Nelson DeMille — Intoarcerea la Coasta de Aur

e a 


d. Ta 


tolea ih 
Coasta de Aur 


Continuarea bestsellerului Coasta de Aur 


Nelson DeMille 


ÎNTOARCEREA LA COASTA 
DE AUR 


Traducere din limba engleză DANIELA TRUŢIA 


editura rao 


Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României 
DeMILLE, NELSON 
Întoarcerea la Coasta de Aur / Nelson DeMille; 
Traducere: Daniela Truţia. 
- Bucureşti Editura RAO, 2010 


NELSON DEMILLE 
The Gate House 
© 2008 by Nelson DeMille 


© RAO International Publishing Company, 2010 
pentru versiunea in limba româna 
2010 


Dedic această carte lui James Nelson DeMille, 
care a deschis un nou capitol în viaţa mea. 


PROLOG 


Ce minunată e grădina aceasta, 
mai mândre flori decât în ceruri stele. 
Ce-i mai presus de-acea fântână de-alabastru 
unde sclipeşte apa de cristal? 
Doar luna plină care străluceşte în 'naltul 
unui cer lipsit de nori! 


Inscripţie pe un zid al Castelului Alhambra din Granada, 
Spania 
Fragment din Alhambra, de Washington Irving 


E o seară frumoasă de vara şi, la lumina albă a lunii 
pline, eu, John Whitman Sutter, privesc cum soţia mea, 
Susan Stanhope Sutter, se plimbă călare pe calul ei 
Zanzibar prin întinsul şi tăcutul Stanhope Hall, domeniul ei 
strămoşesc. 

Luna pe cale să răsară are o strălucire stranie, învăluind 
peisajul într-o lumină nepământească, ce preschimbă orice 
culoare în nuanţe de alb şi albastru cu sclipiri de argint. 

Susan străbate o lizieră de pini falnici, pătrunzând pe 
domeniul învecinat, numit Alhambra, iar eu mă întreb de 
ce o fi încălcat această proprietate, şi sper din toată inima 
că are aprobarea noului stăpân, un don mafiot, pe nume 
Frank Bellarosa. 

În lumina lunii, copacii impunători aruncă umbre lungi 
peste ierburile câmpului. Zăresc în depărtare vila uriaşă, 
cu ziduri imitație de marmură, cufundată toată în 
întuneric, în afară de o rază de lumină ce răzbate prin 
glasvandul unui balcon de la catul al doilea. Ştiu că acel 
balcon dă în biblioteca unde în acest moment Frank 
Bellarosa stă în fotoliul său de piele. 

Susan se apropie de vilă, descălecă şi-l leagă pe 
Zanzibar de un copac. Se îndreaptă spre ghizdul bazinului 
lung de marmură care sclipeşte în gradina în stil clasic, 
parodie a ruinelor romane. 

În celălalt capăt al bazinului se găseşte o statuie a zeului 
Neptun, ţinându-şi falnic tridentul, în timp ce la picioarele 
lui apa ţâşneşte din gurile căscate ale unor peşti de piatră 
şi cade într-o cochilie mare de alabastru, din care se 
revarsă apoi în bazin. 

În capătul dinspre mine al bazinului se înalţă o statuie a 
Sfintei Fecioare Maria, recent adăugată, despre care ştiu 
că a fost pusă acolo de soţia lui Bellarosa, ca replică la zeul 
păgân pe jumătate gol. 

O adiere blândă şi înmiresmată clatină frunzele 
chiparoşilor, şi păsările nopţii îşi încep cântarea. E o seară 
încântătoare, iar Susan pare vrăjită de lumina lunii şi de 
grădina fermecată. Până şi eu sunt fascinat de această- 
seară magică. 


Întorcându-mi privirea spre Susan, o văd că-şi scoate 
hainele, punându-le una câte una pe statuia Fecioarei 
Maria, fapt care mă surprinde şi mă indispune. 

Susan se îndreaptă spre marginea bazinului, cu părul 
roşcovan învolburat de briza serii, şi-şi priveşte trupul gol, 
reflectat în apă. 

Simt impulsul de a mă dezbrăca la rândul meu şi de a 
mă duce lângă ea, însă observ că lumina din biblioteca s-a 
stins, iar uşile balconului sunt acum deschise, deşi nu văd 
pe nimeni, ceea ce-mi dă un sentiment de nelinişte, 
determinându-mă să rămân pe loc, ascuns în umbre. 

În clipa următoare, zăresc profilată pe zidul alb al 
Alhambrei silueta unui bărbat, care porneşte cu paşi mari 
şi siguri spre bazin. Când ajunge mai aproape îmi dau 
seama că e Bellarosa, înveşmântat într-un halat negru. Se 
opreşte lângă statuia lui Neptun şi, în lumina lunii, chipul 
lui pare desprins din altă lume. Aş vrea s-o strig pe Susan, 
dar nu sunt în stare. 

Susan pare să nu-l observe şi continuă să-şi privească 
imaginea din apă, în timp ce Bellarosa nu-şi ia ochii de la 
ea. Simt un val de mânie la gândul că acest bărbat 
contemplă trupul gol al soţiei mele. 

Totul rămâne în neclintire, Susan şi Frank la fel de 
încremeniţi ca şi statuile din preajmă, iar eu, țintuit 
locului, nu am destulă vlagă să intervin, deşi aş vrea s-o 
protejez pe Susan. 

Apoi îmi dau seama că ea e conştientă de prezenţa lui 
Bellarosa, numai că nu reacţionează în niciun fel. E ceva 
ce nu înţeleg. N-ar trebui să stea goală în faţa acestui 
bărbat. Sunt furios şi pe ea, şi pe el, mintea mi se 
înceţoşează de mânie, numai că nu-mi pot transpune furia 
în vorbe sau în fapte. 

În timp ce eu continui s-o privesc, Susan se răsuceşte cu 
spatele la bazin şi la Bellarosa, iar eu îmi închipui că are 
de gând să plece. Pe urmă întoarce capul în direcţia mea, 
de parcă ar fi auzit un sunet. Fac un pas spre ea, dar brusc 
îşi ridică braţele şi se arunca pe spate în bazin, înotând cu 
mişcări lungi şi energice prin apa scăldată de razele lunii, 


în direcţia lui Frank Bellarosa. Mă uit spre el şi văd că 
acum e gol şi aşteaptă cu braţele încrucişate la piept. E un 
bărbat solid şi lat în umeri, iar în lumina lunii pare la fel de 
impunător şi ameninţător ca zeul gol de piatră de alături. 

Vreau s-o strig pe Susan, s-o previn să se întoarcă, dar 
ceva îmi spune să nu suflu o vorbă, să aştept să văd ce se 
întâmplă. 

Susan ajunge în celălalt capăt al bazinului şi se saltă în 
cochilia plină de apă, rămânând în picioare lângă 
maiestuoasa statuie a lui Neptun. Ridică ochii spre 
Bellarosa, care nu s-a clintit de lângă bazin, ci doar a 
întors capul către ea. 

Se privesc ţintă unul pe celalalt, într-o neclintire stranie, 
apoi Bellarosa păşeşte în apa puţin adâncă din cochilie, 
oprindu-se în faţa lui Susan. 

Işi vorbesc, dar tot ce răzbate până la mine este foşnetul 
apei revărsate în fântână. Scena mă scoate din minţi, şi tot 
nu-mi vine să cred că Susan chiar vrea să fie acolo, aşa că 
aştept să sară din nou în apă şi să înoate departe de el. 
Numai că, pe măsură ce ea continuă să stea goală în faţa 
lui, înţeleg că de fapt s-a dus acolo ca să-l întâlnească. 

În timp ce eu am renunţat la orice speranţă că va sări în 
apă şi va pleca înot de lângă el, ea îngenunchează în apa 
puţin adâncă, îşi înalţă capul spre pântecele lui şi-i prinde 
sexul cu buzele. Palmele ei îi apasă fesele, trăgându-l mai 
aproape. 

Inchid ochii şi când îi deschid din nou, Susan stă culcată 
pe spate în cochilie, cu picioarele depărtate atârnând peste 
muchiile scoicii, în timp ce Bellarosa, rămas în picioare în 
apa ca o oglindă, îşi îngroapă faţa între coapsele ei. O clipă 
mai târziu, apucă brusc picioarele lui Susan, rezemându-le 
de umerii lui şi, parcă ridicându-se din ape, o pătrunde 
adânc, făcând-o să scoată un țipăt. Apoi continuă s-o 
pătrundă cu putere iar şi iar, până când ea începe să ţipe 
atât de tare încât mă trezesc. 


— Domnule Sutter! Domnule Sutter! Coborâm, domnule, 
vă rog să vă prindeţi centura de siguranţă. 


— Ce...? 

— Coborâm, a spus un glas de femeie. Trebuie să vă 
prindeţi centura de siguranţă şi să vă ridicaţi scaunul în 
poziţie verticală. 

—Oh... 

Mi-am ridicat scaunul şi mi-am prins centura, observând 
că Micul John era şi el în poziţie verticală. Dumnezeule! Ce 
penibil! De unde şi până unde? Apoi mi-am amintit visul... 

N-am întrebat-o niciodată pe Susan cum, când şi unde a 
început legătura ei cu Frank Bellarosa - nu-i genul de 
informaţie pe care cineva ar dori s-o audă până în cele mai 
mici amănunte -, dar din ceea ce ştiam lipsea ceva. Dacă 
aş fi vorbit cu un psiholog, mi-ar fi spus că visul meu era o 
tentativă inconştientă de a completa această lacună: piesa 
lipsă din întreaga poveste. Nu ca ar mai fi avut vreo 
importanţă la zece ani după ce divorţasem de Susan. Din 
punct de vedere legal, o acuzasem de adulter, iar ea 
recunoscuse. Autorităţile nu-i solicitaseră niciun detaliu 
picant şi nicio mărturie explicită, aşa că nici eu n-ar fi 
trebuit să am asemenea pretenţii. 

Cursa British Airways Londra-New York zbura peste 
Long Island Sound, coborând spre Aeroportul Internaţional 
J.F. Kennedy. Era luni, 27 mai, o zi cu soare, puţin după 
patru după-amiază, şi mi-am amintit că în America era 
Memorial Day!. Sub mine, pe ţărmul de nord al insulei 
Long Island, puteam zări zona denumită Coasta de Aur, 
unde locuisem în urmă cu zece ani. Dacă mi-aş fi încordat 
privirea, probabil aş fi desluşit vastele domenii învecinate 
Stanhope Hall şi ceea ce fusese odinioară Alhambra. 

Acum locuiam la Londra şi scopul întoarcerii mele în 
America era să întâlnesc o bătrână care trăgea să moară 
sau poate chiar şi murise în timpul celor şapte ore cât 
durase zborul. În acest caz, aş fi ajuns la timp pentru 
înmormântare, unde ar fi urmat să dau ochi cu Susan 
Stanhope Sutter. 


1 Sărbătoare federală în S.U.A, ţinută în ultima zi de luni din luna mai 
şi care îi comemorează pe americanii decedați în timpul serviciului 
militar (n. tr.) 


Prezenţa moartei din sicriu ne-ar fi obligat pe amândoi 
la cugetări profunde despre cât de scurtă este viaţa, 
făcându-ne să analizăm nenumăratele dezamăgiri, 
resentimente şi înşelăciuni pe care se părea că nu reuşeam 
să le dăm uitării. Din păcate însă, de regulă omul ia astfel 
de lucruri cu sine în mormânt sau în mormântul celor pe 
care nu i-a putut ierta câtă vreme a fost în viaţă. 

Susan. 

Totuşi, când şi când găsim în noi puterea de a ierta, ceea 
ce nu ne costa nimic, decât un dram de mândrie. Şi poate 
că tocmai aici era problema. 

Şedeam în partea dreaptă a secţiunii business şi toate 
capetele erau întoarse spre hublouri, privind zgârie-norii 
din Manhattan, într-adevăr, de la înălţimea de o mie de 
metri priveliştea era impresionantă, dar de vreo nouă luni 
de zile principala atracţie pentru cei care cunoşteau oraşul 
erau zgârie-norii lipsă. Ultima oară când zburasem cu 
avionul la New York, la câteva săptămâni după 11 
septembrie 2001, încă se înălța fum din ruine. De data asta 
nu voiam să mă uit, dar pasagerul de lângă mine mi-a 
spus: f 

— Uitaţi, acolo erau Turnurile Gemene. În stânga. 

A arătat cu degetul undeva în fața mea. 

— Acolo. 

— Ştiu, am răspuns şi am luat în mână o revistă. 

Cei mai mulţi cunoscuţi de-ai mei din New York mi-au 
povestit că ziua de 11 septembrie îi făcuse să-şi 
reanalizeze viaţa şi să vadă lucrurile în perspectivă. Era o 
idee bună pentru viitor, numai că nu schimbă trecutul. 

Avionul British Airways a început să coboare către 
aeroportul Kennedy şi, câteva minute mai târziu, se afla la 
sol. 

— E bine să fii acasă, a spus pasagerul de lângă mine, 
apoi m-a întrebat: Şi dumneavoastră aţi ajuns acasă? 

—Nu. 

Curând aveam să fiu într-o maşină de închiriat, în drum 
spre locul pe care cândva îl considerasem „acasă”, dar pe 
care timpul mi-l ştersese parţial din minte, făcând să se 


piardă prea multe amintiri frumoase şi lăsând în urmă 
muchiile dure şi ascuţite ale dezamăgirilor, 
resentimentelor şi înşelăciunilor de care pomeneam mai 
adineauri. 

Avionul a încetinit şi s-a îndreptat spre terminal. 

Acum că mă găseam aici, şi că urma să rămân aici până 
după înmormântare, poate ar fi trebuit să mă folosesc de 
acest răgaz ca să împac trecutul cu prezentul. Poate ca aşa 
aş fi avut vise mai frumoase în călătoria de întoarcere. 


PARTEA I 


Şi astfel ne zbatem să ne urmăm calea, 
nişte bărci luptând împotriva curentului, 
traşi fără încetare înapoi spre trecut. 


F. Scott Fitzgerald, 
Marele Gatsby 


Capitolul 1 


Trecuse o săptămână de când mă întorsesem de la 
Londra şi şedeam la masa din sufrageria micuţei case a 
portarului din Stanhope Hall, fosta moşie a fostei mele 
soţii, frunzărind vechi dosare, fotografii de familie şi 
scrisori, adunate aici de un deceniu. 

După ce divorţasem de Susan, îmi împlinisem un vis mai 
vechi, pornind într-o călătorie în jurul lumii, la bordul 
vasului meu, un iaht Morgan lung de paisprezece metri, 
botezat Paumanok II, călătorie ce durase trei ani. Fiindcă 
veni vorba, Paumanok este denumirea pe care băştinaşii 
indieni o dădeau insulei Long Island, iar ilustrul meu 
strămoş Walt Whitman, originar din Long Island, folosise 
ocazional acest cuvânt în poezia sa. Şi dacă unchiul Walt 
ar fi avut un iaht lung de paisprezece metri, sunt convins 
că l-ar fi botezat Paumanok şi nu Aud cântând America, 
nume prea lung spre a fi scris la pupa, nici Fire de iarbă, 
total nepotrivit cu marea. 

Ca să revin, ultimul port în care ancorasem fusese 
Bournemouth, în Anglia, de unde în urmă cu trei veacuri 
porniseră spre America ceilalţi strămoşi îndepărtați ai mei, 
din neamul Sutter. Odată cu apropierea iernii, cum 
oboseala mării mi se adunase în oase, contul din bancă se 
diminuase simţitor şi pofta de hoinăreală îmi cam pierise, 
vândusem vasul cam la jumătate din valoarea lui şi mă 
stabilisem la Londra, în căutarea unei slujbe, ca până la 
urma să mă angajez la o firma britanică de avocatură care 
căuta un specialist american în taxe, adică exact ceea ce 
fusesem eu la New York înainte de a deveni căpitan pe 
Paumanok II. 

Am răsfirat pe masa câteva fotografii cu Susan şi le-am 
privit la lumina candelabrului. Susan fusese şi probabil 
încă mai era o femeie frumoasă, cu părul lung şi roşcat, 
ochi de un verde fascinant, buze senzuale şi trupul perfect 


al tipului de persoană care călărea din fragedă pruncie. 

Am ales o poză înfăţişând-o pe Susan la bordul primului 
meu iaht, Paumanok-ul originar, un Morgan de unsprezece 
metri, pe care-l iubisem, dar pe care preferasem să-l 
scufund în Oyster Bay Harbor decât să îngădui statului să 
pună poprire pe el pentru taxe restante. Cred că fotografia 
fusese făcută în vara anului 1990, undeva pe Long Island 
Sound?. Fusese făcută într-o zi senină de vară, iar Susan 
stătea pe puntea de la pupa, goală puşcă, acoperindu-şi cu 
o mână flacăra părului pubian, iar cu cealaltă un sân, 
mimând totodată surpriza şi pudoarea. 

Poza fusese luată cu ocazia uneia dintre fanteziile 
sexuale ale lui Susan: mi se pare că ea trebuia să urce la 
bord dintr-un caiac, după care eu o descopeream acolo, 
singură şi goală, făcând din ea sclava pornirilor mele 
sexuale. 

Avea nu numai un trup superb, dar şi o imaginaţie 
bogată şi o poftă sexuală pe măsură. Cât despre fanteziile 
sexuale, scopul lor era, desigur, acela de a păstra aprinsă 
flacăra iubirii conjugale, ceea ce funcţionase vreme de 
aproape douăzeci de ani, din moment ce actele noastre de 
infidelitate se consumau tot între noi doi. Cel puţin aşa 
fusese înţelegerea, până când lângă noi se mutase un nou 
actor, don Frank Bellarosa. 

Mi-am luat lângă mine o sticlă de coniac vechi, găsită în 
bufet, şi mi-am umplut ochi ceaşca de cafea. 

Motivul întoarcerii mele în America era legat de foştii 
locatari ai casei portarului, George şi Ethel Allard, vechi 
slujitori ai familiei Stanhope. George, un om tare de 
treabă, murise în urmă cu zece ani, iar soţia lui, care nu 
era la fel de cumsecade, se găsea acum într-un spital 
pentru bătrâni, pe cale să-şi urmeze soţul, afară de cazul 
când George şoptise deja vreo vorbă Sfântului Petru, 
Portarul Suprem, ceva gen „Păi, nu mi s-a făgăduit pace şi 
odihnă veşnică? Nu se poate duce în altă parte? 
Întotdeauna i-a plăcut căldura”. 

În orice caz, eu eram avocatul care se ocupa de 


2 Întindere de apă dintre Long Island şi Connecticut (n. tr.) 


proprietăţile lui Ethel, aşa că trebuia să mă îngrijesc de ele 
şi să iau parte la înmormântare. 

Celălalt motiv al întoarcerii mele era ca această casă a 
portarului reprezenta adresa mea legală, numai că din 
păcate casa urma curând să treacă în stăpânirea lui Amir 
Nasim, un iranian devenit proprietar al clădirii principale, 
Stanhope Hall, şi al unei părţi considerabile din domeniul 
iniţial, inclusiv casa portarului. Cu toate acestea, 
deocamdată Ethel beneficia de ceea ce se numeşte 
proprietate viageră pe casa portarului, adică dreptul de a 
locui acolo fără a plăti chirie până închidea ochii. 
Posibilitatea de a locui fără chirie îi fusese oferită lui Ethel 
de bunicul lui Susan, Augustus Stanhope (asta fiindcă 
Ethel se culca pe atunci cu Augustus), iar ea fusese într- 
atât de amabilă încât îmi îngăduise să-mi ţin catrafusele 
acolo şi să stau la ea ori de câte ori m-aş fi aflat la New 
York. Ethel nu mă putea suferi, dar asta era cu totul altă 
poveste. În orice caz, statutul de chiriaşă al lui Ethel în 
casa asta şi pe pământ era pe cale să ia sfârşit, aşa că mă 
înapoiasem din Anglia nu numai ca să-mi iau rămas-bun de 
la ea, dar şi ca să găsesc un alt loc unde să-mi depozitez 
lucrurile, precum şi o altă adresă legală în Statele Unite, 
aceasta fiind condiţia pentru a deţine cetăţenie şi a face 
credite. 

Era pentru prima oară când veneam la New York după 
septembrie anul trecut, de îndată ce cursele aeriene 
fuseseră reluate. Cu un an în urma locuisem vreme de trei 
zile la Clubul Yale, unde îmi păstrasem calitatea de 
membru în vederea rarelor mele călătorii de afaceri la 
New York, şi fusesem şocat să constat cât de tăcută, de 
pustie şi de sumbră devenise marea metropolă. 

Nu dădusem niciun telefon şi nu vizitasem pe nimeni. Aş 
fi vrut s-o întâlnesc pe fiica mea, Carolyn, dar ea îşi 
părăsise apartamentul din Brooklyn imediat după 11 
septembrie, preferând să locuiască împreună cu maică-sa 
la Hilton Head, în South Carolina. Fiul meu, Edward, 
locuia la L.os Angeles. Aşadar, timp de trei zile, hoinărisem 
pe străzile tăcute ale oraşului, cu ochii la fumul care se 


înalţă din locul ce ajunsese să fie denumit Ground Zero’. 

Stors de puteri şi cu inima frântă, urcasem în avion şi 
mă înapoiasem la Londra, cu sentimentul că făcusem ceea 
ce se cuvenea, la fel cum oamenii revin acasă atunci când 
are loc un deces în familie. 

În următoarele câteva luni, aflasem că la prăbuşirea 
Turnurilor Gemene muriseră unsprezece cunoscuţi de-ai 
mei, cei mai mulţi dintre ei foşti vecini şi asociaţi de 
afaceri, dar şi un bun prieten, care lăsase în urmă o 
văduvă şi trei copii mici. 

lar acum, la nouă luni după 11 septembrie, mă găseam 
aici din nou. Totul părea să fi reintrat în normal, dar nu era 
chiar aşa. 

Am sorbit din cafeaua cu coniac şi am privit în jur, la 
teancurile de hârtii. Trebuia să triez vrafuri întregi şi 
speram ca Ethel va mai rezista puţin şi că domnul Nasim 
nu intenţiona să pună stăpânire pe casa portarului, aşa 
ticsită de boarfe, chiar din clipa în care avea să expire 
statutul de chiriaşă a lui Ethel. Trebuia să discut cu 
domnul Nasim despre acest aspect. Să-i spun lui Ethel să 
se ţină tare până ajungeam să-mi pun ordine în hârtii ar fi 
fost o dovadă de egoism şi lipsă de omenie. 

Cum noaptea era rece şi nu dispuneam de un tocător de 
hârtie, am aprins un foc în şemineul din sufragerie. Din 
când în când mai aruncam în foc câte o scrisoare sau 
fotografie care n-aş fi vrut să ajungă sub ochii copiilor mei 
în caz că aş fi dat pe neaşteptate ortul popii. 

Din această categorie făceau parte fotografii cu mama 
lor, a cărei goliciune îi dezvăluia - nu atât trupul, cât mai 
curând ce era în mintea ei. Susan fusese - şi nu mă 
îndoiam că era şi acum - cam ţicnită. Dar, ca să fiu sincer, 
asta nu mă deranjase câtuşi de puţin şi nici nu fusese 
motivul problemelor noastre conjugale. Fără îndoială, 
problema noastră fusese legătura amoroasă a lui Susan cu 
donul mafiot care locuia în vecini. lar ca să complice 
situaţia şi mai mult, Susan îl împuşcase mortal. Cu trei 


3 În limbaj militar, scena unui mare dezastru (n. tr.) 


focuri. Trei. Dintre care unul în vintre. Aoleu!/ 

Am adunat fotografiile şi mi-am răsucit scaunul cu faţa 
către şemineu. Tuturor ne e greu să ne despărţim de astfel 
de lucruri, dar vă pot spune, în calitate de avocat şi de om, 
că nu duce la nimic bun să păstrezi ceva ce n-ai vrea să 
vadă nici familia, nici duşmanii. Şi nici altcineva care 
contează în viaţa ta. 

Am rămas cu privirea aţintită asupra focului, urmărind 
dansul flăcărilor pe fundalul de cărămidă înnegrită de 
funingine, dar n-am aruncat fotografiile. 

Prin urmare, Susan îşi împuşcase amantul, pe Frank 
Bellarosa, supranumit Episcopul, capo di tutti capi, şeful 
suprem, şi scăpase basma curată, cel puţin din punct de 
vedere legal, datorită unor circumstanţe pe care 
Ministerul Justiției le considerase atenuante sau 
extenuante. 

Adevărul era că Ministerul de Justiție bătuse în 
retragere în acest caz, din pricina faptului că săvârşise 
greşeala de a-i acorda doamnei Sutter acces liber la don 
Bellarosa, aflat în stare de arest la propria sa vilă din 
vecinătate şi care turna la greu despre nelegiuirile din 
lumea mafiotă, aşa că merita să capete un strop de fericire 
alături de nevasta altuia. 

E lesne de înţeles că toată afacerea asta încă mă mai 
râcâia, dar în principiu depăşisem momentul. 

Între timp, trebuia să mă decid dacă acest voiaj avea sa 
fie unul de priveghi sau poate ceva mai permanent. Nu 
renunţasem la CLE şi încă eram membru al Baroului 
statului New York, aşa că nu-mi tăiasem chiar toate punţile 
şi, teoretic, mă puteam angaja în SUA. Cândva fusesem 
asociat la vechea firmă a tatălui meu, Perkins, Perkins, 
Sutter şi Reynolds, care continua să existe pe Wall Street 
la nr. 23, într-o clădire istorică bombardată de anarhişti la 
sfârşitul secolului trecut, fapt ce părea aproape o nimica 
toată după experienţa lui 11 septembrie. 


* Continuing Legal Education - studii juridice permanente, obligaţie a 
juriştilor americani de a-şi menţine pregătirea de specialitate după 
primirea în barou (n. tr.) 


În ultimii şapte ani, la Londra, lucrasem pentru sus- 
numita firmă britanică de avocatură, eu fiind americanul 
care trebuia să explice că fentarea fiscului constituia o 
tradiţie americană. Pentru mine era un fel de revanşă, 
fiindcă fiscul mi-o trăsese zdravăn, în timp ce nevastă-mea 
i-o trăgea donului mafiot. Aceste două probleme, aparent 
disparate, fuseseră de fapt legate între ele, după cum îmi 
dădusem seama pe propria piele. 

Cred că la vremea aceea dădusem de belea: fusese o 
perioadă grea într-o existenţă altfel încântătoare şi 
privilegiată. Dar greutăţile formează caracterul şi, ca să fiu 
cinstit, nu fusese doar vina lui Susan, a lui Frank 
Bellarosa, a fiscului sau a asociaţilor mei cu ştaif de la 
firma de avocatură. În parte fusese şi vina mea, pentru că 
şi eu avusesem de-a face cu Frank Bellarosa. Pe probleme 
legale. Adică îl reprezentasem când fusese acuzat de 
omucidere. Nu era genul de treburi pe care le făceam în 
mod normal ca avocat pe Wall Street şi fără îndoială nu 
genul de caz care să intre în vederile firmei Perkins, 
Perkins, Sutter şi Reynolds. Prin urmare, mă ocupasem de 
acest caz în biroul meu din Locust Valley, Long Island, 
care nu-mi oferise prea mare protecţie când prinsese de 
veste presa. 

Acum când mă gândeam la toate acestea, trebuia să 
recunosc că fusesem conştient că acceptarea unui şef 
mafiot drept client reprezenta un act de sinucidere socială 
şi profesională. Dar fusese o provocare şi, în plus, mă 
plictiseam, iar Susan, care aprobase şi chiar încurajase 
asocierea mea cu Frank Bellarosa, îmi spusese că aveam 
nevoie de o provocare. Cred că şi Susan se plictisea şi, 
după cum aflasem ulterior, îşi avusese propriile planuri 
legate de Frank Bellarosa. 

Fiindcă veni vorba de Susan, fusesem anunţat de fiul 
meu Edward că, citez, „mama a răscumpărat casa 
noastră”. 

Lăsând deoparte gramatica defectuoasă - îl trimisesem 
pe băiatul ăsta la şcoli de vază - ceea ce voise să spună 
Edward era că Susan achiziţionase impunătoarea casă de 


oaspeţi de pe domeniul Stanhope. Aceasta aşa-zisă casă - 
avea şase dormitoare - fusese reşedinţa noastră conjugală 
timp de aproape douăzeci de ani şi se găsea la vreo 
jumătate de kilometru depărtare, mergând pe drumul 
principal al moşiei. Cu alte cuvinte, Susan şi cu mine eram 
acum vecini. 

Casa de oaspeţi şi patru hectare de teren fuseseră luate 
din cele o sută cinci hectare ale moşiei Stanhope de către 
tatăl lui Susan, William - un dobitoc şi un nesuferit - şi 
date lui Susan drept dar de nuntă. Încă de când fusesem 
ginerică, mă tot întrebasem de ce pe actul de donaţie nu 
figurase şi numele meu. Dar ca să răspunzi la o astfel de 
întrebare trebuia să înţelegi ce înseamnă moştenirile de 
familie şi totodată să-i înţelegi pe dobitoci ca William. Ca 
să nu mai vorbesc de zăpăcita de nevastă-sa, mama lui 
Susan, Charlotte. Din păcate, cele două personaje încă 
trăiau şi erau bine-mersi, ducându-şi traiul şi jucând golf în 
Hilton Head, Carolina de Sud, unde locuise şi Susan după 
nefericita întâmplare soldată cu moartea amantului ei, cu 
zece ani în urmă. 

Înainte să se mute în Carolina de Sud, Susan vânduse 
casa de oaspeţi unui cuplu de tineri înstăriți veniţi de 
undeva de la vest de Hudson. Atunci când nevasta vinde 
casa şi se mută în alt stat e semn că ai probleme conjugale. 
În realitate însă, eu fusesem cel care pusese capăt 
mariajului. Susan dorise să locuim împreună, argumentul 
ei imbatabil fiind acela că amantul ei murise, prin urmare 
nu era cazul să ne mai facem griji că vom da nas în nas cu 
el la vreo petrecere. Ba chiar susţinuse că acela fusese şi 
motivul crimei: ca să putem fi iarăşi împreună, eu şi ea. 

Nu era chiar purul adevăr, dar suna bine. Privind în 
urmă, probabil că am fi putut locui împreună, numai că eu 
fusesem prea furios că-mi pusese coarne, iar orgoliul meu 
masculin primise o lovitură dureroasă. Nu numai că toţi 
prietenii, familia, copiii erau la curent că Susan se culcase 
cu un şef mafiot, dar vestea se întinsese în tot ţinutul, din 
clipa în care apăruse în presa de scandal: „Şeful mafiot 
ucis era încurcat cu moştenitoarea domeniului şi soţia 


propriului avocat”. Sau ceva de genul ăsta. 

Poate că am fi scos-o la capăt până la urmă dacă, aşa 
cum sugerase Susan, i-aş fi lichidat chiar eu amantul. 
Numai că eu n-aş fi scăpat la fel de uşor ca ea. Chiar dacă 
aş fi reuşit cumva să eludez acuzaţia de crimă - crimă 
pasională - tot ar fi trebuit să dau unele explicaţii amicilor 
şi familiei lui don Bellarosa. 

Aşa că ea vânduse casa, lăsându-mă pe drumuri, 
bineînţeles cu excepţia Clubului Yale din Manhattan, unde 
eram oricând bine-venit. Numai că într-una din rarele ei 
porniri de înţelepciune, Susan venise cu ideea că lui Ethel 
Allard, rămasă de curând văduvă, i-ar fi prins bine puţină 
companie în casa portarului. Nu era o idee rea şi cum lui 
Ethel i-ar fi prins bine câţiva dolari de chirie şi un om bun 
la toate care să ia locul soţului de curând răposat, mă 
mutasem în dormitorul liber şi-mi depozitasem lucrurile la 
subsol, unde şi rămăseseră în ultimii zece ani. Până în 
primăvara anului următor ajunsesem la un acord financiar 
cu asociaţii mei şi folosisem banii ca să cumpăr iahtul 
Morgan de paisprezece metri pe care-l botezasem 
Paumanok II. Intre timp, statutul meu de membru al 
Clubului de iahting Seawanhaka Corinthian se încheiase 
de comun acord, aşa că ridicasem ancora din portul public 
de unde cumpărasem vasul şi-mi începusem odiseea de trei 
ani pe mare. 

Odiseu” încerca să ajungă acasă; eu încercam să mă 
îndepărtez de ea. Odiseu voia să-şi revadă soţia; poate că 
şi eu voiam, dar nu se întâmplase aşa. li spusesem lui 
Susan că voi ancora la Hilton Head şi fusesem cât pe ce s-o 
fac, dar când zărisem uscatul, mă înapoiasem în larg, 
aruncând o singură privire peste umăr. O despărţire 
definitivă. Fără regrete. 

Am aruncat pe masă, nu în foc, fotografiile care o 
înfăţişau pe Susan goală. Poate că ea voia să le păstreze. 

Mi-am mai turnat coniac peste zaţul de cafea şi am mai 


5 Alt nume dat eroului grec Ulise, regele insulei Ithaca şi unul dintre 
conducătorii grecilor în războiul troian (n. tr.) 


sorbit o înghiţitură. 

Am ridicat ochii către fotografia retuşată de mână, 
reprezentându-i pe Ethel şi George Allard, atârnată 
deasupra şemineului, într-o ramă bogat ornamentată. 

Era poza lor de nuntă, făcută în timpul celui de-al Doilea 
Război Mondial: George în uniformă albă de marină, iar 
Ethel într-o rochie albă de mireasă, după moda vremii. 
Ethel fusese chiar o frumuseţe în tinereţea ei şi înţelegeam 
cum se făcea că Augustus, bunicul lui Susan, pe atunci 
stăpân la Stanhope Hall, nesocotise bariera socială şi-şi 
făcuse de cap cu una dintre servitoare. Desigur, fusese un 
gest de neiertat din toate punctele de vedere, mai ales că 
George, care lucra pe domeniul Stanhope, era plecat la 
război să apere America de Spaima Galbenă din Pacific. 
Dar, aşa cum descoperisem în tinereţe în războiul din 
Vietnam şi cum descopeream şi acum, odată cu acest nou 
război, războiul destramă fibra socială a unei naţiuni, aşa 
că mulţi se încurcă unii cu alţii şi-şi fac de cap. 

Am rămas cu ochii la chipul angelic al lui Ethel din 
fotografie. Chiar era frumoasă. Şi singură. lar George 
lipsea de acasă pentru un timp. Augustus era bogat şi 
puternic. Totuşi, din relatările familiei, nu fusese un 
dobitoc autoritar şi intrigant ca fiul lui, fostul meu socru, 
William. Eu unul cred că Augustus fusese pur şi simplu 
ahtiat după sex (o trăsătură a familiei Stanhope) şi, dacă 
vedeai o fotografie a soţiei lui, bunica lui Susan, înţelegeai 
de ce omul acesta călcase pe alături. Probabil că Susan 
moştenise frumuseţea de la maică-sa, Charlotte, care arată 
bine şi acum, deşi n-o prea ducea capul. 

Fiindcă veni vorba de minte şi de frumuseţe, copiii mei 
aveau parte de amândouă şi nu dădeau semne că ar suferi 
de pornirea spre ţicneală a familiei Stanhope. Mi-ar fi făcut 
plăcere să spun că amândoi copiii semănau cu familia din 
partea mea, numai că nici părinţii mei nu erau exemple 
ideale de sănătate mentală. Mă bate gândul că am fost 
înfiat. Sper şi mă rog la Dumnezeu să fie aşa. 

De fapt, tatăl meu, Joseph, murise în timp ce eu eram pe 
mare, aşa că nu reuşisem să merg la înmormântare. Mama 


nu m-a iertat nici până în ziua de azi. Dar asta nu eo 
noutate. 

Cât priveşte subiectul copii, paternitate şi genetică, 
Ethel şi George avuseseră un singur copil, o fată, 
Elizabeth, o femeie foarte de treabă şi care locuia în 
apropiere. Elizabeth luase frumuseţea de la mama ei, dar 
semăna îndeajuns de mult şi cu George ca să nu-mi fac 
griji că ar fi existat şi alţi moştenitori din neamul 
Stanhope. 

Priveam situaţia în perspectivă, cu gândul la copiii mei, 
care ar fi putut moşteni o parte din averea familiei 
Stanhope. Meritau niscaiva bănet pentru faptul că-şi 
suportaseră bunicul şi bunica toată viaţa. Şi eu aş fi 
meritat, numai că un tribunal ar fi găsit cam superficială 
motivaţia mea ca să ridic pretenţii asupra domeniului 
Stanhope, şi anume drept compensație pentru anii în care 
fusesem nevoit să înghit tâmpeniile lui William. 

În orice caz, aici era vorba de istorie - familia mea exista 
în Long Island de trei sute de ani - şi firele acestei istorii 
se împleteau la fel ca iedera englezească ce acoperea casa 
portarului şi casa de oaspeţi: interesantă de la distanţă, 
dar învăluind forma şi materia construcţiei, ca până la 
urmă să erodeze cărămida şi mortarul. 

Nu departe de locul unde mă aflam acum, F. Scott 
Fitzgerald scrisese pe bună dreptate în încheierea 
romanului Marele Gatsby: „Şi astfel ne zbatem să ne 
urmăm calea, ca nişte bărci luptând împotriva curentului, 
traşi fără încetare înapoi spre trecut”. 

Amin. 

Întinzând mâna după coniac, am observat un teanc de 
vechi felicitări legate la un loc cu un elastic şi am tras 
afară una la întâmplare. Era o felicitare aniversară 
standard, marca Hallmark, unde Susan scrisese sub 
inscripţia gata tipărită, referitoare la iubire, bucurie şi 
credinţa, următoarele cuvinte: „John, nici nu ştii de câte 
ori mă trezesc dimineaţa şi pur şi simplu mă uit la tine cum 
dormi alături. Şi voi face acelaşi lucru cât voi trăi”. 

Am adunat teancul de felicitări şi le-am azvârlit în 


şemineu. M-am ridicat, m-am dus la bucătărie şi mi-am mai 
turnat o ceaşcă de cafea, pe urmă am ieşit pe uşa din spate 
şi m-am oprit în patio. Vedeam luminile casei de oaspeţi 
unde locuisem cândva cu soţia şi copiii mei. Am rămas pe 
loc multă vreme, pe urmă am revenit în casă şi m-am 
aşezat din nou la masa din sufragerie. Nu pornisem cu 
gândul că-mi va fi uşor, dar nici nu-mi închipuisem că-mi 
va fi atât de greu. 


Capitolul 2 


Am rămas un timp cu privirea pironită asupra focului, 
sorbind din cafea şi din coniac, cu gândurile rătăcind între 
trecut şi prezent. 

Prin urmare, mi-am zis, iată că mă găseam aici, în casa 
portarului de pe moşia Stanhope, în parte fiindcă Ethel 
Allard se încurcase cu Augustus Stanhope în timpul celui 
de-al Doilea Război Mondial şi în parte fiindcă nevastă-mea 
avusese o aventură cu un şef mafiot. 

„Ca să vezi!”, după cum s-ar fi exprimat însuşi domnul 
Bellarosa, dacă s-ar mai fi aflat printre cei vii. 

lar acum, din spusele lui Edward - confirmate de fiica 
mea, Carolyn - Susan, respectiv „Mami”, îşi făcuse apariţia 
în pragul locuinţei acelui cuplu de tineri înstăriți şi le 
făcuse pe nepusă masă o ofertă probabil spectaculoasă 
pentru casa de oaspeţi, convingându-i fără îndoială că vor 
fi mult mai fericiţi în altă parte şi că ea, Susan Stanhope 
Sutter, simțea nevoia să-şi regăsească rădăcinile 
strămoşeşti. 

Aşa cum o cunoşteam eu pe Susan, eram convins că cei 
doi avuseseră impresia că erau daţi afară fiindcă nu 
angajaseră persoana potrivită ca să le facă decoraţiunile 
interioare. Sau poate ştiau că doamna Sutter lichidase un 
şef mafiot şi se gândiseră că era o ofertă pe care nu s-ar fi 
cuvenit să o refuze. În orice caz, târgul se încheiase şi 
fosta mea nevastă locuia acum în vechea noastră 
reşedinţă, protejată de zidurile fostului domeniu Stanhope, 
pe aceeaşi stradă cu mine, la numai cinci minute distanţă 
de locuinţa mea provizorie. Era ca şi cum cineva ar fi dat 
ceasul înapoi cu un deceniu, surprinzând acel scurt 
răstimp în care Susan şi cu mine încă locuiam la câţiva 
paşi unul de celalalt şi când n-ar fi fost nevoie decât de un 
telefon, o bătaie în uşă sau un mesaj ca să fim iarăşi 
împreună. Dar vremurile acelea erau duse şi amândoi 


scrisesem alte capitole în viaţa noastră. 

De pildă, Susan se recăsătorise. Norocosul fusese, din 
câte spunea Edward, un „babalâc”, dar cu vârsta omul 
devine mai răbdător, calitate absolut necesară oricui s-ar fi 
căsătorit cu Susan Sutter. 

Totodată, Edward îl descrisese pe domnul respectiv 
drept „un prieten al bunicului şi cât se poate de plicticos”. 
Babalăcul cel plicticos se numea Dan Hannon şi locuia în 
Hilton Head, unde - din câte povestea Edward - juca golf 
cât era ziua de lungă. Tipul dispunea de ceva bani, dar nu 
cine ştie ce şi - de data asta, din relatările lui Carolyn - 
„Mami îl place, însă nu-l iubeşte”. „Mami şi-a păstrat 
acelaşi nume de familie ca noi”, adăugase Carolyn. 

După toate aparențele, copiii mei socoteau că trebuia să 
cunosc toate aceste amănunte, asta în caz că aş fi simţit 
dorinţa să merg la Hilton Head, să-i dau una în cap lui Dan 
cu crosa de golf şi s-o răpesc pe Susan, ducând-o undeva 
pe o insulă. 

Ei bine, nu apucasem să fac asta fiindcă Dan Hannon îşi 
jucase ultimul meci de golf şi murise subit, literalmente 
căzând peste a optsprezecea gaură în timp ce încerca fără 
succes o lovitură de la doi metri jumătate. Edward îmi mai 
istorisise că partenerii de joc ai domnului Hannon 
executaseră lovitura în locul lui, plasaseră mingea în gaură 
şi abia după aceea chemaseră o ambulanţă. Totuşi, mă 
bătea gândul că Edward mai înflorise povestea pe ici, pe 
colo. 

În orice caz, Susan era văduvă de aproape un an şi, din 
spusele lui Carolyn, ea şi soţiorul ei încheiaseră un acord 
prenuptial foarte strict, aşa că Susan nu obținea decât vreo 
jumătate de milion, ceea ce de fapt nici nu era prea rău 
pentru cinci ani de căsnicie, plicticoasă sau nu. Din 
acordul meu prenupţial cu Susan nu mă alesesem decât cu 
albumul de poze de la nuntă. Cei din neamul Stanhope 
ştiau să negocieze la sânge. 

Aşadar, iată că ne găseam din nou aici, fiecare putând 
vedea luminile şi fumul ieşind pe hornul casei celuilalt. 
Zărisem maşina lui Susan trecând prin faţa casei 


portarului şi ieşind pe poarta mare din fier forjat. 
Conducea un SUV (în lipsa mea, chestiile astea păreau să 
se fi înmulţit ca lăcustele), un Lexus, cred. Maşina, orice ar 
fi fost ea, încă avea număr de înmatriculare din Carolina 
de Sud şi eu ştiam că Susan păstrase casa din Hilton Head. 
Aşa că poate avea de gând ca în decursul unui an să stea 
când acolo, când aici. Speram că mai mult acolo decât aici. 
Deşi, dacă mă gândeam mai bine, ce-mi păsa mie? Eu mă 
aflam aici doar temporar. 

Maşina mea era un Taurus închiriat, pe care-l parcam 
lângă casa portarului, aşa că Susan ştia când eram acasă, 
însă nu oprise să-mi aducă prăjituri de casă. 

Nu stăteam cu ochii pe ea, iar în ultima săptămâna 
arareori îi văzusem maşina trecând prin dreptul locuinţei 
mele. În afară de maşina ei, singura pe care o mai vedeam 
era un Mercedes aparţinând domnului Nasim, proprietarul 
moşiei. Ce vreau să spun este că nu credeam ca Susan să 
aibă un prieten. Dar nu m-ar fi mirat să aibă, şi nici nu mi- 
ar fi păsat. 

Cât despre propria mea viaţă amoroasă, fusesem absolut 
cuminte în timpul celor trei ani de călătorie în jurul lumii. 
Desigur, cu excepţia escalelor prin porturi sau a ocaziilor 
când aveam vreo femeie în echipaj. De fapt, fusesem cam 
porc. 

Presupun că existau tot felul de raţiuni psihologice 
complexe pentru excesele mele, toate legate de adulterul 
comis de Susan şi de toată povestea respectivă. In plus, 
aerul sărat al marii îmi stârnea pofta de sex. 

Dar la Londra mă potolisem considerabil, pe de o parte 
ca urmare a slujbei mele, care-mi impunea oarecare 
decenţă, şi pe de altă parte fiindcă mă descotorosisem de 
iaht şi nu mai aveam posibilitatea să rostesc fraze inspirate 
de genul „N-ai vrea să mă însoţeşti la bordul iahtului meu 
într-o călătorie la Monte Carlo?” 

Oricum, în ultimul an petrecut la Londra avusesem o 
prietenă. Dar despre asta, mai încolo. 

Am aţâţat focul, apoi mi-am mai turnat o porţie de 
coniac în cafea. 


În privinţa fostei doamne Sutter, aşa cum stăteau 
lucrurile acum, niciunul din noi nu-l sunase pe celălalt, nici 
nu dădusem nas în nas pe moşie sau în sat, dar ştiam că ne 
vom întâlni la înmormântarea lui Ethel. Sincer să fiu, 
cumva mă aşteptasem ca ea sa treacă pe la mine să vadă 
ce mai fac. Probabil că şi ea gândea la fel despre mine. 
Aceste meleaguri ţineau mult la etichetă şi la protocol şi 
mă întrebam cum ar fi reacţionat Emily Post’ în această 
situaţie. 

„Stimată doamnă Post, soţia mea s-a culcat cu un şef 
mafiot, pe care apoi l-a împuşcat mortal. Ulterior am 
divorţat şi amândoi am plecat din acest stat, cunoscând 
alţi oameni, pe care nu i-am lichidat. Acum am ajuns în 
situaţia de a fi vecini şi amândoi suntem singuri. Prin 
urmare, ar trebui să fac nişte prăjiturele şi să-i urez bun 
venit în acest colţ de lume? Sau asta ar fi de datoria ei? 
(Semnat) Nedumeritul din Long Island (NELI).” 

lar doamna Post ar fi putut răspunde cam aşa: „Dragă 
Nedumeritule din Long Island, un gentleman va face 
întotdeauna primul pas şi va merge să viziteze o doamnă, 
dar numai după un telefon sau un mesaj prealabil. 
Neapărat să se asigure că doamna nu mai are arma! 
Alegeţi teme neutre de conversaţie, cum ar fi filmele 
preferate (nu Naşul/), sportul sau îndeletnicirile preferate 
pentru timpul liber (nu trasul la ţintă!) şi nu prelungiţi 
vizita decât dacă faceţi sex. (Semnat) Emily Post”. 

Ei, cred că începeam să bat câmpii. În orice caz, copiii 
mă tocau la cap să merg s-o vad. „Ai fost s-o vezi pe 
mama?” Nu mă îndoiesc că îi puneau şi ei aceeaşi 
întrebare. 

De fapt, în ultimii zece ani, după ce amândoi plecasem 
din Long Island, o mai întâlnisem pe Susan în câteva 
rânduri: de pildă, când copiii absolviseră colegiul sau la 
înmormântarea mătuşii mele Cornelia, care ţinuse mult la 
Susan. In toate aceste ocazii şi eu şi Susan ne arătasem 


6€ Autoare americană care a scris o carte şi s-a ocupat de o rubrică în 
ziar referitoare la etichetă (n. tr.) 


politicoşi şi cordiali. Ba ea fusese chiar mai amabilă cu 
mine decât invers, lăsându-mi impresia că depăşise etapa 
relaţiei noastre şi-şi continuase viaţa. Eu însă... ei bine, nu 
ştiam. Şi nici nu aveam intenţia să aflu. 

Fiindcă veni vorba de înmormântări, participasem la cea 
a lui Frank Bellarosa pentru că... Ei bine, chiar îmi plăcuse 
omul acesta, în ciuda faptului că fusese un infractor, un 
manipulator, un mincinos sociopat şi amantul soţiei mele. 
Dar făcând abstracţie de toate acestea, nu fusese băiat 
rău, ba chiar fusese şarmant şi charismatic. Să vă spună 
Susan. 

Tot legat de înmormântări, una la care aşteptam cu 
nerăbdare să particip era înmormântarea lui William 
Stanhope. Dar ultimele ştiri date de Edward fuseseră: 
„Bunicul se simte foarte bine”. Păcat. 

Am luat din nou teancul de fotografii şi le-am privit la 
întâmplare. Susan era într-adevăr frumoasă şi sexy. 
Totodată inteligentă şi cu simţul umorului. Şi, după cum 
spuneam, de o ţicneală cuceritoare. 

În timp ce stăteam şi priveam o poză deosebit de sexy a 
lui Susan, călărind complet goală pe tâmpitul ăla de cal al 
ei, Zanzibar, am auzit soneria de la intrare. 

La fel ca majoritatea caselor pentru portari, şi aceasta 
era construită în interiorul zidului proprietăţii, prin urmare 
nimeni nu putea ajunge la uşa mea decât intrând pe poarta 
din fier forjat pe unde trecea drumul de maşină. Noaptea 
poarta rămânea închisă şi, cum era acționată automat, nu 
putea fi deschisă decât tastând un cod sau folosind o 
telecomandă, caz în care auzeam maşinile sau le vedeam 
farurile în întuneric. Nu şi acum. Aşadar, oricine s-ar fi 
aflat la uşa mea, venise pe jos, străbătând proprietatea, iar 
singurii care locuiau pe moşie erau Amir Nasim, soţia lui, 
slujitorul care stătea împreună cu ei, Susan şi cu mine. 

Aşadar, era posibil ca la uşa mea să fie domnul Nasim, 
poate venit în vizită ca între vecini sau ca să-mi dea de 
ştire că Ethel murise cu câteva minute în urmă, aşa că-mi 
acorda zece minute să-mi strâng catrafusele şi s-o şterg de 
acolo. Sau poate că era Susan. 


Am strecurat fotografiile la loc în plic şi m-am îndreptat 
spre micul hol de la intrare, timp în care soneria s-a auzit 
din nou. 

Mi-am verificat înfăţişarea în oglinda din hol, mi-am 
netezit puloverul pe gât şi mi-am trecut degetele prin păr. 
Apoi, fără să mă mai uit pe vizor sau să aprind lumina de 
afara, am descuiat uşa şi am deschis-o larg. 

În faţa mea, cu ochii ţintă la mine, se afla fantoma lui 
Frank Bellarosa. 


Capitolul 3 


— Îţi mai aminteşti de mine? m-a întrebat el. 

Bineînţeles, nu era fantoma lui Frank Bellarosa. Era fiul 
lui Frank, Tony, pe care-l văzusem ultima oară la 
înmormântarea tatălui sau, în urmă cu zece ani. : 

Mă scotea din sărite când cineva mă întreba: „Iti mai 
aminteşti de mine?”, în loc să dea dovadă de o minimă 
bună-cuviinţă şi să se prezinte. Dar bănuiam că nu era cea 
mai supărătoare carenţă de comportament a lui Tony 
Bellarosa, şi nici unica. 

— Da, îmi amintesc de tine, am răspuns. Tony Bellarosa, 
am adăugat, să nu-şi închipuie că-i dădusem un răspuns de 
circumstanţa. 

Mi-a zâmbit şi din nou l-am avut în faţa ochilor pe Frank. 

— Anthony. Acum mă cheamă Anthony. Ai o clipă liberă? 
m-a întrebat. 

Mi-au venit în minte câteva răspunsuri, dintre care 
niciunul nu cuprindea cuvântul „Da”. 

— Cu ce-ţi pot fi de folos? l-am întrebat. 

A părut puţin cam descumpănit, apoi m-a întrebat: 

— Pot să intru? Oh... 

Am avut impresia că brusc se gândise la singura 
explicaţie logică a faptului că întârziasem să-i deschid uşa 
şi că nu eram încântat de revedere. 

— Eşti cu cineva? s-a interesat el. 

Un simplu dat din cap şi un semn şăgalnic cu ochiul l-ar 
fi făcut să plece, dar eu am rămas tăcut. 

— Domnule Sutter? 

Păi, se presupune că nu inviţi un vampir să-ţi treacă 
pragul şi cred că acelaşi principiu se aplică şi fiilor unui şef 
mafiot mort. Totuşi, din motive prea complicate şi prea 
prosteşti ca să le descriu în detaliu, am răspuns: 

— Intră. 

M-am dat la o parte şi Anthony Bellarosa a păşit în casa 


portarului şi în viaţa mea. Am închis uşa şi l-am condus pe 
tânăr în mica sufragerie. 

Am făcut semn către balansoarul lui Ethel de lângă 
şemineul plin de cenuşă, iar eu m-am aşezat pe scaunul 
simplu cu spătar al lui George, faţă în faţă cu oaspetele 
meu. Nu i-am oferit nimic de băut. 

Anthony şi-a rotit repede privirea prin încăpere, 
remarcând fără îndoiala mobilierul sărăcăcios, tapetul 
decolorat şi covorul uzat. 

Totodată, se prea poate să fi cântărit în ce măsură se 
afla în siguranţă. Taică-său obişnuia să procedeze astfel, 
mai degrabă din obişnuinţă decât din paranoia. Frank 
Bellarosa avusese şi obiceiul involuntar de a studia fiecare 
femeie dintr-o încăpere, în timp ce încerca să-şi dea seama 
cine ar fi vrut să-i facă felul. Admir oamenii capabili să 
facă mai multe lucruri în acelaşi timp. 

În cazul lui Susan Sutter, totuşi, lui Frank îi scăpaseră 
câteva indicii de ordin social şi unele semne prevestitoare 
de bucluc. Dacă aş fi putut face supoziţii privind acele 
ultime minute din viaţa lui Frank Bellarosa, aş fi zis că tot 
sângele din creier îi fugise în creierul dintre picioare şi 
asta tocmai într-un moment de cumpănă. Se mai întâmpla. 
Şi atunci când se întâmpla, restul sângelui ajunge să se 
împrăştie prin toata camera, cum păţise şi bietul Frank. 

— E frumos aici, a spus Anthony. 

— Mulţumesc. 

În realitate, privite din afara, aceste case de portari de 
pe vechile moşii erau ceva încântător şi neobişnuit, însă 
majoritatea îţi dădeau o senzaţie de claustrofobie. Nu ştiu 
cum reuşisem să împart aceasta locuinţa cu Ethel, fie şi 
pentru scurtul timp petrecut aici. Îmi amintesc că eram 
foarte des plecat de acasă. 

— Ai locuit aici un timp. Corect? 

— Adevărat. 

— Şi te-ai înapoiat de la Londra. Corect? 

M-am întrebat de unde ştia asta. 

— Însă arabul care-i proprietarul conacului e şi 
proprietarul acestui loc, corect? 


— Corect, l-am informat eu. E iranian. 

— Corect. Un arab nenorocit. 

— Iranienii nu-s arabi. 

—Atunci ce sunt? 

— Perşi. 

Răspunsul a părut să-l deruteze, aşa ca a schimbat 
subiectul. 

— Deci... ce ai de gând? Cumperi casa asta? O 
închiriezi? 

— Nu sunt decât oaspetele doamnei Allard. 

— Zau? Şi ce mai face bătrânica? 

— E pe moarte. 

— Corect. Nicio noutate. 

Era limpede că adunase informaţii. Dar de ce? 

— Şi ce se întâmpla după ce-o să moară? 

— O să se ducă în ceruri, l-am informat eu. 

A zâmbit. 

— Da? Şi tu unde ai sa te duci? 

— Acolo unde o să doresc. 

M-am gândit că ar fi trebuit să aflu ce intenţii avea 
domnul Nasim în privinţa acestei case. Poate voia s-o 
închirieze cu luna. 

Dar în zona Coasta de Aur şi Long Island chiriile şi 
preţurile de vânzare erau astronomice şi de fapt chiar 
crescuseră după 11 septembrie, întrucât mii de oameni 
părăseau pe furiş oraşul, din pricina... ei bine, din pricina 
fricii. 

— Domnule Sutter, a vorbit el, cât timp rămâi? 

— Până moare bătrâna. 

L-am privit în lumina palidă a lampadarului. Aş fi zice că 
Anthony Bellarosa era ceea ce femeile, nu bărbaţii, ar fi 
considerat un bărbat frumos. Ca şi tatăl său, avea trăsături 
oarecum aspre - femeile ar fi zis senzuale - buze pline, 
ochi negri şi umezi. Tot ca tatăl lui, era măsliniu la faţă - 
maică-sa, Anna, avea pielea foarte albă - iar părul des, ca 
şi al lui Frank, era negru şi ondulat, poate puţin mai lung 
decât i-ar fi plăcut lui tăticu'. Fără îndoială că Anthony - 
tot la fel ca tatăl lui - avea priză la femei. 


Era îmbrăcat mai puţin sobru decât obişnuia s-o facă 
taică-său. Frank purta întotdeauna o jachetă sport, 
pantaloni eleganţi şi cămăşi făcute la comandă. Toate de 
prost gust, desigur, dar măcar ştiai că vestimentația lui 
don Bellarosa era menită să creeze o imagine. La oraş, 
purta costume de comandă din mătase, iar porecla sub 
care apărea în tabloide fusese Elegantul Don, înainte de a 
deveni Răposatul Don. 

— Prin urmare, după ce moare bătrâna, vei pleca? 

— Probabil. 

Anthony purta blugi mulaţi pe trup, o îngrozitoare 
cămaşă hawaiană care arăta ca un cadou din filmele de 
comedie şi pantofi negri de sport. Pe deasupra îmbrăcase o 
canadiană neagră, poate pentru că era o noapte răcoroasă 
sau poate fiindcă îi ascundea arma. Era limpede ca 
normele vestimentare americane decăzuseră teribil în lipsa 
mea. 

— Dar nu ştii încotro s-o apuci. Aşa că poate totuşi vei 
rămâne. 

— Poate. 

Accentul lui Anthony, ca şi cel al tatălui său, nu era chiar 
al unui om lipsit de educaţie, totuşi amintea de străzile din 
Brooklyn. Presupun că petrecuse vreo şase ani la 
Academia Militară La Salle, un gimnaziu catolic din Long 
Island, între ai cărui elevi se numărau câteva progenituri 
ale unor oameni de înaltă clasă, precum şi ale unor 
declasaţi ca don Bellarosa. Nimeni n-ar fi confundat 
accentul de gimnaziu al lui Bellarosa cu accentul de St. 
Paul, unde studiasem eu, totuşi cei şase ani de internat 
mai cizelaseră pronunția lui Anthony în cuvinte ca „dese”, 
„dose”, „dem”. 

— Deci, tu şi bătrâna sunteţi, să zicem, prieteni? 

Aceste întrebări personale începeau să mă scoată din 
sărite, dar, ca avocat, ştiam că întrebările erau mai 
relevante decât răspunsurile, aşa că i-am răspuns: 


7 Trimitere la cuvintele englezeşti these, those, them, a căror 
pronunție corectă este cu Z peltic, nu cu D (n. tr.) 


— Da, suntem prieteni. 

De fapt, după cum spuneam, Ethel nu mă putea suferi, 
numai că aici, în aceasta lume dispărută a nobililor şi 
slujitorilor, a vechilor legături de familie şi a servitorilor 
care slujeau într-o casă generaţii la rând, a claselor sociale 
şi a principiului nobleţei senioriale, nu prea mai conta care 
era stăpânul şi care servitorul sau cine pe cine simpatiza 
sau detesta. Toţi eram legaţi unii de alţii printr-o istorie 
comună şi, presupun, printr-o profundă nostalgie pentru 
nişte vremuri care, la fel ca Ethel, erau pe cale să apună, 
dar încă nu dispăruseră complet. M-am întrebat dacă era 
cazul să-i explic toate acestea lui Anthony Bellarosa, dar n- 
aş fi ştiut de unde să încep. 

— Deci, te îngrijeşti de casă în locul ei? 

— Corect. 

Anthony a făcut un semn din cap spre uşa care dădea în 
sufragerie şi, remarcând teancurile de hârţoage, mi-a zis: 

— Se pare că ai cam mult de lucru aici. 

A zâmbit şi m-a întrebat: 

— E testamentul bătrânei? 

De fapt, îi găsisem testamentul, aşa că i-am răspuns: 

— Da. 

— Are milioane? 

Am tăcut. 

— ţi lasă ceva? 

— Da, o groază de lucruri de făcut. 

A râs. 

După cum am mai spus, eram avocatul lui Ethel pe 
probleme de proprietate, atâta câtă avea, iar averea ei 
lumească urma să fie moştenită de singurul ei copil, sus- 
pomenita Elizabeth. Testamentul lui Ethel, redactat de 
mine, nu-mi lăsa nimic, ceea ce eram convins că dorise şi 
Ethel. 

— Domnule Sutter, cu ce te ocupi la Londra? 

Se legăna în balansoar, aşa că m-am aplecat spre el şi l- 
am întrebat: 

— De ce vrei să ştii toate astea? 

— Oh... pur şi simplu făceam conversaţie. 


— Bun, atunci dă-mi voie să-ţi pun şi eu câteva întrebări 
de dragul conversaţiei. De unde ştiai că doamna Allard e 
pe moarte? 

— Mi-a spus cineva. 

— Şi de unde ştiai că locuiesc la Londra şi că m-am 
întors aici? 

— Mi-a ajuns la ureche. 

— Ai putea vorbi mai la obiect, domnule Bellarosa? 

— Anthony, îmi poţi spune Anthony. 

Se pare că mai la obiect de atât nu avea de gând să 
vorbească. 

I-am privit chipul în lumina difuză. Când soţia mea îi 
ucisese tatăl, Anthony avea vreo şaptesprezece sau 
optsprezece ani - elev în primul sau ultimul an la La Salle. 
Aşadar, nu împlinise încă treizeci de ani şi totuşi vedeam 
în ochii şi în purtarea lui că, spre deosebire de majoritatea 
americanilor, cărora le ia mult timp să se maturizeze, 
Anthony Bellarosa era acum bărbat sau aproape bărbat. 
Mi-am amintit şi de faptul că pe vremuri i se spunea pur şi 
simplu Tony, dar cum diminutivul era lipsit de prestanţă, 
acum îşi luase numele de Anthony. 

Dar, lucru şi mai important, mă întrebam dacă preluase 
afacerile tatălui său. 

Principiul fundamental al dreptului penal american este 
că o persoană rămâne nevinovată până când se dovedeşte 
contrariul, însă în cazul de faţă îmi aminteam limpede ce- 
mi spusese Frank Bellarosa despre cei trei fii ai lui: „Cel 
mare, Frankie, n-are cap pentru afacerile familiei, aşa că l- 
am trimis la colegiu, apoi i-am pus pe picioare o mică 
afacere, numai a lui, în Jersey. Tommy e cel de la Cornell. 
Vrea să conducă un hotel mare în Atlantic City sau Vegas. 
Am să-i găsesc un rost alături de Frankie, în Atlantic City. 
Cu Tony, încă, cel de la La Salle, e altă poveste. El vrea să 
intre în afacerile familiei”. 

L-am privit pe Anthony, cândva cunoscut drept Tony, şi 
mi-am amintit ce mândru se arătase Frank de mezin, 
atunci când spusese în încheiere: „Pişicherul vrea să-mi ia 
locul. Şi ştii ce? Dacă ţine cu tot dinadinsul, o să şi 


reuşească”. Bănuiam că Tony obținuse ceea ce dorise şi 
devenise don Anthony Bellarosa. Dar nu aveam 
certitudinea. 

— Ai ceva împotriva să-ţi spun John? 

— Acum eu sunt Tony. 

Presupun că nu era o idee prea grozavă să iei peste 
picior un potenţial şef mafiot, dar făcusem acelaşi lucru şi 
cu tatăl lui, care apreciase faptul că nu-i sărutasem inelul. 
În orice caz, se impunea să stabilesc cine-i mai tare. 

Anthony s-a silit să zâmbească şi mi-a zis: 

— Îmi amintesc că-ţi spuneam domnul Sutter. 

Nu i-am răspuns, în schimb l-am întrebat: 

— Ce pot face pentru tine, Anthony? 

— Pai, îmi pare rău că am venit pe nepusă-masă, dar 
treceam cu maşina pe aici şi am văzut luminile aprinse. 
Cum spuneam, am auzit că te-ai întors şi din moment ce 
poarta era încuiată, am intrat pe... cum se cheamă? Poarta 
din dos. 

— Poarta din spate. 

— Da. Era descuiată. Ar trebui s-o încui. 

— Nu sunt portar. 

— Corect. Oricum, mi-a venit ideea să trec pe aici să te 
salut. 

M-am gândit că gestul fusese niţel mai premeditat de 
atât. 

— Sper că nu blochezi accesul la poartă, am spus. 

— Nu. Şoferul meu a mutat maşina mai încolo. Îl mai ţii 
minte pe Tony? Şoferul tatei. 

— Ţin minte că pe el îl chema Anthony. 

Mi-a zâmbit. 

—Mda. Am făcut un târg. Aşa e mai puţin derutant. 

— Corect. 

Nu cred că şoferul răposatului şef mafiot avusese vreun 
cuvânt de spus în privinţa târgului. Cât despre afacerile 
familiei, angajaţii supraviețuitori şi regulile succesiunii, îmi 
aminteam limpede că mai exista un membru al familiei 
care râvnea poziţia lui Frank, aşa că, vrând să văd reacţia 
lui Anthony, am întrebat: 


— Ce mai face unchiul Sal? 

Anthony Bellarosa m-a privit ţintă, fără să-mi răspundă. 
I-am susţinut privirea. 

Ultima oară când îl văzusem pe Salvatore D'Alessio, zis 
şi Sally Da-da, fusese la înmormântarea lui Frank. Inainte 
ca nevasta-mea să-i vină de hac lui Frank Bellarosa, mai 
existase o tentativă de acest gen, principalul suspect fiind 
unchiul Sal. Asta se întâmplase într-un restaurant din Mica 
Italie, unde din păcate mă găseam şi eu, şi încă suficient 
de aproape de Elegantul Don Bellarosa şi de Vinnie, garda 
lui de corp, ca să mă trezesc împroşcat cu sângele lui 
Vinnie. Nu fusese chiar una dintre cele mai reuşite seri ale 
mele în oraş. 

În orice caz, unchiul Sal nu fusese de faţă cu ocazia 
acelei tentative de omor, dar mai mult ca sigur că acolo 
fusese mâna lui. Detestam certurile de familie şi, deşi mie 
unul îmi era cunoscut acest aspect, din câte ştiam nimeni 
din neamul Sutter sau Stanhope nu angajase vreun asasin 
ca să scape de un membru al familiei... deşi nu era o idee 
atât de rea. De fapt, cred că tocmai îi găsisem ceva de 
făcut lui Anthony Bellarosa. Glumeam. Pe cuvântul meu. 

— E bine, a răspuns în cele din urma Anthony. 

— Mă bucur. Salută-l pe unchiul Sal din partea mea 
când îl mai întâlneşti. 

—Mda. 

Există în viaţă lucruri pe care nu le uiţi niciodată, iar 
cele câteva luni de primăvară şi de vară dinaintea morţii 
lui Frank în octombrie şi a despărțirii mele de Susan erau 
încărcate de imagini şi sunete care mi se întipăriseră în 
memorie pentru totdeauna. 

Pe lângă faptul că cineva îi zburase creierii lui Vinnie cu 
o armă de vânătoare chiar sub ochii mei, altă privelişte pe 
care n-aveam s-o uit în veci era cea a tânărului Anthony 
Bellarosa la mormântul tatălui său. 

Băiatul făcuse extrem de bine faţă momentului, mai bine 
decât mama lui, Anna - care se jelea şi leşina din cinci în 
cinci minute - dar în ochii lui Anthony am descifrat ceva 
dincolo de durere şi l-am surprins privindu-şi unchiul, pe 


Sal, cu atâta intensitate, încât bărbatul mai vârstnic nu 
putuse susţine privirea tânărului său nepot. Era cât se 
poate de clar - pentru mine şi pentru toată lumea - că 
tânărul ştia că unchiul său încercase să-i ucidă tatăl. Şi era 
la fel de clar că într-o bună zi Anthony Bellarosa avea să 
regleze conturile. 

Prin urmare, eram surprins să aflu că unchiul Sal încă 
trăia, o ducea bine şi încă nu-l lichidase pe Anthony. 

Dar, din câte învăţasem din scurta mea asociere cu don 
Bellarosa şi familia sa extinsă, aceşti domni dădeau dovadă 
de o prudenţă şi o răbdare fără margini atunci când 
decideau cui trebuia să i se facă felul şi când anume. 

În aceeaşi ordine de idei, m-am întrebat care erau 
sentimentele lui Anthony la adresa lui Susan Sutter, care 
reuşise acolo unde unchiul Sal dăduse greş. Acum că 
Susan se întorsese - şi locuia la numai două sute de metri 
de locul în care ne aflam noi - mă întrebam... dar poate era 
de preferat să ocolesc subiectul, aşa că am continuat 
conversaţia despre familie. 

— Ce mai face mama ta? l-am întrebat pe Anthony. 

— E bine. S-a întors în Brooklyn. Am să-i spun că te-am 
văzut, a adăugat el. 

— Te rog să-i transmiţi toate cele bune din partea mea. 

— În regulă. Te simpatiză. 

— Sentimentul a fost reciproc. 

Desigur, conversaţia pe această temă era umbrită de 
faptul că fosta mea soţie o lăsase văduvă pe Anna 
Bellarosa şi orfani pe Anthony şi pe cei doi fraţi ai lui. 

— Ce fac fraţii tăi? Frankie şi Tommy, dacă nu mă înşel. 

— Întocmai. Sunt bine şi ei. Dar copiii dumneavoastră? 
m-a întrebat el. 

— Bine şi ei, am răspuns. 

— Bravo. Îmi amintesc de ei. Erau copii isteţi. 

— Mulţumesc. 

Drumul care trecea pe lângă Stanhope şi Alhambra, 
Grace Lane, era unul privat şi se înfunda la Long Island 
Sound, deci Anthony Bellarosa nu se găsea doar în trecere 
şi m-a lovit ideea că încă locuia în zonă, gând deloc 


încurajator. Voiam însă să ştiu cu certitudine, aşa că l-am 
întrebat: 

— Unde stai acum? 

— Pe vechea proprietate a tatălui meu, mi-a răspuns el. 
Apoi a adăugat: Între timp s-au construit acolo câteva case 
şi am cumpărat una dintre ele. Zona se numeşte Domeniul 
Alhambra. E împărţită în suprafeţe de câte două hectare, 
mi-a explicat. 

N-am răspuns, dar mi-am amintit că una dintre clauzele 
înţelegerii încheiate de Frank cu statul ca să scape de 
închisoare fusese aceea de a ceda Alhambra în schimbul 
impozitelor neachitate, impozite percepute pe câştiguri 
ilegale şi/sau ca pedepse pentru delicte penale. Ultima 
oară când fusesem pe acel domeniu după moartea lui 
Frank, superbul conac fusese dărâmat cu buldozerul, iar 
proprietatea fusese împărţită în suprafeţe de construcţie, 
pentru a mări pe cât posibil veniturile statului, dar şi din 
spirit de răzbunare. 

De fapt, de când mă înapoiasem, trecusem de câteva ori 
cu maşina pe lângă fosta moşie şi printre zăbrelele 
gardurilor de fier forjat zărisem casele noi, toate nişte 
mini-Alhambre cu acoperişuri de ţiglă roşie şi ziduri de 
stuc, ca şi cum molozul marelui conac s-ar fi întrupat în 
reproduceri mai mici ale construcţiei iniţiale. M-am 
întrebat dacă bazinul şi statuia lui Neptun oglindită în apă 
supravieţuiseră. 

În orice caz, aflasem că Anthony Bellarosa achiziţionase 
una dintre aceste vile, împreună cu terenul aferent. Nu-mi 
dădeam exact seama dacă era un gest ironic, simbolic sau 
poate Anthony pur şi simplu încheiase un târg avantajos cu 
constructorul, Dominic, care era un paesano? de-al lui 
Frank. 

Anthony părea să cugete cu amărăciune la proprietatea 
pierdută. 

— Nenorociţii de federali ne-au furat proprietatea, m-a 
informat el. 

Mă scotea din sărite când unele persoane (ca fosta mea 


3 Compatriot (în lb. italiană) 


soţie) rescriau istoria, mai ales dacă şi eu asistasem la 
momentul istoric cu pricina. Totuşi, poate că Anthony nu 
cunoştea exact împrejurările în care îşi pierduse drepturile 
de moştenitor, dar fără îndoială că le-ar fi putut ghici, dacă 
ar fi avut un dram de minte, precum şi dorinţa de a privi 
lucrurile în faţă. 

Dar se vede treaba că nu dispunea de niciuna din aceste 
două însuşiri, ca atare a continuat: 

— Nenorociţii de federali ne-au furat proprietatea şi mi- 
au aruncat familia în stradă. 

Deşi ar fi trebuit să mă abtin, totuşi l-am pus în tema pe 
Anthony: 

— Tatăl tău a cedat statului domeniul Alhambra. 

— Mda. l-au pus pistolul la tâmpla şi el le-a cedat 
domeniul. 

Ar fi trebuit să pun pur şi simplu capăt acestei vizite 
inopinate, numai că el mai avea câteva lucruri de punctat, 
iar eu eram... ei bine, poate eram îngrijorat pentru Susan. 
Adică, era totuşi mama copiilor mei. L-am privit cu atenţie 
pe Anthony. Nu arăta ca un asasin, la fel cum nu arătase 
nici taică-său. Şi, fiindcă veni vorba, nici Susan. Pun pariu 
că Frank rămăsese uluit când ea scosese pistolul şi 
descărcase în el trei gloanţe. 

Anthony a început să dezvolte subiectul. 

— S-au folosit de blestemata aia de lege RICO şi au pus 
laba pe tot ce s-a putut, după... moartea lui. 

Apoi a completat cu un exemplu din istorie: 

— La fel cum făceau împărații romani la moartea unui 
nobil. Îl acuzau de ceva şi-i confiscau pământurile. 

Niciodată nu-l considerasem pe Frank Bellarosa un nobil 
roman, în schimb îmi imaginam Ministerul de Justiţie şi 
IRS în rolul unui puternic şi lacom împărat. Cu toate astea, 
mi-am pierdut răbdarea şi i-am spus, spre ştiinţa lui: 

— RICO? e o lege aspră şi nu întotdeauna se aplică 


” Racketeer Influenced and Corrupt Organization Act - Lege menită 
să eradicheze crima organizată prin stipularea unor pedepse aspre şi a 
unor proceduri de confiscare (n. tr.) 


echitabil, dar... 

— Nu face două parale! Cum rămâne cu judecarea de 
către un tribunal unde se respectă drepturile omului? 

— Eşti jurist, domnule Bellarosa? 

— Nu, dar... 

_ — Ei bine, eu sunt. Dar hai să lăsăm deoparte legea. 
Intâmplarea face să ştiu, din sursa directă, ca tatăl tău a 
fost de acord să cedeze unele posesiuni Ministerului de 
Justiţie în schimbul... 

Mi-am dat seama că Anthony Bellarosa înţelegea unde 
voiam să ajung şi nu ţinea neapărat să audă ca tatăl lui 
încălcase singura lege care avea valoare pentru el - legea 
omertă - legea tăcerii. 

Deci, pornind de la principiul că despre morţi trebuia 
vorbit numai de bine, m-am adresat lui Anthony: 

— Tatăl tău datora statului unele impozite... Eu i-am fost 
consilier pe probleme de taxe... şi el s-a hotărât să cedeze 
Ministerului de Finanţe anumite posesiuni, printre care, 
din păcate, şi Alhambra. 

Frank cedase şi proprietatea pe care ne aflam, Stanhope 
Hall, pe care o cumpărase - probabil la îndemnul lui Susan 
- de la idiotul de socru-meu, William. Dar nu ştiam cu 
certitudine. Anthony era la curent cu acest aspect şi, cum 
nu ţineam să-l stârnesc şi mai mult, m-am mulţumit să 
adaug: 

— N-a fost chiar o afacere proastă. 

— A fost jaf. 

In realitate, fusese o chestiune de predare a armelor şi 
de supravieţuire. Mi-am amintit ce-mi spusese Frank 
Bellarosa când se afla în stare de arest la domiciliu, 
încercând să se justifice pentru colaborarea cu federalii: 
„Vechiul cod al tăcerii a murit. N-a mai rămas niciun 
bărbat adevărat, niciun erou, nici de o parte, nici de 
cealaltă a legii. Suntem cu toţii mici-burghezi de carton, 
copoi, escroci, şi facem târguri când e nevoie, ca să ne 
apărăm fundurile, banii şi vieţile. Turnăm pe toată lumea şi 
ne bucurăm că avem posibilitatea s-o facem”. 

Frank Bellarosa îşi încheiase explicaţia benevolă cu 


următoarele cuvinte: „Am fost la puşcărie o dată, 
consiliere, şi nu-i un loc pentru oameni ca noi. E pentru 
băieţii răi de tip nou, oamenii cu pielea neagră, durii”. 

Anthony mi-a aruncat o privire, a şovăit câteva clipe, 
apoi a spus: 

— Ştii... unii au spus că tata avea duşmani... iar alţii au 
spus că... vindea informaţii autorităţilor. 

A ridicat din nou privirea spre mine pentru o clipă şi, 
cum continuam să tac, a adăugat: 

— Acum înţeleg că a fost doar ceva legat de impozite. L- 
au mai înfundat o dată pentru asta. 

— Aşa e. 

— Deci, ca avocat, l-ai sfătuit să achite toate datoriile. 

— Întocmai. Era mai bine decât să fie pus acuzaţie 
pentru evaziune fiscală. 

De fapt, Frank Bellarosa fusese cel care mă ajutase pe 
mine să scap de o astfel de acuzaţie. Cum aflasem ulterior, 
de fapt Frank pusese la cale acuzaţia de evaziune fiscală la 
adresa mea, prin urmare măcar atât putea şi el să facă, să 
mă scoată din belea. În felul acesta, îi rămâneam dator, 
datorie pe care mi-o plătisem ajutându-l să scape de 
acuzaţia de crimă. Nu era de mirare că idolul lui Frank 
fusese Machiavelli şi că Frank era în stare să citeze pasaje 
întregi din Principele, de nu cumva să scrie o continuare a 
cărţii. 

— Aşadar, m-a întrebat Anthony, confiscarea proprietăţii 
de către federali n-a avut nimic de-a face cu acuzaţia de 
crimă la adresa tatei? 

— Nu. 

În parte, era adevărat. Paradoxal, Frank Bellarosa, zis 
Episcopul - probabil cel mai mare infractor american din 
afara structurilor guvernamentale - nu comisese crima de 
care fusese acuzat. Fără îndoială, puţine erau delictele de 
care nu se făcuse vinovat în douăzeci sau treizeci de ani de 
activitate în domeniul crimei organizate, dar acuzaţia de 
asasinare a şefului unui cartel de droguri din Columbia 
fusese o capcană pusă la cale de procurorul federal, 
domnul Alphonse Ferragamo, ca o chestiune de vendeta 


personală la adresa lui Frank Bellarosa. 

— Ai fost unul dintre avocaţii implicaţi în acel proces de 
omucidere, aşa-i? m-a întrebat Anthony. 

— Da. 

De fapt, fusesem singurul avocat al lui Frank Bellarosa. 
Aşa-numitul avocat al mafioţilor se dăduse la fund, în timp 
ce John Whitman Sutter de la Perkins, Perkins, Sutter şi 
Reynolds se înfăţişase la tribunalul penal federal într-o 
ipostază neobişnuită, şi anume străduindu-se să găsească o 
cale de a scoate din puşcărie pe cauţiune un şef mafiot. 
Frank chiar nu putea să suporte puşcăria. 

— Ştiai că FBI i-a descoperit pe indivizii care l-au 
lichidat pe columbian? 

— Da, ştiam. 

De fapt, aflasem vestea în urma cu câţiva ani de la fiica 
mea, care este adjuncta procurorului districtual din 
Brooklyn, care fusese încântată să-mi comunice că 
apărasem un om nevinovat. 

Cuvintele „nevinovat” şi „Frank Bellarosa” nu figurau de 
regulă în aceeaşi propoziţie, dar în limitele foarte 
restrânse ale acestui caz, făcusem ceea ce trebuia, prin 
urmare aveam cugetul împăcat. Mă rog, oarecum. 

— Javra aia, Ferragamo, era pornit pe tatăl meu, mi-a 
spus Anthony. 

— Adevărat. 

Realitatea era că domnul Ferragamo, procurorul federal 
al Districtului de Sud al oraşului New York, voia să 
captureze cel mai mare trofeu din jungla asupra căreia 
avea jurisdicție: pe Frank Bellarosa. Şi puţin îi păsa prin ce 
mijloace. Acuzaţia de crima era cusută cu aţă albă, dar 
până la urmă Alphonse Ferragamo îşi doborâse prada la fel 
ca un şacal rupând ciozvârte dintr-un uriaş bivol african. 

Anthony şi-a urmat pledoaria. 

— Niciuna dintre acuzaţiile nemernicului ăluia n-a fost 
dovedită. Toate au fost scorneli. A fost o chestiune 
personală. A fost vendeta. 

— Aşa e. 

Dar fusese şi o chestiune de afaceri. Afacerile lui Frank 


şi afacerile lui Alphonse. Don Bellarosa îl sâcâia grozav pe 
procurorul federal. În parte - sau poate mai mult decât îmi 
puteam eu da seama - era vorba de originea italiană. Dar 
din punct de vedere profesional, Alphonse Ferragamo nu 
putea îngădui ca cel mai mare şef mafiot din ţară să se afle 
în libertate, să locuiască într-un conac, să conducă maşini 
scumpe şi să ia masa în restaurante pe care Alphonse nu şi 
le putea permite. De fapt, da, fusese o chestiune 
personală. 

Prin urmare, prin diverse mijloace, mai mult sau mai 
puţin legale, Ferragamo îşi înfipsese dinţii în boaşele 
bivolului uriaş, aşa că Frank Bellarosa se prăvălise în 
ţărână, cerând îndurare. 

Face parte din cultura noastră să romanţăm portretele 
infractorilor - Billy the Kid, Jesse James, sus-numitul Al 
Capone şi aşa mai departe - şi ne încearcă sentimente 
amestecate atunci când delincventul e îngenuncheat de 
braţul sacrosant al legii şi al ordinii. Elegantul Don 
Bellarosa, zis şi Episcopul, fusese un răsfăţat al mass- 
mediei, o sursă nesecată de interes pentru public şi o 
celebritate. Aşadar, când se aflase că se găsea în stare de 
arest la conacul său din Long Island, „în scopul asigurării 
protecţiei”, şi că acceptase să coopereze cu Ministerul de 
Justiţie, mulţi fie nu crezuseră, fie se simţiseră cumva 
trădaţi. Fără îndoială, partenerii lui apropiaţi se simţiseră 
trădaţi şi foarte îngrijoraţi. 

Dar înainte ca Frank Bellarosa să poată fi adus cu 
pompă într-o sală de tribunal în calitate de martor al 
autorităţilor, reputaţia lui fusese salvată de Susan Sutter, 
care-l lichidase. Iar faptul că murise de mâna amantei lui 
căsătorite, o superbă roşcată din înalta societate, îi 
înfrumuseţase postum figura legendară şi-i sporise faima 
de băiat rău. 

Soţul amantei şefului mafiot (adică eu) avusese şi el 
parte de suficientă atenţie din partea presei. Dar nu 
îndeajuns cât să merite. 

În mod paradoxal, Susan nu făcuse figură prea frumoasă 
în presa de scandal. Izbucnise un val puternic de proteste 


publice şi cereri de a se face dreptate atunci când statul 
New York şi procurorul federal renunţaseră la acuzaţiile 
iniţiale la adresa ei, respectiv de crimă cu premeditare şi 
de asasinare a unui martor federal sau mai ştiu eu ce. 

Prin plecarea mea în lume pierdusem o bună parte din 
distracţia asta cu mass-media, la fel şi Susan, când se 
mutase la Hilton Head. Presa newyorkeză îşi pierdea 
repede interesul faţă de persoane care nu mai locuiau în 
cartierele de la marginea metropolei sau în comitatele din 
jur. 

În orice caz, ca să fiu cinstit, obiectiv şi corect, cei care 
avuseseră cel mai mult de suferit în această afacere - în 
afară de Frank - fuseseră membrii familiei Bellarosa. La 
vremea când avusese loc aceasta crimă pasională, toţi erau 
cetăţeni nevinovaţi. Poate că între timp Anthony trecuse 
testul de admitere în organizaţie, dar la vremea când îşi 
pierduse tatăl era elev de gimnaziu. 

Aşadar i-am spus: 

— L-am cunoscut pe tatăl tău îndeajuns de bine ca să 
ştiu că a făcut ce trebuia... ca să scape de federali şi să se 
poată ocupa de soţie şi copii. 

Anthony nu mi-a răspuns şi m-am folosit de tăcerea lui 
ca să schimb subiectul. Purta verighetă, aşa că l-am 
întrebat: 

— Eşti însurat? 

— Da. Am doi copii. 

— Bravo. Bărbatul trebuie să se însoare. Asta-l fereşte 
de necazuri. 

Dintr-un motiv sau altul, i s-a părut nostim. 

Am renunţat să mai umblu cu ocolişuri. 

— Cu ce te ocupi? l-am întrebat. 

— Am preluat compania tatei, Bell Enterprises, mi-a 
răspuns el fără ezitare. Ne ocupam de mutări, depozitări, 
salubrizare, închirieri de limuzine, servicii de pază... şi 
altele asemenea. 

— Şi celelalte afaceri ale tatălui tău cine le-a preluat? 

— N-au existat alte afaceri, domnule Sutter. 

— Bine. 


Am aruncat o privire spre ceasul de la mână. 

Anthony nu părea grăbit să se ridice şi să plece. 

— Tata mi-a spus cândva că eşti cea mai grozavă 
combinaţie de inteligenţă şi curaj pe care a întâlnit-o în 
viaţa lui, m-a informat el. Pentru cineva care nu-i italian, a 
tinut să adauge. 

Nu i-am dat niciun răspuns şi nu eram prea sigur ce 
simţeam la auzul acestor vorbe. Lăsând deoparte faptul că 
era un compliment venit din partea unei persoane 
autorizate (eu nefiind italian), trebuia să ţin seama cine mi- 
l] făcuse. 

Era clar că vizita lui Anthony ascundea şi un alt scop, 
dincolo de rememorarea trecutului şi urările lui de bun 
venit pe acele meleaguri. De fapt, intuiam că voia să-mi 
ofere o slujbă. Ultima oară când lucrasem pentru un 
Bellarosa se alesese praful de viaţa mea şi nu ţineam 
neapărat să reeditez experienţa. 

Am vrut să mă ridic, dar Anthony mi-a spus: 

— Te rog să-mi mai acorzi doar câteva minute din timpul 
tău. 

M-am rezemat de spătarul scaunului de lemn. 

— Te rog să treci la scopul vizitei tale, l-am îndemnat. 

Anthony Bellarosa a părut să cadă pe gânduri. Am rămas 
cu ochii la el. Nu avea nimic din alura impunătoare a 
tatălui său, dar nu era niciun târâie-brâu care încerca să 
intre în rolul unui personaj fără egal ca Frank. Anthony era 
un italian adevărat, numai că nu devenise încă un produs 
finit al mediului în care trăia. Totodată, aveam impresia că 
de faţă cu mine se străduia să-şi stăpânească o pornire 
înnăscută spre agresivitate. Şi asta însemna că voia ceva. 

— Pun multe întrebări despre tatăl meu, a vorbit el într- 
un târziu, întreb prietenii, familia şi toţi au lucruri 
extraordinare de spus despre el, dar mi-am zis că, din 
moment ce el te respecta atât de mult... mi-ai putea relata 
unele... ştiu eu... unele lucruri despre el pe care paesanos 
ai lui nu le-au înţeles. Ştii ce vreau să spun? 

Sunt conştient că oamenii vor să audă lucruri frumoase 
despre cei dragi plecaţi pe veci de lângă ei, de la cei care i- 


au cunoscut, şi era limpede că tânărul îşi idolatrizase tatăl, 
deci scopul declarat al vizitei lui Anthony era să-l audă pe 
John Whitman Sutter - Ivy League WASP - spunând ceva 
frumos şi corect gramatical, care să fie consemnat. Atunci 
de ce aveam impresia că dădeam un interviu pentru o 
slujbă? 

— N-am avut de-a face cu el decât vreo... da, şase luni, 
am răspuns. 

— Da, dar... 

— Am să mă gândesc. 

— OK. Şi poate te mai gândeşti şi cum te-aş putea 
răsplăti pentru ce-ai făcut. 

— Ce-am făcut? 

— I-ai salvat viaţa. 

Am tăcut. 

— În noaptea aceea, la restaurantul Giulio's. Când s-a 
tras asupra lui. I-ai oprit sângerarea. 

Ce naiba fusese în capul meu când făcusem asta? Adică 
la vremea aceea eram convins că se culca deja cu nevasta 
mea. Mai mult decât atât, nu era o idee prea grozavă să 
zădărniceşti o tentativă de asasinat a Mafiei. Vreau să 
spun că cineva - în cazul de faţă, Salvatore D'Alessio - 
plătise bani grei să-l vadă pe Frank Bellarosa cu mâinile pe 
piept, iar eu mă pusesem de-a curmezişul. Prin urmare, 
conform principiului „nicio faptă bună nu rămâne 
nepedepsită”, Frank îmi dăduse a înţelege, după ce se 
pusese pe picioare, că domnul D'Alessio, cumnatul lui, nu 
mă prea avea la inima. M-am întrebat dacă Unchiul Sal 
încă îmi mai purta pică. Sau poate, din moment ce nevastă- 
mea îi făcuse mai apoi felul lui Frank, păcatele mele 
fuseseră iertate. Poate ar fi trebuit să-l rog pe Anthony să-l 
întrebe pe unchiu-său care era treaba. Sau mai bine nu. 

— Domnule Sutter, i-ai salvat viaţa. 

— Am făcut ceea ce ar fi făcut orice persoană pregătită 
să acorde primul ajutor, am răspuns. Nu-mi datorezi nimic, 
am adăugat. 

— M-aş simţi mai bine dacă ţi-aş putea întoarce această 
favoare. 


Îmi aminteam limpede favorurile pe care mi le făcuse 
Frank, câtuşi de puţin utile, şi eram convins că nici 
favorurile lui Anthony nu erau lipsite de complicaţii. Deci, 
ca să înăbuş în faşă orice intenţie de acest gen şi să-l fac 
să priceapă clar poziţia mea, i-am spus: 

— După cum s-a văzut, tot ce-am făcut a fost să salvez 
viaţa tatălui tău, ca să-l poată ucide mai târziu soţia mea. 

Replica mea l-a luat cumva prin surprindere pe Anthony. 
Probabil îşi închipuia că nu aveam de gând să pomenesc 
despre adevărata cauză a morţii tatălui lui. Vreau să spun 
că Frank Bellarosa nu murise de moarte bună, afară de 
cazul când, în viziunea lui Anthony, lichidarea cuiva de 
către o amantă supărată ar fi fost o cauză naturală. 

Ca să fiu şi mai clar, am adăugat: 

— Tatăl tău se culca cu nevastă-mea. Dar presupun că 
eşti la curent cu chestia asta. 

Câteva clipe n-a scos un cuvânt. 

— Mda... a rostit în cele din urmă. Adică s-a vorbit în 
presă. 

— Ştii că ea s-a întors aici? 

— Da, ştiu. 

— Şi cum vezi lucrurile în situaţia asta? 

M-a privit drept în ochi şi mi-a răspuns: 

— Cred că ar fi trebuit sa rămână acolo unde era. 

— Aşa zic şi eu. Numai că n-a făcut-o. 

Am continuat să ne privim în ochi şi am adăugat: 

— Îmi place să cred că nu vor fi probleme, Anthony. 

Fără să-şi ia ochii de la mine, mi-a răspuns: 

— Dacă am avea astfel de probleme, domnule Sutter, n- 
ar conta nici dacă ar locui pe lună. Capisce? 

Acum eram convins că aveam în faţa mea pe tânărul 
don, aşa că am continuat: 

— Aceasta este favoarea pe care mi-o poţi face. 

S-a gândit o clipă, apoi a spus: 

— Nu ştiu ce s-a întâmplat între ei, dar a fost o chestiune 
personală. lar când exista ceva personal între un bărbat şi 
o femeie... nu intervenim. Nu va fi nicio problemă, a 
adăugat. 


Mi-am amintit că atunci când Frank Bellarosa declara că 
nu era nicio problemă, de fapt exista una. Dar pentru 
moment m-am abținut de la comentarii, cu intenţia de a 
redeschide ulterior subiectul cu Anthony, insistând să nu-i 
facă de petrecanie fostei mele soţii. E drept că în ultima 
vreme ea nu-mi făcuse mie niciun fel de favoruri, dar, cum 
spuneam, era mama copiilor mei. l-aş fi atras atenţia lui 
Anthony asupra acestui lucru, numai că în acest caz el mi- 
ar fi reamintit că Susan îl lăsase orfan de tată. Dacă stăteai 
să te gândeşti, era de necrezut câte complicaţii puteau să 
apară prin mutarea unei piese de joc într-o anumită 
poziţie. 

În orice caz, mi se cam luase de atâta hoinăreală pe uliţa 
amintirilor şi îl lămurisem care era poziţia mea, aşa că m- 
am ridicat în picioare şi am spus: 

— Îţi mulţumesc că ai trecut pe aici. 

S-a ridicat şi el şi am mers amândoi în holişorul de la 
intrare. Am pus mâna pe clanţă, dar el nu s-a îndreptat 
spre uşă. 

— 'Te-ai văzut cu soţia de când te-ai întors? 

— Fosta soţie. Nu, nu ne-am văzut. 

— Păi, o să vă întâlniți. li poţi spune că totul e în regulă. 

Nu i-am răspuns, dar m-am gândit că doamnei Susan 
Stanhope Sutter probabil nici nu-i trecuse prin minte că se 
înapoiase pe meleagurile unde lichidase un şef mafiot. 
Între timp, bănuiesc că aflase că Anthony locuia pe vechiul 
domeniu Alhambra. Poate intenţiona să-i transmită tardiv 
şi condoleanţe, întrucât ea nu participase la 
înmormântarea amantului. Nu era chiar o glumă: Susan 
nutrea convingerea specifică înaltei societăţi că, dacă 
ucideai pe cineva, asta nu însemna că nu trebuia să te 
porţi politicos cu prietenii şi cu familia acestuia. 

— Poate ieşim să luam cina împreună într-o seară, a 
spus Anthony. 

— Cine? 

— Noi doi. 

— De ce? 

— Păi, ca să stăm de vorbă. 


— Despre? 

— Despre tata. Te-a respectat cu adevărat. 

Nu eram prea convins că şi eu nutrisem aceleaşi 
sentimente faţă de don Bellarosa. E drept, nu era chiar 
dracul în persoană. De fapt, fusese un tată şi un soţ bun, 
asta lăsând deoparte legăturile extraconjugale şi cooptarea 
mezinului în afacerile crimei organizate. În plus, se arătase 
un prieten de nădejde, dacă făceam abstracţie de minciuni, 
manipulări şi de faptul că se culcase cu nevastă-mea. Avea 
şi simţul umorului, râdea de glumele mele, ceea ce 
dovedea inteligenţă. Dar oare îl respectasem? Nu. Dar îmi 
fusese simpatic. 

— Tatăl meu avea încredere în tine, a spus Anthony. 

Eram sigur că Anthony chiar voia să afle cât mai multe 
despre tatăl lui. Dar în egală măsură voia să afle mai multe 
şi despre mine, să afle de ce avusese taică-său o părere 
atât de bună despre persoana mea. Pe lângă aceasta... păi, 
ca şi taică-său, îmi făcuse o ofertă pe care se cuvenea s-o 
refuz. Ori poate eram prea egoist sau exagerat de bănuitor 
faţă de vizita ca între vecini a lui Anthony? 

Anthony a văzut că ezitam, aşa ca a spus: 

— Aş considera că-mi faci o favoare. 

Mi-am amintit că oamenii aceştia puneau mare preţ pe 
favoruri, oferite sau primite, deci nu trebuia să iau 
cuvântul prea în uşor. Pe de altă parte, o favoare se cerea 
plătită printr-o alta, după cum aflasem chiar pe pielea mea 
cu zece ani în urmă. În concluzie, orice relaţie ulterioară 
cu Anthony Bellarosa nu putea duce la nimic bun. 

Totuşi... dacă-i făceam pur şi simplu vânt pe uşa afară n- 
ar fi fost o idee prea grozavă, dat fiind că-i purtam de grijă 
lui Susan. lar dacă tot eram paranoic, atunci trebuia să ţin 
cont şi de Salvatore D'Alessio. Aşa cum îmi explicase 
cândva Frank, „La italieni, boala Alzheimer e atunci când 
uiţi de toţi şi de toate, cu excepţia celor care te-au călcat 
pe bătătură”. 

Oricum, mai existau câteva isprăvi din trecut pe care ar 
fi fost poate nevoie să le discutam şi, cu astfel de gânduri 
în minte, am comis a doua greşeală în seara aceea, 


spunând: 

— Foarte bine. Vom lua cina. 

— Bravo, a zâmbit el, apoi m-a întrebat: Ţi-ar conveni la 
restaurantul Giulio's? 

Sincer vorbind, nu mă prea trăgea inima să merg din 
nou la restaurantul din Mica Italie unde Frank încasase 
trei gloanţe. Dar, lăsând deoparte amintirile mele 
neplăcute, nu credeam că proprietarul sau personalul de 
acolo ar fi fost din cale-afară de fericiţi să mă vadă 
împreuna cu Bellarosa Junior. 

— Hai să încercăm restaurantul chinezesc. 

— În regulă. Ce zici de mâine-seară? 

Era luni şi-mi trebuiau vreo patruzeci şi opt de ore ca să- 
mi vin în fire, aşa că i-am răspuns: 

— Miercuri. E un restaurant în Glen Cove, care se 
cheamă Wong Lee. Să zicem la opt. 

— Pot trece să te iau de acasă. 

— Ne vedem acolo. 

— Perfect. Numai noi doi. Să nu pomeneşti la nimeni 
locul şi ora, m-a prevenit el. 

Am ridicat ochii spre el şi privirile ni s-au întâlnit. Am 
încuviinţat din cap şi am spus: 

— Bine. 

Am dat să deschid uşa, dar Anthony a spus: 

— Numai o clipă. 

Şi-a scos celularul şi a apăsat o tastă pentru apelare 
rapidă. 

— Da. Sunt gata, a spus el. 

A închis şi m-a întrebat: 

— Vrei să vii până afară să-l saluţi pe Tony? 

Nu m-ar fi deranjat o gură de aer proaspăt, dar după 
cum învăţasem din experienţa de la restaurantul Giulio's, 
era de preferat să nu te ţii prea aproape de cineva care 
avea nevoie de gardă de corp, aşa că i-am răspuns: 

— Poate altă dată. 

Pare-se că-i trebuia un minut ca să se asigure că nu va 
aştepta de unul singur pe drumul întunecos, deci ca să-i 
mai treacă timpul m-a întrebat: 


— Cum se face că n-ai văzut-o? 

— Sunt ocupat. 

— Da? Dar ea e ocupată? Are vreun prieten? 

— Habar n-am. 

S-a uitat la mine şi m-a surprins cu o replică profund 
filosofică: 

— E o situaţie al dracu’ de nasoală, aşa-i? 

Nu i-am răspuns. 

A sunat celularul, el a aruncat o privire la afişaj, dar n-a 
răspuns. 

— Mulţumesc pentru timpul acordat, mi-a spus. 

Am deschis uşa. 

— Mulţumesc că ai trecut pe la mine, i-am zis la rândul 
meu. 

A zâmbit şi a remarcat: 

— Auzi, ai făcut o figură de parcă ai fi văzut un strigoi. 

— Ai ochiul la fel de ager ca tatăl tău. 

— Zău? 

Mi-a întins mâna şi eu i-am strâns-o. 

— Ne vedem miercuri, mi-a spus. 

A ieşit afară în aerul rece şi l-am urmărit din ochi ieşind 
pe portiţa din spate şi ajungând la drumul unde Tony îl 
aştepta lângă un SUV mare şi negru de o marcă nedefinită. 
Ce se întâmplase cu Cadillac-urile? Motorul SUV-ului era 
în funcţiune, dar farurile rămăseseră stinse, iar Tony 
stătea cu mâna stângă pe mânerul portierei şi cu dreapta 
vârâtă sub sacou. 

Toată povestea asta avea ceva melodramatic, mi-am 
spus, dar era de preferat să respecţi regulile. Nu se ştia 
niciodată. Pe urmă m-am gândit că poate exista cineva 
care plătise un ucigaş să-l lichideze pe Anthony Bellarosa. 
Şi eu urma să servesc cina cu individul ăsta? 

N-am mai aşteptat plecarea maşinii, ci am închis uşa şi 
m-am înapoiat în sufragerie, unde mi-am turnat încă o 
ceaşcă de coniac. 

— Corect. O situaţie al dracu' de nasoală. 


Capitolul 4 


A doua zi am mers cu automobilul meu Taurus pe 
Skunks Misery Road'9, unul dintre multele drumuri din 
zonă care purta un nume nu tocmai plăcut urechilor, pe 
care ai fi crezut că oamenii de prin partea locului sau 
agenţii imobiliari ar fi dorit să-l schimbe. Numai că acestea 
erau nume istorice, unele datând de prin anii 1600 şi, în 
plus, cei care adunaseră nu ştiu câte milioane nu s-ar fi 
sinchisit nici dacă proprietatea lor s-ar fi găsit pe un drum 
numit Şoseaua Găinaţului. De fapt, un astfel de nume li s- 
ar fi părut chiar pitoresc. Coasta de Aur e o colecţie de 
sate şi cătune din perioada colonială, situate pe ţărmul 
nordic al comitatului Nassau, Long Island, la vreo 40-50 de 
kilometri est de Manhattan. Unele dintre aceste sate au 
nişte centre comerciale bizare, iar câteva, cum ar fi 
Lattingtown, unde se afla Stanhope Hall, sunt zone 
exclusive rezidenţiale, o diversitate de domenii întinse, 
proprietăţi mai mici, dar cu pretenţii, şi comunităţi recente 
de tip McMansion!! ridicate pe fostele moşii. În vremurile 
ei de glorie - undeva între Epoca de Aur şi Nebunii Ani 
1920, care luaseră sfârşit în Marţea Neagră, la 29 
octombrie 1929! - Coasta de Aur a insulei Long Island 
concentra cea mai mare putere şi avere din lume. Nu 
puteai arunca o piatră fără să nimereşti un miliardar. De 
atunci, însă, Depresiunea, războiul, impozitele pe venit şi 
extinderea suburbiilor dăduseră lovituri practic fatale 
acestui Rai al vechilor averi, al familiilor ancestrale şi al 
vechilor tradiţii. Cu toate acestea, zona supravieţuise, 
ajungând o umbră a măreției de odinioară, deşi acum, cu 


1° Calea Duhoarea Sconcsului (traducere ad litteram) (n. tr.) 

11 Denumire peiorativă pentru case cu stil arhitectural indistinct, 
construite în bloc şi, de regulă, amplasate pe vechi domenii împărţite 
în terenuri mai mici, pentru a facilita vânzarea lor (n. tr.) 

z Data celui mai mare crah financiar din istorie, considerată 
începutul Marii Depresiuni (n. tr.) 


noile averi de pe Wall Street, simţeam o reînviere a formei, 
nu şi a fondului acestei lumi dispărute. Satul Locust Valley 
reprezintă satul arhetipal de pe Coasta de Aur şi într-acolo 
mă îndreptam şi eu. Scopul meu modest era un sendviş, 
mai precis pâine de secară cu şuncă Black Forest, brânză 
Muenster şi muştar. Mă tot gândisem la aşa ceva de vreo 
săptămână şi acum sosise momentul. Un astfel de sendviş 
se putea cumpăra la Rolf's German Delicatessen, care 
speram să nu fi căzut victima recentelor restaurări, 
dietelor la modă sau alimentaţiei raţionale. 

Era o zi de iunie superbă, temperatura măsura vreo 21 
grade Celsius, soarele strălucea pe cerul senin, unde 
pluteau vreo câţiva norişori de vreme bună. Natura 
înflorise, iar uriaşii copaci seculari se acoperiseră complet 
de frunze care tremurau uşor în bătaia molcomă a 
vântului. Dincolo de geamul maşinii, păsările cântau şi 
albinele polenizau minunăţiile de flori, în timp ce fluturii 
coborau pe năsucurile cârne ale unor copii cu trăsături 
fără cusur, care chicoteau încântați spre bone: 

— Oh, Maria, nu-i aşa că-i minunat să fii bogat? 

Întoarcerea pe aceste meleaguri îmi reîmprospătase 
memoria, aducându-mi aminte de ce nu-mi trecuse încă 
supărarea. Vreau să spun că-mi văzusem mai departe de 
viaţa mea, iar cei trei ani de navigaţie, numărând şi câteva 
episoade în care văzusem moartea cu ochii, îmi 
schimbaseră gândurile şi-şi  exercitaseră puterea 
vindecătoare îndeajuns de mult încât să nu rămân ancorat 
în trecut. În plus, cei şapte ani petrecuţi la Londra nu-mi 
păruseră nicio clipă un exil, niciun loc unde m-aş fi dus să 
scap de nălucile trecutului. Acum că mă înapoiasem însă, 
aveam senzaţia că trecutul mă aşteptase răbdător. 

Ca să revin la lucruri mai vesele, majoritatea acestor 
privelişti familiare îmi reaminteau lucruri frumoase. Adică 
aici mă născusem, aici crescusem, aici mă însurasem, aici 
îmi crescusem copiii şi tot aici aveam familia şi prietenii. 
Pe urmă plecasem departe. Poate de aceea eram încă 
furios. N-ar fi trebuit să se întâmple aşa - şi nici nu s-ar fi 
întâmplat aşa dacă Frank Bellarosa nu s-ar fi încurcat cu 


nevastă-mea sau invers. 

Mi-am continuat călătoria pe uliţa amintirilor, acum 
numită Horse Hollow Road, trecând pe lângă fostul meu 
club de provincie, The Creek. Şi acest loc îmi stârnea un 
noian de amintiri: de pildă, seara în care Susan şi cu mine 
îi adusesem la club pe don Bellarosa şi pe soţia lui, Anna, 
îmbrăcată în culori ţipătoare, pentru a lua cina împreună. 
Membrii clubului nu se arătaseră prea încântați, iar acum, 
privind retrospectiv, ideea de a-i invita nici nu fusese prea 
grozavă. Dar fusese foarte amuzant. 

In sfârşit, era marţi aproape de amiază, a doua zi după 
ce Anthony Bellarosa îmi făcuse o vizită despre care eram 
convins că fusese de tatonare. Nu-mi venea să cred că 
stabilisem să iau cina cu individul ăsta. După cum spunea 
cândva un paesano de-al meu, „Dacă iei cina cu dracu', 
atunci ai grijă să-ţi iei o lingură lungă”. Ori, în cazul de 
faţă, beţişoare lungi. Sau şi mai bine ar fi fost să anulez cu 
totul întâlnirea. 

Era prima oară când mergeam în sat de când mă 
înapoiasem şi, pe măsură ce mă apropiam, am remarcat 
locurile cunoscute. Primii locuitori se stabiliseră aici în 
1667 şi erau englezi, printre care şi strămoşii mei, iar de 
atunci încoace localnicii se  opuseseră cu tărie 
schimbărilor, aşa că în cătunul cel bizar nu se vedeau prea 
multe lucruri noi. Chestie de amplasament. 

Am cotit pe Birch Hill Road, vechea stradă principală, şi 
am trecut prin Station Plaza, de unde luam cândva trenul 
de Long Island, făcând naveta de cincizeci de minute până 
în Manhattan. În Plaza se găsea McGlade's Pub, unde mă 
aştepta uneori Susan, când coboram din tren. Acum când 
mă gândesc, mă întreb de câte ori făcuse sex după-amiaza 
cu Frank Bellarosa înainte să bea ceva cu mine. 

Am încetinit în apropierea fostului meu birou de 
avocatură, unde mergeam o zi sau două în fiecare 
săptămână, ca să evit naveta la oraş. Biroul din Locust 
Valley al firmei Perkins, Perkins, Sutter şi Reynolds îşi 
avea sediul într-un conac victorian, la marginea localităţii. 
Conacul încă mai exista şi încă mai era birou de avocatură, 


dar pe firma frumos ornamentată de pe peluza din faţă 
scria JOSEPH P. BITET & JUSTIN W. GREEN, AVOCAŢI. 

Cele două nume nu-mi spuneau nimic şi cumva m-a 
şocat să nu-l văd pe al meu pe firmă, deşi de fapt n-aş fi 
avut motiv. 

Dacă aş fi trăit un episod din Zona crepusculară, aş fi 
intrat în clădire, constatând că mobilierul era schimbat şi 
aş fi întrebat recepţionera: „Unde-i Kathy?”, la care 
doamna s-ar fi uitat la mine, nedumerită şi m-ar fi întrebat 
la rândul ei: „Cine?” 

— Secretara mea. 

— Cu ce vă pot fi de folos, domnule? 

— Numele meu e John Sutter. Aici e biroul meu. De ce 
nu-mi văd numele pe firmă? 

La care doamna ar fi zis „O clipă, domnule” şi s-ar fi 
făcut nevăzută, ca să cheme poliţia. Poliţia ar fi venit şi m- 
ar fi ridicat, în timp ce eu aş fi bătut câmpii cum că era 
biroul meu şi le-aş fi cerut să-mi găsească secretara sau s- 
o sune pe soţia mea, ca să lămurim lucrurile. După care ar 
fi intervenit comentariul lui Rod Serling: „John Whitman 
Sutter şi-a închipuit că s-a întors la birou după masa de 
prânz - numai că a fost plecat mult mai mult timp... în 
Zona Crepusculară”. 

Am întors şi m-am îndreptat spre centrul satului. Nimeni 
de la vest de Hudson, ajuns în acest târguşor, n-ar fi 
confundat Birch Hill Road cu Main Street USA?*. În primul 
rând, pe stradă erau neobişnuit de multe maşini luxoase de 
import, iar din câte observam, magazinele încă erau în 
mare parte buticuri şi prăvălioare cu vechi obiecte de arta, 
galerii de artă, restaurante şi nici urmă de Starbucks. 

Evitasem sistematic Locust Valley, unde probabil 
cunoşteam încă multe persoane, dar acum că ajunsesem 
aici, îmi imaginam o întâlnire întâmplătoare cu un fost 
prieten sau vecin. 

— Salut, John. Pe unde ai umblat, măi frate? 

— În jurul lumii, cu iahtul meu, pe urmă la Londra. Am 


'3 Strada principală din parcurile tematice gen Disneyland (n. tr.) 


plecat acu' vreo zece ani. 

— Aşa de mult? Ce face Susan? 

— Am divorţat după ce şi-a împuşcat amantul mafiot. 

— Adevărat. Mare păcat. Vorbesc despre divorţ. Ce-ai 
zice să luăm masa la club? 

— Nu mai am voie sa pun piciorul în The Creek şi nici în 
Seawanhaka cât oi trai. 

— Ce vorbeşti? Ei bine, arăţi grozav, John. Dă-mi de ştire 
când ai o clipă liberă. 

— Am să-mi trimit servitorul să-ţi comunice când anume. 
Ciao. 

Am cotit pe Forest Avenue şi am găsit un loc de parcare 
lângă Rolf's German Delicatessen, unde obişnuiam să merg 
ori de câte ori mă plictiseam de gunoiul de grajd servit de 
Susan sub numele de hrana vegetariană. 

M-am bucurat să văd că magazinul de delicatese 
rămăsese pe loc, dar am descoperit că în interior avusese 
loc o invazie mexicană şi că limba engleză nu figura în 
meniu. 

Cu toate acestea, am comandat în maniera mea abruptă, 
newyorkeză: 

— Şuncă Black Forest, Muenster, muştar şi pâine de 
secară. 

— Mister? 

— Nu, Muenster. 

— Master. 

— Nu. Pentru numele lui Dumnezeu, omule, am 
comandat un sendviș. Ce anume n-ai înţeles? 

— Şublecfores. Da? 

În minte mi-a răsunat banda sonoră din Zona 
crepusculară şi am întrebat în şoaptă: 

— Unde-i Rolf? Ce-ai făcut cu Rolf? 

— El plecat, amigo, a glumit el. 

— Aha. 

Oricum nu-mi doream un sendviş nemtesc confecţionat 
în Mexic, aşa că am spus: 

— Adu-mi doar o cafea cu leche. Laptos. OK? 

— OK. 


Mi-am luat cafeaua şi am plecat. 

La câteva magazine mai încolo se afla o nouă prăvălie cu 
delicatese şi, continuând să sorb din cafea, m-am apropiat 
de vitrină să citesc meniul. Deodată s-a deschis uşa şi din 
prăvălie a ieşit Susan Stanhope Sutter. Am încremenit 
locului şi am simţit cum îmi zvâcneşte inima în piept. 

M-ar fi zărit, mă aflam doar la vreo şase metri, dacă n-ar 
fi vorbit la mobil. 

Am şovăit. Dar, cum deja anticipasem o astfel de 
situaţie, m-am hotărât să mă duc la ea şi s-o salut. 

Susan s-a aşezat la o măsuţă de cafea din faţa prăvăliei 
şi, continuând să vorbească la telefon, şi-a despachetat 
punga cu masa de prânz. Lady Stanhope şi-a întins 
şerveţelul de hârtie, şi-a scos tacâmurile de plastic, apa de 
import şi salata, ca şi cum s-ar fi găsit la o masă aranjată 
simandicos. 

Trecuseră patru ani de la ultima noastră întâlnire, cu 
ocazia înmormântării mătuşii Cornelia, şi părul ei roşcat 
era acum ceva mai scurt decât îmi aminteam, iar pielea 
mai bronzată ca oricând. Buzele pline erau date cu luciu de 
buze trandafiriu, iar ochii verzi ca de pisică sclipeau în 
soare ca două smaralde. M-am trezit gândindu-mă la 
fotografiile care o înfăţişau goală în barcă. 

Am alungat imaginea din minte şi am remarcat că purta 
una dintre ţinutele tipice pentru satul Locust Valley: 
pantaloni cafenii şi bluză verde cu guler rulat, de care-şi 
agăţase ochelarii de soare. Avea la mâna un ceas sport, 
nicio altă bijuterie, nici măcar verigheta de văduvă, iar pe 
masă se găsea ceea ce bănuiam a fi o poşetă marca Coach, 
care-i completa imaginea: simplă şi nu din cale-afară de 
elegantă pentru o după-amiază în sat. Dar, mai presus de 
orice, ţinuta o arăta a fi aristocrată, nu provincială. 

În orice caz, am tras aer în piept şi am făcut un pas 
înainte, dar înainte să pornesc întins spre ea, uşa prăvăliei 
s-a deschis şi în prag şi-a făcut apariţia altă femeie, care 
mi-a aruncat o privire, apoi s-a îndreptat spre Susan şi s-a 
aşezat faţa în faţă cu ea. 

Susan a încheiat convorbirea şi a început să discute cu 


însoţitoarea ei. 

N-o cunoşteam pe doamna respectivă, dar cunoşteam 
genul acela de femei. Era cumva mai în vârstă decât 
Susan, dar îmbrăcată ultimul răcnet, se numea probabil 
Buffy sau Suki sau Taffy, şi credea cu tărie că niciodată nu 
poţi fi prea bogat, nici prea costeliv. Nu auzeam ce-şi 
spuneau, dar mi-am dat seama că Taffy (sau cum naiba o 
chema) vorbea în dialectul local, cunoscut sub numele de 
Locust Valley Lockjaw!f. OK, să vă explic. E o boală de 
care suferă femeile, dar care ocazional îi loveşte şi pe 
bărbaţi, şi de regulă se manifestă în ocazii sociale, când 
dinţii vorbitorului se încleştează şi enunţurile se produc 
prin simpla mişcare a buzelor. Rezultatul e un ton nazal, 
surprinzător de audibil şi distinct, afară de cazul când 
vorbitorul suferă de deviaţie de sept. 

Oricum, prânzul lui Taffy consta dintr-o sticlă cu apă şi 
un iaurt, plus cinci boabe de strugure pe care le-a cules 
dintr-o poşetă valorând o mie de dolari. Ea şi Susan păreau 
apropiate şi nu-mi dădeam seama dacă abordau un subiect 
uşor, cum ar fi bărbaţii, sau unul foarte important, cum ar 
fi cumpărăturile. 

Am simţit brusc imboldul de a mă duce până la ele şi de 
a-i adresa nişte cuvinte grosolane lui Taffy, ceva gen 
„Bună, sunt John Sutter, fostul soţ al lui Susan. Am dat 
divorţ de ea pentru că se culca cu un macaronar mafiot, pe 
care pe urmă l-a şi lichidat”. 

Dar probabil că Taffy era deja la curent cu povestea 
asta, întrucât nu era un subiect de bârfa locală pe care să-l 
poţi ascunde sau uita. Locul acesta trăia din bârfe şi 
scandaluri şi dacă toţi cei care comiseseră fapte 
scandaloase ar fi fost stigmatizaţi, cluburile locale ar fi 
rămas pustii, iar la petreceri n-ar mai fi venit nici dracu”. 

Cu toate acestea, existau nişte limite privind încălcarea 
regulilor de bună purtare, iar invitarea familiei Bellarosa la 
cină la The Creek de către soţii Sutter fusese un astfel de 
exemplu. Pe de altă parte, legătura doamnei Sutter cu 


14 Accent caracteristic înaltei societăţi americane (n. tr.) 


domnul Bellarosa avea puţine şanse s-o şteargă pe Susan 
de pe lista notabilităţilor. De fapt, prezenţa ei la 
evenimente caritabile, la cocteiluri sau la prânzuri de 
cucoane ar fi fost şi mai solicitată. Cât despre împuşcarea 
unui amant, mai existaseră şi alte cazuri şi, cu unele 
retuşuri, o scandaloasă crimă pasională putea fi prezentată 
drept o chestiune de onoare. Ideea de bază era aceea că 
Susan Sutter provenea din familia Stanhope, un nume 
intrat pe veci în Cartea Albastră". Înlocuiţi numele de 
Stanhope cu oricare alt nume de familie din partea locului 
- Vanderbilt, Roosevelt, Pratt, Whitney, Grace, Post, 
Hutton, Morgan şi nu numai - şi veţi începe să înţelegeţi 
aceste reguli şi privilegii nescrise. 

Le-am urmărit cu privirea pe Susan şi pe Taffy luând 
prânzul şi stând la taclale, apoi am aruncat o ultimă privire 
către Susan şi le-am întors spatele, îndreptându-mă spre 
maşină. 


15 Carte în care figurează numele persoanelor importante din societate 
(n. tr.) 


Capitolul 5 


În ziua următoare, miercuri, cerul era acoperit, aşa că 
nu m-a deranjat să-mi petrec timpul în sufrageria casei 
portarului, cu gândul când la hârţoagele pe care trebuia să 
le sortez, când la trecutul care mi se înfăţişa înaintea 
ochilor. 

Tot nu arsesem fotografiile cu Susan şi m-a bătut iar 
gândul să i le dau ei. Nu erau numai ale mele şi poate că 
dorea să le aibă. Ce-ar fi zis Emily Post? „Dragă 
Nedumeritule din Long Island, fotografiile cu fosta soţie 
sau cu amanta în pielea goală trebuie înapoiate discret, 
prin scrisoare recomandată, cu specificatia Fotografii nud. 
A nu se îndoi plicul. De regulă, nu-i necesar şi nici potrivit 
să anexezi o explicaţie, deşi în ultimii ani expeditorul 
menţionează într-un scurt mesaj că pozele cu pricina n-au 
fost postate pe internet. Destinatarul trebuie să expedieze 
un mesaj de mulţumire în următoarele zece zile. 

Semnat Emily Post." 

Cât priveşte comunicarea între doi foşti soţi, în 
convorbirile telefonice avute cu Edward şi Carolyn, 
amândoi îmi dăduseră noul număr de telefon de acasă al 
mamei lor şi adăugaseră că ea îşi păstrase numărul de 
celular din Carolina de Sud. In plus, aveam şi adresa ei de 
e-mail, deşi n-aveam calculator. Desigur, Susan cunoştea 
numărul de telefon al lui Ethel, care nu se schimbase de pe 
vremea când Roosevelt era preşedinte. Prin urmare... unul 
din noi ar fi trebuit să-l sune pe celălalt. 

M-am concentrat din nou asupra hârtiilor. Am găsit 
certificatul de căsătorie, am găsit şi hotărârea de divorţ, pe 
care le-am capsat împreună. Ce se întâmplase între cele 
două evenimente era cu totul altă poveste. 

În ce privea hotărârea de divorţ, de ea aş fi avut nevoie 
în situaţia puţin probabilă că m-aş fi însurat din nou. De 
fapt, doamna de la Londra, Samantha, mă întrebase: „De 


ce nu ne căsătorim?”, la care eu răspunsesem: „Grozavă 
idee. Numai că cine o să ne ia?” 

De la plecarea mea din Londra vorbisem de câteva ori cu 
Samantha, care voia să vină cu avionul la New York, dar 
cum relaţia noastră era cumva în aer, nici Samantha nu 
luase calea aerului. 

Am tras spre mine plicul de hârtie groasă, pe care Susan 
scrisese: „Fotografii pentru album”. Nu ajunseseră în 
niciun album şi nici nu prea aveau şanse să ajungă. Am 
răsfirat pozele pe masă şi am văzut că mai toate îi înfăţişau 
pe soţii Sutter, Stanhope şi Allard, fiind luate de-a lungul 
anilor, mai ales cu ocazia vacantelor - de Crăciun, de Paşti, 
de Ziua Recunoştinţei, aniversări şi aşa mai departe. 

Era toată lumea acolo: William şi Charlotte Stanhope, 
pierde-vară ăla de Peter, fiul lor şi fratele lui Susan, 
precum şi Susan, arătând în toate de douăzeci şi cinci de 
ani. 

Bineînţeles că eram şi eu, împreună cu Edward şi 
Carolyn, la fel şi părinţii mei, Joseph şi Harriet, iar într-o 
poză apărea chiar soră-mea Emily cu soţul ei, Keith. Mai 
era şi o fotografie bună cu mătuşă-mea Cornelia şi soţul ei 
Arthur, acum morţi amândoi. 

Greu de crezut că existase un timp când toţi trăiau şi 
erau fericiţi. Eh, poate nu din cale-afară de fericiţi, dar cel 
puţin încurajați să zâmbească spre aparat, cu ajutorul 
câtorva cocteiluri. 

Mă uitam la fotografii şi nu-mi venea să cred că mulţi 
dintre aceşti oameni muriseră, divorţaseră sau, şi mai rău, 
locuiau în Florida. 

Am zărit o veche fotografie cu Elizabeth Allard şi mi-am 
amintit ocazia cu care fusese făcută: la petrecerea de 
absolvire a colegiului, organizată pe întinsa peluză de la 
Stanhope Hall, alt exemplu de noblesse oblige, 
echivalentul francez al frazei „Sigur că puteți folosi 
conacul nostru, nu-i deloc penibil pentru noi”. Am 
remarcat că Elizabeth era mult mai drăguță decât mi-o 
aminteam. De fapt, chiar trebuia s-o sun, pentru că ea era 
executoarea bunurilor mamei ei. Am împins deoparte 


fotografiile, afară de una cu George şi Ethel. Servitorii de o 
viaţă ai familiilor devin mai mult decât simpli slujitori, iar 
soţii Allard reprezentau ultimele vestigii ale unui personal 
cândva numeros. Asta îmi reamintea că trebuia să merg s- 
o văd pe Ethel. Trebuia neapărat s-o fac, pentru că eram 
avocatul ei şi fiindcă, în pofida diferenţelor dintre noi, o 
parte din viaţa noastră era comună: ea făcea parte din 
istoria mea la fel cum şi eu făceam parte dintr-a ei, toţi - 
soţii Allard, familia Sutter şi familia Stanhope - fiind 
distribuiţi în aceeaşi piesă jucată pe scena unei proprietăţi 
pe jumătate în paragină, într-o lume într-un amurg etern. 

Am decis că seara aceea era un moment la fel de bun ca 
oricare altul ca să-mi iau rămas-bun. De fapt, probabil că 
nici nu mai rămăsese prea mult timp. 

Asta însă îmi amintea că în seara aceea mai aveam o 
întâlnire cu destinul: domnul Anthony Bellarosa. Mă 
bătuse gândul să renunţ la întâlnire, dar nu ştiam cum să 
dau de el, iar dacă pur şi simplu nu mă duceam, asta nu l- 
ar fi ţinut departe de mine. 

Apropo de telefoane. Telefonul roz din anii 1970 al lui 
Ethel era unica mea formă de comunicare şi-l foloseam cu 
parcimonie, în principal ca să vorbesc cu Samantha, cu 
Edward, cu Carolyn, cu sora mea Emily din Texas, la care 
tineam foarte mult, precum şi cu mama, care... mă rog, era 
maică-mea. Cât despre telefoanele primite, mă sunaseră 
câteva prietene mai vârstnice ale lui Ethel, cărora le 
dădusem vestea tristă despre internarea ei la spitalul de 
bătrâni. La vârsta asta, probabil că asemenea veste nu era 
nici şocantă, nici prea supărătoare. O bătrână mă sunase 
de la acelaşi spital şi fusese încântata să audă că prietena 
ei se găsea chiar la etaj şi tot într-o situaţie limită. 

Ethel nu avea listă de nume, aşa că de fiecare dată când 
suna telefonul, mă întrebam dacă era spitalul de bătrâni, 
domnul Nasim, Susan sau Samantha, ca să mă anunţe că 
aterizase la aeroportul JFK. Telefonul lui Ethel avea totuşi 
robot, numai că pare-se era defect, aşa că niciodată nu 
ştiam dacă ratam nişte apeluri cât timp eram plecat. 

Tembelul de ceas cu cuc din bucătărie a bătut ora patru, 


moment pe care l-am interpretat drept un semn că era 
timpul să-mi dezmorţesc oasele şi să ies afară pe uşa din 
spate, cea de la bucătărie, să iau o gură de aer curat. 

Cerul continua să fie înnorat şi simţeam miros de ploaie. 
M-am oprit pe dalele din patio şi am cercetat din ochi 
această porţiune a vechii proprietăţi. 

Amir Nasim avea grădinari care se îngrijeau de loturile 
mai mici, inclusiv copacii şi iarba din jurul casei portarului. 
Cei trei meri sălbatici de lângă zidul domeniului fuseseră 
curăţaţi, numai că Ethel nu avea să mai facă gem de mere 
sălbatice anul acesta. Şi nici de acum încolo. 

De cealaltă parte a curţii interioare era o mică grădină 
de zarzavat, unde Ethel obişnuia să-şi sădească legumele 
înainte să cadă la pat. Acum grădina se umpluse de 
buruieni şi plante sălbatice. 

În mijlocul grădinii de zarzavat se înălța o pancartă din 
lemn scrisă de mână, atât de veche şi decolorată, încât 
literele nu se mai puteau descifra. Dar în urmă cu vreo 
şaizeci de ani, când pancarta fusese nou-nouţă, pe ea 
stătea scris GRĂDINA VICTORIA. 

Trebuia să-mi amintesc să-i dau pancarta lui Elizabeth, 
fiica lui Ethel. 

Am auzit sunând telefonul de perete din bucătărie. 
Detest atunci când suna telefonul. Rareori se întâmplă să 
fie cineva care să-mi propună o partida de sex sau bani sau 
o vacanţă gratis. Iar în astfel de cazuri întotdeauna exista 
şi inconveniente. 

Telefonul a continuat să sune şi, în absenţa robotului, a 
sunat şi a tot sunat, de parcă cineva ar fi ştiut că eram 
acasă. Să fi fost Susan? 

Într-un târziu s-a oprit. 

Am privit în jur pentru ultima oară, apoi m-am întors şi 
am intrat în casă, să mă pregătesc de vizita pe care urma 
s-o fac unei bătrâne pe cale să-şi primească răsplata din 
ceruri şi de întâlnirea cu un tânăr care, dacă nu era cu 
ochii în patru, avea să calce pe urmele tatălui şi să 
sfârşească în mormânt prea timpuriu. 


Capitolul 6 


La ora 5 după-amiaza, am ieşit pe magnifica poarta de 
fier forjat a întinsului meu domeniu şi am pornit spre sud, 
pe Grace Road, la volanul maşinii mele Lamborghini. Ca să 
revin la realitate: nu-i domeniul meu şi n-am nici 
Lamborghini. 

Grace Lane - denumit nu după o femeie şi nici după 
starea spirituală în care îşi închipuiau că trăiesc locatarii, 
ci după numele familiei Grace, fondatorii celebrei linii de 
transport transoceanic - era şi poate încă este un drum 
privat, ceea ce însemna că era proprietatea rezidenţilor, 
care trebuiau să se ocupe de întreţinerea lui. Ultima oară 
când fusesem aici, vecinii mei se luptau să pună aceste 
cheltuieli în cârca diverselor autorităţi locale, care nu 
păreau nerăbdătoare să-i scape de dificultăţi financiare pe 
afurisiţii de bogătani de pe Grace Lane, dintre care unii nu 
mai erau chiar aşa bogaţi, rămânând cu toate acestea nişte 
afurisiţi. Problema părea să se fi rezolvat în absenţa mea, 
pentru că Grace Lane era acum frumos asfaltat. 

Mi-am continuat drumul spre sud, spre satul Locust 
Valley, unde trebuia să mă opresc să cumpăr ceva pentru 
Ethel. Bineînţeles, niciodată nu trebuie să te duci la cineva 
în vizită cu mâna goală, numai că eu nu ştiu niciodată ce să 
cumpăr, în afară de vin, care nu se potrivea însă cu ocazia. 
Cât despre flori, era puţin cam devreme pentru ele. 

Lui Ethel îi plăcea să citească, deci puteam opri la 
librărie, numai că nu era cazul să cumpăr ceva prea lung, 
gen Război şi pace. Îi plăceau şi fructele, dar nu-i puteam 
cumpăra banane verzi. E drept că eram puţin răutăcios, 
dar faţă în faţă cu Doamna cu Coasa, un strop de umor 
(chiar şi de prost gust) îi ajuta şi pe vii, şi pe cei aflaţi în 
pragul morţii să facă faţă momentului. N-am dreptate? 
Deci, poate că Ethel avea să fie încântată să primească în 


dar un certificat de înscriere la Weight Watchers!f. 

„Stimată doamnă Post, trebuie să vizitez o persoană în 
vârstă internată într-un spital de bătrâni şi al cărei timp 
printre cei vii ar putea fi măsurat cu un cronometru. De ce- 
ar trebui să-mi bat capul să-i duc ceva în dar? (Semnat) 
NELI. PS: Persoana cu pricina nu mi-a fost niciodată 
simpatică.” 

„Dragă NELI, bunele maniere nu încetează în pragul 
morţii. O cutie cu bomboane de ciocolată ar fi un dar 
potrivit. Dacă bătrâna nu le poate mânca, atunci le pot 
mânca totuşi cei care vin s-o viziteze. Dacă moare înainte 
să ajungi s-o vezi, lasă bomboanele şi cartea de vizită la 
recepţie. Intenţia contează. (Semnat) Emily Post. PS: Dacă 
mai e conştientă, încearcă s-o îmbunezi." 

Am cotit pe Skunks Misery Road şi după câteva minute 
am ajuns din nou în satul Locust Valley. Detest 
cumpărăturile, inclusiv felicitări şi cadouri obişnuite, aşa 
că pe măsura ce înaintam pe Forest Avenue în căutarea 
unei prăvălii unde se vindeau bomboane de ciocolată, 
proasta mea dispoziţie s-a accentuat. Am văzut cel puţin 
douăsprezece SUV-uri în care s-ar fi putut găsi Susan şi 
mi-a trecut prin minte că ea se pricepea la târguieli, aşa că 
dacă aş fi dat peste ea - nu la modul propriu, ci la figurat - 
i-aş fi cerut sfatul. Ultimul sfat referitor la cadouri pe care- 
l primisem de la Susan - când fiică-mea absolvise 
Facultatea de Drept de la Harvard - fusese că tricoul 
cumpărat din Londra pentru Carolyn, pe care figura un 
citat din Shakespeare - „Primul lucru ce trebuie făcut e să 
ucidem toţi avocaţii” - nu era un dar prea nimerit pentru 
cineva care tocmai terminase dreptul. Şi poate că avea 
dreptate. 

Oricum, am renunţat la bomboane, am parcat şi am 
intrat într-o florărie. 


15 Traducere ad litteram:  Gardienii greutății. Companie 


internaţională care oferă diferite produse dietetice precum şi servicii 
de asistenţă în vederea pierderii în greutate şi păstrarea unei greutăţi 
optime (n. tr.) 


O tânără drăguță din spatele tejghelei m-a întrebat cu 
ce-mi putea fi de folos. 

— Aş dori nişte flori pentru o femeie internată într-un 
spital de bătrâni şi care nu mai are mult de trăit, i-am 
răspuns eu fără alte introduceri. 

M-am uitat la ceas, ca să fiu şi mai convingător. 

— Înţeleg... deci... 

— Şi nici nu mi-e deosebit de simpatică. 

— Bun... atunci... 

— Vreau să spun că cel mai potrivit ar fi un cactus, 
numai că ea s-ar putea să fie de altă părere, aşa că am 
nevoie de ceva prezentabil. Ceva nu neapărat durabil. 

— Înţeleg. Atunci poate... 

— Şi care să nu arate ca o coroană funerară. Bine? 

— Bine. Nu vreţi să... De ce nu renunţaţi la flori să luaţi 
o plantă vie? 

— Cum ar fi un trifoi? 

— Nu, mă gândeam mai curând la micul pin de Norfolk 
de acolo. Coniferele sunt simbolul vieţii veşnice, mi-a 
explicat ea. 

— Zău? 

— Păi da, la fel ca bradul de Crăciun. 

— Brazii de Crăciun se veştejesc. 

— Asta pentru că-s tăiaţi. Noi livrăm multe conifere cu 
rădăcină la spitalele de bătrâni. 

— Serios? 

— Da. Miros frumos. După aceea familia le poate lua 
acasă, ca amintire. 

— După ce anume? 

— După... ce... persoana... 

A schimbat subiectul şi m-a întrebat: 

— La ce spital e internată bătrâna? 

— Fair Heaven. 

— Putem livra noi planta din partea dumneavoastră. 

— Pai, tocmai mă duceam acolo şi cum planta e cam 
mare ca s-o careu... 

M-am uitat în jur şi într-un colţ al florăriei am văzut un 
raft cu animale împăiate, între care câţiva ursuleţi, aflaţi la 


mare preţ prin aceste locuri, întrucât persoana de la care li 
se trăgea numele!”, Teddy Roosevelt, locuise în apropiere, 
la Oyster Bay. L-am luat de pe raft pe cel mai arătos, l-am 
pus pe tejghea şi am spus: 

— Il iau şi pe acesta. 

— Foarte drăguţ, a comentat ea, punând o fundă 
trandafirie la gâtul ursuleţului şi stropind-o cu puţină 
lavandă. 

Am plătit cu bani gheaţă, iar fata mi-a spus: 

— O să-i facă mare plăcere. Succes. 

M-am suit iar la volan şi am pornit spre vest, către 
spitalul de bătrâni din Glen Cove. Am aruncat o privire 
spre ursuleţul pufos de pe bancheta de alături şi brusc m- 
am simţit cuprins de un val de emotie. M-a săgetat gândul 
că Ethel era pe moarte, că atât de mulţi oameni pe care-i 
cunoscusem cândva plecaseră dintre noi şi, într-o fracțiune 
de secundă, mi-am amintit de toţi, i-am revăzut aşa cum 
arătau odinioară, zâmbitori, de obicei la vreo întâlnire de 
societate sau în vacanțe, cu un pahar alături, la fel ca în 
fotografiile pe care le privisem nu demult. 

Unde se duseseră toţi aceşti ani? Şi de ce nu preţuisem 
momentele când lumea mea era sigură, familiară şi 
intactă? 

Oricum, trecutul nu avea să se mai întoarcă şi chiar de s- 
ar fi întors, nu cred că aş fi putut sau aş fi vrut să schimb 
ceva din evenimentele care duseseră la deznodământul din 
viaţa mea, aşa cum îl trăisem eu, sau la sfârşitul lui Frank 
Bellarosa, aşa cum îl trăise el. 

Intr-o zi friguroasă de iarnă, în urma cu zece ani, Frank 
Bellarosa venise cu maşina din Brooklyn, îndreptându-se 
spre un restaurant din Glen Cove împreună cu câţiva 
parteneri de-ai lui, unde urma să aibă o întâlnire. 
Părăsiseră autostrada Long Island Express, se rătăciseră şi 
ajunseseră cumva pe Grace Lane. 

Dăduseră cu ochii de domeniul abandonat pe nume 
Alhambra şi - aşa cum îmi povestise Frank ulterior - plopii 


17 Din limba engleză, ursuleţ de jucărie este teddy bear (n. tr.) 


de Lombardia străjuind de-o parte şi de alta a drumului şi 
conacul de stuc cu ţiglă roşie îi amintiseră de rădăcinile lui 
italiene. Se interesase şi cumpărase proprietatea. Apoi se 
mutase acolo. Pe urmă făcusem cunoştinţă cu el. După 
aceea Susan şi cu mine îi acceptasem invitaţia la o cafea. 
Mai târziu se petrecuseră o sumedenie de lucruri, până în 
momentul când soţia mea îşi ucisese vecinul şi amantul. 

lar acum, zece ani mai târziu, distribuţia iniţială din 
aceasta tragedie - inclusiv morţii şi muribunzii - se aduna 
pentru ultimul act. 


Capitolul 7 


M-am îndreptat spre vest pe Duck Pond Road, trecând 
pe lângă Friends Academy, o şcoala pregătitoare fondată 
de Quakerii locali. Susan urmase cursurile acestei şcoli, 
mergând la ore într-o impresionantă limuzină Lincoln 
condusă de George Allard, care fiind unul dintre ultimii 
servitori ai familiei Stanhope îndeplinea mai multe sarcini, 
între care şi aceea de şofer. 

Din câte îmi aminteam, Coasta de Aur din anii 1950 şi 
începutul anilor 1960 trecea printr-o perioadă de tranziţie 
de la vechea lume antebelică a familiilor înscrise în 
Nomenclatorul Social, cu averi în continuă scădere, la 
marile frământări sociale care aveau să distrugă şi 
ultimele rămăşiţe ale vechilor rânduieli. 

Multe dintre aceste schimbări fuseseră benefice. De 
exemplu, George îşi schimbase statutul de servitor cu 
acela de angajat. Sunt convins că prin aceasta nu devenise 
un şofer mai priceput, dar măcar se alesese cu zile libere 
la sfârşit de săptămână. 

Cât despre Ethel cea Roşie, cum îi spuneam eu în taină, 
fiindcă simpatiza cu socialiştii, ea nu se considerase 
niciodată servitoare (mai ales după ce se culcase cu 
Augustus Stanhope) şi trăise suficient de mult ca să-şi 
vadă împlinite o mare parte din visele ei idealiste. 

O pancartă mă informa că intram în Incorporated City 
Glen Cove, în realitate un orăşel de mărime mijlocie, 
numărând vreo douăzeci de mii de locuitori - poate chiar 
mai mulţi, dacă puneam la socoteală emigranții nou-sosiţi, 
care nu-şi băteau capul cu condiţiile de obţinere a 
cetăţeniei. 

Glen Cove e situat în Hampton Harbor, pe malul Long 
Island Sound şi, la fel ca multe alte comunităţi de pe 
ţărmul nordic al insulei Long Island, fusese întemeiat în 
anii 1600 de coloniştii englezi, dintre aceştia făcând parte 


şi strămoşii mei îndepărtați, care la sosire nu se 
deranjaseră să depună cereri de cetăţenie la băştinaşii 
indieni Matinecock, nici să ceară permise de muncă. 

În orice caz, albii şi pieile roşii trăiseră în relativă pace 
şi armonie vreme de un secol, în principal ca urmare a 
morţii indienilor de pe urma unor boli europene. Britanicii 
ocupaseră Long Island aproape în toată perioada 
Revoluţiei şi mulţi dintre localnici rămăseseră fideli 
Coroanei. Trebuie să mărturisesc că printre aceştia se 
număra şi familia Sutter, care-şi mai păstra şi acum 
tendinţele conservatoare, în afară de răposatul meu tată: 
el fusese liberal-democrat şi de regulă se angaja în dispute 
politice la întrunirile de familie, dominate de republicani. 
Şi nebuna de maică-mea, Harriet, era de orientare 
progresistă, aşa că ea şi Ethel se aliau întotdeauna 
împotriva porcilor de bărbaţi mitocani şi autoritari care 
dominau societatea de pe Coasta de Aur. 

Dar chiar şi aceste lucruri se schimbaseră, iar la vremea 
când plecasem eu, în urmă cu zece ani, dacă aveai un amic 
democrat, puteai discuta cu el fără reţineri şi fără grija că 
valoarea proprietăţilor imobiliare ar fi putut scădea 
vertiginos. 

Apropo de război şi de politică, trăgeam cu urechea la 
un talk-show conservator difuzat la radio şi am dat volumul 
mai tare, numai bine ca să aud comentariul telefonic al 
unui ascultător, care spunea: „Trebuie să le dăm noi cu 
bomba nucleară înainte să ne dea ei”. 

Străduindu-se să facă auzit glasul raţiunii, moderatorul a 
răspuns: 

— OK, dar cui să-i dăm cu bomba nucleară? 

— La toţi, a replicat ascultătorul. Mai întâi să 
bombardăm Bagdadul, ca să nu mai fie nevoie să ne 
trimitem tinerii să moară acolo. 

— OK, dar poate mai întâi ar trebui să bombardăm 
taberele de antrenament ale Al-Qaeda. Toată lumea va 
pricepe mesajul. 

— Da, să le bombardăm şi pe alea. 

Moderatorul a întrerupt emisiunea pentru o pauză 


publicitară, precedată de incitanta muzică patriotica a lui 
John Philip Sousa, fost rezident pe Long Island, care părea 
să revină în actualitate. 

După 11 septembrie, în cultura politică şi socială 
avusese loc o uluitoare transformare, cumva şocantă 
pentru cineva care nu asistase la evoluţia acestui fenomen. 
Practic fiecare locuinţă arbora drapelul american, inclusiv 
magazinele şi locuinţele de aici, din Glen Cove, care de 
felul lor nu reprezentau un bastion al conservatorismului. 
Aproape fiecare maşină îşi agăţase un steguleţ de antenă, 
îşi lipise un abţibild pe parbriz sau autocolante pe bara de 
protecţie, cu inscripţii ca „9/11 - Să nu uitaţi niciodată” 
sau „Bin Laden - poţi fugi, dar nu te poţi ascunde” şi altele 
asemenea. La fel, aproape toţi cei pe care-i întâlnisem în 
Locust Valley purtau insigne cu drapelul american. In 
aceeaşi ordine de idei, aveam sentimentul distinct că 
lumea se uita la maşina mea să vadă dacă arborasem ceva 
care să ateste faptul că eram un bun american. 

Oricum, să revenim la secolul trecut, când în Glen Cove 
se aciuase un mare număr de imigranţi italieni, care 
găsiseră de lucru în construcţii sau munceau la 
întreţinerea marilor conace şi proprietăţi. În decursul 
generaţiilor, această muncă manuală în folosul celor 
înstăriți condusese în cele din urmă la formarea unor 
companii de succes italo-americane, care activau în 
domeniul construcţiilor, al amenajărilor de teren şi al altor 
lucrări similare. 

Era o poveste impresionantă despre cum se reuşeşte în 
America, dar din păcate un efect secundar al numeroasei 
populaţii de origine italiană din Glen Cove fusese apariţia 
unui grup restrâns, dar rezistent, care nu se ocupa cu 
amenajările de terenuri. Aşa se făcea că în urmă cu un 
deceniu domnul Frank Bellarosa din Brooklyn ajunsese în 
Glen Cove, Long Island, la o întâlnire cu nişte parteneri de 
afaceri într-un restaurant italian. Ca o ironie a sorții, în 
zilele noastre, când exista GPS, Frank şi şoferul - să fi fost 
Anthony, cunoscut acum sub numele de Tony? - nu s-ar 
mai fi rătăcit şi n-ar mai fi ajuns pe Grace Lane, iar 


Destinul ar fi fost învins de tehnologia prin satelit. Va 
puteţi închipui? 

Am înaintat spre nord pe Dosoris Lane, un drum datând 
din secolul al XVIl-lea, care ducea spre Sound şi unde 
locuise familia Sutter în veacurile trecute. 

Nu avusesem niciodată ocazia să vizitez spitalul de 
bătrâni Fair Haven, dar doamna amabilă cu care vorbisem 
la telefon îmi dăduse indicaţii corecte şi mă asigurase că 
doamna Allard putea primi vizite - deşi mă avertizase că, 
până la venirea mea, situaţia ar fi putut să se schimbe. 

Dosoris Lane străbătea ceea ce odinioară fuseseră opt 
mari proprietăți, toate aparţinând familiei Pratt şi 
construite de domnul Charles Pratt de la Standard Oil 
pentru el şi pentru cei opt copii ai lui. De ce al optulea 
copil nu căpătase şi el o proprietate rămâne pentru mine 
un mister, dar sunt convins ca Charles Pratt îşi avusese 
motivele lui, la fel cum şi William Mare-Sculă din Hilton 
Head avusese motivele lui să doneze casa de oaspeţi şi 
patru hectare de teren lui Susan, ca unic proprietar. 
Bineînţeles că Susan ar fi putut modifica actul de donaţie, 
dar asta l-ar fi înfuriat pe William, şi nu se făcea să-l superi 
pe Tăticu'. 

Cât priveşte proprietăţile imobiliare, m-am întrebat 
întotdeauna ce credea William Stanhope despre faptul că 
Ethel Allard locuia cu chirie în casa portarului. Niciodată 
n-am ştiut dacă William era la curent că tatăl lui, 
Augustus, se tăvălise cu camerista sau ce slujbă mai 
îndeplinise Ethel la vremea aceea. Dar probabil avea 
cunoştinţă, din moment ce era în temă Susan, care-mi 
relatase şi mie toată tărăşenia. Totuşi, William nu-mi 
împărtăşise niciodată acest secret de familie. Probabil îi 
era peste mâna, nu atât din pricina rătăcirii sexuale a 
tatălui său, cât mai curând fiindcă o simplă servitoare 
obținuse un târg avantajos, căpătând acea proprietate de 
la un Stanhope. 

Am trecut prin dreptul unuia dintre fostele domenii 
Pratt, Killenworth, acum reşedinţă a misiunii ruseşti la 
Naţiunile Unite. Pe vremea când mai existau comuniştii cei 


răi, porţile de fier erau păzite de gardieni cu mutre de 
KGB-işti, dotați cu arme şi însoţiţi de câini feroce. Acum 
clădirea părea liniştită şi nepăzită. 

Supremul test de curaj pentru băieţi - şi chiar pentru 
fete - pe vremea copilăriei mele în Locust Valley era 
„trecerea graniţei” şi pătrunderea pe teritoriul sovietic, 
unde jucam un periculos jos de-a v-aţi ascunselea cu 
gardienii ruşi şi cu câinii lor. Fiindcă veni vorba, secretul 
nostru era carnea de vita crudă: câinii se dădeau în vânt 
după ea. 

Cred că eram mai curând fără minte decât curajoşi şi 
fiecare dintre noi cunoştea câte o poveste despre vreun 
copil dispărut pentru totdeauna în spatele Cortinei de Fier. 
Mă îndoiesc că vreuna dintre aceste istorii era adevărată şi 
ulterior a reieşit că cei mai mulţi copii dispăruţi de prin 
acele locuri plecaseră împreună cu familiile mutate în 
interes de serviciu sau fuseseră trimişi la vreo şcoală cu 
internat. 

Sunt convins că gardienii ruşi nu s-ar fi dat în laturi de 
la nimic şi că aveau atâta curaj, cât şi suficiente mijloace la 
îndemână. Sunt tot atât de sigur că toate acele incidente 
erau raportate la Moscova, urmarea lor directă fiind 
căderea Imperiului Sovietic şi sfârşitul Războiului Rece. 
Totuşi, la fel ca cei mai mulţi eroi ai Războiului Rece, eu şi 
idioţii de amici ai mei rămăsesem anonimi şi neslăviţi în 
nicio odă. Poate că într-o bună zi lumea urma să afle ce 
făcusem noi acolo, dar până atunci continuam să dăinuim 
doar în rapoartele poliţiei din Glen Cove, ca autori 
necunoscuţi ai unor acte de încălcare a proprietăţii private 
sau de vandalism şi ca delincvenţi juvenili. Şi era foarte 
bine aşa. Noi ştiam. 

Ceva mai încolo pe şosea erau domeniile J.P. Morgan şi 
F.W. Woolworth, acum ambele abandonate şi parţial 
cedate construcţiilor în serie. Conform indicaţiilor primite, 
am cotit la stânga pe o străduţă privată, care trecea printr- 
o pădure. Undeva în faţa mea am văzut un conac mare şi 
vechi, construit din piatră albă, cu acoperiş de ţiglă. O 
pancartă mă îndreptă spre PARCARE VIZITATORI. 


Am oprit în parcarea aproape pustie, am luat ursuleţul şi 
am coborât din maşină. 

Cerul se limpezise şi şuviţe subţiri de nori pluteau grăbit 
spre Sound, în timp ce pescăruşi mari zburau jos, undeva 
la linia orizontului. După trei ani de navigaţie pe mare 
învăţasem să cunosc vremea şi natura, şi am intuit că 
Sound trebuia să fie undeva pe aproape. De fapt, chiar 
simţeam în nări un iz sărat care mi-a deşteptat un 
sentiment de dor pentru oceanul nesfârşit. 

M-am îndreptat către conac, gândindu-mă: „Nu-i un loc 
prea rău unde să-ţi petreci ultimele zile pe lumea asta, 
Ethel, înainte ca porţile Raiului să se dea în laturi ca să te 
primească în Nesfârşita împărăție a Cerurilor. Pe veci fără 
chirie, iar pentru asta nu va trebui să te culci cu stăpânul”. 


Capitolul 8 


Am intrat în clădirea cea albă, care, din câte îmi dădeam 
seama, fusese odinioară o reşedinţă particulară. Era bine 
atunci când vechi proprietăţi ca aceasta puteau căpăta o 
nouă întrebuințare: şcoală, muzeu sau, în cazul de faţă, 
sanatoriu sau spital pentru bătrâni. Mult mai bine decât 
bila de oţel a demolatorilor sau alt cartier de barosani, 
menit să găzduiască o pleiadă se pare nesfârşită de genii 
tinere de pe Wall Street, la care rata creditelor depăşea 
într-o bună măsură coeficientul de inteligenţă. 

O doamnă binevoitoare de la recepţie m-a salutat şi, ca 
răspuns la întrebarea mea, m-a informat că Ethel Allard 
„se simţea pe cât de bine se putea simţi cineva în situaţia 
ei”, ceea ce probabil însemna la fel ca atunci când fusese 
internată. Singurele alternative de răspuns ar fi fost „nu se 
simte bine, nu primeşte vizite” şi „a decedat”. Bănuiam că 
din rapoartele medicale de la Fair Haven era puţin 
probabil să facă parte expresia „dă din coate”. 

Recepţionera m-a îndrumat către un mic ascensor din 
holul de la intrare. 

— Etajul doi, camera şase. 

Am urcat singur în ascensorul căruia i-a trebuit o 
veşnicie să parcurgă două etaje, timp în care am ascultat 
la difuzor un fragment din Cele patru anotimpuri de 
Vivaldi - „Vara”, dacă vreţi să ştiţi exact. Mi-am imaginat 
cum se deschideau uşile către un peisaj celest cu norişori 
albi şi cer albastru, cu poarta Raiului undeva în depărtare. 
Chiar că simţeam nevoia să beau ceva. 

În realitate, uşile s-au deschis către un coridor cu pereţii 
îmbrăcaţi în tapet înflorat, unde mă aştepta o Doamnă în 
Alb. M-a salutat, rostindu-mi numele, şi s-a prezentat ca 
fiind doamna Knight, apoi a adăugat: 

— Puteţi să-mi spuneţi Diane. 

— Bună, Diane. 


— Veniţi cu mine, vă rog. 

Am pornit în urma ei pe un coridor lung. Doamna Knight 
părea a fi una dintre acele specialiste din domeniul 
sănătăţii care pot fi blânde şi autoritare în acelaşi timp, 
fără îndoială consecinţa faptului că avusese de-a face cu 
toate emoţiile posibile în Casa Celor cu un Picior în 
Groapă. 

— Doamna Allard se afla sub narcotice din pricina 
durerilor, mi-a zis ea în timp ce mergeam, aşa că s-ar 
putea să nu fie chiar atât de lucidă cum o ştiaţi. 

— Inţeleg. 

— Totuşi, e conştienta şi şi-a păstrat mintea întreagă. 

— Bravo. 

— Durerile sunt suportabile şi pot fi ţinute sub control. 

— Foarte bine. 

Aveam sentimentul că de fapt eu ar fi trebuit să pun 
toate acele întrebări şi să aştept răspunsuri, aşa că i-am 
luat-o înainte: 

— Care-i starea ei de spirit? 

— Deosebit de bună. 

— Primeşte multe vizite? 

— Sunt câteva persoane care vin s-o vadă. Printre care 
mama şi soţia dumneavoastră. 

— Fosta mea soţie. Sper că nu-s aici în clipa asta, am 
adăugat. 

— Nu. 

A aruncat o privire spre cadou şi a spus: 

— O să-i placă grozav ursuleţul. 

Doamna Knight s-a oprit în faţa unei uşi. 

— Am să intru s-o anunţ că sunteţi aici, m-a informat ea, 
apoi a adăugat: Frumos din partea dumneavoastră să 
veniţi tocmai de la Londra s-o vedeţi. 

— Păi, sigur... E o femeie deosebită. 

— Să ştiţi că da. 

M-am întrebat dacă nu cumva aveau drept pacientă o 
altă Ethel Allard. 

Când doamna Knight era pe punctul să deschidă uşa am 
întrebat-o: 


— Cât o să...? Adică... 

— Oh, aş zice cel mult jumătate de oră. 

— Jumătate de oră? 

— Da, după asta se simte obosită. 

— Nu, voiam să spun... 

— Am să vâr capul pe uşa din zece în zece minute. 

— Bine. Ceea ce voiam să ştiu... Nu rămân în oraş decât 
încă vreo câteva săptămâni şi mă întrebam dacă voi mai 
avea ocazia s-o revăd. 

Doamna Knight fie nu era atentă la ce-i spuneam, fie nu 
voia să abordeze subiectul, aşa că am întrebat-o fără 
ocolişuri: 

— Cât credeţi că mai rezistă? 

— Păi... nu facem niciodată pronosticuri, dar aş zice că 
nu mai durează mult. 

— Cât anume? Două săptămâni? 

— Poate mai mult, m-a informat ea. Ethel e o luptătoare. 

— Trei? 

— Domnule Sutter, nu pot... 

— Bine, am avut cândva o mătuşă care... 

— Nu vă faceţi idee câte am văzut aici. Moartea e 
marele mister al vieţii şi multe depind de moral şi de 
rugăciuni. 

— Corect. Sunt convins de asta. M-am rugat pentru ea. 

Aveam nevoie de locuinţa ei. 

Doamna Knight s-a uitat la mine şi mi-a oferit ceea ce mi 
s-a părut a fi o cugetare înţeleaptă îndelung pregătită: 

— E normal să vrem să-i ţinem lângă noi pe cei dragi cât 
mai mult timp posibil. Dar e o dovadă de egoism. Ethel e 
împăcată cu situaţia şi pregătită să plece dintre noi. 

Asta însemna cam o săptămână, iar eu aş fi avut nevoie 
să mai rămân în casa portarului încă două săptămâni. Mă 
simţeam încurajat de afirmaţia doamnei Knight, că Ethel 
era o luptătoare, deşi acum părea în contradicţie cu 
ultimele ei cuvinte, anume că Ethel era pregătită să plece 
dintre noi. Am renunţat să cer lămuriri suplimentare, 
preferând să atac problema din alt unghi: 

— Sunt şi avocatul doamnei Allard, nu doar prietenul ei, 


aşa că am ceva acte de întocmit şi de semnat. Prin urmare, 
poate ar trebui să stau de vorbă cu doctorul ei despre... cât 
timp i-a mai rămas. 

Ea a dat din cap şi mi-a spus: 

— Medicul care se ocupă de dumneaei se numeşte Jake 
Watral. 

— Mulţumesc. 

Poate că prelungirea şederii mele în casa portarului nu 
ţinea atât de Dumnezeu sau de doctorul Watral, cât de 
Amir Nasim: pe el ar fi trebuit să-l sun când m-am întors 
aici. Gândul acesta m-a determinat să-i adresez doamnei 
Knight o nouă întrebare: 

— A venit s-o vadă pe doamna Allard un oarecare domn 
Amir Nasim? I-a telefonat cumva? 

Ea a clătinat din cap şi mi-a răspuns: 

— Numele nu-mi spune nimic. 

Părea cumva nerăbdătoare să-şi vadă de treburi, aşa că 
a încheiat: 

— Am s-o anunţ pe Ethel că sunteţi aici. 

— Mulţumesc. 

Doamna Knight a dispărut în camera şase, zăbovind 
acolo îndeajuns de mult cât să-mi fac mustrări de 
conştiinţă referitor la motivele pentru care îmi doream ca 
Ethel să reziste. Vreau să spun că, lăsând deoparte 
problema locuinţei mele, durerile lui Ethel puteau fi ţinute 
sub control, ea era conştientă, primea vizite, ba chiar avea 
acte de semnat. Prin urmare de ce să nu se mai agaţe 
puţin de viaţă? Asta ar fi fost şi dorinţa fiicei ei, Elizabeth. 

Doamna Knight a ieşit din nou pe culoar, spunând: 

— Ethel vă aşteaptă. 

Am făcut un pas către uşă, apoi m-am întors spre Diane 
Knight şi i-am zis: 

— Sunteţi o sfântă că lucraţi aici. 

Pe buzele ei severe a fluturat un surâs cald şi uşor jenat, 
după care mi-a întors spatele şi s-a îndepărtat pe culoar. 

Am intrat în camera lui Ethel şi am închis încetişor uşa 
în urma mea. 

Doamne, cât urăsc paturile de moarte! 


Capitolul 9 


Camera dădea către apus şi soarele pătrundea înăuntru 
prin unica fereastră, aruncând o dâră de lumină peste 
cearşafurile albe de pe patul lui Ethel. 

Era o încăpere micuță, probabil o fostă cameră de 
oaspeţi sau un dormitor al servitorilor, mobilierul constând 
din două noptiere de spital, cu un monitor pe una, şi o 
Biblie pe cealaltă. Se mai vedeau două fotolii din imitație 
de piele, iar lângă pat o măsuţă cu rotile. Dintr-un perfuzor 
atârnau trei tuburi de plastic la care era conectată Ethel. 

Pe peretele albastru-deschis din faţa patului se găsea un 
televizor, iar pe pardoseala de gresie, lângă fereastră, se 
înşirau trei aranjamente florale şi un mic pin de Norfolk 
într-un ghiveci. 

Una peste alta, ca anticameră a Marelui Necunoscut, nu 
era rău deloc. 

Ethel şedea în pat în capul oaselor, privind ţintă peretele 
din faţa ei, din câte se pare fără să mă vadă. M-am 
apropiat de pat şi am spus: 

— Bună. Ethel. 

Şi-a întors capul spre mine şi, fără nici cea mai mică 
umbră de surâs, mi-a răspuns: 

— Bună seara, domnule Sutter. 

Mi-am amintit că Ethel îşi păstra zâmbetele pentru 
situaţiile în care i se ivea ocazia să te pună la punct în 
vreun fel. 

— Te rog să-mi spui John, i-am zis eu. 

Nu mi-a răspuns, ci mi-a declarat cu voce foarte clară: 

— Mulţumesc că aţi venit. Vă îngrijiţi de casa mea? m-a 
întrebat apoi. 

— Da, i-am răspuns. Cum te simţi? 

— Azi destul de bine. 

— Bravo... Arăţi bine. 

De fapt, în lumina soarelui revărsată asupra ei avea 


chipul cenuşiu şi emaciat, dar ochii mai păstrau un licăr de 
viaţă. Am remarcat şi o umbră de fard pe obrajii palizi. 

N-o mai văzusem de ani de zile, dar comunicasem prin 
scrisori ori de câte ori fusese nevoie, iar ea avusese 
amabilitatea de a-mi expedia corespondenţa ocazională, o 
dată la câteva luni. Şi, bineînţeles, ne trimisesem felicitări 
de Crăciun. 

— Aţi avut grija de grădina mea? m-a întrebat. 

— Cum să nu! am minţit eu. 

— Nu v-am lăsat niciodată în gradina mea, nici pe 
dumneavoastră, nici pe George, mi-a amintit Ethel. 
Niciunul, nici altul n-aveaţi habar de grădinărit. 

— Adevărat. Dar am învăţat câte ceva în Anglia. 

— Aiurea. 

— Păi... mda. 

— V-aţi întors de peste o săptămână, mi s-a adresat ea. 

— Aşa e... Aş fi venit mai devreme, dar mi-am închipuit 
că ai să vii acasă, i-am explicat eu. 

— N-am să mai vin acasă. 

— Nu... 

— De ce nu luaţi loc? Nu-mi place că staţi în picioare. 

M-am aşezat în fotoliul de lângă pat şi i-am întins 
ursuleţul. 

— Ăsta-i pentru dumneata. 

A luat ursuleţul, s-a uitat la el, a strâmbat din nas, apoi l- 
a pus alături. Bănuiesc că până la urmă nu-i făcea chiar 
aşa mare plăcere. 

Pe partea asta o dădusem în bară, aşa că am schimbat 
subiectul. 

— Cum eşti tratată aici? 

— Foarte bine. 

— Există ceva ce pot face pentru dumneata? 

— Nu. 

— Păi, dacă totuşi îţi vine ceva în minte... 

— Care-i scopul venirii dumneavoastră de la Londra, 
domnule Sutter? 

— John. 

— Domnule Sutter. De ce v-aţi întors? 


Păi, Ethel, e musai să-mi iau catrafusele din casa 
dumitale înainte să dai colţul şi înainte ca iranianul să 
schimbe încuietoarea. 

— Domnule Sutter? 

— Cum, dar am venit să te văd pe dumneata, se înţelege. 

Suna puţin cam fals, aşa că am adăugat: 

— Mai am şi nişte treburi la New York, aşa că mi-am zis 
că ar fi un bun prilej să-mi recuperez lucrurile din casa 
portarului. 

— Aţi face bine să vă grăbiţi. lranianul n-o să vă 
îngăduie să mai rămâneţi. L-aţi întâlnit? 

— Nu. 

— Ar trebui să discutaţi cu el. Statutul meu de chiriaş pe 
viaţă îmi acordă suficient răgaz să-mi iau lucrurile din 
casă. Dar cine ştie ce înţelege el prin suficient? a întrebat 
ea retoric. 

— Lasă-mă pe mine să-mi fac griji pentru asta, când va 
veni momentul. 

— Augustus ar fi trebuit să facă anumite precizări. 

Păi, nu prea multe, Ethel. De fapt, chiar văzusem actul 
cu pricina, în care erau menţionaţi, desigur, atât George, 
cât şi Ethel, pentru devotamentul şi credinţa dovedite de-a 
lungul anilor. Fără îndoială, George fusese devotat şi 
credincios, în timp ce Ethel fusese... din cât se pare, numai 
bună pentru poftele stăpânului. M-am întrebat adesea dacă 
George înţelesese motivul generozităţii lui Augustus. 

I-am spus totuşi lui Ethel: 

— E prea devreme să.... 

— V-aţi văzut cu soţia dumneavoastră? m-a întrerupt ea. 

— Fosta mea soţie. Nu, nu ne-am văzut. Dumneata ai 
întâlnit-o? 

— A trecut ieri pe la mine. 

— Atunci eşti la curent că nu ne-am întâlnit. 

— E o femeie minunată. 

Mi-am dat ochii peste cap. 

— Şi atât de frumoasă. 

Începeam să mă cam enervez. 

— Se pare că mulţi bărbaţi gândesc aşa, i-am replicat. 


Ea a trecut cu vederea comentariul. 

— Cred că i-ar face plăcere să vă vadă, mi-a spus. 

N-am întrebat-o ce-o determină să creadă asta. Am 
schimbat subiectul. 

— Am deschis un borcan cu gem de mere pădureţe, i-am 
spus. A fost grozav. Vrei să-ţi aduc şi dumitale un borcan? 

— Nu, mulţumesc. Dar aveţi grijă ca borcanele să ajungă 
la Elizabeth. 

— Ai să vrei şi dumneata câteva când ai să te întorci 
acasă. 

— Daţi-i şi toate conservele de legume pe care le-am 
făcut toamna trecută. 

Am încuviinţat din cap, dar ea privea drept înainte, cum 
se întâmpla cu cei ce trag să moară, atunci când le trece 
prin faţa ochilor o frântură de eternitate. 

— Ce se va întâmpla cu recolta mea? m-a întrebat de 
parcă ar fi vorbit pentru sine. 

Am lăsat să treacă vreo câteva secunde, apoi am 
întrebat-o: 

— Ce mai face Elizabeth? 

Ethel a revenit la realitate. 

— E bine, mi-a răspuns. 

— Mă bucur. 

Eu auzisem că divorțase, însă femeile din generaţia lui 
Ethel nu pomeneau despre aşa ceva. 

— Trebuie să-i dau un telefon, am spus. 

Eram pe cale să-i explic că Elizabeth trebuia să facă un 
inventar al bunurilor personale şi să studieze actele, dar 
asta i-ar fi confirmat lui Ethel că era cu un picior în groapă 
şi cu celălalt pe o coajă de banană, aşa că m-am repliat la 
timp şi am adăugat: 

— Trebuie să aranjez cu ea cine se va ocupa de 
dumneata când vii acasă. 

Minciuna mea cu întoarcerea acasă începea s-o agaseze 
şi, ca să fiu sincer, şi pe mine. 

— Sunt pe moarte, domnule Sutter, a vorbit ea. Nu vi s-a 
spus? 

— Păi... eu... 


— De asta sunt internată într-un spital de bătrâni şi nu 
într-unul obişnuit. 

— Înţeleg. 

— Ceea ce vreau eu de la dumneavoastră este să vă 
îngrijiţi de treburile mele după ce închid ochii. 

— De asta m-am şi întors. 

— Mulţumesc. N-am să vă rețin prea mult aici, a 
adăugat. 

Aş fi vrut să-i spun „Nu te grăbi”, în schimb i-am dat 
asigurări: 

— Am să rămân atât cât e nevoie. Şi mulţumesc pentru 
ospitalitate, am adăugat. 

— Aţi fost şi presupun că sunteţi şi acum un musafir 
care plăteşte. Ca un client de pensiune. 

— Întocmai. 

Cecul a fost deja trimis prin poştă, Ethel. Ca să vezi cum 
s-a întors lumea cu susul în jos! În America trecerea la o 
treaptă socială superioară poate fi foarte rapidă, în schimb 
trecerea la una inferioară e întotdeauna o cădere liberă. 

— Dacă-mi spui cât e chiria, am să depun banii în contul 
dumitale, am spus eu ca s-o liniştesc. 

— E tot atâta cât plăteaţi acum zece ani. 

— Eşti foarte generoasă. 

— Puteţi scădea suma din onorariul dumneavoastră. 

— Nu-ţi cer onorariu pentru nimic din ce voi întreprinde 
în beneficiul dumitale. 

— Mulţumesc. Cât rămâneţi aici, domnule Sutter? m-a 
întrebat. 

Chiar de-aş fi ştiut ce să-i răspund, oricum n-aş fi dat 
astfel de detalii cuiva care ţinea legătura cu Susan. 

— Domnule Sutter, vă înapoiaţi la Londra sau rămâneţi 
acasă? 

— Încă nu ştiu. 

— Asta înseamnă că s-ar putea să rămâneţi? 

— Înseamnă că nu ştiu încă. 

A ghicit în tonul meu o urmă de iritare, aşa că a 
schimbat subiectul. 

— Testamentul meu e-n regula? m-a întrebat. 


— Cred că da. Va trebui să-ţi aduc unele acte, să le 
revezi şi să le aduci la zi, poate şi câteva la semnat, am 
adăugat. 

— Nu lăsaţi să treacă o săptămână. 

— Am să vin sâmbătă sau duminică. 

— Duminică e Sabat. 

— Bine. Atunci sâmbătă sau luni. 

Nu i-am înţeles niciodată pe aceşti bătrâni socialişti 
creştini. Vreau să zic că nu-i o simplă contradicţie în 
termeni: socialiştii chiar puteau fi credincioşi - justiţie 
socială prin Isus - însă din anumite puncte de vedere, 
Ethel se număra printre ultimele relicve ale unei categorii 
pe cale de dispariţie. 

Am zărit pe masa cu rotile câteva reviste şi am remarcat 
că printre ele nu se găsea niciuna dintre vechile publicaţii 
de stânga pe care le citea cândva. Majoritatea erau reviste 
lunare despre probleme casnice şi grădinărit, precum şi 
câteva publicaţii de elită care apăreau pe Coasta de Aur şi 
care, din câte îmi aminteam, relatau evenimente din lumea 
celor bogaţi şi celebri: baluri de caritate, ample lucrări de 
restaurare a unor conace, precum şi ultimele ştiri din 
Manhattan. Poate că Ethel colecţiona nume de milionari 
pentru centrele de reeducare pentru când avea să vină 
Revoluţia. 

Sau poate că între timp, conştientă că avea să-i sune 
ceasul, îşi dăduse seama la fel ca toată lumea că în 
America orice schimbare era numai de suprafaţă: structura 
rămânea aceeaşi. 

După cum promisese, doamna Knight a vârât capul pe 
uşă. 

— Cum ne mai simţim? a întrebat ea. 

Oare de ce în spitale se vorbeşte la persoana întâi 
plural? Eram tentat să-i răspund: „Eu unul sunt bine. Dar 
pacienta dumneavoastră e tot pe moarte”. 

— Suntem bine, Diane, mulţumesc, a răspuns Ethel 
înainte să apuc să deschid gura. 

— Sună dacă ai nevoie de ceva. 

Eu unul simţeam nevoia să beau un whisky Dewar's cu 


sifon. Sună! 

Ethel a reluat subiectul afaceri. 

— l-am dat lui Elizabeth indicaţii scrise în ce priveşte 
înmormântarea mea, m-a informat ea. Aveţi grijă să le 
urmeze. 

— Sunt convins că aşa va face. 

— Dumneavoastră aveţi grijă. 

— Bine. 

— E foarte voluntară şi tinde să facă totul după vrerea 
ei. 

Mă întreb de unde moştenise această trăsătură? 

— Mi-am ales rochia de înmormântare. Puneţi-o s-o 
caute. 

— Bine. 

După cât se pare, atunci când eşti pe moarte trebuie să 
te îngrijeşti de multe lucruri, iar eu unul nu eram prea 
sigur că voi fi la fel de detaşat şi de organizat cum era 
Ethel. Speram să mor de infarct sau să mă calce vreun 
autobuz, ca să-i las pe alţii să se ocupe de detalii. 

— Mai aveţi grijă şi ca Elizabeth să discute cu părintele 
Hunnings. 

— Aşa am să fac. 

Reverendul James Hunnings fusese - şi presupun că încă 
era - parohul nostru de la biserica episcopală St. Mark. Îl 
antipatizam profund şi, dacă ar fi fost sincer, ar fi afirmat 
şi el exact acelaşi lucru despre mine. Trecusem prin faţa 
bisericii St. Mark din Locust Valley şi observasem că 
Hunnings ţinea în continuare capul de afiş pe pancartă, 
ceea ce nu mă mira. Era o momeală bună într-o parohie 
înstărită şi, deşi episcopalienii probabil figurau pe lista 
speciilor pe cale de dispariţie, mai erau destui prin partea 
locului care să-l poată ajuta pe părintele Hunnings să-şi 
păstreze acelaşi stil de viaţă cu care fusese obişnuit. 

— Dumneata ai vorbit cu reverendul Hunnings? am 
întrebat-o pe Ethel. 

— Bineînţeles, mi-a răspuns. Trece pe aici aproape în 
fiecare zi. E un om minunat, a adăugat ea. 

Probabil că el nu va spune acelaşi lucru despre Ethel 


după ce-i voi da de ştire că doamna Allard lăsase bisericii 
numai cinci sute de dolari. Poate eram cinic, dar abia 
aşteptam să dau telefonul cu pricina. Şi mai bine, aveam 
să-l invit la citirea testamentului. Jar bisericii episcopale 
St. Mark îi las... pauză pentru efect, zâmbet, apoi în 
continuare... cinci sute de dolari. Să nu-i cheltui pe toţi o 
dată, Jim. 

— Domnule Sutter? De ce zâmbiţi? 

— Oh... mă... Ăă, ce mai face doamna Hunnings? Ce 
femeie încântătoare! 

— E bine. Aţi fost la biserică? 

— Din păcate nu. 

— Ar trebui să mergeţi. Soţia dumneavoastră se duce. 

— Fosta mea soţie. 

— Am stat de vorbă cu părintele Hunnings despre slujba 
de înmormântare. 

— Bine. Face slujbe foarte frumoase. 

— Nu mi-a plăcut slujba pentru George. 

Nici mie nu-mi plăcuse, dar ca să fiu cinstit cu 
Hunnings, George nu-i prea dăduse atenţie şi nici nu 
lăsase instrucţiuni. 

— Am ales pasajul din Scriptura şi imnurile. 

M-am întrebat dacă alesese şi ziua. Dacă da, aş fi vrut s- 
o aflu şi eu. 

— O să fiu înmormântată în cimitirul Stanhope, m-a 
anunţat ea. 

Am încuviinţat din cap. Alde neamul Stanhope, care - 
cum spuneam mai de mult - avusese nevoie de atâta 
pământ în viaţa lumească, se mulțumea acum cu cele 
câteva hectare cât măsura cimitirul familiei. Şi, după moda 
faraonilor, aranjaseră să li se alăture şi servitorii. Adică 
bineînţeles că nu-i lichidau, ci doar le ofereau locuri de 
veci, ca bonus, locuri care în definitiv nu-i costau nimic, 
aşa că de ce nu? De fapt, mulţi dintre vechii slujitori ai 
familiei fuseseră îngropaţi în ceea ce eu numeam „Livada 
cu oase a familiei Stanhope”, printre ei numărându-se şi 
George Allard. Cred că şi eu beneficiam de loc de veci 
acolo, dar poate că-l pierdusem la divorţ. 


— Alături de George, a precizat Ethel. 

— Bineînţeles. 

Vai de capul lui George! 

M-am dus cu gândul la înmormântarea lui George de 
acum zece ani şi mi-am amintit că după slujba din cimitir 
Ethel se făcuse nevăzută, drept care mă dusesem după ea 
şi o găsisem la mormântul lui Augustus Stanhope, stăpânul 
şi amantul ei, demult plecat pe lumea cealaltă. Ethel 
plângea. Întorsese capul spre mine şi-mi spusese: „L-am 
iubit tare mult... dar era cu neputinţă. Nu pe vremea 
aceea”. Apoi adăugase: „Şi-acum mi-e dor de el”. 

M-am uitat la Ethel cea de acum, zăcând aici, cu viaţa 
scurgându-se din trupul devastat de boală, şi m-am gândit 
la ea aşa cum o văzusem în vechile fotografii: o fată tânără 
şi frumoasă, născută într-o lume în care multe lucruri 
fuseseră cu neputinţă. 

Acum totul era posibil - sau aşa părea - numai că raţia 
de fericire nu se mărise cine ştie ce, în ciuda - sau poate 
tocmai din pricina - libertăţii noastre de a face cam ce ne 
taie capul. 

Ethel rămăsese cu ochii la mine. 

— Am să-l revăd din nou. 

Nu-mi dădeam seama cu precizie dacă pronumele 
masculin se referea la George sau la Augustus, şi m-am 
întrebat cum stătea treaba în Rai cu triunghiurile 
amoroase. 

— Aşa e, i-am răspuns. 

— Abia aştept să-mi revăd familia şi toţi prietenii care s- 
au dus înaintea mea, a zis Ethel, adresându-mi-se mie sau 
poate vorbind cu ea însăşi. 

Nu i-am răspuns. 

— Doamna Sutter ar dori să vă întâlnească, m-a informat 
ea, fiindcă tot era vorba de revederi. 

M-am prefăcut uimit şi am replicat: 

— Eu şi maică-mea abia dacă schimbăm o vorbă. 

— Vorbeam despre soţia dumneavoastră. 

— Fosta soţie. 

— E foarte dezamăgită că nu i-aţi telefonat. 


Vestea m-a luat prin surprindere, stârnind în mine un val 
de sentimente amestecate. De fapt, chiar mă simţeam 
prost, totuşi i-am spus lui Ethel: 

— De sunat, putea suna şi ea. 

— Domnule Sutter, dacă-mi permiteţi o remarcă 
personală, eu cred că ar trebui să iertaţi şi să uitaţi. 

Mi-am luat vechiul ton de la stăpân la servitor şi am 
replicat: 

— Doamna Allard, am iertat şi am uitat, însă doresc să 
lăsăm deoparte acest subiect. 

Ethel însă nu dorea şi cum se găsea în situaţia specială 
de a spune ce-i trecea prin minte fără să-i fie teamă de 
urmări, a continuat: 

— O faceţi să sufere şi suferiţi şi dumneavoastră. 

Isuse Doamne! Baba asta ţâfnoasă de Ethel Allard 
întrevedea niscaiva licăriri celeste şi acum era pornită să 
facă o faptă bună înainte ca Sfântul Petru s-o ia la 
întrebări. 

Pe de altă parte, vorbind de viaţa pământească, Ethel 
ştia câte ceva despre adulter şi slăbiciunile omeneşti, aşa 
că-i ţinea partea lui Susan. Cu alte cuvinte, Ethel şi Susan 
aveau ceva în comun şi anume faptul că amândouă 
călcaseră porunca de a nu comite adulter. Sigur, erau 
două situaţii diferite, cu urmări cât se poate de deosebite, 
dar esenţa era tot o pereche de pantofi bărbăteşti străini 
ascunşi sub pat. 

Mă simţeam niţel cam agasat, aşa că am întrebat-o 
ipotetic: 

— Oare George te-ar fi iertat dacă...? 

— A şi făcut-o. 

— Oh! 

Niciodată nu mi-aş fi închipuit că George ştiuse de 
Augustus. Ei bine atunci, George fusese un suflet milostiv, 
spre deosebire de mine. În plus, George obținuse o casă 
gratis. 

— Am încheiat subiectul, i-am reamintit. 

M-am uitat la ceas şi am adăugat: 

— Poate ar fi mai bine să plec. 


— Cum doriţi. 

M-am ridicat, dar n-am plecat. M-am îndreptat către 
fereastră şi am privit afară, la soarele pe cale să apună. 
Din locul în care mă găseam, puteam zări printre copaci o 
frântură din Sound, sclipind în lumina soarelui. 

— Ce vedeţi acolo? 

Am privit peste umăr la Ethel. 

— Spuneti-mi ce vedeţi. 

Am tras aer în piept. 

— Văd soarele lucind pe apă, i-am răspuns. Văd copaci 
cu stropi de ploaie sticlind pe frunze. Văd cum cerul se 
înseninează şi văd nori albi plutind undeva în zare. Mai văd 
capătul Hempstead Harbor, ambarcaţiunile, malul de 
dincolo de Sound şi stoluri de pescăruşi planând în cercuri 


peste apă. 

— E foarte frumos, aşa-i? 

— Da. 

— Ar fi trebuit să iau seama mai mult la asemenea 
privelişti. 


— Toti ar trebui să facem asta. 

Preţ de un minut întreg niciunul din noi n-a scos o vorbă, 
apoi m-am apropiat de patul ei. 

Ţinea strâns în braţe ursuleţul şi am văzut că avea 
lacrimi în ochi. 

Am luat un şerveţel din cutie şi i-am şters obrajii. Ea m-a 
prins de mâna şi mi-a spus: 

— Mulţumesc că ai venit, John. 

Avea mâna foarte rece şi uscată, şi nu atât înfăţişarea ei, 
cât senzaţia pe care mi-o dădea aceasta atingere m-a făcut 
să-mi dau seama că se găsea mai aproape de moarte decât 
de viaţă. 

M-a strâns de mâna şi mi-a spus: 

— Ştii că niciodată nu mi-a plăcut de dumneata. 

Am zâmbit şi i-am răspuns: 

— Da, ştiu. 

— Însă te-am respectat. 

Confesiunile de pe patul de moarte sunt admise ca 
dovezi şi considerate adevăr. Prin urmare, i-am răspuns: 


— Mulţumesc. 

— Eşti un om cumsecade, a continuat ea cu 
mărturisirile. N-au mai rămas prea mulţi ca dumneata. 

Cu asta eram de acord. 

— Iar dumneata eşti o adevărată doamnă, i-am spus. 

— Te-ai rătăcit, John. Găseşte-ţi drumul spre casă. 

— Mă străduiesc. 

— Telefonează-i. Sun-o şi pe mama dumitale. Sună şi 
copiii. Deschide-te spre cei pe care îi iubeşti sau i-ai iubit 
cândva. 

— Promit s-o fac. 

M-a strâns din nou de mână. 

— Adio. 

I-am strâns şi eu mâna şi am plecat de lângă pat. Pe 
urmă însă m-am întors, m-am aplecat şi am sărutat-o pe 
obraz. 

Am ieşit repede din cameră şi m-am îndreptat spre 
ascensor. 


Capitolul 10 


Am ieşit din spitalul de bătrâni Fair Haven şi am păşit în 
lumina orbitoare a soarelui, trăgând adânc în piept aerul 
proaspăt, bucuros că părăseam acest loc, dar fericit că 
venisem. 

Deşi Ethel şi cu mine nu ne dădusem niciodată în vânt 
unul după celălalt, ea fusese una dintre ultimele mele 
verigi de legătură cu un trecut îndepărtat şi cu George, la 
care ţinusem foarte mult. Aşadar, ca să fiu cinstit, mă 
simţeam niţel trist. 

Totodată mă tulburaseră cuvintele lui Ethel despre 
Susan. Mă simţeam excelent cu resentimentele mele la 
adresa ei şi nu voiam să aud că Susan era... oricum, n-avea 
nicio importanţă. 

Tot legat de acest subiect, mi-a trecut prin minte că 
Susan ar fi putut veni la spital s-o vadă pe Ethel şi nu 
voiam să dau nas în nas cu ea, aşa că m-am îndreptat spre 
parcare, rămânând cu ochii în patru. 

Îmi imaginam că putea să-şi facă apariţia şi maică-mea, 
venită în vizită la vechea ei tovarăşă de idealuri socialiste. 
În America politica trece peste orice bariere: clasă, rasă, 
apartenenţă etnică şi nivel de inteligenţă. 

În ce o privea pe doamna Harriet Sutter, ar trebui să 
explic, ca să mă justific, că nu eram un fiu nerecunoscător. 
Ea fusese o mamă denaturată, mai preocupată de salvarea 
lumii decât de creşterea celor doi copii. Tata fusese un om 
la locul lui, deşi cam distant, însă nevasta îi ordonase viaţa 
- aceeaşi Harriet care-şi făcuse prea puţin timp pentru 
mine, pentru Emily sau pentru copiii mei. Şi totuşi, în mod 
straniu, Harriet fusese şi era în continuare foarte 
apropiată de ţicnita de Susan, iar faptul că Susan mă 
înşelase n-o determinase pe Harriet să-şi schimbe părerea 
bună despre ea. De fapt, maică-mea îmi sugerase că ar fi 
trebuit să mă străduiesc să înţeleg motivul „rătăcirii” lui 


Susan, ca să folosesc expresia ei (expresia mea era 
„regulat cu altul”) şi de asemenea să merg la psiholog, ca 
să-mi înţeleg mai bine propriile eşecuri, care ar fi putut 
duce la nu ştiu ce chestii neîmplinite în cazul lui Susan. 

Cu alte cuvinte, tâmpenii absolute. Aproape că le 
auzeam pe Ethel Allard şi pe Harriet Sutter pălăvrăgind la 
o ceaşcă de ceai şi întrebându-se de ce prostul de John îşi 
făcea atâta sânge rău pentru o scăpare nefericită a bietei 
şi neprihănitei Susan. Pe Ethel mai că puteam s-o iert. Pe 
maică-mea, niciodată. 

Oricum, cealaltă persoană cu care nu voiam să dau ochii 
era reverendul James Hunnings, care se purta enervant de 
cordial cu mine şi cu toţi cei care nu puteau să-l sufere. 
Hunnings vorbea întotdeauna de parcă ar fi fost pe scenă, 
fără nici cea mai mică urmă de sinceritate în glas sau în 
suflet. Dar dacă totuşi aveam să-l întâlnesc, intenţionam 
să-i dau a înţelege că Ethel trecuse biserica St. Mark în 
testament. După care voiam să-i fac cu ochiul şi să dau din 
cap cu subînţeles. 

Am ajuns în parcare fără să mă întâlnesc cu nimeni şi 
când mă pregăteam să sui în maşina, am auzit trântindu-se 
o portieră. 

— John Sutter, mi-a răsunat în urechi un glas de femeie. 

Era numele meu, aşa că am întors capul şi am văzut-o pe 
Elizabeth Allard venind spre mine, cu o cutioară de 
prăjiturele în mână. 

I-am ieşit în întâmpinare. 

— Elizabeth! Ce mai faci? 

Am dat mâna cu ea, apoi, într-o pornire reciprocă, ne-am 
îmbrăţişat. 

— Arăţi grozav, John. 

— Şi tu. 

De fapt, cum am mai spus, Elizabeth era o femeie 
atrăgătoare şi semăna cu mama ei în tinereţe, aşa cum o 
înfăţişa fotografia de la nuntă, cea de pe consola 
şemineului. Tot după cum spuneam, semăna îndeajuns de 
mult şi cu George, ca să nu-mi fac griji că mi-ar putea fi... 
ce? Fiica nelegitimă a bunicului fostei mele soţii? Adică un 


fel de rudă de sânge a copiilor mei - şi o posibilă 
moştenitoare a domeniului Stanhope? 

De fapt, vârsta lui Elizabeth nu se potrivea cu aventura 
mamei ei din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Dar 
dacă Augustus se implicase şi într-o relaţie postbelică? 
Oare nasul era al familiei Stanhope? 

— Acum ai venit sau tocmai plecai? m-a întrebat 
Elizabeth. 

— Cum? Oh... păi, asta nu ştiu niciodată. 

A zâmbit. 

Şi gura era a familiei Stanhope? 

— Tocmai am plecat din camera mamei tale. Arată bine. 

— Drăguţ din partea ta că ai venit s-o vezi. 

— Păi... o cunosc pe mama ta de foarte multă vreme. 

Am zâmbit şi am adăugat: 

— La un moment dat am locuit împreună. 

Elizabeth mi-a zâmbit şi ea. 

— John, îmi pare rău de tatăl tău, mi-a spus. Ar fi trebuit 
să-ţi trimit un mesaj de condoleanţe. 

— Eram pe mare, i-am răspuns. 

— Ştiu... şi-mi închipui că ţi-a venit foarte greu. 

— Aşa e. 

lar maică-mea îmi îngreunase situaţia şi mai mult. Mă 
întreb dacă îşi dăduse vreodată seama de ironia situaţiei 
atunci când mă făcuse „fiu de căţea”. 

— Am vrut să-ţi scriu când ai plecat la Londra. Am luat 
adresa de la mama ta. 

— Zău? 

M-am întrebat dacă Elizabeth ceruse de la maică-mea 
adresa mea sau îi fusese pur şi simplu dată. Din câte o 
cunoşteam pe Harriet, probabil o ceruse. In orice caz, 
Elizabeth nu ajunsese să-mi scrie acel mesaj de 
condoleanţe, iar dacă l-ar fi scris, ce-ar fi putut să-mi 
spună? „Dragă John, păcat că n-ai ajuns la înmormântarea 
tatălui tău. Toată lumea a întrebat de tine.” 

După opt ani încă mai simţeam o umbră de vinovăţie, 
aşa că i-am spus: 

— Am aflat de moartea tatălui meu abia după o lună. 


Ea a încuviinţat din cap. 

— Vreau să trec pe la mormântul lui înainte de plecare, 
am continuat. 

Ea a dat din nou din cap şi a schimbat subiectul. 

— Deci, cum e la Londra? m-a întrebat. 

— Bine. 

— Cât rămâi aici? 

— Nu sunt sigur. 

Nu eram sigur nici de natura relaţiei mele cu Elizabeth. 
Eram prieteni de familie pentru că-i cunoşteam părinţii de 
zeci de ani? Sau simple cunoştinţe, fiindcă pe ea abia dacă 
o întâlneam, poate doar din când în când prin sat şi cu 
câteva ocazii sociale şi familiale? 

— Îmi pare rău că ai divorţat, i-am spus. 

Ea a ridicat din umeri şi mi-a răspuns: 

— A fost mai bine aşa. 

Elizabeth Allard, fiica unor servitori de pe moşie, făcuse 
un mariaj bun. Soţul ei se numea Tom Corbet şi provenea 
din ceea ce se numea „o familie bună”. La fel ca mine, era 
absolvent de Yale şi lucra pe Wall Street, iar în trecut îl 
întâlneam din când în când în tren. Mi-am amintit că 
Elizabeth îşi folosea numele de fată în afaceri, dar în 
societate era doamna Corbet. Domnul şi doamna Corbet 
aveau doi copii, o fată şi un băiat, care acum erau probabil 
la colegiu sau chiar absolviseră. Fiindcă veni vorba, Tom 
Corbet era plicticos la culme şi singurul lucru interesant 
din viaţa lui era că în urmă cu câţiva ani devenise 
homosexual - aşa că divorţul fusese bineînţeles cea mai 
bună soluţie. 

— Tom are un prieten, a adăugat Elizabeth, cu gând că 
poate nu ştiam. 

— Aha. Păi... 

Probabil că trecuse printr-un moment teribil de greu 
când Tom îi ceruse să stea jos şi apoi îi destăinuise că 
umbla cu un alt bărbat. Vreau să zic că ea ar fi trebuit să 
fie cea care să-i dea aşa o veste. 

A schimbat subiectul. 

— Îmi pare rău de dumneata şi de Susan, mi-a spus. 


— Oh, ai aflat? 

Ea şi-a stăpânit râsul. 

— A fost o ştire la nivel naţional, mi-a reamintit. 

— Adevărat. E mult de atunci. 

Elizabeth era proprietara a trei-patru buticuri cu 
îmbrăcăminte ultraelegantă din satele învecinate, aşa că 
am întrebat-o: 

— Cum îţi merg afacerile? 

— Binişor, mi-a răspuns. Asta ţinând cont că după 11 
septembrie şi treaba cu antraxul bursa acţiunilor e la 
pământ, iar lumea investeşte în echipamente biohazard şi 
în alimente deshidratate. 

Mi-a zâmbit şi a continuat: 

— Poate ar trebui să comercializez măşti de gaze de 
firmă. 

l-am zâmbit şi eu. De regulă, nu eram atent la 
vestimentația femeilor, afară de cazul când era de-a 
dreptul şocantă, dar mi-am amintit că Elizabeth obişnuia 
să adopte un stil conservator, cu toate ciudăţeniile pe care 
le zărisem în buticurile ei cu ani în urmă, când Susan mă 
târâse înăuntru. Totuşi, în ziua aceea îşi lăsase în dulap 
taioarele sobre de femeie de afaceri - sau poate i le luase 
Tom - şi purta o bluză trandafirie cu volane, care-i punea 
în evidenţa pielea bronzată, şi o fustă neagră mai scurtă de 
genunchi. Poate se gândea că vechea ei ţinută cu tentă 
masculină fusese motivul pentru care Tom... eh, n-ar fi 
trebuit să fac presupuneri pe tema asta, dar... 

— Lumea e tare fricoasă, mi-a întrerupt ea şirul 
gândurilor, referindu-se tot la costumele biohazard şi 
măştile de gaze. Ce se întâmplă cu ţara asta? m-a întrebat. 

— Nu ştiu. Eu abia m-am întors aici. 

S-ar mai cuveni să adaug că Elizabeth era activistă 
republicană pe plan local, asta în măsura în care 
republicanii de prin partea locului se mai angajau în vreo 
altă activitate decât jocul de golf şi băutura. 

În orice caz, linia ei politică, la fel ca faptul că era 
membră a Clubului din Comitatul Creek şi a Camerei de 
Comerţ din Locust Valley, părea să fi fost aleasă mai 


curând în interes de afaceri decât din convingere. Cu toate 
acestea, opţiunile lui Elizabeth fuseseră o nesfârşită sursă 
de suferinţă şi uimire pentru mama ei. Mi-o şi imaginam pe 
Ethel plângându-se lui George: „Cum a putut copilul meu 
să fie republican?” Şi apoi: „E numai vina ta, George!” 

— Care-i starea de spirit la Londra? m-a întrebat 
Elizabeth. 

— Acolo se crede că urmează ei la rând. 

Ea a dat din cap. 

Fiindcă veni vorba, Elizabeth Allard Corbet avea un păr 
castaniu şi ondulat, pe care-l purta lung până la umeri, 
ochi căprui mari şi frumoşi, nări uşor depărtate (ca ale lui 
George) şi buze pline, care când şi când surâdeau vag 
amuzat. Pe scurt, era o femeie frumoasă, cu voce şi 
maniere educate - urmare a faptului că fusese o puştoaică 
lăsată de capul ei pe întinsul moşiei. 

Bineînţeles, bărbații o găseau atrăgătoare, deşi 
niciodată nu fusese pe gustul meu (pare-se, nici pe al lui 
Tom), iar femeile o simpatizau şi ele. Mi-am amintit că 
Susan o plăcea. 

— Presupun că ştii că Susan s-a întors, am spus eu 
apropo de Susan, deşi ar fi trebuit să mă abţin. 

— Da, ne-am întâlnit aici de vreo câteva ori, mi-a 
răspuns ea fără să se prefacă inutil că n-ar fi fost la curent. 
O dată am şi luat prânzul împreună. Ai încercat să dai de 
ea? m-a întrebat. 

— Nu. 

— Dar ai de gând? 

— Nu... însă probabil am s-o fac. 

Mai erau multe de discutat pe tema asta, dacă aş fi avut 
chef, şi eram convins că Elizabeth, la fel ca mama ei, avea 
destule să-mi spună despre Susan. Numai că ultimul lucru 
pe care mi-l doream era ca lumea să ducă vorbe şi 
informaţii între doi soţi despărțiți. Aşa că am abandonat 
subiectul. 

— Ce-ţi fac copiii? am întrebat. 

— Bine. Tom junior e în ultimul an la Brown!'f, iar Betsy 


18 Universitate particulară cu sediul în localitatea Providence, statul 


a terminat Smith!” şi acum urmează un program de master 
în arte frumoase la Penn”. 

— Probabil, eşti tare mândră de ei. 

— Chiar sunt, mi-a zâmbit. În afară de opţiunile lor 
politice. Cred că liberalismul disperat sare peste o 
generaţie. În orice caz, mama e încântată. 

I-am zâmbit şi eu. 

— Susan mi-a povestit despre Edward şi Carolyn, mi-a 
spus ea. 

— Foarte bine. 

Legat de subiectul ereditate versus mediu, Elizabeth 
putea fi uneori strictă şi neînduplecată, la fel ca mama ei, 
dar în principiu avea un fel de-a fi liniştit, plăcut şi direct, 
ca taică-său, de la care moştenise şi o etică a muncii adânc 
inculcată. Nu ştiu dacă am amintit că studiase la Byrn 
Mawr?!, toate cheltuielile fiind plătite de neştiutul şi poate 
nemulţumitul ei naş, Augustus Stanhope. Tăvăleala prin 
hambare cu Ethel îl costase ceva mai mult decât îşi 
închipuise, ba poate şi câteva nopţi albe. 

Desigur, situaţia de atunci era alta în privinţa regulilor 
de comportament social şi sexual. Dar adulterul nu era 
acceptat nici în zilele noastre şi costa scump. Întrebaţi-o 
pe Susan Sutter. Sau pe John. Sau pe Frank Bellarosa... 
Eh, mă rog, el nu mai putea vorbi. 

— Acum că mama este... la un pas de... mă gândesc mult 
la tata. Imi lipseşte mult, mi-a mărturisit Elizabeth. 

— Şi mie. 

George Allard şi cu mine puteam să fi fost consideraţi 
prieteni, cu excepţia barierelor de clasă, artificiale şi 
anacronice, respectate mai degrabă de George decât de 
mine. La fel ca mulţi alţi servitori de altădată, George avea 
o atitudine mai regală decât regele şi credea cu tărie că 
nobilimea locală îi era superioară din punct de vedere 


Rhode Island (n. tr.) 

19 Colegiu particular de arte liberale pentru femei, cu sediul la 
Northampton, Massachusetts (n. tr.) 

2 Universitatea din Pennsylvania (n. tr.) 

21 Colegiu de arte liberale, din statul Pennsylvania (n. tr.) 


social. Totuşi, ori de câte ori aceştia mai călcau pe alături 
sau se purtau urât (ceea ce se întâmpla adeseori), George 
le amintea respectuos ce îndatoriri aveau ca gentlemeni, 
sugerându-le cu blândeţe, dar şi cu fermitate, în ce fel şi-ar 
fi putut îndrepta purtările şi manierele. Cred că pentru el 
asta era o provocare şi nu devenisem apropiaţi decât 
atunci când renunţase să-mi dea sfaturi. 

— Dacă ai timp, n-ai vrea sa urci cu mine... sau să mă 
aştepţi? mi-a propus Elizabeth. De data asta nu stau decât 
un sfert de oră. Pe urmă, dacă vrei, am putea merge să 
bem ceva. Aş vrea să stăm de vorbă despre testamentul 
mamei sau orice alte chestiuni ar fi de discutat, a adăugat 
ea, ca nu cumva să interpretez greşit propunerea. 

— Chiar trebuie să stăm de vorba, i-am răspuns. Cum 
bine ştii, eşti executoarea bunurilor ei şi unica 
moştenitoare, afară de câteva mici sume lăsate ici şi colo. 
Din păcate însă, astă-seară sunt ocupat. 

— Oh... bine. 

De fapt, aş fi avut timp măcar s-o conduc până la intrare, 
dar mă temeam că şi-ar fi putut face apariţia Susan, maică- 
mea sau părintele Hunnings. Pe de alta parte, poate nici n- 
ar fi fost rău să se întâmple aşa. Imi şi imaginam unele 
reacţii interesante din partea fostei mele soţii, fostei mele 
mame şi fostului meu preot, văzându-mă că stăteam de 
vorba cu o femeie frumoasă şi divorțată. 

Ca să stârnesc şi alte zvonuri, ar fi trebuit să spun: „lau 
cina cu un mare mafiot”, dar într-o pornire freudiană, am 
precizat: 

— lau masa cu cineva care-mi propune o afacere. 

— Oh! Asta însemnă că rămâi aici? 

— Nu ştiu precis. Ce-ai zice de mâine-seară? i-am 
propus. Eşti liberă? 

— Nu... lau cina cu nişte prietene. Mi-a zâmbit. Seara de 
joi e rezervată întâlnirilor între femei. Dar dacă vrei să bei 
ceva cu noi, eşti bine-venit. 

— Hm... poate mai bine nu. 

Am cântărit ideea de a o invita la cină vineri seară, dar 
ar fi sunat mai curând a întâlnire amoroasă de sfârşit de 


săptămână decât a cină de afaceri, aşa că i-am spus: 

— Aş vrea să faci un inventar urgent al bunurilor 
personale ale părinţilor tai şi să studiezi nişte acte. De 
asemenea, mama ta vrea... să-i cauţi rochia pe care o s-o 
poarte... Aşa că de ce nu vii tu la casa portarului sâmbăta 
sau duminica? 

— Sâmbătă după-amiază ar fi bine pentru mine. Ora 
patru îţi convine? 

— Da. O să am grijă ca poarta să fie deschisă. 

A zâmbit şi mi-a spus: 

— Cunosc codul. Dormi în camera mea, a adăugat. 

— Ştiu. 

— Aş vrea s-o mai văd pentru ultima oară. Ai ceva 
împotrivă? 

— Trebuie să fac curat? 

— Nu. Dacă ar fi curată, n-aş mai recunoaşte-o. 

Am zâmbit. Mi-a zâmbit şi ea. 

— Dacă ai o furgonetă sau o maşină break ai putea lua o 
parte dintre lucruri. 

— Am. 

A făcut un semn din cap către un SUV mare, nu ştiu ce 
marcă. Poate că dihăniile astea înghiţiseră celelalte 
maşini. 

— Asta merge? 

— Ar trebui. Dacă nu, o să facem mai multe transporturi. 
Ar trebui să vorbeşti cu nişte oameni care să te ajute să 
muţi mobilierul, am adăugat. 

— Bine. John, m-a întrebat ea pe neaşteptate. Crezi că ar 
trebui să cumpăr casa portarului? E de vânzare? 

— Nu ştiu. Am să-l întreb pe domnul Nasim. De ce-ai 
vrea s-o cumperi? 

Ea a ridicat din umeri. 

— De dragul trecutului. Poate aş locui acolo. N-am 
nevoie de hardughia din Mill Neck. Copiii au plecat. Casa 
am primit-o la divorţ. Tom mi-a luat pantofii şi poşetele. A 
surâs şi a adăugat: Sau ţi-aş putea închiria casa portarului, 
dacă ai vrea să rămâi. 

I-am surâs şi eu. 


S-a uitat la ceas. 

— Ar cam trebui să plec, mi-a spus. Deci rămâne pe 
sâmbătă, în jur de ora patru. 

— S-a făcut. Dacă intervine ceva, ştii numărul de telefon. 

— Ai mobil? 

— Nu în Statele Unite. 

— OK... 

Mi-a dat să-i ţin cutia cu prăjiturele şi a scormonit prin 
poşetă, de unde a scos o carte de vizită, pe care a notat 
ceva, spunând: 

— Ai aici numărul meu de acasă şi numărul de mobil. 

Am luat cartea de vizită şi i-am înapoiat prăjiturelele. 

— Ne vedem sâmbăta, i-am spus. 

— John, mulţumesc pentru tot ce faci pentru mama. 

— Nu-i mare lucru. 

— Şi pentru ce-ai făcut pentru tata. Niciodată nu ţi-am 
mulţumit cum se cuvine. 

— A fost un om de treabă. 

— Avea o părere extraordinară despre tine. Şi tatăl tău a 
fost un om cumsecade, a adăugat ea. El... el a înţeles prin 
ce treceai. 

Nu i-am răspuns. Ne-am îmbrăţişat scurt şi am schiţat o 
sărutare pe obraz. Ea s-a îndepărtat câţiva paşi, apoi a 
privit în urmă şi mi-a spus: 

— Ah, am o scrisoare de la mama pentru tine. Ţi-o aduc 
sâmbătă. 

— OK. 

Am urmărit-o cu privirea cum se îndrepta grăbită spre 
clădirea spitalului, apoi m-am întors cu spatele şi am suit 
în maşina închiriată. 

În timp ce înaintam pe străduţa îngustă care dădea în 
drumul mare, am rememorat frânturi de conversaţie, cum 
face omul când încearcă să descifreze alte înţelesuri 
dincolo de cuvintele rostite. Am analizat gesturile şi 
întreaga comportare a lui Elizabeth, însă ea nu se lăsa 
înţeleasă prea uşor. Sau poate, aşa cum îmi declaraseră 
mai multe femei, mie îmi scăpau subtilităţile. Dacă o 
femeie îmi spunea „Hai să bem ceva şi să discutam despre 


afaceri” eu chiar credeam că era vorba despre treburi 
importante. Mă şi miram că ajunsesem să fac dragoste la 
viaţa mea. 

Oricum, sosise timpul pentru următoarea aventură: cina 
cu don Anthony Bellarosa. 

Ethel, Elizabeth, Anthony. Şi, în cele din urmă, Susan. 

Viaţa omului înseamnă continuitate în timp şi spaţiu, 
numai că uneori nimereşti într-o buclă temporală care te 
trage înapoi spre trecut. Înţelegi ce ţi se întâmplă fiindcă 
te-ai mai găsit cândva în acel punct. Dar de data asta nu-ți 
garantează nimeni că totul o să meargă bine. De fapt, 
experienţa e doar un alt cuvânt pentru bagaj. lar memoria 
e cea care cară bagajele. 

Prioritatea imediată însă era alta: supă de ouă sau 
găluşte chinezeşti? Beţişoare sau furculiţă? 

Am tras în spaţiul de parcare diagonal din faţa 
restaurantului chinezesc Wong Lee. 


Capitolul 11 


În vitrina restaurantului Wong Lee am remarcat un 
autocolant mare cu drapelul american, alături de altele 
înfăţişând diverse cărţi de credit. L-am mai observat şi pe 
Tony (cândva Anthony) pe locul şoferului, în uriaşul SUV 
negru pe care-l văzusem pe Grace Lane cu câteva seri mai 
înainte. Maşina avea geamuri fumurii, dar cel din dreptul 
şoferului fusese coborât şi în interior nu se zărea nici urmă 
de Anthony Bellarosa (cândva Tony). 

Tony m-a zărit şi mi-a strigat: 

— Hei! Dom’ Suta! Hei! Sunt io, Tony! Ce mai faceţ'? 

Mi-ar fi fost greu - mie şi oricui altcuiva pe o rază de un 
kilometru - să nu-l bag în seamă, aşa că m-am apropiat de 
SUV şi i-am răspuns cu un impecabil accent de St. Paul: 

— Foarte bine. Mulţumesc de întrebare. 

— Hei, arătaţ' grozav! 

Şi-a scos braţul pe geam şi ne-am strâns mâinile, apoi a 
deschis portiera şi a sărit afară. A ţinut să dam mâna din 
nou, aşa că i-am făcut pe plac. 

— Şefu' e-năuntru. V-aşteaptă, mi-a zis el. 

Am aruncat o privire spre ceas şi am văzut că ajunsesem 
cu un sfert de oră mai devreme. Frank Bellarosa, absolvent 
al Academiei Militare La Salle, mă sfătuise cândva, 
referitor la întâlniri şi bătălii: „După cum spunea generalul 
Nathan Bedford Forest, consiliere, trebuie să ajungi cel 
dintâi cu cei mai mulţi”. 

Probabil că Frank îi dăduse fiului său aceleaşi 
învăţăminte, ceea ce mă făcea să mă întreb câte învățase 
Anthony de la tatăl lui înainte ca viaţa lui Frank şi educaţia 
lui Anthony să sfârşească brusc. Totodată mă întrebam cât 
ţinea de ereditate. 

— Deci, cu ce v-aţ' mai trecut timpu’? m-a întrebat Tony. 

— Aceleaşi rahaturi dintotdeauna. 

— Zău? Chiar arătaţ' super. 


Eram de părere că epuizasem subiectul şi aş fi vrut să 
pot spune acelaşi lucru despre Tony, numai că el 
îmbătrânise în aceşti zece ani, poate din pricina stresului 
cauzat de meserie. Oricum, i-am zis la rândul meu: 

— Şi tu arăţi bine, Anthony. Ei bine... 

— Tony. 

— E-n regulă. 

A scos din jacheta neagră de trening un pachet de ţigări 
şi mi-a oferit una, pe care am refuzat-o. 

Şi-a aprins-o pe a lui şi mi-a spus: 

— Şefu' interzice fumatu' în maşină. 

— Bine face. 

Abia acum observam că SUV-ul avea însemnul de 
Cadillac pe capacele de roţi şi cuvântul „Escalade” pe 
portiera din față. Pe geamul lateral se vedea un autocolant 
cu drapelul american. Dacă aş fi putut vedea bara din 
spate, probabil că acolo aş fi dat cu ochii de abţibilduri cu 
inscripţii ca „Mafia urbană” şi „Copilul meu îl poate lichida 
pe studentul tău eminent”. 

Tony a tras din ţigară, apoi a revenit la subiectul 
dinainte: 

— Nu mai ai nici unde mama mă-sii să fumezi. 

Demult nu mai auzisem duble negaţii asortate cu 
înjurături, aşa că nu m-am putut abţine să zâmbesc. 

Fiindcă veni vorba, Tony purta adidaşi şi treningul negru 
de care am pomenit adineauri. Frank Bellarosa l-ar fi 
concediat fără comentarii. Sau l-ar fi concediat pe veci. 

Amănunt interesant, pe jacheta de trening negru Tony 
arbora o insignă cu drapelul american, fapt care iniţial m-a 
surprins, apoi nu. Membrii Mafiei se considerau 
întotdeauna americani patrioţi şi devotați. 

— Ei, ce mai face doamna Sutta'? m-a întrebat Tony. 

— Habar n-am. 

Ar trebui să menţionez că Susan era preferata gorilelor 
răposatului don, pe care la rândul ei îi socotea nişte figuri 
pitoreşti sau ceva asemănător, la fel şi pe prietenele lor, 
care erau nişte curve ordinare. Nu-i împărtăşeam 
fascinația faţă de aceste specimene, ca atare ea mă 


eticheta drept snob. Eram convins ca Tony îşi schimbase 
părerea despre doamna Sutter după ce ea îi făcuse felul 
şefului. 

— N-aţ întâlnit-o? 

Nu-mi convenea că-mi punea întrebări despre Susan, aşa 
că i-am răspuns: 

— Nu. Ei, mi-a făcut plăcere să te revăd... 

— Hei, ce vremuri au fost alea. Nu-i aşa? 

— Aşa-i 

— Dumneavoastră, eu, stăpânu'”, Dumnezeu să-l 
odihnească, javra aia de Lenny, arză-l-ar focu' iadului, şi 
Vinnie, fie-i ţărâna uşoara. 

Bilanţul număra trei morţi şi doi vii. Şeful, Dumnezeu să- 
l] odihnească, fusese lichidat de ştiţi prea bine cine, iar 
Vinnie, fie-i ţărâna uşoară, sfârşise cu creierii împrăştiaţi 
de o armă de vânătoare, în timp ce javra de Lenny, arză-l- 
ar focu' iadului, fusese şoferul lui Frank şi totodată cel 
care-şi turnase şeful, ceea ce dusese la atentatul din acea 
seara de sâmbătă la restaurantul Giulio's din Mica Italie. 
Lenny se cărăbănise împreună cu cei doi asasini plătiţi, în 
Cadillacul dublu al lui Frank, iar mai târziu fusese 
descoperit de poliţie în portbagajul maşinii, cu o sfoară în 
jurul gâtului - fapt care-mi amintea, dacă mai era nevoie 
să mi se aducă aminte, că indivizii ăştia nu glumeau şi că 
nu era cazul să le acorzi încredere. 

— Ce vremuri! i-am zis şi eu lui Tony. 

— Da... Mai ţineţi minte dimineaţa când a venit FBl-ul 
să-l ridice pe şefu'? Macaronaru' de Mancuso. Vă amintiţi? 

Domnul cu pricina era agentul special FBI Felix 
Mancuso, cu care în prealabil avusesem câteva discuţii 
privitoare la faptul că lucram pentru Frank Bellarosa şi 
care, cu toate acestea, mă simpatiza. Domnul Mancuso îşi 
făcuse apariţia la Alhambra ca să-l aresteze pe don Frank 
Bellarosa pentru asasinarea şefului unei reţele de 
traficanţi columbieni, dar Frank ştia că trebuia să se 
aştepte la asta, aşa că eram şi eu de faţă, în calitate de 
avocat, precum şi Lenny cu Vinnie, ca să creeze impresie. 
Tony, din câte îmi aminteam, fusese la casa portarului. 


Felix Mancuso venise singur, fără obişnuita armată de 
agenţi, ca să-i demonstreze lui Frank Bellarosa că avea cel 
puţin tot atât curaj ca el. Însă înainte să-i pună cătuşele lui 
Frank, Mancuso mă trăsese deoparte şi încercase să-mi 
salveze sufletul, îndemnându-mă să-mi pun ordine în viaţă 
şi să plec cât mai departe de Bellarosa, înainte de a fi prea 
târziu. Minunat sfat, numai că deja era prea târziu. 

Şi iată-mă acum, pe punctul de a face poate o altă mare 
prostie, dar conştient că puteam decide să nu intru în 
restaurantul chinezesc Wong Lee. 

— Ei, v-am ţinut de vorba. Mergeţ'. Al treilea separeu pe 
dreapta. 

I-am întors spatele şi m-am îndreptat spre restaurant. 


Capitolul 12 


Al treilea separeu pe dreapta. 

Wong Lee nu se schimbase prea mult în ultimii zece ani 
- şi, de fapt, în ultimii treizeci - iar ceea ce-l caracteriza 
era ambianța tipică unui restaurant chinezesc din anii 
1970. 

Anthony era aşezat cu faţa spre intrare, după cum se 
obişnuia în meseria lui. Avea perspectivă bună şi câmp 
vizual adecvat pentru a deschide focul, în afară de spate, 
care nu părea să fie asigurat, doar dacă nu cumva postase 
altă gorilă undeva prin preajmă. 

Vorbea la celular, ţinându-l cu mâna stângă, aşa încât 
dreapta îi rămăsese liberă ca să ciugulească găluşte 
chinezeşti sau ca să scoată arma. 

Bun, poate că analizez prea mult alegerea locului unde 
se aşezase. Vreau să zic că nu era decât un restaurant 
chinezesc dintr-o suburbie, pentru numele lui Dumnezeu. 
Aţi văzut vreodată un titlu în ziare gen: „Cap mafiot ucis 
într-un restaurant chinezesc”? 

Pe de altă parte, ţinând cont de prudenţa de care dăduse 
dovadă Anthony în faţa casei portarului, era foarte posibil 
să fie conştient că se afla pe lista neagră a cuiva. lar eu 
urma să iau masa cu individul ăsta? S-ar fi zis că mă 
învăţasem minte după întâmplarea din restaurantul Giulio. 

Anthony m-a văzut de îndată ce am deschis uşa şi mi-a 
făcut semn cu mâna rămasă disponibilă pentru armă, 
continuând să vorbească la telefon. Purta un alt exemplar 
din colecţia aceea de cămăşi oribile ca mai deunăzi, numai 
că de data asta avea pe deasupra un bluzon sport de un 
albastru de te dureau ochii. 

Patroana restaurantului şi-a dat seama că eram 
paesanos, aşa că m-a condus la separeu, spunând: 

— Tu stai cu prieten de la tine. 

Atunci de ce am fost plantat aici? 


Anthony trăncănea înainte, totuşi mi-a întins mâna şi eu 
i-am strâns-o. 

— OK... OK... a vorbit el la mobil. Îmi pare rău... da... 
OK.. 

Soția sau mama. 

— Da, a urmat el... e aici, mamă. Vrea să te salute... da... 
aici... mamă... mamă... 

A acoperit microfonul cu mâna şi mi-a spus: 

— Ştii de ce mamele italience sunt grozave ca 
supraveghetori la eliberări condiționate? Nu lasă niciodată 
pe nimeni să sfârşească o propoziţie. 

Mi-a întins telefonul. 

— Mama vrea să-ţi spună câteva cuvinte. 

Urăsc când mi se pasează un telefon ca să vorbesc cu 
cineva cu care n-am chef să vorbesc, însă pe Anna 
Bellarosa o simpatizam, aşa că am dus mobilul la ureche şi 
am auzit-o spunând: 

— Atâtea restaurante italieneşti în Glen Cove şi tu îl duci 
la chinezoi? Nu gândeşti, Tony. Taică-tău ştia să 
gândească. Tu... 

— Anna, la telefon... 

— Cine-o acolo? 

— John Sutter. Ce mai faci? 

— John! Oh, Doamne! Nu-mi vine să cred că eşti 
dumneata. Oh, Doamne, John. Ce mai faci? 

— Sunt... 

— Tony zice că arăţi nemaipomenit. 

— Anthony. 

— Cine? 

— Fiul tău. 

— Tony. Tony zice că v-aţi văzut cu două seri în urmă. 
Zice că acum locuieşti aici. 

— Păi... eu... 

— De ce nu vă duceţi la restaurantul Stanco? De ce 
mâncaţi la chinezoi? 

— A fost ideea mea. Deci, te-ai întors în Brooklyn? 

— Da. În vechiul cartier. Williamsburg. După ce Frank... 
oh, Doamne, John. Îţi vine să crezi ca a murit? 


Păi, cam da. 

— Au trecut zece ani, John, zece ani de când Frank al 
meu... A oftat, apoi a suspinat, a tras aer în piept şia 
continuat: Nimic nu mai e la fel fără Frank. 

Asta-i o veste bună. 

Mi-a oferit un scurt panegiric al răposatului soţ, după 
toate aparențele îndelung exersat şi care-i scotea în 
evidenţă calităţile de tată. 

— Băieţilor le lipseşte, mi-a spus ea. Peste câteva 
săptămâni e Ziua Tatălui, John. Băieţii mă iau cu ei la 
cimitir în fiecare an de Ziua Tatăluil. Amândoi plâng la 
mormântul lui. 

— Probabil că pentru ei e tare trist. 

Ea mi-a explicat cât de trist era. N-a făcut nicio referire 
la Frank ca fiind un soţ perfect, dar nici n-a pomenit nimic 
de rău, desigur, aşa cum nu avea s-o facă niciodată. 

Ultima oară când o văzusem fusese la înmormântarea lui 
Frank, când nu arăta deloc bine, îmbrăcată în negru şi cu 
rimelul curgându-i pe faţă. De fapt, fusese o femeie 
atrăgătoare, gen zeiţa fertilităţii, adică trupeşă, cu sânii 
mari, cu o piele sănătoasă dincolo de machiaj, ochi mari şi 
buze frumos arcuite. M-am întrebat cum arăta acum, după 
zece ani de văduvie. 

În timp ce Anna continua să turuie, am aruncat o privire 
spre Anthony, care părea desprins de lume şi-şi agita cu un 
aer absent băutura, ceva care după aspect şi miros părea 
să fie scotch cu gheaţă. Am reuşit să-i atrag atenţia şi am 
făcut semn spre paharul lui. A dat din cap şi a chemat 
chelneriţa. 

Anna Bellarosa îi dădea înainte despre cum era viaţa 
fără neprihănitul ei soţ, fără nici cea mai mică aluzie la 
faptul că femeia care pe atunci îmi era soţie vârâse trei 
gloanţe calibrul 38 în dragul de Frank. 

Întâmplător, asta se petrecuse în mansarda care dădea 
spre curtea interioară cu palmieri de la Alhambra. Frank 
purta un halat de baie şi când se prăvălise peste 
balustradă, aterizând pe dalele roşii de dedesubt, poalele 
halatului se desfăcuseră şi, când dădusem cu ochii de el, 


văzusem că nu purta nimic pe sub halatul de mătase 
neagră. Mi-a trecut prin minte că în visul meu se regăsea 
ceva din această ultima imagine a lui. 

— A ţinut la tine, John, tocmai îmi spunea Anna. A ţinut 
la tine cu adevărat. 

Atunci de ce oare se culca oare cu nevastă-mea? 

— Mereu îmi repeta ce deştept eşti. Şi cum l-ai ajutat să 
scape când au încercat să aducă acuzaţii false la adresa 
lui. 

În mod paradoxal, Frank Bellarosa ar fi fost mai în 
siguranţă la puşcărie. 

— Ei, nu mi-am făcut decât munca pentru care am fost 
plătit. 

Şi încă îmi rămăsese dator cincizeci de mii de dolari. 

— Ba nu. Ai făcut-o pentru că şi tu ţineai la el. 

— Aşa e. 

Sau  renunţasem la datorie, trecând-o în contul 
experienţei de viaţă? Din câte îmi amintesc, FBl-ul parcă-i 
confiscase toate posesiunile şi carnetele de cecuri. 

Anna continua să sporovăiască. A venit chelneriţa, o 
chinezoaică foarte tânără, iar eu am bătut uşor cu degetul 
în paharul lui Anthony, apoi am arătat spre mine. 
Chinezoaica a împins paharul lui Anthony în dreptul meu. 

Anthony n-a părut deloc amuzat şi şi-a tras paharul în 
faţă cu un gest scurt, după care a comandat răstit două 
whisky-uri Dewar's, bombănind în italiană „Stonata”, ceea 
ce mi-am amintit că însemna ceva gen „minte de găină”. 

— De ce a făcut Susan una ca asta, John? m-a întrebat 
Anna pe nepusă masă. 


— Păi... 
— John, de ce? 
— Păi... ştii... 


Pentru că avusese loc o ceartă între amanti. Dar nu cred 
că Anna ar fi dorit să audă aşa ceva. Vreau să spun că ştia, 
fără îndoială - din câte ţin minte ziarele relataseră toată 
tărăşenia, ca să nu mai vorbesc de radio, de televiziune şi 
de presa de scandal vândută în supermarketuri - prin 
urmare era o întrebare stupidă. 


— Nu era nevoie să facă asta, John. 

— Ştiu. 

Numai că Frank îi făcuse promisiuni, pe care apoi le 
încălcase, iar Susan, care nu era obişnuită să fie tratată cu 
dispreţ, îl împuşcase. 

Când îl văzusem, sângele din jurul celor trei găuri de 
glonţ se coagulase ca o cremă roşie, rana dintre picioare 
era mascată de părul pubian, iar organele genitale erau 
acoperite de sânge închegat. Capul lovise cu atâta forţă 
pardoseala de piatră, încât sângele ţâşnise de jur împrejur, 
ca o aureolă. 

Avea ochii încă deschişi, aşa că i-am coborât pleoapele, 
ceea ce-i scosese din sărite pe criminalişti şi pe fotografii 
aflaţi la locul crimei. 

— John, ţi-a spus de ce? 

— Nu. 

De fapt, îmi spusese, numai că minţise. 

— De ce s-a întors aici? m-a întrebat Anna. 

— Nu ştiu. 

— V-aţi văzut? 

— Nu. 

— Ar trebui să ardă în focurile iadului pentru ce-a făcut. 

Începea să mă cam calce pe nervi aluzia Annei că soţul 
ei cel fără de păcat, Frank Bellarosa, zis Episcopul, fusese 
victima nevinovată a unei ucigaşe cu sânge rece şi lipsite 
de scrupule. Ştii ce, Anna, mai las-o moartă. Soţul tău a 
fost un vestit şef mafiot, probabil el însuşi un asasin şi cu 
certitudine un afemeiat care se tăvălise cu mai multe femei 
decât spaghete în farfurie la cinele de acasă. Prin urmare, 
ca să fac uz de o expresie pe care ea ar fi înţeles-o, ar fi 
trebuit să spun: „Cum îţi aşterni, aşa dormi”. Mai mult 
decât atât, Anna, dacă ar fi să ardă cineva în focurile 
iadului, ăla ar fi bărbatu-tău. Însă în loc de toate astea am 
spus: 

— OK, Anna... Tony vrea să te dau la telefon... 

— N-ar trebui să mâncaţi acolo. Nu ştii ce pun ăia în 
mâncare. 

— Bine. OK... 


— Cu prima ocazie când treci prin Brooklyn, treci pe la 
mine să bem o cafea sau vino acasă la Tony să luăm cina 
împreună. 

— Mulţumesc. Ai grijă de tine. Ciao, am adăugat, apoi i- 
am înapoiat celularul lui Anthony, care pentru Mămica 
avea să fie întotdeauna Tony. 

— Da, mamă, a vorbit el la mobil. Acum trebuie... OK, 
OK. Restaurantul Stanco. 

A ascultat puţin, apoi a spus: 

— Am s-o rog să-ţi telefoneze. E ocupată cu copiii, 
mamă. Poţi s-o suni dumneata... 

Bietul Tony. Aproape că începeam să-mi schimb părerea 
despre Harriet Sutter. 

În cele din urmă a închis telefonul, l-a trântit pe masa şi 
a dat de duşcă restul de whisky. 

— Ştii care-i diferenţa dintre o mamă italiancă şi un 
Rottweiler? m-a întrebat. 

— Care? 

— Până la urmă, Rottweilerul îţi dă drumul. 

Am zâmbit. 

Anthony şi-a aprins o ţigară şi a rămas tăcut un timp, 
apoi m-a întrebat: 

— Ce-ţi tot spunea acolo? 

— Vorbea de tatăl tău. 

A încuviinţat din cap şi a abandonat subiectul sau mai 
curând eram convins că-l lăsase pe mai târziu. 

Chelneriţa ne-a adus două pahare cu scotch, pe care le-a 
aşezat corect pe masă, câte unul în faţa fiecăruia. 

— Doriţi să comandati? ne-a întrebat ea. 

— Cum dracu', dacă n-avem niciun meniu! a informat-o 
Anthony. Cretina! a adăugat el. 

Poate ar fi trebuit să-i propun să mergem la Stanco. 

Anthony şi-a ridicat paharul, iar eu l-am ridicat pe al 
meu. Am ciocnit, el a zis „Salute”, iar eu am zis „Noroc”. 

— Ea... a început Anthony, referindu-se la mama lui. Ea 
şi Megan, soţia mea, nu se prea înţeleg. 

— Asta-i o problemă. 

— Mda. E o problemă. Ştiţi, Megan e irlandeză şi între 


ele e diferenţă de... cum se cheamă astea? 

— Tradiţii etnice? Practici culturale? 

— Mda. În orice caz, nu-i ca şi cum m-aş fi însurat cu o 
melanzana. 

Melanzana înseamnă vânătă, o legumă cu care cineva în 
mod normal nu s-ar însura, dar în argoul italian cuvântul 
defineşte o persoană de culoare. Începeam să-mi amintesc. 
Nota, vă rog. 

Legat de subiectul fericirii conjugale în zona suburbană, 
l-am întrebat din curiozitate: 

— Cum îţi place să locuieşti pe domeniul Alhambra? 

El a ridicat din umeri. 

— Merge... dar aş dori să mă mut înapoi la oraş. Apoi 
mi-a oferit o veste de ultimă oră: La New York sunt 
milioane de gagici mişto. 

— N-ar trebui să prezinte interes pentru un bărbat 
căsătorit. 

Remarca mea i s-a părut amuzantă. 

— Aproape o convinsesem pe nevastă-mea să ne mutam 
la oraş, dar după 11 septembrie nici n-a mai vrut să audă, 
mi-a spus. 

— Aici e un loc bun unde să-ţi creşti copiii. 

— Mda, am doi. Un băiat, Frank, de cinci ani, şi o fetiţă, 
Kelly Ann, după numele mamei. Kelly e numele de fată al 
mamei lui Megan. Maică-mea... ştii cum fac mamele 
italience... 

Mi-a oferit o imitație nereuşită a vocii mamei lui: 

— Tony, ce fel de nume-i asta, Kelly? Singurii Kelly pe 
care-i ştiu în Williamsburg sunt nişte beţivani. 

A râs, apoi dându-şi seama că încălcase regula de a nu 
vorbi de rău Ja famiglia, a spus: 

— Hai s-o lăsăm baltă. Ştii că drumul care trece pe lângă 
proprietăţi e particular? m-a întrebat el, reluând subiectul 
vieţii la ţară. Grace Lane e un drum particular. 

— Da, ştiam. 

— Ei bine, se cam deteriorase şi sărăntocii ăia care au 
ieşire la Grace Lane n-au vrut să-l reasfalteze. Aşa că am 
pus la treabă una dintre firmele mele, ca o favoare pentru 


toată lumea. 

Faptul era interesant şi dezvăluia unele lucruri despre 
Anthony. Lui taică-său puţin îi păsase ce credea lumea 
despre el, atâta timp cât era respectat şi temut. Anthony 
părea că încearcă să se facă acceptat. Dar era cam greu 
pentru nişte locuitori înguşti la minte din zona suburbană 
să accepte drept vecin un şef mafiot. Vreau să spun că şi 
eu avusesem o problemă în sensul acesta. 

— Foarte frumos din partea ta, l-am lăudat. 

— Da. Dar crezi că mi-a zis careva un mulţumesc? La 
dracu”, nici măcar un singur mulţumesc. 

— Ei bine, eu îţi mulţumesc. Drumul arată foarte bine. 

— Dă-i dracu’! Ar trebui să-l distrug de la un cap la altu”. 

— Mai uşurel, nu te grăbi. Poate că ţi pregăteşte o 
petrecere surpriză. 

— Zău? Poate că şi eu am o surpriză pentru ei. 

Nu face de petrecanie vecinilor, Anthony. Copiii tăi au şi 
aşa o groază de probleme fiindcă tăticul lor e mafiot. Am 
şovăit câteva clipe, apoi l-am întrebat: 

— Dezvoltatorii imobiliari... au cruțat bazinul şi statuia 
lui Neptun? 

— Cum?... Oh, da. Îmi amintesc locul din copilărie. Nişte 
imitații de ruine romane, grădini şi altele de soiul ăsta. Era 
ceva deosebit. Mai ţii minte? 

— Da. Au rămas la locul lor? 

— Noo. S-a zis cu ele. Acuma sunt doar case. De ce mă 
întrebi? 

— Voiam numai să ştiu. 

— Mda. Îmi plăcea grozav locul acela. O dată am plonjat 
în bazin în pielea goală. Mi-a zâmbit. Împreună cu fata de 
la colegiu Pe care mi-o angajase tata să-mi dea meditații. 

— La ce materie? 

A râs şi un timp a părut că se lasă în voia amintirii, aşa 
că am profitat de răgaz şi am început să-mi storc creierii 
cum dracu’ să-mi iau tălpăşiţa de acolo. M-am uitat şi în 
jur, să văd dacă în restaurant era vreun cunoscut de-al 
meu. Sau cineva care să fi arătat a agent FBI. 

Restaurantul era aproape gol, cu excepţia câtorva familii 


cu copii şi a unor persoane care aşteptau să cumpere 
mâncare la pachet. Apoi am observat un tip şezând de unul 
singur într-un separeu de vizavi, cu faţa către spatele 
restaurantului. 

Anthony a văzut că mă uitam insistent la omul acela şi 
mi-a spus: 

— E cu mine. 

— Bine. 

Aşadar, dacă se ivea ceva, am fi dispus de două câmpuri 
de tragere alăturate. Asta mă făcea să mă simt cu mult mai 
în largul meu. Mai precis, domnul Bellarosa era pe deplin 
asigurat. M-am uitat din nou la el şi mi-a trecut prin minte 
că poate purta o vestă antiglonţ pe sub bluza hawaiană şi 
lălâie. O astfel de vestă salvase şi viaţa tatălui său în 
restaurantul Giulio's. Poate ar fi trebuit să-l întreb dacă nu 
avea şi una de rezervă. 

Dacă aş fi făcut presupuneri privitor la cine-l ţinea pe 
jăratic pe Anthony, m-aş fi dus cu gândul la Sally Da-da. 
Deşi de ce s-ar fi întâmplat aşa ceva tocmai acum, după 
zece ani, era un mister pentru mine. Atunci poate că era 
vorba despre altcineva. Singurul mod de a şti cu 
certitudine ar fi fost dacă cei doi indivizi cu puşti care 
năvăliseră în restaurantul Giulio's şi-ar fi făcut brusc 
apariţia în dreptul mesei şi i-ar fi zburat creierii lui 
Anthony. Poate ar fi trebuit să comand mâncare la pachet. 

Chelneriţa a adus meniurile, pe care am început să le 
răsfoim. 

— Îţi place mâncarea chinezească? m-a întrebat el. 

— Uneori. 

— Cândva mă întâlneam cu o chinezoaică şi la o oră 
după ce-o mâncam, mi se făcea foame din nou. 

A râs. 

— Înţelegi ce vreau sa spun? 

— Inţeleg. 

Am studiat şi mai atent meniul, apoi am luat o 
înghiţitură zdravănă de scotch. 

— Deci, mă întâlneam cu chinezoaica asta şi, într-o 
noapte, când făceam amor la greu, i-am spus: „Vreau 


şaizeci şi nouă”. La care ea: „Adică vrei broccoli cu carne 
de vită acum”? ?” 

A râs din nou. 

— Ai înţeles? 

— Am înţeles. 

— Ştiţi şi tu vreun banc? 

— Nu-mi vine niciunul în minte. 

— L-am auzit cândva pe tata spunând cuiva că aveai 
simţul umorului. 

De fapt, Frank îmi apreciase sarcasmul, ironia şi umorul 
chiar când erau la adresa lui. Nu eram convins că fiul lui ar 
fi fost la fel de tolerant sau de inteligent, încă nu 
ajunsesem la o concluzie privind capacitatea de gândire a 
lui Anthony. 

— Tatăl tău reuşea să scoată de la mine cele mai bune 
poante, i-am spus. 

Chelneriţa s-a înapoiat şi am comandat supă cu găluşte 
şi broccoli cu carne de vită, la care Anthony a pufnit în râs. 
El a comandat şaizeci şi nouă, care nu figura în meniu, 
drept care s-a mulţumit cu aceleaşi feluri pe care le 
alesesem eu. A mai cerut un rând de scotch şi o scrumieră 
curată, iar eu am cerut beţişoare. 

— Ştii de ce le place nevestelor mâncarea chinezească? 
m-a întrebat. 

— Nu. De ce? 

— Fiindcă wonton” citit de-a-ndoaselea da nu acum. 

Speram că de acum îşi epuizase repertoriul. 

Am remarcat că Anthony, la fel ca Tony, purta o insignă 
cu drapelul american la reverul bluzonului şi, din câte îmi 
aminteam, atât Frank, cât şi amicii lui făceau paradă de un 
fel de patriotism primitiv, şovin, bazat în cea mai mare 
parte pe xenofobie, rasism şi o tradiţie încă vie a 
emigranților, care declara că „America e o ţară măreaţă”. 

Era adevărat şi, în ciuda unor probleme grave, vedeam 


22 Se pare că în meniurile chinezeşti la nr. 6 figurează carne de vită şi 
la nr. 9, broccoli (n. tr.) 

23 Găluşcă, în lb. chineză (n. tr.) 

24 Not now (n. tr.) 


lucrurile mult mai clar după trei ani de colindat prin lume 
şi alţi şapte petrecuţi la Londra. Vreau să spun că Anglia 
era un loc bun pentru americanii exilați din proprie voinţă, 
dar nu însemna acasă şi deodată am devenit conştient că 
mă găseam acasă. Poate ar fi trebuit să încetez să mai joc 
rolul expatriatului venit într-o scurtă vizită în Statele 
Unite. 

— Deci, cât timp rămâi? m-a întrebat Anthony, parcă 
citindu-mi gândurile. 

Cred că era întrebarea decisivă, cea care urma să 
determine dacă aveam niscaiva afaceri de discutat. Prin 
urmare, trebuia să-mi cântăresc bine răspunsul. 

— Încă nu te-ai hotărât? 

— Păi... înclin să rămân. 

— Bravo. N-ai niciun motiv să pleci de unde ai venit. Aici 
e locul unde se petrec toate, a adăugat. 

De fapt, ăsta era un motiv foarte bun ca să mă întorc la 
Londra. 

Brusc, Anthony a vârât mâna în buzunar. Am crezut că 
va trage afară arma, dar el a scos la iveală o insignă pe 
care a pus-o pe masa, în faţa mea. 

— Dacă rămâi, atunci va trebui să porţi aşa ceva. 

Am lăsat insigna pe masă şi i-am spus: 

— Mulţumesc. 

— Pune-ţi-o la rever, mi-a dat instrucţiuni Anthony. 

A bătut uşor cu degetul în drapelul de pe reverul lui, dar 
cum tot nu i-am urmat instrucţiunile, s-a aplecat spre mine 
şi mi-a prins insigna pe reverul stâng al bluzonului meu 
albastru. 

— Aşa! a exclamat el. Acum eşti din nou american. 

— Familia mea e în America de peste trei sute de ani, l- 
am informat. 

— Ei, pe dracu!!! De ce-au aşteptat atât de mult după ce 
America a fost descoperită de Columb? m-a întrebat. 

Apoi, legat tot de istorie, m-a informat: 

— Am absolvit istoria. Am mers un an la colegiu, a 
adăugat. La Universitatea din New York. Mi-am stors 
dracu' creierii acolo. 


Asta se vedea limpede. 

— Am citit o groază despre romani. Mă interesează 
tâmpeniile astea. Pe tine nu? 

— Am făcut opt ani de latină şi puteam citi Cicero, 
Seneca şi Ovidiu în latină clasică. 

— Ei, pe dracu'! 

— Pe urmă, în ultimul an de colegiu, m-a pocnit în cap o 
minge de baseball, aşa că acum nu pot citi decât în 
italiană. 

I s-a părut nostim, dar şi-a reluat aerul serios şi mi-a 
spus: 

— Ce vreau eu să zic e că mi se pare că ţara asta 
seamănă cu Roma la vremea când Imperiul avea probleme 
grave. Înţelegi? 

Nu i-am răspuns. 

— Ca atunci când a luat sfârşit Republica. Acum suntem 
la fel ca o putere imperială, aşa că orice imbecil din afară 
vrea să ne atace. Corect? Ca şi jigodiile alea din 11 
septembrie. In plus, nu ne putem controla graniţele, cum 
n-au putut nici romanii, aşa că ne-am trezit cu zece 
milioane de indivizi intraţi în ţară ilegal, care nici măcar 
nu-s în stare să ne vorbească limba şi pe care-i doare în cot 
de ţara asta. Nu vor decât să se înfrupte şi ei din caşcaval. 
Iar cretinii de la Washington stau şi se ceartă între ei la fel 
ca Senatul Roman, în timp ce ţara se duce dracului de 
râpă, cu tot felul de ciudaţi care ţipă şi-şi cer drepturile şi 
cu javre de barbari adunaţi la graniţe. 

— In ce carte ai citit asta? 

Nu m-a luat în seamă, ci şi-a continuat prelegerea: 

— Tembelii de birocraţi ne-o trag de nu se poate, 
bărbaţii din ţara asta se poartă ca femeile, iar femeile ca 
bărbaţii, fără să le pese decât de două lucruri: pâine şi 
circ. Înţelegi ce vreau să zic? 

— Ştiu la ce te referi, Anthony. 

Apoi i-am dat o veste bună: 

— Măcar crima organizată e aproape eradicată. 

Şi-a stins ţigara şi m-a întrebat: 

— Aşa crezi? 


Anthony era un exemplu perfect de cât de periculoasă 
poate fi simpla spoială de cultură. 

— Deci, ce voiai să ştii despre tatăl tău? l-am întrebat, ca 
să-l aduc la scopul acestei cine în doi. 

Şi-a mai aprins o ţigara, s-a rezemat de spătarul 
scaunului şi mi-a spus: 

— Vreau doar să-mi spui... de pildă, cum v-aţi cunoscut. 
De ce aţi hotărât să lucraţi împreună. Adică... înţelegi... 
cum se face că un om ca tine... s-a implicat într-un caz 
penal? 

— Vrei să zici crimă organizată? 

Nu intenţiona să atace subiectul. Aţi priceput: adică nu 
există Mafia. Nici Cosa Nostra. Ce tot baţi câmpii acolo? 

— L-ai apărat când a fost acuzat de crimă, mi-a reamintit 
Anthony. O acuzaţie care, după cum ştii şi tu, consiliere, a 
fost cusută cu aţă albă. Deci, cum aţi ajuns tu şi tata să vă 
împrieteniţi şi cum aţi ajuns să lucraţi împreună? m-a 
întrebat din nou. 

— În cea mai mare parte a fost o relaţie personală. Ne- 
am plăcut din prima şi el avea nevoie de ajutor, am 
adăugat. 

— Da? Dar cum de ţi-ai pus pielea la bătaie? 

Anthony tatona terenul, să vadă care fusese motivaţia 
mea - de ce anume mă înhăitasem cu Mafia, ca să mă 
exprim aşa, şi ce m-ar fi determinat s-o fac din nou. In 
lumea lui, răspunsul erau banii şi puterea, dar poate 
înţelegea că în lumea mea era nevoie de mai mult de atât. 

— Ţi-am spus cu două seri în urmă, i-am răspuns. Mi-a 
făcut o favoare, iar eu i-am făcut una la rândul meu. 

Adevărul adevărat era că Frank Bellarosa, care se 
încurcase cu nevastă-mea, juca rolul bărbatului fatal, adică 
dispunea de un pistol şi gloanţe, iar John cel cumsecade 
dispunea de un instrument de scris şi o minte brici. Atât 
Frank, cât şi Susan se arătaseră foarte subtili în privinţa 
asta, dar provocarea la adresa bărbăţiei mele funcţionase 
perfect. În plus, mă plictiseam, iar Susan ştia asta foarte 
bine. Ceea ce nu ştia era că Frank Bellarosa apelase şi la 
partea mai întunecată a eului meu, iar răul tentează 


întotdeauna, după cum avea să descopere şi Susan, numai 
că prea târziu. 

— Tatăl tău a fost o personalitate charismatică, i-am 
spus lui Anthony, şi un om extrem de convingător. 

Pe deasupra, îmi regula nevasta ca prin ea să ajungă la 
mine, deşi la vremea aceea eu habar n-aveam. 

Şi cred că nici Susan nu-şi dăduse seama. Probabil îşi 
închipuise că Frank era interesat numai de ea. De fapt, 
Frank fusese în parte motivat de comoditatea discuţiilor de 
alcov cu nevasta propriului avocat, ca să nu mai vorbesc 
de satisfacția de a i-o trage unei nemernice din vârful 
societăţii. Dar la un alt nivel, probabil împotriva voinţei 
sale, Frank totuşi simţise ceva pentru Susan Sutter. 

— Tata se pricepea să aleagă oamenii, a spus Anthony, 
pe tonul unei profunde cugetări. Adică, ştia ce vor ei şi le 
arăta cum pot ajunge să obţină ce-şi doreau. 

Mi-am amintit că la şcoala de duminică învăţasem 
despre un individ de soiul acesta, pe nume Lucifer. 

Cât despre motivul invocat pentru a lua cina împreună, 
Anthony mi-a mai pus câteva întrebări legate de amintirile 
mele personale despre tatăl lui. 

l-am răspuns, relatându-i câteva întâmplări care îmi 
închipuiam că-i vor oferi câteva instantanee agreabile cu 
tăticu'. 

I-am povestit despre prima mea vizita la Alhambra, 
împreună cu Susan, ca răspuns la invitaţia lui Frank la o 
cafea, şi cum ne bucuraserăm de ospitalitatea şi 
amabilitatea Annei. Nu i-am împărtăşit lui Anthony că 
fusesem ofticat la culme pe Susan fiindcă acceptase 
invitaţia şi nici că impresia mea despre soţii Bellarosa în 
calitate de noi vecini, recent mutaţi pe Coasta de Aur, 
chiar în conacul de alături, nu era chiar favorabilă. De 
fapt, fusesem înspăimântat. Dar şi oarecum curios, la fel ca 
Susan. 

In orice caz, m-am limitat la fapte inofensive şi pozitive, 
trecând peste felul în care Frank Bellarosa mă ademenise 
şi-mi sedusese nevasta (sau invers), precum şi peste 
descinderea finală în iad. Pentru Anthony acest curs al 


evenimentelor ar fi putut să fie cumva cam complicat şi, în 
plus, nici nu era treaba lui. 

Toată povestea a durat vreun sfert de oră, timp în care 
mi-a fost adusă supa cu găluşte, de care nu m-am atins, 
continuând să beau câte o înghiţitură de scotch. Anthony 
trăgea din ţigară, dând scrumul pe jos, aproape fără niciun 
cuvânt. 

— Deci, cam asta-i tot, am declarat când mi-am încheiat 
relatarea. Mi-a părut foarte rău pentru ce s-a întâmplat, 
am adăugat. Şi vreau să ştii că împărtăşesc durerea ta, a 
mamei tale, a fraţilor şi a întregii tale familii. 

Anthony a dat din cap în semn de încuviinţare. 

— Nu prea mi-e foame, l-am înştiinţat. Am şi mult de 
lucru acasă, aşa că-ţi mulţumesc pentru băutură. 

Am vârât mâna în buzunar după portofel: 

— Dă-mi voie să plătesc partea mea. 

A părut surprins că doream să renunţ la compania lui. 

— Ce atâta grabă? m-a întrebat. 

— 'Ţi-am spus adineauri. 

— Mai bea un rând. 

A chemat chelneriţa. 

— Încă două! Vrei o ţigară? m-a întrebat. 

— Nu, mulţumesc. 

Odată lămurit şi acest aspect, a reluat un subiect mai 
vechi: 

— Ascultă, cum de-ai lăsat FBl-ul să pună laba pe 
Alhambra? s-a interesat el. Vreau să spun ca asta-i meseria 
ta. Corect? 

— Corect. Nu poţi avea chiar tot. Până şi Isus a zis să-i 
dăm Cezarului ce-i al Cezarului, am adăugat. 

— Da, numai că Isus a fost un tip de treabă şi nu avea un 
avocat specializat în taxe. Niciunul de drept penal. A 
zâmbit şi a continuat: De-aia l-au bătut în cuie. 

— Eram ocupat să demontez acuzaţia de crimă, i-am 
reamintit. 

— Da, OK, dar dacă tata nu comisese nicio crimă, atunci 
cum de i-au confiscat proprietatea? 

— 'Ţi-am mai zis. Pentru evaziune fiscală. 


— Asta-i o bazaconie. 

— Nu, e o infracţiune. 

Adevărul era, cum spuneam şi cum Anthony ştia fără 
îndoială, că Ministerul de Justiţie şi Fiscul deţineau 
suficiente probe, atât reale, cât şi măsluite, împotriva lui 
Frank Bellarosa ca să-i facă viaţa iadul pe pământ. În plus, 
propriul său cumnat, Sally Da-da - soţul surorii Annei - 
încercase să-l lichideze, iar aura de forţă şi putere a lui 
Frank începea să pălească. Ca atare, acceptase 
compromisul oferit de stat. Mai exact: mărturiseşti toate 
infracțiunile pe care le-ai comis, Frank, şi ne spui numele 
amicilor tăi mafioţi. Pe urmă, renunţi la şefie, ne dai nouă 
toţi banii şi eşti liber să pleci în exil. Nu era un târg prost, 
oricum mai bun decât puşcăria. Pe deasupra, exilul în 
Italia se potrivea perfect cu planul lui Frank şi al lui Susan 
de a fugi împreună, dar îmi închipuiam că Anthony n-ar fi 
fost încântat să afle toate astea. De fapt, el dorea să audă 
bazaconiile. 

— Şi n-ai putut face chiar nimic ca să păstrezi 
Alhambra? 

— Nu. 

— OK... ascultă, am auzit că tata era proprietar şi peste 
locuinţa dumitale. O cumpărase şi pe asta. 

— A cumpărat Stanhope Hall de la socru-meu. 

Eram tentat să adaug „Cred că avea nevoie de mai mult 
spaţiu pentru îngropat cadavre”, în schimb am spus: 

— Voia să ţină sub control dezvoltarea imobiliară din 
jurul propriului domeniu. 

În realitate, după cum spuneam, probabil că Susan îşi 
convinsese amantul să facă această achiziţie. Socru-meu, 
William Zgârie-Brânză, voia să scape de costisitorul său 
elefant alb”, iar pentru un preţ bun ar fi vândut-o şi 
Necuratului. La drept vorbind, asta şi făcuse. 

Susan fusese revoltată la gândul că vechea reşedinţa de 
familie putea să ajungă pe mâna unui străin sau a unui 
dezvoltator imobiliar şi cred că văzuse în don Bellarosa 
cavalerul sosit pe un cal alb ca să-i salveze proprietatea. 


25 Expresie idiomatică definind o achiziţie costisitoare şi inutilă (n. tr.) 


N-am idee în ce constase înţelegerea între ea şi amantul ei, 
dar bănuiam că o bătuse gândul măcar să locuiască acolo 
împreună cu Frank. Pe urmă însă Frank vânduse totul 
statului şi intrase în Programul de protecţie a martorilor, 
aşadar îmi închipuiam ca Italia devenise Planul B. 

Ar fi trebuit să insist că trebuia să plec, însă Anthony 
părea obsedat de faptul că guvernul federal confiscase de 
la tatăl său o avere considerabilă, constând în bani şi 
terenuri. 

— Ascultă, crezi că am vreo şansă să mi se retrocedeze 
totul? a îndrăznit el să mă întrebe. 

— Ai tot atâtea şanse să-ţi recuperezi bunuri confiscate 
prin Legea RICO cât aş avea eu să primesc medalia „Omul 
Anului” de la Fiii Italiei’. 

— Cum rămâne cu milioanele pe care le-ai plătit drept 
cauţiune pentru tata? N-am dreptate? El a murit înainte de 
proces şi nici n-a comis crima. Aşa că de ce n-ai putea 
recupera aceşti bani? 

Desigur, îmi dădeam seama încotro se îndrepta discuţia 
şi n-aveam niciun chef să ajung acolo. 

— Din câte ştiu eu, bunurile respective, inclusiv 
Stanhope Hall, au fost restituite tatălui tău, apoi confiscate 
ca parte a înţelegerii încheiate cu Fiscul. 

— Da, dar... 

— Fără niciun dar, Anthony. La vremea aceea am făcut 
tot ce mi-a stat în puteri. Tatăl tău a fost mulţumit de felul 
în care l-am reprezentat. Chestiunea e încheiată. 

În realitate, obsesia lui pentru averea pierdută nu era 
decât o perdea de fum. Ceea ce urmărea să obţină era de 
fapt persoana mea. Aşa se explica aluzia critică la felul în 
care rezolvasem cazul cu zece ani în urmă, drept care 
acum îmi oferea ocazia să pun lucrurile la punct şi să mă 
îngrijesc să se facă dreptate. Un pas în plus şi aş fi ajuns 
pe panta alunecoasă spre focurile Gheenei. Nu, 
mulţumesc. Am mai fost acolo, Anthony. Plata-i bună, însă 
preţul e prea mare. 


26 Cea mai mare şi cea mai veche organizaţie întrunind cetăţeni de 
origine italiană din S.U.A. (n. tr.) 


— Dacă ai accepta să te ocupi de treaba asta, ţi-aş da 
două sute pe loc şi o treime din cât ai recupera de la stat, 
mi-a spus. Asta ar însemna trei, patru, poate chiar cinci 
milioane pentru dumneata, a adăugat, în ideea că aş fi stat 
prost cu matematica. 

În realitate, nu era chiar atât de sărac cu duhul cum mi- 
aş fi închipuit şi probabil îşi dăduse seama că aveam 
nevoie de bani, situaţie care ar fi făcut aproape pe oricine 
vulnerabil la ispita diavolului. 

— De fapt, ar însemna cam zero, i-am răspuns. 

— Ba nu, poţi pune mâna cel puţin pe două sute din 
capul locului, toţi ai tăi. 

— Nu, ai tăi. 

Cumva exasperat, a încercat o altă abordare: 

— Ascultă, consiliere, am impresia că ne datorezi ceva 
mie şi familiei mele. 

— Anthony, nu-ţi datorez absolut nimic. 

Adevărul e, tinere, că taică-tău îmi datorează mie 
cincizeci de miare. 

— De fapt, încetasem să lucrez pentru tatăl tău la 
vremea când încheia târgul cu statul. Din câte ştiu, singura 
persoană care-l reprezenta era avocatul lui particular, Jack 
Weinstein... 

În realitate, un avocat al Mafiei. 

— ... Aşa că ar trebui să stai de vorbă cu el, dacă nu 
cumva ai şi făcut-o. 

— Jack s-a retras din afaceri. 

— Ca şi mine. 

În ce mă privea, întrevederea luase sfârşit. Ne 
încheiasem promenada pe uliţa amintirilor, iar eu îi 
respinsesem ferm tentativa stângace de a mă recruta. 
Aşadar, dacă Juniorul nu ţinea neapărat să afle că taică- 
său fusese un turnător al autorităţilor, că trăsese nişte 
sfori ca să-mi fie luate la puricat nişte impozite restante 
sau că o sedusese pe nevastă-mea, nu prea mai aveam ce 
discuta - doar dacă voia să stăm de vorba despre noaptea 
în care Frank fusese asasinat. 

— Nu uita ce-am discutat referitor la fosta mea soţie, i- 


am reamintit legat de acest din urma subiect. 

A dat din cap, apoi m-a întrebat: 

— Vrei să zici că-ţi pasă măcar cât negru sub unghie? 

— Copiilor mei le pasă. 

A dat din nou din cap şi mi-a spus: 

— Fii fără grijă. 

— Bine. 

Eram pe punctul de a-l anunţa din nou că trebuia sa 
plec, când l-am auzit spunând: 

— N-am înţeles niciodată cum a reuşit să scape 
nepedepsită. 

— A avut avocaţi buni. 

— Da? Bănuiesc că nu pe tine. 

— Du-te dracului, Anthony. 

La fel ca taică-său, căruia arareori - sau poate niciodată 

nu-i era adresată o insultă personală, n-a ştiut cum să 
Berge ei pei A părut să ezite între o explozie de furie şi 
pornirea de mă lăsa să cred că luase ieşirea mea drept 
glumă. Până la urmă s-a hotărât pentru a doua variantă. 

— Trebuie să înveţi să înjuri în italiana. Se spune 
„vaffanculo”, adică „f...-n c...”, mi-a spus, silindu-se să 
râdă. În engleza spunem „fuck yourself” care-i acelaşi 
lucru. 

— Interesant. Ei bine.. 

— Totuşi, crezi că-i cinstit să scape basma curată pentru 
crima cu premeditare? A fost tratată altfel pentru că era 
cine era. Corect? Şi atunci, ce înseamnă asta? S-a deschis 
sezonul de vânătoare la italieni? 

— Am încheiat subiectul. N-ai decât să te adresezi 
Ministerului de Justiţie. 

— Mda, bine. 

— Şi nici măcar nu te gândi la ce te gândeşti acum. 

M-a privit ţintă, fără un cuvânt. 

Am dat să mă strecor afară din separeu, dar chelneriţa 
şi-a făcut apariţia cu două platouri acoperite. 

— Vreţi să împărţiţi mâncarea? ne-a întrebat fata, 
amabilă dar vizibil lipsita de experienţă. 

— Ce mama dracului, doar am comandat acelaşi lucru, i- 


a reamintit Anthony, a cărui stare de spirit devenise ceva 
mai sumbră. 

S-a uitat la mine şi m-a întrebat: 

— Îţi vine să crezi cât e de tâmpită? 

Apoi s-a întors către ea: 

— Îţi baţi joc de noi? Chiar părem atât de idioţi? 

Chelneriţa pare-se nu înţelesese. 

— Nu place supa la dumneavoastră? 

— Ia dracu’ supa şi adu nişte bere, s-a răstit la ea 
Anthony. Fuguţa! Hopa, hop. 

Fata a luat supa şi s-a făcut nevăzută. 

Frank Bellarosa îşi ascunsese cu pricepere mitocănia, 
deşi în câteva rânduri avusesem ocazia să fiu martor la 
asemenea ieşiri şi auzisem despre ele de la agentul FBI 
Mancuso. Însă se pare că fecioru-său nu învățase că un 
adevărat sociopat trebuia să ştie când să se arate politicos 
şi încântător. Anthony se purtase bine cu ocazia vizitei la 
casa portarului. De fapt, chiar avusesem impresia că nu-l 
prea ducea capul, dar dacă studiezi modul în care cei 
puternici îi tratează pe cei slabi, afli cum te vor trata 
atunci când nu le vei putea oferi nimic din ceea ce vor de 
la tine. 

— A uitat afurisitele alea de beţişoare. N-ai cerut 
beţişoare? 

A ridicat braţul, gata să strige până în celalalt capăt al 
restaurantului, dar l-am oprit. 

— Las-o baltă. 

— Ba nu. Am să le... 

— Ți-am zis s-o laşi baltă. 

M-am aplecat spre el şi a ridicat privirea către mine. 

— Când se înapoiază, ai să-i ceri scuze pentru halul în 
care te-ai purtat. 

— Poftim? 

— M-ai auzit bine, Anthony. Şi să-ţi mai zic ceva 
referitor la bunele maniere: dacă am nevoie de beţişoare, 
le cer eu, nu tu. lar dacă vreau bere, eu o comand. Ai 
priceput? 

Pricepuse, dar nu era prea încântat de lecţia primită. 


Interesant, însă n-a făcut niciun comentariu. 

Am ieşit din separeu. 

— Unde te duci? m-a întrebat. 

— Acasă. 

S-a ridicat şi m-a urmat. 

— Auzi, domnule avocat, nu fugi. Încă n-am terminat ce 
aveam de discutat. 

M-am întors spre el, ajungând aproape faţă în faţă. 

— Nu mai avem nimic de discutat pe nicio temă, i-am 
spus. 

— Ştii bine că nu-i aşa. Mai sunt de lămurit unele 
lucruri. 

— Poate. Dar nu împreună, Anthony. 

Incepusem să atragem atenţia altor clienţi, aşa că mi-a 
spus: 

— Te conduc până afară. 

— Nu. Tu te întorci la locul tău, îi ceri scuze chelneriţei, 
după care poţi să faci ce mama dracului vrei pentru tot 
restul vieţii tale. 

Pare-se că-i venise brusc o idee, pentru că mi-a zis: 

— Mda, constat că ai curaj, dar nu şi minte, consiliere. 

Am observat cu colţul ochiului că gorila lui Anthony se 
ridicase şi făcuse câţiva paşi spre noi. În restaurant se 
aşternuse acum tăcerea. 

— Semeni cu tatăl tău la ochi, i-am spus fiului lui Frank 
Bellarosa, dar atât şi nimic mai mult. 

I-am întors spatele şi am pornit spre uşă, neştiind la ce 
să mă aştept. 

Am ieşit afară în aerul rece al nopţii. Tony tocmai lua o 
pauză de ţigară, rezemat de SUV-ul Cadillac. 

— Hei, aţi şi terminat? mi-a strigat el. 

Nu i-am dat nicio atenţie, am suit în maşină şi am pornit 
motorul. Am văzut gorila ieşind din restaurant, apoi, în 
timp ce dădeam cu spatele ca să ies din parcare, l-am 
văzut vorbind cu Tony şi amândoi m-au urmărit din priviri 
până am ajuns în stradă. 

Nu fusese neapărat nevoie să provoc o confruntare, însă 
Anthony începea să mă calce pe nervi şi mi-am zis că mă 


cam privea de sus. Bun, poate că interpretasem greşit. Sau 
poate că de partea cealaltă a mesei îl vedeam de fapt pe 
Frank şi o fracțiune de secundă îmi venise în minte o scenă 
cu Frank Bellarosa făcând sex cu Susan - visul acela 
blestemat - sau Frank recurgând la escrocherii ca să mă 
facă să lucrez pentru el, sau Frank ruinându-mi viaţa cu un 
zâmbet pe buze. 

În orice caz, indiferent ce anume mă stârnise, mă 
simţeam satisfăcut, pe lângă faptul că-l eliminasem pe 
Junior din viaţa mea. 

Am aruncat o privire în oglinda retrovizoare, dar n-am 
văzut SUV-ul Cadillac. Am plecat din Glen Cove şi m-am 
îndreptat spre Lattingtown, conducând pe un drum 
întunecos de ţară. 

Mai trebuia să-i pun încă o dată în vedere lui Anthony să 
se ţină departe de Susan. Sigur, dacă aş fi acceptat să 
lucrez pentru el, Susan n-ar fi avut de ce să se teamă, asta 
presupunând că şi-ar fi făcut vreo clipă griji, ceea ce eram 
convins că nu se întâmpla. Grijile căzuseră dintotdeauna 
pe seama mea şi se pare că era ceva valabil şi în prezent. 

Celalalt lucru pe care trebuia să-l am în vedere era că 
Anthony, care nu moştenise averea tatălui său, îi 
moştenise în schimb mai mult ca sigur pe duşmanii 
acestuia: pe cei din cercul imediat al prietenilor şi familiei, 
cum era unchiul Sal, pe cei din afara familiei, cum erau cei 
câţiva parteneri pe care-i întâlnisem într-o seară la o 
întrunire din Plaza Hotel şi, în sfârşit, pe cei ca Alphonse 
Ferragamo, a cărui îndeletnicire era să-l vâre pe tânărul 
Anthony la pârnaie pentru multă vreme. Prin urmare, 
poziţia de don a lui Anthony putea fi de scurtă durată, iar 
asocierea cu el riscantă. 

Cumva Anthony îşi închipuia că l-aş putea ajuta în aceste 
probleme, la fel cum îl ajutasem pe tatăl lui. Oare trebuia 
să mă simt flatat? 

Fără îndoială că istoria se poate repeta, dacă toată 
lumea se străduieşte din răsputeri să facă aceleaşi greşeli 
prosteşti. 

Şi totuşi, ceva ne trage înapoi spre ceea ce ne este 


familiar, întrucât, chiar dacă nu e de bun augur, măcar e 
ceva ce cunoaştem. 

După un sfert de oră am ajuns pe Grace Lane - darul lui 
Anthony Bellarosa către vecinii săi -, cu farurile luminând 
întinderea nou-nouţă de asfalt din faţa mea. Mi-a venit în 
minte un verset din Evanghelia după Matei: „Mare e 
poarta şi largă calea ce duce spre pierzanie”. 


Capitolul 13 


A doua zi, joi, a adus furtuni cu descărcări electrice, un 
decor numai bun pentru ales şi ars hârţoage, aşa că până 
spre seara mă puteam lăuda cu un volum considerabil de 
astfel de muncă istovitoare şi pe alocuri tristă. 

La ora şase seara m-am răsplătit cu o sticlă de Banfi 
Brunello di Montalcino şi Panini Bolognese (baloney 
sandwich”, după care m-am aşezat în fotoliul lui George şi 
am citit New York Times. John Gotti, fostul şef al familiei 
Gambino din crima organizată, trăgea să moară în spitalul 
penitenciarului federal de maximă securitate din 
Springfield, Missouri, unde ispăşea o condamnare pe viață 
fără drept la eliberare condiţionată. 

M-am întrebat în ce fel şi dacă acest eveniment avea să-l 
afecteze pe domnul Anthony Bellarosa, apoi m-am întrebat 
de ce oare mă preocupa întrebarea. 

Şi totuşi, în afară de câştigul sau pierderea profesională 
a lui Anthony după moartea domnului Gotti, nu puteam să 
nu mă mir cum de tinerii continuau să intre în astfel de 
afaceri, ştiind că aproape întreaga lor famiglia, în sensul 
larg al cuvântului, îşi încheia cariera prin moarte 
prematură sau la pârnaie. Sigur, poate că aşa era mai bine 
decât să se retragă într-o comunitate din Florida. Oricum, 
nu era treaba mea. 

M-am gândit, totuşi, câteva clipe la onorariul de două 
sute de mii oferit de Anthony pentru niscaiva asistenţă 
juridică şi m-am mai gândit la cât mi-ar fi revenit dacă aş fi 
reuşit să recuperez o parte din bunurile familiei Bellarosa 
confiscate de guvernul federal. Din câte spunea Anthony, 
cele două sute de mii erau în buzunarul meu, dar eu ştiam 
că banii erau luminiţa cu care încerca să ademenească 
peştele - adică eu - către potenţialele milioane - adică 


27 Denaturare a denumirii „Bologna sandwich”. Baloney - prostii, 
aiureli în lb. engleză (n. tr.) 


momeala, care de fapt ascundea un cârlig ascuţit. 

Nu era nimic ilegal şi nici măcar lipsit de etică în toate 
astea: şi peştii, şi avocaţii au nevoie să mănânce. Problema 
era cârligul cel ascuţit. Trebuia să fiu cu ochii în patru. 

De fapt, trebuia să încetez să mă mai gândesc la asta. 


Şi vineri a fost o zi ploioasă, aşa că pe la amiază am 
terminat de aranjat şi pus în lăzi hârtiile, acestea urmând a 
fi expediate la o anumită adresă de îndată ce Ethel avea să 
fie la rândul ei pusă într-o ladă şi expediată. Următoarea 
mea sarcină era să-mi adun şi să-mi împachetez lucrurile 
personale - vechi uniforme de armată, trofee de navigaţie, 
cărţi, obiecte de birou şi aşa mai departe. Cum naiba 
trăisem vreme de zece ani fără chestiile astea? 

Oricum, dădusem peste câteva acte şi hârţoage 
privitoare la Susan sau care-i aparţineau, precum şi unele 
fotografii cu familia ei. Cum nu doream să păstrez amintiri 
cu neamul Stanhope - în special cu William, Charlotte şi 
nerodul acela de fiu al lor, Peter - am pus fotografiile într- 
un plic mare, împreună cu celelalte hârtii al lui Susan, 
urmând să decid modalitatea prin care să-i parvină. 


Spre după-amiază cerul s-a mai înseninat, aşa că am 
profitat de prilej ca să trag o fugă până la Long Island 
Sound. Pe apă plutea o barcă cu pânze şi m-am aşezat pe o 
piatră la Fox Point, urmărind-o cu privirea cum luneca 
spre est, cu pânzele albe umflate de vânt şi cu prova 
despicând fără efort spuma valurilor. 

Vedeam căpitanul la cârmă şi, deşi de departe nu-i 
puteam desluşi trăsăturile, totuşi am ştiut că zâmbea. 

Mă îndoiam că mă voi mai întoarce pe mare, deşi din 
când în când marea îmi făcea cu ochiul, cum se întâmpla 
cu fiecare navigator. Dar, aşa cum ştie orice marinar care 
a iubit marea, îmbrăţişarea ei e adesea mortală. 


Pe la ora 4 după-masă, după ce mă înapoiasem la casa 
portarului, am zărit un Mercedes intrând pe poartă, 
condus de un bărbat a cărui înfăţişare se potrivea cu 


semnalmentele numitului Amir Nasim. 

La Londra trăisem în preajma unor bărbaţi şi femei de 
religie islamică, printre care şi câţiva colegi de serviciu şi 
am presupus că, fiind iranian, domnul Nasim era şi 
musulman, aşa încât Sabatul lui urma să înceapă la apusul 
soarelui, odată cu chemarea la rugăciune. 

Domnul Nasim, şi probabil tot anturajul lui, se duceau la 
moschee sau pur şi simplu îşi întindeau covoraşele de 
rugăciune în fosta capelă din Stanhope Hall, după care se 
descălţau, se aşezau cu faţa spre Mecca - ceea ce, în 
această parte a lumii, însemna spre est, în direcţia 
Hamptons - şi începeau să se roage. 

Nu voiam să impietez asupra fervorii religioase a 
domnului Nasim, însă trebuia să vorbesc cu el cât mai 
curând, aşa că de ce nu chiar acum? Gândindu-mă că mai 
erau câteva ore până când urma să fie derulat covoraşul de 
rugăciune, mi-am schimbat hainele şi am îmbrăcat o 
pereche de pantaloni cafenii, un bluzon albastru, un tricou 
cu mânecă scurtă, mocasini şi şosete curate, asta în caz că 
întindea alt covoraş şi mă invita să ne rugăm împreună. 

Dădusem peste o cutie cu cărţi de vizită cu litere în 
relief, pe care scria simplu John Whitman Sutter, Stanhope 
Hall, aşa că am strecurat câteva în buzunar. 

Susan era cea care-mi dăduse acele cărţi de vizita 
desuete şi inutile şi probabil că nu folosisem nici măcar 
şase dintre ele în cei doisprezece ani de când le aveam, 
ultima fiind trimisă - ca să mă amuz - lui don Frank 
Bellarosa, prin intermediul antreprenorului său imobiliar, 
cu instrucţiuni ca domnul Bellarosa să-l sune pe domnul 
Sutter referitor la proiectul pentru grajdurile doamnei 
Sutter, lucrare la care fostul nostru vecin se oferise să ne 
ajute. De fapt, chiar insistase. 

In mod normal, aş fi parcurs pe jos distanţa de niciun 
kilometru până la Stanhope Hall, dar nu voiam să trec pe 
lângă casa de oaspeţi, unde locuia Susan - fosta noastră 
reşedinţă conjugală. Aşa ca am luat automobilul Ford 
Taurus şi m-am îndreptat spre conac. 

Am trecut de drumeagul care ducea la locuinţa ei, pe 


care o puteam vedea la câteva sute de metri în stânga. Am 
observat că lumina era aprinsă în camera din faţă, cândva 
biroul meu. SUV-ul lui Susan se găsea în curtea din faţă. 

La oarecare depărtare de casa de oaspeţi am văzut 
grajdul lui Susan - o construcţie frumoasă din cărămidă, 
odinioară mai apropiată de clădirea principală, dar pe care 
Susan o mutase, piatră cu piatră, de pe domeniul tatălui pe 
propriul teren, aşteptând ca Stanhope Hall să fie scos la 
vânzare. Fusese un proiect de mari proporţii şi foarte 
costisitor, dar - cum spuneam şi cum a vrut norocul - 
domnul Bellarosa se arătase bucuros şi dispus să-l pună pe 
antreprenorul lui, Dominic, să rezolve treaba imediat şi 
pentru o nimica toată. Eu refuzasem. Susan acceptase. 
Lecţia de viaţa care se desprindea de aici era că dacă ceva 
arată prea frumos să poată fi adevărat, atunci aşa şi este. 
Numai că eu deja ştiam acest lucru. 

Ceea ce nu ştiam era că Frank Bellarosa fusese la fel de 
interesat de Susan ca şi de mine. 

Undeva în faţa mea am văzut Stanhope Hall, pe un dâmb 
înconjurat de grădini în terasă. 

Ca să vă faceţi o idee despre acest loc, gândiţi-vă la 
Casa Albă din Washington sau orice alt palat neoclasic pe 
care l-aţi văzut, pe urmă imaginaţi-vă o lume fără impozite 
pe venit (şi, în consecinţă, fără avocaţi specializaţi în 
impozite cum eram eu). Mai gândiţi-vă la mâna de lucru 
ieftină reprezentată de imigranţi, la săptămânile lor de 
lucru de şaizeci de ore fără niciun beneficiu, la bogăţiile 
unui nou continent umplând buzunarele câtorva sute de 
persoane din New York. Această Epocă de Aur fusese 
urmată de Nebunii Ani 1920, când situaţia devenise şi mai 
înfloritoare, iar conacele se făcuseră tot mai grandioase şi 
mai numeroase, ca nişte ciuperci de aur ivite de-a lungul 
lui Fifth Avenue, în Bar Harbor, Newport, Hamptons şi 
aici, pe Coasta de Aur. Pe urmă venise Marţea Neagră şi 
totul se dusese de râpă într-o singură zi. Rahaturi din astea 
se întâmplă. 

Ar trebui să mai amintesc că cele douăzeci şi patru de 
hectare din spatele proprietăţii Stanhope, unde călărea 


Susan de cele mai multe ori, fuseseră împărţite în parcele, 
ca şi Alhambra, ca urmare a confiscării pământurilor de 
către guvernul federal, pentru a construi vreo duzină de 
mini-conace oribile, imitație de Beaux-Arts, pe loturi nu 
mai mari de două hectare. Din fericire, un gard de lemn şi 
un şanţ separau acele monstruozităţi de terenul din faţă, 
iar noua cale de acces dădea spre alt drum principal, aşa 
încât nimeni din acest capăt al proprietăţii nu era obligat 
să-i vadă sau să-i audă pe rezidenții acelui ghettou al 
noilor îmbogăţiţi. Sigur, poate că afirmaţiile mele sună 
puţin cam snob şi, în orice caz, nu era treaba mea. 

Pe vechiul domeniu Stanhope încă mai dăinuia un 
templu erotic al dragostei, o imitație ieftină de rotonda în 
stil clasic, care adăpostea două statui: nudul zeiţei romane 
a dragostei, Venus, şi nudul zeului roman al erecţiilor, 
Priapus. Susan şi cu mine interpretasem câteva scene 
clasice în acest templu, şi-mi aminteam că într-una din 
ocazii ea juca o virgină venită la templul lui Venus ca să-i 
ceară un soţ pe potrivă, în timp ce eu eram un centurion 
cu probleme de erecţie, venit să-l roage pe Priapus să-i dea 
un cocoşel. La fel ca toate fanteziile noastre erotice, şi 
aceea avea un sfârşit fericit. Spre deosebire de ce se 
întâmplase, din păcate, cu căsnicia noastră reală. 

Apropriindu-mă de conac, m-am întrebat ce părere avea 
Amir Nasim de acest templu păgân şi dacă acoperise 
statuile cu ceva, le luase de acolo sau le distrusese. Asta 
apropo de şocul intercultural. 

Am parcat Taurusul sub coloanele uriaşe ale conacului 
Stanhope Hall şi am rămas în maşină, gândindu-mă că în 
acea lume aproape dispărută a tradițiilor adânc 
înrădăcinate şi a protocolului - care acum se numea 
ierarhie - John Whitman Sutter nu s-ar fi deplasat de la 
casa portarului la conac să-l viziteze pe Amir Nasim. Poate 
că de aceea amânasem întâlnirea atâta timp. 

Am rămas în continuare la volan, gândindu-mă că ar fi 
trebuit să plec. M-a consolat cumva faptul că veneam 
neanunţat, ceea ce-mi confirma statutul şi privilegiile, şi cu 
asta, basta. 


Cât despre problema păstrării demnităţii atunci când 
cereai favoruri barbarilor recent instalaţi în conac, mi-am 
amintit versul preferat al lui Susan din Sf. Jerome: „Lumea 
romană se năruie, dar noi rămânem cu capul sus...” 

Am coborât din maşină, am suit treptele de granit dintre 
coloanele clasice şi am apăsat butonul soneriei. 


Capitolul 14 


Mi-a deschis o tânără - posibil iraniană - îmbrăcată într- 
o rochie neagră şi m-am prezentat spunând: 

— Sunt John Sutter şi aş vrea să vorbesc cu domnul 
Amir Nasim. 

În acest punct al conversaţiei, o servitoare probabil m-ar 
întreba: 

— Sunteţi aşteptat, domnule? 

La care eu aş răspunde: 

— Nu, dar dacă nu deranjez, aş dori să-i vorbesc într-o 
chestiune personală. 

Apoi i-aş întinde cartea mea de vizită, ea m-ar conduce 
în salon, s-ar face nevăzută şi, câteva minute mai târziu, ar 
reveni cu verdictul. 

În cazul de faţă, totuşi, tânăra părea să dispună de 
posibilităţi limitate atât ca limba engleză, cât şi ca 
educaţie, aşa că mi-a spus „Tu aştepţi” şi mi-a închis uşa în 
nas. Prin urmare, am sunat din nou, ea a deschis iar uşa şi 
eu i-am întins cartea de vizită, vorbindu-i răstit: 

— Dă-i asta. Înţelegi? _ 

Ea a închis iarăşi uşa, iar eu am rămas în prag. În 
ultimele trei zile era a treia oară când aveam de-a face cu 
o persoană pusă în încurcătură de limba engleză şi treaba 
asta începea să mă scoată din sărite. De fapt, aproape că 
înţelegeam de ce Anthony îşi pierduse răbdarea faţă de 
chelneriţa chinezoaică şi de ce-mi debitase toate 
bazaconiile despre declinul şi decăderea Imperiului 
Roman. Vreau să zic că goții, hunii şi vandalii probabil 
învăţaseră latina în timp ce cotropeau Imperiul. Veni, vidi, 
vici. Nu era chiar atât de greu. 

Am aşteptat vreo cinci minute, apoi uşa s-a deschis din 
nou şi în prag s-a ivit un bărbat înalt şi uscăţiv, măsliniu la 
faţă şi îmbrăcat într-un costum cenuşiu, ţinând în mână 
cartea mea de vizită. 


— Ah, domnul Sutter, mi-a spus el. Frumos din partea 
dumneavoastră că aţi venit. 

Mi-a întins mâna, eu i-am strâns-o şi el m-a poftit 
înăuntru. 

— Tocmai mă pregăteam să servesc ceaiul. N-aţi dori să- 
mi ţineţi companie? 

N-aveam chef de ceai, dar doream să-mi acorde puţin 
din timpul lui, aşadar mi-am zis că se făcuse ora ceaiului. 

— Bucuros, mulţumesc. 

— Perfect. 

L-am urmat în uriaşul vestibul de granit de la parter, 
proiectat ca un fel de zonă de tranzit pentru oaspeţii sosiți 
la conac. Aici era locul unde servitorii luau în primire 
pălăriile, paltoanele şi ce mai era de luat de la musafiri, 
după care invitaţii erau conduşi pe una dintre impozantele 
scări în spirala care duceau în holul de la etaj. Era o 
primire ceva mai oficială decât ce se obişnuia în zilele 
noastre, când gazda te întâmpina cu un „Salut, John, ce 
dracu’ mai faci? Aruncă-ţi şi tu haina pe unde apuci. Eşti 
pregătit să dai pe gât o bere?” 

Oricum, domnul Nasim m-a condus pe scara din dreapta, 
încă luminată de statuile originale din fier forjat vopsit, 
care înfăţişau nişte mauri cu turbane şi torţe electrice în 
mâini. M-am întrebat dacă domnul Nasim se simţea 
ofensat de statuile reprezentând fără niciun dubiu 
musulmani de-ai lui, dar cu pielea neagră şi în postura de 
slujitori. 

Graţie lui Anthony, încă aveam în minte căderea 
Imperiului Roman şi mi-am amintit ceva ce citisem la St. 
Paul - unde se studia intens istoria Romei - despre Attila, 
regele hunilor: atunci când cucerise oraşul roman 
Mediolanum, Attila intrase în palatul imperial, unde văzuse 
o frescă uriaşă, înfăţişând un împărat roman pe tron şi 
câţiva sciți prosternaţi la picioarele lui. Din păcate, Attila îi 
luase pe sciţii îngenuncheaţi drept huni şi se înfuriase în 
asemenea hal, încât îl forţase pe guvernatorul roman să 
meargă în faţa lui în patru labe. 

Cred că şi pe mine mă preocupa o problemă similară, 


referitoare la o posibilă neînțelegere de ordin cultural 
privind statuile maurilor, şi m-am gândit că poate ar fi 
trebuit să spun ceva gen „Alde Stanhope erau nişte rasişti 
lipsiţi de inimă şi nişte habotnici, întotdeauna mi-au 
displăcut statuile astea”. 

Ei, poate că era un gând prostesc şi, sincer vorbind, nu 
dădeam doi bani pe ce era în mintea lui Nasim. Avea viaţa 
înainte să scape de statui, dacă aşa voia. 

În orice caz, am pălăvrăgit despre vreme până am ajuns 
în capul scărilor, pe holul de la etaj, unde în zile de mult 
apuse stăpânul casei şi soţia lui îşi întâmpinau oaspeţii 
deposedaţi de paltoane şi pălării şi suflând din greu. 

Din holul de la etaj, l-am urmat pe domnul Nasim spre 
dreapta, pe un coridor lung şi larg, care ştiam că ducea la 
bibliotecă. 

— De când n-aţi mai pus piciorul aici? m-a întrebat 
domnul Nasim. 

Era limpede că ştia câte ceva despre biografia mea. 

— De zece ani, i-am răspuns. 

— Aha, iar eu am cumpărat conacul acum nouă ani. 

Mi-am amintit că statul, care confiscase proprietatea de 
la Frank Bellarosa, vânduse Stanhope Hall şi cea mai mare 
parte a pământurilor către o corporație japoneză, aceasta 
urmând să le folosească drept loc de refacere şi relaxare 
pentru directorii japonezi epuizați de muncă. Numai că 
proiectul eşuase şi auzisem de la Edward că proprietatea 
fusese cumpărată de un iranian la un an după plecarea 
mea. Ar fi trebuit să-l pun pe domnul Nasim în temă că 
Anthony Bellarosa intenţiona să recupereze moşia tatălui 
sau. 

— Aveţi amintiri frumoase de aici? m-a întrebat Nasim. 

Nu chiar. Totuşi i-am răspuns: 

— Da. 

De fapt, Susan şi cu mine ne căsătorisem la Stanhope 
Hall pe vremea când William şi Charlotte încă locuiau aici, 
iar Willie cel Calic organizase pentru noi - sau mai curând 
pentru Susan - o petrecere în aer liber, la care invitase 
vreo trei sute dintre prietenii lui cei mai buni şi mai 


apropiaţi, membri ai familiei şi parteneri de afaceri, 
precum şi o mână de cunoscuţi de-ai mei. Bineînţeles, cum 
William era cel care scosese banii din buzunar, haleala şi 
băutura se terminaseră repede, iar orchestra îşi strânsese 
instrumentele la ora zece seara fix, aşa că pe la 10.30 
ultimii oaspeţi mai umblau să scurgă drojdia din pahare şi 
să ronţăie coji de brânză. 

Nu era chiar primul semn că proaspătul meu socru era 
un maestru al gesturilor grandomane sub care se 
ascundeau tranzacţii de canal, şi nu avea să fie nici 
ultimul. Până la urmă, îşi luase înapoi şi unicul lucru pe 
care mi-l dăduse vreodată: propria fiică. 

— Încă n-am terminat cu decoraţiunile interioare, m-a 
informat domnul Nasim. 

— Asta durează ceva timp. 

— Da. Soţia mea... femeile se hotărâse mai greu, a 
adăugat el. 

Zău? Păi, nouă ani nu-i chiar atât de mult, Amir. Eşti 
însurat. Învaţă-te să ai răbdare. 

De fapt, galeria cea mare şi camerele învecinate era 
aproape golite de mobilier şi complet lipsite de tablouri şi 
ornamente. Mai rămăseseră, totuşi, câteva covoare - fără 
îndoială persane - şi ironia sorții făcea ca acestea să fi 
acoperit majoritatea podelelor din Stanhope Hall şi pe 
vremea când William şi Charlotte locuiau aici. 

Ultima oară când fusesem aici, conacul era nemobilat, 
cu excepţia câtorva piese rătăcite. În plus, existau câteva 
camere pe care Susan şi cu mine le folosisem ca să 
depozităm echipament sportiv, cadouri care nu ne 
plăcuseră, precum şi mobilă din copilăria lui Susan. De 
asemenea, îmi aduceam aminte că erau şi cufere cu 
îmbrăcăminte care aparținuse cândva unor membri ai 
familiei Stanhope, bărbaţi şi femei, morţi de când lumea. 
Aceste articole de vestimentaţie ţineau de diverse epoci 
ale secolului douăzeci, iar Susan şi cu mine ne îmbrăcam 
uneori în costume de epocă - amândoi aveam o preferința 
pentru Nebunii Ani 1920 - şi ne prosteam în fel şi chip. 

— Presupun că dumneavoastră cunoaşteţi istoria acestui 


conac, mi s-a adresat domnul Nasim. 

Vorbea o engleză corectă, învățată de la cineva care 
avusese accent britanic. 

— Aşa e, am răspuns. 

— Bun. Atunci, trebuie să mi-o relataţi şi mie. 

— Dacă doriţi. 

Am ajuns în bibliotecă, iar domnul Nasim s-a dat la o 
parte şi mi-a făcut loc să intru pe uşa dublă. 

Lambriurile şi rafturile erau aşa cum mi le aminteam, 
din lemn scump de pecan, în schimb noul mobilier era din 
păcate într-un stil franțuzesc de prost gust, alb cu auriu, 
genul de piese pe care le poţi vedea în reclamele revistelor 
duminicale şi care pot fi achiziţionate cu reduceri de câte o 
sută de dolari sau în rate lunare foarte accesibile. 

Domnul Nasim mi-a făcut semn spre două scaune 
tapiţate cu satin albastru-deschis, aflate lângă şemineu, 
între care se găsea o măsuţă albă de cafea cu picioare 
arcuite. M-am aşezat într-unul din cele două fotolii 
incomode, iar domnul Nasim s-a instalat în faţa mea. Am 
observat că rafturile bibliotecii rămăseseră aproape goale, 
iar cărţile rămase erau în mare parte enorme albume de 
artă, din cele pe care specialiştii în decoraţiuni interioare 
le vând la metru. 

Am mai remarcat şi că domnul Nasim nu investise în 
aparate de aer condiţionat. Un ventilator de podea vântura 
aerul cald şi umed din toata biblioteca aceea uriaşă. 

Pe masă se afla o tavă de argint plină vârf cu pateuri 
care păreau să fie lipicioase. 

— Imi place ceaiul englezesc, mi-a spus gazda mea, dar 
prefer dulciurile persane în locul sendvişurilor cu 
castraveți. 

Am remarcat că spusese „persane”, şi nu „iraniene”, 
cuvânt care avea o conotaţie oarecum negativă după 
Revoluţia Islamică, criza  ostaticilor din 1979 şi 
neînțelegerile care urmaseră între ţara lui şi a noastră. 

Domnul Nasim şi-a scos celularul, a apăsat o tastă de 
apelare rapidă, a rostit câteva cuvinte în Farsi, după care a 
închis şi mi s-a adresat zâmbind: 


— Versiunea  ultramodernă a butonului de apelat 
servitorii. Ceaiul va fi servit imediat, m-a anunţat el, în caz 
că mi-aş fi închipuit ca sunase Gărzile Revoluţionare ca să 
mă salte. 

S-a rezemat de spătarul scaunului îmbrăcat în satin şi m- 
a întrebat: 

— Cărui fapt îi datorez plăcerea acestei vizite, domnule 
Sutter? 

I-am răspuns, fără să mă scuz că venisem la locuinţa lui 
neanunţat: 

— Mai întâi, am vrut să vă înştiinţez, personal şi oficial, 
că în momentul de faţă locuiesc în casa portarului. 

— Mulţumesc. Poate că ar fi trebuit să vă fac eu o vizită, 
a adăugat el politicos. 

Din experienţa mea limitată cu arabii, pakistanezii şi 
iranienii din Londra, aceştia se încadrau în două categorii: 
cei care se străduiau să se ia la întrecere cu britanicii şi 
cei care făceau tot posibilul să evite competiţia. Până în 
prezent domnul Nasim părea să facă parte din prima 
categorie: „Vezi ce occidental sunt? Mă comport cum 
trebuie?” 

— Eu sunt cel care locuieşte pe proprietatea 
dumneavoastră, deci e de datoria mea să vă fac o vizită, l- 
am informat. Şi cu aceasta am ajuns la celalalt scop al 
venirii mele. Acum câteva zile am mers s-o văd pe doamna 
Allard la spitalul de bătrâni şi cred că nu mai are mult de 
trăit. 

A părut cu adevărat surprins şi mi-a răspuns: 

— Da? N-am ştiut. Credeam... adică îmi pare rău de 
vestea asta. 

— Cum bine ştiţi, la moartea ei statutul de chiriaş pe 
viaţă îşi încetează valabilitatea. 

— Da, ştiu şi asta. 

N-a părut din cale-afară de încântat să afle că era pe 
punctul de a-şi recupera proprietatea, dar bineînţeles 
ştiuse că va sosi şi aceasta zi şi deja îşi făcuse planuri în 
acest scop, planuri care cu siguranţă nu mă includeau şi 
pe mine. Cu toate acestea, am spus: 


— Prin urmare, aş dori să vă întreb dacă aş putea 
închiria sau cumpăra casa portarului. 

— Serios? Vreţi să locuiţi acolo? 

— E o variantă. 

A dat din cap, apoi a căzut pe gânduri câteva clipe şi a 
spus: 

— Înţeleg... 

— Dacă aş închiria-o, ar fi numai pentru o lună sau două. 

— Înţeleg. Adică aveţi nevoie de un loc unde să staţi 
când nu sunteţi la Londra. 

— De unde ştiaţi că am locuit la Londra? 

— De la doamna Sutter. 

— Presupun că vă referiţi la fosta mea soţie. 

— Întocmai. 

— Ce altceva v-a mai spus? Ca să nu vă răpesc timpul 
repetând lucruri pe care le cunoaşteţi. 

A ridicat din umeri şi mi-a răspuns: 

— Când am cumpărat casa - fosta casă de oaspeţi - soţia 
dumneavoastră ne-a făcut o vizită de curtoazie. Era într-o 
duminică, mă găseam aici cu soţia mea, aşa că am luat 
ceaiul împreună şi mi-a relatat în linii mari situaţia ei. 

— Aha. Iar ulterior v-a anunţat că fostul ei soţ s-a 
înapoiat de la Londra. 

— Corect. De fapt, nu pe mine. Pe Soheila. Soţia mea. 
Stau de vorba una cu alta. 

Am simţit pornirea de a-l avertiza că doamna Sutter era 
o soţie adulteră, deci nu reprezenta o companie prea 
indicată pentru Soheila. Dar de ce să le fi făcut necazuri? 

— Aşadar, am reluat eu subiectul, dacă nu aveţi nicio 
obiecţie, aş dori să închiriez casa portarului pentru o lună 
sau două, cu posibilitatea de a o cumpăra. 

— Nu-i de vânzare, dar... 

N-a apucat să-şi ducă fraza la bun sfârşit că femeia care 
îmi deschisese uşa şi-a făcut apariţia, aducând o tavă de 
ceai pe care a aşezat-o pe masă, apoi a înclinat din cap. 

Domnul Nasim i-a făcut semn să iasă, iar ea pur şi 
simplu a ieşit cu spatele din încăpere, închizând uşa după 
ea. Ei, poate că nu primise o educaţie prea rea, numai că 


mai avea nevoie de o lecţie despre cum trebuia să se 
comporte când răspundea la sonerie. Sau, mai probabil, 
Amir Nasim îi inspira o teamă soră cu moartea. Poate 
reuşeam să mai învăţ câte ceva de la el privind relaţiile 
dintre sexe. 

Oricum, domnul Nasim a făcut onorurile casei şi a 
deschis o cutie de lemn în care se aflau alte cutii metalice 
cu ceai. 

— Aveţi vreo preferinţă? m-a întrebat el. 

Aveam, şi anume whisky scoţian, însă i-am răspuns: 

— Earl Grey, dacă se poate. 

— Excelent. 

A pus cu linguriţa frunzele de ceai în două ceainice de 
porțelan şi a turnat apă clocotită dintr-o cană 
termoizolantă, tot comentând asupra modului în care 
obişnuia să pregătească el ceaiul: 

— În general îl las să infuzeze patru minute... 

A acoperit ambele ceşti, apoi a întors o clepsidra cu 
fundul în sus şi a adăugat: 

— Dumneavoastră îl puteţi lăsa cât doriţi. 

Am aruncat o privire la ceas, ceea ce ar fi putut să 
însemne că număram minutele pentru infuzie sau că 
începeam să-mi cam pierd răbdarea. În orice caz, 
presupun că pentru oamenii de aceeaşi religie cu domnul 
Nasim ceaiul ţinea locul cocteilurilor de la ora şase. 

În timp ce aşteptam să se scurgă nisipul din clepsidră, el 
a început să-mi facă conversaţie. 

— Am stat la Londra zece ani. Superb oraş! 

— Adevărat. 

— Mi se pare că locuiţi acolo de şapte ani. 

— Întocmai. 

— Prin urmare, sunteţi o fire aventuroasă. Poate chiar 
fascinată de pericol. 

— Am navigat cu iahtul. N-am atacat nicio navă de 
război. 

A zâmbit şi mi-a spus: 

— Totuşi, în largul oceanului sunt pericole, domnule 
Sutter. În afară de condiţiile meteo, mai exista pirați şi 


mine plutitoare. Aţi ajuns şi în Golful Persic? 

— Da. 

— Acolo e un loc foarte primejdios. Aţi vizitat Iranul? 

— Da. Am fost la Bushehr. 

— Şi cum aţi fost primit acolo? 

— Foarte bine. 

— Bravo. Eu am o teorie, şi anume că oamenii care 
locuiesc în porturi sunt mai fericiţi şi mai primitori faţă de 
străini decât cei din interiorul ţării. Ce părere aveţi? 

— Cred că-i adevărat, până ajungeţi la New York. 

A zâmbit din nou, apoi a schimbat subiectul. 

— Aşadar, peste o lună-două vă înapoiaţi la Londra. 

— Posibil. 

— Şi unde locuiţi acolo? 

l-am spus numele străzii din Knightsbridge unde 
locuiam, fără sa-i dau şi numărul casei, al apartamentului 
sau numărul de telefon. 

El a încuviinţat din cap şi mi-a spus: 

— Un cartier foarte frumos. Eu am locuit în Mayfair, a 
adăugat. 

— Alt cartier frumos. 

— Prea mulţi arabi. 

N-am făcut niciun comentariu, ci am continuat să 
urmăresc din ochi clepsidra. Eram conştient că alte culturi 
practică mult conversaţia pe teme anodine înainte să 
abordeze probleme de afaceri şi ştiam că nu era pur şi 
simplu un gest de politeţe: interlocutorul încerca să afle 
cât mai multe despre tine, ca să se poată folosi ulterior de 
aceste informaţii. În cazul nostru, totuşi, afacerea era 
foarte simplă şi ar fi trebuit să dureze mai puţin decât cât 
fierbe un ou cleios. Ori poate că Amir Nasim voia doar să 
se arate politicos faţă de un fost aristocrat rămas acum 
fără pământ. 

— Aşadar, sunteţi avocat, mi-a spus. 

— Exact. 

— Tot cu asta v-aţi ocupat şi la Londra. 

— Legea americană a impozitelor pentru clienţi britanici 
şi străini. 


— Ah, interesant! Într-adevăr, e mare nevoie de aşa 
ceva. De fapt, deţin o companie la Londra. Aşa că ne-am 
putea întâlni într-o zi şi... 

Timpul de infuzie a expirat, aşa că domnul Nasim a luat 
ceainicul său şi a turnat printr-o strecurătoare ceaiul într-o 
ceşcuţă delicată, spunându-mi: 

— Vă rog, serviţi-vă, afară de cazul când îl vreţi mai 
tare. 

Mi-am turnat ceaiul, în timp ce domnul Nasim îşi punea 
câteva linguri de zahăr în ceaşca lui. 

— Zahăr? Lapte? Lămâie? m-a întrebat. 

— Eu îl beau simplu. 

— Bun. Aşa şi trebuie. Dar mie-mi place cu zahăr. A 
sorbit din ceai şi a adăugat: Foarte bun. Folosesc apă 
filtrată. 

— Şi eu. În privinţa casei portarului... am început să-i 
spun. 

— Luaţi un fursec. 

A arătat către un maldăr de chestii lipicioase şi mi-a 
spus: 

— Asta se cheamă Rangeenak. 

În continuare mi-a spus numele celorlalte tipuri de 
prăjituri. 

Cunoştinţele mele de Farsi, niciodată prea grozave, erau 
niţel cam ruginite, aşa că am răspuns: 

— Am să încerc numărul unu. 

— Da, excelent. 

Cu ajutorul unui cleşte de argint, a cules ceva ce păreau 
a fi curmale şi mi le-a pus pe farfurie. 

— Dacă vi se par prea dulci, vă recomand aşa ceva, din 
pastă de susan. 

— OK. Deci, referitor la scopul vizitei mele, pentru mine 
ar fi convenabil şi sper că nu v-ar deranja nici pe 
dumneavoastră dacă aş rămâne o lună-două în casa 
portarului. 

El şi-a pus în farfurie câte o bucată din fiecare tip de 
prăjitură şi mi-a răspuns fără ezitare: 

— Desigur. 


Răspunsul lui m-a luat prin surprindere. 

— Eh... foarte amabil din partea dumneavoastră, am 
spus. Am putea încheia un contract de închiriere pe 
termen scurt, pentru o lună, începând cu data decesului 
doamnei Allard, cu posibilitate de prelungire pentru încă o 
lună. Prin urmare, presupunând că putem cădea de acord 
asupra chiriei... 

— Nu vă cer nicio chirie, domnule Sutter. 

Din nou, afirmaţia lui m-a luat pe nepregătite. 

— Dar insist... 

— Nu vă costă nimic. Chiar vreţi să-mi complicaţi 
existenţa, cu sistemul de impozitare din America? a glumit 
el. 

De fapt, aşa îmi câştigam eu existenţa, totuşi i-am 
răspuns: 

— Păi, sunteţi deosebit de amabil, însă.. 

— Câtuşi de puţin, am să vă rog numai să eliberaţi casa 
până la 1 septembrie. Desigur, dacă doamna Allard va mai 
fi în viaţă la această dată, atunci veţi rămâne în continuare 
oaspetele ei. Dacă nu, termenul e 1 septembrie. 

— Nicio problemă. 

— Bine. 

— Totuşi, de ce nu încheiem un contract în acest sens? 
Din punct de vedere legal, ar fi bine pentru amândoi să 
avem un act la mână. 

— Avem o înţelegere între doi oameni de cuvânt, 
domnule Sutter. 

— Cum doriţi. 

Desigur, în acest moment, se presupune că ar fi trebuit 
să-i întind mâna. Sau poate trebuia să ne tăiem venele, să 
ne contopim sângele şi pe urmă să dansăm în jurul mesei? 
După câteva secunde de stânjeneală, i-am întins mâna şi el 
mi-a strâns-o. 

Domnul Nasim şi-a mai turnat ceai, iar eu am sorbit 
dintr-al meu. 

— Tocmai mi-a trecut ceva prin minte. 

Am ciulit urechile. 

— Aş vrea să vă cer o favoare. 


Brusc mi-a venit în minte seara când Frank Bellarosa ne 
invitase pe Susan şi pe mine la Alhambra la o cafea şi 
patiserie italienească, după care don Bellarosa şi cu mine 
ne retrăsesem în bibliotecă la un pahar de grappa şi o 
ţigară, moment în care el îmi ceruse o favoare care avea 
să-mi distrugă viaţa. Domnul Nasim nu consuma alcool, 
nici nu fuma, dar în rest eram convins că avea multe în 
comun cu răposatul şef mafiot. 

— Pot să vă rog ceva? a repetat domnul Nasim. 

— Sigur. 

— Bine. 

Şi-a îndesat în gură o bucată zdravănă de prăjitură, după 
care şi-a vârât degetele în micul bol cu apă şi le-a şters pe 
un şerveţel de in. A mestecat gânditor, a înghiţit, apoi a 
spus: 

— Cu doamna Allard în casa portarului şi doamna Sutter 
în casa de oaspeţi n-am prea avut parte de intimitate. Mă 
înţelegeţi? 

— Dispuneţi de peste optzeci de hectare de pământ 
înconjurat de ziduri, domnule Nasim. De câtă intimitate 
aveţi nevoie? 

— Îmi place să nu fiu deranjat de nimeni. Totodată, aş 
putea folosi casa portarului drept locuinţă pentru servitorii 
mei şi aş dori să dau casei de oaspeţi o întrebuințare 
personal. 

Nu i-am răspuns nimic. 

— Eram pe punctul de a face o ofertă proprietarilor 
casei de oaspeţi pentru clădire şi cele patru hectare de 
teren, când am descoperit pe neaşteptate că doamna 
Sutter cumpărase proprietatea. Prin urmare, i-am făcut o 
propunere generoasă ca să-mi vândă mie domeniul, dar m- 
a refuzat. În mod foarte politicos, trebuie să recunosc, dar 
m-a refuzat. 

— Oferiţi-i mai mult. 

— Aş putea, dar o cred pe cuvânt când spune că 
domeniul nu-i de vânzare. Sigur, exista un preţ, dar... 

S-a uitat la mine şi a adăugat: 

— Mi-a spus că e casa ei, unde are multe amintiri, locul 


unde au crescut copiii dumneavoastră, unde aceştia pot 
veni în vizită... într-un cuvânt, un loc pe care îl asociază cu 
o perioada foarte bună din viaţa dumneaei.... Şi, 
bineînţeles, a continuat Nasim, terenul e parte din 
domeniul Stanhope Hall, unde a crescut. Aşa că, din câte 
mi-a declarat, intenţionează să rămână aici până va 
închide ochii. 

Nu i-am răspuns, dar mi-a venit în minte că prin partea 
locului erau acum cel puţin două persoane pe care nu le-ar 
fi deranjat dacă Susan ar fi închis ochii definitiv. 

— Asta sună cumva a refuz categoric, am spus într-un 
târziu. 

Domnul Nasim a ridicat vag din umeri. 

— Pe măsură ce oamenii îmbătrânesc... a început el. Nu 
că doamna Sutter ar fi bătrână. Pare chiar tânără. Însă 
odată cu trecerea anilor, oamenii încep să devină 
nostalgici, aşa că simt nevoia să revadă meleaguri din 
tinereţe sau se ataşează de un obiect ori de un loc. 
Inţelegeţi ce vreau să spun. Iar asta poate duce la oarecare 
încăpățânare şi chiar la hotărâri necugetate. 

— Ce vreţi de fapt să spuneţi, domnule Nasim? 

— Păi, mă întrebam dacă aţi putea-o convinge să fie mai 
raţională. 

— N-am fost în stare s-o conving nici când eram 
căsătoriţi. 

A zâmbit politicos. 

— Nu vorbim unul cu altul, am continuat. Şi nici n-am de 
gând să discut cu ea pe un astfel de subiect. 

A părut dezamăgit, totuşi mi-a spus: 

— Ei, mi-am închipuit că e o idee bună, dar îmi dau 
seama că m-am înşelat. 

— Nu strica să puneţi o întrebare. 

— Nu. 

A trecut la un subiect mai important şi mi-a atras 
atenţia: 

— Nu v-aţi atins de Rangeenak. 

Ca să fiu politicos, am vârât în gura una din chestiile 
alea care aduceau a curmale, apoi mi-am clătit degetele în 


apa cu petale de trandafir, m-am şters şi am spus: 

— Ei bine, n-am să insist să plătesc chirie, însă am 
nevoie de un loc unde să stau pe perioada de care am 
discutat. 

El a fluturat din mână şi mi-a răspuns: 

— Sunt un om de cuvânt. Nu aveţi niciun fel de obligaţie. 

Aşa obişnuia să spună şi Frank. 

Treaba pentru care venisem era rezolvată şi n-aveam 
niciun chef să mi se spună să-mi scot pantofii şi să rămân 
la rugăciune. 'Tocmai mă pregăteam să-mi iau rămas-bun, 
când domnul Nasim mi-a spus: 

— Oferta mea pentru doamna Sutter a fost de patru 
milioane de dolari. Mult mai mult decât valorează 
proprietatea şi mai mult decât dublul sumei pe care a 
plătit-o acum câteva luni. Sunt dispus să plătesc comision 
de zece la sută oricui mi-ar înlesni tranzacţia. 

M-am ridicat în picioare. 

— Nu sunt eu acela. Mulţumesc... 

S-a ridicat şi el. 

— Bine, dar asta nu aveţi de unde şti. Dacă vorbiţi totuşi 
cu doamna Sutter, nu uitaţi ce v-am spus. 

Începeam să-mi ies din pepeni, aşa că i-am replicat pe 
un ton tăios: 

— Domnule Nasim, ce naiba vă face să credeţi că am 
vreo influenţă asupra fostei mele soţii? 

— Mi-a vorbit foarte frumos despre dumneavoastră, mi-a 
răspuns el după o clipă de ezitare. Aşa că am presupus... A 
schimbat subiectul: Vă conduc până la ieşire. 

— Pot ieşi şi singur. Cunosc bine casa. 

— Aşa e. Şi aveaţi de gând să-mi relataţi istoria ei. 

— Poate cu altă ocazie. De fapt, doamna Sutter vă poate 
furniza mai multe amănunte, i-am sugerat eu. 

I-am întins mâna şi i-am spus: 

— Mulţumesc pentru ceai şi pentru că-mi îngăduiţi să 
rămân în casa portarului. Dacă vă răzgândiţi, am să 
înţeleg, am adăugat. 

Mi-a strâns mâna, apoi şi-a pus cealaltă mână pe umărul 
meu şi m-a întors cu faţa către uşă, spunând: 


— Insist să vă conduc până la ieşire. 

Poate îşi închipuia că aş fi făcut sul vreun covor persan 
şi l-aş fi luat cu mine, aşa că i-am răspuns: 

— Cum doriţi. 

În timp ce mergeam pe coridor, mi-a întins cartea lui de 
vizită. 

— lată cartea mea de vizită, cu numărul meu personal 
de telefon. Sunaţi-mă dacă vă pot fi de folos cu ceva. 

M-a bătut gândul să-l rog să mă ajute să încarc SUV-ul 
lui Elizabeth a doua zi, dar mi-am zis că probabil nu la un 
astfel de ajutor se referise. 

A scos din buzunar cartea mea de vizita, s-a uitat la ea şi 
a citit: 

— Stanhope Hall. Presupun că e o carte de vizita mai 
veche. Sau le-aţi tipărit aşa, în speranţa că voi accepta 
rugămintea dumneavoastră? a glumit el. 

— Sunt cele vechi. Dar decât să le arunc, mai bine vă fac 
o oferta pentru întreg domeniul. 

— Care-i cea mai bună oferta a dumneavoastră? a râs el. 
Fiecare lucru îşi are preţul sau. 

Chiar aşa. 

— Aveţi mobil? m-a întrebat. 

— Încă nu. 

Apoi am îngroşat obrazul şi l-am întrebat: 

— Cu ce fel de afaceri vă ocupați, domnule Nasim? 

— Import-export. 

— Aha. 

— Vă rog, nu ezitaţi să folosiţi domeniul. Doamna Sutter 
aleargă sau face plimbări îndelungate. 

Un motiv bun ca eu să nu pun piciorul pe proprietate. 

— Am păstrat labirintul englezesc din gard viu, m-a 
anunţat el. A zâmbit şi a adăugat: Te poţi rătăci în el. 

— Asta-i şi ideea. 

— Aşa e. Copiii dumneavoastră se jucau acolo? m-a 
întrebat. 

— Da. 

El fusese cel care deschisese subiectul proprietăţii, aşa 
că l-am abordat fără ocolişuri: 


— Aţi renunţat la statuile din templul amorului? 

— Regret, dar le-am luat de acolo, domnule Sutter. 

Nu mi-a mai dat alte amănunte, iar eu nu n-am vrut să 
par prea îndrăzneţ, aşa că am renunţat să întreb ce făcuse 
cu statuile. 

— Personal, nu le găseam insultătoare, mi-a spus el 
totuşi. Sunt simple exemple de artă clasică occidentală 
după modelele păgâne. Însă primesc oaspeţi de aceeaşi 
religie cu mine, iar statuile puteau fi jignitoare pentru ei. 

I-aş fi putut sugera să le îmbrace în halate de baie sau să 
încuie porţile templului, dar m-am abținut. 

În schimb, el nu s-a abținut. 

— Doamna Sutter m-a înţeles, a ţinut să-mi dea de ştire. 

După toate aparențele, în ultimii zece ani Susan 
devenise mai sensibilă la alte culturi. 

— E proprietatea dumneavoastră, am replicat. 

— Adevărat. În orice caz, după cum spuneam, nu vă sfiiţi 
să uzaţi de proprietate, inclusiv terenul de tenis. Tot ce vă 
rog e ca pe domeniul meu să aveţi o ţinută ceva mai sobră. 
Pe terenul dumneavoastră bineînţeles că vă puteţi îmbrăca 
aşa cum doriţi. 

— Mulţumesc. 

Subiectul mi-a redeşteptat o amintire cu domnul Frank 
Bellarosa şi doamna Sutter, cu ocazia primei vizite, 
neanunţate, a lui Frank la Stanhope Hall, când Susan şi cu 
mine eram în toiul unei partide de tenis dublu mixt pe 
terenul domeniului, împreună cu Sally şi Jim Roosevelt. 
Noul nostru vecin ne adusese în dar nişte răsaduri de 
legume şi, pe lângă faptul că ne întrerupsese jocul, se tot 
uita la picioarele dezgolite ale lui Susan. 

Ei, păcat că la vremea aceea domeniul nu era 
proprietatea domnului Nasim, caz în care Susan ar fi jucat 
tenis în chador lung până la pământ, cu faţa acoperită de 
valul islamic, iar Frank Bellarosa pur şi simplu ne-ar fi 
lăsat lăstarele şi ar fi plecat, fără să-i treacă prin minte să 
se culce cu Susan. Prin urmare, poate că domnul Nasim 
avea dreptate în privinţa ţinutei sobre. 

Oricum, cu niciun chip nu-mi doream s-o întâlnesc pe 


Susan pe domeniul Stanhope - deşi ea şi domnul Nasim 
poate ar fi dorit să se întâmple aşa - dar, ca să mă arăt 
politicos, i-am zis: 

— Mulţumesc pentru ofertă. Am ajuns la scări. De aici 
încolo mă descurc şi singur, i-am spus. 

— Am nevoie de mişcare. 

Am coborât împreună uriaşa scară în spirală. 

— Am văzut astfel de mauri în picturi şi ca statui în 
muzeele şi palatele din Europa, mi-a spus el referitor la 
sistemul de iluminare a scării. Dar nu ştiu precis ce 
semnifică. 

— Nici eu n-am nici cea mai vagă idee. 

— Presupun că odinioară în Europa oamenii aceştia au 
fost sclavi sau servitori. 

— Păi, nu prea par să fie ei stăpânii. 

— Adevărat. 

Pe la mijlocul scării s-a oprit brusc, aşa că m-am oprit şi 
eu. 

— Domnule Sutter, mi-a spus el, să ştiţi că vă înţeleg. 

— Ce anume înţelegeţi, domnule Nasim? 

— Vă înţeleg sentimentele. 

N-am zis nimic. 

— Vă înţeleg sentimentele relativ la mine, la faptul că 
locuiesc în acest conac, la cultura mea, la banii mei, la 
religia şi la ţara mea. Şi la poziţia dumneavoastră în raport 
cu toate acestea. 

Mi-au fulgerat prin minte mai multe posibile răspunsuri 
şi l-am ales pe cel mai nimerit: 

— Atunci ne înţelegem perfect unul pe celalalt. 

— Şi trebuie să vă spun că nu vă acuz câtuşi de puţin 
pentru ceea ce simţiţi. 

— Mă lasă rece dacă mă acuzaţi sau nu. 

— Desigur, şi iarăşi vă înţeleg. Vreau totuşi să vă spun 
că motivul prezenţei mele aici şi motivul pentru care am 
fost în Anglia este că mă aflu în exil, domnule Sutter. Nu în 
exil voluntar, cum aţi fost dumneavoastră. Am fost exilat 
pe motive politice şi risc arestarea şi execuţia dacă mă 
înapoiez în ţara mea, ajunsa acum pe mâna mullahilor şi 


radicalilor. Am fost un înfocat adept al răposatului şah şi 
nu m-am sfiit să-mi declar public poziţia, aşa că acum 
figurez pe lista neagră. Nu am ţară, domnule Sutter, deci, 
spre deosebire de dumneavoastră, care vă puteţi înapoia 
pe meleagurile natale, eu nu pot. Spre deosebire de soţia 
dumneavoastră, care a revenit acasă, eu nu pot pur şi 
simplu lua avionul spre Iran ca să-mi răscumpăr vechea 
locuinţă. De fapt, e foarte probabil să nu-mi mai revăd ţara 
niciodată. Aşadar, domnule Sutter, noi doi avem ceva în 
comun: amândoi dorim ca eu să mă întorc de unde am 
venit, numai că asta nu se va întâmpla în decursul vieţii 
mele şi nici a dumneavoastră. 

Aveam sentimentul că ascult un discurs îndelung exersat 
şi livrat atunci când se ivea ocazia, dar mi-am zis că 
probabil totul era adevărat. Sau parţial adevărat. Presupun 
că devenisem ceva mai îngăduitor faţă de domnul Amir 
Nasim, dar asta nu schimba situaţia mea şi nici pe a lui. 

— Vă mulţumesc pentru timpul acordat, i-am spus. 

Am continuat să cobor scara de unul singur, dar am 
intuit că rămăsese undeva în spatele meu. 

Am traversat pardoseala de granit, paşii mei stârnind 
ecouri în holul pustiu. Uşa de la intrare era închisă cu 
zăvorul, pe care l-am tras deoparte. 

— Domnule Sutter, m-a strigat el. 

M-am întors şi l-am privit, aşa cum stătea la jumătatea 
scării. 

— Trebuie să vă mai spun că recent s-au ivit unele 
probleme de securitate, de care e cazul să luaţi cunoştinţă. 

N-am zis nimic. 

— De asta am nevoie de casa portarului şi de casa de 
oaspeţi, a continuat el. Ca să-mi instalez oamenii mei 
acolo. Inţelegeţi? 

Înţelegeam că putea să fie o minciună foarte convenabilă 
- un şiretlic pentru a mă determina să-i spun lui Susan că 
domeniul Stanhope Hall se afla în pericol iminent de a fi 
atacat de un comando islamic. De fapt, nu cred că lui 
Susan i-ar fi păsat de vreun atac, atâta vreme cât teroriştii 
nu i-ar fi călcat în picioare straturile de flori. 


Văzând că nu venea nicio reacţie din partea mea, 
domnul Nasim a continuat: 

— Dacă observați ceva suspect sau ieşit din comun, vă 
rog să mă anunţaţi. 

— Fără îndoiala. La fel şi dumneavoastră. La revedere. 

Am ieşit şi am închis uşa în urma mea. 

Am coborât treptele de sub portic, m-am urcat la volan 
şi am demarat. 

În timp ce înaintam încet pe aleea umbrită de copaci, 
îndreptându-mă spre casa portarului, am reflectat la ce-mi 
spusese Amir Nasim referitor la problemele lui de 
securitate. Adică, zău aşa, câţi transfugi se întâmpla s-o 
mierlească prin aceste locuri? La ultima numărătoare nu 
ieşea niciunul. Desigur, existau legi locale care interziceau 
asasinatele pe motive politice. 

Pe de altă parte, după 11 septembrie anul trecut, lumea 
se schimbase. În primul rând, zeci de persoane care 
locuiau în zonă îşi pierduseră viaţa la prăbuşirea 
Turnurilor Gemene şi existau oameni, ca domnul Amir 
Nasim, care simțeau anumite presiuni din partea ţărilor lor 
de baştină, din partea unei populaţii furioase şi din ce în ce 
mai intolerante faţă de străini, dar şi din partea 
autorităţilor. Sau erau pur şi simplu paranoici, cum putea 
fi şi cazul lui Amir Nasim. 

Pe de altă parte, nu departe locuia domnul Anthony 
Bellarosa. Ce straniu, mi-am zis eu, că domnii Bellarosa şi 
Nasim, ţinând de două lumi total diferite, aveau o 
problemă asemănătoare, respectiv vechi duşmani care 
doreau să-i lichideze. Dar poate că totuşi nu era o simplă 
coincidenţă, ci un risc profesional atunci când meseria 
însemna să duci o viaţă pe muchie de cuţit şi să-ţi ridici în 
cap pe cine nu trebuia. 

Aici îşi făcea intrarea John Sutter, de curând sosit ca să 
se îngrijească de anumite treburi şi care primea două 
oferte de a face bani rapid. Vreau să zic că era, într- 
adevăr, săptămâna mea norocoasă - afară de cazul când 
m-aş fi trezit în plin foc încrucişat. 

M-am apropiat de casa de oaspeţi şi m-am gândit să mă 


opresc şi să sun la sonerie. „Bună, Susan, am trecut să-ţi 
spun că, dacă vezi vreun grup de oameni înarmaţi, cu 
cagule negre pe faţă, alergând pe pajiştea din faţa casei, 
să nu te sperii. Au venit doar ca să-l lichideze pe domnul 
Nasim.” Şi poate ar fi trebuit să mai adaug: „Dacă te 
vizitează şi un oarecare domn Anthony Bellarosa, nu uita 
că tu i-ai făcut lui taică-său de petrecanie. Şi, apropo, am 
nişte poze cu tine în pielea goală, precum şi altele cu 
familia ta de dezaxaţi”. 

Trecând prin faţa casei lui Susan, am încetinit şi chiar 
am văzut-o prin fereastra din faţă a fostului meu birou. 
Şedea la vechea mea masă de lucru şi pare-se lucra la 
calculator şi vorbea la telefon în acelaşi timp, probabil 
totodată mâncând iaurt şi făcându-şi unghiile. 

M-am gândit să profit de ocazie şi să mă opresc. Nu era 
nevoie să-i povestesc despre ce discutasem cu Nasim, nici 
despre Anthony, nici despre alte câteva subiecte mai puţin 
importante. Dar asta se putea face şi la telefon... Mi-am 
continuat drumul spre casa portarului. 

Era o zi mohorâtă, atât din pricina vremii, cât şi din alte 
motive, totuşi printre nori se întrezăreau frânturi de cer 
senin, iar a doua zi se anunţase însorită. În plus, îmi 
rezolvasem problema locuinţei - asta dacă nu mă deranja 
posibilitatea ca nişte  comandouri islamice să-mi 
escaladeze zidurile -, îmi terminasem de făcut ordine prin 
hârtii, mă împăcasem cu Ethel, îmi dădusem un fel de 
întâlnire cu Elizabeth şi refuzasem oferta lui Anthony 
Bellarosa, aşa cum ar fi trebuit să procedez şi cu tatăl lui, 
cu zece ani în urmă. 

Una peste alta, lucrurile se aflau pe făgaşul cel bun şi 
era foarte posibil să am în faţă un viitor frumos şi luminos. 

Şi totuşi, mă încerca o presimţire sumbră, sentimentul 
că lucrau nişte forţe pe care pe de o parte le înţelegeam, 
dar pe de altă parte le nesocoteam - la fel ca norii negri de 
furtună de pe mare, învolburaţi în jurul iahtului, în timp ce 
eu pluteam liniştit sub un petic de cer senin. 

Am intrat în casa portarului, mi-am luat o bere, după 
care m-am dus în bucătărie şi m-am aşezat pe o bancă în 


Victory Garden a lui Ethel. 

M-am gândit la schimbările la care asistase în anii mulţi 
pe care îi trăise, la primăvara şi la vara ei, la toamnă şi 
acum la iarna ei cea rece şi întunecată. 

Ştiam că o încercau multe regrete, printre care şi o 
dragoste pierdută, şi asta mă ducea cu gândul la Susan. 

După cum îmi spusese cândva tata, Dumnezeu să-l 
odihnească: „E prea târziu să schimbi trecutul, dar 
niciodată prea târziu să schimbi viitorul”. 

Ceea ce nu-mi doream la sfârşitul acelei zile erau vechile 
regrete. lar ceea ce-mi trebuiau acum erau nişte regrete 
noi. 


Capitolul 15 


Sâmbătă dimineaţa era soare şi frig. O vreme numai 
bună pentru alergat. Mi-am pus treningul şi am ieşit să fac 
jogging pe Grace Lane, luând-o spre sud, în direcţia Bailey 
Arboretum, o suprafaţă de şaisprezece hectare ţinând 
cândva de o fostă proprietate şi devenită acum parc, 
despre care îmi aminteam că era un loc potrivit pentru 
alergat. 

Ideile cele mai bune îmi veneau întotdeauna în timp ce 
alergam, iar primul punct pe ziua aceea era întâlnirea cu 
Elizabeth. Trebuia să fac ordine în casa portarului, apoi să 
merg cu maşina până în sat să cumpăr nişte vin şi ce-ar 
mai fi trebuit. Pe urmă am enumerat ce aveam de făcut în 
cursul acelei după-amieze în compania ei: mai întâi 
problemele legale, apoi un inventar a tot ce exista în casă. 
Poate câteva pahare de vin. Şi poate ar fi trebuit să nu mă 
mai gândesc la asta. 

Am schimbat macazul şi m-am concentrat asupra 
planurilor mele pe termen lung. În timp ce analizam 
nenumărate variante proaste, m-a depăşit un Cadillac 
Escalade de culoare neagră. Automobilul a încetinit, s-a 
întors din drum şi s-a îndreptat spre mine. Când s-a 
apropiat, am văzut că la volan era Tony. 

Am încetinit şi eu pasul, timp în care Cadillacul m-a 
ajuns din urmă, apoi şi eu şi maşina ne-am oprit. Geamul 
fumuriu s-a lăsat în jos şi Anthony Bellarosa, una dintre 
opţiunile mele proaste, m-a întrebat: 

— Pot să te duc cu maşina? 

Am traversat spre geamul deschis şi l-am văzut pe 
Anthony singur pe bancheta din spate. Era îmbrăcat în 
pantaloni negri şi o jachetă sport cafenie, foarte şic. Cum 
n-am zărit nicio cutie de vioară, am presupus că era plecat 
cu vreo treabă legală. 

— Vrei să te duc cu maşina? a repetat el întrebarea. 


— Nu, i-am răspuns. Fac jogging. 

Tony, care coborâse din maşină, a întins mâna prin 
spatele meu şi a deschis portiera, iar Anthony s-a tras mai 
într-o parte. 

— Urcaţi, mi-a zis Tony. 

Parcă mai văzusem astfel de scene prin filme şi 
întotdeauna mă întrebasem de ce idiotul ăla suia în maşină 
în loc să işte mare tărăboi, să alerge şi să strige, chemând 
poliţia în ajutor. 

Mi-am aruncat privirea în sus şi-n jos pe Grace Lane, 
unde era, ca de obicei, pustiu. 

Anthony a bătut uşor cu palma pe locul de lângă el şi a 
repetat invitaţia: 

— Vino. Vreau să stăm de vorbă. 

Parcă îl lămurisem că nu aveam nimic de discutat cu el, 
totuşi nu voiam să creadă că mi-era frică, pentru că nu-mi 
era, sau că eram mârlan, ceea ce-mi reuşea perfect cu cei 
din lumea mea, dar nu prea grozav cu indivizii care nu 
ştiau să se poarte într-o societate, aşa ca Anthony. Pe 
urmă, mai era vorba şi de Susan, o problemă căreia poate 
îi acordam prea multă importanţă, însă nu voiam să calc cu 
stângul tocmai aici. Aşadar, am suit pe bancheta din spate, 
iar Tony a trântit portiera, s-a urcat la volan, a întors din 
nou maşina şi ne-am urnit din loc. 

— Auzi, să nu-mi porţi pică pentru seara de mai deunăzi, 
mi s-a adresat Anthony. 

— Ce s-a întâmplat în seara aia? 

— Uite ce e. Înţeleg unde baţi. OK? Dar ce s-a întâmplat 
în trecut trebuie să aparţină trecutului. 

— De când asta? 

— Vreau să zic că eu n-am nicio legătură. Deci... 

— Faptul ca taică-tău îmi regula nevasta n-are nicio 
legătură cu tine. Dar faptul că nevasta-mea ţi-a ucis tatăl 
are oarecare legătură cu tine şi cu ea. 

— Poate. Dar eu mă refeream la noi doi. 

— Nu există aşa ceva: noi doi. 

— Dar ar putea să existe. 

— Nici gând. 


— Ai reflectat la oferta mea? 

— Care ofertă? 

— Am să măresc suma la o sută cincizeci. 

— Era vorba de două sute. 

— Vezi? Te-ai gândit. 

— Aici m-ai prins, am recunoscut eu. Şi acum ai ocazia 
să constaţi că nu-s chiar aşa inteligent. 

— Ba eşti cât cuprinde. 

— Măreşte suma la o sută şi atunci discutam. 

A râs. 

Ne distram împreună sau ce mama dracului? 

Anthony a făcut un semn din cap în direcţia lui Tony şi 
mi-a spus: 

— Să lăsăm asta pentru mai târziu. Deci, ce părere ai 
despre cum am pavat drumul? m-a întrebat. 

— Imi lipsesc gropile. 

— Zău? Atunci am să-l fac numai hârtoape. 

Am ieşit de pe Grace Lane şi am pornit pe lângă Bailey 
Arboretum. 

— Mă poţi lăsa aici, i-am spus. 

— Mai întâi vreau să-ţi arăt ceva. În Oyster Bay. S-ar 
putea să te intereseze. Aveam de gând să aduc chestia asta 
în discuţie mai deunăzi la restaurant, dar ai plecat. La 
înapoiere te las lângă parc. 

Discuţia se încheiase. Ar fi trebuit să fiu furios la culme 
pe ceea ce era aproape un act de răpire, dar fusese o 
răpire amicală şi ca să fiu cinstit cu mine însumi, aş spune 
că fusesem chiar complice. 

Cât priveşte vechea mea colaborare cu lumea interlopă, 
Anthony începea să-mi amintească de tatăl lui. Frank nu 
accepta niciodată un refuz, mai ales când îşi imagina că-ţi 
făcea o mare favoare, pe care erai prea tâmpit ca s-o 
înţelegi. Desigur, Frank avea grijă de fiecare dată să-şi 
facă şi lui o favoare. Sau măcar să-ţi amintească de 
favoarea acordată şi să-ţi ceară ceva în schimb. 
Parcursesem această cale, şi la propriu şi la figurat, aşa că 
Anthony nu încerca să seducă o fecioară. De fapt, trucurile 
şi lecţiile învăţate de mine de la tatăl său erau net în 


dezavantajul fiului. 

Am cotit spre est, spre Oyster Bay. Tony, care era un 
bun şofer şi bodyguard, îşi arunca mereu ochii în oglinda 
retrovizoare. M-am gândit fără să vreau la scena cu cabina 
de taxare din Naşul - care de fapt se petrecuse nu departe 
de locul în care ne găseam acum - şi mi-am zis: „Idiotule, 
trebuie să fii cu ochii pe maşina din fața ta, nu pe cea din 
spate”. 

Oricum, Anthony, care dorea să evite o discuţie despre 
afaceri, vrând totodată ca eu să nu-mi închipui că mă 
ducea într-o călătorie fără întoarcere, mi-a spus: 

— Am vorbit cu maică-mea azi-dimineaţă. Vrea să te 
vadă. 

— Data viitoare când ajung în Brooklyn. 

— Am o idee şi mai bună. Vine să ia masa cu noi 
duminică. Eşti invitatul nostru. 

— Mulţumesc, dar... 

— Vine devreme... cam după slujba de la biserică. Trimit 
o maşină s-o aducă. 

— Foarte frumos din partea ta. A 

— Pe urmă o să gătească toata ziua. Îşi aduce ea provizii 
din Brooklyn şi pune stăpânire pe toată bucătăria. Megan 
tot face comentarii, gen „Chiar aveam nevoie de atâtea 
tâmpenii?” Madonna! Ce naiba-i cu femeile astea? 

— Dacă afli duminică, dă-mi şi mie de ştire. 

— Mda. Bine. Dacă mai avem şi alţi oaspeţi, de regulă e 
OK. Auzi, odată Megan a vrut să gătească o mâncare 
irlandeză şi maică-mea a venit la mine şi mi-a zis: „Miroase 
de parcă ar fierbe o capră în bucătărie”. 

A râs de acea amintire fericită de familie, apoi a 
continuat: 

— Pe urmă, Megan bea prea mult vin şi abia se atinge de 
mâncare, iar copiii nu sunt obişnuiţi cu mâncarea 
italienească adevărată, îşi închipuie că spaghetele la cutie 
şi biscuiţii pizza înseamnă mâncare italienească. Dar ea 
găteşte dumnezeieşte. Mă refer la maică-mea. Arome din 
alea care-mi amintesc de duminicile din copilăria mea în 
Brooklyn... ca şi cum aş fi din nou acasă. 


Habar n-aveam de ce îmi povestea mie toate astea, doar 
dacă ar fi vrut să-mi demonstreze că era un om obişnuit, cu 
probleme obişnuite şi că avea şi el o mamă. 

— Ai mâncat vreodată la noi acasă? m-a întrebat el în 
aceeaşi ordine de idei. 

— Nu, i-am răspuns. Numai Susan. Mama ta ne trimitea 
întotdeauna mâncare, am adăugat. 

— Aşa e, a intervenit Tony, care trăgea cu urechea la 
conversaţie. Eu cu Lenny sau cu Vinnie aduceam mereu 
mâncare la dumneavoastră acasă. 

N-am zis nimic, dar ar fi fost un moment prielnic să-i 
reamintesc lui 'Tony că răposatul lui şef n-ar fi putut să se 
reguleze cu nevastă-mea fără ştiinţa, ajutorul şi acoperirea 
lui, precum şi a celorlalţi doi acoliţi. Sigur, nu-i puteam 
acuza, şi oricum doi dintre ei erau morţi. Ba chiar trei, 
dacă-l puneam la socoteala şi pe Frank. Patru, dacă şi 
Susan ajungea să fie lichidată şi cinci dacă m-aş fi aplecat 
în faţă şi i-aş fi frânt gâtul lui Tony. 

Am privit afară pe geamul lateral. Treceam printr-o 
înşiruire de proprietăţi care supravieţuiseră, majoritatea 
ascunse în spatele unor vechi ziduri sau a unor copaci 
groşi, dar ici-acolo puteam zări câte un conac cunoscut sau 
câte o alee mărginită de copaci continuând dincolo de 
porţile din fier forjat. 

Aristocraţia locală circula de colo-colo în maşini sport 
din alte epoci, aşa cum le plăcea să facă în weekend, ba 
chiar am depăşit un grup călare. Dacă priveai printre 
pleoapele întredeschise şi făceai abstracţie de unele 
realităţi contemporane, îţi puteai imagina că te găseai în 
Epoca de Aur, în Nebunii Ani 1920 sau chiar în zona rurală 
englezească. 

Anthony, care era o realitate a lumii contemporane, mi-a 
întrerupt şirul gândurilor. 

— Hei, ai văzut funduleţul ăla grozav, când au trecut 
caii? 

Mi-am imaginat că nu căzuse în admiraţia unui fund de 
cal, dar decât să cer explicaţii gramaticale, am preferat să 
nu-l iau în seamă. Victimele răpirilor nu trebuie neapărat 


să facă şi conversaţie. 

M-am lăsat din nou pradă gândurilor şi m-am întrebat 
dacă Susan găsise ceea ce căuta atunci când se înapoiase 
în aceste locuri. Din câte îmi relatase Amir Nasim, poate 
că da. M-am mai întrebat şi ce credea despre faptul că mă 
întorsesem. Era foarte posibil să vadă sau să-şi închipuie 
acest concurs de împrejurări drept un bun prilej de a ne 
relua viaţa împreună. 

Numai că nu-i atât de simplu să reînnozi firul acolo unde 
s-a rupt, mai ales după zece ani. Oamenii se schimbă, alte 
iubiri vin şi se duc sau poate nu se duc, plus că fiecare 
dintre părţi a interpretat trecutul în alt fel. 

— La ce te gândeşti? m-a întrebat Anthony. 

— La lasagna pe care-o face mama ta. 

A râs. 

— Zău? Atunci asta o să gătească. 

O invitaţie la masă la familia Bellarosa nu era chiar o 
prioritate în agenda mea de societate, aşa că i-am răspuns: 

— Duminică sunt ocupat. Dar îţi mulţumesc. 

— Încearcă să treci pe la noi. Mâncăm abia la patru. Am 
să-i spun paznicului de la poartă numele tău, iar el o să te 
îndrume, m-a mai instruit Anthony. 

Nu i-am răspuns. 

Am mers pe lângă țărm şi am intrat în bizarul sat Oyster 
Bay. Tony s-a îndreptat spre centrul plin de lume venită 
aici în zi de sâmbătă cu diverse treburi. 

Când eram mai tânăr şi copiii erau mici, sâmbetele erau 
întotdeauna foarte aglomerate. Carolyn şi Edward 
participau la evenimente sportive, mergeau la lecții de golf 
sau tenis, la petreceri aniversare sau la orice pregătise 
pentru ei Susan împreună cu celelalte mame - ocazii în 
care se impunea să fie duşi cu maşina, de regulă împreună 
cu alți prieteni, programul lor fiind la fel de strict 
cronometrat ca numerele executate de Olandezii 
Zburători?”. Asta se întâmpla, desigur, înainte să apară 


28 În text, The Flyng Wallendas, numele unui celebru grup de artişti 
de circ, faimoşi pentru figurile lor extrem de periculoase, executate 
fără plasă de siguranţă (n. tr.) 


telefoanele mobile, şi-mi amintesc că pierdusem nişte 
copii, ratasem câteva transporturi, ba chiar odată îi 
dusesem pe Edward şi pe amicii lui la alt meci de fotbal 
decât trebuia. 

— Ce-i aşa de nostim? 

Am aruncat o privire spre Anthony. 

— E foarte captivant, i-am răspuns. N-am mai fost răpit 
până acum. 

El a chicotit şi a încercat să mă liniştească: _ 

— Ei, nu te-a răpit nimeni. Îmi faci doar o favoare. În 
plus, te duc şi cu maşina până acasă. 

— Chiar dacă nu-ţi fac favoarea de care ai pomenit? 

— Păi, în cazul ăsta mai vorbim. 

Replica i s-a părut amuzantă, la fel şi lui Tony, mie însă 
nu. 

Tony a găsit un loc de parcare neautorizat undeva în 
apropiere de centrul satului şi a rămas lângă maşină, iar 
Anthony şi cu mine am coborât. 

Anthony a pornit pe strada principală, alături de mine. 
Mi-a trecut prin minte că nu-mi doream câtuşi de puţin să 
fiu văzut la plimbare în compania unui cap mafiot, dar în 
clipa următoare mi-am dat seama că nu avea nicio 
importanţă. Ba chiar era un motiv de amuzament. 

Anthony s-a oprit aproape de intersecţia străzii 
principale cu altă arteră comercială şi mi-a arătat o clădire 
din cărămidă, cu trei etaje, care se înălța pe colţul de 
vizavi. 

— E o clădire istorică, m-a informat el. 

— Serios? 

Bineînţeles că ştiam clădirea, din moment ce locuisem în 
această zonă aproape toată viaţa, însă Anthony, la fel ca 
tatăl lui, îşi imagina că nimeni nu ştia nimic până în 
momentul în care primea informaţia de la el. 

— Cândva aici era biroul de vară al lui Teddy Roosevelt, 
a continuat el. 

Mi-a aruncat o privire, să vadă dacă-i apreciam cum se 
cuvine cunoştinţele uluitoare. A arătat din nou cu degetul, 


adăugând: 

— Acolo, la etajul doi. 

— Pe bune? 

— Îţi vine să crezi că Preşedintele Statelor Unite 
conducea ţara din văgăuna asta? 

— Greu de crezut. 

De fapt, nu era o văgăună, ci o construcţie drăguță de la 
sfârşitul secolului nouăsprezece, începutul secolului 
douăzeci, cu acoperiş mansardat, având la parter o 
librărie-cafenea, iar la etajele superioare apartamente la 
care se ajungea printr-o uşa din partea dreaptă a librăriei. 

— Închipuie-ţi, preşedintele venea cu maşina de la 
locuinţa lui din Sagamore Hill... 

A arătat spre est, unde se vedea şi acum reşedinţa lui 
Teddy Roosevelt, replica estivală a Casei Albe, aflată la 
vreo cinci kilometri depărtare. 

— ... poate însoţit de un singur agent al Serviciului 
Secret şi un şofer. Ajuns aici, se dădea pur şi simplu jos 
din maşină, ducea degetul la pălărie ca să salute câţiva 
locuitori, după care intra pe uşa de colo şi urca scările. 
Aşa-i? 

— Sau poate mai întâi se oprea să-şi cumpere cafea şi 
covrigei, am adăugat eu, ca să măresc efectul evocării. 

— Mda... ba nu, fără covrigei. Oricum, pe atunci la etaj 
se găseau birouri, iar el avea un secretar - un bărbat - şi 
poate încă un om care să-i trimită mesajele prin telegraf şi 
să-i aducă de la poştă corespondenţa. Şi se pare că exista 
un singur telefon la farmacia din colţul străzii. 

S-a uitat la mine şi m-a întrebat: 

— Îţi vine să crezi aşa ceva? 

Parcă-i mai spusesem odată că era greu de crezut, dar 
ca să-i răspund la întrebare, am repetat: 

— Greu de crezut. 

În realitate, Roosevelt îşi rezolva cea mai mare parte a 
treburilor la Sagamore Hill şi rareori trecea pe la acest 
birou, dar cum Anthony era vădit entuziasmat şi părea că 
vrea să ajungă cu discuţia într-un anumit punct, l-am lăsat 
să spună ce poftea. 


— Era vară, a continuat el, nu exista aer condiţionat şi 
toţi purtau costume, cravate şi lenjerie de corp din lână. 
Da? 

— Da. 

— Poate aveau acolo sus vreo ladă cu gheaţă. 

— Poate. 

— Pe vremea aia existau ventilatoare electrice? s-a 
interesat el. 

— Bună întrebare, am comentat, amintindu-mi astfel de 
o altă întrebare potrivită: De fapt, unde vrei să ajungi? 

— Păi, ar fi vorba de două lucruri. Poate chiar de trei. 

— Mi-l poţi spune pe primul? 

— Da. Unu: clădirea e de vânzare. Trei milioane. Ce 
părere ai? 

— Cumpăr-o. 

— S-o cumpăr? De ce? 

— Pentru că vrei s-o ai. 

— Corect. În plus, e un fragment de istorie. 

— Nepreţuit. 

Am aruncat o privire la ceas şi i-am spus: 

— Trebuie să plec. Am să chem un taxi. 

— Întotdeauna fugi. Îţi faci apariţia pe neaşteptate, iar 
apoi fugi. 

Era adevărat şi inteligent din partea mea. Presupun că 
în relaţia cu Bellarosa adoptăm o atitudine de tip ivit/fugit. 

— De data asta nu mi-am făcut apariţia pe neaşteptate. 
Am fost răpit. Dar îţi dau zece minute. 

— Să zicem douăsprezece. Deci, iată ce m-am gândit: 
lichidez librăria aia de la parter şi fac în locul ei ceva 
bănos, pentru clienţi cu stare. Un lanţ de buticuri cu marfa 
de mâna întâi sau poate un magazin alimentar în franciză. 
Îngheţată Baskin-Robbins?’ sau o cafenea Starbucks. Ce 
zici? 

— Mai întâi trebuie să vorbeşti cu mai-marii oraşului. 

— Da, ştiu. Dar în acest moment intervii tu, a adăugat. 

— În acest moment o întind de aici. 


2 Lant de magazine de îngheţată fondat în 1953 de Burt Baskin şi 
Irvine Robbins (n. tr.) 


— Te rog, John. Nu-i mare brânză. Eu cumpăr clădirea, 
tu te ocupi de închiderea librăriei, pe urmă vezi ce-mi dau 
voie să pun în loc boşorogii ăia. 

A arătat în susul şi în josul străzii. 

— Uită-te la locul ăsta. Aici e vorba de bani. Aş putea 
pretinde o chirie de cinci ori mai mare dacă fac uz de 
faptul că-i o construcţie istorică. Am dreptate? 

Păi... 

— La fel şi cu apartamentele de la etaj. Poate înfiinţez o 
firmă de avocatură. Ceva gen „Inchiriez Biroul lui Teddy 
Roosevelt”. Clienţii ar fi încântați. Aduc un decorator şi fac 
să arate camerele ca acum un secol. În afara de toalete şi 
de aerul condiţionat. Chiar vorbesc prostii? m-a întrebat. 

— Anthony, am fost plecat din ţară zece ani. Pune pe 
altcineva să-ţi facă toate calculele. 

— Dă-le-n mă-sa de calcule! Eu cumpăr istorie. 

— Foarte bine. Mult succes. 

— Şi cu asta ajung la punctul doi. Care n-are nicio 
legătură cu afacerile. E o simplă întrebare: Ce dracu' s-a 
întâmplat cu ţara asta? 

Păi, unul dintre răspunsuri ar fi fost că Mafia continua 
să existe. Numai că oamenii care reprezintă o parte dintr-o 
problemă nu-şi dau niciodată seama de asta. Problema e 
întotdeauna în altă parte. 

— După părerea mea, am spus, problema sunt lanţurile 
de fast-food şi avocaţii. Şi unii, şi ceilalţi sunt mult prea 
mulţi. 

— Adevărat, dar nu-i numai atât. Crezi că un preşedinte 
ar putea acum paşi pe strada asta însoţit de un singur 
bodyguard? 

— Păi, uită-te la tine. Iar bodyguardul e-n maşină. 

— Eu nu sunt un afurisit de preşedinte, John! 

Am remarcat că nu spusese nimic gen „Nimeni nu 
încearcă să-mi facă felul, John”, aşa cum ar fi răspuns în 
mod normal oricine. 

— Julius Caesar a ieşit din clădirea Senatului fără pază 
de corp, fără gărzi pretoriene, pentru că aşa stăteau 
lucrurile pe atunci. Dar a fost înjunghiat şi ucis. Aşa a luat 


sfârşit Republica şi aşa au început împărații să se 
considere egalii zeilor. Înţelegi? 

— Înţeleg ce vrei să spui. Dar nu ne mai putem întoarce 
la acele vremuri mult mai simple. Şi nici la vremuri mai 
sigure... 

— Adevărat... dar acum, când stau aici, mă gândesc... nu 
ştiu... Poate... poate am pierdut ceva. 

Nu şi-a dus gândul - oricare ar fi fost el - la bun sfârşit 
şi, sincer vorbind, mă uimea simplul fapt că avea gânduri 
din astea. Mi-am amintit totuşi că şi taică-său nutrea unele 
puncte de vedere, exprimate doar pe jumătate, care-l 
făceau nefericit. Şi presupun că după 11 septembrie 
Anthony, la fel ca mulţi alţii, ajunsese să înţeleagă că viaţa 
lui mai însemna şi altceva decât o existenţă preocupată 
numai de propria-i persoană, o nevastă dificilă, o istorie de 
familie complicată, o mamă acaparatoare şi o meserie 
stresantă. Era foarte posibil să se fi gândit şi la condiţia lui 
de muritor. 

Anthony şi-a aprins o ţigară, continuând să se uite la 
clădirea de peste drum. 

— În copilărie, la La Salle, a spus el într-un târziu, unul 
dintre călugări ne-a zis: „Oricine din încăperea asta poate 
deveni Preşedinte al Statelor Unite”. A tras din ţigară şi 
mi-a oferit concluzia lui: Mânca rahat. 

Partea nostimă era că şi nouă ni se spusese la fel în 
şcoala pregătitoare, dar la St. Paul perspectiva devenea o 
posibilitate. 

— Ne modelăm singuri destinul, Anthony, i-am spus. 
Avem vise şi ambiţii, facem alegeri. Eu, de pildă, am ales 
să plec acasă. 

I s-a părut nostim, dar n-a fost de părere că alegerea era 
a mea. 

— lată şi cel de-al treilea lucru sau gând de care am vrut 
să-ţi vorbesc, mi s-a adresat el. 

Semaforul s-a făcut verde, iar el m-a luat de braţ şi am 
traversat împreună strada aglomerată. Aş fi dat orice pe 
lume să mă întâlnesc cu reverendul Hunnings. 

„Părinte, vă prezint pe prietenul şi asociatul meu de 


afaceri, don Anthony Bellarosa. Vă amintiţi de tatăl lui, 
Frank. Oh, iat-o şi pe mama. Harriet, dânsul e băiatul lui 
Frank Bellarosa, Tony. Acum e băiat mare şi i se spune 
Anthony. Oh, Doamne, uite-o şi pe Susan! Susan, vino 
încoace să-l cunoşti pe fiul celui căruia i-ai făcut de 
petrecanie. Nu-i aşa că seamănă cu tatăl lui?” 

Bun, gata cu astea. Am ajuns pe trotuarul de vizavi fără 
să întâlnim nicio figură cunoscută şi fără a fi obligaţi să ne 
oprim ca tânărul don Bellarosa să dea autografe. 

— Tata, a vorbit Anthony, mi-a spus odată: „Pe lumea 
asta există numai două soiuri de oameni. Cei care muncesc 
pentru alţii şi cei care muncesc pentru ei înşişi”. 

Nu i-am răspuns, fiindcă îmi dădeam seama unde 
încerca să ajungă. 

— Deci, a continuat el, cumva eu muncesc pentru mine 
însumi. Tu munceşti pentru alţii. 

Nici de data asta nu i-am dat vreun răspuns. 

— Atunci m-am gândit, a urmat el, să-ţi avansez banii 
necesari ca să deschizi aici un birou de avocatură, cu 
numele tău pe firma de la intrare. Ce părere ai? 

— Londra e cam departe ca să fac naveta. 

— Dă-o dracului de Londra! Locul tău e aici. Te-ai putea 
instala în vechiul birou al lui Teddy Roosevelt şi de aici te- 
ai ocupa de taxe şi impozite. Angajezi câteva secretare şi 
până să te dezmeticeşti bine, ajungi să strângi banii cu 
lopata. 

— Mă şi întreb cine ar putea fi primul meu client. 

— Te înşeli. Vezi? Uite că te înşeli. Între noi doi nu exista 
nicio legătură. 

— În afară de banii pe care ai să mi-i împrumuţi. 

— Nu-ţi împrumut banii, ţi-i avansez. Investesc în tine. Şi 
dacă afacerea nu-ţi merge aşa cum trebuie, atunci eu pierd 
suma investită şi te zbor afară de la firmă. Nu pierzi nimic. 

— Fără să-mi rupi picioarele sau ceva de soiul ăsta? 

— Ce tot zici acolo? 

— Şi, mă rog, ce-am făcut ca să merit atâta mărinimie? 

— Ştii bine ce. E răsplata pentru tot ce-ai făcut pentru 
tatăl meu. Pentru că i-ai salvat viaţa. Pentru că ai fost 


singurul care n-ai vrut niciodată nimic de la el şi pentru că 
întotdeauna ai vrut să nu i se întâmple nimic rău. 

De fapt, voisem ceva de la el - o viaţă ceva mai 
interesantă - şi asta şi căpătasem. Cât despre ultima 
afirmaţie, după ce-mi dădusem seama că Frank avea o 
aventură cu nevastă-mea, îi dorisem să i se întâmple toate 
relele posibile, iar dorinţa mi se îndeplinise şi de astă-dată. 
N-aveam de gând să-i spun lui Anthony că eu şi tăticu' 
eram chit. În schimb, l-am întrebat, fără să-mi pot ascunde 
iritarea: 

— Spune-mi ce dracu' vrei de la mine. Şi nu mai bate 
câmpii cu investiţia aia în viitorul meu fără nicio obligaţie 
din partea mea. 

Câteva persoane de pe strada au întors capul către noi, 
aşa că Anthony s-a uitat scurt în jur şi mi-a spus pe un ton 
liniştit: 

— Hai sus să discutăm despre asta. Apartamentul e gol, 
a adăugat. Agentul imobiliar vine peste jumătate de oră. 
Am cheia la mine. 

— Spune-mi acum şi aici. 

Nu mi-a acordat nicio atenţie, în schimb s-a întors spre 
uşă şi a descuiat-o, dând la iveala un holişor şi o scară 
lungă şi abruptă. 

— Te aştept sus. 

— N-ai decât. 

Mi-a întors spatele şi a urcat scara. 

I-am întors şi eu spatele şi m-am îndepărtat. 

În timp ce mergeam pe strada mare, încercând să mă 
hotărăsc dacă să iau un taxi sau să alerg cei opt-nouă 
kilometri care mă despărţeau de casă, un alt gând mi-a 
venit în minte, pe care până atunci mă străduisem să-l 
alung. 

Dacă analizam serios situaţia, lăsând raţiunea să ajungă 
la o concluzie inevitabilă, atunci era clar că, în ciuda 
cuvântului dat, Anthony Bellarosa nu avea s-o lase pe 
Susan, ucigaşa tatălui său, să-şi vadă de viaţa ei la numai 
câteva case depărtare. Sau să rămână în viaţă, pur şi 
simplu. Pentru el era ceva inacceptabil. Şi, neîndoielnic, 


existau persoane care se aşteptau ca el să se ocupe de 
aceasta problema. lar dacă n-o făcea, atunci ceilalţi 
paesanos - printre care probabil fraţii lui - aveau să se 
întrebe ce fel de don era. 

Cu toate acestea, Anthony voia să lucrez pentru el, 
înţelegerea nescrisă dintre noi fiind aceea că, dacă eram 
de acord, atunci Susan se afla în siguranţă. Cel puţin 
deocamdată. 

Deci... mă vedeam silit să accept, până când mi se ivea 
ocazia să discut cu Susan. 

Cum zice şi proverbul: ţine-ţi prietenii aproape, iar 
duşmanii şi mai aproape. 

M-am întors din drum şi am pornit înapoi către clădire. 


Capitolul 16 


Uşa rămăsese întredeschisă, aşa că am urcat la etaj. 

Scara ducea pe un palier şi, ajuns acolo, am deschis 
unica uşă, care dădea în sufrageria unui apartament gol. 
Covorul era uzat, zugrăveala odinioară de culoare bej se 
murdărise, iar tavanul înalt şi tencuit arăta gata-gata să se 
prăbuşească. Un loc absolut deprimant, cu excepţia 
ferestrelor înalte şi a luminii soarelui care răzbătea de 
afară. 

Alt aspect pozitiv era acela ca şeful mafiot părea să fi 
plecat. Pe urma am auzit apa la toaletă şi o uşa s-a deschis 
în celalalt capăt al coridorului. 

— 'Ţevăria pare a fi în regulă, mi s-a adresat Anthony de 
parcă aş fi fost acolo de când lumea. 

Şi-a rotit privirea prin încăpere şi m-a informat: 

— Toata porcăria asta trebuie dată jos. Dar deţin şi o 
firmă de construcţii. Auzi, îl mai ţii minte pe Dominic? Cel 
care ţi-a mutat grajdul de pe proprietate. Cândva, prin anii 
1930, birourile astea au fost transformate în apartamente, 
a continuat el cu explicaţiile. Aşa că am să mă 
descotorosesc de chiriaşi şi am să pot obţine dublul chiriei 
de acum, închiriind clădirea ca spaţiu pentru birouri. Am 
dreptate? 

Nu i-am răspuns. 

— Le şi văd, cu decoraţiuni sofisticate, covoare groase şi 
uşi de mahon. Şi ştii ce văd pe uşa aia? Văd o inscripţie cu 
litere aurii, care zice: „John Whitman Sutter, avocat”. N-o 
vezi şi tu? 

— Poate. 

N-a schiţat nicio reacţie la acest vag semn de capitulare, 
închipuindu-şi - pe bună dreptate - ca din moment ce 
urcasem scările până acolo, eram pregătit să-l ascult. 

— Hai să vedem şi celelalte camere, m-a îndemnat. 

A intrat pe o uşă şi l-am urmat într-un dormitor spaţios 


de pe colţ, de unde puteam privi la străzile de dedesubt. 
Pereţii erau zugrăviți în alb peste tapetul scorojit, iar 
covorul părea să fie de iarbă artificială. 

— Agentul imobiliar mi-a spus că acesta a fost biroul lui 
Roosevelt. 

În realitate, agentul imobiliar se înşela sau - şi mai 
probabil - minţise. După cum spuneam, Roosevelt îşi 
avusese biroul la Sagamore Hill, aşa că acesta fusese 
probabil biroul secretarului. Un agent imobiliar şmecher îi 
vindea lui Anthony pielea ursului din pădure, drept care 
încerca să sporească valoarea proprietăţii. Anthony 
înghiţise momeala pe nemestecate, aşa cum se întâmpla cu 
persoanele la care entuziasmul învinge isteţimea. Dacă 
Frank ar fi fost de faţă, l-ar fi pocnit pe fiu-său drept în 
moalele capului şi i-ar fi spus: „Şi eu am de vânzare un pod 
în Brooklyn”. 

— De la ferestrele astea Roosevelt se putea uita afară la 
gagici, a continuat Anthony. 

A râs şi m-a întrebat: 

— Auzi, crezi că avea şi el o comare? 

Mi-am amintit că Frank folosea acest cuvânt, iar când o 
întrebasem pe Susan, care vorbea o italiană acceptabilă, 
ce anume însemna, ea îmi răspunsese „Naşă”, numai că 
mie nu mi se păruse a fi chiar contextul în care auzisem 
cuvântul de la Frank. Aşa că l-am întrebat pe Jack 
Weinstein, consigliere evreu al lui Frank şi translatorul 
meu din Mafia, iar Jack mi-a răspuns, zâmbind: 

— Înseamnă, într-adevăr, „naşă”, dar în limbajul 
bărbaţilor însuraţi mai înseamnă prietenă sau amantă. 
Ceva gen „Diseară mă văd cu naşa”. Foarte nostim. 

Să mori de râs, nu alta. Iată încă un exemplu de folosire 
a cuvântului cu pricina într-o propoziţie: Frank avea o 
comare pe nume Susan. 

— Ce părere ai? m-a întrebat Anthony. Crezi că-i făcea 
vreuna sex oral acolo sub birou? 

— Cred că manualele de istorie păstrează tăcerea în 
privinţa asta. 

— Păcat. În orice caz, am să pun pe careva să caute la 


societatea locală de istorie nişte poze cu clădirea aşa cum 
arăta pe vremea lui Roosevelt. O să fac nişte copii. 

Fie că doream sau nu să lucrez într-un muzeu sau nu... 
adică, până la urmă, al cui birou era? În orice caz, o 
verificare la Societatea de Istorie din Oyster Bay i-ar fi 
dezvăluit lui Anthony că Roosevelt nici nu lucrase aici. Ca 
urmare, necroloagele ziarului Oyster Bay Enterprise-Pilot 
ar fi consemnat moartea unui agent imobiliar. 

— Acolo pe perete tre’ să punem un cap de elan. 

A râs, apoi m-a condus într-o încăpere mai mică, 
asemănătoare cu dormitorul, dar şi mai sărăcăcioasă. 

— Aici o să stea secretara ta particulară, mi-a spus. 
Instalezi o canapea extensibilă şi te alegi şi cu o mică fica, 
a continuat Anthony să-mi împărtăşească propria viziune. 
Capisce?a râs el. 

Ce altceva îmi mai puteam dori? Sex, bani, putere şi 
chiar istorie. 

În încăpere se vedeau un birou şi un fişet. 

— Cine a locuit aici? l-am întrebat pe Anthony. 

— Un agent literar. A fost dat afară, a adăugat el. Dar 
ceilalţi locatari stau cu chirie, aşa că tre' să-i evacuez. 

— Fă-le o ofertă cinstită. 

Ceva gen: Ori pleci, ori eşti mort. 

— Sigur. O ofertă cinstită. 

M-a condus în bucătărioara din capătul apartamentului 
şi mi-a spus: 

— Dăm totul jos şi facem un salonaş pentru cafea şi un 
bar. Ei? Ce zici? 

— Zic că aceste lucrări de restaurare vor atrage o bună 
parte din presa locală. Chiar vrei aşa ceva? 

— Presa e bună pentru tine. Eu sunt partenerul din 
umbră. 

— Nu pentru multă vreme. 

— Ştiu cum să fac ca numele meu să nu fie niciodată 
adus în discuţie. Fii liniştit în privinţa asta. 

— Ai vorbit deja cu agentul imobiliar, Anthony. 

— Ba nu. Anthony Stephano a vorbit cu agentul la 
telefon. Iar când va veni aici agentul numele meu va fi 


Anthony Stephano. Capisce? 

— Lumea te ştie cum arăţi. 

— Nu la fel de bine ca pe tata. Eu încerc să nu prea ies 
în evidenţă. Problema e numele, aşa că nu ne folosim de el. 
lar dacă cineva o să se prindă că nu mă cheamă Stephano, 
tot n-o să sufle o vorbă. Corect? 

— Dacă te-ai folosi de numele adevărat ai putea cobori 
preţul la doua milioane, i-am sugerat. 

— Zău? a zâmbit el. Cum aşa, John? 

— Oh, nu ştiu. Poate că tipul care vinde s-ar emoţiona, 
mi-am dat eu cu părerea. 

A zâmbit din nou. Era limpede că-i făcea plăcere să se 
bucure de gloria de a fi don Bellarosa şi de ideea că 
oamenilor le tremura picioarele când fac afaceri cu el. 

Pe de altă parte, am remarcat - sau mi-am imaginat - că 
în ultimii zece ani în modul de a face afaceri al organizaţiei 
intervenise o schimbare discretă - sau poate era vorba 
doar de stilul lui Anthony, diferit de ce-mi aminteam eu din 
vremea când eram un membru de onoare al Mafiei. 

În orice caz, singurul care nu se schimbase eram eu. 
Indivizii ăştia nu mă intimidau. În definitiv, eram John 
Whitman Sutter şi până şi cel mai idiot dintre mafioţi ştia 
că există o categorie de oameni pe care în principiu nu 
trebuia să-i lichidezi, motiv pentru care de pildă procurorul 
SUA Alphonse Ferragamo se afla încă în viaţă. 

Dar chiar dacă nu eram în pericol de a fi trimis pe lumea 
cealaltă, rămânea de actualitate riscul de a fi ademenit, 
corupt sau manipulat. Aveam impresia că era tocmai 
punctul în care mă găseam acum. Nu uitam însă că nu 
ajunsesem în acest punct din pricina vreunei slăbiciuni 
morale sau fiindcă aş fi simţit nevoia să-mi fac viaţa praf 
de dragul unor senzaţii tari - asta deja îmi reuşise. Motivul 
era Susan. 

Bineînţeles că doamna sus-menţionată s-ar fi găsit în 
mod normal în capul oricărei liste de persoane care Nu 
Trebuie Suprimate, numai că ea îi făcuse felul unui şef 
mafiot. Vups! 

Prin urmare, ceea ce trebuia să fac era... ei bine, ce 


anume? 

Anthony a reluat subiectul: 

— Sunt un om de afaceri cu respect pentru lege. Bell 
Enterprises. Ceea ce s-a întâmplat mai demult a trecut. 
Dar dacă oamenii vor să creadă... 

— Anthony, te rog... îmi insulţi inteligenţa. 

N-a părut prea încântat că-i întrerupsesem şirul 
inepţiilor, totuşi mi-a replicat: 

— Nu-ţi spun decât ceea ce vrei să auzi. 

— Nu vreau să aud tâmpenii. Nu pot să suport nimic de 
la tine pe tema asta. 

Şi-a aprins o ţigară. 

— OK, mi-a răspuns. 

— Ce vrei de la mine? Şi de ce? 

S-a aşezat pe pervazul ferestrei, a tras din ţigara şi mi-a 
spus: 

— OK, uite care-i treaba pe bune. Am vorbit cu fostul 
avocat al tatei, Jack Weinstein. i-l aminteşti. Te 
simpatizează. El e cel care mi-a spus că trebuie să vorbesc 
cu tine, ceea ce am şi făcut. Zice că eşti cel mai isteţ, mai 
cinstit şi mai integru tip din câţi a cunoscut la viaţa lui. Iar 
asta vine de la un evreu deştept, care i-a ţinut piept tatei 
ori de câte ori a fost cazul. Dar de fiecare dată numai în 
folosul lui. Acum Jack îmi spune că am nevoie de un om ca 
tine. Un om cu care să pot discuta. Care să-mi dea un sfat. 
Aşa cum a făcut Jack cu tatăl meu. Cineva care să nu fie 
paesano. întelegi? 

— Adică, un fel de consigliere? 

— Mda... asta înseamnă un simplu consilier. Lumea 
crede că e... ceva legat de... indivizii implicați în crima 
organizată. Dar în italiană înseamnă consilier. Şi avocaţii 
sunt numiţi consilieri, nu? 

Deci, e vorba de fosta slujbă a lui Jack Weinstein? 

— Da. Jack spune că mai am nevoie şi de un sfetnic cum 
aveau Împărații romani, genul de oameni care le şopteau la 
ureche: „Eşti doar un simplu muritor”. 

— E o slujbă cu normă întreagă? 

S-a silit să zâmbească. 


— Pe atunci era, mi-a răspuns. Astfel de persoane îi 
reaminteau Cezarului că era un om ca toţi ceilalţi şi nu un 
zeu. Cu alte cuvinte, chiar şi împăratul era nevoit să mai 
înghită unele rahaturi, la fel ca toata lumea. 

— Şi crezi că ai nevoie să-ţi aducă cineva aminte de 
asta? 

Mi-a răspuns cu un alt zâmbet forţat: 

— Toată lumea are nevoie. Toată lumea care reuşeşte în 
viaţa. lar Jack considera că, din păcate, eu am nevoie de 
aşa ceva. Păi, la Washington fiecare ar trebui să aibă o 
astfel de persoana care să-l urmeze pretutindeni. N-am 
dreptate? 

— Ar putea fi ceva util. 

Din câte îmi dădeam seama, Jack Weinstein, care avea o 
minte brici, înţelesese imediat ca Anthony era implicat 
până peste cap în vechile afaceri. Numai că Jack intuise ce 
zăcea în Anthony şi, dacă-l putea ajuta să rămână în viaţă 
îndeajuns de multă vreme, atunci tânărul tigru avea să 
crească mare, să devină puternic şi - cu puţin noroc - 
destul de inteligent ca să conducă, să ucidă şi să-şi sperie 
de moarte adversarii. Cu puterea lui de pătrundere, Jack 
se gândise ca John Sutter să preia slujba pe care o 
îndeplinise el odinioară pentru Frank şi poate, în egala 
măsură, să ia şi locul răposatului tată al lui Anthony. Ei 
bine, oare trebuia să mă simt flatat că eram considerat un 
posibil înlocuitor pentru tatăl unui tânăr a cărui ambiţie 
era să devină la fel de periculos şi de viclean ca părintele 
lui? Şi dacă mi-ar fi reuşit rolul acesta, atunci poate că 
într-o bună zi Anthony ar fi vrut să-mi reguleze nevasta, 
dacă aş mai fi avut vreuna. 

În toată situaţia exista un strop de ironie şi poate chiar 
de farsă - numai că nu era nimic de râs. Ar fi fost de râs 
dacă umbra lui Susan nu s-ar fi aflat în aceeaşi încăpere cu 
noi, însă era, lucru pe care îl simţeam amândoi. 

— Deci asta crede Jack că-ţi trebuie. Un consilier şi 
cineva care să te tragă de mâneca atunci când te umili 
prea mult în pene. Dar tu ce crezi că-ţi trebuie? 

— Îmi trebuie cineva în care să pot avea încredere, 


cineva neimplicat în afacerile mele. Cineva care să n-aibă 
nimic de câştigat atunci când pierd eu. Am nevoie de 
mintea ta şi de sfaturile tale directe şi fără menajamente. 

Pe lângă asta, taică-său fusese impresionat în egală 
măsură de originea mea aristocratică, de respectabilitatea 
mea şi de firma mea de avocatură de înaltă clasă. Originea 
aristocratică nu mi-o luase nimeni, numai că lui Anthony 
puţin îi păsa de ea. El voia acum să cumpere minte şi 
curaj. 

— Sfaturi în ce privinţă? 

— În orice privinţa în care aş avea nevoie de un sfat. 

— Dar atunci aş auzi lucruri pe care nu vreau să le aud. 

— Asta n-o să se întâmple. Şi chiar într-o astfel de 
situaţie, a adăugat el, între noi ar exista o relaţie avocat- 
client. 

— Chiar aşa? 

— Depinde de tine, domnule avocat. 

— Care-i plata? 

— Două sute pe an. Asta-i leafa anuală. Dar poţi face 
orice altceva doreşti ca să mai scoţi un ban. De pildă, ai 
putea încerca să recuperezi bunurile tatălui meu. Sau să te 
ocupi de legea impozitelor. De fapt, chiar am nevoie de un 
avocat specializat în taxe şi impozite. 

M-a traversat gândul că avea nevoie mai curând de un 
popă şi de un şut în fund de la maică-sa decât de un 
consigliere. Sau de careva care să-i spună să nu mai fie 
atât de plin de el. Poate că acesta ar fi trebuit să fie primul 
sfat pe care să i-l dau. Dar până una-alta l-am întrebat: 

— Asta-i tot? 

— Păi, da. Mai primeşti şi biroul acesta. 

— Pot să refuz capul de elan? 

Mi-a zâmbit, s-a ridicat şi şi-a aruncat ţigara în chiuvetă. 

— Sigur. Deci, cum rămâne? 

— Păi, lasă-mă să mă gândesc. 

— E tot ce-ţi cer. Ştiu că vei lua decizia corecta. 

— De asta poţi fi sigur. 

— Şi suna-l pe Jack Weinstein. Vrea să te salute. Acum e 
în Florida. Poate vrei să mergi să-i faci o vizită. 


N-am răspuns nimic, în schimb i-am spus: 

— Am o zi plină. Mulţumesc pentru maşină. 

— N-ai de ce. Vorbeşte cu Tony. O să te ducă el acasă. 

— Am nevoie de mişcare. 

Am trecut amândoi în sufragerie, iar eu m-am îndreptat 
spre uşă. 

— Dacă mă mut în biroul ăsta, librăria de la parter 
rămâne. Cu aceeaşi chirie. 

N-a zis nimic. 

— Ţi-ai cerut scuze de la chelneriţă? l-am întrebat. 

— Nu. 

— Eşti în stare să primeşti vreun sfat? 

— Da... Atunci când am încredere şi când respect 
persoana care mi-l dă. 

— Sper să întâlneşti o asemenea persoană. 

— Am şi întâlnit. Jack Weinstein. Şi tata. Unul e pe 
moarte, celalalt e mort. Amândoi m-au îndreptat spre 
dumneata. 

— OK. Şi să nu te arăţi prea interesat când vorbeşti cu 
agentul imobiliar. Oamenii îşi dau seama când îţi doreşti 
ceva cu atâta înverşunare că eşti dispus să plăteşti oricât. 
Gândeşte-te dacă asta e ceea ce-ţi doreşti. Şi verifică 
istoria clădirii. Capisce? 

— Capisco. 

Acestea fiind zise, am plecat. 


Capitolul 17 


Ei bine, în caz că nu greşeam la calcule, dacă aş fi 
mediat negocierile pentru casa între Susan şi Amir Nasim 
şi aş fi recuperat bunurile familiei Bellarosa, aş fi putut 
ajunge milionar. 

Niciuna din aceste misiuni nu părea realizabilă, în 
schimb aveam o slujba sigură: consigliere al lui don 
Anthony Bellarosa. Oare cum ar fi arătat asta în CV-ul 
meu? Oare colegii mei de la facultatea de drept s-ar fi 
arătat impresionați cu ocazia viitoarei noastre întruniri? 

Am cunoscut persoane care, la fel ca mine, respectaseră 
regulile toată viaţa lor, după care li se întâmplase ceva 
îngrozitor, care-i făcuse să-şi piardă încrederea în sistem, 
în Dumnezeu sau în ţara lor. Astfel de persoane deveneau 
vulnerabile la tentaţii şi erau predispuse la decădere. 

Sigur, aş fi putut găsi o explicaţie pentru orice 
comportament necorespunzător sau decizie neinspirată, 
însă la sfârşitul zilei aveam nevoie să mă lămuresc cine era 
John Sutter. 

Mai întâi, totuşi, trebuia să fac curat în baie. Curând 
avea să sosească Elizabeth Allard. 

Nu trecusem prin viaţă făcând lună tot ce era în jurul 
meu - nici măcar în armată, pe vremea când fusesem 
ofiţer. În schimb, făcusem curat pe iaht, aşa că nu eram cu 
totul străin de noţiunea de curăţenie. 

Am terminat de dereticat în baia de la etaj, după care 
am trecut în dormitor, în caz că Elizabeth ar fi vrut să-şi 
vadă vechea cameră. 

În ideea că urma să mutam unele obiecte, m-am 
îmbrăcat în blugi, pantofi de sport şi o bluză pe gât. 

Ceasul cu cuc din bucătărie a bătut ora 4, apoi 4.15. Mi- 
am făcut de lucru în sufragerie, revizuind actele necesare, 
ceea ce m-a ţinut cu gândul departe de... eh, de Elizabeth. 

Câteva minute mai târziu s-a auzit soneria de la intrare. 


Dacă aveam iarăşi parte de ghinionul meu proverbial, 
atunci la uşă era Susan. În caz contrar, era Elizabeth. Dar 
mama ghinionului ar fost să fie amândouă. 

M-am îndreptat spre uşă, fără să mă uit pe vizor să văd 
pe cine adusese Soarta la uşa mea. 

Am deschis. În prag era... Elizabeth, care mi-a zâmbit şi 
mi-a spus: 

— Hai să trecem peste introduceri şi să facem sex. 

Sau poate: 

— lartă-mă c-am întârziat, se circula infernal. 

Presupunând că rostise cea de-a doua replică, i-am 
răspuns: 

— Sâmbăta e întotdeauna un trafic infernal. 

Ne-am îmbrăţişat, am simulat câte o pupătură pe obraz 
şi a intrat în casă. 

Purta şi ea blugi şi pantofi de sport, precum şi un tricou 
albastru, pe care scria „Smith”. Am presupus că nu era 
porecla ei, ci mai curând numele colegiului unde studia 
fiică-sa. 

— M-am îmbrăcat ca pentru treabă, mi-a explicat ea. 

— Bravo. Şi eu. 

— Dar mi-am adus şi haine de schimb, în caz că accepţi 
să-ţi fac cinste cu cina mai târziu. 

Prin minte mi-au fulgerat un noian de imagini: haine 
azvârlite pe jos, baia, duşul, dormitorul, patul... 

— Doar dacă nu eşti ocupat. 

— Ocupat? Nici vorbă, sunt liber, i-am reamintit. Abia m- 
am înapoiat în ţară. 

Mi-a zâmbit şi s-a uitat în jur. 

— Aici nimic nu se schimbă, a spus. 

— Nu. Dar mi-a făcut plăcere s-o constat, am răspuns. 
Am făcut cafea. 

— Bine. 

Şi-a pus geanta mare de pânză pe podea, iar eu am 
condus-o la bucătărie. 

— Cum îţi merge aici? m-a întrebat. 

— Bine. Frumos din partea mamei tale că mi-a îngăduit 
să rămân. 


— Mama te place. 

— Nu sunt foarte sigur de asta. 

Elizabeth a surâs din nou şi mi-a răspuns: 

— Nu-şi arată întotdeauna sentimentele. 

— Aşa face şi maică-mea. 

Am turnat cafea în două căni şi am întrebat-o: 

— Frişcă? Zahăr? 

— Simplă. Ce mai face mama ta? s-a interesat ea. 

— De când m-am întors am vorbit de două ori, dar de 
văzut nu ne-am văzut încă. 

— Zău? Eu nici nu concep să nu-mi văd copiii imediat 
după ce se întorc dintr-o excursie. 

Am cugetat la cele auzite şi am replicat: 

— Nici pe Carolyn n-am văzut-o încă, şi locuieşte în 
Brooklyn, la cincizeci de minute cu trenul de aici. 

— Păi, abia te-ai întors de... de cât timp? 

— De vreo două săptămâni. Ce-ar fi să ne aşezăm în 
patio? i-am propus. 

Am ieşit pe uşa din spate şi ne-am instalat pe două 
scaune din fier forjat care supravieţuiseră campaniilor de 
colectare a fierului vechi din anii 1942-1945. Masa data 
cam tot de pe atunci şi mi-am amintit că George obişnuia 
să frece şi să revopsească mobilierul în fiecare primăvară. 

— Mama şi tata luau cafeaua aici aproape în fiecare 
dimineaţa, a comentat Elizabeth. 

— Foarte frumos. Ce mai face mama? am întrebat-o. 

— Azi-dimineaţă arăta bine. Mai bine ca de obicei. 

Din experienţa mea, de regulă nu era un semn bun 
pentru bolnavii în fază terminală, totuşi i-am spus: 

— Îmi pare bine să aud. Aveam de gând să trec s-o văd 
azi, am adăugat, însă... am avut o întâlnire în Oyster Bay. 

Elizabeth a încuviinţat din cap, apoi a privit în jur şi a 
remarcat: 

— E aşa de linişte. Mi-a plăcut să-mi petrec copilăria 
aici. Era cumva... un loc izolat, înconjurat de ziduri... ţinea 
lumea departe. 

— Cred că asta era şi ideea. 

— Ţi-a plăcut să locuieşti în casa de oaspeţi? m-a 


întrebat ea. 

— Da, după ce bătrânii Stanhope s-au mutat în Carolina 
de Sud. 

A zâmbit, dar n-a zis nimic de genul gen „Mari cretini 
erau şi ăia”. Presupun că, după ani întregi petrecuţi acolo 
ca fiică a unor servitori de pe moşie, i se pusese în vedere 
să nu sufle niciun cuvânt denigrator la adresa stăpânului şi 
a stăpânei. Cu toate acestea, am adăugat: 

— Dacă William n-ar fi avut bafta unor gene norocoase, 
la ora asta ar spăla WC-uri în Penn Station. 

— Ei, nici chiar aşa, John. 

— lartă-mă. A fost urât din partea mea? 

— Tu nu te poţi cobori la nivelul ăsta. 

— Adevărat. lar Charlotte ar face prostituție pe Eighth 
Avenue. 

Şi-a reţinut un zâmbet, după care a schimbat subiectul. 

— Mărul pădureţ arată bine. 

— Cred că Nasim a cerut să fie curăţat, stropit şi să i se 
pună îngrăşământ. 

— Îmi amintesc cum culegeam mere pădureţe săptămâni 
la rând, ca să poată face mama gem. 

Chiar îmi aminteam de Elizabeth, abia trecută de pragul 
adolescenţei, cocoţându-se în pomi în vara când mă 
căsătorisem cu Susan şi ne mutasem amândoi în casa de 
oaspeţi. Mi-am amintit şi că Elizabeth plecase la internat, 
aşa că n-o prea mai văzusem. Cât despre educaţia primită 
acolo - ca şi la colegiu - Ethel continuase să profite de 
relaţia ei specială cu Augustus mult după ce moşul abia 
dacă mai ţinea minte că se tăvălise cu ea. 

Oricum, i-am spus: 

— Apropo, în pivniţă mai sunt lăzi cu borcane de gem 
din mere pădureţe pentru tine. 

— Ştiu. De fapt, mie nici nu-mi place. A râs şi a 
continuat: După atâţia ani de cules, spălat, fiert şi pus în 
borcane fructele astea... ei, totuşi o să le iau. 

— Am deschis şi eu un borcan. 

— Mai ia-ţi unul. Ia o ladă întreagă. 

Am zâmbit. 


Am rămas tăcuţi preţ de un minut întreg, privind în jurul 
nostru, apoi Elizabeth mi-a spus: 

— Mama m-a pus să-i promit că am să culeg legumele 
din grădină. Dar... s-ar putea... să închidă ochii înainte să 
se coacă. Ai discutat cu... cum îl cheamă? 

— Amir Nasim. Da, am discutat. Pare un om destul de 
cumsecade, am continuat. Nu-l deranjează să rămân aici 
peste vară, însă ar dori să eliberez casa portarului la 1 
septembrie, afară de cazul când Ethel mai... mai e printre 
noi. 

Elizabeth a dat din cap. 

— L-ai întrebat dacă e dispus să vândă casa portarului? 
a vrut ea să ştie. 

— Da. Vrea s-o păstreze în folosinţă personală. 

— Eh, păcat. Vreau să spun că, stând acum aici, mă 
cuprinde nostalgia. Chiar mi-a fost drag locul acesta. Crezi 
că sunt şanse să se răzgândească? m-a întrebat. 

Nu vedeam niciun motiv să păstrez secretul asupra 
temerilor lui Nasim, aşa că i-am răspuns: 

— Are unele probleme de securitate. 

— Ce vrea să însemne asta? 

— Înseamnă că-şi închipuie că unele persoane din ţara 
lui îi poartă sâmbetele. 

— Dumnezeule! De unde vine? Din Iran? 

— Da. 

I-am împărtăşit părerea mea: 

— S-ar putea să fie paranoic. Sau, dacă are dreptate, 
atunci casa portarului va deveni disponibilă după ce el va fi 
asasinat şi se va rezolva situaţia domeniului. 

Am zâmbit, ca să vadă că glumeam. 

Elizabeth a cugetat la ce-i spusesem. 

— Incredibil... a comentat ea. 

— Aşa zic şi eu. În orice caz, cred că vrea să-şi instaleze 
oamenii de pază în casa portarului. 

M-am gândit să-i spun că Nasim voia să cumpere casa 
de oaspeţi în care stătea Susan, dar am decis să nu aduc în 
discuţie numele fostei mele soţii. Prin urmare, am păstrat 
tonul de glumă şi am întrebat: 


— Nu există nicio lege locală împotriva asasinatelor 
politice? 

Ea s-a silit să zâmbească, dar era limpede că veştile o 
tulburaseră şi că o dezamăgise faptul că vechea casă a 
portarului nu era de vânzare. 

M-am ridicat şi am spus: 

— Aşteaptă aici. 

M-am dus în gradina de zarzavaturi năpădită de buruieni 
şi m-am înapoiat cu pancarta de lemn, ţinând-o de băţul pe 
jumătate putrezit. 

— 'Ţi-o aminteşti? am întrebat-o pe Elizabeth. 

A zâmbit şi mi-a răspuns: 

— Sigur. Pot s-o iau eu? 

— Bineînţeles. 

Am pus pancarta pe masă şi am privit amândoi vopseaua 
decolorată şi scorojită. Literele negre aproape dispăruseră, 
rămânând numai conturul, din care se puteau desluşi 
cuvintele „Grădina Victoria”. 

— Crezi c-ar trebui să pun asta pe mormântul mamei? 
m-a întrebat. 

— De ce nu? 

A dat din cap şi a spus: 

— În curând, va dispărea întreaga generație 
contemporană cu cel de-al Doilea Război Mondial. 

— Adevărat. 

Eram din cale-afară de nerăbdător să dispară William 
Stanhope. Vreau să zic că nu-i voiam răul, numai că 
ticălosul bătrân avea aproape optzeci de ani şi de mult 
încetase să mai fie bun la ceva, dacă fusese vreodată. 

Fiindcă veni vorba, William chiar se înrolase în armată 
în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, fapt care făcea 
din el un membru al Măreţei Generaţii, deşi cumva la 
limită. Nu prea vorbea despre experienţele lui de război, 
dar nu pentru că ar fi fost traumatizat de ele. De fapt, aşa 
cum aflasem de la Ethel Allard, pentru William Stanhope 
războiul nu fusese mare lucru. 

După cum îmi relatase cândva Ethel, stăpânul şi 
binefăcătorul ei, Augustus Stanhope, vânduse statului 


iahtul lung de douăzeci şi trei de metri, Sea Urchin, pentru 
un dolar, la fel cum procedaseră o bună parte dintre 
bogătanii de pe Coasta de Est într-o perioadă când fusese 
declarată starea de necesitate la nivel naţional - nu puteai 
face rost de combustibil nicăieri. Sea Urchin fusese 
reechipat de Paza de Coastă şi transformat în vas de 
patrulare  antisubmarin. Diletantul de fecior al lui 
Augustus, William, se înrolase la Paza de Coastă şi, printr- 
o uluitoare coincidenţă, locotenentul William Stanhope 
fusese numit la post chiar pe fostul său iaht. Printr-o altă 
întorsătură fericită de lucruri, Sea Urchin fusese repartizat 
în rada clubului de iahting Seawanhaka Corinthian, iar 
William, care nu voia să ocupe unul dintre şi aşa puţinele 
locuri de cazare puse la dispoziţie de stat, se încartiruise 
cu mult patriotism la Stanhope Hall. Participase, într- 
adevăr, la patrule antisubmarin şi, în funcţie de persoana 
cu care stăteai de vorbă - William Neînfricatul sau Ethel 
cea Roşie - se întâlnise sau nu cu submarine U germane. 
Cel mai probabil era că nu şi, la fel de probabil, petrecuse 
o bună parte din timpul alocat la țărm în podgoria Martha 
sau în Hamptons. 

Intre timp, George lupta în mult mai înverşunatul război 
din Pacific, iar tatăl lui William, Augustus, profita de ocazie 
ca să i-o tragă lui Ethel, care la rându-i contribuia la 
efortul de război cultivându-şi singura legumele în Grădina 
Victoria. 

Şi iată-ne ajunşi în zilele noastre. 

Din anumite puncte de vedere, ne apropiam într-adevăr 
de sfârşitul unei epoci, însă acele vechi istorii de fapt nu se 
terminau niciodată, pentru că - aşa cum afirma cândva un 
înţelept - trecutul e un prolog al viitorului şi, dacă nu 
cumva ne pică în cap vreun meteorit şi nu riscam 
distrugerea noastră ca specie, atunci istoriile unei 
generaţii au consecinţe în următoarea. 

— La ce te gândeşti? m-a întrebat Elizabeth. 

— La... generaţiile care au trăit aici, pe vreme de pace 
sau în timpul războiului. 

Ea a încuviinţat din cap şi a comentat: 


— Cine şi-ar fi închipuit în 1945 că vom fi înconjurați de 
loturi de pământ şi că un iranian va locui la Stanhope Hall? 

N-am zis nimic. 

— Ai văzut ce s-a întâmplat cu Alhambra? m-a întrebat 
ea. 

— Am zărit câte ceva. 

— E groaznic. Mai ţii minte domeniul? m-a întrebat. Oh, 
am uitat... iartă-mă. 

— Nu mă afectează cine ştie ce. 

— Bravo. 

S-a uitat la mine, a ezitat o clipă, apoi a spus: 

— Eu cred că te afectează. 

— Poate pentru că m-am întors în ţară. 

— Ai de gând să rămâi? 

Aceeaşi întrebare decisivă şi, la fel ca în cazul lui 
Anthony Bellarosa, răspunsul urma să determine în bună 
parte dacă Elizabeth şi cu mine aveam de discutat treburi 
serioase. 

— Am să aştept vreo câteva luni, după care am să pot 
lua o decizie în cunoştinţă de cauză. 

— Şi ce crezi că se va întâmpla în câteva luni ca să te 
ajute să iei acea decizie în cunoştinţă de cauză? 

— Mă iei peste picior? 

Mi-a zâmbit. 

— Nu, dar e tipic bărbătesc. Decizie în cunoştinţă de 
cauză. Ce simţi? In clipa asta. 

— Simt că trebuie să mă duc la toaletă. 

A pufnit în râs. 

— Bine, am înţeles. N-am vrut să fiu indiscretă. 

— Bine. 

M-am ridicat şi am întrebat: 

— Eşti pregătită să răscolim printre hârţoage? 

S-a ridicat şi ea. 

— Cât va dura? m-a întrebat în timp ce ne îndreptam 
spre uşa de la bucătărie. 

— Mai puţin de o oră. Pe urmă, poate încă odată pe atât 
ca să încărcăm în maşina ta toate obiectele personale pe 
care doreşti să le iei. 


A aruncat o privire la ceas şi mi-a spus: 

— Pe la şase aş vrea să fiu cu un pahar de băutură în 
mână. 

— Asta face parte din serviciile pe care ţi le ofer. 

I-am deschis uşa şi a intrat în casă. 

În timp ce o urmam înăuntru, mi-a venit în minte că 
amândoi aveam atât de multe amintiri despre Stanhope 
Hall - bune şi rele - încât orice ar fi urmat să se întâmple 
în ziua aceea s-ar fi datorat emoţiilor şi parţial influenţei 
altor persoane, în viaţă sau plecate dintre noi, dar care 
într-un fel sau altul continuau să fie acolo. 


Capitolul 18 


Ne-am aşezat unul lângă altul la masa din sufragerie şi, 
ordonat cum îmi impunea profesia, am început să numesc 
diverse acte, dându-i-le şi lui Elizabeth să le citească şi 
explicându-i limbajul de strictă specialitate ori de câte ori 
era nevoie. 

— Mă bucur că tu faci treaba asta, John, mi-a spus. 

— Iar eu mă bucur s-o pot face. 

— Te-ai întors în ţară numai pentru asta? 

— Bineînţeles, am venit s-o văd pe mama ta. Mai am să- 
mi iau şi lucrurile de aici, am adăugat. 

— Le poţi duce la mine acasă, s-a oferit ea fără ezitare. 
E loc destul. 

— Mulţumesc. S-ar putea să accept. 

A şovăit, apoi mi-a spus: 

— Ţi-aş oferi o cameră, numai că în hotărârea mea de 
divorţ scrie că-mi pierd pensia alimentară dacă trăiesc în 
concubinaj. 

— Arată-mi şi mie hotărârea de divorţ, am glumit eu. 

A zâmbit, apoi mi-a dat lămuririle necesare: 

— Adică, bineînţeles, n-ar fi vorba de concubinaj... pur şi 
simplu ţi-aş pune la dispoziţie o cameră... aşa cum a făcut 
mama. Dar Tom nu s-ar sfii să profite de ocazie de îndată 
ce ar afla. 

— I-ai putea spune lui Tom că şi eu sunt ca amicii lui. 

A râs. 

— Ţi-a mers vestea mai degrabă ca heterosexual. 

Am zâmbit. 

A tăcut un timp, apoi mi-a vorbit de parcă ar fi gândit cu 
voce tare: 

— Să ştii că... e vorba de o pensie de mizerie... valabilă 
doar câţiva ani... Dacă chiar n-ai unde sta, eşti bine-venit 
să locuieşti în camera de oaspeţi. 

— Mulţumesc. Atunci aş insista să-ţi plătesc o chirie 


echivalentă cu pensia aia de mizerie, am adăugat. 
Deocamdată pot rămâne un timp acolo unde sunt, pe urmă 
va trebui să mă întorc la Londra, să-mi aranjez treburile şi 
acolo, i-am reamintit. 

A dat din cap şi a continuat să studieze actele. 

Am găsit unul datat 23 august 1943, prin care domnul 
Augustus Phillip Stanhope, proprietar al domeniului, 
oferea statut de chiriaşi pe viaţă doamnei Ethel Hope 
Allard, servitor în casă, şi soţului ei, domnul George Henry 
Allard, la vremea aceea plecat pe continent în cadrul 
armatei SUA. 

Aşadar, era de presupus că domnul Stanhope şi doamna 
Allard îşi începuseră relaţia intimă ce condusese la acea 
ofertă generoasă cândva înainte de această dată. In 
termeni legali, statutul oferit era fără îndoială confirmat 
prin repetate gesturi de profundă recunoştinţă - în cazul 
lor, multiple acte sexuale - deşi în ce consta profunda 
recunoştinţă a doamnei Allard faţă de domnul Stanhope nu 
putuse fi descris în document. 

În aceeaşi ordine de idei, oare la vremea aceea îşi 
pusese cineva întrebări privitor la generozitatea lui 
Augustus Stanhope? Chiar şi în zilele noastre, vestea s-ar fi 
răspândit cu iuţeala fulgerului. Desigur, afară de cazul 
când secretul fusese păstrat până la moartea lui Augustus 
Stanhope, după care Ethel îl scosese de la naftalină, spre 
ştiinţa lui William Stanhope, înainte ca acestuia să-i fi 
trecut prin minte să se descotorosească de soţii Allard sau 
să le pretindă că din plata lor mizeră să-i mai plătească şi 
chirie. 

De asemenea, mă întrebam când aflase George Allard că 
va locui gratis în casa portarului de pe domeniul Stanhope 
până la sfârşitul zilelor. Şi ce explicaţii îi dăduse Ethel 
proaspătului ei soţ, abia întors de la război? „George, am 
pentru tine o veste bună şi una proastă.” 

În orice caz, la un moment dat William aflase despre 
statutul de chiriaşi pe viaţă al soţilor Allard pe recent 
moştenită lui proprietate, situație care-i stătuse 
întotdeauna ca un ghimpe în talpă. Mai ales când scosese 


proprietatea la vânzare şi fusese nevoit să dezvăluie 
existenţa unui asemenea inconvenient cu durată 
nelimitată. Îmi aminteam că atunci când cumpărase 
Stanhope Hall, Frank Bellarosa nu se arătase din cale- 
afară de fericit s-o aibă pe Ethel - George murise între 
timp - pe proprietatea lui. Însă Frank îmi spusese, filosofic: 
„Poate o să-mi aducă noroc. Şi pe urmă, cât poate să 
trăiască?” Răspuns: „Cu zece ani mai mult decât tine, 
Frank”. 

În orice caz, documentul cu pricina nu era important 
pentru situaţia de faţă, aşa că l-am strecurat la loc în 
dosarul respectiv. 

Numai că Elizabeth m-a întrebat: 

— Ce-i actul acela? 

— Oh, actul care atestă statutul de chiriaşi pe viaţă al 
părinţii tai. Trebuie să rămână aici până în ziua în care 
devine nul. 

— Pot să-l văd şi eu? 

— Ăăă... sigur. 

Am pus documentul pe masă, în dreptul ei, şi Elizabeth a 
citit acea unică pagină, după care mi-a înapoiat-o. 

— Şi acum urmează... am început eu. 

— De ce crezi că le-a oferit Augustus Stanhope părinţilor 
mei dreptul de a locui gratis toată viaţa în această casă? 

— Din câte scrie aici, pentru serviciul lor devotat şi 
credincios. 

— La vremea aia abia erau trecuţi de douăzeci de ani. 

— Aşa e. Nu se pomeneşte nimic despre serviciu 
îndelungat. 

— E ceva ce nu înţeleg? 

Mai bine să nu ştii, Elizabeth. 

— De ce n-o întrebi pe mama ta? i-am sugerat. 

Am mai răsfoit nişte acte. 

— Bun, deci aici avem ultimele retururi de taxe la stat 
ale mamei tale... 

— Mama zice că a fost o răsplată pentru serviciul ei 
îndelungat. 

Fiind pus în situaţia de a alege între purul adevăr şi o 


minciună cam străvezie, am renunţat la ambele variante şi 
am continuat: 

— Trebuie să iei legătura cu contabilul mamei tale... 

I-am aruncat o privire şi am văzut că rămăsese cu ochii 
la tabloul înrămat de deasupra şemineului, înfăţişându-i pe 
părinţii ei în ziua nunţii. 

— Mama ta are o poliţă de asigurare pe viaţă plătibilă la 
moartea ei, în valoare de zece mii de dolari. Aici ai poliţa 
propriu-zisă, pe care ar trebui s-o pui într-un loc sigur. 

Elizabeth şi-a luat ochii de la tablou şi a spus: 

— Era foarte frumoasă. 

— Adevărat. Mai e şi acum. 

— Iar tata arăta tare bine în uniformă albă. 

M-am uitat şi eu la fotografia color şi am încuviinţat: 

— Erau o pereche frumoasă. 

Nu mi-a răspuns şi, când am ridicat din nou privirea 
către ea, am văzut că avea lacrimi în ochi. John Whitman 
Sutter Esq, care mai avusese de-a face cu astfel de 
probleme, era pregătit, aşa că am scos din buzunar o 
batistă curată şi i-am strecurat-o în palmă. 

Ea şi-a şters ochii şi mi-a spus: 

— lartă-mă. 

— Nu-ţi face probleme. Să-ţi aduc puţină apă. 

M-am ridicat şi m-am dus în bucătărie. 

_ După cum spuneam, cândva aşa îmi câştigam existenţa. 
În cea mai mare parte a timpului eram marele avocat 
specialist în impozite pe Wall Street, iar la biroul din 
Locust Valley mă ocupam de testamente, tutele, autorizaţii 
din domeniul sănătăţii şi altele asemenea. Jumătate dintre 
clienţii mei erau babe rămase cu titluri de nobleţe de pe 
urma răposaţilor soţi şi doldora de bani, precum şi 
moşulici arţăgoşi, care pierdeau vremea gândindu-se pe 
cine să treacă în testament, ca peste o săptămână să le 
şteargă numele din rândul moştenitorilor. 

In acelaşi timp, ultimele dorinţe şi testamentul final, 
împreună cu documentele însoţitoare, dădeau uneori la 
iveală câte un secret de familie - vreun frate sau vreo soră 
apăruţi peste noapte, vreun copil din flori, vreo două 


amante în Manhattan şi aşa mai departe. Învăţasem cum 
să rezolv toate astea cu stoicism profesional, uneori până 
şi eu fusesem şocat, surprins, întristat şi adesea amuzat. 

Adulterul comis de Ethel Allard nu însemna mare lucru 
pentru mersul lumii în ansamblu, mai ales după jumătate 
de secol. Dar pentru un copil ajuns la vârsta maturității e 
întotdeauna un şoc să descopere că mămica avusese un 
amant sau că tăticu' îşi făcuse de lucru cu dactilografa. 

În orice caz, Elizabeth - divorțată, cu doi copii mari, un 
tată decedat şi o mama care trăgea să moară - era 
probabil singură, fără îndoială instabilă emoţional, deci 
vulnerabilă. 

Prin urmare, am umplut un pahar cu apă de la robinet. 
Deci la noapte nu trebuia şi nu avea să se întâmple nimic 
din ce am fi regretat ulterior sau care ne-ar fi făcut să ne 
simţim vinovaţi a doua zi de dimineaţa. Corect? 

M-am înapoiat în sufragerie şi am văzut că Elizabeth se 
liniştise. I-am întins apa şi i-am sugerat: 

— Hai să facem o pauză. N-ai vrea să mergem puţin la 
plimbare? 

— Ba da. 

Am dat la o parte hârtiile de mai mică însemnătate şi am 
deschis plicul cu ultimele dorinţe şi testamentul final al lui 
Ethel. 

— Am redactat acest testament după moartea tatălui 
tău, i-am spus, şi văd că în decursul anilor nu s-au prea 
operat schimbări. L-ai citit? am întrebat-o, păstrându-mi 
tonul oficial. 

— Da. 

— Vrei să-l revezi împreună cu mama ta? 

— Nu vreau să-i citesc testamentul când e pe patul de 
moarte. 

— Înţeleg. 

Nici eu nu voiam ca Ethel să mărească donația de cinci 
sute de dolari către biserica St. Mark, aşa că am spus: 

— Am să păstrez aici copia pentru când va veni 
momentul. 

Elizabeth a încuviinţat din cap. 


— 'Ţie nu ţi-a lăsat nimic, mi-a spus. 

— Pentru ce să-mi lase? 

— Pentru tot ce-ai făcut pentru ea şi pentru tata. 

— Puţinul pe care l-am făcut a fost din prietenie, i-am 
răspuns. lar mama ta m-a răsplătit îngăduindu-mi să-mi ţin 
lucrurile în aceasta casă. 

Cu toate acestea, îmi ceruse chirie când locuisem aici cu 
zece ani în urmă, iar recent îmi reînnoise statutul de 
chiriaş. 

— Înţeleg, a spus Elizabeth. Dar m-aş simţi mai bine 
dacă din bunurile ei... eu fiind executorul... ţi s-ar plăti un 
onorariu. 

M-am întrebat dacă Elizabeth îşi închipuia că aveam 
nevoie de acei bani. Aveam, dar nu eram chiar lefter. De 
fapt, câştigam binişor la Londra, dar din păcate dusesem 
cu mine în acel oraş şi obiceiul american de a mă întinde 
mai mult decât mă ţinea punga. lar acum mă găseam într- 
un concediu prelungit şi neplătit. 

Aveam însă unele perspective. Primisem o oferta de la o 
veche şi prestigioasă firmă italo-americana: La Cosa 
Nostra. 

— Zău că m-aş simţi mai bine dacă ai accepta o plată 
pentru serviciile tale profesionale, a repetat Elizabeth. 

— Bine, m-am învoit eu. Am să percep onorariul în 
borcane cu gem de mere pădureţe. 

Ea a zâmbit şi mi-a spus: 

— Iar diseară fac eu cinste cu cina. 

— S-a făcut. 

I-am pus în faţa o stivă de vreo douăsprezece dosare şi i- 
am spus: 

— Pe astea ia-le cu tine şi pune-le la loc sigur. Mâine sau 
luni am să încerc să trec pe la Ethel. 

— Asta-i tot? m-a întrebat ea. 

— Asta-i tot în privinţa actelor, în afară de acest inventar 
făcut de mine cu bunurile personale, inclusiv cele ale 
tatălui tău. 

Am împins spre ea trei foi pe care scrisesem de mâna 
inventarul şi am întrebat-o: 


— Vrei să te uiţi la astea? 

— Nu neapărat. 

— Atunci uită-te mai târziu. Vezi că la numărul patru 
figurează şaizeci şi doi de dolari bani gheaţă pe care i-am 
găsit în borcanul cu prăjiturele, când căutam prin casă 
ceva dulce. Am pus un plic în faţa ei şi am adăugat: Dacă 
numeri ce ai aici şi-ţi treci inițialele în dreptul numărului 
patru poţi să iei banii chiar acum. 

A vârât plicul în poşeta de pânză, fără să mai numere 
banii, şi-a scris inițialele unde îi indicasem, apoi mi-a spus: 

— Cu ăştia am să cumpăr o sticla de vin bun. 

— Să nu-ţi bei toată moştenirea. 

— De ce nu? Asta-i tot? m-a întrebat din nou. 

— Aproape. 

I-am mai dat un plic. 

— Aici sunt instrucţiunile mamei tale cu privire la 
înmormântare, i-am explicat. 

— Am deja o fotocopie, cu modificări de ultima oră. 

Am sesizat că Elizabeth părea vag iritată în privinţa 
pregătirilor minuţioase ale mamei ei pentru marea plecare. 

— Pai, ia-l oricum cu tine, am îndemnat-o. 

A aruncat plicul în geanta de pânză şi mi-a spus: 

— O iubesc, dar mă scoate din răbdări... până în ultima 
clipă. 

— Nu mă îndoiesc că şi copiii noştri spun acelaşi lucru 
despre noi. 

A zâmbit şi mi-a spus: 

— Apropo, referitor la plicul pe care voia mama să ţi-l 
dau... am vorbit cu ea şi am impresia că vrea să aştept 
până când va închide ochii. 

Am încuviinţat din cap, gândindu-mă că trebuia să fi fost 
nota de plată pentru chirie. Sau instrucţiuni privind ţinuta 
mea la înmormântarea ei. 

— Prin urmare, am terminat? m-a întrebat Elizabeth. 

M-am ridicat. 

— Aici am terminat, i-am răspuns. Numai că trebuie să 
dai de rochia pe care mama ta doreşte s-o poarte la 
înmormântare. Între timp, am să-ţi duc pancarta la maşină. 


Aş dori să iei şi fotografia lor de nuntă sau orice altceva 
crezi tu de cuviinţă să iei astă-seară. 

S-a ridicat şi ea şi ne-am uitat unul la altul. 

— Vrei să urci cu mine? m-a întrebat. 

— Nu. În camera ei trebuie să mergi tu singură. Poţi 
arunca o privire şi la camera ta de odinioară, am adăugat. 

Ea a dat din cap. 

— Maşina e descuiată, mi-a spus. 

A ieşit din sufragerie şi am auzit-o suind scara îngustă şi 
abruptă care ducea la cele două dormitoare de la etaj. 

De regulă, nu încercam să-mi impun să renunţ la sex, 
dar fiecare lucru la timpul şi locul potrivit. Chiar şi sexul. 
Poate însă că interpretam greşit atitudinea lui Elizabeth şi 
de fapt ea nu avea chef să facă amor cu un străin chipeş de 
peste ocean. 

„Stimată doamnă Post, sunt avocatul unei doamne în 
vârstă aflată pe patul de moarte - v-am mai scris despre ea 
- iar frumoasa ei fată e executoarea proprietăţii mamei, 
aşa că lucrăm în strânsă colaborare. Intrebarea mea este 
următoarea: oare să fac sex cu ea? (Semnat) (acelaşi) 
Nedumerit din Long Island.” 

Eram aproape sigur de răspunsul doamnei Post: „Dragă 
NELI, răspunsul este NU. PS: Ce s-a mai întâmplat cu fosta 
soţie, care locuieşte nu departe de casa dumitale? PPS: 
Cauti necazul cu lumânarea, prietene”. 

Oricum, am luat fotografia înrămată atârnată deasupra 
şemineului şi am observat cât de murdar era tapetul din 
jurul ei. Un nou proiect de decoraţiuni interioare pentru 
doamna Nasim. 

Am dus tabloul afară, unde îşi parcase Elizabeth SUV-ul, 
lângă Taurus-ul meu, şi am văzut că era marca BMW, ceea 
ce mi-a sugerat un oarecare nivel de reuşită în afaceri sau 
un avocat priceput într-ale divorţurilor. Am mai văzut 
agăţat în spate un sac de plastic pentru haine şi am 
presupus că era ţinuta pregătită de Elizabeth pentru cină. 

Am deschis portbagajul şi am aşezat tabloul cu faţa în 
jos, ocazie cu care am remarcat pe cartonul din spate 
câteva cuvinte scrise de mână. Am tras tabloul spre mine 


şi am citit însemnarea scrisă cu stiloul, pare-se de către 
Ethel: „George Henry Allard şi Ethel Hope Purvis, 
căsătoriţi la 13 iunie 1942, la biserica St. Mark din Locust 
Valley, Long Island”. 

lar dedesubt, cu aceeaşi caligrafie feminină: „Să vii cu 
bine acasă, iubitule”. 

Mai jos, cu scrisul lui George, pe care de asemenea l-am 
recunoscut, erau înşirate următoarele cuvinte: „Scumpa 
mea soţie, am să număr zilele până când ne vom revedea”. 

Am împins la loc tabloul şi am închis portbagajul. Ei 
bine, cu puţin noroc, în curând aveau să fie iarăşi 
împreună. 

M-am mai gândit - poate cu oarecare cinism - că toate 
căsniciile pornesc la drum cu speranţe şi optimism, iubire 
şi dor, numai că anii îşi spun cuvântul. Iar în cazul de faţă, 
în august 1943, la paisprezece luni după ce fuseseră scrise 
aceste vorbe de dragoste şi credinţă, Ethel căzuse victima 
singurătăţii sau a poftelor cărnii, de nu cumva fusese 
ademenită de bani şi de putere. În egală măsură, dacă-mi 
aminteam scena din cimitir de acum zece ani, când Ethel 
dispăruse de la mormântul lui George şi o găsisem la 
mormântul lui Augustus, era foarte posibil să se fi 
îndrăgostit sincer de Augustus Stanhope. Sau poate că 
adevărul era undeva la mijloc. 

În orice caz, Ethel şi George o scoseseră la capăt şi 
trăiseră împreună jumătate de secol, cred eu că fericiţi. 
Locuiseră în această căsuţă, unde-şi crescuseră fata, şi 
făcuseră munci din ce în ce mai uşoare pe întinsa moşie 
ale cărei ziduri şi pământuri singuratice ţineau la distanţă 
o lume în permanentă extindere. Nu se ştie cum, dar acele 
ziduri îi ajutaseră pe amândoi să rămână perechea veşnic 
tânără a domeniului unde se cunoscuseră, se 
îndrăgostiseră unul de altul, se căsătoriseră şi rămăseseră 
până la sfârşitul zilelor. 

În timp ce mă îndreptam spre aleea dintre peretele casei 
portarului şi zidul grădinii, am auzit un vehicul scrâşnind 
pe pietriş în spatele meu. M-am întors şi am văzut un SUV 
Lexus alb venind spre poarta deschisă şi având-o la volan 


pe Susan Stanhope Sutter. 

Lexus-ul a încetinit, iar Susan şi cu mine ne-am privit în 
ochi. Desigur, văzuse BMW-ul şi poate chiar ştia al cui era, 
dar şi de n-ar fi ştiut, tot înţelesese că eram cu cineva. 

E penibil să te uiţi în ochii fostei iubiri a vieţii tale, 
persoană pe care nu mai doreşti s-o priveşti în ochi, aşa că 
n-am ştiut cum să reacţionez. Să-i fac cu mâna? Să-i trimit 
bezele din vârful degetelor? Să-i arăt degetul mijlociu? 
Doamnă Post, ajutor! 

Susan a fost cea care mi-a făcut cu mâna, aproape 
nepăsătoare, după care a accelerat şi a trecut prin dreptul 
porţii, cotind la dreapta pe Grace Lane cu un scrâşnet 
ascuţit de cauciucuri. 

Am constatat că-mi pierdusem buna dispoziţie. Oare de 
ce Susan Sutter încă mai reuşea să-mi influenţeze starea 
de spirit? 

Aveam nevoie să-mi răspund sincer la aceasta întrebare 
înainte să-mi văd de viaţa mea în continuare. 


Capitolul 19 


Elizabeth şi cu mine am umplut BMW-ul cu lucrurile 
personale ale părinţilor ei pe care dorea să le ia din casă 
chiar în seara aceea: albume cu fotografii, Biblia de familie 
şi alte mărunţişuri nepreţuite şi de neînlocuit. Restul 
obiectelor personale, printre care uniformele de marină 
ale lui George şi rochia de mireasă a lui Ethel, le-am 
îngrămădit în hol, urmând să fie transportate în altă zi. 

Desigur, era trist pentru Elizabeth, dar până şi eu m-am 
trezit cugetând la viaţă, la moarte şi la ceea ce lăsăm în 
urma noastră. 

Într-unul din drumurile la maşină, ea şi-a luat geanta şi 
trusa de machiaj, apoi a urcat la etaj şi s-a dus în camera 
mamei ei. 

Când ceasul cu cuc a bătut ora şase, Elizabeth şedea în 
balansoarul lui Ethel, iar eu în faţa ei, instalat pe scaunul 
cu spătar al lui George. Pe măsuţa de cafea se găseau cele 
trei pagini de inventar, majoritatea obiectelor fiind acum 
bifate. Tot pe masa mai erau două pahare de vin 
desperecheate, în care turnasem dintr-o sticlă de Banfi 
Brunello, unul dintre cele trei sortimente de vin roşu 
toscan cumpărate în Locust Valley după aventura mea cu 
Anthony la Oyster Bay. Mai cumpărasem brânza şi biscuiţi 
de la un magazin alimentar, precum şi o tavă de plastic cu 
legume gata tăiate. Eu unul rămâneam la brânza Brie. 

Elizabeth a înmuiat un morcov în sosul de brânză şi mi-a 
spus: 

— Ar trebui sa mănânci şi tu câteva legume. 

— Risc să-mi stea în gât. 

A zâmbit, a ronţăit din morcov şi a sorbit din vin. 

Amândoi eram obosiţi, cam transpiraţi şi plini de praf de 
la incursiunile la subsol şi la mansardă, aşa că aveam 
nevoie de un duş. 

— Am făcut rezervare la The Creek pentru şapte 


jumătate. E bine? 

— Nu cred că sunt bine-venit acolo, am anunţat-o. 

— Zău? De ce... Oh... probabil de când Susan... 

Am dus eu fraza la capăt în locul ei: 

—... şi-a împuşcat amantul mafiot. Am zâmbit şi am 
adăugat: E mare înghesuială acolo. 

Elizabeth s-a silit să zâmbească. 

— De fapt, Susan s-a înscris din nou la club, m-a 
informat ea. Am luat masa acolo împreună. Aşa că poate n- 
o să ai nicio problemă. Dar putem merge la un restaurant. 

Mi-am terminat vinul şi mi-am umplut din nou paharul. 
Să ne înţelegem bine: oricum fusesem privit cam 
chiondorâş la The Creek după ce-l adusesem acolo pe 
domnul Frank Bellarosa, un mafiot, şi pe nevastă-sa cea 
îmbrăcată în culori pestriţe. Dar motivul pentru care 
fusesem definitiv eliminat din club era acela că Susan îl 
ucisese pe sus-numitul domn şi mafiot. Şi iată că Susan 
Stanhope Sutter - aici cuvântul magic era „Stanhope” - 
avusese tupeul să solicite statut de membru şi chiar fusese 
reprimită în club. Pe de alta parte, chiar de-aş fi încercat şi 
eu să mă reînscriu, eram convins că încă figuram pe lista 
neagră. 

Cu toate acestea, am spus: 

— The Creek e OK, dacă nu te deranjează să primeşti o 
scrisoare moralizatoare de la comitetul de conducere. 

S-a gândit la spusele mele, a zâmbit şi mi-a răspuns: 

— S-ar putea să fie amuzant. 

În timp ce-i umpleam şi ei din nou paharul, m-am gândit 
că acolo urma să-i întâlnesc pe toţi cunoscuţii, inclusiv pe 
Susan. Dar ce dracu’! Chiar era posibil să fie amuzant. 

— Sau am putea rămâne aici, a sugerat Elizabeth. 

Am privit-o în lumina difuză. Cum spuneam, nu mă 
pricepeam să descifrez semnalele trimise de femei, dar al 
ei era cât se poate de limpede. 

— Să ne gândim la varianta asta, i-am răspuns. 

— Nu cred că-i indicat să ne gândim. 

Am dat din cap şi am schimbat subiectul. 

— Am ceva pentru tine. 


M-am ridicat şi m-am dus în sufragerie, de unde m-am 
înapoiat cu fotografiile soţilor Allard, făcute de Susan. 

Am îngenuncheat lângă scaunul lui Elizabeth şi i-am 
spus: 

— Majoritatea sunt la Susan, dar eu vreau să le ai tu, 
deşi aş dori să fac câteva copii şi pentru mine. 

Ea a luat teancul de fotografii, s-a uitat pe rând la ele, 
comentând exact ce trebuia despre fiecare, remarci gen: 
„Nu-mi vine să cred de câte ori am fost toţi împreună... de 
astea aproape că uitasem... Oh, ia te uită, petrecerea de 
absolvire a colegiului... Şi tu, John, ţinându-ne pe după 
umeri pe mine şi pe tata... Ah, Doamne, chiar am fost o 
toantă sau ce naiba?” 

— Nu, n-ai fost. Am să fac o copie după asta. 

— Nu, nu. 

— Îţi sta grozav cu părul negru şi tuns drept. 

— Oh, Doamne, ce era în capul meu? 

Am ajuns la o fotografie făcută pe terasa din spate a 
conacului Stanhope Hall, nu ştiam sau uitasem cu ce 
ocazie, şi în care toţi fuseseră poziţionaţi cu grijă. În poză 
se vedea Ethel, între două vârste şi încă frumoasă, George, 
cu părul încă neîncărunţit, şi Augustus Stanhope, suferind 
de  senilitate avansată, aşezat într-un balansoar, cu 
picioarele acoperite de o pătură. În poala lui şedea o fetiţa 
de şase-şapte ani, care mi-am dat seama că era Elizabeth. 

— Nu-s eu, a glumit ea. 

— Seamănă cu tine. 

A privit fix fotografia şi mi-a spus: 

— Mama a fost cea care l-a îngrijit, înainte să fie nevoie 
de infirmiere angajate douăzeci şi patru de ore din 
douăzeci şi patru. 

A pus fotografia pe masă, alături de celelalte şi a 
adăugat: 

— Mama ţinea foarte mult la el. 

— A fost un gentleman, am răspuns şi bineînţeles că am 
adăugat: Spre deosebire de fiu-său. 

Am abandonat subiectul şi am continuat să ne uitam la 
fotografii. 


— Nu-mi vine să cred câţi dintre oamenii ăştia au murit, 
a comentat la un moment dat Elizabeth. 

Am încuviinţat din cap. 

— Pe atunci erai fericit? m-a întrebat Elizabeth. 

— Da. Numai că nu eram conştient de asta întotdeauna. 
Dar tu? 

— Cred că eram fericită. 

A schimbat subiectul. 

— Ah, uite-i pe Carolyn şi pe Edward. Vai, ce drăguţi 
sunt! 

Ne-am continuat întoarcerea în timp cu ajutorul 
fotografiilor, amândoi gândindu-ne - probabil - de câte ori 
ni se intersectaseră vieţile şi totuşi cât de puţin ne 
cunoşteam. 

Cum Susan luase cea mai mare parte a fotografiilor de 
acest gen, ea nu apărea în prea multe, dar la un moment 
dat am găsit una înfăţişându-le pe Elizabeth şi pe Susan, 
făcută la tradiționala Petrecere de Crăciun de la conacul 
Stanhope Hall. Elizabeth a privit-o cu atenţie. 

— E o femeie frumoasă, mi-a spus ea. 

N-am făcut niciun comentariu. 

— A fost foarte amabilă când am luat prânzul împreună, 
a continuat ea. 

N-aveam nici cea mai mică intenţie s-o întreb despre 
prânzul cu pricina, aşa că m-am ridicat şi am turnat restul 
de vin în cele două pahare. 

Elizabeth a terminat de privit fotografiile şi mi-a spus: 

— Am să-ţi fac copii după toate. 

— Mulţumesc. 

A rămas tăcută un timp, sorbind din vin, apoi mi-a spus: 

— Am auzit că... fiul lui Bellarosa s-a mutat într-una din 
casele de pe domeniul Alhambra. 

Am încuviinţat din cap. 

A tăcut din nou. 

— Crezi că... Vreau să spun, asta i-ar putea aduce 
necazuri lui Susan? m-a întrebat după un timp. 

— Ea ce zice? i-am întors eu întrebarea. 

Elizabeth mi-a aruncat o privire scurtă. 


— Ea crede că nu, mi-a răspuns. Nu părea deloc 
îngrijorată, a adăugat. 

— Foarte bine. 

— Însă eu... ei bine, eu aş fi. 

Nu i-am răspuns şi am deschis a doua sticla de vin roşu 
de Toscana, un Cabreo Il Borgo. Am rămas amândoi tăcuţi, 
sorbindu-ne vinul şi simţindu-l cum ni se suia încet la cap. 

Părea că ne epuizasem subiectele de conversaţie sau, ca 
să mă exprim altfel, unul dintre noi ar fi trebuit să aducă 
vorba despre sex sau despre cină. Cum Elizabeth deja 
abordase subiectul şi eu nu făcusem niciun comentariu, ea 
a făcut o nouă tentativă: 

— Sunt prea ameţită ca să conduc. Tu eşti în stare să 
urci la volan? m-a întrebat. 

— Nu. 

— Atunci hai să rămânem aici. 

Bineînţeles, puteam să-i chem un taxi, cum ar fi 
procedat un gentleman adevărat - sau un tâmpit impotent, 
aflat în căutarea unei scuze. Prin urmare, am acceptat. 

— Hai să rămânem aici. 

— Bună idee. 

Şi-a terminat vinul, s-a ridicat şi mi-a spus: 

— Trebuie să fac un duş. 

M-am ridicat şi eu, urmărind-o din ochi cum se îndreptă 
spre hol, uşor nesigură pe picioare. 

Nu-mi dădeam seama dacă ar fi trebuit să mă duc după 
ea. 

„Stimata doamnă Post...” 

„Dragă NELI, da’ culcă-te odată cu ea!” 

Bine. Am pornit spre hol, apoi am şovăit. Mi-am amintit 
vag că Elizabeth era instabilă emoţional, deci vulnerabilă, 
iar eu nu trebuia să profit de situaţia ei. Dintr-un punct de 
vedere ceva mai egoist, nu era momentul să-mi complic 
viaţa. lar Elizabeth Allard Corbett ar fi fost o mare 
complicaţie. 

Pe de altă parte... în fond, fusese ideea ei. 

Rațiunea mea se împotrivea, inima spunea poate-poate, 
iar membrul meu îmi arăta deja în direcţia scării. El 


câştiga de fiecare dată. 

Mai întâi însă, am destupat a treia sticlă de vin, am luat 
cele două pahare şi m-am dus spre capătul scării, de unde 
am auzit o uşă închizându-se la etajul doi. 

Am urcat scara până în holişorul de la etaj. Baia era 
chiar în faţa mea, camera lui Ethel pe stânga, iar camera 
mea - de fapt, fosta cameră a lui Elizabeth - pe dreapta. 
Toate trei uşile erau închise, aşa că am deschis-o pe cea a 
camerei mele şi am văzut că Elizabeth nu era acolo. Am 
pus sticla şi paharele pe noptieră. Acum auzeam apa 
curgând în baie. 

Mi se mai întâmplase să mă aflu de partea cealaltă a 
unei uşi de baie închise, în timp ce femeia dinăuntru făcea 
duş, dar de data asta nu primisem nicio invitaţie clară să 
facem duş împreună. 

„Stimată doamna Post...” 

„Dobitocule, vezi dacă uşa e încuiată” 

„Bine.” 

M-am apropiat de uşa băii şi am apăsat încet clanţa. Uşa 
era încuiată. 

M-am înapoiat în dormitorul meu, lăsând uşa deschisă, 
am turnat vin în cele doua pahare şi m-am aşezat în fotoliu. 

Apa a încetat să curgă. Am deschis un exemplar din 
revista Time şi am început să citesc, sorbind din vin. 

După câteva minute, chiar când citeam un fascinant 
articol pe nu ştiu ce temă, am auzit deschizându-se uşa de 
la baie şi Elizabeth a vârât capul în camera unde mă aflam, 
înfăşurată într-un prosop mare şi uscându-şi părul cu un 
alt prosop. 

— Liber la duş, mi-a spus. 

— Bine. 

M-am ridicat şi am întrebat-o: 

— Acum te simţi mai bine? 

— Grozav. 

Mi-a întors spatele şi s-a dus în camera mamei ei, 
închizând uşa. Auzeam în continuare zumzetul uscătorului 
de păr. 

Prima oară când faci sex e ca la primul dans. Cine 


conduce? Stau prea aproape sau prea departe de 
partener? Am nevoie de un duş? Asta da. 

M-am dus în baie, lăsând uşa neîncuiată, m-am 
dezbrăcat şi mi-am aruncat hainele într-un colţ, peste ale 
ei, apoi am intrat sub duş, încă neştiind cum aveau să se 
sfârşească toate astea. 

După ce am terminat cu spălatul, m-am şters cu ultimul 
prosop, mi l-am înfăşurat în jurul mijlocului şi am ieşit pe 
holişor. Uşa de la dormitorul ei continua să rămână 
închisă, dar înăuntru era linişte. Am intrat în camera mea, 
unde am găsit-o în fotoliu, picior peste picior, sorbind din 
vin, citind revista mea şi purtând tricoul meu cu inscripţia 
Yale Crew şi nimic altceva, în afară de puţin fard. 

— Îţi stă bine cu tricoul, i-am spus. 

— Sper că nu te superi. 

Îmi cam dădeam seama unde voia să ajungă. 

Mi-am luat paharul, m-am aşezat pe pat, faţă în faţă cu 
fotoliul ei, am ciocnit paharele şi am sorbit din vin, fără un 
cuvânt. 

Ea a privit în jur, la mica încăpere, la mobilierul vechi, la 
tapetul decolorat, la covorul uzat, la draperiile albite de 
soare şi mi-a spus: 

— Aici mi-am petrecut cea mai mare parte a timpului 
până la douăzeci de ani. 

N-am zis nimic. 

— Întotdeauna veneam acasă în vacanţă, a urmat ea şi 
mi-am dat seama după glas că era obosită şi că rostea ceva 
mai greu cuvintele. Pentru mine aici a însemnat 
întotdeauna acasă... întotdeauna aveam unde să merg... iar 
acum a sosit timpul să plec din casa asta. 

Am încuviinţat din cap. 

— Aş vrea să dorm aici la noapte, mi-a dat ea de ştire. 

— Sigur. 

Şi-a întins picioarele, aşezându-le în poala mea. 

— Mă dor tălpile de atâta cărat, mi-a spus. 

Am pus deoparte paharul şi am început să-i masez 
tălpile. 

Ea a lăsat capul pe spate, a închis ochii şi a murmurat: 


— Aaah... e aşa de bine... 

Tricoul ei - adică al meu - se ridicase şi am văzut că şi 
covorul avea culoarea draperiilor. 

Mai trecusem prin astfel de momente şi niciodată nu mă 
simţisem în largul meu muindu-mi tocul în călimara unei 
cliente. 

Dar Elizabeth era în acelaşi timp o cunoştinţă din 
societatea în care mă învârteam, deci nu chiar o clientă 
şi... oricum, deja făcusem pasul. Aşadar... vreau să spun 
că, odată ajuns în acest punct, ar fi fost o jignire dacă m-aş 
fi întors din drum. 

Mi-a întins paharul gol şi i l-am umplut din nou. 

Era trecut de 7 seara, afară era încă lumină, iar prin 
fereastra deschisă pătrundea o adiere plăcută şi răzbătea 
ciripit de păsărele. Când şi când auzeam câte un vehicul 
trecând pe Grace Lane, dar niciunul dintre ele nu a intrat 
pe aleea cu pietriş. 

Elizabeth şi-a terminat vinul, şi-a lăsat picioarele pe 
podea şi s-a ridicat din fotoliu. 

M-am ridicat şi eu, iar ea m-a luat de gât şi şi-a îngropat 
faţa la pieptul meu gol. 

Am înlănţuit-o cu braţele şi mi-am dat seama că era fără 
vlagă şi abia se mai ţinea pe picioare - spre deosebire de 
John cel Rău, care nu era deloc lipsit de vlagă şi se ţinea 
cât se poate de drept. Am ridicat-o şi am culcat-o pe pat, 
cu capul pe pernă. 

Ea a rămas cu privirea aţintită în tavan şi ochii i s-au 
umplut de lacrimi. 

Am luat câteva şerveţele din cutia de pe noptieră şi i le- 
am pus în palmă. 

— Ce-ar fi să dormi puţin? i-a sugerat John cel Bun. 

A dat din cap, iar eu am luat pătura de la picioarele 
patului şi am învelit-o. 

— Iartă-mă, mi-a spus. 

— N-am de ce. 

— Vreau să... dar e... e pur şi simplu prea mult. Tot... 
Sunt tare tristă. 

— Inţeleg. 


Înţelegeam şi că Elizabeth poate se gândea la relaţia ei 
cu Susan, aşa cum mă gândeam şi eu. 

— Poate mai târziu, mi-a spus. 

N-am zis nimic. 

— Te plac. 

— Şi eu te plac pe tine. 

Am deschis dulapul de haine, am găsit o pereche de 
pantaloni şi un tricou polo, iar din sertar mi-am luat nişte 
chiloţi. Mi-am dat deoparte prosopul şi am văzut ca 
Elizabeth se uita la mine. 

— Unde te duci? m-a întrebat. 

— Jos. 

Mi-am pus chiloţii, pantalonii şi cămaşa. 

— Ai nevoie de ceva? am întrebat-o. 

A clătinat din cap. 

— Vorbim mai încolo, i-am spus şi am pornit spre uşă. 

— Sărută-mă de noapte bună, m-a rugat ea. 

M-am întors lângă pat, am sărutat-o pe obraz, i-am şters 
ochii cu un şerveţel, apoi am ieşit din cameră şi am închis 
uşa după mine. 

Am coborât scara, mi-am luat din frigider o bere şi m-am 
instalat în curtea din spate. 

Începea să se facă răcoare, iar soarele la asfinţit arunca 
umbre lungi peste pajişte. În depărtare se vedea casa lui 
Susan - asta dacă m-aş fi obosit să privesc într-acolo - şi 
mi-am dat seama că apropierea de Susan, prezenţa ei reală 
şi imaginară, îmi provoca aceleaşi sentimente amestecate 
cu care probabil se lupta şi Elizabeth. 

Dar sentimentele mele amestecate şi lupta mea 
interioară nu erau legate numai de femei: de exemplu, 
înţelegerea mea cu Anthony Bellarosa era şi ea influenţată 
de prezenţa lui Susan, la fel şi neputinţa de a mă hotărî 
dacă să rămân aici, să mă întorc la Londra sau să merg în 
cu totul alt loc, unde nu mai fusesem niciodată până 
atunci. 

Prin urmare, trebuia să stau de vorba cu Susan, ca să 
pun în ordine toate aceste lucruri, ca să-mi dau seama cât 
de mult - sau de puţin - conta ea pentru mine. 


Mi-am terminat berea, mi-am proptit picioarele pe masă 
şi am privit în sus la cerul care se întuneca. Poluarea 
luminoasă provenită de la construcţiile ridicate pe loturile 
de teren lasă o strălucire artificială la linia orizontului, dar 
cerul de deasupra era aşa cum mi-l aminteam: un asfinţit 
ca o minunată acuarelă în nuanţe de albastru şi 
trandafiriu, în timp ce la răsărit stelele începeau să 
clipească pe cerul purpuriu. 

Un duduit de motor m-a întrerupt din contemplarea 
stelelor. Am întors capul, dând cu ochii de o maşină care 
trecea prin dreptul casei portarului şi am constatat că era 
un SUV Lexus de culoare albă. Maşina a oprit, apoi a 
pornit din nou, încet, către casa de oaspeţi. 

Fusesem despărțiți timp de zece ani de oceane şi 
continente, iar acum ne găseam la câteva minute de mers 
pe jos unul de altul, dar încă separați de furie, mândrie şi 
istorie, toate mai greu de învins decât oceanele şi 
continentele menţionate. 

Întotdeauna avusesem sentimentul că ne despărţisem în 
pripă, fără să discutam deschis toate motivele ce ne 
îndemnau să pornim pe două drumuri diferite. Ca urmare, 
cred că niciunul din noi nu era capabil să-şi vadă în 
continuare de viaţa lui. Era necesar să ne întoarcem în 
trecut, oricât de dureros ar fi fost. lar acum sosise 
momentul s-o facem. 


Capitolul 20 


În timp ce soarele se ridica de după zidul proprietăţii, 
pătrunzând treptat prin fereastra de la bucătărie, am pus 
la fiert un ibric de cafea, mi-am umplut o cană şi am ieşit 
în curtea din spate, unde am numărat pe masă patru sticle 
de bere goale. 

Dormisem îmbrăcat pe canapea şi singurul drum la etaj 
fusese să mă duc la baie. Din câte îmi aminteam, Elizabeth 
nu coborâse niciodată. 

Am sorbit din cafeaua aburindă, privind cum se ridicau 
ceţurile dimineţii de pe grădină şi de pe pajişte. 

Cum spuneam noi la colegiu, „nu-i mare brânză să faci 
sex, dar e foarte mare brânza să nu faci”. 

Aspectul pozitiv al afacerii era că procedasem exact cum 
se cuvenea. Fără să mă implic, fără să-mi complic 
existenţa. 

Pe de altă parte, cu sau fără sex, Elizabeth şi cu mine ne 
legasem cumva unul de celalalt. Imi plăcea şi făcea parte 
din trecutul meu, prin urmare, poate şi din viitor. Vreme 
de zece ani mă culcasem cu necunoscute şi ar fi fost plăcut 
să mă culc cu o persoană pe care o ştiam. Cum-necum, 
măcar aveam un loc în care să-mi ţin lucrurile şi o cameră 
de oaspeţi, în caz de nevoie. In plus, speram să am şi o 
prietenă. 

Am auzit scârţâind uşa-paravan. Am întors capul şi am 
văzut-o pe Elizabeth traversând desculţă curtea plină de 
rouă, înfăşurată în vechiul meu halat de baie şi ţinând în 
mână o cană cu cafea. M-a sărutat scurt pe obraz. 

— Buna dimineaţa. 

— Bună dimineaţa. 

— Ai dormit bine? m-a întrebat. 

— Da. Dar tu? 

— A... a fost cumva ciudat să dorm în camera mea de 
odinioară. Am avut nişte vise triste, a adăugat. Cumva 


eram din nou copil... apoi mama şi tata... de câteva ori m- 
am trezit plângând. 

Am încuviinţat din cap şi am privit-o, apoi ne-am luat de 
mână. Ea continua sa fie foarte tristă, dar a încercat să-şi 
alunge tristeţea şi mi-a spus: 

— Ştii poezia aia? „Înapoi, întoarce-te înapoi, Timpule 
care zbori. Fă-mă din nou copil, măcar în astă-seară.” 

— Am auzit-o. 

— Aşa gândeam şi eu aseară. 

Am dat din cap şi am strâns-o de mână. 

— Am crezut c-ai să vii sus, mi-a spus. 

— Crede-mă că m-am gândit la asta. 

A zâmbit. 

— Ei, mi-a spus, nu cred că eram într-o dispoziţie prea 
romantică. 

— Nu. Ai vrut să fii din nou copil, doar pentru o noapte. 

S-a uitat la mine şi a dat din cap. 

— Totuşi... doream să fii cu mine, mi-a spus. Aşa că am 
coborât. Sforăiai pe canapea. 

— Sforăi? 

— Şi încă cum! Am crezut c-ai pus aspiratorul. 

Am zâmbit. 

— Vinul roşu mă face să sforăi, i-am răspuns. 

— Atunci gata cu vinul. 

S-a uitat la sticlele de bere goale. 

— Ai avut musafiri? m-a întrebat. 

Am zâmbit din nou. 

— Am omorât melci de grădină. 

Ne-am aşezat la masă, continuând să ne ţinem de mână 
şi sorbind din cafea. Acum soarele se ridicase mult 
deasupra zidului şi razele lui străbăteau frunzişul 
copacilor, luminând grădina şi curtea interioară. Deja i se 
simţea fierbinţeala prin ceţurile de la sol. Era linişte, nu se 
auzea decât ciripit matinal de păsărele şi câte o maşina 
trecând din când în când pe Grace Lane, dincolo de zid. 

— Îmi place nespus acest moment al zilei, mi-a spus 
Elizabeth. 

— Şi mie. 


Am rămas tăcuţi un timp, bucurându-ne de zorii unei 
frumoase zile de vară. 

Într-un târziu, m-a întrebat: 

— Pot să-ţi spun un secret? 

— Bineînţeles. 

— Păi... ai să zici că-i o prostie... şi aproape mi-e 
ruşine... dar când aveam... poate vreo şaisprezece ani... m- 
am îndrăgostit lulea de tine. 

Am zâmbit. 

— Nu zău? 

A râs şi a continuat: 

— Deşi erai însurat... mă gândeam uneori la tine când 
eram la colegiu şi de fiecare dată când veneam acasă şi te 
întâlneam... pe urmă am crescut şi mi-a trecut. 

— Asta-i foarte bine. Habar n-aveam, am adăugat. 

— Sigur că nu. N-am flirtat cu tine niciodată, nu? 

M-am gândit câteva clipe, apoi i-am răspuns: 

— Nu, n-ai flirtat. 

— Am fost o fată cuminte. 

— Mai eşti şi acum. 

— Eh, hai să nu mai vorbim despre asta. 

Am zâmbit. 

— Pe urmă, a continuat Elizabeth, când s-a întâmplat ce 
s-a întâmplat cu Susan şi Frank Bellarosa, nu mi-a venit să 
cred ce mi-a spus mama când te-ai mutat aici... lar după ce 
Susan l-a împuşcat... am vrut să te sun sau să trec să te 
văd. De fapt, am venit de câteva ori în vizită la mama, dar 
nu erai aici. După aceea mama mi-a spus că urma să pleci 
din ţară. 

Nu prea ştiam ce să-i răspund, totuşi i-am spus: 

— Foarte frumos din partea ta. Mi-ar fi prins bine să pot 
sta de vorba cu cineva. 

— Ştiu. Mama zicea că... te-ai închis în tine. Numai că 
eram măritată şi în mintea mea nu-mi dădeam seama exact 
dacă mă preocupă soarta ta în calitate de prieten sau... de 
altceva. 

— Înţeleg. Sunt foarte flatat, am adăugat. 

— Serios? Păi, eşti prea modest, John. Eu cred că ai 


plecat de aici fiindcă femeile începuseră să-ţi dea târcoale 
de cum te-ai despărţit şi atunci ai fugit să scapi cu viaţă. 

— Adevărat. 

A zâmbit şi a continuat: 

— lată acum şi cealaltă parte a secretului... Când am 
auzit că voiai să pleci în călătorie pe mare în jurul lumii, 
mi-am dorit să mă iei cu tine. 

M-am uitat la ea şi privirile ni s-au întâlnit. 

— Îmi pare rău că n-am ştiut atunci, i-am răspuns şi în 
parte era adevărat. 

— Drăguţ din partea ta că spui asta. 

— Păi, n-o spun doar ca să mă aflu în treabă. 

— Ştiu. Oricum, a fost o fantezie fără rost. Aveam un soţ 
şi doi copii. Chiar dacă m-ai fi invitat, aş fi spus nu. Din 
cauza copiilor. Ca să nu mai pomenesc de mama, a 
adăugat ea. Cred că-mi ghicise sentimentele şi nu era prea 
încântată. 

M-am gândit la cele auzite şi la cât de brusc ni se poate 
schimba cursul vieţii prin simplul fapt că unele lucruri sunt 
spuse sau rămân nespuse. Una simţim, alta vorbim, pentru 
că aşa am fost crescuţi. Avem visele şi fanteziile noastre, 
dar rareori le transpunem în realitate. Cred că la toată 
lumea teama învinge speranţa, iar sacrificiul de sine - 
datorită copiilor, căsniciei, serviciului, societăţii - învinge 
egoismul. Şi presupun că aşa şi trebuie, ca să ne putem 
păstra o societate civilizată. Adică, dacă toată lumea ar 
proceda ca Susan Sutter, atunci toţi ne-am împuşca 
amanţii, soţii sau şi pe unii şi pe alţii, ori am fugi de acasă 
în căutarea iubirii, fericirii şi a unei vieţi lipsite de 
răspunderi. 

Oricât de straniu ar părea, deşi eram furios pe Susan 
pentru felul în care se purtase, totuşi o invidiam pentru 
patima ei, pentru capacitatea de a se desprinde de 
educaţia rigidă pe care o primise şi de regulile sufocante 
ale clasei sociale din care provenea. Sau poate că era pur 
şi simplu ţicnită. 

Numai că, în timp ce încălca reguli, încălca şi legea. 
Crimă. Scăpase de puşcărie, însă domnul Anthony 


Bellarosa deţinea o veche notă de plată pe care într-o bună 
zi ar fi putut dori s-o achite. 

— La ce te gândeşti? m-a întrebat Elizabeth. 

— La ce înseamnă să nu respecţi regulile. Şi să-ţi încerci 
norocul. Să judeci mai mult cu inima decât cu mintea. 

A dat din cap. 

— Aşa a făcut Susan, a comentat ea cu înţelepciune. Şi 
Tom. Eu nu dar tu da, atunci când ai pornit cu iahtul în 
jurul lumii. 

— Păi, am fost pus în poziţia demnă de invidiat de a nu 
mai avea ce pierde. Singura mişcare greşită pe care aş fi 
putut s-o fac ar fi fost să rămân aici şi să solicit consiliere 
maritală. 

A zâmbit, apoi a subliniat la fel de pertinent: 

— Ar trebui să vezi cum de a ajuns căsnicia ta în acel 
impas. Şi să te asiguri că nu se mai întâmpla niciodată. 
Asta în caz că te recăsătoreşti. 

Cuvântul „căsătorie”, împreună cu toate derivatele şi 
sinonimele lui, îmi întorcea stomacul pe dos, aşa că am 
schimbat subiectul: 

— Să-ţi mai aduc cafea? 

— Nu, mulţumesc. Dar mă duc să-ţi pregătesc micul 
dejun. 

— Nu-i nevoie. 

— Insist. În compensație pentru aseară. 

Nu-mi dădeam seama dacă se referea la compensație că 
nu făcuse cinste cu o cină sau că nu făcusem sex. 

— Păi, n-am mare lucru în frigider, i-am spus. 

— Am văzut. Dar putem face pe din două brioşa, mai 
avem şi gem de mere pădureţe, apă minerală şi ultimele 
două beri. 

— Cum a ajuns brioşa acolo? 

S-a ridicat în picioare. 

— Văd bine că n-ai anticipat că voi rămâne peste noapte. 

— Nu... De fapt am anticipat, dar n-am făcut nimic în 
acest sens, i-am răspuns. Putem merge la o cafenea. 

— Nu. Stai liniştit. Mă întorc imediat. 

— Mulţumesc. 


Am rămas pe loc, gândindu-mă la conversaţia noastră 
după ce nu făcusem sex, nu foarte diferită de ce-am fi 
discutat dacă am fi făcut. 

Ideea de bază era că Elizabeth îmi plăcea cu adevărat şi 
chiar dorisem să mă culc cu ea, acum însă eram bucuros 
că n-o făcusem, iar pe viitor aveam să fiu atent să nu se 
întâmple asta şi să rămânem doar prieteni. 

Poate ar fi trebuit să încerc din nou. Aş fi putut face sex 
cu ea cât ai bate din palme. De ce era atât de complicat? 

S-a întors cu cafetiera, mi-a umplut din nou cana şi mi-a 
spus: 

— Micul dejun e gata imediat, domnule Sutter. 

— Mulţumesc, Elizabeth. Îmi plac brioşele crocante şi 
gemul pus alături. 

— Foarte bine, domnule. 

S-a aplecat, mi-a răvăşit părul, m-a sărutat pe buze şi a 
intrat în casă. 

L-am simţit pe Micul John că se trezeşte din somn şi se 
întinde. Poate aveam nevoie de un duş rece. 

Mi-am sorbit cafeaua, încercând să mă gândesc şi la 
altceva decât la sex, la trupul perfect al lui Elizabeth, la 
cum se ridica tricoul meu dezvelindu-i partea interioară a 
coapselor netede şi sidefii, la sânii numai pe jumătate 
acoperiţi de prosopul de baie în seara precedentă şi care 
adineauri mai că scăpaseră de sub halat, când se aplecase 
înspre mine. În loc de asta m-am gândit... ei bine, nu mă 
puteam gândi decât la sex. 

Elizabeth s-a înapoiat cu o tavă pe care se găsea brioşa 
tăiată pe din două şi prăjită, un borcan de gem desfăcut, o 
sticlă din apa mea minerală Hildon, cafetiera şi ce mai 
rămăsese din brânză, biscuiţii şi legumele din seara 
precedentă. A pus tava pe masă şi mi-a spus: 

— Micul dejun e servit. 

— Mulţumesc. Nu vrei să dejunezi cu mine? 

— Oh, domnule, asta nu-mi este îngăduit. Dar dacă 
insistaţi... 

S-a aşezat şi a turnat apă în două pahare, spunând: 

— Berea dumneavoastră pentru micul dejun e la rece, 


domnule. 

— Mulţumesc. 

Sigur, era destul de amuzant, dar dincolo de partea 
umoristică rămânea trecutul nu prea îndepărtat, când soţii 
Allard serveau familia Stanhope. Eu eram arareori prezent 
la astfel de evenimente, totuşi, cu ani în urmă, existaseră 
câteva ocazii când cinasem cu soţii Stanhope în conacul 
mare, iar Ethel, George şi alţi câţiva servitori rămaşi 
gătiseră şi serviseră o cină oficială clanului Stanhope şi 
oaspeţilor lor cu gulere scrobite. De fapt, acum îmi 
aminteam cel puţin o situaţie când Elizabeth, venită acasă 
de la internat sau de la colegiu, strângea masa. M-am 
întrebat dacă Lordul William Zgârcitul o plătea. Oricum, 
bineînţeles că Elizabeth era amuzantă şi era vorba doar de 
o parodie, totuşi mă simţeam cumva stânjenit. 

Elizabeth a întins puţin gem pe brioşă şi mi-a spus: 

— E preparat aici, pe domeniul nostru. 

Nu mi-a venit în minte nicio replică mai spirituală. 

Mi-a pus puţină brânză pe farfurie, comentând: 

—E  maturată pe masa de cafea în ultimele 
douăsprezece ore. 

Am zâmbit. 

Aşadar, am luat micul dejun, am mai discutat despre 
buticurile ei cu articole de îmbrăcăminte şi despre 
schimbările petrecute pe Coasta de Aur în ultimii zece ani. 

— Schimbarea e mai curând discretă decât 
spectaculoasă, a comentat ea referitor la acest subiect. Şi 
nu chiar atât de nocivă. Noii îmbogăţiţi par destul de 
fericiţi cu cele două hectare ale lor şi cu conacele lor 
stereotipe, numai pe jumătate făcute la comanda. A zâmbit 
şi a adăugat: Câteva femei chiar se îmbracă cu gust. 

I-am întors zâmbetul. 

— Ascultă-mă pe mine, fiica unor servitori de pe moşie, a 
continuat ea. Numai că, ştii, eu am fost crescută printre 
aristocrați, am primit o educaţie aleasă şi simt că aparţin 
acelei lumi vechi şi dispărute. 

— Chiar aparţii. 

— Ştiu, numai că eu ţin de cealaltă parte a lumii vechi, 


iar acum sunt vânzătoare de magazin. 

— Patroana. 

— Mulţumesc, domnule. De fapt, am trei magazine, care 
merg bine. Am făcut şi un mariaj bun. Vreau să spun, din 
punct de vedere social. Data viitoare am să mă mărit din 
dragoste. 

— Să nu faci vreo prostie. 

A zâmbit şi mi-a răspuns: 

— Cel puţin copiii mei poartă numele de Corbet şi au 
primit o educaţie aleasă. 

— Ştii, am spus eu, am locuit în Anglia vreme de şapte 
ani şi am văzut aspectul cel mai bun şi cel mai rău al 
vechiului sistem de clase sociale. Până la urmă, ce 
contează e caracterul. 

— Asta, domnule Sutter, e o mare nerozie. 

I-am zâmbit. 

— Adevărat. Dar sună bine. 

— Iar dumneavoastră vă vine uşor s-o spuneţi. 

— Nu m-am născut bogat, i-am spus. 

— Dar v-aţi născut din două vechi şi ilustre familii: 
Whitman şi Sutter. Toţi sau majoritatea lor au primit 
educaţie la colegiu, niciunul dintre ei n-a fost portar, 
vânzător sau servitor. 

Era adevărat, dar din câte ştiam, niciunul dintre ei nu 
fusese putred de bogat ca alde Stanhope. Marele poet, 
unchiul Walt, era celebru, dar poezia nu-i adusese cine ştie 
ce profit. 

Cât despre neamul Sutter, aceştia veniseră pe cel de-al 
doilea vas de colonişti după Mayflower şi de atunci 
scăpaseră vaporul de fiecare dată, cel puţin în privinţa 
banilor. 

Cât despre familia Stanhope, stră-stră-străbunicul lui 
Susan, Cyrus, clădise averea familiei din afaceri cu mine 
de cărbuni şi tot el ridicase şi conacul Stanhope Hall la 
sfârşitul secolului nouăsprezece. Cu toate acestea, familiile 
Whitman şi Sutter îi considerau pe alde Stanhope 
ostentativi, mercenari şi poate nu chiar intelectuali de 
marcă. După cum îi plăcea mamei mele să sublinieze, 


„neamul Stanhope era complet lipsit de conştiinţă socială”. 

Balzac spunea: „În spatele fiecărei averi se ascunde o 
crimă”, în cazul familiei Stanhope însă, averea lor se 
datora unui noroc porcesc. Şi-o păstraseră în bună parte 
datorită lăcomiei, zgârceniei şi evaziunii fiscale. Legat de 
asta, deşi făcusem o groază de muncă avocăţească moca 
pentru calicul de Willie, niciodată nu mă ocupasem de 
impozitele lui, altfel la ora asta aş fi fost de mult după 
gratii. 

Totuşi, în ochii lui Elizabeth, toţi eram o apă şi un 
pământ, toți proveneam din aristocrație şi eram 
binecuvântaţi de soartă şi noroc. 

— Întâmplător ştiu că strămoşii mei îndepărtați au fost 
fermieri şi pescari, i-am spus, ca să cunoască realitatea. 
Unul dintre ei, Elijah Sutter, chiar a fost spânzurat pentru 
furt de cai. 

— N-am să spun nimănui. 

— Şi, fiindcă veni vorba, eu sunt sărac lipit, am informat- 
o în continuare. 

— Atunci, mi-a făcut plăcere să vă cunosc, mi-a spus ea. 

Am zâmbit. 

— Putem schimba subiectul? i-am propus. 

— Buna idee. Totuşi, John, dă-mi voie să-ţi spun că ai fi 
mai fericit dacă ai rămâne în ţară. 

— Eu pot fi fericit oriunde exista un club, un teren de 
polo, un club de iahting şi optzeci de hectare zonificate. 

A zâmbit şi a remarcat: 

— Tu te poţi smulge de pe Coasta de Aur, dar nu poţi 
smulge Coasta de Aur din tine. 

— Bine spus. 

Am luat o bucăţică de brânză. 

— E mai bună acum, de dimineaţă. 

— Povesteşte-mi despre călătoria ta în jurul lumii, m-a 
îndemnat ea. 

— Sunt multe de spus. 

— Ai avut câte o femeie în fiecare port? 

— Nu. Doar în vestul Europei, în sud-estul Asiei, în 
Caraibe şi în Polinezia franceză. 


— Foarte nostim. Bine, atunci ai să-mi povesteşti cu altă 
ocazie. 

— Dar tu? 

— Eu? Păi... în ultimii doi ani am tot avut pe câte cineva. 
Nimic serios, iar în prezent nu mă întâlnesc cu nimeni. 

Prieteni. Întâlniri. Din câte descoperisem eu, femeile 
foloseau mai multe eufemisme pentru sex decât aveau 
cuvinte eschimoşii pentru zăpadă. lar când îşi descriau 
viaţa amoroasă, rareori recurgeau la substantive sau 
pronume masculine. Am pe cineva. Mă întâlnesc cu cineva, 
am cunoscut pe cineva, sunt încurcată cu cineva, am o 
legătură serioasă cu cineva, nu-i nimic serios cu persoana 
cu care mă întâlnesc, mă văd cu alte persoane şi aşa mai 
departe. În timp ce un bărbat îl întreabă pe alt bărbat fără 
ocolişuri: „Te culci cu careva?” 

Elizabeth mi-a întrerupt cugetările cu o întrebare: 

— Trebuia să avem această conversaţie înainte sau după 
ce am fi făcut sex? 

— E bine-venită înainte. Ca să nu dea naştere la 
interpretări greşite. Eu... am pe cineva la Londra, am 
adăugat. 

A tăcut un timp, apoi m-a întrebat: 

— E ceva serios? 

Pentru mine, cuvântul „serios” se leagă de o problemă 
gravă de sănătate, cum ar fi o tumoră pe creier, dar mi-am 
dat seama la ce se referea cuvântul în acel context, aşa ca 
i-am prezentat adevărul adevărat: 

— Ea aşa crede. Eu nu. 

Am abandonat amândoi subiectul. 

Ca să fiu sincer, aceasta conversaţie de mic dejun nu 
decurgea aşa cum îmi imaginasem şi tocmai eram pe 
punctul de a-mi revizui părerea despre Elizabeth, când m-a 
uimit cu un comentariu la fel de înţelept ca cel de mai 
devreme: 

— Până acum am tot pierdut la puncte în faţa ta. Mai 
întâi am adus în discuţie diferenţa de clase sociale şi îţi 
închipui că am moştenit gena comunistă de la mama. Pe 
urmă mi-am vârât nasul în viaţa ta amoroasă şi noi doi nici 


măcar n-am făcut sex... ce altceva? 

— Micul dejun n-a fost prea grozav. 

— E vina ta, nu a mea. 

— Corect. Uite... 

— Ştii să cumperi de mâncare? 

— Sigur că ştiu. Mi-am luat provizii pe iaht de la tarabe 
din întreaga lume. 

— Cum te-ai descurcat la Londra? 

— La Londra făceam comandă la Curry in a Hurry. Sau 
mâncam în oraş. 

— Am să-ţi cumpăr eu câte ceva de mâncare. 

— Merg cu tine. 

— Mi-ar face plăcere. 

A tăcut un timp, apoi mi-a spus: 

— Cred că Susan vrea să vă împăcaţi. 

Nu i-am răspuns. 

— Şi mai cred că vrea să afli asta de la mine, a insistat 
Elizabeth. Aşa că-ţi spun. 

— Mulţumesc. 

— Vrei să ştii părerea mea? 

— Nu. Am propria părere. 

— Bine. 

S-a ridicat şi mi-a spus: 

— Mă duc acasă, pe urmă la biserică, după care merg s- 
o văd pe mama. Slujba e la unsprezece, în caz că vrei să ne 
întâlnim acolo. Altfel ne putem vedea la Fair Haven. Şi 
dacă nu eşti ocupat în după-amiaza asta, fac cinste cu 
gustarea de la prânz. 

M-am ridicat şi eu. 

— Mi-ar face plăcere să-mi petrec ziua cu tine, dar... nu 
vreau să dau nas în nas cu Susan la biserică sau la Fair 
Haven. 

— Înţeleg. 

Referitor la invitaţia la gustare, i-am dat un răspuns care 
m-a luat şi pe mine prin surprindere: 

— La ora patru sunt invitat la cineva acasă pentru 
prânzul de duminică. 

M-am gândit că-i datoram o explicaţie, aşa că am 


adăugat: 

— E vorba de tipul cu care m-am întâlnit ca să discut 
afaceri săptămâna trecută şi de familia lui. 

— Bine... Sper să te simţi bine. 

— Ne putem vedea în jur de ora şapte? 

— Sună-mă. 

— Am să te sun. 

Am zâmbit şi am întrebat: 

— Pot să te ajut să te îmbraci? 

Mi-a zâmbit şi ea. 

— Nu m-ai ajutat nici măcar să mă dezbrac, mi-a 
răspuns. Vreau să rămâi aici şi să nu mă tentezi, a 
adăugat. Pot să plec şi singură. 

— Eşti sigură? 

— Da. 

Ne-am îmbrăţişat, ne-am sărutat şi, cum lucrurile 
decurg unul din altul, cumva halatul ei s-a desfăcut şi eram 
la un pas de a o face chiar acolo, pe masă, însă ea s-a 
retras, a răsuflat adânc şi mi-a spus: 

— Mai târziu. Diseară. 

— Bine... Diseară. 

Şi-a legat cordonul la halat şi a pornit spre uşă, apoi s-a 
întors spre mine şi mi-a spus: 

— Trebuie să rezolvi situaţia cu Susan, şi asta cât mai 
curând. 

— Ştiu. 

A intrat pe uşa-paravan, iar eu am rămas pe loc, arzând 
de dorinţa de a o urma, dar conştient că trebuia să mă 
stăpânesc. 

Mi-am mai turnat o ceaşcă de cafea şi am pornit la 
plimbare prin grădina lui Ethel, năpădită de buruieni care 
sufocau legumele. De ce oare nu se întâmpla invers? 

Oricum, am încercat să stârpesc din minte nişte 
buruieni. În primul rând, îmi plăcea Elizabeth Allard. În al 
doilea rând, trebuia să capăt control asupra evenimentelor 
înainte să capete ele control asupra mea. Asta însemna să 
mă întâlnesc cu Susan - nu a doua zi şi nici a treia, ci chiar 
în dimineaţa aceea. În acest fel, vizita mea la familia 


Bellarosa urma să aibă un scop, să reprezinte o decizie. 

Pe urmă, la noapte, puteam să mă culc cu Elizabeth - 
sau singur, dar dormind buştean pentru prima oară după 
două săptămâni. 


PARTEA II 


Pe aleea pe care n-am păşit nicicând 
Spre uşa pe care n-am deschis-o niciodată 
Către grădina cu trandafiri. 


T.S. Eliot 
„Burnt Norton”, din Patru Cvartete 


Capitolul 21 


Pe frigider era un aparat de radio de epocă, din care 
răsuna vocea lui Patty Page cântând Old Cape Cod, 
amintindu-mi de câteva ieşiri cu iahtul în acele locuri, 
împreună cu familia. La radio se dădeau melodii frumoase 
cu trimitere la geografia Americii, iar acum urma Lumina 
lunii în Vermont. Eram convins că Ethel nu schimbase 
postul de douăzeci de ani. 

Aici, în casa portarului, timpul se oprise în loc, asta în 
vreme ce lumea în schimbare ajunsese deja la zidurile 
domeniului Stanhope Hall. De fapt, viaţa de dincoace de 
ziduri se schimbase şi ea, iar timpul începea să recupereze 
rămânerea în urmă atât în privinţa domeniului în sine, cât 
şi a oamenilor care locuiseră sau locuiau pe aceste 
meleaguri. 

Încă nu se făcuse ora 9 dimineaţă şi deja îmi terminasem 
duşul şi îmi pusesem pantalonii cafenii şi ultima cămaşă 
curată din cele încheiate cu nasturi de sus şi până jos. Pe 
spătarul scaunului de bucătărie atârna un pulover albastru 
de comandă, marca Savile Row. Mă îmbrăcasem cu gând 
să-i fac o vizita lui Susan, altfel aş fi rămas la tol festiv fără 
vreun motiv anume până la masa cu Mafia de la ora 4 
după-amiază. 

Dar poate că înainte s-o sun pe Susan ar fi trebuit să le 
dau obişnuitul telefon de duminică lui Carolyn şi lui 
Edward. Numai că fiică-mea Carolyn dormea duminica 
până târziu, iar la Los Angeles era abia ora 6. Atunci poate 
ar fi trebuit s-o sun pe maică-mea, doar că de fiecare dată 
când vorbeam cu Harriet luam în mână un pahar cu tărie, 
ori acum era cam devreme pentru aşa ceva. 

La nouă şi un sfert Ray Charles cânta Georgia, iar eu mă 
aflam tot în bucătărie, cu o ceaşcă de cafea în mână. 

Ce ciudat, mi-am zis, fusesem în stare să-i spun unui cap 
al Mafiei să se ducă-n mă-sa, în schimb nu găseam curajul 


să-i dau telefon lui Susan. 

S-au stins şi ultimele acorduri triste ale melodiei 
Georgia, după care DJ-ul a comentat: „A fost frumos. 
Ascultaţi postul de radio WLIG, care transmite pentru ţara 
oamenilor liberi şi patria celor bravi”. 

Pe această notă încurajatoare, am închis aparatul de 
radio, am ridicat receptorul telefonului din bucătărie şi am 
format numărul casei de oaspeţi, pe care mi-l dăduse 
Carolyn. Am aşteptat preţ de trei apeluri, sperând că va 
intra pe fir robotul. 

Probabil că Susan avea o listă cu numerele apelanţilor şi 
pe afişaj îi apăruse numele lui Ethel, pentru că mi-a 
răspuns direct: 

— Bună, John. 

Auzindu-mi numele rostit de glasul ei mi-a zvâcnit inima 
în piept şi am fost cât pe ce să închid telefonul, dar 
bineînţeles că nu aveam cum, deşi aş fi putut imita vocea 
piţigăiată a lui Ethel, spunând ceva gen „Bună ziua, 
doamnă Sutter, voiam numai să ştiţi că m-am întors de la 
spital, la revedere” şi apoi să închid. 

— John? 

— Bună, Susan. 

Tăcere. 

— Ce mai faci? am întrebat-o. 

— Bine. Dar tu? 

— Bine. Foarte bine. Cum îţi merge? 

— Încă bine. 

— Bravo.... Şi mie la fel. 

— Nu ţi-ai prea exersat replicile pentru telefonul asta, a 
remarcat ea. 

Asta m-a cam enervat, aşa ca am spus: 

— Mi-a venit în minte să te sun şi n-am avut când să-mi 
notez replicile. 

— Şi cărui fapt îi datorez imensa plăcere a acestui 
telefon? 

Dumnezeule! Nu mă aşteptasem să fie din cale-afară de 
fericită sau emoţionată la auzul vocii mele, însă ea era clar 
rece şi distantă. Mi-am reamintit că atât Ethel, cât şi 


Elizabeth mă asiguraseră că Susan se va bucura dacă-i 
telefonez. lar domnul Nasim îmi relatase că Susan vorbea 
frumos despre mine. Până şi Edward şi Carolyn îmi 
dăduseră a înţelege că mama lor dorea să primească un 
semn din partea mea. Şi atunci ce însemna asta? 

Imediat a venit şi răspunsul. 

— Ţi-a plecat deja musafira? m-a întrebat Susan. 

Ah! N-am apucat să-i răspund, că a venit cu o nouă 
întrebare: 

— Maşina rămasă la tine peste noapte a fost a lui 
Elizabeth Allard, aşa-i? 

— Da, a ei. Dar... 

Nu m-am culcat cu ea. Jur! 

— Şi ce mai face Elizabeth? 

De fapt, nu-i datoram lui Susan nicio explicaţie, dar ca 
să pun lucrurile la punct, m-am gândit că trebuia să zic 
ceva, numai că reacţia ei mă luase prin surprindere. 

— A băut ca mult, am bolborosit eu. Voia să-şi vadă şi 
camera de odinioară. În plus, am avut mult de lucru cu 
bunurile mamei ei şi cum eu mă ocup de toate astea ca 
avocat, pur şi simplu a rămas peste noapte şi... 

Susan m-a întrerupt înainte să devin şi mai confuz. 

— În fond, puţin îmi pasă, a declarat ea. Deci ce pot face 
pentru tine? 

— Nu m-am culcat cu ea. 

Tăcere. Apoi: 

— Zău că nu-mi pasă, John. Şi acum, trebuie să mă 
pregătesc să merg la biserică, m-a anunţat. 

Ei bine, cum iniţiativa cu telefonul îmi aparţinea, n- 
aveam de gând să fiu expediat cu una, cu două, aşa că am 
replicat: 

— Vin până acolo să-ţi aduc un plic. Am să sun la 
sonerie. Dacă nu răspunzi, am să-ţi las plicul în faţa uşii. 
Tăcere. La revedere, am mai spus şi am închis. 

Mi-am pus puloverul, am înşfăcat plicul cafeniu de pe 
masa din sufragerie şi m-am îndreptat spre uşă. 

Era o zi frumoasă şi însorită, păsărelele ciripeau, 
lăcustele bâzâiau, albinele zumzăiau şi am păşit pe aleea 


principală care ducea la casa de oaspeţi, cu inima bătând 
să-mi spargă pieptul. 

Nu înţelegeam de ce eram atât de încordat. Vreau să 
spun că dacă cineva ar fi trebuit să se simtă încordat, 
stânjenit - sau vinovat - aceea era Susan. Nu eu avusesem 
o aventură, ca apoi să-mi împuşc amantul. 

Cât timp am parcurs cei trei sute de metri până la casa 
de oaspeţi am reuşit să-mi mai recapăt calmul cât de cât. 
În timp ce mă apropiam de casă, am remarcat că foştii 
proprietari, cei cărora Susan le vânduse casa, îşi 
marcaseră limitele proprietății de patru hectare 
înconjurând-o cu un gard viu. Pe vremea când William şi 
Charlotte încă mai locuiau la conac, îi sugerasem lui Susan 
să construim un zid de piatră înalt de trei metri, cu turnuri 
de pază, ca să mai punem stavilă vizitelor inopinate ale 
părinţilor ei, însă Susan nu voia nimic care să-i strice 
priveliştea, ca atare mă întrebam acum dacă avea de gând 
să pună la pământ gardul viu. Eram convins că Amir Nasim 
era interesat de aceste tufe dese, care-l fereau şi-l 
ascundeau de lunetiştii iranieni. 

Dar ca să revin la preocupări imediate, o jumătate a mea 
dorea ca Susan să nu deschidă uşa, caz în care mi-aş fi 
putut continua viaţa fără să mă mai gândesc la Susan 
Stanhope Sutter. Pe de altă parte, mă simţeam obligat să-i 
comunic temerile lui Nasim, precum şi temerile mele în 
privinţa lui Anthony Bellarosa. Sigur, toate acestea puteau 
fi comunicate şi la telefon sau printr-o scrisoare, iar dacă 
ea n-avea de gând să răspundă la sonerie, asta şi 
intenţionam să fac. 

Dar, ca să fiu sincer, cealaltă jumătate a mea voia ca ea 
să deschidă uşa şi să mă invite înăuntru. Dacă nu din alt 
motiv, măcar ca să-i explic de ce rămăsese Elizabeth la 
mine peste noapte - nu că ar fi contat pentru mine, dar 
poate conta pentru Elizabeth, aşa că voiam să lămuresc 
neînţelegerea, ca Susan şi cu mine să putem discuta 
despre celelalte neînţelegeri. 

Am păşit pe dalele aleii până la clădirea masivă din 
piatră a casei de oaspeţi şi am observat că iedera nu 


fusese tunsă şi acum se căţăra peste pervazele ferestrelor. 
Aleea cu pietriş şi curtea din faţa casei aveau şi ele nevoie 
de îngrijire. Cândva aceste lucruri cădeau în sarcina mea: 
fie mă ocupam chiar eu de ele, fie angajam oameni care să 
le duc la bun sfârşit. Am mai observat că straturile de flori 
- de care se îngrijea Susan - erau perfecte, ca într-o 
fotografie. Oare de ce îmi atrăgeau atenţia astfel de 
detalii? 

M-am apropiat de uşa de la intrare şi, fără să ezit, am 
apăsat butonul soneriei. 

Până să se deschidă uşa sau să fiu nevoit să plec, mi-a 
fulgerat prin minte cum Susan şi Frank făcuseră sex de-i 
duruseră şalele toată vara, în timp ce eu îmi rupeam şalele 
în oraş, chinuindu-mă să contracarez o acuzaţie de 
evaziune fiscală din partea Fiscului, iar în timpul liber să-l 
apăr pe amantul nevesti-mii de o acuzaţie de crimă. Toate 
aceste amintiri fericite mi-au creat starea de spirit 
adecvată. 

Am aşteptat vreo zece secunde, după care am sprijinit 
plicul de uşă şi m-am îndepărtat. 

După alte cinci secunde am auzit deschizându-se uşa, 
apoi glasul lui Susan: 

— Mulţumesc. 

Am privit peste umăr şi am văzut-o în prag, cu plicul în 
mână, îmbrăcată în blugi şi cu un tricou trandafiriu pe gât. 

— Pentru puţin, am răspuns şi mi-am văzut de drum. 

— John! 

M-am oprit şi m-am întors cu faţa către ea. 

— Da? 

— Vrei să intri un minut? Am ceva pentru tine. 

Am aruncat o privire la ceas, pe urmă, dându-i a înţelege 
că-i făceam pe plac contra voinţei mele, am răspuns: 

— Păi... bine. 

M-am întors din drum, iar ea a dispărut în casă, lăsând 
uşa deschisă. Am intrat şi am închis uşa. 

Ea s-a oprit în celălalt capăt al holului spaţios, lângă 
bucătărie. 

— Vrei nişte cafea? m-a întrebat. 


— Mulţumesc. 

S-a făcut nevăzută în bucătărie, iar eu urmat-o. Din câte 
îmi dădeam seama, casa arăta cam ca în urmă cu zece ani, 
decorată în bună parte cu mobilele vechi ale familiei 
Stanhope, pe care eu le numeam vechituri bune de 
aruncat, şi pe care ea le luase probabil la Hilton Head sau 
le ţinuse în vreo magazie. 

Şi bucătăria mare, de provincie, arăta aproape 
neschimbată, inclusiv vechea pendulă din perete, şi am 
trăit un sentiment de Zona Crepusculară, de parcă aş fi 
ieşit să cumpăr ziarele de duminică ca la întoarcere să 
constat că eram divorţat de zece ani. 

— Tot neagră? m-a întrebat Susan, aplecată deasupra 
cafetierei, cu spatele la mine. 

— Tot. 

A turnat cafea în doua căni, s-a întors spre mine şi i-am 
ieşit în întâmpinare. Mi-a întins cana şi ne-am privit unul 
pe altul. Nu îmbătrânise şi, aşa cum remarcasem când o 
zărisem de departe în urmă cu câteva zile, nu pusese pe ea 
nici măcar un gram în plus în zece ani - cum nu pusesem 
nici eu. Astfel, mânaţi amândoi de acelaşi gând, am spus în 
acelaşi timp: 

— Arăţi... 

Am zâmbit amândoi fără voia noastră, apoi am adăugat: 

—... foarte bine. 

Acum că isprăvisem cu amabilităţile, am trecut la 
subiect: 

— Trebuie să stăm de vorbă. 

— Dacă ai venit pentru că te simţi vinovat... 

— Nu sunt vinovat cu nimic. 

— Poţi să te culci cu cine pofteşti, dar te rog ţine-te 
departe de prietenele mele. 

— Atunci dă-mi o listă cu prietenele tale. 

— Şi tu dă-mi o listă de prieteni, dacă ai vreunul. 

Ticăloasa. Mi-am pus cana cu cafea pe masă şi i-am 
spus: 

— Înainte să plec, trebuie să înţelegi că n-am făcut sex 
cu Elizabeth Allard. 


— Putin îmi pasă dacă ai făcut sau nu. 

— Dar adineauri spuneai că... 

— Faci pe avocatul cu mine? 

Unele lucruri nu se schimbă niciodată. Susan avea o 
minte brici, dar nimeni n-ar fi putut vreodată s-o acuze că 
ar avea logică sau că ar fi un om raţional. Adică, putea da 
dovadă de logică şi rațiune, dar când era tensionată, se 
refugia în porţiunea ţicnită a creierului ei. De vină era 
părul roşu. 

— Priveşte-mă în faţă, i-am cerut. 

— Asta-i faţă? mi-a replicat. 

— Uită-te la mine. 

M-a privit în ochi şi atunci i-am zis: 

— N-am făcut sex cu Elizabeth. 

A dat din cap. 

— Bine, mi-a spus. Te cred. 

Am rămas amândoi pe loc, în timp ce pendula din perete 
continua să ticăie, ca de atâtea ori când eu şi Susan 
trecusem prin tăceri apăsătoare după câte o ceartă. De 
regulă, astfel de scandaluri erau catarctice, semn că încă 
tineam suficient de mult unul la altul ca să mai rezistăm la 
câteva reprize, aşa că de cele mai multe ori ne sărutam şi 
ne împăcăm, după care dădeam fuguţa în dormitor. Eram 
convins că şi ea îşi amintea acele ocazii, însă de data asta 
n-aveam să mai urcăm în dormitor. 

— De fapt, pot să revin altă dată, i-am spus. 

— Ce e în plic? m-a întrebat. 

— Câteva fotografii şi câteva acte care ar trebui să stea 
la tine, de pilda certificatele de naştere ale lui Carolyn şi 
Edward, care nu ştiu cum au ajuns printre lucrurile mele. 

A încuviinţat din cap, apoi mi-a spus: 

— Dacă ai puţin timp, şi eu vreau să discut unele lucruri 
cu tine, în plus am să-ţi dau şi câteva lucruri. 

— Bine. 

— Ce-ar fi să mergem în grădina cu trandafiri? a propus 
ea. 

— OK. 

— Vin imediat. 


Mi-am luat cafeaua şi am ieşit din bucătărie prin spate, 
coborând în grădina englezească cu trandafiri, 
împrejmuită de un gard scund din piatră. Grădina arăta 
aproape la fel cum mi-o aminteam, atâta doar că mobilierul 
din fier forjat fusese înlocuit cu altul de răchită, care părea 
mult mai confortabil. Femeile pot să se aşeze pe orice. 

Trandafirii începeau să se deschidă şi nu-mi aminteam 
dacă aceasta perioadă a anului era prea timpurie sau prea 
târzie pentru boboci - presupun că depindea de cum 
fusese primăvara aici, în Long Island. 

Deci mă găseam acasă, şi totuşi nu. Totul arăta familiar, 
totuşi discretele schimbări erau derutante. La fel se 
întâmpla şi cu oamenii. M-aş fi simţit mult mai bine într-o 
colibă băştinaşă din Pacific, unde nimic nu mi-ar fi amintit 
de trecut. 

Mi-a venit în gând o vorbă spusă de tata pe când eram în 
armată şi pe punctul de a fi trimis la post în Germania. 
Tata se referise la cei patru ani petrecuţi în război: „Când 
m-am întors, m-am simţit atât de stingher că mi-am dorit 
să fiu din nou cu camarazii într-o tranşee”. Dat fiind că 
ulterior o cunoscuse şi o luase în căsătorie pe maică-mea, 
sunt convins că dorinţa asta îi revenise în repetate rânduri. 
Mai exact, acum înţelegeam ce voise să spună. 

Oricum, m-am instalat pe un scaun la masa rotundă din 
răchită, cu ochii la apa care bolborosea în fântâna din 
fundul grădinii ordonate şi simetrice, dispuse în jurul unui 
ceas solar. 

Se vedeau vreo câteva statui de grădină risipite printre 
straturile de trandafiri, majoritatea siluete clasice, care-mi 
aminteau de grădinile clasice de la Alhambra şi de bazinul 
în care se oglindea conacul. Şi, bineînţeles, îmi aminteau 
de visul meu. Probabil că n-aveam s-o întreb niciodată 
cum, când şi unde începuse aventura ei cu Frank 
Bellarosa, dar chiar dacă aş fi întrebat-o, mi-ar fi răspuns: 
„Cum s-a întâmplat ce? Oh, treaba aia. E atât de mult de 
atunci, John. De ce deschizi discuţia despre asta?” Şi aşa 
mai departe. Era o amnezică desăvârşită şi eram convins 
că nu-şi amintea nici că se regulase cu Frank Bellarosa, 


nici că-l împuşcase. 

Ei, sigur că-şi amintea, dar numai dacă cineva ca mine 
era suficient de bădăran ca să aducă vorba despre asta. 

Mi-am adus aminte de ultima ocazie când o văzusem, cu 
patru ani în urmă, la înmormântarea mătuşii Cornelia. Nu 
ştiu de ce venise, dar datorită copiilor încă mai făcea 
cumva parte din familie. Işi lăsase soţul acasă, la Hilton 
Head, aşa că nu avusesem plăcerea să-l cunosc pe norocos, 
nici prilejul să comentez cât de bătrân arăta, cât de gras 
sau mai ştiu eu ce. Dacă s-ar fi măritat cu un armăsar 
tânăr, nu mă îndoiesc că tipul ar fi venit acolo, îmbrăcat 
într-un costum Armani negru. 

Oricum, vorbisem atunci cu Susan, dar numai despre 
lucruri fără importanţă, despre mătuşa Cornelia şi despre 
răposatul ei soţ, Arthur, şi cei doi fii descreieraţi ai lor. Mai 
vorbisem şi despre tatăl meu, la care Susan ţinuse foarte 
mult, deşi nu adusese în discuţie înmormântarea lui, la 
care eu lipsisem. Îmi aminteam că o felicitasem că se 
recăsătorise şi că-i urasem să fie fericită. Şi chiar fusesem 
sincer. 

Ea îmi spusese că soţul ei era un om de treabă, ceea ce 
însemna - cred - că nu era iubirea vieţii ei. 

Nu-mi pusese nicio întrebare personală, iar eu nu-i 
oferisem nicio informaţie despre viaţa mea amoroasă. 

Din discuţie lipsiseră şi ultimele vorbe pe care ni le 
adresasem înainte de a ne desparţi, cu şase ani în urmă. 
Eu participasem la audierea ei, care avusese loc la 
tribunalul federal din Manhattan, ca să depun mărturie 
referitor la moartea lui Frank Bellarosa. In calitate de soţ 
şi fost avocat, nu fusese necesar să merg în boxa 
martorilor, totuşi voisem să aduc în sprijinul ei unele 
circumstanţe atenuante şi extenuante, având de-a face în 
principal cu starea ei sufletească din noaptea crimei, gen: 
„Domnule judecător, soţia mea nu-i în toate minţile. Uitaţi- 
vă la părul ei roşu”. Totodată, am informat Curtea că 
doream să fie consemnată mărturia mea despre modul în 
care FBl-ul favorizase întâlnirile dintre soţia mea şi şeful 
mafiot în timp ce acesta se găsea sub pază la conac, în 


cadrul programului de protecţie a martorilor. În plus, 
ţinusem neapărat să spun şi câteva cuvinte despre 
iniţiativele dubioase ale procurorului SUA, Alphonse 
Ferragamo. 

Ei bine, până la urmă se dovedise că nici judecătorul, 
nici domnul Ferragamo nu ţineau să audă de la mine nimic 
din toate astea, iar şedinţa cu uşile închise se încheiase cu 
decizia Ministerului de Justiţie de a nu trimite cazul în faţa 
marelui juriu. O victorie totală pentru Susan şi o 
reafirmare a dreptului statului de a-şi apăra spatele. Cât 
despre mine, fusese unica ocazie când influenţasem 
soluţionarea unui caz pur şi simplu stând pe coridor şi 
ţinându-mi gura. 

Desigur, am răsuflat uşurat că Susan scăpase cu faţă 
curată, dar ca să fiu sincer, eram şi un pic dezamăgit - ca 
avocat şi cetăţean - că Ministerul de Justiţie o lăsase în 
pace atât de uşor, fără să-i tragă măcar o pălmuţă peste 
mână. În calitate de soţ înşelat, mi-aş fi dorit ca Susan să fi 
fost măcar obligată să poarte un A stacojiu cusut pe rochia 
ei elegantă, dar în cazul acesta probabil că şi eu ar fi 
trebuit să port o inscripţie cu cuvântul INCORNORAT. 

Oricum, după audiere îi aţinusem calea pe treptele 
tribunalului din Foley Square, unde fusese înconjurată de 
părinţii în extaz, de cei trei avocaţi bucuroşi de reuşită şi 
de doi psihiatri de familie, care cu greu puteau fi socotiți 
suficienţi pentru vreun membru al familiei Stanhope. 

O  trăsesem pe Susan din mijlocul grupului şi 
schimbasem câteva cuvinte. O felicitasem pentru rezultatul 
audierii, deşi nu eram întru totul încântat de acel 
deznodământ. Cu toate acestea, îi spusesem: „Să ştii că 
încă te iubesc”. 

— Ar fi şi cazul. Pentru toată viaţa. 

Iar ultimele cuvinte pe care i le adresasem eu fuseseră: 

— Da, pentru toată viaţa. 

Ultimele ei cuvinte pentru mine fuseseră: 

— Şi eu la fel. 

Astfel decursese despărţirea de pe treptele tribunalului, 
după care nu ne mai văzusem vreme de şase ani, până în 


ziua când Edward absolvise colegiul „Sarah Lawrence”. 

Ultima oară când vorbiserăm, la înmormântarea mătuşii 
Cornelia, cea din urma frază pe care mi-o adresase Susan 
fusese: 

— Îţi doresc fericire, John, dar în primul rând îţi doresc 
linişte sufletească. 

Nu înţelesesem de ce credea că n-aş fi avut parte de 
linişte sufletească - era secretul meu - totuşi îi 
răspunsesem: 

— Mulţumesc. La fel şi ţie. 

Ne despărţisem la cimitir, iar eu mă înapoiasem la 
Londra. Acum, după patru ani, eram pe punctul de a 
îngropa o altă femeie din trecutul nostru şi, dacă aş fi avut 
chef de glumă, i-aş fi spus lui Susan: „E cazul să încetăm 
să ne mai întâlnim la astfel de ocazii”. M-am gândit că 
poate totuşi unul sau amândoi copiii noştri se vor decide 
într-un târziu să se căsătorească, iar Susan şi cu mine ne 
vom revedea şi cu ocazii mai fericite, la o naştere, un botez 
sau la aniversările nepoților. 

Până atunci însă, rămâneau înmormântările, ceea ce-mi 
amintea de un vers din Longfellow: „Lăsaţi Trecutul mort 
să-şi îngroape morţii”. 

Într-adevăr, aşa era. 


Capitolul 22 


Susan şi-a făcut apariţia în grădina cu trandafiri şi ochiul 
meu ager a constatat că-şi dăduse puţin cu peria prin păr, 
ba poate chiar şi cu un pic de luciu pe buze. 

Cum sunt un domn, m-am ridicat în picioare, iar ea, 
amintindu-şi o glumă mai veche de-a noastră, m-a întrebat: 

— Intonează careva imnul naţional? 

Am zâmbit amândoi, iar ea a pus pe masă o cutie mare 
de carton, precum şi plicul adus de mine, după care s-a 
aşezat în faţa mea. 

Cât despre plic, nu voiam să-l deschidă chiar atunci şi să 
dea cu ochii de fotografiile care o înfăţişau nud. Risca să 
fie un moment stânjenitor sau penibil ori ca gestul meu să 
fie interpretat greşit. Sau poate că deja deschisese plicul? 
În orice caz, l-a lăsat pe masă. 

Am rămas amândoi tăcuţi câteva secunde, aşa că m-am 
adresat văduvei îndurerate: 

— Despre ce anume doreai să-mi vorbeşti? 

— Incepe tu. 

— Mai întâi doamnele. 

— Bine. Păi, ţi-am pregătit cutia asta, în care sunt copii 
ale unor fotografii pe care mă gândeam că ai vrea să le ai. 
Am mai găsit şi un teanc de scrisori primite de noi de la 
Carolyn şi Edward când erau la şcoală şi ţi-am făcut 
fotocopii după ele. 

— Mulţumesc. Ai şi cecurile anulate pe care le-am trimis 
pentru amândoi? 

A zâmbit. 

— Nu, mi-a răspuns, dar am scrisorile de mulţumire. La 
ora actuală, şi unul şi celălalt trimit e-mailuri, dar cândva 
ştiau să scrie şi de mână. 

Am zâmbit amândoi. 

— Ce e în plic? m-a întrebat. 

— Aceleaşi lucruri. Poze, câteva scrisori de la copii. 


Unele acte pe care poate vrei să le păstrezi. 

— Mulţumesc. Edward şi Carolyn m-au anunţat că vor 
veni la înmormântarea lui Ethel, m-a informat ea. Edward 
trebuie să-şi găsească un moment liber, a adăugat. E 
foarte ocupat la serviciu. La fel şi Carolyn, numai că ea 
poate ajunge aici repede din Brooklyn. 

— Întotdeauna mi-am dorit să apuc ziua când copiii mei 
vor încerca să împace obligaţiile de serviciu cu cele de 
familie. Abia aştept să-i văd la casa lor şi cu copii. 

— John, după cum vorbeşti, s-ar zice că serviciul, 
familia, căsătoria şi copiii sunt pedepse. 

— lartă-mă. M-am exprimat greşit. Oricum, trebuie să-i 
ţii la curent cu starea lui Ethel. Eu n-am nici e-mail, nici 
telefon mobil. 

— Intenţionezi să-ţi faci rost de aşa ceva? 

— Dacă rămân. 

N-a mai insistat, în schimb m-a întrebat: 

— Când ai vorbit cu ei ultima oară? 

— Duminica trecută. Păreau OK. 

— Cred că aşa şi sunt. Le pare bine că te-ai întors, mi-a 
spus. Cât timp rămâi? a întrebat ea, profitând de ocazie. 

— Cel puţin până la înmormântare. 

A dat din cap, dar n-a mai pus alte întrebări pe tema 
asta. Cum discutam despre familie, mi-a oferit un sfat: 

— Ar trebui să te vezi cu mama ta... înainte de 
înmormântare. 

— A ei sau a lui Ethel? 

— Te rog, fii serios! Ar trebui să te porţi cu mama ta aşa 
cum vrei să se poarte şi copiii tăi cu tine. Trebuie să le dai 
un exemplu. E bunica lor. lar tu eşti fiul ei. 

— Cred că înţeleg. 

— Trebuie să te comporţi ca un om în toată firea. 

Eram fiul mamei mele, aşa că mă purtam cum se purta şi 
ea cu mine. 

— Asta-i ridicol! Felul în care te-ai înstrăinat de mama ta 
îi afectează pe copii, a continuat ea în aceeaşi ordine de 
idei. Mă gândesc la ei. 

Bineînţeles, întotdeauna e vorba de copii, numai că de 


regulă, pe ei îi doare în cot. În orice caz, discuţia nu se 
referea la mine şi la Harriet, nici la mine şi la copiii, ci la 
mine şi la Susan. 

A trecut la punctul B. 

— Edward şi Carolyn nu sunt mulţumiţi nici de 
atitudinea ta faţă de părinţii mei. E vorba de bunicii 
copiilor noştri, mi-a amintit ea, ca nu cumva să-mi scape 
amănuntul. 

— Cât mai durează predica asta? 

— Nu-i predică. E vorba de chestiuni importante care 
trebuie puse la punct pentru binele copiilor. 

„Nu mai sunt de mult copii, îmi stătea pe limbă să spun, 
iar tu ar fi trebuit să te gândeşti la ei acum zece ani când 
te-ai hotărât să devii amanta lui Frank Bellarosa.” 

În loc de asta, am răspuns: 

— Bine, în măsura în care am vreo legătură cu viaţa 
cuiva de aici, am să încerc să devin un fiu mai bun, un tată 
mai bun şi un fost soţ mai bun. 

— Şi, dacă se poate, mai puţin sarcastic. 

— Dar, ca să se ştie, niciodată n-am spus nimic rău 
despre părinţii tăi de faţă cu Edward sau Carolyn. 

— Poate că nu... dar amândoi te simt că le eşti ostil. 

— Câtă perspicacitate! Eu nici măcar nu mă gândesc la 
părinţii tai. 

A profitat de ocazie ca să-mi dea o veste bună: 

— Cu trecerea anilor, au devenit mai înţelepţi. 

Singura modalitate ca ăştia doi să devină mai înţelepţi 
ar fi fost să li se facă un transplant de creier. 

— Atunci poate că eu am scos la iveală ce era mai rău în 
ei, am spus. 

Nu mi-a dat atenţie, ci mi-a oferit concluzia predicii: 

— Ce s-a întâmplat între noi a avut mare influenţă 
asupra multor persoane din anturajul nostru, la care ţinem 
şi care ţin la noi, prin urmare cred că ar trebui să ne 
purtam frumos unul cu celalalt şi să le facem viaţa mai 
uşoară şi mai puţin penibilă celor din jur. 

— S-ar putea să fie cam târziu pentru asta. 

— Nu-i adevărat. 


Nu i-am răspuns. 

— Când ai de gând să dai totul uitării? 

— Am şi uitat. 

— Nu, n-ai uitat. 

— Dar tu ai uitat? 

— Eu n-am fost niciodată supărată pe tine, John. 

— Normal. De ce-ai fi fost? Ce-am făcut eu? 

— Ar trebui să te gândeşti la rolul tău în tot ce s-a 
întâmplat. 

— Hai, lasă-mă. 

— Şi să te gândeşti la ce-ai făcut în ultimii zece ani. 

— N-am făcut nimic. 

— Tocmai! Pur şi simplu ai fugit. 

Nu i-am răspuns, dar am aruncat o privire la ceas, iar ea 
a sesizat gestul. 

— Nu pleci până când nu termin ce am de spus, mi-a 
declarat. 

— Atunci termină. 

A tăcut un timp, după care a continuat pe un ton mai 
blând: 

— John, nu putem schimba nimic din ce s-a întâmplat... 

— Reia, te rog, fraza, dar la singular. 

A tras aer în piept. 

— OK... a spus. Nu pot schimba nimic din ce s-a 
întâmplat... din ce am făcut. Dar aş vrea... aş vrea să mă 
ierţi. 

Nu mă aşteptam la aşa ceva şi pe moment am rămas 
fără replică. M-am gândit ce să-i răspund şi am fost la un 
pas de a-i spune „Le iert”, apoi am ridicat ochii spre ea. 

— Niciodată nu ţi-ai cerut măcar iertare, i-am reamintit. 
Niciodată nu mi-ai spus că-ţi pare rău. 

Mi-a susţinut privirea, apoi mi-a spus: 

— John... ceea ce am făcut eu a fost un păcat prea greu 
ca să-ţi pot cere iertare. Ce să-ţi spun? lartă-mă că am 
distrus vieţile tuturor? Iartă-mă că am avut o aventură? 
lartă-mă că l-am ucis? lartă-mă că n-am intrat în puşcărie 
pentru ce-am făcut? lartă-mă pentru ce le-am făcut soţiei 
şi copiilor lui? Iartă-mă că din vina mea copiii noştri au 


suferit şi că tot din vina mea nu te-au avut alături timp de 
zece ani? lartă-mă că din vina mea n-ai fost aici când ţi-a 
murit tatăl? Cum să-mi cer iertare pentru toate astea? 

Nu ştiam ce să spun şi nici nu mai suportam s-o privesc, 
aşa că am întors capul şi atunci am auzit-o spunând: 

— Scuză-mă o clipă. 

Am privit-o din nou, dar ea se ridicase şi pornise cu paşi 
grăbiţi spre casă. 

Am rămas pe loc un minut, simţindu-mă groaznic, dar şi 
cu sentimentul că povestea asta trebuia cumva să se 
încheie. 

În zidul grădinii se deschidea o poartă şi am rămas cu 
ochii la ea, închipuindu-mi că plecam pe acolo. Aş fi putut 
să repet vizita cu altă ocazie, când amândoi am fi fost mai 
puţin tensionaţi. Ori poate că voia să aştept aici? Sau să 
mă duc înăuntru după ea? 

De regulă, e greu să înţelegi ce se petrece în mintea 
unei femei, iar când femeia e şi supărată, eu unul nici nu 
mai încerc. Pentru mine, lucrul cel mai bun în momentul 
de faţă era să fac ceea ce voiam să fac, adică să plec. Aşa 
că m-am ridicat în picioare, am luat cutia pe care mi-o 
dăduse şi am pornit spre poartă. Apoi însă am şovăit şi am 
privit în urmă, înspre casă, dar n-am văzut nici urmă de 
Susan. După toate aparențele, conversaţia se încheiase. Şi 
asta era bine. 

Am deschis poarta, dar am ezitat din nou, gândindu-mă 
că va ieşi din casă şi va descoperi că plecasem. În sufletul 
meu se ducea o luptă interioară şi jumătatea mea cea dură 
mă îndemna „Pleacă!”, în timp ce jumătatea mea mai 
blândă îmi şoptea „Femeia asta suferă”. 

Uneori în astfel de momente implor o intervenţie divină, 
ceea ce am făcut şi acum, numai că uşa de la bucătărie 
continua să rămână închisă. 

„Hai odată, Doamne”. 

Mândria îngenunchează înainte de cădere. 

Mulţumesc pentru pont. 

Insoţeşte fraza asta cu un buchet de flori. 

Ce...? Dar brusc mi-am adus aminte că mai ajunsesem şi 


altă dată în acest punct, atât la propriu, cât şi la figurat, şi 
că uneori ne aduceam câte o ofrandă de pace, fără să 
renunţăm prea mult la mândrie. 

Am revenit în grădină şi am găsit foarfeca ei pentru 
trandafiri lăsată pe o banchetă. Am retezat doisprezece 
trandafiri roşii şi i-am pus pe masa rotundă, după care m- 
am îndreptat spre poartă şi am deschis-o. 

— John! 

M-am întors şi am văzut-o în uşă. 

— Pleci? mi-a strigat. 

— Păi... tocmai... 

— Cum poţi pur şi simplu...? 

A văzut trandafirii tăiaţi şi s-a apropiat de masă. A luat 
unul în mâna şi s-a uitat la el, apoi la mine. Ne-am privit 
ţintă, fiecare într-un capăt al grădinii, după care eu am 
pornit agale înapoi spre casă. 

M-a urmărit din ochi cum mă apropiam, iar eu m-am 
oprit în acel punct bine definit în care soţii certaţi sau 
despărțiți nu stau nici prea aproape, nici prea departe unul 
de celălalt, ci la o distanţă numai bună ca fiecare să se 
simtă în largul lui. 

— De ce voiai să pleci? m-a întrebat. 

— Am crezut că asta e dorinţa ta. Te-ai ridicat şi m-ai 
lăsat acolo, i-am amintit. 

— Am spus „Scuză-mă o clipă”, nu „La revedere”. 

— Adevărat. Păi, nu eram sigur... de fapt, ca să fiu 
sincer, chiar am vrut să plec. 

— De ce? 

— E prea dureros. 

A încuviinţat din cap. 

Am rămas pe loc, neştiind niciunul, nici celălalt ce să 
mai spunem. Ea mă rugase s-o iert şi după zece ani ar fi 
trebuit să-i spun simplu „Ie iert” şi să-mi văd de viaţa mea. 
Dar dacă aş fi rostit aceste cuvinte, ar fi trebuit să fiu 
convins de adevărul lor, altfel ea şi-ar fi dat seama. 

Susan şi cu mine crescusem într-o lume şi o clasă socială 
în care fusesem îndopaţi cu noţiuni ca păcatul, faptele 
mântuitoare, căinţa şi iertarea, întâi la biserica St. Paul, 


apoi la Academia Friends şi chiar acasă. Poate că lumea 
aceea dispăruse şi poate că amândoi rătăcisem atât de 
mult calea că nu ne era dat să mai vedem uscatul, totuşi 
continuam să fim produsele între două vârste ale acelei 
lumi. Aşadar, i-am spus, ştiind că va înţelege mesajul: 

— Susan, pot să accept şi chiar accept scuzele tale 
pentru tot ce s-a întâmplat. Dar nu am nici inima, nici 
puterea să te iert. 

A dat din cap. 

— Înţeleg, mi-a răspuns. Dar să nu mă urăşti. 

— Nu te urăsc. 

— M-ai urât. 

— Nu te-am urât niciodată. [i-am spus... pe treptele 
tribunalului... mai ţii minte? 

— Da. I-ai spus surorii tale că urma să vii pe mare la 
Hilton Head. Te-am aşteptat. 

Conversaţia reîncepea să fie dureroasă, dar trebuia să 
doară tocmai ca mai apoi durerea să înceteze. 

— Am pornit într-acolo... dar m-am întors din drum. 

— Şi te-ai dus să navighezi în jurul lumii. 

— Exact. 

— Puteai să naufragiezi pe undeva. 

— N-a fost în intenţia mea, dacă asta vrei să sugerezi. 

— Tu ai spus asta, nu eu. 

— Am încheiat subiectul, am declarat. 

— Toţi au fost îngrijoraţi. Părinţii tăi, copiii... 

— Nici asta n-a fost în intenţia mea. N-a fost decât un 
superb gest de nebunie şi de auto-răsfăţ. Atât şi nimic mai 
mult. Aveam dreptul, am adăugat şi i-am reamintit: Am 
încheiat subiectul. 

— Bine. 

A abordat un subiect mai puţin delicat. 

— Mulţumesc pentru flori. 

— De fapt, sunt florile tale, am subliniat eu. 

— Ştiu. Dar îţi mulţumesc pentru gest. 

— Pentru puţin. 

— Sunt mişcată că ţi-ai amintit. 

Eram în continuare indispus de sugestia ei că aş fi pornit 


în călătorie în jurul lumii fiindcă eram o epavă, un 
nenorocit copleşit de suferinţă, plângându-şi de milă, cu 
inima frântă, în căutare de compătimire şi gata în orice 
moment să-şi curme zilele. Femeile pur şi simplu nu 
înţeleg purtările nesăbuite, aşa că am revenit la subiectul 
închis. 

— A fost vorba şi de o provocare, am spus. 

— La ce te referi? 

— La faptul ca am pornit în jurul lumii cu o 
ambarcaţiune mică. 

— Oh! Parcă spuneai că subiectul... 

— Bărbaţilor le place să înfrunte primejdii. 

— Păi... nu cred că cei rămaşi acasă sunt la fel de 
extaziaţi, dar ai făcut-o şi acum sper că ai terminat cu 
chestii din astea. 

— Poate. 

Ajuns în acest punct al conversaţiei, m-am hotărât să 
plec cât timp încă mai vorbeam unul cu celalalt, aşa că i- 
am spus: 

— Nu vreau să întârzii la biserică din pricina mea. Ce-ar 
fi să ne vedem mâine? 

— N-am starea de spirit necesară să mă întâlnesc cu 
cineva la biserică. 

Eu unul nu eram de părere că scopul mersului la 
biserică ar fi fost acela de a te întâlni cu lumea şi oricum 
nu ştiu ce stare de spirit ar trebui să aibă cineva ca să se 
vadă cu alţi oameni acolo. Totuşi i-am răspuns: 

— S-ar putea să te simţi mai bine dacă te duci la 
biserică. 

Ea nu m-a luat în seamă. 

— Ce-ar fi să ne plimbăm? 

M-am gândit câteva clipe. 

— Bine... i-am spus. 

Mi-am scos puloverul şi l-am pus pe speteaza scaunului, 
după care am ieşit amândoi pe poarta grădinii. Susan ţinea 
în mână un trandafir. 

Era ca pe vremuri, numai că nu era la fel. Şi nu avea să 
mai fie niciodată. Nu urma să ne înapoiem împreună, însă 


de data asta, la despărţire, mai puteam adăuga „[inem 
legătura”. Aveau să mai fie şi alte înmormântări sau nunţi, 
naşteri sau aniversari, aveau să apară noi persoane în 
viaţa noastră, ceea ce era foarte bine, aveam să ne găsim 
iar amândoi în aceeaşi încăpere, ba chiar să ne zâmbim. 
Prietenii şi familia ar fi fost încântați. 

Mai bine de atât nu se putea şi, după zece ani, date fiind 
toate câte se întâmplaseră şi s-ar fi putut întâmpla în viaţa 
noastră, faptul că eram acum aici, stând de vorbă şi 
plimbându-ne împreună, era un mic miracol. 


Capitolul 23 


Am pornit pe pajiştea care se întindea până la gardul viu 
din depărtare. 

Susan era în picioarele goale, aşa cum îi plăcea ei să se 
plimbe pe moşie, şi m-am întrebat dacă Amir Nasim ar fi 
fost de acord cu mersul descult. Totuşi, încă ne găseam pe 
domeniul lui Susan, aşa că era irelevant, atâta timp cât nu 
călcam pe teritoriu iranian. 

În timp ce ne plimbam, Susan mi-a povestit câte în lună 
şi-n stele despre domeniu. 

— Ai cunoscut familia Ganz? m-a întrebat ea. Cei doi soţi 
cărora le-am vândut casa... Diane şi Barry Ganz... 

— Foarte puţin, după plecarea ta. Treceau pe la mine 
cam odată pe săptămână să mă întrebe cum merg treburile 
pe moşie sau de ce treburile nu mergeau ca lumea. 

— Îmi pare rău. 

— Am încercat să le fiu de folos, dar am fost nevoit să le 
reamintesc că nu eu le vândusem casa. 

N-a comentat nimic. 

— A fost o pornire de moment, a spus ea după câteva 
clipe. Mă refer la vânzarea conacului. Dar eram... cu nervii 
la pământ. lar părinţii mei tot insistau să mă mut cu ei la 
Hilton Head. 

Când era vorba despre William şi Charlotte, a insista 
însemna să tragi de cineva şi m-am întrebat dacă în ultimii 
zece ani Susan înţelesese care era deosebirea. 

Totodată, faptul că vânduse conacul şi se mutase de 
acolo anulase practic orice posibilitate de împăcare cu 
mine, unul dintre motivele pentru care soţii Stanhope 
voiseră s-o vadă plecată de aici. 

Bineînţeles, pe lângă toate acestea, mai era şi faptul că 
Susan îi făcuse de petrecanie unui şef mafiot şi când aveai 
la activ aşa ceva, era preferabil să pleci în altă parte. 

Totuşi, Susan mi-ă oferit o altă explicaţie. 


— Statul confiscase Stanhope Hall de la... mă rog, asta 
ştii şi tu. Şi mă temeam ca nu cumva să ajung să fiu 
înconjurată de parcele, cum se întâmpla... în vecini... aşa 
că am vândut conacul. 

Nu i-am răspuns, dar am remarcat că evita să rostească 
numele lui Frank Bellarosa sau cuvântul Alhambra. Poate 
nu-şi amintea numele amantului sau unde locuise. Sau, şi 
mai probabil, îşi închipuia - pe bună dreptate - că nu mi-ar 
fi făcut plăcere să aud nici numele Frank Bellarosa, nici 
cuvântul Alhambra. Dar nu avea să fie ultimul câmp de 
mine întâlnit în aceasta plimbare, aşa încât, ca să-i arăt că 
nimic nu mai putea să mă rănească, am spus: 

— Am văzut casele de pe domeniul Alhambra. Apoi am 
continuat, nu prea inspirat: Cred că Frank Bellarosa se 
învârte în mormânt. lartă-mă, m-am grăbit eu să adaug. 

Susan a rămas tăcută un timp, apoi a revenit la soţii 
Ganz. 

— Au avut grijă de moşie, mi-a spus. Numai că s-au 
gândit să planteze gardurile vii ca să le asigure intimitatea 
şi în prezent îmi blochează mie perspectiva. Acum însă, 
când Stanhope Hall are un nou locatar, gardurile îmi oferă 
totuşi oarecare intimitate. Aşa că nu m-am hotărât dacă să 
renunţ la ele sau nu. Tu ce zici? 

— Păstrează-le un an şi pe urmă ia o hotărâre. 

— Bună idee. Fac plaja pe pajişte, m-a anunţat ea, şi 
asta ar putea fi o problemă pentru noul proprietar. 

— Ştiu. 

— Oh, v-aţi cunoscut? 

— Da. 

— Şi? Ce-a zis? m-a întrebat ea. 

— Să ne îmbrăcăm decent. 

— Da, ştiu. Despre ce-aţi mai vorbit? 

— Păi, m-am înţeles cu el să rămân în casa portarului 
după moartea lui Ethel. 

— Zau? Cât timp? 

— Cel târziu până la 1 septembrie. Dacă rămân aici până 
atunci, în acel moment vrea să-şi ia proprietatea în 
stăpânire. Nasim doreşte să instaleze în casa portarului... 


pe cine vrea el, am adăugat. Ţie ţi-a pomenit despre aşa 
ceva? am întrebat-o. 

— Nu. N-am discutat niciodată despre asta. Voia să 
cumpere casa de oaspeţi de la mine. Ţi-a zis şi ţie? 

— Da. 

Ne-am continuat plimbarea pe pajiştea cu jocuri de 
umbră şi lumină. 

— Mi-a făcut o ofertă foarte generoasă pentru casa de 
oaspeţi şi pentru teren, mi-a spus ea. A fost dezamăgit că l- 
am refuzat. 

Nu i-am răspuns şi nici n-am încercat s-o conving să 
accepte oferta. De asemenea, am decis ca pentru moment 
să nu aduc în discuţie problemele de securitate ale lui 
Amir Nasim. Era o chestiune care trebuia abordată 
împreună cu temerile mele la adresa lui Anthony Bellarosa 
şi voiam să las subiectul pe mai târziu. 

Desigur, Susan se schimbase, aşa cum se întâmplase cu 
noi toţi în acei zece ani, dar o cunoşteam bine pe femeia 
asta şi eram convins că va eticheta temerile lui Amir 
Nasim drept prosteşti sau paranoice - sau, şi mai rău, le va 
considera reale, dar fără nicio legătura cu ea. Cât despre o 
posibilă vendetă a lui Anthony Bellarosa... ei bine, asta ar 
fi înţeles într-o oarecare măsură, dar în rest, puţin i-ar fi 
păsat. Susan fusese crescută într-un mediu care-i oferise 
protecţie şi privilegii incredibile şi eram sigur că la Hilton 
Head lucrurile nu  stătuseră deloc altfel. Cândva 
consideram că suferă de sindromul Mariei Antoaneta - nu 
atât mentalitatea ei gen „dacă n-au pâine, să mănânce 
cozonac”, cât mai curând incapacitatea de a înţelege de 
ce-ar fi vrut cineva să-i taie capul, ca să nu mai vorbesc de 
manierele alese, de faptul că-şi ceruse scuze de la călău 
când îl călcase pe picior lângă ghilotină. 

Bine, poate că se schimbase într-adevăr în decursul 
anilor, dar eu unul nu sesizam prea mare diferenţă. Totuşi, 
am remarcat că nu-mi mai părea aşa ţicnită. Sau poate 
păstra ţicneala pentru mai târziu, ca pe o surpriză, după ce 
se mai risipea stânjeneala dintre noi. 

— De ce te-ai întors? am întrebat-o. 


— Mi-era dor de casă, mi-a răspuns. Ţie nu ţi-a fost dor? 

Am cugetat asupra întrebării. 

— Acasă nu înseamnă neapărat un loc, i-am spus. 

— Atunci ce? 

— E vorba de... oameni. Familia, prietenii... amintirile... 
şi altele asemenea. 

— Şi? Nu ţi-a fost dor de toate astea? 

— La început mi-a fost. Dar... timpul vindecă, iar 
amintirile pălesc. Acasă poţi ajunge să simţi că te sufoci. 
Aveam nevoie de o schimbare. 

— La fel şi eu, dar m-am simţit atrasă de vechile locuri. 
N-am vrut să mor la Hilton Head, a adăugat. 

— Asta ar fi un pleonasm. 

Aproape i-a venit să râdă. 

— E un loc frumos, mi-a spus. Cred că ţi-ar plăcea acolo. 

— Probabil că n-o să am niciodată ocazia să constat 
personal. 

A tăcut un timp, apoi mi-a spus: 

— Mi-am păstrat locul aici... dacă vreodată vrei să te 
foloseşti de el, eşti bine-venit. 

— Păi... mulţumesc. 

— E lângă plajă şi lângă două terenuri de golf. Foarte 
odihnitor. 

— Din câte spui, aşa şi pare. 

Prin urmare, după ce abia reuşisem să schimbăm vreo 
două vorbe, ajunsesem să-mi ofere casa de pe plajă ca să 
mă odihnesc. Ea îşi dădea toată silinţa, dar eu nu. Mi-am 
zis că poate Nasim avea dreptate şi Susan pornise într-o 
excursie printre amintiri, de asta se şi mutase aici, iar eu 
făceam cumva parte din amintirile fericite ale trecutului. 
În orice caz, viaţa mea era în perpetuă schimbare sau 
poate mă găseam în Purgatoriu sau mai ştiu eu ce, în timp 
ce a ei se cantona într-un trecut care încetase să existe şi 
nici nu mai putea fi adus la viaţă. 

A reluat discuţia despre casa de la Hilton Head şi mi-a 
spus: 

— Am remobilat-o în întregime şi mi-am dus lucrurile 
înapoi acolo. 


— Am observat. Deci, îţi pare bine că te-ai întors? am 
întrebat-o. 

— Da. Ştii, uneori inima îţi spune dacă ai făcut ce 
trebuie. 

— Bravo. 

N-am rezistat tentaţiei de a fi caustic şi am spus: 

— Sunt sigur că părinţii tăi îţi simt lipsa, dar le pare bine 
pentru tine. 

Mi-a aruncat o privire, ştiind dintr-o îndelungată 
experienţă că tot ce-aş fi spus despre părinţii ei era fie 
ironic, fie cu dublu înţeles, fie de-a dreptul injurios. 

— Ca să fiu sinceră, mi-a răspuns, simţeam nevoia să 
petrec mai puţin timp cu ei. 

— Nu pot să înţeleg de ce. 

A ignorat remarca mea şi a continuat: 

— După moartea lui Dan... mi-am dat seama că nu 
aveam niciun motiv să rămân acolo... Vreau să zic, Carolyn 
e aici, Edward vine la New York mai des decât la Hilton 
Head, iar familia şi prietenii mei sunt încă aici. 

Plus un duşman pe domeniul alăturat. Acum îmi dădeam 
seama că nimeni n-ar fi reuşit s-o convingă pe Susan să 
plece din cauza lui Anthony Bellarosa. Singurul lucru pe 
care aş fi putut spera să-l realizez era s-o determin să 
recunoască existenţa acestei probleme şi situaţia în care 
se pusese singură. Iar lucrând pentru Anthony Bellarosa, l- 
aş fi putut determina să-şi înfrâneze dorinţa de răzbunare. 
Până la urmă, de fapt nici nu conta dacă lucram sau nu 
pentru don Bellarosa şi nu conta unde ar fi locuit Susan. 
Anthony Bellarosa ştia să adulmece urma de sânge şi, când 
ar fi venit momentul, ar fi mers pe urma aceea până la 
capătul pământului. 

Acum câteva zile ideea de a o proteja pe Susan fusese 
doar un gând abstract. Acum, cu ea alături, devenise ceva 
cât se poate de real. 

Lucrul cel mai firesc ar fi fost să anunţ poliţia locală şi 
FBI. Dacă oamenii legii ar fi cunoscut intenţiile lui Anthony 
Bellarosa privitor la Susan Sutter şi i-ar fi pus în vedere 
nici să nu se gândească să-şi plătească datoriile, ar fi fost 


suficient ca să-i asigure protecţie lui Susan. 

Pe de altă parte, Susan îl ucisese pe tată! lui Anthony şi 
scăpase nepedepsită, iar eu nu credeam că Anthony 
Bellarosa avea de gând să lase lucrurile aşa. Oricum... 
taică-său n-ar fi ezitat o clipă să răzbune uciderea unui 
membru al familiei, dar poate că Anthony era altfel decât 
tatăl lui. Era foarte posibil - speram eu - ca Anthony să 
pună mai mult preţ pe libertate decât pe conceptul de 
onoare a familiei şi de vendetă. Pur şi simplu nu aveam 
răspuns la această întrebare şi nu voiam să fac 
presupuneri greşite, nici să testez pe viu fiecare variantă. 
Era o mare problemă, care făcea ca toate celelalte 
probleme ale mele să pară lipsite de însemnătate. 

— La ce te gândeşti? m-a întrebat Susan. 

— Oh... la... despre ce vorbeam? 

— Despre părinţii mei. Şi, de regulă, subiectul te 
indispune. 

— Câtuşi de puţin. Cum o mai duc? 

— Bine. 

— Cred că ţi-e dor de ei. 

Tăcere. 

— Ca să-ţi spun drept, mă cam scot din sărite, mi-a 
mărturisit ea după câteva clipe. 

Era o toană de moment, totuşi i-am reamintit: 

— Ziceai că au devenit mai înţelegători. 

— Ei, da, dar... le place să-mi poarte de grijă. 

— Îmi amintesc. 

De fapt, cum spuneam, William şi Charlotte Stanhope 
erau doi maniaci ai controlului şi ai manipulării, iar el era 
nu numai un zgârie-brânză, dar şi un şarpe complet lipsit 
de scrupule. Cea de-a doua jumătate a acestui duo aflat în 
disfuncţie dinamică, Charlotte, era genul care te înjunghie 
pe la spate cu zâmbetul pe buze şi totodată o intrigantă cu 
două feţe. Dar făcând abstracţie de toate astea, amândoi 
erau nişte persoane cât se poate de agreabile. 

M-a săgetat gândul că Susan era pe cale să mi-i prezinte 
pe mămica şi tăticu' sub o nouă înfăţişare, în calitate de 
persoane în vârstă tare cumsecade - înţelegătoare şi aşa 


mai departe -, care nu ne-ar mai fi cauzat necazuri, în 
situaţia că am fi ajuns cumva să ne împăcăm. Păi, singura 
cale ca William şi Charlotte să nu-mi mai facă necazuri ar 
fi fost să-i ştiu la doi metri sub pământ. Cu acest gând în 
minte, am întrebat: 

— Cum se mai simt? Ceva probleme de sănătate? 

Ea a reflectat asupra întrebării, apoi mi-a răspuns: 

— Din câte ştiu eu, nu. De fapt, vor veni şi ei la 
înmormântarea lui Ethel, a adăugat. 

De asta mă şi temeam. Speram să treacă în vreun fel 
peste înmormântarea unei bătrâne servitoare, dar - cum 
spuneam - la vechile familii dăinuia acest principiu de 
noblesse oblige, iar William şi Charlotte nu s-ar fi abătut 
de la el, chiar dacă nu le convenea, ca să nu mai vorbesc 
de cheltuielile cu drumul. Poate aveau să facă autostopul. 

— Vor locui la The Creek? am întrebat. 

— Au renunţat la statutul de membri. 

— Înţeleg. Păi, nu cred că asta costă foarte mult. 

— Adevărat. Pur şi simplu nu ajung aici suficient de des 
ca să mai meargă acolo. 

— Aşa e, iar cum tarifele la cursele aeriene au urcat 
până la ceruri... scuze pentru jocul de cuvinte... 

— Nu-i vorba de bani, John. E vorba că... au mai puţine 
motive să vină la New York. 

— Bine, dar tu eşti aici. Carolyn n-a plecat niciodată, au 
aici prieteni care ţin la ei, sunt sigur că te vei vedea cu ei 
mult mai mult decât ţi-ai fi închipuit. Îmi venise apa la 
moară, eram în plină formă, aşa ca am continuat: Nici eu 
n-aş vrea să dea atâţia bani pe un hotel, aşa că sunt bine- 
veniţi să stea în camera lui Ethel din casa portarului. Mi-ar 
face plăcere... 

— Încetează, John. 

— Scuze. Voiam numai... 

— Nu eşti capabil de iertare, aşa-i? 

— Cum ţi-ai dat seama prima oară? 

S-a gândit câteva clipe şi mi-a răspuns: 

— Dacă nu vrei să ierţi şi nici să uiţi, măcar mulțumește- 
te cu faptul că ai câştigat. 


— Am câştigat? Ce-am câştigat? 

— Ai câştigat tot. 

— Credeam că am pierdut tot. 

— Ai pierdut, dar tocmai prin asta ai câştigat. 

— Suna ca o frază din filosofia Zen. 

— Ştii bine la ce mă refer, aşa că hai s-o lăsăm baltă. 

— Bine. 

A reluat subiectul anterior. 

— Părinţii mei vor locui la mine, m-a informat. 

— Foarte bine. 

Şi de asta mă temusem. De fapt, nu voiam să-i ştiu pe 
moşie, iar oferta de a-i găzdui la mine fusese doar de 
formă. 

— La fel şi Edward cu Carolyn, a continuat Susan. Va fi 
plăcut să-i văd în vechile lor camere. 

Am dat din cap. 

— Mi-ar face plăcere să te invit la cină sau la vreun 
cocteil... orice vrei tu. 

Nu i-am răspuns. 

— Ar fi mai puţin penibil, acum că te afli pe domeniu, să 
nu încerci să-i eviţi pe părinţii mei... sau pe mine. Copiii s- 
ar bucura mult. 

— Ştiu asta, Susan. 

— Atunci? 

M-am gândit la această reuniune de familie, care se 
datora lui Ethel. Abia aşteptam să-mi revăd copiii, dar mă 
puteam lipsi de prezenţa foştilor socri. Pe de altă parte, 
era vorba de umilinţa mea publică de a fi fost încornorat 
de frumoasa mea soţie. Cum spuneam, divorţând de ea şi 
refuzând să-i vorbesc vreme de zece ani, mă simţeam 
răzbunat şi cu mândria intactă, teoretic eram pregătit să 
mă găsesc în aceeaşi încăpere cu ea, să zâmbesc şi să 
pălăvrăgim împreună. Dar să revin în casa fostei soţii 
necredincioase şi să stau la masa cu copiii noştri şi cu 
părinţii ei... „Susan, iubito, vrei să-mi dai mazărea”?”, 
„William, să-ţi mai torn nişte vin?” Ei bine, pentru aşa ceva 
nu cred că eram pregătit. 

— John? 


— Păi... nu cred că părinţii tăi ar vrea... 

— Putin îmi pasă ce vor ei. Dacă nu le place, n-au decât 
să ia cina în oraş. Eu te întreb pe tine dacă ai vrea să iei 
cina acasă la mine, împreună cu mine, cu Edward şi cu 
Carolyn. 

— Da, aş vrea. 

— Bine. Vor fi foarte fericiţi să audă asta. 

— Pot să vin şi cu o prietenă? 

S-a uitat la mine, şi-a dat seama că glumeam şi şi-a 
ascuns un zâmbet, apoi m-a înghiontit în glumă şi mi-a 
spus: 

— Nu-i deloc amuzant. 

Ne-am continuat plimbarea pe cele patru hectare ale 
proprietăţii. Când şi când Susan îmi arăta unele 
îmbunătăţiri aduse de soţii Ganz sau ce mai realizase ea în 
cele câteva luni de când se înapoiase, remarcând totodată 
cât de puţin se schimbase moşia. 

— Copacii sunt mai înalţi, mi-a spus. Toți au 
supravieţuit, în afară de mesteacănul care creşte acolo. 
Am să pun altul în loc, dar mi s-a zis că m-ar costa în jur de 
treizeci de mii de dolari. 

Am vrut să-i sugerez că părinţii ei ar fi putut plăti 
această sumă drept dar de casă nouă. Poate am să le bat 
un apropo, dacă vor veni la cină. Charlotte s-ar îneca 
fireşte cu măslina din martini, iar William ar face atac de 
cord. Victorie totală. 

De fapt, pentru mine ar fi fost o bună ocazie să dreg 
relaţiile cu William, cerându-i scuze că-l etichetasem drept 
„un dobitoc lipsit de principii, un ticălos fără inimă, un 
înfumurat fără pereche şi o jigodie intrigantă”. Asta se 
întâmplase, cred, ultima oara când îl întâlnisem. Aşa că 
poate sosise momentul să-mi cer iertare pentru insultele 
adresate, să reformulez fraza într-o engleză educată şi să-l 
întreb dacă încercase cumva să-şi rezolve problemele sus- 
pomenite. 

— Aici îşi ridicau copiii corturile vara, mi-a amintit 
Susan. Îţi vine să crezi că-i lăsam să doarmă singuri sub 
cerul liber? 


— De regulă, veneau şi prieteni de-ai lor. Iar zidurile 
domeniului oferă siguranţă. 

Sau ofereau cândva. 

— Casa din Hilton Head face parte dintr-un cartier 
rezidenţial împrejmuit şi cu intrare păzită. 

— Da? 

Bineînţeles că da. 

— Greu de crezut că Edward şi Carolyn trăiesc în câte 
un mic apartament, fără portar la intrare, pe străzile 
aglomerate ale oraşului şi că asta le şi place. 

— Sunt tineri şi au spirit de aventură. 

— Şi nu se tem. Mă bucur că nu i-am sufocat cu grija 
pentru ei, nici nu i-am răsfăţat. 

— Păi, există o limita imperceptibilă între grijă şi grijă 
sufocantă, între a te ocupa de copii şi a-i răsfăţa. 

Ca sa nu mai vorbesc de lipsa de protecţie şi de absenţa 
părinţilor din viaţa unui copil, aşa cum mi se întâmplase 
mie, dar parcă fusese mai bine aşa decât să am parte de 
creşterea lui Susan. 

Ideea principală a acestei conversații era afirmaţia lui 
Susan cum că noi doi făcusem exact ceea ce trebuia: 
fusesem părinţi buni, ceea ce era motiv de mândrie, dar 
crease şi o legătură între noi. Sigur, în final, legătura se 
rupsese, dar când ne despărţisem, Edward şi Carolyn deja 
îşi făceau intrarea în lumea adultă. 

— Dacă aş putea să dau timpul în urmă, aş face-o, mi-a 
spus Susan. 

Asta suna ca şi cum ar fi regretat ceea ce făcuse sau, la 
fel ca majoritatea oamenilor - inclusiv eu - regreta că 
fusese prinsă asupra faptului. Aventura în sine fusese 
probabil incitantă şi agreabilă din punct de vedere sexual, 
ca să nu mai vorbesc de deliciul plăcerii interzise. Vreau să 
spun că nu se culcase cu un campion de tenis de la club, ci 
cu un şef mafiot. Prin urmare, nu ştiam dacă regreta 
aventura sau urmările acesteia. Asta era în funcţie de până 
unde ar fi vrut să dea ceasul înapoi. 

Acum, ca să fiu cinstit, în perioada în care Susan şi cu 
mine ne înstrăinasem şi dormeam în camere separate, şi 


eu mă încurcasem pentru scurtă vreme cu o reportera de 
televiziune pe nume Jenny Alvarez, o celebritate locală. Ne 
cunoscusem fiindcă ea relata despre acuzaţia de crimă la 
adresa lui Frank Bellarosa, eu fiind desigur avocatul 
şefului mafiot. Niciodată nu regretasem aventura cu Jenny 
Alvarez - probabil pentru că nu avusese urmări neplăcute - 
şi bineînţeles că mă simţeam îndreptăţit să calc strâmb 
atâta timp cât nevastă-mea se culca totuşi cu cel mai 
celebru client al meu. Oricum, îndreptăţit sau nu, mă 
jucam cu focul într-un moment când Susan şi cu mine nu 
aveam nevoie de un foc în plus. Întotdeauna avusesem 
sentimentul că s-ar fi cuvenit să-i mărturisesc lui Susan 
despre acea scurtă rătăcire - cum o numeam eu, ca să fac 
diferenţa faţă de aventura ei -, dar nu eram sigur dacă 
motivele confesiunii mele ar fi fost cele corecte: adevărul, 
cinstea şi uşurarea sufletului. Nu cumva doream de fapt să 
mă laud, să încerc s-o rănesc sau s-o fac geloasă? Aşa că, 
neputând să mă decid, am păstrat secretul pentru mine. 

Poate că acum sosise momentul să-i spun lui Susan că 
nu fusese singura care se făcuse vinovată de adulter. 

— Susan... am început. 

— Da? 

— Ăăă, o mai ţii minte pe reportera aceea de televiziune, 
Jenny Alvarez, care lucra parcă la unul dintre posturile 
locale? 

— Nu. Nu cred. 

I-am descris-o pe doamna Alvarez, dar ea tot nu şi-o 
amintea. 

— De ce mă întrebi? a vrut să ştie. 

— Păi... mă întrebam dacă mai lucrează acolo. 

— Nu mă uit prea mult la ştirile de la televizor. 

— Aşa e. Deci, Nasim mi-a spus că tu şi cu soţia lui... 
Soheila, da? 

— Da...? 

— V-aţi împrietenit. 

— Păi... cred că da... dar... 

Părea nedumerită şi m-a întrebat din nou: 

— De ce ai pomenit despre reportera aceea de 


televiziune? 

Mi-am venit în fire şi i-am răspuns: 

— Îmi plăceau reportajele ei şi n-o mai văd pe niciunul 
dintre canale. 

Susan a ridicat din umeri. 

— De când ai plecat, s-au înfiinţat zeci de posturi TV 
prin cablu. 

— Aşa e. Deci lui Edward îi place să lucreze pentru un 
mare studio cinematografic. 

Susan a fost încântată să revină la subiectul copiilor. 

— Îi place ce face, mi-a răspuns. Lucrează la Biroul 
dezvoltări, ce-o mai fi însemnând şi asta. Mă surprinde şi 
că-i place la Los Angeles. 

— Şi pe mine. Oare unde om fi dat greş? 

Ea a zâmbit şi a continuat: 

— Cred totuşi că-i e dor de Coasta de Est. 

— Poate. 

— John, crezi că va rămâne acolo? 

— Posibil. Trebuie să te obişnuieşti cu asta. 

A dat din cap. 

— Păi... nu-s decât şase ore de zbor cu avionul. 

— Exact. 

— Eu am crescut în mijlocul familiei... şi-a amintit ea. Mi 
s-a părut că aşa era firesc. 

— Acum nu mai e. 

A dat din nou din cap. 

— Măcar Carolyn e aproape. Dar nu ne-am văzut prea 
des. E foarte ocupată. 

— Munca de procuror districtual adjunct e teribil de 
stresantă şi înseamnă ore lungi de trudă. 

— Ştiu. Aşa zice şi ea. S-a uitat la mine şi m-a întrebat: 
Nu eşti mândru că ţi-a călcat pe urme? 

Carolyn nu călca chiar pe urmele mele: eu fusesem 
avocat pe Wall Street şi făcusem bani cu ghiotura. Carolyn 
muncea pe o nimica toată - aşa cum se întâmpla cu mulţi 
copii ai căror bani sunt deţinuţi de un tutore - şi aducea în 
faţa tribunalului infractori, ceea ce cumva mă uimea, dat 
fiind că odinioară avusese o viziune idealistă despre 


drepturile infractorilor puşi sub acuzaţie. Dar poate că trei 
ani de experienţă în sistemul de drept penal îi mai 
deschiseseră puţin ochii. Poate într-o zi avea să fie unul 
dintre procurorii însărcinaţi cu cazul „Statul împotriva lui 
ANTHONY BELLAROSA”. 

— Da, sunt mândru de ea, am răspuns. 

— Crezi că există vreo şansă să lucreze la fosta ta firmă? 

Nu exista nicio şansă ca eu să mai lucrez la fosta mea 
firmă şi nu-mi închipuiam că asociaţii care încă mai făceau 
parte din firma Perkins, Perkins, Sutter şi Reynolds şi-ar fi 
dorit un nou Sutter în locul celui răposat sau a celui căzut 
în dizgrație. Desigur, îşi păstraseră numele, ca să nu mai 
cheltuiască bani cu schimbarea lui, plus că tata fusese o 
figură legendară pe Wall Street. Cât despre mine... 
prăbuşirea mea pornise de la doamna care acum mă 
întreba dacă era posibil ca fiica ei să capete o slujbă acolo. 
Ironia sorții. Dar şi o prostie. Următorul pas pentru 
Carolyn nu avea să fie o veche firmă de avocatură de pe 
Wall Street, ci vreun grup axat pe libertăţi civile sau vreo 
firmă de binefacere. Ceea ce era în regulă: cineva în 
familia asta trebuia să fie bun la suflet. Pe deasupra, l-ar fi 
scos din sărite pe William. 

— Am sa mă interesez, am spus eu, ca să răspund 
întrebării lui Susan. 

— Mulţumesc. 

Discutam despre slujbe şi avocatură, aşa ca m-a 
întrebat: 

— Cum te descurci la Londra? 

— Foarte bine. 

— Poţi lipsi de la serviciu până în septembrie? 

— Sunt în concediu. 

— Asta înseamnă că ai să te întorci acolo? 

Planurile mele de viitor păreau să prezinte mai mult 
interes pentru alţii decât pentru mine. Poate că totuşi 
sosise momentul să dau glas gândurilor care mă frământau 
şi, ca să fiu onest şi direct, am spus: 

— Când am plecat din Londra, am crezut sincer că mă 
voi întoarce. Acum însă, că sunt aici, n-am planuri precise. 


Dar am primit o ofertă de slujbă. 

A tăcut un timp, apoi mi-a spus: 

— Îmi pare bine să aud asta. Ce fel de ofertă? m-a 
întrebat. 

Decât să răspund „consigliere al noului don Anthony 
Bellarosa”, am preferat sa spun: 

— E de rău augur să vorbeşti despre ceva înainte să se 
întâmple. 

Mi-a aruncat o privire, întrebându-se probabil dacă 
devenisem superstiţios. 

— Să-mi spui dacă se întâmplă. 

— Am să-ţi spun. 

— Ar trebui totuşi să-ţi iei concediu peste vară, m-a 
sfătuit. 

La fel ca majoritatea celor născuţi în familii bogate din 
tată în fiu, Susan era total neştiutoare în privinţa banilor, 
aşa că nu-i trecea prin minte nici măcar o clipă că poate nu 
mi-aş fi permis financiar trei luni în care să mă ocup doar 
cu zăcutul la soare. Adică, dacă stăteai cam prost cu banii 
gheaţă, n-aveai decât să vinzi obligaţiuni. Care era 
problema? 

Tot legat de familia Stanhope, de bani şi etica muncii, 
Edward şi Carolyn primeau o indemnizaţie anuală şi de 
fapt nici n-ar fi avut nevoie să muncească, totuşi aveau 
serviciu, ca să dea un sens vieţii, ca să facă ceva interesant 
sau util pentru societate. Pe de altă parte, Peter, fratele lui 
Susan, era o fiinţă umană total inutilă pentru societate, 
care-şi petrecuse viaţa şi-şi cheltuise alocaţia ca să se 
perfecţioneze în arta indolenţei - asta cu excepţia jocului 
de tenis, de golf sau a surfingului, care măcar îl mențineau 
în bună formă fizică, în timp ce creierul i se atrofia. Peter 
nu era un exemplu bun pentru nepoţii lui, dar din fericire 
şi ei erau conştienţi de asta. 

Pe urmă, mai era William, care reuşise să ajungă la 
vârsta pensionarii fără să muncească măcar o zi în viaţa 
lui, ocupându-se doar cu controlul banilor familiei. Oricum, 
ca să fiu cinstit cu el, existase o perioadă de doi ani când 
activase în Paza de Coastă, activitate obligatorie din 


pricina acelui supărător război mondial. 

Să nu uitam nici de Charlotte, care înainte de a se 
mărita cu William, fusese atât o debutantă cât şi o 
diletantă, ca apoi să devină o prezenţă nelipsită în înalta 
societate. Presupun că asta ar fi putut însemna multă 
muncă, dar Charlotte habar n-ar fi avut ce să scrie la 
rubrica „Ocupaţia dumneavoastră” dintr-un formular de 
impozit pe venit, afară de „ocupată cu servitorii leneşi ai 
casei”. 

Cât despre Susan, ea călcase în mare parte pe urmele 
fratelui, după care adoptase conceptul modern de a-şi lua 
o slujba, aşa că atunci când o cunoscusem lucra ca 
secretară particulară pentru moştenitoarea putred de 
bogată a unei firme de publicitate din Manhattan. Era o 
slujbă foarte acceptabilă pentru o tânără din clasa socială 
a lui Susan, ceva asemănător unei domnişoare de 
companie pentru familia regală. 

Ne cunoscusem întâmplător într-o vară, la o nuntă ţinută 
sub cerul înstelat la clubul de iahting Seawanhaka 
Corinthian. Mireasa era o Musafiră, sau cum mă 
exprimasem eu faţă de Susan în noaptea aceea, o Musafiră 
la propria ei nuntă. Susan chicotise, apoi dansasem 
împreună. Restul a fost, după cum se spune, istorie. 

La început, alde Stanhope mă acceptaseră datorită 
originii mele nobile, deşi îngrijoraţi cumva de valoarea 
mea intrinsecă. Dar în lumea lor conta mai mult cine erau 
părinţii, unde urmai şcoala, ce accent şi ce aptitudini 
sociale aveai. Banii erau buni, dar banii fără pedigree erau 
mult prea comuni în America, aşa că, dacă erai William sau 
Charlotte Stanhope şi voiai să-ţi măriţi fata, umblai după 
pedigree şi pontai tu banul - motiv pentru care domnul şi 
doamna Stanhope, tăticu' şi mămica, ne dăduseră 
binecuvântarea. Totuşi, descoperiseră curând că nu mă 
plăceau. Sentimentul se dovedise reciproc, dar deja era 
prea târziu: Susan şi cu mine ne îndrăgostisem nebuneşte 
unul de celalalt. 

După toate criteriile obiective, fusese o căsnicie foarte 
bună, inclusiv din punct de vedere sexual, aşa că dacă aş fi 


fost întrebat ce anume se întâmplase, n-aş fi fost în stare 
să răspund altceva decât: „Nevastă-mea se culca cu un şef 
mafiot”. Sigur, Susan era niţel dusă cu capul, iar eu 
trebuia să recunosc că eram cam sarcastic uneori, dar în 
cea mai mare parte a timpului fusesem mulţumiţi de viaţa 
noastră, de copiii noştri şi unul de celălalt. 

Cred, totuşi, că Frank Bellarosa fusese un fel de forţă 
malefică furişată în Paradis, situaţie pentru care nimeni nu 
fusese pregătit. Ca să continui analogia biblică, dar cu alt 
deznodământ, Eva ucisese şarpele, numai că Adam 
continuase să fie supărat pe ea fiindcă se lăsase sedusă, şi 
înaintase acţiune de divorţ. 

Ne-am mai plimbat un timp în tăcere. Eram sigur că şi 
ea se gândea la trecut şi tare aş fi vrut să-i pot citi 
gândurile. Să văd dacă amintirile ei şi ale mele aveau 
puncte comune. Probabil că nu: eu încă insistam pe zonele 
de umbre şi întuneric, în timp ce ea eram convins că 
nutrea gânduri mai luminoase. 

— Vrei să pornim înapoi spre casă? am întrebat-o. 

— Nu, îmi place plimbarea, mi-a răspuns. Ca pe vremuri, 
John, a adăugat. 

Într-adevăr, dacă aş fi putut să şterg din minte sau să uit 
acea jumătate de an care distrusese toţi anii dinainte şi cei 
zece ani de după, ar fi fost chiar mai bine ca pe vremuri: ar 
fi fost o altă duminică de vară împreună. 

Aşa că ne-am continuat plimbarea, ca odinioară, atâta 
doar că nu ne mai tineam de mână. 


Capitolul 24 


Parcursesem aproape în întregime cele patru hectare ale 
proprietăţii, afara de zona cu copaci din jurul grajdului, şi 
mi-am zis că poate Susan dorea s-o evite. De ce? Pentru că 
grajdul îi evoca amintiri cu domnul Bellarosa, noul nostru 
vecin, care insistase ca firma lui de construcţii să se ocupe 
de mutarea vechilor grajduri ale domeniului Stanhope, 
împreună cu trăsura, de pe pământurile lui William, scoase 
la vânzare, pe proprietatea lui Susan. Fusese cu adevărat o 
muncă titanică: construcţia veche de o sută de ani trebuise 
dărâmată cărămidă cu cărămida şi reconstruită în 
apropierea casei de oaspeţi. În plus, aveam nevoie şi de 
aprobare, întrucât grajdul urma să fie aproape de 
domeniul Alhambra, lucru cu care Frank Bellarosa trebuia 
să fie de acord. El fusese fericit să facă asta pentru noi - 
sau pentru Susan - iar omul lui Bellarosa, Dominic, ne 
prezentase un deviz din care reieşea că domnul Bellarosa 
suportase majoritatea cheltuielilor. 

Înţelesesem atunci că lui Frank i se aprinseseră 
călcâiele după Susan? Păi, da. Mă supărase chestia asta? 
Nu. Mă gândisem că era amuzant? Da. Îmi trecuse cumva 
prin minte că Susan Stanhope chiar avea să sară în patul 
unui mafiot? Nu m-aş fi gândit în veci! Ar fi trebuit să fiu 
mai atent la ce se petrecea? Pare-se că da. Fusesem un 
dobitoc? Nu, dar mă preocupaseră propriile probleme cu 
impozitele şi fusesem mult prea încrezător. Ca să nu mai 
spun că fusesem infinit prea sigur de mine ca măcar să-mi 
treacă prin minte o astfel de posibilitate. 

Nu avusesem nici cea mai mică bănuială că amicul meu 
Frank Bellarosa pusese la cale acea acuzaţie de evaziune 
fiscală la adresa mea, care ar fi putut să mă ruineze şi să 
facă din mine un caz penal, tocmai ca să tragă nişte sfori şi 
să mă scoată tot el din belea, aşa încât să-i rămân dator 
lui, nu Fiscului. Fusese îndeajuns de rău că un avocat 


specialist în impozite să aibă o problemă cu impozitele, dar 
ca să accept să-mi rezolv problema cu ajutorul unui mafiot 
nu fusese una dintre cele mai inteligente iniţiative ale 
mele. Pe de altă parte, funcţionase. 

Ei bine, învăţasem câte ceva despre viaţă şi despre mine 
însumi, despre seducţie şi supravieţuire. Ca să nu mai 
vorbesc de reînvăţarea vechii lecţii despre puterea şi 
misterul comportamentului sexual. Adică, cine ar fi crezut 
că don Bellarosa, şeful unei familii mafiote din crima 
organizată, şi Susan Stanhope, provenită dintr-o familie 
cumva mai cunoscută, vor avea atât de multe de discutat? 
De fapt, nici nu avuseseră. Fusese mai degrabă ceva gen 
„Tu, Jane. Eu, Tarzan”. 

Deja se putea vedea grajdul, aşa că am întrebat-o: 

— Mai călăreşti? 

S-a uitat scurt în direcţia în care priveam eu şi mi-a 
răspuns: 

— Da, dar nu mai am cal. Călăresc puţin la o fermă de 
cai din Old Brookville. 

Am dat din cap, amintindu-mi de noaptea în care îl 
împuşcase pe Frank Bellarosa. Îşi înşeuase calul, un 
armăsar arab pe nume Zanzibar, şi mă anunţase că plecă 
să călărească noaptea. O prevenisem că era riscant, dar ea 
îmi atrăsese atenţia că era lună plină şi că noaptea era 
luminoasă, apoi plecase. 

După vreo două ore, domnul Felix Mancuso de la FBI 
sunase la uşă şi mă rugase politicos să merg cu el până la 
Alhambra. Undeva în străfundurile fiinţei mele, fusesem 
convins că Susan îşi ucisese amantul. 

Colegii lui Mancuso păzeau casa lui Frank Bellarosa încă 
de când acesta devenise martor în folosul statului şi 
reuşiseră să-l protejeze de foştii lui amici şi acoliţi. Din 
păcate, FBI n-o indusese şi pe doamna Sutter pe lista celor 
care nu aveau acces la don Bellarosa. De fapt, Susan figura 
în capul listei celor cu acces nelimitat la Frank, pentru că 
aşa primiseră instrucţiuni: „Frank trebuie să facă sex, ca 
să fie în permanenţă fericit şi vorbăreţ”. Totuşi cuiva ar fi 
trebuit să-i treacă prin minte că a) femela speciei e mai 


periculoasă decât masculul şi b) nici iadul nu adună în el 
atâta ură ca femeia respinsă cu dispreţ. 

Ei bine, uneori bărbaţii uită asta, chiar şi tipii de la FBI 
şi, ca să fiu cinstit cu ei, probabil că nu avuseseră habar de 
b) până când nu auziseră focurile de armă. 

Susan, care păşea acum alături de mine, părea să se 
gândească la cai şi nu la Frank Bellarosa sau la crimă, 
pentru că mi-a spus: 

— Acum există mult mai puţine locuri unde să poţi 
călări. Multe dintre zonele unde aveai acces să faci 
echitație au fost împrejmuite şi multe câmpuri deschise şi 
vechi proprietăţi au fost parcelate. 

Ca şi Alhambra. 

— Păcat, am comentat eu cu prefăcută sinceritate. 

Mi-am amintit că una dintre grijile lui Susan, după ce-şi 
împuşcase mortal iubitul, fusese că Zanzibar rămăsese 
priponit în spatele conacului. Fusesem nevoit să-i promit 
că-l voi duce acasă în seara aceea, ceea ce nu făcusem. Nu 
mă dădeam în vânt după animalul ei ţâfnos, totuşi îi 
scosesem şaua şi-l adăpasem, deşi renunţasem la ţesălat - 
de-ar fi ştiut, Susan m-ar fi omorât. Eh, iar n-am prea 
nimerit-o cu cuvintele. 

— Soții Ganz au transformat magazia trăsurilor în garaj 
şi au folosit grajdurile ca să depoziteze unelte de 
grădinărit şi de îngrijire a pajiştii. Cu asta mă ocup şi eu 
acum. 

— Bună idee. 

— Dar mi-e dor de Zanzibar. Mi-e dor să am calul meu. 
Ţie nu ţi-e dor de Yankee? 

Yankee fusese calul meu, pe care-l detestasem aproape 
la fel de mult ca pe Zanzibar, totuşi i-am răspuns: 

— Mă gândesc adeseori la el. 

Mi-a aruncat o privire şi mi-a spus: 

— Să ştii că le-am găsit un cămin bun. 

M-am bucurat că măcar caii avuseseră parte de un 
cămin bun după plecarea ei. 

Era o dimineaţă perfectă, cel puţin în privinţa vremii, iar 
eu uitasem cât de superbe erau aceste locuri, 


asemănătoare unor parcuri. Toate cele o sută douăzeci de 
hectare ale vechiului domeniu Stanhope fuseseră plantate 
cu arbori rari şi scumpi din întreaga lume, mulţi dintre ei 
numărând acum peste o sută de ani. În ultimele decenii 
proprietatea căzuse în paragină, dar Susan - şi soţii Ganz - 
întreţinuseră această parcelă de patru hectare, iar eu 
observasem că şi Amir Nasim se ocupase destul de mult de 
domeniul lui. 

Reîntors aici după atâţia ani, eram şocat de faptul că 
încă existau atât de multe proprietăţi întinse pe Coasta de 
Aur, la nici cincizeci de kilometri de Manhattan, 
împrejmuite de o comunitate suburbană de peste un milion 
de suflete. Existau presiuni puternice pentru dezvoltarea 
pământurilor rămase, prin vânzarea de mini-conace către 
noii milionari, totuşi o nouă categorie de multimilionari, 
printre care străini ca Amir Nasim şi indivizi cu averi de 
origine dubioasă ca Frank Bellarosa, veniseră cu resursele 
necesare pentru a cumpăra vechile domenii de la vechile 
familii, insuflându-le o nouă viaţă. 

Înainte de asta existaseră totuşi probabil în jur de o sută 
de proprietăţi superbe, ale căror conace fuseseră 
abandonate din pricina impozitelor prea mari, a unor 
lovituri ale destinului sau a costurilor de întreţinere, iar în 
tinereţea mea, aceste ruine punctau peisajul, dând 
impresia - cu care Anthony Bellarosa ar fi fost de acord - 
ca o armată de vandali pusese la pământ o fâşie amplă din 
Imperiu. În copilăria mea aceste uriaşe conace părăsite 
erau săli de teatru ideale pentru jocuri în care dădeam 
viaţă la diverse personaje. lar când mai crescusem, jucam 
un alt fel de joc, numit dragoste printre ruine: câteva 
lumânări, o sticlă de vin, un radio cu tranzistori, o 
cuvertură şi o domnişoară cu vederi emancipate, care lua 
anticoncepţionale. 

Toate acestea îmi aminteau că unul dintre multiplele 
talente ale lui Susan era pictura în ulei, iar punctul ei forte 
erau tablourile înfăţişând aceste conace abandonate. 
Fusese cunoscută pe plan local pentru reprezentările 
romantice ale acestor ruine năpădite de vegetaţie, pe care 


le picta în spiritul, dacă nu şi în stilul gravurilor cu ruine 
romane ale lui Piranesi. Însă diversitatea arhitecturală a 
conacelor de pe Coasta de Aur, precum şi gradul lor diferit 
de decădere, de la recuperabil la iremediabil pierdut, îi 
oferea desigur mai multă libertate decât lui Piranesi, aşa 
că lucra în ulei şi în tempera. Dacă din relatarea mea se 
înţelege că am idee despre ce vorbesc, ei bine, nu-i aşa. 
Detaliile le primisem direct din gura artistei. In orice caz, 
eram curios, aşa că am întrebat-o: 

— Mai pictezi? 

Mi-a zâmbit, după care am avut impresia că pe chip i s-a 
aşternut un aer de tristeţe. 

— Nu mai pictez, mi-a răspuns. Dar aş putea. 

— De ce ai renunţat? 

S-a gândit şi mi-a răspuns: 

— Am încercat sa pictez la Hilton Head... Am făcut 
câteva peisaje, mulţi palmieri pitici... dar cumva cred că 
mi-a pierit talentul. 

— Nu cred că talentul se poate pierde. 

— Păi, poate nu mă interesau subiectele. Vezi tu, asta se 
poate întâmpla atunci când artistul pleacă din locurile care 
l-au inspirat cândva. 

— Aşa e. 

M-am gândit că poate şi starea ei mentală se schimbase. 
Dacă adevărații artişti sunt ţicniţi - iar ea era o artistă 
adevărată şi ţicnită - atunci revenirea la un oarecare grad 
de sănătate mentală putea ucide grăuntele de geniu 
nebun. Asta era şi bine şi rău. Dar mai ales bine. Vreau să 
spun că puteam trăi alături de o pictură proastă, dar nu 
era uşor de trăit alături de o nevastă ţicnită. 

Oricum, m-am întrebat dacă aceasta nouă personalitate, 
mult mai bună şi mai liniştită pe care i-o descopeream, era 
rezultatul unei terapii reuşite sau a unor medicamente 
bune. 

— Acum că m-am întors... mi-a spus Susan, ar trebui să 
văd dacă-mi revine inspiraţia. 

— Sigur. 

Numai să continui medicaţia. 


Paradoxal, una dintre cele mai reuşite picturi ale ei, şi 
probabil ultima, fusese cea înfăţişând ruinele Alhambrei. 
Cu ocazia primei noastre vizite la Alhambra, la o cafea şi 
prăjiturele, doamna Sutter se oferise cu generozitate să 
picteze grădina cu palmieri a Alhambrei drept cadou de 
casă nouă pentru noii noştri vecini. Susan avea fotografii 
cu superba grădină cu palmieri aşezată în două terase, aşa 
cum era ea înainte ca soţii Bellarosa să restaureze conacul, 
şi le explicase că voia s-o picteze ca ruină. Ideea o 
surprinsese pe doamna Bellarosa, care se mirase de ce-ar 
fi vrut cineva să picteze ceea ce ea numea „0 
dărăpănătură”. Dar domnul Bellarosa, amintindu-şi de 
niscaiva arta pe care o văzuse la Roma, socotise că era o 
idee minunată. Şi pe mine mă surprinsese oferta, pentru 
că nu era uşor de realizat, iar Susan rareori renunţa la 
picturile ei, deşi uneori le dona la licitaţii de caritate. 
Susan îi anunţase pe soţii Bellarosa că, deşi putea lucra în 
cea mai mare parte după fotografii şi din memorie, trebuia 
să-şi instaleze şevaletul în grădina cu palmieri, ca să poată 
avea perspectiva corectă, să profite de lumina 
schimbătoare filtrată prin cupola de sticlă şi aşa mai 
departe. Frank o asigurase că uşa casei lor avea să-i fie în 
permanenţă deschisă. 

Acum când mă gândesc la seara aceea, cum am făcut de 
zeci şi zeci de ori, înţeleg că fusese vorba de mai mult 
decât de un simplu cadou de casă nouă sau de cafea şi 
prăjiturele. 

Era greu de crezut, dar Susan Stanhope Sutter şi Frank 
Bellarosa Episcopul se plăcuseră din prima clipă, iar eu ar 
fi trebuit să surprind licărul din ochii lor. Numai că nu 
văzusem nimic, cum nu văzuse nici Anna, şi amândoi 
rămăsesem neştiutori, fără să avem habar de vreun 
indiciu. 

În orice caz, mutarea grajdului pe proprietatea lui Susan 
şi pictura cu grădina de palmieri de la Alhambra duseseră 
la întâlniri frecvente între doamna Sutter şi domnul 
Bellarosa. 

Între timp, eu mă găseam în mare parte a timpului la 


oraş, iar Anna era aproape mereu în Cadillacul negru cu 
care era dusă şi adusă din Brooklyn, unde îşi vizita familia 
şi făcea provizii de prăjiturele şi ulei de măsline. 

Nici acum nu ştiu care din ei făcuse prima mişcare, nici 
când şi cum se întâmplase, eram convins că domnul 
Armăsar Italian îşi închipuise că el fusese iniţiatorul. 

Susan şi-a continuat şirul gândurilor. 

— Majoritatea caselor abandonate sunt acum fie 
restaurate, fie puse la pământ, totuşi am o sumedenie de 
fotografii după care pot picta. 

— Sau poate ar trebui să pictezi portretul părinţilor tăi 
şi să intitulezi tabloul „Grotescul american”. 

Bineînţeles, n-am spus asta - dar am gândit-o. 

— Pictează casa portarului înainte ca Nasim să-i dubleze 
pereţii cu aluminiu, am spus. 

Se prea poate să fi fost o pornire freudiană - mă refer la 
faptul că o invitasem să-şi instaleze şevaletul în preajma 
locuinţei mele. Uimitor cum lucrează subconştientul. 

— Bună idee... cu porţile de fier forjat, mi-a răspuns. 

Discuţia despre perioadele artistice, trecute şi prezente, 
ale lui Susan părea încheiată, aşa că ne-am continuat 
plimbarea pe uliţa amintirilor. 

— John, ce se vorbeşte la Londra despre 9/11? m-a 
întrebat ea, trecând la cu totul alt subiect. 

Mi-am amintit răspunsul dat lui Elizabeth când îmi 
pusese aceeaşi întrebare. 

— Cei de acolo sunt de părere că ei urmează la rând, am 
spus. 

Ea s-a gândit la cele auzite. 

— Lumea a devenit un loc înfricoşător, a remarcat. 

— Lumea e un loc frumos şi majoritatea oamenilor sunt 
oameni cumsecade. Mi-am dat seama de asta în călătoria 
mea pe mare, i-am răspuns. 

— Adevărat? Asta-i bine. Dar ce s-a întâmplat aici... a 
adăugat ea, a schimbat totul pentru foarte multă lume. 

— Ştiu. 

— Şi-au pierdut viaţa şi câţiva cunoscuţi de-ai noştri. 

— Ştiu şi asta. 


— Pentru familiile lor nimic nu va mai fi vreodată la fel. 

— Aşa e. 

— Ceea ce s-a întâmplat... a făcut pe mulţi să-şi 
reevalueze viaţa. 

— Inţeleg. 

— Pe mine m-a făcut să apreciez lucrurile... în ziua 
aceea am fost înnebunită la gândul că o ştiam pe Carolyn 
în centru şi nu reuşeam să dau de ea la telefon. 

— Ştiu. Nici eu n-am reuşit. 

S-a întors din mers către mine şi mi-a spus: 

— În ziua aceea am crezut că ai să mă suni. 

— A fost cât pe ce... am vorbit cu Edward, care mi-a 
spus că luase legătura pe mobil cu Carolyn, că ea era bine 
şi că te sunase şi pe tine şi-ţi spusese acelaşi lucru. 

— Aşa e... dar am crezut că ai să dai şi tu un semn. 

— Am fost la un pas de a o face. Şi eu m-am aşteptat să 
mă suni tu, am adăugat. 

— Chiar te-am sunat, dar imediat mi-am dat seama că la 
Londra era ora trei noaptea, aşa că am închis, iar a doua zi 
m-am simţit sfârşită şi prea... plânsesem prea mult... aşa 
că ţi-am trimis un e-mail... dar tu nu mi-ai răspuns. 

— Îmi pare râu. 

— Nu face nimic... dar ororile acelea m-au făcut să mă 
gândesc... că ni se pot întâmpla lucrurile oribile pur şi 
simplu din senin... fără nicio rațiune. Doar pentru simplu 
fapt că suntem aici, că ne găsim în calea răului. 
Nenorocirea de atunci m-a făcut să văd multe lucruri într-o 
lumină nouă, mi-a deschis ochii... şi am început să mă 
gândesc că ar fi bine să mă mut din nou aici, să fiu aproape 
de oamenii lângă care am crescut şi... ei bine, am început 
să mă gândesc la tine. 

Un timp nu i-am răspuns, apoi i-am spus cu toată 
sinceritatea: 

— Şi eu am avut gânduri asemănătoare. 

În definitiv, cât timp puteam să ne purtam pică? Ei, în 
cazul meu, foarte mult timp. Dar 9/11 mă determinase şi 
pe mine să gândesc şi poate mă făcuse să apuc pe drumul 
care mă adusese aici, aşa cum o adusese şi pe Susan. 


— Cât timp putem ţine supărarea pe cei pe care i-am 
iubit cândva, când ne confruntăm cu... atâta ură şi atâta 
rău? m-a întrebat, urmându-şi gândul. 

Părea mai curând o întrebare retorică, totuşi nu era, aşa 
că i-am răspuns: 

— Supărarea s-a dus. A pierit chiar şi ideea de trădare. 
Dar ceea ce rămâne e... un orgoliu teribil de rănit şi un 
sentiment al penibilului că tocmai mie mi s-a întâmplat aşa 
ceva. În public. 

— Şi n-ai reuşit niciodată să treci peste asta? 

— Nu. 

— Ai să treci vreodată? 

— Nu. 

— Pot face ceva în sensul acesta? 

— Nu. 

A tras adânc aer în piept. 

— E mort, John. L-am omorât. Pentru noi doi. 

Sosise vremea să ne confruntăm şi cu acest subiect. 

— Aşa ai spus şi atunci, am răspuns. 

S-a oprit în loc, m-am oprit şi eu. Ne-am privit în ochi, 
iar ea mi-a spus: 

— Eram pregătită să merg la închisoare pentru tot restul 
zilelor, ca să-ţi redau mândria şi onoarea. Aceea ar fi fost 
pedeapsa şi umilirea mea publică. Am făcut ceea ce am 
făcut în speranţa că mă vei primi înapoi. 

Efectiv nu ştiam ce să spun, dar am încercat totuşi să-i 
răspund: 

— Susan... uciderea unui om nu este... 

— El era răul în persoană. 

Era adevărat. Dar nu cred că ea îşi dăduse seama de 
acest lucru până în clipa când el o tratase cu dispreţ. Până 
atunci probabil că ar fi fost în stare să fugă cu el în Italia, 
unde-l trimitea statul în cadrul programului de protecţie a 
martorilor. 

— Trebuie să-mi spui motivul pentru care l-ai ucis. 

— Ți l-am spus adineauri. 

Redevenise întru câtva Susan cea de odinioară, cu ochi 
verzi şi strălucitori, cu licărul de nebunie în privire, cu 


buze senzuale, acum strânse aproape într-o linie subţire şi 
cu bărbia împinsă înainte, de parcă ar fi vrut să spună: 
„Nu cumva să încerci să mă contrazici”. 

Ei bine, tocmai asta trebuia să fac, aşa că i-am răspuns: 

— Poate că aşa crezi tu acum, după zece ani. Dar nu de 
asta l-ai ucis. Nu pentru mine şi nu pentru noi. 

M-a privit fix, iar eu i-am susţinut privirea. O mai 
înfruntasem cândva pe această temă, în grădina cu 
palmieri a Alhambrei, cu Frank Bellarosa zăcând mort pe 
podea şi cu vreo doisprezece agenţi FBI şi detectivi ai 
comitatului aşteptând mai la o parte, astfel încât doamna 
Sutter, suspectă de omucidere, şi soţul, care-i era în 
acelaşi timp şi avocat, să poată discuta departe de urechi 
străine. Iar când o întrebasem de ce îl ucisese, îmi dăduse 
exact acelaşi răspuns ca şi acum câteva clipe. L-aş fi putut 
accepta şi din acel moment poate am fi reuşit să ne 
reclădim viaţa împreună. 

Dar nu era răspunsul corect şi nu poţi clădi nimic pe 
minciună. 

Răspunsul corect, adică adevărul, era cu totul altul 
decât motivul pentru care Susan susţinea că şi-ar fi omorât 
amantul. De fapt, trebuie să-mi asum şi eu o parte din vină, 
sau din merite, dacă analizam situaţia din alt unghi. 

Am continuat să ne privim în ochi şi m-am gândit la 
vizita făcută lui Frank Bellarosa la Alhambra, când zăcea 
în pat, bolnav de gripă, şi pe deasupra convalescent după 
atentatul survenit în urma cu câteva luni în restaurantul 
Giulio's. 

Nu era prima mea vizita acolo, dar avea să fie ultima, 
pentru că după câteva zile lui îi era sortit să moară. Cu 
acea ocazie îmi spusese, legat de oferta lui de a-mi face 
orice favoare doream, pentru că-i salvasem viaţa la 
restaurantul Giulio's: „Mă întreb dacă te-ai gândit la 
favoarea pe care ţi-o datorez”. 

Mă gândisem îndelung la acea favoare, aşa că-i 
răspunsesem: 

— OK, Frank, aş vrea să-i spui soţiei mele că totul s-a 
terminat între voi doi şi că n-o duci cu tine în Italia, aşa 


cum probabil îşi închipuie. Şi mai vreau să-i spui că te-ai 
folosit de ea ca să ajungi la mine. 

El se gândise la vorbele mele, apoi îmi răspunsese: 

— S-a făcut. Totuşi, adăugase: Dacă vrei tu, am să-i spun 
că m-am folosit de ea. Dar nu-i adevărat. Trebuie să ştii 
lucrul acesta. 

Stiam. Ştiam că, oricât ar fi părut de imposibil, Frank şi 
Susan se iubeau, iar ea era gata să mă părăsească pentru 
el. Înţelesesem că era vorba de o dorinţă carnală căreia nu 
i se puteau împotrivi. Dar singura femeie pe care o iubisem 
vreodată, Susan Stanhope Sutter, şi care de fapt încă ţinea 
la mine, era îndrăgostită nebuneşte de Frank Bellarosa - şi 
Frank de ea. Acesta era motivul pentru care Frank 
acceptase să furnizeze informaţii FBI-ului, ca el şi Susan să 
poată merge împreună în Italia sau oriunde în altă parte, şi 
să înceapă o viaţă nouă împreună. Probabil că legătura lor 
ar fi durat un an sau doi, dar cei obsedati şi prinşi în focul 
pasiunii nu gândesc atât de departe în viitor. 

În orice caz, era limpede că, credincios cuvântului dat, 
Frank îi spusese lui Susan ceea ce-i cerusem eu să-i spună, 
fie la telefon, fie prin viu grai, înainte de noaptea fatală, iar 
Susan făcuse un şoc. Furia iadului, de care vorbeam. 
Paradoxal, cu câteva săptămâni mai înainte, Frank îi 
dăduse pistolul cu care ea avea să-l omoare - ca să nu i-l 
descopere agenţii FBI. Restul e istorie şi tragedie, poate şi 
puţină comedie, dacă nu erai implicat personal. 

Intrebarea, desigur, rămânea următoarea: De ce-l 
rugasem eu pe Frank să-i spună lui Susan că totul se 
terminase între ei, că nu avea de gând s-o ducă în Italia şi 
că se folosise de ea ca să mă aibă pe mine ca avocat 
particular? Bineînţeles, o făcusem ca s-o recapăt pe Susan 
sau ca să mă întorc la Susan. Şi, evident, n-aveam de unde 
să ştiu că ea va claca şi-i va face de petrecanie. Sau poate 
bănuiam? 

Intotdeauna fusesem convins că Frank Bellarosa, mare 
admirator al lui Niccolo Machiavelli, ar fi apreciat soluţia 
mea... machiavelică la aceasta problemă. Mă întreb şi 
acum dacă în acele ultime secunde, după ce-i spusese lui 


Susan că nu mai era nimic între ei, şi până în momentul în 
care ea scosese arma, Frank îşi dăduse seama că şi-o 
făcuse cu mâna lui. Speram că ultimele lui cuvinte - dacă 
ar fi apucat să le rostească - sau ultimele gânduri fuseseră 
„Ah, John, mare ticălos mai eşti!” 

Susan şi cu mine am rămas în continuare faţă în faţă, 
apoi eu am revenit la prezent şi am privit-o în ochi. Ea mi-a 
susţinut privirea, apoi şi-a plecat ochii şi mi-a spus: 

— În ziua aceea ne văzusem ceva mai devreme şi-mi 
spusese că totul se terminase între noi, că niciodată nu mă 
iubise şi că singurul lucru pe care şi-l dorise fusese... să 
reguleze o târfă din înalta societate... şi să mă facă să te 
conving să lucrezi pentru el. 

A răsuflat adânc şi a continuat: 

— Pe urmă mi-a spus să plec şi să nu mă mai întorc, nici 
să nu-l mai caut la telefon. Dar în noaptea aceea m-am 
întors... am făcut dragoste... şi am crezut că totul era din 
nou ca mai înainte... pe urmă însă el mi-a spus să plec, eu 
am refuzat, iar el m-a ameninţat că va chema FBl-ul să mă 
dea afară. Mie... nu mi-a venit să cred... Şi m-am înfuriat. 

N-am spus nimic, dar nici nu mi-am luat ochii de la ea. 
Părea foarte calmă, aşa cum i se întâmpla când era pe cale 
să sufere o cădere nervoasă sau o criză de nervi. Niciodată 
nu ştiam care dintre acestea va urma. Se pare că nici 
Frank nu-şi dăduse seama, altfel ar fi fost mai vigilent. Ar 
fi trebuit măcar să-şi aducă aminte că-i dăduse arma. 

— l-am spus că-l iubeam, a continuat ea cu glas abia 
şoptit, şi că mi-aş da şi viaţa pentru el. lar el mi-a 
răspuns... mi-a spus: „Intoarce-te la John. El te iubeşte, eu 
nu”. Mi-a mai spus că am noroc dacă mă vei primi înapoi şi 
pentru asta ar trebui să-i mulţumesc lui Dumnezeu. M-a 
făcut în fel şi chip şi m-a dat afară... 

Am rămas încremenit locului, incapabil să mai scot o 
vorbă. M-am gândit totuşi la Frank Bellarosa şi m-am 
întrebat cât de mult trebuie s-o fi iubit şi cât de greu îi 
fusese să-i spună toate acele lucruri - din câte aflam acum, 
mult mai mult decât îi cerusem eu. Dar îmi datora o mare 
favoare pentru că-i salvasem viaţa la restaurantul Giulio's 


şi voia să-mi poată spune: „Acum suntem chit, consiliere. 
Nimeni nu mai datorează nimic nimănui”. Numai că nu 
apucase să trăiască atâta cât să-mi spună că eram chit. 

Susan a făcut un pas spre mine, aşa încât ne găseam 
doar la câţiva centimetri unul de celălalt. 

— De asta l-am ucis, mi-a spus ea. Înţelegi? m-a întrebat. 

Aproape că mă aşteptam să văd lacrimile şiroindu-i pe 
obraji, dar Susan nu era genul de femeie care plânge, deşi 
am văzut că-i tremura buza de jos. 

— Înţeleg, i-am răspuns. E mort. 

Ne-am întors împreună şi am pornit în plimbare înapoi 
spre casă. Unul din noi ar fi putut spune ceva, dar nu mai 
era nimic de spus. 


Capitolul 25 


Am traversat grădina cu trandafiri, ajungând în patio. 
Undeva pe drum Susan scăpase din mână trandafirul, dar 
ceilalţi trandafiri erau tot pe masă şi a rămas cu ochii la ei. 

Eram sigur că după mărturisirea făcută se aştepta ca eu 
să plec, ceea ce şi voiam să fac, numai că mai trebuia să 
discut cu ea despre Amir Nasim şi despre Anthony 
Bellarosa şi ţineam să fac asta prin viu grai. Prin urmare, 
am deschis subiectul: 

— Trebuie să-ţi spun ceva important. 

M-a privit fără să-mi răspundă. 

— Ştiu că în momentul de faţă ai prefera să fii singură, 
dar dacă poţi să stai şi să mă asculţi vreo zece minute... 

— Numai dacă-i important, m-a întrerupt ea. 

— Este. Ce-ar fi să ne aşezăm? i-am propus. 

— Dă-mi doar câteva minute. Vrei să-ţi aduc ceva? 

— Apă. 

A intrat în casă, iar eu am rămas în picioare lângă masa 
de răchită şi am deschis cutia pe care mi-o dăduse ea. 
După cum îmi spusese, înăuntru se găseau copii ale 
scrisorilor de la Edward şi Carolyn, precum şi un teanc de 
fotografii de familie. M-am uitat în grabă peste ele şi am 
dat de câteva poze cu părinţii mei şi ai ei. 

Mi-am amintit de o reclamă pe care o văzusem cândva, 
referitoare la o firmă de retuşat fotografii. În esenţă, 
aceasta operaţiune de tip orwellian poate face să dispară 
din fotografii persoane nedorite, acoperind poziţia în care 
acestea se aflau iniţial. Mi-am propus să nu uit să iau 
legătura cu nişte tipi isteţi din ăştia, ca să le facă vânt din 
poze lui William şi Charlotte. Din păcate, modificarea unei 
fotografii nu schimba nici amintirile şi nici trecutul. 

Am mai răsfoit fotografiile rămase şi am remarcat că 
Susan nu inclusese printre ele niciuna mai deocheată cu 
noi doi. Asta m-a făcut să mă gândesc că, în ciuda sfatului 


doamnei Emily Post, nici eu n-ar fi trebuit să pun pozele cu 
ea nud în plicul pe care i-l dădusem. M-am uitat la plicul 
de pe masa şi tocmai eram pe punctul să scot acele poze şi 
să le pun în buzunarul hainei, când Susan şi-a făcut 
apariţia în patio, aducând o tavă cu un litru de apă 
minerală şi două pahare. 

Arăta ceva mai calmă şi poate uşurată că mărturisirea ei 
tardivă, că adulterul nu fusese o simplă poftă a cărnii ci şi 
iubire, nu mă determinase să-i întorc spatele. Mi-a făcut 
semn din cap către fotografiile pe care mi le oferise şi mi-a 
spus: 

— Sunt nişte poze superbe. Mai am teancuri întregi, 
dacă o să ai vreodată chef să te uiţi la ele, a adăugat. 

— Mulţumesc. 

A pus tava pe masa, iar eu m-am aşezat faţă în faţa cu 
ea. Mi-a turnat apă şi mi-a spus: 

— Te rog, treci direct la subiect. 

— Bine. 

Mi-am băut apa şi am început să-i povestesc. 

— Mai întâi am luat ceaiul cu Amir Nasim, care mi-a 
spus că motivul pentru care vrea să-ţi cumpere casa este 
acela că doreşte intimitate absolută. Convingerea mea este 
că are probleme cu conceptul de diversitate culturală, cu 
alte cuvinte nu doreşte ca o femeie frumoasă şi nemăritată 
să locuiască în inima proprietăţii lui. Am făcut o pauză, 
apoi am continuat: Mi-a mai spus şi că e cumva îngrijorat 
pentru siguranţa lui. 

Am făcut o pauză de efect. 

— Soţia lui mi-a dat a înţelege acelaşi lucru, m-a 
informat Susan după câteva secunde. 

Vestea m-a surprins, apoi mi-am dat seama că probabil 
Nasim se folosise de soţia lui ca să-i transmită această 
informaţie lui Susan. 

— Eu zic că fie se sperie şi de umbra lui după 11 
septembrie, fie e un pretext menit să te convingă să-i vinzi 
proprietatea, mi-am dat eu cu părerea. 

Ea a rămas pe gânduri câteva clipe. 

— Dar dacă temerile lui sunt reale? m-a întrebat. 


— Atunci ar fi trebuit să se adreseze autorităţilor. Şi 
poate a şi făcut-o, deşi mie nu mi-a spus nimic în acest 
sens. Dar dacă ar fi vorbit cu autorităţile, atunci FBl-ul sau 
poliţia locală ar fi trebuit să ia legătura cu tine. Te-au 
contactat cumva? am întrebat. 

— Nu. 

— Nici pe mine. Prin urmare, nu pot decât să trag 
concluzia că Nasim nu s-a adresat autorităţilor, ceea ce 
ridică unele semne de întrebare, date fiind temerile lui 
pentru siguranţa proprie. 

Ea a cugetat la cele auzite, apoi mi-a spus: 

— Păi, tu eşti avocat şi gândeşti ca un avocat. Dar el 
aparţine unei alte culturi şi are cu totul altă atitudine faţă 
de poliţie. 

— Se poate să ai dreptate. Numai că a trăit destulă 
vreme aici şi la Londra ca să ştie că, dacă se adresează 
poliţiei, poliţia n-o să-l bată să-i sune apa în cap pe motiv 
că-i deranjează. 

Ea a dat din cap, apoi mi-a spus: 

— Păi, dacă îngrijorarea lui are un temei, e problema lui, 
nu a mea. 

— Nasim m-a rugat să-l anunţ dacă observ ceva suspect, 
i-am spus. 

A încuviinţat din cap. 

— Şi Soheila m-a rugat acelaşi lucru, mi-a confirmat ea. 

— Mai bine sună-mă pe mine, i-am propus. 

S-a uitat la mine, mi-a zâmbit, dar nu mi-a răspuns. 

Desigur, mi-a trecut prin minte că temerile lui Nasim - 
întemeiate sau imaginare - că ar figura pe o listă neagră 
aveau consecinţa pozitivă de a întări paza pe domeniul lui, 
ceea ce era foarte bine, dată fiind ameninţarea mult mai 
reală care venea din partea lui Anthony Bellarosa. 

Legat de aceasta, mi-am amintit sfatul doamnei Post şi 
am vrut s-o întreb pe Susan dacă avea o armă. Dar ţinând 
cont de ce făcuse ultima oară când dispusese de o armă, 
mi-am zis că poate era un subiect delicat, mai ales dacă aş 
fi întrebat-o şi dacă ştia s-o folosească. De fapt, amândoi 
cunoşteam răspunsul. Aşa că deocamdată m-am abținut să- 


i pun întrebarea cu pricina. 

— În orice caz, ca să-mi iau toate măsurile de precauţie, 
am să mă adresez poliţiei cu rugămintea să anunţe FBl-ul. 
Te sfătuiesc să faci acelaşi lucru, am spus eu, cu gândul 
mai mult la Anthony Bellarosa decât la Amir Nasim. 

Pe moment nu mi-a răspuns, apoi s-a uitat la mine şi mi- 
a spus: 

— E incredibil... simplul fapt că ne gândim la astfel de 
lucruri... la terorişti străini. 

— Lumea s-a schimbat, inclusiv aici, am informat-o, în 
caz că uitase. Prin urmare, trebuie să ne gândim la astfel 
de lucruri. 

A tăcut şi a căzut pe gânduri, fără îndoială amintindu-şi 
de lumea în care crescuse într-o perioadă când cea mai 
mare ameninţare din exterior era Armageddon-ul nuclear, 
atât de incredibil că nimeni nu l-ar fi considerat drept un 
pericol imediat. Cealaltă intruziune străină în lumea 
noastră sigură fusese invazia sovietică anuală pe plajele 
locale, survenită în fiecare vară, cotropitorii provenind de 
pe proprietatea unui rus din Glen Cove. Eram convins că 
Susan şi toţi ceilalţi localnici tânjeau după acele vremuri 
când unicul nostru contact cu inamicul străin era o mână 
de ruşi ursuzi care abandonau sticle goale de votcă pe 
plaja publică. Din păcate, acum toţi eram cu gândul la 11 
septembrie, care devenise principala preocupare a tuturor. 

— Nasim mi-a spus că-mi plăteşte un comision de zece la 
sută dacă te conving să vinzi proprietatea, am continuat eu 
să-i povestesc lui Susan. 

Precizarea a reuşit s-o smulgă din gânduri. 

— Asta-i imoral, mi-a răspuns. 

— De fapt, e doar un mod eficient de a face afaceri. 

— Şi tu ce i-ai răspuns? m-a întrebat. 

— l-am răspuns că dacă măreşte oferta la cincisprezece 
la sută am să-ţi spun că am văzut terorişti iranieni ascunşi 
pe după gardul viu. 

A zâmbit. 

— Nu cedez la presiuni, nici la intimidări, m-a asigurat 
ea. E pământul meu şi a fost al familiei mele timp de peste 


o sută de ani. Dacă Nasim se teme de ceva, n-are decât să 
plece el. 

— Înţeleg. 

Înţelegeam că nu avea de gând să-şi facă bagajele şi să 
plece nici din pricina lui Anthony Bellarosa. Cu toate 
acestea, i-am spus: 

— Mai este o problema importantă pe care vreau s-o 
discut cu tine. 

Ea s-a uitat la mine şi a spus: 

— Anthony Bellarosa. 

În prima clipă am rămas surprins, apoi mi-am revenit din 
uimire. Poate că Susan era ţicnită, nu şi proastă. 

— Da, i-am răspuns. Anthony Bellarosa. 

— Aflasem că locuieşte pe domeniul Alhambra încă 
înainte să fac oferta de răscumpărare a casei. La vremea 
aceea nu l-am inclus în planurile mele, la fel cum nu-l 
includ nici acum. 

— Bine, bine, dar... Mi-a venit în minte celebra frază a 
lui Tolkien pe aceasta temă, aşa că i-am citat-o: Nu trebuie 
să scoţi din calcul un dragon, dacă se întâmplă să trăiască 
în preajma ta. 

Ea a ridicat din umeri. 

— Afară de cazul când vrei să-mi spui ceva anume 
despre dragon, nu ţin neapărat să discutăm pe aceasta 
temă, mi-a replicat. Dar îţi mulţumesc pentru grijă, a 
adăugat. Mi-a zâmbit şi a continuat: Adică, îmi închipui că 
e vorba de grijă şi nu de satisfacţie ascunsă. 

Aş fi vrut s-o fac să înţeleagă că era o chestiune 
serioasă, aşa că nu i-am răspuns la surâs. 

— Chiar sunt foarte îngrijorat. 

Se pare că replica mea a impresionat-o în oarecare 
măsură, fiindcă m-a întrebat: 

— Cum ai aflat că locuieşte alături? 

— Mi-a făcut o vizită la casa portarului lunea trecută. 

Vestea, precum şi faptul că Anthony Bellarosa călcase pe 
proprietate, au reuşit să-i stârnească interesul. 

— De ce? m-a întrebat. 

— A fost o vizita inopinată, de curtoazie, i-am răspuns. 


Mi-a urat bun venit pe aceste locuri. 

Susan ezita între dorinţa de a nu discuta pe aceasta 
temă şi dorinţa de a auzi ce aveam să-i povestesc. În timp 
ce se lupta să ia o hotărâre, am continuat: 

— Voia să stea de vorbă cu mine despre tatăl lui. 

Ea n-a zis nimic. 

— M-a întrebat de tine, am insistat eu. 

Susan m-a privit, apoi şi-a luat alura de Lady Stanhope. 

— Dacă vrea să afle ceva despre mine, n-are decât să mi 
se adreseze mie, nu ţie, mi-a declarat ea. 

După cum spuneam, Susan avea un anume curaj ţinând 
de educaţia ei aristocratică, constând dintr-un amestec de 
nobilă indiferenţă faţă de pericolul fizic şi încredere naivă, 
aproape frizând convingerea că ei nu i se putea întâmpla 
nimic rău. Un alt mod de a înţelege această atitudine era 
să-ţi închipui că Susan i-ar fi cerut şi unui spărgător să se 
şteargă pe picioare înainte să intre în casă. În orice caz, ca 
să-i mai tai din nas şi s-o cobor cu picioarele pe pământ, i- 
am spus: 

— E ca şi taică-său... nu discuta probleme importante cu 
femeile. 

Replica mea a avut darul de a o enerva, reamintindu-i 
totodată că ea însăşi crease această problemă. 

— John, mi-a spus ea în aceeaşi ordine de idei. Asta nu-i 
problema ta, ci a mea. Apreciez că te preocupă soarta mea, 
sunt chiar mişcată, dar dacă nu a făcut nicio afirmaţie 
concretă de care ar trebui să am şi eu cunoştinţă, atunci 
nu-i cazul să te implici în... 

— Susan, termină cu prostiile! 

S-a sprijinit de spătarul scaunului şi s-a aşezat picior 
peste picior, privind ţintă spre grădină. 

— "Ţin să-ţi reamintesc că i-ai ucis tatăl. E o chestiune pe 
care n-o va discuta cu tine. Dar a discutat-o cu mine. 

Nu i-am pomenit de celelalte conversații ale mele cu 
Anthony, la cină sau în Oyster Bay, în schimb am subliniat: 

— Deşi n-a formulat nicio ameninţare concretă şi nici n-o 
va face vreodată, am rămas cu impresia clară că are de 
gând să se răzbune. 


Ea a continuat să privească fix undeva înspre grădină, 
probabil cu gândul la vreo mană a trandafirilor. Aşa 
proceda întotdeauna cu problemele importante, pe care nu 
le putea rezolva: îşi îndrepta atenţia spre chestiuni minore. 
Aşa făcuse şi după uciderea lui Frank Bellarosa: el zăcea 
mort pe podea, vreo şase detectivi aşteptau s-o ducă la 
închisoare, iar ea îşi făcea griji pentru cal şi probabil 
pentru Anna, cum anume urma să scoată petele de sânge 
de pe pardoseală. 

Am decis să pun capăt conversaţiei, convins că făcusem 
ceea ce trebuia şi totodată conştient că orice aş mai fi 
adăugat după avertismentul propriu-zis ar fi fost o 
supoziţie, o opinie personală sau un sfat de care ea nu 
avea nevoie. 

— Ar trebui totuşi să mergi la poliţie, am adăugat. Să dai 
o declaraţie sub jurământ... 

În caz că s-ar întâmpla ceva. Dar asta n-am mai spus cu 
voce tare. 

Nu mi-a răspuns, aşa că am continuat să rămânem 
aşezaţi. 

— Asta-i tot? m-a întrebat într-un târziu. 

— Da. 

— Mulţumesc. 

Am aruncat o privire la ceas şi am spus: 

— Trebuie să plec. 

A părut să nu mă audă. 

M-am ridicat, dar ea a continuat să rămână aşezată, aşa 
că i-am spus: 

— Pot să plec şi singur. 

Niciun răspuns. 

Am înţeles că dimineaţa aceea o epuizase din punct de 
vedere emoţional, ca şi pe mine. Mărturisirea despre 
adevăratul motiv pentru care îl ucisese pe bărbatul pe 
care-l iubea fusese o traumă suficientă pe ziua aceea, iar 
eu mai adusesem în discuţie pe Amir Nasim şi asasinii 
iranieni, apoi îi amintisem că fiul lui Frank Bellarosa locuia 
în apropiere şi întreba de ea. Îmi închipuiam ce era în 
mintea ei în acel moment. 


Susan mi-a dezvăluit singura gândurile care nu-i dădeau 
pace: 

— Cât ai fost în Anglia, te-ai obişnuit să mănânci carne 
de miel? 

— Poftim? 

— Mă gândeam să pregătesc miel pentru cină, dar dacă 
tot nu mănânci, atunci aş putea găti carne de vițel. 

Mi-am dres glasul. 

— Mielul e perfect, am răspuns. 

— Foarte bine. 

M-a privit, parcă surprinsă că stăteam în picioare. 

— Unde te duci? m-a întrebat. 

— Mai am... de rezolvat câteva lucruri. Voiam să dau 
copiilor obişnuitele telefoane de duminică, i-am explicat. 

A căzut pe gânduri o clipă. 

— Ce-ar fi să-i sunăm împreună? mi-a propus. 

— Ştiu eu...? 

— Le-ar face plăcere. 

— Poate n-ar trebui... să-i luăm pe nepregătite. Pe urmă, 
poate că şi tu ai nevoie să rămâi un timp singură. 

Nu mi-a acordat nicio atenţie. Mi-a turnat restul de apă 
şi m-a întrebat: 

— Vii cu mine s-o vizităm pe Ethel? 

Am presupus că era cazul să mă aşez din nou, aşa că m- 
am conformat. 

— Chiar am multe de făcut, am răspuns. 

În plus, nu tineam să dau nas în nas cu Elizabeth la Fair 
Haven, eu fiind în compania lui Susan, la fel cum nu 
ţinusem să dau nas în nas cu Susan când mă aflam în 
compania lui Elizabeth. Mai era vorba şi despre invitaţia la 
masă pentru ora patru la familia Bellarosa, dacă mă mai 
bătea gândul să mă duc. Am reflectat la acest ultim punct 
din program şi m-am întrebat dacă era o idee bună. Adică 
să-mi ţin duşmanii în apropiere şi altele asemenea. 

Am privit-o pe Susan şi am văzut că deschisese plicul şi 
se uita la fotografiile pe care i le adusesem. Majoritatea 
erau poze de familie şi pare-se că nu dăduse încă de cele 
numai pentru adulţi, fiindcă mi-a spus: 


— Îmi place asta cu noi patru încărcând barca în docul 
Seawanhaka. Cine a făcut-o? 

— Nu mai ţin minte. Ne putem uita la ele cu alta ocazie, 
i-am propus. Ar trebui să plec. 

Ea a încetat să mai caute prin teanc, s-a oprit la una 
dintre poze, apoi a zăbovit asupra altor două-trei, mi-a 
zâmbit şi mi-a spus: 

— Chiar mă întrebam ce s-a întâmplat cu astea. 

N-am zis nimic. 

După toate aparențele, îi făcea plăcere să se uite la 
fotografii, pe buze chiar i se aşternuse un zâmbet poznaş. 

— Oh, Doamne! a exclamat, împingând o poză către 
mine. 

M-am uitat la fotografie şi am văzut că era o făcută cu 
trepiedul şi ne înfăţişa pe amândoi pe terasa din spate a 
conacului Stanhope Hall. Când se mutaseră, soţii Stanhope 
lăsaseră pe terasă câteva piese de mobilier de grădină şi 
mi-am amintit că Susan şi cu mine ne instalam câteodată 
acolo pentru cocteilul de la apusul soarelui, precum şi 
pentru privelişte, motiv pentru care adusesem aparatul 
foto şi trepiedul. 

Fusese o zi caldă de vară şi după câteva cocteiluri Susan 
propusese un joc în versiune nud, urmând ca cel care 
pierdea să facă sex oral cu celalalt. Păruse o sugestie 
rezonabilă şi era un joc în care nimeni nu ieşea în 
pierdere, aşa ca am început să jucăm, numai că Susan 
avusese ghinion şi în câteva minute ajunsese goală puşcă. 

Fotografia mă înfăţişa sprijinit cu spatele de o coloană, 
cu şortul coborât la glezne, în timp ce mi se plătea pariul. 

— Nu mai putem face asta, a remarcat Susan. 

Am zâmbit şi i-am răspuns: 

— Nu, nu cred că domnul Nasim ar fi de acord cu 
servirea cocteilurilor pe terasa lui. 

A zâmbit şi ea. 

— Nici cu sexul oral, a adăugat. 

Mi-am dat seama că era într-o stare de spirit cu totul 
diferită faţă de acum cinci minute, iar eu nici nu sesizasem 
când se produsese schimbarea. 


A mai împins spre mine câteva fotografii. 

— Le-am văzut, am asigurat-o eu. 

— "Ţi-ai făcut şi tu copii? m-a întrebat. 

— Nu. 

— Pot să-ţi fac eu. 

Şi-a îndreptat din nou atenţia asupra fotografiilor. 

— Nu m-am îngrăşat niciun gram, mi-a spus. Mi-a 
aruncat o privire şi a remarcat: De fapt, nici tu. 

Aveam gura uscată, aşa că am golit paharul cu apă şi m- 
am uitat la ceas. Susan privea ţintă vreo şase-şapte 
fotografii pe care le răsfirase pe masă. A ridicat ochii spre 
mine şi mi-a spus: 

— Astea îmi trezesc amintiri frumoase, John. 

Am încuviinţat din cap. 

S-a ridicat şi s-a uitat în ochii mei. 

— Vreau să-ţi arăt ce schimbări am mai făcut prin casă, 
mi-a declarat pe un ton care nu lăsa nicio îndoială asupra a 
ceea ce voia să spună. N 

Păi... de ce nu? Chiar aşa, de ce nu? Înainte să-mi vină în 
minte un motiv, m-am ridicat, ne-am prins de mână pe 
deasupra mesei şi, ţinându-ne strâns, am intrat împreună 
în casă. 

Turul casei a început şi s-a încheiat în vechiul nostru 
dormitor. 


Capitolul 26 


În dormitorul de la etaj era cald şi Susan s-a culcat pe 
spate, goală, peste aşternut, cu picioarele depărtate şi cu 
mâinile sub cap. Nu dormea, dar îşi ţinea ochii închişi. 

Fereastra era deschisă şi draperiile trase, aşa că în 
încăpere pătrundea lumina zilei. Un ventilator de podea se 
rotea, făcând răcoare peste pat, în timp ce briza ne zvânta 
trupurile transpirate, făcând să fluture părul ei lung şi 
roşcovan. 

M-am ridicat în capul oaselor şi am privit-o cum stătea 
culcată lângă mine. Pielea ei căpătase o tentă uşor arămie 
de început de vară, inclusiv pe sâni, în schimb porţiunea 
acoperită de un bikini care abia reuşea să-i ascundă părul 
pubian de un roşu aprins rămăsese albă ca laptele. 

— Te uiţi la mine? m-a întrebat, continuând să stea cu 
ochii închişi. 

— Da. 

— Cum arăt? 

— La fel ca în prima zi când am făcut dragoste cu tine. 

Ceea ce era adevărat. 

— Mulţumesc. Am gene bune. 

Într-adevăr, William şi Charlotte erau o pereche 
frumoasă. Din păcate, n-aveau minte nici cât o găină. 

Susan a deschis ochii şi s-a răsucit spre mine. 

— N-am adus pe nimeni aici niciodată, mi-a spus. 

— Asta te priveşte, am replicat. 

— Am vrut să ştii, a continuat, fără să-şi ia ochii de la 
mine. A surâs şi a adăugat: E mult decât n-am mai făcut 
sex, am şi uitat cine pe cine trebuie să lege. 

Am zâmbit şi eu, dar nu i-am oferit nicio sugestie, aşa că 
m-a întrebat: 

— Dar tu? 

— Păi... 

— Lasă. Nici nu vreau să ştiu. 


Bineînţeles că voia să ştie, ca atare, ca să epuizez 
subiectul, i-am răspuns: 

— Există o femeie la Londra. Nimic serios, mi-am amintit 
eu să adaug. 

— Cum o cheamă? 

— Samantha. 

— Frumos nume. Dă-i papucii, mi-a sugerat. 

— Păi... bine. Dar... 

S-a ridicat, m-a prins de mână şi s-a uitat la mine. 

— Am irosit zece ani, John. Nu vreau să mai pierd niciun 
minut. 

— Ştiu... însă... 

— Te-am luat prea repede? 

— Eh... a fost cam neaşteptat. 

— Mă iubeşti? 

— Da. Te-am iubit întotdeauna. 

— Şi eu. Pentru totdeauna. Deci? 

— Eşti sigură? am întrebat-o. 

— Da. La fel şi tu. 

După toate aparențele, eram chit. Dar, ca să fiu sincer, 
cred că înţelesesem asta la două minute după ce pusesem 
piciorul în casă. Adică, lăsând deoparte toate gândurile 
mele negre la adresa ei şi în ciuda tuturor celor întâmplate 
în dimineaţa asta, din clipa în care dădusem ochii unul cu 
celălalt simţisem acea extraordinara energie sexuală de 
odinioară şi ştiam ca la fel simţea şi ea. Sigur, sexul nu 
înseamnă dragoste, deşi la mare rigoare o poate înlocui, 
dar în cazul nostru dragostea exista deja şi existase 
dintotdeauna, aşa că nu ne rămânea decât s-o facem. Ceea 
ce se şi întâmplase. 

După zece ani ar fi putut să ne fie greu, dar nu era aşa. 
Ne simţeam în largul nostru unul cu celalalt - avantajul de 
a fi împreună cu un partener cu care ai exersat îndelung. 
Desigur, după toţi aceşti ani exista şi un element de 
noutate sau poate un vag sentiment al fructului interzis. O 
combinaţie irezistibilă. 

— M-am gândit la astfel de clipe, i-am spus lui Susan. 

— Şi eu. Adeseori. De ce ţi-a trebuit atât de mult ca să 


mă suni? m-a întrebat. 

— Mi-era... ei bine, mi-era teamă. 

— Teamă că ce? 

— Că... că se va întâmpla aşa ceva şi teamă că nu se va 
întâmpla. 

— Şi mie. Acum nu mai avem de ce să ne temem. 

— Nu. Am crezut că ai să mă cauţi tu, i-am spus. 

— M-am lăsat greu. Aveam de gând să mai aştept 
patruzeci şi opt de ore, după care să-ţi telefonez, a 
adăugat. Pe urmă am văzut că maşina lui Elizabeth 
rămăsese la tine peste noapte şi am fost... care-i cuvântul 
potrivit? 

— Distrusă? Răvăşită? Furioasă? 

— Intocmai. Dar eram pregătită să te iert. 

— Nu ai de ce să mă ierţi. 

— Îţi place de ea? 

— Da. 

Câteva secunde nu mi-a răspuns, apoi a spus: 

— Şi ea te place. Mi-a spus asta când am luat masa 
împreună. Adică nu mi-a declarat deschis, date fiind 
împrejurările, dar mi-am dat singură seama. 

— E o fată drăguță. 

— E şi părerea mea. Aşa că putem fi toţi trei prieteni. 

— Splendid! 

In ultima jumătate de oră păreau să se fi aranjat multe 
lucruri de care nu-mi dădeam seama, dar aşa se întâmplă 
uneori după ce faci sex cu cineva. Vreau să zic că de la un 
„bună ziua” politicos ajungi să stai gol în pat, în intimitate 
cu o persoană cunoscută sau nu, după care - dacă nu te 
grăbeşti - se cuvine să porţi o conversaţie de alcov. Şi 
tocmai conversaţia e cea care de regulă te vâră în bucluc, 
uneori fără să-ţi dai seama. 

In cazul de faţă, totuşi, alături de Susan, Soarta hotărâse 
de mult timp că aveam să ajung aici, aşa că-mi puteam 
continua programul. 

— Niciodată nu mi-am închipuit că vom rămâne 
despărțiți pentru tot restul vieţii, i-am spus. 

— Eu ştiam că nu. 


— Te-am văzut marţi în Locust Valley, i-am destăinuit. 

— Zău? Unde? 

— La cafenea, nu departe de magazinul Rolf. 

— Ah, da! Am luat masa cu Charlie Frick. 

— Mie mi s-a părut că erai cu o femeie. 

— Charlene. Charlie Frick. Din familia Frick. 

— Pare-se, din moment ce aşa o cheamă. 

— John, tocmai ai făcut amor. Nu poţi s-o laşi mai moale 
cu sarcasmul? 

Nu vedeam legătura, dar eram convins că urmau mai 
multe asemenea abateri de la logica post-sex. 

— Iartă-mă, am spus. 

— Unde ai fost? m-a întrebat. Sper că nu te-ai dus după 
vreun sendviş din acela îngrozitor de la Rolf. 

lată că exista şi critica post-sex a vieţii mele. 

— De fapt, am răspuns, tocmai luasem o cafea la Rolf şi 
când am ieşit te-am văzut pe tine şi pe Mitzi. 

— Charlie. De ce n-ai venit să ne saluţi? 

— Pentru că nu aşa voiam să decurgă prima noastră 
întâlnire după patru ani. 

M-a strâns de mână. 

— Nici eu, mi-a spus. 

— Cum te-ai simţit? La ce te-ai gândit? m-a întrebat. 

— M-am simţit... trist, cred. Şi m-am gândit că niciodată 
nu mi-ai părut aşa frumoasă. 

S-a ghemuit lângă mine şi m-a înlănţuit cu braţele. 

— Te iubesc. N-o să ne mai despărţim niciodată şi 
niciodată n-o să mai fim trişti. M-a sărutat. lţi vine să 
crezi? m-a întrebat. Îţi vine să crezi că suntem iarăşi 
împreună? 

— Foarte greu. 

— Ai să te însori din nou cu mine? 

Eram pregătit pentru o astfel de întrebare, aşa că am 
răspuns fără ezitare: 

— Dacă aşa vrei tu. 

Probabil că nu fusese răspunsul aşteptat, fiindcă s-a 
desprins de mine şi m-a întrebat: 

— Dar tu ce vrei? 


Am mai făcut o tentativă. 

— Vrei să fii soţia mea? am întrebat-o. 

— Lasă-mă să mă gândesc. Bine. Am să mă mărit cu 
tine. 

— M-ai făcut cel mai fericit om din lume. 

— Ştiu asta. Dar hai să trăim împreună vreun an, ca să 
fim siguri. 

— Bine. Ba nu, hai să ne căsătorim cât mai curând 
posibil. 

— Dacă aşa vrei tu. Ce program ai mâine? 

Se vedea limpede că Susan era fericită, iar când era 
fericită era pusă pe glume. Şi eu eram fericit, dar totul se 
petrecuse cam brusc şi nu reuşeam să analizez faptele cu 
aceeaşi viteză cu care surveneau. Mi-ar fi trebuit cel puţin 
zece minute ca să mă gândesc la perspectiva de a-mi 
schimba total viaţa. Pe urma mi-am amintit ce-i spusesem 
lui Elizabeth despre ce însemna să judeci mai mult cu 
inima decât cu mintea şi despre asumarea riscurilor. În 
acest moment din viaţa mea nu aveam prea mult de 
pierdut dacă mă recăsătoream cu fosta mea soţie. 
Presupun că mi s-ar fi putut întâmpla lucruri şi mai rele. 
Partea bună era că o iubeam şi că mi se oferise o a doua 
şansă de a fi fericit. 

Susan, care mă cunoştea bine, m-a întrebat: 

— Încerci să te convingi să mă iei sau să nu mă iei de 
nevastă? 

— Nu-mi doresc nimic mai mult decât să fim din nou 
căsătoriţi şi o familie unită. 

S-a sprijinit de căpătâiul patului şi am văzut că ochii i se 
umpluseră de lacrimi. 

— Îmi pare teribil de rău pentru cele întâmplate, John. 

— Ştiu. Şi mie. 

Am rămas amândoi acolo un timp, eu cu ochii aţintiţi la 
ventilatorul care răcorea încăperea, răcorindu-mi trupul. 
Faptul că ne găseam în dormitorul nostru de altădată, cu 
vechiul nostru mobilier, îmi deştepta amintiri frumoase 
despre cum făceam dragoste, despre dimineţile de 
duminică în care leneveam în pat, despre copii, care se 


cuibăreau în pat cu noi pe vremea când erau încă mici, 
despre Ziua Mamei şi Ziua Tatălui când luam micul dejun 
în pat, despre cum stăteam de vorbă până noaptea târziu. 
Mi-am amintit felicitarea scrisă de Susan pentru mine: 
„John, nici nu ştii de câte ori mă trezesc dimineaţa şi pur şi 
simplu mă uit la tine cum dormi alături. Şi voi face acelaşi 
lucru cât voi trăi”. 

Aş fi putut zăbovi asupra trecutului şi asupra celor zece 
ani de la ultima oară când făcusem dragoste aici, dar deja 
făcusem asta şi nu mă alesesem cu nimic altceva decât 
furie, resentimente şi zbucium sufletesc. Aşa că am luat-o 
de mână pe Susan, m-am uitat la ea şi i-am spus: 

— Te iert. 

Ea a dat din cap şi mi-a răspuns: 

— Ştiam că ai să mă ierti. 

Şi eu ştiam. 

S-a tras mai aproape de mine şi şi-a pus capul pe umărul 
meu, după care am rămas amândoi acolo, bucurându-ne de 
acele clipe şi gândindu-ne la viitor. 

Într-adevăr, sosise timpul să privim în viitor. 

Din păcate, trecutul nu era cu totul mort şi îngropat. Era 
cât se poate de viu şi trăia la Alhambra, pe punctul de a ne 
ajunge din urmă. 


Capitolul 27 


Sexul sub duş era modalitatea mea preferată de a face 
mai multe lucruri deodată. 

Ceva mai târziu ne-am îmbrăcat şi am coborât în 
bucătărie. 

— 'Ţi-e foame? m-a întrebat Susan. 

M-am uitat la pendula din perete şi am văzut că era 
trecut de ora 1, drept care mi-am amintit de spaghetele şi 
chifteluţele care mă aşteptau la familia Bellarosa. 

Mi-am amintit şi că trebuia s-o sun pe Elizabeth pentru o 
posibilă întâlnire la ora 7 seara. Multe fuseseră demarate 
înainte de aceasta neaşteptată întorsătură a soartei. Şi îmi 
părea rău că Susan nu-mi telefonase cu o săptămână în 
urmă. Dar cine ştie ce s-ar fi întâmplat dacă ne-am fi 
întâlnit cu o săptămână înainte? Nu fusesem pregătit 
pentru ceea ce tocmai se petrecuse şi de fapt nu eram 
pregătit pentru ceea ce se petrecea. Numai că persoanele 
inteligente, aşa ca mine, sunt capabile să-şi schimbe 
planurile în funcţie de evoluţia evenimentelor. De pildă, 
cât privea planurile mele cu Elizabeth, cineva pe cale să se 
căsătorească trebuia să renunţe la întâlniri amoroase. În 
schimb, decizia asupra invitaţiei la masă venită din partea 
familiei Bellarosa nu era chiar atât de simplă. 

— John! Cu tine vorbesc! 

M-am uitat la Susan. 

— Auzi tu, mi-ar prinde bine un Bloody Mary. 

— Nu ştiu dacă am suc de roşii. 

— Şi mai bine. Votcă cu gheaţă. 

A deschis frigiderul, de unde a scos o sticla de Grey 
Goose. Mi-a turnat votcă într-un pahar, a adăugat gheaţă şi 
a umplut paharul cu suc de portocale. 

— Nu poţi să bei votcă simplă atât de devreme. 

Eu eram de părere că puteam. Începeau să-mi vină în 
minte diverse lucruri din prima căsătorie, totodată şi 


ultima. 

Susan şi-a turnat suc de portocale şi mi-a întins paharul 
meu. Am ciocnit şi ea a spus: 

— In sănătatea noastră. 

— În sănătatea noastră. 

Am sorbit din băutură, fără să simt gustul de votcă. 

— Vrei să mănânci ceva? m-a întrebat din nou. 

— Nu, e foarte bine aşa. 

— Ce-ai mâncat la micul dejun? 

— Păi... stai să mă gândesc... 

Fusesem la un pas de a o servi pe Elizabeth pe masa din 
patio, dar nu era cazul să pomenesc despre asta. 

— O brioşă englezească, am răspuns. 

— Doar atât? 

— Gem de mere pădureţe. Cafea. 

— La cina ai fost singur? 

— Nu. 

— Cum se face că tu şi ea aţi dormit o noapte întreagă 
sub acelaşi acoperiş şi între voi nu s-a întâmplat nimic? 

Incepeau să mă cam irite întrebările legate de Elizabeth, 
aşa că am spus: 

— Nu contează cum sau de ce nu s-a întâmplat nimic. 
Ceea ce contează e că nu s-a întâmplat. 

Şi-a dat seama că eram agasat. 

— lartă-mă, mi-a spus. Nici nu-mi vine să cred cât sunt 
de geloasă. N-am să mai vorbesc despre asta. 

— Mulţumesc. 

— Poate că ţi-ai pierdut obişnuinţa. 

— Susan... 

— Sau i-ai rămas credincios Samanthei? 

Era o întrebare încărcată de semnificaţii, aşa că i-am 
explicat: 

— Cum presupun că ştii şi tu, Elizabeth e foarte abătută 
din pricina mamei ei. Am petrecut toată ziua uitându-ne la 
actele şi posesiunile lui Ethel, iar la sfârşitul zilei ea era 
epuizată emoţional, plus că a băut cam mult vin, aşa că s-a 
culcat devreme. Eu am dormit pe canapea. Asta-i tot. 

— Bine. lartă-mă. Dar ai vreun martor la tot ce zici că s- 


a întâmplat? m-a întrebat. 

Eram pe punctul să-mi pierd răbdarea, dar când m-am 
uitat la ea am văzut că zâmbea, aşa că am zâmbit şi eu. Şi- 
a pus jos paharul şi m-a îmbrăţişat. 

— Nu vreau să fiu geloasă, mi-a spus. 

Mai că eram gata s-o cred. Mi-am pus şi eu paharul pe 
tejgheaua barului din bucătărie, ne-am strâns în braţe şi 
ne-am sărutat. 

— Hai să-i sunăm pe Edward şi Carolyn. 

Părea nerăbdătoare să le telefoneze şi mi-am dat seama 
că şi eu abia aşteptam. 

— Sună-i tu, am îndemnat-o. 

S-a îndreptat către telefonul din bucătărie, a format 
numărul şi mi-a spus: 

— Pe Carolyn încerc întâi s-o găsesc pe mobil. 

Carolyn a răspuns la telefon şi au pălăvrăgit amândouă 
vreo câteva secunde. Din câte mi-am putut da seama, fiică- 
mea era la o gustare de duminică împreună cu prietenii. 

— Aş dori să vorbesc ceva numai cu tine pentru câteva 
momente. Da, bine. 

A acoperit receptorul cu palma şi mi-a spus: 

— Vreau să-i spui tu. 

Carolyn a revenit la telefon şi Susan i-a spus: 

— Tata vrea să vorbească puţin cu tine. 

După cât se pare, anunţul a derutat-o pe Carolyn, pentru 
că Susan a adăugat: 

— Nu, e chiar lângă mine. 

Mi-a întins telefonul, iar eu m-am adresat fiicei mele: 

— Ce mai faci draga mea? 

— Foarte bine, i-a răspuns ea. Păi... ce faci tu? 

— Tot foarte bine. 

Auzeam în fundal zgomotele străzii, aşa că am întrebat: 

— Unde eşti acum? 

— În faţă la restaurantul Petrossian. Cu nişte prieteni, a 
adăugat. 

Nu credeam că procurorii districtuali adjuncţi câştiga 
atâţia bani, aşa că poate şampania şi caviarul erau plătite 
din alocaţia de la familia Stanhope. 


— Sper că achiţi gustarea cu vreo primă, am glumit. 

— Tată, sunt cu cineva. 

— Oh! 

Încă nu puteam concepe ca fetiţa mea se găsea alături 
de un bărbat, mai ales unul care s-o trateze cu şampanie şi 
caviar. 

— Atunci mai cere o porţie de caviar, am glumit din nou. 

Nu m-a luat în seamă. 

— Deci... care-i treaba? m-a întrebat. 

Bună întrebare. Am aruncat o privire către Susan, care a 
comutat telefonul pe difuzor exterior. 

— Pai... sunt aici, acasă la mama... 

— Ştiu. 

— Şi... ei bine, Cari, ne-am hotărât să ne împăcăm... 

Am auzit un țipăt ascuţit şi m-am temut că dăduse 
autobuzul peste ea sau ceva asemănător, dar ea a tipat din 
nou: 

— Oh, Doamne! Oh, tati, e nemaipomenit! Oh, sunt atât 
de fericită! Mami! Mami! 

Susan a luat telefonul de la mine, a dezactivat difuzorul 
exterior şi a început să turuie ca o mitralieră, purtând o 
discuţie punctată de chiţăieli şi chicoteli. 

Mi-am închipuit că partea mea de conversaţie se 
încheiase, aşa că m-am dus şi mi-am împrospătat sucul de 
portocale cu încă puţină votca. 

— Ajunge, John! mi-a spus Susan, apoi şi-a îndreptat din 
nou atenţia spre Carolyn. 

După vreo câteva minute de conversaţie codificată ca 
între femei, Susan a comutat din nou telefonul pe difuzor 
exterior, spunând: 

— Bine, acum te lăsăm cu prietenii. Sună-mă când ai o 
clipă liberă. Tata vrea să-şi ia la revedere. 

— Pa, Cari! am strigat din celălalt capăt al bucătăriei. Te 
iubesc. 

— Pa, tati! Şi eu te iubesc! 

Susan a închis telefonul şi s-a întors spre mine. 

— E tare fericită pentru noi, John. Aşa-i că-i grozav? 

— Sigur, i-am răspuns. Are un prieten. 


— l-am spus că imediat îl vom suna şi pe Edward, iar ea 
mi-a zis că-i va telefona diseară. 

— Cine-i tipul? 

— Fiul nostru, Edward. 

— Nu, mă refer la cel cu care s-a întâlnit. 

— Oh, nu ştiu. S-a despărţit de Cliff şi acum are alt 
prieten. Dar nu-i nimic serios nici de data asta. 

— Să iei o gustare de două sute de dolari la Petrossian 
mi se pare cât se poate de serios. Poate e ceva legat de 
preocuparea ei pentru problema foametei pe glob, mi-am 
dat eu cu părerea. 

Susan nu mi-a acordat nicio atenţie. 

— Sună-l pe Edward, mi-a sugerat ea. 

Am furişat o privire către ceas. 

— La Los Angeles e abia zece dimineaţă, am remarcat. 
Probabil că doarme. 

Ea a ridicat receptorul şi a format numărul, spunând: 

— Încerc la el acasă. 

După câteva apeluri a răspuns cineva şi Susan a spus: 

— Bună ziua, sunt doamna Sutter, mama lui Edward. E 
acasă? 

A ascultat din nou şi a continuat: 

— Spune-i că-i ceva important. Da, aştept. Mulţumesc. 
Face duş, m-a anunţat ea. 

— Cine era? 

— O domnişoară îndeajuns de prost-crescută ca să nu se 
recomande şi suficient de neumblată prin lume ca să nu-mi 
spună ceva gen Edward nu se simte bine. 

— Poate chiar aşa a spus. „Nu se simte bine.” Iar tu ai 
auzit „face duş”. 

— Foarte nostim! 

Mi-am amintit că Susan le privise întotdeauna cu un ochi 
ceva mai critic pe prietenele fiului ei decât pe prietenii lui 
Carolyn. De regulă, eu manifestam faţă de aleşii copiilor 
noştri exact tendinţa contrară. Eram convins că dacă i-aş fi 
scris domnului Freud, acesta mi-ar fi putut oferi o 
explicaţie. 

Dragă Sigmund... 


— Sper că nu l-am speriat. 

— Probabil că ai făcut-o pe fata aia să dea buzna peste el 
în duş. 

— Te rog, John. 

Susan şi-a lipit receptorul de ureche. 

— Bună dimineaţa, dragule. Nu, totul e bine. Voiam doar 
să-ţi dau o veste bună. Aşteaptă. Cineva vrea să-ți 
vorbească. 

Mi-a întins telefonul şi m-am adresat lui Edward cu 
numele cu care-l alintam odinioară: 

— Salut, Căpitane. 

— Tată! 

— Îmi pare rău că te-am scos de sub duş. 

— Nu face nimic. Ce s-a întâmplat? 

— Cine a răspuns la telefon? 

— Oh... Stacy. Ea... mergem la plajă. 

— Excelent! Unde anume? 

— Probabil la Malibu. Auzi, tată, trebuie să vii şi tu 
încoace. 

— Aşa şi am de gând. Dar cred că ne vom vedea aici cu o 
ocazie mai puţin fericită. 

— Mda... cum o mai duce? 

— Nu prea grozav. Am văzut-o acum câteva zile şi cred 
că evenimentul se va întâmpla curând. 

— Păcat. Cum te descurci la New York? 

— Foarte bine. E grozav să fii acasă. 

— Cum e vremea acolo? 

— Superbă. 

După toate probabilitățile, Edward nu sesiza nimic 
ciudat în faptul că maică-sa şi cu mine îl sunam împreună. 
Pare-se uitase şi că era vorba de ceva important. De fapt, 
Edward avea IQ-ul unui geniu, deşi multă lume nu-şi dădea 
seama. În plus, de când îl ştiam era cu capul în nori, aşa că 
oricât de mult aş fi vrut, nu puteam pune acest fapt pe 
seama vieţii în California. 

Am văzut că Susan începea cumva să-şi cam piardă 
răbdarea, aşa că m-am adresat lui Edward: 

— Ei, Căpitane, probabil te întrebi de ce te-am sunat. 


— Păi, da. Totul e în regulă? 

Susan a comutat din nou telefonul pe difuzor exterior. 

— Sunt şi eu pe fir, dragule, a spus. Tata şi cu mine 
vrem să-ţi dăm o veste mare. 

— Foarte bine. 

Am presupus că era rândul meu să spun ceva, aşa că am 
declarat pe un ton fericit: 

— Mama şi cu mine ne căsătorim. 

— Poftim? 

— Ne căsătorim. Din nou. Adică ne recăsătorim. 

Din nou tăcere. 

— Adică... unul cu celalalt? m-a întrebat Edward după 
câteva clipe. 

— Nu-i aşa că-i grozav? a intervenit şi Susan fericită. 

— Păi... da. Nemaipomenit! Super! 

— Oh, nemaipomenit! a exclamat Edward şi m-am gândit 
că în sfârşit înţelesese. Auziţi, a fost cumva o glumă? a 
întrebat el ca să se lămurească pe deplin. 

— Nu, am răspuns Susan şi cu mine într-un glas, apoi 
Susan a adăugat: Am sunat-o şi pe Cari şi e în culmea 
fericirii. A zis că-ţi telefonează diseară. 

— Excelent. Ascultaţi... eu sunt... 

Pe urmă s-a întâmplat ceva ciudat: pur şi simplu l-am 
auzit plângând cu sughiţuri. Şi eu simţeam un nod în gât şi 
am observat că şi Susan era cu ochii în lacrimi. 

— Acum te lăsăm să-ţi vezi de ale tale, Căpitane, i-am 
spus. Distracţie plăcută la plajă. Pe curând. 

— Da... pe curând... 

Susan îşi ştergea ochii cu un şerveţel. 

— Să nu-ți faci un program prea încărcat când vii 
încoace, i-a sugerat ea lui Edward. E vremea să fim în 
familie. O să luăm cina împreună. 

— Da? Oh! Sigur. Foarte bine. 

— Te sun şi-ţi trimit un e-mail de îndată ce aflu ceva, a 
continuat ea să-l dăscălească. Va trebui să iei prima cursă 
aeriană spre New York. Nu-i neapărat nevoie să fie fără 
escală. Şi nu uita să ceri la business dacă nu mai sunt 
bilete la economic. Edward, mă asculţi? 


În realitate, Edward încetase s-o mai asculte de vreo 
zece ani, totuşi i-a răspuns: 

— Da, mamă. 

— Te iubesc. 

— Şi eu pe tine. 

— Te iubesc, am spus şi eu. 

Susan a pus receptorul în furcă şi s-a întors spre mine: 

— Au fost în culmea fericirii. Zău aşa, John. Ţi-ai dat şi 
tu seama, nu? 

— Sigur. 

Susan şi-a şters din nou ochii. 

— Avem mult timp de recuperat ca familie, mi-a spus. 

— Da, iar mie îmi va trebui mult să recuperez timpul 
departe de ei, numai că acum totul va fi bine. 

— Aşa e. 

A căzut o clipă pe gânduri. 

— Edward încă are nevoie de un model bărbătesc, de 
cineva bun şi puternic. Încă nu... s-a maturizat. 

Nu eram de aceeaşi părere şi ar fi trebuit să las baltă 
subiectul, dar jumătatea mea sarcastică n-a rezistat 
tentaţiei: 

— Are douăzeci şi şapte de ani. Poate fi propriul lui 
model. 

Ea a părut oarecum agasată, apoi nedumerită. 

— Ştii bine cum e Edward, mi-a reamintit. 

— Da, e la fel ca mine. 

— Tu eşti puţintel mai organizat. Subliniez: puţintel. 

De fapt, Susan era una dintre cele mai aiurite femei din 
câte întâlnisem la viaţa mea, dar se pare că de când 
plecasem devenise ceva mai organizată. Sau măcar mai 
puţin aiurită. 

Problema era că noi doi ne schimbasem, însă amintirile 
nu, sau amintirile se schimbaseră, dar noi nu. Era nevoie 
să facem mari eforturi amândoi ca să ne vedem aşa cum 
eram acum, nu cum eram atunci. 

Partea bună a lucrurilor era că Susan se simţea atât de 
în largul ei cu mine acum, încât nu ezita să-mi scoată în 
evidenţă defectele şi să-mi adreseze critici constructive, 


dacă era cazul. Idila fusese de scurtă durată. 

Fără îndoială că a intuit ce era în mintea mea sau poate 
îşi continua ultimul comentariu, pentru că mi-a spus: 

— Eu te iubesc oricum. Iubesc farmecul tău 
adolescentin, umorul tău sarcastic, obiceiurile tale 
enervante, ba chiar şi firea ta încăpăţânată şi neiertătoare. 
Te iubesc necondiţionat şi te-am iubit întotdeauna. Am să- 
ţi spun şi de ce: spui adevărul şi ai caracter, ceea ce nu se 
întâmpla prea des în zilele noastre. În plus, ai curaj, John. 
Când sunt cu tine, nu mi-e niciodată teamă, a adăugat. 

Nu ştiam ce să spun, dar am intrat în joc şi i-am 
răspuns: 

— Iar tu eşti răsfăţată, complet ruptă de realitate, cam 
afurisită, parşivă, agresivă, ţicnită, dar te iubesc aşa cum 
eşti. 

Era adevărat, dar mă temeam că nu sunase bine, aşa că 
am adăugat: 

— Mulţumesc. 

Am luat-o în braţe şi i-am spus: 

— Şi eu te iubesc pe tine necondiţionat. Te-am iubit şi te 
voi iubi întotdeauna. 

— Ştiu. 

Şi-a pus capul pe umărul meu. 

— E ca un vis, mi-a spus. 

I-am simţit lacrimile pe gât în timp ce ne tineam strâns 
în braţe. 

Nu ştiu la ce se gândea ea, dar eu mă gândeam că urma 
să iau masa cu familia Bellarosa. 


Capitolul 28 


Susan îşi asumase sarcina covârşitoare de a mă face mai 
bun înainte de a se recăsători cu mine. Una dintre 
imperfecţiunile mele era pielea deschisă la culoare, la care 
făcuse aluzie în dormitor, şi am fost de acord că aveam 
nevoie de puţin bronz. Prin urmare, am cărat două 
şezlonguri în patio, la soare, ne-am dezbrăcat şi ne-am 
lungit pe ele, unul lângă altul, ţinându-ne de mână, eu în 
boxeri, ea în bikini. Radioul din bucătărie era pe un post de 
muzică clasică şi orchestra simfonică din Chicago, condusă 
de Sir Georg Solti, tocmai interpreta uvertura la Olandezul 
zburător. 

Căldura soarelui pe piele îmi dădea o senzaţie plăcută, 
mai ales că timp de şapte ani la Londra nu avusesem parte 
de prea mult soare. 

Pe masa de lângă noi era un litru de apă San Pellegrino, 
care-mi amintea de prima ocazie când gustasem această 
apă minerală, împreună cu Susan, cu prilejul primei vizite 
la reşedinţa familiei Bellarosa. A doua oară fusese la masa 
festivă luată împreună cu Frank Bellarosa la restaurantul 
Giulio's din Mica Italie, după înfăţişarea la tribunal, când îl 
scosesem pe Frank din puşcărie pe cauţiune. Poate că 
ultima sticlă de Pellegrino o băusem tot la Giulio's, câteva 
luni mai târziu. Fusese o întâlnire la care participasem 
împreună cu soțiile. Între timp eu mă mai obişnuisem cu 
bucătăria italienească şi căpătasem convingerea că soţia 
mea - care stătea acum la soare alături de mine - avea o 
aventură cu cel care ne invitase şi care în seara aceea pur 
şi simplu o ignora, copleşindu-mă în schimb pe mine cu 
atenţii. De ce altă dovadă mai aveam nevoie? 

Prin urmare, la această din urmă ocazie nu fusesem într- 
o stare de spirit prea grozavă. Vreau să zic că, în calitate 
de avocat, se presupune că eu trebuia să i-o trag clientului, 
nu clientul să i-o tragă neveste-mii, dar rememorând toate 


aceste lucruri, mi-am zis că ar fi trebuit să i-o trântesc pur 
şi simplu Annei Bellarosa, în timp ce-şi mânca porţia de 
cannoli: „Ştii, soţul tău o regulează pe nevastă-mea”. 

Glumesc. În orice caz, m-am întrebat adeseori cum s-ar 
fi terminat seara aceea dacă aş fi dat lucrurile pe faţă chiar 
atunci la Giulio's. Oare Frank şi cu mine am fi ieşit în 
stradă să vedem dacă ne aştepta cumva limuzina lui 
neagră? Probabil că nu. Cu siguranţă aş fi încercat să 
găsesc un taxi care să mă ducă la gara Long Island, singur. 
Oare plecarea mea intempestivă ar fi anulat cumva 
tentativa de asasinat? Nu ştiu, dar cel puţin ştiu că nu m- 
aş fi găsit alături de Frank când încasase două gloanţe de 
puşcă de vânătoare în vesta antiglonţ şi nici n-aş fi fost 
acolo ca să-i opresc o sângerare fatală, iar el n-ar fi 
supravieţuit numai ca să fie ucis de Susan ceva mai târziu. 

Când Soarta îţi pune gând rău, n-ai nicio scăpare, dar 
până şi Soarta are nevoie de un plan de rezervă - şi de 
veste antiglont - atunci când intervine firea omenească. 

— Eşti foarte tăcut, mi-a spus Susan. 

— Mă bucur de clipele astea. 

— Spune-mi ceva. 

— Bine... Ai sâni frumoşi. 

— Mulţumesc. Vrei să-mi vezi şi fundul? 

— Sigur, am zâmbit. 

Şi-a scos slipul şi s-a culcat pe burtă. 

— Ce părere ai? 

M-am răsucit pe o parte, cu faţa către ea. 

— Perfect. 

— Scoate-ţi boxerii, mi-a sugerat ea. Lasă să te prindă 
soarele şi pe fundul ăla alb. 

Mi-am scos şortul şi m-am întors cu faţa în jos, cu capul 
răsucit spre ea. 

— Mai poţi o dată? m-a întrebat. 

— Să mă mai răsucesc o dată? 

— Nu, John, să faci dragoste din nou. 

— De ce a trebuit să mai întrebi? 

A zâmbit, a întins mâna şi m-a ciupit de fesă. Am simţit 
un fior în vintre, cum se spune, şi cum pânza şezlongului 


era destul de dură, ca să evit să mă rănesc, m-am întors 
din nou cu faţa în sus. 

— Oh, Doamne! a exclamat Susan. Rămâi exact aşa! 

S-a ridicat repede din şezlong şi s-a aşezat deasupra 
mea, cu picioarele desfăcute, cu genunchii pe şoldurile 
mele, apoi s-a lăsat uşor în jos şi am pătruns-o. 

O mai făcusem şi înainte aici, în patio, deşi cred că pe 
atunci aveam alte şezlonguri şi nu fusesem prinşi asupra 
faptului decât de două ori: o dată de grădinar, care 
niciodată nu mai avusese aceeaşi atitudine faţă de noi, şi o 
dată de Judy Remsen, o prietenă de-a lui Susan, care 
trecuse pe la noi să ne aducă o plantă într-un ghiveci, pe 
care-l scăpase din mână. Următoarea noastră cină în 
compania soţilor Remsen fusese foarte interesantă. 

Susan a început să se mişte în sus şi în jos, din ce în ce 
mai repede, cu trupul arcuit pe spate, cu faţa ridicată către 
soare. 

Timpul, care este relativ, părea că se oprise în loc, după 
care şi-a iuţit pasul, ca în final să încremenească pentru o 
secundă foarte lungă, în care am avut amândoi orgasm în 
acelaşi timp. 

Susan s-a culcat pe pieptul meu şi am auzit acum 
răsuflarea ei sacadată se împletea cu a mea. Şi-a strecurat 
palmele pe sub mine şi m-a strâns cu putere, muşcându-mă 
uşor de umăr. A început să-şi legene încet şoldurile şi după 
câteva secunde a avut al doilea orgasm. 

Am crezut că va mai urma şi al treilea, dar ea şi-a întins 
picioarele, şi-a culcat capul pe umărul meu şi în câteva 
clipe a adormit. Imi imaginam cum va arăta bronzul meu. 
Eram şi eu uşor ameţit de soare şi de sex, aşa că am lăsat 
să mă fure somnul, în timp ce ascultam ciripituri de 
păsărele şi muzica lui Wagner de la radio. 


Am avut un vis frumos în care se făcea că stăteam la 
soare în pielea goală pe o plajă însorită şi când m-am trezit 
mi-a venit ideea grozavă că eu şi Susan ar fi trebuit să 
mergem la plaja de nudişti din St. Martin, unde în urmă cu 
zece ani petrecusem câteva zile minunate. 


Dar pe măsură ce mintea mi se limpezea, am cântărit 
din nou posibilele riscuri ale unei astfel de sugestii, adică o 
excursie într-un loc în care mă refugiasem în timpul 
exilului meu voluntar. Mai ales o plajă de nudişti. Aşadar, 
poate că după înmormântarea lui Ethel, Susan şi cu mine 
ar fi trebuit să ne întoarcem împreună cu părinţii ei la 
Hilton Head, unde să începem procesul vindecării şi 
sudării noastre ca familie. Soții Stanhope aveau să fie în al 
nouălea cer la vestea că ne împăcasem, iar William urma 
să mă prindă de umeri şi să-mi spună: „John, vagabond 
fără minte ce eşti, îmi pare tare bine că te-ai întors!” 
Charlotte avea să gângurească ceva gen: „Ginerele meu 
preferat e din nou cu noi!” 

In realitate, amândoi aveau sa facă o criză de proporţii. 
M-am concentrat asupra acestui subiect şi mi-am dat 
seama că trebuia să-l dezbat cu Susan. 

Ea s-a mişcat, a căscat, s-a întins, m-a sărutat scurt pe 
obraz şi s-a dat jos de pe mine. A rămas în picioare lângă 
şezlong, cu faţa către soare, cu ochii închişi şi m-a 
întrebat: 

— 'Ţii minte când a dat peste noi Judy Remsen? 

— Da. 

A râs. 

— Mi-a părut tare rău pentru ea. 

— Să nu-ţi pară rău. A dat fuga să-şi cheme toţi 
cunoscuţii. 

M-am ridicat în capul oaselor şi am băut putina apă 
Pellegrino, privind-o pe Susan goală, în lumina soarelui. 

— Ridică-te în picioare, aici în faţa mea, să facem puţină 
gimnastică. 

— Îmi pare rău. Şalele mele au făcut suficientă 
gimnastică. N-ai decât să mai faci tu. 

— John, trebuie să-ţi păstrezi forma fizică. 

— Fac alergări. 

— Trebuie să-ţi întinzi şi să-ţi lucrezi muşchii. S-a mai 
deschis o sală de fitness Pilates în Locust Valley. 

— O ce? 

Mi-a explicat, dar tot n-am înţeles. 


Susan a început o serie de întinderi şi aplecări atât de 
sexy, încât am întrebat-o: 

— Când pot să încep şedinţele? 

— Oricând doreşti. 

A continuat să se răsucească în fel şi chip. 

— Toată lumea e în pielea goală? 

— Nu, John. 

Oh... 

Şi-a pus slipul, a aşternut pe jos prosopul, apoi s-a culcat 
pe spate şi a început tot felul de exerciţii la sol, care nu 
păreau omeneşte posibile. 

Am aruncat o privire spre soare şi am presupus că 
trebuia să fie cam ora 3 după-amiază. 

— Susan, trebuie să discut câteva chestiuni cu tine. 

— Mai târziu, mi-a răspuns, fără să-şi întrerupă 
exerciţiile. Hai să luăm cina în oraş diseară. 

Nu i-am răspuns. 

— Aş vrea să-ţi aduci lucrurile aici azi după-amiază. Am 
să te ajut. 

— Părinţii tăi vor sta aici, i-am amintit. 

— Oh... vedem noi cum o scoatem la capăt. 

Mi-am pus şortul şi m-am ridicat în picioare. 

— Hai înăuntru, am chemat-o. 

Şi-a întrerupt exerciţiul de ridicare a picioarelor, s-a 
săltat în capul oaselor şi s-a uitat la mine. 

— Despre ce vrei să mai vorbeşti cu mine? Am discutat 
tot ce era de discutat, a subliniat ea. 

Mi-am adunat hainele. 

— Unele probleme de logistică, am răspuns. 

N-a spus nimic preţ de câteva secunde, apoi s-a ridicat, 
şi-a adunat şi ea hainele şi am mers înăuntru. 

— Să mergem în biroul meu, mi-a propus, în timp ce ne 
îmbrăcam în bucătărie. 

Încăperea fusese cândva camera mea de studiu şi biroul 
meu de acasă, aşa că ştiam unde se afla. Amândoi am mers 
în camera mare din faţă, unde o văzusem pe Susan pe 
fereastră înainte cu câteva zile. 

Mă aşteptam ca decorul masculin - piele, alamă, mahon 


şi gravuri cu scene de vânătoare - să fi fost înlocuit cu 
ceva mai puţin sobru, însă mobilierul şi aranjamentul erau 
la fel ca la plecarea mea cu zece ani în urmă şi singurul 
element lipsă - cu excepţia mea - erau nişte amintiri din 
armată. Am remarcat că pe un raft de biblioteca se găsea 
chiar şi o fotografie înrămată cu părinţii mei. 

— Am păstrat tot, afară de ce-ai luat tu, a spus ea înainte 
ca eu să fac vreun comentariu. 

N-am zis nimic. 

S-a îndreptat către un mic bar. 

— E timpul să bem ceva, mi-a spus. 

— Eu rămân tot la votcă. 

Mi-a turnat votcă în care a pus gheaţă din frigiderul 
barului, apoi şi-a preparat o votcă cu gin tonic pentru ea. 

Ne-am aşezat alături pe o canapea de piele şi Susan şi-a 
proptit picioarele goale pe măsuţa de cafea. Din experienţa 
unor ani îndelungaţi de practică juridica ştiam că trebuia 
să expun problemele în ordinea crescândă a importanţei 
lor, pornind de la cea mai puţin semnificativă, adică 
părinţii ei. Alt principiu era acela de a începe printr-o 
întrebare. 

— Cum crezi că vor reacţiona părinţii tai la vestea 
noastră bună? 

— O să facă în pantaloni, mi-a răspuns ea fără ezitare. 

Am zâmbit la auzul acelei obscenităţi neaşteptate, dar ca 
să-i arăt că era vorba de ceva serios, i-am pus o nouă 
întrebare: 

— Şi cum ai să reacţionezi tu când ei vor face în 
pantaloni? 

A ridicat din umeri. 

— E vorba despre viaţa mea, mi-a răspuns. 

— Şi de banii lor. 

— Am banii mei. Nu chiar atât de mulţi, după ce am 
plătit această casă mai mult decât făcea, a adăugat. 

— Bun. Deci... 

— Iar asta e ceva ce-aş vrea eu să discut cu tine. 

— Răspunsul meu e că sunt falit. 

A făcut un semn nepăsător cu mâna. 


— Mi-am închipuit. Dar poţi câştiga suficient de bine şi, 
în plus, eşti bun la pat. 

— Bine, am zâmbit, totuşi... 

— Nu, ceea ce voiam să-ţi spun e că de data asta nu 
vreau să încheiem un acord prenupţial. 

Vestea aproape m-a şocat, dar ea mi-a explicat. 

— Singurele mele bunuri reale sunt casa asta şi casa din 
Hilton Head, ambele fără ipotecă. Vreau ca tu să deţii 
jumătate din fiecare... şi să plăteşti majoritatea facturilor. 

— E foarte generos din partea ta, dar... 

— După cum probabil ţi-ai dat seama, a urmat ea, când 
vom anunţa că ne recăsătorim, părinţii mei mă vor 
ameninţa că mă scot din testament şi că-mi suprimă orice 
ajutor financiar. 

Am înţeles că se gândise la acest aspect în ultimele ore 
sau poate în ultimele săptămâni, ultimii ani. Se pare că, în 
timp ce eu mă întrebam dacă am putea stabili măcar nişte 
relaţii civilizate unul cu altul, ea se gândea cât avea s-o 
coste o nouă căsătorie cu John Sutter. Eram foarte mişcat 
că ajunsese la concluzia că valoram mai mult decât banii 
părinţilor ei. Cu toate acestea, tot ce era acum abstract şi 
nobil avea să se transforme într-o realitate dură peste 
câteva zile, când Susan urma să-i sune pe mămica şi 
tăticu'. 

— N-o să te amenințe cu dezmoştenirea şi retragerea 
sprijinului financiar. O vor face. Fără să clipească. 

Ea a ridicat din nou din umeri. 

— Dumneata, domnule Sutter, eşti ultima mea şansă să 
fiu fericită. Şi singurul lucru care contează e fericirea mea. 
Desigur, şi a ta, a adăugat zâmbind. 

— Nici nu ştiu ce să spun. 

— Spune ceva drăguţ. 

— Am să spun ceva realist şi ăsta-i cel mai drăguţ lucru 
pe care ţi-l pot spune: viaţa fără bani nu-i deloc uşoară. 

— N-am de unde să ştiu. 

— Tocmai aici e buba, Susan. 

— Încerci să găseşti un pretext să nu te recăsătoreşti cu 
mine fiindcă am ajuns la ultimele milioane de dolari? 


M-am silit să zâmbesc. 

— Nu uita zestrea de nuntă şi substanţialul dar de nuntă 
de la părinţii tai, am glumit. 

— Fii sigur că mi-ar oferi cinci milioane ca să nu mă 
mărit cu tine. 

Am tăcut un timp, sorbind din băutură. 

— Bine... am spus într-un târziu. Ne putem descurca 
foarte bine cu ce ţi-a rămas ţie. Putem rămâne în aceasta 
casă dacă aşa vrei tu, poate păstrăm şi casa din Hilton 
Head, iar eu pot cu siguranţă să câştig bani buni. 

Ceea ce era adevărat, chiar dacă nu lucram pentru 
Corporaţia Crimei şi eram convins că nu aveam să fac una 
ca asta după răsturnarea de situaţie din viaţa mea 
sentimentală. 

— Ai o ofertă de slujbă, mi-a reamintit Susan, legat de 
ultima mea afirmaţie. 

— Am... şi imediat am să ajung şi la asta. Dar lăsând 
banii la o parte, te-ai gândit cât te va costa din punct de 
vedere emoţional înstrăinarea de părinţii tăi? 

— O să le treacă. Vreau numai să-mi promiţi că nu mai 
torni şi tu gaz peste foc, a adăugat. 

Am chibzuit la rugămintea ei şi i-am răspuns: 

— Fii sigură că am să le dau a înţelege că sunt cu totul 
altul decât acum zece ani. 

— Nu eşti, a remarcat Susan. Dar le poţi spune că te-ai 
schimbat. Pe tata l-ai făcut imbecil, mi-a reamintit ea. 

— Ba nu. L-am făcut... 

— Nu vreau să aud încă o dată. 

S-a uitat la mine. 

— Probabil merita aceste invective, dar dacă ţii la mine, 
cere-ţi scuze. 

— Bine. Te iubesc, aşa că am să-i cer scuze. 

— Mulţumesc. 

— Şi mă bucur mult să aud că s-au făcut mai 
înţelegători. 

— De fapt, nu-i chiar aşa, m-a anunţat ea. Te-am minţit. 

Mi-a zâmbit şi mi-a făcut cu ochiul. 

Am zâmbit şi eu. 


— Nici nu te-am crezut, i-am replicat. 

A redevenit serioasă. 

— Vom face tot ce ne stă în putinţă, John. Nu va fi uşor, 
dar îţi promit un lucru: că de data asta am să te socotesc 
întotdeauna mai presus de părinţii mei. 

Era pentru prima oară de când ne căsătorisem că 
auzeam din gura ei că-şi inversase priorităţile. Inţelegeam 
puterea banului, mai ales când se găsea în mâinile unora 
ca William şi Charlotte Stanhope, dar în ultimă instanţă, 
dacă înfruntai o astfel de dominație şi manipulare, toată 
lumea avea de câştigat, până şi indivizi ca ăştia doi. 

— Ei, s-ar putea să ne mire reacţia lor când le vom da 
vestea, am declarat eu, arătându-mă mult mai optimist 
decât eram în realitate. 

— Le vom da vestea? Nu eu am să le-o dau, ci tu. 

A izbucnit în râs. 

Am zâmbit şi eu. 

— Am să-ţi cer mâna de la tatăl tău, la fel ca prima 
oară... 

— Foarte drăguţ. Şi nu uita să le spui că tu ai insistat să 
nu încheiem niciun acord prenuptial. Să iei cu tine şi o 
cameră video, mi-a sugerat. Vreau să văd ce feţe au să 
facă. 

Era limpede că Susan se afla într-un moment din viaţă şi 
evoluţia ei sentimentală când se ridica - e drept, tardiv - 
împotriva autorității parentale. Intârziase cu câteva 
decenii, însă îmi dădeam seama că în mintea ei rebeliunea 
era totală. Tot ce avea de făcut de acum încolo era să 
meargă până la capăt. 

M-am gândit şi la faptul că se măritase cu prietenul mai 
vârstnic al tatălui ei, Dan Hannon. Nu trebuise prea mult 
ca să-mi dau seama că fusese o căsătorie aranjată şi că 
Susan acceptase doar ca să-i facă pe plac lui tăticu'. Acum 
însă o să-i arate ea lui tăticu'! Nu mă îndoiam nicio clipă că 
mă iubea şi că era gata să renunţe la părinţi şi la banii lor 
pentru mine, dar aici era vorba şi de o mică revanşă la 
adresa lui tăticu'. 

Susan avea o veste bună pentru mine. 


— Nu vreau să par cinică, dar părinţii mei nu mai au 
mult de trăit. 

M-am abținut de la orice replică, deschizând în schimb 
un subiect apropiat. 

— Mă întreb şi dacă nu cumva aceasta a doua căsătorie 
a noastră va afecta alocaţiile sau moştenirile copiilor. 

Susan a părut surprinsă. 

— Părinţii mei nu le-ar face niciodată una ca asta 
nepoților lor, a declarat ea fără să stea prea mult pe 
gânduri. 

Nu i-am răspuns. Şi eu voiam să cred la fel, dar îi 
cunoşteam îndeajuns de bine pe soţii Stanhope ca să-mi 
răspund la propria întrebare. Cel puţin William era atât de 
răzbunător încât, dacă ar fi avut un blazon de familie, 
acesta ar fi purtat inscripţia „Am să-mi retez nasul ca să-i 
pot face în ciudă feţei mele”%, alături de profilul unui 
bărbat cu nasul retezat. 

— Banii copiilor sunt în custodie, mi-a reamintit ea. 

— Adevărat, am răspuns eu ca să n-o supăr. 

Insă văzusem actele de custodie şi, fără a intra în detalii 
de ordin juridic, ştiam că Tataie a dat, Tataie putea lua 
înapoi. În plus, tutorele era haimanaua aia de frate a lui 
Susan, Peter, iar William, prin Peter, putea manipula 
fondurile până la a stopa pur şi simplu plăţile lunare către 
copii. Ba chiar putea face în aşa fel încât Edward şi 
Carolyn să nu vadă un sfanţ până la cincizeci de ani. Şi, 
bineînţeles, ne putea oricând dezmoşteni copiii. 

Simţeam că era de datoria mea să-i spun toate acestea, 
pentru că, şi de-ar fi fost dispusă să renunţe la moştenirea 
şi la alocaţia ei, nu era pregătită să le facă una ca asta lui 
Edward şi Carolyn. Iar dacă se ajungea la aşa ceva, atunci 
poate că John Sutter ar fi fost nevoit să plece. Iar eu aş fi 
înţeles. 

Intre timp, nu puteam decât să sper că William îşi iubea 
nepoţii îndeajuns de mult încât să nu-i pedepsească pe ei 


30 Aluzie la proverbul cut off the nose to spite the face - să-ţi retezi 
nasul ca să-i faci în ciudă feţei -, expresie desemnată să exprime un 
demers autodistructiv şi inutil. (n. tr.) 


pentru păcatele propriei fiice. 

— Bine, am spus, dar cred că înţelegi că tu, Susan, ţi-ai 
putea pierde alocaţia şi ai putea pierde prin dezmoştenire 
un domeniu în valoare de milioane de dolari? 

— Da, John, înţeleg. 

— Şi tot mai vrei să te măriţi cu mine? am întrebat, nu 
chiar în glumă. 

— Nu mai vreau. Eşti prea costisitor, mi-a replicat. 

Am presupus că glumea, aşa că am admonestat-o: 

— Vorbeşte serios. 

— Nu pot să cred că mi-ai pus o astfel de întrebare. 

— lartă-mă. 

— Dar stai aşa... mai spune-mi odată ce câştig eu din 
toată afacerea. 

— Doar pe mine. 

— Numai atât? Făt-Frumos fără slujbă şi fără bani? 

— Sunt licenţiat în drept. 

— Pot să-ţi văd diploma? 

Am zâmbit amândoi şi ne-am sprijinit de spătarul 
canapelei, sorbindu-ne băuturile. OK, dacă lucrurile ar fi 
evoluat în altă direcţie, aş fi fost surprins. Susan Stanhope 
Sutter mă iubea, voia să mă întorc şi orice îşi dorea Susan, 
reuşea să obţină. O iubeam şi eu, nu încetasem niciodată s- 
o iubesc, deci teoretic, treaba ar fi putut să meargă. 

Susan s-a aşezat picior peste picior, privind afară pe 
fereastră. 

— Dragostea învinge tot, a spus ea, vorbind ca pentru 
sine. 

— Aşa e. 

Cum spunea Virgiliu, Omnia vincit amor, ceea ce-mi 
amintea de următorul subiect pe care trebuia să-l abordez 
- dacă mai era nevoie să mi se aducă aminte. 


Capitolul 29 


Acum că terminasem cu problemele legate de familia 
Stanhope, sau cel puţin dădusem cărţile pe faţă, eram gata 
să discut cu Susan despre Anthony Bellarosa, trecut, 
prezent şi viitor. Însă Susan voia să mergem în plimbare 
până la casa portarului, poate ca să vadă dacă nu cumva 
găsea vreo pereche de chiloţi pe jos, aşa că am pornit pe 
aleea lungă care lega casa de oaspeţi de refugiul meu 
temporar. 

Când parcursesem acest traseu cu şase ore în urmă, 
viaţa mea plutea în incertitudine şi planurile mele de viitor 
erau nesigure. Acum... ei bine, acum eram pe cale să mă 
căsătoresc. 

— În copilărie, mi-a spus Susan, nu mi-aş fi imaginat nici 
în ruptul capului că domeniul ăsta avea să fie vândut, 
parcelat şi înconjurat de loturi de teren, sau că eu urma să 
locuiesc singură în casa de oaspeţi. Niciodată nu l-am 
iertat pe tata că a scos proprietatea la vânzare, a adăugat 
ea. 

De fapt, William nu avusese neapărat nevoie să vândă 
Stanhope Hall, numai că întreţinerea şi impozitele îl costau 
mai mult decât câştigul meu pe un an şi mai mult decât era 
el dispus să cheltuiască pentru a păstra proprietatea de 
familie pentru moştenitorii lui şi pentru copiii acestora. 
Sigur că n-avea cum să-şi ia banii cu el pe lumea cealaltă, 
dar ura ideea de a-i cheltui înainte să închidă ochii. Aşa că 
se mutase la Hilton Head şi până la urmă găsise un 
cumpărător în persoana domnului Frank Bellarosa, iar eu 
eram sigur că persoana care-l convinsese să cumpere oa 
doua moşie era chiar doamna care păşea acum alături de 
mine. 

Între timp, Stanhope Hall - minus suprafaţa de patru 
hectare deţinută de Susan şi cele douăzeci şi patru de 
hectare preluate de dezvoltatori, unde călărea odinioară 


Susan - intrase în proprietatea domnului Amir Nasim, un 
om care nu figura pe lista persoanelor de vază din 
comunitate, în schimb s-ar fi putut găsi pe lista neagră a 
mullahului. Alhambra era şi ea împărţită în parcele, iar 
fostul proprietar, Frank Bellarosa, murise. Dacă stăteai să 
te gândeşti, o bună parte dintre aceste schimbări erau 
opera doamnei Susan Stanhope Sutter, care nu se 
schimbase. 

În orice caz, eram nevoiţi să trăim în lumea prezentă, nu 
în cea de odinioară. Dar mai întâi, trebuia să punem puţină 
ordine în trecut. 

Numai că Susan pe moment era ancorată în prezent, 
drept care m-a întrebat: 

— Am să găsesc cumva ceva în casa de oaspeţi ce nu mi- 
ar conveni să văd? 

— Păi... ţi-am spus că port bikini de mătase? 

— Foarte nostim! 

A iuţit pasul. 

— Pun pariu că azi-dimineaţă, când ai pornit spre mine, 
nici nu ţi-a trecut prin minte că ne vom întoarce împreună 
la casa de oaspeţi, mi-a spus. 

— Nu, nu mi-a trecut. 

Dar în casă nu se găseau niciun fel de dovezi 
incriminante, doar discriminante şi - lucrul cel mai 
important - eu eram cu conştiinţa curată. 

Am ajuns la casa de oaspeţi. 

— Nici nu-ţi închipui ce supărată am fost când am văzut 
aici maşina lui Elizabeth Allard, toată noaptea şi toată 
ziua. 

Mi-am zis că, între timp, îmi făcusem o oarecare idee. 

— Lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce par, i-am 
răspuns. 

— Tocmai asta suntem pe cale să lămurim. 

A intrat înaintea mea în casa portarului şi a văzut în hol 
lucrurile personale ale soţilor Allard, pe care Elizabeth şi 
cu mine le depozitasem acolo. 

— Văd că aţi făcut şi altceva în afară de băutură, a 
comentat Susan. 


— Au fost multe de rezolvat aici. 

— Ce-aţi mâncat la cina? 

— Biscuiţi. 

S-a dus în camera de zi, unde a văzut perna şi pătura 
mea pe canapea şi m-am felicitat că le lăsasem acolo. Insă 
Susan n-a comentat nimic asupra acestei dovezi că 
dormisem singur, aşa că am făcut eu comentariul: 

— Ai văzut? 

Nu mi-a acordat nicio atenţie, ci s-a uitat de jur împrejur 
prin camera şi m-a întrebat: 

— Elizabeth chiar vrea toate vechiturile astea? 

— Nu ştiu, dar eu am inventariat absolut tot, iar ea a 
semnat lista. 

Am trecut în sufragerie, unde masa şi podeaua erau încă 
pline de cutii cu obiecte şi dosare. 

— Ce-i cu toate astea? m-a întrebat. 

— Cele mai multe sunt lucrurile din biroul meu de 
avocatură şi din fostul birou de acasă, pe care le-am 
depozitat aici când am plecat. 

— Îţi poţi lua înapoi biroul de acasă. 

— E foarte generos din partea ta. 

— Ce-ai sa faci cu toate astea? 

Urmase să le depozitez acasă la Elizabeth Allard, dar i- 
am răspuns: 

— Am să închiriez un depozit. Numai că tu mi-ai rezolvat 
problema cu depozitatul, am adăugat. Şi problema 
locuinţei. Şi toate celelalte probleme. 

— Aşa e, a întărit ea. După ce-ţi dai demisia, va trebui să 
renunti şi la apartamentul din Londra, m-a sfătuit. 

— Sigur, iubito. Am să iau avionul spre Londra imediat 
după înmormântarea lui Ethel. 

— Şi ai să termini şi cu prietena ta de la Londra. Asta 
înainte să te duci acolo. 

— Promit, iubito. 

Numai să nu mă trezesc cu ea aici, pe nepusă-masă. 
Chiar trebuia s-o sun cât mai urgent. 

— Am să merg şi eu cu tine la Londra, m-a informat 
Susan. 


— Excelent. Vom locui la Berkeley. 

— Vom locui în apartamentul tău. 

Tocmai de asta mă temusem. Aveam un apartament 
frumuşel şi curat pentru un burlac, la care Samantha nu 
avea cheie, dar acolo s-ar fi putut găsi diverse obiecte, 
printre care şi unele de-ale Samanthei, care ar fi scos-o din 
sărite pe Susan. 

Cum ea singură pusese problema spaţiului personal şi a 
intimităţii, i-am declarat: 

— Înainte să mă mut la tine, am să-ţi acord tot timpul 
necesar să strângi din casă tot ce n-ai vrea ca eu... 

— Poţi să te muţi chiar azi după-amiază, şi asta ai să şi 
faci. N-ai decât să-ţi vâri nasul unde vrei, n-am nimic de 
ascuns. Apoi a reconsiderat situaţia. Eh, poate va fi nevoie 
să arunc o privire mai întâi. 

Am zâmbit. 

— La fel şi eu, la Londra. 

— Am să-ţi dau zece minute, timp în care am să te aştept 
în taxi. 

Am avut o imagine mentală cu mine umplând o faţa de 
pernă cu scrisori, cu carduri Rolodex, cu fotografii 
interesante din vremea celor trei ani de croazieră şi cu 
lenjeria intimă a Samanthei - aşa cum la o ambasadă sunt 
înghesuite cu disperare într-un sac documente care 
trebuie arse de urgenţă înainte ca mulţimea răzvrătită să 
spargă porţile de la intrare. Dar cum eu nu puteam să ard 
nimic, nu-mi rămânea decât să arunc sacul pe fereastră şi 
să sper că totul se va termina cu bine. 

— John? 

— S-a făcut. 

Mi-am dat seama că oarecum pierdeam controlul asupra 
programului de viitor şi asupra vieţii mele. Susan nu 
fusese câtuşi de puţin o femeie geloasă sau acaparatoare, 
cu excepţia - din câte îmi aminteam - începuturilor relaţiei 
noastre, în perioada când îi făceam curte şi în primii ani de 
căsătorie. Prin urmare, era vorba de o simplă etapă, care 
avea să treacă. 

S-a uitat în jurul ei şi a remarcat că fotografia înrămată 


cu George şi Ethel nu mai atârna deasupra şemineului. 

— Îmi vine greu să cred... că ei erau aici încă înainte de 
a mă naşte eu. 

— Ştii, Susan, acest domeniu era unul dintre ultimele 
rămase în posesia aceleiaşi familii şi în prezent nici n-au 
rămas prea multe, aşa că dacă stai să te gândeşti, perioada 
cu pricina a luat sfârşit încă înainte de a te naşte tu. Toţi 
am trăit aici din timp împrumutat. 

S-a gândit la spusele mele şi a dat din cap. 

— Nici nostalgia nu mai e ce-a fost odată, mi-a spus. 

A traversat sufrageria până în bucătărie, unde s-a uitat 
în jur. 

— Când eram copil, George mă aducea aici după şcoală 
şi Ethel îmi dădea prăjiturele abia scoase din cuptor şi 
ciocolată caldă. 

Eram convins că la Stanhope Hall nu avea parte de aşa 
ceva şi chiar de-ar fi avut, nu maică-sa făcea prăjiturelele 
şi ciocolata, şi nici măcar nu i le aducea. Din câte aflasem 
de la Ethel, de la George şi de la servitorii care mai erau 
acolo când am venit eu pe domeniu, Susan fusese un caz 
tipic de fetiţă bogată lăsată de izbelişte. Presupun că 
părinţii nu se prea ocupaseră de ea până la petrecerea de 
majorat, când probabil începuseră să se gândească la o 
educaţie potrivită şi la un mariaj avantajos - aici o 
dăduseră în bară - precum şi la felul în care succesul sau 
eşecul social al fiicei s-ar fi reflectat asupra lor. 

Îmi închipui că m-aş fi putut arăta mai tolerant faţă de 
William şi Charlotte, punând o parte dintre numeroasele 
lor defecte pe seama educaţiei pe care o primiseră, numai 
că eu cunoscusem multe persoane din vechea aristocrație, 
un mare număr dintre ei fiind oameni de bun-simţ şi la 
locul lor, care-şi iubeau copiii, se arătau generoşi faţă de 
prieteni şi faţă de cei mai puţin favorizați de soartă decât 
ei. Vreo câţiva erau porci de-a dreptul, dar dacă cele Patru 
Sute de Familii din Registrul Social s-ar fi întrunit ca să 
acorde un premiu pentru porcul cel mai mare, William 
Stanhope ar fi câştigat Marele Premiu, iar Charlotte o 
menţiune. 


Susan a deschis frigiderul. 

— E gol, a remarcat ea. 

— O să am mai puţin de transportat. 

— Ar trebui să facem nişte fotografii înainte să golim 
casa, a sugerat ea. 

— Bună idee. 

Am aruncat o privire la ceasul cu cuc, care arăta ora 
3.30 după-amiază. 

— Mâine? am întrebat-o. 

— Foarte bine. 

Mi-am închipuit că turul casei se încheiase, aşa că am 
spus: 

— Hai să stăm afară, în patio. 

— Să vedem şi etajul doi. 

M-am dus după ea pe hol, apoi pe scări. A deschis uşa 
dormitorului lui Ethel şi a intrat. 

Draperiile erau trase, iar camera era întunecată şi 
mirosea uşor a mucegai. Uşile şifonierului şi ale 
garderobei erau deschise, sertarele erau trase afară şi cele 
mai multe haine erau întinse pe salteaua fără cearşaf. Un 
tablou absolut deprimant, care-mi amintea de vorbele 
spuse de preot la mormântul lui Frank Bellarosa, citând 
din Timotei: „Nu venim cu nimic pe lumea asta şi 
neîndoielnic nu vom lua nimic cu noi....” 

Susan n-a făcut niciun comentariu legat de dormitorul 
lui Ethel şi am ieşit amândoi, închizând uşa în urma 
noastră. 

A aruncat o privire în baie, unde a văzut maldărele de 
prosoape de pe jos. 

— S-a stricat maşina de spălat? m-a întrebat. 

— Nu ştiu. Unde anume este? 

— Mâine am s-o trimit pe femeia care-mi face mie 
curăţenie să facă ordine aici pentru Elizabeth. 

— Foarte frumos din partea ta. 

Cum puteam să uit că femeia la curăţenie venea la 
pachet cu noua mea locuinţă şi cu noua mea mireasă? 

— A făcut duş aici? m-a întrebat Susan. 

— Femeia? 


— John! 

— Cred ca da. Da. 

Susan s-a dus în dormitorul meu, cândva şi de curând al 
lui Elizabeth, şi l-a cercetat pe îndelete. A studiat cu 
atenţie patul, a observat sticla goală de vin de pe noptiera, 
a rămas cu ochii la cele doua pahare, pe care ar fi trebuit 
să le iau de acolo. 

— De ce sunt două pahare? m-a luat ea la rost. 

Mi-au venit în minte mai multe răspunsuri, printre care 
posibilitatea de a-i povesti lui Susan despre prietenul 
imaginar din copilărie al lui Elizabeth, mare băutor de vin. 

— Elizabeth a vrut să doarmă în fosta ei cameră, aşa că 
am băut un pahar împreună înainte de culcare, i-am 
răspuns, vrând să fiu direct şi să nu mă îndepărtez de 
adevăr. 

— Eşti atât de neconvingător! 

Am tras aer în piept şi, amintindu-mi că adevărul e 
ultima şansă de apărare a celui încolţit, am spus: 

— Bine... deci... amândoi am băut cam mult vin, ne-am 
gândit s-o facem... dar am ajuns la concluzia că ar fi o 
mare greşeală. 

Niciun răspuns. 

— A venit vorba de tine şi Elizabeth s-a simţit... jenată, 
înţelegi... sincer vorbind, şi eu. 

Din nou, niciun răspuns. 

Trebuie să ieşi din joc cât timp rămâi în avantaj, numai 
că eu nu ştiam dacă eram în avantaj. 

— Acesta e adevărul adevărat, am încheiat, ca să mă pun 
la adăpost. 

— Nu prea seamănă cu ce mi-ai povestit mai devreme. 

— Aşa e. Ei bine, acum ai primit şi amănunte. 

Eram oarecum enervat pe mine însumi că intrasem în 
defensivă. Şi, amintindu-mi că cea mai bună apărare e 
atacul, am spus: 

— Aseară eram un bărbat liber, Susan, şi chiar dacă m- 
aş fi culcat cu ea, n-ar fi fost problema ta. 

Mi-a întors spatele şi a ieşit din dormitor, luând-o în jos 
pe scări. Cu Susan era greu de spus dacă era furioasă, 


indiferentă sau dacă o lua razna. Uneori avea nevoie de 
câteva minute ca să-şi dea seama singură în ce stare se 
afla, aşa ca am profitat de prilej ca să fac ordine prin 
cameră. 

— Mă găseşti în curtea interioară, mi-a strigat de la 
parter. 

Am mai aşteptat un minut, apoi am coborât scările cu 
cele două pahare şi sticla goală, pe care le-am pus în lada 
de gunoi de sub chiuvetă. 

Am ieşit în patio şi am găsit-o pe Susan plimbându-se 
prin grădina de legume. 

— La ora patru trebuie să fiu undeva, i-am strigat. 

Nu mi-a răspuns. 

— Dar mai întâi trebuie să stăm de vorbă, am continuat. 

S-a uitat la mine. 

— Despre ce? m-a întrebat. 

— Stai jos, Susan. Nu durează mult. 

S-a înapoiat în patio. 

— Unde trebuie să fii la ora patru? a vrut ea să ştie. 

— Tocmai despre asta vreau să-ţi vorbesc. Ia loc. 

A ezitat, apoi s-a aşezat la masă, iar eu mi-am tras un 
scaun lângă ea. 

— O să ţi se pară... să zicem, oarecum greu de crezut, 
am început eu. Dar, după cum spuneam..., 

— Deci, nu te-ai culcat cu ea fiindcă te gândeai la mine? 

Se pare că încă nu terminase cu subiectul precedent. 

— Întocmai, i-am răspuns. Nu mi s-a părut corect, am 
dezvoltat eu subiectul. Mai ales după ce te-am văzut în 
maşină. Nu pot să-ţi explic, dar chiar şi când nu ştiam ce 
simţi tu pentru mine, pur şi simplu n-am putut să fac aşa 
ceva înainte să-ţi vorbesc. 

M-am gândit că mărturisirea o va linişti, dar femeile 
analizează astfel de lucruri până la profunzimi care 
bărbaţilor nici nu le trec prin cap. 

— Prin urmare, te-ai simţit atras de ea? m-a întrebat 
Susan. 

— Câtuşi de puţin. Bărbaţii n-au nevoie de un motiv 
anume... doar de un loc, i-am explicat. 


— Crede-mă că înţeleg. Dar e limpede că ea te place. 

— Toată lumea mă place. 

— Eşti de-a dreptul idiot. 

— Ştiu şi asta. Acum putem...? 

— Poate era atât de beată încât te-a găsit atrăgător. 

— Sunt convins. Deci... 

— Credeam că mi-e prietenă. 

— Îţi este prietena, Susan. De asta nici n-a... 

— Şi îmi închipui că se simţea foarte singură şi tristă, cu 
maică-sa pe patul morţii. 

— Întocmai. 

Am aşteptat şi alte comentarii, dar Susan m-a luat de 
mână şi mi-a spus: 

— Bine. Am închis subiectul. 

Mă cam îndoiam, aşa că am aşteptat câteva secunde, 
după care am început: 

— După cum spuneam... 

— Te iubesc. 

— Şi eu te iubesc. 

— Ştiu că mi-ai fost credincios tot timpul cât am fost 
căsătoriţi şi îmi pare rău că nu pot spune şi eu acelaşi 
lucru. 

Şi mie. 

— Vreau doar să ştii, John, că el a fost singurul. 

— Ştiu. 

— Atâtea femei îţi făceau ochi dulci şi n-am fost geloasă 
niciodată. Aveam încredere oarbă în tine. 

— Ştiu asta foarte bine. Poţi avea încredere în mine şi 
acum. 

— lar dacă ai avut vreo legătură cât timp am fost... 
înstrăinaţi, aş înţelege. 

— Foarte bine. Adică... 

— Ai avut? 

— Bineînţeles că nu. 

În realitate, avusesem o scurtă aventură. 

— Eram aşa de abătut că nici nu mi-a trecut prin minte. 

— Îmi pare rău că ţi-am înşelat încrederea. 

— E de domeniul trecutului. 


Mi-a venit în minte o expresie răsuflată, dar potrivită. 

— Azi e prima zi din noua noastră viaţa împreună, până 
la sfârşitul zilelor. 

A zâmbit, s-a aplecat spre mine şi m-a sărutat, apoi s-a 
sprijinit de spătarul scaunului. 

— Voiai să stai de vorbă cu mine despre ceva anume? m- 
a întrebat. 

— Da. Şi te rog să mă asculţi fără să faci vreun 
comentariu. După cum ţi-am spus, am reluat eu, Anthony 
Bellarosa a trecut pe aici lunea trecută. 

l-am relatat pe scurt vizita, repetându-i că Anthony 
întrebase de ea. Susan m-a ascultat în tăcere. 

— M-a invitat să luăm masa împreună, am încheiat eu. 

— Şi ai acceptat? 

— Da. 

— De ce? 

— N-aş putea să-ţi spun. Atâta doar că eram îngrijorat 
pentru tine. 

Nu mi-a răspuns, aşa ca am continuat: 

— Şi presupun că eram mânat şi de o curiozitate 
perversă... 

— Înţeleg. Zi mai departe. 

— Bine. Deci ne-am întâlnit la restaurantul Wong Lee 
din Glen Cove. Mi s-a părut nimerit să evit să merg într-un 
restaurant italienesc, nu m-am putut eu stăpâni, dat fiind 
ce s-a întâmplat... Oricum, Anthony nu-i la fel de şarmant 
ca taică-său, nici la fel de inteligent, totuşi... 

— John, zău că nu vreau să aud nimic despre taică-său. 
Nici bune, nici rele. Tu spune-mi doar cum a fost cu 
Anthony. 

I-am pomenit de Tony, şoferul, care întrebase de ea, 
după care i-am relatat secvențele importante ale 
conversaţiei cu Anthony Bellarosa din timpul cinei, 
menţionând pe scurt şi conversaţia purtată la telefon cu 
Anna Bellarosa. 

— Atunci m-am ridicat şi am plecat, am încheiat eu 
povestirea. 

Susan s-a gândit la cele auzite şi mi-a spus: 


— Sper că nu asta-i oferta de angajare despre care mi-ai 
vorbit. 

— Păi... dă-mi voie să-ţi spun mai departe. 

I-am povestit despre întâlnirea întâmplătoare cu Tony şi 
Anthony pe Grace Lane şi cum mersesem cu ei până la 
Oyster Bay. Am ajutat-o să-şi facă o idee despre discuţia 
purtată în fostul birou al lui Teddy Roosevelt, încercând s-o 
fac să înţeleagă nu numai ce anume se spusese despre ea, 
dar şi ce nu se spusese. Am menţionat şi Cadillacul 
Escalade de culoare neagră şi i-am sugerat să fie cu ochii 
în patru după el. Am bagatelizat multe din cele discutate 
atunci şi din ce credeam eu, fiindcă nu voiam s-o alarmez. 
Dar în acelaşi timp, nici nu voiam să creadă că era o 
situaţie care avea să treacă de la sine sau pe care s-o 
trateze cu obişnuita ei indiferenţă. 

— Prin urmare, oferta de slujbă a rămas cumva în coadă 
de peşte, mi-am încheiat eu relatarea. 

Ea s-a uitat la mine şi mi-a răspuns: 

— Mie nu mi se pare deloc aşa. Tu chiar nu eşti în toate 
minţile? m-a întrebat. 

— Susan, trebuie să înţelegi... 

— Înţeleg, John. Îţi închipui că analizezi propunerea de a 
accepta o aşa-zisă slujbă în ideea de a mă proteja pe mine, 
dar... 

— Păi ce alt motiv aş avea ca măcar să stau de vorbă cu 
individul ăsta? 

— E o întrebare pe care să ţi-o pui chiar ţie, nu mie. 

— Susan, hai să nu facem o analiză superficială. Dacă n- 
aş crede că Anthony Bellarosa vrea să se răzbune pentru 
cele întâmplate... Ei bine, poate m-am gândit şi că aş putea 
lucra pentru el pe probleme legale... 

— E un şef mafiot. 

— Asta nu știu. 

— Ba ştii, John. Şi să-ţi mai spun un lucru pe care-l ştii. 
A apelat la orgoliul tău, iar tu te-ai simţit flatat. El a sesizat 
şi că erai vulnerabil la solicitările lui, din pricina trecutului 
şi pentru că nu erai total satisfăcut de viaţa ta. Nu trebuie 
să mai repeţi aceeaşi greşeală... 


— Stai aşa. E nevoie să-ţi reamintesc cine a încurajat 
relaţia cu ştii tu cine şi motivul pentru care ai încurajat-o? 

— Încetează! 

A răsuflat adânc şi şi-a recăpătat stăpânirea de sine. 

— Nu-i nevoie să-mi reaminteşti. Imi amintesc şi 
singură. 

Un timp niciunul din noi n-a scos o vorbă. 

— S-ar putea să fie mai isteţ decât îl crezi tu, a spus ea 
într-un târziu. 

— Ştiu. 

— Dar tu eşti şi mai isteţ decât el. 

— Ştiu şi asta. 

— Deci, ce-ai de gând să faci, John? 

M-am gândit la întrebare şi i-am răspuns: 

— Păi, e clar că situaţia mea s-a schimbat. 

M-am silit să zâmbesc. 

— Iubesc şi cu câteva ore în urmă am hotărât să mă 
însor, am continuat. Prin urmare, nu mai simt nevoia să mă 
flateze altcineva, orgoliul meu e satisfăcut din toate 
punctele de vedere şi nu mai sunt vulnerabil la tentaţiile 
diavolului. 

Susan m-a privit din nou. 

— Spune-i diavolului să se ducă la dracu”. 

— Aşa am să fac... dar sunt în continuare îngrijorat 
pentru tine. 

— Nu-i cazul. 

M-a luat din nou de mână. 

— Sunt foarte mişcată că te gândeai la protecţia mea 
chiar când mă urai. 

— Nu te-am urât niciodată. Te-am iubit. 

— Văd asta. 

A găsit în buzunar un şerveţel şi şi-a şters ochii. 

— Crede-mă că văd. 

Am rămas tăcuţi câtva timp, apoi ea m-a întrebat: 

— Ai de gând să te mai întâlneşti sau să mai vorbeşti cu 
el? 

Am furişat o privire spre ceasul de la mână. 

— Da, peste vreo cinci minute. 


— Unde? 

— La el acasă. Am fost invitat la masa de duminică. 

— Nu te duce. 

— Instinctul îmi spune să mă duc. Şi trebuie să ai 
încredere în ce simt eu. 

A tăcut câteva clipe. 

— Care e scopul vizitei? 

— Simt că, dacă nu mă duc, am să ratez o ultimă ocazie 
de a afla ceva... de a-l înţelege mai bine pe acest om şi 
modul lui de a te vedea... pe tine. Dacă reuşesc să-l aduc în 
situaţia de a lansa vreo ameninţare, atunci mă duc la 
poliţie. Sunt convins că poliţia va lua lucrurile în serios, 
atât din pricina amenințării, cât şi din pricina celor 
întâmplate acum zece ani. 

Susan a tăcut multă vreme, apoi mi-a spus: 

— Dacă ar fi să retrăiesc acel moment, n-aş mai apăsa 
pe trăgaci. 

Şi încă de trei ori. Asta mi-a amintit să-i pun o întrebare. 

— Ai o armă? 

S-a uitat la mine. 

— La Hilton Head am tras în rațe artificiale. Am o puşcă. 

M-am bucurat să aud că avea armă şi că ştia să 
folosească o puşcă. Dar dacă mă gândeam la sfatul lui 
Emily Post referitor la arme şi la faptul că urma să mă mut 
la ea... În sfârşit, am decis s-o cred pe cuvânt că regreta 
acel moment de furie necontrolată la adresa amantului ei, 
închipuindu-mi totodată că între timp învățase să-şi 
stăpânească mai bine astfel de accese. 

— Unde ţii puşca? am întrebat-o. 

— Nu ştiu... Cred că e la subsol. 

— Trebuie s-o cauţi. 

M-am ridicat. 

— Trebuie să plec, i-am spus. 

S-a ridicat şi ea. 

— Cine o să mai fie acolo? m-a întrebat. 

— Cu siguranţă Anthony şi soţia lui Megan, probabil cei 
doi copii ai lor, presupun că şi Anna. În rest, habar n-am. 

— Bine. Mă încred în judecata ta în problema asta. 


Ne-am întors în bucătărie. 

— Să ştii că nu rămân la cină, i-am spus. 

Mi-am luat cheile de la maşina din cârligul în care 
stăteau agăţate. 

— Ar trebui să-i duci un cadou soţiei lui, mi-a reamintit 
Susan. 

Era ceva comic în faptul că Susan îmi amintea să nu uit 
de regulile etichetei chiar şi când urma să iau masa cu 
cineva care era posibil să-i dorească moartea. În lumea lui 
Susan, era vorba de două chestiuni fără legătură una cu 
cealaltă. 

Am deschis uşa de la cămară, dar nu mai aveam vin, aşa 
că am luat unul dintre borcanele cu gem de mere pădureţe 
ale lui Ethel, pe care era o etichetă cu numele ei şi cu data 
la care fusese preparat. 

— Asta e din 1999. O să meargă bine la lasagna. 

Susan n-a făcut niciun comentariu. 

— Cât timp eşti plecat, am să-ţi strâng lucrurile şi am să 
le duc la noi acasă. 

— Mulţumesc. Dar când vor veni părinţii tăi, am să mă 
mut din nou aici, i-am amintit. 

— Ar fi bine să putem sta toţi sub acelaşi acoperiş. 

— Nu există un acoperiş suficient de mare pentru asta. 

— Să vedem ce se întâmplă când sosesc. 

N-aveam chef să discut despre asta acum, aşa că i-am 
spus: 

— Bun, atunci ciao. 

— Când ai să pleci, să-i spui: Va al inferno. 

— Aşa am să fac. 

Ne-am sărutat şi ea mi-a urat noroc. 

Am ieşit din casa portarului, m-am suit în maşina şi am 
trecut de porţile deschise ale moşiei Stanhope Hall, apoi 
am cotit la stânga pe Grace Lane, parcurgând scurta 
distanţă până la Alhambra. 

Prima mea vizită la Alhambra, în urmă cu zece ani, 
fusese o imensă greşeală. Vizita de acum era o şansă de a 
îndrepta acea greşeală. 


Capitolul 30 


Prin urmare, mă duceam la masă la familia Bellarosa. 

Distanţa dintre casa portarului de pe domeniul Stanhope 
Hall şi casa portarului de la Alhambra era de patru sute de 
metri, iar pe jumătate din acea distanţă Grace Lane era 
mărginit de zidul cenuşiu din piatră care împrejmuia 
proprietatea Stanhope, terminându-se acolo unde începea 
zidul de cărămidă şi stuc al domeniului Alhambra. 

În vremurile ei de glorie şi putere, adică în ajunul 
crahului financiar din 1929, Coasta de Aur cuprindea peste 
două sute de vaste proprietăţi şi tot atâtea conace mai mici 
şi case de ţară. 

O persoană cu dare de mână care ar fi locuit împreună 
cu familia într-o vilă de pe Fifth Avenue ar fi putut ajunge 
la moşie într-o oră, călătorind într-un vagon de tren 
particular, sau în două ore, dacă ar fi preferat o croazieră 
lejeră la bordul unui iaht. O astfel de persoană ar fi avut şi 
posibilitatea de a se deplasa aici în limuzina condusă de 
propriul şofer, venind pe Vanderbilt Toll Road, construit de 
domnul William K. Vanderbilt Jr. pentru el şi amicii lui, şi 
pus la dispoziţia altor călători în schimbul unei taxe. Aşa 
era în vremurile bune, cum se spune. 

Majoritatea domeniilor sunt împrejmuite de ziduri sau 
garduri din fier forjat, întrerupte pe alocuri de porţi şi case 
ale portarilor, multe dintre aceste construcţii dăinuind 
până în zilele noastre ca rămăşiţe ale unui trecut înfloritor 
de scurtă durată, dar încă puternic imprimat în conştiinţa 
celor care locuiesc acum aici. Problemele când locuieşti 
într-o asemenea zonă sunt, cred, dovezile concrete 
prezente pretutindeni şi care atestă că poate într-adevăr a 
existat o epocă de aur, mai bună decât vremurile pe care le 
trăim. 

Ca să revin la analogia pe care o făcuse Anthony 
Bellarosa cu căderea Imperiului Roman, citeam cândva că 


în vremurile medievale ultimele câteva mii de locuitori 
analfabeți ai Romei credeau că străvechiul oraş fusese 
ridicat de titani sau de zei. 

Eu unul nu nutream astfel de convingeri privind Coasta 
de Aur, deşi cred că arheologii care ar fi făcut săpături aici 
peste vreo mie de ani ar fi putut ajunge la concluzia că 
agenţii de bursă şi avocaţii fuseseră nişte triburi barbare 
care frigeau aristocrați latifundiari pe grătare electrice. 

Aceasta fiind starea mea de spirit, mi-am amintit şi de 
istoria Senatului roman, care continuase să se întrunească 
multă vreme după căderea Imperiului şi care devenise 
practic o simplă atracţie turistică pentru cetăţenii şi 
barbarii veniţi în plimbare până în Forum să-i vadă pe 
aceşti morţi vii înveşmântaţi în togi bizare. 

Nu fusesem niciodată membru plin al clasei senatoriale, 
aparţinând mai degrabă păturii cavalerilor, dar ori de câte 
ori îmi puneam puloverul albastru, pantalonii cafenii, 
pantofii cu talpă de crep şi mergeam la oraş cu accentul 
meu şcolit, aveam impresia că eram încă una dintre 
atracțiile turistice ale Coastei de Aur, pe lângă ziduri, 
ruine şi domeniile acum accesibile marelui public: „Uite, 
mami, unul din ăia!” 

Ajuns în preajma fostei case a portarului de la Alhambra, 
acum gheretă de pază pentru proprietatea împrejmuită de 
zid, am încetinit. 

Pe o pancartă era scris: DOMENIILE ALHAMBRA - 
PROPRIETATE PRIVATĂ - OPRIȚI LA GHERETA DE PAZĂ. 

Am cotit la stânga pe alee. Porţile mari din fier forjat 
erau deschise şi am văzut că aleea pietruită, încă străjuită 
de plopi impunători de Lombardia, fusese îmbogăţită cu 
dispozitive de reducere a vitezei, precum şi cu un marcaj 
galben indicând oprirea. 

Am trecut de poartă şi m-am oprit, aşa cum se cerea, în 
dreptul fostei case a portarului. 

Pe uşa acesteia am văzut o mică inscripţie: DOMENIILE 
ALHAMBRA - VÂNZĂRI ŞI ADMINISTRAŢIE. Am mai 
remarcat că pe latura clădirii fusese construită o fereastra 
mare, în spatele căreia şi-a făcut apariţia un bărbat 


îmbrăcat în cămaşă kaki, asemănătoare uniformei militare. 
Respectivul a afişat un zâmbet profesional şi m-a întrebat: 

— Cu ce vă pot fi de folos? 

O inscripţie metalică afişa cuvintele SERVICIUL DE 
SECURITATE BELL şi mi-am amintit că era vorba despre o 
subdiviziune a firmei Bell, aparţinându-i lui Anthony 
Bellarosa, firma care printr-o întâmplare fericită avea 
contract cu proprietatea Alhambra. Cum eu eram un A.Ş. - 
amic al şefului - şi nu din cale-afară de binedispus, mi-am 
permis să mă arăt oarecum iritat şi am răspuns: 

— Nu ştiu cum mi-ai putea fi de folos. Ce variante am? 

— Poftim? 

O clipă mi-a fost dor de gorilele lui Frank Bellarosa - 
Lenny şi Vinnie - amândoi plecaţi în lumea celor drepti, 
precum şi de Anthony, cunoscut acum sub numele de Tony. 

— Am venit să-l văd pe... 

Am simţit nevoia să forţez puţin nota: 

— ... pe don Bellarosa. 

Paznicul m-a studiat cu luare-aminte. 

— Pe domnul Anthony Bellarosa. 

— Exact. Şi pe fratele lui, Don. 

Nu s-a amuzat deloc, dar cum pare-se eram un invitat al 
şefului, n-a vrut să rişte. 

— Numele dumneavoastră, domnule? m-a întrebat. 

— John Whitman Sutter, i-am răspuns. 

— Bine, mi-a spus el, fără să mai consulte lista de 
invitaţi pe care o ţinea în mână. 

Mi-a dat indicaţii, neuitând să adauge: 

— Vă doresc o zi bună. 

Am demarat şi am văzut prin oglinda retrovizoare că 
paznicul era deja la telefon, vorbind probabil cu reşedinţa 
Bellarosa. Prin urmare, acum nu mai puteam da înapoi. 

Mi-am continuat drumul pe aleea dreaptă şi pietruită, 
care se termina odinioară în curtea interioara a vilei 
denumite Alhambra. Acum însă constatam că drumul 
trecea de locul în care se afla cândva conacul şi că fusese 
asfaltat. Din drumul principal se desfăceau altele mai mici, 
care duceau la parcelele de două hectare şi la imitaţiile de 


conace. O parte din copacii de altădată supravieţuiseră 
lucrărilor de construcţie a caselor, drumurilor, piscinelor şi 
infrastructurii subterane, dar terenul dintre noile 
construcţii era în cea mai mare parte defrişat. 

Presupun că s-ar fi putut să fie şi mai rău - dar nu cu 
mult. Nu fusesem din cale-afară de încântat la aflarea 
veştii că Frank  Bellarosa Episcopul  achiziţionase 
Alhambra. Sigur, toată lumea are vecini răi, dar cazul meu 
le întrecea pe toate. Deşi, privind în urmă, îmi dădeam 
seama că un singur şef mafiot, împreună cu familia, fusese 
de fapt cu mult mai bun decât o sută de agenţi de bursă 
copleşiţi de ipoteci sau ce-or mai fi fost oamenii ăştia. 

În orice caz, nu era problema mea. Mi-am amintit că îmi 
petrecusem o bună parte din timp conversând pe la 
cocteiluri şi petreceri de club despre cum se schimba 
lumea înconjurătoare şi făcusem parte din mult prea multe 
comitete implicate în acţiuni legale care să ţină piept 
dezvoltatorilor, încercând să păstreze încremenită în timp 
o epocă ţinând deja de domeniul trecutului. Nu mă 
îndoiesc că asta făceau şi acum. 

Am oprit maşina acolo unde se terminau plopii şi aleea 
pietruită şi unde începea asfaltul. Aici se înălța cândva 
Alhambra. Am coborât din maşină şi m-am uitat în jur. Era 
punctul cel mai înalt şi din locul în care mă aflam puteam 
vedea vreo douăsprezece conace miniaturale, înconjurate 
de parcelele lor îngrijite, cu garaje cu câte trei maşini, cu 
alei şi curţi interioare. Mulţi locatari erau afară la un 
barbecue şi fumul albăstrui se înălța spre cerul fără nori, 
ca focurile unor tabere militare. In rest, pe micile loturi de 
două hectare ale Bunului Dumnezeu, nu părea a fi prea 
multă activitate. 

Dincolo de pământurile fostei Alhambra, vedeam terenul 
de golf al clubului The Creek şi mi-am amintit că după ce 
Susan şi cu mine îi invitasem acolo la cină pe soţii 
Bellarosa, domnul Bellarosa mă rugase să-l ajut să devină 
membru al clubului. Asta e, când inviţi la masă la club o 
familie fără pedigree, întotdeauna se iveşte o problemă: 
imediat vor şi ei să fie membri. Eram absolut convins că 


cererea unui şef mafiot va fi respinsă de conducerea 
clubului, aşa că i-am explicat lui Frank, fără prea multe 
menajamente, că nici măcar Isus Hristos, care era evreu 
din partea mamei, n-ar fi reuşit să ajungă membru la The 
Creek. 

Trebuie să recunosc, măcar în sinea mea, că în ciuda 
celor întâmplate în primăvara, vara şi toamna acelui an, şi 
în ciuda modului tragic în care se sfârşiseră o viaţă şi o 
căsnicie, totuşi, existase şi o latura amuzantă, cam ca 
răspunsul doamnei Lincoln la întrebarea „În afară de asta, 
doamna Lincoln, ce părere aveţi de piesă?” Ea declarase 
deschis: „A fost o comedie tare nostimă şi am râs cu 
lacrimi până am auzit focul de armă”. 

Am privit spre partea unde se aflau cândva bazinul şi 
grădina clasică decorate cu imitații de ruine romane, dar 
peisajul era acum atât de schimbat, încât nu mi-am dat 
seama exact care fusese locul, deşi presupuneam că era 
vorba de porţiunea de teren mai jos, unde acum se înalţă 
casa. 

Tulburătoarele imagini din vis mi s-au conturat din nou 
în minte, dar nu voiam sa le evoc din nou, aşa că le-am 
alungat şi au dispărut. 

Am privit în urmă, de-a lungul aleii în panta care ducea 
la casa portarului şi la drumul principal. De cealaltă parte 
a drumului Grace Lane se înălța o casă în stil colonial, 
retrasă pe un dâmb, la vreo sută de metri depărtare. Era 
proprietatea familiei De Pauw, deşi nu ştiam dacă mai 
locuiau acolo. Dar cu zece ani în urmă FBl-ul folosise 
această casă drept punct de supraveghere, pentru a 
surprinde şi fotografia pe oricine venea sau pleca de la 
Alhambra. 

În seara în care avusese loc tentativa de asasinat de la 
restaurantul Giulio's din Mica Italie, fusesem însoţit la 
secţia de poliţie din Midtown South, unde avusesem ocazia 
să văd multe astfel de fotografii luate cu teleobiectivul şi 
unde poliţia şi FBI îmi ceruseră să identific dacă printre 
persoanele din fotografii se găseau şi cei doi indivizi văzuţi 
de mine în faţa restaurantului. 


Printre fotografiile cu prietenii, familia şi partenerii de 
afaceri ai domnului Bellarosa se aflau şi câteva imagini 
frumoase cu mine şi cu Susan, luate cu ocazia primei 
noastre vizite la familia Bellarosa, Şi anume o invitaţie la 
cafea şi cannoli. Mi-a trecut prin minte că FBl-ul ştiuse de 
legătura dintre Frank şi Susan cu mult înaintea mea. Acum 
mă întrebam dacă FBl-ul cunoştea deja că urma să am cea 
de a patra întâlnire faţă în faţă cu Anthony Bellarosa. Mă 
întrebam şi ce se întâmplase cu agentul special Felix 
Mancuso, care se străduise atât de mult să mă salveze de 
mine însumi. Poate ar fi fost cazul să-i telefonez. 

M-am suit din nou în maşină şi mi-am continuat drumul 
către o alee care se deschidea spre stânga, numita Pine 
Lane, şi care se sfârşea într-un amplu spaţiu deschis unde 
se înălţau trei vile de stuc, cu acoperişuri roşii de ardezie, 
la câte o sută de metri depărtare una de alta. 

Mi-am dat seama că mă aflam de-acum aproape de 
marginea domeniului Stanhope Hall. De fapt, în spatele 
vilelor puteam distinge şirul de pini albi care despărţea 
cele două proprietăţi. Deci, în linie dreapta - sau în trap de 
cal - casa de oaspeţi unde locuia Susan şi vila lui Anthony 
se găseau la numai cinci sute de metri depărtare. 

Cele trei vile din faţa mea erau uşor diferite între ele ca 
stil şi colorit, iar paznicul m-a îndrumat spre cea galbenă, 
aşa că m-am îndreptat spre ultima vilă din stânga şi am 
oprit în faţa peluzei îngrijite din dreptul Casei Bellarosa. 
Am coborât din maşină, fără a uita să iau şi borcanul cu 
gem de mere pădureţe. 

Pe aleea largă se vedea Cadillacul Escalade de culoare 
neagră, un microbuz alb, care am presupus că-i aparţinea 
lui Megan Bellarosa, precum şi un automobil Corvette 
galben, probabil maşina lui Anthony în eventualitatea că ar 
fi trebuit dispară fără urmă. Deasupra uşilor garajului era 
un coş de baschet montat pe o placă de lemn. 

Am mai remarcat şi un Cadillac negru, model tipic 
mafiot, cu ferestre fumurii, care parcase chiar în faţa mea. 

Am parcurs aleea de maşini şi am cotit pe cea asfaltată, 
care ducea la intrarea cu portic. 


M-am uitat la ceas şi am văzut că era 4.15. Întârziasem 
dar nu chiar cât ar fi fost de bon ton. 

Am mai observat şi o cameră video deasupra uşii, aşa ca 
am zâmbit spre camera şi am apăsat butonul soneriei. 


Capitolul 31 


Bellarosa fusese anunţat de paznicul de la firma Bell că 
eram în drum spre reşedinţa lui, dar mă văzuse şi pe 
monitorul camerei de supraveghere, aşa că nu s-a prefăcut 
deloc mirat când mi-a deschis uşa. 

— Salut, mă bucur că ai reuşit să ajungi. Hai înăuntru. 

Purta o cămaşă neagră şi lucioasă, cu mânecile 
suflecate, vârâtă într-o pereche de pantaloni gri fier, prinşi 
în talie cu o curea subţire cât un creion. Am remarcat că 
pantofii lui erau confecţionaţi din ceva piele de şarpe. 
Probabil că nimeni de la secţiunea de modă şi stil a 
ziarului New York Times nu s-ar fi grăbit să-i facă o vizită. 

— Mulţumesc pentru invitaţie, i-am răspuns şi eu. 

— Mada. Dar de data asta n-ai să mai fugi. 

Pui pariu? 

Mi-am închipuit că urma să-mi ceară să las arma la 
intrare, din obişnuinţă, dar el m-a întrebat: 

— Ai avut ceva probleme cu paza de la poarta? 

Am presupus că paznicul mă pârâse privind faza cu don 
Bellarosa, iar Anthony voia să-mi dea a înţelege că nu-l 
amuzase câtuşi de puţin. 

— Părea cam tare de ureche, am răspuns. 

— Zău? E greu să găseşti oameni de nădejde. 

Apropo de tare de ureche, din difuzoare răsuna un 
cântec vesel cântat de un solist italian care răcnea de 
zăngăneau geamurile, iar Anthony mi-a anunţat sosirea 
urlând ca să acopere muzica: 

— Hei, Megan! Avem oaspeţi! 

Apoi s-a îndreptat către tabloul de comandă din perete şi 
a dat muzica mai încet. 

— Grozav album. Se numeşte „Succese muzicale ale 
Mafiei”. 

A pufnit în râs. 

— Te-ai prins de poantă? 


Am zâmbit. În timp ce-o aşteptam pe Megan, iar 
Anthony se juca priceput cu butoanele de başi şi de înalte, 
m-am uitat de jur împrejur în holul uriaş, în camera de zi şi 
în sufragerii. Ca să fiu sincer, nu arata deloc rău. Mă 
aşteptasem la o versiune italieneasca excesiv de încărcată 
a oribilului aşa-zis stil francez al domnului Nasim, dar 
Megan - şi probabil un decorator - preferase să meargă la 
sigur, alegând ceva modern, în culori pastel. Totuşi, pe 
pereţi se vedeau o mulţime de picturi de duzină în ulei, 
reprezentând însorita Italie, iar printre ele am zărit şi două 
crucifixuri. 

Megan Bellarosa şi-a făcut apariţia în hol şi trebuie să 
spun că am fost plăcut surprins. Avea spre treizeci de ani, 
era înaltă şi suplă şi avea o figură tipică de irlandeză, 
simpatică şi pistruiată, cu ochi albaştri. De asemenea, 
părea să fie roşcată de la natură şi din experienţa 
personală mi-am zis că era fie afurisită, fie irascibilă, fie 
de-a dreptul ţicnită. 

A schiţat un vag surâs către mine, întrebându-se 
probabil ce dracu' fusese în capul soţului ei de mă invitase 
la o masă în familie. 

— Foarte amabil din partea dumneavoastră că m-aţi 
invitat, i-am spus eu. 

— Îmi pare bine că aţi reuşit să veniţi, mi-a răspuns. 
Avem mâncare din belşug. 

Asta mi-a înlăturat orice îngrijorare cum că aş fi fost pe 
cale să consum ultimele provizii ale familiei. 

— Îmi puteţi da haina? m-a întrebat ea. 

Nu aveam sacou, doar un pulover albastru de care nu 
mă despărţeam cu una, cu două, aşa că i-am răspuns: 

— Rămân aşa cum sunt. Aveţi o casă foarte frumoasă, n- 
am uitat eu să adaug. 

— Mulţumesc. Anthony o să v-o arate ceva mai târziu. 

Accentul ei trăda neîndoielnic o origine mai puţin nobilă, 
la fel ca tunica roz şi pantalonii mulaţi de culoare neagră, 
ambele din poliester. Date fiind că totuşi avea trăsături 
plăcute, profesorul Higgins ar fi făcut minuni cu ea. 

I-am întins borcanul cu gem de mere pădureţe. 


— E făcut în casă, i-am spus. 

A luat borcanul, s-a uitat la etichetă şi mi-a zâmbit. 

— Oh, Doamne, şi bunica mea făcea aşa ceva! a 
exclamat. 

Deci pornisem amândoi cu dreptul. De fapt, Megan mi-a 
zâmbit larg şi o clipă am avut în faţa ochilor imaginea lui 
Susan. Se pare că bărbaţii oacheşi ai familiei Bellarosa 
preferau tipul de femeie nord-europeană, cu pielea de 
culoare deschisă. Dragă Sigmund... 

— Hei, mama abia aşteaptă să te vadă, mi-a spus 
Anthony până să apuc să analizez situaţia mai în 
profunzime. Haide. 

I-am urmat pe Anthony şi Megan, traversând holul până 
în bucătăria mare şi luminoasă în mijlocul căreia se găsea 
Anna Bellarosa, tăind brânza pe un fund de lemn. M-a 
văzut, a lăsat cuțitul din mână, şi-a şters mâinile de şorţ şi 
s-a repezit spre mine. 

—John! Oh, Doamne! 

M-am înţepenit bine pe picioare cu o fracțiune de 
secundă înainte de impact şi ne-am izbit unul de celalalt. 
BAM! M-a strâns in braţe cu putere, iar eu am reuşit s-o 
cuprind pe după umeri. 

— Anna... am izbutit să îngaim. Arăţi nemaipomenit... 

De fapt, înainte de impact observasem că mai luase 
câteva kilograme, pe care le simţeam din plin, acum că mă 
lăsase aproape fără aer în plămâni. Şi ca să-mi complice şi 
mai mult problemele respiratorii, îşi dăduse cu un parfum 
floral mai pătrunzător decât toate mirosurile culinare. 

Ne-am desprins unul de celalalt, iar eu am prins-o de 
mâini, ca nu cumva să mă strângă din nou în braţe, şi m- 
am uitat la ea. Avea aceleaşi trăsături de îngeraş, 
accentuate de prea mult ruj şi fard, dar pe sub tencuiala 
asta tenul îi rămăsese tânăr. Poate din cauza regimului 
alimentar mediteranean? 

Am tras adânc aer în piept. 

— Îmi pare aşa de bine că... 

— John, arăţi grozav! m-a întrerupt ea. Sunt tare fericită 
că ai venit. 


A continuat să sporovăiască, vrând să ştie cum o mai 
duceam şi m-a întrebat de copii, dar nu şi de soţia mea cea 
rea, care-i ispitise şi-i sedusese bărbatul. 

Pe vremuri, Anna purta suficient de multe bijuterii ca să 
bruieze o transmisiune radio, azi însă nu avea decât nişte 
cercei de aur şi verigheta. Purta un costum cu pantalon de 
culoare neagră, ca să se vadă că rămăsese văduvă, iar 
între sâni am zărit cuibărit un crucifix de aur care, la fel ca 
la prima noastră întâlnire, mi-a amintit de statuia lui Isus 
Hristos din Munţii Anzi. 

A continuat să-mi pună întrebări şi de fiecare dată m-am 
străduit să-i răspund cât de cât înainte să mă întrerupă. 
Am observat că Megan plecase din bucătărie şi mi-am 
amintit că cele două doamne Bellarosa nu se împăcau prea 
grozav din punct de vedere culinar - şi nici din alte puncte 
de vedere. 

În cele din urmă, Anthony a întrerupt întreruperile 
mamei lui. 

— OK, mamă, hai să-l lăsăm să-şi tragă sufletul. Ei, John, 
ce vrei să bei? Vin, bere sau ceva tărie? 

Aş fi avut nevoie de un scotch triplu, dar am cerut vin. 

Anthony a deschis frigiderul şi a scos o sticlă 
neîncepută, cu un vin oarecare, umplând două pahare de 
cristal. 

— John, ţi-am pregătit lasagna. Anthony mi-a spus că-ţi 
plăcea lasagna aşa cum o găteam eu. 

— Adevărat. 

Fusese felul meu preferat din tot ce-mi trimitea acasă 
Anna de la Alhambra. Şi lui Susan îi plăcea lasagna, deşi 
nu era cazul să aduc asta în discuţie. 

— Avem antipasto cald şi rece, straciatelle şi un bronzini 
excelent pe care l-am cumpărat din Brooklyn, pe urmă 
vițel... 

— Mamă, nu are nevoie... 

— Anthony, sta’ zitto. 

Am presupus că asta însemna „taci”. Era un cuvânt pe 
care trebuia să-l ţin minte. 

Anna mi-a recitat meniul de parcă şi-ar fi numărat 


mătăniile. N-am înţeles niciodată de ce mă simpatiza - 
afară de faptul că sunt o persoană încântătoare -, dar în 
prieteniile dintre bărbați şi femei exista aproape 
întotdeauna un element de ordin sexual. Poate nu în sensul 
romantic al cuvântului, ci mai curând oarecum freudian, 
care defineşte atracţia dintre cei doi ca fiind ceva mai mult 
decât platonică, fără a ajunge însă la stadiul de „hai să ne- 
o tragem”. La Susan şi Frank, fusese vorba de dorinţă 
carnală încă din prima clipă. Şi abia mai târziu se 
îndrăgostiseră unul de celălalt. Era interesant că Anna nu- 
şi dăduse seama niciodată şi continuase să ţină mult la 
Susan, până când Susan îi făcuse de petrecanie scumpului 
ei soţ. 

Cât despre motivele pentru care Anna mă simpatiza, din 
câte îmi spusese cândva, nutrea convingerea că John 
Whitman Sutter avea o influenţă benefică asupra soţului ei, 
acesta fiind în general supus influenţei unor oameni răi. 

Ar fi fost nostim, de n-ar fi fost atât de trist. În orice caz, 
eram convins că Anna gândea exact la fel despre prietenia 
pe cale să se lege între mine şi fiul ei. 

Ea a continuat să trăncănească, în timp ce Anthony 
intervenea în discuţie pe ici, pe acolo, iar eu mai scoteam 
din când în când câte un sunet potrivit momentului. Mi-am 
dat seama că dacă-l anunţam chiar atunci pe Anthony că 
mă împăcasem cu Susan şi că eram iarăşi împreună, l-aş fi 
pus într-o situaţie jenantă faţă de mama lui, care pe bună 
dreptate şi-o scosese de la inimă pe Susan. Asta ar fi pus 
capăt dorinţei lui Anthony de a mă face consilierul lui. De 
fapt, eram convins că aşa ar fi stat lucrurile. 

In timp ce analizam acest aspect, Anna a ajuns la 
concluzia că totuşi nu arătam prea grozav, drept care a 
împins spre mine un platou cu brânză şi salam. 

— Eşti prea slab. Hai, mănâncă. 

Anthony a pufnit în râs. 

— Mangia! Mangia! a imitat-o el pe maică-sa. Eşti prea 
slab. 

Anna s-a întors spre el. 

— Şi tu la fel. Şi tu eşti prea slab. 


Anthony a râs din nou şi i-a turnat Annei un pahar cu vin 
roşu. 

— Iar dumneata nu bei suficient. Beva, beva. 

Anna nici nu s-a uitat la vin, în schimb a gustat aproape 
din toate felurile de brânză şi salam. Să fi fost dieta 
Atkins? 

Anthony şi cu mine am luat puţină brânză, care mie mi s- 
a părut la fel de puternic mirositoare ca Golful Neapole. 
Gustul însă era bun. Prin urmare, dacă ar fi fost să aleg 
între o mamă italiancă şi una WASP, aş fi ales să fiu orfan. 

Anna a studiat borcanul de gem lăsat de Megan pe masa 
din bucătărie. 

— Ce-i asta? l-a întrebat pe fiul ei. 

— John l-a adus, i-a explicat el. 

Cu asta, discuţia ar fi trebuit să se încheie, dar ea a 
văzut eticheta de pe borcan şi m-a întrebat: 

— Ce mai face bătrâna? Cum o mai duce? 

— Nu prea grozav. 

Anna a căzut puţin pe gânduri. 

— Îmi amintesc de soţul ei, a spus ea. Venea la noi să 
întrebe de... soţia ta. 

N-am spus nimic. 

— Pe bătrână nu mi-o mai amintesc prea bine, a 
continuat Anna. Dar odată am stat de vorbă şi mi-a făcut 
plăcere. 

— Am să-i spun că ai întrebat de ea. 

— Te rog. Sper să se pună pe picioare. Deci acum 
locuieşti acolo? m-a întrebat. 

—Da. 

Deocamdată încă locuiam. 

Nu mă îndoiam că Anna urma să mă avertizeze ca 
ucigaşa revenise la casa de oaspeţi, dar Anthony, intuind 
probabil ca maică-sa era pe punct să dezgroape amintiri 
neplăcute, s-a întors spre mine: 

— Ştii ce? Hai să mergem afară. Vreau să văd ce fac 
copiii. 

— Spune-le că se apropie ora mesei, l-a dăscălit Anna. 

Am ieşit pe o uşă glisantă, cu glasvand, ajungând în 


uriaşa curte interioara pavată cu gresie, suficient de 
încăpătoare cât să permită aterizarea de urgenţa a unei 
navete spaţiale. Dincolo de curtea interioară se găsea o 
piscină aproape cât o mare continentală, împrejmuită de 
un gard metalic cu ţăruşi, înalt de aproape doi metri. 

De cealaltă parte a piscinei se vedea o sârmă lungă de 
care era legat un ciobănesc german cât toate zilele, care 
deşi departe, m-a zărit, s-a oprit din patrulat şi a început 
să smucească de lesă şi să latre la mine. 

— Sta’ zitto! i-a strigat Anthony şi câinele, care pare-se 
era bilingv, s-a conformat. 

Am pornit către piscină împreună cu Anthony. Acesta a 
deschis poarta şi a strigat spre cei doi copii, care se 
bălăceau în apă, prevăzuţi cu colaci de înot pe ambele 
braţe. 

— Hei, copii! Salutaţi-l pe domnul Sutter! 

Cei doi s-au uitat la mine, mi-au făcut cu mâna, au spus 
într-un glas „Bună ziua!”, după care şi-au văzut din nou de 
bălăceala lor. 

Mi-am amintit că puştiul se numea Frank şi avea cinci 
ani, iar pe fetiţă o chema Kelly Ann şi părea cam cu un an 
mai mare. Erau doi copii frumoşi şi sub stratul de bronz 
aveau probabil pielea la fel de albă ca a mamei lor. Imi 
aminteau de Edward şi Carolyn la vârsta lor, bucurându-se 
de vară, de un decor plăcut şi de o lume fără griji. 

Am remarcat o doamnă de vârstă mijlocie aşezată într- 
un şezlong, sub o umbrelă de soare, urmărind din ochi 
copiii ca un uliu. 

— Eva, pregăteşte copiii pentru masă, i-a strigat 
Anthony. 

Ne-am întors şi am pornit-o înapoi spre patio. Mi-am 
închipuit că vom intra în casă, dar Anthony s-a îndreptat 
spre o copertină vărgată, sub care am văzut că şedeau un 
bărbat şi o femeie. 

Am ajuns şi noi sub umbra copertinei. 

— Cred că-l mai ţii minte pe unchiul Sal, mi s-a adresat 
Anthony. 

Vorbele lui m-au luat cumva pe nepregătite şi o clipă am 


rămas fără replică. 

Aşezat pe un scaun capitonat, cu un pahar de cocteil 
într-o mână şi o ţigară în cealaltă, se găsea nimeni altul 
decât Salvatore D'Alessio, zis şi Sally Da-da. Sigur, e 
frumos să-ţi inviţi familia la masă, dar e uşor penibil ca 
unul dintre invitaţi să fie cel care cândva a încercat să-ţi 
lichideze tatăl. Poate că totuşi aveam idei preconcepute şi 
făceam din ţânţar armăsar. 

Unchiul Sal a rămas aşezat, s-a uitat la mine şi a schiţat 
un salut din cap. 

— Ce mai faci? a mormăit el. 

— Supravieţuiesc, i-am răspuns. 

Credeam ca revederea noastră după zece ani ar fi 
trebuit să-i facă plăcere, dar el a continuat să stea jos, cu 
ţigara şi cocteilul lui, privind undeva în gol. 

Prima oară când îl întâlnisem pe Sally Da-da mă aflam la 
Plaza Hotel, unde Frank invitase jumătate din Mafia 
newyorkeză ca să sărbătorească eliberarea lui pe cauţiune. 
Fusese însă mai mult decât o sărbătorire, fusese o 
demonstraţie de putere, ocazie cu care oamenii şefului şi 
subordonații mai mărunți veniseră să-i sărute inelul, în 
prezenţa asociaţilor şi chiar a rivalilor lui, veniţi la ordin, 
să fie martori la această manifestare de supunere faţă de 
capo di tutti capi. 

Fusesem interpelat de un individ pe care-l etichetasem 
drept om de Cro-Magnon şi care-mi pusese nişte întrebări 
din care nu înţelesesem mare lucru. Ulterior aflasem că 
tipul era Salvatore D'Alessio, cumnatul lui don Bellarosa. 
După aceea descoperisem că domnul D'Alessio, mâna 
dreaptă a şefului, voia să fie el însuşi capo di tutti capi, 
drept care Frank trebuia înlăturat. 

În orice caz, domnul D'Alessio, aflat acum la câţiva paşi 
de mine, era un bărbat înalt şi solid, cu păr des şi cănit, cu 
sprâncene stufoase şi împreunate, ca în diorama cu omul 
preistoric de la Muzeul de Istorie Naturală. Dacă ar fi 
purtat o piele de animal sălbatic, nimeni n-ar fi avut vreo 
obiecţie, numai că el era îmbrăcat în pantaloni negri, lăsaţi 
la genunchi, şi o cămaşă albă pe jumătate descheiată, cu 


mânecile suflecate, dând la iveala smocuri mari de păr. Mi- 
am închipuit că nu venise înarmat la o masă în familie, dar 
de-ar fi avut o armă, ar fi putut la fel de bine s-o ascundă în 
părul de pe piept. 

— Ai cunoscut-o pe mătuşa Marie? m-a întrebat 
Anthony. 

Mi-am îndreptat atenţia spre mătuşa Marie, care era o 
versiune mai vârstnică şi mai subţire a surorii ei Anna. 

— Cred că ne-am cunoscut, i-am spus eu. 

Ea a dat din cap, fără un cuvânt. 

De fapt, pe Marie D'Alessio o întâlnisem la slujba de 
înmormântare a lui Frank Bellarosa, unde stătuse alături 
de Anna, plângând când una, când cealaltă. Slujba fusese 
cea de-a doua ocazie în care-l întâlnisem pe unchiul Sal, 
cea de-a treia fiind la mormânt, unde Sal se uitase numai 
la sicriu, evitând să-l privească în ochi pe tânărul Anthony 
Bellarosa. După toate probabilitățile, Marie nu avea nimic 
de spus fostului soţ al lui Susan Sutter, aşa că mi-am 
îndreptat atenţia spre unchiul Sal, remarcând că mă 
cântărea cu expresie aprobatoare. Ne-am privit în ochi şi 
el mi-a spus: 

— E mult de atunci. 

Am presupus că voia să spună „E mult de când nu ne-am 
văzut”, ceea ce de fapt însemna „John, nu ne-am văzut de 
un car de vreme”. 

— Mult, i-am răspuns. 

Inţelegeam de ce unchiul Sal voise să-l mătrăşească pe 
cumnatul lui, dar mă scotea din sărite faptul că alesese 
exact seara în care luam cina împreună cu Frank şi cu 
soțiile noastre. Deşi, după cum îmi explicase mai târziu 
Felix Mancuso, Sally Da-da probabil ştia că Frank nu s-ar fi 
aşteptat ca cineva să încalce regula strictă de a nu face 
cuiva de petrecanie de faţă cu familia sau în compania 
unor cetăţeni de vază - categorie care, zic eu, îi includea 
pe John şi Susan Sutter. Aşadar, Salvatore D'Alessio îşi 
trecuse în calendar „Lichidare Frank” pentru aceeaşi data 
la care eu scrisesem „Cina cu soţii Bellarosa/NY/limuzină”. 
Aş fi notat şi numele restaurantului, Giulio's, dar cu Frank 


nu ştiai niciodată unde urma să mergi până când nu 
ajungeai la destinaţie. Altcineva însă, probabil şoferul lui 
Frank, Lenny Şarpele, cunoştea numele restaurantului şi i- 
l] destăinuise lui Sally Da-da, care se străduise să nu scape 
ocazia. 

M-am mai uitat odată la Salvatore D'Alessio. Continua să 
mă privească şi m-am întrebat ce fel de om putea să fie 
acela care pusese la cale asasinarea propriului cumnat de 
faţă cu sora soţiei lui. 

Privitor la momentul când avusese loc tentativa de 
asasinat, Frank Bellarosa nu trăise nici măcar o zi din viaţa 
lui fără a fi cu ochii în patru, ca atare purta o vestă 
antiglonţ. Ca urmare, lăsând deoparte nişte coaste rupte şi 
secţionarea arterei carotide, neprotejată de vestă, reuşise 
să supravieţuiască, asta şi cu un oarecare ajutor din partea 
mea. 

Anthony a rupt tăcerea ca să-mi dea o veste bună: 

— Mătuşa şi unchiul au trecut pe aici să te salute. 

Unchiul Sal s-a ridicat şi am rămas şocat de statura lui 
impresionantă. Chiar dacă şi-ar fi ras tot părul de pe corp, 
tot uriaş ar fi rămas. 

— Mda. Acu” plecăm. 

Mătuşa Marie s-a ridicat şi ea. 

— Anthony, s-a adresat ea nepotului, ai grijă de maică- 
ta. 

— Aşa am să fac. 

— Trebuie s-o mai suni. 

— Ştiu. 

— Mai cheam-o pe la tine. Nu numai duminica, Anthony. 

— Fraţii mei vin din Jersey şi o vizitează tot timpul. 

Marie nu i-a dat nicio atenţie şi a continuat să-i dea 
sfaturi. 

— De când a murit taică-tău... 

Nu ştiu din ce motiv, s-a uitat la mine. 

— ...de când s-a prăpădit taică-tău, e mai tot timpul 
singură. 

— Are în Brooklyn cincizeci de verişoare şi surori. 

— Fiecare îşi are viaţa lui. 


— OK, OK... mulţumesc, mătuşă Marie. 

Cât timp s-a desfăşurat această conversaţie, unchiul Sal 
a rămas în picioare, cu chipul golit de orice expresie şi 
poate gândindu-se că nevastă-sa îşi pierdea vremea 
discutând cu un om mort. Sigur, asta nu aveam de unde şti 
şi fără îndoială că unchiul Sal avusese timp berechet şi 
nenumărate ocazii să-l pună pe Anthony pe lista neagră 
permanentă. Aşa că poate se înţeleseseră cumva să 
împartă puterea, gen „Anthony, tu iei drogurile, prostituţia 
şi camăta, eu iau jocurile de noroc, extorcarea de fonduri 
şi furturile din docuri şi aeroporturi”. Eu unul aşa i-aş fi 
sfătuit. 

— Mulţumesc că aţi trecut pe la noi, i s-a adresat 
Anthony unchiului său. 

Unchiul Sal a aruncat mucul de ţigară pe jos şi l-a strivit 
sub talpă. 

— Maică-ta arată bine, a spus el. 

Anthony a aruncat o privire la mucul de ţigară, dar n-a 
spus nimic. Poate-şi spunea în gând: „La ce să-mi bat 
capul? Şi aşa e un om mort”. 

N-ar fi fost grozav dacă Anthony Bellarosa şi Salvatore 
D'Alessio ar fi reuşit cumva să-şi ia gâtul unul altuia? 

Speram că nu-mi rostisem gândul cu voce tare şi 
probabil n-o făcusem, pentru că unchiul Sal m-a întrebat: 

— Deci, cu ce te mai ocupi? 

— Aceleaşi tâmpenii ca altădată. 

— Adică? 

Anthony a întrerupt conversaţia noastră lipsită de 
conţinut. 

— John e specialistul meu în materie de impozite. 

— Zău? 

Unchiul Sal m-a studiat mult timp, de parcă ar fi vrut să 
spună: „Rău îmi pare că te-au ratat oamenii mei atunci la 
Giulio's”. Eh, poate mă duceam cu gândul prea departe. 

— Mă duc în casă, ne-a informat mătuşa Marie. Maică-ta 
are nevoie de tine, i-a reamintit ea lui Anthony înainte de a 
intra. 

Asta ar fi trebuit să-i pună în vedere şi lui bărbatu-său. 


Am rămas alături de Anthony şi Salvatore, într-o tăcere 
tipic masculină, apoi mi-am dat seama că era cazul să-i las 
singuri. Nu voiam însă nici să merg în bucătărie cu femeile 
- asta fac numai poponarii - drept care am spus: 

— Mă duc să mă plimb. Mă bucur că te-am revăzut, m- 
am adresat eu unchiului Sal. 

— Mda. 

— Ai o carte de vizita? 

— O ce? 

— Ciao. 

Am pornit spre piscină, îndepărtându-mă suficient cât să 
nu-i aud vorbind şi să ies din raza de acţiune a unui posibil 
glonţ. M-am uitat la apa scânteietoare a bazinului, apoi 
spre locul de unde câinele mă fixa cu o privire furioasă 
care cumva îmi amintea de Salvatore D'Alessio. 

Salvatore D'Alessio - Sally Da-da pentru prieteni şi 
unchiul Sal pentru nepotul lui - era un om cu greutate. 
Vreau să zic că individul ăsta nu doar făcea pe şeful 
mafiot, cum se întâmpla cu multe astfel de specimene. El 
era într-adevăr un tip meschin şi periculos. Dacă ar fi fost 
să pariez care din ei avea să-i ia primul gâtul celuilalt, aş fi 
pariat că unchiul Sal urma să asiste la înmormântarea lui 
Anthony, nu invers. 

Şi totuşi, Anthony avea un motiv covârşitor - răzbunare 
personală - şi totodată mai multă minte, fără ca asta să 
însemne şi suficientă. 

Ideea de bază era următoarea: Anthony voia să-l 
lichideze pe unchiul Sal; unchiul Sal voia să-l lichideze pe 
Anthony; unchiul Sal putea să-mi poarte pică în continuare 
că-i salvasem viaţa lui Frank şi-l făcusem pe el să pară că 
nu-şi cunoaşte meseria; Anthony voia s-o lichideze pe 
Susan; eu voiam să-i ştiu morţi atât pe Anthony Bellarosa, 
cât şi pe Salvatore D'Alessio. 

Cine ar fi putut spune că mesele de duminică în familie 
erau plictisitoare? 


Capitolul 32 


Am observat că Unchiul Sal plecase, iar Anthony şedea 
acum pe un scaun sub copertină. M-am instalat pe scaunul 
din faţa lui şi am remarcat că mucul de ţigară dispăruse. 

Amândoi tăceam şi m-am gândit că Anthony avea să mă 
liniştească în privinţa unchiului Sal, zicând ceva de genul 
„Sub smocurile alea de păr se ascunde o inimă mare”. Dar 
el s-a comportat de parcă unchiu-său nici n-ar fi trecut pe 
acolo, mulţumindu-se să comenteze doar pe seama mătuşii 
Marie: 

— E o pisăloagă fără pereche. 

Nu ştiam dacă era cazul să-i răspund, iar el a continuat 
să înfiereze predica în public a mătuşii Marie, ferm decis 
să-mi împărtăşească părerea lui. 

— Eu cred că ţine tare mult la tine, i-am spus, şi că-şi 
iubeşte sora. 

— Mda, aşa e. Are doi băieţi, m-a informat el. Nimeni nu- 
i vede vreodată. 

Mi-am zis că poate îi mâncase tatăl lor, dar Anthony mi-a 
explicat: 

— Ăia se culcă cu toate pipiţele de pe plajă. 

Nu i-am răspuns. 

S-a sprijinit de spătarul scaunului, fumând, şi mi-am dat 
seama că venirea unchiului Sal îi stricase buna dispoziţie, 
aşa că poate intenţiona să pună capăt acestor vizite o dată 
pentru totdeauna şi atunci se dusese cu gândul la soţia şi 
copiii lui. Mătuşă-sa era o pisăloagă şi i-ar fi făcut plăcere 
s-o lase văduvă, cum era şi mama lui, iar cei doi veri ai lui 
nu prezentau un pericol, în caz că s-ar fi întâmplat ceva cu 
tatăl lor. 

Dar poate mergeam prea departe cu presupunerile. 
Poate nu se gândea decât la lasagna pregătită de maică-sa. 

— Unchiul tău arăta bine, i-am spus. 

A revenit la realitate. 


— Mda, mi-a răspuns. Îşi dă pe păr cu aceeaşi cremă cu 
care-şi văcsuieşte ghetele. 

S-a uitat la mine şi mi-a zâmbit: 

— L-ai cerut cartea de vizită. 

— Mă întrebam cu ce fel de afaceri se ocupă. 

Anthony a zâmbit din nou. 

— Afaceri de familie, mi-a răspuns. Nu s-a prins că l-ai 
luat peste picior, m-a liniştit el. 

Foarte bine. 

— Ai curaj, nu glumă, a comentat Anthony. 

Nu i-am răspuns, dar cum pomenise de curaj, a simţit 
nevoia să-mi facă o destăinuire. 

— Ar fi trebuit să-i vâr ţigara aia în fund, numai că ori de 
câte ori mă iau de el toţi zic că eu sunt ăla rău. 

— Eu cred că ai procedat exact aşa cum trebuie. E totuşi 
unchiul tău, i-am amintit. 

— Mda. Prin alianţă. Oricum, îi datorez respect, nu? 

— Întocmai. 

Până în momentul în care ai să-i faci de petrecanie. 

— Dar şi el îmi datorează respect. 

— De acord. 

Nu aveam nici cea mai mică îndoială că indivizii din 
lumea lui Anthony omorau pentru motive mult mai 
neînsemnate decât un biet muc de ţigară aruncat în curtea 
interioară a unei gazde. Aici era vorba de respect şi de a 
nu pune un mafiot într-o situaţie jenantă în public, dar mai 
era vorba şi de relaţiile de familie, de ierarhie şi, în ultimă 
instanţă, de echilibrul puterii, care trebuia păstrat. Poate 
că tocmai din acest motiv cei doi încă nu purtau război 
deschis. Între timp continuau să se calce pe nervi unul pe 
altul până când unul din ei avea să-şi piardă răbdarea. 

Anthony mi-a dat un sfat preţios: 

— Nu te prosti cu el. Nu ştie de glumă. 

Mă îndoiam că unchiul Sal măcar înţelegea o glumă. 

— Cred că o să fie o săptămână foarte aglomerată, mi-a 
spus deodată Anthony. 

Remarca nu părea să se refere la ceva anume, dar era 
cu siguranţă mai curând un preambul decât o vorbă 


aruncată la întâmplare, aşa că i-am făcut jocul şi am 
întrebat: 

— De ce? 

— Păi, din câte am aflat, John Gotti îşi trăieşte ultimele 
zile. O să aibă loc o veghe de trei zile şi o înmormântare 
fastuoasă. Ştiai? 

Nu i-am răspuns nici de data asta. 

— Ei bine, va trebui să merg şi eu, a continuat Anthony. 
Vreau să spun că n-am făcut niciun fel de afaceri cu el, dar 
îi cunosc familia, aşa că trebuie să le arăt respect. Chiar 
dacă unii vor interpreta greşit prezenţa mea acolo. 

Adevărat. De exemplu, poliţia şi presa te-ar putea lua 
drept mafiot. 

S-a uitat la mine şi mi-a spus: 

— Tu ai venit la înmormântarea tatălui meu. Din respect. 

Nici eu nu ştiam prea bine de ce mă dusesem la 
înmormântarea tatălui lui, decât poate pentru că mă 
simţeam cumva... vinovat că nevastă-mea îl ucisese. Nu-l 
respectasem pe Frank Bellarosa, dar cred că în ciuda a tot 
ce se întâmplase, îmi fusese simpatic. Asta i-am şi spus lui 
Anthony: 

— Mi-a plăcut tatăl tău. Şi mama ta, am adăugat. 

S-a uitat la mine şi a încuviinţat din cap. 

— Mai târziu, adică după nişte ani, am înţeles cât curaj 
ţi-a trebuit. Vreau să zic că ai venit la înmormântarea 
tatălui meu când tocmai soţia ta l-a lichidat. 

La asta chiar că n-am avut niciun răspuns. 

— Bănuiesc că amicii şi familia ţi-au făcut capul mare 
după asta, a continuat el. 

De fapt, nu se întâmplase aşa. Tata însă făcuse un 
comentariu: „A fost un gest necugetat, John”. Până şi 
maică-mea, care se dădea în vânt după tot soiul de chestii 
multiculturale, mă întrebase: „Ce-o fi fost în capul tău?” 
Soră-mea Emily mă sunase şi-mi spusese: „Te-am văzut la 
televizor la înmormântarea lui Bellarosa. Săreai în ochi. Ai 
nevoie de o cămaşă neagră şi o cravată albă. Mare curaj ai 
avut”, adăugase ea. 

— Probabil că şi presa s-a năpustit asupra ta, a spus 


Anthony. 

Numele meu fusese menţionat ocazional, dar fără 
remarci critice şi fără reproşuri. Cea mai mare parte a 
mass-mediei fusese încântată să relateze ironia faptului că 
soţul  prezumptivei  ucigaşe fusese prezent la 
înmormântare. Bine, poate că mass-media nu înţelesese 
ironia, în schimb cunoştea bine cât valora pentru public un 
astfel de amănunt. 

Buna mea prietenă Jenny Alvarez contribuise la crearea 
atmosferei, relatând la televiziune că „surse neprecizate l- 
au descris pe John Sutter drept un om care pune 
răspunderea profesională mai presus de sentimentele 
personale, iar în calitate de avocat oficial al lui Frank 
Bellarosa a considerat că locul lui era alături de familia 
răposatului”. 

Era un comentariu cam exagerat, ca să nu zic 
contradictoriu, dar Jenny mă simpatiza, şi când un reporter 
te simpatizează atunci găseşte - sau improvizează - surse 
neprecizate care să spună lucruri frumoase la adresa ta. 
Dacă ar fi fost cu adevărat o ziaristă corectă, ar fi adăugat: 
„Pentru ca publicul să cunoască întregul adevăr, trebuie să 
declar că m-am culcat cu domnul Sutter”. 

— Auzi, n-ar fi rău dacă ai vrea să vii cu mine, mi-a spus 
Anthony. 

După părerea mea, chiar şi o singură înmormântare de 
mafiot într-o viaţă de om era prea mult, aşa că i-am 
răspuns: 

— Şi eu am o săptămână aglomerată. Dar mulţumesc de 
invitaţie. 

— Să-mi dai de ştire dacă te răzgândeşti. 

Am tăcut amândoi preţ de un minut, timp în care 
Anthony a continuat să fumeze, privind ţintă piscina. 

Nu sunt un fan al Mafiei, în schimb sunt un avocat cu 
mintea brici, care a lucrat cândva pentru Frank Bellarosa, 
aşa că am început leg lucrurile între ele. Mai concret: 
moartea lui John Gotti ar fi putut crea un sentiment de 
nesiguranţă în rândul partenerilor lui şi poate chiar unele 
oportunităţi. lar dacă mă gândeam că Anthony şi Sally Da- 


da păstraseră un armistițiu fragil în toţi aceşti ani, nu 
puteam decât să trag concluzia că singura rațiune pentru 
care armistițiul existase era aceea că fusese impus de 
cineva ca John Gotti. Ori acesta nu mai avea mult de trăit. 
Prin urmare, dacă deducţiile mele erau corecte, curând 
Anthony şi unchiul Sal vor avea libertatea de a se ucide 
unul pe altul. Poate de asta îşi asigurase Anthony aşa o 
pază straşnică. 

Mă bătea gândul că poate şi Susan fusese inclusă în 
această înţelegere de tip Nimeni-Nu-Face-Felul-Nimănui. 
Principala grijă a Mafiei era să facă bani, ca atare trebuiau 
evitate scandalurile de presă pentru asasinarea unor 
oameni de rând. Dar poate că după înmormântarea lui 
John Gotti, Anthony se va socoti liber să se ocupe şi de 
Susan. 

Sau poate că petreceam prea mult timp cu Anthony şi 
începeam să gândesc aşa cum îmi imaginam că gândesc el 
şi acoliţii lui. 

Subiectul morţii iminente a lui Gotti părea să fie închis 
şi, cum încă nu fusesem anunţaţi că masa era gata, m-am 
gândit că sosise momentul să-i dau lui Anthony vestea cea 
bună despre mine şi despre Susan. Dar el mi-a luat-o 
înainte. 

— Ce-ţi fac copiii? m-a întrebat. 

Cu mult înainte ca neamul Bellarosa să intre în viaţa 
mea, învăţasem să fiu circumspect faţă de străinii care mă 
întrebau unde locuiesc şi cu ce se ocupă copiii mei. Ce 
vreau să spun e că familiile Sutter şi Stanhope nu erau 
celebrităţi ca alde Bellarosa, însă familia Stanhope era 
bogată şi existau persoane care cunoşteau acest nume. 
Marea mea speranţă din acest punct de vedere era ca un 
posibil răpitor să pună mâna pe William, cerând un milion 
de dolari răscumpărare, suma pe care Charlotte s-o refuze. 
Oricum, ca să-i răspund lui Anthony, am spus: 

— Băiatul locuieşte pe Coasta de Vest, iar fata e 
procuror districtual adjunct în Brooklyn. 

Aceasta ultimă informaţie i-a captat atenţia. 

— Zău? Lucrează pentru Joe Hynes? 


Pe legendarul procuror districtual din Brooklyn îl chema 
Charles J. Hynes, dar prietenii îi spuneau Joe. Nu-mi 
închipuiam că domnul Hynes şi domnul Bellarosa ar fi fost 
prieteni, dar eram convins că se cunoşteau pe linie 
profesională. 

— Lucrează cu FBI la secţia asasinate din cadrul crimei 
organizate, am spus. 

Evident că nu era adevărat, dar cum aş fi putut rezista 
să nu spun asta? 

Anthony a cugetat un timp la cele auzite, după care s-a 
uitat la mine. 

— N-am auzit niciodată de ea, i-a spus. 

— Păi, de ce să fi auzit? am replicat eu, cu un aer 
inocent. 

— Vreau să zic... mda. Aşa e. Nu câştigă prea grozav, a 
comentat el. 

— Nu-i vorba de bani. 

A râs. 

— Nu? Presupun că atunci când ai deja bani, niciodată 
nu-i vorba de bani. 

— Tu ai bani. Asta e părerea ta? 

M-a privit şi mi-a răspuns: 

— Uneori. Alteori e vorba de putere. 

— Chiar aşa? 

— Da, chiar aşa. 

Şi-a mai aprins o ţigară şi şi-a rotit privirea peste cele 
două hectare ale proprietăţii şi peste parcelele 
înconjurătoare. 

— Toate astea au fost ale tatălui meu, mi-a spus. 

N-am zis nimic. 

— Va trebui să-mi oferi o compensație pentru ce s-a 
pierdut, a continuat. 

Eram sătul de acest subiect, aşa că nici de data asta nu 
i-am răspuns. Totodată, venise vremea să-i dau de ştire că 
mă împăcasem cu Susan şi că nu aveam de gând să lucrez 
pentru el. Am început printr-o întrebare: 

— De ce i-ai spus unchiului tău că mă ocup de impozitele 
tale? 


— Pentru că asta faci. 

— Anthony, încă n-am bătut palma. 

— Ai reconsiderat oferta? 

— Nu-i vorba de reconsiderare. 

— Vrei să mă storci de o suma mai mare? 

— Plata e în regulă, slujba în sine nu-mi convine. 

— De unde ştii până nu te apuci de treabă? 

Nu l-am luat în seamă. 

— De ce i-ai spus unchiului tău că lucrez pentru tine? l- 
am întrebat din nou. 

— Crede că ai oarecare putere, mi-a răspuns. Anumite 
relaţii. Şi asta-i bine pentru mine. 

— De ce să creadă asta? 

— Pentru că-i prost. 

— Inţeleg. 

Regele plăteşte un vrăjitor fără puteri magice, deşi toată 
lumea crede exact contrariul - ceea ce din punctul de 
vedere al regelui şi al duşmanilor lui e absolut acelaşi 
lucru. Poate ar fi trebuit să-l storc de mai mulţi bani. Sau 
măcar să-i cer o vestă antiglonţ în caz că Sally Da-da m-ar 
fi vrut mort pentru că eram omul lui Anthony. 

— Când lucrezi pentru mine, nu-i cazul să ai de-a face cu 
unchiu-meu, m-a informat Anthony. 

— Sunt dezamăgit. 

Anthony a prins ironia şi a chicotit. 

Am abordat un nou subiect, menit să-l ţină în şah: 

— Acum că fiică-mea lucrează pentru procurorul 
districtual din Brooklyn, poate nu mai vrei să mă angajezi. 

— N-o să ai de-a face cu nimic ce ţine de meseria fiicei 
tale. 

Mi-a trecut prin minte situaţia bizară în care Carolyn ar 
ajunge să lucreze la cazul Statul împotriva lui John Sutter: 
„lartă-mă, tată, e serviciul meu, n-am nimic personal cu 
tine”. 

— Poate că nu, i-am răspuns lui Anthony. Dar pe ea ar 
putea s-o deranjeze dacă presa ar face legătura între noi 
trei. 

— De ce? 


— Anthony, poate te şochează că-ţi spun, dar unii cred 
că eşti implicat în crimă organizată. 

N-a părut deloc şocat şi nici supărat că deschisesem 
subiectul. 

— John, mi-a spus el, am cinci companii legale, al căror 
patron sunt şi pe care le administrez. Una dintre ele, Bell 
Security Service, primeşte contracte avantajoase în toată 
ţara încă din 11 septembrie. De aici vin banii mei. 

S-a aplecat spre mine şi mi-a spus: 

— Asta-i tot ce trebuie să ştii şi de fapt nici nu mai există 
altceva. 

S-a lăsat pe spate şi a adăugat: 

— Nu-i vina mea că port numele de familie pe care-l 
port. lar dacă vreun dobitoc de reporter se va lua de mine, 
am să-l dau în judecată de-am să-l las în fundul gol. 

Părea atât de convingător că eram gata-gata să contribui 
cu o donaţie la Liga italo-americană de lupta împotriva 
defăimării. Dar mai întâi trebuia să vorbesc cu Felix 
Mancuso despre Anthony Bellarosa. 

Anthony a vârât mâna în buzunar. 

— Vrei o carte de vizită? Uite, asta-i a mea. 

Am luat-o şi am văzut că avea înscris numele firmei: Bell 
Enterprises, Inc., urmat de o adresă în zona Rego Park din 
Queens şi un număr de telefon, tot din Queens. 

— Vezi? Sunt om de afaceri în deplină legalitate. 

— Văd. Am aici dovada. 

Nu i s-a părut prea nostim. 

— Pe dos am notat numărul de acasă şi pe cel de mobil, 
mi-a spus. Păstreaz-o doar pentru tine, a adăugat. 

Ar mai fi fost câte ceva de spus pe această temă, mai 
ales că încă nu fusesem chemaţi la masă. 

— Anthony... am început eu. Am o veste bună şi una 
proastă. Vreau să ştii că... 

In acea clipă Kelly Ann a dat buzna afară, strigând: 

— Masa gata în zece minute! Apoi a văzut mucul de 
țigară din scrumieră. Tati! Fumezi! O să mori! 

Eu unul nu credeam că lui tati îi era dat să trăiască 
îndeajuns de mult încât să moară din pricina fumatului, 


dar nu i-am mai spus asta şi lui Kelly Ann. 

În schimb, reacţia lui Anthony la săpuneala primită a 
fost să mă azvârle pe mine în gura lupului: 

— Domnul Sutter fumează, iubito. Nu-i ţigara lui tati. 
Nu-i aşa, John? 

— Ba da. 

Am întins mâna şi am luat ţigara, însă Kelly Ann nu s-a 
lăsat dusă de nas: 

— Mincinosule! Mincinosu' roade osu'! 

Ne-a întors spatele şi a dat fuga înăuntru, unde am 
auzit-o strigând: 

— Mami! Tati fumează! 

Anthony mi-a luat ţigara din mâna, a mai tras un fum şi 
l-a dat afară pe nari. 

— Afurisiţii ăia de învăţători, mi-a explicat el. Le spun la 
şcoală că drogurile, băutura şi fumatul sunt totuna. Strică 
mintea copiilor. 

Nu i-am răspuns, dar mi l-am închipuit pe bietul 
Anthony, înconjurat de femei dominatoare, care-i controlau 
orice mişcare. Maică-sa, mătuşă-sa, nevastă-sa, fiică-sa, ba 
poate chiar şi vreo amantă. Mare mirare că nu trecuse la 
homosexuali. Lucru şi mai important, părea să nu prea 
aibă control asupra vieţii de acasă, spre deosebire de 
taică-său, care fusese padrone incontestabil la Alhambra. 
Pe deasupra, Anthony nu avea nici testicoli să-i spună 
fetiţei lui de şase ani sta’ zitto. Oricum, asta era părerea 
mea şi totodată cam jumătate din cuvintele italieneşti pe 
care le ştiam. Un alt gând care mi-a venit în minte a fost 
acela că poate Anthony chiar era un luptător de categorie 
uşoară şi că nu ar fi fost cazul să-mi fac cine ştie ce griji 
pentru Susan. 

M-am ridicat în picioare. 

— Aş vrea să dau un telefon de la tine. 

— Sigur. 

Anthony m-a condus către o altă uşă dublă din celalalt 
capăt al casei. 

— Trebuie să-ţi iei un mobil, m-a sfătuit el. 

— Am să-ţi las 25 de cenți lângă telefon. 


— Nu mai cunoşti tarifele. Lasă-mi un dolar. 

A deschis o uşă şi mi-a spus: 

— E camera mea de lucru. Vino singur în sufragerie. 

Am intrat în încăperea întunecoasă, cu aer condiţionat, 
şi am închis uşa în urma mea. 

Camera de lucru a lui Anthony era foarte masculină - 
mahon, alamă, piele, un bar şi un televizor mare - şi am 
bănuit că aici îşi găsea refugiu când nivelul de estrogeni 
din casă ajungea prea ridicat. 

Pe toţi pereţii erau zidite rafturi cu cărţi şi am zărit 
colecţia Academiei Militare La Salle, care aparținuse 
tatălui său. După cum spuneam, Frank fusese un mare 
admirator al lui Machiavelli, însă îi citea în egală măsură 
pe Sfântul Augustin şi pe Sfântul Ambrozie, aşa că era în 
stare să poarte discuţii teologice chiar şi cu preoţi. M-am 
întrebat unde era Frank în clipa aceea şi cu cine stătea de 
vorba. 

Dimpotrivă, preferinţele lui Anthony înclinau către 
păgâni şi am văzut rafturi cu cărţi despre Imperiul Roman. 
Ştiam că nu era primul şef mafiot impresionat de modul în 
care romanii îşi administrau treburile şi-şi rezolvau 
problemele, trecând prin foc şi sabie naţii întregi. Din 
păcate, indivizi ca Anthony primeau o educaţie care le 
depăşea nivelul de inteligenţă, devenind astfel mai 
periculoşi decât, să zicem, unchiul Sal. 

Oricum, am găsit telefonul pe biroul lui şi am format 
numărul lui Elizabeth. În timp ce suna, mi-au venit în 
minte două lucruri: unu, că pe birou nu era nimic din ce 
Anthony n-ar fi vrut să văd eu, soţia lui sau FBl-ul; şi doi, 
că telefonul lui era probabil ascultat de una sau mai multe 
instituţii însărcinate cu aplicarea legii, de nu cumva chiar 
de către concurenţa lui Anthony în domeniul afacerilor sau 
poate chiar de Anthony, ca s-o ţină sub supraveghere pe 
Megan. Acum însă, de când cu telefoanele mobile, 
ascultarea celor fixe nu mai era la fel de interesantă, aşa 
că poate nu se obosea nimeni să asculte acest număr. 
Oricum, mi-am impus să fiu atent la ce vorbeam. 

Robotul telefonic al lui Elizabeth m-a informat că ea nu 


putea răspunde şi m-a invitat să las un mesaj după 
semnalul sonor. 

— Elizabeth, am spus, sunt John. Îmi pare rău, dar nu ne 
putem vedea la şapte. 

Am şovăit puţin, apoi am adăugat: 

— Mă întâlnesc cu Susan. Sper că mama ta se odihneşte 
şi e bine. Vorbim mâine, am încheiat. 

Am închis, apoi am format numărul de mobil al lui 
Susan. Mi-a răspuns şi am spus: 

— Bună, eu sunt. 

— John, îmi pare bine ca ai sunat. Cum e? 

— Bine... 

— l-ai spus...? 

— Încă nu şi nu prea pot vorbi. 

Probabil şi-a închipuit că mă temeam să nu mă audă 
Anthony, fără să-i treacă prin minte că telefonul putea fi 
ascultat. Ș 

— Să-ţi spun ce se întâmplă, a continuat Susan. În timp 
ce-ţi împachetam lucrurile, a sunat telefonul de la casa 
portarului şi am răspuns eu. 

— Foarte bine. Cine era? Samantha? Elizabeth? 
Teroriştii iranieni? 

— Era Elizabeth, a întrebat de tine. 

— Mi se pare normal, doar acolo am locuit. 

— Mi-a spus că starea mamei ei s-a înrăutățit şi că a 
intrat în comă. 

— Îmi pare rău de veste, dar oricum ne aşteptam... 

— Aşa că nu vă puteţi întâlni la şapte. 

— Oh... bine. Voia să mă invite la cină ca să-mi 
mulţumească... 

— Aşa mi-a zis şi ea. Am profitat de ocazie şi i-am spus 
că ne-am împăcat. 

— Foarte bine. Şi ea spera să se întâmple asta într-o 
bună zi. 

— Din scurta noastră conversaţie, nu mi-a lăsat deloc 
impresia asta. A părut surprinsă. 

— Zău? Păi, şi eu sunt surprins. Şi acum, lasă-mă să-l iau 
deoparte pe Anthony... 


— John, spune-i că trebuie să pleci acum. l-am spus lui 
Elizabeth că ne întâlnim cu ea la Fair Haven. Cu Anthony 
poţi vorbi la telefon, ceva mai încolo. 

— Susan, trebuie să-i spun acum. Şi nu la telefon. Ajung 
acolo într-un sfert de oră. 

— Bine. Succes. Te iubesc. 

— Şi eu. 

Am închis telefonul şi m-am uitat din nou în jur prin 
camera de lucru a lui Anthony. Deasupra şemineului era o 
reproducere după Răpirea Sabinelor a lui Rubens, care 
trăda mai curând ce era în mintea lui, nu gustul lui artistic. 

Tocmai mă pregăteam să plec, când am zărit pe un 
şevalet o pictură cunoscută. Era lucrarea în ulei a lui 
Susan, înfăţişând ruinele grădinii cu palmieri de la 
Alhambra. Prima şi ultima oară când văzusem tabloul 
fusese în grădina cu palmieri restaurată a Alhambrei, în 
timp ce cadavrul lui Frank Bellarosa zăcea la câţiva metri 
de mine, iar artista era săltată de poliţie cu cătuşe la 
mâini. 

La vremea aceea apreciasem pictura ca fiind una dintre 
cele mai bune pânze ale lui Susan. Privind-o acum, mi-am 
amintit că făcusem un fel de analogie între viziunea lui 
Susan asupra ruinelor şi a decrepitudinii şi cu starea ei de 
spirit. Nici acum nu eram sigur dacă exagerasem cu 
analiza. Imi aminteam însă că spărsesem pânza cu o 
lovitură de pumn, azvârlind-o împreună cu şevaletul 
tocmai în celălalt capăt al grădinii cu palmieri. 

M-am apropiat de tablou: indiferent cine îl restaurase, 
făcuse o treabă excelentă. Bine ar fi fost ca şi restaurarea 
realităţii să fi fost la fel de perfectă. 

De fapt, m-am întrebat cine anume comandase să fie 
restaurată şi de ce, precum şi din ce motiv se afla aici, în 
camera de lucru a lui Anthony Bellarosa. În colţul din 
dreapta jos vedeam semnătura clară a lui Susan, deci 
Anthony ştia cine pictase pânza. 

M-aş fi putut gândi mult timp la treaba asta, ajungând la 
nu ştiu câte teorii, valabile sau nu, privind motivul pentru 
care pânza se afla aici. La fel de bine l-aş fi putut întreba 


direct pe Anthony. Dar asta n-ar fi făcut decât să complice 
un lucru simplu: sosise momentul să-i spun lui Anthony că 
nu aveam de gând să lucrez pentru el şi să-l previn să nu 
se apropie de fosta şi viitoarea mea nevastă. 

Când Cezar trecuse Rubiconul, ştiuse că nu mai era cale 
de întoarcere. Prin urmare, cu acest gând în minte, am 
luat de pe biroul lui Anthony un cuţit de deschis scrisori, 
m-am apropiat de tablou şi l-am spintecat până când l-am 
făcut zdrenţe. Pe urmă am ieşit din camera de lucru şi am 
pornit pe coridor în direcţia din care veneau zgomote 
vestind că toată lumea era la masă. 


Capitolul 33 


Masa lungă din sufragerie era pusă pentru şase 
persoane şi pe ea fuseseră aşezate platouri cu fel şi fel de 
aperitive, o franzelă italiană şi o sticlă de vin roşu. 

Anthony şedea în capul mesei, Megan în dreapta lui, iar 
mama lui în stânga. Copiii se aşezaseră împreună, alături 
de mama lor, iar Anna tocmai se servea cu salam şi brânza. 

— Stai jos, m-a invitat ea. Aici, lângă mine. 

— Îmi pare rău, am început eu, dar trebuie să plec. 

Anna s-a oprit cu furculiţa în aer. 

— Să pleci? Unde? 

— Ethel Allard, bătrâna care locuieşte în casa portarului, 
e la azil şi tocmai a intrat în comă, le-am explicat eu. 

— Îmi pare rău, a spus Anthony. 

— Îmi cer scuze, am continuat, dar trebuie să fiu acolo, 
în caz că... am aruncat o privire spre copii... în caz că se 
duce la noapte. 

Anna şi-a făcut semnul crucii, dar nimeni dintre ceilalţi 
nu i-a urmat exemplul, deşi o clipă m-am întrebat dacă să 
mă închin şi eu. 

— Ce-i aia comă? a întrebat micul Frank. 

Anthony se ridicase în picioare. 

— Sigur, mi-a spus el. Nicio problemă. Rămâne pe altă 
dată. 

S-a ridicat şi Megan. 

— Ţine-ne la curent cu situaţia, mi-a spus ea. 

— Ce se întâmplă când intri în comă? a întrebat Kelly 
Ann, fără a se adresa cuiva anume. 

— Să-ţi pun nişte mâncare la pachet, s-a oferit Anna. 

— Drăguţ din partea ta, numai că trebuie să mă grăbesc. 

M-am uitat la Anthony şi am făcut un semn din cap spre 
uşă. 

— Te conduc, mi-a spus el. 

Am îmbrăţişat-o în fugă pe Anna, le-am urat tuturor 


poftă bună şi l-am urmat pe Anthony în hol. 

— Când ştii cum evoluează lucrurile, dă-mi de veste şi 
mie. lar despre moartea lui Gotti ai să afli de la ştiri. Aşa 
că după ce se termină toate astea, putem începe 
colaborarea. 

— Vino cu mine până afară, l-am rugat. 

S-a uitat la mine, apoi a aruncat o privire peste umăr, 
spre sufragerie. 

— Începeţi să mâncaţi, le-a strigat el celor de acolo. 

A deschis uşa şi am ieşit afară, oprindu-ne sub portic. A 
profitat de prilej ca să-şi aprindă o ţigară. 

— Care-i treaba? m-a întrebat. 

— Susan şi cu mine am hotărât să fim din nou împreună. 

— Cum? 

— Susan, fosta mea soţie. Ne-am împăcat. 

S-a gândit o clipă la cele auzite, apoi m-a întrebat: 

— Şi asta-mi spui abia acum? 

— Păi când să-ţi fi spus? 

— Ieri. 

— Ieri nu ştiam nimic. Şi ce contează pentru tine? 

Mi-a dat un răspuns indirect. 

— Auzi, niciodată n-am fost în stare să înţeleg cum poate 
un bărbat să se împace cu femeia care l-a înşelat. Nu ştiu 
ce-aş face într-o asemenea situaţie. 

l-aş fi sugerat să se ducă în mă-sa, dar o astfel de 
remarcă ar fi pus capăt conversatiei, ori eu nu terminasem 
ce aveam de spus. 

— Sper să n-ai niciodată ocazia să afli ce-ai face, nu m- 
am putut eu stăpâni. 

Comentariul l-a indispus. 

— Ascultă, eu ştiu ce-aş face, dar tu poţi face ce dracu' 
vrei. 

— Mulţumesc. Asta am şi făcut. 

— Credeam că eşti un tip inteligent, John. Şi că ai 
oarecare demnitate. 

N-aveam de gând să-l las să mă atragă în cursă şi nici nu 
eram obligat să-i răspund, totuşi am replicat: 

— Nu-i treaba ta. 


— Ba cred că da, mi-a întors-o el. Cred că asta schimbă 
relaţiile dintre noi. 

— Noi doi n-am avut niciodată vreo relaţie. 

— Mănânci rahat. Am avut o înţelegere şi ştii asta foarte 
bine. 

— N-am avut nicio înţelegere, dar dacă tu aşa crezi, 
atunci te anunţ că înţelegerea noastră cade. 

— Mda. Dacă te întorci la ea, atunci cu siguranţă că 
înţelegerea pică. Dar... dacă te răzgândeşti în privinţa ei, 
atunci putem sta de vorbă. 

— Eu n-am să mă răzgândesc în privinţa ei, în schimb tu 
ar trebui s-o faci. 

— Asta ce vrea să însemne? 

— Ştii foarte bine. i 

— Ah, da. Tot te mai preocupă problema? Înţelege, John. 
Ți-am mai spus, dacă aş fi avut ceva de gând, de mult aş fi 
reglat conturile. Nu te mai stresa. Insoară-te cu ea. Vă 
doresc o viață fericită. 

A avut grijă să nu spună nimic ce-aş fi putut dezvălui 
poliției. 

— Femeile, copiii şi handicapaţii mental sunt supuşi 
iertării, m-a asigurat el. Înțelegi? Există nişte reguli, mi-a 
explicat. 

— Cineva a încercat să-ţi omoare tatăl chiar sub ochii 
mamei tale, care putea fi şi ea rănită sau ucisă, i-am 
amintit eu. A uitat cineva că exista reguli? 

M-a privit vreme îndelungată, apoi mi-a spus: 

— Nu-i treaba ta. 

— lartă-mă, Anthony! Eram la jumătate de metru de 
tatăl tău şi gloanţele mi-au trecut prin faţa ochilor. In clipa 
aia a devenit şi treaba mea. 

S-a gândit la vorbele mele şi mi-a răspuns: 

— Tot nu-i treaba ta. 

— Bine. Nu vreau să te rețin de la masă. Mulţumesc 
pentru ospitalitate. Ai o familie frumoasă. În mod deosebit 
îmi place unchiul Sal. Şi ca să nu existe nicio neînțelegere 
în ce-o priveşte pe Susan Sutter, te anunţ acum, în calitate 
de avocat al ei, că am să-i cer să depună o plângere 


înregistrată la poliţie, în care să declare că-şi face griji 
pentru siguranţa ei, legat de intenţiile tale referitor la ea. 
Prin urmare, în caz că i se întâmpla ceva, poliţia va şti cu 
cine să stea de vorba. Capisce? 

Mă aşteptam să-şi iasă din fire, dar el a rămas liniştit, cu 
privirea pironită undeva dincolo de mine. Aşa că l-am 
salutat şi i-am întors spatele, cu gând să traversez peluza. 

— John! 

M-am întors, aproape aşteptându-mă să văd o armă 
aţintită asupra mea, dar el a venit spre mine, s-a oprit şi 
mi-a spus pe un ton împăciuitor: 

— Ascultă, John, nu-i cazul să faci plângere la poliţie. 
Suntem bărbaţi. Putem să discutăm. 

— Am discutat deja. 

— Credeam că ai înţeles ce ţi-am spus. Mă refer la ce-ai 
făcut pentru tatăl meu. În seara în care am trecut pe la 
tine ţi-am spus că-ţi datoram o favoare pentru că i-ai salvat 
viaţa. Atunci ai pomenit de soţia ta. Ţii minte? N-am înţeles 
prea bine ce voiai, acum însă înţeleg. Oricum, n-a fost 
niciodată cazul să-ţi faci griji. Dar dacă tu crezi altceva şi 
dacă asta-i favoarea pe care o ceri în schimb, atunci ţi-o 
acord. Jur pe mormântul tatălui meu, a adăugat. 

Asta ar fi trebuit să pună punct discuţiei, cu condiţia să 
fi avut încredere în el, ori eu n-aveam. Dacă ar fi fost să 
aleg între a depune o plângere la poliţie şi cuvântul de 
onoare al lui Anthony Bellarosa, aş fi mizat atât cu banii, 
cât şi cu viaţa mea şi a lui Susan pe plângerea la poliţie, nu 
pe Anthony. Şi-aş mai fi mizat pe puşca lui Susan. 

Anthony aştepta un răspuns, dar cum nu primea 
niciunul, a continuat: 

— Să nu ne purtăm pică. Ne vedem fiecare de drumul 
lui, iar tu încetezi să-ţi mai faci griji pentru mai ştiu eu ce. 
Acum suntem chit. 

Nu voiam ca Anthony Bellarosa să-şi închipuie că-mi 
făcea mie vreo favoare, chiar dacă amândoi ştiam la fel de 
bine că minţea, prin urmare i-am spus: 

— Taică-tău m-a răsplătit deja că i-am salvat viaţa. Aşa 
că nu-mi datorezi nimic. 


A părut surprins. 

— Da? Te-a răsplătit că i-ai salvat viaţa? Foarte bine. 
Dar am să te răsplătesc şi eu. 

— Nu vreau nicio favoare de la tine. 

— Nu? 

Era clar că începea să-şi iasă din sărite şi să-şi piardă 
răbdarea că nu-i acceptam urările de fericire şi viaţă fără 
griji, nici promisiunea de a cruța viaţa lui Susan. 

— Atunci eşti un dobitoc, mi-a spus. Cară-te dracului de 
aici! 

Asta chiar mi-a pus capac şi am decis că Anthony trebuia 
să ştie cum îmi plătise taică-său favoarea datorată. M-am 
apropiat de el, oprindu-mă la nici jumătate de metru. 

— Da. Ce e? 

— Anthony, taică-tău era îndrăgostit de nevastă-mea şi 
ea de el. Voiau să fugă împreună, să te lase şi pe tine, pe 
fraţii tai şi pe maică-ta... 

— Ce dracu’ tot spui acolo? 

— Numai că-mi datora viaţa, aşa că... i 

— Îți regula nevasta. Atât şi nimic mai mult. Îți regula 
nevasta ca să se distreze. 

— Atunci i-am cerut să-i spună lui Susan că totul se 
terminase şi că n-o iubise niciodată... 

— Minti. 

— El a făcut asta pentru mine, numai că din păcate 
Susan, care-l iubea, şi-a pierdut cumpătul şi... 

— Nu pot să cred! _ 

— Anthony, ăsta-i motivul pentru care l-a ucis. Il iubea, o 
iubea şi el, atâta doar că el şi-a călcat promisiunea de-a o 
duce cu el în Italia, în cadrul programului de protecţie a 
martorilor. 

— De unde dracu” ştii...? 

— A fost martor în folosul statului, Anthony, şi tu ştii 
asta la fel de bine ca şi mine. Gândeşte-te cum se leagă 
lucrurile. E cât se poate de clar. Mi-ai cerut adevărul 
despre tatăl tău, am încheiat eu, văzând că nu-mi 
răspunde. Ei bine, ăsta-i adevărul. 

Şi-a apropiat obrazul de al meu şi mi-a vorbit, rostind 


cuvintele unul câte unul: 

— Nimic din toate astea nu schimbă ce-a făcut soţia ta. 
Asta ca să ştii. 

Mi-am proptit mâna în pieptul lui şi l-am împins, pregătit 
să fac faţa oricărei reacţii din partea lui. Insă el a rămas pe 
loc, privindu-mă ţintă. 

— Asta sună a ameninţare, i-am spus. A fost o 
ameninţare? 

Ar fi trebuit să dea înapoi, însă eu îl atinsesem exact în 
punctele vulnerabile. 

— a-o cum vrei, mi-a replicat. 

— Consider că m-ai ameninţat. Asta va fi şi părerea 
poliţiei. 

Nu mi-a răspuns, drept care i-am întors spatele şi m-am 
îndreptat către maşina. 

— Îţi închipui că unii ca tine nu trebuie să se teamă de 
unii ca mine. Ei bine, consiliere, te înşeli. 

M-am bucurat că prinsese ideea, dar nu eram convins că 
avea suficientă inteligenţă sau suficient sânge rece, cum 
avusese tatăl lui, ca să ştie când să-şi ţină gura sau când să 
suporte o lovitură şi apoi să poată merge mai departe. Or, 
din moment ce o ameninţase pe Susan în prezenţa mea şi 
mă ameninţase şi pe mine, poate se gândea că era cazul să 
se descotorosească de amândoi. 

Am urcat în maşină şi în timp ce mă îndepărtam am 
văzut că rămăsese tot pe peluza, urmărindu-mă cu 
privirea. 

Am părăsit domeniul Alhambra. 

Mi-am zis că acum nu mai era nevoie s-o protejez pe 
Susan de departe. Eram împreună, iar relaţia cu Anthony 
redevenise ceea ce trebuia să fie: una de confruntare, cu 
toate cărţile date de faţă. 

Am oprit maşina acolo unde se termina asfaltul şi m-am 
uitat spre locul în care se înălța cândva Alhambra. Mi-am 
amintit de biblioteca unde stătusem la o ţigară şi un pahar 
de grappa împreună cu Frank, vorbind despre Machiavelli 
şi despre acuzaţia de crimă la adresa lui. Până să mă 
dezmeticesc, ajunsesem să fac parte din familie. Ei bine, 


de data asta istoria nu se mai repeta, numai că ne guverna 
vieţile în continuare. 

După cum spuneam, ultima oară când îl văzusem pe 
Bellarosa, zăcea mort şi pe jumătate gol pe pardoseala 
grădinii cu palmieri, sub balconul de la dormitorul lui. Am 
privit spre locul unde credeam eu că fusese grădina cu 
palmieri, acum înlocuită de o alee lungă şi asfaltată care 
ducea la garajul unei vilişoare. Am revăzut priveliştea cu 
ochii minţii. 

M-am mai uitat odată în jur, convins că nu voi mai pune 
în veci piciorul la Alhambra, apoi mi-am continuat drumul, 
trecând de ghereta paznicului de la poarta şi am cotit la 
dreapta pe Grace Lane, ca să parcurg distanţa de patru 
sute de metri până la casa de oaspeţi de la Stanhope Hall. 


Capitolul 34 


Am intrat prin poarta deschisă de la Stanhope Hall, am 
trecut de casa portarului şi am mers pe aleea mărginită de 
copaci, până la casa de oaspeţi, unde am parcat lângă 
automobilul Lexus al lui Susan. 

Am coborât din maşină şi m-am apropiat de uşa de la 
intrare. Susan nu încuiase niciodată uşile şi nu le încuia 
nici acum, aşa că am deschis, am intrat în hol şi i-am 
strigat ca pe vremuri: 

— Am sosit, iubito! 

Neprimind niciun răspuns, am mers în bucătărie, de 
unde am văzut-o în curtea din spate, aşezată într-un 
şezlong şi citind o revistă. 

Am deschis uşa, iar ea s-a ridicat în grabă şi mi-a ieşit 
repede în întâmpinare, strângându-mă în braţe. 

— Ah, ce bine îmi pare că ai ajuns acasă! mi-a spus. M-a 
sărutat şi m-a întrebat: I-ai spus? 

— Da. 

— Şi? 

— Şi, după cum mă aşteptam, n-a fost foarte încântat de 
vestea împăcării noastre. 

—De ce-a trebuit să-i spui asta? Nu-i treaba lui. Tot ce 
trebuia să-i spui era că nu vrei să lucrezi pentru el. 

— Aşa e. În mod normal, n-aş anunţa un şef mafiot că 
sunt pe cale să mă însor, dar am vrut să ştie că suntem 
împreună şi că tu nu mai eşti singură. 

S-a gândit câteva clipe, apoi mi-a răspuns: 

— Bine... însă eu cred în continuare că exagerezi. 

Dacă ar fi stat alături de mine şi de Anthony Bellarosa 
pe peluza din faţă ar fi fost de altă părere, însă nu voiam s- 
o alarmez, aşa că i-am spus: 

— Nu cred să fie probleme... totuşi mâine mergem 
amândoi la secţia locală de poliţie, unde tu ai să depui o 
plângere pe propria răspundere la adresa lui Anthony 


Bellarosa, aşa încât... 

— John, nu-i nevoie să fac aşa ceva. Asta ar putea mai 
degrabă să-l... 

— Susan, o să facem cum spun eu şi nu vreau să avem 
discuţii. Vreau să ştie că poliţia e la curent cu situaţia. 
Înţelegi? 

S-a uitat la mine şi, deşi vorbeam pe un ton obişnuit, mi- 
am dat seama că-mi ghicise îngrijorarea. 

— Bine, s-a învoit ea. A schimbat subiectul şi m-a 
întrebat: Ai văzut-o pe Anna? 

— Da. 

— Cum s-a purtat cu tine? A fost prietenoasă? 

— Da. 

Dar nu ţi-a transmis complimente. 

— Cum e soţia lui Anthony? 

— Mi s-a părut destul de drăguță. 

Mi-am amintit că în trecut, ori de câte ori mergeam 
undeva fără Susan, eram supus unui interogatoriu 
comparabil cu cele aplicate de mine unor martori. Chiar 
simţeam nevoia să beau ceva. 

— E ora de cocteil, am anunţat-o pe Susan. 

— Cum arăta soţia lui? 

— Oh... chiar drăguță. Dar nu are cine ştie ce maniere, 
am adăugat. 

— Cine mai era acolo? 

— Salvatore D'Alessio. Unchiul Sal. Şi soţia lui, Marie. I- 
ai cunoscut? am întrebat-o. 

— Nu. De unde să...? 

Apoi, amintindu-şi că mersese adeseori la Alhambra, s-a 
gândit o clipă la lucruri pe care vreme de zece ani se 
străduise să le uite. 

— De fapt, da, mi-a răspuns. l-am cunoscut. Odată când 
eram acolo. Pictam în grădina cu palmieri, mi-a explicat. 

Ar fi vrut să se oprească aici, dar simțind că era cazul 
să-mi împărtăşească amintirea aceea până la capăt a 
continuat: _ 

— Au trecut pe acolo, iar Anna a făcut prezentările. Insă 
n-am stat de vorbă. Un individ care-ţi dădea fiori, a 


încheiat ea. 

— Aşa-i şi acum. 

— Îţi aduc ceva de băut. Ce vrei? 

— O veveriţă roz. 

— Asta cum se prepară? 

— Pui într-un pahar patru măsuri de scotch şi adaugi 
cuburi de gheaţă. 

— Bine... Mă întorc imediat. 

A intrat în casă. M-am gândit la faptul că Susan îl 
întâlnise pe Sally Da-da la Alhambra şi m-am întrebat dacă 
îi trecuse vreodată prin minte că intrase într-o lume asupra 
căreia nu avea niciun control şi unde înceta să fie Lady 
Stanhope. De fapt, în lumea aceea ea nu era nimic mai 
mult decât amanta şefului, statut care nu însemna mare 
lucru. Dacă stăteai să te gândeşti - şi eu mă gândisem - 
era de necrezut că Susan Stanhope, care dusese o viaţă 
atât de privilegiată şi ferită de griji şi care era o 
aristocrată, ajunsese să se coboare în asemenea măsură 
încât să devină jucăria sexuală a unui bărbat puternic, dar 
primitiv. Sigur, istoria e plină de femei care au făcut 
acelaşi lucru - soţia unui împărat a devenit prostituată 
peste noapte - şi presupun că un psiholog ar fi putut face 
studii pe tema acestei interesante dihotomii. Poate că 
Susan încerca să se răzbune pe mămica şi tăticu. Poate că 
eu uitasem să-i fac complimente pentru o rochie nouă. Sau, 
cel mai probabil, nici ea nu ştia de ce-şi alesese drept 
amant un infractor. Se zice că mintea omenească e cel mai 
puternic afrodisiac şi nimeni nu ştie cum anume 
funcţionează. În orice caz, eram convins că Susan lăsase 
definitiv în urmă acest aspect din viaţa ei. Era un episod 
încheiat. 

S-a înapoiat cu o tavă pe care se găseau un pahar cu vin 
alb şi scotch-ul meu. A pus tava pe masă, am luat paharele 
şi am ciocnit. 

— Pentru noi doi, a spus ea. 

— Ca să rămânem împreună pentru totdeauna, am 
adăugat eu. 

Am gustat din scotch şi Susan mi-a spus: 


— E scotch-ul tău. L-am păstrat de când... am plecat. 

Am presupus că niciunul dintre amicii răposatului ei soţ 
nu bea Dewar's. Sau poate îmi spusese o minciună 
nevinovată ca să mă facă să cred că ultimii zece ani nu 
fuseseră decât o grămăjoară de mizerie într-o viaţă 
întreagă de fericire. Oricum, i-am răspuns: 

— E mai bun după atâta timp. 

„La fel şi tu”, eram pe cale să adaug, dar cu femeile e 
bine să fii atent când faci astfel de complimente. 

— Care-i diferenţa dintre o veverița roz şi un scotch cu 
gheaţa? m-a întrebat ea. 

— În esenţă, sunt două denumiri diferite. 

A zâmbit. 

— O să-mi ia ceva timp până mă reobişnuiesc cu umorul 
tău infantil, mi-a spus. 

— Infantil? Atunci trebuie să-ţi spun... 

M-a sărutat pe buze şi mi-a spus: 

— Doamne, ce dor mi-a fost de tine. Şi de tot ce ţine de 
tine. 

— La fel şi mie. 

Ne-am luat de mâna şi am rămas pe loc, cu ochii la 
grădina însorită, sorbind din băuturi. 

— Cum arată casa lor? m-a întrebat Susan după vreun 
minut. 

Nu prea rău, dar n-am trecut pe la agenţia imobiliară. 

Cum doream să revin la un subiect abordat ceva mai 
devreme, am întrebat: 

— Ştiai că Sally Da-da a fost principalul suspect în 
atentatul de la Giulio's? 

Mi-a aruncat o privire. 

— Nu. Vrei să zici... propriul lui cumnat? 

— Exact. N-ai auzit asta niciodată? 

— De unde să aud? 

Păi, în primul rând de la cel care ar fi trebuit să fie 
victima atentatului, de la amantul tău. Însă răspunsul meu 
a fost cu totul altul: 

— Din ziare. 

— N-am urmărit ştirile, mi-a răspuns după câteva clipe 


de tăcere. 

— Într-adevăr. 

De fapt, îmi aminteam vag că nu urmărise nici cealaltă 
bombă de presă, şi mai mare, dezvăluită câteva săptămâni 
mai târziu, care relata cum Susan Stanhope Sutter îl 
ucisese pe Frank Bellarosa - şi nu pentru că n-ar fi 
suportat să citească despre asta: mai degrabă era vorba de 
adânc înrădăcinata ei lipsă de interes şi de disprețul 
pentru ştiri în general. Principiul călăuzitor al lui Susan 
fusese celebra afirmaţie că, dacă ai citit despre un 
accident de tren, ai citit despre toate. Sigur, dacă te-ai fi 
aflat în trenul cu pricina, poate ţi s-ar fi părut interesant să 
citeşti despre accident. În orice caz, pe lângă dezinteresul 
pentru ştiri, mai era vorba şi despre educaţia primită într-o 
clasă socială unde exista convingerea că numele unei 
femei trebuia să apară în presă doar la naştere, la 
căsătorie şi la deces. Ceea ce nu lăsa prea mult loc pentru 
ştiri referitoare la uciderea unui amant. În orice caz, o 
credeam că nu avea habar că Sally Da-da fusese cel care 
ne stricase seara la restaurantul Giulio's. Eu unul nu-i 
vorbisem despre asta niciodată. 

— De ce mi-ai pomenit despre el? m-a întrebat. 

— Pentru că eu cred că... Anthony Bellarosa ar putea să- 
i poarte pică unchiului. În acelaşi timp, poate că unchiul 
doreşte să termine cu Anthony treaba începută la Giulio's 
cu Frank. 

Nu mi-a răspuns mult timp. 

— Bine, dar... luau masa împreună, a comentat ea într- 
un târziu. 

— De fapt, soţii D'Alessio n-au rămas la masă, totuşi 
sunt convins că între timp au mai luat masa împreună. 
Una-i una, alta-i alta, i-am explicat eu, citând vorbele lui 
Frank pe aceeaşi temă. 

— Ba nu-i deloc aşa, John. Dacă omul acela a încercat să- 
l ucidă... 

— Susan, nici nu te strădui să înţelegi. 

M-am gândit să-i dau ca exemplu cum ar fi fost ca eu să 
angajez un ucigaş care să-i facă felul lui taică-său, dar ar fi 


fost mai curând o fantezie decât o analogie, aşa că i-am 
răspuns: 

— Ideea e următoarea: eu cred că această... vendetă a 
fost amânată vreme de zece ani şi că s-ar putea finaliza 
curând. Aşadar, un timp Anthony ar putea fi foarte ocupat 
cu grija de-a rămâne în viaţă şi totodată plănuind cum să 
curme viaţa unchiului său. Cel puţin asta-i convingerea 
mea, am încheiat, văzând că Susan nu zicea nimic. 

A rămas cu privirea pironită undeva înspre grădina cu 
trandafiri. 

— Incredibil, a murmurat într-un târziu. 

— Am vrut doar să te fac să înţelegi ce s-ar putea 
întâmpla. 

Şi să te mai trezesc un pic la realitate. 

— Dar asta ne priveşte pe noi doar dintr-un singur punct 
de vedere, şi anume că s-ar putea ca Anthony să nu 
rămână vecinul nostru prea mult timp. 

Sau să nu rămână în viaţă. 

— Prin urmare, subiectul este închis. Ai vreo veste 
despre Ethel? am întrebat-o. 

— Nu... John, ce anume i-ai spus lui Anthony şi ce anume 
ţi-a spus el? 

— Îţi povestesc la masă. 

— Bine... 

— Ce avem la cină? 

— Am pregătit specialitatea mea: o rezervare la 
restaurant. 

— Excelent. Pentru ce oră? 

— Şapte. i-am zis că am anulat cina ta de la şapte cu 
Elizabeth? 

— Da, i-am lăsat şi eu mesaj în sensul ăsta. 

— Păi, când am vorbit cu ea, încă nu-l primise. 

— Normal. Tu ai vorbit întâi cu ea. Deci, unde mergem? 

— Mi-am zis că ti-ar face plăcere să cinezi la 
Seawanhaka. De dragul vremurilor de odinioară, a 
adăugat. 

M-am gândit la fostul meu club de iahting şi, sincer să 
fiu, perspectiva de a-l revedea îmi crea sentimente 


amestecate. Pe de o parte, aveam amintiri frumoase - 
petreceri, nunţi, grătarul organizat în fiecare an cu ocazia 
zilei de 4 Iulie pe pajiştea cu vedere la portul Oyster Bay. 
Tot aici o întâlnisem şi pe Susan prima oară, la o nuntă. Pe 
lângă toate acestea, cele mai frumoase amintiri ale mele 
erau legate de nemaipomenitele croaziere cu iahtul 
Morgan de unsprezece metri, primul Paumanok, pe care-l 
iubisem atât de mult, încât preferasem să-l scufund în golf, 
decât să mi-l confişte Fiscul pentru neplata impozitelor. În 
afară de acea ultima ieşire la bordul lui Paumanok, nu 
aveam amintiri neplăcute despre clubul meu de iahting. 
Nu eram însă sigur că doream să mă întorc acolo: aş fi 
preferat să-l păstrez în gând aşa cum îl ştiam atunci. 

— John, eşti de acord? 

— Poate altă dată. 

— Acum e momentul. Vreau să ne amintim de această zi 
cât vom trăi şi vreau ca ea să se încheie pe terasa din 
spate, cu noi doi privind asfinţitul, cu un pahar de băutură 
în mână. 

— Bine... Dar dacă-mi spune careva „John, mă mir că te 
văd aici după ce ţi-ai distrus viaţa şi ai plecat departe”, să 
ştii că-i trag un pumn în nas. 

Susan a râs şi mi-a spus: 

— Dacă-ţi spune careva una ca asta, atunci îl batem măr 
amândoi. 

— S-a făcut. Bun, mă duc să mă pregătesc, am spus. 

— Ţi-am  despachetat toate lucrurile şi ţi-am pus 
deoparte hainele care trebuie spălate când vine femeia la 
treabă. Mâine trebuie să te duci şi la curăţătorie. Nu ţi-ai 
adus prea multe haine, a remarcat ea. 

— Mulţumesc. 

— Am să-i spun lui Sophie, menajera... e poloneză, dar 
vorbeşte bine englezeşte... am să-i spun să-ţi calce 
costumul negru. O să ai curând nevoie de el, a adăugat ea 
inutil. 

— Mulţumesc. 

Remarcam cu uşurare că în ultimii zece ani Susan nu 
învățase nici să spele, nici să calce - ceea ce mi-ar fi stricat 


impresia despre ea. 

— Mai întâi însă, trebuie să trecem pe la Fair Haven. 

— Bine. 

— Aş invita-o pe Elizabeth să ia masa cu noi, ştiu că n- 
are alt program, din moment ce i-am anulat întâlnirea 
pentru cină, dar sunt sigură că vrea să rămână la căpătâiul 
mamei ei. În plus, e prima noastră seară împreună. 

— Desigur. 

— Să ştii că am întrebat-o direct dacă s-a întâmplat ceva 
între voi doi noaptea trecută. 

— Ei bine, acum ştii că nu s-a întâmplat nimic. Sunt 
dezamăgit că nu m-ai crezut şi sincer surprins că i-ai pus 
această întrebare, dar... 

— N-am întrebat-o nimic, John. 

— Oh... 

— Nu pot să cred cum ţi-a trecut prin minte că aş fi 
întrebat-o. 

— Ce ştiu eu? 

Adică, ce ştiu eu despre femei? 

— Mi-a spus însă singură de ce a rămas la tine peste 
noapte, iar eu i-am răspuns că deja ştiam totul de la tine. 

— Foarte bine. Deci te-ai lămurit. Incă o dată. 

Am aruncat o privire la ceas şi am spus: 

— Nu întârzii prea mult. 

— Vin cu tine. 

Am intrat amândoi în casă, am urcat scările şi am intrat 
în dormitor. Ne-am spălat pe dinţi în aceeaşi chiuvetă, cum 
făcusem de atâtea ori, apoi Susan şi-a împrospătat 
machiajul, în timp ce eu îmi spălam mâinile şi faţa de aerul 
de Casa Bellarosa. 

Am găsit o cămaşă relativ curată atârnând în vechiul 
meu dulap, iar Susan şi-a pus o rochie frumoasă de vară de 
culoare albă, care-i scotea în evidenţă pielea bronzată. 

Cândva credeam că Susan pierdea prea multă vreme cu 
pregătirile, dar după zece ani cât aşteptasem alte femei, 
îmi dădeam seama că, de fapt, era chiar expeditivă. Avea o 
frumuseţe naturală şi nu stătea o veşnicie în faţa oglinzii 
sau în faţa dulapului de haine. Mi-a trecut prin minte că de 


data asta aş aprecia-o chiar mai mult. Cel puţin în primele 
câteva săptămâni. 

A fost gata prima. 

— Ai terminat? m-a întrebat. 

— Nu-mi găsesc pieptenele. 

— E la locul lui, în buzunarul de la sacou. 

Am verificat şi bineînţeles că era acolo. 

Am coborât amândoi, am ieşit din casă, iar ea mi-a dat o 
legătură de chei, spunând: 

— Astea-s ale tale. 

— Mulţumesc. 

Am încuiat uşa din faţă. Ea a observat, dar n-a făcut 
niciun comentariu. 

Am luat Lexus-ul ei, eu fiind la volan. 

— Am sunat-o pe Soheila, ca semn de politeţe, şi i-am 
spus că te-ai mutat la mine, mi-a spus Susan chiar când 
treceam prin dreptul casei portarului. 

— Nu ţi-a zis că eşti o femeie decăzută? 

— Nu, John. Mi-a urat noroc. 

— Foarte frumos din partea ei. Va trebui să mă mut din 
nou în casa portarului când vor veni părinţii tai, i-am 
amintit. 

— Nu. Dacă nu le place aşa, atunci să-şi găsească ei alt 
loc unde să stea. 

— Nu vreau să-ţi creez neplăceri cu părinţii, am 
comentat eu, fără să cred o iotă din ce spuneam. 

La asta n-a avut nicio replică, în schimb mi-a spus: 

— Le-am trimis câte un e-mail părinţilor mei şi copiilor şi 
i-am anunţat că Ethel a intrat în comă. 

— Bine. 

Am cotit pe Grace Lane şi ne-am îndreptat spre spitalul 
de bătrâni Fair Haven. 

Susan a apăsat butonul CD-playerului şi Bobby Darin a 
început să cânte melodia Beyond the Sea. 

Am călătorit în tăcere, ascultând muzica. 

Mai rămâneau doar unsprezece zile până la solstițiul de 
vară, cea mai lungă zi a anului, şi soarele era încă sus 
deasupra orizontului. Superbul peisaj era scăldat în acea 


lumină tipică după-amiezilor târzii de vară şi o briză 
plăcută sufla dinspre uscat spre Sound. 

Fusese cea mai prielnică şi, în acelaşi timp, cea mai rea 
zi. Dar, trăgând o linie, parcă totuşi mai mult bună decât 
rea. Sigur, afară de cazul când erai Ethel Allard sau chiar 
Anthony Bellarosa. Pentru mine şi pentru Susan însă, 
fusese o zi bună. 


Capitolul 35 


Susan a sunat-o pe Elizabeth pe mobil, aflând astfel că 
situaţia lui Ethel rămânea neschimbată. Când am ajuns la 
Fair Haven, Elizabeth ne-a întâmpinat în hol. Purta un 
taior frumos de vară, de culoare albastră. Poate venise 
direct de la biserică, fără să-şi mai schimbe hainele, după 
ce primise telefon despre starea mamei ei. 

Ne-am îmbrăţişat toţi trei şi ne-am sărutat, iar eu şi 
Susan ne-am exprimat regretul faţă de evoluția 
evenimentelor. Elizabeth era calmă şi cumva resemnată la 
perspectiva morţii iminente a mamei ei, care - după cum 
ne-a informat ea - conform doctorului Watral, avea să 
survină în următoarele patruzeci şi opt de ore. 

Mi-am zis că Elizabeth se arăta mai prietenoasă faţă de 
Susan decât faţă de mine: de fapt, mie abia dacă-mi adresa 
câte un cuvânt. Înţelegeam motivul: avusesem parte 
împreună de câteva momente plăcute, ba chiar intime, şi 
amândoi, suflete singuratice, ne închipuisem că poate era 
un început. Apoi Soarta intervenise, aşa cum face 
întotdeauna, şi pusese lucrurile la locul lor. 

— Vreţi s-o vedeţi? ne-a întrebat Elizabeth. 

— Sigur, a răspuns Susan. 

Am luat ascensorul până la etaj, unde era camera lui 
Ethel. O infirmieră şedea pe un scaun, într-un colţ, citind 
un roman de dragoste. Ethel era conectată la şi mai multe 
tuburi decât ultima oară când o văzusem, dar părea 
liniştită. 

De data asta storurile erau trase şi încăperea rămânea 
cufundată în întuneric, cu excepţia veiozei la care citea 
infirmiera şi a aplicei care lumina indirect patul lui Ethel. 

— Doctorul m-a asigurat că nu are niciun fel de dureri, 
ne-a spus Elizabeth. 

Chiar că arată liniştită. 

Susan s-a apropiat de patul lui Ethel, a luat-o de mâna şi 


s-a aplecat spre ea. 

— Dumnezeu să te binecuvânteze, Ethel, a murmurat ea. 
Drum bun. A sărutat-o pe obraz şi a spus: Mulţumesc 
pentru ciocolata fierbinte şi pentru prăjituri. 

Am răsuflat adânc, m-am dus lângă patul lui Ethel şi am 
luat-o de mână. 

— Când ai să-l vezi pe George, salută-l din partea mea. 

La fel şi pe Augustus. 

— M-am împăcat cu Susan, i-am mai spus. 

Ştiam că e în comă, dar mi s-a părut că simt cum îmi 
strânge mâna. Am sărutat-o şi am adăugat: 

— Adio. 

Acum nu mai rămânea mare lucru de adăugat, aşa că am 
ieşit toţi trei pe coridor. 

— Vă mulţumesc că aţi trecut pe aici, ne-a spus 
Elizabeth. 

— Mergem să luăm masa la Seawanhaka. Ce-ar fi să vii 
cu noi? i-a propus Susan, poate simțindu-se uşor vinovată 
sau poate ştiind că Elizabeth nu va pleca de lângă mama 
ei. 

Elizabeth a zâmbit. 

— Drăguţ din partea voastră, ne-a răspuns, dar trebuie 
să rămân aici. Am telefonat la mai multă lume, care mi-a 
spus că va trece s-o vadă. S-a uitat la mine. Trebuie să 
sosească şi mama ta, m-a anunţat, în caz că vrei s-o 
aştepţi. 

Nu voiam, drept care i-am răspuns: 

— Aş aştepta-o, dar mama pierde adesea noţiunea 
timpului. Spune-i că mi-a părut rău că n-am mai prins-o, 
mi-am amintit eu să adaug. 

Am crezut că Susan avea de gând să-mi ţină o predică, 
dar n-a făcut-o. 

Nu ţineam deloc să mai rămân şi să dau nas în nas cu 
Harriet, cu reverendul Hunnings sau cu alţii pe care poate 
n-aş fi vrut să-i văd. 

— M-am mutat din casa portarului, am socotit totuşi de 
cuviinţă s-o anunţ pe Elizabeth. 

A dat din cap. 


— Ştiu. 

— Aşa că acum poţi veni acolo ori de câte ori doreşti, 
poţi aranja să iei mobilierul şi lucrurile personale. Am să 
vorbesc cu Nasim să-ţi lase o perioadă rezonabilă în care 
să eliberezi casa. 

A încuviinţat din nou şi s-a uitat la mine. 

— Mulţumesc. Şi, John, mulţumesc pentru tot. 

Ne-am privit în ochi pentru o fracțiune de secundă, apoi 
eu am dat din cap şi i-am răspuns: 

— Am să mă ocup de tot ce mai trebuie rezolvat. Dacă ai 
nevoie de ceva, sună-mă. 

— Sună pe mobilul meu sau pe fix, iar eu am să-i 
transmit lui John. Şi te rog să ne anunti când îşi va da 
Ethel ultima suflare. 

— Sigur. 

S-a uitat la noi şi ne-a spus: 

— Îmi pare foarte bine pentru voi. 

Nu mă îndoiam că era la fel de sinceră pe cât fusese 
Susan când o invitase la cina. 

Oricum, ne-am îmbrăţişat şi ne-am sărutat din nou, după 
care Elizabeth s-a înapoiat în cameră ca să-şi vegheze 
mama pe patul de moarte, în timp ce Susan şi cu mine am 
coborât în holul de la intrare. 

— Eşti sigur că nu vrei s-o aştepţi pe mama ta? m-a 
întrebat Susan în timp ce ne îndreptam spre parcare. 

Am iuţit pasul şi i-am răspuns: 

— Ar trebui să stăm aici până mâine-dimineaţă. Simt 
nevoia să beau ceva, am adăugat. 

— Bine... vreau însă să-i telefonezi şi să-i spui că suntem 
iarăşi împreună. 

— Am să-i telefonez, numai că o să te sune şi o să 
încerce să te convingă că ai greşit. 

— John... 

— Frumos din partea ta că ai invitat-o pe Elizabeth la 
cină, am întrerupt-o eu. 

— Îmi place de ea. 

Dacă ar fi acceptat invitaţia, n-ar mai fi plăcut-o. 
Oricum, fusese un gest frumos, iar Susan era întotdeauna 


amabilă cu prietenii. 

— Elizabeth e una dintre ultimele persoane din vechea 
gardă. 

Am încuviinţat din cap şi m-am gândit la toţi cunoscuţii 
noştri care muriseră sau care plecaseră spre alte 
meleaguri. 

— Adevărat, am răspuns. 

— N-au mai rămas prea mulţi, din câte-mi dau eu seama, 
a adăugat Susan. 

— Păi, eu m-am întors, tu te-ai întors. O să ne facem alţi 
prieteni din rândul locatarilor de pe parcele. 

— Nu cred. 

Am mers către maşină mână în mână. Norocul a fost din 
nou de partea mea: am ajuns la maşina înainte să dau nas 
în nas cu careva dintre cei pe care n-aş fi vrut să-i vad. 
Ştiam însă că-i voi revedea pe toţi la înmormântarea lui 
Ethel. Dacă stăteam să mă gândesc, una dintre persoanele 
pe care nu ţinusem să le întâlnesc la înmormântare fusese 
Susan. lar acum... mda, e adevărat, viaţa e un lanţ de 
surprize. Unele plăcute, altele mai puţin. 


* 


Am mers spre Centre Island, care este în realitate o 
peninsulă dar dacă locuiai într-un conac de zece-douăzeci 
de milioane de dolari din Oyster Bay sau Sound, îi puteai 
zice cum voiai. 

Am intrat în parcarea clubului de iahting Seawanhaka 
Corinthian, care, după cum mă aşteptam, arăta la fel ca 
ultima oară când îl văzusem şi cam tot aşa cum arătase la 
vremea când fusese construit, în 1892. Unul dintre 
fondatorii clubului şi totodată primul preşedinte fusese 
William Swan, un prieten apropiat al lui Teddy Roosevelt, 
iar dacă în zilele noastre ar fi intrat cu ambarcaţiunea sa în 
port, ar fi recunoscut uşor clădirea clubului: impunătoare, 
cu trei niveluri, cu frontoane şi acoperiş de şindrilă, cu 
ornamente albe şi obloane negre. lar dacă nimic nu se 
schimbase în lipsa mea, eram convins că s-ar fi simţit ca 
acasă şi în interior. Desigur, rigorile ţinutei nu mai erau 


acelaşi, dar aristocrații continuau să poarte sacou, deşi 
cravata nu era întotdeauna obligatorie. Cât priveşte 
doamnele, ele păstraseră un stil vestimentar conservator, 
deşi vârstnicii rămâneau în continuare şocaţi de gradul lor 
de goliciune. 

De fapt, clubul fusese înfiinţat în 1871, ceea ce însemna 
că era unul dintre cele mai vechi cluburi de iahting 
Corinthian din America - Corinthian referindu-se la faptul 
că proprietarii de iahturi îşi  manevrau singuri 
ambarcaţiunile şi participau la competiţii fără ajutorul 
unor marinari profesionişti, în spiritul vechilor greci din 
Corint, pare-se primii care organizaseră întreceri de 
amatori, pentru propria plăcere. Fiindcă veni vorba, cea 
mai mare distracţie din experienţa mea de navigator 
fusese să-i vad pe William şi Charlotte vărsându-şi maţele 
pe Paumanok, în timpul unei furtuni pe Sound. Imi 
aminteam cu mare plăcere de acea zi. 

— La ce te-ai gândit de zâmbeşti? m-a întrebat Susan. 

— La tine, iubito. 

Am oprit în parcarea cu pietriş şi am remarcat că în 
acea seara plăcuta de duminică erau acolo o mulţime de 
vehicule, majoritatea SUV-uri. 

— Astă-seară e Salty Dog, m-a anunţat Susan. 

Salty Dog însemna grătar pe peluză şi, deşi nu ştiam 
precis de unde-i venea numele, nu ronţăisem niciodată 
coaste la grătar, ca să nu risc. 

— Dar am făcut rezervare pentru sala de mese, ca să fim 
singuri, a adăugat ea. 

— Bravo. Avem şi noi un iaht? am întrebat-o în timp ce 
ne îndreptam către clădirea clubului. 

A zâmbit. 

— Nu, mi-a răspuns. Pur şi simplu am vrut să redevin 
membră a clubului. Din motive sociale. 

Asta ar fi putut însemna să iasă în lume şi poate să 
întâlnească alţi bărbaţi. 

— Pe vremuri femeile singure nu erau primite în 
rândurile membrilor, i-am amintit. 

— Ei, bine, atunci slavă Domnului că zilele alea au 


trecut. Ce v-aţi face fără noi? 

— Nici nu-mi pot închipui. 

În timp ce mergeam spre club, m-am mai gândit odată la 
revenirea mea aici. Vreau să zic că mi se ceruse în mod 
politicos să plec, din motive nespecificate, între care s-ar fi 
putut număra scufundarea iahtului şi afirmarea mea 
publică, la posturile de televiziune, ca avocat al unui 
mafiot, ca să nu mai pomenesc de uciderea clientului meu 
mafiot de către propria nevasta, al cărei amant fusese. În 
schimb, Susan fusese reprimită şi nu avea niciun fel de 
reţinere să vină la club. Aşa că poate toţi uitaseră acele 
evenimente neplăcute. Atunci ce motiv aveam să-mi mai 
fac griji? 

„Stimată doamna Post, ei bine, m-am împăcat cu fosta 
mea soţie - cea care şi-a lichidat amantul mafiot - şi ea 
vrea să mergem să luăm cina la vechiul nostru club de 
iahting. Cum am fost daţi afară de acolo pentru 
comportament necorespunzător (ea s-a făcut vinovată de 
adulter şi crimă, iar eu am devenit avocatul unui mafiot şi 
mi-am sabordat iahtul, ca să nu fie confiscat de stat pentru 
neplata impozitelor), credeţi că membrii clubului ne vor 
accepta? (Semnat) Acelaşi Nedumerit de pe Long Island." 

„Dragă... oricum te-o fi chemând, presupun că unul din 
voi sau amândoi v-aţi recăpătat statutul de membri, aşa că 
dacă aveţi ţinuta şi comportamentul adecvate şi dacă vă 
plătiţi taxele şi contribuţia, ceilalţi membri vor fi încântați 
să aibă printre ei persoane atât de interesante cu care să 
poarte o conversaţie. Atenţie la două aspecte: unu, nu 
abordaţi subiecte ca crima, adulterul, faptul de a fi un 
avocat al Mafiei sau sabordarea iahtului; aşteptaţi să le 
abordeze alţii; şi doi, evitaţi să repetaţi vreunul dintre 
actele ilegale şi inacceptabile din punct de vedere social 
care v-au pus pe lista neagră. Succes! (Semnat) Emily 
Post. P.S. Mare curaj aveţi amândoi.” 

Probabil că Susan mi-a sesizat ezitarea, întrucât m-a luat 
de mână şi mi-a spus: 

— Am tot venit aici de când m-am întors şi niciodată n-a 
fost vreo problemă. Comitetul de acordare a statutului de 


membru n-a avut nimic de comentat nici aici, nici la The 
Creek, mi-a amintit ea. 

— Fără îndoială că standardele au coborât, am remarcat 
eu. De fapt, acum chiar aş putea să-l fac pe Frank 
Bellarosa membru la The Creek, dacă n-ar fi mort. 

Am intrat în clădirea clubului, am luat-o drept spre bar, 
aşa cum făcusem de atâtea ori, şi ne-am apropiat de 
tejghea. Am constatat fără mirare că nimic nu se 
schimbase, nici măcar barmanul, un tip vesel, cu chelie, pe 
nume Bennett, care a salutat-o pe Susan: 

— Bună seara, doamna Sutter. S-a uitat la mine şi mi-a 
spus fără ezitare: Buna seara, domnule Sutter. 

— Bună, Bennett. 

Amândoi am şovăit o clipă, apoi am dat mâna. 

— Mă bucur să vă revăd, mi-a spus el. 

— Şi eu. Îmi face plăcere să revin aici. 

— Nor de furtună? m-a întrebat. 

— Da, te rog. 

S-a dus să pregătească doi Nori de furtună, un gen de 
cocteil care de fapt nu-mi plăcea, dar era băutura clubului 
aşa că... de ce aş fi încălcat o regulă străveche? 

M-am rezemat cu spatele de tejghea şi am privit în jur. 
La una dintre mese am recunoscut o pereche vârstnică, 
precum şi câteva cupluri tinere care păreau să se fi 
integrat perfect, deşi nu toţi bărbaţii purtau pulovere 
albastre şi pantaloni cafenii. În acelaşi timp, eram convins 
că unii dintre ei nu deosebeau pupa de prova, dar mi-am 
amintit că aşa fusesem şi odinioară. 

— Cum te simţi? m-a întrebat Susan. 

— Bine. 

Bennett a pus băuturile pe tejghea, iar Susan a semnat 
chitanţa. 

Mi-am rotit din nou privirea prin bar, remarcând de astă 
dată cupele de cositor ale Comitetului de Competiţii 
aliniate într-o nişă din perete, una dintre ele având numele 
meu înscris pe ea. Un alt perete era acoperit cu machete 
reprezentând jumătăţi de cocă, iar pe ceilalţi doi se vedeau 
fotografii ale unor oameni de mult uitaţi sau duşi dintre cei 


vii, dar imortalizaţi acolo pe vecie - sau cel puţin până 
când membrii de sex feminin aveau să-şi impună voinţa şi 
să redecoreze tot. 

Susan mi-a întins paharul meu şi am ciocnit. 

— Bine ai venit înapoi! mi-a urat ea. 

Norul de furtună nu era rău, asta dacă-ţi plăcea 
amestecul de rom şi bere de ghimbir, care nu era pe gustul 
meu. 

Ne-am luat paharele şi ne-am dus în sala mare de mese, 
care nu se schimbase prea mult şi încă avea un pronunţat 
aspect nautic, cu toate acele steguleţe particulare ale 
membrilor clubului agăţate de jur-împrejurul tavanului şi 
cu vitrina plină de trofee provenite de la competiţii, unele 
dintre ele câştigate chiar de mine. 

În sala mare erau câteva persoane, aşezate sau în 
picioare, savurând cocteiluri. Câţiva s-au întors spre noi, 
unii chiar de două ori, alţii ne-au făcut semn cu mâna, iar 
noi le-am răspuns la salut, deşi nimeni nu s-a ridicat să 
vină până la noi să stăm de vorba. Presupun că erau 
surprinşi să mă vadă şi să ne vadă împreună, pe mine şi pe 
Susan, şi niciunul dintre ei nu voia să fie primul care să ne 
întrebe „Ce înseamnă toate astea?” Ştiam că după ce vom 
străbate sala de mese îşi vor dezlega limbile şi poate 
cineva va fi împuternicit să-i abordeze pe foştii soţi Sutter, 
ca să afle bomba. 

De fapt, chiar înainte să ajungem la uşa dublă care 
dădea înspre terasă, în faţa noastră s-a ivit o femeie şi într- 
o secundă am recunoscut-o pe doamna Althea Gwynn, una 
dintre marile doamne din vechea generaţie, care - din 
câte-mi aminteam - se socotea arbitrul bunelor maniere şi 
al comportării decente. Îmi aminteam şi că soţul ei, 
Dwight, era un bărbat cu mult bun simţ, care fie suferise 
un accident cerebral, fie se prefăcea că avusese unul, ca să 
nu mai fie nevoit să vorbească cu nevastă-sa. 

Oricum, doamna Gwynn a zâmbit afectat spre mine şi 
spre Susan, apoi mi s-a adresat mie: 

— Am auzit că te-ai întors, John. 

— Aşa e. 


— Ce frumos! Şi unde stai? 

— Acasă. 

— Înţeleg... 

— John şi cu mine ne-am împăcat, a informat-o Susan. 

— Splendid! Mă bucur pentru voi. 

Nu prea credeam, totuşi i-am răspuns: 

— Mulţumim. 

Doamna Gwynn s-a uitat la mine. 

— Ultima oară când te-am văzut, John... parcă acum 
vreo zece ani, luai masa cu Susan la The Creek împreună 
cu... o altă pereche, care cred că erau nou-veniţi aici. 

— Ah, da, îmi amintesc. Probabil domnul Frank 
Bellarosa şi soţia lui, Anna, sosiți din Brooklyn. 

Doamna Gwynn a părut oarecum surprinsă că-i vorbisem 
pe şleau. Răspunsul meu ar fi trebuit sa fie ceva gen 
„Chiar a trecut atâta timp de atunci?” 

— Erau Frank şi Anna, iubitule. Îmi amintesc şi eu. 

— Aşa e, am confirmat eu. Sărbătoream sosirea lor în 
aceste locuri. Dar n-au rămas prea mult, am adăugat eu. 

Doamna Gwynn n-a prea ştiut ce să răspundă, aşa că a 
spus: „Vă rog să mă scuzaţi” şi s-a îndepărtat. 

Susan m-a luat de braţ şi am continuat să traversam sala 
de mese. 

— Frumos din partea Altheei că ne-a salutat. 

— E o femeie minunată, am întărit eu, dacă şi-a mişcat 
fundul ăla gras ca să ne iscodească. 

— Ei, haide, John. N-a făcut decât să remarce că au 
trecut zece ani de când nu te-a văzut. 

— Adevărat. Luam cina la The Creek cu... cu cine eram? 

— Cu soţii Bellarosa, iubitule. Veniţi din Brooklyn. 

Am izbucnit amândoi în râs. 

Ei bine, era destul de nostim, iar doamna Gwynn făcea 
parte dintr-o categorie pe cale de dispariţie şi nici nu era 
atât de importantă pe cât îşi închipuia că este. Dar în 
lumea ei înfăptuise ceea ce-i fusese menit să înfăptuiască. 
Iar eu eram uluit să constat că nu renunţase la snobism şi 
la obrăznicie, mai ales că Susan era o Stanhope. 

Oricum, Susan a schimbat subiectul. 


— Am păstrat steguleţul tău şi când ne vom cumpăra un 
iaht, o să-l arboram din nou. 

M-am întrebat ce se întâmplase cu steguleţul vechiului 
iaht. Ştiam ce se întâmplase cu iahtul, aşa că am răspuns: 

— Nu ştiu precis care-i statutul meu aici. 

Ea s-a gândit o clipă: 

— Ţi se permite să scufunzi o singură ambarcaţiune o 
dată la zece ani. 

Am zâmbit, dar nu am putut să nu mă întreb câţi amanți 
aveai voie să ucizi până să fii exilat pe viaţă. Mi-am tras în 
gând o palmă peste faţă pentru un astfel de gând. 

— După ce ne recăsătorim, a adăugat Susan, vei fi 
membru al clubului, iar eu voi cumpăra un iaht frumos de 
doisprezece metri, cu care o să mergem în Caraibe, în 
voiaj de nuntă. 

— Începe să sune din ce în ce mai frumos. 

M-am întrebat însă dacă înţelegea că alocaţia ei anuală 
cu şase cifre ar fi fost în mare pericol cu o asemenea lună 
de miere. 

Am ieşit pe terasa acoperită care se întindea de jur 
împrejurul clădirii. Am găsit două scaune şi ne-am aşezat 
cu faţa către golf. 

Era ora 7 seara şi soarele apunea peste întinderile de 
pământ dinspre sud-vest. Afară, pe peluza care înainta 
până la apă, steagul american flutura în vârful unui stâlp 
înalt, sub adierea blândă venită dinspre sud, iar grătarul în 
aer liber era în toi. Am remarcat multe perechi tinere şi 
mulţi copii - mai mulţi decât îmi aminteam eu să fi fost 
odinioară. Generaţia McConac. 

În copilărie şi adolescenţă, Susan şi cu mine veneam aici 
împreună cu părinţii noştri, care erau membri ai clubului, 
însă familia Stanhope şi familia Sutter nu se cunoşteau, iar 
Susan şi cu mine nu ne aminteam să ne fi întâlnit vreodată 
- sau chiar de ne-am fi întâlnit, nu fusese ceva vrednic de 
tinut minte. 

Tata avusese un superb Thistle de cinci metri şi mă 
învățase să navighez. Era una dintre cele mai frumoase 
amintiri ale mele despre el. 


William - fostul şi viitorul meu socru - zis şi Căpitanul 
Vomă, nu avusese niciun fel de ambarcaţiune. Habar n- 
avea să navigheze, în schimb deținuse câteva iahturi 
puternice, deşi clubul nu încuraja menţinerea unor astfel 
de ambarcaţiuni ancorate la pontoanele sale. Statutul de 
membri al lui William şi Charlotte era în esenţă de ordin 
social, o altă aptitudine la care el era deficitar. 

M-am uitat la cele trei pontoane ale clubului, care 
înaintau în apa golfului pe o distanţă de vreo sută de metri. 
Docul Clubului de Juniori era plin de adolescenţi, băieţi şi 
fete, fericiţi să scape de părinţii lor şi pare-se ocupați cu 
ritualurile pre-maritale. Mi-am amintit că în tinereţe şi eu 
făceam la fel, iar băieţii, ba chiar şi unele dintre fete, se 
zbenguiau din plin pe pontoane, de regula câte cineva 
căzând în apă. 

— Ai fost vreodată aruncată în apă? am întrebat-o pe 
Susan. 

— Cel puţin odată pe săptămână. Nemernicul ăla de 
James Nelson îmi arăta că ţine la mine aruncându-mă în 
apă de pe ponton. 

— Ar fi trebuit să te măriţi cu el. 

— M-aş fi măritat, dar mi-am închipuit că nu se va 
maturiza şi nu va renunţa la obiceiul ăsta. Tu aruncai 
fetele în apă? 

— Se prea poate. 

— Dar pe tine te arunca cineva de pe ponton? a vrut ea 
să ştie. 

— Numai maică-mea şi doar atunci când îmi putea 
prinde şi-o greutate de picior. 

— John, nu fi afurisit. 

Ne tineam de mâini şi priveam spre sud, peste ape. 
Vedeam luminile satului Oyster Bay, unde fusesem la un 
pas de a începe o nouă carieră şi m-am întrebat dacă 
Anthony mai avea de gând să cumpere acea clădire. 
Bineînţeles, mă scotea din sărite faptul că omul acesta, a 
cărui avere era atât de strâns legată de activitatea 
infracţională, avea atâţia bani. La fel gândisem şi despre 
tatăl lui. Mi-am amintit însă că oamenii ca el nu dormeau 


liniştiţi noaptea. Sau dacă da, atunci trezirea era încărcată 
de teamă şi nelinişte. Şi, de regulă, le venea de hac legea 
sau vreun glonţ. De fapt, speram ca glonţul să-i vina 
curând de hac şi lui Anthony. 

— E aşa frumos aici, a murmurat Susan. 

— Într-adevăr. 

Soarele scânteia pe apă, iar în golf se vedeau plutind 
vreo câteva zeci de iole şi bărci cu motor, sub norii de 
vreme bună care înaintau alene pe cerul albastru. Am 
privit spre sud, spre Cove Neck, unde se găsea casa lui 
Teddy Roosevelt din Sagamore Hill, aparţinând acum 
patrimoniului istoric naţional, casă în care încă locuiau 
câţiva membri ai familiei Roosevelt, între care şi câţiva 
vechi prieteni de-ai noştri. 

— Ai ţinut legătura cu Kim şi Sally? am întrebat-o pe 
Susan. 

— Pentru vreo câţiva ani, după care ei s-au mutat la San 
Diego. 

— Ce fac în Mexic? 

— E vorba de sudul Californiei. Încetează să mai fii un 
snob de pe Coasta de Est, mi-a sugerat. 

— Uite cine vorbeşte. 

— Eu măcar am o scuză: m-am născut snoabă. Tu a 
trebuit să iei lecţii. 

— Aici m-ai avut. 

— Ar trebui să mergem înăuntru, mi-a propus ea. 

— Hai să renunţăm la cină şi să stăm aici. 

— Bine. Mă întorc imediat. 

S-a ridicat şi a dispărut în clădirea clubului. Am urmărit 
cu privirea o iolă de doisprezece metri apropiindu-se de 
ponton, cu pânzele umflate de briza dinspre sud, şi am 
trăit senzaţia că strângeam cârma în mâini şi că mi se 
legăna puntea sub tălpi. 

Susan s-a înapoiat şi mi-a spus: 

— Astă-seară soţii Sutter se mulţumesc doar cu băutură. 

— Soții Sutter sunt pe gustul meu. 

Ne-am aşezat, cu ochii la apa sclipitoare şi la uscatul de 
dincolo de golf, la cer, la ambarcaţiunile care pe măsură ce 


cerul se întuneca se îndreptau spre locul lor de amarare, 
cu luminile de navigaţie aprinse. 

Am privit spre peluza dinspre est. 

— Acolo ne-am cunoscut, i-am spus lui Susan. Chiar 
unde se ridica atunci cortul de nuntă. 

— Frumos din partea ta că-ţi aminteşti, a răspuns ea, 
apoi m-a corectat: Cred totuşi că era mai aproape de 
terasa asta. Eu ieşeam din club, iar tu intrai. 

— Aşa e. Mă duceam la toaletă. 

— Ce romantic! 

— Eh... oricum.... Te-am văzut. De fapt, te văzusem mai 
devreme şi încercasem să aflu dacă erai cu cineva sau 
dacă ştia careva cine eşti. Presupun că ţi-am mai spus 
asta, am adăugat. 

— Mai spune-mi odată. 

Aşadar, i-am relatat cum întrebasem în dreapta şi în 
stânga şi cum aflasem că nu venise însoţită de niciun 
bărbat, că era din familia Stanhope şi fabulos de bogată, 
ceea ce desigur nu însemna nimic pentru mine, pentru că 
fusesem fascinat de frumuseţea ei, de aerul ei mândru şi 
aşa mai departe. Cineva ar fi trebuit să mă pună în garda 
că părinţii ei erau nişte persoane îngrozitoare, dar nu 
umblam după însurătoare. Tot ce voiam era să... ei bine, s- 
o am în patul meu. 

Oricum, mă alesesem şi cu asta, şi cu însurătoarea, ba 
pe deasupra şi cu părinţii ei, drept pedeapsa pentru 
intenţiile mele iniţiale, prea puţin onorabile. 

— Dacă stau să mă gândesc, i-am spus lui Susan, vorbele 
mele de atunci s-au dovedit a fi o inspiraţie divină. 

— Ce vorbe, John? 

— Sigur n-ai uitat. Am spus despre mireasă... cum o 
chema? În sfârşit, am spus că era musafiră la propria ei 
nunta. Ţii minte? 

A rămas tăcută câteva clipe. 

— Era a treia oară când auzeam asta în aceeaşi seară, a 
replicat ea. 

— Nu se poate. 

— Şi am jurat că dacă mai afirma cineva acelaşi lucru 


am să-i spun că-i un idiot. 

— Chiar aşa? 

— Chiar aşa. Şi acela ai fost tu. 

— Păi... mi s-a părut nostim. lar tu ai râs. 

— Aşa e, am râs. Şi atunci am înţeles că te deosebeai de 
toţi ceilalţi. 

— Mă bucur că ai râs. Ai fost prima care a râs în seara 
aceea, am adăugat. 

O chelneriţă ne-a adus încă doi Nori de furtună, precum 
şi un platou de crudităţi şi unul cu creveţi, care am bănuit 
că fuseseră comandate de Susan. 

Aşadar, am rămas acolo, bând, stând de vorbă şi 
admirând apusul soarelui. 

La asfinţit s-a dat onorul, tunul de pe peluză a bubuit şi 
toţi au urmărit în tăcere cum cobora drapelul. 

Garda a împăturit drapelul şi l-a dus de acolo, iar Susan 
s-a întors către mine: 

— Să-ţi aminteşti de ziua asta. 

— Până când voi închide ochii. 

— La fel şi eu. 


Capitolul 36 


Susan şi cu mine ne-am trezit în acelaşi pat şi ne-a 
trebuit vreo câteva minute să ne obişnuim cu acest mod de 
a dormi, după zece ani. Har Domnului, nu m-am adresat ei 
cu alt nume de femeie, iar ea l-a nimerit pe al meu din 
prima, totuşi la 6 dimineaţa a fost un moment oarecum 
derutant. 

Jumătate de oră mai târziu ne recăpătasem vechile 
obiceiuri matinale. Ne-am îmbrăcat şi am coborât la 
parter. 

După un mic dejun copios, constând din iaurt, cereale şi 
capsule cu ulei de peşte, i-am spus: 

— Acum mergem la secţia de poliţie, unde ai să depui o 
plângere. 

Nu mi-a răspuns, aşa că m-am ridicat în picioare. 

— Plecăm chiar acum, am decretat. 

Ea a rămas aşezată. 

— De fapt, nu m-a ameninţat, mi-a spus. 

— Ba da. 

M-a privit scurt, apoi s-a ridicat şi şi-a luat poşeta. Mi- 
am pus puloverul albastru, după care amândoi am ieşit din 
casă şi am urcat în Lexus-ul ei. 

Am condus spre sud, îndreptându-mă către Secţia 2 de 
poliţie a comitatului Nassau, aflată la o distanţă de vreo 
jumătate de oră cu maşina de Stanhope Hall, şi totodată 
într-o altă lume. 

Detectivii de la aceasta secţie fuseseră cei care, cu zece 
ani în urma, răspunseseră alertei FBI privind focurile de 
armă de la Alhambra şi-mi închipuiam că acolo poate mai 
existau persoane care să-şi amintească incidentul. 

Cum l-ar fi putut uita? Aşadar, urma să ni se acorde 
atenţia necesară, deşi poate nu genul de atenţie pe care o 
doream, dat fiind că FBl-ul pusese mâna pe un caz al 
poliţiei, iar Ministerul de Justiţie american o achitase pe 


Susan în procesul de omucidere. 

Sigur, poate că între timp poliţia comitatului uitase 
incidentul, iar plângerea le-ar fi dat ocazia să pună unele 
întrebări referitoare la Anthony Bellarosa, care moştenise 
de la tatăl său un imperiu al răului. 

Cum, necum, era o nouă zi de vară frumoasă şi însorită 
şi de n-ar fi fost îngrijorarea care plana asupra noastră, 
viitorul ne-ar fi apărut la fel de senin ca albastrul cerului. 

Am aruncat o privire către Susan şi am văzut că se 
închisese în ea. 

— N-o să fie prea plăcut, i-am spus. Dar în calitate de 
avocat şi viitor soţ, consider că este o măsură de precauţie 
necesară. 

Nu mi-a răspuns. Poate se gândea că-i imputam trecutul, 
dar nu era aşa. Cu toate acestea, mă confruntam cu 
urmările faptei ei de acum zece ani şi trebuia şi ea să 
înfrunte această realitate. 

Am avertizat-o pe scurt la ce trebuia să se aştepte şi ce 
anume trebuia să spună, dar nu părea să mă asculte. Nici 
eu nu aveam prea multa experienţă în privinţa plângerilor 
către poliţie şi nu ştiam exact ce se va întâmpla, dar ca 
avocat, puteam să-mi dau seama la faţa locului. 

Susan a pus un CD în CD player şi ne-am continuat 
drumul, ascultând muzica de Wagner care răsuna din toate 
cele douăzeci de difuzoare. 

Ne-am apropiat de satul Woodbury şi am zărit pancarta 
cu numele secţiei de poliţie numărul 2. La bariera Jericho 
am cotit la dreapta, apoi la stânga într-o parcare laterală 
cu inscripţia „Pentru public”. L-am scos pe Richard 
Wagner din CD player şi i-am spus lui Susan: 

— S-ar putea să dureze o oră sau chiar mai mult. Dar cu 
asta terminăm. 

— Poliţia o să ia legătura cu el? m-a întrebat ea. 

— Da, i-am răspuns. N-a părut prea încântată, aşa că am 
adăugat: Asta-i procedura. Ca să afle şi ce are el de spus. 

În realitate, după cum spuneam, detectivii care urmau 
să dea curs plângerii aveau să profite de ocazie să-i facă 
zile amare lui Anthony şi, lucru şi mai important, să-l 


avertizeze deschis şi să-i pună în vedere că se afla sub 
supraveghere. Iar dacă norocul rămânea cu adevărat de 
partea noastră, atunci Anthony avea să spună ceva care să- 
l incrimineze, dând poliţiei un motiv să-l aresteze. Dar 
chiar şi dacă nu-l arestau, Anthony urma să fie un paesano 
foarte cătrănit, de unde probabil şi îngrijorarea lui Susan. 

Am coborât din maşină şi ne-am îndreptat către intrare. 
Secţia de poliţie era o clădire de cărămidă cu un singur 
etaj, în stil colonial, cu ornamente albe şi obloane, 
amintind de magazinul de îngheţată Friendly, pe lângă 
care tocmai trecusem. Am intrat şi am ajuns într-un hol 
care dădea către o sală de aşteptare pentru public. 

În celalalt capăt al încăperii era un birou lung, la care 
lucrau doi poliţişti în uniformă. Când ne-am apropiat, cel 
mai tânăr dintre ei, pe al cărui ecuson era scris numele de 
Anderson, s-a holbat la Susan, apoi şi-a îndreptat atenţia 
spre mine şi m-a întrebat: 

— Cu ce vă pot fi de folos? 

— Am venit ca să depunem o plângere, am răspuns eu. 

— Înţeleg. Ce fel de plângere? 

— Doamna de lângă mine a primit o ameninţare care-i 
pune viaţa în pericol. 

S-a uitat din nou la Susan. 

— Cine v-a ameninţat? a întrebat. 

— Un vecin, a răspuns ea. 

— Vecinul în cauza se numeşte Anthony Bellarosa şi ar 
putea fi implicat în crima organizată, am detaliat eu. 

— Da? De unde ştiţi? 

Din cât se pare, Anderson nu auzise de acel nume şi, 
cum ştiam că Anthony Bellarosa încerca să nu iasă în 
evidenţă, am răspuns: 

— E fiul lui Frank Bellarosa. 

Tânărul poliţist părea în continuare să nu ştie despre 
cine-i vorba. 

— OK, a spus el. Şi dumneavoastră cine sunteţi? 

— Sunt avocatul doamnei. 

Declaraţia mea a părut să-i capteze atenţia, fiindcă a 
cântărit situaţia, remarcând fără îndoiala vestimentația 


noastră şi accentul educat, de unde a tras concluzia că ar 
putea fi un caz interesant. Cazurile interesante nu erau de 
competenţa lui, aşa că s-a întors spre ofiţerul mai mare în 
grad de la biroul din spatele lui şi l-a întrebat: 

— Auziţi, dom’ locotenent, aţi auzit vreodată de un 
individ pe nume Anthony Bellarosa? 

Locotenentul şi-a luat ochii de la computer şi s-a uitat la 
Susan şi la mine. 

— Da. De ce? 

— Doamna aceasta e vecina lui şi zice că a fost 
ameninţată, l-a informat Anderson. 

Locotenentul s-a ridicat în picioare, a ocolit biroul şi m-a 
întrebat: 

— E soţia dumneavoastră, domnule? 

— Va fi în curând. Numele meu e John Sutter, doamna 
este Susan Sutter şi eu sunt avocatul dumneaei. Am mai 
fost căsătoriţi odată, i-am explicat, ca să nu-şi închipuie că 
urma să mă însor cu soră-mea. 

— OK. Condu-i în camera de interogatoriu şi fă un raport 
asupra cazului, i-a cerut el lui Anderson. 

Anderson a găsit nişte formulare sub birou, a venit lângă 
noi şi ne-a condus într-o cămăruţă undeva în dreapta. 

— Luaţi loc, ne-a invitat el, şi haideţi să discutăm despre 
ce s-a întâmplat. 

La început a completat un formular de poliţie, pare-se 
folosit la luarea în evidenţă a oricărui gen de incident care 
ar fi putut ajunge în atenţia unei instituţii însărcinate cu 
aplicarea legii. Anderson ne-a cerut numele, adresa, 
precum şi alte date menite s-o identifice pe Susan ca autor 
al plângerii în raportul respectiv, după care ne-a cerut o 
scurtă descriere a celor întâmplate, inclusiv identitatea 
părţilor implicate în incident. Cea mai mare parte a 
conversaţiei, de nu cumva chiar toată, a fost purtată de 
mine, în numele clientei mele. 

După ce a completat formularul, Anderson a luat alt 
formular şi a început să ne ia o declaraţie completă, 
privind gravitatea plângerii noastre la adresa lui Anthony 
Bellarosa şi detaliile aferente. Am vorbit din nou în numele 


lui Susan, relatând conversațiile avute cu Anthony 
Bellarosa, mai ales declaraţiile lui referitoare la siguranţa 
lui Susan. Când a terminat de scris, Anderson mi-a 
înmânat formularul, PDCN, Formular 32A, pe care l-am 
citit, după care i l-am întins lui Susan, împreună cu stiloul 
meu. 

— Semnează aici, am îndemnat-o. 

Ea a semnat fără să citească, aşa cum făcea întotdeauna. 
Nu citise nici măcar acordul premarital întocmit de 
avocatul tatălui ei. De ce s-ar fi deranjat să treacă de 
prima frază, care suna astfel: „Soţul nu păstrează nimic, în 
afară de stiloul folosit pentru a semna acest document?” 

Anderson a luat formularele şi ne-a cerut să rămânem pe 
loc, el urmând să se intereseze dacă era disponibil vreun 
detectiv care lucra la vreun caz legat de al nostru şi care 
eventual să ne ia o declaraţie mai amplă. 

— Dacă mai vine cineva să-ţi pună întrebări, te rog să 
manifeşti ceva mai mult interes, am sfătuit-o eu pe Susan. 

Ea a ridicat din umeri. 

Câteva minute mai târziu a intrat un bărbat în costum, 
tinând raportul în mână şi care s-a prezentat drept detectiv 
A.]. Nastasi. Toţi am dat mâna. 

Detectivul Nastasi avea un aer inteligent şi părea trecut 
de patruzeci de ani, deci suficient de vârstnic ca să-şi 
amintească incidentul iniţial care ne adusese aici. Purta un 
costum în dungi, foarte elegant, care s-ar fi potrivit grozav 
la vechea mea firma de avocatură. Părea a fi un om care 
vorbea puţin - genul de detectiv tăcut şi perspicace - şi 
eram convins că deja aflase toată tărăşenia. 

Detectivul Nastasi a aruncat o privire la raport, apoi i s- 
a adresat lui Susan: 

— Aşadar, Anthony Bellarosa v-a ameninţat. 

— Nu, a răspuns ea. 

— OK... dar socotiți că reprezintă o ameninţare pentru 
dumneavoastră. 

— Nu ştiu sigur, a spus ea. 

Nici detectivul Nastasi nu era prea sigur, aşa că am 
intervenit: 


— Domnule detectiv, eu sunt cel care a auzit cuvintele 
pe care le consider o ameninţare proferată de Anthony 
Bellarosa la adresa doamnei Sutter şi sunt gata să dau o 
declaraţie în acest sens. 

— Foarte bine. Veniţi cu mine, ne-a invitat el. 

Susan şi cu mine l-am urmat pe detectivul Nastasi din 
nou în hol, apoi pe nişte scări care duceau în biroul echipei 
de detectivi, unde activitatea era în toi: diverse persoane 
erau interogate sau făceau declaraţii, iar telefoanele sunau 
fără oprire. 

Am străbătut acel birou aglomerat, apoi detectivul 
Nastasi a deschis o uşa pe care scria LOCOTENENT 
PATRICK CONWAY. Comandant. 

Detectivul Nastasi ne-a poftit în acel birou mai ferit, pe 
moment neocupat. 

— Putem folosi această încăpere, ne-a spus el. E mai 
linişte, a adăugat. 

După toate aparențele, captasem atenţia cuiva sau mai 
curând nu noi, ci Anthony Bellarosa. 

Detectivul Nastasi s-a aşezat la biroul comandantului, 
iar noi pe cele două scaune din faţa lui. Şi-a făcut de lucru 
câteva minute cu calculatorul, citind ceva pe monitor, apoi 
ne-a spus: 

— Pentru ştiinţa dumneavoastră, Anthony Bellarosa n-a 
fost niciodată acuzat de vreo infracţiune şi nici nu există 
vreo plângere la adresa lui. 

S-a uitat la noi şi a continuat: 

— Dar ca să fim realişti, nici nu-i genul de om împotriva 
căruia oricine poate face plângere. 

A privit spre Susan şi a adăugat: 

— Deci dacă vreţi să mergem până la capăt, atunci 
trebuie să înţelegeţi că-i vom face o vizită şi vom discuta 
cu el despre afirmaţiile dumneavoastră. OK? 

— De asta şi suntem aici, i-am spus eu. 

A continuat să se uite la Susan şi a întrebat-o: 

— OK? 

Ea nu i-a răspuns şi Nastasi s-a sprijinit de spătarul 
scaunului. 


— Vreţi să vă retrageţi plângerea? a insistat el. 

— În calitate de avocat al doamnei vă declar că nu. 

A continuat să se uite la Susan, cântărind situaţia, dar 
cum nu primea niciun răspuns, şi-a concentrat din nou 
atenţia asupra computerului şi a început să apese tastele. 

Susan începea să mă cam scoată din sărite. Vreau să 
spun că, dacă tot încercam să-i salvez viaţa, putea măcar 
să se arate cooperantă. 

În timp ce detectivul Nastasi continua să tasteze la 
calculator, m-am întrebat dacă acum zece ani, când o 
ridicaseră de la Alhambra cu cătuşe la mâini, poliţiştii o 
aduseseră aici. Cel mai probabil însă, o duseseră direct la 
Secţia omucideri din sediul poliţiei din Mineola, respectiv 
sediul pe comitat. Deşi atunci când vezi interiorul unei 
secţii de poliţie le-ai văzut pe toate, voiam să mă arăt 
înţelegător faţă de ce simţea ea acum şi faţă de amintirile 
urâte pe care le retrăia. Trebuia totuşi să fiu ferm cu ea, 
aşa încât această ameninţare potenţială să nu devină 
realitate. Din păcate, problema lui Susan era - şi fusese 
întotdeauna - tocmai realitatea. Prin urmare, ca s-o zgâlţâi 
puţin, i-am spus: 

— Bine. Atunci să mergem. 

M-am ridicat şi m-am adresat detectivului Nastasi: 

— Trebuie să ne mai gândim. Între timp, vrem să ne 
retragem plângerea. 

M-am întors spre Susan. 

— Hai să mergem, am repetat. 

Ea a vrut să se ridice, m-a privit scurt, apoi s-a aşezat 
din nou pe scaun şi a spus: 

— Hai să isprăvim cu asta. 

La auzul acestor vorbe, detectivul Nastasi a părut să 
răsufle uşurat şi mi-am zis că probabil înţelesese şi 
apreciase tertipul meu. 

— Cred că aţi luat hotărârea cea mai înţeleaptă, doamna 
Sutter, i-a spus el lui Susan. Lăsaţi-ne pe noi să ne facem 
griji în problema asta, tocmai ca să nu vă faceţi 
dumneavoastră, a adăugat el. 

— Nu-mi fac griji, a declarat ea. 


— OK. 

S-a uitat la mine şi a spus: 

— În schimb, dumneavoastră vă faceţi. 

— Aşa e. 

— Bine. Spuneti-mi ce anume vă îngrijorează. 

— Domnule detectiv, am răspuns. După cum spuneam, 
eu sunt cel care a auzit ceea ce consider a fi o ameninţare 
credibilă proferată de Anthony Bellarosa la adresa 
doamnei Sutter. Doamna Sutter este fosta mea soţie, am 
continuat, şi, ca să vă fac să înţelegeţi de ce socotesc că 
ameninţarea este credibilă... 

— Nu-i cazul. Ştiu despre ce-i vorba. Am fost acolo în 
noaptea aceea, ne-a informat el. 

M-am uitat la el şi, într-adevăr, mi s-a părut o figură 
cunoscută, dar în noaptea aceea la Alhambra se adunaseră 
o mulţime de detectivi de la poliţia comitatului, agenţi FBI 
şi criminalişti. Totuşi, ca să stabilesc o apropiere faţă de 
detectivul Nastasi am spus: 

— Da, îmi amintesc de dumneavoastră. 

— Şi eu de dumneavoastră, a replicat el. 

S-a uitat la Susan şi a adăugat: 

— Şi de dumneavoastră. N-aţi plecat din acest stat? a 
întrebat-o el. 

— Ba da, a răspuns ea. 

— Şi acum v-aţi întors... 

A bătut cu degetul în formularul de reclamaţie. 

— ... la aceasta adresă? 

— Da. 

— lar Bellarosa stă la vechea adresă a tatălui său, a 
urmat el. 

— E un fel de-a spune, am intervenit eu. 

I-am explicat despre parcelare, fără să comentez nimic 
privitor la McConacele de milioane de dolari. 

În timp ce vorbeam, detectivul Nastasi studia monitorul 
calculatorului. 

— Cazul n-a fost niciodată soluţionat la tribunalul statal. 

Am presupus că se referea la acuzaţia de omucidere la 
adresa lui Susan Sutter. 


— A fost soluţionat la tribunalul federal. Victima... 
crimei era martor în folosul statului, am adăugat. 

Detectivul Nastasi a dat din cap, apoi s-a uitat la Susan 
şi mi-a spus: 

— Între noi doi fie vorba, n-am fost prea încântat de 
treaba asta. Dar ce-a fost a fost, iar noi trebuie să 
discutăm despre ce se întâmplă acum ca urmare a ceea ce 
s-a întâmplat atunci. 

Am aruncat o privire spre Susan, care se retrăsese într- 
un tărâm numit „Lumea lui Susan”, fără să se simtă 
afectată sau supărată de confidenţa detectivului Nastasi, 
fără să regrete crima şi fără să se ruşineze că fentase 
justiţia. 

Ca să revin la motivul venirii noastre acolo, m-am 
adresat din nou detectivului Nastasi: 

— Sunt gata să vă dau o declaraţie acum, pe loc. 

— De regulă, audiem întâi reclamantul, dar... am să 
încep prin a consemna declaraţia dumneavoastră. Şi-a 
răsucit din nou scaunul cu faţa la tastatură şi mi-a spus: 
Scriu repede, dar din când în când să mai faceţi câte o 
pauză. 

— Sunt avocat, i-am reamintit eu. 

— OK, domnule avocat, puteţi începe când doriţi. 

După introducerea în care precizam numele, domiciliul 
şi aşa mai departe, mi-am început declaraţia referindu-mă 
la uciderea lui Frank Bellarosa cu zece ani în urmă, după 
care am menţionat că locuisem la Londra în ultimii şapte 
ani, dar că încă făceam parte din Baroul Statului New 
York. Eu vorbeam, iar detectivul Nastasi tasta la 
calculator. 

Am povestit apoi despre seara în care Anthony Bellarosa 
îmi făcuse o vizită inopinată la casa portarului, unde 
locuiam temporar şi, fără a menţiona toate subiectele 
abordate cu acel prilej, am ajuns la problema principală, 
relatând conversaţia purtată cu domnul Bellarosa despre 
fosta mea soţie, Susan Sutter. Detectivul Nastasi continua 
sa tasteze, apreciind - speram eu - relatarea mea clară şi 
punctuală, precum şi dicţia, şi gramatica mea ireproşabile. 


Susan, care auzea o parte din aceste amânunte pentru 
prima oară, nu avea nicio reacţie, continuând să rămână 
aşezată şi cu privirea în gol. 

Am povestit apoi despre cina luată în compania 
domnului Bellarosa la restaurantul Wong Lee şi am 
pomenit despre oferta lui de a mă angaja ca avocat 
particular. 

Pentru prima oară, detectivul Nastasi a ridicat privirea 
de la tastatura şi s-a uitat la mine, după care a reînceput 
să scrie. 

Era clar că mă pricepeam să dau declaraţii sub jurământ 
- în ciuda părerii a doi dintre clienţii mei pe probleme de 
impozite, ajunşi după gratii, aşa că m-am mărginit să 
relatez doar fapte pertinente, omiţând tot ce putea fi 
răstălmăcit, cum era episodul în care negociasem slujba 
oferită de Anthony. 

Am povestit în continuare întâlnirea întâmplătoare cu 
Bellarosa, în timp ce făceam jogging pe Grace Lane, apoi 
drumul făcut la Oyster Bay cu maşina lui, condusă de 
şoferul personal, vizitarea clădirii pe care domnul 
Bellarosa se gândea s-o cumpere, precum şi următoarele 
lui încercări de a mă convinge. 

O parte din aceste fapte nu erau relevante pentru 
ameninţarea propriu-zisă, totuşi îmi dădeam seama că 
stârniseră interesul detectivului Nastasi. În schimb, Susan 
părea cam supărată, poate pentru faptul că-l luasem peste 
picior pe fiul amantului ei mort. Aproape că o auzeam 
exclamând: „Tu chiar nu eşti în toate minţile?” 

Am declarat oficial că nu-mi convenise interesul 
manifestat de domnul Bellarosa faţă de mine, dar cum mă 
preocupa siguranţa lui Susan, îmi închipuisem că era mai 
bine să continui conversațiile cu el, ca să-mi pot da seama 
de gravitatea amenințării şi să decid ce aveam de făcut în 
continuare. 

Detectivul Nastasi m-a întrerupt pentru prima oară. 

— La vremea aceea dumneavoastră şi doamna Sutter 
deja hotărâseţi să vă recăsătoriţi? 

— Nu, am răspuns eu. 


— OK. Dar aduceaţi subiectul în discuţie? 

— Nici măcar nu vorbeam unul cu celalalt, am replicat 
eu. Nu ne-am vorbit vreme de trei ani, am adăugat. 

— Patru, m-a corectat Susan. 

— Aşa e, patru. 

Mi-a părut bine că asculta. 

Detectivul Nastasi a dat din cap. 

— Atunci de ce vă băteaţi capul cu toată povestea asta? 
m-a întrebat el. 

Am privit pieziş spre Susan. 

— Încă... mai tineam la ea şi e mama copiilor mei, i-am 
răspuns eu lui Nastasi. 

În plus, nu plăteam pensie alimentară, aşa că nu aveam 
niciun motiv să-i doresc moartea. 

În încăpere se aşternuse tăcerea, aşa că am continuat: 

— Cum între noi nu exista nicio relaţie sentimentală, 
îngrijorarea mea crescândă faţă de intenţiile lui Bellarosa 
în privinţa doamnei Sutter nu era afectată de emoție. 
Acum relaţia mea cu doamna Sutter s-a schimbat, aşa că 
am putut discuta cu ea şi împreună am decis să venim aici, 
ca măsură de precauţie. 

Nastasi a încuviinţat din cap, întrebându-se probabil cât 
înfloream povestea pentru el şi cât pentru Susan. 

— Cred că înţeleg de ce-aţi vorbit cu Bellarosa, domnule 
Sutter. Dar nu-i o idee prea grozavă să discutaţi 
oportunităţi de afaceri cu cineva care ar putea fi implicat 
în crima organizată, şi-a dat el cu părerea. 

— Mulţumesc pentru sfat, domnule detectiv. Dar, aşa 
cum spuneaţi, dosarul lui e la fel de curat cum îmi închipui 
că-i şi al dumneavoastră. 

Detectivul Nastasi a zâmbit pentru prima oară, după 
care s-a aplecat din nou asupra tastaturii: 

— Continuati, vă rog. 

Mi-am încheiat relatarea cu vizita mea în casa familiei 
Bellarosa, unde fusesem invitat la masa de duminică, 
adăugând că între timp mă împăcasem cu doamna Sutter 
şi că ea mă sfătuise să nu mă duc. Totodată, am menţionat 
şi că domnul Salvatore D'Alessio, zis şi Sally Da-da, 


trecuse pe acolo pentru scurt timp. 

— L-aţi întâlnit şi înainte? m-a întrebat detectivul 
Nastasi. 

— Da. Acum zece ani, când mă ocupam de probleme 
juridice pentru Frank Bellarosa. 

— Aha. Tipii cu care aţi luat masa duminică sunt tare 
răi, domnule Sutter, a comentat el. 

— De fapt, n-am rămas la masă. 

— Foarte bine. 

S-a întrerupt din tastat şi am văzut că se gândea la ceva. 

— Auziţi, dumneavoastră aţi fost martor la tentativa de 
asasinat din Mica Italie, mi-a zis el. 

Se pare că făcuse o asociaţie de idei între Salvatore 
D'Alessio, Frank Bellarosa şi atentat. 

— Aşa e. 

— l-aţi salvat viaţa lui Bellarosa. 

— l-am oprit  sângerarea. Bunul Samaritean, am 
adăugat. 

A aruncat o privire spre Susan, probabil gândindu-se la 
ironia sorții, care mai întâi mă pusese în situaţia de a salva 
viaţa amantului ei, ca apoi ea să-l ucidă pe cel a cărui viaţă 
o salvasem. Dar dacă detectivul Nastasi avea ceva de zis în 
privinţa asta sau referitor la noi, şi-a ţinut comentariile 
pentru sine şi a continuat: 

— OK, deci cu această ocazie, adică vizita de ieri la 
reşedinţa Bellarosa, a lansat Anthony vreo ameninţare la 
adresa doamnei Sutter? 

— Da. 

I-am relatat o parte din conversaţia purtată cu Anthony 
pe peluza de la intrare şi am citat exact cuvintele lui: 
„Nimic din toate astea nu schimbă ce-a făcut soţia ta... 
Asta ca să ştii”. 

— Exact aşa a spus? m-a întrebat detectivul Nastasi. 

— Cuvânt cu cuvânt. 

— OK. Şi dumneavoastră ce-aţi spus? 

— L-am întrebat dacă era o ameninţare şi el mi-a 
răspuns, citez: „Ia-o cum vrei!” Ultimul lucru pe care mi l-a 
spus, am adăugat, a fost: „ţi închipui că unii ca tine nu 


trebuie să se teamă de unii ca mine. Ei bine, consiliere, te 
înşeli”. 

Detectivul Nastasi a terminat de tastat şi această 
declaraţie, după care m-a întrebat: 

— Aţi luat-o ca pe o ameninţare personală? 

— Da. 

— OK. Mai aveţi ceva de adăugat? 

— Numai că iau aceste ameninţări la adresa doamnei 
Sutter - şi a mea - foarte în serios, pornind de la cele 
auzite de mine şi de la faptul că doamna Sutter l-a ucis pe 
tatăl lui Anthony Bellarosa. 

Detectivul Nastasi a consemnat conştiincios şi aceste 
precizări, apoi s-a uitat la Susan şi a întrebat-o: 

— Aveţi ceva de adăugat la declaraţia domnului Sutter? 

— Nu. 

— Doriţi să declaraţi ce simţiţi faţă de această potenţială 
ameninţare la adresa vieţii dumneavoastră? 

Susan s-a gândit o clipă. 

— Păi... acum că am auzit toate astea - unele lucruri 
pentru prima dată - cred că ameninţarea ar putea fi reală, 
a spus ea. 

Detectivul Nastasi a tastat vorbele ei fără să comenteze 
nimic, apoi şi-a răsucit scaunul spre noi. 

— De regulă, indivizi de soiul acesta nu ameninţă. Trec 
direct la fapte. Aşa că poate sunt doar vorbe în vânt. 

— Ştiu, am răspuns. Dar băiatul acesta este tânăr. Şi nu- 
i ca tatăl lui. Cred că e cam impulsiv, am adăugat. 

Nu i-am povestit că şi eu spusesem unele lucruri care-l 
înfuriaseră cumplit pe Anthony, în speranţa că va profera o 
ameninţare concretă care să poată fi consemnată. Nu i-am 
povestit detectivului Nastasi nici despre momentul meu de 
slăbiciune, când sfâşiasem un tablou din biroul lui Anthony 
Bellarosa - fapt care conta doar pentru Anthony, care 
urma să facă o criză de nervi când avea să dea cu ochii de 
el. Totuşi, i-am spus lui Nastasi: 

— Amenințarea poate fi reală sau nu, dar cuvintele au 
fost rostite, aşa că în termeni legali pot fi considerate 
hărţuire şi ameninţare. 


— Înţeleg. Am reţinut, domnule avocat. Să vedem ce 
spune când am să discut cu el, a adăugat. 

— Bun, deci ce urmează? 

Detectivul Nastasi a apăsat pe butonul imprimantei şi 
ne-a spus: 

— Citiţi şi semnaţi. Declaraţia va constitui o parte din 
raportul asupra cazului, ne-a explicat el în continuare. Aici 
la poliţie luăm amenințările în serios şi vom face 
investigaţii asupra persoanei desemnate. Între timp, vă 
sfătuiesc pe amândoi să evitaţi orice contact cu acest om. 

— E de la sine înţeles. 

— Bine. Însă trebuia să vă atrag atenţia. Vă mai 
sfătuiesc să luaţi nişte masuri de precauţie fireşti, dar vă 
las pe dumneavoastră să decideţi ce anume. 

S-a uitat la noi şi a spus: 

— După ce discut cu el, am să iau din nou legătura cu 
dumneavoastră ca să vă dau şi alte indicaţii. 

— Când vreţi să vorbiţi cu el? 

— Cât de curând. 

Declaraţia mea numai ce fusese printată, aşa că 
detectivul Nastasi mi-a întins-o, spunând: 

— Citiţi-o şi dacă totul e în ordine, vă rog s-o semnaţi. 

Mi-am aruncat ochii pe paginile declaraţiei, după care 
mi-am scos stiloul şi am semnat în locul unde era scris 
numele meu. 

Detectivul Nastasi ne-a dat la fiecare câte o carte de 
vizită. 

— Dacă vă mai amintiţi ceva, dacă-l zăriţi prin preajma 
sau dacă vedeţi ceva suspect, telefonaţi-mi, ne-a spus el. 
Sau sunaţi la 911, a adăugat. 

Am dat din cap şi l-am întrebat: 

— Aveţi de gând să-l puneţi sub urmărire? 

— Asta am să discut cu şefii mei după ce vorbesc cu 
Bellarosa, mi-a răspuns. 

Pare-se cam asta era tot, aşa că detectivul Nastasi ne-a 
condus din nou prin biroul poliţiştilor, apoi pe scări până în 
sala mare de aşteptare. 

— Vă mulţumim pentru timpul dumneavoastră şi pentru 


atenţia pe care o acordaţi acestui caz, i-am spus eu. 

Nu mi-a răspuns, în schimb ni s-a adresat la amândoi: 

— Dacă intenţionaţi să plecaţi din zonă cu treburi, vă 
rog să ne anunţaţi. Aţi făcut bine că aţi venit la noi, ne-a 
asigurat el. 

Am dat toţi mâna, apoi Susan şi cu mine am părăsit 
secţia de poliţie şi ne-am îndreptat către maşină. 

— Chiar am făcut ce trebuie, am întărit eu. Acum totul 
va fi bine. 

— Putem schimba subiectul? m-a întrebat ea. 

— Sigur. Despre ce-ai vrea sa vorbeşti? 

— Despre orice. 

Am urcat în maşină şi am pornit spre casă. Un timp am 
mers în tăcere, apoi Susan s-a întors spre mine: 

— Mulţumesc. 

— N-ai pentru ce. 

— Ții la mine sau la banii mei? 

— La banii tăi. 

— Dar ţi-ai făcut griji pentru mine încă înainte să mă 
ceri în căsătorie, a subliniat ea. 

Chiar o cerusem în căsătorie? Oricum, i-am răspuns: 

— Întotdeauna am ţinut la tine, Susan, chiar şi când aş fi 
vrut să-ţi sucesc gâtul. 

— Foarte drăguţ din partea ta. S-a gândit o clipă, apoi 
mi-a spus: E numai vina mea. 

— Aşa e. Dar e problema noastră. 

S-a gândit câteva momente la cele auzite. 

— N-am ştiut că te-a ameninţat. 

Nu i-am răspuns. 

— Ce i-ai spus de l-ai făcut să te amenințe? 

Îi dezvăluisem că taică-său era pe punctul de a-şi 
abandona întreaga familie pentru Susan Sutter şi-mi 
făcuse plăcere să i-o spun. 

— John! Ce i-ai spus? 

— N-am făcut decât să-i refuz oferta de slujbă, fără să-i 
arăt respectul cuvenit. 

— Asta cu greu explică ameninţarea pe care ţi-a adresat- 
0. 


Am schimbat subiectul. 

— Cred că imediat după înmormântarea lui Ethel ar 
trebui să plecăm în vacanţă. 

— Am să mă gândesc la asta. Dar până atunci, e o zi 
frumoasă şi am nevoie să-mi revin, aşa că ce-ar fi să 
mergem la Hamptons şi să ne petrecem acolo restul zilei? 

Dacă voia să-şi revină ca sănătate mentală, ar fi trebuit 
să fim plecaţi timp de vreo câteva luni. 

— E o idee bună, i-am răspuns. Trecem pe acasă să ne 
luăm costumele de baie. 

— La Southampton e o plajă unde nu avem nevoie de 
costume de baie. 

— OK. 

Am schimbat direcţia şi zece minute mai târziu ne aflam 
pe autostrada Long Island Express, mergând spre est, în 
direcţia Hamptons, pentru o baie în ocean la pielea goală. 

Cândva avusesem o casă de vacanţă în East Hampton, la 
fel şi părinţii mei, aşa că familia Sutter petrecea o cât mai 
mare parte a verii în est. Când copiii erau mici şi încă mai 
eram în relaţii cu părinţii mei, trăisem experienţa unor veri 
de vis, în picioarele goale, uimitoare şi copleşitoare pentru 
copii, pline de iubire şi tihnă pentru Susan şi pentru mine. 

Vândusem casa din pricina problemelor mele cu 
impozitele şi în ultimii zece ani nu mai pusesem piciorul în 
Hamptons, aşa că abia aşteptam să-mi petrec ziua în est, 
fără să mă mai gândesc la dimineaţa asta sau la ziua de 
mâine. 

— O să fie ca pe vremuri, a spus Susan. 

— Şi mai bine. 

— Şi e de-abia începutul. 

— Aşa e. 


Capitolul 37 


În Hamptons nu există plaje de nudişti permise oficial, 
dar în Southampton am găsit o plajă izolată pe ţărmul 
oceanului, unde hainele erau neoficial opţionale. 

Am lăsat maşina în mica parcare măturată de vânt şi am 
coborât amândoi. În aceasta zi de luni de început de iunie 
plaja era aproape pustie, totuşi în apă se zăreau două 
perechi, iar când s-au retras valurile, am văzut că erau 
nudişti. 

Susan şi cu mine am alergat spre plaja lată, cu nisip 
albicios, ne-am aruncat hainele şi am plonjat în apa rece. 

— Măiculiţă! a exclamat Susan. 

Apa era într-adevăr cam rece, dar n-am ieşit la mal 
aproape jumătate de oră, apoi am dat fuga pe nisip înainte 
să se instaleze hipotermia. 

— Mi-amintesc când am făcut asta prima oară, mi-a spus 
Susan, în timp ce ne trăgeam hainele peste corpurile ude. 
La vremea primelor noastre întâlniri. N-o mai făcusem 
niciodată până atunci şi mi-am zis că erai nebun, mi-a 
reamintit ea. 

— Nebun de dragoste. 

De fapt, existau multe lucruri pe care Susan Stanhope 
nu le făcuse înainte de a mă întâlni pe mine şi poate că 
tocmai asta mă atrăsese la ea: o fată bogată şi răsfăţată, 
care mă urma fără mofturi în toate tâmpeniile mele. 
Bineînţeles, mă străduiam să o impresionez, iar ea încerca 
să-mi demonstreze că era o persoană obişnuită. Până la 
urmă, amândoi am început să ne comportăm cum ne era 
felul, descoperind cu uşurare că ne plăcea în continuare 
unul de celălalt. 

Am alergat înapoi către maşină şi am mers în satul 
Southampton, cândva având specificul lui, acum plin de 
buticuri. Am luat un prânz târziu la unul dintre 
restaurantele noastre de altădată, o cârciumioară numita 


Drivers Seat. La insistenţele lui Susan am comandat salată 
cu pui la grătar şi apă minerală, dar când m-am ridicat să 
mă duc la toaletă, am schimbat comanda în cheeseburger 
cu bacon, cartofi prăjiţi şi bere. Pare-se însă că Susan şi-a 
amintit această veche şmecherie, fiindcă atunci când s-a 
dus şi ea la toaletă, a reconfirmat comanda iniţială. Cândva 
un bun prieten îmi spunea: „Niciodată să nu-ţi dai întâlnire 
şi nici să nu te recăsătoreşti cu fosta soţie”. Acum 
înţelegeam la ce se referea. 

După ce ne-am mâncat salatele, am pornit într-o lungă 
plimbare pe Job's Lane, care, conform unei tăblițe, data 
din 1664, acum fiind ticsită de magazine şi restaurante 
elegante şi de colonişti întreprinzători din Manhattan. 

— Hai să-ţi cumperi haine, mi-a spus Susan. 

— Am câteva. 

— Haide, John. Doar nişte cămăşi. 

Am intrat în mai multe magazine şi am cumpărat câteva 
cămăşi elegante şi câteva sport, nişte cravate şi o serie de 
alte lucruri despre care nici nu ştiam că aveam nevoie. 
Susan şi-a cumpărat şi ea câteva lucruri. 

Am hotărât să rămânem aici peste noapte, aşa că ne-am 
cumpărat echipament sport şi costume de baie, iar Susan a 
telefonat la Gurney's Inn, lângă Montauk Point, unde 
exista un complex balnear, şi a reţinut o cameră cu vedere 
spre ocean. Am pornit spre est, prin satele care mai 
rămăseseră din vechiul Hamptons, inclusiv East Hampton, 
unde fusese odinioară casa noastră de vacanţă. 

— Vrei să trecem pe lângă vechea noastră casă? am 
întrebat-o. 

Ea a clătinat din cap. 

— E prea trist. Copiilor chiar le plăcea casa, le plăcea să 
locuiască acolo, mi-a reamintit ea. 

S-a înseninat brusc. 

— Hai s-o cumpărăm din nou. 

— N-ai cum să cumperi din nou toate casele noastre de 
odinioară. 

— De ce nu? 

— Păi, unul dintre motive ar fi banii. 


— John, nu vreau să par lipsită de suflet, dar într-o bună 
zi voi moşteni partea mea de o sută de milioane. 

Era pentru prima oară când aflam cât valora familia 
Stanhope şi era cât pe-aici să intru cu maşina în şanţ. 
Vreau să spun că atunci când venea vorba despre averea 
familiei Stanhope - dacă ajungea vreodată să fie adusă în 
discuţie - apăreau de regulă calificative ca „redusă” sau 
„în scădere”, care mă făceau să le plâng de mila lui 
William şi Charlotte. Ei, nu chiar, dar întotdeauna 
estimasem că ar fi avut în jur de zece, poate douăzeci de 
milioane, aşa că cifra auzită m-a luat complet prin 
surprindere. Acum chiar că eram îndrăgostit. Glumesc. 

Oricum, ştiam că, în calitate de unici nepoți, Edward şi 
Carolyn figurau în testamentul lui William, la fel ca fratele 
lui Susan, Peter, Mâncătorul de Lotus, şi desigur 
Charlotte, dacă-i supravieţuia lui William. Cu toate 
acestea, Charlotte nu era o Stanhope, aşa că în lumea 
vechilor averi, grosul moştenirii Stanhope urma s-o sară la 
rând - ea având în orice caz propria-i avere de familie - iar 
graţie unor iscusite manevre legate de impozitare şi 
planificare imobiliară, majoritatea averii Stanhope avea să 
revină urmaşilor direcţi. 

Aşa ajunsese şi William în posesia averii moştenite de la 
Augustus, iar Augustus de la Cyrus. 

Prin urmare, un calcul rapid dezvăluia că la 
înmormântarea lui William, Susan Stanhope ar fi trebuit să 
deschidă o sticlă de şampanie. 

Desigur, afară de cazul când se căsătorea cu mine. 

— Partea ta ar putea fi aproape zero, i-am reamintit. 

N-a avut replică, dar mi-am dat seama că începea să 
revină cu picioarele pe pământ. 

Ne-am continuat drumul, străbătând satele şi o porţiune 
cu dune pleşuve. Ceva mai departe, în capătul cel mai estic 
al insulei Long Island, se găsea Farul Montauk Point. 
Ultima oară când văzusem farul fusese din larg, în urmă cu 
zece ani, când ocolisem promontoriul la bordul iahtului, în 
drum spre Hilton Head. De atunci încoace mă întrebasem 
de mii de ori ce s-ar fi întâmplat dacă în acel moment chiar 


m-aş fi oprit şi m-aş fi dus s-o văd pe Susan. 

Eram convins şi acum că la vremea aceea niciunul din 
noi n-ar fi fost pregătit pentru o împăcare, dar dacă am fi 
stat de vorbă, probabil că n-aş fi rămas departe de casă 
timp de zece ani. Dar cine putea şti? 

Înainte de a ajunge la promontoriu, pe partea oceanului 
a apărut Gurney's Inn, aşa că am tras pe dreapta şi am 
parcat la recepţie. 

Ne-am luat în primire camera cu vedere spre ocean, 
după care ne-am îmbrăcat cu ţinutele sport abia 
cumpărate şi am petrecut câteva ore în complexul de 
tratament şi în sala de gimnastică. 

Susan se programase la nu ştiu ce tratament cosmetic, 
aşa că am profitat de ocazie şi m-am înapoiat în cameră, 
unde am format numărul centralei FBI din Manhattan. 

După câteva trimiteri birocratice de colo-colo, am dat de 
cineva de la forţele speciale de luptă împotriva crimei 
organizate. 

— Mă numesc John Sutter, m-am prezentat eu, şi aş dori 
să vorbesc cu agentul special Felix Mancuso. 

— În ce problemă, domnule? 

— Acum zece ani, domnul Mancuso s-a ocupat de un caz 
în care am fost implicat şi eu. Dacă e pe acolo, aş vrea să 
discut cu dumnealui despre unele elemente nou-apărute. 

— Şi credeţi că-şi va da seama despre ce-i vorba? 

— Cu siguranţă. 

— Bine. Nu vă pot spune precis dacă e aici, dar dacă 
lăsaţi un număr de contact, atunci ori dumnealui, ori 
altcineva, va încerca să ia legătura cu dumneavoastră. 

— Perfect. 

l-am dat numărul de la Gurney's Inn, specificând că 
aveam să rămân acolo până a doua zi de dimineaţă, după 
care i-am lăsat şi numărul casei de oaspeţi, acela fiind 
telefonul meu de acasă. 

— Aveţi şi un mobil la care să putem da de 
dumneavoastră? 

— N-am mobil, i-am răspuns eu. A tăcut o clipă şi m-am 
temut să nu fi comis vreun delict penal, aşa că i-am 


explicat: Tocmai am revenit de la Londra. Îmi iau unul cât 
de curând, am adăugat. 

— Bine, vi se poate lăsa mesaj la oricare dintre aceste 
numere? 

— Desigur. Vă rog, spuneţi-i domnului agent Mancuso că 
e vorba de ceva important, am adăugat. 

— Am să-i spun. 

Am închis telefonul şi m-am înapoiat la complexul de 
tratament pentru şedinţa de masaj în doi la care fusesem 
programaţi. 

Susan reţinuse o maseuză numai pentru ea, o asiatică 
micuță şi delicată, precum şi un maseur pentru mine, care 
după înfăţişare putea să fi fost cândva condamnat pentru 
tortură. 

— Am mers la recepţie şi am trimis e-mail copiilor şi 
părinţilor mei, ca să-i pun la curent cu starea lui Ethel. Le- 
am spus că în curând va fi cazul să vină încoace, m-a 
informat Susan în timp ce stăteam lungiţi pe mese de 
masaj alăturate. 

— Le-ai dat părinţilor tăi şi vestea cea bună despre noi? 

— Nu, iar în e-mail i-am rugat pe copii să nu spună nimic 
nimănui până când nu le dai tu vestea. 

— Bine. 

Speram că atunci când le voi da vestea cea bună, 
mămica şi tăticu vor face apoplexie înainte să apuce să-şi 
dezmoştenească fiica. O sută de milioane? Poate ar fi 
trebuit să mă port mai frumos cu ei. Sau poate ar fi trebuit 
să-l sun pe Sally Da-da şi să închei un târg cu el. 

De fapt, pe Coasta de Aur şi aici, în Hamptons, 
cunoscusem oameni care valorau sute de milioane, aşa că 
suma nu mă lăsase cu gura căscată. Ceea ce mă năucise 
fusese faptul că William, care întotdeauna se purtase de 
parcă ar fi fost la un pas de a ajunge pe drumuri, reuşise 
să adune atâta bănet. Asta chiar mă scotea din sărite. Păi 
cum nu? Ticălosul ăla calic şi meschin... Dar poate că 
Susan nu reţinuse bine suma. N-ar fi fost prima oară. De 
fapt, mi-am zis eu, putea fi vorba de mai mult. 

— La ce te gândeşti? m-a întrebat Susan. 


— Oh... mă gândesc cum să-ţi car trupul uns cu alifii sus 
în cameră. 

Maseuza a chicotit, maseurul la fel. 

— John! m-a apostrofat Susan. 

Ne-am terminat şedinţa de masaj în tăcere, după care 
ne-am cărat trupurile unse cu alifii în camera. Ledul 
pentru mesaje era stins, aşa că am făcut dragoste, am tras 
un pui de somn, apoi ne-am îmbrăcat şi am coborât în 
salonul de cocteil şi am privit oceanul şi cerul care se 
întuneca treptat. 

Aveam o rezervare pentru cină la hotel, aşa că am ajuns 
la restaurant târziu şi uşor ameţiţi, odată cu ultimele 
sclipiri ale soarelui la asfintit. 

Susan s-a uitat la mine peste masa împodobită cu 
lumânări aprinse şi mi-a spus: 

— Niciodată nu mi-am imaginat că o să mai stăm faţă în 
faţă la o masă la restaurant. 

Am luat-o de mână. 

— Avem în faţa noastră mulţi ani fericiţi. 

— Ştiu asta. 

A sunat mobilul ei, ea l-a privit şi mi-a spus: 

— Nu trebuie neapărat să răspund. 

A închis telefonul şi l-a pus la loc în poşetă. 

Nu ştiam dacă să întreb cine sunase: puteau fi părinţii ei 
sau copiii, ca răspuns la e-mail, sau Elizabeth cu veşti 
proaste. Sau un bărbat. Dacă ar fi vrut să ştiu cine sunase, 
mi-ar fi spus. 

Totuşi mi s-a părut că se întristase dintr-odată, drept 
care am întrebat: 

— Cine era? 

— Secţia de poliţie a comitatului Nassau. 

— Pune-mi şi mie mesajul. 

— Mai încolo. 

— Acum. 

Şi-a scos din nou mobilul, l-a deschis, a introdus parola, 
apoi mi l-a întins mie. 

Am dus mobilul la ureche şi am auzit următorul mesaj: 
„Bună ziua, doamnă Sutter, la telefon detectivul Nastasi, 


de la Secţia de Poliţie a comitatului Nassau. Am vrut doar 
să vă informez că astă-seară am mers acasă la subiect, 
unde soţia lui mi-a spus că era plecat din oraş nu se ştie 
cât timp. Sunaţi-mă când puteţi. Vă rog să-i transmiteţi 
mesajul şi domnului Sutter”, adăuga el. A 

Am apăsat pe replay şi i-am întins mobilul. În timp ce 
asculta, m-am gândit la plecarea lui Anthony Bellarosa din 
oraş. Nu se potrivea cu necesitatea de a rămâne acasă în 
aşteptarea morţii iminente şi a înmormântării lui John 
Gotti. Poate că totuşi unchiul Sal grăbise lucrurile şi 
Anthony zăcea undeva pe fundul oceanului, hrană la peşti, 
cum se zice. N-ar fi fost drăguţ? În caz că nu, atunci 
dispariţia lui neaşteptată era mai degrabă motiv de 
îngrijorare decât de uşurare. 

Susan şi-a închis din nou telefonul şi l-a pus în poşetă. 

— O să-l sunăm mâine, am spus eu. 

Ea a schimbat subiectul. 

— Vreau să comanzi din meniul dietetic. 

— De ce? Cu ce-am greşit? 

— Eşti ceea ce mănânci, a decretat ea. 

— Păi atunci va trebui să-mi schimb numele în acela de 
Antricot. 

— Îţi recomand calcan gătit la abur. 

— La micul dejun mi-ai dat ulei de peşte. 

— Vreau să rămâi alături de mine multă vreme. 

— Păi, chiar că o să mi se pară mult, dac-am să înghit 
astfel de porcării. 

— N-ai decât atunci, comandă-ţi friptura şi scurtează-ţi 
zilele. 

— Mulţumesc. 

A venit chelneriţa şi am făcut comanda. 

Calcanul nu era chiar rău, dacă aveai alături o sticlă de 
Chardonnay provenit din podgoriile locale. 

Când ne-am înapoiat în cameră, am văzut că ledul 
pentru mesaje era tot stins. Nu tineam neapărat să vorbesc 
cu Felix Mancuso, dar dacă exista cineva în instituţiile 
însărcinate cu aplicarea legii care să înţeleagă cazul de 
faţă - nu numai faptele şi istoria lor, dar şi elementul uman 


din ceea ce se întâmplase acum zece ani - acela era 
Mancuso, care nu numai că încercase să-mi salveze 
sufletul, dar îi displăcuse şi faptul că ceilalţi colegi ai lui 
fuseseră codoşii lui don Bellarosa. 

Habar nu aveam ce se mai întâmplase cu Mancuso: dacă 
se pensionase, dacă fusese transferat sau dacă murise. Iar 
dacă nu se întâmplase nimic din toate acestea, atunci eram 
convins că voi primi un semn de la el. 

Am ieşit pe balcon împreună cu Susan şi am privit 
oceanul. La orizont se vedeau luminile marilor 
transatlantice şi vase de transport, în timp ce deasupra 
noastră mai multe avioane se pregăteau să aterizeze pe 
aeroportul Kennedy sau să se înalțe în aer, în drum spre 
Europa sau spre alte destinaţii din întreaga lume. 

— Crezi că o să-ţi fie dor să navighezi din nou? m-a 
întrebat Susan. 

— Păi, la ce bun un club de iahting dacă n-ai un iaht? am 
replicat. 

A zâmbit, apoi şi-a recăpătat aerul serios şi mi-a spus: 

— De acum încolo nu mai vreau să navighezi niciodată 
singur. 

Nu fusesem chiar singur, dar am înţeles ce voia să 
spună. 

— N-am să mai navighez fără tine, i-am răspuns. 

A rămas tăcută o vreme, în timp ce amândoi ascultam 
foşnetul valurilor care se spărgeau de țărm, iar eu priveam 
fascinat cerul nopţii şi oceanul întunecat. 

— Cum te-ai simţit? m-a întrebat ea. 

Am continuat să privesc cerul înnoptat şi spuzit de stele. 

— Singur, am răspuns. 

M-am gândit o clipă şi am adăugat: 

— Când eşti noaptea în larg e uşor să-ţi închipui că ai 
rămas ultimul supravieţuitor de pe pământ. 

— Groaznic! 

— Uneori. Dar de cele mai multe ori m-am simţit... de 
parcă aş fi fost doar eu faţă în faţă cu Dumnezeu. Vreau să 
spun că atunci când eşti în larg o poţi lua niţel razna, dar 
nu-i vorba neapărat de o ţicneală periculoasă. Ai mult timp 


la dispoziţie ca să te gândeşti am adăugat, şi ajungi să te 
cunoşti mai bine. 

— Te-ai gândit şi la mine? 

— Sigur. Zău că da. În fiecare zi şi în fiecare noapte. 

— Atunci ce te-a împiedicat s-o porneşti spre casă? 

Existau o mulţime de răspunsuri la aceasta întrebare - 
furia, mândria, ciuda şi libertatea absolută a unui om care 
alesese singur calea exilului, fără ţară şi fără slujbă. Lui 
Susan însă i-am spus cu totul altceva: 

— Când am să ştiu, am să-ţi spun şi ţie. 

Ne-am tolănit în şezlonguri, cu privirea pironită asupra 
cerului, apoi am adormit la lumina stelelor. 

Prin somn, am auzit oceanul, am simţit briza, am simţit 
în nări mirosul de aer sărat şi am visat că eram din nou pe 
mare. Numai că de data asta, Susan era alături de mine. 


PARTEA III 


Prezentul reprezintă suma totală a trecutului. 


Thomas Carlyle, Caracteristici 


Capitolul 38 


Dimineaţa următoare, marţi, era o zi parţial noroasă şi, 
după o alegare pe plajă şi un mic dejun dietetic, adevărată 
hrană a sufletului, am pornit spre casă, spre Lattingtown şi 
Stanhope Hall. Era un drum de aproape două ore, timp în 
care am discutat puţin despre ultimii zece ani, încercând 
să completăm golurile din ceea ce Susan denumea „anii 
pierduţi”. In egală măsură se pierduse sau lipsea orice 
referire la alte persoane, importante sau nu, aşa că 
evocarea trecutului suferea de unele lacune. Ca un fel de 
găuri negre. Ceea ce n-a împiedicat-o pe Susan să-mi 
reamintească: 

— Sun-o pe Samantha. 

Am vrut s-o întreb când, unde şi cum începuse legătura 
ei cu Frank Bellarosa, dar întrebarea nu i-ar fi convenit. 
Totodată, mi-am dat seama că aceste detalii nu mă mai 
deranjau: poate că începeam să mă vindec sau să-mi 
continui viaţa în cunoştinţă de cauză. 

Am trecut de porţile de la Stanhope Hall şi am observat 
un microbuz care tocmai parca lângă casa portarului. Am 
zărit şi SUV-ul lui Elizabeth, aşa că am tras pe dreapta, 
apoi am coborât împreună cu Susan şi am intrat în casa 
portarului. 

Elizabeth, îmbrăcată în blugi şi tricou, era în hol, 
supraveghind mutarea. 

— Bună dimineaţa, ne-a salutat ea, dând cu ochii de noi. 
Am trecut pe la casa de oaspeţi, ca să vă spun că am venit 
să golesc casa portarului, dar nu v-am găsit. M-am gândit 
că ar fi o idee bună să termin cu treaba asta, a adăugat ea, 
ca să nu mai fie nevoie să-i cerem vreun răgaz lui Nasim 
după înmormântare. 

S-a uitat la mine şi mi-a spus: 

— Sper că nu te dau afară, John. 

Păi, nu, dar îmi tai orice cale de întoarcere. Acum n-am 


să mă mai pot refugia aici când vor veni soţii Stanhope. 

— John? 

— Nu, am terminat cu casa asta. 

— Aşa ai şi spus, a întărit Elizabeth. Dacă vrei, 
muncitorii îţi vor duce toate cutiile şi toate dosarele la casa 
de oaspeţi. 

— Mulţumesc, m-am grăbit eu să spun, ca nu cumva să 
repete şi oferta precedentă, aceea de a mă găzdui pe mine, 
împreună cu lucrurile mele, la ea acasă. 

— Ce face mama ta? a întrebat-o Susan. 

Elizabeth a ridicat din umeri. 

— Tot aşa. Ştiu că sfârşitul e aproape, a continuat ea, 
deşi tot nu-mi vine să cred... dar m-am împăcat cu gândul. 

A privit în jurul ei. 

— Au locuit aici timp de peste şaizeci de ani... iar 
acum... asta e, viaţa merge mai departe. 

S-a întors către Susan: 

— L-am întrebat pe John dacă Nasim ar fi dispus să 
vândă casa, dar o vrea pentru folosinţă personală. Am fi 
putut fi din nou vecini, a adăugat ea. 

— Ar fi fost grozav, i-a răspuns Susan pe un ton care 
părea să fie sincer. Voiam să-mi trimit menajera să facă 
puţină ordine, i-a spus ea lui Elizabeth. Imi pare rău dacă 
John a lăsat casa cu susul în jos. 

John ar fi vrut să spună că Elizabeth întorsese casa cu 
susul în jos mai mult ca el, numai că John ştia când trebuia 
să-şi ţină gura. 

— Oh, nu-ţi bate capul, a liniştit-o Elizabeth pe Susan. 
Eu plec, iar Nasim poate să facă exact ce pofteşte. A trecut 
pe aici cu maşina ceva mai devreme şi i-am spus că va 
avea casa cât de curând, ne-a spus ea. 

Şi-a privit avocatul şi a întrebat: 

— E bine aşa? 

— Tu eşti executoarea, i-am răspuns. 

— Ştia din conversațiile soţiei lui cu Susan că v-aţi 
împăcat şi că locuiţi împreună în casa de oaspeţi. Vă 
urează la amândoi noroc şi fericire, a adăugat ea. 

— Foarte drăguţ din partea lui, a spus Susan. 


Ei bine, de acum domnul Nasim putea instala paznici în 
casa portarului, deşi nu l-aş fi sfătuit să apeleze la 
serviciile firmei Bell Security. În acelaşi timp, probabil se 
întreba dacă în această nouă conjunctură avea şanse 
sporite s-o convingă pe Susan să vândă casa de oaspeţi. 
Poate ar fi trebuit să-i spun lui Nasim că şi noi întâmpinam 
probleme legate de siguranţa personală şi că eu deţineam 
o puşcă de vânătoare, astfel încât ne puteam uni forţele, 
sprijinindu-ne unul pe altul în eventualitatea unui atac. 

— Apropo, încă nu i-am anunţat pe părinţii mei că ne-am 
împăcat, i-a spus Susan lui Elizabeth, întrerupându-mi 
planurile strategice. Aşa că, dacă vorbeşti cu ei, te rog să 
nu le zici nimic. 

— Înţeleg, a răspuns Elizabeth. 

— Acelaşi lucru e valabil şi pentru mama lui John, şi 
pentru reverendul Hunnings. 

— N-am să suflu o vorbă nimănui. 

— Mulţumesc. Ai ceva împotriva să-mi aduc aparatul 
foto şi să fac câteva fotografii înainte să fie luate toate 
lucrurile? a întrebat-o Susan. 

— Am făcut eu poze, i-a răspuns Elizabeth. Am să vă 
trimit şi vouă. E locul în care am crescut şi singurul pe 
care-l pot numi căminul meu. O să-mi lipsească toate 
amintirile pe care mi le trezea de fiecare dată când 
veneam s-o văd pe mama. 

A aruncat o privire spre mine şi a zâmbit. O clipă mi-am 
închipuit că avea de gând să-i povestească lui Susan cum 
se îndrăgostise de mine în adolescenţă. Dar Elizabeth nu 
era genul care să tulbure apele, aşa că a încheiat: 

— Era frumos pe vremea când locuiam cu toţii la 
Stanhope Hall. 

Susan, suflet sensibil, a îmbrăţişat-o pe Elizabeth. 
Amândouă aveau ochii umezi de lacrimi. 

Niciodată n-am ştiut cum să procedez cu femeile care 
deveneau sentimentale. Oare trebuia să mă alătur lor? 

Şi-au revenit amândouă şi Susan i s-a adresat lui 
Elizabeth: 

— Dacă nu suntem acasă, muncitorii pot lăsa cutiile în 


biroul meu. Adică al lui John. Uşa e descuiată, a adăugat 
ea. 

— Mă ocup eu de asta, a răspuns Elizabeth. Scrisoarea 
de la mama e tot la mine, mi-a amintit ea, dar cred că-i 
bine să ţi-o dau numai după ce ea închide ochii. 

— Aşa şi trebuie, am asigurat-o eu, deşi nu-mi 
închipuiam că Ethel şi-ar fi revenit, s-ar fi săltat în capul 
oaselor şi ar fi întrebat: „Pot să mă mai uit odată la 
scrisoare?” 

Am mai pălăvrăgit vreo câteva minute, după care Susan 
şi cu mine am urcat din nou în Lexus. 

— Ce scrisoare? m-a întrebat Susan. 

— Ethel mi-a scris o scrisoare care urmează să-mi fie 
înmânată după moartea ei. 

— Zău? Despre ce crezi că ar putea fi vorba? 

— Reţeta de gem din mere pădureţe. 

— Vorbeşte serios. 

Ne-am continuat drumul spre casa de oaspeţi, pe aleea 
mărginită de copaci. 

— Nu ştiu, i-am răspuns, dar nu mai e mult şi o să aflăm. 

Odată ajunşi în casa de oaspeţi, am descărcat hainele 
noi şi am petrecut următoarea jumătate de oră instalându- 
mă la noul domiciliu mai abitir ca oricând. Aproape 
începeam să mă simt din nou acasă, un sentiment foarte 
plăcut. 

I-am cerut lui Susan parola de la telefonul fix şi m-am 
dus în birou, însă nu erau niciun fel de mesaje pentru 
mine, numai pentru ea de la prietenele ei. 

Susan a venit după mine în birou. 

— Aştepţi un telefon? m-a întrebat. 

— Da. 

— Cine ştie că eşti aici? 

— Poliţia, copiii, Elizabeth, domnul şi doamna Nasim, 
Anthony Bellarosa şi Felix Mancuso. 

— Cine-i Felix... Ah da, îmi amintesc de el. De ce l-ai 
sunat? m-a întrebat. 

— Din pricina lui Anthony Bellarosa. 

A ridicat din umeri. 


— Fă cum crezi de cuviinţă, mi-a spus. 

— Cu sprijinul şi cooperarea ta. Vreau să instalam aici 
un sistem de alarmă, am anunţat-o. 

— Casa asta a supravieţuit o sută de ani fără sistem de 
alarmă, mi-a declarat Susan, şi n-am de gând să instalez 
unul acum. 

— Atunci haide măcar să începem să încuiem uşile şi să 
închidem ferestrele. 

— Noaptea le încui. 

Răposata  mătuşă Cornelia, care locuia într-o 
impresionantă casă victoriana din Locust Valley, nu încuia 
uşile decât noaptea, şi asta atunci când îşi aducea aminte. 
Era întru câtva un obicei care ţinea de generaţia ei şi, 
totodată, o declaraţie: „Nu mi-e teamă şi n-am să dau voie 
nimănui să-mi schimbe modul meu de viaţa dintotdeauna”. 
Îmi plăcea ideea, dar era ceva rupt de realitate. De pildă, 
după 11 septembrie toţi ne schimbasem modul de viaţă şi 
nu se punea problema să ne placă. Pur şi simplu trebuia s- 
o facem. 

Însă Susan trecea printr-o fază sentimentală şi 
nostalgică, încercând să recreeze ambianța în care trăise 
cu zece ani în urmă. Se înapoiase la fosta locuinţă, îşi luase 
înapoi fostul soţ, reîncepuse să frecventeze fostele cluburi 
şi se gândea să cumpere din nou fosta casă de vacanţă din 
East Hampton. Când ai bani poţi realiza o mulţime de 
lucruri, afară de unul singur: să dai ceasul înapoi. lar dacă 
încerci, rezultatul e de multe ori dezamăgitor, dezastruos 
sau, în cazul de faţă, periculos. 

Cu acest gând în minte, am întrebat-o: 

— Unde crezi că e puşca? 

— Cred că e la subsol, John. Nu ştiu. N-am reuşit să 
despachetez toate cutiile după ce m-am întors. 

— Mă uit eu mai târziu. 

— Să nu deschizi cutia pe care scrie „Prieteni”. 

— Îţi ţii foştii prieteni într-o cutie? 

— Doar cenuşa lor. Am să caut puşca mai încolo, mi-a 
promis. 

S-a aşezat la birou şi şi-a accesat e-mailul. 


— Am primit răspuns de la Edward, de la Carolyn şi de 
la mama, m-a anunţat ea. 

A citit mesajele şi mi-a spus: 

— Au confirmat... şi mă roagă să le dau de ştire... 

— Părinţii tăi îşi închipuie că vor dormi aici, i-am 
reamintit eu. 

— Să vedem cum evoluează lucrurile. 

— Susan, o să te trezeşti cu ei la uşa ta, într-o maşină de 
închiriat. 

— La uşa noastră, iubitule. 

— Şi n-o să fie câtuşi de puţin încântați. 

— Atunci n-au decât să facă stânga-mprejur şi să se ducă 
în altă parte. 

— Eu zic că ar trebui să le dai vestea... sau măcar să faci 
vreo aluzie. Ceva de genul „Locuiesc cu bărbatul cu care 
am fost cândva căsătorită”. 

A început să tasteze la calculator, rostind cu glas tare: 

— Dragă mamă şi draga tată... am un prieten care 
seamănă mult cu... nu, ce părere ai de asta?... Din motive 
pe care nu vi le pot explica acum, v-am reţinut o cameră 
la... unde? 

— Hotelul Six din Juneau, Alaska. 

— Încearcă să-mi fii de ajutor, John. A 

— Vezi dacă-i vreo vilă disponibilă la The Creek. li poţi 
caza acolo fiindcă eşti membră a clubului. Din acelaşi 
motiv, poţi reţine şi camere de oaspeţi la Seawanhaka. 

Şi-a încheiat mailul şi mi-a spus: 

— Dacă le trimit aşa ceva o să-mi telefoneze ca să mă 
întrebe de ce nu pot să stea aici. 

— Spune-le că alocaţia ta nu-ţi permite să-ţi acoperi 
cheltuielile, aşa că ai luat chiriaşi. 

A închis calculatorul fără să trimită mesajul. 

— Lasă-i să vină aici, mi-a spus, şi o să vedem atunci 
cum ne descurcăm. 

— O idee nemaipomenită! Am repetat o frază veselă şi 
optimistă, pe care am să le-o recit în clipa în care vor 
apărea în prag, i-am spus eu, animat de acelaşi spirit al 
reîntregirii familiei. 


Am luat-o de mână şi am condus-o până la intrare, unde 
am deschis uşa şi i-a spus: 

— Acum imaginează-ţi că au sosit şi tocmai coboară din 
maşină. 

— John... 

Am ieşit din casă, mi-am ridicat braţele în aer şi am 
început să strig: 

— Mama! Tata! M-am întooors! 

Lui Susan i s-a părut nostim, totuşi mi-a atras atenţia: 

— Eşti un idiot. 

Ne-am înapoiat în birou, iar eu am scos din portofel 
cartea de vizită a detectivului Nastasi. 

— Îl sun, i-am spus lui Susan. 

Am format numărul de la birou, unde mi s-a făcut 
legătura cu el. 

— Domnule detectiv, aici e John Sutter. M-aţi căutat la 
telefon. 

Am apăsat butonul pentru difuzor exterior, ca Susan să 
poată asculta convorbirea. 

— Aşa e, a spus detectivul Nastasi. Păi, aţi auzit mesajul 
meu. Soţia lui Bellarosa spune că e plecat din oraş. 

— Duminică Bellarosa mi-a relatat că urma să aibă o 
săptămână foarte aglomerată, fiindcă era de aşteptat ca 
John Gotti să moară în curând, iar el trebuia să ia parte la 
veghe şi la înmormântare, l-am informat eu. 

— Da? Ei bine, Gotti a murit ieri după-amiază la spitalul 
penitenciarului federal din Springfield, Missouri. S-a 
anunţat în presă şi la televizor, a adăugat el. 

— N-am ascultat ştirile, i-am răspuns eu. 

Am vrut să-l întreb dacă Jenny Alvarez mai făcea 
reportaje despre Mafia - poate că deţinea ceva informaţii 
confidenţiale -, dar m-am răzgândit şi i-am spus: 

— Poate că Bellarosa s-a dus la Springfield, Missouri. 

— Poate. L-am întrebat pe paznicul de la poarta 
Alhambrei şi tipul mi-a zis că nu l-a văzut pe Bellarosa de 
ieri-dimineaţă, de când a plecat. Acelaşi lucru mi l-a spus 
şi celalalt paznic. 

— Păi, ar trebui să ştiţi că firma Bell Security face parte 


în totalitate din Bell Enterprises, Inc, al cărui preşedinte, 
director general executiv şi principal acţionar este 
Anthony Bellarosa. 

— Vorbiţi serios? Ca să vezi! Credeţi că-i o simplă 
coincidenţă? m-a întrebat el. 

—Cum...? Nu. 

A râs, apoi mi-a spus: 

— De fapt, l-am rugat pe un amic de-al meu care 
lucrează cu procurorul districtual, să-l verifice pe Anthony 
Bellarosa. În dosar apare că Bell Enterprises este 
compania lui Bellarosa din Rego Park, cu acte în regulă: 
curăţătorie chimică, aprovizionare pentru restaurante, 
salubritate, închirieri de limuzine... Acoperirea obişnuită 
pentru şmecheri. 

Speram că în dosar nu apărea nimic privitor la noua mea 
firmă de avocatură Sutter, Bellarosa şi Roosevelt. 

— Acum am înţeles cum vine treaba cu Bell Security, m- 
a liniştit detectivul Nastasi. De unde ştiaţi? m-a întrebat el. 

— Mi-a spus chiar el. 

Detectivul Nastasi n-a făcut niciun comentariu, în 
schimb mi-a spus: 

— Ştiţi, când am discutat cu soţia lui, am avut impresia 
că era într-adevăr plecat. N-am văzut nici automobilul 
Escalade, care-i pe numele lui. Aşa că e posibil totuşi să se 
fi dus la Springfield ca să fie cu familia. 

— Poate reuşiţi să verificaţi. 

— Poate. Bine, domnule Sutter, vă ţinem la curent. De 
îndată ce reuşesc să stau de vorbă cu Bellarosa, am să vă 
sun. Între timp, cum sunteţi vecini, dacă-l vedeţi sau auziţi 
cumva pe unde umblă, daţi-mi un telefon, dar nu porniţi în 
căutarea lui. 

— Nici prin gând nu-mi trece. 

— Foarte bine. Au dărâmat conacul, a spus el după o 
clipă. 

— Da. 

— Era o clădire frumoasă. Acum nu se mai construieşte 
aşa ceva. 

— Adevărat. 


— La cât credeţi că se ridica preţul unor astfel de case? 

— Nu ştiu... 

M-am uitat la Susan, care a ridicat trei degete, şi am 
răspuns: 

— In jur de trei. 

— Serios? 

— Poate că din încălcarea legii ies bani buni. 

— N-avem nimic care să-l incrimineze, mi-a reamintit el. 

Eram uşor agasat, aşa că i-am răspuns: 

— Trebuie să căutaţi mai cu atenţie. 

— Păi, asta-i treaba procurorului districtual şi a FBl-ului. 

— În calitate de avocat, i-am replicat, ştiu că FBl-ul nu 
are jurisdicție în cazuri de ameninţare sau de hărţuire, 
însă mă întreb dacă nu puteţi apela la forţele speciale de 
luptă împotriva crimei organizate, ca să vedeţi dacă nu 
cumva e pus sub urmărire din alte motive. 

— FBl-ul nu mi-ar spune nici dacă fundu’ mi-ar lua foc, a 
declarat el. 

— Înţeleg... dar dacă-i pus sub urmărire pentru alte 
lucruri, atunci FBI ar trebui să ştie despre problema 
noastră, în caz că... 

— OK, am să mă ocup de asta. 

— Excelent. 

— Alte sugestii? 

Oricât ar părea de ciudat, n-am luat întrebarea drept 
sarcasm. Cred că pur şi simplu îşi acoperea „fundul” de 
care pomenise mai devreme, în caz că Susan Stanhope 
Sutter ar fi fost lichidată în timpul serviciului său. 

— Sunt convins că faceţi tot posibilul, dar aş fi mai 
liniştit să ştiu că toate echipajele de poliţie din zonă sunt la 
curent cu plângerea mea. 

— Au şi fost anunţate. După ce discut cu Bellarosa, am 
să reconsider situaţia şi ce avem noi de făcut. 

— Bine. Vă mulţumesc că vă ocupați de chestiunea asta. 

— O zi bună, complimente doamnei Sutter. 

— Mulţumesc. 

Am închis telefonul şi m-am uitat la Susan, care şedea 
acum într-un fotoliu jos, răsfoind o revistă. 


— Eu cred că-i în Missouri, cu familia Gotti, aşa că un 
timp nu mai e cazul să ne facem griji, mi-a spus ea. 

— Bine. 

Din păcate, lucrurile nu mergeau aşa. La vremea 
atentatului împotriva lui Frank, Sally Da-da era plecat din 
stat. Acesta nu era genul de treabă pe care s-o rezolve 
direct un don sau un capo. De aceea se numea contract. Şi 
tot de aceea, în momentul când contractul era adus la 
îndeplinire, individul care angajase un ucigaş plătit şedea 
lungit la soare în Florida. 

lata motivul pentru care trebuia să-ţi ţii duşmanii 
aproape: fiindcă atunci când nu ştiai unde sunt, deveneau 
şi mai periculoşi. 

— Vino cu mine la Locust Valley, mi-a propus Susan. 
Trebuie să cumpăr nişte vin şi nişte tărie. Mai trebuie sa 
iau şi câte ceva de mâncare. Dacă vrei, îţi dau voie să-ţi 
alegi nişte cereale. 

De fapt, eu voiam să aştept telefonul lui Mancuso şi să 
caut puşca, dar m-am gândit că era bine s-o însoțesc. 

— Bine, i-am răspuns. O să fie foarte distractiv. 

— Orice aş cumpăra când sunt cu tine e departe de-a fi 
distractiv. 

Referitor la întâlniri amoroase sau un nou mariaj cu 
fosta soţie, amicul meu spunea: „Fosta nevasta îţi ştie 
numele, poziţia socială şi numărul de înregistrare de prima 
oară când a pus laba pe tine”. 

Desigur, era o remarcă foarte cinică, dar partea bună 
era că în cazul cuplurilor reunite se putea renunţa la acea 
perioada lungă şi stresantă în care fiecare îşi arăta doar ce 
are mai bun. 

Ne-am urcat în Lexus şi Susan a vrut să stea ea la volan. 

— E cazul să renunţam la maşina ta închiriată. 

— Dar am nevoie de maşină. 

— Cumpără-ţi una. 

— Susan, iubito, în ţara asta n-am nici bani, nici credit. 

— Zău? Eu am. 

— Cât crezi că ar fi taică-tău dispus să-mi dea ca să mă 
întorc în Anglia? 


— O sută de mii. Asta-i oferta lui tipică pentru bărbaţii 
pe care-i consideră inacceptabili. 

— Păcat că n-am ştiut pe vremea când îţi făceam curte. 

— Iar în cazul tău, ar dubla suma. 

— Am s-o împart cu tine. 

Când ne-am apropiat de casa portarului, am văzut-o 
afară pe Elizabeth, aşa că Susan a oprit, iar Elizabeth a 
venit lângă maşină şi s-a aplecat către geamul meu. Se 
dăduse cu acelaşi parfum mirosind a liliac ca în seara 
precedentă. 

— Ce-ar fi să iei cina cu noi diseară? a întrebat-o Susan. 
Te-ar ajuta să-ţi mai schimbi gândurile. 

— Mulţumesc, a răspuns Elizabeth, dar trebuie să mă 
întorc la Fair Haven. 

— Înţeleg, a dat din cap Susan. Dar dacă te răzgândeşti, 
pe la 7 seara o să fim la The Creek. 

Abia acum aflam că Susan nu avea de gând să gătească, 
ceea ce era o mare uşurare, deşi poate că în cei zece ani 
care trecuseră aflase şi ea la ce serveau toate acele 
ustensile din bucătărie. Pe de altă parte, nu eram prea 
încântat să aud că urma să mergem la The Creek. 

Elizabeth s-a întors spre mine şi mi-a spus: 

— Am o ladă întreaga cu gem de mere pădureţe pentru 
tine. 

— Mulţumesc. 

— E onorariul lui John pentru că se ocupa de 
proprietatea noastră, i-a explicat ea lui Susan. 

Mă aşteptam ca Susan să răspundă ceva de genul „Nu 
mă mira că-i falit”. 

— Dacă totuşi vrei să treci pe la club să bem ceva, sună- 
mă, i-a spus ea în schimb lui Elizabeth. 

— Mulţumesc. 

Ne-am reluat drumul spre Locust Valley. 

— Nu prea vreau să merg la The Creek, i-am spus eu lui 
Susan. 

— Trebuie s-o facem odată şi pe asta, mi-a replicat ea. 

— Cum aş putea să refuz aşa o invitaţie? 

— Ştii bine ce vreau să spun. 


M-am gândit puţin şi i-am răspuns: 

— Bine. Ar putea fi amuzant. Poate o să fie acolo şi 
Althea Gwynn. 

Am intrat în Locust Valley şi ne-am oprit întâi la 
magazinul de băuturi, apoi la supermarket, unde ne-am 
întâlnit cu câteva femei, cunoştinţe ale lui Susan, ba chiar 
cu câteva pe care le ştiam şi eu. Am stat de vorbă printre 
rafturi cu fiecare şi numai una, Beatrice Browne, zisă şi 
Bee-Bee, a spus ceva provocator, mai precis: „Mă miră că 
te-ai întors, John”. 

La care eu i-am răspuns: 

— Şi pe mine mă miră să te mai găsesc aici. 

Bee-Bee n-a prea ştiut cum să interpreteze replica mea, 
aşa că şi-a luat căruciorul şi a întins-o. 

— Ar fi trebuit să spui „Îmi pare grozav de bine că m-am 
întors”, mi-a reproşat Susan. 

— Îmi pare grozav de bine că m-am întors. 

— Nu trebuie să vii cu o replică directă la o provocare şi 
nici cu o întrebare cu subînţelesuri. 

— Îmi pare grozav de bine că m-am întors. 

Susan s-a îndreptat spre rafturile cu legume şi fructe şi 
jumătate de oră mai târziu eram din nou lângă maşină. 

— Mai ai nevoie de ceva? De la cosmetice? Sau de la 
farmacie? m-a întrebat ea în timp ce  încărcăm 
cumpărăturile în portbagaj. 

— Îmi pare grozav de bine că m-am întors. 

A oftat, s-a urcat la volan şi am pornit spre casă. 

— Aş vrea s-o suni pe mama ta chiar azi, mi-a spus ea pe 
drum. 

— Dacă o sun, n-am să-i pot spune că ne-am împăcat, 
pentru ca i-ar putea suna pe ai tai. 

— Roag-o să nu-i sune. Dar trebuie să ştie că fiul ei 
locuieşte acum cu fosta lui soţie, a continuat ea. In plus, 
trebuie să afle vestea înaintea părinţilor mei şi înainte de 
înmormântare. 

— De unde ai scos regulile astea? 

— E vorba de bun-simţ şi de politeţe. 

— Oare ce-ar zice Emily Post? 


— "i-ar zice să faci aşa cum îţi spune viitoarea ta soţie. 
— Îmi pare grozav de bine că m-am întors. 

Susan a întins mâna şi m-a ciupit de obraz. 

— Îmi pare grozav de bine că te-ai întors, mi-a spus. 


Capitolul 39 


Odată ajunşi la casa de oaspeţi, am descărcat 
cumpărăturile din Lexus, apoi Susan a venit cu o 
propunere: 

— Hai să dăm o fugă până la Sound. 

— Am multe de făcut aici, în noul meu birou, i-am 
răspuns. Mai trebuie să-mi fac ordine şi în sertarul cu 
ciorapi. 

— Buna idee. Nu lipsesc decât o oră. 

— Nu vreau să circuli pe Grace Lane şi nicăieri în afara 
proprietăţii, i-am spus. 

— John... 

— Aleargă pe proprietate. Nu toată lumea are la 
dispoziţie optzeci de hectare pe care să alerge, i-am 
amintit. Poate vin şi eu ceva mai încolo. 

A părut oarecum indispusă. 

— N-am ştiut că o să primesc tot timpul indicaţii. 

Nici eu. Totuşi i-am răspuns: 

— Fă-o de dragul meu. 

— Asta fac întotdeauna. Bine, ne vedem cam într-o oră. 

— Ia-ţi mobilul şi sună-mă, altfel te sun eu. 

— Da, domnule. 

— Şi fără pantaloni scurţi. 

A zâmbit şi a urcat la etaj ca să se schimbe. M-am dus în 
biroul meu, unde am văzut cutiile cu dosare şi alte lucruri 
clădite la perete, alături de o ladă cu gem din mere 
pădureţe. 

Am mai văzut şi că ledul de mesaje al telefonului clipea. 
Primisem un singur mesaj: „Domnule Sutter, sunt Felix 
Mancuso şi vă sun ca urmare a apelului dumneavoastră”. 
Îmi dădea un număr de mobil, pe care l-am notat pe 
spatele cărţii de vizită a detectivului Nastasi, apoi am şters 
mesajul. 

Ca să-mi mai omor timpul până când Susan avea să 


plece, mi-am rotit privirea prin birou, amintindu-mi de câte 
ori stătusem la acest birou până noaptea târziu, încercând 
să rezolv probleme legate de impozite sau proprietăţi, 
probleme pe care respectivele persoane şi le făcuseră în 
mare parte chiar cu mâna lor. 

Deasupra canapelei am văzut ceva ce nu existase 
înainte: trei dintre picturile în ulei ale lui Susan, înfăţişând 
ruine bine-cunoscute prin partea locului: capela Laurelton 
Hall, conacul stil art nouveau al lui Louis Tiffany, câteva 
coloane de piatră rămase din Meudon, fostul palat de 
optzeci de camere construit ca replică la palatul Meudon 
de lângă Paris, şi colonadele unei construcţii numite 
Knollwood, odinioară reşedinţa unui anume Zog, ultimul 
rege al Albaniei, ceea ce-mi amintea că domnul Nasim nu 
era primul străin care cumpărase teren pe Coasta de Aur 
şi nu avea să fie nici ultimul. 

În timp ce priveam picturile, mi-am dat seama că Susan 
era într-adevăr talentată şi m-am întrebat de ce renunţase 
la pictat. Mi-am zis că poate era ceva legat de ultima ei 
pânză, de Alhambra, şi de toate amintirile urâte care 
însoțeau acel dar de casă nouă către soţii Bellarosa. 
Desigur, m-am dus cu gândul la actul meu de vandalism 
din camera de lucru a lui Anthony. Eram convins că-l 
apucaseră toţi dracii când dăduse cu ochii de isprava mea. 
Totodată, eram convins că Sigmund Freud s-ar fi distrat 
copios explicându-mi comportamentul meu destructiv şi 
poate ajungând la concluzia că, pe lângă amintirile 
nefericite legate de tabloul în cauză, în subconştient 
încercam să abat atenţia şi furia lui Anthony de la Susan, 
atrăgându-le asupra mea. 

— Ne vedem mai târziu, mi-a strigat Susan. 

M-am aşezat la birou, cu ochii la telefon, neştiind ce să 
fac. Prima pornire fusese să-l sun pe Felix Mancuso, dar 
din câte ştiam despre modul de lucru al poliţiei, iniţiativa 
mea ar fi fost o încălcare a procedurilor, care l-ar fi 
nemulţumit pe detectivul Nastasi. După cum se exprimase 
Nastasi, FBl-ul nu l-ar fi anunţat nici dacă i-ar fi luat fundul 
foc, dar eram sigur că şi el s-ar fi abținut să dea FBI-ului 


informaţii la fel de importante. Totodată, Nastasi afirmase 
că va lua chiar el legătura cu FBI. 

Pe de altă parte, în trecut avusesem o relaţie personală 
cu Felix Mancuso, care era un om cumsecade şi inteligent, 
în care aveam încredere. Îl poreclisem în gând Sfântul 
Felix, dar în spatele personalităţii lui de binefăcător se 
ascundea caracterul dur al unui om care părea să ia în 
nume personal activităţile criminale ale unor organizaţii ca 
Mafia şi Cosa Nostra - probabil ca urmare a faptului că era 
italian - adică paesanos ai lui îl puneau într-o lumină 
proastă şi-l scoteau din sărite. 

Aşadar, simţeam nevoia măcar să stau de vorbă cu el, ca 
să fiu sigur că făcusem tot ce depindea de mine. Altfel, în 
caz că se întâmpla ceva şi eu aş fi stat cu mâinile în sân din 
pricina unei dileme birocratice, atunci... ei bine, atunci nici 
nu mai conta, pentru că aş fi făcut orice mi-ar fi stat în 
putinţă ca s-o protejez pe Susan. Măcar unul din noi 
trebuia să se ocupe şi de asta. 

Am format numărul de mobil al lui Felix Mancuso şi mi-a 
răspuns: 

— Aici Mancuso. 

— Va salut, domnule Mancuso, am spus. La telefon John 
Sutter. 

— Vă salut, domnule Sutter. Cărui fapt îi datorez 
plăcerea de a vă auzi? 

Mi-am amintit că Felix Mancuso era o persoana relativ 
formală ca exprimare şi atitudine, iar pe lângă meseria de 
agent special mai era şi avocat, la fel ca mine, ceea ce nu 
însemna că n-ar fi fost un tip de treabă. 

— Din păcate, i-am răspuns, v-am sunat în legătură cu 
aceeaşi problemă despre care am discutat ultima oară. 

— Serios? Cum aşa? 

— Păi, e o poveste lungă. Pentru început, trebuie să vă 
spun că în ultimii zece ani am fost plecat din ţară, iar acum 
două săptămâni am revenit în Long Island, cu gând să 
rămân aici. 

— Bine aţi revenit acasă. 

— Mulţumesc. M-am împăcat şi cu fosta soţie. 


A urmat o clipă de tăcere, apoi el mi-a spus: 

— Felicitări. Ce mai face doamna Sutter? 

— Nu prea rău, dacă ne gândim că am reintrat în viaţa 
ei. 

A chicotit şi mi-a spus: 

— Nu vă subestimaţi, domnule Sutter. E o femeie 
norocoasă dacă v-aţi întors la ea. 

Poate se referea la faptul că, pe lângă adulterul comis cu 
un şef al Mafiei, Susan Sutter îi şi făcuse de petrecanie 
respectivului, acesta fiind principalul martor al FBI 
împotriva propriului imperiu al crimei. Colac peste pupăză, 
Susan mai scăpase şi basma curată. Dar în afară de asta, 
speram că Felix Mancuso nu avea niciun alt motiv să-i 
poarte pică lui Susan. 

— Deci, cu ce vă pot fi de folos, domnule Sutter? m-a 
întrebat el. 

— Nu prea ştiu dacă mă puteţi ajuta, dar s-a creat o 
situaţie care îşi are rădăcinile în cele întâmplate acum 
zece ani. 

— Înţeleg. Despre ce-i vorba? 

— Fiul lui Frank Bellarosa, Anthony, locuieşte la 
Alhambra, într-una din casele construite pe domeniu... 

— Ştiu. Ironia soartei, nu? 

— Da, dar nu ironia e problema mea, ci faptul că Susan 
s-a înapoiat de la Hilton Head şi a cumpărat din nou casa 
de pe domeniul Stanhope... 

— Înţeleg. 

— Mi-am închipuit că veţi înţelege. Susan s-a întors de 
vreo două luni, iar eu numai ce m-am mutat la ea, l-am 
informat. 

— Aha. Au existat ameninţări concrete din partea lui 
Anthony Bellarosa la adresa ei, ceva care s-o determine să 
creadă că el îi poartă sâmbetele şi că are de gând să... să 
zicem, să-şi răzbune tatăl? 

— Vă referiţi la vendetă. 

Domnul Mancuso ştia că vendeta nu era denumirea unei 
motociclete italieneşti, aşa că mi-a răspuns: 

— E un cuvânt potrivit. Deci? 


— De fapt, Anthony nici n-a vorbit cu ea. Dar a discutat 
cu mine, iar eu am rămas cu impresia că urmăreşte să-şi 
regleze socotelile. 

— Înţeleg. Cum de-aţi avut ocazia să staţi de vorbă cu 
Anthony Bellarosa? m-a întrebat Mancuso. 

Era întrebarea de care mă temusem, dat fiind că Felix 
Mancuso irosise mult timp şi energie încercând să mă 
apere de mine însumi în relaţia cu Frank Bellarosa. Prin 
urmare, nu-mi surâdea deloc să-i pomenesc de oferta de 
slujbă primită de la don. 

— Domnule Sutter? 

— Păi, Anthony s-a gândit că poate aş fi dispus să-mi 
reiau atribuţiile pe lângă familia Bellarosa. 

— Serios? De unde i-a venit ideea asta? _ 

— Cred că de la Jack Weinstein, i-am explicat. Il ţineţi 
minte. 

— Da. Alt avocat strălucit care a apucat-o pe căi greşite, 
a adăugat el. 

Nu ţineam neapărat să aud o predică, în schimb aveam 
nevoie de ajutorul lui, aşa ca am trecut cu vederea 
remarca şi am continuat: 

— Iar lui Anthony i-a intrat în cap ideea, în bună parte 
bazată pe ce-şi aminteşte că-i spunea tatăl lui, cum că aş 
putea fi un membru valoros şi de încredere al organizaţiei. 
Frank Bellarosa i-a spus cândva lui Anthony că John Sutter 
era cea mai grozavă combinaţie de minte şi curaj pe care o 
întâlnise în viaţa lui, am adăugat, ca să întăresc afirmaţia 
de mai înainte. 

S-a lăsat o tăcere de câteva secunde. 

— Şi? m-a întrebat apoi domnul Mancuso. 

Nu prea îmi convenea să discut în continuare subiectul, 
aşa că i-am reamintit: 

— Vă povestesc toate acestea doar pentru că m-aţi 
întrebat cum de-am ajuns să stau de vorbă cu Anthony. 
Esenţa e că Anthony a făcut faţă de mine unele afirmaţii pe 
care le-am interpretat drept o ameninţare la adresa lui 
Susan. 

— Cum ar fi? 


— Păi, în primul rând trebuie să înţelegeţi că discuţiile 
mele cu Anthony au avut loc înainte să mă împac cu Susan, 
eveniment ce s-a întâmplat abia acum două zile. Prin 
urmare, cred că Anthony nu s-a sfiit să facă acele declaraţii 
despre Susan, gândind că, asemenea multor foşti soţi, şi eu 
mă rugam în fiecare zi să crape fosta mea nevastă. 

Domnul Mancuso a râs din politeţe, apoi a repetat 
întrebarea: 

— Ce anume a spus? 

I-am relatat o parte din ce spusese Anthony Bellarosa 
despre Susan, dar el m-a întrerupt: 

— De câte ori aţi stat de vorbă cu el? 

— De patru ori. 

— Chiar aşa? 

M-am temut că urma să-mi spună „Patru e cam mult”, 
dar el n-a făcut niciun comentariu, aşa că i-am explicat că 
era bine să-ţi ţii prietenii aproape, iar duşmanii şi mai 
aproape. 

— Am impresia că replica asta e dintr-un film, a 
comentat el. 

Am fost dezamăgit: mie mi se părea a fi o mostră 
autentică de înţelepciune populară italienească. Cum, 
necum, am continuat: 

— Ultima oară când am avut de-a face cu el a fost 
duminica... la el acasă. 

— Zău? 

— M-a invitat la masă. 

— V-a invitat? 

— Bineînţeles, n-am rămas la masă, dar am profitat de 
ocazie ca să-i spun să se ducă dracului şi să nu ne mai 
sâcâie pe mine şi pe soţia mea. 

— Şi cum a reacţionat la asta? 

— Nu prea bine. 

I-am povestit câte ceva despre vizita făcută acasă la 
Anthony, despre revederea fericită cu mama lui şi despre 
reîntâlnirea cu vechiul meu amic Sally Da-da. 

— Ultima frază pe care mi-a adresat-o Anthony, am 
încheiat eu, a fost, citez: „Nimic din toate astea nu 


schimbă ce-a făcut soţia ta. Asta ca să ştii”. 

Domnul Mancuso a tăcut câteva clipe, apoi m-a întrebat: 

— Aţi fost la poliţie? 

— Da. Ieri. Am depus o plângere oficială. 

— Mi-aţi putea da unele detalii privind întrevederea de 
la... mi se pare Secţia 2 de poliţie, aşa-i? 

—Da. 

I-am relatat cum decursese discuţia de la poliţie, i-am 
comunicat numele celui cu care urma să ţin legătura, 
anume detectivul Nastasi, şi am adăugat că acesta se 
dusese la locuinţa lui Anthony Bellarosa cu o zi în urmă, 
numai că Anthony părea să fie plecat din oraş. I-aş fi 
pomenit şi de bănuiala mea că Anthony se găsea la 
Springfield, Missouri, împreună cu familia Gotti, dar nu 
voiam să se înţeleagă că aş fi un apropiat al Mafiei. I-am 
spus totuşi că detectivul Nastasi fusese unul dintre 
poliţiştii prezenţi la Alhambra cu zece ani în urmă, când 
fusese împuşcat Frank, aşa încât, după părerea mea, 
cunoştea bine cazul şi era preocupat de el. 

— Multe lucruri au rămas nerezolvate după seara aceea, 
a comentat domnul Mancuso. 

N-am replicat nimic, în schimb am spus: 

— Nu ştiu cum va reacţiona detectivul Nastasi aflând că 
am sunat la FBI. 

— Nu vă faceţi probleme pentru asta, domnule Sutter. 
După 11 septembrie toţi formăm o singură echipă şi ne-am 
obişnuit să ne transmitem unii altora informaţiile şi să 
cooperăm în multe aspecte de aplicare a legii. 

Nu se prea potrivea cu ce-mi spusese detectivul Nastasi, 
totuşi i-am răspuns: 

— Ei, iată că din toata tragedia de atunci a rezultat şi un 
lucru bun. Atunci, am să-l anunţ... 

— Nu-l anunţaţi nimic. Ne ocupam noi de asta. 

— Înţeleg... Păi, la sugestia mea detectivul Nastasi a 
declarat azi-dimineaţă că va lua legătura cu forţele 
speciale de luptă împotriva crimei organizate, ca să le 
alerteze în această chestiune. Aveţi idee, s-a primit vreun 
telefon în acest sens? 


— Nu ştiu nimic. Dar am să dau câteva telefoane, după 
care am să vă sun. 

— Mă gândeam că am putea să ne întâlnim. 

— Ca avocat, ştiţi că FBl-ul nu are jurisdicție directă 
într-un caz de ameninţare personală, fără legătura cu 
posibila implicare a lui Anthony Bellarosa în crima 
organizată. E o chestiune care ţine de poliţia locală, a 
adăugat el. 

— Înţeleg, totuşi... 

— În schimb, am putea da o mână de ajutor poliţiei 
locale. Şi am putea vedea dacă există vreo lege federală în 
acest sens. 

— Aşa da. 

— Eu nu mai lucrez la forţele speciale de luptă împotriva 
crimei organizate, m-a anunţat el. Dar... întrucât am lucrat 
la primul caz şi cum aţi apelat direct la mine, pot face o 
cerere să vă întâlnesc. După care, dacă e cazul, pot să vă 
pun în legătură cu cine trebuie de aici. Încă mă preocupă 
personal cazul, a adăugat. 

— Adevărat? 

— M-a preocupat întotdeauna, domnule Sutter. 

Eu înţelesesem că-l preocupase personal soarta mea, 
poate ca un studiu educaţional permanent despre cum 
ajung jurişti de o înaltă ţinută morală să devină avocaţi ai 
Mafiei. Sau poate că pur şi simplu îi eram simpatic. 
Celălalt interes al lui pentru caz, personal sau profesional, 
avea de-a face cu bănuiala că procurorul Statelor Unite, 
Alphonse Ferragamo, pe care puţini păreau să-l aibă la 
inimă, îl acuzase pe Frank Bellarosa de o crimă pe care 
acesta nu o comisese. În sfârşit, domnul Mancuso nu avea 
cum să fie încântat că Ministerul de Justiţie - imensul 
mecanism al dreptăţii, lent, dar eficient, în care domnul 
Mancuso era doar o simplă rotiţă - îi spusese lui Susan să 
meargă acasă şi să nu mai păcătuiască. 

— Cazul acela n-a încetat să mă preocupe, a cugetat cu 
voce tare domnul Mancuso. 

— Şi pe mine, am încuviinţat eu. Numai că de data asta 
nu-i nevoie să-mi mai salveze nimeni sufletul. 


A râs încet. 

— N-am făcut mare ispravă în sensul ăsta data trecută, 
mi-a reamintit. 

— Aţi făcut mai mult decât vă închipuiţi. 

— Mă bucur. Şi sper că aţi învăţat ceva din experienţa 
de atunci. 

— 'Toţi am învăţat câte ceva, domnule Mancuso. Chiar şi 
dumneavoastră. 

S-a gândit puţin la vorbele mele, apoi mi-a răspuns: 

— Adevărat, toţi am învăţat câte ceva despre noi înşine 
şi despre felul în care funcţionează sau nu funcţionează 
justiţia, domnule Sutter. Dar totul e bine când se termină 
cu bine şi mă bucur că dumneavoastră şi doamna Sutter 
sunteţi iarăşi împreună. 

In realitate, el ar fi vrut s-o ştie pe doamna Sutter la 
puşcărie - fără vreun motiv personal, doar din simţul 
datoriei -, totuşi i-am răspuns: 

— Mulţumesc. Dumneavoastră cum o mai duceţi? l-am 
întrebat, cu scopul de a reînnoda relaţia cu el. 

— Foarte bine, mulţumesc. Mai aveam două săptămâni 
până la pensionare când Turnurile Gemene au fost lovite 
de avioane. Acum lucrez la forţele speciale de combatere a 
terorismului. 

— Înţeleg. Eh, presupun că acolo e bătaia peştelui în 
zilele noastre. 

— Din păcate. Crima organizată e departe de-a fi 
considerată de domeniul trecutului, dar nu mai reprezintă 
o problemă la fel de arzătoare ca odinioară. 

— Nu şi pentru mine, domnule Mancuso. 

— Poziţia e cea care determină perspectiva, a încuviinţat 
el. 

— Corect. Oricum, mulţumesc pentru telefon şi pentru 
interesul dumneavoastră faţă de acest caz. 

— lar eu vă mulţumesc că v-aţi gândit la mine, domnule 
Sutter şi vă mulţumesc pentru încredere. 

— Păi, sunt pe cale să devin din nou contribuabil, 
domnule Mancuso, aşa că m-am gândit să profit de 
serviciile statului. 


A râs din nou, amintindu-şi fără îndoială cât eram de 
amuzant. 

— Aveţi un număr de mobil la care să pot lua legătura cu 
dumneavoastră? m-a întrebat. 

— Spre ruşinea mea, trebuie să vă spun că nu. Trebuie 
să-mi fac un credit şi aşa mai departe. Dar vă dau numărul 
de mobil al doamnei Sutter. 

I-am dictat numărul şi i-am spus: 

— Am pus-o în temă că urma să vă telefonez şi am să-i 
spun că am stat de vorbă, aşa că nu va fi mirată dacă 
sunaţi, deşi s-ar putea s-o găsiţi... 

— Deprimată? 

— Care-i opusul cuvântului „deprimat”? 

— Păi... vreţi să ziceţi că nu-i deprimată la gândul că 
Anthony Bellarosa locuieşte alături şi că a ameninţat-o în 
faţa dumneavoastră? 

— Întocmai. Dar eu sunt îngrijorat. 

— Şi pe drept cuvânt. De fapt... eh, nu-i cazul să mai 
torn gaz peste foc, dar vreme de douăzeci de ani am tot 
avut de-a face cu acest soi de indivizi şi cred că-i cunosc 
mai bine decât se cunosc ei înşişi. Prin urmare, da, 
Anthony Bellarosa va trebui să ia atitudine, fie că e dispus 
sau nu să-şi asume riscul. Trebuie să respecte vechiul cod, 
altfel îşi va pierde respectul celorlalţi, iar poziţia lui va 
deveni mai şubredă. Aici nu-i vorba numai de vendeta 
personală, ci de poziţia lui de conducător. 

— Înţeleg. Şi aş vrea s-o faceţi şi pe doamna Sutter să 
înţeleagă. Dar fără s-o speriaţi. 

— Are nevoie să fie speriată. 

Nu i-am răspuns, dar faptul că auzisem astfel de vorbe 
din gura agentului special Mancuso a fost un şoc. 

— Fiţi calmi, luaţi unele masuri de precauţie şi ţineţi 
legătura cu poliţia locală, a continuat el. Cred că sunteţi în 
pericol, dar nu cred că-i iminent. 

— Cum aşa? 

— Discutăm când ne vedem. Bun, atunci voi face tot 
posibilul să vin la dumneavoastră mâine, a încheiat el. 
Sunteţi liber? 


— Da, n-am serviciu, şi nici doamna Sutter. 

N-a făcut niciun comentariu, ci s-a mărginit să spună: 

— Vă rog să-i transmiteţi complimente de la mine. 

— Am să-i transmit... 

Eram pe punctul de a închide telefonul, când mi-am 
amintit ceva. 

— S-ar putea să mai am ceva de lucru pentru 
dumneavoastră, domnule Mancuso. 

— Poate ar fi trebuit sa mă pensionez. 

Am râs din politeţe. 

— E vorba de ceva legat de munca dumneavoastră 
actuală în cadrul forţelor speciale de combatere a 
terorismului, am spus. 

N-a zis nimic, iar eu am continuat: 

— Cel care a cumpărat Stanhope Hall, domnul Amir 
Nasim, s-a născut în Iran şi într-o conversaţie avută cu el 
săptămâna trecută, mi-a destăinuit convingerea lui că este 
ţinta unui complot de asasinat politic, iniţiat, din cât se 
pare, în ţara lui. 

— Inţeleg. 

Dintr-un motiv oarecare, nu părea să manifeste prea 
mare interes, aşa că i-am zis: 

— Bun, dacă sunteţi de acord, putem discuta când veniţi 
la mine 

— Continuati, vă rog. 

— Bine... 

I-am relatat pe scurt despre ce era vorba şi am încheiat: 

— Poate că teama lui Nasim e nejustificată sau poate are 
alte motive ca să-mi împărtăşească îngrijorarea lui. Dar eu 
vă dau şi dumneavoastră această informaţie. 

— Mulţumesc, a răspuns domnul Mancuso. Am să fac 
unele cercetări. După cum sfătuim lumea în momentul de 
faţă: „Dacă vedeţi ceva, spuneţi”. 

Mi-am imaginat că şi acest lucru ţinea de instituţiile 
însărcinate cu aplicarea legii, drept care i-am reamintit: 

— Vă rog, sunaţi-l pe detectivul Nastasi. 

Domnul Mancuso mi-a urat o zi bună, iar eu i-am întors 
urarea. 


Ei bine, acum aveam convingerea că mă asigurasem din 
toate părţile - inclusiv anunţarea unor posibile acţiuni 
teroriste în zonă - că priveam în perspectivă, nu retroactiv, 
şi că măcar acest mic colţ de lume era ceva mai sigur 
decât cu două zile în urmă. 

Cu toate acestea, trebuia să găsesc şi puşca. 

Prin urmare, am coborât la subsol, unde am petrecut 
jumătate de oră printre cutii de ambalaj, majoritatea 
etichetate, numai că pe niciuna nu scria „Puşcă de 
vânătoare” şi nici măcar „Foşti prieteni. Cenuşă”. 

Am găsit totuşi o cutie cu inscripţia „John". Am presupus 
că era vorba despre mine şi că Emily Post m-ar fi îndemnat 
să n-o deschid. Dar ţinând cont că Susan luase la puricat 
casa portarului... mai mult chiar, că puşca ar fi putut să fie 
acolo înăuntru, deşi cutia era puţin cam scurtă... Oricum, 
am tăiat banda adeziva cu cutterul găsit pe undeva pe 
acolo şi am ridicat capacul. 

Înăuntru se găseau teancuri de scrisori de dragoste, 
felicitări, fotografii şi nişte suveniruri oarecare pentru 
Susan, aduse de prin călătoriile mele de afaceri. 

Deasupra lucrurilor mai vechi erau şi câteva e-mailuri 
scoase la imprimantă. Am luat unul şi am văzut că îmi 
fusese trimis de Susan la Londra, fiind datat cu patru ani 
în urmă. Suna cam aşa: „John, îmi pare rău pentru mătuşa 
Cornelia. Am să fiu la N.Y. pentru înmormântare, iar 
Edward spune că vei veni şi tu. Voiam doar să te anunţ. 
Sper să ne vedem acolo şi sper că eşti bine. Susan”. 

Răspunsul meu era ataşat la e-mail: „Voi fi acolo, aşa 
cum ţi-a spus Edward”. 

Scurt şi nu prea binevoitor. 

N-aveam nici cea mai mică idee de ce printase e-mailul. 
Ba de fapt aveam o oarecare bănuială şi în mod ciudat - 
sau poate nu chiar - vederea mesajului îmi făcea rău. 
Susan încercase să mă îmbuneze, dar eu mă arătasem 
neînduplecat. 

Dar, cum spuneau domnul Mancuso şi Shakespeare, 
totul e bine când se termină cu bine. Chiar dacă toţi 
irosisem nişte ani care puteau la fel de bine să nu fi fost 


pierduţi în zadar. 

Stând acolo, cu acel e-mail în mână şi fără să fi găsit 
încă puşca, cu vorbele îngrijorătoare ale lui Felix Mancuso 
încă în minte şi cu trecutul aruncând o umbră lungă peste 
viitorul meu luminos alături de Susan - m-a săgetat brusc 
gândul că trebuia să-l ucid pe Anthony Bellarosa. 


Capitolul 40 


De fiecare dată când pornea să alerge pe proprietate, 
Susan se înapoia prin grădina cu trandafiri, aşa încât m-am 
aşezat în patio, cu o sticlă de apă rece şi un prosop, în 
aşteptarea ei. Lipsise aproape o oră şi, deşi nu eram 
îngrijorat, nu eram nici întru totul liniştit. Mi-a trecut prin 
minte că n-am fi putut trăi aşa nici chiar pentru o perioada 
limitată. 

Aveam lângă mine unul dintre telefoanele fără fir, aşa că 
am format numărul mobilului lui Susan. Mi-a răspuns 
robotul, am lăsat un mesaj şi am hotărât să plec în 
căutarea ei. 

Am luat cu mine telefonul fără fir, care avea o arie 
limitată de acţiune, dar tot era mai bun decât nimic, m-am 
dus în faţa casei şi m-am suit la volanul Taurus-ului. 

Chiar atunci a sunat telefonul. 

— John Sutter, am răspuns eu. 

Am răsuflat uşurat auzind vocea lui Susan. 

— Sunt aici, mi-a spus. 

Abia îşi trăgea sufletul şi vorbea gâfâit. 

— Aici, în patio. 

— Vin imediat. 

M-am înapoiat în patio, unde am găsit-o pe Susan pe 
cărarea din grădina cu trandafiri, aplecată, cu palmele pe 
genunchi, trăgând adânc aer în piept. În afară de pantofii 
de alergat, era goală puşcă. 

— Unde-ţi sunt hainele? mi s-a părut nimerit să întreb. 

A răsuflat adânc. 

— Oh... mi-a răspuns, treningul e la rufe murdare, iar tu 
mi-ai zis să nu port pantaloni scurţi, aşa că nu-mi rămânea 
decât să mă duc aşa. A fost o alergare pe cinste, a 
adăugat. 

N-am crezut chiar tot ce mi-a spus, dar ca să intru în joc, 
i-am spus: 


— Te-ai gândit bine. Dar unde ai ţinut telefonul? 

— Nu mă întreba, mi-a răspuns ea. 

M-am întrebat dacă-l setase pe vibrații. 

A venit în patio, şi-a pus celularul pe masă, apoi şi-a 
şters cu prosopul obrazul şi trupul transpirat. A băut o 
înghiţitură zdravănă de apă din sticlă, apoi mi-a spus: 

— L-am întâlnit pe Nasim şi mi-a oferit de două ori 
preţul iniţial. 

Am zâmbit. 

— În locul lui, eu ţi-aş plăti ca să rămâi. 

Şi-a pus prosopul şi fundul gol pe scaunul de răchită şi 
şi-a săltat picioarele pe masă. M-a rugat să-i scot pantofii 
de alergat, iar eu i-am scos pantofii şi şosetele. Şi-a mişcat 
degetele de la picioare, ceea ce însemna că voia să i le 
masez, aşa că m-am apucat de treabă, iar ea şi-a turnat 
apă în creştetul capului, după care a băut şi mai mult. Şi-a 
lăsat capul pe spate şi a tras din nou aer în piept. 

— Tu ce-ai făcut în timpul ăsta? 

— Exerciţii la sol. 

A zâmbit. 

— E vremea de cocteil şi e rândul tău să le prepari, mi-a 
spus. Grey Goose cu suc de afine. 

— Dacă tot merg în casă, să nu-ţi aduc şi nişte haine? am 
întrebat. 

— Nu. Chiar îmi place să stau goală. 

Nu aveam motiv s-o contrazic. M-am dus la bucătărie, 
am pregătit băutura ei şi un Dewar's cu sifon pentru mine. 
Am golit un borcan de arahide într-un castronel, ca să dau 
impresia că nu eram puşi doar pe băutură. 

Legat de asta, trebuie să fac o remarcă: în această 
perfectă grădină a Edenului unde locuiam noi existaseră şi 
eram convins că existau şi acum o mulţime de persoane 
care beau la greu. De cele mai multe ori era vorba de 
ocazii mondene, nu genul de beţii până când lumea pică de 
pe scaun, deşi nu mă îndoiam că mulţi trăgeau la măsea pe 
ascuns şi acasă. În orice caz, Susan şi cu mine ne plasam 
probabil printre ultimii din zonă din punct de vedere al 
consumului săptămânal de alcool, dar după standardele 


unui comitat abstinent din Midwest, am fi fost expediaţi 
prin ordin judecătoresc la Alcoolicii Anonimi şi am fi fost 
înfieraţi din altarul bisericii. Ca să vorbesc mai la obiect, 
cum nivelul nostru local de alertă tocmai se ridicase la Cod 
Roşu, ar fi fost bine să mai limitam cantitatea de alcool 
ingurgitat. 

Am dus totul afară pe o tavă şi am observat că Susan îşi 
culesese de pe undeva echipamentul de gimnastică şi-l 
aruncase pe un scaun, pe care îşi cocoţase iar picioarele. 
Îţi pusese prosopul pe umeri, lăsându-l să atârne pudic 
peste sâni. 

I-am dat paharul cu băutură şi am ciocnit. 

— Pentru vară, am spus. 

Ne-am aşezat şi am început să sorbim din băuturi şi să 
ronţăim alune, bucurându-ne de linişte şi de adierea 
molcomă care răzbătea prin crengile copacilor înalţi din 
spatele grădinii cu trandafiri. 

— Am fost cam îngrijorat, i-am spus. 

Preţ de câteva secunde nu mi-a răspuns. 

— Îţi faci prea multe griji, mi-a replicat. 

Ştiam că aşa urma să reacționeze, drept care i-am spus: 

— Chiar este ceva pentru care trebuie să-mi fac griji. 

— Ştiu, dar... ce putem face? 

Erau mai multe lucruri pe care le puteam face, numai ca 
ea nu voia. 

— Am căutat puşca la subsol, dar n-am găsit-o, i-am 
spus. 

— Poate e în altă parte. 

— Dacă până mâine nu dăm de ea, mă duc să cumpăr 
altă puşcă de vânătoare sau o puşcă obişnuită. 

— Eu mă pricep să trag cu cea de vânătoare, mi-a 
reamintit. 

Nici cu pistolul nu se descurca prea rău, dar era un 
subiect oarecum dureros. 

— Cât timp ai fost plecată, am vorbit cu Felix Mancuso, 
am anunţat-o. 

A dat din cap, iar eu am continuat: 

— Vrea să aranjam o întâlnire, poate chiar mâine, aşa că 


i-am dat numărul tău de mobil. 

— Cred că-i timpul să-ţi iei şi tu mobil. 

— Nu asta e problema noastră. 

— Îmi încarci nota de plată. 

— Susan... vreau să-ţi scoţi capul din nisip şi să mă ajuţi. 

— Bine, mi-a răspuns. O să fac tot ce-mi ceri. 

Bineînţeles, acestea erau vorbele prin care o soţie voia 
de fapt să spună: „Mă pisezi şi eşti un mare dobitoc, iar eu 
sunt victima neputincioasă a personalităţii tale opresive, 
dar o să fac tot ce-mi ceri tu, iubitule”. 

— Nu ţi-am urmat instrucţiunile când mi-ai spus să alerg 
numai pe proprietate, să-mi iau mobilul cu mine şi să nu 
port pantaloni scurţi? Uită-te la mine, a adăugat. Din 
pricina ta am fost nevoită să alerg în pielea goală. 

Era greu să te înfurii pe o femeie frumoasă şi goală, 
totuşi i-am sugerat: 

— Când îmi urmezi instrucţiunile, nu-i cazul să le iei ad 
litteram. 

A rămas tăcută un moment. 

— Nimeni nu agreează un aducător de veşti proaste. Tu 
nu eşti decât mesagerul, iar eu înţeleg mesajul. 

— Ştiu că-l înţelegi. 

— Şi te iubesc pentru că-ţi faci griji pentru mine. 

Aş fi vrut să-i spun că Felix Mancuso împărtăşea 
îngrijorarea mea, dar mi-am zis că era mai bine să-i spună 
chiar el. 

Am urcat în dormitor. 

— Alergatul în pielea goala mă excită. 

Ne-am ocupat de problema respectivă, după care am 
făcut duş împreună. În timp ce ne îmbrăcam ca să luam 
cina la The Creek, a sunat mobilul lui Susan. Ea s-a uitat la 
afişaj şi mi-a spus: 

— E pentru tine. 

Am luat telefonul. 

— Vă convine ora zece mâine-dimineaţă? m-a întrebat 
Felix Mancuso. 

— E perfect. Ştiţi unde ne găsiţi. 

— Ştiu. 


De fapt, venise la noi în două rânduri, cu probleme de 
serviciu: o data ca să mă aducă acasă cu maşina din 
Manhattan, după tentativa de asasinare a lui Frank 
Bellarosa, şi a doua oară ca să-mi comunice că soţia mea 
tocmai îl împuşcase pe acelaşi Frank Bellarosa, vecinul 
nostru. 

— Atunci pe mâine, am spus şi am închis. A rămas pe 
mâine la zece dimineaţă, i-am spus lui Susan. Vreau să fii 
aici, am adăugat. 

— Sigur, iubitule. 

Am condus Lexus-ul lui Susan pe aleea cea lungă, 
trecând de casa portarului, care părea acum întunecată şi 
părăsită. Peste o zi, două Nasim urma să-şi instaleze aici 
oamenii lui, bineînţeles în afară de situaţia în care ajungea 
la concluzia că de fapt nimeni nu încerca să-l lichideze. 
Grijile mele erau mai concrete, aşa că puţin îmi păsa dacă 
trebuia să trec pe la Punctul de Control Nasim ca să ajung 
la propria mea casă. Chiar şi cea mai neînsemnată măsură 
de siguranţă îmi era utilă, deşi mi-am impus să nu uit că 
oamenii lui Anthony Bellarosa puteau lovi oriunde. 

Preocuparea mea imediată era reîntoarcerea la clubul 
The Creek. Partea bună era că nimănui nu i se făcuse până 
acum de petrecanie în timp ce-şi lua cina aici, deşi mie 
unul îmi trecuseră prin minte astfel de gânduri când mă 
aflam în compania unor comeseni plicticoşi. 

— Nu mor de fericire că mergem la The Creek, asta ca 
să ştii, i-am spus lui Susan. 

— O să fie bine. Eşti cu mine, mi-a răspuns. 

— În regulă. 

Tot nu puteam să înţeleg cum de lui Susan i se trecuse 
cu vederea o crimă, în timp ce eu primisem definitiv o bilă 
neagră doar fiindcă adusesem la cină la The Creek un şef 
mafiot. Adică, de fapt înţelegeam: Susan nu făcuse altceva 
decât să încalce legea, în timp ce eu nesocotisem legile 
nescrise ale clubului. In plus, ea era o Stanhope. lar cât 
privea aventura ei cu Donul care Venise la Cină - după 
cum spuneam - era ceva mult prea savuros ca s-o coste o 
bilă neagră. Ar fi putut chiar s-o scutească de taxe un an 


întreg. 

The Creek se afla la zece minute de mers cu maşina de 
Stanhope Hall şi, înainte să-mi vină în minte vreun motiv 
plauzibil să fac stânga-mprejur, deja rulam pe aleea lungă 
şi străjuită de copaci care ducea spre club. 

Clubul The Creek era un loc foarte agreabil, înzestrat cu 
teren de golf, o plajă cu o vilă la Sound, terenuri de tenis şi 
case de oaspeţi, unde curând aveau să locuiască fie soţii 
Stanhope, fie eu. 

Clădirea clubului era un vechi conac, încă plin de graţie 
şi farmec, iar mâncarea era bună după câteva cocteiluri şi 
devenea şi mai bună după vreo sticlă, două de vin. 
Serviciul lăsa uneori de dorit, dar asta face parte din 
farmec, ceea ce încercasem să-i explic şi domnului Frank 
Bellarosa, când el şi Anna fuseseră invitaţii noştri aici. 
Frank nu prea înţelesese vechea tradiţie a mâncării aşa şi 
aşa, nici a serviciului după bunul plac al chelnerului, ca 
atare fusese etichetat un bădăran lipsit de rafinament. 
Bineînţeles, mai existaseră şi alte probleme legate de 
venirea lui în seara aceea, de pilda ţinuta lui şi a soţiei, 
faptul că se răstise la Richard, bătrânul chelner care lucra 
acolo de când lumea, precum şi - cum am mai spus - 
dorinţa nerealistă şi inexplicabilă a lui Frank de a deveni 
membru al clubului. Dar, har Domnului, o astfel de situaţie 
delicată fusese evitată prin faptul că Susan îl împuşcase. 

Am oprit în mica parcare şi am intrat amândoi. Susan a 
prezentat legitimaţia, dar am evitat barul şi salonul, 
ambele aglomerate şi doldora de potenţiale situaţii 
neplăcute. Administratora ne-a condus direct în sala de 
mese, ne-a poftit la o masă de două persoane, aflată într- 
un colţ, şi ne-a luat comanda pentru băuturi. 

Nu era multă lume la cină în seara aceea, totuşi am zărit 
câteva figuri cunoscute, dar nu foşti prieteni şi nici foşti 
clienţi de-ai mei. 

— Îţi pare bine că ai venit aici? m-a întrebat Susan. 

— Când sunt cu tine, iubito, mă simt fericit, oriunde m- 
aş afla, i-am răspuns. 

— Bine. O să-i aducem şi pe părinţii mei aici într-o seară. 


— Dacă şi lor le face plăcere, eu n-am nimic împotrivă, 
am asigurat-o. 

Nu părea prea convinsă, totuşi mi-a spus: 

— Mă iubesc şi vor să fiu fericită. 

— Atunci avem ceva în comun. 

— Poate organizăm petrecerea de nunta aici, mi-a 
sugerat ea. 

— N-aş vrea să-l supun pe tatăl tău încă o dată la aşa o 
cheltuială. In fond, te măriţi cu acelaşi soţ şi aşa mai 
departe. 

— Facem noi cinste. 

M-am întrebat cine plătise pentru nunta lui Susan cu 
Dan Nu-ştiu-Cum. 

— Să nu facem mare tevatură, i-am propus. 

— Am putea organiza petrecerea în aer liber, la casa de 
oaspeţi. 

— Nu uita să-i inviţi pe soţii Nasim. Adoră petrecerile. 

— Recepţia de data trecută de la Stanhope Hall a fost 
marele eveniment al verii, mi-a amintit ea. 

Pare-se uitase că aceea fusese o petrecere tematică, 
tema fiind stabilită de către tatăl ei: „Să retrăim al Doilea 
Război Mondial: raţionalizarea alimentelor, penurie de 
băuturi şi stingerea la ora 10 seara”. 

— A fost o seară de neuitat, am spus. 

Deodată i-a venit o idee grozavă: 

— John, să facem petrecerea la Seawanhaka! 

S-a uitat la mine şi a continuat: 

— Acolo ne-am cunoscut, tu eşti pasionat de navigaţie, 
aşa că ar fi perfect. 

Toată discuţia asta despre nuntă mă cam punea pe jar 
şi, ca să schimb subiectul, am încuviinţat: 

— Perfect. 

— Super! Mâine am să dau telefon să văd ce e 
disponibil. 

— Sună-mă şi pe mine, să vezi dacă sunt disponibil. 

A înţeles gluma şi a zâmbit. 

A venit chelneriţa cu băuturile - două pahare de vin alb 
slab - şi cu meniurile. 


Am dat noroc cu Susan şi am spus: 

— Acum că sunt aici a doua oară, e şi mai frumos. 

— Eşti tare drăguţ! 

Am aruncat o privire pe meniu, să vad dacă nu cumva 
adăugaseră şi vreun fel de mâncare italienesc de când 
cinase aici celebrul şef mafiot. Viţel Bellarosa? Faimoasele 
chifteluţe Mitraliera? Paste Puşca preparate cu Gloanţe“! 
adevărate? 

— Comanda ceva ca lumea, m-a sfătuit Susan. 

— Mă gândeam la Pui Antiglonţ. 

— Unde-ai citit asta? 

— La antreuri, al treilea rând de jos. 

S-a uitat şi ea. 

— Acolo scrie Pui Kiev. 

— Oh... aşa e. Kiev. 

Am pus deoparte meniul. 

— E greu să citesc la lumina asta. Comanda tu pentru 
mine. 

Chelneriţa s-a înapoiat şi Susan a comandat două porţii 
de salată şi două de cod fiert. Numai gândindu-mă la ele 
îmi lăsa gura apă. 

Oricum, cina la The Creek a fost plăcută şi liniştită: nu 
ne-a deranjat niciun cunoscut şi eu am zis har Domnului că 
în sala de mese nu era prea multă lume. 

Cu toate acestea, când ne îndreptam către ieşire, am 
aruncat o privire spre bar şi spre salon, unde am văzut 
câteva persoane cunoscute. Doi-trei ne-au zărit la rândul 
lor. La o masă am văzut o doamnă care semăna cu maică- 
mea. Era chiar maică-mea, împreună cu alte patru cucoane 
de vârsta ei. 

Nu m-a văzut, aşa că mi-am continuat drumul spre uşă. 

N-o mai întâlnisem pe maică-mea de la înmormântarea 
mătuşii Cornelia, cu patru ani în urmă, dar vorbisem la 
telefon cam o dată pe lună şi ne trimisesem felicitări de 


31 Joc de cuvinte intraductibil. În limba engleza shell înseamnă atât 
„cartuş”, cât „cochilie”, aici termenul de cochilie referindu-se la un 
anume gen de paste făinoase. (n. tr.) 


sărbători. O invitasem la Londra, dar la fel ca multe alte 
persoane vârstnice active din zilele noastre, era prea 
ocupată. De fapt, călătorea mult cu Elderhostel - nu la 
Londra, ci în locuri exotice, unde putea să comunice cu 
natura şi să intre în legătură cu localnici înţelepţi, cu suflet 
nobil, neinteresaţi de bunuri materiale şi probabil lipsiţi de 
cele mai elementare noţiuni de igienă. Prin urmare, n-o 
atrăsese oferta mea de a vizita Muzeul Imperial al 
Războiului. 

Harriet fusese membru fondator al Partidului Socialist 
Conflictual, aşa că din principiu refuza să adere la un club 
elitist, oricare ar fi fost el, în schimb nu ezita să accepte 
invitaţia mea sau a altcuiva. Acum că murise tata, pare-se 
că mama ajunsese să fie invitată de ceea ce unii membri 
denumeau Clubul pentru Vin şi Jelanie al Văduvelor. Cu 
ani în urmă, le văzusem pe aceste doamne în salonul de 
cocteil al clubului, sorbind dintr-un pahar de vin sau sherry 
şi vorbind despre scumpii lor soţi răposaţi, cu mult mai 
multă afecţiune decât pe vremea când belelele alea de 
bărbaţi mai erau încă în viaţă. N 

Am ieşit din club, împreună cu Susan. În clipa 
următoare, însă m-am oprit şi i-am spus lui Susan: 

— A sosit momentul să înfrunt fiara. 

— Ce vrei să zici? 

— Maică-mea e în salon. 

— John, ce vorbe oribile! Hai s-o salutăm. 

Ne-am întors şi am mers în salon. 

Harriet ne-a zărit încă de la uşă şi a scos un țipăt de 
bucurie. 

— John! John! Fetelor, e John, băiatul meu! s-a întors ea 
către cele patru prietene. Ah, ce noroc şi ce fericire pe 
mine în astă-seară! 

Ei, n-a spus chiar vorbele astea. De fapt, a rămas fără 
cuvinte, atât era de copleşită de emoție. 

M-am apropiat de masa ei, împreună cu Susan, care mi-a 
luat-o înainte, sărutându-şi şi îmbrăţişându-şi fosta şi 
viitoarea soacră. l-am urmat şi eu exemplul. 

Harriet ne-a prezentat prietenelor ei: 


— Doamnelor, acesta este fiul meu, John, de care cred 
că unele dintre voi îşi mai aduc aminte, iar aceasta este 
fosta lui soţie, Susan Stanhope, pe care cred că o ştiţi cu 
toatele sau măcar îi cunoaşteţi părinţii. 

În continuare ni le-a prezentat pe cele patru cucoane şi, 
într-adevăr, îmi aminteam de Văduvele Vesele şi de soţii 
lor plecaţi pe lumea cealaltă, dintre care unii fuseseră cât 
se poate de vii la vremea când îi întâlnisem ultima oară. 

Harriet era îmbrăcată elegant cu ţinuta ei ţărănească în 
stilul anilor 1970 şi purta probabil aceleaşi sandale pe care 
le avusese în picioare la prima ei manifestaţie anti-război. 
Asta se întâmpla înainte de Vietnam, deci era vorba de alt 
război, deşi care anume rămânea încă un mister. Harriet 
avea un păr lung şi cărunt, cu care cred că se născuse, iar 
singurele ei bijuterii erau confecţionate de indigeni 
aruncaţi în cea mai cruntă mizerie de către civilizaţia 
occidentală, pe care o răsplăteau pe aceasta cale. 

Am trăncănit vreun minut despre verzi şi uscate cu 
cucoanele şi mi-am dat seama că vreo câteva persoane de 
la bar şi de la mese vorbeau despre noi. Nu mă bucurasem 
de atâta atenţie într-un bar din seara în care venisem la 
cocteil cu soţii Bellarosa, cu zece ani în urmă. 

Harriet nu ne-a poftit să luăm loc, aşa că Susan a 
profitat de ocazie şi s-a adresat mamei mele şi amicelor ei: 

— Am să v-o răpesc câteva clipe pe Harriet, dacă nu 
aveţi nimic împotrivă. 

Harriet s-a ridicat şi am mers toţi trei în holul de la 
intrare. Dacă mama se mira cumva că Susan şi cu mine 
eram împreună, nu ardea de nerăbdare să afle şi motivul, 
drept care s-a mulţumit să se uite la Susan. 

— John vrea să-ţi spună ceva, a anunţat-o Susan. 

Aşa e, aveam multe să-i spun lui Harriet, dar m-am 
abținut şi i-am zis simplu: 

— M-am împăcat cu Susan. 

Harriet a încuviinţat din cap. 

— Şi o să ne recăsătorim, am continuat eu. Mă întorc 
definitiv de la Londra, am încheiat eu cu veştile bune. 

Ea a dat din nou din cap, după care s-a uitat la Susan, ca 


şi cum s-ar fi aşteptat ca ea să confirme toate tâmpeniile 
mele. 

— Nicio clipă n-am încetat să ne iubim, i-a spus Susan 
simplu şi direct, iar John m-a iertat. 

Harriet i-a răspuns de parcă ar fi ştiut dinainte toate 
acestea şi ar fi exersat o replică pe potrivă. 

— Dar tu l-ai iertat pe el? 

Era o întrebare obraznică şi plină de subînţelesuri, dar 
Susan i-a răspuns: 

— Am stat de vorbă despre toată suferinţa pe care ne- 
am provocat-o unul altuia, dar am decis să lăsam totul în 
urmă, aşa că suntem pregătiţi să mergem mai departe. 

Harriet s-a uitat la amândoi. 


— Bine, copii... - aşa ni se adresa ea - ... trebuie să 
mărturisesc că m-aţi luat prin surprindere, nici nu ştiu ce 
să spun. 


LE Bi 
! 


Haide, Harriet, zi-ne simplu „Lua-v-ar dracu 
întoarce-te la prietenele tale. 

— Vreau să te bucuri pentru noi, i-a spus Susan. 

Harriet s-a făcut că nu aude. 

— Aţi stat de vorbă cu William şi Charlotte? A 

— Am vrut să fii tu prima care află, i-a spus Susan. In 
schimb, i-am sunat pe Edward şi Carolyn, care sunt 
încântați. 

— Sunt convinsă. 

— Te-am ruga mult să nu mai spui nimănui, până ni se 
iveşte nouă ocazia să le dăm vestea. 

Harriet a dat din nou din cap. 

— Nu cred că părinţii tăi vor fi de acord, i-a spus ea lui 
Susan. 

— Am vrea să avem şi binecuvântarea lor, dar suntem 
dispuşi să mergem mai departe şi fără ea. 

— Serios? 

Bineînţeles, asta însemna că Harriet spera să înţelegem 
că în acest context, cuvântul „aprobare” se traducea prin 
bani. 

— Am discutat cu John pe tema asta, a informat-o Susan. 

— Bine. Totuşi, sper că, recăsătorindu-vă, nu-i veţi 


şi 


îndepărta părinţii de nepoţii lor. 

Definiţia cuvântului „a îndepărta”: a fi scos din 
testament; a i se tăia alocaţia; a-l determina pe Tata-Mare 
să umble la fondul alocat copiilor. lar asta venea de la o 
femeie care nu credea în averi moştenite, bineînţeles afară 
de cazul când banii murdari ai bogătanului exploatator 
urmau să ajungă la nepoţii ei. Harriet putea fi obiectul 
unui studiu de caz despre contradicții şi ipocrizie. 

— Nu văd cum căsătoria noastră ar afecta relaţia 
părinţilor mei cu nepoţii lor în toată firea, a spus Susan. 

— Eu una sper să nu se întâmple aşa. 

În general îmi cam pierdeam răbdarea când auzeam 
astfel de conversații politicoase şi evazive, aşa că m-am 
întors spre maica-mea: 

— Nu trebuie neapărat să te bucuri pentru noi sau să ne 
dai binecuvântarea, şi nici măcar să vii la nunta noastră. În 
schimb trebuie cu orice preţ să nu-ţi vâri nasul. 

Harriet m-a privit de parcă ar fi vrut să-şi dea seama 
cine eram şi ce căutam acolo. 

— John, eşti foarte necioplit, mi-a spus. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Harriet, am continuat 
eu să fiu necioplit. Viaţa e prea scurtă ca să stai dracului 
aici fără un zâmbet, fără să schiţezi un gest de îmbrăţişare, 
fără să ne spui măcar o vorbă bună... 

— John... mi-a murmurat Susan. 

— Plecam, am anunţat. Noapte bună, mamă. 

Am pornit spre uşă, dar am auzit în spate vocea lui 
Harriet: 

— John 

M-am întors spre ea, iar ea a venit spre mine, s-a oprit şi 
m-a privit în faţă. O clipă am rămas ochi în ochi, apoi mi-a 
spus: 

— Şi eu aş dori un zâmbet, o îmbrăţişare sau o vorbă 
bună de la voi. 

Harriet se pricepea grozav să treacă din postura 
agresorului la cea a victimei, de la persecuție la mămica- 
martir, de la Crăiasa zăpezii la Ursul Grizzly, şi asta cât ai 
clipi din ochi. Prin urmare, i-am răspuns la fel cum 


făcusem încă din fragedă copilărie, de când mă lămurisem 
cum stăteau lucrurile cu ea: am îmbrăţişat-o cu putere, ne- 
am sărutat şi am făcut pace, până la următoarea ocazie 
când avea să sară calul. 

Susan zâmbea, aşa că ne-am strâns toţi trei în braţe, 
claie peste grămadă, cu căldură. In clipa aceea aş fi dat doi 
ani din viaţă pentru un scotch triplu, la fel şi Harriet. 

Oricum, ne-am păstrat toţi trei zâmbetul, iar Harriet ne- 
a spus: 

— Vestea voastră m-a luat pe nepusă-masă, sigur că mă 
bucur pentru voi. 

— Ştiu că te bucuri, a întărit şi Susan. John e cel mai 
grozav bărbat din lume şi singurul pe care l-am iubit 
vreodată. 

Nu eram prea convins de aceasta ultimă parte a 
declaraţiei ei, după cum Harriet nu era prea convinsă de 
prima, totuşi a răspuns: 

— Minunat. 

— Îmi pare grozav de bine că m-am întors. 

Susan m-a săgetat cu o privire agasată, apoi s-a întors 
spre Harriet: 

— Acum te lăsăm să te întorci la prietenele tale. 

— Presupun că ne vom  reîntâlni curând la 
înmormântarea lui Ethel. 

— Nu ştiu dacă ai aflat, dar Ethel a intrat în comă. 

Harriet a încuviinţat din cap. 

— Da, am auzit. Mă tem că nu mai are mult, a prezis ea. 
Ethel Allard e o mare doamnă, a simţit apoi nevoia s-o 
ridice în slavi. 

Ei, cineva ca Harriet Sutter putea să creadă asta. 

Ne-am urat noapte bună, apoi Susan şi cu mine ne-am 
îndreptat către maşină. 

— Îmi pare bine că am trecut şi peste asta, mi-a spus 
Susan. 

Nu eram sigur dacă se referea la cina de la club sau la 
reîntâlnirea mea cu Lady Macbeth. 

Susan a privit o clipă în perspectivă şi a făcut o remarcă 
înţeleaptă: 


— N-o să fie prea uşor, aşa-i? 

Am profitat de întrebarea ei şi i-am spus: 

— Ar trebui să plecăm din locurile astea. g 

— Am mai plecat o dată. Acum ne-am întors. Împreună, 
a adăugat. 

— Îmi pare grozav de bine că m-am întors, am asigurat-o 
eu. 

— Mama ta arata bine. 

— Îşi prepară singură produsele cosmetice, din reziduuri 
medicale reciclate. Îndeosebi sânge şi fiere. 

— John! 

— Ce crezi, oare am fost amândoi adoptați? 

— Cu toate păcatele lor, să ştii că ţin la noi, m-a liniştit 
ea. 

— Păi, acum două minute ai avut ocazia să vezi o mostră 
de iubire din aia bizară. Abia aştept să văd cum o să 
înghită asta părinţii tăi. 

Susan s-a gândit o clipă, mi-a zâmbit şi mi-a spus: 

— Poate că noi va trebui să înghiţim. 

— S-ar putea să ai dreptate. 

Am urcat în maşina şi am pornit înapoi spre Stanhope 
Hall. După conversaţia cu Felix Mancuso, nu-mi prea 
surâdea să intru în casa de oaspeţi pe întuneric, dar Susan 
era departe de a-şi face astfel de griji, aşa că pălăvrăgea 
despre viitor, în timp ce eu mă gândeam la următoarele 
zece minute. 


Capitolul 41 


Era o noapte întunecoasă şi luna se ascunsese în spatele 
unor nori de ploaie. O rugasem pe Susan să treacă la volan 
şi când a oprit în faţa porţii închise de la Stanhope Hall, 
am apăsat butonul telecomenzii, făcând poarta să se 
deschidă încet spre interior. 

Am trecut de casa portarului şi poarta s-a închis automat 
în urma noastră. 

Aleea de trei sute de metri care ducea la casa de oaspeţi 
era îngustă, cotită, întunecoasă şi mărginită de copaci 
uriaşi, însă Susan vedea în toate astea mai curând o 
provocare decât un risc, drept care a mărit viteza. 

— Mergi mai încet. 

— John... 

— Opreşte! 

A frânat brusc. 

— Ce...? a dat ea să întrebe. 

Am întins mâna şi am stins farurile. 

— Acum porneşte, i-am spus. Incet. 

S-a uitat la mine, apoi a înţeles şi a început să conducă 
încet pe aleea pavată cu pietriş care scrâşnea sub roţi. 

— Nu pot să cred că trebuie să facem asta, mi-a spus 
abia şoptit. 

— Nasim procedează aşa în fiecare noapte, am răspuns, 
ca să mai înseninez atmosfera. 

Ne-am continuat drumul, iar eu i-am cerut mobilul. Ea 
mi l-a dat şi eu am format 911, fără să apăs tasta de 
apelare. 

Am zărit în stânga casa de oaspeţi, cam la o sută de 
metri depărtare, precum şi luminile de la Stanhope Hall, la 
vreo jumătate de kilometru dincolo de casa de oaspeţi. 
Dacă Nasim privea cumva prin binoclu, şi-ar fi putut 
închipui că nişte asasini se îndreptau spre el. 

În timp ce ne apropiam de casa de oaspeţi, am văzut 


înăuntru câteva lumini aprinse, precum şi alte două afară - 
una deasupra uşii de la intrare şi cealaltă pe stâlpul de 
piatră care marca începutul aleii către Stanhope Hall. 
Susan a părăsit aleea principală şi a cotit la stânga, pe 
drumul care ducea la casa de oaspeți. 

— Întoarce în curtea din faţă, i-am spus eu. 

Ajungând în curtea din faţa casei, Susan a cotit brusc, 
astfel încât SUV-ul a ajuns cu spatele spre casă. 

I-am întins telefonul şi i-am spus: 

— Mă duc să verific casa. Tu rămâi aici şi fii gata în 
orice clipă s-o iei din loc şi să suni la 911. Şi apasă butonul 
de alarmă de pe telecomandă. 

— John, dacă crezi că-i vreun pericol, hai să mergem 
asta-seară la un hotel. 

— Nu cred să fie vreun pericol, i-am răspuns, dar cred 
că-i firesc să ne luăm nişte măsuri de precauţie. 

— Asta nu-i firesc. 

— Acum este. 

I-am zâmbit şi am adăugat: 

— Rămâi aici şi vezi să nu adormi. 

— John... 

Am coborât din SUV, m-am dus la uşa din faţă şi am 
verificat dacă era încuiată, apoi am luat-o pe aleea care 
ducea la grădina cu trandafiri, să văd dacă exista vreo 
fereastră deschisă sau spartă. 

M-am dus în curtea din spate şi am verificat uşile şi 
ferestrele, furişând o privire înăuntru. Am mers apoi în 
cealaltă parte a casei, dar chiar în clipa când dădeam 
colţul, am sesizat o mişcare în întuneric şi am înlemnit. 

Lăsasem o lampă aprinsă în salon şi lumina pătrunsă 
prin fereastră se revarsă pe un petec de peluză. Cineva a 
păşit din întuneric în lumină. Era Susan. M-a zărit şi mi-a 
spus: 

— Totul pare să fie în regulă. 

— Ţi-am spus să stai în maşină. 

— Am stat în maşina. Dar pe urma am coborât. Ai 
întârziat prea mult, mi-a explicat. 

Eram foarte supărat pe ea, dar în acelaşi timp 


impresionat de curajul de care dădea dovadă. Susan nu era 
o fire timidă, nu se împăca prea bine cu ideea de a primi 
ordine şi nu avea cine ştie ce răbdare cu bărbaţii care 
voiau s-o protejeze. Făcusem aceasta constatare de zeci de 
ori când ne aflam în larg şi în nenumărate ocazii când 
călăream pe teren accidentat. Aşa că i-am spus calm: 

— În armată am învăţat că toţi trebuie să executam 
ordinele şi să facem numai ceea ce ni s-a spus să facem, 
aşa încât nimeni să nu poată fi luat prin surprindere. Dacă 
aveam pistol, te-aş fi putut împuşca, am adăugat. 

— Aşteaptă până ne căsătorim. 

Cu logica nu ajungeam nicăieri, aşa că m-am dat bătut. 
M-am dus la uşa de la bucătărie şi am descuiat-o. 

— Aşteaptă aici, i-am spus. 

Am intrat direct în hol, ca să mă asigur că uşa de la 
subsol era încuiată, apoi am dat repede o raită la parter, 
aprinzând luminile în fiecare încăpere. După cum 
spuneam, era o casă mare şi nu aveam de gând s-o verific 
camera cu camera de fiecare dată când ne întorceam 
acasă. Dar deocamdată - până când poliţia avea să stea de 
vorbă cu Anthony Bellarosa, până când aveam sa discut cu 
Felix Mancuso şi până când aveam să facem rost de o 
armă - asta urma să fac, cel puţin noaptea. In plus, astfel 
de verificări îi dovedeau lui Susan că pericolul era real. 

Susan nu m-a aşteptat afară. Deja intrase în hol, aşa că 
i-am spus să mă aştepte acolo şi am urcat la etaj. Am 
verificat cele cinci dormitoare şi am coborât, constatând că 
ea mă aştepta în birou. Pare-se că nu reuşeam să cădem de 
acord asupra semnificației cuvântului „aici”. 

Tocmai îşi accesa e-mailul. 

— Părinţii mei sosesc cu avionul mâine... mi-a spus. 

Mi-a dat detalii asupra zborului călare pe mătură al lui 
William şi Charlotte şi a adăugat: 

— Edward va fi aici joi seara, iar Carolyn zice s-o anunţ 
când se va stinge Ethel şi ea va veni cu trenul să asiste la 
priveghi. 

— Bine. 

Am remarcat că ledul pentru mesaje telefonice clipea, 


aşa că am comutat pe difuzor exterior şi am ascultat 
mesajul. 

— Am vrut să vă anunţ că mama a murit astă-seară la 
ora opt şi un sfert, s-a auzit vocea obosită şi înecată în 
lacrimi a lui Elizabeth. Vă sun mâine pentru pregătiri, 
adăuga ea după o scurtă pauză. Mulţumesc încă o dată că- 
mi sunteţi atât de aproape. 

Nici eu nici Susan n-am scos o vorbă, apoi Susan a 
format numărul lui Elizabeth, dar a răspuns robotul. 

— Elizabeth, ne pare tare rău, a vorbit Susan. Dar să ştii 
că acum e împăcată şi e cu Dumnezeu. Dacă te putem 
ajuta cumva la pregătiri, te rog să ne suni. 

— Anunţă-mă dacă vrei să ne întâlnim la casa de pompe 
funebre, am vorbit şi eu în microfon. Nu te apuca să 
rezolvi tu singură totul. Vrem să ne dai voie să te ajutăm. 

Susan a închis telefonul şi s-a întors către mine: 

— Ţin minte cum la moartea lui George mi-am zis că era 
apusul unei epoci... şi că odată cu el se ducea şi o părticică 
din copilăria mea. 

M-am îndreptat spre bar. 

— Vrei să bei ceva? 

— Te rog. Orice. 

Am turnat coniac în două pahare, timp în care Susan şi-a 
trimis e-mailurile, anunţându-i pe cei apropiaţi despre 
moartea lui Ethel. 

Prin urmare, mi-am spus, Ethel Allard murise. La fel şi 
John Gotti, mi-am amintit, cu numai o zi mai înainte. Pe 
lângă datele apropiate, nu mă îndoiam că aveau prea 
puţine lucruri în comun. Şi totuşi, aceste două decese îmi 
influenţaseră viaţa: moartea lui Ethel mă adusese acasă, 
iar moartea lui Gotti risca să dezlănţuie un pericol ţinut în 
frâu vreme de zece ani. 

I-am dat lui Susan paharul ei, am ciocnit şi ea a spus: 

— Pentru Ethel. 

— Ea m-a adus acasă, i-am destăinuit eu lui Susan 
gândul care-mi venise în minte. 

Ea a dat din cap. 

— Am rugat-o să-ţi vorbească despre mine, mi-a 


mărturisit ea. 

— Ştiu. Asta a şi făcut. 

— A fost tare egoist din partea mea să cer una ca asta 
unei femei aflate în pragul morţii. 

— Cred că a fost fericită s-o facă, am liniştit-o eu. 

— Probabil că da, a încuviinţat şi Susan. 

Ne-am luat băuturile la etaj, ne-am dezbrăcat şi ne-am 
suit în pat. 

Am citit şi am stat de vorbă un timp, apoi Susan a 
adormit. M-am dat jos din pat şi am coborât la subsol, sa 
mă mai uit o dată după puşcă. N-am găsit-o nici de aceasta 
dată, aşa ca m-am dus la bucătărie, am luat un cuţit mare 
de măcelărie şi m-am înapoiat în dormitor, încuind uşa şi 
trăgând comoda în dreptul ei. 

M-am aşezat în pat în capul oaselor, gândindu-mă la 
toate care trebuiseră să se întâmple într-o asemenea 
succesiune încât să mă aducă aici, în acest dormitor, cu un 
cuţit de măcelărie pe noptieră. 

Ei bine, lucrurile ar fi putut sta şi mai rău. Aş fi putut să 
pier în largul mării. Sau şi mai tragic, m-aş fi putut 
căsători. Ar fi putut însă să fie şi mai bine: Frank Bellarosa 
ar fi putut găsi restaurantul din Glen Cove cu zece ani în 
urmă, fără să mai pună ochii pe Alhambra... şi nici pe 
Susan Sutter. 

Numai că lucrurile se întâmplaseră sau nu se 
întâmplaseră, oamenii continuau să trăiască sau muriseră, 
astfel că la sfârşitul zilei trebuia să nu te mai întrebi de ce, 
ci mai curând să te gândeşti cum să fii cu un pas înaintea 
cuiva care plănuia să te suprime. 

Am stins veioza, dar am rămas treaz toată noaptea. 


Capitolul 42 


A plouat toată noaptea, fapt pentru care ar fi fost mai 
greu de auzit dacă cineva ar fi încercat să intre în casă. 

M-am ridicat în capul oaselor şi m-am uitat la Susan, 
care dormea alături: tot nu-mi venea să cred. Dar şi mai 
greu de crezut era că Susan se afla pe lista neagră. E drept 
că mi-o luase Frank Bellarosa, dar nu aveam de gând să-l 
las şi pe Anthony Bellarosa să mi-o ia. 

Fusese o noapte lungă şi cred că eram cu nervii 
încordaţi din pricina afirmației lui Felix Mancuso - Are 
nevoie să fie speriată!!! dar eram fericit că Mancuso urma 
să vină aici, ca să-i pot spune că mă ţinuse treaz toată 
noaptea. Susan însă nu avea de ce să se plângă. 

Nu sunt un tip paranoic şi, când navigasem în jurul 
lumii, fusesem unul dintre puţinii care nu aveau o armă la 
bord, deşi câţiva marinari refuzaseră să lucreze pentru 
mine tocmai din acest motiv. 

Cu toate acestea, în largul coastei somaleze existase o 
situaţie când avusesem nevoie de o armă, aceea fiind un 
pistol de semnalizare. Până la urmă totul se sfârşise cu 
bine, dar fusesem pe muchie de cuţit. După aceea mă 
înclinasem în faţa realităţii şi-mi luasem din Aden un AK- 
47, care în acele locuri era mai uşor de găsit şi mai ieftin 
decât o sticlă de scotch. 

Îmi dădusem seama că având la bord acel AK-47 
dormeam mai bine noaptea şi mă întrebasem cum de nu-mi 
luasem arma până atunci. Realitatea e urâtă, dar dacă 
trăieşti cu capul în nori, asta îţi poate fi fatal. 

Era o dimineaţă ploioasă şi cenuşie, dar bine-venită. 
Bineînţeles, un om poate fi ucis la orice oră, dar un instinct 
primar ne îndeamnă să rămânem de veghe atunci când se 
presupune că ar trebui să dormim. În jurul nostru exista 
fiare de pradă nocturne, care ies la vânătoare în timp ce 
noi dormim. 


M-am dat jos din pat, mi-am pus halatul şi am coborât 
din nou la subsol. După ce-am răscolit încă vreun sfert de 
oră, m-am convins că puşca trebuia să fi rămas la Hilton 
Head sau că muncitorii care făcuseră mutarea o furaseră. 
Oricum, era destul de simplu să cumpăr orice fel de armă 
sau puşcă de vânătoare de la magazinul local de articole 
sportive. Dumnezeu să  binecuvânteze Al Doilea 
Amendament şi magazinele de arme particulare. La fel de 
simplu ca într-un bazar din Aden. 

Totuşi, în pofida dreptului meu constituţional de a deţine 
o armă, era foarte greu de obţinut un permis pentru armă 
de uz privat - un pistol - adică exact ce-mi trebuia când 
Susan şi cu mine eram plecaţi de acasă. Eram convins că 
Anthony Bellarosa şi Cosa Nostra nu aveau astfel de 
probleme. 

Am urcat la etaj şi am găsit-o pe Susan aşezată la masa 
din bucătărie, în furou şi bikini de culoare albă, care-i 
puneau în evidenţa pielea bronzată. Citea o revistă despre 
fitness pentru femei, vârând în gura vitamine, cu un aer 
absent, şi înghiţindu-le cu câte o duşcă de suc de morcovi, 
de aceeaşi culoare ca şi părul ei. 

A ridicat privirea de la revistă şi mi-a spus: 

— Bună dimineaţa. 

Eram cam somnoros şi enervat că nu găsisem puşca, cu 
alte cuvinte nu într-o dispoziţie prea grozavă în acea 
dimineaţă cenuşie, aşa că nu i-am răspuns. 

— Ce-ai căutat la subsol? m-a întrebat. 

— Am probat rochiile tale de iarna. 

— John, e prea devreme. 

Am dat cu ochii de cafetieră şi mi-am umplut o ceaşcă. 

— Ia nişte suc de morcovi, mi-a oferit Susan. 

— Mulţumesc, dar mi-am făcut deja injecţia cu suc de 
rodii. 

— Zău că-i prea devreme pentru asta. 

— Eşti sigură că ai adus cu tine puşca de la Hilton 
Head? am întrebat-o. 

— Da, îmi amintesc şi unde am pus-o. 

— Bun, unde anume? 


— În mansardă. 

— Ai zis că la subsol, Susan. 

— Subsol, mansardă. E acelaşi lucru. 

— Serios? OK... deci, dacă urc la mansardă... 

— Am fost eu deja. 

A arătat spre uşa de la debara şi mi-a spus: 

— E acolo înăuntru. 

— Sigur. 

Am deschis uşa de la debara. Rezemata de perete, între 
un mop şi o mătură - în locul unde erau ţinute obiectele 
lungi - se găsea o cutie de puşcă. 

Am tras cutia afară din debara şi am scos puşca. M-am 
asigurat că avea piedica trasă şi am întors-o pe toate 
părţile. 

Era o Beretta de fabricaţie italienească, calibrul 12, cu 
două ţevi. Pe patul din lemn castaniu se vedea o plăcuţă de 
alama cu inscripţia Susan Stanhope Sutter, iar terminația 
nichelată a spaţiului pentru încărcător era gravată cu un 
desen floral sofisticat, lucrat în aur. Dacă ar fi fost să 
ghicesc cât valora un asemenea model, aş fi avansat suma 
de zece mii de dolari. Poate fusese un dar de nunta de la 
Sally Da-da, cu mulţumiri pentru Susan, pentru că-i făcuse 
felul lui Frank Bellarosa. 

Susan mi-a dat lămuririle necesare. 

— Am primit-o în dar de la Dan, când am devenit 
membră a clubului local de tir, mi-a spus. 

Pare-se că Dan habar n-avea ce păţise ultimul ei iubit. 

— Dacă vrei, poţi s-o vinzi şi să cumperi alta, mi-a 
propus. 

Am presupus că eu trebuia să decid dacă puşca avea 
vreo valoare sentimentală pentru ea - amintiri frumoase 
despre cum ea şi Dan doborau din înalturi porumbei de lut 
sau spulberau rațele pe baltă. 

M-a lămurit şi în privinţa asta: 

— Dan nu trăgea cu arma, numai eu. El juca golf, a 
adăugat. Golf şi numai golf. 

— O putem păstra, i-am spus. Are gravat numele tău. 

Ea a ridicat din umeri şi s-a cufundat din nou în lectura 


revistei. 

Am desfăcut puşca, să mă asigur că nu rămăseseră 
cartuşe în încărcător, apoi m-am uitat în interiorul ţevilor, 
care erau destul de curate, deşi puşca în sine trebuia 
totuşi curățată şi unsă. 

— Când ai tras cu ea ultima oară? am întrebat-o. 

— Acum vreo doi ani, mi-a răspuns fără să ridice ochii de 
pe revistă. 

— Ar fi fost bine s-o avem noaptea trecută, mi-am dat eu 
cu părerea. 

N-am primit niciun răspuns. 

— Ai o trusă de curăţat? 

— N-am dat de ea. 

— Dar gloanţe? 

— Am să le caut. 

În cazul acesta, puşca nu ne-ar fi fost de cine ştie ce 
folos în noaptea precedentă. 

— Azi mă duc la magazinul de articole sportive. 

N-a zis nimic. 

Am pus puşca la loc în cutie şi i-am spus: 

— Cred că ar trebui să ne luăm un câine. 

— Am avut un câine. 

— E şi el la mansardă? 

Nu mi-a acordat nicio atenţie. 

— Câinii trebuie îngrijiţi, a spus. De ce vrei să iei un 
câine? 

Se vede treaba că nu eram pe aceeaşi lungime de undă. 

— Pentru siguranţă, i-am răspuns. 

— Ah... păi... bine. Dar să aşteptam până după 
înmormântare şi după ce pleacă toţi. Părinților mei nu le 
plac câinii, a adăugat. 

Eram convins că nici animalele lor de companie, 
şobolanii, nu se dădeau în vânt după câini. 

— Probabil că nu vor locui aici, i-am amintit. 

— Te-ar deranja să stea? 

— M-ar mira să stea. 

A aruncat deoparte revista. 

— John, nu te gândi că vor reacţiona atât de urât pe cât 


îţi imaginezi, mi-a spus. 

— Voi fi încântat să constat contrariul. 

— Te-am auzit bine? 

M-a fulgerat gândul înfricoşător că aceasta era prima zi 
din tot restul vieţii mele. 

— Las-o mai moale cu vitaminele alea care te fac 
afurisită. 

M-am dus la frigider să caut ceva pentru micul dejun, 
dar n-am apucat să deschid uşa, că mi-a spus: 

— Pentru remarca aia, uite ce va trebui să mănânci la 
micul dejun. 

Am privit peste umăr şi am văzut-o pe Susan întinsă pe 
masă, cu picioarele desfăcute, atârnând de o parte şi de 
alta a mesei, şi cu furoul ridicat până la sâni. Dumnezeule! 

Păi... eu mă gândisem la o brioşă englezească, dar... 


După micul dejun pentru campioni, am urcat în dormitor 
împreună cu Susan şi cu puşca. 

— Azi vine Sophie, m-a anunţat ea. Ce-ar fi să punem 
puşca în debara? 

— Bine. 

Am pus puşca în debara, sprijinind-o de perete, în 
spatele uşii. I-am spus lui Susan unde era, apoi m-am dus 
să fac duş. 

Susan a deschis uşa de la duş şi a venit lângă mine. Am 
frecat-o pe spate cu un burete natural, pe urmă, în timp ce 
mă freca ea pe spate, i-am spus: 

— Nu-i cinstit să te foloseşti de sex ca să mă manipulezi 
sau să mă faci să-mi schimb comportamentul. 

— În dragoste şi în război totul e cinstit, John. 

— Bine. Să nu uiţi că ai spus asta. 

— În plus, funcţionează. 

Şi-a dus mâna între picioarele mele, l-a făcut pe micul 
John să zvâcnească puţin, apoi a ieşit de sub duş. 

— De ce vine la noi Felix Mancuso? m-a întrebat în timp 
ce ne îmbrăcam. 

— Ca să vadă dacă FBI are vreun interes sau jurisdicție 
asupra acestui caz, i-am răspuns. 


A rămas tăcută o clipă, apoi mi-a spus: 

— Nu mă place. 

— Nu-i ceva personal, ţine de meserie. 

— Eu cred că-i personal, mi-a replicat ea. 

Sosise momentul să dezgrop trecutul murdar, din 
moment ce Felix Mancuso avea oricum s-o facă, iar Susan 
trebuia să fie pregătită pentru asta. 

— I-ai lichidat principalul martor în cazul FBI împotriva 
crimei organizate, i-am amintit. Şi nu se întâmpla prea des 
ca FBI să convingă un om ca Frank Bellarosa să ciripească. 

Nu mi-a răspuns, aşa că am continuat: 

— Faptul că FBI a pierdut un martor într-un caz de 
crimă chiar când era el de serviciu, n-a contribuit în mod 
prea fericit la cariera lui. 

A tăcut un timp, apoi mi-a spus: 

— Era foarte pornit pe faptul că mi se îngăduise să merg 
acolo. 

Ştiam, dar mă mira că era şi ea la curent sau că era 
dispusă să discute despre toate astea. Cred totuşi că 
venise vremea să-şi dezlege limba. Cât despre faptul că 
Felix Mancuso dezaproba ce se întâmpla cu Frank şi 
Susan, asta se datora standardelor lui profesionale, 
precum şi simțului său moral şi bunei sale cuviinţe, poate 
şi sentimentelor lui bune faţă de mine, neîmpărtăşite de 
toţi cei din anturajul său. 

Deci în această privinţă Susan avea dreptate: era ceva 
personal. În orice caz, cu siguranţă că ceea ce se 
petrecuse nu era din vina lui Mancuso - nimeni n-ar fi 
putut să prevadă că Susan avea să-l împuşte pe don 
Bellarosa - dar aveam impresia că la vremea aceea 
Mancuso fusese ţapul ispăşitor. De ce? Pentru că atunci 
când ceva iese urât, tipul care declara „V-am spus eu că 
aşa o să se întâmple!” e de regulă cel pe care toată lumea 
îl împinge în faţă, ca să tragă tOate ponoasele. 

Dar decât să-i spun lui Susan că Sfântul Felix o 
considera o apropiată a Mafiei şi o curvă, am preferat să 
readuc discuţia la problemele profesionale. 

— Mancuso n-a fost prea încântat nici că ai scăpat de 


acuzaţia de crimă, i-am spus. 

Răspunsul ei m-a surprins: 

— Asta a fost mai curând greşeala superiorilor lui. Eu 
eram pregătită să plătesc pentru fapta mea, a adăugat. . 

M-am uitat la ea şi m-am convins că spunea adevărul. În 
fond avea dreptate: nu fusese vina ei că statul se eschivase 
în cazul respectiv. Balanța dreptăţii înclină întotdeauna 
către principalele interese ale statului, ceea ce înseamnă 
că unele lucruri neplăcute sau jenante sunt îngropate, 
vinovaţii scăpând basma curată. Mi-a trecut prin minte că 
dacă ar fi fost acuzată şi ar fi recunoscut o acuzaţie - să 
zicem - de ucidere din culpă, abia acum ar fi ieşit din 
închisoare. Eram convins că n-aş mai fi divorţat de ea, ci aş 
fi aşteptat-o. Deşi poate că totuşi aş fi plecat în croaziera 
aceea în jurul lumii. 

Am terminat cu îmbrăcatul şi am trecut la alt subiect 
neplăcut. 

— Următoarele câteva zile vor fi stresante, i-am 
reamintit. 

Ceea ce însemna nu numai priveghiul şi înmormântarea 
lui Ethel, ci şi strădania de a evita propriile noastre 
înmormântări, la care se adăuga faptul că părinţii ei se vor 
afla undeva în zonă. 

— Trebuie să... comunicăm unul cu altul, am adăugat. 

Ea a dat din cap, apoi mi-a spus: 

— Am avut un vis tare trist despre Ethel... şedea singură 
şi plângea... am întrebat-o de ce era tristă. Ea mi-a 
răspuns: „Toţi au murit”. Am încercat s-o consolez... dar ea 
continua să plângă şi atunci am avut un... sentiment 
copleşitor de singurătate... şi am spus: „Am să-l chem pe 
John”. 

S-a uitat la mine şi am văzut că era gata să plângă, aşa 
că am strâns-o în braţe, iar ea m-a îmbrăţişat. 

— Nu eşti singura, i-am spus. 

— Ştiu. Dar am fost mulţi ani şi nu mi-a fost bine. 

Am coborât şi am mers la bucătărie, unde am citit Times 
şi am băut cafea, aşteptându-i pe Sophie, pe Felix 
Mancuso, pe William şi Charlotte Stanhope şi pe oricine şi 


orice altceva ne rezerva ziua în curs. 


Capitolul 43 


Sophie, femeia care venea la curăţenie, a sosit la ora 8 
dimineaţa, iar la 8.30 a sunat la uşă antrenorul particular 
al lui Susan, un flăcău androgin pe nume Chip. Grădinarii 
au venit şi ei să lucreze pe ploaie. La 9 şi-au făcut apariţia 
cei de la UPS pentru o livrare oarecare, la 9.15 a fost 
rândul poştaşului, iar la 9.30 a sosit tipul de la curăţătorie, 
să aducă şi să ridice rufe. Mi-am zis că un ucigaş plătit al 
Mafiei ar fi trebuit să-şi aştepte rândul în hol. 

Toată dimineaţa a sunat telefonul şi după ce Susan a 
terminat cu antrenorul, şi-a petrecut ceva timp în birou, 
dând şi primind telefoane şi trimițând e-mailuri. O bună 
parte dintre acestea se refereau la priveghiul şi 
înmormântarea lui Ethel. Susan a vorbit de câteva ori cu 
Elizabeth, a sunat la casa de pompe funebre, la florărie, la 
câteva firme care închiriau limuzine - în niciun caz Bell 
Car Service - apoi tot ea a căutat gropari pentru cimitirul 
Stanhope. Aş fi vrut să-i sugerez să mai comande două 
gropi pentru Wiliam şi Charlotte, dacă tot se ocupa de 
treaba asta, dar m-ar fi putut interpreta greşit. Legat de 
acelaşi subiect, aveam 0 întrebare pentru ea: „Ce faci 
atunci când ţi-e dor de rude? Incarci arma şi mai tragi o 
dată”? . 

Nu i-am adresat întrebarea, dar mi-am amintit astfel să 
cumpăr gloanţe pentru puşcă şi să-i pun în vedere să 
rezerve o vilă pentru părinţii ei. 

— Aşteaptă să vedem dacă vor să stea cu noi, mi-a 
răspuns. 

— La ce ora sosesc? 

— Ţi-am mai spus de cinci ori: avionul aterizează pe 
Guardia la 15.15, deci ar trebui să fie aici pe la 17. O să 


32 Joc de cuvinte intraductibil: în limba engleză miss înseamnă atât 
a-i fi dor, cât şi a rata ținta (n. tr.) 


servim cocteilul şi o să discutăm... diverse. 

— Bine. (Unde ţii otrava de şobolani?) La ce ora e 
priveghiul diseară? 

— Şi asta ţi-am mai spus. De la şapte la nouă. 

M-a pus la curent cu programul exact al priveghiului. 
Pare-se că Ethel lăsase instrucţiuni să fie rezervată o 
perioadă lungă la casa de pompe funebre, astfel ca nimeni 
să nu găsească vreun pretext ca să rateze plecarea ei pe 
lumea cealaltă. 

— Slujba de înmormântare e sâmbătă la ora zece. Vrei 
să-ţi scriu toate astea? 

— Nu, câtă vreme te am pe tine, iubito. 

— Duminică e Ziua Tatălui, m-a anunţat. Din e-mailurile 
părinţilor mei şi ale copiilor am tras concluzia că toţi vor fi 
aici duminică, aşa că le-am propus să luăm masa acasă, să 
sărbătorim. 

Susan părea mai optimistă decât mine în privinţa acestei 
reuniuni, totuşi i-am răspuns: 

— Foarte înţelept din partea ta. Părinţii tăi ştiu că eu 
sunt aici? am întrebat. 

— Ştiu de la copii că te-ai întors pentru înmormântare şi 
că locuieşti în casa portarului. 

— De fapt, nu locuiesc acolo. 

— Nu i-a pus nimeni la curent cu ultimele ştiri. 

— Bine, dar nu vor avea nimic împotriva să fiu aici cu voi 
la masa festiva de Ziua Tatălui? 

— Au înţeles şi ei că Edward şi Carolyn vor să fii cu noi 
de Ziua Tatălui. Le-am spus că pe mine nu mă deranjează, 
a adăugat. 

— Aha. Deci când vrei să le spui părinţilor tăi că eu 
locuiesc aici şi că dorm cu tine? 

— De îndată ce sosesc. E mai bine să-i punem în faţa 
faptului împlinit, mi-a explicat. 

Ceea ce, cu puţin noroc, le-ar fi putut provoca o criză, la 
care eu aş fi fost nevoit să le dau lovitura de graţie, cu 
puşca. 

— Bine, fă cum vrei. 

A schimbat subiectul. 


— Crezi că ar trebui s-o invităm şi pe mama ta sau ar fi 
trist pentru ea, acum că tatăl tău nu mai trăieşte? m-a 
întrebat. 

— Harriet ar fi încântată de invitaţie, iar eu abia aştept 
să iau masa cu ea și cu părinţii tăi, i-am răspuns, silindu- 
mă să par entuziasmat. 

Susan m-a privit atent. 

— Crezi c-ai să poţi face faţă întregi situaţii? m-a 
întrebat. 

— Da, cu ajutorul băuturii. 

Susan n-a făcut niciun comentariu. 

— Mă bizui pe tine, John, s-a mărginit ea să spună, să le 
dai un exemplu bun lui Edward şi lui Carolyn. 

— Poţi conta pe mine, iubito. 

Aveam, într-adevăr, de gând să fac tot posibilul să-mi 
înfrânez umorul. 

— Taică-tău şi cu mine vom sta în cele două capete ale 
mesei şi vom cânta în duet „Oh, tăticul meu”. 

Dintr-un motiv sau altul, ea continua să rămână 
sceptică, aşa că am adăugat: 

— Am să-l cinstesc pe tatăl tău în această zi deosebită, 
Susan, pentru că el e cel ce mi te-a dat. 

— Foarte drăguţ din partea ta, John. Facem asta pentru 
Edward Carolyn, mi-a pus ea în vedere. Aşa că dacă va 
trebui să-ţi muşti limba de câteva ori, copiii te vor respecta 
şi mai mult. lar dacă tata se arată urâcios, asta-i problema 
lui. 

— Întotdeauna a fost problema lui. 

— Şi am să te rog să nu faci ca la ultima masă în familie, 
când ai fiert în suc propriu până când nu te-ai mai putut 
abţine şi l-ai făcut... mă rog, în fel şi chip. 

— l-am zis că-i un dobitoc lipsit de scrupule şi... 

— Gata, John. Ai promis că-i vei cere scuze pentru asta. 

— Abia aştept. 

M-a privit cu atenţie. 

— John... e pentru binele copiilor... şi nu mă refer la 
starea lor de spirit, ci la bunăstarea lor financiară. 

— Înţeleg perfect ce vrei să spui. Nu ţi-ai închipuit că 


părinţii tăi îşi vor taxa financiar nepoţii din pricina noastră, 
i-am amintit eu totuşi. Nu m-am putut stăpâni şi am 
adăugat: Nu ştiu cine ar mai putea fi aşa răzbunător. 

— Mai bine să nu ajungem să verificăm ipoteza asta. 

— Am înţeles. Ne vom bucura şi de prezenţa fratelui tău 
în aceste două ocazii, una tristă şi una fericită? 

— Peter nu vine la înmormântarea lui Ethel. Dar va 
încerca să ajungă la Ziua Tatălui. 

— Minunat! Unde mai lucrează acum? 

— În Bahama. 

— Şi cu ce anume se ocupa? 

— Cu surfingul. 

— Bravo. Păi, dacă prinde nişte valuri bune, atunci va fi 
aici duminică. 

Mi-am închipuit că se va supăra, dar ea a zâmbit şi mi-a 
spus: 

— Familia Stanhope scoate la iveală cel mai fin umor al 
tău. 

Şi încă n-ai văzut nimic, doamnă. Am schimbat subiectul. 

— Felix Mancuso va sosi în curând. Şi eu contez pe tine 
Susan, să-ţi laşi deoparte resentimentele faţă de el şi să te 
araţi cooperantă şi agreabilă. La fel cum am să fiu şi eu 
faţă de părinţii tăi, am adăugat. 

— Bine. Am înţeles aluzia. 

S-a gândit o clipă, apoi mi-a spus: 

— Acum avem ocazia ca fiecare din noi să îndrepte 
trecutul. Sau măcar să nu se mai agaţe de el. 

— Adevărat. 

M-am gândit la conversaţia mea cu Ethel, când zăcea pe 
patul de moarte. Speram din toată inima că avusese 
discuţii similare cu toţi cei care trecuseră s-o vadă. Nu toţi 
avem certitudinea că vom trăi suficient de mult, aşa că 
adeseori ratăm ocazia de a pune ordine în lucruri cât timp 
mai putem vorbi sau respira. 

O altă cale ar fi fost să lăsăm scrisori pentru fiecare, în 
caz că n-am mai apuca să spunem: „Îmi pare rău că am 
fost aşa un dobitoc”. Bănuiam că şi scrisoarea lui Ethel 
pentru mine era de aşa natură. lar la drept vorbind, 


avocatul meu din Londra era în posesia a trei asemenea 
scrisori scrise de mine: una pentru Edward, alta pentru 
Carolyn şi a treia pentru Susan. Cel mai simplu mod de a 
începe o scrisoare era întotdeauna următorul: „Dacă citeşti 
aceste rânduri, înseamnă că am plecat dintre cei vii...” 
Poate ar fi trebuit să scriu una şi pentru William şi 
Charlotte: „Scumpii mei idioţi...” 

— La ce te gândeşti? m-a întrebat Susan. 

— La... cât de norocoşi suntem... tu şi cu mine... şi la cât 
de norocos sunt eu că tu ai făcut să se întâmple toate 
astea... Şi orice-ar fi să se întâmple de acum încolo, măcar 
am avut parte de acest timp împreună. 

La ora 10 dimineaţa s-a auzit soneria. Am deschis uşa şi 
în prag se afla agentul special Felix Mancuso. 

Am dat mâna, ne-am salutat şi, în timp ce-l conduceam 
în hol, şi-a scos pălăria udă şi am văzut că chelia lui nu 
înaintase prea mult în zece ani, în schimb părul rămas îşi 
schimbase culoarea din negru în cărunt. Pe vremea când 
se ocupa de Cosa Nostra, costumele italieneşti ale 
agentului special Mancuso erau întotdeauna mai de 
calitate decât ale mafioţilor. Acum însă am remarcat că 
purta costum, cămaşă şi cravată absolut banale, ceea ce-l 
ajuta să se piardă în mulţime pe străzile New Yorkului în 
timp ce urmărea terorişti prin oraş - sau orice altceva 
făcea el de când lucra la Forţele Speciale de Combatere a 
Terorismului. Am mai observat şi că avea prinsă la rever o 
insignă cu drapelul american, la fel ca toţi newyorkezii. 

Susan era la bucătărie. O rugasem să mă lase singur cu 
Mancuso zece minute, aşa că l-am invitat în fostul meu 
birou şi l-am pofitit să ia loc în vechiul meu fotoliu de piele. 
În timp ce eu mă instalam pe scaunul meu de birou, el şi-a 
rotit rapid ochii prin încăpere şi şi-a închis telefonul. 

— Frumoasă casă aveţi, mi-a spus. Era proprietatea 
soţiei dumneavoastră? m-a întrebat. 

— Noi preferăm s-o numim casă strămoşească. 

Şi-a dat seama că glumeam şi a zâmbit. 

— Acum ea deţine doar aceasta casă de oaspeţi şi patru 
hectare de pământ, l-am informat. Cea mai mare parte a 


terenului şi conacul principal sunt în prezent proprietatea 
domnului Amir Nasim, care, după cum v-am pomenit la 
telefon, are unele probleme personale care v-ar putea 
interesa. 

Domnul Mancuso nu mi-a răspuns. 

— Vă doresc noroc, mi-a spus el în schimb. Presupun că 
vă bucură întoarcerea acasă. 

— Aşa e, cu excepţia vecinului de la Alhambra. 

A dat din cap. 

După cum spuneam, Mancuso mai fusese aici de două 
ori - o dată când se oferise să mă aducă acasă cu maşina 
după ce Frank Bellarosa scăpase cu viaţă în urma 
atentatului de la restaurantul Giulio's, şi altă dată când mă 
dusese cu maşina la Alhambra, ca să-mi arate că Susan 
ţintise mai bine atunci când hotărâse să-i curme viaţa lui 
Frank. 

Referitor la acest aspect, simţeam nevoia să clarific 
unele lucruri de la ultima noastră întrevedere. 

— Doamna Sutter, am început eu, mi-a spus că e 
convinsă că dumneavoastră îi purtaţi pică. 

— Aşa a fost, mi-a răspuns el deschis. Dar de la ultima 
noastră întâlnire am devenit mai realist. 

Şi probabil mai puţin idealist, am completat eu în gând. 
Mai ales după ce cariera lui avusese de suferit, iar el 
trăsese ponoasele pentru o vină care nu era a lui. În final, 
Susan scăpase mai uşor decât agentul special Mancuso, 
dovedind încă odată că viaţa era nedreaptă. 

— Cred că de data asta doamna Sutter vă poate ajuta 
mai mult, i-am spus. 

Se întreba probabil cum ar fi putut să-l ajute mai puţin 
ca ultima oară, totuşi mi-a răspuns: 

— Mă bucur să aud asta. Sentimentele mele personale, 
domnule Sutter, nu mi-au afectat niciodată 
comportamentul profesional, a subliniat el. 

— Ştiţi bine că nu-i chiar aşa, am replicat eu, ca să 
păstram discuția în limitele adevărului. Dar ar putea fi un 
avantaj, am adăugat. De pildă, am apreciat preocuparea 
dumneavoastră personală fața de asocierea mea cu Frank 


Bellarosa. Şi doamna Sutter ar fi putut beneficia de sfatul 
dumneavoastră, mi-am dat eu cu părerea. 

S-a gândit un moment, apoi mi-a răspuns: 

— Aţi spus un lucru înţelept. Dar sincer vorbind... ei 
bine, asta era mai curând treaba dumneavoastră. 

— Şi asta e adevărat. Dar ca să vă spun una şi mai bună, 
Susan ar fi trebuit să insiste să nu intru în cârdăşie cu 
Frank Bellarosa, în schimb ea m-a încurajat în direcţia 
asta. 

N-a părut mirat de ce-i spuneam, probabil fiindcă ghicise 
de mult cum funcţiona triunghiul John-Susan-Frank. Totuşi 
mi-a spus: 

— A fost un moment în care... eh, în care situaţia a 
încetat să mai fie un fel de fruct interzis sau ce-o fi fost 
pentru dumneavoastră amândoi. Acela a fost punctul în 
care ar fi fost nevoie să vă salvaţi unul pe celalalt şi să vă 
salvaţi căsnicia. 

— Nu uitaţi de sufletele noastre. Dar când mi-am dat 
seama, domnule Mancuso, era deja prea târziu. 

— De regulă, aşa se întâmplă. 

I-am dat şi o veste bună. 

— Doamna Sutter a insistat vehement ca nici măcar să 
nu stau de vorbă cu Anthony Bellarosa. 

Răspunsul lui a fost exact cel aşteptat. 

— Mă bucur că unii au învăţat câte ceva de la viaţă. 

A zâmbit, dezvelindu-şi dinţii albi, ca de iepure, pe care 
mi-i aminteam atât de bine. 

— Toţi am învăţat câte ceva de la viaţă. 

A sunat telefonul. Am ridicat receptorul şi Susan a 
întrebat: 

— Pot să-mi fac intrarea triumfală? 

M-am bucurat că nu comutasem pe difuzor exterior, 
ceea ce nu riscam niciodată când Susan era pe fir. 

— Da, am răspuns şi te rog trimite un servitor cu 
cafeaua. 

— Ultimul servitor a plecat acum treizeci de ani, dar să 
văd ce pot face. 

— Mulţumesc. Cam în cinci minute. 


Am închis telefonul şi m-am întors către domnul 
Mancuso: 

— Pe moment nu dispunem de servitori, dar va aduce 
doamna Sutter cafeaua. 

A zâmbit din nou şi a profitat de prilej ca să-mi 
răspundă: 

— Niciodată n-am înţeles cum au ajuns doi oameni din 
lumea dumneavoastră să facă parte din lumea lui 
Bellarosa. 

M-am gândit la vorbele lui şi i-am spus: 

— Păi, dacă a fost o întrebare, nu ştiu ce să vă răspund. 

— Un răspuns parţial ar putea fi acela ca răul e 
seducător. Dar cred ca v-am mai spus asta. 

— Mi-aţi spus. Mai adăugaţi şi un strop de plictiseală 
care mă scotea din fire şi aveţi răspunsul întreg. Vorbesc 
doar pentru mine, am adăugat. Nu sunt absolut sigur ce 
anume a determinat-o pe doamna Sutter să facă ce-a făcut. 

— Aţi întrebat-o? 

— Nu direct. Dar o puteţi întreba dumneavoastră, dacă 
vă frământa acest aspect. S-ar putea să fi fost ceva legat 
de sex, am adăugat. 

N-a părut şocat de cele auzite, deşi ar fi fost, dacă i-aş fi 
pomenit că cei doi se iubiseră. Dar nu era treaba lui. 

S-a gândit un moment, apoi mi-a răspuns: 

— Adulterul e simptomul unei probleme mai ample. 

— Uneori. Dar, ca să-l parafrazez pe Freud, uneori 
adulterul e pur şi simplu adulter. Ce importanţă mai are 
acum? 

— Are, domnule Sutter, pentru că a şti şi a înţelege este 
primul pas spre adevărata reconciliere. Lucru şi mai 
important, este crucial să ştiţi cine sunteţi dumneavoastră, 
cine este ea şi ce anume iertaţi. 

Vedeam limpede că domnul Mancuso încă mai practica 
psihologia şi mai dădea sfaturi pentru spirit. În plus, îşi 
îmbogăţise repertoriul cu precepte de consiliere 
matrimonială. 

— Nu vreau să fiu... nepoliticos, dar sunteţi specializat şi 
în altceva, în afară de drept şi aplicarea legii? 


N-a părut ofensat de întrebare. 

— De fapt, mi-a răspuns, am făcut doi ani de şcoală 
teologică, după care am înţeles că nu aveam chemare 
pentru asta. 

N-am fost chiar surprins. De fapt, cunoscusem o serie de 
avocaţi şi de judecători catolici, precum şi câţiva oameni ai 
legii care fuseseră cândva seminarişti. Părea să existe o 
oarecare legătură, deşi în ce anume consta ea nu-mi era 
foarte clar. 

— Ce v-a făcut să credeţi că preoţia nu era pentru 
dumneavoastră? l-am întrebat. 

— Tentaţiile cărnii erau prea mari, mi-a răspuns el fără 
stânjeneală. 

— Ei da, aici vă înţeleg. 

M-am gândit să-i sugerez să treacă la episcopalieni şi să- 
şi mai încerce o dată norocul cu preoţia, dar el a schimbat 
subiectul: 

— Dacă îmi permiteţi să mai fac o ultimă remarcă 
referitor la cele întâmplate acum zece ani... In tot acest 
timp cât m-am ocupat de crimă, organizată sau nu, rareori 
mi s-a întâmplat să întâlnesc o persoană cu farmecul 
sociopat şi cu charisma lui Frank Bellarosa. Aşa încât, dacă 
asta vă face să vă simţiţi mai bine, domnule Sutter, să ştiţi 
că dumneavoastră şi soţia aţi fost seduşi de un maestru al 
manipulării. 

— Mă face să mă simt cu mult mai bine. 

— Ei bine, v-am spus doar cum au stat lucrurile. 

După toate probabilitățile, Felix Mancuso credea că 
istoria rasei umane putea fi înţeleasă cel mai bine ca o 
luptă între bine şi rău, Frank Bellarosa fiind Satana în 
persoană. Dar asta nu explica sentimentul mult prea 
omenesc de iubire al lui Frank Bellarosa pentru Susan 
Sutter, nici gestul lui final, corect şi onorabil faţă de mine, 
de unde i se trăsese şi moartea. 

— Anthony Bellarosa nu-i la fel de complex şi de 
fermecător ca tatăl lui, şi nici măcar la fel de inteligent, i- 
am spus eu lui Mancuso, ca să revenim la problema 
noastră curentă. 


— Nu, nu e, mi-a răspuns domnul Mancuso. De aceea e 
şi mult mai probabil să recurgă la violenţa când se simte 
frustrat sau când îl provoacă cineva. 

— Exact. El nu-i un Machiavelli. Mai curând un Caligula. 

Domnul Mancuso a zâmbit şi a încuviinţat din cap. 

— Porecla cu care-i desemnat în lipsa lui e Micul Cezar, 
mi-a spus el. Cred că „Micul” e cuvântul care l-ar deranja. 
Nu „Cezar”. 

— Anthony şi cu mine am avut câteva discuţii despre 
grandoarea şi decăderea Imperiului Roman. N-a făcut 
niciun comentariu, ceea ce mi s-a părut oarecum bizar, aşa 
că am continuat: Cu prilejul unei cine la un restaurant 
chinezesc din Glen Cove. 

Nici de data asta n-a comentat nimic, aşa că l-am 
întrebat: 

— A stat careva cu ochii pe noi acolo? 

— Am avut ocazia să citesc declaraţia pe care aţi dat-o la 
poliţie. 

— Aha. 

Totuşi, eu nu menţionasem acel detaliu în declaraţie. 

Atunci trebuie să fi fost chelneriţa. Numai un slujbaş al 
statului putea să fie aşa incompetent. Lăsând gluma la o 
parte, nu mă încânta prea tare că poate existase un 
microfon în supa mea chinezească. Numai că domnul 
Mancuso nici nu confirma, nici nu nega: pur şi simplu 
invoca Amendamentul al Cincilea. 

Aşa că am schimbat subiectul şi i-am spus: 

— Remarca dumneavoastră, cum că pe Susan ar trebui 
s-o sperie cineva, m-a făcut să am o noapte albă. 

— Păi, am vrut să n-o luaţi în uşor. Sper că n-am 
tulburat-o prea mult pe doamna Sutter. 

— Slavă Domnului, Susan habar n-are că Anthony este 
sau ar putea fi un psihopat. V-aş ruga pe dumneavoastră s- 
o convingeţi că este cazul să se îngrijoreze.... Dar fără să 
exageraţi. 

— Înţeleg. Dar ceea ce nu înţeleg e cum de nu-şi face 
deja griji, a adăugat. 

— E vorba de firea ei şi de educaţia primită, am răspuns. 


— Ce vrea să însemne asta? 

— E cam complicat să vă explic, dar în esenţă toată viaţa 
a avut parte de protecţie şi de privilegii... ca şi cum s-ar fi 
aflat pe o insulă pierdută în mijlocul oceanului, fără să ştie 
cum arată, cum sună sau cum miroase primejdia. 

S-a gândit la vorbele mele şi a chibzuit asupra lor. 

— Până în septembrie anul trecut toată ţara era aşa, a 
remarcat el. 

— Interesantă analogie. 

— De fapt, am avut prilejul să citesc raportul psihiatric 
al Ministerului de Justiţie referitor la doamna Sutter, 
precum şi analiza făcută de psihiatrii de familie... şi pot să 
spun că ambele sunt... interesante. 

Nu mă îndoiam, deşi ştiam că Mancuso nu era capabil să 
dezvolte subiectul. Totuşi i-am spus: 

— Starea ei mentală de acum zece ani nu-i treaba mea. 
Pe mine mă preocupa atitudinea ei de acum faţă de 
pericolul concret cu care se confruntă... şi cred că 
problema aici e mai curând personalitatea ei decât ştiu eu 
ce conflicte psihologice sau subconştientul... lar ce-aş dori 
să faceţi dumneavoastră este s-o treziţi la realitate. 

A dat din cap şi mi-a răspuns: 

— Am să-i prezint faptele şi am să-i spun părerea mea 
despre cât de serioasă e ameninţarea. 

— Bun. Acum vreau să aud şi eu părerea 
dumneavoastră. Dacă vă e mai simplu, folosiţi noul sistem 
cu codul culorilor, i-am sugerat. 

S-a silit să zâmbească. 

— Înainte să mă decid asupra culorii, trebuie să aud ce 
aveţi de spus dumneavoastră şi doamna Sutter. 

Susan încă nu-şi făcuse apariţia, aşa că domnul Mancuso 
mi-a mărturisit: 

— Poate vă interesează să aflaţi că am ţinut la Academie 
o prelegere despre acest caz. 

— Serios? Sper că n-aţi vorbit prea aspru despre soţii 
Sutter. 

Nu mi-a dat un răspuns direct, ci mi-a spus: 

— Întotdeauna publicul a pus mai multe întrebări decât 


puteam eu să ofer răspunsuri. 

— La fel mi s-a întâmplat şi mie. 

A ridicat ochii spre mine. 

— E o ocazie bine-venită de a aborda din nou o parte 
dintre problemele şi întrebările de atunci. 

— Ei bine, domnule Mancuso, nu şi pentru mine, dar aşa 
au stat lucrurile. 

— Acum ne confruntam cu consecinţele vechilor greşeli. 

N-am apucat să răspund că Susan a deschis uşa, 
spunând: 

— Eu fiind una dintre consecinţe. 


Capitolul 44 


Şi eu, şi Felix Mancuso ne-am ridicat în picioare. 

— Susan, am spus eu, îţi aminteşti de agentul special 
Mancuso. 

Ea a zâmbit plăcut şi i-a întins mâna, zicând: 

— Sigur că da. Va mulţumesc că aţi venit. 

— Mă bucur să vă pot fi iarăşi de folos, a răspuns el. 

Nu cred că Susan fusese prea încântată de serviciile lui 
ultima oară şi amândoi ştiau asta foarte bine. 

Acum că schimbul de politeţuri se încheiase, Susan i-a 
făcut semn lui Sophie, care aştepta la uşă, cu o măsuţă pe 
rotile. Sophie a împins măsuţa înăuntru, după care a ieşit, 
închizând uşa în urma ei. 

Susan ne-a invitat să ne servim, ceea ce am şi făcut 
amândoi. Apoi ea s-a aşezat pe canapea, iar domnul 
Mancuso şi cu mine ne-am reluat locurile dinainte. 

Susan era îmbrăcată nepretenţios în ţinuta locală 
tradiţională, pantaloni cafenii şi bluză albă, peste care îşi 
pusese un pulover albastru făcut la comandă. Mi-ar fi 
plăcut să văd la gâtul ei o cruciuliţă, dar poate ar fi fost 
exagerat. 

Poate că amândoi reacţionam cumva disproporționat la 
apartenenţa lui Felix Mancuso la clasa mijlocie, la 
moralitatea lui catolică, la părerea lui despre adulterul 
comis cândva de Susan, despre crimă şi despre faptul că 
eu lucrasem pentru Mafia. Dar Felix Mancuso părea să 
creadă sincer în principiile sale, iar eu nu mă îndoiam că 
Susan şi cu mine împărtăşeam multe dintre convingerile 
lui morale, precum şi dezaprobarea lui faţă de 
comportamentul nostru din trecut. Dar sosise timpul să ne 
ocupam de alte probleme. 

— Am ratat ceva important? a întrebat Susan. 

— Nu chiar, am răspuns. Tocmai recapitulam cum ne-am 
dat viaţa peste cap, tu şi eu. 


— Îmi pare bine că n-am ratat ceva şi mai important. 

Am zâmbit cu toţii. 

— Vă doresc dumneavoastră şi domnului Sutter mult 
noroc şi multă fericire în viitoarea căsnicie, i s-a adresat 
domnul Mancuso. 

— Mulţumesc, i-a răspuns Susan. Foarte drăguţ din 
partea dumneavoastră. 

Vedeam limpede că Susan îşi luase alura de Lady 
Stanhope, ceea ce în cazul lui Felix Mancuso putea fi cea 
mai potrivită sau nu. Totuşi, poate că Susan reacţiona 
având în minte ultima ei întrevedere cu agentul special 
Mancuso: atunci purta un frumos costum de călărie, dar şi 
cătuşe, care-i ştirbeau considerabil din prestanţă. Ca să nu 
mai vorbesc de faptul că plânsese şi că o polițistă o 
înghiontea de colo-colo, în timp ce cadavrul iubitului ei 
zăcea prăvălit la pământ, în văzul tuturor. Prin urmare, 
desigur că reîntâlnirea cu agentul special Mancuso era 
dificilă şi jenantă pentru ea, probabil de aceea îşi făcuse 
intrarea în calitate de Lady Stanhope. 

— După cum i-am explicat la telefon domnului Sutter, i 
s-a adresat Felix Mancuso lui Susan, nu mai lucrez la 
forţele speciale de combatere a crimei organizate, dar 
fiindcă m-am ocupat de cazul care a condus la această 
potenţială ameninţare şi fiindcă domnul Sutter a apelat 
direct la mine, am fost desemnat să analizez problema şi 
să fac o recomandare referitor despre cum va trebui să 
procedeze FBI. După toate aparențele, chestiunea nu 
depăşeşte limitele statului New York, a adăugat el, fiind 
vorba de o ameninţare personală, fără legătură directă cu 
crima organizată. Totuşi fiţi liniştiţi, FBI va oferi 
autorităţilor locale tot sprijinul şi toate informaţiile de care 
acestea au nevoie sau pe care le solicită. 

— Cineva de la poliţia locală ne-a spus că FBI nu i-ar da 
de ştire nici dacă i-ar lua fundul foc, am crezut eu de 
cuviinţă să-i atrag atenţia. 

Domnul Mancuso chiar a zâmbit. 

— Indiferent ce crede persoana respectivă, după 11 
septembrie noi am deschis multe linii de comunicare, m-a 


asigurat el. Toţi urmărim acelaşi scop, a adăugat. Adică, 
să-l trimitem pe Anthony Bellarosa după gratii pentru tot 
restul vieţii, iar mie unul puţin îmi pasă dacă-şi petrece 
viaţa într-o închisoare federală sau una locală. 

Bineînţeles, totuşi, că prima opţiune a domnului 
Mancuso ar fi fost o închisoare federală. Prima mea 
opţiune era să-l ştiu pe Anthony mort. 

— Principalul nostru scop este ca doamna Sutter să fie 
în afară de orice pericol, i-am amintit eu. 

— Asta-i de la sine înţeles. 

— Vă rog să reţineţi că sunt îngrijorată, dar nu 
paranoică, a intervenit Susan, care era subiectul 
conversaţiei. Dacă vă interesează, scopul meu este să duc 
o viaţă normală. 

S-a întors către domnul Mancuso: 

— Ca şi în cazul teroriştilor: dacă ţi-e frică, dacă-ți 
schimbi modul de viaţa, atunci teroriştii au câştigat 
partida. Ei bine, n-o vor câştiga. Şi nici el n-o s-o câştige. 

Felix Mancuso i-a adresat lui Susan o privire apreciativă. 

— Vă admir curajul, i-a spus el. 

Susan nu i-a răspuns, aşa că Mancuso a trecut la alt 
subiect. 

— După cum am menţionat faţă de domnul Sutter, ne-a 
spus el, am avut ocazia să citesc declarațiile 
dumneavoastră la poliţie, aşa că în linii mari mi-am făcut 
idee despre ce s-a întâmplat în ultimele câteva săptămâni 
şi înţeleg de ce sunteţi amândoi îngrijoraţi. 

— Şi dumneavoastră păreaţi îngrijorat. 

A dat din cap. 

— În decursul anilor am desfăşurat unele investigaţii 
privind activitatea infracţională a lui Anthony Bellarosa, a 
răspuns Mancuso. Deşi n-am avut niciodată de-a face 
direct cu el, am intrat în legătură cu o serie de asociaţi de- 
ai lui şi cu unele persoane care au fost victimele lui şi ale 
organizaţiei pe care o conduce. Am discutat şi cu colegi de- 
ai mei care au luat legătura direct cu Bellarosa, a adăugat. 
Impresia cu care am rămas este cea a unui om violent, dar 
prevăzător. 


I-am spus şi eu părerea mea: 

— Eu cred că-i foarte impulsiv, aşa că probabil nu-i 
întotdeauna prevăzător în tot ce face. 

A încuviinţat din cap, apoi ne-a spus: 

— Anthony Bellarosa reprezintă noua Mafie din clasa 
mijlocie şi din zona submetropolitană. Membrii ei sunt 
italieni naturalizaţi americani, la a treia sau a patra 
generaţie. Unii dintre ei nu sunt nici măcar sută la sută 
italieni şi mulţi nu se căsătoresc cu italience, la fel ca 
Anthony Bellarosa. Ceea ce vreau eu să spun e că nu există 
un tipar anume şi, deşi violenţa se menţine la un nivel 
scăzut, ea totuşi există, iar în cazul unor astfel de indivizi, 
poate fi în orice clipă o opţiune. Mai ales când e vorba de 
ceva personal, a adăugat el. 

Înţelegeam toate aceste lucruri şi m-am gândit din nou 
la Anthony ca la un tânăr pui de tigru, luat din sălbăticie 
timp de trei, patru generaţii, în aparenţă domesticit, dar 
încă gata să cedeze unor instincte primitive, dacă simţea în 
nări miros de sânge. 

— Poliţia spune că nu are nimic la dosar împotriva lui, 1l- 
am informat eu pe Mancuso. 

— Noi credem că a pus să fie bătuţi cel puţin 
paisprezece oameni, dar nu reuşim să găsim dovezi că s-ar 
face vinovat de crimă, nici direct, nici cu ucigaşi plătiţi. 

Mi-am amintit câte ceva din folclorul Mafiei şi am 
întrebat: 

— Deci n-a comis omorul de iniţiere? 

— Ba sunt convins că da, mi-a răspuns domnul Mancuso, 
altfel n-ar avea poziţia pe care o are în organizaţie, numai 
că n-a ajuns să intre în colimatorul nostru şi nici nu şi-a 
făcut un obicei din asta. 

— Cred că-mi scapă ceva, a intervenit Susan. Chestia cu 
iniţierea. 

L-am lăsat pe Mancuso să-i explice. 

— Adică să comită el însuşi o crimă. Spre deosebire de a 
plăti pe cineva ca să ucidă. 

— Îmi pare rău că am întrebat, a spus Susan. 

Felix Mancuso a scos din buzunar un carneţel şi ne-a 


spus: 

— Aş vrea ca fiecare dintre dumneavoastră să-mi spună 
tot ce aţi declarat sau n-aţi declarat la poliţie. Nu contează 
cine începe primul. Asta înseamnă păreri, impresii, 
sentimente, observaţii şi amănunte care poate nu vi s-au 
părut semnificative, dar care pentru mine ar putea fi 
relevante într-un context mai larg sau s-ar putea dovedi 
importante ulterior. 

Asta îmi lăsa mai multă libertate decât la poliţie şi-mi 
oferea posibilitatea de a furniza descrieri amuzante ale 
duminicii când fusesem în casa Bellarosa. Pe de altă parte, 
era o chestiune serioasă şi nu voiam ca Mancuso să 
rămână cu impresia că în ochii mei paesanos ai lui erau 
nişte caraghioşi. Susan a propus să vorbesc eu primul, aşa 
că am început cu primul ciocănit în uşă şi cu momentul în 
care domnul Anthony Bellarosa mi-a trecut pragul. 

— Anthony venise cu un scop anume, am încheiat eu, şi 
anume să mă coopteze, drept care a adus-o în discuţie pe 
Susan ca să se folosească mai târziu de ea ca să negocieze. 
Înțelegerea a fost că Susan va rămâne în viaţă câtă vreme 
am să lucrez pentru el, am adăugat. 

Domnul Mancuso n-a comentat nimic. 

— Vă rog să continuaţi, m-a îndemnat el. 

Mi-am mai turnat cafea şi am continuat povestea despre 
John şi Anthony, relatând cina de la restaurantul Wong 
Lee, apoi întâlnirea cu Tony, cunoscut cândva sub numele 
de Anthony şi conversaţia mea telefonică cu Anna. Am 
repetat chiar şi glumele lui Anthony despre maică-sa, ceea 
ce l-a făcut pe domnul Mancuso să zâmbească, probabil 
amintindu-şi de propria mamă. 

Am menţionat şi purtarea grosolană a lui Anthony faţă 
de chelneriţa chinezoaică, asta ca să prezint tuturor o 
latură mai puţin amuzantă a lui Anthony Bellarosa. Am 
relatat restul conversaţiei cu Anthony, discuţia despre 
tatăl său şi alte chestiuni legate de el, după care am 
încheiat cu supărarea mea şi cu plecarea mea bruscă. 

— Vă dau prea multe informaţii? l-am întrebat pe 
domnul Mancuso. 


— Când lucrezi în domeniul informaţiilor nu există 
noţiunea de prea multe informaţii, m-a asigurat el. Noi 
construim portrete psihologice ale acestor indivizi, mi-a 
explicat el, şi oricine care, la fel ca dumneavoastră, a avut 
de-a face personal cu un om ca el, ne poate furniza date 
importante privind modul lor de a gândi, acţiona, discuta şi 
reacţiona. 

— OK. 

Aşadar, i-am spus despre glumele cu chinezoaice ale lui 
Anthony, dar el n-a zâmbit. Nici Susan, care a rostit doar 
un cuvânt: 

— Dezgustător. 

De data asta poate totuşi depăşisem limita şi oferisem 
prea multe informaţii, aşa că am început să relatez în 
detaliu întâlnirea mea întâmplătoare cu Anthony pe Grace 
Lane şi drumul cu maşina la Oyster Bay. M-am menţinut în 
limitele adevărului şi, aşa cum sugerase domnul Mancuso, 
am mai ajustat povestirea pe ici pe acolo. 

Domnul Mancuso a dat din cap de câteva ori şi a ridicat 
din sprâncene în anumite momente, aşa cum se cuvenea, 
ca să-mi arate dezaprobarea lui faţa de potenţialul meu 
interes pentru slujba de consigliere oferită de Anthony, 
indiferent de explicaţia dată de mine mai devreme, şi 
anume că mă preocupa siguranţa lui Susan. Din când în 
când îşi mai nota câte ceva în carneţel. 

— Păi, fără îndoială că şi-a ales persoana potrivită ca să-i 
spună când se umflă prea tare în pene, a comentat Susan 
când eu am încheiat episodul Oyster Bay. 

Asta ar fi vrut să fie o glumă, aşa că am chicotit. A 
zâmbit până şi domnul Mancuso. 

— Iubito, de ce nu mă laşi pe mine să-mi dau cu părerea 
până-ţi vine ţie rândul? i-am sugerat. 

Domnul Mancuso m-a îndemnat să continui, aşa că am 
reluat firul povestirii, vorbind despre dimineaţa de 
duminică şi despre vizita acasă la Susan, ca să stabilesc 
momentul reconcilierii noastre. Aici am adăugat ceva mai 
mult de la mine, pomenind de remuşcările lui Susan pentru 
fapta ei şi asigurându-l pe domnul Mancuso că Susan, la 


fel ca Maria Magdalena, ajunsese să înţeleagă că 
păcătuise, ajungând astfel la deplina mântuire şi chiar la 
sanctificare. 

Ei, sigur că n-am mers chiar aşa departe, totuşi voiam ca 
domnul Mancuso să înţeleagă că Susan Sutter, aici de faţă, 
nu era aceeaşi femeie căzută în păcat de acum zece ani şi 
că merită salvată. Felix Mancuso trebuia să lase deoparte 
orice gânduri ascunse în subconştientul său, cum că 
păcatul se cerea plătit cu moartea sau că orice păţise 
Susan îşi făcuse cu mâna ei. Agentul special Mancuso era 
un profesionist, dar şi un om profund şocat şi afectat 
profesional de cele întâmplate cu zece ani în urmă. Cu 
toate acestea, urma să-şi facă datoria, dar şi-ar fi făcut-o şi 
mai bine dacă ar fi fost convins că se afla de partea 
îngerilor. 

— Dacă-mi  permiteţi o întrebare personală... m-a 
întrerupt el din procesul de canonizare a lui Susan. Nu 
prea înţeleg cum de v-aţi împăcat atât de repede după o 
despărţire de zece ani. 

Păi, Susan Stanhope Sutter era una dintre femeile cele 
mai grozave la pat pe care le întâlnisem în viaţa mea. Ba 
nu - cea mai grozavă. 

— Domnule Sutter? 

— Ce să zic... a fost ca şi cum s-ar fi spart un baraj, dând 
frâu liber la un deceniu de furie, de jignire, dezamăgire, 
trădare şi încăpățânare. Şi după ce s-a potolit năvala 
apelor, ceea ce a rămas a fost un lac adânc şi liniştit de... 
ei bine, de dragoste. 

Mi s-a părut că o aud pe Susan mormăind exasperată, 
dar domnul Mancuso a încuviinţat din cap. 

— Vă rog continuaţi, m-a îndemnat el. 

Am relatat drumul cu maşina la Alhambra, inclusiv 
prezenţa serviciilor de securitate Bell la poartă, apoi 
întâlnirea mea cu Megan Bellarosa şi revederea cu Anna. 
Aici era punctul în care aş fi putut intra în bucluc dacă aş fi 
făcut haz pe seama unei mame italience, aşa că am atenuat 
cumva purtarea autoritară a Annei faţă de fiul ei, insistând 
în schimb asupra calităţilor acestei femei: iubire, căldură, 


ospitalitate şi voie bună. Am încheiat acest episod al 
povestirii spunând „Mi-ar plăcea să am aşa o mamă”. Mi- 
am dat seama că vorbeam destul de sincer, aşa că totul mi- 
a venit natural şi domnul Mancuso a zâmbit. 

Până acum mă descurcam destul de bine. Trecusem de 
partea dificilă cu Anthony şi de discuţia privitoare la o 
nouă carieră favorabilă. Lucru şi mai important, mă 
apropiam de punctul în care urma să povestesc despre 
ameninţarea aproape explicită cu moartea la adresa lui 
Susan. 

— Salvatore D'Alessio, zis şi Sally Da-da, era în patio, 
împreună cu soţia lui, Marie, l-am informat eu pe domnul 
Mancuso. 

Cum el n-a reacţionat în niciun fel, l-am întrebat: 

— Aţi pus reşedinţa Bellarosa sub urmărire? 

— Informaţia figura în declaraţia dumneavoastră de la 
poliţie. Vă rog să continuaţi. 

— Bine. 

l-am povestit în amănunt domnului Mancuso despre 
întâlnirea mea întâmplătoare cu unchiul Sal şi i-am 
împărtăşit gândurile şi observaţiile mele privind relaţia 
dintre Sal şi Anthony. Apoi am trecut la interviul meu de 
angajare cu directorul executiv al firmei Bell Enterprises, 
subliniind că Anthony era prea greu de cap ca să priceapă 
că oferta lui nu mă lăsase cu gura căscată. l-am mai 
împărtăşit şi părerea mea că femeile din viaţa lui Anthony 
nu-l tratau ca pe un padrone. Auzind cuvântul italienesc, 
domnul Mancuso a zâmbit şi a dat din cap. Am mai amintit 
că-i spusesem lui Anthony că fiica mea era adjunct de 
Procuror districtual în Brooklyn. 

— Deci cineva din familia dumneavoastră e un om al 
legii, a comentat domnul Mancuso. 

— Şi-i place mult aceasta meserie, a intervenit veselă şi 
Susan, ca o mamă mândră ce era. Munceşte douăsprezece 
ore pe zi. Sunt foarte mândră de ea, a adăugat. 

Domnul Mancuso a zâmbit, probabil zicându-şi în sinea 
lui că măcar un membru al familiei apucase pe drumul 
bun. 


Atmosfera era foarte prielnică şi mă apropiam de finalul 
povestirii, aşa că am povestit despre vizita mea în camera 
de lucru a lui Anthony şi despre telefoanele date lui 
Elizabeth şi Susan. N-aş fi amintit de convorbirea cu 
Elizabeth, numai că domnul Mancuso probabil ascultase 
deja banda cu înregistrarea respectivă, precum şi discuţia 
cu Susan. Ca avocat, ştiam că atunci când omiteai ceva sau 
minţeai în faţa legii, fie şi într-o chestiune neînsemnată, ţi 
se puneau sub semnul întrebării toate celelalte afirmaţii. 

Domnul Mancuso a părut interesat de faptul că intrasem 
în camera de lucru a lui Anthony Bellarosa şi m-a rugat să 
i-o descriu. 

Prin urmare, ca să mai adaug câteva detalii la profilul 
psihologic al lui Anthony Bellarosa şi să mai justific odată 
vizita de curtoazie pe care i-o făcusem, i-am spus domnului 
Mancuso că Anthony păstrase în rafturi cărţile tatălui său 
de la Academia Militară La Salle şi că deţinea şi o colecţie 
de cărţi scrise de romani sau referitoare la ei. 

Mancuso a dat din cap. 

— După cum spuneam înainte să intre doamna Sutter, s- 
ar putea ca Anthony Bellarosa să sufere de complexul lui 
Cezar. E cazul multor indivizi de acest soi, a adăugat 
zâmbind. Vă rog continuaţi, mi s-a adresat el. 

Aş fi vrut să trec de subiectul romanilor, dar mi s-a părut 
interesant că o persoană profund banală şi lipsită de 
complicaţii ascundea şi o astfel de latură. 

— Admiraţia lui pentru romani ar putea fi legată în parte 
de ceea ce v-am spus mai devreme... am sugerat eu. 
Anthony trebuie să asculte de trei femei... iar romanii erau 
bărbaţi adevăraţi. 

Domnul Mancuso a dat din cap politicos, dar am avut 
impresia că în sinea lui îşi zicea că exageram. Aşadar, ca 
să fiu la obiect şi totodată să-i ofer şi descrierea camerei 
de lucru, am spus: 

— Deasupra şemineului are o reproducere după Răpirea 
Sabinelor a lui Rubens. Romanii au siluit femeile din tribul 
Sabinelor, am adăugat, în caz că domnul Mancuso n-ar fi 
cunoscut legenda. 


Domnul Mancuso a încuviinţat din cap. 

— Cred că am înţeles cu toţii, m-a asigurat Susan. N-am 
putea trece mai departe? 

— Bine. 

Am încheiat descrierea camerei de lucru şi am ajuns la 
momentul în care trebuia să dezvălui că văzusem acolo 
tabloul în ulei pictat de Susan şi înfăţişând Alhambra, 
precum şi faptul că-l făcusem fâşii. Era ceva ce nu 
menţionasem în declaraţia făcută la poliţie, aşa că Susan 
nu ştia nimic şi nu aveam de unde să ştiu ce-o să creadă 
sau ce-o să spună. În acelaşi timp, nu-mi dădeam seama 
dacă acel act de distrugere mă eticheta drept un tip dur 
sau un ţicnit. Prin urmare, am spus simplu, fără niciun fel 
de înflorituri: 

— În camera de lucru a lui Anthony era o pictură în ulei 
pe un şevalet şi am recunoscut tabloul cu grădina de 
palmieri de la Alhambra, făcut de Susan... 

— În seara aceea aţi trecut cu pumnul prin el, m-a 
întrerupt domnul Mancuso. 

— Aşa e. Dar a fost restaurat, am adăugat. 

Susan, care nu ştia că-i distrusesem tabloul, s-a uitat la 
mine, dar n-a spus nimic. 

Am trecut la partea esenţială şi am declarat: 

— Am luat un cuţit de desfăcut plicuri şi am făcut pânza 
fâşii. 

Nimeni n-a avut de făcut vreun comentariu, aşa că mi- 
am mai turnat o ceaşcă de cafea. 

— De ce? m-a întrebat într-un târziu domnul Mancuso. 

Buna întrebare. 

—A fost un gest simbolic, cu profunde implicaţii 
psihologice, asociat cu o convingere instinctivă că 
duşmanul meu nu trebuie să deţină nimic legat, creat şi 
nici măcar atins de fosta şi viitoarea mea soţie. 

Domnul Mancuso a căzut pe gânduri, de parcă ar fi 
încercat să memoreze date despre mine în vederea unui 
profil psihologic. 

Am simţit că Susan se uita la mine şi mi-am întors 
privirea către ea. 


Mi-am dat seama că explicaţia mea era oarecum bizară, 
aşa că am încercat să aduc una mai simplă: 

— Pur şi simplu eram furios pe Anthony şi cred că am 
vrut să-i las un mesaj. 

— Ei bine, sunt sigur că a primit mesajul, domnule 
Sutter. Şi cunoscând genul acesta de individ, sunt la fel de 
sigur că şi el v-a pregătit un mesaj de răspuns. 

— Nu mă îndoiesc de asta. 

Mi-am încheiat relatarea despre acea duminică în 
compania lui Anthony, povestind aproape cuvânt cu cuvânt 
- la fel cum procedasem şi în faţa detectivului Nastasi - 
confruntarea noastră de pe peluză şi afirmaţia mea cum că 
tatăl lui fusese un turnător al poliţiei, care-şi vindea 
prietenii şi familia ca să nu fie pus sub acuzare. Cu toate 
acestea, nu le-am dezvăluit nici domnului Mancuso, nici lui 
Susan, că-i spusesem lui Anthony că tatăl lui şi Susan se 
iubeau şi că se pregăteau să fugă împreună - ba chiar ar fi 
făcut-o, dacă Frank nu mi-ar fi fost dator cu o favoare. 

In final am menţionat un detaliu pe care nu i-l spusesem 
detectivului Nastasi şi care cred că nici nu-mi atrăsese 
atenţia până atunci. 

— Ochii lui Anthony Bellarosa, figura lui, tonul vocii... i- 
am spus eu lui Felix Mancuso. Dacă n-am fi fost afară pe 
peluză şi dacă ar fi avut o armă, cred că m-ar fi lichidat. 

Susan s-a ridicat, a venit lângă mine şi m-a luat de 
mână. 

Domnul Mancuso n-a comentat nimic. S-a ridicat şi el şi 
mi-a spus: 

— Cred că-i momentul să luam o pauză. 


Capitolul 45 


Felix Mancuso a rămas în biroul meu, iar Susan şi cu 
mine ne-am petrecut acest interval în salonul de la etaj, 
transformat de multă vreme într-o încăpere familială, unde 
ne adunam să ne uităm la televizor pe vremea când 
Edward şi Carolyn erau copii. Nu ştiu la ce folosiseră foştii 
proprietari această cameră, dar Susan reprodusese fidel 
atmosfera, dacă nu chiar şi mobilierul vechii încăperi, 
inclusiv câteva afişe cinematografice de care-mi aminteam, 
deşi printre ele nu se număra şi cel pentru filmul Naşul. 

Susan a deschis două sticle cu apă minerală şi mi-a 
întins mie una. Am rămas în picioare, eu privind afară cum 
plouă. 

— Acum am o imagine mult mai clară despre ce s-a 
întâmplat între tine şi Anthony Bellarosa, mi-a spus ea. 

— Mai important de atât, sper să înţelegi mai limpede 
ameninţarea pe care o reprezintă omul acesta pentru tine. 

— Şi pentru tine. 

— Pe mine e furios, poate şi dezamăgit, am răspuns. Dar 
o să-i treacă. Cu tine are ce are. 

— Te-a amenințat, John. 

Nu i-am răspuns. 

— De ce naiba ai sfâşiat pictura aia? m-a întrebat ea. 

— Ti-am spus. 

— Dar... de ce-ai ținut să-l înfurii şi mai tare? 

Mi-am luat ochii de la fereastră şi i-am răspuns: 

— Dacă chiar vrei să ştii, Susan, nenorocitul ăla de 
tablou mi-a amintit de timpul petrecut de tine la Alhambra 
şi de legătura ta cu... 

— Bine. Cred că ai exagerat, dar... 

— lată de ce am trecut cu pumnul prin el cu zece ani în 
urmă, numai că de data asta n-o să-l mai restaureze 
nimeni. 

A rămas tăcută o clipa, apoi mi-a spus: 


— Înţeleg. 

Un timp niciunul din noi n-a scos o vorbă, apoi Susan mi- 
a spus: 

— Dar ceea ce nu înţeleg e... nu înţeleg ce anume a 
stârnit explozia de furie a lui Anthony Bellarosa... părea că 
te simpatizează, că te respectă... şi deodată s-a întors 
împotriva ta şi te-a ameninţat. De ce? m-a întrebat ea. 

Mi-am băut apa şi i-am răspuns: 

— După cum i-am declarat şi detectivului Nastasi şi 
după cum i-am spus adineauri lui Mancuso... l-am informat 
pe Anthony că noi doi ne-am împăcat şi că nu vreau să mai 
am de-a face cu el. Gândeşte-te la asta ca la... un triunghi 
romantic, am adăugat. „Ştii bine despre ce e vorba”, am 
fost tentat să adaug, în schimb am spus: Nu-i obişnuit să 
fie refuzat. lar ceea ce i-a pus capac a fost afirmaţia mea 
că taică-său era informatorul FBI. 

Susan a dat din cap, dar am văzut că încă nu era 
mulţumită de explicaţie. Deşi cu nasul pe sus şi uneori 
dusă cu capul, Susan avea un fler ieşit din comun când 
venea vorba de minciuni. Mai ales dacă proveneau de la 
mine. 

S-a uitat la mine şi m-a întrebat: 

— Tu chiar mi-ai spus tot? 

I-am întors întrebarea: 

— Dar tu chiar mi-ai spus tot? Despre tine şi Frank. 

M-a privit în ochi şi mi-a răspuns: 

— Da. Ţi-am spus că l-am iubit şi că l-am ucis fiindcă mi- 
a declarat că totul se terminase între noi, că nu mă iubise 
niciodată şi că urma să plece în Italia cu Anna. i-am mai 
spus şi că nu l-am ucis pentru noi doi - asta a fost o 
minciună. Ce altceva să-ţi mai spun? 

Am tras aer în piept. 

— Nimic, i-am răspuns. 

— Dar tu chiar mi-ai spus tot? a repetat ea întrebarea. 

Amândoi am tăcut un timp iar eu am înţeles că era 
timpul. De fapt, niciodată nu-mi dorisem să sosească 
această clipă, dar faptul continua să mă sâcâie mai mult 
decât îmi dădeam seama. Ea fusese cinstită cu mine, aşa 


că trebuia să fac acelaşi lucru. Dacă avea să reacționeze 
prost, atunci urma ca amândoi să descoperim ceva nou 
unul despre celalalt. 

I-am propus să ne aşezam, dar ea a rămas în picioare, 
aşa că nu m-am aşezat nici eu. 

— Bine... i-am spus. lată şi piesa care lipseşte. Motivul 
pentru care Anthony şi-a ieşit din fire. l-am spus că tu şi 
tatăl lui vă iubeaţi şi că amândoi aveaţi de gând să vă 
părăsiţi familiile şi să plecaţi împreună în Italia. Nu m-a 
crezut, am adăugat eu, şi a insistat că taică-său se culca cu 
tine doar ca să se distreze. L-am convins însă că Frank era 
pe punctul de le spune arrividerci soţiei şi fiilor lui. 

Susan a încuviinţat din cap. M-aş fi putut opri aici, din 
moment ce aşa se explica brusca schimbare de atitudine a 
lui Anthony faţă de John Sutter, purtătorul acestor veşti 
nefericite. Dar dacă totuşi începusem, trebuia să şi închei, 
aşa că i-am spus lui Susan: 

— Mai e încă ceva. Ceva ce nu-ți va face plăcere să auzi. 

— Deja m-am obişnuit cu astfel de lucruri. 

— Bine. 

Am început să-i relatez ceea ce-i spusesem deja lui 
Anthony, şi anume că Frank Bellarosa se oferise să-mi facă 
orice favoare îi stătea în putere, drept răsplata pentru că-i 
salvasem viaţa. 

— Favoarea pe care i-am cerut-o, am continuat eu, a 
fost... să-ţi spună că totul se terminase între voi, Susan, ca 
nu te iubise niciodată, că se folosise de tine ca să ajungă la 
mine şi că nu avea de gând să te ia în Italia cu el. Se vede 
treaba că aşa a şi făcut, am adăugat. A făcut-o pentru 
mine. 

M-am uitat la ea şi ne-am privit în ochi. Mi-am dat 
seama că se lupta din greu să accepte cele auzite, apoi 
brusc a înţeles că tot ce-i spusese Frank Bellarosa în seara 
aceea erau cuvintele mele, nu ce simţise el. Iar ea îl 
împuşcase pe omul pe care-l iubea şi care o iubea la rândul 
lui. 

S-a aşezat pe canapea, privind în gol la peretele din faţa 
ei. 


— I-am spus toate astea lui Anthony, am continuat eu. I- 
am spus că taică-său i-ar fi abandonat pe el, pe maică-sa şi 
pe fraţii lui, iar singurul motiv pentru care n-a făcut-o a 
fost faptul că-mi datora viaţa. N-ar fi fost cazul să-i spun... 
am adăugat eu, dar eram furios pe el şi voiam să ştie că 
taică-său, pe care îl diviniza, era nu numai un informator al 
FBI, dar şi departe de a fi un tată şi un soţ fără cusur. 

Totodată, încercasem să abat cumva atenţia lui Anthony 
de la Susan către mine, dar dacă i-aş fi spus ei una ca asta 
ar fi părut că-mi fac mie un serviciu, drept care am 
încheiat: 

— Ăsta-i motivul pentru care Anthony şi-a ieşit din fire şi 
m-a ameninţat. 

Susan continua să privească ţintă peretele, cu chipul 
lipsit de expresie. 

Trebuia acum să-i spun ceva ce nu-i spusesem lui 
Anthony, ceva cu care în sinea mea nu mă împăcasem 
niciodată. 

— Când i-am cerut lui Frank să-ţi declare că totul s-a 
terminat am crezut sau am sperat că ai să te vindeci... sau 
poate că în subconştientul meu m-am gândit că ai să-i ceri 
socoteală. Am răsuflat adânc şi am continuat: Dar poate că 
asta mi-a venit în minte ulterior, pentru că... pentru că 
atunci când l-ai ucis, nu mi-am dat seama dacă dorisem 
sau sperasem să se întâmple aşa, atunci când demarasem 
toata povestea asta.... Nu ştiam sigur dacă mie mi se 
datorează moartea lui sau dacă mă simţeam vinovat şi-mi 
asumam o parte din vină... de fapt, nici în ziua de azi nu 
sunt sigur. 

Susan s-a uitat la mine cu aceeaşi figură inexpresivă. 

— Te-am vrut înapoi şi am vrut să încetezi să-l mai 
iubeşti... deşi n-aş putea spune că voiam să-l ştiu mort. Dar 
chiar şi aşa, atunci ai avut dreptate: ar fi trebuit să-l ucid 
eu însumi. 

Continua să stea jos, dar am văzut că-şi revenise din şoc. 
Eram convins că se gândea că omorâse un bărbat care o 
iubea şi care nu-i înşelase încrederea, ci pur şi simplu se 
supusese instrucţiunilor din culise primite de la mine şi-mi 


plătise o favoare, socotind-o o datorie de onoare. 

Nici nu îndrăzneam să-mi închipui cum se simţea Susan 
pentru ce făcuse sau ce simţea la adresa mea. 

Nu mai era mare lucru de adăugat, totuşi am spus: 

— Nu ştiu dacă trebuie să-ţi cer iertare că i-am cerut să 
te mintă: amândoi m-aţi minţit pe mine de atâtea ori şi cu 
siguranţă n-am să-ţi cer să mă ierţi. Vreau totuşi să ştii că 
port o parte din vină pentru cele întâmplate. 

A deschis gura pentru prima oară. 

— Eu l-am ucis, mi-a spus. Nutu. 

— Adevărat. Dar... când te gândeşti la toate astea... 

— Cred că a ţinut la tine mai mult decât la mine, a urmat 
ea. 

— Imi datora o favoare. 

A răsuflat adânc şi a continuat: 

— Întotdeauna vorbea despre tine şi asta mă făcea să 
mă simt stânjenită şi... furioasă... şi... 

— Bine, nu ţin neapărat să aud. Va trebui să te gândeşti 
mult înainte să-ţi dai seama exact ce simţi, i-am spus. Mă 
duc să termin cu Mancuso. Nu-i nevoie să mai vii şi tu. 

Am pornit către uşă. 

— John. 

Am întors capul spre ea. 

— Chiar ai vrut să mă întorc la tine? 

— Da. 

— Atunci de ce nu m-ai luat înapoi după moartea lui? 

— M-am răzgândit. 

— De ce? 

— Pentru că... mai târziu mi-am dat seama... voiam să-l 
părăseşti din proprie voinţă... voiam să te întorci la mine 
pentru că mă iubeai mai mult decât pe el... dar faptul că el 
te părăsise şi era mort nu era chiar ceea ce-mi doream. 

Nu mi-a răspuns. 

Eram pe punctul de a pleca, dar Susan mi-a rostit 
numele din nou: 

— John. 

— Trebuie să plec. 

— Trebuie să-mi spui de ce n-am rămas împreună după 


ce l-am omorât. 

— Tocmai ţi-am spus de ce. 

— Nu, nu mi-ai spus. 

Cum spuneam, Susan mă cunoştea, aşa că puteam să 
fug, dar nu puteam să mă ascund de ea. 

— Bine, am răspuns. Am fost... umilit. În public. Cât 
timp legătura voastră a rămas numai între noi trei - şi 
desigur, FBI - te-aş fi putut ierta. Dar când a devenit o 
ştire naţională, subiect de haz în tabloide şi glume de 
vestiar, atunci... 

M-am uitat la ea şi am exclamat: 

— Te mai miri că am urcat la bordul iahtului şi am plecat 
dracului de aici? Ce fel de bărbat mă crezi? 

Şi-a îngropat obrazul în palme şi am văzut că plângea. 
Nu ştiam precis de ce plângea: fiindcă-l omorâse pe Frank 
Bellarosa, fapta pentru care avusese mai puţine motive 
decât crezuse în acel moment, sau poate fiindcă în cele din 
urmă înţelesese haosul stârnit în viaţa tuturor celor din 
jur. Sau se gândea că poate regretam că eram iarăşi 
împreună. 

I-am întors spatele şi am ieşit din cameră. 


Capitolul 46 


Felix Mancuso era tot în biroul meu şi vorbea la telefon. 
Am rămas în picioare până când a terminat, apoi i-am 
spus: 

— Doamna Sutter nu se simte bine, poate ar trebui s-o 
lăsăm pe altă dată. Pot veni la dumneavoastră la birou 
mâine-dimineaţă, dacă sunteţi de acord, m-am oferit. 

S-a uitat la mine. 

— E totul în regulă? m-a întrebat. 

— E tulburată, i-am răspuns. 

A dat din cap. 

— E foarte stresant pentru ea. Dar vă cer să-mi mai 
acordaţi zece minute din timpul dumneavoastră. Şi va 
trebui să vorbesc şi cu doamna Sutter, când va fi pregătită 
să mă asculte, a adăugat. 

— Nu cred că ar mai avea mare lucru de adăugat la ce v- 
am relatat sau la ceea ce ştiţi deja, dar e dreptul 
dumneavoastră să decideţi. O puteţi suna, totuşi, am 
adăugat. M-am aşezat la birou şi am spus: Vă rog să 
continuaţi. 

M-a privit din nou. 

— Mai întâi, ar trebui să ştiţi că Anthony Bellarosa pare 
să fi dispărut, a început el. Nu ştim precis dacă asta se 
leagă de problema noastră, de probleme de-ale lui, de 
moartea lui John Gotti sau dacă-i doar una dintre 
dispariţiile lui obişnuite, mi-a explicat. Mulţi indivizi de 
soiul lui dispar pentru un timp. Uneori cu treburi, dar cel 
mai adesea ca să se relaxeze. 

Nu eram întru totul atent la ce-mi spunea Felix 
Mancuso, pentru că mă gândeam tot la Susan. 

— E posibil să fie mort? l-am întrebat totuşi. 

— Tot ce se poate, mi-a răspuns domnul Mancuso. Dar n- 
am aflat nimic în acest sens şi, din spusele detectivului 
Nastasi, Megan, soţia lui Bellarosa, nu părea prea 


tulburată că el plecase fără vreo altă explicaţie decât 
aceea că avea de rezolvat unele treburi. 

— Poate că şi ea vrea să-l ştie mort, am sugerat eu doar 
pe jumătate în glumă. 

Mancuso nu mi-a răspuns nimic, în schimb a spus: 

— Poliţia ar fi vrut să stea de vorbă cu el, să-i pună în 
vedere că aţi înaintat o plângere şi să-l atenţioneze că e 
pus sub urmărire. Bineînţeles, le-ar fi convenit ca el să facă 
vreo declaraţie incriminatoare, ca astfel să-l poată trimite 
după gratii. Din păcate însă, din motive necunoscute nouă, 
a dispărut. 

În mod paradoxal, dacă i-aş fi fost consigliere lui 
Anthony, l-aş fi sfătuit să se pună la dispoziţia poliţiei, iar 
poliţiştilor le-aş fi spus politicos că clientul meu refuza să 
răspundă la orice întrebare în absenţa avocatului său. Aşa 
se proceda în lumea mea - dar în lumea lui nu te jucai cu 
poliţia. Prin urmare, da, dispariţia lui înainte ca poliţia să-i 
ceară să anunţe unde putea fi contactat fusese o mişcare 
isteaţă, după regulile străzii. În plus, nu era ilegal să plece 
de acasă. 

— Dumneavoastră sau poliţia puteţi cere un mandat 
pentru arestarea lui? am întrebat totuşi. 

— Lucrăm pe mai multe fronturi, ca să putem înfăţişa 
acest caz unui judecător local sau federal. Dar în afara 
faptului că e căutat pentru a i se pune unele întrebări, şi 
asta doar în baza plângerii dumneavoastră, nu prea avem 
cu ce convinge un judecător. Totuşi, încercam, a adăugat 
el. După 11 septembrie, a continuat Mancuso, am 
descoperit că noua mea slujba la forţele speciale de 
combatere a terorismului e mai uşoară din punct de vedere 
a ceea ce permite legea şi tribunalul, numai că Anthony 
Bellarosa nu-i suspectat de terorism. El e un mafiot de 
modă veche şi se bucură de absolut toate drepturile. 

— V-am spus că în camera lui de lucru am văzut o 
fotografie cu Osama bin Laden? l-am întrebat eu pe 
Mancuso. 

Mancuso a zâmbit şi a continuat: 

— În orice caz, dispariţia lui Anthony Bellarosa, deşi nu 


ieşită din comun, este totuşi îngrijorătoare din punctul 
nostru de vedere şi poate interesantă din perspectiva 
relaţiilor lui în cadrul organizaţiei. 

— Vă referiţi la problemele lui cu Salvatore D'Alessio? 

— Posibil. Vom vedea dacă Anthony Bellarosa îşi va face 
apariţia la înmormântarea lui John Gotti. 

— Ei bine, am declarat eu, sper că cineva îi va descoperi 
cadavrul, ca să pot dormi şi eu liniştit. 

— Deţineţi vreo armă? m-a întrebat Mancuso, legat de 
afirmaţia mea. 

— Avem o puşcă de vânătoare, i-am răspuns. 

— Ştiţi să umblaţi cu ea? 

— Punem câte un cartuş pe fiecare ţeavă, tragem 
piedica şi apăsăm pe trăgaci, i-am răspuns eu oarecum 
tăios. Am făcut armata, am adăugat, iar doamna Sutter a 
tras în păsări vii şi artificiale. De fapt, e puşca ei. 

— Bine. Nici FBI, nici poliţia nu încurajează cetăţenii să 
înfrunte singuri un intrus, nici să deţină sau să cumpere o 
armă cu scopul... 

— Înţeleg, domnule Mancuso. Fiţi sigur că nici eu, nici 
doamna Sutter nu-l vom încolţi pe Anthony Bellarosa pe 
peluza din faţa casei. Dar dacă cineva va intra în locuinţa 
noastră cu intenţia de a vătăma pe unul din noi, atunci 
vom lua masurile cuvenite. Cunosc legea, i-am amintit. 

— Ştiu că o cunoaşteţi. Dacă Anthony Bellarosa se 
înapoiază acasă sau dacă aflăm unde se găseşte, a 
continuat el, atunci cineva de la FBI sau de la poliţia locala 
vă va înştiinţa şi pe dumneavoastră. 

— Sper şi eu. 

— Mi s-a confirmat de la Secţia 2 că maşinile lor de 
poliţie au fost alertate despre cazul dumneavoastră, a 
continuat Mancuso. E posibil ca şi FBI să trimită oameni în 
zonă, m-a informat el. 

Am încuviinţat din cap, apoi Mancuso s-a mai referit la 
câteva lucruri şi m-a rugat să clarific sau să detaliez unele 
dintre declaraţiile mele anterioare. Părea să-şi amintească 
bine tot ce spusesem de curând şi deja ştiam că avea o 
bună memorie de durată şi memorase lucruri petrecute cu 


zece ani în urmă. Din acest punct de vedere, aveam ceva în 
comun. 

Incă nu-mi revenisem după cele întâmplate cu Susan şi, 
deşi mă simţeam uşurat că în sfârşit îi spusesem tot şi-mi 
luasem o piatră de pe inima, mi-am dat seama că, 
dezgropând din nou trecutul, iar îmi stricasem buna 
dispoziţie. Iar pe lângă mărturisirea mea completă faţă de 
Susan, mai trebuia să retrăiesc şi umilinţa de a fi 
încornoratul Numărul Unu al Săptămânii din America. 

— Domnule Sutter? 

Am ridicat ochii spre Mancuso. 

— V-am întrebat dacă mai locuieşte şi altcineva aici. 

— Nu... eh... tocmai a murit o veche prietenă de familie, 
doamna Allard, şi aşteptăm să vină lumea la 
înmormântare. 

— Cine urmează să sosească? 

— Copiii noştri, Edward şi Carolyn, am răspuns. 

l-am spus câţi ani aveau, el şi-a notat, iar eu am 
continuat: 

— Poate şi părinţii doamnei Sutter, William şi Charlotte 
Stanhope, deşi ei s-ar putea să locuiască în altă parte. E 
posibil ca şi fratele doamnei Sutter, Peter, să fie aici de 
Ziua Tatălui, am adăugat. 

Mancuso a dat din cap. 

— Bun. Deci duminică. Nici nu-ţi vine să crezi ce repede 
a trecut luna asta. 

— Nu şi pentru mine. 

N-a făcut niciun comentariu şi a continuat: 

— Locuieşte cineva în căsuţa de la poartă? 

— Aceea e casa portarului, i-am explicat. Acolo a locuit 
de curând răposata doamna Allard şi tot acolo am stat şi 
eu până duminica trecută. 

— Înţeleg. În momentul de faţă sta cineva acolo? 

— Odată cu moartea lui Ethel Allard, casa portarului a 
trecut în proprietatea lui Amir Nasim. 

— Ea i-a lăsat-o lui Amir Nasim? 

Mi-ar fi luat prea mult ca să-i explic lui Mancuso că 
Ethel şi-o pusese cu Augustus Stanhope, drept care 


căpătase statut de chiriaş pe viaţă şi aşa mai departe, deşi, 
fiind şi el avocat, domnul Mancuso ar fi înţeles aspectul 
legal al situaţiei. Dar ca fost teolog, n-ar fi fost prea 
încântat să audă că, păcătuind, Ethel se alesese cu o casă 
moca vreme de şaizeci de ani. În orice caz, i-am spus: 

— Doamna Allard a fost chiriaşă pe tot timpul vieţii. Din 
câte am înţeles, Nasim vrea să întărească măsurile de 
pază, am adăugat, aşa că e posibil să-şi instaleze acolo 
câţiva oameni de-ai lui. 

Domnul Mancuso a dat din cap. 

— Cunoaşteţi ceva despre situaţia din casa lui Nasim? 
m-a întrebat el. 

— Ştiu că are cincizeci de camere, am răspuns, şi că 
unui asasin i-ar lua o săptămână să dea de urma lui Nasim 
prin casă. Din câte ştiu, am adăugat ca să las deoparte 
gluma, iranianul locuieşte acolo numai cu soţia, dar s-ar 
putea să aibă şi servitori. Eu am văzut o servitoare. O 
puteţi întreba pe doamna Sutter, l-am sfătuit. Ea cunoaşte 
mai bine cum stau lucrurile la Stanhope Hall. 

Domnul Mancuso şi-a notat amănuntul, apoi mi-a mai 
adresat mie câteva întrebări referitoare la obiceiurile casei 
noastre, planurile noastre de călătorie, în caz că aveam 
vreunele şi aşa mai departe. 

— Ar trebui să vă gândiţi să instalaţi un sistem de 
alarmă şi să vă luaţi un câine, şi-a dat el cu părerea. 

— Chiar discutăm despre asta. 

— Şi dacă aveţi mijloacele necesare, ar fi cazul să vă 
gândiţi serios să apelati la serviciile unei firme de pază. 

— Ca Bell Security? am întrebat. 

S-a silit să zâmbească. 

— S-ar putea să nu dea rezultate, mi-a replicat. 

— Asta îmi sună ca şi cum am fi în mare pericol, am 
spus. 

S-a gândit o clipă, apoi mi-a răspuns: 

— În momentul de faţă, aş spune că pericolul este cod 
galben, pe cale să devină cod portocaliu. 

— Nu roşu? 

— Haideţi să nu ne gândim prea mult la gradul de 


pericol. Dar exista un risc, iar eu voi discuta încă odată cu 
poliţia şi cu persoane competente de la FBI, vom evalua 
împreuna situaţia şi vă vom ţine la curent. 

Am încuviinţat din cap, apoi l-am întrebat: 

— De ce mi-aţi spus la telefon că ameninţarea nu e 
iminentă? 

Câteva secunde nu mi-a răspuns, apoi mi-a explicat: 

— E cam complicat, dar are legătura cu moartea lui John 
Gotti, cu Salvatore D'Alessio şi cu unele schimbări care s- 
ar putea petrece în următoarele câteva săptămâni. 

— Cu alte cuvinte, Anthony Bellarosa e ocupat cu alte 
probleme. 

— În esenţă, cam aşa stau lucrurile. Şi Anthony 
Bellarosa se cam teme pentru viaţa lui, a continuat să mă 
lămurească Mancuso, şi acesta ar putea fi principalul 
motiv al dispariţiei lui. Umblă zvonul că unul din cei doi - 
Bellarosa sau D'Alessio - se va retrage în următoarele 
câteva săptămâni. Prin tradiţie, orice vendeta e 
suspendată pe timpul unui priveghi sau a unei 
înmormântări. 

— Un obicei foarte civilizat. Asta include şi răzbunarea 
la adresa soţilor Sutter? 

— Nu. Dar le oferă lui Anthony şi Sal o săptămâna 
liniştită din acest punct de vedere. 

— Asta mă bucură. De ce nu s-a reglat disputa asta 
acum zece ani? am întrebat. 

— Şi asta are legătură cu moartea lui Gotti şi cu 
armistițiul negociat de el după atentatul de la restaurantul 
Giulio's, mi-a răspuns. 

A continuat să-mi explice: 

— Crima organizată se ocupă cu făcutul banilor, nu cu 
războaiele între bande, nu cu titlurile pe prima pagină şi 
nici cu imaginile color de la televizor care tulbura publicul. 
lată de ce Anthony şi unchiul lui au respectat vreme de 
atâţia ani o pace greu de suportat pentru amândoi. Acum 
însă... dată fiind situaţia dumneavoastră, domnule Sutter, 
încep să apară consecinţele celor întâmplate atunci. 

Nu i-am răspuns. 


Domnul Mancuso şi-a întărit explicaţia cu o metaforă 
agricolă: 

— Ce semeni, aia culegi. 

Nu era chiar ceea ce-mi doream să aud de la Felix 
Mancuso, pe care eu îl socoteam un fel de cavaler al 
dreptăţii, nu Moartea cu Coasa. Dar poate că se referea 
numai la Anthony şi unchiul Sal, nu la Susan şi la mine. 

Mancuso şi-a încheiat explicaţia actualei stări de lucruri 
cu următoarele cuvinte. 

— Dumneavoastră şi doamna Sutter nu sunteţi prima 
preocupare a lui Anthony, poate nici măcar a doua. Dar 
după ce se va îngriji de celelalte probleme ale lui, legate 
de prieteni şi familie - sau aceştia îşi vor rezolva 
problemele legate de el atunci va trebui să-şi încheie 
socotelile şi cu doamna Sutter. E o chestiune personală, 
dar şi de afaceri, în măsura în care este vorba de prestigiul 
lui. 

Am crezut că o să mă întrebe „Capisce?”, dar el a spus: 

— Aşa credem noi că stau lucrurile în momentul de faţă. 

— Inţeleg. 

M-am gândit o clipă, apoi i-am spus: 

— Totuşi, s-ar putea să vă înşelaţi. 

— Tot ce se poate, dar să nu renunţaţi la vigilenţă. 

— Nici prin gând nu-mi trecea. 

— Bine. Şi să vă mai spun un lucru... Dacă Salvatore 
D'Alessio dispare sau e lichidat, acesta trebuie să fie un 
semn pentru noi toţi că Anthony Bellarosa trăieşte şi că a 
început să-şi regleze conturile. Iar dacă va fi găsit cadavrul 
lui Anthony, atunci dumneavoastră, Salvatore D'Alessio şi 
alţi câţiva puteţi răsufla uşuraţi. 

— Înţeleg. Eu unul îl susţin pe Sally Da-da, am adăugat. 

Domnul Mancuso n-a făcut niciun comentariu. 

M-am gândit la toate cele auzite şi i-am spus: 

— Ei bine, realitatea este că săptămâna asta trebuie să 
fim aici, dar... 

— Săptămâna asta v-aş sfătui să vă vedeţi de treburi ca 
de obicei. Nu veţi fi singuri, veţi fi înconjurați de multă 
lume cu ocazia priveghiului şi a înmormântării, a adăugat 


el. Şi, după cum v-am mai spus, Anthony Bellarosa şi 
unchiul lui trebuie mai întâi să-şi rezolve propriile 
neînţelegeri. E singura strategie care contează pentru ei. 

— Bine. 

Eram însă convins că nimeni nu i-ar fi putut reproşa 
vreodată lui Anthony că ar fi moştenit logica sau 
inteligenţa tatălui său. 

— Prin urmare, nu credeţi că există vreun pericol pentru 
oaspeţii mei... pentru copii? 

— N-am cum să fiu sută la sută sigur, dar mă îndoiesc 
profund că Anthony Bellarosa ar putea face ceva care să 
şocheze opinia publică, să pună justiţia pe urmele lui sau, 
şi mai important, să-i înfurie pe amicii şi pe asociaţii lui în 
asemenea măsură încât să se întoarcă împotriva lui. Iar 
fiica dumneavoastră e adjunct de procuror districtual, a 
adăugat el. Asta o pune la adăpost de orice pericol. E 
invulnerabilă. El are ce are cu doamna Sutter, mi-a 
reamintit Mancuso. Poate şi cu dumneavoastră, dar asta-i 
tot ce i-a îngăduit organizaţia. Indiferent cine a plătit 
pentru lichidarea lui Frank Bellarosa - să zicem că a fost 
cumnatul lui - nu v-a vrut răul nici dumneavoastră, nici 
doamnei Sutter, nici doamnei Bellarosa, motiv pentru care 
vă aflaţi acum în faţa mea. E vorba de profesionişti, nu de 
bande de stradă, a încheiat el. 

— Mă bucur să aud asta. 

Aşadar, poate le voi oferi lui William şi Charlotte 
dormitorul nostru şi-i voi împrumuta lui William pălăria şi 
haina mea de ploaie. 

— S-ar putea ca doamna Sutter şi cu mine să plecăm din 
zonă săptămâna viitoare, după ce ne părăsesc musafirii, i- 
am spus eu domnului Mancuso. 

— E decizia dumneavoastră, mi-a răspuns. Dar dacă 
plecaţi, nu spuneţi nimănui unde anume. Nici măcar 
prietenilor sau familiei, a subliniat el. Şi nu trimiteţi 
ilustrate acasă decât după ce aţi pornit spre o nouă 
destinaţie. 

— Am înţeles. 

Dar după scena de acum un sfert de oră, nu mai eram 


sigur dacă Susan şi cu mine aveam să mai plecam undeva 
împreună. 

Domnul Mancuso şi-a încheiat instructajul spunând: 

— Ştiu că, în calitate de buni cetăţeni, cu respect faţă de 
lege, dumneavoastră - şi, fără îndoială, doamna Sutter - cu 
greu acceptaţi că vi se întâmplă aşa ceva şi poate credeţi 
că forţele de ordine ar trebui să facă mai mult pentru 
protecţia dumneavoastră. Fiţi însă siguri că facem tot 
posibilul să vă ferim de rău, că luăm situaţia 
dumneavoastră cât se poate de în serios şi că suntem 
conştienţi că problema dumneavoastră se leagă de cazurile 
noastre importante privind crima organizată. 

Aş fi putut comenta asupra câtorva aspecte din discursul 
standard al domnului Mancuso, dar m-am mărginit să-i 
spun un singur cuvânt: 

— Mulţumesc. 

Ne-am ridicat amândoi şi l-am condus până la intrare. 

— O să-i faceţi o vizită şi lui Amir Nasim? l-am întrebat. 

— Mi se pare normal, din moment ce mă găsesc aici, mi- 
a răspuns. 

— Nu ştiu dacă o fi plecat sau nu, dar de regulă e acasă. 

— E acasă, m-a informat domnul Mancuso. 

Nu l-am întrebat de unde ştia, fiindcă fără îndoială nu 
mi-ar fi spus. Totuşi mi-a precizat: 

— Am să-l anunţ pe Nasim că dumneavoastră şi doamna 
Sutter sunteţi întru câtva îngrijoraţi pentru siguranţa 
dumneavoastră, la fel ca el, şi am să-l rog să ia legătura cu 
poliţia locală, în caz că observă ceva neobişnuit sau 
suspect. 

— Şi el m-a rugat să fac acelaşi lucru. 

— Bun. Atunci domeniul ar trebui să fie foarte sigur. 

Niciodată nu mă gândisem la Stanhope Hall ca la o 
reşedinţă fortificată, totuşi am răspuns: 

— Ne putem asigura protecţie unul celuilalt. Poate ar 
trebui şi să semnăm un pact. 

Domnul Mancuso a zâmbit. 

— Ajunge să fiţi buni vecini, mi-a spus. 

— Exista ceva în evidenţa dumneavoastră referitor la 


Amir Nasim? am întrebat. 

— Nu pot comenta nimic pe tema asta. 

— Ştiu, dar îmi puteţi spune mie, care-i sunt vecin, dacă 
există vreo ameninţare reală la adresa lui. 

Domnul Mancuso s-a gândit o clipă, apoi mi-a spus: 

— Cu titlu strict confidenţial, vă spun că Amir Nasim e 
implicat într-un joc riscant, dar foarte profitabil, constând 
în furnizare de informaţii şi resurse logistice oricui îşi 
poate permite să apeleze la serviciile lui. Aşa că şi-a făcut 
o sumedenie de prieteni, dar în egală măsură şi duşmani, 
iar problema lui e că nu ştie care-i sunt prietenii şi care 
duşmanii. 

— De ce nu-l arestaţi? am întrebat. 

Domnul Mancuso nu mi-a răspuns, în schimb mi-a dat un 
ultim avertisment: 

— Când plecaţi de pe proprietate fiţi extrem de prudent 
şi nu ezitaţi să sunaţi la 911 dacă aveţi impresia că sunteţi 
urmărit, supravegheat sau încolţit. 

Am dat din cap şi m-am gândit că trebuia să-mi cumpăr 
o armă pe care s-o iau cu mine la drum pentru 
autoapărare. 

— Cred că înţelegeţi... nu Anthony Bellarosa va fi 
acela... m-a instruit în continuare domnul Mancuso. 

— Înţeleg, dar... în cazul de faţă, e vorba de ceva atât de 
personal, încât mă întreb dacă n-ar vrea... 

— Nici nu vă gândiţi! Iar dacă i se va întâmpla ceva 
unchiului său, Anthony va fi undeva în celălalt capăt al 
pământului faţă de locul atentatului, deşi şi aici e vorba de 
ceva personal. 

— Cum rămâne cu vendeta personală şi cu onoarea de 
familie? am întrebat. 

— Există, mi-a răspuns el, dar acum funcţionează prin 
împuternicire. 

Mi-a dat două cărţi de vizită, ne-am strâns mâna şi i-am 
mulţumit că venise. El m-a rugat să-i transmit doamnei 
Sutter salutări şi să-i spun să-l sune când se va simţi în 
măsură să vorbească. 

L-am urmărit cu privirea urcându-se în limuzina cenuşie 


de serviciu, apoi îndepărtându-se pe alee până a intrat pe 
drumul principal şi s-a îndreptat spre Stanhope Hall. 

Ei bine, aveam câteva preocupări imediate - priveghiul, 
înmormântarea, sosirea rudelor şi a copiilor, un vecin 
iranian care juca la două capete, poliţia, FBl-ul şi, la fel de 
important, Anthony Bellarosa, care negocia un contract pe 
capul meu şi al lui Susan. Dacă stăteam să mă gândesc, 
piraţii somalezi nu-mi dădeau asemenea bătaie de cap. 

Pe urma, bineînţeles, mai era vorba şi de Susan. 
Simţeam din ce în ce mai mult nevoia să-i ofer protecţie, şi 
asta mă făcea să-mi dau seama că eram implicat pe termen 
lung. Treaba de durată. Dar nu aveam nici cea mai mică 
idee ce simţea ea în momentul de faţă, aşa că trebuia fie să 
urc la etaj şi să aflu, fie să mă sui în maşină şi să faco 
plimbare, ca să-mi limpezesc gândurile şi să fac stoc de 
armament. 

Am intrat din nou în casă şi am urcat la etajul doi. Uşa 
camerei de familie era închisă. Am ezitat puţin, apoi am 
deschis-o. 

Susan şedea tot pe canapea, dar se cuibărise într-un 
colţ, între perne. Ştiam bine ce însemnau acea poziţie şi 
acel limbaj al trupului, adică nici pe departe „Vino lângă 
mine, strânge-mă în braţe şi sărută-mă”. 

— Mă duc la magazinul de articole sportive, i-am spus. 
N-a zis nimic. Cel din Glen Cove mai exista? am reluat eu. 

Niciun răspuns. 

Am simţit cum mi se suie brusc sângele la cap - unul 
dintre multiplele mele defecte de personalitate - şi i-am 
spus: 

— Locuiesc în această casă, dar dacă vrei, poţi să-mi 
duci lucrurile într-o cameră de oaspeţi sau am să le mut eu 
însumi. 

S-a uitat la mine fără un cuvânt. 

Am ieşit din încăpere, am coborât la parter, m-am uitat 
în cartea de telefon şi am descoperit că magazinul de 
articole sportive era în acelaşi loc ca în urmă cu zece ani. 

Am ieşit afară în ploaie, m-am suit în maşină, am parcurs 
aleea cea lungă şi am cotit pe Grace Lane. 


Nu era una dintre cele mai bune zile ale mele, dar dacă 
era să văd partea bună a lucrurilor, măcar nu mai eram 
obligat să mă port amabil cu William şi Charlotte. 

Am condus agale spre Glen Cove, tot gândindu-mă la 
ziua de azi, la cea care urma şi la celelalte care aveau să 
vină. Mi-a trecut prin minte că aici nu mă aştepta nimic 
bun, numai nefericire şi amintiri urâte. Prin urmare, de 
îndată ce aveam să-mi rezolv treburile aici, voiam să mă 
înapoiez la Londra. Susan, care era o fată isteaţă, va fi 
nevoită să-şi ia propriile-i decizii şi să-şi poarte singură de 
grijă. O voi sfătui să se întoarcă la Hilton Head, dar dincolo 
de asta, simţeam că nu mai aveam nicio altă obligaţie faţă 
de ea şi nici dorinţa de a face parte din viaţa ei. 

Bineînţeles că nu era adevărat, dar aceasta trebuia să fie 
fraza mea de despărţire în timp ce-mi făceam bagajele. Pe 
urmă poate aveam să ne încercăm din nou norocul, peste 
încă zece ani. 


Capitolul 47 


Mi-am amintit de patronul magazinului de articole 
sportive, un oarecare domn Roger Bahnik, care se arătase 
îndatoritor şi răbdător de fiecare dată când venisem aici cu 
Edward sau Carolyn pentru diverse articole de camping 
sau sportive. Venisem şi singur, pentru echipament de 
pescuit la mare adâncime, precum şi pentru diverse 
articole nautice, aşa că m-am întrebat dacă să mă prezint 
din nou. Poate însă că domnul Bahnik îşi amintea la ce 
întrebuinţase Susan o armă de foc, iar cum scopul venirii 
mele aici era să cumpăr o armă şi muniţie, mi-am zis că 
era mai bine să nu dezvălui cine sunt până în momentul 
când mi se va cere să prezint un act de identitate. 

l-am spus ce anume căutam, prefăcându-mă că nu 
cunosc prea multe despre armele de foc şi despre tipurile 
de muniţie, deşi fără îndoiala era o prefăcătorie inutilă. 
Domnul Bahnik mi-a arătat raionul de arme pentru 
profesionişti, aflat în spatele magazinului, şi m-a întrebat 
dacă trăgeam în ţinte de argilă sau după păsări, iar dacă 
vânam păsări, atunci din care anume. 

— Păsări foarte mari, i-am explicat eu. 

Domnul Bahnik mi-a sugerat că mi s-ar potrivi o armă 
grea de vânătoare, pe care am cumpărat-o, împreună cu o 
cutie de cartuşe pentru căprioare, care puteau face găuri 
zdravene într-un om. 

Domnul Bahnik purta la brâu un pistol vârât în tocul său, 
aşa cum se cere atunci când faci comerţ cu arme, iar eu aş 
fi vrut să cumpăr de la magazinul lui două pistoale: unul 
pentru mine, celălalt pentru Susan, ca să-l ţină în poşetă. 
Dar, după cum spuneam, aş fi avut nevoie de un permis 
special portarmă. Puteam obţine un astfel de permis, dar 
ar fi durat vreo şase luni, ceea ce putea să însemne prea 
târziu. Din păcate, în trecut Susan avusese acea problemă 
cu pistolul şi mă îndoiam că autorităţile ar fi privit cu ochi 


buni o nouă cerere de permis portarmă din partea ei. 

Aveam totuşi nevoie de o armă la drum, aşa că am cerut 
să văd nişte carabine, pe care domnul Bahnik a fost fericit 
să mi le arate. 

A descuiat vitrina cu arme şi a aliniat pe tejghea câteva 
carabine mici. Am întors pe toate părţile un vechi 
Winchester M-1 calibrul 30 din cel de-al Doilea Război 
Mondial, cu care trăsesem când fusesem în armată. Aceste 
arme măsurau numai un metru şi încăpeau perfect sub un 
scaun de maşină, ba poate chiar şi într-o sacoşă mare de 
voiaj, aşa cum văzusem la unele femei. 

— M-1 nimereşte ţinta de la aproximativ trei sute de 
metri, m-a instruit domnul Bahnik. Poate dobori o 
căprioară, dar e folosită în principal pentru vânat mic, 
precum şi ca armă de autoapărare. La ce doriţi s-o folosiţi? 
m-a întrebat el. 

N-am vrut sa-i spun că urma s-o ţin în maşină fiindcă 
Mafia era pe urmele mele, aşa că i-am răspuns: 

— Pentru siguranţa casei. 

— Ah, excelent. Doamnei o să-i placă. E uşoară, 
cântăreşte doar vreo două kilograme jumătate, e 
semiautomată şi are recul mic. 

— Aşa e, îi va plăcea la nebunie. E un dar de ziua ei, i- 
am mărturisit eu. 

Domnul Bahnik şi-a dat seama că glumeam - sau cel 
puţin aşa spera - şi a râs. 

Am cumpărat o cutie de gloanţe de carabina calibrul 30 
şi două truse de curăţare, una pentru carabină, cealaltă 
pentru puşca de vânătoare. Domnul Bahnik a pus într-una 
din ele un mic ecuson cu steagul american, pe care mi-l 
puteam coase pe vesta de vânătoare sau pe bluza de la 
pijama. 

Am văzut atârnat pe perete un costum portocaliu 
biohazard, precum şi o colecţie considerabilă de măşti de 
gaze. Articolele cu pricina păreau să fi fost puse în vânzare 
după ultima mea venire aici, aşa că l-am întrebat: 

— Vindeţi multe costume biohazard şi măşti de gaze? 

A ridicat ochii spre articolele expuse pe perete. 


— Măştile se vând cât de cât, mi-a răspuns. Dar pentru 
costume n-am clienţi. Totuşi, mi-a spus el, se vând multe 
alimente criogenate şi canistre pentru apă. Şi detectoare 
de radiaţii. 

— Dar arme? 

— Din ce în ce mai multe. Se vând şi lumânări, lămpi cu 
gaz, lanterne... şi altele asemenea, a adăugat. Nu-mi 
merge atât de bine nici în sezonul uraganelor, a glumit el. 

Nu i-am răspuns, dar mi-a părut bine să aflu că domnului 
Bahnik îi mergea bine şi că lumea de pe Coasta de Aur era 
pregătită. Cu siguranţă că viaţa în Statele Unite se 
schimbase. 

Domnul Bahnik a făcut socoteala, în timp ce eu 
completam nişte hârtii pentru carabina şi pentru muniţie. 
Formularele oficiale nu puneau prea multe întrebări fără 
rost, iar eu m-am legitimat cu paşaportul, care avea 
fotografie. Cardul meu American Express încă mai era 
valabil - deşi nu-mi aminteam să-mi fi plătit taxele de ceva 
vreme - aşa că am încheiat tranzacţia. 

Domnul Bahnik mi-a ambalat carabina M-1 în hârtie 
simplă, de culoare cafenie, ca s-o pot transporta la maşină 
fără să şochez lumea ieşită la cumpărături sau pe oamenii 
legii, apoi mi-a pus toate celelalte achiziţii într-o sacoşă 
mare, pe care scria: „Articole sportive - echipament de 
camping - arme”. Nimic despre măştile de gaze. 

Numele, poate şi adresa înscrisă în formulare, precum şi 
figura mea parcă începeau să-i spună ceva domnului 
Bahnik şi mi-am dat seama că îşi amintea unele lucruri - 
poate vizitele mele la magazinul lui împreună cu copiii. 
Sau, şi mai probabil, îşi amintea ceva ce citise sau văzuse 
la televizor cu zece ani în urmă. S-a uitat la mine şi a spus, 
ca pentru sine: 

— Ah... da. 

I-am mulţumit pentru ajutor şi am văzut că mă urmărea 
din ochi în timp ce mă îndreptam spre uşă, poate 
preocupat de faptul că eu şi doamna Sutter vom apărea din 
nou la ştirile de seară. Păi... era foarte posibil. 


Ploaia se oprise, dar cerul rămânea acoperit. Auzeam 
tunete în depărtare şi mi-am dat seama că iar se pregătea 
să plouă. 

Ajungând la Stanhope Hall, am avut norocul să-l văd pe 
Amir Nasim, care stătea în uşa casei sale nou- 
achiziţionate, discutând cu doi bărbaţi la costum. Să fi fost 
decoratori de interioare? Mi-am închipuit că nu. Am oprit 
şi am coborât din automobilul meu Taurus, iar domnul 
Nasim s-a scuzat faţă de cei doi şi a venit spre mine. 

Ne-am salutat, dar el era cam distant, poate fiindcă-i 
refuzasem propunerea de a o convinge pe Susan să-i vândă 
casa de oaspeţi. Totodată, mi-am dat seama că statutul 
meu pe proprietate devenise de fapt permanent. Pe de altă 
parte, el îşi recuperase casa portarului mai curând decât 
ar fi putut bănui vreunul din noi. 

Poate era tulburat de vizita lui Felix Mancuso. Existau 
două motive pentru care venirea FBl-ului ar fi putut să-l 
indispună: primul, că pur şi simplu nu dorea să fie vizitat 
de FBI, şi al doilea că Mancuso îi vorbise despre 
problemele soţilor Sutter cu Mafia. Sau poate şi unul, şi 
altul. 

Dar domnul Nasim era o persoană politicoasă şi mi s-a 
adresat, arborând un zâmbet de circumstanţă: 

— Înţeleg că trebuie să vă felicit, pe dumneavoastră şi 
pe doamna Sutter. 

N-am vrut să-i stric bucuria de a ne face urările de 
cuviinţă punându-l la curent că pentru moment doamna 
Sutter şi cu mine nu vorbeam unul cu altul, drept care i-am 
răspuns: 

— Mulţumesc. 

— Aveţi intenţia să locuiţi în continuare aici? m-a 
întrebat. 

De fapt, habar n-aveam dacă urma să mai locuiesc aici 
până nu ajungeam la casa de oaspeţi, să văd dacă nu 
cumva mi se făcuseră bagajele. De asemenea, dacă i-aş fi 
destăinuit că era posibil să plecăm, atunci oferta lui ar fi 
scăzut, iar eu aş fi pierdut comisionul de zece la sută. l-am 
răspuns deci cât se poate de serios: 


— Ne place mult casa în care stăm. 

— Atunci... să-mi daţi de ştire dacă se iveşte vreo 
schimbare de planuri. 

— Veţi fi primul care va afla. 

Vizita domnului Mancuso nu părea să figureze pe 
agenda lui Nasim. 

— Am angajat o firmă particulară de pază, care să 
studieze cererea mea şi să-mi facă unele recomandări cum 
aş putea spori măsurile de siguranţă aici, mi-a explicat el, 
în legătură cu cei doi bărbaţi care dădeau ocol casei 
portarului. 

— Buna idee, l-am încurajat eu. Nu apelaţi la Bell 
Security, l-am sfătuit. E o firmă a Mafiei. 

Nu mi-am dat seama dacă m-a luat în serios sau dacă şi- 
a imaginat că fac o glumă, totuşi m-a liniştit, spunând: 

— E vorba de altă firmă. 

— Bine. Apropo, presupun că aţi stat de vorbă în 
dimineaţa asta cu agentul special Felix Mancuso de la FBI. 

A dat din cap. 

— Da, mi-a răspuns. Mi-a spus că dumneavoastră şi 
doamna Sutter sunteţi îngrijoraţi că aţi putea avea 
probleme legate de evenimente petrecute cu zece ani în 
urmă şi revenite în actualitate. 

— Aşa e. Aşadar, se pare că toţi avem probleme cu 
siguranţa personală, aşa că aş fi foarte fericit dacă ne-am 
putea coordona eforturile în acest sens. 

S-a gândit la propunerea mea şi probabil şi-a închipuit 
că urmăream să beneficiez de măsuri de siguranţa 
gratuite. 

— Sigur că se poate, mi-a răspuns. De fapt, a remarcat 
el, e vorba de una şi aceeaşi proprietate, aveţi aceleaşi 
drepturi de a veni şi de a pleca de aici ca mine, aşa că va 
trebui să discutăm cine anume va putea avea acces aici. La 
fel cum se procedează alături, la Alhambra, a adăugat el. 

Nefericită comparaţie! Totuşi i-am răspuns: 

— Întocmai. 

— Primul lucru, pe care-l fac încă de pe acum, este să 
instalez în casa portarului doi paznici în uniformă, care vor 


sosi în curând, m-a informat Nasim. Am schimbat 
frecvenţa de la telecomandă, a continuat el, şi de acum 
încolo voi ţine porţile mai mult închise. Bineînţeles, 
dumneavoastră şi doamna Sutter veţi primi noile coduri de 
acces şi telecomenzi noi. 

— Mulţumesc. 

Fără îndoială că domnul Nasim făcea viaţa ceva mai 
sigură pentru familia Sutter, dar în acelaşi timp era 
încântat să ne limiteze oarecum mişcările. Oricum, era 
dreptul lui: casa de oaspeţi se găsea fix în mijlocul 
proprietăţii pe care o deţinea şi, deşi contractul casei 
prevedea dreptul de a circula pe aleea principală, acum 
Amir Nasim era cel care controla poarta, respectiv accesul 
la aleea principală. De n-am fi avut aceleaşi probleme de 
siguranţă personală (existau persoane care încercau să ne 
facă de petrecanie), nu mă îndoiesc că într-o lună l-aş fi 
adus pe domnul Nasim în faţa tribunalului. Deocamdată 
însă nevoile şi preocupările noastre erau aceleaşi, prin 
urmare, convingerea lui Amir Nasim că nişte indivizi voiau 
să-l lichideze era providenţială pentru soţii Sutter. Ca să 
vezi ce înseamnă să ai noroc. 

— Aşteptaţi oaspeţi, domnule Sutter? m-a întrebat el 
legat de problema vizitatorilor. Sau pe cineva căruia n-aţi 
vrea să-i acordaţi acces? 

— Păi, azi nu s-a anunţat nimeni de la Mafia. 

A părut consternat de răspunsul meu fără ocolişuri sau 
poate surprins că glumeam cu ceva ce lui nu i se părea a fi 
prea comic. În privinţa musafirilor nedoriți, m-am gândit 
să-i dau semnalmentele lui William şi Charlotte, să-i spun 
să-i oprească la casa portarului şi să-i percheziţioneze la 
piele. Dar asta ar fi ajuns la urechile lui Susan, care n-ar fi 
luat totul drept o glumă la care domnul Nasim nu prinsese 
poanta. 

— Acum că a murit doamna Allard, i-am spus totuşi, ne 
aşteptam să vină ceva lume. 

L-am pus în temă cu sosirea soţilor Stanhope în jurul 
orei 5 după-amiază şi cu venirea lui Edward şi Carolyn în 
seara următoare, fie cu maşina, fie cu taxiul. Mi-a scăpat 


din vedere să-i atrag atenţia că sâmbătă sau duminică s-ar 
putea să vină Peter şi, cu puţin noroc, paznicii l-ar fi 
încuiat pe coate-goale ăla în subsolul casei portarului. Am 
amintit, totuşi, de Elizabeth Allard, pe care o cunoştea, şi 
de mama mea, pe care i-am descris-o ca pe o bătrână 
cumsecade. l-am pomenit şi de mica armată de oameni de 
la aprovizionare şi servicii, angajată de Susan. 

Domnul Nasim m-a ascultat dând din cap, apoi mi-a 
spus: 

— Da, atunci poate îmi veţi face o listă cu toate aceste 
persoane, iar eu promit să-i informez pe oamenii de pază. 

— Va trebui să găsim o cale care să nu fie incomodă 
pentru mine sau pentru doamna Sutter, i-am spus eu. 

— Desigur. 

— Trebuie să menţin legătura cu oamenii de pază, iar ei 
trebuie să menţină legătura cu noi. Totodată, avem nevoie 
de aprobarea dumneavoastră ca să le putem da şi noi 
instrucţiuni. 

După toate aparențele, nu-i convenea nimic din toate 
astea, totuşi mi-a răspuns: 

— Sunt sigur că putem ajunge la o înţelegere, domnule 
Sutter. 

— Excelent! Zidul acela de trei metri care se întinde cale 
de jumătate de kilometru paralel cu Grace Lane nu va 
descuraja pe nimeni care ar avea motiv să-l sară. In rest, 
proprietatea e în cea mai mare parte neîngrădită, cu 
excepţia gardului de lemn din spate şi a lizierei de copaci 
de pe extremităţi. Prin urmare, chiar dacă poarta e 
asigurată, de jur împrejurul domeniului rămâne nepăzită o 
porţiune de aproape un kilometru şi jumătate. 

— Ne gândeam la dispozitive cu senzori. Ar trebui să vă 
mai spun că va exista şi un jeep cu un paznic şi un câine, 
care vor patrula pe proprietate în timpul nopţii. Am să vă 
ţin la curent. 

— Vă rog. Oamenii de pază vor fi înarmaţi? am întrebat. 

— Bineînţeles. 

Majoritatea oamenilor de pază erau poliţişti cu jumătate 
de normă sau pensionaţi, precum şi foşti militari, care 


ştiau cum să mânuiască o armă. Aveam însă impresia - de 
fapt, mi se trăgea de la Anthony Bellarosa - că în America 
paza era în prezent o industrie în expansiune, ceea ce 
însemna că întotdeauna personalul putea fi completat cu 
neprofesionişti, aşa cum procedase FAA* la paza 
aeroporturilor. 

— Asiguraţi-vă că toţi oamenii de pază au experienţă în 
domeniu, că au permis port-armă şi că în fiecare schimb 
există cel puţin doi poliţişti în activitate sau pensionaţi, l- 
am sfătuit eu pe domnul Nasim. Să vă dea asta în scris, am 
adăugat. 

— Mă bucur că am stat de vorba, domnule Sutter, mi-a 
spus el. 

— Şi eu. 

Apoi, ca să mă arăt şi mai cumsecade ca vecin şi să-mi 
exprim recunoştinţa că beneficiam de paza instalată de el 
la Stanhope Hall, am spus: 

— Mi-ar face plăcere să contribui la cheltuieli cu cât 
socotiți dumneavoastră de cuviinţă. 

De fapt, contribuţia ar fi venit de la Susan. 

— Faptul că sunteţi şi dumneavoastră pe domeniu nu mă 
costa cu nimic în plus, m-a asigurat el. Mă bucur să pot 
extinde măsurile de securitate asupra casei de oaspeţi şi a 
proprietăţii dumneavoastră. 

— Mulţumesc, dar, cum spunem noi, primeşti atât cât 
plăteşti, aşa că trebuie să insist să fac parte din contractul 
dumneavoastră şi să contribui financiar, plătind direct 
firmei dumneavoastră de pază cota care-mi revine, în baza 
celor patru hectare de teren. 

A zâmbit şi mi-a răspuns: 

— Ah, domnule Sutter, tot avocat aţi rămas, nu renunţaţi 
la calcule. 

— Sunteţi de acord sau trebuie să-mi angajez propria 
firmă de pază, ceea ce ar fi inoportun şi mai mult ar 
încurca lucrurile? 


33 Federal Aviation Administration - Administraţia Federală a 


Aeroporturilor (n. tr.) 


Mi-a înţeles îngrijorarea, precum şi demonstraţia de 
forţă, drept care a încuviinţat din cap şi şi-a dat acordul. 

— În regulă. Poate îmi oferiţi şi unele recomandări 
legale privind contractul, a sugerat el. 

— Fiţi sigur că acest contract al nostru cu firma de pază 
va fi la înălţimea standardelor mele. 

Era rândul lui să facă o demonstraţie de forţă. 

— Gardurile vii care înconjoară cele patru hectare ale 
dumneavoastră ar putea fi o problemă pentru siguranţa 
mea şi a dumneavoastră. Poate ar trebui să vă gândiţi să le 
daţi jos. 

— Eu n-aş avea nimic împotrivă, dar doamnei Sutter îi 
place să facă plajă în pielea goală şi presupun că n-aţi vrea 
să daţi cu ochii de o asemenea privelişte. 

Poate şi-a închipuit că-l provocam sau că-i întindeam o 
momeală, fiindcă mi-a răspuns înţepat: 

— Credeam că siguranţa dumneavoastră vine înaintea 
oricăror alte preocupări, aşa că poate o veţi întreba pe 
doamna Sutter dacă nu vrea să dărâme gardul şi să 
construiască un mic ţarc pentru când... revine la mama 
natură. 

Bravo, Amir. În fond, era chiar rezonabil. 

— Am să discut cu ea, i-am răspuns. 

— Mulţumesc. S-a gândit o clipă, apoi a adăugat: Dacă 
dumneavoastră şi doamna Sutter găsiţi că situaţia se 
înrăutăţeşte, poate veţi reconsidera oferta mea de a vă 
cumpăra proprietatea. 

De fapt, era foarte posibil. Numai că nu era proprietatea 
mea. În egală măsura, îmi dădeam seama că domeniul şi 
casa lui Susan - înconjurată de un teritoriu aflat în 
proprietate străină, al cărui deţinător înfricoşat, pe bună 
dreptate sau nu, angaja paznici înarmaţi şi dotați cu câini - 
nu mai era o proprietate imobiliară pe care s-o râvnească 
cineva. Până şi agenţii imobiliari locali, care ar fi fost în 
stare să vândă o groapă cu reziduuri toxice unei familii cu 
copii, ar fi avut de furcă acum cu moşia. „lar această 
frumoasă casă englezească e situată în centrul unei întinse 
proprietăţi deţinute de un minunat cuplu iranian, ţinta 


unei ameninţări cu moartea, drept care s-ar putea să 
vedeţi câini şi oameni înarmaţi patrulând terenul bine 
îngrijit. Dar să ştiţi că acei câini nu sunt răi, iar paznicii nu 
trag cu arma pe timpul zilei. Preţ de vânzare: trei 
milioane.” 

— Domnule Sutter? 

— Păi... asta nu poate decide decât doamna Sutter şi am 
impresia că deja cunoaşteţi hotărârea ei. Totuşi, am să... 

M-am gândit că dacă puteam aranja cumva ca William şi 
Charlotte să fie împuşcaţi sau sfâşiaţi de câini, atunci 
Susan ar fi putut răscumpăra întreg domeniul cu banii 
moşteniţi de la ei. Dar întreţinerea costa... am calculat în 
minte câteva sume, în timp ce domnul Nasim mă aştepta 
răbdător să termin cu socotitul. 

— Am să abordez din nou problema, dar asta numai 
fiindcă m-aţi rugat dumneavoastră. 

— Asta şi doresc să faceţi. Şi i-aţi mai putea spune 
doamnei Sutter că sunt fericit să-i pot oferi un oarecare 
grad de protecţie în aceasta perioada de... nesiguranţă din 
viaţa dumneaei, dar din păcate această protecţie prezintă 
un inconvenient. Mi-a mai dat un exemplu legat de acest 
inconvenient, spunând: De pildă, mă tem că va trebui să vă 
limitez mişcările pe domeniul meu, la recomandarea 
consilierului meu pe probleme de siguranţă personală. 

Altă scorneală, dar acum avea argumente bune să ne 
determine să-i vindem proprietatea la un preţ mai mic. 

— Ca să vă dau un exemplu de ce anume mă 
îngrijorează, am văzut-o ieri pe doamna Sutter făcându-şi 
alergarea şi nu ştiu dacă e o idee bună acum când am 
patrule înarmate şi câini. 

— Sunteţi sigur că ea a fost? Cu ce era îmbrăcată? 

— Eh... era îmbrăcată fără pretenţii, dar nu asta-i 
problema. 

— Bun, am înţeles. 

Stiam eu că Susan nu alergase în pielea goală. 

— Şi deşi sper din toată inima că situaţia doamnei Sutter 
să se rezolve rapid şi într-un mod fericit, din păcate 
situaţia mea e de lungă durata, şi-a încheiat el discursul 


persuasiv. Prin urmare, nu cred că acest domeniu îşi va 
regăsi tihna şi pacea prea curând. 

— V-am înţeles cât se poate de clar, domnule Nasim. 

— Da? Bine. Atunci vă rog să transmiteţi condoleanţe 
familiei doamnei Allard. Poate în următoarele zile voi avea 
plăcerea să cunosc şi familia dumneavoastră. 

Mi-a trecut prin minte să-l întreb dacă avea vreun 
dormitor disponibil pentru William şi Charlotte - de fapt, 
avea vreo douăzeci -, dar nu eram sigur dacă soţii 
Stanhope se vor împăca bine cu soţii Nasim. Însă era 
posibil: William i-ar fi putut relata lui Amir istoria casei şi i- 
ar fi putut explica semnificaţia maurilor, iar Charlotte i-ar 
fi putut arăta Soheilei cum să prepare un martini 
economic. 

Oricum, i-am răspuns domnului Nasim: 

— Poate vom lua ceaiul împreună. 

— Daţi-mi de ştire. 

— Sigur. Între timp, vă rog să mă ţineţi la curent cu 
măsurile dumneavoastră de pază şi să încheiaţi contractul 
în numele amândurora. 

Ne-am despărţit fără să ne strângem mâna, iar eu am 
urcat în maşină şi m-am înapoiat la casa de oaspeţi. 

Nu mi-am văzut bagajul pe peluza, ceea ce era semn 
bun, totuşi nu ştiam ce mă aşteaptă înăuntru. 

Existau două aspecte în ceea ce făcusem eu cu zece ani 
în urmă pentru a pune capăt legăturii fericite dintre Frank 
şi Susan: unu, voisem s-o recapăt pe Susan, pentru ca o 
iubeam, şi doi, fusesem mânat de ciudă şi de furie, fiindcă 
îi uram pe amândoi. Poate că era vorba de o combinaţie 
bizară a celor două motive şi sunt convins că Susan 
înţelegea asta, însă ea mă iubea, aşa că înclinam să cred 
că acţionasem mai curând din dragoste decât din ură. Iar 
ea avea dreptate. 

Oricum, concluzia privind faptul că-l împuşcase pe Frank 
era următoarea: sunt convins că niciunul dintre noi trei nu 
dorise să se întâmple asta, mai ales Frank, şi mai ales 
acum când, aşa cum avusese domnul Mancuso 
amabilitatea să sublinieze, începeau să se arate 


consecinţele. 


Capitolul 48 


Am dus cumpărăturile în biroul meu de acasă. Susan era 
acolo, făcând trei lucruri deodată: vorbea la telefon, lucra 
la computer şi mâzgălea diverse însemnări pe un 
blocnotes. 

Mi-a adresat un surâs absent, după care s-a concentrat 
din nou asupra convorbirii telefonice şi a e-mailului. 

Mi-am despachetat carabina şi am pus-o pe măsuţa de 
cafea, după care am început să vâr gloanţele în încărcător. 

Susan şi-a încheiat convorbirea telefonica şi m-a 
întrebat: 

— Pentru ce e puşca aia? 

— Ca s-o ţin în maşină. 

N-a spus nimic. 

Am pus încărcătorul plin pe măsuţa de cafea şi am intrat 
direct în subiect. 

— Eu unde dorm? 

— În dormitorul mare. 

— Bine. 

— Eu am sa dorm în camera de oaspeţi. 

Mi-am dat seama că glumea, aşa că i-am spus: 

— Te înţeleg dacă ai nevoie de timp să te gândeşti... la 
ce-am spus şi la ce am făcut. 

— M-am gândit. 

— Şi? 

— Înţeleg de ce ai făcut-o şi sunt convinsă că n-ai vrut să 
se întâmple tot ce s-a întâmplat. Fu am avut o legătură şi 
eu l-am omorât. Nu tu, a încheiat ea, rezumând un lucru 
ştiut de toată lumea. 

— Bine. 

— Ştiu că tot ce încercai să faci era ca să mă determini 
să mă întorc la tine, a continuat ea. 

— Exact. Totul e corect în dragoste şi în război, i-am 
amintit eu. 


I-a venit în minte unde auzise acele vorbe. 

— E... adevărat, mi-a răspuns. În prezent e imposibil să 
mai înţelegem ce gândeam şi ce simţeam cu zece ani în 
urmă, aşa că niciunul din noi nu trebuie să-l judece pe 
celalalt pentru cele petrecute atunci. 

— De acord. 

— Tu ţi-ai dat seama înaintea mea de problema cu 
Anthony Bellarosa. Ai fi putut să-ţi vezi de drumul tău şi să 
pleci departe de el, în schimb tu ai încercat să mă ajuţi şi 
asta încă înainte de împăcarea noastră. Acum problema 
mea a devenit şi a ta şi-ţi rişti viaţa pentru mine. 

Nici eu n-aş fi putut s-o spun mai bine, iar dacă tocmai l- 
aş fi cunoscut pe John Sutter şi aş fi auzit asta despre el aş 
fi zis că era un tip pe cinste. Sau un dobitoc. 

— Te iubesc, i-am spus eu lui Susan. 

Ea s-a ridicat, ne-am îmbrăţişat şi i-am simţit lacrimile 
pe gâtul meu. 

— Şi eu te iubesc. Şi am nevoie de tine. 

— Suntem un cuplu grozav. 

— Aşa e. 

Şi-a recăpătat stăpânirea de sine, m-a privit în ochi şi 
mi-a spus: 

— Şi cu asta gata. De acum încolo nu vreau să mai 
discut despre Ce s-a întâmplat atunci. Niciodată. 

— De acord. Nu mai e nimic de zis. 

— Aşa e. 

A răsuflat adânc şi mi-a spus: 

— Văd că ai găsit magazinul de articole sportive. 

— Da, iar patronul şi-a amintit cine sunt şi că la sfârşitul 
lunii avem o aniversare, aşa că mi-a sugerat să-ţi cumpăr 
puşca asta mică - se cheamă carabină - ca să mergem 
împreună la groapa de gunoi să tragem în şobolani. 

A intrat în joc, făcându-se că ia de bune tâmpeniile mele 
şi mi-a spus: 

— Ce drăguţ! 

S-a uitat la carabina şi a exclamat: 

— Nu trebuia să arunci atâţia bani, John. 

— N-a costat mare lucru. 


Am luat carabina, i-am explicat cum funcţiona, i-am 
arătat multiplele ei avantajele, apoi i-am întins-o, spunând: 

— 'Ţine-o şi tu, să vezi cât de uşoară este. 

A luat carabina şi a cântărit-o în mână. 

— Aş putea s-o iau cu mine la Locust Valley, să mă plimb 
cu ea cât e ziua de mare, a încuviinţat ea. 

— Şi încape numai bine sub un scaun de maşină. 

— Îmi dau seama. 

Am luat carabina din mâna ei, am introdus încărcătorul, 
am verificat piedica şi am introdus un glonţ pe ţeavă. 

— Nu-ţi rămâne decât să tragi piedica, să ocheşti şi să 
apeşi pe trăgaci. E semiautomata, aşa ca va trage de câte 
ori apeşi pe trăgaci. Cincisprezece focuri cu totul. OK? 

A dat din cap în semn că a înţeles. 

I-am demonstrat cum să tragă de la înălţimea şoldului 
pentru ţinte aflate la mică distanţă, apoi am dus arma la 
umăr şi i-am spus lui Susan: 

— Ca să ţinteşti la o depărtare de, să zicem, şase metri, 
ocheşti la fel cum faci cu puşca de vânătoare când tragi 
după discuri de argilă numai că nu-i nevoie să tragi în faţa 
tintei şi... 

Din păcate, chiar atunci a apărut în uşă Sophie, care a 
tipat şi a luat-o la fugă. 

M-am gândit să fug după ea, fără puşcă, dar Susan m-a 
oprit. 

— Mă întorc imediat, mi-a spus şi a plecat după Sophie. 

Între timp m-am apucat să prepar două pahare de votcă 
şi gin tonic. Îmi părea bine că Susan şi cu mine lăsasem în 
sfârşit şi definitiv trecutul în urmă. Totodată, eram bucuros 
că achiziţionasem carabina şi muniţie pentru puşca de 
vânătoare şi că Felix Mancuso se ocupa de caz. 

Un alt lucru îmbucurător era acela că Amir Nasim se 
hotărâse să instaleze un sistem complet de securitate - 
lucru pe care, dacă era cu adevărat îngrijorat, l-ar fi putut 
face cu câtva timp în urmă. Pe urmă mi-a trecut prin minte 
că Felix Mancuso profitase de prilej şi-i vârâse lui Nasim 
frica în oase, poate spunându-i că FBl-ul ştia că 
ameninţarea la adresa vieţii lui era reală şi iminentă. Cod 


roşu, Amir. 

Dar oare ar fi procedat Mancuso astfel cu Nasim doar ca 
să-l facă să plătească un serviciu de pază non-stop pentru 
soţii Sutter? Sau discuţia lui Nasim cu consilierii pentru 
siguranţă personală imediat după vizita lui Mancuso era 
pură coincidenţă? Poate că Nasim îi sunase pe cei doi de 
îndată ce aflase că acum casa portarului îi aparţinea. In 
orice caz, aveam sentimentul că Felix Mancuso îi dăduse 
lui Nasim acelaşi sfat pe care mi-l dăduse şi mie: Angajaţi 
paznici înarmaţi. 

Susan s-a înapoiat la mine şi mi-a spus: 

— l-am oferit o leafă mai mare. 

— O să-mi curețe armele? 

— Nu, John, dar am asigurat-o că eşti perfect normal şi i- 
am mărit leafa, pentru că acum există o persoană în plus în 
casă. 

— Bine. I-ai spus şi că Mafia e pe urmele noastre? 

— Nu, nu i-am spus. Dar am să-i dau noi instrucţiuni 
despre ce are de făcut dacă apar străini la uşă. 

— Nu vor veni prea mulţi străini. Nasim a instituit un 
nou regim pentru Stanhope Hall, am informat-o eu. 

— Cum adică? 

I-am întins paharul cu votcă şi gin tonic. 

— Adineauri m-am întâlnit cu el, stătea de vorbă cu nişte 
consilieri pe probleme de siguranţă personală. În cinstea 
noului tratat de apărare reciprocă iraniano-american, am 
ridicat eu paharul. 

I-am relatat pe scurt lui Susan conversaţia mea cu 
Nasim. A 

— O să fie foarte incomod, a comentat ea. Îmi afectează 
modul de viaţă. 

— Acelaşi lucru se întâmpla şi dacă te omoară cineva, 
am subliniat eu. 

S-a gândit puţin şi mi-a răspuns: 

— Nu asta am sperat să găsesc aici când m-am întors. 

— Sunt convins că nu. Dar... tot ce trebuie să facem e să 
renunţăm la o parte din libertatea noastră, din motive de 
siguranţă. 


— Ba nu. 

Mai avusesem astfel de confruntări la Londra, apoi aici 
la New York cu Susan. Era o chestiune de măsură: la cât 
de multă libertate suntem dispuşi să renunţam şi cât de 
eliberaţi de frică ajungem să fim în schimb? 

__— Să vedem cum decurg lucrurile, i-am spus lui Susan. 
Între timp, gata cu alergarea pe proprietate în pielea 
goală. 

Mi-a zâmbit. 

— De asemenea, Nasim vrea să scoatem gardurile vii, 
pentru siguranţa tuturor, i-am mai spus eu. Totuşi, i-am 
spus că ţinem la intimitatea noastră. 

Susan s-a gândit la cele auzite. 

— Dacă n-ar avea asemenea probleme cu 
vestimentația... sau cu lipsa ei... Cum-necum, cred că 
Nasim nu face decât să-mi forţeze mâna să vând. 

— Cu siguranţă că urmăreşte şi asta. 

M-am uitat la ea şi i-am spus: 

— Ar trebui sa te gândeşti şi la vânzare. 

— Nu. 

— Atunci cumpără de la el întreg domeniul. 

— Şi de unde să scot atâţia bani? 

Privirea mi-a alunecat fără voie spre carabina de pe 
măsuţa de cafea. 

Ea a făcut mental o anumită legătură, s-a uitat la mine şi 
mi-a spus: 

— Nu-i deloc amuzant. 

— Ce anume? am întrebat eu cu un aer nevinovat. 

A schimbat subiectul. 

— Despre ce aţi stat de vorbă tu şi Mancuso? m-a 
întrebat. 

l-am povestit pe scurt despre discuţia noastră 
referitoare la dispariţia lui Anthony Bellarosa şi la 
posibilele scenarii care s-ar fi putut desfăşura într-o 
săptămână sau două de atunci. l-am mai spus şi despre 
asigurările date de Mancuso în privinţa siguranţei 
oaspeţilor şi a copiilor noştri. 

Ea mi-a pus o sumedenie de întrebări pe această temă, 


drept care i-am dat cartea de vizita a lui Mancuso şi i-am 
spus: 

— Te roagă să-l suni, aşa că ar trebui să-i pui lui toate 
aceste întrebări şi să-i spui ce anume te îngrijorează. 

— Bine. Am să-l sun chiar azi. 

— Foarte bine. Ar mai trebui să ştii şi că agentul special 
Mancuso i-a făcut o vizită domnului Nasim şi poate chiar l- 
a îndemnat să asigure o pază strictă la Stanhope Hall. 

Susan s-a gândit puţin şi m-a întrebat: 

— Cum oare am ajuns noi să avem de-a face cu toate 
astea? Cu toţi oamenii aceştia... 

Speram să fie o întrebare retorica, fiindcă dacă ar fi 
trebuit să-i dau un răspuns, s-ar fi cuvenit să încep prin a 
aduce în discuţie tocmai lucrurile despre care căzusem 
amândoi de acord să nu mai pomenim. Sigur, problema lui 
Nasim nu se datora lui Susan, dar dacă Susan nu l-ar fi 
îndemnat pe Frank Bellarosa să cumpere Stanhope Hall, 
atunci domeniul n-ar mai fi fost confiscat de stat şi poate 
acum s-ar fi aflat în proprietatea unei familii agreabile, pe 
care nimeni n-ar fi umblat s-o lichideze, şi aşa mai departe. 
lar dacă Susan n-ar fi avut o aventură cu Frank Bellarosa, 
atunci ea şi John ar fi locuit aici şi ar fi avut o căsnicie 
minunată în ultimul deceniu, fără să-şi facă griji că ar 
putea fi ţinta unei vendete a Mafiei. Şi tot aşa. 

Dar în loc să pomenesc de toate astea, i-am răspuns: 

— O să treacă şi asta. 

S-a uitat la mine. 

— Ce m-aş fi făcut fără tine? m-a întrebat. 

Aş fi vrut şi eu să-i pun aceeaşi întrebare, dar... bun, 
luasem această hotărâre cu inima, nu cu mintea, aşa că... 
nu era cazul să-mi pun prea multe întrebări. 

Susan a trecut la subiecte mai arzătoare. 

— Am angajat pe cineva care să mă ajute la cumpărături 
şi la gătit toată săptămâna. Sophie o să fie şi ea aici pe 
aceeaşi perioadă. Cred că avem suficient vin, bere, 
cocteiluri, votcă, scotch şi altele asemenea, numai că 
mama şi tata beau martini cu gin, or noi n-avem niciun 
strop de gin. Amândoi beau Boodles. Prin urmare, te 


superi dacă te rog să mergi să cumperi gin? 

— Abia am fost după arme. 

— Te rog, John! 

— OK. Să văd dacă primesc aprobare să ies de pe 
proprietate. 

Nu m-a luat în seamă, în schimb m-a întrebat: 

— Să-i sun pe ai mei ca să le spun despre noul regim de 
pază de la poarta? 

— Nu-i o idee rea. Spune-le că are legătură cu Nasim, nu 
cu noi, i-am sugerat. 

— Bineînţeles. De asemenea, am să-i anunţ pe Edward şi 
Carolyn. Şi pe Peter. 

— Nasim vrea o listă cu numele oaspeţilor noştri. Te rog 
să te ocupi tu de asta. 

— Am să mă ocup. 

— Nu uita de servitori, comercianţi şi comisionari. 

— Am să mă îngrijesc de asta. Urâtă treabă, a comentat 
ea. 

— Aşa e. OK, mă întorc într-o oră. Până atunci, tu du 
cartuşele de puşcă la etaj şi pune carabina în debaraua din 
hol. 

— Nu iei carabina? 

— Nu, iau automobilul Taurus. 

— Vreau să zic... poţi să-ţi închipui că purtam această 
conversaţie? 

Nu i-am răspuns, în schimb i-am spus: 

— Ne vedem mai încolo. 

S-a hotărât să mă conducă până la maşină şi, înainte să 
urc în Taurus, mi-a întins mobilul ei şi mi-a spus: 

— Să mă suni. 

Pe urma m-a strâns în braţe, m-a sărutat şi mi-a spus: 

— Fii cu băgare de seamă. 

Am urcat la volan şi am pornit pe aleea cea lungă care 
ducea spre casa portarului. 

Porţile erau încă deschise, nu se vedea niciun paznic, 
aşa că am cotit la dreapta pe Grace Lane. 

După vreun minut am văzut un Escalade negru venind în 
direcţia mea. In apropierea mea a redus viteza. 


Nu vedeam nimic prin geamurile fumurii şi era prea 
departe ca să desluşesc numărul de înmatriculare, dar era 
limpede că maşina încetinise cu un motiv anume. Mi-a 
părut rău că nu luasem cu mine carabina. 

Maşina neagră s-a oprit în mijlocul drumului, la niciun 
metru de mine şi când m-am apropiat am văzut pe geamul 
lateral un autocolant cu steagul american şi am recunoscut 
numărul de înmatriculare al lui Anthony. 

Dar oare Anthony era în maşină? S-ar fi folosit de 
maşina personală ca să-i facă de petrecanie lui John 
Sutter? O fi fost el un dobitoc, dar aici era vorba de o lege 
elementară a Mafiei: nu-ţi folosi maşina personală, nici 
propriii oameni şi nu lichida pe nimeni în zona ta de 
reşedinţă. 

Aş fi putut trece în viteza pe lângă Escalade sau aş fi 
putut face stânga-mprejur, dar pentru motivele menţionate 
mai sus şi pentru că eram curios să aflu cine voia să stea 
de vorbă cu mine, am adus maşina în paralel cu Cadillacul 
Escalade şi am oprit. 

Geamul din dreptul şoferului a coborât, dând la iveală 
chipul lui Tony. 

Am coborât şi eu geamul. 

— Salut, domnu' Sutta, mi-a spus el. Mi-am închipuit eu 
că sunteţi dumneavoastră. Ce mai faceţi? 

— Foarte bine. Dar tu ce mai faci? 

— Excelent. Am sesizat mişcare pe bancheta din spate, 
aşa că am băgat în viteză şi am rămas cu piciorul pe 
acceleraţie, gata să demarez. Dacă aş fi ţinut carabina în 
poală, m-aş fi simţit mai în largul meu purtând această 
conversaţie. 

— Ce mai puneţi la cale? m-a întrebat Tony. 

Idiotul ăsta îmi punea mereu aceleaşi întrebări tâmpite, 
aşa că i-am răspuns: 

— Aceleaşi rahaturi dintotdeauna. 

— Da? Şi doamna Sutta ce mai face? 

Am fost cât pe ce să zic: „Du-te-n mă-ta!”, dar m-am 
abținut şi l-am întrebat: 

— Unde ţi-e şeful? 


A zâmbit şi, dacă ar fi fost mai aproape de mine, i-aş fi 
tras un pumn în nas. 

— Nu ştiu, mi-a răspuns el, fără să-şi piardă zâmbetul. 
De ce vreţi să ştiţi? 

Mi-am împărţit atenţia între Tony şi mişcarea de pe 
bancheta din spate. 

— Spune-i că vreau să dau de el, i-am zis eu lui Tony. 

— Zău? De ce vreţi să daţi de el? 

Mi-am amintit că discuţiile cu Tony, chiar pe vremea 
când îşi vedea de meseria lui sub numele de Anthony, nu 
erau prea inteligibile, nici prea revelatoare. 

— Mi-am mai amintit unele lucruri despre tatăl lui pe 
care aş vrea să i le spun, am răspuns. 

— Da? Îi place să asculte astfel de lucruri. La fel şi mie. 
Spuneţi-mi mie. 

Ei bine, din moment ce el insistase, i-am răspuns: 

— Dacă Frank ar mai fi trăit puţin, v-ar fi dat pe mâna 
FBI-ului şi ai fi fost şi-n ziua de azi la puşcărie. 

— Auzi, ia du-te-n mă-ta! 

— Ba du-te tu în mă-ta, Tony. La fel şi şeful tău şi... 

Geamul fumuriu din spate a coborât şi, chiar când mă 
pregăteam să răsucesc complet volanul şi să izbesc 
Cadillacul Escalade, am auzit vocea lui Kelly Ann: 

— Ai înjurat! Ai înjurat! 

Am tras adânc aer în piept şi i-am spus: 

— lartă-mă, draga mea. lar tu spune-i şefului tău să nu 
se mai ascundă şi să se poarte bărbăteşte, m-am întors eu 
către Tony. 

Lui Tony i-ar fi plăcut să mă înjure încă odată, dar Kelly 
Ann era gata să se ia de el, iar în clipa următoare micul 
Frankie, aşezat alături de ea, i-a urmat exemplul: 

— Nu înjura! Nu înjura! 

— Am să-i transmit ce-aţi spus, mi-a zis Tony. 

— Foarte amabil din partea ta. Dar prefer să-i spun eu în 
persoană. 

— Bine. O să vedem cum facem. 

— Bine. Şi complimente viitoarei lui văduve. 

N-a prea ştiut cum să interpreteze vorbele mele, apoi a 


înţeles şi mi-a răspuns: 

— Mulţumim, la fel şi dumneavoastră. 

Nu fusese chiar răspunsul corect, dar am priceput ce 
voia să spună. 

Am ridicat amândoi geamurile şi ne-am văzut de drum. 

Întrebarea era de ce oare puneam paie peste foc, iar 
răspunsul ar fi fost că situaţia nu avea cum sa fie mai rea 
de atât, aşa că puteam foarte bine să-l calc pe nervi pe cel 
care voia deja să-mi ia gâtul. De fapt, chiar mă simţeam 
mai bine, iar pe Anthony l-aş fi putut determina să facă o 
mişcare greşită. Şi asta era tot ce-mi doream: un pas greşit 
din partea lui, ca să-l pot ucide. 


PARIEA IV 


Cinsteşte-ţi tatăl şi mama. 
Exodul 20:12 
Îţi spun că se ridică un zid gros 
de trei metri şi înalt de cincisprezece kilometri 
între părinte şi copil. 


George Bernard Shaw, Mezalianţa 


Capitolul 49 


Era cinci fără cinci, ploaia îşi făcuse apariţia, dar nu şi 
soţii Stanhope. 

— Au sunat acum zece minute, tocmai au ieşit de pe 
autostradă, m-a liniştit Susan. 

A estimat că ar fi trebuit să ajungă într-un sfert de oră, 
adică mai mult decât suficient ca să am timp pentru încă 
un Dewar's cu sifon. 

Susan şi cu mine eram în bucătărie, iar Sophie aşezase 
în mijlocul mesei aperitive de care nu aveam voie să mă 
ating. Sosise şi comisionarul, care stabilise împreună cu 
Susan mai multe meniuri pentru săptămâna care urma. În 
plus, în următoarele cinci zile Sophie avea să locuiască în 
dormitorul cameristei de la parter. Bineînţeles, era un 
aranjament convenabil pentru Susan, care însă le dădea lui 
William şi Charlotte prilejul să mai bată la cap şi pe 
altcineva în afară de propria fiică, obligându-ne totodată să 
nu ridicăm tonul dacă am fi ajuns cu toţii să ne luăm la 
harţă. 

A sunat telefonul şi Susan a răspuns: 

— Da, îi aşteptăm. 

A închis şi s-a întors spre mine: 

— În sfârşit au sosit cu florile. Acum sunt paznici la 
poartă, m-a informat ea. 

N-am făcut niciun comentariu, deşi am remarcat toate 
pregătirile pentru când aveau să sosească mămica şi 
tăticu'. Mi-am amintit totuşi, din vremea când locuisem 
aici odinioară, că William şi Charlotte niciodată nu 
observau şi nu apreciau tot ce făcea Susan pentru ei atunci 
când veneau în vizită. Bun, erau nişte părinţi exigenţi, însă 
vorbeau despre Peter de parcă el ar fi fost întruchiparea 
perfecțiunii. De fapt, era un cretin şi un netot, numai că 
ştia cum să-i linguşească pe mămica şi tăticu', conştient că 
ei erau cei care-l întreţineau. 


Un alt gând care nu-mi dădea pace era acela că Susan 
se arăta mult prea optimistă privind posibilitatea ca 
părinţii ei să locuiască aici. Pusese să se facă curat în 
vechea cameră de oaspeţi, dusese acolo aperitive şi sticle 
cu apă şi nu mă îndoiam că încăperea fusese decorată şi cu 
flori. M-am uitat la Susan şi, deşi nu-mi doream ca părinţii 
ei să stea la noi, nu voiam nici s-o văd dezamăgită sau 
jignită. 

— Ascultă, Susan, i-am spus, de ce nu vrei să mă duc la 
un hotel...? 

— Nu. Eşti viitorul meu soţ şi tatăl copiilor mei. Locul 
tău e lângă mine, Edward şi Carolyn. 

— Dar... 

— Dar vreau să nu-ţi faci apariţia până nu le ofer ceva 
de băut. Aşteaptă în birou, cu uşa închisă şi am să te sun 
pe interfon, mi-a propus ea. La vreo cincisprezece- 
douăzeci de minute după ce sosesc ei. 

— O să-mi vadă maşina când ajung aici. 

— Am să le spun că am două maşini. 

— O să vadă că sunt paznici la casa portarului şi o să-şi 
dea seama că nu locuiesc acolo. 

— Bine, atunci vrei să-i întâmpini alături de mine? 

— Nu, Susan, vreau să plec. Mă întorc... 

— Nu pleci nicăieri. Doar te ascunzi pentru puţin timp. 

— Bine. 

Prin urmare, mi-am îngrămădit aperitive pe un şerveţel, 
mi-am luat scotch-ul, am privit-o şi i-am spus: 

— Succes! 

— John, aminteşte-ţi un singur lucru. 

— Ce anume? 

— Jumătate dintr-o sută de milioane de dolari. 

Am zâmbit şi mi-am dus proviziile şterpelite în birou, 
închizând uşa în urma mea. Storurile erau ridicate şi am 
văzut oprind în faţa casei furgoneta florăriei. Am urmărit 
cu privirea doi oameni care descărcau suficiente 
aranjamente florale cât să umple o casă de pompe funebre 
italienească. 

Am coborât storurile, aşa încât William şi Charlotte să 


nu-şi zărească viitorul ginere, şi m-am aşezat la birou, 
unde mi-am verificat e-mailul, am mâncat aperitive şi am 
băut scotch. 

Susan îi telefonase domnului Mancuso şi-mi spusese că 
el îi dăduse unele asigurări, câteva sfaturi, precum şi o 
parte din informaţiile pe care mi le furizase mie în 
legătură cu dispariţia lui Anthony. Mancuso îi mai spusese 
şi că era impresionat de curajul ei, numai că acest curaj se 
cerea temperat cu un plus de vigilenţă, şi aşa mai departe. 
Din spusele lui Susan, se pare ca acum erau buni prieteni, 
ceea ce mă umplea de fericire. 

Nu-i pomenisem lui Susan despre întâlnirea cu Tony, 
fiindcă deja avea destule pe cap, dar imediat după incident 
îi telefonasem lui Felix Mancuso de pe mobilul lui Susan şi- 
i lăsasem pe robot un mesaj referitor la replicile mele 
îndrăzneţe adresate şoferului lui Anthony. li sugerasem lui 
Mancuso că poate ar fi fost bine ca cineva de la biroul lui 
să-l ia la întrebări pe Tony şi să afle pe unde umbla şeful 
lui, de nu cumva asta se şi întâmplase deja. Il mai 
informasem şi că Amir Nasim tocmai îşi instala un sistem 
complet pază la Stanhope Hall, la concurenţă cu cel din 
Federal Plaza numărul 26, aceasta fiind adresa de pe 
cartea de vizită a agentului special Mancuso. li sugerasem 
şi că poate ar fi fost cazul să-l pună la curent pe detectivul 
Nastasi cu ultimele evenimente, urmând să mă ocup chiar 
eu de problema asta, în caz că FBI şi poliţia locală nu 
făceau schimb de informaţii în cursul acestei săptămâni. 

Mă pricep bine să-mi iau toate masurile de precauţie şi 
să-mi apăr fundul, iar mintea mea lucrează bine atunci 
când ştiu că viaţa mea e în pericol. 

Oricum, am verificat aproape două săptămâni de mesaje 
necitite, majoritatea de la clienţi din Londra, care nu 
înțelegeau cum se făcea că mă aflam în concediu prelungit. 
Asta mi-a amintit că trebuia să anunţ la firmă hotărârea 
mea de a demisiona. Mai trebuia s-o informez şi pe 
Samantha că luasem decizia să-mi dau demisia şi de la ea. 

S-ar fi cuvenit să telefonez, dar la Londra era trecut de 
11 noaptea, aşa că poate aveam să trimit doar un mesaj, ca 


să termin şi cu asta, dar nu aşa trebuia procedat... pe 
urmă mi-am zis că era mai bine să aştept să văd ce se va 
întâmpla în următoarea jumătate de oră. Situaţia ar fi 
putut lua o întorsătură urâtă, însă ştiam că Susan urma să 
rezolve lucrurile în ordinea importanţei lor, aşa cum îmi 
spusese. Problema era că toate lucrurile erau la fel de 
importante - eu, copiii, banii - şi se excludeau reciproc. 

Prin urmare, era posibil ca tocmai eu să fiu acela menit 
să stabilească priorităţile, adică să mă retrag politicos în 
caz că trebuia ales între mine şi cele cincizeci de milioane. 
Ca să nu mai vorbesc de fondurile administrate sub tutelă 
ale copiilor sau de alocaţia lui Susan. 

În timp ce contemplam perspectiva de a mă arăta 
altruist şi nobil la suflet, am auzit comisionarii de la 
florărie intrând şi ieşind pe uşa din faţă, apoi pe Susan 
dându-le instrucţiuni cu tonul ei aristocratic şi politicos, 
dar de o autoritate indiscutabilă. 

Oare cum ar fi putut femeia asta să trăiască fără bani? 
m-am întrebat. Vreau să zic că afurisitele alea de flori 
costau mai mult decât câştigau majoritatea oamenilor într- 
o lună. Ca să nu mai vorbesc de aperitivele înzorzonate 
prosteşte, de omul de la livrări, de Sophie... Oricum, de ce 
mă gândeam tocmai acum la toate astea? Aveam probleme 
mult mai serioase, de pildă cum să supravieţuim. 

Am trimis câteva e-mailuri prietenilor mei din Londra, 
dar n-am pomenit nimic despre intenţia mea de a renunţa 
la slujba de acolo, de a mă muta la New York, dea mă 
recăsători cu fosta soţie sau despre Mafia aflată pe urmele 
mele. Unele dintre aceste informaţii puteau ajunge la 
urechile celor de la firmă sau ale Samanthei. Vreau să 
spun că eram gata să-mi arunc în aer toate podurile, dar 
dacă descopeream cumva că trebuia să traversez râul din 
nou, atunci aveam nevoie să păstrez măcar unul. 

Îi trimisesem mesaj şi surorii mele Emily, care încă 
locuia undeva pe ţărmul oceanului, în Texas, împreună cu 
cel de-al patrulea sau al cincilea prieten al ei. Emily şi cu 
mine eram foarte apropiaţi, în ciuda distanțelor uriaşe care 
ne separau de vreo doisprezece ani încoace. O anunţasem 


despre moartea lui Ethel, dar îi comunicasem şi vestea 
bună referitoare la mine şi la Susan. 

I-am citit răspunsul: „Minunat! Cu dragoste, Emily. P.S. 
Splendid! P.P.S. N-am să pot veni la înmormântarea lui 
Ethel, dar promit să fiu acolo pentru nunta lui John cu 
Susan. Dă-mi un telefon când poţi”. 

I-am scris şi eu: „Tu eşti minunată. Viaţa este minunată. 
Te sun de îndată ce pot. Cu dragoste, John. P.S. Alde 
Stanhope trebuie să sosească din clipă în clipă. Ceea ce nu 
mai e minunat. Dar poate îmi vor da ocazia să mai râd 
niţel”. 

Tocmai vorbeam de lup când am auzit soneria. M-am 
uitat printre storuri şi am văzut lângă Taurusul meu 
albastru un Taurus identic şi am fost convins că era maşina 
închiriată de soţii Stanhope. Am avut o superbă proiecţie 
imaginară cu William şi Charlotte ieşind pe poartă în 
Taurusul albastru şi cotind pe Grace Lane, unde-i 
întâmpina un răpăit de mitralieră. 

— Bine aţi venit! am auzit glasul lui Susan. 

— Ce trafic nenorocit e în New York! a exclamat William 
cel Groaznic. Cum poţi să locuieşti aici? 

— Ce bine-mi pare că te văd, draga mea, a răsunat 
glasul subţire! al lui Charlotte. 

Şi aşa mai departe. 

Vocile fericite s-au pierdut pe coridor, aşa că m-am dus 
din nou la calculator şi am scris un e-mail pentru Edward 
şi Carolyn: 

„Salut! Din păcate, bunicii voştri au ajuns teferi şi 
nevătămaţi...” Am şters partea asta... „Bunicul şi bunica 
tocmai au sosit şi eu m-am ascuns...” Am şters... „Bunicii 
tocmai au sosit, dar încă n-am avut ocazia să-i salut, aşa că 
am să fiu scurt. Când veţi ajunge aici, nu uitaţi că mama şi 
cu mine vă iubim foarte mult şi că ne iubim unul pe altul şi 
vom încerca cu toţii să-i facem pe bunici să se simtă bine- 
veniţi şi iubiţi, ba chiar şi pe unchiul Peter, golanul ăla... 
am şters... care s-ar putea să vină şi el. Mama şi cu mine o 
să încercăm să vă sunăm mâine ca să vă dăm de ştire cum 
stau lucrurile sau poate ne sunaţi voi. Edward, dacă nu 


mai vorbim, îţi doresc călătorie plăcută. Carolyn, anunță- 
ne cu ce tren vii. Cu dragoste, Tata. P.S. Bunicii voştri 
valorează morţi o sută de milioane de dolari...” am şters. 

Am recitit e-mailul, fără să mă pot decide dacă să-l trimit 
sau nu. Vreau să zic că Edward şi Carolyn ştiau că vor fi 
unele frecuşuri între mine şi bunicii lor, dar copiii noştri 
erau oameni în toată firea, aşa că trebuia să-i tratez ca 
atare şi să-i pun în gardă. Mesajul meu era pozitiv, totuşi 
ei aveau să înţeleagă aluzia mea subtilă că la sosire s-ar 
putea să constate unele probleme. N-aveam nici cea mai 
vagă idee ce le spusese Susan pe această temă, asta dacă 
le spusese ceva, dar trebuia să fiu prevăzător, aşa că am 
apăsat pe TRIMITE şi mesajul meu a pornit spre 
destinaţie. 

Ca să-mi omor timpul am intrat pe internet şi am tastat: 
„rude, crima perfectă”, şi chiar am găsit câteva cazuri de 
asasinat. 

Pe urmă am intrat pe un site despre care îmi povestise 
un client american, cu imagini de sus ale caselor şi ale 
proprietăţilor din întreaga ţară. Mai intrasem pe acest site 
odată când lucrasem pentru alt client american, iar în 
urmă cu câteva luni, într-o pornire nostalgică, voisem să 
văd Stanhope Hall şi Alhambra. 

Într-un minut am obţinut o imagine a proprietăţii 
Stanhope Hall, luată în iarna trecută, şi în care se observa 
cât de imens era conacul principal. Se vedeau şi labirintul 
din gard viu, templul dragostei, terenul de tenis, livada cu 
pruni, ba chiar şi ruinele năpădite de buruieni ale casei de 
jucărie din copilăria lui Susan, care măsura cam jumătate 
din dimensiunile unei case adevărate. 

Am mărit imaginea casei portarului, apoi m-am uitat la 
casa de oaspeţi şi la grajdurile din apropiere. Am mutat 
cursorul pe Alhambra, unde am văzut şirul lung de pini 
albi dintre cele două proprietăţi şi mi-am amintit cum se 
plimba călare Susan de la Stanhope Hall la Alhambra. 

Desigur că fotografia respectivă, fiind recentă, nu 
înfăţişa vila lui Bellarosa, care fusese făcută una cu 
pământul, nici imitaţiile de ruine, nici bazinul, ci doar 


acoperişurile roşii de ardezie ale noilor vilişoare, 
terenurile din jurul lor şi drumurile care făceau legătura 
între ele. 

Am mărit imaginea casei lui Anthony, cu uriaşul patio şi 
piscina exagerat de mare, apoi am revenit la pini, la 
domeniul Stanhope şi la casa de oaspeţi. 

Drumul dintre casa lui Susan şi vila lui Anthony era 
ocolit, dar de sus - aşa cum mă şi aşteptam - distanţa 
dintre cele doua locuinţe nu era mai mare de cinci-şase 
sute de metri. 

Mi-am pus în minte să rețin un amănunt: dacă alergam 
peste câmp până la casa lui Anthony Bellarosa, puteam 
ajunge acolo în mai puţin de cinci minute. Tot atât cât i-ar 
fi luat şi lui de-ar fi venit încoace. 


Capitolul 50 


Am auzit bâzâind interfonul. Am ridicat receptorul şi am 
întrebat: 

— Au leşinat sau au plecat? 

— Niciuna, nici alta. Dar şi-au revenit din şocul iniţial. 

— Sunt pregătiţi să facă faţă altui şoc dacă le spui că nu 
încheiem nicio înţelegere premaritală? 

— Să ne mulţumim cu un singur şoc pe zi. Mâine e 
rândul tău. 

— Bine. Unde sunteţi? 

— Eu sunt în bucătărie, pregătesc al doilea martini, dar 
mă duc în camera de oaspeţi peste un minut. Ţi-am făcut şi 
ție o băutură tare. 

— Bine. Ne vedem în camera de oaspeţi. 

Am deschis uşa biroului şi am ieşit în hol. Am rămas pe 
loc un minut, timp în care am rememorat douăzeci de ani 
de idioţenii de-ale lor, apoi am intrat în camera de oaspeţi. 

William şi Charlotte şedeau lângă şemineu, în două 
fotolii alăturate, iar Susan se găsea pe micuța canapea din 
faţa lor. La mijloc se afla o măsuţă de cafea cu platouri cu 
aperitive şi am văzut că William şi Charlotte aveau în 
dreptul lor câte un pahar cu martini, iar Susan unul cu vin 
alb. 

Am cântărit varianta de a alerga spre ei cu braţele 
deschise, strigând: „Mamă! Tată!”, însă am spus pur şi 
simplu: „Bună seara” şi m-am apropiat de ei. 

Susan s-a ridicat, urmată de William şi Charlotte, care s- 
au ridicat şi ei, fără prea mare entuziasm. 

Mai întâi am sărutat-o pe Susan, ca să-i scot din sărite. 
Pe urma i-am întins mâna lui Charlotte, care mi-a oferit 
nişte degete blegi şi am strâns mâna rece ca un peşte mort 
a lui William. 

— Deci, aţi călătorit bine? am întrebat. 

— Destul de bine, mi-a răspuns William. 


— Ia loc aici lângă mine, John, m-a îndemnat Susan. Ți- 
am pregătit o votcă cu gin tonic. 

— Mulţumesc. 

M-am aşezat pe canapea alături de Susan, iar ea m-a 
luat de mână, gest care n-a scăpat atenţiei lui tăticu' şi 
mămica, drept care amândoi s-au încruntat. 

În fundal se auzea în surdină muzica lui Schubert, 
camera era luminată de lumânări şi împodobită cu flori. Ca 
un salon de pompe funebre. 

Am luat o înghiţitură de băutură şi am descoperit că era 
doar apă tonică. 

William cel Chior purta o pereche de pantaloni verzi 
caraghioşi, o bluză de golf oribilă, de culoare galbenă, şi o 
jachetă sport din in, de un roz care-ţi strepezea dinţii. 
Charlotte îşi pusese nişte pantaloni roz pal şi o bluză de un 
verde greţos. Amândoi erau încălţaţi cu urâţenii din alea 
de pantofi ortopedici de culoare albă. Mă ţi mir că li se 
îngăduise să suie la bordul avionului. 

Am remarcat că William nu îmbătrânise prea mult în 
ultimii zece ani: nu chelise deloc şi folosea aceeaşi vopsea 
de păr. Pe faţa lui Charlotte se citea bine de tot vârsta, şi 
obrazul ei brăzdat de riduri semăna cu un zid cu tencuiala 
crăpată. Îşi lăsase să crească părul în culoarea naturală, 
adică roşu strălucitor, şi purta cercei, colier şi brățară, 
toate din coral şi cochilii - impresia generală fiind aceea de 
acvariu umblător. Niciunul din ei nu se prea îngrăşase şi 
amândoi erau surprinzător de palizi pentru nişte jucători 
de golf, de parcă s-ar fi dat cu var ca să se apere de soare. 

— Arătaţi grozav amândoi, le-am spus. 

William nu mi-a întors complimentul. 

— Mulţumim, a spus el. Ne şi simţim grozav. 

Acesta e de regulă momentul în care o persoana mai în 
vârstă îţi furnizează un raport medical complet şi, deşi 
astfel de chestii întotdeauna mă plictiseau de moarte, 
acum chiar îmi doream cu disperare să aud ceva legat de 
boli, oricât de uşoare sau neînsemnate. La vârsta lor, nu 
puteai şti ce anume putea evolua către ceva fatal. Dar nu 
mi-au împărtăşit nimic legat de starea lor de sănătate. 


— Medicul nostru ne-a spus că am putea trăi şi o sută de 
ani, s-a mulţumit să mă anunţe Charlotte. 

Ce nenorocit! 

Susan a abordat subiectul problemă. 

— John, i-am pus în temă pe mămica şi tăticu' că 
urmează să ne recăsătorim şi cât de mult se bucura 
Edward şi Carolyn pentru noi. 

M-am întors şi eu către mămica şi tăticu': 

— Şi mama mea e încântată. Iar înainte să moară, Ethel 
ne-a spus: „Acum pot să mor împăcată, ştiind că...” 

Am simţit unghiile lui Susan înfigându-se în palma mea, 
aşa că am lăsat-o mai moale şi am spus: 

— Susan şi cu mine ne-am gândit mult şi am întors 
problema pe toate părţile... 

De când făcusem sex duminica trecută... 

— ... am cântărit toate aspectele unui al doilea mariaj, şi 
suntem convinşi că asta ne dorim. 

— Şi ne iubim, John, mi-a reamintit Susan. 

— Şi ne iubim, am repetat şi eu. 

Nici mămica, nici tăticu' n-au avut nimic de comentat, 
aşa că Susan a continuat: 

— După cum vă spuneam înainte de venirea lui John, 
înţeleg că vestea v-a luat prin surprindere şi că aveţi unele 
îndoieli, unele rezerve, dar noi suntem siguri de dragostea 
noastră. 

William şi Charlotte şedeau nemişcaţi, de parcă li s-ar fi 
stricat aparatele auditive, apoi amândoi au întins mâna 
simultan spre paharele cu martini şi au tras câte o duşcă 
zdravănă. 

— Am discutat cu John despre toate cele întâmplate 
cândva, a continuat Susan, şi am decis să îngropam 
trecutul, în speranţa că ne putem vedea de viaţa noastră 
mai departe. Avem sentimentul că trecutul ne-a făcut să 
înţelegem ce este important pentru noi, iar din greşelile 
noastre, oricare ar fi fost ele, am învăţat cum să ne apărăm 
dragostea şi familia. 

William şi Charlotte şi-au golit paharele cu martini. 

Am socotit ca era rândul meu să intervin. 


— Nu mă îndoiesc că vreţi ca Susan să fie fericită, iar eu 
sunt convins că pot s-o fac fericită, am spus. Era momentul 
să-mi pun cenuşă în cap. În prima noastră căsnicie am 
făcut multe greşeli şi port cea mai mare parte din vină 
pentru ce s-a întâmplat între noi. Însă vreau să ştiţi că m- 
am maturizat şi am devenit mai sensibil la dorinţele şi 
nevoile lui Susan, că mi-am întărit puterea de a lupta şi că 
am învăţat să-mi stăpânesc mânia şi... Am simţit din nou 
cum unghiile ei mi se adâncesc în carne, aşa că am 
încheiat: V-aş putea da o sută de milioane de motive - sau 
măcar jumătate - pentru care cred că pot fi un soţ bun 
pentru Susan şi alte o sută de milioane de motive... 

— John... 

— Poftim? 

— Cred că mămica şi tăticu' vor să te referi la ce s-a 
întâmplat ultima oară când am fost cu toţii împreună. 

— Sigur, asta mă şi pregăteam să fac. 

Din câte îmi aminteam, ne găseam la un restaurant 
italienesc din Locust Valley, iar William tocmai îi vânduse 
Stanhope Hall lui Frank Bellarosa şi-mi cerea să întocmesc 
contractul de vânzare-cumpărare - gratis - după care avea 
să-mi vâre pe gât nota de plată de la restaurant, aşa cum 
făcea de fiecare dată. Numai că eu mă saturasem până 
peste cap de toate astea, aşa că-l făcusem... 

— John... 

— Da. 

M-am uitat la William şi Charlotte şi am spus: 

— Unul dintre marile mele regrete în viaţă au fost 
vorbele pe care ţi le-am adresat, William, cu ocazia ultimei 
cine împreună. leşirea mea de atunci a fost absolut 
inacceptabilă şi total neprovocată. Cuvintele care mi-au 
ieşit de pe buze, anume... Ah, dracu' voia să-şi vâre iarăşi 
coada!... nu contează, dacă mi-aş putea lua vorbele înapoi, 
dacă mi-aş putea înghiţi cuvintele, aş face-o. Dar nu pot 
nimic din toate astea, aşa că tot ce vă pot oferi, ţie şi lui 
Charlotte, sunt cele mai sincere şi umile scuze că aţi fost 
nevoiţi să auziţi acel potop de insulte, la fel cum trebuie 
să-i cer iertare şi lui Susan că a fost silită să vadă cele trei 


persoane care-i erau mai dragi pe lume... începeam să 
pierd logica frazei, aşa că m-am grăbit să închei: Vă rog să 
acceptaţi scuzele mele. 

Au urmat câteva secunde de tăcere, după care William a 
spus: 

— În viaţa mea nu mi-a vorbit cineva în halul acesta. 

Nu zău? 

— Ne-a durut cumplit, a adăugat şi Charlotte. 

Poate mai aveau nevoie de un martini. Oricum, îi 
promisesem lui Susan că-mi voi cere scuze şi mă 
conformasem, numai că idioţii ăştia doi nici nu voiau să 
audă. Cu toate acestea, am recurs la o veche stratagema 
stil Yale şi le-am spus: 

— De nu ştiu câte ori am vrut să vă trimit o scrisoare de 
scuze, dar niciodată n-am fost în stare să aştern pe hârtie 
cuvintele pe care le purtam în suflet. Acum că-mi pot cere 
iertare personal de la amândoi - cu aceleaşi buze care au 
rostit acele vorbe urâte, grosolane, vulgare şi neruşinate... 
acum sper că vedeţi şi înţelegeţi că scuzele mele sunt 
izvorâte din inimă. 

Am arătat cu mâna spre inimă. 

Mi-am dat seama că William, chiar şi după două pahare 
de martini care-i suiseră la creierul lui de vrabie, bănuia 
că-l iau cumva peste picior. Charlotte, care era proastă de- 
a binelea, luase totul de bun. 

— John, a vorbit William într-un târziu. Am rămas năucit 
că ginerele meu, un om pe ai cărui părinţi îi respect, a fost 
în stare să folosească un asemenea limbaj într-un loc 
public, sau oriunde în altă parte, şi asta în prezenţa unor 
doamne. 

Etc... etc... etc... 

Mi-am lăsat capul în piept şi l-am ascultat cum îi dădea 
înainte. Se vedea limpede că William aşteptase acest 
moment şi că intenţiona să se bucure de el până la ultima 
fărâma. 

— Tată, l-a întrerupt Susan în cele din urmă. John te-a 
rugat să-i accepţi scuzele. 

William s-a uitat la ea, apoi la mine şi a spus: 


— Am să discut cu Charlotte. Dar trebuie să ştii, John, că 
noi nu acordăm iertare la fel de uşor cum fac unii tineri din 
ziua de azi. lertarea se cere, însă trebuie şi meritată, m-a 
informat el. 

Am tras aer în piept şi am răspuns: 

— Sper să ajung să merit iertarea voastră. 

— Aici nu-i vorba de speranţă, John, ci de străduinţă. 

Bine, tembelule. 

— Asta am şi vrut să spun. 

— Să vă aduc alte băuturi, s-a oferit Susan. 

A luat paharele părinţilor ei şi mi-a spus: 

— Te rog, ajută-mă, John. 

M-am ridicat şi m-am dus după ea la bucătărie. 

— Mulţumesc, mi-a spus. 

Nu i-am răspuns. 

— Ştiu că nu ţi-a fost uşor, dar ai reuşit. 

— A fost ceva pornit din inima. 

Am dus mâna la inimă. 

— Eu cred că de la splină. 

— Parcă ziceai că s-au mai îmbunat. 

— Nu, ţi-am spus că a fost o minciună. 

— Bine. 

Susan a scos sticla de Boodles din frigider. 

— Chestia asta nu prea funcţionează, mi-a spus. 

— Ba o să funcţioneze. Un martini, două martini, trei 
martini şi buf, la podea. Mie nu mi-ai pus votcă în gin 
tonic, i-am spus. 

— Ai să-mi mulţumeşti. 

— Am nevoie de încă un pahar ca să trec prin încercarea 
asta. 

— Te descurci excelent. 

— Serios? 

— Serios. Dar să nu sari calul. Eşti la un pas de a fi 
sarcastic. 

— Eu? Oare ar trebui să îndurăm asta dacă ai tăi n-ar fi 
bogaţi? A turnat gin în ambele pahare. 

— Dacă n-ar fi bogaţi, n-ar fi aşa de dificili, mi-a răspuns. 

— Asta nu vom afla niciodată. 


— Şi, te rog, încetează să mai pronunţi cuvintele „sută 
de milioane”. 

— Încercam doar să estimez... 

— Gândeşte-te la copii. Nu-mi pasă de noi, dar de ei îmi 
pasă. 

M-am gândit o clipă şi i-am răspuns: 

— Nu vreau ca cei doi copii ai noştri să-şi piardă 
demnitatea sau să-şi vândă sufletul pentru o mână de aur. 

— Nu. De asta ai să te ocupi tu. 

— Unde vor dormi la noapte mămica şi tăticu'? 

— Încă n-am discutat. 

— Ei ştiu că eu dorm aici, cu tine? 

— Păi... Tata a comentat despre paznicii din casa 
portarului, dar nu cred că au făcut legătura... Când va sosi 
momentul, le vom spune pur şi simplu noapte bună, fără să 
facem din ţânţar armăsar. 

— Bine. Şi ce planuri ai pentru cină? 

— Mai întâi vom merge toţi la casa de pompe funebre, 
după care am să propun să ne înapoiem aici, pentru o cină 
uşoară. Afară de cazul când ei preferă să mergem la un 
restaurant. 

— Ce zici de restaurantul acela italienesc din Locust 
Valley unde am luat cina ultima oară? 

A râs şi mi-a răspuns: 

— OK, dar de data asta nu mai încerca să scapi de nota 
de plată. 

— Ah! De asta e încă supărat pe mine. 

Susan a turnat puţin vermut sec în ambele pahare şi a 
pus câte o măslină în fiecare. 

— Hai să ne întoarcem, să nu creadă că vorbim despre 
ei, mi-a spus. 

— Ei sunt cei care vorbesc despre noi. 

A pus cele două pahare pe o tavă de argint, pe care mi-a 
întins-o mie. 

— Fă tu onorurile casei, m-a îndemnat ea. 

M-am îndreptat spre uşă, apoi m-am oprit şi i-am spus: 

— Dacă până duminică nu merge treaba, nu vreau să 
mai aud de ăştia doi cât voi trăi. Ai înţeles? 


— O să meargă. Tu ai s-o faci să meargă. 

Am ieşit din bucătărie, am trecut prin hol şi am intrat în 
camera de zi. 

— Poftiţi! am spus eu vesel. Mai avem destul. 

Şi-au luat paharele, au gustat din martini, apoi William a 
spus: 

— Susan prepara un martini fără cusur. 

— lar eu n-am risipit niciun strop, am declarat cu 
mândrie. 

Susan şi-a ridicat paharul cu vin. 

— Dati-mi voie să vă spun încă o dată cât sunt de fericită 
că sunteţi aici, la Stanhope Hall, unde am locuit cândva 
fericiţi cu toţii şi, deşi e o ocazie tristă, ştiu că Ethel ne 
priveşte de acolo de sus şi zâmbeşte că ne vede iarăşi 
împreună. 

Aproape că mi-au dat lacrimile. 

— Aşa e, aşa e, am întărit eu. 

N-am ciocnit, dar fiecare a ridicat paharul şi a băut. 

Aveam sentimentul că William şi Charlotte petrecuseră 
ultimele cinci minute felicitându-se că erau aşa nişte 
cretini şi că se aliaseră ca să-l atace pe John. 

Tot legat de persoana mea, William i s-a adresat fiicei 
sale: 

— Zilele trecute l-am văzut la club pe fiul lui Dan, Bob. 
Ţi-a transmis complimente. 

— Drăguţ din partea lui, a răspuns Susan. 

— Mi-a reamintit cât de fericit l-ai făcut pe tatăl lui în 
ultimii ani de viaţă. 

Susan n-a zis nimic. 

Era rândul lui Charlotte. 

— Dan ne lipseşte mult tuturor, a spus ea. El era 
întotdeauna sufletul petrecerilor. 

William a chicotit şi a adăugat: 

— Şi tare-i mai plăcea să joace golf. Te făcuse şi pe tine 
să îndrăgeşti jocul acesta, Susan. Ajunseseşi să joci chiar 
bine. Aici joci golf? a întrebat-o el. 

— Nu. 

— Ei, dacă ţi-a intrat jocul în sânge... Pun pariu că acolo 


în ceruri Dan joacă golf de două ori pe zi. 

— "Ţi-ai lăsat la noi crosele acelea frumoase pe care ţi le- 
a cumpărat, a intervenit şi Charlotte. Vrei să ţi le 
trimitem? 

— Nu, mulţumesc. 

Bineînţeles că tare aş fi vrut să le sucesc gâturile alea 
zbârcite, dar am continuat să stau cuminte, ascultându-i 
cum o puneau pe Susan la curent cu toate noutăţile din 
Hilton Head, aducând în discuţie numele lui Dan ori de 
câte ori li se ivea prilejul. 

Susan le-ar fi putut sugera că poate nu doream să aud 
vorbindu-se despre preaiubitul ei soţ răposat, dar cei doi o 
luaseră razna în aşa hal, încât probabil nici nu mai conta. 
Pe de altă parte, bineînţeles că aveau să fie într-o 
dispoziţie cu mult mai bună dacă înghiţeam tot rahatul pe 
care mi-l vârau pe gât. 

Deocamdată singurul meu păcat din trecut era faptul că 
nu tolerasem toate tâmpeniile lor şi, deşi propria lor fiică 
era cea care comisese un adulter şi o crimă, eu trebuia să-i 
cer scuze lui William fiindcă-l numisem un nemernic fără 
scrupule, o jigodie intrigantă şi un scârbos fără pereche. 
Sau poate întâi scârbos şi pe urmă jigodie? Indiferent în ce 
ordine, era cât se poate de adevărat. 

Susan şi-a dat seama că fierbeam şi că eram gata-gata 
să izbucnesc, la fel cum se întâmplase la restaurant cu 
zece ani în urmă, aşa că l-a întrerupt pe taică-său şi a spus: 

— Edward şi Carolyn vor fi aici mâine-seară şi sunt 
nerăbdători să vă revadă. 

Oare chiar le păsa? Vreau să zic, îmi închipuiam că deja 
discutaseră pe aceasta temă, dar acum îmi dădeam seama 
că cei doi nici măcar nu întrebaseră de unicii lor nepoți. Ce 
porci! 

Susan le-a dat ultimele noutăţi despre Edward şi Carolyn 
şi am constatat că bunicul şi bunica nu manifestau cine 
ştie ce interes, de parcă Susan ar fi povestit despre nepoţii 
altcuiva. 

Am epuizat şi acest subiect, ca atare William s-a întors 
spre mine şi m-a întrebat: 


— Dar tu, John? Cum te descurci la Londra? 

În realitate îl durea în cot cum mă descurcam la Londra 
şi, din lunga mea experienţă, am recunoscut întrebarea ca 
fiind un preambul la un subiect mai puţin altruist. 

— Londra e OK, am răspuns. 

— Lucrezi? m-a întrebat. 

— Întotdeauna am lucrat, i-am răspuns eu. 

— Ai făcut o croazieră de trei ani în jurul lumii, mi-a 
reamintit el. Eh, presupun că asta înseamnă multă muncă, 
a admis el cu mărinimie. 

Mă bătea gândul să-l invit la un lung voiaj împreună, dar 
ar fi bănuit că pentru el urma să fie un voiaj fără 
întoarcere. 

— A fost o provocare, am spus. 

— Nu mă îndoiesc. Mi-a zâmbit şi m-a întrebat: Deci, ai 
avut câte o femeie în fiecare port? 

— Nu-i o întrebare pe care să mi-o pui de faţă cu fiica 
dumitale, i-am răspuns. 

Cumva replica mea a întrerupt spectacolul, dar Susan a 
profitat de ocazie şi a intervenit: 

— Tată, să nu mai vorbim despre trecut! 

Ca orice laş, William şi-a pus coada între picioare şi a 
spus: 

— N-am vrut să pun degetul pe rană. 

— Nu-i nicio rană, l-a liniştit Susan. E doar un subiect 
închis. 

— Desigur, a răspuns domnul Sensibilitate. Cum se face 
că nu te-ai recăsătorit în toţi aceşti ani, John? m-a întrebat 
el cu neobrăzare. 

— M-am încurcat doar cu femei măritate, i-am răspuns. 

William n-a gustat umorul meu, în schimb Charlotte a 
părut mulţumită de explicaţie, deşi a făcut un comentariu: 

— Se pare că ţi-ai irosit toţi aceşti ani cu femei cu care 
nu puteai să-ţi refaci viaţa. 

— Să vă mai aduc câte o băutură? i-a întrebat Susan. 

Mămica şi tăticu' au clătinat din cap. 

— Niciodată nu bem mai mult de trei martini, ne-a 
informat William. 


Pe minut? 

— Dar n-aţi luat decât două, le-am atras eu atenţia. 

— Am mai băut unul înainte de venirea ta. 

— Acela nu se pune. Nu-mi place să beau singur, am 
adăugat. 

— Atunci... bine, a acceptat el. 

M-am ridicat, gata să dau fuga la bucătărie şi să mai 
pregătesc două martini, dar Sophie a vârât capul pe uşa şi 
a întrebat-o pe Susan: 

— Aveţi nevoie de ceva? 

— Încă două pahare de martini. Strânge o parte din 
farfuriile astea, adu altele curate şi şerveţele, i-a poruncit 
William, care trata servitorii ca pe nişte sclavi. Arată-i cum 
să prepare un martini, s-a întors el către Susan. 

Susan s-a ridicat, Sophie a strâns farfuriile şi amândouă 
au dispărut la bucătărie. Apoi Charlotte s-a scuzat şi s-a 
dus la toaletă, aşa că am rămas între patru ochi cu 
William. 

Ne-am uitat unul la altul şi am văzut cum îşi îngustează 
ochii lui galbeni şi cum i se iţesc coarnele prin păr. Pe nări 
a început să scoată fum, pantofii ortopedici s-au crăpat, 
dând la iveala copite despicate şi a întins mâna spre turul 
pantalonilor, începând să se joace cu pămătuful cozii. 

Sau poate că imaginaţia îmi juca feste. Dar ochii chiar şi 
i-a îngustat. 

Niciunul din noi n-a spus nimic. Într-un târziu el a rupt 
tăcerea: 

— Nu suntem deloc încântați, John. 

— Ei bine, îmi pare rău să aud asta, dar fiica voastră 
este încântată. 

— Poate aşa îşi închipuie ea. După moartea lui Dan, 
Susan s-a simţit singură, m-a informat el. lar după 
atacurile teroriste a fost foarte tulburată şi în ultimele 
câteva luni s-a întors mereu cu gândul în trecut. 

Nu i-am răspuns. 

— Deci ce vreau eu să-ţi spun, John, a continuat el, e că 
Susan nu e în apele ei şi că ce vezi tu acum s-ar putea să 
nu mai vezi peste câteva luni. 


— Apreciez că vrei să mă fereşti să fac o greşeală, i-am 
răspuns şi sunt mişcat de atâta grijă pentru viitorul meu. 

Şi-a îngustat din nou pleoapele. 

— De fapt, puţin ne pasă de tine, mi-a replicat. 

— Am spus ceva ce nu se cuvenea? 

— Şi cred că nici lui Susan nu-i pasă. E tulburată, mi-a 
explicat el. Ne cunoaştem fiica şi părerea noastră e că pur 
şi simplu traversează o anumită perioadă din viaţa ei, care 
va trece. 

— Atunci ar trebui să-i spuneţi şi ei ce credeţi despre 
starea ei mentală. Altfel îi spun eu. 

S-a aplecat spre mine. 

— Va trebui să discutam asta de la bărbat la bărbat, 
John, mi-a spus el calm. 

— Cu cea mai mare plăcere. 

Dar să-ţi aduci tu omul, idiotule! Eu nu plătesc pe 
nimeni pentru tine. 

William a intrat în miezul problemei: 

— Cineva cu o poziţie ca a noastră - mă refer la 
Charlotte şi la mine - trebuie să fie cu ochii în patru la 
bărbaţii potriviţi pentru fiica lor. 

— Bineînţeles. Doar vreţi să fie fericită. 

— Nu... Ba da, sigur că asta vrem. Dar mă refer la... la 
bani. 

— La bani? Ce-are a face asta cu banii? Ne vom achita 
singuri cheltuielile de nuntă, l-am asigurat. 

A părut nemulţumit că eram aşa de greu de cap, totuşi a 
continuat răbdător: 

— N-am nici cea mai vagă idee care-i situaţia ta 
financiară, dar sunt sigur că hotărârea ta a fost influenţată 
de alocaţia anuala a lui Susan şi de viitoarea ei moştenire. 
Să nu mă înţelegi greşit, John. Sunt convins că-ţi închipui 
că ţii mult la ea, dar ca să fiu sincer, cred că amândoi aţi 
divorţat din motive reale - nu vă potriveaţi unul cu altul - 
şi din cauza asta aţi stat despărțiți vreme de zece ani. 
Aşadar, se pune întrebarea următoare: de ce-i faci iarăşi 
curte şi de ce-ai cerut-o în căsătorie? 

Lucrurile stăteau mai degrabă invers, dar eram 


îndeajuns de gentleman ca să nu pomenesc de asta. 

— William, am spus, dacă insinuezi că sunt un vânător 
de zestre, să ştii că mă simt jignit. 

— Nu vreau să spun că eşti, John, dar părerea mea e că 
gândirea şi sentimentele tale poate au fost influențate de 
acest motiv, desigur în subconştient. 

— Păi, ai ridicat o problemă interesantă... deci crezi că 
în subconştientul meu... bun, presupun că trebuie să mă 
gândesc la asta. N-aş vrea să cred că mă căsătoresc din 
dragoste, când în adâncul sufletului mă însor pentru bani, 
am recunoscut. 

Poate fusesem sarcastic, dar William s-a prefăcut că nu 
mă ia în seamă şi s-a aplecat şi mai mult spre mine. 

— Poate reuşim să ajungem la o înţelegere financiară 
care să te convingă să te întorci la Londra, mi-a spus el 
fără ocolişuri. 

Dacă avea în minte meschina sumă de o sută de mii de 
dolari, oferită tuturor celor care o curtau pe Susan, atunci 
mă simţeam jignit. Chiar şi două sute de mii ar fi fost o 
insultă. Suma ar fi trebuit să aibă şapte cifre. 

— John? 

M-am uitat la el şi mi-am dat seama că dacă-l înjuram de 
mamă, tot restul săptămânii s-ar fi dus de râpă. În schimb, 
dacă-i făceam jocul, asta l-ar fi făcut fericit cât timp 
rămânea la noi şi l-aş fi putut înjura de mamă după cina 
festivă de Ziua Tatălui. Sau poate trebuia să aştept până 
după plecarea lui Edward, luni dimineaţa. Înjurătura de 
mamă trebuia să vină la momentul potrivit. 

— Sper că ai să te gândeşti la propunerea mea, mi-a 
spus. 

— Am să mă gândesc. Adică nu la aspectul... financiar... 
ci la ce mi-ai spus, cum că Susan e tulburată şi nu ştie ce-i 
cu ea. 

M-am prefăcut că mă gândesc profund, apoi am dat din 
cap ca pentru mine însumi, ajungând la o concluzie care 
nu-mi era pe plac. 

— N-aş vrea ca Susan să facă o greşeală, să ne 
recăsătorim... şi apoi să fim nefericiţi. 


— Nu, John, nimeni nu vrea asta. 

— Atunci... poate ar trebui... Mi-a venit ideea fericită.... 
Să trăim împreuna. 

Bietul William! Îşi închipuise că mă dăduse gata şi că 
urma să mă ridic şi să plec de unde venisem. Şi-a dres 
glasul şi mi-a spus: 

— 'Ţi-am vorbit despre un stimulent financiar care să te 
convingă să te întorci la Londra. 

— Oh... da. Păi... n-aş vrea ca Susan să sufere prin 
plecarea mea... dar n-aş vrea să sufere nici din pricina 
unui mariaj sortit eşecului... 

— Până la urmă ar fi mai bine pentru amândoi dacă v-aţi 
despărţi acum, m-a asigurat William. Trebuie să fie o 
ruptură rapidă, blândă şi definitivă, m-a sfătuit el. 

Asta îmi amintea cumva de înţelegerea încheiată cu 
Frank Bellarosa. Oricum, am răsuflat adânc - de fapt, am 
oftat - şi i-am răspuns: 

— Trebuie să mă gândesc. 

William a mirosit că urma să accept un târg. 

— Aş vrea să am răspunsul tău până duminică, mi-a 
spus. Sau cel târziu până luni dimineaţă, când plecăm. 

— Bine. În legătura cu stimulentul financiar... am 
început eu cu sfială. 

— Asta vom discuta atunci când îmi dai un răspuns. 

— Păi... mi-ar fi de folos să ştiu cu ce sumă ar urma să 
fiu stimulat. 

Nici William nu era prea sigur cât ar fi fost dispus să 
cheltuiască pentru a-şi face fata fericită. Nici nu avea idee 
de preţul pe care i l-aş fi putut cere ca să mă rup de 
iubirea vieţii mele. În schimb, ştia că eram conştient că 
putea suspenda alocaţia lui Susan şi că o putea 
dezmoşteni. Prin urmare, asta diminua valoarea ei şi 
totodată îmi scădea şi mie pretenţiile, în caz că acceptam 
să abandonez un membru al familiei Stanhope. 

Am văzut cum se luptă cu gândul acesta, ofticat la culme 
că Susan avea să-l coste o grămadă de bani. Bineînţeles că 
era ofticat pe mine dintr-o sumedenie de motive, inclusiv 
de faptul că aş putea pune mâna pe o parte din banii lui. 


Poate îl bătea gândul să reducă alocaţia lui Susan ca să 
amortizeze plata către mine. 

— Tu la ce sumă te-ai gândit? m-a întrebat într-un târziu. 

— Ce zici de două milioane? 

Am crezut că o să cadă mort cu nasul în brânza topită, 
dar el şi-a recăpătat suflul şi a mormăit: 

— Poate cădem de acord pentru jumătate, dar plătibil în 
zece rate anuale, ca stimulentul să fie de durată. 

— Ah, înţeleg unde baţi. Dar dacă primesc toată suma 
dintr-odată, n-am să anulez înţelegerea. Ai cuvântul meu. 

— Vreau să-mi dai asta în scris. 

— Aha. Un fel de contract de NE-căsătorie. 

— Şi NE-coabitare. 

— Sigur. 

Ador să închei contracte, aşa că i-am spus: 

— Dacă aş primi toţi banii dintr-odată, aş face o 
reducere la cele dou milioane. 

— Cred că va trebui să discutăm şi suma, şi condiţiile. 
Dar mai târziu. 

— Ce faci după cină? 

N-a apucat să-mi răspundă că s-au întors Susan şi 
Sophie. Gentleman ca întotdeauna, William s-a ridicat şi, 
dacă tot era în picioare, a înşfăcat un martini de pe tava lui 
Susan. 

Sophie a aranjat măsuţa de cafea şi a ieşit. Susan s-a 
aşezat şi a întrebat: 

— Unde-i mama? 

— S-a dus sa-şi refacă machiajul, a lămurit-o William. 

Susan a cântărit situaţia, apoi ne-a întrebat zâmbind: 

— Aţi avut o discuţie interesantă, ca între bărbaţi? 

— Vorbeam despre ce se întâmpla aici la Stanhope Hall, 
a răspuns William. 

M-am uitat la el şi am constatat că acum era ceva mai 
relaxat, poate chiar nutrea nădejdea că cel mai urât 
coşmar al lui ar fi putut să ia sfârşit încă înainte de a 
începe. M-am întrebat dacă era cazul să-i fac cu ochiul şi 
să înalt două degete - semnul Victoriei - şi asta nu pentru 
orice preţ, ci numai două milioane. 


Charlotte a revenit în cameră, şi-a reluat locul şi paharul 
cu martini. 

— După cum aminteam în e-mailul meu, a început 
Susan, închipuindu-şi că rămâneam în continuare la 
subiectul Stanhope Hall, proprietarul, Amir Nasim, îşi face 
unele probleme pentru siguranţa personală, aşa că a 
angajat o firmă de pază ca să-l consilieze ce măsuri ar 
trebui să ia. 

— Ce fel de probleme de siguranţă? s-a interesat 
William. 

— Nasim e de naţionalitate iraniană, iar soţia lui mi-a 
spus că în ţară are anumiţi duşmani, care ar putea să-i 
vrea răul. 

Charlotte, care lingea fundul paharului cu martini, s-a 
oprit cu limba în vânt şi a exclamat: 

— Vai de mine! 

William, care niciodată nu se gândea decât la sine, m-a 
întrebat: 

— Crezi că există vreun pericol pentru noi? 

Adică pentru el. 

— Nimeni nu riscă să confunde casa de oaspeţi cu 
Stanhope Hall şi nici pe noi cu soţii Nasim, am răspuns eu. 

William s-a declarat de acord. 

— Ei bine, poate o să avem parte şi de ceva distracţie, a 
declarat el prosteşte. 

Nimeni n-a râs şi nu s-a plesnit peste genunchi, dar eu i- 
am replicat: 

— Dacă credeţi că vă veţi simţi mai în largul vostru în 
altă parte, Susan se poate interesa de căsuţele de oaspeţi 
de la The Creek. 

— Nu cred că-i cazul să facem din ţânţar armăsar, John, 
a intervenit Susan. 

Nu i-am răspuns, dar am remarcat că nici William, nici 
Charlotte nu se arătaseră câtuşi de puţin îngrijoraţi pentru 
fiica şi nepoţii lor. 

— Pe vremea când locuiam la Stanhope Hall, a comentat 
William, nu încuiam niciodată uşile. S-a uitat la nevastă-sa 
aia dusă pe câmpii şi a întrebat-o: Nu-i aşa, draga mea? 


— Ba da, a încuviinţat sau a negat Charlotte, depinde ce 
înţelesese că voia să spună el. 

De fapt, îmi părea bine că băusem numai apă tonică, 
fiindcă păstrându-mi capul limpede, îi puteam evalua mai 
bine pe William şi Charlotte. 

Susan le-a reamintit motivul venirii lor la New York: 

— Îmi pare tare rău de Ethel. Nici nu ne vine să credem 
că s-a dus. 

— Biata de ea, a spus şi Charlotte. Sper că n-a suferit 
prea mult spre sfârşit. 

Aşadar, am discutat câteva minute despre răposata 
Ethel, evocând multe amintiri frumoase şi, bineînţeles, 
evitând să aducem în discuţie faptul că fusese o mare 
pacoste. Cu toate acestea, Charlotte a spus, zâmbind: 

— Era tare încăpăţânată. Uneori mă întrebam cine era 
stăpâna şi cine servitoarea, a remarcat ea, continuând să 
zâmbească. 

— Nu se mai folosesc asemenea cuvinte, mamă, i-a 
amintit Susan. 

— Oh, Susan! Cui îi pasă? 

Am observat că William nu avea nimic de spus despre 
Ethel - nici de bine, nici de rău - aşa că se mulțumea să 
stea acolo în tăcere, poate gândindu-se cum taică-său o 
regula pe Ethel, apoi Ethel pe taică-său. 

Mi-am zis că poate venise momentul să reglăm 
chestiunea cu stăpâna, de fapt amanta, mai precis Ethel în 
calitate de amantă a lui Augustus. Prin urmare, sigur că 
Ethel fusese o stăpână, dar nu stăpâna de la Stanhope 
Hall. Oricum, ea murise, Augustus murise şi el, deci ca să 
mai înviorez conversaţia, m-am adresat lui William şi lui 
Charlotte: 

— M-am ocupat de hârtiile lui Ethel şi printre acte am 
dat de cel prin care i s-a consfințit statutul de chiriaş pe 
viaţă. Ca atare, m-am întrebat cum s-a făcut că Augustus a 
acordat asemenea consideraţie unei perechi de tineri aflaţi 
în slujba lui şi care... 

— John, m-a întrerupt Susan, cred că ar trebui să ne 
pregătim de plecare. S-a uitat la ceas şi a adăugat: La 


şapte aş vrea să fim la casa de pompe funebre. 

Zicând acestea, s-a ridicat în picioare. 

Perfect, atunci am să păstrez întrebarea pentru când va 
fi de faţă şi mai multă lume. M-am ridicat, la fel mămica şi 
tăticu', amândoi oarecum nesiguri pe picioare. 

— Bagajul alor mei a rămas în maşină. Vrei te rog să-l 
aduci tu? m-a rugat Susan. 

— Sigur, iubito. 

William avea deja cheile în mână, aşa că mi le-a întins şi 
mi-a spus: 

— Mulţumesc, John. 

Am presupus că asta însemna că nu avea de gând să-mi 
dea vreo mână de ajutor. Foarte bine, atunci nici 
pomeneală de reducere la cele două milioane. 

Am ieşit afară în ploaie, am luat din maşina valizele lor 
ieftine, parcă primite de pomană, şi le-am săltat pe scări, 
ducându-le în camera lor. 

Cei doi încă nu ajunseseră în cameră, aşa că n-am primit 
niciun bacşiş, totuşi am aşezat bagajul pe două suporturi 
instalate de Susan. M-am dus apoi în dormitorul mare, 
unde Susan tocmai se dezbrăca. 

— Avem timp pentru una mică? am întrebat-o. 

— Vorbeşte alcoolul din tine? m-a întrebat ea zâmbind. 

— Foarte nostim. Ăia doi şi-au pus deoparte o sticlă de 
gin, am comentat eu. 

— Erau foarte tensionaţi şi - aş zice eu - supăraţi. Dar 
tata mi-a părut mult mai relaxat după al treilea martini, a 
remarcat ea. 

— Nu-i aşa? 

— Despre ce-aţi stat voi doi de vorbă? m-a întrebat. 

M-am gândit dacă să-i spun că taică-său încercase să mă 
cumpere, ba chiar aveam de gând să-i spun... dar dacă o 
făceam acum, atunci ea ar fi fost cea supărată. Mi-am zis 
că era mai bine s-o las să creadă că buna dispoziţie a lui 
William se datora alcoolului. Iar a doua zi, constatând că 
tăticu' şi cu mine ne înţelegeam relativ bine - şi încă fără 
martini - avea să fie fericită, iar fericirea ei urma să se 
reverse la fel ca razele soarelui asupra tuturor, inclusiv a 


lui Edward şi Carolyn. 

Pe urmă, după cina de duminică sau luni dimineaţă după 
plecarea copiilor şi înainte ca Scrooge McDuck*t* s-o 
pornească înspre sud, voiam s-o întreb pe Susan care 
credea ea că ar fi fost preţul corect pe care ar fi trebuit să- 
l accept de la taică-său ca să mă întorc la Londra. Sigur, 
poate aş fi deschis discuţia puţin altfel, ceva de genul: 
„Taică-tău a avut tupeul să-mi ofere mită ca să te părăsesc. 
În viaţa mea n-am primit o asemenea insultă”. Şi aşa mai 
departe. După ce-şi revenea din şoc, intenţionam să-i spun 
că taică-său îmi oferise două milioane de dolari, dar că nici 
nu mă gândeam s-o părăsesc pentru mai puţin de cinci. Păi 
cum, ăştia erau bani, nu glumă. Aş fi putut trăi doar din 
dobânzi, aşa cum făceau şi soţii Stanhope. 

Susan s-a aşezat în faţa măsuţei de toaletă şi şi-a 
împrospătat machiajul. 

— A decurs chiar mai bine decât mă aşteptam, mi-a spus 
ea. Îţi mulţumesc încă odată că ai fost atât de... drăguţ. 

— Nu-i greu să fii drăguţ cu oamenii drăguţi. 

I s-a părut nostim, totuşi m-a sfătuit: 

— Las-o mai moale cu aluziile şi sarcasmul. Părinţii mei 
nu-s chiar bătuţi în cap. 

— Crezi? 

— Şi nu mai pomeni că Ethel a fost chiriaşă pe viaţă în 
casa portarului. De ce-ai făcut asta? m-a întrebat. 

— Nu mi-am dat seama că era un subiect delicat. 

— Ştii bine că este. E cazul să-ţi găseşti distracţii mai 
puţin riscante. 

— Bine. Ce zici de una mică? 

— John, mergem la un priveghi! Apoi s-a uitat la ceas şi 
m-a întrebat: Cât de mică? 


3 Personajul principal din Poveste de Crăciun de Charles Dickens, 
un om egoist şi zgârcit, nepăsător la necazurile celor mulţi. (n. tr.) 


Capitolul 51 


William şi Charlotte ar fi făcut ţăndări fiola unui poliţist, 
aşa că m-am suit eu la volan. Lăsasem carabina acasă, ca 
să n-o vadă soţii Stanhope şi ca să nu mă simt tentat să 
trag în ei. 

Susan, care şedea lângă mine, arăta bine în negru, dar 
era tăcută şi într-o dispoziţie post-sex şi pre-priveghi. 

Soții Stanhope, instalaţi pe bancheta din spate, 
renunţaseră la vestimentația care-i făcea să semene cu 
două păsări tropicale şi se îmbrăcaseră şi ei în negru, 
semănând acum cu doi bondari. Fiindcă veni vorba, maşina 
trăsnea a gin, aşa că mă simţeam şi eu niţel ametit. 

Nu mă îndoiam că William îi relatase neveste-sii discuţia 
noastră între patru ochi, înflorind-o pe ici pe acolo, şi acum 
amândoi cântăreau problema în creierele lor mici şi 
îmbibate de alcool. 

Oricum, trei dintre noi ştiau că se purtau negocieri cu 
privire la Susan Stanhope, care habar n-avea că era scoasă 
la vânzare. 

În orice caz, în ciuda unei zile lungi şi istovitoare şi a 
unei seri ce promitea să fie tot atât de lungă, eram într-o 
dispoziţie excelentă. Poate îmi priau pericolul, conflictul şi 
tâmpeniile. Desigur, făcusem şi amor. Şi nu chiar cu 
oricine: nu, făcusem sex cu fiica domnului şi a doamnei 
Stanhope, ceea ce-mi dădea o satisfacţie şi mai mare. Ştiu, 
era cam pervers din partea mea, dar măcar eram conştient 
de asta, iar cum plăcerea mea figura destul de jos pe o 
scară a perversităţilor, nici nu merita analizată prea mult. 

Bineînţeles, dacă mămica şi tăticu' ar fi fost cât de cât 
atenţi, şi-ar fi dat seama că împărţeam aceeaşi cameră cu 
fiica lor. lar dacă ar fi zăbovit în faţa uşii noastre, ar fi aflat 
şi de ce întârziasem un sfert de oră. 

Nimeni nu părea să aibă mare lucru de spus în drum 
spre Locust Valley, aşa că, pentru a mai însenina 


atmosfera, am spus: 

— Daţi-mi voie să vă invit diseară la cină. Ştiu un local 
italienesc drăguţ în Locust Valley, unde n-am mai fost de 
zece ani. 

— John... 

— Da, iubito. 

— Mama şi tata au avut o zi obositoare, aşa că vom lua 
cina acasă, în tihnă. 

— Excelentă idee, iubito. Îmi pare rău, nu eram la curent 
cu ultimele aranjamente. 

— Uite că acum ştii. 

William şi Charlotte erau neobişnuit de tăcuţi, aşa că am 
aruncat o privire în oglinda retrovizoare. Am constatat că 
amândoi moţăiau şi că le scăpase oferta mea generoasă de 
a le oferi o cină la restaurantul nostru italienesc preferat. 

— Cum se numea restaurantul acela? am întrebat-o pe 
Susan. Vaffanculo? 

S-a aplecat spre mine şi mi-a şoptit: 

— Poartă-te frumos. E vorba de ceva prea important ca 
să duci totul de râpă cu glumele tale puerile. 

— lartă-mă. 

— Te-ai descurcat atât de bine. Chiar nu te poţi 
controla? 

— Mă străduiesc, dar uneori nu mă pot abţine... 

— Aici nu-i vorba despre tine. E vorba despre Edward şi 
Carolyn. Şi de noi doi. 

Evident, Susan nu ştia că în prezent aveam un oarecare 
ascendent asupra tatălui ei, dar că acesta avea să dispară 
instantaneu în clipa în care urma să-i spun lui William să-şi 
ia oferta şi să şi-o vâre în culo. Prin urmare, eram 
nerăbdător să-l mai fierb câteva zile, numai că trebuia s-o 
fac atunci când Susan nu era de faţă. 

— John? Ai înţeles ce-am spus? 

Am ridicat două degete, semn pe care ea l-a interpretat 
drept „Facem pace”. 

— Mulţumesc, mi-a spus. 

Luni urma să-i explic că de fapt semnul însemna două 
milioane de dolari. 


Ca să fiu cât de cât obiectiv: înţelegeam că William, ca 
tată, îşi închipuia că face totul pentru fericirea fiicei sale. 
Dar, în acelaşi timp, era obsedat de ideea de a ţine totul 
sub control şi habar nu avea ce era cu adevărat mai bine 
pentru Susan. În plus, bineînţeles că mă ura fără un motiv 
anume. Cum să spun... pur şi simplu nu ne simpatizasem 
niciodată. Prin urmare, problema era el. Şi în loc să stea 
de vorba mai întâi cu Susan, apoi cu mine, îmi oferise bani 
din capul locului ca să-mi iau picioarele la spinare. Şi de ce 
mă rog ar fi crezut el că John Sutter îi va accepta banii? 
După atâţia ani tot nu avea habar cine sunt eu. 

În aceeaşi ordine de idei, voiam să insist asupra unui 
acord premarital prin care n-aş fi căpătat nimic în plus faţă 
de ceea ce aduceam eu în aceasta căsnicie, adică nimic. 
Asta ar fi trebuit să-l bucure pe bătrânul ticălos, dar - 
lucru şi mai important - m-ar fi făcut pe mine fericit să ştiu 
adevăratul motiv pentru care mă recăsătoream cu Susan, 
şi anume faptul că o iubeam. Sigur... poate şi un iaht nou. 
Asta în caz că aş fi fost nevoit să plec încă o dată. 

Oricum, mă simţeam de parcă aş fi stat pe piscul unui 
munte de moralitate: aveam inima curată şi portofelul gol. 
Prin urmare, mi se cuvenea măcar dreptul de a-i lua puţin 
peste picior pe soţii Stanhope înainte de-a pleca la casa 
lor. 

M-am uitat la amândoi prin oglinda retrovizoare. Poate 
că muriseră. Nicio problemă, ne îndreptam exact spre 
locul potrivit. 

— Ştiu că nu-ţi plac priveghiurile, mi-a spus Susan când 
ne-am apropiat de casa de pompe funebre. Nimănui nu-i 
plac, totuşi... 

— Depinde cine-i în sicriu. 

— Totuşi încearcă să nu arăţi că te plictiseşti şi 
străduieşte-te să te porţi cum se cuvine într-un asemenea 
loc. 

— M-am maturizat mult în ultimii zece ani. 

— E exact momentul potrivit s-o dovedeşti. 

— Ai să fii mândră de mine. 

A zâmbit şi m-a luat de mână. 


— Întotdeauna am fost mândră de tine, mi-a spus. Chiar 
şi când te-ai comportat prosteşte. 

— Foarte drăguţ din partea ta. 

S-a aplecat spre mine şi m-a sărutat pe obraz. 

— Îţi stă tare bine în costumul acesta negru, mi-a spus. 

Am oprit în parcarea casei de pompe funebre. 

— Mulţumesc, i-am răspuns. Poate reuşesc să-mi găsesc 
de lucru aici. 

Mi-am dat seama că soţii Stanhope se treziseră şi m-am 
întrebat cam cât auziseră din conversaţia noastră. Nu erau 
romantici irecuperabili, dar auzeau şi vedeau limpede că 
Susan şi cu mine ne iubeam, cu toate criticile ei la adresa 
personalităţii mele. Ei bine, Willie, dacă nu te-ai prins, îmi 
pare rău pentru tine şi pentru Charlotte. Ne-ar fi putut 
face viaţa mai uşoară, şi nouă şi lor, dacă ne-ar fi spus 
simplu: „Ne bucurăm pentru voi. Vă urăm să aveţi parte de 
o viaţă fericită împreună”. 

Numai că ei, la fel ca mine, păstrau în suflet prea multă 
ranchiună şi nemulţumire. Dar spre deosebire de mine, 
erau profund meschini. Şi, până la urmă, iată unde 
sfârşeau toate: la casa de pompe funebre. 

Casa de pompe funebre Walton din Locust Valley era, la 
fel ca cea din estul Manhattanului, o excelentă ultimă 
adresă. 

Aici îl privegheasem pe George Allard cu zece ani în 
urmă, apoi pe mătuşa Cornelia, pe tatăl meu, precum şi pe 
mult prea mulţi membri ai familiei şi prieteni, încă de când 
eram copil. 

Casa Walton era situată într-o frumoasă casă victoriană, 
asemănătoare cu fostul meu birou şi nu departe de acesta. 
Presupun că, dacă aş fi locuit la New York, atunci aici aş fi 
sfârşit într-o bună zi, pentru că astfel de afaceri nu duc 
niciodată lipsă de clienţi. Lumea moare de nerăbdare să 
ajungă aici, dacă înţelegeţi cum vine asta. Mie unul îmi 
plăcea Salonul B. 

Ethel, însă, era depusă în Salonul A, mic şi de regulă 
rezervat pentru persoanele în vârstă care trăiseră mai mult 
decât majoritatea celor care i-ar fi putut jeli sau pentru cei 


care nu se bucurau de prea multă popularitate. Ca soţii 
Stanhope. 

Cum muzica de orgă abia răzbătea până la mine în timp 
ce semnam în cartea de oaspeţi, l-am rugat pe un tip în 
negru s-o dea ceva mai tare şi să ajusteze înaltele. Apoi am 
intrat în Salonul A. 

Pe lângă pereţi se vedeau înşirate o mulţime de coroane, 
dar înăuntru nu era prea multă lume. Familia Allard ocupa 
cele mai multe locuri din rândul întâi, dar noi patru ne-am 
dus întâi lângă sicriu şi am rămas acolo, uitându-ne la 
Ethel Allard. 

Părea liniştită - vreau să zic că nu mişca sau altceva de 
genul asta - iar antreprenorii de pompe funebre făcuseră o 
treabă bună cu părul şi machiajul. Era îmbrăcată într-o 
rochie de mătase mov cu alb, care arăta - şi chiar era - de 
pe vremuri. Bună alegere, Ethel. 

— E tare frumoasă, mi-a şoptit Susan. 

— Arată bine, am încuviinţat eu. 

Bine pentru cineva bătrân şi mort. 

William şi Charlotte au comentat că Ethel nu 
îmbătrânise prea mult în cei zece ani care trecuseră. De 
fapt, chiar arăta mai bine decât Charlotte, care era în 
viaţă. 

Am rostit în gând o rugăciune pentru Ethel, apoi am luat 
iniţiativa şi m-am îndepărtat de sicriu, îndreptându-mă 
spre Elizabeth, care stătea în picioare şi arăta foarte bine 
în negru. Ne-am sărutat şi ea mi-a spus: 

— Va mulţumesc că aţi venit. 

— A fost o femeie deosebită şi-mi va lipsi mult, am 
declarat eu. 

Susan a venit lângă noi, a sărutat-o pe Elizabeth şi apoi 
şi-au spus cele de cuviinţă în asemenea ocazii. 

— Cum te simţi? a întrebat-o Susan. 

Elizabeth a dat din cap şi a răspuns: 

— Mă bucur că acum e în ceruri, lângă tata. 

Păi... cine ştie unde era acum şi lângă cine. 

Soții Stanhope au venit şi ei s-o salute pe Elizabeth şi am 
sesizat oarecare răceală de ambele părţi. Cei doi Stanhope 


erau clar acolo doar de circumstanţă, dar de fapt veniseră 
să-şi vadă fiica, puţinii prieteni pe care-i aveau la New 
York şi, speram eu, nepoţii. Faptul că şi eu mă aflam la 
New York era bonusul. 

În realitate, William şi Charlotte aveau un cui cu Ethel, 
în mare parte din pricina statutului de chiriaşă pe viaţă a 
lui Ethel în casa ce fusese cândva proprietatea lor şi 
totodată din pricina motivului care o condusese pe Ethel la 
acest statut. Ca să nu mai vorbesc de faptul că Ethel nu-şi 
cunoscuse niciodată lungul nasului, ceea ce Charlotte nu 
omitea să aducă în discuţie, tot pentru că Ethel se tăvălise 
cu Augustus. Oricum, bănuiam că William era fericit că 
amanta lui taică-său murise. 

Cât despre Elizabeth, sunt convins că niciodată nu-i 
păsase de William şi Charlotte - cui îi păsa, de altfel? — 
numai că în decursul anilor fusese educată să se poarte 
frumos cu ei şi bineînţeles că aşa se purta şi acum, 
mulţumindu-le că bătuseră atâta cale de la Hilton Head. 

În clipa următoare, poate  neamintindu-şi sau 
neînţelegând pe deplin sentimentele soţilor Stanhope faţă 
de fostul şi viitorul lor ginere, Elizabeth i-a întrebat: 

— Nu-i aşa că-i minunat că Susan şi John s-au împăcat? 

Ei bine, n-aş fi crezut că o faţă omenească poate 
încremeni şi avea spasme în acelaşi timp, dar exact asta s- 
a întâmplat cu cei doi. Elizabeth s-a prins numaidecât şi a 
schimbat subiectul: 

— Haideţi să vi-i prezint pe copiii mei. 

Ni i-a prezentat pe Tom Junior şi Betsy, pe care toţi ni-i 
aminteam ca ţânci şi care acum erau doi tineri frumoşi, 
foarte bine îmbrăcaţi şi extrem de manierati. Poate ar fi 
trebuit să-i pun în legătură cu Edward şi Carolyn. Am fi 
putut întemeia o dinastie. Deocamdată însă, toţi ne-am 
exprimat durerea pentru moartea bunicii. 

În continuare Elizabeth m-a prezentat altor câţiva 
membri ai familiei din rândul A, la capătul rândului fiind 
chiar fostul soţ al lui Elizabeth, Tom Corbet, pe care mi-l 
aminteam. Pe urmă Tom ne-a prezentat un bărbat frumos, 
pe nume Laurence, despre care ne-a spus că era 


partenerul lui. 

Păi, ce să zic? Întotdeauna e penibil când foştii soţi se 
regăsesc în aceeaşi încăpere cu noii iubiţi şi nu contează 
prea mult dacă iubirea nou-găsită e de acelaşi sex sau de 
sex opus. Mi-a mai trecut prin minte că, dacă lucrurile ar fi 
evoluat altfel sâmbătă seară şi duminică dimineaţă, acum 
aş fi stat alături de Elizabeth şi i-aş fi întâmpinat pe Susan, 
William şi Charlotte cu o răceală şi o indiferenţă aproape 
ostilă. Ca să vezi ce se poate întâmpla. 

Oricum, din moment ce Tom îl prezentase pe Laurence 
drept partenerul său, lui William i s-a părut firesc să-i 
întrebe cu ce se ocupau. 

— Wall Street, a răspuns Tom. 

— CBS, a răspuns Laurence. 

Pare-se că răspunsurile lor l-au nedumerit pe William, 
care a insistat: 

— Am înţeles că sunteţi parteneri. 

Elizabeth a fost încântată să lămurească această 
confuzie şi toată lumea a chicotit, în afară de William, care 
tocmai învățase o nouă semnificaţie a unui vechi cuvânt, 
pe care nu ţinea neapărat s-o ştie. Charlotte nu-şi dădea 
seama despre ce vorbea cineva nici când era trează. 

Apoi Susan, ca o sfântă care era, a asigurat-o pe 
Elizabeth că vom rămâne până la ora închiderii, rugând-o, 
aşadar, să spună dacă ea sau John o puteau ajuta cu ceva. 
John a întărit oferta, numai că John nu avea nici cea mai 
vagă idee ce fel de ajutor ar fi putut să dea într-o casă de 
pompe funebre. Să ude florile? Să dea mai tare muzica de 
orgă? William şi Charlotte aveau să cadă frânţi înainte de 
ora 9 seara. Era singurul lucru bun pe care-l puteau face 
pentru mine. 

Elizabeth ne-a mulţumit pentru tot ce făcusem deja 
pentru ea şi a adăugat: 

— Vă iubesc pe amândoi. 

Ce drăguţ din partea ei. Şi, ca să continui cu risipa de 
iubire, am spus şi eu: 

— Păcat că a fost nevoie de o înmormântare ca să fim 
iarăşi împreună - tu, Susan şi cu mine, plus William şi 


Charlotte, de care mi-a fost grozav de dor toţi aceşti ani. 
Mi s-a părut că aud un icnet de surpriză dinspre Charlotte, 
căreia nu-i scăpase această replică, şi am auzit clar cum 
William a pufnit dispreţuitor. Hai, oameni buni. Relaxaţi-vă 
şi lăsaţi iubirea să se reverse peste voi. 

Susan ne-a propus să ne aşezăm şi toţi am luat loc în 
spatele lui Elizabeth şi a celor doi copii ai ei. 

Unele priveghiuri sunt mai reuşite decât altele, ceea ce 
depinde în parte de persoana care zace în sicriu. În plus, 
ajungi să te întâlneşti cu lume pe care n-ai mai văzut-o de 
o bună bucată de vreme şi poţi făgădui că vei face tot 
posibilul ca să-i revezi cu ocazii mai fericite. Dar acest 
priveghi promitea să fie ucigător. Gata, gata... 

Ce vreau să zic e că nu cunoşteam pe nimeni din cei 
adunaţi acolo şi pe nimeni din cei care continuau să 
sosească. Poate ar fi trebuit să merg în Salonul B, să văd 
ce se întâmplă acolo. 

Susan ştia totuşi vreo câteva persoane, aşa că s-a ridicat 
de mai multe ori ca să salute diverşi invitaţi la priveghi, iar 
ocazional mai târa pe câte cineva până la părinţii ei, ca să-i 
salute. 

William şi Charlotte cunoşteau şi ei o parte din 
persoanele în vârstă, aşa că s-au ridicat şi au salutat pe 
câteva, după care s-au retras în fundul salonului, unde se 
adunaseră vârstnicii: departe de sicriu, a cărui privelişte 
probabil că era puţin plăcută ochiului. 

Mi-am amintit că la priveghiul pentru George, cu zece 
ani în urmă, la Walton se adunaseră mulţi dintre vechii 
servitori - sau ce mai rămăsese din ei - ca să aducă un 
ultim omagiu unui semen de-al lor. Mi-am mai amintit că 
veniseră până şi câţiva reprezentanţi ai vechii aristocrații, 
împreună cu soțiile. Acum însă nu vedeam pe nimeni care 
să fi aparţinut uneia din cele două clase antagoniste, dar 
legate între ele, şi acest fapt m-a determinat mai mult ca 
orice să-mi dau seama că vechea lume muribundă la 
vremea când venisem eu pe lume era de-acum moartă de-a 
binelea Si îngropată. 

La un moment dat în uşa a apărut o bătrână într-un 


scaun cu rotile împins de o infirmieră în uniformă albă. 
Susan a văzut-o şi mi-a spus: 

— E doamna Cotter, fosta menajera principală. O mai ţii 
minte? 

Nu-mi aminteam să fi avut vreo menajeră, principală sau 
nu, aşadar am presupus că Susan se referea la Stanhope 
Hall. 

— Parcă... am răspuns. 

Infirmiera a împins scaunul cu rotile al doamnei Cotter 
până lângă sicriu, unde au rămas amândouă un timp, după 
care au făcut stânga-mprejur, îndreptându-se spre 
Elizabeth. 

Susan s-a ridicat, m-a luat de mână şi amândoi ne-am 
apropiat de locul unde Elizabeth şi doamna Cotter stăteau 
faţă în faţă, Elizabeth strângând mâna bătrânei între ale ei. 
Amândouă plângeau şi vorbeau printre lacrimi. 

Doamna Cotter era infirmă, dar părea să fi rămas cu 
mintea limpede, drept care a recunoscut-o pe Susan din 
primul moment. Susan a îngenuncheat lângă ea şi şuvoiul 
de lacrimi s-a întețit, toate trei începând să-şi amintească 
de Ethel, de George, despre trecut şi despre cum trece 
viaţa. 

Se pare că atât mai rămăsese din splendoarea zilelor de 
odinioară la Stanhope Hall: fostul stăpân şi fosta stăpână 
râgâind după martini în fundul Salonului A, fiica lor 
încercând să redea viaţa măcar unor frânturi ale acelor 
vremuri mai bune, doamna Cotter, pe care mi-o aminteam 
conducând un personal restrâns dintr-o casă ale cărei 
camere începeau să fie scoase din uz una câte una, 
Elizabeth, puştanca de pe proprietate, şi Ethel, în situaţia 
de invidiat de a nu mai fi nevoită să participe la alte 
înmormântări. 

— Probabil ţi-l aminteşti pe soţul meu, John Sutter, i s-a 
adresat Susan doamnei Cotter. 

Doamna Cotter şi-a potrivit pe nas ochelarii bifocali: 

— Parcă aţi fugit cu altă femeie, mi-a spus ea. 

Bătrânii, Dumnezeu să-i binecuvânteze, pot spune ce le 
place, chiar dacă uneori dau cu bâta în balta. 


— Dar m-am întors, am răspuns eu politicos. 

— Păi, mai întâi de toate, n-ar fi trebuit să plecaţi. 
Domnişoara Stanhope era curtată de o sumedenie de 
bărbaţi, din cele mai bune familii. 

Toată lumea zâmbea pe sub mustață, iar doamna Cotter, 
încântată că putea să-i ţină partea domnişoarei Stanhope, 
a continuat: 

— E o fată cumsecade şi sper că o apreciaţi aşa cum e 
cuvine. 

— Bineînţeles. 

Doamna Cotter s-a mulţumit cu atât, iar Susan i-a spus: 

— Sunt şi părinţii mei aici, doamnă Cotter, şi nu mă 
îndoiesc că şi ei vor să te întâlnească. 

În acel moment s-a întâmplat ceva neaşteptat. 

— Mulţumesc, i-a răspuns doamna Cotter lui Susan, dar 
nu doresc câtuşi de puţin să vorbesc cu domnul Stanhope. 

Şi cu asta spectacolul s-a încheiat. Doamna Cotter a 
întors capul către infirmieră: 

— Putem pleca. 

Elizabeth le-a condus pe amândouă până în hol, iar 
Susan şi cu mine ne-am întors la locurile noastre. 

Nu ştiam ce să spun, aşa că n-am spus nimic. Mi-am zis, 
totuşi, că probabil William fusese un stăpân deosebit de 
greu de suportat, pretenţios cât încape şi nu din cale afară 
de mărinimos cu plata către doamna Cotter când ea fusese 
nevoită să plece de la conac. Eram încântat că proasta mea 
părere despre William fusese confirmată de doamna Cotter 
de faţă cu fiica lui. 

— Parcă îmi amintesc că au existat unele neînţelegeri 
între tata şi doamna Cotter, a comentat Susan. 

— Să ştii că m-a pus la punct, am zis eu, ca să mai 
înveselesc momentul. 

Susan a zâmbit. 

— Nu mai ţine minte, mi-a spus ea, dar odinioară te 
simpatiza, îmi spunea că ar trebui să mă mărit cu tine. 

N-am mai continuat subiectul şi am început din nou să- 
mi împart atenţia între acele ceasului de mâna şi 
persoanele nou-sosite la priveghi. Am remarcat câţiva 


bărbaţi, desigur prieteni ai lui Elizabeth, precum şi câteva 
femei, atât de prost îmbrăcate încât puteau fi clientele ei. 
Presupun că încă din copilărie fusesem educat să-i privesc 
cu dispreţ pe noii îmbogăţiţi, numai că ei înşişi înlesneau 
pornirea unora ca mine de a-i lua peste picior. Vreau să 
spun că erau un amestec nefericit de bani şi prost gust, la 
care se adăuga tendinţa spre cheltuieli nelimitate şi 
ostentative. lar astfel de indivizi începuseră să pună 
stăpânire pe această parte a planetei. 

După vreo jumătate de oră eram plictisit de moarte, aşa 
că n-am observat că sosise şi maică-mea, până în clipa 
când am văzut-o pe Susan stând de vorbă cu ea. Harriet se 
afla alături de Elizabeth în primul rând. 

S-a uitat la mine şi m-a întrebat: 

— Tu n-ai de gând să mă saluti, John? 

Afurisita! M-am ridicat şi mi-am cerut scuze. 

— Ilartă-mă, mamă. Eram adâncit în rugăciune. 

Chiar a zâmbit, apoi şi-a reluat conversaţia cu Susan şi 
Elizabeth. 

Fiindcă veni vorba, Harriet purta o rochie grosolană şi 
multicoloră din bumbac şi am fost convins că era ţinuta de 
înmormântare a vreunui nenorocit de trib de prin nu ştiu 
care colţ de junglă din nu ştiu care ţara. Harriet fusese 
multiculturală încă înainte de a avea preocupări pentru 
modă şi era dispusă să adopte orice cultură, numai să nu 
fie cea în care se născuse. 

Prin urmare, n-am aşteptat s-o văd dansând în jurul 
sicriului şi aruncând în sus cu banane aprinse. M-am 
scuzat şi mi-am croit drum spre camera de aşteptare. Aici 
i-am găsit pe Tom şi Laurence într-o clipă de relaxare şi m- 
am aşezat lângă ei. 

— Mai explicaţi-mi o dată cum puteţi fi parteneri şi în 
acelaşi timp să lucraţi în branşe diferite, le-am spus. 

Toţi trei am râs cu poftă, apoi Tom mi-a mărturisit: 

— Intotdeauna am fost de părere că soacră-mea, 
Dumnezeu s-o odihnească, era o împieliţată, dar socrii tăi 
sunt dracu’ pe pământ. 

— Ei, nu-s chiar aşa de răi, am răspuns eu. 


— Pai, eu vorbesc din ce ştiu de la Elizabeth, iar ea a 
aflat cele mai multe de la Ethel. Iartă-mă dacă am spus ce 
nu trebuia. 

— Nu sunt chiar cei mai agreabili oameni din lume, am 
încuviinţat eu. Dar au şi unele calităţi. 

Eram într-o dispoziţie în care mă durea în cot de toţi şi 
de toate, aşa că le-am explicat: 

— Sunt bătrâni şi bogaţi. 

Cei doi s-au pus pe râs, iar Tom mi-a spus: 

— Atunci felicitări din toată inima pentru apropiata 
căsătorie. 

Am rămas acolo, discutând despre una-alta cu Tom şi 
Laurence şi bucurându-mă de prezenţa lor. La un moment 
dat a intrat William, împreună cu un domn în vârstă. A dat 
cu ochii de mine dar s-a prefăcut că nu mă vede. Ei bine, 
asta nu mă putea împiedica pe mine să mă arăt politicos şi 
respectuos faţă de viitorul meu socru, aşa că am ridicat 
două degete şi i-am făcut semnul victoriei. 

William mi-a întors spatele şi s-a aşezat alături de 
prietenul lui. 

— Pleci? m-a întrebat Tom. 

— Nu. 

— Am crezut că-l anunţi pe William că nu mai stai decât 
două minute. 

— Nu, am răspuns eu. l-am făcut semnul victoriei. 
Uneori îi arăt doar degetul mijlociu, am explicat. 

Lui 'Tom şi Laurence li s-a părut amuzant, aşa că am 
dezvoltat subiectul: 

— Pe vremea când mă întâlneam cu Susan, mă 
ciorovăiam cu William pe tema războiului din Vietnam şi 
atunci eu făceam semnul păcii, iar el pe al victoriei, ceea 
ce-i unul şi acelaşi lucru, nu? Ei, ne-am amuzat copios pe 
tema asta şi atunci am început să-i arăt degetul mijlociu, 
dar lui nu i s-a părut deloc nostim, aşa că s-a apucat să mă 
amenințe cu degetul arătător, semn că-l călcam pe nervi. 
Drept care eu îmi mişcăm în fel şi chip degetul mic... uite 
aşa... ca să fac haz de scula lui atâtica. 

Tom şi Laurence râdeau în hohote şi lumea începuse să 


se uite la noi, inclusiv William şi reverendul James 
Hunnings, pe care abia atunci l-am observat, şi care se uita 
la mine cu o căutătura de parcă ar fi fost gata să mă 
amenințe cu degetul arătător. Oricum, mi-am zis că era 
momentul să plec. Aşa că mi-am cerut scuze şi am întins-o 
de acolo. 

Am revenit în Salonul A, m-am aşezat pe un scaun din 
fund, urmărindu-i din ochi pe cei care veneau sau plecau, 
fără a fi atent la ceva anume. Parfumul florilor devenise 
apăsător, iar aplicele de pe pereţi se aprindeau şi se 
stingeau într-un joc prostesc de lumini care te scotea din 
minţi. 

M-am dus din nou cu gândul la înmormântarea lui 
George şi mi-am amintit că venise şi Frank Bellarosa, 
stârnind un murmur în mulţime. Vreau să zic că nu se 
întâmpla chiar în fiecare zi să vină un don mafiot la 
Walton, şi m-am întrebat dacă cei de faţa ştiau că el venise 
acolo pentru mine. Şi, bineînţeles, pentru Susan. Speram 
că toţi să-şi închipuie că venise numai fiindcă locuia pe 
proprietatea învecinată. 

În orice caz, Frank venise însoţit de Anna şi amândoi 
îngenuncheaseră lângă sicriu, cum fac catolicii, şi-şi 
făcuseră semnul crucii, cu capul plecat în semn de 
rugăciune. Jur că-l văzusem pe George încercând să se 
întoarcă pe o parte. După ce aduseseră dispărutului 
ultimul omagiu, soţii Bellarosa dăduseră mâna cu toată 
lumea din rândul întâi, le adresaseră condoleanţe şi, har 
Domnului, plecaseră. 

Habar n-aveam ce anume îl determinase pe Frank să 
vină, afară de faptul - din câte îmi dădusem seama - că 
italienii nu ratau nicio înmormântare, indiferent dacă erau 
sau nu apropiaţi ai răposatului. Probabil că citeau rubrica 
„Decese” în fiecare dimineaţă, după care se interesau dacă 
îl cunoştea cineva pe Angelo Cacciatore sau cum naiba îl 
mai chema, apoi hotărau să participe la înmormântare, în 
principal fiindcă nu voiau să jignească familia. Chiar dacă 
era vorba de altă familie, nu de-a lor. 

Oricum, Frank Bellarosa avusese şi alte motive să-şi 


piardă o oră din presanta lui ocupaţie infracţională ca să 
participe la priveghiul lui George Allard, pentru care 
trimisese şi o coroană uriaşă. Voia să se insinueze în viaţa 
mea şi a lui Susan. De fapt, la momentul respectiv deja 
regula pe unul din noi, şi nu eu eram acela. 

Dar îi promisesem lui Susan să nu mă mai gândesc la 
toate astea, aşa că am început să mă gândesc la lucruri 
vesele: că urma să-i revăd pe Edward şi Carolyn, că aveam 
să fiu din nou cu Susan şi ca în baia camerei de oaspeţi 
unde urma să stea soţii Stanhope cada era extrem de 
alunecoasă. 

După vreo douăzeci de minute m-am ridicat şi am 
studiat coroanele de flori dispuse de-a lungul pereţilor. 
Cunoşteam o mare parte dintre persoanele care le 
trimiseseră, printre aceştia numărându-se şi vechii mei 
prieteni Jim şi Sally Roosevelt, care - din câte înţelesesem 
- nu aveau să vină la New York pentru înmormântare, deşi 
o cunoşteau pe Ethel de patruzeci de ani. La fel şi sora 
mea, Emily, care tare mi-aş fi dorit să vină, măcar pentru 
reuniunea de familie. Numai că Emily se străduia să aibă 
cât mai puţin de-a face cu lumea noastră, trăgând de multă 
vreme concluzia că mama noastră nu era în toate minţile şi 
că toţi cei care trăiau aici erau împotmoliţi într-un trecut 
nesănătos. 

Fiindcă veni vorba de Harriet, m-am dat seama imediat 
că ghiveciul cu muşcate aşezat pe un suport era din partea 
ei. Harriet era o mare apărătoare a naturii vii, aşa că 
nimeni nu primea din partea ei flori cu codiţa tăiată. De 
regulă, la o ocazie, aducea sau trimitea ceva gen ghivece 
cu pătrunjel sau mărar sau mai ştiu eu ce. O fi fost ea dusă 
cu capul, dar măcar nu adusese la casa de pompe funebre 
Walton un răsad de roşii. 

Am mai văzut o coroană impunătoare, pe care scria: 
„Din partea lui John, Susan, Carolyn, Edward, William, 
Charlotte şi Peter”. Ştiam de ce figurau acolo primele 
patru nume, dar nu înţelegeam de ce Willie cel Calic, 
Charlotte cea Aiurită şi Peter cel Netrebnic nu trimiseseră 
ei înşişi o coroană. Numai faptul că numele noastre figurau 


împreună îmi dădea dureri de burtă. Cum oare aveam să 
fiu în stare să mă port frumos cu William până la sfârşitul 
vieţii lui? i 

M-am uitat şi la celelalte coroane. Îmi făcea plăcere să 
văd atâtea nume de odinioară, oameni care poate 
plecaseră spre alte meleaguri, dar care aflaseră de 
moartea lui Ethel Allard. În ciuda defectelor, fusese o 
femeie  hbisericoasă, o prietenă apropiată a câtorva 
persoane de vază şi una dintre ultimele verigi de legătură 
cu vremurile marilor moşii şi cu stăpânii acestora: o lume 
pe care Ethel o detestase, dar căreia, în mod paradoxal, îi 
aparținuse mai mult decât îşi dăduse seama. 

Am aruncat o privire la alte câteva aranjamente florale, 
apoi privirea mi-a căzut pe o carte de vizită micuță, prinsă 
de un buchet mare de crini albi, pe care scria: „Sincere 
condoleanţe”, semnat „Anthony, Megan, Anna şi familia”. 


Capitolul 52 


Am stat până când ultima persoană rămasă în Salonul A 
a fost Ethel. 

I-am condus pe Elizabeth şi pe copiii ei până la maşină. 

— Vrei să vii la noi la cină, chiar dacă e târziu? 

Elizabeth a refuzat, dar am insistat şi eu, fiindcă aveam 
nevoie de o prezenţă străină, ca să nu fiu nevoit să 
conversez cu soţii Stanhope. 

Elizabeth şi-a dat seama, însă ne-a spus că Tom şi 
Laurence urmau să treacă pe la ea pe acasă, ceea ce mi s-a 
părut un gest civilizat, aşa că i-am invitat şi pe ei. 
Elizabeth l-a sunat pe Tom pe mobil şi ne-a comunicat că 
atât el, cât şi Laurence erau încântați de invitaţie. Ador 
petrecerile spontane, drept care i-am sugerat lui Elizabeth: 

— Hai să-l invitam şi pe unchiul... cum îl chema pe 
unchiul tău? 

— Nu vreau să-i dam prea mult de furcă lui Sophie, m-a 
prevenit Susan. 

Cei doi Stanhope n-au fost prea încântați să aibă 
musafiri, ceea ce m-a umplut pe mine de fericire. 

Aşadar, am pornit cu toţii la drum şi pe la 9.30 am ajuns 
în faţa porţilor de la Stanhope Hall. 

Telecomanda mea încă funcţiona, dar când am intrat pe 
poarta deschisă, din casa portarului - acum ghereta de 
pază - şi-a făcut apariţia un tânăr într-o uniformă de un 
azuriu caraghios, care a ridicat mâna către noi. 

Am oprit şi el m-a întrebat: 

— La cine doriţi să mergeţi? 

— La mine. Dar dumneata pe cine eşti pus aici să vezi? 

L-am lămurit cum stătea treaba şi i-am cerut să lase 
porţile deschise pentru următoarele două maşini, apoi mi- 
am continuat drumul pe aleea întunecoasă. 

— Asta-i prea de tot, a comentat William. Să nu poţi 
intra nici măcar pe propriul domeniu. La noi în Palmetto 


Shores fiecare om de pază cunoaşte fiecare locatar. Sunt 
cunoscute până şi maşinile. Nu-i aşa, Susan? 

— Domnul Nasim abia a înfiinţat serviciul de pază, tată. 

Dar William a continuat să ridice în slăvi poarta 
paradisului său, al lui Charlotte şi probabil al lui Susan. 
Zău că simţeam nevoia să beau ceva. Dar lucrul cel mai 
important era că Susan deja se săturase de mămica şi 
tăticu', deşi nu erau cu noi decât de patru ore. 

— Abia aştept să vin cu Susan în vizită la Hilton Head, 
am spus eu ca să mă arăt drăguţ cu toată lumea. Palmetto 
Shores pare să fie un loc pe cinste. 

Pasagerii de pe bancheta din spate au amuţit, iar eu mi- 
am văzut de drum, am parcat maşina şi am intrat toţi patru 
în casă. 

Susan o sunase din timp pe Sophie, care se agita acum 
prin bucătărie, încercând să încropească o masă suficient 
de săţioasă pentru nouă persoane - ba chiar zece dacă l- 
am fi chemat şi pe unchiul nu-ştiu-cum. 

M-am apucat de o treabă bărbătească, începând să 
pregătesc băuturi pe tejgheaua din bucătărie, în timp ce 
Susan o ajuta pe Sophie. William şi Charlotte au fost, ca de 
obicei, doi trântori şi s-au aşezat în salon, cu al cincilea 
martini. 

Elizabeth a sosit împreună cu Tom Junior şi cu Betsy. 

— Ce se întâmpla la casa portarului? ne-a întrebat ea. 

Susan i-a explicat, în timp ce eu pregăteam băuturi 
pentru toată lumea. 

— E tare trist... a comentat Elizabeth. Dar eu încă 
păstrez amintiri frumoase din vremea în care locuiam 
acolo. 

Elizabeth m-a întrebat dacă aveam vin roşu de Toscana 
şi m-am dus cu gândul la prima şi ultima noastră întâlnire 
amoroasă. Le-am cerut copiilor să ridice mâna dreaptă şi 
să jure că împliniseră douăzeci de ani, ceea ce i-a făcut şi 
pe ei, şi pe mama lor să zâmbească. 

Mi-a venit o idee grozavă şi m-am dus în salon, de unde 
am adus o fotografie înrămată cu Edward şi Carolyn. 

— Mâine-seară vor veni şi ei. Poate ieşiţi toţi patru în 


oraş. 

— John, m-a dojenit Susan. 

Dojana semnifica de fiecare dată altceva, dar de regulă 
voia să însemne „[ine-ţi gura”. 

Tom şi Laurence au sosit şi ei, aşa că a trebuit să le 
explic şi lor cum era cu paznicii şi cu iranianul cel 
paranoic. Amândoi au fost de părere că era palpitant, dar 
mi-am dat seama că Elizabeth începea să înţeleagă că 
situaţia era mai serioasă, fiindcă a aruncat o privire spre 
Susan şi spre mine, apoi a dat din cap. 

Atunci mi-a mai venit o idee de zile mari. 

— Hai să-i sunăm pe soţii Nasim, i-am spus eu lui Susan, 
şi să-i invitam la noi. 

— Nu prea ştiu ce mănâncă şi ce beau. 

— Le spun să-şi ia mâncare de acasă. Domnul Nasim ar 
fi fericit să discute cu tatăl tău despre Stanhope Hall. 

— Nu cred că părinţii mei au chef şi de alţi invitaţi. 

De asta şi ţineam să-i invităm şi pe soţii Nasim. 

— Amir şi Soheila s-ar putea simţi jigniţi că nu-i facem 
părtaşi la obiceiurile noastre de înmormântare. Tu ai ceva 
împotrivă? am întrebat-o pe Elizabeth. 

— Nici vorbă, mi-a răspuns ea. Cei doi o ştiau pe mama 
de nouă ani şi întotdeauna au fost tare amabili cu ea. 

— Bine. 

— Îl putem întreba cine şi de ce vrea să-l ucidă? a vrut 
să ştie Laurence, care urmărise conversaţia. 

— Sigur. Nu se fereşte să discute despre asta, am 
răspuns. 

Simţeam că balanţa înclina în favoarea mea, dar Susan 
s-a opus: 

— Nu. Altă dată. 

Prin urmare, soţii Stanhope erau nevoiţi să renunţe la o 
experienţă multiculturală. Poate aveam să-i invit la prânz, 
la fel şi pe maică-mea. Harriet se dădea în vânt după cei 
din lumea a treia şi ar fi fost mândră dacă fiul ei şi-ar fi 
făcut amici iranieni. 

Oricum, pe la 10.30 eram toţi uşor ameţiţi, aşa că ne-am 
instalat în sufragerie şi am început să trecem din mână în 


mână platouri cu salate reci sau calde, care din păcate le 
priau lui William şi Charlotte. Insistasem ca cei doi să se 
aşeze la cele două capete ale mesei, doar ca să fiu sigur că 
nu aveau cu cine sta de vorbă, Susan, Elizabeth şi cu mine 
am luat loc la mijloc, pe Tom şi Laurence i-am pus deo 
parte şi de alta a lui William, iar pe Tom Junior şi Betsy de 
o parte şi de alta a lui Charlotte. Mă pricepeam la treburi 
din astea. 

William şi Charlotte şi-au cerut scuze şi s-au retras 
devreme, cum şi anticipasem, iar pe la miezul nopţii a 
plecat toată lumea. Susan, Sophie şi cu mine ne-am apucat 
să strângem masa. 

— A fost foarte plăcut. Am impresia că toţi s-au simţit 
bine. 

— Chiar a fost plăcut. 

— Părinţii tăi au fost cam tăcuţi. 

— Erau obosiţi. 

— Cred că s-a terminat ginul. 

— Mai cumpăr eu mâine. 

S-a uitat la mine, a zâmbit şi mi-a spus: 

— E ca pe vremuri. 

— Aşa e. 

Dar nu era. 

Ne-am îmbrăţişat şi ne-am sărutat, făcând-o pe Sophie 
să zâmbească. 

— Sunt fericită, John, dar în acelaşi timp şi tristă. 

— Ştiu. 

— Însă sunt convinsă că vom fi în stare să recuperam 
toţi anii pierduţi. 

— O să ne culcăm cu două ore mai târziu în fiecare 
seară. 

— N-o să mai luăm drept bun tot ce zice celalalt şi o să 
ne telefonăm de două ori pe zi. Şi gata cu statul la birou 
peste program şi cu întâlnirile stupide în oraş cu fetele. 

— Te referi la mine sau la tine? 

— Lasă gluma. O s-o chemăm şi pe mama ta la cină o 
dată pe săptămână. 

— Stai aşa... 


— O să ne întâlnim cu Carolyn în oraş, să luăm masa 
împreună şi să ieşim la vreun spectacol, o să zburăm cu 
avionul la L.A. o dată pe lună să-l vedem pe Edward. 

— Ai uitat de Hilton Head. 

— O să mergem şi acolo. Ai să vezi, John, că părinţii mei 
te vor accepta. N-o să ţină la tine niciodată aşa cum ţin eu, 
dar vor ajunge să te respecte, iar când îşi vor da seama cât 
de fericită sunt cu tine, n-o să mai aibă nimic de comentat. 

N-am răspuns nimic. 

— Recunoaşte că seara asta n-a fost chiar atât de rea 
cum te temeai. 

— A fost cam dificilă la cocteil şi poate nu era cazul să 
aud atâtea despre Dan, să mi se pună atâtea întrebări 
iscoditoare sau să mi se ţină predici despre efortul de a 
obţine iertarea. În rest, da, a fost o masă de familie 
plăcută. 

— Putea fi şi mai rău. Mâine va fi mai bine, a anticipat 
ea. 

— Iar luni şi mai bine decât mâine. 

M-a sărutat şi mi-a spus: 

— Mă duc sus. 

— lar eu merg să verific uşile. 

Susan a urcat la etaj, iar eu am controlat toate uşile şi 
toate ferestrele, asigurându-mă totodată că luminile de 
afară erau aprinse. Pe urma i-am urat lui Sophie noapte 
bună, am scos carabina din debaraua din hol şi am urcat în 
dormitorul mare. 

Susan, care citea o revista în pat, a aruncat o privire 
spre armă, dar n-a zis nimic. 

Încărcasem puşca mai devreme cu muniţia pentru vânat 
mare într-o ţeavă şi un cartuş de căprioare în cealaltă, aşa 
că am scos-o din debara şi, ţinând câte o arma în fiecare 
mână, am întrebat-o pe Susan: 

— Cu cine preferi să te culci, cu domnul Beretta sau cu 
domnul Winchester? 

Ea a continuat să citească revista. 

— N-are importanţă. 

Am sprijinit carabina de noptiera ei şi puşca de 


vânătoare de partea mea de pat. 

— Cam într-o săptămână o să avem sistem de pază de 
jur împrejurul proprietăţii, i-am spus. 

Nu mi-a răspuns, aşa că am schimbat subiectul: 

— Ai avut ocazia să te uiţi la coroanele de flori? am 
întrebat-o. 

— Da. 

— OK, şi? 

— Am văzut. 

— Nu i-aş acorda prea mare importanţă, am zis eu. Când 
am fost la ei duminică le-am spus că Ethel era bolnavă, iar 
Anna şi-a amintit de ea, i-am explicat. Pe urmă, Anthony 
nici măcar nu-i acasă. Cred deci că a fost un gest frumos 
din partea Annei şi a lui Megan. 

— Sau poate un mesaj de mulţumire fiindcă ai distrus 
tabloul. 

Am rămas o clipă pe gânduri. 

— Sunt singur că Anthony a fost primul care a dat cu 
ochii de tablou şi l-a aruncat, am spus. 

Nici de data asta Susan n-a spus nimic. M-am dezbrăcat 
şi mi-am pus tricoul cu emblema Yale. 

— Chiar trebuie să-l văd în fiecare noapte? m-a întrebat 
Susan. 

— Asta sunt eu. 

— Domnul să te aibă în pază. 

Mi-am închipuit că fusese o glumă. Dar la un pas de 
blasfemie. 

M-am urcat în pat şi am citit unul dintre tabloidele de la 
oraş pe care Sophie le aducea dimineaţă ca să-şi 
perfecţioneze engleza, de unde am tras concluzia că aşa se 
explicau problemele ei de limbă. 

Oricum, eu căutam un articol referitor la John Gotti şi 
am dat de unul scurt, care relata că rămăşiţele pământeşti 
ale lui Gotti fuseseră aduse din Missouri şi că în prezent 
era depus într-un sicriu închis la casa de pompe funebre 
Papavero din zona Maspeth, în Queens. Articolul lăsa 
cumva să se înţeleagă că răposatul nu va fi expus în public 
şi că nu se ştia nimic despre înmormântare, întrucât 


dioceza din Brooklyn refuza să ţină o slujbă de 
înmormântare cu public pentru Gotti. 

Nu se prea potrivea cu îndemnul spre iertare al lui 
Hristos, dar în sfârşit, era biserica lor şi puteau face ce 
pofteau. Totuşi, mi se părea o măsură neinspirată din 
punct de vedere al impactului asupra opiniei publice, 
riscând să determine o reacţie adversă şi să stârnească un 
val de simpatie la adresa lui John Gotti. 

Dar şi mai important din punctul meu de vedere era 
faptul că după toate aparențele, priveghiul nu putea dura 
prea mult. Cum nu se preconiza nicio slujbă de 
înmormântare, Anthony Bellarosa poate că nu va fi tentat 
să iasă în lume în săptămâna următoare. Poate ar fi trebuit 
să trimit un e-mail la dioceza din Brooklyn, în care să 
explic că eu, FBl-ul şi poliţia newyorkeză chiar doream să-i 
vedem pe toţi acei paesanos veniţi la priveghi şi la 
înmormântare. Ce-l apucase pe cardinal? Oare el nu 
văzuse filmul Nașul? 

Cum, necum, toate pregătirile legate de rămăşiţele 
pământeşti ale lui Gotti şi de sufletul lui nemuritor erau 
pentru moment suspendate, aşteptând probabil noi 
negocieri. Poate că cineva avea să facă o donaţie 
substanţială către dioceză. Sau poate că donația fusese 
deja făcută, dar cardinalul pretindea mai mult. 

Întâmplător, Frank Bellarosa nu se confruntase cu astfel 
de probleme. Eram convins că sufletul lui avea tot atâtea 
pete negre ca şi al lui Gotti, numai că Frank gândea în 
perspectivă. Totodată, cred că avusese şi o presimţire că 
îşi va pierde viaţa în curând, deşi nu anticipase cum 
anume. 

Mi-am amintit foarte limpede cum a doua zi după 
petrecerea mafiotă de la Plaza Park, Frank şi cu mine, 
împreună cu Lenny şi Vinnie, traversasem East River într- 
un Cadillac negru şi ne dusesem în Williamsburg, 
Brooklyn, unde copilărise Frank. Am fost la biserica Santa 
Lucia, unde mergea el în copilărie, şi băusem o cafea cu 
trei preoţi italieni mai în vârstă, care ne povestiseră cât le 
era de greu să menţină vechea biserica într-un cartier în 


continuă schimbare şi altele asemenea. Pe scurt, Frank 
completase un cec de cincizeci de mii de dolari, care-mi 
închipui că fusese încasat, fiindcă atunci când îi sunase 
ceasul - am aruncat o privire către Susan - câteva luni mai 
târziu, nu existaseră niciun fel de probleme, iar slujba de 
înmormântare fusese ţinuta la Santa Lucia. 

Dar vremurile se schimbaseră şi cred că biserica 
catolică se săturase să mai ţină slujbe funebre pentru oile 
negre din turma pe care o păstorea, adică tocmai pentru 
cei care aveau nevoie cel mai mult de graţia divină. 

M-am gândit şi la priveghiul lui Ethel de la casa de 
pompe funebre Walton, la înmormântarea care urma să 
aibă loc la St. Mark, slujba fiind ţinută de reverendul 
Hunnings, precum şi la locul unde Ethel urma să-şi doarmă 
somnul de veci, în cimitirul particular al familiei Stanhope. 
Moartea lui Ethel Allard nu era o ştire de importanţă 
naţională, ca moartea lui John Gotti sau a lui Frank 
Bellarosa, decedat înaintea lui. 

Bineînţeles, exista o explicaţie, chiar dacă părea a fi 
nedreaptă. Dacă trăiai pe picior mare, mureai tot pe picior 
mare. Dar dacă exista cineva acolo sus, care punea 
întrebări la poarta cerurilor şi cerceta ce scrisese presa 
despre tine, abia acolo erau reglate socotelile. 

— Noapte bună, mi-a spus Susan, stingând veioza de pe 
partea ei. 

Am mai continuat să citesc tabloidele un timp, apoi mi- 
am sărutat frumoasa adormită, am bătut uşor cu palma 
puşca de vânătoare şi am stins veioza de pe noptiera mea. 


Capitolul 53 


Zorii zilei de joi s-au ivit cenuşii, printr-o perdea de 
burniţă. Speram să fie vreme bună, astfel încât soţii 
Stanhope să poată ieşi din casă pentru câteva reprize de 
golf. 

În calitate de gazdă perfectă şi fiică iubitoare, Susan 
deja coborâse la parter şi am remarcat că arsenalul nostru 
fusese depozitat pe undeva, ca să nu sperie nici musafirii, 
nici menajera venită să ne facă patul sau să curețe prin 
baie. Era neapărat nevoie s-o familiarizez pe Sophie cu 
armele. Poate aveam să-i predau Manualul Armelor şi cele 
cinci poziţii principale de tragere. 

Am făcut duş, m-am îmbrăcat şi am coborât la bucătărie, 
unde Susan comandase o cafetieră plină cu cafea şi un mic 
dejun continental, care se aflau deja pe masă. 

Ne-am sărutat şi ne-am îmbrăţişat. 

— Părinţii tăi îşi fac toaleta? am întrebat. 

— Încă n-au coborât, dar i-am auzit umblând prin 
cameră. 

— Să le duc sus nişte martini? 

Nu m-a luat în seamă - şi nu o acuz pentru asta - în 
schimb mi-a spus: 

— Am verificat e-mailul. Carolyn va sosi cu trenul de 
6.05 şi va lua un taxi de la gară. 

În continuare, m-a pus în temă cu itinerarul lui Edward 
şi cu alte câteva lucruri pe care era cazul să le ştiu. Am 
fost fericit să aflu că în după-amiaza aceea nu vom mai 
merge la Walton. Nu mă îndoiam că Ethel ar fi fost fericită 
să-şi rateze propria înmormântare, numai că nu avea 
încotro şi trebuia să fie acolo, spre deosebire de noi, dar 
ştiam că nu-şi va da seama de absenţa noastră. 

Oricum, am turnat cafea pentru mine şi pentru Susan, 
care m-a îndemnat să iau şi câteva vitamine de-ale ei, dar 
eu am refuzat politicos. Totuşi, mi-am înfipt dinţii într-o 


chiflă de ovăz cu fructe uscate. 

Deci ne-am aşezat la masă, răsfoind cele trei tabloide pe 
care Sophie ieşise să le cumpere şi am văzut că Gotti 
continua să fie tot în purgatoriu, la casa de pompe funebre 
Papavero. Sicriul lui era tot închis şi numai familiei i se 
îngăduia să meargă acolo. Se vorbea totuşi de o slujbă 
restrânsă în capela cimitirului, numai pe bază de invitaţie, 
data, ora şi locul urmând să fie stabilite. Lucrurile 
porniseră pe calea cea bună. Poate că dioceza din Brooklyn 
fusese aspru criticată de Liga Anti-Defăimare din Cosa 
Nostra. M-am întrebat dacă Anthony Bellarosa şi Salvatore 
D'Alessio fuseseră invitaţi. 

M-am ridicat şi m-am îndreptat spre telefonul din 
perete. 

— Pe cine vrei să suni? m-a întrebat Susan. 

— Pe Felix Mancuso. 

— De ce? 

— Să aflu noutăţi. 

Am format numărul de mobil al domnului Mancuso şi el 
mi-a răspuns. 

— Vă salut, am spus. Sunt John Sutter. 

— Bună dimineaţa. 

— Bună dimineaţa. Ştiţi, nu vreau să fiu pisălog, dar mă 
întrebam dacă aţi aflat pe unde umbla Anthony sau dacă 
aveţi ceva noutăţi care mi-ar fi mie de folos. 

— Dacă aveam, v-aş fi sunat. Dar îmi pare bine că mi-aţi 
telefonat. Am primit mesajul dumneavoastră despre 
întâlnirea cu şoferul lui Bellarosa, Tony Rosini - aşa-l 
cheamă - şi cercetăm aceasta pistă. 

Mai mult de atât n-am reuşit să scot de la Felix Mancuso 
şi cum nu voiam să insist asupra subiectului cu Susan de 
faţă, i-am spus lui Mancuso ceva ce nu ştia. 

— Aseară am fost la priveghiul lui Ethel Allard, despre 
care v-am vorbit. Una dintre coroanele de acolo - un 
buchet frumos de crini albi - avea o carte de vizită 
semnată „Anthony, Megan, Anna şi familia”. 

Domnul Mancuso a tăcut o clipă, apoi mi-a spus: 

— Pe cartea de vizită figurează numele soţiei şi al mamei 


lui. Aşa că nu i-aş da prea mare importanţă. 

Aşa gândeam şi eu şi-mi părea bine că domnul Mancuso 
îmi confirma presupunerile. 

— Vă rog să-mi explicati, i-am spus eu, ca să pot aprecia 
pe deplin subtilitatea interlopă a acelui gest. 

— Păi, dacă era semnată doar de Anthony, atunci ar fi 
fost un mesaj pentru dumneavoastră şi pentru soţie, mi-a 
spus el. 

— Nu era priveghiul nostru. 

— Dar ăsta-i mesajul. 

— Adică...? 

— Ştiţi bine. Nu vă mai gândiţi la asta, m-a sfătuit el. 

— OK. 

Imi părea bine că-l rugasem pe Felix Mancuso să facă 
acea interpretare culturală pentru mine. 

— Aţi primit mesajul meu despre sistemul complet de 
pază instalat de Amir Nasim aici? l-am întrebat. 

— Da. E util pentru toată lumea. 

— Nu şi pentru asasini plătiţi de iranieni sau italieni. 

— Nu, pentru ei nu-i util. 

— Dumneavoastră i-aţi dat ideea asta lui Nasim? 

— A ajuns singur la concluzia asta, mi-a răspuns domnul 
Mancuso. 

— OK... dar ameninţarea la adresa lui e chiar reală? 

— Are duşmani. 

Nu avea rost să mai continui cu întrebările, aşa că l-am 
pus la curent cu ultimele noutăţi: 

— Părinţii lui Susan au sosit şi locuiesc la noi. 

— Le-aţi spus de ce sunteţi îngrijoraţi? 

— Nu. Le-am spus că paza e pentru Nasim. 

— Bine. N-are rost să-i alarmaţi. 

— Deci vreţi să spuneţi că ar fi mai bine să locuiască în 
altă parte. 

— Nu, n-am spus asta. 

— Am să discut cu doamna Sutter. 

După câteva secunde, domnul Mancuso a râs încetişor şi 
mi-a spus: 

— Ar trebui să lucraţi la noi. 


— Mulţumesc. Am să-i transmit şi asta. 

— Ieri am avut o conversaţie plăcută cu doamna Sutter, 
m-a informat el. 

— Mi-a spus. 

— Cred că înţelege situaţia şi e cu ochii în patru, fără 
însă să se alarmeze. 

— Foarte bine. l-aţi spus că vreau să iau un câine? 

A râs din nou. 

— Eu o rog pe nevastă-mea să luam un câine de 
douăzeci de ani. 

— Pe dumneavoastră nu umblă nimeni să vă lichideze. 

— De fapt, umblă. Dar face parte din meseria mea şi nu 
vă afectează pe dumneavoastră. 

— Sper că nu. 

— Sunt impresionat de doamna Sutter, a spus. 

— Bravo. Şi eu. Şi ea de dumneavoastră, am adăugat. 

— Mă bucur. Vă mai pot fi de folos cu altceva? 

— Da. Am citit în tabloide despre John Gotti, despre 
dioceza din Brooklyn şi restul. Aţi citit şi dumneavoastră? 

— Da. 

— Ce influenţă ar putea avea toate aceste lucruri asupra 
participării lui Anthony la priveghi şi la înmormântare? 

— Păi, priveghiul nu e public, aşa că prietenii şi asociaţii 
lui Gotti nu au motiv să vină. Totuşi, sâmbătă la amiază se 
va ţine o slujbă cu participare restrânsă în capela 
cimitirului Saint John din Queens - un fel de Valhalla a 
Mafiei. O să vedem cine îşi face apariţia acolo. 

Ziarele nu pomeneau nimic despre data, ora şi locul 
slujbei de înmormântare, dar îmi închipuiam că agentul 
special Mancuso avea surse de informare mai bune decât 
New York Post. 

— Întâmplarea face că sâmbăta sunt la înmormântarea 
doamnei Allard, aici, în Locust Valley. Îmi pare rău, dar nu 
voi putea participa la cea a lui John Gotti. 

— Nici nu cred că aţi fost invitat, domnule Sutter. 

— De fapt, am fost. De către Anthony. 

— Serios? Oricum, eu voi fi acolo, deşi neinvitat, iar dacă 
am să întâlnesc persoane pe care le cunoaşteţi, voi vorbi 


cu ele în numele dumneavoastră. 

— Mulţumesc. Şi vă rog, sunaţi-mă. 

— Bineînţeles. 

— Apropo de morţi, Anna Bellarosa mi-a spus că ea şi cei 
trei fii se duc la mormântul lui Frank în fiecare an de Ziua 
Tatălui. 

Am aruncat o privire spre Susan, care ascultase toată 
convorbirea, dar care acum se concentra din nou asupra 
ziarului. 

— Ar putea fi un loc şi un moment prielnic să daţi de 
urma lui Anthony. 

— Bună idee, mi-a răspuns domnul Mancuso. De Ziua 
Tatălui 0 bă  dublam numărul oamenilor care 
supraveghează casa lui Bellarosa, precum şi casa mamei 
lui din Brooklyn. 

Ar fi bine, mi-am zis eu, dacă Anthony ar socoti de 
datoria lui să meargă la mormântul lui Frank de Ziua 
Tatălui - fie să se reculeagă, fie ca să evite un tărăboi cu 
maică-sa. Desigur, apoi ar urma masa de duminică, acasă 
la el sau la mama lui. Însă Anthony nu era într-atât de 
fraier încât să vină acasă sau să se ducă la locuinţa maică- 
sii, în schimb era foarte posibil să-şi facă apariţia la 
cimitir. 

— Cimitirul Santa Lucia, i-am reamintit eu lui Mancuso. 

— Ştiu. Am fost şi eu acolo. A tăcut o clipă, apoi a ţinut 
să-mi amintească: Aţi participat la slujba funebră şi la 
înmormântarea lui Frank Bellarosa. 

—Da. 

— De ce? 

— Ar trebui să bem o bere împreună într-o seară. 

— Mi-ar face plăcere. 

— Excelent. Ţineţi legătura cu poliţia locală? l-am 
întrebat. 

— Chiar aseară am vorbit cu detectivul Nastasi. 

— Mă bucur să aud. Incă mai lucraţi la acest caz? 

— Până la soluţionarea lui. 

— Bravo. Cum merge războiul împotriva terorismului? l- 
am întrebat. 


— Azi merge destul de bine. 

— Păi, e încă devreme. 

— Fiecare zi în care nu se întâmpla nimic e o zi bună, 
mi-a spus el. 

— Înţeleg ce vreţi să spuneţi. 

Acum că epuizasem ce aveam de discutat, am încheiat 
convorbirea, promițând că vom mai vorbi, iar eu m-am 
aşezat, cu ochii la chifla mea de cereale. 

— Are un gust ciudat, i-am spus lui Susan. 

— E făcută cu iaurt. Ce spunea Mancuso? 

I-am relatat convorbirea, fără a-i pomeni de sugestia lui 
Mancuso ca părinţii ei să locuiască în altă parte. Sau poate 
fusese ideea mea? Mi-am propus să rețin sugestia şi s-o 
aduc în discuţie dacă cei doi Stanhope începeau să mă 
calce pe nervi. Bineînţeles, nu voiam să alarmez pe nimeni, 
mai ales pe Edward şi Carolyn. 

— Ce zicea despre părinţii mei? a întrebat Susan. 

— Ah, zicea că dacă află ceva care să impună un grad 
sporit de siguranţă, atunci ne va recomanda ce-i de făcut şi 
în acest caz va trebui să le spunem părinţilor tăi să se 
mute în altă parte. 

Ea s-a gândit puţin şi mi-a răspuns: 

— M-ar deranja teribil dacă ar trebui să le spun lui 
Edward şi Carolyn despre situaţia noastră şi dacă ar trebui 
să le cer să stea în altă parte. 

— Nicio problemă. Mancuso a spus că pentru copii nu 
există niciun risc. Numai părinţii tăi ar trebui să plece. 

— Nu înţeleg... 

În clipa următoare a înţeles. 

— John, nu-i nostim şi nici frumos din partea ta. 

— lartă-mă. Asta-i asul meu din mânecă. Mai gândeşte- 
te, am îndemnat-o. Mai puţine riscuri de ceartă. Mai multe 
şanse să strângem legătura ca familie. 

A părut să cântărească în minte sugestia, apoi mi-a spus: 

— Să vedem cum merg lucrurile astăzi. 

— OK. Aseară mi s-a părut că tu ţi-ai cam pierdut 
răbdarea cu ei. 

— A fost o zi lungă, stresantă şi plină de emoţii. 


Nu i-am răspuns şi bine am făcut, fiindcă i-am auzit pe 
cei doi coborând scara. 

William şi Charlotte au intrat în bucătărie şi Susan i-a 
sărutat, eu mulţumindu-mă să spun: „Bună dimineaţa”. 

Mi-am amintit că lui William îi plăcea să mănânce 
dimineaţa cereale reci, aşa că Susan a înşirat pe tejghea 
şase cutii cu amestecuri din alea îndulcite şi scârboase, iar 
William a ales unul cu cacao, pe care eu unul nu l-aş fi dat 
nici la porci. 

Charlotte nu lua micul dejun şi nu bea nici cafea, aşa că 
Susan i-a oferit câteva sortimente de ceaiuri de plante, 
apoi tot ea a pus apa la fiert pentru cotoroanţa de maică- 
sa. 

Nu era nici ora 8 dimineaţa şi deja eram cu nervii praf. 

Totuşi, m-a impresionat că, uitându-mă la ei, nici n-aş fi 
zis că doar cu o seară în urma băuseră atâta gin şi vin cât 
ar fi luat ca să plutească o barcă. Uimitor. Poate îşi făceau 
anual transplant de ficat. 

Oricum, ne-am aşezat toţi patru la masa din bucătărie, 
discutând de una, de alta. 

— Din e-mailurile şi telefoanele lui Susan n-a reieşit că 
de fapt locuieşti aici, mi-a zis pe neaşteptate William. 

— Păi, m-am mutat abia de o zi, două, am răspuns eu. 
După cum ştiţi, am continuat eu explicaţiile, la moartea lui 
Ethel domnul Nasim a fost în situaţia de a-şi cere 
drepturile asupra casei portarului, ca să-şi instaleze 
paznicii acolo, aşa cum aţi văzut. Ca atare, am rămas la 
New York fără un acoperiş deasupra capului, iar Susan a 
avut amabilitatea de a mă primi în fostul meu dormitor. 

A cugetat câteva clipe la cele auzite. 

— Acela e şi dormitorul ei, a subliniat, de altfel corect. 

— Dormim împreună, a intervenit Susan, oferind o 
explicaţie care nu mai era necesară. 

Bineînţeles că William cunoştea deja adevărul. Alo? 
William? Dar presupun că ţinea să-l audă chiar din gura 
păcătoşilor. Pe de altă parte, eram convins că n-o 
judecaseră prea sever pe Susan pe vremea când locuia la 
Hilton Head şi-şi dădea întâlniri. Zău aşa, Susan era o 


femeie în toata firea, eu la rândul meu aveam din când în 
când porniri de om matur şi nu era treaba lor ce făceam 
noi în spatele uşilor închise. Ca să nu mai spun că mai 
fuseserăm căsătoriţi o dată şi că aveam doi copii, pentru 
numele lui Dumnezeu! Dar, după cum spuneam, William 
era obsedat să ţină pe toată lumea sub control şi, în plus, 
aici era vorba despre John Sutter, nu de proprietatea lui. 

Oricum, am abandonat subiectul şi William a început să- 
şi îndese în gură fulgi de cacao înmuiaţi în lapte, în timp ce 
Charlotte lua câte o înghiţitură de ceai făcut din buruieni 
puturoase de Himalaya sau ceva de soiul ăsta. 

Îmi storceam creierii să găsesc un pretext ca să mă ridic 
de la masă, când William i s-a adresat lui Susan: 

— Mama şi cu mine ne-am gândit că ajunge să-i ai ca 
oaspeţi pe Edward şi Carolyn - şi pe John - aşa că ne-am 
hotărât să stăm la The Creek. 

Slavă ţie, Doamne! 

Susan s-a opus, iar eu m-am prefăcut la rândul meu că 
protestez: 

— Poate vă răzgândiţi? 

Poate ar fi cazul să plecaţi acasă. 

Oricum, am mai insistat de câteva ori, ei ne-au refuzat şi 
când am fost sigur că erau ferm hotărâți să plece, am spus: 

— Poate rămâneţi măcar încă o noapte. 

— Păi... 

Isuse! Ce-am făcut? 

În clipa următoare, William a revenit la decizia luată şi i- 
a spus lui Susan: 

— Te rog, sună la The Creek şi vezi dacă au vreo căsuţă 
liberă. 

— Întotdeauna ne-a plăcut să locuim acolo, i-a ţinut 
isonul Charlotte. Nu are nimic de-a face cu ospitalitatea ta, 
dragă. 

— Inţeleg, am spus eu. 

Charlotte s-a uitat la mine. 

— Vorbeam cu Susan. 

— Bineînţeles. 

Susan s-a dus la telefon, a sunat la The Creek şi a 


rezervat o căsuţă pentru părinţii ei, domnul şi doamna 
Stanhope, dând instrucţiuni ca toate cheltuielile să fie 
trecute în contul ei, inclusiv mâncarea, băuturile şi altele. 
William era încântat. Pe mine mă luase cu ameţeală. 

— Vezi dacă poţi aranja ceva ca mama şi tata să poată 
juca golf. Nu uita nici cabina de plajă. Poate şi lecţii de 
tenis. 

Susan nu mi-a dat nicio atenţie, a făcut toate 
aranjamentele necesare, apoi a pus receptorul în furcă. 

— Aveţi rezervare până luni. 

Deci se rezolvase. Presupun că soţii Stanhope nu voiau 
să împartă acelaşi acoperiş cu mine şi probabil se temeau 
de alţi musafiri, aşteptaţi sau nu, plus că, sunt sigur, îi 
deranja prezenţa paznicilor de la poartă. Ca să nu mai 
vorbesc de posibilii asasini iranieni ascunşi prin boscheţi. 

E însă demn de reţinut că toată lumea a căzut de acord 
că ar fi mai bine ca mămica şi tăticu' să aibă un spaţiu al 
lor, nu departe de noi, dar nici prea aproape - deşi toţi 
eram, desigur, puţin dezamăgiţi. 

— Pot să vă ajut să vă faceţi bagajele? i-am întrebat. 

William m-a asigurat că se puteau descurca şi singuri, 
totuşi m-a întrebat dacă le puteam căra bagajele până la 
maşină. 

— De îndată ce sunteţi gata de plecare, am răspuns. 

— Păi, suntem gata, a luat-o pe Charlotte gura pe 
dinainte. 

— Atunci... M-am ridicat şi am spus: Mă duc să vă aduc 
bagajele. 

Am luat-o în sus pe scări, urcând treptele câte patru 
deodată. 

Prin urmare, jumătate de oră mai târziu William, 
Charlotte, John şi Susan erau afară, luându-şi rămas bun, 
dar nu pentru multă vreme. 

William ne-a anunţat că el şi Charlotte voiau să-şi 
viziteze câţiva vechi prieteni, cu care poate aveau să joace 
golf şi să ia prânzul, ba poate chiar şi cina. Aşadar, 
regretau că nu vor veni la priveghiul lui Ethel nici în cursul 
zilei, nici seara şi le părea rău că nu-i vor întâlni pe 


Edward şi Carolyn în seara aceea şi aşa mai departe. 

Urma însă să ne reîntâlnim cu toţii vineri seara la casa 
de pompe funebre, unde vom vedea cum facem - indiferent 
ce însemna asta. Eu unul speram să însemne că nu aveam 
să-i mai vedem pe cei doi până la slujba de înmormântare 
de sâmbătă dimineaţa - sau poate nici atunci. Dar era 
stabilit să fim cu toţii împreună de Ziua Tatălui şi i-am 
reamintit lui William, sotto voce, că urma să stăm de vorba 
luni dimineaţa. I-am făcut cu ochiul, dar nu mi-a răspuns în 
acelaşi fel. 

Susan şi cu mine am rămas în faţa casei şi le-am făcut cu 
mâna până când maşina lor s-a pierdut pe alee. Am ridicat 
două degete, semnul Victoriei, pentru William, dar nu cred 
că l-a văzut. 

M-am întors spre casă împreună cu Susan. 

— Mă simt puţin dezamăgită, mi-a spus ea. Dar şi 
uşurată. 

— Înţeleg exact ce simţi. 

— Ei, hai, John, practic le-ai făcut vânt pe uşă afară. 

— Nu-i adevărat. S-au împiedicat singuri. 

Ne-am înapoiat în bucătărie, unde am încercat să gust 
din altă chiflă. 

— Asta are miros şi gust de bălegar. 

— E tărâţă. Cum, necum, tu ţi-ai dat silinţa, eu la fel, dar 
nu cred că le-a convenit prea mult situaţia noastră. 

— Când ţi-ai dat seama din prima? 

S-a gândit un moment şi mi-a răspuns: 

— Oricum, e problema lor. 

— Aşa e. Şi nu-i lăsa să-ţi dea impresia că e vina ta. Eşti 
o fiică bună, numai că ei sunt doi manipulatori, doi 
narcisişti şi doi egoişti. Pe deasupra, doi imbecili. Şi nici 
nu le-a păsat de nepoți, am adăugat. 

Susan s-a aşezat la masă, cu un aer trist. _ 

— O să fie foarte bine de Ziua Tatălui, i-am spus. ţi 
promit. 

S-a silit să zâmbească. 

Am şovăit, apoi am luat-o de mâna şi i-am zis. 

— Dacă plecarea mea... adică... plecarea mea 


definitivă.... va... 

— Dacă mai spui asta odată, te zbor afară din casă. 

M-am ridicat şi am strâns-o cu putere în braţe. 

— Tatăl tău şi cu mine ne-am înţeles să discutam nişte 
afaceri duminică seara sau luni dimineaţă. 

S-a gândit o clipă şi mi-a răspuns: 

— Nu-mi place să se discute despre mine de parcă aş fi o 
fecioară nevinovată. 

— Nu eşti fecioară? 

— Ce aveţi de vorbit împreună? 

— Păi, am încheiat un pact. Avem nevoie de un acord 
premarital. Asta va face ca pactul să funcţioneze. 

— Aici nu-i vorba despre un pact, ci despre o căsnicie. 

— Nu şi când eşti o Stanhope. lar asta e problema ta, nu 
a mea. N 

— Bine. Atunci vorbeşte cu el. Încearcă să nu se aleagă 
praful de alocaţia şi de moştenirea mea. 

— Îţi pasă? 

— Mie nu. Dar gândeşte-te la copii. 

— Am să mă gândesc. Indiferent ce se întâmpla. 

Pe urmă mi-a spus ceva ce nu m-a şocat. 

— Să mă ierte Dumnezeu, dar îi urăsc. 

Avea ochii în lacrimi, aşa că i-am înconjurat umerii cu 
braţele şi i-am spus: 

— Ne-am desprins de trecut, dar acum e rândul tău să te 
desprinzi de părinţi. 

— Ştiu. Îmi pare rău pentru ei, mi-a răspuns. 

Mie unul îmi venea greu să-mi pară rău pentru doi inşi 
care aveau o sută de milioane de dolari, mai ales că erau şi 
dobitoci, dar ca să fiu drăguţ cu ea, am spus: 

— Înţeleg ce vrei să zici... şi mie îmi pare rău pentru 
Harriet, mi-a părut rău şi pentru tatăl meu... Cred că şi el 
a murit părându-i rău pentru el însuşi. Dar... noi nu trebuie 
să devenim ca ei. 

A încuviinţat din cap şi s-a ridicat în picioare. 

— Hai să facem azi ceva distractiv. 

Păi, abia îi dădusem afară din casă pe cei doi Stanhope, 
ceea ce pentru mine fusese o distracţie fără egal. 


— Ce-ai vrea să faci? am întrebat-o. 

— Hai să mergem în oraş, să luăm prânzul, pe urmă să 
intrăm în vreun muzeu sau în vreun magazin. 

— Magazin? 

— De cât timp n-ai mai fost în Manhattan? 

— Din septembrie anul trecut, i-am răspuns. 

S-a uitat la mine, a dat din cap şi mi-a spus: 

— N-am ajuns niciodată în Zona Zero. S-a gândit o clipă, 
apoi m-a întrebat: Oare ar trebui să mergem...? 

— Nu-i chiar ideea cea mai bună de distracţie în oraş. 

— Ştiu... dar tu ai fost... Am putea merge azi? 

— Să-mi spui cum vrei să facem când ajungem în oraş. 

— Bine... 

M-a luat de mână şi mi-a spus: 

— Când sunt cu tine mă simt în siguranţă. 

— Mă bucur că spui asta. În viaţa mea n-am fost atât de 
deprimat şi de singur ca în septembrie anul trecut, când 
m-am întors la New York. 

— Carolyn a venit la Hilton Head şi mi-a spus: „Mama, 
aş vrea să fie aici şi tata”. „Şi eu aş vrea” ", i-am răspuns 
eu. 

— Ei bine, uite că sunt aici, am răspuns. 


Capitolul 54 


În timp ce mergeam cu maşina spre Manhattan, Susan s- 
a uitat la zgârie-norii profilaţi pe cer. 

— E tare straniu să nu mai vezi acolo Turnurile 
Gemene... a remarcat ea, apoi a spus: Să mergem în Zona 
Zero. 

Am aruncat o privire către ea şi i-am răspuns: 

— Bine. 

Am condus Taurusul în partea de sud a Manhattanului şi 
am rămas un timp pe platformă, privind în tăcere ruinele 
unde se făcuseră săpături. Era greu să înţelegi aceasta 
tragedie, însă şi mai greu era să înţelegi moartea inutilă a 
atâtor fiinţe omeneşti, între care şi unii cunoscuţi de-ai 
noştri. Ziua cenuşie şi ploioasă ne făcea să ne simţim şi 
mai abătuţi. 

Am pornit în plimbare pe străzile din partea de sud a 
Manhattanului. Pe vremea când lucram aici, era o zonă 
extrem de aglomerată şi activă a oraşului. Acum însă 
străzile şi trotuarele păreau mai pustii decât îmi aminteam 
şi înţelegeam că motivul era ziua de 11 septembrie. Poate 
că aş fi ajuns să lucrez din nou aici, desigur la altă firmă - 
una care să aprecieze deciziile mele îndrăzneţe în carieră, 
aventurile mele în largul oceanului şi implicarea mea 
anterioară în crima organizată. De fapt, nu avea să fie prea 
uşor să-mi găsesc o slujbă - în pofida ofertei generoase a 
lui Anthony Bellarosa - aşa încât, din moment ce era foarte 
posibil să fiu unica persoană dispusă să mă angajeze cu 
salariul pe care-l pretindeam, ar fi trebuit să lucrez pe cont 
propriu. Viitorul meu socru ar fi fost încântat să-mi 
finanţeze noua firmă, Carolyn ar fi lucrat cot la cot cu 
mine, la Sutter & Sutter, specialişti în legea impozitelor, în 
probleme de mediu şi drepturile femeilor. 

— La ce te gândeşti? m-a întrebat Susan. 

I-am spus, iar ea a zâmbit şi m-a întrebat: 


— În care din zonele astea ţi-ar conveni să lucrezi? 

Am mers până în Chambers Street şi am intrat în 
restaurantul Ecco, unde îmi aduceam cândva clienţii. După 
ce am luat loc, am privit în jur la lumea venită să ia 
prânzul, majoritatea de pe Wall Street şi lesne de 
identificat, deşi n-am zărit pe nimeni cunoscut. Clientela 
restaurantului Ecco includea avocaţi ai apărării plătiţi cu 
bani grei şi având treabă la tribunalele din apropiere, 
precum şi câţiva şefi din sediul central al poliţiei 
newyorkeze şi de la Federal Plaza. M-am uitat după 
domnul Mancuso, dar nu-mi închipuiam că ar fi aruncat 
şaizeci de dolari pe un prânz, deşi poate că acesta ar fi fost 
locul potrivit să bem o bere într-o seară, după orele de 
serviciu. 

— Ai văzut vreun cunoscut? m-a întrebat Susan. 

— Nu. Şi n-au trecut decât zece ani. 

— Zece ani pot însemna timp îndelungat, a comentat ea. 

— Posibil. 

Am savurat un prânz bun, însoţit de o sticlă de vin roşu 
de calitate, care să ne mai scoată frigul din oase, ne-am 
ţinut de mâna şi am stat de vorba. 

După masă am pornit în plimbare până la clădirea de 
birouri unde lucrasem eu, pe Wall Street numărul 23 şi, 
aşa cum făceam cu toţi vizitatorii, i-am arătat şi lui Susan 
urmele lăsate în piatră de bomba anarhiştilor la începutul 
secolului. Ea a fost îndeajuns de delicată încât să nu-mi 
atragă atenţia că-i mai arătasem acelaşi lucru de vreo 
douăzeci de ori. 

Eram cât pe ce să intru în holul mare şi somptuos, ca să 
arunc o privire, când am observat că acum exista un punct 
de pază, chiar la intrare, cu detectoare de metale şi mese 
pe care trebuia să-ţi goleşti buzunarele. Era cam şocant şi 
în acelaşi timp deprimant, aşa că ne-am văzut de drum. 
Oricum, nu tineam cu orice preţ să iau liftul până la firma 
Perkins, Perkins, Sutter şi Reynolds ca să-i sărut şi să-i 
îmbrăţişez pe foştii mei asociaţi. 

Eram pregătit sa abandonez Uliţa Amintirilor şi să iau 
metroul sau un taxi până în centrul Manhattanului, ca să 


colindam prin marile magazine, dar Susan mi-a spus: 

— Hai să mergem până în Mica Italie. 

Nu i-am răspuns. 

— Trebuie să mergem şi acolo. 

M-am gândit puţin, apoi am acceptat. 

— Bine. 

Am pornit prin ploaia măruntă şi am ajuns în Mica Italie, 
pe Mott Street, care nu se schimbase prea mult în ultimii 
zece ani şi de fapt nici în ultimii o sută. 

Un minut mai târziu ne găseam în faţa restaurantului 
Giulio's. Nici aici nu se schimbaseră prea multe în ultima 
sută de ani, deşi ştiam cu certitudine că vitrina de sticlă şi 
draperiile roşii fuseseră înlocuite cu zece ani în urmă - 
imediat după ce Bellarosa primise două gloanţe de puşcă 
de vânătoare în vesta antiglonţ şi fusese proiectat de pe 
trotuar drept prin vitrină înapoi în restaurant. 

M-am uitat la trotuarul unde se prăbuşise Vinnie după 
ce încasase un singur glonţ în plin obraz de la nici doi 
metri depărtare. Cei doi ucigaşi stătuseră ascunşi în 
spatele limuzinei lui Frank, care era parcată lângă 
bordură... pe urmă îi văzusem pe amândoi ridicându-se în 
picioare şi sprijinindu-şi armele de acoperişul limuzinei... 
în clipa următoare trăseseră... două gloanţe în Frank şi 
unul în Vinnie, cu trei detunături asurzitoare. 

Apoi cel care trăsese un singur foc mă privise drept în 
ochi. 

— John... mi-a spus Susan. Ce s-a întâmplat? 

M-am uitat la ea. Susan rămăsese înăuntru, aşezată la 
masă cu Anna şi mi-am dat seama că nu-i spusesem 
niciodată exact cum se petrecuseră lucrurile afară. 

După o scurtă ezitare, i-am povestit ce se întâmplase cu 
Frank şi cu Vinnie. 

— Pe urmă, tipul care a tras şi-a luat privirea de la mine, 
s-a uitat din nou spre Frank, care zburase prin vitrina şi 
zăcea jumătate afară, jumătate înăuntru... Era clar că 
Vinnie nu mai punea probleme... deci cred că tipul şi-a 
închipuit că şi Frank a mierlit-o. Oricum nu-l mai putea 
ochi cum trebuie, nu i se mai vedeau decât picioarele... aşa 


că s-a uitat din nou la mine.... de parcă... n-ar fi ştiut exact 
ce să facă... 

— Oh, Doamne! a exclamat Susan cu glas abia şoptit. De 
ce n-ai fugit? m-a întrebat. 

— Păi... totul s-a întâmplat atât de repede... să fi fost 
zece secunde. Dar... nu mi-am dat seama de ce şovăia... Pe 
urmă m-am gândit că probabil nu eram pe lista neagră... 
Totuşi, a continuat să se uite la mine, cu puşca în mână... 
şi mi-am zis că fusesem martor la cele întâmplate şi n-ar fi 
trebuit să mă uit la chipul lui. 

Susan m-a luat de braţ. 

— Să mergem. 

Am rămas pe locul unde stătusem şi cu zece ani în urmă. 

— Atunci mi-am zis că nu era cazul sa aştept să tragă, 
drept care i-am arătat degetul mijlociu. Atunci el a zâmbit, 
a întors brusc arma către Frank şi a mai tras odată la 
picioare. 

Ea a rămas mută o clipă. 

— Ce-ai făcut? 

— l-am arătat degetul mijlociu. Uite aşa... 

Am ridicat degetul mijlociu într-un salut italienesc 
relativ acceptabil. 

Susan a tăcut câteva clipe, apoi mi-a spus: 

— A fost o nebunie. 

— Păi... tot ce se poate. Dar uite că trăiesc. 

M-a tras de braţ şi m-a îndemnat din nou: 

— Hai să mergem. 

— Nu... Hai să intram. 

— Nu, John. 

— Haide. Suntem aici, afară plouă şi simt nevoia să beau 
o cafea. 

A şovăit puţin, apoi a dat din cap. 

— Bine, mi-a spus. 

Prin urmare, am intrat în restaurantul Giulio's. 

Era exact aşa cum mi-l aminteam: cu un tavan înalt de 
cositor, cu trei ventilatoare, pardoseală albă de gresie, feţe 
de masă cadrilate şi gravuri ieftine cu însorita Italie 
atârnate pe pereţii tencuiți cu alb. Locul nu era cine ştie 


ce, dar era curat ca lacrima şi autentic - o întoarcere la 
cultura imigranţilor italieni din secolul trecut. Mi-am 
amintit şi că mâncarea era autentic italienească, nu italo- 
americană, aşa că trebuia să fii atent ce comandai - afară 
de cazul când te dădeai în vânt, să zicem, după trippa, 
care, aflasem pe pielea mea, consta din stomac de porc 
tăiat cubuleţe, sau după capozella, care însemna cap de 
oaie, nefiind nici asta o delicatesă. Tot autentică, din câte 
îmi aminteam, era şi clientela: majoritatea localnici dintr- 
un cartier italienesc din ce în ce mai restrâns, precum şi 
imigranţi italieni proaspăt sosiți, în căutarea unor 
mâncăruri ca la mama acasă. 

Mai exista şi o altă categorie de clienţi: domni îmbrăcaţi 
în costume scumpe, cu ghiuluri pe degetul mic şi care nu 
zâmbeau prea des. Îmi aminteam de aceştia foarte limpede 
încă de când luasem masa aici cu Frank. Mi-am mai 
amintit şi că Frank, atât de fericit când îl scosesem din 
puşcărie pe cauţiune, îşi luase figura cruntă de mafiot de 
îndată ce păşisem înăuntru. 

Oricum, era trecut cu mult de ora prânzului, totuşi la 
mese se găseau câţiva bărbaţi în vârstă, veniţi la o cafea, 
prăjiturele şi taclale. N-am văzut pe nimeni care ar fi putut 
fi amic cu Anthony sau cu Sally Da-da, ceea ce era bine. 

Un chelner între două vârste, cu şorţ în brâu, s-a 
apropiat de noi şi ne-a zâmbit. 

— Buon giorno. 

— Buon giorno, i-a răspuns Susan. 

— Bună ziua, i-am răspuns şi eu. Am dori o masă, dacă 
se poate, am adăugat, ca nu cumva să-şi închipuie că 
venisem să-i extorcăm de bani. 

— Sigur, sigur. Veniţ' şi staț aici, masă frumoasă, la 
fereastră. 

Era exact masa pe care aterizase Frank când fusese 
proiectat prin vitrină. Nu mă deranja, dar mi-a venit altă 
idee şi am arătat către o masă din spate, unde familiile 
Bellarosa şi Sutter luaseră ultima cină împreuna. 

— O să stăm acolo, am spus. 

— Am mai stat acolo cu multă vreme în urmă, i-a 


explicat Susan. 

Chelnerul a ridicat din umeri. 

— OK. Şi aceea masă frumoasă. 

Aşa că ne-am aşezat la „aceea masă frumoasă” şi am 
comandat cappuccino, o sticla de apă minerala San 
Pellegrino şi un platou cu diverse prăjiturele. 

Chelnerul a simpatizat-o din capul locului pe Susan - aşa 
se întâmpla întotdeauna - şi i-a spus: 

— Am să aduc la dumneavoastră ceva dulce şi bun. Şi 
ciocolata bună la dumneavoastră. 

Cu mine cum rămânea? 

— Grazie, i-a răspuns Susan, după care a mai adăugat 
ceva în italiană, la care ela zâmbit şi i-a răspuns. 

Cred că aşa se întâmplase şi când dăduse de bucluc data 
trecută. 

Oricum, ne-am aşezat acolo, cu spatele la perete, exact 
cum stătusem cu Frank, atunci când luasem prânzul aici, 
după episodul de la tribunal. Susan şi cu mine ne-am luat 
de mâna, privind în jur fără a ne uita la ceva anume. 

— E bine, a spus ea într-un târziu. 

— Nu ştiam sigur dacă să venim aici, i-am răspuns. 

Mi-a trecut prin minte că ne găseam chiar în pântecul 
fiarei, ca să zic aşa, deşi nu mă aşteptam să apară în prag 
Anthony Bellarosa. Şi nici duhul lui Frank. Dimpotrivă, 
aveam senzaţia că încercam să alungăm strigoii, să ne 
făurim noi amintiri, mai degrabă decât să le îngropăm pe 
cele vechi sau să le lăsăm să ne distrugă. 

A sosit cappuccino-ul comandat, împreună cu sticla de 
apă şi un platou uriaş cu prăjituri italieneşti, precum şi o 
selecţie de ciocolată - pentru Susan -, o sticla de 
Sambucca şi două pahare de lichior, aduse in omaggio - 
adică din partea casei. 

Am zăbovit acolo, stând la taclale şi bând cafea, 
mâncând prea multe prăjituri şi sorbind din Sambucca, 
omorându-ne timpul în stil italian. Era mult mai puţin 
stresant decât mersul la cumpărături şi mult mai plăcut 
decât vizita la un muzeu. Excelentă idee. 

Pe la patru Susan mi-a spus: 


— Ar trebui să mergem, să ne pregătim să-i întâmpinăm 
pe Edward şi Carolyn. 

Am cerut nota, i-am dat chelnerului un bacşiş mai mare 
decât merita şi am ieşit amândoi din restaurantul Giulio's. 
Am luat un taxi până în locul unde parcasem maşina şi am 
pornit înapoi spre casă. 

Până în prezent, nu fusese o zi prea rea. Mă 
descotorosisem de cei doi Stanhope şi de strigoiul lui 
Frank Bellarosa. Acum venea la rând Anthony. 


Capitolul 55 


Luasem hotărârea să-i fac o surpriză lui Carolyn şi s-o 
aştept la gară, aşa că am parcat Taurusul lângă staţia de 
taximetre şi am aşteptat sosirea trenului de 6.05. 

Şi de astă dată lăsasem acasă carabina, gândindu-mă că 
erau prea puţine şanse să ajung la un schimb de focuri cu 
Mafia ziua în amiaza mare, într-o gară aglomerată. Şi 
totuşi, ori de câte ori lăsam arma acasă eram furios pe 
mine însumi că n-o aveam alături. Aşadar, la fel ca Susan, 
şi eu trebuia să privesc realitatea în faţă. 

Trenul de 6.05 a şuierat şi a oprit cu un scrâşnet de 
frâne. Fiind oră de vârf, zeci de navetişti au coborât pe 
peron, ceea ce m-a dus brusc cu gândul la felul meu de 
viaţă dinainte. Oare aş mai fi fost în stare să repet aceasta 
experienţă? 

M-am dat jos din maşina şi am început să scrutez 
chipurile pasagerilor. La un moment dat am zărit-o pe 
Carolyn, care tocmai îşi croia drum spre taximetrele 
parcate. 

— Hei, frumoaso! am strigat-o. Ai nevoie de o maşină? 

Se pare că era obişnuită să se audă astfel strigată, 
întrucât şi-a văzut de drum, fără a întoarce capul, cu 
privirea aţintită drept înainte. Deodată s-a oprit şi a întors 
capul în direcţia mea. 

I-am făcut cu mâna, iar ea a scos un strigat: „lată!” şi a 
venit într-un suflet către mine. 

Ne-am strâns în braţe, ne-am sărutat şi ea mi-a spus: 

— Tată, tare bine-mi pare că te vad! 

— Şi mie îmi pare bine, draga mea, am răspuns. Arăţi 
mai frumoasă ca oricând. 

De regulă, Carolyn nu lua în seamă complimentele, dar 
de data asta a zâmbit şi mi-a spus: 

— E atât de... sunt atât de fericită pentru voi. 

— Şi eu. 


Nu avea decât o poşetă şi o servietă diplomat, cum au 
toţi avocaţii, aşa că am întrebat-o: 

— Unde ţi-e bagajul? 

— Oh, am la mama un rând de haine. 

— Foarte bine. 

Oare cât îi plăteau în realitate pe aceşti adjuncţi de 
procurori districtuali din Brooklyn? Cu siguranţă că fiica 
mea, preocupată de probleme sociale, nu-şi cheltuia fondul 
administrat sub tutelă pe haine şi zdrăngănele. 

Oricum, ne-am urcat în maşină şi am remarcat că fiică- 
mea era îmbrăcată toată în negru, după toate aparențele 
noua culoare „la modă”, potrivită pentru orele de serviciu, 
pentru cocteilurile de după program, pentru nunţi şi 
pentru înmormântări. 

Întâmplător, avea şi ea părul negru, ca maică-mea 
înainte să încărunţească. Nu avusese în viaţa ei măcar un 
fir de păr roşcat, ca Susan, de unde trăgeam nădejde că 
era cu mintea întreagă. 

Am ieşit din mica parcare şi am observat maşinile mari, 
conduse de soțiile venite să-i aştepte la gară pe bărbaţii lor 
cei harnici. În câteva maşini se găseau şi copii - bona pleca 
devreme azi - şi dacă mă uitam la aceste perechi, îmi 
dădeam seama imediat care dintre ele erau fericite să se 
reîntâlnească şi care regretau că nu luaseră alt tren cu 
zece-douăzeci de ani în urmă. 

Nu mă îndoiam că fiecare pereche avea câte o poveste, 
dar îmi închipuiam că niciuna nu era pe măsura poveştii 
mele şi a lui Susan. 

Am traversat satul şi ne-am îndreptat către Stanhope 
Hall. 

— Eşti fericit, tată? m-a întrebat Carolyn. 

— Care bărbat n-ar fi fericit să se căsătorească? 

Carolyn nu prea gusta umorul meu, aşa că a repetat 
întrebarea: 

— Eşti fericit? 

I-am aruncat o privire şi i-am răspuns: 

— Dacă n-aş fi fericit să fiu aici, n-aş fi aici. 

— Ştiu. 


— Şi mama e foarte fericită. 

— Ştiu şi asta. Vorbim sau ne scriem e-mailuri de două 
ori pe zi. 

Bineînţeles. 

— Uite că eu mă însor a doua oară, iar tu nu eşti nici 
măcar la primul măritiş, am spus eu, ca să mut mingea în 
terenul ei. 

— Tată! 

Am discutat despre serviciul ei şi ne-am pus la curent 
unul pe altul cu diverse alte evenimente. 

La fel ca în fiecare vară, Carolyn petrecuse o săptămână 
la Londra, în luna august, reprezentând timpul nostru 
împreună din fiecare an, afară de cazul când veneam eu la 
New York pentru înmormântări, nunţi sau calatorii de 
afaceri. Aşa că mi-a spus: 

— Cred că anul acesta n-am să te mai vizitez la Londra. 

Am zâmbit şi i-am răspuns: 

— Nu. Dar mama şi cu mine vom merge la Londra, poate 
chiar foarte curând, ca să-mi iau lucrurile de acolo. 

Lui Carolyn îi plăcea Londra, drept care am întrebat-o: 

— Ce-ar fi să vii şi tu? 

— Nu cred că pot pleca de la serviciu aşa, de pe o zi pe 
alta, oricum mulţumesc de invitaţie, mi-a răspuns. De ce 
nu păstrezi apartamentul de la Londra? m-a întrebat. 

M-am gândit la sugestia ei. Nu era o idee rea, dar 
depindea de veniturile mele viitoare. Nu ştiam însă sigur 
dacă Susan va fi de acord. În orice caz, aş fi putut păstra 
apartamentul pentru mine, în caz că soţii Stanhope îşi 
recuperau fiica. 

— E o idee, i-a spus eu fiicei mele. 

— Ce mai fac bunicul şi bunica? m-a întrebat Carolyn în 
timp ce ne apropiam de Stanhope Hall. 

— Excelent. 

— Am primit e-mailul de la tine. 

— Bine. 

— Şi? Cum te împaci cu ei? 

— Nu prea rău. 

— Se bucură pentru tine şi pentru mama? 


— Parcă spuneai că ţii legătura zilnic cu mama. 

— N-am prea discutat pe tema asta. 

— Atunci hai să amânăm până când vine Edward. 

Făcusem rost de noua telecomandă de la unul dintre 
oamenii de pază - firma se numea All-Safe Security, nume 
ce mi se părea redundant - care-mi dăduse şi noul cod de 
acces, precum şi sfatul înţelept că n-ar fi indicat să-l 
comunic prea multor persoane necunoscute. Ador să am 
de-a face cu indivizi care nu fac mare brânză, în schimb 
sunt foarte bine instruiți. Da, recunosc, sunt un snob. 

De asemenea, sigur că în situaţii ca această linia de 
demarcaţie dintre paznici şi persoanele păzite devenea 
neclară, iar distincţia între a fi protejat şi a fi prizonier 
dotat cu cod de acces era abia perceptibilă. 

In timp ce poarta se deschidea larg, paznicul de la All- 
Safe Security (ASS) a ieşit din ghereta lui/casa portarului, 
m-a recunoscut ca fiind acelaşi care trecuse pe acolo cu 
jumătate de oră mai înainte şi mi-a făcut semn să trec. Mi- 
a fost, desigur, de folos că aveam telecomanda, precum şi 
că eram la volanul aceleiaşi maşini cu care plecasem. 

— Mama mi-a pomenit de tipii de la poartă, a comentat 
Carolyn. 

— Nu-i mare scofală. 

A schimbat subiectul şi m-a întrebat: 

— Bunicul şi bunica sunt acasă? 

Aş fi vrut să fie. 

— Au decis să locuiască într-o căsuţă de la The Creek. 

— De ce? 

Fiindcă sunt doi cretini. 

— S-au gândit că se vor simţi mai în largul lor acolo, 
plus că au vrut s-o scutească pe mama de o muncă în plus. 

Carolyn n-a zis nimic. 

Ţineam neapărat ca Edward şi Carolyn să nutrească 
sentimente frumoase faţă de bunicul şi bunica. Vreau să 
spun că cei doi copii ai mei erau uimitor de reţinuţi în a-i 
judeca pe bunici şi, din câte ştiam, Edward şi Carolyn chiar 
îi simpatizau pe Contele Dracula şi pe soţia lui. Numai că 
momentan ne găseam într-o situaţie critică şi împărţeam 


cu toţii acelaşi cod poştal, chiar dacă nu şi aceeaşi casă, 
aşa că trebuia să le reamintim copiilor ce mult îi iubeau pe 
B&B. Pe lângă asta, cineva tot trebuia să-i pună în temă pe 
Edward şi Carolyn cu aspectul financiar al existenţei. Iar 
asta era treaba lui Susan. Presupun că aş fi putut să asist 
şi eu la discuţie, însă nu erau banii mei. În plus, riscam să 
spun ceva care să fie greşit interpretat, de pildă: „Bunicii 
voştri sunt nişte porci care scurmă prin lături”. 

— O să ne întâlnim cu bunicul şi bunica mâine-seară la 
casa de pompe funebre, i-am spus lui Carolyn. 

Atunci ea m-a întrebat despre altă persoană după care 
mă dădeam în vânt: 

— Ce mai face bunica Harriet? 

— Foarte bine, abia aşteaptă să vă revadă pe tine şi pe 
Edward. 

Şi sper să figuraţi amândoi în testamentul ei. 

Ca să spun şi ceva frumos despre Harriet, mama mea 
tinea foarte mult la singurii ei nepoți. Nu era genul care 
să-i ia în braţe şi să-i pupe, dar păstra legătura cu ei şi era 
un fel de mentor pentru Carolyn, instruindu-şi nepoata în 
chestiuni de mare fineţe, de pildă reciclarea gunoiului 
menajer în gustări savuroase pentru imigranții ilegali din 
San Picador sau de unde naiba mai proveneau. Edward îi 
făcea unele probleme, dar dacă ar fi reuşit să-l determine 
să stingă luminile, atunci ar fi realizat ceva important 
pentru Edward şi pentru mediu. 

Insă pe lângă spălarea creierelor, cred că mama vedea 
în Edward şi Carolyn o ocazie de a-şi răscumpăra eşecurile 
suferite în educaţia lui John şi Emily. Era şi acesta un lucru 
bun. _ 

— Îţi pare bine că eşti acasă? am întrebat-o pe Carolyn, 
în timp ce ne continuam drumul pe aleea mărginită de 
copaci. 

— Da, mi-a răspuns ea cu voce lipsită de orice intonaţie. 

Carolyn nu se dăduse niciodată în vânt după Paradisul 
lui Dumnezeu pe Pământ, nici după locatarii lui, nici după 
cluburile de provincie, după cocteiluri, stiluri de viaţă, 
politici reacționare şi altele asemenea. Cu toate acestea, 


Susan şi cu mine o obligaserăm să meargă la Balul 
Debutantelor, sub ameninţarea că nu va mai avea voie să 
iasă din casă toată viaţa. 

— Dar tu eşti fericit că te-ai întors acasă? 

— Îmi pare bine. 

Am parcat maşina în curtea din faţă şi ne-am îndreptat 
amândoi către uşa de la intrare, pe care am descuiat-o. 

— De ce aţi început să încuiaţi uşa? m-a întrebat 
Carolyn, poate făcând legătura cu prezenţa paznicilor de la 
poartă. 

— Colectori de fonduri republicani au intrat prin casele 
oamenilor şi au completat cecuri pentru sume uriaşe drept 
contribuţie la GOP, am răspuns. 

Deşi Carolyn nu apreciază genul meu de umor, totuşi de 
data asta a râs. 

Susan era la etaj, dar ne-a auzit venind şi a coborât 
valvârtej. Mama şi fiica s-au îmbrăţişat şi s-au sărutat, în 
timp ce eu le priveam zâmbind. 

Am mers cu toţii la bucătărie, unde Sophie tocmai aranja 
nişte fructe, nişte legume tăiate şi un sos de iaurt să-ţi 
lingi degetele. 

Susan pusese o sticlă de şampanie la rece într-un vas cu 
gheaţă, iar eu am destupat-o şi am umplut trei pahare 
înalte cu lichidul spumos. De fapt, mie nu-mi place 
şampania, dar Susan şi Carolyn o apreciază, aşa că mi-am 
umplut şi eu paharul şi am rostit un scurt toast: 

— Pentru clanul Sutter. 

Am ciocnit şi am băut. 

Cerul se mai înseninase, aşa că am ieşit în patio şi ne-am 
aşezat în jurul mesei. 

Susan şi Carolyn erau la curent cu toate noutăţile şi 
evenimentele din viaţa uneia şi a celeilalte şi mi-am dat 
seama că rămăsesem în urmă cu ce se mai întâmplase în 
viaţa lui Carolyn. 

Ştiam că-l părăsise pe Cliff, iar acum aflam şi despre 
Stuart, iubitul ei de la restaurantul Petrossian, căruia îi 


35 Grand old Party - denumire dată Partidului Republican (n. tr.) 


plăcea de asemenea şampania şi care speram că avea şi 
bani ca s-o plătească. 

Nu mă plictiseam propriu-zis, totuşi am schimbat 
subiectul, aducând vorba despre slujba lui Carolyn. 

— Tată, n-ai să mă crezi câte văd, citesc şi aud în fiecare 
zi, mi-a spus ea. 

Ba o credeam. Păi, Carolyn avea de a face cu unele 
aspecte întunecate ale societăţii americane, lucru bine- 
venit pentru o tânără domnişoară crescută la Stanhope 
Hall. Susan nu se confruntase la viaţa ei cu scursura 
societăţii, spre deosebire de Carolyn, care, cu puţin noroc, 
nu va ajunge să se încurce cu un şef mafiot căsătorit. 

Am evitat subiectul B&B, conştienţi că trebuia să-l 
amânăm până la sosirea lui Edward. 

A sunat telefonul şi am răspuns eu. Era paznicul de la 
ASS, care m-a întrebat dacă aşteptam pe cineva cu numele 
de Edward Sutter, sosit acolo cu taxiul. 

— Trebuie să fie fiul nostru, am spus eu. 

— Am vrut doar să verific. 

Am ieşit toţi în faţa casei, în aşteptarea lui Edward. 

Câteva minute mai târziu un taxi de culoare galbenă a 
tras în dreptul nostru şi din el a coborât Edward, zâmbind 
cu gura până la urechi. 

Susan a alergat spre el şi amândoi s-au strâns în braţe şi 
s-au sărutat. Apoi a fost rândul lui Carolyn - mai întâi 
doamnele - iar la urmă a venit şi rândul meu. Edward m-a 
strâns la piept cu putere şi mi-a spus: 

— Tata, e nemaipomenit! 

— Arăţi grozav, căpitane. Te-ai bronzat frumos. 

Am rămas acolo toţi trei, adunaţi laolaltă ca familie 
reîntregită pentru prima oară după zece ani. Am văzut că 
Susan se bucura de clipa asta şi eram convins că se 
gândea în ce măsură fusese vina ei că reîntâlnirea asta 
avea loc abia după zece ani, părând aproape un miracol. 
De fapt, îmi dădeam seama că se lăsa copleşită de emotie, 
aşa că am luat-o cu braţul pe după umeri, ca să-i arăt şi ei, 
şi copiilor ce tip grozav şi sensibil eram. 

Eu nu crescusem într-o familie afectuoasă şi dispusă la 


gesturi de tandreţe. Nici Susan şi nici alţi cunoscuţi de-ai 
noştri. În general, relaţiile de familie deveneau mai reci pe 
măsură ce creşteam, iar aici, în straturile înalte ale 
societăţii, astfel de relaţii erau la un pas de îngheţ. 

Dar lumea se schimbase, iar Susan şi cu mine probabil 
recuperam pentru copilăria noastră lipsită de afecţiune. 
Speram că atunci când se vor căsători şi vor avea copii, 
Edward şi Carolyn să-i ia mereu în braţe şi să-i sărute, nu 
să aibă aventuri extraconjugale şi să-şi ucidă amanţii. 

L-am întrebat pe Edward dacă avea bagaje şi el mi-a dat 
acelaşi răspuns ca sora lui, anume că avea garderoba de 
schimb aici, deşi el n-a folosit cuvântul garderoba, ci 
„chestii”. 

Din păcate, nu avea destule „chestii” la el ca să 
plătească şi taxiul - ca de obicei - aşa că l-am plătit eu, 
plus un bacşiş gras. 

— Mulţumesc, mi-a spus şoferul. Frumos conac aveţi. 

N-am vrut să-i mai explic că de fapt conacul era ceva 
mai încolo pe stradă, aşa că i-am urat „O zi bună”. 

Edward şi-a amintit că-şi lăsase sacul de voiaj pe 
bancheta din spate, drept care l-a oprit pe şofer şi şi-a 
recuperat bagajul. Oare eu fusesem în halul ăsta de aiurit? 
Probabil că nu. Trebuia s-o întreb pe Harriet. Ştiam că-mi 
va spune adevărul. Fără menajamente. 


Ne-am instalat în curtea din spate, Susan şi cu mine 
ţinându-ne de mână, şi am băut din nou şampanie, 
toastând în cinstea familiei Sutter şi ciugulind din fructele 
şi legumele aduse afară de Sophie. Oare cum reuşisem să 
mă descurc vreme de şapte ani la Londra fără Sophie? 

Ar fi cazul să spun că Edward şi Carolyn, care fuseseră 
crescuţi fără servitori, nu agreaseră niciodată ideea şi 
niciodată nu se simțeau în largul lor în prezenţa 
personalului de serviciu. În schimb, Susan crescuse în 
ideea că toată lumea, probabil chiar şi cei fără adăpost, 
aveau măcar o menajeră care să le curețe carcasa de 
frigider în care locuiau. 

— Cum a fost călătoria? l-am întrebat pe Edward. 


— OK. Dar chestiile alea de la aeroport sunt nasoale. Am 
fost reţinut pentru control. 

— De ce? 

— Habar n-am. 

Edward nu avea nimic de terorist, totuşi am profitat de 
ocazie ca să-i atrag atenţia asupra blugilor negri şi a 
tricoului negru şi mulat pe corp. 

— Dacă ai să te îmbraci cu o pereche de pantaloni ca 
lumea, o cămaşă şi o jachetă sport, de preferat o geacă 
albastră ca a mea, toată lumea te va considera o persoană 
importantă şi cumsecade, şi te va trata cu politeţe şi 
respect. Haina îl face pe om, i-am amintit eu. 

— Tata... a protestat el. 

— John! m-a admonestat Susan. 

Carolyn s-a mulţumit să-şi dea ochii peste cap. 

Apoi toţi am izbucnit în râs. 

— Ce-i cu tipii aia din casa portarului? m-a întrebat 
Edward. 

— După cum ţi-a explicat mama în e-mail, domnul Nasim 
îşi face griji, poate din pricina a ceea ce s-a întâmplat la 11 
septembrie, că ar putea exista unele persoane care să-i 
vrea răul. 

— Cine? m-a întrebat Edward. 

— Cred că unii compatrioți de-ai lui. 

— Nu zău! Ar putea face aşa ceva? Vreau să zic, aici? 

— Păi... vremurile s-au schimbat. Am reciclat o glumă 
mai veche de-a mea: Am verificat în deciziile municipale şi 
zice acolo că asasinatele politice sunt interzise de luni 
până sâmbătă, până în ora 8 dimineaţa şi după ora 6 seară. 
Plus toata ziua de duminică. 

Singurul căruia i s-a părut nostim a fost Edward. Am 
deschis discuţia despre motivul venirii lor acasă, apoi 
Susan le-a povestit despre priveghiul din seara 
precedentă. 

— Diseară o să mergem doar pentru jumătate de oră, 
după care sper că vom putea lua toţi patru cina undeva. 

Toată lumea s-a declarat de acord. 

— Ce-ar fi să mergem la Seawanhaka, de dragul 


vremurilor de odinioară? a propus Susan. 

Carolyn s-a prefăcut entuziasmată, lui Edward prea 
puţin îi păsa, aşa ca propunerea a fost acceptată. 

Susan mai trebuia să abordeze subiectul bunicilor, dar 
cum regizasem amândoi acest moment, am golit sticla de 
şampanie în cele patru pahare şi am spus: 

— Am de dat un telefon important. Lipsesc vreun sfert 
de oră. 

Am intrat în casă, mi-am preparat o votcă mare cu apă 
tonica şi m-am dus în birou. 

Aşa cum spuneam, era o problemă a familiei Stanhope, 
drept care o lăsasem pe Susan să le spună lui Edward şi 
Carolyn atât cât socotea ea de cuviinţă că ar fi trebuit să 
ştie copiii. 

Dacă voia să fie cât de cât cinstită cu ei, atunci avea să 
le spună că iubitorii lor bunici nu erau în culmea fericirii 
că eu mă întorsesem şi că puteau oricând să amenințe că 
vor tăia subvenţiile mamei dacă se recăsătorea, dacă trăia 
sub acelaşi acoperiş cu mine. Dacă Susan era cinstită până 
la capăt, atât faţă de ei, cât şi faţă de ea însăşi, atunci 
trebuia să-i pună în gardă că şi fondurile administrate sub 
tutelă precum şi moştenirea lor erau în pericol. 

După cum spuneam, nici Edward, nici Carolyn nu erau 
într-atât de interesaţi de bani şi cred că i-ar fi deranjat mai 
curând atitudinea bunicilor decât milioanele respective. 

Intr-un târziu, toţi urma să ajungem strâmtoraţi din 
punct de vedere financiar, dar exista speranţa că astfel ne- 
am fi apropiat mai mult ca familie. Ne-am fi putut muta cu 
toţii în garsoniera lui Carolyn din Brooklyn, unde să stăm 
în jurul mesei la un hamburger, bârfindu-i pe mamaia şi 
tataia: 

— V-am spus eu că era un porc care scurmă prin lături, 
copii. Daţi-mi şi mie Kool-Aid56. 

Am verificat robotul telefonic şi am găsit un mesaj de la 
domnul Mancuso, care suna aşa: 

„Incă n-a dat niciun semn de viaţă. Dacă apare ceva nou, 
am să sun pe mobilul doamnei Sutter. Oricum vă sun 


36 Băutură răcoritoare cu diverse arome (n. tr.) 


sâmbătă de la cimitir. Oamenii noştri au stat de vorbă şi cu 
Tony Rosini, care nu ştie nimic. Dar rămânem cu ochii pe 
el. Pentru ştiinţa dumneavoastră, Sally Da-da îşi vede şi el 
de treburile lui, dar şi-a dublat paza de corp. Sunaţi-mă 
dacă aveţi nevoie de ceva”. 

Păi, eu unul speram că unchiul Sal nu se va gândi la o 
posibilă reducere, ca membru al familiei, şi nu va apela la 
Bell Security Service. Dacă l-aş fi întâlnit, i-aş fi 
recomandat paznicii de la ASS. 

În ce-l privea pe Anthony, pe unde dracu’ umbla 
individul ăsta? Probabil că între timp aflase de la amicii şi 
oamenii lui că poliţia şi FBl-ul întrebaseră mereu de el. Ca 
să nu mai vorbesc de unchiul Sal, care fără îndoială voia să 
ştie pe unde se afla nepotul. La fel cum voiam să ştiu şi eu. 
Singura căreia se pare că puţin îi păsa era nevastă-sa. 

Oricum, mi-am verificat e-mailul şi am găsit un mesaj de 
la Samantha: 

„De o săptămână n-ai telefonat şi n-ai trimis niciun 
mesaj. Ce-ar trebui să înţeleg din asta?” 

Păi, era de presupus că nu era un semn prea bun. 

Sau că eram mort. Dar n-ar fi ghicit în veci că John 
Burlacul era pe cale să se însoare. 

Îmi plăcea cu adevărat Samantha şi voiam să fiu cinstit 
cu ea, însă problema era că ea îi cunoştea pe o parte din 
colegii mei de la birou. Dacă i-aş fi spus că nu aveam de 
gând să mă întorc, vestea ar fi ajuns la urechile şefilor mei, 
care-mi dăduseră asigurări scrise că-mi vor păstra postul 
la firmă până la 1 septembrie. 

Între timp, odată revenit pe proprietate, se pare că 
oferta de a lucra pentru Cosa Nostra nu mai era valabilă, 
primul indiciu în acest sens fiind acela că directorul 
executiv care îmi luase interviul voia acum să mă omoare. 
În plus, era posibil ca oferta domnului Nasim de a-mi plăti 
un comision de zece la sută dacă i-aş fi înlesnit 
cumpărarea casei portarului să fi căzut şi ea, dat fiind că 
eram pe cale să mă însor cu proprietara respectivului 
imobil. Înţelegeam de ce considera că ar exista un conflict 
de interese şi de ce aştepta ca Susan şi cu mine să ne 


saturăm până în gât de problemele cu paza. 

Singura rază de lumină venea din partea lui William, 
care se oferise să mă plătească pentru a renunţa la Susan. 
Deci, dacă făceam nişte calcule şi, din spusele lui Susan, 
aveam impresia că alocaţia ei anuală era de vreo două sute 
cincizeci de mii de dolari - adică infinit mai mult decât cei 
cinci dolari pe săptămână pe care-i primeam cândva de la 
părinţii mei. Dar viaţa se scumpise, aşa că cele cinci mii de 
dolari pe săptămână ai lui Susan reprezentau probabil o 
sumă rezonabilă. In plus, dacă William mi-ar fi dat un 
milion plătibil în zece rate anuale, ar fi trebuit să 
ciupească în fiecare an câte o sută de mii de dolari din 
alocaţia lui Susan, ca să compenseze cheltuiala şi ca să-i 
dea şi ei o lecţie. Iar dacă nu avea de gând să procedeze 
aşa, atunci trebuia să scoată toţi banii din propriul 
buzunarul. Vai de el! 

Pe de altă parte, nu credeam să mai trăiască încă zece 
ani, afară de cazul când o lasă mai moale cu martini. De nu 
cumva chiar asta îl ţinea în viaţă! 

De fapt, nici nu conta. Nu aveam de gând să-i iau banii, 
tot ce voiam era să-i iau fiica. Şi puţin îmi păsa dacă o lăsa 
fără bani. Nu voiam nici banii lui, nici banii ei. Dar cum 
rămânea cu Edward şi Carolyn? 

În aceeaşi ordine de idei, cum rămânea cu Susan? Oare 
era pregătită să se alieze cu mine, să le arate degetul 
mijlociu lui mami şi lui tati şi să strige într-un glas cu mine 
„ Vaffanculo”? 

Iar eu eram oare dispus s-o las să facă asta? 

Deocamdată acestea erau întrebările, aşa că nu ştiam 
dacă aveam nevoie de un bilet de întoarcere la Londra. 

Prin urmare, i-am scris Samanthei: 

„Imi cer scuze şi nu-ţi ofer niciun fel de explicaţii pentru 
tăcerea mea. Trebuie să stăm de vorbă, am să te sun luni 
cel târziu”. 

Nu m-am semnat şi n-am scris nicio frază de încheiere, 
la fel cum făcuse şi ea. 

Cum, necum, era un pas în direcţia cea bună. Şi aşa nu 
fusesem niciodată sigur în privinţa Samanthei: de regulă 


mă întâlneam cu femei pe care nu le puteam lua de 
nevastă sau care mă anunțau din timp că nu s-ar fi măritat 
cu mine nici în ruptul capului. Până atunci strategia asta 
funcţionase destul de bine. 

S-a auzit bâzâind interfonul şi am ridicat receptorul. 

— Încă mai sunt în patio, cu Edward şi Carolyn, dacă 
vrei să vii şi tu. 

— Vin imediat. 

Mi-am lăsat votca în birou, m-am înapoiat în patio şi m- 
am aşezat pe un scaun. 

— Cred că le-am explicat copiilor situaţia exact şi 
limpede şi cu toţii am căzut de acord că singurul lucru 
care ne interesează e să fim iarăşi o familie. 

M-am uitat la Edward, apoi la Carolyn şi la Susan. 
Speram din toată inima că le explicase situaţia exact şi 
limpede. Eram convins că aşa făcuse cât privea posibilele 
represalii financiare asupra ei, în caz că se recăsătorea cu 
mine. Nu eram însă foarte sigur că făcuse şi pasul 
următor, acela de a le spune că bunicul ar fi putut extinde 
pedeapsa mamei şi asupra lor. 

— Bine, am spus. Subiectul e închis, am adăugat. Cine 
mai vrea şampanie? 

Susan şi Carolyn mai voiau, în schimb Edward şi cu mine 
am optat pentru şampanie irlandeză, adică bere. 

Susan şi Carolyn s-au oferit să aducă băuturile, iar 
Edward şi cu mine am rămas pe loc. 

Edward s-a uitat la mine şi mi-a spus: 

— Nu pot să cred că bunicul ar putea face una ca asta. 

— Nu ştim ce anume are de gând să facă, am răspuns 
eu. Câinele care latră nu muşcă, am adăugat. 

Ceea ce era complet neadevărat: ticălosul ăsta bătrân 
muşca al dracului de rău. 

Edward, suflet sensibil, mi-a spus: 

— Ar trebui să-i pară bine că mama e fericită. 

— Poate că-i pare. Nu ştim. Ce-ar fi să nu ne mai gândim 
la asta şi pur şi simplu să ne bucurăm că suntem împreună 
ca familie? am propus. Să te porţi frumos cu bunicul, am 
adăugat eu cu asprime. 


— OK. 

Tot nu ştiam dacă Susan le spusese copiilor că era 
posibil să fie nevoiţi să trăiască din leafă până la sfârşitul 
zilelor. Dar asta îmi dădea mai puţină bătaie de cap decât 
faptul că Peter Stanhope, netrebnicul acela care avea 
curând să-mi fie cumnat, urma să primească tot. Sigur, la 
nevoie aş fi putut băga spaima în el, silindu-l să dea un 
pumn de dolari nepoților, ceea ce era cu mult mai bine 
decât să fie târât prin tribunale de John Sutter zece ani de 
acum încolo. 

— Mama te iubeşte cu adevărat, mi-a spus Edward. 

— De asta şi sunt aici, căpitane. Apoi bineînţeles că am 
adăugat: Şi eu o iubesc. 

Obiectul dragostei mele a ieşit din casă aducând o 
frapieră cu o sticlă de şampanie. În urma ei venea Carolyn, 
ducând o tavă cu bere şi pahare. 

Ne-am aşezat acolo şi am stat la taclale sub cerul 
cenuşiu, în timp ce norii se risipeau din când în când, 
lăsând soarele să se reverse asupra curţii şi a familiei 
Sutter. 


Capitolul 56 


Pe la 7.30 seara am ajuns la casa de pompe funebre 
Walton, unde am semnat cu toţii în registrul vizitatorilor, 
care din fericire nu avea coloane cu ora venirii şi ora 
plecării. 

Această a doua seară de priveghi era de regulă ultima, 
dar Ethel - Dumnezeu s-o odihnească în pace - voise să se 
asigure că nimeni nu va avea parte de odihnă, aşa că „La 
cererea generală, Ethel Allard apărea în public vineri 
seara pentru ultima oară”. 

Familia Sutter s-a apropiat de sicriu, unde ne-am adus 
toţi patru omagiul faţă de dispărută şi am rostit în gând 
rugăciuni. Carolyn şi Edward nu prea avuseseră de-a face 
cu moartea până atunci, fiind încă tineri, şi se vedea că nu 
se simțeau în largul lor confruntaţi cu ideea de mortalitate. 
Carolyn chiar plângea, iar Edward era foarte trist. 
Amândoi ţinuseră la Ethel, şi ea la ei, iar mie îmi părea 
bine că-i întrista momentul despărțirii. 

Şi de această dată am luat tot eu iniţiativa şi i-am 
îndepărtat pe toţi de sicriu. 

Am salutat din nou familia lui Ethel, profitând de prilej 
ca să-i prezint încă odată pe Edward şi Carolyn lui Tom 
Junior şi Betsy, cu care nu se mai văzuseră de cel puţin 
zece ani. Am remarcat acum că între copiii lui Elizabeth şi 
ai mei era o diferenţă de vârstă de şase-şapte ani, destul 
de importantă la anii lor, dar care n-ar fi fost un obstacol 
de netrecut în caz că se plăceau unii pe alţii. Sau poate nu 
era chiar locul şi momentul potrivit ca să încerc să aţâţ 
flacăra pasiunii. De fapt, n-am observat nici măcar o 
scânteie. Asta e! 

Tom Corbet şi Laurence veniseră şi în seara asta, iar eu 
l-am lăudat pe Tom că era un fost soţ cumsecade şi un tată 
conştient de propriile-i îndatoriri. Mi-am zis că propriul 
comportament ca fost soţ fusese adecvat circumstanțelor 


şi că aş fi fost un tată divorţat mai bun dacă n-aş fi plecat 
din oraş timp de un deceniu. Dar toate acestea trecuseră, 
timpul cursese înainte, doborând zăgazuri, purtându-mi 
iahtul pe valuri şi punând un ocean între mine şi lumea de 
aici. 

Am venit cu propunerea de a face puţină mişcare, aşa că 
ne-am învârtit puţin prin Salonul A, apoi ne-am dus în 
camera de aşteptare, să vedem dacă mai era vreun 
cunoscut pe care să-l salutăm. Când mergi la un priveghi 
ai mult de câştigat sau de pierdut, aşa că toată lumea voia 
să se facă văzută acolo. Tuturor ne vine rândul să ajungem 
în sicriu, prin urmare, dacă vrei să se adune multă lume în 
jurul tău, trebuie să pui osul la treabă din timp. 

Susan, Edward şi Carolyn s-au oprit să stea de vorbă cu 
nişte cunoscuţi. În seara asta veniseră alte persoane, 
dintre care mai ştiam şi eu pe câte cineva, de pildă pe 
Betty Carlisle, o femeie măritată care cândva flirta cu mine 
ori de câte ori avea ocazia şi care între timp divorțase, ca 
şi mine... deci, ce program aveam eu astă-seară? 

Ei bine, Susan şi cu mine eram iarăşi împreună. Nu-i aşa 
că-i grozav? De fapt, uite-o şi pe Susan. Susan, vino 
încoace şi salut-o pe Beryl. Pe mine vă rog să mă scuzaţi. 

Pe vremea când locuiam aici, oful meu fuseseră nunțile 
şi înmormântările - şi unele, şi celelalte prea numeroase - 
ca să nu mai vorbesc de botezuri, petreceri de logodnă, 
aniversari şi petreceri cu ocazia pensionării. Păi, dacă tot 
se cereau serbate schimbările din viaţa oamenilor, de ce 
nu şi o petrecere de divorţ? Pe mine m-ar fi interesat. 

M-am uitat la ceas şi am văzut că nu trecuseră decât 
zece minute, deşi mie mi se păruseră un veac. M-am 
înapoiat în holul de la intrare, unde inscripţia IEŞIRE îmi 
făcea cu ochiul. 

Susan ar fi trebuit să-i adune pe copii în vederea 
plecării, numai că nu părea să se grăbească. Prin urmare 
am aşteptat, studiind cu atenţie una dintre acele picturi 
aproape eterice - cea la care mă uitam înfăţişa lumina 
soarelui filtrată printre nori şi învăluind o pădure unde 
sălbăticiunile trăiau în pace şi armonie. Oribil! Oricum, 


mai bine decât să conversez despre moarte cu alţii veniţi la 
priveghi. 

Susan s-a apropiat din spate şi mi-a spus: 

— Suntem gata. 

M-am întors şi am văzut că grupul nostru se mărise. 

— Tom şi Betsy vor să vină cu noi, m-a anunţat Susan. 

Era un semn încurajator. Dar nu ştiu din ce motiv maică- 
mea se găsea şi ea acolo. 

— Susan m-a invitat şi pe mine, mi-a spus. 

Cum ajunsese acolo? Mi-am mascat surpriza şi am 
răspuns: 

— Bunica n-are niciodată nevoie de invitaţie. 

Aşadar, am plecat. Edward şi Carolyn s-au oferit cu 
curaj să meargă cu Buni, care era începătoare într-ale 
volanului, şi aşa rămăsese de cincizeci de ani încoace. Tom 
Junior şi Betsy au venit cu noi, fericiţi să plece devreme de 
la Walton şi foarte vorbăreţi. Drăguţi copii. M-am întrebat 
dacă lui Betsy i-ar fi plăcut la Los Angeles. Tom mi-a spus 
că voia să se mute în Manhattan. Sau, dacă nu-şi permitea 
în Manhattan, atunci în Brooklyn. Excelentă idee! 


Am fost conduşi la o masa rotundă din sala de mese a 
clubului Seawanhaka şi m-am asigurat că tineretul stătea 
împreună şi că Susan avea să se aşeze între mine şi 
Harriet. 

Chelneriţa a luat comanda de băuturi, dar Harriet s-a 
abținut de la alcool, fiind cu maşina, deşi conducea la fel, 
fie că era trează sau băută. Am decis că Susan să preia 
volanul la întoarcere, ceea ce-mi îngăduia să beau un 
scotch dublu cu gheaţă. Copiii au împărţit între ei o sticlă 
de vin alb. 

Toţi păreau că se înţeleg foarte bine, iar noi n-am 
intervenit în conversaţia lor, atâta doar că eu am remarcat 
ce mult îmi plăcea oraşul L.os Angeles. Cred că am pomenit 
şi ceva cum că Brooklyn începea să devină un fel de Left 
Bank al New Yorkului. Susan m-a înghiontit cu piciorul pe 
sub masă. 

Harriet era chiar agreabilă, dar asta i se datora mai 


degrabă lui Susan decât mie. O plăcea pe Susan şi o 
plăcuse întotdeauna, chiar dacă nu-şi alesese un soţ ca 
lumea. 

Şi-au mai făcut apariţia şi alţi câţiva refugiaţi din 
Salonul A, aşa că Harriet şi Susan s-au ridicat să stea de 
vorbă cu unii sau cu alţii. Eu am profitat de prilej şi am 
ieşit pe terasa din spate, cu paharul în mână, ca să mă uit 
la ambarcaţiunile care se legănau prinse în parâme. 

Deşi plină de bani şi relativ aglomerată, aceasta zonă 
are ceva de orăşel american de provincie. Asta-i partea 
frumoasă când locuieşti aici. Dar în acelaşi timp e şi un 
impediment. Rişti să te izolezi, mai ales dacă ai destul 
pământ şi destui bani, fără să poţi rămâne însă anonim. 

Îmi plăcea la Londra fiindcă acolo nu avusesem un 
trecut şi, la fel ca în orice mare oraş, puteai fi singur sau 
îţi puteai găsi prieteni oriunde şi oricând, în orice zi. Aici, 
vrând-nevrând, aparţineai unei comunităţi. 

Înţelegeam de ce tinerii - ca cei patru aşezaţi în jurul 
mesei - doreau să locuiască la Los Angeles, la New York 
sau oriunde ar fi putut să facă ce pofteau, atunci când 
aveau chef şi cu cine le spunea inima. 

Nu ştiam dacă zilele mele la Londra luaseră definitiv 
sfârşit, nici dacă aveam să ajung în Manhattan, aici sau la 
Walton. Era greu de crezut că doi idioţi - Anthony 
Bellarosa şi William Stanhope - puteau să schimbe viitorul 
meu, al lui Susan şi al nostru împreună. 


Harriet i-a dus cu maşina pe tinerii Corbet înapoi acasă, 
iar familia Sutter a pornit înapoi spre Stanhope Hall. 

— Mă bucur că aţi putut sta puţin şi cu bunica Harriet, 
le-am spus eu lui Edward şi Carolyn. 

Amândoi au încuviinţat, iar Carolyn mi-a spus: 

— E chiar de treabă. 

Poate că eu n-o cunoşteam cu adevărat. 

— Încercaţi să ţineţi legătura cu ea, le-am spus. 

Pe lângă câteva mii de lei de mare, nu are decât patru 
moştenitori potenţiali, iar pe doi dintre ei nu dă o ceapă 
degerată. 


— Cum v-aţi împăcat cu Tom şi Betsy? am întrebat eu pe 
un ton degajat. 

N-am primit niciun răspuns. 

— Mi s-a părut că v-aţi distrat de minune. 

— Sunt drăguţi, mi-a răspuns Edward. 

— Am impresia că sunt nişte puşti grozavi, am insistat 
eu. 

Niciun răspuns. 

— John, a intervenit Susan. 

Am tăcut mâlc. 

Inainte de a intra pe Grace Lane, Susan a sunat-o pe 
Sophie pe telefonul fix. După ce au discutat câtva clipe, a 
întrebat-o: 

— Avem ceapă pentru mâine? 

— Nu mai este ceapă, i-a răspuns Sophie. 

— Bine, am sa cumpăr eu mâine. Ne vedem în câteva 
minute. 

Mi-a aruncat o privire, iar eu am dat din cap, fericit că 
Sophie nu era cu pistolul la tâmplă, asta însemnând de fapt 
„nu mai este ceapă”. 

Bineînţeles, nu-i pomenisem nimic lui Sophie de mica 
noastră problemă cu Mafia şi nici măcar de povestea cu 
asasinii iranieni. Nu-i spusesem decât că vom recurge la 
unele măsuri de pază, în caz că cineva ne-ar fi încălcat 
proprietatea sau în eventualitatea unor spărgători. Nu 
fusese din cale-afară de încântată, dar înţelesese cum era 
cu parolele cifrate: „este ceapă”, „nu mai este ceapă”. 

Când am ajuns în Grace Lane am sunat de pe mobilul lui 
Susan la casa portarului, ca să anunţ că urma să sosim. 
Prin urmare, când am ajuns acolo, poarta era deja 
deschisă, iar paznicul ASS ne-a făcut semn cu mâna să 
intrăm. Poate că sistemul avea să funcţioneze. 

Odată înapoiaţi la casa de oaspeţi, ne-am instalat toţi 
patru în salonul familial de la etaj şi am stat de vorbă, aşa 
cum făcusem în atâtea seri, cu mulţi ani în urmă. Era 
aproape ca odinioară. Ba chiar mai bine, de parcă în aceşti 
zece ani n-am fi renunţat nicicând la acest obicei. M-am 
uitat la Susan şi am văzut că era mai fericită ca oricând. E 


foarte adevărat că nu înţelegi preţul unui lucru decât 
atunci când îl pierzi. Iar dacă-l poţi recupera, îl preţuieşti 
mai mult ca înainte. 

Pe la miezul nopţii ne-am îmbrăţişat, ne-am sărutat şi 
ne-am urat noapte bună. 

— Încercaţi să coborâţi pentru micul dejun la ora nouă, 
le-am spus eu lui Edward şi lui Carolyn. 

— Dormiţi cât vreţi voi, i-a îndemnat Susan. 

Cine oare era şeful? 

Susan şi cu mine ne-am pregătit de culcare, adică 
printre altele am scos la iveala arsenalul. 

— Astă-seară vreau eu puşca, mi-a cerut Susan. 

— Ba nu, puşca ai avut-o aseară. 

— Nu-i adevărat, aseară am avut carabina. 

— De ce faci aşa de fiecare dată? 

A râs, pe urmă m-a strâns tare în braţe şi mi-a spus: 

— John, sunt atât de fericită. Dar sunt şi speriată. 

— Chiar eşti? 

— Putin. Uneori. 

— Atunci e bine. Mancuso ne-a lăsat mesaj. Anthony tot 
nu şi-a făcut apariţia, am informat-o. 

— Foarte bine. 

Nu era deloc bine. 

— S-ar putea să se ducă la înmormântarea lui John Gotti 
sâmbătă. Mancuso va fi şi el acolo, i-am spus. 

— Ar trebui să-l aresteze. 

Eu unul aş fi preferat ca unchiul Sal să-i facă de 
petrecanie, ceea ce ar fi rezolvat o sumedenie de 
probleme. Deocamdată însă şi unchiul Sal stătea niţel pe 
ace. 

— Îţi promit că toate astea se vor termina curând, i-am 
spus. 

Nu ţinea să ştie cum de eram atât de sigur, aşa că a 
schimbat subiectul: 

— Edward şi Carolyn au înţeles că bunicul lor nu-i de 
acord cu căsătoria noastră şi că mi-ar putea suspenda 
alocaţia sau chiar dezmoşteni. 

— OK. Dar oare înţeleg că şi ei ar putea păţi acelaşi 


lucru? 

— Asta nu le-am mai spus. 

— Păi, ar fi fost cazul. 

— John, aşa ceva nu se va întâmpla. 

— Bine. Le-ai atras atenţia să se poarte deosebit de 
frumos cu bunicul şi bunica? 

— Nu. Îşi iubesc bunicii şi nu-i nevoie să le spun să se 
poarte frumos. 

Spre deosebire de, să zicem, John Sutter. 

— În regulă, am spus. 

Nu avea rost să fac presupuneri. Vom vedea cine avea 
dreptate în privinţa asta. Am trecut deci la altă chestiune 
importantă. 

— Unde-i tricoul meu cu Yale? am întrebat. 

— La spălat. 

— Pentru cât timp? 

— Foarte mult. 

Mie mi-a sunat de parcă tricoul s-ar fi ridicat la ceruri. 
Oricum, îmi place să dorm în pielea goală, aşa că m-am 
dezbrăcat şi m-am urcat în pat. 

Susan s-a dezbrăcat şi ea. 

— Ai fost tare drăguţ cu mama ta în seara asta, mi-a 
spus. 

— E o femeie extraordinară. 

— Te iubeşte, John. 

— Îmi dau seama. 

— lar eu vreau să te răsplătesc cumva că ai fost atât de 
atent cu părinţii mei, cu mama ta şi pentru că te-ai purtat 
cuviincios la Walton. 

— La ce răsplată te gândeşti? 

— La sex oral. 

— Exact la asta mă gândeam şi eu. 


Capitolul 57 


Carolyn a coborât pentru micul dejun la ora nouă, 
Edward nu. 

— La Los Angeles e ora şase dimineaţa, mi-a reamintit 
Susan. 

— Acum suntem la New York. Şi oriunde în lume ora 
şase dimineaţa e un moment cât se poate de potrivit să te 
trezeşti. 

Mama şi fiica şi-au dat ochii peste cap şi s-au întors la 
chiflele cu cereale şi la ziarele lor. 

Era o zi ploioasă, aşa că nu prea aveam ce face, totuşi 
am hotărât să mergem în oraş şi să intrăm la un muzeu, 
după care, bineînţeles că Susan voia să meargă să 
cumpere haine împreună cu Carolyn. Misiunea mea era să- 
l conving pe Edward să-şi cumpere un costum şi câteva 
geci noi. 

În timp ce aşteptam să se trezească Prinţul Edward, am 
răsfoit tabloidele şi am găsit ceva despre John Gotti. 
Ultima ştire din epopeea incomodelor rămăşiţe pământeşti 
ale lui Gotti era că acestea continuau să se odihnească în 
pace la casa de pompe funebre Papavero. Totuşi, după 
cum aflase deja Mancuso, trupul neînsufleţit urma să fie 
mutat la o capelă a cimitirului St. John din Queens 
sâmbătă dimineață, adică mâine. Publicul era în 
continuare ţinut departe. 

Legat de acest subiect, în continuare nu aveam nicio 
veste de la domnul Mancuso despre unde ar fi putut să se 
găsească Anthony  Bellarosa. Insă domnul Mancuso 
promisese că ne va suna de la cimitir şi într-un caz şi-n 
altul, ca să ne spună dacă Anthony se afla sau nu în grupul 
restrâns de prieteni şi membri ai familiei care primiseră 
invitaţie. Bănuiala mea era că următoarea apariţie în 
public a lui Anthony Bellarosa urma să fie la 
înmormântarea unchiului Sal sau la a lui. Imi era tot una 


atâta timp cât nu era înmormântarea mea sau a lui Susan. 

Oricum, articolul din tabloid relata diverse evenimente 
din cariera lui Gotti, menţionând persoane pe care acesta 
le lichidase cu mâna sa şi persoane a căror moarte o 
ordonase, între care şeful lui, Paul Castellano, împuşcat în 
faţa la Sparks, unul dintre restaurantele mele preferate. 
Poate că merita o stea în plus“. Mi-a trecut prin minte că, 
dacă acum zece ani aş fi ordonat asasinarea asociaţilor 
mei, aş fi lucrat şi acum pe Wall Street, singurul nume de 
pe uşă fiind al meu. 

Desigur, poate ar fi fost un stil de management extrem şi 
probabil nepotrivit pentru o firmă de elită. Şi totuşi... 

În ce privea viaţa personală, articolul menţiona moartea 
tragică a fiului lui Gotti, Frank, în vârstă de numai 
doisprezece ani, omorât în plină stradă, chiar în faţa 
reşedinţei Gotti din Howard Beach, Queens. Un vecin pe 
nume John Favara dăduse cu maşina peste puştiul care 
mergea pe bicicletă. Moartea băiatului fusese declarată 
accidentală, dar accident sau nu, patru luni mai târziu 
domnul Favara dispăruse fără urmă. Mi-am amintit că 
atunci când se petrecuse tragedia şi când citisem despre 
dispariţia domnului Favara, la patru luni după accident, 
mă întrebasem dacă cineva îl sfătuise că avea şanse să 
trăiască mai bine şi mai mult dacă-şi schimba adresa. Nu 
trebuie însă să critici niciodată deciziile greşite ale altora. 
Vreau să spun că, deşi pare puţin probabil, oricine se 
poate trezi că are drept vecin un şef mafiot care îi poartă 
sâmbetele. De fapt, chiar cunoşteam o astfel de pereche. 
Poate ar fi trebuit să-şi schimbe adresa. 

O altă informaţie de ordin personal despre răposatul 
John Gotti spunea că acesta, la fel ca Frank Bellarosa, era 
un mare admirator al lui Niccolo Machiavelli. Ce vreţi, e 
lăudabil că nişte indivizi fără scrupule încearcă să-şi 
dezvolte cunoştinţele citind din marii maeştri ai Renaşterii. 
Niciodată nu eşti prea bătrân ca să mai înveţi câte ceva 
despre firea omenească, despre cum să-ţi faci prieteni şi să 
influenţezi oamenii, despre cum să conduci un principat 


37 În original bullet, care înseamnă şi glonţ (n. tr.) 


sau un imperiu al crimei. 

În aceeaşi ordine de idei, articolul mai menţiona şi că 
Gotti se considera un fel de Cezar. Pare-se deci că 
încercase să combine două stiluri de conducere diferite: 
dictatura şi şiretenia. Se pare că şi reuşise în oarecare 
măsură, la fel cum reuşise Frank Bellarosa, care pe lângă 
că-l admira pe Machiavelli, era şi un mare fan al lui Benito 
Mussolini. 

Astfel de oameni - italieni sau nu - iubesc puterea şi le 
place să dispună de putere. lţi poţi da seama de unde 
provin după modelele pe care şi le aleg. Mi-am spus totuşi 
că Anthony Bellarosa - Micul Cezar - era în esenţă un om 
care suferea de mania grandorii şi era un urmaş decăzut la 
cârma imperiului tatălui său. Dar asta nu era problema 
mea - problema mea era că tipul era un derbedeu 
periculos şi impulsiv. Se prea poate să fi avut instincte 
bune, la fel ca tatăl lui, pentru că sigur nu inteligenţa îl 
tinuse în viaţă atâta vreme. Mi-am amintit că o încercare 
de a-l depăşi ca şiretenie pe Frank Bellarosa era ca şi cum 
ai fi încrucişat spada cu un general viteaz, în cazul lui 
Anthony, era ca şi cum ai fi vrut să ghiceşti gândurile unui 
animal de pradă, lipsit de inteligenţă, dar lihnit de foame şi 
umblând să-şi umple burta. 

Ca să revin la John Gotti, articolul mai amintea de 
preferința domnului Gotti pentru costumele Brioni în 
valoare de două mii de dolari. 

— Am să-i cumpăr lui Edward un costum Brioni, i-am 
spus eu lui Susan. 

— Sunt de calitate? 

— Sunt excelente. Costă două mii de dolari bucata. Sunt 
lucrate de mână, în Italia, am adăugat. 

— Ar trebui să-ţi iei şi tu unul. 

— De ce nu? Poate obţin şi o reducere. 


Edward şi-a făcut apariţia pe la ora 10 dimineaţa şi, în 
timp ce-şi bea cafeaua, Susan i-a pregătit micul dejun aşa 
cum îi plăcea lui: ouă prăjite, cârnaţi şi biscuiţi unşi din 
belşug cu unt. Cum aceasta era şi micul meu dejun 


preferat, am spus: 

— Vreau şi eu la fel. 

— Tu nu. 

Păi bine, cineva umbla să ne ia gâtul: ce conta că-mi 
scurtez viaţa dacă mâneam nesănătos? Nu pricepeam nici 
în ruptul capului. 


Susan hotărâse să închiriem o maşină cu şofer şi să 
pornim în expediţie prin oraş - fără să aşteptam taxiul în 
ploaie şi fără să înnebunim căutând loc de parcare. Maşina 
a sosit la 11. E foarte adevărat: bogat sau nu, e tare bine 
să ai bani. 

Prima noastră escală în Manhattan a fost Muzeul Freick 
de pe Fifth Avenue. Am întrebat-o pe Susan dacă aici lucra 
amica ei, Charlie Frick. Nu mi-a răspuns, aşa că nu m-am 
lămurit, dar oricum n-am văzut-o pe acolo pe Charlie. 

Ne-am îndopat cu artă preţ de o oră şi douăzeci şi şapte 
de minute, după care am servit un prânz grozav la La 
Goulue, unul dintre restaurantele mele preferate din 
Upper East Side. 

În adâncul sufletului Edward rămânea un newyorkez şi 
cei mai mulţi prieteni ai lui locuiau aici, în oraş. El însă îşi 
alesese o carieră şi poate un stil de viaţă care avea să-l 
reţină pe Coasta de Vest. Susan nu se împăca deloc cu 
ideea, iar dacă ar fi dispus de averea familiei Stanhope, ar 
fi găsit o cale de a-l aduce înapoi pe Edward. În mod 
paradoxal, pentru o investiţie de numai cincizeci de mii de 
dolari, l-aş fi putut ruga pe Anthony să se gândească la un 
mod de a grăbi această moştenire de familie. Recunosc că 
nu era un gând prea frumos. Oricum nu conta: mi se 
oferise şansa, dar nu la momentul potrivit. 

După masa de prânz maşina ne-a lăsat pe mine şi pe 
Edward la magazinul Brioni din East Second, iar pe 
doamne le-a dus mai departe, pe Madison Avenue şi Fifth 
Avenue, să facă ravagii prin magazine. 

Edward era la fel de ahtiat după cumpărături ca şi mine, 
dar până la urmă am reuşit să comandam un costum Brioni 
cu accesorii asortate. Edward nu avea neapărat nevoie de 


un costum de două mii de dolari, dar i-am spus că era 
plăcerea mamei lui şi cardul ei bancar, aşa că tot ce-l costa 
pe el era ceva timp şi un strop de plictiseală. 

Costumul urma să fie gata peste opt săptămâni şi va fi 
trimis la Los Angeles. Într-o viaţa viitoare mi-aş fi dorit să 
fiu fiul lui Susan. Sigur, ea îmi spusese să-mi comand şi eu 
costum, numai că noi trebuia să începem să facem 
economii, deşi Susan încă nu se obişnuise cu ideea. 

Edward şi cu mine am ajuns la concluzia că făcusem 
suficiente cumpărături pe ziua aceea, drept care Edward a 
sunat şoferul de pe mobilul lui, iar maşina a venit, ne-a 
luat şi ne-a lăsat la Clubul Yale din Vanderbilt Avenue. 

Ne-am instalat în vastul salon principal, am citit ziarele, 
am stat de vorbă şi am băut câteva pahare cu suc de roşii, 
în care cred că fusese adăugată şi ceva votcă. 

La ora cinci Susan l-a sunat pe Edward pe mobil, iar eli- 
a spus că tocmai luam ceaiul la Clubul Yale. Bun băiat. 
Aşchia nu sare departe de trunchi. 


Traficul la ora de vârf într-o zi de vineri era un dezastru, 
aşa că am ajuns acasă abia după ora 7 seara. 

Am rămas şocat la vederea cutiilor şi a pungilor care 
umpleau portbagajul şi a fost nevoie de toţi patru, plus 
şoferul, ca să le ducem înăuntru. 

— Carolyn şi cu mine ţi-am cumpărat o cravată, m-a 
anunţat Susan înainte să apuc să fac o remarcă mai 
sarcastică. 

M-am simţit tare prost pentru ceea ce eram gata-gata să 
spun, aşa că am răspuns: 

— Mulţumesc. Sper că n-a costat prea mult. 

Mi-am zis că ar fi trebuit să-i spun lui Susan între patru 
ochi că era cazul să înceapă să pună deoparte una-alta 
pentru penuria care s-ar fi putut abate asupra noastră. Dar 
ea era la fel de conştientă ca şi mine, ca atare asta poate şi 
făcea: punea deoparte marfa de la Armani, Escada, Prada 
şi Gucci pentru vremuri de restrişte. Înţeleaptă hotărâre. 
Pe deasupra, comandând costumul Brioni, sprijineam şi 
economia italiană. 


Am verificat să văd dacă aveam mesaje pe robot. Erau 
câteva, dar niciunul de la domnul Mancuso, care în orice 
caz ar fi sunat pe mobilul lui Susan de-ar fi avut să ne 
comunice ceva important. 

Mi-am verificat e-mailul şi am găsit un mesaj de la 
Samantha, care suna cam aşa: „Mâine sosesc cu avionul la 
New York. Ajung spre seară. Ne întâlnim la The Mark la 
ora 7”. 

Bun hotel, dar eram de părere că nu era cazul, aşa ca m- 
am grăbit să tastez: „Mafia încearcă să-mi facă felul şi sunt 
pe cale să mă însor”. Greu de crezut, dar... Trebuia să 
existe o cale mai bună de a spune asta. Am şters şi am 
scris din nou: „Dragă Samantha, M-am împăcat cu fosta 
mea soţie şi...” 

În clipa aceea a intrat Susan, care m-a întrebat: 

— Cui îi scrii e-mailul? 

Am apăsat tasta DELETE. 

— Celor de la birou, mi-a răspuns. 

— De ce? 

— Imi dau demisia. 

— Bravo! 

Şi-a tras un scaun şi s-a aşezat lângă mine. 

— Hai să te ajut, s-a oferit ea. 

— Păi... 

M-am uitat la ceas. 

— Ar putea dura ceva timp şi trebuie să ajungem la casa 
de pompe funebre. 

— Nu durează decât vreo câteva minute. 

Presupun că sosise vremea să tai unele punți pe care 
avusesem de gând să le las intacte. Prin urmare, cu 
ajutorul lui Susan, am compus un mesaj foarte frumos, 
bine gândit şi pozitiv, către firma la care lucram, 
menţionând cât îmi venea de greu să le dau o asemenea 
veste,  exprimându-mi speranţa că nu le provocam 
neplăceri şi aşa mai departe, dar totodată asigurându-i că 
peste câteva săptămâni mă voi înapoia la Londra ca să-mi 
recuperez obiectele personale, să instruiesc persoana care 
urma să-mi ia locul şi să semnez hârtiile necesare pentru 


plecarea mea de la firma. 

— Spune-le că te căsătoreşti, mi-a sugerat Susan. 

— De ce? 

— Ca să înţeleagă de ce nu te mai întorci. 

— Nu-i nevoie. 

— O să se bucure pentru tine. 

— Puțin le pasă. Sunt englezi. 

— Prostii! Spune-le. 

Prin urmare, le-am dat la firmă vestea cea bună, care 
avea astfel să ajungă instantaneu şi la urechile Samanthei, 
fie prin telefon, fie prin e-mail. Oricum, la Londra era ora 2 
noaptea, aşa că-mi rămânea ceva timp în acea seară ca să-i 
trimit şi ei mesaj. 

Am apăsat butonul TRIMITE şi mesajul meu a fost 
expediat la Londra. Ar fi fost bine ca expedierea să se facă 
abia după un minut, ca să mai poţi gândi sau măcar ca să- 
ţi scoţi nevasta sau prietena afară din cameră. 

Ideea de bază era că încercasem să fiu pregătit pentru 
toate  eventualităţile şi să exploatez toate aspectele 
situaţiei. Numai că în ultimă instanţă eram nevoit să-mi fac 
cruce şi să sper că toate se vor sfârşi cu bine. 

Dacă ar fi fost s-o părăsesc pe Susan, asta nu s-ar fi 
întâmplat din voinţa mea, ci pentru că aş fi fost nevoit s-o 
fac, ca să-i asigur viitorul, precum şi viitorul copiilor 
noştri. E mult, mult mai bine aşa, bla-bla. 

Sau era foarte posibil să ia chiar ea această decizie 
dificilă, din aceleaşi motive. Instinctul unei mame este 
acela de a-şi apăra copiii, lucru pe care îl înţelegeam. 

— Ce-ai rămas aşa pe gânduri? m-a întrebat Susan. 

— Mă gândeam la Edward şi Carolyn... şi la cât de 
grozav e să petrecem timpul acesta împreună. 

— Avem înainte o viaţa întreagă de stat împreună. 

Tocmai asta era problema. 


Capitolul 58 


Am sosit la Walton la ora 8.15 şi, aşa cum se întâmpla 
întotdeauna, în ultima seară de priveghi erau acolo toţi cei 
care până atunci amânaseră să vină, plus o suită 
impresionantă de enoriaşe de la biserica St. Mark. 

Ne-am supus aceleiaşi rutine: ne-am apropiat de sicriu - 
Ethel continua să arate bine - i-am salutat pe cei care 
aveau bilet în rândul întâi, apoi am trecut din nou în 
Salonul A, am aruncat o privire în hol şi în camera de 
aşteptare. Aveam un puternic sentiment de dejă vu. 

William şi Charlotte erau şi ei acolo, deşi nu mi s-a ivit 
prilejul să stau de vorbă cu ei. De fapt, ne-am evitat unii pe 
alţii. Era şi mama acolo, dar de data asta m-am dus s-o 
salut. 

Mai venise şi Diane Knight, infirmiera care o îngrijise pe 
Ethel la azil. Am remarcat că niciodată nu văzusem la 
pompe funebre pe medicul vreunui răposat. Presupun că 
ar fi fost oarecum penibil. L-am văzut şi pe contabilul lui 
Ethel, Matthew Miller, cu care am discutat cam un minut, 
aranjând să ne întâlnim pentru a regla împreună 
problemele de contabilitate ale lui Ethel. Vreau să zic că la 
o casă de pompe funebre nu se cade să te ocupi de afaceri, 
dar măcar poţi aranja întâlniri în acest scop. 

Charlie Frick, cu care Susan luase prânzul, era şi ea 
acolo, iar eu m-am prezentat şi i-am spus că în aceeaşi ziua 
fusesem la muzeu. 

— Frumos loc! Multe opere de artă, i-am spus. 

După care i-am arătat nenorocirea aia de pictură eterică 
din hol şi am adăugat: 

— Asta ar arăta grozav în Muzeul Frick. 

Ea s-a scuzat şi mi-a întors spatele, ducându-se probabil 
să discute cu Susan despre mine. 

M-am întâlnit şi cu Judy Remsen, care pe vremuri se 
numărase printre prietenii noştri apropiaţi şi care a fost 


încântată să mă revadă. Era deja la curent cu vestea cea 
mare şi s-a bucurat mult pentru noi. E vorba de doamna 
care ne prinsese în flagrant în curtea din spate şi sunt 
convins că-şi amintea scena aceea de câte ori dădea cu 
ochii de mine. Bineînţeles că n-am adus vorba despre 
incidentul cu pricina, totuşi i-am spus: 

— Treci pe la noi săptămâna viitoare să facem plajă 
împreună în patio. 

— Eu... da... e o idee excelentă. 

— Sună-ne înainte de-a veni, am rugat-o şi am zâmbit. 

Ea s-a scuzat şi a plecat de lângă mine. 

Pe urmă l-am întâlnit pe Lester Remsen, soţul lui Judy, 
care fusese prietenul şi agentul meu de bursă. Lester şi cu 
mine avusesem disensiuni pe tema faptului că-i invitasem 
pe Frank şi Anna la The Creek la cină. Evident, Susan 
fusese şi ea la aceeaşi masă, dar ei i se ierta incidentul, 
aşa cum i se iertau toate. De fiecare dată eu eram băiatul 
rău. Dar tăceam şi înghiţeam de fiecare dată. 

Lester şi-a oferit serviciile de specialitate, în caz că 
aveam nevoie iar de ele. Pe moment, chestiunile arzătoare 
pentru mine erau echipamentele de protecţie şi 
dispozitivele de pază electronice. 

— Costume biohazard. Treaba asta o să ia amploare, am 
spus eu. 

I-am văzut şi pe soţii DePauw, care locuiau în vila de pe 
deal, vizavi de porţile Alhambrei, acolo unde FBI îşi 
instalase postul de observaţie, ca să fotografieze maşinile 
şi persoanele venite pe proprietatea lui Frank - printre 
care Susan şi cu mine - şi i-am întrebat dacă mai lucrau şi 
acum pentru FBI. 

Mi-au răspuns că nu, după care amândoi s-au scuzat şi 
au plecat de lângă mine. 

Beryl Carlisle m-a evitat, iar Althea Gwynn m-a privit de 
sus. 

Îmi părea grozav de bine că mă întorsesem. 

În hol l-am zărit şi pe reverendul James Hunnings. După 
cum spuneam, nu era chiar preotul meu preferat, deşi 
părea să fie preferatul tuturor celorlalţi. Deci poate că eu 


eram de vină. Totuşi, continuam să cred că vina era a lui. 

Oricum, a dat cu ochii de mine, s-a apropiat şi mi s-a 
adresat pe tonul cu care vorbea în amvon: 

— Buna seara! 

— Buna seara! i-am răspuns, sperând că reuşisem să nu 
pară că-l imit. 

— Ce mai faci, John? 

— Excelent! 

Până acum cinci secunde. 

— Dumneavoastră ce mai faceţi? l-am întrebat. 

— Bine, mulţumesc de întrebare. 

— Dar doamna Hunnings? Dumneaei ce mai face? 

— E bine. Am să-i transmit că ai întrebat de ea. 

Niciodată n-am înţeles de ce nevastă-sa nu-şi luase un 
amant. Era foarte drăguță şi-i cam sclipeau ochii. 

— Ai o clipă liberă? m-a întrebat el. 

— Păi... da... 

— Aş vrea să stăm de vorbă între patru ochi. 

Eram oarecum curios, dar în acelaşi timp voiam să ajung 
să beau un cocteil. Nu-i uşor sa iei decizii. 

— Bine, i-am răspuns. 

M-a condus la etaj şi am urcat împreună scara vechii 
case în stil victorian, oprindu-ne în dreptul unei uşi 
însemnate cu o cruce, care mi-am închipuit că era 
rezervată preoţilor de religie creştină. 

În cameră se găsea o masă înconjurată de câteva 
scaune. Ne-am aşezat la masă. 

— Mai întâi, vreau să-ţi urez bun venit acasă. 

— Mulţumesc. 

— Sper că te vei alătura din nou familiei de la St. Mark. 

Mi-am închipuit că se referea la enoriaşi. E greu să 
descifrezi noul stil de vorbire după ce lipseşti un timp. 
Oricum, era şansa mea să-i dau de ştire că trecusem la 
buddhism. În schimb i-am spus: 

— Fără îndoială. 

— Desigur, am aflat ca te-ai împăcat cu Susan. 

— Veştile bune circulă repede. 

— Într-adevăr. Presupun că Susan şi cu tine intenţionaţi 


să vă recăsătoriţi la biserica St. Mark. 

— Aşa s-ar cădea. 

Oare beneficiam de reducere, dat fiind că era vorba de a 
doua nuntă? 

— Atunci sper că şi tu şi Susan vă veţi gândi la consiliere 
prenupţială. 

Şi William amintise de acest lucru. 

— Păi, am mai fost căsătoriţi odată. Unul cu altul. 

— Ştiu asta, John, dar, ca să vorbesc deschis, 
împrejurările despărțirii şi ale divorţului vostru ar trebui 
discutate cu un om al bisericii, iar eu sunt dispus să vă 
ofer consiliere în acest sens. 

— Păi, părinte, ştiţi... e atâta vreme de când ne-am 
despărţit că aproape am uitat motivul care ne-a determinat 
să ajungem la divorţ. 

Nu prea i-a venit să creadă - de fapt, nici mie - totuşi ne- 
a sfătuit: 

— Vorbeşte şi cu Susan despre asta şi dă-mi de ştire la 
ce concluzie aţi ajuns. 

— Aşa am să fac. 

— Nu mă îndoiesc că vreţi să vă clădiţi viitoarea căsnicie 
pe baze solide, ca să nu se năruie şi a doua oară, a făcut el 
o ultimă tentativă. 

— Buna metaforă! 

M-a traversat gândul păcătos că de fapt reverendul 
Hunnings voia să afle detaliile picante ale aventurii lui 
Susan: cum îl lichidase pe Frank Bellarosa şi poate chiar 
câte ceva despre viaţa noastră sexuală de după aceea. Mi- 
am ars în gând o palmă peste faţă şi am spus: 

— Mă impresionează grija dumneavoastră. 

— Nu-mi fac decât datoria să împlinesc lucrarea lui 
Dumnezeu, John. 

— Înţeleg. Mda... bine. 

Am aruncat o privire la ceas. 

— Şi, fiindcă veni vorba de case, a continuat el, înţeleg 
că Susan şi cu tine locuiţi împreună. 

Oare pe cine mâncase limba? Oricum, îmi dădeam 
seama unde ducea discuţia, aşa că am răspuns: 


— Dorm în camera de oaspeţi. 

— Adevărat? 

— Bineînţeles. 

Chiar că era greu de crezut, dar trebuia să mă pun în 
locul lui. Trebuia să poată face cunoscut faptul că 
abordase problema cu unul dintre păcătoşii lui şi că-şi 
exprimase deschis dezaprobarea. Aproape că-l auzeam 
povestind soţiei lui la cină... cum oare o chema? Sarah? 
Era chiar drăguță. 

— John? Spuneam că Dumnezeu n-ar privi cu ochi buni 
relaţia voastră dacă aţi împărţi acelaşi pat. 

Începeam să mă simt ca la optsprezece ani şi era 
distractiv. 

— Înţeleg, am răspuns. 

— Bine. Îmi închipui că Edward şi Carolyn se bucură 
pentru voi, mi-a spus. 

— Sunt absolut încântați. 

Nu ştiu ce legătură de idei a făcut, fiindcă mi-a spus: 

— Mama ta m-a rugat să-ţi vorbesc. 

— Despre ce? 

— Mi-a spus că v-aţi înstrăinat unul de altul, a răspuns 
el. A fost foarte mâhnită că n-ai venit la înmormântarea 
tatălui tău, a adăugat. 

— Nu mai mâhnită decât am fost eu când am aflat că a 
murit. Eram pe mare, am explicat. 

— Da, ştiu. 

A schimbat subiectul şi m-a întrebat: 

— Dă-mi voie să te întreb, domnul şi doamna Stanhope 
cunosc vestea cea mare? 

Părea să fie o întrebare la care cunoştea deja răspunsul. 

— Au venit amândoi la înmormântare, aşa că-i puteţi 
întreba direct pe ei, de nu cumva aţi şi făcut-o. 

— l-am văzut astă-seară. Dar n-am schimbat decât vreo 
câteva cuvinte. 

— Serios? 

— Dacă doriţi să le telefonaţi, locuiesc amândoi într-o 
căsuţă la The Creek. 

— Intotdeauna au fost enoriaşi activi şi generoşi ai 


bisericii St. Mark şi am un deosebit respect pentru 
amândoi. Ştiu că şi Susan ţine mult la ei, aşa că-mi fac griji 
pentru voi toţi în caz că ei nu v-au dat binecuvântarea. 

Am tras adânc aer în piept şi i-am răspuns: 

— Putin îmi pasă de binecuvântarea sau de banii lor. 
Nici maică-mii n-ar trebui să-i pese, dacă asta e problema 
ei. lar dacă William şi Charlotte mai contribuie cu fonduri 
la St. Mark, atunci Susan şi cu mine ne putem căsători în 
altă parte - dacă asta-i problema dumneavoastră. 

A ridicat o mână. 

— Facem pace? Îţi ţii gura? 

— Problema mea, John, zise el, este că această căsătorie 
să nu fie nepotrivită, să împlinească aşteptările tale şi ale 
ei şi să împărtăşiţi sfânta taină a căsătoriei în deplină 
cunoştinţă a drepturilor şi îndatoririlor voastre. 

În spatele vorbelor lui se ascundea ceva, dar nu-mi 
dădeam seama ce anume. Deşi, dacă era să-mi dau cu 
presupusul, aş fi zis că William discutase deja cu 
reverendul  Hunnings, spunându-i că el şi doamna 
Stanhope erau total împotriva acestei căsătorii şi rugându- 
l să aibă amabilitatea să stea de vorbă cu Susan şi cu John 
în această privinţă, iar apoi, desigur, să dezbată 
chestiunea cu fiecare între patru ochi. Divide et impera. 
Fără îndoială că William i-l prezentase reverendului 
Hunnings pe John Sutter drept un vânător de zestre. Putea 
chiar să-i fi spus că John îi ceruse o anumită sumă ca să 
rupă logodna şi să renunţe la apropiata căsătorie. Pe lângă 
toate astea, bineînţeles că William mai pomenise şi de o 
generoasă contribuţie către biserica St. Mark. 

Îl credeam în stare pe Willie cel Şmecher de una ca asta. 
Dar nu-mi închipuiam că reverendul Hunnings îi va ţine 
isonul până la capăt. Probabil că urma să dezvolte 
subiectul atâta cât putea, poate ca să constate dacă 
William Stanhope avea motiv real de îngrijorare. Sau poate 
avea să facă pasul următor şi să mă întrebe dacă într- 
adevăr îi cerusem bani lui William. Era posibil chiar să 
încerce să strecoare şi în sufletul lui Susan sămânţa 
îndoielii. 


William era un nemernic machiavelic şi lipsit de 
scrupule, dar în loc să-i destăinui asta reverendului 
Hunnings, care avea o părere bună despre el, am preferat 
să-i spun: 

— Susan şi cu mine am hotărât să ne recăsătorim şi asta 
nu ne priveşte decât pe noi. 

— Desigur, a încuviinţat el. Numai că e puţin cam brusc 
după atâţia ani de despărţire, mai ales că sunteţi împreună 
abia de... cât timp? O săptămână? 

— De duminică. De pe la amiază, am adăugat. 

— Păi, sunt convins că nu vă veţi pripi să vă căsătoriţi 
până nu aşteptaţi un timp, ca să vă obişnuiţi din nou unul 
cu altul. 

— Inţelept sfat! 

Măcar îi putea spune lui William că marcase un punct 
important. M-am ridicat şi i-am spus: 

— Probabil că Susan şi copiii se întreabă pe unde sunt. 

S-a ridicat şi el, dar nu terminase ce avea de zis. 

— Cât timp s-a aflat doamna Allard la spital am trecut s- 
o vad de multe ori. Era o femeie foarte credincioasă şi un 
suflet mare, m-a informat el. 

— Ca nimeni alta, am întărit eu. 

— Aşa e. Mi-a povestit că ai venit s-o vezi la Fair Haven 
şi că aţi avut o discuţie plină de miez. 

— Îmi pare rău că nu v-am întâlnit şi pe dumneavoastră. 

— Ea mi-a mărturisit, în calitate de duhovnic, că ţi-a 
scris o scrisoare. M-am uitat la el, fără să spun nimic. Mi-a 
relatat în linii mari conţinutul scrisorii şi m-a întrebat dacă 
eram de părere că trebuia să ţi-o dea. 

Nici de data asta n-am spus nimic, aşa că el a continuat: 

— Am impresia că Elizabeth urma să-ţi dea scrisoarea la 
moartea lui Ethel. Ţi-a dat-o? m-a întrebat. 

— Aş prefera să nu vorbesc despre asta, am răspuns. 

A dat din cap: 

— Cum doreşti. 

S-a uitat la ceas şi a spus: 

— Oh! S-a făcut aproape ora de rugăciune. 

Ne-am îndreptat împreună către uşă şi el mi-a spus: 


— Sper că rămâi să te rogi alături de noi. 

— Aş vrea să pot. 

Am coborât scările amândoi şi am profitat de ocazie ca 
să-i spun: 

— Cum bine ştiţi, reprezint interesele doamnei Allard în 
ce priveşte bunurile dumneaei şi, deşi testamentul încă nu 
a fost trimis spre validare, cred că vă pot destăinui că 
doamna Allard a făcut o donaţie considerabilă către 
biserica St. Mark. 

Între timp am ajuns la picioarele scării şi reverendul 
Hunnings mi-a spus, cu prefăcut dezinteres: 

— Iată o faptă caritabilă. 

Ce cuvânt mai era şi ăsta? 

— Donaţiile vor fi distribuite până în opt săptămâni. 
Dacă doriţi să asistați la deschiderea testamentului, am să 
vă dau de ştire unde anume va avea loc şi la ce oră. 

Sau pur şi simplu am să trimit cei cinci sute de dolari 
prin poştă, minus cheltuielile de expediere. 

Reverendul Hunnings încerca să-şi imagineze cam câţi 
bani putea să fi avut Ethel Allard şi totodată dacă fapta ei 
caritabilă faţă de biserică ar fi afectat considerabil ceea ce 
se cuvenea familiei. Nu i-ar fi fost prea comod să se 
găsească alături de familie în caz că urma să înşface o 
bună parte din moştenire. Mai întâlnisem astfel de situaţii. 

— Nu-i nevoie să fiu şi eu de faţă, mi-a răspuns într-un 
târziu. 

— Dacă vă răzgândiţi cumva, daţi-mi de ştire. Vă plac 
pisicile? l-am întrebat. 

— Cum?... Nu prea... De ce? 

— Păi... doamna Allard... dar putem discuta cu altă 
ocazie. 

Şi cu asta ne-am urat unul altuia noapte bună. 

Am văzut-o pe Susan în hol, iar ea m-a anunţat că ai ei 
plecaseră să ia cina cu nişte prieteni. Vestea m-a surprins - 
nu faptul că nu urma să ia masa cu noi, ci că aveau 
prieteni. 

Totuşi i-am răspuns: 

— Mă miră şi mă deranjează că au ratat ocazia de a fi cu 


nepoţii. 

— Dar au vorbit cu Edward şi Carolyn, a protestat 
Susan. 

— Au fost fericiţi să se revadă? 

— Aşa mi s-a părut. 

Nu era un răspuns categoric afirmativ. 

— Părinţii tăi mă evită şi sunt îmbufnaţi. Pe de altă 
parte, amândoi ştiu că Edward şi Carolyn se bucura mult 
pentru noi. Prin urmare, nici maică-ta, nici taică-tău nu 
mor de dragul lui Edward şi Carolyn. 

— John, să nu despicam firul în patru. 

— Bine. Deci, ce facem acum? 

— Vrei să rămâi la slujbă? 

— Am crezut că ne putem ruga în familie, la vreun bar 
de prin împrejurimi. 

Mi-a zâmbit şi mi-a spus: 

— Hai să mergem la McGlade's. N-am mai fost de mult 
acolo. 

De fapt, de vreo zece ani. 

— Mi se pare o idee foarte bună, am încuviinţat eu. 

I-am chemat şi pe copii, iar Susan le-a comunicat 
câtorva persoane de acolo unde anume ne duceam. 
Obiceiurile de înmormântare sunt foarte variate în 
America, dar prin locurile acestea unii aleg ca după ultimul 
priveghi la căpătâiul unui mort să încheie seara la un bar, 
mai ales dacă e vineri seara. Care alt loc ar fi mai nimerit 
ca să-ţi îneci amarul? 

Prin urmare, familia Sutter a pornit spre barul McGlade 
din Station Plaza, aflat la numai două minute depărtare, şi 
unde se afla un mare număr de clienţi veseli care-şi 
petreceau acolo seara de vineri. 

I-am spus patroanei cine eram şi ne-am îndreptat direct 
spre bar. 

Susan şi cu mine am pălăvrăgit cu câţiva clienţi, unii 
veniţi de la Walton, Saloanele A şi B, iar eu m-am purtat 
frumos cu aproape toţi. 

Edward şi Carolyn au găsit câţiva tineri de vârsta lor pe 
care-i cunoşteau şi toţi s-au adunat în grup în capătul cel 


mai îndepărtat al barului. 

Tonomatul urla muzică de prin anii şaizeci, atmosfera 
era însufleţită, iar barul plin de navetişti, orăşeni şi lume 
din toate straturile sociale, trăsătură distinctă a unui bar 
de calitate. De fapt, din câte îmi aminteam, în meniu scria: 
„McGlade's - locul unde se întâlneşte prinţesa cu văcarul”. 

Susan obişnuia să spună că anunţul se referea la noi. 

În calitate de şofer desemnat, m-am mulţumit cu o bere 
slab alcoolizată, în timp ce Susan s-a metamorfozat din 
Lady Stanhope în Suzie şi a dat pe gât câteva pahare de 
votcă cu apă tonică. Am constatat că era foarte populară 
acolo şi mi-a trecut prin minte că, dacă n-aş fi reapărut în 
viaţa ei la momentul potrivit, n-ar fi rămas văduvă prea 
multă vreme. 

După vreo trei sferturi de oră patroana ne-a făcut rost 
de o masă, aşa că am hotărât să-i lăsăm pe Edward şi 
Carolyn la bar cu prietenii şi ne-am aşezat la masa doar 
noi doi, ceea ce era plăcut. În meniu nu exista nici măcar 
un singur fel de mâncare sănătos, aşa că am comandat o 
cină americană de zile mari. Ador aripile alea de pui cât 
toate zilele. 

Totul părea să fie ca odinioară, atâta doar că la zece 
Susan a sunat-o pe Sophie, înainte ca aceasta să se ducă la 
culcare, iar ea ne-a confirmat că până în acel moment nu 
exista niciun asasin plătit de Mafia care să ne aştepte în 
bucătărie. Adică nu aveam ceapă. 

Cu puţin înainte de miezul nopţii i-am convins pe copii 
că era cazul să plece odată cu noi, iar cu câteva minute 
înainte de-a ajunge la Stanhope Hall, Susan a sunat la casa 
portarului, aşa că la sosirea noastră poarta era deschisă, 
iar paznicul ne-a făcut semn să intrăm. Cu toate acestea 
am oprit, am coborât din maşina şi i-am explicat 
paznicului, în aşa fel încât copiii să nu mă audă, care era 
problema mea cu vecinul mafiot, dar el ştia deja câte ceva 
pe tema asta. 

— Am să te sun de acasă în vreo zece minute, i-am spus. 
Dacă nu primeşti niciun telefon, anunţă poliţia sau, dacă 
vrei, vino la casa de oaspeţi. Cu arma în mâna, am 


adăugat. 

Nu ştiam cum avea să reacționeze, dar el mi-a spus: 

— Aşteptaţi aici. Am să-l trezesc pe paznicul care mă 
schimbă şi vă însoțesc. 

Nu voiam să fac prea mare tapaj de faţă cu Edward şi 
Carolyn, aşa că i-am răspuns: 

— Nu e cazul. Mai bine aşteaptă să te sun. 

— Sunt poliţist la secţia din Nassau. Aici lucrez cu 
jumătate de normă, mi-a explicat el. 

S-a prezentat şi am aflat că se numea Dave Corroon, ba 
chiar mi-a arătat şi legitimaţia, ca nu cumva să cred că era 
un poliţist de ocazie, suferind de mania grandorii, cum se 
întâmpla cu o bună parte din paznicii de la firmele 
particulare de pază. 

— Dacă vă temeţi că aţi putea avea probleme acasă, eu 
zic să mă aşteptaţi. 

I-am explicat că nu voiam să-i sperii pe copii. Pe urmă i- 
am vorbit şi despre ceea ce în armata se numeşte parolă şi 
răspuns. Avem ceapă. N-avem ceapă. 

I s-a părut foarte inteligent. 

M-am urcat din nou în Lexus, dar nimeni nu m-a întrebat 
ce anume discutasem cu paznicul, aşa că mi-am continuat 
drumul spre casa de oaspeţi. 

Susan a sunat pe mobilul lui Sophie, apoi pe fix, dar nu i- 
a răspuns nimeni şi a presupus ca Sophie se dusese la 
culcare. 

Am coborât toţi din maşină, iar eu am spus: 

— Simt nevoia să respir aer curat. Hai să stăm puţin în 
patio şi să vorbim despre ziua de mâine. 

Lui Susan i s-a părut o idee bună, iar Edward şi Carolyn 
n-au zis nimic, chiar dacă nu erau de aceeaşi părere. 

Susan a pornit prima spre aleea care se deschidea în 
lateralul casei. 

— Vin şi eu imediat, am spus. 

Am descuiat uşa din faţa şi am deschis debaraua din hol, 
unde lăsasem carabina, care era tot acolo. Am scos-o afară 
şi am verificat rapid primul etaj, apoi etajul doi. În 
dormitorul principal am format numărul casei portarului şi 


mi-a răspuns polițistul Corroon, care m-a întrebat: 

— Totul în regulă? Aveţi ceapă? 

— N-avem ceapă. 

— OK. Dacă vedeţi sau auziţi ceapă, sunaţi-mă. 

— Mulţumesc. 

Am pus receptorul în furcă, am coborât la parter şi am 
pus carabina în debaraua pentru mături, după care m-am 
dus în patio. 

Susan şi Carolyn şedeau de vorbă la masă, iar Edward 
moţăia în şezlong. 

L-am lăsat să doarmă şi am trecut în revista ce aveam de 
făcut a doua zi. Trebuia să plecăm de acasă cel târziu la 
9.30, slujba de înmormântare de la St. Mark fiind la ora 
10. După aceea, urma să mergem la cimitirul Stanhope 
pentru înmormântare, iar dacă reverendul Hunnings n-o 
lungea prea mult cu discursul de la groapă - dă, Doamne, 
să plouă - erau şanse să plecăm de la cimitir înainte de 
amiază şi să ne întoarcem la St. Mark pentru o întrunire în 
memoria răposatei, în încăperea de la subsol. Nu era chiar 
idealul meu de distracţie pentru o zi de sâmbătă, dar nu 
poţi fi fericit în fiecare zi. 

— Să ne potrivim ceasurile de pe acum? a întrebat 
Carolyn. 

Pe Susan a amuzat-o întrebarea. Dacă aş fi pus-o eu... 

— Sâmbătă seara la 7 Elizabeth a invitat acasă familia şi 
câţiva prieteni. Cred că ar trebui să mergem şi noi. 

Nu fusesem niciodată acasă la Elizabeth şi m-am gândit 
că ar fi fost cazul să văd şi eu camera de oaspeţi şi spaţiul 
de depozitare de la subsol. Pentru orice eventualitate. 

— Bine. OK. Rupeţi rândurile. 

N-am cules nici măcar un zâmbet. 

Carolyn şi-a trezit fratele şi amândoi ne-au urat noapte 
bună şi s-au dus la culcare. 

Simţeam nevoia să beau ceva înainte de culcare, după ce 
fusesem nevoit să dau pe gât un simulacru de bere, aşa că 
am mers cu Susan în birou şi mi-am turnat un coniac. 

— Reverendul Hunnings a vrut să-mi vorbească între 
patru ochi, în biroul lui de la casa de pompe funebre. 


— Despre ce? 

I-am povestit şi ei, iar ea s-a gândit la acea conversaţie. 

— Bineînţeles că n-am nevoie de consiliere premaritală 
şi mă deranjează foarte tare că părinţii mei au vorbit cu el 
despre noi doi. 

— Singura lor grijă e ca tu să fii fericită. 

— Atunci nu-i cazul să-şi facă niciun fel de griji. Chiar 
sunt fericită. Dar ei nu. Ei sunt cei care au nevoie de 
consiliere, a adăugat ea. 

— Ar fi mult mai fericiţi dacă ne-ar da nouă toţi banii. 

A zâmbit, apoi i-a trecut prin minte altceva şi mi-a spus: 

— Nu pot să cred că reverendul Hunnings a adus în 
discuţie faptul că trăim împreună. 

— Păi, probabil că părinţii tăi au pomenit despre asta, 
aşa că trebuia să se refere şi la acest aspect. 

— De ce oare nu-şi văd de treaba lor? 

— Ştii bine care e răspunsul. 

N-a zis nimic, în schimb m-a întrebat: 

— Ce crezi că scrie în scrisoarea aia? 

— Poate că-i ceva mai important decât am crezut. 

— Elizabeth are scrisoarea? 

— Da, o are. 

— Mâine-seară ar trebui să i-o ceri. 

— Am să i-o cer. 

M-a întrebat ce se petrecea la casa portarului şi i-am 
povestit. _ 

— Polițistul asta, Corroon, pare un tip isteţ. Încearcă să 
afli cine sunt poliţiştii care lucrează aici în timpul liber. 
Ceilalţi ar putea fi angajaţi la Bell Security. 

A dat din cap. 

— Crezi că Edward şi Carolyn bănuiesc ceva? 

— Au fost foarte tăcuţi în maşină, cât timp ai discutat cu 
Corroon... dar nu ştiu ce e în mintea lor. 

— Dacă ne întreabă, rămâne în picioare povestea cu 
Nasim. 

Ea s-a gândit câteva clipe şi mi-a spus: 

— Uneori cred că ar trebui să le spunem. Pentru 
siguranţa lor. 


— Nu. Şi aşa sunt cu ochii după asasini iranieni. Nu-i 
cazul să le spunem că de fapt e vorba de asasini italieni. 
Carolyn pleacă duminică seară, iar Edward luni dimineaţă. 
Nu vreau să-şi facă griji pentru noi când nu vor mai fi aici. 

Susan a încuviinţat din cap, apoi a schimbat subiectul cu 
altul mai vesel. 

— A fost plăcut la McGlade. 

— Într-adevăr. Locul unde se întâlneşte prinţesa cu 
văcarul. Apropo, cine era văcarul care-ţi făcea avansuri? 

— Eşti gelos? 

— Am fost vreodată? 

— Nu. Adică... la primele noastre întâlniri. 

— Nu-mi mai amintesc. 

— Dacă vrei, îţi pot aduce eu aminte. 

— Astea-s scorneli. OK, mâine avem o zi grea, aşa că ar 
trebui să mergem la culcare, fără să facem sex. 

— Har Domnului! 

— Verific uşile şi ferestrele şi vin sus. 

Ea a urcat la etaj, iar eu m-am instalat în faţa 
computerului. La Londra era aproape 7 dimineaţa, aşa că 
Samantha avea să primească mesajul înainte să bea prima 
cafea a dimineţii - asta presupunând că-şi verifica mesajele 
cu regularitate, ceea ce nu se întâmpla. Zău că nu voiam 
să ia avionul şi să vină la New York. Vreau să zic că aveam 
şi aşa suficiente probleme aici şi, deşi Susan nu era o 
femeie geloasă, eram convins că nu avea niciun chef să 
bea ceva la Mark împreună cu Samantha. 

Aşa că am început să tastez un mesaj foarte drăguţ, care 
începea cu „Dragă Samantha” şi pe care deja îl 
compusesem în minte. l-am explicat situaţia cu regret şi 
fără ocolişuri. Nu i-am pomenit de necazul meu cu Mafia, 
pentru că şi-ar fi făcut probleme, deşi poate ar fi vrut să-mi 
ia careva gâtul. Niciodată nu se ştie cum va reacţiona o 
femeie care a fost respinsă. Cum fusese cazul cu Susan şi 
cu Frank... nu, asta trebuia şters. 

Am recitit mesajul, l-am mai pieptănat pe ici, pe colo, 
apoi am apăsat pe TRIMITE, cu sentimentul că apăsasem 
detonatorul care avea să arunce în aer ultima mea punte 


de legătură cu Londra. 

Eh... acum nu mai era cale de întoarcere. De fapt, nu 
mai era încă de duminica trecută. Punct. 

Am scos puşca din dulapul cu mături, am verificat toate 
uşile şi ferestrele, după care am urcat în dormitorul mare. 

Susan şedea lungită în pat, goală, cu o pernă sub fund. 
Să fi avut dureri de spate? Sau poate făcea yoga? Ah, da, 
m-am prins. 


Capitolul 59 


Sâmbătă dimineaţa ploua. Excelentă vreme pentru o 
înmormântare. 

Toţi membrii familiei Sutter, îmbrăcaţi în negru şi dotați 
cu umbrele negre, s-au înghesuit în Lexus. Am urcat la 
volan şi un sfert de oră mai târziu parcam lângă biserica 
episcopală St. Mark din Locust Valley. 

Construcţia micuță, dar frumoasă, în stil gotic, fusese 
ridicată la sfârşitul secolului trecut, cu bani confiscaţi după 
un joc de pocher între şase milionari, într-un conac de pe 
Coasta de Aur. 

Poate vă întrebaţi cine ar fi confiscat bani de la milionari 
care jucau pe o miză atât de mare? Păi, socialiştii sau cei 
de la impozite - dar nu ca să înalțe o biserică. De fapt, 
banii fuseseră luaţi chiar de neveste, nişte bune creştine 
cu chef de glumă, dar probabil pornite să fure de la bogaţi 
- adică de la ele însele - prin intermediul preotului paroh, 
care îşi zisese că avea nevoie de o biserică şi ştiuse şi cum 
s-o obţină. 

Sunt convins că Hunnings ar fi făcut exact acelaşi lucru 
dacă i s-ar fi ivit cât de cât prilejul. În orice caz, era o 
biserică frumoasă, deşi cu bani proveniţi din păcat, adică 
jocuri de noroc şi furt. 

Susan, copiii şi cu mine ne-am salutat în naos cu cei 
veniţi la slujbă, apoi am găsit o strană aproape de altar. 

Biserica era cam pe jumătate plină, adică nu prea rău 
pentru înmormântarea unei bătrâne într-o dimineaţa 
ploioasă de sâmbătă. În timp ce păşeam pe intervalul 
dintre bănci, n-am zărit nici cârlionţii castanii ai lui 
William, nici părul roşu ca un bec de alarmă al lui 
Charlotte, pe care n-aveai cum să nu-l observi. Prin 
urmare, încă nu sosiseră. Poate luaseră la bord prea multe 
pahare de martini la cina din seara precedentă, deveniseră 
arţăgoşi şi amicii lor îi luaseră la bătaie. 


Sicriul închis al lui Ethel era depus pe o masă în 
apropiere de altar şi acoperit cu o învelitoare albă. O parte 
dintre coroanele de la casa de pompe funebre fusese 
sprijinite de palisada cu zăbrele din faţa altarului, ca să 
mai înveselească atmosfera, în timp ce orga asigura 
fundalul sonor. Ploaia răpăia în ferestrele cu vitralii, iar 
aerul era umed şi greu, duhnind a haine ude şi ceară de 
lumânări. 

Mai fusesem la St. Mark în multe ocazii fericite - nunţi şi 
botezuri - precum şi în altele triste - nunţi şi înmormântări 
- la care se adăugau bineînţeles dimineţile de Paşti şi 
slujbele din noaptea de Crăciun, precum şi ocazional slujba 
obişnuită de duminică. De fapt, dacă închideam ochii, 
parcă mă vedeam la botezul lui Edward şi al lui Carolyn, 
ba chiar mi-o puteam imagina pe Susan păşind către altar 
în rochia albă de mireasă. 

Locul acesta era încărcat de amintiri, dar şi de multe 
năluci, poate cea mai tristă amintire fiind aceea a unui 
băieţaş pe nume John Sutter, aşezat într-o strană împreună 
cu Harriet, Joseph şi Emily... şi închipuindu-şi că avea 
părinţi normali şi că lumea era un loc bun şi sigur. 

Apropo de necuratul, Harriet s-a strecurat şi ea în strana 
noastră şi s-a aşezat lângă Carolyn. Ne-am salutat şi 
Harriet mi-a şoptit: 

— Aş vrea să merg cu voi la cimitir. 

— Sigur. 

Dacă ar fi fost ea la volan, cu siguranţă că dricul ar mai 
fi avut niscaiva morţi de cules pe drum. 

A venit şi reverendul James Hunnings, în veşmânt 
preoţesc adecvat ocaziei, s-a înclinat către altar, apoi s-a 
dus cu paşi sobri şi s-a oprit în partea centrală a bisericii. 
Şi-a întins braţele în laturi şi a declamat: 

— Eu sunt învierea şi viaţa, a spus Domnul. 

Speram că nu se referea la propria-i persoana. 

Dacă l-ar fi putut auzi pe reverendul Hunnings, Ethel ar 
fi fost încântată de prestaţia lui, precum şi de cea a 
organistului. Imnurile fuseseră alese chiar de ea, iar corul 
şi întreaga congregatie îşi împleteau frumos vocile. 


Elizabeth a spus câteva cuvinte pornite din suflet despre 
mama ei, după care au vorbit Tom Junior şi Betsy. Din 
astfel de discursuri mai afli una-alta despre răposat şi 
pare-se că Ethel fusese o femeie de treabă. Poate aşa şi 
era. 

Şi reverendul Hunnings a vorbit frumos despre moartă, 
spunând că fusese o femeie foarte credincioasă şi un suflet 
mare, aceleaşi cuvinte pe care le rostise şi faţă de mine în 
seara precedentă. N 

Slujba a continuat, incluzând şi Sfânta Impărtăşanie, 
ceea ce însemna că puteam sări peste slujba de duminică. 
Am profitat că mă aflam acolo şi am spus în gând o 
rugăciune pentru tatăl meu. 

În cele din urmă, reverendul Hunnings ne-a invitat să 
facem pace între noi, aşa că toţi Sutterii s-au sărutat unii 
cu alţii. Am sărutat-o până şi pe Harriet. Am dat mâna cu 
toţi ceilalţi, după care m-am întors spre strana din spatele 
meu şi i-am întins mâna lui... William Stanhope. Oare când 
se strecurase acolo? 

Carolyn, Edward şi Susan i-au sărutat pe Charlotte şi pe 
William, apoi a venit rândul meu s-o sărut pe Charlotte. 
Niciunul dintre noi nu avea de ales, poate doar dacă aş fi 
simulat că fac infarct. Prin urmare, m-am conformat 
îndemnului la pace şi înţelegere şi am pupat-o scurt pe 
obrazul ei zbârcit, mormăind: „Domnul să te aibă-n pace”. 

Câţiva oameni de la casa de pompe funebre au ridicat 
sicriul, în urma căruia a păşit familia Allard, apoi 
reverendul Hunnings împreună cu dascălul şi cei veniţi s-o 
conducă pe Ethel pe ultimul drum. 

Ploua în continuare, aşa că mai toţi şi-au deschis 
umbrelele, ceea ce a sporit confuzia privind cine cu a cui 
maşină mergea la cimitir şi cine mergea cu limuzina. Un 
lucru era sigur, Ethel mergea cu dricul. 

Susan a insistat ca maica-mea să stea pe locul din 
dreapta mea, aşa că am avut plăcerea s-o ascult pe Harriet 
dându-mi indicaţii cum să conduc maşina. Fusese o glumă, 
sper. 

M-am încadrat în şirul de maşini care formau 


procesiunea funebră, în capul căreia era Ethel, urmată de 
trei limuzine duble pentru familie şi alte douăzeci de 
maşini, plus una de poliţie pentru escortă. Toţi am 
străbătut oraşul, îndreptându-ne spre cimitirul Locust 
Valley. Un colţ al acestui cimitir pentru toate religiile era 
de fapt cimitirul privat al familiei Stanhope, care le asigura 
maxima intimitate şi o separare convenabilă de alte trupuri 
ţepene, dar mai puţin importante. 

Am parcat cât mai aproape de locul de îngropăciune şi 
ne-am alăturat mulţimii, păşind prin ploaie către 
mormântul deschis. 

Casa de pompe funebre se ocupase de aducerea 
coroanelor şi le plasase ceva mai departe de mormânt, 
într-un cerc în care ne-am adunat cu toţii. Cineva a adus 
trandafiri. 

Se adunaseră vreo cincizeci de persoane în jurul 
sicriului, care era aşezat pe un postament lângă groapa 
acoperită cu iarbă artificială. Am observat că la căpătâiul 
mormântului lui Ethel se vedea aceeaşi veche inscripţie 
„Grădina Victoria”. 

Mormântul lui George Allard se găsea alături de locul de 
veci al lui Ethel, iar Elizabeth s-a apropiat şi şi-a pus mâna 
pe numele lui. Frumos din partea ei. 

M-am uitat în jur la alte pietre funerare, majoritatea 
inscripţionate cu numele de Stanhope, ca primul sau al 
doilea nume de familie. Unul dintre bonusuri când te 
căsătoreai cu un Stanhope era că primeai un loc de veci 
gratis aici. Eram teribil de încântat de perspectivă. 

William şi Charlotte stăteau de cealaltă parte a sicriului, 
cu faţa către mine. M-am uitat la ei. Fără îndoială că, 
aflându-se aici, între toţi strămoşii lui plecaţi pe lumea 
cealaltă, William se gândea la propria-i mortalitate, la 
nemurirea sufletului şi la faptele lui din lumea asta, care 
aveau să hotărască dacă urma să ia liftul în direcţia Sus 
sau Jos. Ar fi trebuit să se gândească şi la singura 
nemurire de care omul poate fi sigur: copiii, nepoţii şi 
generaţiile care-i vor urma. Poate că azi - mi-am zis eu şi 
m-am rugat în gând - William va avea o revelaţie, ne va 


binecuvânta căsătoria şi-i va primi cu braţele deschise pe 
copiii noştri. 

L-am privit cu atenţie, să văd dacă era atins de Sfântul 
Duh. Dar nu părea decât să sufere de mahmureală. Apoi a 
strănutat. Pneumonie? Cu puţin noroc, m-aş fi întors aici în 
săptămâna următoare. 

Fiindcă veni vorba de morţii familiei Stanhope: undeva, 
poate la vreo cincizeci de metri mai încolo, era piatra 
funerară a lui Augustus Stanhope şi mi-am amintit cum se 
dusese Ethel la mormântul iubitului ei în ziua 
înmormântării lui George. Nu mai vorbisem cu nimeni 
despre asta, în afară de Susan şi, gândindu-mă acum la 
acea întâmplare, m-am întrebat dacă Ethel mai dusese cu 
ea în mormânt şi alte taine. Asta m-a dus cu gândul la 
scrisoare. Trebuia să fie ceva cu acea scrisoare, altfel 
reverendul Hunnings n-ar fi adus vorba despre ea. Dar ce 
anume? Poate vreun testament secret, care ar fi aruncat în 
aer testamentul cunoscut tuturor? Să fi fost vreun act sau 
vreun transfer de bunuri încheiat de Augustus pe când era 
încă în viaţă şi care-i dădea lui Ethel sau moştenitorilor ei 
drepturi asupra averii Stanhope? Sau poate că scrisoarea 
dezvăluia o relaţie de paternitate despre care nimeni nu 
avea habar. Poate că William Stanhope era fiul din flori al 
grădinarului italian. Cine putea şti? Dar dacă trăieşti ani 
îndelungaţi, aşa cum se întâmplase cu Ethel, ajungi să 
cunoşti unele lucruri. 

Unul dintre oamenii de la biserică a ţinut umbrela 
deasupra capului reverendului Hunnings şi după ce s-a 
adunat toată lumea, acesta şi-a început discursul: 

— Încă din viaţă suntem de fapt sortiţi morţii. 

Un sfert de oră mai târziu a încheiat cam aşa: 

— În speranţa şi cu convingerea că vom reînvia şi vom 
avea parte de viaţă fără de moarte, prin voia Domnului 
nostru Isus Hristos, îi  încredinţam Dumnezeului 
Atotputernic pe roaba sa, Ethel, şi trimitem trupul ei către 
odihna veşnică: din pământ ne-am născut şi ne întoarcem 
în pământ... cenuşă la cenuşă, ţărână la ţărână... 

Susan, Edward, Carolyn şi cu mine am aruncat petale de 


trandafiri peste sicriu: 

— Odihneşte-te în pace. 

Ne-am îndepărtat de mormânt, Harriet mergând alături 
de Edward şi Carolyn. Susan m-a luat de mână. 

— Ţii minte cum la înmormântarea lui George ne-am 
promis că fiecare din noi va veni la înmormântarea 
celuilalt, chiar dacă am fi divorţaţi? 

— Ţin minte. 

Îmi aminteam momentul sau ceva asemănător. 

— De ce mă întrebi? 

— Pentru că... în toţi anii cât ai fost pe mare... m-am tot 
întrebat... ce se va întâmpla dacă ai să-ţi găseşti sfârşitul 
acolo... Cum aş fi putut...? 

Glasul i s-a frânt şi a izbucnit în plâns. 

I-am înconjurat umerii cu braţul şi am pornit amândoi 
prin ploaie, alături de ceilalţi oameni trişti şi îmbrăcaţi în 
negru, adăpostiţi sub umbrele negre şi păşind pe lângă 
limuzine negre. 


Ne-am adunat cu toţii în încăperea de la subsolul 
bisericii St. Mark şi am constatat că era mai multă lume 
decât la cimitir. Cum însă cei absenţi de la cimitir erau 
îndeosebi oameni în vârstă şi copii, precum şi femei de la 
biserică, a căror grijă era să pregătească mâncarea şi 
băutura, toţi fuseseră scutiţi de o înmormântare pe ploaie. 

Băutura părea a fi fără alcool, dar speram ca cineva să fi 
turnat alcool măcar într-unui din castroanele cu punci, aşa 
că nu trebuia decât să-l depistez. 

Nu mă dădeam în vânt după prăjiturile şi fursecurile de 
producţie bisericească şi-mi plângea stomacul după un 
sendviş din pâine de secară cu pateu de ficat şi muştar. 
Dar date fiind împrejurările, m-am mulţumit cu puţina 
salată de cartofi cu niscaiva urme de carne pe care nici n- 
am reuşit s-o identific. 

Aceste reuniuni de după înmormântare sunt oarecum 
penibile - niciodată nu ştiam dacă trebuia să continuăm cu 
jelitul sau să râdem împreună cu familia şi prietenii 
dispărutului. Am întrebat-o pe Susan - Emily Post fusese 


cam sarcastică în ultima vreme -, iar ea mi-a spus că tot ce 
aveam de făcut era să evocăm amintiri frumoase şi să mai 
rămânem un timp alături de familia greu încercată de 
pierderea cuiva drag. Asta ştiam şi eu, dar cum lipsisem 
din ţară vreme de zece ani, uneori mă simţeam străin şi 
observasem că nu înţelegeam sau interpretam greşit unele 
schimbări subtile intervenite aici în acest răstimp. 

Harriet părea să fie mai populară decât crezusem eu, 
lucru surprinzător şi îmbucurător. La fel de bine îmi părea 
că avea maşina aici şi că nu era nevoie s-o duc eu acasă. 

l-am zărit pe William şi Charlotte stând deoparte şi 
sorbind din punciul acela îngrozitor. M-am uitat cu atenţie 
să văd dacă William mai strănuta sau tuşea, dar părea mai 
degrabă plictisit decât bolnav în ultima fază. La dracu'! În 
egală măsura mă irita faptul că Susan nu-i trăsese de mână 
pe Edward şi Carolyn ca să le ţină companie şi să-i mai 
îmbuneze. Nu rămâneau prea multe astfel de ocazii, iar 
Susan lăsa să-i scape una dintre ele. M-am uitat în jur 
după copii, dar nu i-am văzut, deşi i-am văzut pe fraţii 
Corbet. 

Poate trebuia să renunţ să fac planuri de căsătorie 
pentru ei, dar şi să-i trimit să le ţină de urât bunicilor. 
Susan nu-mi era de folos nici într-un caz, nici în altul, aşa 
că de ce să-mi fi făcut griji? Iubirea? Dracu’ s-o ia. Banii? 
Cui îi păsa de ei? Mai bine lăsam totul în voia sorții. 

Imi place să mă pierd printre oameni pe care nu-i 
cunosc, mai ales dacă cei mai mulţi sunt vârstnici: există 
şansa de a auzi conversații interesante. Bineînţeles că la 
asta contribuia şi punciul. I-am văzut pe Tom Corbet şi pe 
Laurence, aşa că ne-am izolat toţi trei într-un colţ şi am 
stat la taclale. 

L-am zărit şi pe reverendul Hunnings, apoi pe soţia lui, 
drept care m-am dus s-o salut - şi să-l salut pe el. Am 
observat că doamna Hunnings îmbătrânise în aceşti zece 
ani. Am încercat o mare dezamăgire: detest când femeile 
pe care le-am purtat în gând îmbătrânesc. În orice caz, nu- 
şi pierduse licărul din privire şi nu-şi pierduse farmecul. 
Acum îmi aminteam că se numea Rebecca. 


— Jim mi-a spus că te-ai întors şi te-ai împăcat cu Susan, 
mi-a spus ea. 

Care Jim? Ah, reverendul Hunnings. Soţul ei. 

— Nebănuite sunt căile Domnului, i-am răspuns. 

Hunnings s-a vârât în discuţie, cum probabil făcea 
adeseori. 

— Adevărat, a spus el. Dar şi minunate. 

Corect. De pilda, faptul că nu te-a părăsit nevasta. 

— Frumoasă slujbă. Iar discursul de la sfârşit a fost 
impresionant, i-am spus. 

— Mulţumesc, John. Nici nu mi-a fost prea greu să 
vorbesc despre Ethel Allard. A fost o femeie tare de treabă 
şi un suflet mare. 

Rebecca Hunnings mi-a zâmbit, apoi şi-a cerut scuze şi 
m-a lăsat cu Jim, care mi-a spus: 

— Sper că te-ai mai gândit la ce ţi-am spus. 

— Am discutat cu Susan şi ea a fost de acord că nu avem 
nevoie de consiliere premaritală. 

— Păi, cu permisiunea ta, John, aş dori să stau şi eu de 
vorbă cu ea pe tema asta. 

— N-aveţi nevoie de acordul meu. 

— Foarte bine. Tocmai am vorbit cu William şi Charlotte 
şi am aranjat să ne întâlnim în această după-amiază la 
mine în birou, să discutam despre... preocupările lor. 

— Bine. Dar nu uitaţi că cei doi nu pot să mă sufere. 

Vestea l-a luat prin surprindere, dar şi-a revenit imediat 
şi mi-a răspuns: 

— Îi preocupă ca fiica lor să fie fericită. 

— Asta mă preocupă şi pe mine. 

— Ştiu, de aceea e o problema atât de delicată. 

— Aşa e. William era abătut? l-am întrebat. 

— Nu mi s-a părut. De ce mă întrebi? 

— Oh, la mormânt am avut impresia că nu se simţea 
prea bine şi am fost îngrijorat. 

— Arăta bine. 

— Nu tuşea, nimic, nimic? 

— Păi... nu. Ah, apropo, mi-am permis să vorbesc cu 
Elizabeth despre scrisoarea aceea, iar ea mi-a spus că o 


are şi că nu ţi-a dat-o încă. 

— Aşa şi este. 

— Trebuie să fiu cinstit cu tine, John. Am sfătuit-o s-o 
citească ea prima şi să discute cu mine înainte de a-ți 
înmâna ţie scrisoarea. 

— Da? Şi de ce aţi făcut asta, dacă-mi permiteţi să vă 
întreb? 

— Păi, după cum ţi-am spus, Ethel a discutat cu mine 
conţinutul scrisorii - aşa, în linii mari - iar Elizabeth nu era 
prea sigură dacă tu trebuia s-o vezi sau nu. 

— Ultimul lucru pe care l-am auzit de la Elizabeth a fost 
că maică-sa i-a cerut ca după moartea ei să-mi dea 
scrisoarea. 

— Înţeleg... păi... se pare că lucrurile nu sunt tocmai 
clare. 

— În mintea mea sunt. Dar am să vorbesc chiar eu cu 
Elizabeth. 

Părea să-l frământe ceva. 

— Scrisoarea... ar putea conţine... ceva ce ar putea fi 
luat drept bârfă... sau ar stârni scandal. S-a uitat la mine şi 
a continuat: Nu genul de lucruri de care s-ar fi preocupat 
sau pe care le-ar fi răspândit o bună creştină ca Ethel 
Allard. 

De ce nu? Ador bârfa şi scandalurile. Unde-i scrisoarea 
care trebuia să ajungă la mine? 

— Ethel a murit, i-am reamintit eu. 

— Nici eu şi nici Elizabeth nu vrem ca memoria mamei 
ei să fie... să zicem întinată în vreun fel. Prin urmare, 
bineînţeles că Elizabeth vrea să vadă ea mai întâi 
scrisoarea. 

M-am întrebat cine-i vârâse asta în cap! Păi, dacă 
reverendul Hunnings chiar spunea adevărul, atunci în 
scrisoare nu era vorba despre bani. Eu unul preferam 
bârfa. Era bun şi scandalul. Se făcuse vremea de plecare, 
aşa că l-am întrebat: 

— Dumneavoastră şi doamna Hunnings veniţi diseară 
acasă la Elizabeth? 

— Rebecca şi cu mine vom încerca să ajungem. 


— Foarte bine. 

M-am despărţit de el şi am găsit-o pe Susan, dar nu i-am 
spus nimic despre discuţia pe care tocmai o avusesem cu 
reverendul Hunnings. În schimb am întrebat-o: 

— Copiii s-au dat bine pe lângă bunici? 

— John, e îngrozitor ce spui. 

— Voiam de fapt să întreb dacă Edward şi Carolyn au 
interacţionat în mod afectuos cu mamaia şi tataia. 

— Au stat puţin de vorbă, dar ai mei au plecat. 

— Deja? Nu se simt bine? 

— Ba da, dar... aici nu sunt genul de oameni cu care 
sunt obişnuiţi. 

— Aha. Deci Lord şi Lady Stanhope n-au făcut decât să 
se oprească să salute ţărănoii? 

— Te rog. A fost frumos din partea lor că au venit, a 
adăugat Susan. 

— Ba eu cred că de fapt au venit să stea puţin de vorbă 
cu reverendul Hunnings. Părinţii tăi au întâlnire cu el azi 
după-amiază, i-am spus. 

— Da? 

S-a gândit puţin şi mi-a declarat: 

— Asta chiar mă scoate din sărite. 

— Singura lor grija e ca tu să fii fericită. Prinţul John e 
gata de plecare, am anunţat-o. 

Nu mi-a dat atenţie, în schimb m-a întrebat: 

— Ai văzut-o pe Elizabeth? 

— Nu, dar o s-o vedem diseară şi atunci va fi momentul 
potrivit s-o întreb despre scrisoare. Sper că a invitat lume 
mai bună decât cei veniţi la înmormântare, am adăugat. 
Edward şi Carolyn au stat vreun pic de vorbă cu Betsy şi 
Tom? 

— Nu ştiu. De ce tot insişti? 

— M-am gândit că ar fi foarte bine să se căsătorească cu 
tineri din oraşul lor natal. La fel ca noi. 

— Nimeni nu mai face asta. 

— Foarte rău. Eşti gata? Hai să chemăm copiii. 

— Au plecat. 

— Păi, n-au maşină. 


— I-a dus cineva la gară. Trebuiau să plece devreme, ca 
să prindă un tren, şi m-au rugat să te pup din partea lor. 
Se duc în oraş să se vadă cu nişte prieteni, a adăugat ea. 

— Le-ai atras atenţia să se întoarcă la timp, ca să putem 
merge acasă la Elizabeth? 

— În noaptea asta vor rămâne în apartamentul lui 
Carolyn. 

— Bine... oricum, a fost frumos că au venit aici. Trebuie 
să petreacă timp şi cu prietenii. 

— Asta înseamnă o noapte mai puţin la noi acasă, a 
subliniat Susan. 

M-am uitat la ea şi am încuviinţat din cap. 


Capitolul 60 


În drum spre St. Mark, Susan închisese telefonul mobil 
şi-l lăsase închis cât timp durase slujba de înmormântare - 
nu da bine când cineva te sună la mormânt -, apoi uitase 
să-l mai deschidă. 

Prin urmare şi-a amintit să se uite la afişaj abia când am 
ajuns acasă, pe la ora două după-amiază, când s-a dus în 
birou ca să verifice e-mailurile şi robotul telefonic. 

— Am patru apeluri de la Felix Mancuso... mi-a spus. 
Primul la 10.47. 

A comutat telefonul pe difuzor exterior şi am ascultat 
primul mesaj. 

„Ca să vă ţin la curent în legătură cu Anthony Bellarosa, 
spunea Mancuso, am sosit la casa de pompe funebre 
Papavero mult mai devreme, când nu era acolo decât John 
Gotti. Am văzut o coroană mare din partea lui Anthony 
Bellarosa şi a familiei, precum şi una din partea lui 
Salvatore D'Alessio, şi a familiei lui. Un fapt amuzant, 
coroana de la Anthony era în forma de trabuc cubanez, iar 
cea de la D'Alessio, în formă de chinta regală, cu 
inimioare. Altele erau în forma de cai de curse şi pahare de 
martini.” 

La Walton nimeni nu dăduse dovada de atâta imaginaţie 
pentru Ethel. WASP.-ii** sunt plicticoşi. 

„Toată dimineaţa s-au perindat limuzine duble, spunea 
în continuare domnul Mancuso, dar majoritatea celor sosiți 
îşi ascundeau feţele sub umbrele la intrare şi la ieşire. 
Poliţia şi mass-media n-au fost cu siguranţă admise 
înăuntru. Uite că se pregătesc să depună sicriul pe dric, 
cortegiul e gata de plecare, aşa că am să mă duc şi eu. În 
esenţă, în clipa de faţă nu ne putem da seama dacă 
Bellarosa şi D'Alessio sunt aici, dar vom vedea la St. John.” 


38 White Protestant of Anglo-Saxon Ancestry - Protestanţi de rasă albă 
şi descendență anglo-saxonă (n. tr.) 


Susan şi cu mine ne-am uitat unul la celalalt. 

— La viitoarea înmormântare va trebui să dăm dovadă 
de mai mult spirit creativ, am spus eu. 

Susan nu mi-a dat atenţie şi a trecut la mesajul următor, 
care fusese trimis la 11.36: 

„Sunt Mancuso. Ultimele ştiri pe scurt: sunt tot cu 
procesiunea funebră, acum am ajuns în Ozone Park, unde 
era cartierul general al lui Gotti, la Bergin Hunt şi Fish 
Club... pe unde trecem chiar în clipa asta. Sute de oameni 
stau în ploaie şi fac cu mâna. Le fac şi eu cu mâna. Pentru 
informarea dumneavoastră, deasupra noastră zboară patru 
sau cinci elicoptere de la canalele de televiziune, aşa că, 
dacă vreţi, puteţi vedea toate astea şi la televizor. Eu sunt 
cel care face cu mâna din maşina cenuşie. Sunaţi-mă când 
primiţi mesajul”. 

— Următorul mesaj a sosit la 12.33, mi-a spus Susan şi 
mi l-a pus să-l ascult. 

„Tot Mancuso. Acum am ajuns la Resurrection 
Mausoleum din cimitirul St. John. Din limuzine au coborât 
vreo sută de oameni, care au intrat în capelă, dar şi de 
data asta şi-au ascuns feţele sub umbrele. Totuşi, i-am 
zărit pe Salvatore D'Alessio - nu-i greu de depistat - şi pe 
soţia lui. Nici urmă însă de Anthony Bellarosa, ceea ce 
înseamnă că nu-i aici. Presa şi poliţia nu au acces în 
capelă. Bun, deci următoarea etapă e la mormânt. Vă sun 
după aceea.” 

— Ultimul apel de la el a fost la 13.37, mi-a spus Susan. 

Mesajul suna cam aşa: 

„Aici Mancuso. Ideea de bază e că, din câte am reuşit 
noi să ne dam seama, Anthony Bellarosa n-a participat la 
înmormântare. În timpul slujbei de la mormânt şi după 
aceea, FBI şi NYPD s-au uitat cu atenţie la toţi cei 
prezenţi, ba chiar am pus neoficial unele întrebări celor 
care ar fi putut avea idee unde se află Anthony Bellarosa. 
Nimeni nu s-a arătat prea dornic să ne ajute şi nimeni nu 
ştia nimic. L-am tras deoparte şi pe D'Alessio, dar am să vă 
relatez discuţia cu el atunci când vom sta de vorbă. Sunaţi- 


Jy 


ma . 


M-am gândit la faptul că Anthony nu se dusese la 
înmormântarea lui Gotti şi am sperat că asta însemna că 
zace undeva pe fundul apei în East River. 

Susan a format numărul lui Mancuso de pe telefonul fix 
şi l-a comutat pe difuzor. 

— Mancuso la telefon, a răspuns el. 

— Sunt John Sutter. Susan e lângă mine, vă ascultam pe 
difuzor. 

Au schimbat saluturile de rigoare, apoi Susan i-a spus: 

— Am avut telefonul închis la înmormântare, iar pe urmă 
am uitat să-l deschid. Imi pare rău. 

— Nu face nimic. Deci Anthony nu şi-a făcut apariţia, 
ceea ce mi se pare semnificativ, ne-a spus el. 

— Presupun că da. 

Italienii se duc la toate înmormântările. 

— Asta înseamnă fie că-i mort, fie că se ascunde, ne-a 
explicat el. 

— Prefer să-l ştiu mort. 

N-a făcut niciun comentariu direct, în schimb a 
continuat să ne explice: 

— Dacă Anthony Bellarosa nu-i mort, atunci ştie că viaţa 
îi va fi în pericol în clipa în care unchiu-său lui îi va da de 
urma. Ăsta-i principiul de la care trebuie să pornim. 

— Un principiu foarte bun. Ce v-a spus unchiul Sal? l-am 
întrebat eu pe domnul Mancuso. 

— Mi-a spus că, din câte crede el, nepotul lui e mort. 

Am schimbat o privire cu Susan. 

— Chiar aşa a zis? l-am întrebat pe Mancuso. 

— Întocmai. Şi mi-a spus şi cine l-ar fi putut ucide pe 
Anthony. 

— Cine? 

— John Sutter. 

Asta chiar m-a luat prin surprindere, dar mi-am revenit 
instantaneu şi am răspuns: 

— Am alibi. 

Domnul Mancuso şi-a îngăduit să râdă încetişor. 

— D'Alessio mi-a sugerat să vă chem la poliţie şi să vă 
iau la întrebări. 


— Nu credeam că unchiul Sal are simţul umorului. 

— După cum se vede, lui i se pare foarte amuzant. 

M-am uitat scurt spre Susan, care nu zâmbea. Pur şi 
simplu nu înţelegea umorul negru. 

— Dar dumneavoastră ce credeţi? Anthony e mort sau 
trăieşte? 

— Păi, în ultima săptămână D'Alessio şi-a dublat paza de 
corp, mi-a răspuns Mancuso. A fost însoţit de trei-patru 
paznici, deşi bineînţeles că nu şi azi la înmormântare. Prin 
urmare, dacă mâine şi pe viitor D'Alessio continuă să fie 
înconjurat de mulți bodyguarzi, atunci trebuie să 
presupunem că Anthony trăieşte şi că a pus contract pe 
capul unchiului său. 

— Ce contract? l-a întrebat Susan. 

— Un... să zicem un ordin ca unchiul său să fie lichidat. 

— Oh! 

— Un ordin semnat de Anthony Bellarosa. De fapt, nu-i 
vorba chiar de un ordin scris, i-a explicat domnul Mancuso 
lui Susan. lar Salvatore D'Alessio la rândul lui a pus un 
contract asemănător pe capul lui Bellarosa. 

Susan n-a făcut niciun comentariu, dar fără îndoială că 
s-a dus cu gândul la fostul ei amant, care nu întâmplător 
purtase acelaşi nume de familie. 

Felix Mancuso ne-a rezumat situaţia: 

— Prin urmare, se pare că Anthony Bellarosa a preferat 
să se dea la fund în loc să meargă la înmormântare 
înconjurat de bodyguarzi, aşa cum face unchiul lui. Cred 
că într-o săptămână sau două vom afla care din ei a 
procedat corect, a adăugat el. 

— Ce vă face să credeţi că atât de curând? 

— Cu fiecare zi în care Anthony nu e prezent ca să-şi 
administreze jumătatea lui de afacere, unchiul lui capătă 
mai mult control şi mai mare putere. Aşa se întâmplă de... 
multă vreme, ne-a spus el. În concluzie, am o experienţă 
îndelungată, aşa ca ştiu cum gândesc şi cum vor acţiona 
cei doi. 

M-am gândit la cele auzite şi l-am întrebat: 

— De-ar fi să faceţi un pariu, cântărind şansele fiecăruia, 


pe care dintre ei aţi paria că va rămâne în viaţă săptămâna 
viitoare? 

A şovăit puţin, apoi mi-a răspuns: 

— De fapt... îmi pare rău că trebuie s-o spun, dar aici 
avem... un fel de... loterie. 

— Mă primiţi şi pe mine? 

S-a silit să râdă. 

— Bineînţeles, mi-a spus. 

— Vă rog... a intervenit Susan. 

Domnul Mancuso şi-a recăpătat tonul profesional şi a 
spus: 

— Şansele sunt egale. D'Alessio nu-i din cale-afară de 
isteţ, dar îi are de partea lui pe majoritatea şefilor mai 
mici, precum şi pe vechii mafioţi, ceea ce-i oferă un avantaj 
în a-l găsi pe Anthony şi a rezolva treaba ca la carte. 
Punctele forte ale lui Anthony sunt că e tânăr, energic şi 
lipsit de scrupule, plus că în jurul lui s-au adunat o serie de 
tinere talente. Cum spuneam, e prevăzător, dar - cum aţi 
remarcat şi dumneavoastră - e şi orgolios, aşa că în 
problema de faţă ar putea lăsa deoparte prudenta şi asta i- 
ar fi fatal... sau ar putea duce la un rezultat neaşteptat. 

M-am gândit la tot ce aflasem. Instinctul şi raţiunea mă 
îndemnau să trec de partea bătrânului - unchiul Sal - către 
care înclinam şi din punct de vedere afectiv. 

— Prin urmare, dumneavoastră le daţi şanse egale? 

— Întocmai. 

— Care-i miza maximă? 

— Cincizeci. 

— John! 

Intervenise Susan şi i-am făcut semn să tacă. Apoi m-am 
adresat din nou domnului Mancuso: 

— Puteţi paria şi pentru mine cincizeci în favoarea 
unchiului Sal? 

— S-a făcut. 

— Vă dau banii când ne vedem. Anunţaţi-mă dacă se 
schimbă şansele, am adăugat. 

— Fiţi fără grijă. 

Aş fi vrut să-l întreb cum aveam să aflu dacă am 


câştigat, dar ar fi fost o întrebare prostească. Totuşi i-am 
adresat o altă întrebare: 

— De ce s-au adunat sute de oameni pe traseul 
cortegiului funerar al unui şef mafiot? 

— De fapt, probabil chiar mii. Şi răspunsul nu e unul 
singur. Poate din curiozitate... poate doar din instinct de 
turmă... Unii l-au considerat pe Gotti un erou, a adăugat 
el, aşa că poate ar trebui să ne gândim puţin şi la acest 
aspect. 

Am aruncat o privire către Susan. 

— Ştiţi, noi am mers la înmormântarea unei doamne 
care a trăit şi a murit în linişte şi care a fost înmormântată 
fără mare zarvă, i-am spus eu domnului Mancuso. Şi sunt 
convins că în clipa asta e înconjurată de îngeri. 

— Nu mă îndoiesc, mi-a răspuns el. Bun, deci cam asta e 
tot. Alte întrebări? 

M-am uitat la Susan, care a clătinat din cap. 

— Deocamdată nu, am răspuns. 

— Vă urez la mulţi ani şi multă fericire de Ziua Tatălui, 
mi-a spus. 

De fapt, aş fi fost fericit dacă William ar fi căzut la pat 
bolnav de pneumonie. 

— Mulţumesc, la fel, am răspuns. 

Am închis telefonul şi m-am întors spre Susan: 

— Mă bucur că Felix Mancuso este aşa de bine informat. 

Ea a dat din cap. 

— La fel şi FBI, poliţia locală şi detectivul Nastasi. 

A încuviinţat din nou, deşi ştia că încercam doar să fac 
situaţia să pară mai trandafirie. Amândoi eram dezamăgiţi 
că Bellarosa nu-şi făcuse apariţia şi că FBI şi NYPD nu 
dăduseră niciun indiciu. De regulă, dacă poliţia sau FBI 
voiau să interogheze un suspect sau o persoană de care 
aveau nevoie, nu puteau decât să pretindă ca aceştia să-i 
informeze în permanenţă unde se găseau. Astfel îi puteau 
tine sub supraveghere. Dar Anthony dispăruse, ceea ce îi 
tinea pe toţi pe jar. 

Şansele egale pe care le dădea Mancuso celor doi erau 
fie prea optimiste, fie menite să ne ridice nouă moralul. De 


fapt, existau mai multe şanse ca Anthony să-l lichideze pe 
unchiul Sal înainte ca acesta să apuce să-i ia gâtul. Dar nu 
tineam deloc să pariez pe varianta asta. 

Iar după ce se ocupa de unchiul Sal, Anthony urma să-şi 
îndrepte atenţia spre soţii Sutter. Puteam să pun pariu. 


Capitolul 61 


În după-amiaza aceea ploioasă de sâmbătă am petrecut 
câteva ore tihnite în salonul familial de la etaj, citind şi 
ascultând muzică. 

La ora patru după-masă, am coborât la parter să-i spun 
lui Sophie să ne aducă prăjituri şi cafea, după care m-am 
dus în birou să verific e-mailul. 

Nu primisem niciun răspuns la scrisoarea de demisie 
trimisă către firma mea de avocatură vineri seară, dar 
eram sigur că-l voi primi luni. 

În schimb, aveam un mesaj de la Samantha. În principiu, 
nu era deloc încântată. De fapt, era supărată de-a binelea. 

Samantha sublinia, pe bună dreptate, faptul că nu-i 
telefonasem, nu-i scrisesem şi în general îi ascunsesem tot, 
până în momentul în care îi trântisem bomba. Adaugă că 
se simţea jignită, distrusă sufleteşte şi profund rănită. 
Mesajul ei era foarte frumos scris pentru un e-mail, iar ea 
era prea doamna ca să folosească vorbe ca „imbecil”, 
„cretin” sau măcar „du-te-n mă-ta”. În esenţă, cam asta 
voia să spună, dar o spunea într-un mod mult mai delicat. 

Ei bine, mă simţeam îngrozitor de prost şi regretam că 
nu-i dădusem vestea personal sau măcar la telefon: merita 
mai mult decât un e-mail, dar situaţia îmi scăpase de sub 
control şi făcusem tot ce-mi stătea în putinţă, având în 
vedere sosirea ei iminentă şi ce se întâmpla aici. 

Nu aveam de gând să-i răspund acum, ci să vorbesc cu 
ea la telefon sau poate chiar la Londra, dacă voia într- 
adevăr o explicaţie. Aveam să-i relatez toată tărăşenia. Dar 
era mai probabil că nu voia să mai aibă în veci de-a face cu 
mine. M-am întrebat dacă ar fi aflat de soarta mea în caz 
că aş fi fost lichidat. Presupun că da, de la firma, unde 
toată lumea ar fi fost supărată că nu veneam să completez 
hârtiile necesare la plecare. 

Oricum, am şters mesajul, în caz că FBl-ul mi-ar fi citit 


e-mailurile după moartea mea. Nu voiam ca Felix Mancuso 
să mă creadă un destrăbălat. 

M-am întors în salon, unde Sophie ne-a adus cafea şi 
prăjituri. 

— Eşti foarte tăcut, mi-a spus Susan. 

— M-am ocupat de problema aceea de la Londra, i-am 
spus eu fără ocolişuri. 

— Era şi timpul, a comentat ea şi s-a reîntors la revista 
pe care o citea. 

Pe la şase seara am deschis televizorul şi am dat pe 
postul local, care tocmai relata despre înmormântarea lui 
John Gotti. 

Susan a ridicat ochii de pe revistă. 

— Chiar trebuie să ne uităm la asta? m-a întrebat ea. 

— De ce nu te pregăteşti pentru vizita la Elizabeth? 

Susan s-a ridicat şi mi-a spus: 

— Dacă te grăbeşti, putem continua jocul nostru de cine 
ştie câştiga. 

Prin urmare, sex sau o altă înmormântare? 

— Cinci minute, i-am răspuns. 

A ieşit din salon, iar eu mi-am îndreptat atenţia către 
televizor, unde se transmitea o vedere aeriană asupra 
cortegiului funerar al lui Gotti, luată din elicopter mai 
devreme în cursul zilei. 

Reporterul de televiziune din elicopter, o femeie, tocmai 
spunea: 

— Procesiunea trece încet prin faţa casei lui Gotti din 
Howard Beach, un cartier al clasei mijlocii din Queens, 
unde casa modestă a lui John Gotti contrastează puternic 
cu persoana lui, departe de a fi fost modestă. 

O remarca destul de potrivită, puţin trasă de păr, dar la 
obiect. 

Reportera şi-a continuat relatarea spontană, încercând 
să acopere zgomotul elicei de elicopter: 

— John Gotti a fost o persoană care în ochii multora a 
căpătat proporţii legendare. Donul Teflon, la care nu se 
lipeau niciun fel de acuzaţii. 

De care nu se lipeau niciun fel de acuzaţii. Clar nu era 


BBC! 

— În această zi ploioasă puteţi vedea sute de oameni 
ieşiţi din case, prieteni şi vecini, poate mânaţi de 
curiozitate sau poate veniţi să-i aducă ultimul omagiu... 

În orice caz, măcar unul dintre vecini nu venise să-i 
aducă ultimul omagiu: nu mai conta, fiindcă oricum era 
mort. 

Comentariul a continuat, aducând de aceasta dată în 
discuţie persoana domnului Gotti ca om de lume: 

— 1 se mai spunea şi Donul cel Şic, datorită costumelor 
sale italieneşti, lucrate de mână şi valorând o mie de dolari 
bucata. 

O mie? Oare luasem plasă la Brioni, plătind pentru un 
costum două mii de dolari? Nu. Chiar atât costa. Poate că 
Gotti beneficiase de reducere în calitatea sa de gangster 
celebru. Poate că la Brioni ar fi trebuit să pomenesc 
numele lui Anthony. 

— Acum cortegiul a început să grăbească pasul, a relatat 
doamna din elicopter, şi urmează să se îndrepte spre 
Ozone Park, unde era cartierul general al lui Gotti - Bergin 
Hunt şi Fish Club - de fapt cartierul general al imperiului 
său infracţional. 

Nu zău? 

Perspectiva s-a schimbat, înfăţişând un şir lung de 
vehicule care înaintau prin burniţa cenuşie: dricul, vreo 
douăzeci de maşini acoperite de coroane şi alte douăzeci 
sau poate şi mai multe limuzine duble. Intr-una din ele se 
afla Salvatore D'Alessio, dar nu şi Anthony Bellarosa. 

M-am uitat după maşina lui Mancuso între zecile de 
vehicule care veneau în urma limuzinelor negre. Am văzut 
una cenuşie, cu toate geamurile coborâte, şi pe cineva 
făcând cu mâna dinăuntru. Un simţ al umorului specific 
FBI. 

— John! am auzit glasul lui Susan. 

— E ceva important! i-am strigat şi eu. 

— Dacă nu vii încoace, tu ai să ratezi ceva important. 

— Bine, vin. 

Eram pe punctul de a închide televizorul, când s-a dat 


legătura cu studioul şi redactorul de la ştiri a spus: 

— Mulţumesc. A fost Sharon, care a relatat de la faţa 
locului, din elicopterul nostru Ochiul din Cer. Mai multe 
ştiri de la înmormântarea lui John Gotti după ce veţi 
viziona următorul reportaj despre viaţa lui, realizat de 
reporterul nostru de ştiri, Jenny Alvarez. 

Cine? 

Şi iată că pe micul ecran a apărut fosta mea... aventură. 
Machiajul de televiziune o făcea să arate nemaipomenit... 
poate puţin cam mult portocaliu... dar era la fel de drăguță 
şi avea acelaşi zâmbet cuceritor. 

— Mulţumesc, Scott, a spus Jenny. Aţi urmărit imagini 
extraordinare cu cortegiul funerar, luate ceva mai devreme 
în cursul zilei, când corpul neînsufleţit al lui John Gotti era 
condus spre locul de odihnă veşnică din cimitirul St. John... 

— John Sutter! 

— Vin într-o clipă. 

— Unul dintre purtătorii sicriului a fost avocatul 
domnului Gotti, Carmine Caputo, căruia i-am luat un 
interviu după înmormântare. 

Pe ecran a apărut figura domnului Caputo, care a fost 
rugat să răspundă la câteva întrebări puse de un reporter 
părând să aibă vreo şaisprezece ani. Vulpoi bătrân, domnul 
Caputo n-a răspuns la niciuna, în schimb s-a folosit de 
prilej pentru a-şi ridica în slăvi clientul, ca bun familist, 
tată, soţ, vecin (eh, cu o singură excepţie), bun prieten 
(afară de ocazia când îl lichidase pe Paul Castellano), 
precum şi un donator generos, care sprijinise cu bani 
multe cauze nobile, între care probabil şi firma de 
avocatură a domnului Caputo. Detest când clienţii mor fără 
să-şi achite facturile, aşa cum păţisem eu cu Frank. Dar 
domnul Caputo părea să fi ţinut sincer la domnul Gotti, 
aşadar probabil că fusese plătit. 

Jenny a revenit pe micul ecran şi am fost convins că va 
face o paralelă cu ultima înmormântare mafiotă de care se 
ocupase, cea a lui Bellarosa, aducând vorba şi de avocatul 
aristocrat al acestuia, John Sutter. Era cea mai bună ocazie 
să mă apere din nou şi să spună: „Dacă domnul Carmine 


Caputo a putut asista la înmormântarea lui John Gotti, de 
ce a fost toată lumea scandalizată că John Sutter a 
participat la înmormântarea lui Frank Bellarosa? De ce? 
lar John nici măcar n-a purtat sicriul pe umeri, pentru 
numele lui Dumnezeu!” Apoi pe ecran ar fi putut să apară 
un filmuleţ cu mine, iar când camera de filmat s-ar fi 
îndreptat din nou spre Jenny, ea şi-ar fi şters ochii şi ar fi 
spus: „John? Mă urmăreşti cumva?” 

— John! 

— Vin! 

Numai că Jenny n-a spus nimic din toate astea şi m-am 
simţit... cumva jignit. 

Îmi părea rău şi că se mutase de la secţia ştiri la cea de 
reportaje locale de duzină. Poate că după despărţirea 
noastră se apucase de băut. 

Jenny, care cunoştea multe despre Mafia, tocmai 
spunea: 

— Cimitirul St. John e cunoscut sub denumirea de V 

alhalla Mafiei. Aici odihnesc rămăşiţele pământeşti ale 
unor figuri importante din lumea interlopă, cum ar fi Lucky 
Luciano, Carlo Gambino, Aniello Dellacroce, adjunctul 
familiei Gambino, iar acum John Gotti, şeful suprem... 

M-am uitat la ea aşa cum privea direct spre cameră, de 
parcă m-ar privit în ochi şi am ştiut că se gândea la mine. 
Am mai remarcat şi că purta verigheta pe deget. Eh, asta 
era. 

Am închis televizorul şi aproape am alergat spre 
dormitor. 

Susan şedea în faţa măsuţei de machiaj. 

— Ai venit târziu. 

M-am dezbrăcat şi m-am trântit pe pat cu o pernă sub 
fund. 

Ea mi-a aruncat o privire. 

— La o adică... 


Casa lui Elizabeth Allard Corbet era o clădire mare şi 
veche, în stil colonial, cu aspect eterogen, situată pe 
colinele Mill Neck, în apropiere de Oyster Bay. 


Am parcat pe strada plină de copaci şi am pornit pe jos 
spre casă. Cerul începea să se limpezească şi ziua 
următoare promitea să fie frumoasă, cel puţin din punct de 
vedere al vremii. N 

Pe uşă era prinsă o carte de vizită pe care scria INTRA, 
ceea ce am şi făcut. 

Era cam 7.30, dar holul mare de la intrare era deja plin 
de lume. După cum îmi stă în fire, am salutat pe primul 
care mi-a ieşit în cale şi am întrebat: 

— Unde-i barul? 

— Pe verandă, mi-a arătat respectivul. 

Am tras-o după mine pe Susan şi amândoi ne-am croit 
drum prin salon către veranda de pe latura casei, unde doi 
barmani ajutau invitaţii să-şi înece amarul. 

Cu câte un pahar în mână - votcă cu apă tonică - Susan 
şi cu mine ne-am avântat în vârtejul invitaţilor. 

Am zărit câteva persoane pe care le-am recunoscut de la 
casa de pompe funebre sau de la înmormântare, însă cei 
mai mulţi dintre invitaţi erau cupluri mai tinere decât noi, 
probabil prieteni şi vecini ai familiei Corbet, spre 
deosebire de prietenii răposatei. Nu i-am văzut pe soţii 
Stanhope şi nici nu mă aşteptam să-i vad. Nu l-am văzut 
nici pe reverendul Hunnings. Poate erau încă în biroul 
reverendului, discutând despre mine şi despre Susan. 

Oamenii ăştia trebuiau să-şi găsească ceva util de făcut 
în viaţă. 

Nici pe maică-mea n-am văzut-o. Poate asista şi ea la 
întâlnire. De fapt, poate chemaseră şi alte persoane, ca să 
depună mărturie împotriva mea: de pildă Amir Nasim 
(Domnul Sutter e bigot), Charlie Frick (E un filistin), Judy 
Remsen (E un pervers), Althea Gwynn (E un mitocan), 
Beryl Carlisle (E un impotent)... Ba poate o chemaseră de 
la Londra şi pe Samantha (E un nemernic). Poate că 
tocmai formau un comando care să mă linşeze. Dar mi-ar fi 
dat de ştire maică-mea. Mă iubea necondiţionat. 

— N-a venit nimeni dintre cunoscuţii noştri, mi-a spus 
Susan. 

— Toţi sunt în biroul lui Hunnings, complotând împotriva 


mea. 

— Am impresia că ai nevoie de încă un pahar. 

— Numai unul şi plecam. 

— Foarte bine. Dar dacă poţi, vorbeşte cu Elizabeth. 

Ne-am mai învârtit prin salon, apoi am intrat în 
sufragerie, unde era aranjat un bufet. Am pus ochii pe un 
platou uriaş cu pateu de ficat, sclipind de grăsime. 

— Nu poţi râvni la aşa ceva. la-ţi nişte legume tăiate. 

— Risc să mă înec cu ele. 

Am trecut într-o încăpere spațioasă din spatele casei, 
dar în afară de Tom Junior şi Betsy, n-am recunoscut pe 
nimeni. 

— E o casă mare pentru Elizabeth şi cei doi copii ai ei, 
care oricum nu locuiesc aici. 

Mi-am zis că era mai bine să nu pomenesc de camera de 
oaspeţi, care-mi fusese oferită. 

— Probabil că la subsol e mult spaţiu de depozitare, am 
spus. 

— Ce te face să crezi? 

— Păi... cea mai pare parte a lucrurilor din casa 
portarului au fost aduse aici. 

Ea a dat din cap cu un aer absent, cu gândul la altceva. 

In tot acest timp m-am gândit că m-aş fi simţit foarte 
bine aici. Vreau să zic că eram din cale-afară de fericit că 
mă împăcasem cu Susan, dar situaţia nu era definitiv 
rezolvată, deşi în mintea ei era. Numai că în zilele şi lunile 
care urmau, ea avea să se confrunte cu nişte realităţi dure 
şi cu nişte alegeri şi mai dure, din momentul în care 
mămica şi tăticu' aveau să se arate foarte categorici. 

Eram convins că între mine şi banii lor Susan urma să 
mă aleagă pe mine, iar dacă ar fi fost în joc şi banii 
copiilor, am fi ţinut un consiliu de familie şi aş fi câştigat şi 
de data asta în faţa bunicului şi a bunicii. 

Dar nu intenţionam să îngădui să se întâmple aşa. Nici 
să fac mare zarvă pe tema asta: pur şi simplu aveam să 
dispar. Dar mai întâi i-aş fi tras lui William un şut în boaşe. 
Măcar cu atât să mă aleg. 

— Ai putea locui aici? 


— Să locuiesc... unde? 

— Mă întrebam dacă n-am putea să ne mutăm de la 
Stanhope Hall, departe de amintiri, de Nasim, de... toate 
câte sunt aici. 

Nu i-am răspuns imediat. 

— Decizia îţi aparţine numai ţie, am spus. 

— Vreau să-mi spui ce-ai simţi tu. 

De ce le interesează pe femei numai ce simţi? Cum ar fi 
fost să mă întrebe „Tu ce crezi?” 

— John? 

— Nu-mi dau seama exact ce simt referitor la o astfel de 
situaţie. Am să-ţi spun mai târziu. 

— Elizabeth vrea să vândă casa, eu zic să ne gândim la 
asta. 

Era un pas în direcţia cea buna, adică departe de 
Stanhope Hall. 

— Atunci să vedem ce simţim, m-am învoit eu. 

Susan a dat din cap. 

— E lume în patio, a remarcat ea. Hai să ieşim şi noi. 

Am străbătut salonul familial şi ne-am oprit să-i salutam 
pe 'Tom Junior şi pe Betsy, aflând cu această ocazie că tatăl 
lor şi Laurence se înapoiaseră în oraş, cei doi copii urmând 
să li se alăture a doua zi pentru o gustare de duminică în 
Soho. Asta mă aştepta şi pe mine dacă mă mutam singur la 
oraş. 

— Uite-o pe Elizabeth, am spus. Hai s-o salutăm, pe 
urmă tu găseşte o scuză să pleci de lângă noi, aşa încât s-o 
pot întreba de scrisoare, dacă e momentul potrivit. 

Susan a dat din cap şi amândoi ne-am îndreptat către 
Elizabeth, care stătea în mijlocul curţii interioare, 
împreună cu un grup de oaspeți. 

Ne-am sărutat toţi, iar Elizabeth ne-a prezentat 
prietenilor ei, între care un tip mai tânăr, pe care l-am 
mirosit imediat că era singur, în călduri şi că-i dădea 
târcoale prietenei şi gazdei noastre. Numele lui era Mitch, 
iar mie unul mi se părea niţel cam prea spilcuit - haine la 
modă, părul aranjat la stilist, unghiile lăcuite şi zâmbetul 
afectat. Mai avea şi dinţii îmbrăcaţi. Nu-mi plăcea Mitch şi 


speram că nici Elizabeth nu-l plăcea. 

— A fost o înmormântare frumoasă, iar slujba de la 
mormânt mi s-a părut impresionantă. 

— Vă mulţumesc la amândoi pentru tot ce-aţi făcut, a 
răspuns Elizabeth. 

Şi aşa mai departe. 

Susan s-a scuzat şi ne-a lăsat, iar eu am ezitat puţin, 
apoi i-am spus lui Elizabeth: 

— Poate nu-i momentul cel mai potrivit, dar aş vrea să te 
rețin vreo cinci minute, să discutăm despre un element 
nou apărut. 

S-a uitat la mine şi a înţeles despre ce era vorba. Ar fi 
putut amâna discuţia, totuşi s-a întors către musafiri: 

— John e avocatul care se ocupă de bunurile mamei 
mele şi vrea să-mi spună unde şi-a îngropat ea averea. 

Toată lumea a râs, iar eu am intrat în casă împreună cu 
Elizabeth, care m-a condus într-o mica bibliotecă şi a 
închis uşa în urma noastră. 

— Ai o casă foarte frumoasă, i-am spus. 

— Prea mare, prea veche şi prea greu de întreţinut. 
Toate decoraţiunile sunt făcute de Tom, a adăugat ea 
zâmbind. 

A deschis dulapul-bar şi mi-a spus: 

— Să-ţi mai pun ceva de băut. 

— Imi ajunge. 

— Ei bine, eu simt nevoia să beau ceva. 

Şi-a turnat gin sau votcă dintr-o sticlă. 

— Cum te descurci? 

Şi-a amestecat băutura cu degetul şi a ridicat din umeri. 

— Bine. Mâine o să-mi fie mai greu. 

— Adevărat. Dar timpul vindecă tot. 

— Ştiu. A avut o viaţă frumoasă. 

Aş fi putut aborda chiar atunci subiectul scrisorii, dar 
am intuit că era nevoie să mai conversăm puţin, aşa că i- 
am spus: 

— Mi-a făcut plăcere să stau de vorbă cu Tom. _ 

— Şi mie îmi face plăcere. Am rămas prieteni. Îmi place 
şi Laurence şi mă bucur pentru amândoi. 


— Foarte frumos. Iar copiii tăi sunt absolut grozavi. Îmi 
place grozav de ei. 

— Sunt copii buni. Nu le-a fost uşor, dar măcar s-a 
întâmplat când erau destul de mari ca să înţeleagă. 

Am dat din cap. 

— Aşa a fost şi cu ai mei, am spus. 

— Şi tu ai copii grozavi, John. 

— Regret că n-am fost mai mult alături de ei în ultimii 
zece ani. 

— N-a fost numai vina ta. lar acum ai tot timpul din lume 
ca să te apropii iar de ei. 

— Aşa sper. 

Am zâmbit. 

— Am impresia că tentativa mea de a-i apropia pe copiii 
tăi şi ai mei n-a prea dat roade. 

A zâmbit şi ea. 

— Nu se ştie niciodată, mi-a răspuns. N-ar fi 
nemaipomenit? a adăugat. 

Apoi m-a întrebat, tot legat de ideea de apropiere: 

— Ţi-a plăcut Mitch? 

— Nu. 

A râs şi mi-a spus: 

— Eşti prea subtil, John. 

— Tu meriţi mai mult de atât. 

Nu mi-a răspuns şi o clipă am rămas tăcuţi, negăsind alt 
subiect de conversaţie uzuală. 

Atunci am atacat problema: 

— Am stat de vorbă cu reverendul Hunnings şi mi-a zis 
că a discutat cu tine despre scrisoarea pe care mi-a scris-o 
mama ta. A dat din cap. Mi-a spus că mama ta a discutat 
cu el în linii mari conţinutul scrisorii şi că Ethel l-a întrebat 
dacă era cazul să mi-o dea. 

— Ştiu. 

— Şi, după cum ştii, reverendul Hunnings vrea să vadă 
cu ochii lui scrisoarea, ca să decidă dacă eu trebuie s-o 
citesc sau nu. 

Nu mi-a răspuns şi mi-am dat seama că nu avea să-mi fie 
prea uşor. 


— N-am nimic împotrivă să-ţi arăt scrisoarea, doar eşti 
fiica lui Ethel. Dar nu sunt de acord s-o vadă reverendul 
Hunnings înaintea mea. De fapt nu vreau s-o vadă deloc. 

A încuviinţat din cap şi am văzut că ezita. 

Aşa că am rămas amândoi tăcuţi. Ca avocat, ştiam când 
să mă opresc din pledoarie. 

— Am scrisoarea... nedeschisă, mi-a spus Elizabeth într- 
un târziu. Ți-e adresată ţie... dar... dacă nu te superi, aş 
vrea să mă gândesc puţin... poate chiar să mai vorbesc 
odată cu reverendul Hunnings. 

Am încercat să-mi mai susţin odată cauza: 

— Cred că e ceva ce ne priveşte doar pe noi doi. 

— Mama a vorbit cu el... aşa că acum eu sunt la mijloc. 

— Ce ţi-a spus ultima oară despre scrisoare? 

— Păi... că trebuie să ţi-o dau ţie după moartea ei. Dar 
dacă e chiar ceva scandalos? Sau... mai ştiu eu ce? 

S-a uitat la mine şi m-a întrebat: 

— Dacă e ceva legat de Susan? 

Mă gândisem şi eu la aceasta posibilitate, la fel cum se 
gândise şi Elizabeth. Elizabeth şi Susan erau prietene, dar 
undeva în străfundurile minţii, de altfel frumoase a lui 
Elizabeth, zăcea gândul egoist că dacă dispărea din scenă 
Susan, John rămânea liber. Ştiu bine că era un gând 
egoist. Dar adevărat. În orice caz, eram convins că Ethel, 
chiar dacă ar fi ştiut ceva urât legat de Susan, nu mi-ar fi 
scris mie despre asta. De fapt, ea chiar dorise să mă împac 
cu Susan. Chiar dacă scrisoarea se referea la Susan, nu 
cred că existau prea multe lucruri care să mă determine 
să-mi schimb hotărârea sau sentimentele faţă de ea. Ba 
poate totuşi era câte ceva. 

— E vorba de ceva ce mama ta dorea să aflu, i-am spus 
eu lui Elizabeth. Dar îţi înţeleg grija de a-i păstra reputaţia 
şi amintirea nepătate. Prin urmare, ce-ar fi să citim 
scrisoarea amândoi, chiar acum? lar dacă-i vorba de aşa 
ceva, atunci poţi lua scrisoarea ca s-o arzi. 

Elizabeth a clătinat din cap. 

— Nu sunt în stare de aşa ceva acum. 

— Bine. Atunci când eşti pregătită. 


Ea a dat din cap. 

— Poate luni. Când se termina tot. Am să te sun. 

— Mulţumesc. 

Am zâmbit şi i-am spus: 

— Poate că mama ta n-a vrut decât să-mi spună cât am 
fost de dobitoc. 

Mi-a zâmbit şi ea: 

— De fapt, chiar te-a simpatizat. Dar nu i-a convenit 
niciodată că te plăceam şi eu, mi-a mărturisit. Ei îi plăcea 
Tom. Şi o plăcea pe Susan. 

— Şi mie îmi place de Tom şi de Susan. Dar uite că acum 
Tom îl place pe Laurence. 

A zâmbit din nou: 

— Totul e o chestiune de potrivire. 

— Aşa e. 

Mi-am deschis larg braţele, iar ea a venit spre mine şi 
ne-am îmbrăţişat. 

— Atunci hai să vorbim luni, mi-a spus. 

— Bine. 

Ne-am întors împreună în patio, unde Susan stătea de 
vorbă cu Mitch şi cu ceilalţi oaspeţi din grupul care fusese 
cu Elizabeth. 

— Hai să ne luam lopeţile şi să săpăm în căutarea 
banilor, ni s-a adresat Mitch mie şi lui Elizabeth. 

Idiotule. 

Elizabeth nu i-a acordat nicio atenţie - îl condamnasem 
la moarte şi era terminat - şi s-a întors spre Susan: 

— Îmi pare rău. John a trebuit să-mi arate unde să 
semnez nişte acte. 

Susan a zâmbit şi i-a răspuns: 

— Fă-l să muncească pentru gemul acela de mere 
pădureţe. 

Am mai pălăvrăgit vreun minut, după care am spus: 

— Din păcate, trebuie să plecăm. 

Susan şi cu mine i-am mulţumit lui Elizabeth pentru 
ospitalitate şi am rugat-o să ne telefoneze dacă avea 
nevoie de ceva. Le-am urat noapte bună tuturor, iar eu i- 
am spus lui Mitch: 


— Să nu porţi sandalele alea dacă te duci să sapi. 

Mitch nu mi-a răspuns. 

Susan şi cu mine am ocolit casa, ca să nu fim nevoiţi să 
ne întâlnim cu cei din casă. 

— Ai fost aproape mojic cu Mitch. 

— Nu mi-a plăcut. 

— Nici măcar nu-l cunoşti. 

— Ce să cunosc la el? 

— Păi, eu cred că Elizabeth şi cu el sunt... 

— Au fost. 

— Ce vrei să spui? 

— L-am evaluat drept necorespunzător. 

Susan s-a gândit la ce-i spusesem, apoi m-a întrebat: 

— Şi i-ai spus asta lui Elizabeth? 

— Da. 

A tăcut câteva clipe, apoi m-a întrebat: 

— De când ai devenit mentorul şi confidentul ei? 

Opa! Nu-mi dădusem seama unde voia să ajungă Susan. 

— Chiar ea m-a întrebat ce părere am despre el. Aşa că 
i-am spus. 

— Ar trebui să te dezveţi să dai răspunsuri atât de 
brutale. Şi să-ţi mai bagi nasul în treburile altora. 

— Bine. Îmi pare grozav de bine că m-am întors, am 
adăugat. 

Susan nu mi-a răspuns şi am continuat să mergem în 
tăcere. Era limpede că încă mai nutrea un strop de gelozie. 
Foarte bine. 

— Nu vrei să ştii ce-i cu scrisoarea? am întrebat-o, ca să 
schimb subiectul. 

— Ba da. 

I-am explicat înţelegerea dintre mine şi Elizabeth şi am 
adăugat: 

— Pur şi simplu nu înţeleg ce anume din scrisoarea aia 
ar putea fi atât de important pentru mine. Aşa că nu-i cazul 
să ne facem griji. Ethel este, sau bine zis era, o bătrână cu 
idei fixe tipice pentru generaţia ei, precum şi cu o 
sumedenie de idei demodate despre ce anume este 
important. 


— Dar şi reverendul Hunnings părea preocupat... sau 
chiar îngrijorat. 

— Uite unde era sentimentalul! i-am povestit că i-am 
jurat că dormim în camere separate? 

— John, n-ar fi trebuit să minţi un preot! 

— Îţi apăram ţie onoarea. 

— Lasă-mă pe mine să mă ocup de asta. S-a gândit o 
clipă, apoi a adăugat: Cred că trebuie să-i acordam 
reverendului beneficiul îndoielii în privinţa scrisorii. Nu 
încearcă să facă decât ceea ce se cuvine. 


Ne-am întors la Stanhope Hall şi când am intrat pe 
Grace Lane, Susan a sunat la poartă ca să ne deschidă, 
apoi i-a telefonat lui Sophie, care a asigurat-o că tot nu 
aveam ceapă. 

Sophie nu ne aştepta la masă, totuşi a încropit repede 
un platou cu verdeţuri şi tofu. Era greu să alegi un vin care 
să se potrivească la aşa mâncare. 

Susan şi cu mine am luat o cină liniştită în patio, la 
lumina lumânărilor. Cerul se  limpezise, stelele 
dispăruseră, iar dinspre Sound sufla o briză plăcută. 

— A fost una dintre cele mai bune şi totodată cele mai 
rele săptămâni din viața mea, mi-a spus Susan. 

— De acum încolo va fi din ce în ce mai bine, am 
asigurat-o eu. 

— Şi eu cred că da. 

De fapt, nu era aşa. Dar ce puteam să-i spun? 

— Mi-e dor de Edward şi Carolyn. Mi-ar fi plăcut să fie 
aici cu noi. 

— Şi mie mi-ar fi plăcut să fie aici părinţii tăi. 

— Ba mie nu. 

A trecut la un subiect mai vesel şi m-a întrebat: 

— Ce-ai vrea să mănânci la micul dejun de Ziua Tatălui? 

— Mă gândeam la nişte resturi de germeni de fasole, dar 
poate am să mănânc ouă prăjite şi cârnaţi. Pâine prăjită, 
cartofi prăjiţi în casă, cafea şi suc de portocale, am 
adăugat. Adică un cocteil de suc de portocale şi votcă. 

— Şi ai vrea să iei micul dejun în pat? 


— Bineînţeles. 

— Edward şi Carolyn au spus că le pare rău că nu vor fi 
acasă la micul dejun. 

— Nicio problemă. 

— Dar vor ajunge pentru prânz. 

— Foarte bine. 

— Ar trebui să discutăm cu ei în legătură cu bunicii. 

Nu i-am răspuns. 

— John? 

Mi-am mai turnat un pahar de vin. 

— Nu vreau să mă amestec în chestiunea asta, i-am 
spus. Dacă tu crezi că e nevoie să-i mai avertizezi o dată în 
privinţa aspectului financiar al existenţei, atunci ocupă-te 
de asta personal. Mie îmi ajunge cât m-am dat bine pe 
lângă William şi Charlotte. Mi-am făcut datoria. 

— Bine... Am impresia că eşti frustrat şi supărat. 

— Câtuşi de puţin. Am făcut ceea ce trebuia să fac şi 
gata. Mâine la dejun voi fi mai mult decât cordial, iar 
mâine-seară sau luni dimineaţa voi discuta între patru ochi 
cu tatăl tău... despre tine. Însă numai pentru că aşa vrea 
el. Deşi, îţi spun încă de pe acum, nimic nu-l va face să-şi 
schimbe părerea în privinţa căsătoriei noastre, iar eu nici 
nu voi încerca să-l conving. Prin urmare, Susan, tu eşti cea 
care trebuie să priveşti lucrurile în faţă şi să iei anumite 
decizii. 

— Le-am şi luat. 

— Aşa îţi închipui tu. Uite care-i treaba, eu am venit aici 
doar cu cămaşa de pe mine şi sunt pregătit să plec fără să 
iau un ac. 

— N-ai să pleci de aici fără mine. Nu şi de data asta. 

— N-am să te oblig la aşa ceva. 

Ea m-a luat de mână. 

— Uită-te la mine. 

Am privit-o în lumina lumânărilor, cu părul unduind în 
adierea vântului. Niciodată nu mi se păruse mai frumoasă. 

— Înţeleg ce vrei să spui şi-ţi înţeleg motivele, mi-a 
vorbit ea rar şi răspicat. Dar poţi să-ţi iei gândul. De data 
asta n-ai să mai pleci cu una cu două. Chiar dacă îţi 


închipui că o faci pentru mine şi pentru copii. 

M-am uitat în ochii ei şi am văzut că erau înceţoşaţi de 
lacrimi. 

— Te iubesc, i-am spus. 

— Şi eu te iubesc. M-am saturat ca ai mei să mă ţină sub 
papuc, tot şantajându-mă cu banii lor, mi-a spus. Aşa că, 
dacă pierd banii şi-i pierd şi pe ei, se cheamă că sunt 
liberă. 

— Înţeleg, i-am răspuns. Dar copiii? 

— Tata nu va face una ca asta... n-o să-i dea voie mama. 

Punem pariu? 

— OK, i-am spus. 

— Foarte bine. Atunci ne-am înţeles. Era cât pe ce să nu 
vin la înmormântare, i-am spus. 

— Eu am ştiut că ai să vii chiar dacă tu nu erai sigur, mi- 
a răspuns. 

A arătat spre cer: 

— Aşa ne-a fost scris, John. Aşa trebuia să se întâmple. 

În mod straniu, şi eu simţeam acelaşi lucru, aşa cum 
simt toţi îndrăgostiţii. Dar întrebarea care se punea acum 
era: oare ce era scris să ni se întâmple în viitor? 


Capitolul 62 


Susan mi-a adus micul dejun la pat, deşi cred că Sophie 
fusese cea care-l pregătise - ceea ce era cu mult mai bine 
decât dacă ar fi fost făcut de Susan. 

Era o zi frumoasă de iunie şi tava mea în care sfârâia 
grăsimea sclipea în lumina soarelui. Mi-era greu să mă 
hotărâse cu ce să încep. 

Susan, în cămaşă de noapte, şedea alături de mine, 
picior peste picior, sorbind dintr-o ceaşcă de cafea. 

— Vrei un cârnăcior? am întrebat-o. 

— Nu, mulţumesc. 

Mi-am înfipt furculiţa în ouăle cu cârnăciori. 

— Azi e o zi deosebită pentru tine, mi-a spus ea. Ce-ai 
vrea să faci de Ziua Tatălui? 

Să-l împuşc pe taică-tău. 

— E o zi superbă. Hai la plajă, i-am răspuns. 

— Mă gândeam ca am putea merge la cumpărături. 

— Pai... eu credeam... 

Avea lângă ea o sacoşă de cumpărături, pe care mi-a 
întins-o. 

— Acesta e cadoul tău de Ziua Tatălui, dar trebuie să 
cumpăram ceva care să se asorteze. Darul e de la mine, 
Carolyn şi Edward, mi-a mai spus ea. L-am cumpărat când 
am fost în oraş. 

— Foarte frumos din partea voastră! Dar nu era cazul. 

— Hai, deschide-l! 

Am vârât mâna în sacoşă, aşteptându-mă să găsesc o 
cravată oribilă, de două sute de dolari, la care aş fi avut 
nevoie de un costum asortat. Dar nu părea sa fie o cutie de 
cravate. Părea mai degrabă lenjerie de corp sau poate un 
nou tricou cu Yale. Când am tras afară obiectul, am văzut 
că era o şapcă albă de marinar, cu cozoroc negru şi lucios 
şi cu fireturi aurii în creştet. Am rămas cu ochii la ea. 
Ultima oară când purtasem aşa ceva fusese pe vremea 


când făceam parte din Comitetul de Competiţie Navală 
Seawanhaka, dar de atunci trecuse o veşnicie. 

— La mulţi ani de Ziua Tatălui, mi-a urat Susan. 

M-am uitat la ea, încă neştiind cum să interpretez 
gestul. 

— Hai, probeaz-o, m-a îndemnat Susan. 

Mi-am pus şapca şi-mi venea perfect. 

— Un cadou foarte... inspirat, am spus. 

Oare trebuia sa mă uit afară pe fereastră, să văd dacă 
nu-mi cumpărase şi un iaht? 

— Am răsfoit câteva reviste de iahting, mi-a explicat 
Susan. M-am oprit la cinci ambarcaţiuni, la care ne putem 
uita chiar azi. 

Pur şi simplu nu ştiam ce să spun. 

— E... prea... extravagant... am bolborosit eu. 

— Ba deloc. 

M-am întors către ea - cu grijă să nu răstorn tava - şi am 
sărutat-o apăsat. 

— Mulţumesc, i-am spus. Totuşi... 

— Niciun fel de totuşi. O să ieşim din nou în larg. 

Am încuviinţat din cap. 

— Cu o condiţie. 

— Să nu plec niciodată singur. 

— Exact. 

— De acord. 

Am rămas acolo, ţinându-ne de mână - între timp ouăle 
se răceau - şi într-un târziu am întrebat-o: 

— Dar ne permitem aşa o cheltuială? 

— Punem toţi mână de la mână. Edward şi Carolyn chiar 
vor să facă asta pentru tine. 

Nu era răspunsul la întrebarea mea, dar ideea m-a 
mişcat. 

Susan a luat nişte pagini de revistă şi mi le-a dat. M-am 
uitat la câteva reclame încercuite cu creionul şi am văzut 
că era vorba despre ambarcaţiuni din categoria potrivită - 
între doisprezece şi cincisprezece metri lungime - un 
Alden, două Hinckley, un C&C şi un Morgan de 
paisprezece metri. Am remarcat că preţurile erau ceva mai 


ridicate decât catargul principal, dar - după cum se spune 
- dacă trebuie să întrebi cât costă un iaht, atunci înseamnă 
că nu ţi-l poţi permite. Cu toate acestea, am spus: 

— Sunt o groază de bani. 

— Gândeşte-te la orele de încântare pe care ni le va 
oferi. 

— Adevărat. 

Mi-am amintit de toate ieşirile noastre pe mare în 
familie, când navigasem de-a lungul Coastei de Est. Pe 
urmă mi-a venit în minte croaziera mea în jurul lumii, care 
fusese cu totul altceva. 

— Trebuie să-i convingem pe copii să-şi facă puţin timp 
în vara asta, ca să ieşim pe mare împreună. 

— Mi-au promis. Două săptămâni în august. 

— Excelent. 

Pe urmă m-am gândit la tot ce s-ar fi putut întâmpla şi la 
tot ce avea să se întâmple până în august: soţii Stanhope, 
Susan şi cu mine, Anthony Bellarosa. Să zicem că eram 
prea pesimist. Sau realist. Dar cum nu voiam să stric 
plăcerea momentului, am spus: 

— Zău că este o idee grozavă. Cum de v-aţi gândit la aşa 
ceva? 

— A fost simplu. Carolyn, Edward şi cu mine ne-am 
sfătuit ce dar să-ţi luăm de Ziua Tatălui, apoi fiecare a 
scris câte ceva pe o bucată de hârtie şi am constatat că toţi 
trei scrisesem acelaşi lucru. Un iaht. 

Am presupus că fusese mai rapid decât dacă s-ar fi 
înţeles prin semne. 

— Avem nişte copii extraordinari. 

— Au fost grozav de încântați să poată face asta pentru 
tatăl lor. 

Începeam să devin sentimental, aşa că am recurs la o 
glumă: 

— Unde mi-e cravata? 

— Oh, nu arată fel de bine ca în vitrina. Am s-o dau 
înapoi. 

M-am întrebat de ce pentru femei lucrurile arată altfel în 
vitrină. Să fi fost din pricina luminii? Oricum, probabil că 


era într-adevăr oribilă. 

— Prefer iahtul. Dă-i lui taică-tău cravata. 

— Bună idee. De cum vin copiii, plecăm să vedem 
iahturile. Vor să contribuie şi ei, a adăugat ea. 

Păi, erau banii lor. De fapt, erau banii lui William, ceea 
ce sporea valoarea darului. Abia aşteptam să-i spun lui 
Willie cel Calic că pusese la bătaie două sute de mii de 
dolari pentru cadoul meu de Ziua Tatălui - cel puţin 
avansul. Restul banilor urma să-l punem noi şi nu ştiam 
dacă după ziua de azi avea să mai existe vreo alocaţie sau 
vreun fond administrat sub tutelă. Pentru mine era un dar 
potrivit şi care-mi mergea la inimă, dar în acelaşi timp o 
nebunie. În orice caz, intenţia conta. 

— Termină-ţi micul dejun, m-a îndemnat Susan. Pe urmă 
am să-ţi fac încă un cadou. 

La dracu’ cu micul dejun. Adică... poate încă un 
cârnăcior. 

Ea s-a dat jos din pat şi mi-a spus: 

— Trebuie să rămâi cu şapca pe cap. Tu ai să fii 
marinarul aruncat la țărm de o furtună, iar eu nevasta 
singură a unui matelot pe care nu l-am mai văzut de ani de 
zile. Eu te îngrijesc până îţi recapeţi forţele, iar acum 
tocmai am intrat să iau tava pe care a fost micul dejun. 

— OK. 

Numai să n-o duci prea departe. 

A venit până la marginea patului şi m-a întrebat: 

— Mai doriţi şi altceva, domnule? 

— Ei bine... 

— Oh, domnule, cum se face că tava se ridică singură? 

Am zâmbit. 

— Păi... 

— Daţi-mi voie s-o iau, domnule, să nu se răstoarne. 

A pus tava pe măsuţa de toaletă, apoi a venit din nou 
lângă pat şi mi-a spus: 

— Dacă-mi îngăduiţi, domnule, am să vă masez părţile 
Truşinoase, ca să vă treacă durerea. 

Mi-am dat şapca pe ceafă. 

— Îţi îngădui. 


Prin urmare, nu m-am ales cu mare lucru din micul 
dejun, dar nu-mi trebuia mult ca să aleg între mâncare şi 
sex. 

Carolyn şi Edward soseau cu trenul de 9.28, iar Susan s- 
a dus să-i ia de la gară. 

Amândoi m-au îmbrăţişat şi m-au sărutat de Ziua 
Tatălui, apoi mi-au oferit o felicitare frumoasă, înfăţişând 
un iaht. Le-am mulţumit pentru iahtul cel adevărat şi 
amândurora li s-au luminat chipurile de bucuria de a dărui. 

— Bine ai venit acasă, tata, mi-a spus Edward. 

— Tu eşti darul nostru de Ziua Tatălui, a spus şi Carolyn. 

Lui Susan i-au dat lacrimile, Sophie a început şi ea să 
lăcrimeze. Până şi Carolyn, care nu era o sentimentală, şi-a 
şters ochii. Edward şi cu mine doar ne-am dres glasul, ca 
nişte bărbaţi adevăraţi. 

Nu le-am împărtăşit copiilor îngrijorarea mea că 
fondurile cu care intenționau să plătească iahtul puteau fi 
curând sistate. Realitatea era că urma să primim răspunsul 
înainte ca cineva să apuce să scrie vreun cec, aşa că nu-mi 
făceam prea multe griji. În cel mai rău caz, copiii ar fi fost 
dezamăgiţi că nu-şi puteau duce la capăt intenţia cu darul. 
În plus, ar fi ştiut şi cine anume purta vina. Legat de asta, 
nu le-am pus din nou în vedere să fie drăguţi cu bunicul şi 
bunica, în schimb le-am spus: 

— Hai să mergem la Hilton Head în august. 

— Să nu aducem vorba despre asta de faţă cu părinţii 
mei, m-a sfătuit Susan. 

— Foarte bine. În august o să le facem o surpriză. 

Susan n-a dat niciun semn că ar fi de acord. Concluzia 
era că tot banii familiei Stanhope stăteau la baza a tot ce 
făceam sau spuneam noi. Ei bine, cu puţin noroc, situaţia 
asta urma să înceteze în curând. 

În sfârşit, ne-am suit în Lexus şi am pornit să vedem 
câteva ambarcaţiuni. 

Primele două, un Alden de paisprezece metri şi un 
Hinckley de treisprezece metri, se găseau în docurile 
publice, aşa că le-am vizionat chiar de pe chei. 

Următorul, un vechi Hinckley de doisprezece metri, era 


ancorat în dreptul unei case particulare din Manhasset 
Bay, aşadar am telefonat în prealabil şi proprietarul ni l-a 
arătat. Cea de-a patra ambarcaţiune, un Morgan 454 de 
treisprezece metri, era ancorat la Seawanhaka şi am luat 
una dintre vedetele rapide ale clubului până la iaht, dar nu 
ne-am suit la bord. Cel de-al cincilea, un C&C de 
treisprezece metri, se afla tot la Seawanhaka, dar pilotul 
vedetei rapide ne-a informat că familia respectivă ieşise în 
larg cu el. Pilotul ne-a mai spus şi că era un iaht frumos. 

Când ne-am înapoiat la club, am văzut că pe peluza se 
pregătea un barbecue cu ocazia Zilei Tatălui, aşa că i-am 
sugerat lui Susan, astfel încât să nu mă audă copiii: 

— Ce-ar fi să-i invităm pe părinţii tăi aici, în loc să luăm 
masa acasă? Pe urmă tatăl tău şi cu mine am putea urca la 
bordul acelui Morgan, să vedem cum se comportă. 

— Nu trebuie să-i pomenim nimic de iaht, mi-a amintit 
Susan. 

— Cred că tatăl tău şi cu mine am putea avea o 
conversaţie foarte fructuoasă în mijlocul Sound-ului. 

Se pare că mă înţelesese greşit, fiindcă mi-a răspuns: 

— John, nu-i frumos să ameninţi că ai să-l îneci pe tata 
chiar de Ziua Tatălui. 

— Ce tot spui acolo? 

M-am întrebat dacă taică-său era şi acum un bun 
înotător. 

Ne-am instalat toţi pe terasa din spate şi am băut Bloody 
Mary. 

— Ai văzut ceva care să-ţi placă? m-a întrebat Susan. 

— Toate iahturile sunt foarte frumoase. Trebuie să 
programam nişte ieşiri în larg, să vedem cum se comportă. 
Aş vrea să văd şi acel C&C care e plecat pe mare. 3 

— Mie mi-a plăcut Morganul, a spus Edward. Imi 
aminteşte de cel pe care l-am avut. 

— Ar fi suficient de mare ca tata şi mama să poată 
naviga spre Europa, a fost de acord şi Carolyn. 

Prin urmare, familia Sutter a rămas pe terasă, sorbind 
Bloody Mary, privind apa golfului care scânteia în soare şi 
bărcile amarate cu prova înspre larg în aşteptarea fluxului, 


şi discutând despre care iaht ne plăcuse cel mai mult. Nici 
că s-ar fi putut să ne simţim mai bine - ceea ce probabil 
gândiseră şi pasagerii de pe Titanic înainte ca vasul să se 
izbească de ghețar. 


Înainte să pornim spre casă, ca să ne pregătim pentru a- 
i primi pe soţii Stanhope şi pe maică-mea, am făcut o 
escală la cimitirul din Locust Valley. 

Susan, Edward şi Carolyn mai fuseseră acolo, la 
înmormântarea tatălui meu, dar probabil nu şi cu altă 
ocazie, aşa că am întrebat la administraţie unde se găsea 
mormântul lui Joseph Sutter, iar Susan a cumpărat flori de 
la o florărie de lângă intrare. 

Am străbătut cimitirul, care avea aspectul unui parc, şi 
am păşit pe o alee şerpuită şi mărginită de copaci. Pietrele 
de mormânt nu erau mai înalte de treizeci de centimetri, 
deci nu foarte vizibile din cauza vegetației, aşa că totul 
arăta ca o rezervaţie naturală sau ca o grădină botanică. 

Cimitirul Stanhope care se zărea în depărtare era 
despărţit printr-un gard viu şi un gard din fier forjat, iar 
pietrele funerare şi mausoleele de acolo erau desigur mult 
mai impunătoare - afară de cele ale servitorilor - şi nu 
uitai nicio clipă că păşeai printre morţi, în schimb, 
dincoace aveai senzaţia de revenire în mijlocul naturii. Aici 
îmi doream şi eu să ajung: la cel puţin cinci sute de metri 
de cel mai apropiat mormânt al unui Stanhope. Poate aş fi 
reuşit s-o conving pe Susan să încalce tradiţia familiei sau 
poate că până la urmă aveam să fim cu toţii izgoniți într-un 
cimitir public. 

În aceasta duminică însorită de Ziua Tatălui la cimitir 
venise multă lume şi pe numeroase morminte am văzut 
buchete de flori şi câte un steguleţ american înfipt în 
pământ la căpătâiul foştilor veterani de război. 

— Trebuie să venim din nou săptămâna viitoare cu un 
steguleţ pentru mormântul tatălui tău, mi-a spus Susan. 

Eu îmi doream ca săptămâna viitoare să nu ne întoarcem 
aici pentru eternitate. Poate că totuşi ar fi trebuit să trec 
pe la biroul care vindea locuri de veci, pentru orice 


eventualitate. 

Am găsit mormântul lui Joseph Whitman Sutter. Ca 
multe altele, şi acesta era marcat de o lespede mică şi albă 
din granit, înaltă de vreo treizeci de centimetri şi care, 
dacă n-ar fi avut gravată o inscripţie, ar fi arătat mai 
curând a bancă decât a piatra de mormânt. 

Pe lângă nume, data naşterii şi data morţii, pe piatră 
stăteau scrise următoarele cuvinte: „Soţ şi tată”, iar mai 
jos: „În inimile noastre vei trăi pe veci”. 

În dreapta mormântului lui Joseph se găsea un loc liber, 
probabil rezervat lui Harriet. 

Pe lespedea tatălui meu se afla deja un buchet cu flori şi 
am presupus că era de la mama, în ciuda faptului că ea 
detesta florile tăiate. Dar poate că fusese adus de o 
prietenă necunoscută. Ar fi fost frumos. Trebuia s-o întreb 
pe Harriet dacă trecuse azi pe aici. 

Am privit mormântul tatei, în timp ce prin minte mi se 
perindau tot felul de amintiri. Fusese un om blând (prea 
blând), un soţ iubitor (aproape supus) şi un tată decent, 
poate cumva distant. Din acest punct de vedere fusese 
produsul generaţiei şi a clasei sociale căreia îi aparţinea, 
aşa că nu aveam ce să-i reproşez, deşi aş fi vrut să fi fost 
mai afectuos faţă de Emily. Cât despre mine, lucrasem 
împreună, tată şi fiu, şi nu fusese uşor pentru niciunul. Aş 
fi plecat de la Perkins, Perkins, Sutter şi Reynolds, dar tata 
dorise să rămân şi să duc mai departe numele familiei în 
această veche şi bine-cunoscută firmă. Dacă în asta consta 
nemurirea lui, atunci cu siguranţă că-l dezamăgisem când 
ceilalţi asociaţi mă obligaseră să-mi dau demisia. La 
vremea aceea el era aproape de pensie, dar după plecarea 
mea se întorsese să lucreze cu normă întreagă şi murise 
într-o noapte în biroul lui. 

Oricum, lăsasem în urmă scurta mea carieră de avocat 
al apărării într-un caz penal, afară de cazul când i-aş fi 
telefonat lui Carmine Caputo sau lui Jack Weinstein. lar 
Joseph Sutter îşi lăsase în urmă întreaga viaţă. In esenţă, 
fusese o viaţă frumoasă, în mare parte fiindcă el şi mama 
avuseseră o căsnicie neobişnuit de bună. N-ar fi trebuit să 


aibă niciodată copii, numai că făcuseră sex înainte să 
apară pilulele anticoncepţionale şi dacă întreceai măsura 
la pahar, se întâmplau astfel de lucruri. Presupun că 
jumătate din generaţia mea fusese adusă pe lume în acest 
fel. 

Odată, când Joseph fusese într-o stare de spirit 
neobişnuit de gânditoare şi naivă, îmi spusese: „In Franţa 
era cât pe ce să fiu ucis de vreo zece ori, aşa că fiecare zi e 
un dar”. Într-adevăr, la fel simţisem şi eu după trei ani în 
largul mării. 

Susan îmi înconjurase umerii cu braţul, în timp ce 
Edward şi Carolyn stăteau mai la o parte, privind în tăcere 
mormântul bunicului. 

Am pus buchetul de flori alături de celălalt şi i-am spus 
tatălui meu: 

— Tată, m-am întors acasă. 


Capitolul 63 


Prima a sosit maică-mea şi mi-am dat seama că ea şi 
copiii ţineau cu adevărat unii la alţii. Păcat că nu Harriet 
avea suta de milioane. 

Ne-am aşezat în patio cu o cană de sangria, băutura cea 
mai apropiată de gusturile lumii a treia pe care o găsisem 
pentru Harriet. 

— Fiecare sticlă de vin pe care o bem noi înseamnă un 
scotch cu sifon pentru un plantator de orez din 
Bangladesh, i-am spus. 

Susan şi Harriet se potriveau de minune când venea 
vorba de mâncare naturistă, aşa că ne-am delectat cu ceva 
gen găinaţ de liliac şi am stat de vorbă într-o atmosferă 
agreabilă. 

De fapt, chiar începea să-mi placă maica-mea, lucru 
lesne de realizat dacă ştergeam din memorie absolut tot: 
din copilărie şi până în urmă cu zece minute. Dar serios 
vorbind, era o persoana căreia măcar îi păsa: îi păsa de 
nedreptăţi sau îi păsa de lucrurile bune într-un mod greşit, 
dar măcar se implica în problemele vieţii. 

În privinţa asta, m-am întrebat despre ce discutase cu 
reverendul Hunnings. Şi care dintre ei deschisese discuţia? 
Harriet, la fel ca Ethel, era preocupată mai degrabă de 
oropsiţi ai lumii pe care nu-i cunoscuse niciodată şi de 
animale şi copaci care n-o strângeau în braţe decât de cei 
din jurul ei, de pildă propriul fiu şi propria fiică. Dar acum 
părea să ia fiinţă o nouă Harriet - căreia îi păsa de nepoți 
şi care vorbise cu preotul despre înstrăinarea dintre ea şi 
fiul ei. Oare ce avea în minte? Sau poate că, odată cu 
moartea lui Ethel, Harriet avusese revelaţia propriei 
mortalităţi şi înţelesese că drumul către ceruri începea 
acasă. 

Harriet tocmai îi întreba pe Carolyn şi Edward despre 
munca lor, părând sincer interesată, deşi în cazul lui 


Carolyn întâmpina unele probleme legate de sistemul de 
drept penal. Apropo de infractori, m-am întrebat dacă 
Anthony Bellarosa îşi părăsise ascunzătoarea ca să 
petreacă Ziua Tatălui împreună cu familia. Probabil că nu, 
dar dacă totuşi o făcuse aş fi aflat şi eu, întrucât la 
sugestia mea către Felix Mancuso, FBl-ul sau NYPD ţineau 
sub supraveghere cimitirul Santa Lucia din Brooklyn, unde 
odihneau rămăşiţele pământeşti ale lui Frank Bellarosa. 

Anna se dusese probabil la cimitir, la fel şi ceilalţi doi fii 
ai lui Frank, Frankie şi Tommy, poate chiar Megan cu 
copiii. Deşi Megan nu-şi cunoscuse niciodată socrul, una 
dintre condiţii când te căsătoreai cu un italian era aceea 
de a merge la mormintele tuturor membrilor familiei 
decedați în ultimul secol. 

Din câte spunea Mancuso, casa mamei lui Anthony din 
Brooklyn şi domeniul Alhambra erau ţinute sub 
supraveghere zi şi noapte. Eu unul nu credeam că Anthony 
va ieşi din bârlog, mai ales în ziua aceea, ştiind că FBl-ul 
stătea cu ochii pe locuinţa lui şi pe cea a mamei sale. 
Totuşi, Anthony s-ar fi putut duce la mormântul tatălui său. 
lar dacă unchiul Sal gândea la fel ca el, atunci Anthony 
avea toate şansele să moară în cimitir înainte de a fi 
arestat. 

Oricum, Harriet şi Carolyn epuizaseră subiectul diplomei 
de masterat în ştiinţe umaniste pe tema ucigaşilor în serie, 
aşa că Harriet m-a întrebat: 

— De ce sunt paznici înarmaţi la poartă? 

— Domnul Nasim crede că ayatollah-ii sunt pe urmele 
lui, i-am explicat. Eu unul opinez că guvernul nostru e de 
vină, am declarat. 

Harriet îşi dădea seama când lansam o provocare şi 
niciodată nu înghiţea momeala. Lucru şi mai important: 
din câte spunea Susan, Harriet nu ştia că Anthony 
Bellarosa locuia pe proprietatea învecinată. Dacă ar fi 
ştiut, ar fi insistat să  destăinuim această ştire 
îngrijorătoare şi copiilor. Când eram mici, Harriet obişnuia 
să ne spună mie şi lui Emily lucruri de genul: „Tatăl vostru 
suferă cu inima şi ar putea muri în orice clipă, aşa că 


trebuie să vă pregătiţi pentru o astfel de situaţie”. Cred că 
făcuse rost de vreo carte bizară despre creşterea copiilor. 

În orice caz, Edward, Carolyn şi toţi ceilalţi îşi 
închipuiau că paznicii înarmaţi fuseseră angajaţi de Nasim 
pentru motivele pe care le făcuse cunoscute. Până acum 
nimeni nu se gândise că măsurile de pază ar fi putut avea 
şi o altă explicaţie. 

Oricum, am schimbat subiectul, referindu-mă la 
priveghiul şi la înmormântarea lui Ethel. 

— Azi am mers cu toţii la mormânt la tata, mi-am amintit 
eu să-i spun lui Harriet. 

Maică-mea s-a uitat la mine, dar n-a zis nimic. Pentru ea 
era încă un subiect dureros. Eu nu venisem la 
înmormântare, iar motivul absenței - că mă găseam pe 
mare şi că nu aflasem de moartea tatei - nu era o scuză. 
Din punctul ei de vedere, nu era decât o altă situaţie în 
care fiul nu scăpase ocazia să-i provoace mamei lui durere 
şi suferinţa. 

— Ai fost şi tu? 

Spune nu, te rog, spune nu. 

— Am lăsat un buchet pe piatra funerară, mi-a răspuns. 
Nu l-aţi văzut? 

— Ba da. Dar ştiu că nu-ţi plac florile tăiate. 

Prin urmare, poate că tata avusese o prietenă. 

— Aşadar, n-am fost sigur că florile erau de la tine. 

— Cine ar mai fi putut să-i pună flori pe mormânt? 

Poate Lola, recepţionista cu sâni mari, sau Jackie, 
directoarea administrativa cea sexy. 

— Nu ştiu, am răspuns. Pur şi simplu spuneam că nu-ți 
place ca florile să fie tăiate. 

— Au fost singurele pe care le-am găsit. 

— Aha. Oricum, e un loc frumos, îmi pare rău că n-am 
mers împreună. 

— Îmi pare bine că te-ai dus. 

Ceea ce însemna: „Mă mir că te-ai deranjat până acolo”. 
Există persoane care îţi dau impresia de soare şi lumină. 
Harriet te făcea să te simţi vinovat. Ziceam cumva că 
începea să-mi placă maică-mea? 


Referitor la cimitire şi înmormântări, Carolyn a 
comentat că urmărise vreo câteva minute secvenţe de la 
înmormântarea lui Gotti, la un televizor din barul unde se 
întâlnise cu prietenii seara trecută. 

— Înţeleg că au participat membrii familiei, prietenii şi 
aşa-zişii asociaţi de afaceri, dar toată lumea aia ieşită în 
stradă, făcând cu mâna şi ovaţionând sau făcându-şi 
semnul crucii... mi s-a părut... deprimant. Pe urmă au 
intervievat câteva persoane care au spus că Gotti a fost un 
erou, un om căruia i-a păsat de semenii lui, care a dat bani 
comunităţii... un fel de Robin Hood. Ce naiba se întâmpla 
cu oamenii ăştia? a exclamat ea. 

Harriet avea un răspuns. 

— Oamenii se simt înstrăinaţi de formele tradiţionale ale 
puterii de stat şi sunt în căutare de eroi care... 

Şi aşa mai departe. 

Carolyn, devenită de curând adepta legii şi ordinii, nu 
era de acord cu explicaţia bunicii pentru faptul că cetăţenii 
necăjiţi din Queens, New York, îl etichetau pe John Gotti 
drept erou. 

Oricum, subiectul se apropia neplăcut de mult de tema 
vieţii, morţii şi înmormântării lui Frank Bellarosa. Mă 
temeam ca nu cumva Harriet să spună ceva de genul 
„John, tu ai mers la înmormântarea lui Frank Bellarosa, 
după ce l-a ucis Susan. Nu crezi că oamenii de rând au 
avut impresia că a murit un erou?” 

Atunci aş fi fost nevoit să-i pasez întrebarea lui Susan. 
Opa! Mi-am mai tras o palmă în gând. 

— A văzut careva ieri meciul dintre Yankees şi Mets? am 
întrebat. 

N-am apucat să comentez meciul că şi-au făcut apariţia 
William şi Charlotte, punctuali, la ora patru după-amiaza, 
şi venirea lor a însufleţit petrecerea. Charlotte pur şi 
simplu a alergat spre Edward şi Carolyn, copleşindu-i pe 
amândoi cu sărutări. lar nebunul de William i-a strigat lui 
Carolyn: 

— De fiecare dată când te văd, eşti şi mai frumoasă, 
domnişoară! 


I-a tras câţiva ghionţi în joacă lui Edward, pe mine m-a 
plesnit bărbăteşte peste fund şi a exclamat: 

— Hei, tipule! Hai să bem ceva împreună! 

Ei bine, lucrurile nu s-au petrecut chiar aşa. E drept că 
William a primit urările tuturor pentru Ziua Tatălui, cu un 
zâmbet silit. Ba chiar mi-a mormăit şi mie un „La mulţi ani 
de Ziua Tatălui!” 

William şi Charlotte au pasat mai departe cana cu 
sangria şi au refuzat oferta mea de a le prepara martini, în 
schimb au ales să bea câte un pahar cu vin alb, ceea ce 
pentru ei era ca şi cum ar fi băut apă de la robinet. Ne-am 
aşezat cu toţii în jurul mesei, vorbind de una, de alta - asta 
însemnând în mare parte că Charlotte povestea tuturor ce 
făcuseră ea şi William în ultimele câteva zile. Mă miram 
că-şi amintea, dar oricum pe nimeni nu interesa nici cât 
negru sub unghie. William era tăcut, fără îndoială cu 
gândul la negocierile noastre trecute şi viitoare. 

Chiar mă bucuram că era şi Harriet aici, fiindcă astfel 
soţii Stanhope erau obligaţi să se poarte ca doi oameni 
normali. 

M-am uitat cu atenţie la William, să văd dacă nu cumva 
strănutul se transformase în tuse. La vârsta lui trebuia să 
fie cu băgare de seamă. Însă totul părea să fie în regulă, 
deşi era poate puţin cam palid. Ce vedeam eu pe fruntea 
lui să fi fost o pată de bătrâneţe sau un melanom? M-am 
gândit şi la întâlnirea din ajun, dintre soţii Stanhope şi 
reverendul Hunnings. Speram că bunul preot le spusese 
să-şi vadă de treburile lor şi să se arate generoşi cu darul 
de nuntă, să suporte cheltuielile pentru petrecere, să 
mărească alocaţia lui Susan şi să se apuce de paraşutism. 

Sau poate că William reuşise să-l coopteze pe reverendul 
Hunnings în tabăra anti-John, convingându-l să intervină şi 
s-o sfătuiască pe Susan să nu se mărite cu un posibil 
vânător de zestre, care fără îndoială era un dereglat 
mental şi un dobitoc. Bineînţeles, Hunnings şi cu mine nu 
ne dădusem niciodată în vânt unul după celălalt, iar eu nu-l 
impresionasem cu nimic seara trecută. Prin urmare, 
pentru el ar fi fost o iniţiativă mult dorită: Răzbunarea 


reverendului Hunnings. Asta era, cum îţi aşterni, aşa 
dormi. Poate ar fi trebuit să încerc să mă port mai frumos 
cu oamenii cărora le stătea în putere să-mi facă rău. Sau 
poate nu. 

Susan o dăscălise pe Sophie să ne cheme la masă cel 
târziu la 4.45 - cât mai puteam să rezistăm? - aşa că fata 
şi-a făcut apariţia în patio şi a anunţat: 

— Masa e servită. 

Am mers cu toţii în sufragerie, iar Susan ne-a arătat 
unde să ne aşezăm: cei doi taţi pe locurile de onoare din 
cele două capete ale mesei, unde eram obligaţi să ne uităm 
unul la altul. Susan a aşezat-o pe mămica mea pe scaunul 
din stânga, iar pe Charlotte în dreapta lui William. 
Căzusem amândoi de acord să aşezam strategic copiii în 
stânga bunicului şi faţă în faţă cu bunica Charlotte. Susan 
s-a instalat în dreapta mea, iar eu am anunţat: 

— Felul întâi este o mâncare poloneză numita Salată 
Fond Administrat sub Tutelă. 

Bineînţeles că n-am spus asta. Dar aveam un repertoriu 
de argou pe tema banilor foarte potrivit la masă şi care i-ar 
fi făcut pe copii să râdă: „verzişori”, „aluat”, „pâine”, 
„lichidităţi”. Ei, despre cel din urmă nu eram prea sigur. 

Susan a propus să ciocnim în cinstea Celor mai Grozavi 
Tătici din Lume, iar William şi-a închipuit cumva că în 
categoria asta ar fi intrat şi el, aşa că a spus: 

— Mulţumesc. 

— Şi pentru Joseph, a adăugat Susan. 

Auzind-o, mamei i-au dat lacrimile. Aceasta era femeia 
care reuşise să strivească şi bruma de instinct patern pe 
care o fi avut-o Joseph Sutter. Dar, după cum spuneam, 
începea să devină o bunică cumsecade şi speram că 
dragostea ei pentru nepoți urma să se reflecte şi în 
testament. Balenele n-aveau nevoie de bani. 

Am profitat de prilej şi am spus: 

— Păcat că n-a putut veni şi Peter. Pe unde mai lucrează 
acum? i-am întrebat eu pe cei doi Stanhope. 

— E la Miami, unde se ocupă de majoritatea afacerilor 
de familie, mi-a răspuns William. 


N-aş fi vrut să fiu eu cel care să-i pună în vedere că nu 
exista niciun fel de afacere de familie - doar bani proveniţi 
din moşteniri şi daţi în grija unor profesionişti - numai că- 
mi doream o parte din aceşti bani pentru nevasta şi copiii 
mei, aşa că m-am abținut să spun ceva de genul: „Peter e 
un pierde-vară care-şi iroseşte vremea pe plajă şi care n-ar 
fi în stare să schimbe nicio bancnotă de un dolar fără sfatul 
unui consilier financiar”. Şi anunţaţi-l că ne vedem la 
tribunal. 

Referitor la averea Stanhope, dacă William ar fi muncit 
pentru aceşti bani, n-aş fi râvnit la ei: oamenii pot face ce 
poftesc cu banii câştigaţi prin munca lor. Dar banii lui erau 
moşteniţi, obţinuţi numai şi numai prin succesiunea 
generaţiilor, nu prin sudoarea frunţii, prin efortul 
creierului şi nici măcar prin noroc. Ca atare, nutream 
convingerea că Nemermicul trebuia să-i lase moştenire 
progeniturilor lui - fie şi lui Peter cel Bun-de-Nimic - exact 
aşa cum îi reveniseră şi unui imbecil ca el. Banii nu 
trebuiau folosiţi ca armă sau ca răsplată ca în 
experimentul cu câinii lui Pavlov. 

Cum, necum, masa a decurs relativ bine şi, cum 
spuneam, în prezenţa lui Harriet cei doi Stanhope nu-şi 
puteau da în petic. De pildă, n-au adus niciodată în discuţie 
pe soţul răposat al lui Susan, care fusese şi tatăl vitreg al 
copiilor mei. Dacă ar fi pomenit numele lui de faţă cu 
copiii, sunt convins că mi-ar fi sărit ţandăra şi aş fi zis: 
„Edward şi Carolyn sunt de părere că era un boşorog 
plicticos, întocmai ca voi doi” şi atunci cina s-ar fi încheiat. 

Totuşi, aiurita de Charlotte a spus: 

— Suntem nerăbdători să ajungem acasă. 

Toată lumea împărtăşea aceeaşi nerăbdare, numai că eu 
am comentat: 

— Abia aştept să văd casa voastră din Hilton Head. 

Au tăcut mâlc amândoi, însă William s-a uitat la mine din 
celalalt capăt al mesei, scoțând fum pe nări. 

Susan era preocupată să întreţină conversaţia ori de 
câte ori risca să lâncezească, totuşi nu mi-a plăcut s-o aud 
spunând:  „Povestiţi-le bunicilor despre...”, indiferent 


despre ce era vorba. Vreau să zic că suna niţel forţat, deşi, 
ca să fiu sincer, bunicul şi bunica Stanhope nu le adresau 
prea des cuvântul celor doi nepoți şi aveam impresia că-i 
țineau pe Edward şi Carolyn în aşteptare până la 
rezolvarea problemei părinţilor lor. 

Susan mă rugase să mă port cordial şi să nu fiu 
bosumflat. M-am întrecut pe mine însumi. Mă pricep 
grozav să mimez buna dispoziţie (până la parodie), aşa că 
mi-am dat drumul. De pildă, i-am spus lui William: „N-am 
să mă simt fericit de Ziua Tatălui până nu-mi daţi voie să 
vă prepar ţie şi lui Charlotte câte un martini”. La un 
moment dat i-am adresat apelativul „Iată” şi l-am văzut 
cum se crispează. Dar lucrul cel mai bun a fost că 
pălăvrăgeala şi atitudinea mea expansivă de la masa i-a 
determinat să se poarte foarte rezervat. 

După părerea mea, Harriet îşi dădea seama că alde 
Stanhope nu-l plăceau pe fiul ei. Nici ea nu mă prea 
plăcea, dar era limpede că nu-i convenea că nu mă plăceau 
ei. Fiul cel idiot era al ei, nu al lor. Asta era maică-mea. 

Mă gândeam dacă să încep un cor cu „Oh, tăticul meu”, 
dar puteam face asta mai târziu, în salon, unde era şi un 
pian. Susan şi Charlotte cântau la pian, aşa ca puteau 
forma un duet, în timp ce noi toţi ne-am fi ţinut de mijloc şi 
am fi cântat în cor. 

Cina s-a încheiat pe la 6.30, aşa cum plănuise Susan, şi 
eram convins că niciunul dintre noi nu avusese senzaţia că 
timpul trecuse pe nesimţite. 

Trebuia însă să gustam şi tortul de Ziua Tatălui, aşa că 
ne-am retras în salon şi ne-am aşezat în jurul măsuţei de 
cafea. Sophie a intrat împingând o masă cu rotile şi ne-a 
servit cafea, ceai şi lichior. 

Tot Sophie a adus şi un tort mare, preparat de ea, pe 
care scrisese „La mulţi ani de Ziua Tatălui”. Din păcate, nu 
reuşise să scrie „La mulţi bani de Ziua Tatălui”. Am râs cu 
toţii, iar eu i-am spus lui William: 

— Tortul e pentru tine, tată. 

N-a gustat gluma. 

Susan a dat la iveala o pungă de cadouri cu nume de 


firmă şi i-a oferit-o tatălui ei. 

— La mulţi ani de Ziua Tatălui, tăticule. 

William a zâmbit, încântat să-şi recupereze o parte din 
alocaţie. A scos din pungă felicitarea, a deschis-o şi a citit- 
o în tăcere, fără să ne spună şi nouă ce scria sau măcar să 
menţioneze că era din partea tuturor. Mare porc! 

Pe urmă a scos din pungă cutia cu cravata şi s-a uitat să 
vadă cum se deschide. A luat dinăuntru una dintre cele 
mai oribile cravate pe care le văzusem în viaţa mea: un fel 
de roz fosforescent, care-şi schimba culoarea ca un 
cameleon, după cum o fluturai în mână. 

— Mulţumesc, Susan, a spus William, căruia pare-se îi 
plăcea cadoul. 

— E din partea noastră, a tuturor, tată. 

Mă mânca limba să-i spun: „Eu am primit un iaht”, dar 
ca să fiu drăguţ, am declarat: 

— Mi-ar fi plăcut şi mie una la fel. 

Ocazie cu care Harriet m-a întrebat: 

— Dar tu ce-ai primit, John? 

Deja aveam răspunsul pregătit: 

— Două bilete de avion pentru Hilton Head. 

Am zâmbit spre soţii Stanhope, care iarăşi s-au crispat. 
Să fi suferit de vreo tulburare neurologică? 

Oricum, sărbătoarea familiei aflate în relaţii încordate se 
apropia de sfârşit, afară de cazul când le-aş fi rugat pe 
Susan şi pe Charlotte să cânte la pian. Carolyn ne-a 
anunţat că ar fi vrut să prindă trenul de 8.25, ca să ajungă 
acasă şi să mai lucreze ceva înainte de întâlnirea de a doua 
zi dimineaţă pentru un proces. Harriet s-a oferit s-o ducă 
până la gară, dar Carolyn era deja marcată după ultima 
experienţă cu bunica la volan, aşa că a răspuns că o va 
conduce Edward. După aceea Edward voia să treacă pe la 
un prieten, urmând ca a doua zi de dimineaţa să plece la 
aeroport, aşa că trebuia să-şi ia de pe acum rămas-bun de 
la bunici. 

Am ieşit cu toţii pe peluza din faţa casei, ne-am 
îmbrăţişat, ne-am sărutat şi ne-am urat unii altora drum 
bun. La asta se pricepeau cel mai bine familiile Stanhope 


şi Sutter: să-şi ia rămas-bun. 

— Ei, se pare că reuşim să ne adunăm cu toţii numai la 
nunţi şi la înmormântări, a spus Harriet. Sper că 
următoarea ocazie să fie nunta lui John cu Susan, a 
adăugat ea provocator. 

Eu speram ca următoarea ocazie să fie înmormântarea 
lui William, totuşi am spus: 

— Ne căsătorim la Seawanhaka pe la sfârşitul verii. 

Harriet, sincer încântată, a zâmbit spre William şi 
Charlotte, care arătau de parcă le-ar fi trecut un pârţ pe la 
nas. 

— Nu-i aşa că-i grozav? i-a întrebat ea. 

Aproape că auzeam cum le trosnea lipiciul din proteze. 
Biata Harriet încheiase seara dând cu bâta în baltă. Şi nici 
măcar nu mi se adresase mie. 

Oricum, am îmbrăţişat-o şi am sărutat-o încă odată pe 
Carolyn şi i-am spus: 

— De acum n-am să te mai sun de la Londra. 

— Te iubesc, tată. 

William s-a crispat din nou. Dacă omul ăsta ar fi avut 
inimă, ar fi înţeles ce însemna iubirea dintre membrii 
familiei şi m-ar fi tras deoparte ca să-mi spună: 
„Binecuvântez această căsătorie, John”, apoi ar fi căzut 
mort. 

Harriet a demarat fără să omoare pe nimeni, iar Edward 
şi Carolyn au pornit în urma ei cu Lexusul. 

M-am uitat la William şi am tras concluzia că sosise 
clipa. 

— Dacă nu te grăbeşti, i-am spus, putem bea ceva la 
mine în birou. 

A aruncat o privire spre nevastă-sa şi mi-a răspuns: 

— Bine. 

Am intrat iarăşi în casă, iar Susan ne-a spus că ea şi 
maică-sa o vor ajuta pe Sophie să strângă masa în timp ce 
bărbaţii „se relaxau” - un obicei de modă veche. Foarte 
drăguţ din partea ei. Dar era şi o minciună gogonată: 
Charlotte nu era în stare să deosebească o maşină de 
spălat vase de un aspirator. Cu puţin noroc, Susan ar fi 


putut profita de prilej ca s-o mai îmbuneze puţin pe 
mămica. lar ca William şi cu mine să ne relaxăm la un 
păhărel, mai întâi ar fi trebuit să merg să aduc pușca. 

Puşca n-am adus-o, în schimb l-am invitat în biroul meu 
şi am închis uşa în urma noastră. 


Capitolul 64 


I-am oferit lui William un martini. L-a tentat, dar din 
păcate m-a refuzat. 

William s-a aşezat pe canapea, iar eu pe fotoliu. 

Nu aveam nici cea mai mică intenţie să deschid eu 
discuţia şi nici măcar să pornesc o conversaţie de 
circumstanţă, aşa că am rămas acolo, uitându-mă la 
William, ca şi cum el ar fi fost acela care ar fi cerut să-mi 
vorbească. 

În cele din urmă, s-a simţit uşor jenat şi m-a întrebat: 

— Voiai să discutăm ceva? 

— Credeam că tu vrei să discutăm ceva, am răspuns. 

— Păi... presupun că trebuie să discutăm despre... ce am 
discutat. 

— OK. 

Şi-a dres glasul şi mi-a spus: 

— În primul rând, John, dă-mi voie să-ţi spun că noi, 
adică Charlotte şi cu mine, nu avem nimic personal 
împotriva ta. 

— Mi-ai spus că ţie şi lui Charlotte puţin vă pasă de 
mine. 

— Ei... nu asta-i problema. Problema e Susan. 

— Susan ţine la mine. 

— Aşa îşi închipuie ea. Am mai vorbit despre asta, mi-a 
reamintit el. Şi de fapt, nici n-are vreo importanţă dacă eu 
te plac pe tine sau dacă tu mă placi pe mine. Dă-mi voie 
deci să-ţi spun că Charlotte şi cu mine nutrim convingerea 
că o căsătorie între tine şi Susan ar avea urmări nefericite 
pentru amândoi, ducând în ultimă instanţă la un alt divorţ. 

Nu i-am răspuns. 

— Aşadar, John, a continuat el, ca să scutim altă 
suferinţă şi nefericire aş dori să revii asupra cererii tale în 
căsătorie. 

— Înţeleg. Mi-ai mai spus şi că, după părerea ta, 


intenţiile mele nu sunt întru totul onorabile şi că dragostea 
mea pentru Susan ar fi de fapt dragoste pentru banii ei, i- 
am amintit. 

Şi-a dres glasul din nou. 

— Cred că ţi-am spus că aceasta confuzie s-ar putea 
petrece în subconştientul tău, mi-a răspuns. 

— Ei bine, m-am gândit la asta şi am ajuns la concluzia 
că o iubesc pe Susan numai şi numai pentru ea. Îmi iubesc 
copiii şi iubesc ideea de a fi împreună ca familie. N-ai 
remarcat astă-seară? 

— Păi... pare-se că da. Dar Edward şi Carolyn sunt 
maturi şi nu locuiesc aici. Prin urmare, nu mă îndoiesc că 
poţi ţine legătura cu ei şi fără să te recăsătoreşti cu mama 
lor. 

— Aşa am şi făcut până acum, William, dar nu-i acelaşi 
lucru. 

Părea să nu ştie ce subiect să atace în continuare, aşa că 
a renunţat la politeţuri şi mi-a spus fără ocolişuri: 

— Sunt dispus să-ţi ofer un milion de dolari, plătibili în 
zece rate egale anuale, dacă rupi logodna şi te înapoiezi la 
Londra sau dacă te stabileşti definitiv oriunde în afara 
graniţelor acestei ţări. 

Ne-am privit în ochi câteva clipe, apoi i-am răspuns: 

— Dacă singura dumitale obiecţie la această căsătorie e 
faptul că aş putea avea pretenţii la banii lui Susan - la 
alocaţia ei, la bunurile ei actuale şi la viitoarea moştenire - 
atunci toate aceste temeri se pot rezolva printr-un acord 
premarital. 

Nu mi-a răspuns, aşa că l-am întrebat: 

— Cât am obţinut când am divorţat de Susan? Din câte 
îmi amintesc, nimic. Prin urmare, putem face o copie a 
acelui acord, pe care s-o semnam din nou. Asta ar trebui 
să-ţi demonstreze, sper, că intenţiile mele sunt dintre cele 
mai onorabile. 

William şi-a dat seama că fusese atras în cursă şi acum 
îşi frământa creierii cum să iasă basma curată. În realitate, 
era un dobitoc, dar când venea vorba de bani, îşi punea la 
bătaie şi puţinii neuroni rămaşi. 


— Problema nu sunt numai banii, John, mi-a răspuns el 
într-un târziu. După cum spuneam, aici e vorba de fericirea 
lui Susan. Nu vrem să ne vedem fata în acelaşi hal de 
disperare ca... ca data trecută. 

Devenea interesant. Niciodată nu ştiusem cum se 
simţise Susan după plecarea mea. Îmi imaginasem două 
aspecte: unu, că fusese tristă, dar îşi revenise şi-şi văzuse 
de viaţa ei; şi doi, că fusese disperată, distrusă, chinuită de 
sentimentul vinovăţiei şi considerase că viaţa ei luase 
sfârşit. Eram convins că aşa stătuseră lucrurile şi de când 
ne împăcasem, începusem să înţeleg cum fuseseră anii 
aceia pentru ea. Iar acum William, tatăl ei iubitor, nu voia 
s-o mai vadă suferind la fel ca atunci. Ei bine, dacă William 
n-ar fi fost un ticălos cu două feţe, un intrigant şi un 
şmecher, l-aş fi crezut şi i-aş fi înţeles sentimentele de tată. 
Numai că eu nu aveam de gând să-l creditez cu sentimente 
paterne doar fiindcă pretindea că le are. Pe de altă parte, 
poate vorbea în numele lui Charlotte, care - aiurită cum 
era - probabil suferise mult din pricina nefericirii fiicei ei. 

— William, am răspuns eu în cele din urmă. Poate că te 
şochează faptul, dar să ştii că Susan şi cu mine am avut o 
căsnicie minunată, bazată pe iubire şi lucrurile ar fi 
continuat la fel dacă... Nu ţinusem să abordez subiectul, 
dar venise momentul.... Dacă ea nu s-ar fi încurcat cu 
Frank Bellarosa, pe care apoi l-a şi ucis. 

William a tras adânc aer în piept, apoi s-a uitat la mine şi 
a spus: 

— Charlotte şi cu mine am discutat... despre cele 
petrecute şi singura concluzie la care am ajuns a fost că 
mariajul vostru n-a fost chiar atât de minunat pe cât ţi-ai 
închipuit tu. Dacă ar fi fost aşa, atunci nu s-ar fi întâmplat 
ce s-a întâmplat, a subliniat el. 

Evident, şi pe mine mă bătuse gândul, dar privind în 
urmă la căsnicia noastră, fie şi cu un ochi critic, fusese 
totuşi o căsnicie foarte buna. Chiar şi Susan era de acord. 
Dar până şi în Paradis putea să dea beleaua peste tine. 
Poate că nouăzeci la sută dintre persoanele căsătorite 
despre care ştiam că avuseseră aventuri erau fericite în 


căsnicie şi rămăseseră acasă. Din păcate, când şi când, 
câte un soţ sau o soţie deveneau obsedaţi de amanţii lor şi 
luau obsesia drept iubire. Or, acesta era drumul spre 
dezastru, atât din punct de vedere al sentimentelor, cât şi 
al căsniciei. Ca să nu mai vorbesc că unii mai erau şi 
împuşcaţi. 

Dar decât să-i explic toate aceste lucruri lui William, 
chiar dacă îl priveau şi pe el într-o oarecare măsură, am 
preferat să-i dau un alt răspuns: 

— Susan mi-a spus - şi sunt convins că în ultimii zece ani 
v-a spus la un moment dat şi ţie, şi lui Charlotte - că între 
noi doi nu s-a întâmplat de fapt nimic iremediabil. Ceea ce 
s-a petrecut a fost o rătăcire, nu simptomul unei probleme 
mai grave. Ea a devenit... obsedată sexual de bărbatul 
acela, am adăugat. Şi, presupunând că a învăţat ceva din 
experienţa respectivă, am subliniat eu, aşa ceva nu se va 
mai întâmpla. 

William nu se prea simţea în largul lui la gândul că fiică- 
sa devenise obsedată sexual de un bărbat. Poate îşi 
închipuia că era încă fecioară. Şi-a alungat din minte 
imaginea lui Susan alături de Frank şi mi-a spus: 

— Eu cred că poate amândoi vă amăgiţi şi încercaţi să 
rescrieţi cumva istoria. Cât despre tine, John, mi-a declarat 
el, dacă-mi permiţi s-o spun pe şleau, întotdeauna ti-au 
umblat ochii după fuste. 

Ei bine, mai du-te-n mă-ta, William. E drept ca flirtam - 
sau flirtasem - şi într-adevăr, îmi plăcea să mă uit după 
femei, dar niciodată nu mă încurcasem cu nimeni (cu 
excepţia scurtei mele aventuri cu Jenny Alvarez) în toţi cei 
douăzeci de ani de căsnicie. Dar asta nu era treaba lui. 

— Amândoi ne-am maturizat mult, i-am răspuns, ca să-i 
dau satisfacţie şi să continui discuţia. Şi amândoi am 
învăţat să nu ne mai jucăm cu focul. 

M-am gândit că poate toate aceste lucruri nu reuşeau să 
intre în capul lui cel ţuguiat, dar m-a înţeles, prin urmare i- 
a venit altă idee cum să rupă logodna: 

— Sunt convins că-ţi dai seama că în decursul anilor în 
jurul lui Susan s-au învârtit numeroşi bărbaţi. 


Era o formulare aristocratică, de moda veche, pentru a- 
mi da a înţelege că Susan se culcase cu destui bărbaţi. Zău 
aşa, William. Acum voiai să faci din fiică-ta o târfă, ca eu să 
n-o mai vreau de nevastă? 

Păi da. 

— Nu ştiu dacă eşti dispus să accepţi că Susan a avut 
mai multe legături. Faptul ar putea avea urmări urâte... ar 
putea fi adus în discuţie... ea ar putea primi vreo scrisoare 
sau un telefon de la un fost prieten... iar asta ar risca să 
işte discuţii şi în cele din urmă... mai multă nefericire. 
Pentru voi amândoi. 

Eram convins că majoritatea taţilor nu şi-ar fi sfătuit 
viitorii gineri să revină asupra cererii în căsătorie pe motiv 
că fiica lor avea o istorie sexuală care ar fi umplut rafturile 
unei mici biblioteci. Dar William considera argumentul 
drept o cale rapidă şi sigură de a-mi potoli pasiunea pentru 
fiica lui. Caz în care puteam reveni la aspectul financiar. 

— Apreciez grija şi sinceritatea dumitale. Dar trebuie să 
înţelegi că Susan şi cu mine ştim că niciunul din noi n-a 
fost un sfânt în aceşti zece ani. De fapt, William, chiar am 
avut câte o femeie în fiecare port, ba vreo câteva şi pe 
continent. Ca să nu mai vorbesc de cele de pe vas. Numai 
că trecutul meu şi al ei nu are nicio influenţă asupra 
viitorului nostru. 

Afară de cazul când lui Susan îi telefona vreunul dintre 
idioţii de la Hilton Head. 

— Aşa că nu-i cazul să mai insistăm pe tema asta. La 
drept vorbind, mă surprinde că ai deschis discuţia despre 
viaţa sexuală a fiicei dumitale în prezenţa mea, am 
adăugat. 

Remarca mea i-a urcat sângele în obraz, făcând să i se 
zbată ochiul. Şi-a dres iarăşi glasul - să fi avut vreun 
streptococ? — şi mi-a spus: 

— Nu vreau decât să te fac să vezi lucrurile aşa cum 
sunt ele în realitate, mi-a spus. 

Frazele stereotipe ale lui William erau învechite încă de 
pe vremea când era copil. 

— Întotdeauna mă uit unde pun piciorul înainte de a face 


primul pas, i-am spus. 

— Aşa sper şi eu. Am însă impresia că intenţionezi să-ţi 
duci la îndeplinire planul cu căsătoria indiferent de 
obiecțiile mele şi ale lui Charlotte. 

Am făcut pe prostul şi i-am răspuns: 

— Domnule Stanhope, intenţia mea este să cer mâna 
fiicei dumitale şi să vă rog, pe dumneata şi pe doamna 
Stanhope, să ne daţi binecuvântarea voastră. 

Poate şi-a amintit de cealaltă ocazie când îi cerusem fata 
în căsătorie şi, cum era un moşulică naiv şi sentimental, a 
fost cât pe ce să-i dea lacrimile şi să-mi spună: „Sunt 
mândru şi onorat să te pot numi viitorul meu ginere”. 

În realitate, a pufnit dispreţuitor. 

— Ei bine? 

— Binecuvântarea? lar a pufnit şi mi-a răspuns: Nu 
binecuvântăm şi nici nu vom binecuvânta vreodată această 
căsătorie. 

— Atunci presupun că o zestre generoasă iese din 
discuţie. 

— Zestre? Cred că glumeşti! 

— Păi... da. 

Şi, pentru că tot eram la subiectul binecuvântări şi 
sfânta taina a căsătoriei, i-am spus: 

— William, m-a cam deranjat că ai discutat despre asta 
cu reverendul Hunnings. 

N-a părut surprins că eram la curent: de regulă, când 
mergeai la preot pentru o problemă legată de un alt 
enoriaş, preotul urma să se adreseze enoriaşului cu 
pricina. Aici era toată şmecheria. 

Nu cred că mi-ar fi plăcut să fiu preot: vin la tine tot 
felul de oameni să-şi deschidă sufletul, să-ţi ceară sfatul, să 
ceară îndrumare ori, în cazul lui William, să încerce să-l 
câştige pe Dumnezeu de partea lor prin tine, ca să le 
rezolve o problema mai spinoasă. 

În orice caz, William s-a gândit puţin la ce-i spusesem şi 
mi-a răspuns: 

— Faptul că am mers la reverendul Hunnings n-ar trebui 
să te deranjeze, John. Ar trebui să accepţi oferta de 


consiliere din partea unui preot. 

— Nu vrei ca Susan şi cu mine să ne căsătorim, atunci 
despre ce fel de consiliere religioasă tot vorbeşti? 

— O consiliere care să te facă să înţelegi că ceea ce e 
bine pentru tine nu-i neapărat bine şi pentru viitoarea ta 
mireasă, mi-a explicat el. 

— Aha. Păi, cred că am prins deja ideea de la tine. De ce 
să-l mai implici şi pe reverendul Hunnings? 

— Sper să nu mai fie nevoie să-ţi explic că în religia 
noastră consilierea premaritală este o condiţie a căsătoriei 
în biserică. 

— Păi, am primit consiliere şi mă îndemni la altă 
consiliere. Oare de ce am impresia că deja ai pus ceva 
rotiţe în mişcare? 

— Vrei să insinuezi că l-am... influenţat pe reverendul 
Hunnings...? 

— Cred că mai potrivit ar fi să spun că i-ai creat o idee 
preconcepută. Sau poate i-ai oferit un stimulent ca s-o 
convingă pe Susan să renunţe la căsătorie. 

— E o afirmaţie jignitoare. 

— Aşa o fi, dar mi-o menţin. 

— Atunci va trebui să repet această acuzaţie în faţa 
reverendului Hunnings. 

— Ai s-o repeţi dacă nu-i adevărată, dar dacă e, atunci n- 
ai să sufli un cuvânt. 

S-a străduit să-şi stăpânească furia şi mi-a spus: 

— Lucrurile s-ar putea opri aici, în caz că ajungem la o 
înţelegere în privinţa acestei căsătorii. i-am făcut o 
oferta, mi-a reamintit el. 

— Pe care o refuz. 

— Bine... 

Bineînţeles că William nu avea de gând să se dea bătut. 
Mai avea vreo câţiva aşi în mânecă - asta ca să folosesc 
altă expresie stereotipă - şi încă nu aruncase în joc 
niciunul dintre ei. Aşa că a amestecat din nou cărţile şi le-a 
împărţit. 

— Sunt dispus să măresc oferta, mi-a spus. Două sute de 
mii de dolari pe loc şi apoi zece rate anuale de câte o sută 


de mii. 

Ei bine, un târg făcut cu cărţile pe faţă e oricând bine- 
venit şi de regulă duce la răspunsul aşteptat. Banii 
vorbesc. Dar mie îmi place la nebunie să negociez, aşa că i- 
am spus: 

— Înţeleg că alocaţia anuală a lui Susan depăşeşte chiar 
şi avansul oferit de dumneata. Atunci de ce-aş pleca înapoi 
la Londra doar cu o parte din ce aş împărţi cu Susan dacă 
aş rămâne aici? 

Acum era nevoit să-şi joace unul dintre aşi şi să-mi 
explice anumite lucruri despre viaţă, ca răspuns la 
întrebarea mea. S-a aplecat spre mine şi m-a privit în ochi, 
apoi mi-a spus răspicat, ca să fie sigur că înţeleg: 

— John, dacă te însori cu Susan, poţi fi sigur că s-a zis cu 
alocaţia. 

Serios? Ca să vezi! 

— N-ai ezita să-ţi laşi fiica la strâmtoare cu banii? 

Mi-a zâmbit - un zâmbet rău - apoi m-a întrebat: 

— John, vrei să zici că a se mărita cu tine e acelaşi lucru 
cu a fi strâmtorat cu banii? 

Punct lovit, William. Dar anticipasem mişcarea, aşa că i- 
am replicat: 

— Păi, mă gândisem că după căsătorie mi-aş fi putut 
împlini un vis mai vechi, acela de a face surfing 
profesionist... dar... asta e... 

Era foarte posibil să-şi fi închipuit că-l luam peste picior 
pe fiu-său, aşa că mai bine spuneam „golf profesionist”. Ce 
mi-o fi venit să spun „surfing”? O scăpare freudiană? Sau 
chiar voisem să-i dau peste nas? 

A părut supărat de-a binelea, dar n-a înghiţit momeala, 
cum se spune, ci mi-a replicat: 

— Cred că va trebui să te apuci de muncă. 

Aveam şi eu unele informaţii pentru el: 

— Întotdeauna am muncit, cu excepţia concediului când 
am pornit pe mare. Şi am câştigat destul de bine, William, 
atât aici, cât şi la Londra. Din păcate, poziţia mea 
profesională a fost compromisă ca urmare a celor 
întâmplate cu zece ani în urmă. Imi asum pe deplin 


răspunderea pentru actele mele, dar trebuie totuşi să-ţi 
reamintesc că fiica dumitale a fost implicată în 
evenimentele care au dus la plecarea mea de la firma 
familiei. Am iertat-o necondiţionat şi m-am iertat şi pe 
mine, însă va dura un timp până îmi voi recăpăta statutul 
profesional aici la New York şi până voi reuşi să ajung la 
un venit menit să-i ofere fiicei dumitale standardul de viaţă 
cu care s-a obişnuit. Mai dă-mi voie să-ţi reamintesc, 
William, am adăugat, că dumneata şi Charlotte sunteţi cei 
care aţi insistat întotdeauna ca Susan să nu muncească, 
motiv pentru care i-aţi dat şi alocaţie, iar eu regret că am 
acceptat această situaţie. Iar ca urmare a faptului că s-a 
lăsat întreţinută de voi toată viaţa, în momentul de faţă nu 
se poate angaja în niciun post care să-i ofere un câştig 
decent. Şi cum o parte din vină vă revine vouă, voi trebuie 
să vă asumaţi răspunderea. 

Pare-se că William nu voia să se lase încurcat sau 
influenţat de lucruri care nu-i conveneau, pentru că mi-a 
răspuns simplu: 

— Repet, dacă se mărită cu tine, s-a terminat cu 
alocaţia. 

— Foarte bine. Susan şi cu mine am discutat această 
posibilitate şi am decis că nu ne afectează hotărârea de a 
ne recăsători. 

De data asta a zâmbit dispreţuitor şi mi-a spus: 

— Poate că Susan va dori să se mai gândească. 

— Du-te dracului. Poate că tu vei dori să te mai gândeşti 
de ce eşti atât de meschin, de intrigant şi de ranchiunos. 

— Nu permit să mi se vorbească în acest fel. 

— William, e adevărul gol-goluţ. 

Părea gata să-şi ia cărţile şi să plece, dar îi mai 
rămăsese un as în mânecă: 

— Totodată, dacă te însori cu Susan, am s-o scot din 
testamentul meu şi al lui Charlotte. 

Ei, acum vorbeam de bani adevăraţi. Mă refer la faptul 
că dacă amândoi ar fi crăpat şi i-ar fi lăsat lui Susan 
aproape cincizeci de milioane, acestea ar fi fost două 
premise esenţiale pentru o căsnicie fericită. Mai ales dacă 


crăpa el. 

— Dacă faci asta, i-am pus eu în vedere, am să ţin 
proprietatea în litigiu cel puţin zece ani. S-ar putea ca lui 
Peter să nu-i convină o astfel de situaţie, am adăugat. 

S-a înfuriat de-a binelea şi obrazul i-a devenit stacojiu. 
Oare făcuse un puseu de tensiune? 

— Acesta e cel mai scandalos lucru pe care mi l-ai spus 
vreodată, mi-a declarat viitorul meu socru. 

— Nu-i chiar aşa. la mai gândeşte-te. 

— Tu... 

S-a ridicat şi mă aşteptam să cadă lat, dar n-a căzut, aşa 
ca m-am ridicat şi eu. 

— M-ai jignit când mi-ai propus să mă cumperi cu bani, 
i-am spus. Nu sunt de vânzare. Mă doare în cot de banii 
tăi, l-am anunţat. La fel şi pe Susan. Dar puţin îţi pasă de 
fiica ta. Aici e vorba de mine şi de tine, nu de fericirea fetei 
tale. Ştii foarte bine că suntem fericiţi că ne-am împăcat, 
iar copiii se bucură pentru noi. În schimb tu, William, eşti 
foarte nefericit că am intrat din nou în viaţa ta şi ai prefera 
să-ţi pierzi fiica decât să câştigi un ginere care nu-ți 
înghite toate porcăriile. Prin urmare, tu ai luat o hotărâre, 
iar Susan şi cu mine am luat alta. 

N-a părut să reacționeze prea vizibil la predica mea, ci 
pur şi simplu a rămas locului, privind în gol. Apoi însă s-a 
întors spre mine şi mi-a spus: 

— Vom vedea ce decide Susan. 

— Da, vom vedea. Numai că tu şi soţia ta veţi părăsi 
această casă chiar acum şi veţi cere audienţă să vorbiţi cu 
fiica voastră cu altă ocazie. 

M-am dus la uşă şi am deschis-o: 

— Noapte bună. Şi la mulţi ani de Ziua Tatălui, am 
adăugat. 

A ieşit grăbit, apoi s-a oprit şi s-a întors spre mine. 

— Gândeşte-te şi la copii, mi-a spus pe un ton liniştit. 

Era ultimul as din mânecă şi acum îl aruncase în joc, 
drept care i-am replicat: 

— Spune-i avocatului care se ocupă de fond să ia 
legătura cu mine. 


A plecat s-o caute pe Charlotte, care cu siguranţă nu era 
în bucătărie frecând cratiţe. 

Am închis uşa şi după câteva minute i-am auzit pe 
Susan, Charlotte şi William vorbind în şoaptă pe hol. Pe 
urmă uşa de la intrare s-a deschis şi s-a închis la loc. 

Câteva secunde mai târziu uşa biroului s-a deschis şi a 
intrat Susan. 

— E cazul să te întreb cum a decurs discuţia? 

M-am uitat la ea şi tare aş fi vrut să-i spun că taică-sau 
era exact aşa cum îl etichetasem eu, ba chiar mai rău de 
atât, dar nu asta era problema. 

— Păi, am şi veşti bune şi veşti proaste. 

— Care-i vestea cea bună? 

— Vestea bună e că taică-tău mi-a oferit un milion două 
sute de mii de dolari ca să mă întorc la Londra. 

— Poftim? Ce-a făcut? 

— 'Ţi-am zis adineauri. 

A rămas fără replică, probabil năucită de cele auzite. Pe 
urmă s-a uitat la mine şi m-a întrebat: 

— Şi tu ce i-ai spus? Dar nu cred că-i cazul să te întreb. 

— Bineînţeles că nu. L-am refuzat. l-am zis că vreau 
două milioane. Asta-i vestea proastă. Nu vrea să urce 
preţul mai mult de un milion două sute. 

Şi-a dat seama că glumeam, deşi nu i se părea prea 
amuzant. 

S-a aşezat pe canapea, cu privirea în gol. 

— E scandalos, mi-a spus într-un târziu. E... incalificabil. 

— Aşa am zis şi eu. Adică tu valorezi un sfert de milion 
pe an... ah, asta-i cealaltă veste proastă: dacă te măriţi cu 
mine, gata cu alocaţia. 

S-a uitat la mine, a dat din cap şi mi-a spus: 

— Nu-mi pasă. 

— Nu contează dacă-ţi pasă sau nu. N-ai fost o fetiţă 
cuminte, aşa că ţi s-a tăiat alocaţia. Sau ţi se va tăia. S-a 
zis şi cu moştenirea. 

Într-un târziu a început să înţeleagă situaţia. 

— N-ai reuşit să-l lămureşti? m-a întrebat. 

— Nu. Vrei să bei ceva? am întrebat-o. 


— Nu. 

— Eu da. 

Mi-am turnat nişte coniac, apoi Susan a vrut şi ea unul, 
drept care i-am turnat şi ei într-un pahar. 

Nu aveam niciun motiv să toastam, aşa că pur şi simplu 
am sorbit din băuturi. 

— Mama îmi... îmi spunea de ce nu-i cazul să mă mărit 
cu tine, mi-a destăinuit ea în cele din urmă. 

— Vreun motiv valabil? 

S-a silit să zâmbească. 

— Crede că nu eşti capabil să-mi oferi stilul de viaţă cu 
care am fost obişnuită. 

— I-ai spus că sunt un armăsar în pat? 

A zâmbit de-a binelea. 

— l-am spus că întotdeauna am avut satisfacţii în viaţa 
sexuală. 

— E cumva invidioasa? 

— Poate. Mi-a dat de înţeles şi că bei cam mult, mi-a 
mărturisit ea. 

De data asta am râs cu lacrimi amândoi. 

— Mi-ar fi plăcut să ţin la băutură cât ţin ei, am 
remarcat. 

M-am aşezat pe canapea alături de Susan şi ne-am luat 
de mână, rămânând tăcuţi pentru un timp. Pe urmă ea mi-a 
spus: 

— Tata părea foarte supărat. 

— M-am purtat foarte frumos cu el, chiar şi după ce m-a 
jignit oferindu-mi mita. Zău că da, Susan. 

— Te cred. 

— Până la urmă, însă, a trebuit să-l ameninţ cu darea în 
judecată dacă te scoate din testamentele lor. Alocaţia s-a 
dus, am adăugat eu. Şi chiar dacă aş avea temei legal să 
intentez acţiune în instanţă, nu cred că moralmente aş fi 
îndreptăţit s-o fac. Sper că eşti de acord cu mine. 

— Sunt. Acum sunt liberă, mi-a reamintit ea. 

— Aşa e. Poate e cazul să renunţi la antrenorul tău 
particular, i-am sugerat eu. 

— Nu râde de mine. 


— lartă-mă. 

Era momentul să decid dacă să-i spun de lovitura finală 
a lui William: copiii. Dar mai bine îl lăsam pe el s-o facă: 
Susan trebuia s-o audă din gura propriului tată. 

— Cred că va dori să-ţi vorbească în curând, i-am spus. 

Ea a încuviinţat din cap. 

— O să vorbim mâine-dimineaţă. Aici. În drum spre 
aeroport. 

— Foarte bine. Eu n-am să dau ochii cu ei. 

— Mulţumesc. 

S-a uitat la mine şi m-a întrebat: 

— A zis ceva de copii? 

— Cred că o să-ţi zică ţie mâine. 

A dat din cap. 

Pentru cineva care tocmai îşi recăpătase libertatea, 
Susan nu arăta prea fericită şi, sincer vorbind, nici nu-i 
puteam găsi vreo vină în asta. Libertatea inspiră teamă. 

— Aşadar, dacă ţine cumva de mine... am început eu, ca 
să închei discuţia. 

— John, taci dracului din gură! 

Izbucnirea ei m-a luat complet pe nepregătite. Unde 
învățase să vorbească în halul ăsta? Suna curios, dat fiind 
accentul ei aristocratic. 

— Aş putea cere o explicaţie? 

— lartă-mă. 

A râs. În clipa următoare şi-a îngropat faţa în palme şi 
lacrimile au început să-i curgă şiroaie pe obraji. 

— Fir-ar să fie! a spus. 

Am luat-o pe după umeri şi am strâns-o la piept. 

— Totul o să fie bine, Susan, i-am spus. Ştiam amândoi 
că aşa se va întâmpla. 

Şi-a şters obrazul cu palmele şi mi-a spus: 

— Tu ştiai. Mie nu-mi venea să cred. 

I-am întins batista mea. 

— Trebuie să fii cinstită cu tine însăţi, i-am sugerat. Știai 
şi tu. 

A încuviinţat din cap. 

— Sunt nişte... Mi-am dat atâta silinţa cu ei. Cum pot să 


fie atât de... haini? 

Nu i-am răspuns. 

— Nu-i vorba de bani. Zău că nu. Dar pur şi simplu nu 
înţeleg cum de pot să fie atât de... nu-şi dau seama ce 
fericiţi suntem împreună? 

Nu voiam să intervin în acest moment de descărcare, 
totuşi a trebuit să-i spun: 

— Tocmai asta nu le place. Taica-tău nu m-a simpatizat 
niciodată, i-am amintit eu. Ca să fiu sincer, sentimentul e 
reciproc. Dar spre deosebire de mine, el acţionează mai 
curând din ură decât din dragoste. Şi nu-i nimic de făcut în 
privinţa asta. 

A dat din cap, şi-a şters ochii cu batista mea, apoi a 
răsuflat adânc şi mi-a spus: 

— Bine. Am să discut mâine cu el. Şi am să mă ţin tare 
pe poziţie. Nu mă mai poate ameninţa cu nimic... poate 
doar cu banii copiilor. Aşa că trebuie să vorbim cu copiii. 

— Bine. 

— Crezi că-i cazul să discut şi cu Peter? 

— Eu te-aş sfătui să nu vorbeşti. Dar tu decizi. Dacă va fi 
nevoie, eu am să-l dau în judecată pe neisprăvitul ăla. 

— Bine. 

S-a răsucit şi şi-a proptit capul pe braţul canapelei, cu 
picioarele în poala mea. l-am scos pantofii, iar ea şi-a 
mişcat degetele de la picioare. 

— Ai petrecut bine de Ziua Tatălui? m-a întrebat. Lăsând 
la o parte că ai dat cu piciorul la un milion de dolari. 

— Da. Serios. Începe să-mi placă maică-mea. 

— Foarte bine. În felul ei, ţine la tine. 

— Nu mă îndoiesc. Poate ar trebui să ne mai gândim ce 
facem cu iahtul acela, am sugerat. 

— Aşa cred şi eu. 

— Ce-ai zice de o barcă cu vâsle? 

— Nu ne permitem. 

S-a întins, a căscat şi mi-a spus: 

— A fost o zi epuizantă. Dar ştii ce? Mă simt de parcă mi 
s-ar fi luat de pe umeri o greutate uriaşă. 

— Păi, te simţi mai uşurată cu un sfert de milion de 


dolari pe an. 

A tăcut o clipă, apoi m-a întrebat: 

— Ai fost... surprins când ţi-a oferit bani? 

— Ca să-ţi spun drept, mi-a oferit bani încă din prima 
noapte când a venit aici. 

— Vorbeşti serios? De ce nu mi-ai spus? 

— De ce să-ţi stric săptămâna? 

— Trebuie să-mi spui tot la momentul potrivit. 

— Putem schimba subiectul? 

— Ce-ai zice să facem sex? 

Intrebarea ar fi fost un bun prilej să-i spun că taică-său 
încercase să mă ferească de căsătoria cu o femeie uşoară, 
care întâmplător era şi fiică-sa. Dar există reguli, scrise 
sau nescrise, şi aceasta mărturisire ar fi întrecut măsura, 
nereuşind decât s-o stârnească pe Susan şi mai mult 
împotriva tatălui ei. Totuşi, îl dispreţuiam atât de mult pe 
William, încât chiar aş fi vrut să-i spun lui Susan. Numai că 
de aici s-ar fi ajuns la alte probleme, fără legătură cu 
viitorul nostru împreună. 

— John? Alo? Facem sex? 

— Păi n-am făcut azi-dimineaţă? 

— Nu, azi-dimineaţă ai făcut cu nevasta marinarului. 

— Corect. 

M-am ridicat, am încuiat uşa şi mi-am scos puloverul. 

Susan şi-a dat jos chiloţii, şi-a ridicat fusta şi mi-a şoptit: 

— Repede, până nu se întoarce tata. 

Cu gândul la întâlnirile noastre pe fugă de la Stanhope 
Hall dinainte de căsătorie, m-am dezbrăcat de la brâu în 
jos şi m-am lungit deasupra ei, iar ea şi-a pus picioarele pe 
umerii mei. 

Una dintre plăcerile de a face sex cu Susan Stanhope 
era faptul că, la modul figurat, îl regulam pe taică-său. 
Dar, de data asta, în cameră nu eram decât eu cu Susan, şi 
asta era grozav. 


Capitolul 65 


Adormisem pe canapea, alături de Susan, şi ne-a trezit 
telefonul. Afara era întuneric şi singura lumina din birou 
venea de la lampadarul rămas aprins din timpul 
conversaţiei mele cu William. 

M-am ridicat şi m-am îndreptat către birou. Pe afişajul 
luminos scria „Număr ascuns”, iar ceasul arăta 9.32, deşi 
mi se păruse că era mai târziu. 

Am ridicat receptorul. 

— John Sutter la telefon. 

— Bună seara, domnule Sutter, am auzit vocea lui 
Mancuso. 

Auzeam zgomote în fundal, voci de bărbaţi şi femei 
discutând, dar aveam impresia că nu suna nici de la birou 
şi nici de acasă. 

— Am veşti pentru dumneavoastră, m-a anunţat el. 

M-am gândit că poate îl găsiseră pe Anthony mâncând 
spaghete la maică-sa acasă, aşa că am spus: 

— Veşti bune, sper. 

— Veşti. 

Am aruncat o privire spre Susan, care începea să se 
trezească. 

— Staţi o clipă, s-o chem şi pe Susan, l-am rugat eu pe 
Mancuso. 

Am pus telefonul pe aşteptare şi i-am zis lui Susan: 

— E Mancuso. 

Ea s-a ridicat în capul oaselor, iar eu am comutat pe 
difuzor şi m-am adresat din nou lui Mancuso: 

— Acum ascultam amândoi. 

— Buna seara, doamnă Sutter, a salutat-o el. 

Ea a rămas în picioare lângă mine. 

— Bună seara, i-a răspuns. 

— Trebuie să vă anunţ că Anthony Bellarosa nu s-a dus 
la mormântul tatălui său, a început Mancuso. În schimb, 


soţia şi copiii lui au fost acolo, la fel şi restul familiei, 
inclusiv fraţii lui Anthony, cu soțiile şi copiii. Toţi au luat 
masa acasă la Anna. 

Biata Megan. Bineînţeles, mi-am dat seama după tonul 
vocii lui Mancuso că mai avea şi alte ştiri. 

— În seara asta pe la 7.45, Salvatore D'Alessio lua masa 
la restaurant cu soţia sa, Marie şi cu cei doi fii, veniţi cu 
avionul din Florida pentru Ziua Tatălui. 

Am înţeles ce urma. Am privit scurt spre Susan, care şi-a 
dat şi ea seama ce avea să spună Mancuso în continuare. 

— Se pare că familia D'Alessio avea obiceiul să cineze la 
acest restaurant, Giovanni's, din zona Williamsburg, 
Brooklyn, a urmat Mancuso. Întotdeauna mergeau acolo de 
Ziua Tatălui. 

— Nu-i un obicei prea bun, am comentat eu. 

— Aşa e, a întărit el, apoi a adăugat: E un vechi local 
familial, foarte agreabil. De fapt, chiar de aici vă sun. 

Nu l-am întrebat de ce se găsea acolo, fiindcă ştiam 
deja. De fapt, eram convins că nu servea masa cu familia 
D'Alessio. 

Domnul Mancuso a revenit la subiect: 

— Aşadar, pe la 7.45, când familia D'Alessio ajunsese la 
desert, în restaurantul aglomerat au intrat doi bărbaţi 
îmbrăcaţi cu pardesie, care s-au dus direct la masa lui 
D'Alessio. Din spusele mai multor martori, amândoi au 
scos de sub pardesie câte o puşcă cu două ţevi retezate, 
iar unul dintre ei a spus „La mulţi ani de Ziua Tatălui, 
Sally!" şi a tras un singur foc, de aproape, împuşcându-l pe 
Savatore D'Alessio în plin obraz. 

Susan a făcut un pas în spate, de parcă ea ar fi primit 
lovitura, apoi s-a prăbuşit pe canapea. 

— Aşteptaţi o clipă, am spus eu în receptor. 

Am pus telefonul pe aşteptare şi am întrebat-o o pe 
Susan: 

— Te simţi bine? 

Ea a dat din cap. 

Mi-am tras pe mine chiloţii şi pantalonii, am dezactivat 
difuzorul şi am luat din nou receptorul: 


— Acum vă ascult numai eu, i-am spus lui Mancuso. 

— Bine... deci, acestea sunt ştirile. 

Am răsuflat adânc. 

— Păi... cred că vă datorez nişte bani, am răspuns. 

— N-am ajuns să pariez în numele dumneavoastră, 
domnule Sutter. 

— OK... 

M-am aşezat, aruncând iar o privire către Susan, care nu 
părea să observe sau să-i pese că nu-l auzea pe Mancuso. 

— Sunt şi alte victime? am întrebat eu. 

— Nu. A fost o treabă profesionistă. O să vedeţi şi la 
ştiri, mi-a sugerat el. 

— Îmi mai puteţi da alte amănunte? am insistat. Lucruri 
pe care nu le voi vedea la televizor. 

— Bine... 

Domnul Mancuso mi-a împărtăşit părerea lui 
profesională în privinţa asasinatului. 

— Prin urmare, e duminică. Ziua Tatălui. Salvatore 
D'Alessio merge să cineze în oraş împreună cu familia. 
D'Alessio e din vechea generaţie, care consideră că încă 
mai există reguli ce nu pot fi încălcate. Totuşi, nu e prost - 
adică, de fapt este... Oricum, presupunând că el a fost cel 
care a ordonat lichidarea lui Frank Bellarosa la Giulio's, în 
prezenţa soţiei şi a doi cetăţeni de vază, atunci D'Alessio 
ştie că şi el a nesocotit regulile. Şi mai ştie că Anthony nici 
nu respectă prea multe reguli. Aşadar, D'Alessio îşi ia cu el 
un bodyguard, pe care-l postează la intrarea în 
restaurantul Giovanni's şi totodată îşi pune vesta antiglonţ 
pe sub costumul măsură XXL. Nu uită nici să-şi ia un pistol 
Smith& Wesson calibrul 38. Fiind împreună cu familia, nu 
se aşteaptă la necazuri, dar e pregătit pentru orice 
eventualitate. 

— Ar fi trebuit să se aştepte la necazuri şi să fie mai bine 
pregătit, am comentat eu. 

— Întocmai. Bodyguardul, despre care Marie D'Alessio 
ne-a declarat că era şi şoferul lor - deşi veniseră la 
restaurant pe jos - a plecat la plimbare şi pare-se s-a făcut 
nevăzut. Cât despre vesta antiglonţ, cei doi asasini fie 


ştiau, fie au bănuit existenţa ei, întrucât au tras în plină 
faţă. Frank Bellarosa a avut mare noroc în seara aceea, şi- 
a amintit Mancuso, dar asasinii lui D'Alessio erau decişi să 
nu repete greşeala comisă de cei care voiseră să-l ucidă pe 
Frank Bellarosa. 

— Sigur. Ar fi fost o greşeală prostească, am încuviinţat 
eu. 

— Deci acea singură lovitură primită de D'Alessio în plin 
obraz l-a aruncat la podea, după care cei doi i-au mai tras 
un glonţ în cap, deşi fusese deja lovit mortal, din câte mi-a 
spus legistul, a continuat domnul Mancuso. Cea de-a doua 
lovitură a fost un fel de... mesaj personal, a adăugat 
detectivul. Niciun antreprenor de pompe funebre nu va 
putea să repare o faţă atât de distrusă, astfel încât mortul 
să poată fi expus într-un sicriu deschis, mi-a explicat el. 

Prea multe informaţii. 

— Din spusele martorilor, a continuat domnul Mancuso, 
după cele două focuri de armă, al doilea ucigaş a îndreptat 
arma spre capul Mariei D'Alessio şi a strigat: „Nu mişca 
nimeni, altfel îi zbor creierii!” Cei doi fii au încremenit pe 
loc, în timp ce Marie tipa. Cei doi asasini au ieşit din 
restaurant şi au suit într-o maşină care-i aştepta. De când 
au intrat şi până au ieşit cei doi au trecut vreo 
cincisprezece secunde, a concluzionat detectivul. Când s-a 
uitat la soţul ei, Marie a leşinat, a adăugat Mancuso. Unul 
dintre fii a vomitat, iar celălalt a făcut o criză de isterie. 
Auzi acolo, „La mulţi ani de Ziua Tatălui”, a murmurat el 
ca pentru sine. 

Am încuviinţat din cap. Cu siguranţă că ştersesem din 
memorie toată tensiunea unei zile petrecute cu Harriet şi 
cu cei doi Stanhope. 

Am încercat să-mi imaginez restaurantul plin cu familii 
care luau masa cu ocazia Zilei Tatălui, apoi pe cei doi 
asasini intrând pe uşă. Apoi, până să se dezmeticească 
cineva, unul din ei îi zboară creierii lui Salvatore D'Alessio, 
după ce-i urează La mulţi ani de Ziua Tatălui. Oare ce 
făcea familia D'Alessio cu câteva secunde înainte ca ţeasta 
lui Sal să explodeze şi odată cu ea tot universul lor? 


Stăteau de vorbă? Râdeau? Îşi treceau unul altuia platoul 
cu fursecuri? Oare Salvatore D'Alessio îşi dăduse seama în 
secunda dinaintea împuşcăturii că totul se sfârşise? 

Mi-am amintit câte de rapid se petrecuseră lucrurile în 
faţa restaurantului Giulio's - de fapt, nici nu-mi dădusem 
seama ce se întâmplă decât atunci când totul era aproape 
terminat. În lipsa unui punct de referinţă din existenţa 
mea, mintea mea refuza să înţeleagă ce aveam în faţa 
ochilor. De fapt, nici nu-mi dădusem seama când anume 
dispăruse faţa lui Vinnie într-un nor de sânge, creieri... 

— Domnule Sutter? 

— Da... 

— Spuneam că poate nu e cazul ca doamna Sutter să 
vadă toate astea la televizor. 

M-am uitat cu coada ochiului la Susan, care şedea 
ghemuită pe canapea, cu privirea în gol. 

— Aşa e, am răspuns. 

— Şi poate că mâine n-ar trebui să-i ajungă sub ochi 
niciun ziar. 

— Da, da... ei bine, presupun că acum avem răspuns la 
întrebarea dacă Anthony Bellarosa e sau nu în viaţă. 

— Întocmai. Cred că e cazul să pornim de la ideea că el 
a ordonat atentatul. Mi se pare genul de mesaj pe care ar 
fi vrut să-l trimită acoliţilor unchiului său, a subliniat 
Mancuso. Cu alte cuvinte, aşa s-a întâmplat şi cu tatăl 
meu, sub ochii mamei mele. 

— Mda... oricum, eu nu i-aş acorda lui Anthony chiar 
atâta credit cât priveşte arta spectacolului sau gesturile 
simbolice, dar poate totuşi l-a moştenit întru câtva pe 
Frank. 

Deci poate a apreciat şi gestul meu de a sfâşia pictura. 
Taică-său aşa ar fi făcut. 

Domnul Mancuso a tăcut o clipă, apoi mi-a spus: 

— Şi pe mine m-a surprins cum s-a petrecut atentatul. 
Mă aşteptam la ceva... mai puţin ostentativ. O dispariţie 
care să nu atragă atât de mult atenţia oamenilor legii sau a 
opiniei publice. Sau dacă Anthony tot voia să recurgă la 
violenţă, nu credeam că-şi va face atât de evidentă 


prezenţa în spatele evenimentelor. Putea la fel de bine să-i 
ceară asasinului să facă o urare de genul „La mulţi ani de 
Ziua Tatălui, unchiule Sal”, a adăugat el. Atentatul acesta 
i-ar putea crea unele probleme, a cugetat Mancuso. Ceea 
ce ne conduce la un alt subiect. N-am spus nimic, aşa încât 
a continuat: După cum am discutat, se prea poate ca acum 
Anthony să-şi îndrepte atenţia spre doamna Sutter, poate 
şi spre dumneavoastră. 

Din nou m-am uitat la Susan, care rămăsese cu ochii la 
mine. Trebuia să audă şi ea, aşa că am apăsat din nou 
butonul pentru difuzor exterior şi am pus receptorul în 
furcă. 

— Susan e iarăşi lângă mine, l-am anunţat eu pe 
Mancuso. 

— Dat fiind cum se petrec de regulă lucrurile, ne-a spus 
el, sunt convins că Anthony Bellarosa este şi a fost plecat 
din oraş în ultima săptămână şi că ne poate demonstra 
acest lucru cu acte în regulă, în caz că-l luam la întrebări 
pe unde se afla în seara atentatului. Cum, necum, oriunde 
ar fi, părerea mea e că va rămâne ascuns încă vreo 
săptămână sau măcar până va fi convins că se înapoiază 
acasă ca şef incontestabil al organizaţiei. Probabil va 
aştepta până după înmormântarea unchiului său, a 
încheiat Mancuso, deşi s-ar putea să-şi facă apariţia tocmai 
la acest eveniment. 

— Păi, ar cam trebui, dacă l-a provocat chiar el, am 
subliniat eu. 

Mancuso şi-a îngăduit să râdă încetişor, în schimb Susan 
n-a schiţat nici măcar un zâmbet. 

Mancuso a trecut la o problemă de interes imediat. 

— Totuşi, ne-a informat el, absenţa lui Anthony nu-l 
împiedica să se ocupe de treburile de aici, după cum 
dovedeşte uciderea lui D'Alessio. De fapt, dacă mai sunt 
socoteli de reglat, asta se poate întâmpla cât timp Anthony 
Bellarosa încă lipseşte din oraş. 

Susan s-a gândit la cele auzite şi a întrebat: 

— Atunci ce sunteţi de părere să facem? 

— Să vă luaţi masuri de precauţie suplimentare, inclusiv 


o pază de corp. 

— Asta nu l-a ajutat prea mult pe unchiul Sal, am 
remarcat eu. 

— E drept că nu. Dar să sperăm că omul dumneavoastră 
de pază nu va lucra pentru ceilalţi, cum s-a întâmplat cu 
şoferul lui D'Alessio. Totodată, vă sfătuiesc pe amândoi să 
rămâneţi cât mai mult posibil în zona asigurată de la 
Stanhope Hall. Între timp eu am să vorbesc cu poliţia 
locală, să vad dacă nu vi se poate asigura protecţie 
douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru. l-am 
întrebat şi pe colegii de la FBI dacă vă pot trimite unul sau 
doi agenţi, dar ca să fiu sincer, după 11 septembrie cam 
ducem lipsă de oameni. 

Susan s-a uitat la mine, apoi l-a întrebat pe Mancuso: 

— Cât timp ar trebui să trăim în acest fel? 

— Îmi pare rău, dar nu am de unde şti. 

Apoi, ca să ne dea şi o veste bună, a spus: 

— Bellarosa va ieşi curând din ascunzătoare sau îi vom 
da noi de urmă. lar când se va întâmpla acest lucru, NYPD 
îl va reţine ca să-i pună întrebări în legătură cu uciderea 
lui Salvatore D'Alessio. La solicitarea poliţiei, se va implica 
şi FBI. Poliţia locală îl va lua la întrebări pe Bellarosa şi în 
legătură cu amenințările făcute la adresa dumneavoastră 
şi a soţiei dumneavoastră. Cum spuneam, cu puţin noroc, 
vom reuşi să-l arestam. Sau cel puţin ştim că a fost 
avertizat că se află sub supraveghere permanentă. 
Problema la ora actuală e că a dispărut fără urmă, ne-a 
reamintit el. lar persoanele dispărute, afară de cazul că 
sunt moarte, sunt mai periculoase decât cele prezente, 
despre care se ştie tot timpul pe unde umblă. 

Susan crezuse că dispariţia lui Anthony Bellarosa era un 
lucru bun, dar acum înţelegea cum stăteau lucrurile. 

— Cum se face că nu-i puteţi da de urmă? a întrebat ea. 

Domnul Mancuso, care probabil răspunsese în 
numeroase rânduri unei astfel de întrebări, a spus: 

— Ţara e mare şi lumea tot aşa. Are posibilitatea să 
dispară pe timp nelimitat, a adăugat el. Nu fuge din calea 
legii, ne-a amintit el, aşa că-şi va face apariţia atunci când 


va socoti el de cuviinţă. 

Desigur, ce spunea Mancuso părea logic şi cu siguranţă 
că, în locul lui Anthony, mai degrabă m-aş fi temut de 
paesanos ai mei şi de braţul legii decât să mă gândesc să 
fac de petrecanie altor persoane - mai ales unora care, 
după ştiinţa mea, se aflau sub protecţia poliţiei şi a FBI. 
Totuşi, undeva în adâncul sufletului, ştiam că era vorba 
mai curând de răzbunare decât de afaceri, iar uciderea lui 
Salvatore  D'Alessio reprezenta doar primul act de 
răzbunare, după care avea să urmeze al doilea. Poate şi al 
treilea. 

M-a fulgerat un gând. 

— Am treburi la Londra... i-am spus eu lui Mancuso. 

M-am uitat la Susan, care dădea din cap. 

—... aşa că poate ar fi momentul potrivit ca eu şi 
doamna Sutter să petrecem o săptămâna-două acolo, 
posibil încă două pe continent. Cu alte cuvinte, şi noi ar 
trebui să ne dăm dispăruţi, am adăugat. 

— În momentul de faţă ar fi o idee foarte bună, a 
răspuns el fără ezitare. Până se clarifica situaţia. Dacă 
păstraţi legătura cu noi, a adăugat, va putem ţine la curent 
cu ce se mai întâmplă. 

— Fără îndoială că ne interesează veştile de acasă. Şi, vă 
rog, nu ezitaţi să ne sunati de îndată ce amicii lui Sally Da- 
da îi fac felul lui Anthony. 

Domnul Mancuso nu reacţiona niciodată prea bine la 
remarcile mele agresive la adresa lui Anthony Bellarosa - 
doar era profesionist -, totuşi mi-a răspuns: 

— Speram să dăm noi mai întâi de urma lui. 

— lar eu sper să-l dibuiască primii prietenii unchiului 
Sal. 

S-a făcut că nu mă aude şi m-a întrebat: 

— Când intenţionaţi să plecaţi? 

M-am uitat la Susan. 

— Pentru mine marţi e convenabil, a spus ea. 

— Asta ar fi foarte bine, s-a declarat de acord Mancuso. 
Nu menţionaţi faţă de nimeni detalii referitoare la 
călătorie, ne-a reamintit el. 


— Aşa o să facem. 

— Şi distracţie plăcută. Chiar aveţi nevoie de o vacanţă. 

Domnul Mancuso părea încântat că nu aveam să mai fim 
în aria lui de responsabilitate. Desigur, ne simpatiza şi, din 
punct de vedere personal, ar fi fost sincer afectat dacă am 
fi fost ucişi. Dar din perspectivă profesională, ar fi fost mai 
mult decât afectat: s-ar fi găsit în aceeaşi situaţie penibilă 
ca atunci când Susan îi făcuse felul principalului său 
martor. Fără îndoială că nu voia să mai treacă odată prin 
asemenea necaz. 

— Sunt convins că în timpul absenței dumneavoastră 
vom mai afla câte ceva, ne-a asigurat el, şi că Anthony 
Bellarosa fie va ajunge în puşcărie, sub stricta 
supraveghere, fie va fi lichidat chiar de oamenii lui, fie va fi 
suficient de înspăimântat ca să se retragă definitiv şi să se 
stabilească în Florida sau Las Vegas, unde sfârşesc mulţi 
indivizi de teapa lui când sunt siliţi să se lase de meserie. 

Nu eram prea sigur că Anthony ar fi vrut să se retragă 
sau să se stabilească în altă parte, totuşi am fost de acord 
cu Felix Mancuso că tânărul Bellarosa se afla la o răscruce 
de drumuri în cariera lui. Nu era treaba mea, atâta vreme 
cât niciunul dintre drumuri nu ducea înapoi pe Grace 
Lane. 

M-am gândit la Anthony, în ascunzătoarea lui sau în exil, 
şi m-am întrebat dacă avea sentimente normale, dacă-i era 
dor de familie, neştiind când şi dacă îi va mai revedea. Pe 
de altă parte, aceasta era viaţa pe care şi-o alesese. 
Bineînţeles, mi-a venit în minte propriul exil. Nu fusese 
viaţa aleasă de mine - sau poate că da, dar nu fusese 
prima opţiune. 

Oricum, Anthony Bellarosa nu ştia nici măcar unde se 
afla Londra şi-şi închipuia că Paris e numele unui hotel din 
Vegas. Aşadar, era o idee bună, iar Susan şi cu mine 
aveam să ne distram, în timp ce Anthony îşi va bate capul 
să afle dacă ajunsese şef sau dacă intrase în belea. 

— Vă sunăm marţi de la aeroport, i-am spus eu domnului 
Mancuso. 

— Vă rog. 


— În afară de faptul că aţi fost chemat la locul crimei, aţi 
petrecut bine de Ziua Tatălui? l-am întrebat. 

— Da, mulţumesc. Dar dumneavoastră? 

— Am petrecut o zi minunată cu copiii şi cu logodnica 
mea. Au mai venit mama mea şi viitorii socri, am adăugat. 
Pleacă toţi până mâine-dimineaţă, l-am anunţat. 

— Foarte bine. Sunteţi... prudenţi? m-a întrebat. 

— Da, l-am asigurat eu. Oricum, Susan şi cu mine am 
mers joi la Giulio's, la o cafea cu fursecuri. 

— Serios? Ei... probabil a fost o mişcare bună. 

— Chiar a fost. 

A tăcut câteva clipe, apoi mi-a spus, de fapt adresându- 
se amândurora: 

— M-am întrebat de multe ori... cum ar fi decurs 
existenţa noastră dacă nu i-aţi fi salvat viaţa atunci, 
oprindu-i sângerarea. 

— Păi... credeţi-mă că şi eu m-am întrebat acelaşi lucru 
în repetate rânduri. 

Am aruncat o privire către Susan, care nu se uita la 
mine, şi am spus: 

— Dar n-aş fi putut să-l las să sângereze. 

— Ştiu. Nici eu n-aş fi putut. Voiam însă să spun... dacă 
n-aţi fi reuşit să-i salvaţi viaţa şi dacă ar fi murit atunci şi 
acolo... n-am fi avut această conversaţie. 

— Nu, n-am fi avut-o. 

Susan nu l-ar fi împuşcat pe Frank chiar în tura lui Felix 
Mancuso, eu n-aş fi divorţat de ea şi n-aş fi plecat într-un 
exil autoimpus vreme de zece ani, iar Anthony nu ne-ar fi 
pus acum vieţile în pericol. Dar cine putea şti dacă nu 
cumva în aceşti zece ani nu s-ar fi întâmplat ceva cu mult 
mai rău? De pildă, ca eu să fi fugit în lume cu Beryl 
Carlisle. 

— Ei bine, i-am răspuns eu lui Felix Mancuso, ca să audă 
şi Susan. De-ar fi să credem în destin, poate că lucrurile se 
vor sfârşi mai bine aşa, decât dacă Frank Bellarosa ar mai 
fi pierdut un litru de sânge pe podeaua din restaurantul 
Giulio's. 

Mancuso a tăcut o clipă, apoi ne-a spus mie şi lui Susan: 


— Şi eu m-am gândit la asta. Într-adevăr, cred că... toate 
aceste lucruri au un sens şi că parte din acest sens e să ne 
pună pe noi la încercare, să ne aducă un plus de 
înţelepciune, să ne arate ce anume este important şi ne 
facă să devenim mai buni. 

— Eu aşa cred, a întărit Susan. Şi mai cred că există un 
înger păzitor care va veghea asupra noastră. 

Atunci ce ne mai obosim să mergem la Londra? m-am 
întrebat eu. Dar, ca să nu fac opinie separată, am spus la 
rândul meu: 

— Şi eu cred la fel. 

— Cineva doreşte să stea de vorbă cu mine, ne-a spus 
Mancuso. Vă urez drum bun, nu ezitaţi să mă sunati 
oricând e nevoie. 

— Mulţumim, am răspuns. O seara bună. 

— Mda... 

— Aşa e. Atunci o zi bună mâine. 

— La fel şi dumneavoastră. 

— Încă o dată, mulţumim, a adăugat Susan. 

Am închis telefonul şi ne-am uitat unul la altul. 

— Şi eu mă întreb cum ar fi decurs vieţile noastre dacă 
n-aş fi... a spus Susan într-un târziu. 

— Încetează. Niciodată - subliniez, niciodată - n-o să 
mai vorbim despre asta. 

Susan a dat din cap. 

— Bine. Dar poate că există un sens în tot ce s-a 
întâmplat. 

— Poate. 

Eram convins că nu va trece mult şi vom afla care 
anume era acesta. 


Capitolul 66 


I-am propus lui Susan să mergem în salonul familial şi să 
urmărim puţin din filmul Naşul, partea a IV-a: Anthony îl 
lichidează pe unchiul Sal. 

Nu i s-a părut nostim şi nici nu-şi dorea să facă asta. 

A ridicat receptorul şi a format un număr. 

— Pe cine suni? 

— Pe Edward. 

— De ce? Oh, OK. 

Pornirea unei mame de a-şi proteja copiii e mai 
puternică decât tentaţia unui bărbat de a se uita la 
televizor. 

Edward a răspuns la mobil şi Susan i-a spus: 

— Dragule, aş vrea să vii acasă chiar acum. 

El a răspuns ceva, iar Susan i-a replicat: 

— Mâine ai avion devreme, dragule, iar tatăl tău şi cu 
mine am vrea să mai petrecem puţin timp împreună. Bine, 
mulţumesc. 

A închis telefonul. 

— Vine într-un sfert de oră, m-a anunţat. 

Am încuviinţat în tăcere. Dacă era lăsat de capul lui, 
Edward putea veni acasă spre trei dimineaţa, iar noi am fi 
stat treji toată noaptea, cu puşca în mână, aşteptându-l. 

— Bine măcar că mâine va pleca de aici, iar marţi noi doi 
vom fi la Londra. 

— John, m-a întrebat ea, crezi că Edward şi Carolyn se 
află în pericol? Nu plec la Londra dacă... 

— Nu se afla în niciun fel de pericol, i-am tăiat eu vorba. 

M-am gândit la cât de precis lucraseră oamenii lui 
Anthony la restaurantul Giovanni's şi la ce-mi spusese 
Anthony pe peluza din faţa casei lui. 

— Femeile şi copiii sunt iertaţi, am asigurat-o eu. 
Adică... în orice caz, copiii. Carolyn e procuror districtual, 
am subliniat, şi asta o face practic intangibilă. 


Susan a încuviinţat din cap. 

— Bine... atunci abia aştept să plecăm la Londra. 

— Şi pe urmă la Paris. 

— Bine. N-am mai fost în străinătate de când... de când 
am mers împreună la Roma. 

Poate avusese iubiţi sărăntoci. Sau ţărănoi. Între timp, 
eu fusesem plecat din ţară zece ani şi aş fi vrut să mai 
rămân puţin pe acasă, numai că trebuia să plec la Londra. 

— O să-mi placă la Londra cu tine? m-a întrebat. 

— Sper că da. Vreau să-ţi arat Muzeul Imperial al 
Războiului. 

— Abia aştept. La Londra o să te sune la telefon femeile 
sau o să vină să-ţi bată la uşă? 

— Femei? Nu. Bineînţeles că nu. Dar poate totuşi ar 
trebui să stăm la un hotel. 

— Nu ne permitem, mi-a reamintit ea. 

O altă realitate recentă. 

Prin urmare, am rămas în birou şi am stat de vorbă 
despre vestea primită de la Mancuso şi despre cum 
vedeam noi situaţia respectiva. Susan era optimistă, ca şi 
mine, la gândul că poate Anthony Bellarosa avea mai mult 
de furcă cu paesanos ai lui decât aveam noi cu el. Dar n-aş 
fi pariat nici pe viaţa mea, nici pe a ei că aşa stăteau 
lucrurile. 

Am auzit afară maşina lui Edward, iar Susan s-a dus şi i- 
a deschis înainte ca el să apuce sa descuie. 

Am mers toţi trei în salonul familial, unde Sophie ne-a 
adus ce mai rămăsese din tort, apoi ne-a urat noapte bună. 

Am  pălăvrăgit despre ziua care trecuse, despre 
ambarcaţiuni, despre o posibilă vizită a mea cu Susan la 
Los Angeles, eventual împreună cu bunica Harriet. Speram 
că maică-mii să-i placă la Los Angeles şi să rămână acolo. 
I-am mai spus lui Edward şi că urma să mergem la Londra 
pentru câteva zile, apoi prin alte locuri. Nu era nevoie ca 
fiul nostru să ne cunoască destinaţia înainte de a ajunge 
acolo, poate nici atunci. Nu era cazul să-i povestim nici 
despre atentatul mafiot din Brooklyn. Dacă avea să audă 
despre asta după ce se întorcea la Los Angeles, probabil că 


urma să facă legătura şi să-şi dea seama de ce ne 
hotărâsem peste noapte să plecăm în Europa. Dacă nu, 
atunci Carolyn avea să-i furnizeze informaţiile lipsă. 

— Cum a fost cu bunicul şi bunica după plecarea 
noastră? a întrebat Edward, fără nicio legătură cu cele 
discutate până atunci. 

Am lăsat-o pe Susan să răspundă, iar ea i-a spus 
adevărul: 

— Nu prea grozav. Dar vom mai sta de vorbă cu ei 
mâine. 

— De ce nu vor să vă recăsătoriţi? 

Era rândul meu să-i răspund: 

— Pentru că nu le place de mine. 

— Doar nu te însori cu ei, a subliniat Edward. 

— Foarte adevărat, am încuviinţat eu, numai că ei văd 
lucrurile într-o perspectivă mai amplă. 

— Aici e vorba doar de banii lor, a declarat fără ocolişuri 
Edward. 

— Din păcate, e vorba de banii lor, am recunoscut eu. De 
fapt, a fost vorba. 

— S-ar putea ca noi - vreau să zic, noi toţi - să suferim 
unele pierderi financiare ca urmare a acestei căsătorii, i-a 
explicat Susan fiului ei. 

— Ştiu. 

— Mama ta şi cu mine nu ne gândim la noi, ci la tine şi 
la Carolyn, i-am spus. 

— Am discutat cu Carolyn pe tema asta, ne-a anunţat el. 
Nici nouă nu ne pasă. 

Susan şi cu mine ne-am uitat unul la altul. 

— Să vedem ce-or să zică mâine, i-a spus Susan lui 
Edward. Nu uita că avionul tău pleacă devreme, i-a 
reamintit ea. 

El s-a ridicat şi ne-a spus: 

— Ne vedem mâine-dimineaţă. Cum de-au ajuns să fie 
aşa? ne-a întrebat după o clipă. 

Păi, idioţii sunt idioţi din născare, nu devin aşa pe 
parcursul vieţii. 

— Nu ştiu, sper numai să nu fie ereditar, a replicat 


Susan. 

Am râs cu toţii, apoi Edward ne-a urat noapte bună. 

— Să ştii că nu-mi place să discut problema asta cu 
copiii, mi-a spus Susan. 

— Nu mai sunt copii. 

— Sunt copiii noştri, John. Şi nu-mi place că părinţii mei 
fac din ei obiecte de şantaj. 

Din nou instinctul ei matern. Era îngrijorată ce se va 
alege de Edward şi Carolyn dacă ar fi fost azvârliţi în 
lumea asta unde totul era o luptă şi li s-ar fi spus să se 
descurce singuri, la fel ca alţi nouăzeci şi nouă la sută 
dintre muritori. 

Nu împărtăşeam îngrijorarea lui Susan. Copiii aveau să 
se descurce foarte bine, lucru pe care îl ştiau şi ei şi 
socoteam că-i crescusem astfel încât să fie în stare să-şi 
poarte singuri de grijă. 

Totuşi, înţelegeam ce era în mintea ei: de ce ar fi siliţi să 
trăiască fără bani când puteau avea milioane? 

De fapt, aici era vorba de o alegere de care majoritatea 
oamenilor nu beneficiază: milioane sau salariu lunar? 

Eu unul aş fi ales milioanele - mai ales dacă aş fi pus 
mâna pe bani ca urmare a morţii lui William Stanhope - 
dar cu siguranţă că n-aş fi făcut sluj la nimeni pentru bani. 
Totuşi, când vine vorba de copii, eşti dispus la anumite 
compromisuri. 

În concluzie, mă aflam între cei trei Stanhope şi 
milioanele familiei Stanhope. 

Rămânea de văzut ce urma să se întâmple a doua zi. 
Ştiam ce avea să-i spună William lui Susan, dar nu eram 
prea sigur ce avea să-i spună Susan lui William - sau mie, 
după aceea. 

— Sunt gata de culcare, m-a anunţat Susan. 

— Eu nu. 

— Doar nu vrei să te uiţi la ştiri. 

— Ba da. 

— De ce vrei să vezi aşa ceva, John? 

— Tuturor le place să urmărească reportaje despre 
lovituri ale Mafiei. 


De fapt, nu mai văzusem la televizor asemenea reportaje 
de când Sally încercase să-i vină de hac lui Frank, episod 
în care jucasem şi eu un rol secundar. 

— Mă duc la culcare, a repetat Susan. 

— Noapte bună. 

M-a sărutat în grabă şi a ieşit. 

Era ora 11 noaptea, aşa că am deschis televizorul şi am 
setat pe canalul local de ştiri, unde o văzusem pe Jenny 
Alvarez. 

Bineînţeles, am dat cu ochii tot de ea, care tocmai 
spunea: 

— Principala ştire din aceasta seară se referă la execuţia 
publică, în stil mafiot a lui Salvatore D'Alessio - pe ecran a 
apărut o fotografie a Omului din Neanderthal - cunoscutul 
şef al uneia dintre familiile newyorkeze implicate în crima 
organizată... 

Figura omului cavernelor a fost înlocuită cu o vedere din 
exterior a restaurantului Giovanni's, care nu arata rău 
deloc. Lui Mancuso părea să-i placă, aşa că Susan şi cu 
mine am fi putut s-o aducem aici pe Carolyn. Proprietarul 
era fără îndoială supărat că clienţii lui fuseseră nevoiţi să 
vadă o ţeasta împrăştiată pe pereţi tocmai la cină şi, în 
egală măsură, că toată lumea fugise fără să mai ceară nota 
de plată. Dar ştia probabil că în săptămânile care urmau 
avea să-şi recupereze pierderea. Newyorkezii adoră să 
meargă la un restaurant unde s-a petrecut un atentat al 
Mafiei. Luaţi ca exemplu Giulio's sau Sparks, unde Gotti 
pusese să fie lichidat Paul Castellano. Amândouă gemeau 
de clienţi. Publicitatea gratis are mai mult efect decât cea 
plătită, ca să nu mai vorbesc de faptul că restaurantul 
respectiv intra în legendă, căpătând o bulină, două în plus 
în Ghidul restaurantelor italieneşti. 

Ei, băteam câmpii, aşa că mi-am îndreptat din nou 
atenţia spre televizor. În faţa restaurantului erau multă 
poliţie, iar vocea lui Jenny tocmai spunea: „... în acest 
restaurant italienesc de cartier din zona Williamsburg, 
Brooklyn. Salvatore D'Alessio a fost în trecut adjunctul 
faimosului Frank Bellarosa, asasinat cu zece ani în urmă la 


conacul sau impunător din Long Island de către o femeie 
despre care se spunea că ar fi fost amanta lui”. 

Se spunea? De ce nu rostise Jenny numele lui Susan şi 
nu-i prezentase fotografia? Poate că cei de la televiziune se 
temeau să nu fie daţi în judecată. Corect. Susan fusese 
ucigaşa lui Frank Bellarosa, dar doar se spunea că i-ar fi 
fost amantă. Aş fi putut chiar s-o reprezint pe Susan în 
instanţă dacă Jenny i-ar fi pomenit numele ca fostă amantă 
sau prietenă a lui Frank. Ar fi fost un caz interesant: Sutter 
împotriva postului Cable News 8, Jenny Alvarez şi alţii. 
John Sutter ca reclamant. Este adevărat, domnule Sutter, 
că v-aţi culcat cu doamna Alvarez şi că ulterior v-a părăsit? 
Nu, domnule, ne-am strâns mâna şi ne-am despărţit ca 
buni prieteni. 

Ah, câte complicaţii se creează atunci când doar ne 
cuplăm la una mică şi apoi ne despărţim. 

„La rândul său, Bellarosa a fost ţinta unui atentat 
petrecut în urmă cu zece ani, spunea Jenny, şi se crede că 
victima de astă-seară, Salvatore D'Alessio, s-a aflat în 
spatele acelei tentative eşuate de lichidare a lui Bellarosa. 
lată acum că Salvatore D'Alessio - cunoscut în lumea 
interlopă sub numele de Sally Da-da a fost asasinat şi 
surse apropiate de echipa de investigaţie presupun că 
aceasta execuţie mafiotă ar fi fost ordonată de fiul lui 
Frank Bellarosa, Tony...” 

— Anthony! Nu Tony! 

Pare-se că postul de televiziune nu deţinea nicio 
fotografie a lui Anthony, aşa că Jenny şi-a continuat 
reportajul pe fondul unor imagini mai vechi cu Frank 
Bellarosa pe treptele tribunalului, în ziua când îl 
eliberasem pe cauţiune, şi pentru o clipă am zărit figura 
mea. Urâtă cravată. 

Din păcate, chiar atunci a intrat Susan, care a 
încremenit cu ochii la chipul lui Frank Bellarosa de pe 
ecran, apoi a ieşit din cameră fără un cuvânt. 

Sigur, era oarecum şocant să-l vadă la televizor pe 
Frank, arătând bine, fumând trabuc şi glumind cu presa. 
Ultima oară când îl văzusem, cu mâinile pe piept, nu mai 


era aşa vioi. 

Ar fi trebuit să închid televizorul şi să mă duc la culcare, 
dar ceea ce urmăream era important, ca să nu spun şi 
interesant. 

„Aşadar, dacă aceste zvonuri sunt adevărate, spunea 
Jenny, atunci se pare că în familiile crimei organizate 
newyorkeze încep să se arate urmările întâmplărilor de 
acum zece ani.” 

Şi, să nu uităm, cum îţi aşterni, aşa dormi. 

„Conform unor surse de încredere din rândul oamenilor 
legii, a continuat Jenny, Tony Bellarosa a dispărut de vreo 
săptămână, nefiind de găsit nici acasă, nici la locul de 
muncă, nici la alte reşedinţe mai retrase. De asemenea, nu 
a participat nici la înmormântarea lui John Gotti, care a 
avut loc ieri.” 

Jenny s-a referit în continuare la vădita luptă pentru 
putere iscată ca urmare a morţii lui Gotti, ocazie cu care a 
pomenit din nou de Anthony şi unchiul Sal, apoi de tatăl lui 
Anthony, Frank, apoi... şi m-am văzut din nou alături de 
Frank, pe treptele tribunalului. Jenny a continuat să 
relateze pe fondul imaginilor de pe ecran, şi cum 
secvențele nu aveau fundal muzical, m-am auzit 
răspunzând la o întrebare care-mi fusese adresată de 
nimeni alta decât de tânăra Jenny Alvarez. Nu 
îmbătrânisem nici măcar cu o zi. În acel moment, Jenny şi 
cu mine nu eram nici măcar prieteni - de fapt, ea fusese o 
pacoste pe treptele tribunalului şi o detestasem din prima 
clipă, sentimentul fiind reciproc. Pe urmă... ei bine, ura 
devenise poftă carnală, aşa cum se întâmplă adesea. 

Jenny a reapărut pe micul ecran - o nouă ocazie să-mi 
pomenească numele ca fiind prezentabilul şi sclipitorul 
avocat al răposatului şef mafiot, pe care tocmai îl văzusem. 
Dar comentariul nu era actual, ci făcea parte din cele 
câteva secunde ale secvenţelor anterioare. Eram convins 
că-şi amintea de noaptea aceea din hotelul Plaza. 

„Un alt aspect interesant al acestei situaţii, a relatat ea 
în continuare, este acela că Tony Bellarosa este nepotul 
victimei, Salvatore D'Alessio. Mama lui Bellarosa şi soţia 


lui D'Alessio, acum văduvă, sunt surori. Aşadar, dacă 
zvonurile despre implicarea lui Tony Bellarosa în această 
execuţie mafiotă sunt adevărate, atunci cele întâmplate ne 
permit să ne facem o idee despre nemiloasa...” 

Şi aşa mai departe. 

Ei bine, nu ştiu dacă nemiloasă. Ca să fiu sincer, singura 
deosebire între mine şi Anthony în privinţa anihilării unei 
rude care te călca pe nervi era că Anthony ştiuse cui să se 
adreseze ca să-i facă treaba, cât timp el lipsea din oraş. Aş 
fi vrut şi eu să ştiu la cine să apelez cât timp eram plecat la 
Londra. 1 - 800 - AGENŢIA DE LICHIDARE A MAFIEI? 
Glumeam. 

Jenny şi-a încheiat reportajul şi comentariul, adresându- 
se prezentatorului din studio: 

— Din nou legătura cu studioul, Chuck. 

Pe ecran a apărut figura unui tânăr prezentator, care i-a 
pus lui Jenny o întrebare chipurile spontană: 

— Jenny, ce spun sursele tale despre mobilul acestei 
crime? 

Jenny i-a răspuns, aşa cum fusese prevăzut: 

— Sursele respective mi-au declarat că, dacă în spatele 
atentatului se afla Tony Bellarosa, atunci mobilul evident e 
răzbunarea pentru cele întâmplate acum zece ani, când 
tatăl lui, mama lui şi încă o pereche... 

Nici de data asta nu mi-a pomenit numele. Oare mă 
proteja sau mă tortura? 

Chuck a comentat că zece ani însemnau o lungă 
aşteptare ca să împlineşti o răzbunare, dar Jenny i-a 
explicat lui şi telespectatorilor ce însemnau în Cosa Nostra 
răbdarea, lucrurile care nu se uita şi vendeta. 

— Prin urmare, crezi că acest omor va duce şi la altele? 
a întrebat Chuck. 

— Foarte posibil, a răspuns Jenny. 

La fel gândeam şi eu. 

Oricum, aveam impresia că Anthony - odinioară Tony - o 
cam pusese de mămăligă - sau chiar mai rău, se arsese cu 
polenta clocotită. Păi ce credea cretinul - adică mamaluca 
- că nimeni nu va veni să-i ceară socoteală pentru uciderea 


unchiului său Sal? Era limpede ce-şi închipuise că voia: un 
mesaj adresat Mafiei, ca să le pună în vedere că împlinise 
o răzbunare de familie. Eram însă sigur că nu voise să-şi 
pună în cap mass-media şi pe oamenii legii. Spre deosebire 
de tatăl lui, Anthony nu gândea în perspectivă. Anna găsise 
formularea cea mai potrivită: „Tu nu gândeşti, Tony. Taică- 
tău ştia cum să gândească”. Stonato. Ştia ea maică-ta ce 
ştia. 

Apropo de Anna, oare ce explicaţie urma să-i dea 
Anthony mamei lui pentru lichidarea unchiului Sal? În 
primul rând, Anna nu va da crezare minciunilor vehiculate 
de poliţie şi mass-media despre fiul ei. Anna nu crezuse 
nici că bărbatul ei, Sfântul Frank Martirul, era implicat în 
crima organizată. Aceeaşi convingere o nutrea şi privitor la 
cumnatul Sal. Şi aşa mai departe. 

Bineînţeles, Anna ştia că toate acestea erau adevărate, 
numai că în sinea ei nu le putea accepta nici în ruptul 
capului, altfel şi-ar fi pierdut exuberanţa şi minţile. 

Totuşi, înmormântarea lui Salvatore D'Alessio avea să 
creeze o atmosferă tensionată în familie, mai ales dacă-şi 
făcea apariţia şi Anthony, Marie necunoscând jocul 
inventat de băieţi cu multă vreme în urmă. 

Jenny vorbea acum despre Anthony Bellarosa şi mi-a 
făcut impresia că le cam improviza. 

„Nu se cunosc prea multe despre fiul lui Frank 
Bellarosa, spunea ea, care nu a ieşit prea tare în evidenţă 
după moartea tatălui său. Acum însă, odată cu moartea 
unchiului şi pretinsa sau presupusa lui implicare...” 

Am închis televizorul şi am mâncat tortul lăsat de Susan 
în farfurie. 

Ei bine, aş fi putut să-i dau lui Jenny unele informaţii 
suplimentare în legătură cu Tony, începând cu faptul că-şi 
schimbase numele. Oricum, mi-am zis eu, lucrurile 
începeau să se prezinte mai bine pentru soţii Sutter. 
Prostul de Anthony dezlănţuise fără voia lui, adică din 
tâmpenie, o adevărată furtună mediatică - Execuţia de 
Ziua Tatălui - ceea ce era în avantajul meu şi al lui Susan. 
Totodată, reportajul televizat nu era nimic pe lângă 


fotografiile însângerate care aveau să apară a doua zi în 
tabloide. Cu puţin noroc, înainte de sosirea poliţiei la 
restaurantul Giovanni's, cineva reuşise să ia vreo câteva 
cadre înfăţişându-l pe Salvatore D'Alessio la podea, cu 
capul ţăndări, fotografii care aduseseră bani buni în 
buzunarele unor băftoşi care-şi luaseră aparatele foto la 
restaurant ca să imortalizeze cina de Ziua Tatălui. Uneori 
chiar NYPD mai scăpa unele fotografii macabre în presă, 
ca să arate publicului că La Cosa Nostra nu era chiar o 
organizaţie de binefacere. Era o replică bine-venită la 
figura lui John Gotti ca om din popor. Imi şi imaginam 
câteva cadre cu Marie împroşcată cu sânge şi fragmente 
de creieri şi oase provenite din craniul soţului. Cunoşteam 
senzaţia respectivă. În cel mai rău caz, tabloidele aveau să 
prezinte unele fotografii color de după execuţia propriu- 
zisă: masa, sângele de pe jos, vomă. Ba nu, fără vomă. 
Sângele era OK, dar nu şi voma. Pozele puteau ajunge şi 
sub ochii unor copii. 

Am terminat tortul lui Susan, apoi am coborât la parter 
şi am verificat din nou uşile, ferestrele şi luminile de afară, 
după care am urcat în dormitor. 

Susan era încă trează şi citea. 

— Ar trebui să te culci, i-am spus. 

Nu mi-a răspuns. Se vedea limpede că era tulburată. 

— Uite ce e, posturile de televiziune vor insista mult 
asupra evenimentului din această seară, dar îţi promit ca 
n-am să mă mai uit şi că la Londra n-am să cumpăr niciun 
fel de ziare americane. 

Nici de data asta nu mi-a răspuns. 

— Bine că plecăm la Londra. 

A dat din cap. 

— Acum înţelegi de ce m-am dus la Hilton Head, mi-a 
spus. 

Ei bine, nu înţelegeam, dar ca să-i dau dreptate, i-am 
răspuns: 

— Iar tu înţelegi de ce am petrecut trei ani la bordul 
iahtului. 

Niciun comentariu. 


Am scos puşca şi carabina din debara şi am sprijinit 
puşca de noptiera ei, iar carabina de noptiera mea. 

— Îmi pare rău că a trebuit să-l vezi la televizor, mi-a 
spus în timp ce mă dezbrăcăm. 

— Nu-ţi face probleme. De fapt, nici nu mai pomeni 
despre asta. 

Nu mi-a răspuns. 

— Ţii minte când am mers la Paris şi am stat în 
cafeneaua aceea micuța... am spus eu, ca să depăşesc 
momentul şi să-i schimb starea de spirit. Unde era asta? 

— Pe Ile de la Cite. Iar tu ai flirtat cu chelneriţa. 

— Mda, bine... dar ţii minte cina din Le Marais, când tu 
ai flirtat cu somelierul? 

— Asta ai scos-o de la tine. 

M-am suit în pat, am sărutat-o şi i-am spus: 

— A fost cea mai frumoasă zi de Ziua Tatălui după nu 
ştiu câţi ani. 

Nu fusese la fel şi pentru unchiul Sal, nici pentru ceilalţi 
clienţi de la Giovanni's, dar... 

— Şi pentru mine. 

— Mulţumesc pentru iaht. 

— Să ştii că tot vom lua o barcă cu pânze. 

A stins veioza de pe partea ei şi mi-a spus: 

— Noapte bună. 

Am stins şi eu veioza de pe partea mea. 

— Vise plăcute, i-am urat. 

Am stat treaz, gândindu-mă la ziua care trecuse, la cea 
care urma şi la plecarea de marţi la Londra. Speram ca la 
înapoierea acasă, Anthony Bellarosa să fie în puşcărie sau 
chiar mort, iar dacă nu, nimic nu ne oprea să rămânem în 
apartamentul meu din Londra până când Anthony ar fi 
încetat să mai reprezinte o ameninţare. Dar mai întâi 
trebuia să urcăm în avion. 


Capitolul 67 


Luni dimineaţa. O zi frumoasă şi însorită. 

Ne-am trezit devreme, ca să-l conducem pe Edward. 
Susan i-a pregătit un mic dejun copios, compus din şuncă 
şi ouă, pe care l-am ajutat eu să-l mănânce. La 7.30 a venit 
maşina care urma să-l ducă la aeroport. L-aş fi dus chiar 
eu, dar nu voia să-şi ia rămas-bun la aeroportul JFK. Imi 
aminteam cum odinioară aeroporturile arătau la fel ca 
peroanele de tren sau cheiurile porturilor: familia şi 
prietenii te puteau conduce până la poarta de îmbarcare, 
având practic voie să urce şi în avion, după cum cu 
siguranţă le era permis să urce la bordul unui pachebot, ca 
să-şi ia rămas-bun la un cocteil. Dar vremurile acelea se 
duseseră de mult, iar Edward nu-şi amintea de acea epocă 
lipsită de complicaţii. Mi-a trecut prin minte că o întreagă 
generaţie accepta acest război fără sfârşit ca fiind ceva 
normal. De fapt, devenise ceva normal. 

Susan, Edward şi cu mine ne-am oprit în faţa casei şi am 
remarcat că Edward nu-şi uitase sacul de voiaj. 

— Ai bani la tine? mi-am întrebat eu fiul cu IQ de geniu. 

— Mi-a dat mama. 

— Bine. Ai biletul? 

— Da. 

— Ai legitimaţia cu fotografie? 

— Da. 

— Atunci, poţi să pleci. 

— Sună sau trimite e-mail imediat ce ajungi acasă. 

— OK. 

Mi-am amintit de câteva drumuri pe care le făcusem 
când încă eram în ţară, dar despărţirile nu fuseseră atât de 
triste ca despărţirile de copiii noştri. Sau poate noi aveam 
tendinţa să exagerăm, în vreme ce părinţii mei nu se prea 
omorâseră cu tandreţurile. 

— O să-ţi telefonam de la Londra, i-a spus Susan. 


— Da, bine. Când plecaţi la Londra? ne-a întrebat el. 

— Mâine. 

Aşa cum ţi-am spus aseară. 

— Excelent. Drum bun. 

— Nu uita că peste vreo opt săptămâni ai să primeşti 
costumul comandat la Brioni, i-am reamintit eu. 

— Da, mulţumesc. 

— Scrie sau trimite e-mail bunicilor, la toţi trei, i-a pus 
în vedere Susan. Spune-le ce mult te-ai bucurat să-i vezi. 

— OK. 

Părea că instrucţiunile s-au încheiat, şoferul aştepta, iar 
Edward părea nerăbdător să pornească la drum. 

Ne-am îmbrăţişat şi ne-am sărutat. 

— Vă stă bine împreună, ne-a spus Edward zâmbind. 

Remarca lui m-a luat cumva prin surprindere şi n-am zis 
nimic, în schimb Susan i-a răspuns: 

— Mulţumim. Ne vedem la Los Angeles, în iulie sau 
poate în august, pe urmă aici în august, ca să ieşim în larg. 
Între timp, poate chiar la o nuntă, a adăugat ea. 

— Super! a zâmbit Edward. 

Încă o îmbrăţişare şi un sărut de rămas-bun, apoi 
Edward a urcat în maşină, care a pornit încet pe aleea cu 
pietriş. Edward a lăsat în jos geamul din spate şi ne-a făcut 
cu mâna, apoi maşina a dispărut în umbra copacilor ce 
mărgineau aleea. _ 

Susan îşi ştergea ochii cu un şerveţel. Întotdeauna e 
trist să-ţi iei rămas-bun de la cineva drag, dar e şi mai trist 
atunci când nu ştii când - şi dacă - ai să ajungi să-i mai 
revezi. 


Sophie urma să rămână până la sosirea soţilor Stanhope, 
programata pentru ora 9.30 dimineaţa, afară de cazul când 
m-aş fi dus până la The Creek şi le-aş fi umblat la frâne. 

Oricum, Sophie ne-a întrebat dacă să se ducă după 
ziare. Eu aş fi vrut să văd sângele de pe prima pagină a 
tabloidelor şi să citesc reportajele senzaţionale despre... 
ce? Masacrul de Ziua Tatălui? Nu. Nu fusese lichidat decât 
Sally Da-da. Acesta nu era masacru. Atunci doar un poc- 


poc al dopurilor de şampanie de Ziua Tatălui? 

Îi promisesem însă lui Susan - şi lui Felix Mancuso - că 
nu vor fi ziare în casă. Poate voi ieşi mai târziu, după 
plecarea soţilor Stanhope, şi voi citi Daily News şi Post în 
vreo cafenea. 

— Nu, i-am răspuns lui Sophie. Azi nu luăm ziare. 

I-am oferit totuşi o explicaţie: 

— S-ar putea ca doamna Sutter şi cu mine să apărem 
astăzi la ştiri. 

— Da? Ce drăguţ! 

— Păi... Poate nu-i chiar aşa drăguţ, am informat-o eu. 
OK, lipsim de acasă până... până prin iulie. Poate şi mai 
mult. 

Iar la întoarcere, ne vom spăla singuri veceul. 

— Ai cheia, aşa că te rog să treci odată pe săptămână să 
vezi dacă totul e în regula. 

— OK. Eu doresc drum bun. Unde mers dumneavoastră? 

— Să petrecem o lună romantică la Varşovia. ţi putem 
aduce ceva de acolo? 

— Da. Eu dau la dumneavoastră lista alimente. 
Mulţumesc. 

— Cu mare plăcere. 

A şovăit puţin, apoi mi-a spus: 

— Doamna Sutter tare fericită acum. 

— Mulţumesc. 

— Mama şi tata de la dânsa nu fericiţi. 

Când ţi-ai dat seama? 

— Azi se duc la ei acasă, i-am spus lui Sophie. 

— Da? Bine. 

Şi cu asta, s-a întors la treburile ei. 

Aşadar, ca să dezvolt puţin ceea ce-i spuneam lui Sophie 
despre apariţia numelor noastre în ziare, eram convins că 
o parte din detaliile interesante ale acestei crime, 
nemenţionate în reportajul TV ultrarapid al lui Jenny, 
aveau să apară în tabloide în următoarele câteva zile. Mai 
precis, urma să se vorbească mai mult despre uciderea lui 
Frank  Bellarosa cu zece ani în urmă, reportajele 
menţionând numele  făptaşului (doamna din înalta 


societate, pe nume Susan Stanhope Sutter) şi inserând 
fotografii reuşite de-ale ei, aflate la dosar. Un alt fapt 
interesant era acela că soţul lui Susan Sutter, John Sutter - 
vă rog, daţi publicităţii o fotografie ca lumea - fusese 
avocatul răposatului şef mafiot şi că familia Sutter locuise 
pe o superbă proprietate numită Stanhope Hall, învecinată 
cu uriaşul conac al mafiotului, Alhambra. Pe lângă acestea, 
urmau să fie vehiculate zeci de presupuneri despre relaţia 
doamnei Sutter cu vecinul mafiot. Dar ar fi putut să fie şi 
mai rău: Susan putea să fi fost avocata lui Frank, iar eu 
amantul lui. Aşa ar fi fost prezentate faptele într-o 
producţie hollywoodiană. 

Prin urmare, toate acele lucruri urmau să fie iarăşi 
scoase la iveală şi mă preocupa faptul că Edward şi 
Carolyn aveau să le afle. Mulţumesc, Anthony, dobitoc ce 
eşti! Speram că nu va fi nevoie să ne ferim de 
reprezentanţii media adunaţi în faţa porţii, cum se 
întâmplase data trecută. Vreau să spun că de data asta 
subiectul ştirilor nu eram eu şi Susan, dar nu se ştia 
niciodată cum evoluau lucrurile - mai ales când era cumva 
implicată o pereche bogată şi prezentabilă. Poate avea să- 
şi facă apariţia şi Jenny, ca în urmă cu zece ani, înainte să 
devenim intimi, cu un reportaj despre asasinarea lui Frank 
Bellarosa. Postată în faţa porţii şi având casa portarului 
drept fundal avea să relateze: „Aici, în spatele acestor 
porţi de fier şi al zidurilor inexpugnabile locuiesc John şi 
Susan Sutter, care acum zece ani au fost profund 
implicaţi...” Amestecaţi? Imbârligaţi? N-avea importanţă. 
Ei bine, dacă apărea, aveam de gând să ies, s-o strâng în 
braţe şi s-o sărut, strigând în microfon: „Jenny, iubito! Ce 
dor mi-a fost de tine!" 

Ce tâmpenie! Mi-a trecut totuşi prin minte s-o sun pe 
doamna Nasim şi s-o atenţionez în legătură cu situaţia, 
înainte să citească ceva prin tabloidele în care se vorbea 
de John şi Susan Sutter de la Stanhope Hall. Poate avea să 
dubleze oferta pentru casă. 

Pe de altă parte, eu şi Susan urma să plecam a doua zi, 
aşa că de ce mi-aş fi bătut capul să sun pe careva? 


Filosofia mea şi a lui Susan era următoarea: Când se 
împute situaţia, mai bine îţi iei picioarele la spinare. 

Totuşi, poate că toată zarva asta mediatică urma să aibă 
măcar un singur avantaj: poate că lui Anthony nu-i va fi 
prea uşor să găsească un asasin plătit dispus să se ocupe 
de Susan. Vreau să zic că asasinii plătiţi sunt indivizi care 
prefera să rămână în umbră şi cărora nu le place sa facă 
de petrecanie unor persoane publice prezentate la ştiri. 
Corect? Era un gând încurajator. 

Se făcuse ora 9, aşa că Susan, care stătea la măsuţa din 
patio, având alături cafeaua, telefonul portabil, un 
blocnotes şi un creion, a format numărul agenţiei de 
turism. 

— Te deranjează să călătorim la clasa economic? m-a 
întrebat ea în timp ce suna. 

— Ce-i aia? 

N-a apucat să-mi explice, că agenţia a preluat apelul. 
Susan şi funcţionarul de serviciu au vorbit vreo câteva 
minute, apoi Susan a rezervat două locuri la clasa 
economic pentru cursa Continental Airlines cu destinaţia 
Londra, cu plecare la ora 7.30 dimineaţa. 

— Nu, i-a spus ea funcţionarului, nu avem nevoie de 
hotel. Soţul meu are un apartament la Londra. 

Oare când mă însurasem? Îmi scăpase cumva data? 

In continuare, Susan a rezervat locuri la trenul Channel 
pentru Paris, iar la Paris a spart nişte bani şi a rezervat o 
săptămâna la Ritz, unde locuisem şi ultima oară. 
Următoarea rezervare a fost la Air France, clasa economic 
spre New York, care sosea miercuri 3 iulie după-amiază, la 
tanc pentru picnicul anual de 4 Iulie de la Seawanhaka - 
afară de cazul când luam decizia să rămânem în 
continuare ascunşi la Londra. 

A închis telefonul şi s-a întors spre mine: 

— Sunt de-a dreptul entuziasmată de această călătorie. 

— Şi eu. 

— John, când ne putem căsători? 

— De fapt, nici nu avem nevoie. E suficient să înaintez o 
cerere la tribunalul matrimonial - de lunatico inquirendo - 


ca să anulez hotărârea de divorţ, după care devenim 
automat soţ şi soţie. 

— Vorbeşti numai tâmpenii. 

— Aşa e. Ce părere ai de 4 iulie la Seawanhaka? Toţi 
cunoscuţii noştri vor fi oricum acolo şi nu ne va costa 
nimic, în afară de cheltuielile pentru noi înşine. 

Nu i s-a părut o idee bună - femeile sunt lipsite de simţ 
practic - şi i-a telefonat administratorului de la clubul 
Seawanhaka. Din fericire, a doua sâmbătă din luna august 
era liberă, aşa ca Susan a rezervat-o pentru o petrecere de 
nuntă în aer liber, urmând ca detaliile să fie puse la punct 
în următoarele două luni. 

A închis telefonul şi mi-a spus: 

— E perfect. O să ne petrecem noaptea nunţii într-o 
cameră de oaspeţi de la club, iar a doua zi de dimineaţa 
vom porni toţi patru cu iahtul cel nou în luna de miere, de 
fapt două săptămâni. 

— Vin şi părinţii tăi cu noi în luna de miere? 

— Nu, John. Vorbeam de Edward şi Carolyn. 

— Aha. În ultima luna de miere n-au venit cu noi, i-am 
reamintit eu. 

Nu m-a luat în seama. 

— Cu o săptămână înainte vom merge la Los Angeles, 
unde vom sta câteva zile cu Edward, după care vom veni 
toţi trei acasă pentru nuntă. 

— Excelent plan. 

Se anunţa o vară minunată. lar dacă lucrurile aveau să 
se aranjeze, în septembrie urma să-mi găsesc o slujbă şi să 
trăim fericiţi până la adânci bătrâneţi, într-o casa mai 
mică, fără cecurile lunare ale soţilor Stanhope. Dar până 
atunci tot ce ne rămânea de făcut era să evităm să ni se ia 
gâtul. 


Şedeam la biroul din camera mea de lucru de acasă, cu 
uşa închisă, compunând un e-mail pentru Elizabeth, cu 
informaţia falsă că urma să plec la Istanbul cu Susan - 
trebuise să ne decidem unde eram chipurile plecaţi - şi că 
ne vom întoarce peste trei-patru săptămâni, când vom 


rezolva şi problema bunurilor lui Ethel. 

Totodată, am făcut o aluzie discretă la scrisoare şi am 
întrebat-o pe Elizabeth dacă ne puteam întâlni în aceeaşi 
zi, dat fiind că plecam în dimineaţa următoare. Apoi am 
sunat la casa portarului şi i-am rugat pe paznici s-o lase să 
treacă pe Elizabeth Allard. 

Chiar când puneam receptorul în furcă, în faţa intrării a 
tras un Ford Taurus albastru, din care au coborât Minte- 
Scurtă şi Zănatica. Ar fi trebuit să dau instrucţiuni 
paznicilor să-i pună în lanţuri, dar se pare că Susan ceruse 
în prealabil să fie lăsaţi să treacă. 

I-am urmărit de la fereastră cum se îndreptau spre casă, 
vorbind unul cu altul de parcă ar fi făcut ultima repetiţie. 
Arătau cam îmbufnaţi, drept care am presupus că în 
noaptea precedentă nu-i vizitase niciun înger care să le 
spună că Dumnezeu iubea întreaga omenire, cu excepţia 
lor, ca atare era de preferat să nu-şi priveze familia de 
susţinere financiară, ca să nu ajungă drept în iad. 

S-a auzit soneria, apoi glasul lui Sophie salutându-i pe 
cei doi Stanhope. M-a surprins că nu le deschisese chiar 
Susan. În lumea ei, nu lăsai un servitor să deschidă 
membrilor familiei sau prietenilor apropiaţi, afară de cazul 
când erai supărat pe aceştia. Prin urmare, Susan le dădea 
ceva de înţeles - sau era ocupată să ascută un satâr. 

Am auzit uşa închizându-se, apoi atmosfera s-a răcit 
brusc, din senin au apărut muşte negre şi din pereţi a 
început să răzbată ceva verde şi vâscos. Sosiseră soţii 
Stanhope. 


Capitolul 68 


Stabilisem cu Susan că ea avea să-i primească pe Lucifer 
şi pe Baba Hârca în salon, eu urmând să rămân în birou, în 
spatele uşilor închise, ca la nevoie să se poată sfătui cu 
mine sau sa mă cheme să particip la discuţie. 

Negociasem în acest fel o sumedenie de aranjamente 
legate de impozite, precum şi unele dispute aprige de 
familie privitoare la  moşteniri: invitam persoanele 
implicate în camere diferite, ca părţile să nu se înfierbânte 
şi să nu ajungă să se încaiere. De regulă, sistemul 
funcţiona. 

Mi-am verificat e-mailul, unde am găsit mai multe 
mesaje de la prietenii din Londra, care cereau detalii 
despre ceea ce auziseră fie de la Samantha, fie de la 
colegii de la firma de avocatură. Bineînţeles, nu puteam 
răspunde la niciunul până nu ieşea juriul din salon, ca să 
dea verdictul. Aşa că am jucat pocher pe computer, 
constatând că aveam mâna bună: noroc la cărţi şi nenoroc 
în dragoste? 

La vreun sfert de oră de la sosirea celor doi Stanhope s- 
a auzit o ciocănitură în uşă. 

— Intră, am spus. 

In prag s-a ivit Sophie. 

— Eu plec, m-a anunţat. 

— Mulţumesc pentru ajutor. 

Uşa rămăsese deschisă şi am auzit voci în salon. 
Vorbeau repezit, pe un ton fără îndoială sumbru şi grav. 

Sophie mi-a înmânat o bucată de hârtie şi am crezut că 
era un bilet de la Susan, dar aruncând o privire am văzut 
că era o lista scrisă în poloneză. 

— Daţi asta la magazin de mâncare, mi-a spus. 

— Cum? Ah, da, bine. 

Era vorba de luna romantică pe care urma s-o petrec la 
Varşovia. De ce naiba trebuise să fac pe isteţul? Eh, poate 


reuşeam să cumpăr toate astea undeva în Glen Cove sau în 
Brooklyn. 

Sophie a şovăit o clipă, apoi mi-a spus: 

— Doamna supărată. Poate mergeţi acolo... 

A arătat cu degetul mare peste umăr. 

— Bine, am răspuns. Mulţumesc. Eşti o femeie tare 
cumsecade. Ne vedem la întoarcere. 

— Da. 

A plecat, închizând uşa în urma ei. 

Am auzit-o ieşind pe uşa din faţă, apoi am văzut-o 
urcând în maşină şi demarând. 

Ei bine, presupun că aş fi putut intra şi rezolva problema 
strângându-l de gât pe William şi obligându-l să semneze o 
foaie albă pe care s-o completez ulterior. Exista şi o bază 
legală pentru asta - necessitas non habet legem: nevoia nu 
ştie de lege. 

li promisesem însă lui Susan că voi sta liniştit şi nu mă 
voi amesteca în această problemă de familie, iar ea îmi 
făgăduise că va vorbi cu mine înainte de plecarea lor. 

Aşadar, ca să-mi omor timpul am căutat pe internet 
câteva site-uri cu ştiri şi am citit despre ultima cină a lui 
Salvatore D'Alessio. Majoritatea reportajelor erau simple 
relatări, care nu aduceau mare lucru în plus faţă de ceea 
ce ştiam deja de la Jenny Alvarez şi Felix Mancuso, omul 
meu la locul crimei. Totuşi, unul dintre reportaje amintea: 
„Incercările de a lua telefonic legătura cu reşedinţa 
Bellarosa din Long Island au rămas fără rezultat, iar 
apelurile la firma domnului Bellarosa, Bell Enterprises din 
Ozone Park, Queens, au fost preluate de robot”. 

Păi bine, mi-am spus eu, nu aşa se administrează o 
afacere. Dacă cineva avea nevoie de limuzine pentru vreo 
înmormântare? De pildă familia D'Alessio? 

„Surse apropiate ale echipei de investigaţie, continua 
reportajul, declară că este posibil ca Tony Bellarosa să fi 
plecat din ţară.” 

Speram că nu la Londra sau la Paris. Nu ţineam 
neapărat să dau nas în nas cu el la Tate Gallery sau la 
Luvru. Şi trebuia să evit cu orice preţ Muzeul figurilor de 


ceară Madame Tussaud. 

Oricum, mi-a venit o idee. Am căutat în portofel cartea 
de vizită a lui Anthony şi i-am format numărul de mobil. 
După trei apeluri a intrat robotul: „Numărul a fost 
deconectat la cererea abonatului. Nu sunt disponibile alte 
informaţii”. 

Anthony nu părea să fi suferit un accident neaşteptat, ci 
mai degrabă nu voia să fie depistat din pricina semnalului 
de mobil. 

În orice caz, dacă aş fi dat de el, ar fi urmat o 
conversaţie prostească: „Pe unde eşti, Anthony?” „Dar tu, 
John?” „Eu te-am întrebat primul, Anthony”. 

În continuare, i-am trimis un e-mail lui Carolyn, să-i 
spun despre uciderea lui Salvatore D'Alessio, un vecin de- 
al ei din Brooklyn şi un nume bine-cunoscut în anturajul 
procurorului districtual din aceasta zonă. Eram la fel de 
convins că la biroul unde lucra Carolyn nu se vorbea decât 
despre acea execuţie în stil mafiot, iar colegii ei colaborau 
cu NYPD şi FBI ca să descopere indicii legate de asasini şi 
de paznicul de corp dispărut al unchiului Sal, precum şi - 
cel mai important - cine anume plătise ucigaşii. Oricum, 
nu trebuia să fii un geniu ca să-ţi dai seama că principalul 
suspect era Anthony Bellarosa. În schimb, nu era simplu să 
i se dea de urmă. 

I-am spus lui Carolyn, de nu cumva ştia deja, că părinţii 
ei ar fi putut apărea la ştiri. N-am comentat nimic de genul 
„Sper să nu fii pusă într-o situaţie penibilă”, dar ea avea să 
înţeleagă. Pricepuse între timp - sau poate îi spusese 
cineva de la birou - că Anthony Bellarosa ar putea încerca 
să regleze conturile cu mama ei. Nu i-am destăinuit acest 
aspect, totuşi i-am spus că a doua zi de dimineaţă urma să 
plecam în Europa şi că vom ţine legătura prin telefon. Fără 
îndoială că avea să înţeleagă despre ce era vorba. 

Mi-am amintit că Anthony o întâlnise o dată pe Carolyn 
la Alhambra şi, deşi nu fusesem de faţă, eram foarte sigur 
că fiicei mele nu-i căzuse cu tronc derbedeul cel brunet şi 
frumos care locuia în vecini. În privinţa asta, era mai 
chibzuită decât maică-sa. 


Oricum, se prea poate ca adjunctul procurorului 
districtual din Brooklyn, Carolyn Sutter, să fi avut mai 
multe informaţii decât mine, şi eram convins că le va 
împărtăşi părinţilor, dacă era cazul. 

Aşadar, după ce m-am lămurit cu ştirile şi afacerile 
Bellarosa, am rămas pe internet, unde am găsit câteva 
site-uri bune despre Paris, dintre care unul menţiona două 
restaurante unde erau bine-veniţi americanii. 

Pe la 10, Susan a deschis uşa şi a intrat. Arăta palidă şi 
tulburată, dar nu părea gata să plângă. Am aşezat-o pe 
canapea şi am luat loc lângă ea. 

Ea a tras aer în piept şi mi-a spus: 

— Ei bine, poziţia lor e clară. Dacă ne căsătorim, atunci 
s-a zis cu alocaţia mea. În plus, voi fi dezmoştenită. Chiar 
dacă nu ne căsătorim, vor face acelaşi lucru, dacă nu pleci 
din ţară. 

Am luat-o de mână: 

— Doar ştiam asta. 

— Da... dar... 

A răsuflat din nou adânc şi a continuat: 

— Tata a mai spus că va dezmoşteni şi copiii... că va 
sista alimentarea fondului administrat sub tutela... şi va 
suspenda alimentarea fondului principal până când vor 
împlini cincizeci de ani. 

S-a uitat la mine şi m-a întrebat: 

— Oare chiar poate face asta? 

— Cum îţi spuneam, am răspuns, îi poate dezmoşteni în 
orice clipă. Cât despre fondul administrat sub tutelă, ar 
trebui să văd actele. Totuşi, le-am văzut odată şi ştiu că 
Peter e tutorele, iar tatăl tău poate, prin Peter, să sisteze 
alimentarea şi să reţină întregul fond până când Edward şi 
Carolyn vor împlini cincizeci de ani. 

Ea a făcut nişte calcule în gând. 

— Asta înseamnă aproape încă douăzeci şi cinci de ani. 

Am încercat s-o fac să vadă şi partea plină a paharului: 

— Dacă fondul rămâne intact, în douăzeci şi cinci de ani 
suma va fi de patru ori mai mare. 

In afară de situaţia în care administratorii fondului 


optau pentru nişte investiţii dezastruoase. 

— Eu îmi fac griji pentru acum, mi-a spus ea. Nu pentru 
ce se va întâmpla peste douăzeci şi cinci de ani. 

— Ştiu. 

Am încercat să-mi dau seama ce gândea şi primul indiciu 
a fost că şi-a tras mâna dintr-a mea. 

Deci acesta era momentul care ştiam că va urma. Îi 
oferisem deja soluţia la problema la vremea când eu 
însumi îi descriam problema şi soluţia. Acum însă că auzise 
ultimul cuvânt al scumpului ei tată - şi eram convins că 
acesta vorbise serios - realitatea o lovise în moalele 
capului, ca la auzul unei sentinţe de detenţie pe viaţă. 

— Dar maică-ta ce zice? am întrebat-o eu din pură 
curiozitate. 

Susan a clătinat din cap şi mi-a răspuns: 

— Mi-a spus că nu trebuie decât să-ţi spun să pleci şi 
totul va fi din nou în regulă. 

Nu era adevărat, dar n-am zis nimic. 

— Ce să fac, John? m-a întrebat ea într-un târziu. 

Păi, dacă trebuie să întrebi, Susan, atunci cunoşti deja 
răspunsul. 

— John? 

Am răsuflat adânc. 

— Ceea ce trebuie să faci e să-ţi iei un avocat... 

— De ce? Tu eşti avocat... 

— Ascultă-mă. Trebuie să te asiguri că aşa ceva nu se va 
mai întâmpla niciodată. Tatăl tău trebuie să înfiinţeze un 
fond administrat sub tutelă pentru tine şi altele noi pentru 
copii, transferând în ele acea cotă din avere pe care tu şi 
copiii ar trebui să le primiţi ca moştenire. Acest fond 
trebuie să fie de aşa natură încât tu şi copiii să primiţi 
sume anuale, pe care el să nu le poată controla şi 
manipula. Mai trebuie să vă alegeţi şi un tutore care să nu 
fie Peter. Înţelegi? 

— Eu... de ce ar face asta? 

— Păi, ca să te pună pe gânduri. Cu alte cuvinte, în 
schimbul a ceva ce vrea de la tine. 

— Ce...? Oh... 


— Tu şi copiii aveţi nevoie de o garanţie legală că nu vă 
poate controla viaţa cu banii lui. In schimb tu - şi cu mine - 
îi vom da ceea ce doreşte, şi asta în scris. 

— John... Nu... 

— Ba da. 

S-a uitat la mine, iar eu m-am întors spre ea şi privirile 
ni s-au întâlnit. A continuat să mă privească în ochi, apoi 
lacrimile au început să i se prelingă pe obraz. 

— Susan, e singurul mod în care tu şi cu mine ne putem 
proteja copiii şi viitorul tău, i-am spus, străduindu-mă să- 
mi ascund tremurul din glas. 

Şi-a ferit privirea şi şi-a şters ochii cu palmele. 

Ca să mă arăt şi mai ferm, m-am ridicat în picioare şi i- 
am spus: 

— Du-te înapoi la el şi spune-i că sunt dispus să mă 
întorc la Londra fără milionul lui de dolari, dar nu voi pleca 
înainte de a discuta cu el ce anume trebuie să facă pentru 
tine, pentru Edward şi pentru Carolyn. Va înţelege, am 
asigurat-o eu. 

A rămas pe canapea, continuând să clatine din cap. 

— Copiii spun că nu le pasă... a început ea. 

— Lor nu le pasă. Dar nouă da. Vrei ca Peter să fie 
unicul beneficiar al averii Stanhope? am întrebat-o. 

Nu mi-a răspuns şi nici nu era nevoie. 

Am apucat-o de mâini şi am tras-o în picioare. 

— Du-te la bucătărie sau unde vrei tu, străduieşte-te să 
te calmezi, pe urmă caută să te înfurii şi întoarce-te la el 
să-i spui care sunt condiţiile. 

Nu mi-a răspuns. 

— Dacă îl apucă pandaliile, atunci consideră că te-ai 
eliberat de el şi de banii lui. Dar dacă vrea să stea de vorbă 
cu mine, atunci vom ajunge la o înţelegere prin care o să-şi 
mai dea drumul la baierile pungii. 

Ea a clătinat iarăşi din cap, după care mi-a spus cu glas 
de-abia şoptit: 

— Nu... John... n-am să te las să pleci. 

— Nu ai şi nu avem de ales. Uite ce e, Susan... poate că 
într-un an, doi, după ce vom avea suficient timp de gândire 


şi ne vom da seama ce simţim... 

— Nu! 

— OK, atunci am să vorbesc chiar eu cu el. Acum, în 
clipa asta. Trimite-l aici. 

— Nu. 

— Atunci mă duc eu în salon... 

— Nu... nu... lasă-mă pe mine... am nevoie doar de 
câteva clipe... 

A vrut să se aşeze din nou, dar am apucat-o de braţ şi 
am condus-o către uşă. 

— E în regulă, i-am spus. Eşti o femeie curajoasă şi ştii 
ce ai de făcut. 

— Nu... N-am să... 

Atunci i-am vorbit cu toata fermitatea: 

— Nu vom sacrifica viitorul copiilor pentru egoismul 
nostru... 

S-a smuls de lângă mine şi mi-a spus: 

— N-am sa te las să pleci din nou. 

Am apucat-o de umeri. 

— Plec, i-am zis. Dar nu înainte de a pune ordine în 
lucruri pentru copii, ceea ce ar fi trebuit să fac încă de 
acum vreo zece-douăzeci de ani... 

— Nu, John, te rog... 

— Însă îţi promit, Susan... îţi promit că vom fi iarăşi 
împreună. 

S-a uitat la mine, cu lacrimile încă şiroind pe obraz. A 
suspinat, pe urmă şi-a pus capul pe umărul meu şi mi-a 
spus: 

— Îmi promiţi? 

— Da. OK... 

Am împins-o uşurel către uşă şi am condus-o până în hol. 
A întors capul şi s-a uitat la mine. l-am zâmbit şi i-am spus: 

— Spune-i tatălui tău că avocatul tău vrea să-i 
vorbească. 

N-a zâmbit, doar a dat din cap, iar eu m-am întors în 
birou şi am închis uşa în urma mea. 

Am rămas pe loc preţ de un minut, apoi m-am aşezat la 
masa de lucru. 


Am luat un creion şi am făcut câteva însemnări despre 
problemele pe care trebuia să le discut cu William. Dar 
mintea şi inima mea erau în altă parte. În esenţa, trebuia 
să negociez cu William o înţelegere care să stipuleze că 
Susan şi cu mine nu aveam să ne mai întâlnim niciodată. 

Am presupus că era foarte posibil ca William să nu vrea 
să renunţe la controlul asupra banilor proprii, deci şi 
asupra banilor lui Susan, fiindcă la urma urmei, cu ce se 
alegea din acest târg? Cu siguranţă, nu cu iubirea şi 
compania fiicei lui, nici cu afecțiunea nepoților. Tot ce 
obținea din această înţelegere era că John şi Susan Sutter 
nu se vor mai vedea în vecii vecilor şi m-am întrebat dacă 
pentru el era suficient. Îmi închipuiam că asta depindea de 
cât era el de cinstit în privinţa motivelor care-l determinau 
să rupă legătura dintre noi. Oare chiar credeau, el şi 
Charlotte, că Susan era pe cale să comită o imensă 
greşeală? Sau era vorba numai de ura pe care mi-o purta 
William? 

Fără îndoială, William îşi dădea seama că dacă accepta 
condiţiile, atunci se descotorosea de mine, dar în acelaşi 
timp îşi pierdea fiica şi nepoţii de îndată ce aceştia 
deveneau independenţi din punct de vedere financiar. Pe 
scurt, întorsesem împotriva lui propriile-i arme, punându-l 
într-o situaţie din care nu avea cum şi ce să câştige. Totuşi 
ar fi putut accepta, în caz că ura pentru mine era mai mare 
decât iubirea pentru Susan şi nepoti. Totodată, eram sigur 
că Peter ar fi insistat ca taică-său să accepte târgul, dacă 
prin asta şi-ar fi primit şi el moştenirea imediat. După care 
şi Peter l-ar fi putut trimite pe taică-său la dracu”. 

Uşa s-a deschis şi Susan a păşit înăuntru. M-am ridicat 
şi ne-am privit în ochi. 

— Tata respinge în totalitate propunerea ta, mi-a spus. 

— Foarte bine. 

Primisem răspuns la cel puţin una dintre întrebări. 

Mi s-a părut stoarsă de puteri şi cred că niciodată n-o 
văzusem atât de derutată şi de înfrântă. 

Şi-a ferit privirea şi mi-a spus: 

— Dar... oferta pe care ţi-a făcut-o rămâne în picioare, 


dacă o accepti în clipa asta şi dacă pleci la Londra mâine... 
singur. 

— Bine. 

Am aşteptat să văd dacă mai avea ceva de adăugat, dar 
ea n-a zis nimic, aşa că mi-am spus că primisem răspunsul 
la încă o întrebare. De fapt, nici nu-i găseam vreo vină. Din 
păcate, iubirea nu învinge întotdeauna. Sau, ca să fiu mai 
îngăduitor, iubirea lui Susan faţă de copiii ei - copiii noştri 
- era mai puternică decât sentimentul pe care mi-l purta 
mie. La fel simţeam şi eu. Acela care spusese că copiii erau 
prizonierii sorții probabil avusese un socru ca William 
Stanhope. 

Voiam să-i atrag atenţia lui Susan că fără garanţii legale 
pentru ea şi pentru copii, tatăl ei putea şi avea să facă ce 
poftea cu banii lui, inclusiv să-i dea pe toţi lui Peter. Dar ar 
fi părut o pledoarie în favoarea mea, ca şi cum aş fi 
încercat s-o conving că plecarea mea nu le garanta nici ei, 
nici copiilor o viaţă sigură din punct de vedere financiar. 
Singura certitudine era că William va continua să-i 
controleze viaţa, probabil alegându-i şi viitorul soţ. Poate 
că William voia s-o mărite cu Bob, fiul răposatului Dan. 

— Dar ţie ce ţi-a oferit? am întrebat-o eu, în aceeaşi 
ordine de idei. 

A şovăit, apoi mi-a spus fără ocolişuri: 

— O creştere substanţială a alocaţiei, dacă vând casa 
asta şi mă mut înapoi la Hilton Head. 

— Înţeleg. 

Ei bine, domnia lui William Asupritorul continua. După 
cum spuneam, n-o învinovăţeam pe Susan şi eram convins 
că, dacă ar fi fost vorba doar de viaţa noastră, şi-ar fi 
azvârlit părinţii pe uşă afară. Sentimentele mele faţa de ea 
nu se schimbaseră şi nici nu aveau să se schimbe în viitor 
din pricina acestei decizii chinuitoare. Deja luasem şi eu 
aceeaşi hotărâre. 

— Spune-i că plec mâine, am îndemnat-o. Şi mai spune-i 
că poate să-şi ia mita şi să şi-o vâre-n fund. 

Susan, care nu se clintise din loc, şi-a coborât privirea. 

— Iartă-mă... mi-a spus. 


— N-am de ce să te iert. E hotărârea noastră, nu numai 
a ta. Dar mai bine trimite-l aici şi am să-i spun chiar eu. 

A clătinat din cap. 

— Nu vrea să te vadă... vrea doar să ştie care e 
răspunsul tău. 

— Răspunsul meu e că plec mâine, dacă vine aici în 
birou în clipa asta. 

— Am să-i transmit. 

S-a uitat la mine şi mi-a spus: 

— Te iubesc. 

— Ştiu asta. 

— Dar tu mă iubeşti? 

— Da. 

Numai că nu mi se dădea voie. 

A dat iarăşi din cap. 

— Am petrecut acest timp împreună... mi-a spus. N-am 
să uit niciodată săptămâna asta. 

— Nici eu. Mâine trebuie să iei avionul şi să te duci 
oriunde, să pleci de aici până se liniştesc lucrurile. 

— Ştiu... ei vor să merg la Hilton Head. Dar... Ce-am să 
mă fac fără tine? m-a întrebat. 

— Ai să te descurci minunat. Rămân aici să-l aştept pe 
taică-tău, i-am amintit. 

A făcut un pas spre mine, dar am oprit-o: 

— Ai grijă cu gesturi din astea. 

Remarca mea a îndurerat-o. Arăta tare deprimată. Aş fi 
vrut s-o iau în braţe şi chiar aveam de gând s-o fac, dar 
după plecarea celor doi. 

A rămas încremenită, apoi a dat din cap şi a ieşit. 

Mi-am aţintit ochii spre uşă, sperând că va face cale 
întoarsă şi se va înapoia la mine, ca apoi să mergem 
amândoi în salon şi să-i dăm pe soţii Stanhope afară din 
casă. Din casa noastră. Dar în acelaşi timp, speram să nu 
ia aceasta hotărâre. 

Mă încercau sentimente amestecate. Bineînţeles, mânie. 
Dar cel mai mult mă chinuia acel sentiment de pierdere pe 
care mi-l aminteam de acum zece ani, când fusesem 
convins că totul se terminase, ba chiar mai rău de atât, că 


lucrurile ar fi trebuit să stea cu totul altfel, că între noi era 
prea multă dragoste irosită din motive poate nu îndeajuns 
de puternice ca să justifice decizia de a ne despărţi. Mai 
simţeam şi că ceva nu era în regulă... că Susan avusese 
dreptate şi că Soarta ne unise din nou vieţile. Atunci cum 
de se întâmpla aşa ceva? 

Am rămas în picioare, cu privirea aţintită către uşă. 

Singura mea consolare era că Susan, Edward şi Carolyn 
îl puteau vedea acum pe William în adevărata lumină şi că 
în decursul anilor această constatare avea să le fie mai 
utilă decât banii lui. Un alt gând reconfortant era 
convingerea mea nestrămutată că William înţelegea că voi 
fi cu ochii pe el şi că voi apărea din nou în viaţa lor în caz 
că el nu-şi respecta promisiunea de a menţine măcar 
situaţia de acum. Nu mă îndoiam că ticălosul va fi încântat 
să audă că nu aveam nevoie de banii lui, dar undeva în 
creierul lui de găină avea să înţeleagă într-un târziu că în 
felul acesta nici nu-i datoram nimic şi că urma să mă aflu 
la o depărtare de numai şase ore cu avionul, aşa încât 
nimic nu mă împiedica să mă întorc dacă nu avea grijă de 
copiii mei. 

M-am gândit la ziua care urma, la faptul că aveam să mă 
urc în avion singur şi să mă întorc la Londra. Probabil că 
mi-aş fi recăpătat slujba, dacă aş fi vrut, la fel şi pe 
Samantha, dacă aş mai fi vrut-o. Dar ceea ce-mi doream cu 
adevărat era să găsesc un proprietar de iaht în căutarea 
unui căpitan priceput, pentru o croazieră de durată. Ştiam 
din experienţa trecută că asta ar fi pus capăt tentaţiei mele 
şi a lui Susan de a lua o decizie greşită, pornită din iubire. 

Am auzit o frână de maşină şi m-am uitat pe fereastră. 
SUV-ul lui Elizabeth a oprit şi ea a coborât. 

M-am dus la uşa din faţă şi am deschis-o înainte ca ea să 
apuce să apese butonul soneriei. 

Mi-a zâmbit şi mi-a spus: 

— Bună dimineaţa. 

— Bună dimineaţa. Intră. 

— Nu stau decât o clipă. Ţi-am primit e-mailul, mi-a 
spus. 


Am intrat în casă amândoi, iar eu am invitat-o în birou şi 
am închis uşa. 

S-a uitat în jur şi a văzut pe pereţi picturile în ulei făcute 
de Susan. 

— Susan e foarte talentată, a comentat Elizabeth. 

Am privit scurt spre tablouri şi m-a năpădit un şuvoi de 
amintiri: douăzeci de ani petrecuţi alături de o femeie 
încântător de ţicnită şi care deşi în ultimii zece ani îşi mai 
pierduse din ţicneală, rămăsese la fel de încântătoare. 
Acum însă, acea Susan care adineauri ieşise din cameră 
era... înfrântă. Şi asta mă făcea să sufăr mai mult decât 
orice. 

— John? S-a întâmplat ceva? m-a întrebat Elizabeth. 

— Nu. Cum te descurci? 

— Am momente mai bune şi momente mai proaste. O să- 
mi revin, a adăugat ea. 

— Nu mă îndoiesc. Vrei să iei loc? am întrebat-o. 

— Nu. Am întârziat la şedinţa de personal ţinută la unul 
dintre magazine. 

— Dar nu poate să înceapă fără tine. 

— Mă tem că da, mi-a zâmbit ea. 

Şi-a deschis poşeta şi a scos un plic de dimensiuni 
obişnuite. 

— Asta-i pentru tine, mi-a spus. 

Am luat plicul alb şi am văzut pe el numele 
destinatarului: „Domnului John Sutter”, scris de mâna lui 
Ethel. 

— Mulţumesc, i-am spus eu lui Elizabeth. 

M-am dus la masa de lucru şi am luat un cuţitaş de 
deschis scrisori. 

— S-o citim, am spus. 

— Nu. Citeşte-o tu. Mama ţi-a adresat-o ţie. 

— Da, ştiu, dar ne-am înţeles... 

— Dacă scrie ceva ce vrei să-mi spui şi mie, sună-mă. Mă 
bazez pe judecata ta, a adăugat ea. 

— Bine... dar... 

— Nu arăţi prea grozav. 

— Mahmureala de după Ziua Tatălui. 


A zâmbit şi mi-a spus: 

— Să mă fi văzut pe mine duminică dimineaţa. 

— A fost o seară plăcută. 

— Mi-ar face plăcere ca tu şi Susan să veniţi la cină când 
vă întoarceţi din călătorie. 

— Şi nouă. 

— Spune-i că am trecut pe aici să vă salut şi că vă 
doresc călătorie plăcută. 

— Am să-i spun. 

— Ia o aspirină şi bea nişte cafea. 

— Bine. Mulţumesc. 

Am condus-o la maşină. 

— Asta-i maşina soţilor Stanhope? m-a întrebat. 

— Da. 

— Oh, Doamne, acum înţeleg de ce eşti prost dispus. 

M-am silit să zâmbesc. 

— Curând pleacă la aeroport, i-am spus. 

— Atunci să sărbătorim. Vezi dacă Susan vrea să veniţi 
diseară pe la mine, să bem ceva. 

— Mulţumesc, dar trebuie să ne facem bagajele. Plecăm 
mâine la prima oră. 

— Dacă vă răzgândiţi, da-mi de ştire. De ce plecaţi la 
Istanbul? m-a întrebat. 

— Pur şi simplu ca să evadăm de aici. Am stat acolo o 
săptămână, când am fost în croazieră. 

S-a uitat la mine şi mi-a spus: 

— Poate cândva se va ivi un bărbat atrăgător care să mă 
invite şi pe mine într-o călătorie în jurul lumii. 

Poate chiar mai curând decât îţi închipui. 

— Dacă-ţi doreşti asta foarte tare, atunci se va întâmpla. 

Nu mi-a răspuns. 

— Salută-l pe Mitch din partea mea. 

— Pe cine? 

Bun, primisem răspunsul la o anumită întrebare. 

M-a ciupit prieteneşte de obraz. 

— Trimite-mi o ilustrată, m-a rugat. 

— Am să-ţi trimit. O să-ţi trimitem. 

— Pa. 


S-a urcat în BMW şi a demarat. 

Am intrat din nou în casă, m-am dus în birou şi am închis 
uşa. 

Ei bine... aveam prea multe lucruri în minte şi prea 
multe pe cap ca să mă gândesc la Elizabeth. Şi, sincer 
vorbind, încă eram cu inima aici. 

Am rămas în picioare, cu ochii la plicul de pe masă. 

A sunat telefonul interior şi am ridicat receptorul. 

— Sunt la bucătărie, mi-a spus Susan. Tata nu vrea să 
vină în biroul tău, dar va vorbi cu tine la telefon mai târziu 
sau după ce te întorci la Londra. 

Părea mai liniştită sau poate era doar efectul de după 
şoc. 

— Bine, i-am răspuns. 

— Se duce la maşină, ca să rămân singură cu mama 
câteva minute. 

— Bine. 

— Te rog, nu ieşi afară să vorbeşti cu el. 

— Bine, nu ies. Ne vedem după plecarea lor, i-am spus. 

Am pus receptorul în furcă. 

Am auzit uşa de la intrare, apoi l-am văzut pe William 
îndreptându-se către maşină. 

De regulă, deţineam controlul asupra unei situaţii, iar 
dacă nu, atunci făceam tot posibilul ca să-l preiau. Existau 
totuşi momente - ca acum - când cea mai bună soluţie era 
să nu fac nimic. Chiar aşa, ce să-i fi spus lui William 
Stanhope? Nu era nevoie să-i spun părerea mea despre el, 
fiindcă o cunoştea deja. Cu siguranţă nu i-aş fi cerut să 
revină asupra condiţiilor pe care le pusese şi nici n-aş fi 
încercat să-l înduplec. Prin urmare, singurul lucru bun şi 
util pe care l-aş fi putut face acum era să mă duc la el şi să- 
] dau cu capul de volan până avea să se deschidă airbagul. 
Aşa aş fi procedat dacă ar fi fost mai tânăr. 

Colac peste pupăză, Anthony continua să rămână ascuns 
pe undeva, deşi peste două zile, când Susan şi cu mine 
urma să plecăm - în direcţii opuse - problema ar fi fost 
amânată şi, cu puţin noroc, rezolvată. 

Am rămas cu ochii la William, care urcase în maşină şi 


pornise motorul, iar acum probabil asculta ştirile la radio. 
M-am întrebat cum aveau să reacționeze el şi Charlotte la 
vestea asasinării lui Salvatore D'Alessio, la faptul că 
Anthony Bellarosa era principalul suspect şi că fiica lor 
apărea din nou la ştiri. Eram convins că vor insista ca ea 
să vină imediat la Hilton Head. Am avut revelaţia că 
niciunul din noi nu se înapoiase aici ca să rămână. 

Am deschis plicul şi am scos patru coli de scris obişnuite 
şi împăturite, acoperite cu scrisul ordonat, dar greu de 
descifrat, al lui Ethel. Am început să citesc: 


Dragă domnule Sutter, 


Vă scriu de pe ceea ce cred că va fi patul meu de moarte, în 
aşteptarea sosirii dumneavoastră de la Londra pentru a pune 
ordine în problemele legate de bunurile mele. Scrisoarea 
aceasta urmează să vă fie înmânată după moartea mea, de 
către fiica mea, Elizabeth Corbet, cu două condiţii: prima, să 
vă întoarceţi într-adevăr de la Londra în acest scop, şi a doua, 
să vă vorbesc între patru ochi după ce veţi veni. 


Ei bine, mi-am zis, îndeplinisem ambele condiţii: 
venisem cu avionul de la Londra şi stătusem de vorbă cu 
ea la spital. Iar ea, la rândul ei, îndeplinise condiţia finală: 
îşi dăduse sufletul. 

Singura certitudine pe atunci era că ea trăgea să moară. 
Călătoria mea la New York nu fusese la fel de categorică. 
Dacă stăteam să mă gândesc, ar fi trebuit să rămân la 
Londra şi astfel toţi am fi fost scutiţi de neplăceri şi 
suferinţă. 

Am rămas un timp cu ochii la William Stanhope, fără să 
mă pot hotări dacă trebuia să merg până la el şi să-i spun 
pe un ton calm, dar ferm, să nu facă vreo tâmpenie cu 
fondurile administrate sub tutelă sau cu moştenirea 
nepoților. Dar ce-ar fi făcut el dacă m-ar fi văzut venind 
către maşină? Ar fi pornit în trombă spre aeroport, 
lăsându-şi nevasta aici? 

Mi-am îndreptat din nou atenţia către scrisoarea lui 
Ethel şi am continuat s-o citesc: 


Sunt obosită şi nu mă simt prea bine acum când scriu, aşa 
că am să trec direct la subiect. Ştiu că dumneavoastră şi 
socrul dumneavoastră nu v-aţi simpatizat niciodată unul pe 
altul şi mai ştiu că această stare de lucruri i-a cauzat fostei 
dumneavoastră soţii multă suferinţă, la care s-au adăugat 
neînțelegerile dintre dumneavoastră şi ea. Totodată, cred că 
soţii Stanhope sunt cei care au determinat-o pe doamna 
Sutter să vândă casa şi să meargă să locuiască împreună cu 
ei la Hilton Head. 


Începeam să-mi dau seama unde voia să ajungă Ethel: 
jucase rolul lui Cupidon şi la sfârşit, la fel cum îl jucase 
când mă dusesem eu s-o văd. Oare de ce ţinea atât de mult 
ca Susan şi cu mine să fim iar împreună? m-am întrebat. 
Bine, o plăcea pe Susan şi eram convins că reluaseră 
legătura după întoarcerea ei, aşa că Ethel ştia că Susan 
dorea să ne împăcăm. Prin urmare, Ethel - care nu avea 
prea mare lucru de făcut decât să-şi aştepte sfârşitul - îşi 
pusese în minte să facă o ultimă încercare în numele lui 
Susan. 

Am pus scrisoarea deoparte, cu gând s-o citesc mai 
târziu. OK, Ethel. Numai că ai uitat de William Stanhope. 
De fapt, nu uitase, de aceea îi şi pomenise numele. 
Totodată, Ethel nu-l simpatizase niciodată pe William, ca 
atare asta era şansa ei să... ce? Am luat din nou scrisoarea. 


Ceea ce vreau să vă spun e foarte greu de pus în cuvinte. 
Aşa că daţi-mi voie să vă vorbesc deschis. William Stanhope s- 
a dovedit a fi un om moralmente corupt, depravat şi păcătos. 


Ia te uită! M-am aşezat şi am trecut la pagina 
următoare. 


Purtarea lui neruşinată şi dezmăţată a început din colegiu, 
când era student, apoi a continuat pe durata serviciului 
militar şi după aceea, fără să înceteze nici după ce s-a 
căsătorit. Chiar şi acum, după atâţia ani, mi-e greu să mă 
gândesc la acele vremuri. Nu vreau să vă descriu concret în 
ce anume consta purtarea lui, dar am să vă spun că a siluit-o 


pe cea mai tânără şi mai nevinovată fată din personalul de la 
Stanhope Hall... 


M-am oprit din citit şi am răsuflat adânc. Dumnezeule! 
Am recitit ultimul rând, apoi am continuat: 


Îi plăceau fetele născute peste hotare, ele fiind cele care nu 
aveau cum să-i opună rezistenţă. Inainte de război şi în timpul 
războiului i-au căzut victime tinere irlandeze, iar una dintre 
ele, pe nume Bridget Behan, a încercat să-şi curme zilele 
după ce a fost violată de el. După război au existat o serie de 
fete fugite din ţară, majoritatea poloneze şi nemţoaice, care 
abia dacă vorbeau englezeşte şi erau înspăimântate la gândul 
că ar putea fi deportate - ceea ce le-a determinat să se 
supună vrerii lui. Una dintre acestea, în vârstă de numai 
şaisprezece ani, al cărei nume din păcate nu mi-l mai 
amintesc, a rămas însărcinată şi el a expediat-o înapoi în ţara 
ei. 

Nu vă pot relata acum tot ce s-a întâmplat în acei ani, dar 
pot să vă spun că apucăturile lui odioase au continuat ca şi 
până atunci, până când a plecat la Hilton Head împreună cu 
doamna Stanhope. 

Vă întrebaţi, domnule Sutter, de ce am aşteptat până acum 
ca să dezvălui toate acestea. Mai întâi, trebuie să vă spun că 
eu şi ceilalţi servitori de la Stanhope Hall am încercat să-i 
atragem atenţia lui Augustus Stanhope despre aceste lucruri 
pe vremea când încă mai trăia, dar spre ruşinea lui, n-a vrut 
să plece urechea la plângerile noastre. Iar spre veşnica mea 
ruşine, nici eu n-am insistat. În fine, spre ruşinea soţului meu 
George, el chiar n-a vrut ca lucrurile să ajungă la urechile lui 
Augustus Stanhope şi mi-a cerut să păstrez tăcerea. Trebuie 
să înţelegeţi că pe vremea aceea era puţin probabil ca fetele 
să facă vreo plângere la autorităţi, iar dacă ar fi făcut, cine le- 
ar fi dat crezare lor şi nu lui William Stanhope? Mai ştiu şi că 
uneori fetele erau amenințate cu concedierea sau cu 
deportarea, alteori erau plătite ca să-şi ţină gura. Nu vă pot 
spune câte tinere i-au căzut victima lui William Stanhope, dar 
după socotelile mele, nu trecea niciun an fără să se petreacă 
vreun incident sau fără să mi se plângă cineva. Acum trebuie 
să vă spun că unele dintre ele, poate chiar mai multe decât 
ştiu eu, au acceptat de bunăvoie şi s-au vândut pentru bani. 


Dar au existat poate tot atâtea care s-au împotrivit voinţei lui, 
dar care totuşi au cedat până la urmă în faţa insistențelor şi a 
presiunilor lui, precum şi în faţa agresiunii fizice la care au 
fost supuse. 

În timp ce vă scriu aceste rânduri, îmi dau seama că nu am 
nicio dovadă în sprijinul spuselor mele, atâta doar că există o 
femeie cumsecade şi cinstită, care cunoaşte toate aceste 
lucruri la fel de bine ca şi mine. Numele ei e Jenny Cotter, un 
nume pe care dumneavoastră şi doamna Sutter poate vi-l mai 
amintiţi din anii când era menajeră-şefă la Stanhope Hall. 
Doamna Cotter trăieşte şi locuieşte la spitalul de bătrâni 
Harbor View din Glen Cove. Ea poate şi este dispusă să vă 
dea mai multe detalii, dacă socotiți necesar sau vreţi să ştiţi 
mai multe decât v-am scris eu aici. 

Prin urmare, domnule Sutter, scrisoarea pe care v-am 
scris-o este în acelaşi timp o mărturisire şi o încercare de a- 
mi cere iertare că am tăcut în toţi aceşti ani. Vă rog să 
înţelegeţi că singurul scop al tăcerii mele, pe lângă 
insistenţele soţului meu, a fost ca nu cumva să-i provoc 
suferinţa şi durere tinerei domnişoare Susan - mai târziu 
doamna Sutter (şi totodată doamnei Stanhope). Acum însă, 
când sufletul meu e pe punctul de a se înălța la ceruri, ştiu că 
trebuie să mă descarc de aceasta povară şi mai ştiu că 
dumneavoastră sunteţi cel căruia ar fi trebuit să vin să-i spun 
toate acestea cu mulţi ani în urmă. Chiar aş fi venit, de n-ar fi 
fost doamna Sutter, iar acum dumneavoastră trebuie să 
hotărâți dacă e cazul să-i spuneţi sau nu. Vă rog să citiţi 
aceasta scrisoare şi să-i aduceţi la cunoştinţă domnului 
Stanhope conţinutul ei, împreună cu mărturia doamnei 
Cotter, ca dovada a silniciilor şi ororilor la care au fost supuse 
acele fete. Ştiu că Dumnezeu mă va ierta că am păstrat 
tăcerea şi că-l va ierta şi pe el, dacă se va vedea silit să-şi 
privească în adâncul sufletului şi să-şi recunoască păcatele, 
cerând îndurarea Celui de Sus. 


A dumneavoastră, 
Ethel Allard 


M-am uitat la cele patru pagini pe care le ţineam în 
mână, apoi am privit afară pe fereastră la William 
Stanhope care şedea nerăbdător în maşină, aşteptând ca 


soţia lui să se despartă de fiica lor. 

Am deschis agenda de telefon a lui Susan şi am format 
numărul de mobil al lui William. 

L-am văzut căutându-şi mobilul în buzunarul de la sacou 
şi citind pe afişaj identitatea apelantului. 

— Da? 

— William, i-am spus. La telefon viitorul tău ginere. Vino 
încoace. Trebuie să stăm de vorbă. 


Capitolul 69 


— Tot nu înţeleg cum l-ai convins să se răzgândească, 
mi-a spus Susan. 

— Uneori pot fi foarte convingător, i-am răspuns. 

De când plecaseră părinţii ei, cu vreo oră în urmă, îmi 
tot pusese aceeaşi întrebare, dar mai presus de orice era 
fericită şi uşurată că totul se terminase cu bine. Ea numea 
asta miracol şi poate că aşa era. Mulţumesc, Ethel, şi 
spune-le îngerilor de la Barul Raiului să-ţi mai ofere un 
sherry. Fac eu cinste. 

Şedeam la umbră în patio, sărbătorind cu câteva beri. 

— Ce să-ţi pregătesc la prânz? m-a întrebat Susan. Cere- 
mi orice, s-a oferit ea. 

— Mă gândeam la iaurt. Dar parcă n-ar strica o pizza 
pepperoni. 

Fără să comenteze, a luat telefonul, a cerut serviciul de 
informaţii, apoi legătura cu o pizzerie locală. Trebuia să ţin 
minte numărul acela. 

Formalităţile necesare ca să comanzi o pizza păreau un 
mister pentru Susan Stanhope - siciliana sau normală? Dar 
se descurca binişor. 

— O clipă, s-a adresat ea omului de la pizzerie. 

S-a întors către mine: 

— Vrea să ştie dacă mai vrei ceva pe blat. 

— Păi, nişte cârnăciori şi chifteluţe. 

A adăugat şi asta la comandă, apoi a ascultat o nouă 
întrebare legată de pizza şi iar s-a întors spre mine: 

— O vrei tăiată în opt sau în douăsprezece bucăţi? 

Mi-am amintit o veche glumă de a lui Frank şi i-am 
răspuns: 

— Douăsprezece, că mi-e foame. 

A zâmbit, apoi a dat numele şi numărul nostru de 
telefon: Stanhope Hall, Grace Lane, Lattingtown. Nu, casa 
nu are număr, uitaţi-vă după casa portarului. Apoi a sunat 


la casa portarului, să anunţe că va veni cineva să livreze o 
comandă. 

M-am aşezat cu picioarele goale pe masă şi am mai tras 
o înghiţitură de bere. 

Susan a revenit la subiectul capitulării neaşteptate a lui 
William. 

— Îl cunosc pe tata şi ştiu că vor urma negocieri la 
sânge, mi-a spus ea. 

— Sunt un bun negociator. 

Mai ales când pot să-l strâng pe celalalt de boaşe. Sau 
mai bine să i le răsucesc? 

— John... crezi că... n-a fost sincer? Sau că va dezminţi 
ce-a spus? 

— Nu va face nimic de genul ăsta. 

— Dar... Pur şi simplu nu înţeleg... 

— Susan, eu cred că taică-tău a avut... să zicem o 
revelaţie. Cred că stând singur în maşină, pur şi simplu şi- 
a dat seama că greşea şi poate că Sfântul Duh a pogorât 
asupra lui. Vreau să zic că nici mie nu mi-a venit să cred 
când l-am văzut de la fereastră cum a coborât din maşină, 
luminat la faţă, apoi cum a intrat în birou şi mi-a spus: 
„John, vreau să stăm de vorba”. 

De fapt, ceea ce spusese în realitate fusese: „Cum 
îndrăzneşti să insişti să mă chemi la tine în birou?” 

Desigur că îi cerusem scuze - sau poate îi spusesem să 
ia loc, să-şi ţină gura şi să citească scrisoarea? In orice 
caz, în timp ce citea, chipul lui se făcuse întâi palid, apoi 
cadaveric. Interesant cum cineva îşi putea schimba 
culoarea pielii atât de repede. Păcat că nu avusesem o 
camera video. Îi tremurau şi mâinile. După aceea 
negocierile merseseră relativ uşor. Mai exploda el din când 
în când, spunând lucruri de genul: „Nimeni nu va crede 
aiurelile unei femei aflate sub medicaţie” şi aşa mai 
departe. Prin urmare, îi propusesem să arătăm scrisoarea 
fiicei şi soţiei lui, să vedem ce părere aveau şi ele, apoi să 
mergem la doamna Cotter la spitalul de bătrâni, să vedem 
dacă putea lămuri situaţia. Bineînţeles, cu asta îi 
închisesem gura. Mai rostise totuşi un cuvânt: „Şantaj”. 


Ştiam că era vorba de şantaj şi cum eram avocat, astfel 
de practică era împotriva tuturor convingerilor şi 
principiilor mele. Dar ce făcuse William - sau ceea ce se 
presupunea că făcuse - era nu numai detestabil, dar şi o 
infracţiune, deşi din păcate nelegiuirile lui se prescriseseră 
cu ani în urmă. Prin urmare, dacă trebuia să plătească 
pentru aceste infracţiuni, trebuia să existe altă cale. Poate 
că asociaţia barourilor şi tribunalelor aveau o opinie 
diferită despre această situaţie, dar când urma să ajung la 
Tribunalul Suprem din Ceruri, măcar ştiam că Ethel ar fi 
pus o vorba bună pentru mine. 

— Arăta palid... Tulburat. 

— Zău? N-am remarcat. 

— Şi pe mama a derutat-o această schimbare de 
atitudine, neaşteptată şi totală. 

— Păi, ea n-a avut parte de revelaţia divină. 

— John... 

— Da? 

— L-ai ameninţat cu ceva? 

— Cu ce l-aş fi putut ameninţa? 

— Nu ştiu... dar... 

— N-am putea schimba subiectul? Al cui e rândul să 
aducă bere? am întrebat. 

S-a ridicat şi s-a dus la bucătărie. 

Mi-am terminat berea şi m-am gândit la scrisoarea lui 
Ethel. Mie îmi făcuse această confesiune pe patul de 
moarte, dar din spusele reverendului Hunnings, Ethel îi 
vorbise şi lui despre conţinutul scrisorii, iar el o sfătuise să 
nu-mi dea scrisoarea şi chiar insistase pe lângă ea să nu 
mi-o arate. Oare de ce? Ca să protejeze amintirea lui Ethel, 
cum se exprimase reverendul? Sau poate voia să pună 
chiar el mâna pe scrisoare, ca apoi să i-o dea lui William în 
schimbul... a ce? A unei pensii bunicele? 

Susan s-a înapoiat cu berea şi mi-a spus. 

— John. Cred că eşti prea modest. Părerea mea e că tata 
şi-a schimbat atitudinea pentru că tu i-ai spus ceva, nu din 
pricina vreunui... mesaj divin. 

— Păi... mi-am dat toată silinţa, am răspuns eu cu 


modestie. Şi chiar am fost convingător, dar eu zic că am 
primit şi ajutor de sus. 

— 'Ţi-am mai spus, eu cred că aşa ne-a fost sortit şi că 
exista un înger păzitor care veghează asupra noastră. 

— Se pare că da. 

Am mai tras o înghiţitură de bere. 

Ea a trecut la alt subiect şi m-a întrebat: 

— Crezi că ar trebui să ne căsătorim la St. Mark? 

— De ce nu? Reverendul Hunnings acordă reducere 
când oamenii se recăsătoresc. 

A râs, apoi mi-a reamintit: 

— Tu nu-l placi şi cred că nici el nu te simpatizează din 
cale-afară. 

— Serios? Atunci am să discut cu el şi am să îndrept 
situaţia. 

Am să-i spun şi că am citit scrisoarea lui Ethel, ba poate 
chiar am să-l întreb dacă avea cunoştinţă - altfel decât în 
linii generale - despre conţinutul scrisorii. 

— Mi-ar părea bine dacă ai face asta, mi-a spus Susan. 
Aş vrea să ne căsătorim acolo şi a doua oară, a adăugat. 

— Nicio problemă. Am să-l conving pe reverendul 
Hunnings să renunţe şi la consiliere premaritală. 

A zâmbit. 

— Cred că ai început să te cam umfli în pene după 
succesul cu tata. 

— Sunt pe creasta valului, am confirmat eu. Nu numai 
ca părinţii tăi ne vor binecuvânta căsătoria, dar vor şi plăti 
pentru ea, am asigurat-o eu în timp ce reconstruiam lumea 
după placul meu. 

— N-am nevoie decât de binecuvântarea lor. 

— Iar eu vreau să le prezint nota de plată. Şi nu uita să 
le telefonezi din timp ca să le anunţi data, nu cumva să-şi 
facă alte planuri. Vor dori să vină să ne ajute la pregătiri... 
şi să discutăm despre zestre. 

Nu mi-a luat în seamă sugestiile, în schimb m-a întrebat: 

— John, eşti dispus să ierţi şi să uiţi? Mă refer la părinţii 
mei. 

M-am gândit şi i-am răspuns: 


— Nu-mi stă în fire să port pică. 

Dintr-un motiv oarecare, ei i s-a părut amuzant. 

— Nu, asta-i centrul vital al fiinţei tale. 

— Mă cunoşti prea bine. Apoi i-am răspuns cât se poate 
de serios: N-am să pot ierta sau uita în vecii vecilor câte 
necazuri ne-au făcut pe tot parcursul căsniciei noastre, ba 
chiar de curând, dar... Când sunt învingător, ştiu să mă 
arăt mărinimos, aşa că am continuat: Să-ţi spun un lucru: 
dacă tatăl - şi mama ta - se vor strădui să-şi câştige 
iertarea şi să se poarte frumos, atunci sunt dispus să şterg 
totul cu buretele şi sunt convins că tatăl tău mă va ierta că 
l-am făcut dobitoc fără principii şi altele asemenea. Dar 
întrebarea mea e: ce simţi tu în privinţa lor? 

A răsuflat adânc şi mi-a răspuns: 

— Sunt furioasă. Am descoperit această latură urâtă a 
lor. Dar sunt părinţii mei, îi iubesc şi am să-i iert. Şi noi am 
dori ca cei doi copii ai noştri să gândească la fel. 

— Adevărat, numai că în cazul nostru nu-i nevoie să ne 
ierte pentru nimic. 

A tăcut câteva clipe, apoi mi-a mărturisit: 

— Eu am avut nevoie. Pentru ce-am făcut. Şi m-au iertat 
necondiţionat. Aşa cum m-ai iertat şi tu. 

Am dat din cap. 

— Viaţa e scurtă, i-am spus. 

Poate că într-un târziu i-aş fi putut ierta pe William şi 
Charlotte pentru ce făcuseră familiei Sutter: cea mai bună 
răzbunare era să trăim bine. Dar nu l-aş fi putut ierta în 
veci pe William pentru ce le făcuse acelor fete, iar faptele 
respective erau gravate în memoria mea şi a lui până în 
ziua în care aveam să închidem ochii. 

Am rămas deci în patio, privind la soarele care lumina 
grădina de trandafiri şi sorbind bere rece. Era cu adevărat 
o zi minunată, natura era în plină floare, iar în aer plutea 
mireasma de trandafiri şi caprifoi. Am urmărit cu privirea 
un fluture uriaş alegând pe care floare să se aşeze. 

Susan a rupt tăcerea: 

— Trebuie să trimitem e-mailuri copiilor, să le dăm 
vestea cea bună şi să-i punem la curent cu ce s-a mai 


întâmplat... Poate chiar să le atragem atenţia că s-ar putea 
să vadă câte ceva la ştiri... despre noi... 

— Tu ar trebui să-i trimiţi e-mail lui Carolyn despre 
vestea cea bună. Eu i-am pomenit deja că s-ar putea să 
apărem la ştiri într-o postură nu tocmai plăcută. 

Susan a dat din cap: 

— Îmi pare rău. 

— Subiectul e închis. 

— Bine. Atunci am să-i trimit e-mail lui Edward... 

— Şi spune-i clar că bunicul ne-a binecuvântat căsătoria 
şi i-a încredinţat fondul sub tutelă. Dar nu insista prea 
mult că s-ar putea să apărem la ştiri... 

— Bine. Dar ştii că el şi Carolyn vor discuta despre acest 
lucru. 

— Foarte bine. lar noi le vom răspunde sincer la 
întrebări, doar ajustând puţin povestea pe ici, pe colo. 
Sună-i pe părinţii tăi şi fixează o dată la care să-l viziteze 
pe Edward la Los Angeles. Trebuie să-şi cunoască mai bine 
moştenitorii. 

Susan a zâmbit. 

— Nu-i rea ideea, mi-a răspuns ea. 

Amândoi am tăcut din nou, savurând acele momente 
împreună. Nu există prea multe astfel de clipe perfecte, 
mai ales într-o zi care începuse atât de prost - şi tocmai 
asta făcea clipa de faţă şi mai minunată. 

Bineînţeles, în orice Grădina a Edenului exista măcar un 
şarpe care pândeşte dintre flori, iar în cazul nostru erau 
doi. Unul avea şi un nume: Anthony Bellarosa. Ştiam că era 
pe undeva prin preajmă şi ne feream de el. Ne feream 
până şi să vorbim despre el - cel puţin deocamdată. 

Al doilea şarpe nu avea nume şi se furişase în grădină de 
curând. Dar de-ar fi fost să-i dau un nume, i-aş fi spus 
îndoială. 

Deci, ca să-l ucid înainte să ne ucidă el pe noi, i-am spus 
lui Susan: 

— Ceea ce am făcut noi a fost un act de iubire. Nu mi-a 
răspuns, aşa că am continuat: Niciodată nu m-am îndoit de 
dragostea ta şi ştiu că aveai inima frântă. Nici de data asta 


n-am primit niciun răspuns, prin urmare, am tras 
concluzia: Şi de-ar fi să trecem din nou prin toate acestea, 
am proceda la fel. 

A rămas mult timp tăcută, apoi mi-a spus: 

— Nici măcar n-ai vrut să primeşti banii de la el. Iar eu... 
eu mă simt atât de coruptă, atât de compromisă... 

— Nu. Aduc-ţi aminte motivul pentru care am făcut ce am 
făcut. Nu era vorba despre noi. 

Motivul nostru fusese să-i învăţăm minte pe William şi 
pe Peter. Şi, desigur, să ne asiguram că Edward şi Carolyn 
obțineau partea cuvenită din averea familiei. 

— John, poate că pentru tine aşa este, dar nu sunt sigură 
în privinţa mea. 

— Nu-ţi pune la îndoială motivele. Tatăl tău a creat o 
dilemă din care nu se putea ieşi. 

— Ştiu... Dar, Doamne, am avut impresia că mă vând şi 
că te trădez, că renunţ la dragostea noastră pentru... 

— Susan, eu nu simt aşa şi n-ar trebui să simţi nici tu. 

— Bine... eşti un bărbat foarte afectuos şi înţelept. 

— Aşa e. Mai ia o bere. 

S-a silit să zâmbească şi mi-a spus: 

— Sper că lucrurile astea nu vor ajunge să ne obsedeze 
niciodată. 

— Dacă am reuşit să lăsăm în urma ce s-a întâmplat 
acum zece ani, atunci nimic altceva nu mai contează. 

— Te iubesc. 

— De asta şi suntem aici. Unde-i tipul cu pizza? am 
întrebat. $ 

— Nu ştiu. In viaţa mea n-am comandat o pizza. 

— Ei bine, o să rezolvăm şi asta în următorii douăzeci de 
ani. 

Ne-am aşezat şi am stat de vorbă despre Londra, despre 
Paris, despre o posibilă excursie pe Valea Loarei, aşa cum 
mai făcusem cu mulţi ani în urmă. 

A sunat telefonul portabil al lui Susan: era paznicul de la 
poartă, care ne anunţa că sosise omul cu pizza. 

M-am ridicat în picioare, am străbătut casa şi l-am 
aşteptat în faţa intrării. In timp ce stăteam acolo, mi-am 


dat seama că există astfel de momente - tocmai când te 
aştepţi mai puţin - în care universul tău poate să explodeze 
într-o fracțiune de secundă. Aşa cum se întâmplase cu 
Salvatore D'Alessio. 

Am văzut un microbuz micuţ înaintând pe alee. Am 
intrat iarăşi în casă, m-am năpustit în sus pe scări, am 
înşfăcat carabina, am coborât şi am intrat în birou, de 
unde am privit afară pe fereastră. Microbuzul a oprit şi din 
el a coborât un tânăr cu trăsături hispanice, care a luat 
pizza de undeva din spate şi s-a apropiat de intrare. Nu 
credeam că puştiul cu pizza putea fi un ucigaş plătit: vreau 
doar să spun că, stând afară singur, cu domeniul Alhambra 
vizibil printre copaci la doar cinci sute de metri, pentru o 
clipă mă luase cu fiori. Asta era bine. Unchiul Sal îşi 
îndesase în gura cannoli sau se îndeletnicise cu orice 
altceva în afară de a fi cu ochii la uşă, iar în clipa 
următoare se trezise cu o ţeavă dublă aţintita asupra lui. 
Bang! Şi ajunsese în iad. 

A sunat soneria şi m-am dus să deschid. Am pus 
carabina în suportul pentru umbrele şi am deschis. 

Am luat pizza, i-am plătit, adăugând un bacşiş gras şi 
privind mereu peste umărul comisionarului, apoi am 
încuiat uşa. 

Mă pricep să ţin în echilibru o pizza pe un singur deget, 
dar de data asta am ţinut-o cu toată palma şi am dus-o în 
patio, împreună cu carabina. 

Bineînţeles că Susan a văzut carabina şi m-a întrebat: 

— Chiar avem nevoie de ea afara? 

— Sper că nu. 

Am deschis cutia pe masă şi aroma de pizza mi-a pătruns 
în nări, umplându-mi sufletul. 

M-am aşezat, iar Susan s-a dus în casă, de unde s-a 
întors cu şerveţele, farfurii, cuțite şi furculiţe. I-am explicat 
că şerveţelele erau opţionale şi că restul accesoriilor nu 
erau necesare. 

Ştiam că Lady Stanhope mâncase pizza la viaţa ei - o 
văzusem cu ochii mei - dar de fiecare dată aborda acest fel 
de mâncare cu oarecare iritare şi poate cu un uşor dispreţ. 


I-am arătat cum să îndoaie vârful şi să muşte din el, apoi 
cum să plieze felia, ca s-o ţină dreaptă. 

— Sunt principii de bază ale fizicii, i-am explicat. 

Am rămas în patio, cu berea, pizza şi puşca noastră şi 
am luat un prânz pe cinste. 

— Chiar e bună la gust, mi-a mărturisit Susan. 

— Şi-ţi face bine şi ţie. 

— Nu prea cred, dar din când în când mai putem mânca 
aşa ceva. 

— Am putea cumpăra toată pizzeria, i-am sugerat eu. 

A râs şi mi-a spus: 

— Ei bine, John, eşti eroul zilei şi presupun că-ţi sunt 
datoare. Lăsând deoparte iahtul şi mâncarea nesănătoasă, 
ce altceva ţi-ai dori? 

— Numai pe tine, iubito. 

— Pe mine mă ai deja. 

— Şi nici nu-mi doresc altceva. 

— Ce-ai zice de o maşină sport? 

— OK. 

Am mâncat jumătate de pizza - şase felii -, iar Susan şi-a 
mai luat şi ea o bucată, apoi am împachetat restul ca să-l 
mănânc eu la micul dejun. 

Pe urmă am mers în dormitor să ardem caloriile de la 
pizza - un fel de corolar al proaspetei victorii - şi să facem 
bagajele în vederea călătoriei. Aveam la Londra o întreagă 
garderobă, aşa că am aruncat în valiză nişte mărunţişuri, 
drept care Susan a găsit motiv să pună în valiza mea şi 
lucruri de ale ei. 

— Am la subsol câteva haine drăguţe pe care n-am ajuns 
să le scot din bagaje. 

Cum era foarte posibil să lipsim mai mult de trei 
săptămâni, n-am ridicat nicio obiecţie. 

După ce ne-am făcut bagajele, am tras un pui de somn şi 
pe la cinci după-amiază m-am dat jos din pat şi i-am spus 
lui Susan: 

— Trag o fuga până în Locust Valley să cumpăr câte 
ceva. Vrei să vii cu mine? 

— Nu, am multe de făcut aici, dar îţi dau o listă cu ce am 


nevoie. 

Aşadar m-am îmbrăcat şi i-am spus: 

— Ai grijă să fie uşile încuiate şi să nu ieşi din casă. 

Nu mi-a răspuns. 

— Ține carabina sau puşca la îndemână, am mai sfătuit-o 
eu. Am să pun carabina în suportul de umbrele de la 
intrare. 

— John... 

— Susan, ne-au rămas... 

M-am uitat la ceasul de mână. 

— mai puţin de cincisprezece ore până când 
decolează avionul. Hai să nu riscăm nimic. 

A ridicat din umeri şi m-a întrebat: 

— La ce ora vrei să vină maşina să ne ia pentru zborul 
de 7.30 dimineaţa? 

Trebuia să plecăm la aeroport în jur de cinci dimineaţa, 
pe întuneric, aşa că i-am răspuns: 

— O să luăm maşina închiriată de mine, ca să pot ţine 
carabina la îndemână, pe urmă o să lăsăm maşina în 
parcarea pe termen lung. 

— Aş prefera să chemăm un taxi ca să evităm atâta 
complicaţie. 

— Şi eu. Dar trebuie să ne luăm şi această ultimă 
măsură de precauţie. 

N-a părut prea încântată. 

— John, mi-a spus ea, mergem în vacanţă, nu la război. 

— Nu te certa cu mine, altfel îl chem pe taică-tău să te 
pună la punct. 

A zâmbit şi mi-a spus: 

— Ai să fii un nesuferit. 

— Exact. 

Am sărutat-o, iar ea m-a rugat: 

— Nu întârzia prea mult. Nu vrei să iei mobilul meu? 

— Ba da. 

Mi-a dat mobilul ei, eu mi-am luat rămas-bun, am 
înşfăcat carabina din suportul de umbrele şi am ieşit pe 
uşa din faţă, pe care am încuiat-o în urma mea. 

Aveam cheile de la ambele maşini şi am decis să plec cu 


Taurusul meu, care era mai uşor de parcat în oraş. 

Am urcat la volan şi am pornit pe alee. Când am ajuns la 
casa portarului, am apăsat pe telecomandă şi porţile s-au 
deschis. Mi-a venit o idee, aşa că am claxonat şi am 
coborât din maşină. 

Uşa casei portarului s-a deschis şi în prag s-a ivit un 
paznic tânăr, pe care nu-l cunoşteam. 

— Sunt domnul Sutter şi locuiesc la casa de oaspeţi, i- 
am spus eu. 

— Da, domnule. 

— Eşti singur? 

— Până la opt diseară, când intra în tură şi al doilea 
paznic. 

— Aha... uite ce te rog, după vreo cincisprezece- 
douăzeci de minute trage o fugă cu maşina până la casa de 
oaspeţi şi aruncă o privire în jur, să vezi dacă totul e în 
regulă. 

— Păi... nu am voie să plec din post. 

— Ce-ţi cer eu face parte din atribuţiile dumitale în tura 
de asta-seară. 

I-am dat o bancnota de douăzeci de dolari şi i-am spus: 

— Doamna Sutter e acasă şi nu aşteptam musafiri, aşa 
că nu lăsa pe nimeni înăuntru decât după ce ne telefonezi 
pentru confirmare. Mă întorc în vreo jumătate de oră. 

De fapt, era posibil să întârzii aproape o oră, dar nu era 
cazul să-i spun lui. 

A părut încântat de bani şi mi-a răspuns „Nicio 
problemă”, ce-o mai fi însemnat şi asta. 

Am suit din nou la volan şi am pornit spre Locust Valley. 

În afară de lista de cumpărături de la Susan, pe care o 
aveam în buzunar, luasem cu mine şi scrisoarea de la 
Ethel, pe care voiam s-o fotocopiez. De fapt, voiam să fac 
vreo douăzeci de copii şi să-i trimit lui William câte una în 
fiecare lună, de Ziua Tatălui, de Crăciun şi de ziua lui de 
naştere. 

Când am ajuns la intrarea în sat, am sunat-o pe Susan şi 
ea a răspuns. 

— Traficul e aglomerat, i-am spus. O să am probleme cu 


parcarea, aşa ca nu ştiu cât timp o să-mi ia. 

— Nu te grăbi. 

— Ai nevoie de ceapă? 

— Nu-mi trebuie ceapă, iubitule. 

— OK. L-am rugat pe paznicul de la poarta să verifice 
casa peste vreun sfert de oră. Carabina e în suportul de 
umbrele, în caz că trebuie să cobori la parter, i-am 
reamintit. Lasă puşca în dormitor. Te sun mai târziu. 

Satul era înţesat de maşini în căutarea unor locuri de 
parcare. Am aruncat o privire la ceasul de bord: 5.39. Cu 
puţin noroc, m-aş fi putut înapoia acasă într-o oră. 

Ce s-ar fi putut întâmpla într-o oră? 


Capitolul 70 


Am cumpărat toate articolele necesare în călătorie 
trecute de Susan pe listă, am făcut şi vreo douăsprezece 
copii după scrisoarea lui Ethel la un centru local de 
fotocopiere, în caz că ar fi fost nevoie să-i reamintesc lui 
William în fiecare lună motivul pentru care negociam o 
înţelegere financiară în familie. Am pornit înapoi spre 
Stanhope Hall, drum care urma să-mi ia un sfert de oră. 
Ceasul de bord arăta acum 6.23. 

Am sunat acasă de pe mobilul lui Susan, dar ea nu mi-a 
răspuns, aşa că i-am lăsat mesaj: „Ajung acasă în zece- 
cincisprezece minute. Sună-mă când primeşti mesajul.” 

Probabil că era la duş sau, în ciuda sfatului meu de a sta 
în casă, poate ieşise în patio fără să-şi ia telefonul portabil. 
La fel de posibil era ca ea să fi coborât la subsol, căutând 
ce haine să pună în valize, iar acolo nu exista telefon. 

La câteva minute de Grace Lane am sunat la casa 
portarului, ca să mi se deschidă poarta, dar n-a răspuns 
nimeni. Poate că paznicul vorbea la celălalt telefon, era 
afară sau la toaletă. 

Am intrat pe Grace Lane şi am apăsat pe acceleraţie. 
Trei minute mai târziu am ajuns în faţa porţii, pe care am 
deschis-o cu telecomanda. 

M-am strecurat înăuntru înainte ca poarta să se 
deschidă complet şi am aruncat în treacăt o privire spre 
casa portarului. N-a ieşit nimeni în prag, aşa că mi-am 
continuat drumul mai repede decât aş fi mers în mod 
normal pe aleea şerpuită şi acoperită cu pietriş care ducea 
la casa de oaspeţi. Nu eram îngrijorat, dar nici chiar liniştit 
pe de-a-ntregul. 

Am văzut că Lexusul lui Susan dispăruse şi am răsuflat 
uşurat. Dar în acelaşi timp eram şi furios pe ea că nu-mi 
telefonase să mă anunţe că pleca de acasă - de fapt că 
ieşise din casă, mai ales fără mobil. Femeia asta pur şi 


simplu nu asculta ce-i spuneai. 

Am parcat Taurusul, am luat sacoşele cu cumpărături, 
am descuiat uşa din faţă şi am intrat. 

Atunci mi-am dat seama că ceva nu era în regulă. O 
credeam pe Susan în stare să sară în maşină şi să plece cu 
vreo treabă, dar nu-mi imaginam să nu aibă atâta minte 
încât să nu mă sune. Am scos din buzunar mobilul ei, să 
văd dacă nu cumva ratasem vreun apel, dar afişajul nu 
arăta nimic altceva în afară de oră: 6.42. 

Am aruncat o privire în spate spre suportul de umbrele 
şi am văzut că lipsea carabina. 

Atunci mi-a venit în nări miros de fum de ţigara. 

Am încremenit şi inima a început să-mi bată nebuneşte. 
Am lăsat sacoşele şi m-am tras un pas înapoi spre uşa de la 
intrare, începând să formez pe mobil 911. 

În aceeaşi clipă din biroul meu a ieşit Anthony Bellarosa. 

— Aruncă dracului telefonul, mi-a cerut el. 

M-am holbat la Anthony. Purta uniforma albastră a 
firmei All-Safe Security şi ţinea în mână carabina mea M-1, 
îndreptată către mine. 

— Aruncă dracului telefonul, altfel eşti un om mort. 

Nu-mi venea să-mi cred ochilor că era acolo. Mancuso 
spusese că Anthony lipsea din oraş şi că n-ar fi făcut el 
însuşi una ca asta. lar eu crezusem... Numai că în egală 
măsură fusesem convins că era vorba de ceva personal şi 
că Anthony avea în minte ceva mai mult decât o crimă. 

— Aruncă dracului telefonul! 

A apăsat pe trăgaci. 

Am auzit glonţul trecând pe lângă urechea mea stânga şi 
înfigându-se în uşa de stejar din spatele meu. 

— Dacă voiam să te omor, la ora asta erai deja mort. La 
fel ca unchiu-meu. Dar nu mă sili să te omor. 

Şi-a îndreptat arma spre pieptul meu şi mi-a spus: 

— Aruncă-l. 

Am aruncat telefonul. 

A sprijinit arma de braţul drept şi mi-a spus: 

— Mda, ai curaj cât cuprinde, dar azi nu te prea duce 
capul, John! 


— Unde-i Susan? 

— E OK. Am lăsat-o să aştepte până la întoarcerea ta. 

— Anthony... 

— Taci dracului din gura! Eşti înarmat? m-a întrebat. 

Am clătinat din cap. 

— Scoate-ţi haina. 

Mi-am scos haina şi el mi-a ordonat: 

— Arunc-o jos. 

Am aruncat-o pe podea. 

— OK, a continuat Anthony. Acum dezbracă-te, să vedem 
cu ce te lauzi. 

Nu m-am clintit. 

— Scoate-ţi dracului hainele, altfel jur că-ţi zbor 
genunchii, m-a ameninţat el. 

— Unde-i Susan? 

Mi-a zâmbit şi mi-a spus: 

— E goală, aşa cum o să fii şi tu. Cum o să fim toţi. Hai, 
dezbracă-te! 

Nici de data asta n-am schiţat vreun gest. Anthony era la 
vreo cinci metri de mine şi n-aş fi reuşit niciodată să ajung 
la el înainte să apese pe trăgaci. 

A aţintit arma spre picioarele mele şi a tras două focuri. 
N-am simţit nimic, dar în clipa următoare mi-am dat seama 
că trăsese în cele două sacoşe, din care acum se scurgeau 
pe jos diverse lichide. A 

— A fost ultimul avertisment. Scoate-ţi hainele. Incet. 

Mi-am scos hainele şi le-am lăsat să cadă pe podea. 

— Întoarce-te cu spatele. 

Am făcut ce mi se ceruse. 

— Ehe, frumos băiat. N-ai nici armă, nici microfoane. Cu 
alte cuvinte, ai dat de dracu’. Intoarce-te cu faţa. 

M-am întors cu faţa către el. Inima bătea să-mi spargă 
pieptul şi-mi simţeam gura uscată. Am încercat să mă 
gândesc. Ce putea fi în mintea lui? Cum de nu mă 
omorâse? Oare Susan era bine? Păi... se pare că aveam 
răspunsurile la toate aceste întrebări. 

Purta un pistol vârât în toc. Şi-a desprins de la centură o 
pereche de cătuşe şi mi-a spus: 


— Prinde-le. 

Mi le-a aruncat, dar le-am lăsat să mă izbească în piept 
şi să cadă pe jos. 

— Pune-ţi cătuşele, dobitocule, altfel îţi zbor picioarele 
de sub tine. 

Şi-a îndreptat din nou arma spre picioarele mele. 

— Hai, John, nu mă face să pierd toată noaptea. Vrei s-o 
vezi pe Susan? Pune-ţi cătuşele şi o să mergem s-o vedem 
pe Susan. Chiar vreau s-o vezi. 

M-am lăsat pe vine şi am luat de pe podea cătuşele. Din 
poziţia asta m-aş fi putut repezi la el, dar şi-a dat seama şi 
s-a tras un pas în spate, totodată coborând arma de pe 
umăr şi aţintind-o spre mine: 

— Acum! 

Am luat cătuşele şi mi le-am prins de încheieturi, nu 
foarte strâns. 

— OK, acum ai să urci scările în patru labe. Jos! 

M-am aşezat în patru labe pe podea şi am început sa mă 
târăsc spre scări. Anthony a făcut o mişcare în spatele meu 
şi l-am auzit zăvorând uşa de la intrare. 

Am început să urc scările în patru labe, iar Anthony m-a 
urmat, păstrând distanţa. 

— Ţin puşca îndreptată exact spre fundul tău şi am 
degetul pe trăgaci, m-a avertizat el. 

Mi-am cântărit opţiunile, dar nu aveam niciuna. Pur şi 
simplu doream să văd cu ochii mei că Susan era în viaţă - 
pe urmă puteam să mă gândesc la o soluţie. 

— Tony a luat Lexusul soţiei tale, m-a mai înştiinţat 
Anthony. Sper că nu te superi. Aşadar, te întrebi în sinea 
ta: „Cum de-a ajuns macaronarul ăsta să fie calare pe 
situaţie?” Aşa-i? Aşa-i că la asta te gândeşti, isteţule? 

Îmi trecuse prin minte întrebarea şi eram furios pe mine 
însumi pentru prostia mea. Dar avantajul este întotdeauna 
de partea atacatorului. Răposatul unchiu-său ar fi fost de 
acord cu asta. 

— Tu şi nevastă-ta vă credeţi al dracului de şmecheri. 
Sau poate tu şi toanta aia de nevastă-ta v-aţi închipuit că 
mi-am luat gândul de la voi şi aţi lăsat-o mai moale cu 


prudenţa. 

Am ajuns în capătul de sus al scărilor şi el mi-a spus: 

— Rămâi în patru labe şi ia-o către dormitor. 

A trecut repede prin dreptul meu, cu puşca îndreptată 
spre mine şi s-a dus spre uşa dormitorului. S-a oprit şi m-a 
urmărit cu privirea în timp ce mă târâm pe coridor spre el. 

— Păi da, toanta de nevastă-ta primeşte un telefon de la 
casa portarului, numai că al' care a sunat-o a fost Tony: 
„Am un pachet pentru dumneavoastră, doamnă Sutter. Vi-l 
aduc când vin să verific casa, cum m-a rugat soţul 
dumneavoastră”. Aşa că tre' să fii atent cu cine vorbeşti, 
John. Poate că paznicul cu care ai vorbit lucra pentru mine. 
Aşa-i? Nu zici nimic? Zi ceva deştept. 

— Du-te-n mă-ta. 

— Asta nu-i ceva deştept. Nu-mi vine să cred că eram cât 
pe ce să te angajez să lucrezi pentru mine. Uită-te la tine: 
gol puşcă, în patru labe, cu cătuşe la mâini şi târându-te 
acolo unde îţi ordon eu să te târăşti. Prin urmare, nu eşti 
chiar atât de dat dracului şi de deştept. Iar eu nu sunt atât 
de dobitoc pe cât credeai că sunt... OK, opreşte-te acolo. 

M-am oprit la vreo trei metri de uşa dormitorului. 

— Cum spuneam, Tony a sunat la uşă, ea s-a uitat prin 
vizor, a văzut pe cineva în uniforma de la All-Safe şi a 
deschis uşa. Vezi câtă prostie? Îmi pare rău că n-ai fost 
aici, John, când Tony a împins-o în casă şi eu am intrat în 
urma lui. Vreau să zic că pur şi simplu a rămas zgâindu-se 
la mine, apoi într-o fracțiune de secundă şi-a dat seama 
cine sunt. Pe urmă şi l-a amintit pe Tony din vremea când 
se regula cu taică-meu. „L-ai omorât pe tata, nenorocito!” 
i-am zis eu şi cred că a fost cât pe ce să facă pe ea. Pe 
urmă a vrut să ia puşca din suportul de umbrele şi i-am ars 
un şut în fund. 

— Eşti un bărbat adevărat. 

— Taci dracului din gură. Va să zică, ţineai o puşcă după 
uşă. Te aşteptai cumva la necazuri? Ştie căţeaua aia cum 
se mânuieşte o armă? a râs el. Şi-a dat însă seama că era o 
întrebare prostească şi a spus: Căţeaua aia l-a împuşcat pe 
taică-meu fără niciun motiv... 


— 'Ţi-am spus motivul... 

— Eşti un mincinos nenorocit, dar am să scot eu 
adevărul de la voi în seara asta. 

A dat uşa de perete şi s-a tras deoparte. 

— Du-te s-o vezi pe nevastă-ta, mi-a spus. 

Am vrut să mă ridic, dar a urlat la mine: 

— În patru labe, idiotule! 

Am intrat în dormitor în patru labe. 

— În genunchi! 

M-am ridicat în genunchi. 

Susan zăcea pe pat, goală, şi abia după câteva clipe mi- 
am dat seama că avea încheieturile şi gleznele legate de 
cei patru stâlpi ai patului. Pe urmă am observat şi banda 
adezivă care-i acoperea gura. 

Şi-a întors capul către mine şi în ochii ei am citit spaima. 
Dar, har Domnului, trăia. 

Anthony a închis uşa în urma mea şi a spus: 

— Deci, iat-o, John. Voiai s-o vezi, iar acum şi tu, şi eu o 
putem vedea toată. Constat că-i roşcată naturală. 

Am rămas cu ochii la Susan, în timp ce ea se uita la 
mine, cu lacrimile şiroindu-i pe obraji. 

M-am ridicat şi am făcut un pas spre ea, dar am simţit o 
lovitură în şale, care m-a trimis rostogolindu-mă la podea. 
Am rămas acolo, mai puţin năucit decât voiam să se 
creadă, încercând să apreciez distanţa până la Anthony. 

— Ridică-te! s-a răstit el. 

Mi-am dat seama că se îndepărtase de mine, aşa că am 
rămas nemişcat, sperând că se va apropia îndeajuns de 
mult ca să mă lovească cu patul armei. 

În schimb, el a tras un foc în podea, chiar lângă obrazul 
meu, făcându-mă să sar în picioare. 

— Ridică-te, altfel următorul ţi-l înfig în fund! a strigat 
el. 

M-am ridicat în genunchi, am tras aer în piept şi m-am 
uitat la Susan. Ea smucea de legături, care am văzut că 
erau din nailon, plângând şi încercând să ţipe. Am mai 
observat că pe faţă avea urme roşii, unde probabil fusese 
lovită, apoi am zărit pe pat una dintre curelele mele de 


piele. 

— Acum am s-o violez pe nevastă-ta, iar tu ai să ai loc în 
rândul întâi. 

— Eşti un nemernic obsedat. 

— Ba nu. Sunt un tip de treabă. Ţi-am spus că femeile şi 
copiii sunt iertaţi. Aşa că n-am s-o ucid, dar când am să 
termin cu ea, amândoi o să regretati că mai sunteţi în 
viaţă. 

N-am spus nimic, dar ştiam că trebuia să fac ceva, chiar 
dacă n-ar fi fost mişcarea cea mai potrivită. Unde putea să 
fie puşca? Nu mai era proptită de noptieră, acolo unde o 
lăsasem. Poate era în debara. 

Anthony s-a dus de cealaltă parte a patului, a sprijinit 
ţeava carabinei de tâmpla lui Susan şi mi-a spus: 

— Du-te până la calorifer. Hai, dobitocule. Mişcă! 

Ştiam că dacă mă duceam lângă calorifer urma să fiu 
legat de ţevi şi atunci s-ar fi zis cu orice şansă de a 
răsturna situaţia în favoarea mea. 

Anthony a luat cureaua de piele de pe pat, a făcut un pas 
în spate şi a plesnit-o cu putere pe Susan peste coapse. 
Trupul ei s-a arcuit şi prin banda adezivă a răzbătut un 
tipat înăbuşit. 

A ridicat din nou cureaua, dar eu am strigat: „Nu!” şi am 
pornit în patru labe spre caloriferul de la fereastră. În timp 
ce mă târâm într-acolo, am văzut pe podea halatul şi 
chiloţii lui Susan, precum şi cele două valize trântite jos de 
pe rastelul lor, cu lucrurile împrăştiate pe podea. Unde era 
puşca de vânătoare? 

— Îngenunchează lângă ţevi, cu spatele la perete. Vreau 
să stai acolo de unde ai privelişte mai bună. 

Am îngenuncheat lângă calorifer. El a scos de la brâu 
încă o pereche de cătuşe şi m-a izbit cu ele peste obraz. 

— Leagă-te singur de calorifer. 

Am şovăit, aşa că mi-a spus: 

— Nu-ţi pune mintea cu mine, John! Nu vreau să te 
omor. Vreau doar să te uiţi. Nu-ţi bate joc de mine şi nu-ţi 
bate joc de tine. 

Mi-am prins încheietura stângă de ţeava caloriferului şi 


am îngenuncheat, cu ochii la el. 

Anthony a pus carabina pe comodă şi s-a uitat la mine. 

— OK, şi acum să înceapă distracţia, mi-a spus. 

S-a dus la picioarele patului şi s-a uitat la Susan. 

— Ei bine, acum înţeleg de ce-i plăcea lui tata să i-o 
tragă. Ţâţe mişto, fund mişto, picioare faine. 

Anthony avea în minte un scenariu, o fantezie, la care 
ştiam că se gândise. În acelaşi timp, speram că nu avea de 
gând să comită o dublă crimă. 

Şi-a aprins o ţigară şi s-a întors spre mine: 

— Deci voiaţi să plecaţi la Londra? Care-i treaba? Nu vă 
place aici? E ceva aici care vă sperie? 

A tras din ţigară şi a continuat: 

— Ca să ştii ce urmează, John: ai să te uiţi la ea cum îmi 
face sex oral, pe urma am să i-o trag în asemenea hal că n- 
o să mai fie în veci bună pentru tine. 

Cum nu ziceam nimic, a adăugat: 

— Şi ai face bine să te uiţi, dobitocule. Când se termină 
toate astea, voi doi o să vă ţineţi gurile alea afurisite şi o 
să-i mulţumiţi lui Dumnezeu că aţi scăpat cu viaţă. Dar 
dacă vă duceţi la poliţie, atunci jur pe mormântul tatălui 
meu că am s-o omor sau am să vă omor copiii. Dacă vă 
duceţi la poliţie, n-am să-i iert pe copii. Ai înţeles? 

Am dat din cap. 

— OK. Deci ai priceput care sunt regulile. Nu trebuie să 
moară nimeni. Pur şi simplu veţi fi nevoiţi să trăiţi cu 
amintirea asta, ca de fiecare dată când ai să-ţi regulezi 
nevasta, amândoi să vă gândiţi la mine. Ai înţeles? 

Am dat iarăşi din cap. 

— Bine. Oricum, ţie nu-ţi pasă. Taică-meu i-a tras-o, 
acum am să i-o trag şi eu, poate mai încolo o să-i dăm voie 
şi lui Tony. Da? S-a uitat la mine şi mi-a spus: N-aud prea 
multe replici isteţe de data asta, consiliere. 

A smuls banda adezivă de pe gura lui Susan. 

— Tu ce ai de zis, căţea? 

Ea a răsuflat adânc şi i-a răspuns printre suspine: 

— Te rog. Te rog, fă ce vrei şi lasă-ne în pace. 

— Păi, da, a râs el. Am să fac exact ce vreau. 


A aruncat mucul ţigării pe covor şi l-a strivit cu călcâiul. 

— De ce mi-ai sfâşiat tabloul, John? m-a întrebat el. 

Nu i-am răspuns, aşa că i s-a adresat lui Susan: 

— Îmi plăcea tabloul acela, dar soţul tău, aici de faţă, l-a 
făcut zdrenţe. Aşa că ai să-mi pictezi altul. Iar când ai să 
termini, tu şi John o să veniţi la mine acasă să ni-l faceţi 
cadou mie şi lui Megan. Bine? 

Susan a încuviinţat din cap. 

— Bine. 

A zâmbit şi s-a uitat la mine. 

— OK, John? Tu şi nevastă-ta o să veniţi la o cafea. Ca pe 
vremuri. O să staţi acolo, ca acum zece ani, când ştiai că 
tata i-o trăgea nevestei tale, numai că de data asta eu voi fi 
cel care i-a tras-o. Şi tu n-ai să poţi sufla o vorbă. 

Am dat din cap. Mi-am zis că era posibil să scăpăm cu 
viaţă din povestea asta, iar dacă vreodată aş fi ajuns 
suficient de aproape de Anthony Bellarosa ca să beau o 
cafea cu el, atunci aş fi fost suficient de aproape şi ca să-i 
înfig un cuţit în inimă. 

— În plus, amândoi o să vă purtaţi frumos cu soţia mea, 
o să aduceţi o sticlă de vin şi o să spuneţi: „Aveţi o casă 
frumoasă, doamnă Bellarosa” şi „Vă mulţumim pentru 
invitaţie, doamnă Bellarosa”. 

Aceasta era răzbunarea pe care şi-o imaginase Anthony 
şi la care era limpede că se gândea de multă vreme. lar 
acum urma s-o ducă la îndeplinire, provocându-ne, 
umilindu-ne, făcând tot ce-i stătea în putinţă ca să ne 
amintim aceste clipe mult după ce el va fi ieşit pe uşă. 

Pe urmă mi-a venit în minte celălalt tablou din biroul lui: 
Răpirea Sabinelor. Acum înţelegeam - sau înţelesesem 
dintotdeauna? — de ce se găsea în biroul lui şi de ce era 
acolo şi tabloul lui Susan. 

Îmi dădeam seama că nemernicul ăsta era atât de sigur 
pe el încât îşi închipuia că o putea viola pe Susan, ca apoi 
să ne zâmbească dispreţuitor ori de câte ori avea să ne 
întâlnească. Dar nici nu voiam să creadă altceva. 

— Un singur lucru te rog, nu-i face rău, i-am spus. 

Mi-a zâmbit şi mi-a răspuns: 


— Am s-o fac să se simtă bine. Cum reuşea şi tatăl meu. 

— Te implor, fă-o şi pleacă, l-a rugat şi Susan. N-o să 
suflăm o vorbă nimănui. 

— Bineînţeles că n-o să suflaţi dracului nicio vorbă. 

L-am văzut aruncând o privire la ceasul de mână şi m- 
am întrebat dacă avea vreo întâlnire sau doar aştepta 
întoarcerea lui Tony. 

Şi-a mai aprins o ţigară şi mi-a spus: 

— După ce termin cu nevastă-ta, am să-l sun pe Tony, iar 
când soseşte el vom avea parte de o distracţie pe cinste. 

Nu i-am răspuns. 

— Mda. O să fie o noapte foarte lungă. Dar tot e mai 
bine decât să fii mort. 

S-a uitat la Susan şi i-a spus: 

— OK, iubito. Ai aşteptat destul. Eşti excitată? 

Susan nu i-a răspuns. 

— Hai, spune-mi că eşti excitată. 

— Sunt excitată. 

A râs, apoi s-a dus la dulapul lui Susan şi a luat camera 
video, pe care ea o pregătise pentru călătorie. 

Şi-a stins ţigara de birou şi a început să studieze 
camera. A luat câteva cadre cu Susan pe pat şi unul cu 
mine. A aruncat camera pe pat şi a spus: 

— Bun, o să folosim caseta asta diseară, când vine Tony. 
Auzi, sper că nu te superi dacă păstrez caseta. Am să vă 
trimit o copie. 

S-a uitat la mine. 

— Dacă rămâneţi în viaţă. Ori asta depinde de cât de 
frumos se poarta ea cu mine. Mâine vreau să urcați 
amândoi în avion. Aţi înţeles? Vreau să vă căraţi dracului 
de aici. După noaptea asta o să aveţi nevoie de o vacanţă 
frumoasă. 

Şi-a desfăcut cureaua şi am văzut că era excitat. 

— Cum ţi se pare, iubito? a întrebat-o el pe Susan. Crezi 
că-ţi încape în gură? 

Ea a dat din cap. 

Am observat că avea în mână un briceag. A desfăcut 
briceagul şi a tăiat legătura de nailon de la încheietura 


stângă a lui Susan, apoi a ocolit patul şi i-a tăiat şi celelalte 
trei legături. 

— OK, căţea, jos din pat! 

A înşfăcat-o de păr şi a tras-o jos din pat, trântind-o la 
podea. 

— Stai în genunchi aici, ca să te vadă bărbatu-tău. 

Susan a îngenuncheat lângă pat şi i-am prins privirea. 
Am dat din cap. 

— E în regulă, i-am spus. 

Anthony a zâmbit spre mine şi mi-a spus: 

— Zău? E în regulă? Bravo. Atunci e în regulă şi pentru 
mine. 

A pus cuțitul sub bărbia lui Susan şi i-a spus: 

— Să nu cumva să încerci ceva, că vă omor pe amândoi. 
Ai priceput? 

Ea a dat din cap. 

— Bine... 

A făcut un pas spre ea. 

— Ia-o în gură! i-a ordonat. 

Ea a şovăit, atunci el a apucat-o de păr şi a împins-o cu 
faţa între picioarele lui. S-a uitat la mine şi mi-a spus: 

— Ai face bine să te uiţi, altfel o croiesc peste fund cu 
cureaua. 

Am încuviinţat din cap. 

— Cască gura. Aşa... ia-o în gură, căţea... OK... ooh, 
minunat... John? Ia uite cum mi-o suge... 

În clipa următoare a scos un urlet, a scăpat cuțitul şi a 
făcut un salt înapoi. 

Susan a căzut cu faţa la podea şi s-a rostogolit sub pat. 
Anthony rămăsese chircit, ţinându-se de organele genitale 
şi gemând de durere. Brusc s-a lăsat la podea şi şi-a vârât 
capul sub cearşaf, întinzându-se după Susan. 

— Anthony, nenorocitule! Javră ticăloasă! am strigat eu. 

M-am prins cu mâinile de calorifer şi am început să-l 
zgâlţâi, încercând să desprind ţeava, dar n-am reuşit. La 
dracu’! 

— Anthony! 

Am ridicat privirea şi l-am văzut ridicându-se în picioare 


şi ducându-se repede spre celalalt capăt al patului. 

— Târfă nenorocită! a urlat el. S-a zis cu tine, căţea 
afurisită! 

Am văzut capul şi umerii lui Susan iţindu-se pe deasupra 
patului, iar când Anthony a ajuns aproape, ea s-a ridicat şi 
a dus puşca la umăr, calmă şi fără grabă. Anthony, care se 
găsea la mai puţin de un metru, a încremenit locului: 

—Ce dr...? 

Am auzit o detunătură puternică şi am văzut zvâcnind 
umărul lui Susan. Anthony a fost proiectat în spate, după 
care şi-a pierdut echilibrul şi s-a prăvălit la podea. 

Am văzut-o pe Susan pregătind cealaltă ţeavă şi făcând 
un pas spre el. A dus din nou puşca la umăr, cu ţevile 
îndreptate spre obrazul lui. 

— Susan! 

S-a uitat la mine. 

— Nu! Nu trage! 

S-a uitat din nou la Anthony. Am văzut că încă mai 
mişca, apoi a ridicat un braţ ca să se apere. 

— Susan! Caută cheile de la cătuşe! Repede! 

S-a mai uitat odată la Anthony, pe urmă a aruncat puşca 
pe pat şi a luat cheile din buzunarul pantalonilor lui. 

A îngenuncheat lângă mine şi, fără să schimbam niciun 
cuvânt, a descuiat cătuşele. M-am ridicat repede, m-am 
dus la uşa dormitorului şi am încuiat-o. Am privit din nou 
spre Anthony: era încă în viaţă şi avea destulă vlagă. Se 
ţinea cu mâinile de piept şi trupul i se legăna dintr-o parte 
într-alta. 

Am luat-o în braţe pe Susan. Tremura, aşa că i-am spus: 

— Stai acolo... 

Am împins-o către un scaun şi am silit-o să se aşeze. 

— Eşti bine? 

A dat din cap, fără să-şi ia ochii de la Anthony. 

M-am dus la Anthony şi m-am aplecat deasupra lui. 
Privirile ni s-au întâlnit. M-am uitat la locul pe care şi-l 
apăsa cu amândouă mâinile, o rană în partea dreaptă, şi 
am văzut sângele şiroindu-i printre degete. Mă aşteptam 
să-i văd pieptul găurit de alice, dar Susan trăsese cu ţeava 


încărcată cu gloanţe pentru căprioare. M-am uitat la 
peretele în dreptul căruia stătuse Anthony şi am văzut că 
glonţul făcuse o gaură în tapetul azuriu. 

Am privit iarăşi spre Anthony şi ochii ni s-au întâlnit din 
nou. 

— "Ţi-ai făcut-o cu mâna ta, i-am spus. 

Buzele i s-au mişcat şi din gură i-a scăpat un sunet 
şuierat. L-am auzit şoptind: 

— Să te ia dracu’! 

— Ba nu, pe tine să te ia dracu'! 

Acum vedeam că sângele prelins printre degete era 
amestecat cu o spumă roşiatică, semn că avea plămânul 
atins. Nu stătea prea grozav, dar avea şanse să trăiască... 
dacă ajungea la un spital. Am mai observat şi că avea 
penisul însângerat, dar asta era cea mai mică problemă a 
lui. 

M-am întors lângă Susan, care continua să-l privească 
ţintă pe Anthony. 

— Eşti bine? 

Ea a dat din cap, fără să-şi ia ochii de la Anthony. 

Am cules de pe jos halatul şi chiloţii lui Susan şi i-am 
întins spre ea. 

— Mă duc să chem poliţia, i-am spus. 

M-a apucat de braţ. 

— Nu! 

— Susan, are nevoie de o ambulanţă. 

— Nu! Nu de data asta! 

M-am uitat la ea. 

— Bine... i-am spus. Imbracă-te. 

Am ajutat-o să se ridice, iar ea şi-a pus halatul şi s-a 
îndreptat spre dulapul cu haine. S-a oprit din drum şi s-a 
uitat în jos, la Anthony. 

L-am auzit încercând să îngaime ceva, iar Susan a 
îngenuncheat lângă el şi şi-a apropiat urechea de buzele 
lui ca să audă ce voia să spună. Apoi a clătinat din cap şii- 
a spus: 

— Nu vine nicio ambulanţă. Ai să mori. 

El a prins-o de braţ, dar ea l-a plesnit peste mână, s-a 


ridicat şi s-a dus la debara. 

M-am dus şi eu la dulapul cu haine şi am tras pe mine o 
pereche de blugi şi o cămaşă, după care m-am întors lângă 
Anthony şi am îngenuncheat lângă el. Acum răsufla mai 
greu şi am auzit un şuierat venind din gaura din piept. 
Sângele scurs din rana pe unde ieşise glonţul îmbibase 
covorul în jurul lui. Pe gură i se prelingea sânge negru, 
ceea ce nu era semn bun - pentru el. 

Ca să tratezi o asemenea rană, trebuiau obturate 
orificiile de intrare şi ieşire a glonţului, pentru a împiedica 
aerul să iasă din plămâni. Pe urmă trebuia pansată strâns 
rana de la piept, ca să se încetinească sângerarea. Dar 
oare chiar voiam să fac asta? 

Susan a ieşit din dressing îmbrăcată cu blugi şi tricou. A 
aruncat o privire spre Anthony şi a văzut că încă respira. 

Am scos caseta din camera video, apoi am luat de pe jos 
carabina, puşca, centura lui Anthony cu tocul de pistol şi 
cu pistolul. Am prins-o de braţ pe Susan şi am scos-o din 
cameră, conducând-o în jos pe scări. 

Am mers amândoi în birou, eu am aruncat armele pe 
canapea şi am ajutat-o să se aşeze pe fotoliu. Apoi m-am 
dus la bar şi am turnat câte un coniac pentru fiecare. 

Ea a tras o duşcă zdravănă, eu la fel, apoi m-am aşezat 
la birou şi am ridicat receptorul telefonului. 

— John! Nu! 

N-am luat-o în seamă şi am format 911. Mi-a răspuns o 
centralistă. 

— Vreau să anunţ o intrare prin efracţie, o tentativă de 
viol şi un schimb de focuri, am spus. 

I-am dat centralistei adresa, precum şi unele detalii 
referitoare la incident, timp în care poliţia şi serviciile de 
urgenţă erau deja trimise înspre noi. 

— Vor ajunge în circa cinci minute, ne-a spus centralista. 

I-am vorbit despre poarta de la intrare, care poate ar fi 
trebuit forţată. 

— Credeţi că mai sunt făptaşi în zonă? m-a întrebat ea. 

— A mai fost unul, i-am răspuns. Dar cred că a plecat şi 
că aşteaptă un telefon de la atacator. 


— OK, domnule, staţi liniştit alături de soția 
dumneavoastră şi atenţie la armele de foc. 

I-am mulţumit şi am pus receptorul în furcă. 

— Vor fi aici în cinci minute, i-am spus lui Susan. 

Ea s-a uitat la mine şi m-a întrebat: 

— O să fie mort? 

— Nu ştiu. 

— Am ţintit spre inimă. Dar s-a mişcat. 

N-aveam ce să comentez. Totuşi i-am spus: 

— Ai fost foarte curajoasă. Şi foarte isteaţă. 

Ea a mai tras o înghiţitură de coniac. 

— N-am fost prea isteaţă când am deschis uşa, mi-a 
spus. 

— Probabil că şi eu aş fi făcut acelaşi lucru. 

Nu mi-a răspuns, dar am văzut că se uita la puşca de pe 
canapea. 

— Ar trebui să vedem ce face. Înainte de sosirea poliţiei. 

Bineînţeles, mi-a venit în minte Frank Bellarosa zăcând 
pe podeaua restaurantului Giulio's, cu sângele ţâşnind din 
artera carotidă. Opreşte sângerarea. Era regula numărul 
unu în acordarea primului ajutor. Aşa că-i oprisem 
hemoragia. El supravieţuise şi iată că acum, după zece ani, 
suportam consecinţele. 

Susan s-a ridicat şi s-a îndreptat spre canapeaua unde se 
găsea puşca de vânătoare. 

— Susan! 

S-a uitat la mine şi mi-a spus: 

— Înainte de venirea ta... mi-a spus... tu şi bărbatu-tău 
vă credeţi ai dracu’ de deştepţi... ai dracu’ de superiori... 

— Ştiu ce ţi-a spus. 

— Ai dracu' de grozavi şi de puternici... Află, mi-a spus, 
că după ce termin cu tine n-ai să mai fii în veci ca înainte... 
iar jigodia de bărbatu-tău n-o să se mai uite la tine 
niciodată... Ai să trăieşti cu gândul ăsta, afurisito, aşa cum 
şi eu trăiesc cu gândul că l-ai omorât pe tatăl meu... 

A luat puşca şi a adăugat: 

— Mi-a mai zis că s-ar putea să-mi placă atât de mult 
încât să vreau s-o fac cu el şi altă dată. 


M-am ridicat şi m-am aşezat între ea şi uşă. 

— Nu poţi să faci una ca asta. N-am să te las. 

M-a privit ţintă, cu puşca sprijinită de braţ. 

— John, iartă-mă pentru tot ce s-a întâmplat cu noi, mi-a 
spus. 

— Am închis subiectul. 

— Îţi pare rău că i-ai salvat viaţa lui Frank? 

Da şi nu. 

— Am făcut ceea ce trebuia să fac, i-am răspuns. 

— A fost o greşeală. 

M-am uitat la ea şi am întrebat-o: 

— La vremea aceea aşa ai gândit? 

Câteva clipe nu mi-a răspuns. 

— Nu. Dar pe urmă... mi-a părut rău că nu l-ai lăsat să 
moară. lar acum... nu trebuie să facem aceeaşi greşeală. 

Am întins braţul. 

— Dă-mi puşca. 

Ea mi-a întins puşca. 

— Ne-a ameninţat copiii, John. Aşa că ocupă-te tu de 
treaba asta. 

Am şovăit, apoi am luat puşca din mâna ei. Ne-am privit 
în ochi şi ea mi-a spus: 

— Fă-o pentru Edward şi Carolyn. 

M-am gândit că urma să-l ucid pe Anthony şi aş fi făcut-o 
fără să clipesc la vremea când era o ameninţare pentru 
noi. Dar să ucizi cu sânge rece un om rănit nu era acelaşi 
lucru. Şi totuşi... dacă supravieţuia... dacă urma să aibă loc 
o anchetă, un proces public, mărturii despre cele petrecute 
aici... peste capetelor noastre avea să plutească 
întotdeauna aceasta ameninţare... în schimb, dacă murea, 
murea. Moartea lui ar fi simplificat lucrurile. 

Am tras aer în piept. 

— Mă duc să văd ce face. 

Am luat puşca şi am ieşit în hol, apoi am urcat scara şi 
m-am oprit în uşa dormitorului. Am verificat dacă 
dispozitivul de selecţie a ţevii era setat pentru ţeava din 
stânga - cea cu gloanţe mari, pentru căprioare -, apoi am 
deschis uşa. 


L-am văzut pe podea. Pieptul lui continua să se ridice şi 
să coboare. 

M-am apropiat şi am îngenuncheat lângă el. 

Braţele îi căzuseră pe lângă trup, iar sângele care 
curgea din rană nu mai era atât de abundent şi nu mai 
avea bule de aer. 

M-am uitat la chipul lui, atât de palid încât barba nerasă 
părea vopsea neagră. l-am luat pulsul, apoi i-am pus mâna 
pe inimă, care acum bătea foarte rapid, să compenseze 
tensiunea scăzută. 

M-am aplecat şi mai mult spre el. 

— Anthony! 

I s-au zbătut pleoapele. 

— Anthony! 

L-am plesnit peste obraz şi a deschis ochii. 

Ne-am uitat unul la altul. Şi-a mişcat buzele, dar n-am 
auzit niciun sunet, doar un gâlgâit. 

— Când ai să ajungi în iad şi ai să-l vezi pe taică-tău, 
spune-i cum ai ajuns acolo şi cine te-a împuşcat. Şi mai 
cere-i să-ţi spună adevărul, cum avea de gând să-şi lase 
familia pentru Susan. Anthony! 

L-am pălmuit din nou. 

— Mă auzi? l-am întrebat. 

Ochii lui mai aveau un licăr de viaţă, dar nu-mi dădeam 
seama dacă mă auzea, acum când îi vuiau timpanele, aşa 
cum se întâmplă când inima încearcă să pompeze ultimele 
rezerve de sânge prin vene şi artere. 

— Şi mulţumeşte-i lui taică-tău că mi-a făcut acea ultimă 
favoare. 

Pleoapele i s-au zbătut din nou şi mi-am dat seama că 
mă auzise. 

Am continuat să-l privesc ţintă. Acum avea ochii larg 
deschişi şi-mi urmarea toate mişcările. M-a săgetat gândul 
că ar fi putut supravieţui. 

Susan a intrat în cameră, s-a uitat la mine, apoi la el, dar 
n-a spus nimic. 

Afară se auzeau sirenele poliţiei şi i-am spus lui Susan: 

— Du-te şi descuie uşa de la intrare. Repede. 


— John, trebuie s-o faci. Altfel o fac eu. 

— Du-te. Mă ocup eu. 

S-a uitat din nou la mine, apoi la Anthony şi a ieşit. 

L-am privit ţintă pe Anthony, care dădea prea multe 
semne de viaţă... iar acum că sosise poliţia era prea târziu 
să mai trag cu puşca. 

Am observat că sângele i se coagulase pe rană şi nu mai 
şiroia, ci se prelingea. Opreşte sângerarea... Porneşte 
sângerarea. 

Mi-am pus genunchiul pe pieptul lui şi a deschis ochii, 
înspăimântat. Mi-am înfipt degetul arătător în rană, cât am 
putut de adânc, în pieptul lui cald, iar când l-am scos, 
sângele a început din nou să curgă şuvoi. 

Am continuat să mă las cu toată greutatea pe pieptul lui, 
care a tresăltat convulsiv, apoi a rămas nemişcat. 

M-am ridicat, m-am dus la baie, m-am spălat pe mâini şi 
am aruncat din nou puşca pe pat. 

Când am coborât, Susan stătea în cadrul uşii deschise. 
În faţa casei se vedeau două maşini de poliţie, iar nişte 
poliţişti în uniformă se îndreptau în fugă către casă. 

I-am înconjurat umerii cu braţul şi i-am spus: 

— S-a sfârşit. 


Capitolul 71 


Poliţia a verificat şi a asigurat zona, trăgând concluzia 
că nu mai existau şi alţi atacatori. 

Oamenii de la urgenţe medicale, care cărau o targă, n- 
au dus-o la etaj, iar un poliţist în uniforma mi-a spus „E 
mort”. La sosirea medicului legist, acesta avea să facă şi 
constatarea oficială. 

Poliţiştii puseseră etichete armelor, ca probe, iar 
detectivii care investigau scena scrimei se pregăteau să-şi 
înceapă misiunea lungă şi dificilă de transformare a scenei 
unui violent atac la persoană într-un proiect ştiinţific bine 
documentat. 

In acest timp, un detectiv de la Omucideri, pe nume 
Steve Jones, pusese stăpânire pe biroul nostru ca să-mi 
adreseze mie întrebări, în timp ce Susan fusese 
transportată de un vehicul al serviciilor de urgenţă la 
Secţia de agresiuni sexuale din cadrul Spitalului 
Universitar North Shore. 

Nu prea îmi convenea că nu mi se îngăduise s-o însoțesc 
pe Susan la spital, dar detectivul Jones mi-a explicat că aşa 
era procedura standard: în cazul unor infracţiuni grave, 
martorii erau separați. Ei bine, în cazul nostru lucrurile se 
dovedeau mai complicate, fiindcă deşi eram martori, iar 
Susan îl ucisese pe prezumtivul atacator, eram totodată şi 
victimele unei agresiuni. Prin urmare, i-am spus 
detectivului Jones: 

— Bineînţeles că vom coopera pe cât ne sta în putinţă, 
dar trebuie să insist să fiu de faţă când îi veţi pune 
întrebări doamnei Sutter. Sunt avocat, i-am explicat, şi 
totodată avocatul ei. N-ar fi o idee rea să-l chemaţi pe 
detectivul Nastasi de la Secţia 2, i-am sugerat eu. Ele cel 
care a înregistrat prima noastră plângere referitoare la 
amenințările proferate de agresor la adresa noastră. 

Detectivul Jones s-a gândit la ce-i spusesem, apoi a ieşit 


din birou să se consulte cu şeful lui de la Brigada 
Omucideri şi cu un procuror districtual adjunct de la 
Secţia omucideri, care sosiseră între timp. Desigur, era 
vorba despre un caz de primă importanţă, aşa că detectivul 
Jones - care sunt sigur că de obicei îşi desfăşura singur 
anchetele - era acum nevoit să împartă răspunderea şi 
prerogativele cu şefii lui, care se instalaseră în camera de 
Zi. 

Ideea de bază era aceea că atunci când o doamnă din 
lumea bună ucidea un şef mafiot - pe proprietatea ei sau a 
lui - cazul căpăta altă amploare şi toată lumea voia să se 
implice. Îmi aminteam acest lucru de la întâmplarea 
precedentă. 

Detectivul Jones s-a înapoiat şi mi-a spus: 

— Detectivul Nastasi vine încoace. Nu avem nimic 
împotrivă să fiţi de faţă când îi voi pune întrebări doamnei 
Sutter, mi-a răspuns la cea de a doua solicitare. 

— Mulţumesc. 

— Ca avocat, înţelegeţi că sunteţi martor într-un caz de 
omucidere şi poate chiar mai mult decât martor. Aşa încât, 
înainte de a da o declaraţie, trebuie să vă citesc drepturile. 
Ca simplă formalitate, a adăugat el. 

Nu eram chiar surprins, dar începeam să mă enervez. Pe 
de altă parte, aveam un cadavru în dormitor, iar detectivul 
Jones trebuia să se asigure că avea de a face cu un omor 
justificat. De fapt, lucrurile nu stăteau chiar aşa - vreau să 
zic că uciderea lui Anthony de către Susan era justificată 
doar într-o anumită măsură, iar felul în care îi grăbisem 
moartea se chema de-a dreptul crimă. 

— Vă scutesc de efort, am spus şi mi-am recitat singur 
drepturile, din memorie. 

Detectivul Jones a părut mulţumit şi nu m-a întrebat 
dacă înţelegeam cuvintele pe care tocmai mi le adresasem. 

Inainte de a da declaraţia, i-am spus detectivului Jones 
că agresorul care fusese ucis, pe nume Anthony Bellarosa, 
îşi numise faţă de mine complicele, un anume Tony Rosini, 
pe care am precizat că-l cunoşteam. 

Detectivul Jones a pasat informaţia unui coleg, apoi mi-a 


spus: 

— Eu am fost unul dintre detectivii alertaţi în legătură 
cu uciderea celuilalt Bellarosa, acum zece ani. 

Nu-mi dădeam seama prea bine de ce anume ţinuse să 
amintească acest lucru, dar continua să mă irite faptul că 
fusesem despărţit de Susan. Ca atare i-am răspuns: 

— Au trecut zece ani de la uciderea celuilalt Bellarosa? 

Nu mi-a luat în seamă sarcasmul, iar eu am început să 
dau declaraţia. Detectivul Jones a scris-o de mână pe o 
foaie liniată, deşi bineînţeles că aş fi putut s-o tastez la 
calculator sau s-o scriu eu însumi. Dar aşa se proceda 
întotdeauna, aşa că la ce servea să introducem tehnologia 
modernă? 

În declaraţie am omis să menţionez că îngenuncheasem 
pe pieptul agresorului şi că-i redeschisesem rana, ca să mă 
asigur că avea să moară înainte de sosirea serviciilor 
medicale de urgenţă. Cum detectivul Jones nu mă 
întrebase nimic, ce rost avea să-i ofer eu informaţii? 

Totul a durat mai mult de o oră şi după ce am citit 
declaraţia, am semnat-o, la fel şi detectivul Jones, precum 
şi un alt detectiv, care a confirmat semnătura mea. 

Am văzut o maşină de poliţie trăgând în faţa intrării şi 
un poliţist în uniformă a însoţit-o pe Susan până la uşă. 
Detectivul Jones s-a dus la uşă şi a condus-o pe Susan în 
birou. 

Ne-am îmbrăţişat, iar ea mi-a spus: 

— Sunt bine. Mi-au dat nişte sedative şi nişte analgezice 
şi mi-au spus să vin şi mâine la control, dar cred că am să 
merg la doctorul meu. 

A intrat în birou şi şeful detectivului Jones, locotenentul 
Kennedy, precum şi un procuror districtual adjunct, o 
tânără pe nume Christine Donnelly, care-mi amintea de 
Carolyn. Ca să-i ajut pe toţi cei de faţă să capete o 
perspectivă adecvată asupra cazului în acest punct crucial 
al investigaţiei, le-am spus: 

— Fiica noastră, Carolyn, este adjunct de procuror 
districtual în Brooklyn. 

Doamna Donnelly a zâmbit şi a comentat: 


— Nu-i prea simplu să lucrezi pentru Joe Hynes, dar o să 
înveţe multe. 

După cum ştiam, exista o uimitoare solidaritate între 
oamenii legii şi niciodată nu trebuia scăpată vreo ocazie de 
a-i spune unui poliţist sau unui procuror districtual adjunct 
că unchiul tău preferat era poliţist în sudul cartierului 
Bronx - sau oriunde în altă parte - şi că fiica, nepoata sau 
nepotul tău lucrau pentru un procuror districtual oarecare 
- chiar dacă totul ar fi fost pură invenţie. 

Oricum, era cazul detectivului Jones - la el trebuiau să 
ajungă toate informaţiile - aşa că a început prin a o întreba 
pe Susan dacă se simţea bine şi altele asemenea. 

Pe urmă i-a citit drepturile şi i-a cerut să dea o 
declaraţie despre cele întâmplate în seara aceea. Ea a 
început să povestească, iar detectivul Jones s-a apucat să 
scrie pe foile lui liniate. 

Mi-am dat seama că era mai bine dacă nu interveneam, 
deşi sigur că mi-aş fi putut sfătui clienta dacă aş fi 
considerat că era pe cale să facă o afirmaţie 
compromiţătoare, de pildă „I-am spus lui John să se ducă 
din nou în dormitor şi să se ocupe de agresor”, în acest caz 
detectivul Jones ar fi putut s-o întrebe: „Cum adică să se 
ocupe de el?” 

Bineînţeles, nu eram declaraţi oficial suspecti într-un caz 
de omucidere, dar murise un om, aşa că Susan şi cu mine 
trebuia să fim foarte atenţi la ce spuneam. 

Încă înainte de sosirea primului detectiv, o sfătuisem pe 
Susan să declare limpede că socotise că vieţile noastre se 
aflau în pericol, de aceea împuşcase un om neînarmat. Ca 
avocat al ei, îi mai spusesem să declare că agresorul nu-i 
luase în seamă somaţia de a rămâne pe loc şi de a ridica 
mâinile, ci încercase s-o atace. 

Din păcate, nu era un amănunt lipsit de importanţă şi 
voiam ca marele juriu să nu aibă nici cel mai mic motiv de 
îndoială. Realitatea, bineînţeles, era că Susan voise să-l 
împuşte în inimă, apoi să-l termine cu un glonţ în cap. 
Sigur, eu unul înţelegeam de ce voise să facă asta, dar mă 
îndoiam că poliţia sau procurorul districtual vor înţelege - 


mai ales dată fiind uciderea nejustificată, tot de către 
Susan, a tatălui prezumtivului agresor. 

Ideea de bază era că Susan Stanhope, aşa finuţă cum 
părea, avea o a doua latură a personalităţii, pe care o mai 
dăduse la iveală în urmă cu zece ani şi care, speram eu, nu 
avea să mai iasă la suprafaţa cel puţin o vreme. 

În timp ce Susan îşi relata versiunea proprie asupra 
celor întâmplate, doamna Donnelly şi-a făcut câteva 
însemnări, la fel şi şeful Brigăzii Omucideri, locotenentul 
Kennedy, toţi lăsând-o însă pe Susan să vorbească fără a o 
întrerupe. 

Susan a ajuns în acel punct al povestirii în care Anthony 
Bellarosa şi Tony Rosini practic o târâseră pe scări până în 
dormitor, îi smulseseră halatul şi chiloţii şi o legaseră de 
stâlpii patului. 

Imi dădeam seama că doamna Donnelly, prea tânără ca 
să se fi obişnuit cu istorisiri despre depravarea umană, era 
vizibil tulburată. M-am gândit la Carolyn şi m-am întrebat 
cum va deveni ea după alţi câţiva ani de muncă la 
procuratura districtuală din Brooklyn. 

Şi Susan era afectată de această parte a relatării, totuşi 
a răsuflat adânc şi a continuat să povestească. 

— Bellarosa m-a legat de pat cu faţa în jos, pe urma a 
luat o curea - cred că una de-a lui John - şi m-a plesnit 
peste fund. 

M-am ridicat în picioare. 

— Partea asta n-am auzit-o şi nici nu vreau s-o aud, am 
spus. Vă rog să mă anunţaţi când doamna Sutter va ajunge 
la momentul intrării mele în dormitor. 

_ Am ieşit din birou şi m-am dus să respir puţin aer curat. 
Intre timp în faţa casei se adunaseră vreo douăsprezece 
maşini de poliţie şi alte câteva vehicule venite să cerceteze 
scena crimei. Insă ambulanţa plecase, ca atare am 
presupus că trupul lui Anthony fusese dus la morgă. Ei 
bine, mi-am zis eu, dacă autopsia nu dura prea mult, atunci 
Anthony şi unchiul Sal ar fi putut fi privegheaţi împreună, 
poate chiar în aceeaşi casă de pompe funebre unde fusese 
depus şi Frank. lar pe urmă - dacă dioceza din Brooklyn 


nu ridica nicio obiecţie - slujba de înmormântare putea fi 
ţinută pentru amândoi la Santa Lucia, după care ar fi 
urmat două înhumări în cimitirul bisericii. N-ar fi fost o 
ironie a sorții? Sau măcar o rezolvare convenabilă pentru 
prieteni şi familie. În orice caz, eu unul nu aveam de gând 
să particip la funeraliile nici unuia. 

Un poliţist în uniformă a venit după mine şi m-a condus 
înapoi în birou. 

Susan şi-a continuat povestirea: 

— Speram că John îşi va da seama că e ceva în neregulă 
şi va suna la poliţie... pe urmă am auzit vocea lui Anthony 
în hol şi încă o voce, iar când mi-am dat seama că era John, 
m-a cuprins disperarea... 

M-am aşezat şi am ascultat-o pe Susan povestind din 
perspectiva ei ce se întâmplase în dormitor. Relatarea ei şi 
am mea difereau doar în privinţa gândurilor fiecăruia. De 
pildă, ea declarase: „După cum am mai spus, Anthony 
Bellarosa mi-a zis că de îndată ce se va întoarce John, mă 
va pune să stau în genunchi pe podea şi să-i fac... sex oral. 
Mi-am dat seama că aş putea... să-l muşc şi că-l va durea 
atât de rău încât aş fi avut răgazul să mă rostogolesc sub 
pat şi sa iau puşca pe care o pusesem acolo. Bellarosa l-a 
obligat pe John să se lege cu cătuşe de radiator, le-a 
povestit ea tuturor celor de faţă. Dar nu i-a dat prin minte 
nicio clipă că eu aş fi putut prezenta un pericol pentru el”. 

Păi, eram convins că Anthony îşi schimbase părerea în 
clipa în care Susan îi făcuse o gaură în piept. 

Susan şi-a încheiat declaraţia cu următoarele cuvinte: 

— Ne-a ameninţat că ne omoară pe amândoi şi am 
înţeles că viaţa noastră era în pericol. Când am pus mâna 
pe puşcă şi l-am somat să stea pe loc şi să ridice mâinile, a 
urlat la mine: „S-a zis cu tine, căţea!” şi s-a repezit spre 
mine, cu gând să apuce ţeava puştii. N-am avut de ales şi a 
trebuit să apăs pe trăgaci, şi-a adus ea aminte să adauge. 

Detectivul Jones, locotenentul Kennedy şi doamna 
Donnelly s-au uitat unul la altul, apoi detectivul Jones i s-a 
adresat lui Susan: 

— Mulţumesc. 


A rugat-o apoi să recitească declaraţia, iar ea s-a 
conformat. După aceea a semnat-o, urmată de detectivul 
Jones şi de locotenentul Kennedy. Pe urmă locotenentul 
Kennedy şi doamna Donnelly s-au scuzat şi au ieşit, iar eu 
am rămas cu Susan şi detectivul Jones, care i-a mai pus lui 
Susan câteva întrebări. 

În timp ce Susan răspundea la întrebări, am telefonat la 
agenţia de voiaj şi am anulat plecarea în excursie. În 
acelaşi timp, nu puteam rămâne nici în casă, care devenise 
o scena a crimei, precum şi un loc care ne trezea amintiri 
urâte, aşa că am sunat la The Creek şi am rezervat o 
căsuţă, anunțând că urma să sosim mai târziu. 

Pe urmă detectivul Jones s-a scuzat şi el şi ne-a lăsat 
singuri în birou. 

— Cum te simţi? am întrebat-o pe Susan. 

Ea a ridicat din umeri şi mi-a răspuns: 

— Istovită şi secată de puteri. Dar... am acea stare de 
euforie care apare după şoc, exact cum mi-a spus asistenta 
de la spital că s-ar putea să se întâmple. 

În birou a intrat detectivul A.J. Nastasi şi ne-am salutat. 
Şi-a exprimat regretul pentru cele întâmplate, apoi ne-a 
anunţat: 

— Am fost desemnat să colaborez cu Brigada Omucideri 
în acest caz. 

Am încuviinţat din cap. Remarcabil cât de rapid evoluase 
cazul nostru, mi-am spus: de la o plângere privind unele 
ameninţări proferate de Anthony Bellarosa, la omucidere. 
Dar dacă ne gândeam bine cu toţii la cele petrecute, era 
inevitabil ca totul să se încheie cu o moarte - deşi nu se 
putea anticipa a cui. 

— Dacă sunteţi în stare să mă ascultați, am unele 
informaţii care s-ar putea să vă intereseze, ne-a spus 
detectivul Nastasi. 

Am dat amândoi din cap. 

— Paznicul de la All-Safe Security care era în tură astă- 
seară a dispărut, ne-a anunţat detectivul. Aşadar am tras 
concluzia că lucra cu jumătate de normă la Bell Security. 
Probabil că paznicul le-a făcut rost de uniforme lui 


Bellarosa şi Rosini şi tot el - sau cineva din preajma lui - i- 
a ţinut la curent cu mişcările dumneavoastră. 

Am încuviinţat din nou. Îmi dădusem seama că era vorba 
de cineva din interior. 

— Toţi au crezut că Bellarosa era plecat din oraş, a 
continuat detectivul Nastasi. Dar am găsit în portofelul lui 
un card de acces de la un motel din Queens, iar când 
NYPD a făcut cercetări, a reieşit că Bellarosa locuise acolo 
în ultima săptămână, sub un nume fals. Am descoperit şi 
un Chevy Capri parcat în apropierea locuinţei lui, a 
adăugat detectivul. Una dintre cele aproximativ douăzeci 
de maşini închiriate de Bell Enterprises. Ca atare, am 
presupus că era maşina de care s-a folosit în această 
săptămână. 

Am dat din cap şi de data asta. Cea mai bună 
ascunzătoare e chiar sub nasul tuturor. După cum am mai 
spus, Anthony Bellarosa nu era cel mai deştept om de pe 
planetă, dar la fel ca orice animal de pradă, îşi putea lesne 
adapta abilităţile de vânător, înşelându-i pe cei porniţi la 
vânătoare după el. Apoi, desigur, îşi făcea iarăşi apariţia şi 
redevenea el însuşi vânătorul. 

— De asemenea, se pare că angajatul de la Bell Security 
care păzea domeniul Alhambra l-a anunţat pe Anthony că 
locuinţa lui nu era supravegheată de poliţie, aşa că 
Anthony a venit cu maşina la Alhambra, a parcat la câţiva 
metri de casă, apoi - credem noi - a traversat pe jos 
domeniul, împreună cu Tony Rosini, şi a ajuns aici. 

Mi-am amintit vederea de deasupra a proprietăţii, aşa 
cum o găsisem pe internet. Intotdeauna ştiusem că 
rămânea această posibilitate, deşi sperasem că la 
întoarcerea noastră din Europa perimetrul domeniului 
Stanhope Hall avea să fie asigurat cu paznici. Oricum, 
Anthony Bellarosa ar fi ajuns cumva şi la un moment dat la 
Susan. 

— Cât despre Tony Rosini, a continuat detectivul 
Nastasi, am pus mâna pe el la locuinţa lui Bellarosa, unde 
se pare că are o cameră la subsol. Rosini ne-a informat că 
aştepta un telefon de la şeful lui, urmând să se ducă să-l ia 


cu maşina. Nu ştie mai mult de atât. În momentul de faţă, 
a adăugat Nastasi, e reţinut ca fiind implicat într-o serie de 
infracţiuni. 

Detectivul i s-a adresat apoi lui Susan: 

— Mâine la prima oră va trebui să-l identificaţi dintre 
mai multe persoane, ca fiind cel care l-a însoţit pe Anthony 
Bellarosa. Pe urmă îl putem pune sub acuzaţie. 

Susan a dat din cap. 

— Faptul că prezumtivul făptaş e mort va face ca 
investigaţiile şi rezolvarea acestui caz să fie mai simple şi 
mai rapide decât dacă Bellarosa ar fi supravieţuit. 

Corect. Derbedeii morţi nu înşira poveşti, nu pot face 
declaraţii în presă sau la poliţie, care să vină în 
contradictoriu cu declaraţiile victimelor. Şi, lucrul cel mai 
important, Anthony nu avea să se mai întoarcă niciodată. 

— Aveţi vreo întrebare legată de ce se întâmplă sau se 
va întâmpla cu acest caz? a vrut să ştie Nastasi. 

— Cât timp va trebui să vă stăm la dispoziţie? l-a 
întrebat Susan. 

— O lună, două, deşi decizia nu-mi aparţine mie, a 
răspuns detectivul. 

— În a doua sâmbătă din luna august ne căsătorim şi 
apoi plecăm în luna de miere, l-a anunţat Susan. 

Detectivul a încuviinţat din cap. 

— Felicitări. N-ar trebui să fie nicio problemă, a adăugat 
el. 

— Nici nu va fi. Unde-i maşina mea? l-a întrebat apoi 
Lady Stanhope. 

— Încă n-am găsit-o, dar presupun că Rosini ştie unde 
este. Când o vom găsi, va trebui s-o reținem până când va 
fi cercetată de criminalişti. 

Susan a dat din cap, apoi l-a întrebat: 

— Când ne putem înapoia acasă? 

— Într-o zi, două. 

De fapt, nu credeam că Susan dorea să se întoarcă aşa 
curând, iar atunci când - şi dacă - urma să ne întoarcem, 
ştiam amândoi că nu va fi pentru multă vreme. După ce 
aveam să trecem cu bine de circul mediatic şi după 


încheierea anchetei, urma să-i vindem casa lui Amir Nasim 
şi să plecăm în altă parte. Unde anume, nu ştiam: poate 
vom arunca cu săgeți în harta lumii. 

Detectivul Nastasi mi-a întrerupt şirul gândurilor. 

— Cred că verdictul marelui juriu va fi acela de 
omucidere în legitimă apărare, i-a spus el lui Susan. Aşa că 
nu vă faceţi griji în privinţa asta. Găsiţi un loc unde să 
rămâneţi peste noapte, ne-a sugerat el. Ţinem legătura, iar 
mâine-dimineaţă vom face identificarea de care vă 
vorbeam. Detectivul Jones zice că nu mai avem nevoie de 
dumneavoastră aici, a încheiat el. 

I-am mulţumit, am dat mâna cu el, apoi un alt detectiv 
ne-a condus în dormitor, care era ticsit cu criminalişti 
veniţi să cerceteze scena crimei. Un fotograf lua cadre cu 
urmele de sânge şi cu conturul desenat cu cretă pe covor 
acolo unde zăcuse Anthony. 

Am strâns câteva lucruri în nişte sacoşe de voiaj şi am 
coborât la parter. 

Am fost mirat să dau cu ochii de agentul special FBI 
Felix Mancuso, care ne aştepta în hol. Am trăit un moment 
de stânjeneală. Mai întâi a întrebat-o pe Susan cum se 
simţea. 

— Sunt bine, i-a răspuns ea. 

El a intrat direct în subiect. 

— Ei, se pare că v-am indus în eroare privind locurile pe 
unde ar fi putut umbla Anthony Bellarosa şi posibilele lui 
intenţii, ne-a spus el. Nicio clipă nu mi-aş fi închipuit că ar 
fi fost în stare să se ocupe el însuşi de treaba asta, a 
adăugat. 

— Nu vă faceţi probleme, domnule Mancuso, l-am liniştit 
eu. Toţi am făcut anumite presupuneri şi unele dintre ele s- 
au dovedit a fi greşite. Apreciem mult strădaniile 
dumneavoastră şi faptul că v-aţi implicat personal în acest 
caz, am adăugat. 

— Sunteţi foarte amabil. 

Vedeam însă că era tot abătut. 

— Nu l-am înţeles pe Anthony Bellarosa... a recunoscut 
el. Nu mi-am dat seama în ce măsură era măcinat de ură... 


şi obsedat de vechiul principiu dinte pentru dinte. În 
societatea noastră civilizată şi disciplinată nu se întâlnesc 
prea des astfel de situaţii, dar în noua mea slujba, da. 

I-aş fi putut spune lui Felix Mancuso că spoiala de 
civilizaţie era de fapt foarte subţire, dar el cunoştea acest 
lucru şi totuşi, la fel ca noi toţi, nu înceta să se mire de 
fiecare dată când Bestia Primordială îşi ridica hidosul cap. 

— În noaptea asta stăm la clubul lui Susan, i-am spus. 
Suntem frânţi de oboseală. 

— Înţeleg. Permiteţi-mi să vă conduc. 

Am ieşit în faţa casei. Noaptea era senină şi 
înmiresmată, iar cerul era spuzit de stele. 

— Mi-a spus detectivul Jones că aţi fost foarte isteaţă şi 
foarte curajoasă, i s-a adresat domnul Mancuso lui Susan. 

— Am fost o proastă, a răspuns Susan, uitând sfatul meu 
privind legitima apărare. Nu avea de gând să ne omoare. A 
spus asta de vreo şase ori. Nu voia să spele sângele prin 
sânge. Nu voia decât să ne umilească şi să ne facă viaţa un 
iad. 

A tras aer în piept şi i-a spus lui Mancuso, de fapt 
adresându-mi-se mie: 

— Puteam să-l las pur şi simplu să mă violeze şi totul s- 
ar fi terminat. Dar mi-am riscat viaţa, şi pe a lui John, ca 
să-l ucid. 

Atât eu, cât şi domnul Mancuso ne-am dat seama că era 
o declaraţie incriminatoare, dar el ne simpatiza şi se 
simţea cumva răspunzător pentru cele întâmplate, aşa că 
ne-a răspuns: 

— Sunt convins că într-adevăr aţi crezut că viaţa 
dumneavoastră e în pericol, doamnă Sutter, iar când l-aţi 
ucis aţi făcut exact ce trebuia. 

Susan, care tot voia să-şi descarce sufletul, a continuat: 

— Dacă ar fi vrut să mă omoare pentru ce-i făcusem 
tatălui lui aş fi înţeles... ochi pentru ochi... dar... el voia să 
ne ucidă sufletele şi asta n-am putut să accept. 

Domnul Mancuso s-a gândit la cele auzite, apoi a 
răspuns: 

— Înţeleg, dar... mă rog... poate că şi eu aş fi procedat la 


fel. 

Ne-a condus până la Taurus şi ne-a spus: 

— Apropo, legistul mi-a comunicat că la sosirea 
paramedicilor  Bellarosa încă trăia, dar până să-i 
administreze primul ajutor, şi-a dat sufletul. 

M-am folosit de dreptul de a tăcea în privinţa acestui 
subiect. 

— Se pare... a continuat domnul Mancuso. Mă rog... 
legistul spunea că rana părea să se fi închis, apoi... dopul 
de sânge închegat format în piept cumva s-a spart şi a 
reînceput sângerarea. Hemoragia. 

S-a uitat la mine şi m-a întrebat: 

— Prin urmare... m-am întrebat dacă aţi încercat cumva 
să-i daţi primul ajutor, aşa cum aţi făcut cu Frank 
Bellarosa, şi dacă nu cumva, fără să vreţi, i-aţi pornit din 
nou hemoragia? 

Am presupus că domnul Mancuso încerca să-mi dea a 
înţelege că ulterior mi s-ar fi putut pune unele întrebări 
legate de raportul medicului legist privind cauza morţii. I- 
am mulţumit în gând şi i-am răspuns: 

— Am făcut ce trebuia făcut. Am sunat la 911, am 
adăugat, ca să clarific lucrurile. 

Discuţia s-a oprit aici, iar dacă domnul Mancuso credea 
că intervenisem ca să grăbesc moartea lui Anthony 
Bellarosa, n-o spusese explicit. Speram, totuşi, că 
înţelesese. 

Nu părea să mai fie mare lucru de adăugat despre 
niciunul dintre subiecte, aşa că am dat toţi mâna, iar 
Susan şi cu mine ne-am suit în maşină şi am pornit pe 
aleea lungă şi întunecoasă. 

Casa portarului era luminată, iar la intrare se vedeau 
maşini de poliţie şi alte microbuze. Poarta era deschisă şi 
am ieşit de pe domeniul Stanhope Hall, virând pe Grace 
Lane. 


Nu ne-am înapoiat la Stanhope Hall, ci am petrecut o 
săptămână la The Creek, stând de vorbă cu familia şi cu 
prietenii la telefon, fără să ne întâlnim cu nimeni. 


Totodată, am rămas la dispoziţia detectivului Jones pentru 
posibile întrebări ulterioare. Susan l-a identificat cu 
uşurinţă pe Tony Rosini, pe care-l cunoscuse cu zece ani în 
urmă, iar acesta a fost acuzat de o serie de infracţiuni 
grave, între care răpire, pentru care urma să facă puşcărie 
pe o perioada atât de îndelungată, încât putea fi măsurată 
în ere geologice. 

Detectivul Jones îmi pusese întrebări legate de raportul 
de autopsie al medicului legist, şi anume dacă aveam idee 
cum se făcea că rana lui Anthony Bellarosa, care se 
închisese atât de bine, se redeschisese, lăsând fragmente 
de sânge închegat atât în jurul rănii, cât şi în profunzime. 

— De parcă cineva ar fi înfipt ceva în rană, a explicat el. 

Mie mi s-a părut greu de crezut sau măcar de înţeles, 
aşa că i-am răspuns: 

— Nu am pregătire medicală, doar unele noţiuni de bază 
în acordarea primului ajutor, căpătate în armată, aşa că nu 
vă pot răspunde la întrebare. 

N-a părut foarte mulţumit de răspunsul meu, totuşi mi-a 
spus: 

— Cred că marele juriu va da verdictul de omucidere în 
legitimă apărare. 


După o săptămână petrecută la The Creek, am rezervat 
o cameră la Gurney's Inn, în Montauk Point. 

În prima noastră noapte acolo ne-am plimbat pe plajă 
către est, în direcţia Farului Montauk Point, care se vedea 
în depărtare. Nu era multă lume pe plajă, dar un grup de 
tineri făcuseră un foc pe nisip. Câţiva pescari mai 
îndrăzneţi înfruntau valurile fluxului în căutare de peşti. 

Luna coborâse spre vest şi razele ei lăsau o dâră mare 
de lumină argintie pe ocean şi pe plajă. Valurile tremurau 
sub briza uşoară, înălţând coame înspumate, aducând la 
mal miros sărat şi spărgându-se de țărm cu vuiet. 

Susan şi cu mine, mână în mână, ne-am plimbat în 
picioarele goale pe nisipul alb, în tăcere, ascultând 
foşnetul valurilor. 

Am urcat pe o mică dună de nisip şi ne-am aşezat cu faţa 


la ocean. La orizont se vedeau lumini de vase şi petroliere, 
care păreau mici oraşe plutitoare. 

Am rămas acolo mult timp, apoi Susan m-a întrebat: 

— Ne mai căsătorim? 

— Dar eu mai capăt iahtul? 

A zâmbit. 

— Bineînţeles, mi-a răspuns. După nuntă o să pornim pe 
mare împreună cu copiii, până în Anglia, unde o să facem 
curat în apartamentul tău. Pe urmă... îi trimitem pe 
Edward şi Carolyn acasă cu avionul. 

— Şi după aia? 

— Nu putem porni în jurul lumii împreună? 

— Ba da. 

— E riscant? 

— Are vreo importanţă? 

— Nu, nu are. 

— E o experienţă care te schimbă, i-am spus eu. 

— Foarte bine. Chiar am nevoie să mă schimb. 

Mi-a înconjurat umerii cu braţul şi m-a întrebat: 

— Unde vrei să trăim până la sfârşitul vieţii? 

— Cred că vom şti locul în clipa în care-l vom vedea. 

— O să-ţi placă grozav la Hilton Head. 

Am zâmbit şi i-am răspuns: 

— Foarte posibil. 

Ţine-ţi prietenii aproape, iar duşmanii şi mai aproape. 

— O să-ţi fie dor de New York? De Stanhope Hall? am 
întrebat-o. 

— Cred că da, reprezintă o parte din mine. Dar amândoi 
avem amintiri frumoase legate de locul unde ne-am născut, 
ne-am îndrăgostit, ne-am căsătorit şi ne-am crescut 
copiii... legate de viaţa noastră împreună. lar când vom 
veni să revedem aceste meleaguri, ne vom putea considera 
un fel de călători prin timp întorşi într-o perioadă şi într-un 
loc minunat din viaţa noastră. Atunci vom avea impresia că 
suntem iarăşi tineri şi că avem toată viaţa înainte. 

— Păi, chiar suntem tineri şi chiar avem viaţa înainte. 

Susan m-a strâns în braţe cu putere. 

— Îmi pare grozav de bine că te-ai întors. 


M-am uitat la Farul Montauk şi mi-am amintit cum 
plecasem pe mare cu zece ani în urmă. Nu aveam nici cea 
mai mică idee încotro urma să mă îndrept sau dacă aveam 
să mă întorc vreodată. Nici nu conta, fiindcă Susan fusese 
alături de mine pe mare în fiecare zi: în minte şi în gând. li 
vorbisem adesea şi eram convins că, oriunde s-ar fi aflat, 
ştia că mă gândeam la ea. 

În imaginaţia mea, îi arătasem lumea şi privisem stelele 
împreună, trecusem împreună prin furtuni, tot împreună 
ajunsesem la adăpostul porturilor şi chiar ne plimbasem pe 
străzile Londrei împreună. Timp de zece ani rămăsese 
alături de mine aproape tot timpul, aşa că de fapt nu 
fusese o regăsire, fiindcă niciodată nu fusesem despărțiți. 
Iar călătoria pe care ne pregăteam s-o facem urma să fie 
cea de-a doua împreună. 

Şi dacă ne era sortit să nu ne mai întoarcem de pe mare, 
totul era în regulă. Orice călătorie are un sfârşit, iar 
sfârşitul este întotdeauna ACASĂ. 


Și acum, călătorule, porneşte la drum, să cauţi şi să 
găseşti. 
Walt Whitman 


MULŢUMIRI 


La fel ca în toate romanele mele, am apelat la prieteni şi 
la cunoştinţe ca să-mi acorde sprijinul în privinţa detaliilor 
tehnice, a jargonului profesional şi altor informaţii 
necesare unui romancier, dar cu neputinţă de găsit în cărţi 
sau pe internet. 

În primul rând, doresc să mulţumesc foarte vechiului 
meu prieten, căpitanul de aviaţie (în retragere) Thomas 
Block, colaborator, editor şi reporter la multe reviste de 
aviaţie, coautor împreună cu mine la romanul Mayday şi 
autor al altor şase romane. Tom este un mare cercetător, 
iar ca romancier înţelege ce anume conferă ficţiunii 
impresia de adevăr. 

Mulţumesc în egală măsură lui Sharon Block pentru 
lectura atentă a manuscrisului, pentru excelentele ei 
sugestii şi fiindcă îi dă lui Tom un motiv de a se trezi în 
fiecare dimineaţă. 

Încă o dată, multe mulţumiri bunului şi vechiului meu 
prieten John Kennedy, comisar adjunct de poliţie la 
Departamentul de Poliţie al Comitatului Nassau, acum 
pensionat, mediator în conflicte de muncă şi membru al 
Baroului statului New York. John mi-a oferit sfaturi şi 
informaţii nepreţuite în acele porţiuni ale romanului 
Intoarcerea la Coasta de Aur care necesitau cunoştinţe de 
aplicare a legii. Mi-am permis anumite licenţe literare, 
unde a fost necesar, astfel încât erorile şi omisiunile îmi 
aparţin în întregime. De asemenea, în domeniul juridic, aş 
dori să mulţumesc avocatului meu şi totodată bunului meu 
prieten David Westermann, care a citit (pro bono) 
fragmente ale cărţii referitoare la testamente, proprietăţi, 
trusturi şi alte probleme legate de acestea. Dave mi-a spus 
deschis părerea lui, dar şi de data aceasta mi-am permis 
anumite libertăţi unde a fost nevoie, născocind unele legi, 
pur şi simplu ca să mă amuz. 

Multe mulţumiri lui Daniel Barbiero, un extraordinar 


prieten şi navigator, care a citit fragmentele referitoare la 
navigaţie, la clubul de iahting Seawanhaka Corinthian şi 
alte subiecte tangenţiale. Mi-a făcut plăcere să desfăşor 
cercetarea la barul Seawanhaka, la barul Rex din Saigon şi 
la toate celelalte baruri din ultima jumătate de secol. 

Mulţumiri şi lui John E. Hammond, istoric şi autor al 
cărţii Oyster Bay Remembered (Maple Hill Press), pentru 
că mi-a împărtăşit din uluitoarele lui cunoştinţe despre 
Coasta de Aur a insulei Long Island. Şi de data aceasta 
trebuie să menţionez că mi-am exercitat, ca romancier, 
dreptul la licenţe literare, aşa încât orice erori sau 
omisiuni privind faptele istorice îmi aparţin în întregime. 

Cartea de faţă nu ar fi fost nicicum posibilă fără munca 
susţinută, devotamentul şi măiestria profesională a 
excelentelor şi extrem de răbdătoarelor mele asistente 
Dianne Francis şi Patricia Chichester. Pe ele am să le las 
să scrie următoarea mea carte. 

Mulţumesc în mod deosebit lui Jamie Rabb, directorul 
Editurii Grand Central Publishing şi editorul cărţilor mele, 
totodată un minunat prieten. Jamie a fost cel mai mare 
admirator al romanului Coasta de Aur încă dinainte să 
scriu primul cuvânt şi a rămas alături de mine clipă de 
clipă. Prin urmare, din multe puncte de vedere, am 
împărţit crearea acestei cărţi (nu şi drepturile de autor) cu 
Jamie. 

Întotdeauna este o idee bună să mulţumeşti direcţiunii, 
fie şi numai de formă, dar în cazul de faţă, mulţumirile pe 
care le adresez prietenului meu David Young, preşedinte al 
comitetului executiv la Hachette Book Group, sunt dintre 
cele mai sincere. La fel ca Jamie, David a crezut într-o 
urmare la Coasta de Aur chiar la vremea când eu unul 
aveam îndoieli - îndoieli care s-au risipit cu ajutorul unor 
cantităţi adecvate de whisky scoţian. Hai noroc, David! 

Aş mai dori să le mulţumesc soacrei şi socrului meu, 
Joan şi Bob Dillingham, pentru unele informaţii relevante 
referitoare la episcopalieni, precum şi la înmormântări, 
nunţi şi alte probleme legate de biserică. Orice asemănare 
a faptelor din această carte cu realitatea este o pură 


coincidenţă. 

Am lăsat la urmă ce era mai important. Fiecare autor 
are nevoie de o soţie sau de o persoană care contează mult 
în viaţa lui, ca să-l ferească de acea maladie răspândită în 
rândul scriitorilor şi cunoscută sub numele de sindromul 
capului mare. Eu am avut norocul de a fi întâlnit o 
asemenea persoană: mireasa mea în urmă cu mai puţin de 
doi ani, Sandra Dillingham DeMille. Pe lângă faptul că a 
editat unele dintre cele mai neplăcute trăsături ale 
personalităţii mele, ea este şi un excelent editor de 
manuscrise, precum şi sursa mea de inspiraţie în aspecte 
mai subtile ale lumii WASP. Pentru toate aceste motive şi 
pentru faptul că mi l-ai dăruit pe James Nelson DeMille, îţi 
mulţumesc şi te asigur de dragostea mea. 

Următoarele persoane au făcut donaţii generoase pentru 
opere de caritate, în schimbul atribuirii numelor lor unora 
dintre personajele romanului: Diane şi Barry Ganz, AJ. 
Nastasi şi Jake Watral au contribuit la Crohn&Colitis 
Foundation of America; Dan Hannon a cotizat la Diabetes 
Research Institute; Roger Bahnik, Dave Corroon şi Diane 
Knight şi-au adus cu toţii contribuţia la Boys & Girls Club 
of Oyster Bay, East Norwich. Stephen Jones şi Matthew 
Miller au făcut donaţii către Fanconi Anemia Research 
Fund, iar Christine Donnelly împreună cu familia a donat 
la Mollie Biggane Melanoma Foundation. 

Multe mulţumiri acestor oameni miloşi şi înzestrați cu 
spirit civic. Sper că v-a făcut plăcere să vă vedeţi numele 
ca personaje în Intoarcerea la Coasta de Aur. 

În sfârşit, în această carte am folosit două nume - Justin 
W. Green şi Joseph P. Bitet - drept omagiu pentru 
serviciile aduse ţării ca soldaţi luptând în Irak. Bun venit 
acasă.