Adalbert Von Chamisso — Extraordinara Poveste A Lui Peter Schlemihl

ADALBERT VON CHAMISSO 
EXTRAORDINARA POVESTE A LUI PETER SCHLEMIHL 


După o norocoasă călătorie pe mare, pentru mine însă foarte 
obositoare, am ajuns, în sfârşit, în port. De îndată ce am coborât 
pe uscat, mi-am luat micul meu calabalâc şi, făcându-mi loc prin 
mulţime, am intrat în prima casă în faţa căreia atârna o firmă. 
Am cerut o cameră; m-a condus la mansardă un servitor, care, 
mai întâi, m-a măsurat din cap până-n picioare. l-am cerut apă şi 
l-am rugat să-mi spună unde aş putea să-l găsesc pe domnul 
Thomas John. 


— În faţa Porții de Nord, prima vilă pe dreapta, o casă mare, 
nouă, cu plăci de marmură roşie Şi albă şi cu multe coloane. 


Bun. Era încă prea devreme. Mi-am dezlegat bocceaua, am scos 
redingota neagră de curând întoarsă, m-am îmbrăcat cu hainele 
cele mai bune; am scos scrisoarea de recomandaţie şi am pornit 
să-l găsesc pe omul care, după modestele mele nădejdi, avea 
să-mi fie de mare folos. 


După ce am urcat toată Strada de Nord şi am ajuns la Poartă, 
am zărit îndată coloanele casei strălucind printre frunzele 
copacilor. Aşadar aici locuieşte, mi-am zis eu. Mi-am lustruit 
pantofii cu batista, mi-am îndreptat cravata la gât şi zicând un 
Doamne-ajută, am tras clopoţelul. Uşa se deschise. Pe coridor, 
trebui să mă supun unui interogatoriu; portarul binevoi să mă 
anunţe şi avui cinstea să fiu poftit în parc, unde domnul John se 
plimba întovărăşit de o mică societate. L-am recunoscut imediat 
după înfăţişarea sa mândră şi mulţumită de sine. M-a primit 
foarte bine, cum primeşte orice bogătaş pe o biată haimana, s-a 


întors îndată spre mine şi fără a-şi părăsi societatea, mi-a luat 
scrisoarea. 


— Da, da, e din partea fratelui meu, spuse el. De multă vreme n- 
am mai primit veşti de la el. E sănătos, nu-i aşa? Şi adresându- 
se celorlalţi, fără a mai aştepta răspunsul meu, arătă cu 
scrisoarea spre colină: Acolo am de gând să construiesc noua 
clădire. 


Apoi rupse sigiliul, fără a-şi întrerupe convorbirea care alunecă 
asupra bogăției. 


— Cine nu posedă măcar un milion - adăugă el - acela este, să- 
mi fie cu iertăciune, un ticălos! 


— Vai, cât este de adevărat! Am strigat eu, biruit de emoție. 
Cred că vorbele mele i-au plăcut. Mi-a surâs, zicând: 


— Rămâi aici, dragă prietene; poate că mai târziu voi găsi vreme 
să-ţi spun ce părere am în privinţa asta; arătă spre scrisoarea pe 
care o vâri în buzunar, apoi se întoarse către ceilalţi. 


Oferi braţul unei tinere doamne; ceilalţi bărbaţi făcură la fel 
alegându-şi însoţitoarea care le plăcea. Şi astfel perechile se 
îndreptară înspre o colină cu trandafiri înfloriţi. 


M-am luat după ei, fără să stingheresc pe cineva, căci nimeni nu 
se sinchisea de mine. Mica societate era foarte bine dispusă: se 
flirta, se râdea, se discuta din când în când cu seriozitate despre 
lucruri frivole, iar alteori cu uşurinţă despre lucruri importante, 
se făceau glume pe seama prietenilor absenţi şi a situaţiei lor. 
Eram cu totul străin, pentru a pricepe prea multe din cele spuse; 
şi prea amărât, pentru a dezlega înţelesul unor asemenea 
şarade. 


lată-ne la boschetul de trandafiri. Frumoasa Fany - care, după 
cât se părea, era eroina zilei 


— Vrând să rupă o creangă înflorită, se înţepă într-un spin şi, ca 
şi cum ar fi ţâşnit din trandafirii întunecaţi, o picătură de purpură 


apăru pe mâna ei delicată. Această întâmplare puse în mişcare 
întreaga societate. Era nevoie de un plasture englezesc. Un 
bătrânel uscăţiv, înalt şi liniştit, care se afla lângă mine, dar pe 
care nu-l observasem încă, vâri mâna în buzunarul îngust de la 
piept al hainei sale de tafta gri, croită după vechea modă 
franţuzească, scoase un portofel mic, îl deschise şi oferi 
doamnei, cu o plecăciune umilă, ceea ce dorise. Aceasta îl primi 
fără să-i dea nici o atenţie şi fără să-i mulţumească; rana fu 
bandajată şi continuarăm să urcăm colina de pe care se putea 
zări atât labirintul înverzit al parcului cât şi nemărginita 
perspectivă a oceanului. 


Priveliştea era într-adevăr minunată şi înălţătoare. La orizont, 
între talazurile întunecoase ale oceanului şi albastrul cerului, 
apăru un punct strălucitor. 


— O lunetă! Strigă domnul John şi, înainte ca servitorii să se 
poată pune în mişcare la chemarea stăpânului, bătrânelul cărunt 
îşi vâri mâna în buzunarul hainei, scoase o lunetă Dollond, pe 
care, cu o plecăciune plină de respect, o întinse domnului John. 
Acesta o puse imediat la ochi şi dădu de ştire societăţii că este 
vaporul care plecase în ajun şi care acum era reţinut în rada 
portului din pricina vântului potrivnic. Luneta trecu din mână în 
mână, dar nu se mai întoarse la proprietarul ei; iar eu priveam 
plin de mirare la bărbatul acela ciudat şi nu mă puteam dumiri 
cum de încăpuse un instrument atât de mare în buzunarul lui 
atât de mic; niciunul dintre oaspeţi, însă, nu părea să observe 
acest fapt, şi nimeni nu se mai ocupa de bătrânelul uscăţiv, 
după cum nu se ocupa de mine. 


S-au servit răcoritoare şi fructe dintre cele mai rare, în vasele 
cele mai scumpe. Domnul John făcea el însuşi onorurile casei cu 
o graţie sprintenă şi, pentru a doua oară, îmi adresă cuvântul: 


— Hai tinere, mănâncă, de aşa ceva n-ai avut parte pe vapor! 


Am făcut o plecăciune; el însă nici n-a observat-o, căci începuse 
numaidecât să vorbească cu altcineva. 


Oaspeţii s-ar fi odihnit cu plăcere pe pajiştea de pe coasta 
colinei, de unde priveliştea se desfăşura în faţa ochilor, dar se 
temeau că pământul e umed. 


— Ce minunat ar fi - spuse cineva - dacă am putea aşterne aici 
nişte covoare turceşti. 


Dorinţa nici nu fusese încă bine exprimată că bătrânelul în haina 
cenuşie şi vârâse mâna în buzunar şi cu o expresie modestă, ba 
chiar smerită, îşi dădea osteneala să scoată din el un covor 
turcesc ţesut cu fir de aur. Servitorii se repeziră să-l ia, ca şi cum 
ar fi fost cel mai firesc lucru, şi-l întinseră pe locul dorit. Oaspeţii 
se aşezară pe el, fără prea multă ceremonie; eu însă mă uitam 
surprins când la bătrânel, când la buzunar, când la covorul care 
avea peste douăzeci de paşi lungime şi zece lăţime şi mă frecam 
la ochi neştiind ce să cred, mai ales că nimeni nu găsea nimic 
neobişnuit în toate astea. 


Aş fi fost tare bucuros să primesc unele lămuriri despre omul 
acesta, să aflu cine e, dar nu ştiam cui să mă adresez, căci mă 
temeam mai mult de domnii servitori decât de domnii serviţi. 


Mi-am luat, totuşi, inima în dinţi şi m-am apropiat de un tânăr 
care stătuse mai retras şi care îmi părea mai puţin arătos decât 
ceilalţi. L-am rugat pe şoptite să-mi spună cine este omul acela 
serviabil, în haine gri. 


— Acesta, care arată ca un capăt de aţă scăpată din ac? 
— Da, care stă singur. 


— Nu-l cunosc, mi-a răspuns el, şi am avut impresia că, pentru a 
evita o conversaţie mai lungă cu mine, s-a întors şi a început să 
vorbească cu altcineva despre lucruri fără nici o importanţă. 


Soarele începuse să strălucească mai tare, devenind supărător 
pentru doamne. Frumoasa Fany se adresă leneşă, în treacăt, 
omului în gri, căruia, după câte ştiu, nu-i vorbise nimeni până în 
clipa aceea şi-l întrebă dacă nu cumva avea la el, din 
întâmplare, un cort? El răspunse cu o plecăciune atât de adâncă, 


ca şi cum i s-ar fi făcut o onoare cu totul nemeritată şi, vârând 
mâna în buzunar, îl văzui cum scoate pânză, pari, sfori, cârlige, 
în fine, tot ce trebuie pentru un cort minunat. Tinerii dădură o 
mână de ajutor, cortul fu întins, acoperind întreaga suprafaţă a 
covorului, şi nimeni nu găsea nimic extraordinar în toate 
acestea. 


Nu prea mă simţeam în largul meu, ba chiar începuse să mă 
cuprindă spaima, mai ales când, la o nouă rugăminte exprimată 
în preajmă-i, l-am văzut pe bătrân scoțând din buzunar trei cai 
de călărie! Repet: trei cai, mari, negri şi cu şaua pe ei! 
Închipuieşte-ţi! Trei cai înşeuaţi, din acelaşi buzunar din care 
apăruse un portofel, o lunetă, un covor lung de douăzeci şi lat de 
zece paşi şi un cort de aceeaşi mărime, cu stâlpii şi toate cele de 
trebuinţă! Dacă n-aş putea jura că l-am văzut chiar eu cu ochii 
mei, desigur că nu m-ai crede. 


Oricât de încurcat şi de smerit părea să fie omul acela, oricât era 
de nebăgat în seamă, totuşi faţa lui palidă, de la care nu-mi 
puteam lua ochii, începuse să mă îngrozească în aşa măsură 
încât nu mai eram în stare s-o privesc. 


M-am hotărât să mă retrag nebăgat în seamă, lucru care mi se 
părea destul de uşor, ţinând seama de rolul neînsemnat pe care- 
| jucam. Voiam să mă întorc în oraş şi să viu într-o altă zi să-mi 
încerc norocul la domnul John şi, dacă nu m-ar fi părăsit curajul, 
chiar să întreb despre omul straniu, îmbrăcat în gri. Numai de-aş 
avea norocul să scap! 


Tocmai izbutisem să mă strecor pe lângă boschetul de trandafiri, 
în jos, spre vale, şi mă aflam pe o pajişte neîmprejmuită când, 
de teamă de a nu fi văzut călcând iarba, mi-am aruncat privirea 
în jur. Închipuieşte-ţi spaima care m-a cuprins când l-am zărit 
îndărătul meu pe omul în gri care se apropia de mine. Îşi scoase 
îndată pălăria şi făcu o plecăciune adâncă, aşa cum nimeni nu- 
mi mai făcuse până atunci. Era în afară de orice îndoială că omul 
dorea să-mi vorbească şi eu nu puteam să-l împiedic, dacă nu 
voiam să par lipsit de educaţie. M-am descoperit şi eu, am făcut 
o plecăciune şi am rămas aşa, cu capul gol în soare şi încremenit 
de parcă aş fi prins rădăcini. Îl priveam ţintă, înspăimântat ca o 


pasăre fascinată de un şarpe. El însuşi părea stingherit; nu-şi 
ridica privirea din pământ, mă mai salută de câteva ori, se 
apropie şi îmi vorbi cu o voce înceată, nesigură, ca un cerşetor: 


— Rog pe domnul să-mi ierte îndrăzneala că îmi permit să-i 
vorbesc în modul acesta neobişnuit. Aş vrea să vă fac o 
rugăminte. Ingăduiţi-mi, vă rog... 


— Pentru numele lui Dumnezeu, domnul meu! lzbucnii eu, ce 
pot face eu pentru un om care... 


Şovăiam amândoi şi mi se pare că ne înroşiserăm. După o clipă 
de tăcere, el reluă: 


— În scurtul timp cât am avut norocul să mă aflu în preajma 
domniei voastre, am putut admira de câteva ori, îngăduiţi-mi să 
vă declar, domnul meu, prea frumoasa umbră pe care o aruncaţi 
în lumina soarelui cu un nobil dispreţ vădit - această superbă 
umbră care se găseşte aici, la picioarele domniei voastre. lertaţi- 
mi, vă rog, propunerea oarecum îndrăzneață. Oare nu aţi fi 
dispus să-mi cedaţi umbra? 


Omul în gri tăcu, iar eu simţeam cum îmi vâjâie capul. Ce 
trebuie să cred despre cererea aceasta atât de stranie, de a mi 
se cumpăra umbra? Trebuie să fie nebun, mi-am spus eu; şi, pe 
un ton blajin, care se potrivea întru totul cu glasul său smerit, i- 
am răspuns: 


— Ei bine! Bunul meu prieten, oare nu vă este de ajuns propria 
dumneavoastră umbră? Târgul pe care mi-l propuneţi mi se pare 
foarte straniu. 


El mă întrerupse imediat: 


— Am în buzunar unele lucruri ce nu vor părea tocmai fără 
valoare în ochii domniei voastre; pentru această nepreţuită 
umbră, nu m-aş da în lături de la suma cea mai ridicată. 


Mi-am amintit de buzunarul lui şi am simţit că mă trec fiorii. Nu 
înţelegeam cum de-am putut să-l numesc prieten! l-am vorbit 


din nou şi am încercat, pe cât mi-a fost în putinţă, să-mi repar 
greşeala printr-o politeţe desăvârşită. 


— Dar, domnul meu, vă rog să iertaţi pe prea supusul 
dumneavoastră servitor; însă nu prea înţeleg ce vreţi să spuneţi: 
cum e posibil ca umbra mea... 


El mă întrerupse: 


— Vă cer numai încuviințarea de-a ridica chiar acum această 
nobilă umbră, ca s-o iau cu mine; cum voi face, aceasta este 
treaba mea. În schimb, ca dovadă a recunoştinţei pe care v-o 
port, las la aprecierea domniei voastre să alegeţi ce doriţi din 
micile comori pe care le port în buzunar: iarba fiarelor, rădăcină 
de mătrăgună, bănuţul fermecat, talerul hotilor, faţa de masă a 
pajului Roland, un pitic năzdrăvan, toate la preţul la care vă 
place; totuşi, cred că acestea nu-nseamnă nimic pentru domnia 
voastră: luaţi mai bine pălăria lui Fortunatus 1 refăcută de 
curând şi pentru totdeauna, sau, uite, punga lui care nu se 
goleşte niciodată. 


— Punga lui Fortunatus? Îi luai eu vorba din gură, căci oricât de 
mare mi-ar fi fost frica, el izbutise să mă ameţească cu un singur 
cuvânt. 


Simţeam cum se învârteşte pământul cu mine şi vedeam în faţa 
ochilor numai ducați de aur. 


Nota 1. Erou dintr-o carte populară germană din secolul al XV- 
lea, posesor al unei pungi din care aurul nu se isprăvea 
niciodată. Povestea spune că aurul acesta nu a adus decât 
nenorocire lui Fortunatus. 


— Rog pe domnul să binevoiască a aprecia şi controla acest 
săculeţ. 


Băgă mâna în buzunar şi scoase o pungă măricică, din piele tare 
de Cordoba, legată cu două şireturi de piele, pe care mi-o 
înmână. O luai şi scosei zece monede de aur; apoi alte zece şi 
încă zece; îi apucai mâna repede: 


— Fie! Încheiem târgul; îmi daţi punga şi vă dau umbra. 


Bătu palma cu mine, îngenunche fără zăbavă în faţa mea şi-l 
văzui cum, încet, cu o îndemânare demnă de admirat, desprinse 
umbra de pe iarbă, cât era de lungă, o ridică, o înfăşură şi în fine 
o băgă în buzunar. 


Se sculă, îmi făcu o nouă plecăciune şi porni spre boschetul de 
trandafiri. Avui impresia că râdea în barbă. Eu însă strângeam 
tare punga în mână; de jur împrejur pământul strălucea în soare, 
dar eu încă nu reuşeam să-mi vin în fire. 


Mi-am revenit în cele din urmă şi m-am grăbit să părăsesc locul 
acela de unde nu mai aveam ce nădăjdui. Mai întâi mi-am 
umplut buzunarele cu aur, apoi mi-am legat bine punga de gât şi 
am vârât-o în sân. Am ieşit neobservat din parc, m-am îndreptat 
spre şosea şi am luat-o pe drumul care ducea spre oraş. Cum 
mergeam aşa dus pe gânduri, apropiindu-mă de poarta oraşului, 
am auzit deodată pe cineva strigând în urma mea: 

— Domnişorule! Hei, domnişorule! Ascultă! 

M-am uitat înapoi, era o bătrânică: 

— Domnule, fiţi atent; v-aţi pierdut umbra. 


— Mulţumesc, mătuşico! l-am spus eu şi i-am aruncat o monedă 
de aur pentru sfatul ei bun; apoi am luat-o pe sub pomi. 


La poarta oraşului, am auzit fără voie un paznic care zicea: 
— Unde şi-o fi lăsat domnul acesta umbra? 

Şi, îndată după aceea, nişte femei exclamară: 

— Sfântă Fecioară! Bietul om nu are umbră! 


Toate acestea începeau să mă supere şi mă feream cu grijă să 
mai trec pe la soare. Dar lucrul acesta nu se putea face 


pretutindeni. De pildă, pe Breites Strasse, unde am ajuns în 
curând şi am încercat să traversez, spre ghinionul meu, tocmai 
în vremea când ieşeau copiii de la şcoală. 


Un blestemat de ştrengar cocoşat - parcă îl văd Şi acum - a 
observat imediat că-mi lipseşte umbra. Ţipând cât îl ţinea gura, 
mă arăta la toţi copiii, care au şi început să-şi bată joc de mine, 
aruncând cu bulgări şi strigând: 


— Oamenii cumsecade obişnuiesc să-şi ia umbra cu ei când 
merg prin soare! 


Pentru a scăpa de ei, le-am aruncat aur cu amândouă mâinile şi 
am sărit într-o trăsură pe care mi-o aduseseră nişte oameni 
miloşi. 


Îndată ce m-am văzut singur, am început să plâng amar. Trebuia 
să presimt asta: dacă în lumea noastră aurul este mai puternic 
decât virtutea şi meritul, cu atât mai vârtos, chiar mai mult 
decât aurul, trebuia să valoreze umbra; şi aşa cum înainte îmi 
sacrificasem averea pentru conştiinţă, acum îmi sacrificasem 
umbra numai pentru bani. Ce mai puteam, ce-mi mai era hărăzit 
pe pământul acesta? 


Eram încă foarte tulburat, când trăsura se opri în faţa vechiului 
han. Mă îngrozeam numai la gândul că trebuie să urc din nou în 
odaia aceea mizerabilă, de la mansardă. Am rugat, deci, să mi 
se aducă lucrurile jos şi am luat în primire, cu dispreţ, bagajul 
meu sărăcăcios. Am împărţit câteva monede de aur şi am 
poruncit să fiu condus la cel mai elegant hotel. Clădirea era 
aşezată cu faţa spre nord, aşa că nu mai trebuia să mă tem de 
soare. l-am dat birjarului aur, am cerut cele mai bune camere şi 
m-am încuiat imediat înlăuntru. 


Şi-atunci, ce crezi că am făcut? Ah! Dragul meu Chamisso, 
această mărturisire, chiar faţă de tine, mă face să roşesc. Am 
scos din sân punga aceea blestemată şi, cu un fel de furie care 
creştea în sufletul meu asemenea unui incendiu hrănindu-se din 
sine însuşi, am răsturnat din ea aur, tot mai mult aur, 
împrăştiindu-l pe podea, călcându-l în picioare şi făcându-l să 


zornăie şi aruncând grămadă peste grămadă din metalul acesta 
blestemat, desfătându-mi biata mea inimă cu luciul şi sunetul lui 
până ce, sleit, am căzut eu însumi peste movila de aur, 
scormonindu-l cu unghiile, tăvălindu-mă pe el. 


Astfel, trecu ziua şi seara. Nu am deschis nici o clipă uşa şi 
noaptea m-a găsit zăcând pe aur. 


Apoi, m-a biruit somnul. 


Te-am visat; se făcea că stăteam după uşa cu geamuri din 
odăiţa ta şi te vedeam la masa de lucru, lângă un schelet şi un 
mănunchi de plante uscate. În faţa ta se aflau deschise volumele 
lui Haller, Humboldt şi Linnel iar pe canapea se afla un volum 
de Goethe şi Inelul fermecat2. Mă uitam îndelung la tine, la 
fiecare obiect din cameră, apoi din nou la tine, însă tu nici nu te 
mişcai, nici nu respirai. Erai mort. 


M-am trezit. Părea să fie încă foarte devreme. 


Ceasul meu stătuse. Eram ca zdrobit şi pe deasupra însetat şi 
flămând; de dimineaţa trecută nu mai mâncasem nimic. Am dat 
La o parte, cu indignare şi dezgust, aurul acela cu care mai 
înainte îmi mângâiasem sufletul bolnav, iar acum, necăjit, nu 
mai ştiam ce să fac cu el. Nu putea să rămână aşa, pe podea. 
Am încercat să-l bag înapoi în pungă - zadarnic. Niciuna din 
ferestrele mele nu dădea înspre mare. M-am hotărât deci să-l 
strâng, ostenind şi chinuindu-mă şi să-l duc într-o odaie 
alăturată, unde l-am băgat într-un dulap. Mi-am păstrat doar 
câţiva pumni de monede. După aceea, m-am târât epuizat până 
la un fotoliu şi am aşteptat ca lumea să înceapă să se mişte prin 
hotel. Îndată ce mi-a fost posibil am cerut de mâncare şi l-am 
chemat pe hotelier. 


Am discutat cu el despre aranjarea viitoarei mele locuinţe. Mi-a 
recomandat, pentru serviciul meu personal, pe un anume 
Bendel, care mă câştigă imediat prin expresia feţei sale de om 
credincios şi destoinic. Acesta a fost omul al cărui devotament 
m-a mângâiat de-a lungul unei vieţi mizerabile şi care m-a ajutat 
să-mi suport soarta nemiloasă. Mi-am petrecut toată ziua în 


cameră discutând cu servitori fără stăpân, cu cizmari, cu croitori 
şi cu negustori. Mi-am aranjat casa cumpărând îndeosebi foarte 
multe lucruri de valoare şi pietre scumpe, numai ca să pot scăpa 
întrucâtva de mormanul de aur. 


Mi se părea însă că grămada nu voia să scadă deloc. 


Cât priveşte starea mea sufletească, în tot acest timp, mă 
zbăteam în cele mai groaznice îndoieli. Nu îndrăzneam să fac un 
pas dincolo de uşă, iar seara aprindeam în salon patruzeci de 
lumânări de teama de a nu rămâne pe întuneric, îmi aminteam 
de cumplita întâmplare cu şcolarii. M-am hotărât, cu toate că 
pentru aşa ceva îmi trebuia mult curaj, să mai încerc încă o dată 
opinia publică. Erau tocmai nişte nopţi cu lună plină. Într-o 
seară, târziu, mi-am aruncat pe umeri o pelerină largă, mi-am 
tras pălăria pe ochi şi m-am furişat afară din casă, tremurând ca 
un răufăcător. Abia într-un loc îndepărtat, am ieşit întâia oară 
din umbra caselor, la adăpostul cărora mă strecurasem, în 
lumina lunii, dornic să-mi aflu soarta din gura trecătorilor. 


Cruţă-mi, dragă prietene, durerea de a-ţi povesti cele ce am fost 
silit să îndur. Femeile îmi arătau adesea toată mila pe care le-o 
inspiram şi care-mi zdrobea sufletul la fel ca şi batjocura 
tinerilor, sau disprețul trufaş al bărbaţilor - mai ales al celor 
graşi şi pântecoşi, care aruncau în urma lor o umbră enormă. Un 
înger de fată, care se plimba sfioasă în tovărăşia părinţilor, fără 
să-şi ridice privirea, şi-a îndreptat întâmplător spre mine ochii ei 
strălucitori; am văzut cum a tresărit, observând că nu am 
umbră, cum şi-a acoperit faţa ei frumoasă cu voalul, a lăsat 
capul în jos şi a trecut mai departe, fără să scoată nici un 
cuvânt. 


N-am mai putut îndura. Am izbucnit într-un plâns amar şi, 
clătinându-mă, m-am retras din nou în întuneric, cu inima 
zdrobită. Am fost silit să mă sprijin de ziduri pentru a-mi 
continua drumul şi astfel, cu paşi şovăitori, am ajuns acasă într- 
un târziu. 


În noaptea aceea n-am putut dormi. A doua zi, prima mea grijă a 
fost să-l caut pe omul cu haina gri. Poate reuşeam să-l regăsesc 


şi ce fericit aş fi fost dacă şi el ar fi regretat ca şi mine târgul 
nebunesc pe care-l făcuserăm. L-am chemat pe Bendel: mi se 
părea că e destul de priceput şi că ştie foarte bine să se 
descurce, i-am descris exact omul în a cărui stăpânire se afla 
comoara fără de care viaţa mea n-ar fi fost decât un chin. l-am 
spus ziua şi locul unde l-am văzut, i-am descris pe toţi cei care 
au fost de faţă, adăugând pe deasupra şi amănuntul acesta: să 
se intereseze exact de o lunetă, sistem Dollond, de un covor 
turcesc ţesut cu fire de aur, de un cort şi, în fine, de o pereche 
de cai negri de călărie, lucruri a căror poveste - fără a-i preciza 
în ce chip - era strâns legată de omul enigmatic, nebăgat în 
seamă de nimeni, dar a cărui apariţie îmi distrusese liniştea şi 
fericirea. 


Îndată ce am terminat de vorbit, am scos atât de mult aur încât 
abia-l puteam duce, punând pe deasupra pietre preţioase şi 
bijuterii de o valoare şi mai mare. 


— Bendel - i-am spus eu - toate acestea netezesc multe drumuri 
şi înlătură piedici ce par de netrecut. Nu te zgârci după cum nici 
eu nu mă zgârcesc, du-te şi dacă vrei să-l bucuri pe stăpânul 
tău, întoarce-te cu o veste bună; e singura sa nădejde. 


Bendel plecă. Într-un târziu se întoarse trist. 


Niciunul din servitorii domnului John, nici un musafir - stătuse de 
vorbă cu toţi - nu-şi puteau aminti de omul cu haina cenuşie. 
Luneta cea nouă se afla acolo, dar nimeni nu ştia de unde 
răsărise; cortul şi covorul se găseau încă întinse şi aranjate pe 
aceeaşi colină; servitorii lăudau bogăţia stăpânului lor, dar 
niciunul nu ştia de unde fuseseră aduse aceste lucruri preţioase 
şi noi. Stăpânul însuşi se bucura de ele şi nu se sinchisea că nu 
ştie de unde le are; caii se aflau în grajdurile domnişorilor care-i 
călăriseră, iar aceştia lăudau generozitatea domnului John, care 
li-i dăruise chiar în ziua aceea. 


Aceasta era tot ce reieşea din povestirea amănunţită a lui 
Bendel, al cărui zel şi pricepere merita multă laudă, deşi 
rezultatul nu era cel dorit. L-am concediat amărât, rugându-l să 
mă lase singur. 


— Am spus stăpânului meu - începu el din nou - tot ce am aflat 
în chestiunea care îl interesează atât de mult. Îmi mai rămâne 
să vă transmit cele ce mi-a spus azi-dimineaţă cineva, pe care l- 
am întâlnit chiar în faţa uşii, pe când plecam în cercetarea care 
s-a sfârşit într-un chip atât de nenorocos. lată chiar cuvintele pe 
care mi le-a comunicat necunoscutul: „Spune-i domnului Peter 
Schlemihl că n-o să mai aibă ocazia să mă vadă pe aici, 
deoarece am de gând să plec într-o călătorie pe mare şi un vânt 
prielnic îmi spune că e tocmai timpul să mă îndrept spre port. 
Dar, exact de astăzi într-un an, voi avea din nou onoarea să mă 
prezint la domnia sa, pentru a-i face o altă propunere, poate mai 
avantajoasă. Salută-l respectuos din partea mea şi asigură.-l, te 
rog, de întreaga mea recunoştinţă!” L-am întrebat cine este, 
însă el mi-a răspuns că dumneavoastră îl cunoaşteţi foarte bine. 


— Cum arăta acest om necunoscut? Am întrebat eu ca lovit de o 
presimţire. 


Şi Bendel mi l-a descris pe omul cu haina cenuşie, din cap până- 
n picioare, fără să scape nici un amănunt - adică exact aşa cum 
o spusese el însuşi mai înainte, vorbind de omul pe care-l căuta. 


— Nenorocitule! l-am strigat eu frângându-mi mâinile. Era chiar 
el! 


Abia atunci se lumină mintea lui Bendel. 


— Da, da, el era... El era, desigur! Zise Bendel îngrozit, şi eu, 
orbul, eu, prostul, nu l-am recunoscut, nu l-am recunoscut spre 
nenorocirea stăpânului meu! 


Izbucni într-un plâns sfâşietor, aruncându-şi învinuirile cele mai 
grele şi desperarea lui îmi umplu sufletul de milă. ÎI liniştii, 
asigurându-l că nu puneam deloc la îndoială buna lui credinţă, 
apoi îl trimisei în port pentru a da cumva de urmele acestui om 
misterios. 


Dar chiar în dimineaţa aceea, câteva vapoare, reţinute în port de 
vânturi neprielnice, plecaseră în mai multe direcţii, spre diferite 


ţărmuri îndepărtate şi omul misterios dispăruse fără urmă, ca o 
umbră. 


La ce i-ar putea folosi aripile celui ferecat în lanţuri grele? Dacă 
le-ar avea, desperarea lui nu ar mai avea margini! 


Zăceam ca Faffner3 lângă comoara lui, departe de orice 
mângâiere omenească, nenorocit în mijlocul bogățiilor pe care 
nu le mai doream, ci pe care le blestemam, deoarece din cauza 
lor mă vedeam înstrăinat de tot ce e viaţă omenească. Păstrând 
numai pentru mine tristul meu secret, mă temeam şi de ultimul 
dintre servitorii mei, pe care aveam tot dreptul să-l invidiez: el 
avea o umbră, el putea să umble prin soare. 


Mă tânguiam singur în odăile mele, ziua şi noaptea, şi mâhnirea 
îmi rodea sufletul. 


Un singur om se topea de întristare sub ochii mei: credinciosul 
Bendel; nu contenea să se chinuie, făcându-şi învinuirea că ar fi 
înşelat  buna-credinţă a stăpânului său, pentru că nu 
recunoscuse pe omul după care fusese trimis şi care era în 
strânsă legătură cu tristul meu destin. Dar eu nu-l învinuiam. Eu 
recunoşteam numai în toată această întâmplare, puterea 
fabuloasă a necunoscutului. 


Pentru a nu lăsa nimic neîncercat, l-am trimis într-o bună zi pe 
Bendel cu un inel al cărui briliant preţuia nespus de mult, la cel 
mai renumit pictor din oraş, rugându-l să mă viziteze. Acesta 
veni, eu îndepărtai servitorii, încuiai uşile, mă aşezai lângă el şi, 
după ce-i lăudai arta, ajunsei cu strângere de inimă la dorinţa 
mea, după ce mai întâi îi cerusem să-mi făgăduiască cea mai 
deplină discreţie. 


— Domnule profesor, aţi putea să pictaţi o umbră falsă unui om 
care, printr-o întâmplare nefericită, şi-a pierdut umbra? 


— O umbră pe un fond luminos? 


— Da, asta aş dori. 


— Dar - mă iscodi el mai departe - prin ce întâmplare, prin ce 
neatenţie şi-a putut pierde umbra? 


— Nu are nici o importanţă cum s-au petrecut lucrurile. Totuşi - 
începui eu să mint cu neruşinare - vă voi spune că, în Rusia, 
unde acest om a făcut o călătorie iarna trecută, i s-a întâmplat 
că pe un ger năprasnic i-a îngheţat umbra pe pământ atât de 
straşnic încât n-a mai putut-o dezlipi. 


— Umbra falsă pe care aş putea-o picta pentru dânsul - 
răspunse profesorul - ar putea să se piardă din nou, la cea mai 
mică mişcare, şi aceasta cu atât mai mult cu cât omul acela n-a 
fost în stare să-şi păstreze nici măcar propria-i umbră cu care s- 
a născut, după cum reiese din cele povestite de dumneavoastră. 
Cine nu are umbră să nu meargă pe la soare. Acesta este cel 
mai cuminte şi cel mai sigur lucru ce-i rămâne de făcut! 


Pictorul se sculă şi plecă, aruncându-mi o privire sfredelitoare, 
pe care n-am fost în stare să i-o susţin. Căzui din nou pe scaun, 
şi-mi ascunsei faţa în mâini. 


Aşa m-a găsit Bendel când a intrat în cameră. Văzând durerea 
stăpânului său, a vrut să se retragă încet, respectuos. Am ridicat 
privirea şi copleşit de mâhnire am simţit nevoia să i-o 
împărtăşesc şi lui. 


— Bendel - am strigat eu - Bendel, tu, singurul om care-mi vede 
şi-mi respectă durerea, fără să vrea să-i afle cauza; singurul om 
care-mi împărtăşeşte suferinţa şi mă slujeşte cu credinţă; vino 
lângă mine, Bendel, şi rămâi cel mai bun prieten al meu. Nu ți- 
am ascuns comorile mele şi nu vreau să-ţi ascund nici suferinţa 
mea. Bendel, nu mă părăsi. Bendel, mă vezi bogat, darnic şi bun 
şi îţi închipui că lumea ar trebui să se prosterneze în faţa mea, 
şi, cu toate acestea, mă vezi fugind şi ascunzându-mă de ea. 
Bendel, lumea m-a judecat aspru şi m-a gonit şi poate că tu 
însuţi îţi vei întoarce faţa de la mine când vei afla îngrozitorul 
meu secret. Bendel, sunt bogat, darnic şi bun, dar, vai, 
Dumnezeule, nu mai am umbră! 


— Nu mai aveţi umbră! Exclamă Bendel, îngrozit; şi lacrimi 
fierbinţi i se rostogoliră iarăşi pe obraji. Vai mie! Continuă 
dânsul, că m-am născut să slujesc un stăpân fără umbră. 


Tăcu, iar eu rămăsei cu faţa în mâini. 


— Bendel - am adăugat după un răstimp, tremurând - acum 
cunoşti toată taina mea; acum poţi să mă trădezi. Du-te şi 
depune mărturie împotriva mea. 


Mi s-a părut că luptă din greu cu sine însuşi; dar, până la urmă, a 
căzut la picioarele mele şi mi-a apucat mâna pe care a udat-o cu 
lacrimi. 


— Nu! Strigă el. Orice ar crede lumea, eu nu pot şi nu vreau să 
părăsesc pe bunul meu stăpân numai pentru că şi-a pierdut 
umbra. Mă voi purta ca un om drept, dacă nu ca unul înţelept: 
îmi voi da toată silinţa să vă ajut iar dacă nu voi izbuti, voi 
plânge alături de dumneavoastră. 


L-am îmbrăţişat, admirând devotamentul său atât de neobişnuit; 
căci eram convins că nu o face pentru aur. 


De atunci, viaţa şi soarta mea se schimbaseră întrucâtva. Nu se 
poate descrie cu câtă pricepere ştia Bendel să-mi acopere 
infirmitatea. 


Mă  întovărăşea pretutindeni şi se aşeza înaintea mea; 
prevăzând totul, luând măsuri şi, acolo unde era vreun pericol, 
acoperindu-mă repede cu umbra lui, căci era mai mare şi mai 
puternic decât mine. Astfel m-am încumetat să intru din nou 
între oameni şi am început să joc un rol în societate. Desigur că 
a trebuit să fac pe originalul. Bogaţilor le stau bine asemenea 
ciudăţenii şi, atâta timp cât adevărul a rămas ascuns, m-am 
bucurat de onoare şi stima ce se cuvenea bogăției mele. Liniştit, 
aşteptam să se împlinească anul şi să primesc vizita făgăduită 
de enigmaticul necunoscut. 


Îmi dădeam prea bine seama că nu puteam să mai rămân într-o 
localitate unde mai fusesem văzut fără umbră şi unde puteam fi 


descoperit uşor. De asemeni, îmi reaminteam - dar poate că 
numai eu şi altul nimeni - chipul în care mă prezentasem în faţa 
domnului John, şi faptul acesta constituia pentru mine o amintire 
penibilă. De aceea voiam să fac aici doar un fel de repetiţie 
pentru a mă putea prezenta aiurea mai bine şi cu mai multă 
siguranţă, dar se găsi ceva ce mă ţinu legat de vanitatea mea 
câtva timp; căci în om, ca şi în fundul mării, ancora nu se prinde 
decât de partea cea mai sigură. 


Frumoasa Fany, pe care o întâlneam pentru a treia oară, îmi 
dădea, fără a-şi aminti că mă mai văzuse vreodată, o oarecare 
atenţie, căci acum eram glumeţ şi spiritual. Când vorbeam, 
eram ascultat şi eu însumi nu ştiam cum de-mi însuşisem arta 
de a întreţine atât de uşor o conversaţie. Credinţa că făcusem o 
bună impresie asupra frumoasei doamne mă transformase în 
măscărici, lucru pe care, de fapt, ea îl şi urmărise, şi de atunci 
îmi dădeam toată osteneala să mă ţin după dânsa în amurg sau 
prin locuri umbrite. Aveam ambiția deşartă să-i stârnesc 
interesul şi până la urmă, cu toate încercările mele, n-am mai 
fost în stare să-mi vin în fire din această ameţeală. 


Dar de ce să-ţi mai înşir atâtea amănunte despre această banală 
poveste? Tu însuţi mi-ai spus-o de-atâtea ori în legătură cu 
diferiţi oameni de vază. În acest joc învechit şi prea cunoscut, în 
care eu jucam un rol atât de obişnuit, interveni însă o catastrofă 
neaşteptată, atât pentru noi cât şi pentru ceilalţi. 


Într-o minunată seară invitasem într-o grădină neluminată, după 
cum obişnuiam, o mulţime de cunoscuţi. Mă plimbam la braţ cu 
stăpâna inimii mele, la o oarecare depărtare de locul unde se 
aflau ceilalţi invitaţi, şi încercam să-i şoptesc vorbe dulci: Ea 
privea în jos, răspunzând uşor strângerii mele de mână şi 
deodată apăru în spatele nostru luna, ieşind din nori, şi Fany nu 
văzu aşternându-se la picioarele noastre decât umbra ei. Tresări 
şi mă privi încremenită; se uită din nou în jos, căutându-mi 
umbra. Şi ceea ce se petrecea în sufletul ei în clipa aceea, i se 
zugrăvea pe faţă într-un mod atât de ciudat, încât aş fi izbucnit 
într-un hohot zgomotos de râs, dacă nu mi-ar fi îngheţat şi mie 
sângele în vine. 


Ea a căzut leşinată în braţele mele, iar eu dându-i drumul, am 
trecut ca o săgeată printre musafirii înspăimântați şi, ieşind pe 
poartă, m-am aruncat în prima trăsură care aştepta acolo şi m- 
am reîntors în oraş unde făcusem greşeala să-l las pe bunul meu 
Bendel. Acesta se sperie când mă văzu; un singur cuvânt îl făcu 
să înţeleagă totul. Numaidecât fură puşi caii la diligenţă. Am luat 
cu mine un singur servitor, pe un anume Rascal, un pungaş 
şiret, care îmi câştigase simpatia prin abilitatea sa şi care nu 
putea bănui nimic din cele întâmplate. 


În aceeaşi noapte am parcurs zeci de mile. Bendel rămăsese în 
urmă pentru a lichida socotelile casei, pentru a împărţi aur şi 
pentru a-mi aduce, apoi, strictul necesar. Când, a doua zi, m-a 
ajuns din urmă, m-am aruncat în braţele lui, jurându-i să nu mai 
fac prostii ci, dimpotrivă, să fiu pe viitor mai prevăzător. Ne-am 
continuat călătoria fără nici un popas, am trecut graniţa şi 
munţii şi abia de partea cealaltă, separat prin acest parapet de 
locul nenorocirilor mele, m-am lăsat convins să ne oprim într-o 
localitate balneară, apropiată şi foarte puţin populată, ca să mă 
odihnesc după atâtea frământări. 


IV. 


Trebuie să trec repede, în povestirea mea, peste un răstimp 
asupra căruia aş zăbovi cu drag dacă aş mai fi în stare să 
trezesc din nou amintirea duhului său viu. Dar forţa, care-l 
însufleţea şi care ar putea să-l reîmprospăteze, este acum sleită 
şi, dacă aş încerca totuşi să regăsesc în pieptul meu ceea ceo 
ţinea atunci atât de vie: durerea, fericirea şi iluziile amăgitoare, 
ar însemna să lovesc zadarnic într-o stâncă, din care nu mai 
poate ţâşni nici o picătură de apă. Dumnezeu şi-a întors faţa de 
la mine. Cât de străin mă priveşte astăzi acest trecut! În 
localitatea aceea balneară, aveam să fac pe eroul într-o tragedie 
de prost gust şi, ca debutant pe scenă, m-am amorezat 
prosteşte de nişte ochi albaştri. Părinţii, amăgiţi de acest joc, şi- 
au dat toată silinţa să ducă repede lucrurile până la capăt, şi 
toată farsa aceasta vulgară s-a transformat într-o batjocură. 


Aceasta este totul, totul! Cât de searbăd şi de absurd mi se pare 
astăzi, tot ceea ce atunci îmi umpluse pieptul de fericire. Aşa 


cum am plâns atunci când te-am pierdut, draga mea Mina, tot 
aşa plâng şi acum, căci şi sufletul meu te-a pierdut. Oare am 
îmbătrânit atât de mult? 


Vai, tristă rațiune omenească! Încă o clipă din zbuciumul acelor 
timpuri; încă o fărâmă din iluziile acelor zile; dar, nu! Am rămas 
singur în largul unei mări de amărăciune şi de mult am băut 
ultimul pahar de şampanie înspumată! 


Trimisesem înainte pe Bendel cu câţiva saci de aur ca să-mi 
găsească, în orăşel, o locuinţă potrivită pentru mine. Acesta a 
risipit mulţi bani acolo, dând relaţii vagi asupra nobilului străin 
pe care-l slujea, căci nu voiam să mi se cunoască numele. Faptul 
acesta a trezit acelor oameni cumsecade gânduri ciudate. De 
îndată ce casa a fost aranjată, Bendel a venit să mă ia. Am 
pornit la drum. 


Cu aproape un ceas înainte de a intra în localitatea aceea, peo 
câmpie însorită, ne-am pomenit înconjurați de o mulţime gătită 
de sărbătoare. Trăsura se opri. Cânta muzica, se auzeau clopote 
şi bubuituri de tun şi un „vivat” puternic străbătu văzduhul. În 
faţa portierei trăsurii apăru un cor de fete tinere în rochii albe de 
o rară frumuseţe, dar care păleau dinaintea uneia dintre ele, 
cum pălesc stelele în faţa soarelui. Fata se desprinse din mijlocul 
prietenelor, şi făptura aceasta înaltă şi delicată îngenunche 
ruşinată în faţa mea, prezentându-mi, pe o pernă de mătase o 
coroană împletită cu lauri, ramuri de măslin şi trandafiri, în timp 
ce rostea câteva cuvinte despre măreție, respect şi dragoste, 
cuvinte al căror rost nu-l înţelegeam, dar care îmi mângâiau 
auzul şi inima cu sunetul lor argintiu şi ameţitor. Mi se părea că 
această făptură cerească mai apăruse cândva în faţa mea. Corul 
începu să cânte lăudând pe bunul rege şi fericirea poporului său. 


Şi această scenă, dragă prietene, se petrecea în plin soare! Fata 
stătea îngenuncheată la doi paşi de mine, iar eu, fără umbră, nu 
puteam sări prăpastia care ne despărţea, nu puteam 
îngenunchea la rândul meu, în faţa ei. Vai, ce n-aş fi dat atunci 
pentru o umbră! Am fost silit să mă ascund în fundul trăsurii 
copleşit de ruşine, teamă şi deznădejde. În sfârşit, Bendel îmi 
veni într-ajutor, şi sări din trăsură pe partea cealaltă. L-am 


chemat înapoi şi desfăcând cutia ce-o aveam la îndemână, i-am 
dat o coroană bogată bătută cu diamante, destinată cândva să 
împodobească fruntea frumoasei Fany. Bendel ieşi în faţa 
oamenilor şi le vorbi în numele stăpânului său, care nu poate şi 
nu doreşte să primească astfel de mărturii de devotament 
deoarece, desigur, la mijloc se afla o neînțelegere, dar care 
totuşi mulţumeşte bunilor cetăţeni pentru bunăvoință. Între 
timp, Bendel luă din mâna fetei coroana destinată mie şi puse în 
locul ei coroana de diamante. Apoi, cu un profund respect, oferi 
mâna frumoasei, ajutându-i să se ridice şi îndepărtă, cu un 
singur gest, clerul, magistraţii şi toate delegaţiile. Nimeni nu 
trebuia să se mai apropie! Porunci mulţimii să se dea la o parte 
pentru a face loc trăsurii, sări lângă mine şi pornirăm spre oraş 
în galopul cailor, pe sub o boltă de frunze şi flori. În urma 
noastră se mai auzeau salvele tunurilor. Trăsura s-a oprit în faţa 
casei mele. Am coborât sprinten şi mi-am făcut loc prin 
mulţimea care se adunase dorind să mă vadă. Poporul striga 
„Vvivat”, sub fereastra de unde eu aruncam o ploaie de galbeni 
de aur. Seara, oraşul a fost luminat feeric. Dar nu aflasem încă 
ce însemnau toate astea, şi drept cine eram luat. Am trimis pe 
Rascal4 să iscodească prin oraş. El află că s-ar fi primit 
informaţii sigure cum că bunul rege al Prusiei ar călători prin 
ţară sub numele unui conte; că aghiotantul meu ar fi fost 
recunoscut şi că acesta ne-ar fi trădat pe amândoi, că acestui 
fapt se datora marea bucurie a populaţiei care era încredinţată 
că regele se află în localitate. Lumea îşi dădu seama însă că, 
întrucât doream să-mi păstrez cel mai strict incognito, s-a 
procedat greşit, pătrunzându-se cu atâta indiscreţie secretul 
meu; că totuşi eu mi-aş fi arătat supărarea atât de delicat şi atât 
de îndurător, încât toţi erau siguri că-i voi ierta. 


Toată această afacere i s-a părut ştrengarului de Rascal atât de 
hazlie, încât a făcut tot posibilul ca, prin cuvinte dojenitoare să-i 
întărească în credinţa lor pe aceşti oameni cumsecade. 


Mi-a făcut un raport foarte comic şi, văzându-mă bine dispus, 
mi-a mărturisit cum a mai contribuit şi el la această 
neînțelegere. Trebuie s-o mărturisesc? Eram măgulit de ideea că 
am putut fi luat, chiar şi din greşeală, drept cap încoronat. 


Am dat ordin să se organizeze pentru a doua zi, seara, o serbare 
sub pomii care umbreau locul din faţa casei mele, şi să se invite 
tot oraşul. Puterea misterioasă a pungilor de aur, ostenelile lui 
Bendel şi spiritul inventiv al lui Rascal au reuşit să învingă până 
şi timpul. Este cu totul surprinzător cu câtă strălucire şi cu cât 
gust au fost aranjate toate, în numai câteva ore. Fastul şi 
belşugul fără de margini, lumina atât de ingenios împărţită mă 
făceau să mă simt în siguranţă. Nu mai trebuia să-mi aduc 
aminte de nimic şi eram nevoit „să-mi laud servitorii”5. Se 
înnoptase. Musafirii soseau şi-mi erau prezentaţi. Nu se mai 
rostea cuvântul „maiestate”, în schimb toţi mă numeau, supuşi 
şi respectuoşi, „domnule conte”. Ce puteam să fac? M-am 
mulţumit cu acest titlu şi din acel moment am rămas contele 
Petre. În mijlocul acestei mulţimi vesele, sufletul meu nu tânjea 
decât după o singură fiinţă. Într-un târziu apăru ea, purtând pe 
cap o coroană, urmându-şi sfioasă părinţii şi părând că nu ştia 
că este cea mai frumoasă dintre toate. Mi-au fost prezentaţi, 
domnul inspector silvic... cu soţia şi fiica lui. 


Am reuşit să le spun bătrânilor multe lucruri plăcute şi 
măgulitoare. Dar în faţa fetei stăteam ca un băieţaş dojenit şi nu 
eram în stare să bâigui nici măcar un cuvânt. Am rugat-o, în 
sfârşit, bâlbâindu-mă, să onoreze această serbare primind 
demnitatea al cărei simbol o împodobea. Ruşinată, mă rugă cuo 
privire mişcătoare să o scutesc; dar mai ruşinat decât dânsa, i- 
am prezentat, cu profund respect, în calitatea mea de primul ei 
supus, umilul meu omagiu, iar acest gest al contelui se 
transformă într-un fel de poruncă pentru ceilalţi invitaţi şi cu toţii 
s-au grăbit să-l imite cu plăcere. Acum măreţia, nevinovăția şi 
graţia erau stăpâne, împreună cu frumuseţea, peste această 
serbare veselă. Fericiţii părinţi credeau că fata era copleşită de 
onoruri datorită meritelor lor; eu însumi trăiam ca într-o beţie 
plină de farmec. Am poruncit să se pună, în două tipsii 
acoperite, toate bijuteriile ce le mai aveam şi pe care le 
cumpărasem pentru a scăpa de povara aurului, toate perlele şi 
pietrele preţioase, şi să fie oferite, în numele reginei serbării, 
tovarăşelor ei de joc şi tuturor doamnelor. În acelaşi timp, peste 
grilaj, se arunca mereu aur poporului, care chiuia de bucurie. 


În dimineaţa următoare, Bendel îmi destăinui confidenţial că 
bănuiala pe care o avea mai de multă vreme, asupra bunei- 
credinţe a lui Rascal se adeverise: acesta furase în ajun câţiva 
săculeţi de aur. 


— Lasă-l în pace pe bietul păcătos, i-am răspuns eu. Să se 
bucure şi el de această pradă. Eu risipesc aurul în dreapta şi-n 
stânga; de ce nu i-aş da şi lui? Şi el, ca şi ceilalţi servitori pe care 
i-ai adus, m-au slujit ieri cu credinţă, ajutându-mi, cu voie bună, 
să petrec o seară plăcută. 


N-am mai vorbit despre asta niciodată. Rascal rămase primul 
dintre servitori; Bendel era însă prietenul meu de încredere. El 
se obişnuise să vadă că averile mele sunt inepuizabile şi nu 
iscodea izvoarele lor. Dimpotrivă, mă ajuta să născocesc fel de 
fel de ocazii pentru a risipi aurul. Despre necunoscutul în haină 
gri, palid şi făţarnic nu ştia decât atât: că numai prin el aş putea 
scăpa de blestemul ce mă apăsa şi că-mi era teamă de el, cu 
toate că era unica mea speranţă. În privinţa aceasta, eram 
convins că necunoscutul mă poate găsi oriunde, iar eu pe el 
nicăieri şi, de aceea, în aşteptarea zilei făgăduite, încetasem 
orice urmărire zadarnică. 


Fastul serbării şi felul meu de a mă purta i-au făcut pe credulii 
locuitori ai oraşului să rămână câtva timp la credinţa lor greşită. 
Din ziare se află, însă, foarte curând, că pretinsa călătorie a 
regelui Prusiei nu era decât un zvon neînsemnat... Dar eu, eram 
şi trebuia să rămân rege; şi încă unul din cei mai bogaţi din câţi 
există. Numai că nu se ştia prea bine care rege eram. Lumea nu 
a avut niciodată prilejul să se plângă de lipsă de monarhi, şi asta 
cu atât mai puţin în zilele noastre. Aceşti oameni cumsecade, 
care nu văzuseră în viaţa lor un cap încoronat, ghiceau la 
întâmplare că aş fi când un rege, când altul; dar între timp, 
contele Petre rămânea mereu ceea ce era. 


Într-o bună zi apăru printre vizitatorii localităţii balneare un 
negustor care dăduse faliment ca să facă avere, care se bucura 
de stima tuturor şi care arunca pe pământ o umbră lată, deşi 
cam ştearsă. El intenţiona să se laude cu averea adunată şi-i 
veni chiar ideea să concureze cu mine. Am dezlegat săculeţul de 


aur şi după scurt timp l-am adus pe bietul negustor în aşa hal, 
încât, pentru a-şi salva reputaţia, a fost nevoit să dea din nou 
faliment şi să treacă munţii. 


Astfel, am scăpat de el. De altfel, în regiunea aceea, multor 
secături şi trântori le-am dat apă la moară! 


Cu tot fastul regesc şi risipa cu care cuceream pe oricine, la 
mine acasă trăiam foarte modest şi retras. Luasem hotărârea să 
fiu cât mai prudent cu putinţă. În afară de Bendel, nimeni n-avea 
voie să intre în camerele pe care le locuiam. Atât timp cât 
soarele strălucea, stăteam închis în casă cu Bendel pretextând 
că „domnul conte lucrează în cabinetul său”. Această părere 
putea fi justificată prin numeroșii curieri pe care îi trimiteam şi îi 
primeam, pentru orice fleac, tot timpul. Nu primeam musafiri 
decât seara, sub umbrele copacilor sau în salonul meu luminat 
feeric şi abil, după indicaţiile lui Bendel. Când ieşeam la 
plimbare, păzit de ochii de Argus ai lui Bendel, drumul meu era 
numai către grădina consilierului silvic şi numai de dragul fetei; 
căci scopul vieţii mele era dragostea pentru dânsa. 


Vai, bunul meu Chamisso, vreau să sper că încă n-ai uitat ce-i 
dragostea! Te las să întregeşti cu mintea ta o mulţime de lucruri. 
Mina era, într-adevăr, un copil vrednic de dragoste, bun şi 
evlavios. Reuşisem să pun stăpânire pe toate gândurile acestei 
fiinţe care, în modestia ei, nu-şi dădea seama cu ce merita 
atenţiile mele; ea răsplătea iubirea cu iubire, cu toată puterea 
tinerească a unei inimi nevinovate. lubea însă ca o femeie, din 
toată inima, uitându-se pe sine, dăruindu-se aceluia care era 
totul pentru ea; într-un cuvânt, iubea cu adevărat. 


Eu însă - ah! Ce clipe groaznice, groaznice! Dar care totuşi 
merită să fie retrăite - am plâns adesea la pieptul lui Bendel, 
când după prima ameţeală, mi-am venit în fire şi, judecându-mă 
cu asprime, mi-am dat seama că eu, omul fără umbră, am 
corupt acest înger şi dintr-un ticălos egoism am coborât până la 
mine şi am mânjit acest suflet curat. Uneori mă hotăram să-i 
mărturisesc totul; alteori juram să mă smulg de lângă ea şi să 
fug, în fine, alteori izbucneam în lacrimi şi împreună cu Bendel 
aranjam cum s-o văd seara în grădina consilierului. 


Uneori mă  amăgeam sperând că se apropie vizita 
necunoscutului în gri şi cu lacrimi în ochi mă încăpăţânam 
zadarnic să cred în întoarcerea sa. Calculasem exact ziua când 
urma să-l revăd pe acest tiran, căci el spusese: „. De azi, într-un 
an” şi eu credeam orbeşte în vorbele lui. 


Părinţii fetei, oameni în vârstă, buni şi onorabili, îl iubeau mult 
pe singurul lor copil. Surprinşi de dragostea aceasta 
neaşteptată, nu ştiau ce atitudine să ia. Nici prin vis nu le-ar fi 
trecut că nobilul conte Petre s-ar gândi la fata lor şi iată că el o 
iubeşte ba, ceva mai mult, şi fata îl iubeşte. Mama era destul de 
vanitoasă pentru a se gândi la posibilitatea unei căsătorii şi lucra 
în acest scop. Dar mintea sănătoasă a bătrânului nu dădea 
crezare unor astfel de planuri deşănţate. Amândoi erau 
încredinţaţi însă de dragostea mea curată, şi nu puteau face 
altceva decât să se roage pentru copilul lor. 


Am în faţă o scrisoare de la Mina de pe timpul acela. Da, iată 
vorbele ei! Ţi le transcriu aici: „Sunt o fată slabă şi proastă şi, 
pentru că te iubesc mai mult decât orice pe lume, îmi închipui că 
n-ai să vrei să faci vreun rău unei biete fete ca mine. Vai! Tu eşti 
bun, nespus de bun, dar să nu mă înţelegi greşit. Să nu renunţi 
la nimic; să nu faci nici un sacrificiu pentru mine! 


Oh, Doamne, m-aş uri dacă ai face-o. Nu! Tu mi-ai dăruit o 
fericire nespus de mare. M-ai învăţat să te iubesc. Pleacă! Îmi 
cunosc soarta: contele Petre nu este al meu; el aparţine lumii 
întregi. Voi fi mândră să aud mereu despre el, şi despre faptele 
lui, că lumea l-a adorat aici, l-a idolatrizat acolo. Vezi, când mă 
gândesc astfel, sunt supărată pe tine că poţi uita din pricina unei 
fete prostuţe chemarea pe care o ai. Pleacă! Altfel aceste 
gânduri mă vor neferici pe mine, care prin tine sunt, ah! Atât de 
fericită, nesfârşit de fericită. N-am împletit eu oare, în viaţa ta, o 
ramură de măslin şi un mugure de trandafir, ca şi în coroana pe 
care ţi-am oferit-o? Te port în inimă. Rămâi în inima mea, 
iubitule; nu-ţi fie teamă să mă părăseşti. Pentru tine aş muri cât 
se poate de fericită!” 


Îţi poţi închipui cum mi-au sfredelit inima aceste cuvinte. l-am 
explicat că eu nu sunt acela drept care mă ia lumea, că nu sunt 


decât un om bogat, dar extrem de nenorocit, că mă apasă un 
blestem care ar trebui să rămână, deocamdată, singurul secret 
dintre ea şi mine, deoarece mai am nădejdea să-l pot înlătura şi 
că gândul că aş putea-o târî şi pe ea în prăpastie - pe ea care 
era singura lumină, singura fericire, singura frumuseţe a vieţii 
mele - este veninul cu care m-aş otrăvi zilnic. 


Mina plânse îndelung pentru nenorocirea mea. 


Ah! Era atât de duioasă şi atât de bună! S-ar fi jertfit bucuroasă 
ca să-mi răscumpere chiar şi numai o singură lacrimă. 


Era totuşi departe de a înţelege tot ceea ce voiam să spun. 
Bănuia că aş fi un fel de prinţ lovit de-o grea urgie; un fel de cap 
încoronat proscris, iar imaginaţia ei îi zugrăvea iubitul în culorile 
cele mai strălucitoare. 


Odată, i-am spus: 


— Mina, ultima zi a lunii viitoare poate schimba şi hotărî soarta 
mea, în caz contrar, va trebui să mor, deoarece nu vreau să te 
nenorocesc. 


Ascunzându-şi capul la pieptul meu, ea începu să plângă. 


— Dacă soarta ta va fi mai bună, lasă-mă doar să aflu şi eu. Nu- 
ţi voi cere niciodată nimic. Dar dacă vei fi nenorocit, leagă-mă 
de nenorocirea ta, ca să-ţi pot ajuta s-o porţi. 


— Copilă dragă, copilă dragă, retrage-ţi cuvintele acestea 
nesăbuite, nebuneşti, care au scăpat de pe buzele tale! Cunoşti 
tu nenorocirea mea? Cunoşti tu blestemul meu? Ştii tu cine este 
iubitul tău? Nu vezi cum mă zbucium şi păstrez mereu un secret 
faţă de tine? 


Ea căzu la picioarele mele, plângând în hohote, şi îşi repetă, 
jurând, rugămintea. 


Consilierului silvic, care intrase tocmai atunci, i-am declarat că 
am intenţia să cer mâna fetei sale, în prima zi a lunii viitoare. 


Fixasem această dată deoarece până atunci urma să se 
întâmple ceva care ar fi putut schimba soarta mea. 


Bietul om se sperie, cum era firesc, auzind aceste cuvinte din 
gura contelui Petre. Mă îmbrăţişă, dar regretă imediat că nu se 
putuse stăpâni. Şi deodată îşi aminti că trebuie să aibă îndoieli, 
să cumpănească, să ceară informaţii. 


Îmi vorbi despre zestrea, despre asigurarea şi despre viitorul 
copilului său drag. l-am mulţumit că mi-a amintit toate acestea. 
l-am spus că intenţionez să mă stabilesc în această regiune 
unde se pare că sunt iubit şi că doresc să duc o viaţă lipsită de 
griji. L-am rugat să cumpere pe numele fiicei sale cele mai 
frumoase moşii care erau de vânzare în regiune, spunând 
pretutindeni că cel care plăteşte sunt eu. Într-o astfel de 
împrejurare, nimeni, mai bine ca un tată, nu putea veni în 
ajutorul logodnicului fiicei sale. 


A avut însă mult de lucru, căci pretutindeni i-o luase înainte un 
străin; nu reuşi să cumpere pământuri decât în valoare de 
câteva sute de mii de taleri. 


Faptul că îi dădeam astfel de ocupaţii, nu era în fond decât un 
şiretlic nevinovat pentru a-l îndepărta, procedeu ce-l mai 
întrebuinţasem cu el şi altă dată deoarece, trebuie să 
mărturisesc, mă cam deranja. Biata mamă, fiind şi puţin cam 
surdă, nu era atât de zeloasă în ceea ce priveşte onoarea de-a 
sta de vorbă cu domnul conte. 


Mama veni şi dânsa. Fericiţii oameni mă rugară să mai rămân în 
mijlocul lor. Dar eu nu puteam să prelungesc vizita nici măcar cu 
un minut. Vedeam cum luna apărea la orizont. 


Timpul vizitei mele trecuse. 


În seara următoare m-am dus din nou în grădina consilierului 
silvic. Imi aruncasem pe umeri o pelerină largă; îmi trăsesem 
bine pălăria pe ochi şi, astfel îmbrăcat, mă îndreptam spre ea. 


Cum ridică ochii să mă privească, făcu o mişcare involuntară. 
Am retrăit atunci amintirea acelei nopţi îngrozitoare când 
apărusem în lumina lunii fără umbră. Ea era fata pe care o 
văzusem. Dar oare mă recunoscuse de data aceasta? Stătea 
liniştită şi gânditoare; eu simţeam pe piept o povară 
îngrozitoare; mă ridicai de pe scaun, ea se aruncă plângând 
liniştită la pieptul meu. Plecai. 


De atunci o găseam adesea plângând. Sufletul meu se întuneca 
din ce în ce mai tare; numai bieţii părinţi pluteau într-o fericire 
neţărmurită. 


Ziua mult aşteptată se apropia posomorâtă şi amenințătoare ca 
nişte nori prevestitori de furtună. Veni şi ajunul. Abia mai 
puteam respira. 


Din prudenţă, umplusem câteva lăzi cu aur, aşteptând ora 
douăsprezece. Miezul nopţii bătu. 


Cu ochii aţintiţi la minutarele ceasornicului, număram secundele 
şi minutele pe care le simţeam ca pe nişte înţepături de pumnal 
în inimă. 


Tresăream La fiecare zgomot. Se făcu ziuă. Orele se târau cu 
paşi grei, de plumb; veni prânzul; veni seara; veni noaptea; 
minutarele înaintau, speranţa mea se risipea; ceasornicul bătu 
unsprezece, şi nimeni nu apăru. Trecură şi ultimele minute ale 
ultimei ore şi tot nu apăru nimeni. 


Ceasul bătu în sfârşit de douăsprezece ori şi eu nemaiputând 
spera nimic, căzui pe pat vărsând lacrimi fără sfârşit. A doua zi, 
sortit să rămân tot fără umbră, trebuia să cer mâna iubitei. Spre 
ziuă, mă dobori un somn zbuciumat. 


V. 


Era încă destul de devreme, când am fost trezit de un violent 
schimb de cuvinte, care venea din anticameră. Am tras cu 
urechea. Bendel se împotrivea cuiva, care voia să intre în 
camera mea. Era Rascal, care striga cu obrăznicie că el nu 


primeşte ordine de la unul care era egalul său, şi stăruia să 
pătrundă la mine. Bunul Bendel îl încredința că dacă astfel de 
cuvinte ar ajunge la urechile mele şi-ar pierde cu siguranţă un 
serviciu atât de bun. Rascal îl ameninţă că dacă-l va mai 
împiedica să ajungă la mine avea să-l lovească. 


M-am îmbrăcat la repezeală, am deschis uşa cu putere şi m-am 
repezit la Rascal. 


— Ce vrei, ticălosule? 
El se retrase doi paşi şi-mi răspunse foarte calm: 


— Domnule conte, vreau să vă rog foarte respectuos să-mi 
arătaţi şi mie măcar o dată umbra dumneavoastră, e un soare 
atât de frumos afară! 


M-am simţit lovit ca de trăsnet. A trecut cam mult până ce mi- 
am recăpătat graiul. 


— Cum îndrăzneşte o slugă să se poarte în felul acesta cu 
stăpânul? 


Mi-a tăiat vorba foarte liniştit: 


— Un servitor poate fi un om cinstit, care nu voieşte să slujească 
pe cineva fără umbră; cer să-mi daţi drumul din serviciu! 


Trebuia să întorc foaia. 


— Dar, dragul meu Rascal, cine ţi-a băgat în cap astfel de idei 
prosteşti? Cum îţi închipui... 


El a continuat pe acelaşi ton: 


— Sunt oameni care pretind că nu aţi avea umbră; aşa că, sau 
îmi arătaţi umbra, sau îmi daţi drumul! 


Bendel, palid şi tremurând, dar mai prudent decât mine, îmi făcu 
un semn; am recurs atunci la aurul cu care poţi cumpăra totul, 
dar şi acesta îşi pierduse puterea; îmi fu aruncat la picioare. 


— De la un om fără umbră nu primesc nimic! 


Îmi întoarse spatele şi punându-şi pălăria pe cap plecă agale, 
fluierând. Am rămas cu Bendel, încremenit, nemişcat, uitându- 
mă după el. 


Oftând amarnic şi cu moartea în suflet, m-am hotărât în sfârşit 
să-mi ţin cuvântul dat şi să apar în grădina consilierului ca un 
criminal în faţa judecătorilor săi. 


Am intrat în umbrarul întunecos, care îmi purta numele, unde 
eram aşteptat. Mama mă întâmpină fericită şi fără nici o umbră 
de bănuială. 


Mina şedea palidă şi frumoasă ca prima zăpadă care sărută 
florile de toamnă şi care se preface, apoi, în apă amară. 
Consilierul se plimba de colo până colo ţinând în mână o foaie de 
hârtie, abia stăpânindu-şi agitația, roşindu-se şi pălind la faţă 
rând pe rând. Se apropie de mine şi mă pofti să-mi vorbească 
între patru ochi. Drumul până la locul unde mă invită să-l urmez 
ducea printr-o parte însorită a grădinii; căzui fără glas pe un 
scaun, urmă o tăcere apăsătoare pe care nici buna mamă nu 
îndrăzni s-o întrerupă. 


În tot acest timp, consilierul continua să se plimbe agitat pe 
alee, cu paşi mari. Se opri brusc în faţa mea, se uită pe hârtia pe 
care o ţinea în mână şi mă întrebă privindu-mă ţintă: 


— Este adevărat, domnule conte, că un oarecare Peter Schlemihl 
nu vă este necunoscut? 


Eu nu am răspuns nimic. 


— Un om - continuă el - foarte înzestrat şi de un distins 
caracter. 


Consilierul aştepta un răspuns. 
— Şi dacă aş fi chiar eu, omul acela? 


— Care - adăugă violent bătrânul - şi-a pierdut umbra! 


— Ah! Am presimţit! Am presimţit! Se tângui Mina. Da, ştiam de 
mult că nu are umbră! 


Şi se aruncă în braţele mamei care, speriată, o strângea 
convulsiv la piept şi îi reproşa secretul acesta pe care, spre 
nenorocirea lor, îl ţinuse ascuns. Mina însă se prefăcuse, ca 
Aretuza 1, într-un izvor de lacrimi care la sunetul glasului meu 
curgea şi mai îmbelşugat, iar la apropierea mea, spumega 
vijelios. 


— Şi dumneavoastră - reluă consilierul în culmea mâniei - nu aţi 
ezitat s-o înşelaţi cu neruşinare, atât pe ea cât şi pe noi; şi mai 
pretindeţi că o iubiţi, deşi aţi adus-o în starea aceasta! Priviţi-o 
cum plânge şi cum se zbate! E groaznic! Groaznic! 


Eu mi-am pierdut cumpătul în aşa chip încât am început aproape 
să aiurez: 


— La urma urmei, o umbră nu este decât o umbră. Se poate trăi 
şi fără ea şi nu înţeleg de ce trebuie să facem atâta scandal din 
cauza ei. 


Simţeam însă eu însumi că aceste cuvinte nu au nici un temei, 
aşa că am tăcut, fără ca el să-mi fi spus ceva; dar nu înainte de 
a fi adăugat: 


Nota 1. Nimfă din mitologia greacă, transformată în izvor de 
zeiţa Diana. 


— Căci în definitiv ceea ce s-a pierdut se poate găsi. 
Bătrânul se repezi furios la mine: 


—  Mărturisiţi-mi, domnule; mărturisiţi-mi cum v-aţi pierdut 
umbra? 


Eram silit să recurg la o nouă minciună. 


— Un bădăran mi-a călcat-o mai deunăzi, cu atâta grosolănie, 
încât i-a făcut o gaură mare; acum se află la reparat, căci cu 
bani se poate face orice. Trebuia s-o primesc încă de ieri. 


— Bine, domnule, foarte bine, răspunse consilierul. 
Dumneavoastră cereţi mâna fiicei mele; asta o fac şi alţii. Ca 
părinte eu am datoria să mă îngrijesc de soarta copilei mele. Vă 
dau un termen de trei zile, în care timp să binevoiţi să vă căutaţi 
umbra. Dacă după aceste trei zile veţi apărea cu o umbră bine 
potrivită, veţi fi binevenit. Dacă nu, v-o spun deschis, a patra zi 
fata mea va fi soţia altuia. 


Am vrut să încerc să mai adresez fetei un cuvânt, dar ea, 
hohotind de plâns, se strânse şi mai tare lângă maică-sa care-mi 
făcu un semn discret să mă retrag. Am plecat clătinându-mă; mi 
se părea că, în urma mea, se închide pământul. 


Nemaifiind sub ocrotirea lui Bendel, cutreierai ca un nebun 
păduri şi câmpii. O sudoare rece îmi şiroia de pe frunte şi din 
piept îmi ieşea un geamăt surd; în mine încolţea parcă nebunia. 


Nu ştiu cât a durat rătăcirea aceasta, dar deodată, în mijlocul 
unui câmp însorit, am simţit că mă trage cineva de mânecă. M- 
am oprit şi m-am uitat înapoi. Era omul în haina cenușie care 
părea că fugise după mine. Îmi spuse imediat: 


— M-am anunţat pentru astăzi, dar dumneavoastră nu aţi putut 
aştepta termenul. Totuşi, nimic nu este pierdut. Ascultaţi-mi 
sfatul: răscumpăraţi-vă umbra, care vă stă din nou la dispoziţie 
şi întorceţi-vă imediat acasă în parcul consilierului; veţi fi bine 
primit şi totul vi se va părea o simplă glumă. Pe Rascal, care v-a 
trădat şi cere acum în căsătorie pe logodnica dumneavoastră, îl 
iau pe seama mea; e tocmai bun de spânzurat. 


Priveam buimăcit, ca trezit din somn. 
— Astăzi era ziua anunţată? 


Am făcut încă o dată socoteala. Avea dreptate. Greşisem de 
fiecare dată cu o zi. Am căutat cu mâna dreaptă, săculeţul de la 
piept. El îmi ghici intenţia şi se dădu înapoi cu doi paşi. 


— Nu, domnule conte; stă foarte bine în mâinile dumneavoastră, 
păstraţi-l. 


ÎI priveam ţintă, mirat. El continuă: 


— Drept amintire, vă cer numai o bagatelă. Fiţi atât de bun şi 
iscăliţi-mi biletul acesta. 


Pe un pergament erau următoarele cuvinte: „Subsemnatul las 
moştenire  deţinătorului acestui bilet, sufletul meu, după 
despărţirea sa naturală de trup”. 


Priveam  încremenit de mirare când înscrisul, când pe 
necunoscut. Între timp, el culesese în vârful unei peniţe noi, o 
picătură din sângele ce-mi curgea din mână, din pricina unei 
înţepături de spin şi mi-o întinse. 


— Dar, cine sunteţi dumneavoastră, domnule? L-am întrebat eu. 


— Ce importanţă are, răspunse el. Nu se vede? Un biet om, un 
fel de învăţat, un doctoraş care drept mulţumire primeşte pentru 
serviciile sale numai vorbe de ocară, şi care nu are pe lume altă 
plăcere decât micile sale experienţe. Dar, iscăliţi odată. Aici, la 
dreapta, jos: Peter Schlemihl. 


Am clătinat din cap, spunând: 
— lertaţi-mă, domnul meu; dar aşa ceva nu semnez. 
— Nu? Zise el mirat. Şi de ce nu? 


— Mi se pare că trebuie să chibzuiesc bine înainte de a-mi da 
sufletul în schimbul umbrei. 


— Aşa, aşa - repetă el - să chibzuiţi? Şi izbucni într-un hohot de 
râs. Apoi zise: 


— Îngăduiţi-mi, vă rog, o întrebare: ce fel de marfă este acest 
suflet al dumneavoastră? L-aţi văzut vreodată? Şi ce vreţi să 
faceţi cu el, după moarte? Fiţi mulţumit că aţi găsit, acum în 
timpul vieţii, un amator care să vrea să dea pe acest X, pe 
această putere galvanică, pe această activitate polarizatoare, în 
orice caz pe acest lucru fără sens, un preţ real, adică umbra 
domniei voastre, cu ajutorul căreia puteţi obţine mâna iubitei şi 


îndeplinirea tuturor dorințelor. Sau poate preferaţi să aruncaţi 
acest copil în braţele netrebnicului de Rascal? Haideţi, o să vă 
fac să-l vedeţi chiar acum, dacă vreţi. lată, vă împrumut gluga 
care vă face nevăzut - necunoscutul scoase ceva din buzunar - 
şi vom da o raită prin grădina consilierului fără să fim zăriţi. 


Trebuie să mărturisesc că mă simţeam extrem de umilit 
văzându-mă luat în râs de către omul acela. Îl uram din toată 
inima şi cred că ura aceasta mă reţinea, mai mult decât toate 
principiile şi prejudecățile, să-mi răscumpăr umbra, oricât de 
necesară mi-ar fi fost, contra semnăturii cerute. Însăşi ideea de 
a face drumul propus în tovărăşia lui îmi era nesuferită. Gândul 
de-a vedea pe vrăjitorul acesta viclean şi urâcios, cu râsul său 
batjocoritor, între mine şi iubita mea, între două inimi zdrobite, 
îmi făcea sângele să clocotească de furie. Socoteam că tot ce mi 
se întâmpla îmi era sortit, că nenorocirea mea era ceva de 
neînlăturat şi, întorcându-mă către el, i-am spus: 


— Domnul meu, v-am vândut umbra contra acestei pungi - fără 
îndoială minunată - fapt pe care l-am regretat amarnic. Nu s-ar 
putea oare să anulăm contractul? 


El dădu din cap în semn de dezaprobare şi se posomori. Eu 
continuai: 


— Atunci, nu vreau să vă mai vând nimic, nici chiar în schimbul 
umbrei; deci nu semnez nimic! Din propunerea pe care mi-o 
faceţi, rezultă că această călătorie nevăzută, la care mă invitaţi, 
va fi mai veselă pentru dumneavoastră decât pentru mine. 
Scuzaţi-mă deci şi, fiindcă nu se poate altfel, să ne despărţim. 


— Îmi pare rău, monsieur Schlemihl, că respingeţi cu 
încăpățânare târgul pe care vi l-am propus în mod prietenesc. 
Totuşi, poate voi fi mai norocos altădată. La revedere şi pe 
curând. A propos, daţi-mi voie să vă arăt că nu las să se 
mucegăiască lucrurile cumpărate, ci le păstrez cu toată grija şi 
cinstea cuvenită; la mine ele se află în mâini bune. 


Scoase imediat din buzunar umbra mea şi, aruncând-o cu 
îndemânare, o întinse în soare la picioarele sale în aşa fel încât 


el se găsea, acum, între două umbre: a lui şi a mea, aceasta din 
urmă dându-i, de asemenea, ascultare şi urmându-i toate 
mişcările. 


Când după atâta timp am revăzut biata mea umbră supusă unui 
serviciu atât de înjositor, tocmai acum când din pricina ei mă 
aflam la strâmtoare, am simţit că mi se rupe inima de durere şi 
am început să plâng cu hohote. Odiosul bătrân însă era mândru 
de prada sa şi mi-a repetat cu neruşinare propunerea: 


— Încă mai puteţi avea umbra, domnule; cu o singură trăsătură 
de condei o mai puteţi salva pe biata Mina din ghearele 
ticălosului aceluia, după cum v-am spus: numai cu o singură 
trăsătură de condei. 


Lacrimile îmi curgeau şi mai năvalnice. Totuşi, i-am întors 
spatele şi i-am făcut semn să plece. 


Bendel care, îngrijorat, se luase după urmele mele, sosi tocmai 
în momentul acela. Acest suflet credincios, văzându-mă 
plângând şi zărindu-mi umbra - care se putea recunoaşte cu 
uşurinţă - în stăpânirea misteriosului necunoscut, se hotărî pe 
loc să-mi redea preţiosul meu avut, cu forţa, dacă nu putea 
altfel; dar fiindcă nu înţelegea să tărăgăneze nici măcar lucrurile 
delicate, se năpusti la omul în gri şi fără prea multe înflorituri, îi 
porunci să-mi restituie numaidecât umbra. Drept răspuns, 
necunoscutul întoarse spatele bietului băiat şi plecă. Bendel, 
însă, ridică ciomagul şi ţinându-se după el, îi porunci de mai 
multe ori să-mi restituie umbra, făcându-l să simtă puterea 
braţului său vânjos. 


Necunoscutul, ca şi cum ar fi fost obişnuit cu un astfel de 
tratament, lăsă capul în jos, îşi încovoie umerii şi spinarea şi-şi 
continuă liniştit drumul peste câmp, ducând cu sine umbra şi 
credincioasa mea slugă. Multă vreme încă am auzit zgomotul 
înăbuşit al loviturilor răsunând peste câmpia pustie, până ce s-a 
pierdut în depărtare. Rămăsei iarăşi ca şi mai înainte, numai cu 
nenorocirea mea. 


VI. 


Rămânând singur în pustietatea aceea, mi-am lăsat lacrimile să 
curgă în voie, uşurându-mi biata inimă de povara ce o apăsa. Nu 
vedeam însă nici o dezlegare pentru nefericita mea soartă, nici o 
ieşire, nici o speranţă şi sorbeam cu o sete neistovită otrava pe 
care mi-o turnase peste răni misteriosul necunoscut. Când 
încercam să rechem în minte chipul Minei, şi el îmi apărea 
minunat, palid şi înlăcrimat, aşa cum îl văzusem ultima oară, 
între noi se aşeza numaidecât umbra lui Rascal, obraznică şi 
batjocoritoare. Atunci, îmi acopeream faţa şi o luam la fugă 
peste câmpuri, dar hidoasa nălucă nu-mi dădea pace, şi mă 
fugărea, până ce mă prăbuşeam fără suflare, udând pământul 
cu lacrimi mereu împrospătate. 


Şi toate acestea pentru o umbră! O umbră, pe care aş fi putut-o 
răscumpăra cu o trăsătură de condei! M-am gândit mult la oferta 
aceea ciudată şi la refuzul meu. Eram complet nedumerit; era 
peste puterile mele să mai gândesc sau să mai pricep ceva. 


Ziua se scurse repede. Îmi potolisem foamea cu fructe sălbatice, 
iar setea cu apa unui râu de munte care curgea prin apropiere. 
Când veni noaptea, îmi făcui culcuşul sub un pom. Răcoarea 
dimineţii m-a trezit dintr-un somn greu, în care mă auzeam eu 
însumi, horcăind ca de moarte. Bendel îmi pierduse urma, fapt 
care mă bucura. Nu voiam să mă reîntorc între oamenii de care 
fugeam cu groază, ca o fiară hăituită. 


Am petrecut astfel trei zile zbuciumate. 


În dimineaţa celei de-a patra zile, mă găseam pe o întindere 
nisipoasă şi scăldată în soare şi şedeam pe nişte sfărâmături de 
stânci, în lumina soarelui, căci acum îmi plăcea să mă bucur de 
razele lui, după ce atâta vreme le dusesem lipsa. 


Inima mea se hrănea liniştită cu propria sa desperare. Deodată, 
un zgomot uşor mă făcu să tresar. M-am uitat în jur, gata să fug 
dar nu am văzut pe nimeni. Pe nisipul însorit însă am zărit 
alunecând o umbră care avea multă asemănare cu a mea şi care 
se plimba singură, ca şi când şi-ar fi pierdut stăpânul. În clipa 
aceea s-a trezit în mine o dorinţă puternică. Umbră - mi-am spus 


eu - îţi cauţi stăpânul? Vreau eu să-ţi fiu stăpân; şi am sărit să 
pun mâna pe ea. 


Mă gândeam că dacă reuşeam să calc pe urmele ei, în aşa fel 
încât să-mi vină la picioare, ar fi rămas ataşată de mine şi, cu 
timpul, s-ar fi obişnuit. 


Dar de cum m-am mişcat, umbra a luat-o la fugă. M-am văzut 
silit să încep o goană desperată, după fugarul acesta sprinten. 
Căci numai gândul de a ieşi din situaţia groaznică în care mă 
aflam, îmi dădea parcă aripi la picioare. 


Umbra se îndrepta către o pădure care se vedea în depărtare, în 
a cărei întunecime aş fi pierdut-o cu siguranţă. Dându-mi seama 
de acest fapt, spaima îmi străbătu inima, dar dorinţa mea era 
mai tare; zburam, nu altceva. Câştigam distanţă văzând cu ochii 
şi mă apropiam din ce în ce mai mult de ea. Dintr-un salt, 
trebuia s-o ajung. Deodată umbra se opri şi se întoarse spre 
mine. M-am repezit ca un leu asupra prăzii, ca să pun mâna pe 
ea; dar m-am lovit pe neaşteptate de un corp tare. Am simţit că 
cineva nevăzut îmi trăgea cele mai groaznice lovituri ce primise 
cineva vreodată. Cuprins de spaimă am vrut să apuc cu braţele 
pe cel ce mă lovea. Năpustindu-mă, m-am pomenit lungit la 
pământ, şi am văzut sub mine un om pe care-l ţineam strâns 
îmbrăţişat. 


Deodată întreaga întâmplare mi se păru foarte firească. Omul 
acesta purtase fără îndoială, gluga fermecată care îl făcuse 
nevăzut numai pe el dar nu şi umbra lui, iar acum, în cădere, o 
scăpase din cap. M-am uitat de jur împrejur şi am descoperit, 
destul de repede, umbra glugii nevăzute. M-am repezit asupra ei 
şi, de data asta, nu mi-am greşit ţinta. Am pus-o pe cap şi aşa, 
fără umbră cum eram nu mai puteam fi văzut. 


Omul se ridică în grabă şi se uită în jur să vadă pe fericitul său 
învingător, dar pe tot întinsul câmpiei însorite nu putu zări nici 
omul, nici umbra sa pe care îşi dădea toată silinţa s-o zărească, 
căci nu observase şi n-avea de unde să bănuiască că eu nu 
aveam umbră. 


Când se încredinţă că dispărusem fără urmă, începu să-şi 
smulgă părul din cap deznădăjduit. Eu însă, câştigasem prin 
luptă o comoară şi odată cu ea, posibilitatea şi dorinţa de-a intra 
din nou printre oameni. Aveam destule pretexte ca să-mi scuz 
chiar faţă de mine însumi ticăloşia pe care o făcusem, şi pentru 
a uita cât mai repede, îmi luai tălpăşiţa fără să mai privesc 
îndărăt la nefericitul acela, ale cărui gemete îngrozitoare mi-au 
răsunat multă vreme în urechi. Cel puţin aşa mi s-a părut atunci 
că s-au petrecut lucrurile. 


Ardeam de dorinţa să mă duc în grădina consilierului, pentru a 
mă încredința eu însumi de cele ce-mi spusese nesuferitul 
necunoscut. Nu ştiam însă unde mă aflam şi pentru a putea să 
mă orientez, m-am urcat pe colina cea mai înaltă. Din vârful ei, 
am văzut la picioarele mele întinzându-se orăşelul, precum şi 
grădina consilierului. Inima îmi bătea cu putere, iar ochii mi s-au 
umplut din nou, dar de altfel de lacrimi, decât cele de până 
atunci, căci aveam s-o văd pe Mina. Un dor nebun mă îndemna 
să cobor valea şi să apuc pe cărarea cea mai scurtă. Am trecut 
nevăzut pe lângă nişte ţărani care veneau de la oraş. Vorbeau 
despre mine, despre Rascal şi despre consilier. Nu voiam însă să 
mai ascult şi mi-am continuat fuga. 


Am intrat în grădină cu inima strânsă. Auzeam parcă ecoul unui 
râs. M-am cutremurat şi am aruncat o privire în jur. N-am zărit 
pe nimeni. Am înaintat puţin şi mi s-a părut că disting un zgomot 
de paşi alături de mine. Nu se vedea însă nimic. Crezui că m-a 
înşelat auzul. Era încă devreme. În boschetul contelui Petre nu 
era nimeni. Grădina era pustie. Am cutreierat aleile cunoscute, 
ajungând în faţa locuinţei. Auzeam acum zgomotul acela din ce 
în ce mai lămurit. M-am aşezat cu teamă pe o bancă la soare, în 
faţa uşii de la intrare. Am avut impresia că şi spiriduşul nevăzut 
se aşezase pe bancă lângă mine, râzând batjocoritor. 


Cheia se învârti în broască, uşa se deschise şi consilierul apăru 
cu nişte hârtii în mână. Simţeam cum mi se învăluie capul într- 
un fel de ceaţă. M-am uitat în jur şi ce crezi că am văzut? 


Omul cu haina cenuşie stătea lângă mine, privindu-mă şi 
zâmbind diabolic. Mă acoperise şi pe mine cu gluga fermecată. 


La picioarele individului stăteau alături, în bună înţelegere, cele 
două umbre: a mea şi a lui. Şi necunoscutul îmi flutura pe sub 
nas contractul cu care mă îmbiase şi pe care îl ţinea în mână. În 
vreme ce consilierul se plimba cu hârtiile în umbra teiului, el se 
aplecă prieteneşte la urechea mea şi-mi şopti: 


— Va să zică aţi primit totuşi invitaţia mea şi acum iată-ne pe 
amândoi sub aceeaşi glugă. E bine aşa! Foarte bine! Acum, dați- 
mi înapoi gluga fermecată; nu mai aveţi nevoie de ea. 
Dumneavoastră sunteţi un om prea cinstit ca să refuzaţi să mi-o 
restituiţi. Nu trebuie să-mi mulţumiţi. Vă asigur că v-am 
împrumutat-o din toată inima. 


Mi-o luă fără ca eu să mă opun, o băgă în buzunar şi râse de 
mine atât de tare, încât consilierul se uită să vadă cine râde. Eu 
împietrisem. 


— Trebuie să recunoaşteţi - continuă el - că o astfel de glugă 
este mult mai comodă: ea nu face nevăzut numai omul ci şi 
umbra sa, precum şi alte umbre pe care le ia cu el. Aşa că azi 
am iarăşi două umbre cu mine. Începu să râdă din nou. 


— Nu uita, Schlemihl: ceea ce omul nu vrea să facă de bunăvoie 
la început, o face până la urmă de nevoie. Eu încă sper că până 
la sfârşit vei răscumpăra umbra. Şi astfel îţi vei lua înapoi 
logodnica - încă nu e prea târziu - iar pe Rascal îl vom lăsa să se 
bălăbănească în spânzurătoare, ceea ce nu e mare lucru, căci 
frânghii sunt destule. Şi-ţi mai dau şi gluga pe deasupra. 


În grădină apăru atunci mama fetei şi între cei doi bătrâni începu 
o conversaţie. 


— Ce face Mina? 
— Plânge. 
— Ce copil prost! Tot nu mai poate schimba nimic cu plânsul! 


— Desigur că nu; totuşi, dragul meu, eşti prea crud cu propriul 
tău copil; cum ai putut s-o dai atât de repede altuia? 


— Nu, dragă, tu nu înţelegi deloc lucrurile acestea. Când fata 
noastră va deveni soţia unui domn bogat şi onorabil, lacrimile 
copilăreşti îi vor seca şi durerea ei de acum îi va apărea ca un 
vis urât şi ne va mulţumi nouă şi bunului Dumnezeu. O să te 
convingi! 


— Să dea Dumnezeu! 


— Este adevărat că fata are astăzi moşii întinse, dar după vâlva 
făcută de întâmplarea nefericită cu aventurierul acela, crezi tu 
că se va găsi aşa de curând o partidă atât de strălucitoare ca 
domnul Rascal? Ştii tu ce avere are domnul Rascal? Are moşii în 
valoare de şase milioane, fără nici o ipotecă şi plătite cu bani 
peşin. Am avut actele în mână. El era acela care cumpăra atunci 
cele mai frumoase moşii, totdeauna cu puţin înainte de-a sosi 
eu. Şi în afară de asta, mai are şi creanţe în valoare de patru 
milioane şi jumătate asupra casei Thomas John. 


— Trebuie să fi furat tare mult! 


— Ce fel de vorbă-i asta! A economisit ca un om cuminte, acolo 
unde altul risipea ca un nebun. 


— E totuşi un om care a purtat livrea. 
— Prostii! Are oricum o umbră nepătată! 
— Ai dreptate, dar... 


Omul în haina cenuşie mă privea râzând. Uşa se deschise şi 
apăru Mina. Venea sprijinindu-se de braţul unei cameriste. 
Lacrimile i se prelingeau pe obrajii frumoşi şi palizi. Se aşeză 
într-un fotoliu, pregătit anume pentru ea, sub un tei, şi tatăl luă 
loc pe un scaun de alături. Îi luă mâna cu delicateţe şi, în timp 
ce ea plângea şi mai nestăpânită, bătrânul începu să-i vorbească 
blând: 


— Tu eşti copilul meu bun şi drag. Vei fi cuminte şi nu-l vei 
supăra pe bătrânul tău tată care nu-ţi vrea decât fericirea. 
Inţeleg prea bine, inimioara mea, că eşti zbuciumată. Ai scăpat, 


ca prin minune dintr-o nenorocire. Ştiu că l-ai iubit foarte mult 
pe nemernicul acela, înainte de a-i fi descoperit murdara lui 
înşelătorie! Vezi tu, Mina, eu ştiu toate astea şi nu-ţi aduc nici o 
învinuire. Eu însumi l-am iubit atâta vreme cât l-am crezut un 
nobil adevărat. Acum recunoşti şi tu că lucrurile s-au schimbat. 
Cum! Până şi un câine are o umbră şi unicul meu copil să-şi ia 
tovarăş de viaţă un om care...? Nu, desigur că nici tu nu te mai 
gândeşti la dânsul. Ascultă, Mina, acum te cere în căsătorie un 
om care nu se teme de soare, un om onorabil care, chiar dacă 
nu este prinţ, posedă o avere de zece milioane, adică de zece ori 
mai mare decât a ta, un bărbat care te va face fericită, fetiţa 
mea dragă. Nu răspunde nimic, nu te împotrivi. Fii copilul meu 
bun şi ascultător. Lasă-l pe tatăl tău care te iubeşte, să-ţi poarte 
de grijă, şi să-ţi aline durerea. Făgăduieşte-mi că-i dai mâna 
domnului Rascal. Spune: nu-i aşa că primeşti? 


Mina răspunse cu o voce tristă: 


— Eu nu mai am nici o voinţă, nici o dorinţă pe acest pământ. Cu 
mine poate să se întâmple tot ceea ce vrea tatăl meu. 


În acest timp fu anunţat domnul Rascal, care se apropie, ţanţoş, 
de ei. Mina îşi pierdu cunoştinţa. Odiosul meu tovarăş mă privi 
mânios, şoptindu-mi repede următoarele cuvinte: 


— Şi poţi răbda aşa ceva? Oare dumneata nu ai inimă? 


Cu o mişcare rapidă îmi făcu o mică zgârietură la mână, sângele 
începu să-mi curgă şi el mă întrebă: 


— Sânge roşu, pe legea mea! Atunci semnează odată! 
Ţineam într-o mână contractul şi în cealaltă pana. 
VII. 


Judecă-mă cum vrei, dragă Chamisso, eu îţi voi povesti lucrurile 
aşa cum au fost. Eu însumi m-am judecat destul de sever, căci 
am purtat în inimă viermele chinului. Momentul acesta atât de 
dureros din viaţa mea îmi stăruie viu în minte şi nu mă pot gândi 


la el decât cu umilinţă şi cu o adâncă mâhnire. Căci cine se 
abate de la drumul cel drept în chip uşuratic, se pomeneşte pe 
neaşteptate împins pe alte cărări care-l duc din ce în ce mai jos. 
În zadar mai caută călăuza stelelor de pe cer: nu-i mai rămâne 
nici o altă cale, trebuie să coboare mereu în prăpastie şi să se 
jertfească zeiţei răzbunării. 


După primul pas greşit, care atrăsese asupra mea urgia, iată-mă 
amestecat acum printr-o dragoste vinovată, în soarta altei fiinţe. 
Ce-mi mai rămâne de făcut, acolo unde semănasem ruină şi 
unde se cerea fără întârziere să aduc mântuire, decât să sar 
orbeşte în ajutor? Căci sunase ceasul al doisprezecelea. Nu, 
dragul meu Adalbert, să nu crezi că eram atât de josnic încât să 
consider prea scump preţul care mi s-ar fi cerut sau să fiu mai 
zgârcit cu altceva decât am fost cu aurul. Nu, Adalbert! Sufletul 
meu, însă, era plin de o înverşunată ură împotriva acelui 
necunoscut misterios, care mă adusese pe cărări atât de 
întortocheate. Poate că greşeam, dar pe mine mă revolta orice 
întovărăşire cu dânsul. Şi atunci a intervenit ca de atâtea ori în 
viaţa mea, şi prea adeseori în istoria lumii, o întâmplare în locul 
unei fapte. Mai târziu, m-am împăcat cu mine însumi. Am învăţat 
mai întâi să respect necesitatea, căci ce este în definitiv mai 
important decât fapta săvârşită, întâmplarea petrecută care-ţi 
aparţine? Atunci am învăţat să preţuiesc această necesitate, 
care împinge întregul mare angrenaj al lumii, în care noi ne 
îmbucăm doar ca nişte rotiţe ajutătoare. Ceea ce are să fie, 
trebuie să se întâmple; ceea ce a fost sortit a trebuit să se 
întâmple, conform aceleiaşi providenţe, pe care abia acum am 
învăţat s-o respect atât în soarta mea cât şi în soarta acelora cu 
care eram în legătură. 


Nu ştiu dacă trebuie să atribui ceea ce urmă încordării sufletului 
meu copleşit de atâtea simţăminte puternice, epuizării puterilor 
mele fizice după frământările din ultimele zile sau, în sfârşit, 
tulburării nemaipomenite pe care mi-o pricinuise apropierea 
acestui demon în gri; fapt este că atunci când eram gata să 
semnez, am căzut într-un leşin adânc şi am zăcut un timp 
îndelungat ca în braţele morţii. Când mi-am venit în fire, primele 
zgomote ce mi-au lovit auzul au fost nişte paşi grei şi nişte 


înjurături. Am deschis ochii. Era întuneric, iar odiosul meu 
însoțitor stătea lângă mine şi mă mustra: 


— Parc-ai fi o muiere! Vino-ţi în fire şi fă ceea ce ne-am înţeles, 
sau poate te-ai răzgândit şi preferi să boceşti mai departe? 


M-am ridicat de jos, cu greutate, şi am privit tăcut în jurul meu. 
Noaptea se lăsase de mult; din casa cu ferestrele luminate a 
consilierului se auzea o muzică veselă şi grupuri de oameni se 
plimbau pe aleile grădinii. O pereche se apropie discutând şi se 
aşeză pe banca pe care şezusem înainte. Vorbeau despre 
logodna care se sărbătorise chiar în dimineaţa aceea între 
bogatul domn Rascal şi fiica consilierului. Prin urmare se şi 
întâmplase. 


Mi-am scos gluga fermecată şi am început să fug spre ieşirea din 
grădină pe sub boschetul care-mi purta numele. Demonul mă 
urmărea însă nevăzut, făcându-mi cele mai cumplite reproşuri: 


— Aşadar, iată mulţumirea pe care o capăt de la un monsieur 
bolnav de nervi, pentru care mi-am dat toată osteneala să-l 
îngrijesc! Mă crezi prost? Bine, domnule încăpățânat, încearcă să 
fugi de mine, dar nu uita că suntem de nedespărţit. Dumneata ai 
aurul meu, iar eu am umbra dumitale. lată de ce pentru noi doi 
nu mai încape odihnă! S-a pomenit oare vreodată ca o umbră 
să-şi părăsească stăpânul? A dumitale mă va ţine legat de 
dumneata, până te vei îndura s-o reprimeşti, ca în felul acesta 
să pot scăpa de dânsa. Ceea ce n-ai făcut cu plăcere, vei face, 
poate prea târziu, din dezgust şi plictiseală. Nimeni nu scapă de 
ceea ce-i este scris. 


Vorbea necontenit pe acelaşi ton. Zadarnic fugeam, căci se ţinea 
scai de mine şi mă chinuia batjocoritor şi fără încetare, 
amintindu-mi când de aur, când de umbră. Nu eram în stare să- 
mi adun gândurile. 


Apucasem spre casă, pe străzi pustii. Ajuns acolo şi privind-o, n- 
am mai putut-o recunoaşte. 


Prin ferestrele sparte nu străbătea nici o lumină. Uşile erau 
închise şi nu se vedea nici un servitor. Necunoscutul izbucni în 
râs. 


— Da, da, asta e! Dar pe Bendel al dumitale o să-l găseşti, fără 
nici o îndoială, căci a ajuns acasă, deunăzi, atât de obosit, încât 
sunt sigur că n-a mai părăsit-o de atunci. Zicând acestea, râse 
din nou, apoi adăugă: 


— Are multe să-ţi spună! Haide! Noapte bună deocamdată şi pe 
curând! 


Am sunat de câteva ori. Se aprinse o lumină. 


Dinăuntru, Bendel întrebă cine sună. Recunoscându-mi vocea, 
bunul om nu mai putu să-şi stăpânească bucuria. Uşa se dădu în 
lături. Ne-am îmbrăţişat cu lacrimi în ochi. L-am găsit foarte 
schimbat, slab şi bolnav. Eu, însă, încărunţisem de-a binelea. M- 
a condus prin camerele pustii, într-o încăpere care scăpase 
nedevastată şi-mi aduse mâncare şi băutură. Ne-am aşezat şi el 
a început să plângă din nou. Mi-a povestit cum deunăzi l-a bătut 
pe uscăţivul acela în gri, pe care-l găsise cu umbra mea şi de 
care s-a ţinut până când mi-a pierdut urma şi a căzut frânt de 
oboseală; cum neputându-mă găsi, s-a întors acasă unde, 
întărâtată de Rascal, mulţimea a năvălit spărgând geamurile şi 
devastând totul. lată cum s-au purtat oamenii aceia cu 
binefăcătorul lor. Servitorii plecaseră, care încotro. Poliţia locală 
mă expulzase din oraş, ca suspect, dându-mi un termen de 
douăzeci şi patru de ore pentru a părăsi localitatea. În afară de 
ceea ce ştiam eu despre îmbogățirea şi căsătoria lui Rascal, 
Bendel îmi mai dădu şi alte informaţii. Acest nelegiuit de la care 
pornise tot scandalul, trebuie să fi cunoscut de la început 
secretul meu, se pare că, atras de aur, a ştiut să se dea bine pe 
lângă mine şi a reuşit chiar din primele zile să-şi procure o cheie 
de la dulapul cu aur, reuşind astfel să-şi strângă o avere pe care 
acum nici nu mai trebuie s-o sporească. 


Bendel îmi povestea toate acestea printre lacrimi, plângând apoi 
de bucurie, fericit că mă vedea liniştit şi resemnat, după o atât 
de îndelungată perioadă de zbucium şi nesiguranţă. 


Căci acesta era chipul sub care se înfăţişa acum deznădejdea 
mea. Ştiam că nenorocirea în care mă aflam era uriaşă şi de 
neînlăturat. Îmi secaseră şi lacrimile de atâta plâns; nu mai 
puteam scoate nici un suspin; o înfruntam rece şi nepăsător, cu 
pieptul descoperit. 


— Bendel - i-am spus eu - tu-mi cunoşti soarta. Pedeapsa 
aceasta grea m-a lovit fiindcă am păcătuit. Dar tu, nevinovat 
cum eşti, nu mai trebuie să-ţi legi viaţa de a mea. Plec călare 
chiar în noaptea asta; pune şaua pe un cal. Plec singur. Tu 
rămâi. Aceasta este dorinţa mea. Trebuie să mai existe aici 
câteva lăzi cu aur; păstrează-le pentru tine. Voi pribegi singur 
prin lume; dacă îmi va mai surâde norocul cândva, mă voi gândi 
la tine, deoarece la pieptul tău am plâns în ceasurile cele mai 
grele. 


Omul acesta cinstit ascultă, cu inima frântă şi cu groază, ultima 
poruncă a stăpânului său. 


Am fost surd la rugăminţile lui, orb la lacrimile lui. Mi-a adus 
calul. L-am strâns încă o dată la piept pe când plângea, m-am 
aruncat în şa şi, învăluit de umbrele nopţii, m-am îndepărtat de 
locul acela blestemat, lăsându-mă în voia calului, căci nu mai 
aveam în lumea aceasta nici o ţintă, nici o dorinţă şi nici o 
speranţă. 


VIII. 


Nu trecu mult şi mi se alătură un drumeţ, care după ce a mers 
câtva timp lângă mine, m-a rugat să-i dau voie, întrucât aveam 
acelaşi drum, să-şi pună mantaua pe cal, la spatele meu. l-am 
îngăduit şi el mi-a mulţumit cuviincios pentru acest serviciu. 
Apoi a început să-mi laude calul, preamărind cu acest prilej 
strălucirea şi puterea oamenilor bogaţi. Apoi a început un fel de 
monolog, pe care l-am ascultat fără să particip însă. 


Mi-a arătat care erau părerile sale despre viaţă şi despre lume şi 
a ajuns repede la metafizică, pe care o credea în stare să 
găsească dezlegarea tuturor problemelor. După ce a dezvoltat 
cu limpeziciune această teorie, a trecut apoi la soluţionarea ei. 


Ştii prea bine, prietene, că încă din şcoală nu mi-au plăcut 
niciodată speculaţiile filosofice, şi că nici de atunci încoace nu 
m-am preocupat niciodată de aşa ceva; de atunci am dat multe 
la o parte şi multe am renunţat să aflu şi să înţeleg; şi, după 
cum m-ai sfătuit tu, ascultând numai de bunul-simţ, mi-am 
urmat drumul propriu, atât cât mi-a stat în putere. lată însă că 
însoţitorul meu construia, cu mult talent oratoric, un edificiu 
solid, care sprijinindu-se numai pe el însuşi, se înălța şi se 
impunea în virtutea unei necesităţi interioare. Dar îi lipsea 
tocmai ceea ce căutam şi astfel mi-am dat seama că toată 
această speculație nu era decât o operă de artă perfectă şi 
strălucitoare, care servea numai la încântarea spiritului. Totuşi îl 
ascultam pe drumeţul acela elocvent, căci astfel reuşeam să uit 
suferinţele mele. Şi poate că m-ar fi şi convins, dacă s-ar fi 
adresat nu numai minţii ci şi sufletului meu. În felul acesta, 
vremea trecuse şi zorile dimineţii luminaseră pe negândite 
văzduhul. 


Şi sufletul mi-a fost cuprins de spaimă când, ridicând privirea, 
am zărit la răsărit lumina care anunţa apariţia soarelui împotriva 
căruia, în pustiul acela nu aveam atunci nici o apărare şi nici un 
adăpost. Şi nici nu eram singur! M-am întors către însoţitorul 
meu şi m-am îngrozit iarăşi. Tovarăşul meu de drum nu era altul 
decât omul în haină cenuşie. 


Când mă văzu înspăimântat, zâmbi şi-mi spuse înainte de-a 
avea vremea să-l întrerup: 


— Hai să fim tovarăşi pentru o bucată de drum. N-avem decât 
de câştigat şi unul şi celălalt. Şi-apoi ne putem despărţi oricând. 
Drumul acesta de-a lungul muntelui este singurul pe care puteţi 
apuca, dacă nu vreţi să vă rătăciţi. Prin râpă nu se poate trece, 
iar ca să vă întoarceţi de unde aţi plecat, nu cred că vă convine; 
mai rămâne drumul acesta pe care trebuie să merg şi eu. Vă şi 
văd îngălbenind de frica soarelui care răsare. Vă voi împrumuta 
umbra în tot timpul cât vom merge împreună, dar 
dumneavoastră îmi veţi suporta în schimb prezenţa. Tot nu-l mai 
aveţi pe Bendel şi veţi fi mulţumit de serviciile mele; îmi pare 
rău că nu mă puteţi suferi. Totuşi, mă puteţi folosi. Dracul nu 


este atât de negru, cum îl zugrăveşte lumea! Este adevărat că 
ieri m-aţi cam supărat, dar eu nu vă port pică. Astăzi, de 
exemplu, v-am scurtat drumul până aici, şi asta trebuie s-o 
recunoaşteţi. Luaţi-vă umbra înapoi, aşa, de încercare. 


Soarele răsărise şi pe şosea începeau să apară oameni. Cu tot 
dezgustul pe care-l simţeam, am primit propunerea. Surâzând, 
el lăsă să alunece umbra mea la pământ şi aceasta îşi luă 
imediat locul peste umbra calului şi galopă voioasă alături de 
mine. Nu mă simţeam deloc în apele mele. Am continuat să 
călăresc, trecând pe lângă o ceată de ţărani care, ca în faţa 
oricărui om bogat, se descoperiră făcându-mi loc să trec. Am 
mers mai departe uitându-mă de pe cal cu ochiul lacom şi cu 
inima bătând la fosta mea umbră pe care o împrumutasem 
acum de la un străin, ba chiar de la un duşman. 


Acesta îşi continua drumul, nepăsător, fluierând chiar vesel. El 
pe jos, eu călare. Mă cuprinse o ameţeală; ispita era prea mare. 
Am tras de hăţuri, am dat pinteni calului şi am pornit pe o cărare 
lăturalnică într-un galop nebun. 


N-am putut însă să răpesc şi umbra care, la o cotitură, 
alunecase de pe cal şi acum îşi aştepta pe şosea stăpânul 
legitim. Am fost obligat să mă reîntorc ruşinat. După ce îşi 
termină de fluierat cântecul, omul cu haina cenuşie începu să 
râdă de mine, îmi puse umbra la loc şi-mi spuse că aceasta se 
va lega din nou de mine, numai atunci când voi fi posesorul ei 
legal. 


— Vă ţin bine legat de mine prin umbra asta şi nu-mi scăpaţi, 
continuă el. Un om bogat ca dumneavoastră are nevoie de o 
umbră; altfel nu se poate. Şi vina dumneavoastră nu este decât 
că n-aţi recunoscut acest lucru mai devreme. 


Mi-am continuat călătoria, pe acelaşi drum. 


Toate bunătăţile, şi chiar strălucirea vieţii mă răsfăţau din nou. 
Puteam să mă plimb pe unde pofteam, deoarece aveam din nou 
o umbră, deşi era împrumutată. Mă bucuram de respectul pe 
care-l impune bogăţia, trăiam însă cu moartea în suflet. 


Miraculosul meu tovarăş de drum, care se prezenta pretutindeni 
ca servitorul umil al celui mai bogat om din lume, era de o 
îndemânare extraordinară, foarte abil şi priceput, un adevărat 
camerist de casă mare. Dar nu mă slăbea deloc; se ţinea scai de 
mine, cu credinţa că într-o bună zi voi încheia totuşi târgul 
propus, fie chiar numai pentru a scăpa de dânsul. Mă incomoda 
şi-l uram. Dar mă şi temeam de el. 


Eram în puterea lui. Mă avea în mână acum după ce mă 
readusese în splendorile lumii de care fugisem. Fiind nevoit să-i 
suport vorbăria, începeam să mă conving că are dreptate. Un 
om bogat trebuie să aibă o umbră şi dacă doream să rămân 
ceea ce el reuşise să mă facă din nou, nu exista decât o singură 
soluţie. Totuşi, eram ferm hotărât să nu cedez. După ce îmi 
sacrificasem iubirea, după ce viaţa mea îşi pierduse orice 
culoare, nu mai eram dispus să-mi vând sufletul acestei creaturi, 
nici chiar pentru toate umbrele din lume. Nu puteam şti cum 
avea să se termine toată întâmplarea asta. 


Într-o zi, ne aflam în faţa unei peşteri pe care o vizitau de obicei 
străinii care făceau excursii în munţi. Apele subterane vuiau din 
adâncuri şi dacă aruncai o piatră înăuntru nici n-o mai auzeai 
când se lovea de fund. Ca de obicei, însoţitorul meu îmi 
zugrăvea cu imagini vii şi cu mare lux de amănunte, ce aş 
realiza cu săculeţul meu, dacă mi-aş fi recăpătat umbra. Stam 
cu coatele pe genunchi şi faţa în palme şi-l ascultam pe ipocritul 
acesta frământat de lupta care se dădea în sufletul meu între 
ispită şi neclintire. Nemaiputând să rabd această luptă, am dat 
bătălia hotărâtoare: 


— Domnul meu, mi se pare că aţi uitat că v-am permis să 
rămâneţi în preajma mea, numai cu anumite condiţii şi că eu mi- 
am rezervat deplina libertate. 


— Dacă porunciţi, o şterg... 


Se servea de această ameninţare în mod curent. Am tăcut. 
Incepu imediat să împăturească umbra. Pălisem, dar l-am lăsat 
în pace. Urmă o tăcere lungă. Apoi spuse: 


— Domnul meu, văd că nu mă puteţi suferi, că mă urâţi. O ştiu 
prea bine. Dar de ce mă urâţi? Nu cumva fiindcă m-aţi atacat 
atunci pe câmp, crezând că-mi veţi putea lua cu forţa gluga 
fermecată? Sau poate că din cauză că aţi încercat să mă jefuiţi 
de avutul meu, de umbra pe care v-o încredinţasem, ca unui om 
cinstit? În ceea ce mă priveşte, eu nu vă urăsc pentru toate 
acestea. Mi se pare foarte natural ca cineva să se folosească de 
darurile sale, de şiretenie sau de forţă. Şi nu mă supără nici 
faptul că aveţi principii severe şi sunteţi cinstea personificată. 
Eu nu vă judec atât de aspru şi nu acţionez decât potrivit 
gândurilor dumneavoastră. Am încercat eu oare vreodată să vă 
ucid pentru a vă lua sufletul pe care îl doresc? Am trimis eu 
vreodată pe cineva să vă ceară săculeţul? Am încercat oare să 
fug cu el? 


Nu puteam răspunde nimic. El continuă: 


— Va să zică, domnule, nu mă puteţi suferi? Foarte bine! Înţeleg 
asta şi nu v-o iau în nume de rău. Trebuie să ne despărţim, e 
limpede. Şi dumneavoastră începeţi să mă plictisiţi. Pentru a 
scăpa, în viitor, de prezenţa mea umilitoare, vă sfătuiesc din 
nou: răscumpăraţi umbra. 


l-am întins săculeţul. 

— lată preţul! 

— Ah, nu! 

Am oftat din greu, spunând: 

— Bine, domnule, atunci să ne despărţim, şi te rog să nu-mi mai 
ieşi niciodată în cale. Lumea este destul de încăpătoare pentru 
noi amândoi. 

El zâmbi, şi-mi răspunse: 


— Plec, domnule. Însă mai înainte, vreau să vă arăt cum să mă 
chemaţi, dacă o să aveţi nevoie de mine, cândva, de cel mai 
supus servitor al domniei voastre. Nu aveţi decât să scuturaţi 


săculeţul acesta, astfel încât monedele de aur, care nu se 
termină niciodată, să zăngănească; la sunetul acesta apar într-o 
clipă. In lumea noastră orice om se gândeşte la binele său. 


După cum vedeţi, eu mă gândesc în acelaşi timp şi la al domniei 
voastre, căci vă dau în felul acesta o putere nemaipomenită. Ah, 
săculeţul ăsta! Chiar dacă umbra domniei voastre ar fi fost 
mâncată de molii, săculeţul ne-ar fi ţinut legaţi unul de celălalt. 
Pe scurt, ceea ce ne leagă este aurul meu; puteţi dispune de 
servitorul domniei voastre de la orice depărtare. Ştiţi bine cât de 
folositor poate fi prietenilor mei şi că bogaţii se împacă foarte 
bine cu mine, de lucrul acesta v-aţi convins personal. În ceea ce 
priveşte umbra dumneavoastră, domnule, ţineţi bine minte, că 
n-o s-o aveţi niciodată decât cu o singură condiţie! 


Atunci, îmi apărură în faţă, chipurile unora dintre cunoscutii mei. 
L-am întrebat repede: 


— Domnul John ţi-a dat vreo semnătură? 

El zâmbi: 

— Nu era nevoie de la un prieten atât de bun. 

— Pe legea mea, aş vrea să ştiu unde se află. 

Atunci omul în gri vâri, după ce stătu puţin pe gânduri, mâna în 
buzunar, de unde scoase, trăgând de păr, figura palidă şi pocită 
a lui Thomas John, ale cărui buze învineţite de cadavru, 


mişcându-se, rosteau înspăimântătoarele cuvinte: „Justo judicio 
Dei judicatus sum; 


Justo judicio Dei condemnatus sum”6. 


M-am îngrozit şi aruncând săculeţul zornăitor în prăpastie, i-am 
zvârlit aceste cuvinte: 


— Îţi poruncesc, demone, în numele lui Dumnezeu, pleacă de 
aici, şi să nu mai apari niciodată în faţa ochilor mei! 


El se ridică posomorât şi dispăru numaidecât după stâncile care 
mărgineau locul acela sălbatic. 


IX. 


Stăteam acolo fără umbră şi fără bani. În schimb mi se luase o 
mare greutate de pe suflet, eram vesel. Dacă n-aş fi pierdut şi 
iubirea sau dacă nu m-aş fi simţit vinovat de această pierdere, 
cred că m-aş fi putut socoti fericit. Nu ştiam însă cu ce să încep. 
Mi-am cercetat buzunarele în care am găsit câteva monede de 
aur. 


Le-am numărat, râzând. Îmi lăsasem calul în vale, la han, şi mi- 
era ruşine să mă reîntorc. 


Eram silit să aştept cel puţin până-n amurg: soarele era încă sus 
pe cer. M-am lungit la umbra unui copac şi am adormit liniştit. 


În vis mi-au apărut cele mai plăcute imagini într-un dans vesel. 
Cu o cunună de flori în păr, Mina a trecut pe lângă mine, 
zâmbindu-mi prietenos. Chiar şi credinciosul Bendel mi-a apărut 
împodobit cu flori şi m-a salutat zâmbind bucuros. l-am mai 
văzut şi pe alţii; mi se pare că te-am zărit şi pe tine, Chamisso, 
ca într-un vălmăşag îndepărtat. Deşi soarele strălucea puternic, 
nimeni nu avea umbră şi ceea ce e mai curios era că nimeni nu 
părea nemulţumit din această pricină. Ne aflam parcă într-o 
dumbravă de palmieri plină de cântece şi flori, de iubire şi 
veselie. Nu puteam reţine şi nici distinge bine chipurile, dar ştiu 
că visul îmi plăcea şi mă temeam să nu mă trezesc. M-am trezit 
într-adevăr, dar am rămas cu ochii închişi pentru a mai păstra în 
suflet imaginile acelea minunate care se destrămau. 


Când am deschis în sfârşit ochii, soarele era tot pe cer, dar la 
răsărit. Dormisem toată noaptea. Era un semn că nu mai trebuia 
să mă reîntorc la han. Am renunţat cu inima împăcată la tot ce 
mai aveam acolo şi m-am hotărât să plec pe jos, pe un drum 
care se furişa pe la poalele împodobite ale muntelui, lăsându-mă 
în voia soartei. Nu m-am întors şi nici nu m-am gândit să mă 
adresez lui Bendel, pe care-l lăsasem bogat - lucru pe care l-aş fi 
putut face fără îndoială. Mă gândeam la noul meu rol pe care 


urma să-l ocup în societate. Costumul meu era foarte modest. 
Aveam o scurtă neagră şi veche, pe care o purtasem şi la Berlin 
şi pe care o găsisem nu ştiu cum, în timpul călătoriei. Purtam o 
şapcă de călătorie şi o pereche de ghete vechi. M-am ridicat, am 
rupt o creangă noduroasă dintr-un pom, ca amintire, şi am 
pornit astfel în pribegie. 


Într-o pădure, am întâlnit un ţăran bătrân care m-a salutat 
respectuos şi cu care am intrat în vorbă. La început, ca orice 
călător curios, m-am interesat încotro duce drumul, apoi de 
regiune şi de locuitorii ei, de bogăţiile munţilor şi de multe 
altele. Bătrânul mi-a răspuns vorbind din belşug şi cu multă 
înţelepciune. Când am ajuns la albia unui torent, care inundase 
o bună bucată de pădure, mi-am dat seama cu spaimă că locul 
era plin de soare. L-am lăsat pe ţăran să treacă înaintea mea, 
dar când a ajuns în mijlocul apei s-a oprit deodată şi s-a întors 
spre mine să-mi arate cum s-a produs inundația. Atunci observă 
imediat că-mi lipseşte umbra şi se opri la mijlocul povestirii. 


— Dar ce-i asta? Domnul n-are umbră! 


— Din păcate! Din păcate! l-am răspuns eu, oftând. În timpul 
unei boli grele, de care am zăcut foarte mult, mi-au căzut 
unghiile, părul şi umbra. Priveşte şi dumneata, unchiule; la 
vârsta mea, părul care mi-a crescut este alb; unghiile sunt foarte 
scurte, iar umbra nu vrea să mai crească deloc. 


— Ei! Făcu bătrânul, dând din cap, n-ai umbră şi asta nu e bine. 
De bună seamă că a fost o boală tare grea... 


Nu mai continuă povestirea începută; la prima cotitură de drum 
mă părăsi fără nici un cuvânt. Veselia îmi pieri şi lacrimi amare 
începură să-mi curgă din nou pe obraz. 


Cu inima zdrobită mi-am continuat drumul ferindu-mă să mai 
întâlnesc oameni. Poposeam în locurile cele mai întunecoase din 
pădure şi când dădeam de vreun luminiş scăldat în soare, 
trebuia să aştept uneori ceasuri întregi, ca să nu fiu zărit de 
oameni. Noaptea, mă adăposteam prin sate. De fapt mergeam 
în căutarea unei mine în munţii aceia unde speram că voi putea 


lucra sub pământ. Căci pe lângă faptul că, acuma, eram silit să 
mă  întreţin singur, îmi dădeam seama că numai o muncă 
încordată ar putea să-mi alunge gândurile sfâşietoare. 


Două zile ploioase mi-au uşurat călătoria, dar mi-au distrus 
ghetele, ale căror tălpi erau destul de bune pentru contele Petre, 
dar nu pentru un biet călător. Ajunsesem să umblu în picioarele 
goale. Trebuia să-mi procur o pereche de ghete. Le-am 
cumpărat în dimineaţa următoare dintr-un bâlci, de la o 
dugheană unde atârnau fel de fel de ghete vechi şi noi. Le-am 
ales cu grijă şi m-am tocmit mult. A trebuit să renunţ la o 
pereche nouă, care îmi plăcea, dar era prea scumpă. M-am 
mulţumit cu o pereche de cizme mai vechi, dar încă destul de 
bune, pe care le-am luat şi am plătit unui tânăr cu bucle blonde, 
care ţinea dugheana şi care mi-a zâmbit, urându-mi drum bun. 
M-am încălţat cu cizmele şi am ieşit din târg pe partea dinspre 
miazănoapte. 


Eram cufundat în gânduri şi abia zăream pe unde calc, deoarece 
mă tot gândeam la mina pe care trebuia s-o găsesc chiar în 
noaptea aceea şi unde nu ştiam cum să mă prezint. Nu făcusem 
încă nici două sute de paşi, când am observat că am pierdut 
drumul. Uitându-mă împrejur, am văzut că mă aflu într-o pădure 
seculară de brazi în care nu pătrunsese, încă, nici o secure. 


Am mai făcut câţiva paşi şi m-am pomenit înconjurat de stânci 
pleşuve, acoperite numai cu muşchi şi buruieni şi unde am dat 
de zăpadă şi de întinderi de gheaţă. Era tare frig. Am privit 
îndărăt; pădurea dispăruse. Am mai făcut câţiva paşi; în jurul 
meu domnea o linişte de moarte. 


Cât vedeai cu ochii - ghețari acoperiţi de ceaţă groasă. Soarele 
plutea sângeriu la marginea orizontului. Frigul era de neîndurat. 
Nu-mi dădeam seama ce se întâmplase cu mine; gerul năprasnic 
mă silea să iuţesc paşii şi auzeam numai vâjâitul unor ape 
îndepărtate. Am mai făcut un pas şi m-am pomenit pe coasta de 
gheaţă a unui ocean. Turme nenumărate de foci se aruncară 
mugind în valurile oceanului din faţa mea. Am pornit de-a lungul 
coastei până ce am dat din nou de stânci, de păduri de 
mesteceni şi de brazi. 


Am mai alergat vreo câteva minute drept înainte. Căldura 
devenise înăbuşitoare. Am privit în jur. Eram în mijlocul unor 
lanuri de orez, minunat plantate, între duzi. M-am aşezat la 
umbra lor; m-am uitat la ceas; nu părăsisem bâlciul decât de un 
sfert de oră. Credeam că visez. M-am muşcat de deget ca să mă 
trezesc, dar eram treaz. Am închis ochii să-mi vin în fire. Am 
auzit oameni rostind pe nas cuvinte ciudate. Am deschis ochii. 
Doi chinezi, uşor de recunoscut după înfăţişarea lor asiatică, şi 
după veşminte, îmi vorbeau în limba lor, cu obişnuitele 
plecăciuni. Am tresărit speriat şi m-am dat doi paşi înapoi. Nu-i 
mai văzui. Peisajul se schimbase cu totul: în locul lanurilor de 
orez, erau copaci şi păduri. Am cercetat pomii şi ierburile ce 
înfloreau în jurul meu. Am recunoscut plante din Asia de sud-est. 
Am vrut să mă apropii de un pom şi am făcut un pas. Peisajul s-a 
schimbat iarăşi. Dacă am văzut aşa, am început să păşesc ca un 
recrut la instrucţie care îşi calculează paşii şi merge cu grijă. Prin 
faţa mea se perindau mereu alte şi alte ogoare minunate, 
câmpii, livezi, munţi, stepe şi pustiuri. Nu mai era nici o îndoială: 
aveam în picioare cizme fermecate. 


X. 


Profund mişcat, am căzut în genunchi, vărsând lacrimi de 
recunoştinţă, căci deodată mi se deschidea un nou viitor. 
Alungat din mijlocul oamenilor, din cauza unei greşeli tinereşti, 
mi se dădea cel puţin posibilitatea să trăiesc în mijlocul naturii 
pe care o iubeam atât de mult; pământul mi se oferea ca o 
grădină bogată în care să trăiesc, luând studiul drept călăuză şi 
izvor al puterii şi,având ca scop în viaţă ştiinţa. N-am luat o 
hotărâre. Am căutat însă, atunci, să îndeplinesc întocmai, printr- 
o muncă serioasă şi perseverentă, ceea ce în clipa aceea 
apăruse în faţa ochilor mei sufleteşti şi cu cât mă apropiam mai 
mult de acest ideal, cu atât eram mai mulţumit de mine însumi. 


Am pornit la drum, ca să arunc o privire asupra câmpului de pe 
care aveam să strâng roadele. 


Mă aflam pe înălțimile Tibetului, iar soarele pe care îl văzusem 
răsărind de câtăva vreme se şi pregătea, aici, să apună: am 
parcurs Asia de la est la vest, am ajuns soarele din urmă, şi iată- 


mă în Africa. Am cercetat-o cu luare-aminte, măsurând-o în lung 
şi-n lat. În Egipt, după ce am privit cu uimire templele şi vechile 
piramide, am zărit, nu departe de acolo, în deşert, Teba cea cuo 
sută de porţi şi peşterile unde locuiseră anahoreţii creştini. O 
voce lăuntrică mi-a şoptit desluşit: „Acolo va fi casa ta!” Mi-am 
ales o peşteră dintre cele mai singuratice, care era pe cât de 
încăpătoare şi de potrivită pentru mine, pe atât de apărată de 
şacali. Apoi am plecat mai departe. 


Am trecut în Europa pe la Coloanele lui Hercule 1 şi după ce am 
cutreierat provinciile din sud şi din nord, am trecut prin nordul 
Asiei peste gheţurile polare spre Groenlanda şi America, am 
cutreierat amândouă continentele acestea şi iarna, care 
începuse să bântuie în sud, m-a gonit repede, de la capul Horn 
îndărăt spre nord. Am zăbovit în Asia Orientală până ce s-a 
luminat de ziuă şi, după ce m-am odihnit, mi-am continuat 
drumul. Am cutreierat, de-a lungul celor două Americi, lanţul de 
munţi care ating cele mai mari înălţimi de pe glob. Am păşit 
încet şi cu băgare de seamă de pe un pisc pe altul, trecând 
peste vulcani în erupție şi peste creste înzăpezite, adeseori 
suflând din greu, până am ajuns la muntele Ellias 2 şi am sărit 
peste strâmtoarea Behring în Asia. Aici am mers de-a lungul 
coastei de răsărit cu nenumăratele ei cotituri, cercetând cu o 
deosebită atenţie care dintre insule mi-ar fi mai accesibilă. 
Cizmele mele fermecate m-au trecut de pe peninsula Malaca în 
Sumatra, Java, Bali şi Lamboc. Am căutat, Nota 1. Lumea antică 
denumea astfel strâmtoarea Gibraltar. 


Nota 2. Înălţime în munţii Alegani din America de Nord. 


Riscându-mi viaţa, să găsesc printre mulţimea aceasta de insule 
mici şi de stânci o trecere la nord-vest, către Borneo şi celelalte 
insule ale acestui arhipelag, dar n-am reuşit deşi am făcut 
încercări dintre cele mai curajoase. A trebuit să renunţ. M-am 
aşezat aşadar pe cea mai îndepărtată limbă de pământ a insulei 
Lamboc şi, întors spre sud-est, am plâns ca şi când aş fi fost pe 
după gratiile unei închisori, deoarece dădusem atât de repede 
peste o piedică. Noua Olandă7 - care este atât de minunată şi a 
cărei cunoaştere este atât de necesară pentru geografia şi 


bogăţia globului pământesc - cu plantele şi animalele ei, cu 
Marea Sudului şi cu insulele sale de corali, toate îmi erau 
interzise. În felul acesta, chiar de la început, opera la care 
meditam şi pe care urma s-o făuresc era condamnată să rămână 
neterminată. Vai, dragul meu Adalbert, ce se alege din truda 
omenească! 


Am încercat de mai multe ori, pe o iarnă năprasnică, să străbat 
emisfera sudică de la Capul Horn până la ţara lui Van Dimen şi 
până la Noua Olandă, peste gheţurile polare, fără să mă 
preocupe cum m-aş mai putea întoarce. Deşi se putea ca acest 
pământ groaznic să mă închidă ca un capac de coşciug, am 
călcat cu un curaj nebun pe gheţurile plutitoare - sfidând frigul 


şi apa. 


Totul a fost în zadar; n-am ajuns în Noua Olandă. De atunci, mă 
reîntorceam adesea pe insula Lamboc, unde mă aşezam pe cea 
mai îndepărtată limbă de pământ şi plângeam cu lacrimi amare, 
ca la zăbrelele de nezdruncinat ale închisorii mele. 


În sfârşit, am părăsit aceste locuri şi am intrat din nou în centrul 
Asiei cu inima zdrobită, am străbătut-o urmărind revărsatul 
zorilor spre apus, ajungând chiar în noaptea aceea în Teba, la 
locuinţa care-mi fusese hărăzită şi pe la care trecusem cu o zi 
mai înainte, în timpul după-amiezii. 


După ce m-am odihnit puţin, deoarece în Europa era ziuă, prima 
mea grijă a fost să-mi procur tot ce-mi era necesar. Înainte de 
toate, nişte piedici pentru cizmele mele, căci mi-am dat seama 
cât era de neplăcut să nu-ţi poţi încetini paşii decât descălţându- 
te, pentru a putea cerceta pe îndelete lucrurile de care te 
apropii. 


Mi-am îndeplinit dorinţa încălţându-mi peste cizme o pereche de 
papuci. Cu timpul ajunsesem să am chiar două perechi de 
papuci, deoarece aruncam din picioare o pereche fără să mai 
am timp s-o ridic, ori de câte ori oamenii sau fiarele mă speriau 
în timpul cercetărilor mele botanice. Ceasornicul meu, prea bun 
pentru durata scurtă a drumurilor mele, era un cronometru 


excelent. Mai aveam nevoie de un sextant, de câteva 
instrumente de fizică şi de cărţi. 


Pentru a mi le procura, am făcut câteva drumuri primejdioase la 
Londra şi Paris, ajutat de umbra unei ceţi binevoitoare. După ce 
am terminat aurul care-mi mai rămăsese, am folosit în loc de 
bani fildeşul pe care-l găseam cu uşurinţă în Africa, deşi eram 
obligat să aleg întotdeauna colții cei mai mici, ca să-i pot duce. 


În sfârşit, având toate cele necesare mi-am început noua viaţă 
de iubitor al ştiinţei. 


Am colindat pământul în lung şi-n lat, măsurând când înălțimile, 
când temperatura izvoarelor şi a aerului, studiind animalele şi 
plantele şi alergând de la ecuator la pol şi de la un continent la 
altul ca să compar rezultatele între ele. Hrana mea obişnuită se 
compunea din ouă de struţ african, sau de păsări din mările 
nordice şi din banane sau alte fructe pe care le culegeam din 
palmierii tropicali. În lipsă de fericire, întrebuinţam un surogat 
numit nikotiana, iar pentru a înlocui sentimentele de dragoste şi 
prietenie, aveam un căţeluş care îmi păzea vizuina din Teba, şi 
care, de câte ori mă reîntorceam încărcat cu noi comori, îmi 
sărea vesel înainte, făcându-mă să uit că sunt singur pe lume. 


Dar încă o aventură avea să mă aducă din nou printre oameni. 
XI. 


Într-o zi, cu papucii traşi peste cizme, adunam de pe coastele 
Norvegiei alge şi licheni, când, deodată, de după stâncă îmi ieşi 
înainte un urs polar. Zvârlind papucii, am vrut să trec pe o insulă 
din faţa mea punând piciorul pe o stâncă ieşită din valuri. Am 
pus un picior pe stâncă, dar am alunecat şi am căzut în mare, 
deoarece din neatenţie, la celălalt picior îmi rămăsese agăţat 
unul din papuci. 


Am simţit că mă cuprinde un frig de moarte şi abia am reuşit să 
scap cu viaţă. De îndată ce am pus piciorul pe pământ, am luat- 
o la goană cât mă ţineau puterile, către deşertul Libiei, ca să mă 
usuc la soare. Dar soarele mi-a încins capul atât de tare, încât 


m-am îmbolnăvit, şi am pornit ameţit iar spre nord. Şi, ca să 
scap de ameţeala aceea, am pornit-o repede, dar cu paşi 
nesiguri de la apus la răsărit şi de la răsărit la apus. Treceam 
rând pe rând de la zi la noapte şi de la vară la iarnă. 


Nu ştiu cât timp am rătăcit aşa. O febră cumplită îmi mistuia 
trupul. Simţeam că-mi pierd cunoştinţa. Spre nenorocirea mea, 
în timp ce alergam aşa în neştire, am călcat pe piciorul cuiva. 
Probabil că i-am produs o mare durere, căci m-am pomenit 
îmbrâncit şi am căzut jos. 


Când mi-am recăpătat cunoştinţa, zăceam într-un pat moale şi 
călduros, aşezat lângă alte paturi la fel, într-un salon larg şi 
luminos. Cineva şedea la căpătâiul meu. Un grup de oameni 
mergeau de la un pat la altul. S-au oprit apoi şi la al meu. 
Vorbeau despre mine, dar mă numeau Numărul Doisprezece. Cu 
toate astea la picioarele mele, pe perete, pe o placă de 
marmură neagră, stătea scris cu litere mari de aur, numele meu. 
Nu era nici o amăgire; era chiar aşa scris: 


PETER SCHLEMIHL 


În afară de numele meu pe placă mai era scris încă ceva. Eram 
însă prea slăbit pentru a putea desluşi. Am închis din nou ochii. 
Am auzit citindu-se ceva în care era vorba de Peter Schlemihl, 
dar nu puteam înţelege sensul. În faţa patului meu apăru un om 
cu un zâmbet prietenos pe faţă şi o femeie frumoasă, în rochie 
neagră. Figurile nu-mi erau străine; dar nu le puteam 
recunoaşte. 


A trecut câtva timp şi mi-am revenit în puteri. 


Mă numeam Numărul Doisprezece şi Numărul Doisprezece din 
cauza bărbii sale lungi trecea drept evreu; totuşi aveam o 
îngrijire aleasă. 


Faptul că nu aveam umbră părea că nu fusese observat. Cizmele 
mele se aflau în siguranţă după cum am fost asigurat, împreună 
cu celelalte lucruri ce s-au găsit asupra mea, când fusesem adus 
aici. Şi urmau să-mi fie înapoiate după însănătoşire. Clădirea în 


care zăceam bolnav se numea Schlemihlium; iar rândurile pe 
care eu, Peter Schlemihl, le citisem pe placa aceea de marmură 
erau un fel de binecuvântare pentru Peter Schlemihl, autorul şi 
binefăcătorul acestui aşezământ. Omul prietenos pe care-l 
văzusem la căpătâiul meu era Bendel, iar femeia frumoasă, 
Mina. 


M-am însănătoşit pe nesimţite în Schlemihlium, şi am aflat o 
mulţime de lucruri. Mă găseam în oraşul natal al lui Bendel, 
unde acesta întemeiase pe numele meu, cu restul aurului 
blestemat, acest spital, condus chiar de el, pentru oamenii 
nenorociţi. Mina rămăsese văduvă. Un scandalos proces penal îl 
costase viaţa pe domnul Rascal, pe ea cea mai mare parte din 
avere. 


Părinţii ei muriseră. Mina se retrăsese aici şi trăia cu frica lui 
Dumnezeu, ocupându-se cu opera de binefacere. 


Într-o zi, discută la patul Numărului Doisprezece cu domnul 
Bendel: 


— Nobilă doamnă, de ce vă primejduiţi viaţa atât de des, venind 
în aerul acesta infectat? Oare viaţa dumneavoastră este atât de 
amară, încât să doriţi moartea? 


— Nu, domnule Bendel; de când mi s-au spulberat toate visele, 
m-am trezit la realitate şi mă simt foarte bine. De atunci nu mai 
doresc moartea, dar nici nu mă tem de ea. Acum, mă gândesc 
cu seninătate atât la trecut cât şi la viitor. Nu este oare şi pentru 
dumneata o mare fericire să slujeşti cu credinţă pe stăpânul şi 
prietenul dumitale? 


— Ba da, nobilă doamnă, lăudat fie Domnul. Cu toate astea, nu 
pot spune că cele petrecute până acum n-au fost minunate. Am 
băut fără nici o chibzuială din cupa plină şi binele şi răul. Acum 
cupa s-a golit. S-ar putea crede că totul a fost doar o încercare şi 
că abia acum, după ce am fost înzestrați cu o înţeleaptă 
înţelegere, putem aştepta adevăratul început. Atunci, începutul 
acesta se prezenta cu totul altfel şi noi, deşi nu dorim să retrăim 
iluziile din trecut, totuşi ne bucurăm că le-am trăit. De 


asemenea, am credinţa că vechiului nostru prieten îi merge 
acum mai bine decât odinioară. 


— Şi eu am aceeaşi credinţă, răspunse frumoasa văduvă. 
Apoi se depărtară amândoi. 


Această convorbire m-a impresionat adânc, dar nu mă puteam 
decide dacă e mai bine să spun cine sunt sau să plec. Totuşi, m- 
am hotărât. Am cerut hârtie şi creion şi am scris următoarele 
cuvinte: „Într-adevăr şi vechiului vostru prieten îi merge acum 
mai bine decât altădată, şi dacă uneori mai este încă trist e din 
pricina remuşcărilor pentru cele întâmplate.” 


După aceea mi-am cerut hainele, susţinând că mă simt în 
putere. Mi s-a adus cheia de la dulăpiorul de lângă pat, în care 
mi-am găsit toate lucrurile. M-am îmbrăcat, mi-am pus pe umăr 
cutia botanică în care am găsit cu plăcere lichenii nordici, mi-am 
îmbrăcat scurta, mi-am tras cizmele, am pus bileţelul pe pat şi 
deschizând uşa, am pornit cu paşi mari spre Teba. 


Cum mergeam aşa, de-a lungul coastei siriene, pe drumul pe 
care mersesem şi ultima dată, m-am pomenit că-mi iese înainte 
sărmanul meu Figaro, căţeluşul care mă aşteptase atâta vreme 
şi care plecase, singur, în căutarea mea. M-am oprit şi l-am 
chemat. Bietul căţel începu să schelălăie şi să sară în sus de 
bucurie. Impresionat până la lacrimi l-am luat în braţe, căci ar fi 
fost imposibil să mă urmeze pe jos, şi am pornit mai departe 
spre casă. 


Am găsit totul aşa cum lăsasem şi, încetul cu încetul, prinzând 
puteri, m-am reîntors la ocupațiile mele de mai înainte, la 
vechiul meu fel de viaţă. Numai că de atunci m-am ferit de frigul 
polar, atât de neprielnic pentru mine. 


Şi aşa, dragă Chamisso, trăiesc şi astăzi. Cizmele mele nu se 
uzează, aşa după cum mă făcuse să mă tem, la început, opera 
savantă a renumitului Tieckius, De rebus gestis Pollicilli8, 
Puterea lor rămâne neschimbată; numai puterile mele mă 
părăsesc. Am însă mângâierea de a le fi întrebuințat într-un scop 


dintre cele mai nobile. Atât cât mi-au permis cizmele, am 
cunoscut mai temeinic decât oricare alt om, pământul, 
configuraţia sa geografică, înălțimile lui, temperatura, 
schimbările atmosferice, fenomenele puterii magnetice, 
viețuitoarele şi, în special, regnul vegetal. Am consemnat faptele 
în mai multe volume, cât se poate de exact şi într-o perfectă 
ordine, expunând concluziile şi părerile mele în câteva tratate. 
Am cercetat geografia Africii Centrale şi a regiunilor polare de 
nord, Asiei Centrale şi a coastelor ei de răsărit. Volumul meu: 
Historia stirpium plantarum ultriusque orbis9 reprezintă doar un 
amplu fragment din opera Flora universalis terrae10 şi o verigă 
principală a lucrării mele, Systema naturae11. Şi, după părerea 
mea, sunt convins nu numai că am sporit cu mai mult de o 
treime numărul speciilor cunoscute, dar cred că am şi contribuit 
cu ceva la cunoaşterea sistemului naturii şi a geografiei 
plantelor. Acum lucrez cu încordare la opera mea despre faună. 
Voi avea grijă ca manuscrisele să fie depuse la Universitatea din 
Berlin, înainte de moartea mea. 


lar ţie, dragul meu Chamisso, îţi las moştenire această poveste 
minunată care ar putea, eventual, să folosească drept învăţătură 
multora dintre locuitorii acestui pământ, după ce eu voi fi 
dispărut. Tu însă, prietene, dacă vrei să trăieşti printre oameni, 
învaţă să respecţi mai întâi umbra şi numai apoi banul. Dacă 
doreşti însă să trăieşti numai prin tine şi prin fiinţa ta, oh, atunci 
nu ai nevoie de nici un sfat. 


EXPLICITI12 


SFÂRŞIT 


1 Albrecht von Haller, naturalist şi poet elveţian (1708-1777); 
Alexander von Humboldt, naturalist german faimos şi prin opere 
de geografie (1769-1859); Karl von Linne, naturalist suedez 
(1707-1778). 


2 Roman cavaleresc de Fouque. 


3 Monstrul din mitologia scandinavă, care păzea comorile 
Nibelungilor. 


4 În limba engleză, Rascal înseamnă: şiret, escroc, pungaş, 
iscoditor, vioi, zglobiu. 


5 Reminiscenţă dintr-o baladă de Schiller. 


6 „Am fost judecat după dreapta judecată a lui Dumnezeu; am 
fost condamnat după dreapta judecată a lui Dumnezeu” (în 
limba latină, în original). 


7 Vechea denumire a Australiei. 


8 Aluzie la opera poetului romantic german Ludwig Tieck (1773- 
1853), Viaţa şi faptele micului Thomas, zis Policar, basm în 3 
acte, scris în 1811. 


9 Istoria familiilor plantelor de pretutindeni (în limba latină, în 
original). 


10 Flora întregului pămînt (în limba latină, în original). 
11 Sistemul naturii (în limba latină, în original). 


12 Prescurtarea latinescului: Volumen explicitet est - Cartea s-a 
sfîrşit.