Dot Hutchinson — Gradina cu fluturi

Fluturi 


DOI HUICHISON 


GRĂDINA CU FLUTURI 


Traducere din limba englezi de CRISTINA NEMEROVSCHI 
Titlul original: The Butterfly Garden, 2016 


HERG BENET, 2018 


Versiune ebook: v1.0, octombrie 2019 


I 


Polițiştii îi spun că fata aflată de partea cealaltă a geamului 
nu a scos niciun cuvânt de când au adus-o acolo. La început, 
asta nu-l surprinde, după toate traumele pe care le-a îndurat 
ea, dar când o privește acum prin geam începe să pună la 
îndoială prima concluzie la care ajunsese. Aproape s-a prelins 
de pe scaunul tare, metalic, cu bărbia sprijinită de mâna 
bandajată, în timp ce cu cealaltă trasează simboluri fără sens 
pe masa de oțel inoxidabil. Ochii îi sunt pe jumătate închişi, cu 
pielea pleoapelor învineţită, iar părul negru îi este nespălat și 
lipsit de luciu. Il are prins la spate într-un fel de coc 
dezordonat. Cu siguranţă arată epuizată. 

Dar el nu ar zice că e cu adevărat traumatizată. 

Sorbind în continuare din cafea, agentul special FBI Victor 
Hanoverian studiază în liniște fata și îi așteaptă pe membrii 
echipei să i se alăture. Sau măcar partenerul lui. Cel de-al 
treilea coleg este la spital, cu celelalte fete, încercând să afle 
noutăţi despre starea lor și, când va fi posibil, să le ia 
amprentele și să le descopere identitățile. Restul de polițiști 
sunt la faţa locului. Puţinul pe care l-a aflat deocamdată de la ei 
îl face să-și dorească deja să sune și să vorbească cu fiicele lui, 
să se asigure că sunt bine. Atâta doar că i s-a dus vestea că ar fi 
o persoană care știe să se poarte cu adolescenţii, în special cu 
cei traumatizaţi, așa că e indicat să rămână aici și să încerce să 
vorbească cu această victimă. 

Poate distinge liniile vagi, roz, din jurul nasului și gurii fetei, 
lăsate de masca de oxigen care i-a fost de curând îndepărtată, 
dar și funingine care i-a rămas pe faţă și pe hainele 
împrumutate. Are bandaje înfășurate pe mâini și pe braţul 
stâng, și poate distinge și restul bandajelor de pe corp, pe sub 
materialul subţire al bluzei pe care i-a dat-o cineva de la spital. 
Tremură în pantalonii prea subţiri, cu tălpile goale ridicate de 
pe podeaua rece, dar nu se plânge. 

Nici măcar nu a aflat cum o cheamă. 

Nu știe numele niciuneia dintre fetele pe care le-a salvat sau 
ale celor la care au ajuns mult prea târziu ca să le salveze. Cea 
de aici nu a vorbit cu nimeni altcineva în afara de restul fetelor, 
dar nici atunci nu s-au spus nume, nu s-au oferit informaţii. 
Doar ceva de genul... ei bine, nu-i poate spune chiar alinare. 
„Poate că vei muri sau poate nu, dar acum relaxează-te și lasă-i 


pe doctori să își facă treaba” nu s-ar numi chiar o încurajare, 
deși fetele exact așa o interpretaseră. 

Își îndreaptă umerii pe scaun, mâinile ridicându-i-se încet 
deasupra capului, pana ce spatele îi este curbat ca un arc cu 
săgeți.  Microfoanele transmit pocnetul pe care i-l fac 
vertebrele. Se lasă apoi cu partea superioară a corpului pe 
masă, cu obrazul lipit de oţelul ei rece, cu palmele întinse pe 
suprafaţa netedă. Nu se uită deloc spre geam, spre el sau spre 
ceilalți despre care știe și ea că ar trebui să fie acolo, dar 
unghiul în care se repoziţionează îi oferă o altă imagine 
interesantă: liniile. 

Spitalul i-a dat o fotografie a întregului desen; acum, pe viu, 
poate vedea doar partea de sus a desenului, întinzându-se pe 
spatele fetei, spre umeri. Restul imaginii e mai greu de 
observat, deși bluza ei subţire nu o ascunde complet. Scoate 
fotografia din buzunar și o lipește de geam, comparând ce vede 
pe hârtia cerată cu ceea ce este pe spatele fetei din faţa lui. Nu 
ar avea cine știe ce semnificaţie, dacă nu ar exista același 
desen pe spatele tuturor fetelor, cu excepţia uneia singure. 
Culori diferite, mici detalii schimbate, dar în esenţă aproape 
identic. 

— Credeţi că el le-a făcut asta, domnule?, îl întreabă unul 
dintre polițiști, urmărind fata pe monitor. 

Camera e poziționată în partea opusă a sălii de interogatoriu, 
și acolo se poate vedea mai bine chipul fetei, cu ochii închiși, cu 
respiraţia înceată și adâncă. 

— Bănuiesc că vom afla. 

Nu-i place să facă presupuneri, mai ales când știu doar atât 
de puţin. E una dintre foarte rarele dăţi din cariera lui în care 
ce au aflat e mult mai rău decât ce și-ar fi putut imagina. E 
obișnuit să se gândească mereu la ce e mai rău. Când un copil 
dispare, te dai peste cap să-i dai de urmă, dar nu te aștepți să-l 
găsești viu la finalul anchetei, bietul de el. Poate că speri. Dar 
nu te aștepți. A văzut cadavre atât de mici, încât e de mirare că 
există sicrie pentru ele, a văzut copii violati înainte ca ei să afle 
și ce înseamnă asta, dar cumva cazul ăsta e atât de neașteptat, 
încât nu are idee de unde să-l apuce. 

Nici măcar nu știe ce vârstă are fata. Doctorii au bănuit că 
între șaisprezece și douăzeci și doi, dar asta nu îi e de mare 
ajutor. Dacă are numai șaisprezece, ar trebui să fie interogată 


în prezenţa cuiva de la Protecţia Copilului, dar ăia deja 
invadaseră spitalul și îngreunaseră ancheta. Sigur, au servicii 
valoroase de oferit, fără îndoială, dar tot i se bagă printre 
picioare și-l încurcă. Încearcă să se gândească la fiicele lui, ce 
ar fi făcut dacă ar fi fost închise într-o cameră ca fata asta. 
Niciuna dintre ele nu e așa de reţinută și stăpână pe sine. Oare 
înseamnă că fata e mai mare decât fiicele lui? Sau doar că are 
mai multă experienţă în a-și controla sentimentele? 

— Am mai aflat ceva de la Eddison sau Ramirez?, îi întreabă 
el pe polițiști, fără să-și ia ochii de la fată. 

— Eddison e pe drum, vine încoace. Ramirez e încă la spital, 
cu părinţii celei mai mici dintre fete, spune o polițistă. 

Yvonne nu se uită la fata din încăpere, nici măcar pe ecrane. 
Are o nou-născută acasă. Victor se întreabă dacă ar trebui s-o 
retragă din anchetă - a trecut doar o zi de când femeia s-a 
întors la muncă -, dar hotărăște că va spune ea singură dacă e 
ceva care o depășește. 

— Este cea care a declanșat căutarea? 

— A lipsit doar câteva zile. A dispărut din mall, în timp ce 
făcea cumpărături cu prietenele ei. Au spus că a plecat din 
zona cabinelor de probă ca să ia o altă mărime, dar nu s-a mai 
întors înapoi. 

O persoană în plus de găsit. 

La spital, au făcut fotografii tuturor fetelor, chiar și celor 
care au murit pe drum sau la scurtă vreme după ce au ajuns. 
Au confruntat pozele cu baza de date a persoanelor dispărute. 
Va dura ceva până ce vor primi rezultatele, totuși. Când agenţii 
sau medicii le-au cerut numele celor care erau în stare să 
vorbească, ele s-au întors să se uite la acea fată, în mod cert o 
conducătoare a lor, și majoritatea nu au spus nimic. Acea fată 
pe care o are el acum aici, în camera de interogatoriu. Câteva 
au părut să stea pe gânduri, înainte de a izbucni în suspine 
care le-au adus pe asistente înapoi. 

Dar nu și fata asta din camera de interogatoriu. Când au 
întrebat-o și pe ea, pur și simplu a întors capul în cealaltă 
direcţie. Din tot ce își putuseră da seama, nu avea niciun 
interes în a fi găsită. Părea să-i fie indiferent. 

Ceea ce îi face pe unii dintre ei să se întrebe dacă ea este cu 
adevărat o victimă. 


Victor scoate un suspin și bea ce a mai rămas din cafea, 
strivind paharul de plastic în mână înainte de a-l arunca în 
coșul de gunoi de lângă ușa. Ar prefera să o aștepte pe 
Ramirez; o altă persoană de sex feminin prezentă în cameră 
este întotdeauna de ajutor în situaţii precum aceasta. Dar își 
permite să o aștepte? Nu poate ști cât timp va mai petrece ea 
cu părinţii fetelor sau dacă nu cumva și alţi părinţi se vor 
înghesui la spital imediat ce fotografiile vor apărea la televizor. 
Dacă vor fi date spre difuzare televiziunilor, se corectează el, 
încruntându-se. Urăște partea asta, urăște să lipească 
fotografiile victimelor pe ecranele televizoarelor și pe paginile 
ziarelor, în așa fel încât ele să nu mai poată uita niciodată ce li 
s-a întâmplat. Cel puţin, ar trebui să aștepte până au lista 
completă a persoanelor dispărute. 

Ușa se deschide, apoi se închide la loc, cu zgomot, în spatele 
lui. Camera e izolată fonic, dar geamul despărțitor se zguduie 
puţin, iar fata sare repede de pe scaun, cu ochii ţinta la 
oglindă. Şi, cu siguranţă, la cei care o urmăresc de dincolo de 
ea. 

Victor nu se întoarce. Nimeni nu trântește o ușa în stilul lui 
Brandon Eddison. 

— Ceva nou? 

— Au identificat câteva fete ca fiind de curând unele date 
dispărute, iar părinţii lor sunt pe drum. Pana acum, toate sunt 
de pe Coasta de Est. 

Victor ia fotografia pe care o lipise de geam și o bagă la loc 
în buzunarul jachetei. 

— S-a mai aflat ceva despre fata noastră? 

— Câteva fete i-au spus Maya, după ce a fost adusă aici. Fără 
nume de familie. 

— O fi numele ei real? 

Eddison pufnește. 

— Mă îndoiesc. 

Se chinuie să-și tragă fermoarul gecii peste tricoul cu 
Redskins. Odată ce au fost găsite supravieţuitoarele, echipa lui 
Victor a fost chemată la faţa locului, deși avea zi liberă. Date 
fiind gusturile lui Eddison, Victor e recunoscător că măcar nu 
are pe el un tricou cu femei dezbrăcate. 

— Avem o echipă trimisă la casa principală, ca să vedem 
dacă nenorocitul păstra acolo ceva obiecte personale. 


— Cred că putem fi amândoi de acord că păstra unele lucruri 
personale ale victimelor. 

Probabil amintindu-și ce a văzut la faţa locului, Eddison nu-l 
contrazice. 

— De ce fata asta?, întreabă el. Ramirez spune că mai sunt 
unele care nu au fost rănite prea grav. Sunt mai speriate, poate 
mai dispuse să vorbească. Fata asta pare mai încăpăţânată. 

— Celelalte fete s-au uitat la ea. Vreau să știu de ce. Probabil 
că sunt disperate să meargă acasă, așa că de ce să se uite spre 
ea și să aleagă să nu răspundă la întrebări? 

— Crezi că ar fi putut să aibă un rol în toată povestea asta? 

— E ceea ce trebuie să aflăm, spune Victor și inspiră adânc. 

Apoi ia o sticlă de apă de pe masă. 

— În regulă. Hai să mergem să vorbim cu Maya. 

Fata se lasă pe spate în scaun când ei pășesc în camera de 
interogatoriu. Degetele învelite în tifon și le ţine strânse 
deasupra stomacului. Nu e o postură defensivă, așa cum s-ar fi 
așteptat, și din privirea partenerului său observa ca și acesta 
este puţin nedumerit. Ochii fetei îi inspectează pe fiecare în 
parte, dar pe chip nu i se observă nimic din ce ar putea gândi 
despre ei. 

— Îţi mulţumim că ai venit cu noi, o întâmpină el, ca și cum 
ar fi avut și o alta alegere. Acesta este agentul special Brandon 
Eddison și eu sunt agentul care se ocupă de acest caz. Victor 
Hanoverian. 

Colţurile gurii ei se ridică ușor, dar e o mișcare mult prea 
slabă pentru a fi numită un zâmbet. 

— Agentul care se ocupa de acest caz, Victor Hanoverian, 
repetă ea, cu o voce răgușită, ca de fumătoare. Cam greu de 
pronunțat. 

— Ai prefera atunci Victor? 

— Nu am nicio preferinţă, dar mulţumesc. 

Scoate capacul sticlei de apă și i-o întinde fetei, folosind acel 
moment pentru a-și regândi strategia. În mod cert nu e 
traumatizată, și nici timidă. 

— De obicei, mai există o parte a prezentărilor. 

— Bârfele despre fiecare din voi?, zice ea. Ţie îţi place să 
arunci la coș și să faci ture de bazin, iar lui Eddison îi place să 
iasă pe stradă purtând tocuri și fuste mini? 

Eddison mormăie și dă cu pumnul în masă. 


— Cum te cheamă? 

— Nu fi necioplit, îi răspunde fata. 

Victor își mușcă buzele, pentru că este tentat să zâmbească. 
În mod clar, nu ar ajuta cu nimic, și sigur l-ar înfuria pe 
partenerul său, dar tentatia este acolo. 

— Te rog, ne poţi spune numele tău? 

— Mulţumesc, dar o să refuz. Nu prea cred că am chef s-o 
fac. 

— Câteva dintre fete ţi-au spus Maya. 

— Atunci de ce te-ai mai obosit să mă întrebi? 

Aude cum Eddison respiră nervos lângă el, dar nu-l ia în 
seamă. 

— Am vrea să știm cine ești, cum ai ajuns aici. Ne-ar plăcea 
să te ajutăm să ajungi acasă. 

— Şi dacă aș spune că nu am nevoie de ajutorul vostru ca să 
merg acasă? 

— Mă întreb de ce nu te-ai dus acasă înainte de asta. 

Încă un nu-chiar-zâmbet și o ridicare din sprânceană, care ar 
putea fi un semn de aprobare. Este o fată frumoasă, cu pielea 
maroniu deschis și ochi căprui, aproape de nuanţa 
chihlimbarului. Nu este blândă și amabilă. Trebuie să te dai 
peste cap ca să-i câștigi zâmbetul. 

— Cred că amândoi știm răspunsul la asta. Dar nu mai sunt 
acolo, nu-i așa? Mă pot duce acasă de aici. 

— Şi unde e acasă? 

— Nu știu dacă mai este acolo unde a fost. 

— Ăsta nu-i un joc!, izbucnește Eddison. 

Fata îl privește calmă, de parcă l-ar evalua. 

— Nu, sigur că nu. Niște oameni au murit, niște vieţi au fost 
distruse, și sunt sigură că pe tine te-a deranjat tare să pleci de 
la meciul de fotbal. 

Eddison se fâstâcește, trăgând mai sus fermoarul peste 
tricou. 

— Nu pari prea tulburată, observă Victor. 

Fata ridică din umeri și bea din sticla cu apă, ţinând-o delicat 
cu degetele ei bandajate. 

— Ar trebui să fiu? 

— Cei mai mulţi oameni sunt, când discută cu FBl-ul. 

— Nu e așa diferit față de cum era să vorbeşti cu... 


Își mușcă buza de jos și tresare când simte gustul sângelui 
care iese din pielea crăpată. Ia o altă înghiţitură de apă. 

— Cu cine?, intervine blând Victor. 

— Cu el, răspunde fata. Cu Grădinarul. 

— Bărbatul care te-a ţinut captivă - ai vorbit cu grădinarul 
lui? 

Clatină din cap. 

— El era Grădinarul. 


* 


Trebuie să înțelegeţi, nu i-am dat numele de Grădinarul din 
teamă sau respect, sau dintr-un sentiment pervers al 
proprietăţii. De fapt, nu i-am dat deloc numele ăla. Ca orice 
altceva din locul respectiv, s-a construit din pânza ignoranței 
noastre. Ce era necunoscut a primit o formă, iar ce nu a primit 
formă a încetat până la urmă să mai conteze. E un fel de 
pragmatism, presupun. Oamenii calzi și iubitori care au nevoie 
disperată de a fi aprobaţi de ceilalți cad victime ale sindromului 
Stockholm, iar noi, restul, cădem pradă pragmatismului. Dat 
fiind ca am văzut ambele cazuri la alţii, eu merg mai degrabă 
pe pragmatism. 

Am auzit numele în prima mea zi în Gradină. 

Am aterizat acolo cu o durere de cap năucitoare, de o sută de 
ori mai rea decât orice mahmureală pe care o mai 
experimentasem. La început, nici nu mi-am putut deschide 
ochii. Durerea îmi pulsa în craniu cu fiecare respiraţie, să nu 
mai vorbesc de fiecare mișcare. Probabil că am scos un sunet, 
pentru că imediat am simţit un material rece și umed pe frunte 
și ochi, iar o voce mi-a jurat că e doar apă. 

Nu sunt sigură ce m-a uimit mai mult: că pentru ea aceasta 
era o scuză obișnuită, sau că era vorba despre o ea. Nu fusese 
nicio femeie în perechea care mă răpise, asta știam sigur. 

Un braţ s-a strecurat pe sub umerii mei și m-a tras cu 
delicateţe în sus, iar o mână mi-a apăsat un pahar pe buze. 

— E doar apă, jur, a spus ea din nou. 

Am băut. Nu mai conta dacă era „doar apă” sau nu. 

— Poţi înghiţi niște pastile? 

— Da, am șoptit, și până și să rostesc un cuvânt atât de 
simplu mi-a trimis săgeți prin creier. 


— Deschide gura, atunci. 

Când m-am supus, mi-a așezat pe limbă două pastile mici și 
mi-a ridicat din nou la buze paharul cu apă. Am înghiţit și apoi 
am încercat să nu vomit când ea m-a lăsat ușor pe spate, unde 
mă așteptau cearșaful rece și o saltea tare. Nu a mai spus 
altceva un timp îndelungat, așteptând ca luminile puternice să 
se oprească din dans în spatele pleoapelor mele și până ce nu 
am început să mă mișc de bunăvoie. Apoi, mi-a luat pânza 
umedă de pe ochi și a așezat-o pe întreaga mea faţa, în timp ce 
clipeam ca să mă obișnuiesc cu lumina puternică. 

— Deci, ai mai făcut asta și înainte, am croncănit eu. 

Mi-a pus în mână paharul cu apă. 

Chiar dacă stătea ghemuită pe o bancă de lângă pat, era ușor 
de observat că femeia era înaltă. Înaltă și bine făcută, cu 
picioare lungi și mușchi bine conturaţi, ca o amazoană. Sau ca 
o leoaică, mai degrabă, pentru că se deplasa precum o felină, 
de parcă nu ar fi avut oase în interior. Părul auriu, bogat, îi era 
strâns în creștetul capului, într-o dezordine bine gândită, și 
dezvăluia un chip cu o osatură puternică și ochi căprui, cu 
scânteieri aurii. Purta o rochie neagră, mătăsoasă, care era 
prinsa pe gât. 

A acceptat remarca mea seacă cu un aer parcă ușurat. 
Presupun că era mai bună decât istericalele disperate pe care 
foarte probabil le mai primise în trecut. 

— Mă cheamă Lyonette, a spus ea, când eu mi-am îndreptat 
toată atenţia asupra paharului. Nu te obosi să-mi spui numele 
tău, pentru că nu-l voi putea folosi. Mai bine uită-l și tu, dacă 
poti. 

— Unde suntem? 

— În Grădină. 

— Grădină? 

A ridicat din umeri, și până și acela a fost un gest fluid, mai 
degrabă cu grație decât lipsit de eleganță. 

— E un nume la fel de potrivit ca oricare altul. Vrei să o vezi? 

— Presupun că nu știi vreo scurtătură ca să ies de aici? 

M-a privit fără nicio expresie. 

Așa, bun. Mi-am trecut picioarele peste marginea patului, mi- 
am înfipt pumnii în saltea și mi-am dat seama că îmi pot vedea 
tot corpul, fără nimic care să mă ascundă. 

— Ceva de îmbrăcat?, am întrebat. 


— Uite. 

Mi-a întins o bucată de material mătăsos care s-a dovedit a fi 
o rochie deasupra genunchilor, cu spatele dezgolit. Dar dezgolit 
complet. Dacă aș fi fost genul care să aibă gropițe deasupra 
fundului, s-ar fi văzut și ele. M-a ajutat să-mi prind rochia, apoi 
m-a împins ușor spre hol. 

Camera era simplă, austeră, cu nimic altceva decât un pat, 
un mic veceu și o chiuvetă, în colţ. Într-un alt colţ mai era ceva 
ce părea un duș fix. Pereţii erau de sticlă groasă, cu un intrând 
în loc de ușă, iar de-o parte și de alta a sticlei se zăreau niște 
șine. 

Lyonette m-a văzut uitându-mă la acele șine și s-a încruntat 
puţin. 

— Pereţi ceva mai solizi sunt puși acolo pentru a ne ţine în 
camere și departe de ochi curioși, mi-a explicat. 

— Se întâmplă des asta? 

— Uneori. _ 

Intrândul se deschidea într-un hol îngust. În dreapta părea 
lung, iar în stânga ajungea la o cotitură. Vizavi era un alt 
intrând, cu și mai multe șine - ducea direct într-o peșteră, 
întunecată și răcoroasă. O arcadă deschisă în partea mai 
îndepărtată a peșterii aducea o briză care trecea ușor prin 
spaţiul întunecos, mărginit de pietre, iar lumina se reflecta în 
apele unei cascade care bolborosea de partea cealaltă. 
Lyonette m-a condus dincolo de cascadă și am pășit într-o 
grădină atât de frumoasă, încât aproape că era dureros să o 
privești. Flori minunate, în orice nuanţă îţi puteai imagina, 
creșteau dintr-un haos de arbori și frunze, iar stoluri de fluturi 
se plimbau printre ele. O stâncă artificială, dar minunat 
șlefuită, se ridica deasupra noastră, iar în vârful ei creșteau alţi 
arbuști, care se ridicau până la acoperișul de sticlă. Părea atât 
de îndepărtat, atunci când ridicai privirea. De o parte și de alta, 
se înălțau pereţi negri, din care se descriau mici bucăţi de 
spaţiu liber, care păreau a duce spre camere cum era cea în 
care mă trezisem. 

Grădina interioară era uriașă, impresionantă mai întâi prin 
dimensiune, și apoi prin nebunia de culori. Cascada se vărsa 
într-un pârâu, care la rândul lui ducea la un lac micut, plin de 
crini. De la el, mici alei cu nisip alb duceau spre alte uși. 


Lumina care cobora prin acoperișul de sticlă era de culoarea 
lavandei, cu inserţii de indigo - era seară, așadar. Fusese o 
după-amiază însorită când fusesem luată, dar cumva nici nu-mi 
trecea prin minte că ar fi putut să fie aceeași zi. M-am rotit 
ușor pe călcâie, încercând să cuprind totul cu privirea, dar era 
copleșitor. Ochii mei nu puteau privi nici jumătate din tot ce se 
afla acolo, iar creierul nu putea să proceseze decât o mică 
parte din ce vedeam. 

— Ce dracu'? 

Lyonette a început să râdă, un sunet strident, care însă s-a 
întrerupt brusc, de parcă i-ar fi fost teamă că ar fi putut s-o 
audă cineva. 

— Îi spunem Grădinarul, a zis, sec. E potrivit, nu? 

— Ce este locul ăsta? 

— Bine ai venit în Grădina cu Fluturi. 

M-am întors să o întreb ce a vrut să spună, dar apoi am 
văzut-o. 


* 


Ia o înghiţitură lungă de apă, învârtind sticla în palme. Când 
nu dă semne că și-ar dori să continue, Victor bate ușor în masă 
ca să-i atragă atenţia. 

— Ai văzut-o? 

Fata nu răspunde. 

Victor scoate fotografia din buzunarul jachetei și o așază pe 
masă, la jumătatea distanţei dintre ei. 

— Ce ai văzut? 

— Uite, vezi tu, să-mi pui întrebări la care deja știi răspunsul 
nu mă face să am mai multă încredere în tine. 

Totuși, umerii i se relaxează și se lasă pe spate în scaun, de 
parcă atmosfera ar fi devenit mai familiară. 

— Noi suntem cei de la FBI. De obicei, lumea e de părere că 
suntem băieţii buni. 

— Şi ce, Hitler credea despre el că e rău? 

Eddison se trage mai aproape. 

— Compari FBl-ul cu Hitler? 

— Nu, doar mă lansez într-o discuţie despre perspectivă și 
relativitate etică. 


Când au primit telefonul, Ramirez s-a dus direct la spital, iar 
Victor a venit aici ca să coordoneze fluxul de informaţii care se 
pornise. Eddison a fost cel care a inspectat locul unde au fost 
găsite fetele. El este persoana care reacţionează în general 
calm la orice fel de orori. Cu gândul ăsta în minte, Victor își 
îndreaptă din nou privirea asupra fetei. 

— A durut? 

— Ca naiba, spune ea, urmărind cu degetul liniile din 
fotografie. 

— Cei de la spital au spus ca îl ai deja de vreo câţiva ani? 

— Faci să sune asta ca o întrebare. 

— E o afirmaţie care aşteptă o confirmare, o lămurește 
Victor, iar fata zâmbește forţat. 

Eddison se uită urât la el. 

— Spitalele au multe hibe, dar chiar complet incompetenti nu 
sunt oamenii de acolo, zice fata. 

— Asta ce naiba vrea să însemne?, izbucnește Eddison. 

— Da, e vechi de câţiva ani. N 

Lui Victor îi sună cunoscut genul ăsta de răspuns. li 
aminteşte de toți anii în care a încercat să scoată de la fiicele 
lui câte ceva despre note, lucrări de control sau posibili iubiţi. 
Lasă liniștea să se așeze între ei un minut, două, și o privește 
pe fată lovind fotografia cu degetele. Medicii psihiatri din 
echipă cu siguranţă ar avea ceva de spus despre asta. 

— Pe cine a pus sa vi le facă? 

— Pe singurul om în care avea încredere deplină. 

— Un om cu multe talente. 

— Vic... 

Fără să-și desprindă ochii de la fată. Victor lovește în piciorul 
scaunului partenerului, făcându-l să tresară. E răsplătit cu o 
intenţie vagă de zâmbet. Unul pe care abia îl poate percepe. 

Fata aruncă o privire sub marginile bandajului care îi 
înfășoară degetele. Dacă nu o privești cu atenţie maximă, pare 
să aibă un fel de mânuși, mai degrabă decât tifon. 

— Acele fac un sunet al naibii de enervant, nu-i așa? Mai ales 
când nu e ceva ce ai ales tu. Deși, într-un fel, este o alegere. 
Fiindcă mai există o opţiune. 

— Moartea, ghicește Victor. 

— Mai rău. 

— Mai rău decât moartea? 


Eddison devine palid, iar fata observă imediat, numai că, în 
loc să-l ironizeze pentru slăbiciunea lui, dă solemn din cap. 

— Uite, el știe. Iar tu nu ai fost acolo, așa e? Să citești doar 
despre asta nu-i același lucru. 

— Ce este mai rău decât moartea, Maya? 

Reușește să bage un deget pe sub bandaj, și trage de o coajă 
de pe rană, iar picături de sânge se ivesc prin tifon. 

— Ai fi uimit să afli cât de ușor este să faci rost de un 
echipament complet pentru tatuaje. 


* 


În prima săptămână, mi se punea în fiecare seară ceva în 
mâncarea de la cină, ca să rămân calmă și ascultătoare. 
Lyonette stătea cu mine în timpul zilei, dar celelalte fete - și 
erau destul de multe - păstrau distanţa faţă de noi. Era ceva 
normal, mi-a spus ea când am făcut remarca respectivă în 
timpul prânzului. 

— Faza cu plânsul indispune pe toată lumea, mi-a zis ea, cu 
gura plină de salată. 

Orice s-ar fi spus pe seama misteriosului Grădinar, cel puţin 
ne dădea mâncare excelentă. 

— Cele mai multe preferă să sară peste perioada asta, până 
ce fata nouă reușește să se acomodeze aici. 

— Tu însă nu o faci. 

— Cineva trebuie să stea și cu tine. Şi eu mă descurc când e 
vorba de lacrimi, dacă într-adevăr e nevoie. 

— Atunci ar trebui să îmi fii recunoscătoare că încă nu am 
umplut un ocean de lacrimi. 

— Chiar așa, a spus Lyonette, înfigând furculița într-o bucată 
de pui la grătar. Ai plâns măcar puţin? 

— Ar fi avut vreun rost s-o fac? 

— Va stabili dacă te iubesc sau dacă te urăsc. 

— Păi, dă-mi de știre, să mă comport corespunzător. 

Mi-a oferit un zâmbet larg, cu toţi dinţii la vedere. 

— Păstrează-ţi atitudinea asta, dar nu de faţă cu el. 

— De ce vrea să dorm buștean noaptea? 

— O măsură de precauţie. Este o stâncă acolo, afară, până la 
urmă. 


Ceea ce m-a făcut să mă întreb câte fete s-or fi aruncat de pe 
stânca aia înainte ca el să recurgă la măsurile de precauţie. Am 
încercat să aproximez înălțimea acelei stânci artificiale. Nouă, 
poate zece metri? O fi fost destul de înaltă încât impactul 
aterizării să omoare un om? 

Devenise o obișnuinţă să mă trezesc în acea cameră goală, 
după ce efectul somniferelor a trecut, iar Lyonette să fie acolo, 
pe un taburet, lângă pat. Dar, la finalul primei săptămâni, m-am 
trezit cu faţa în jos, pe o banchetă cu o saltea tare și cu miros 
de antiseptic în aer. Era o încăpere diferită, mai mare, cu pereţi 
metalici în locul celor din sticlă. 

Și mai era cineva acolo. 

N-am putut să-l văd la început, pentru că pleoapele încă îmi 
erau lipite și grele din cauza somnului provocat de 
medicamente, dar simțeam că mai e o persoană în cameră. Mi- 
am păstrat respiraţia calmă, egală, cu urechile ciulite să prind 
orice zgomot. O mână mi s-a așezat pe gamba dezgolită. 

— Ştiu că ești trează. 

Era o voce de bărbat, nu foarte groasă, cu un ușor accent. O 
voce plăcută. Mâna lui a urcat de-a lungul piciorului meu, pe 
fund, apoi de-a lungul curburii spatelui. Pielea mi s-a făcut de 
găină, deși era cald în încăpere. 

— Aș prefera sa stai cât de nemișcată poţi, altfel amândoi 
vom avea motive să regretăm. 

Când am încercat să-mi întorc capul în direcţia vocii, mâna 
lui s-a mutat de pe spatele meu pe cap, pentru a mi-l ţine 
nemișcat. 

— Aș prefera să nu te leg în timp ce facem asta, strică 
detaliile. Dacă crezi că nu poţi sta nemișcată, îţi voi da ceva 
care să te țină așa. Dar, din nou, aș prefera să n-o fac. Poţi sta 
liniștită? 

— Pentru ce?, am întrebat, aproape în șoaptă. 

Mi-a strecurat în mână o bucată lucioasă de hârtie. 

Am încercat să-mi deschid ochii, dar somniferele îmi făceau 
pleoapele grele și lipicioase, mai mult ca de obicei. 

— Dacă nu începi chiar acum, pot, te rog, să mă ridic? 

Mâna lui mi-a mângâiat părul, iar unghiile mi-au scărpinat 
ușor scalpul. 

— Poţi, a spus el, părând parcă mirat. 


M-a ajutat, totuși, să mă ridic pe bancă. Mi-am frecat 
pleoapele și m-am uitat la hârtia pe care o ţineam în mână. În 
tot timpul ăsta, mâna lui îmi mângâia părul. M-am gândit la 
Lyonette, la celelalte fete pe care le vedeam chiar și de la 
depărtare și nu pot spune că am fost surprinsă să văd ce era 
desenat acolo. 

Oripilată, dar nu surprinsă. 

Stătea în spatele meu, iar aerul din jurul nostru se umplea de 
mirosul parfumului său. Probabil unul destul de scump. În faţa 
mea erau toate ustensilele necesare unui tatuaj, cu tușurile de 
diferite culori aliniate pe o tăviţă. 

— Nu va fi gata întregul desen astăzi. 

— De ce ne însemni în felul asta? 

— Pentru că o gradină trebuie să aibă fluturi. 

— Şi nu există șansa să o lași să fie doar o metaforă? 

A râs. Un sunet plin și calm. Era un bărbat care adora să 
râdă și care nu avea suficiente motive s-o facă pe cât și-ar fi 
dorit, așa că se bucura de ocazia asta. Afli lucrurile cu timpul, 
iar asta fusese una dintre cele mai importante chestii pe care 
le-am descoperit la el. Voia să găsească mai multă bucurie în 
viaţă faţă de cât avea parte. 

— Nu e de mirare ca Lyonette a mea te place. Ești un spirit 
sălbatic, cam la fel cum este și ea. 

Nu aveam un răspuns la replica aceea, nimic care să aibă 
rost să fie spus. 

Cu grijă, și-a trecut degetele prin părul meu, trăgându-mi-l în 
jos pe spate. Apoi a luat o perie. M-a pieptănat până ce nicio 
șuviţă nu a mai fost încurcată, și mult chiar și după asta. Cred 
că îi făcea plăcere să mă pieptene. Este una dintre plăcerile 
simple ale vieţii. Să piepteni părul altcuiva și să fii lăsat să o 
faci. La final, l-a strâns într-o coadă de cal și l-a prins cu un 
elastic, apoi l-a învârtit într-un coc și l-a fixat cu agrafe. 

— Așază-te acum din nou pe burtă, te rog. 

M-am supus și el s-a îndepărtat puţin, așa că i-am putut 
vedea cămașa kaki, închisă la toţi nasturii. Mi-a întors capul în 
așa fel încât să nu-l pot zări. Mi-am lipit obrazul de pielea 
neagră a banchetei și mi-am lăsat mâinile relaxate de-o parte și 
de alta a corpului. Nu mă simțeam prea confortabil, dar nu 
puteam spune că mai eram nici cu adevărat stresată. În timp ce 


mă concentram să stau cât mai nemișcată, m-a lovit ușor pe 
spate. 

— Relaxează-te. Dacă vei sta încordată, te va durea mai tare 
și îi va lua mai mult să se vindece. 

Am tras adânc aer în piept și mi-am forțat mușchii să se 
detensioneze. Mi-am strâns și apoi desfăcut pumnii, și cu 
fiecare desfacere a lor mi-am eliberat tensiunea din mușchii 
spatelui. 

Sophia ne învățase trucul ăsta, în special pentru a o ajuta pe 
Whitney să nu mai aibă ieșirile ei periodice, și... 


x 


— Sophia? Whitney? Astea sunt unele dintre fetele care au 
fost acolo?, întrerupe Eddison povestea. 

— Sunt fete, da. Bine, Sophia ar trece mai degrabă drept 
femeie. 

Fata mai ia o înghițitura din sticlă și se uită să vadă cât lichid 
a mai rămas. 

— De fapt, și Whitney la fel. Deci, vorbim despre două femei. 

— Cum arată cele două? Le putem identifica dintre... 

— Nu sunt din Grădină. 

E dificil de categorisit privirea pe care i-o aruncă detectivului 
mai tânăr - parțial milă, amuzament, ironie. 

— Am avut o viaţă și înainte, să știi. Nu m-am născut în 
Grădină. Cel puţin, nu în grădina asta. 

Victor se uită din nou la poză, încercând să calculeze cam cât 
durase să fie realizat desenul. Atât de mare, cu așa multe 
detalii. 

— Nu a fost tot tatuat o dată, îi spune fata, urmărinduii 
privirea care se oprise pe fotografie. A început prin a desena 
contururile. Apoi, de-a lungul a două săptămâni, a tot revenit 
pentru a adăuga culoarea și detaliile. Iar când a fost terminat, 
am devenit și eu unul dintre Fluturii Grădinii. Jucăria unui 
Dumnezeu care își crease micuța lui lume. 

— Povestește-ne despre Sophia și Whitney, spune Victor, 
bucuros să lase tatuajul deoparte, momentan. 

Are o presimţire legată de ceea ce s-a întâmplat după ce 
tatuajul a fost terminat, și ar accepta chiar și să fie numit laș 
pentru că nu vrea încă să o audă. 


— Locuiam cu ele. 

Eddison își atinge carnetul pe care îl poartă în buzunar. 

— Unde? 

— În apartamentul nostru. 

— Trebuie să... 

Victor îi taie avântul colegului sau. 

— Spune-ne despre apartament. 

— Vic, protestează Eddison. Nu vezi ci nu ne dă deloc 
informaţii? 

— O va face, răspunde el. Când va fi pregătită. 

Fata îi privește când pe unul, când pe celălalt, trecându-și 
sticla de apa dintr-o mâna în alta de parcă ar fi o minge pe care 
se pregătește să o arunce. 

— Spune-ne despre apartament, o invită el din nou. 


* 


Eram opt fete care locuiam acolo împreună, și toate lucram 
la restaurant. Era un apartament enorm la mansardă, o singură 
cameră imensă, cu paturi și dulapuri aliniate de-a lungul 
pereţilor, de parcă ar fi fost mici căsuțe din lemn. Fiecare pat 
avea la căpătâi un cuier pentru agăţat haine, iar la picioarele 
noastre erau sfori de care puteai trage ca să dai draperiile la o 
parte. Nu aveam cine știe ce intimitate, dar era perfect pentru 
noi. În circumstanţe normale, chiria ar fi fost al naibii de mare, 
dar era un cartier de căcat, iar noi eram atât de multe, cele 
care împărțeam apartamentul, încât făceam banii de chirie într- 
o singură noapte, maxim două, apoi pe restul îi treceam liniștite 
la bani de cheltuială. 

Eram un amestec straniu - studente, fete certăreţe și 
stridente și o curvă ieșită la pensie. Unele își doreau libertatea 
de a fi cine le trecea prin cap, altele ne doream libertatea de a 
putea fi lăsate în pace. Singurele lucruri care ne asemănau 
erau că munceam la restaurant și că trăiam la comun. 

Şi, sincer? Era aproape ca-n paradis. 

Sigur, mai aveam certuri uneori, erau chiar și încleștări 
serioase și răfuieli, dar în cea mai mare parte a timpului ele se 
fâsâiau repede. Cineva mereu era dispus să-ţi împrumute o 
rochie, o pereche de pantofi sau o carte. Aveam munca, unele 
aveau și cursuri la facultate, dar dincolo de asta aveam ceva 


bani și întregul oraș la picioarele noastre. Chiar și pentru mine, 
care crescusem fără a fi supravegheată strict, genul ăla de 
libertate era un lucru minunat. 

Frigiderul era mereu plin cu covrigi, chifle, băutură și apă 
îmbuteliată, iar în dulapuri erau mereu prezervative și aspirină. 
Uneori, găseam ce mai rămăsese din mâncarea comandată de 
celelalte, iar când serviciile sociale veneau să o viziteze pe 
Sophia, să vadă cum se mai descurcă, dădeam o fugă până la 
supermarket să ne facem aprovizionarea cu mâncare și 
ascundeam băutura și prezervativele. Dar, în rest, mâncam în 
oraș sau comandam ceva. Din cauză că munceam în fiecare 
seară printre mâncăruri, evitam bucătăria din apartamentul 
nostru de parcă ar fi fost contaminată de ciumă. 

Ah, și tipul mereu beat. Nu eram niciodată sigure dacă 
locuiește în clădire sau nu, dar după-amiezile îl vedeam bând 
pe stradă și în fiecare seară își pierdea cunoștința în faţa ușii 
noastre. Nu în faţa ușii clădirii, ci în faţa ușii apartamentului 
nostru. Era și un nenorocit de pervers, nu doar betiv, așa că 
atunci când ne întorceam în apartament după lăsarea 
întunericului - cam în fiecare noapte, adică - mergeam până pe 
acoperiș și apoi coboram pe scara de incendiu, ca să intrăm pe 
geam în apartament. Sophiei îi era milă de beţivul pervers și nu 
voia să cheme poliţia să-l ridice. Dată fiind situaţia în care era 
ea - o prostituată ieșită la pensie și o fostă dependentă de 
droguri care acum încerca să-și recupereze copiii - nu am 
insistat să o contrazicem. 

Fetele astea au fost primele mele prietene. Presupun că am 
mai întâlnit oameni asemănători și înainte de ele, dar acum era 
complet diferit. De obicei, încercam să stau departe de oameni. 
Dar cu fetele astea munceam și locuiam, așa că era... pur și 
simplu altceva. 

Era Sophia, care dădăcea pe toată lumea și care reușise să se 
abţină de la droguri pentru un an întreg când am întâlnit-o eu. 
Timp de doi ani înainte de asta, tot încercase să se lase și mai 
avusese scăpări. Era mama a doua fete superbe și fuseseră 
luate împreună de aceeași familie adoptivă. Mai mult decât 
atât, părinţii adoptivi sprijineau iniţiativa Sophiei de a le 
câștiga înapoi într-o zi. Îi dădeau voie să vină și să le viziteze 
ori de câte ori voia. De fiecare dată când dependenţa ei își 
scotea din nou colții, una dintre noi o înghesuia într-un taxi și o 


trimitea să-și vadă fiicele, ca să-și amintească de ce trebuie să 
se lupte cu demonii proprii. 

Era Hope, și mai era și mica ei marionetă, Jessica. Hope era 
cea cu multe idei, cu chef de viaţă, iar Jessica era de acord cu 
tot ce spunea sau făcea Hope. Umplea apartamentul cu râsete 
și sex și, dacă Jessica se folosea de sex ca să-și îmbunătăţească 
stima de sine, cel puțin Hope îi arătase cum să se bucure de 
momentele astea. Ele erau cele mai tinere - șaisprezece și 
șaptesprezece ani, atunci când mă mutasem eu în apartament. 

Amber avea și ea tot șaptesprezece ani, dar, spre deosebire 
de celelalte două, ea chiar avea un plan. A reușit să facă în așa 
fel încât să fie declarată legal o minoră care își poate purta 
singură de grijă, pentru a ieși din sistemul care o plasa în 
adopţie, și-a dat examenele și a intrat la un liceu, iar acum 
încerca să-și dea seama ce o pasionează, gândindu-se pe viitor 
și la facultate. Mai era și Kathryn, cu câţiva ani mai mare, care 
absolut niciodată nu pomenea ceva despre viaţa ei de dinainte 
de apartament. De fapt, nu prea pomenea despre mare lucru. 
Uneori, putea fi convinsă să ni se alăture în escapadele noastre, 
dar pe cont propriu nu avea niciodată vreo iniţiativă. Dacă 
cineva ne-ar fi pus pe toate opt la zid și ne-ar fi întrebat care 
dintre noi se ascunde de ceva sau de cineva, Kathryn ar fi fost 
de fiecare dată cea arătară cu degetul. Cu toate astea, n-o 
întrebam ce a păţit. Una din regulile de bază ale 
apartamentului era să nu iscodim trecutul vreuneia dintre noi. 
Cu toate aveam istorii personale pe care le căram, grele, în 
spinare. 

Pe Whitney am menţionat-o, cea care avea crize periodice. 
Era în ultimul an la facultatea de psihologie, dar era atât de pe 
muchie tot timpul. Nu neapărat într-un sens negativ, doar în 
genul „nu prea reacţionez bine la stres”. In vacanțe, era 
fantastică. În timpul semestrelor, însă, făceam toate cu rândul 
încercând să o calmăm naibii puţin. Noemie era și ea studentă, 
încerca să-și dea licenţa în cel mai inutil domeniu cunoscut 
omului. Pe bune, cred că singurul motiv pentru care mergea la 
facultate era fiindcă avea o bursă și pentru că studiul limbii 
engleze îi dădea posibilitatea de a citi o grămadă, de plăcere. 
Din fericire pentru noi, era foarte generoasă când venea vorba 
să împrumute cărți. 


Noemie a fost cea care mi-a spus de apartament, în a doua 
săptămână de când lucram la restaurant. Eram de trei 
săptămâni în oraș și încă locuiam la un hostel, așa că îmi 
aduceam bagajele cu mine în fiecare zi la muncă, toate 
posesiunile mele lumești. Eram în camera înghesuită destinată 
personalului, ne dădeam jos uniformele. O lăsam pe a mea 
întotdeauna la restaurant, ca nu cumva să-mi fie furată, 
împreună cu bagajele, în timp ce dormeam. Măcar, în felul 
ăsta, eram sigură că nu aveam să-mi pierd jobul. Toată lumea 
se schimba acolo, pentru că uniforma - o rochie lungă și pantofi 
cu toc - nu erau genul de ţinută pe care să o etalezi în drum 
spre casă. 

— Așadar, hm... tu pari a fi de încredere, nu?, m-a întrebat, 
complet din senin. Cum să zic, nu te fofilezi fără să validezi 
cardul în autobuz, nu furi lucrurile celorlalţi colegi. Nu pari să 
te droghezi sau ceva. 

— Au vreun rost întrebările astea? 

Mi-am pus repede sutienul, închizându-mi-l la spate și 
aranjându-mi sânii în cupele lui. De când stăteam la hostel, mă 
pricopsisem cu un fel de lipsă de modestie și pudoare, întărită 
și de faptul că trebuia să mă schimb zilnic în camera aia mică, 
în faţa altor fete. 

— Rebekah zicea că locuiești pe aici, pe aproape. Ştii că o 
parte dintre noi stăm împreună, nu? Ei bine, acum avem un pat 
în plus. 

— Vorbește serios, m-a asigurat Whitney, desfăcându-și părul 
arămiu din cocul strâns. Chiar e un pat liber. 

— Şi un dulap gen noptieră, a chicotit Hope. 

— Noi am discutat despre chestia asta și ne-am întrebat dacă 
nu ai vrea să te muţi cu noi. Chiria ar fi trei sute pe lună și 
include toate utilităţile. 

Nu eram de prea multă vreme în oraș, dar până și eu știam 
că e imposibil. 

— Trei sute?! Ce naiba primeşti pentru trei sute? 

— Chiria întreagă e două mii, m-a corectat Sophia. Partea ta 
ar fi trei sute. Ce rămâne este pentru a acoperi utilităţile. 

Suna foarte bine, doar că... 

— Păi, și câte dintre voi locuiţi acolo? 

— Cu tine, am fi opt. 


Ceea ce nu ar fi fost mult prea diferit față de hostel, dacă era 
s-o luăm așa. 

— Aș putea să stau cu voi în seara asta, să văd cum e, și să 
mă hotărăsc mâine? 

— Sună mișto! 

Hope mi-a întins o fustă de blugi, care nu părea suficient de 
lungă nici ca să-mi acopere chiloţii. 

— Nu ea mea. 

— Știu, dar cred că ţi-ar sta drăguţ. 

Ea era deja cu un picior în pantalonii mei largi de catifea, așa 
că, în loc să dezbat problema, m-am strecurat cum am putut 
mai bine în fustă și m-am hotărât să am mare grijă când va 
trebui să mă aplec. Hope era rotunjoară, cu forme, aproape 
plinuţă, așa că am reușit măcar să trag un pic de fustă în jos, 
pe pulpe. 

Ochii proprietarului restaurantului s-au mărit când m-a văzut 
plecând împreună cu fetele. 

— Locuiești cu ele acuma, nu? Fii în siguranţă? 

— Clienţii au plecat, Guilian. 

A abandonat accentul italienesc și vorbirea stricată, apoi m-a 
bătut pe umăr. 

— Sunt niște fete de treabă. Mă bucur că o să fii și tu cu ele. 

Opinia asta a lui a mai făcut un pas în a mă convinge, chiar 
înainte să apuc să văd apartamentul. Prima mea impresie față 
de Guilian a fost cea a unei persoane dure, dar corecte, și mi-a 
demonstrat că aveam dreptate atunci când el i-a oferit o 
săptămâna de probă unei fete care a apărut la interviu târând o 
valiză și un rucsac, ca și cum n-ar fi avut nici măcar unde să 
stea. Se prefăcea că era italian la origine, pentru că asta îi 
determina pe clienţi să creadă că mâncarea era mai bună, dar 
în realitate era un roșcat înalt, gen irlandez, cu păr rar și cu o 
mustață care îi ascunsese complet buza de sus și acum căuta 
să-i ia în stăpânire și restul feţei. Credea că munca unui om 
valorează mai mult decât vorbele lui, și aprecia oamenii în 
funcţie de asta. La finalul primei mele săptămâni de muncă, mi- 
a înmânat programul pentru săptămâna următoare, cu numele 
meu imprimat acolo. 

Era trei dimineața când am plecat. Am memorat străzile și 
trenurile, și nu eram atât de impacientată pe cât poate ar fi 
trebuit să fiu când am intrat în cartierul lor. Cu picioarele 


trimițând valuri de durere în corp, de la ore întregi de stat pe 
tocuri, ne-am târât pe scările interminabile până la ultimul etaj, 
și apoi pe acoperiș, strecurându-ne printre obiecte de mobilă 
veche, grătare acoperite și ceva ce părea a fi o grădină de 
marijuana, într-un colţ. Apoi, pe scara de incendiu, am coborât 
un etaj până la un apartament cu ferestre mari, înalte. Sophia a 
strecurat cheia, în timp ce Hope, amuzată, îmi spunea povestea 
beţivului pervers care stătea mereu pe hol. 

Aveam și la hostel câţiva din ăștia. 

Spaţiul era larg, deschis și curat, cu patru paturi, câte unul 
lipit de fiecare perete, și un grup de canapele strânse în mijloc, 
sub forma unui pătrat. Bucătăria avea o masă-insulă, care o 
separa de restul camerei, iar o ușă se deschidea direct în baie. 
Acolo era un duș imens, deschis, cu zece pâlnii diferite care se 
îndreptau în tot atâtea direcții. 

— Nu punem întrebări despre cei care au locuit aici înaintea 
noastră, mi-a spus cu delicateţe Noemie, când mi-a arătat baia. 
E doar un duș, totuși, nu o orgie. 

— Îi poţi convinge de asta pe cei care vin să-l repare? 

— Ah, nu. Ne-o tragem cu ei tot timpul. Face parte din 
distracţie. 

Am zâmbit, în ciuda a ceea ce simțeam. Fetele erau 
amuzante la muncă, întotdeauna jonglau cu diferite glume, 
insulte și complimente prin bucătărie, se plângeau de clienţii 
nesuferiţi sau flirtau cu bucătarii și cu băieţii care spălau 
vasele. Zâmbisem mai mult în ultimele două săptămâni decât 
poate în întreaga mea viaţă. 

Fiecare și-a aruncat genţile și poșetele pe noptiere, iar multe 
dintre ele s-au și schimbat în pijamale sau în hainele pe care le 
purtau prin casă, cu toate că nu erau încă pregătite să se culce. 
Whitney și-a scos manualul ei de psihologie, în timp ce Amber a 
așezat unul lângă altul douăzeci de pahare mici, pentru shot- 
uri, și le-a umplut cu tequila. M-am întins să iau și eu unul, dar 
Noemie mi-a întins în schimb un păhărel cât un degetar plin cu 
votcă. 

— Tequila e pentru fetele care au de învăţat. 

Așa că m-am așezat pe una dintre canapele și am urmărit-o 
pe Kathryn punându-i întrebările pentru test lui Amber, ocazie 
cu care am aflat că fiecare pahar era pentru câte o întrebare. 
Dacă Amber nu nimerea răspunsul, trebuia să bea un pahar. 


Dacă răspundea corect, putea face pe altcineva să bea în locul 
ei. Pe primul mi l-a dat mie, iar eu am încercat să nu vomit de 
la combinaţia scârboasă de tequila cu votcă. 

Eram încă treze când s-a crăpat de ziuă. Noemie, Amber și 
Whitney au plecat la cursuri, iar noi celelalte, în final, ne-am 
dus să dormim. Când ne-am trezit, după-amiaza, am semnat 
contractul pentru chiria apartamentului și mi-am plătit prima 
lună doar din bacșișul făcut în ultimele două nopţi. Atât de 
simplu, ca și cum ai bate din palme, nu mai eram o fată fără 
casă, rămasă pe drumuri. 


* 


— Ai spus că era a treia ta săptămână în oraș?, întreabă 
Victor, uitându-se la o listă cu localităţile la care fata s-ar fi 
putut referi. 

În vocea ei nu se regăsea niciun accent, niciun fel de 
regionalisme care sa îl ajute să-i stabilească originea. Cumva, 
era convins că lipsa lor era intenţionată. 

— Da, corect. 

— Unde ai fost înainte de asta? 

Preferă să-și termine apa din sticlă, în loc să dea un răspuns. 
Pune cu grijă sticla goală pe colţul mesei, apoi se lasă din nou 
pe spate în scaun, scărpinându-și mâinile prin bandaje. 

Victor se ridică și își dă jos jacheta, apoi înconjoară masa și 
ajunge în spatele fetei. Îi acoperă umerii cu jacheta lui. Fata se 
încordează când el se apropie, dar polițistul este atent să nu-i 
atingă pielea rănită. Când Victor se întoarce la locul lui, fata se 
mai relaxează și își strecoară braţele în jachetă. Îi este mare, îi 
cade în falduri de-o parte și de alta a corpului, dar mâinile ei 
prinse în cătușe par să se simtă destul de confortabil în ea. 

New York, decide el. Apartamente mari gen hală, restaurante 
deschise până târziu în noapte. În plus, s-a referit la metrou ca 
la tren, și ar trebui să aibă și asta o semnificaţie, nu? Își impune 
să ţină minte să contacteze poliția din New York, să vadă dacă 
poate afla ceva de la ei legat de fată. 

— Ai mers la școală? 

— Nu. Doar la muncă. 

O bătaie în geam îl face pe Eddison să părăsească încăperea. 
Fata îl urmărește ieșind, și pe faţa ei se observă o oarecare 


satisfacţie, după care se întoarce cu o privire inexpresivă la 
Victor. 

— Ce te-a făcut să te hotărăști să-ţi încerci norocul în marele 
oraș?, o întreabă el. Nu pare că ai fi cunoscut pe cineva acolo 
sau că aveai un plan pentru ce vei face când vei ajunge. De ce 
te-ai dus? 

— De ce nu? E ceva nou, nu-i așa? Ceva diferit? 

— Ceva îndepărtat? 

Fata ridică o sprânceană. 

— Cum te cheamă? 

— Grădinarul îmi spunea Maya. 

— Dar înainte de asta ai fost altcineva. 

— Uneori, e mai ușor să uiţi, știi? 

Se joacă acum cu cătușele, plimbându-le de-a lungul 
încheieturilor. Probabil la fel cum ar fi făcut și cu niște brățări 
late, argintii, dacă le-ar fi purtat. 

— Eram prinsă acolo, nu aveam nicio șansă de a evada, nu 
aveam cum să mă întorc la viața mea de dinainte, așa că la ce 
m-ar fi ajutat să mă agăţ de ea? De ce să-ţi provoci și mai multă 
durere amintindu-ţi de ceva ce nu mai poţi avea? 

— Vrei să spui că ai uitat cine ai fost înainte? 

— Vreau să spun doar că el mă striga Maya. 


x 


Am stat destul de izolată de celelalte fete până ce tatuajul mi- 
a fost terminat, cu excepția lui Lyonette, care continua să vină 
în fiecare zi și să stea de vorbă cu mine, să-mi dea cu un 
unguent pe spatele care îmi era carne vie. M-a lăsat să-i studiez 
propriul ei tatuaj, fără să dea semne de jenă sau dezgust. Era 
acum o parte din ea, la fel ca respiratul, la fel ca graţia 
nestudiată din mişcările ei. Detaliile tatuajului erau pur şi 
simplu impresionante și mă întrebam oare de câtă suferință era 
nevoie când venea vremea să fie împrospătate culorile tușului. 
Ceva m-a împiedicat să o întreb asta. Un tatuaj bine făcut avea 
nevoie de ani întregi până să se estompeze - nici nu voiam să 
mă gândesc ce ar fi însemnat să rămân atâta vreme în Grădină. 

Sau, mai rău, ce ar fi însemnat să nu mai fiu. 

Somniferele au continuat să vină odată cu cina mea, pe care 
Lyonette mi-a adus-o pe o tavă, împreună cu a ei. În dimineţile 


care au urmat m-am trezit nu în pat, ci pe banca tare cu 
acoperământ din piele, cu Grădinarul care își trecea mâinile 
peste părţile din corpul meu deja tatuate, ca să vadă cum se 
vindecă, cât de sensibile mai erau. Nu-mi dădea niciodată voie 
să-l văd. Spre deosebire de camera mea, cu pereţi de sticlă 
care reflectau totul, încăperea de aici avea pereţi maţi, care nu 
mă lăsau să prind niciun amănunt din înfățișarea lui. 

Fredona un cântec în timp ce lucra la decorarea spatelui 
meu, un ton care era plăcut el în sine, dar care se contopea 
oribil cu zgomotul mecanic pe care îl făceau âcele. li plăceau 
melodiile vechi, în special: Elvis, Sinatra, Martin, Crosby, chiar 
și surorile Andrews. Era un fel straniu de durere, să aleg să 
stau acolo întinsă și să-l las pe el să-și imprime cu ajutorul 
âcelor semnul posesiunii asupra mea. Oricum, nu vedeam ce 
alte opţiuni aș fi avut. Lyonette mi-a spus că ea stătuse acolo cu 
fiecare dintre fete, până ce aripile fuseseră gata. Nu reușisem 
încă să explorez Grădina, nu putusem să-mi dau seama dacă 
exista vreo cale de evadare. Nu eram sigură dacă Lyonette era 
convinsă că nu există o cale de scăpare sau dacă pur și simplu 
încetase să-i pese. Așa că i-am dat lui voie să-mi pună aripile 
alea nenorocite pe spate. Nu m-am întrebat niciodată ce s-ar fi 
întâmplat dacă m-aș fi luptat, dacă aș fi refuzat. 

Aproape că am fost totuși la un pas de a pune întrebarea, dar 
Lyonette a pălit brusc, așa că am schimbat ce voiam să întreb. 

M-am gândit că avea cumva de-a face cu faptul că nu mă 
ducea niciodată pe coridoarele lungi, ci doar prin Grădina 
propriu-zisă, prin peștera din spatele cascadei. Probabil că 
existau lucruri pe care ea nu dorea ca eu să le văd - sau pe 
care nu era dispusă să mi le arate, sunt două chestii diferite, de 
fapt -, dar ele puteau aștepta. Poate era o lașitate din partea 
mea să-mi spun asta. Sau doar pragmatism. 

Abia aproape de sfârșitul celei de-a treia săptămâni în 
Grădină a terminat tatuajul. 

Toată dimineaţa îl simţisem mai concentrat, mai intens, 
respira mai rar, lua guri scurte de aer. În prima zi, începuse 
tatuajul direct pe coloana mea, și trasase doar conturul aripilor. 
Apoi, zilele următoare, pornise de la marginea aripilor și 
mersese ușor spre centru, către coloană, și se rotise în jurul 
meu, fără a insista mereu în același loc. Era incredibil de 
meticulos. 


Apoi, intonatul s-a oprit, iar respiraţia lui era și mai grăbită, 
în timp ce ștergea de pe spatele meu sângele și tușul în exces. 
Mâinile îi tremurau de emoție, după ce atâta vreme fuseseră 
stabile și hotărâte. Apoi, pe pielea mea a întins un unguent 
rece, acoperindu-mi fiecare bucăţică din spate. 

— Eşti minunată, a spus, răgușit. Absolut fără niciun defect. 
Un exponat valoros la colecţia mea, la grădină. Și acum... acum 
ar trebui să ai și un nume. 

Degetele lui mi-au mângâiat pielea spatelui, tot mai jos, 
trecând peste modelul care deja se vindecase, cel cu care 
începuse. Apoi, mi-au atins părul, la baza gâtului. Avea 
degetele uleioase și am simţit imediat cum unguentul îmi 
îmbâcsește părul. Pe neașteptate, m-a tras jos de pe bancă, în 
așa fel încât picioarele mi-au aterizat pe podea, în timp ce 
partea superioară a corpului mi-a rămas în continuare pe 
banchetă. Îl auzeam făcându-și înfrigurat de lucru cu cureaua 
și cu fermoarul de la pantaloni, așa că am strâns ochii cât am 
putut de mult. 

— Maya, a mormăit el, întinzându-și mâinile spre sânii mei. 
Ești Maya acum. Ești a mea. 


* 


O bătaie puternică în ușă o oprește din a descrie ce a urmat, 
și fata pare atât speriată, cât și recunoscătoare. 

Victor scapă o înjurătură ca pentru el și sare din scaun direct 
la ușă, pe care o deschide de perete. Eddison îi face semn să 
iasă pe hol. 7 

— Ce mama naibii ai?, șuieră Victor. Incepuse să vorbească. 

— Echipa care a percheziționat biroul suspectului a găsit 
ceva. 

Ridică o pungă mare, plină cu permise de conducere și cărți 
de identitate. 

— Pare-se că le-a păstrat pe toate. 

— Pe toate de la fetele care aveau așa ceva, spune Victor și 
agită punga, să le vadă și pe cele care nu sunt chiar la 
suprafaţă. Le-ai găsit și pe ale ei? 

Eddison îi întinde o altă pungă, mai mică, în care e o singură 
bucată de plastic. Este o carte de identitate și Victor o 


recunoaște imediat. Fata e puţin mai tânără ca acum, iar faţa îi 
este mai blândă, chiar dacă expresia o are neschimbată. 

— Inara Morrissey, citește el numele de pe card, dar Eddison 
clatină din cap. 

— Le-au scanat și pe restul și acum le caută în baza de date, 
dar au început cu ea. Inara Morrissey nu a existat până în urmă 
cu patru ani. Numărul de identificare pe care ni l-au dat cei de 
la Recensământ îi aparţine unei fetiţe în vârstă de doi ani, care 
a murit prin anii șaptezeci. Secţia din New York a trimis pe 
cineva să investigheze la ultimul ei loc de muncă, un restaurant 
numit Evening Star. Adresa de pe cartea de identitate este a 
unei clădiri dărâmate, dar am sunat la restaurant și am obţinut 
adresa reală a apartamentului. Polițistul cu care am discutat a 
fluierat în timp ce mi-a dat dictat adresa: aparent, se află într- 
un cartier rău famat. 

— Fata ne-a spus asta, zice Victor, cumva absent. 

— Da, e așa de încredere fata asta, ca o carte deschisă... 

Nu răspunde imediat, e absorbit de cartea de identitate pe 
care o ţine în mană. E de acord cu partenerul său - probabil 
este un act fals, dar atât de reușit. La naiba, un fals atât de 
bun! În circumstanţe normale, trebuie să recunoască că s-ar fi 
lăsat păcălit. 

— Cam de pe când nu a mai apărut la muncă? 

— Acum doi ani, susţine șeful ei. Impozitele susţin și ele 
teoria asta. 

— Doi ani... 

Dă punga mare înapoi, iar pe cea mică o împăturește în jurul 
cărţii de identitate, apoi o strecoară în buzunarul de la spate. 

— Pune-i să verifice astea cât mai repede posibil; să ia 
tehnicieni și din alte echipe, dacă sunt disponibili. Trebuie să 
fie o prioritate identificarea fetelor care sunt acum la spital. 
Apoi rămâne să ne auzim cu băieţii din New York, imediat ce au 
noutăți. 

— Am înţeles, spune Eddison, spoi se încruntă spre ușa 
închisă. Chiar începuse să vorbească? 

— Nu asta e neapărat problema ei, că nu vorbește, zice 
Victor și râde înfundat. Pune mâna și însoară-te, Eddison, sau, 
și mai bine, devino tatăl unor adolescente. E mai maleabilă 
decât multe altele, dar totuși are multe în comun cu o 
adolescentă rebelă. Trebuie pur și simplu să înoţi printr-un 


torent de informaţii, să vezi ce e relevant de acolo. Să pleci 
urechea la ce nu a fost rostit explicit. 

— Ăsta e motivul pentru care eu prefer să discut cu suspectii, 
nu cu victimele. 

Pe urmă o ia grăbit spre camera tehnică, fără să mai aștepte 
un răspuns. 

Fiind oricum ieșit din camera de interogatoriu, se gândește 
că ar putea să profite de pauza asta. Victor pornește grăbit de-a 
lungul holului și apoi intră în camera principală a secției, 
strecurându-se printre birouri către acea parte a încăperii care 
servește drept bucătărie. Scoate cafetiera din aparat și miroase 
conţinutul. Clar nu e fierbinte, dar nu pare nici foarte veche. 
Toarnă în două căni care aparent sunt curate, apoi le bagă în 
cuptorul cu microunde. În timp ce se încălzesc, deschide 
frigiderul și se uită după ceva comestibil. 

Feliile de tort nu sunt chiar ce are el în minte, dar la o adică 
merg și ele - în curând, pe două farfurii de hârtie se lăfăie două 
felii groase, alături de o cutiuţă cu frişcă lichidă și două 
pliculeţe de zahăr. Apucă și cănile cu cafea și își croiește drum 
înapoi, pe unde a venit. 

Eddison se încruntă, dar totuși îi ţine farfuriile și cănile cât 
timp Victor își pune căștile în urechi. Nu încearcă să ascundă 
firul care iese din ele; fata e mult prea deșteptă ca s-o 
păcălească. Când se simte echipat cum trebuie, ia prăjiturile și 
cafeaua și intră în camera de interogatoriu. 

O ia prin surprindere pe fată, cu feliile de tort. El își ascunde 
cu greu zâmbetul atunci când îi împinge o farfurie și o cană pe 
suprafaţa de inox a mesei. 

— M-am gândit ca s-ar putea să-ţi fie foame. Iar cât despre 
cafea, nu știam cum o bei. 

— Nu mi-e foame, dar mersi. 

Bea din cafeaua neagră, se strâmbă, dar înghite și continuă 
să o bea amară. 

Așteaptă până ce gura ei e plină cu glazura de căpșuni. 

— Povestește-mi despre Evening Star, Inara. 

Nu se îneacă cu tort, nu clipește, dar pentru o secundă se 
lasă tăcerea, o clipă de liniște absolută care se evaporă rapid, și 
pe care el n-ar fi observat-o dacă nu ar fi fost atent fix la asta. 
Fata înghite și își linge glazura de pe buze, lăsând totuși o vagă 
culoare roz pe ele. 


— E un restaurant. Dar sunt sigură că știi deja asta. 

Victor scoate cartea de identitate din buzunar și o așază așa, 
împăturită în pungă, pe masă. Ea bate cu unghia deasupra 
cardului, în timp ce cu o mână pare că vrea să-și ascundă faţa. 

— Le-a păstrat?, întreabă, neîncrezătoare. Pare... 

— O prostie? 

— Sigur. 

Faţa i se contractă într-o strâmbătură, ca și cum ar fi dintr-o 
dată căzută pe gânduri. Degetele ei împing cartea de identitate 
cât mai departe pe suprafaţa mesei. 

— Pe toate? 

— Credem că da, din ce știm până acum. 

Se joacă cu lichidul din cană, rotindu-l dintr-o direcţie în alta. 

— Dar Inara e la fel de fictiv cum e și Maya, nu e așa?, o 
întreabă el cu blândeţe. Numele tău, vârsta, nimic din astea nu 
sunt reale. 

— Sunt destul de reale, îl corectează ea. Pentru scopul pe 
care-l au. 

— Destul de reale pentru a obţine cu ele un serviciu și un loc 
unde să locuiești. Dar ce a fost înainte de ele? 


* 


Una dintre trăsăturile faine ale New York-ului era că nimeni 
nu punea vreodată întrebări. Este unul dintre acele locuri în 
care oamenii merg, pur și simplu, știi? E un vis, un scop, un 
spaţiu în care te poţi face dispărut, printre milioane de alţi 
oameni care fac și ei aceeași chestie ca tine. Nimănui nu-i pasă 
de unde ai venit sau de ce ai plecat, pentru că sunt mult prea 
concentrați pe ce își doresc ei, unde merg ei. New York-ul are 
atât de mult trecut, dar toți oamenii de aici nu vor să știe decât 
de viitor. Chiar și când ești originar din orașul ăsta, te poţi 
muta într-un alt colţ al New York-ului și nimeni nu va ajunge să 
te găsească. 

Am luat autobuzul spre New York cu toate lucrurile mele 
îngrămădite într-un sac marinăresc și o valiză. Am găsit un fast- 
food, iar celor de acolo nu le păsa dacă dormeam în holul de 
deasupra, cât timp puteam fi o chelneriţă eficientă. Unul dintre 
ceilalți voluntari mi-a povestit despre un tip care tocmai îi 
făcuse acte false pentru soţia lui, venită ilegal în ţară din 


Venezuela. Am sunat la numărul de telefon pe care mi l-a dat, 
iar ziua următoare eram la bibliotecă, așezată sub o statuie ce 
reprezenta un leu, așteptând ca o persoană necunoscută să mă 
abordeze. 

Nu mi-a inspirat prea multă încredere când a apărut într-un 
final, la o oră și jumătate după cea pe care o stabilisem ca să ne 
vedem. Era de înălțime medie și slăbănog, iar hainele lui erau 
pline de pete - nu voiam să știu ce erau lichidele care 
îmbibaseră materialul. Părul lui jegos și nepieptănat mai avea 
puţin și lua forma unor dreaduri, și își trăgea mereu nasul, iar 
ochii îi erau neliniștiţi și priveau mereu cu teamă în jur. Din 
când în când, își freca nasul înroșit. Poate că era un geniu când 
venea vorba de falsificat acte, dar nu era greu de ghicit unde se 
duceau banii luaţi de la clienți. 

Nu m-a întrebat cum mă cheamă. De fapt, m-a întrebat doar 
cum vreau să mă cheme. Ce dată a nașterii doresc, ce adresă, 
dacă am carnet de șofer, dacă vreau să fiu donatoare de 
organe. În timp ce vorbeam, am intrat în bibliotecă, așa că 
automat a trebuit să vorbim în șoaptă și numai chestiile 
esenţiale. Când am trecut pe lângă un banner cu o porţiune 
mare albă, ne-am oprit și el mi-a făcut o poză. Avusesem grijă 
să arăt așa cum voiam înainte să plec la întâlnirea cu el, chiar 
cumpărasem și ceva farduri, așa că știam că pot arăta de 
nouăsprezece ani, cât îmi doream. Totul ţine de ochi, de privire, 
de fapt. Dacă ai văzut destule chestii, pur și simplu arăţi mai în 
vârstă, indiferent de restul trăsăturilor tale. 

Mi-a spus să ne întâlnim în aceeași seară, la o anume tonetă 
de hot dogs, și mi-a promis că va avea actele. Când ne-am 
reîntâlnit - a întârziat din nou - mi-a întins un plic. Un obiect 
atât de mic, pe bune, dar de ajuns cât să schimbe o viaţă. Mi-a 
spus că face o mie, dar că o poate lăsa la cinci sute dacă accept 
să mă culc cu el. 

I-am plătit o mie. 

Am plecat fiecare în direcţii opuse și, când am ajuns la 
hostelul unde plănuisem să rămân în noaptea aia - cât mai 
departe de fast-food și de oricine care ar fi putut să-și 
amintească de felul în care am obţinut actele false -, am 
deschis plicul și m-am uitat pentru prima dată la Inara 
Morrissey. 


* 


— De ce nu voiai să fii găsită?, întreabă el, folosind un creion 
pentru a amesteca frișca în cafea. 

— Nu mi-era teamă de a fi găsită: ca să fii găsită, cineva 
trebuie să te caute. 

— Şi de ce nu te-ar fi căutat nimeni? 

— Mi-e dor de New York. Nimeni nu pune genul ăsta de 
întrebări acolo. 

Aude un zgomot în ureche, semnal că unul dintre tehnicieni a 
intrat pe fir și vrea să-l anunţe ceva. 

— Cei din New York spun că și-a dat examenele de 
cunoștințe generale din liceu cu trei ani în urmă, dar înainte să 
termine clasa a douăsprezecea. A trecut examenele cu brio, dar 
nu a dat semne că ar vrea să dea BAC-ul și să se înscrie la 
facultate. Nu a cerut nici foaia matricolă, ca să se angajeze sau 
ca să o folosească mai târziu, în caz că voia să meargă la 
facultate. 

— Ai abandonat liceul?, o întreabă. Sau ai dat examenele alea 
mai devreme, ca să nu mai ai nevoie de BAC? 

— Acum, că ai un nume, îţi e mai ușor să-mi răscolești prin 
viață, așa e? 

Își termină felia de tort și pune furculita în mijlocul farfuriei, 
cu dinţii în jos. Rupe unul din pliculeţele cu zahăr și îl deșartă 
pe farfurie. Își linge singurul deget care nu e acoperit de 
glazură și ciocolată, apoi îl lipește de grămăjoara de zahăr. Il 
bagă pe urmă în gură. 

— Dar văd că ai numai informaţii despre New York, totuși. 

— Știu, așa că acum va trebui să-mi spui tu ce s-a întâmplat 
înainte. 

— Îmi plăcea să fiu Inara. 

— Dar nu ești Inara în realitate, îi spune el cu blândeţe și 
observă furia care se oglindește o secundă în privirea fetei. 

Dispare într-o clipită, dar nu se poate nega că fusese acolo. 
La fel ca zâmbetul ei de surpriză de mai devreme. 

— Așadar, un trandafir căruia i se spune altfel decât trandafir 
nu mai e un trandafir? 

— E limbaj, nu identitate. Ce ești tu nu este un nume, este o 
poveste, un trecut, și trebuie să-l aflu. 


— De ce? Trecutul meu nu-ţi va spune nimic despre Grădinar, 
și nu asta e ceea ce vrei să știi? Despre Grădinar și Grădina lui? 
Despre toţi Fluturii lui? 

— Şi dacă va supravieţui cât să ajungă la proces, va trebui să 
aducem martori de încredere. O tânără care nu ne poate spune 
nici numele ei real nu poate fi văzută ca fiind credibilă. 

— E doar un nume. 

— Nu și dacă este al tău. 

Pe buze îi apare din nou acea jumătate de zâmbet. 

— Bliss a spus chestia asta. 

— Bliss? 


x 


Lyonette stătea la uşa camerei unde se făceau tatuajele, ca 
întotdeauna, cu privirea în altă parte, într-o încercare de 
politețe, până ce am reușit să îmbrac acea rochie neagră care 
devenise singura mea piesă vestimentară. 

— Închide ochii, mi-a spus. Hai să facem chestia asta treptat. 

Îmi ţinusem atâta timp ochii închiși în camera aia, încât până 
și gândul de a fi fără vedere din proprie voinţa îmi făcea pielea 
să se înfioreze. Dar Lyonette fusese corectă și bună cu mine 
până atunci, în plus probabil că mai făcuse același lucru și cu 
alte fete. Am luat hotărârea de a avea încredere în ea. Odată ce 
am închis ochii, m-a luat de mână și m-a condus de-a lungul 
coridorului în direcţia opusă faţa de cea în care mergeam de 
obicei. Holul era lung, iar în capătul lui am făcut la stânga. Cu 
mâna dreapta, am tot pipăit pereţii de sticlă pe lângă care 
treceam. 

Apoi, m-a condus într-un separeu sau o cameră și m-a 
poziționat așa cum dorea ea, punându-și cu blândeţe mâinile pe 
umerii mei. Am simţit cum face câţiva pași înapoi. 

— Deschide ochii. 

Stătea în faţa mea, într-o cameră aproape identică cu a mea. 
Aceasta avea câteva tușe personale: deasupra patului, pe un 
raft, erau câteva origami; plapuma și așternuturile erau de 
culoarea dovleacului copt, iar o draperie ascundea privirii 
toaleta, chiuveta și dușul. De sub plapuma care părea 
călduroasă se vedea ieșind cotorul unei cărți. 

— Ce nume ţi-a dat? 


— Maya. 

Am simţit un fior când l-am spus pentru prima dată cu voce 
tare, și mai ales când mi l-am amintit pe el, repetându-l la 
nesfârșit, în timp ce... 

— Maya, a zis ea, dându-mi o altă amintire a felului în care 
acest nume poate fi rostit. Uită-te la tine acum, Maya. 

A ridicat o oglindă și a ţinut-o în așa fel încât să mă pot privi 
și într-o a doua oglindă care era în spatele meu. 

Multe porţiuni de pe spatele meu erau încă roșii și umflate, 
acolo unde tușul era proaspăt. Ştiam că, în timp, culoarea nu va 
mai fi la fel de închisă. Nimic nu ascundea privirii desenul de 
pe spatele meu. Era urât și teribil. 

Și încântător. 

Aripile superioare erau maronii-caramel, cu nuanţe aurii, 
cam la fel cum erau părul lui Lyonette și ochii ei, străbătute de 
nervuri fine de negru, alb și arămiu. Aripile inferioare aveau 
nuanţe de roz și mov, intercalate și ele cu alb și negru. Detaliile 
erau impresionante, degrade-ul coloristic părea să capete viaţă. 
Culorile erau bogate și mi se întindeau pe aproape tot spatele, 
de la umeri până deasupra coapselor. 

Talentul artistic nu putea fi negat. Indiferent câte neajunsuri 
ar fi avut, Grădinarul chiar era talentat. 

Uram desenul, dar era minunat. 

Un cap a apărut în cadrul ușii, urmat rapid de restul corpului 
unei fete micuţe. Sigur nu avea mai mult de un metru cincizeci, 
dar nimeni nu putea să-i vadă formele perfecte și încă s-o 
considere un copil. Avea o piele impecabilă, albă ca zăpada, și 
ochi de un albastru-violet, iar chipul îi era încadrat de bucle 
negre, răvășite. Era un amestec de contraste care îţi luau ochii, 
cu nasul cârn de mărimea unui nasture, care o făcea să pară 
mai degrabă drăgălașă decât frumoasă, dar, la fel ca restul 
fetelor pe care le surprinsesem cu colţul ochiului prin Grădină, 
era încântătoare. 

De altfel, frumuseţea își pierde semnificaţia când ești 
înconjurat de prea multă. 

— Deci, ea e fata cea nouă. 

Puștoaica s-a aruncat pe patul din încăpere, a luat în braţe o 
pernă micuță și a strâns-o la piept. 

— Ce nume ţi-a dat nenorocitul? 


— Te poate auzi, a dojenit-o Lyonette, dar fata doar a ridicat 
din umeri. 

— Lasă-l să mă audă. Nu ne-a impus niciodată să-l iubim. 
Deci, ce nume ţi-a dat? 

— Maya, am răspuns eu, în același timp cu Lyonette, iar 
numele începuse deja să fie ceva mai suportabil atunci când îl 
auzeam sau îl pronunțam. 

Mă întrebam dacă va continua să fie din ce în ce mai 
inofensiv, dacă, în timp, numele acela nu mă va mai răni deloc, 
sau dacă, dimpotrivă, era un ciob de sticlă care mereu avea să- 
mi scrijelească pielea. 

— Ah, nu e așa rău, atunci. Imbecilul m-a numit pe mine 
Bliss. 

Şi-a dat ochii peste cap și a pufnit pe nas. 

— Bliss! Chiar arăt eu ca o persoană care aduce fericire? 
Apăiii, ia să vedem. 

Și-a răsucit degetele în aer, ca și cum ar fi vrut să facă o 
vrajă, și în acel moment mi-a amintit puţin de Hope. Cu 
imaginea asta în minte, m-am răsucit ușor, să-i arăt tatuajul de 
pe spate. 

— Nu-i rău. Culorile îţi vin bine, oricum. Va trebui să căutăm 
să vedem ce specie este. j 

— Este un Callophrys eryphon, a suspinat Lyonette. In 
denumirea populară, Spiridușul Pinilor. Nu sună rău. Eu, de 
pildă, sunt un Lycaena cuprea, adică Aramă Strălucitoare. 

— Eu sunt Fluture Mexican cu Aripi Albastre, a adăugat 
Bliss. E o specie destul de drăguță. Oribil, de altfel, dar măcar 
nu trebuie să mă uit toată ziua la el. Iar în ce privește faza cu 
numele... Ar fi putut să ne cheme A, B, sau Unu, Doi, Trei, 
oricum n-ar fi contat. Puteam răspunde la chemare, dar măcar 
să nu ne fi prefăcut că sunt numele noastre. Ar fi fost mai direct 
așa. Mai puţin confuz. 

— Mai puţin confuz? 

— Păi, normal! Să-ţi amintești cine ești și să fii conștientă că 
aici doar joci un rol. Dacă te gândești la numele ales ca fiind al 
tău, atunci apare criza de identitate. Criza de identitate duce la 
o cădere psihică, iar căderea psihică, pe aici, duce la... 

— Bliss. 


— Ce-i? Pare destul de lucidă încât să suporte adevărul. 
Măcar nu plânge. Și, oricum, știm cu toate ce face el când 
tatuajul e terminat. 

Era un fel de Hope, dar mult mai inteligentă. 

— Deci, la ce duce aici o cădere psihică? 

— Uită-te pe coridoare. Doar nu o face după ce tocmai ai 
mâncat. 


* 


— Tocmai veniseși de-a lungul unui hol, îi reamintește Victor. 

— Cu ochii închiși. 

— Deci, ce era pe coridoare? 

Rotește prin cană ce a rămas din cafea, în loc să răspundă, și 
îi aruncă lui Victor o privire prin care vrea să spună că el ar fi 
trebuit să știe deja. 

În urechea lui se aude din nou zgomot. 

— Ramirez tocmai a sunat de la spital, spune Eddison. 
Trimite poze ale fetelor care probabil vor supravieţui, după 
spusele doctorilor. Cei de la Recensământ au făcut o treabă 
destul de bună. Cu ajutorul lor și cu al băieţilor de la morgă, 
avem cam jumătate dintre fete deja identificate. Și... avem o 
problemă. 

— Ce fel de problemă? 

Fata îl privește pe neașteptate, tăios. 

— Una dintre fetele identificate are o familie... importantă. 
Ea își spune în continuare Ravenna, dar amprentele ei s-au 
potrivit cu ale lui Patrice Kingsley. 

— Fata dispărută a senatoarei Kingsley? 

Inara se lasă pe spate în scaun, cu o privire amuzată pe care 
nici nu încearcă să o ascundă. Victor nu e sigur ce găsește ea 
amuzant la o situație care e pe cale să devină foarte 
complicată. 

— Senatoarea a fost deja anunţată? 

— Nu încă, spune Eddison. Ramirez a vrut să ne spună nouă 
mai întâi. Senatoarea a fost disperată să-și găsească fiica, Vic. 
Nu avem nicio șansă să nu se implice în investigația noastră, 
odată anunţată. 

Și când treaba asta se va întâmpla, orice intimitate departe 
de ochii presei pe care încercau să o construiască pentru fetele 


astea va fi dusă pe apa sâmbetei. Feţele lor vor apărea la toate 
buletinele de știri, pe toate posturile de televiziune, de aici 
până pe Coasta de Vest. Iar Inara... Victor își masează ochii, cu 
mintea aiurea. Dacă senatoarea va afla că au unele suspiciuni 
legate de tânăra aflată în arest, nu se va lăsa până ce nu va 
depune plângere și n-o va vedea după gratii. 

— Spune-i lui Ramirez să amâne asta cât poate ea de mult, 
zice Victor într-un final. Avem nevoie de timp. 

— Priceput. 

— Mai adu-mi aminte de când lipsește? 

— Patru ani și jumătate. 

— Patru ani și jumătate?! 

— Ravenna, murmură Inara, iar Victor se holbează la ea. 
Nimeni nu uită vreodată exact cât timp a petrecut acolo. 

— De ce nu? 

— Se schimbă lucrurile, nu? Odată ce ai un senator 
amestecat în asta? 

— Schimbă treaba și pentru tine. 

— Sigur că da. Cum ar putea să n-o schimbe? 

Fata știe, își da el seama, cu un sentiment de neliniște. Poate 
nu știe cu exactitate ce și cum, dar a mirosit că ei o 
suspectează de a fi fost într-un fel sau altul implicată. Victor 
evaluează în liniște amuzamentul din ochii ei, rânjetul cinic 
care îi strâmba buzele. Parcă se simte prea în largul ei, deși se 
bănuiește a fi suspectă. 

E vremea să schimbe subiectul, până la urmă, înainte de a-și 
pierde autoritatea pe care o are în încăperea asta. 

— Ai spus că fetele din apartament au fost primele tale 
prietene. 

Fata se foiește ușor în scaun. 

— Păi, așa e, spune ea, precaută. 

— De ce? 

— Pentru că n-am avut alţi prieteni înainte. 

— Inara. 

I-a răspuns la tonul acela exact aşa cum o făceau de fiecare 
dată și fiicele lui - privindu-l urât, încruntată, luată prin 
surprindere, parcă prinsă cu mâţa-n sac. 

— Te pricepi. Ai copii? 

— Trei fete. 


— Şi totuși, cariera ta presupune să te ocupi de adolescenţi 
răniţi sau maltratați. 

— Să încerc să salvez adolescenţi răniți sau maltrataţi, o 
corectează el. Încerc să le fac dreptate. 

— Chiar crezi că oamenilor frânţi le pasă să li se facă 
dreptate? 

— Tie nu-ţi pasă? 

— Nu prea mi-a păsat niciodată, nu. Dreptatea e ceva relativ, 
defectuos în cele mai multe cazuri, și în realitate nu repară 
nimic. 

— Ai mai fi zis asta dacă ai fi avut dreptatea de partea ta 
când erai copil? 

Din nou acea jumătate de zâmbet, de data asta şi mai amară, 
dispărută într-o clipită. 

— Şi de ce se presupune că nu am avut parte de dreptate? 

— E meseria pe care mi-o fac zi de zi, și crezi că încă nu m- 
am obişnuit să recunosc un copil lovit de soartă, când el stă 
chiar în fața mea? 

Își înclină capul într-o parte, apoi își mușcă buza și clipește. 

— Nu e chiar adevărat. Să spunem că am fost mai degrabă 
un copil aproape invizibil, mai degrabă neglijat decât abuzat. 
Sunt ursulețul de pluș care adună praf pe el sub pat, nu 
soldatul cu un picior rupt. 

Victor zâmbește ușor și dă pe gât cafeaua care i s-a răcit. 
Fata și-a reînceput dansul. Oricât de enervantă ar găsi Eddison 
chestia pe care o face ea, Victor se simte pe un teren familiar. 

— În ce fel? 


x 


Uneori, te poti uita la o nuntă și să-ți dai seama, resemnat, că 
orice copil produs în acea căsnicie va ieși aiurea și distrus. Este 
un simplu fapt, nu o previziune, o acceptare tristă a realităţii că 
acele două persoane nu ar trebui - dar o vor face cu siguranţă - 
să se reproducă. 

Exact ca părinţii mei. 

Maică-mea avea douăzeci și doi de ani când s-a căsătorit cu 
tata; pentru ea, era al treilea mariaj. Primul a fost pe când avea 
șaptesprezece ani și s-a măritat cu fratele bărbatului de atunci 
al maică-sii. Ăla a murit în mai puţin de un an, de un atac de 


cord, în timp ce făcea sex. Îi lăsase destul de mulţi bani, așa că 
numai câteva luni mai târziu s-a măritat cu un tip cu doar 
cincisprezece ani mai în vârstă ca ea. Un an mai târziu, când au 
divorțat, a rămas cu și mai mulţi bani. In peisajul ăsta a apărut 
taică-miu. Dacă n-ar fi lăsat-o gravidă, mă îndoiesc că nunta ar 
mai fi avut loc. Era arătos, dar nu era deloc bogat, nu avea 
planuri de afaceri în viitor și era doar cu doi ani mai mare ca 
ea, ceea ce pentru mama era o listă lungă de defecte peste care 
n-ar fi putut trece. 

Pentru listele astea ar trebui să-i mulțumim mamei ei, care a 
avut nu mai puţin de nouă soţi, înainte să ajungă la menopauză 
și să decidă că e prea uzată ca să se mai recăsătorească. 
Fiecare dintre ei murise, din ce în ce mai repede față de cel 
anterior. Nu fusese ceva pus la cale, totuși. Doar... se 
întâmplase. Majoritatea dintre ei erau bătrâni ca moartea, 
logic, și fiecare o lăsase cu o sumă frumușică de bani. Însă 
maică-mea fusese crescută în așa fel încât să aibă așteptări 
mari, iar cel de-al treilea soț părea cam departe de ele. 

În apărarea lor, totuși, pot spune atât: măcar au încercat. În 
primii doi ani am locuit aproape de ai lui, și erau mulţi verișori 
și mătuși și unchi și aproape îmi amintesc că mă jucam cu alţi 
copii. Apoi ne-am mutat, iar legăturile de familie au fost rupte 
complet. Am rămas doar eu, cu părinţii mei și cu diferitele lor 
aventuri. Fie își vizitau ultimii amanți sau amante, fie se 
ascundeau perioade lungi în dormitor, așa că am devenit un 
copil care știe să-și poarte singur de grijă. Am învăţat să 
folosesc cuptorul cu microunde, am memorat orarul 
autobuzelor, ca să pot merge singură la cumpărături, am 
început să vânez acele zile în care unul dintre părinţii mei avea 
bani în portofel, ca să pot cumpăra mâncare de la piaţă. 

Ai crede că arăta ciudat totul, nu? Dar, de fiecare dată când 
cineva de la magazin întreba - o femeie îngrijorată, o casieriţă 
-, spuneam că maică-mea e afară, în mașină, cu bebelușul, cu 
motorul pornit. Mă credeau de fiecare dată, îmi zâmbeau și îmi 
spuneau că sunt o fiică și o soră minunată. 

Astfel, nu doar că mă descurcam pe cont propriu, dar 
începusem să am și o părere proastă despre inteligenţa 
celorlalţi. 

Aveam șase ani când au decis să meargă și la consiliere 
maritală. Nu să-i dea o șansă, doar să meargă. Cineva de la 


birou îi spusese lui taică-miu că asigurarea include și terapia, 
iar terapia de cuplu ar fi dat bine în faţa unui judecător și ar fi 
putut grăbi divorţul. Unul dintre sfaturile consilierului fusese 
să meargă într-o excursie împreună, de fapt și cu mine, doar 
noi trei, într-un loc drăguţ și special. La un parc de distracții, 
poate. 

Am ajuns la parc pe la zece dimineaţa, și primele două ore au 
fost ok. Apoi, s-a întâmplat caruselul. Urăsc de moarte 
nenorocitele de caruseluri. Tata s-a așezat la ieșire, să mă 
aștepte să mă dau jos, iar mama a rămas la intrare, unde m-a 
ajutat să mă urc, și au rămas așa la capete opuse și s-au uitat 
pierduţi la mine cum mă dau de o mie de ori, iar și iar. Eram 
mult prea mică încât să ajung să mă ţin de inelele metalice, iar 
calul pe care stăteam era prea mare și coapsele depărtate mă 
dureau, dar cu toate astea a trebuit să rămân acolo, fără să 
vină cineva să mă salveze, iar pe taică-miu l-am văzut la un 
moment dat plecând cu o hispanică minionă. În altă rundă, am 
văzut-o pe mama plecând cu un tip roșcat și înalt, care râdea 
de se prăpădea. 

Un băiat amabil, un pic mai mare ca mine, m-a ajutat să 
cobor de pe cal, după ce a dat-o jos și pe sora lui, și m-a ţinut 
de mână în timp ce ne îndreptam spre ieșire. Mi-aș fi dorit mult 
să fi putut rămâne cu familia aceea, să fiu sora mai mica a 
cuiva care s-ar fi urcat în carusel ca să fie acolo cu mine, care 
m-ar fi ţinut de mână când ne plimbam, cineva care mi-ar fi 
zâmbit și m-ar fi întrebat dacă m-am distrat. Dar am ieșit din 
secţiunea cu caruselul și i-am mulțumit, apoi am făcut cu mâna 
unei femei necunoscute, aflată cu ochii în telefon, pentru ca 
băiatul să creadă că mi-am găsit mama. Apoi i-am privit pe el și 
pe sora lui cum se întorc la niște părinţi care păreau bucuroși 
să-i revadă. 

Mi-am petrecut restul zilei hoinărind prin parc, încercând să 
evit să fiu luată la ochi de paznici, dar s-a întunecat, parcul 
urma să se închidă în curând, iar eu nu luasem urma niciunuia 
din părinţii mei. Paznicii m-au reperat într-un târziu și m-au 
chemat pe Drumul rușinii. Mă rog, ei îi spuneau Locul unde vin 
copiii care s-au pierdut de părinţi. Au luat o listă cu persoanele 
care plătiseră intrare și le-au apelat, ca să-i întrebe dacă nu 
cumva copiii lor lipsesc. Mai erau părinţi care își pierduseră 
copiii, fiindcă fugiseră sau se ascunseseră. 


Apoi, am auzit un adult menţionând serviciile sociale. Mai 
exact, a spus că va chema serviciile sociale dacă nu voi fi 
revendicată până la ora zece. Vecinii noștri erau părinţi 
adoptivi provizorii, și gândul de a locui cu oameni asemănători 
lor mi se părea o oroare. Din fericire pentru mine, unul dintre 
copiii pierduţi care se aflau acolo a făcut pipi pe el, apoi a 
început să urle, așa că toţi adulţii i-au acordat lui întreaga 
atenţie. Am profitat de ocazie și am reușit să mă strecor afară, 
apoi am luat-o la fugă prin parc. 

Am rătăcit multă vreme, dar într-un final am găsit poarta 
principală și am ieșit fără să fiu observată. M-am lipit de 
spatele unui grup de copii care erau acolo cu școala. Am mers 
în urma lor până în parcare. De acolo, am mers pe jos vreo oră 
până am dat de o benzinărie, care încă avea luminile aprinse. 
Mai aveam banii pentru o gustare pe care taică-miu mi-i 
îndesase în buzunar înainte să mă urc în carusel, așa că i-am 
sunat pe mobil, apoi am sunat și pe telefonul fix de acasă. Pe 
urmă, fiindcă nu mai știam ce să fac, i-am sunat pe vecinii mei. 

Era deja noapte, dar vecinul s-a urcat în mașină și a condus 
două ore ca să vina să mă ia, apoi alte două ore până acasă. La 
mine nu mai era nicio lumină aprinsă. 


* 


— Același vecin care era un părinte adoptiv?, întreabă Victor, 
când ea se oprește ca să-și treacă limba peste buzele crăpate. 

Polițistul se întinde după o sticlă goală de apă și o ridică spre 
geamul de unde este privit, apoi nu o lasă din mână până ce 
unul dintre tehnicieni spune că Eddison e pe drum. 

— Da, același. 

— Dar te-a adus în siguranţă acasă. Atunci, de ce era oribil 
gândul de a locui cu cineva ca el? 

— Când a oprit în faţa casei lui, mi-a spus că trebuie să-i 
mulțumesc lingându-i acadeaua. 

Recipientul de plastic scârțâie în mâna lui când îl strânge cu 
putere. 

— Iisuse! 

— Când mi-a tras capul spre poala lui, mi-am băgat un deget 
pe gât și mi-am provocat voma. L-am umplut de vomă peste tot. 


Am avut grijă să apăs și claxonul, pentru ca nevastă-sa să iasă 
din casă. 

Fata deschide un alt pacheţel de zahăr și își răstoarnă 
jumătate în gură. 

— El a fost arestat pentru molestare o lună sau două mai 
târziu, iar ea l-a părăsit. 

Ușa se dă de perete și Eddison aruncă spre fată o sticlă plină 
cu apă. Procedura spune că ar trebui să-i desfacă dopul și să-l 
reţină - pentru ca suspectul să nu și-l îndese în gât și să se 
înece -, însă cealaltă mână a lui e ocupată cu un teanc de 
fotografii pe care le trântește pe masă, împreună cu punga 
plină cu cărți de identitate, pe care o ţinuse la subrat. 

— Refuzând să ne spui adevărul, mârâie el, îl aperi pe 
bărbatul care a făcut asta. 

Inara avea dreptate: e diferit să vezi, față de cum e doar să 
citești despre asta. Victor expiră încet, lăsând să i se 
domolească repulsia. Ridică prima fotografie din teanc, o 
privește, apoi pe a doua, pe a treia, și tot așa. Toate înfățișează 
porțiuni din holurile din grădina acum aflată în ruine. 

Fata îl oprește la cea de-a șaptea fotografie, trăgând de ea ca 
să o poată privi mai de aproape. Când termină și o așază la loc 
în teanc, degetele ei mângâie o curbură bronzată care poate fi 
văzută în centru. 

— Aia e Lyonette. 

— Prietena ta. 

Degetele bandajate ale fetei se plimbă de-a lungul conturului 
sticlei din fotografie. 

— Mda, șoptește ea. A fost prietena mea. 


Æx 


Zilele de naştere, la fel ca numele, era mai bine să rămână 
uitate în Gradină. Când am apucat să încep a le cunoaște pe 
celelalte fete, mi-am dat seama că toate erau foarte tinere, dar 
vârsta nu era ceva ce avea rost să întrebi acolo. Nu părea un 
lucru necesar. La un anumit moment cu toate că urma să 
murim, holurile ne aminteau zilnic ce însemna asta, așa că de 
ce am fi sporit tragismul situaţiei? 

Până la Lyonette. 


Eram în Gradină de șase luni și, deși aveam o relaţie bună cu 
mai toate fetele, eram cel mai apropiată de Lyonette și de Bliss. 
Ele îmi semănau cel mai mult. Nu simțeau nevoia să facă o 
întreagă dramă, să plângă, să se tânguiască de destinul nostru 
crud. Nu ne ploconeam în fața Grădinarului, nu îl lingușeam ca 
să devenim favoritele lui, de parcă asta ar fi putut să ne 
schimbe soarta. Eram cele care ne resemnam să facem ce ni se 
cere, iar în restul timpului să ne vedem de ale noastre. 

Grădinarul ne adora. 

In afara meselor, care ne erau servite la ore fixe, nu aveam 
un program anume, așa că majoritatea fetelor lâncezeau prin 
camerele lor sau prin ale prietenelor. Dacă te voia Grădinarul, 
nu avea altceva de făcut decât să se uite pe camerele de filmat 
și să vină apoi să te găsească. Când Lyonette ne-a invitat pe 
mine și pe Bliss să ne petrecem noaptea în camera ei, nu am 
stat pe gânduri. Era ceva ce făceam mai tot timpul. Ar fi trebuit 
totuși să observ disperarea din vocea ei, tonul aspru al 
cuvintelor, dar era ceva ce îţi făcea Grădina în unele zile, 
efectul ei, așa că nu mai dădeai atenţie. Ca și frumuseţea, 
disperarea și teama erau la fel de comune ca a respira. 

Ni se dădeau haine pe care să le purtăm în timpul zilei - 
întotdeauna negre, întotdeauna unele care ne lăsau spatele 
dezgolit, pentru ca aripile și ni se vadă -, dar nu aveam unele 
anume pentru când dormeam. Cele mai multe dintre noi 
dormeam în lenjerie. Hostelul unde stătusem înainte și 
apartamentul comun fuseseră un exerciţiu util pentru mine, mă 
învăţaseră cu lipsa pudorii. Nu mă simţeam umilită că trebuia 
să stau dezbrăcată, spre deosebire de alte fete, care sufereau și 
din cauza asta. 

Noi trei ne-am înlănţuit corpurile pe saltea, așteptând să se 
stingă luminile, și treptat ne-am dat seama că Lyonette tremura 
din toate încheieturile. Nu ca și cum ar fi avut un atac de inimă 
sau ceva, ci ca o vibraţie care îi trecea pe sub piele și îi 
electriza fiecare porţiune din corp. M-am ridicat, m-am întins 
să-i caut mâna și ne-am înlănţuit degetele. 

— Ce s-a întâmplat? 

Lacrimile i-au lucit în ochii brăzdaţi cu fire de aur, și am 
simţit brusc cum mi se face greață. N-o mai văzusem pe 
Lyonette plângând până atunci - ura să-i vadă pe alţii 
plângând, cu atât mai mult pe ea însăși. 


— Mâine este aniversarea mea de douăzeci și unu de ani, a 
șoptit. 

Bliss a chițăit și a sărit s-o îmbrăţișeze, îngropându-și faţa în 
umărul lui Lyonette. 

— La dracu”, Lyon, îmi pare atât de rău! 

— Avem o dată de expirare? La douăzeci și unu de ani?, am 
întrebat eu, încet. 

Lyonette ne-a apucat pe mine și pe Bliss de mâini cu o forţă 
disperată. 

— Eu nu... Nu pot să-mi dau seama dacă ar trebui să mă lupt 
sau nu. O să mor oricum, și aș vrea să-l fac și pe el să 
muncească pentru a câștiga, dar dacă mă voi lupta, oare nu va 
fi și mai dureros? Căcat, mă simt ca o lașă, dar dacă voi muri, 
măcar nu vreau să mă doară! 

A început să suspine și mi-am dorit să fie una dintre acele 
clipe în care pereţii solizi să coboare peste cei din sticlă, să fim 
izolate în acel spaţiu și nimeni de pe hol să nu o audă plângând. 
Lyonette avea printre fete reputaţia de a fi puternică, și nu aș fi 
vrut ca ele să și-o amintească ca fiind slabă, odată ce n-ar mai fi 
fost printre noi. Dar, de cele mai multe ori, pereţii coborau doar 
în două dimineţi pe săptămână - ne obișnuisem să numim acele 
zile ca fiind weekendul, deși nu aveam idee dacă erau într- 
adevăr așa în lumea de afară -, astfel încât grădinarii adevăraţi 
să poată îngriji grădina din jurul închisorii noastre. Ei nu ne 
vedeau niciodată, iar seturile de uși multiple dintre noi și restul 
lumii garantau că nici nu ne puteau auzi. 

De fapt, nu. Pereţii mai coborau și când era adusă o nouă 
fata. Sau când una murea. 

Nu ne simțeam deloc bine când pereţii se lăsau. Acum, să ne 
dorim ca ei s-o facă era ceva chiar neobișnuit. 

Am stat alături de Lyonette întreaga noapte, chiar și după ce 
a adormit, plângând, un somn adânc și tulburat, iar apoi s-a 
trezit și a plâns din nou. În jur de patru dimineaţa, s-a ridicat și 
s-a împleticit până la duș, iar noi am ajutat-o să-și spele părul, 
să-l pieptene și să-l aranjeze într-un coc larg și sofisticat, ca de 
regină. Avea o rochie nouă în dulap, ceva mătăsos de culoarea 
ambrei, cu paiete aurii și ele, care o făceau să arate de parcă ar 
fi fost cuprinsă de flăcări. Culoarea îi scotea și mai bine în relief 
aripile de pe spatele ei bronzat, portocaliu strălucitor cu 
galben, decorat cu puncte negre și cu nervuri tot negre spre 


marginea aripilor. Aripile deschise ale unui fluture din specia 
Aramă Strălucitoare. 

Grădinarul a venit după ea când se crăpa de ziuă. 

Avea o statură elegantă, poate puţin peste medie ca înălțime, 
bine făcut. Genul de bărbat care mereu pare cu zece, chiar 
cincisprezece ani mai tânăr faţă de vârsta pe care o are de fapt. 
Părul blond închis, tuns îngrijit, iar ochii îi erau de un verde 
albăstrui, ca marea. Era arătos, asta nu se putea contesta, 
chiar dacă stomacul mi s-a întors pe dos la vederea lui. Nu-l 
mai văzusem îmbrăcat în negru din cap până-n picioare până 
atunci. A rămas în prag, cu degetele mari vârâte în buzunare, și 
ne-a privit o vreme. 

Inspirând adânc, Lyonette a îmbrăţișat-o strâns pe Bliss și i-a 
șoptit ceva la ureche, înainte s-o sărute de adio. Apoi s-a întors 
spre mine, cu braţele strânse repede în jurul corpului meu. 

— Numele meu e Cassidy Lawrence, mi-a șoptit, atât de încet 
încât de abia am auzit-o. Te rog, nu mă uita. Nu-l lăsa pe el să 
fie singurul care să-și amintească de mine. 

M-a sărutat, a închis ochii și i-a dat voie Grădinarului s-o 
conducă de-a lungul holului. 

Bliss și cu mine ne-am petrecut restul dimineţii în camera lui 
Lyonette, cotrobăind printre obiectele personale pe care ea 
reușise să le strângă de-a lungul celor cinci ani. Stătuse acolo 
cinci ani. Am dat jos perdelele de la duș, le-am împăturit 
împreună cu așternuturile și le-am pus într-o cutie de lângă 
patul gol. Cartea pe care o păstra sub pernă s-a dovedit a fi 
Biblia, cu cinci ani de furie și disperare și speranţă întipăriţi în 
paginile ei, printre rânduri. Erau destule animale făcute din 
hârtie, în stilul origami, ca să ajungă tuturor fetelor din 
Grădină și să mai și rămână, așa că ne-am petrecut după- 
amiaza împărțindu-le, împreună cu rochiile ei negre. Când ne- 
am așezat să luăm cina, nu mai era nimic de-al lui Lyonette în 
fosta ei cameră. 

În noaptea aia, pereţii opaci au coborât peste cei de sticlă. 
Bliss și cu mine ne-am zgribulit împreună în patul meu, care 
acum avea mai multe pături și cuverturi. Chestiile personale, 
cu care ne puteam decora camerele, erau avantaje pe care le 
primeam ca răsplată fiindcă nu eram recalcitrante, fiindcă nu 
încercam să ne sinucidem. Așa că acum aveam așternuturi de 
culoarea aripilor mele, în tonuri de roz și mov. Bliss a plâns și a 


înjurat când pereţii au coborât și ne-au izolat de restul fetelor, 
în camera mea. S-au ridicat după câteva ore și, înainte să fie 
mai sus de un metru de la podea, Bliss m-a apucat de mână și 
ne-am strecurat pe sub ei ca să cercetăm holurile. 

Dar n-a fost nevoie decât de câţiva pași. 

Grădinarul stătea acolo, cu capul dat pe spate, și privea atent 
la fata prinsă dincolo de sticlă. Capul ei era lăsat în piept, iar în 
dreptul subsuorilor se vedeau niște fire care o ţineau agăţată 
acolo. Rășină transparentă umplea restul spațiului din jurul 
corpului fetei, iar haina îi plutea de parcă s-ar fi aflat sub apă. 
Se puteau vedea toate detaliile aripilor de pe spatele ei, care 
era lipit de geam. Tot ce fusese Lyonette - zâmbetul ei intens, 
ochii ei - era ascuns, pentru ca toată atenţia să cadă asupra 
aripilor. 

Grădinarul s-a întors spre noi și mi-a trecut o mână prin 
părul încurcat după somn, cu blândeţe descurcându-mi 
nodurile pe care le întâlneau degetele lui. 

— Ai uitat să-ţi ridici părul, Maya. Nu-ţi pot vedea aripile. 

Am început să mi-l adun la spate, ca să-l răsucesc într-un coc 
improvizat, dar m-a prins de încheietura mâinii și m-a tras după 
el. 

Înapoi în camera mea. 

Bliss a reînceput să înjure și a rupt-o la fugă de-a lungul 
coridorului, dar nu înainte să apuc să-i observ lacrimile. 

Grădinarul s-a așezat pe pat și mi-a periat părul până ce a 
început să lucească precum mătasea, trecându-și degetele prin 
el din nou și din nou. Apoi, mâinile lui s-au mutat în altă parte, 
la fel și gura, iar eu mi-am închis ochii și am început să-mi recit 
în minte The Valley of Unrest. 


* 


— Stai, ce?, o întrerupe Eddison, cu o expresie de dezgust 
întipărită pe faţă. 

Își ia privirea de la fotografie și îi aruncă poliţistului o 
expresie amuzata. 

— The Valley of Unrest, repetă ea. Un poem de Edgar Allan 
Poe. „Şi au plecat așa la război, punându-și nădejdea în stelele 
cu mii de ochi că vor veghea noaptea, din turnurile lor de azur, 
asupra florilor...” Îmi place Poe. E ceva revigorant la un om 


care e mândru de starea lui de spirit mohorâtă la care nu 
renunţă niciodată. 

— Dar ce... 

— E ceea ce făceam de fiecare dată când Grădinarul venea în 
camera mea, spune ea, sec. Nu aveam de gând să mă lupt cu el, 
pentru că nu voiam să mor, dar nici nu îmi doream să particip. 
Așa că îl lăsam să-și facă treaba. lar ca să-mi ţin mintea 
ocupată, recitam poeziile lui Poe. 

— În ziua în care ţi-a terminat tatuajul, atunci a fost prima 
dată când... ăăă, prima dată... 

— Când am recitat din Poe?, îi termină ea propoziţia, cu o 
sprânceană ridicată a ironie. 

Victor se înroșește în obraji, dar încuviinţează din cap. 

— Nu, slavă Domnului. Devenisem curioasă în legătură cu 
sexul cu câteva luni înainte, așa că Hope mi-a împrumutat pe 
unul din amicii ei. Un fel de, mă rog. 

Eddison scoate un sunet ca și cum s-ar îneca, iar Victor se 
simte ușurat că soţia lui e cea care poartă de obicei genul ăsta 
de discuţii cu fetele lor. 


Æ 


În oricare altă situație, probabil că am fi catalogat-o pe Hope 
ca fiind o târfă, atâta doar că Sophia - care chiar lucrase ca 
prostituată până ce fiicele să-i fie luate - era cam sensibilă la 
genul ăsta de cuvinte. În plus, Hope făcea asta de distracţie, nu 
pentru bani. Totuși, ar fi putut face o avere. Băieți, fete, 
perechi, trio-uri sau grupuri mai largi, Hope se preta la orice. 

Și nu aveam nimic de genul intimitate în apartamentul 
nostru. În afara băii, era o singură cameră, iar draperiile dintre 
paturi nu erau suficient de groase pentru a ascunde ceva. Nu 
acopereau mai nimic și nici nu împiedicau sunetele să se audă 
în cameră. Hope și Jessica nu erau singurele fete care aduceau 
lume acasă la noi, dar ele o făceau cel mai frecvent, uneori 
chiar de mai multe ori într-o singură zi. 

Expunerea timpurie - la modul propriu, nu figurat - la 
pedofili mă lăsase cu un dezinteres total față de sex. Asta, plus 
exemplul dat de părinţii mei. Părea o chestie oribilă, ceva ce nu 
voiam să facă parte din viața mea; dar traiul alături de celelalte 
fete treptat mi-a schimbat viziunea. Când n-o făceau propriu- 


zis, vorbeau des despre asta, și chiar dacă au râs de naivitatea 
mea, mi-au răspuns la întrebări - sau, în cazul lui Hope, chiar a 
încercat să-mi arate cum ar trebui să mă masturbez -, așa că 
într-un final curiozitatea mea a biruit și m-am decis să acord 
chestiei ăsteia o șansă. Mă rog, am decis să mă gândesc la a Îi 
da o șansă. Am refuzat la început multe ocazii, pentru că încă 
nu eram sigură. 

Apoi, într-o după-amiază, când aveam eu zi liberă, Hope a 
venit acasă târând după ea doi băieţi. Jason era colegul nostru, 
unul dintre puţinii băieţi din staff, iar amicul lui, Topher, mai 
venise de multe ori în apartamentul nostru. Treceau des pe aici, 
fie că era Hope sau nu; noi îi consideram simpatici și nu ne 
deranja să petrecem timpul cu ei. Uneori, aduceau și mâncare. 
Cei trei de abia intraseră pe ușă, iar Hope se și apucase să-l 
dezbrace pe Jason, așa că au fost complet goi înainte să ajungă 
în patul lui Hope. 

Topher, cel puţin, a avut bun simţ să roșească și să împingă 
mormanul de haine mai aproape de patul ei. 

Eu stăteam pe una dintre canapele, cu o carte în mână. Unul 
din primele lucruri pe care le-am făcut odată ce am avut o 
adresă stabilă a fost să merg la bibliotecă și să-mi fac 
abonament. Mă duceam să împrumut cărţi de câteva ori pe 
săptămână. Cititul fusese pentru mine o evadare pe când eram 
mică și, chiar dacă acum nu mă mai simţeam ca într-o cușcă din 
care să fiu nevoită să scap, cărțile rămăseseră ceva ce îmi 
aducea bucurie. Când hainele fuseseră cât de cât strânse la un 
loc, Topher a turnat suc de portocale în două pahare - ăia de la 
serviciile sociale trecuseră de curând pe la noi, așa că 
frigiderul era plin cu bunătăţi - și mi-a întins mie unul dintre 
ele, în timp ce s-a trântit lângă mine, pe canapea. 

— Cum, nu te alături lor?, l-am tachinat, și a roșit și mai tare. 

— Nu e pentru nimeni un mister că să fii cu Hope e ca și cum 
ai împărţi proprietatea, dar nu îmi place să împart în același 
timp, a mormăit el, iar eu am chicotit. 

Hope era exact genul de proprietate comună, și ea era foarte 
mândră de asta. 

Topher era fotomodel, avea în jur de nouăsprezece ani și 
uneori îl ajuta pe Guilian să facă livrările, pentru a câștiga un 
ban în plus. Era arătos în felul ăla insipid al modelelor - știi tu, 
genul de frumuseţe care ajunge să ţi se pară foarte comună, 


pentru că îţi este toată ziua vârâtă sub ochi. Era un tip 
simpatic, totuși. Am vorbit despre matineul la care fusesem cu 
toții săptămâna trecută, despre un concert pe care el îl ţinuse 
timp de câteva zile pentru o expoziţie, despre una dintre 
cunoștințele noastre comune care se căsătorea și dacă era o 
decizie potrivită, dacă respectiva căsnicie avea să dureze, totul 
în timp ce Hope și Jason și-o trăgeau gălăgios, ţipând și râzând. 

Așadar, o după-amiază obișnuită, până la momentul ăla. 

În cele din urmă, totuși, distracţia lor trebuia să se și 
termine. 

— E aproape patru!, am strigat peste gemetele lor. Voi doi 
trebuie să mergeţi la muncă! 

— Bine, terminăm acum! 

Ținându-se de cuvânt, Hope l-a făcut pe Jason să geamă 
puternic în mai puţin de treizeci de secunde, și, câteva minute 
mai târziu, au intrat împreună la duș și pe urmă au plecat la 
serviciu. Cele mai multe fete munceau în seara aia, cu excepţia 
lui Noemie și Amber, care erau la cursuri și nu aveau să se 
întoarcă mai devreme de zece. Topher a dispărut la un moment 
dat, dar s-a întors cu mâncare de la Taki, din colţ. 

Ştiam că felul în care Hope invita pe cineva să facă sex cu ea 
era să-l sărute și apoi să-i bage mâna în pantaloni, dar eu nu 
eram Hope. 

— Auzi, Topher? 

— Da? 

— Ai vrea să mă înveţi să fac sex? 

Era un fel diferit de abordare directă. 

Oricine altcineva probabil ar fi dat înapoi, dar Topher era un 
prieten bun al lui Hope. În plus, mai asistase la genul ăsta de 
conversații. Tot ce a făcut a fost să zâmbească, și m-am simţit 
încurajată când am văzut că nu era vreun rânjet de 
superioritate. 

— Sigur, dacă tu crezi că ești pregătită pentru asta. 

— Cred că da. Vreau să zic, ne putem opri oricând. 

— Da, putem. Doar spune-mi când nu te simţi în largul tău, 
ok? 

— Bine. 

A luat resturile de la cină și le-a aruncat în coșul de gunoi, 
deja plin, de lângă ușă; Hope ar fi trebuit să ducă gunoiul 


înainte să meargă la muncă. Când s-a întors pe canapea, m-a 
tras cu blândeţe spre el. 

— O s-o luăm încet, mi-a zis. 

Apoi m-a sărutat. 

Practic, nu am făcut sex în seara aia. El a numit-o Totul în 
Afară De. A fost plăcut, confortabil și amuzant, am râs mai mult 
decât oricând, ceea ce în sine a fost o noutate, ceva ce mi s-ar fi 
părut foarte straniu cu un an în urmă. Ne-am pus hainele înapoi 
după ce Noemie și Amber s-au întors de la cursuri, darela 
rămas cu mine în noaptea aia, în patul meu îngust, și am 
continuat să ne jucăm sub cearșaf până când Noemie - care 
dormea în patul de deasupra - a râs și a zis că dacă nu 
terminăm o să vină să ni se alăture. 

Abia peste câteva zile am avut intimitatea necesară ca să 
mergem până la capăt, și prima dată când am făcut-o nu am 
înţeles ce mare scofală era toată treaba asta. 

Apoi am făcut-o din nou, și atunci am înţeles. 

Ne-am petrecut următoarele câteva săptămâni făcându-ne de 
cap, până când el a întâlnit la biserică o fată cu care voia să 
aibă ceva serios. Dar, la fel de repede pe cât devenisem 
prieteni care fac și sex, am redevenit doar prieteni, fără nimic 
stânjenitor sau sentimente rănite între noi. Niciunul din noi nu 
se îndrăgostise de celălalt, niciunul nu dădea în relația noastră 
mai mult decât o făcea celălalt. Imi plăcea când mai trecea pe 
la noi, dar nu pentru că mai așteptam să facem sex după ce 
începuse să iasă cu fata aia. Topher era pur și simplu un tip de 
treabă, unul pe care fiecare dintre noi îl iubeam. 

Cu toate astea, nu am reușit să înțeleg fascinația părinţilor 
mei pentru sex, o fascinaţie care îi făcea să uite de orice 
altceva pe lume. 


* 


Deșurubează capacul și ia o gură de apă, masându-și gâtul 
înainte să înghită. Victor se simte recunoscător pentru 
momentul de tăcere, și bănuiește că e valabil și pentru Eddison. 
Amândoi polițiștii se uită în gol o vreme. Ţinând cont că este 
dificil să vorbești despre traume, Victor nu-și poate aminti să 
mai fi discutat cu o victimă care să fie atât de deschisă când 
venea vorba de sex. 


Polițistul își drege glasul și întoarce fotografiile cu faţa în jos, 
ca să nu fie obligat să mai vadă coridoarele cu fete moarte 
aliniate în sticlă și rășină. 

— Vecinul tău de când erai mică era pedofil, ne-ai spus, dar 
unde i-ai întâlnit pe ceilalţi? 

— Bărbatul care îi tundea bunică-mii peluza. 

Fata se oprește brusc, clipește, apoi își fixează privirea pe 
sticla de apă, iar Victor se gândește că poate informaţia asta i-a 
scăpat, pur și simplu, a luat-o gura pe dinainte. Poate că 
epuizarea își spune cuvântul. Lasă gândul deoparte, pe 
moment, dar își propune să fie atent și la alte ocazii pe viitor. 

— Îţi vedeai bunica des? 

Fata suspină și începe să-și facă de lucru cu bandajul de pe 
degete. 

— Locuiam cu ea, spune detașată. 

— Când se întâmpla asta? 


* 


Părinţii mei au reușit într-un final să divorţeze, pe când 
aveam opt ani. Toate întrebările legate de bani, de casă și de 
mașini și de toate celelalte /ucruri și-au găsit răspunsul într-o 
singură întâlnire. Următoarele opt luni au fost petrecute în 
certuri nesfârșite, fiecare argumentând că celălalt ar trebui să 
rămână cu mine pe cap. 

Nu e o chestie fantastică? Fiecare copil ar trebui să fie 
obligat să asiste la opt luni de confruntări între părinţi, în care 
fiecare explică de ce nu îl dorește. 

În cele din urmă, s-a decis că eu aveam să merg să locuiesc 
cu bunica, mama maică-mii, și că amândoi părinţii îmi vor plăti 
pensie alimentară. În ziua în care trebuia să plec, am rămas pe 
scări, cu trei geamantane, două cutii și un ursuleţ de pluș, 
suma a tot ceea ce aveam. Niciunul dintre părinţii mei nu era 
acasă. 

Cu un an înainte, vizavi de noi se mutase un cuplu nou, niște 
tineri cărora li se născuse primul copil. Îmi plăcea să merg în 
vizită să văd bebelușul, un băieţel drăgălaș care nu fusese încă 
nenorocit și înfrânt, cum se întâmplase cu mine. Cu părinţi ca 
ai lui, poate că nu avea să fie așa niciodată. Femeia îmi dădea 
mereu o farfurie cu prăjituri și un pahar cu lapte, iar el mă 


învăţa să joc poker și să câștig la ruletă. Oamenii aceia m-au 
dus până la staţia de autobuz, m-au ajutat să-mi cumpăr bilet 
cu banii pe care ai mei îi lăsaseră pe dulap cu o zi în urmă. Ei 
au fost cei care m-au învățat cum să îmi pun bagajele în 
compartimentul de sub autocar, care au vorbit cu șoferul 
pentru mine și m-au ajutat să-mi găsesc un loc. 

Femeia mi-a dat chiar un pachet cu mâncare pentru drum, la 
care a adăugat și prăjituri cu stafide, proaspăt scoase din 
cuptor. Erau una dintre familiile din care mi-aș fi dorit să fac 
parte, dar era imposibil. Nu eram a lor. Le-am făcut cu mâna în 
timp ce autobuzul se îndepărta, iar ei au rămas acolo, cu 
copilașul lor între ei, și au continuat să-mi fluture din mână 
până când nu s-au mai putut vedea. 

Când am ajuns în orașul unde trăia bunica, a trebuit să iau 
un taxi de la staţia de autobuz până acasă. Şoferul a înjurat tot 
drumul la adresa acelor oameni care fac copii, dar nu știu să-i 
crească, și când l-am întrebat ce înseamnă cuvintele alea mi-a 
explicat până și cum să le folosesc în propoziţii. 

Buni locuia într-o casă mare și deteriorată într-un cartier 
care aparținuse bogătașilor în urmă cu vreo șaizeci de ani, dar 
care acum se dusese pe apa sâmbetei. Când șoferul m-a ajutat 
să-mi dau toate bagajele jos din mașina și le-am înșirat pe 
veranda ei, l-am plătit și i-am urat să aibă o futută de zi mişto. 

A râs și mi-a atins cu blândeţe coada împletită de pe spate, 
spunându-mi să am grijă de mine. 

Menopauza avusese un efect ciudat asupra lui Buni. Fusese o 
mireasă în serie - și apoi o văduvă în serie - pe când era tânără, 
dar menopauza o convinsese cumva că era cu un picior în 
groapă, așa că se refugiase în casă, pe care se apucase să o 
umple, în toate camerele, cu chestii moarte. 

Nu, pe bune, cu chestii chiar moarte. Până și taxidermiștii 
credeau că era ciudată, și ca să se întâmple asta chiar trebuie 
să fii sărit bine de pe fix. Avea animale pe care le comandase 
deja prelucrate, cum ar fi cele sălbatice sau exotice, chestii ca 
de pildă urși sau lei, ceva ce nu vedeai prin oraș. Avea păsări și 
crocodili, și peste astea și colecţia pe care o detestam eu cel 
mai tare - pisicile și căţeii vecinilor, care fuseseră omorâţi într- 
un fel sau altul de-a lungul anilor, iar Buni le dăduse cadavrele 
să fie împăiate. Se aflau peste tot, chiar și în băi și în bucătărie, 
și nu era nicio cameră în care să nu te sufoci în prezenţa lor. 


Când am pășit în casă, târându-mi bagajele după mine în hol, 
ea nu era pe nicăieri. l-am auzit vocea, totuși. 

— Dacă ești un violator, sunt uscată ca dracu’, îţi pierzi 
vremea! Dacă ești vreun hoţ, nu am nimic de valoare, iar dacă 
ești un criminal, să-ţi fie rușine! 

Am urmat direcţia de unde venea vocea și în final am găsit-o 
într-o cameră micuță, prin care de abia îți puteai face loc, 
fiindcă era plină cu animale împăiate. Stătea într-un balansoar 
și purta o salopetă cu model animal print, iar pe deasupra o 
haină de blană maro. Fuma ţigară de la ţigară în timp ce se uita 
la Prețul corect; televizorul era mic, iar imaginea uneori făcea 
purici sau își pierdea culoarea. 

Nici măcar nu s-a uitat la mine până nu au intrat reclamele. 

— Ah, ai venit. Sus, a treia ușa pe dreapta. Fii o fată drăguță 
și adu-mi sticla de whisky de pe dulap înainte sa urci. 

l-am adus-o - de ce nu, mi-am zis - și apoi m-am uitat 
fascinată cum toarnă conținutul întregii sticle în păhărele mici 
care se aflau în faţa unor câini și pisici împăiate, aliniate pe 
canapea. O imagine care ar fi fost hidoasă indiferent de 
circumstanţe. 

— Luaţi și beţi, frumuseţile mele. Să fii mort nu e lucru ușor, 
voi meritati o trataţie. 

Mirosul de alcool s-a împrăștiat repede prin cameră, 
amestecându-se cu cel de blană și de mucuri de ţigară. 

Sus, a treia ușă pe dreapta dădea într-o cameră plină ochi cu 
animale moarte, atât de plină, încât au căzut toate la picioarele 
mele când am deschis ușa. Mi-am petrecut restul acelei zile și 
întreaga noapte căutând locuri unde să le pun, așa încât să mai 
eliberez spaţiul și să-mi pot aduce lucrurile în cameră. Am 
dormit încovrigată pe geamantan, pentru că așternuturile erau 
acoperite de lichide scârboase. Ziua următoare, am spălat 
camera de la un capăt la celălalt, am șters praful și am adunat 
cadavrele de șoareci de sub saltea. Pe pat, mi-am pus 
așternuturile aduse de acasă. Când am aranjat totul încât să 
arate cât de cât ca o locuinţă, am coborât din nou să văd ce mai 
făcea. 

Singura dovadă că se mișcase din loc era salopeta pe care o 
purta. Acum era una mov strălucitor. 

Am așteptat până ce au intrat reclamele și mi-am dres vocea. 


— Am făcut curat în cameră, i-am zis. Dacă mai pui 
mortăciuni în ea cât timp eu stau aici, o să dau foc la casă. 

A râs și m-a pălmuit ușor. 

— Ce fată bună. Imi place tupeul tău. 

Cam așa m-am mutat eu cu Buni. 

Decorul s-a schimbat, viaţa, mai puţin. Cumpărăturile îi erau 
livrate o dată pe săptămână de un puști recalcitrant, care lua 
un bacșiș aproape la fel de mare ca bonul pe care erau trecute 
produsele, asta fiindcă doar așa putea fi convins să vină până în 
cartierul nostru. Era destul de simplu să dai un telefon la 
supermarket și să ceri să fie adăugate diferite chestii pe lista 
ta. 

M-am înscris la școală, una la care nu învăţam nimic, unde 
profesorii nici măcar nu făceau prezenţa, fiindcă nu-și doreau 
ca din cauza absenţelor să rămână cu aceiași elevi pe cap încă 
un an. Se presupunea că erau și niște profi buni în școala aia, 
dar erau puţini și, în ce mă privea, eu nu i-am nimerit. Restul 
erau epuizați, plictisiţi și nu le mai păsa de nimic, atâta timp 
cât își încasau salariul. 

Elevii se simțeau încurajați de dezinteresul profesorilor. 
Afacerile cu droguri aveau loc chiar în clase, ba era făcut până 
și de copiii din școala primară, care cumpărau droguri pentru 
rudele lor mai în vârstă. Când am ajuns la gimnaziu, erau 
detectoare la fiecare ușă, dar nimănui nu-i păsa când erau 
smulse și dispăreau pur și simplu. Nimeni nu observa dacă nu 
erai în clasă, nimeni nu suna acasă să vadă ce se întâmplă cu 
elevii care lipseau câteva zile la rând. 

Am testat și eu asta la un moment dat - am rămas acasă o 
săptămână întreagă. Când m-am întors, nici măcar nu mi-a zis 
cineva că ar trebui să recuperez ce am pierdut în zilele în care 
am lipsit. M-am întors doar pentru că mă plictiseam. Cu 
adevărat trist, da. li lăsam pe toţi în pace, ca să mă lase și ei pe 
mine. Nu ieșeam din casă după lăsarea întunericului, și în 
fiecare noapte adormeam având drept cântec de leagăn 
zgomotul făcut de împușcături prin apropiere și al sirenelor 
mașinilor poliţiei. Iar când tipul care tundea peluza lui Buni 
venea de două ori pe lună, mă ascundeam sub pat, în caz că 
voia să intre în casă. 

Avea spre treizeci de ani, poate un pic mai mult, și mereu 
purta blugi care îi veneau prea strâmţi și puţin căzuţi, 


încercând să pună în evidenţă o proeminentă pe care până și la 
vârsta pe care o aveam atunci nu o găseam prea impresionantă. 
Îi plăcea să mă strige fetița drăguță, și dacă era acolo când eu 
veneam de la școală făcea tot posibilul să mă atingă și îmi 
cerea să-i aduc chestii. L-am pocnit o dată, chiar în coaie, iar el 
a înjurat și a fugit după mine, dar s-a împiedicat de cerbul de 
pe prag, iar Buni l-a certat serios că făcea gălăgie în timp ce ea 
se uita la telenovele. 

După asta, am stat la benzinărie, câteva blocuri mai încolo, 
până i-am văzut camioneta îndepărtându-se. 


* 


— Şi părinţii tăi nu s-au întrebat niciodată dacă ești bine? 

Ştie că e o întrebare stupidă, dar deja a pus-o, și dă din cap 
în timp ce gura fetei se schimonosește într-un rictus de 
dezgust. 

— Părinţii mei n-au venit niciodată să mă vadă, nu au dat 
niciun telefon, nu mi-au trimis cadouri sau ceva de genu. 
Mama a trimis bani în primele trei luni, tata în primele cinci, 
apoi s-au oprit de tot. Nu mi-am mai văzut părinţii și nici nu am 
mai primit vești de la ei după ce m-am mutat la Buni. Sincer, 
nici nu am idee dacă mai trăiesc. 

Discuţia cu fata durase toată ziua, iar prâjitura fusese 
singura chestie pe care o mâncase, de seara trecută. Își simte 
stomacul protestând, știe că îi e foame. Au trecut aproape 
douăzeci și patru de ore de când FBl-ul a ajuns la Grădină. Atât 
el, cât și fata n-au mai dormit de dinainte de asta. 

— Inara, sunt de acord să te las să povestești în ritmul tău, 
dar am nevoie să îmi dai un răspuns direct la o întrebare - 
trebuie să chemăm vreo asociaţie pentru Protecţia Copilului 
aici? 

— Nu, răspunde ea, imediat. Și ăsta este adevărul. 

— Cât de aproape e adevărul ăsta de a fi o minciună? 

De data aceasta, chiar este un zâmbet, strâmb și crispat, dar 
chiar și atât de insesizabil, tot reușește să-i încălzească faţa. 

— Am împlinit ieri optsprezece. La mulţi ani mie. 

— Aveai paisprezece când ai venit în New York?, întreabă 
Eddison. 

— Dap. 


— Ce dracu'? 

— Buni murise. 

Ridică din umeri și întinde o mână spre sticla cu apă. 

— Am venit acasă de la școală și ea era moartă pe fotoliu, iar 
degetele îi erau arse de ţigara pe care nu mai apucase să o 
stingă. Sunt încă mirată cum tot nenorocitul ăla de loc nu era în 
flăcări, ţinând cont și câte pahare pline cu whisky stăteau 
împrăștiate peste tot. Bănuiesc că îi cedase inima sau ceva 
asemănător. 

— Ai declarat decesul? 

— Nu. Tipul cu peluza sau ăla care aducea cumpărăturile 
aveau să o găsească când urmau să vină să-și ia banii, și nu 
aveam chef să stârnesc iar discuţii legate de viitorul meu și ce 
aveau să facă cu mine. Poate că mi-ar fi căutat părinţii și m-ar fi 
obligat să stau cu ei, sau poate m-ar fi abandonat printre 
ceilalți orfani. Sau ar fi găsit o mătușa sau vreun unchi din 
partea lui taică-miu și m-ar fi trimis pachet altcuiva care nu mă 
dorea. Nu îmi plăceau opţiunile alea. 

— Şi ce-ai făcut? 

— Am împachetat o valiză și un rucsac, apoi am dat iama în 
rezervele lui Buni. 

Victor e convins că o să regrete întrebarea, dar trebuie să 
opună. 

— Rezervele...? 

— De bani. Buni nu avea încredere în bănci și, de câte ori 
primea un cec, îl încasa și băga jumătate din sumă în fundul 
ciobănescului german împăiat. Coada nu îi era prea bine 
prinsă, așa că puteai băga lejer mâna să scoţi banii. 

Ia o înghiţitură de apă, apoi își lipește din nou buzele de gura 
sticlei, iar apa îi umezește pielea crăpată. 

— Erau aproape zece mii acolo, continuă fata, după ce lasă 
sticla deoparte. I-am ascuns bine în valiză, am petrecut noaptea 
acasă, iar dimineaţa m-am trezit și am pornit spre staţia de 
autobuz în loc să merg la școală. Am cumpărat un bilet pentru 
New York. 

— Ai petrecut noaptea în casă cu bunica ta moartă. 

— Nu era încă împăiată, dar altfel care ar fi fost diferenţa 
între aceea și oricare altă noapte? 

E recunoscător pentru zgomotul care se aude în cască. 


— Am comandat mâncare pentru voi trei, îi spune Yvonne, 
din camera de observare a interogatoriului. Ajunge în câteva 
minute. Şi Ramirez a sunat. Câteva fete au început să 
vorbească. Nu foarte mult, deocamdată; par mai preocupate de 
cele moarte decât de ele însele. Senatoarea Kingsley e pe 
drum, din Massachusetts. 

Eh, măcar începuse cu vestea bună. E probabil prea mult să- 
și pună speranţa că senatoarea va ateriza forţat pe undeva din 
cauza vremii capricioase. 

Victor clatină din cap și se lasă pe spătarul scaunului. Cel 
puţin, senatoarea încă nu e aici - se vor descurca cu ea atunci 
când va fi cazul. 

— O să luăm în curând o pauză ca să mâncam cu toţii, dar 
mai am o întrebare înainte de asta. 

— Numai una? 

— Spune-ne cum ai ajuns în Grădină. 

— Asta nu e o întrebare. 

Eddison își lovește nervos coapsa, dar tot Victor este cel care 
vorbește. 

— Cum ai ajuns în Grădină? 

— Am fost răpită. 

Are trei fiice adolescente, așa că aproape poate auzi un 
Doooh nerostit, la finalul propoziției. 

— Inara. 

— Chiar te pricepi să faci asta. 

— Te rog. 

Fata suspină și își ridică picioarele pe braţul scaunului, 
cuprinzându-și gleznele cu mâinile înfășurate în bandaje. 


* 


Evening Star era un restaurant drăguţ. Pe bază doar de 
rezervare, cu excepţia zilelor neaglomerate, dar preţurile erau 
oricum destul de mari încât să nu fie pentru oamenii care doar 
erau în trecere pe acolo, ieșiţi la o plimbare. În serile obișnuite, 
ospătarii purtau frac, iar ospătărițele, rochii negre fără bretele, 
cu câte un choker la gât și cu brățări care se asortau cu fracul 
băieţilor. Aveam până și papioane pe care le prindeam la gât, și 
erau al naibii de greu de potrivit ca să stea perfect. 


Guilian știa cum să-i atragă pe clienţii putred de bogaţi, așa 
că unii puteau închiria restaurantul pentru diferite ocazii, iar 
apoi să costumeze staff-ul după bunul lor plac. Erau câteva 
reguli de bază - patronul păstra mereu un minim de decenţă -, 
dar rămânea destul loc pentru imaginaţie. Ne aduceau 
costumele și noi le purtam pentru o seară, apoi ne rămâneau 
nouă. Guilian ne avertiza dinainte despre ce costume era vorba, 
așa că puteam schimba turele între noi dacă nu ne erau pe 
plac. 

Cu două săptămâni înainte de cea de-a șaisprezecea 
aniversare a mea - a douăzeci și una, din ce le spusesem fetelor 
-, restaurantul a fost închiriat de cineva care făcea o strângere 
de fonduri pentru un teatru. Primul spectacol acolo trebuia să 
fie Madame Butterfly, așa că ne-am îmbrăcat în consecinţă. Au 
cerut doar fete pentru seara aceea, așa își dorise clientul, și 
toate primisem rochii negre, scurte, la care ni se atașaseră 
aripi de mătase - la dracu’, fusese un proces complicat de 
prindere a lor - și fusesem obligate să purtăm părul ridicat într- 
un coc înalt. 

Toate fetele căzusem de acord că era mai bine așa decât în 
costumele de ciobăniţe, sau în cele din Războiul Civil, care 
aveau fustele largi și ţepene, fixate cu sârmă pe dedesubt. Pe 
alea le transformasem mai apoi în candelabre pentru 
lumânările de Crăciun, când ne săturasem să ne ocupe un sfert 
din apartament. Chiar dacă însemna să mergem la muncă cu 
ore bune mai devreme, ca să ne prindem nenorocitele alea de 
aripi, restul costumului nu era așa de rău, și puteam să mai 
folosim rochiile. Să servești la mese cu aripile alea imense în 
spate era totuși al naibii de incomod, și pe când primul fel din 
meniu fusese adus și noi ne putusem retrage în bucătărie în 
timpul prezentării pentru strângerea de fonduri, cele mai multe 
dintre noi nu știam dacă să înjurăm sau să râdem. Câteva făceu 
și una și alta. 

Rebekah, care în seara aia ne ghida pe noi, suspinase și se 
aruncase pe un taburet, ridicându-și picioarele pe o cutie de 
lângă el. Sarcina ei înaintată o făcuse în cele din urmă să nu 
mai poată purta tocuri, și o scutise de a se prosti purtând 
aripile acelea ridicole. 

— Chestia asta trebuie să iasă din mine ACUM, mormăise ea. 


M-am strecurat în spatele taburetului pe cât de bine am 
putut, cu aripile în spate, și am început să-i masez umerii 
încordaţi și spatele. 

Hope trăgea cu ochiul pe lângă balamalele ușii care se tot 
loveau de perete. 

— Mai crede și altcineva că tipul cu evenimentul e categoric 
bun de futut, pentru un om bătrân? 

— Nu e atât de bătrân, și ai grijă cum vorbești, îi replicase 
Whitney. 

Erau câteva cuvinte pe care Guilian prefera să nu le folosim 
când eram la lucru, nici măcar în bucătărie, iar futut era unul 
dintre ele. 

— Păi, fi-su pare mai bătrân decât mine, așa că e clar un 
boșorog. 

— Atunci dă-te la fi-su. 

— Nu, mersi. E hot, dar are ceva complet aiurea. 

— Ce, nu se uită la tine? 

— Ba se uită o grămadă, la multe din noi. E doar... ceva 
aiurea la el. Prefer să-i fac ochi dulci bătrânului. 

Am rămas în bucătărie, ciripind și inventând bârfe pe seama 
invitaţilor, până când prezentarea a luat o pauză, iar noi a 
trebuit să circulăm cu tăvile pe care aveam pahare cu vin și 
farfurii cu desert. La masa amfitrionului, am aruncat o privire 
atentă spre bătrânul despre care vorbise Hope și fiul său. 
Imediat mi-am dat seama ce a vrut să spună când a vorbit 
despre fiu. Era într-adevăr arătos, musculos și bine făcut, cu 
ochii căprui închis și cu părul blond spre șaten al tatălui său, 
care făcea un contrast plăcut cu pielea lui bronzată. 

Chiar dacă bronzul părea artificial. 

Era ceva dincolo de astea, totuși, o cruzime care se vedea în 
zâmbetul lui de altfel cuceritor, în felul cum ne privea în timp 
ce noi bântuiam prin încăpere. Lângă el, taică-su părea foarte 
amabil, cu un zâmbet sincer care ne mulțumea pentru 
eforturile noastre, fără a fi nevoie să spună vreun cuvânt. M-a 
oprit când am dat să plec, punându-mi două degete pe 
încheietura mâinii. Un gest nici prea familiar, nici prea direct. 

— Ăla este un tatuaj superb, draga mea. 

M-am uitat în jos, la despicătura fustei. Toate fetele din 
apartament, până și Kathryn, ieșisem împreună într-o seară și 
ne făcusem tatuaje aproape identice, cu câteva luni în urmă, 


chestie care încă ni se părea puţin absurdă și nu ne dădeam 
seama de ce o făcusem, singura explicaţie fiind că eram puţin 
ametite și Hope ne tot bătuse la cap până când cedasem. Era 
plasat pe glezna mea dreaptă, chiar deasupra osului 
proeminent. O înlănţuire elegantă de linii negre. Hope fusese 
cea care alesese modelul. Sophia, cealaltă fată care nu era 
complet beată, se împotrivise desenului reprezentând un 
fluture, pentru că era atât de folosit și atât de clișeic, dar Hope 
nu se lăsase. Era ca o albină care nu se mai oprea din bâzâit, 
când își propunea ceva - îl numise un fluture tribal. În mod 
normal, ar fi trebuit să ne ţinem tatuajele ascunse fie sub haine, 
fie sub un strat gros de fond de ten când eram la muncă, dar 
dată fiind tema neobișnuită a serii, Guilian spusese că le 
puteam lăsa descoperite. 

— Mulţumesc, i-am răspuns bărbatului și i-am turnat 
șampanie în pahar. 

— Îţi plac mult fluturii? 

Nu în mod special, dar nu părea un lucru prea inteligent și 
potrivit de spus, ţinând cont de tema petrecerii. 

— Sunt frumoși, am zis în schimb. 

— Așa este. Dar, ca toate ființele minunate, trăiesc prea 
puţin. 

Ochii lui de un verde deschis s-au plimbat apoi de la tatuajul 
meu de pe gleznă, tot mai sus pe corp, până când mi-a captat 
privirea și mi-a zâmbit. 

— Nu doar tatuajul tău este superb. 

M-am gândit să nu uit să-i povestesc lui Hope că și bătrânul 
era la fel de înspăimântător ca și fiul lui. 

— Va mulțumesc, domnule. 

— Pari mult prea tânără ca să lucrezi într-un restaurant cum 
este acesta. 

O chestie pe care nimeni nu mi-o zisese niciodată era că aș 
arăta mult prea tânără pentru un lucru anume. M-am holbat la 
el poate prea mult, un minut întreg, și am văzut un licăr de 
satisfacţie aprinzându-i-se în ochii spălăciţi. 

— Unii din noi suntem mai bătrâni decât anii noștri, i-am 
spus într-un final, și imediat m-am înjurat în gând. 

Ultimul lucru de care aveam nevoie era ca un client bogat și 
influent să-l avertizeze pe Guilian că minţeam în legătură cu 
vârsta pe care o aveam. 


Nu a spus nimic când am trecut la următorul pahar, la 
următorul invitat, dar i-am simţit ochii lipiţi de trupul meu până 
când m-am retras din nou la bucătărie. 

În timpul celei de-a doua părți a prezentării, m-am strecurat 
până la dulapurile noastre ca să-mi iau un tampon din geantă, 
dar când m-am întors ca să merg la baie, l-am văzut pe fiul lui 
stând în pragul ușii. Părea un tip cam pe la douăzeci și cinci de 
ani, dar, stând împreuna cu el într-o încăpere strâmtă, am 
simţit ceva ca un val de ameninţare venind dintre el. În 
general, nu o creditam pe Hope ca având intuiţii foarte bune, 
dar de data asta o nimerise. Era ceva aiurea cu individul ăsta. 

— Îmi pare rău, dar aici e o zonă rezervată strict personalului 

M-a ignorat și a continuat sa blocheze trecerea cu propriul 
lui corp. Mai mult, a întins o mână și mi-a atins una din aripile 
pe care le ţineam în spate. 

— Tata are gusturi bune, nu crezi? 

— Domnule, va trebui să plecaţi. Clienţii nu au ce căuta aici. 

— Știu că ești obligată să spui asta. 

— Şi o spun și eu. 

Kegs, unul dintre băieţii care se ocupau cu livrarea, a apărut 
din spate și l-a împins ușor cu umărul, îndepărtându-l din drum. 

— Ştiu că patronului i-ar părea tare rău să te conducă afară, 
dar o va face totuși fără a sta pe gânduri dacă nu te întorci la 
petrecere. 

Străinul l-a privit de sus, dar Kegs era înalt și solid, perfect în 
stare să dea din mână și să împrăștie oamenii ca pe musculiţe 
care se adună la butoiul cu bere, de unde și porecla! lui. 
Incruntându-se, individul a dat din cap și s-a îndepărtat. 

Kegs l-a urmărit până ce a trecut de colţul coridorului, spre 
sala de mese. 

— Eşti bine, drăguță? 

— Sunt acum, mulțumesc. 

li spuneam lui Kegs „băiatul nostru”, pentru că Guilian îl 
trimitea mereu printre noi și pentru că în fiecare seară ne 
conducea până la metrou sau la autobuz, să ne știe în 
siguranţă. Era singura persoană care în mod inexplicabil ignora 
regulile patronului privind tatuajele și piercing-urile. Era 
adevărat că nu servea la mese, ca noi, ci se ocupa de livrări, 
dar totuși era vizibil în faţa clienţilor. Guilian nu obiectase 


1 Keg (eng.) = butoiaş (de obicei cu bere) 


niciodată la adresa urechilor lui găurite, a sprâncenei în care 
purta un cercel, sau a buzei, la fel de împodobite. Tatuajele 
tribale îi acopereau ambele braţe și uneori erau destul de 
vizibile prin cămașa albă, subţire. Purta părul lung și, când îl 
avea strâns, puteam vedea că tatuajele i se întindeau până pe 
ceafă, ba chiar ajungeau și în partea de jos a scalpului, unde 
părul îi era ras. 

M-a pupat pe obraz și m-a condus până la baie. M-a așteptat 
afară în timp ce eu m-am ocupat de chestiile pentru care 
venisem, apoi m-a condus înapoi la bucătărie. 

— Aveţi grijă cu băiatul amfitrionului, le-a avertizat pe toate 
fetele. 

— Ti-am spus eu, a chicotit Hope. 

În seara aia, Kegs ne-a condus pe toate chiar până la 
apartament. Ziua următoare, Guilian a ascultat cu atenţie 
povestea a ceea ce se întâmplase, cu fruntea încruntată. Ne-a 
spus că nu ar trebui să ne facem griji, deoarece clienţii se 
întorseseră la Maryland. 

Sau, cel puţin, așa am crezut cu toţii. 

Câteva săptămâni mai târziu, eu și Noemie am plecat de la 
bibliotecă într-o după-amiază și am dat peste două colege de 
ale ei. I-am spus să mai rămână cu ele, pentru că puteam să 
merg singură până acasă. 

N-am reușit și merg decât cale de trei blocuri, apoi am simţit 
ceva înjunghiindu-mă și, înainte să pot striga, picioarele mi-au 
fugit de sub mine și totul în jur a devenit dintr-o dată negru. 


* 


— În plină după-amiază, pe străzile New York-ului?, întreabă 
Eddison, sceptic. 

— Cum am mai zis, multă lume din New York nu prea pune 
întrebări, și atât tatăl, cât și fiul pot fi cu adevărat fermecători 
atunci când își propun. Sunt convinsă că au dat o explicaţie 
perfect plauzibilă celor care au fost de faţă. 

— Şi te-ai trezit în Grădină? 

— Da. 

Ușa se deschide, și o polițistă o proptește cu șoldul ca să 
poată intra - are mâinile ocupate cu băuturi și pungi cu 


mâncare. Aproape că le scapă pe masă, mulţumindu-i lui Victor 
care se întinde să îi ia băuturile. 

— Sunt hot dogs, hamburgeri și cartofi prăjiţi, îi anunţă 
Yvonne. N-am fost sigură ce îţi place să mănânci, așa că am 
lăsat și niște condimente lângă, să-ţi alegi. 

Fetei îi trebuie un moment ca să-și dea seama că poliţista 
vorbește cu ea, apoi tot ce îi spune este un mulțumesc anemic. 

— Ceva nou de la Ramirez?, întreabă Eddison. 

Poliţista ridică din umeri. 

— Nimic important. Au identificat încă o fată, iar alte câteva 
și-au dat numele și adresele. Mă rog, adresele parţiale, cel 
puţin. Una din ele este din Paris, bietul copil. 

În timp ce desface mâncarea, Victor o privește pe Inara cum 
trage cu ochiul la polițistă. Expresia fetei pare întrebătoare, 
dar el n-ar putea spune ce anume și-ar dori ea să afle. După o 
clipă, Inara întinde mâna și apucă un pliculeţ cu ketchup. 

— Şi senatoarea?, întreabă Eddison. 

— E încă în avion. Au trebuit să ocolească puţin, din cauza 
unei furtuni. 

Ei bine, dorinţa lui Victor aproape că s-a împlinit. 

— Mulţumesc, Yvonne. 

Poliţista duce o mână la ureche: 

— Dacă mai apare ceva interesant, o să vă anunţ. 

Dă din cap spre Inara, apoi părăsește încăperea. Câteva 
secunde mai târziu, oglinda care desparte camerele vibrează, 
după ce ușa este trântită. 

Victor o privește în continuare pe Inara, dar se ocupă și de 
hot dog-ul lui, pe care împrăștie muștar. Niciodată nu a simţit 
dinamica forţei transmise de la o persoană la alta în camera 
asta, a dominării, când venea vorba despre victimele aduse aici, 
dar fata nu e chiar o victimă clasică, nu-i așa? Asta e doar o 
parte a problemei. Se încruntă la mâncare, nevrând s-o lase pe 
ea să creadă că îi dă în vreun fel bătăi de cap. 

În plus, Eddison s-a strâmbat deja destul de mult la fată. 

Trebuie să afle ceva, totuși: 

— Nu ai fost deloc surprinsă să afli de senatoarea Kingsley. 

— Ar fi trebuit? 

— Cum ar veni... voi vă știți între voi numele? 

— Nu, spune fata, și își toarnă ketchup pe cartofii prăjiţi, 
apoi își aruncă în gură vreo doi, trei. 


— Atunci, cum... 

— Câteva nu se puteau opri din a tot vorbi despre familiile 
lor. Le era teamă că le vor uita, probabil. Nu s-au dat nume, 
totuși. Ravenna a spus că mama ei era senatoare. Asta a fost tot 
ce știam. 

— Numele ei adevărat e Patrice, spune Eddison. 

Inara ridică doar din umeri. 

— Cum îi spui unui fluture care e la jumătatea drumului între 
Grădină și Afară? 

— Ei bine? Cum îi spui? 

— Bănuiesc că depinde dacă mama ei e senator sau nu. Cât 
de tare îi va dăuna dacă va fi obligată să devină Patrice înainte 
de a se fi desprins cu totul de Ravenna? 

Mușcă din hamburger și mestecă încet, cu ochii închiși. Un 
sunet vag, asemănător cu un mârâit de plăcere, îi scapă și faţa 
îi devine mai relaxată. 

— A trecut ceva vreme de când ai mâncat fast-food?, întreabă 
Eddison și zâmbește, deși încearcă să rămână sever. 

Fata încuviințează. 

— Lorraine avea instrucţiuni stricte să ne gătească mâncare 
sănătoasă. 

— Lorraine? 

Eddison își apucă carnetul și dă grăbit câteva pagini. 

— Paramedicii au ridicat o femeie pe nume Lorraine. A spus 
că era o angajată. Vrei să zici că ea știa despre Grădină? 

— Trăiește acolo. 

Victor se holbează la ea, și e doar vag conștient că din hot 
dog-ul din mâna lui se scurge zeamă pe folia de pe masă. Inara 
nu se grăbește, mănâncă încet, și nu continuă să vorbească 
până ce nu a înfulecat și ultimul cartof prăjit. 

— Cred că am mai spus că unele fete făceau orice pentru a-i 
fi pe plac? 


Lorraine era una din acele fete, de fapt, fusese una din acele 
fete cândva. Cineva atât de disperat să-i fie pe plac 
Grădinarului, încât ar fi făcut orice să-l ajute; nu conta ce avea 
el de gând să facă altor oameni, tot ce-și dorea ea era să o 
iubească. Poate că fusese ceva în neregulă la tipa asta încă 


dinainte ca el s-o răpească. În mod normal, fetele ca ea erau 
însemnate într-un fel diferit, primeau un alt set de aripi, direct 
pe faţa lor, ca să arate lumii cât de mândre erau să facă parte 
dintre Fluturi. Dar Grădinarul a avut un alt plan pentru 
Lorraine și chiar a lăsat-o și afară din Grădină. 

A trimis-o la școala de asistente medicale și la ore de gătit, 
iar ea îi era atât de supusă, atât de îndrăgostită, încât niciodată 
nu a încercat să fugă. Nu a făcut nicio încercare de a spune 
cuiva despre Grădină, sau despre Fluturii morţi, cu atât mai 
puţin despre cei vii care ar mai fi putut să aibă o oarecare 
speranţă. S-a dus la cursuri, și când s-a întors în Grădină a 
început să pună în aplicare ce a învăţat. Când a împlinit 
douăzeci și unu de ani, el i-a luat înapoi toate rochiile alea 
negre, cu spatele gol, și i-a dat în schimb o uniformă gri, urâtă, 
care o acoperea din cap până în picioare. Așa a devenit 
bucătarul și asistenta medicală a Grădinii. 

N-a mai atins-o de atunci, nu i-a mai vorbit, decât în legătură 
cu îndatoririle ei, și cam aia a fost perioada în care ea a început 
să-l urască. 

Nu destul, totuși, pentru că a ţinut mai departe secretul 
Grădinii. 

În zilele mai bune - care nu erau foarte multe - aproape că 
îmi părea rău pentru ea. Are acum... vreo patruzeci de ani? A 
fost printre primii Fluturi; a petrecut în Grădină de două ori 
mai mult timp decât în oricare altă parte. La un anume punct, e 
imposibil să nu-ţi pierzi minţile. Felul în care s-a purtat cel 
puţin a ţinut-o în viaţă, departe de vitrinele cu Fluturi morți, 
chiar dacă acum mai mult ca sigur regretă ce a făcut. 

Bucătăreasa-asistentă a noastră, și totuși o dispreţuiam 
toate. Până și cele mai umile și cuminţi o urau, pentru că până 
și ele ar fi încercat să evadeze dacă ar fi fost în locul ei, până și 
ele ar fi încercat să anunţe poliția, de dragul nostru, al celor 
rămase. Cel puţin, asta își spuneau. Dar dacă ar fi avut cu 
adevărat ocazia... nu știu. Erau povești despre o fată care 
evadase. 


* 


— Cineva a evadat?, întreabă Eddison. 
Fata zâmbește strâmb. 


— Erau zvonuri, dar nimeni nu știa ceva sigur. Nu din 
generaţia noastră era ea, oricum, sau din lotul lui Lyonette. Era 
mai mult o legendă, ceva greu de crezut, dar în care noi ne 
puneam speranța pentru că aveam nevoie să credem că 
evadarea ar putea fi posibilă, nu pentru că s-ar fi întâmplat în 
realitate. Era greu să crezi că ai fi putut să fugi, când o aveai 
pe Lorraine care alesese să rămână, în ciuda a tot. 

— Tu ai fi încercat?, întreabă Victor. Să fugi? 

li aruncă o privire gânditoare. 


* 


Poate că noi eram o specie nouă de fete, diferită de cele de 
acum treizeci de ani. Bliss adora să o chinuie pe Lorraine, în 
special pentru că femeia nu îi putea face nimic. Grădinarul se 
enerva teribil dacă nu ne oferea mâncarea la timp sau ajutorul 
medical de care aveam nevoie. Era incapabilă să ne insulte, 
pentru că asta ar fi însemnat să ne rănească, și era interzis. 

Nu credeam că bărbaţii care ţineau clădirea în bună 
funcționare știau despre Fluturi. Eram ascunse de fiecare dată 
când ei veneau să trebăluiască în seră. Nu ni se permitea 
accesul în locuri unde am fi putut fi văzute sau auzite. Pereţii 
opaci coborau, groși și izolatori fonic. Nici noi nu-i puteam auzi 
pe muncitori, așa cum nici ei nu ne auzeau pe noi. Lorraine era 
singura persoană care avea acces în afara Grădinii și știa 
despre noi, dar nu avea niciun rost să o rugăm să facă ceva sau 
să trimită un mesaj cuiva. Nu doar că n-ar fi făcut-o, ci s-ar fi 
dus direct la Grădinar, să ne pârască. 

Și, apoi, o altă fată ar fi sfârșit în sticlă și rășină, de-a lungul 
holului. 

Uneori, Lorraine se uita la fetele expuse pe hol cu atât de 
multă invidie, încât era dureros s-o privești. Demn de milă, 
bineînţeles, și enervant până în fundul rărunchilor, pentru că, 
la dracu”, era geloasă pe niște fete ucise. Atâta că Grădinarul Je 
iubise pe fetele care acum erau expuse în rășină. Le saluta 
când trecea pe coridor, le vizita doar ca să le privească cu 
admiraţie, își amintea numele lor, spunea că sunt toate ale lui. 
Mă gândeam uneori că Lorraine aștepta cu nerăbdare să li se 
alăture lor într-o bună zi. li era dor de perioada în care 
Grădinarul o iubise și pe ea așa cum ne iubea acum pe noi. 


Nu cred că își dădea seama că asta nu avea să se întâmple 
niciodată. Fetele din sticlă erau păstrate în gloria celei mai 
frumoase vârste, cu aripile de pe spate strălucitoare pe pielea 
lor tânără, fără cusur. Grădinarul n-ar fi vrut niciodată să 
conserve o femeie de patruzeci de ani - sau câţi ani ar fi avut 
ea când murea - a cărei frumuseţe se pierduse cu decenii în 
urmă. 

Lucrurile frumoase au o viaţă scurtă, îmi spusese prima dată 
când ne-am întâlnit. 

S-a asigurat așa cum a putut de asta, apoi s-a luptat să le 
ofere Fluturilor lui un soi straniu de nemurire. 


* 


Nici Victor, nici Eddison nu au un răspuns pentru asta. 

Nimeni nu cere să-i fie distribuite cazuri cu infracţiuni faţă 
de copii din pură plictiseală. Mereu există un motiv pentru care 
vrei să rezolvi așa ceva. Victor a ținut mereu să afle care sunt 
motivațiile oamenilor care lucrează pentru el. Eddison își ţine 
privirea fixată pe pumnii lui încleștaţi, și Victor știe că el se 
gândește la surioara lui, care dispăruse pe când avea opt ani și 
nu mai fusese găsită niciodată. Toate cazurile legate de copii îl 
lovesc direct în suflet, în special alea în care familiile trebuie să 
aștepte să primească niște răspunsuri care poate că nu vor mai 
veni nicicând. 

Victor se gândește la propriile lui fete. Nu pentru că au păţit 
ceva vreodată, ci pentru că știe că și-ar pierde minţile dacă li s- 
ar întâmpla o nenorocire. 

Pentru că iau totul atât de personal, polițiștii care se ocupă 
de infracțiunile îndreptate spre copii sunt de multe ori primii 
care cedează sau se epuizează dincolo de limite. După trei 
decenii de muncă în poliţie, Victor a văzut mulţi colegi pățind 
așa ceva, și pe cei foarte buni, dar și pe cei mai puţin buni. 
Aproape că i s-a întâmplat și lui, după un caz aparte, unul 
îngrozitor, după una dintre multele înmormântări cu coșciuge 
prea mici pentru copiii pe care nu reușiseră să-i salveze. Fetele 
lui îl motivaseră să rămână totuși în poliţie. Il strigau 
supereroul lor. 

Fata asta nu a avut niciodată un erou. Se întreabă dacă își 
dorise vreodată unul. 


Îi privește pe amândoi polițiștii, iar faţa nu îi dezvăluie 
gândurile. Victor are senzaţia neplăcută ca ea îi înţelege pe ei 
mai bine decât o înţeleg ei pe ea. 

— Când Grădinarul venea la tine, își aducea vreodată și fiul?, 
întreabă Victor, încercând și recâștige ceva control în 
încăperea de interogatoriu. 

— Dacă își aducea fiul? Nu. Dar Avery venea și pleca când 
avea el chef. 

— Vreodată a... cu tine? 

— Am recitat Poe de câteva ori în timp ce el îmi oferea 
atenţiile, da, răspunde ea, ridicând din umeri. Avery nu mă 
plăcea însă. Nu-i puteam da ce își dorea el. 

— Ce anume își dorea? 

— Teamă. 


x 


Grădinarul ucidea fetele doar din trei motive. 

În primul rând, ajungeau prea bătrâne. Data de expirare era 
de douăzeci și unu de ani. După asta, ei bine, frumusețea se 
ofilea, se trecea, iar el trebuia s-o conserve câtă vreme o avea. 

Al doilea motiv era legat de sănătate. Dacă erau prea 
bolnave, prea rănite sau prea însărcinate. Mă rog, însărcinate, 
cum ar veni. Să fii prea gravidă e ca și cum ai spune că ești 
prea mort - nu e o stare flexibilă și relativă. Era mereu iritat 
când auzea despre sarcini; Lorraine ne făcea niște injecții de 
patru ori pe an, injecții care ar fi trebuit să ne ţină departe de 
inconvenient, dar nicio metodă contraceptivă nu e sută la sută 
sigură. 

Al treilea motiv era atunci când o fată nu reușea sub nicio 
formă să se adapteze vieţii în Grădină. Dacă după primele 
săptămâni nu se putea opri din plâns, dacă încerca să se 
omoare prin înfometare de prea multe ori. Fetele care se 
împotriveau prea tare, fetele care erau distruse. 

Avery, în schimb, omora fete de plăcere, și uneori din 
greșeală. Când se întâmpla asta, taică-su îl alunga din Grădină, 
dar revenea după o vreme. 

Eram acolo de vreo două luni când el a venit să mă caute. 
Lyonette era cu o fată nouă care nu primise încă un nume, iar 
Bliss tocmai era vizitată de Grădinar, așa că eu eram singură 


pe stâncă, deasupra cascadei, singură cu Poe, încercând să 
memorez Fairyland. Cele mai multe fete nu se puteau urca pe 
stâncă fără să vrea să se arunce de acolo, așa că de obicei îmi 
rămânea mie. Era liniște acolo sus. O tăcere adâncă. De fapt, 
întreaga Grădină de cele mai multe ori era tăcută. Chiar și 
atunci când fetele care se simțeau cel mai în largul lor, cele mai 
vesele, începeau să se joace de-a v-aţi ascunselea, nu erau 
gălăgioase. Trăiam o stare de subjugare, și niciuna din noi nu 
știa dacă eram așa pentru că era felul în care ne dorea 
Grădinarul, sau de vină era doar instinctul care ne dicta cum să 
ne comportăm. Fiind un grup, comportamentul nostru era 
învăţat de la ceilalţi Fluturi, care și ei învățaseră de la Fluturii 
anteriori, pentru că Grădinarul răpea fete de mai bine de 
treizeci de nenorociti de ani. 

Nu aducea fete mai mici de șaisprezece ani. Dacă nu era 
sigur, prefera să răpească mai mari de vârsta asta, așa că 
durata maximă de viaţă a unui fluture în Grădină era de cinci 
ani. Lăsând deoparte suprapunerile, asta însemna oricum mai 
mult de șase generații de Fluturi. 

Când îl întâlnisem prima oară pe Avery la restaurant, purta 
frac, ca și taică-su. În ziua aia din Grădină, stăteam cu spatele 
lipit de stâncă, cu o carte pe genunchi, și mă bucuram de 
căldura soarelui care trecea prin sticla de pe tavan. Am ridicat 
privirea atunci când o umbră a căzut peste mine. L-am văzut pe 
el, îmbrăcat în blugi și cu o cămașă descheiată. Avea niște 
zgârieturi pe piept și o urmă de mușcătură pe gât. 

— Tatăl meu vrea să te ţină doar pentru el, a spus Avery. N-a 
vorbit deloc despre tine, nici măcar numele nu ţi l-a rostit. Nu 
vrea ca eu să-mi amintesc de tine. 

Am dat pagina și am continuat să mă uit la carte. 

Și-a înfipt o mână în părul meu pentru a-mi da capul pe 
spate, iar cu cealaltă m-a lovit dureros peste faţă. 

— Nu e niciun băiat de la livrări aici, să te salveze și de data 
asta. De data asta, o să primești ceea ce pari să ceri. 

Mi-am ţinut strâns cartea în mâini și nu am spus nimic. 

M-a lovit din nou, și am simţit pe limbă gustul sângelui, 
pentru că îmi spărsese buza. Lumini colorate îmi dansau prin 
fața ochilor. Mi-a smuls cartea și a aruncat-o în pârâu. M-am 
uitat la ea cum dispare pe deasupra cascadei, orice, numai să 
nu fie nevoie să-l privesc. 


— Tu vii cu mine. 

M-a tras de păr tot drumul, părul pe care Bliss îl strânsese 
într-o elegantă împletitură franțuzească, și care acum probabil 
arăta smuls și jalnic. Când nu mergeam suficient de repede, se 
întorcea și mă lovea din nou. Am trecut prin faţa altor fete, dar 
ele și-au ferit privirea, iar una chiar a izbucnit în plâns. Cele de 
lângă ea i-au șoptit imediat să tacă, pentru ca nu cumva lui 
Avery să i se năzare că o plângăcioasă ar fi fost mai 
interesantă decât mine. 

M-a îmbrâncit într-o cameră unde nu mai fusesem înainte, 
una lângă cea destinată tatuajelor, chiar în faţa Grădinii. Era o 
încăpere încuiată, pe care o deschidea numai el, când avea chef 
să se joace. Se afla deja o fată acolo, cu încheieturile prinse în 
cătușe grele, lipită de perete. Sângele îi curgea de-a lungul 
coapselor și pe o parte din faţă, iar pe unul din sâni avea o rană 
de parcă fusese mușcată de un animal sălbatic. Abia apoi am 
observat că îi atârna capul în faţă într-o poziţie extrem de 
nefirească. Nu și-a ridicat privirea spre mine, deși am aterizat 
pe podea cu un bufnet puternic. 

Fata nu mai respira. 

Avery i-a mângâiat părul lucios, roșu aprins, strecurându-și 
degetele în el și dându-i capul pe spate. Gâtul purta semnele 
unor degete apăsate pe piele, iar un os i se vedea mai 
proeminent într-o parte. 

— Ea nu a fost atât de puternică pe cât ești tu. 

Încerca să mă sperie, evident așteptându-se să mă 
împotrivesc și să mă lupt, dar n-am făcut asta. Nu am făcut 
nimic. 

Bine, nu e întru totul adevărat. 

Am recitat din Poe și, când am terminat versurile pe care le 
știam, le-am rememorat încă o dată, apoi încă o dată, până 
când într-un final el m-a azvârlit de perete cu un mârâit 
dezgustat, apoi a ieșit din încăpere, cu pantalonii desfăcuțţi. 
Bănuiesc că se poate spune că eu am câștigat. 

Pe moment, nu o simţeam ca pe o victorie. 

Când camera s-a oprit din învârtit, m-am ridicat și am 
început să caut o cheie care să o elibereze pe biata fată din 
cătușe. Nimic. Am găsit un dulap încuiat. Am tras puţin de el și 
am văzut că înăuntru erau bice și curele. Am mai observat niște 
bare metalice și clești, și alte lucruri care mi-au făcut mintea să 


o ia razna. Din păcate, pe nicăieri nu se găsea cheia care să-i 
ofere măcar un rest de demnitate. 

Am găsit ce mai rămăsese din rochia mea și am înfășurat-o în 
jurul fetei, în așa fel încât măcar părțile mai importante să îi fie 
acoperite. Am sărutat-o pe obraz și i-am cerut iertare, așa cum 
nu mă mai scuzasem faţă de nimeni înainte: 

— Nu te mai poate răni acum, Giselle, i-am șoptit cu buzele 
lipite de pielea ei plină de sânge. 

Apoi am ieșit goală pe coridor. 

Tot corpul mă durea, și fiecare fată pe lângă care am trecut a 
scos un sunet de compasiune pentru mine. Niciuna nu s-a oferit 
să mă ajute. Regula era să mergem la Lorraine pentru asta, 
pentru ca ea să observe fiecare rană și să-i dea apoi raportul 
Grădinarului, dar nu aveam niciun chef să îi văd faţa lipsită de 
orice emoție, sau să îi simt degetele cum apasă cu ură fiecare 
bucată de piele rănită. Am pescuit ce mai rămăsese din cartea 
aruncată în pârău, apoi m-am refugiat în camera mea și am 
intrat în duș. Nu curgea apa, urma să i se dea drumul abia spre 
seară - fiecare fată avea o programare la apă, excepţie făcând 
zilele în care tocmai fusesem cu Grădinarul. Fetele care erau 
de mai mult timp acolo aveau anumite privilegii, dar eu nu mă 
număram printre ele, cel puţin nu în lunile care urmau. 

Îmi doream atât de mult să pot plânge. Le văzusem pe 
aproape toate celelalte fete făcând-o des, și cam toate se 
simțeau mai bine după. Nu mai plânsesem de când cu caruselul 
ăla nenorocit, când avusesem șase ani, în ziua când stătusem 
prinsă pe căluțul colorat și mă învârtisem la infinit, când 
amândoi părinţii mei plecaseră și uitaseră de mine. Și, după 
cum s-a dovedit, să stau în cabina de duș și să aștept ore în șir 
să vină apa nu a pornit butonul lacrimilor nici atunci. 

Bliss m-a găsit, cu apa încă șiroindu-i pe corp după ce făcuse 
duș în camera ei, cu părul înfășurat într-un prosop albastru, cu 
spatele împodobit în culorile puternice ale aripilor. 

— Maya, ce naiba... 

S-a oprit și m-a privit. 

— Ce dracului s-a întâmplat? 

Mă durea până și să vorbesc, cu buza umflată și cu maxilarul 
rănit de la prea multe lovituri, și nu numai. 

— Avery. 

— Așteaptă aici. 


Ca și cum erau o mie de locuri în care aș fi putut merge. 

Dar, când s-a întors, era însoţită de Grădinar, care avea o 
înfățișare răvășită. Ea n-a rostit niciun cuvânt, doar l-a condus 
în cameră, apoi s-a retras. 

Grădinarului îi tremurau mâinile. 

A pășit ușor prin încăpere, groaza de pe faţa lui crescând în 
timp ce cerceta fiecare rană vizibilă, fiecare mușcătură și 
zgârietură, fiecare vânătaie sau urmă de degete. Pentru că 
lucrul cel mai oribil - și erau multe care concurau la titlul ăsta - 
era că lui îi păsa la modul cel mai sincer de noi. Sau, cel putin, 
îi păsa de cine ne credea el că suntem. A îngenuncheat în fața 
mea și m-a privit cu ochii îngrijoraţi, în timp ce mă mângâia cu 
blândeţe. 

— Maya, îmi pare... îmi pare atât de rău. Cu adevărat. 

— Giselle e moartă, am șoptit eu. Nu am putut s-o dau jos de 
acolo. 

Și-a închis ochii, cu o expresie de durere reală. 

— Ea mai poate aștepta. Hai să avem grijă de tine. 

Până în acel moment, nu îmi dădusem seama că avea 
apartamentul lui secret în Grădină. Când am trecut prin 
camera destinată tatuajelor, a strigat-o pe Lorraine. Am auzit-o 
imediat alergând din încăperea care era folosită pe post de 
infirmerie și imediat i-am văzut părul maroniu amestecat cu 
șuvițe gri ieșindu-i de sub bonetă. 

— Adu-mi bandaje și antiseptic. Ceva să punem pe 
umflăturile astea. 

— Ce s-a întâm... 

— Doar adu-mi și gata, a repezit-o el. 

S-a uitat urât la femeie până ce aceasta a dispărut. S-a întors 
doar câteva minute mai târziu cu o pungă în care ţinea mai 
multe feluri de medicamente, o întreagă trusă medicală. 

El a tastat un cod pe un mic panou de pe perete și o ușă 
ascunsă s-a deschis, dând la iveală o cameră decorată în roșu 
burgund și auriu. Avea o canapea care părea confortabilă, un 
fotoliu poziţionat sub o lampă înaltă ca pentru citit, un televizor 
așezat pe un suport în perete, și cam asta fusese tot ce am 
apucat să observ înainte ca el să mă conducă pe un hol care 
ducea într-o baie, care avea o cadă de două ori mai mare decât 
patul meu. M-a ajutat să mă așez pe marginea căzii și a dat 


drumul apei, apoi a umezit un prosop moale și mi-a șters 
urmele de sânge. 

— Nu-l voi lăsa să-ţi mai facă asta, a șoptit. Fiul meu este... 
fiului meu îi lipsește autocontrolul. 

Printre alte lucruri. 

L-am lăsat apoi să se aplece asupra mea, să mă îngrijească, 
să mă învelească în patul lui și apoi să plece ca să-mi aducă 
ceva de mâncare de la Lorraine. Nu-mi imaginam că aș putea 
adormi, dar chiar am făcut-o, am dormit o noapte întreagă cu 
răsuflarea lui pe gâtul meu, în timp ce-mi mângâia încet părul 
și umerii. 

După-amiaza următoare, pe când mă relaxam în patul meu, 
cu Bliss ţinându-mi companie, Lorraine a aruncat cu un pachet 
înspre mine. Bliss a mormăit ceva despre curvele rele de muscă 
și ciufute care ar trebui să-și bage capul într-un cuptor, iar eu 
am desfăcut hârtia urâtă în care era învelit pachetul și am 
început să râd. 

Era o carte de Poe. 


Æ 


— Aşadar, Grădinarul nu a fost de acord cu ce a făcut fiul lui? 

— Grădinarul ne prețuia și regreta în mod sincer că trebuia 
să ne ucidă. Avery era doar... 

Scutură din cap și își strânge picioarele sub ea, pe scaun. 
Tresare și își duce o mână la stomac. 

— Îmi cer scuze, dar chiar trebuie să merg la baie. 

Una dintre fetele de la departamentul tehnic deschide ușa un 
minut mai târziu. Inara se ridică și i se alătură, uitându-se spre 
Victor, ca și cum i-ar cere voie. El dă din cap, iar fetele pleacă, 
închizând ușa în urmă. 

Victor răsfoiește pozele cu coridoarele Grădinii, încercând 
să-și dea seama cate seturi de aripi erau prinse în rășina din 
vitrine. 

— Crezi că astea sunt toate fetele pe care le-a răpit?, 
întreabă Eddison. 

— Nu, suspină Victor. Mi-aș dori să pot spune că da, dar mă 
gândesc la ce s-ar fi întâmplat dacă o fată era rănită în așa fel 
încât aripile să-i fie compromise? Sau spatele rănit? Mă 


îndoiesc că le-ar mai fi expus în situaţia asta, pentru că toate 
cele pe care le văd aici sunt într-o condiţie perfectă. 

— Sunt moarte. 

— Dar perfect conservate. 

Ridică o fotografie să se uite mai de aproape. 

— Ea a spus că erau sticlă și rășină. Avem confirmarea de la 
laborator? 

— O sa aflu imediat. 

Se trage mai departe de masă și își scoate mobilul din 
buzunar. De când sunt parteneri, Victor nu l-a văzut niciodată 
capabil să stea locului în timp ce vorbește la telefon și, într- 
adevăr, imediat ce face apelul începe să se învârtă prin camera 
îngustă ca un leu în cușcă. 

Luând pixul atașat de carneţelul lui Eddison, Victor își trece 
inițialele pe punga cu cărţile de identitate, apoi o deschide și îi 
răstoarnă conţinutul pe masă. Primește o privire curioasă din 
partea lui Eddison, pe care o ignoră, apoi răscolește prin ele 
până găsește numele pe care îl caută. Cassidy Lawrence. 

Lyonette. 

Permisul auto era făcut de numai trei zile atunci când fusese 
răpită, iar fata drăguță din poză radiază de entuziasm. Este un 
chip ce pare menit zâmbetelor, bucuriei, și încearcă să 
suprapună ceea ce vede în fotografie peste fata cu ochi aprigi 
care o primise pe Inara în Grădină. Nu prea îi iese. Chiar și 
când plasează cardul cu poza peste imaginea aripilor portocalii 
de dincolo de sticla, nu reușește cu adevărat să vadă 
conexiunea. 

— Care crezi tu că e Giselle?, întreabă Eddison, băgându-și 
telefonul la loc în buzunar. 

— Sunt prea multe roșcate ca să mă apuc să ghicesc. Doar 
dacă Inara o să ne spună ce aripi de fluture avea. 

— Cum naiba a făcut chestia asta timp de peste treizeci de 
ani, fără ca noi să avem nici cea mai vaga idee? 

— Dacă poliţia n-ar fi primit acel apel și nu ne-ar fi atras 
atenţia unele dintre nume, cât timp crezi că ar mai fi trecut 
până ar fi fost descoperit? 

— E o întrebare al dracului de nenorocită. 

— Ce au spus de la laborator? 

— Se pregătesc să strângă totul acolo și să o ia de la capăt 
mâine dimineaţă. Vor da jos restul geamurilor mâine. 


— Să strângă? 

Victor își sucește încheietura ca să se uite la ceas. Aproape 
ora 10. 

— Christoase. 

— Vic... nu-i putem da drumul. Ar putea să dispară din nou. 
Nu sunt convins că nu are și ea un rol în toată treaba asta. 

— Știu. 

— Atunci de ce nu o presezi mai mult? 

— Pentru că e mult prea deşteaptă și va întoarce totul 
împotriva noastră, și e prea a naibii ca să nu se bucure cândo 
va face, spune Victor râzând ironic. Las-o să ne spună în 
propriul ei ritm. Nu ne costă decât timp, și e unul din acele 
cazuri în care chiar avem tot timpul din lume. 

Se apleacă și își prinde mâinile de tăblia mesei. 

— Suspecţii nu sunt într-o stare prea bună; nu se știe dacă 
vor supravieţui acestei nopţi. Ea e singura noastră șansă de a 
afla mai multe despre Gradină. 

— Asta dacă ne spune adevărul. 

— Propriu-zis, nu ne-a minţit până acum. 

— Din ce știm noi. Oamenii cu acte false nu sunt de obicei 
nevinovaţi, Vic. 

— Poate că spune adevărul despre actele alea. 

— Chiar și așa, e ilegal, iar eu nu am încredere în ea. 

— Dă-i puţin timp. Asta ne va da și nouă un răgaz pentru ca 
restul fetelor să se refacă și să vorbească cu noi. Cu cât o ţinem 
mai mult aici, cu atât avem mai multe șanse să le facem și pe 
celelalte să vorbească. 

Eddison se strâmbă, dar încuviinţează din cap. 

— Atâta doar că e enervantă. 

— Unii oameni rămân pentru totdeauna distruși. Alţii pun 
cioburile cap la cap, dar marginile tăioase unde au fost ele 
lipite nu pot fi ascunse complet. 

Dându-și ochii peste cap, Eddison îndeasă cardurile înapoi în 
pungă. Fotografiile le pune cu grijă una peste alta și le aliniază 
la colțul mesei, într-un teanc. 

— Suntem treji de mai mult de treizeci și șase de ore. Avem 
nevoie să dormim. 

— Da... 

— Deci, ce facem cu ea? N-o putem lăsa să dispară. Dacă o 
ducem înapoi la spital și senatoarea aude de ea... 


— O să stea aici. Aducem niște pături, căutăm un pat pliant, 
și de dimineaţă o luăm de la capăt. 

— Chiar crezi că e o idee bună? 

— Oricum, mai bună decât s-o lăsăm să plece. Dacă o ţinem 
aici, mai degrabă decât s-o trimitem într-o celulă, se cheamă că 
interogatoriul e încă în curs. Până și senatoarea Kingsley o să 
aibă reţineri în a se băga într-un interogatoriu în plină 
desfășurare. 

— N-aș paria pe asta, spune el. 

Adună apoi resturile de mâncare, îndesând totul în punga de 
hârtie, până ce aceasta pocnește, pe urmă se îndreaptă spre 
ușă. 

— O să fac rost de un pat pliant. 

Dă ușa de perete și se încruntă când le vede pe Inara și 
Yvonne, ce tocmai se întorc. Apoi se îndepărtează. Yvonne face 
o mișcare de salut spre Victor, apoi se întoarce în camera de 
observaţie. 

— Ce om charismatic, remarcă Inara sec, apoi se strecoară în 
scaunul pe care stătuse și mai devreme. 

Faţa îi este mai curată acum, iar părul și l-a strâns într-un 
coc ridicat în vârful capului. 

— Are și el trăsături mai bune și mai puţin bune. 

— Te rog, spune-mi că a interoga copii abuzaţi nu e punctul 
lui forte. 

— Este mai bun cu suspecţii, recunoaște Victor, apoi 
zâmbește. 

Caută ceva cu care să-și ocupe mâinile, dar Eddison a făcut 
în mod compulsiv ordine pe masă. 

— Spune-ne cum era în Grădină. 

— Cum adică? 

— Așa, rutina de zi de zi, când nimic ieșit din comun nu avea 
loc. Cum era? 

— Plictisitor ca dracu’, răspunde ea succint. 

Victor începe să-și facă de lucru scărpinându-și nasul. 


* 
Nu, serios acum, chiar era plictisitor. 


Eram în general cam douăzeci, douăzeci și cinci de fete în 
Grădină, indiferent de zi, fără s-o punem la socoteală pe 


Lorraine, pentru că, la urma urmei, de ce ar fi contat ea? În 
afara perioadelor când era plecat din oraș, Grădinarul vizita cel 
puţin o fată pe zi, uneori două sau trei, dacă nu avea de muncă 
sau nu trebuia să-și petreacă vremea cu familia ori prietenii, 
ceea ce însemna că nu mai ajungea să fie cu fiecare dintre noi 
într-o săptămână. După ceea ce ne făcuse Avery mie și lui 
Giselle, i se dădea voie să vina în Grădină doar o dată pe 
săptămână, și numai sub supravegherea strictă a tatălui său. 
Avery, totuși, sfida regulile astea de câte ori putea. Interdicţiile 
nu țineau mult, oricum. 

Micul dejun era servit în bucătărie la șapte și jumătate, și 
aveam timp până la ora opt să mâncăm, pentru ca Lorraine să 
se apuce imediat să facă curăţenie. Nu aveai voie să sari 
complet peste mese - ne observa atentă cum mâncam și ne 
pâra imediat Grădinarului -, dar o dată pe zi aveai voie să nu-ți 
fie foarte foame. Dacă o făceai însă de două ori consecutiv, ea 
se înființa imediat în camera ta, să-ţi facă un control medical 
amănunţit. 

După micul dejun, în afara acelor zile în care era îngrijită 
Grădina și noi eram închise dincolo de pereţii opaci - eram 
libere până la ora douăsprezece, când trebuia să luăm prânzul, 
care dura tot jumătate de oră. Jumătate din fete se culcau la 
loc, ca și cum ar fi crezut ca somnul în cantitate cât mai mare 
va face zilele să treacă mai repede. Eu, în general, urmam 
exemplul lui Lyonette, chiar și după ce ea devenise un exponat 
în sticlă, și îmi eliberam dimineţile pentru a fi la dispoziţia 
fetelor care aveau nevoie să vorbească. Peștera de sub cascadă 
devenise un fel de spaţiu pentru terapie. Erau camere de filmat 
peste tot, și microfoane, dar datorită căderii de apă cuvintele 
nu se distingeau foarte bine acolo. 


* 


— Iar el permitea asta?, întreabă Victor, neîncrezător. 

— După ce i-am explicat cum stau lucrurile, sigur. 

— I-ai explicat? 

— Da. Într-o seară m-a invitat la cină în apartamentul lui ca 
să mă întrebe despre asta. Bănuiesc că se temea să nu punem 
la cale vreo rebeliune sau ceva asemănător. 

— Şi cum i-ai explicat ce făceaţi? 


— l-am spus că fetele aveau nevoie de un oarecare spaţiu 
privat, sau măcar de iluzia lui, pentru a-și păstra bunăstarea 
mentală și, dacă aceste conversații păstrau Fluturii sănătoși și 
întregi, ce naiba mai conta? Mă rog, am expus chestia mai 
elocvent și politicos de atât. Grădinarului îi plăcea eleganta. 

— Conversaţiile astea cu fetele - cum erau? 


x 


Majoritatea le foloseau doar pentru a se descărca. Erau 
neliniștite, speriate și furioase și aveau nevoie să vorbească, 
pentru a transfera aceste sentimente asupra altcuiva. Se 
plimbau de la un perete la altul, urlau și loveau în tot ce 
nimereau, dar, la final, când pumnii și inimile le dureau, erau 
cu un pas mai departe de a se dezintegra. Acestea erau fetele 
care semănau oarecum cu Bliss, dar cărora le lipsea curajul ei. 

Bliss spunea tot ce voia, oriunde și oricând voia. Așa cum 
zisese prima dată când am întâlnit-o, Grădinarul nu ne ceruse 
vreodată să-l iubim. Bănuiesc că și-ar fi dorit s-o facem, dar nu 
ne-o impusese. Cred că preţuia sinceritatea ei, așa cum a ajuns 
cu timpul să preţuiască că eu spuneam lucrurilor pe nume, fără 
ocolișuri. 

Unele fete aveau nevoie să fie încurajate și alinate, o chestie 
la care eu nu eram foarte bună. Aveam răbdare cu lacrimile 
care apăreau din când în când, sau cu cele ivite în prima luna 
de stat în Grădină, dar când treaba asta continua la nesfârșit, 
săptămâni și luni sau chiar ani... ei bine, atunci îmi pierdeam 
răbdarea și le spuneam să depășească momentul. 

Sau, dacă mă simțeam foarte mărinimoasă în ziua aia, le 
trimiteam la Evita. 

Evita era americancă de culoare, cu spatele împodobit de 
portocaliu și galben, care se terminau apoi spre marginea 
aripilor într-un complicat desen negru. Evita era dulce, dar nu 
foarte deșteaptă. N-o spun cu răutate, ci pentru că ăsta e 
adevărul. Avea inteligența unui copil de șase ani, astfel încât 
pentru ea Grădina era o sursă de fascinaţie în fiecare zi. 
Grădinarul mergea la ea doar o dată sau de două ori pe lună, 
pentru că era mereu confuză și speriată când își dădea seama 
ce vrea el de la ea. Avery nu avea voie să se apropie deloc de 
Evita. De fiecare dată când o vizita Grădinarul, ne temeam că 


ea va fi următoarea care va ajunge în vitrină, dar se pare că 
acea candoare a ei era ceva ce el își dorea să mai păstreze o 
vreme. 

Candoarea ei presupunea că te puteai duce la ea să plângi 
până nu mai poţi, iar ea te îmbrăţișa, te mângâia și scotea 
sunete ciudate, până când te opreai din plâns. Te asculta 
povestindu-ţi toate tragediile, fără să spună un cuvânt. Pe 
fetele alea să fie în preajma zâmbetului ei optimist le făcea 
întotdeauna să se simtă mai bine. 

Pe mine, în schimb, să fiu în preajma Evitei mă întrista; dar, 
când Grădinarul mergea la ea, Evita venea să plângă la mine, și 
era singura persoană ale cărei lacrimi le puteam ierta cu 
ușurință. 


x 


— E nevoie să trimitem la spital pe cineva din partea 
asociatiilor pentru... 

Fata scutură din cap. 

— A murit în urma cu șase luni. Un accident. 


* 


Pe la unsprezece și un sfert, biroul de terapie se închidea și 
câteva ne strângeam în grup și alergam pe holuri. Lorraine, 
dacă era pe acolo, se holba dezaprobator la noi, dar nu 
comenta, pentru că era singura forma de exerciţiu fizic de care 
aveam parte. Grădinarul nu ne-ar fi dat greutăţi de ridicat sau o 
bandă rulantă, pentru că se temea că le-am fi putut folosi ca să 
ne facem rău. Apoi, după ce mâncam de prânz, după-amiaza 
era în întregime a noastră, până la ora opt seara, când aveam 
cina. 

Atunci se instala plictiseala. 

Vârful stâncii devenise locul meu preferat chiar mai mult 
decât peștera de sub cascadă, pentru că eram una dintre 
puţinele căreia îi plăcea să se cocoaţe și să se apropie atât de 
mult de tavanul de sticlă care marca marginea închisorii 
noastre. Cele mai multe fete se prefăceau că nu puteau vedea 
cerul. Preferau să pretindă că lumea noastră era mai mare de 
fapt și că nimic interesant nu se găsea afară. Dacă asta le ajuta 


să suporte mai bine viaţa în Grădină, eu nu aveam de gând să 
le contrazic. Doar că mie îmi plăcea acolo sus. În unele zile mă 
urcam până și în copaci, și de acolo întindeam mâinile și 
atingeam tavanul. Îmi plăcea să-mi reamintesc că exista o lume 
dincolo de pereţii coliviei mele, chiar dacă nu aveam s-o mai 
vad vreodată. 

Mai pe la început, eu, Lyonette și Bliss ne lungeam pe jos, ne 
bucuram de soarele amiezii și vorbeam sau citeam. Lyonette își 
împăturea origami-urile ei, Bliss se juca cu lipiciul pe care i-l 
cumpărase Grădinarul, iar eu citeam cu voce tare piese de 
teatru, romane sau poezie. 

Uneori coboram și noi acolo unde stăteau de obicei fetele, 
unde vegetaţia era luxuriantă ca într-o junglă, și petreceam 
timpul împreună. Citeam cu toate, sau discutam tot felul de 
banalităţi. Puneam la cale și diferite jocuri, atunci când ne 
ajungea din urmă plictiseala. 

Acelea erau zilele care păreau să-l facă fericit pe Grădinar. 
Ştiam că sunt camere de filmat peste tot, fiindcă noaptea 
vedeam clipind câte o luminiţă roșie, dar, cu toate astea, în 
zilele când ne jucam venea și el să ne privească, urcat pe 
stâncile de lângă cascadă, cu un zâmbet blând pe faţă, de parcă 
asta ar fi fost tot ce visase vreodată. 

Nu fugeam în camerele noastre atunci când îl vedeam, și asta 
e o dovadă de cât de plictisite eram. 

Cu șase luni în urmă, vreo zece dintre noi ne jucam de-a v-aţi 
ascunselea. Danellei îi venise rândul să ne prindă. Trebuia să 
numere până la o sută stând lângă Grădinar, pentru că ăla era 
locul în care niciuna dintre noi nu ne-am fi ascuns, așa că era 
singurul de unde ea nu ne-ar fi auzit pașii. Nu sunt sigură dacă 
el se prindea de logica jocului, dar părea încântat să ia parte, 
chiar și așa, tangențţial. 

În timpul acelor jocuri, mă urcam mai mereu în copaci, în 
principal pentru că antrenamentul de doi ani în care urcam pe 
scara de incendiu în apartament mă făcuse mai rapidă decât 
oricare dintre fete. Poate că mă găseau ușor, dar nu ar fi putut 
să vină până la mine ca să-mi dea leapșa mai departe. 

Evitei îi era frică de înălţime, la fel cum îi era teamă de 
spaţiile înguste. Cineva rămânea mereu cu ea noaptea, pentru 
eventualitatea în care pereţii opaci ar fi coborât, ca să nu 
rămână singură și să moară de frică. Evita nu se căţțăra 


niciodată. Doar în ziua aia... Nu știu de ce a vrut s-o facă, mai 
ales că toate am observat cât de teamă îi era când urcase deja 
câţiva metri. I-am strigat că se poate ascunde în altă parte, dar 
ea era hotărâtă. 

— Pot fi curajoasă. Pot fi curajoasă ca Maya, zisese. 

Grădinarul ne privea ușor îngrijorat, așa cum o făcea de 
fiecare dată când una dintre noi ieșea din zona ei de confort. 

Danelle ajunsese cu număratul la nouăzeci și nouă și se 
oprise, pentru a-i da Evitei timp să se ascundă. Cu toate făceam 
asta uneori, dacă o auzeam pe undeva. Danelle și-a ţinut capul 
întors în altă direcţie, cu mâinile acoperindu-i faţa tatuată, 
așteptând să se facă liniște. 

I-a luat Evitei aproape zece minute, dar într-un final a reușit 
să se urce în cel mai înalt copac și s-a așezat pe o creangă. 
Avea lacrimi pe faţă, dar m-a privit fericită pe mine, care eram 
într-un copac din apropiere, și mi-a zâmbit larg. 

— Pot fi curajoasă, a spus. 

— Eşti foarte curajoasă, Evita, i-am spus. Mai curajoasă 
decât noi toate la un loc. 

A dat din cap, apoi s-a uitat în jos, la pământul care părea 
atât de departe sub picioarele ei. 

— Nu-mi place aici sus. 

— Vrei să te ajut să cobori? 

A încuviinţat din cap. 

M-am ridicat de pe ramura pe care stăteam și m-am întors cu 
spatele spre copac, ca să mă pot da jos, și chiar atunci am 
auzit-o pe Ravenna zbierând: 

— Evita, nu! Așteapt-o pe Maya! 

Am privit peste umăr și am văzut-o pe Evita pendulând spre 
marginea ramurii copacului, până când a ajuns în vârf, unde 
craca nu îi mai putea susţine greutatea. S-a rupt, iar Evita a 
tipat ascuţit în timp ce cădea. Toate fetele au sărit din locurile 
unde se ascunseseră, încercând să ajute, dar imediat capul ei a 
lovit o altă ramură și s-a auzit un pârâit. Plânsul ei a încetat 
imediat. 

A căzut în pârâu cu un bufnet sec, urmat de liniște deplină. 

Am coborât din copac cât de repede am putut, julindu-mi 
mâinile și picioarele. Nimeni altcineva nu s-a mișcat, nici măcar 
Grădinarul. Se uitau cu toţii la fata căzută în pârâu, la sângele 


care îi curgea din părul blond. M-am avântat în apă și am 
apucat-o de gleznă, apoi am tras-o spre mine. 

Într-un final, a venit și Grădinarul, alergând. Fără să-i pese 
de hainele scumpe cu care era îmbrăcat, m-a ajutat s-o scot din 
apă. Ochii ei albaștri, frumoși, erau parcă îngheţaţi. Nu avea 
niciun rost să încercăm s-o facem să respire. 

Pârâitul care se auzise fusese al gâtului ei, când se frânsese. 

Moartea era un lucru straniu în Grădină, o ameninţare 
perpetuă, dar totuși nu ceva ce vedeam cu adevărat 
întâmplându-se. Fetele erau pur și simplu luate din mijlocul 
nostru, apoi o pereche de aripi le lua locul, în vitrină. Pentru 
cele mai multe fete, vitrinele erau primul lor contact cu 
moartea pe care îl avuseseră vreodată. 

Mâinile Grădinarului tremurau în timp ce îi mângâia părul 
ud, dându-i-l la o parte de pe faţă și adunându-l la ceafă, acolo 
unde se lovise când alunecase de pe ramură. Cu toate am 
început să ne holbăm la el, în loc să o privim pe Evita, fiindcă 
Grădinarul plângea. Suspinele îi cutremurau întregul corp, 
ochii îi erau strânși de durere neașteptată, și se legăna înainte 
și înapoi cu cadavrul fetei strâns la piept. Sângele îi păta 
hainele, se amesteca cu apa care deja îi udase pantalonii. 

Era ca și cum în momentul ăla ne răpise până și lacrimile. 
Trezite de ţipetele noastre, și celelalte fete ieșiseră din camere 
și de pe unde se mai aflau în Grădină, și toate, douăzeci și două 
la număr, stătusem cu ochii uscați și îl privisem pe Grădinar 
cum plânge moartea uneia pe care n-o ucisese el. 


* 


Fata ia teancul de poze făcute de-a lungul coridoarelor și îl 
răsfoiește, până o găsește pe aia pe care o caută. 

— I-a aranjat părul în așa fel încât rana îngrozitoare să nu se 
vadă, îi spune ea lui Victor și pune poza pe masă, ca s-o vadă și 
el. Grădinarul și-a petrecut restul zilei și noaptea următoare 
departe de noi, undeva unde nu-l puteam vedea, apoi pereţii au 
coborât, iar în dimineaţa care a venit ea era deja expusa în 
vitrină, iar el adormise chiar pe culoar, în faţa ei, cu ochii roșii 
și umflaţi. A rămas acolo toată ziua, în fața Evitei. După asta, se 
obișnuise să atingă sticla când trecea pe acolo, ca și cum ar fi 


mângâiat-o. Bănuiesc că nici nu-și dădea seama că o face. Când 
sticla era acoperită, atingea cu aceleași gesturi peretele. 

— Dar nu a fost singura moarte accidentală, nu? 

Fata clatină din cap. 

— Nu, nici pe departe. Dar Evita fusese... ei bine, fusese 
inocentă și dulce. Complet incapabilă să priceapă lucrurile rele. 
Când i se întâmplau, cumva o atingeau doar la suprafaţă și pe 
urmă le uita. Într-un fel, cred că a fost cea mai fericită dintre 
noi, în principal pentru că nu avea habar cum să fie altfel. 

Eddison ţâșnește înăuntru, târând un cadru de metal și o 
saltea, iar pe braţ având o pătură și o pernă subţire. Le lasă 
într-un colţ al încăperii și, gâfâind, se întoarce spre partenerul 
său: 

— Tocmai am primit un apel de la Ramirez. Fiul e mort. 

— Care din ei? 

Cuvintele ies atât de ușoare, de diafane, pline de o emoție 
imposibil de definit, încât pe moment Victor nici nu e sigur că 
le-a auzit. O privește pe fată, dar ea are privirea fixată pe 
Eddison, în timp ce cu un deget se scarpină sub bandaj, până 
ce bobiţe roșii se imprimă pe materialul alb. 

Eddison e luat și el prin surprindere. Il privește pe Victor, 
care ridică din umeri. 

— Avery, răspunde Eddison, fără altă reacţie. 

Fata pare că se retrage în interior, cu faţa acoperită în mâini. 
Victor se întreabă dacă nu cumva plânge. Când își ridică 
privirea un minut mai târziu, are totuși ochii uscați. Pare 
hăituită, într-un fel nou, inexplicabil, dar nu a plâns. 

Eddison îl privește cu atenţie, dar Victor n-are nicio idee ce îi 
trece fetei prin minte acum. N-ar trebui să fie fericită că a 
murit bărbatul care o chinuise? Sau, cel puţin, să se simtă 
ușurată? Și poate că ușurarea chiar e prezentă acolo, acoperită 
de alte emoţii, dar fata pare mai degrabă... resemnată. 

— Inara? 

Ochii ei căprui deschis s-au fixat acum asupra patului 
improvizat în colț. Își scarpină pielea rănită de sub bandaj mai 
departe. 

— Asta Înseamnă că pot să mă culc?, întreabă sec. 

Victor se ridică și îi face semn lui Eddison să-l lase singur. 
Polițistul ascultă, fără să pună întrebări, și ia cu el pozele și 
punga cu actele de identitate. In mai puţin de un minut, Victor 


e din nou singur cu acest copil distrus pe care poate că nu-l va 
înţelege niciodată. Fără să scoată un cuvânt, desface picioarele 
pliante ale patului și îl așază în colţul opus ușii, pentru ca masa 
sa rămână între refugiul fetei și oricine ar putea intra în 
încăpere. Apoi, pune pătura pe el, ca un fel de cearșaf. Se pare 
că Eddison a adus două, așa că pe cealaltă o ghemotocește la 
picioare. 

Când termină, se așază pe vine lângă scaunul fetei și îi pune 
cu blândeţe o mână pe spate. 

— Inara, știu că ești obosită, așa că o să te lăsăm sa dormi. 
Ne vom întoarce de dimineaţă cu micul dejun și mai multe 
întrebări, și, sperăm noi, cu informaţii proaspete în ce le 
privește pe restul fetelor. Dar, înainte să plec... 

— Nu mai poate aștepta? 

— Fiul cel mic știa și el despre Grădină? 

Își mușcă buza cu putere, până ce sângele începe să i se 
scurgă pe bărbie. 

Suspinând, Victor îi întinde un șerveţel, scos din buzunar, 
apoi se îndreaptă spre ușa. 

— Des. 

Intoarce capul să o privească, cu o mână pe clanţă, dar ochii 
fetei sunt acum închiși și are o expresie de durere întipărită pe 
față, una pe care nici nu o poate descrie. 

— N-am înţeles... 

— Numele lui e Des. Desmond. Şi da, știa despre Grădină. 
Despre noi. 

Vocea i se frânge și chiar dacă știe că un bun poliţist ar 
profita de avantajul ăsta, de vulnerabilitatea ei, își imaginează 
cum ar fi ca fetele lui să stea acolo pe scaun și să simtă genul 
ăla de durere, așa că n-o poate face. 

— Cineva te va supraveghea din camera de alături, spune cu 
blândeţe. Dacă ai nevoie de ceva, fă-le un semn. Somn ușor. 

Sunetul parcă spart ar putea fi un râset, dar nu e unul pe 
care și-ar dori să-l mai audă. 

Inchide ușa cu un scârțâit ușor în urma lui. 


II 

Fata - i se pare ciudat să-i spună Inara, când știe că nu este 
numele ei adevărat - încă mai doarme, cu faţa îngropată în 
gulerul jachetei lui, atunci când Victor ajunge la secţie și 
schimbă câteva cuvinte cu tura de noapte de la calculatoare, 
care moţăie de somn. Unul dintre băieţi îi arată o serie de 
mesaje primite - noutăţi de la spital, de la agenţii rămași în 
perimetrul proprietăţii, la locul faptei, profiluri pentru fiecare 
din cei implicaţi, ce s-a putut găsi. Se uită prin ele în timp ce-și 
bea cafeaua de la bufet, ceva mai bună decât cea veche, 
rămasă în birou. Încearcă să facă legătura între fotografiile 
fetelor și ceea ce a auzit despre Grădină cu o zi în urmă. 

E numai șase dimineaţa când intră și Yvonne, cu ochii umflaţi 
de nesomn. 

— Bună dimineaţa, agent Hanoverian. 

— Tura ta nu începe până la opt. De ce nu dormi? 

Analista doar clatină din cap. 

— N-am putut să dorm. Am stat trează toată noaptea, în 
camera fiicei mele. M-am dat în balansoar și m-am uitat la ea. 
Dacă cineva, vreodată... 

Dă din nou din cap, mai brutal de data asta, ca și cum ar vrea 
să scuture din el toate gândurile negre. 

— Am plecat imediat ce soacra mea s-a trezit și a putut să 
stea cu bebelușul. 

Se gândește să-i spună să se retragă într-un birou și să tragă 
un pui de somn, dar apoi își dă seama că probabil niciunul din 
echipa lui nu a dormit bine în noaptea care a trecut. El cu 
siguranţă n-a făcut-o, otrăvit de amintirea pozelor cu holurile 
Grădinii și cu imagini vechi ale fiicelor lui alergând prin curte 
costumate în fluturi. E mai ușor pentru orori să te ajungă din 
urmă atunci când ai un moment de odihnă. 

Victor ridică punga de hârtie pe care a adus-o cu el. 

— Am rulouri proaspete cu scorţișoară, pentru tine, dacă-mi 
faci o favoare, spune el și o privește cum parcă redevine brusc 
mai plină de energie. Holly mi-a dat haine pentru Inara - crezi 
că ai putea să mergi tu cu ea până la vestiar, să-și facă un duș? 

— Fiica ta e un înger. 

Femeia se uită prin geam la Inara, care pare să doarmă 
liniștită. 

— Îmi pare rău că va trebui s-o trezesc, totuși. 


— Mai bine să fii tu decât Eddison. 

Yvonne pleacă din încăpere fără să mai spună nimic, și doar 
un minut mai târziu ușa de la camera pentru interogatorii se 
deschide cu un scârţâit de abia auzit. 

E destul ca s-o trezească. Fata se ridică, cu pătura de pe ea 
răvășită, cu părul încâlcit și cu o privire speriată, apoi o vede 
pe Yvonne, care stă în pragul ușii cu mâinile desfăcute, ca și 
cum ar vrea să o asigure că nu are de ce să se teamă. Se uită 
una la cealaltă, până când poliţista zâmbește și-i spune: 

— Ai reflexe bune. 

— Uneori, stătea și el în prag; arăta dezamăgit dacă nu-i 
simțeam prezenţa. 

Cască și se întinde, iar articulațiile îi trosnesc. 

— M-am gândit că îţi va prinde bine un duș, îi spune Yvonne. 
Avem niște haine care probabil îţi vor veni, și niște săpunuri. 

— Te-aș săruta acum, dacă aș fi genul ăla de fată, spune 
Inara. 

În drum spre ușă, bate în peretele transparent. 

— Mulţumesc, agent FBI Victor Hanoverian. 

El râde, dar nu încearcă să îi dea un răspuns. 

În timp ce ea pleacă la baie, polițistul intră în camera de 
interogatoriu și începe să scotocească printre noutăţile primite. 
O altă fata a murit în timpul nopţii, dar celelalte sunt 
deocamdată în afara pericolului. Punând-o și pe Inara la 
socoteală, sunt în total treisprezece.  Treisprezece 
supraviețuitoare. Poate paisprezece victime, depinde ce le va 
spune despre băiat. Dacă e fiul Grădinarului, oare are și el 
partea lui de vină la ce au făcut tatăl și fratele lui? 

Fata e încă la duș atunci când Eddison apare, proaspăt 
bărbierit și, de data asta, purtând costum. Dă drumul pe masă 
unei pungi pline cu gogoși umplute cu ciocolată. 

— Unde-i fata? 

— Yvonne a dus-o să facă un duș. 

— Crezi că o să ne spună ceva important astăzi? 

— În felul ei. 

Un pufnet de neîncredere scos pe nas îl avertizează pe Victor 
ce crede partenerul său despre asta. 

li întinde foile cu noile informaţii pe care el le-a parcurs deja, 
și pentru câteva momente singurele zgomote care se aud sunt 
răsfoitul paginilor și sorbitul cafelei. 


— Ramirez spune că senatoarea Kingsley s-a instalat cu totul 
în holul spitalului, zice Eddison un pic mai târziu. 

— Am auzit. 

— Ramirez zice că fata senatoarei n-a vrut s-o vadă pe maică- 
sa. A spus că nu e încă pregătită. 

— Şi asta am aflat. 

Victor lasă foile pe masă și se freacă la ochi. 

— Poţi s-o învinuiești? A crescut în lumina reflectoarelor, și 
tot ce a făcut a avut o consecinţă asupra carierei maică-sii. Ştie 
ce furtună mediatică o așteaptă. Să o vadă pe maică-sa e pasul 
care va declanșa totul. Logic că nu e pregătită. 

— Te întrebi vreodată dacă noi chiar suntem băieţii buni? 

— Nu lăsa chestia asta să te afecteze prea tare. 

Rânjește când îl vede pe Eddison derutat complet. 

— Avem o slujba perfectă? Nu. Facem o treabă perfectă? Nu. 
Nu e posibil. Dar ne facem treaba, și la final se poate vedea că 
am făcut mai mult bine decât rău. Inara e bună la a suci 
lucrurile —n-o lăsa să-ţi intre pe sub piele și să te umple de 
îndoieli. 

Eddison continuă să citească de pe foi înainte să mai spună 
ceva. 

— Patrice Kingsley - Ravenna - i-a spus lui Ramirez că vrea 
să vorbească cu Maya înainte să ia orice hotărâre legată de 
maică-sa. 

— Vrea un sfat? Sau se așteaptă ca altcineva să hotărască în 
locul ei? 

— Nu a spus. Vic... 

Victor îl așteaptă să continue. 

— Cum putem ști că nu e și ea ca Lorraine? A avut grijă de 
fetele astea. De unde știm că n-a fost pusă de Grădinar? 

— Nu știm, recunoaște Victor. Nu încă. Într-un fel sau altul, 
vom afla. 

— Înainte să murim de bătrâneţe? 

Polițistul mai în vârstă își dă ochii peste cap și se întoarce la 
hârtiile lui. 

Fata care reintră în cameră alături de Yvonne este o cu totul 
altă persoană. Şi-a pieptănat părul, care îi cade drept și lucios 
până aproape de coapse. Blugii nu îi vin la fix, îi sunt puţin cam 
strâmţi, iar ultimul nasture l-a lăsat descheiat. Noroc cu bluza, 
care aproape îi acoperă abdomenul, și cu puloverul verde, care 


îi îmbrățișează blând șoldurile. În picioare poartă șlapi, care 
lipăie pe podea când pășește. Și-a scos bandajele, iar Victor 
clipește repede de parcă ar vrea să alunge imaginea pielii arse 
de la încheieturi, de culoare roșu vineţiu, pe care se văd și 
urmele tăieturilor de sticlă, făcute când au evadat. 

Fata îi urmărește privirea, apoi întinde mâinile spre el, 
pentru a i le arăta mai bine. Se așază pe scaunul cel mai 
îndepărtat de la masă. 

— Sunt chiar mai dureroase de cum par, dar medicii spun că 
atâta timp cât nu fac o tâmpenie, nu ar trebui să nu se refacă 
aproape complet și să funcţioneze normal. 

— Cum ești, în rest? 

— Am câteva vânătăi extrem de atrăgătoare, iar unde m-au 
cusut am cicatrici dureroase, dar totuși nu s-au umflat. Probabil 
că un doctor o să mi le mai examineze cândva. Oricum, știi, 
măcar sunt vie, ceea ce nu pot spune despre o grămada de 
oameni pe care îi cunosc. 

Fata se așteaptă ca el să înceapă să vorbească despre băiat. 
Poate vedea asta pe faţa ei, în tensiunea din umeri, în apăsarea 
degetelor nervoase pe piele. E pregătită pentru asta. Așa că, în 
loc s-o facă, împinge spre ea o cană cu ciocolată fierbinte - 
ținând cont că fata nu se arătase cu o zi în urmă încântată de 
cafea -, apoi desface ambalajul de pe rulourile cu scorțișoară. [i 
întinde unul lui Yvonne, care murmură un mulțumesc, apoi se 
retrage în camera de observaţie. 

Inara își încreţește sprâncenele, apoi își înclină capul de mai 
multe ori, repede, ca o pasăre, în timp ce studiază pachetul. 

— Ce patiserie ambalează produsele în folie de aluminiu? 

— Patiseria cunoscută ca mama mea. 

— Mama ta a pregătit micul dejun? 

Gura ei se strâmbă într-o trăsătură care e fie zâmbet, fie 
stare de șoc. 

— Ţi-a dat și prânzul, tot într-o pungă maro? 

— Mi-a scris și un bilet, urându-mi să iau decizii inspirate azi, 
minte el, păstrându-și chipul lipsit de expresie, în timp ce fata 
se abţine să zâmbească. N-ai avut niciodată așa ceva, nu?, o 
întreabă el cu blândeţe. 

— Ba da, o dată, îl corectează, iar din vocea ei a dispărut 
complet amuzamentul. Cuplul de pe strada de vizavi m-a dus în 
stația de autobuz, mai ţii minte? Ea mi-a pregătit prânzul, și în 


pachet era biletul ăsta pe care scrisese cât de fericiţi sunt că 
m-au cunoscut, cât de dor le va fi de mine. Era acolo și numărul 
lor de telefon și m-au rugat să îi sun când ajung la Buni, să mă 
știe în siguranţă. Să-i sun când aveam chef, doar să vorbim. 
Semnaseră biletul cu îmbrăţișări, amândoi, și până și bebelușul 
mâzgălise ceva cu creionul la final. 

— Nu i-ai sunat, nu? 

— O dată, spune din nou, atât de încet încât e aproape o 
șoaptă. 

Cu vârful degetelor, urmărește cicatricea fiecărei tăieturi de 
pe mana. 

— Când am ajuns în staţia cea mai apropiată de casa lui 
Buni, i-am sunat să le spun că am ajuns cu bine. M-au rugat să 
le-o dau pe Buni la telefon, dar le-am spus că e ocupată. M-au 
mai rugat să îi sun oricând voi simţi nevoia. Am stat pe trotuar 
și am așteptat un taxi, și m-am holbat în neștire la bucata aia 
de hârtie. Pe urmă am aruncat-o. 

— De ce? 

— Pentru că să o păstrez era ca și cum m-aș fi rănit iar și iar. 

Își îndreaptă spatele, își încrucișează picioarele și își sprijină 
coatele pe masă. 

— Pari să ai imaginea asta a mea de copil pierdut, ca și cum 
aș fi fost aruncată pe marginea drumului cum arunci un bagaj 
în plus, dar copiii ca mine...? Nu suntem pierduţi niciodată. 
Poate că suntem singurii care nu se pierd cu adevărat 
niciodată. Întotdeauna știm unde suntem și unde putem merge. 
Şi, mai ales, unde nu putem merge. 

Victor clatină din cap, nedorind să o contrazică, dar 
neputând nici să fie complet de acord. 

— De ce fetele din New York nu au raportat dispariţia ta? 

Își dă ochii peste cap: 

— Nu aveam cu ele genul ăla de prietenie. 

— Dar erati prietene, totuși. _ 

— Da. Prietene care fugeau de diferite lucruri. Înainte să mă 
mut eu, patul era gol fiindcă fata care fusese acolo s-a trezit 
brusc, și-a împachetat ce avea și dusă a fost. Pe urmele ei era 
un unchi supărat, care voia să știe ce făcuse cu copilul cu care 
rămăsese însărcinată după ce el o violase, cu trei ani în urmă. 
Nu contează cât de bine te ascunzi, mereu va fi cineva care să 
te găsească. 


— Doar dacă te caută. 

— Sau dacă ai pur și simplu ghinion. 

— Ce vrei să spui?, întreabă Eddison. 

— De ce, crezi că mi-am dorit ca Grădinarul să mă răpească? 
Era un oraș întreg în care să te pierzi, dar el m-a găsit pe mine. 

— Asta nu explică... 

— Ba da, spune ea, cu simplitate. Explică multe, dacă ești un 
anumit gen de persoană. 

Victor bea din cafea, încercând să decidă dacă ar trebui să 
împingă discuţia în direcţia dorită sau să o lasă să curgă și să 
vadă pe urmă ce va putea folosi din asta. 

— Ce gen de persoană, Inara?, o întreabă, în cele din urmă. 

— Dacă te aștepți să fi neglijat sau uitat, mereu vei fi puţin 
surprins când cineva își amintește de tine. Niciodată nu le vei 
înţelege pe acele creaturi ciudate care se așteaptă ca oamenii 
să-și amintească și să se întoarcă. 

Tace și își mănâncă în liniște ruloul cu scorţișoară, dar Victor 
își dă seama că fata încă se mai gândește la ce a spus. Poate că 
ideea încă nu îi este prea clară în minte - fiica lui cea mai mică 
mai face asta, pur și simplu se oprește din vorbit, și așteaptă ca 
ideea să prindă mai bine contur. Nu e sigur dacă acesta este 
motivul Inarei, dar e un mod de comportament familiar pentru 
el, oricum, așa că îl lovește ușor pe Eddison pe sub masă, 
atenţionându-l să rămână tăcut. 

Eddison se uită urât și se trage cu scaunul mai departe de 
masă, dar nu spune nimic. 

— Fetele Sophiei o așteaptă să se întoarcă, continuă ea, fără 
grabă. Au stat cu familia lor adoptivă timp de... ei bine, erau 
acolo de patru ani când am fost eu răpită. Oricine ar înţelege 
dacă și-ar fi pierdut speranţa. Dar n-au făcut-o, totuși. Nu 
contează ce s-a întâmplat, nu contează cât de rău au mers 
lucrurile, fetele știau că mama lor se luptă pentru ele. Ştiu că 
întotdeauna, absolut întotdeauna se va întoarce la ele. Nu 
pricep asta. Nu cred că voi înțelege cândva. Dar, pe de altă 
parte, eu niciodată nu am avut o Sophia. 

— Dar o ai chiar pe Sophia. 

— Am avut-o, îl corectează ea. Şi nu e același lucru. Nu sunt 
fiica ei. 

— Dar e ca și cum ai face parte din familia ei, nu? 

— Nu, doar prietene. Nu e același lucru. 


Victor nu e sigur dacă chiar crede asta. Nu e sigur nici dacă 
ea o crede. Poate că îi e mai ușor să se prefacă. 

— Fiicele tale cred mereu că te vei întoarce acasă, nu-i așa, 
agent Hanoverian? 

Inara își trece mana peste materialul pufos al puloverului pe 
care-l poartă. 

— Se tem că într-o bună zi ai putea muri la datorie, dar nu 
cred că te-ar putea reţine ceva departe de ele cât timp ești în 
viaţă. 

— Ia nu-ţi mai da cu părerea despre fiicele lui, mârâie 
Eddison, iar Victor zâmbește. 

— Îi poţi vedea fiicele în privire de fiecare dată când se uită 
la mine sau la una din acele fotografii, spune ea. Ele sunt 
motivul pentru care face ceea ce face. 

— Da, ele sunt motivul, recunoaște Victor, terminându-și 
cafeaua. Şi una dintre ele a mai trimis ceva pentru tine. 

Bagă mâna în buzunar și scoate un ruj de buze. 

— E de la cea mare, care ţi-a trimis și hainele. 

Reușește să-i smulgă un zâmbet, unul adevărat, de data asta, 
care îi face întreaga faţă să strălucească. Ochii ei de culoarea 
ambrei fac mici riduri la colţuri. 

— Ruj de buze. 

— A zis că e o chestie între fete. 

— Așa sper. Nu ar fi o latură a ta prea flatantă, dacă n-ar fi 
așa, spune fata, zâmbind în continuare. 

Îl deșurubează și aplică o cantitate mică pe buze, întâi pe cea 
de jos, apoi pe cea de sus. Pare să aibă multă dexteritate, chiar 
și fără să se privească deloc în oglindă. 

— Obișnuiam să ne machiem în tren, în drum spre muncă. 
Cele mai multe din nou reușeam să ne facem întreaga faţă fără 
să ne uităm în oglindă. 

— Trebuie să recunosc, e ceva ce n-am încercat niciodată, 
spune Victor. 

Eddison aliniază teancul de hârtii la colţul mesei. Victor îl 
privește, obișnuit cu fixurile partenerului său, dar în continuare 
amuzat de ele. Eddison se încruntă când își dă seama că este 
privit. 

— Inara, spune Victor într-un final, iar fata deschide ochii, 
dar nu pare foarte nerăbdătoare pentru ce urmează. Trebuie să 
începem. 


— Des, suspină ea. 
El încuviinţează. 
— Povestește-mi despre Desmond. 


* 


Eram singura căreia îi plăcea să caute locuri la înălțime în 
Grădină, așa că eu am fost cea care a descoperit cealaltă 
grădină. Sus, pe stâncă, era un mic pâlc de copaci - prin pâlc, 
vreau să spun exact cinci - care creșteau chiar până la tavanul 
din sticlă. Cel puţin de două ori pe săptămână, mă urcam într- 
unul din copacii ăștia, ajungeam pe cea mai de sus ramură care 
îmi putea susține greutatea și apoi îmi lipeam obrazul de 
tavanul de sticlă. Dacă îmi închideam ochii, mă puteam preface 
că sunt pe scara noastră de incendiu, la geamul 
apartamentului, ascultând-o pe Sophia cum ne povestește 
despre fiicele ei, sau auzind un băiat de prin vecini cum cântă 
la vioară, iar Kathryn stătea lângă mine. În faţă și în stânga 
mea puteam vedea întreaga Grădină, în afara coridoarelor care 
se înfășurau parcă în jurul nostru, și în afara a ceea ce era 
ascuns de vârful stâncii. După-amiaza, puteam vedea fetele 
cum jucau leapșa sau v-aţi ascunselea de-a lungul pârâului, una 
sau două făceau baie în ele, altele stăteau pe pietre și citeau, 
dezlegau cuvinte încrucișate sau cine mai știe ce. 

Insă puteam vedea și în afara Grădinii, doar puţin. Din ce îmi 
dădeam seama, sera pe care noi o numeam Grădina era o parte 
din două identice, una în interiorul celeilalte, ca păpușile 
rusești. A noastră era în centru, imposibil de înaltă, pătrată, cu 
holurile labirintice. Tavanul în camerele noastre nu era 
exagerat de înalt, dar pereţii se ridicau până sus, în vârful 
stâncii. Vârful era parcă tăiat brutal, plat și negru, perfect 
pentru a sta acolo, așa cum o făceam eu. Dincolo de tavanul 
serei era un alt tavan, care acoperea o altă grădină. Dincolo, 
păreau să fie doar plante, dar era dificil de văzut, chiar și din 
vârful copacilor. Câte o sclipire ici și colo, când unghiul era cel 
potrivit. In cealaltă seră era lumea adevărată, acolo lucrau 
grădinari de care nu se ascundea nimeni, cu uși care duceau 
afară, unde anotimpurile erau mereu în schimbare și viața nu 
avea lipită pe ea o etichetă cu termen de expirare la douăzeci și 
unu de ani. 


Lumea adevărată nu-l conţinea pe Grădinar, ci pe acel bărbat 
cu care interacționau non-Fluturii, un om care avea ca 
preocupări arta și filantropia. Şi investiţii în afaceri, multe 
investiții, după cum ne sugerase câteodată. Bărbatul ăla avea 
un cămin al său, undeva pe proprietatea unde era și Grădina, o 
casă care nu era vizibilă din interiorul închisorii noastre. 
Bărbatul acela avea o soţie și o familie. 

Mă rog, îl avea pe Avery, și în mod cert nenorocitul ăla 
trebuie să fi avut pe undeva o mamă. 

Exista o soţie. 

Ea și cu Grădinarul se plimbau prin cealaltă seră, împreună, 
aproape în fiecare după-amiază, de la două la trei. Femeia își 
ținea braţul sprijinit de al lui. Era foarte slabă, aproape că 
părea bolnavă; avea părut brunet și un stil impecabil la 
îmbrăcăminte. De unde eram eu, doar atât reușeam să văd. Se 
plimbau încet de-a lungul peretelui serei, oprindu-se din loc în 
loc să admire o floare sau o plantă de aproape, apoi, tot încet, 
ieșeau din raza mea vizuală. Se întorceau acolo unde îi puteam 
vedea încă o dată sau de două ori până să-și termine plimbarea. 

Femeia era cea care impunea ritmul. De fiecare dată când ea 
se oprea, se oprea și el, politicos și grijuliu. li oferea și ei 
aceeași tandreţe pe care o arăta Fluturilor, una care părea atât 
de sinceră, încât îmi făcea pielea să mă furnice de oroare. 

Cu aceeași tandreţe atingea și geamurile vitrinei în care 
ținea fetele moarte, aceeași tandreţe cu care o plânsese pe 
Evita. Aceeași sensibilitate care îi făcuse mâinile să-i tremure 
când îmi văzuse rănile provocate de Avery. 

Era un fel de iubire, iar el o știa. 

De două sau de trei ori pe săptămână, Avery își însoțea 
părinţii. Mergea în urma lor, și nu își termina plimbarea alături 
de ei, se plictisea între timp. Făcea doar o tură, apoi intra în 
Grădină, unde căuta imediat o ființă dulce și inocentă, care să-i 
ofere acea teamă în privire după care tânjea el. 

De două ori pe săptămână, în dimineţile în care la noi 
coborau pereţii opaci, apărea și fiul cel mic, cu părul închis la 
culoare, ca al mamei lui, și cu aceeași constituţie zveltă. Era 
evident că maică-sa îl iubea la nebunie - când se plimbau toți 
trei, femeia parcă zbura de la soț la copil. 

Luni întregi, i-am urmărit fără să fiu observată. Până într-o 
zi, când Grădinarul a privit în sus. 


Chiar la mine. 

Mi-am ţinut mai departe obrazul lipit de geam, ghemuită 
printre frunzele copacului, și nu m-am mișcat. 

Abia peste trei zile am vorbit despre asta, și atunci a fost 
deasupra patului cuiva străin, care nici nu era Fluture. 


Æ 


Victor trage cu putere aer în piept, încercând să-și 
îndepărteze din minte acea imagine bizară de aparentă 
normalitate. Cei mai mulți psihopați pe care i-a arestat de-a 
lungul timpului păreau normali la suprafață. 

— Răpise o altă fată? 

— Răpea câteva pe an, dar niciodată mai înainte ca fata cea 
mai nouă să fie complet tatuată și adaptată cât de cât la viaţa în 
Grădina. 

— De ce? 

— De ce lua câteva pe an? Sau de ce lăsa un interval de timp 
între răpiri? 

— Da, spune Victor, iar fata rânjește dispreţuitor. 

— Răspunsul la prima întrebare e că își economisea 
resursele. Nu aducea mai multe fete decât puteau rezista 
consumând resursele din Grădină. leșea la vânătoare de noutăţi 
mai mult atunci când un Fluture murea. De obicei, nu 
întotdeauna. Răspunsul la a doua... 

Fata ridică din umeri și își apasă palmele pe suprafaţa mesei, 
studiindu-și rănile de pe mâini. 

— Venirea unei noi fete era o perioadă agitată în Grădină. 
Toată lumea era cu nervii întinși la maximum, toate ne 
aminteam cum am fost chiar noi răpite și cum ne-am simţit 
când ne-am trezit pentru prima dată în locul ăsta, iar apoi 
lacrimile inevitabile înrăutăţeau totul. Odată ce fata cea nouă 
se obișnuia, lucrurile se mai linișteau o vreme, până la viitoarea 
moarte, viitoarele aripi expuse în vitrină, viitoarea nouă fată. 
Grădinarul era mai mereu foarte sensibil când venea vorba să 
păstrăm o dispoziție optimistă în Grădină. 

— De aceea îi permitea lui Lyonette să fie un soi de ghid? 

— Pentru că ajuta, da. 

— Și cum ai ajuns tu să preiei rolul ăsta? 


— Pentru că cineva trebuia s-o facă. Bliss era prea furioasă, 
celelalte prea superficiale și impulsive. 


* 


Nu chiar cu fata care fusese răpită după mine, ci cu 
următoarea am început să ajut. Avery adusese o viroză 
puternică în Grădină, și toate fetele erau praf cam tot timpul. 

Lyonette era la pământ. Palidă, transpirată, cu părul lipit de 
față și de gât, vomita tot timpul, astfel încât vasul de toaletă 
ajunsese cel mai bun prieten al ei. Bliss și cu mine îi tot 
spuneam să stea în pat, să-l lase pe Grădinar să se descurce cu 
mizeria creată de el, măcar o dată. Dar, imediat cum pereţii 
opaci se ridicau ca să ne lase afară din camere, ea se îmbrăca 
și începea să se împleticească pe coridoare. 

Injurând, mi-am aruncat și eu o rochie pe mine și am fugit pe 
urmele ei, până când am ajuns-o din urmă și i-am trecut un braţ 
pe după gâtul meu, ca să-i sprijin greutatea. Era atât de 
ameţită, că nu putea merge fără să se ţină de pereţi. Nici 
măcar nu mai tresărea când trecea pe lângă vitrine, așa cum 
făcea mereu când se simţea în regulă. Chiar și după cinci ani 
de când era aici. 

— De ce trebuie să fii tu? 

— Pentru că trebuie să fie cineva, șoptise ea și se oprise ca 
să își reprime nevoia de a vomita. 

Din nou. Deși îngenunchease deja în fața toaletei cea mai 
mare parte a timpului, preţ de vreo optsprezece ore. 

N-am fost de acord, nu atunci. 

Poate n-am fost de acord niciodată. 

Grădinarul se pricepea foarte bine să ghicească vârstele, mai 
bine decât tot soiul de cititori în stele și în cafea pe care îi 
știam eu. Câteva fete ajunseseră aici la șaptesprezece ani, dar 
majoritatea aveau șaisprezece. Nu voia să răpească mai mici - 
dacă bănuia că au cincisprezece sau mai puţin, le lăsa în pace 
și alegea pe altcineva -, dar avea grijă nici să nu fie mai mari 
de atât. Bănuiesc că își dorea ca ele să aibă parte de cei cinci 
ani plini în Grădină. 

Chestiile pe care bărbatul ăla le găsea potrivite pentru a fi 
discutate cu prizonierele lui!... Sau poate doar cu mine. 


Fata cea nouă era într-o cameră complet goală, identică cu 
aceea în care mă trezisem eu. A mea începuse ușor să 
acumuleze tușe personale, dar a fetei avea doar o cuvertură 
urâtă, gri, cât se poate de simplă, și nimic altceva. Avea pielea 
închisă la culoare și, dacă ţineai cont și de trăsăturile ei, părea 
a fi de rase amestecate. Mexicană și africană, aveam să aflu 
mai târziu. Nu era cu mult mai înaltă decât Bliss, și în afara 
unei perechi de sâni absolut fantastici, de parcă erau ai unei 
zeițe, corpul ei era extrem de suplu. Avea urechile găurite în 
multe locuri, o gaură în nară și una în buric. 

— De ce i-a scos cerceii? 

— Poate i s-au părut a fi niște tinichele, a mormăit Lyonette, 
lăsându-se la pământ lângă veceul de pe care ridicase capacul. 

— Eu am venit cu doi cercei în fiecare ureche și încă îi mai 
am. 

— Poate crede că ai tăi sunt suficient de stilaţi. 

— Mai am și lănţișorul ăsta prins de partea de sus a urechii. 

— Maya, nu fi a dracu’. Treaba e destul de mizerabilă și așa, 
ok? 

În mod surprinzător, cuvintele ei au fost de ajuns ca să mă 
facă să mă opresc. Nu doar fiindcă ei îi era rău ca naiba în 
momentul ăla. Era cumva și toată situația aceea în care ne 
aflam. Incercam să ne dăm seama de ce Grădinarul făcea ceea 
ce făcea, și încercarea era atât de inutilă. Mai era și lipsită de 
necesitate. Nu aveam nevoie să știm de ce. Trebuia doar să 
știm ce se așteaptă de la noi. 

— Nu că ai fi în stare să mergi undeva, dar așteaptă aici, i-am 
spus. 

Ea a dat din mână și a închis ochii. 

Erau două frigidere în bucătăria lipită de încăperea în care 
luam masa. Într-unul erau păstrate alimentele pentru mesele 
noastre, și acela era mereu încuiat. Lorraine avea singura 
cheie. Cel de-al doilea conţinea băuturi și ronţăieli din care 
aveam voie să ne servim între mese. Am luat de acolo câteva 
sticle de apă pentru Lyonette și un suc pentru mine, apoi am 
șterpelit o carte din bibliotecă ca să-i citesc și ei, în timp ce 
așteptam ca fata cea nouă să se trezească. 


x 


— Aveaţi bibliotecă?, întreabă Eddison neîncrezător. 

— Ei bine, da. Voia să fim fericite acolo. Asta însemna să ne 
țină ocupate. 

— Ce fel de cărţi îţi dădea? 

— Cam orice îi ceream, pe bune. 

Ridică din nou din umeri și se lasă pe spate, cu braţele 
încrucișate la piept. 

— La început au fost mai degrabă clasici, dar acele dintre noi 
cărora ne plăcea să citim am făcut liste pe care le-am lipit pe 
ușa dormitoarelor, și din când în când el mai adăuga câteva 
volume. Unele dintre noi aveam cărţile personale, cadouri 
făcute de el, care rămâneau în camerele noastre. 

— Tu erai una din cele care citeau. 

Se uită la el urât, parcă dezgustată, apoi zâmbește. 

— A, stai, tu nu erai aici când ajunsesem la partea asta. 

— Ce parte? 

— Partea în care am povestit cât de plictisitor era de obicei 
în Grădină. 

— Dacă așa ceva e plictisitor, clar nu ești în toate minţile, 
mormăie Eddison, iar fata începe să râdă. 

— Mna, sexul nu era plictisitor pentru mine, când era 
alegerea mea. Dar asta se întâmpla înainte de Grădină. 

Victor știe că ar trebui să dirijeze conversaţia înapoi la 
întrebarea iniţială, dar imaginea celor doi în sfârșit de acord 
asupra unui lucru e mult prea amuzantă, așa că nu insistă. 
Ignoră chiar și expresia de pe faţa fetei care îi sugerează că 
minte. 

— Şi bănuiesc că autorul tău preferat era Poe? 

— Ah, nu. Poe avea un singur scop - să-mi distragă atenţia. 
Îmi plăceau poveștile. Nu rahatul ăla siropos de la Disney, sau 
versiunile cenzurate ale lui Perrault. Imi plăceau alea 
adevărate, în care toată lumea păţea chestii înfricoșătoare și 
oribile și înţelegeai că ele de fapt nu au fost scrise pentru copii. 

— Care nu lăsau loc de iluzii?, întreabă Victor, și ea 
încuviințează din cap. 

— Exact. 


Nou-venitei i-a luat mult să-și recapete cunoștința, suficient 
de mult încât Lyonette să se întrebe dacă era cazul să trimită 
după Lorraine. Am convins-o că nu era cazul. Dacă fata avea să 
moară, infirmiera noastră oricum nu prea avea ce să-i facă. In 
plus, curva aia cu faţa ascuţită nu era cel mai minunat lucru pe 
care să-l vezi când te trezești din așa ceva. Lyonette a folosit 
asta împotriva mea și a insistat ca eu să fiu prima chestie pe 
care s-o vadă fata când se va trezi. 

Ţinând cont că Lyonette arăta ca moartea, așa febrilă și 
transpirată cum era, nici n-am contrazis-o... prea mult. 

Era spre sfârșitul după-amiezii când fata a început într-un 
final să se miște, și am închis Oliver Twist ţinându-mi totuși 
degetul înăuntru, ca semn de carte, pentru că nu eram sigură 
că se trezește cu adevărat. Şi chiar așa a fost - am mai citit 
încă două ore până ce ea a reușit să fie cât de cât coerentă. 
Ținând cont de indicaţiile lui Lyonette, am umplut un pahar cu 
apă, să fie pregătit, și am udat niște cârpe, ca să i le pun pe 
frunte, să-i mai ușurez durerea de cap. Când m-am apropiat cu 
materialul umed de faţa ei, mi-a dat peste mână și m-a înjurat 
în spaniolă. 

Era un semn bun. 

În cele din urmă, și-a adunat puterile ca să dea cuvertura la o 
parte și să încerce să se ridice în fund, cu tot corpul zguduit de 
senzaţia puternică de vomă. 

— Ai grijă, i-am zis, încet. Uite niște apă, o să te ajute. 

— Pleacă de lângă mine, psihopată împuţită! 

— Nu eu te-am răpit, așa că termină. Fie accepţi apa și 
aspirina, fie mănânci căcat în continuare și mori, e alegerea ta. 

Lyonette a mormăit. 

— Maya. 

Fata a clipit nervoasă, dar a întins mâna după paharul cu apă 
și pastilă. 

— Bun. Eşti prizoniera unui bărbat căruia îi spunem 
Grădinarul. Ne dă nume noi, așa că nu te obosi să ni-l spui pe al 
tău. Ţine-l minte, dar nu-l spune nimănui. Mie mi se zice Maya, 
iar tipa asta superbă, gripată, e Lyonette. 

— Eu sunt... 

— Nimeni, i-am reamintit, cu severitate. Atâta timp cât nu ti- 
a dat încă un nume. Nu îngreuna lucrurile și mai mult. 

— Maya! 


Am aruncat o privire la Lyonette, care avea expresia aia 
neîncrezătoare și exasperată care voia să spună ce-mama- 
naibii-îmi-faci, expresie pe care de obicei i-o rezerva Evitei. 

— Fă-o tu, atunci. Uite, n-ai fost prima chestie pe care a 
văzut-o când s-a trezit, minunat! Acuma poţi prelua tu treaba, 
dacă nu ești mulțumită de cum mă descurc eu. 

Eu o avusesem pe Sophia ca model matern. Îmi plăcea cum 
se comporta cu copiii. Fata nouă nu era însă așa mică, iar eu nu 
eram Sophia. 

Lyonette și-a închis ochii și a început să recite o mantră 
pentru răbdare. Înainte să poată termina, a fost nevoită să se 
aplece din nou asupra vasului de toaletă, ca să vomite. 

Mâinile fetei începuseră să tremure, așa că le-am luat într-ale 
mele. Era mereu cald în Grădină, cu excepţia locului din 
peșteră, în spatele cascadei, dar știam că tremuratul ei era din 
cauza șocului, nu de la răcoare. 

— Uite care e chestia. Știu că este terifiant, tulburător și al 
dracului de nedrept, dar așa stau lucrurile: suntem musafirii 
aduși cu forța ai unui bărbat care va veni la tine căutând 
companie și, uneori, sex. Uneori, și fiul lui va veni să te viziteze. 
Le aparții lor acum, iar ei vor face cu tine ce poftesc, inclusiv să 
te însemne ca fiind a lor. Suntem mai multe fete aici, și ne 
sprijinim unele pe altele cum putem, dar singurul mod în care 
poţi evada de aici este să mori. Așa că va trebuie să decizi dacă 
acest fel de viaţă e mai bun sau mai rău decât moartea. 

— Sinuciderea e un păcat de moarte, a șoptit ea. 

— Bun, înseamnă că nu vei dori să te omori prea ușor. 

— Dumnezeule, Maya, de ce nu-i dai direct o frânghie? 

Fata a înghiţit cu greu, dar - slavă Domnului - mi-a strâns 
mâinile. 

— De cât timp ești aici?, m-a întrebat. 

— Cam de patru luni. 

A privit și spre Lyonette. 

— De aproape cinci ani, a murmurat ea. Dacă aș fi știut pe 
atunci... dar nu mai contează. N-a contat niciodată. Să știi 
viitorul oricum n-ar schimba nimic. 

— Şi ești încă în viaţă. Mama mea spune mereu că acolo 
unde e viaţă, este și speranţă. O să sper. 

— Doar să ai grijă cu speranţa asta, am avertizat-o eu. 
Puţină... e foarte bine. Prea multă o să te incomodeze. 


— Maya... 

— Deci, Fată Nouă, vrei să faci un tur? 

— Sunt dezbrăcată. 

— Asta nu e cine știe ce chestie pe aici. O să te obișnuiești cu 
ideea. 

— Maya! 

— Ai adus o rochie?, am întrebat-o brutal pe Lyonette, și ea 
s-a înroșit sub paloarea bolnăvicioasă pe care o aveau obrajii ei. 
N-o las să o împrumute pe a ta: mai mult ca sigur ai vomitat din 
plin pe ea, de sus până jos. 

Nu vomitase, iar rochia ei neagră a alunecat imediat pe 
podea. Însă sub nicio formă micuța Fată Nouă nu avea cum să o 
poarte, fără să înoate în ea. I-aș fi împrumutat-o pe ea mea, dar 
nu i-ar fi venit nici aia. 

— Așteaptă aici, am suspinat. O să-ţi aduc ceva de la Bliss. 

Prietena noastră nu era în cameră când am ajuns eu, așa că 
am înșfăcat ceva și m-am întors în camera unde era Fata Nouă. 
Camera acesteia era, așa cum se întâmpla de obicei, evitată 
elegant de ceilalţi Fluturi. A făcut o față ciudată când a văzut 
țesătura neagră - chiar și eu trebuia să recunosc că nu o flata 
culoarea - dar, cu timpul, învăţai în Grădină să te ferești de 
hainele colorate. 

Când primeai orice altceva în afară de negru, era pentru că 
în acea culoare își dorea Grădinarul să mori. 

M-a ascultat când i-am spus să nu privească în vitrinele de pe 
hol. Nici eu nu eram chiar atât de crudă încât să îi fac 
cunoștință cu ele din prima zi. Faţă de camera mea, ea se afla 
în partea opusă a Grădinii, aproape de dormitorul lui Lyonette, 
și destul de aproape de acel spaţiu în care se aflau camerele 
interzise nouă. Tot acolo mai era și ușa care ducea spre Afară, 
ușă pe care trebuia să ne prefacem că nu o vedem. Din acea 
poziție, fata putea cuprinde dintr-o privire întreaga Grădină - 
toate plantele bogate, luxuriante, florile în culori aprinse și 
potecile cu nisip alb presărat pe ele, cascada și pârâul, stânca, 
pâlcurile de copaci, fluturii adevăraţi care zburau pe deasupra 
florilor și tavanul de sticlă care părea imposibil de îndepărtat. 

A izbucnit în lacrimi. 

Lyonette s-a împleticit spre ea, dar s-a tras imediat înapoi, 
zguduită de un frison. Gripa probabil că nu era cel mai potrivit 
moment în care să întâmpini pe cineva în cușca noastră 


înverzită. În ce mă privea, eu măcar nu aveam instincte 
materne. După cum se dovedise, de altfel. M-am uitat la ea cum 
s-a trântit la pământ, strânsă covrig, o mână de om. Și-a dus 
ambele mâini la stomac, de parcă tocmai primise o lovitură. 

În cele din urmă, când suspinele s-au mai rărit, a început să 
respire normal, iar eu m-am lăsat în genunchi lângă ea. l-am 
pus o mână pe spatele încă netatuat. 

— Asta nu e cea mai mare durere, i-am spus cu blândeţe. Dar 
cred că este cel mai mare șoc. De acum înainte, măcar știi că 
nu te poţi aștepta la nimic bun. 

La început n-am fost sigură că m-a auzit, pentru că suspinele 
și scâncetele au mai continuat o vreme. Apoi, s-a întors pe o 
parte și m-a luat în braţe, ascunzându-și faţa în poala mea. 
Șocul și disperarea au făcut-o să mai plângă. Nu am mângâiat- 
o, nu mi-am mișcat mâna - avea să înveţe să urască acel gest, 
din cauza Grădinarului - dar mi-am ţinut degetele sprijinite de 
pielea ei caldă, doar ca să știe că sunt acolo. 


x 


— Mai aveți pozele vitrinelor aici?, întreabă ea brusc, iar 
polițiștii se scutură de parcă ar avea nevoie să iasă din transă. 

Eddison este cel care îi întinde teancul, iar mâinile lui se 
încleștează neliniştite pe coapse atunci când fata răsfoiește 
prin ele. Trage o poză, se uită la ea un moment, apoi o așază cu 
faţa în sus pe masă, pentru ca ei doi să o vadă. 

— Un fluture alb Chiricahua, spune ea. 

Cu degetul, urmărește linia care desparte albul de negru, pe 
aripile fluturelui. 

— A numit-o Johanna. 

Victor clipește. 

— Johanna? 

— Nu știu după ce criterii ne alegea numele. Cred că pur și 
simplu trecea în revistă suficiente, până găsea unul potrivit, 
unul care să-i placă. Adică, e sigur ca naiba că ea nu arăta ca o 
Johanna, dar fie. 

Victor se forțează să se uite la aripile din vitrină. Inara are 
dreptate, fata era micuță, deși din poziţia în care a fost pusă e 
greu să-i ghicești înălțimea. 

— Ce s-a întâmplat cu ea? 


— Era ca argintul viu. În cea mai mare parte a timpului, 
părea că oarecum s-a adaptat, dar apoi dintr-o dată avea niște 
schimbări de spirit care provocau o adevărată furtună în 
Grădină. Apoi Lyonette a murit. Apoi Grădinarul a mai adus o 
fată nouă. 

Victor își drege vocea când fata se oprește din povestit. 

— Ce s-a întâmplat cu ea?, întreabă din nou, iar Inara 
suspină. 

— Pereţii au coborât, pentru ca Grădinarul să ducă fata cea 
nouă să fie tatuată, iar Johanna a reușit cumva să rămână în 
Grădină, afară din camera ei. Când pereţii s-au ridicat, am 
găsit-o în pârâu. 

Cu o mișcare rapidă, apucă fotografia și o izbește cu faţa în 
jos de masă. 

— Se zisese cu păcatul de moarte. 

Trăgând un alt teanc de poze și hârtii în faţa lui, Victor caută 
în tăcere prin ele până când o găsește pe cea dorită. Este un 
băiat, poate un pic mai matur în realitate față de cum arată, cu 
părul ciufulit rebel, șaten închis, aproape brunet. Ochii de un 
verde deschis îi ies în evidenţă pe faţa slabă și palidă. E un 
puști arătos, chiar și în poza asta foarte pixelată, cineva care - 
cel puţin în aparenţă - ar putea fi adus acasă la ei de către 
Holly, pentru ca el să-l cunoască. 

Ar trebui să aducă conversaţia din nou spre băiatul ăsta. 

Doar că nu chiar acum. Puțin mai încolo. 

Nu știe dacă spre binele fetei, sau spre binele lui. 

— Atunci când Grădinarul te-a văzut în copaci... 

— Ce-i cu asta? 

— Ai spus că aţi vorbit deasupra patului unei străine. Era 
vorba de fata de după Johanna? 

Nu e un zâmbet, mai mult o strâmbătură din partea ei. Un 
gest care semnifică luarea la cunoștință a întrebării. 

— Nu. Cea de după aia. 

Încă puţin. 

— Ce nume primise aceea? 

Fata își închide ochii. 

— Nu a mai primit unul. 

— Dece nu a... 

— Proasta sincronizare. Uneori, la asta se reduce totul. 


x 


Avea pielea ca abanosul, un negru ce părea aproape 
albăstrui în contrast cu cearșaful de un gri pal. Capul îi era ras 
complet, iar trăsăturile s-ar fi potrivit la fix pe pereții unei 
piramide egiptene. În zilele de după moartea lui Lyonette, am 
avut nevoie disperată să fac ceva, orice, dar spre deosebire de 
Bliss și Lyonette eu nu aveam nici talent, nici interes în a crea 
obiecte. Citeam, citeam o grămadă, dar nu cream ceva. Bliss se 
îngropa în rășină și gelatină, modela mici figurine, din care pe 
jumătate le distrugea mai târziu într-un acces de furie. Dar eu 
nu aveam acel refugiu, nici de a modela, nici de a distruge 
obiecte. 

Trei zile după asta, Grădinarul a adus o nouă fată, și nu mai 
era acolo Lyonette care s-o introducă în lumea noastră. Niciuna 
dintre celelalte fete nu voia să se apropie de ea, până ce nu era 
complet acomodată și resemnată, și m-am întrebat oare cât 
timp făcuse Lyonette primirea noutăţilor, din moment ce 
niciuna în afara de ea nu se gândea la aspectul ăsta. 

După ce murise Johanna, mi întrebasem câtă vină aveam și 
eu în hotărârea ei. Poate că dacă i-aș fi povestit totul cu mai 
multă blândeţe, poate dacă aș fi fost mai empatică, dacă aș fi 
știut s-o consolez mai bine, poate că ar fi reușit să se agaţe de 
acea speranţă despre care îi vorbise maică-sa. Sau poate că nu. 
Poate că prima imagine a Grădinii, primul moment în care totul 
a devenit real, acela a fost fatal. 

Nu era ca și cum aș fi putut s-o mai întreb. 

Așa că am rămas lipită de fata cea nouă, pe cât de 
răbdătoare cu ea pe cât am putut fi, și mi-am reţinut 
comentariile tăioase care îmi veneau pe limbă. Ţinând cont de 
cât de des izbucnea în lacrimi, am avut nevoie de mai multă 
răbdare de cât aș fi crezut. Bliss m-a salvat de câteva ori. 

Nu venind ea în persoană - ar fi fost o idee foarte proastă ci 
trimițând-o pe Evita să fie dulce și sinceră și, în multe privinţe, 
o persoană mai bună decât aș fi putut eu spera vreodată să 
devin. 

În ziua de după cea de-a treia sesiune a ei de tatuaje, am 
petrecut cu ea întreaga seară, până ce mâncarea cu somnifere 
pe care o avusese la cină a reușit să-și facă efectul. In mod 
normal, cam pe atunci m-aș fi cărat, dar văzusem ceva ce îmi 


doream să cercetez fără s-o sperii, așa că trebuia să fie complet 
adormită. Chiar și după ce respiraţia ei adâncă și regulată, și 
felul în care tensiunea îi dispăruse din corp mi-au dat de înţeles 
că dormea, am mai așteptat să lucreze somniferele o vreme. 

Cam la o oră după ce căzuse în somnul ei adânc, mi-am pus 
deoparte cartea și am întors-o pe fată pe burtă. De obicei 
dormea pe spate, dar acum, cu tatuajul, fusese nevoită să se 
întindă pe o parte ca să evite zonele dureroase. Albumul cu 
fluturi din bibliotecă - având scrisul de mană al lui Lyonette pe 
margini, înșiruind numele fetelor și unde se aflau ele în 
vitrinele de pe coridor - îmi arăta că Grădinarul alesese pentru 
ea un Antbocbaris midea, un fluture alb cu portocaliu pe 
marginea aripilor. Îi plăcea să aleagă alb sau galben pastelat 
pentru fetele cu pielea maronie sau neagră. Bănuiesc că se 
temea că o culoare mai închisă nu s-ar fi văzut la fel de bine. În 
ce-o privea pe fată, îi terminase marginile portocalii și începuse 
să imprime și albul, dar ceva la aripile astea părea foarte 
greșit. 

Acum, că mă puteam apleca să o privesc de aproape fără ca 
s-o alarmez, am putut vedea că avea pielea neobișnuit de 
umflată și iritată, iar sub culorile tatuajului i se formaseră 
pustule pline cu lichid. Chiar și marginile portocalii arătau rău 
din cauza asta. Mi-am scos un cercel - Grădinarul nu mi-i luase, 
așa cum păţiseră alte fete - și l-am folosit ca să înțep ușor una 
dintre bășicuţe. La început a curs din ea un fluid transparent, 
dar când am apăsat ușor cu degetul, a ţâșnit și un lichid gros, 
albicios. 

Mi-am clătit cercelul la chiuvetă, apoi l-am pus la loc în 
ureche, încercând în timpul ăsta să mă gândesc la o soluţie. Nu 
puteam fi sigură dacă era o reacţie la tuş sau la ace, dar cu 
siguranţă era vorba de o alergie. Nu una care să-ți pună 
imediat viaţa în pericol, cum era aia la arahide, dar una care nu 
lăsa pielea tatuată să se vindece, oricum. Infecția te putea 
ucide la fel de sigur ca histamina, în cazul unei alergii severe, 
cel puţin așa ne spusese Lorraine într-una din puţinele zile în 
care avusese chef de vorbă. 

Sigur, poate că era binedispusă în ziua aia pentru că îi 
provoca dureri lui Bliss, extrăgându-i așchii fine din tălpi. Să o 
facă pe una dintre noi să sufere îi crea o dispoziţie de zile mari. 


În lipsa unei idei mai bune, m-am apropiat din nou de fată și 
am încercat să-mi dau seama cât de severă era reacţia pe 
fiecare porțiune a spatelui. Ajunsesem să examinez portocaliul 
și o jumătate din alb, când am simţit o schimbare în cameră. 

Grădinarul era acolo. 

Se sprijinea de tocul ușii, cu degetele mari băgate în 
buzunarele pantalonilor săi kaki. Luminile se stinseseră 
aproape toate în Grădină, fetele se duseseră să se culce, 
așteptând să vadă fiecare dacă asta avea să fie noaptea în care 
să le vină rândul să-l distreze pe cel care le ţinea captive. 
Niciodată nu o solicitase pe Lyonette în perioada când se ocupa 
de o nou-venită. Insă eu nu eram Lyonette. 

— Pari îngrijorată, mi-a spus el, în loc de salut. 

I-am făcut un semn spre spatele tatuat al fetei. 

— N-o să se vindece. 

A intrat în cameră și, când s-a apropiat de ea, și-a descheiat 
nasturii de la mâneci ai cămășii și și le-a suflecat până la coate. 
Purta o cămașă verde închis, care îi făcea ochii să iasă și mai 
mult în evidenţă pe faţa palidă. Cu atingeri ușoare, a apăsat 
pielea fetei și a descoperit ce observasem și eu. Ușor, expresia 
preocupată s-a transformat într-una de puternic regret. 

— Fiecare reacţionează diferit la tatuaje. 

Ar fi trebuit să simt durere, furie sau confuzie. 

Dar parcă eram împietrită. 

— Ce faci cu fetele care nu-și primesc aripile în întregime?, 
am întrebat încet. 

Mi-a aruncat o privire gânditoare și m-am întrebat dacă eram 
oare prima fată care își pusese problema asta. 

— Am grijă să fie îngropate demn undeva aici pe proprietate. 


x 


Eddison mormăie și se întinde să-și ia carnetul. 

— A spus unde mai exact pe proprietate? 

— Nu, dar cred că undeva pe lângă un râu. Uneori, venea în 
Grădină cu noroi pe pantofi și cu o expresie melancolică pe 
faţa, și în zilele alea îi dădea lui Bliss pietre de râu pe care să le 
folosească la figurinele pe care le făcea, ca suport. Nu puteam 
vedea însă râul, nici dacă mă urcam în copaci. 


Eddison face ghemotoc folia de aluminiu și o aruncă înspre 
geamul dincolo de care privesc colegii lui. 

— Luaţi o echipă și mergeţi pe malul râului, căutaţi 
mormintele. 

— Ai putea să le spui și te rog. 

— Le dau o însărcinare, nu le cer o favoare, îi răspunde el, cu 
dinţii încleștaţi. 

Fata ridică din umeri. 

— Guilian ne spunea mereu te rog. Rebekah, la fel, chiar și 
atunci când doar ne repartiza secțiunile. Cred că de asta îmi și 
plăcea să muncesc pentru Guilian. Transformase locul acela 
într-unul plăcut și plin de respect. 

Răspunsul fetei are efectul unei palme date lui Eddison. 
Victor îl observă cum se înroșește și se umple de furie și 
întoarce capul într-o parte, pentru ca partenerul lui să nu-l 
vadă zâmbind. 

— E vorba doar de fetele care au murit înainte ca aripile să 
fie terminate?, întreabă Victor repede. 

— Nu. Dacă muriseră în așa fel încât aripile să fie afectate, 
Grădinarul renunţa să le mai expună. Avery a trimis câteva fete 
sub pământ în loc de vitrină, când le-a biciuit prea tare și le-a 
lăsat urme peste tatuaje. 

Își atinge ușor gâtul și continuă: 

— Giselle. 

— Nu acolo a luat sfârșit discuţia, așa e? 

— Nu. Dar știai deja asta. 

— Da, însă aș vrea să aud și restul, spune el, așa cum le-ar 
încuraja și pe fiicele sale să povestească. 

Fata ridică dintr-o sprânceană. 


x 


Așa cum făcea și Lyonette, am luat și eu un taburet de la 
infirmerie, ca să stau pe el lângă patul fetei. Probabil că ar fi 
fost în regulă să stau și pe pat, dar am vrut să-i las puţin spaţiu. 
Să-i las iluzia că are un teritoriu doar al ei. Dar Grădinarul nu 
prea se sinchisea când venea vorba de intimitate. S-a așezat pe 
pat, s-a rezemat de spătar și a pus capul fetei în poala lui, apoi 
a început să-i mângâie ţeasta rasă. Din ce știam eu, niciodată 


nu le vizita pe fete în camerele lor cât timp tatuajele nu erau 
terminate, până ce nu apucase să le violeze pentru prima dată. 

În definitiv, asta era ceea ce ne făcea ale lui. 

Doar că el nu era acolo ca să o vadă pe fata cea nouă. Era 
acolo ca să discute cu mine. 

Nu părea grăbit să o facă. 

Mi-am ridicat picioarele pe taburet, sub mine, și mi-am 
deschis cartea în poală, citind ca să umplu spaţiul și timpul, 
până ce el s-a întins și mi-a închis-o, cu blândeţe. Atunci i-am 
acordat toată atenţia. 

— De cât timp îmi urmărești familia? 

— Cam de pe când mi-au fost terminate aripile. 

— Dar nu ai spus nimic. 

— Nici ţie, nici altcuiva. 

Nici măcar lui Lyonette sau lui Bliss, deși fusesem tentată. 
Nu eram sigura de ce. Poate că era mai ușor să mă gândesc la 
el doar ca la răpitorul nostru. Când intra și o familie în ecuaţie, 
totul devenea... mai greșit, cumva. Până și faptul că putea fi 
ceva mai greșit de atât era groaznic de tulburător. 

— Şi la ce te gândești când ne vezi? 

— Cred că soţia ta este bolnavă. 

În rare ocazii l-am minţit pe Grădinar. Adevărul era unul 
dintre puţinele lucruri pe care nu mi le putea lua. 

— Cred că se teme de Avery, dar nu vrea s-o arate. Și cred 
că-l adoră pe fiul tău cel mic. Mai cred că preţuiește aceste 
plimbări alături de tine, pentru că sunt singurele ocazii când 
are parte de atenţia ta completă. 

— Toate astea le-ai aflat doar urcându-te în copaci? 

Slavă Domnului, părea mai degrabă amuzat. Și-a sprijinit 
spatele mai confortabil de spătarul patului, cu un braţ sub cap, 
în loc de pernă. 

— Greșesc?, am întrebat. 

— Nu. 

A privit la fata care stătea cu capul în poala lui, apoi din nou 
la mine. 

— De ani de zile se luptă cu o boală de inimă. Nu e destul de 
gravă cât să poată avea nevoie de un transplant, dar îi scade 
dramatic calitatea vieţii. 

Așadar, nevastă-sa era și ea un fel de fluture. 

— Asta e una la mână. 


— Şi chiar îl adoră pe fiul nostru cel mic. E foarte mândră de 
el. Are note maxime, este mereu politicos, și e o desfătare să-l 
auzi cântând la pian și la vioară. 

— Asta e a doua chestie intuită de mine. 

— Pe de o parte cu Grădina și afacerea mea, pe de alta cu 
planificarea evenimentelor ei caritabile, programul nostru nu 
se suprapune prea mult. Dar ne facem timp pentru plimbările 
de după-amiază, cât timp nu suntem plecaţi din oraș. li face 
bine la inimă mersul. 

— Asta e a treia. 

Rămăsese doar partea dificilă, pe care niciun părinte nu ar fi 
vrut s-o recunoască. 

Așa că nici el n-a făcut-o. A lăsat-o nespusă, iar adevărul s-a 
lăfăit în tăcerea noastră. 

— Acorzi multă atenţie lucrurilor din jur, așa e, Maya? 
Oamenilor, felului în care ei trăiesc, evenimentelor. Găsești mai 
multe semnificaţii faţă de câte găsesc alţii. 

— Acord atenţie, am recunoscut eu. Dar nu știu dacă într- 
adevăr găsesc mai multă semnificaţie. 

— Ai observat o simplă plimbare prin seră și ai tras atâtea 
concluzii. Ai făcut-o să însemne multe. 

— Nu am făcut-o să însemne ceva. Doar am observat limbajul 
corpului. 

Limbajul corpului fusese una dintre chestiile care mi-au spus 
că vecinul meu era pedofil cu mult înainte ca el să se expună 
dezbrăcat, cu mult înainte ca el să mă atingă sau să-mi ceară 
să-l ating eu. Era încifrat în felul în care mă privea, în care se 
uita la copiii din cartier, în privirile rănite ale orfanilor care 
locuiseră cu el. Eram pregătită pentru avansurile lui, pentru că 
știam că vor veni, în cele din urmă. Limbajul corporal m-a 
avertizat și în privinţa bărbatului care tundea peluza lui Buni, 
în privinţa copiilor de la școală care aveau să încerce să te 
lovească, doar fiindcă o puteau face. Limbajul ăsta te avertiza 
mai sigur decât o alarmă fosforescentă. 

Tot limbajul corpului mi-a spus că deși Grădinarul își dorea 
să pară acum perfect relaxat, nu reușea. 

— Nu am de gând să mai spun cuiva, să știi. 

Asta era. Nu chiar toată tensiunea i-a părăsit corpul, dar 
mare parte a ei da. În afara situaţiilor în care dorinţa părea să-l 
copleșească, era un om care știa să se stăpânească. 


— Noi nu știm nimic despre ei... și nici ei nu știu despre noi, 
așa e? 

— Nu, a șoptit el. Unele lucruri... 

Nu și-a terminat gândul, nu cu voce tare, cel puţin. 

— N-aș răni-o niciodată pe Eleanor cu premeditare. 

Nu știam numele Grădinarului, dar acum îl știam pe cel al 
soţiei. 

— Şi fiul tău? 

— Desmond? 

A părut surprins pentru o clipă, apoi a clătinat din cap. 

— Desmond e foarte diferit de Avery. 

Chiar și atunci, singura chestie care mi-a venit în minte a fost 
Slavă Domnului. 

A dat la o parte capul fetei din poală și s-a ridicat din pat, 
întinzându-mi mâna. 

— Aș vrea să te întreb ceva, dacă îmi dai voie. 

Nu eram sigură de ce să mă întrebe ceva presupunea să ne 
mișcăm, dar m-am ridicat ascultătoare și l-am luat de mână, 
lăsând cartea pe taburet. Fata nu avea să se trezească până 
dimineaţa, așa că nu era nevoie de mine la căpătâiul ei. Am 
mers de mână cu el de-a lungul coridoarelor. Ușor absent, 
Grădinarul atingea cu mâna liberă vitrinele pe lângă care 
treceam. Dacă îmi puneam mintea, l-aș fi putut provoca să le 
numească ţinând ochii închiși, și cu siguranţă ar fi reușit. 
Fiecare nume, fiecare Fluture, el le știa, și le amintea pe toate. 

N-am vrut însă să mă conving provocându-l. 

Am crezut că mă duce în camera mea, dar s-a întors din 
drum în ultima clipă și am pornit spre peștera de sub cascadă. 
Cu excepţia strălucirii lunii care intra prin tavanul de sticlă al 
serei și se reflecta în apa care cădea, peștera se afla în 
întuneric complet. 

Ah, și mai era luminiţa de la camera de filmat. 

Am stat în tăcere în întunericul ăla, ascultând cum apa cădea 
în pârâu și pe pietrele decorative. Pia, care era acolo de un an 
înaintea mea, avea o teorie că existau niște ţevi pe fundul 
pârâului, care mențineau un nivel constant al apei, ducând-o 
până înapoi în vârf, de unde curgea la loc, curățată de 
impurități, între timp. Probabil că avea dreptate. Ţinând cont 
că nu știam să înot, nu avusesem niciodată curiozitatea să mă 
uit pe fundul râulețului. Piei îi plăcea să cerceteze toate 


lucrurile și să le afle mecanismul după care funcționau. Când 
pereţii s-au ridicat și au dezvăluit-o pe Johanna în vitrină, Pia s- 
a dus la pârâu și a spus că apăruseră niște senzori pe malurile 
lui. 

— Mă întreb ce te atrage pe tine spre locul ăsta, a zis el după 
o vreme. Stanca aia înaltă, aproape că pot înţelege. E deschisă, 
este liberă, înălţimea îţi dă iluzia că ești în siguranţă. Dar locul 
acesta... ce îţi poate oferi peștera? 

Posibilitatea de a spune ce mama dracului îmi trece prin 
minte, fără să mă îngrijorez de represalii, fiindcă zgomotul 
cascadei este destul de puternic încât să acopere ceea ce ar 
putea capta microfoanele din vocea mea. 

Dar el căuta ceva mai personal și mai intim decât asta, ceva 
care să aibă înţelesul pe care credea el că îl dau tuturor 
lucrurilor. Mi-a luat un minut sau două să vin cu răspunsul, 
unul destul de aproape de adevăr. 

— Nu există nicio iluzie aici, am spus într-un final. Nu e lux, 
nu e verde crud, nu e creștere a vegetației și așteptarea morții, 
sau posibilitatea decăderii. E doar piatră. Și apă. 

Aici, eu și fetele stăteam faţă în faţă, cu genunchii apropiaţi, 
și era ușor să ne prefacem că nu există Fluturi. Fetele super 
obediente aveau aripile imprimate pe faţă, în jurul ochilor, ca 
niște măști de carnaval, dar chiar și așa, în peșteră puteai 
crede că e doar un joc de lumini și umbre. Ne desfăceam părul, 
ne lipeam spatele de stânci, și așa dispăreau complet 
nenorociţii ăia de Fluturi. Măcar pentru câteva clipe. 

Așa că, până la urmă, poate erau iluzii și aici, dar erau 
iluziile noastre, nu unele fabricate de el pentru noi. 

Mi-a dat drumul mâinii și a tras de agrafele care îmi ţineau 
părul ridicat, până când a căzut ca o cascadă spre coapse. 
Ascunzând aripile. Era singurul lucru pe care nu-l făcuse 
niciodată, să-mi lase părul desfăcut, cu excepţia momentelor 
când îl pieptăna. Acum l-a lăsat așa, răvășit, iar agrafele le-a 
îndesat în buzunarul de la piept al cămășii. 

— Ești foarte diferită de toate celelalte, a spus într-un târziu. 

Nu era în întregime adevărat. Eram impulsivă ca Bliss, doar 
că nu mă manifestam întotdeauna. Eram nerăbdătoare ca 
Lyonette, dar încercam să mă temperez. Citeam, la fel ca Zara, 
alergam, ca Glenys, dansam, ca Ravenna, și îmi împleteam 


părul cum o făcea Hailee. Aveam părți din toate celelalte în 
mine, cu excepţia simplităţii și suavităţii Evitei. 

Singura chestie care mă făcea cu adevărat diferită era că 
niciodată nu plânsesem. 

Singura care nu putuse să o facă. 

La dracu”, caruselul ăla nenorocit. 

— Scrii cereri de cărţi pe liste, dar niciodată nu ceri ceva, în 
mod expres. Le ajuţi pe celelalte fete, le asculţi, le calmezi. Le 
păstrezi secretele, și aparent păstrezi și secretele mele, dar nu 
împărtășești nimănui secretele tale. 

— Secretele mele sunt prieteni vechi. M-aș simţi de rahat să-i 
abandonez acum. 

Chicotitul lui s-a auzit cu ecou în încăpere, înainte ca apa 
care cădea să înghită sunetul. 

— Nu-ţi cer să le împărtășești, Maya. Viaţa ta îţi aparţine. 


* 


Fata îi aruncă lui Eddison o privire atentă, și Victor nu se 
poate abţine să nu râdă. 

— N-o să mă apuc să-mi cer scuze, îi spune Eddison, brutal. 
Ăsta e jobul meu, și trebuie să aflăm adevărul ca să construim 
un caz puternic împotriva lui. Doctorii sunt încrezători că va 
supravieţui îndeajuns cât să meargă la proces. 

— Păcat. 

— Un proces înseamnă dreptate, izbucnește Eddison. 

— Într-un fel, sigur. 

— Într-un fel? Cum... 

— Dreptatea schimbă cumva ceea ce a făcut? Schimbă 
chestiile prin care am trecut? Readuce la viaţă fetele din 
vitrină? 

— Ei bine, nu, dar îl împiedică s-o mai facă din nou. 

— Același lucru l-ar face și moartea lui, dar fără 
senzaționalism și banii de taxe. 

— Să ne întoarcem la cascadă, spune Victor autoritar, 
înăbușind protestul lui Eddison. 

— Cum știi tu să strici distracţia oamenilor, mormăie fata. 


* 


— Cere-mi măcar un singur lucru, Maya. 

Era o provocare în privirea lui, susținută și de tonul vocii. Se 
aștepta să-i cer ceva imposibil, cum ar fi fost libertatea. Sau 
poate se aștepta să fiu ca Lorraine, să cer un lucru care m-ar fi 
putut scoate din Grădină, dar care nu ar fi fost deloc libertate. 

Eram prea deşteaptă pentru asta. Mă învățasem să nu cer 
lucruri pe care nu le pot avea. Îmi făcusem mâna pe când eram 
mică, aruncând numerele de telefon ale unor persoane bine 
intenționate. 

— Ai putea închide această cameră de filmat de aici, din 
peșteră? Și să nu pui alta în locul ei?, am întrebat brusc, și am 
văzut că pe chip i-a apărut o expresie de șoc. Fără camere de 
filmat, fără microfoane? Doar aici? 

— Asta e ceea ce-mi ceri? 

— Ar fi drăguţ să existe măcar un loc unde chiar să avem 
intimitate, i-am explicat, ridicând din umeri. Ne poţi vedea 
oriunde mergem, ne poţi urmări și la baie, dacă ai chef s-o faci. 
Ne-ar prinde bine să avem un singur loc doar al nostru, fără 
camere video. Ne-ar ajuta cu sănătatea mentală, într-un fel. 

M-a privit lung înainte să răspundă. 

— Ceva care să vă fie de folos tuturor. 

— Da. 

— Îţi spun să-mi ceri ceva, şi tu ceri un lucru care să fie de 
folos tuturor fetelor. 

— Imi este de folos și mie. 

A râs din nou și s-a întins spre mine, trăgându-mă la pieptul 
lui ca să mă poată săruta. Mâinile lui au intrat pe sub rochia 
mea și m-a aplecat peste piatra umedă din apropiere. Mi-am 
închis ochii și gândurile mele au zburat la Annabel Lee și la 
mormântul ei, din regatul mării. 

Nu credeam că îngerii ar putea să fie vreodată invidioși pe 
mine. 


* 


E fascinant ce mult poate răspunde la o întrebare, fără să 
răspundă propriu-zis la esenţa întrebării. O mică și nu tocmai 
corectă parte din Victor și-ar dori să o trimită la tribunal chiar 
acum și să-i urmărească pe ambii avocaţi cum își smulg părul 
de frustrare. Chiar și când pare directă, răspunsurile ei ocolesc 


miezul problemei. Pare că îţi oferă multă substanţă esenţială, 
dar nu inima chestiunii. O întrebi despre băiat și ea începe cu 
el, sau așa pare, doar că totul se transformă într-o cu totul altă 
discuţie, iar băiatul apare doar în plan secund, ca o siluetă 
aflată în treacăt. Da, avocaţii o vor uri cu patimă la proces. 

Lasă impulsul să se liniștească, apoi ia fotografia băiatului 
din teancul de pe masă, așezând-o în faţa fetei. 

Ea încearcă să evite să o privească direct, uitându-se mai 
întâi în oglindă, apoi în podea, la mâinile ei rănite și arse, 
pentru ca în cele din urmă să scoată un suspin și să se întoarcă 
cu faţa spre fotografie. O ridică ușor de margini, iar hârtia 
lucioasă îi tremură între degete, dar ei se fac că nu observă. 

— Te obișnuiești cu toate, în Grădină, zice cu un aer 
meditativ. Chiar și cu fetele noi care vin. Te aștepți să apară, 
după ce una mai veche moare. Apoi, dintr-odată, totul se 
schimbă. 

— Când? 

— Cam cu vreo șase luni în urmă. La câteva zile după 
moartea Evitei. 


* 


Poate pentru că Evita fusese unul dintre acei oameni pe care 
nu ai cum să nu-i iubești. Poate fiindcă moartea ei fusese un 
accident, nu ceva la care ne-am fi așteptat. Poate că fusese 
reacţia Grădinarului, sinceritatea sentimentelor lui. 

Orice ar fi fost, Grădina a duhnit a disperare în zilele de după 
accidentul Evitei. Cele mai multe fete au rămas în camerele lor, 
iar Lorraine a pus mâncarea pe tăvi și ne-a adus-o, și, la naiba, 
cât de tare a scos-o treaba asta din minţi! Sigur, era și ea la fel 
de prost dispusă ca noi, dar din cu totul alte motive. Noi o 
plângeam pe Evita. Ea plângea o altă vitrină ocupată, care n-o 
includea pe ea. 

O psihopată nenorocită. 

Am ieșit noaptea din camera mea, pentru că nu mai eram în 
stare să suport cei patru pereţi și tăcerea dintre ei. Nu ne 
apropiam de weekend, așa că nu trebuia să-mi fac griji că vor 
apărea lucrările de întreţinere și că pereţii solizi vor cobori. Nu 
aveam niciun motiv să nu-mi petrec noaptea rătăcind la 


nimereală prin Grădină. Uneori, iluzia libertăţii, iluzia că poţi 
decide era chiar mai dureroasă decât captivitatea. 

Nu era ca și cum Grădinarul nu m-ar fi putut găsi dacă ar fi 
vrut, deși era cu altcineva. 

Noaptea, Grădina era în cea mai mare parte tăcută. Era 
cascada, desigur, și pârâul care bolborosea, mai era și hârâitul 
aparatelor de aer condiţionat. Se mai auzea și plânsul camuflat 
al unora dintre fete, în diferite părţi ale perimetrului, dar, 
comparativ cu timpul zilei, chiar era liniște. Mi-am luat cartea 
și m-am urcat pe stâncă, să mă așez chiar în vârf, pe una din 
pietrele mai puţin ascuţite. Îi spuneam piatra de făcut plajă. 

Bliss o numea Piatra Onoarei, și râsese când o provocasem să 
găsească un leu pe care să-l momim acolo și să-l aruncăm de pe 
stâncă. 

Făcuse unul din plastilină, și când mi-am recăpătat suflul 
după o repriză sălbatică de râs, mi l-a întins mie. L-am pus pe 
raftul de deasupra patului meu, alături de alte obiecte la care 
tineam. Cred că încă mai e acolo, sau a fost, până ce... 

Pe la miezul nopţii, a venit și Bliss alături de mine pe stâncă. 
Mi-a întins altă figurină. Am ridicat-o spre lumină și am 
descoperit un dragon încolăcit. Era de un albastru închis și 
avea capul aproape ascuns între umeri. Ochii lui negri uriași îi 
dădeau cea mai deplorabilă expresie pe care ar fi putut-o avea 
o figurină din plastilină. 

— De ce e așa trist? 

Bliss s-a holbat la mine. 

Pe bune?, părea să spună. 

Locul dragonului a fost chiar alături de Simba, și dacă leul nu 
era mai mult decât o glumă, dragonul a ajuns să însemne ceva. 

Dar, în ziua aia, el era nou și trist, iar Bliss era furioasă și 
tristă, așa că mi l-am așezat pe genunchi și m-am întors la a citi 
din Antigona, până ce Bliss a simţit nevoia să spună ceva. 


* 


— În cazul în care camera mea mai există, crezi că aș putea 
să-mi recuperez figurinele? Şi menajeria din origami? Şi... tot 
ce era acolo, de fapt? 

— Putem întreba, spune Victor cu jumătate de gură, iar fata 
suspină. 


— De ce Antigona?, întreabă Eddison. 

— Mereu mi s-a părut că a fost o persoana mișto. Puternică, 
curajoasă, complexă, nu neapărat deasupra unui anumit nivel 
de manipulare afectivă. E adevărat că moare, dar în felul ales 
de ea. E condamnată să-și petreacă restul zilelor într-un 
mormânt și ea spune: la dracu’, o să mă spânzur. Şi apoi mai e 
și iubitul ei, care o adoră atât de mult încât își pierde minţile 
după moartea ei și încearcă să-și ucidă propriul tată. Apoi, 
sigur, moare și el, pentru că, nu-i așa, e o tragedie greacă, iar 
grecilor și lui Shakespeare chiar le plăcea să-și omoare 
personajele. Dar este o lecţie perfectă, pe bune. Toată lumea 
moare. 

Fata așază poza pe masă și acoperă faţa băiatului cu mâinile. 
Victor nu e sigur că măcar și-a dat seama că a făcut gestul 
respectiv. 

— Dar poate că aș fi ales altceva dacă aș fi știut că Bliss avea 
să mi se alăture. 

— Cum așa? 

— Păruse să o inspire. 


* 


S-a tot fâţâit în jurul meu în timp ce citeam, rupând frunze și 
fărâmiţându-le. Puteai să-i iei urma uitându-te la frunzele verzi 
măcelărite, care căzuseră în bucățele mici pe stânci. Mârâia și 
înjura la fiecare pas, așa că nu m-am obosit să ridic privirea 
decât atunci când a devenit tăcută. 

Stătea chiar pe marginea stâncii, cu degetele de la picioare 
curbate peste capătul ei, cu braţele ridicate în lateral, 
desfăcute. Pielea ei palidă strălucea în lumina lunii. Rochia 
neagră îi lăsa la vedere și gambele. 

— Aș putea sări, a șoptit. 

— Dar n-o vei face. 

— Aș putea, a insistat ea, iar eu am clătinat din cap. 

— Dar nu vei face asta. 

— O s-o fac! 

— Ba n-ai s-o faci. 

— Şi de ce dracu’ nu?, a vrut să știe, întorcându-se cu faţa 
spre mine, cu pumnii strânși, sprijiniți de coapse. 


— Pentru că n-ai cum să fii sigură că vei muri. Şi dacă vei fi 
doar rănită, poate că nu va fi destul de serios încât el să te 
omoare. Nu e o înălţime prea mare. 

— Evita a căzut de la o înălțime și mai mică. 

— Evita și-a frânt gatul de o ramură de copac. Tu ești la fel 
de ghinionistă ca mine - dacă vei încerca, o vei da în bară și vei 
fi bine, cu excepţia câtorva vânătăi. 

— Futu-i mama mă-sii! 

S-a strecurat lângă mine, unde eram așezată, și-a îngropat 
faţa în mâini și a început să plângă. Bliss fusese aici cu trei luni 
mai mult decât mine. Douăzeci și una de luni, pentru ea. 

— De ce nu există o variantă mai bună? 

— Johanna s-a înecat, i-am răspuns. Crezi că e mai lipsit de 
durere decât o căzătură nesigură? 

— Pia spune că nu merge. El a pus senzori în pârâu; dacă 
nivelul apei crește, se pornește alarma și va trebui să se uite pe 
camere. Pia zice că până și camerele se mișcă și se îndreaptă 
spre cine înoată. 

— Dacă ai aștepta până ce el pleacă din Grădină, sau chiar 
din oraș, probabil ai avea destul timp să apuci să te îneci, dacă 
într-adevăr îţi dorești. 

— Nu vreau să mă înec, a suspinat ea, ștergându-și lacrimile 
cu poala rochiei. Nu vreau sa mor. 

— Toată lumea moare. 

— Atunci, nu vreau să mor acuma, a izbucnit. 

— Vezi? De ce să sari, în cazul ăsta? 

— Nu ai niciun pic de empatie. 

Nu era în întregime adevărat, și ea o știa. Dar nu era nici 
fals. 

Am închis cartea și am așezat-o lângă mine pe piatră, cu 
dragonul cel trist deasupra ei, pe urmă m-am lăsat pe burtă ca 
să pot fi aproape de ea. 

— Mi se face atât de rău din cauza locului ăstuia, a șoptit, și 
deși nu ne aflam în peșteră - singurul loc cu adevărat privat - 
m-am gândit că a spus-o atât de încet pentru a nu se auzi în 
microfoane. 

Niciuna dintre noi nu știam dacă el se mai uită pe 
înregistrările din urmă, niciodată nu știusem dacă era în regulă 
să vorbim nici măcar atunci când eram sigure că el nu se află în 
fața monitorului. 


— Tuturor ni se face. 

— Dar eu de ce nu mă pot resemna cât de cât, așa cum o faci 
tu? 

— Erai fericită acasă, nu? 

— Da, aşa e. 

— Ăsta e motivul pentru care nu te poţi resemna. 

Fusesem fericită în apartament, și în cele din urmă devenise 
un fel de casă, dar trăisem prea multe chestii rele înainte să 
ajung acolo, așa că per total fusesem foarte nefericită înainte 
să vin în Grădină. Bliss nu fusese la fel de nefericită. Avea prea 
multe chestii bune pe care le pierduse. 

— Povestește-mi ceva de dinainte de asta, m-a rugat. 

— Ştii că n-o s-o fac. 

— Nu neapărat ceva... personal. Orice. 

— Unul dintre vecinii mei creștea iarbă pe acoperișul 
blocului, am spus după un moment. Marijuana. Când m-am 
mutat, era o mică grădină, doar într-un colţ, dar cu timpul s-a 
extins, fiindcă nimeni nu l-a reclamat. Ajunsese cât jumătate 
din acoperiș. Copiii din bloc se jucau de-a v-aţi ascunselea 
printre frunze. În cele din urmă, totuși, cineva a anunţat poliţia. 
A văzut mașinile venind, s-a panicat și a incendiat toată recolta. 
Am fost cu toţii un pic drogati timp de o săptămână, și a trebuit 
să ne spălăm hainele de mai multe ori ca să se ducă mirosul. 

Bliss a râs și a scuturat din cap. 

— Nici nu-mi pot imagina. 

— Ăsta nu e un lucru rău. 

— Eu tot uit chestii legate de acasă, mi-a mărturisit. Am 
încercat mai devreme să-mi amintesc adresa și nu am reușit să- 
mi aduc aminte dacă era stradă sau bulevard. Încă nu-mi pot 
aminti. O mie nouă sute douăzeci și nouă Northwest... ceva. 

Cam la asta se reducea toată drama, așadar. M-am întors pe 
o parte, ca să pot să-mi așez o mână peste a ei, fiindcă nu 
găseam nimic de spus. 

— În fiecare dimineaţă, când mă trezesc, și în fiecare noapte, 
înainte să adorm îmi repet propriul nume, apoi pe ale celor din 
familie. Încerc să-mi reamintesc cum arată cu toţii. 

Văzusem familia lui Bliss, o colecţie de figurine. Confecţiona 
atât de multe, încât nu aveai vreun motiv să atribui vreo 
semnificaţie specială acestora, dar apoi vedeai luciul care 
provenea din faptul că degetele ei le șlefuiseră atât de bine, cu 


multă atenţie. Şi vedeai că le așezase într-un loc de unde le 
putea vedea de fiecare dată când se trezea și înainte să 
adoarmă. 

Poate Grădinarul avea dreptate. Poate chiar atribuiam multe 
semnificaţii unde nu era cazul. 

— Ce-o să se întâmple când asta nu va mai fi de ajuns? 

— Tu continuă să-ţi amintești, i-am spus. Continuă să o faci, 
și va trebui să fie de ajuns. 

— La tine funcţionează? 

Niciodată nu mă străduisem să ţin minte adresa mea din 
New York. Când trebuia să o completez pe câte un formular, o 
ceream uneia dintre fete, și ele râdeau de mine de fiecare dată, 
dar nu mă forțau s-o memorez. Nu îmi schimbasem actele, le 
foloseam în continuare pe cele false. 

Dar mi-o aminteam pe Sophia, cum se îngrășase puţin după 
ce renunţase la dependenţele ei. Imi aminteam părul roșcat 
auriu al lui Whitney și râsul lui Hope, chicotitul nervos al 
Jessicăi. Îmi aminteam pomeţii fascinanţi ai lui Noemie, care 
trimitea la strămoșii ei indieni. Felul în care zâmbetul lui 
Kathryn putea lumina încăperea, în rarele ocazii în care el își 
făcea apariţia. Îmi aminteam hainele foarte colorate ale lui 
Amber, imprimeurile care nu mergeau unele cu alte, dar care ei 
îi veneau bine, doar fiindcă îi plăceau așa de mult. 

Nu mă forțam să le ţin minte, pur și simplu erau acolo, 
marcate pentru totdeauna. 

Mi-ar fi plăcut în schimb să pot uita feţele maică-mii și a lui 
taică-miu, salopetele mulate pe care le purta Buni, pe aproape 
toţi oamenii de dinainte să ajung la New York. Din nefericire, 
mi-i aminteam și pe ei, și într-un fel mai înceţoșat tineam minte 
și mătuși, unchi, chiar și verișori alergând în jocuri stupide pe 
care nu le înţelesesem niciodată, pozând în fața aparatului de 
fotografiat, poze pe care nu le văzusem niciodată. 

Pur și simplu îmi aminteam oameni, îmi aminteam lucruri. 

Chiar și atunci când aș preferat să n-o fac. 

Eu și Bliss ne-am ridicat în același timp, sprijinindu-ne în 
coate, când am auzit deschizându-se o ușă și am văzut o dâră 
de lumină într-un colţ mai îndepărtat al Grădinii. 

— Ce mama naibii, a șoptit Bliss, iar eu am dat din cap. 

Grădinarul era în camera lui Danelle, căutând alinare și 
alinând-o în același timp pe ea, care fusese fata care numărase 


la jocul de v-aţi ascunselea în urma căruia murise Evita. Chiar 
dacă acum pleca de la ea, nu obișnuia să aprindă niciodată vreo 
lanternă. Nici Avery nu făcea asta, Avery care primise oricum 
interzis să mai vină în Grădină timp de două săptămâni, după 
ce luxase brațul Piei. Nici Lorraine nu avea de ce să aprindă o 
lanternă - fie dormea, fie plângea în pernă. Exista o alarmă 
care o anunţa la ea în cameră dacă vreuna din noi avea nevoie 
de serviciile ei medicale. 

Era un bărbat, și era îmbrăcat în negru, ceea ce a părut o 
idee bună până când s-a oprit însă pe aleea cu nisip albicios, 
ieșind în evidenţă. Înainta cu grijă, iar lanterna îi lumina pașii. 
Din postura corpului îmi dădeam seama că se holba 
neîncrezător la tot ce îi ieșea în cale. 

Nu știu exact cum mi-am dat seama că era de sex masculin. 
Probabil ceva din felul în care mergea. Sau după prostia de a 
aduce o lanternă, deși încerca să se facă nevăzut. 

— Ce crezi că ne-ar băga mai tare în belea?, mi-a șoptit Bliss 
la ureche. Dacă am afla cine este, sau dacă l-am ignora? 

Mi-am dat seama că aveam o idee destul de bine conturată 
despre cine ar putea fi, dar îi promisesem Grădinarului că nu 
voi spune nimănui. Nu era ca și cum o promisiune făcută unui 
criminal în serie avea cine știe ce greutate morală, dar oricum, 
în general, nu prea făceam promisiuni, pentru că nu-mi plăcea 
să fiu obligată să le respect. 

Dar ce naiba căuta fiul cel mic al Grădinarului în Grădina 
noastră? De ce era aici? Și ce putea însemna asta pentru noi? 

Răspunsul la prima întrebare a venit brusc - era același 
motiv pentru care eu mă urcam în copaci în fiecare după- 
amiază, să prind măcar puţin din realitatea lumii de Afară. 
Curiozitate, printre alte chestii. Poate că pentru el nu era 
numai curiozitate. 

Cât privea cea de-a doua întrebare... 

Erau fete care ar fi putut muri dacă noi alegeam să facem o 
mișcare greșită. Dacă s-ar fi plimbat pur și simplu prin Grădină, 
n-ar fi fost mare lucru. Era o seră privată, cui îi păsa? Dar dacă 
avea să exploreze coridoarele... 

Poate că ar fi văzut fetele moarte și ar fi anunţat poliţia. 

Dar poate că n-ar fi făcut-o, și atunci Bliss și cu mine ar fi 
trebuit să dăm explicaţii fiindcă am văzut o persoană străină și 
nu am făcut nimic. 


Am coborât încet de pe stânca și am rămas ghemuită la 
pământ. 

— Stai aici și nu-l scăpa din priviri, i-am spus lui Bliss. 

— Şi ce să fac dacă vine spre mine? 

— Tipi? 

— Şi tu ce... 

— Mă duc să-l anunţ pe Grădinar, să se ocupe el. 

Bliss a scuturat din cap, dar nu a încercat să mă oprească. Şi 
în ochii ei am putut citi teama de a nu face ceva greșit. Nu 
puteam risca vieţile tuturor doar bazându-ne pe speranţa firavă 
că el ar fi diferit de familia lui. În plus, nu era ca și cum l-aș fi 
văzut pe Grădinar pentru prima dată făcând sex. De obicei, 
alegea intimitatea unei camere, dar din când în când... ei bine, 
cum spusesem, era un bărbat care își păstra controlul, până 
când și-l pierdea. 

Nisipul îmi amortiza pașii. M-am strecurat prin spatele 
cascadei și am pornit de-a lungul coridorului spre camera lui 
Danelle. 

Grădinarul își trăsese pe el pantalonii, dar nu-și pusese 
cămașa și pantofii. Stătea pe marginea patului și trecea cu 
peria prin buclele arămii ale fetei, părul preschimbându-i-se 
într-o coamă care îi încadra chipul. Mai mult chiar decât noi, 
Danelle ura fascinația lui pentru părul nostru, pentru că îl făcea 
pe al ei imposibil de îmblânzit după ce-l pieptăna. 

Amândoi au ridicat privirea spre mine când m-am strecurat 
în cameră. Confuzia de pe faţa lui Danelle s-a transferat și pe a 
Grădinarului, unde a fost completată de furie. 

— Îmi pare rău, am șoptit. Dar este important. 

Danelle a ridicat dintr-o sprânceană. Când venise în Grădină, 
cu patru ani în urmă, crezuse că a-l linguși pe Grădinar avea să 
fie biletul ei spre libertate și s-o ducă acasă, așa că și-a tatuat 
aripile pe faţă, ca să se știe care este atitudinea ei. O mască de 
roșu cu mov. De-a lungul anilor, totuși, devenise mai ambiguă - 
ajunsese la gândirea care spunea Lasă-] să-ți facă ce vrea, 
numai nu participa. 

Ştiam că îmi pune o întrebare nerostită, dar doar am ridicat 
din umeri. Aveam să văd mai târziu dacă să-i spun sau nu, totul 
depindea de ceea ce se întâmplase cu adevărat. 

Grădinarul și-a îndesat grăbit picioarele în pantofi, și-a 
apucat cămașa și m-a urmat pe hol. 


— Ce... 

— E cineva în Grădină, l-am întrerupt, pe cel mai jos ton cu 
putinţă. Cred că este fiul tău cel mic. 

Ochii i s-au mărit. 

— Unde e? 

— Era aproape de pârâu când am venit după tine. 

Și-a încheiat cămașa și și-a răvășit părul, încercând să scape 
de transpiraţie și de dezordinea vizibilă de după sex. Când a 
luat-o înainte pe hol, l-am urmat. La urma urmei, nu-mi spusese 
să rămân locului. Mă rog, cel puţin nu până ce am ajuns în 
dreptul unui prag de ușă și l-a văzut și el pe băiat, care încă se 
mai juca cu lanterna într-o parte și-n alta. Bărbatul și-a privit 
fiul o vreme în tăcere și nu am putut să-i descifrez expresia de 
pe chip. Cu o mână pe umărul meu, mi-a arătat în jos, ceea ce 
însemna fie să șed, fie să rămân pe loc. 

Nu eram genul de căţea căreia să-i spui să șadă, așa că am 
ales doar să rămân unde eram, iar el nu s-a împotrivit. 

De pe hol, l-am urmărit ieșind în spaţiul deschis, aparent fără 
să ezite. Vocea lui a fărâmiţat liniștea ca un foc de armă. 

— Desmond! 

Capul băiatului s-a răsucit și a scăpat lanterna pe jos. S-a 
lovit de stâncile artificiale și a scos un sunet de plastic care se 
crapă. Când a ajuns pe nisip, deja se stinsese. 

— Tată! 

Mâna Grădinarului s-a strecurat în buzunar, și un minut mai 
târziu pereţii opaci au coborât, încuind fetele în camere și 
ascunzând vitrinele cu Fluturi. Ne-au izolat de asemenea pe 
mine și pe Bliss - ea rămasă pe stâncă, eu pe coridor. Și nici 
măcar nu îi spusesem Grădinarului că ea era acolo sus. Futu-i. 

M-am sprijinit de perete și am așteptat. 

— Ce naiba faci aici? Ti-am spus să nu te apropii de sera 
interioară. 

— Eu... l-am auzit pe Avery vorbind despre ea și doar... doar 
am vrut să văd și eu. Îmi pare rău că am fost neascultător, tata. 

Era greu să-i stabilești vârsta doar după voce. Avea o 
tonalitate ascuţită, care îl făcea sa pară destul de tânăr. Părea 
rușinat și prins cu mâţa-n sac, evident, dar nu neapărat speriat. 

— Cum dracului ai reușit să pătrunzi aici? 

Și oare un Fluture ar putea folosi aceeași cale ca să iasă? 

Băiatul - Desmond, presupun - a ezitat. 


— În urmă cu câteva săptămâni, l-am văzut pe Avery dând la 
o parte un placaj la una dintre uși... L-a pus la loc când m-a 
văzut că-l observ, dar nu înainte să văd un tabel cu cifre. 

— Care avea niște coduri. Deci, cum ai intrat? 

— Avery folosește aceeași parola la orice. Am încercat-o pe 
aia. 

Aveam presimţirea că Avery va trebui să inventeze o parolă 
nouă în viitorul apropiat. 

Noi nu aveam voie să ne apropiem prea mult de intrarea 
principală. Acolo erau camera lui Lorraine, terenul de joacă al 
lui Avery, înainte să fie desființat, cabinetul medical și 
bucătăria/ sala de mese. Mai era și camera unde ne erau făcute 
tatuajele, care dădea în apartamentul Grădinarului, plus câteva 
camere al căror scop nu-l știam, dar îl puteam ghici. Orice ar fi 
făcut el în camerele alea, era locul în care muream noi. 

Toate încăperile respective erau locuri la care noi nu trebuia 
să acordăm prea multă atenţie, cu excepţia bucătăriei. Nici 
Grădinarul, nici Avery nu părăseau Grădina când știau că una 
dintre noi îi poate vedea. 

— Şi ce ai crezut că o să găsești aici?, l-a întrebat Grădinarul. 

— O... o grădină, a răspuns băiatul încet. Voiam să știu ce o 
face atât de specială. 

— Pentru că e un loc intim, a suspinat taică-su, și m-am 
întrebat care o fi fost motivul real pentru care luase camera 
video și microfonul din peșteră. 

Poate că acorda atât de multă atenţie intimităţii proprii, încât 
ne putea permite și nouă să avem iluzia uneia. 

— Dacă într-adevăr îţi dorești să devii psiholog, Desmond, 
trebuie să înveţi să respecţi intimitatea altora. 

— Cu excepţia cazurilor în care acea intimitate blochează 
sănătatea lor mentală, situaţie în care aș fi obligat prin prisma 
profesiei mele să-i fac să vorbească despre secretele lor. 

Ciudat, Whitney niciodată nu menţionase genul ăsta de 
manipulare etică atunci când vorbea despre cursurile de 
psihologie. 

— Când vei ajunge în situaţia aia, profesia te va obliga să le 
păstrezi secretele numai pentru tine, i-a reamintit Grădinarul. 
Acum hai să mergem. 

— Tu dormi aici? 

— Uneori. Hai, Desmond. 


— De ce? 

Mi-am mușcat buzele ca să-mi opresc râsul. Era o bucurie să- 
l văd pe Grădinar atât de pus în încurcătură. 

— Pentru că mi se pare liniștitor, a răspuns el, în cele din 
urmă. la-ţi lanterna. O să te conduc până acasă. 

— Dar... 

— Dar ce?, s-a răstit el. 

— De ce faci așa un secret din locul ăsta? E doar o grădină. 

Grădinarul nu a răspuns imediat și mi-am dat seama că se 
gândea la posibile răspunsuri. Să-i spună adevărul și să spere 
că va ţine secretul? Să-l mintă și să riște ca adevărul să se afle 
oricum, pentru că un fiu care a fost neascultător o dată ar 
putea fi și a doua oară? 

Sau poate se gândea la ceva și mai rău. Poate cumva un fiu 
era la fel de ușor de dat la o parte ca un Fluture? 

— Dacă îţi spun, va trebui să nu mai spui nimănui, a zis într- 
un final. Nu poţi lăsa niciun cuvânt să scape dincolo de pereţii 
ăștia. N-ai voie să vorbești nici cu fratele tău. Niciun cuvânt, 
mă înţelegi? 

— Da, da, tata. 

Nu era chiar teamă în vocea lui, dar era ceva aspru acolo, un 
soi de disperare. 

Voia să-l facă pe taică-su mândru. 

În urmă cu un an, Grădinarul îmi spusese că nevastă-sa era 
mândră de fiul lor cel mic, nu neapărat că era și el. Nu părea 
nici dezamăgit în vreun fel, dar nici atât de ușor de impresionat 
pe cât era probabil soţia lui. Probabil că Grădinarul nu arunca 
prea ușor cu laudele. Trebuia să le meriţi cu prisosinţă ca să le 
primești. 

Băiatul ăsta își dorea cu siguranţă să câștige aprecierea 
tatălui, voia să facă parte din ceva măreț. 

Un copil prostuţ. 

Am auzit pași care se îndepărtau. Am rămas pe loc, până ce 
pereţii s-au ridicat. La câteva minute după asta, Grădinarul a 
apărut pe hol și mi-a făcut semn să mă apropii. M-am supus, 
cum o făceam mereu, iar el și-a trecut absent mâna prin părul 
meu. Îl aveam prins într-o coadă ciufulită la spate. Căuta 
mângâiere, probabil. 

— Vino cu mine, te rog. 


A așteptat să încuviințez din cap înainte să-mi pună o mână 
pe spate și să mă împingă ușor de-a lungul holului. Camera 
unde ne făcea tatuajele era deschisă - mașinile erau acoperite 
cu o folie de plastic și așteptau să apară o fată nouă. Odată ce 
am intrat, a scos o mică telecomandă din buzunar, a apăsat un 
buton și ușa s-a închis în urma noastră. Ușa care dădea în 
apartamentul lui era deschisă. Fiul lui stătea în faţa bibliotecii 
și s-a întors speriat când ne-a observat. 

Prezenţa mea l-a făcut să caște gura. 

De aproape, era ușor să-ţi dai seama că moștenise ochii 
tatălui, dar cea mai mare parte din el era opera maică-sii. Era 
longilin și avea degete subţiri și elegante. Mâini de muzician, 
m-am gândit, când mi-am adus aminte ce spusese Grădinarul 
despre el. In continuare era destul de greu să-i aproximez 
vârsta. Putea fi de vârsta mea, poate un pic mai mare. Nu mă 
pricepeam la jocul ăsta la fel de bine precum răpitorul meu. 

Grădinarul a arătat spre un fotoliu aflat sub o veioză înaltă. 

— Stai jos, te rog, i-a spus. 

El s-a așezat pe canapea și m-a tras lângă el, având grijă să- 
mi ţină spatele departe de privirile băiatului. Mi-am pus un 
picior peste celălalt și m-am lăsat pe pernele moi, cu mâinile 
încrucișate în poală. 

Fiul era tot în picioare, holbându-se la mine. 

— Desmond, stai jos. 

Picioarele parcă i s-au tăiat și s-a lăsat să cadă pe fotoliu. 

Dacă mă apucam să-i spun adevărul băiatului ăsta care părea 
șocat, oare ar fi adus poliţia aici înainte ca tatăl lui să mă 
omoare? Care din ei ar fi fost mai rapid? Sau poate Grădinarul 
l-ar fi ucis pe el? Problema cu sociopaţii este că nu știi 
niciodată unde își trasează graniţele. 

Nu mă puteam hotări dacă merita să risc și, într-un final, 
ceea ce m-a oprit a fost gândul la celelalte fete. Grădina era 
aerisită printr-un sistem centralizat. Tot ceea ce avea nevoie 
Grădinarul să facă era să pună un gaz otrăvitor și s-ar fi 
terminat povestea. Mai ales că avea un stoc imens de chimicale 
pentru plantele din seră. 

— Maya, el este Desmond. Este boboc începând de anul ăsta 
la facultatea din Washington. 

Asta explica de ce îl vedeam alături de părinţii lui numai în 
weekenduri. 


— Desmond, ea e Maya. Locuiește aici, în grădină. 

— Locuiește... locuiește aici? 

— Locuiește aici, a spus sigur pe el Grădinarul. La fel și 
altele. 

Și-a îndreptat spatele și și-a pus mâinile pe genunchi. 

— Fratele tău și cu mine le-am salvat de pe străzi și le-am 
adus aici, ca să le oferim o viaţă mai bună. Le hrănim, le dăm 
haine și avem grijă de ele. 

Foarte puţine dintre noi chiar erau luate de pe stradă, și sub 
nicio formă nu fusesem salvate de la ceva, dar restul poveștii 
putea fi adevărat dintr-o perspectivă cumva mai defectă. 
Grădinarul oricum nu se privea niciodată pe el ca pe un 
personaj negativ. 

— Mama ta nu știe despre asta și nici nu trebuie să afle. 
Presiunea de a avea grijă de atâtea fete i-ar dăuna inimii. 

Părea atât de sincer. Și am putut vedea pe bune cum fiul lui 
începe să-l creadă. Ușurarea i s-a așternut pe faţă șia dat la o 
parte oroarea iniţială, când cu siguranţă se gândise că taică-su 
și-a adunat un harem care să-i satisfacă plăcerile. 

Un copil atât de prost. 

Avea să afle adevărul mai târziu. Prima dată când avea să 
audă o fată plângând, prima dată când avea să vadă aripile 
vreuneia, prima dată când pereţii aveau să se ridice și să 
dezvăluie Fluturii din vitrine, atunci avea să știe. Dar, pentru 
moment, înghițise gălușca. M-am întrebat ce avea să facă 
atunci când va ști. Va fi prea implicat ca să mai fie corect? 

Am rămas toţi trei în încăpere mai bine de o oră, timp în care 
Grădinarul și-a prezentat propria versiune, din când în când 
uitându-se la mine ca să dau din cap și să zâmbesc. Am făcut 
asta, deși stomacul mi se strângea. La fel ca Bliss, nu-mi 
doream să mor încă. Dacă mai aveam câţiva ani înainte, îi 
voiam, chiar și în felul acesta. Avusesem prea multe răspântii 
când aș fi putut să renunţ, și totuși mersesem înainte. Dacă 
încă nu mă sinucisesem, nu aveam de gând să-mi semnez 
prostește condamnarea la moarte. 

Într-un final, Grădinarul și-a privit ceasul. 

— E aproape ora două dimineaţa, a oftat el. Ai cursuri la ora 
nouă. Vino, o să te conduc spre casă. Și, ţine minte, nu spune 
niciun cuvânt, nici măcar lui Avery. Când voi fi convins că pot 
avea încredere în tine, o să-ţi dau un cod de acces. 


Am vrut să mă ridic și eu, dar mi-a făcut un gest subtil să 
rămân așezată. 

Până la urmă, poate chiar eram genul de căţea căreia să-i 
spui să șadă. 

Ne numea Fluturi, dar în realitate eram câini bine dresați. 

Am rămas pe canapea exact acolo unde mă lăsase, nici măcar 
nu m-am ridicat să mă plimb prin apartament. Oricum, nu 
exista vreo fereastră sau altă ușă, așa că nu avea rost. Il mai 
văzusem. Deși, de data asta, nu exista înceţoșarea dată de 
durere sau de șoc. 

Aici era locul lui intim, mai intim chiar decât Grădina. Nici 
măcar Fluturii nu aveau ce căuta aici. 

Atunci, de ce mă-sa eram eu aici? Mai ales în absenţa lui? 

S-a întors după vreo jumătate de oră. 

— Întoarce-te, mi-a ordonat răgușit. 

A început să se dezbrace și a lăsat hainele să-i cadă pe 
podea. M-am supus înainte să-mi poată vedea fața, sucindu-mă 
ca să pot sta cu fundul sprijinit pe călcâie. S-a lăsat în 
genunchi. Și-a plimbat degetele îndelung pe spatele meu, 
urmărind fiecare linie, fiecare culoare. Mi-am dat seama cât de 
tensionat era după discuţia cu fiul său. Poate era și un 
entuziasm - spera ca fiul cel mic să aibă aceleași pasiuni ca și 
el, dar să nu și le manifeste la fel de brutal precum cel mare. A 
tras de închizătoarea rochiei mele și, pentru că nu s-a desfăcut 
suficient de repede, mi-a sfâșiat-o. 

Dacă speranța ni s-a dus într-o singură noapte, sau într-o zi, 
sau într-un minut, e ea mai puțin pierdută? Tot ceea ce vedem 
este doar un vis într-alt vis. 

Cam pe atunci, când eram în Grădină de un an și jumătate, 
până și Poe devenise mai mult o rutină. Nu îmi mai distrăgea 
prea mult atenţia. Eram mai conștientă decât mi-aș fi dorit și 
simțeam tot ce făcea. Transpiraţia de pe pieptul lui mi se 
întindea pe spate, iar gemetele însoțeau fiecare mișcare. Eram 
conștientă de trădarea corpului meu, cărei se supunea. 
Niciodată nu era îndeajuns de multă teamă din partea mea și 
destulă brutalitate din partea lui încât să mă facă să nu simt 
nimic. 

Chiar și atunci când am avut impresia că a terminat, a rămas 
pe loc și a continuat să-mi sărute spatele, apoi a luat-o de la 


capăt. M-am gândit cât de nedrept era că ne făcuse fluturi, 
dintre toate chestiile în care ar fi putut să ne transforme. 

Fluturii adevăraţi pot zbura departe, unde să nu fie prinși. 
Fluturii Grădinarului nu puteau decât să cadă, dar și asta foarte 
rar. 


x 


Își scoate rujul din buzunar și îl reaplică pe buze, cu mâini 
tremurătoare. Urmărind-o atent, văzând ce mult înseamnă 
pentru ea un gest care să-i restabilească o fărâmă de 
demnitate, Victor se gândește să-i mulţumească încă o dată 
fiicei sale. Un lucru atât de simplu. Dar cine s-ar fi gândit? 

— Şi asta a fost întâlnirea mea cu Desmond, spune fata după 
un minut. 

Eddison răscolește în teancul de fotografii și alte hârtii. 

— Dar cum ar fi putut el... 

— Cei care își doresc cu tărie să creadă ceva de obicei o fac, 
spune ea, simplu. El își dorea ca taică-su să aibă un motiv bun 
și rezonabil, și când a primit acea explicaţie și-a dorit să o 
creadă. Așa că a crezut-o. Pentru o vreme, a crezut-o. 

— Ai spus ca erai acolo de un an și jumătate, intervine Victor. 
Ai ţinut socoteala? 

— Nu la început. Dar apoi am primit un cadou neașteptat de 
ziua mea. 

— De la Bliss? 

— De la Avery. 


x 


După acea primă dată când taică-su l-a pedepsit pentru ce 
mi-a făcut mie și lui Giselle, Avery m-a mai atins doar de două 
ori, și de fiecare dată cu aprobarea Grădinarului și cu 
promisiunea că, dacă mă va răni în vreun fel, tatăl lui îl va răni 
și pe el în același mod. Așa că nu m-a mai pălmuit, nu a 
încercat să mă sugrume, nu mi-a legat decât încheieturile 
mâinilor la spate, dar Avery știa și alte feluri de a te face să 
suferi. 

După fiecare din cele două partide de sex cu Avery, mi-am 
petrecut următoarea săptămână deshidratată, pentru că dacă 


mă durea așa tare să fac pipi măcar voiam să mă asigur că n-o 
să am nevoie prea des. 

Mă urmărea, totuși, foarte des, probabil cam la fel cum 
Desmond căuta un mod de a pătrunde în Grădină. Eram ceva ce 
nu avea voie să atingă, așa că eram fascinantă și dezirabilă. 

A patra oară când a trebuit să am de-a face cu ela decurs la 
fel ca dăţile precedente - Grădinarul a venit la mine să mă 
anunţe că fiul lui dorește să petreacă puţin timp cu mine, dar 
că i-au fost impuse niște limite clare. Era felul Grădinarului de 
a mă linişti. Nu ne puteam împotrivi, pentru că asta l-ar fi 
supărat pe Grădinar, dar era cumva o consolare că Avery nu ne 
putea răni fără să suporte consecinţele. 

Mai puţin reconfortant era că aceste consecinţe aveau să fie 
suportate după ce poate că ne-ar fi ucis, dar taică-su nu prea 
părea să tragă concluzia asta. Sau poate că se gândise și el, dar 
nu insistase. La urma urmei, el era bărbatul care chiar credea 
că ne oferă o viață mai bună faţă de cea pe care o duceam 
Afară, că avea grijă de noi. 

Așa că, nu tocmai consolată, l-am urmat pe Avery în camera 
lui de joacă și l-am urmărit închizând ușa. Mi-am scos hainele 
când mi-a poruncit, l-am lăsat să mă atârne în cătușele de pe 
perete, i-am permis să-mi lege o eșarfă strâns la ochi. Mă 
apucasem deja de proza lui Poe, pentru că era mai greu sa 
memorezi ceva ce nu rima, cerea mai mult efort. 

Spre deosebire de Grădinar, Avery nu credea în preludiu. Nu- 
i păsa dacă eram pregătite sau nu, nu îl interesa nici dacă eram 
lubrifiate, pentru că îi plăcea să ne provoace durere. Nu m-a 
surprins că a trecut direct la treabă. 

Nu m-a surprins nici când s-a tras deoparte înainte să 
termine. Îl puteam auzi în colţul îndepărtat al camerei, unde își 
ținea jucăriile. Timpul trecea și el nu se întorcea înapoi la mine. 
Am depistat însă un miros anume - nu-l puteam identifica. Ceva 
ce semăna cu cafeaua uitată prea mult pe foc. l-am putut apoi 
auzi pașii înaintând spre mine, apoi, la dracu', durerea imensă 
pe care am simtit-o când mi-a apăsat pe coapsă un obiect care 
mi-a sfâșiat pielea și m-a ars. Era diferit de tot ce mai simţisem 
vreodată, o agonie atât de cotropitoare încât nu mai exista 
nimic în afara ei. 

Am urlat, iar gâtul parcă mi s-a încleștat o eternitate în jurul 
acelui sunet. 


Avery a ras. 

— La mulţi ani, curvă arogantă ce ești. 

Ușa s-a dat de perete și el a plecat, dar chiar și după ce 
obiectul fusese îndepărtat agonia rămăsese, răpindu-mi 
răsuflarea, în timp ce urletul refuza să-mi mai iasă din gât. Se 
mai auzeau zgomote în cameră, dar nu aveam idee ce erau. Am 
încercat să trag aer în piept, dar plămânii mei păreau să fi uitat 
cum trebuie să funcționeze. 

Niște mâini le-au atins apoi pe ale mele. Mi-au desfăcut 
cătușele. Am tresărit, îngrozită. 

— Sunt eu, Maya, sunt eu. 

Am recunoscut vocea Grădinarului. Mâini familiare mi-au 
dezlegat eșarfa de la ochi, așa că l-am putut vedea. Pe podea, 
stătea prăvălit Avery, cu o seringă înfiptă în gât. N 

— Îmi pare atât de rău, nu am crezut... A fost atât de... Îmi 
pare rău. Nu o să te mai atingă niciodată. 

Obiectul era pe jos, lângă Avery. Când l-am văzut, mi-am 
mușcat limba ca să împiedic greața să mă învingă. Grădinarul 
mi-a desfăcut legăturile și am ţipat din nou când a trebuit să 
fac câţiva pași. 

M-a luat în braţe și m-a purtat așa pe hol, spre infirmerie. M- 
a lăsat jos doar ca să poată porni alarma lui Lorraine. Apoi a 
îngenuncheat lângă mine, apucându-mă de mâini și spunându- 
mi iar și iar că îi pare rău, chiar și după ce Lorraine apăruse și 
se pusese pe treabă. 

Partea bună a fost că nu am mai avut de-a face cu Avery o 
perioadă lungă după asta, iar camera de joacă i-a fost 
dezafectată. Dar taică-su nu-i putea interzice complet accesul - 
Grădina era singura lesă cu care îl putea struni pe Avery, așa 
că a mai găsit modalităţi de a le răni pe celelalte fete. 


* 


Nu vrea să știe. Chiar nu vrea să știe și observă aceeași 
dorinţă oglindită și pe faţa lui Eddison. 

Dar, cu toate astea, trebuie să afle. 

— De la spital nu ne-au zis nimic. 

— Fiindcă m-aţi târât aici înainte ca medicii să poată face 
investigaţiile obișnuite în caz de viol. Și chiar aveau de gând să 
le facă. 


Victor trage adânc aer în piept, apoi expiră cu un șuierat. 

— Inara. 

Fără a spune un cuvânt, se ridică de la masă și se apropie de 
ea. li ridică puloverul și bluza deasupra stomacului și îi expune 
arsurile și tăieturile, ba chiar și niște fire chirurgicale care 
închid o rană. Nasturele blugilor este deja desfăcut, iar fata își 
desface și fermoarul, apoi își coboară pantalonii pentru ca 
polițiștii să vadă și ei. 

Cicatricea este de un roz aprins și se întinde de-a lungul 
coapsei, de parcă ar fi și ea un alt fluture. Spre margini devine 
albicioasă. Fata le zâmbește strâmb. 

— Se zice că toate lucrurile vin în trei exemplare. 

Trei fluturi pentru o fată înfrântă - unul care să-i definească 
personalitatea, unul pentru a marca posesia, și al treilea doar 
pentru că se poate. 

Işi aranjează hainele la loc și se așază pe scaun, apoi ia un 
rulou cu brânză din cutia care trecuse pe plan secundar odată 
ce apăruseră rulourile cu scorțișoară, de casă. 

— Aș putea să primesc puţină apă, vă rog? 

Răspunsul vine sub forma unei bătăi de dincolo de geam. 
Victor se gândește că trebuie să fie Yvonne. 

Ușa se deschide, dar este un tip de la departamentul tehnic 
cel care își vâră capul înăuntru, aruncând trei sticle de apă 
plată spre Eddison, după care ușa se închide la loc. Eddison îi 
dă una dintre ele lui Victor, apoi deșurubează capacul uneia și 
o așază în faţa Inarei. Ea își privește încă o dată mâinile rănite, 
apoi se uită la capacul pe care nu l-ar fi putut desface singură 
și dă din cap, luând o înghiţitură lungă. 

Victor apucă din nou fotografia băiatului și o așază la vedere 
pe masă. 

— Povestește-ne despre Desmond și Grădină, Inara. 

Își apasă mâinile pe ochi și, pentru o secundă, faţa îi capătă 
nuanţe de roz, roșu și violet, aproape ca o mască. 

Ca un fluture. 

Victor se întinde pe deasupra mesei ca să-i dea mâinile la o 
parte, cu blândeţe. Mâinile lui rămân pe ale ei, și are grijă să 
nu apese peste rănile făcute de foc, apoi așteaptă ca ea să-și 
găsească cuvintele. După câteva minute de tăcere, ea îi strânge 
ușor mâinile, iar el îi întoarce gestul. 


— Desmond n-a știut o vreme ce se petrece cu adevărat în 
Grădină, spune ea, de parcă ar vorbi cu mâinile lui Victor. O 
vreme destul de îndelungată. Tatăl lui s-a asigurat ca lucrurile 
să stea așa. 


* 


Grădinarul nu i-a dat imediat codul de acces fiului său cel 
mic. În primele săptămâni, doar l-a adus cu el prin Grădină, 
având grijă să hotărască el ce vede Desmond și cu cine 
vorbește. Cu Bliss, de pildă, i-a făcut cunoștință mai târziu, 
după ce Grădinarul a purtat conversații lungi cu ea în care i-a 
dat instrucţiuni clare legat de cum să se comporte și ce să 
spună. 

Desmond nu le întâlnise pe cele cu tatuajul pe faţă, iar pe noi 
ne vedea mereu în rochii cu spatele acoperit. 

Bliss a râs de s-a prăpădit când a descoperit rochia ei, 
destinată întâlnirii cu el, împăturită în faţa ușii de la cameră. 
Lorraine era cea care ni le aducea, și părea să-i facă plăcere. N- 
avea habar că Desmond descoperise Grădina și că rochiile 
astea nu erau ca să le purtăm tot timpul. 

Credea că suntem pedepsite și exilate cum era ea. 

Rochiile erau simple, dar elegante, ca de altfel tot ce aveam 
în garderobă. Ne știa măsurile tuturor și probabil o trimisese 
pe Lorraine să le cumpere - în ciuda atacurilor de panică pe 
care le avea ea când trebuia să părăsească confortul Grădinii. 
Tot negre, bineînţeles. A mea era aproape o cămașă, fără 
mâneci și încheiată cu nasturi, care se pierdea în talie sub o 
curea neagră, lată, pentru ca apoi materialul să coboare ca o 
fustă până deasupra genunchilor. În secret, mă îndrăgostisem 
de ea. 

Aripile ne erau ascunse, dar, spre deliciul Grădinarului, eu 
mai aveam unele la vedere. Tatuajul tribal cu fluture de pe 
glezna mea dreaptă părea recent făcut. Din moment ce spatele 
ne era acoperit, ne puteam pieptăna părul în orice fel ne 
doream. Bliss și-l lăsase desfăcut, o ploaie de bucle care se 
agăţau în orice, în timp ce eu îl împletisem pe al meu într-o 
coadă simplă. Mi se păruse un adevărat răsfăţ să aleg eu cum 
să-l port. 


Desmond din primele două săptămâni fusese umbra tatălui 
său, politicos și respectuos, alegându-și cu grijă întrebările 
pentru a nu-i pune acestuia răbdarea la încercare. Noi fusesem 
instruite ce să răspundem. Dacă ne întreba despre vieţile 
noastre de dinainte, trebuia să lăsăm ochii în jos și să 
murmurăm ceva, ceva despre lucruri care ar fi mai bine să 
rămână uitate. Cam a cincea sau a șasea oară când a auzit 
replica asta, și-a dat seama că era ceva straniu la mijloc. 

Atunci mi-am dat seama că poate îi subestimasem 
inteligenţa. 

Nu prea mult, totuși. La urma urmei, încă mai credea 
povestea pe care i-o turnase taică-su. 

Venea câteva ore seara, nu în fiecare seară, dar destul de 
des. După cursuri, dacă nu avea teme de făcut. În acele zile în 
care el se obișnuia cu Grădina, Avery nu avea deloc voie să 
vină, iar Grădinarul nu ne atingea cât fiul lui era acolo. O făcea 
după ce el pleca, sau înainte. Pereţii coborau de fiecare dată ca 
să le ascundă pe fetele din vitrine. Treceau săptămâni fără să 
vedem fete moarte și deși simțeam o oarecare vină pentru că 
ne doream să le ignorăm sau chiar să le uităm, era o senzaţie 
minunată să nu ni se reamintească tot timpul de mortalitatea 
noastră și de soarta care ne aștepta. 

Felul în care Desmond era acomodat se asemăna cu cel în 
care Lyonette le obișnuia pe fetele noi cu Grădina. La început, 
le făceai să se simtă bine. Apoi le arătai puţin câte puţin, le 
povesteai, dar cu lingurita, nu totul deodată. Nu le spuneai din 
prima despre tatuaje sau despre sex. Le obișnuiai cu câte un 
aspect, pe rând, și când se resemnau cu câte unul, le prezentai 
un altul. 

Era și motivul pentru care eu nu mă descurcam la treaba 
asta la fel de bine ca Lyonette. 

Eu îmi vedeam de programul obișnuit, indiferent dacă 
Desmond ne vizita sau nu. Dimineţile le petreceam vorbind cu 
fetele în peșteră, alergam puţin înainte de prânz, iar după- 
amiezile citeam pe stâncă sau mă jucam cu fetele tot felul de 
chestii inventate. Plimbările lui Desmond și ale Grădinarului 
prin Grădină se terminau de obicei prin conversații cu mine pe 
stâncă. Bliss era și ea prezentă uneori. 

Erau și dăţi în care ea îi observa venind spre noi și cobora, ca 
să nu-i întâlnească. 


Deși îi plăcea temperamentul lui Bliss, Grădinarul era de 
acord ca ea să se retragă. Presupunea mai puţine riscuri ca 
Desmond să afle adevăruri pentru care nu era încă pregătit. 

În ultima seară în care taică-su l-a mai supravegheat direct, 
Desmond a rămas să discute doar cu mine, în timp ce 
Grădinarul a coborât și s-a îndreptat spre coridor. Vitrinele 
erau acoperite, dar cred că lui îi era dor să vadă Fluturii. După 
ce el a plecat, discuţia mea cu Desmond s-a stins, pentru că el 
n-a mai găsit un subiect, iar eu nu m-am obosit să-l ajut, așa că 
m-am întors la cartea mea. 


x 


— Antigona?, întreabă Eddison. 

— Lysistrata, îl corectează ea, zâmbind. Aveam nevoie de 
ceva mai ușor. 

— Nu pot spune că am citit-o pe asta. 

— Nu mă surprinde. E genul de lectură pe care o apreciezi 
mai bine când ai o relaţie stabilă cu o femeie. 

— Cum... 

— Pe bune? Felul în care îţi pierzi ușor cumpătul, felul lipsit 
de eleganţă cu care răspunzi, chiar vrei să mă faci să cred că ai 
o iubită sau o soţie? 

Eddison se înroșește și pare ușor furios, dar nu mușcă 
momeala. Nu-i răspunde. 

Fata rânjește. 

— Nu ţii la tachinări. 

— Unii dintre noi au meserii pe care trebuie să și le facă, 
răspunde el. N-ai timp de întâlniri romantice când există 
posibilitatea să fii chemat oricând la muncă. 

— Hanoverian e căsătorit. 

— S-a însurat pe când era în facultate. 

— Eddison era ocupat cu altele în facultate, de pildă să se 
lase arestat, remarcă Victor. 

Eddison se înroșește și mai rău, dar fata e extrem de 
entuziasmată. 

— Alcool și tulburarea liniștii publice? Expunere indecentă? 

— Atac. 

— Vic... 

Dar Victor i-o taie: 


— Poliţiștii tărăgănau și chiar voiau să închidă ancheta 
asupra unei serii de violuri petrecute în campus. Cel mai 
probabil cu intenţie - suspectul era fiul inspectorului. Nu s-au 
depus plângeri. Şcoala nu a luat măsuri. 

— Şi Eddison s-a dus să-l pedepsească pe băiatul ăla. 

Ambii bărbaţi încuviinţează din cap. 

— Un însetat de dreptate, spune fata, lăsându-se pe spate cu 
o expresie meditativă. Când nu ţi se face dreptate, o cauţi 
singur. 

— A fost cu mult timp în urmă, murmură Eddison. 

— Chiar a fost? 

— Am nerespectat legea. Știu că nu e perfectă, dar e cea pe 
care o avem. Fără sistemul de justiție, nu avem nici ordine, nici 
speranţă. 

Victor o privește pe fată în timp ce rumegă spusele lui 
Eddison. 

— Îmi place ideea pe care o ai despre dreptate, spune ea 
într-un final. Doar că nu sunt sigură că există cu adevărat. 

— Asta, spune Eddison și bate cu degetele în masă, asta e 
parte din sistemul de justiţie. Din dreptate. Aici începem să 
aflăm adevărul. 

Fata zâmbește. 

Apoi ridică din umeri. 


x 


Am stat suficient timp în tăcere pentru ca el să înceapă să se 
simtă intimidat. Atingea pietrele, trăgea de pulover, se uita 
spre tavan. În principiu îl ignoram, până când și-a dres vocea, 
dându-mi de înţeles că mai vrea să vorbească. Am închis cartea 
și mi-am lăsat degetul înăuntru ca să-i acord o parte din atenţia 
mea. 

S-a dat un pas înapoi. 

— Eşti o... o persoană foarte directă, nu-i așa? 

— E un lucru rău? 

— Nu, a spus el încet, ca și cum nu era foarte sigur. Cât la 
sută din ceea ce-mi spune taică-miu e vrăjeală? 

Era o întrebare pentru care merita să mă apuc să caut 
semnul de cane și să-i acord toată atenţia. Am pus semnul în 
cane, iar cartea am lăsat-o pe piatră, lângă mine. 


Desmond ţinea ochii închiși. 

— Ce te face să crezi că te-ar minţi? 

— Parcă își dă prea mult silinţa să mă convingă. Şi toată 
chestia cu... intimitatea. Când eram mic, m-a dus la biroul lui, 
mi-a arătat totul și mi-a explicat că acolo muncea din greu și că 
avea nevoie ca eu să nu-l întrerup niciodată din ce făcea. Dar 
mi-a arătat în ce consta munca lui. Cu locul ăsta n-a făcut așa, 
deci e ceva diferit. 

M-am întors complet cu fața spre el și mi-am aranjat fusta ca 
să-mi acopere ce nu era de arătat. 

— Diferit în ce fel? 

S-a așezat și el pe piatră, iar genunchii ni s-au atins. 

— Chiar vă salvează? 

— Nu crezi că asta e o întrebare pe care ar trebui să o pui 
tatălui tău? 

— Aș prefera să-mi răspundă la ea cineva care spune 
adevărul. 

— Şi crezi că eu sunt acea persoană? 

— De ce nu? Ești foarte directă. 

Am zâmbit, deși mi se strângea sufletul. 

— Să fiu directă nu înseamnă că sunt și sinceră. Aș putea fi 
foarte directă spunând minciuni. 

— Așadar, te gândești să mă minţi? 

— Plănuiesc să-ţi spun să-l întrebi pe tatăl tău. 

— Maya, ce face tatăl meu cu adevărat aici? 

— Desmond, dacă ai afla că tatăl tău face ceva nepotrivit, 
greșit, cum ai reacţiona? 

Oare avea idee cât de important putea fi răspunsul lui? 

— Aș... nu știu... eu... Cred că asta depinde de cât de greșit e 
ceea ce face. 

— Atunci, ce crezi tu că face el aici? 

— În afară de a o înșela pe mama? 

Mda, măcar de asta se prinsese. A tras aer adânc în piept: 

— Cred că vine la voi toate pentru sex. 

— Şi dacă ar fi așa? 

— Înseamnă că o înșală pe mama. 

— Ceea ce ar fi problema mamei tale, nu a ta. 

— E tatăl meu. 

— Nu e soţul tău. 

— De ce nu îmi dai un răspuns direct? 


— De ce mă întrebi pe mine și nu pe el?, am spus încă o dată. 

— Pentru că nu am încredere în ce-mi va spune. 

A roșit, ca și cum să pună la îndoială cuvântul tatălui său era 
ceva rușinos. 

— Şi în mine crezi că te poţi încrede? 

— Toată lumea are încredere în tine. 

A făcut cu mâna un gest larg care a cuprins în întregime 
Grădina, fetele care aveau voie să se plimbe în afara camerelor 
când Desmond era acolo. 

Dar pereţii erau coborâţi să le ascundă pe cele care se 
lingușiseră pe lângă Grădinar, în speranţa unei eliberări, 
pereţii ascundeau perechea a doua de aripi pe care o purtau pe 
faţă. Pereţii le ascundeau pe cele care plângeau și pe cele 
răzvrătite, cu excepţia lui Bliss. Pereţii coborâseră ca să apere 
fetele care erau expuse în vitrine, să ascundă vitrinele goale 
care parcă se împuţinau, și nimeni nu știa ce avea să facă după 
ce nu vom mai avea loc și noi în sticlă. 

— Tu nu ești unul dintre noi, i-am spus, sec. Din cauza a ceea 
ce ești, cine ești, nu vei fi niciodată. 

— Fiindcă sunt privilegiat? 

— Mai mult decât îţi poţi imagina. Ele au încredere în mine 
pentru că le-am demonstrat că pot avea. Nu am niciun interes 
să-ţi demonstrez asta și ţie. 

— Ce reacție crezi că ar avea dacă l-aș întreba pe el? 

— Nu știu, dar uite-l că se apropie, și m-aș bucura să nu-l 
întrebi în prezența mea. 

— Nu e ușor să-l întreb nimic, a murmurat băiatul. 

În ce ne privea pe noi, așa stăteau lucrurile. În ce-l privea pe 
Desmond, cred că era mai mult vorba de lașitate. 

Grădinarul ni s-a alăturat și ne-a zâmbit. 

— Vă înţelegeţi bine, Desmond? 

— Da, tată. Maya e o persoană plăcută cu care să stai de 
vorbă. 

— Mă bucur să aud asta. 

A întins mana ca pentru a-mi mângâia părut, dar s-a oprit la 
jumătatea drumului și a început să-și scarpine maxilarul. 

— E timpul să luăm cina cu mama ta. Ne vedem mai târziu, 
Maya. 

— Desigur, am spus. 


Desmond s-a ridicat, mi-a luat mâna și a dus-o la buze. Pe 
bune? 

— Îţi mulţumesc pentru companie. 

— Desigur, am repetat. _ 

l-am urmărit cum mergeau împreună prin Grădină. In 
curând, aveau să stea în sufragerie cu Eleanor și Avery, o 
familie perfect normală. Vor discuta banalităţi în timpul mesei 
și vor ignora minciunile care pluteau pe deasupra lor ca o 
ceaţă. 

Câteva minute mai târziu, am auzit-o pe Bliss strecurându-se 
în spatele meu. 

— Ce păpușă de cârpă, a pufnit ea. 

— Poate. 

— O să meargă la poliţie? 

— Nu, am zis eu, neîncrezătoare. Nu cred c-o va face. 

— Atunci e o păpușă de cârpă. 

Uneori, logica lui Bliss părea imbatabilă. 

Doar că, m-am gândit, uneori și cu păpușile de cârpă te 
puteai juca, în lipsă de altceva. Le puteai folosi. 


* 


— De ce credeai că nu se va duce la poliție? 

— Din același motiv pentru care se codea să-l întrebe pe 
taică-su chestii importante, răspunde ea, ridicând din umeri. 
Pentru că era speriat. Dacă s-ar fi dus la poliție, iar explicaţia 
pe care i-a dat-o el s-ar fi dovedit adevărată? Sau, mai rău, dacă 
era o minciună? Poate că voia să facă ce era corect, dar avea 
doar douăzeci și unu de ani. Câţi dintre noi știu ce e corect la 
vârsta aia? 

— Tu ești și mai tânără de atât, punctează Eddison, iar fata e 
de acord. 

— Şi nu am pretenţii că știu ce e corect. El voia să-l creadă 
pe taică-su. Eu nu am avut pe cineva pe care să-mi doresc să-l 
cred cu atâta forţă. Nu am simţit niciodată nevoia să fac pe 
cineva mândru de mine. 

Zâmbește brusc, un zâmbet blând, dar parcă și puţin trist și 
amar. 

— Lotte avea însă problema asta. 

— Lotte? 


— Fiica cea mică a Sophiei. Îmi amintesc cum o dată, după ce 
lucrasem până la trei dimineaţa, Sophia s-a trezit cu noaptea-n 
cap ca să meargă la școala fetelor, unde aveau o piesă. Ne-a 
povestit asta după ce s-a întors și a recuperat puţin cu somnul. 

Zâmbetul fetei revine, de data asta și mai puternic, și pentru 
o clipă Victor crede că a văzut-o pe adevărata Inara Morrissey, 
fata care își găsise casa în acel apartament ciudat. 

— Jillie era foarte sigură pe ea, genul de copil care s-ar 
arunca să facă orice, fără să ezite. Lotte... nu era așa. Fetele 
care au surori mai mari cum era Jillie probabil nu sunt 
niciodată prea îndrăzneţe. Oricum, noi stăteam așa în jurul 
măsuţei de cafea, mâncam ceva de la Taki, și Sophia era prea 
obosită ca să se mai complice cu îmbrăcatul. Se simţea bine și 
doar în chiloţi, cu părul desfăcut care îi acoperea tatuajele și o 
parte din sâni. Lotte era panicată să înveţe replicile de 
săptămâni bune, repetase cu fiecare dintre noi când venisem cu 
maică-sa în vizită, și voiam să știm toate dacă se descurcase 
bine în piesă. 

Victor fusese și el la piesele de teatru ale școlii. 

— Şi se descurcase? 

— Își amintise doar jumătate din replici. Pe restul i le suflase 
Jillie din public. 

Zâmbetul i se șterge, treptat. 

— N-am fost niciodată o tipa invidioasă, n-am văzut rostul. 
Fetele alea, însă, relaţia dintre ele... chiar era ceva demn de 
invidiat. 

— Inara... 

— Puteai să iei orice de mâncare de la Taki, schimbă ea 
vorba, fluturându-și prin aer degetele arse de parcă ar vrea să 
risipească sentimentalismul care o acaparase. Taki era între 
stația de metrou și apartamentul nostru, nu era niciodată 
închis, și gătea orice. Puteai să-i duci propriile ingrediente și ţi 
le gătea. Din cauză că munceam la restaurant, niciuna dintre 
noi nu-și dorea să gătească. 

Momentul în care Victor ar fi putut să împingă discuţia mai 
departe a dispărut la fel de repede precum a apărut, dar el își 
propune să-l ţină minte. Nu e atât de naiv încât să creadă că 
fata are încredere în ei. Totuși, nu crede că și-a propus să fie 
atât de emotivă. Orice ascunde fata asta - și el e de acord cu 
Eddison, chiar ascunde ceva important -, este atât de 


concentrată pe acel lucru încât lasă la iveală diferite alte 
amănunte. 

A început să-i placă Inara, și le vede în ea pe fiicele lui de 
fiecare dată când o privește, dar are o treabă de făcut. 

— Şi Grădina?, întreabă el, ușor indiferent. Parcă ai spus că 
Lorraine avea instrucţiuni sa facă numai mâncare sănătoasă. 

Fata se strâmbă. 

— Un fel de cantină. Stăteai la coadă, îţi luai porţia, apoi te 
așezai pe băncuţele alea care îți aminteau de bufetul liceului. 
Mai aveai și varianta de a duce mâncarea cu tavă cu tot la tine 
în cameră, atâta timp cât aduceai tava înapoi până a doua zi. 

— Şi dacă nu-ţi plăcea mâncarea pe care o primeai? 

— Mâncai ce puteai din farfurie. Dacă sufereai de vreo 
alergie, erai iertată, dar dacă nu mâncai suficient sau erai prea 
mofturoasă, lucrurile nu sfârșeau bine pentru tine. 


x 


Când am ajuns eu în Grădină, era acolo o pereche de 
gemene. Arătau identic, până și aripile care le fuseseră tatuate 
erau identice, însă aveau personalități foarte diferite. 
Magdalene şi Magdalena. Maggie, cea care era cu câteva 
minute mai bătrână, era alergică la viață. Pe bune, nu putea 
ieși nici până la pârâu, fiindcă acolo aerul era diferit și nu putea 
respira. Dacă nu puteai adormi, tot ce aveai de făcut era s-o pui 
să-ți înșire toate alergiile de care suferea. Lena, pe de cealaltă 
parte, nu avea niciuna. Grădinarul le vizita întotdeauna pe 
amândouă în același timp. 

Lenei îi plăcea să alerge prin Grădină, și de cele mai multe 
ori se umplea de noroi sau se păta de plantele prin care se 
trântea. Devenea o problemă majoră atunci când se întorcea în 
camera lor ca să facă duș. Chiar dacă Maggie era în acel 
moment în sala de mese, avea să vină mai târziu, să găsească 
fire de iarbă pe podea și să se crizeze ca naiba. Maggie avusese 
alergie la primele douăzeci de săpunuri pe care i le adusese 
Grădinarul, și se plângea mereu că are pielea uscată, părul 
aspru, cum niciodată nu putea să respire ca lumea și ochii îi 
erau înceţoșaţi, iar noi, vezi Doamne, nu aveam pic de milă 
pentru ea. 


Era obișnuită ca părinţii ei să se dea peste cap să-i ofere 
toate condiţiile speciale de care credea că are nevoie. 

Îmi plăcea Lena, în schimb. Ea nu se plângea niciodată - 
oricât de enervantă ar fi fost soră-sa - și explora Grădina la fel 
de mult ca mine. Uneori, Grădinarul ascundea mici cadouri 
pentru ea, numai pentru că știa că avea să le găsească. lubea 
să râdă și o făcea cu fiecare ocazie. Alegea să fie fericită, 
pentru că nu-i plăcea să stea tristă sau nervoasă. 

A încercat odată să-mi explice, și parțial am înţeles, dar nu în 
totalitate, pentru că să fim sinceri: eu nu sunt genul ăla de 
persoană. Nu aleg să fiu tristă sau nervoasă, dar nu aleg nici să 
fiu fericită pur și simplu. 

Maggie nu mânca niciodată cu noi, spunea că dacă ar fi în 
cameră cu felurile alea de mâncare i-ar face rău. Sora ei 
trebuia să-i ducă de fiecare dată o tavă cu mâncare special 
preparată pentru ea, apoi să treacă și să o ia și să o ducă înapoi 
la bucătărie. Dar avea timp s-o facă. Mânca atât de repede - 
orice îi puneai în farfurie, înghiţea imediat și nu se plângea. 

Lena era una dintre puţinele fete din Grădină pentru care 
chiar mă temeam. Ştiam că dacă Grădinarul le păstra ca 
pereche pentru multe alte lucruri, avea s-o facă și când venea 
vorba de moarte. 

Erau de șase luni în Grădină când am ajuns eu, și din fericire 
Grădinarul părea mai mult amuzat decât deranjat de nevoile 
speciale ale lui Maggie. 

Până într-o zi când n-a mai fost așa. 

Eram de faţă când schimbarea a început. 

Din când în când, Grădinarului îi făcea plăcere să ia masa cu 
noi, ca un rege împreună cu supușii săi. Sau, cum spusese 
Bliss, ca sultanul cu haremul său. O pusese pe Lorraine să ne 
anunţe la micul dejun că urma să fie cu noi la vremea cinei, 
bănuiesc pentru ca să avem mai multă grijă cu înfățișarea 
noastră. 

După-amiaza aceea m-a găsit în camera lui Danelle, cu un bol 
cu apă în poală, ca să-i pot uda fiecare șuviță de păr imediat 
cum treceam cu peria prin el. Ea stătea pe pat, în faţa mea, 
legând panglici în părul Evitei, înainte să-l ridice deasupra 
capului fetei, o coamă blondă, uriașă. În ce-o privea pe Danelle, 
i-am împletit mici codițe care aveau să-i cadă pe spate, între 
două cocuri ridicate. Erau prea subţiri ca să acopere tatuajul, 


dar erau modalitatea ei de a fi rebelă. Hailee stătea în spatele 
meu și-și făcea de lucru cu o perie și niște agrafe, iar în spatele 
lui Hailee stătea Simone, cu panglici și ulei de păr. 

Nu apucasem să merg niciodată la un bal, cât fusesem la 
școală, dar părea că ne pregătim pentru așa ceva, ceva 
amuzant și palpitant, ceva ce eram nerăbdătoare să 
experimentăm, o experiență la capătul căreia să rămâi cu 
amintiri frumoase. Dar nu era cazul aici, în Grădină. Nu purtam 
decât lenjerie, pentru că nu voiam să ne stricăm rochiile, și nu 
chicoteam așa cum ar fi făcut niște fete care se pregăteau de 
bal. 

Lena a intrat în cameră, încă udă după ce ieșise din duș, și s- 
a așezat pe podea. 

— Spune că n-o să vină și ea. 

— Trebuie să vină, suspinase Danelle. 

I-am terminat de împletit ultima coadă și i-am lăsat-o pe 
spate. 

— Spune că nu vrea. 

— O să avem grijă de asta. 

I-a făcut ultimele ajustări Evitei, apoi s-a dat jos din pat. 

— Sus, i-a zis Lenei, și Lena s-a supus. 

Danelle s-a dus în camera lui Maggie, iar noi am așteptat pe 
hol, de unde le-am auzit certându-se. Ceva s-a lovit de un 
perete și un minut mai târziu o Danelle roșie la faţă a ieșit pe 
hol. 

— Se îmbracă. Hai să mergem. 

Grădinarul nu era încă în sala de mese când am ajuns, două 
câte două, ca niște școlăriţe într-o excursie cu clasa. Danelle și 
cu mine am rămas în urma ca să le așteptăm pe toate să intre, 
aranjând ici și colo câte o rochie sau câte un coc. După ce toate 
s-au așezat la masă, m-am sprijinit de perete. 

— Chiar se îmbracă să vină? 

Danelle și-a dat ochii peste cap. 

— Doamne, așa sper. 

— Cred că o să merg să mă asigur. 

— Maya... 

S-a oprit, apoi a scuturat din cap. 

— Nu contează, du-te. Încearcă și tu. 

Danelle se scuturase de apatie după ce Lyonette fusese 
expusă în vitrină și încercase să mă ajute să am grijă de restul 


fetelor. Încă nu găsisem un mod de a-i spune cât de 
recunoscătoare eram. 

Maggie nu se îmbrăca. De fapt, era ocupată îndesând toate 
hainele pe care le purta - și care erau și ale surorii ei - în vasul 
de toaletă. A tresărit când m-a auzit tușind, apoi m-a înfruntat 
sfidătoare. Avea același păr blond închis ca și Grădinarul și 
Avery, în acel moment ciufulit și acoperindu-i fața pe jumătate. 
Cu ochii ei căprui și cu nasul ușor acvilin, ar fi putut foarte bine 
să fie luată drept fiica lui. 

Ceea ce, știți voi, câh. 

— Nu vin. 

— Ba da, o să vii, pentru că altfel o pui în pericol pe sora ta. 

— Şi ea nu mă pune în pericol de fiecare dată când ţopăie pe 
aici murdară de chestii care m-ar putea ucide?, a tipat ea la 
mine. 

— Alergiile nu sunt la fel de grave ca a-l supăra pe Grădinar, 
și tu știi asta. 

— Nu vin! Nu, nu, nu! 

Am pălmuit-o. 

A scos un sunet ascuţit în camera mică. Pielea ei s-a înroșit 
imediat. S-a holbat la mine, cu lacrimi umplându-i treptat ochii, 
apoi cu o mână dusă la obrazul lovit. Avery nu avea voie s-o 
atingă din cauza alergiilor, așa că mă îndoiam că mai fusese 
pălmuită vreodată, chiar dacă ea făcea asta des altora. Am 
profitat că era șocată și i-am strâns părul într-un coc, pe care l- 
am prins repede cu-câteva clame. Am prins-o cu putere de braţ 
și am tras-o după mine pe hol. 

— Haide. 

— Nu merg, a suspinat ea, după care mi-a zgâriat braţul. Ti- 
am spus că nu merg! 

— Dacă ai fi avut o urmă de maturitate, ai fi fost deja 
îmbrăcată și calină, iar totul s-ar fi terminat într-o oră, cel mult. 
Dar nu, tu trebuie să fii prințesa răsfăţată, așa că uite, acum o 
să fii goală și transpirată și va trebui să-i explici Grădinarului 
de ce-l tratezi cu atâta lipsă de respect. 

— Spune-i că mi-e rău! 

— Ştie deja că nu ţi-e, am mârâit la ea. Dacă ai fi fost 
bolnavă, Lorraine l-ar fi anunţat deja. De ce naiba crezi că a 
trecut pe la fiecare din noi mai devreme? 

— Asta a fost acum câteva ore! 


— Tu te-ai ales cu toate alergiile din lume și soră-ta a luat 
creierul, am murmurat. Magdalene, te rog, încearcă să nu fii 
idioată. E doar o cină. Mâncarea ta va fi preparată separat, ca 
de obicei, și o să te așezăm în capul mesei, departe de 
mâncarea celorlalte. 

— De ce nu înţelege niciuna din voi? 

A încercat să mă lovească cu piciorul și, când n-a reușit, s-a 
trântit la pământ. Am continuat s-o târăsc și așa, până s-a 
ridicat din nou în picioare. 

— Aș putea să mă îmbolnăvesc Foarte rău! Aș putea să mor! 

Până aici mi-a fost. 

M-am întors și am lipit-o cu faţa de o vitrină, chiar în dreptul 
aripilor fetei care era expusă acolo. Era o fată care fusese acolo 
înainte de lLyonette, înainte și de cea care o primise pe 
Lyonette, și niciuna dintre noi nu-i știam numele, doar că făcea 
parte din specia Agraulis vanillae, un fluture portocaliu. Era 
atât de greșit că știam numai asta despre ea. 

— Dacă nu ni te alături la cină, chiar vei muri, și la fel va păți 
și sora ta. Chiar n-ai idee de nimic din ce se petrece în jur? 

A început să plângă și mai tare, cu suspine care o scuturau 
puternic. Scârbită, am strâns-o mai tare de braţ și am tras-o 
după mine, chiar după colţ. 

Grădinarul stătea în ușa sălii de mese, cu mâinile încrucișate 
pe piept și cu o încruntătură pe chip. 

La dracu'. 

— E vreo problemă, doamnelor?, ne-a întrebat. 

M-am uitat la Maggie cea dezbrăcată și plânsă, la urma roz 
de pe obrazul ei, unde o pălmuisem, la roșeaţa de pe braţ, unde 
o apucasem cu putere. 

— Nu, am spus. 

— Înţeleg. 

Din nefericire, înţelegea. Ne-a urmărit pe toate cu atenţie în 
timpul cinei, stând în capul mesei lungi, între mine și Danelle, a 
văzut că Maggie nu a mâncat nimic din felul de mâncare 
preparat special pentru ea. A privit-o cum refuza să participe la 
conversaţie, sau măcar să răspundă la întrebările care i se 
puneau. A văzut-o cum își lipea paharul în care era apă cu 
gheaţă de obrazul lovit - în timp ce Danelle, pe care o lovise ea, 
se prefăcea că nu are obrazul umflat -, a văzut-o cum încerca 
să se ascundă sub masă ca să-și acopere goliciunea. 


Când am ajuns la cafea și la plăcintă cu brânză, s-a înclinat 
spre mine și m-a întrebat: 

— Chiar a fost necesar s-o lovești? 

— Da, ca s-o calmez. 

— Așa e ea când e calmă? 

M-am gândit ce să răspund. Nu voiam să o bag pe Maggie în 
belea - mai ales pe Lena, să fiu sinceră, dar nu voiam nici să pic 
eu prost. 

— Ceva mai calmă, oricum, i-am spus. 

Nu mi-a mai spus nimic, doar a dat din cap. Când am văzut 
sumbra resemnare din ochii lui Danelle, stomacul mi s-a strâns 
ghem. 


* 


— Și cât a mai durat?, întreabă Eddison. 

— Încă două săptămâni, mormăie fata. Ştii zicala aia, cum că 
odată ce ai pornit pe un drum, nu mai e cale de întoarcere? 
După ce ai văzut un lucru, n-ai cum să te mai prefaci că nu l-ai 
observat. După seara aceea, se încrunta de fiecare dată când se 
uita la una din gemene. Apoi, într-o noapte, pereţii au coborât. 
Două zile mai târziu, erau expuse în vitrină chiar lângă sala de 
mese. 

Victor îi întinde teancul de fotografii cu vitrinele. O clipă mai 
târziu, îi înapoiază teancul cu altă fotografie deasupra. 

— Împreună? 

— În moarte, ca și în viaţă, încuviinţează ea. 

Una lipită de cealaltă în aceeași vitrină, cu mâinile înlănţuite. 
Una din ele ţine capul pe umărul celeilalte. 

— Nu s-au înţeles niciodată atât de bine pe când erau în 
viaţă. 

Ia din nou teancul de poze și îl răsfoiește, cu o expresie greu 
de descifrat pe faţă. Incepe să-l separe în două mai mici - când 
termină, cel din stânga e considerabil mai înalt. Se trage mai 
aproape de masă și își înlănţuie degetele deasupra teancului 
mai Mic. 

— Le știu pe fetele astea, spune încet. Pe unele nu chiar așa 
de bine, iar pe altele ca pe bucăţi din sufletul meu. Dar le-am 
cunoscut pe toate. Știu ce nume le-a dat. După ce Lyonette ne-a 
prezentat-o pe Cassidy Lawrence înainte de moarte, ne-a spus 


cine era ea, și altele au folosit orele de dinaintea morții ca să ne 
spună ce nume aveau înainte de asta. 

— Le știi numele reale? 

— Nu crezi că de la un punct încolo numele de Fluturi au 
devenit reale? 

— Numele lor legale, atunci. 

— Pe unele le știu, da. 

— Am fi putut deja să înștiințăm familiile, remarcă Eddison. 
De ce nu ne-ai zis mai devreme? 

— Pentru că nu-mi place de tine, spune fata brutal, iar 
Eddison îi trage teancurile de fotografii de sub degete. 

— Chiar crezi că a ști îţi aduce alinare, nu?, îl întreabă ea. 

Pare sarcastică, sau neîncrezătoare, Victor nu-și poate da 
seama. Sau poate este cu totul altceva. 

— Familiile merită să știe ce s-a întâmplat. 

— Chiar așa? 

— Da! 

Eddison se îndepărtează de masă și începe să se plimbe 
nervos prin cameră. 

— Unele din ele așteaptă de decenii să afle ceva despre cei la 
care ţin. Dacă ar ști în sfârșit, dacă ar ști că nu mai trebuie să 
aștepte... 

Ochii fetei îl urmăresc lacomi prin cameră. 

— Înseamnă că voi nu știți cine sunt persoanele dispărute. 
Nu aţi aflat în momentul în care au fost date dispărute. 

Victor înjură în gând. La naiba, fata asta chiar e deșteaptă. 

L-a jucat pe degete pe Eddison. 

— Du-te să comanzi niște mâncare, îi ordonă el lui Eddison. 
Nu te grăbi. 

Ușa se trântește în urma lui Eddison. 

— Ce l-a enervat așa? 

— Chiar crezi că e treaba ta?, spune el. 

— Câte chestii din ce m-ai întrebat tu pe mine chiar sunt 
treaba ta? Nu cred că pe Familii le ajută sa știe, spune Inara 
după un moment de pauză. Dacă părinţii mei sunt în viaţă sau 
dacă sunt morţi nu schimbă trecutul nostru comun. Suferinţa 
mea s-a terminat cu mult în urmă, când mi-am dat seama că nu 
se mai întorc. 

— Părinţii tăi au ales să plece, îi amintește el. Niciuna dintre 
voi nu a ales să fie răpită. 


Fata se uită la mâinile ei arse. 

— Eu nu-mi dau seama de diferenţă. 

— Dacă una din fiicele Sophiei ar fi fost răpită, crezi că ar fi 
avut vreodată liniște până ar fi aflat ce s-a întâmplat cu ea? 

— Dar cum te ajută să știi că sunt moarte de ani buni, că au 
fost violate și apoi ucise, iar după moarte expuse ca niște 
trofee? 

— Pentru că nu mai trebuie să se întrebe. Nu crezi că fetele 
din apartament și-au făcut griji în legătură cu tine? 

— Oamenii pleacă, spune ea și ridică din umeri. 

— Dar tu ai fi venit înapoi, dacă ai fi putut, se hazardează el. 

Fata nu răspunde. I-o fi trecut prin minte că s-ar fi putut 
întoarce? Dacă ar fi avut de ales? 

Victor suspină și își freacă tâmplele. Nu e o dezbatere pe 
care unul din ei s-o câștige la final. 

Ușa se da de perete și Eddison aproape că se prăvălește 
înăuntru. Victor înjură încă o dată ca pentru el și dă să se 
ridice, dar Eddison îi face semn că nu e cazul. 

— Lasă-mă, Vic. Știu cum să nu sar calul. 

Trecuse de o anumită limită în timpul facultăţii, dar asta îi 
făcuse pe cei de la FBI să fie interesaţi de el. Mai întrecuse 
măsura de câteva ori de atunci și intrase în bucluc. Dar, sub 
roșeața provocată de furie, Victor vede pe faţa lui și o hotărâre 
calmă. E suficient pentru Victor să-l lase în pace. Oricum, 
pentru orice eventualitate, rămâne mai pe marginea scaunului, 
pregătit să intervină. 

Eddison înconjoară masa și se apleacă asupra Inarei. 

— Uite care-i chestia. Celor mai mulţi oameni li se simte 
lipsa. Îmi pare rău că tu ai avut o familie de căcat. Chiar îmi 
pare. Niciun copil nu merită să crească așa. Îmi pare rău că 
nimănui nu i-a fost dor de tine, dar nu decizi tu că și celelalte 
fete nu ar avea familii care să le ducă dorul. 

Pune o poză înrămată pe masă. Victor nu trebuie să se uite 
ca să știe cine este în ea. 

— Asta e sora mea, Faith, spune Eddison. A dispărut pe când 
avea opt ani și nu, n-am aflat nimic despre ea de atunci. Nu 
știm dacă mai e în viață sau dacă e moartă. Douăzeci de ani 
familia mea a căutat-o, a așteptat un semn. Dacă i-am fi găsit 
cadavrul, măcar am fi știut. Aș înceta să mă mai uit la blonde 
care se apropie de treizeci de ani și să mă întreb dacă vreuna 


din ele e sora mea, dacă nu cumva trec pe lângă ea și n-am 
idee. Mama s-ar opri din a posta pe site-uri, în speranţa că 
Faith va vedea acele anunţuri. Tata ar putea intra în banii puși 
deoparte pentru o eventuală recompensă și din ei ar putea 
repara casa, care stă să cadă. Am putea în sfârșit s-o lăsăm pe 
sora mea să se odihnească în pace. Să nu știi nimic te 
schilodește. Va mai trece destul până ce fetele vor fi scoase din 
rășină, chiar și mai mult până ce vor fi identificate. Prea mult. 
Tu ai șansa să oferi pacea acelor familii. Le poţi da șansa să 
plângă și apoi să-și continue vieţile. Poţi reda fetele familiilor 
lor. 

Fetița din fotografie poartă o coroniţă roz cu sclipici, de 
prințesă, și un costum din Testoasele Ninja - accesorizat cu o 
mască care-i cade pe ochi. Pe deasupra, un tutu roz. Un 
Eddison mult mai tânăr decât azi o ţine de mână și îi zâmbește. 
El nu este costumat, dar fetiţei care îi zâmbește cu dinţi lipsă 
nu pare să-i pese prea mult. 

Inara atinge zâmbetul Fetiţei de dincolo de sticlă. La fel 
atinsese și poza cu Lyonette. 

— Ne-a făcut fotografii, spune în cele din urmă. Din faţă și 
din spate, după ce tatuajele au fost terminate. Cred că a păstrat 
pozele alea. Nu în apartamentul lui din Grădină, unde am 
căutat la un moment dat - Lyonette zicea că probabil le pune 
într-o carte și le ia cu el să-i ţină companie când e departe de 
Grădină. 

Fata se mai uită la poza înrămată, apoi i-o întinde lui 
Eddison. 

— Lotte avea aproape opt ani. 

— O să le spun să mai cerceteze casa încă o dată, îi spune 
Eddison lui Victor. 

Ia cu grija fotografia sub braţ și iese din cameră. 

Liniștea care se lasă în urma lui e spulberată de pufnetul 
Inarei: 

— Tot nu-mi place de el. 

— E dreptul tău, spune Victor râzând. Desmond a văzut 
vreodată fotografiile respective? 

— N-a spus nimic, chiar dacă a văzut. 

— Dar la un moment dat a aflat care era adevărata natură a 
Grădinii. 

— La un moment dat. 


K 


Prima dată când Desmond a folosit codurile primite a fost 
într-o joi, după miezul nopţii. Așadar, era într-o vineri, de fapt. 
Era la sfârșitul unei săptămâni în care venise în vizită doar 
însoţit de taică-su, în care nu pusese întrebări nici atunci când 
Grădinarul se îndepărtase puţin și-l lăsase cu noi. 

Trecuseră trei săptămâni de când aflase de Grădină, dar nu 
și ce era ea cu adevărat. 

Îmi petreceam cea mai mare parte a zilei în camera lui 
Simone, punându-i comprese reci și ducându-i paharul cu apă 
la buze, în timp ce ei îi era mereu greață și uneori vomita. Era a 
treia zi la rând când îi era rău, și reușisem să-i ascundem asta 
lui Lorraine, dar nu aveam idee cât timp o mai puteam face. Cu 
acele simptome de greață, cu unele dureri în anumite zone ale 
corpului, eram aproape sigură că Simone rămăsese însărcinată. 

Se mai întâmpla din când în când, pentru că niciun mijloc de 
contracepţie nu e sută la sută sigur, și întotdeauna se sfârșea 
cu o nouă vitrină ocupată și cu o cameră rămasă liberă. Nu 
credeam că Simone își dăduse seama că e gravidă. Credea că 
Avery a adus o viroză în Grădină. Adormise în sfârșit, cu o 
mână lipită de stomac, și Danelle promisese că va rămâne cu ea 
până dimineaţa. 

Mirosul acru de vomă se lipise de mine și îmi făcea greață. 
Primisem privilegiul de a-mi face duș oricând doream, dar 
ideea de a mă închide într-un spaţiu îngust mă oripila aproape 
fizic. Am trecut prin camera mea doar cât să-mi scot rochia și 
lenjeria și să le pun în coșul cu rufe murdare, apoi am plecat să 
rătăcesc prin Grădină. 

Noaptea, Grădina era un loc al umbrelor, cu care se juca 
lumina lunii. Puteai auzi tot felul de zgomote, și ele erau într-un 
fel esenţa acelui loc. În timpul zilei, erau conversații și mișcare, 
jocuri și cântece, și toate mascau zgomotul făcut de ţevi sau de 
aparatele de aer condiţionat. Noaptea, creatura care era 
Grădina își lepăda pielea ei superficială și sintetică și își lăsa la 
iveală scheletul. 

Îmi plăcea Grădina noaptea, din același motiv pentru care 
îmi plăceau poveștile autentice, înspăimântătoare. Era ceea ce 
era, nici mai mult, nici mai puţin. În afara momentelor când te 


vizita Grădinarul, întunericul de aici era cea mai directă formă 
a adevărului în ce ne privea. 

Am intrat direct sub cascadă și am lăsat apa să cadă cu 
putere pe mine, să spele mirosul acru de boală și cel al morţii 
care se apropia. Era puternic și parcă îmi calma durerile 
obţinute după trei zile în care stătusem aplecată deasupra 
patului, ghemuită pe un taburet inconfortabil, așteptând ca din 
clipă în clipa Lorraine sau chiar Grădinarul să vină să vadă ce 
se întâmplă. Când m-am plictisit de stat sub apă, m-am căţărat 
pe stânci până sus și m-am așezat acolo unde soarele încălzise 
piatra. Cu fiecare respiraţie, îmi simţeam mușchii relaxându-se. 

— Eşti o tipă directă, dar nu foarte modestă. 

M-am ridicat atât de repede încât am simţit cum ceva mi se 
sucește în corp, un tendon, probabil, și am înjurat în minte 
pentru câteva minute acea persoană care avea obiceiul să se 
strecoare fără avertisment. Desmond stătea jos, pe potecă, cu 
mâinile în buzunare și își ţinea capul dat pe spate, ca să se uite 
la mine. 

— Bună seara, i-am zis, sec, rearanjându-mi poziţia pe 
stâncă. 

Hainele îmi erau în coșul de rufe, și nu avea niciun rost să 
încerc să-mi ascund goliciunea. 

— Vrei să vii mai aproape să te uiţi mai bine? 

— Chiar aș avea la ce. Mai mult decât mă așteptam. 

— Am crezut că sunt singură. 

— Singură?, a repetat el, prinzându-mi privirea și reușind să 
nu coboare ochii. Într-o grădină plină de atâtea fete? 

— Care fie dorm, fie sunt ocupate în camerele lor, i-am 
replicat. 

— Ah. 

Ăsta a fost ultimul lucru spus pentru o perioadă. Cu 
siguranţă nu era treaba mea să întreţin conversaţia, așa că m- 
am întins la loc. În cele din urmă i-am auzit pașii urcând spre 
piatra mea, apoi ceva întunecat a căzut lângă mine. Am întins 
mâna să apuc obiectul. 

Puloverul lui. 

Era greu de spus ce culoare avea în lumina lunii, poate un 
roșu burgund. Mirosea a săpun și aftershave, ceva cald și 
masculin, neobișnuit pentru Gradină. Mi-am sucit părul ud într- 


un coc ciufulit și am tras pe mine puloverul. După ce am reușit 
să mă acopăr, s-a așezat și el lângă mine pe stâncă. 

— Nu puteam dormi, mi-a spus încet. 

— Așa ca ai venit aici. 

— Nu pot să-mi dau seama ce e cu locul ăsta. 

— E un loc care nu prea are sens, așa că e de înţeles de ce te 
derutează. 

— Așadar, nu ești aici din proprie voinţă. 

Am suspinat și mi-am dat ochii peste cap. 

— Nu mai căuta informaţii, dacă n-ai de gând să le folosești. 

— De unde știi că n-o să le folosesc? 

— Pentru că vrei ca el să fie mândru de tine, i-am spus cu 
brutalitate. Şi știi că dacă ai spune cuiva despre asta, el nu ar fi 
mândru. Așa stând lucrurile, ce mai contează dacă suntem aici 
din voinţă proprie sau nu? 

— Tu... probabil crezi că sunt o ființă jalnică. 

— Cred că ai potenţialul de a fi așa. 

M-am uitat la moaca lui tristă, aparent sinceră, și am decis să 
risc pentru prima dată de când eram în Grădină. 

— Dar mai cred că ai și potenţialul de a fi mai bun. 

A tăcut o vreme îndelungată. Cum era posibil ca un părinte 
să aibă atât de mult control asupra copilului, încât mândria 
părintelui să fie mai importantă decât a face ce e corect? 

— Alegerile noastre ne fac ceea ce suntem, a spus el, rupând 
tăcerea. 

Nu era un răspuns foarte plin de substanţă. 

— Ce alegeri faci tu, Desmond? 

— Nu cred că aleg nimic acum. 

— Atunci în mod automat faci o alegere greșită. 

S-a ridicat în picioare și a deschis gura să protesteze, dar am 
fost mai rapidă: 

— Să nu alegi nimic e tot o alegere. Neutralitatea e un 
concept, nu un fapt. Nimeni nu reușește să-și ducă vieţile așa. 

— A funcţionat pentru Elveţia. 

— Pentru o ţară, poate. Dar cum crezi că s-au simţit oamenii 
când au aflat adevărul despre consecinţele neutralității? Când 
au aflat despre lagăre, despre camerele de gazare, despre 
experimente, crezi că au mai fost mulţumiţi de neutralitatea 
țării lor? 


— Atunci, de ce nu pleci pur și simplu?, a vrut să știe. În loc 
să-l judeci pe tatăl meu pentru că îţi dă mâncare și haine și 
adăpost confortabil, de ce nu te întorci acolo unde locuiai 
înainte? 

— Nu e posibil să crezi că avem și noi coduri de acces, nu? 

S-a dat înapoi, iar indignarea i s-a îndepărtat de pe faţă. 

— Vă ţine încuiate aici? 

— Colecţionarii nu-și lasă fluturii să zboare liberi. Ar 
contrazice întregul scop. 

— Ai putea cere voie. 

— Nu e ușor să-i ceri lui ceva, am spus, repetând ușor ironic 
cuvintele lui de cu o săptămână în urmă. 

A tresărit. 

Era orbit, dar nu era prost. Alegea să fie ignorant și asta mă 
enerva maxim. Mi-am smuls puloverul de pe mine și i l-am 
aruncat, apoi am început să cobor. 

— Mersi de conversaţie, am mormăit, mergând repede spre 
poteca ce începea acolo unde se termina stânca. 

L-am auzit venind grăbit după mine. 

— Maya, așteaptă! Așteaptă! 

Mâna lui mi-a prins încheietura și m-a tras spre el cu putere. 

— Îmi pare rău, a spus. 

— Acuma stai între mine și mâncare. Cere-ţi scuze pentru 
asta, dacă vrei, apoi dă-te din drum. 

Mi-a dat drumul, dar s-a ţinut mai departe după mine prin 
Grădină. A sărit peste pârâu, apoi mi-a întins mâna să mă ajute 
să trec, chestie care mi s-a părut ciudată și încântătoare. În 
bucătărie lumina era stinsă, dar un beculeţ slab era aprins 
deasupra cuptorului, pentru cele care veneau după o ronţaială 
în miezul nopţii. Am deschis ușa frigiderului și am analizat ce 
era înăuntru. Îmi era cu adevărat foame, dar nu îmi era și 
poftă, din cauza vomei de mai devreme care se impregnase în 
hainele mele. 

— Ce ai pe spate? 

Am trântit ușa, ca să fac întuneric, dar era prea târziu. 

S-a apropiat de spatele meu și m-a condus până la cuptor, iar 
în lumina chioară mi-a studiat aripile. Toate detaliile lor 
chinuitoare și superbe. În circumstanţe normale, aș fi uitat cum 
arătau. Ne dădea oglinzi dacă le ceream - eu nu cerusem. Bliss, 


cu toate astea, își făcuse un scop de a arăta fiecăreia propriile 
aripi, cât de des putea. 

Ca să nu uităm ce suntem. 

Fluturii sunt creaturi cu vieţi scurte. Şi asta era ceea ce ne 
amintea. 

Mi-a atins spatele cu degetele, urmărind conturul culorilor. 
Am stat nemișcată, deși pielea mi se făcuse de găină din cauza 
atingerilor. Nu a întrebat, dar era fiul tatălui său, până la urmă. 
Ochii mi s-au închis, mâinile mi s-au strâns în pumni. 

— E minunat, a șoptit el. De ce un fluture? 

— Întreabă-ţi tatăl. 

Dintr-odată, mâna a început să-i tremure, deasupra desenului 
făcut de Grădinar ca să ne marcheze. Dar nu a dat-o la o parte. 

— Fl ţi-a făcut asta? 

Nu am răspuns. 

— Cât de tare ce-a durut? 

Ce a durut cel mai tare a fost să stau acolo și să-i permit să- 
mi facă asta, dar nu i-am zis-o. Nu am zis cât de tare durea să 
văd acel model apărând pe spatele fiecărei fete nou-venite, nu 
i-am spus că pielea îmi era atât de dureroasă încât săptămâni 
întregi nu am putut dormi pe spate, nu i-am spus nici că nu 
puteam dormi pe burtă, fiindcă îmi amintea de primul viol de pe 
masa pentru tatuaje, când s-a scurs în mine și mi-a dat un nume 
nou. 

Nu am spus nimic. 

— Vă face asta tuturor?, a întrebat cu glas tremurat. 

Am dat din cap. 

— O, Doamne. 

Fugi, am urlat în capul meu. Fugi și anunţa poliția, sau 
deschide ușile și lasă-ne pe noi să ieșim și să mergem la poliţie. 
Doar fă ceva - orice - în afară de a sta acolo ca prostul. 

Dar n-a făcut nimic. 

A rămas în spatele meu, cu mâna lipită de cerneală și 
cicatrici, până ce tăcerea aproape ca a devenit o creatură vie 
ce pulsa între noi. Eu am fost cea care m-am îndepărtat, am 
deschis din nou frigiderul, am scos o portocală și am închis ușa 
cu șoldul. M-am așezat apoi la masa insulă. Desmond a încercat 
să vină lângă mine, dar picioarele i-au cedat și s-a lăsat pe 
podea, la picioarele mele. Umărul lui îmi atingea genunchiul. 
Decojeam portocala - îmi plăcea mereu s-o decojesc într-o 


singură spirală, o singură bucată. Nu-mi ieșea niciodată 
perfect. 

— De ce face asta? 

— Tu de ce crezi? 

— Căcat. 

Şi-a tras genunchii la piept și s-a ghemuit peste ei. Am băgat 
în gură prima felie de portocală și am scuipat seminţele în 
coșul de gunoi. Tăcerea a crescut. 

Hope obișnuia să mă ironizeze legat de felul în care mâncam 
portocalele. Mai întâi sugeam zeama din fiecare felie, abia apoi 
o mestecam. Spunea că îi face pe băieţi să se simtă nesiguri pe 
ei. Scoteam limba la ea și îi spuneam că băieţii n-au decât să nu 
se uite. 

— Ești încă trează, Maya?, s-a auzit vocea Grădinarului 
venind de pe hol. Nu te simţi bine? 

Desmond a ridicat privirea, cu fața palidă și parcă în 
suferinţă, dar nu s-a ridicat și n-a făcut nicio mișcare ca să-și 
demaște prezenţa. Stând acolo, pe jos, dincolo de masă, putea 
trece neobservat de Grădinar. 

— Mă simt bine, i-am răspuns. Am vrut doar să mănânc ceva, 
după ce am făcut o baie în cascadă. 

— Şi nu te-ai deranjat să te îmbraci? 

A râs și a intrat în bucătărie, așezându-se pe scaunul mare și 
confortabil care îi era rezervat lui. Era sub forma unui tron, iar 
Bliss îi desenase un fel de coroană pe spate. Grădinarul nu cred 
că observase. Avea o tapiserie din catifea vișinie, iar spătarul 
din lemn negru i se ridica până deasupra capului. Părea foarte 
relaxat, purta doar o pereche de pantaloni de pijama din 
mătase. Verigheta de aur îi sclipea în lumina slabă de la cuptor. 
Nu-mi puteam da seama dacă dormise în apartamentul lui sau 
dacă fusese cu vreuna dintre fete, deși în general nu rămânea 
să doarmă în camerele noastre. Cu excepţia nopţilor când soţia 
lui era plecată din oraș, își petrecea măcar o jumătate din 
noapte în casa lui, cea pe care n-o puteam vedea nici din cel 
mai înalt copac al Grădinii. 

— Vino să stai lângă mine. 

La picioarele mele, Desmond și-a apăsat pumnul peste buze, 
cu o expresie îndurerată. 

Lăsând restul de portocală pe masă, lângă coji, m-am 
îndreptat ascultătoare spre el. Am dat să mă așez și eu pe un 


scaun, dar m-a tras în poala lui. Mi-a mângâiat spatele, un gest 
pe care îl făcea din instinct. 

— Cum reacţionează fetele la prezenţa lui Desmond aici? 

Dacă ar fi avut idee cât de aici era Desmond, mă îndoiam că 
ar fi deschis acea conversaţie. 

— Sunt destul de precaute, am răspuns într-un final. Cred că 
așteaptă să vadă dacă seamănă mai mult cu tine sau cu Avery. 

A râs și m-a sărutat pe gât. 

— Sper că nu se tem de el? Desmond nu ar răni niciodată pe 
cineva. 

— Sunt sigură că se vor obișnui să-l aibă prin preajmă. 

— Şi tu, Maya? Ce crezi despre fiul meu cel mic? 

Aproape că am aruncat un ochi spre locul unde stătea el, dar 
nu voiam să-l dau de gol și taică-su să afle că era acolo. 

— Cred că este confuz. Nu prea își dă seama ce e cu adevărat 
locul ăsta. 

Am tras adânc aer în piept, am lăsat să treacă câteva 
secunde și mi-am spus că următoarea întrebare avea să fie 
pusă de dragul lui Desmond, ca să-i ofer o altă perspectivă 
asupra Grădinii. 

— De ce vitrinele? 

— Ce vrei să spui?, a întrebat Grădinarul. 

— După ce ne omori, de ce ne păstrezi acolo? 

Nu a răspuns imediat. A continuat să-mi schițeze niște 
desene imaginare pe spate. A 

— Tatăl meu era colecționar de fluturi, a spus. li vâna, și 
dacă nu îi prindea într-o condiție bună, plătea să cumpere unii 
în stare bună. Apoi îi înfigea pe o catifea, cu acul, cât timp erau 
încă vii. Pe pereţii biroului avea expoziţia asta de fluturi - sub 
fiecare exemplar era trecută denumirea științifică. Uneori, 
punea printre cutiile cu fluturi și broderiile făcute de mama. 

M-a așezat mai bine pe un picior și mâna lui a continuat să 
mi se plimbe pe spate, de-a lungul tatuajului. Ii știa forma cu 
ochii închiși. 

— În camera aia era cel mai fericit. După ce a ieșit la pensie, 
își petrecea întreaga zi acolo. Numai că, într-o zi, s-a produs un 
scurtcircuit în birou și toată colecţia de fluturi a fost distrusă. 
Toată munca lui de decenii. Nu a mai fost același om după asta, 
și la scurtă vreme a murit. Cred că a simţit că toată viaţa lui se 
pierduse în acel incendiu. La o zi după înmormântarea lui, eu și 


mama a trebuit să participăm la un eveniment de Ziua 
Independenţei, în cadrul căruia ea trebuia să primească un 
premiu pentru munca ei caritabilă. Nu a vrut să dezamăgească 
pe nimeni și să lipsească. Am lăsat-o în compania unor prieteni 
care o consolau și m-am plimbat prin micul târg, iar atunci am 
văzut-o - o fată ce purta o mască de fluture, făcută din pene. Le 
dădea copiilor niște mici fluturi de jucărie, care păreau delicati 
ca petalele de trandafiri. Era atât de strălucitoare, atât de vie, 
încât mi-a fost imposibil să cred că fluturii ar putea muri 
cândva. Alături de casa noastră era un labirint: i-am zâmbit 
fetei și am atras-o spre acel loc. Am intrat în labirint, iar ea a 
venit după mine. De acolo, a fost atât de ușor să o răpesc. Am 
tinut-o în pivniţa casei la început, până când am reușit să 
construiesc o grădină care să poată servi drept locuinţă. Eram 
încă student și de abia preluasem afacerea tatălui meu, și în 
scurt timp m-am și căsătorit, așa că probabil fata se simţea 
singură în grădină. Am adus-o pe Lorraine să aibă grijă de ea. 
Apoi i-am adus și alte fete, ca să-i ţină companie. 

Părea pierdut în amintiri, dar pentru el nu erau dureroase. 
Pentru el, totul avea sens - făcea ce considera că e corect. În 
loc să-și ducă Eva în paradis, a construit o grădină în jurul unei 
Eve, și și-a luat în serios rolul arhanghelului cu o sabie de foc 
care o împiedica să iasă. 

M-a strâns mai tare în braţe. 

— Moartea ei mi-a frânt inima. Nu suportam să mă gândesc 
că aia fusese întreaga ei existenţă. Nu voiam să o uit. Cât timp 
o mai tineam eu minte, o parte din ea ar fi fost vie în 
continuare. Am construit o cușcă de sticlă, am căutat să învăţ 
cum o pot conserva, în așa fel încât să nu se degradeze, să nu 
putrezească. 

— Rășina, am șoptit eu, iar el a dat din cap. 

— Mai întâi, îmbălsămarea. Compania mea are acces la 
formaldehidă în divizia de manufactură, e folosită în industria 
confecţiilor, dacă îţi vine să crezi. E simplu să comand mai 
multă decât au ei nevoie și să aduc restul aici. Când înlocuiești 
sângele cu acea substanţă, procesul de descompunere e mult 
întârziat, iar rășina conservă restul. Chiar și când nu mai ești, 
Maya, tot nu vei fi uitată. 

Lucrul care mă oripila era că o spunea în așa fel încât se 
presupunea că trebuie să mă liniștească. Cu excepţia cazului în 


care aș fi suferit vreun accident sau l-aș fi călcat pe nervi, în 
trei ani și jumătate avea să-mi toarne formaldehidă în vene. 
Ştiam destul cât să fiu sigură că avea să fie lângă mine în tot 
timpul procesului de îmbălsămare, poate chiar îmi va pieptăna 
părul și mi-l va aranja, iar după ce tot sângele avea să-mi fie 
scos, el urma să mă scufunde în rășină și să-mi ofere o a doua 
viață, una care să nu poată fi curmată nici măcar de un 
incendiu, cum păţise tatăl său. Avea să atingă vitrina și să-mi 
șoptească numele de fiecare dată când trecea pe coridor. Şi 
avea să mă ţină minte. 

Din cauză că stăteam în poala lui, puteam simţi de altfel cât 
de entuziasmat la modul erotic era de această perspectivă. 

M-a împins în jos și și-a depărtat picioarele pentru ca eu să 
pot îngenunchea între ele. Și-a înfipt o mână în părul meu. 

— Arată-mi că nu mă vei uita nici tu, Maya. 

Mi-a tras capul mai aproape, iar cu cealaltă mână și-a tras în 
jos pantalonii de pijama. 

Chiar și când aveam să fiu moartă, priveliștea pe care urma 
să i-o ofer din vitrină avea să-i provoace o erecţie. 

Și m-am supus pentru că așa făceam întotdeauna, pentru că 
încă îmi doream acei trei ani și jumătate, chiar dacă 
presupuneau ca el să-mi mai ofere de-a lungul lor astfel de 
dovezi de așa-zisă iubire. M-am supus chiar și când aproape m- 
a sufocat, m-am supus când m-a tras deasupra lui, în poală, 
când m-a pus să-i promit că nu aveam să-l uit. 

Și, de data aia, în loc să recit poemele sau proză ca să-mi 
distrag atenţia, m-am gândit la băiatul din cealaltă parte a 
bucătăriei, care auzea totul. 

Chestia care mă convinsese că vecinul meu era pedofil nu 
fusese doar felul în care mă privea. Era felul în care copiii lui 
adoptivi se uitau unii la ceilalţi, experienţa suferinţei pe care și- 
o împărtășeau prin priviri. Cu toţii știau ce se întâmpla, nu doar 
lor, dar și celorlalţi. Niciunul din ei nu sufla o vorbă. Văzusem 
privirile alea și știusem că e doar o chestiune de timp până ce 
avea să-mi strecoare mâna pe sub rochie, până să-mi ia mâna și 
să mă pună să-i ating penisul și să-mi șoptească că are un 
cadou pentru mine. 

Grădinarul m-a sărutat după ce a terminat și mi-a spus să 
merg să mă odihnesc. Când a ieșit din bucătărie, încă nu-și 
trăsese pantalonii pe el. M-am întors la masă, am luat ce mai 


rămăsese din portocală și m-am așezat lângă Desmond, a cărui 
faţă era udă de lacrimi. M-a privit cu ochi lipsiţi de expresie. 

Ochii cuiva care trecuse printr-o experienţă traumatizantă. 

Mi-am mâncat restul de portocală, și el nu a găsit nimic de 
zis în tot acel timp, iar apoi mi-a întins puloverul lui. L-am pus 
pe mine. Când mi-a întins mâna, am acceptat-o. 

Nu avea de gând să meargă vreodată la poliţie. 

O știam amândoi. 

Acea jumătate de oră nu schimbase cu adevărat nimic, poate 
doar îl făcuse să se urască un pic mai mult. 


* 


— Nu ne-ai întrebat cine a supraviețuit. 

— N-o să mă lași oricum să le văd până ce nu-ți voi spune tot 
ce vrei să știi. 

— E adevărat. 

— Atunci, o să aflu abia după ce terminăm aici, când o să pot 
și petrece ceva timp cu ele. Cu mine prinsă aici, tot nu le pot fi 
de vreun folos. 

— Uau, dintr-odată chiar pot să-mi imaginez cum se face de 
n-ai mai plâns de la șase ani. 

Un zâmbet firav îi trece pe faţă. 

— Nenorocitul ăla de carusel, este de acord fata. 


* 


Bliss a făcut și ea un carusel, v-am zis asta? 

Putea face aproape orice din plastilina aia transparentă a ei. 
Le băga la cuptor după ce le modela, iar Lorraine se învârtea 
nervoasă în jurul ei, supraveghind-o până era gata. Era singura 
dintre noi care avea voie la cuptor. Și singura care ceruse voie. 

În noaptea de dinainte să moară, în acele ore lungi pe care le 
petrecusem ghemuite în patul ei, Lyonette ne povestise despre 
cum era când fusese mică. Nu ne dăduse nume sau locuri 
exacte. Amintirea care o făcuse să zâmbească, amintirea la 
care ţinea cel mai mult, era legată de un carusel. 

Tatăl ei confecţiona personaje pentru carusele, și uneori 
micuța Cassidy Lawrence desena și ea căluțţi, iar tatăl ei folosea 
acele desene în proiectele lui, o lăsa să aleagă culorile sau 


expresiile de pe feţele animalelor. Odată, a luat-o cu el când a 
mers să livreze niște căluţi și o sanie la un carusel ambulant. 
Au pus toate animalele pe discul care se învârtea, i-au legat cu 
sârmă și ea a văzut căluţii ridicându-se și coborând, și când 
totul a fost gata, s-a dat și ea în el. A mângâiat caii și le-a șoptit 
numele lor la ureche, numele alese de ea, pentru ca ei să nu le 
uite. Îi cunoștea pe fiecare în parte, îi iubea pe toţi. 

Dar căluţii nu erau ai ei, și când a venit vremea să plece 
acasă a trebuit să-i lase acolo, probabil pentru a nu-i mai vedea 
niciodată. Nu putea să plângă, pentru că îi promisese tatălui ei 
să n-o facă, îi jurase că nu va face o scenă când vor trebui să 
plece. 

Atunci a făcut primul ei căluţ din origami. 

În cabina camionului, pe drumul de întoarcere, a făcut două 
figurine origami, doi cai, din foi rupte dintr-un caiet și dintr-un 
pliant cu oferte al unui restaurant și a exersat până ce a reușit 
să-i facă bine. Acasă, a trecut la hârtie de imprimantă. A făcut 
căluț după căluț, și i-a colorat ca să fie identici cu aceia pe care 
îi părăsise, șoptindu-le numele în continuare. Apoi a luat lipici 
și i-a pus pe un disc, iar deasupra lor a pus o foaie de cort, cum 
văzuse la caruselul adevărat. Tatăl ei a ajutat-o să facă un 
postament de lemn. Ambii părinţi au fost mândri de ea. 

În dimineaţa zilei în care a fost răpită, când a plecat de acasă 
spre școală, caruselul încă mai stătea la loc de cinste pe un raft 
din camera ei. 

După ce Lyonette a murit, eu am avut-o pe fata cea nouă, 
fără nume, să mă ţină ocupată. 

Bliss avea plastilina ei. 

Nu ne-a arătat la ce lucra și nici noi nu am întrebat. Am 
lăsat-o să sufere în felul ei, în lumea ei. Era mult mai 
concentrată la proiectul acela decât fusese la altele. În ce mă 
privea, dacă nu era vorba de un fluture arămiu, așa cum 
avusese Lyonette tatuat, nu mă deranja, orice ar fi fost figurina 
la care lucra. Mai făcuse o replică în miniatură a tatuajelor 
unor fete care muriseră, și acei mici fluturi mi se păruseră 
tulburător de macabri, poate chiar mai mult decât fetele 
moarte din vitrine. 

Apoi, infecția fetei noi a atins un punct critic - tatuajul nu 
avea să se vindece niciodată. Chiar dacă infecția n-o ucidea, 
aripile erau compromise, iar ăsta era un lucru inacceptabil 


pentru Grădinar. Nu atâta timp cât frumuseţea era criteriul 
după care ne alegea. 

Pereţii opaci au coborât devreme dimineaţa, ca și cum una 
dintre noi s-ar fi pregătit să fie tatuată, dar când s-au ridicat 
fata nu era nici în camera de tatuaje, nici în patul ei. Nu a 
apărut nici în vitrină. Nu a existat un rămas bun. 

N-a fost nimic. 

Efectiv, nu mai rămăsese nimic în urma ei, nici măcar un 
nume. 

Bliss era în camera mea când m-am întors, după ce mă 
dusesem să văd ce s-a întâmplat. Stătea la mine pe pat, cu 
picioarele încrucișate, și avea în braţe ceva acoperit într-o fustă 
de-a ei. În jurul ochilor avea cercuri întunecate și m-am 
întrebat oare cât reușise să doarmă de când Lyonette ne 
spusese adio. 

M-am așezat lângă ea, cu un picior sub mine, și mi-am 
sprijinit spatele de perete. 

— E moartă? 

— Dacă nu e, va fi în curând, am suspinat eu. 

— Apoi te vei ocupa de primirea altei fete. 

— Probabil. 

— De ce? 

Mă tot întrebasem și eu asta o săptămână întreagă. 

— Fiindcă Lyonette credea că e important. 

A dat la o parte fusta de pe obiectul pe care-l ţinea în braţe, 
și a dezvelit caruselul. 

Când venise în Grădină, Lyonette făcuse și aici un carusel din 
origami. Stătea pe raftul de deasupra patului în care dormea 
Bliss de când murise Lyonette. Acum ea reprodusese toate 
modelele și culorile. Era atât de detaliat, de atent lucrat. M-am 
întins și l-am rotit. 

— A trebuit să-l fac, a șoptit Bliss, dar nu-l pot păstra. 

Apoi a izbucnit în suspine dezlănţuite și și-a îngropat capul în 
perne. Nu știa nimic despre propria mea experienţă cu 
caruselul. Nu avea idee că stătusem pe un căluţ roșu cu negru 
și înţelesesem într-un final că părinţii mei nu mă iubeau, sau că 
nu mă iubeau destul. Că înţelesesem în sfârșit și acceptasem că 
nu eram dorită. 

I-am ridicat caruselul din poală și am împuns-o ușor cu 
degetele de la picioare. 


— Du-te să faci duș. 

A sughițat și s-a dat jos din pat, ascultătoare, și în timp ce ea 
spăla de pe piele două săptămâni de furie și durere, am studiat 
căluţii să văd dacă semănau cu cei din caruselul meu. 

Erau destul de asemănători, da. Căluţii din caruselul ei aveau 
hamuri argintii, nu galbene, și panglici roșii. M-am lăsat în 
genunchi și l-am pus pe raft, lângă Simba, lângă menajeria 
origami, lângă pietrele pictate de Evita și poemul scris de 
Danelle, toate obiectele pe care reușisem să le strâng după 
șase luni în Grădină. M-am gândit dacă aș putea-o convinge pe 
Bliss să facă o figurină care să reprezinte o fată cu părul brunet 
și pielea bronzată, care să stea pe un cal negru cu roșu și să se 
învârtă, să se tot învârtă în timp ce vede lumea din jurul ei 
îndepărtându-se și lăsând-o singură. 

Dar, dacă i-aș fi cerut asta, m-ar fi întrebat de ce, și acea 
fetiță din trecut nu avea acum nevoie de milă, avea nevoie să 
fie în sfârșit uitată. 

Bliss a ieșit din duș, cu trupul și părul învelite în prosoape 
violet și roz, și în sfârșit a adormit încovrigată lângă mine, așa 
cum dormeau fetiţele Sophiei. Am rămas în continuare cu o 
mână sub cap și cu spatele rezemat de perete, iar din când în 
când întindeam mâna să învârt caruselul, doar ca să văd calul 
negru cu roșu îndepărtându-se tot mai mult în amintirea mea. 


x 


Își doreşte să-i facă pe plac fetei. Să lase conversaţia să se 
îndrepte în direcţia aia, să nu o aducă spre subiecte mai 
dureroase. 

Dar Victor își îndreaptă spatele și își drege vocea, apoi, când 
ea întoarce privirea spre el, Victor încuviinţează. 

Inara suspină și își încrucișează mâinile în poală. 


Æx 


Săptămâna următoare, Desmond n-a mai călcat în Grădină. 
Nu și-a folosit codurile, n-a venit cu taică-su, a stat pur și 
simplu departe. Bliss l-a întrebat pe Grădinar ce se întâmplă cu 
fiul lui, așa, în stilul ei direct, iar el a râs și a sfătuit-o să nu-și 
facă griji. Fiul lui se concentra pe examenele finale, i-a spus. 


Mie îmi convenea. 

Chiar dacă Desmond se ascundea, dacă se ţinea departe, sau 
doar rumega lucrurile, nu simțeam lipsa unui alt bărbat pe care 
să-l distrez. Apreciam că am mai mult spaţiu în care să mă mișc 
și să gândesc. 

Avery în schimb se întorsese, ceea ce însemna oricum bătaie 
de cap și alte fete de protejat, pe cele mai sensibile. Cum 
stăteam și la căpătâiul lui Simone, era și mai dificil. 

Ea pierduse considerabil din greutate. Vomita aproape tot ce 
mânca. În timpul zilelor stăteam lângă ea, iar noaptea, când 
Danelle mă înlocuia, mă duceam în Grădină și mă culcam pe 
stânca încălzită de soare. Acolo mă puteam preface că timpul 
nostru nu se scurge. 

Îmi plăcea Simone. Era amuzantă și ironică, nu punea 
niciodată botul la vrăjeală, doar se folosea de ea, uneori. Am 
ajutat-o să se așeze în pat, după un alt drum la toaletă, iar ea 
mi-a strâns mâna. 

— Va trebui să fac un test, nu? 

Bliss spunea că Lorraine începuse deja să pună întrebări. 

— Da, i-am răspuns cu blândeţe. Cred că va trebui. 

— Şi o să iasă pozitiv? 

— Așa cred. 

Și-a închis ochii și cu o mână și-a dat la o parte părul 
transpirat de pe faţă. 

— Ar fi trebuit să-mi dau seama mai devreme. Le-am urmărit 
și pe mama și pe sora mea mai mare în timpul sarcinii și am 
văzut că le-a fost rău luni întregi. 

— Vrei să fac eu pipi pe băț în locul tău? 

— Ce naiba e în neregulă cu noi, dacă asta e o declaraţie de 
prietenie și iubire? 

Am zâmbit, iar ea a dat din cap. 

— Nu vreau să ajungem amândouă moarte, și știm că ăsta ar 
fi rezultatul. 

Am stat în tăcere o vreme, pentru că unele lucruri chiar nu 
aveau răspuns. 

— Poţi să-mi faci o favoare?, m-a întrebat. 

— De ce ai nevoie? 

— Dacă în bibliotecă avem o anume carte, poţi să-mi citeşti 
din ea? 


Când mi-a spus despre ce carte era vorba, aproape că am 
râs. Aproape. Nu pentru că ar fi fost amuzant, ci pentru că mă 
simțeam ușurată că pot face lucrul acela pentru ea. Am luat-o 
din bibliotecă, m-am urcat alături de ea în pat, cu cartea în 
braţe, pe care am deschis-o și am început să-i citesc. 

Era cel mai crunt ger care se pomenise vreodată. Ninsese și 
era aproape întuneric - se lăsase seara, ultima seară a anului. 
În întuneric și ger se plimba pe străzi o fetiță sărmană, cu 
picioarele goale. 


— Ce carte era? 

— Fetița cu chibrituri, spune Inara. Hans Christian Andersen. 

Victor aproape că și-o amintește, o poveste care fusese pusă 
în scena la orele de balet ale lui Brittany, undeva între 
Spărgătorul de nuci și Soldatul de tinichea. 

— E genul de carte care are mai mult sens în Grădină decât 
în lumea reală. 


* 


Când am terminat povestea, am trecut la următoarea, dar am 
amuţit când Lorraine a intrat în cameră. Avea două meniuri pe 
o tavă și, între ele, un test de sarcină. 

— Va trebui să fiu prezentă când îl faci, a zis ea. 

— Să mori tu. 

Simone s-a ridicat și s-a întins după paharul cu apă, golindu-l 
dintr-o sorbitură. l-am întins un altul, de pe tavă, de data asta 
cu suc de fructe, și l-a băut și pe acela. A încercat să și 
mănânce ceva, supă și pâine prăjită, dar foarte puţin. Când apa 
i-a trecut prin organism, a apucat testul de pe tavă și a intrat în 
baie. 

Lorraine s-a așezat în pragul ușii ca un vultur, cu umerii 
aduși în faţă și cu ochii iscoditori. 

Simone s-a aplecat ca să-mi prindă privirea, apoi mi-a făcut 
un semn spre nemernica care o supraveghea, iar eu am început 
să citesc cu voce tare din carte, de fapt să urlu. Lorraine s-a 
uitat urât la mine, dar măcar Simone a putut să facă pipi 
liniștită. A ieșit din baie și i-a aruncat femeii băţul. 


— Ia și bucură-te. Fugi și dă vestea. Numai cară-te de aici. 

— Nu vrei să... 

— Nu. leși afară. 

Simone s-a aruncat pe pat și și-a pus capul pe picioarele 
mele. 

— Îmi mai citești? 

Mi-am sprijinit cartea de spatele ei, ascunzându-i aripile, și 
am reluat povestea de unde o întrerupsesem. A dormit cam 
toată după-amiaza, trezindu-se din când în când ca să se 
târască până la baie. Danelle ni s-a alăturat spre seară și i-a 
pieptănat părul, apoi i l-a prins într-o coadă. Bliss ne-a adus 
cina. Eu am mâncat, Simone doar s-a jucat puţin cu mâncarea, 
apoi Bliss a dus tava înapoi la bucătărie. 

Pe când noaptea se lăsa și tot felul de umbre se mișcau prin 
Grădină, a apărut și Grădinarul în pragul ușii. 

Cu o rochie în mână. 

Era din mătase, cu maro și mai multe nuanţe de bej, făcută 
să îi pună în valoare tatuajul și culoarea pielii. Simone a ridicat 
privirea și a văzut rochia, apoi și-a întors repede capul ca el să 
nu-i vadă lacrimile. 

— Doamnelor? 

Clipind des, Danelle a sărutat curbura urechii lui Simone, 
apoi a ieșit din cameră. Simone s-a ridicat și m-a strâns în 
braţe, îngropându-și nasul în părul meu. Am strâns-o și eu cât 
de tare am putut, simțind că tremura. 

— Numele meu e Rachel, mi-a șoptit. Rachel Young. O să ţii 
minte? 

— O să ţin. 

Am sărutat-o pe obraz și m-am desprins cu greu de ea. Cu 
cartea de povești în mână, am mers până la ușă, unde aștepta 
Grădinarul. 

— Nu va simţi nicio durere, mi-a șoptit el. 

Va fi moartă. 

Aici era partea în care eu trebuia să mă duc în camera mea, 
sau în a lui Bliss, sau la Danelle. Era partea în care trebuia să 
ne adunăm în grupuri mici, să pretindem că eram altceva decât 
ce eram de fapt, și să plângem pierderea pe cale să se 
întâmple. Era partea în care trebuia să așteptăm ca Simone să 
moară. 

Și, pentru prima dată, n-am putut s-o fac. 


Pur și simplu, n-am putut s-o fac. 

Luminile au pâlpâit, semnalul că trebuia să mergem în 
camere înainte ca pereţii să coboare. Am pășit pe poteca de 
nisip, conștientă de mișcările pe care le vedeam în capătul 
îndepărtat al Grădinii. Nu eram sigură dacă acolo erau Avery, 
Desmond sau una dintre fete, și pentru moment nici nu-mi 
păsa. Luminile s-au stins și pereţii au scos un sunet brutal în 
spatele meu, ca un scârțâit infernal, intrând în șanțurile special 
concepute pentru ei. 

Mergând tot mai adânc în Grădină, am pășit pe bâjbâite în 
pârâu și am ajuns la cascadă. Am dat drumul cărţii pe o stâncă, 
departe de apă, și mi-am întins braţele în lateral, conștientă de 
greutatea pe care o aveam în piept. Mi-am ridicat ochii spre 
panourile de sticlă care compuneau tavanul, prin care se 
vedeau licărind stelele. Printre ele se vedea și o luminiţă roșie, 
care ar fi putut să fie un avion. 

O mică scăpărare de lumină a străbătut cerul și, deși știam 
că știința m-ar fi contrazis, singurul lucru la care m-am putut 
gândi a fost povestea aia stupidă pe care tocmai o citisem. 
Cineva a murit, spune fetița. Pentru că bunica ei, singur aființa 
din lume care o iubise, care acum nu mai era, îi zisese că atunci 
când o stea se prăbușește, sufletul unui om se ridica să-l 
întâlnească pe Dumnezeu. 

Și fetița aia idioată stătuse în miezul iernii și aprinsese 
chibrituri, numai ca să se uite la familii care nu erau ale ei și nu 
ar fi putut fi vreodată, și a murit îngheţată în acele momente 
aspre de realitate dintre două chibrituri, pentru că până și 
beţele de chibrit pot arde și apoi nu va mai fi nimic. Sunt 
lumină, nu căldură. 

Am simţit o greutate și un nod în gât, și parcă aerul nici nu- 
mi mai voia să intre în plămâni, nici să iasă. Am căzut în 
genunchi, tânjind după guri de aer care nu mai veneau. Mi-am 
strâns mâna pumn și m-am lovit în piept, dar în afară de o 
durere surdă, nimic nu s-a schimbat. De ce nu puteam respira? 

O mână mi-a atins umărul, iar eu m-am întors imediat și am 
dat-o brutal la o parte. 

Desmond. 

M-am ridicat în picioare și am pornit spre peșteră, iar el m-a 
urmat, prinzându-mă când aproape m-am prăbușit într-o 


groapă. M-a lăsat ușor pe pământ și a îngenuncheat în faţa 
mea. Mi-a studiat chipul, în vreme ce eu mă luptam să respir. 

— Ştiu că nu ai niciun motiv să te încrezi în mine, dar te rog 
s-o faci, doar pentru un minut. 

Mâna lui mi-a atins faţa, și l-am pălmuit încă o dată. A 
clătinat din cap, apoi mi-a prins mâinile la spate și cu mâna lui 
liberă mi-a acoperit nasul și gura. 

— Respiră acum, mi-a șoptit. Nu contează dacă doar puţin 
aer, respiră atât cât poti. 

Am încercat, și poate că avea dreptate, poate că îmi ajunsese 
o fărâmă în plămâni, deși nu o simțeam. Simţeam doar mâna lui 
între mine și ceva ce aveam nevoie pentru a continua să 
trăiesc. 

— Tot ce fac e să te forţez să inspiri o cantitate mai mare de 
dioxid de carbon, a continuat, calm. Inspiră. Dioxidul de carbon 
îți ajunge în sânge, în locul oxigenului, și îţi încetinește 
răspunsurile corpului. Inspiră, așa. Când corpul tău ajunge la 
un punct critic, când ești pe punctul de a leșina, răspunsurile 
firești ale organismului le împing la o parte pe cele psihologice. 
Respiră. 

De fiecare dată când îmi dădea instrucţiuni, încercam să mă 
supun, chiar o făceam, dar parcă nu mai era destul aer rămas 
în lume. Am renunţat să mă mai lupt, iar mâna lui mi-a rămas 
în continuare pe nas și gură. Încet, în timp ce el repeta 
instrucţiunile, aerul a început să-și facă loc în plămânii mei. Am 
ametit brusc, dar măcar respiram. Și-a mutat mâna pe umărul 
meu, masându-l ușor, în timp ce continua să-mi șoptească: 

— Inspiră. Inspiră. 

Ușor, a devenit din nou un gest inconștient, ceva la care nu 
era nevoie să mă gândesc, și mi-am închis ochii, simțind o 
inexplicabilă senzaţie de rușine. Nu mai avusesem un atac de 
panică, deși le văzusem întâmplându-se multora dintre cei 
apropiaţi mie, iar imposibilitatea de a face ceva ca să depășesc 
asta m-a uluit. Mai rău a fost că am avut și martori. Când m-am 
simţit destul de sigură pe picioare cât să nu mă prăbușesc, am 
dat să mă ridic. 

Braţele lui Desmond m-au cuprins strâns. Aproape că mă 
durea, atât de tare mă strângea, nelăsându-mă să plec. 


— Sunt un laş, a zis. Și mai rău decât asta, cred că sunt fiul 
tatălui meu. Dar dacă te pot ajuta cu ceva, te rog să mă lași s-o 
fac. 

Dacă fetița cu chibrituri ar fi avut pe cineva care s-o ţină așa 
în braţe, cineva care să emane căldură și siguranţă, oare ar fi 
supraviețuit? 

Sau ar fi îngheţat amândoi? 

Desmond m-a întors cu faţa spre el și, lipită de pieptul lui, i- 
am putut auzi bătăile inimii. Mi-am ajustat respiraţia, să fie în 
acord cu ritmul inimii lui. Desmond nu avea mușchii fratelui 
său, nu era nici uscăţiv ca taică-su. Era suplu ca un alergător, 
cu oasele lungi și subţiri. A început să cânte încet un cântec pe 
care nu-l cunoșteam și pe care nici nu-l puteam auzi bine, 
pentru că stăteam cu urechea lipită de pieptul lui, dar degetele 
îi jucau pe pielea mea de parcă ar fi cântat pe clape de pian. 

Am stat în peștera întunecată și umedă, cu hainele ude, 
agăţându-ne unul de celălalt ca doi copii care s-au trezit dintr- 
un coșmar. Ştiam că atunci când voi adormi la loc, coșmarul va 
fi tot acolo. Când mă voi trezi, încă va mai fi acolo. În fiecare zi, 
în următorii trei ani și jumătate, coșmarul va fi mereu, mereu 
acolo, și nu era nimic care să aline asta. 

Pentru câteva ore, totuși, puteam ignora realitatea. 

Aș fi putut să fiu fetița cu chibrituri și să-mi aprind iluziile 
într-o peșteră, să mă pierd în căldura lor până când strălucirea 
avea să dispară și eu să rămân din nou în Grădină. 


* 


— Nu erau doar colegele tale de captivitate, nu-i așa?, 
întreabă Victor, după ce îi lasă fetei câteva clipe să se 
reculeagă. Erau prietenele tale. 

— Câteva îmi erau prietene. Câteva îmi erau familie. 
Bănuiesc că asta e ceea ce se întâmplă de obicei. 


* 


Uneori, era greu să te hotărăști să încerci să cunoști alţi 
oameni. Nu avea decât să-ţi aducă mai multă durere când ei 
mureau, sau să-i rănească pe ei când mureai tu. Uneori, era 
greu de crezut că toată durerea merita. In inima Grădinii, 


totuși, era singurătate și moarte, iar a fi împreună cu alţii părea 
cel mai mic rău. Ceva mai sigur. 

Ştiam că Nazira era și mai îngrijorată că va uita viaţa de 
dinainte decât era Bliss. Era grafician, o artistă, și umpluse 
caiete după caiete cu portretele familiei ei și ale prietenilor. 
Desena hainele care îi plăceau, își desena casa și școala, 
părculeţul cu leagăne de lângă casă unde fusese sărutată prima 
oară. Le desena iar și iar pe toate și se panica dacă detaliile 
difereau sau îi apăreau înceţoșate în minte. 

Și mai era și Zara Dată Dracului, și când Bliss îţi spunea așa, 
era clar că erai diavolul întruchipat. Bliss era acidă și nu putea 
tolera minciuna - Zara era pur și simplu rea. Îmi plăcea totuși 
că nu se lăsa pradă iluziilor, dar în același timp le făcea viaţa 
un calvar celor care alegeau să o facă. Celor ca Nazira, care 
credeau că atâta timp cât nu vor uita viața de dinainte, o vor 
regăsi la un moment dat. Nu trecea o săptămână fără să fiu 
obligată să le despart pe cele două dintr-o încăierare. De obicei 
o târam pe Zara până la pârâu și o băgam cu capul în apă, până 
ce îi trecea furia. Nu îmi era chiar prietenă, dar în perioadele 
mai liniștite ale ei o plăceam. lubea și ea cărțile, la fel ca mine. 

Glenys era obsedată de alergat. Făcea ture la nesfârșit de-a 
lungul coridoarelor, până ce Grădinarul i-a ordonat lui Lorraine 
să îi dea portie dublă de mâncare. Ravenna era printre puţinele 
care aveau un MP3 player și ascultau muzică sau dansau ore în 
șir. Balet, hip hop, vals, step, dar fără pantofi. Luase lecţii de 
dans de-a lungul anilor, putea dansa orice. Dacă se întâmpla să 
treci pe lângă ea, te apuca de mână și te făcea sa i te alături. 
Hailee adora să coafeze părul tuturor și putea să facă niște 
aranjamente absolut fantastice. Pia voia să știe cum funcţiona 
totul, iar Marenka cosea minunat pe etamină. Primise niște 
foarfece pentru lucrul ei manual, iar Grădinarul îi ceruse să le 
poarte mereu la gât, atârnate de o panglică, pentru ca nicio 
altă fată să nu aibă acces la ele și să le folosească pentru a-și 
face rău. Adara scria povestiri, Eleni picta, iar Adara uneori le 
ruga pe Nazira sau pe Eleni să ilustreze scene din poveștile ei. 

Mai era și Sirvat. Sirvat era... Sirvat. 

Era greu să ajungi s-o cunoști. 

Nu doar că ieșea ușor în evidenţă, ceea ce se întâmpla, și nu 
doar că era tăcută, ceea ce iarăși era adevărat. Era vorba mai 
degrabă că n-aveai idee ce urma să scoată pe gura într-un 


moment sau altul. Ea fusese ultima fată pe care o acomodase 
Lyonette cu Grădina. Lyonette îmi ceruse să n-o ajut cu acea 
fată, tocmai pentru că Sirvat era atât de ciudată și nici 
Lyonette, nici eu nu puteam prevedea cum voi reacţiona eu 
dacă îmi va spune ceva care să mă înfurie. Am întâlnit-o abia 
după ce aripile îi fuseseră terminate. Era trântită pe malul 
pârâului, cu faţa îngropată în nămol, cu Lyonette uitându-se la 
ea cu o confuzie disperată. 

— Ce faci?, am întrebat-o. 

Nici măcar nu s-a uitat la mine. Jumătate din părul ei 
castaniu era plin de nămol. 

— Poţi să mori de la apă și în alte feluri decât înecându-te în 
ea. Să bei prea mult e la fel de letal cu a nu bea deloc. 

M-am uitat mirată la Lyonette cea perplexă. 

— Chiar încearcă să se sinucidă? 

— Nu cred. 

Nu încerca, în cea mai mare parte a timpului. Am învăţat 
ușor să o acceptăm așa cum era. Putea să identifice acele 
plante pe care teoretic am fi putut să le folosim pentru a ne 
sinucide, dar nu le mânca. Cunoștea o mie de moduri în care o 
fiinţă umană ar putea muri și avea o fascinaţie pentru fetele din 
vitrină pe care nu ne doream sa o înțelegem. Le vizita aproape 
la fel de mult pe cât o făcea Grădinarul. 

Sirvat era categoric o excentrică. Să fiu sinceră, nu am 
petrecut prea mult timp cu ea, dar ea nu a părut să observe, cu 
atât mai puţin să-i pese. 

Dar cele mai multe dintre noi ne cunoșteam. Chiar și când 
alegeam să nu ne împărtășim vieţile de dinainte de Grădină, 
aveam o intimitate împreună. La bine și la rău - mai ales la rău 
- eram Fluturi. Aveam ceva irevocabil în comun. 


* 


— Şi sufereați una după cealaltă. 

Nu este o întrebare. 

Colţurile buzelor îi tremură și se înclină ușor. Nu e un 
zâmbet, nicio grimasă, mai degrabă o recunoaștere a unui 
adevăr. 


— Întotdeauna. Nu era nevoie să aștepți să apară una dintre 
noi în vitrină. Le plângeai în fiecare zi, la fel cum te plângeau și 
ele pe tine, pentru că în fiecare zi mureai câte puţin. 

— S-a apropiat Desmond și de alte fete? 

— Da și nu. Cu timpul. Era... 

Ezită și își mută privirea de câteva ori de la Victor la mâinile 
ei rănite, înainte de a suspina și de a-și împreuna mâinile în 
poală, sub masă. 

— Ei bine, era complicat. 

El încuviinţează din cap. 

— Ce credea tatăl lui? 


* 


În ziua de după ce Simone a ajuns în vitrină - nu că noi am fi 
văzut-o, deoarece pereţii erau coborâţi - Grădinarul m-a adus 
în apartamentul lui pentru o cină intimă. Din ce-mi puteam da 
seama, fără să fi întrebat exact, eram singura fată pe care o 
adusese vreodată acolo. Presupun că ar fi trebuit să mă simt 
flatată, dar eram doar neliniștită. Conversaţia se derula în jurul 
unor banalităţi. N-a menţionat-o deloc pe Simone, iar eu n-am 
adus-o în discuţie pentru că nu voiam să aflu ce e mai rău. 
Ultimul mister pe care îl mai avea locul ăsta era cum ne omora. 

După ce am terminat desertul, mi-a dat un pahar cu 
șampanie și mi-a spus să mă relaxez, cât el strânge masa. M-am 
mutat pe fotoliu și mi-am tras rochia lungă peste picioare, ca să 
le acopăr. Era genul de rochie pe care o puteai purta când 
decernai niște premii, și m-am întrebat oare cât cheltuia cu 
totul pe Grădină și pe hainele noastre. Pusese ceva muzică 
clasică, blândă și relaxantă, așa că am închis ochii și mi-am 
lăsat capul pe spate. 

Mocheta groasă din apartament îi atenua zgomotul pașilor, 
dar chiar și așa l-am auzit venind spre mine. M-a privit o vreme, 
fără să spună nimic. Ştiam că-i place să ne privească dormind, 
dar acum era și mai înfricoșător, din moment ce eram trează. 

— Te-a supărat Desmond noaptea trecută? 

Ochii mi s-au deschis brusc, ceea ce l-a încurajat să se 
sprijine de braţul fotoliului. 

— Dacă m-a supărat? 


— Mă uitam pe niște filmări și te-am văzut împingându-l. Te-a 
urmat în peșteră, dar acolo nu sunt camere de filmat. Te-a 
deranjat sau te-a rănit? 

— O, nu. 

— Maya. 

Am reușit să zâmbesc, ce-i drept, ușor chinuit. Am făcut-o 
pentru mine sau pentru el, nu știu sigur. 

— Eram supărată, da, însă dinainte ca Desmond să ajungă. 
Avusesem un atac de panică. Nu am mai avut unul până acum, 
așa că n-aveam habar ce să fac, și m-a deranjat apariţia lui la 
început. Dar m-a ajutat să-l depășesc. 

— Un atac de panică? 

— Dacă după un an și jumătate asta e reacţia mea cea mai 
puternică, nu cred că trebuie să-ţi faci griji, nu-i așa? 

Mi-a întors zâmbetul, dar de data asta era cald și sincer. 

— Și Desmond chiar te-a ajutat? 

— Da, și a stat cu mine până ce m-am calmat. 

Stătuse de fapt cu mine întreaga noapte, chiar și când 
auzisem diverse uși deschizându-se, când îl auzisem pe tatăl lui 
mergând pe hol însoţit de Simone, care plângea. Uneori, îi 
plăcea să se bucure de o ultima partidă de sex înainte să 
omoare câte o fată; de preferat în camera ei și nu într-una din 
încăperile secrete. Des stătuse cu mine până dimineaţa, până 
când pereţii se ridicaseră și fetele ieșiseră în Grădină, sa 
plângă o pierdere pe care el n-o înţelegea. Nu știa că ea avea 
să fie moartă în scurt timp, sau că era deja. Poate credea doar 
că va fi dată afară? Sau dusă undeva să facă avort? 

— E greu uneori să-l cunoști pe fiul meu cel mic. 

— Vrei să spui că nu ai idee ce crede despre noi. 

A râs și a dat din cap, apoi s-a lăsat lângă mine pe fotoliu. Şi- 
a pus un braţ pe după umerii mei și mi-a tras capul pe pieptul 
lui. Pentru o secundă, ai fi crezut că suntem doi oameni care se 
așază confortabil să se uite la un film. 

Doar că, dacă am fi fost oricare alţi doi oameni, pielea nu mi 
s-ar fi zbârlit de repulsie. 

Cu siguranță, nu mi se întâmplase când fusesem cu Topher, 
sau când ne îngrămădeam pe canapelele lui Jason și Keg, sau 
ale altor băieţi de la muncă. Momentele de intimitate cu 
Grădinarul erau o iluzie, la fel ca aripile pe care ni le imprima 
pe spate. Nu aveau nicio semnificaţie reală. 


— Nu-i place să vorbească despre asta cu mine. 

— Ţinând cont că suntem un fel de harem, nu-mi imaginez că 
celor mai mulţi tineri le-ar fi ușor să discute despre asta cu taţii 
lor. Poate că-ţi întrebi părinţii chestii legate de cum să abordezi 
pe cineva sau ce să faci la prima întâlnire, dar treaba cu sexul e 
cam un subiect tabu, chiar și când e vorba despre sex cu 
consimțământul partenerilor. 

Nu eram doar doi oameni obișnuiți. Răspunsul lui a fost să 
râdă și să-mi întoarcă capul pentru a mă săruta. Mi-a trecut 
repede prin minte că m-aș fi putut duce în bucătăria lui, să iau 
un cuţit și să i-l înfig în inimă. L-aș fi putut ucide chiar atunci, 
dar ce m-a oprit a fost gândul ca Avery ar putea moșteni apoi 
Grădina. 

— Avery a fost foarte încântat când l-am adus pentru prima 
dată în Grădină. Vorbea tot timpul despre ea, când eram 
singuri. Poate că un părinte nu dorește să știe atât de multe 
detalii despre fiul lui. Dar la Desmond observ că nu a făcut 
nimic în Grădină, altceva decât să privească. 

— Ești dezamăgit?, am întrebat cu un aer indiferent. 

— Mă nedumerește. 

Mâna i-a urcat pe gâtul meu, unde a găsit nodul rochiei și l-a 
desfăcut. Mătasea neagră a căzut repede de pe corpul meu și 
mi-a dezvelit sânii. A început să se joace cu un sfârc în timp ce 
vorbea mai departe. 

— Este un tânăr sănătos, înconjurat de femei frumoase. Știu 
sigur că nu e virgin, și totuși nu se folosește de aceste 
minunate ocazii care îi ies în cale. 

— Poate doar așteaptă să se obișnuiască cu ideea. 

— Poate. Sau poate nu varietatea e ceea ce-l atrage. 

M-a ridicat ușor de pe fotoliu ca să se poată strecura sub 
mine. Avea în felul ăsta acces mai ușor la sânii mei. Mi-a tras 
rochia jos de pe coapse. 

— Te caută mereu pe tine, când vine aici. Te caută și când nu 
ești ușor de găsit. 

— Aparent, sunt o persoană directă și asta îi place, am 
răspuns sec, iar el a chicotit. 

— Da, îmi dau seama de ce preferă să te întrebe pe tine. Dar 
ce ai face dacă ar veni la tine așa cum vin eu? 

— Am presupus din start că, la fel ca în cazul tău și al lui 
Avery, trebuie să facem ceea ce ni se cere. Nu e corect? 


— Deci, l-ai lăsa să te atingă? 

Buzele lui mi-au atins ușor sânii. 

— I-ai permite să-ţi facă ce-i trece prin minte? 

Desmond nu era la fel ca tatăl lui. 

Dar era fiul tatălui său. 

— Voi face ceea ce îmi ceri. 

A mormăit și a aruncat rochia pe podea, iar mâinile și gura 
lui mi-au înfierbântat corpul, deși nu-mi doream asta. Trupul 
mă trăda în continuare. Nu a mai spus nimic altceva în afară de 
numele meu, repetat iar și iar, ţipete aspre în tăcere. 

Există o liniște în mai multe straturi - mare și țărm, corp și 
suflet. Se află în locuri singuratice. 

A făcut sex cu mine de mai multe ori, acolo, pe fotoliu, apoi 
pe covor, în patul matrimonial, iar eu am recitat tot ce-mi 
puteam aminti, chiar și reţete de băuturi. Înainte ca dimineaţa 
să vină, terminasem tot ce puteam ști care să-mi ţină mintea 
ocupată, și am simţit otrava picurându-mi în suflet. Mă 
obișnuisem cu sentimentul de greață care însoțea sexul cu 
Grădinarul, dar niciodată nu trecusem peste scârba de a-l lăsa 
să creadă că într-adevăr mă iubește. 

Când într-un final m-a condus în camera mea, s-a așezat pe 
marginea patului meu îngust și m-a învelit, mângâindu-mi părul 
și dându-mi un sărut apăsat. 

— Sper ca Desmond să-și dea seama ce tânără extraordinară 
ești, mi-a șoptit aproape de buze. Ai fi atât de bună pentru el. 

După ce a plecat, m-am dat jos din pat și am intrat în duș, 
frecându-mi pielea până ce a început să mă doară, pentru că 
încercam să îndepărtez de pe mine atingerea lui. Bliss m-a 
găsit acolo. Cu un tact neașteptat din partea ei, n-a spus un 
cuvânt. M-a ajutat să clătesc de pe mine săpunul și balsamul de 
păr, apoi a oprit apa și mi-a prins părul cu un prosop. După ce 
mi-am descurcat pletele și le-am împletit într-o coadă simplă, 
ne-am cuibărit împreună sub pături. 

Pentru prima dată, am înţeles de ce se gândea atât de des să 
sară de pe stâncă. 

Pentru prima dată, acei ani pe care îi mai aveam de trăit aici 
nu meritau, dacă tot ce ne rămânea era o speranţă atât de vagă 
că am putea evada. 

Pentru prima dată într-un an și jumătate, am simţit fiecare ac 
care îmi pătrunsese în piele, imprimându-mi închisoarea mea 


oribilă acolo, marcându-mă. Nu eram genul care să spere 
prostește, nici să dispere, dar simțeam cum fiecare amintire pe 
care o adusesem în Gradină îmi rămânea acum în gât și mă 
sufoca. Am tras aer adânc în piept și mi-am amintit vocea cu 
care îmi vorbise Desmond în peșteră. Am sperat ca Bliss, care 
mă văzuse trecând prin toate nenorocirile, să nu-și dea seama 
cât de speriată eram. 

Vorbea plină de groază, lăsând aripile să i se scufunde în 
țărână. Suspina în agonie, lăsându-și penele să-i cadă pe 
pământ, cu durere. 

Dar aripile mele nu se puteau mișca și eu nu puteam zbura, 
și nici măcar nu puteam plânge. 

Tot ce-mi rămăsese erau groaza, agonia și durerea. 


x 


Victor iese din cameră fără să spună un cuvânt. 

O clipă mai târziu, Yvonne se apropie de el din camera de 
observaţie, întinzându-i două sticle cu apă. 

— Ramirez a sunat și are noutăţi, îi dă ea raportul. Fetele 
care se aflau într-o condiție mai proastă s-au stabilizat. Tot mai 
vor să vorbească cu Maya înainte să răspundă la alte întrebări. 
Senatoarea începe s-o preseze pe Ramirez s-o conducă la Maya. 

— Căcat, spune Victor, scărpinându-și obrazul. Poate 
Ramirez s-o mai reţină la spital? 

— O perioadă scurtă, da. Aleargă de la senatoare la fiică-sa și 
înapoi. Crede că mai poate face naveta între ele pentru câteva 
ore. 

— Perfect, mersi. Când se întoarce Eddison, pune-l și pe el la 
curent. 

— Așa o să fac. 

Politicienii sunt ca serviciile de protecţie a copilului. Utili, în 
cele din urmă, dar o bătaie de cap de-a lungul drumului până 
acolo. 

Se întoarce în camera de interogatoriu și îi întinde Inarei una 
din sticle. 

Ea o acceptă cu o înclinare din cap, desfăcându-i dopul cu 
dinţii și nu cu mâinile ei rănite. Jumătate din conţinut dispare 
înainte ca ea să o lase jos, cu ochii închiși. Cu un deget 


trasează linii pe suprafața metalică a mesei și pare că se 
pregătește pentru următoarea întrebare. 

El îi urmărește mișcările și observă că ceea ce crezuse a fi 
simboluri fără sens sunt de fapt niște aripi de fluture, trasate 
pe metalul mesei ca o amintire a lucrului care o adusese aici. 

— Mi se scurge timpul în care aș putea să-ţi ofer protecţie, 
spune el într-un final. 

Se uită pierdută la el. 

— Oameni influenţi vor să știe ce s-a întâmplat. Ei nu vor 
avea răbdarea mea, Inara. lar eu am avut destulă. 

— Știu. 

— Trebuie să nu te mai învârți în jurul cozii. Spune-mi ce am 
nevoie să știu. 


O vreme,  Grădinarul a mai fost nedumerit de 
comportamentul fiului său. Desmond venea des în Grădină, dar 
nu se atingea de nicio fată. Poate doar ca să ofere ajutor, ici și 
colo. 

Și își aducea manualele cu el. 

În timpul zilelor, stăteam cu fata cea mai nouă, o superbitate 
de origine japoneză. În timpul nopţilor, Danelle stătea cu fata 
adormită și eu mă duceam pe stâncă, ca să mă agăţ de iluzia de 
spaţiu. Frecvent, Desmond mi se alătura acolo, și în primele 
câteva dăţi am stat în tăcere, fiecare dintre noi pierdut în ceea 
ce citea. Trecuse ceva de când nu mai stătusem lângă un 
bărbat fără să mă simt ameninţată. Nu mă simţeam neapărat în 
siguranţă, dar nici ameninţată. Vorbeam despre ce învăţa el. 
Nu vorbeam despre Grădină și niciodată despre tatăl lui. 

Bănuiesc că îl uram pentru că refuza să pună bucăţile cap la 
cap, dar nu voiam să o arăt. Grădinarul nu avea să ne lase 
niciodată să plecăm, iar pe Avery era mult prea periculos să 
încercăm să-l influențăm. Nu eram convinsă că Desmond 
reprezenta speranţa, dar era cel mai aproape de ea. 

Voiam să trăiesc și voiam să trăiască și celelalte fete, și 
pentru prima dată îmi doream cu ardoare ca legenda acelui 
Fluture care a evadat să fie adevărată. Imi doream să cred că 
aș putea ieși de aici, fără să sfârșesc expusă într-o vitrină sau 
aruncată în rău. 


În noaptea aia, Desmond și-a adus vioara. 

Grădinarul îmi spusese că fiul său era muzician și mi-aș fi dat 
oricum seama de asta din felul în care degetele lui alunecau pe 
cărți, pe pietrele artificiale, pe orice suprafaţă atunci când el 
era pierdut în gânduri. Era ca și cum și-ar fi tradus gândurile în 
muzică, ca să aibă mai mult sens. 

Stăteam întinsă pe burtă, cu cartea mea și cu un măr în faţă, 
urmărind trei fete care își făceau de lucru prin Grădină. Erau 
băgate în pârâu și se stropeau cu apă unele pe altele, și știam 
că senzorii cu siguranţă îl vor alerta pe Grădinar că este cineva 
în apă. Dar, dacă aveau să se joace suficient de mult, el urma 
să se plictisească să se uite și să-și vadă de treabă. Nu era în 
Grădină în noaptea aia - spusese ceva despre un eveniment 
caritabil împreună cu soţia lui, când m-am dus să o conduc pe 
fata cea nouă la ea în cameră, odată terminat tatuajul - însă 
eram convinsă că ne urmărea de oriunde ar fi fost. Eleni și Isra 
erau aici de trei, respectiv patru ani, dar Adara ajunsese doar 
cu două luni înaintea mea. Se adaptase destul de bine, doar din 
când în când se mai lăsa prada unei depresii care o scotea din 
uz. Era o depresie clinică, și fără medicamente mă miram cum 
de nu erau mai dese episoadele. Oricum, încercam să n-o lăsăm 
singură când părea să fie deprimată. 

Desmond a venit pe alee, cu vioara în mână, și s-a oprit în 
dreptul stâncii. 

— Bună. 

— Salut, i-am zis. 

Normalitatea era ceva care varia în Grădină. 

M-am uitat la vioară. Oare dacă l-aș fi rugat să-mi cânte, i-aș 
fi flatat ego-ul? Sau l-aș fi făcut să creadă că îi datoram atenţie? 
Mă pricepeam să-i citesc pe Grădinar și pe Avery, dar Desmond 
era mai complicat. Spre deosebire de tatăl și fratele lui, el nu 
știa ce-și dorește. 

Mă pricepeam mai bine să fiu evazivă, nu să manipulez 
oameni. Era un teritoriu nou pentru mine. 

— Vrei să-mi cânţi?, l-am întrebat în cele din urmă. 

— Te-ar deranja? Trebuie să dau un examen mâine și n-am 
vrut s-o trezesc pe mama. Mă gândeam să repet afară, dar, 


vvv 


aaa... 


A arătat spre acoperișul Grădinii. Nu era nevoie să mă uit. 
Puteam auzi răpitul ploii pe sticlă. Îmi era dor să simt ploaia pe 
piele, să-i adulmec mirosul. 

În apartamentul nostru, era mereu muzică. Lui Kathryn îi 
plăcea cea clasică, iar lui Whitney îi plăcea rap-ul suedez. Lui 
Noemie îi plăcea blues-ul, Amber asculta country, așa că într- 
un final făceam un amalgam care să mulțumească pe toată 
lumea. Aici, unele fete aveau radiouri sau MP3 playere în 
camere, dar în general muzica devenise o raritate. 

Mi-am închis cartea, iar Desmond a ridicat arcușul și și-a 
flexat degetele. Era fascinant să observ ritualurile care 
precedau cântatul, însă apoi, când arcușul a atins strunele, mi- 
am dat seama de ce taică-su îl numea muzician. 

Era mai mult decât cântatul propriu-zis. Deși nu eram 
expertă, părea talentat din punct de vedere tehnic, dar putea să 
facă notele să plângă sau să râdă pe coarde. Punea emoție în 
fiecare parte. Jos, în pârâu, cele trei s-au oprit din jucat și au 
început să asculte și ele. Mi-am închis ochii și am lăsat muzica 
să mă înfășoare. 

Uneori, când eu și Kathryn stăteam pe scara de incendiu la 
trei sau patru dimineaţa, un tip din clădirea de alături se urca 
pe acoperiș și exersa la vioară. Uneori mai greșea notele, 
alteori se încurca în degete, dar în întunericul nopţii era ca și 
cum vioara îi era iubită. Nu părea să observe că avea și public, 
era atât de concentrat pe instrumentul lui și pe sunetele pe 
care le scotea. Era cam singurul lucru pe care eu și Kathryn îl 
făceam des împreună. Chiar și când aveam noaptea liberă, tot 
ne duceam pe scară ca să-l ascultăm pe băiat cântând. 

Dar Desmond era mai bun. 

Trecea ușor de la o piesă la alta și, când într-un final a lăsat 
jos arcușul, notele au mai persistat o vreme în aer. 

— Nu cred că îţi va fi greu să treci examenul, i-am șoptit. 

— Mulţumesc. 

A atins cu blândeţe vioara, apoi a așezat-o în cutia ei de 
catifea. 

— Când eram mic, visam să devin un muzician profesionist. 

— De ce la trecut? 

— Tata m-a dus la New York și a stabilit o întâlnire cu un 
violonist, să vadă de ce sunt în stare și mai ales să văd eu cum 
este să fii un profesionist. Mi-a displăcut teribil. Părea lipsit de 


suflet, fără viaţă. Am simţit că dacă aș fi ajuns să-mi câștig 
traiul așa, aș fi început să urăsc muzica. Când i-am spus lui 
taică-miu că aș prefera mai degrabă să fac ceva care să mă lase 
să iubesc în continuare muzica, mi-a zis că e mândru de mine. 

— Pare că e des mândru de tine, am murmurat, iar el mi-a 
aruncat o privire stranie. 

— Vorbește cu tine despre mine? 

— Putin. 

— Ăăă... 

— Eşti fiul lui. Te iubește. 

— Da, dar... 

— Dar? 

— Nu ţi se pare ciudat că vorbește despre fiul lui cu fetele pe 
care le ţine captive? 

Am hotărât să nu-i dezvălui tot ce spusese Grădinarul despre 
el. 

— Mai ciudat decât că are fete captive? 

— E adevărat și asta. 

Și iată, în sfârșit fusese în stare să ne numească captive, și 
incapabil să facă ceva pentru a schimba asta. 

Eleni a înotat în pârâul cu puţină apă, numai ea știa cum, și 
ajunsă la baza stâncii m-a întrebat: 

— Maya, ne ducem înăuntru. Ai nevoie de ceva? 

— Nu, mulţumesc. 

Desmond a scuturat din cap. 

— Uneori, pari a fi mama lor. 

— Da, ca într-o mică frăţie perversă. 

— Mă urăști? 

— De ce, pentru că ești fiul lui? 

— Încep să-mi dau seama acum cât de mult sunt fiul lui. 

S-a așezat lângă mine pe stâncă și și-a cuprins genunchii cu 
braţele. 

— Una dintre colegele mele de la cursul despre Freud și Jung 
avea tatuat un fluture pe umăr. Era urât, arăta ieftin, genul ăla 
care voia să sugereze un fel de zână. Avea și faţă fluturele, una 
ca de păpușă pe cale să se topească. Purta o rochie fără umeri, 
așa că nu-mi puteam lua privirea de la tatuaj, și singura chestie 
la care m-am putut gândi tot cursul au fost aripile tale și cât de 
frumoase sunt ele. Ştiu că e oribil, dar chiar sunt frumoase. 


— Cam așa le vedem și noi, i-am răspuns pe un ton neutru, 
curioasă să aflu în ce direcţie merge discuţia. 

— Mă îndoiesc că vederea aripilor tale te excită. 

Ah, deci asta. 

Cu siguranţă era fiul Grădinarului. 

Dar, spre deosebire de tatăl lui, se rușina de ceea ce era. 

— În altă oră de curs, am discutat despre cei care 
colecţionează obsesiv lucruri, și m-am gândit la povestea 
despre bunicul meu și colecţia lui de fluturi, și apoi desigur la 
versiunea care se transformase în mintea tatălui meu și la 
colecţia... asta, la voi. La cât de demne sunteţi acoperite doar 
în tatuaje și răni, spre deosebire de alți oameni, care stârnesc 
milă deși poartă haine bine croite care îi acoperă. De câteva 
săptămâni, tot am vise ciudate... și mă trezesc transpirat și 
având erecţie și nu-mi dau seama dacă sunt vise sau nu, de 
fapt. 

Și-a dat cu un singur gest părul de pe faţă. 

— Nu vreau să cred că sunt genul de om care ar putea face 
așa ceva. 

— Poate că nu ești. Faptul că tolerezi asta e complicat, dar 
nu presupune că o vei face și tu vreodată. 

— Dar e ca și cum aș fi de acord. 

— Ce e corect și ce e greșit nu reprezintă o alegere ușoară. 

— De ce tu nu mă urăști? 

Mă gândisem și eu la asta, dar nu găsisem răspunsul. 

— Poate fiindcă și tu ești prizonier aici, așa cum suntem noi, 
i-am zis, încet. 

Atâta doar că totuși îl uram un pic, chiar dacă într-un fel 
foarte diferit de cum îi uram pe fratele și tatăl lui. 

Intra puţină lumină prin acoperiș și am încercat să-mi dau 
seama ce emoţii purta pe chip. Avea ochii Grădinarului, dar era 
mai conștient de sine decât avea să fie tatăl lui vreodată. 
Grădinarul se agăța de toate iluziile din lume. Desmond, în cele 
din urmă, își înfrunta demonii, sau măcar o parte din ei. Nu 
avea idee ce să facă cu ei, dar măcar nu îi nega. 

— De ce nu încerci să evadezi? 

— Pentru că fetele de dinaintea mea au făcut-o. 

— Au evadat? 

— Au încercat. 

A clipit, speriat. 


— Există o singură ușă spre afară, și e încuiată tot timpul și 
are un cod. Trebuie să știi codul atât ca să intri, cât și ca să 
ieși. Când vin îngrijitorii Grădinii, suntem izolate în interiorul 
unor pereţi opaci. Poţi să urli și să baţi în pereţi, nimeni nu va 
auzi. Am putea să rămânem în afara pereţilor când vin cei care 
se ocupă de Grădină, dar o fată a încercat asta cu zece ani în 
urmă și nu s-a întâmplat nimic, doar că ea a dispărut. 

Și a reapărut apoi în sticlă și rășină, dar Desmond încă nu 
văzuse acei Fluturi. Părea să fi uitat ce spusese tatăl său - că 
ne păstrează aici, intacte, după ce murim. 

— Probabil ca tatăl tău s-a asigurat ca aici să calce numai 
oameni devotați lui. Cert e că nimeni n-a venit să ne salveze 
după asta. Când se ajunge la a evada, ne este frică. 

— De libertate? 

— De ce se va întâmpla dacă aproape ajungem acolo. 

Am privit în sus, la noaptea întunecată care se zărea dincolo 
de vârfurile copacilor. 

— Serios acum, ne-ar putea ucide pe toate rapid, dacă ar 
vrea. Şi dacă una va încerca să fugă și nu va reuși, mai mult ca 
sigur ne-ar pedepsi pe toate. 

Sau, cel puţin, pe cea care va încerca și pe mine, fiindcă era 
convins că fetele îmi spun totul. Cum aș fi putut eu să nu știu 
de un asemenea plan? 

— Îmi pare rău. 

Ce răspuns imbecil, în circumstanţele date. 

Am scuturat din cap. 

— Mie îmi pare rău că a trebuit să vii și tu aici. 

A căpătat o expresie ciudată, părea și amuzat, dar și jignit. 

— Chiar îţi pare? 

I-am studiat încă o dată chipul. Mă ajutase de două ori să-mi 
depășesc atacurile de panică, chiar dacă el știuse doar de unul. 
Era fragil într-un fel în care tatăl și fratele lui nu erau, era 
cineva care dorea să fie bun, să ia alegerile corecte, doar că nu 
știa cum. 

— Nu, nu în întregime, am spus. 

Nu dacă aș fi reușit să-l folosesc cumva. 

— Eşti o persoană complicată, mi-a zis. 

— lar tu ești o complicaţie. 

A râs și mi-a întins mana, iar eu nu am ezitat s-o prind. Ne- 
am înlănţuit degetele. Mi-am pus capul pe umărul lui și m-am 


bucurat de tăcerea care s-a lăsat. Îmi amintea puţin de Topher, 
chiar dacă mai complicat. Măcar pentru o scurtă vreme, am 
vrut să mă prefac că el n-are nimic de-a face cu Grădinarul, că 
îmi este un prieten. 

Am adormit așa, și când lumina dimineţii mi-a atins faţa m- 
am ridicat ușor. Stătusem îmbrăţișaţi în timpul nopţii. Își 
pusese o mână sub capul meu, ca să nu stau pe piatra tare. 
Fata cea nouă probabil că încă mai dormea, dar Desmond avea 
ore, un examen de vioară pe care avea să-l treacă fără 
probleme. 

Ușor, m-am aplecat și i-am dat la o parte o șuviţă de păr 
castaniu de pe frunte. In mod inconștient, a repetat și el gestul 
meu, iar eu am zâmbit. 

— 'Trezește-te. 

— Nu, a mormăit, și m-a apucat de mână. 

— Ai ore. 

— O să chiulesc. 

— Ai un examen. 

— Hmmm... 

A căscat și s-a frecat la ochi. 

— Eşti insistentă, dar tot e drăguţ să se trezească cineva 
lângă tine. 

M-am uitat în altă parte, fiindcă nu eram sigură ce mi se 
citea pe faţă. Degetele lui, ușor asprite de corzi, mi-au tras însă 
bărbia spre el. Mi-a zâmbit. S-a aplecat spre mine și buzele lui 
le-au atins pe ale mele. Sărutul a devenit mai intens, iar totul în 
jur a început să se învârtă. Trecuse atât de mult de când nu mai 
sărutasem pe cineva pentru că îmi dorisem s-o fac. 

Grădinarul era de părere că fiul lui m-ar putea iubi și 
credeam că avea dreptate. Mă mai și gândeam că iubirea ar 
putea oferi o motivaţie diferită fiului decât tatălui. Speram. 

— Pot să vin să te văd după ore?, m-a întrebat după ce ne-am 
desprins din sărut. 

Am încuviinţat din cap și mi-am dat seama că viaţa mea 
atinsese un nou nivel de absurd și nebunie. 


* 


— Şi Grădinarul a fost încântat de asta? 


— Chiar a fost. Adică, sigur că era și un interes personal la 
mijloc. Dacă Desmond s-ar fi atașat emoţional de una din noi 
sau de mai multe, nu ar fi riscat să-i dea în vileag secretul. Dar, 
dincolo de egoism, cred că se și bucura să-și vadă fiul fericit. 

Victor suspină. 

— Chiar când credeam că povestea nu poate deveni mai 
sucită de atât. 

— Întotdeauna e loc pentru mai mult. 

Fata zâmbește, dar e un zâmbet în care el nu are încredere. 
Nu e ceva drăguţ, nu e ceva care ar trebui să existe pe fața 
unei tinere de vârsta ei. 

— Așa e viaţa, nu?, spune ea. 

— Nu, o contrazice Victor. Nu e așa. Sau cel puţin nu așa ar 
trebui să fie. 

— Ce este și ce ar trebui să fie sunt două lucruri diferite. 

Victor începe să creadă că Eddison nu se va mai întoarce să 
continue ancheta. 

Nu-l poate învinui. 

Dacă întâmplările astea oribile sunt ce dă ea la iveală, cât de 
oribile or fi cele pe care le ascunde? 

— Cum s-au schimbat lucrurile după asta? 


* 


A venit vara, el a luat vacanţă și a fost și mai prezent în 
Grădină. Lipsea doar o oră, două, după-amiaza, când se plimba 
cu părinţii în grădina exterioară. Dacă venea dimineaţa, 
stăteam pe stâncă sau în bibliotecă. Nu îl duceam în peșteră, 
pentru ca fetele să aibă intimitatea dorită din locul ăla fără 
camere de filmat. Danelle mă înlocuise când venea vorba de 
discuţiile delicate pe care le purtam cu fetele în peșteră, și tot 
ea făcea ture de noapte lângă paturile nou-venitelor. 

Nu avea prea mult de lucru noaptea, ţinând cont că fetelor li 
se dădeau somnifere, dar oricum. Apreciam că îmi fuseseră 
luate toate chestiile de pe cap. 

În ciuda aripilor pe care le avea tatuate pe faţă, care o 
însemnau drept o slujitoare obedientă a Grădinarului, Danelle 
era de încredere. Mă obișnuisem să-i privesc aripile - chiar 
dacă nu i se potriveau neapărat, deveniseră acum o parte din 
cine era. Ea și Marenka fuseseră ultimele fete tatuate pe faţă - 


după asta, nimeni nu se mai oferise în rolul de lingușitoare a 
Grădinarului. Câteva s-au apropiat de rol, dar nu au ajuns până 
acolo încât să primească tatuaje. 

Când fata cea nouă a început să dea semne că se trezește, 
am preluat-o eu. Danelle se retrăgea puţin în primele zile, 
dându-le timp să se acomodeze, așa cum făceau și alte fete care 
aveau aripile tatuate pe faţă. 

Începusem să fiu prezentă în camera destinată tatuajelor, 
când Grădinarul lucra la aripile fetei noi. Ea ura âcele, dar dacă 
îi citeam în timpul ăsta și dacă îi dădeam voie să-mi strângă al 
naibii de tare braţul, reușea să reziste. Ea îmi ceruse să fiu 
acolo, nu Grădinarul, deși părea să fie și el mulțumit. 

Îi citeam din Contele de Monte Cristo (ce ironie!) și mă uitam 
la albastrul rece al aripilor cum se întinde pe pielea ei perfectă, 
ca de porțelan. Bliss ne-a adus prânzul pe tavă, împreună cu 
niște gheață pe care să mi-o pun pe braţ, acolo unde mă 
învineţise strânsoarea ei. 

Grădinarul nu mă atingea dacă Desmond era în Grădină, dar 
interesul pe care îl avea fiul său față de mine cred că îl excita. 
Nu era un secret printre fete că eu eram preferata 
Grădinarului, când venea vorba de sex - și ele erau ușurate -, 
dar chiar și așa vizitele lui se înteţiseră, venea în camera mea 
în aproape fiecare nenorocită de zi. 

Mergea și la alte fete, desigur, și când era cu ele nu-i păsa 
dacă Desmond îl vede sau nu. Mai era și Avery pe acolo, dar 
colții lui aproape că fuseseră smulși când taică-su îi distrusese 
camera de joacă. În plus, se vedea clar că Grădinarul era mai 
mândru de Desmond, iar asta îl intimida cumva pe Avery. li era 
mai greu să-și dea frâu liber poftelor, având disprețul 
Grădinarului. _ 

Începusem să urăsc ora prânzului. În fiecare zi, când 
Desmond pleca din Grădină ca să ia prânzul cu maică-sa, el 
venea la mine, și nevoia lui părea atât de puternică, încât 
tremura din tot corpul. 

Am început să mănânc în camera mea, doar ca să evit 
umilinţa ca el să vină în sala de mese și să-mi strige numele. 
Deși știa că Desmond nu făcuse altceva decât să mă sărute, 
gândul că ar putea face îl aducea aproape în pragul ejaculării. 


Și, al dracu’ să fie, gândul că urmărea filmările în speranţa 
că ar putea surprinde ceva sex între mine și Desmond mă făcea 
să o iau complet razna. 

Cel puţin, vizitele lui aveau o durată finită, deoarece trebuia 
să se întâlnească cu nevastă-sa după prânz, pentru plimbarea 
lor prin grădină. În timp ce ei își făceau plimbarea, petreceam 
timpul cu fata pe care o rebotezase Tereza. Avea șaptesprezece 
ani, era timidă și vorbea mereu în șoaptă. Când se încumeta s-o 
facă, era mereu ceva important, cum ar fi să-mi spună să-i 
citesc, în timp ce Grădinarul îi tatua aripile. Putea fi atrasă cel 
mai ușor în discuţii despre muzică. Cânta la pian și își dorea o 
carieră de muzician. Ea și Ravenna puteau vorbi ore întregi 
despre balet. Era atentă, receptivă, și părea să-și fi dat seama 
de existenţa noastră care atârna de un fir de păr aici încă 
dinainte să-i arăt vitrinele cu Fluturii expuși. 

L-am rugat pe Grădinar să-i aducă un mini-pian, ca să o 
ținem ocupată. _ 

L-a instalat într-una dintre camerele goale. În afara meselor, 
somnului și vizitelor Grădinarului - care erau destul de multe, 
din moment ce ea era nouă aici - fata stătea numai acolo, 
cântând la pian până ce nu-și mai simţea degetele. 

Desmond m-a întâlnit într-o după-amiază pe coridor și m-a 
întrebat: 

— Ce se întâmplă dacă cineva are o cădere nervoasă? 

— În ce fel? 

A făcut un semn din cap spre coridorul care se întindea în 
fața noastră. 

— Poţi să deduci din ceea ce cântă că fata asta se 
dezintegrează. E ca un strigăt după ajutor. Poate că nu 
vorbește cu voi despre asta, dar nu înseamnă că s-a resemnat 
să fie aici. 

Nu puteai să uiţi că Des studia psihologia. 

— Fie va ceda psihic, fie nu. Nu prea am cum să împiedic 
asta. 

— Şi ce se întâmplă dacă cedează? 

— Ştii și tu ce se întâmplă. Doar că nu vrei să recunoști. 

Nu întrebase de ce Simone nu s-a mai întors. Sosirea Terezei 
fusese întâmpinată de el cu consternare, urmată de efortul de a 
nu se mai gândi la asta. 


Desmond a pălit. Apoi, repede, a schimbat subiectul. Dacă nu 
te uiţi la o oroare, oroarea nu te poate vedea la rândul ei, nu? 

— Bliss lucrează la un proiect nou, pe care l-a întins pe 
stâncă. Mi-a zis că dacă mă așez din greșeală pe plastilină, o să 
mi-o îndese în nas. 

— La ce lucrează? 

— Nu știu. De abia se apucase de modelat. 

După-amiezile de vară erau fierbinţi în Grădină. Simţeai 
uneori că nu ai aer. Feteau stăteau în pârâu sau la umbră, 
altele în camerele lor, lipite de aparatele de aer condiţionat. Nu 
voiam s-o deranjez pe Bliss, așa că l-am luat pe Desmond de 
mână și l-am condus pe culoar. L-am dus în camera mea. 
Imediat a început să studieze ce aveam pe raftul de deasupra 
patului. A învârtit caruselul. 

— Nu prea pari o persoană care să se dea în vânt după un 
carusel. 

— Nu sunt. 

— Atunci, de ce... 

— Altcineva se dădea în vânt. 

S-a uitat încă o dată la el și nu a zis nimic. Nu prea putea 
pune întrebări, fără să ajungă la răspunsuri pe care nu voia să 
le știe. 

— Darurile pe care le facem spun la fel de multe despre noi 
ca și cele pe care le primim și le păstrăm, a murmurat. Oare 
lucrurile sunt importante, sau oamenii? 

— Şi eu, care mă gândeam că școala ta s-a terminat. 

A rânjit, amuzat. 

— Vechile obiceiuri. 

— Corect. 

Camera mea se schimbase puţin față de prima zi. 
Așternuturile erau un roz puternic, pătura era mov, iar pernele, 
aruncate grămadă, un cafeniu pal. Baia era mascată de o 
perdea în aceleași nuanţe, maroniu, roz și mov. Aveam două 
corpuri mici de bibliotecă, unde tineam cărţile pe care 
Grădinarul mi le adusese mie, în loc să le pună în biblioteca 
Grădinii. Mai aveam și alte suveniruri, dar cele mai importante 
stăteau mereu pe raftul de deasupra patului. 

Era destul de greu, chiar și așa, să spui că acea cameră îmi 
reflecta personalitatea. Nu prea alesesem eu mare lucru. Evita 
pictase la un moment dat pentru mine o crizantemă pe o piatră, 


dar floarea dezvăluia mai degrabă personalitatea ei luminoasă 
și exuberantă, nu pe a mea. Faptul că o păstrasem spunea doar 
că Evita fusese importantă pentru mine. 

Mai era și acel mic obiect care mă făcea să-mi dau seama cât 
de puţin eram acasă în această cameră - lumina aprinsă a 
camerei de filmat, deasupra ușii. 

M-am așezat pe pat, iar el s-a aplecat să se uite la cărți. 

— Pe câte le-a ales taică-miu? 

— Cam jumate. 

— Frații Karamazov? 

— Nu, pe aia am vrut-o eu. 

— Pe bune? E densă, nu? 

— Mai mult pare. E bună pentru discuţii teoretice. 

Cu Zara vorbeam mult despre cărţi, dar niciodată despre cele 
clasice. Era ceva ce făceam cu Noemie, le disecam, intram în 
dezbateri care puteau dura zile și chiar săptămâni, și niciodată 
nu ajungeam la o concluzie. Recitind Dostoievski o păstram pe 
Noemie în minte, dar într-un mod care era mai puţin dureros 
decât ar fi fost să mă gândesc direct la ea și la celelalte din 
New York. Aveam câte o carte aici care îmi amintea de fiecare 
dintre fostele mele colege de apartament. Era un fel mai subtil 
de rememorare decât desenele Nazirei sau figurinele lui Bliss, 
dar venea din același impuls. 

— Poţi sta pe pat, și știi, i-am spus. 

— Aăă, nu... e locul tău. Nu vreau să îl invadez. 

— Poţi sta pe pat. 

A zâmbit și și-a scos pantofii, împingându-i cu degetele mari 
de la picioare, apoi s-a așezat alături de mine, în vârful patului. 
Ne mai sărutasem de atunci și fusese copleșitor. Taică-su 
apărea mereu în preajma noastră când credea că am putea 
merge mai departe, și nu știu ce simțeam în legătură cu asta. 

De fapt, nu prea mai știam nimic când venea vorba de 
Desmond. 

Am vorbit puţin despre prietenii lui, despre facultate, dar 
până și asta era dificil uneori. Eram de suficient timp în 
Grădină încât să mi se pară că lumea de afară devenise ceva 
suprarealist, aproape ca o legendă. In cele din urmă, s-a făcut 
ora cinei, iar el a trebuit să meargă acasă, pentru ca maică-sa 
să nu înceapă să se întrebe pe unde umbla. Am mers ţinându- 
ne de mână până aproape de ieșirea din Grădină. Oare avea să 


mă gonească înainte să tasteze codul? Oare dacă aș ieși pe ușă 
în fugă, m-ar lăsa să dispar? 

Oare aș putea aduce poliţia în Grădină înainte ca restul 
fetelor să păţească ceva? 

Dacă nu aș fi fost atât de preocupată de ușă și de codul ei, aș 
fi putut să-mi dau seama că se lăsase o tăcere nefirească pe 
coridor. Mi-a luat ceva timp să înţeleg că ar fi trebuit să auzim 
sunetul pianului. Am dat drumul mâinii lui Desmond, fără să-mi 
pese dacă venea după mine sau nu, și am fugit în camera cu 
pianul, înspăimântată de ceea ce aș fi putut să văd. 

Tereza era vie și nevătămată. 

Dar era distrusă. 

Stătea pe băncuţa de la pian, cu postura corpului corectă și 
cu mâinile pe clape. Arăta ca și cum tocmai începea să cânte. 

Însă, dacă te uitau la faţa ei, vedeai lacrimile care îi curgeau 
în liniște pe obraji, ochii goi de orice expresie, și înţelegeai că 
tot ce fusese Tereza nu mai era acolo. Uneori schimbările astea 
se petrec într-o clipită. 

M-am așezat lângă ea și i-am pus o mână pe spate. 

— Dacă poţi reveni, te rog fă-o, i-am șoptit. Ştiu că e rău aici, 
dar dincolo de asta nu mai e nimic. Mai rău decât nimic. 

— Crezi că i-am putea face și mai rău dacă încercăm ceva?, a 
întrebat Desmond cu jumătate de gură. 

— Ce să încercăm? 

— Dă-te jos și pune-o pe marginea băncii. 

Așa am făcut, iar el s-a așezat la pian și a început să cânte, 
ceva blând și plin de durere. 

Respirația ei a devenit mai rapidă, singurul semn că asculta. 

Mi-am închis ochii și am simţit că mi se adună lacrimi în 
piept, niște lacrimi pe care nu știam cum să le las afară. Nu 
doar cânta, pur și simplu își revărsa sufletul, și cânta tot mai 
sfâșietor, până ce Tereza s-a dezmorțit în braţele mele și a 
început să plângă. Plângea, dar cel puţin era prezentă. Era 
distrusă și îi lipseau bucăţi din suflet, dar răspundea. Am 
strâns-o cu putere în braţe și pentru o clipă m-am întrebat dacă 
n-ar fi fost mai milostiv s-o fi lăsat să moară. 

Când nu am apărut la cină și nici nu am cerut mâncarea în 
cameră, Lorraine i-a spus Grădinarului. Eram tot în camera cu 
pianul, când el a apărut în prag. L-am observat, dar nu i-am dat 


atenţie - mă concentram asupra fetei care încă tremura ca o 
frunză. 

Ușor, am convins-o să se așeze din nou la pian, iar Desmond 
a cântat cu ea. Notele lor își răspundeau și în curând mi-am dat 
seama că făceau un duet care îmi suna cunoscut. Când au 
terminat, ea a respirat cu grijă - a tras aer în piept, a așteptat, 
apoi l-a eliberat. 

— Te obișnuiești, a șoptit ea. 

Am încercat să nu trag cu ochiul spre ușă. 

— Da, te obișnuiești. 

A dat din cap, apoi și-a șters lacrimile cu materialul rochiei și 
a început o piesă nouă. 

— Mulţumesc. 

Am mai ascultat-o o vreme, pe urmă Grădinarul a pășit în 
cameră, ca să-mi atragă atenţia. Mi-a făcut un semn, 
chemându-mă spre el, după care a ieșit. L-am urmat și eu, și 
Desmond. 

Desmond o salvase, dar nu voia să recunoască de la ce. 

— Lorraine a spus că n-ai mâncat nimic. 

— Tereza nu se simţea prea bine, i-am răspuns. Mi s-a părut 
mai importantă ea decât cina. 

— O să fie în regulă? 

Va trebui să fie, altfel va ajunge într-o vitrină. 

— Nu cred că va fi ultima cădere a ei, dar cred că asta a fost 
cea mai serioasă. Un șoc întârziat, bănuiesc. Desmond a făcut-o 
să cânte din nou, e un semn bun. 

— Desmond?, a întrebat el zâmbind, și îngrijorarea i-a fost 
înlocuită de mândrie. Mă bucur să aud. O pot ajuta cumva? 

Mi-am mușcat buzele. 

— Maya, spune-mi adevărul. 

— Poate ar fi bine să nu faci sex cu ea o vreme, am suspinat. 
Să petreci timpul cu ea e în regulă, dar cred că sexul ar cere de 
la ea ceva ce încă nu e pregătită să ofere. 

A clipit, luat prin surprindere, dar Desmond a încuviinţat. 

— Şi ţine-l pe Avery departe de ea, a spus el. El mereu 
distruge ceva. 

— Pentru cât timp? 

— Câteva săptămâni, poate? Va trebui să o supraveghem, să 
vedem cum se simte. 


Grădinarul m-a sărutat pe frunte, deși în ochii lui citeam că 
ar vrut să-mi facă alte lucruri. Dar Desmond era prezent. 

— Chiar ai grijă de ele atât de bine, Maya. Mulţumesc. 

Am încuviințat cu o privire. 

A intrat din nou în cameră și și-a tras un scaun, ca s-o asculte 
pe Tereza cântând. Când ne-am dat seama că se calmase cât de 
cât, Desmond mi-a apucat mâna și ne-am îndepărtat pe hol. 

— 'Ţi-e foame?, m-a întrebat. 

— Chiar nu. 

Taică-su ar fi insistat să mănânc, chiar dacă nu-mi era foame, 
fiindcă nu era sănătos să sari peste mesele principale. Fratele 
lui ar fi insistat să mănânc, pentru că l-ar fi amuzat să mă vadă 
vomitând. Dar Desmond a zis doar „Bine” și ne-am îndreptat 
spre peșteră. 

Era goală, fiindcă toată lumea se afla încă în sala de mese. S- 
a întors spre mine și m-a îmbrățișat cu putere. 

— Are și el dreptate cu ceva. Chiar ai grijă cum trebuie de 
ele, mi-a zis, cu buzele în părul meu. 

Dacă știam s-o fac, era numai meritul apartamentului unde 
locuisem, pentru că Sophia se comportase ca o cloșcă, 
pregătindu-ne pentru viaţă. La fel făcuse și Lyonette. Sophia 
avusese grijă de fete, Lyonette mă învățase cum să am grijă de 
Fluturi. 

— Cred că e greu să te obișnuiești cu locul ăsta, dacă ai fost 
luată de pe stradă. Să fii în siguranţă, dar să nu ai voie să pleci, 
a spus el. 

Nu fusesem luate de pe stradă, și nu eram în siguranţă aici. 
Doar că nu știam cum să-l fac să vadă asta, fără să-i arăt fetele 
din vitrină. 

În cele din urmă ne-am dus în bucătărie, după ce panica s-a 
mai risipit și mi-a venit puţină poftă de mâncare. Am mâncat 
banane și napolitane. Adara a băgat capul pe ușă și mi-a zis că 
va sta ea noaptea cu Tereza. Faptul că suferea de depresie îi 
dădea Adarei o altă perspectivă față de noi, restul, fiindcă avea 
experienţă în a se recompune când era cazul. Am sărutat-o pe 
obraz, pentru că nu aveam cuvinte să-i mulțumesc îndeajuns. 

Danelle și-a pus și ea la bătaie timpul în sprijinul cauzei 
noastre, invitându-l pe Grădinar în camera ei, așa cum făcea și 
în vremurile în care își câștigase perechea de aripi de pe faţă. 
Nu știu dacă el se prinsese de motivele ei, dar cred că se 


bucura, chiar și așa. Să faci un sacrificiu pentru un alt Fluture 
era ca și cum ai fi făcut sacrificiul chiar pentru el. 

Desmond a pus lapte într-un pahar și s-a așezat lângă mine, 
iar paharul s-a plimbat de la unul la celălalt. 

— Dacă aș face ceva penibil, crezi că te-ai putea preface că 
îți place, doar pentru a nu-mi răni ego-ul?, a întrebat. 

M-am uitat mirată. 

— Mi-ar plăcea sa zic da, pentru încurajare, dar nu pot 
promite fără să știu despre ce vorba. 

A terminat laptele dintr-o singură înghiţitură. 

— Vino. O să-ţi arăt. 

Am ieșit ţinându-ne de mână în Grădină. Mai era puţină 
lumină, asfinţitul se vedea prin tavanul de sticlă. M-am uitat la 
culorile care se schimbau dintr-o clipă în alta. M-a tras de mână 
până în peșteră. 

— Așteaptă aici. 

S-a întors destul de repede. 

— Închide ochii. 

Când Desmond îmi cerea să fac ceva, nu simțeam că mă 
supun într-un mod neplăcut, cum o făceam când era vorba de 
tatăl și fratele lui. Desmond nu-mi cerea lucruri neplăcute. 

Deși cascada făcea destul zgomot, am auzit muzică. Muzică 
pe care am recunoscut-o. Sway era cântecul preferat al 
Sophiei, cel pe care dansa cu fetele ei la finalul fiecărei vizite, 
și mereu izbucnea în plâns. 

— Deschide ochii. 

Un iPod și un microfon stăteau pe o porţiune uscată de pe 
jos, aproape de hol. Mi-a zâmbit, puţin agitat. 

— Dansezi cu mine? 

— Eu nu... Eu niciodată... Nu știu să dansez. 

— E ok. Eu nu știu decât vals. 

— Ştii să dansezi vals? 

— Evenimentele de caritate ale maică-mii. A trebuit. 

M-a tras mai aproape, până când obrazul meu a ajuns să se 
odihnească pe umărul lui, și am început să ne legănam. Ne-am 
împreunat mâinile în dreptul pieptului său, iar mâna pe care o 
avea liberă mi-a sprijinit-o pe spate. A început să cânte și el, 
încet. 

L-am lăsat să conducă dansul nostru și mi-am ţinut fața 
ascunsă în umărul lui. 


Există un moment în viața ta când simţi ca lucrurile se 
schimbă. Cei mai mulţi oameni trec prin asta de câteva ori de-a 
lungul unei vieţi. 

L-am avut la trei ani, când mi-am dat seama că tatăl meu nu 
era ca restul familiei sale. 

L-am avut la șase ani, când am stat în nenorocitul ăla de 
carusel, în timp ce toată lumea pleca. 

L-am avut când am luat taxiul ca să ajung la bunica mea, 
când Buni a murit, când Noemie mi-a turnat prima băutură în 
apartamentul nostru. 

L-am avut când m-am trezit pentru prima dată în Grădină, 
când am primit un nume nou al cărui scop a fost să șteargă cu 
buretele tot ce trăisem înainte. 

Și l-am avut atunci, în braţele acelui băiat ciudat. Am știut că 
deși nimic nu s-a schimbat, totul avea să fie diferit. 

Poate că l-aș fi putut schimba pe el. Că l-aș putea convinge 
sau păcăli să ne ofere libertatea pe care ne-o doream cu toate. 
Dar va fi și un preţ pentru ea. 

— Des... 

— Da. 

— Acum te-aș putea uri puţin. 

Nu s-a oprit din dans, dar am simţit că s-a crispat. 

— De ce? 

— Pentru că este atât de greșit să facem asta, să fim așa. Şi 
pentru că o să-mi frângi inima. 

— Asta înseamnă ca și tu mă iubești?, a întrebat. 

— Mama m-a învăţat să mă asigur că tipul e cel care o spune 
primul. 

— Pe bune? 

— Da. 

Nu cred că își dădea seama dacă vorbeam serios sau nu. 

Cântecul s-a terminat, iar el a lăsat puţin spaţiu între noi. 

— De fapt, cui i-o spun? Poate că tu răspunzi la numele de 
Maya, dar nu e cine ești în realitate. 

Am scuturat din cap. 

— Nu mă pot gândi la asta. Nu când n-o să mai am niciodată 
șansa de a fi acea persoană. 

Parcă i-a picat fața, dar, pe bune, la ce se aștepta? S-a lăsat 
în genunchi în fața mea. 

— Te iubesc, Maya, și îţi jur că nu te voi răni niciodată. 


Credeam o parte din asta. 

Nu voiam să mă simt vinovată. Dar m-am simţit, așa că m-am 
lăsat și eu în genunchi și l-am sărutat, apoi ne-am dezechilibrat 
și am căzut pe piatra udă. A râs și a continuat să mă sărute, și 
mi-am dat seama că nu puteam crede tot ce-mi spusese. 
Desmond nu era bun, oricât de mult își dorea să fie. Să fie mai 
bun decât familia lui nu însemna mare lucru. Cu fiecare zi în 
care ajuta să fim ţinute aici, mă rănea. 


x 


— Nu am recitat Poe atunci, în caz că te întrebai. 

— Nu, sunt convins că i-ai acordat toată atenţia, spune 
Victor. Deci, vorbeai serios? 

— Despre mine și Des? 

— Mai exact, cu ce ai spus despre mama ta. 

— De fapt... da. 

Victor nu reușește să înțeleagă. 

— Tot mai vrei să afli cine sunt și de unde vin? 

— Da. 

— De ce? 

Suspină și dă din cap. 

— Pentru că nu pot duce o persoană neasumată în boxa 
martorilor. 

— Nu sunt neasumată. Doar m-am reconstruit singură, cu 
grijă. 

Ştie că n-ar trebui să râdă. Victor știe asta, dar începe să 
râdă, și apoi nu se mai poate opri. Încearcă să mascheze 
izbucnirea - când ridică privirea, fata zâmbește și ea. De data 
asta, e un zâmbet adevărat. 

— Te doare când pui întrebările, te doare când asculţi, chiar 
dacă ai mai auzit lucrurile astea. Îmi placi, agent Victor 
Hanoverian. Fetele tale sunt norocoase că au așa un tată. 
Oricum, povestea mea se apropie de sfârșit. N-o să mai doară 
mult. 


x 


Sfârşitul verii a adus o schimbare în Grădină. Desmond 
devenise o prezență constantă. Eram singura pe care o 


atinsese, dar nu eram singura pe care ajunsese să o cunoască. 
Tereza vorbea cu el mai mult decât vorbea cu mine, pentru că 
muzica era atât de importantă pentru ea, o ţinea în viaţă. Chiar 
și lui Bliss părea să-i placă Desmond, deși nu știu dacă de 
dragul meu sau nu. 

Treptat, fetele au început să se simtă în largul lor alături de 
el, într-un fel care era imposibil când venea vorba de fratele lui 
și de tatăl lui. Desmond nu le cerea nimic. Multe din ele 
renunțaseră la speranţa de a fi salvate, așa că erau mai puţin 
amărâte. 

Grădinarul era în al nouălea cer. 

Prima dată când vorbisem cu Grădinarul despre Desmond, 
îmi spusese că mama lui e peste măsură de mândră de el. Am 
crezut că asta însemna că el nu era la fel de mândru, dar apoi 
am înţeles că nu era așa. Mereu îl preţuise pe hui lui mai mic. 

Acum, când și el făcea parte din Grădină, fericirea tatălui era 
completă. Căderea nervoasă a Terezei a fost singura din vara 
aceea. Nu fuseseră nici accidente, nici aniversări de douăzeci și 
unu de ani, nimic nu reamintise că nu ne putem distra pentru o 
vreme în cușca noastră. 

Bine, în afară de violurile repetate ale Grădinarului și ale lui 
Avery, care ne stricau cheful de a ne bucura de viaţă. 

Felul în care Grădinarul se purta cu mine se schimbase. De 
când eu și Desmond făcusem sex, mă trata mai degrabă ca pe o 
fiică, ca pe o noră, ca pe cineva din familie. Nu eram ca 
Lorraine, nu fusesem exilată la limita afecțiunii lui, dar cumva 
hotărâse că acum eram a lui Desmond. Cu Avery, împărțea. Cu 
Desmond, oferea. 

Sucit și defect, nu? 

Dar, pentru o vreme, aveam să accept asta, fără să protestez. 
Dacă aveam vreo speranţă de a-l atrage pe Desmond de partea 
noastră, nu mă puteam baza doar pe atracţia pe care o simţea 
faţă de mine. Trebuia să mă iubească pe bune, să fie pregătit să 
lupte pentru mine, și asta nu avea cum să se întâmple dacă mă 
împărțea cu tatăl și fratele lui. 

Grădinarul a desfiinţat până și camera video din camera mea, 
pentru că l-a rugat Des, care îi spusese că nu vrea să fie privit 
de tatăl lui în timp ce face sex. În afară de asta, a spus Des, 
Grădinarul știa că el nu avea să mă rănească, din moment ce 
mă iubea. 


Bine, cred că discuţia lor fusese mai masculină și mai 
directă, asta era doar versiunea pe care o reconstituise Bliss. 

Desmond avea totuși o parte din tatăl lui, nu putea fi negat. 
De fiecare dată când îl însoţeam până la ușă, mă trimitea 
politicos dar ferm departe de acolo, ca să nu văd codul pe care- 
l tasta. 

— Ştii, ar distruge-o pe mama, mi-a zis într-o zi. 

Să acţioneze împotriva tatălui său era complicat, înțelegeam 
asta, dar măcar ne-ar fi putut da șansa să ne salvăm. 

— Numele familiei mele, reputaţia, compania... nu pot fi eu 
cel care să distrugă asta. 

Pentru că un nume înseamnă mai mult decât o viaţă, nu-i 
așa? Mai mult decât toate vieţile noastre. 

În weekendul de dinainte ca el să se întoarcă la facultate, 
când se apropia toamna, am avut un concert în Grădină. 
Desmond a adus niște boxe și le-a instalat sus pe stâncă, iar 
Grădinarul ne-a dat să îmbrăcăm rochii colorate în seara aia, și 
a fost atât de demn de milă că ne-am simţit aproape fericite. 
Eram tot prizoniere, aveam mai departe moartea instalată 
deasupra capetelor noastre, așteptând cuminte să împlinim 
douăzeci și unu de ani, dar seara aia a fost magică. Toată 
lumea a râs, a dansat, a cântat, iar Grădinarul și Desmond au 
dansat și ei cu noi. 

Avery a stat deoparte bosumflat, pentru că ideea fusese a lui 
Desmond, pe care îl invidia. 

După ce am strâns totul și fetele s-au retras în camerele lor, 
Des a adus muzica în camera mea, unde am mai dansat o 
vreme. Ne-am sărutat. Intimitatea cu el nu era ceva real, dar 
nu părea să-și dea seama de asta. Era convins că și eu îl iubesc. 
Credea că asta înseamnă fericirea, că aveam o relaţie 
sănătoasă, stabilă, ceva în jurul căruia să-ţi construiești viața. 
Ignora de fiecare dată remarcile mele când îi spuneam că 
fiinţele aflate în cușcă au vieţi scurte. 

Des își dorea atât de tare să fie bun. 

Când ne-am trântit pe pat, eram ameţită de la sărutările lui, 
iar el nu se putea opri din râs. Mâinile lui erau peste tot, iar 
buzele îi urmau aceeași traiectorie și știam că râde în timp ce 
mă sărută. Sexul cu Des nu era intim și real, dar era amuzant. 
M-a înnebunit cu acel preludiu, până când l-am răsturnat sub 


mine. Mi-am mușcat buzele și l-am ghidat înăuntrul meu. A 
suspinat, apoi m-a întors pe burtă și atunci l-am văzut pe Avery. 

Stătea în pragul ușii și se masturba. 

— Avery! leși afară! 

— Am și eu la fel de mult drept asupra ei pe cât ai și tu, a 
mormăit Avery. 

— Ieși. Afară! 

O mică parte din mine se prăpădea de râs. Din fericire, 
părticica aia era acoperită de restul, care simţea furie și 
disperare. M-am gândit să mă întind după pătură, dar Avery mă 
mai văzuse goală înainte... Mi-am închis ochii în timp ce ei se 
certau pe deasupra capului meu pentru că nu voiam să știu 
dacă Avery încă și-o mai ţinea în mană când schimba impresii 
cu fratele său mai mic. 

Și pentru că mă temeam să nu izbucnesc în râs. 

A apărut imediat și Grădinarul. Păi, se putea? 

— Ce mama naibii se întâmplă? Avery, bagă-ţi-o în pantaloni, 
ce dracu’! 

Mi-am deschis ochii și l-am văzut pe Avery trăgându-și grăbit 
pantalonii, iar pe Grădinar încercând să-i închidă cămașa. Ca să 
vezi, toată familia prezentă, în afară de Eleanor. Înjurând, 
Desmond mi-a întins rochia. 

Uneori, gesturile mici sunt cele care contează. 

— Vreţi să-mi spuneţi de ce cearta voastră se aude în toată 
Grădina?, a tunat Grădinarul. 

Cei doi fraţi au început să vorbească unul peste altul, dar 
tatăl lor i-a întrerupt cu un gest. 

— Maya? 

— Făceam sex cu Des, iar Avery s-a autoinvitat și el la 
petrecere. Stătea în ușă și și-o freca de zor. 

A clipit la auzul limbajului meu direct și crud, apoi s-a întors 
spre fiul cel mare, cu o expresie de oroare pe chip: 

— Ce naiba e în capul tău? 

— De ce a ajuns el să o aibă în întregime? Nu te-a ajutat să 
aduci aici vreo fată, nu vine cu tine când mergi să le alegi, dar 
i-o dai pe asta ca pe o mireasă nenorocită și eu nu mai am voie 
nici măcar s-o ating? 

— Maya, vrei, te rog, să ne scuzi?, a întrebat Grădinarul, 
după o secundă în care parcă a așteptat să-i revină glasul. 

— Sigur, am răspuns politicos. 


Uneori, politeţea era o forma a dispreţului. 

— Vrei să plec? 

— Deloc, asta e camera ta. Desmond, Avery, veniţi cu mine. 

Am stat în pat până ce pașii lor s-au îndepărtat, apoi m-am 
îmbrăcat și am fugit pe hol până în camera lui Bliss. Stătea pe 
podea, cu niște plastilină în faţă, și cu niște bucăţi stricate de 
figurine care arătau de parcă un ursulet de pluș tocmai a fost 
masacrat. 

— Ce-a fost gălăgia asta?, m-a întrebat. 

M-am întins pe pat și i-am povestit, iar s-a pornit să râdă 
isteric. 

— Cât crezi că va mai trece până ce-i va interzice complet lui 
Avery să mai vină aici? 

— Nu știu dacă o s-o facă, am zis cu regret. Avery e destul de 
greu de controlat până și aici. Nu-mi imaginez cum e afară. 

— N-o să afli niciodată cum e el afară. 

— E adevărat. 

— Pot să te întreb ceva personal?, a zis ea. 

— Personal în ce fel? 

— ÎI iubeşti? 

Era cât pe ce s-o întreb pe care dintre ei, mai ales că tocmai 
vorbisem despre Avery, dar mi-am dat seama la timp cât să evit 
să par o idioată. M-am uitat la lumina roșie a camerei de filmat 
și m-am apropiat suficient de ea încât să nu pot fi auzită de 
altcineva. 

— Nu. 

— Atunci, de ce faci asta? 

— Crezi că un Fluture a evadat? 

— Nu. Poate. Un fel de... ah, nu. La naiba, stai așa. Chiar 
crezi că o să meargă?! 

— Nu știu, am suspinat, și am început să modelez și eu o 
bucată de plastilină. E oripilat că este fiul Grădinarului, dar e 
și... mândru? Pentru prima dată în viaţă, își dă seama că taică- 
su îl apreciază. Asta încă înseamnă pentru el mai mult decât 
însemn eu, și e prea speriat să se gândească în termeni de 
corect și greșit. 

— Dacă nu ar fi existat Grădina, dacă l-ai fi întâlnit la 
bibliotecă sau ceva, crezi că te-ai fi îndrăgostit de el? 


— Să fiu sinceră, nu cred că știu ce e acel gen de iubire. L- 
am văzut la unii oameni apropiaţi, dar când vine vorba despre 
mine? Poate nu sunt în stare să o simt. 

— Nu-mi dau seama dacă e trist sau înţelept ce spui. 

— Ar putea fi ambele, nu văd de ce nu. 

Cuplul de peste strada mea se iubea atât de mult, încât 
venirea pe lume a copilului îi completase, nu îi făcuse să se 
îndepărteze unul de altul. Rebekah, gazda de la Evening Star, 
își iubea la nebunie soţul, care era nepotul lui Guilian, și uneori 
când îi vedeai împreună simţeai că te topești de dragul lor. 

De fiecare dată când observam sentimentul ăsta, știam că 
sunt în prezența a ceva extraordinar, ceva ce nu oricine 
ajungea să aibă. Sau nu oricine era în stare să recunoască, 
atunci când avea, și să păstreze. 

În plus, sunt prima care recunoaște cât de dificilă sunt, ca 
om. 

— Eşti sinceră. 

Mi-a luat plastilina frământată din mână și mi-a dat altă 
bucată, una de un fucsia aprins, care mi-a colorat imediat 
degetele. 

— Nu prea îţi mulțumim noi, știi? 

— Ce? 

— Ai grijă de noi, a spus ea încet, iar ochii albaștri au privit 
la figurina care i se forma în mâini. Nu ești mămoasă, și ar fi de 
căcat, oricum, dar ne iubeşti sincer și ne asculţi și intervii 
pentru noi la Grădinar. În apartamentul lui, când sunteţi 
singuri, știu asta. 

— Nu e nevoie să intri în detalii. 

— Bine. Dă-mi plastilina și du-te să te speli pe mâini. 

Amuzată, am făcut așa cum mi-a zis, apoi m-am întors și m- 
am așezat lângă ea. Mi-a dat plastilină turcoaz. Am privit cu 
atenţie la ce făcea și pentru prima dată mi-am dat seama că 
unele figurine erau negre, altele albe. Câteva păreau perechi. 
Unele purtau uniforme. 

— Faci piese de șah? 

— Nazira face douăzeci de ani peste două săptămâni. 

lar eu împlineam optsprezece puţin după asta, dar zilele de 
naștere în general nu erau aniversate în Grădină. Ar fi părut o 
bătaie de joc, ca și cum am fi sărbătorit că ne apropiam cu pași 
repezi de data de expirare, de moarte. Alţi oameni se gândesc 


la aniversările lor și își spun: Hei, sunt mai matur cu un an! Noi 
ne gândeam la propriile aniversări cu un: Căcat, încă un an ni 
s-a scurs din putinul rămas. 

— Nu e chiar un cadou de ziua ei, a continuat ea, tristă. E 
mai mult un dar care vrea să spună îmi pare rău că viaţa ta e 
așa de nasoală. 

— Un cadou binevenit. 

— La un moment nepotrivit, a spus Bliss, căzută pe gânduri. 
Îl și urăști puţin? 

— Puțin mai mult. 

— Dacă ne-ar ajuta, și-ar trăda familia. 

— În timp ce acum trădează doar decenţa și încalcă legea, 
am suspinat. 

Mi-a dat altă bucată de plastilină, dar nu aveam chef să mă 
apuc să fac și eu ce modela ea. Creaţiile mele erau praf, în 
general. 

— Bliss, îți garantez că am gândit totul în cele mai miri 
detalii. E adevărat, pare să nu aibă sens. Dar nimic nu are. 

— Așa că mergi înainte cu planul și o să vezi ce se întâmplă 
pe parcurs. 

— Cam da. 

— Ștt, vine. 

Pe coridor s-au auzit pași, din ce în ce mai zgomotoși, iar o 
clipă mai târziu Desmond a intrat în cameră și s-a așezat lângă 
mine pe podea. Ne-a dat fiecăreia câte o portocală. 

— Astea sunt piese de șah? 

Bliss și-a dat ochii peste cap și nu a răspuns. Eu m-am jucat 
mai departe cu figurinele, iar Desmond și-a făcut de lucru cu 
iPod-ul. 

Iar portocala aia? A fost prima și singura dată când am reușit 
să-i desprind coaja într-o spirală perfectă. 


* 


Eddison revine într-un final cu două pungi în mâini. Dintr-una 
scoate sticle de suc și de apă, din cealaltă, niște chiftele. In 
timp ce-i întinde fetei o chiftea, scoate și o mică pungă din 
buzunar și o așază pe masă. 

Fata ridică punga și se holbează la ce este înăuntru. 

— Dragonul meu albastru! 


— Am vorbit cu cei care cercetează locul, mi-au spus că 
stânca a protejat camera ta. 

Se așază vizavi de fată și începe să-și mănânce și el 
chifteaua. Victor se preface că nu l-a văzut roșind. 

— După ce termină, o să-ţi pună toate lucrurile într-o cutie. 
Pe ăsta mi-au dat voie să-l iau acum. 

Fata scoate figurina de plastilină și o mângâie cu tandreţe. 

— Mulţumesc, șoptește. 

— Ne-ai ajutat și tu. Intr-un fel. 

Pentru o vreme, se lasă tăcerea, cât mănâncă. Fata trebuie 
să învelească mâncarea în mai multe șerveţele, pentru că este 
fierbinte, iar mâinile ei sunt atât de rănite. După ce termină, își 
ia dragonul în palme și își împletește degetele în jurul lui. 

Victor hotărăște că e rândul lui să fie curajos. 

— Ce s-a întâmplat cu Avery? 

— Ce vrei să spui? 

— L-a pedepsit taică-su? 

— Nu, doar au avut o discuţie lungă despre respectarea 
intimităţii, și despre cum Fluturii nu erau obiecte care să fie 
împrumutate, ci fiinţe care trebuiau preţuite. În timp ce-l 
ascultam pe Des povestind, mi-am amintit ușurată că Avery 
primise ordin să nu se mai atingă de mine. lar Des nu întrebase 
niciodată ce e cu cicatricea de pe interiorul coapsei. Bănuiesc 
că, atâta timp cât nu întrebi, îţi poţi ţine capul îngropat în nisip, 
ca struţul. 

— Deci, lucrurile au revenit la normal. 

— Dacă se poate spune așa. 

— Dar ceva trebuia să se schimbe. 

— A făcut-o. Numele schimbării a fost Keely. 


x 


De fapt, schimbarea a venit de la Avery, iar victima lui a fost 
Keely. 

L-am văzut mai puțin pe Desmond după ce a început 
facultatea. Era în ultimul an și se concentra pe studiu, dar cu 
toate astea venea seara și își aducea și cărţile, ca să învăţăm 
împreună. Îl ajutam și pe el, așa cum o făceam cu Whitney, 
Amber și Noemie în apartament. Doar că fără băutură. Bliss 
ajuta și ea, râzând de el când greșea ceva. 


Bliss se folosea de orice ocazie ca să-l ironizeze. 

Avery a înnebunit complet de furie când l-a văzut pe fratele 
lui atât de bine integrat în Grădină. Cei mai mulţi Fluturi îl 
plăceau pe Des. El nu le cerea nimic. Le punea uneori întrebări, 
dar nu obliga pe nimeni să răspundă. 

Uneori, voia să le știe numele adevărate, dar cumva devenise 
o tradiţie în Grădină să îţi dezvălui numele adevărat numai 
înainte să mori, în semn de adio. Îi spusesem că Simone fusese 
cândva Rachel Young, că Lyonette fusese Cassidy Lawrence. 

Avery, în timpul ăsta, o mutilase pur și simplu pe Zara în 
timpului sexului, așa că tatăl său îl izgonise pentru o lună 
întreagă. Zara de abia mai putea să meargă, și fiecare parte a 
corpului îi era învineţită. Cineva trebuise să stea lângă ea 
pentru a o ajuta cu chestiile esenţiale, cum ar fi fost spălatul, 
mersul la baie, mâncatul. 

Lorraine avea ceva cunoștințe medicale, dar nu putea face 
nici ea minuni. 

Rănile i s-au infectat. Trebuia fie dusă la spital, fie pusă în 
vitrină. 

Cred că puteţi ghici ușor ce a ales Grădinarul. 

Pentru prima dată, ne-a spus încă de dimineaţă ce avea să se 
întâmple, ca să mai putem petrece o zi întreagă cu ea. l-am 
mulțumit că ne anunţase, dar o parte din mine se întreba dacă 
nu era mai bine să se întâmple pe neașteptate, decât să suferim 
o zi întreagă știind ce avea să urmeze. 

Înainte să plece la facultate, Desmond ne-a adus un scaun cu 
rotile, ca s-o putem plimba pe Zara prin Grădină. A zâmbit tot 
timpul, m-a sărutat pe obraz, iar Bliss a înjurat cu atâta patimă, 
încât Tereza a roșit. 

— Ăsta chiar nu știe, așa-i?, a întrebat ea, după ce epuizase 
obscenităţile. Chiar n-are nicio idee. 

— Ştie doar că Zara se simte rău. 

— E... e... e... 

Unele lucruri nu aveau nevoie de traducere. 

În acea după-amiază, când Grădinarul se plimba cu soția în 
grădina exterioară, Zara ne-a strigat. 

— Maya? Bliss? Mă puteti plimba puţin pe aici? 

Am pus câteva perne în scaunul cu rotile, ca să o așezăm cât 
mai comod. l-am ridicat piciorul, care o durea cel mai tare și 
avea osul fisurat. 


— Aș vrea o tură pe hol, ne-a îndemnat ea. 

— Vrei să-ţi alegi locul de veci?, a glumit Bliss, iar Zara a 
încuviințat din cap. 

Era ceva la care nu puteai să nu te gândești. Când aveai să 
mori, în ce vitrină urma să te pună? Eram aproape sigură pe 
care o alesese deja Grădinarul pentru mine. Era chiar lângă 
Lyonette, poziționată în așa fel încât să fie vizibilă din peștera. 
Bliss credea că va fi și ea lângă mine. Noi trei, acolo, pe culoar, 
captive pentru totdeauna, vizibile pentru alte generaţii de 
Fluturi care aveau să se minuneze și să se teamă. 

Ne-am plimbat încet pe coridor, eu împingând căruţul, iar 
Bliss încercând să-i menţină stabile picioarele. Zara ne-a oprit 
aproape de ușa de la intrare, de unde se simţea un miros de 
chimicale. Venea dintr-una din camerele pe care nu le văzusem 
deschise niciodată, absolut niciodată. Pereţii erau opaci, iar 
lângă ușă exista și un tablou cu coduri de acces. Era clar că nu 
aveam voie înăuntru. 

lar eu încă nu-l văzusem pe Des tastând codul pentru ușa 
principală. 

— Crezi că dacă aș cere codul de aici, mi l-ar da? 

— Întreabă-l. În cazul cel mai rău, o să spună nu. 

— Dacă ţi-aș cere chiar acum să mă ucizi, Maya, ai face-o? 

Am studiat vitrina goală, pentru că nu voiam s-o privesc pe 
Zara și să aflu dacă glumea sau nu. Uneori, putea fi crudă, 
bătându-și joc de alte fete până ce le făcea să plângă, dar nu 
glumea prea des. 

— Bănuiesc că nu sunt o prietenă atât de bună, am zis într-un 
final. 

Bliss nu a spus nimic, nevrând să intervină. 

— Crezi că va durea? 

— El spune că nu doare. 

— Şi tu îl crezi? 

— Nu, am suspinat, și m-am sprijinit de o vitrină. Cred că nu 
are habar. Că vrea să creadă și el că nu există durere. 

— Cum crezi că va fi ea? 

— Cine? 

— Următorul Fluture. 

Zara și-a dat capul pe spate ca să mă poată privi cu ochii ei 
mari, căprui. 


— Nu a mai fost la vânătoare de mult timp. De când cu 
Tereza. A fost atât de fericit că Desmond e aici, încât nu a mai 
simţit nevoia. 

Uneori, după ce o fată murea, el nu ieșea imediat să caute o 
alta. Aștepta să moară și următoarea. Erau situaţii în care se 
întorcea cu o fată, alteori cu două, deși nu mai venise cu două 
de când eram eu în Grădină. Devenise un chin fără sens să 
încerc să-mi dau seama care erau motivațiile lui. 

Incă mai stăteam acolo toate trei, când Lorraine a ieșit din 
camera ei ca să pregătească cina. A părut speriată la început, 
când a dat peste noi. Şi-a dus mâna la părut șaten încărunţit pe 
care încă îl mai purta ridicat, așa cum îi plăcea Grădinarului. 
Deși el nu-i arunca nicio privire, nu comenta nimic legat de 
înfățișarea ei, Lorraine tot mai voia să-i facă pe plac. A aruncat 
o privire la Zara, la cât de palidă era, apoi s-a uitat la vitrina 
goală. 

Ochii Zarei s-au îngustat. 

— Îţi dorești să fii acolo, Lorraine? 

— Nu sunt nevoită să-ţi ascult aberatiile, i-a răspuns femeia. 

— Știu cum ţi-ai putea îndeplini visul. 

Suspiciunea, dar și speranţa au înflorit în ochii spălăciţi ai lui 
Lorraine. 

— Ştii? 

— Mda. Să faci o magie și să devii cu treizeci de ani mai 
tânără. Sunt convinsă că atunci s-ar bucura să te ucidă și să te 
pună în vitrină. 

Lorraine a devenit brusc rigidă și a trecut de noi, pocnind-o 
pe Zara peste picior. Lovitura i-a provocat un țipăt de durere. 

— O s-o trimit pe Danelle să te ajute să te întorci în cameră, a 
spus Bliss. 

— De ce, unde... am început s-o întreb, dar m-am oprit. Ok. 
Perfect. Trimite-o pe Danelle. 

Zara și cu mine am urmărit-o alergând pe culoar, în urma lui 
Lorraine. 

— Ce crezi că vrea să facă?, m-a întrebat ea. 

— Nu cred că vreau să știu. 

Câteva minute mai târziu, nu doar Danelle, dar și o Marenka 
confuză au venit pe hol să ni se alăture. 

— Ştiţi ce vrea Bliss să facă?, a întrebat Marenka. 

— Nu, am răspuns eu și Zara. 


— Deci n-aveţi idee de ce a împrumutat foarfeca mea, a 
murmurat Marenka. 

Danelle a atins cu blândeţe scaunul cu rotile. 

— Vrei să te plimbi prin Grădină? Sau să te duc înapoi în 
cameră? 

— În cameră, a mormăit Zara. Cred că am nevoie de încă un 
analgezic. 

Am ajutat-o toate să ajungă în pat, i-am dat un pahar cu apă 
și o pastilă care să-i calmeze durerile. Apoi, în cameră a intrat 
Bliss, ţinând mâinile la spate și având un rânjet de satisfacție 
pe faţă. 

Doamne, nu voiam să știu ce însemna asta. 

— Am un cadou pentru tine, Zara, a anunţat ea, 
entuziasmată. 

— Capul lui Avery pe o tavă de argint? 

— Pe aproape. 

A aruncat un obiect pe pat. Zara l-a ridicat ca să-l privească 
de aproape, apoi a izbucnit în râs. 

— Asta e coada împletită a lui Lorraine? 

— Bucură-te de ea! 

— Crezi că o pot lua cu mine? 

Danelle a studiat-o atentă. 

— Cred că ţi-am putea-o prinde în păr ca pe niște extensii. 

— Sau ca o coroană. 

Fiecare fată care a venit în camera ei a avut o sugestie de 
făcut și ne-am dat seama că toată lumea o dispreţuia pe 
Lorraine, fiindcă nimeni n-a compătimit-o că rămăsese fără păr. 

Când a venit ora cinei, ne-am adus toate farfuriile pe tăvi în 
camera Zarei și ne-am înghesuit pe jos, ba chiar unele au stat și 
în baie. 

Adara a ridicat paharul cu suc. 

— Pentru Zara, care poate scuipa coji de seminţe mai 
departe decât oricine altcineva. 

Am râs toate, chiar și Zara, care a ridicat și ea paharul cu 
apă, drept răspuns la toast. 

Nazira a fost cea care s-a ridicat pe urmă, iar noi ne-am ţinut 
răsuflarea, pentru că Nazira și Zara se înțelegeau cam la fel de 
bine pe cât o făceau Avery și Desmond. 

— Pentru Zara, care poate fi uneori o scorpie, dar e scorpia 
noastră. 


Zara i-a trimis un pupic. 

Era o chestie bolnavă. Cred că toate fetele știam asta. Era 
greșit, pervers, defect, și cu toate astea ne făcea să ne simţim 
mai bine. Una câte una, ne-am ridicat și am spus ceva în 
onoarea Zarei, unele fiind serioase, altele glumeţe, și au curs și 
multe lacrimi, e drept că nu ale mele. Poate că avusese 
dreptate Grădinarul, poate ajutase că știusem dinainte. 

Când mi-a venit rândul, m-am ridicat cu paharul meu plin cu 
apă. 

— Pentru Zara, care ne părăsește prea devreme, dar care va 
fi ţinută minte așa cum își dorește ea. Pentru restul vieților 
noastre. 

— Fie ele cât de scurte, a completat Bliss. 

Cât de defecte eram dacă am început să râdem? 

După ce toate fetele au terminat, Zara a ridicat din nou 
paharul ei: 

— Pentru Zara, a spus ea. Pentru că acum, când Zara moare, 
Felicity Farrington se va putea odihni în sfârșit în pace. 

— Pentru Zara, am spus toate și am băut. 

Când a venit Grădinarul, nu avea o rochie la el, dar îl avea 
alături pe Des. A zâmbit când ne-a văzut pe toate adunate la un 
loc. 

— E timpul, doamnelor. 

Încet, încet, am sărutat-o toate pe Zara, ne-am adunat 
farfuriile și am ieșit. Grădinarul a depus un sărut pe obrazul 
fiecăreia. Eu am rămas la urmă, încă așezată pe pat și ţinând-o 
de mană. Coada grizonantă a lui Lorraine îi fusese prinsă în 
păr. 

— Pot să mai fac ceva?, i-am șoptit. 

A băgat mâna sub pernă și a scos un exemplar jumulit și 
mâzgălit din Visul unei nopți de vară. 

— Îmi plăcea mult teatrul când eram la școală, mi-a șoptit. 
Când am fost răpită din parc, mă întâlneam cu prietenii pentru 
repetiții. Mi-am petrecut trei ani pregătind o piesă pe care n-o 
voi mai regiza niciodată. Crezi că tu și Bliss... aţi putea pune la 
cale o lectură pentru toată lumea, aici? Ceva în memoria mea? 

Am luat cartea și am dus-o în dreptul inimii. 

— Promit. 

— Ai grijă de fata care va veni și încearcă să nu mă vizitezi 
prea mult, bine? 


— Ok. 

M-a strâns într-o îmbrăţișare. Părea calmă, dar am simtit-o 
tremurând. Am lăsat-o să mă ţină în braţe cât a simţit nevoia, și 
când în final a tras aer adânc în piept și s-a desprins de mine, 
am pupat-o pe obraz. 

— De abia te-am întâlnit, Felicity Farrington, dar te iubesc și 
n-o să te uit niciodată. A 

— Cred că e tot ce-mi pot dori, a râs ea. Iti mulțumesc din 
suflet pentru tot. Ai ușurat lucrurile mereu. 

— Mi-aș dori să fi putut face mai mult. 

— Faci atât cât poţi. Restul depinde de ei. 

A făcut un semn spre cei doi bărbaţi care stăteau în prag. 

— Bănuiesc că o să mă revezi în vreo două zile. 

Vitrina unde avea să fie, cel mai probabil, era ascunsă sub 
plante agăţătoare, așa că i-am zis: 

— Vei fi aproape ascunsă vederii. 

Am ieșit din cameră, ţinând cartea strâns în mână. 

Grădinarul s-a uitat la coada din părul Zarei care evident nu 
era a ei, apoi m-a privit pe mine. 

— Lorraine a plâns. Spune că Bliss a atacat-o. 

— E doar păr, i-am zis și l-am privit în ochi. Ea nu face parte 
din familia ta. Nu suntem obligate să-i tolerăm mizeriile. 

— O să discut cu ea. 

Mi-a sărutat grăbit obrazul și s-a dus spre Zara, dar Desmond 
a rămas în urmă, încruntat, cu o privire încurcată. 

— E ceva ce-mi scapă?, a zis, încet. 

— Prea multe. 

— Realizez că o să vă fie dor de ea, dar va fi bine îngrijită și o 
să se refacă. 

— Termină. 

— Maya... 

— Nu. Habar n-ai. Ar fi trebuit să te prinzi, ai văzut destul 
încât... Mă rog. Nu-mi spune tu mie că o să fie bine. Nu-mi 
spune nimic. 

Avery era întâiul născut al Grădinarului, dar, când venea 
vorba despre chestiile importante pentru el, Desmond era 
moștenitorul. 

Și, în curând, aveam să aflăm pe pielea noastră dacă era un 
fiu devotat. 


Am aruncat o privire spre Zara, dar Grădinarul se așezase în 
fața ei. L-am ignorat apoi pe Des și figura lui rănită și am 
plecat. 

Mi-am dus tava în bucătărie, unde am văzut o Lorraine 
plânsă și aproape cheală. Am refuzat invitaţia unor fete de a sta 
cu ele și m-am întors singură în camera mea. La vreo jumătate 
de oră după, pereţii au coborât. Zara era mult prea rănită 
pentru a-l mai bucura pe răpitorul nostru cu o ultimă partidă de 
sex, și mai era și Desmond pe acolo. M-am încovrigat pe pat, 
am deschis cartea Zarei și am citit toate notițele de pe margini. 
Cred că am reușit să o cunosc pe Felicity Farrington un pic. 

Pe la trei dimineaţa, peretele opac care îmi bloca mie accesul 
spre coridor s-a ridicat. Doar acel perete - ceilalţi au rămas la 
locul lor. Am închis cartea, așteptându-mă să-l văd pe Grădinar 
în pragul ușii, cu o mână pe curea și cu ochii plini de nerăbdare 
și dorinţă. 

Dar acolo era Desmond, cu ochii lui verzi bântuiţi de umbre, 
așa cum nu-l văzusem de câteva luni bune. S-a sprijinit de 
perete și am văzut că picioarele îi tremurau. 

M-am ridicat de pe pat să-l întâmpin. A făcut câţiva pași 
împleticiți prin cameră, apoi a căzut în genunchi. Şi-a îngropat 
faţa în palme. În jurul lui se răspândea un miros chimic, 
acrișor, pe care-l simţeam aproape de fiecare dată când mă 
apropiam de ușa principală, acolo unde erau plantele 
agăţătoare și camerele în care nu aveam voie să intrăm. 

Au trecut vreo zece minute până să spună ceva, iar când a 
făcut-o, vocea îi tremura și era răgușită. 

— A promis că vom avea grijă de ea. 

— Da. 

— Dar el... el... 

— I-a curmat suferinţa și i-a împiedicat decăderea, am recitat 
eu lecţia pe care o știam. 

— ...a UCis-0. 

Iată, nu era întru totul copia fidelă a tatălui său. 

M-am dezbrăcat și m-am așezat în faţa lui, încercând să-i 
desfac cămașa. S-a ferit. 

— Te duc să faci duș - duhnești ca naiba. 

— Formaldehidă, a mormăit. 

M-a lăsat să-l dezbrac, apoi ne-am împleticit împreună până 
în cabina de duș, iar eu am dat drumul apei calde să curgă 


peste corpul lui. Nu a fost nimic sexual. Era ca și cum le 
îmbăiam pe fiicele Sophiei, când erau pe jumătate adormite. L- 
am spălat cu gelul meu de duș și cu șamponul meu, ambele cu 
aroma de fructe, și într-un final am reușit să îndepărtez acel 
miros straniu. 

L-am înfășurat în prosoape, iar hainele lui le-am împins afară 
din cameră, pe coridor. Îi curgeau mereu lacrimile și trebuia 
să-l şterg constant cu prosopul pe faţă. 

— I-a injectat un somnifer, a șoptit el. Am crezut că o vom 
duce afară la mașină, dar în loc de asta a deschis ușa unei 
camere despre care nu știam că există. Odată ce a adormit, a 
îmbrăcat-o într-o rochie portocalie cu galben și a așezat-o pe 
masa de îmbălsămare, apoi a luat niște instrumente și un cablu 
şi... 

— Te rog, nu-mi spune. 

— Nu, trebuie să-ți spun, fiindcă îţi va face și ție același lucru 
într-o bună zi, nu-i așa? Ăsta e felul în care reușește să vă 
păstreze, îmbălsămându-vă cât sunteţi încă vii. A stat acolo și 
mi-a explicat toţi pașii. Se gândea că poate o voi face și eu 
cândva. Iubirea e mai mult decât plăcere, mi-a zis. Iubirea 
presupune să faci și... lucrurile dificile, a zis. A mai pomenit 
de... 

— Vino încoace, tremuri. 

M-a lăsat să-l așez în pat și să-l învelesc, iar eu m-am așezat 
lângă el, deasupra păturii. 

— A spus că dacă iubești pe cineva, trebuie să faci totul cu 
mâna ta. 

— Des... 

— Mi le-a arătat și pe celelalte. Eu... crezusem că le-a lăsat 
să plece de unde veniseră! Nu mi-am dat seama... 

A avut o cădere psihică îngrozitoare. Plângea cu suspine care 
zguduiau patul. Și încă nu știa tot adevărul. Credea că doar 
fetele bolnave erau omorâte. Nu știa nimic despre pragul de 
vârstă de douăzeci și unu de ani. 

Nu puteam să-i spun chiar atunci, în starea în care era. 
Aveam nevoie de el curajos, nu dărâmat. 

Deși nu eram convinsă că va fi vreodată curajos. 

— Și-a ales singură vitrina, a continuat el. Tata m-a pus să o 
duc până acolo, mi-a explicat cum trebuie s-o așez, cum să 


închid cușca de sticlă și să torn rășina înăuntru. Înainte să o 
închidă pentru totdeauna acolo, el a... a... 

— A sărutat-o de rămas bun? 

A dat din cap că da. 

— I-a spus că o iubește! 

— Așa cum înţelege el iubirea, chiar o iubește. 

— Cum de poţi suporta să fii în apropierea mea? 

— Uneori nu pot, am recunoscut eu. Îmi spun că tu nu știi 
totul, că încă nu ai habar ce fac tatăl și fratele tău, și doar așa 
pot continua să mă uit la tine. Dartu... 

— Te rog, spune-mi. 

— Eşti un laş. Ştii cât de greșit este că suntem ţinute aici. 
Ştii că treaba asta încalcă legea, știi că ne violează și acum știi 
și că ne ucide. Unele dintre fete au familii care le caută. Ştii că 
e greșit, dar nu faci nimic. Ai promis că vei încerca să fii 
curajos pentru mine, dar n-ai făcut-o. Și nici nu mai cred că o 
vei face. 

— Să afle despre asta... să iasă totul la lumină... ar ucide-o pe 
mama. 

Am ridicat din umeri. 

— Să nu faci nimic mă va ucide pe mine. Lașitatea poate că 
este o stare naturală, dar în cele din urmă e o alegere. În 
fiecare zi în care știi totul despre Grădină și nu anunţi poliţia 
sau nu ne lași să plecăm, e ca și cum ai face aceeași alegere iar 
și iar. Așa stau lucrurile, Desmond, nu te mai preface. 

A început din nou să plângă, sau poate nu se oprise 
niciodată. 

Și-a petrecut restul acelei dimineţi în patul meu, iar când 
soarele a răsărit, și-a adunat hainele de pe culoar și a plecat 
încetișor. 

Săptămâni întregi după asta n-a mai vorbit cu mine și a venit 
în Grădină o singură dată: să o vadă pe Zara după ce rășina s-a 
întărit. Pereţii se ridicaseră, iar realitatea care fusese oarecum 
uitată pe durata verii ne lovise din nou în piept. Eram Fluturi, 
iar scurtele noastre vieți aveau să sfârșească în vitrine. 


* 


— Stai așa, ai spus că lucrurile s-au schimbat odată cu 
venirea lui Keely, o întrerupe Eddison. 


— Da, așa am spus. Ajung și acolo. 

— Aha. 

Mângâie dragonul albastru și trage aer în piept. 
— Keely a venit acum patru zile. 


* 


Mi-a luat ceva să-mi ţin promisiunea făcută Zarei. Când i-am 
cerut voie Grădinarului, el a propus să avem nu doar o lectură, 
ci să punem în scenă piesa, dar să fie făcută cum trebuie. Ne-a 
comandat costume, iar lui Bliss i-a cerut să se ocupe de decor. 
Am primit roluri - unele dintre fete habar nu aveau cum ar 
trebui jucată o piesă și le era greu să se obișnuiască cu 
dialogurile stranii. 

Timp de aproape doi ani am trăit alături de Noemie, care se 
plimba prin apartament în chiloţi, recitând solilocvii, în timp ce 
se spăla pe dinţi. Da, se spăla pe dinţi, așa că recitatul naibii 
ţinea la nesfârșit. 

Când s-a lăsat seara, Grădinarul a pus-o pe Lorraine să 
pregătească un fel de banchet în Grădină, de-o parte și de alta 
a pârâului. Ne-au adus niște scaune ciudate, ceva între jilțuri și 
fotolii care se modelau, toate în culori aprinse, și am primit 
rochii lungi, care nu ne mai lăsau aripile de pe spate 
descoperite. Măcar era o schimbare. Eu am primit una verde, 
cu mici accesorii roz. 

Ne-au dat și coroane, pe care le făcuse Bliss. 

Cele mai multe dintre noi ne-am lăsat părul desfăcut, pentru 
că măcar o dată puteam face asta. 

Pregăteam piesa pentru Zara, în amintirea ei, dar Grădinarul 
o transformase în ceva de sine stătător. Bănuiesc că el credea 
că vrem să ne dăm în spectacol ca să-l impresionăm. Bărbatul 
ăla avea un talent infinit în a vedea doar ceea ce voia să vadă. 

Nici măcar nu observase că biata Lorraine purta perucă, 
încercând zadarnic să fie frumoasă pentru el. 

Il convinsese și pe Desmond să vină. 

Grădinarul fusese nedumerit de reacţia pe care o avusese fiul 
său după moartea Zarei - era uimit că Desmond vedea lucrurile 
diferit. Considera că ceea ce făcuse tatăl lui era crimă. Chiar și 
așa, nu luase atitudine. 


La sfârșitul primei săptămâni în care Desmond lipsise din 
Grădină, tatăl venise în camera mea, într-o dimineaţă înainte de 
micul dejun. 

— Desmond pare tulburat. V-aţi certat? 

Am căscat. 

— Nu se poate obişnui cu ceea ce i s-a întâmplat Zarei. 

— Dar Zara e bine. Acum nu mai suferă. 

Părea confuz, în cel mai sincer mod posibil. 

— Când ai spus că vei avea grijă de ea, a crezut că o vei duce 
la spital. 

— Asta ar fi fost o prostie. S-ar fi pus atâtea întrebări. 

— Tot ce fac e să-ţi traduc cum stau lucrurile. 

— Da, desigur. Mulţumesc, Maya. 

Sunt convinsă ca fuseseră multe discuţii între cei doi 
următoarele săptămâni. Desmond s-a prezentat la piesa de 
teatru arătând groaznic, ca și cum nu mai dormise de o 
veșnicie. Probabil avusese o prezentare la facultate, pentru că 
purta sacou și cravată. Cămașa îi era desfăcută, nodul cravatei 
slăbit, dar tot arata dichisit ca pentru un eveniment special, 
care sigur nu avea legătură cu Grădina. 

Nu reușea să ne privească în ochi pe niciuna, cu atât mai 
puţin pe mine. I-am povestit lui Bliss ultima mea discuţie cu el, 
iar Bliss a spus că am fost mai amabilă decât ar fi fost ea, dacă 
era în locul meu. 

Piesa a ieșit bine, prima parte, cel puţin. A fost pentru prima 
dată când am simţit cuvintele spuse. Bliss a jucat-o pe Hermia 
și, la un moment dat, când trebuia să ne certăm, chiar m-a 
îmbrâncit peste pârâu, făcându-l pe Grădinar să izbucnească în 
râs. 

În timpul unei replici a Marenkăi, ușa de la intrare s-a 
deschis cu zgomot și a intrat Avery. Marenka s-a oprit și s-a 
uitat la mine, așteptând să-i spun dacă să continue sau nu. Ne- 
am oprit toate și l-am privit pe Avery alergând în mijlocul 
Grădinii, strigându-i pe Grădinar și pe Desmond. 

— Am adus una nouă!, a strigat Avery, și a aruncat pe nisip 
ceva ce cărase pe umăr. Eu am găsit-o, eu am prins-o! Uite, 
tată! Am luat-o pentru tine! 

Grădinarul era prea ocupat să-l privească pe fiul său cel 
mare, așa că m-am lăsat pe vine și am dat la o parte pătura 


care o acoperea. Îmi tremurau mâinile. Câteva fete au tipat 
când au văzut ce era acolo. 

Oh, la naiba, oh, să dea dracii, oh, căcat. 

Fata învelită în pătură nu ajunsese nici măcar la pubertate. 
Pe față avea sânge închegat, iar pielea albă și frumoasă i se 
învineţise în multe locuri. Am tras pătura complet de pe ea și 
am văzut că și pe corp avea zgârieturi și vânătăi. Pe interiorul 
pulpelor avea mult sânge uscat. La naiba, chiloţii ei erau cu 
imprimeu de copii, genul care nu se fac nici pentru 
adolescente. Era micuță, drăgălașă, cu părul arămiu și foarte, 
foarte tânără. Am înfășurat-o la loc în pătură și am tinut-o în 
braţe. 

— Avery, a șoptit Grădinarul, neliniștit și el, ce naiba ai 
făcut? 

Eu nu-mi doream sub nicio formă să iau parte la acea 
conversaţie. Danelle m-a ajutat să mă ridic, ţinând fata în braţe. 
Ea i-a sprijinit capul. 

— Bliss, ne dai rochia ta care are spatele acoperit? 

A încuviinţat și a fugit în camera ei. 

Eu și Danelle ne-am îndreptat cu fetița spre camera mea, 
unde am dezbrăcat-o de hainele sfâșiate și am spălat-o. Am 
insistat pe coapsele pline de sânge și pe părțile intime, 
încercând să înlătur fluidele care o acopereau și bucăţile de 
tesut rupt. Danelle a vomitat în toaletă. 

— Nu are nici măcar păr pubian, a șoptit ea. 

Nu avea păr nici la subraţ, nu avea sâni, nu avea șolduri. Cu 
siguranţă, era doar un copil. 

Danelle a ridicat-o, ca să-i pot spăla și părul. Cam pe atunci a 
venit și Bliss cu rochia - singura care ar fi putut să se apropie 
de mărimea ei, deși chiar și aceasta îi era largă. Am uscat-o, am 
îmbrăcat-o și am așezat-o pe patul meu. 

— Acum, că e aici, crezi că ei vor... 

Nici măcar Bliss nu și-a putut duce ideea până la capăt. 

Am scuturat din cap, privind mâinile fetei. Câteva unghii i se 
rupseseră din carne. Probabil că se luptase. 

— N-o vor atinge. 

— Maya... 

— Nu o s-o atingă. 

Un urlet s-a auzit în Grădină, și cu toate ne-am cutremurat. 
Câteva fete au năvălit speriate în camera mea, până când a 


trebuit să le cer să iasă, eram prea înghesuite. Nu aveam idee 
când urma să se trezească copilul și îmi imaginam ce speriată 
avea să fie, așa că nu avea nevoie de douăzeci de tipe care să 
se holbeze la ea. Doar Danelle și Bliss au rămas. Danelle 
rămăsese în spatele patului, pentru ca fata să nu dea cu ochii 
de ea când avea să se trezească și să se sperie de tatuajul ei de 
pe chip. 

E drept că, din camera mea, puteai zări o parte din Lyonetite. 
Bliss a încercat să o mascheze cu draperia. Încă îi mai vedeai 
părul, curbura spinării, dar trebuia să o priveşti atent ca să-ţi 
dai seama că e o femeie moartă. 

Apoi am așteptat. 

Bliss a adus apă și aspirine, care aveau s-o ajute cu durerile 
de cap provocate de somnifere. Nu era mare lucru, dar măcar 
atât puteam face. 

Pe urmă, a venit și Grădinarul în prag. S-a uitat la draperia 
trasă, la fata din pat, apoi a băgat mâna în buzunar. A scos o 
telecomandă și, în câteva secunde, pereţii au coborât, 
ascunzând fetele din vitrine. 

— Cum se simte? 

— Nu și-a revenit, am spus, tăios. A fost violată, lovită cu 
brutalitate în cap, și are o grămadă de alte cicatrici. 

— Avea ceva la ea care îi dezvăluia numele? Sau vreun 
indiciu de unde a fost luată? 

— Nu. 

M-am ridicat și am mers până la el. 

— Nimeni n-o atinge! 

— Maya... 

— Nu. Nimeni n-o s-o atingă. Fără aripi de data asta, fără 
sex, fără nimic. E un copil. 

Spre surprinderea mea, a acceptat. 

— 'Ţi-o las ţie în grijă. 

Danelle ţi-a dres vocea ţi-a spus: 

— Domnul meu, încă nu s-a trezit - nu ar putea fi dusă 
undeva? Să fie lăsată la un spital? Nu va ști nimic. 

— Nu am încredere că nu l-a văzut pe Avery, a spus el. 
Trebuie să rămână aici. 

Danelle și-a mușcat buzele și și-a ferit privirea. 


— Cred că e mai bine dacă pleci, i-am spus Grădinarului. Nu 
avem idee când se va trezi. Mai bine să nu vadă bărbaţi prin 
preajmă. 

— Sigur, da. Îmi veţi spune dacă are nevoie de ceva? 

— Are nevoie de maică-sa și să i se dea virginitatea înapoi, a 
izbucnit Bliss. Are nevoie să fie acasă, în siguranţă. 

— Bliss. 

A pufăit, dar a tăcut, după ce am avertizat-o. 

— Îmi vei spune tu, mi-a zis, apoi s-a întors și a plecat. După 
puţin timp a apărut și Desmond, cu aceeași privire rănita pe 
care o avusese și mai devreme. 

— O să fie bine fata? 

— Nu, am zis, brutal. Dar va supravieţui. 

— Ţipătul ăla de mai devreme... Tata l-a bătut pe Avery cu o 
nuia. 

— Grozav, asta o va face să se simtă mult mai bine, a pufnit 
Bliss. la mai du-te dracu’. 

— Ce i-a făcut Avery? 

— Tu ce crezi? Că i-a strâns mâna? 

— Desmond. 

Nu am continuat până ce nu s-a uitat la mine. 

— Ăsta este fratele tău, dar asta e ceea ce faceţi voi trei, așa 
că ar fi mai bine să nu fii aici, acum. Știu că momentan te 
detești și vrei să faci să fie bine, dar nu vreau niciun bărbat în 
preajma acestui copil. Trebuie să pleci. 

— Dar nu eu am rănit-o! 

— Ba da, și tu!, am izbucnit. Ai fi putut să împiedici asta! 
Dacă te-ai fi dus la poliţie, dacă ne-ai fi eliberat pe noi ca să 
mergem la poliţie, Avery nu ar fi fost liber s-o răpească, s-o 
violeze, nu ar fi adus-o aici ca să i se repete asta la infinit, până 
ce va fi omorâtă prea tânără. Ai permis să se întâmple asta, 
Desmond, așa că și tu ai rănit-o. Dacă nu poţi face nimic ca s-o 
ajuţi, du-te naibii de aici. 

M-a privit șocat și palid. Apoi s-a întors și el și a plecat. 

Cum era posibil ca un copil să valoreze mai puţin decât un 
nume? Cum de puteau vieţile noastre să valoreze mai puţin 
decât o reputaţie? 

Bliss s-a uitat lung după el, apoi mi-a întins mâna. 

— Crezi c-o să se întoarcă? 

— Nu-mi pasă. 


Era și adevărat, în cea mai mare parte. Mă simţeam atât de 
obosită. Nu mai aveam energie să mă gândesc la inutilitatea lui 
Desmond. 

Cam pe la două dimineaţa, fata și-a recăpătat cunoștința. A 
început să plângă, în timp ce simţea cu siguranţă toate durerile 
din corp. M-am așezat pe pat și am strâns-o ușor de mână. 

— Ţine-ţi ochii închiși, i-am spus cu o voce liniștitoare, pe 
care o deprinsesem de la Lyonette. 

Nu mă mai străduisem la fel de mult în trecut, dar fata asta 
avea nevoie să fiu blândă și curajoasă pentru ea. 

— O să-ţi pun ceva umed pe faţă, ca să nu te mai doară atât 
de tare. 

Danelle mi-a întins materialul. 

— Unde... Ce... 

— O să ajungem și acolo, promit. Poţi înghiţi o pastilă? 

A început să plângă. 

— Te rog, nu mă droga! O să fiu cuminte, promit, n-o să mă 
mai lupt! 

— E doar aspirină, nimic altceva, jur. Te va ajuta puţin cu 
durerea. 

M-a lăsat să-i pun pastilele pe limbă și a băut puţină apă. 

— Tu cine ești? 

— Mă cheamă Maya. Am fost răpită de aceiași oameni care 
te-au răpit pe tine, dar nu-i voi lăsa să-ţi mai facă rău. Nu te vor 
atinge. 

— Vreau să merg acasă. _ 

— Știu, i-am șoptit. Știu că vrei. Imi pare rău. 

I-am potrivit materialul mai bine pe ochi. 

— Te rog, lasă-mă să văd! 

Am dat la o parte bucata de rochie, iar ea și-a mijit ochii, 
deranjată de lumină. Avea ochii de culori diferite, unul gri, 
celălalt albastru. 

— E mai bine așa? 

— Mă doare, s-a plâns, și din ochii i-au curs lacrimi mari. 

— Știu, scumpo. Ştiu. 

S-a așezat cu capul în poala mea și mi-a înconjurat mijlocul 
cu braţele ei subțiri. 

— Vreau la mama! 

M-am așezat deasupra ei, ca și cum aș fi fost un scut care o 
putea apăra. 


— Îmi pare rău. 

Jillie a Sophiei ar avea unsprezece ani acum. Cam atât avea 
și fetița asta. Să mă gândesc la Jillie m-a durut nespus. Fata 
asta părea atât de fragilă și de distrusă - nu mi-o puteam 
imagina pe vesela și îndrăzneață Jillie așa. 

A plâns până ce a adormit. Când s-a trezit, câteva ore mai 
târziu, Bliss ne-a adus tuturor fructe. 

— Lorraine n-a pregătit micul dejun, ne-a spus mie și lui 
Danelle. Cică a stat în bucătărie toată noaptea, uitându-se fix la 
pereţi. Zulema și Willa mi-au spus. 

Am luat o banană și m-am așezat din nou lângă copilă. 

— Uite, probabil că ţi-e foame. 

— Nu prea, a spus. 

— Ești încă în șoc, dar încearcă să mănânci, oricum. Potasiul 
îți va ajuta mușchii să nu mai fie atât de încordaţi și dureroși. 

A suspinat, dar a luat banana și a mușcat puţin. 

— Ea e Bliss. Şi ea e Danelle. Ne poţi spune cum te cheamă? 

— Keely Rudolph, ne-a răspuns. Locuiesc în Sharpsburg, 
Maryland. 

Cu o eternitate în urmă, Guilian spusese și el ceva despre 
Maryland. 

— Keely, crezi că poţi fi curajoasă? Pentru mine? 

Lacrimile i s-au adunat iarăși în ochi, dar a încuviinţat, draga 
de ea. 

— Keely, locului ăsta îi spunem Grădina. Un bărbat și cei doi 
fii ai săi ne-au răpit și ne ţin aici. Se asigură că avem mâncare 
și haine, că avem ce ne trebuie. Dar nu ne lasă să plecăm. Imi 
pare atât de rău că ai fost răpită și adusă aici, dar nu pot 
schimba asta. Nu pot promite că-ţi vei revedea casa sau familia. 

I-am pus un braţ pe umeri și am tras-o spre mine. 

— Ştiu că e greu. Nu o spun doar așa, știu pe pielea mea. Dar 
îți promit că o să am grijă de tine. N-o să-i las să te rănească. 
Suntem ca un fel de familie aici, noi, cele răpite. Uneori ne 
certăm, nu ne plăcem unele pe altele întotdeauna, dar suntem o 
familie și avem grijă de noi. 

Bliss mi-a zâmbit strâmb. Chiar dacă nu știa totul despre 
mine, avea o idee că eu nu trecusem printr-o experienţă fericita 
cu propria mea familie. 


Dar, cu colegele mele de apartament, începusem să învăţ ce 
era o familie. Și continuasem să învăţ și aici. Eram o familie 
sucită, dar totuși o familie. 

Keely s-a uitat la Danelle, apoi s-a tras și mai înspre mine. 

— De ce are un tatuaj pe faţă?, a șoptit. 

Danelle a îngenuncheat în faţa patului și i-a luat mâinile în 
ale ei. 

— Mai e ceva pentru care va trebui să-ți aduni tot curajul, a 
spus cu blândeţe. Vrei să-l auzi acum sau mai târziu? 

Fata s-a uitat la mine, mușcându-și buzele. 

— Tu alegi, i-am spus. Acum sau mai târziu. Dacă ajută la 
ceva, îţi promit că n-o să ţi se întâmple ţie. 

— Atunci, spune-mi acum. 

— Bărbatul care ne ţine prizoniere... îi spunem Grădinarul, a 
zis Danelle, cu simplitate. El ne vede pe noi ca pe niște Fluturi 
din Grădina lui, și ne tatuează aripi pe spate, pentru că asta îl 
ajută să intre în rol. Când am fost adusă aici, am crezut că dacă 
îl voi face să mă placă mai mult decât pe celelalte fete, mă va 
lăsa să plec acasă. Am greșit, dar nu mi-am dat seama imediat. 
El mi-a tatuat aripi pe faţă, ca să le arate celorlalte că îi eram 
supusă. 

Keely m-a privit. 

— Şi tu ai aripi? 

— Da. Pe spate. 

Bliss a dat și ea din cap. 

— Dar nu-l vei lăsa să-mi facă asta și mie? 

— Nu-l voi lăsa să te atingă deloc. 

După-amiaza, am scos-o în Grădină. Bliss a mers înainte ca 
să le avertizeze pe fete. În mod obișnuit, celelalte se ţineau 
departe, până ce fata nouă se obișnuia cu locul și cu ideea. Dar 
Keely era diferită. Fiecare fată, în afară de Sirvat, a venit pe 
rând și i s-a prezentat, în cel mai blând mod posibil, și i-a 
promis că o va apăra. 

Marenka s-a lăsat în genunchi și i-a dat voie lui Keely să-i 
atingă aripile pictate cu alb și maro pe faţă, ca să nu se mai 
sperie de ele. 

— O să mă mut eu în altă cameră, ca să o poţi avea pe cea de 
lângă Maya, i-a spus Marenka. O poţi chema oricând te simţi 
singură sau ţi se face frică. 

— Mu... mulțumesc, a îngăimat fata. 


Lorraine s-a ridicat cât să poată înjgheba un prânz rece 
pentru noi, deși a plâns în tot timpul cât a pregătit mâncarea. 
Îmi doream să cred că își dăduse în sfârșit seama ce fel de om 
era Grădinarul, că era oripilată că un copil fusese răpit și adus 
aici, că era în sfârșit scârbită că invidiase fetele ucise. Chiar îmi 
doream să cred că mai avea ceva bun în suflet. Dar nu 
reușeam. Cred că era supărată din egoism. Poate fiindcă își 
cumpărase peruca și el nu remarcase, poate fiindcă Bliss nu 
fusese pedepsită că îi tăiase părul, o făcuse să-și dea seama că 
Grădinarul nu avea s-o iubească. 

Ne-am luat mâncarea și ne-am urcat pe stâncă, unde soarele 
ne încălzea pielea și unde era liniște. Keely nu prea voia să 
mănânce, dar a făcut-o de gura noastră. Apoi l-a văzut pe 
Desmond venind spre noi și s-a ascuns după mine. Bliss și 
Danelle s-au așezat de-o parte și de alta a ei. 

Desmond nu era o ameninţare, dar era bărbat. 

S-a oprit la distanţă, s-a așezat în genunchi și și-a desfăcut 
larg braţele. 

— N-o să te rănesc, i-a zis încet. N-o să te ating sau să mă 
apropii prea mult de tine. 

— De ce ești aici?, l-am întrebat. 

— Ca să-i aflu numele și de unde vine. Apoi să fac ceea ce e 
corect. 

Am încercat să cobor de pe stâncă, dar Keely m-a strâns tare 
în braţe. 

— E ok. Merg doar să vorbesc cu el. Poţi rămâne aici cu Bliss 
și Danelle. 

— Dacă o să-ţi facă rău?, a spus ea. 

— N-o să-mi facă. El e mai puţin rău. O să mă întorc imediat, 
și mă poţi vedea tot timpul de aici, de sus. 

Mi-a dat drumul, neîncrezătoare, apoi s-a atârnat de Danelle. 

Am trecut de Desmond, iar el a venit după mine. A rămas un 
pic înapoia mea și și-a îndesat mâinile în buzunare. 

— Ce crezi că faci? 

— Ce e corect, a răspuns. O să chem poliţia, dar trebuie să-i 
știu numele. 

— De ce acum? Ştii de aproape șase luni de Grădina. 

— Câţi ani are? 

Mi-am întors capul să o privesc pe fată. 


— Era cu prietenele la mall, își aniversa cei doisprezece ani 
de abia împliniţi. 

Desmond a înjurat. 

— Am încercat din răsputeri să mă conving că tata spune 
adevărul. Că v-a salvat de pe străzi și v-a oferit o viață mai 
bună. 

Apoi, iată, apăruse aici o fată rănită, de numai doisprezece 
ani. 

— Știu că Avery a luat-o, nu tata, dar totul trebuie să 
înceteze. Ai dreptate - chiar sunt un laş. Sunt egoist, pentru că 
nu vreau să-mi rănesc familia. Nu vreau să merg la închisoare, 
dar fata aia e... 

S-a oprit, gâfâind, răpus de torentul cuvintelor. 

— Mi-am tot spus că va trebui să învăţ să am curaj. Dar ce 
prostie... Curajul nu e ceva care se învaţă. Trebuie doar să faci 
ce este corect, chiar dacă te sperie. Așa că voi suna la poliţie și 
o să le spun despre Grădină. 

— Chiar o să faci asta? 

M-a privit furios. 

— Da, te întreb, pentru că nu pot merge la fetiţa aia să-i spun 
că ajutorul e pe drum, dacă te vei răzgândi și-ţi vei îngropa 
capul în nisip. Chiar o vei face? 

A tras aer adânc în piept. 

— Da. Am s-o fac. 

M-am întins și i-am atins ușor obrazul, făcându-l să mă 
privească. 

— O cheamă Keely Rudolph și e din Sharpsburg. 

— Mulţumesc. 

Întâi a plecat, apoi s-a întors brusc, s-a apropiat de mine și 
m-a sărutat. Apoi s-a desprins fără vreun alt cuvânt. 

M-am întors la stâncă, unde mă așteptau fetele. 

— Va trebui să stăm în camera mea până la noapte. Luaţi-o 
înainte, mă duc să le spun și celorlalte. 

— Chiar crezi că o va face?, m-a întrebat Bliss. 

— Cred că va încerca, în sfârșit. Să-l ajute Cel de sus să și 
reușească. Haideţi, repede. 

Era ca un joc de-a v-aţi ascunselea. Am dat de urma fiecărei 
fete și i-am spus să stea ascunsă în cameră. Știam că pereţii vor 
cobori imediat ce Grădinarul va afla ce se întâmplă, și eram 
sigură că fetele aflate dincolo de pereţi vor avea parte de 


răzbunarea lui. Toate discuţiile noastre au fost șoptite, pentru 
că nu aveam idee cât de puternice erau microfoanele și nu 
știam dacă nu cumva Grădinarul deja își dăduse seama ce 
punea fiul său la cale. 

Le-am găsit pe Eleni și Isra în peșteră, pe Tereza în camera 
cu pianul, pe Marenka în camera pe care se pregătea s-o 
elibereze, pe Ravenna și Nazira ajutând-o să-și strângă 
lucrurile. Willa și Zulema erau în bucătărie și se uitau la 
Lorraine cum plânge, cu peruca strâmbă, Pia era la pârâu și 
studia senzorii de apă. Le-am dat tuturor vestea. 

Sirvat a fost ultima pe care am găsit-o. Stătea cu fruntea 
sprijinită de vitrina unde era expusă Zara. 

— Sirvat, ce naiba faci? 

Și-a deschis un ochi și m-a privit cu el. 

— Încerc să-mi imaginez cum e acolo. 

— E moartă, nici ea nu știe cum e acolo. Nu te poate ajuta. 

— Simti mirosul? 

— Planta agățătoare? 

A dat din cap că nu, apoi s-a îndepărtat de vitrină. 

— Formaldehida. Profa mea de biologie o folosea ca să 
conserve animalele pregătite pentru disecţie. Cred că are o 
tonă în camera aia, de miroase așa de puternic. 

— Acolo ne pregătește pentru a ne pune în vitrine, am 
suspinat. Sirvat, trebuie să stăm în camere. Căcatul ăsta e pe 
cale să ia sfârșit. 

— Din cauza lui Keely? 

— Şi a lui Desmond. 

A atins geamul încă o dată. 

— Trebuia mereu să fim atente cu formaldehida. Chiar și 
diluată cu alcool, nu era niciodată stabilă. 

Nu am regretat că nu fusesem mai apropiată de Sirvat. Chiar 
era o ciudată. 

M-a lăsat să o iau de acolo și s-o duc în cameră. Am fugit 
până la stâncă, m-am uitat dacă era ceva ieșit din comun, dar 
nu puteam vedea prea departe. Grădinarul avea mulţi bani și 
mult spaţiu, o combinaţie proastă când ai tendinţe de nebunie. 

Luminile au pâlpâit violent și am coborât în fugă, dorindu-mi 
să apuc să intru în camera înainte ca pereţii să coboare. 

Bliss mă aștepta. 


— Poate că era mai bine să fi rămas grupate în Grădină, 
decât ascunse aici. Dacă vor veni polițiștii, acolo ne-ar fi văzut 
fără probleme. 

— Mă crezi sau nu, m-am gândit la asta, i-am spus. 

Îmi doream să alerg, să mă lupt cu cineva, să fac orice 
altceva în loc să aștept în camera mea. 

— Dacă îi va convinge pe polițiști că a fost alarmă falsă, sau 
dacă îl va face pe Desmond să se răzgândească, ce crezi că ar 
păţi fetele care nu ar fi găsite în camere? 

— La dracu”, a zis Bliss. 

— Bliss... Mi-e frică, i-am șoptit. 

Marenka și cu mine am făcut o dată un experiment - am 
zbierat din străfundul rărunchilor în timpul unei ședințe de 
întreținere a Grădinii. Eram în camere alăturate, dar nu ne-am 
auzit una pe cealaltă. Când pereţii coborau, până și gurile de 
aerisire erau închise. 

Au trecut ore până ce pereţii s-au ridicat. Am mai rămas în 
camere, chiar și atunci, prea speriate ca să ne mișcăm din loc. 
Apoi, când n-am mai suportat să nu știm, am ieșit toate în 
Grădină, să vedem dacă lumea noastră se schimbase. 

Poate că, în final, devenise mai bună. 


* 


— Şi devenise?, întreabă Eddison, când este evident că fata 
nu se grăbește să continue. 
— Nu. 


III 

Inara învârte din nou între degete dragonul cel trist. Niște 
fire de tifon i se prind de marginile lui aspre și se sfâșie. 

Victor schimbă o privire cu partenerul său. 

— Ia-ţi haina, spune. 

— Ce? 

— O să facem o mică excursie. 

— Să facem ce?, mormăie Eddison. 

Fata nu pune întrebări, doar își trage jacheta pe ea. Ia 
dragonul în mână înainte să se ridice. 

Victor îi duce în garaj și deschide ușa din faţă a mașinii, ca să 
urce fata. Ea se uită atentă la mașină, cu gura strânsă într-un 
fel de zâmbet ciudat. 

— S-a întâmplat ceva? 

— În afară de drumul până aici și până la spital, și probabil 
din New York până la Grădină, nu am mai urcat într-o mașină 
de când am luat taxiul până la Buni. 

— Atunci vei înţelege de ce nu te las să conduci. 

Buzele fetei îi zvâcnesc. Atmosfera prietenoasă pe care 
reușiseră s-o atingă la interogatoriu s-a spulberat acum. 

— E vreun motiv anume pentru care eu trebuie să stau în 
spate?, se plânge Eddison. 

— Ai vrea să inventez vreunul? 

— Bine... Dar aleg eu muzica. 

— Ba nu. 

Fata ridică dintr-o sprânceană, iar Victor se strâmbă. 

— Ascultă country. 

— Ah, atunci nu-l lăsa, spune ea și se strecoară în scaunul de 
lângă șofer. 

— Şi unde mergem în excursie?, vrea să știe Eddison. 

— Întâi ne oprim să bem o cafea, apoi la spital. 

— Ca ea să se întâlnească cu fetele? 

— Şi pentru asta. 

Dându-și ochii peste cap, Eddison decide să abandoneze 
subiectul. 


* 


Când ajung la spital, cu cafelele în mână - ceai pentru Inara - 
tot locul e împânzit de dube ale reporterilor. Acea parte din el 


care face meseria asta de prea mult timp se întreabă dacă nu 
cumva fiecare părinte care a pierdut o fiică cu vârsta între 
șaisprezece și optsprezece ani nu e acum acolo, cu o lumânare 
în mână și cu o fotografie, așteptând să afle ceva odată pentru 
totdeauna, ca să răsufle ușurat. Poate așteptând să afle și 
vestea cea mai rea, cât timp i-ar fi adus măcar certitudine. 

— Camerele unde sunt fetele sunt păzite?, întreabă ea, cu 
părul tras peste faţă, poate într-o încercare de-a se ascunde. 

— Da, sunt păzite. 

— Dacă e nevoie, eu pot trece chiar printre reporteri, spune 
fata. Doar nu se așteaptă acum de la mine să vorbesc despre ce 
am trăit în Grădină. 

— Când stăteai în New York, nu te uitai la televizor?, 
întreabă Victor. 

— Doar din când în când, când mergeam să mâncăm sau să 
luăm mâncare de la Taki. Nu aveam televizor în apartament. De 
ce? E 

— Pentru că se așteaptă tocmai să vorbeşti despre asta. [ţi 
vor băga microfoanele în faţă și îţi vor pune întrebări fără milă 
și pudoare, iar răspunsurile vor fi puse la dispoziţia curioșilor. 

— Ah. Înseamnă că sunt un fel de FBI. 

— Întâi ne compari cu Hitler, apoi cu jurnaliștii. Sunt 
încântat că ai o părere așa bună despre noi, spune Eddison. 

— În mod cert, nu știu suficiente lucruri despre reporteri cât 
să mi se pară îngrozitori. 

— Dacă nu te deranjează, ne putem strecura printre «ei, 
conchide Victor, întrerupând dezbaterea. 

Parchează mașina și merge să-i deschidă fetei portiera. 

— Vor urla unii la alţii. Vor fi reflectoare și blițuri peste tot. 
Părinţi disperaţi vor întreba de fetele lor, te vor întreba dacă le 
cunoști. Și vor fi și oameni care te vor insulta. 

— Mă vor insulta? 

— Mereu sunt și oameni care cred că victima a meritat-o, îi 
explică el. Sunt idioţi, dar sunt foarte tupeiști și se fac des 
auziţi. Sigur că nu ai meritat să fii răpită, violată sau ucisă, 
nimeni nu merită așa ceva, dar ei o vor spune, fie pentru că o 
cred, fie pentru că vor câteva secunde de atenţie. Nu putem 
face nimic ca să-i împiedicăm, de când există libertatea de a 
spune ce gândești. 


— Bănuiesc că am crescut înconjurată de ororile din Gradină 
și am uitat cât de urât foarte fi și Afară. 

Ar vrea să-i poată spune că nu-i așa. Dar nu poate spune 
asta. 

Merg împreună spre intrarea principală, cu fata între ei, iar 
zgomotele din jurul lor se înteţesc. Fata le ignoră și merge cu 
privirea înainte. Nici măcar nu ascultă întrebările ce i se pun, 
cu atât mai puţin să le răspundă. Poliţiştii încearcă să menţină 
baricadele spre intrarea spitalului. Aproape că au intrat, când o 
femeie inventivă se strecoară printre picioarele polițiștilor și 
ajunge cu microfonul chiar în faţa fetei. 

— Cum te cheamă? Ești una dintre victime?, întreabă ea. 

Fata nu răspunde, nici nu se uită la femeie, iar Victor face 
semn unor polițiști s-o ia de acolo. 

— Într-o tragedie de felul ăsta, ești datoare să spui oamenilor 
tot ce s-a întâmplat!, strigă reporterița. 

Fata încă mai mângâie dragonul pe care l-a ţinut în mână tot 
drumul, apoi se întoarce spre jurnalista care se zbate să scape 
din mâinile unui poliţist. 

— Cred că dacă ai fi cunoscut mai bine cazul pe care vrei să-l 
prezinti, ţi-ai fi dat seama că nu datorez nimic nimănui, îi spune 
calmă fata. 

Intră apoi în spital și multe strigăte se aud în urma ei, dar 
totul devine un simplu murmur odată ce ușile se închid. 

Eddison rânjește. 

— Mă așteptam să-i spui să se ducă dracului. 

— A fost cât pe ce, recunoaște fata. Apoi mi-am amintit că 
veţi intra și voi în cadru, și n-am vrut ca mama agentului 
Hanoverian să fie oripilată de un asemenea limbaj. 

În holul spitalului sunt mulţi polițiști. FBI, poliţia locală, 
reprezentanţi ai altor departamente, de la Protecţia Copilului, 
cu toţii vorbind la telefon sau stând pe tablete și laptopuri. Cei 
care nu sunt conectaţi la tehnologie au ceva și mai greu de 
făcut - discută cu familiile victimelor. 

Eddison merge să arunce la gunoi paharele goale din care au 
băut cafea și ceai, iar Victor le face cu mâna colegilor care stau 
lângă un cuplu pe la treizeci și ceva de ani. Ramirez îl salută cu 
o mișcare a capului, fără a-și lua braţul de pe umerii unei femei 
care pare epuizată. 

— Inara, ea este... 


— Poliţista Ramirez, îi completează Inara propoziția. Ne=am 
întâlnit înainte să fiu dusă la secţie. 

Ramirez zâmbește. 

— Cred că pe atunci erai Maya. 

— Eram. Încă sunt. E complicat. 

— Aceștia sunt părinţii lui Keely, spune Ramirez, arătând 
spre cuplul lângă care stătea. 

— Fiica mea tot întreabă de tine, spune tatăl lui Keely. 

E palid și are ochii înroșiţi de plâns, dar găsește puterea să le 
întindă mâna. Fata își ridică mâinile bandajate, în semn de 
scuză că nu o poate strânge pe a lui. 

— Am înţeles că tu ai protejat-o cât timp a fost acolo. 

— Am încercat. A avut cumva noroc că nu a trebuit să stea 
foarte mult în Grădină. 

—O vom muta într-un salon privat, adaugă soţia lui, 
trăgându-și nasul. 

Tine în braţe un rucsac cu Hello Kitty și un pachet aproape 
gol de șerveţele. 

— E atât de mică, iar întrebările puse de doctori sunt atât de 
intime, se plânge ea, izbucnind în lacrimi. 

Tatăl fetiţei preia discuţia în locul soţiei: 

— S-a panicat, a spus că te vrea pe tine, și dacă nu, măcar 
pe... pe... 

Danelle și Bliss? 

— Da. Nu înţeleg de ce ar vrea... 

— S-au întâmplat prea multe, deodată, pentru ea, spune 
Inara blând. Keely nu a stat mult în acel loc, dar în acele zile nu 
a fost singură. Noi trei am fost cu ea tot timpul. Pentru ea, 
acum, e o ușurare să fie lângă persoane care au trecut prin 
același lucru. Însă va fi bine. 

Se uită la dragonul pe care-l ţine în mână, apoi continuă: 

— Nu-i ca și cum nu ar fi super fericită să vă vadă - desigur 
că este. I-a fost dor de voi. Dar să fie singură acum, într-o 
cameră, e posibil să-i provoace un atac de panică. Trebuie să 
aveţi răbdare. 

— Ce i-au făcut fetiţei noastre? 

— Vă va povesti ea, când va putea. Doar să aveţi răbdare, 
repetă fata. Îmi pare rău, știu că aveţi o mulţime de întrebări, 
dar trebuie să merg să văd ce fac fetele. Inclusiv Keely. 


— Sigur, sigur, spune tatăl lui Keely. Îţi mulţumim că ai 
ajutat-o. 

Soţia lui se repede și o îmbrățișează. Fata se uită aproape 
speriată la Victor, care nu face nicio mișcare ca s-o ajute. Intr- 
un final, se desprinde singură din braţele femeii. 

— La naiba, mai sunt și alţi părinţi pe aici?, mormăie ea, în 
timp ce se îndepărtează cu polițiștii pe culoar. 

— Sunt cam toţi cei ai fetelor supraviețuitoare, și încă mai 
vin!, spune Ramirez. Încă nu i-au anunţat pe părinţii fetelor 
decedate. Vor să se asigure că le-au identificat corect. 

— Ar fi bine, da. 

— Ramirez!, se aude o voce stridentă, urmată de ţăcănitul 
unor tocuri pe gresie. 

Victor scoate un suspin. Au fost atât de aproape să treacă 
nedepistaţi. 

Se întoarce, împreună cu colegii lui, să o privească pe femeia 
care se apropie. Inara nu se întoarce, privește spre panoul de 
afișare al liftului care coboară. 

Senatoarea este o femeie elegantă pe la cincizeci de ani, cu 
părul negru, buclat, încadrându-i chipul cu trăsături aspre. Încă 
pare aranjată și plină de energie, deși a petrecut atâtea ore la 
spital. Poartă un taior roșu, care îi evidenţiază pielea maronie. 

— Așadar, ea este fata? Fata pe care o ascundeţi. 

— Am interogat-o, doamnă senatoare, nu am ascuns-o, spune 
Victor. 

Se întinde și o apucă pe Inara de umăr, întorcând-o cu faţa 
spre femeie. Inara îi zâmbește fals. 

— Probabil sunteţi mama Ravennei. 

— Numele ei este Patrice, spune senatoarea, cu asprime. 

— Da, a fost, e de acord Inara. Și va fi din nou. Dar acum este 
Ravenna. Afară nu a devenit încă un lucru real. 

— Ce naiba vrea asta să însemne? 

Zâmbetul Inarei a dispărut. Degetele ei mângâie dragonul 
trist. După o secundă, își îndreaptă spatele și o privește pe 
femeie drept în ochi. 

— Înseamnă că dumneavoastră sunteţi prea reală momentan 
și ea nu poate face faţă. Ultimele două zile au fost... prea mult. 
Am petrecut atât de mult timp trăind în fantezia cuiva, încât nu 
mai știm cum să fim reale. Vom reînvăţa, cu timpul, dar acum... 


totul e atât de public și de aglomerat. Poate dacă veţi scăpa de 
echipa personală, va fi mai ușor pentru ea. 

— Nu vrem decât să aflăm adevărul. 

— Asta nu este treaba FBl-ului? 

Senatoarea se holbează la ea. 

— E fiica mea. Doar nu o să stau deoparte și să privesc... 

— Așa cum o fac ceilalţi părinţi? 

Victor lasă să-i scape o grimasa. Fata e prea îndrăzneață, 
prea directă. 

— Dumneavoastră reprezentaţi legea, doamnă senatoare. 
Uneori, trebuie să faceţi un pas în spate și s-o lăsaţi să-și 
urmeze cursul. 

Eddison se întoarce să cheme din nou liftul, dar Inara nu a 
terminat. 

— Uneori, trebuie să alegeţi - să fiti fie senatoare, fie mama. 
Cred că acum ea vrea să-și vadă mama. Cred că încă nu e 
pregătită să fie fiica senatoarei. Acum, vă rog să mă scuzati, 
trebuie să vad ce fac fetele. 

Ușa liftului se deschide, iar Inara pășește înăuntru alături de 
Eddison și Ramirez. Victor le face cu mâna. 

— Am fost informată ca femeia aceea, Lorraine, a fost 
complice la ceea ce a suferit fiica mea. Îţi jur, dacă aflu că și 
această fată a avut vreun rol, o să... 

— Doamna senatoare. Vă rugăm să ne lăsaţi să ne facem 
meseria. Dacă doriţi să aflaţi ce i s-a întâmplat fiicei 
dumneavoastră, dacă vreţi adevărul, trebuie să ne lăsaţi să ne 
facem treaba. 

Se întinde și-i atinge cotul. 

— Am și eu o fiică, doar puţin mai mică decât Patrice. Vă 
promit, nu e o anchetă în care să mă implic superficial. Sunt 
niște tinere incredibil de puternice, care au trecut prin iad, și le 
voi respecta făcând tot ce-mi sta în putinţă. Dar trebuie să staţi 
pe margine, de data aceasta. 

— Tu ai putea sta?, întreabă ea, cu o privire vicleană. 

— Sper să nu aflu niciodată. 

— Dumnezeu să te apere dacă vei da greș! 

Victor o privește îndepărtându-se, apoi cheamă și el liftul. O 
vede ca s-a alăturat din nou staff-ului și dă ordine, iar cei tineri 
îi sorb cuvintele din gură. 


Ajunge la etajul patru și își găsește colegii. Doctorii și 
asistentele mișună printre polițiștii postați la ușile saloanelor. O 
asistentă îi face cu mâna lui Ramirez. 

— Vreti să vorbiţi din nou cu fetele? 

— Avem aici pe cineva care dorește să le vadă. 

Asistenta o zărește pe Inara și îi zâmbește și ei. 

— Te ţin minte. Ce-ţi mai fac mâinile? 

Inara le ridică, pregătită de inspecţie. 

— Văd că nu s-au umflat, e excelent. Ai tras de cojile rănilor 
mai Mici? 

— Puțin? 

— Ei bine, n-o mai face. Vrei să se vindece. Hai să-ţi mai 
punem niște bandaje. 

În numai câteva minute, mâinile îi sunt înfășurate din nou în 
tifon curat, legat cu grijă în jurul degetelor, ca să-i permită 
ceva mobilitate. Asistenta îi privește și rănile de pe braţe. 

— Arată bine, scumpo. O puteţi lua acum, le spune ea blând 
polițiștilor. 

Fata salută, iar asistenta îi face cu mâna, zâmbind. 

Când ajung la prima ușă, Inara trage aer adânc în piept, 
scoțând din nou dragonul din buzunar, de parcă în acea 
figurină ar sta ascuns tot curajul ei. 

— Nu-mi dau seama ce vor spune fetele. 

Victor îi pune o mână pe umăr. 

— Mergi înăuntru și vei vedea. 

Polițistul care păzește ușa spune încurcat: 

— Domnule, sunt toate în camera de alături. 

— Toate?, întreabă Eddison, agresiv. 

— Dacă au insistat... 

— Toate fetele traumatizate sunt singure într-o cameră?! 

— Da, domnule. Una din ele m-a înjurat - chestii pe care nu 
le-am auzit nici de la drogaţii supăraţi când i-am arestat. 

— Probabil Bliss, murmură fata. 

Se îndreaptă spre camera cu pricina, urmată de trio-ul de 
polițiști. Cel de la ușă îi dă voie să intre. Conversaţia se oprește 
brusc atunci când ușa se deschide. 

— Maya! 

O grămadă de puștoaice sar pe fată, o îmbrățișează. 

— Unde naiba ai fost? 

— Bună și ţie, Bliss. 


Mângâie buclele fetei minione și se uită prin cameră. Printr-o 
minune, camera asta de două locuri are acum patru paturi. 
Cele mai grav rănite sunt întinse pe pat, iar în cameră au mai 
încăput și câteva scaune, pe care stau acum părinţi îngrijoraţi. 

Victor se sprijină de un perete, zâmbind. Cea mai mică dintre 
ele zboară direct în braţele fetei, care o strânge tare și râde. 

— Bună, Keely. I-am întâlnit pe părinţii tăi. 

— Cred că i-am întristat, șoptește Keely, dar Inara scutură 
din cap. 

— Sunt doar speriaţi. Ai răbdare cu ei, și mai ales ai răbdare 
cu tine. 

Victor și colegii lui stau aproape o oră lângă ușă, privindu-le 
pe fete cum râd și spun glume, apoi înjură, pe urmă iar râd. Din 
când în când, mai izbucnesc și în lacrimi. Deși se vede că nu-i 
face plăcere, fata le lasă pe unele din ele să o prezinte 
părinţilor. li ascultă cu răbdare cum îi povestesc despre 
căutările lor nereușite, despre cum nu și-au pierdut speranţa. 
Tine o sprânceană ridicată, singurul semn al cinismului ei, care 
o face pe Danelle să râdă atât de tare, încât îi piuie alert pulsul 
pe monitor. 

O identifică ușor pe Ravenna - arată ca o versiune în 
miniatură a mamei ei. Are bandaje care îi acoperă în întregime 
un picior. Ravenna e dansatoarea, își amintește. În timp ce 
Inara îi atinge bandajele de pe picior, el se întreabă dacă rănile 
o vor împiedica să mai danseze vreodată. 

Mai poate identifica și alți Fluturi din poveștile fetei. Pe 
altele nu, și trebuie să asculte să le prindă numele din zbor. Cu 
excepţia lui Keely, care nu apucase să fie rebotezată, niciuna 
nu-și folosește numele adevărat. Numele din Grădină încă le vin 
mai ușor pe limbă, în minte, și îi vede pe părinţi tresărind și 
crispându-se de fiecare dată la auzul lor. Inara probabil 
avusese dreptate - încă nu sunt pregătite pentru lumea de 
afară. 

E tentant să stea acolo toată ziua, dar Victor nu poate ceda 
tentaţiei, nu se poate relaxa încă. Fata mai are multe de văzut 
și mai are să le spună finalul poveștii. 

Mai au de aflat ce s-a întâmplat. 

Își atinge ceasul de la încheietura mâinii, iar Inara observă 
mișcarea. Nu au nevoie de cuvinte, se înţeleg din priviri. 
Suspină, închide ochii o secundă, apoi începe să le asigure pe 


fete că se va întoarce la ele în curând. Aproape a ajuns la ușă, 
când Bliss o prinde de mână. 

— Cât le-ai spus?, întreabă ea direct. 

— Cam tot ce e important. 

— Şi ei ce au zis? 

— Avery e mort. Grădinarul pare că va supravieţui ca să 
meargă la proces. 

— Așadar, toate va trebui să vorbim, pe rând. 

— Priveşte-o așa: poate că va fi mai ușor să povestești FBI- 
ului decât părinţilor tăi. 

Bliss se strâmbă. 

— Părinţii ei sunt pe drum, îi șoptește Ramirez lui Victor. Vin 
tocmai de la Paris, unde taică-su a primit o ofertă să fie 
profesor. E greu de spus dacă au încetat s-o mai caute pentru 
că s-au obișnuit cu ideea sau pur și simplu s-au gândit să facă 
tot ce pot pentru ceilalţi copii pe care îi mai au. 

Din strâmbăturile lui Bliss, pare că ea crede prima variantă 
fiind cea corectă. 

Imbrăţișând-o ultima dată pe Keely, Inara iese din cameră, 
cu Victor și Eddison. Ramirez mai rămâne, ca să discute cu 
părinţii. 

Trec pe lângă camerele goale, în care ar trebui să fie fetele, 
și se îndreaptă spre o sală și mai bine păzită, din capăt. Se 
opresc, iar Eddison arunca o privire pe gemuleţul ușii. Victor 
dă din cap. 

— O să aștept aici, spune Eddison. 

Victor deschide ușa, o împinge ușor pe fată înăuntru, apoi 
intră și el. 

Bărbatul de pe pat e conectat la o mulţime de aparate, toate 
scoțând diferite bipuri. Are o mască de oxigen. Porţiunile de 
piele care nu sunt acoperite de cearșaf lasă la vedere arsuri și 
bandaje. Scapul îi este de asemenea ars, plin de bășici. 

Fata se uită la el cu ochii larg deschişi. 

— Îl cheamă Geoffrey Macintosh, îi spune Victor cu blândeţe. 
Nu mai e Grădinarul. Are un nume și o mulțime de răni, și nu 
mai este zeul Grădinii. Nu va mai fi niciodată. Numele lui este 
Geoffrey MacIntosh și va fi judecat pentru tot ce a făcut. 
Bărbatul ăsta nu te mai poate răni acum. 

— Şi Eleanor? Soţia lui? 


— Este în camera de alături. A leșinat acasă. Din ce putem 
spune, ea nu avea habar de nimic din toate acestea. 

— Şi Lorraine? 

— Tot aici, la spital. E interogată și urmează să stabilim 
partea ei de vină. Va fi supusă și unor evaluări psihiatrice 
înainte de a fi adusă în faţa justiţiei. 

Poate vedea cum un alt nume se formează pe buzele ei, dar 
nu întreabă, în cele din urmă. Se așază pe un scaun de lângă 
pat și îl studiază atentă pe bărbatul conectat la aparate. 

— Niciuna dintre noi nu-l mai văzuse atât de furios, spune cu 
o voce joasă. Nici când Avery își făcea de cap în Grădină. De 
data asta, era înfuriat de-a binelea. 

Victor îi întinde mâna și e aproape șocat când fata o acceptă. 

— Niciuna dintre noi nu-l mai văzuse așa. 


Æx 


Ei trei stăteau în capătul îndepărtat al Grădinii, aproape de 
intrare, și Grădinarul își pierduse cumpătul. Urla la Desmond. 
Alături era Avery, părând înfumurat și mândru de sine. Probabil 
se bucura că taică-su își uitase supărarea pe el de când o 
adusese pe Keely. 

Nu m-am apropiat de ei, ci am încercat să văd dacă se 
petrecea ceva ciudat în Grădini. Dacă se schimbase ceva pentru 
noi. Fuseseră niște oameni acolo, era clar. Urme de pași se 
vedeau pe nisip și câteva plante fuseseră dărâmate la pământ. 
Cineva chiar aruncase un ambalaj de gumă de mestecat printre 
ierburi. Oare polițiștii să fi plecat deja? Să le fi dat Grădinarul o 
explicaţie logică? 

— Pereţii au fost coborâţi, a șoptit Bliss. Probabil n-au văzut 
că există coridoare. Sunt urme doar în lateral, vezi... 

Așadar, poate se uitaseră după noi, dar nu ne găsiseră. 

Desmond chiar anunţase poliţia. 

Îmi simţeam inima sfâșiindu-se, pentru că îmi doream să fiu 
mândră de el, dar știam și că îi luase prea mult până să 
acţioneze. O făcuse atât de târziu... Faptul că noi eram răpite, 
violate, ucise și apoi expuse în vitrine nu fusese de ajuns. 
Măcar se lăsase convins când în Grădină fusese adusă o fetiţă 
violată și bătută. 


— Totul e greșit!, a ţipat Desmond. Să le răpești e greșit, să 
le ţii aici e greșit. Să le omori e greșit! 

— Nu e decizia ta! 

— Ba da, este! Fiindcă e împotriva legii! 

Taică-su l-a pălmuit cu atâta forță, încât Desmond s-a dat un 
pas în spate și a alunecat. 

— Asta e casa mea, grădina mea. Aici, eu sunt legea. Iar tu 
te-ai împotrivit legii mele. 

Râzând fericit ca un copil la vederea cadourilor de Crăciun, 
Avery a fugit și s-a întors cu o nuia de bambus, probabil aceeași 
cu care fusese și el croit de taică-su cu o zi în urmă. Pe bune, o 
nuia. Cine naiba își bate cu nuiaua fiii adulţi? De fapt, cine mai 
folosește nuiaua pe copii de orice vârstă? Dar Avery i-a dat 
Grădinarului nuiaua, apoi i-a sfâșiat hainele lui Desmond. 
Spatele și fundul lui au rămas dezgolite. 

— E numai pentru binele tău, Desmond, a spus Grădinarul și 
și-a suflecat mânecile. 

Desmond a început să se lupte, dar Avery l-a pus la pământ. 

Cu Keely care își ascundea faţa în poala mea, am stat și l-am 
privit pe Grădinar cum și-a bătut fiul cu nuiaua. Lăsa urme roșii 
pe pielea lui, iar Avery, psihopatul nenorocit, aplauda la fiecare 
lovitură. Desmond s-a luptat, dar n-a scos o lacrimă. Grădinarul 
a numărat loviturile și, când a ajuns la douăzeci, a aruncat 
băţul de bambus. 

Bucuria lui Avery s-a evaporat. 

— Asta-i tot?, a vrut să știe. Atâtea mi-ai dat și mie pentru că 
am imprimat pe picior cățeaua aia! 

Mi-am apăsat degetele pe coapsă, unde aveam cicatricea. 
Douăzeci de lovituri meritase doar pentru ce-mi făcuse? 

— Avery, nu te băga. 

— Nu! Ar fi putut să ne arunce pe amândoi în închisoare, să 
ne trimită pe scaunul electric, și tu îl lași să scape cu douăzeci 
de lovituri? Aproape că a distrus munca ta de treizeci de ani. A 
întors spatele onoarei de a fi fiul tău! 

— Avery, ţi-am spus... 

Avery a scos ceva de la spate, ceva ce avusese probabil prins 
de cureaua pantalonilor. 

În mână ţinea o armă. 

— I-ai dat totul!, a urlat Avery, îndreptând arma spre fratele 
lui. Preţiosul tău Desmond, care n-a mișcat un deget să te ajute 


cu Grădina, și totuși ești atât de mândru de el! „Fluturii îl plac 
pe Desmond.” „Nu le face nimic.” „Îi înţelege pe Fluturi cel mai 
bine.” Cui dracului îi pasă? Eu sunt primul tău născut! De mine 
ar trebui să fii mândru! 

Taică-su și-a ridicat mâinile, cu ochii la armă. 

— Avery, mereu am fost mândru de rine... 

— Nu, doar ţi-a fost frică de mine. Până și eu știu care e 
diferenţa, tată. 

— Avery, te rog, lasă pistolul. N-are ce căuta aici. 

— N-are ce căuta aici, l-a maimuţărit Avery. Asta ai spus 
mereu despre orice mi-am dorit! 

Cu un mârâit, Desmond s-a ridicat și a sărit să-i ia pistolul. 
Arma s-a descărcat. 

Desmond a căzut pe spate, pe alee, cu un țipăt, și pe tricoul 
lui au apărut pete de sânge. Grădinarul s-a întins spre el și 
arma s-a descărcat din nou, iar bărbatul, răpitorul nostru, a 
căzut în genunchi. 

— Stati aici, le-am spus lui Keely și Danelle. 

Bliss m-a apucat de mană. 

— Ce faci? Crezi că merită? 

— Poate că nu, am recunoscut. Dar a dat telefonul ăla. 

Mi-a dat drumul și am fugit, ajungând lângă Desmond. 

Chiar atunci Avery m-a apucat de păr și m-a ridicat în sus. 

— Şi iată și căţeaua în carne și oase, micuța regină a 
Grădinii. 

Mi-a apăsat pistolul de obraz, apoi m-a împins, trântindu-mă 
în genunchi. A început să-și desfacă cureaua. 

— Eu sunt regele Grădinii acum, așa că va trebui să înveţi să 
mă tratezi cu respect. 

— Daci-mi pui chestia aia aproape de dinţi, ţi-o mușc de 
rămâi fără ea, i-am zis, iar Bliss, din depărtare, a aplaudat. 

M-a lovit din nou, apoi din nou, până ce vocea Nazirei l-a 
oprit. 

— Aud sirene de poliţie! 

Eu nu puteam auzi nimic altceva decât un sunet înfundat de 
clopote în capul meu, dar și celelalte fete au spus că le aud. Pe 
moment, nu știam dacă Nazira nu încearcă doar să-i distragă 
atenţia, iar restul Fluturilor se prinseseră în jocul ei. 

Avery mi-a dat drumul și a fugit până la stâncă, să se cocoaţe 
și să privească în depărtare. M-am ghemuit lângă Desmond și 


am încercat să pun presiune pe rana lui. Sângele lui era cald și 
lipicios. 

— Te rog, nu muri, am șoptit. 

Mi-a strâns mana ușor. 

Grădinarul a gemut și a venit și el aproape de fiul său. 

— Desmond! Desmond, răspunde-mi! 

Ochii lui de un verde deschis - ochii tatălui său - s-au 
deschis. 

— Nu le poţi apăra decât lăsându-le să plece, a spus cu greu. 
Avery le va ucide și la va tortura înainte. 

— Rămâi treaz, Desmond, a spus Grădinarul. Te vom duce la 
spital și îi vom da de cap. Maya, continuă să apeși acolo. 

Nu mă oprisem. 

Dar reușeam și eu să aud sirenele. 

Avery înjura și ţopăia pe stâncă, ca un nebun. Restul fetelor 
au venit în jurul nostru, gândindu-se că erau mai în siguranță 
lângă Grădinar și Desmond, decât lângă Avery. Chiar și 
Lorraine ni s-a alăturat, și nimeni n-a încercat s-o alunge. Bliss 
a luat de jos pistolul, cu mâini tremurătoare, și a privit ţintă la 
Avery. 

Sirenele s-au auzit din ce în ce mai tare. 


* 


— Nu-mi dau seama de ce s-au întors, spune fata, ţinându-l 
pe Victor în continuare de mână. N-au găsit nimic când au venit 
prima dată, nu? 

— Unul dintre polițiștii care au rămas la secţie a căutat în 
baza noastră de date numele pe care le înșirase Desmond la 
telefon. Au recunoscut numele lui Keely, pentru că fusese de 
curând dată dispărută, dar au ieșit la iveală și alte nume ale 
unor fete despre care nu se aflase niciodată nimic. Superiorul 
lui ne-a contactat și am pornit spre ei. Cassidy Lawrence, de 
exemplu - dispăruse în urmă cu șapte ani din Connecticut. Nu 
avea niciun sens să-i alăture cineva numele de cel al lui Keely, 
decât dacă exista vreo legătură. 

— Deci Lyonette e unul dintre motivele pentru care noi am 
fost salvate? 

— Da. 


Stau în tăcere câteva minute, uitându-se cum respiră 
bărbatul conectat la aparate. 

— Inara... 

— Vrei să-ţi spun și restul. 

— Din fericire, e ultimul lucru dificil pe care-l mai aștept de 
la tine. 

— Până ce îmi vei cere să depun mărturie. 

— Deci, ce s-a întâmplat mai apoi? 


x 


Nenorocita de Sirvat. 

Grădinarul a scos telecomanda din buzunar și a tastat câteva 
cifre. 

— Sirvat, mergi te rog în camera de lângă ușa de la intrare și 
ia niște prosoape. Şi ar trebui să fie și un tub de plastic. 

— Aia de lângă Zara?, a întrebat ea. 

— Da, acolo. 

Un zâmbet a înflorit pe faţa lui Sirvat, apoi a râs. Sirvat era 
de un an jumate cu noi, și mereu fusese singuratică și... 
ciudată. 

Grădinarul și-a strâns mai tare cureaua, ca să apese pe rana 
pe care o avea și el într-o parte. A mângâiat părul lui Desmond, 
spunându-i să rămână treaz, punându-i întrebări și cerându-i să 
răspundă. Des mi-a strâns mâna și încă mai respira, dar nu a 
încercat să vorbească. 

— După ce-l înfășurăm în prosoape, ne lași să-l scoatem 
afară?, am întrebat. 

Grădinarul m-a privit, dar am avut senzaţia că se uită prin 
mine. Părea să cântărească lucrurile. Într-un final, a dat din 
cap. 

Apoi am simţit mirosul și am îngheţat. 

Danelle l-a simţit și ea. 

— Ce e asta? 

— Formaldehidă, am șuierat eu. Trebuie să stăm cât mai 
departe de camera aia. 

— Ce cameră? 

Grădinarul a pălit și mai tare. 

— Haideţi, să mergem, a spus. 


A trebuit să-l târâm pe Desmond pe nisip, cu Grădinarul care 
de abia se putea ţine pe picioare. Am sărit în cascadă. Cele 
care încercau să rămână deoparte și să nu se ude au fost 
împinse în apă de Bliss. Apoi ne-am înghesuit în peșteră. 

Peste sunetul făcut de cascadă, am auzit-o pe Sirvat râzând 
în hohote, apoi... 


Fata clatină din cap. 

— Nu știu cum să descriu explozia. A fost imensă, atât ca 
sunet, cât și căldură. Câteva stânci au căzut din vârf, dar 
peștera nu s-a dărâmat pe noi, cum mă temeam. Erau flăcări și 
sticlă peste tot. Tavanul s-a spart și flăcările s-au ridicat până 
acolo. Fumul era atât de gros încât nu puteam respira. Trebuia 
să ieșim de acolo. 

— Aţi luat-o prin pârâu? 

— Da. Ne-am tăiat picioarele în cioburile ajunse pe fundul lui, 
dar flăcările se împrăștiau și apa părea cea mai bună variantă. 
Jumătatea din față a Grădinii era un imens foc, din care nu se 
mai distingea nimic. L-am întrebat pe Grădinar... 

Înghite cu greu și îl priveşte pe bărbatul din patul de spital. 

— L-am întrebat pe domnul MacIntosh dacă există o ieșire de 
incendiu, sau o altă ieșire, pur și simplu, iar el a spus... că nu s- 
a gândit niciodată că așa ceva ar putea să se întâmple. 

Își sucește mâna în așa fel încât să se poată scărpina sub 
bandaje. Încet, el îi îndepărtează degetele de acolo. 


x 


Flăcările se întindeau atât de repede. Vitrinele explodau în 
continuare și se prăbușeau în cioburi. Willa a reușit să scape de 
un uriaş panou de sticlă, spart, dar imediat i-a căzut altul în 
cap, care i-a despicat craniul. Puteam vedea că incendiul se 
întindea și în grădina exterioară. 

Grădinarul se sprijinea pe Hailee și era agitat. 

— Dacă ajunge la camera cu fertilizatorii, va fi o a doua 
explozie, a zis, tușind. 

Toate fetele plângeau. 


Am încercat să mă gândesc cum am fi putut să ne salvăm din 
asta. Cum să nu ardem ca șobolanii în închisoarea noastră. 

— Stânca, am spus. Dacă spargem tavanul, putem ieși pe 
acolo în grădina exterioară. 

— Şi ce să facem de acolo, să zburăm ca păsărelele fericite? 
Sau să ne prăbușim și să ne rămână oasele pe acolo?, a întrebat 
Bliss. 

— Bine. E rândul tău atunci. 

— Nu am idee... 

Pia a ţipat și ne-am întors ca să-l vedem pe Avery în spatele 
ei, apăsându-i gâtul cu braţul. O bucată de sticlă îi era înfiptă în 
umăr. Râdea și mușca gâtul fetei, iar ea se lupta să scape. 

— Avery, dă-i drumul, a gemut Grădinarul. 

În tot haosul acela, am auzit cum Avery i-a rupt gâtul. 

A aruncat corpul ei lipsit de viaţă într-o parte. Apoi s-a auzit 
o împușcătură. Bliss, cu picioarele bine fixate în pământ, l-a 
mai împușcat o dată. A urlat de durere și s-a aruncat spre ea, 
dar Bliss a mai descărcat arma de două ori în el, până ce în 
final a căzut pe burtă, cu faţa în niște buruieni. 

Unul dintre copacii uriași s-a frânt chiar de la rădăcină și a 
căzut, dărâmând un zid al Grădinii. 

— Gândește-te la ceva, repede, m-a îndemnat Bliss, tușind 
din cauza fumului. 

— La dracu', am mormăit eu. 

Împreună cu Ravenna, l-am ridicat încă o dată pe Desmond. 
Ştiam că nu era bine să-l tot mișcăm, dar nu puteam nici să nu 
încerc. El încercase să ne salveze, deși nu reușise. Puteam și 
noi să încercăm. 

Nu-mi doream să moară. Nu acum, când ne dăduse nouă o 
șansă să trăim. 

Ne-am dus la copacul căzut și am încercat să ne croim drum 
prin peretele spart. Marenka a smuls un ciob de sticlă din 
braţul meu și a spus: 

— Cred că știu cum l-am putea transporta. 

— Să încercăm. 

L-a ridicat pe Desmond de umeri, iar eu l-am apucat de 
genunchi. Nu era modul ideal de a transporta un rănit și cu 
siguranţă nu era prea ușor, dar puteam încerca. Bliss a pornit 
în faţa noastră, urmată de Danelle și Keely. Grădinarul nu ne 


ajuta să-i cărăm fiul, pentru că era mult prea rănit, dar le dirija 
pe fete în urma noastră. 

Am văzut siluete mișcându-se în grădina exterioară, și dintr-o 
dată cineva necunoscut a început să lovească peretele cu un 
topor, din partea opusă. După câteva lovituri, acesta s-a 
prăbușit, lăsând în urmă doar cioburi. Cineva cu un costum de 
pompier a urlat la noi. 

— Haideţi repede! 

Au venit și alţii, iar doi bărbaţi în costume l-au luat pe 
Desmond din braţele noastre. Am ieșit la aer. 

Nu era chiar proaspăt, dar eram afară. Fetele care nu 
plângeau deja au început să o facă atunci. Afară părea să fie 
toamnă și bătea vântul. Câteva fete, în stare de șoc, s-au 
prăbușit la pământ și a trebuit să fie cărate în braţe. 

Am început să număr fetele pe care le vedeam în jur, 
încercând să descopăr dacă rămăsese cineva în urmă, și am 
observat că Isra făcea același lucru. Nu aveam idee câte 
muriseră. Apoi a fost un... whump, și o altă explozie a urmat. 
Am văzut-o pe Isra plutind prin aer într-un cerc de foc, cu alte 
fete încă agăţate de ea. Grădinarul era la pământ și flăcări 
pluteau în jurul lui. Am încercat să fug înspre fete, dar un 
pompier m-a apucat de încheietura mâinii și m-a tras de acolo 
cu putere. 


Æ 


— Apoi ambulanţele, spitalul și camera unde te-am întâlnit pe 
tine, suspină ea. Şi asta e tot. Intreaga poveste. 

— Nu chiar. 

Fata își închide ochii, ducând mâna cu dragonul la obraz. 

— Vrei numele meu. 

— Până și numele Grădinarului îl știm deja. E al tău atât de 
teribil? 

Ea nu răspunde. 

Victor se ridică. 

— Hai să mergem. Mai avem o vizită de făcut. 

Îl urmează și trec împreună de Eddison, care discută cu un 
alt poliţist, apoi intră într-o cameră. De data asta, Victor o 
conduce până la pat, și când ea vede cine este acolo, respiraţia 
parcă i se oprește. 


Ochii lui Desmond i se deschid încet. E ametit de la pastile, 
dar, chiar și așa, zâmbește când o recunoaște. 

— Bună, șoptește el. 

— Bună, zice fata cu greu. 

— Îmi pare rău... 

— Nu, nu... Ai făcut ce trebuia. 

— Dar trebuia s-o fi făcut cu mult timp în urmă. 

Se apropie de el ca și cum ar vrea să-l ia de mână, dar 
înainte să-l atingă, mâna i se strânge pumn. Se uită la el și 
buzele îi tremură, ca și cum ar fi pe cale să plângă. Ochii lui 
Desmond i se închid. 

— Încă e slăbit, spune Victor, în șoaptă. Mai are mult până se 
va reface, dar doctorii spun că pericolul major a trecut. 

— O să trăiască?, șoptește ea. 

Ochii îi lucesc, dar din ei nu curg lacrimi. 

— Va fi judecat ca un complice, spune ea. 

— Asta nu depinde de noi. Poate i se va oferi o înţelegere, 
dar... 

— Dar ar fi trebuit să sune imediat cum a aflat ce se întâmplă 
în Grădină. 

Victor se scarpină în cap. 

— Trebuie să mărturisesc, credeam că vei fi ușurată să-l vezi 
în viaţă. 

— Chiar sunt. Doar că... 

— E complicat? 

Fata încuviințează. 

— Poate că ar fi fost mai bine pentru el să nu fie nevoie să 
suporte consecinţele propriei lașităţi. A fost prea puţin și prea 
târziu, dar într-un final a făcut ceea ce trebuie. Acum va fi 
pedepsit pentru că a așteptat atât. Ar fi putut muri curajos, 
acum va trăi cu eticheta de laș lipită pe frunte. 

— Cred că va trebui să depui la un moment dat mărturie 
împotriva lui. 

Inara se uită la băiat, dar nu răspunde. 

— Inara!, se aude o voce feminină de pe hol. Inara... - da, văd 
că ai o insignă, idiotule, dar acolo e familia mea! Inara! 

Ușa se dă de perete și în prag stă o femeie pe la treizeci de 
ani, ușor plinuţă, cu părul arămiu amenințând să i se desprindă 
dintr-un coc improvizat în grabă. 

Inara înlemnește, cu ochii larg deschiși. 


— Sophia? 

Sophia aleargă spre Inara, iar Inara aleargă și ea, la rândul 
ei. Cele două se întâlnesc în mijloc și se îmbrățișează strâns. Se 
leagănă într-o parte și-n alta, așa îmbrăţișate. 

Acea Sophia? Mama din apartament? De unde știa că Inara 
era aici? 

Eddison, cu o falcă-n cer și una în pământ, intră și el în 
cameră și se uită urât la femeie. Îi pune lui Victor în mână un 
carnet cu coperţile înnegrite. 

— Era în biroul lui, într-un sertar ascuns, încuiat. Băieţii au 
verificat numele și au dat peste ceva interesant. 

Victor aproape că nu vrea să știe, dar este meseria lui. Își ia 
ochii de la cele două femei și deschide carnetul, cu două pagini 
mai înainte de locul unde are pus un semn. 

O tânără speriată, cu ochii mari, se uită la el dintr-o 
fotografie, cu mâinile ridicate la piept, de parcă ar vrea să-și 
acopere sânii. Alături, aceeași tânără apare cu spatele într-o 
poză, cu aripi proaspăt tatuate. O altă poză arată aripile în 
vitrină, înconjurate de rășină. Sunt două nume inscripționate 
acolo - unul deasupra, altul dedesubt. Lydia Anderson scrie 
sus, Siobhan scrie jos, unde e trecută și specia de fluture din 
care face parte. 

Următoarele pagini înfățișează o fată diferită, apoi alta, iar 
cea însemnată are doar două fotografii în loc de trei. Și o 
singură dată. Sub fotografia unei femei superbe cu părul 
arămiu și ochi căprui stă scris... 

— Sophia Madsen, citește Victor cu voce tare, șocat. 

Femeia îl privește de peste umărul Inarei. 

— Lara, completează ea. 

— Cum... 

— Nu s-ar fi vorbit despre un Fluture care a evadat, dacă n- 
ar fi făcut-o, murmură Inara. Dar evadarea a fost reușită. 

— Tu... tu ai evadat? 

Cele două femei încuviințează. 

— Băieţii de la tehnic au băgat numele în calculator și am 
văzut că era pe lista cu angajaţii de la Evening Star. Am trimis 
pe cineva la restaurant și la adresele cunoscute, dar ea nu era 
acolo. 

— Sigur că nu eram, răspunde Sophia. Cum aș fi putut să fiu 
acolo, dacă eram deja pe drum încoace? 


Face câţiva pași și o privește pe Inara. 

— Taki te-a văzut la știri, când ai fost adusă la spital, și a dat 
fuga în apartament să ne anunţe pe toate. M-au sunat și... oh, 
Inara! 

O îmbrățișează din nou, iar fata de abia mai poate răsufla. 

— Ești bine?, întreabă Sophia. 

— O să fiu, răspunde Inara, aproape timid. Mâinile sunt cele 
mai rănite, dar, dacă am grijă, se vor vindeca. 

— Nu doar asta te întreb. Ştii, am propriul meu apartament 
acum, putem încălca regulile pe care le știi tu. 

Faţa Inarei se luminează. 

— Ţi-ai luat fetiţele înapoi! 

— Le-am luat, și vor fi atât de fericite să te vadă. Le-a fost 
dor de tine, cum ne-a fost și nouă. Se plâng că nu le citește 
nimeni așa cum o faci tu. 

Eddison începe să râdă, apoi se preface că tușește, iar Inara 
se uită urât la el. 

Victor își drege vocea. 

— Îmi pare rău că vă întrerup, dar trebuie să insist în a primi 
o explicaţie. 

— Așa face mereu, mormăie Inara. 

— Să mergem în altă parte?, întreabă Sophia, privindu-l pe 
băiatul adormit. 

Victor le conduce afară din cameră. Pe hol, o vede pe 
senatoare în faţa ușii de la salonul Fluturilor, trăgând aer în 
piept, pregătindu-se. Pare speriată. Şi-a scos sacoul, iar Victor 
se întreabă dacă taiorul ei e ca rujul Inarei, o armură care s-o 
apere de restul lumii. 

— Crezi că o să intre?, întreabă Inara. 

— În cele din urmă, spune Victor. Odată ce-și va da seama că 
nu va fi niciodată pe deplin pregătită. 

Le conduce pe femei într-o cameră goală, aflată între cea în 
care sunt fetele și cele ale familiei MacIntosh. Un poliţist 
rămâne la ușă, să se asigure că nu vor fi tulburaţi. Inara și 
Sophia se așază una lângă alta pe pat, iar Victor, pe cel de 
vizavi. Nu e surprins că Eddison alege să se învârtă prin 
cameră cu pași nervoși în loc să stea jos. 

— Doamnă Madsen? Vă rog frumos. A 

— Îţi place să treci direct la subiect, așa e? Imi pare rău, dar 
nu, nu încă, spune Sophia. Am așteptat mai mult decât voi. 


Victor încuviinţează. 

Femeia ia mâna Inarei în ale ei și o strânge ușor. 

— Am crezut că te-a ajuns din urmă ceva din trecutul tău. Am 
crezut că ai fugit. 

— A fost o presupunere logică, îi spune Inara cu blândeţe și 
zâmbește. 

— Însă hainele tale... 

— Sunt doar haine. 

— Dacă ai fi fugit, ai fi luat banii la tine. Whitney și cu mine 
ţi-am deschis un cont, ca să știi. Am pus acolo banii pe care i- 
am găsit în apartament după ce ai dispărut. 

— Sophia, dacă te gândești cumva că asta a fost vina ta, nu, 
n-a fost. Cu toţii fugim de ceva. Noi toate știam să nu punem 
întrebări în cazul în care una din noi dispărea. 

— Dar ar fi trebuit. Și momentul ăla... 

— Nu aveati de unde să știți. 

— Ce moment?, întreabă Victor. 

— Evenimentul la care a fost prezent Grădinarul... domnul 
Macintosh, spune Inara. 

— Are un nume. Adică, sigur că are, dar... ce ciudat, zice 
Sophia. 

— Evenimentul de la Evening Star. Nu v-am povestit că 
domnul MacIntosh era un ciudat, v-am spus doar de altercaţia 
pe care o avusesem cu Avery. Apoi, ne-am întors acasă cu acele 
costume de fluturi. 

— Iar eu mi-am băut minţile, recunoaște Sophia. Eram din 
nou în infern. 

— Am dus-o pe acoperiș, să ia puţin aer, și acolo mi-a 
povestit totul despre Grădină, spune Inara. 

— Nu mai spusesem nimănui. 

— De ce?, întreabă Victor. 

Eddison se oprește din mers. 

— La început, nu părea ceva de povestit. Nu îi știam numele. 
Am fost atât de panicată când am fugit, încât nici nu m-am uitat 
în jur, să rețin detalii. Nu știam unde era domeniul localizat. 
Tot ce aveam era un tatuaj, un prunc în pântec și o poveste 
nebunească. Mi-am imaginat că, dacă voi merge la poliţie, va fi 
ca și cum m-aș fi dus la părinţii mei - vor spune că am fost 
beată sau drogată și că mint ca să evit consecinţele faptelor 
mele. 


— Te-ai întors la părinţi? 

Sophia face o faţă lungă. 

— M-au dat afară. Au spus că-i fac de rușine. Nu aveam unde 
să merg. Aveam nouăsprezece ani, eram însărcinată și nu 
aveam pe nimeni cui să cer ajutorul. 

Eddison se așază și el pe pat, în sfârșit. 

— Așadar, Jillie e fiica Grădinarului? 

— Jillie e a mea, spune Sophia, hotărâtă ca o leoaică 
apărându-și puiul. 

— Dar el este tatăl ei, nu se lasă Eddison. 

Sophia nu răspunde, iar Inara îi mângâie umărul. 

— A fost un alt motiv pentru care nu am spus nimic. Dacă 
Grădinarul afla de fiica mea, puteam să o pierd. Niciun tribunal 
din lume nu ar fi încredinţat-o mamei ei care lua droguri și se 
prostitua, când ar fi putut să locuiască împreună cu o familie 
bogată și respectată. Cel puţin atunci când cei de la Protecţia 
Copilului le-au luat pe fiicele mele, știam că există posibilitatea 
să le iau înapoi cândva. Dacă el mi-ar fi luat-o pe Jillie, nu cred 
că aș mai fi văzut-o vreodată. Iar Lotte, cealaltă fiică a mea, nu 
ar fi putut niciodată să treacă peste asta. A trebuit să le 
protejez. 

Victor o privește pe Inara. 7 

— Nu asta făcea și Desmond? Işi proteja familia? Nu ai 
apreciat prea mult când a făcut-o el. 

— Nu e la fel. 

— Nu e? 

— Ştii și tu că nu, spune ea sec. Sophia își apăra copiii. Copii 
nevinovaţi care nu au de ce să sufere pentru ce s-a întâmplat. 
Desmond apăra niște criminali. 

— Cum ai evadat?, o întreabă Eddison. 

— Trebuia să fac un test de sarcină, povestește Sophia. Mă 
îngrășam și uneori aveam greţuri. Cea care ne slujea ca soră 
medicală mi-a adus testul, dar a fost chemată imediat fiindcă se 
rănise cineva. Nu m-a supravegheat în timp ce-l făceam. M-am 
panicat. Am fugit prin Grădină, încercând să descopăr orice 
portiță de ieșire pe care poate o ratasem în cei doi ani și 
jumătate cât stătusem acolo. Și l-am văzut pe Avery. 

— Avery era deja în Grădină, deci. 

— O descoperise cu doar câteva săptămâni în urmă. Taică- su 
îi dăduse codul, dar nu și-l mai amintea. L-a tastat foarte încet. 


În ziua aia, m-am ascuns sub planta agăţătoare de la intrare și 
m-am uitat cum îl tasta. A și silabisit numerele în timp ce le 
tasta. Am așteptat să iasă el, să mai treacă o vreme, apoi le-am 
tastat și eu. Nici nu mai știu ce am simţit când s-a deschis ușa. 

— Nu le-ai spus și fetelor?, întreabă Victor. 

Umerii femeii se lasă în jos. 

— Înţeleg întrebarea. La urma urmei, neducându-mă la 
poliţie, le-am lăsat acolo să moară, nu? Dar am încercat. Îţi jur, 
am încercat. Le-am spus fetelor. 

Polițistul o privește sceptic. 

— Erau prea speriate să fugă. Iar eu eram prea speriată ca să 
rămân. 

— Speriată? 

— Ce se întâmpla cu tine dacă erai prinsă evadând?, întreabă 
Inara, dar pare că deja știe răspunsul. 

— Trecuse mai puţin de o lună de când o fată pe nume 
Emiline rămăsese în afara pereţilor, în timpul lucrărilor de 
întreținere a Grădinii. A încercat să le spună grădinarilor ce se 
întâmplă, dar Grădinarul le-a închis gura cumva. Următoarea 
dată când am văzut-o, era în vitrină. E greu să încerci să 
evadezi, când vezi cu ochii tăi care e pedeapsa dacă nu 
reușești. Dar mă acuzi că nu le-am salvat pe ele. 

— Nu, scutură Victor din cap. Le-ai dat o șansă. Nu poţi salva 
pe cineva împotriva propriei voințe. 

— Că tot a venit vorba, Lorraine e aici, spune Inara. 

— Nu cred! Încă mai există? 

Inara dă din cap că da. 

— Săraca femeie, spune Sophia. N-am văzut nici printre 
prostituatele cu care am lucrat o femeie atât de tristă ca 
Lorraine. Grădinarul o iubise, apoi n-o mai iubise, și ea nu 
pricepuse niciodată ce s-a întâmplat. O uram, dar ne și părea 
rău de ea. Nu a avut niciodată o șansă. 

— Acum nu va mai fi niciodată în vitrină. 

— Oricum nu avea să fie, spune Sophia. 

— Inara!, exclama brusc  Eddison. Te-ai lăsat răpită 
intenționat? Asta ne-ai tot ascuns? 

— Intenţionat?, geme Sophia, dându-se jos de pe pat. 

— Nu, eu... 

— Ai făcut asta intenţionat? 

— Nu! Doar... 


— Cum naiba a ajuns Inara de la complice la o fată care s-a 
lăsat răpită intenţionat?, se întreabă Victor cu voce tare, iar 
mintea pare că i-a luat-o razna. 

Dacă Eddison a intuit corect, asta ar schimba totul. N-ar mai 
avea cum s-o apere pe Inara la tribunal, sau de furia 
senatoarei. Să știi totul și să nu fi mers la poliţie? Să te pui 
deliberat în mijlocul pericolului și să le lași și pe celelalte fete 
pradă ororilor? 

— Dacă nu ascundea că a fost o parte din chestia asta, atunci 
ce ascundea?, spune Eddison. 

— O ascundeam pe Sophia!, izbucnește Inara, apucând braţul 
prietenei sale. 

Dezolată, sfârșită, Sophia cade din nou pe pat. 

— Să mă las răpită intenţionat, pe bune, chiar par atât de 
proastă? 

— Vrei să-ţi răspund?, parează Eddison. 

— O ascundeam pe Sophia, spune Inara, de data asta mai 
blând. Îmi dau seama că acum cuvântul meu nu mai valorează 
mare lucru, dar vă jur că ăsta este adevărul. Știam că dacă 
numele Sophiei va apărea, la fel se va întâmpla și cu al lui Jillie, 
și n-aş fi putut... Sophia a luptat atât de mult să-și câștige viața 
înapoi. Nu puteam să i-o distrug tocmai eu. Nu voiam să-și 
piardă fetele. Aveam nevoie de timp, ca să mă gândesc. 

— La ce?, întreabă Victor. 

Fata ridică din umeri. 

— Voiam să văd dacă pot evita ca numele ei să fie asociat 
Grădinii. Să ascund carnetul ar fi fost cel mai simplu, dar... ei 
bine. Așa că m-am gândit să tărăgănez lucrurile, și între timp s- 
o pot avertiza, să vorbesc cu ea, dar... 

— Nu te așteptai ca ea să vină aici. 

Eddison însă nu vrea să se resemneze. 

— Ai știut despre Grădină, Inara. 

— Nu știam că sunt ei. 

Inara apucă iar dragonul micut cu ambele mâini. 

— Sophia a început să povestească despre Grădină când ne-a 
văzut costumele cu aripi de fluturi, îi treziseră amintiri 
dureroase. Eu nu îi spusesem cum arătau clienţii noștri din 
seara aia. De ce i-aș fi spus? Tema petrecerii se potrivea cu 
costumele noastre. Mai mult nu știam nici eu. 

Victor dă din cap încet. 


— Cu toate astea, știai despre grădină. Când te-ai trezit 
acolo, nu te-ai panicat. 

— Exact. Am încercat și eu să-l urmăresc pe Avery tastând, 
dar devenise mai grijuliu. Trecuseră zece ani, la urma urmei. 
M-am uitat peste tot în jur, dar nu am găsit altă cale de ieșire. 
Am încercat chiar și să sparg pereţii. Nici nu s-au clintit. 

— Apoi a apărut Desmond. 

— Desmond?, întreabă Sophia. 

— Fiul cel mic al Grădinarului. Am încercat să... 

Inara își dă cu o mișcare a capului părul la o parte. 

— Ştii cum Hope reușește să-i convingă pe tipii cu care și-o 
trage să facă orice pentru ea? Cum ar intra ei într-o clădire 
cuprinsă de flăcări, dacă ea ar menţiona că și-a uitat colierul 
preferat înăuntru? 

— Da. 

— Asta am încercat și eu. 

— Of, Doamne. Așa cum te știu, sigur n-a ieșit prea bine, 
spune Sophia. 

— Chiar n-a ieșit. 

— Şi totuși, el a sunat, îi reamintește Victor. 

— Nu cred că a fost datorită a ceva ce am făcut eu, 
mărturisește ea. Mai degrabă a fost vina lui Avery. 

— Cum adică? 

— Nu puteau să reziste amândoi în Grădină, nu cât timp 
luptau pentru aprecierea tatălui lor. Avery a făcut ceva drastic, 
iar răspunsul lui Desmond a fost pe măsură. Amândoi au 
pierdut. 

— Tu ai câștigat. 

— Cred că nimeni n-a câștigat, spune fata. Cu două zile în 
urmă, eram douăzeci și trei de fete, cu Keely cu tot. Acum 
suntem treisprezece. Și câte crezi că se vor putea adapta la 
viața de Afară? 

— Crezi că vor fi și sinucideri? 

— Cred că o traumă nu se sfârșește doar pentru că ai fost 
salvat. 

Eddison se ridică și îi ia caietul din mână lui Victor. 

— Mă duc să duc asta înapoi de unde am luat-o. Ai nevoie de 
ceva de la locul faptei? 

— Nu, doar verifică dacă a luat cineva legătura cu avocatul 
familiei MacIntosh. Geoffrey și Desmond nu sunt în starea în 


care să aibă nevoie, deocamdată, dar Eleanor ar trebui să se 
consulte cu unul. Vezi și ce face Lorraine. Vezi ce spun 
psihiatrii. 

— Am înţeles. 

O salută pe Inara cu o mișcare a capului și iese din cameră. 

— Ştii, dacă mai stăteam cu el încă două, trei zile în aceeași 
cameră, aș fi putut ajunge să-l consider prieten. Deci, ce se 
întâmplă acum? 

— Vor mai fi interogatorii. Multe. Doamnă Madsen, va trebui 
să participaţi și dumneavoastră la ele. 

— M-am gândit eu. Am adus un geamantan cu haine de 
schimb pentru mine și Inara. 

— Geamantan?, se miră Inara. 

— Sunt în portbagaj. Am luat mașina lui Guilian. 

Sophia zâmbește și o îmbrățișează pe Inara. 

— Credeai că o să te abandonez? Ti-am păstrat toate 
lucrurile, iar patul tău e încă acolo. Eu și Whitney ţi-am deschis 
un cont, în care am pus banii pe care-i ţineai în apartament. 
Guilian spune că ești binevenită dacă vrei să te întorci la 
restaurant. 

— Mi-ai... mi-ai păstrat lucrurile? 

Sophia îi apasă în glumă nasul. 

— Şi tu ești fetița mea. 

Inara clipește repede, ochii îi strălucesc, iar apoi lacrimile 
încep să-i curgă pe obraji. Şi le atinge, mirată. 

Victor își drege vocea. 

— Caruselul e istorie acum, spune el. De data asta, familia te- 
a așteptat. 

Inara continuă să plângă încet în braţele femeii. Sophia se 
abține să-i mângâie părul întunecat. E un gest care seamănă 
prea bine cu cel al Grădinarului, își spune Victor. În loc să facă 
asta, îi atinge ușor curbura urechii. După o vreme, plânsul fetei 
se preschimbă în râs. 

Victor îi întinde o batistă. 

— E emotionant că oamenii se întorc?, sugerează el. 

Vocea ei este mai blândă acum: 

— Și că alţi oameni se vor aștepta de acuma ca ei să o facă. 

— Ştii că mai avem un lucru de vorbit, spune Victor. 

Fata mângâie din nou dragonul mic, albastru și trist. 


— Trebuie să înţelegi, ea nu a fost reală înainte de asta. Nu 
am fost o ființă înainte să devin Inara. 

— lar Inara poate fi acum o persoană reală, spune el. Dacă 
nu m-ai minţit, ai optsprezece ani. Îţi poţi schimba legal numele 
în Inara Morrissey, dar numai dacă îţi vom afla mai înainte 
numele curent, din punct de vedere legal. 

— Le-ai supravieţuit Grădinarului și fiilor lui, zice și Sophia. 
Chiar dacă te vor găsi părinţii tăi, nu le datorezi nimic. Familia 
ta e aici - la spital, și în New York. Părinţii tăi sunt niște străini. 

Fata trage adânc aer în piept, apoi îl lasă să iasă. 

— Samira, spune cu o voce care îi tremură. Numele de pe 
certificatul meu de naștere este Samira Grantaire. 

Victor îi întinde mâna. Fata lasă dragonul de plastilina 
deoparte, ca să i-o poată strânge. N 

— Îţi mulțumesc, Samira Grantaire. Îți mulțumesc că ne-ai 
spus adevărul. Îți mulțumesc că ai avut grijă de acele fete. Iți 
mulțumesc ca ai fost atât de curajoasă. 

— Şi atât de încăpăţânată, adaugă Sophia. 

Fata râde, iar expresia îi e fericită, chiar dacă mai are lacrimi 
pe obraji. Victor hotărăște că asta e o zi fericită. O zi bună. 

Nu e atât de naiv încât să creadă că totul e bine. 

Tot vor mai exista durere și traumă, și răni care se vor 
deschide în cursul investigaţiei și la tribunal. Încă mai sunt fete 
moarte care vor trebui plânse, și fete vii care se vor lupta ani în 
șir să se adapteze la viaţa din afara Grădinii, și unele poate că 
nu vor reuși. 

Dar, chiar și așa, tot se pune ca fiind o zi bună. 


MULTUMIRI: 

Uneori, cred că partea asta e mai greu de scris decât tot 
restul cărții. 

Dar sunt atâția oameni cărora existența acestui roman li se 
datorează. Le mulţumesc mamei și lui Deb, care mi-au răspuns 
la nelămuriri medicale stranii și tulburătoare, salvându-mă 
astfel de a fi luată la ochi de către Google, dacă aș fi căutat 
lucruri terifiante. Tatălui și fraţilor mei, care nu s-au oprit din 
a-mi susţine acest vis al meu greu de atins. Lui Sandy, care nu 
a renunţat la micul monstruleţ tăcut care nu părea să aibă o 
casă a lui. Lui Isabel și Chelsea, care au citit manuscrisul și au 
avut și alte reacţii în afară de a mă întreba ce naiba e în 
neregulă cu mine. Tessei, care a avut răbdarea și talentul de a 
mă îndepărta de fiecare dată de marginile prăpastiei. Lui Alison 
și Jovon, care au riscat, și lui Caitlin, care a pus niște întrebări 
fantastice și m-a ghidat să îmbunătăţesc cartea. 

Prietenilor care m-au iertat că am fost profund antisocială în 
timp ce scriam, și colegilor mei cărora probabil li s-a făcut rău 
la cât m-au auzit vorbind despre cartea mea, și șefilor mei care 
au fost nerăbdători să o aibă. 

Vouă, pentru că m-ati îndurat atâta timp. 


Frumusețea nu a fost niciodată 
mai infsicoșătoare ca cunt. 


Lângă un conac impresionant se afla o grădină. 


le această grădină cresc fori luxuriante, abori secu- 
tari și o colectie de pretiosi fluturi tinere femei care 
au fost văpite și atent tatuate pentru a semăna cu no- 
ile lor nume date Supraveghetor este Ciădirarul un 
bărbat aspru, deliront şi intunecat, obsedat cu captu- 
carea și păstrarea specimenelor sale atât de prețioase. 


Atunci cand este descoperită grădina, o supraviețu- 
itoare este adusă pentru interogatoriu. Agenţu FBI 
Victor Hanoverian şi Brandon Eddison suni insărca- 
pati cu descurcarea itelor unua dintre cele mai lugu- 
bie cazuri din intreaga lor caneră Insă fata, cunoscu- 
tā doar sub numele de Maya, este ea insăși un puzzle 
care trebuie descifrat 


Pe masură ce povestea ei avansează arumcând lumi- 

nä asupra Vieții în Grădina cu Fluturi Maya dezvâhne 
vechi dușmânn, no izbămni și faptele 

ale unui bärbat care nu pregetă cu nimic in a-și pro- 

teja propria sa versiune frumuseții lar cu cât 


cu atât mai mult agenți se gândesc la ce incă care le 
miai ascunde ea.