate adormit. Zăcea cu faţa în j 
os pe canapea, cu picioarele atât de răşchirate, că ajungeau în 
baie. 


— Omul cel vesel a spus... exersarea tehnicii de bowling? 

Am sperat că are dreptate, dar a urmat o bătaie nervoasă în 
uşa apartamentului. Annabeth şi-a vârât capul blond cu părul 
vâlvoi. 

— Exersarea tehnicii de eviscerare? 

După ce ne-am îmbrăcat, ne-am aventurat pe navă şi am fost 
surprinşi să vedem şi alţi oameni. O duzină de persoane în 
vârstă mergeau să ia micul dejun. Un tată îşi ducea copiii la 
piscină pentru o baie de dimineaţă. Membri ai echipajului în 
uniforme albe impecabile se plimbau pe punte, salutând 
respectuos pasagerii. 

Nimeni nu ne-a întrebat cine suntem. Nimeni nu ne-a băgat în 
seamă. Dar ceva nu era cum trebuie... 

Când familia de înotători a trecut pe lângă noi, tatăl le-a spus 
copiilor: 

— Suntem într-o croazieră. Ne distrăm. 

— Da, au spus la unison cei trei copii, cu chipurile goale. Ne 
distrăm de minune. Vom înota în piscină. 

S-au îndepărtat. 

— Bună dimineaţa, ne-a spus un membru al echipajului cu 
ochi sticloşi. Noi toţi ne distrăm la bordul Prințesei Andromeda. 
O zi bună. 

Şi a plecat. 

— Percy, e ceva ciudat, a şoptit Annabeth. Cu toţii sunt într-un 
fel de transă. 


1 Joc de cuvinte intraductibil: cuvintele din engleză 
disemboweling şi bowling au o pronunție parţial identică şi pot fi 
uşor confundate. 


Apoi am trecut pe lângă o sală de mese şi am văzut primul 
nostru monstru. 

Era un câine infernal - un Mastiff negru cu labele din faţă pe 
masa cu mâncare şi cu botul îngropat în omletă. Trebuie să fi 
fost tânăr, pentru că era mic în comparaţie cu majoritatea celor 
ca el - nu meii mare decât un urs grizzly. Totuşi, mi-a stat inima 
în gât. Fusesem aproape ucis de un astfel de câine. 

Ciudat era că un cuplu de vârstă mijlocie stătea la coada 
pentru mâncare, chiar în spatele câinelui infernal, aşteptându-şi 
răbdători rândul la ouă. Nu păreau să observe ceva ieşit din 


comun. 

— Mi-a trecut foamea, a murmurat Tyson. 

Înainte ca Annabeth sau eu să-i răspundem, dinspre coridor s- 
a auzit o voce reptiliană: 

— leri au mai venit şassssse. 

Annabeth ne-a făcut agitată semne, arătându-ne cea mai 
apropiată ascunzătoare - toaleta pentru doamne - şi toţi trei ne- 
am ghemuit înăuntru. Eram atât de speriat, că nici nu mi-a dat 
prin cap să-mi fie ruşine. 

O chestie - sau mai degrabă două chestii - s-au târât pe lângă 
uşa băii, scoțând un sunet ca de şmirghel frecat de covor. 

— Aşa essssste, a spus a doua voce. li atrage. In curând vom 
fi ssssuficient de puternici. 

Cele două chestii s-au târât în sala de mese cu un sâsâit 
neplăcut care semăna cu un râs de şarpe. 

Annabeth m-a privit. 

— Trebuie să plecăm de-aici. 

— Crezi că mie îmi place în toaleta pentru doamne? 

— De pe navă, Percy! Trebuie să plecăm de pe navă. 

— Nu miroase bine, a încuviinţat Tyson. Şi câinii mănâncă 
toate ouăle. Annabeth are dreptate. Trebuie să părăsim toaleta 
şi nava. 

M-au trecut fiori. Dacă Annabeth şi Tyson erau de acord cu 
privire la ceva, era mai bine să-i ascult. 

Apoi, de afară s-a mai auzit un glas - unul care mi-a dat mai 
mulţi fiori decât orice monstru. 

—... e doar o chestiune de timp. Nu mă presa, Agrius! 

Era Luke, fară îndoială. N-aş fi putut uita niciodată vocea lui. 

— Nu te presez! a mormăit un alt tip, iar vocea lui era mai 
profundă şi mai furioasă decât a lui Luke. Spun doar că... dacă 
şmecheria asta nu iese... 

— O să iasă, a izbucnit Luke. Vor înghiţi momeala. Acum vino, 
trebuie să ajungem în apartamentul amiralităţii şi să verificăm 
sicriul. 

Vocile s-au îndepărtat pe coridor. 

Tyson a scâncit. 

— Plecăm acum? 

Annabeth şi cu mine ne-am uitat unul la altul şi am ajuns la 
un acord tacit. 

— Nu putem, i-am spus lui Tyson. 


— Trebuie să aflăm ce pune la cale Luke, a consimţit 
Annabeth. Şi, dacă e posibil, îl vom bate, îl vom pune în lanţuri 
şi îl vom târî pe Muntele Olimp. 


_ Capitolul IX 
In care am cea mai neplăcută reuniune de familie din viaţa 
mea 


Annabeth s-a oferit să meargă singură, pentru că avea şapca 
de invizibilitate, dar am convins-o că e prea periculos. Ori 
mergeam împreună, ori nu mergea nimeni. 

— Nimeni! a votat Tyson. Vă rog? 

Dar în final s-a dat pe brazdă, rozându-şi nervos unghiile 
uriaşe. Ne-am oprit la cabina noastră doar cât să ne luăm 
lucrurile. Ne-am spus că orice s-ar întâmpla, nu puteam rămâne 
încă o noapte la bordul fantomaticei nave de croazieră, chiar 
dacă am fi câştigat milionul de dolari la bingo. M-am asigurat că 
Anaklusmos e în buzunar şi că vitaminele şi termosul de la 
Hermes erau în partea de sus a sacului. N-aş fi vrut ca Tyson să 
care totul, dar a insistat, şi Annabeth mi-a spus să nu-mi fac grij 
i. Tyson putea căra pe umăr trei saci marinăreşti plini cu 
uşurinţa cu care eu căram un rucsac. 

Ne-am strecurat pe coridoare, urmând indicatoarele de pe 
navă, spre apartamentul amiralităţii. Annabeth deschidea calea, 
invizibilă. Ne-am ascuns ori de câte ori a trecut cineva, dar cei 
mai mulţi oameni pe care i-am văzut erau doar pasageri-strigoi 
cu ochi sticloşi. 

În timp ce urcam scările spre puntea treisprezece, unde se 
afla apartamentul amiralităţii, Annabeth a şoptit: 

— Ascundeţi-vă! Şi ne-a băgat într-o debara. 

Am auzit că se apropiau doi tipi. 

— Ai văzut dragonul etiopian din cală? a spus unul dintre ei. 

Celălalt a râs. 

— Da, e grozav. 

Annabeth era încă invizibilă, dar m-a strâns tare de braţ. Am 
avut senzaţia că ar trebui să recunosc vocea celui de-al doilea 


tip. 


—Am auzit că vor aduce încă doi, a spus vocea cunoscută. 
Dacă or să continue să vină în ritmul ăsta - să fiu al naibii! — 
lupta s-a încheiat. 

Vocile s-au îndepărtat pe coridor. 

— Asta era Chris Rodriguez! Annabeth şi-a scos şapca şi a 
devenit vizibilă. Trebuie să-l ştii - din cabana unsprezece. 

Mi-l aminteam vag pe Chris de anul trecut. Era unul dintre 
rezidenții nedeterminaţi repartizaţi în cabana lui Hermes pentru 
că părintele său olimpian nu-l recunoscuse. Acum, că m-am 
gândit la asta, mi-am dat seama că nu-l văzusem pe Chris în 
tabără vara asta. 

— Ce caută un semizeu aici? 

Annabeth a clătinat din cap, în mod clar tulburată. 

Am înaintat pe coridor. N-aveam nevoie de hărţi ca să ştiu că 
ne apropiem de Luke. Am simţit ceva rece şi neplăcut - prezenţa 
răului. 

— Percy! a zis Annabeth şi s-a oprit brusc. Priveşte! 

Stătea în faţa unui perete de sticlă privind în jos, la g 
despărtitura cu multe nivele care trecea prin mijlocul navei. In 
partea de jos era Promenada - un mall plin de magazine - dar 
nu asta Îi atrăsese atenția lui Annabeth. 

Un grup de monştri se adunase în fața unui magazin de 
dulciuri - vreo zece giganți lestrigoni, ca aceia care mă 
atacaseră cu mingi de foc, doi câini infernali şi două creaturi 
chiar mai ciudate... păreau femei cu câte două cozi de şarpe în 
loc de picioare. 

— Dragoni scitici, a şoptit Annabeth. Femei-dragon. 

Monştrii făcuseră un semicerc în jurul unui tânăr în armură 
grecească; ciopârţea un manechin de paie. Am simţit un nod în 
gât când mi-am dat seama că manechinul purta un tricou 
portocaliu cu Tabăra Semiz eilor. In timp ce-l priveam, tipul cu 
armură a înjunghiat manechinului în burtă şi a tăiat în sus. 
Paiele au zburat peste tot. Monştrii au aplaudat şi au urlat. 

Annabeth s-a îndepărtat de fereastră. Era palidă. 

— Haide, i-am spus, încercând să par mai curajos decât mă 
simţeam. Cu cât îl găsim mai repede pe Luke, cu atât mai bine. 

La capătul holului erau uşi duble din lemn de stejar care 
păreau să ducă într-un loc important. Când am ajuns la vreo 
zece metri, Tyson s-a oprit. 

— Se aud voci dinăuntru. 


— Auzi tocmai până acolo? l-am întrebat. 

Tyson şi-a închis ochii de parcă s-ar fi concentrat din greu. 
Apoi vocea i s-a modificat, semănând vag cu cea a lui Luke. 

—... profeția noi înşine. Idioţii n-or să ştie pe unde să scoată 
cămaşa. 

înainte să reacţionez, vocea lui Tyson s-a modificat iar, 
devenind mai profundă şi arţăgoasă, ca a tipului pe care îl 
auzisem discutând cu Luke în faţa cantinei. 

— Chiar crezi că bătrânul om-cal a plecat pentru totdeauna? 

Tyson a râs precum Luke. 

— Nu se mai pot încrede în el. Nu cu secretele pe care le are. 
Otrăvirea copacului a fost ultima picătură. 

Annabeth tremura. 

— Opreşte-te, Tyson! Cum faci asta? E înfiorător. 

Tyson a deschis ochii şi a părut nedumerit. 

— Pur şi simplu ascult. 

— Continuă, i-am spus. Ce mai zic? 

Tyson şi-a închis ochii la loc. 

Apoi a şoptit cu vocea omului arţăgos: 

— Linişte! 

Apoi vocea lui Luke, care şoptea: 

— Eşti sigur? 

— Da, a spus Tyson cu vocea arţăgoasă. Chiar în faţa uşii. 

Mi-am dat prea târziu seama ce se întâmpla. 

Am apucat să spun doar „Fugiţi!”, când uşile cabinei de lux s- 
au deschis brusc şi a apărut Luke, flancat de doi giganţi păroşi 
înarmaţi cu sulițe, cu vârfurile de bronz îndreptate spre 
piepturile noastre. 

— Măi, să fie, a spus Luke, cu un zâmbet răutăcios. Sunt chiar 
verii mei preferaţi. Poftiţi înăuntru. 

* 

Cabina de lux era deopotrivă frumoasă şi sinistră. 

Partea frumoasă: ferestrele imense, curbate, de pe peretele 
din spate, care dădeau spre pupa navei. Marea verde şi cerul 
albastru care se întindeau până la orizont. Covorul persan care 
acoperea podeaua. Două canapele de pluş tronau în mijlocul 
camerei cu un pat cu baldachin într-un colţ şi o masă de mahon 
în celălalt. Masa era plină de mâncăruri - cutii de pizza, sticle de 
suc şi un munte de sandviciuri cu friptură de vită pe un platou 
de argint. 


Partea sinistră: pe un podium de catifea, în fundul camerei, se 
afla un sicriu de aur lung de trei metri. Era un sarcofag, gravat 
cu scene din Grecia antică - oraşe în flăcări şi eroi murind în 
chinuri. Deşi lumina soarelui intra pe ferestre, sicriul făcea ca 
întreaga încăpere să pară îngheţată. 

— Ei bine, a spus Luke, deschizându-şi mândru braţele. E un 
pic mai elegant decât în cabana unsprezece, nu-i aşa? 

Se schimbase de vara trecută. In loc de bermude şi tricou, 
purta o cămaşă, pantaloni kaki şi mocasini din piele. Părul lui de 
culoarea nisipului, de obicei ciufulit, era acum tăiat scurt. Arăta 
ca un model masculin plin de venin, care făcea parada modei la 
Harvard. 

Incă avea cicatricea de sub ochi - o linie zimţată albă 
căpătată în timpul luptei cu un dragon. Şi, sprijinită de canapea, 
era sabia lui magică, Clevetitorul, sclipind într-un fel ciudat, cu 
lama sa pe jumătate din oţel, pe jumătate din bronz celest, care 
putea ucide şi muritori, şi monştri. 

— Staţii jos, ne-a spus. 

A făcut semn cu mâna şi trei scaune de la masă s-au deplasat 
în centrul camerei. 

Nu s-a aşezat nimeni. 

Prietenii cei masivi ai lui Luke aveau încă suliţele îndreptate 
spre noi. Arătau ca doi gemeni, dar nu erau oameni. In primul 
rând, aveau cam doi metri şi jumătate înălţime şi purtau doar 
blugi, probabil din cauză că piepturile lor enorme erau deja 
tapetate cu o blană maronie şi groasă. Aveau gheare în loc de 
unghii şi picioare ca nişte labe. Nasurile lor semănau cu nişte 
boturi şi toţi dinţii erau canini ascuţiţi. 

— Unde-mi sunt manierele? a spus Luke pe un ton calm. 
Aceştia sunt asistenții mei, Agrius şi Oreius. Poate aţi auzit de ei. 
N-am spus nimic. In ciuda suliţelor îndreptate spre mine, nu 

de gemenii-urşi îmi era teamă. 

Imi imaginasem întâlnirea cu Luke de multe ori după ce 
încercase să mă omoare vara trecută. Mă imaginasem 
înfruntându-l cu îndrăzneală, provocându-l la duel. Dar acum, că 
eram faţă în faţă, de-abia îmi puteam opri tremuratul mâinilor. 

— Nu cunoaşteţi povestea lui Agrius şi Oreius? a întrebat 
Luke. Mama lor... ei bine, e o poveste foarte tristă. Afrodita i-a 
ordonat acestei tinere să se îndrăgostească. Aceasta a refuzat şi 
a fugit la Artemis după ajutor. Artemis a lăsat-o să devină unul 


dintre vânătorii ei, dar Afrodita s-a răzbunat. A fermecat-o pe 
tânără să se îndrăgostească de un urs. Când a aflat Artemis, a 
abandonat-o dezgustată pe fată. Tipic pentru zei, nu-i aşa? Se 
luptă între ei, iar bieţii oameni sunt prinşi la mijloc. Gemenii 
fetei, prezenţi aici, Agrius şi Oreius, nu iubesc Olimpul. Le plac, 
totuşi, semizeii... 

— La prânz, a mormăit Agrius. Vocea lui arţăgoasă era cea pe 
care o auzisem mai devreme vorbind cu Luke. 

— He, he! He, he! a râs fratele lui, Oreius, lingându-se pe 
buzele înconjurate de blană. A continuat să râdă de parcă ar fi 
avut o criză de astm, până când Luke şi Agrius au început să-l 
privească fix. 

— Taci din gură, idiotule! a mărâit Agrius. Du-te şi 
pedepseşte-te! 

Oreius a scâncit. S-a târât până în colţul camerei, s-a prăbuşit 
pe un scaun şi a început să dea cu capul de masă, făcând să 
zornăie platourile de argint. 

Luke s-a comportat de parcă ar fi fost ceva perfect normal. S- 
a făcut comod pe canapea şi şi-a sprijinit picioarele pe măsuţa 
de cafea. 

— Ei bine, Percy, te-am lăsat să supravieţuieşti încă un an. 
Sper că ai apreciat asta. Ce mai face mama ta? Cum e la şcoală? 

— Ai otrăvit copacul Thaliei. 

Luke a oftat. 

— Direct la subiect, nu? In regulă, bine-nţeles că am otrăvit 
copacul. Şi ce dacă? 

— Cum ai putut? Annabeth părea atât de supărată, că era 
gata să explodeze. Thalia ţi-a salvat viaţa! Ne-a salvat viaţa! 
Cum ai putut s-o dezonorezi... 

— N-am dezonorat-o! a izbucnit Luke. Zeii au dezonorat-o, 
Annabeth! Dacă Thalia ar fi în viaţă, ar fi de partea mea. 

— Mincinosule! 

— Dacă ai şti ce urmează, ai înţelege... 

— Înţeleg că vrei să distrugi tabăra! a strigat. Eşti un 
monstru! 

Luke a clătinat din cap. 

— Zeii te-au orbit. Nu-ţi poţi imagina o lume fără ei, 
Annabeth? La ce-ţi foloseşte istoria antică pe care ai studiat-o? 
Trei mii de ani de bagaje inutile! Occidentul este putred până la 
măduvă. Trebuie să fie distrus. Vino şi tu! Putem reface lumea 


din nou. Am avea nevoie de inteligenţa ta, Annabeth. 

— Pentru că tu nu ai deloc! 

Ochii i s-au îngustat. 

— Te cunosc, Annabeth. Meriţi ceva mai bun decât să 
rătăceşti într-o misiune imposibilă de salvare a taberei. Dealul 
Semizeilor va fi cucerit luna asta. Eroii care supraviețuiesc nu 
vor avea de ales decât să ni se alăture sau să fie vânaţi până la 
moarte. Chiar vrei să faci parte din echipa care va pierde... într-o 
asemenea companie? 

Luke a arătat spre Tyson. 

— Hei! am spus. 

— Să călătoreşti cu un ciclop, a certat-o Luke. Şi mai vorbeşti 
de pângărirea amintirii Thaliei! Sunt surprins, Annabeth. Tocmai 
tu... 

— Opreşte-te! a strigat. 

Nu ştiam despre ce vorbeşte Luke, dar Annabeth şi-a îngropat 
capul în mâini de parcă urma să izbucnească în plâns. 

— Las-o în pace, i-am spus. Şi nu-l amesteca pe Tyson. 

Luke a râs. 

— O, da, am auzit. Tatăl tău l-a recunoscut. 

Cred că am părut surprins, pentru că Luke a zâmbit. 

— Da, Percy, ştiu totul despre asta. Şi despre planul tău de a 
găsi Lâna. Care erau coordonatele alea... 30,31, 75, 12? Vezi că 
am încă prieteni în tabără care mă ţin la curent. 

— Spioni, vrei să spui. 

A ridicat din umeri. 

— Câte insulte poţi suporta de la tatăl tău, Percy? Crezi că ţi-e 
recunoscător? Crezi că lui Poseidon îi pasă de tine mai mult 
decât îi pasă de acest monstru? 

Tyson şi-a încleştat pumnii şi a scos un mârâit. 

Luke doar a chicotit. 

— Zeii se folosesc de tine, Percy. Ai idee ce ţi se pregăteşte 
dacă împlineşti şaisprezece ani? Chiron ţi-a spus măcar despre 
profeție? 

Aş fi vrut să mă reped la Luke şi să-i arăt eu lui, dar, ca de 
obicei, ştia exact cum să mă descumpănească. 

La şaisprezece ani? 

Adică, ştiam că Oracolul îi transmisese lui Chiron o profeție, 
cu mulţi ani în urmă. Ştiam că, parţial, mă priveşte. Dar... dacă 
împlineam şaisprezece ani? Nu-mi plăcea cum sună. 


— Ştiu ce trebuie să ştiu, am îngăimat. De pildă, cine îmi sunt 
duşmanii. 

— Atunci eşti un prost. 

Tyson a făcut praf scaunul cel mai apropiat. 

— Percy nu e prost! 

Înainte să-l opresc, l-a atacat pe Luke. Pumnii i s-au îndreptat 
spre capul lui Luke - o lovitură dublă, de sus, care ar fi putut 
face o gaură chiar şi în titan -, dar gemenii-urşi au intervenit. 
Fiecare l-a prins pe Tyson de câte un braţ, oprindu-l. L-au împins 
înapoi şi Tyson s-a poticnit. A căzut pe covor atât de tare că s-a 
zguduit puntea. 

— Păcat, ciclopule, a spus Luke. Se pare că, împreună, 
prietenii mei grizzly sunt mai puternici decât tine. Poate că ar 
trebui să-i las să... 

— Luke, am intervenit, ascultă-mă: tatăl tău ne-a trimis. 

S-a făcut roşu în obraji. 

— Să nu îndrăzneşti... să-i pomeneşti... numele. 

— El ne-a spus să ne îmbarcăm pe nava asta. Am crezut că va 
fi doar un mijloc de transport, dar ne-a trimis aici să te găsim. 
Mi-a spus că nu va renunţa la tine, indiferent cât de furios eşti. 

— Furios? a urlat Luke. Nu va renunţa la mine? M-a 
abandonat, Percy! Vreau ca Olimpul să fie distrus! Toate 
tronurile făcute fărâme! Şi spune-i lui Hermes că aşa va fi. Cu 
fiecare semizeu care ni se alătură, olimpienii devin mai slabi, iar 
noi mai puternici. El devine mai puternic. 

Luke a arătat spre sarcofagul de aur. 

Sicriul mă speria ca naiba, dar eram hotărât să n-o arăt. 

— Aşadar? am întrebat. Ce e atât de special... 

Atunci mi-am dat seama ce ar putea fi în sarcofag. 

Temperatura din cameră părea să fi scăzut cu douăzeci de 
grade. 

— Hei, doar nu vrei să spui... 

— Se reface, a spus Luke. Încetul cu încetul... invocăm forţa 
sa vitală din hău. Cu fiecare recrut care ne promite credinţă, mai 
apare o bucăţică... 

— E dezgustător! a spus Annabeth. 

Luke i-a surâs dispreţuitor. 

— Mama ta s-a născut din craniul crăpat al lui Zeus, 
Annabeth. În locul tău, n-aş vorbi! În curând vor fi suficiente 
bucăţi din Stăpânul Titanilor ca să-l reîntregim. Vom pune cap la 


cap un nou corp pentru el, o operaţiune demnă de fierăria lui 
Hefaistos. 

— Eşti nebun, a spus Annabeth. 

— Haideţi alături de noi şi veţi fi răsplătiți. Avem prieteni 
puternici - sponsori suficient de bogaţi să cumpere acest vas de 
croazieră şi multe altele. Percy, mama ta nu va trebui să mai 
lucreze în viaţa ei. O să-i poţi cumpăra un conac. O să poţi avea 
putere, faimă - tot ce vrei. Annabeth, ţi-ai putea realiza visul de- 
a deveni arhitectă. O să poţi construi un monument care să 
dureze o mie de ani. Un templu pentru stăpânii mileniului viitor! 

— Du-te-n Tartar! a venit răspunsul. 

Luke a oftat. 

— Păcat. 

A apucat ceva care semăna cu o telecomandă TV şi apăsat un 
buton roşu. In câteva secunde, uşa cabinei s-a deschis. Au intrat 
doi membri ai echipajului în uniformă, înarmaţi cu bastoane. 
Ochii lor erau la fel de sticloşi ca ai celorlalţi oameni pe care îi 
văzusem, dar am avut senzaţia că asta nu i-ar fi făcut mai puţin 
periculoși într-o luptă. 

— A, bun, paza, a zis Luke, mă tem că avem nişte pasageri 
clandestini. 

— Da, domnule, au spus ei, ca prin vis. 

Luke s-a întors spre Oreius. 

— E timpul să hrănim Dragonul etiopian. Duceţi-i pe neghiobii 
ăştia jos şi arătaţi-le cum se procedează. 

Oreius a rânjit prosteşte. 

— He, he! He, he! 

— Lasă-mă să merg şi eu, a mormăit Agrius. Fratele meu e un 
neisprăvit. Ciclopul ăsta... 

— Nu reprezintă o ameninţare, a spus Luke. S-a uitat la sicriul 
de aur, de parcă l-ar fi deranjat ceva... Agrius, stai aici. Avem 
probleme importante de discutat. 

— Dar... 

— Oreius, să nu mă dezamăgeşti. Rămâi în cală şi asigură-te 
că dragonul este hrănit aşa cum trebuie. 

Oreius ne-a împins cu sulița şi ne-a scos din cabină, urmaţi de 
cei doi paznici. 

* 

În timp ce mergeam pe coridor cu sulița lui Orieus 

împungându-mă în spate, m-am gândit la spusele lui Luke - că, 


împreună, gemenii-urşi sunt mai puternici decât Tyson. Dar 
poate că de unii singuri... 

Am ieşit de pe coridorul din inima navei pe o punte deschisă 
pe care erau înşirate bărci de salvare. Cunoşteam nava suficient 
de bine pentru a-mi da seama că era ultima dată când vedeam 
lumina soarelui. Odată ajunşi în partea cealaltă, urma să 
coborâm cu liftul jos, în cală, şi atât ne-ar fi fost. 

M-am uitat la Tyson şi i-am spus: 

— Acum. 

Slavă zeilor, a înţeles. S-a întors şi l-a aruncat pe Oreius zece 
metri înapoi, în piscină, chiar în mijlocul unei familii de turişti- 
strigoi. 

— Ah! au strigat copiii la unison. Nu ne distrăm de minune în 
piscină! 

Unul dintre paznici şi-a scos bastonul, dar Annabeth l-a 
spulberat cu o lovitură bine plasată. Celălalt paznic a fugit spre 
cea mai apropiată alarmă. 

— Opriţi-l! a strigat Annabeth, dar era prea târziu. 

Chiar înainte să-l lovesc în cap cu un scaun de pe punte, a 
apăsat butonul de alarmă. 

S-au aprins lumini roşii şi s-au pornit sirenele. 

— Barca de salvare! am strigat. 

Am fugit spre cea mai apropiată. 

Până să-i scoatem prelata, puntea a fost năpădită de monştri 
şi paznici, împingând turiştii şi chelnerii care purtau tăvi cu 
băuturi tropicale. Un tip în armură grecească şi-a scos sabia şi a 
atacat, dar a alunecat într-o baltă de pina colada. Arcașii 
lestrigoni s-au strâns pe puntea de deasupra noastră, punând 
săgeți în arcurile lor enorme. 

— Cum se lasă la apă chestia asta? a ţipat Annabeth. 

Un câine infernal a sărit la mine, dar Tyson l-a dat la o parte 
cu un stingător de incendiu. 

— Urcaţi-vă! am strigat. 

Am scos-o pe Anaklusmos şi am retezat în aer primul val de 
săgeți. 

Puteam fi copleșiți în orice moment. Barca de salvare atârna 
acum pe partea laterală a navei, deasupra apei. Annabeth şi 
Tyson nu se descurcau deloc cu scripetele de eliberare. 

Am sărit şi eu la bord. 

— Staţi aşa! am strigat şi am tăiat corzile. 


O ploaie de săgeți a şuierat pe deasupra capetelor noastre în 
timp ce ne aflam în cădere liberă spre ocean. 


_ Capitolul X 
In care facem autostopul alături de soldaţi confederați morţi 


— Termosul! am ţipat în timp ce ne prăbuşeam în apă. 

— Poftim? Annabeth trebuie să fi crezut că mi-am pierdut 
minţile. 

Se ţinea cu toată puterea de parâmele bărcii, iar părul i se 
ridicase ca o torţă. 

Dar Tyson a înţeles. A reuşit să deschidă sacul marinăresc şi a 
scos termosul magic al lui Hermes fară să-l scape din mână şi 
fară să dea drumul bărcii. Săgeţile şi suliţele treceau şuierând 
pe lângă noi. 

Am luat termosul sperând că fac ceea ce trebuie. 

— Ţineţi-vă bine! 

— Mă ţin bine! a strigat Annabeth. 

— Şi mai bine! 

Mi-am prins picioarele de banca gonflabilă a bărcii, Tyson ne-a 
apucat pe Annabeth şi pe mine de tricouri şi am rotit capacul 
termosului cam pe sfert. 

Instantaneu, un jet alb de vânt a ţâşnit din termos şi ne-a 
propulsat în lateral, transformând căderea noastră într-o 
aterizare forţată la patruzeci şi cinci de grade. 

Vântul părea să râdă la ieşirea din termos, de parcă s-ar fi 
bucurat să fie liber. In momentul în care ne-am izbit de ocean 
am sărit o dată, apoi de două ori, ţopăind ca o piatră aruncată, 
pe urmă ne-am repezit înainte ca o barcă de curse, cu apa 
sărată stropindu-ne feţele şi având înaintea noastră doar marea. 

Am auzit un strigăt furios de pe nava din spatele nostru, dar 
eram deja în afara bătăii puştilor. Prinţesa Andromeda s-a 
transformat într-o barcă de jucărie albă, în depărtare, şi apoi a 
dispărut. 

* 

În timp ce navigam cu viteză pe mare, Annabeth şi cu mine 
am încercat să-i trimitem un mesaj Iris lui Chiron. Ne-am gândit 
că e important să spunem cuiva ce face Luke şi nu ştiam în cine 
altcineva să avem încredere. 


Vântul din termos a ridicat particule de apă care au creat un 
curcubeu în lumina soarelui - perfect pentru un mesaj Iris - dar 
legătura noastră era încă slabă. Când Annabeth a aruncat o 
drahmă de aur în ceaţă şi s-a rugat la zeiţa curcubeului să ni-l 
arate pe Chiron, faţa i se vedea bine, dar o lumină stroboscopică 
ciudată clipea intermitent în fundal şi muzica rock urla, de parcă 
ar fi fost într-un club. 

l-am povestit cum am fugit din tabără şi despre Luke şi 
Prinţesa Andromeda şi despre sicriul de aur cu rămăşiţele lui 
Cronos, dar cu zgomotul de la el şi vântul şi apa care vâjâiau în 
partea noastră, nu sunt sigur cât a auzit. 

— Percy, a strigat Chiron, trebuie să aveţi grijă la... 

Vocea i-a fost acoperită de strigăte puternice venind din 
spatele lui - un cor de voci urlând ca nişte războinici indieni. 

— Poftim? am strigat. 

— Blestematele mele de rude! Chiron s-a ferit când un platou 
a zburat peste capul lui şi s-a spart. Annabeth, n-ar fi trebuit să-l 
laşi pe Percy să părăsească tabăra! Dar dacă obţineţi într-adevăr 
Lâna... 

— Da, iubito! a strigat cineva în spatele lui Chiron. 
luhuuuuuuu! 

Muzica era la maximum, iar subwoofer-ele erau date atât de 
tare, încât barca noastră se cutremura. 

— Miami, a strigat Chiron. Voi încerca să urmăresc... 

Ecranul nostru înceţoşat s-a spart de parcă cineva din partea 
cealaltă ar fi aruncat cu o sticlă în el, iar Chiron a dispărut. 

* 


O oră mai târziu, am zărit pământul - o fâşie lungă de plajă 
împânzită cu hoteluri zgârie-nori. Apa s-a umplut de bărci de 
pescuit şi petroliere. Un crucişător al Pazei de Coastă a trecut pe 
la tribord, apoi s-a întors de parcă nu i-ar fi venit să creadă. Cred 
că nu li se întâmpla în flecar e z i să vadă o barcă de salvare 
galbenă fară motor mergând cu o sută de noduri pe oră, 
condusă de trei copii. 

— E Virginia Beach! a spus Annabeth când ne-am apropiat de 
țărm. O, zei, cum a reuşit Prinţesa Andromeda să parcurgă atâta 
drum peste noapte? Sunt cam... 

— Cinci sute treizeci de mile marine, am spus. 

S-a uitat la mine. 

— De unde ştii? 


— Nu... nu sunt sigur. 

Annabeth a căzut pe gânduri un moment. 

— Percy... care e poziţia noastră? 

— 36° 44' latitudine nordică şi 76° 02' longitudine vestică, i- 
am spus imediat. Apoi am clătinat din cap. Hei, de unde ştiu 
asta? 

— Datorită tatălui tău, a ghicit Annabeth. Când eşti pe mare, 
ai o orientare perfectă. Asta e super-cool. 

Nu eram chiar atât de sigur. Nu doream să fiu o unitate GPS 
cu chip omenesc, dar înainte să apuc să spun ceva, Tyson m-a 
bătut pe umăr. 

— Se apropie o barcă. 

M-am uitat în spate. N ava Pazei de Coastă era pe urmele 
noastre acum, asta era limpede. Luminile ei clipeau şi câştiga 
viteză. 

— Nu-i putem lăsa să ne prindă, am spus. Ne vor pune prea 
multe întrebări. 

— Ai dreptate, a spus Annabeth. Intră în Golful Chesapeake. 
Ştiu un loc unde ne putem ascunde. 

N-am întrebat ce voia să spună sau cum de ştia zona atât de 
bine. Am riscat şi am mai rotit puţin capacul termosului şi o pală 
proaspătă de vânt ne-a propulsat în extremitatea nordică a 
oraşului Virginia Beach, în Golful Chesapeake. Barca Paz ei de 
Coastă a rămas mult în urmă. Am încetinit doar când țărmurile 
golfului s-au îngustat de ambele părţi şi mi-am dat seama că am 
intrat în gura de vărsare a râului. 

Am simţit trecerea de la apa sărată la apa dulce. Dintr-odată 
mă simţeam obosit şi ameţit de parcă îmi reveneam după un 
puseu de adrenalină. Nu mai ştiam unde mă aflu sau încotro să 
îndrept barca. Din fericire, Annabeth m-a dirijat. 

— Acolo, mi-a spus. După bancul de nisip. 

Am virat într-o zonă mlăştinoasă sufocată de vegetaţie. Am 
acostat la poalele unui chiparos uriaş. 

Deasupra noastră s-au ivit arbori acoperiţi cu plante 
agăţătoare. Insectele bâzâiau în pădure. Aerul era umed şi 
fierbinte, iar din râu ieşea abur. Pe scurt... nu era Manhattan şi 
asta nu-mi plăcea. 

— Haideţi, a spus Annabeth. E chiar pe țărm. 

— Ce anume? am întrebat. 

— Luaţi-vă după mine. 


A apucat un sac. 

— Şi ar fi bine să acoperim barca. Nu e cazul să atragem 
atenţia. 

După ce am acoperit barca de salvare cu ramuri, am urmat-o 
pe Annabeth de-a lungul țărmului, iar picioarele ni se scufundau 
în noroiul roşu. Un şarpe mi-a alunecat pe lângă pantof şi a 
dispărut în iarbă. 

— Nu e un loc frumos, a spus Tyson şi a strivit ţânţarii care i 
se înşiraseră pe braţ. 

După câteva minute, Annabeth a spus: 

— Aici. 

Tot ce vedeam era un teren cu mărăcini. Apoi, Annabeth a dat 
la o parte un cerc ţesut din ramuri, ca o uşă, şi mi-am dat seama 
că mă uitam la un adăpost camuflat. 

Interiorul era suficient de mare pentru trei oameni, chiar dacă 
al treilea era Tyson. Pereţii erau ţesuţi din plante, ca la colibele 
de indieni, dar păreau destul de rezistenți la apă. In colţ erau 
stivuite toate lucrurile pe care ţi le puteai dori pentru o ieşire cu 
cortul - saci de dormit, pături, o ladă frigorifică şi o lampă cu 
petrol. Erau şi provizii pentru semizei - vârfuri de bronz pentru 
sulițe, o tolbă plină cu săgeți, o sabie de rezervă şi o cutie de 
ambrozie. Locul mirosea a mucegai, de parcă ar fi rămas 
nelocuit mult timp. 

— Ascunzătoarea unui semizeu. M-am uitat la Annabeth cu 
venerație. Tu ai făcut asta? 

— Thalia şi cu mine, a spus încet. Şi Luke. 

Asta n-ar fi trebuit să mă deranjeze. Doar ştiam că Thalia şi 
Luke avuseseră grijă de Annabeth când era mică. Ştiam că cei 
trei mai fugiseră împreună, ascun zându-se de monştri, 
descurcându-se pe cont propriu înainte ca Grover să-i găsească 
şi să încerce să-i ducă la Dealul Semizeilor. Dar ori de câte ori 
Annabeth vorbea despre timpul petrecut cu ei, mă simţeam 
cam... Nu ştiu. Stânjenit? 

Nu, nu acesta-i cuvântul. 

Mai degrabă, gelos. 

— Deci... i-am spus. Nu crezi că Luke o să ne caute aici? 

A clătinat din cap. 

— Am construit o duzină de adăposturi ca acesta. Mă îndoiesc 
că Luke mai ţine unde sunt... sau că îi pasă. 

S-a aruncat pe pături şi a început să scotocească în sacul ei 


marinăresc. Limbajul corpului ei lăsa să se înţeleagă destul de 
clar că nu vrea să vorbească. 

— Aăăă... Tyson? am spus. Ce-ar fi să inspectezi zona? Cum ar 
fi... să cauţi un magazin în pustietate sau aşa ceva. 

— Un magazin? 

— Da, cu gustări. Gogoşi cu zahăr pudră sau aşa ceva. Doar 
să nu te îndepărtezi prea mult. 

— Gogoşi cu zahăr pudră, a spus Tyson pe un ton serios. Voi 
căuta gogoşi cu zahăr pudră în pustietate. 

A ieşit şi a început de strige: 

— Aici, gogoşilor! 

După ce a plecat, m-am aşezat lângă Annabeth. 

— Hei, îmi pare rău... Ştii tu, că l-am întâlnit pe Luke. 

— Nu-i vina ta. Şi-a scos cuțitul din teacă şi a început să 
curețe lama cu o cârpă. 

— Ne-a lăsat să scăpăm prea uşor, am spus. 

Sperasem că e doar o impresie, dar Annabeth a dat din cap. 

— Mă gândeam la acelaşi lucru. Ce am auzit despre jocul de 
noroc şi despre faptul că „vor muşca momeala”... Cred că era 
vorba despre noi. 

— Lâna este momeala? Sau Grover? 

A studiat lama cuţitului. 

— Nu ştiu, Percy. Poate că vrea Lâna pentru el. Poate speră că 
noi vom face munca de jos şi apoi o va fura de la noi. Nu-mi vine 
să cred că ar otrăvi copacul... 

— Ce a vrut să spună, am întrebat, că Thalia ar fi fost de 
partea lui? 

— S-a înşelat. 

— Nu pari sigură. 

Annabeth mi-a aruncat o privire aspră şi am început să-mi 
doresc să nu-i fi pus asemenea întrebări în timp ce ţinea un cuţit 
în mână. 

— Percy, ştii de cine-mi aminteşti? De Thalia. Semănaţi atât 
de mult, încât e înspăimântător. Vreau să spun că... fie aţi fi fost 
cei mai buni prieteni, fie v-aţi fi strangulat reciproc. 

— Să rămânem la cei mai buni prieteni. 

— Uneori se enerva pe tatăl ei. Ca şi tine. Tu te-ai întoarce 
împotriva Olimpului din cauza asta? 

Am privit fix la tolba de săgeți din colţ. 

— Nu. 


— Bine, atunci. Nici ea. 

Annabeth şi-a înfipt cuțitul în pământ. 

Aş fi vrut s-o întreb despre profeția de care pomenise Luke... 
şi ce avea asta de-a face cu ziua în care împlineam şaisprezece 
ani. Dar m-am gândit că nu-mi va spune. Chiron fusese destul 
de categoric că n-aveam voie s-o aud decât dacă zeii hotărau 
astfel. 

— Deci, ce-a vrut să spună Luke cu ciclopii? am întrebat. A 
spus că tocmai tu... 

— Ştiu ce a spus. Se referea... la adevărata cauză a morţii 
Thaliei. 

Am aşteptat, neştiind prea bine ce să spun. 

Annabeth a oftat. 

— Nu poţi avea încredere într-un ciclop, Percy. Acum şase ani, 
în noaptea în care Grover ne conducea spre Dealul Semizeilor... 
A fost întreruptă când uşa colibei s-a deschis cu un scârţâit. 

Tyson s-a strecurat înăuntru. 

— Gogoşi cu zahăr pudră? a spus cu mândrie, ridicând o cutie 
cu bunătăţi. 

Annabeth s-a uitat la el. 

—De unde ai luat asta? Suntem în mijlocul pustietăţii. Nu este 
nimic pe o distanţă de... 

— Douăzeci şi cinci de metri, a spus Tyson. Magazinul La 
gogoaşa monstruoasă - chiar peste deal! 

* 


— E de rău, a murmurat Annabeth. 

Stăteam ghemuiţi în spatele unui copac, uitându-se la 
gogoşăria din mijlocul pădurii. Părea nou-nouță, cu ferestre 
luminoase, o parcare şi un drumeag care ducea în pădure, dar în 
jur nu mai era nimic altceva şi nu erau maşini parcate. Se vedea 
un angajat care citea o revistă în spatele casei de marcat. Asta 
era tot. Pe marchiza magazinului, cu litere mari şi negre, pe care 
chiar şi eu le puteam citi, scria: 

LA GOGOAŞA MONSTRUOASA 

Un căpcăun desenat muşca din litera O a cuvântului 
„monstruoasă”. Locul mirosea bine, a gogoşi proaspete cu 
ciocolată. 

— Asta n-ar trebui să fie aici, a şoptit Annabeth. Nu-i în 
regulă. 

— Ce? am întrebat. Este o gogoşărie. 


— Ssst! 

— De ce vorbim în şoaptă? Tyson a intrat şi a cumpărat o 
duzină. N-a păţit nimic. 

— El este un monstru. 

— O, fii serioasă, Annabeth! Gogoaşa monstruoasă nu 
înseamnă că aici sunt monştri! E un lanţ de magazine. Sunt şi în 
New York. 

— Un lanţ, a încuviinţat. Şi nu crezi că e ciudat că a apărut 
imediat ce i-ai spus lui Tyson să caute gogoşi? Chiar aici, în 
mijlocul pădurii? 

M-am gândit puţin. Părea cam ciudat, dar... gogoşăriile nu se 
aflau în capul listei mele de forţe malefice. 

— Ar putea fi un cuib, a explicat Annabeth. 

Tyson a scâncit. Mă îndoiesc că înţelegea mai bine ca mine 
despre ce vorbea Annabeth, dar tonul ei îl neliniştea. Dăduse 
iama în jumătate de duzină de gogoşi şi se umpluse de zahăr 
pudră pe toată faţa. 

— Un cuib... pentru ce? am întrebat. 

— Nu te-ai întrebat niciodată cum de apar magazinele- 
franciză atât de repede? m-a întrebat. Acum nu e nimic şi a 
doua zi - bum, apare un nou magazin fast-food sau o cafenea 
sau orice altceva? Prima dată un singur magazin, apoi două, 
apoi patru - copii exacte răspândite în toată ţara? 

— Aăă... nu. Nu m-am gândit niciodată la asta. 

— Percy, unele lanţuri se multiplică atât de repede pentru că 
toate spaţiile lor sunt legate în mod magic de forţa vitală a unui 
monstru. Unii dintre copiii lui Hermes şi-au dat seama cum se 
face asta în anii 1950. Ele dau naştere... 

A îngheţat. 

— La ce? am cerut. Dau naştere la ce? 

— Fără... mişcări... bruşte, a spus Annabeth, de parcă viaţa ei 
depindea de asta. Foarte încet... întoarce-te. 

Apoi am auzit şi eu un zgomot de frecare, ca o dihanie mare 
care îşi târăşte burta printre frunze. 

M-am întors şi am văzut o chestie de mărimea unui rinocer 
care se deplasa la umbra copacilor. Scotea un şuierat - iar 
jumătate din faţă i se zbătea în toate direcţiile. La început, n-am 
înţeles la ce anume mă uit. 

Apoi mi-am dat seama că avea mai multe gâturi - cel puţin 
şapte, fiecare având un cap reptilian care şuiera. Avea pielea 


tare şi sub fiecare gât purta câte o baveţică de plastic pe care 
scria: Sunt un pui de GOGOAŞA MONSTR UOASA! 

Mi-am scos pixul, dar Annabeth mi-a trimis din priviri un 
avertisment tăcut. Nu încă. 

Înţelegeam. O mulţime de monştri văd foarte prost. Era 
posibil ca hidra să treacă fară să ne vadă. Dar dacă scoteam 
sabia acum, strălucirea de bronz i-ar fi atras cu siguranţă 
atenţia. 

Am aşteptat. 

Hidra era la doar câţiva metri distanţă. Părea să adulmece 
pământul şi copacii de parcă ar fi vânat ceva. Apoi am observat 
că două dintre capetele sfâşiau o bucată de pânză galbenă - 
unul din sacii noştri marinăreşti. Chestia fusese deja în tabăra 
noastră. Ne urmărea după miros. 

Inima îmi bătea nebuneşte. Văzusem un cap de hidră împăiat 
în Tabără, dar asta nu mă pregătise deloc pentru întâlnirea cu 
una în carne şi oase. Toate capetele aveau formă de romb, ca al 
unui şarpe cu clopoței, dar gura era căptuşită cu rânduri z 
imţate de dinţi de rechin. 

Tyson tremura. A făcut un pas înapoi şi a călcat din greşeală 
pe o crenguţă. Imediat, toate cele şapte capete s-au întors spre 
noi şi au şuierat. 

— Dispăreţi! a strigat Annabeth şi a plonjat spre dreapta. 

M-am rostogolit la stânga. Unul dintre capetele hidrei a 
scuipat un lichid verde care a trecut peste umărul meu şi a atins 
un ulm. Trunchiul a început să fumege şi să se dezintegreze. 
Copacul a început să se prăbuşească direct spre Tyson, care încă 
nu se mişcase, împietrit de monstrul care acum era chiar în faţa 
lui. 

— Tyson! 

L-am placat cu toată puterea, doborându-l într-o parte în timp 
ce hidra a făcut un salt, iar copacul i s-a prăbuşit peste două 
dintre capete. 

Hidra s-a dat înapoi, eliberându-şi capetele, şi tânguindu-se 
furioasă la copacul căzut. Toate cele şapte capete au împroşcat 
cu acid, iar ulmul s-a topit într-o baltă aburindă de noroi. 

— Mişcă-te! i-am spus lui Tyson. 

Am fugit într-o parte şi am scos capacul lui Anaklusmos, 
sperând să atrag atenţia monstrului. 

Strategia a funcţionat. 


Majoritatea monştrilor nu suportă vederea bronzului celest. 
De îndată ce a apărut lama mea strălucitoare, hidra s-a agitat 
spre ea cu toate capetele, şuierând şi dezgolindu-şi dinţii. 

Vestea bună era că Tyson se afla pe moment în afara oricărui 
pericol, iar vestea proastă, că urma să fiu transformat într-o 
baltă de mâzgă. Unul dintre capete a încercat să se apropie. 
Fără a sta pe gânduri, am lovit cu sabia. 

— Nu! a strigat Annabeth. 

Prea târziu. Tăiasem capul hidrei. Acesta s-a rostogolit în 
iarbă, lăsând în urmă un ciot care se zbătea şi care s-a oprit 
imediat din sângerare, începând să se umfle ca un balon. 

In câteva secunde, gâtul rănit s-a împărţit în două, iar pe 
fiecare gât a crescut un cap în mărime naturală. Acum aveam 
de-a face cu o hidră cu opt capete. 

— Percy! m-a certat Annabeth. Tocmai ai deschis un magazin 
LA GOGOAŞA MONSTRUOASA undeva, în lume! 

Am evitat un jet de acid. 

— Era cât pe-aci să mor şi pe tine asta te îngrijorează? Cum o 
putem omori? 

— Foc! a spus Annabeth. Trebuie să facem rost de foc! 

De îndată ce a spus asta, mi-am amintit povestea. 
Multiplicarea capetelor hidrei putea fi oprită doar dacă ardeam 
cioturile înainte să crească la loc. In orice caz, asta făcuse 
Hercule. Dar nu aveam foc. 

M-am îndreptat spre râu. Hidra ne-a urmat. 

Annabeth a trecut în stânga mea şi a încercat să distragă unul 
dintre capete, apărându-se cu cuțitul de dinţii acestuia, dar un 
alt cap s-a aruncat într-o parte ca o bâtă şi a azvârlit-o în noroi. 

— Nu-i lovi pe prietenii mei! 

Tyson a atacat, intercalându-se între hidră şi Annabeth. În 
timp ce ea se ridica în picioare, Tyson a început să dea cu 
pumnii în capetele monstrului atât de repede, că mi-a amintit de 
jocul Loveşte cârtiţa. Dar nici măcar Tyson nu putea para 
loviturile hidrei la nesfârşit. 

Am continuat să ne retragem, ferindu-ne de jeturile de acid şi 
parând atacurile capetelor fară să le tăiem, dar ştiam că nu 
facem decât să ne amânăm moartea. In cele din urmă, aveam 
să facem o greşeală şi chestia urma să ne ucidă. 

Apoi am auzit un sunet ciudat - un pufăit, pe care la început l- 
am confundat cu bătăile inimii mele. Era atât de puternic, încât 


tot malul râului se cutremura. 

— Ce se aude? a strigat Annabeth, cu ochii pe hidră. 

— Un motor cu aburi, a spus Tyson. 

— Poftim? 

M-am ferit când un cap de hidră a împroşcat cu acid pe 
deasupra capului meu. 

Apoi, dinspre râul din spatele nostru, o voce feminină 
cunoscută a strigat: 

— Acolo! Pregătiţi tunul de treizeci şi două de livre! 

N-am îndrăznit să-mi iau privirea de la hidră, dar dacă era 
cine credeam, mi-am dat seama că aveam duşmani pe două 
fronturi. 

O voce gravă de bărbat a spus: 

— Sunt prea aproape, stăpână! 

— La naiba cu eroii! a spus fata. Cu toată viteza, înainte! 

— Da, stăpână. 

— Foc de voie, căpitane! 

Annabeth a înţeles ce se întâmplă cu o fracțiune de secundă 
înaintea mea. A strigat: 

— La pământ! 

Am plonjat la pământ în timp ce un zgomot cutremurător s-a 
auzit dinspre râu. A urmat o explozie de lumină, o coloană de 
fum, şi hidra a explodat chiar în faţa noastră, împroşcându-ne cu 
un noroi verde şi greţos care s-a evaporat de îndată ce şi-a atins 
ţinta, aşa cum se întâmplă de obicei cu matele monştrilor. 

— Greţos! a ţipat Annabeth. 

— O navă cu aburi! a strigat Tyson. 

M-am ridicat, tuşind din cauza norului de fum de praf de 
puşcă ce se rostogolea de-a lungul țărmului. 

Pe râu venea pufăind spre noi cea med ciudată navă pe care o 
văzusem vreodată. Era, în mare parte, scufundată sub apă, ca 
un submarin, şi avea puntea placată cu fier. In mijlocul ei era o 
cazemată trapezoidală cu volete laterale pentru tunuri. 
Deasupra flutura un steag - un mistreţ şi o suliță pe un câmp 
înroşit de sânge. Pe punte erau înşiraţi strigoi în uniforme gri - 
soldaţi morţi cu feţe sclipitoare care le acopereau doar parţial 
craniile, asemenea vampirilor pe care îi văzusem în Lumea 
Subpământeană păzind palatul lui Hades. 

Nava era un cuirasat. O navă de pe vremea Războiului Civil. l- 
am distins numele scris de-a lungul provei cu litere acoperite cu 


muşchi: C.S.S. Birmingham. 

Şi, în picioare, alături de tunul din care ieşea fum şi care 
aproape ne omorâse, într-o armură grecească completă, stătea 
Clarisse. 

— Nişte rataţi, a mârâit. Dar presupun că trebuie să vă salvez. 
Haideţi la bord. 


E Capitolul XI 
In care Clarisse strică totul 


— Nici nu ştiţi în ce bucluc aţi intrat, a spus Clarisse. 

Tocmai terminasem un tur al navei, pe care nu ni-l dorisem, 
prin încăperi întunecoase pline până la refuz cu marinari strigoi. 
Văzusem buncărul de cărbune, cazanele şi motoarele care 
pufaiau şi gemeau de parcă puteau exploda în orice clipă. 
Văzusem cabina pilotului şi magazia cu praf de puşcă şi puntea 
artileriei (preferata Clarissei), cu două tunuri Dahlgren la babord 
şi la tribord şi un tun Brooke ghintuit de 9 ţoii pus pe lungimea 
vasului - toate modificate anume pentru a trage cu proiectile din 
bronz celest. 

Oriunde mergeam, marinarii confederați morţi se uitau la noi, 
iar feţele bărboase fantomatice le luceau pe cranii. Le plăcea de 
Annabeth deoarece le spusese că e din Virginia. Fuseseră 
interesaţi şi de mine pentru că numele meu era Jackson - la fel 
ca al generalului sudist -, dar am stricat totul când le-am spus 
că eram din New York. Au început cu toţii să fluiere şi să 
bombăne blesteme la adresa yankeilor. 

Tyson era îngrozit de ei. Pe durata întregului tur, a insistat ca 
Annabeth să-l ţină de mână, ceea ce n-a prea încântat-o. 

În cele din urmă, am fost escortaţi la cină. Cabina căpitanului 
de pe C.S.S. Birmingham era cam de mărimea unei debarale, 
dar era totuşi mai mare decât orice altă cameră de la bord. 
Masa era gătită cu faţă de masă albă şi veselă de porțelan. 
Membrii scheletici ai echipajului au mâncat unt de arahide şi 
sandviciuri cu jeleu, chipsuri şi suc Dr. Pepper. N-aş fi vrut să 
mănânc ceva servit de fantome, dar foamea a fost mai 
puternică decât frica. 

— Tantal v-a exmatriculat pe vecie, ne-a spus Clarisse plină de 
sine. Domnul D. A spus că dacă vreunul dintre voi îşi mai arată 
faţa în tabără, îl va transforma în veveriţă şi îl va călca cu SUV- 


ul. 

— Ei ţi-au dat nava asta? am întrebat. 

— Normal că nu. E de la tata. 

— Ares? 

Clarisse a rânj it dispreţuitor. 

— Crezi că tatăl tău e singurul care e puternic pe mare? 
Spiritele care pierd un război îi datorează tribut lui Ares. Acesta 
e blestemul pentru că au fost învinşi. M-am rugat la tatăl meu 
pentru o navă şi iat-o. Tipii ăştia vor face orice le spun. Nu-i aşa, 
căpitane? 

Căpitanul stătea în spatele ei, ţeapăn şi furios. Ochii lui verzi, 
strălucitori m-au fixat cu o privire flămândă. 

— Dacă asta înseamnă să punem capăt acestui război 
infernal, doamnă... pace, în sfârşit... facem orice... distrugem pe 
oricine... 

Clarisse a zâmbit. 

— Distrugeţi pe oricine. Îmi place cum sună. 

Tyson a înghiţit în sec. 

— Clarisse, a spus Annabeth, e posibil ca Luke să caute şi el 
Lâna. L-am văzut. Are coordonatele şi se îndreaptă spre sud. Are 
un vas de croazieră plin cu monştri... 

— Bun! ÎI voi distruge. 

— Nu înţelegi, a spus Annabeth. Trebuie să ne unim forţele. 
Lasă-ne să te ajutăm... 

— Nu! Clarisse a lovit cu pumnul în masă. Asta e misiunea 
mea, isteaţo! In sfârşit, eu voi fi eroina, iar voi doi nu-mi veţi 
fura şansa asta. 

— Unde sunt colegii tăi de cabană? am întrebat. Ţi s-a permis 
să iei doi prieteni cu tine, nu-i aşa? 

— Nu au... l-am lăsat acasă. Ca să apere tabăra. 

— Vrei să spui că nici măcar cei din cabana ta n-au dorit să te 
ajute? 

— Ţine-ţi gura, Prissy! N-am nevoie de ei! Sau de tine! 

— Clarisse, am spus, Tantal te foloseşte. Lui nu-i pasă de 
tabără. l-ar plăcea s-o vadă distrusă. Îţi întinde o cursă ca să dai 
greş. 

— Nu! Nu-mi pasă ce-a zis Oracolul... 

S-a oprit. 

— Ce? am spus. Ce ţi-a zis Oracolul? 

— Nimic. Urechile Clarissei s-au înroşit. Tot ce trebuie să ştiţi 


este că voi termina misiunea asta, iar voi n u mă veti ajuta. Pe 
de altă parte, nu vă pot lăsa să plecaţi... 

— Deci suntem prizonieri? a întrebat Annabeth. 

— Oaspeti... deocamdată. 

Clarisse şi-a pus piciorul pe faţa de masă albă şi a mai deschis 
un Dr. Pepper. 

— Căpitane, du-i jos. Dă-le câte un hamac pe puntea 
principală. Dacă nu se comportă cum trebuie, arată-le cum îi 
tratăm pe spionii inamici. 

* 

Am început să visez de-ndată ce am adormit. 

Grover şedea la război, destrămând disperat trena rochiei, 
când bolovanul din uşă s-a rostogolit şi ciclopul a urlat: 

— A-ha! 

Grover a scâncit. 

— Dragule! Nu te-am... ai fost atât de discret! 

— Se destramă, a urlat Polifem. Deci asta era! 

— O, nu. Nu... eu nu... 

— Vino! 

Polifem l-a apucat pe Grover de talie şi, mai în braţe, mai pe 
jos, l-a purtat prin tunelurile din peşteră. Grover se străduia să 
nu-şi piardă pantofii cu tocuri din copite. Voalul îi tot juca pe 
cap, gata-gata să cadă. 

Ciclopul l-a târât într-o cavernă mare cât o hală, decorată cu 
obiecte care aveau legătura cu oile. Erau acolo un fotoliu 
acoperit cu lână şi un televizor acoperit cu lână, rafturi 
nefinisate pline cu obiecte de colecție reprezentând oi - căni de 
cafea în formă de cap de oaie, oi de ipsos, table de joc cu oi, 
cărţi ilustrate şi figurine. Podeaua era plină cu grămezi de oase 
de oaie şi de alte oase care nu păreau de oaie - oasele satirilor 
care veniseră pe insulă în căutarea lui Pan. 

Polifem l-a pus jos pe Grover doar până a dat la o parte un alt 
bolovan imens. Lumina zilei a pătruns în peşteră, iar Grover a 
scâncit plin de dor. Aer curat! 

Ciclopul l-a târât afară pe un deal de pe care se zărea cea mai 
frumoasă insulă pe care o văzusem vreodată. 

Semăna cu o şa tăiată în două. Erau dealuri pline de verdeață 
pe fiecare parte şi o vale largă la mijloc, despărțite de o 
prăpastie adâncă traversată de o scară de frânghie. Râuri 
frumoase curgeau spre marginea canionului şi cădeau în 


cascade colorate în toate culorile curcubeului. Papagalii fluturau 
din aripi în copaci. Flori roz şi violet înfloreau în tufe. Sute de oi 
păşteau pe pajişti, iar lâna lor sclipea ciudat, asemenea unor 
monede de cupru şi argint. 

lar în centrul insulei, chiar lângă podul de frânghie, era un 
stejar enorm, contorsionat, iar pe creanga cea mai de sus 
strălucea ceva. 

Lâna de Aur. 

Chiar şi în vis îi simţeam puterea care radia pe insulă, 
înverzind iarba şi făcând florile mai frumoase. Aproape că 
puteam vedea cum acţiona magia naturală. Îmi puteam imagina 
cât de puternic trebuie să fi fost mirosul pentru un satir. 

Grover a scâncit. 

— Da, a spus Polifem cu mândrie. Vezi ce-i acolo? Lâna este 
cel mai de preţ lucru din colecţia mea! Am furat-o de la eroi cu 
mult timp în urmă, şi de atunci - mâncare gratuită! Satirii vin din 
toate colţurile lumii, ca moliile la flacără. Satirii sunt o mâncare 
gustoasă! lar acum... 

Polifem a scos nişte foarfeci de bronz înspăimântătoare. 

Grover a scâncit, dar Polifem a apucat cea mai apropiată oaie 
ca pe un animal de pluş şi i-a tuns lâna. Apoi i-a dat chestia 
aceea pufoasă lui Grover. 

— Pune-o pe roata de tors, a spus cu mândrie. E magică. Nu 
poate fi destrămată. 

— Păi... ştiu şi eu... 

— Biata de tine! a rânjit Polifem. Nu le prea ai cu țesutul. Ha, 
ha! Nu-ţi face griji. Firul acesta va rezolva problema. Vei termina 
trena până mâine! 

— Ce... frumos din partea ta! 

— He, he! 

— Dar... dar dragă, a înghiţit Grover în sec, dacă arveni 
cineva să salveze - adică să atace insula? Grover mă privea fix, 
şi ştiam că vorbeşte pentru mine. Ce i-ar împiedica să intre pur 
şi simplu în peştera ta? 

— Nevestica s-a speriat! Ce drăguţ! Nu-ţi face griji. Polifem 
are un sistem de securitate bine pus la punct. Ar trebui să 
treacă de animalele mele de companie. 

— Animale de companie? 

Grover a privit în partea opusă a insulei, dar acolo nu era 
nimic în afară de oile care păşteau paşnic pe pajişti. 


— Şi apoi, a mormăit Polifem, ar trebui să treacă de mine! 

A lovit cu pumnul cea mai apropiată stâncă, iar aceasta a 
crăpat şi s-a spart în două. _ 

— Haide, acum! a strigat. Inapoi în peşteră. 

Grover părea gata să izbucnească în plâns - era atât de 
aproape de libertate, dar totuşi atât de departe. Ochii i s-au 
umplut de lacrimi când bolovanul de la intrare a fost pus la loc, 
închizându-l din nou în întunericul plin de miasme, risipit doar de 
torţe, al peşterii ciclopului. 

* 

M-au trezit semnalele de alarmă care răsunau pe toată nava. 

S-a auzit vocea gravă a căpitanului: 

— Toată lumea pe punte! Găsiţi-o pe stăpâna Clarisse! Pe 
unde umblă fata asta? 

Fața lui fantomatică a apărut deasupra mea. 

— Ridică-te, yankeule! Prietenii tăi sunt deja sus. Ne apropiem 
de intrare. 

— Intrarea în ce? 

El mi-a zâmbit rece. 

— În, normal. 

* 

Am băgat cele câteva lucruri care supraviețuiseră hidrei într- 
un rucsac marinăresc de pânză şi mi l-am aruncat peste umăr. 
Aveam bănuiala că, într-un fel sau altul, nu voi petrece încă o 
noapte la bordul navei C.S.S. Birmingham. 

Urcam scările când ceva m-a făcut să îngheţ. O prezenţă din 
apropiere - ceva familiar şi neplăcut. Fără niciun motiv, am 
simţit nevoia să mă iau de cineva. Imi venea să lovesc un 
confederat mort. Ultima dată când simţisem o astfel de furie... 

În loc să urc, m-am strecurat la marginea grătarului pentru 
ventilaţie şi am privit în jos, pe puntea cazanelor. 

Clarisse stătea chiar sub mine, vorbind cu o imagine care 
licărea în aburul cazanelor - un bărbat musculos, în haine de 
motociclist din piele neagră, cu o tunsoare cazonă, ochelari de 
soare cu lentile roşii şi un cuţit prins la brâu. 

Mi-am încleştat pumnii. Era olimpianul pe care-l detestam cel 
mai mult. Ares - zeul războiului. 

— N-am nevoie de scuze, fetiţo! a mârâit. 

— D... da, tată, a mormăit Clarisse. 

— Nu vrei să mă vezi nervos, nu-i aşa? 


— Nu, tată. 

— Nu, tată, a imitat-o Ares. Eşti jalnică. Ar fi trebuit să 
încredinţez misiunea asta unuia dintre fiii mei. 

— Voi reuşi! a promis Clarisse, cu voce tremurătoare. Te voi 
face mândru de mine. 

— Sper, a avertizat-o. Tu mi-ai cerut misiunea asta, fetiţo. 
Dacă-l laşi pe blestematul acela de Jackson să ţi-o fure... 

— Dar Oracolul a spus... 

— NU-MI PASĂ CE-A SPUS! Ares a strigat atât de tare încât 
imaginea lui a pâlpâit. Trebuie să reuşeşti. Dacă nu... 

A ridicat pumnul. Chiar dacă era doar o imagine în mijlocul 
aburului, Clarisse a tresărit. 

— Ne-am înţeles? a mormăit Ares. 

Alarma a sunat din nou. Am auzit voci venind spre mine: 
ofiţerii strigau ordine de pregătire a tunurilor. 

M-am furişat înapoi, părăsind grătarul pentru ventilaţie şi am 
urcat pentru a mă alătura lui Annabeth şi lui Tyson pe spardecl. 

* 


— Ce s-a întâmplat? m-a întrebat Annabeth. Încă un vis? 

Am dat din cap, dar n-am zis nimic. Nu ştiam ce să cred 
despre ce văzusem jos. Mă tulbura aproape la fel de mult ca 
visul cu Grover. 

Clarisse mă urma îndeaproape pe scări. Am încercat să nu mă 
uit la ea. 

A luat binoclul unui ofițer-strigoi şi s-a uitat spre orizont. 

— În sfârşit. Căpitane, cu toată viteza, înainte! 

M-am uitat în aceeaşi direcție, dar n-am văzut nimic. 

Cerul era acoperit de nori. Aerul era neclar şi umed ca aburul 
produs de un fier de călcat. Dacă mă chinuiam, întrezăream 
doar câteva pete neclare, întunecate, în depărtare. 

Simţurile mele nautice îmi spuneau că suntem undeva în 
largul coastei de nord a Floridei, deci făcusem un drum lung 
peste noapte - mai mult decât ar fi reuşit orice navă normală. 

Motorul a gemut când a crescut viteza. 

Tyson murmura nervos: 

— Prea multă presiune pe pistoane. N-a fost făcut pentru apă 
adâncă. 


1 Puntea unei ambarcaţiuni, situată deasupra punţii principale 
(n. Red.). 


Nu eram sigur de unde ştie asta, dar mi-a transmis o stare de 
agitaţie. 

După alte câteva minute, petele întunecate din faţă au 
devenit vizibile. Înspre nord, o masă imensă de piatră se ridica 
din mare - o insulă cu stânci de cel puţin o sută de metri 
înălţime. La vreo jumătate de milă spre sud, cealaltă pată 
întunecată se transforma în furtună. Cerul şi marea fierbeau 
împreună făcând un zgomot asurzitor. 

— Uragan? a întrebat Annabeth. 

— Nu, i-a răspuns Clarisse. Caribda. 

Annabeth a pălit. 

— Ai înnebunit? 

— Singura cale spre. Chiar printre Caribda şi sora ei, Scila. 

Clarisse a arătat spre vârful stâncilor şi mi-am dat seama că 
n-aş fi vrut să mă întâlnesc cu chestia care locuia acolo. Mi-am 
frământat creierul, încercând să-mi amintesc mitul. 

— Cum adică singura cale? am întrebat. E ditamai marea! 
Ocoleşte-le! 

Clarisse şi-a dat ochii peste cap. 

— Tu nimic nu ştii? Dacă aş încerca să le ocolesc, mi-ar apărea 
pur şi simplu în cale din nou. Dacă vrei să ajungi la, trebuie să 
navighezi printre ele. 

— Ce zici de stâncile care se bat cap în cap? a spus Annabeth. 
Aceea e o altă cale de acces. lason a folosit-o. 

— Nu pot arunca în aer stânci cu tunurile, a spus Clarisse. 
Monştri, în schimb... 

— E şti nebună, a hotărât Annabeth. 

— Priveşte şi învaţă, isteaţo! Clarisse s-a întors spre căpitan. 
Direcţia, Caribda! 

— Da, stăpână. 

Motorul a gemut, carcasa metalică s-a zguduit, iar nava a 
început să prindă viteză. 

— Clarisse, am spus, Caribda soarbe marea. Nu aşa-i 
povestea? 

— Şi o scuipă la loc, da. 

— Dar Scila? 

— Trăieşte într-o peşteră, pe stâncile acelea. Dacă ajungem 
prea aproape, capetele ei de şarpe coboară şi încep să smulgă 
marinari de pe navă. 


— Atunci, alege-o pe Scila, am spus. Toată lumea intră sub 
punte şi trecem bine-mersi. 

— Nu! a insistat Clarisse. Dacă Scila nu-şi obţine cu uşurinţă 
prada, ar putea să apuce întreaga navă. In plus, e prea mare ca 
să fie o ţintă bună. Tunurile mele nu pot trage în sus. Caribda stă 
pur şi simplu acolo, în centrul vârtejului ei. Vom merge direct 
spre ea, o vom lovi cu tunurile şi o vom trimite în Tartar! 

A vorbit cu atâta încredere încât aproape că mi-am dorit s-o 
cred. 

Motorul duduia. Cazanele se încinseseră atât de mult că 
simţeam puntea încălzindu-mi-se sub picioare. Coşurile de fum 
pufaiau. Steagul roşu al lui Ares bătea în vânt. 

Pe măsură ce ne apropiam de monştri, zgomotul făcut de 
Caribda devenea din ce în ce mai puternic - un muget 
plângăcios şi sinistru - de parcă cineva ar fi tras apa la cea mai 
mare toaletă din galaxie. De fiecare dată când Caribda inspira, 
nava se cutremura şi se repezea înainte. De fiecare dată când 
expira, ne ridicam pe apă şi eram loviți de valuri înalte de trei 
metri. 

Am încercat să cronometrez vârtejul. Din câte îmi dădeam 
seama, Caribda avea nevoie de aproximativ trei minute pentru a 
aspira şi a distruge tot ce se afla în ocean pe o rază de un 
kilometru. Ca s-o evităm, ar fi trebuit să trecem chiar pe lângă 
stâncile Scilei. Şi, oricât de amenințătoare părea Scila, mi se 
părea că stâncile acelea arată al naibii de bine. 

Marinarii strigoi îşi vedeau calmi de treburi pe spardec. 
Bănuiesc că mai luptaseră pentru cauze pierdute, aşa că asta 
nu-i deranja. Sau poate că nu le păsa că vor fi spulberaţi, pentru 
că erau deja morţi. Niciuna dintre variante nu m-a făcut să mă 
simt mai bine. 

Annabeth stătea lângă mine, ţinându-se de parapet. 

— Mai ai termosul cu vânt? 

Am încuviinţat. 

— Dar e prea periculos să foloseşti vârtejul astfel. Şi mai mult 
vânt ar putea înrăutăţi situaţia. 

— Ce zici de controlul apei? m-a întrebat. Eşti fiul lui Poseidon. 
Ai mai făcut asta. 

Avea dreptate. Am închis ochii şi am încercat să calmez 
marea, dar nu m-am putut concentra. Caribda era prea 
gălăgioasă şi puternică. Valurile nu răspundeau. 


— Nu... nu pot, am spus, simţindu-mă groaznic. 

— Ne trebuie un plan de rezervă, a spus Annabeth. Aşa n-o să 
meargă. 

— Annabeth are dreptate, a spus Tyson. Motoarele sunt 
stricate. 

— Ce vrei să spui? a întrebat. 

— Presiune. Pistoanele trebuie reparate. 

Înainte de-a apuca să explice, toaleta cosmică a scos un 
zgomot asurzitor. Nava s-a înclinat în faţă şi am fost aruncat pe 
punte. Eram în mijlocul vârtejului. 

— Cu toată puterea, înapoi! a ţipat Clarisse pentru a acoperi 
zgomotul. 

Marea fremăta în jur, iar valurile se zdrobeau de punte. 
Carcasa metalică era acum atât de fierbinte că scotea aburi. 

— Du-ne în raza de tragere! Pregătiţi tunurile de la tribor d! 

Confederații cei morţi se precipitau înainte şi înapoi. Elicea se 
rotea scrâşnind în sens invers, încercând să încetinească nava, 
dar continuam să alunecăm spre centrul vortexului. 

Un marinar strigoi a ţâşnit din cală şi a alergat la Clarisse. Din 
uniforma sa gri ieşea fum. Barba îi ardea. 

— Camera cazanului se supraîncălzeşte, doamnă! O să 
explodeze! 

— Păi, coborâţi şi reparaţi-l! 

— Nu se poate! a strigat marinarul, o să ne evaporăm din 
cauza căldurii. 

Clarisse a lovit în perete. 

— Mai am nevoie doar de câteva minute! Doar până ajung în 
raza de tragere! 

— Mergem prea repede, a răspuns posomorât căpitanul. 
Pregătiţi-vă să muriţi. 

— Nu! a urlat Tyson. Il pot repara. 

Clarisse l-a privit neîncrezător. 

— Tu? 

— E ciclop, a spus Annabeth. E imun la foc. Şi ştie mecanică. 

— Du-te! a strigat Clarisse. 

— Tyson, nu! L-am apucat de braţ. E prea periculos! Mi-a 
mângâiat mâna. 

— E singura cale, frate. 

Expresia lui era hotărâtă - încrezătoare, chiar. Nu-l mai 
văzusem asa. 


— Am să-l repar. Mă-ntorc imediat. 

L-am privit coborând în urma marinarului cuprins de foc şi am 
avut o presimţire înfiorătoare. Am vrut să alerg după el, dar 
nava a făcut un nou salt - şi apoi am văzut-o pe Caribda. 

Era la doar câteva sute de metri distanţă acum, într-un vârtej 
de ceaţă, fum şi apă. Primul lucru pe care l-am observat a fost 
reciful - un pisc negru de coral, cu un smochin în vârf, ciudat de 
liniştit pentru ceva aflat în mijlocul furtunii. Peste tot în jur, apa 
se curba formând o pâlnie, ca lumina în jurul unei găuri negre. 
Apoi am văzut o chestie îngrozitoare ancorată de recif, chiar sub 
linia de plutire - o gură enormă cu buze scârboase şi dinţi verzi 
de dimensiunea unor bărci. Mai rău... dinţii aveau aparat dentar, 
benzi din metal murdar corodat, pline de bucăţi de peşte şi 
lemne şi gunoaie plutitoare. 

Caribda era coşmarul oricărui ortodontist. Nu era decât o gură 
mare şi neagră cu dinţi strâmbi şi ieşiţi mult în afară, şi timp de 
secole nu făcuse altceva decât să mănânce fară să se spele pe 
dinţi după aceea. Priveam cum toată apa mării din jurul ei era 
absorbită în vid - rechini, bancuri de peşti, un calmar gigant. Şi 
am realizat că, în câteva secunde, era rândul navei C.S.S. 
Birmingham. 

— Stăpână Clarisse, a strigat căpitanul. Tunurile de la tribord 
şi din faţă sunt în raza de tragere! 

— Foc! a ordonat Clarisse. 

Trei lovituri au nimerit gura monstrului. Una a rupt marginea 
unui incisiv. Alta a dispărut în esofag. A treia a lovit una din 
benzile de metal ale Caribdei şi a ricoşat înapoi, rupând steagul 
lui Ares de pe catarg. 

— Încă o dată! a ordonat Clarisse. 

Tunarii au reîncărcat, dar ştiam că e inutil. Ar fi trebuit să 
lovim monstrul încă de o sută de ori pentru a-l răni cu adevărat 
şi n-aveam atâta timp. Eram absorbiți prea repede. 

Apoi vibraţiile de pe punte s-au modificat. Zumzetul motorului 
a devenit constant şi a crescut în intensitate. Nava s-a 
cutremurat şi am început să ne îndepărtăm de gură. 

— Tyson a reuşit! a zis Annabeth. 

— Aşteaptă! a spus Clarisse. Trebuie să rămânem pe-aproape! 

— Vom muri! am spus. Trebuie să ne îndepărtăm. 

M-am prins de parapet în timp ce nava se lupta să nu fie 
aspirată. Drapelul rupt al lui Ares a trecut pe lângă noi şi s-a 


înfipt între dinţii Caribdei. Nu prea faceam progrese, dar cel 
puţin rezistam. Tyson ne oferise suficientă forţă ca să nu fim 
absorbiți. 

Deodată, gura s-a închis. Marea s-a liniştit complet. Caribda a 
fost acoperită de apă. 

Apoi, la fel de rapid, gura a explodat, scuipând un zid de apă, 
dând afară tot ce nu era comestibil, inclusiv ghiulelele noastre 
de tun, iar una a lovit C.S.S. Birmingham cu un sunet ca al 
clopotelor de la jocurile de bâlci. 

Am fost aruncaţi înapoi pe un val care trebuie să fi avut 
doisprezece metri înălţime. Mi-am folosit întreaga voinţă pentru 
a împiedica nava să se răstoarne, dar încă ne roteam 
incontrolabil, năpustindu-ne spre stâncile din partea opusă a 
strâmtorii. 

Un alt marinar cu haine fumegânde a ţâşnit din cală. S-a lovit 
de Clarisse şi au fost cât p-aci să cadă peste bord. 

— Motorul va sări în aer! 

— Unde-i Tyson? am întrebat. 

— Tot acolo, jos, a spus marinarul. Ţine lucrurile sub control, 
deşi nu ştiu pentru cât timp. 

— Trebuie să abandonăm nava, a spus căpitanul. 

— Nu! a strigat Clarisse. 

— N-avem de ales, stăpână. Coca se sfărâmă deja! Nu 
poate... 

N-a apucat să-şi termine propoziţia. lute ca un fulger, o 
chestie maro şi verde s-a ivit din cer, l-a luat pe căpitan şi l-a 
ridicat. N-au mai rămas din el decât cizmele din piele. 

— Scila! a strigat un marinar, în timp ce altă bucată de came 
reptiliană s-a lansat de pe stânci şi l-a înhăţat. Totul s-a petrecut 
atât de repede de parcă ar fi fost un fascicul de laser, nu un 
monstru. Nici măcar nu-i distingeam faţa - doar o străfulgerare 
de dinţi şi solzi. 

Am scos-o pe Anaklusmos şi am încercat să lovesc monstrul 
care tocmai lua un alt marinar, dar am fost prea lent. 

— Toată lumea jos! am strigat. 

— Nu putem! Clarisse şi-a scos propria sabie. Puntea 
inferioară este în flăcări. 

— Bărcile de salvare! a spus Annabeth. Repede! 

— N-or să treacă de stânci, a spus Clarisse. Vom fi mâncaţi de 
vii. 


— Trebuie să încercăm. Percy, termosul! 

— Nu pot pleca fară Tyson! 

— Trebuie să pregătim bărcile! 

Clarisse a urmat sfatul lui Annabeth. Ea şi câţiva dintre 
marinarii strigoi au descoperit una dintre cele două bărci de 
salvare cu rame în timp ce capetele Scilei cădeau din cer ca o 
ploaie de meteoriți cu dinţi, luând marinarii confederați unul 
câte unul. 

— la cealaltă barcă, am zis şi i-am aruncat termosul lui 
Annabeth. Mă ocup de Tyson. 

— N-ai să reuşeşti! mi-a răspuns. Căldura o să te ucidă! 

N-am ascultat-o. Am fugit spre trapa de la camera cazanelor 
când, dintr-odată, am simţit că picioarele mele nu mai ating 
puntea. 

Am zburat drept în sus, cu vântul şuierându-mi în urechi, 
trecând cu faţa la doar câţiva centimetri de stâncă. 

Un cap al Scilei mă prinsese de rucsac. Acum mă ridica spre 
bârlogul ei. Fără să stau pe gânduri, am răsucit sabia înapoi şi 
am reuşit s-o bag în ochiul ei galben şi răutăcios. A gemut şi mi- 
a dat drumul. 

Situaţia deja era foarte proastă, având în vedere că eram la 
treizeci de metri în aer. Dar, în timp ce cădeam, C.S.S. 
Birmingham a explodat sub mine. 

BUUUUUUM! 

Sala motoarelor a explodat, împrăştiind bucăţi din cuirasat în 
toate direcţiile, asemenea unor aripi de foc. 

— Tyson! am strigat. 

Bărcile de salvare se îndepărtaseră de navă, dar nu foarte 
mult. Bucăţile epavei în flăcări cădeau din cer. Clarisse şi 
Annabeth fuseseră fie zdrobite, fie arse, fie trase la fund de forţa 
navei care se scufunda, şi asta era varianta optimistă, dacă 
scăpaseră de Scila. 

Apoi am auzit o altă explozie - sunetul termosului magic al lui 
Hermes deschis prea mult. Rafale albe de vânt băteau în toate 
direcţiile, împrăştiind bărcile de salvare, oprindu-mă din cădere 
şi propulsându-mă deasupra oceanului. 

Nu vedeam nimic. M-am întors în aer, am fost lovit de ceva 
tare în cap şi am intrat în apă cu o izbitură care mi-ar fi rupt 
fiecare oscior dacă n-aş fi fost fiul Zeului Mării. 

Ultimul lucru pe care mi-l amintesc a fost cum mă scufundam 


într-o mare în flăcări, ştiind că Tyson a dispărut pentru 
totdeauna şi dorindu-mi să mă pot îneca. 


_ Capitolul XII 
In care ne cazăm în spa-ul lui C.C. 


M-am trezit într-o barcă cu o velă improvizată din uniforme gri 
cusute laolaltă. Annabeth şedea lângă mine, schimbând direcţia 
de mers. 

Am încercat să mă ridic, dar am simţit imediat că mă ia 
ameţeala. 

— Odihneşte-te, a spus ea. O să ai nevoie. 

— Tyson...? 

A clătinat din cap. 

— Percy, îmi pare foarte rău. 

Păstram tăcerea, iar valurile ne aruncau în sus şi-n jos. 

— E posibil să fi supravieţuit, a spus cu jumătate de gură. 
Vreau să spun că focul nu-l poate ucide. 

Am dat din cap, dar n-aveam niciun motiv de optimism. Am 
văzut cum exploz ia aruncase în aer bucăţi de fier. Dacă Tyson 
se aflase în sala cazanelor, n-ar fi avut cum să supravieţuiască. 

îşi dăduse viaţa pentru noi, şi nu mă puteam gândi decât la 
momentele în care îmi fusese ruşine cu el şi negasem că eram 
rude. 

Valuri se loveau de barcă. Annabeth mi-a arătat câteva lucruri 
pe care le recuperase de pe epavă - termosul lui Hermes (acum 
gol), o pungă sigilată plină cu ambrozie, două tricouri 
marinăreşti şi o sticlă de Dr. Pepper. Mă pescuise din apă şi îmi 
găsise rucsacul muşcat de dinţii Scilei. Cele mai multe dintre 
lucrurile mele se pierduseră, dar mai aveam sticla de 
multivitamine de la Hermes şi, desigur, pe Anaklusmos. Pixul 
reapărea întotdeauna la loc, în buzunar, indiferent unde îl 
pierdeam. 

Am navigat multe ore. Ştiam în ce direcţie trebuie să mergem. 
Ştiam că suntem la exact 113 mile marine vest prin nord-vest de 
destinaţia noastră. Dar asta nu mă facea să mă simt mai puţin 
pierdut. 

Oriunde mă întorceam, soarele părea să-mi intre drept în ochi. 
Am băut cu rândul din sticla de Dr. Pepper, acoperindu-ne cu 


vela cât am putut de bine. Şi am vorbit despre cel mai recent vis 
cu Grover. 

După estimarea lui Annabeth, aveam mai puţin de douăzeci şi 
patru de ore ca să-l găsim pe Grover, presupunând că visul meu 
era corect şi presupunând că ciclopul Polifem nu se răzgândise, 
încercând să se căsătorească cu Grover mai devreme. 

— Da, am spus cu amărăciune. Niciodată nu poţi avea 
încredere într-un ciclop. 

Annabeth a privit în apă. 

— Îmi pare rău, Percy. M-am înşelat cu privire la Tyson, bine? 
Aş vrea să i-o pot spune. 

Am încercat să rămân supărat pe ea, dar nu era uşor. 
Trecuserăm prin multe împreună. Îmi salvase viaţa de multe ori. 
Era o prostie să-i port pică. 

M-am uitat în j os la modestele noastre bunuri - termosul cu 
vânt gol, sticla de multivitamine de la Hermes. M-am gândit la 
furia de pe chipul lui Luke când am încercat să-i vorbesc despre 
tatăl lui... 

— Annabeth, care era profeția lui Chiron? 

Şi-a ţuguiat buzele. 

— Percy, n-am voie... 

— Ştiu că Chiron le-a promis zeilor că nu-mi va spune. Dar tu 
nu ai promis, nu-i aşa? 

— Cunoaşterea nu e întotdeauna cel mai bun lucru. 

— Mama ta este z eiţa înţelepciunii! 

— Ştiu! Dar de fiecare dată când eroii îşi află viitorul, încearcă 
să-l schimbe, şi asta nu merge niciodată. 

— Zeii sunt îngrijoraţi în legătură cu ceea ce voi face când o 
să mai cresc, am presupus eu. Când voi împlini şaisprezece ani. 

Annabeth şi-a răsucit şapca cu Yankees. 

— Percy, nu ştiu profeția completă, dar e vorba de un 
semizeu, un vlăstar al Celor Trei - următorul care împlineşte 
vârsta de şaisprezece ani. Acesta e motivul real pentru care 
Zeus, Poseidon şi Hades au încheiat pactul de după Cel de-al 
Doilea Război Mondial de a nu mai avea copii. Următorul copil al 
Celor Trei care ajunge la şaisprezece ani va fi o armă 
periculoasă. 

— De ce? 

— Pentru că acel erou va decide soarta Olimpului. El sau ea 
va lua o decizie care fie va salva epoca zeilor... fie o va distruge. 


Am lăsat informaţia să se aşeze. De obicei, nu am rău de 
mare, dar, dintr-odată, mi s-a făcut rău. 

— De aceea nu m-a ucis Cronos vara trecută. 

A dat din cap. 

— l-ai putea fi foarte util. Dacă te poate atrage de partea lui, 
zeii or să aibă probleme serioase. 

— Dar dacă de mine e vorba în profeție... 

— Vom afla doar dacă vei mai supravieţui trei ani. Asta poate 
fi mult pentru un semizeu. Când Chiron a aflat prima oară 
despre Thalia, a presupus că la ea se referă profeția. De aceea 
era atât de disperat s-o aducă teafară în tabără. Apoi ea a murit 
în luptă şi a fost transformată într-un pin şi nimeni n-a mai ştiut 
ce să creadă... până ai apărut tu. 

Dinspre port, o înotătoare dorsală verde de vreo patru metri şi 
jumătate a ieşit din apă şi apoi a dispărut. De-abia am băgat-o 
în seamă. Aveam probleme mai mari. 

— Puştiul din profeție... n-ar putea fi un ciclop? am întrebat. 
Cei Trei au o mulţime de copii-monştri. 

Annabeth a clătinat din cap. 

— Oracolul a spus „semizeu”. Asta înseamnă întotdeauna pe 
jumătate om, pe jumătate zeu. Nu există nimeni în viaţă care ar 
putea fi... în afară de tine. 

— Atunci de ce mă lasă zeii în viaţă? Adică, ar fi mai sigur să 
mă omoare. 

— Ai dreptate. 

— Mulţumesc mult. 

— Percy, nu ştiu. Cred că unii zei ar vrea să te omoare, dar le 
e probabil teamă să nu-l supere pe Poseidon. Alţi zei... poate că 
încă sunt cu ochii pe tine şi încearcă să-şi dea seama ce fel de 
erou vei fi. În fond, ai putea fi arma supravieţuirii lor. Adevărata 
întrebare este... ce vei face peste trei ani? Ce decizie o să iei? 

— Profeţia oferă ceva indicii? 

Annabeth a ezitat. 

Poate că mi-ar fi spus mai multe, dar tocmai atunci un 
pescăruş s-a năpustit din senin şi a aterizat pe catargul nostru 
improvizat. Annabeth a privit uimită cum pasărea îi lasă o 
grămăjoară de frunze în poală. 

— Pământ, a spus. E ste pământ în apropiere! 

M-am ridicat. După cum era de aşteptat, în depărtare se 
vedea o linie colorată în albastru şi maro. După un minut am 


văzut o insulă cu un mic munte în centru, un grup de clădiri de 
un alb orbitor, o plaj ă presărată cu palmieri şi un port plin de 
bărci ciudate. 

Curentul ne-a tras barca în direcţia a ceva ce arăta ca un 
paradis tropical. 

* 

— Bine aţi venit! ne-a spus doamna cu clipboard. 

Arăta ca o însoţitoare de zbor - costum albastru, machiaj 
perfect, părul prins în coadă. Ne-a strâns mâinile când am păşit 
pe chei. Ne-a oferit un zâmbet orbitor, de-ai fi crezut că am 
debarcat de pe Prinţesa Andromeda, nu de pe o amărâtă de 
barcă. 

Pe de altă parte, barca noastră nu era cea mai ciudată din 
port. Pe lângă o grămadă de iahturi, era un submarin al armatei 
americane, mai multe pirogi şi o veche corabie cu trei catarge. 
Era un heliport cu un elicopter pe care scria „Canalul de ştiri 
Cinci din Fort Lauderdale “ şi o scurtă pistă cu un avion mic şi 
unul cu elice, care semăna cu un avion de vânătoare din cel de- 
al Doilea Război Mondial. Poate că erau machete destinate 
turiştilor sau aşa ceva. 

— Sunteţi pentru prima dată aici? a întrebat doamna cu 
clipboard. 

Annabeth şi cu mine ne-am uitat unul pe altul. Annabeth a 


— Prima - dată - în - staţiune, a scris doamna pe clipboard. 
Să vedem... 

Ne-a măsurat din cap până-n picioare cu o privire critică. 

— Hmmm. Începem cu o împachetare cu ierburi pentru 
domnişoara. Şi, desigur, o transformare completă pentru tânărul 
domn. 

— O ce? am întrebat. 

Era prea ocupată cu notițele ca să răspundă. 

— Bun! a spus cu un zâmbet vioi. Ei bine, sunt sigură că C.C. 
Va dori să vă vorbească personal înainte de luaul. Veniţi, vă rog. 


1 Petrecere tradiţională hawaiiană. 


Acum, care e chestia. Annabeth şi cu mine eram obişnuiţi cu 
capcanele şi, de obicei, aceste capcane arătau în regulă la 


început. Aşa că mă aşteptam ca doamna cu clipboard-ul să se 
transforme într-un şarpe sau într-un demon în orice moment. 
Dar, pe de altă parte, plutisem într-o barcă aproape toată ziua. 
Eram încins, obosit şi flămând, iar când doamna a pomenit de 
luau, stomacul meu s-a ridicat pe picioarele din spate şi a cerşit 
de mâncare ca un câine. 

— Cred că n-ar fi rău, a murmurat Annabeth. 

Bine-nţeles că putea fi rău, dar totuşi am urmat-o pe doamna 
aceea. Ţineam mâinile în buzunare, unde ascunsesem singurele 
mele mijloace de apărare magice - multivitaminele de la 
Hermes şi Anaklusmos -, dar cu cât am pătruns mai adânc în 
staţiune, cu atât am uitat de ele. 

Locul era uimitor - marmură albă şi apă albastră peste tot. 
Terasele urcau pe versanţii muntelui, cu piscine la fiecare nivel, 
conectate prin tobogane şi cascade şi tuburi subacvatice prin 
care puteai înota. Apa din fântâni ţâşnea în aer, creând forme 
imposibile, cum ar fi vulturi în zbor şi cai în galop. 

Tyson iubea caii. Ştiam că i-ar fi plăcut fântânile. Eram gata să 
mă întorc să-i văd expresia, când mi-am amintit: Tyson nu mai 
era. 

— Eşti bine? m-a întrebat Annabeth. Eşti palid. 

— Sunt bine, am minţit. Doar că... să mergem mai departe. 

Am trecut pe lângă tot felul de animale domesticite. O 
broască ţestoasă de mare adormită într-un vraf de prosoape de 
plajă. Un leopard întins, adormit pe trambulină. Oaspeţii staţiunii 
- doar femei tinere, din câte am văzut - tolăniţi în şezlonguri 
beau smoothies de fructe sau citeau reviste în timp ce măştile 
pe bază de plante li se uscau pe feţe, iar manichiuriste în 
uniforme albe le făceau unghiile. 

În timp ce urcam o scară spre ceva ce părea a fi clădirea 
principală, am auzit o femeie cântând. Vocea ei plutea în aer ca 
un cântec de leagăn. Cuvintele erau într-o limbă la fel de veche 
precum greaca antică - minoică, poate, sau ceva de genul ăsta. 
Înţelegeam despre ce cântă - lumina lunii în plantațiile de 
măslini, culorile răsăritului. Şi despre magie. Ceva despre magie. 
Vocea ei părea să mă ridice de pe trepte şi să mă tragă spre ea. 

Am intrat într-o încăpere mare, al cărei perete frontal era 
alcătuit din ferestre. Pe peretele din spate erau oglinzi, astfel 
încât încăperea părea că n-are capăt. Mobilierul alb părea 
scump, iar pe o masă dintr-un colţ se afla o cuşcă mare de 


sârmă pentru animale. Cuşca părea nelalocul ei, dar nu m-am 
gândit prea mult la asta, pentru că mai apoi am văzut-o pe 
doamna care cânta... şi am încremenit. 

Stătea la un război de ţesut de dimensiunea unui televizor cu 
ecran mare, ţesând fire colorate cu o îndemânare uimitoare. 
Tapiseria sclipea de parcă ar fi fost tridimensională - o scenă cu 
o cascadă, atât de reală, că vedeai apa curgând şi norii plutind 
pe cerul de pe pânză. 

Annabeth şi-a ţinut răsuflarea. 

— E frumos. 

Femeia s-a întors. Era chiar mai frumoasă decât țesătura ei. 
Părul lung şi negru era împletit cu fire de aur. Avea ochii verzi şi 
pătrunzători şi purta o rochie de mătase neagră cu modele care 
păreau să se mişte pe țesătură: umbre de animale, negru pe 
negru, precum nişte căprioare alergând noaptea prin pădure. 

— Îţi plac ţesăturile, draga mea? a întrebat femeia. 

— O, da, doamnă! a spus Annabeth. Mama mea este... S-a 
oprit. Nu facea să te lauzi peste tot că mama ta este Atena, 
zeiţa care a inventat războiul de ţesut. Te-ar închide oamenii 
într-o cameră capitonată. Gazda noastră a zâmbit. 

— Ai gusturi bune, draga mea. Mă bucur că ai venit. Numele 
meu este C.C. 

Animalele din cuşca din colţ au început să ţipe. Trebuie să fi 
fost porcuşori de Guineea, după ce zgomote scoteau. 

Ne-am prezentat lui C.C. Aceasta m-a măsurat dezamăgită, 
de parcă aş fi picat un test. Imediat, m-am simţit rău. Din nu ştiu 
ce pricini, doream să-i fac pe plac doamnei. 

— Vai, a oftat. Chiar că ai nevoie de ajutorul meu. 

— Doamnă? am întrebat. 

C.C. A strigat-o pe doamna în costum. 

— Hylla, te rog s-o duci pe Annabeth într-un tur. Arată-i ce 
avem aici. Îmbrăcămintea va trebui schimbată. 

Şi părul, o, Doamne! li vom face o evaluare completă a 
imaginii după ce discut cu acest tânăr domn. 

— Dar..., după voce, Annabeth părea jignită. Ce e în neregulă 
cu părul meu? 

C.C. A zâmbit cu bunăvoință. 

— Draga mea, eşti minunată. Serios! Dar nu ştii să te pui în 
valoare deloc - pe tine sau talentele tale. Atâta potenţial risipit! 

— Risipit? 


— Ei bine, nu eşti fericită aşa cum eşti! Doamne, nimeni nu 
este. Dar nu-ţi face griji. Putem îmbunătăţi pe oricine aici, la 
spa. Hylla o să-ţi arate ce vreau să spun. Tu, draga mea, trebuie 
să-ţi descoperi adevăratul sine! 

Ochii lui Annabeth străluceau plini de speranţă. N-o mai 
văzusem niciodată să fi rămas fară cuvinte pentru atât de mult 
timp. 

— Dar... Percy? 

— O, cu siguranţă, a spus C.C. aruncându-mi o privire tristă. 
Percy are nevoie de propria mea intervenţie. La el e mult mai 
mult de muncă decât la tine. 

In mod normal, dacă cineva mi-ar fi zis asta, m-aş fi supărat, 
dar când a spus-o C.C, m-am simţit trist. O dezamăgisem. 
Trebuia să găsesc o modalitate să mă descurc mai bine. Cobaii 
au tipat de parcă ar fi fost flămânzi. 

— Ei bine... a spus Annabeth. Cred că... 

— Pe aici, draga mea, a spus Hylla, iar Annabeth s-a lăsat 
condusă prin grădinile presărate cu cascade ale spa-ului. 

C.C. M-a luat de mână şi m-a dus spre peretele-oglindă. 

—Vezi tu, Percy... pentru a-ţi descoperi potenţialul, ai nevoie 
de ajutor, nu glumă. Primul pas este să recunoşti că nu eşti 
fericit aşa cum eşti. 

M-am foit în faţa oglinzii. Nu-mi plăcea să mă gândesc la 
lucruri legate de aspectul meu - cum ar fi primul coş care-mi 
apăruse pe nas la începutul anului şcolar sau faptul că cei doi 
dinţi din faţă nu erau chiar perfecţi sau că părul nu-mi stătea 
niciodată drept. 

Vocea lui C.C. Mi-a reamintit toate aceste lucruri, de parcă m- 
ar fi pus sub microscop. Nici hainele mele nu erau cool. Ştiam 
asta. 

„Cui îi pasă?“ spunea o parte din mine. Dar în faţa oglinzii lui 
C.C., era greu să văd ceva bun la mine. 

— Lasă, lasă, m-a consolat C.C. Ce-ar fi să încercăm... asta. 

A pocnit din degete şi o perdea albastră ca cerul s-a rostogolit 
peste oglindă. Sclipea ca materialul din războiul ei de ţesut. 

— Ce vezi? m-a întrebat C.C. 

M-am uitat la materialul albastru, nefiind sigur ce vrea să 
spun. 

— Nu... 

Apoi culorile s-au schimbat. Şi m-am văzut - o reflecţie, dar 


nu chiar o reflecţie. Sclipind pe pânză era o versiune mai cool a 
lui Percy Jackson - cu haine potrivite şi un zâmbet încrezător. 
Dinţii mei erau drepţi. Nu aveam coşuri. Un bronz perfect. Eram 
mai atletic. Poate cu câţiva centimetri mai înalt. Eram eu, fară 
defecte. 

— Hei, am reuşit să îngaim. 

— Îţi place? m-a întrebat C.C. Sau să încerc un alt... 

— Nu, am spus. Este... este uimitor. Chiar poţi să... 

— Pot să-ţi ofer o transformare completă, a spus C.C. A 
studiat pânza şi a zâmbit de parcă ar fi amuzat-o ceva - de 
parcă ar fi văzut altceva decât reflexia mea. 

— Care-i clenciul? am întrebat. Trebuie să... urmez un regim 
alimentar special? 

— O, e destul de uşor, m-a asigurat C.C. Multe fructe 
proaspete, un program de exerciţii uşoare şi, desigur... asta. 

S-a îndreptat spre bar şi a umplut un pahar cu apă. Apoia 
deschis un plic cu un concentrat pentru prepararea unei băuturi 
şi a turnat un praf roşu. Amestecul a început să strălucească. 
Când s-a stins, băutura arăta întocmai ca un milkshake de 
căpşuni. g 

— Un pahar cu aşa ceva în loc de mâncare, a spus C.C. Iți 
garantez că vei vedea rezultatele imediat. 

— Cum e posibil? 

A râs. 

— Ce rost au întrebările? Adică nu vrei să fii perfect imediat? 

Un gând nu-mi dădea pace. 

— De ce... De ce nu sunt băieţi în acest spa? 

— O, dar sunt, m-a asigurat C.C. O să-i cunoşti în curând. 
Trebuie să bei amestecul. Vei vedea. 

M-am uitat la tapiseria albastră - reflecţia mea, dar care nu- 
mi semăna. 

— Percy, m-a mustrat C.C. Cea mai grea parte a procesului de 
transformare este să renunţi la control. Trebuie să te hotărăşti: 
ai încredere în părerea ta despre ce ar trebui să fii sau în 
părerea mea? 

Mi-am simţit gâtul uscat. M-am auzit spunând: 

— In părerea ta. 

C.C. A zâmbit şi mi-a dat paharul. L-am dus la buze. 

Gustul semăna cu aspectul - un milkshake de căpşuni. 
Aproape instantaneu, o senzaţie de căldură mi s-a răspândit prin 


abdomen - plăcută la început, apoi dureros de caldă, 
mistuitoare, de parcă amestecul urma să fiarbă în mine. 

M-am încovoiat şi am scăpat cupa. 

— Ce ai... Ce se întâmplă? 

— Nu-ţi face griji, Percy, a spus C.C. Durerea va trece. lată! 
Aşa cum ţi-am promis. Rezultate imediate. 

Ceva nu era în regulă. 

Cortina a căzut şi în oglindă mi-am văzut mâinile 
contractându-se, curbându-se, şi mi-au crescut gheare lungi, 
delicate. Pe faţă, pe sub tricou şi în toate locurile imaginabile 
mi-a apărut blană. Îmi simţeam dinţii prea grei în gură. Hainele 
deveneau prea mari sau C.C. Devenea prea înaltă - nu, mă 
micşoram. 

Într-o secundă înfiorătoare m-am scufundat într-o peşteră de 
pânză întunecată. Eram îngropat în propriul tricou. Am încercat 
să fug, dar am fost apucat de nişte mâini cât mine de mari. Am 
încercat să ţip după ajutor, dar tot ce mi-a ieşit din gură a fost: 

— CHIIIŢ, CHIIIŢ, CHIIŢ! 

Mâinile uriaşe m-au prins de mijloc şi m-au ridicat în aer. M- 
am zbătut şi am lovit cu braţele şi picioarele care păreau mult 
prea scurte, şi m-am trezit privind îngrozit la faţa enormă a lui 
C.C. 

— Perfect! a bubuit vocea ei. 

M-am zvârcolit speriat, dar m-a strâns şi mai tare de burta 
îmblănită. 

— Vezi, Percy? Ţi-ai descoperit adevăratul sine! 

M-a ţinut în faţa oglinzii şi ceea ce am văzut m-a făcut să strig 
îngrozit: 

— CHIIIŢ, CHIIIŢ, CHIIIŢ! 

In oglindă era C.C. frumoasă şi zâmbitoare, ţinând o creatură 
pufoasă, cu dinţii ieşiţi în afară, cu gheruţe şi blană albă cu 
portocaliu. Când mă mişcăm, creatura blănoasă din oglindă se 
mişca şi ea. 

Eram... Eram... 

— Un porcuşor de Guineea, a spus C.C. Eşti drăgălaş, nu-i 
aşa? Bărbaţii sunt nişte porci, Percy Jackson. Cândva îi 
transformam în porci adevăraţi, dar erau prea împuţiţi şi mari şi 
greu de întreţinut. Nu prea diferiţi de ce erau înainte. Porcuşorii 
de Guineea sunt mult mai convenabili! Acum, vino să-i întâlneşti 
pe ceilalţi bărbaţi. 


— CHIIIŢ! am protestat, încercând s-o zgârii, dar C.C. M-a 
strâns atât de puternic că aproape am leşinat. 

— Fără de-astea, micuţule, m-a certat, sau te voi da de 
mâncare la bufniţe. Du-te în cuşca ta ca un animăluţ cuminte. 
Mâine, dacă te comporţi cum trebuie, pleci la drum. Există 
întotdeauna o clasă de elevi care are nevoie de un nou porcuşor 
de Guineea. 

Mintea îmi lucra la fel de repede ca inima mea micuță. Trebuia 
să mă întorc la hainele mele, care zăceau într-o grămadă pe 
podea. Dacă faceam asta, o puteam scoate pe Anaklusmos din 
buzunar şi... Şi ce? Nu puteam scoate capacul pixului. Şi chiar 
dacă aş fi facut-o, n-aş fi putut ţine sabia. 

Mă zbăteam neputincios în timp ce C.C. M-a dus la cuşca cu 
porcuşori de Guineea şi a deschis uşa de sârmă. 

— Fă cunoştinţă cu indisciplinaţii, Percy, m-a avertizat. Nu vor 
fi niciodată nişte animale de companie reuşite, dar te-ar putea 
învăţa bunele maniere. Cei mai mulţi sunt în cuşcă de trei sute 
de ani. Dacă nu vrei să stai cu ei pentru totdeauna, îţi sugerez... 

S-a auzit vocea lui Annabeth: 

— Doamnă C.C.? 

C.C. A înjurat în greaca veche. M-a trântit în cuşcă şi a închis 
uşa. Am ţipat şi am zgâriat barele cu ghearele, dar degeaba. Am 
privit-o pe C.C. Ascunzându-mi în grabă hainele sub războiul de 
tesut chiar în momentul în care Annabeth a intrat. 

Era să n-o recunosc. Purta o rochie de mătase fară mâneci ca 
a lui C.C., doar că albă. Părul ei blond era proaspăt spălat, 
pieptănat şi împletit cu aur. Lucrul cel mai rău, era machiată, 
ceva ce mă gândeam că Annabeth n-ar fi acceptat nici în ruptul 
capului. Vreau să spun că arăta bine. Foarte bine. Probabil că aş 
fi rămas fară cuvinte dacă aş fi putut rosti şi altceva în afară de 
chiţ, chiţ, chiţ. Dar ceva nu era deloc în regulă. Pur şi simplu, 
asta nu era Annabeth. 

S-a uitat prin cameră şi s-a încruntat. 

— Unde-i Percy? 

Am ţipat din răsputeri, dar nu părea să mă fi auzit. 

C.C. A zâmbit. 

— Are parte de unul dintre tratamentele noastre, dragă. Nu-ţi 
face griji. Arăţi minunat! Ce părere ai de cele văzute? 

Ochii Annabeth s-au luminat. 

— Biblioteca ta este uimitoare! 


— Da, într-adevăr, a spus C.C. Cele mai importante scrieri din 
ultimele trei milenii. Tot ce doreşti să studiezi, tot ce doreşti să 
fii, draga mea. 

— Arhitect? 

— Pfui! a spus C.C. Tu, draga mea, ai stofa de vrăjitoare. Ca 
mine. 

Annabeth a făcut un pas înapoi. 

— De... vrăjitoare? 

— Da, draga mea. 

C.C. Şi-a ridicat mâna. O flacără i-a apărut în palmă şi a 
dansat pe degetele ei. 

— Mama mea este Hecate, zeiţa magiei. Recunosc o fiică a 
Atenei când o văd. Nu suntem atât de diferite, noi două. 
Amândouă căutăm cunoaşterea. Amândouă admirăm măreţia. 
Nu trebuie să stăm în umbra bărbaţilor. 

— Dar... nu înţeleg. 

Am tipat cât am putut de tare, încercând să-i atrag atenţia lui 
Annabeth, dar fie nu mă putea auzi, fie nu credea că zgomotele 
înseamnă ceva. Intre timp, ceilalţi porcuşori de Guineea ieşeau 
să mă cerceteze. Nu credeam că e posibil ca nişte porcuşori de 
Guineea să aibă o înfăţişare răutăciosă, dar aceştia aveau. Erau 
şase porcuşori, cu blană murdară, dinţi stricaţi şi ochi roşii, 
răutăcioşi. Erau acoperiţi cu rumeguş şi puţeau de parcă şi-ar fi 
petrecut într-adevăr ultimii trei sute de ani într-o cuşcă murdară. 

— Rămâi cu mine, îi spunea C.C. Lui Annabeth. Studiază cu 
mine. Te poţi alătura echipei noastre, pentru a deveni vrăjitoare, 
pentru a-i învăţa cum să-i supui pe alţii după pofta inimii. Vei 
deveni nemuritoare! 

— Dar... 

— Eşti prea inteligentă, draga mea, a spus C.C. Eşti prea 
deşteaptă ca să ai încredere în tabăra aceea stupidă pentru eroi. 
Câţi eroi semizei de sex feminin cunoşti? 

— Aăă, Atalanta, Amelia Earhart... 

— Ha! Bărbaţii au parte de întreaga glorie. C.C. Şi-a închis 
pumnul şi a stins flacăra magică. Pentru femei, singura cale spre 
putere este vrăjitoria. Medeea, Calypso - acestea au fost nişte 
femei puternice! Şi eu, desigur. Cea mai măreaţă dintre toate. 

— Tu eşti... C.C.... Circe! 

— Da, draga mea. 

Annabeth a făcut un pas înapoi şi Circe a izbucnit în râs. 


— Nu te teme. Nu-ţi voi face niciun rău. 

— Ce-ai făcut cu Percy? 

— L-am ajutat doar să-şi dobândească adevărata formă. 

Annabeth a cercetat camera. In cele din urmă a văzut cuşca şi 
pe mine, care zgâriam la bare, cu toţi ceilalţi porcuşori care se 
îmbulzeau în jurul meu. A făcut ochii mari. 

— Uită-l, a spus Circe. Urmează-mă şi deprinde căile 
vrăjitoriei. 

— Dar... 

— Prietenul tău va fi bine îngrij it. Va fi expediat la o casă 
minunată de pe continent. Copiii de grădiniţă îl vor adora. Între 
timp, tu vei deveni înţeleaptă şi puternică. Vei avea tot ce ţi-ai 
dorit. 

Annabeth continua să mă privească, dar părea în transă. 
Arăta la fel ca mine când Circe mă păcălise să beau milkshake- 
ul care mă transformase în porcuşor de Guineea. Am tipat şi am 
zgâriat, încercând s-o avertizez să iasă din starea aceea, dar 
eram absolut neputincios. 

— Trebuie să mă gândesc, a murmurat Annabeth. Lasă-mă... 
doar un minut singură. Ca să-mi iau la revedere. 

— Desigur, draga mea, a gângurit Circe. Un minut. Ah... şi ca 
să aveţi intimitate absolută... 

Şi-a fluturat mâna şi peste ferestre s-au lăsat gratii. A părăsit 
încăperea şi am auzit zăvoarele de la uşă închizându-se în urma 
ei. 

Transa de pe chipul lui Annabeth s-a evaporat. 

S-a năpustit la cuşca mea. 

— In regulă, care eşti? 

Am tipat, dar la fel au făcut şi ceilalţi porcuşori. Annabeth 
părea disperată. A cercetat încăperea şi a descoperit manşeta 
blugilor ieşită de sub războiul de ţesut. 

Da! 

S-a repezit într-acolo şi a scotocit prin buzunare. 

Dar în loc s-o scoată pe Anaklusmos, a găsit sticla de 
multivitamine de la Hermes şi a început să se chinuie cu 
capacul. 

Îmi venea să strig la ea că nu era momentul să ia suplimente! 
Trebuia să scoată sabia! 

Şi-a aruncat un jeleu de lămâie în gură tocmai când s-a 
deschis uşa şi Circe a revenit flancată de două dintre ajutoarele 


ei îmbrăcate la costum. 

— Măi, să fie, a oftat Circe, ce repede trece un minut. Care 
este răspunsul tău, draga mea? 

— Acesta, a spus Annabeth, şi a scos cuțitul de bronz. 

Vrăjitoarea s-a dat înapoi, dar surpriza i-a trecut repede. 

A mârâit. 

— Serios, fetiţo, un cuţit în faţa magiei mele? Crezi că e 
înţelept? 

Circe şi-a privit ajutoarele, care au zâmbit. Şi-au ridicat 
mâinile de parcă s-ar fi pregătit să rostească o vrajă. 

„Fugi” aş fi vrut să-i spun lui Annabeth, dar n-am putut scoate 
decât zgomote specifice rozătoarelor. Ceilalţi porcuşori de 
Guineea ţipau îngroziţi şi se învârteau prin cuşcă. Am simţit şi 
eu nevoia să intru în panică şi să mă ascund, dar trebuia să mă 
gândesc la ceva! Nu puteam s-o pierd pe Annabeth aşa cum îl 
pierdusem pe Tyson. 

— În ce s-o transformăm pe Annabeth? a cugetat Circe. Ceva 
mic şi iute la mânie. Ştiu... o scorpie! 

O flacără albastră s-a încolăcit pe degetele ei şi pe ale 
ajutoarelor ei, înfăşurându-se ca o panglică în jurul lui Annabeth. 

Am privit, cuprins de groază, dar nu s-a întâmplat nimic. 
Annabeth era încă Annabeth, doar că mai furioasă. 

A sărit înainte şi i-a pus lui Circe cuțitul la gât. 

— Ce-ar fi să mă transformi într-o panteră? Una care să-ţi sară 
la gât! 

— Cum ai reuşit? s-a răstit Circe. 

Annabeth a ridicat sticla cu vitamine pentru ca vrăjitoarele s-o 
vadă. 

Circe a urlat plină de frustrare: 

— Blestemat să fie Hermes şi multivitaminele lui! Nu sunt 
decât un moft! Nu te ajută cu nimic. 

— Fă-l pe Percy om la loc, că de nu... a spus Annabeth. 

— Nu pot! 

— Atunci ţi-ai făcut-o cu mâna ta. 

Ajutoarele lui Circe au făcut un pas înainte, dar stăpâna lor le- 
a spus: 

— Înapoi! E imună la magie până când dispare efectul 
blestematei de vitamine. 

Annabeth a târât-o pe Circe la cuşca cu porcuşori de Guineea, 
a scos partea de sus şi a turnat restul de vitamine înăuntru. 


— Nu! a ţipat Circe. 

Am fost primul care a ajuns la o vitamină, dar toţi ceilalţi 
porcuşori s-au repezit să încerce noua mâncare. 

După prima înghiţitură am simţit cum iau foc pe interior. Am 
ros la vitamină până n-a mai părut atât de mare, iar cuşca a 
devenit mai mică, şi apoi, dintr-odată, BANG! Cuşca a explodat. 
Eram întins pe podea, iarăşi om - purtând hainele mele 
obişnuite, slavă zeilor - cu încă şase tipi care păreau 
dezorientaţi, clipind şi scuturându-şi rumeguş din păr. 

— Nu! a ţipat Circe. Nu înţelegi! Aştia simt cei mai răi! 

Unul dintre bărbaţi s-a ridicat - un uriaş cu o barbă neagră, 
încurcată şi lungă şi dinţi de aceeaşi culoare. Purta haine 
desperecheate de lână şi piele, cizme până la genunchi şi o 
pălărie moale de fetru. Ceilalţi bărbaţi erau îmbrăcaţi mai simplu 
- în pantaloni şi cămăşi albe pătate. Cu toţii era desculți. 

— Ahh! a strigat uriaşul. Ce mi-a făcut vrăjitoarea asta! 

— Nu! a gemut Circe. 

Annabeth a spus cu uimire: 

— Te recunosc! Eşti Edward Teach, fiul lui Ares? 

— Da, fetiţo, mormăi uriaşul. Deşi lumea îmi spune Barbă 
Neagră! Şi iat-o pe vrăjitoarea care ne-a capturat, băieţi. 
Injunghiaţi-o, şi apoi vreau un castron mare cu ţelină! Ahh! 

Circe a ţipat. Ea şi ajutoarele ei au fugit din cameră, urmărite 
de pirați. 

Annabeth şi-a pus cuțitul în teacă şi m-a privit încruntată. 

— Mulţumesc... am bolborosit. Îmi pare foarte rău... 

Înainte să-mi dau seama cum să-mi cer scuze pentru că am 
fost un idiot, s-a năpustit şi m-a îmbrăţişat, apoi s-a îndepărtat 
la fel de repede. 

— Mă bucur că nu eşti un porcuşor de Guineea. 

— Şi eu. 

Am sperat că faţa nu-mi era la fel de roşie cum o simţeam. 

Şi-a desfăcut împletiturile de aur din păr. 

— Haide, creier de alge, mi-a spus. Trebuie să evadăm cât 
timp Circe este ocupată. 

Am coborât dealul în fugă, prin terase, pe lângă angajaţi 
speriaţi şi pirați care devastau staţiunea. Oamenii lui Barbă 
Neagră rupeau torţele pentru luau, aruncau pachete cu ierburi 
în piscină şi răsturnau mesele cu prosoape de saună. 

Aproape că mă simţeam prost pentru că-i eliberasem pe 


nelegiuiţii de pirați, dar cred că meritau ceva mai distractiv 
decât o roată pentru rozătoare după ce fuseseră ţinuţi în cuşcă 
trei secole. 

— Care navă? a spus Annabeth când am ajuns la docuri. 

M-am uitat în jur disperat. Nu puteam lua barca noastră cu 
vâsle. Trebuia să părăsim insula rapid, dar ce altceva puteam 
folosi? Un submarin? Un avion de luptă? Nu ştiam să le pilotez. 
Şi apoi am văzut-o. 

— Acolo! am spus. 

Annabeth a clipit. 

— Dar... 

— O pot pilota. 

— Cum? 

N-aveam o explicaţie. Pur şi simplu ştiam că o navă veche cu 
pânze era cea mai potrivită pentru mine. Am luat-o pe Annabeth 
de mână şi am tras-o spre nava cu trei catarge. Pe provă era 
pictat numele pe care aveam să-l descifrez doar mai târziu: 
Răzbunarea Reginei Anne. 

— Argggh! a strigat Barbă Neagră de undeva din spatele 
nostru. Netrebnicii ăştia se îmbarcă pe vasul meu! Pe ei, băieţi! 

— Nu vom pleca la timp! a strigat Annabeth în timp ce urcam 
la bord. 

M-am uitat în jur, la încurcătura complicată de vele şi frânghii. 
Nava era într-o stare excelentă pentru o corabie de trei sute de 
ani, dar ar fi fost nevoie de un echipaj de cincizeci de oameni şi 
de câteva ore pentru a pleca la drum. N-aveam la dispoziţie 
câteva ore. li vedeam pe pirați coborând în fugă, agitând torţe şi 
bucăţi de ţelină. 

Am închis ochii şi m-am concentrat pe valurile care se loveau 
de navă, pe curenţii oceanici, pe vânturile care suflau în jur. 
Deodată, am găsit cuvântul potrivit. 

— Artimon! am strigat. 

Annabeth m-a privit ca pe un nebun, dar în secunda 
următoare aerul zbârnâia de sunetul parâmelor întinse, al 
velelor care se desfăceau, al scripeţilor din lemn care scârţâiau. 

Annabeth s-a ferit când o frânghie i-a zburat peste cap şi s-a 
înfăşurat în jurul bompresului. 

— Percy, cum... 

Nu aveam un răspuns, dar am simţit că nava îmi răspunde de 
parcă ar fi fost o parte a corpului meu. Făceam ca pânzele să se 


ridice la fel de uşor cum îmi îndoiam braţul. Am făcut cârma să 
se rotească. 

Răzbunarea Reginei Anne s-a îndepărtat de chei clătinându-se 
şi în momentul în care piraţii au ajuns la marginea apei, deja 
plecasem, navigând pe. 


: Capitolul XIII 
In care Annabeth încearcă să înoate spre casă 


Găsisem în sfârşit ceva la care mă pricepeam foarte bine. 

Răzbunarea Reginei Anne răspundea la fiecare comandă a 
mea. Ştiam ce parâme trebuie ridicate, care vele trebuie 
înălțate, în ce direcţie să cârmesc. Spintecam valurile cu o 
viteză pe care am estimat-o la aproximativ zece noduri. Până şi 
eu înţelegeam cât de rapid era. Pentru o corabie cu pânze, era 
al naibii de rapid. 

Totul era perfect - vântul îmi bătea din faţă, valurile se 
spărgeau de prova. 

Dar acum, că eram în afara oricărui pericol, nu mă puteam 
gândi decât la cât de mult îmi lipsea Tyson şi la cât de îngrijorat 
eram cu privire la Grover. 

Nu reuşeam să-mi revin după ce-o dădusem în bară pe insula 
lui Circe. Dacă n-ar fi fost Annabeth, aş fi fost încă un rozător, 
băgat într-o cuşcă laolaltă cu o gaşcă de pirați drăgălaşi şi 
îmblăniţi. M-am gândit la spusele lui Circe: „Vezi, Percy? Ţi-ai 
descoperit adevăratul sine! “ 

Incă mă simţeam schimbat. Nu doar pentru că îmi venise 
brusc să mănânc salată verde. Eram agitat... de parcă instinctul 
de animal speriat era acum o parte din mine. Sau poate că 
fusese acolo dintotdeauna. Asta mă îngrij or a cu adevărat. 

Navigam în noapte. 

Annabeth a încercat să mă ajute să stau cu ochii-n patru, dar 
navigatul nu-i pria. După câteva ore de legănat înainte şi înapoi, 
faţa ei a devenit verde ca sosul guacamole şi a coborât sub 
punte să se întindă într-un hamac. 

M-am uitat spre orizont. De câteva ori am zărit monştri. O 
coloană de apă cât un zgârie-nori a ţâşnit în lumina lunii. Un şir 
de ţepi verzi a alunecat peste valuri - avea în jur de treizeci de 
metri lungime, ca o reptilă. N-am vrut să ştiu ce era. 


La un moment dat am văzut nereide, spiritele strălucitoare 
ale mării. Am încercat să le fac cu mâna, dar au dispărut în 
adâncuri, fară să ştiu dacă m-au văzut sau nu. 

Cândva, după miezul nopţii, Annabeth a venit pe punte. 
Tocmai treceam pe lângă o insulă cu un vulcan care fumega. 
Marea bolborosea şi scotea aburi la mal. 

— Una dintre fierăriile lui Hefaistos, a spus Annabeth. E locul 
unde îşi construieşte monştrii de metal. 

— Cum ar fi taurii de bronz? 

A dat din cap. 

— Fă un ocol. Cât mai mare. 

Nu era nevoie să mi se spună de două ori. Am cârmit pentru a 
ne îndepărta de insulă şi, în scurt timp, din ea a rămas doaro 
pată roşie de ceaţă în spatele nostru. 

Am privit-o pe Annabeth. 

— Motivul pentru care urăşti ciclopii atât de mult... povestea 
despre cum a murit de fapt Thalia. Ce s-a întâmplat? 

Era greu să-i văd expresia pe întuneric. i 

— Cred că meriţi să ştii..., a spus în cele din urmă. In noaptea 
în care Grover ne escorta în tabără, s-a zăpăcit, a rătăcit 
drumul. Iți aminteşti că ţi-a povestit odată? 

Am dat din cap. 

— Ei bine, cel mai rău a fost când am ajuns în bârlogul unui 
ciclop din Brooklyn. 

— Există ciclopi în Brooklyn? am întrebat. 

— Nici nu ştii cât de mulţi, dar nu asta-i ideea. Acest ciclop... 
ne-a păcălit. A reuşit să ne facă să ne despărţim într-un labirint 
de coridoare dintr-o casă veche din Flatbush. Şi putea imita pe 
oricine, Percy... la fel cum a făcut Tyson la bordul Prințesei 
Andromeda. Ne-a ademenit, unul câte unul. Thalia a crezut că 
sare în ajutorul lui Luke. Luke a crezut că mă aude strigând după 
ajutor. Şi eu... eram singură în întuneric. Aveam şapte ani. Nici 
măcar n-am putut găsi ieşirea. 

Şi-a dat părul de pe faţă. 

— Îmi amintesc că am găsit camera principală. Podeaua era 
plină de oase. Şi acolo erau Thalia şi Luke şi Grover... legaţi şi cu 
căluşuri, atârnând de tavan ca nişte bucăţi de jambon afumat. 
Ciclopul făcea un foc în mijlocul camerei. Mi-am scos cuțitul, dar 
m-a auzit. S-a întors şi mi-a zâmbit. A vorbit... nu ştiu cum, dar 
ştia cum sună vocea tatălui meu. Cred că pur şi simplu a extras- 


o din mintea mea. Mi-a spus: „Annabeth, nu-ţi face griji. Te 
iubesc. Poţi să stai aici cu mine. Poţi rămâne pentru totdeauna. * 

M-am cutremurat. Felul în care a vorbit... chiar şi acum, după 
şase ani... m-a speriat mai rău decât orice poveste cu fantome 
auzită vreodată. 

— Ce-ai făcut? 

— L-am înjunghiat în picior. 

M-am uitat la ea. 

— Glumeşti? Aveai şapte ani şi ai înjunghiat un ciclop adult în 
picior? 

— O, m-ar fi ucis. Dar l-am luat prin surprindere. Asta mi-a 
oferit timp suficient pentru a alerga la Thalia şi a-i tăia frânghiile 
de la mâini. De-acolo, ea a preluat conducerea. 

— Da, dar... ai fost foarte curajoasă, Annabeth. 

A clătinat din cap. 

— De-abia am scăpat cu viaţă. Încă mai am coşmaruri, 
Percy... cu ciclopul care vorbea cu vocea tatălui meu. Din vina 
lui ne-a luat atât de mult să ajungem în tabără. Toţi monștrii 
care ne urmăreau au avut timp să ne ajungă din urmă. Aceasta 
e adevărata cauză a morţii Thaliei. Dacă n-ar fi fost ciclopul, ea 
ar fi încă în viaţă astăzi. 

Ne-am aşezat pe punte, privind cum se ridică pe cer 
constelația Hercule. 

— Du-te sub punte, mi-a spus Annabeth în cele din urmă. Ai 
nevoie de odihnă. 

Am dat din cap. Ochii îmi erau grei. Dar când am ajuns jos şi 
am găsit un hamac, mi-a luat mult să adorm. Mă tot gândeam la 
povestea lui Annabeth. Oare în locul ei aş fi avut destul curaj să 
plec în această misiune... să navighez tocmai spre bârlogul unui 
alt ciclop, după tot ce i s-a întâmplat? 

* 

N-am mai avut vise cu Grover. 

în schimb, m-am trezit din nou în cabina de lux a lui Luke de 
la bordul Prințesei Andromeda. Draperiile erau trase. Era noapte. 
Aerul era bântuit de umbre. Se auzeau voci care şopteau peste 
tot în jur - spirite ale morților. 

„Ai grijă”, şopteau. „Capcane. Vicleşuguri.” 

Sarcofagul de aur al lui Cronos strălucea slab - singura sursă 
de lumină din cameră. 

Un râs răutăcios m-a făcut să tresar. Părea să vină de la 


Li 


kilometri, de sub navă. „Nu ai suficient curaj, tinere. Nu mă poţi 
opri. “ 

Ştiam ce trebuie să fac. Trebuia să deschid sicriul. 

Am scos-o pe Anaklusmos. Fantomele se răsuceau în jurul 
meu ca o tornadă. „Ai grijă! “ 

Inima îmi bătea nebuneşte. Nu-mi puteam mişca picioarele, 
dar trebuia să-l opresc pe Cronos. Trebuia să distrug ce era în 
cutie. 

Apoi, o fată mi-a vorbit, chiar de lângă mine: 

— Ei bine, creier de alge? 

M-am uitat, aşteptându-mă s-o văd pe Annabeth, dar fata nu 
era Annabeth. Era un pic mai mare ca mine, avea poate 
paisprezece sau cincisprezece ani. Purta haine în stil punk, cu 
lanţuri de argint la încheieturi. Avea părul negru şi coafat cu 
ţepi, contur negru în jurul ochilor ei verzi şi furtunoşi şi avea 
pistrui pe nas. Îmi părea cunoscută, dar nu eram sigur de unde. 

— Ei bine? m-a întrebat. II oprim sau nu? 

N-am putut răspunde. Nu puteam să mă mişc. 

Fata şi-a dat ochii peste cap. 

— Bine. Lasă-l pe seama mea şi a lui Aegis. 

Şi-a lovit încheietura, iar lanţurile de argint s-au transformat - 
s-au turtit şi s-au mărit, devenind un scut imens. Era făcut din 
argint şi bronz, iar din mijloc ieşea faţa monstruoasă a Meduzei. 
Arăta ca o mască mortuară - de parcă adevăratul cap al 
Gorgonei ar fi fost ştanţat în metal. Nu ştiam dacă era adevărat 
sau dacă scutul chiar m-ar fi putut transforma în stană de piatră, 
dar am întors privirea. Simplul fapt că eram în preajma lui facea 
să-mi îngheţe sângele în vine. Aveam senzaţia că într-o luptă 
reală purtătorul acestui scut ar fi fost aproape imposibil de 
învins. Orice inamic normal s-ar fi întors şi ar fi luat-o la 
sănătoasa. 

Fata şi-a scos sabia şi s-a apropiat de sarcofag. Fantomele s- 
au îndepărtat de ea, împrăştiate de aura teribilă a scutului. 

— Nu! am încercat s-o avertizez. 

Dar nu m-a ascultat. S-a dus direct la sarcofag şi a datlao 
parte capacul de aur. 

A rămas o clipă acolo, uitându-se la ce era în cutie. 

Sicriul a început să strălucească. 

— Nu. Vocea fetei tremura. E imposibil. 

Din adâncurile oceanului, Cronos a râs atât de tare încât 


întreaga navă s-a cutremurat. 

— Nu! a ţipat fata în timp ce sarcofagul o înghiţea într-o 
explozie de lumină aurie. 

— Ah! 

M-am ridicat în hamac. 

Annabeth mă scutura. 

— Percy, ai avut un coşmar. Trebuie să te trezeşti. 

— Ce... ce este? m-am frecat la ochi. Ce s-a întâmplat? 

— Pământ, a spus pe un ton funest. Ne apropiem de Insula 
Sirenelor. 

* 

Insula din fața noastră abia se zărea - doar un loc întunecat în 
ceață. 

— Vreau să-mi faci o favoare, a spus Annabeth. Sirenele... 
intrăm imediat în raza cântecelor lor. 

Mi-am amintit poveştile despre Sirene. Cântau atât de duios, 
încât vocile lor îi vrăjeau pe marinari şi îi ademeneau spre 
moarte. 

— Nicio problemă, am asigurat-o. Ne putem astupa urechile. 
Sub punte este un cazan mare cu ceară pentru lumânări... 

— Vreau să le aud. 

A început să mi se zbată un ochi. 

— De ce? 

— Ei spun... se spune că sirenele cântă despre ceea ce-ţi 
doreşti cu adevărat. Îţi spun lucruri despre tine de care nici nu 
ţi-ai dat seama. In asta constă puterea vrăjii. Dacă 
supravieţuieşti... devii mai înţelept. Vreau să le aud. Când voi 
mai avea şansa asta? 

Dacă ar fi spus-o altcineva, n-ar fi avut niciun sens. Dar 
pentru că era vorba de Annabeth - ei bine, dacă putea să 
citească vechi cărţi despre arhitectura grecească şi îi plăceau 
documentarele de pe History Channel, probabil c-o interesau şi 
sirenele. 

Mi-a expus planul ei. Fără tragere de inimă, am ajutat-o să se 
pregătească. 

De îndată ce s-a zărit coasta stâncoasă a insulei, am ordonat 
ca o parâmă să se înfăşoare în jurul taliei lui Annabeth, legând-o 
de trinchet. 

— Nu mă dezlega, mi-a spus, indiferent ce se întâmplă sau 
cât de mult te implor. O să vreau să mă arunc peste bord şi să 


mă înec. 

— Vrei să mă ispiteşti? 

— Ha, ha. 

l-am promis că va fi în siguranţă. Apoi am luat două bucăţi 
mari de ceară, le-am făcut dopuri şi mi le-am băgat în urechi. 

Annabeth a dat din cap sarcastic, dându-mi de înţeles că 
dopurile de urechi mi se potriveau. Am făcut o faţă acră şi m-am 
întors la cârmă. 

Domnea o tăcere stranie. Nu auzeam nimic, doar sângele 
care-mi pompa în cap. Pe măsură ce ne apropiam de insulă, din 
ceaţă s-au ivit stânci ascuţite. Am cârmit Răzbunarea Reginei 
Anne pentru a le ocoli. Dacă am fi navigat mai aproape, stâncile 
ar fi sfâşiat corpul navei ca paletele unui mixer. 

M-am uitat înapoi. La început, Annabeth arăta perfect normal. 
Apoi, i-a apărut o expresie de stupoare. A făcut ochii mari. 

S-a zbătut. M-a strigat - îi citeam asta pe buze. Expresia ei 
era clară: trebuia să scape. Era o chestiune de viaţă şi de 
moarte. Trebuia să-i tai frânghiile acum. 

Părea atât de nenorocită, că îmi era greu să n-o eliberez. 

M-am străduit să privesc în altă parte. Am implorat corabia să 
meargă mai repede. 

O mare parte din insulă încă nu se vedea - doar ceaţă şi 
pietre -, dar pe apă pluteau bucăţi de lemn şi fibră de sticlă, 
resturi ale unor vechi nave naufragiate, chiar şi nişte perne 
plutitoare din avioane. 

Cum reuşea muzica să distrugă atâtea destine? Adică, sigur, 
erau câteva piese la modă de la care îmi venea să mă arunc de 
pe bloc, dar orişicât... despre ce cântau, totuşi, Sirenele? 

Pentru o clipă, o clipă periculoasă, am înţeles curiozitatea lui 
Annabeth. Am fost tentat să-mi scot dopurile din urechi, doar ca 
să aud puţin cântecul. Simţeam cum vocile Sirenelor vibrează în 
lemnul navei, pulsându-mi în urechi împreună cu zgomotul 
produs de circulaţia sângelui. 

Annabeth se ruga de mine. Lacrimile îi curgeau pe obraji. Se 
încorda în frânghii de parcă acestea o ţineau departe de tot ce-i 
era drag. 

„Cum poţi fi atât de crud?” părea să mă întrebe. „Am crezut 
că eşti prietenul meu. “ 

Priveam fix la insula învăluită de ceaţă. Aş fi vrut să-mi scot 
sabia, dar nu aveam cu cine lupta. Cum să lupţi cu un cântec? 


M-am străduit să nu mă uit la Annabeth. Am reuşit preţ de 
vreo cinci minute. 

Asta a fost marea mea greşeală. 

Când n-am mai rezistat, m-am uitat din nou şi am văzut... o 
grămadă de frânghii tăiate. Un catarg gol. Cuţitul de bronz al lui 
Annabeth era abandonat pe punte. Nu ştiu cum, dar reuşise să-l 
mânuiască. Nu-mi dăduse prin cap s-o dezarmez. 

M-am repezit la parapetul corăbiei şi am văzut-o înotând 
nebuneşte spre insulă, iar valurile o duceau direct spre stâncile 
colţuroase. 

Am strigat-o, dar dacă m-a auzit, n-a ajutat la nimic. Era în 
transă - înota direct spre moarte. 

Am privit iar la cârmă şi am strigat: 

— Stai! 

Apoi am sărit peste bord. 

Am intrat în apă şi am poruncit curenților să se înfăşoare în 
jurul meu, creând un flux care m-a propulsat în faţă. 

Am ieşit la suprafaţă şi am zărit-o pe Annabeth, dar un vala 
prins-o, măturând cu ea între doi colţi ascuţiţi de stâncă. 

N-am avut de ales. M-am aruncat după ea. 

M-am scufundat pe sub un iaht naufragiat, mi-am croit drum 
printr-o mulţime de bile metalice plutitoare prinse cu lanţuri, 
despre care mi-am dat seama mai târziu că erau mine terestre. 
A trebuit să-mi folosesc toată puterea asupra apei ca să nu fiu 
zdrobit de stânci sau prins în plasele de sârmă ghimpată înşirate 
chiar sub suprafaţa apei. 

Am ţâşnit între cele două stânci ascuţite şi am ajuns într-un 
golf în formă de semilună. Apa era plină de pietre, resturi de 
nave şi mine plutitoare. Pe plajă era nisip vulcanic negru. 

Am căutat-o disperat pe Annabeth. 

Am zărit-o. 

Din fericire sau din nefericire, era o înotătoare puternică. 
Trecuse de mine şi de stânci. Aproape ajunsese pe plaja cea 
neagră. 

Apoi ceața s-a evaporat şi le-am văzut pe Sirene. 

Imaginaţi-vă un stol de vulturi de mărimea unor oameni - cu 
pene negre, murdare, cu gheare gri şi gâturi roz, ridate. Acum 
imaginaţi-vă că pe aceste gâturi sunt capete omeneşti, dar nişte 
capete omeneşti care se schimbă încontinuu. 

Nu le auzeam, dar vedeam că ele cântă. In timp ce gurile li se 


deschideau, feţele li se transformau în oameni pe care-i 
cunoşteam - mama, Poseidon, Grover, Tyson, Chiron. Toţi 
oamenii pe care tânjeam să-i văd. Zâmbeau liniştitor, invitându- 
mă la ele, dar indiferent ce formă împrumutau, aveau gurile 
unsuroase şi mânjite cu resturi de mâncare. Ca nişte vulturi, 
mâncau folosindu-şi toată faţa şi nu păreau să se fi ospătat cu 
gogoşi monstruoase. 

Annabeth înota spre ele. 

Ştiam că nu trebuie s-o las să iasă din apă. Marea era singurul 
meu avantaj. Intotdeauna mă protejase într-un fel sau altul. M- 
am împins înainte şi am apucat-o de gleznă. 

In momentul în care am atins-o, corpul mi-a fost străbătut de 
un Şoc... şi le-am văzut pe Sirene aşa cum probabil că le vedea 
Annabeth. 

Erau trei oameni aşezaţi pe o pătură de picnic în Central Park. 
O masă sărbătorească era întinsă în faţa lor. L-am recunoscut pe 
tatăl lui Annabeth din fotografiile pe care mi le arătase - un tip 
atletic, grizonat, în vârstă de patruzeci şi ceva de ani. Ţinea de 
mână o femeie frumoasă, care seamănă mult cu Annabeth. Era 
îmbrăcată neglijent - în blugi, o bluză din acelaşi material şi 
bocanci - dar femeia aceea radia putere. Ştiam că mă uit la 
zeiţa Atena. Alături de ei stătea un tânăr... Luke. 

întreaga scenă emana o lumină caldă, gălbuie. Cei trei 
vorbeau şi râdeau şi, când au văzut-o pe Annabeth, feţele li s-au 
luminat de încântare. Părinţii lui Annabeth şi-au desfăcut 
primitori braţele. Luke a zâmbit şi i-a făcut semn lui Annabeth să 
stea lângă el - de parcă n-ar fi trădat-o, de parcă ar fi fost încă 
prietenul ei. 

În spatele copacilor din Central Park, la orizont, se ridica un 
oraş. Mi-am ţinut respiraţia, pentru că era Manhattan-ul, dar nu 
tocmai Manhattan-ul. Fusese reconstruit în întregime din 
marmură de un alb orbitor, mai mare şi meii măreț ca oricând - 
cu ferestre de aur şi grădini pe acoperişuri. Era mai frumos ca 
New Yorkul. Era mai frumos ca Muntele Olimp. 

Am ştiut imediat că Annabeth proiectase totul. Era arhitecta 
unei lumi cu totul noi. Făcuse ca părinţii ei să se împace. Îl 
salvase pe Luke. Făcuse tot ce dorise vreodată să facă. 

Am clipit cu putere. Când mi-am deschis ochii, nu le-am văzut 
decât pe Sirene - nişte vulturi zdrenţuiţi cu feţe omeneşti, gata 
să se hrănească cu o nouă victimă. 


Am tras-o pe Annabeth înapoi în apă. N-o auzeam, dar mi-am 
dat seama că ţipă. M-a lovit în faţă, dar nu i-am dat drumul. 

Am ordonat curenților să ne ducă în golf. Annabeth dădea din 
mâini şi din picioare şi îmi era greu să mă concentrez. Se zbătea 
atât de tare, încât era să ne ciocnim de o mină plutitoare. 

Nu ştiam ce să fac. N-aveam să ajungem înapoi la navă în 
viaţă dacă ea continua să se opună. 

Am intrat sub apă şi Annabeth a încetat lupta. Expresia ei a 
devenit confuză. Apoi capetele ne-au ieşit iar la suprafaţă şi 
lupta a reînceput. 

Apa! Sunetul nu se propaga bine sub apă. Dacă o puteam ţine 
sub apă suficient de mult, puteam rupe vraja muzicii. Desigur, 
Annabeth n-ar fi putut să respire, dar asta părea o problemă 
minoră. 

Am apucat-o de talie şi am ordonat valurilor să ne împingă în 
jos. 

Am plonjat în adânc - trei metri, şase metri. Ştiam că trebuie 
să fiu atent, pentru că rezistam la o presiune mult mai mare 
decât Annabeth. S-a luptat să respire; în jurul nostru se ridicau 
bule de aer. 

Bule. 

Eram disperat. Trebuia s-o ţin pe Annabeth în viaţă. Mi-am 
imaginat toate bulele din mare - întotdeauna agitate, ridicându- 
se. Mi le-am imaginat unindu-se, atrase spre mine. 

Marea s-a supus. Apele s-au tulburat, am simţit că mă gâdilă 
ceva, şi când am putut să văd din nou, Annabeth şi cu mine 
eram înconjurați de o bulă imensă de aer. Numai picioarele ne 
rămăseseră în apă. 

Annabeth a tras aer în piept şi a tuşit. Tot corpul i se 
cutremura, dar când s-a uitat la mine, am ştiut că vraja era 
ruptă. 

A început să plângă în hohote, un plâns violent, de parcă i se 
rupea sufletul. Şi-a pus capul pe umărul meu şi am ţinut-o în 
braţe. 

Nişte peşti s-au adunat să se uite la noi - un banc de 
baracude, câţiva marlini curioşi. 

„Dispăreţi! “ le-am spus. 

S-au îndepărtat înotând, dar mi-am dat seama că o faceau 
fără tragere de inimă. Jur că le-am înţeles intenţiile. Urmau să 
răspândească zvonuri despre fiul lui Poseidon care îmbrăţişează 


o fată pe fundul Golfului Sirenelor. 

În cele din urmă, Annabeth a părut să-şi dea seama de 
stânjeneala mea. S-a îndreptat de spate şi s-a smuls din 
îmbrăţişare. A dat din cap ca să mă asigure că e mai bine. 

— O să ne întoarcem la corabie, i-am spus. E în regulă. Numai 
să te ţii bine. 

A murmurat ceva, dar n-am auzit din cauza cerii din urechi. 

Am ordonat curentului să poarte micul şi ciudatul nostru 
submarin făcut din bule printre stânci şi sârmă ghimpată înapoi 
la Răzbunarea Reginei Anne, care continua să se deplaseze lent 
şi constant, îndepărtându-se de insulă. 

Am stat sub apă, urmărind corabia, până când am socotit că 
am ieşit din raza cântecului Sirenelor. Apoi am ieşit la suprafaţă, 
iar bula noastră de aer s-a spart. 

Am ordonat ca o scară de frânghie să coboare pe partea 
laterală a navei şi am urcat la bord. 

Mi-am păstrat dopurile, ca să fiu sigur. Am navigat până când 
n-am mai văzut deloc insula. Annabeth stătea ghemuită într-o 
pătură pe puntea din faţă. In cele din urmă a ridicat privirea, 
uluită şi tristă, şi a rostit: „Suntem în siguranţă. “ 

Mi-am scos dopurile din urechi. Nu se auzea niciun cântec. 
După-amiaza era liniştită, cu excepţia zgomotului valurilor care 
se izbeau de cocă. Ceaţa lăsase loc unui cer albastru, de parcă 
insula Sirenelor nici n-ar fi existat. 

— Eşti bine? am întrebat-o. 

În momentul în care am vorbit, mi-am dat seama ce groaznic 
suna asta. Normal că nu era bine. 

— Nu mi-am dat seama, a murmurat ea. 

— Ce? 

Ochii ei aveau aceeaşi culoare ca ceața de pe Insula Sirenelor. 

— Cât de puternică va fi ispita... 

N-am vrut să recunosc că văzusem cu ce o momiseră 
Sirenele. M-am simţit ca un infractor. Dar m-am gândit că-i 
datorez asta lui Annabeth. 

— Am văzut felul în care ai reconstruit Manhattan-ul, i-am 
spus. Şi... pe Luke şi pe părinţii tăi. 

A roşit. 

— Ai văzut asta? 

— Ce ţi-a spus Luke pe Prinţesa Andromeda, despre cum ai 
putea reconstrui lumea de la zero... ţi-a mers la inimă, nu-i aşa? 


Şi-a strâns pătura în jurul ei. 

— Defectul meu fatal. Asta mi-au arătat Sirenele. Defectul 
meu fatal este hybris. 

Am clipit. 

— Chestia aia maro de întins pe sandviciurile vegetariene? 

Şi-a dat ochii peste cap. 

— Nu, creier de alge. Acele e humusul. Mândria e ceva mai 
rău. 

— Ce poate fi mai rău decât humusul? 

— Hybris înseamnă păcatul mortal al mândriei, Percy. Când 
crezi că poţi face lucrurile mai bine decât oricine altcineva... 
chiar şi decât zeii. 

— Tu asta crezi? 

A privit în jos. 

— N-ai simţit niciodată că... dacă lumea este într-adevăr 
greşită? Ce-ar fi dacă am p utea reconstrui totul de la zero? Să 
nu mai fie războaie. Să nu mai fie oameni fară adăpost. Să nu 
mai fie teme de vacanţă. 

— Ascult. 

— Vreau să spun că Occidentul reprezintă multe dintre cele 
mai bune lucruri pe care omenirea le-a făcut vreodată - ăsta-i 
motivul pentru care flacăra e încă vie. De aceea Olimpul mai 
există încă. Dar uneori vezi doar lucrurile rele, înţelegi? Şi începi 
să gândeşti ca Luke: „Dacă aş putea distruge totul, m-aş 
descurca mai bine. “ Nu te simţi niciodată aşa? De parcă... te-ai 
descurca mai bine dacă tu ai conduce lumea? 

—Aăă... nu. Ideea că aş putea conduce lumea ar fi un coşmar. 

— Atunci eşti norocos. Mândria nu este defectul tău fatal. 

— Dar care? 

— Nu ştiu, Percy, dar fiecare erou are unul. Dacă nu-l găseşti 
şi nu înveţi să-l controlezi... Ei bine, nu se numeşte „fatal“ 
degeaba. 

M-am gândit la asta. Şi nu m-a binedispus deloc. 

Am mai observat că Annabeth n-a spus prea multe despre 
lucrurile personale pe care le-ar schimba - cum ar fi să-şi facă 
părinţii să se împace sau să-l salveze pe Luke. Era de înţeles. Nu 
voiam să recunosc de câte ori visasem că-i conving pe părinţii 
mei să se împace. 

Mi-am imaginat-o pe mama, singură în micul nostru 
apartament din Upper East Side. Am încercat să-mi amintesc 


mirosul vafelor albastre pregătite de ea. Părea ceva atât de 
îndepărtat. 

— Deci a meritat? am întrebat-o pe Annabeth. Te simţi... mai 
înţeleaptă? 

A privit în depărtare. 

— Nu sunt sigură. Dar trebuie să salvăm tabăra. Dacă nu-l 
oprim pe Luke... 

Nu era nevoie să termine. Dacă felul în care gândea Luke o 
putea ispiti până şi pe Annabeth, nu se ştie câţi alţi semizei i s- 
ar fi putut alătura. 

M-am gândit la visul cu fata şi cu sarcofagul de aur. Nu eram 
sigur ce înseamnă, dar aveam sentimentul că îmi scapă ceva... 
ceva îngrozitor, ceva planificat de Cronos. Ce văzuse fata când 
deschisese capacul sicriului? 

Deodată, Annabeth a făcut ochii mari. 

— Percy. 

M-am întors. 

În faţă era un alt petic de pământ - o insulă în formă de şa, cu 
dealuri împădurite şi plaje albe şi pajişti verzi - întocmai cum o 
văzusem în vise. 

Simţurile mele marine mi-au confirmat. 30° 31' latitudine 
nordică şi 75* 12' longitudine vestică. 

Ajunsesem pe tărâmul ciclopului. 


_ Capitolul XIV 
In care ne întâlnim cu oile morţii 


Când te gândeşti la o „insulă a monştrilorte gândeşti la stânci 
ascuţite şi la oase împrăştiate pe plajă, ca pe insula Sirenelor. 

Insula ciclopului nu era deloc aşa. Adică, bine, avea un pod 
din frânghie peste o prăpastie, ceea ce nu era un semn bun. 
Puteai, la fel de bine, să pui un anunţ pe care să scrie: „AICI 
SĂLĂŞLUIEŞTE CEVA RĂU.“ Dar în afară de asta, locul arăta ca o 
carte poştală din Caraibe. Avea câmpuri verzi şi pomi fructiferi 
tropicali şi plaje cu nisip alb. In timp ce navigam spre mal, 
Annabeth respira aerul plăcut. 

— Lâna, a zis. 

Am dat din cap. Încă nu vedeam lâna, dar îi simţeam puterea. 
Chiar credeam că poate vindeca orice - chiar şi copacul otrăvit 


al Thaliei. 

— Dacă o luăm, insula va muri? 

Annabeth a clătinat din cap. 

— Se va ofili. Va reveni la starea ei normală... oricare ar fi 
fost. 

M-am simţit niţel vinovat că distrug acest paradis, dar mi-am 
amintit că n-aveam de ales. Tabăra Semizeilor avea probleme. Şi 
Tyson... Tyson ar fi fost în continuare cu noi dacă această 
misiune n-ar fi existat. Oriunde se afla, îi eram dator să reuşim. 

Pe pajiştea de la baza defileului păşteau câteva zeci de oi. 
Păreau destul de liniştite, dar erau imense - de mărimea unor 
hipopotami. Chiar pe lângă ele trecea un drum care ducea spre 
dealuri. La capătul drumului, aproape de marginea canionului, 
era stejarul masiv pe care îl văzusem în vis. O chestie aurie 
strălucea între crengile lui. 

— E prea uşor, am spus. E suficient să urcăm şi s-o luăm? 

Ochii lui Annabeth s-au îngustat. 

— Ar trebui să existe un paznic. Un dragon sau... 

În acel moment, din tufişuri a ieşit un cerb. A păşit pe pajişte, 
probabil căutând iarbă de păscut, când oile au behăit deodată, 
alungând animalul. S-a întâmplat atât de repede, că cerbul s-a 
poticnit şi s-a pierdut într-o mare de lână şi copite greoaie. 

Prin aer au zburat iarbă şi smocuri de blană. 

O secundă mai târziu, oile s-au răspândit în toate părţile, 
revenind la îndeletnicirile lor obişnuite şi paşnice. Acolo unde se 
aflase cerbul, era acum un morman de oase albe, curate. 

Annabeth şi cu mine ne-am uitat unul la altul. 

— Sunt ca nişte piranha, mi-a spus. 

— Piranha cu lână. Cum vom... 

— Percy! a zis Annabeth şi a tresărit, prinzându-mă de mână. 
Priveşte! 

A arătat spre plajă, chiar mai jos de pajiştea cu oi, unde o 
bărcuţă era trasă la mal... cealaltă barcă de salvare de pe 
Birmingham C.S.S. 

* 

Ne-am dat seama că n-aveam cum trece de oile mâncătoare 
de oameni. Annabeth voia să se furişeze pe drum şi să ia lâna, 
dar în cele din urmă am convins-o că lucrurile puteau lua o 
întorsătură urâtă. Oile ar fi putut s-o simtă. Putea să apară un 
alt paznic. Ceva, orice. Şi dacă s-ar fi întâmplat asta, aş fi fost 


prea departe ca s-o pot ajuta. 

În plus, principala noastră grijă era să-l găsim pe Grover şi pe 
oricine ar fi ajuns pe țărm în barca de salvare - presupunând că 
trecuseră de oi. Eram prea agitat ca să spun ce speram în 
secret... că Tyson ar mai putea fi în viaţă. 

Am ancorat corabia în partea din spate a insulei, unde 
stâncile se ridicau vertical la vreo şaizeci de metri. M-am gândit 
că e mai puţin probabil ca Răzbu narea Reginei Anne să fie 
văzută acolo. 

Stâncile păreau că pot fi escaladate, la limită - era ceva la fel 
de dificil ca peretele de lavă din tabără. Cel puţin nu erau oi. 
Speram că Polifem nu creştea şi capre de munte carnivore. 

Am mers cu o barcă de salvare până la marginea stâncilor şi 
am urcat, foarte încet. Annabeth a fost prima, fiind o 
căţărătoare mai bună. 

Am fost pe punctul de-a muri doar de şase sau şapte ori, ceea 
ce nu-i rău. La un moment dat, nu m-am mai putut ţine şi m-am 
trezit atârnând într-o mână de stâncă, la cincizeci de metri 
deasupra valurilor. Ideea unei căzături în mare nu era atât de 
sinistră. Supravieţuisem şi altor căzături în apă. Ce mă deranja 
erau stâncile ascuţite pe care era foarte probabil să cad. 

Am găsit o altă priză şi am continuat să mă caţăr, dar un 
minut mai târziu, Annabeth a dat peste o zonă alunecoasă cu 
muşchi şi piciorul i-a alunecat. Din fericire, a găsit un punct de 
sprijin. Din nefericire, acel punct de sprijin a fost faţa mea. 

— Îmi pare rău, a murmurat. 

— E-n regulă, am mormăit, deşi nu-mi dorisem cu adevărat să 
ştiu ce gust are pantoful lui Annabeth. 

în cele din urmă, când îmi simţeam degetele ca de plumb şi 
muşchii braţului îmi tremurau de epuizare, am trecut dincolo de 
creastă şi ne-am prăbuşit. 

— Ahhh! am spus. 

— Au! a gemut Annabeth. 

— Grrr! a urlat o altă voce. 

Dacă n-aş fi fost atât de obosit, aş fi sărit în sus încă şaizeci 
de metri. M-am întors, dar n-am văzut cine uriaşe. 

Annabeth mi-a pus mâna peste gură şi mi-a arătat ceva. 

Creasta pe care ne aflam era mai îngustă decât îmi dădusem 
seama. De cealaltă parte era o pantă şi de aco lo venea vocea - 
chiar de sub noi. 


— Eşti tare bătăioasă! a urlat vocea cea gravă. 

— Pune-mă la încercare! 

Era vocea Clarissei, fară nicio îndoială. 

— Dă-mi sabia înapoi şi voi lupta! 

Monstrul s-a prăpădit de râs. 

Annabeth şi cu mine ne-am strecurat până la margine. Ne 
aflam chiar deasupra intrării în peştera ciclopului. Sub noi 
stăteau Polifem şi Grover, care încă purta rochia de mireasă. 
Clarisse era legată şi atârna cu capul în jos deasupra unei oale 
cu apă clocotită. Speram, cumva, că-l voi vedea şi pe Tyson 
acolo. Chiar dacă ar fi fost în pericol, cel puţin aş fi ştiut că e în 
viaţă. Dar nu era nici urmă de el. 

— Hmm, a căzut Polifem pe gânduri. S-o înfulec pe fata cu 
gură mare acum sau să aştept nunta... Ce crede mireasa mea? 

S-a întors spre Grover, care a făcut un pas şi aproape că s-a 
împiedicat de trena rochiei de mireasă, pe care-o terminase de 
ţesut. 

— Ah, ăăă, nu mi-e foame acum, dragă. Poate că... 

— Ai spus mireasa? a întrebat Clarisse. Cine, Grover? 

Lângă mine, Annabeth a murmurat: 

— Taci. Trebuie să tacă. 

Polifem s-a uitat urât. 

— Care „Grover”? 

— Satirul! a strigat Clarisse. 

— Ah! a mârâit Grover. Biata de ea, probabil că îi fierbe 
creierul de la apa clocotită. Las-o jos, dragă! 

Polifem şi-a apropiat pleoapele de ochiul lăptos şi încruntat, 
de parcă ar fi încercat s-o vadă mai bine pe Clarisse. 

Ciclopul arăta chiar mai sinistru decât în visele mele. Pe de o 
parte, pentru că mirosul său rânced era acum aproape de tot. Pe 
de altă parte, din cauza costumului său de nuntă - un kilt 
neglijent şi o eşarfa dată peste umăr, ambele făcute din 
smochinguri bleu, de parcă ar fi jupuit un grup de nuntaşi. 

— Ce satir? a întrebat Polifem. Satirii sunt gustoşi. Mi-ai adus 
un satir? 

— Nu, idiotule! a strigat Clarisse. Satirul ăsta! Grover! Cel în 
rochie de mireasă! 

Îmi venea să-i rup gâtul Clarissei, dar era prea târziu. Tot ce- 
am putut să fac a fost să privesc cum Polifem se întoarce şi 
smulge vălul de nuntă al lui Grover - scoțând la iveală părul lui 


creţ, barba ciufulită de adolescent şi corniţele. 

Polifem a început să respire greu, încercând să-şi controleze 
furia. 

— Nu văd eu prea bine, a mârâit. Şi-asta fiindcă în urmă cu 
foarte mulţi ani, celălalt erou m-a înjunghiat în ochi. Dar TU - NU 
EŞTI - O DOAMNĂ - CICLOP! 

Ciclopul a smuls rochia lui Grover şi a sfâşiat-o. Dedesubt, 
vechiul Grover a reapărut în blugi şi tricou. A scâncit şi s-a ferit 
când monstrul a lovit pe deasupra capului său. 

— Opreşte-te! l-a implorat Grover. Nu mă mânca crud! Am - 
am o reţetă bună! 

M-am întins după sabie, dar Annabeth a şoptit: 

— Aşteaptă! 

Polifem a ezitat, cu un bolovan în mână, gata să-şi zdrobească 
viitoarea mireasă. 

— Reţetă? l-a întrebat pe Grover. 

— O, d... da! Nu trebuie să mă mănânci crud. Poţi lua E. Coli şi 
botulism şi tot felul de boli oribile. Am un gust mult mai bun la 
grătar, prăjit la foc mic. Cu sos chutney de mango! Ai putea 
merge să culegi nişte mango chiar acum, în pădure. O să te 
aştept aici. 

Monstrul a căzut pe gânduri. Inima îmi bătea nebunește. Mi- 
am dat seama că aş muri dacă aş ataca. Dar nu-l puteam lăsa 
pe monstru să-l ucidă pe Grover. 

— Satir la grătar cu sos chutney de mango, a cugetat Polifem. 
S-a uitat iar la Clarisse, încă agăţată deasupra oalei cu apă 
clocotită. Şi tu eşti un satir? 

— Nu, grămadă mare de bălegar! i-a strigat. Eu sunt fată! 
Fiica lui Ares! Acum dezleagă-mă ca să-ţi pot rupe mâinile! 

— Să-mi rupi mâinile, a repetat Polifem. 

— Şi să ţi le bag pe gât! 

— Ai curaj. 

— Lasă-mă jos! 

L-a apucat pe Grover de parcă ar fi fost un căţeluş 
neascultător. 

— Trebuie să pasc oile acum. Nunta se amână pe diseară. 
Apoi vom mânca satir la felul principal! 

— Dar... te mai căsătoreşti? Grover părea jignit. Cine e 
mireasa? 

Polifem a privit spre oala care fierbea. 


Clarisse a scos un sunet de om înjunghiat. 

— O, nu! Doar nu vorbeşti serios. Nu sunt... 

Înainte ca Annabeth şi cu mine să putem facem ceva, Polifem 
a luat-o şi a aruncat-o împreună cu Grover în fundul peşterii. 

— Faceţi-vă comozi! Revin la apus pentru marele eveniment! 

Apoi ciclopul a fluierat şi o turmă amestecată de oi şi capre - 
mai mici decât mâncătoarele de oameni - s-au îmbulzit afară din 
peşteră şi au trecut pe lângă stăpânul lor. În drum spre păşune, 
Polifem le-a bătut pe câteva pe spate şi le-a spus pe nume - 
Beltbuster, Tammany, Lockhart şi aşa mai departe. 

Când a ieşit şi ultima oaie, Polifem a rostogolit un bolovan în 
faţa intrării cum aş închide eu un frigider, blocând sunetele 
scoase de Clarisse şi Grover, care ţipau înăuntru. 

— Mango, a mormăit Polifem pentru sine. Ce-s alea mango? 

A coborât muntele în costumul său bleu de mire, lăsându-ne 
singuri cu o oală cu apă clocotită şi un bolovan de şase tone. 

* 


Am încercat din răsputeri - ore, ni s-a părut nouă - dar fară 
rezultate. Bolovanul nu se clintea. 

Am strigat prin crăpături, am bătut în stâncă, am făcut tot ce- 
am putut ca să-i atragem atenţia lui Grover, dar nu ştiam dacă 
ne aude. 

Chiar dacă, printr-un miracol, am fi reuşit să-l ucidem pe 
Polifem, asta nu ne-ar fi ajutat. Grover şi Clarisse ar fi murit în 
peştera aceea închisă. Singura cale de a muta piatra era să-l 
punem pe ciclop s-o facă. 

Absolut frustrat, am lovit cu Anaklusmos în bolovan. Au sărit 
scântei, dar nu s-a întâmplat nimic. O piatră mare nu e genul de 
inamic pe care să-l poţi răpune cu o sabie magică. 

Annabeth şi cu mine ne-am aşezat disperaţi pe creastă şi am 
privit silueta în bleu a ciclopului care se mişca printre turmele 
sale. Îşi separase, plin de înţelepciune, animalele obişnuite de 
oile mâncătoare de oameni, punând fiecare grup de o parte şi 
de alta a faliei uriaşe care împărțea insula. Singura legătură era 
puntea de frânghie, iar scândurile erau mult prea depărtate 
pentru copitele de oaie. 

Am privit cum Polifem îşi vizitează turma carnivoră din 
jumătatea mai îndepărtată. Din păcate, nu l-au mâncat. De fapt, 
nu păreau să-l deranjeze deloc. Le hrănea cu bucăţi de carne cu 
origine necunoscută dintr-un coş mare de răchită, ceea ce n-a 


făcut decât să-mi întărească sentimentele pe care le aveam de 
când Circe mă transformase în porcuşor de Guineea - că poate e 
timpul să devin vegetarian ca Grover. 

— Viclenia, a decis Annabeth. Nu-l putem învinge prin forţă, 
aşa că va trebui să folosim viclenia. 

— Bine, am spus. La ce te-ai gândit? 

— Nu ştiu încă. 

— Super. 

— Polifem va trebui să mute piatra pentru a lăsa oile înăuntru. 

— La apus, am zis. Când se va căsători cu Clarisse şi îl va 
mânca pe Grover la cină. Nu sunt sigur ce e mai greţos. 

— Aş putea intra, a spus ea, devenind invizibilă. 

— Dar eu? 

— Oile, a cugetat Annabeth. Mi-a aruncat una dintre privirile 
ei viclene, care mă puneau în gardă. Cât de mult îţi plac oile? 

* 


— Numai să nu-ți dai drumul! mi-a spus Annabeth, invizibilă, 
de undeva, din dreapta. Ei îi era uşor să vorbească. Nu era 
agăţată cu capul în jos de burta unei oi. 

Trebuie să recunosc că n-a fost atât de greu cum crezusem. 
Mă mai târâsem sub maşina mamei pentru a schimba uleiul, şi 
nu era ceva foarte diferit. Oile n-aveau nicio treabă. Chiar şi cea 
mai mică oaie a ciclopului era suficient de mare ca să-mi susţină 
greutatea, şi aveau o lână groasă. Am răsucit-o şi am 
transformat-o în mânere, mi-am prins picioarele de coapsele oii, 
şi gata - mă simţeam ca un pui de cangur, plimbându-mă agăţat 
de pieptul oii şi încercând să nu-mi intre lână în gură şi în nas. 

În caz că vă întrebaţi, partea inferioară a oii nu miroase 
grozav. Imaginaţi-vă un pulover de iarnă care a fost târât prin 
noroi şi lăsat în coşul de rufe o săptămână. Ceva de genul ăsta. 

Soarele apunea. 

Imediat ce-am fost gata, ciclopul a urlat: 

— Hei! Oiţe! Căpriţe! 

Turma a început să se târască cuminte pe pantele ce duceau 
la peşteră. 

— Asta-i! a şoptit Annabeth. O să stau pe-aproape. Nu-ţi face 
griji. De îndată ce deschide peştera... 

N-a apucat să termine. 

Planul era destul de înfricoşător, nu era nevoie să mi-l repete. 
Le-am promis pe muţeşte zeilor că, dacă supravieţuiam, îi voi 


spune lui Annabeth că e genială. 

Înfricoşător era faptul că ştiam că zeii m-ar fi obligat să-mi 
respect promisiunea. 

Taxiul meu ovin a început să urce greoi. După vreo sută de 
metri, au început să mă doară mâinile şi picioarele. M-am prins 
mai vârtos de lână, iar animalul a scos un mormăit. Nu-l 
învinovăţeam. Nici mie nu mi-ar fi plăcut să se caţere cineva în 
părul meu, dar dacă nu m-aş fi ţinut bine, sunt sigur că aş fi 
căzut chiar în faţa monstrului. 

— Hasenpfeffer? a spus ciclopul, mângâind una dintre oile din 
faţa mea. Einstein! Widget - hei, Widget! 

Polifem a mângâiat oaia mea şi a fost cât pe ce să mă 
doboare. 

— Ai mai pus ceva carne pe tine? 

O, o. Acu-i acu. 

Dar Polifem a râs şi a lovit oaia peste fund, propulsându-ne 
înainte. 

— Du-te, grăsuţo! In curând Polifem te va mânca la micul 
dejun! 

Şi uite aşa, am ajuns în peşteră. 

Vedeam cum intră ultimele oi. Dacă Annabeth nu crea acum o 
diversiune... 

Ciclopul era pe cale să rostogolească piatra la loc când de 
undeva, de afară, Annabeth a strigat: 

— Salut, urâtule! 

Polifem a înţepenit. 

— Cine a spus asta? 

— Nimeni! a strigat Annabeth. 

A obţinut exact reacţia pe care scontase. Faţa monstrului s-a 
înroşit de furie. 

— Nimeni! i-a răspuns Polifem. Îmi amintesc de tine! 

— Eşti prea prost să-ţi aminteşti de cineva, l-a tachinat 
Annabeth. Cu atât mai puţin de Nimeni. 

M-am rugat la zei să se fi pus deja în mişcare când a spus 
asta, deoarece Polifem a urlat furios, a luat cel mai apropiat 
bolovan (care s-a întâmplat să fie cel de la intrare) şi l-a aruncat 
spre locul de unde venea vocea lui Annabeth. Am auzit cum 
stânca s-a spart într-o mie de bucăţi. 

Preţ de-o clipă, o clipă îngrozitoare, a fost linişte. Apoi 
Annabeth a strigat: 


— Văd că tot n-ai învăţat să arunci! 

Polifem a urlat. 

— Vino aici! Lasă-mă să te omor, Nimeni! 

— Nu-l poţi ucide pe Nimeni, bădăran prost, l-a ironizat. Hai, 
găseşte-mă! 

Polifem s-a năpustit în jos, pe deal, spre vocea ei. 

Chestia cu Nimeni n-ar fi avut niciun sens, dar Annabeth îmi 
explicase că acesta fusese numele pe care Ulise îl folosise ca să- 
| păcălească pe Polifem cu secole în urmă, chiar înainte să-i 
bage în ochi un băț mare şi încins. Annabeth se gândise că 
Polifem încă detestă numele acesta şi avusese dreptate. 
innebunit să-şi găsească vechiul duşman, a uitat să acopere 
intrarea în peşteră. Părea că nici măcar n-a băgat de seamă că 
vocea lui Annabeth era una de fată, în timp ce primul Nimeni 
fusese un bărbat. Pe de altă parte, vrusese să se căsătorească 
cu Grover, aşa că e posibil să nu fi fost prea lămurit în legătură 
cu distincţia dintre genuri. 

Speram doar că Annabeth va rămâne în viaţă şi va continua 
să-i distragă atenţia suficient de mult ca să-i găsesc pe Grover şi 
Clarisse. 

Mi-am abandonat vehiculul, l-am mângâiat pe Widget pe cap 
şi mi-am cerut scuze. Am căutat încăperea principală, dar nici 
urmă de Grover sau Clarisse. Mi-am făcut loc prin mulţimea de 
oi şi capre spre fundul peşterii. 

Chiar dacă visasem acest loc, era un labirint. Am fugit pe 
coridoare înţesate cu oase, pe lângă camere pline de covoare 
din piele de oaie şi de oi din ciment în mărime naturală în care 
am recunoscut opera Meduzei. Erau colecţii de tricouri cu oi, 
cazane mari de cremă cu lanolină, paltoane şi şosete din lână şi 
pălării cu coarne de berbec. In cele din urmă, am găsit camera 
de filare, unde Grover era înghesuit în colţ, încercând să taie 
legăturile Clarissei cu o foarfecă boantă. 

— N-are niciun rost, a spus Clarisse. Firul ăsta parcă-i de fier! 

— Mai am nevoie de câteva minute! 

— Grover, a strigat, exasperată. Te chinui de ore întregi! 

Şi apoi m-au văzut. 

— Percy? a spus Clarisse. Ar trebui să fii mort! 

— Şi eu mă bucur să te văd. Acum stai nemişcată până... 

— Perrrrrey! a behăit Grover şi m-a întâmpinat cu o 
îmbrăţişare de ţap. M-ai auzit! Ai venit! 


— Da, amice, am spus. Normal că am venit. 

— Unde-i Annabeth? 

— Afară, am spus. Dar n-avem timp de discuţii. Clarisse, nu te 
mişca. 

Am scos-o pe Anaklusmos şi i-am tăiat frânghiile. S-a ridicat 
ţeapănă, frecându-şi încheieturile. S-a uitat urât la mine o clipă, 
apoi a privit în pământ şi a mormăit: 

— Mulţumesc. 

— Cu plăcere, i-am spus. Mai era cineva la bordul bărcii tale 
de salvare? 

Clarisse părea surprinsă. 

— Nu. Doar eu. Toată lumea de la bordul lui Birmingham... Ei 
bine, nici măcar n-am ştiut că voi aţi scăpat. 

Am privit în jos, încercând să nu mă gândesc că ultima 
speranţă de a-l vedea pe Tyson în viaţă tocmai se spulberase. 
OK. Haide, atunci. Trebuie s-o ajutăm pe... O explozie a răsunat 
în peşteră, urmată de un țipăt care mi-a dat de înţeles că s-ar 
putea să fie prea târziu. Era Annabeth, care plângea înfricoşată. 


£ Capitolul XV 
In care Lâna ajunge la Nimeni 


— L-am prins pe Nimeni! jubila Polifem. 

Ne-am strecurat spre intrarea în peşteră şi l-am văzut pe 
ciclop rânjind malefic, ridicând pumnul gol. Monstrul şi-a 
scuturat pumnul şi o şapcă de baseball a căzut la pământ. Am 
văzut-o pe Annabeth atârnând de picioare cu capul în jos. 

— Ha! a spus ciclopul. Fetiţa invizibilă şi rea! Am deja una 
bătăioasă pe post de mireasă. Inseamnă că tu vei fi prăjită la 
grătar, cu sos chutney de mango! 

Annabeth se lupta, dar părea confuză. Avea o tăietură urâtă 
pe frunte. Ochii îi erau sticloşi. 

— O să mă reped la el, i-am şoptit Clarissei. Corabia noastră e 
în partea din spate a insulei. Tu şi cu Grover... 

— Nici vorbă, au spus amândoi deodată. 

Clarisse se înarmase cu o suliță de colecţie făcută din corn de 
berbec din peştera Ciclopului. Grover găsise un femur de oaie, şi 
nu părea prea încântat, dar îl ţinea ca pe o bâtă, gata de luptă. 


— Îl vom ataca împreună, a mormăit Clarisse. 

— Da, a spus Grover, apoi a clipit, de parcă nu-i venea să 
creadă că fusese de acord cu Clarisse. 

— Bine, am spus. Planul de atac Macedonia. 

Au dat din cap aprobator. Urmasem aceleaşi cursuri în Tabăra 
Semizeilor. Ştiau despre ce vorbesc. Trebuiau să se strecoare în 
laterale şi să-l atace pe ciclop din flancuri în timp ce eu îi 
atrăgeam atenţia în faţă. Probabil că asta însemna că urma să 
murim cu toţii, nu doar eu, dar eram recunoscător pentru aj 
utor. 

Mi-am ridicat sabia şi am strigat: 

— Hei, urâtule! 

Gigantul s-a întors spre mine. 

— Încă unul? Tu cine mai eşti? 

— Pune-o jos pe prietena mea. Eu sunt cel care te-a insultat. 

— Tu eşti Nimeni? 

— Întocmai, găleată urât mirositoare de bale! 

Nu suna la fel de bine ca insultele lui Annabeth, dar a fost 
singurul lucru la care m-am putut gândi. 

— Sunt Nimeni şi sunt mândru de asta! Acum pune-o jos şi 
vino aici. Vreau să-ţi înjunghii iar ochiul. 

— GRRR! a urlat. 

Vestea bună: i-a dat drumul lui Annabeth. Vestea proastă: i-a 
dat drumul cu capul în jos, pe stânci, unde a rămas nemişcată 
ca o păpuşă de cârpă. 

Cealaltă veste proastă: Polifem s-a năpustit spre mine, patru 
sute de kilograme urât mirositoare de ciclop, cu care trebuia să 
lupt folosind o sabie foarte mică. 

— Pentru Pan! 

Grover s-a năpustit din dreapta. Şi-a aruncat femurul de oaie, 
care a lovit fruntea monstrului fară să-i facă niciun rău. Clarisse 
s-a apropiat din stânga şi a aruncat sulița tocmai la timp pentru 
ca ciclopul să calce pe ea. Acesta a început să se vaiete de 
durere. Clarisse s-a ferit din calea lui pentru a evita să fie 
călcată în picioare, dar Ciclopul şi-a scos sulița ca pe o aşchie şi 
a continuat să vină spre mine. 

Am înaintat, cu Anaklusmos în mână. 

Monstrul a dat să mă apuce. M-am rostogolit într-o parte şi l- 
am înjunghiat în coapsă. 

Speram să-l văd dezintegrându-se. Uneori, Anaklusmos poate 


face asta din prima lovitură. Dar acest monstru era mult prea 
mare şi puternic. 

— la-o pe Annabeth! i-am strigat lui Grover. 

El s-a repezit într-acolo, i-a recuperat şapca de invizibilitate şi 
a luat-o pe sus în timp ce Clarisse şi cu mine încercam să 
abatem atenţia lui Polifem. 

Trebuie să recunosc - Clarisse era curajoasă. L-a atacat 
întruna pe ciclop. Acesta a izbit pământul, a vrut s-o calce în 
picioare, s-o apuce, dar ea era prea rapidă şi de câte ori ataca, 
eu o urmam şi-l înjunghiam pe monstru în degetul de la picior, în 
gleznă sau în mână. 

Dar n-o puteam ţine aşa la nesfârşit. In cele din urmă aveam 
să obosim sau monstrul avea să dea o lovitură norocoasă. Era 
suficientă o singură lovitură pentru a ne omori. 

Cu coada ochiului, l-am văzut pe Grover ducând-o pe 
Annabeth peste podul de frânghie. Eu n-aş fi făcut neapărat 
asta, având în vedere oile mâncătoare de oameni de pe partea 
cealaltă, dar deocamdată părea o soluţie mai bună decât să 
rămână pe această parte a prăpastiei şi mi-a venit o idee. 

— Retragerea! i-am spus Clarissei. 

S-a rostogolit chiar în momentul în care pumnul ciclopului a 
distrus un măslin de lângă ea. 

Am alergat spre pod, cu Polifem urmându-ne îndeaproape. Era 
tăiat şi şchiopăta de la numeroasele răni, dar nu reuşisem decât 
să-l încetinim şi să-l înfuriem. 

— O să vă transform în mâncare pentru oi! ne-a promis. O mie 
de blesteme să cadă asupra lui Nimeni! 

— Mai repede! i-am spus Clarissei. 

Am rupt-o la fugă pe deal. Podul era singura noastră şansă. 
Trebuia să ajungem acolo înaintea gigantului. 

— Grover! am strigat. la cuțitul lui Annabeth! 

A făcut ochii mari când l-a văzut pe ciclop în spatele nostru, 
dar a dat din cap că a înţeles. In timp ce Clarisse şi cu mine ne 
chinuiam să trecem peste pod, Grover a început să taie 
frânghiile. 

Prima a făcut poc! 

Polifem s-a luat după noi, făcând ca podul să se legene 
periculos. 

Frânghiile din partea lui Grover era tăiate pe jumătate. 

Clarisse şi cu mine am sărit pentru a ajunge pe pământ, 


aterizând lângă Grover. Am dat o lovitură sălbatică cu sabia şi 
am retezat frânghiile rămase. 

Podul a căzut în prăpastie şi ciclopul a urlat... de plăcere, 
pentru că stătea chiar lângă noi. 

— Ai dat greş! a strigat voios. Nimeni a dat greş! 

Clarisse şi Grover au încercat să-l atace, dar monstrul i-a 
măturat ca pe nişte muşte. 

Am fost cuprins de mânie. Nu puteam să cred că am ajuns 
atât de departe, că l-am pierdut pe Tyson, că am suferit atâta 
doar pentru a da greş - oprit de un monstru mare şi prost într-un 
kilt făcut dintr-un smoching bleu. Nimeni nu-i trata aşa pe 
prietenii mei! Vreau să spun... nimeni, nu Nimeni. Ah, ştiţi voi ce 
vreau să spun. 

Am simţit cum o forţă pătrunde în mine - o forţă pe care o 
mai simţisem doar de câteva ori, când mă aflam în apă. Am 
ridicat sabia şi am atacat, uitând că eram într-o inferioritate 
netă. L-am lovit pe ciclop în burtă. Când s-a aplecat, l-am lovit în 
nas cu mânerul săbiei. Am tăiat şi am lovit cu picioarele şi am 
zdrobit până când mi-am dat seama că Polifem era întins pe 
spate, ametit şi gemând, iar eu stăteam deasupra capului său, 
cu vârful săbiei deasupra ochiului său. 

— Ahhhhhhhh, a gemut Polifem. 

— Percy! a icnit Grover. Cum ai făcut... 

— Te rog, nuuu! a gemut ciclopul, uitându-se întristat la mine. 
li curgea sânge din nas. O lacrimă s-a scurs în colţul ochiului său 
pe jumătate orb. _ 

— O... oiţele mele au nevoie de mine. Incerc doar să-mi 
protejez oile! 

A început să plângă. 

Câştigasem. Tot ce trebuia să fac era să împung - o 
împunsătură rapidă. 

— Omoară-l! a strigat Clarisse. Ce mai aştepţi? 

Ciclopul părea atât de nefericit, la fel ca... ca Tyson. 

— E un ciclop! m-a avertizat Grover. Să n-ai încredere în el! 

Ştiam că are dreptate. Ştiam că Annabeth ar fi spus acelaşi 
lucru. 

Dar Polifem a suspinat... şi pentru prima dată am realizat că şi 
el era fiul lui Poseidon. Ca Tyson. Ca mine. Cum să-l ucid cu 
sânge rece? 

— Vrem doar Lâna, i-am spus monstrului. Eşti de acord să ne 


laşi s-o luăm? 

— Nu! a strigat Clarisse. Omoară-l! 

Monstrul a oftat. 

— Frumoasa mea Lână. Lucrul cel mai de preţ din colecţia 
mea. la-o, om crud ce eşti! la-o şi mergi în pace. 

— O să mă îndepărtez încet, i-am spus monstrului. O mişcare 
greşită... 

Polifem a dat din cap că a înţeles. 

Am făcut un pas înapoi... şi, rapid ca o cobră, Polifem m-a 
izbit de marginea stâncii. 

— Om nesăbuit! a răcnit, ridicându-se. Să-mi iei Lâna? Ha! 
Mai bine te mănânc. 

Şi-a deschis gura uriaşă şi am ştiut că molarii lui stricaţi sunt 
ultimul lucru pe care îl voi vedea vreodată. 

Apoi ceva mi-a vâjâit pe deasupra capului şi buf. 

O piatră de mărimea unei mingi de baschet a zburat în gâtul 
lui Polifem - o frumoasă lovitură de trei puncte, o lovitură 
curată. Ciclopul s-a sufocat, încercând să înghită pilula venită pe 
neaşteptate. S-a dat înapoi, clătinându-se, dar nu era loc pentru 
asta. Călcâiul i-a alunecat, marginea stâncii s-a prăbuşit şi 
uriaşul Polifem a început să dea din mâini, ceea ce nu l-a ajutat 
să zboare în timp ce se prăbuşea în prăpastie. 

M-am întors. 

La jumătatea drumului spre plajă, stând complet nevătămat 
în mijlocul unei turme de oi ucigaşe, era un vechi prieten. 

— Polifem rău, a spus Tyson. Nu toţi ciclopii sunt aşa de 
drăguţi cum par. 

* 

Tyson ne-a povestit varianta scurtă: Curcubeu, hipocampul - 
care se pare că ne urmărise încă din Estuarul Long Island, 
aşteptând ca Tyson să se joace cu el îl găsise pe Tyson când era 
pe cale să se scufunde sub epava lui C.S.S. Birmingham şi îl 
salvase. De atunci, el şi Tyson căutaseră, încercând să ne 
găsească, până când Tyson simţise mirosul de oaie şi 
descoperise insula. 

Doream să-l îmbrăţişez pe mocofan, doar că se afla în mij 
locul oilor ucigaşe. 

— Tyson, slavă zeilor! Annabeth e rănită! 

— Slavă zeilor că e rănită? m-a întrebat, nedumerit. 

— Nu! 


Am îngenuncheat lângă Annabeth şi nu mi-a plăcut ce-am 
văzut. Avea ochii daţi peste cap. Pielea îi era palidă şi rece. 

Grover şi cu mine ne-am privit îngrijoraţi. Apoi mi-a venit o 
idee. 

— Tyson, Lâna - poţi s-o iei tu? 

— Care? a întrebat Tyson, privind în jur la sutele de oi. 

— În copac! am spus. Cea de aur! 

— O! Drăguţă. Da. 

Tyson s-a deplasat greoi, având grijă să nu calce pe oi. Dacă 
oricare dintre noi ar fi încercat să se apropie de Lână, am fi fost 
mâncaţi de vii, dar cred că Tyson mirosea ca Polifem, căci turma 
nu-l deranja deloc. Doar se lipeau de el şi behăiau afectuoase, 
aşteptând parcă să primească bunătăţi din coşul de răchită. 
Tyson s-a ridicat şi a luat Lâna de pe creangă. Imediat, frunzele 
stejarului s-au îngălbenit. Tyson a început să-şi facă loc, 
înaintând spre mine, dar i-am strigat: 

— N-avem timp! Arunc-o! 

Lâna de Aur a zburat prin aer ca un disc frisbee strălucitor. 
Am prins-o cu un icnet. Era mai grea decât mă aşteptasem - 
douăzeci şi cinci sau treizeci de kilograme de lână de aur 
prețioasă. 

Am pus-o peste Annabeth, acoperind-o cu totul, cu excepția 
feței, şi m-am rugat în tăcere tuturor zeilor la care m-am putut 
gândi - chiar şi celor care nu-mi plăceau. 

„Vă rog. Vă rog.” 

Culoarea i-a revenit în obraji. Pleoapele i s-au zbătut şi s-au 
deschis. L-a văzut pe Grover şi a zis slab: 

— Tu nu te-ai... căsătorit? 

Grover a rânjit. 

— Nu. Prietenii m-au convins să n-o fac. 

— Annabeth, am spus, rămâi întinsă. 

Dar, în ciuda protestelor noastre, s-a ridicat, şi am observat că 
tăietura de pe obraz i se vindeca. Arăta mult mai bine. De fapt, 
plesnea de sănătate, de parcă cineva i-ar fi injectat sclipici. 

Între timp, Tyson începea să aibă probleme cu oile. 

—)os! le-a spus în timp ce acestea încercau să urce pe el, în 
căutare de hrană. Câteva au adulmecat în direcţia noastră. Nu, 
oiţelor! Pe aici! Veniţi aici! 

L-au ascultat, dar era evident că erau flămânde şi începeau 
să-şi dea seama că Tyson nu avea bunătăţi pentru ele. N-aveau 


cum să reziste la nesfârşit cu atâta carne proaspătă în 
apropiere. 

— Trebuie să plecăm, i-am spus. Nava noastră... Mi-am dat 
seama că Răzbunarea Reginei Anne era foarte departe. Cel mai 
scurt drum era tot printre stânci, dar asta era dincolo de 
prăpastie şi tocmai tăiasem singura punte. Cealaltă variantă, 
printre oi... 

— Tyson, i-am spus, poţi conduce turma cât mai departe? 

— Oile vor mâncare. 

— Ştiu! Vor să mănânce oameni! Indepărtează-le de drum. 
Dă-ne timp să ajungem la plajă. Apoi vino şi tu. 

Tyson părea să aibă îndoieli, dar a fluierat. 

— veniţi, oiţelor! Aăă, oameni de mâncare în direcţia asta! 

A început să alerge pe pajişte, cu oile în urma lui. 

— Ţine Lâna la îndemână, i-am spus lui Annabeth. 

În caz că nu eşti complet vindecată. Te poţi ţine pe picioare? 

A încercat, dar s-a albit din nou la faţă. 

— Ah! Nu m-am vindecat complet. 

Clarisse s-a lăsat lângă ea şi i-a pipăit pieptul, ceea cea 
făcut-o pe Annabeth să icnească. 

— Coaste rupte, a spus Clarisse. Se vindecă, dar cu siguranţă 
sunt rupte. 

— De unde ştii? am întrebat-o. 

Clarisse s-a uitat urât. 

— Pentru că am rupt câteva la viaţa mea, bobocule! Va trebui 
s-o duc în spate. 

Înainte să spun ceva, Clarisse a luat-o pe Annabeth ca pe un 
sac cu făină şi a cărat-o spre plajă. Grover şi cu mine le-am 
urmat. 

De îndată ce am ajuns la malul apei, mi-am concentrat 
atenţia asupra corăbiei. l-am ordonat să ridice ancora şi să vină 
la mine. După câteva minute de încordare, am văzut 
Răzbunarea Reginei Anne apărând de după insulă. 

— Atenţie! a strigat Tyson. Gonea în jos pe cărare spre noi, cu 
oile la vreo cincizeci de metri în urmă, behăind frustrate că 
prietenul lor ciclop a fugit fără să le hrănească. 

— Probabil că nu ne vor urmări în apă, le-am spus celorlalţi. 
Tot ce trebuie să faceţi este să înotaţi până la corabie. 

— Cu Annabeth în halul ăsta? a protestat Clarisse. 

— Ne descurcăm, am insistat. 


Am început să mă simt încrezător din nou. Eram iarăşi în 
largul meu - pe mare. 

— După ce ajungem la corabie, suntem liberi. 

Şi aproape că am reuşit. 

Tocmai treceam de intrarea în defileu când am auzit un vuiet 
îngrozitor şi l-am văzut pe Polifem, julit şi plin de vânătăi, dar 
încă în viaţă, cu costumul său bleu de nuntă zdrenţuit, lipăind 
spre noi cu câte un bolovan în fiecare mână. 


; Capitolul XVI 
In care mă scufund odată cu nava 


— Credeam că a rămas fară pietre, am murmurat. 

— Înotaţi! a spus Grover. 

El şi Clarisse s-au aruncat în valuri. Annabeth s-a atârnat de 
gâtul Clarissei şi a încercat să vâslească cu o mână, dar Lâna 
udă o trăgea în jos. 

Însă monstrul nu era atent la Lână. 

— Hei, tinere ciclop! a urlat Polifem. l-ai trădat pe ai tăi! 

Tyson a înghetat. 

— Nu-l asculta! l-am rugat. Vino! 

L-am apucat pe Tyson de brat, dar aş fi putut la fel de bine să 
încerc să trag de un munte. S -a întors cu faţa la ciclopul mai în 
vârstă. 

— Nu sunt un trădător. 

— Eşti în slujba muritorilor! a strigat Polifem. A oamenilor 
vicleni! 

Polifem a aruncat primul bolovan. Tyson l-a îndepărtat cu 
pumnul. 

— Nu sunt trădător, a spus Tyson. Şi tu nu eşti dintre ai mei. 

— Moarte sau victorie! 

Polifem s-a aruncat în valuri, dar încă era rănit la picior. S-a 
împiedicat imediat şi a căzut cu faţa la pământ. Asta ar fi fost 
amuzant - doar că a dat să se ridice din nou, scuipând apă 
sărată şi mârâind. 

— Percy! a strigat Clarisse. Haide! 

Aproape că ajunseseră la corabie cu Lâna. Dacă l-aş mai fi 
putut distrage pe monstru încă un pic... 

— Du-te, mi-a spus Tyson. Am eu grijă de urâtul ăsta. 


— Nu! Te va ucide. 

Il pierdusem dej a pe Tyson o dată. N-aveam de gând să-l 
pierd din nou. 

— Îl vom înfrunta împreună. 

— Împreună, s-a învoit Tyson. 

Mi-am scos sabia. 

Polifem a avansat mai precaut, şchiopătând mai rău ca 
oricând, dar braţul cu care arunca era în formă perfectă. A 
aruncat al doilea bolovan. M-am ferit, dar tot aş fi fost strivit 
dacă pumnul lui Tyson n-ar fi spulberat stânca. 

l-am ordonat mării să crească. S-a format un val de şase 
metri, care m-a ridicat pe creastă. M-am îndreptat spre ciclop şi 
l-am lovit în ochi, sărindu-i peste cap în timp ce apa l-a azvârlit 
pe plajă. 

— O să te distrug! a îngăimat Polifem. Hoţule de Lână! 

— Tu ai furat Lâna! am strigat. Ai folosit-o ca să-i atragi pe 
satiri şi să-i omori! 

— Şi? Satirii au gust bun! 

— Lâna trebuie folosită pentru a vindeca! Aparține copiilor 
zeilor! 

— Şi eu sunt un copil al zeilor! Polifem a încercat să mă 
lovească, dar m-am ferit. Tată Poseidon, blestemă-l pe acest 
hoţ! 

Clipea cu greutate, de parcă abia mai vedea. Mi-am dat 
seama că se orientează după sunetul vocii mele. 

— Poseidon nu mă va blestema, i-am zis, dându-mă înapoi în 
timp ce ciclopul bâjbâia. Şi eu sunt fiul lui. N-o să aleagă între 
noi. 

Polifem a urlat. A rupt un măslin de pe versant şi a izbit cu el 
în locul unde stătusem cu o clipă mai devreme. 

— Oamenii nu sunt la fel! Urâţi, înşelători, mincinoşi! 

Grover o ajuta pe Annabeth să urce la bord. Clarisse îmi facea 
semne frenetice să vin şi eu. 

Tyson s-a furişat pe lângă Polifem, încercând să ajungă în 
spatele lui. 

— Tinere! a strigat ciclopul cel bătrân. Unde eşti? Ajută-mă! 

Tyson s-a oprit. 

— N-ai fost crescut cum trebuie! Polifem jelea, iar măslinul îi 
tremura în mână. Biet frate orfan! Ajută-mă! 

Nu se mişca nimeni. Nu se auzea nimic, cu excepţia oceanului 


şi a bătăilor inimii mele. Apoi Tyson a păşit înainte, ridicând 
mâinile defensiv. 

— Nu lupta, frate ciclop. Pune jos... 

Polifem s-a întors spre vocea lui. 

— Tyson! am strigat. 

Copacul l-a lovit atât de tare, că pe mine m-ar fi transformat 
într-o pizza Percy cu multe măsline. Tyson a fost proiectat în 
spate, făcând un şanţ în nisip. Polifem s-a repezit după el, dar 
am strigat: 

— Nu! 

M-am aruncat atât cât îmi permitea Anaklusmos. Sperasem 
să-l împung pe Polifem în spatele coapsei, dar am reuşit să sar 
un pic mai sus. 

— Beheheeee! a strigat Polifem, la fel ca oile lui, şi a încercat 
să mă lovească cu copacul. 

M-am ferit, dar tot am fost zgâriat pe spate de o duzină de 
ramuri tăioase. 

Sângeram, eram plin de vânătăi şi epuizat. Porcuşorul de 
Guineea din mine dorea să fugă. Dar mi-am înghiţit nodul din 
gât. 

Polifem a lovit iar, dar de data asta eram pregătit. M-am prins 
de o creangă din zbor, ignorând durerea din mâini în timp ce 
eram luat pe sus, şi l-am lăsat pe ciclop să mă ridice în aer. In 
punctul cel mai de sus mi-am dat drumul şi am căzut direct pe 
faţa uriaşului - aterizând cu ambele picioare pe ochiul deja rănit. 

Polifem a urlat de durere. Tyson s-a năpustit la el, trăgându-l 
în jos. Am aterizat lângă ei - cu sabia în mână, iar inima 
monstrului era în raza de acţiune a săbiei. Dar am surprins 
privirea lui Tyson şi am ştiut că n-o puteam face. Pur şi simplu 
nu era corect. 

— Dă-i drumul, i-am spus lui Tyson. Fugi. 

Cu un ultim şi impresionant efort, Tyson l-a împins la o parte 
pe bătrânul ciclop, care blestema, şi am fugit spre valuri. 

— O să vă distrug! a urlat Polifem, cocoşat de durere, îşi 
apăra ochiul cu mâinile sale enorme. 

Tyson şi cu mine ne-am aruncat în valuri. 

— Unde sunteţi? a strigat Polifem. A apucat copacul-bâtă şi l-a 
aruncat în apă. A căzut undeva în dreapta noastră. 

Am chemat un curent care să ne ducă şi am început să luăm 
viteză. Incepusem să cred că s-ar putea să ajungem la navă, 


când Clarisse a strigat de pe punte: 

— Bine, Jackson! Lua-te-ar naiba, ciclopule! 

„Taci din gură”, am vrut să tip. 

— Grrr! 

Polifem a luat un bolovan. A aruncat spre locul de unde venea 
vocea Clarissei, dar n-a nimerit, însă a fost cât pe-aci să ne- 
atingă pe mine şi pe Tyson. 

— Da, da! l-a tachinat Clarisse. Arunci ca un pămpălău! Asta o 
să te înveţe minte să mai încerci să te căsătoreşti cu mine, 
idiotule! 

— Clarisse! am strigat, fiindcă nu mai puteam să suport. Taci 
din gură! 

Prea târziu. Polifem a aruncat un alt bolovan şi de data asta 
am privit neputincios cum zboară pe deasupra capului meu şi 
trece prin coca navei Răzbunarea Reginei Anne. 

N-o să credeţi ce repede se poate scufunda o corabie. 
Răzbunarea Reginei Anne a scârţâit şi a gemut şi s-a înclinat în 
faţă, de parcă ar fi coborât pe un tobogan. 

Am blestemat, ordonându-i mării să ne împingă mai repede, 
dar catargele corăbiei deja se scufundau. Grover nu ştia să 
înoate. Annabeth nu putea. 

— Scufundă-te! i-am spus lui Tyson. Şi în timp ce o altă stâncă 
zbura peste capetele noastre, am plonjat sub apă. 

* 


Prietenii mei se scufundau rapid, încercând fară succes să 
înoate în dâra înspumată lăsată de epavă. 

Puţină lume îşi dă seama că atunci când o navă se scufundă, 
ea acţionează ca un canal de scurgere, trăgând în jos tot ce e 
împrejurul ei. Clarisse era o înotătoare puternică, dar nici măcar 
ea nu facea vreun progres. Grover dădea nebuneşte din copite. 
Annabeth se ţinea de Lână, care strălucea în apă ca o salbă de 
bani noi. 

M-am scufundat spre epavă, ştiind că s-ar putea să n-am 
suficientă putere să-i scot. Era tot mai rău, bucăţi de lemn intrau 
în vârtej. Toată puterea pe care o aveam în apă nu mi-ar mai fi 
fost de ajutor dacă eram lovit în cap de o grindă. 

„Avem nevoie de ajutor”, m-am gândit. 

„Da. “ Era vocea lui Tyson - sunând clar şi răspicat în capul 
meu. 

M-am uitat la el, speriat. Mai auzisem nereide şi alte spirite 


ale apei vorbindu-mi sub apă, dar niciodată nu mă gândisem... 
Tyson era un fiu al lui Poseidon. Puteam comunica unul cu 
celălalt. 

„Curcubeu”, a zis Tyson. 

Am dat din cap, apoi mi-am închis ochii şi m-am concentrat, 
unindu-mi glasul cu al lui Tyson: „CURCUBEU! Avem nevoie de 
tine! “ 

Imediat, nişte siluete strălucitoare s-au ivit din întuneric sub 
noi - trei cai cu cozi de peşte, urcând în galop, mai iute ca 
delfinii. Curcubeu şi prietenii lui au privit spre noi şi au părut să 
ne citească gândurile. S-au repezit la epavă şi, o clipă mai 
târziu, au ţâşnit în sus într-un nor de bule - iar Grover, Annabeth 
şi Clarisse erau agăţaţi de gâtul câte unui hipocamp. 

Curcubeu, cel mai mare, o ţinea pe Clarisse. A alergat la noi şi 
l-a lăsat pe Tyson să-l prindă de coamă. Prietenul lui, care o 
purta pe Annabeth, m-a lăsat să fac acelaşi lucru. 

Am ieşit la suprafaţă şi ne-am îndepărtat de insula lui Polifem. 
In spatele nostru, l-am auzit pe ciclop strigând triumfător: 

— Am reuşit! In sfârşit l-am scufundat pe Nimeni! 

Speram să nu afle niciodată că se înşela. 

Am pornit pe mare, iar insula s-a transformat într-un punct şi 
a dispărut. 

— Am reuşit, a murmurat Annabeth epuizată. Noi... 

A căzut pe gâtul hipocampului şi a adormit imediat. 

Nu ştiam cât de departe ne pot duce hipocampii. Nu ştiam 
unde mergem. Am sprijinit-o pe Annabeth ca să nu cadă, am 
acoperit-o cu Lâna de Aur pentru care trecusem prin atâtea şi 
am spus în gând o rugăciune de mulţumire. 

Ceea ce mi-a amintit... Le mai datoram zeilor ceva. 

— Eşti un geniu, i-am spus încet lui Annabeth. 

Apoi mi-am lăsat capul pe Lână şi am adormit de-ndată. 


i Capitolul XVII 
In care avem o surpriză pe plaja din Miami 


— Percy, trezeşte-te! 

Cineva mi-a aruncat apă sărată pe faţă. Annabeth mă 
prinsese de umăr şi mă scutura. 

În depărtare, soarele apunea în spatele unui oraş de la orizont 


- o autostradă de pe malul mării, cu şiruri de palmieri, vitrine 
strălucitoare cu neoane roşii şi albastre, un port plin de veliere şi 
nave de croazieră. 

— Miami, cred, a spus Annabeth. Dar hipocampii se comportă 
ciudat. 

După cum era de aşteptat, prietenii noştri acvatici au încetinit 
şi au început să necheze şi să înoate în cerc, adulmecând apa. 
Nu păreau fericiţi. Unul dintre ei a strănutat. Ştiam ce gândesc. 

— Nu ne duc meii departe de-atât, am spus. Prea mulţi 
oameni. Prea multă poluare. Va trebui să înotăm singuri până la 
mal. 

N-am fost foarte încântați, dar le-am mulţumit lui Curcubeu şi 
prietenilor săi că ne-au adus. Tyson a plâns puţin. Şi-a desfăcut 
şaua improvizată, care conţinea trusa lui de scule şi alte lucruri 
recuperate din epava lui Birmingham. L-a îmbrăţişat pe 
Curcubeu, i-a dat un mango ud cules de pe insulă şi şi-a luat la 
revedere. 

Odată ce coamele albe ale hipocampilor au dispărut în mare, 
am înotat spre țărm. Valurile ne-au împins înainte şi în scurt 
timp ne-am întors în lumea muritorilor. 

Am colindat docurile unde erau acostate vase de croazieră, 
printre mulţimi de oameni veniţi în vacanţă. Hamalii umblau de 
colo până colo cu cărucioare de bagaj e. Şoferii de taxi ţipau unii 
la alţii în spaniolă şi încercau să intre în faţă pentru a face rost 
de clienţi. Dacă cineva ne-a observat - cinci copii uzi leoarcă 
arătând de parcă tocmai s-ar fi luptat cu un monstru - n-a lăsat 
să se vadă. 

Acum, că revenisem printre muritori, singurul ochi al lui Tyson 
fusese acoperit de ceaţă. Grover îşi pusese şapca şi bascheţii. 
Până şi Lâna se transformase dintr-o blană de oaie într-o jachetă 
roşie şi aurie de licean, cu litera Omega, mare şi strălucitoare, 
pe un buzunar. 

Annabeth a alergat la cea meii apropiată tonetă de ziare şi a 
verificat data în Miami Herald. A înjurat. 

— 18 iunie! Suntem plecaţi din tabără de zece zile! 

— E imposibil! a zis Clarisse. 

Dar ştiam că nu e. Timpul trecea altfel în locurile populate de 
monştri. 

— Copacul Thaliei e aproape mort, probabil, s-a văitat Grover. 
Trebuie să ducem înapoi Lâna în seara asta. 


Clarisse s-a prăbuşit pe trotuar. 

— Şi cum o să facem? Vocea îi tremura. Suntem la sute de 
kilometri distanţă. N-avem bani. Şi niciun mijloc de transport. E 
întocmai cum a spus Oracolul. E vina ta, Jackson! Dacă nu te 
amestecai... 

— Vina lui Percy! a explodat Annabeth. Clarisse, cum poţi 
spune asta? Eşti cea mai mare... 

— Opriţi-vă! am spus. 

Clarisse s-a luat cu mâinile de cap. Annabeth bătea din picior, 
frustrată. 

Chestia era că aproape uitasem că această misiune ar fi 
trebuit să fie a Clarissei. Preţ de-o clipă îngrozitoare, am văzut 
lucrurile din punctul ei de vedere. Cum m-aş fi simţit dacă alt 
grup de eroi s-ar fi amestecat în aventura mea şi m-ar fi făcut 
de râs? 

M-am gândit la ce auzisem în camera cazanelor de pe C.S.S. 
Birmingham - Ares care striga la Clarisse, avertizând-o că ar 
face bine să nu dea greş. Ares nu dădea doi bani pe tabără, dar 
dacă Clarisse l-ar fi pus într-o lumină proastă... 

— Clarisse, am zis, ce a spus, mai exact, Oracolul? 

A ridicat privirea. Am crezut că-mi va spune câteva de la 
obraz, dar a respirat adânc şi a recitat profeția: 

„Cu bărci de fier şi luptători de os vei naviga, 

Şi vei găsi ce cauţi şi îl vei lua, 

Dar prinsă-n piatră pentru viaţa ta vei dispera, 

lar fără de prieteni spre casă n-ai să poţi zbura. “ 

— Au, a mormăit Grover. 

— Nu, am spus. Nu... staţi aşa. M-am prins. 

M-am căutat prin buzunare după bani şi am găsit doar o 
drahmă de aur. 

— Are cineva bani-gheaţă? 

Annabeth şi Grover au clătinat din cap îmbufnaţi. Clarisse a 
scos din buzunar un dolar confederat umed şi a oftat. 

— Bani-gheaţă? a întrebat Tyson ezitant. Adică... bancnote 
verzi? 

M-am uitat la el. 

— Da. 

— Ca acelea din sacii marinăreşti? 

— Da, dar am pierdut sacii acum câteva zi... le... 

M-am oprit bâlbâindu-mă când Tyson a scotocit în legăturica 


sa şi a scos punga plină cu bani pe care Hermes o pusese alături 
de provizii în noaptea în care plecasem la drum. 

— Tyson! am spus. Cum ai făcut... 

— Am crezut că e un săculeţ cu mâncare pentru Curcubeu, a 
spus. L-am găsit plutind pe mare, dar în interior, numai hârtii. 
Îmi pare rău. 

Mi-a dat banii. Bancnote de cinci şi zece - cel puţin patru sute 
de dolari. 

Am alergat până la bordură şi am prins un taxi din care 
tocmai cobora o familie de excursionişti. 

— Clarisse, am strigat. Haide! Te duci la aeroport. Annabeth, 
dă-i Lâna. 

Nu ştiu care dintre ele părea mai uimită când am luat Lâna- 
jachetă de la Annabeth, am băgat banii într-un buzunar şi i-am 
pus-o Clarissei în braţe. 

Clarisse a spus: 

— Mă lăsaţi să... 

— E misiunea ta, am zis. Avem bani doar pentru un singur 
zbor. In plus, eu nu pot călători prin aer. Zeus m-ar spulbera într- 
un milion de bucăţi. Asta a vrut să spună profeția: nu vei reuşi 
fară prieteni, ceea ce înseamnă că ai nevoie de ajutorul nostru, 
dar va trebui să zbori singură acasă. Trebuie să duci Lâna la loc 
sigur. 

Vedeam cum îi lucrează mintea - suspicioasă la început, 
întrebându-se ce şiretlic pun la cale, apoi hotărând, în cele din 
urmă, că sunt sincer. 

A sărit în taxi. 

— Puteţi conta pe mine. Nu voi da greş. 

— Sperăm. 

Taxiul a demarat într-un nor de fum. Lâna pornise la drum. 

— Percy, a spus Annabeth, gestul tău a fost... 

— Generos? a sugerat Grover. 

— Nebunesc, l-a corectat Annabeth. Pariezi viaţa tuturor celor 
din tabără pe faptul că Clarisse va duce Lâna la loc sigur până 
diseară? 

— Este misiunea ei, am spus. Merită o şansă. 

— Percy este drăguţ, a spus Tyson. 

— Percy este prea drăguţ, a mormăit Annabeth. 

Nu m-am putut abţine să nu mă gândesc că poate, doar 
poate, era un pic impresionată. O surprinsesem, în orice caz. Și 


asta nu era uşor. 

— Haideţi! le-am spus prietenilor mei. Să găsim un alt drum 
spre casă. 

În acel moment m-am întors şi m-am trezit cu o sabie la gât. 

— Bună, vere, a spus Luke. Bine ai revenit în State. 

Bătăuşii-urşi au apărut lângă noi. Unul dintre ei i-a apucat pe 
Annabeth şi pe Grover de ceafa. Celălalt a încercat să-l apuce pe 
Tyson, dar Tyson l-a împins într-un morman de bagaje şi a urlat 
la Luke. 

— Percy, a spus Luke calm, spune-i uriaşului tău să se 
potolească sau îl pun pe Oreios să-i dea cap în cap pe prieteni 
tăi. 

Oreios a zâmbit şi i-a ridicat de jos pe Annabeth şi pe Grover, 
care se zbăteau şi ţipau. 

— Ce vrei, Luke? am mărâit. 

A zâmbit, iar cicatricea de pe faţă i s-a încreţit. 

A făcut un gest spre capătul cheiului şi am observat ceva ce 
ar fi trebuit să observ de mult. Cel mai mare vas din port era 
Prinţesa Andromeda. 

— Percy, dragul meu, a zis Luke, vreau să vă ofer ospitalitatea 
mea, desigur. 

* 

Gemenii-urşi ne-au mânat la bordul Prințesei Andromeda. Ne- 
au aruncat pe puntea de la pupa, în fața unei piscine cu fântâni 
arteziene. Vreo zece dintre bătăuşii lui Luke, tot felul de tipi - 
oameni-şarpe, lestrigoni, semizei în armură - se adunaseră 
pentru a vedea cum ne bucurăm de „ospitalitate”. 

— Aşadar... Lâna, a spus Luke meditativ. Unde este? 

Ne-a cercetat, împungându-mi cămaşa cu vârful săbiei, 
pipăind blugii lui Grover. 

— Hei! a strigat Grover. Dedesubt e blană de ţap adevărată! 

— Îmi pare rău, vechiul meu prieten, a zis Luke zâmbind. Dă- 
mi lâna şi te las să te întorci la... ah, la mica ta expediţie prin 
natură. 

— Me-he-heeeeee! a protestat Grover. Ce mai prieten vechi! 

— Poate că nu m-ai auzit, a zis Luke, cu o voce periculos de 
calmă. Unde - este - Lâna? 

— Nu-i aici, am spus. 

Probabil că n-ar fi trebuit să-i spun nimic, dar era o senzaţie 
atât de plăcută să-i arunc adevărul în faţă. 


— Am trimis-o înainte. Ai dat-o în bară. 

Ochii lui Luke s-au îngustat. 

— Minti. N-ai fi capabil să... 

Faţa i s-a înroşit în momentul în care şi-a dat seama că era 
posibil ca acest lucru îngrozitor să se fi întâmplat. 

— Clarisse? 

Am dat din cap. 

— Ai avut încredere... i-ai dat... 

— Da. 

— Agrius! 

Gigantul-urs a tresărit. 

— D... da? 

— Coboară şi pregăteşte-mi calul. Adu-l pe punte. Trebuie să 
zbor iute la aeroportul din Miami! 

— Dar, şefu”... 

— Fă-o! a ţipat Luke. Sau voi hrăni dragonul cu tine! 

Omul-urs a înghiţit în sec şi a coborât greoi scările. 

Luke se agita prin faţa piscinei, blestemând în greaca veche, 
ţinându-şi sabia atât de strâns, încât încheieturile degetelor i se 
albiseră. 

Restul echipajului lui Luke părea neliniştit. Poate că nu-şi mai 
văzuseră şeful atât de scos din ţâţâni. 

Am început să mă gândesc... dacă aş fi putut folosi furia lui 
Luke, să-l fac să vorbească astfel încât toată lumea să audă ce 
planuri nebuneşti are... 

M-am uitat la piscină - izvoarele pulverizau apa în aer, creând 
un curcubeu în lumina apusului. Şi deodată mi-a venit o idee. 

— Te-ai jucat cu noi de la bun început, am spus. Ai vrut să-ţi 
aducem Lâna şi să te scutim de efortul de-a o obţine chiar tu. 

Luke s-a încruntat. 

— Normal, idiotule! Şi tu ai stricat totul! 

— Trădătorule! 

Mi-am scos ultima drahmă de aur din buzunar şi am aruncat-o 
spre Luke. Aşa cum mă aşteptam, a evitat-o fără probleme. 
Moneda a ajuns în jetul de apă colorat ca un curcubeu. 

Speram că rugăciunea mea va fi acceptată în tăcere. Am 
spus, în gând, din toată inima: „O, zeiţă, acceptă ofranda. “ 

— Ne-ai păcălit pe toţi! am strigat la Luke. Chiar şi pe 
DIONYSOS din TABĂRA SEMIZEILOR! 

În spatele lui Luke, fântâna a început să strălucească, dar 


aveam nevoie ca atenţia tuturor să fie îndreptată spre mine, aşa 
că am scos sabia. 

Luke a rânj it dispreţuitor. 

— Nu e momentul pentru eroisme, Percy. Aruncă-ţi săbiuţa 
sau te voi ucide acum, nu mai târziu. 

— Cine otrăvit copacul Thaliei, Luke? 

— Eu, normal, a mârâit. Ti-am spus deja. Am folosit venin de 
piton bătrân, direct din fundul Tartarului. 

— Chiron n-a avut nimic de-a face cu asta? 

— Ha! Ştii că n-ar face aşa ceva. Moşul acela prostovan n-ar 
îndrăzni. 

— Numeşti asta curaj? Să-ţi trădezi prietenii? Să pui în pericol 
întreaga tabără? 

Luke a ridicat sabia. 

— N-ai înţeles nimic. V-aş fi lăsat să luaţi Lâna... după ce aş fi 
terminat cu ea. 

Asta m-a făcut să ezit. De ce ne-ar fi lăsat să luăm Lâna? 
Probabil că minţea. Dar nu puteam să-l las să nu mai fie atent la 
mine. 

— Aveai de gând să-l vindeci pe Cronos, am spus. 

— Da! Lâna magică cir fi accelerat procesul de regenerare 
înzecit. Dar nu ne-ai oprit, Percy. Doar ne-ai încetinit un pic. 

— Aşadar, ai otrăvit copacul, ai trădat-o pe Thalia, ne-ai întins 
o cursă - toate acestea pentru a-l ajuta pe Cronos să-i distrugă 
pe zei. 

Luke a scrâşnit din dinţi. 

— Ştii asta! De ce mă mai întrebi? 

— Pentru că vreau ca toată lumea din public să te audă. 

— Ce public? 

Pe urmă ochii i s-au îngustat. S-a uitat înapoi şi la fel au făcut 
şi bătăuşii săi. Au icnit şi s-au dat înapoi. 

Deasupra piscinei, strălucind în ceața curcubeului, prin 
intermediul mesageriei Iris, apăruseră Dionysos, Tantal şi toată 
tabăra, stând în pavilionul de luat masa. Ne priveau uimiţi, în 
tăcere. 

— Ei bine, a spus Dionysos sec, ghici cine vine la cină. 

— Domnule D., l-aţi auzit, am spus. L-aţi auzit cu toţii pe Luke. 
Copacul n-a fost otrăvit de Chiron. 

Domnul D. A oftat. 

— Bănuiesc că nu. 


— Chestia cu mesageria Iris ar putea fi o şmecherie, a sugerat 
Tantal, dar atenţia îi era îndreptată asupra cheeseburgerului pe 
care încerca să-l prindă cu ambele mâini. 

— Mă tem că nu, a zis domnul D., privindu-l dezgustat pe 
Tantal. Se pare că va trebui să-l repun pe Chiron în funcţia de 
responsabil cu activităţile. Cred că mi-e dor de partidele de 
pinacle cu bătrânul cal. 

Tantal a prins cheeseburgerul, care n-a mai fugit de el. L-a 
ridicat din farfurie şi l-a privit cu uimire, de parcă ar fi fost cel 
mai mare diamant din lume. 

— Am reuşit! a chicotit. 

— Nu mai avem nevoie de serviciile tale, Tantal, a anunţat 
domnul D. 

Tantal a părut şocat. 

— Poftim? Dar... 

— Te poţi întoarce în Lumea Subpământeană. Eşti liber. 

— Nu! Dar... Nuuuuuuuuuuu! 

S-a dizolvat în ceaţă, agăţându-se de cheeseburger în 
încercarea de a-l duce la gură, dar deja dispăruse. 
Cheeseburgerul a căzut la loc pe farfurie, iar rezidenții au 
izbucnit în aplauze. 

Luke a urlat cuprins de furie. Şi-a trecut sabia prin fântână şi 
mesajul Iris s-a dizolvat, dar treaba era rezolvată. 

Mă simţeam destul de bine în pielea mea, până când Luke s-a 
întors şi mi-a aruncat o privire ucigaşă. 

— Cronos a avut dreptate, Percy. Nu eşti o armă de încredere. 
Trebuie să fii înlocuit. 

N-am înţeles ce vrea să spună, dar n-am avut timp să mă 
gândesc. Unul dintre oamenii lui a suflat într-un fluier de alamă, 
iar uşile de pe punte s-au deschis. Au apărut încă zece războinici 
şi ne-au încercuit, cu vârfurile de alamă ale suliţelor îndreptate 
ameninţător spre noi. Luke mi-a zâmbit: 

— Nu veţi pleca vii de pe nava asta. 


_ Capitolul XVIII 
In care suntem invadaţi de poneii petrecăreţi 


— Unu la unu, l-am provocat pe Luke. De ce ţi-e frică? 
Luke a rânjit. Soldaţii care erau gata să ne ucidă au ezitat, 


aşteptând un ordin de la el. 

înainte ca Luke s-apuce să zică ceva, Agrius, omul-urs, a 
țâşnit pe punte aducând un cal zburător - primul pegas negru ca 
pana corbului pe care-l văzusem vreodată, cu aripi ca de corb 
uriaş. Pegasul, o iapă, lovea din copite şi necheza. li auzeam 
gândurile. Le spunea nişte vorbe aşa de urâte lui Agrius şi lui 
Luke, încât Chiron ar fi pus-o să-şi spele gura cu săpun. 

— Domnule! a strigat Agrius, evitând o copită de pegas. Calul 
dumneavoastră este gata! 

Luke mă privea ţintă. 

— Ţi-am spus vara trecută, Percy, a zis. Nu mă poţi atrage 
într-o luptă. 

— Şi tu continui s-o eviţi, am observat. Te temi că războinicii 
tăi te vor vedea învins? 

Luke s-a uitat la oamenii săi şi a văzut că-l prinsesem în 
capcană. Dacă dădea înapoi acum, părea slab. Dacă lupta, 
pierdea timp preţios în încercarea de-a o prinde pe Clarisse. In 
ceea ce mă priveşte, nu speram decât să-i distrag atenţia, 
dându-le prietenilor mei o şansă să scape. Annabeth era isteaţă. 
Dacă era cineva care putea născoci un plan, ea era aceea. 
Dezavantajul era că ştiam cât de bine luptă Luke cu sabia. 

— Te voi ucide rapid, a decis, şi a ridicat arma. 

Clevetitorul era mai lung cu treizeci de centimetri decât sabia 
mea. Lama lui avea o strălucire gri, malefică, şi era aurie acolo 
unde oţelul omenesc se contopea cu bronzul celest. Aproape că 
simţeam cum lama luptă cu ea însăşi, ca doi magneti care se 
resping, prinşi laolaltă. Nu ştiam cum fusese creată lama, dar 
am simţit că se întâmplase o tragedie. Cineva murise pentru ea. 
Luke a fluierat la unul dintre oamenii săi, care i-a aruncat un 
scut rotund din piele şi bronz. 

Mi-a rânjit cu răutate. 

— Luke, a zis Annabeth, dă-i măcar un scut. 

— Îmi pare rău, Annabeth, i-a răspuns. Fiecare cu 
echipamentul lui. 

Scutul era o problemă. Să lupţi cu două mâini şi cu o singură 
sabie îţi oferă mai multă putere, dar să lupţi cu o singură mână 
şi cu un scut îţi asigură o apărare mai bună şi versatilitate. Ai 
mai multe mişcări, mai multe opţiuni - mai multe căi de-a ucide. 
lar Luke se antrenase mult meii mulţi ani decât mine. 

M-am gândit la Chiron, ceire îmi spusese să rămân în tabără 


indiferent ce s-eir fi întâmplat şi să învăţ să lupt. Acum urma să 
plătesc pentru că nu-l eiscultasem. 

Luke a fandat şi era să mă ucidă din prima lovitură. Sabia lui 
mi-a trecut pe sub braţ, sfâşiindu-mi cămaşa şi zdrelindu-mi 
coastele. 

Am sărit înapoi, apoi am contraatacat, deir Luke mi-a peirat 
lama cu scutul. 

— Ai ruginit, Percy, m-a mustrat Luke. Ţi-eii ieşit din mână. 

M-a atacat iar cu o lovitură la cap. Am peirat şi i-am răspuns 
cu o împunsătură. A evitat-o cu uşurinţă. 

Tăietura de la coaste mă ustura. Inima îmi bătea cu putere. 
Când Luke a fandat din nou, am sărit înapoi, direct în piscină, şi 
am simţit cum mă cuprinde un val de putere. M-am rotit sub 
apă, creând un vârtej, şi am ţâşnit drept în faţa lui Luke. 

Forţa apei l-a dărâmat, facându-l să bolborosească orbit, dar 
înainte să apuc să lovesc, s-a rostogolit într-o parte şi a fost din 
nou în picioare. 

Am atacat şi i-am tăiat marginea scutului, dar nici n-a clipit. S- 
a ghemuit şi m-a atacat la picioare. Dintr-odată, coapsa mi-a 
luat foc - o durere atât de intensă, încât m-am prăbuşit. Blugii 
erau sfâşiaţi deasupra genunchiului. Eram rănit. Nu ştiam cât de 
rău. Luke a lovit de sus în jos şi m-am rostogolit în spatele unui 
şezlong. Am încercat să mă ridic, dar nu mă puteam lăsa pe 
picior. 

— Perrrrrcy! abehăitgrover. 

M-am rostogolit din nou, exact când sabia lui Luke a retezat 
şezlongul în două, cu părţi metalice cu tot. 

M-am târât spre piscină, străduindu-mă din răsputeri să nu 
leşin. N-aveam cum să reuşesc. lar Luke ştia. A înaintat încet, 
zâmbind. Lama săbiei era mânjită cu roşu. 

— Vreau să mai vezi un lucru înainte să mori, Percy. L-a privit 
pe Oreius, omul-urs, care încă îi ţinea pe Annabeth şi pe Grover 
de ceafa. 

— ţi poţi mânca cina acum, Oreius. Poftă bună. 

— He-he! He-he! 

Omul-urs i-a ridicat pe prietenii mei şi şi-a arătat colții. 

în acel moment s-a dezlănţuit Infernul. 

VÂJJJ! 

O săgeată cu pene roşii a apărut în gura Oreius. Cu uimirea 
întipărită pe chipul său păros, s-a prăbuşit pe punte. 


— Frate! a strigat Agrius, slăbind frâiele pegasului suficient 
cât să fie lovit cu copita în cap de calul cel negru care l-a 
azvârlit pe deasupra Golfului Miami. 

Pentru o fracțiune de secundă, gărzile lui Luke au fost prea 
uluite ca să mai facă altceva decât să vadă cum corpurile 
gemenilor-urşi dispar în fum. 

A urmat un cor sălbatic de strigăte de război şi zgomot de 
copite lovind metalul. O duzină de centauri au năvălit din casa 
scării principale. 

— Ponei! a strigat Tyson bucuros. 

Aveam probleme să înţeleg tot ce vedeam. Era şi Chiron în 
mulţime, dar rudele sale nu-i semănau mai deloc. Unii erau 
centauri cu corpuri de cai arabi negri, alţii arătau ca nişte cai 
Palomino, cu blana aurie, alţii aveau pete albe şi portocalii, 
specifice rasei Paint Horse. Unii purtau tricouri viu colorate pe 
care scria cu litere fosforescente „PONEII PETRECAREŢI, filiala 
Florida de Sud”. Unii erau înarmaţi cu arcuri, alţii cu bâte de 
baseball, alţii cu arme depaintball. Unul avea faţa pictată ca un 
războinic comanş şi flutura o mână mare şi portocalie din 
polistiren în forma numărului unu. Un altul avea pieptul dezgolit 
şi pictat tot în verde. Un al treilea avea ochelari cu globii oculari 
atârnând la capătul unor spirale metalice şi o şapcă de baseball 
care avea prinsă într-o parte o doză de suc cu pai. 

Au invadat puntea cu atâta ferocitate şi într-o atât de 
puternică explozie de culoare încât, pe moment, chiar şi Luke a 
fost uimit. Nu-mi dădeam seama dacă veniseră să 
sărbătorească sau să lupte. 

Se pare că ambele. Când Luke şi-a ridicat sabia ca să-şi 
mobilizeze trupele, un centaur a tras o săgeată specială, care 
avea ataşată o mănuşă de box. L-a lovit pe Luke în faţă şi l-a 
aruncat în piscină. 

Războinicii lui s-au risipit. Nu-i puteam învinovăţi. Să înfrunţi 
copitele unui armăsar ridicat pe două picioare este destul de 
înfricoşător - dar dacă mai e şi un centaur înarmat cu un arc, 
care chiuie şi poartă o şapcă din care poţi bea suc, până şi cel 
mai curajos luptător s-ar retrage. 

— Veniţi s-o încasaţi! a strigat unul dintre poneii petrecăreţi. 

Şi-au făcut de cap cu armele lor de paintball. Un val de 
vopsea albastră şi galbenă a explodat printre războinicii lui Luke, 
orbindu-i şi împroşcându-i din cap până-n picioare. Au încercat 


să fugă, dar au alunecat şi au căzut. 

Chiron a pornit în galop spre Annabeth şi Grover, i-a luat 
frumos de pe punte şi i-a aşezat pe spinarea lui. 

Am încercat să mă ridic, dar piciorul rănit încă mă ardea. 

Luke s-a târât afară din piscină. 

— Atacaţi, proştilor! le-a ordonat trupelor sale. 

Undeva jos, sub punte, a răsunat un clopot de alarmă mare. 

Ştiam că în orice secundă puteam fi copleșiți de cei veniţi în 
ajutorul lui Luke. Luptătorii începeau deja să se dezmeticească, 
atacându-i pe centauri cu săbii şi sulițe. 

Tyson a măturat vreo cinci, aruncându-i peste parapet în 
Golful Miami. Un centaur l-a lovit pe un altul în cască cu bâta de 
baseball şi tipul s-a împleticit în spate, buimăcit. Dar mai erau şi 
alţi luptători care urcau pe scări. 

— Retragerea, fraţilor! a spus Chiron. 

— Nu scapi tu atât de uşor, omule-cal! a strigat Luke. Şi-a 
ridicat sabia, dar a fost nimerit în faţă de o altă săgeată cu 
mănuşă de box şi a fost aruncat într-un şezlong. 

Un centaur Palomino m-a azvărlit pe spatele lui. 

— Cheamă-l şi pe uriaş, prietene! 

— Tyson! am strigat. Haide! 

Tyson le-a dat drumul celor doi luptători pe care tocmai voia 
să-i înnoade unul de altul şi a alergat după noi. A sărit în spatele 
centaurului. 

— Prietene! a gemut centaurul, aproape îngenunchind sub 
greutatea lui Tyson. N-ai auzit niciodată de dieta fară 
carbohidrați? 

Luptătorii lui Luke se organizau într-o falangă, dar în timp ce- 
şi pregăteau atacul, centaurii reuşiseră să galopeze până la 
marginea punţii şi au sărit fară teamă parapetul, de parcă ar fi 
fost la o cursă hipică şi nu la zece etaje deasupra pământului. 
Am fost sigur că urma să murim. Ne-am prăbuşit în direcţia 
docurilor, dar centaurii au atins asfaltul aproape fără nicio 
zgâlţâitură şi au pornit în galop, chiuind şi strigând ocări spre 
Prinţesa Andromeda în timp ce alergam pe străzile din centrul 
oraşului Miami. 

* 

Habar n-am ce şi-au închipuit locuitorii din Miami când ne-au 
văzut galopând. Pietonii s-au dat la o parte. Posesorii de 
automobile s-au uitat urât când am trecut prin intersecții, dar 


nimeni n-a părut deosebit de surprins. Poate că vedeau o 
grămadă de liceeni zurbagii care închiriaseră cai pentru o 
plimbare pe plajă şi făcuseră un mic ocol. Am gonit printr-un 
parc în care nişte bătrâni jucau domino. Unul dintre ei a strigat: 

— Mai încet, huliganilor! 

Ne-am continuat drumul. 

Străzile şi clădirile începeau să se estompeze pe măsură ce 
viteza centaurilor creştea. Simţeam că spaţiul se contractă - de 
parcă fiecare pas de centaur acoperea kilometri întregi. In scurt 
timp am lăsat oraşul în urmă. 

Am trecut prin câmpuri mlăştinoase cu iarbă înaltă, iazuri şi 
copaci piperniciţi. 

În cele din urmă am ajuns într-un parc de rulote de la 
marginea unui lac. Toate rulotele erau trase de cai şi erau dotate 
cu televizoare, mini-frigidere şi plase împotriva ţânţarilor. Eram 
într-o tabără de centauri. 

— Prietene! a zis unul dintre poneii petrecăreţi în timp ce-şi 
dădea jos hamaşamentul. L-ai văzut pe tipul ăla, pe urs? Era 
ceva de genul: „Hei, am o săgeată în gură!“ 

Centaurul care purta ochelarii cu globi ieşiţi din orbite a râs. 

— A fost super! Cap în cap! 

Cei doi centauri s-au năpustit unul spre celălalt cu toată 
puterea şi s-au lovit cap în cap, apoi au plecat clătinându-se în 
direcţii diferite, rânjind ca nişte nebuni. 

Chiron a oftat. l-a lăsat pe Annabeth şi pe Grover jos, pe o 
pătură de picnic, lângă mine. 

— Mi-ar plăcea ca verii mei să nu se mai bată cap în cap. Nu- 
şi permit să piardă niciun neuron. 

— Chiron, am zis, încă uimit că era acolo. Ne-ai salvat. 

El mi-a zâmbit sec. 

— Păi nu vă puteam lăsa să muriţi, mai ales că mi-aţi dovedit 
nevinovăția. 

— Dar de unde ai ştiut unde eram? l-a întrebat Annabeth. 

— Am gândit în avans, draga mea. Mi-am zis că veţi ieşi la 
mal în apropiere de Miami, dacă veţi reuşi să scăpaţi vii din. 
Aproape toate lucrurile ciudate sunt aduse de valuri în apropiere 
de Miami. 

— Mulţumesc, a mormăit Grover. 

— Nu, nu, a spus Chiron. Nu asta am vrut să spun... o, nu 
contează. Mă bucur să te văd, tânărul meu satir. Ideea e că am 


reuşit să trag cu urechea la un mesaj Iris fir trimis de Percy şi să 
urmăresc semnalul. Iris şi cu mine suntem prieteni de secole. 
Am rugat-o să-mi semnaleze orice mesaje importante din zona 
asta. Apoi a fost foarte uşor să-i conving pe verii mei să vă sărim 
în ajutor. După cum vedeţi, centaurii pot călători destul de rapid 
când vor. Pentru noi, distanţele se măsoară altfel decât pentru 
oameni. 

Am privit spre focul de tabără, unde trei ponei petrecăreţi îl 
învățau pe Tyson să manevreze o armă de paintball. Speram că 
ştiu în ce se bagă. g 

— Deci, ce facem acum? l-am întrebat pe Chiron. Il lăsăm pur 
şi simplu pe Luke să plece? ÎI are pe Cronos la bordul navei... 
sau cel puțin părți din el. 

Chiron a îngenuncheat, îndoindu-şi cu atenţie picioarele din 
faţă sub el. A deschis punga cu medicamente de la centură şi a 
început să-mi trateze rănile. 

— Percy, mă tem că astăzi am făcut doar o remiză. N-am avut 
suficienţi oameni ca să cucerim nava. Luke n-a fost suficient de 
organizat ca să ne urmărească. Nimeni n-a câştigat. 

— Dar avem Lâna! a spus Annabeth. Clarisse se îndreaptă cu 
ea spre tabără chiar acum. 

Chiron a dat din cap, deşi părea încă neliniştit. 

— Sunteţi nişte adevăraţi eroi. Şi de îndată ce-l oblojesc pe 
Percy, trebuie să vă întoarceţi la Dealul Semizeilor. Centaurii vă 
vor duce acolo. 

— Vii şi tu? am întrebat. 

—O, da, Percy! Abia aştept să ajung acasă. Fraţii mei de aici 
pur şi simplu nu apreciază muzica lui Dean Martin. 

În plus, trebuie să discut cu domnul D. Trebuie planificat restul 
verii. Sunt atâtea antrenamente! Si vreau să văd... Sunt curios 
în legătură cu Lâna. 

Nu ştiam exact ce a vrut să spună, dar mi-am făcut griji în 
legătură cu spusele lui Luke: „V-aş fi lăsat să luaţi Lâna... după 
ce aş fi terminat cu ea. “ 

Să fi minţit? Ştiam că, de obicei, când venea vorba de Cronos, 
lucrurile nu erau niciodată ceea ce păreau. Nu degeaba era 
Stăpânul Titanilor numit „Cel Viclean”. Ştia să-i pună pe oameni 
să facă ceea ce dorea fară ca ei să-şi dea seama de adevăratele 
sale intenţii. 

La focul de tabără, Tyson se dezlănţuise cu arma de paintball. 


Un proiectil albastru s-a spart când a lovit un centaur, 
aruncându-l în lac. Centaurul a ieşit rânjind, acoperit cu noroi 
din mlaştină şi vopsea albastră, şi l-a felicitat pe Tyson. 

— Annabeth, a spus Chiron, poate că tu şi Grover îi puteţi 
supraveghea pe Tyson şi pe verii mei înainte... of... să înveţe 
prea multe prostii unii de la alţii? 

Ochii li s-au întâlnit. S-au înţeles din priviri. 

— Sigur, Chiron, a spus Annabeth. Haide, ţapule! 

— Dar nu-mi place paintball-ul. 

— Ba da, îţi place. 

L-a pus pe Grover pe copite şi l-a condus spre focul de tabără. 

Chiron mi-a terminat de bandajat piciorul. 

— Percy, am discutat cu Annabeth pe drum. Am discutat 
despre profeție. 

„Oho! “ mi-am zis. 

— N-a fost vina ei, am spus. Am obligat-o să-mi spună. 

Un licăr de enervare i-a apărut în ochi. Am fost sigur că o să 
mă certe, dar privirea i-a devenit obosită. 

— Cred că nu putea rămâne secretă pentru totdeauna. 

— Aşadar, eu sunt cel din profeție? 

Chiron şi-a băgat bandajele la loc în geantă. 

— Mi-ar plăcea să ştiu, Percy. Încă n-ai împlinit şaisprezece 
ani. Deocamdată, trebuie pur şi simplu să te antrenăm cum 
putem mai bine... şi să lăsăm ca Parcele să-ţi hotărască soarta. 

Nu mă mai gândisem de mult la bătrânele Parce, dar de 
îndată ce Chiron le-a pomenit, mi-a picat fisa. 

— Despre asta era vorba, am zis. 

Chiron s-a încruntat. 

— Ce vrei să spui? 

— Vara trecută. Semnul Parcelor, când le-am văzut rupând 
firul vieţii cuiva. Crezusem că înseamnă că urmează să mor 
imediat, dar e şi mai rău. Are de-a face cu profeția ta. Moartea 
prezisă de ele - se va întâmpla când voi împlini şaisprezece ani. 

Coada lui Chiron s-a scuturat nervos prin iarbă. 

— Dragul meu, nu poţi fi sigur. Nu ştim nici măcar dacă 
profeția te vizează pe tine. 

— Dar nu mai există niciun alt semizeu, copil al Celor Trei! 

— Din câte ştim. 

— lar Cronos se reface. Va distruge Muntele Olimp! 

— Va încerca, a consimţit Chiron. Şi civilizaţia occidentală, 


împreună cu acesta, dacă nu-l oprim. Dar îl vom opri. Nu vei fi 
singur în această luptă. 

Ştiam că încearcă să mă facă să mă simt mai bine, dar mi-am 
amintit ce-mi spusese Annabeth. S-ar putea ca totul să depindă 
de un singur erou. O decizie care putea salva sau distruge 
Occidentul. Şi eram sigur că Parcele îmi dăduseră un fel de 
avertisment. Urma să se întâmple ceva groaznic... fie cu mine, 
fie cu cineva apropiat mie. 

— Sunt doar un copil, Chiron, am spus trist. Ce poate face un 
erou de doi bani împotriva cuiva precum Cronos? 

Chiron a reuşit să schiţeze un zâmbet. 

— Ce poate face un erou de doi bani... Joshua Lawrence 
Chamberlain mi-a spus odată ceva de genul ăsta, chiar înainte 
să schimbe de unul singur cursul războiului civil. 

A scos o săgeată din tolbă şi i-a întors vârful ascuţit astfel 
încât să lucească în lumina focului. 

— Bronz celest, Percy. O armă a nemuritorilor. Ce s-ar 
întâmpla dacă ai trage cu asta într-un om? 

— Nimic, am spus. Ar trece prin el. 

— Întocmai, a răspuns. Oamenii nu trăiesc la acelaşi nivel cu 
nemuritorii. Ei nu pot fi răniţi de armele noastre. Dar tu, Percy, 
eşti parţial zeu, parţial om. Tu trăieşti în ambele lumi. Poţi fi rănit 
de amândouă şi poţi influenţa soarta amândurora. De-aceea 
sunt eroii atât de speciali. Tu porţi speranţele omenirii pe 
tărâmul celor veşnice. Monştrii nu mor niciodată. Ei renasc din 
haosul şi barbaria care freamătă întotdeauna sub crusta de 
civilizaţie - tocmai lucrurile care îl fac puternic pe Cronos. Ei 
trebuie învinşi iarăşi şi iarăşi, trebuie ţinuţi la distanţă. Eroii 
întruchipează această luptă. Voi purtaţi luptele pe care omenirea 
trebuie să le câştige, cu fiecare generaţie, pentru a rămâne 
umană. Ai înţeles? 

— Nu... Nu ştiu. 

— Trebuie să încerci, Percy. Pentru că, fie că eşti sau nu 
puştiul din profeție, Cronos crede că e posibil să fii. Şi după ziua 
de azi, va fi disperat să te aibă de partea lui. Acesta este 
singurul motiv pentru care nu te-a ucis încă, să ştii. De îndată ce 
va fi sigur că nu te poate folosi, te va distruge. 

— Vorbeşti de parcă l-ai cunoaşte. 

Chiron şi-a ţuguiat buzele. 

— Chiar îl cunosc. 


L-am privit uimit. Uneori uitam ce bătrân e Chiron. 

— Îsta-i motivul pentru care domnul D. A dat vina pe tine 
când a fost otrăvit copacul? De aceea ai spus că unii nu aveau 
încredere în tine? 

— Într-adevăr. 

— Dar Chiron... Să fim serioşi! Cum să creadă cineva că ai 
putea trăda tabăra în favoarea lui Cronos? 

Ochii lui Chiron erau de un căprui închis, încărcaţi cu tristeţea 
miilor de ani. 

— Percy, aminteşte-ţi de lecţii. Aminteşte-ţi de ora de 
mitologie. Care este legătura dintre mine şi Stăpânul Titanilor? 

Am încercat să mă gândesc, dar mitologia mi se amesteca în 
cap întotdeauna. Chiar şi acum, când totul era atât de real, atât 
de important pentru viaţa mea, aveam probleme în a-mi aminti 
toate numele şi faptele. Am scuturat din cap. 

— Aăă... îi datorezi ceva lui Cronos sau aşa ceva? Ţi-a cruțat 
viaţa? 

— Percy, a zis Chiron, pe un ton incredibil de calm. Titanul 
Cronos este tatăl meu. 


Capitolul XIX 
In care cursa carelor de luptă se termină în stil mare 


Am ajuns în Long Island la numai o oră după Clarisse, graţie 
abilității centaurilor de-a călători. Am mers pe spatele lui Chiron, 
dar n-am prea vorbit - şi, mai ales, nu despre Cronos. Ştiam că 
lui Chiron i-a fost dificil să-mi spună. N-am vrut să-l mai chinui 
cu alte întrebări. Adică... am întâlnit o mulţime de părinţi 
jenanţi, dar, tocmai Cronos, maleficul Stăpân al Titanilor, care a 
vrut să distrugă civilizaţia occidentală...? Nu era genul de tată 
pe care să-l inviţi la şcoală cu ocazia Zilei Carierei. 

Când am ajuns în tabără, centaurii erau nerăbdători să-l 
întâlnească pe Dionysos. Auziseră că organizează nişte petreceri 
de pomină, dar au fost dezamăgiţi. Zeul vinului nu era într-o 
dispoziţie sărbătorească când întreaga tabără s-a adunat pe 
culmea Dealului Semizeilor. 

Tabăra trecuse printr-o perioadă grea în ultimele două 
săptămâni. Cabana de arte şi meserii arsese din temelii după 
atacul unui Draco Aionius (care, din câte mi-am dat seama, e 


termenul latin pentru „şopârlă-foarte-mare-cu-o-respiraţie-care- 
aruncă-în-aer-chestii“). Camerele Casei celei Mari erau pline de 
răniţi, iar cabana Apollo, care avea cei mai buni vindecători, 
făcuse ore suplimentare, pentru a acorda primul ajutor. Toată 
lumea părea obosită şi la capătul puterilor când ne-am strâns în 
jurul copacului Thaliei. 

În momentul în care Clarisse a aşezat Lâna de Aur pe creanga 
cea mai de jos, lumina lunii a părut să se însufleţească, 
devenind din gri, argintie. O briză rece făcea crengile să 
freamăte şi unduia iarba tocmai până în vale. Totul a devenit 
mai clar - strălucirea licuricilor din pădure, mirosul câmpurilor 
de căpşuni, sunetul valurilor pe plajă. 

Treptat, acele pinului au început să-şi schimbe culoarea maro 
în verde. 

Toată lumea a ovaţionat. Transformarea era lentă, dar nu 
exista nicio îndoială - magia Lânii se scurgea în copac, dându-i o 
nouă forţă şi eliminând otrava. 

Chiron a ordonat ca dealul să fie păzit nonstop - cel puţin 
până când găsea un monstru în stare să apere Lâna. A spus că 
va publica imediat un anunţ în Săptămânalul Olimpului. 

În acest timp, colegii de cabană ai Clarissei o căraseră pe 
umeri până la amfiteatru, unde a fost onorată cu o cunună de 
lauri şi a fost sărbătorită în jurul focului de tabără. 

Nimeni nu s-a uita la Annabeth sau la mine. De parcă nici n- 
am fi lipsit. Intr-un fel, cred că era cel mai potrivit semn de 
recunoştinţă, pentru că dacă ar fi recunoscut că ne furişasem 
din tabără pentru a îndeplini misiunea, ar fi trebuit să ne 
exmatriculeze. Şi chiar nu-mi doream mai multă atenţie. Mă 
simţeam bine să fiu şi eu, măcar o dată, un simplu rezident. 

În cursul serii, pe când coceam prăjituri şi îi ascultam pe fraţii 
Stoll spunându-ne o poveste cu fantome despre un rege rău 
care a fost mâncat de viu de produsele de patiserie demonice 
de la micul dejun, Clarisse m-a înghiontit de la spate şi mi-a 
şoptit la ureche: 

— Doar pentru că ai fost de treabă o dată, Jackson, să nu crezi 
că ai scăpat de Ares. Abia aştept ocazia potrivită să te fac praf. 

l-am zâmbit răutăcios. 

— Ce e? m-a întrebat. 


— Nimic, i-am răspuns. Doar că e bine să fii acasă. 
x 


A doua zi, după ce poneii petrecăreţi s-au înapoiat în Florida, 
Chiron a făcut un anunţ-surpriză: cursele de care urmau să se 
desfăşoare conform programului. Cu toţii crezusem că vor fi 
anulate, acum, că Tantal plecase, dar continuarea lor părea 
firească, mai ales că revenise Chiron, iar tabăra era în siguranţă. 

Tyson n-a fost prea încântat de ideea de-a urca iar într-un car 
după prima noastră experienţă, dar m-a lăsat bucuros să fac 
echipă cu Annabeth. Eu urma să conduc, iar Annabeth să se 
ocupe de apărare. Tyson avea să fie mecanicul nostru. In timp 
ce vedeam de cai, Tyson a reparat carul Atenei şi a făcut o 
sumedenie de modificări speciale. 

Ne-am petrecut următoarele două zile antrenându-ne 
nebuneşte. 

Ne-am înţeles ca, în cazul în care o să câştigăm, premiul, care 
consta în degrevarea de sarcini pentru restul lunii, să fie împărţit 
între cele două cabane. Având în vedere că Atena avea mai 
mulţi rezidenţi, aceştia urmau să obţină cel mai mult timp liber, 
ceea ce-mi convenea. Nu mă interesa premiul. Doream doar să 
câştig. 

în noaptea de dinaintea cursei am stat până târziu la grajduri. 
Vorbeam cu caii noştri şi îi ţesălam, când cineva din spatele meu 
a spus: 

— Frumoase animale, caii. Ar fi trebuit să mă gândesc la ei. 
Un tip între două vârste, îmbrăcat într-un costum de poştaş, 
se rezema de uşa grajdului. Era zvelt, cu părul creţ şi negru sub 

casca albă de safari, şi avea o geantă de poştaş pe umăr. 
Poştaşii muritori nu livrau niciodată poşta în Tabăra Semizeilor, 
dar tipul ăsta îmi părea cunoscut. Avea nişte trăsături poznaşe şi 
o sclipire răutăcioasă în ochi... 

— Hermes? m-am bâlbâit. 

— Bună, Percy. Nu m-ai recunoscut fară hainele de alergător? 

— Aăă... 

Nu eram sigur dacă trebuie să îngenunchez sau să cumpăr 
timbre de la el. Apoi mi-am dat seama de ce se afla aici. 

— 0... ascultă, stăpâne Hermes, cu privire la Luke... 

Zeul şi-a arcuit sprâncenele. 

— Aăă, l-am văzut, am spus, dar... 

— N-ai reuşit să-i bagi minţile în cap? 

— Ei bine... am cam încercat să ne ucidem într-un duel pe 
viaţă şi pe moarte. 


— Înţeleg. Ai încercat abordarea diplomatică. 

— Îmi pare foarte rău. Vreau să spun... ne-ai dat nişte daruri 
minunate şi aşa mai departe. Şi ştiu că ai fi vrut ca Luke să se 
întoarcă. Dar... s-a înrăit. S -a înrăit foarte tare. A spus că se 
simte abandonat. 

Mă aşteptam ca Hermes să se înfurie. M-am gândit că mă va 
transforma într-un hamster sau aşa ceva şi chiar nu voiam să-mi 
mai petrec timpul transformat în roz ător. 

În schimb, Hermes doar a oftat. 

— Percy, ai vreodată senzaţia că tatăl tău te-a abandonat? 

O, Doamne. 

Aş fi vrut să-i spun: doar de câteva sute de ori pe zi. Nu mai 
vorbisem cu Poseidon de vara trecută. Nici măcar nu fusesem în 
palatul lui subacvatic. Şi apoi mai era povestea cu Tyson... 
niciun avertisment, nicio explicaţie. Doar ta-daaaaa, ai un frate. 
Vreau să spun, cred că asta merita un telefon de atenţionare 
sau aşa ceva. 

Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât mă înfuriam mai tare. 
Mi-am dat seama că vreau să-mi fie recunoscute meritele pentru 
misiunea pe care o îndeplinisem, dar nu din partea celorlalţi 
rezidenţi. Aş fi vrut ca tata să spună ceva. Să mă observe. 

Hermes şi-a aranjat geanta de poştaş de pe umăr. 

— Percy, cea mai grea parte când eşti zeu este că trebuie să 
acţionezi de multe ori indirect, med ales când e vorba de propriii 
tăi copii. Dacă am interveni de fiecare dată când copiii noştri au 
o problemă... Ei bine, asta ar crea mai multe probleme şi mai 
multe resentimente. Dar cred că dacă te gândeşti mai bine, vei 
vedea că Poseidon a fost atent la tine. Ţi-a răspuns la rugăciuni. 
Pot doar să sper că într-o bună zi Luke îşi va da şi el seama de 
lucrurile astea, când vine vorba despre mine. Indiferent dacă tu 
crezi că ai reuşit sau nu, i-ai amintit lui Luke cine e. l-ai vorbit. 

— Am încercat să-l omor. 

Hermes a ridicat din umeri. 

— Relaţiile de familie sunt complicate. Relaţiile din familiile 
nemuritorilor sunt şi mai complicate. Uneori, tot ce putem face 
este să ne reamintim reciproc că suntem rude, la bine şi la rău... 
şi să încercăm să ne mutilăm şi ne ucidem cât mai puţin între 
noi. 

Nu părea tocmai reţeta pentru familia perfectă. Pe de altă 
parte, gândindu-mă la misiunea mea, mi-am dat seama că 


poate Hermes are dreptate. Poseidon ne trimisese hipocampii în 
ajutor. Imi oferise puteri asupra mării pe care nu le mai 
cunoscusem - să creez sfere de aer sub apă, să conduc o 
corabie cu puterea magiei. lar Tyson... ne alăturase Poseidon 
dinadins? De câte ori îmi salvase Tyson viaţa în vara asta? 

In depărtare a sunat cornul, anunțând stingerea. 

—Ar trebui să mergi la culcare, a spus Hermes. Te-am ajutat 
să intri în destule belele vara asta. Am venit doar să fac o 
livrare. 

— O livrare? 

— Sunt mesagerul zeilor, Percy. A scos un pad pentru 
semnături electronice din geantă şi mi l-a dat. Semnează aici, te 
rog. 

Am luat stiloul înainte să realizez că are pe el doi şerpişori 
verzi. 

— Ah! 

Am scăpat pad-n.. 

„Au”, a spus George. 

„Serios, Percy“, m-a certat Martha. „[ie ţi-ar plăcea să fii 
scăpat pe podeaua unui grajd? “ 

— O... ăăă, îmi pare rău. Am ridicat pad-ul. 

Nu-mi prea plăceau şerpii, dar am luat din nou stiloul. Martha 
şi George s-au strecurat pe sub degetele mele, prinzând creionul 
aşa cum mă învățase profesorul în clasa a doua. 

„Mi-ai adus un şobolan?” a întrebat George. 

— Nu... i-am spus. Aăă, n-am găsit. 

„Dar un cobai?” 

„George! “ l-a mustrat Martha. „Nu-l necăji pe băiat. “ 

Am semnat şi i-am înapoiat pad-ul lui Hermes. 

în schimb, mi-a dat un plic bleumarin. 

Degetele îmi tremurau. Chiar înainte să-l deschid, am ştiut că 
e de la tata. li simţeam puterea în hârtia albastră, de parcă 
plicul în sine fusese făcut dintr-un val al oceanului. 

— Baftă mâine, a spus Hermes. Ai nişte cai splendizi, dar, 
scuză-mă, o să le ţin pumnii celor din cabana Hermes. 

„Şi nu fi prea descurajat când o citeşti, dragă”, mi-a spus 
Martha. „Chiar se gândeşte la ce e mai bine pentru tine. “ 

— Ce vrei să zici? am întrebat. 

„N-o lua în seamă”, a spus George. „Şi data viitoare 
aminteşte-ţi că şerpii lucrează pentru bacşiş. “ 


— Terminaţi odată, a zis Hermes. La revedere, 

Percy... deocamdată. 

Din cască i-au ieşit nişte aripioare albe. A început să 
strălucească şi ştiam destule despre zei ca să mă uit în altă 
parte înainte să-şi dezvăluie adevărata formă divină. A dispărut 
într-o explozie albă, orbitoare, şi am rămas singur cu caii. 

M-am uitat la plicul albastru din mâinile mele. Adresa era 
scrisă de mână, cu un scris puternic, dar elegant, pe care îl mai 
văzusem o dată, pe un pachet trimis de Poseidon vara trecută. 


Semizeilor 
Jarm Zfload ^.1^1 
J2oruj Dslană, “New York 


O scrisoare de la tata. Poate îmi spunea că făcusem o treabă 
bună aducând Lâna. Poate îmi explica situaţia lui Tyson sau se 
scuza că nu-mi vorbise de mult. Erau atâtea lucruri pe care aş fi 
vrut să le găsesc în scrisoare. 

Am deschis plicul şi am desfăcut hârtia. 

Două cuvinte simple erau tipărite mare în mijlocul paginii: 

TINE-TE BINE! 

* 

A doua zi dimineață, toți erau preocupați de cursă, dar 
priveau mereu cu nelinişte spre cer, aşteptând parcă să vadă 
cum apar păsările stimfaliene. N-au apărut. Era o zi frumoasă de 
vară cu cer albastru şi mult soare. Tabăra începea să arate aşa 
cum trebuie - pajiştile erau de un verde luxuriant; coloanele 
albe ale clădirilor greceşti străluceau; driadele se jucau fericite 
în pădure. 

lar eu eram nefericit. Stătusem treaz toată noaptea, 
gândindu-mă la avertismentul lui Poseidon. 

Ţine-te bine! 

Adică... se apucă să scrie o scrisoare şi scrie trei cuvinte? 

Martha, şarpele, îmi spusese să nu fiu dezamăgit. 

Poate că Poseidon avea un motiv pentru care era atât de vag. 
Poate că nu ştia exact cu privire la ce mă avertizează, dar 
simţea că era pe cale să se întâmple ceva important - ceva care 
m-ar fi putut dobori dacă nu eram pregătit. 

Era greu, dar am încercat să mă concentrez la cursă. 

În timp ce Annabeth şi cu mine mergeam pe pistă, n-am putut 


să nu admir ce treabă bună făcuse Tyson cu carul Atenei. 
Intăriturile de bronz sclipeau. Roţile fuseseră echilibrate cu 
ajutorul unei suspensii magice, aşa că mergeam fară să simţim 
vreun hop. Sistemul de prindere a cailor era atât de bine 
echilibrat, încât carul reacţiona la cea mai uşoară mişcare a 
hăţurilor. 

Tyson ne mai făcuse şi două sulițe, fiecare cu trei butoane pe 
ax. Primul buton facea ca sulița să explodeze la impact, 
eliberând sârmă ghimpată, care încurca şi sfâşia roţile 
oponentului. Al doilea buton făcea să apară un vârf de lance 
bont (dar totuşi foarte dureros) din bronz, menit să doboare 
conducătorul din car. Al treilea buton activa un cârlig care putea 
fi folosit pentru blocarea unui car inamic sau pentru a-l împinge. 

M-am gândit că eram într-o formă destul de bună pentru 
cursă, dar Tyson tot m-a avertizat să fiu atent. Celelalte echipe 
aveau mulţi aşi în mânecă. 

— Poftim, mi-a spus, chiar înainte să înceapă cursa. 

Mi-a dat un ceas de mână. N-avea nimic special - doar un 
cadran alb şi argintiu, cu o curea din piele neagră - dar de-ndată 
ce l-am văzut mi-am dat seama că era obiectul la care 
meşterise de la începutul verii. 

De obicei, nu-mi place să port ceas. Cui îi pasă cât e ceasul? 
Dar nu l-am putut refuza pe Tyson. 

— Mersi! 

Mi l-am pus şi am constatat că e surprinzător de uşor şi 
confortabil. Nici nu-mi dădeam seama că-l port. 

— Nu l-am terminat la timp pentru călătorie, a mormăit Tyson. 
Scuze, scuze. 

— Hei, prietene. E în regulă. 

— Dacă aveţi nevoie de protecţie în timpul cursei, apasă 
butonul, m-a sfătuit. 

— A... bine. 

Nu-mi dădeam seama cum avea să mă ajute cronometrarea, 
dar eram impresionat că lui Tyson îi păsa. l-am promis că-mi voi 
aminti de ceas. 

— Şi, ăăă, Tyson... 

S-a uitat la mine. 

— Am vrut să-ţi spun... ei bine... 

Încercam să găsesc o cale de a-mi cere scuze că-mi fusese 
ruşine cu el înainte de misiune, că le spusesem fir tuturor că nu 


e fratele meu adevărat. Nu era uşor să-mi găsesc cuvintele. 

— Ştiu ce vrei să-mi spui, a zis Tyson, părând ruşinat. Lui 
Poseidon i-a păsat totuşi de mine. 

— Aăa, pai... 

— Te-a trimis în ajutor. Tocmai ce i-am cerut. 

Am clipit. 

— l-ai cerut lui Poseidon... să mă trimită pe mine? 

— l-am cerut un prieten, a spus Tyson, mototolindu-şi cămaşa 
în mâini. Ciclopii tineri cresc singuri pe străzi. Invaţă să facă 
lucruri din resturi. Învață să supravieţuiască. 

— Dar e atât de crud! 

A clătinat din cap cu seriozitate. 

— Asta ne face să apreciem lucrurile bune... Să nu fim lacomi 
şi răi şi graşi ca Polifem. Dar m-am speriat. Monştrii m-au 
urmărit mult timp, de câteva ori m-au zgâriat cu ghearele... 

— Cicatricele de pe spate? 

O lacrimă i-a apărut în ochi. 

— Sfinxul de pe strada 72... mare bătăuş. M-am rugat tatei 
pentru ajutor. In scurt timp, m-au găsit cei de la Meriwether. Te- 
am întâlnit pe tine. Cea mai mare binecuvântare din viaţa mea. 
Îmi pare rău că am spus că Poseidon a fost rău. Mi-a trimis un 
frate. 

M-am uitat la ceasul pe care mi-l făcuse Tyson. 

— Percy! a strigat Annabeth. Hai, odată! 

Chiron era la linia de start, gata să sufle în scoică. 

— Tyson... i-am spus. 

— Du-te, mi-a zis Tyson. O să câştigaţi! 

— Eu... Da, OK, uriaşule. O să câştigăm cursa pentru tine. 

M-am urcat în car şi am ajuns la start tocmai când Chiron a 
dat semnalul de pornire. 

Caii ştiau ce au de făcut. Am ţâşnit pe pistă atât de repede că 
aş fi căzut dacă braţele nu mi-ar fi fost prinse în hăţurile de 
piele. Annabeth se ţinea bine de margine. Roţile se învârteau 
strună. Am luat primul viraj cu o lungime de car înaintea 
Clarissei, care era ocupată încercând să facă faţă unui atac cu 
sulița al fraţilor Stoll din carul Hermes. 

— l-am luat! am strigat, dar mă grăbisem. 

— Atenţie! a strigat Annabeth. 

A aruncat prima suliță cu cârligul activat, îndepărtând o plasă 
cu plumb care ne-ar fi prins pe amândoi. Carul lui Apollo se 


apropiase din flanc. Înainte ca Annabeth să se înarmeze, 
luptătorul lui Apollo a aruncat o suliță în roata noastră dreaptă. 
Suliţa s-a rupt, dar nu înainte de-a distruge câteva spiţe. Carul 
nostru s-a hurducat şi s-a clătinat. Am fost sigur că roata va 
ceda cu totul, dar cumva ne-am continuat drumul. 

Mi-am îndemnat caii să încetinească. Eram acum la egalitate 
cu Apollo, iar Hefaistos venea tare din spate. Echipajele Ares şi 
Hermes rămâneau în urmă, rulând alături, în timp ce Clarisse 
lupta cu sabia contra suliţei lui Connor Stoll. 

Ştiam că dacă mai încasăm o lovitură în roată, ne vom 
răsturna. 

— Al meu eşti! a strigat conducătorul carului Apollo. 

Era un rezident în primul an. Nu-mi aminteam numele lui, dar 
era foarte încrezător în forţele proprii. 

— Da, sigur! i-a strigat Annabeth. 

Şi-a luat a doua suliță - o manevră riscantă, având în vedere 
că încă mai aveam de făcut o tură completă - şi a aruncat-o 
spre conducătorul carului Apollo. 

A ţintit perfect. Suliţei i-a crescut un vârf în momentul în care 
l-a lovit pe conducător în piept, facându-l să se lovească de 
coechipierul său şi azvârlindu-i din car cu un salt înapoi. Caii au 
simţit că hăţurile slăbesc şi au luat-o razna, îndreptându-se 
direct spre public. Rezidenţii s-au îngrămădit pentru a se pune la 
adăpost când caii au lovit colţul tribunelor, iar carul de aur s-a 
răsturnat. Caii au pornit în galop înapoi spre grajduri, trăgând 
după ei carul răsturnat. 

Am reuşit să terminăm cea de-a doua tură având carul întreg, 
în ciuda scârţâiturilor roții din dreapta. Am trecut linia de start şi 
am intrat cu viteză în tura finală. 

Osia scârţâia şi gemea. Pierdeam viteză din cauza roții 
nesigure, deşi caii răspundeau la toate comenzile mele, 
funcţionând ca o maşinărie bine unsă. 

Echipa lui Hefaistos continua să câştige teren. 

Beckendorf a rânjit şi a apăsat un buton de pe consola de 
comandă. Din partea din faţă a cailor săi mecanici au ieşit 
cabluri de oţel, care s-au prins de partea din spate a carului 
nostru. Carul nostru s-a cutremurat când sistemul de tracţiune 
al lui Beckendorf s-a pus în funcţiune - ne trăgea înapoi în timp 
ce pe Beckendorf îl propulsa în faţă. 

Annabeth a blestemat şi şi-a scos cuțitul. A dat să taie 


cablurile, dar erau prea groase. 

— Nu le pot tăia! a strigat. 

Carul lui Hefaistos era acum periculos de aproape, iar caii lor 
amenințau să ne calce în picioare. 

— Facem schimb! i-am spus lui Annabeth. Ţine tu hăţurile! 

— Dar... 

— Ai încredere în mine! 

S-a dus în faţă şi a apucat frâiele. M-am întors, străduindu-mă 
din răsputeri să-mi ţin echilibrul, şi am scos capacul lui 
Anaklusmos. 

Am lovit, şi cablurile s-au rupt ca nişte sforicele. N e-am 
înclinat în faţă, dar conducătorul lui Beckendorf tocmai îşi 
adusese carul în stânga noastră şi ne-a ajuns din urmă. 
Beckendorf şi-a scos sabia. A lovit spre Annabeth şi am parat. 

Ne apropiam de ultimul viraj. N-aveam cum să reuşim. Trebuia 
să scot din cursă carul lui Hefaistos şi să-l dau la o parte, dar 
trebuia s-o protejez şi pe Annabeth. Doar pentru că Beckendorf 
era un tip de treabă nu însemna că nu ne va trimite la infirmerie 
dacă lăsam garda jos. 

Eram la egalitate, iar Clarisse venea din spate, recuperând 
timpul pierdut. 

— Ne mai vedem, Percy! a strigat Beckendorf. lată un mic 
cadou de despărţire! 

A aruncat o pungă de piele în carul nostru. Aceasta s-a lipit de 
podea imediat şi a început să scoată fum verde. 

— Focul grecesc! a strigat Annabeth. 

Am înjurat. Auzisem poveşti despre ce poate face focul 
grecesc. Am apreciat că mai avem poate zece secunde înainte 
să explodeze. 

— Scapă de el! a strigat Annabeth, dar n-am reuşit. Carul lui 
Hefaistos era încă alături, aşteptând până în ultima secundă să 
se asigure că micul lor dar explodează. Eram ocupat să lupt cu 
Beckendorf. Dacă lăsam garda j os ca să mă ocup de focul 
grecesc, Annabeth ar fi fost rănită şi ne-am fi făcut praf oricum. 

Am încercat să îndepărtez cu piciorul săculeţul de piele, dar n- 
am putut. Era bine prins. 

Apoi mi-am adus aminte de ceas. 

Nu ştiam cum ne-ar putea ajuta, dar am reuşit să apăs 
butonul cronometrului. Instantaneu, ceasul a suferit o 
schimbare. S-a mărit, cadrul de metal s-a lărgit ca diafragma 


unui aparat foto de modă veche, şi o curea din piele mi s-a 
înfăşurat în jurul antebraţul până când am ajuns să ţin în mână 
un scut de război lat de un metru şi ceva, cu piele moale pe 
interior, din bronz lustruit în exterior, gravat cu nişte desene pe 
care n-am avut timp să le examinez. 

Tot ce ştiam era că Tyson se întrecuse pe sine. Am ridicat 
scutul şi sabia lui Beckendorf s-a lovit de el. Lama i s-a rupt. 

— Ce? a strigat. Cum... 

N-a apucat să mai spună altceva, pentru că l-am lovit în piept 
cu noul meu scut şi l-am azvârilit din carul lui, rostogolindu-l în 
praf. 

Eram gata s-o folosesc pe Anaklusmos împotriva 
conducătorului carului când Annabeth a strigat: 

— Percy! 

Focul grecesc scotea scântei. Am băgat vârful săbiei sub 
săculeţul de piele şi l-am folosit ca pe-o spatulă. Bomba de foc 
s-a desprins şi a zburat în carul lui Hefaistos, la picioarele 
conducătorului. Acesta a tresărit. 

In fracțiunea de secundă de care dispunea, a făcut alegerea 
corectă. A sărit din car, care s-a înclinat şi a explodat în flăcări 
verzi. Caii de metal păreau scurtcircuitaţi. S-au întors şi au tras 
resturile în flăcări spre Clarisse şi fraţii Stoll, care au trebuit să 
se dea la o parte ca să le evite. 

Annabeth a tras de hăţuri pentru ultimul viraj. M-am ţinut 
bine, convins că ne vom răsturna, dar ne-am redresat cumva şi 
am mânat caii peste linia de sosire. Mulțimea a izbucnit în 
aplauze. 

După ce carul s-a oprit, am fost înconjurați de prieteni. Au 
început să ne scandeze numele, dar Annabeth a strigat pentru a 
acoperi zgomotul: 

— Staţi aşa! Ascultaţi-mă! N-am fost doar noi! 

Mulțimea n-a vrut să facă linişte, dar Annabeth a izbutit să 
acopere zgomotul: 

— N-am fi reuşit fară o anumită persoană! Fără el, n-am fi 
putut câştiga această cursă, n-am fi obţinut Lâna şi nu l-am fi 
salvat pe Grover! îi datorăm vieţile lui Tyson... 

— Fratele meu! am spus, suficient de tare ca să audă toată 
lumea. Tyson, fratele meu mai mic. 

Tyson s-a înroşit. Mulțimea a aplaudat. Annabeth mi-a plasat 
un sărut pe obraz. Uralele au devenit şi mai puternice, dar n- 


aveam timp de gândire, deoarece întreaga cabană a Atenei ne- 
au ridicat pe mine şi pe Annabeth şi pe Tyson pe umeri şi ne-au 
dus la podium, unde Chiron aştepta pentru a oferi cununile de 
lauri. 


A Capitolul XX 
In care magia Lânii acţionează cu vârf şi îndesat 


A fost una din cele mai fericite după-amiezi petrecute în 
tabără, ceea ce dovedeşte că nu ştii niciodată când lumea ta 
este pe cale să fie zguduită din temelii. 

Grover a anunţat că-şi va petrece restul verii cu noi, înainte 
de-a relua căutarea lui Pan. Şefii săi din Consiliul Bătrânilor 
Copitaţi au fost atât de impresionați că nu fusese ucis şi că 
deschisese calea pentru viitorii căutători, încât îi acordaseră o 
permisie de două luni şi îi dăduseră un nai nou. Singura veste 
proastă: Grover insista să cânte la acest nai cât e după-amiaza 
de lungă, iar abilităţile sale muzicale nu se prea îmbunătăţiseră. 
A cântat „YMCA“ şi tufele de căpşuni au luat-o razna, 
înfăşurându-se jurul picioarelor noastre de parcă ar fi încercat să 
ne sugrume. Cred că nu le puteam învinovăţi. 

Grover mi-a spus că poate dizolva legătura empatică dintre 
noi, acum că eram faţă în faţă, dar i-am spus că aş păstra-o, 
dacă e de acord. 

A lăsat jos naiul şi s-a uitat la mine. 

— Dar... dacă o să am iar probleme, o să fii în pericol, Percy! 
Ai putea muri! 

— Dacă o să ai iar probleme, vreau să ştiu despre ele. Şi o să 
vin din nou să te ajut, G-Man. Nici nu concep altfel. 

El s-a înroşit, dar în cele din urmă a fost de acord să nu rupă 
legătura. A început iar să le cânte „YMCA“ căpşunilor şi n-aveam 
nevoie de o legătură empatică cu plantele ca să ştiu ce părere 
au. 

* 

Mai târziu, în timpul orei de tir cu arcul, Chiron m-a tras 
deoparte şi mi-a spus că îmi rezolvase problemele de la Colegiul 
Meriwether. Şcoala nu mă mai învinuia pentru distrugerea sălii 
de sport. Nu mai eram căutat de poliţie. 

— Cum ai reuşit? l-am întrebat. 


Ochii lui Chiron au scilipit. 

— Am sugerat doar că muritorii au văzut ceva diferit în acea 
zi - explozia unui cuptor, care n-a fost din vina ta. 

— Ai spus asta şi ei au crezut? 

— Am manipulat ceața. Intr-o zi, când vei fi pregătit, o să-ţi 
arăt cum se face. 

— Vrei să spui că... Mă pot întoarce la Meriwether la anul? 

Chiron a ridicat din sprâncene. 

— O, nu, te-au exmatriculat oricum. Directorul şcolii, domnul 
Bonsai, a spus că ai - cum s-a exprimat? — o karma 
neatrăgătoare, care submina aura educaţională a şcolii. Dar nu 
mai ai probleme cu legea, ceea ce a fost o uşurare pentru mama 
ta. O, şi că veni vorba de mama ta... 

Şi-a scos telefonul mobil din tolbă şi mi l-a întins. 

— E timpul s-o suni. 

* 

Partea cea mai rea a fost la început - aceea cu „Percy- 
Jackson-ce-ai-avut-în-cap-ai-idee-ce-îngrijorată-am-fost-să-te- 
furişezi-din-tabără-fără-permisiune-să-mergi-în-misiuni- 
periculoase-şi-să-mă-sperii-de-moarte“. 

Dar în cele din urmă s-a oprit să-şi tragă sufletul. 

— O, ce mai contează! Mă bucur că eşti bine. 

Asta-mi place la mama. Nu rămâne supărată. Încearcă, dar 
pur şi simplu nu e în firea ei. 

— Îmi pare rău, mamă, i-am spus. N-o să te mai sperii 
niciodată. 

— Nu-mi promite asta, Percy. Ştii foarte bine că o să fie din ce 
în ce mai rău. 

Încerca să pară relaxată, dar mi-am dat seama că e destul de 
afectată. 

Aş fi vrut să spun ceva ca s-o fac să se simtă mai bine, dar 
ştiam că are dreptate. Ca semizeu, urma să fac doar lucruri care 
s-o sperie. Şi, pe măsură ce înaintam în vârstă, pericolele 
deveneau mai mari... 

— Aş putea veni acasă o vreme, m-am oferit. 

— Nu, nu. Stai în tabără. Antrenează-te. Fă ceea ce trebuie să 
faci. Dar vei veni acasă pentru următorul an şcolar? 

— Da, sigur. Aăă, dacă mai există vreo şcoală care să mă 
accepte. 

— O, găsim noi ceva, dragule, a oftat mama. Un loc unde nu 


ne cunoaşte nimeni încă... 
* 

Cât despre Tyson, rezidenții l-au tratat ca pe un erou. Aş fi fost 
fericit să-l am drept coleg de cabană pentru totdeauna, dar în 
seara aceea, în timp ce stăteam pe o dună de nisip cu vedere 
spre estuarul Long Island Sound, a făcut un anunţ care m-a luat 
complet prin surprindere. 

— L-am visat pe tata noaptea trecută, a spus. Vrea să-l 
vizitez. 

M-am întrebat dacă glumeşte, dar Tyson chiar nu ştia să 
glumească. 

— Poseidon ţi-a trimis un mesaj în vis? 

Tyson a dat din cap. 

— Vrea să merg sub apă pentru restul verii. Să învăţ să lucrez 
la fierăria ciclopilor. A spus că e un stag... stagi... 

— Un stagiu? 

— Da. 

Am lăsat informaţia să se aşeze. Recunosc că eram puţin 
invidios. Pe mine nu mă invitase sub apă. Pe urmă mi-am dat 
seama... Tyson plecai Aşa, pur şi simplu? 

— Când pleci? am întrebat. 

— Acum. 

— Acum. Adică... acum, acum? 

— Acum. 

Am privit la valurile din Long Island Sound. Apa căpăta o 
nuanţă roşiatică în apus. 

— Mă bucur pentru tine, uriaşule, am reuşit să zic. 

Serios. 

— E greu să-mi părăsesc noul frate, mi-a spus cu un tremur în 
glas. Dar vreau să fac lucruri. Arme pentru tabără. Veţi avea 
nevoie de ele. 

Din păcate, ştiam că are dreptate. Lâna nu rezolvase toate 
problemele din tabără. Luke continua să strângă o armată la 
bordul Prințesei Andromeda. Cronos se refacea în sicriul său de 
aur. In cele din urmă, trebuia să-i înfruntăm. 

— Vei face cele mai bune arme din lume, i-am spus lui Tyson. 
Mi-am ridicat ceasul cu mândrie. Pun pariu că vor arăta şi cât e 
ceasul. 

Tyson a început să se smiorcăie. 

— Fraţii se ajută. 


— Tu eşti fratele meu, am spus. Nu există nicio îndoială. 

M-a bătut pe spate atât de tare, că era să mă răstoarne de pe 
duna de nisip. Apoi şi-a şters o lacrimă de pe obraz şi s-a ridicat, 
gata de plecare. 

— Foloseşte scutul cu cap. 

— Aşa o să fac, uriaşule! 

— O să-ţi salveze viaţa într-o bună zi. 

Felul în care a spus-o, siguranţa lui, m-a făcut să mă întreb 
dacă ochiul său de ciclop vedea în viitor. 

A coborât pe plajă şi a fluierat. Hipocampul Curcubeu s-a ivit 
dintre valuri. l-am privit pătrunzând împreună pe tărâmul lui 
Poseidon. 

După ce au plecat, m-am uitat la noul meu ceas de mână. Am 
apăsat butonul şi scutul s-a desfăcut complet. Erau imagini în 
stil antic grecesc, bătute în bronz - scene din aventurile noastre 
din cursul verii. Annabeth ucigând un jucător lestrigon de 
dodgeball, eu luptându-mă cu taurii de bronz pe Dealul 
Semizeilor, Tyson călărindu-l pe Curcubeu în drum spre Prinţesa 
Andromeda, C.S.S. Birmingham trăgând cu tunurile în Caribda. 
Mi-am trecut mâna peste o imagine cu Tyson luptând cu hidra în 
timp ce ţinea în mână o cutie cu Gogoşi Monstruoase. 

N-aveam cum să nu fiu trist. Ştiam că Tyson se va simţi de 
minune sub apele oceanului. Dar ştiam că-mi vor lipsi multe - 
fascinația Ivii pentru cai, felul în care putea să repare care sau 
să îndoaie bucăţi de fier cu mâinile goale sau să-i lege fedeleş 
pe ticăloşi. Ştiam că-mi va lipsi chiar şi sforăitul lui ca un 
cutremur, în patul de lângă mine, cât e noaptea de lungă. 

— Hei, Percy! 

M-am întors. 

Annabeth şi Grover stăteau pe duna de nisip. Cred că aveam 
nisip în ochi, pentru că clipeam foarte des. 

— Tyson..., le-am spus. A trebuit să... 

— Ştim, a zis încet Annabeth. Ne-a spus Chiron. 

— Fierăria ciclopilor, a zis Grover, cutremurându-se. Am auzit 
că mâncarea de la cantină e groaznică! Adică... nu au deloc 
enchiladas. 

Annabeth a întins mâna. 

— Haide, creier de alge. E vremea cinei. 

Ne-am întors împreună la pavilion să mâncăm - doar noi trei, 
ca pe vremuri. 


x 


În noaptea aceea s-a dezlănțuit o furtună care a ocolit, ca de 
obicei, Tabăra Semizeilor. Fulgerele brăzdau cerul, valurile se 
izbeau de țărm, dar nicio picătură de ploaie n-a căzut în vedea 
noastră. Eram protejaţi din nou datorită Lânii, în siguranţă în 
interiorul frontierelor noastre magice. 

Totuşi, continuam să am vise agitate. II auzeam pe Cronos 
luându-mă peste picior din adâncimile Tartarului: „Polifem şade 
orb în peştera lui, tinere erou, crezând că a câştigat o mare 
victorie. Şi tu te îmbeţi cu apă rece, la fel ca el? “ Râsul rece al 
Titanului răsuna în bez nă. 

Apoi, visul s-a schimbat. II urmăream pe Tyson pe fundul 
mării, la curtea lui Poseidon. Era o sală strălucitoare luminată în 
albastru şi cu podeaua pavată cu perle. Şi acolo, pe un tron de 
corali, stătea tatăl meu, îmbrăcat ca un simplu pescar, în 
pantaloni scurţi kaki şi cu un tricou decolorat. M-am uitat la faţa 
lui bronzată, la ochii săi verzi, şi el a rostit două cuvinte: „ŢINE- 
TE BINE! “ 

M-am trezit brusc. 

Cineva bătea la uşă. Grover a dat buzna fară să aştepte 
permisiunea mea. 

— Percy! s-a bâlbâit. Annabeth... pe deal... ea... 

Privirea lui îmi spunea că ceva nu e în regulă. Annabeth 
fusese de gardă în noaptea aceea, apărând Lâna. Dacă se 
întâmplase ceva... 

Am aruncat cuvertura şi am simţit că-mi îngheaţă sângele-n 
vine. Am aruncat nişte haine pe mine în timp ce Grover încerca 
să articuleze propoziţie completă, dar era prea şocat, fară suflu. 

— Stă întinsă pe jos... stă pur şi simplu întinsă pe jos... 

Am alergat afară şi am traversat curtea centrală, cu Grover pe 
urme. Tocmai se crăpa de ziuă, dar întreaga tabără părea să se 
agite. Veştile circulau. Se întâmplase ceva important. Câţiva 
rezidenţi se îndreptau deja spre deal - satiri, nimfe şi eroi, într- 
un amestec ciudat de armuri şi pijamale. 

Am auzit tropăit de copite şi Chiron a venit în galop din spate, 
cu o înfăţişare sumbră. 

— E adevărat? a întrebat Grover. 

Grover a reuşit doar să dea din cap, cu o expresie năucită. 

Am încercat să întreb ce se întâmplă, dar Chiron m-a apucat 
de braţ şi, fară niciun efort, m-a ridicat pe spatele lui. Impreună 


am luat cu asalt Dealul Semizeilor, unde începuse să se formeze 
o mică mulţime. 

Mă aşteptam să văd că Lâna lipseşte din pin, dar era încă 
acolo, strălucind în lumina zorilor. Izbucnise furtuna, iar cerul era 
roşu ca sângele. 

— Blestemat fie Stăpânul Titanilor! a spus Chiron. Ne-a păcălit 
din nou, a meii găsit o şansă de a controla profeția. 

— Ce vrei să spui? am întrebat. 

— Lâna, mi-a răspuns. Lâna a acţionat cu vârf şi îndesat. 

Continuam să galopăm şi toată lumea se dădea la o parte. 
Acolo, la rădăcina copacului, o fată zăcea inconştientă. O altă 
fată în armură grecească era îngenuncheată lângă ea. 

Sângele îmi vâjâia în urechi. Mi-era greu să gândesc. Fusese 
Annabeth atacată? Dar de ce era Lâna încă acolo? 

Copacul părea în regulă. Rana provocată de otravă - care se 
vindecase de la întoarcerea din misiunea noastră - era acum 
complet închisă. Pinul părea teafăr şi nevătămat, ca un copac 
nou-nouţ, hrănit de esenţa Lânii de Aur. 

— A vindecat copacul, a spus Chiron, cu vocea răguşită. ŞI 
otrava n-a fost singurul lucru pe care l-a curăţat. 

Apoi mi-am dat seama că nu Annabeth era cea care zăcea la 
pământ. Ea era cea în armură, care îngenunchease lângă fata 
inconştientă. Când Annabeth ne-a văzut, a alergat la Chiron. 

— A... ea... dintr-odată acolo... 

Ochii îi erau plini de lacrimi, dar tot nu înţelegeam. Eram prea 
speriat ca să-mi dau seama care-i treaba. Am sărit de pe spatele 
lui Chiron şi am alergat spre fata inconştientă. Chiron a spus: 

— Percy, aşteaptă! 

Am îngenuncheat lângă ea. Era un pic mai în vârstă ca mine, 
cu părul negru, scurt, şi pistrui pe nas. Avea constituţia unui 
alergător de cursă lungă, suplă şi puternică, şi purta haine care 
erau undeva între punk şi goth - tricou, blugi negri zdrenţuiţi şi o 
geacă de piele neagră, cu insigne cu o grămadă de trupe de 
care nu auzisem. 

Nu era o rezidentă. Nu ştiam să aparţină vreunei cabane. ŞI 
totuşi, aveam sentimentul ciudat că o mai văzusem cândva... 

— E adevărat, a spus Grover, gâfâind fiindcă urcase în fugă 
dealul. Nu-mi vine să cred... 

Nimeni altcineva nu s-a mai apropiat de fată. 

l-am pus mâna pe frunte. Pielea îi era rece, dar degetele m-au 


furnicat de parcă m-aş fi ars. 

— Are nevoie de nectar şi ambrozie, am spus. 

Era clar că era un semizeu, indiferent dacă era rezidentă sau 
nu. Îmi dădeam seama de la o simplă atingere. Nu înţelegeam 
de ce erau cu toţii atât de speriaţi. 

Am apucat-o de umeri şi am ridicat-o în fund, punându-i capul 
pe umărul meu. 

— Haideţi! le-am strigat celorlalţi. Ce-i cu voi, oameni buni? S- 
o ducem la Casa cea Mare. 

Nimeni n-a făcut niciun gest, nici măcar Chiron. Cu toţii 
păreau prea uluiţi. 

Apoi fata a suspinat. A tuşit şi şi-a deschis ochii. 

lrişii ei erau de un albastru uimitor - un albastru metalic, la fel 
ca bomboanele pe care mi le dădea mama la ocazii speciale. 

Fata m-a privit cu uimire, tremurând şi cu privirea rătăcită. 

— Cine... 

— Sunt Percy, am spus. Eşti în siguranţă acum. 

— Ce vis ciudat... 

— E în regulă. 

— Pe moarte. 

— Nu, am asigurat-o. Eşti bine. Cum te cheamă? Atunci mi-am 
dat seama. Chiar înainte s-o spună. Ochii albaştri ai fetei 
priveau într-ai mei şi am înţeles în ce constase misiunea cu Lâna 
de Aur. Otrăvirea copacului. Totul. Cronos făcuse asta pentru a 
mai introduce o piesă de şah în joc - încă o şansă de-a controla 
profeția. 

Până şi Chiron, Annabeth şi Grover, care ar fi trebuit să 
sărbătorească momentul, erau prea şocaţi cu privire la ce putea 
însemna asta în viitor. lar eu tineam în braţe pe cineva care era 
menit să fie cel mai bun prieten al meu sau, poate, cel mai mare 
duşman. 

— Sunt Thalia, a spus fata. Fiica lui Zeus.