James Patterson — [Alex Cross] 08 Inscenarea

i Numărul || în topurile 
NEW YORK TIMES şi PUBLISHERS WEEKLY 


PROLOG 
CAZUL UCIDERII 
„DOAMNELOR ALBASTRE” 


1 

Procurorul districtual din ținutul Cumberland, Carolina de 
Nord, Marc Sherman, îşi depărtă de pupitrul acuzării bătrânul 
jilţ, care scârţâi jalnic în liniştea aproape mormântală din sala de 
judecată. 

Apoi Sherman se ridică în picioare şi se apropie încet de boxa 
juraţilor, acolo unde nouă femei şi trei bărbaţi - șase persoane 
albe şi şase afro-americane - aşteptau fremătând de nerăbdare 
să audă ceea ce avea el de spus. Il simpatizauau pe Sherman. El 
era conştient de acest lucru şi clar se și aştepta la o asemenea 
reacţie din partea lor. Mai știa și faptul că deja câştigase acest 
dramatic proces de crimă, chiar și în lipsa suitei de concluzii pe 
care tocmai se pregătea s-o expună. 

Cu toate acestea, Sherman tot urma să-şi susţină acea 
pledoarie de încheiere. Simţea nevoia de a-l vedea pe sergentul 
Ellis Cooper care fusese găsit răspunzător pentru crimele sale. 
Soldatul comisese cele mai odioase şi mai mișelești asasinate 
din întreaga istorie a ținutului Cumberland din statul Carolina de 
Nord. Acelea supranumite „Cazul Omorârii Doamnelor Albastre”. 
Locuitorii acestui ţinut așteptau din partea lui Sherman să-l 
pedepsească pe Ellis Cooper, care se întâmpla să fie un bărbat 
de culoare, iar el n-avea de gând să-i dezamăgească. 

Astfel că procurorul districtual începu: 

— Îmi desfăşor această activitate de multă vreme - mai exact 
de şaptesprezece ani. În tot acest răstimp, n-am mai întâlnit 
niciodată nişte asasinate ca acelea din luna decembrie a anului 
trecut, comise de către inculpat, sergentul Ellis Cooper. Ceea ce 
a început ca o manifestare de gelozie îndreptată împotriva uneia 
dintre victime, şi anume, Tanya Jackson, s-a extins apoi până la 
dimensiunile unei cinice masacrări a trei femei. Toate trei erau 
căsătorite, cu copii. Aveau în total unsprezece copii şi, 
bineînţeles, trei soţi acum profund îndureraţi, precum şi 
numeroşi alţi membri de familie, vecini şi prieteni apropiaţi. 

Seara fatală a căzut într-o vineri, o seară între femei pentru 
Tanya Jackson, Barbara Green şi Maureen Bruno. În timp ce 
bărbaţii lor se aflau la Fort Bragg, la obişnuita lor partidă de 
cărţi, cele trei neveste s-au întâlnit să sporovăiască, să mai râdă 
şi să se simtă bine împreună. Aş vrea să înţelegeţi că Tanya, 
Barbara şi Maureen erau prietene foarte bune. Întâlnirea lor din 
acea seară de vineri a avut loc acasă la familia Jackson, acolo 


unde Abraham şi soţia acestuia, Tanya, îi creşteau pe cei patru 
copilaşi ai lor. 

Pe la orele douăzeci şi două, după ce băuse cel puţin şase 
pahare de tărie la clubul de la unitatea lui militară, sergentul 
Cooper s-a dus la casa familiei Jackson. După cum aţi auzit din 
mărturiile depuse sub prestare de jurământ, el a fost văzut în 
faţa uşii de la intrarea din faţă a casei, de către doi vecini. Acolo 
bărbatul zbiera, somând-o pe doamna Jackson să iasă afară. 

Apoi sergentul Cooper a dat buzna în casă. Folosind un 
pumnal militar, o uşoară armă albă aflată în dotarea forţelor 
armate speciale ale Statelor Unite, el a atacat-o pe femeia care 
îi respinsese avansurile. A ucis-o pe Tanya Jackson pe loc, dintr- 
o singură lovitură de cuţit. 

Pe urmă, sergentul Ellis Cooper s-a năpustit cu pumnalul și 
asupra Barbarei Green, care avea treizeci şi unu de ani, iar la 
final și asupra lui Maureen Bruno, care aproape că izbutise să 
părăsească scena masacrului. Însă a fost ajunsă din urmă de 
către Cooper, lângă uşa de la intrare. Toate trei femeile au fost 
omorâte cu lovituri de cuţit aplicate de un bărbat puternic, care 
a predat tehnicile de luptă corp la corp la Centrul Militar Special 
de Instrucție John F. Kennedy, sediul central al Trupelor Speciale 
ale Armatei. 

Arma crimelor, pumnalul, a fost identificată ca aparţinând 
segentului Cooper, fiind o armă mortală pe care acesta o 
deţinea încă de la începutul anilor '70, când plecase din 
Vietnam. Cuţitul era plin de amprente ale sergentului Cooper. 

Amprente ale acestuia au fost descoperite şi pe 
îmbrăcămintea doamnelor Jackson şi Green. În particulele de 
piele găsite sub unghiile doamnei Jackson, a fost identificat 
ADN-ul sergentului Cooper. La locul crimelor, s-au găsit şi șuviţe 
din părul bărbatului. Arma crimelor a fost descoperită în podul 
casei lui Cooper, unde fusese ascunsă. Tot acolo se aflau şi 
pateticele „scrisori de dragoste” pe care el i le trimisese Tanyei 
Jackson - şi care îi fuseseră returnate nedeschise. 

Aţi văzut fotografii ale incalificabilelor lucruri pe care le-a 
făcut sergentul Cooper celor trei femei. După ce le-a omorât, el 
le-a vopsit feţele cu vopsea de un albastru ca de vampir. Apoi 
le-a vopsit şi piepturile şi abdomenele. Este înfiorător şi 
demenţial. După cum am mai spus, sunt cele mai cumplite 
crime pe care le-am văzut vreodată. Cred că vă daţi seama că 


nu poate exista decât un singur verdict, şi anume, verdictul de 
vinovăţie! Să nu vă scape acest monstru! 

în clipa aceea, sergientul Ellis Cooper se ridică brusc de pe 
scaunul său din boxa acuzaților. întreaga audienţă din sala de 
judecată tresări şi rămase cu gura căscată. Bărbatul avea mai 
bine de un metru şi nouăzeci de centimetri înălţime şi o 
constituţie solidă. La vârsta de cincizeci şi cinci de ani, mijlocul 
său măsura tot optzeci de centimetri, la fel precum fusese şi 
atunci când intrase în armată, la optsprezece ani. 

Își purta tresele, iar în piept îşi agăţase medaliile, adică o 
„Inimă Purpurie”, o „Cruce a Serviciului Merituos” şi o „Stea de 
Argint”. Arăta impresionant, până şi în condiţiile acelui proces 
de omucidere. Apoi el rosti cu un glas limpede şi răsunător: 

— N-am omorât-o pe Tanya Jackson şi, de fapt, pe nici una 
dintre acele trei biete femei. Nu am intrat în seara respectivă în 
acea casă. N-am vopsit niciun cadavru în albastru. N-am omorât 
niciodată pe nimeni, cu excepţia cazurilor când mi-am servit 
patria, în război. Nu le-am ucis pe femeile acelea. Sunt 
nevinovat! Pentru numele lui Dumnezeu, sunt un erou de război 
în slujba ţării mele! 

Sergentul Cooper trecu de portiţa de lemn din faţa 
completului de judecată. El se năpusti într-o clipă asupra lui 
Marc Sherman şi îl dobori la podea, lovindu-l cu pumnii în faţă şi 
în piept. 

— Mincinosule, mincinosule! îi strigă Cooper. De ce încerci să 
mă lichidezi? 

Când într-un târziu oamenii de ordine din sala de judecată 
reuşiră să-l imobilizeze pe Cooper şi să-l îndepărteze de-acolo, 
cămaşa şi haina procurorului erau sfâşiate, iar faţa acestuia 
însângerată. 

Marc Sherman se ridică în picioare cu greu şi se răsuci din 
nou către juraţi. 

— E nevoie oare să mai adaug ceva? Verdictul este „vinovat”. 
Doborâţi-l pe acest monstru! 


2 

Adevăraţii ucigaşi îşi asumaseră doar un risc minor, asistând 
la încheierea procesului din Carolina de Nord. Ei voiau să vadă 
cu ochii lor sfârşitul acelui proces; nu ar fi admis să le scape un 
asemenea eveniment. 

Thomas Starkey era şeful grupului, fostul colonel de cavalerie 
din armată păstrându-şi şi acum alura şi autoritatea poziţiei sale 
din trecut. 

Brownley Harris era secondantul său, el rămânând faţă de 
colonelul Starkey la fel de respectuos precum fusese şi în 
Vietnam, tot aşa cum urma să fie până în ziua în care unul 
dintre ei sau - şi mai probabil - amândoi aveau să moară. 

Warren Griffin era tot acelaşi „Puşti”, părând însă doar vag 
amuzant, acum când ajunsese deja la vârsta de patruzeci şi 
nouă de ani. 

Juriul dăduse verdictul de vinovăţie, în răstimp de două ore şi 
jumătate din momentul în care membrii săi se retrăseseră 
pentru a delibera. Sergentul Cooper urma să fie executat pentru 
crimă, de către autorităţile statului Carolina de Nord. 

Procurorul districtual îşi făcuse în mod strălucit treaba 
contribuind din plin la condamnarea cui nu trebuia. 

Cei trei asasini se înghesuiseră într-o maşină bleumarin, 
parcată pe una dintre străduţele laterale înguste de lângă tri- 
bunal. 

Thomas Starkey porni motorul marii maşini. 

— Îi este cuiva foame? întrebă el. 

— Mie unul mi-e cam sete, îi răspunse Harris. 

— lar eu simt că am făcut deja bătături la mâini, zise şi 
Griffin, izbucnind într-un râs protesc. 

— Hai să mergem să mâncăm şi să bem ceva - după care 
poate că o să ne încurcăm şi cu niscaiva femeiuşti. Ce părere 
aveţi? Ca să sărbătorim măreaţa noastră victorie de astăzi. /n 
cinstea noastră! strigă colonelul Starkey, pe când conducea 
maşina în josul străzii, îndepărtându-se tot mai mult de tribunal. 
În cinstea celor Trei Şoricei Orbi. 


PARTEA ÎNTÎI 
ULTIMUL CAZ 


3 

Am coborât la micul dejun pe la ora şapte în acea dimmeaţă 
şi m-am alăturat Nanei şi copiilor în jurul mesei din bucătărie. 
Acum că micul Alex începuse să meargă şi el în picioare, în 
bucătărie erau din nou contracarate toate obstacolele 
periculoase aflate la mică înălţime. Peste tot se aflau acum 
zăvoare, încuietori şi căpăcele din plastic pentru astuparea 
tuturor orificiilor. Sunetele flecărelii copiilor, ale lingurilor ce se 
loveau de castronaşele pentru cereale, precum și cele scoase de 
către Damon care îl iniţia pe frăţiorul lui mai mic în arta zdrobirii 
zmeurii, făceau ca bucătăria să devină aproape la fel de 
zgomotoasă ca o secţie de poliţie într-o seară de sâmbătă. 

Băieţeii mâncau un soi de cereale expandate în glazură cu 
aromă de ciocolată şi beau cacao cu lapte. Doar gândul la acele 
mari cantităţi de ciocolată îngurgitate de ei la ora şapte 
dimineaţa mă făcea să mă cutremur. Nana şi cu mine ne-am 
mulţumit cu nişte sendvişuri cu ouă pe felii de pâine integrală 
prăjită. 

— Ce bună poate fi mâncarea asta, am spus eu pe când mă 
aşezam în faţa cafelei şi a tartinelor cu ouă. N-am de gând să 
alterez frumuseţea momentului făcând comentarii în legătură cu 
deliciile micului dejun pe bază de ciocolată pe care îl savurează 
doi dintre scumpii mei copii, în cadrul alimentaţiei lor din 
această dimineaţă. 

— Păi atunci, nu comenta, replică prompt Jannie. 

l-am făcut cu ochiul. Ea nu-mi putea anula buna dispoziţie din 
acea zi. Asasinul poreclit Mintosul fusese capturat şi, pentru 
moment, îşi petrecea zilele într-o închisoare de maximă 
securitate, din statul Colorado. Fiul meu de doisprezece ani, 
Damon, continua să exceleze - atât ca şcolar, cât şi în calitate 
de cântăreţ în Corul de Băieți din Washington. Jannie îşi 
îmbunătăţise stilul de a picta în ulei şi ţinea un jurnal intim care 
conţinea câteva mâăzgălituri şi caricaturi foarte bune pentru o 
fetiţă de vârsta ei. Personalitatea micului Alex începea şi ea să 
se afirme - el era un băieţel drăgălaş care tocmai trecuse la 
mersul biped, la cele treisprezece luni pe care le împlinise de 
curând. 

Eu cunoscusem recent o femeie-detectiv, pe nume Jamilla 
Hughes, şi îmi doream să-mi petrec mai mult timp împreună cu 
ea. Din păcate, femeia locuia în California, iar eu în capitală. Îmi 


închipuiam că acest lucru nu era un obstacol chiar 
insurmontabil. 

Urma să-mi fac puţin timp pentru a mă lămuri asupra relaţiei 
mele cu Jamilla. Azi era ziua în care aveam de gând să mă 
întâlnesc cu Şeful Detectivilor, George Pittman, şi să demisionez 
din poliţia din Washington. Mă gândisem ca după această 
demisie să-mi iau câteva luni libere. 

După aceea, aş fi putut să mă lansez în practica privată, ca 
psiholog sau poate să devin colaborator al FBl-ului. Biroul îmi 
făcuse în această privinţă o ofertă care era în egală măsură 
interesantă, măgulitoare şi tentantă. 

In acea clipă, se auzi o ciocănitură sonoră în uşa bucătăriei, 
după care uşa se deschise, iar în cadrul ei se ivi John Sampson. 
Acesta era la curent cu ceea ce voiam să fac cu în acea zi şi 
presupuneam că el venise să mă susţină. 

Uneori, sunt atât de naiv, încât mi se face chiar puţin silă din 
pricina asta. 


4 

— Bună ziua, unchiule John, ziseră într-un singur glas Damon 
şi Jannie, rânjind apoi ca nişte mici prostuţi aşa cum făceau ori 
de câte ori erau în prezenţa lui John Sampson a cărui măreție îi 
impresiona. 

Acesta se apropie de frigider şi examină cu luare-aminte cea 
mai recentă creaţie plastică a lui Jannie. Ea încerca să copieze 
acolo câteva dintre personajele unui nou autor de benzi 
desenate, pe nume Aaron McGruder, care lucrase anterior la 
Universitatea din Maryland, iar actualmente devenise liber- 
profesionist. Huey şi Riley Freeman, Caesar şi Jazmine DuBois 
erau acum lipiţi cu bandă adezivă de frigiderul nostru. 

— John, nu vrei să-ţi pregătesc şi ţie nişte ouă? Pot să ţi le 
prepar scrob, cu brânză cedar, aşa cum ştiu că îţi plac atât de 
mult, îi spuse Nana, care deja sărise în picioare, gata să se 
apuce de treabă. Ar fi făcut orice pentru Sampson. Aşa stăteau 
lucrurile încă de când el avea doar zece ani şi ne împrieteni- 
serăm noi doi, la început. Sampson este pentru ea ca un al 
doilea fiu. Părinţii acestuia fuseseră în puşcărie aproape tot 
timpul copilăriei lui, iar Nana se ocupase de creşterea sa, la fel 
cum o mai făcuseră şi alţii. 

— Nu, nu, îi răspunse el şi porni iute spre ea ca s-o determine 
să se aşeze la loc pe scaun - dar după ce femeia ajunsese deja 
lângă maşina de gătit, John continuă: Ba da, fă-mi-le scrob, 
Nana. Şi mi-ar plăcea să-mi prăjeşti şi nişte pâine de secară. 
Sunt lihnit de foame şi nimeni nu pregăteşte micul dejun aşa de 
bine ca tine. 

— Aşa este, chicoti ea şi aprinse ochiurile aragazului. Ai mare 
noroc că sunt o doamnă de modă veche. Cu toţii aveţi acest 
noroc. 

— Ştim foarte bine, Nana, îi zâmbi Sampson. Apoi se întoarse 
către copii. Aş vrea acum să stau de vorbă cu tatăl vostru. 

— El îşi dă azi demisia, îl anunţă Jannie. 

— Aşa am auzit şi eu, îi replică Sampson. Se discută deja 
despre acest subiect peste tot; ştirea a apărut şi pe prima 
pagină din ziarul Post, şi probabil că se va discuta despre asta şi 
la televizor, în cursul acestei dimineţi, în cadrul show-ului Astăzi. 

— Aţi auzit ce a spus unchiul John al vostru, le-am zis eu 
copiilor. Acum spălaţi putina! Vă iubesc. Dispăreţi imediat! 


Jannie şi cu Damon îşi dădură ochii peste cap, se uitară lung 
la noi, dar se ridicară de la masă, îşi puseră cărţile în ghiozdane 
şi se îndreptară spre uşă, ca să plece la Şcoala Eternului Adevăr, 
care se află la vreo cinci străzi mai încolo de casa noastră de pe 
Strada Cinci. 

— Nici să nu vă gândiţi să ieşiţi pe uşă, înainte de a vă 
îmbrăţişa, am mai adăugat eu. 

Cei doi se întoarseră şi ne sărutară docili pe Nana şi pe mine. 
Apoi îl sărutară şi pe Sampson. Nu-mi pasă câtuşi de puţin de 
ceea ce se întâmplă în această lume postmodernă, rece şi lipsită 
de sentimente, dar în casă la noi aşa se petrec lucrurile. Probabil 
că Bin Laden n-a fost sărutat îndeajuns de mult în copilăria lui. 

— Am o problemă, începu Sampson imediat după plecarea 
copiilor. 

— Ai ceva împotrivă dacă aud şi eu ceea ce vrei să spui? îl 
întrebă Nana, de lângă maşina de gătit. 

— Nicidecum, îi răspunse John. Nana, Alex, v-am mai povestit 
amândurora despre un foarte bun prieten de-al meu, de când 
îmi făceam şi eu armata. Îl cheamă Ellis Cooper şi mai este încă 
şi acum în armată. Sau cel puţin, mai era. A fost găsit vinovat 
pentru omorârea a trei femei, după orele de serviciu. Eu n-am 
ştiut nimic despre asta, până ce n-au început să mă sune 
prietenii. Lui i-ar fi fost jenă să mă anunţe personal. N-ar fi vrut 
să aflu şi eu. Mai are numai trei săptămâni până la execuţie, 
Alex. 

L-am privit pe Sampson îndelung, drept în ochi. Am văzut 
acolo tristeţe şi durere, într-o măsură chiar mai mare ca de 
obicei. 

— Şi ce vrei tu, John? 

— Vino cu mine până în Carolina de Nord. Stai de vorbă cu 
Ellis Cooper. El nu este un asasin. Îl cunosc pe omul ăsta 
aproape la fel de bine ca pe tine. Ellis Cooper n-a ucis pe 
nimeni. 

— Ştii foarte bine că trebuie să te duci acolo împreună cu 
John, îmi zise Nana. Să fie acesta ultimul tău caz. Trebuie să-mi 
promiţi acest lucru. 

lar eu m-am conformat. 


5 

Pe la ora unsprezece în aceeaşi dimineaţă, eu şi cu Sampson 
ne aflam pe autostrada l-95, cu maşina înghesuită într-o coloană 
de TIR-uri grăbite care scrâşneau cumplit pe asfalt şi scoteau 
nori groşi de fum. Această călătorie ne oferea totuşi ocazia să 
fim împreună. Amândoi fuseserăm ocupați până peste cap 
pentru mai mult de o lună de zile, însă întotdeauna găsiserăm 
răgazul necesar să ne întâlnim şi să purtăm lungi convorbiri. Aşa 
se întâmplase încă din anii copilăriei noastre în Washington. De 
fapt, nu fuseserăm despărțiți decât atunci când Sampson şi-a 
servit ţara în cadrul a două campanii militare, în Asia de Sud-Est, 
timp în care eu îmi făceam studiile la Georgetown şi apoi la 
Johns Hopkins. 

— Povesteşte-mi despre acest camarad al tău din armată, l- 
am îndemnat. Eu mă aflam la volan, iar Sampson stătea pe 
scaunul pasagerului din dreapta, pe care îl împinsese la 
maximum în spate. Genunchii lui erau ridicaţi, atingând bordul. 
Dar cumva uriaşul lăsa impresia că îşi găsise o poziţie aproape 
comodă. 

— Atunci când l-am cunoscut eu, Cooper ajunsese deja 
sergent şi cred că el ştia că va rămâne sergent pentru 
totdeauna. Îi convenea situaţia aceasta, îi plăcea armata. El şi 
cu mine am fost împreună la Bragg. Pe vremea aceea, Cooper 
era sergent-instructor militar. Odată, m-a ţinut în garnizoană 
patru weekenduri în şir. 

Am bufnit în râs. 

— Atunci aţi devenit voi doi atât de apropiaţi? Aţi fost 
singurei în atâtea weekenduri, prin toate barăcile alea pustii!? 

— Pe atunci îl detestam pentru tenacitatea lui. Aveam 
impresia că îi căşunase pe mine. Înţelegi, credeam că mă 
alesese tocmai din cauza dimensiunilor mele. lar după aceea, 
ne-am reîntâlnit în Vietnam. 

— Acolo părea să se mai fi îmblânzit? Vreau să spun, atunci 
când v-aţi văzut din nou, în Vietnam. 

— Nu, Cooper rămâne în orice situaţie tot Cooper. Nu se lasă 
niciodată şi nu se abate câtuşi de puţin de la felul lui de a fi, însă 
dacă îţi vezi de treburile tale, şi el este corect cu tine. Tocmai 
asta îi şi plăcea în armată, faptul că acolo se respectă, în 
general, ordinea şi disciplina, există o mare consecvență şi dacă 


îti îndeplineşti îndatoririle, atunci eşti de obicei foarte bine 
văzut. Poate nu chiar atât de bine pe cât socoteşti că ai merita, 
dar nici prea rău. El mi-a spus că armata este cel mai bun loc în 
care unui bărbat de culoare i se recunosc meritele. 

— La fel şi în cadrul poliţiei, am adăugat eu. 

— Până la un punct, da, zise Sampson, dând gânditor din cap. 
Îmi amintesc, continuă el, de o întâmplare din Vietnam. Noi 
înlocuiserăm o grupă care omorâse poate două sute de 
persoane, într-un interval de timp de cinci luni. lar cei ucişi nu 
erau soldaţi, Alex, deşi se presupunea că îi ajutau pe soldatii lor. 

În timp ce conduceam maşina, eram atent şi la tonul lui 
Sampson. Glasul acestuia devenise nostalgic. 

— Acest soi de operaţiune militară era cunoscut sub numele 
de acţiune de curăţare. In cazul la care mă refer, noi am ajuns 
într-un sătuc, însă acolo se afla deja o altă grupă de a noastră. 
Un ofiţer de infanterie îl „interoga” pe un prizonier, în faţa 
tuturor acelor femei şi copii. El îi jupuia sărmanului nenorocit 
pielea de pe burtă. Fără să şovăie nicio clipă, sergentul Cooper 
s-a apropiat de acel ofiţer şi a lipit gura ţevii armei sale de 
țeasta respectivului. l-a spus că, în cazul în care nu înceta 
imediat torturarea prizonierului, el avea să-l împuşte pe loc. Şi 
ar fi făcut-o cu siguranţă. Lui Cooper nu-i păsa de urmări. Nu le- 
a asasinat el pe acele femei din Carolina de Nord, Alex. Ellis 
Cooper nu este un ucigaş. 


6 

Îmi plăcea să fiu împreună cu Sampson. Îmi plăcuse 
dintotdeauna şi avea să-mi placă de-a pururi. În timp ce maşina 
ne purta prin statul Virginia şi apoi în Carolina de Nord, discuţia 
noastră a alunecat şi spre celălalt subiect posibil, acela mai 
promiţător şi mai dătător de speranţe. Eu deja îi povestisem lui 
John tot ce era de spus în legătură cu Jamilla Hughes, însă el 
voia să afle mai multe detalii senzaţionale. Câteodată, el este 
mai curios şi mai flecar chiar decât Mama Nana. 

— Nu mai am ce să-ţi spun în plus, uriaşule. Ştii şi tu faptul că 
am întâlnit-o cu ocazia acelui mare caz de crimă din San 
Francisco. Am lucrat împreună vreo două săptămâni. N-am 
apucat s-o cunosc prea bine. Cu toate acestea, îmi place mult 
de ea. Femeia asta nu suportă niciun fel de afront, din partea 
nimănui. 

— Şi ţi-ar plăcea să o cunoşti şi mai îndeaproape. Măcar de 
atâta lucru mi-am dat şi eu seama. Sampson începu să râdă şi 
îşi pocni palmele lui imense, lipindu-şi-le una de cealaltă. 

Am izbucnit şi eu în râs. 

— Da, la drept vorbind, nu m-aş prea da în lături. Însă Jamilla 
este extrem de reticentă. Mi se pare că a cam încasat-o în 
trecut, la capitolul deziluzii. Poate din partea primului ei soţ. 
Încă nu vrea să abordeze acest subiect. 

— Cred că are numărul tău de telefon, omule. 

— Poate că îl are. O să-ţi placă de ea. Toată lumea o 
simpatizează. 

John începu din nou să râdă. 

— Tu chiar îţi găseşti într-adevăr numai doamne tare drăguţe, 
trebuie să recunosc asta. Apoi el schimbă subiectul: Mama Nana 
e o mare figură şi este încă în mare formă, nu-i așa? 

— Ai dreptate. Şi are deja optzeci şi doi de ani. Dar nu-i arată 
câtuşi de puţin. Deunăzi, când m-am întors acasă, am găsit-o 
împingând pe o bucată de linoleum un frigider, ca să-l coboare 
pe scările din spatele casei. Nu i-a trecut prin minte să mă 
aştepte să ajung acasă şi s-o ajut. 

— Îţi mai aduci aminte de ziua în care am fost surprinşi 
subtilizând nişte discuri de pick-up de la magazinul Spector's 
Vinyl? 

— Da, cum aş putea să nu-mi amintesc? Ea adoră să tot 


povestească acel episod. 

John continua să râdă. 

— Parcă văd şi azi cum şedeam noi doi în acel birouaş sordid 
al patronului magazinului. 

Doar cu condamnarea la moarte nu apucase el să ne 
amenințe pentru că încercaserăm să-i furăm prăpăditele alea de 
microsioane, dar noi mimam nepăsarea. Aproape că-i râdeam în 
nas. 

Însă Nana a apărut şi ea la magazin şi a început să ne 
lovească pe-amândoi. M-a pocnit peste faţă şi mi-a însângerat 
buzele. Părea ca scoasă din minţi, într-un acces de furie 
debordantă. 

— Ne ameninţa, răcnind la noi: „Să nu mai faceţi niciodată 
altfel decât vă spun eu, niciodată”, aţi înţeles? 

— Îmi amintesc şi astăzi felul în care ne-a vorbit atunci, i-am 
spus eu lui Sampson. Apoi l-a lăsat pe acel poliţist să ne târască 
la secţie. Ea nici măcar nu ne-a luat acasă. Am încercat s-o 
înduplec, spunându-i: „N-au fost decât nişte discuri, Nana”. In 
acel moment, am crezut că o să mă omoare. „Deja m-ai umplut 
tot de sânge!”, i-am strigat. „Şi am să te mai umplu şi mai tare 
de sânge”, a zbierat la mine. 

M-am trezit că zâmbesc la evocarea acelei amintiri atât de 
îndepărtate. Este interesant de remarcat că anumite lucruri care 
nu erau câtuşi de puţin nostime la momentul respectiv, devin 
amuzante odată cu trecerea timpului. Şi am adăugat: 

— Poate că de aceea am ajuns nişte poliţişti aşa de mari şi de 
răi. Din cauza mâniei răzbunătoare a Nanei, din acea după- 
amiază, de la magazinul de discuri. 

Sampson deveni brusc serios: 

— Nu, pe mine nu asta m-a îndreptat, ci armata. Cu siguranţă 
că nu acasă la mine am găsit eu ceea ce îmi trebuia. Nana mi-a 
fost de mare ajutor, dar armata a făcut om din mine. Armatei îi 
rămân pentru totdeauna îndatorat, armatei şi lui Ellis Cooper. 
Ura! Ura! Ura! 


7 

Am condus maşina direct către înaltele ziduri sumbre şi 
prevestitoare de rele care împrejmuiesc închisoarea Centrală 
din Raleigh, Carolina de Nord. 

Unitatea de maximă securitate de-acolo părea o închisoare în 
închisoare. Ea era înconjurată de garduri din sârmă ghimpată cu 
tepi extrem de ascuţiţi şi de o mortală barieră electrificată; în 
toate turnurile de pază se aflau gardieni înarmaţi până-n dinţi. 
Închisoarea Centrală era unica puşcărie din întreg statul 
Carolina de Nord care avea o zonă de celule destinate 
condamnaților la moarte. În mod obişnuit, inchisoarea găzduia 
peste o mie de deţinuţi, dintre care un uluitor număr de 220 de 
locuri era rezervat acelor condamnaţi la moarte. 

— Înspăimântător loc, zise Sampson pe când coboram 
amândoi din maşină. Nu-l mai văzusem niciodată atât de 
neliniştit şi de amărât. Dar nici eu nu mă simţeam în largul meu, 
la închisoarea Centrală. 

Când am intrat în clădirea principală, am constatat că acolo 
domnea o linişte mormântală, iar securitatea era cu adevărat 
maximă. Sampson şi cu mine am fost rugaţi să aşteptăm între 
două rânduri de uşi din gratii de oţel. A trebuit să trecem 
amândoi printr-un detector de metale şi să prezentăm la control 
legitimaţiile nostre cu fotografie şi insignele de poliţişti. Paznicul 
care ne-a verificat ne-a spus că multe dintre plăcuţele de 
identificare din Carolina de Nord erau confecţionate în această 
închisoare. O informaţie utilă, am presupus eu. 

La închisoarea de maximă securitate existau sute de porţi de 
siguranţă din oţel. Deţinuţii nu aveau voie să se deplaseze în 
afara celulelor lor fără cătuşe la mâini, fără lanţuri la picioare şi 
fără să fie însoţiţi de paznici. În cele din urmă, ni s-a permis să 
intrăm şi în zona condamnaților la moarte şi am fost conduşi la 
sergentul Cooper. În acest sector al închisorii, fiecare grup de 
celule era compus din şaisprezece încăperi de detenţie, opt jos 
şi alte opt deasupra primelor, la care se adăuga o cameră de zi 
comună. Totul era zugrăvit în culoarea oficială, cunoscută sub 
denumirea de „nuanţa ciocârliei”. 

— John Sampson, până la urmă tot ai venit, zise Ellis Cooper 
când ne văzu în coridorul îngust de lângă vorbitor. Uşa a fost 
deschisă şi doi gardieni înarmaţi ne-au condus înăuntru. 

Mi s-a tăiat răsuflarea, însă am încercat să-mi păstrez 


cumpătul. Încheieturile şi gleznele lui Cooper erau prinse în 
lanţuri. Omul părea doar un sclav mare şi puternic. 

Sampson se apropie de Cooper şi îl strânse tare în braţe. 
Cooper era îmbrăcat în zeghea portocaliu-roşcată pe care o 
purtau toţi condamnaţii la moarte. Bărbatul repeta încontinuu: 

— Mă bucur mult să te văd. 

Când într-un târziu cei doi uriaşi se desprinseră din 
îmbrăţişare, Cooper avea ochii înroşiţi şi obrajii umezi de lacrimi. 
În ochii lui Sampson nu se vedea nicio lacrimă. Niciodată nu l- 
am văzut pe John plângând. 

— Ăsta este cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat în 
ultima vreme, spuse Cooper. Nu credeam să mai vină cineva şi 
la mine, după proces. Pentru multă lume, eu sunt deja un om 
mort. 

— Am mai adus pe cineva împreună cu mine. El este 
detectivul Alex Cross, mă prezentă Sampson, întorcându-se în 
direcţia mea. Este cel mai priceput anchetator pe care îl cunosc 
eu, specializat în cazuri de omucidere. 

— Tocmai de aşa ceva am şi eu nevoie, îmi spuse Cooper în 
timp ce îmi strângea mâna. De cel mai priceput. 

— Te rog să ne povesteşti totul despre această nebunie 
îngrozitoare. Să nu omiţi absolut nimic, îi spuse Sampson. 
Povesteşte-ne totul, de-a fir a păr. Vrem să auzim versiunea ta, 
Coop. 

Sergentul Cooper dădu aprobator din cap. 

— Mi-ar face bine să spun totul şi cuiva care nu este deja 
convins de faptul că eu le-am omorât pe cele trei femei. 

— Tocmai de aceea ne aflăm noi aici, îl asigură Sampson. 
Fiindcă nu le-ai ucis tu pe femeile acelea. 

— În vinerea respectivă fusese zi de leafă, începu Cooper. Ar 
fi trebuit să merg direct acasă, să mă întâlnesc cu prietena mea, 
Marcia, însă m-am oprit să beau câteva pahare în club. Şi i-am 
telefonat Marciei pe la ora opt. Se părea însă că ea plecase de- 
acasă. Probabil că se supărase pe mine. Aşa că am mai băut un 
pahar. Mă întâlnisem cu nişte amici. Am sunat din nou acasă - 
cred că se făcuse atunci aproape ora nouă. Marcia tot nu se 
întorsese. Şi atunci am mai băut vreo două pahare la club. Apoi 
am pornit-o pe jos spre casă. De ce pe jos? Fiindcă mă simţeam 
cam ametit. Oricum, până la mine acasă nu erau mai mult de 


doi kilometri de mers. Când am ajuns acolo, trecuse deja de ora 
zece. Marcia tot nu sosise acasă. Am deschis atunci televizorul 
şi m-am uitat la un meci de baschet dintre Carolina de Nord şi 
Duke. Imi place să văd când pierd cei de la Duke şi antrenorul 
lor, K. Pe la ora unsprezece, am auzit uşa de la intrare 
deschizându-se. Crezând că este Marcia, am strigat-o şi am 
întrebat-o unde fusese plecată. Numai că nu ea intrase atunci în 
casă, ci vreo șase vlăjgani din poliţia militară şi un ofiţer 
investigator, pe nume Jacobs. La scurtă vreme după aceea, ei 
au spus că mi-au găsit pumnalul ascuns în podul casei mele şi 
că au mai descoperit şi urme de vopsea albastră, din aceea cu 
care fuseseră mânjite respectivele doamne. Şi am fost arestat 
sub acuzaţia de omucidere. 

Ellis Cooper se uită mai întâi la Sampson, după care mă privi 
şi pe mine drept în ochi. Omul făcu o pauză, înainte de a 
continua. 

— Nu le-am omorât eu pe femeile acelea, reîncepu el să 
vorbească. Şi nu-mi vine să cred că cineva mi-a putut înscena 
totul, aruncându-mi în cârcă asasinatele. De ce să fi vrut cineva 
să mă înfunde când eu eram complet nevinovat? Nu are niciun 
sens. Nu am niciun fel de duşman. Cel puţin, nu ştiam să am un 
asemenea duşman. 


8 

Thomas Starkey, Brownley Harris şi Warren Griffin erau 
prieteni la cataramă de mai bine de treizeci de ani, încă de când 
luptaseră împreună în Vietnam. La fiecare câteva luni, sub 
comanda lui Thomas Starkey, cei trei mergeau la o cabană din 
bârne aflată în munţii Kennesaw din Georgia şi petreceau acolo 
un weekend prelungit. Era ca un fel de ritual de bărbăţie, care ar 
fi trebuit să continue, la insistenţele lui Starkey, până ce şi 
ultimul dintre ei ar fi murit. 

Acolo ei făceau toate lucrurile pe care n-ar fi putut să le facă 
acasă, ascultau muzică de prin anii '60 - melodii cântate de 
Doors, Cream, Hendrix, Blind Faith, Jefferson Airplane - cu 
sonorul dat la maximum. Şi beau pe săturate bere şi whisky, în 
timp ce îşi prăjeau pe grătar hălci groase de carne, ca la berărie, 
fripturi pe care le mâncau cu porumb proaspăt, cu cepe Vidalia, 
cu roşii şi cu cartofi copţi, cu mult unt şi cu multă smântână. 
Fumau ţigări cubaneze de foi şi se bucurau nespus de mult de 
tot ce făceau ei acolo. 

— Cum suna reclama aceea de demult făcută la bere? Știţi voi 
la care anume mă refer, le spuse Harris, în timp ce ședeau cu 
toţii pe veranda din faţa cabanei, după masa de seară. 

— În orice caz nu suna mai bine decât asta, îi răspunse 
Starkey, scuturând scrumul gros de la trabucul lui pe podeaua 
din scânduri late a verandei. Şi oricum berea aia era o poşircă. 
Nici măcar nu-mi mai amintesc cum se numea. Bineînţeles că în 
acest moment sunt puţin cam afumat şi complet debusolat. 
Niciunul dintre ceilalţi doi nu credea asta. Thomas Starkey nu-şi 
pierdea niciodată totalmente controlul şi cu atât mai puţin după 
ce comitea o crimă sau după ce dădea ordin ca aceasta să fie 
comisă. Domnilor, în sfârşit, ne-am plătit datoriile. Merităm 
acum asta, zise el şi îşi ridică stacana de băutură, pentru a 
ciocni cu ceilalţi prieteni ai lui. 

— Nu încape nicio îndoială că merităm o recompensă. Am 
trecut prin două sau trei războaie în străinătate. Am mai făcut şi 
alte isprăvi în ultimii câţiva ani care au trecut, îl susţinu şi 
Harris. Ne-am întemeiat familii. Avem împreună unsprezece 
copii. Asta ca să nu mai vorbim de faptul că ne-am descurcat 
frumuşel şi în viaţa civilă, deşi lumea e atât de rea. Cu siguranţă 
că nu mi-aş fi închipuit niciodată că am să ajung să câștig o sută 
cincizeci de mii de dolari pe an. 


Cei trei îşi ciocniră din nou paharele grele de bere. 

— Ne-am descurcat bine, băieţi. Şi indiferent dacă credeţi 
asta sau nu, ar fi loc şi de mai bine, adăugă Starkey. 

La fel precum făceau întotdeauna, cei trei depănară apoi încă 
o dată vechi poveşti din războaie - din Grenada, de la 
Mogadishu, din Războiul din Golf, dar mai ales din Vietnam. 

Starkey relată din nou întâmplarea în care o făcuseră pe o 
femeie vietnameză „să se scufunde ca submarinul”. Femeia 
respectivă - cu siguranţă o simpatizantă a vietcongilor - fusese 
dezbrăcată în pielea goală, apoi o legaseră de o scândură de 
lemn, cu faţa în sus. Harris îi legase un prosop în jurul feţei. 
După aceea, prosopul a fost stropit cu apa care se scurgea încet 
dintr-un butoiaş. Atunci când prosopul s-a îmbibat complet, 
femeia a fost silită să inhaleze apă, în încercarea ei de a respira. 
În scurt timp, plămânii şi stomacul femeii erau umplute cu apă. 
Apoi Harris a apăsat cu putere pieptul femeii, pentru a-i scoate 
apa. 

Femeia a vorbit, dar bineînţeles că nu le-a spus nimic din 
ceea ce ei nu ştiau deja. Şi atunci, ei au târât-o până lângă un 
copac care făcea nişte fructe dulci şi era încontinuu acoperit cu 
nişte imense furnici galbene. 

Au legat-o pe femeie de acel copac, şi-au aprins ţigările cu 
marijuana şi s-au uitat nepăsători cum trupul ei se umfla 
îngrozitor. Când acesta era pe punctul să plesnească, ei au 
„conectat-o” cu firele electrice de la un telefon de campanie şi 
au început să o electrocuteze. Starkey a susţinut întotdeauna că 
acela era unul dintre cele mai inventive moduri de a omori pe 
cineva, iar căţeaua de teroristă a vietcongilor îşi meritase din 
plin soarta. 

Brownley Harris a început să vorbească apoi despre „minutele 
nebuneşti” din Vietnam. În cazul în care dintr-un sat se riposta 
măcar cu un singur foc de armă, atunci ei declanşau împotriva 
respectivului sat un „minut nebunesc”. Până şi infernul ar fi fost 
mai blând, deoarece împuşcăturile de răspuns dovedeau în mod 
indubitabil faptul că întregul sat era plin de vietcongi. 

După „minutul nebunesc”, satul sau ceea ce mai rămăsese 
din acesta era incendiat şi ras de pe faţa pământului. 

— Să intrăm acum în bârlog, băieţi, le zise Starkey. Am chef 
să văd un film. Şi ştiu exact şi care film anume. 

— E ceva de capul lui? îl întrebă Brownley Harris, rânjind. 


— E unul de mare groază, pot să vă asigur de asta. Unul care 
l-ar face până şi pe Hannibal să pară, prin comparaţie, un biet 
mieluşel. ladul pe pământ, mai înspăimântător decât orice alt 
film pe care l-aţi văzut vreodată. 


9 

Cei trei se îndreptară către acel salonaş, locul lor preferat din 
cabană. Cu multă vreme în urmă, în Vietnam, ei primiseră 
numele codificat de „Trei Şoricei Orbi”. Fuseseră asasini militari 
de elită - făceau ceea ce li se cerea să facă, nu puneau 
niciodată întrebări stânjenitoare, executau întocmai ordinele pe 
care le primeau. Şi aveau de făcut o mulţime de asemenea 
lucruri. Erau cei mai buni în domeniul lor de activitate. 

Starkey era şi acum conducătorul grupului, exact la fel 
precum fusese şi în Vietnam. Dintre toţi trei, el era cel mai istet 
şi cel mai dur. De-a lungul anilor, nu se schimbase prea mult din 
punct de vedere fizic. Avea peste un metru şi optzeci înălțime, o 
talie de aproape optzeci şi cinci de centimetri şi un ten arămiu, 
potrivit cu cei cincizeci şi cinci de ani ai săi. Părul său blond era 
acum înspicat cu fire albe. Nu râdea prea des, însă atunci când 
o făcea, râsul lui devenea molipsitor. 

Brownley Harris era un bărbat încăpățânat şi îndesat, de circa 
un metru şi şaptezeci şi cinci de centimetri înălţime, care avea 
un trup aflat într-o surprinzător de bună condiţie fizică, pentru 
un bărbat de cincizeci şi unu de ani, luând în considerare marile 
cantităţi de bere pe care obişnuia să le bea. Ochii lui căprui erau 
adumbriţi de nişte sprâncene dese şi groase, unite deasupra 
nasului. Părul îl avea încă negru, dar uşor grizonat acum, cu o 
tunsoare militărească, însă nu extrem de scurtă. 

Warren Griffin, „Puştiul”, era cel mai tânăr membru al 
grupului şi în acelaşi timp încă cel mai impulsiv. Îi privea cu mult 
respect pe ceilalţi doi bărbaţi şi, în special, pe Starkey. Griffin 
avea aproape un metru şi nouăzeci de centimetri înălţime şi era 
un bărbat uscăţiv care le amintea celor care îl vedeau, şi mai 
ales femeilor mai în vârstă, de cântăreţul de muzică folk James 
Taylor. Părul său blond-roşcat era lung în părţi, dar se rărea 
către creştetul capului. 

— Mie îmi place de bătrânul Canibal Hannibal, rosti Griffin în 
timp ce intrau cu toţii în salonaş. Şi cu-atât mai mult acum când 
Hollywood-ul s-a decis să-l transforme într-un băiat de treabă, 
care nu-i omoară decât pe cei care n-au maniere alese sau gust 
artistic. Dar ce poate fi rău în asta? 

— După părerea mea, nimic, îi răspunse Harris. Şi mie îmi 
convine. 

Starkey încuie uşa „bârlogului”, după care introduse o casetă 


neagră în aparatul video. Îi plăcea acel salonaş, cu fotoliile lui cu 
tapiţeria din piele, cu un imens televizor Phillips cu diagonala de 
90 de centimetri şi cu un dulap plin cu casete aranjate în ordine 
cronologică. 

— Să-nceapă spectacolul! zise Starkey. Stingeţi o parte din 
becuri. 

Prima imagine era o secvenţă tremurătoare luată cu o cameră 
purtată în mână, înfăţişând un bărbat care se apropia de o 
căsuţă cu un aspect cât se putea de obişnuit, construită din 
cărămidă roşie. Apoi în cadru mai apăru un bărbat. Operatorul 
cu camera video se apropie tot mai mult de casă, până ce 
focaliză imaginea unei camere de zi, luată printr-un geam 
murdar şi aburit al casei. In respectiva încăpere se aflau trei 
femei care râdeau şi sporovăiau, fără să-şi dea seama că erau 
urmărite de trei străini, ba, în plus, mai erau şi filmate. 

— Luaţi aminte că secvenţa introductivă este filmată dintr-un 
singur foc, fără nicio întrerupere. Cineastul este un veritabil 
geniu, dacă-mi pot permite să observ acest lucru. 

— Da, eşti un artist adevărat, spuse Griffin. Probabil că în tine 
arde mocnit flacăra divină. 

Femeile, care păreau să aibă între treizeci şi patruzeci de ani, 
se vedeau acum cu mare claritate prin fereastră. Ele beau vin 
alb şi se bucurau de întâlnirea lor exclusiv feminină de seară. 
Purtau şorturi şi aveau picioare frumoase, care meritau să fie 
admirate. Barbara Green îşi întinse un picior și își atinse 
degetele mari, ca şi cum şi-ar fi dat seama că este filmată. 

Tremurătoarea cameră video îşi continuă mişcarea lentă din 
jurul casei de cărămidă, spre uşa din spate, care dădea în 
bucătărie. Acum filmul avea şi bandă sonoră. Unul dintre cei trei 
bărbaţi nepoftiţi începu să ciocănească în uşa din plasă de 
aluminiu, a bucătăriei. 

Apoi se auzi o voce dinăuntru: 

— Vin acum! Cine este? Sper să fie Russell Crowe. Tocmai am 
văzut „O minte sclipitoare”. lar bărbatul acela este într-adevăr 
frumos. 

— Nu este Russell Crowe, doamnă, îi răspunse Brownley 
Harris, care se dovedea a fi în mod vădit operatorul. 

Tanya Jackson deschise uşa bucătăriei, părând pentru o clipă 
extrem de nedumerită, înainte ca Thomas Starkey să-i taie 
beregata cu pumnalul. Femeia gemu şi se lăsă în genunchi, 


după care căzu cu faţa în jos. Murise încă înainte de a fi apucat 
să atingă linoleumul cu model de tablă de şah, negru cu verde- 
oliv, de pe pardoseala bucătăriei. 

— Cineva are o îndemânare deosebită în mânuirea 
pumnalului. Văd că nu ţi-ai pierdut deloc antrenamentul, odată 
cu trecerea anilor, îi zise Harris lui Starkey, în timp ce urmărea 
filmul şi sorbea din când în când din paharul cu bere. 

Imaginile captate cu camera video se derulau în continuare, 
mişcându-se rapid prin bucătărie, chiar deasupra cadavrului 
însângerat şi chircit al Tanyei Jackson, iar apoi în livingul casei. 
La radio era difuzat în acel moment un ritmat cântec interpretat 
de către Destiny's Child, ce părea a fi astfel coloana sonoră a 
filmului. 

— Ce se întâmplă? ţipă Barbara Green de pe canapea, 
ghemuindu-se apoi într-o poziţie de apărare. Cine sunteţi voi, 
domnilor? Şi unde este Tanya? 

Intr-o clipă, Starkey se şi aruncase asupra ei cu cuțitul în 
mână. El chiar făcu şi o grimasă în direcţia camerei video, 
privind-o cu un aer sumbru. Apoi se luă după Maureen Bruno în 
bucătărie şi-i împlântă pumnalul în mijlocul spatelui. Femeia îşi 
ridică ambele braţe în văzduh, de parcă s-ar fi predat. 

Camera video îşi inversă unghiul de filmare, arătându-l apoi 
pe Warren Griffin, care încheia alaiul celor trei bărbaţi. Acesta 
adusese vopseaua şi fusese cel care pictase în albastru feţele şi 
piepturile femeilor ucise. 

Şezând acum în bârlogul cabanei lor, cei trei amici mai 
vizionară de două ori filmul. Când acesta se încheie pentru a 
treia oară, Thomas Starkey scoase caseta din aparat. 

— Măi ce mai minune! spuse Starkey şi toţi îşi ridicară 
stacanele cu bere. Nu îmbătrânim deloc, ci ne descurcăm chiar 
din ce în ce mai bine. 


10 

UU-RA! 

De dimineaţă, Sampson şi cu mine am ajuns la baza militară 
de la Fort Bragg, Carolina de Nord, pentru a ne continua 
investigaţiile în Cazul Doamnelor Albastre. Deasupra capetelor 
noastre zburau în permanenţă avioane C-130 şi C-141. Eu am 
condus maşina pe aşa-numita Autostradă a Tuturor 
Americanilor, după care am cotit pe Şoseaua Reilly. În mod 
surprinzător, în jurul bazei militare nu se afla niciun fel de 
dispozitiv de securitate; niciun gard nu împrejmuia postul de 
„pază”, iar la intrare nu exista până la 11 septembrie nici măcar 
o poartă. Armata chiar le permisese localnicilor să folosească 
drumurile din incinta bazei, pentru a tranzita Bragg cu maşinile 
lor, dintr-o parte în cealaltă. 

Baza în sine măsura circa 40 de kilometri de la est la vest şi 
mai bine de 16 kilometri de la nord la sud. Ea oferea adăpost 
unor trupe combatante pregătite să fie trimise oriunde în lume, 
într-un interval de timp de optsprezece ore. Şi avea toate 
dotările plăcute necesare: cinematografe, grajduri cu cai pentru 
echitație, un muzeu, două terenuri de golf şi chiar și un 
patinoar. 

Trecând pe lângă unul dintre nou-înfiinţatele posturi de 
securitate, am văzut două inscripţii. 

Una ne ura: BINE AŢI VENIT LA FORT BRAGG, CAROLINA DE 
NORD, SEDIU AL FORŢELOR AERIENE MILITARE AMERICANE ŞI AL 
FORŢELOR ARMATE AMERICANE PENTRU OPERAȚIUNI SPECIALE. 

Cealaltă putea fi văzută la intrarea în fiecare bază militară a 
Statelor Unite, indiferent unde anume ar fi fost aceasta 
amplasată pe globul pământesc: VA  AFLAŢI PE UN 
AMPLASAMENT AL UNOR INSTALAŢII MILITARE ŞI PUTEŢI FI 
CONTROLAŢI FĂRĂ VREUN AVERTISMENT PREALABIL. 

Teritoriul bazei era prăfuit şi vremea continua să fie 
călduroasă la începutul toamnei. Oriunde mă uitam, vedeam 
doar soldaţi asudaţi alergând în cadrul orelor de instrucţie. Şi 
vehicule de teren. Nenumărate vehicule de teren. Multe trupe 
cântau în cadență. 

— Uu-ra! i-am spus lui Sampson. 

— Nimic nu se poate compara cu asta, rânji el. Aproape că-mi 
doresc să revin în armată. 

Sampson şi cu mine ne-am petrecut tot restul zilei stând de 


vorbă cu bărbaţi îmbrăcaţi în haine de camuflaj şi încălţaţi cu 
ghete militare lustruite. Cunoştinţele mele din cadrul FBl-ului s- 
au dovedit foarte utile în deschiderea anumitor uşi care 
altminteri ne-ar fi rămas închise. Ellis Cooper avea o mulţime de 
prieteni, şi majoritatea fusese şocată când auzisi despre crime. 
Chiar şi acum, prea puţini dintre ei erau dispuşi să creadă că 
omul ar fi putut să fie capabil de cruzimea pe care o presupune 
o asemenea faptă. 

Excepţiile cuprindeau câţiva subofiţeri care urmaseră sub 
comanda sa Şcoala Militară Specială. 

Ei ne-au povestit că Ellis Cooper de-a dreptul îi terorizase în 
tot acest răstimp. Cel mai slobod la gură dintre aceștia s-a 
dovedit a fi unul pe nume Steve Hall, care ne-a spus: 

— Sergentul avea cu adevărat un caracter execrabil. Toată 
lumea ştia asta. De câteva ori, m-a prins când eram singur. M-a 
înghiontit şi m-a îngenuncheat. Sunt sigur că el spera să 
ripostez, însă eu n-am făcut aşa ceva. Nu sunt prea surprins să 
aflu că a omorât pe cineva. 

— Astea sunt doar nişte  fleacuri, spuse Sampson, 
bagatelizând povestirile relatate de cei din şcoala de instrucţie 
militară. Coop are un temperament năvalnic şi poate să fie şi al 
dracului, în cazul în care este călcat pe bătături. Insă asta nu 
înseamnă câtuşi de puţin că le-a ucis el pe acele trei femei și le- 
a vopsit apoi în albastru. 

Eram conştient de enorma afecţiune şi de respectul lui 
Sampson faţă de Ellis Cooper. Reprezenta o latură a caracterului 
său pe care acesta n-o lăsa prea des să iasă la iveală. Sampson 
crescuse de mic cu o mamă dependentă şi distribuitoare de 
droguri şi cu un tată care n-a mai vrut să știe de el de când avea 
trei ani. Nu fusese niciodată un sentimental, însă făcuse o 
excepţie în privinţa Nanei, a copiilor şi poate şi a mea. 

— Ce părere ai despre toată această porcărie? mă întrebă el 
într-un târziu. 

Am şovăit înainte de a-i răspunde. 

— John, este încă prea devreme pentru a mă putea pronunţa. 
Ştiu că îţi vine greu să te împaci cu ideea că prietenul tău nu 
mai are nici trei săptămâni de trăit. Şi nu cred că vom fi multă 
vreme bine-veniţi la Fort Bragg. Armata preferă să-şi rezolve 
singură problemele, în felul în care socoteşte ea de cuviinţă. Va 
fi extrem de greu de găsit informaţiile de care am avea nevoie 


pentru a-l putea ajuta într-adevăr pe Cooper. Cât despre acesta, 
instinctul m-ar îndemna să-i dau crezare. Şi totuşi, cine anume 
s-ar osteni atât de mult, pentru a-i face o astfel de înscenare? 


Totul pare complet lipsit de sens. 


11 

Începeam să mă obişnuiesc cu avioanele C-130 şi C-l41, care 
zburau în permanenţă deasupra capetelor noastre. Ca să nu mai 
vorbesc şi despre bubuiturile artileriei, care avea un dispozitiv 
de tragere lângă Fort Bragg. Mi se părea că artileria aceea parcă 
prevestea moartea lui Cooper. 

După ce am luat un prânz în grabă pe Bulevardul Bragg, 
Sampson şi cu mine am avut o întâlnire cu un căpitan pe nume 
Jacobs. Donald Jacobs lucra în cadrul DIC, respectiv la 
Departamentul de Investigaţii Criminalistice al armatei. El se 
ocupase încă de la bun început de acest caz de omucidere şi 
fusese în cadrul procesului un esenţial şi letal martor al acuzării. 

Eu continuam să remarc faptul că şoselele din Fort Bragg erau 
străbătute fără restricţii şi de vehiculele civile. Chiar şi acum, 
oricine putea intra aici fără să fie observat. Am condus maşina 
până în zona bazei militare în care se aflau amplasate clădirile 
administrative principale. DIC îşi avea sediul într-o clădire din 
cărămidă roşie, care era mai modernă şi mai insipidă decât cele 
mai atrăgătoare construcţii de prin anii 1920 şi 1930. 

Căpitanul Jacobs ne-a primit în biroul lui. În loc de uniformă, 
acesta purta o cămaşă roşie cadrilată sport şi nişte pantaloni 
kaki. Părea prietenos şi degajat, arătând ca un solid şi viguros 
bărbat care se apropia de vârsta de cincizeci de ani. 

— Cu ce vă pot fi de folos? ne întrebă el. Ştiu că multă lume 
continuă să creadă în nevinovăția lui Ellis Cooper. Omul i-a 
ajutat pe mulţi băieţi, cât timp a fost instructor. Mai ştiu și faptul 
că la Washington voi doi aveţi reputaţia unor foarte buni 
anchetatori criminalişti. Aşa că spuneţi-mi ce pot face pentru 
voi. 

— Doar să ne povesteşti tot ce ştii despre aceste asasinate, îi 
zise Sampson. Nu vorbiserăm despre asta dinainte, dar şi eu 
simţisem că aici, în baza militară, el trebuia să fie detectivul ce 
urma să conducă investigația noastră. 

Căpitanul Jacobs dădu din cap. 

— Foarte bine. Dacă n-aveţi nimic împotrivă, o să înregistrez 
convorbirea noastră. Domnilor, trebuie să vă spun că eu sunt 
convins de faptul că el a comis acele crime. Sunt absolut sigur 
că sergentul Cooper le-a omorât pe cele trei femei. Nu am 
pretenţia să şi înţeleg de ce anume a făcut-o. Și mai ales nu-mi 
dau seama ce semnificaţie a avut vopseaua albastră cu care a 


mânjit apoi cadavrele. Poate o să mă lămureşti dumneata, 
doctore Cross. Mai ştiu că multă lume din Bragg a fost şocată de 
brutalitatea şi lipsa totală de sens a respectivelor asasinate. 

— Ceea ce ar însemna că prezenţa noastră aici nu este prea 
bine-venită, îi replică Sampson. Te rog să ne ierţi, căpitane. 

— N-aveţi pentru ce să vă scuzaţi, îl întrerupse Jacobs. Aşa 
după cum am mai amintit, sergentul Cooper îşi are şi el 
admiratorii săi. La început, până şi eu eram înclinat să-l consider 
nevinovat. Povestea pe care ne-a spus-o despre locurile pe unde 
a umblat părea credibilă. Referințele lui profesionale sunt 
impresionante. 

— Şi ce anume te-a făcut să-ţi schimbi opinia? îl întrebă 
Sampson. 

— O mulţime de lucruri. Testul ADN şi dovezile găsite atât la 
locul crimelor, cât şi în alte părţi. Faptul că a fost văzut lângă 
casa familiei Jackson, cu toate că el se jură că n-a trecut pe 
acolo. Pumnalul său găsit la el în pod şi care s-a dovedit a fi 
chiar arma crimelor. Şi mai sunt şi alte câteva lucruri. 

— Ai putea să ne spui mai concret, despre ce alte lucruri este 
vorba? se interesă Sampson. 

Căpitanul Jacobs oftă, se ridică în picioare şi se apropie de un 
fişet vopsit într-o nuanţă verde-oliv. El descuie sertarul cel mai 
de sus, scoase din el un dosar şi ni-l aduse. 

— Uitaţi-vă la ceea ce se află aici şi s-ar putea să vă 
schimbaţi şi voi părerea. El împrăştie pe masă vreo şase pagini 
cu fotografii făcute la faţa locului. Eu mai văzusem la viaţa mea 
nenumărate asemenea fotografii, şi totuşi asta nu însemna că 
mă şi obişnuisem cu stilul. lată felul în care au fost găsite cele 
trei femei. Pozele acestea nu s-au prezentat la proces, pentru a 
nu face familiile victimelor să sufere şi mai mult decât era strict 
necesar. Procurorul districtual ştia că existau probe mai mult 
decât suficiente pentru a asigura condamnarea sergentului 
Cooper, fără a mai fi nevoie de prezentarea acestor fotografii. 

Pozele acelea erau îngrozitor de elocvente. În mod evident, 
femeile fuseseră găsite în camera de zi, şi nu în locurile în care 
îşi pierduseră viaţa. Ucigaşul aranjase cu grijă cadavrele, pe o 
mare sofa înflorată. El regizase în mod artistic imaginea şi exista 
un element care mi-a atras în mod deosebit atenţia. Faţa Tanyei 
Jackson era aşezată pe abdomenul Barbarei Green, iar capul 


acesteia se afla pe abdomenul lui Maureen Bruno. Nu numai 
feţele, ci şi pântecele femeilor fuseseră vopsite în albastru. 

S-ar părea că Ellis Cooper credea că cele trei femei erau 
amante. Poate că acesta constituie mobilul crimelor. În orice 
caz, aşa şi-a explicat faptul că Tanya îi respinsese avansurile şi 
eu cred că asta l-a determinat să le ucidă pe toate. 

In clipa aceea, am deschis şi eu gura: 

— Aceste imagini ale locului faptei, oricât de expresive și de 
obscene ar fi ele, tot nu dovedesc faptul că Ellis Cooper este 
asasinul. 

Căpitanul Jacobs scutură din cap. 

— Se pare că nu ai înţeles cum stau lucrurile. Astea nu sunt 
copiile unor fotografii ale scenei crimei, făcute de către Poliţie, ci 
sunt nişte copii ale unor fotografii Polaroid pe care le-a realizat 
chiar Cooper însuşi şi care au fost descoperite acasă la el, 
împreună cu pumnalul. 

Donald Jacobs se uită la mine, după care îl privi lung şi pe 
Sampson. 

— Prietenul vostru le-a omorât pe acele femei. Acum ar trebui 
ca voi să mergeţi acasă şi să lăsaţi lumea de pe-aici să încerce 
să-şi vină în fire. 


12 

În ciuda poveţei căpitanului Jacobs, noi n-am părăsit imediat 
statul Carolina de Nord. Ba, dimpotrivă, am continuat să 
discutăm cu oricine accepta să stea de vorbă cu noi. Un sergent 
mi-a spus ceva interesant, deşi n-avea nicio legătură cu cazul 
nostru. A zis că recenta undă de patriotism, cea care a străbătut 
întreaga ţară după 11 septembrie, abia dacă a fost simțită la 
Fort Bragg. 

— Noi am fost dintotdeauna aşa! spunea el. 

Am putut vedea cu ochii mei asta şi trebuie să recunosc faptul 
că în această garnizoană a armatei m-au impresionai mai multe 
lucruri. 

A doua zi de dimineaţă m-am trezit devreme, cam pe la ora 
cinci, fără să-mi propun să merg într-un loc anume. Cel puţin 
însă aveam ceva timp să mă gândesc la faptul că acesta s-ar fi 
putut să fie ultimul meu caz. Şi cu ce fel de caz mă confruntam? 
Un bărbat condamnat pentru trei crime înspăimântătoare 
pretinde că este nevinovat. Dar care ucigaş nu ar proceda la fel? 

Apoi m-am gândit la Ellis Cooper care aştepta ziua execuţiei 
în sectorul condamnaților la moarte de la Raleigh, şi m-am 
apucat de treabă. 

După ce m-am sculat din pat, am intrat pe internet şi mi-am 
început munca de documentare. Una dintre zonele cercetate a 
fost aceea referitoare la vopseaua albastră de pe victime. Am 
intrat pe site-ul VICAP şi am descoperit alte trei cazuri de 
victime vopsite după ce au fost ucise, dar cu niciunul dintre 
aceste cazuri nu părea că se poate stabili vreo legătură 
verosimilă. 

Apoi am baleiat un mare volum de informaţii referitoare la 
culoarea albastră. Una dintre informaţiile care mi-au stârnit un 
interes moderat a fost aceea despre Grupul Bărbatului Albastru, 
alcătuit din artişti dramatici care au lansat la New York un 
spectacol cu titlul Tubes, spectacol care mai târziu s-a jucat şi la 
Boston, Chicago şi Las Vegas. Reprezentaţia cuprindea 
elemente de spectacol muzical, de teatru, de artă şi chiar de 
vodevil. Actorii jucau întotdeauna colorați complet în albastru, 
din creştet şi până-n tălpi. Poate că exista vreo legătură, dar era 
prea devreme pentru a mă putea pronunţa. 

M-am întâlnit cu Sampson la micul dejun la Hanul de Vacanţă, 
acolo unde şi locuiam - ca să fiu mai exact, la Hanul de Vacanţă 


Bordeaux. Am mâncat repede şi apoi am mers cu mașina la 
cartierul de locuinţe din afara bazei militare, acolo unde 
avuseseră loc cele trei asasinate. Casele erau nişte reședințe 
obişnuite, fiecare dintre ele cu câte o mică peluză în faţă. Foarte 
puţine dintre curţi aveau mici bazine din material plastic pentru 
bălăceală. Pe stradă erau parcate, ici şi colo tricicluri şi mici 
automobile. 

Ne-am petrecut o bună parte a dimineţii şi a începutului după- 
amiezii formându-ne o părere despre restrânsa comunitate în 
mijlocul căreia trăise Tanya Jackson. Era un cartier de lucrători 
militari şi la jumătate dintre adresele la care ne am oprit n-am 
găsit acasă pe nimeni. 

Tocmai mă aflam pe veranda din faţă a unei case construite 
din cărămidă, vorbind cu o femeie care părea să aibă 
aproximativ patruzeci de ani, când l-am văzut pe Sampson 
apropiindu-se de noi în fugă. Cu siguranţă că descoperise ceva. 

— Alex, vino cu mine! îmi strigă el. Haide! Am urgentă nevoie 
de tine chiar în acest moment. 


13 

M-am alăturat imediat lui Sampson. 

— Ce s-a întâmplat? l-am întrebat eu. Ce ai găsit? 

— Cred că s-ar putea să fi descoperit o pistă. Dar poate că mă 
înşel, mi-a răspuns el. 

L-am urmat până la o altă căsuţă. El bătu la uşă şi aproape 
imediat se ivi o femeie. Aceasta avea doar puţin peste un metru 
şi jumătate înălţime, însă nu încăpea nicio îndoială că trebuia să 
cântărească mai bine de nouăzeci de kilograme, dacă nu chiar 
peste o sută zece kilograme. 

— Dumnealui este partenerul meu, detectivul Cross. Ţi-am 
vorbit despre el. Dânsa este doamna Hodge, făcu el 
prezentările. 

— Sunt Anita Hodge, îmi spuse şi femeia în timp ce îmi 
strângea mâna. Mă bucur să te cunosc. Ea îl privi pe Sampson şi 
rânji. Sunt sigură că seamănă cu Ali, de pe vremea când era mai 
tânăr. 

Doamna Hodge ne conduse printr-o cameră de zi în care doi 
băieţei se uitau la televizor la Nickelodeon şi în acelaşi timp 
jucau nişte jocuri video. Apoi am urmat-o pe acea femeie printr- 
un coridor îngust şi am intrat într-un dormitor. 

În încăpere se afla un băiat de circa zece ani. Acesta şedea 
într-un scaun cu rotile în faţa unui calculator Gateway. Pe 
peretele din spatele băiatului erau lipite pozele lucioase ale mai 
mult de două duzini de jucători profesionişti din prima ligă de 
baseball. 

Micuţul păru deranjat de apariţia noastră nedorită. 

— Acum ce mai e? întrebă el. Aţi face foarte bine să ieşiţi de- 
aici şi să mă lăsaţi în pace. Nu vedeţi că lucrez? 

— El este Ronald Hodge, îmi zise Sampson. Ronald, dânsul 
este detectivul Cross. Ţi-am vorbit despre el, atunci când am 
discutat mai devreme. 

Băiatul dădu din cap, dar rămase tăcut, uitându-se mânios în 
direcţia mea. 

— Ronald, vrei să ne spui încă o dată ceea ce ai văzut? îl rugă 
Sampson. E foarte important pentru noi. 

Băiatul îşi dădu ochii peste cap. 

— Dar le-am mai spus-o deja şi celorlalţi poliţişti. M-am 
săturat până peste cap de toată povestea asta. Oricum, nu-i 


pasă nimănui de ceea ce cred eu. 

— Ronald, interveni şi mama băiatului. Acest lucru nu este 
adevărat, iar tu ştii foarte bine asta. 

— Te rog să-mi povesteşti şi mie, i-am spus eu băiatului. Ceea 
ce ai tu de declarat s-ar putea să fie extrem de important. Aş 
vrea să aud chiar din gura ta întreaga poveste. 

Băiatul se încruntă, continuând să scuture din cap, însă nu îmi 
evită privirea. 

— Celorlalţi poliţişti nu li s-a părut chiar atât de important 
ceea ce le-am spus. Erau cu toţii doar nişte capete pătrate. 

— Ronald, îl admonestă pe băiat mama acestuia. Te rog să nu 
fii obraznic. Doar ştii că nu tolerez un astfel de limbaj. 

— Bine, bine, rosti băiatul. O să vă povestesc din nou. Apoi 
începu să vorbească despre seara în care fusese ucisă Tanya 
Jackson şi despre ceea ce văzuse el: Era târziu şi încă nu mă 
dusesem la culcare. Ar fi trebuit să dorm deja, la acea oră. Mă 
jucam la calculator. Băiatul se opri şi se uită la maică-sa. 

Aceasta dădu din cap. 

— Te-am iertat pentru asta. Am mai discutat doar. Te rog 
acum să povesteşti odată! Începi să mă calci pe nervi. 

In cele din urmă, băiatul schiţă cu timiditate un surâs şi își 
continuă povestirea. Poate că nu dorise decât să stârnească 
interesul ascultătorilor. 

— Din cameră de la mine, se poate vedea curtea familiei 
Jackson. Este imediat după colţul casei familiei Hart. Şi am văzut 
pe cineva în curtea aceea. Era destul de întuneric, însă am 
putut vedea un bărbat mişcându-se pe-acolo. Respectivul avea 
o cameră video sau ceva de genul acesta. Nu-mi puteam da 
seama ce anume filma el, aşa încât mi-a stârnit curiozitatea şi 
m-am apropiat de fereastră, ca să pot vedea mai bine. lar în 
acel moment, am văzut că, de fapt, acolo se aflau trei bărbaţi. l- 
am văzut în curtea doamnei Jackson. Am spus acest lucru şi 
poliţiei. Că era vorba despre trei bărbați. l-am văzut limpede, 
exact aşa cum vă văd şi pe voi doi acum aici, în camera mea. /ar 
ei filmau acolo ceva. 


14 

l-am cerut tânărului Ronald Hodge să mai repete o dată 
versiunea lui, iar băiatul s-a conformat. 

A repetat-o întocmai, aproape cuvânt cu cuvânt. Pe când 
vorbea, el se uita drept în ochii mei, nu s-a încurcat deloc şi nu a 
şovăit nicio clipă. Nu încăpea nicio îndoială că băiatul era 
neliniştit de scena la care fusese martor şi că încă nu-şi 
revenise. El trăise de atunci cu teama provocată de ceea ce 
văzuse în acea seară, apoi aflase şi despre crimele care 
fuseseră comise în casa din vecinătate. 

După aceea, Sampson şi cu mine am discutat cu Anita Hodge 
în bucătărie. Femeia ne-a servit un pahar de ceai cu gheaţă 
neîndulcit, care avea în el bucăţi mari de lămâie şi era delicios. 
Ea ne-a spus că Ronald se născuse cu spina bifida, o maladie a 
măduvei spinării care îi cauzase paralizia congenitală de la brâu 
în jos. 

— Doamnă Hodge, ce părere aveţi despre povestea pe care 
ne-a spus-o adineauri Ronald? am întrebat-o eu. 

— Îl cred. Sau cel puţin, sunt convinsă că el crede că a văzut 
cea ce v-a spus că a văzut. Poate că era semiîntuneric și el a 
văzut doar nişte umbre, dar Ronald cu certitudine crede că a 
văzut trei bărbaţi şi că unul dintre aceştia avea în mâini un fel 
de aparat de filmat. Încă de la bun început a fost consecvent în 
această privinţă. A urmărit totul din umbră. Ca în filmul acela 
vechi al lui Hitchcock. 

— Fereastra din spate, am încuviinţat eu. James Stewart 
credea că a văzut pe fereastră cum a fost comisă o crimă. Pe 
atunci el era imobilizat, din cauza unui picior rupt. 

M-am uitat în acel moment la Sampson. Voiam să mă asigur 
că nu avea nimic împotrivă ca de data asta să conduc eu 
investigația şi să formulez întrebările. El dădu din cap în direcţia 
mea, confirmând astfel că totul era în regulă. 

— Şi ce s-a mai întâmplat după ce au stat de vorbă detectivii 
din Fayetteville cu Ronald? Au mai revenit? Au mai trecut pe-aici 
şi alţi poliţişti? Poate cineva de la Fort Bragg? Doamnă Hodge, 
de ce nu a fost luată în considerare în cadrul procesului şi 
mărturia lui Ronald? 

Femeia scutură din cap. 

— Ne-am tot pus asemenea întrebări - şi eu şi fostul meu sot. 
Câteva zile mai târziu, ne-a vizitat un căpitan de la 


Departamentul de Investigații  Criminalistice al armatei, 
căpitanul Jacobs. A vorbit şi el puţin cu Ronald. Dar asta a fost 
tot. N-a mai venit nimeni să ne spună ceva despre proces. 

După ce am terminat de băut ceaiul cu gheaţă, ne-am decis 
să ne încheiem ziua de lucru. Trecuse deja de ora cinci după- 
amiază şi am socotit că progresasem destul de mult cu ancheta 
noastră. Ne-am întors la Hanul de Vacanţă Bordeaux, de unde 
eu am sunat-o pe Nana şi pe copii. Acasă totul era în regulă. Cu 
toţii luaseră în serios asigurarea că acesta era „Ultimul caz al 
tatei” şi le plăcea cum sunau acele vorbe. 

Poate că la fel de mult îmi plăcea şi mie asta. Sampson şi cu 
mine am cinat şi am băut apoi câteva beri la restaurantul 
Papioane, din cadrul hotelului, după care am revenit la han, ca 
să ne culcăm. 

Am încercat să o prind la telefon şi pe Jamilla, în California. 
Acolo era aproximativ ora şapte, aşa că am format mai întâi 
numărul ei de la serviciu. 

— Inspector Hughes, Omucideri, a răspuns ea laconic. 

— Aş vrea să reclam dispariţia unei persoane, am început eu. 

— Bună, Alex, mă salută ea. Simţeam că zâmbea. M-ai găsit 
iar la serviciu. Sunt prinsă într-un adevărat vârtej. Tu eşti 
persoana dispărută. Unde te afli? Nu-mi scrii, nu-mi telefonezi. 
Nici măcar un prăpădit de e-mail nu mi-ai maitrimis, în ultimele 
câteva zile. 

l-am cerut iertare, iar pe urmă i-am povestit lui Jam despre 
sergentul Cooper şi tot ce se mai întâmplase până în acel 
moment. l-am relatat ceea ce observase Ronald Hodge de la 
fereastra dormitorului său. Apoi am abordat şi subiectul care mă 
determinase, de fapt, să o sun. 

— Mi-e tare dor de tine, Jam. Mi-ar plăcea să te văd, i-am 
spus. Oriunde şi oricând. De ce nu vii şi tu pentru o vreme ÎN 
est? Sau aş putea să vin eu acolo la tine, dacă preferi aşa. 
Spune-mi cum îţi convine ţie. 

Jamilla şovăia, iar eu am constatat că îmi ţineam răsuflarea. 
Poate că ea nu voia să se vadă cu mine. După aceea, femeia mi- 
a spus: 

— Mi-aş putea lua liber pentru câteva zile. Şi mie MI-AR plăcea 
să mă întâlnesc cu tine. Bineînţeles că am să vin la Washington. 
N-am mai fost în capitală de când eram mică. 


— Păi înseamnă că nu de prea multă vreme. 

— Eşti drăguţ, îmi zise ea râzând. 

Îmi tresălta inima fiindcă ne dăduserăm întâlnire. Bineînțeles 
că am să vin la Washington. Acele cuvinte ale Jamillei îmi 
răsunară întreaga noapte în minte. Îi ieşiseră din gură, ca şi 
cum ea de-abia aşteptase să mi le spună. 


15 

A doua zi dis-de-dimineaţă, am primit un telefon de la o 
prietenă de-a mea, de la FBI. O rugasem pe Abby DiGarbo să 
verifice la companiile de închiriat maşini aflate în zonă ce 
neregularități se petrecuseră în timpul săptămânii în care 
avuseseră loc asasinatele. li spusesem că era ceva urgent. lar 
Abby deja descoperise una. 

Se părea că firma Hertz fusese păcălită la închirierea unui 
Ford Explorer, nota de plată nefiindu-i achitată. Abby cercetase 
îndeaproape şi descoperise o interesantă pistă a unor acte 
falsificate. Ea mi-a spus că nu era chiar aşa de uşor de escrocat 
o companie de închiriat maşini, ceea ce reprezenta pentru noi o 
veste bună. Escrocheria presupunea folosirea unei cărţi de 
credit falsificate şi a unui permis de conducere de pe care se 
potriveau toate datele, inclusiv descrierea persoanei care 
închiriase maşina. 

Cineva intrase într-o bază de date publice pentru a obţine 
identitatea falsă utilizată pentru cartea de credit, iar informaţiile 
au fost trimise unei companii din Brampton, Ontario, unde s-a 
întocmit cartea falsă de credit. Apoi a fost obţinut falsul permis 
de circulaţie, prin intermediul websitelui Photoidcards.com. Ea 
îmi trimisese şi o fotografie, la copia căreia mă holbam chiar în 
acel moment. 

Era figura unui bărbat alb, cu trăsături obişnuite care probabil 
că fuseseră, oricum, modificate cu ajutorul machiajului şi a unei 
recuzite teatrale potrivite. 

FBI-ul încă nu-şi încheiase cercetarea. Totuşi, era şi ăsta un 
început. Cineva îşi dăduse destulă osteneală pentru a închiria o 
maşină din Fayetteville, fără a-şi utiliza numele real şi actele 
sale originale. lar prin bunăvoința lui Abby DiGarbo, aveam şi 
fotografia respectivei persoane. 

Pe drumul către locuinţa sergentului Cooper, i-am povestit şi 
lui Sampson despre escrocheria cu închirierea maşinii. Sampson 
tocmai bea o cafea fierbinte şi mânca un ecler cumpărat de la 
Gogoşeria Dunkin', dar mi-am putut da seama de faptul că era 
mulţumit de rezultatul investigaţiei mele. 

— Uite, vezi? Tocmai de-aia te-am şi rugat să mă ajuţi în 
problema asta, îmi zise el. 

Cooper locuise într-un mic apartament cu două dormitoare, 
aflat în Spring Lake, la nord de Fort Bragg. Acel apartament 


forma o jumătate dintr-o căsuţă duplex, construită din cărămidă 
roşie. Exista acolo şi o plăcuţă cu un avertisment: ATENŢIE, 
FERIŢI-VA DE ATACURILE PISICILOR AGRESIVE! 

— Are un anumit simţ al umorului, zise Sampson. Sau cel 
puţin, îl avea. 

Ni se dăduse o cheie pentru descuierea uşii de la intrare. 
Sampson şi cu mine am păşit înăuntru. După atâta timp, casa 
încă mirosea a pisică. 

— Bine că nu mai avem şi pe altcineva pe cap, i-am spus lui 
John. Nici pe alţi poliţişti şi nici FBl-ul. 

— Ucigaşul a fost prins, îmi răspunse Sampson. Cazul este 
acum închis. Nu-i mai pasă nimănui de el, cu excepţia noastră. 
Cooper zace acolo în sectorul condamnaților la moarte, în 
vreme ce timpul nu se opreşte nicio clipă, iar momentul 
execuţiei se apropie cu fiecare zi ce trece. 

Se părea că nimeni nu se gândise încă ce anume urma să se 
întâmple cu acel apartament în continuare. Ellis Cooper se 
simţise destul de sigur pe poziţia lui, aşa că îl cumpărase cu 
câţiva ani în urmă. După ce avea să se pensioneze, intenţionase 
să locuiască şi pe viitor tot la Spring Lake. Pe masa din holul de 
la intrare se aflau mai multe fotografii ale lui Cooper împreună 
cu diverşi prieteni de-ai lui, făcute în diverse locuri semănând cu 
Hawaii, cu sudul Franţei şi probabil cu insulele din Marea 
Caraibelor. Mai era acolo şi o poză mai recentă a lui Cooper 
strângând în braţe o femeie care probabil că era prietena sa, 
Marcia. 

Sampson mă chemă să-mi arate ceva la una dintre ferestre. 

— Fereastra asta a fost forţată. In locuinţă s-a intrat prin 
efracţie. S-ar putea ca în acest fel să-i fi luat cineva lui Cooper 
cuțitul şi tot pe aceeaşi cale i l-o fi adus înapoi. Aşa s-ar explica 
de ce spune Coop că l-a lăsat în dulapul de haine din dormitorul 
lui, în vreme ce poliţia susţine că l-a descoperit în podul casei. 

Am mers apoi în dormitorul de alături. Acolo pereţii erau 
acoperiţi cu şi mai multe fotografii, în cea mai mare parte 
realizate în locurile în care îşi făcuse serviciul militar: Vietnam, 
Panama, Bosnia. Lângă unul dintre pereţi, se afla un dispozitiv 
pentru antrenament la ridicat greutăţi. Lângă încăperea pentru 
îmbrăcăminte era o masă pentru călcat rufe. Am cercetat şi prin 
încăperea pentru îmbrăcăminte. 

Veşmintele erau în majoritate militare, însă existau acolo şi 


haine civile. 

— La ce crezi că serveau fleacurile astea? l-am întrebat pe 
Sampson, arătându-i o masă pe care se afla un grup de mici 
obiecte ce păreau să provină din Asia de Sud-Est. 

Am ridicat de-acolo o păpuşă din paie, care părea bizar de 
amenințătoare, ba chiar întruchiparea răutăţii înseşi. 

Apoi o arbaletă în miniatură, care părea să aibă o gheară pe 
post de trăgaci. 

Şi o amuletă din argint, având forma unui ochi lipsit de 
pleoapă, într-o permanentă stare de veghe. 

Ce semnificaţie aveau toate astea? 

Sampson se uită cu atenţie la înspăimântătoarea păpuşa de 
paie, iar apoi la acel ochi. 

— Am mai văzut ochiul cel rău. Poate în Cambodgia ori la 
Saigon. Nu-mi mai amintesc precis unde anume. Am mai văzut 
şi păpuşi din astea, de paie. Cred că toate obiectele astea au 
menirea de a alunga duhurile rele. Păpuşile le-am văzut la 
înmormântările vietnameze. 

În pofida micilor obiecte care îţi dădeau fiori, apartamentul lui 
Ellis Cooper îmi lăsase impresia că locatarul lui era o persoană 
însingurată, a cărui existenţă se limita aproape în totalitate la 
viaţa din armată. N-am văzut nici măcar o singură poză care să 
poată fi numită fotografie de familie. 

Ne aflam amândoi tot în dormitorul lui Cooper, când am auzit 
deschizându-se uşa de la intrarea în apartament. Apoi s-au auzit 
nişte paşi grei, care se apropiau. 

Uşa dormitorului a fost deschisă cu brutalitate şi s-a izbit de 
perete cu mare zgomot. 

In cadrul uşii se iviseră nişte soldaţi, cu armele îndreptate 
spre noi. 

— Mâinile sus! Poliţia militară. /mediat, mâinile sus! Strigă la 
noi unul dintre soldaţi. 

Sampson şi cu mine ridicarăm încet mâinile. 

— Suntem detectivi criminalişti. Ni s-a acordat permisiunea de 
a veni aici, le spuse Sampson soldaţilor. Intrebaţi-l pe căpitanul 
Jacobs, de la DIC. 

— Ţineţi mâinile ridicate. Sus! lătră în direcţia noastră șeful 
respectivilor poliţişti militari. 

Sampson îi vorbi cu mult calm comandantului acelui grup de 
trei poliţişti militari care acum se îmbulzeau să intre în dormitor, 


cu ţevile armelor îndreptate către noi. 

— Eu sunt un prieten de-al sergentului Cooper, le spuse 
Sampson. 

— El este un ucigaş condamnat, mârâi unul dintre soldați. 
Pentru moment, este cazat în sectorul puşcăriei dedicat 
condamnaților la moarte. Dar n-o să zăbovească prea multă 
vreme acolo. 

Sampson îşi ţinea mâinile ridicate, dar le spuse soldaţilor că 
avea în buzunarul cămăşii sale un bileţel din partea lui Cooper, 
alături de cheia de la uşa de intrare, care ne fusese dată. Şeful 
poliţiştilor militari luă bileţelul şi citi: 

Spre ştiinţa tuturor celor interesați: 

John Sampson îmi este prieten şi este unica persoană despre 
care sunt sigur că lucrează în folosul meu. El şi cu detectivul 
Cross sunt bine-veniţi în casa mea, spre deosebire de voi toți 
ceilalți nenorociti. Căraţi-vă dracului de acolo! Aţi încălcat în 
mod ilegal o proprietate privată! 

Sergent Ellis Cooper 


16 

În dimineaţa următoare, m-am trezit repetându-mi la infinit în 
gând cuvintele cadavrul ambulant. N-am putut să mai adorm la 
loc. Îl vedeam numai pe Ellis Cooper, îmbrăcat în acea zeghe de 
un portocaliu-aprins, pe care o purtau deţinuţii din sectorul 
condamnaților la moarte al închisorii Centrale. 

Foarte devreme, înainte de a se face prea cald, Sampson şi cu 
mine am alergat în zona bazei de la Bragg. Am intrat în baza 
militară pe Bulevardul Bragg, după care am cotit pe o stradă 
mai îngustă, care se numea Honeycutt. Apoi am alergat pe o 
mulţime de străduţe laterale asemănătoare şi în final am ieşit 
pe Longstreet Road. Bragg era imaculat. Nu se vedea nicăieri 
nici urmă de gunoi. Extrem de mulţi soldaţi ieşiseră deja la orele 
de instrucţie fizică. 

În timp ce alergam amândoi umăr la umăr, am stabilit şi 
programul pentru ziua respectivă. Aveam de făcut o mulţime de 
lucruri, într-un timp relativ scurt. Apoi trebuia să ne întoarcem la 
Washington. 

— Să-ţi spun ce mă nedumereşte pe mine cel mai mult până 
acum, mi se adresă John Sampson, pe când făcea turul pedestru 
al bazei militare. 

— Probabil că este acelaşi lucru care mă nedumereş şi pe 
mine, i-am răspuns eu. Într-un interval de timp de circa o zi, noi 
doi am aflat despre Ronald Hodge şi despre maşina închiriată de 
la compania Hertz. Ce-o fi oare în neregulă cu poliţia locală şi cu 
investigaţiile armatei? 

— Începi să crezi că Ellis Cooper este nevinovat? 

Nu i-am răspuns lui Sampson, însă ancheta noastră asupra 
crimelor părea să fie în mod vădit deranjantă, dar într-un fel 
neobişnuit: ea se desfăşura cu o eficienţă excesivă. Noi 
aflaserăm deja nişte lucruri pe care poliţia din Fayetteville nu 
părea să le ştie încă. Şi de ce oare Departamentul de Investigaţii 
Criminalistice al armatei nu manifestase mai mult interes în 
anchetarea acestui caz? Doar şi Cooper era tot un membru al 
aceleiaşi armate, nu-i aşa? 

Când am reintrat în cameră la mine după alergare, telefonul 
suna. M-am întrebat atunci cine putea să-mi telefoneze la ora 
aceea matinală. Trebuia să fie Nana şi copiii. De-abia trecuse de 
şapte. Şi-atunci am răspuns în stilul acela ușor nătâng al lui 
Damon Wayans, stil pe care îl imit uneori, când le vorbesc 


copiilor mei. 

— Da-a. Cine mă sună atât de devreme în dimineaţa asta? 
Cine mă trezeşte? Îţi trebuie ceva îndrăzneală, ca să riști atât de 
mult. 

Apoi am auzit în receptor un glas de femeie, necunoscut mie, 
având un pronunţat accent din sud. 

— Vorbesc cumva cu detectivul Cross? 

Mi-am schimbat cu rapiditate tonul vocii, sperând caea sănu fi 
închis deja. 

— Da, cu el. Cine este la telefon? 

— Prefer să nu-ţi răspund la întrebare. Te rog doar să mă 
asculţi. Îmi este extrem de greu să-ţi comunic aşa ceva, ţie SAU 
oricui altcuiva. 

— Te ascult. 

Femeia oftă adânc, înainte de a continua: 

— În seara celor trei crime îngrozitoare, am fost împreună cu 
Ellis Cooper. În momentul în care erau comise asasinatele, eu şi 
cu el ne aflam împreună, în pat, făcând amor dezlănţuit. 
Deocamdată, asta-i tot ce pot să spun. 

Se simţea faptul că interlocutoarea mea era înspăimântată, 
poate chiar în pragul panicii. Trebuia să o determin să nu 
întrerupă convorbirea telefonică. 

— Aşteaptă puţin. Te rog! în cadrul procesului, i-ai fi putut 
salva viaţa sergentului Cooper. Şi nici acum nu este prea târziu 
pentru a-l ajuta. Ai putea să împiedici executarea lui. 

— Nu. Asta e tot ce pot spune. Sunt căsătorită cu cineva de la 
baza militară. N-am de gând să-mi distrug căsnicia. Nu sunt în 
stare şi gata. Îmi pare rău, dar asta-i situaţia. 

— Şi totuşi, de ce nu le-ai spus poliţiştilor din oraş sau celor 
de la DIC? De ce nu ne mărturisise Cooper nici măcar nouă 
acest lucru? m-am întrebat în sinea mea. Te rog să nu închizi 
telefonul. Mai spune-mi ceva! 

Femeia suspină încetişor. 

— L-am sunat pe căpitanul Jacobs şi i-am spus lui. El n-a ţinut 
seama de această informaţie. Sper ca măcar tu să reuşeşti 
ceva. Nu le-a ucis Ellis Cooper pe acele trei femei. Nu cred că 
mărturia mea ar fi suficientă pentru a-l salva de la moarte. lar în 
plus... îmi este frică de consecinţe. 

— Ce consecințe? Gândeşte-te la consecinţele care îi 


aşteaptă pe sergentul Cooper. Acesta urmcază să fie executat. 
Femeia întrerupse convorbirea telefonică. Eram siguri că 
plângea. Am rămas acolo holbându-mă la receptorul telefonului 
şi parcă nevenindu-mi a crede ceea ce auzisem. 
Tocmai stătusem de vorbă cu persoana care îi putea asigura 
lui Ellis Cooper alibiul menit să-l disculpe şi să-l salveze, iar 
acum aceasta se topise în neant. 


17 

Pe la ora cinci, Sampson şi cu mine am primit o veste 
nemaipomenit de bună: comandantul de la Bragg ne fixase o 
întâlnire acasă la el, în locuinţa lui din cadrul bazei militare. 
Eram aşteptaţi acolo exact la ora şapte şi jumătate. Generalul 
Stephen Bowen ne acorda zece minute pentru a-l pune la curent 
cu informaţiile pe care le aflasem despre acest caz de crimă. 
Între timp, Sampson se deplasase la închisoarea Centrală şi 
vorbise din nou cu sergentul Cooper. Acesta însă negase cu 
vehemenţă faptul că ar fi fost în acea seară împreună cu vreo 
femeie. Şi mai rău era faptul că Sampson îmi dăduse asigurări 
că Ellis Cooper nu fusese prea convingător. Insă din ce cauză ar 
fi dorit el să ne ascundă adevărul? Acest lucru nu avea niciun 
sens. 

Reşedinţa generalului Bowen, o casă de stuc cu un acoperiş 
spaniol din ţiglă, părea să dateze de prin anii 1920 sau 1930. La 
etajul al doilea, aceasta avea o terasă-solariu, închisă cu sticlă 
pe trei laturi. 

De acolo, de sus, un bărbat urmărea cum parcam maşina pe 
aleea semicirculară. Să fi fost oare acela chiar generalul Bowen 
însuşi? 

La uşa de la intrare, am fost întâmpinați de către un ofițer- 
aghiotant, care s-a prezentat drept căpitanul Rizzo. Personalul 
generalului includea şi un ofiţer-aghiotant, un aghiotant 
înregistrat drept membru al sistemului de siguranţă, dar care 
lucra şi ca bucătar şi ca şofer al generalului, ceea ce ţinea tot de 
securitatea acestuia. 

Am intrat într-un hol mare, având pe fiecare latură câte o 
cameră de zi. Mobilierul părea să reflecte traseul carierei 
generalului în jurul lumii. Am remarcat un dulap frumos sculptat, 
după toate probabilitățile de provenienţă germană, un paravan 
pictat înfăţişând nişte dealuri abrupte şi nişte cireşi din Japonia, 
precum şi un bufet antic adus, probabil, din Noua Anglie. 

Căpitanul Rizzo ne-a condus într-un mic birou, acolo unde 
generalul Stephen Bowen ne aştepta deja. Era îmbrăcat în 
uniformă. Aghiotantul se înclină spre mine şi îmi şopti: 

— Mă voi întoarce peste exact zece minute. Generalul vrea să 
stea de vorbă cu voi în particular. 

— Luaţi loc, vă rog, ne invită Bowen. Omul era înalt şi bine 
făcut, având probabil circa cincizeci şi cinci de ani. El îşi 


încrucişă degetele de la mâini deasupra unui pupitru bine 
întreţinut, care părea să fi fost al lui încă de pe la începuturile 
carierei sale. Inţeleg că aţi venit aici pentru a încerca să 
redeschideţi cazul asasinatelor comise de către Cooper. De ce 
credeţi că ar trebui să fie anchetat din nou acest caz şi să fie 
anulată condamnarea lui Cooper la moarte? 

l-am povestit pe scurt generalului ceea cei descoperiserăm 
deja şi i-am descris reacţiile noastre, ca detectivi criminalişti, în 
faţa dovezilor. Acesta era un ascultător cu experienţă, care 
puncta din când în când spusele mele cu exclamaţia: 

— Interesant! 

Generalul părea receptiv şi la alte puncte de vedere şi dispus 
să afle cât mai multe informaţii. Pentru moment, mă simţeam 
plin de speranţă. 

După ce am încheiat expunerea, el m-a întrebat: 

— Mai vrea vreunul dintre voi doi să mai adauge şi altceva? 
Acum aveţi ocazia! 

Sampson părea neobişnuit de tăcut şi de rezervat, în prezenţa 
generalului. 

— N-am de gând să fac caz de sentimentele mele personale 
faţă de sergentul Cooper, rosti el într-un târziu. Insă în calitatea 
mea de detectiv, mi se pare imposibil de crezut ca bărbatul să fi 
adus acasă la el arma crimelor şi câteva fotografii 
incriminatoare. 

In mod surprinzător, generalul Bowen dădu aprobator din cap 
şi spuse: 

— Şi mie mi se pare la fel de imposibil, însă asta este ceea ce 
a făcut. Nici eu nu înţeleg din ce cauză a procedat astfel şi nici 
ce anume l-a determinat să ucidă cu premeditare trei femei, aşa 
după cum, fără putinţă de îndoială, a făcut. Este cel mai barbar 
act de violenţă pe timp de pace pe care l-am întâlnit în întreaga 
mea carieră, şi vă rog să mă credeţi, domnilor, că am fost 
martor la multe lucruri urâte, în viaţa mea. 

Generalul se aplecă înainte către noi, pe deasupra pupitrului 
său. Ochii i se îngustaseră şi bărbia i se încordase, când el 
continuă: 

— Vreau acum să vă spun despre acest caz de crimă un lucru 
pe care nu l-am mai dezvăluit nimănui altcuiva. Absolut 
nimănui. Este ceva numai pentru voi doi. Când la închisoarea 
Centrală are să fie executat sergentul Cooper, de către 


autorităţile statului Carolina de Nord, eu voi fi prezent acolo, 
împreună cu familiile acelor femei ucise. De-abia aştept să i se 
administreze injecţia letală. Acest veritabil animal cu-adevărat 
mă revoltă şi mă dezgustă. lar acum, cele zece minute ale 
voastre s-au încheiat. Cărăbăniţi-vă mai repede de-aici! 
Dispăreţi dracului din faţa ochilor mei! 

Aghiotantul generalului, căpitanul Rizzo, revenise deja în 
cadrul uşii. 


18 

Cei Trei Şoricei Orbi se aflau din nou în Fayetteville, 
îndreptându-se către Fort Bragg, pentru întâia oară după mai 
multe luni. Thomas Starkey, Brownley Harris şi Warren Griffin au 
fost lăsaţi să treacă prin porţile de siguranţă ale Autostrăzii 
Tuturor Americanilor. N-a fost nicio problemă. Ei se aflau acolo 
într-o misiune oficială; erau aşteptaţi la o întâlnire. 

Cei trei bărbaţi erau neobişnuit de tăcuţi, în timp ce Starkey 
conducea jeep-ul bleumarin prin baza militară. Nu mai fuseseră 
la Bragg de la uciderea celor trei femei. Dar între timp nu se 
schimbase absolut nimic; schimbările aveau loc cu mare 
încetineală în armată. 

— Aceasta este o călătorie la care eu unul aş fi renunţat fără 
ezitare, spuse Brownley Harris de pe bancheta din spate a jeep- 
ului. 

— Nu există niciun fel de problemă, rosti Starkey, preluând 
controlul, aşa cum făcea întotdeauna. Avem un motiv întemeiat 
de a fi acum aici. Ar fi fost o mare greşeală dacă nu ne-am fi 
făcut apariţia în Bragg. Nu mă dezamăgi. 

— Inţeleg ce zici tu, îi replică Harris. Dar mie personal tot nu- 
mi place să revin la locul crimei. Omul hotărî că lucrurile trebuia 
să fie explicate. Aţi auzit de teoria distinctă a Forţelelor Armate 
ale Statelor Unite - mai cunoscută sub numele de „modelul 
şarpelui”? întrebă el. 

— Pe asta n-am mai auzit-o, Brownie, îi răspunse Griffin care 
îşi dădu ochii peste cap. Ştia că avea să urmeze o glumă, 
probabil, una proastă. 

— Armata îşi trimite după şarpe /nfanteria. Dar şarpele 
adulmecă pericolul apropierii  infanteriştilor şi părăseşte 
nevătămat zona. Vine apoi la rând Aviația, care dispune de 
sisteme de poziţionare globală prin satelit, pentru a determina 
coordonatele poziţiei şarpelui. Insă acesta tot nu poate fi găsit. 
Avioanele se întorc pentru realimentare, pentru odihnirea şi 
refacerea manichiurii aviatorilor. Urmează Artileria. Aceasta 
atacă şarpele cu un baraj masiv în direcţia țintei şi cu încă trei 
batalioane de artilerie de sprijin. Sunt ucise mai multe sute de 
persoane civile, ca victime colaterale inevitabile. Toți 
participanţii la expediție, inclusiv  bucătarii, mecanicii şi 
hârțogarii de la birouri sunt apoi decoraţi cu stele de argint. 

— Dar cum rămâne cu noi, cavaleriştii? îl întrebă Griffin, 


mimând un sincer interes. 

Harris rânji. 

— Un unic cavalerist singuratic vine, găseşte şarpele, se joacă 
puţin cu el şi apoi îl mănâncă. 

Starkey pufni în râs, după care coti cu maşina pe strada 
Armistead, încadrându-se în coloana de maşini care se îndrepta 
către statul-major al corpului de armată. 

— Amintiţi-vă că suntem aici doar în interes de serviciu. 
Comportaţi-vă ca atare, domnilor. 

Griffin şi cu Harris răspunseră la unison: 

— Am înţeles, domnule! 

Cei trei îşi luară servietele, îşi îmbrăcară sacourile şi îşi 
strânseră nodurile cravatelor. Ei formau cea mai importantă 
echipă de vânzări a companiei Heckler & Koch şi veniseră la 
Bragg pentru a promova vânzarea de arme către armată. În 
particular, încercau să trezească un interes comun asupra 
produsului AAP al fabricantului de arme, produs care cântărei 
doar un kilogram şi putea „penetra orice blindaj militar standard 
cunoscut”. 

— E o armă dată rău dracului! Aşa îi plăcea lui Thomas 
Starkey să spună, în timpul campaniilor sale de promovare a 
vânzărilor. Dacă am fi avut-o în Vietnam, am fi câştigat războiul. 


19 

Întâlnirea decurse într-atât de bine precum sperase oricare 
dintre ei. Cei trei reprezentanţi comerciali părăsiră birourile 
corpului de armată la puţin timp după ora opt în acea seară, cu 
asigurări de sprijin financiar pentru Arma de Apărare Personală 
(AAP). Thomas Starkey mai prezentase în plus şi performanţele 
celei mai recente versiuni a puştii- mitralieră MP5 şi vorbise cu 
competenţă despre sistemul de fabricaţie din firma sa, cel care 
făcea ca piesele componente ale respectivei arme să fie 
interşanjabile în proporţie de 99,9%. 

— Hai să mergem acum să bem câteva beri reci şi să mâncăm 
nişte friptane babane, le spuse Starkey celorlalţi doi. Vedeţi 
dacă putem intra şi în vreun mic bucluc în Fayetteville sau 
poate în cine ştie ce alt oraş care ne va ieşi în drum. Domnilor, 
acesta este un ordin. 

— Îmi place ideea, îl susţinu Harris. A fost o zi excelentă, nu-i 
aşa? Hai să încercăm s-o stricăm acum, la spartul târgului. 

În timp ce plecau de la Fort Bragg, se lăsase deja întunericul. 

Din nou la drum, îşi începu Warren Griffin refrenul său 
preferat, vechiul hit al lui Willie Nelson, pe care îl fredona de 
fiecare dată când o porneau într-o nouă aventură. Cunoşteau 
foarte bine localitatea Fayetteville, nu numai din călătoriile lor 
de afaceri, ci şi de pe vremea când fuseseră cantonaţi cu trupa 
lor la Bragg. Toţi trei fuseseră eliberaţi doar de patru ani din 
armată, acolo unde serviseră în trupele de comando: colonelul 
Starkey, căpitanul Harris şi sergentul-major Griffin. Fuseseră 
încadraţi în Regimentul de Comando numărul şaptezeci şi cinci, 
Batalionul al treilea, cu sediul iniţial la Fort Benning, în statul 
Georgia. 

De-abia intraseră cei trei în oraş, că şi zăriseră două 
prostituate fâţâindu-se în colţul unei străzi întunecate. In 
vremurile de demult, strada Hays era plină de baruri deocheate 
și de spelunci cu strip-tease. Respectiva stradă era pe-atunci 
supranumită Fayette-nam. Însă totul se terminase. Localnicii 
încercau să înlăture din centrul oraşului obscenităţile şi să 
creeze acolo o zonă salubră. Pe un panou înălţat de către 
camera de comerţ se putea citi: VIAŢA DE METROPOLA TRAITA 
ÎN TIHNA SUDISTĂ. Cei trei simţiră cum li se face greață. 

Warren Griffin îşi scoase capul pe geamul jeep-ului. 

— Te iubesc pe tine şi mai ales pe tine. Opriţi chiar acum 


maşina! Dumnezeule, te rog să opreşti maşina. Te iubesc, draga 
mea! O să mă întorc! le strigă el celor două fete. 

— Eu sunt Vanessa! răspunse una dintre ele. Era o adevărată 
bomboană de fată. 

Starkey râse, dar nu opri maşina până ce nu ajunseră la 
cârciuma „Pompa”, care se afla de cel puţin douăzeci de ani în 
acelaşi loc. Cei trei intrară cu mult avânt, ca să mănânce şi să 
se distreze. De ce ai mai munci, dacă n-ai mai şi petrece puţin? 
De ce te-ai mai chinui, dacă n-ai avea parte şi de o răsplată? 

Pe parcursul următoarelor câteva ore, ei băură nenumărate 
beri, mâncară fripturi de aproape trei sferturi de kilogram 
bucata, garnisite cu cepşoare prăjite şi cu multe ciupercuţe, 
fumară ţigări de foi, spunând cele mai bune glume şi depănând 
poveşti din război. Chiar şi chelneriţele şi barmanii se alăturară 
veseliei generale. Toţi îl simpatizau pe Thomas Starkey. Cu 
condiţia să nu-i vadă şi latura rea. 

Cei trei tocmai se pregăteau să plece din Fayetteville pe la 
miezul nopţii, când Starkey trase jeep-ul lângă bordură. 

— A venit vremea şi pentru nişte antrenamente de tragere cu 
arme de foc pe viu, le spuse el lui Griffin şi lui Harris, Aceştia 
ştiau la ce se referă. 

Harris se mulţumi să surâdă, în vreme ce Griffin slobozi un 
chiot şi strigă: 

— Să înceapă jocurile războinice! 

Starkey scoase capul pe geam şi intră în vorbă cu una dintre 
fetele care îşi făceau veacul pe strada Hays. Aceasta era o 
blondă înaltă şi subţire precum trestia, care se clătina uşor pe 
nişte pantofi-platformă argintii, cu tocuri interminabile. Nu părea 
prea bine dispusă, dar bosumflarea îi dispăruse ca prin farmec, 
atunci când îi învălui pe bărbaţii din maşină în cel mai strălucitor 
zâmbet al ei, de o sută de dolari. 

— Eşti o doamnă foarte frumoasă, îi zise Starkey. Ascultă, noi 
ne îndreptăm acum către apartamentul nostru de la Radisson. 
N-ai fi interesată de trei plăţi în loc de una singură? Nouă ne 
place să petrecem împreună. O să ne distrăm pe cinste. 

Starkey ştia să fie şi încântător şi respectuos şi plin de 
farmec. O privea surâzându-i liniştitor. Şi astfel, prostituata cea 
blondă urcă pe bancheta din spate a jeep-ului, lângă Griffin. 

— Să-mi promiteţi cu toţii că o să fiţi nişte băieţi de treabă, le 
spuse ea, după care le zâmbi din nou. 


— Promitem, îi răspunseră cei trei în cor. O să fim nişte băieţi 
de treabă. 

— Din nou la drum, cântă Griffin. 

— Hei, dar cânţi foarte bine, îi spuse fata şi îl sărută pe obraz. 
Se pricepea la bărbaţi, ştia cum să-i joace pe degete, și în 
special atunci când avea de-a face cu soldaţii de la Fort Bragg, 
care erau de obicei nişte tipi destul de cuwviincioşi. Cândva, 
fusese şi ea copil de trupă. Şi nu trecuse prea mult timp de 
atunci. Avea doar nouăsprezece ani. 

— Aţi auzit ce a spus? Această frumoasă doamnă apreciază 
felul în care cânt eu. Cum te cheamă, dulceaţă? o întrebă Griffin. 
Deja îmi place de tine. 

— Vanessa mă cheamă, îi răspunse fata, dându-şi numele de 
prostituată. Dar pe tine? Să nu-mi spui că numele tău este 
Willie. 

Griffin râse zgomotos. 

— Ba este Warren. Mă bucur să te cunosc, Vanessa. E un 
nume frumos, demn de o doamnă frumoasă. 

Maşina ieşi din oraş, îndreptându-se în direcţia autostrăzii |- 
95. După vreo doi kilometri, Starkey scoase maşina de pe drum, 
zbierând: 

— Oprire de urgență! El lăsă jeep-ul să mai ruleze liber, până 
ce acesta fu aproape complet ascuns după nişte tufişuri perene 
şi îndărătul unor arbuşti țepoşi. 

— Nu mai este mult până la Radisson's. Nu mai puteţi 
aştepta? îi întrebă Vanessa. Ce se întâmplă, băieţi, nu vă mai 
puteţi abţine, nu-i aşa? 

— Ăsta nu mai poate aştepta, îi spuse Griffin şi îşi scoase 
pistolul, lipindu-i gura ţevii de ţeasta fetei. 

De pe locul pasagerului din faţă, Brownley Harris îşi 
îndreptase şi el pistolul către pieptul acesteia. 

În acel moment, Thomas Starkey se răsti la ea, cu un glas 
profund şi înspăimântător, poruncindu-i în limba vietnameză: 

— Pune-ţi mâinile pe cap! Ai intrat într-un mare bucluc, căţea 
ce eşti! 

Vanessa nu înţelese niciun cuvânt, dar sesiză tonul 
ameninţător al bărbatului. Era la mare ananghie. Fata simţi că i 
se face greață. De regulă, ea nu se urca niciodată într-o maşină 
cu trei bărbaţi, însă de data asta şoferul i se păruse a fi extrem 


de drăguţ. De ce oare urla acum la ea? Şi în ce fel de limbă 
îmbârligată îi vorbea? Ce se petrecea acolo? Se gândi că era 
posibil să vomite după ce mâncase mai devreme un cârnat 
picant şi nişte cartofi prăjiţi. 

— Încetaţi, vă rog, opriţi-vă! spuse Vanessa şi izbucni în 
hohote de plâns. Era un plâns prefăcut, şi totuşi de obicei acesta 
avea efect asupra soldaţilor de la Bragg. 

Nu însă şi în cazul acesta. Urletele demenţiale din maşină 
deveniră şi mai puternice, în aceeaşi limbă pe care ea n-o 
înţelegea. 

— Dă-te jos din maşină! Imediat, târfă nenorocită! răcnea la 
ea Thomas Starkey, tot în vietnameză. 

Toţi trei îşi agitau înfricoşătoarele arme făcându-i semne să 
coboare şi ea înţelese în cele din urmă că îi porunceau să iasă 
din mașină. Of, Dumnezeule, îşi zise fata în sinea ei, au de gând 
să mă lase în pustietatea asta, ca să facă o glumă tâmpită? 
Nenorociţii! 

Ori era şi mai rău decât atât? Ce avea să se întâmple cu ea? 

Apoi bărbatul de pe locul pasagerului din faţă o plesni cu 
dosul palmei. De ce oare? Ea deja se pregătea să coboare din 
muşină. Lua-l-ar dracu'! Fata fu cât pe ce să-şi piardă echilibrul, 
pe pantofii ei argintii cu tocuri înalte. Willie Nelson o lovi cu 
piciorul în spate şi Vanessa gemu de durere. 

— Dă-te jos din maşină! zbieră din nou la ea şoferul, în 
aceeași limbă stranie. Cine mai erau şi ţicniţii aceia? Să fi fost 
niște terorişti? 

Vanessa plângea cu suspine, dar înţelese faptul că ei voiau ca 
ea să o rupă la fugă şi să încerce să scape de urmărirea lor, prin 
păduricea întunecoasă şi prin mlaştina înfiorătoare. 

Dumnezeule mare! SE GÂNDI FATA. Nu vreau să merg acolo! Cu 
siguranţă locul e plin de şerpi! 

Bărbatul de pe bancheta din spate a maşinii o îmbrânci din 
nou, iar Vanessa începu să alerge. Ce altceva ar fi putut să 
facă? 

Ea auzi în urma ei strigăte lătrate în aceeaşi limbă bizară. 

Doamne-Dumnezeule, acum ce-or mai spune? Ce-o să mi se 
întâmple oare? De ce naiba am acceptat să mă urc în maşina 
lor? Mare greşeală am mai făcut! 

Pe urmă, Vanessa se gândi doar să fugă cât mai repede și cât 
mai departe. 


20 

— Lăsaţi-o să se mai îndepărteze, zise Thomas Starkey. Să 
fim cinstiţi cu ea. Doar i-am promis Vanessei că o să fim nişte 
băieţi de treabă. 

Şi astfel, cei trei se sprijiniră de jeep şi o lăsară pe fata 
înspăimântată să alerge spre interiorul mlaştinii, oferindu-i un 
considerabil avans iniţial. 

Apoi Starkey îşi puse pe cap una dintre noile berete cafenii 
ale trupelor de comando. Aceste berete cafenii le înlocuiseră pe 
cele negre ale Forţelor Speciale, în momentul în care tot restul 
armatei adoptase culoarea neagră. 

— lată acum şi primul pariu colateral al serii. Gândiţi-vă dacă 
sărmana Vanessa va mai avea în picioare pantofii ei cu tocuri 
înalte, atunci când o vom regăsi. Sau poate că voi, băieţi, 
credeţi că şi-i va scoate? îi întrebă Starkey. Vreţi să pariaţi, 
domnilor? 

— Bineînţeles eă şi-i va scoate, îi răspunse Griffin. O fi ea cam 
toantă, însă chiar tâmpită de tot nu este. Ţin pariul ăsta cu tine. 
Pe cincizeci e bine? 

— Ba eu unul cred că o vom găsi cu pantofii tot în picioare, 
spuse pe un ton răspicat Starkey. O fată atât de frumoasă 
trebuie să fie proastă ca noaptea, dacă acceptă să lucreze pe 
străzi. Pentru asta pun la bătaie o sută. 

Exact în acea clipă, cei trei văzură o pereche de faruri care 
ieşiseră de pe autostradă. Cineva se apropia acum cu maşina de 
locul în care se opriseră ei. Toţi se întrebară în gând cine dracu' 
putea fi respectivul. 

— Patrula de poliţie, spuse Starkey. Apoi el îşi ridică o mână, 
făcând prieteneşte un semn în direcţia maşinii de poliţie care se 
mişca acum foarte încet către ei. 

— Aţi păţit ceva? îi întrebă omul legii, după ce îşi opri mașina 
lângă marele jeep bleumarin. Bărbatul nu se mai osteni să 
coboare din maşină. 

— Am făcut doar o mică oprire de urgenţă, domnule poliţist. 
Venim dinspre Bragg şi ne îndreptăm către Fort Benning, îi 
răspunse Starkey cu mult calm. Realmente, el nu era neliniştit 
de ivirea maşinii de patrulare. Nu era decât curios să vadă cum 
avea să decurgă întâlnirea dintre ei. Noi facem parte din forţele 
de rezervă. Dacă noi trei am fi fost echipa principală, atunci cred 
că am fi dat cu toţii de necaz. 


— V-am zărit maşina de pe drum şi m-am gândit că ar fi mai 
bine să verific pentru a mă asigura că nimeni n-a păţit nimic. 
De-aici încolo, nu mai sunt decât mlaştini. 

— Totul e în regulă, domnule poliţist. O să ne terminăm de 
fumat ţigările şi o să pornim din nou la drum. Îţi mulţumim 
pentru bunele intenţii. 

Polițistul tocmai se pregătea să o ia din loc, când dintre 
copaci se auzi un țipăt de femeie. Era în mod vădit o femeie 
care striga după ajutor. 

— Îmi pare rău că a trebuit să se întâmple asta, domnule 
poliţist. Starkey îşi ridică pistolul şi îl împuşcă pe poliţist drept în 
frunte. Fusese un gest reflex. Nicio faptă bună nu rămâne 
nepedepsită, concluzionă Starkey. 

El scutură din cap, în clipa în care se apropie de maşina de 
poliţie şi îi stinse luminile. Apoi se urcă în faţă împingând alături 
cadavrul poliţistului şi trase maşina mai încolo, pentru a nu mai 
putea să fie văzută de pe şosea. 

— Duceţi-vă acum şi găsiţi-o pe fată, le spuse el după aceea 
lui Harris şi lui Griffin. Repede! Cu siguranţă nu a ajuns prea 
departe. Şi încă poartă în picioare pantofii cu tocuri înalte, 
prostănaca. Hai! Mergeţi odată! îşi îmboldi el tovarăşii. Vă dau şi 
vouă, mocăiţilor, câteva minute avans. Vreau să scot mai întâi 
maşina asta complet în afara razei vizuale a unui alt nechemat. 
Haideţi odată! Warren, tu vei fi vârful de lance. Brownie, tu îl vei 
flanca pe Warren. 

Când colonelul Thomas Starkey intră şi el în final în pădure, 
nu mai făcu niciun pas greşit. El merse direct spre locul de unde 
se auzise strigătul de ajutor al fetei, cel care cauzase moartea 
poliţistului. 

Din acel loc de plecare, totul se desfăşură pentru el în cea mai 
mare parte instinctiv. Văzu mai întâi iarba şi frunzele răvăşite. 
Apoi o crenguţă ruptă dintr-o tufă pe lângă care trecuse fata. El 
îşi studie şi reacţiile fizice - răsuflarea accelerată, înfierbântarea 
sângelui. Mai trecuse de multe ori prin aşa ceva. 

— Am să te găsesc imediat, iubito, şopti el în limbi 
vietnameză. Eşti ca şi moartă. 

Regreta că vânarea fetei trebuia să fie accelerată, dar 
intervenise elementul neprevăzut al omorării poliţistului. Ca 
întotdeauna, Starkey era concentrat şi avea simţurile încordate 
la maximum. Intrase în rol. 


Pentru el, în asemenea momente, timpul se dilata, fiecare 
gest îi era controlat. Se mişca rapid, lejer, prin pădurea 
întunecată. Îi era suficientă lumina lunii, pentru a se orienta. 

Apoi bărbatul auzi un râset drept în faţa lui. Văzu o luminiţă 
licărind printre crengi. Starkey se opri, murmurând: 

— Nemernicul! 

Apoi o porni din nou înainte, cu multă precauţie, pentru orice 
eventualitate. 

Harris şi cu Griffin o prinseseră deja pe târfa blondă. Ei îi 
scoseseră chiloţeii cei negri şi sexy şi îndesaseră drept căluş în 
gura fetei tocmai acest delicat articol de lenjerie intimă, după 
care îi încătuşaseră şi mâinile la spate. 

Griffin tocmai sfâşia de pe ea bluza argintiu-strălucitoare. Tot 
ce mai purta fata în acel moment erau scânteietorii ei pantofi- 
platformă argintii, cu tocuri înalte. 

Vanessa nu purta sutien şi avea nişte sâni mici. Totuşi, faţa ei 
era frumoasă. Îi amintea lui Starkey de fiica vecinilor săi. 
Starkey se gândi încă o dată că fata era prea frumoasă pentru a 
se vinde atât de ieftin, la colţ de stradă. Păcat de tine, Vanessa, 
îşi spuse el. 

Fata se zbătu şi Griffin îi dădu voie să scape, de dragul 
distracţiei. Însă când încercă să fugă, ea se poticni imediat şi 
căzu rău, cu nasul în noroi. Se uită apoi în sus la Starkey, care 
acum stătea în picioare deasupra ei. Bărbatul se gândi că fata 
avea în acel moment o înfăţişare jalnică. 

Ea scâncea încetişor. Apoi spuse ceva prin căluş, în timp ce 
încerca să se ridice. Se părea că întrebase: 

— De ce vă purtaţi aşa cu mine? Eu n-am făcut niciun rău 
nimănui. 

— Acesta este un joc pe care l-am învăţat cu multă vreme în 
urmă, îi răspunse Starkey, de data asta în limba engleză. Este 
numai un simplu joc, iubito. Face să treacă mai repede timpul. 
Şi ne distrează. Adu vopseaua, i se adresă el sergentului major 
Griffin. Cred că azi ar fi bună cea de culoare roșie. Cum îţi stă în 
roşu, Vanessa? Cred că roşul este culoarea care te prinde cel 
mai bine. 

Apoi bărbatul o privi drept în ochi şi apăsă pe trăgaci. 


21 

În prima mea dimineaţă de după întoarcerea la Washington, 
m-am trezit la ora cinci şi jumătate. Eram același dintotdeauna, 
lucru care nu mă deranja deloc. 

Am pus pe mine un tricou cu însemnele echipei Wizards şi 
vechiul meu şort de gimnastică de la Georgetown și am coborât 
la parter. În bucătărie era tot întuneric. Nana încă nu se sculase, 
ceea ce mi se părea destul de surprinzător. 

Merita şi ea din când în când să doarmă până mai târziu. 

Mi-am strâns şireturile pantofilor de sport şi am ieşit să alerg. 
Imediat, am simţit în nări mirosul râului Anacostia. Nu era prea 
plăcut, însă mă deprinsesem cu el. Plănuisem în acea dimineaţă 
să nu mă mai gândesc la Ellis Cooper, aflat în sectorul 
condamnaților la moarte, dar până în acel moment nu 
izbutisem. 

Cartierul nostru se schimbase mult în ultimii an. Politicienii şi 
oamenii de afaceri ar spune că acesta era un lucru bun, însă eu 
aveam unele îndoieli în privinţa asta. Apăruse o nouă clădire 
aflată în construcţie pe 395 South care limita accesul în Strada 
Patru. O mulţime de case din piatră, pe care le ştiusem încă din 
copilărie, dispăruseră deja, fiind rase din temelii. 

Casele care se construiau acum în oraş aduceau foarte mult, 
după părerea mea, cu clădirea Capitoliului. Mai fusese înălţată şi 
o ostentativă sală nouă de gimnastică, denumită „Rezultate”. 

Anumite case aveau pe ele însemnele albastre şi hexagonale 
ale firmei de securitate ADT. Unele străzi se modernizaseră, cu- 
adevărat. Însă traficanţii de droguri tot mai dădeau târcoale, cu 
deosebire în zona dinspre râul Anacostia. 

Dacă mi-aş fi putut pune nişte ochelari pentru a vedea în 
viitor, ca aceia din cartea lui H. G. Wells despre maşina timpului, 
aş fi observat că arhitecţii care puseseră bazele orașului 
avuseseră multe idei bune. 

Din două în două intersecţii exista câte un părculeţ, cu alei 
bine delimitate, la fel ca şi peticele de iarbă. Intr-o bună zi, acele 
părculeţe urmau să fie frecventate şi de către locuitorii obişnuiţi 
ai cartierului, şi nu numai de către traficanţii de droguri, ori cel 
puţin aşa îmi plăcea mie să cred. 

În urmă cu câteva zile, autorul unui articol din Washington 
Post avusese ideea că anumiţi cetăţeni din cartier de fapt îi 
protejau pe acei traficanţi. Unii oameni cred că raficanţii de 


droguri aduc comunităţii sociale mai multe beneficii decât o fac 
politicienii - pentru că organizează în cartier tot felul de 
petreceri, iar în zilele caniculare de vară le dau copiilor bani de 
îngheţată. 

Locuiesc în cartierul acesta de la vârsta de zece ani şi 
probabil că o să mai stau încă multă vreme tot aici, cu familia. 

Îmi place acest cartier şi sper că odată şi-odată o să se 
emancipeze. 

Când m-am întors acasă după ce alergasem, în bucătărie 
lumina tot nu era aprinsă. Începusem să mă înorijorez, de-a 
binelea. 

Din bucătărie, am luat-o pe coridorul cel îngust, ca să văd ce 
se întâmpla cu Nana de nu se trezise încă. 


22 

Am întredeschis uşor uşa şi am văzut-o pe Nana întinsă în pat, 
aşa că m-am strecurat în încăpere. Pisica Rosie era cocoţată pe 
pervazul ferestrei. Ea mieună încetişor. Era o bună pisică de 
pază. 

Mi-am aruncat privirea de jur împrejur. Am văzut un afiş 
înrămat, foarte familiar mie, realizat de către Romare Bearden şi 
înfăţişând nişte muzicieni de jazz; creaţia sc numea Contopindu- 
ne cu jazz-ul, la galeriile Lafayette. 

Deasupra şifonierului se aflau zeci de cutii pentru pălării. 
Colecţia de pălării a Nanei, pentru diferite ocazii ar fi stârnit 
invidia oricărei modiste. 

Mi-am dat seama că nu puteam auzi respiraţia Nanei. 

Trupul mi se încordă şi capul începu deodată să-mi vâjâie. Din 
copilăria mea şi până acum, doar de foarte puţine ori nu se 
sculase ea să pregătească micul dejun. Stând acum în picioare 
total nemişcat în camera ei, am simţit toate spaimele unui copil. 

Doamne-Dumnezeule, nu. Nu îngădui să se întâmple una ca 
asta. 

Apropiindu-mă de patul ei, i-am auzit răsuflarea uşoară. Apoi 
ochii i se deschiseră mari. 

— Alex? murmură ea. Ce s-a întâmplat? De ce ai intrat aici? 
Cât este ora? 

— Bună, iubito. Te simţi bine? am întrebat-o eu. 

— Sunt doar puţin cam obosită. În dimineaţa asta mprea mă 
simt în apele mele. Ea îşi miji ochii pentru a se uita la bătrânul ei 
ceas Westclox, de pe noptieră. Şapte? Vai de mine. S-a şi dus 
jumătate din dimineaţă. 

— Vrei să mănânci ceva la micul dejun? Ce-ai zice dacă în 
dimineaţa asta ţi l-aş aduce eu aici, la pat? i-l pregătesc 
imediat, m-am oferit. 

Ea oftă. 

— Cred că tot ce vreau este doar să mai dorm încă puţin, 
Alex. li poţi pregăti tu pe copii pentru şcoală? 

— Bineînţeles că pot. Eşti absolut sigură că nu ţi-e prea rău? 

— Ne vedem mai târziu. N-am nimic. Sunt doar puţin obosită 
în dimineaţa asta. Trezeşte-i pe copii, Alex. Rosie încerca să 
intre în pat la Nana, însă n-avea nicio şansă. Zât, mâţo, şopti 
Nana. 

l-am sculat pe cei trei copii sau cel puţin aşa am avut 


impresia, însă după aceea a trebuit să-i mai trezesc încă o dată 
pe Jannie şi pe Damon. Le-am scos cerealele preferate și câteva 
fructe, după care le-am preparat ouă jumări - prăjindu-le ceva 
mai tare, pentru a profita de faptul că Nana nu se afla de faţă. l- 
am încălzit lui Alex lăpticul, după care i-am pregătit şi lui micul 
dejun şi l-am hrănit pe micuţ cu linguriţa. 

Apoi copiii au plecat spre şcoală, iar eu am făcut puţină 
ordine. l-am schimbat lui Alex scutecele pentru a doua oară în 
acea dimineaţă şi l-am aşezat pe o salteluţă curată, 
înconjurându-l cu maşinuţe de pompieri. Părea să-i placă atenţia 
suplimentară care îi era acordată, arătându-se extrem de 
amuzat. 

— Să nu te obişnuieşti cu această situaţie, micuțul meu amic, 
l-am atenţionat. 

M-am dus să văd ce mai făcea Nana şi am constatat că se 
odihnea încă. De fapt, dormea buştean. l-am ascultat câteva 
minute răsuflarea. Totul părea să fie în regulă cu ea. 

Dormitorul Nanei era extrem de liniştit, dar nu avea deloc 
nuanţe de un trandafiriu bătrânesc. Lângă patul ei se găsea un 
covoraş pufos şi viu colorat în portocaliu şi purpuriu-aprins. 
Obişnuia să spună că acel covoraş îi făcea picioarele fericite. 

L-am luat pe micul Alex sus la mine în cameră, acolo unde 
intenţionam să mă apuc de lucru în acea dimineaţă. l-am 
telefonat unui prieten de-al meu, care lucra la Pentagon. lIl 
chema Kevin Cassidy. Cu câţiva ani în urmă, mă ocupasem 
împreună cu el de un caz de omucidere. 

l-am povestit despre situaţia de la Fort Bragg şi despre scurtul 
răgaz pe care îl mai avea sergentul Cooper până la execuţie. 
Kevin m-a ascultat, iar pe urmă m-a avertizat să fiu foarte 
prudent. 

— Alex, în armată avem o mulţime de oameni cumsecade. 
Oameni buni, bine intenţionaţi şi al dracului de onorabili. Însă 
nouă ne place să ne curăţăm singuri propriile noastre mizerii. De 
obicei, străinii nu sunt deloc bine-veniţi. Înţelegi ceea ce-ţi spun 
eu? 

— Nu Ellis Cooper a comis acele asasinate, i-am spus. Sunt 
aproape sigur de acest lucru. Însă am să ţin cont de sfatul tău. 
Timpul ne presează, Kevin. 

— Am să mă interesez eu în locul tău, mă asigură el. Lasă-mă 
pe mine să fac asta, Alex. 


După terminarea convorbirii cu Pentagonul, l-am sunat 
imediat pe Ron Burns, de la FBI. l-am povestit şi lui despre 
evoluţia situaţiei de la Fort Bragg. Directorul şi cu mine 
deveniserăm extrem de apropiaţi după necazurile pe care le 
avuseserăm cu Kyle Craig. Burns dorea să lucrez şi eu în cadrul 
FBl-ului, iar eu mă gândeam că exista posibilitatea să accept. 

— Ştii şi tu cât de exclusivistă poate fi poliţia locală, îmi zise 
el. Ei bine, află că armata este şi mai şi, îndeosebi când este 
vorba despre omucidere. 

— Chiar şi atunci când unul dintre propriii ei oameni este 
nevinovat şi acuzat pe nedrept? Chiar şi atunci când urmează să 
fie executat? Credeam că armata nu-şi părăseşte soldaţii 
muribunzi pe câmpul de luptă. 

— Alex, dacă armata îl credea nevinovat, atunci nici nu se mai 
ajungea până la proces. Dacă te pot ajuta, o voi face cu dragă 
inimă. Numai să-mi spui de ce anume ai nevoie. Eu nu fac 
promisiuni pe care să nu mi le pot onora. 

— Apreciez acest lucru, i-am spus eu. 

După ce am închis telefonul, l-am dus pe micul Alex la parter 
ca să-i mai dau să bea puţin lapte. Începusem deja să 
întrezăresc cât de multă muncă se depunea acasă, zi de zi şi 
ceas de ceas. Şi nici măcar nu apucasem încă să deretic şi să 
fac puţină ordine pe-acolo. 

M-am gândit să merg să văd iar ce mai făcea Nana. 

Am deschis fără niciun zgomot uşa. Dinăuntru nu auzeam 
absolut nimic. 

M-am apropiat de pat. 

În sfârşit am putut auzi sunetul răsuflării ei. Am rămas 
încremenit în picioare în dormitorul ei şi pentru întâia dată în 
viaţă m-am simţit îngrijorat pentru Nana. Ea nu fusese 
niciodată bolnavă. 


23 

În cele din urmă, Nana s-a trezit din somn pe la amiază Ea 
intră târşâindu-şi picioarele în bucătărie, ţinând în mână o 
voluminoasă carte nouă, denumită Relatarea prietenei lui Bond. 
Eu aveam deja pregătită, şi pentru ea şi pentru copilaș o masă 
caldă de prânz. 

N-a vrut să discute cu mine despre felul cum se simţea şi n-a 
mâncat prea mult, mulţumindu-se doar cu câteva linguri de 
supă de legume. Am încercat s-o conving să meargă la 
consultaţie la cabinetul doctorului Rodman, dar n-am reuşit. 
Totuşi, ea m-a lăsat pe mine să gătesc şi pentru mesele din 
restul zilei, să am grijă de copii şi să fac curat în toată casa, 
conform instrucţiunilor ei amănunțite. 

A doua zi de dimineaţă, m-am trezit înaintea Nanei pentru a 
doua oară consecutiv. Nu se mai pomenise aşa ceva, în toţi anii 
pe care îi petrecuserăm împreună. 

In timp ce o aşteptam să coboare în bucătărie, mă uitam la 
familiara privelişte de acolo. Adică eram atent. 

Incăperea este dominată de bătrânul ei aragaz Calorie. Acesta 
are patru ochiuri şi un întins spaţiu pe care ea îl foloseşte la 
depozitarea mâncărurilor care se află în curs de răcire sau a 
celor care urmează să fie puse la foc. Maşina de gătit are două 
cuptoare, unul lângă celălalt. Deasupr aragazului stă în 
permanenţă o tigaie mare şi neagă. Frigiderul este şi el un 
model mai vechi, dar la care Nana refuză cu îndârjire să renunţe 
în favoarea unuia mai nou. Acesta este mereu plin de însemnări 
şi de programe care vorbesc despre viaţa noastră în comun: 
orarul lui Damon de la cor şi de la baschet, numerele de telefon 
de urgenţă la care putem fi găsiţi Sampson şi cu mine, un bon 
de acces la următorul control pediatric al micului Alex şi un bilet 
pe care Nana îşi notase cea mai recentă constatare înţeleaptă - 
Nu te poţi poticni, cât timp te afli în genunchi. 

— Acum ce-ţi mai trece prin cap, Alex? Auzeam şi familiarul 
târşâit al papucilor ei. M-am răsucit şi am văzut-o stând acolo în 
picioare, cu mâinile-n şolduri, pregătită pentru băălie sau pentru 
orice altceva. 

— Nu mai ştiu nici eu. Poate că mă gândesc la fantoma 
precedentului mic dejun. Cum te mai simţi, bătrânico? am 
întrebat-o. Vorbeşte-mi! Te simţi bine? 

Ea clipi şi încuviinţă în direcţia mea, dând din căpşorul ei 


drăguţ. 

— Eu mă simt foarte bine. Dar tu? Ţie îţi este bine? Arăţi cam 
obosit. E o muncă grea să ai grijă de o casă ca asta, nu-i aşa? 
îmi spuse ea chicotind. Şi îi plăcu atât de mult cum suna 
chicotitul acela, încât chicoti din nou. 

Am traversat atunci bucătăria şi am ridicat-o în braţe. Era atât 
de uşoară - nu cântărea mai mult de patruzeci şi cinci de 
kilograme. 

— Dă-mi drumul! îmi zise ea. Încetişor, Alex, să nu-mi rupi 
ceva. 

— Numai dacă vrei să vorbim despre ziua de ieri. Ai de gând 
să te programezi la doctorul Rodman? Bineînţeles că da! 

— Probabil că am avut nevoie de puţin somn suplimentar, cu 
siguranţă asta-i tot ce a fost. | se poate întâmpla oricui. Mi-am 
ascultat organismul. Nu faci şi tu de multe ori la fel? 

— Ba da, i-am răspuns. Chiar în acest moment îl ascult 
exprimându-şi o mare îngrijorare în privinţa ta. O să te 
programezi tu la John Rodman la consultaţie sau va trebui să-ţi 
fac eu programarea? 

— Lasă-mă jos, Alex. Deja mi-am reţinut oră la doctor, spre 
sfârşitul săptămânii ăsteia. Pentru consultul periodic, nu cine 
ştie ce mare scofală. lar acum spune-mi, te rog, cum vrei să fie 
pregătite ouăle în dimineaţa asta pentru micul dejun. 

Ca şi cum ar fi dorit să-mi demonstreze cât de bine se simţea, 
Nana îmi spuse că ar fi fost cazul ca eu şi cu Sampson să ne 
întoarcem imediat la Fort Bragg, pentru a ne termina treaba 
începută acolo. Ea insistă. Eu chiar aveam nevoie să mai merg 
la Bragg cel puţin încă o dată, însă nu înainte de a o ruga pe 
mătuşa Tia să vină şi să stea ea împreună cu Nana şi cu copiii. 
Numai după ce am fost sigur că totul se afla aici sub control, am 
plecat din nou spre Carolina de Nord. 

Pe drum, i-am povestit lui Sampson ceea ce i se întâmplase 
Nanei şi cum decursese ziua pe care mi-o petrecusem împreună 
cu copiii. 

— Nana are optzeci şi doi de ani, Alex, îmi replică el, după 
care adăugă: probabil că nu va mai putea fi alături de noi decât 
în următorii aproximativ douăzeci de ani. Am râs amândoi, dar 
pot să vă spun că şi John era la fel de îngrijorat pentru Nana ca 
şi mine. Aşa după cum singur recunoştea, Nana fusese pentru el 
ca o mamă. 


În final, am ajuns şi la Fayetteville, Carolina de Nord, pe la ora 
cinci după-amiază. Trebuia să ne întâlnim cu o femeie şi să 
vorbim cu ea despre un alibi care ar fi putut să-i salveze 
sergentului Cooper viaţa. 


24 

Am mers cu maşina direct către casele de pe bulevardul 
Bragg, situate la mai puţin de opt sute de metri depărtare de 
Fort Bragg. Avioanele cu reacţie încă zburau fără încetare pe 
deasupra capetelor noastre, în timp ce artileria își trimitea în 
văzduh proiectilele. 

Aproape toţi cei care locuiau în casele de pe Bulevard Bragg 
în cadrul bazei militare şi ocupau acele case în i conformitate cu 
ceea ce era cunoscut drept Regimul de Locuinţe de Serviciu 
(RLS). RLS are în vedere poziţia beneficiarului pe scara ierarhică 
din armată şi mărimea salariului acestuia, dimensiunile şi 
calitatea reşedinţei crescând în mod spectaculos odată cu 
rangul respectiv. Cele mai multe case pe care le vedeam aici 
erau nişte reşedinţe micuţe. Câteva dintre acestea păreau să 
necesite multă muncă de întreţinere. Citisem undeva că peste 
60% dintre angajaţii permanenţi din armată erau căsătoriţi şi 
aveau şi copii. Mi se părea acum că statistica respectivă trebuia 
să fie cât se poate de exactă. 

Sampson şi cu mine ne-am apropiat pe jos de una dintre 
casele de locuit din cărămidă şi am bătut la uzata uşă de 
aluminiu de la intrare. Ne-a răspuns o femeie îmbrăcată într-un 
chimono negru din mătase. Era trupeşă şi atrăgătoare. 

Eu deja ştiam că o cheamă Tori Sanders. În spatele ei se 
puteau vedea patru copii mici, care se uitau curioşi spre uşă. 

— Da? Ce anume s-a întâmplat? ne întrebă ea. Suntem cam 
ocupați. În grădina noastră zoologică, acum a sosit ora mesei. 

— Sunt detectivul Cross, iar dânsul este detectivul Sampson, 
am făcut eu prezentările. Căpitanul Jacobs ne-a spus că 
dumneata eşti o prietenă de-a lui Ellis Cooper. 

Femeia nu răspunse şi nici măcar nu clipi. 

— Doamnă Sanders, mi-ai telefonat la hotel, acum două zile. 
Mi-am închipuit că locuinţa dumitale trebuie să se afle la o 
distanţă nu prea mare de mers pe jos de la baza militară, dacă 
sergentul Cooper s-a oprit aici în seara crimei. Am făcut şi o 
mică investigaţie şi am descoperit că într-adevăr el a fost aici în 
seara aceea. Ne dai voie să intrăm? Poate că nu-ţi convine să 
stăm aici afară, unde ne pot vedea toţi vecinii. 

Tori Sanders se hotărî să ne poftească în casă. Ea ne deschise 
uşa, conducându-ne într-o mică sufragerie. Apoi îi goni pe copii 
de-acolo. 


— Nu ştiu de ce aţi venit aici şi nici despre ce vorbiţi, începu 
ea. Femeia îşi încrucişase strâns braţele la piept. Avea probabil 
în jur de patruzeci de ani. 

— Noi putem face şi altfel. Uite cum am putea să procedăm, 
doamnă Sanders, îi zise Sampson. O să mergem prin vecini şi o 
să ne interesăm despre relaţia dintre tine şi sergentul Cooper. 
Mai putem interveni şi prin intermediul DIC. Însă ar fi mai bine 
pentru toată lumea să ne răspunzi la întrebări aici, ca să nu mai 
afle nimeni altcineva. Ştii că sergentul Cooper urmează să fie 
executat peste câteva zile, nu-i aşa? 

— Lua-v-ar naiba pe-amândoi! ne spuse ea, ridicând dintr- 
odată tonul. Aţi înţeles greşit totul. Ca de obicei, poliţia înţelege 
totul pe dos. 

— Atunci de ce nu ne lămureşti dumneata şi pe noi? o întrebă 
Sampson, Îndulcindu-şi întrucâtva glasul. Am venit pentru a 
asculta ceea ce ai de zis. Asta-i tot adevărul! doamnă Sanders. 

— Dacă vreţi să vă lămuriţi, atunci iată cum stau lucrurile. 
Vreţi să aflaţi adevărul? Eu am fost aceea care ţi-a telefonat, 
domnule detectiv Cross. Da, eu. Acum ascultă şi ceea ce nu ți- 
am spus la telefon. Eu nu mi-am înşelat soţul cu sergentul 
Cooper. Chiar bărbatul meu m-a pus să te sun atunci. El este 
prieten cu Ellis şi e absolut convins de nevinovăția acestuia. ŞI 
la fel sunt şi eu. Însă nu avem nicio dovadă, nicio probă 
concretă, care să-l disculpe de comiterea acestor crime. Ellis 
chiar a trecut în acea seară pe la noi. Însă a fost aici înainte de a 
se duce să bea ceva şi a venit să-l vadă pe soţul meu, nu pe 
mine. 

Am analizat cele spuse de ea şi mi-am dat seama că femeia 
spunea adevărul. Ar fi fost şi greu să n-o crezi. 

Şi-atunci am întrebat-o: 

— Dar sergentul Cooper este şi el la curent cu faptul că urma 
să-mi telefonezi? 

Femeia ridică din umeri. 

— N-am idee. Va trebui să afli de la Ellis acest lucru. Noi am 
încercat doar să facem pentru el ceea ce ni s-a părut că e 
corect. Şi voi ar trebui să procedaţi într-un mod asemănător. 
Omul a fost condamnat pe nedrept la moarte, pentru că este la 
fel de nevinovat ca tine sau ca mine. E nevinovat. Acum lăsaţi- 
mă-n plata Domnului, să le dau copiilor mei să mănânce. 


25 

Nu ajungeam la niciun rezultat palpabil şi asta era frustrant 
pentru noi amândoi, dar mai ales pentru Sampson. Ceasul ticăia 
atât de tare pentru Ellis Cooper, încât îl puteam auzi în fiecare 
minut al zilei. 

Pe la ora nouă în acea seară, John şi cu mine am cinat la un 
local foarte popular, pe nume Misfits Pub, situat în cadrul 
Centrului de Cumpărături Strickland Bridge. După toate 
probabilitățile, aici veneau de obicei o mulţime de angajaţi 
necombatanţi de la Fort Bragg. Ne interesa orice fel de 
informaţie am fi putut obţine. 

— Cu cât aflăm mai multe lucruri, cu-atât ni se pare că ştim 
tot mai puţine, scutură din cap Sampson, sorbind din paharul lui. 
Aici, la Bragg, în mod vădit ceva nu miroase a bine. Şi ştiu ce 
anume te pregăteşti să-mi spui, Alex. Poate că sergentul Cooper 
deţine cheia întregii enigme. Mai ales dacă el o fi fost acela care 
i-a îndemnat pe soţii Sanders să ne sune. 

Ţinându-mi paharul de băutură în căuşul palmelor, mă tot 
uitam prin restaurant. Încăperea aglomerată, zgomotoasă şi 
plină de fum era dominată de un bar. Melodiile care se auzeau 
alternau între stilurile country şi soul. 

— Asta n-ar dovedi că este vinovat, ci numai cât e de 
disperat. Cu greu l-ai putea învinovăţi pe Cooper că face tot ce-i 
stă în puteri, am rostit eu într-un târziu. Nu uita că el este un 
condamnat la moarte care aşteaptă executarea sentinţei. 

— Cooper nu este prost, Alex. Ar fi în stare să agite spiritele, 
pentru a ne atrage nouă sau altora atenţia. 

— Dar nu ar fi capabil de crimă, nu-i aşa? 

Sampson mă privi drept în ochi. Îmi dădeam seama că se 
înfuria. 

— Nu, el nu este un ucigaş. Îl cunosc bine, Alex. La fel de bine 
ca şi pe tine. 

— În război, Cooper a ucis oameni? l-am întrebat eu. 

Sampson scutură din cap. 

— Așa este la război. Acolo au fost ucişi şi mulţi dintre a 
noștri. Ştii doar cum este în luptă. Şi tu ai omorât oameni, mai 
spuse el. Asta nu înseamnă că şi tu eşti un ucigaş, nu-i așa? 

— Știu şi eu? Aşa o fi. 

Fără să vreau, auzeam şi ceea ce discutau în apropierea 


noastră un bărbat şi o femeie, care se aflau la bar. 

— Poliţia a descoperit-o pe biata Vanessa în păduricea de 
lângă autostrada l-95. Ea a dispărut doar cu două zile în urmă. 
Dar acum s-a dus, e moartă. Au omorât-o nişte nemernici, 
probabil, nişte nemernici de soldaţi, povestea femeia. Aceasta 
avea un pronunţat accent sudist, părând şi furioasă dar şi 
speriată. 

Am întors capul şi am văzut o femeie roşcată şi aprinsă la 
faţă, îmbrăcată cu o bustieră de un albastru-aprins legată cu 
șireturi şi purtând pe ea nişte pantaloni albi. 

— Scuzaţi-mă vă rog, dar am auzit din întâmplare ceea ce 
vorbeaţi. Ce s-a întâmplat? i-am întrebat eu. A fost cineva ucis 
în apropiere de oraş? 

— Este vorba despre o fată care mai venea şi ea uneori pe 
aici. O chema Vanessa. A împuşcat-o cineva, îmi răspunse 
roșcata, scuturând din cap înainte şi înapoi. Bărbatul care o 
însoțea pe roşcată purta o cămaşă neagră din mătase şi o 
pălărie de cowboy, semănând cu un cântăreţ ratat de country- 
and-western. Era evident că nu-i plăcea faptul că femeia intrase 
cu mine în vorbă. 

— Numele meu este Cross. Sunt un detectiv criminalist din 
Washington. Partenerul meu şi cu mine lucrăm aici la un caz. 

Roşcata bătu în retragere. 

— Nu stau de vorbă cu copoii, îmi zise ea şi îmi întoarse 
spatele. Vezi-ţi de treburile dumitale! 

M-am uitat la Sampson, după care i-am spus pe un ton 
scăzut: 

— Dacă este vorba cumva despre acelaşi ucigaş, înseamnă 
că nu a fost deloc prudent. 

— Sau poate că sunt aceiaşi trei asasini, îmi replică el. 

În acel moment, cineva mă înghionti în spate. M-am răsucit cu 
rapiditate şi am văzut un bărbat blond, solid şi musculos, 
îmbrăcat într-o cămaşă sport cadrilată şi nişte pantaloni kaki. 
Avea o alură semeaţă. Era cu siguranţă militar. 

— A venit vremea să vă căraţi dracului de-aici, ne sfătui el. În 
spatele lui se aflau alţi doi vlăjgani. Dec; în total erau trei. 
Purtau haine civile, dar era evident că făceau parte din armată. 
E timpul să nu mai stârniţi atâta zarvă. Aţi auzit? 

— Noi stăteam aici de vorbă. Nu ne mai întrerupeţi! i-o 


întoarse Sampson. Aţi auzit? 

— Ai băut cam mult, nu-i aşa? Te crezi acum un dur? îl 
întrebă bărbatul aflat în faţă. 

Buzele lui Sampson schiţară un zâmbet leneş pe care i-l mai 
văzusem şi cu alte ocazii. 

— Da, aşa mă cred. Şi el este la fel de dur ca şi mine. 

Blondul cel musculos încercă să-l împingă pe Sampson de pe 
scaun. John nici nu se clinti. Unul dintre însoțitorii blondului se 
apropie de mine. Eu m-am ferit iute, iar el şi-a pierdut echilibrul 
şi a ratat lovitura. L-am izbit puternic în burtă şi respectivul a 
căzut în patru labe. 

Brusc, toţi trei bărbaţii se năpustiră asupra noastră. 

— Nenorocitul ăla de prieten al tău este un asasin! răcni 
blondul. A ucis nişte femei! 

Sampson îi arse un pumn în bărbie, iar omul se încovoii cu un 
genunchi îndoit pe podea. Însă din păcate, băieţii aceia se tot 
ridicau după fiecare lovitură primită. Şi li se mai alătură încă o 
namilă, raportul de forţe fiind acum de patru contra doi. 

În local se auzi atunci un fluierat strident. M-am întors și m-am 
uitat spre uşă. Sosise poliţia militară. Intraseră deja și doi ajutori 
de şerif de la poliţia din Fayetteville. Aveau cu toţii pregătite 
bastoanele de cauciuc. În acel moment, m-am întrebat cum de 
ajunseseră ei chiar atât de repede la faţa locului. 

Forţele de ordine interveniră şi îi arestară pe toţi cei implicaţi 
în bătaia din bar, inclusiv pe mine şi pe Sampson. Poliţiştii nu se 
arătară câtuşi de puţin interesaţi să afle cine declanşase 
gâlceava. Cu capetele aplecate, am fost escortaţi afară, cu 
cătuşe la mâini, spre o maşină de poliţie, în care oamenii legii 
ne-au îmbrâncit de-a valma. 

— Toate au un început, medită Sampson cu voce tare. 


26 

Numai de porcăria asta n-aveam noi nevoie - şi cu-atât mai 
puţin acum. Am fost duşi la închisoarea districtului Cumberland, 
într-un microbuz albastru cu zece locuri pe scaune. Se părea că 
la închisoarea din Fayetteville existau prea puţine celule de 
detenţie. Niciun moment nu am primit vreun semn de curtoazie 
profesională, din partea colegilor noștri de breaslă, pentru faptul 
că eram şi noi nişte detectivi criminalişti din Washington, care 
întâmplător lucram în folosul sergentului Ellis Cooper. 

În cazul în care îl veţi căuta vreodată, să ştiţi că serviciul de 
înregistrare de la închisoarea districtuală se află la subsol. A 
durat circa o jumătate de oră până ce poliţia locală a întocmit 
actele, ne-a luat amprentele digitale şi ne-a fotografiat din faţă 
şi din profil. Ni s-a făcut un duş rece, după care am fost băgaţi 
fiecare în „cojiţa lui de dovlecel”. Acesta era modul inteligent al 
gardienilor de a se referi la zeghea portocalie şi la papucii pe 
care îi purtau deţinuţii. 

Eu am întrebat ce se întâmplase cu cei patru soldaţi care ne 
atacaseră. Mi s-a răspuns că asta nu era treaba mea, dar că ei 
fuseseră duşi în arestul de la Bragg. 

Sampson şi cu mine am fost repartizaţi într-o celulă-dormitor 
din sectorul delictelor contra liniştii publice, celulă care se afla 
tot la subsol. Aceasta ar fi trebuit să adăpostească doisprezece 
prizonieri, însă în acea seară în ea fuseseră îngrămădiţi aproape 
douăzeci. Niciunul dintre deţinuţii de-acolo nu era alb şi m-am 
întrebat dacă închisoarea districtuală mai avea şi alte 
asemenea celule de detenţie şi dacă şi acelea erau supuse 
aceleiaşi segregaţii. 

Unii dintre bărbaţii de-acolo păreau să se cunoască între ei de 
pe vremea altor nopţi pe care şi le petrecuseră în acelaşi mod şi 
în acelaşi loc. Era un grup destul de civilizat. Nimeni nu dorea să 
aibă de-a face cu Sampson, şi nici măcar cu mine. De două ori 
pe oră, trecea câte un gardian să controleze dacă totul era în 
regulă. Cunoşteam această regulă de bază. Prizonierii erau de 
capul lor, în celelalte cincizeci şi opt de minute ale fiecărei ore. 

— O ţigară? mă întrebă un ins din dreapta mea. Acesta se 
aşezase direct pe pardoseală, cu spatele rezemat de un perete 
coşcovit din beton. 

— Nu fumez, i-am răspuns eu. 


— Tu eşti detectivul, nu-i aşa? mă întrebă el după alte câteva 


minute. 

Am dat din cap şi m-am uitat cu mai multă atenţie la el. Nu 
credeam să-l mai fi întâlnit, însă ne aflam într-un oraş mic, iar 
noi cutreieraserăm toate locurile. Între timp, probabil că multă 
lume din Fayetteville aflase cine eram. 

O Ciudate rahaturi se mai întâmplă de la o vreme, îmi zise 
bărbatul. El îşi scoase pachetul de Camel. Rânji. Extrase o 
ţigară. În armata de astăzi, omule. „Toţi ca unul.” Ce tâmpenie 
mai e şi asta? 

— Eşti şi tu în armată? l-am întrebat. Credeam că voi cei din 
armată sunteţi duşi în arestul de la Fort Bragg. 

El îmi zâmbi. 

1 La Bragg nu există niciun fel de arest, omule. Şi să-ţi mai 
spun ceva. Eram tot aici, atunci când l-au adus şi pe sergentul 
Cooper. Parcă îşi ieşise din minţi în seara aia. l-au luat 
amprentele aici jos şi după aceea l-au dus sus. Ai fi jurat că era 
un ucigaş psihopat. 

Eu mă mulţumeam doar să-l ascult. Încercam să-mi închipui 
cine era bărbatul acela şi de ce îmi vorbea mie despre Ellis 
Cooper. 

— Vreau să-ţi spun ceva spre binele tău. Toţi cei de pe aici 
ştiu că el le-a omorât pe femeile acelea. Era cunoscut drept un 
ciudat. 

Bărbatul scoase pe gură câteva rotocoale de fum, iar apoi se 
ridică şi se îndepărtă târşâindu-şi picioarele. Eu mă întrebam ce 
naiba se petrecea. Aranjase oare cineva bătaia din acel bar? Şi 
întreaga desfăşurare ulterioară a evenimentelor din acea seară? 
Cine să fi fost oare tipul care intrase în vorbă cu mine? Şi de ce 
îmi dăduse acel sfat „spre binele meu”? 

La scurtă vreme după aceea a venit un gardian şi l-a luat de- 
acolo pe omul cu care vorbisem. În drum spre ieşire, el a mai 
aruncat o privire în direcţia mea. Apoi Sampson şi cu mine am 
petrecut restul nopţii în celula aceea de detenţie atât de 
aglomerată şi de urât mirositoare. Am dormit amândoi cu 
rândul. 

De dimineaţă, am auzit cum cineva striga numele noastre. 

— Cross. Sampson. Unul dintre gardieni deschisese uşa 
celulei de detenţie, încercând să îndepărteze cu mâna 
duhoarea. Cross. Sampson. Sampson şi cu mine ne-am ridicat 
înţepeniţi de pe pardoseală. 


— Aici suntem. Exact în locul în care ne-aţi lăsat aseară, i-am 
răspuns eu. 

Am fost conduşi înapoi sus şi am ajuns în holul din faţă, acolo 
unde am avut cea dintâi surpriză a acelei zile. În hol ne aştepta 
căpitanul Jacobs, de la DIC. 

— Aţi dormit bine? ne-a întrebat acesta. 


— Totul nu a fost decât o înscenare, i-am răspuns eu. Bătaia, 
arestarea. Ai ştiut dinainte acest lucru? 

— Acum puteţi pleca, ne-a spus el. Asta ar trebui să faceţi. 
Adunaţi-vă lucruşoarele şi duceţi-vă la voi acasă, domnilor 


detectivi. Vă irosiţi timpul încercând să faceţi servicii unui om 
mort. 


27 

Mă simţeam la fel de frustrat şi în ziua în care am revenit la 
Washington. În biroul meu de-acasă, mă aştepta un e-mail. 
Mesajul venea de la cineva care îşi spunea „Infanteristul”. Totul 
în legătură cu acest mesaj era neliniştitor şi imposibil de înţeles 
pentru mine, în acel moment. 

Mesajul era următorul: 

Pentru detectivul Alex Cross, 

Spre informare generală: Pentagonul ia în mod obişnuit 
măsuri de prevenire ale unora dintre cele peste o mie de decese 
anuale care au loc în „armată pe timp de pace”. Aceste decese 
sunt din cauza unor tamponări auto, a unor sinucideri şi a unor 
omoruri. În fiecare dintre ultimii trei ani, cel puţin optzeci de 
soldați din armată au fost ucişi. 

lată nişte exemple care ar trebui să-ți dea de gândit, domnule 
detectiv: Un pilot militar, pe nume Thomas Hoff, cantonat la Fort 
Drum, lângă Watertown, New York, a fost găsit vinovat pentru 
masacrarea unui cunoscut homosexual din respectiva bază 
militară. Bărbatul condamnat şi-a susținut nevinovăția până în 
momentul executării sale. În apărarea lui poate fi invocat faptul 
că Hoff nu a fost în totalitate cantonat la Drum decât la trei luni 
după ce s-a comis acel asasinat. Cu toate astea, înainte de 
comiterea crimei, el îşi vizitase un prieten în baza de la Drum. 
Amprentele lui au fost găsite la locul comiterii asasinatului. 
Dosarul de serviciu al lui Hoff era impecabil înainte de 
Condamnarea lui pentru crimă. Fusese un „soldat model”, până 
la presupusul asasinat. 

Ar mai fi şi un alt caz menit să te pună pe gânduri, domnule 
detectiv. Un frizer militar, poreclit de către prietenii săi 
„Bretoane”, a fost condamnat pentru uciderea a trei prostituate, 
lângă Fort Campbell, în statul Kentucky. Nici acest Sonto 
Marinacci nu avusese cazier înainte de a săvârşi respectivele 
omoruri. Nevasta lui însărcinată a depus mărturie cum că soțul 
ei ar fi fost acasă în permanenţă, impreună cu ea, în noaptea în 
care au avut loc acele crime. Marinacci a fost condamnat din 
cauza amprentelor şi a testului ADN al unor fragmente 
descoperite la locul faptei, şi pentru că arma crimei, un pumnal 
de luptă, a fost găsită în garajul său. Marinacci a jurat că acel 
cuțit i-a fost pus de către cineva acolo. „Pentru numele lui 


n 


Dumnezeu, nu este decât un biet frizer!”, a strigat sotia lui, în 


timpul inevitabilei execuții a bărbatului ei. Santo Marinacci a 
susținut până în momentul morții faptul că este nevinovat şi că 
a căzut doar victimă a unei îngrozitoare înscenări. 

Infanteristul 

Am citit încă o dată acel e-mail al Infanteristului, după care l- 
am sunat pe Sampson acasă. l-am citit şi lui mesajul pe care îl 
primisem. Nici el nu ştia ce era de făcut. Imi spuse că o să-l 
contacteze pe Ellis Cooper de îndată ce avea să încheie 
convorbirea cu mine. Amândoi ne întrebam dacă nu cumva Ellis 
Cooper se afla în spatele straniului mesaj. 

Pentru întreg restul zilei totuşi n-am mai putut să-mi scot din 
minte tulburătorul mesaj. Îmi fuseseră transmise nişte informaţii 
pe care cineva le considerase importante pentru mine. Nu 
fuseseră formulate niciun fel de concluzii. Infanteristul lăsase 
acest lucru în seama mea. Ce aştepta de la mine să deduc din 
crimele de la Fort Drum şi Fort Campbell? Posibila înscenare? 

În seara aceea, am decis să iau o pauză de câteva ore. Am 
urmărit echipa de baschet a lui Damon, susţinând o partidă de 
ligă la St. Anthony's. Damon a marcat şaisprezece puncte şi s-a 
dovedit un aruncător de la distanţă la fel de bun ca destui băieţi 
de liceu. Cred că el era conştient de asta, însă voia să audă şi 
părerea mea în legătură cu felul în care jucase. 

— Ai făcut astăzi un meci cu-adevărat bun, Damon, l-am 
lăudat eu. Ai înscris puncte însă n-ai uitat nici de ceilalţi 
coechipieri. L-ai anihilat, Damon, pe adversarul cu numărul 
unsprezece. 

Damon rânji satisfăcut. Îi dădusem exact răspunsul pe care îl 
aştepta. 

— Da, acela înscrie cele mai multe puncte în ligă. Dar nu şi în 
seara asta. 

După ce am stat de vorbă, Damon a şters-o împreună cu 
câţiva coechipieri de-ai săi - Ramon, Ervin, Kenyon. Acest lucru 
constituia o noutate pentru mine, dar ştiam că era bine să mă 
obişnuiesc cu gândul. 

După ce am revenit acasă, n-am putut să nu mă gândesc la 
Ellis Cooper şi la acel e-mail referitor la alte crime ale unor 
militari. După spusele lui Sampson, Cooper se jura că n-avea 
nimic de-a face cu acel mesaj primit de mine. Atunci cine să mi-l 
fi trimis? Cineva de la Fort Bragg? Vreun alt prieten de-al lui 
Cooper? 


Nici în pat, în acea noapte, tot nu-mi puteam reprima 
gândurile în legătură cu blestematul acela de mesaj. 

S-ar putea să fi fost executați nişte oameni nevinovați. 

Sergentul Cooper nu era primul. 

Se mai întâmplase şi înainte aşa ceva. 

Şi cine naiba putea să fie Infanteristul? 


28 

Era imperios necesar să mă întâlnesc cu cineva de la Camera 
Militară de Apel pentru Omucideri, iar FBl-ul m-a ajutat să obţin 
o întrevedere cu persoana potrivită. 

Curtea şi birourile sale administrative erau amplasate într-o 
clădire comercială cu aspect neutru, din Arlington. În interior 
acestea semănau cu un oficiu juridic bine organizat, în afară de 
faptul că cei mai mulţi dintre angajaţii de ambele sexe purtau 
uniforme militare, nu existau alte semne că instituţia ar fi 
aparţinut armatei. 

Sampson şi cu mine intraserăm acolo pentru a ne întâlni cu 
doamna general-locotenent Shelly Borislow. Am fost conduşi 
până în biroul ei de către un aghiotant. Drumul până acolo a 
durat destul de mult, deoarece am străbătut o mulţime de 
coridoare lungi, ceea ce constituia ceva tipic pentru clădirile 
guvernamentale din întreg Washington-ul. 

Când în cele din urmă am ajuns, doamna general Borislow ne 
aştepta. Ea stătea în picioare, dreaptă ca o baghetă, vădind o 
foarte bună condiţie fizică. Era o femeie frumoasă, care se 
apropia, probabil, de vârsta de cincizeci de ani. 

— Vă mulţumim că ne-aţi primit, începu Sampson şi dădu 
mâna cu doamna general Borislow. Aveam impresia că el voia 
să dirijeze întâlnirea, poate pentru că avea o mai mare 
experienţă decât mine în domeniul armatei, dar poate şi pentru 
că timpul pe care îl mai avea de trăit Ellis Cooper era pe punctul 
de a expira. 

— Aseară am citit stenogramele procesului, spuse doamna 
general Borislow, pe când ne aşezam cu toţii în jurul unei 
măsuţe de cafea, acoperite cu sticlă. Am mai studiat şi 
însemnările DIC, primite de la căpitanul Jacobs. Am aruncat o 
privire şi asupra referinţelor profesionale ale sergentului Cooper. 
In clipa de faţă, am destul de puţin timp la dispoziţie. Spuneţi-mi 
cu ce vă pot ajuta, domnilor. 

Eram mulţumit de modul în care doamna general abordase 
întâlnirea. 

— Aş vrea să vă pun câteva întrebări, dacă-mi permiteţi, 
doamnă general, îi spuse Sampson. El se aplecase în faţă, 
sprijinindu-şi coatele pe coapse. Ochii lui o cercetau cu atenţie, 
iar doamna general Borislow îi susţinea privirea. 


— Îţi dau voie să mă întrebi orice doreşti. Până la următoarea 
mea întâlnire, fixată pentru ora zece, sunt liberă. Prin urmare, 
avem circa douăzeci de minute disponibile pentru a sta de 
vorbă, însă în cazul în care ai nevoie de şi mai mult timp, s-ar 
putea să ţi-l acord. În această chestiune, armata nu are nimic de 
ascuns. Te pot asigura măcar de acest lucru. 

Sampson continua s-o privească în ochi pe doamna general 
Borislow. 

— Doamnă general, detectivul Cross şi cu mine ne-am ocupat 
de sute de cazuri de omucidere. Anumite lucruri referitoare la 
acesta ne-au pus foarte tare pe gânduri. 

— Ce fel de lucruri? 

Sampson şovăi o clipă, după care continuă: 

— Înainte de a vă răspunde la întrebare aş vrea să ştiu dacă 
ceva în legătură cu acest proces sau cu această anchetă v-a pus 
cumva şi pe dumneavoastră pe gânduri. 

Doamna general Borislow nici nu clipi. 

— Sinceră să fiu, câteva lucruri m-au cam pus şi pe mine pe 
gânduri în legătură cu acest caz. Presupun că ar putea fi 
considerat surprinzător faptul că sergentul Cooper a mai păstrat 
arma crimei. Aceasta era însă o amintire prețioasă de pe 
vremea războiului din Vietnam. Şi un suvenir al crimelor în sine. 

— Să înţeleg că aţi reţinut şi faptul că în apartamentul 
sergentului Cooper s-a intrat prin efracţie, cu o zi sau două 
înainte de comiterea crimelor? Noi am văzut semnele acelei 
spargeri, ca şi Cooper, de altfel. Cuţitul îi putea fi luat cu acea 
ocazie. 

Borislow dădu din cap. 

— Desigur că este posibil să se fi întâmplat aşa, domnule 
detectiv. Însă este la fel de posibil ca sergentul să-şi fi înscenat 
singur acea spargere a locuinţei. Aceasta a fost, de altfel, şi 
concluzia DIC. 

— Un băiat dintr-o casă vecină a văzut trei bărbaţi în curtea 
Tanyei Jackson, cam pe la ora când s-au comis crimele. 

— Băiatul s-ar putea într-adevăr să fi văzut trei bărbaţi în 
acea curte. Ai dreptate. Însă n-ar fi exclus ca el să fi zărit doar 
nişte umbre ale copacilor. Seara aceea a fost întunecata şi 
vântoasă. Băiatul are zece ani. El le-a dat poliţiştilor declaraţii 
contradictorii despre seara respectivă. Aşa după cum ţi-am mai 


spus, domnule detectiv, am studiat temeinic cazul. 

— La locul faptei s-a găsit şi sânge care nu era nici al femeilor 
ucise şi nici al sergentului Cooper. 

Atitudinea doamnei general Borislow nu se schimbă. 

— Judecătorul cauzei nu a permis luarea în considerai a 
acestui fapt. Dacă aş fi fost eu judecătorul din acel proces, cred 
că n-aş fi avut nimic împotrivă ca juraţii să audă şi despre asta. 
N-o să ştim niciodată dacă acest amănunt ar fi influenţat 
verdictul. 

— Dosarul militar de dinainte de crime al sergentului Cooper 
era aproape perfect, continuă Sampson. 

— Da, avea referinţe excepţionale. Este unul dintre lucrurile 
care fac din acest caz o atât de mare tragedie. 

Sampson oftă. Simţea că totul era zadarnic. Şi eu aveam 
aceeaşi senzaţie. 

— Doamnă general, îngăduiţi-mi încă o întrebare şi apoi vom 
pleca. Nici măcar nu vom profita de întregul interval de timp pe 
care ni l-aţi acordat. 

Chipul lui Borislow continua să fie impenetrabil. 

— Vă ascult. 

— Mă nedumereşte faptul că armata n-a făcut nici cel mai 
mic efort de a-i lua apărarea sergentului Cooper. Nici înainte de 
proces şi nici pe parcursul acestuia. Este evident faptul că nici în 
clipa de faţă armata nu are de gând să încerce să-l ajute. De ce 
se întâmplă aşa? 

Doamna general Borislow dădu din cap auzind întrebarea şi 
înainte de a răspunde îşi ţuguie buzele. 

— Domnule detectiv Sampson, apreciem faptul că Ellis Cooper 
este prietenul dumitale şi că i-ai rămas loial. De fapt, chiar 
admirăm acest lucru. Însă la întrebarea pe care mi-ai pus-o este 
extrem de uşor de răspuns. Întreaga armată este convinsă de 
faptul că sergentul Cooper se face vinovat de comiterea cu 
sânge rece a trei asasinate înfiorătoare. Nu avem de gând să-l 
ajutăm pe un ucigaş să scape nepedepsit. Trebuie să menţionez 
faptul că şi eu sunt absolut convinsă că sergentul Cooper este 
un asasin. Nu voi susţine niciun apel. Îmi pare rău, dar nu vă pot 
da veşti mai bune. 

După întrevedere, Sampson şi cu mine am fost din nou 
escortaţi înapoi, prin labirintul de holuri, de către acelaşi 


aghiotant al doamnei general Borislow. Am rămas cu toţii tăcuţi, 
pe întreg parcursul drumului până în holul principal de la 
intrare. 

După ce am ieşit din clădire, Sampson s-a întors către mine şi 
m-a întrebat: 

— Ce părere ai? 

— Cred că armata ascunde ceva, i-am răspuns eu. Şi n-avem 
prea mult timp la dispoziţie, pentru a descoperi anume. 


29 

În dimineaţa următoare, Thomas Starkey înţelese cât de mult 
evoluaseră lucrurile în ceea ce îl privea. Incidentul edificator a 
avut loc la mai puţin de trei kilometri depărtare de casa lui din 
Carolina de Nord. 

Se oprise la mallul din apropiere, pentru a cumpăra câte un 
exemplar din USA Today şi din Rocky Mount Telegram, precum 
şi nişte cornuri cu stafide şi cu scorţişoară, de la magazinul de 
delicatese New York-style. În acea dimineaţă, ploua tare şi el se 
adăpostise cu ziarele şi cu cornurile calde sub streaşină de la 
mall, aşteptând să se mai potolească potopul. 

Când în sfârşit ploaia se domoli, Starkey se porni să ţopăie 
printre băltoacele mai adânci, alergând prin parcare către jeep- 
ul său. În timp ce făcea asta, bărbatul zări o pereche de tineri 
croindu-şi drum prin noroiul şi bălțile din parcare, venind 
aproximativ în direcţia lui. Cei doi tocmai coborâseră dintr-o 
veche camionetă albastră, căreia îi uitaseră farurile aprinse. 

— Bună ziua, scuzaţi-mă. Aţi uitat luminile aprinse la 
camionetă, le strigă Starkey, în timp ce perechea se apropiase, 
înaintând către el din faţă. Femeia se întoarse ca să se uite spre 
camionetă. Bărbatul nu luă în seamă vorbele lui. 

În schimb, respectivul începu să turuie şi era evident faptul că 
avea un grav defect de vorbire: 

— Tem d-a San Cros ti medem ple La'nce. M-utat po'felu ne 
taloni me... 

Femeia interveni brusc şi îi luă vorba din gură. 

— lertaţi-mă, domnule, îmi pare îngrozitor de rău că suntem 
siliţi să te sâcâim. Suntem de la Sandy Cross şi mergem înspre 
Lawrence, îi spuse ea lui Starkey. Mi-e jenă să-ţi spun, dar 
fratele meu şi-a uitat portofelul în ceilalţi pantaloni. Nu avem 
bani nici măcar pentru benzină, ca să putem ajunge înapoi 
acasă. 

— No pot jută? îl întrebă şi bărbatul care bolborosea, 
scuipând în acelaşi timp. 

Starkey înţelese imediat întreaga stratagemă. Ei lăsaseră 
intenţionat aprinse farurile afurisitei de camionete, astfel încât 
el să fie acela care să deschidă vorba către cei doi, şi nu invers. 
lar defectul de vorbire al bărbatului era fals, ceea ce puse 
pentru Starkey capac la toate. Fiul său, Hank, era autist. lar 


acum, stârpiturile astea două mimau un handicap inexistent, 
recurgând la prăpădita aia de găinărie ieftină a lor pentru a.l 
fraieri şi a pune mâna pe câţiva nenorociţi de gologani de la el. 

În mod fulgerător, Starkey îşi scoase cu un gest automat 
pistolul. Nici măcar nu ştia ce avea să se întâmple în momentele 
următoare. Tot ce ştia era faptul că se simţea îngrozitor de 
iritat. lisuse! Cât de tare se înfierbântase! 

— În genunchi amândoi, nemernicilor! zbieră el la perechea 
de mărunți escroci şi îl împunse pe bărbat cu ţeava armei în 
surogatul de falcă nerasă care nu avea nimic comun cu faţa 
unui om. Dacă nu-mi ceri de urgenţă iertare, şi ar fi bine pentru 
sănătatea ta, dacă de data asta ai vorbi normal, o să-ţi împrăştii 
imediat creierii prin toată mizeria asta de parcare. 

Apoi îl izbi cu butoiaşul pistolului drept în frunte pe bărbatul 
îngenuncheat. 

— Doamne-Dumnezeule, îmi pare rău! Ne pare amândorura 
rău! strigă înspăimântat acesta. Nu voiam decât să facem rost 
de câţiva dolari. Nu trage! Te implor să nu ne împuşti. Suntem 
nişte buni creştini. 

— Rămâneţi dracului îngenuncheaţi aici, le zise Starkey. Să 
nu vă mişcaţi din locul ăsta, iar apoi nu mai vreau să vă zăresc 
moacele niciodată prin împrejurimi. Niciodată! M-aţi înţeles? 

Pe urmă, el îşi puse la loc în haină pistolul şi tropăi în 
continuare spre maşina lui. Ajunse la jeep şi îi mulţumi lui 
Dumnezeu pentru faptul că fetiţa lui adolescentă ascultase în 
tot timpul ăsta muzică rock stereo cu sonorul dat la maximum şi 
nu urmărise ceea ce se petrecuse în parcare. Melanie era ca de- 
obicei pierdută în micul ei univers propriu. 

— Hai să spălăm repede putina spre casă, îi spuse Starkey, în 
timp ce se urca la volanul jeep-ului. Şi te-aş ruga să opreşti 
nenorocita aia de muzică, Mei. 

În clipa aceea, fiica lui îşi ridică privirea şi îi zări pe cei doi 
tineri îngenuncheaţi în parcare. 

— Ce i-o fi apucat pe ăia doi de colo? îşi întrebă ea tatăl. 
După cum văd, au îngenunchiat în plină ploaie. 

Starkey schiţă un zâmbet. 

— Presupun că au scăpat ca prin urechile acului dintr-o mare 
belea, iar acum îi mulţumesc bunului Dumnezeu pentru acest 
lucru, îi răspunse el. 


30 

Într-o zi friguroasă de pe la începutul lunii octombrie, 
Sampson şi cu mine am străbătut din nou distanţa de şase ore 
de mers cu maşina până la închisoarea Centrală din Raleigh. Am 
vorbit foarte puţin pe parcursul călătoriei. Lui Ellis Cooper îi 
sunase ceasul. 

Cu două zile în urmă, Departamentul de Pedepse al statului 
Carolina de Nord îi comunicase lui Cooper în mod oficial data la 
care urma să fie executat. Apoi el fusese transferat în sectorul 
supravegherii execuțiilor. Totul se desfăşura după tipic, într-o 
rânduială cutremurătoare. 

Sampson şi cu mine primiserăm aprobarea Diviziei Închisorilor 
de a-l vizita pe sergentul Cooper. Când am sosit noi la 
închisoarea Centrală, în zona parcării se aflau circa doisprezece 
protestatari, în majoritate femei, care intonau cântece folk de 
prin anii 1960 sau chiar mai vechi. Trei sau patru inşi ţineau în 
mâini pancarte care condamnau pedeapsa capitală. 

Ne-am grăbit să intrăm în clădirea închisorii, constatând că şi 
acolo se mai auzeau tristele cântece de-afară, în ciuda zidurilor 
groase din piatră şi ciment. 

Sectorul supravegherii execuțiilor de la închisoarea Centrală 
cuprindea patru celule aliniate una lângă alta şi care comunicau 
cu o încăpere de zi cu televizor şi duş. În acel moment, Ellis 
Cooper era unicul prizonier aflat în respectivul sector. Câte doi 
ofiţeri de la departamentul de aplicare a pedepselor stăteau în 
permanenţă în faţa celulei sale. La uimirea sosirea noastră, cei 
doi ne întâmpinaseră cu respect şi amabilitate. 

Când ne-am făcut noi apariţia, Ellis Cooper şi-a ridicat privirea 
şi a lăsat impresia că se bucură să ne vadă. El surâse în direcţia 
noastră şi ridică o mână în semn de salut. 

— Bună, Ellis, îi zise Sampson cu o voce scăzută, în timp ce ne 
trăgeam nişte scaune lângă celula lui. Uite că ne-am întors. Cu 
mâna goală, dar tot ne-am întors. 

Cooper se aşeză şi el pe un mic taburet aflat de cealaltă parte 
a gratiilor. Picioarele taburetului erau fixate cu şuruburi în 
pardoseală. Celula lui era imaculată şi minimal dotată cu un pat, 
cu o chiuvetă, o toaletă şi o masă de scris prinsă de perete. 
Imaginea era deprimantă. 

— John, Alex, vă mulţumesc că aţi venit. Şi vă sunt 
recunoscător pentru tot ce aţi făcut pentru mine. 


— Am încercat să facem, îl corectă Sampson. Am încercat şi 
am dat greş. Am eşuat în tot ce am întreprins. 

Cooper scutură din cap. 

— De data asta, norocul ne-a ocolit. Cărţile au fost împărţite 
în mod dezavantajos pentru noi. Voi n-aveţi nicio vină. Nimeni 
nu este vinovat, murmură el. În orice caz, îmi face bine să vă 
văd aici. M-am rugat să veniţi. Da, mă rog şi acum. 

Sampson şi cu mine ştiam că în justiţie se făceau încă mari 
eforturi în încercarea de a se opri execuţia, însă nu prea avea 
rost să deschidem acest subiect. Doar dacă Ellis Cooper ar fi 
abordat respectiva temă, dar el nu făcu niciun comentariu. Omul 
mi se părea bizar de împăcat cu soarta şi mai relaxat decât îl 
văzusem vreodată. Părul lui sur era tuns scurt, iar 
îmbrăcămintea lui de închisoare era impecabilă şi părea 
proaspăt câălcată. 

El ne zâmbi din nou. 

— Aici mă simt ca într-un hotel drăguţ. Un hotel de lux. Patru 
stele, cinci diamante, orice însemn care atestă confortul. Aceşti 
doi domni au o mare grijă de mine. Mă tratează cum nu se 
poate mai bine, în condiţiile date. Ei mă cred vinovat pentru cele 
trei crime, şi cu toate astea se poartă frumos. Apoi Cooper se 
aplecă spre gratiile de oţel, apropiindu-se cât putea de mult de 
Sampson şi spunându-i: John, ţin extrem de mult să ştii asta. 
Sunt absolut convins că ai făcut tot ce ţi-a stat în putinţă pentru 
mine şi sper că nici tu n-ai vreo îndoială în această privinţă. Însă 
aşa cum am mai spus, piedicile au fost cu mult prea mari. Nu 
ştiu cine mi-a dorit moartea, dar cu siguranţă cineva m-a vrut 
mort. Pe urmă, el se uită drept în ochii lui Sampson şi adăugă: 
John, nu am niciun motiv să te mint. În niciun caz acum şi aici, în 
aşteptarea executării mele. Nu eu le-am omorât pe femeile 
acelea. 


31 

Cu douăzeci şi patru de ore în urmă, Sampson şi cu mine ne 
dăduserăm sub semnătură acordul de a fi percheziţionaţi, 
înainte de a intra în sala de execuţie. Acum, la ora unu 
dimineaţa, şaisprezece bărbaţi şi trei femei au intrat în mica 
încăpere a închisorii, de unde putea fi urmărită execuţia. Unul 
dintre bărbaţi era generalul Stephen Bowen, de la Bragg. Acesta 
îşi ţinuse promisiunea de a se afla aici. Era unicul reprezentant 
al Armatei Statelor Unite prezent la execuţie. 

La douzeci de minute după ora unu dimineaţa, au fost 
deschise cortinele negre către camera de execuţie. Eu nu voiam 
să mă aflu acolo; nu simţeam nevoia să mai văd încă o execuţie 
ca să ştiu ce părere aveam despre aceste lucruri. La ordinul 
directorului închisorii, călăul însărcinat să-i administreze 
condamnatului injecţia letală se apropie de Cooper. L-am simţit 
pe Sampson ţinându-şi răsuflarea alături de mine. Nici nu-mi 
puteam imagina cum se simţea acesta văzându-şi prietenul 
murind astfel. 

Apropierea tehnicianului păru să-l facă pe Ellis Cooper să 
tresară. El îşi întoarse capul şi privi pentru prima dată în 
încăperea în care se aflau cei care urmăreau execuţia. 
Directorul închisorii îl întrebă dacă dorea cumva să mai spună 
ceva. 

Ochii lui Cooper ne descoperiră în sală şi privirile ni se 
întâlniră. Acel contact vizual era extrem de puternic, ca şi când 
omul s-ar fi aflat pe punctul de a ne pierde, prăbuşindu-se în cel 
mai adânc abis. 

Apoi Ellis Cooper începu să vorbească. 

La început vocea lui părea firavă, dar după aceea crescu în 
intensitate: 

— Nu le-am omorât eu pe Tanya Jackson, Barbara Green sau 
Maureen Bruno. Înainte de administrarea injecţiei finale, aş fi 
recunoscut dacă aş fi făcut-o, ca acel bărbat adevărat care am 
fost antrenat să fiu. Nu le-am ucis eu pe acele trei femei, în 
apropiere de Fort Bragg. Le-a ucis altcineva. Dumnezeu să vă 
binecuvânteze pe toţi. Vă mulţumesc, John şi Alex. Şi iert 
Armata Statelor Unite, care mi-a fost ca un părinte. 

Ellis Cooper îşi ţinea cu mândrie capul sus, ca un soldat la 
paradă. 

Călăul făcu un pas înainte. El îi injectă lui Cooper o doză de 


Pavulon, substanţă care este un relaxant total al muşchilor şi 
care urma să oprească respiraţia condamnatului. 

In foarte scurt timp, inima, plămânii şi creierul lui Ellis Cooper 
încetară să mai funcţioneze. 

La ora 1:31 AM, directorul închisorii Centrale îl declară pe 
sergentul Cooper decedat. 

După ce se terminase totul, Sampson se întoarse în direcţia 
mea şi îmi spuse: 

— Tocmai am asistat la un asasinat. Cineva l-a ucis pe Ellis 
Cooper şi va scăpa nepedepsit. 


PARTEA A DOUA 
JAMILLA 


32 

M-am dus din timp pentru a întâmpina cursa aeriană care 
sosea la Poarta 74 a Aeroportului Naţional Reagan, iar odată 
ajuns la aeroport, nu ştiam ce să fac ca să mă mai potolesc. 
Eram îngrozitor de emoţionat, plin de speranţa aşteptării. Jamilla 
Hughes venea în vizită la mine. 

La ora patru în acea după-amiază de vineri, aeroportul era 
aglomerat. O mulţime de oameni de afaceri, obosiţi şi 
morocănoşi, şedeau sfârşindu-şi săptămâna de lucru în faţa 
calculatorului, ori se relaxau deja la bar sau citind reviste şi 
romane la modă, scrise de autori de talia lui Jonathan Franzen, 
Nora Roberts, ori Stephen King. M-am aşezat şi eu puţin, după 
care m-am ridicat din nou în picioare. În cele din urmă, m-am 
apropiat de ferestrele imense prin care se vedea întreaga 
panoramă şi am urmărit cum un uriaş avion cu reacţie al 
companiei American se apropia încet de terminal. Ei acum e- 
acum. Sunt eu oare pregătit? Dar ea? 

Jamilla se afla în cel de-al doilea val de pasageri care coborau 
din avion. Purta nişte jeanşi, un tricou mov şi o scurtă sport din 
piele neagră, pe care mi-o aminteam din timpul urmăririlor la 
care participaserăm împreună în New Orleans. Ne 
împrieteniserăm repede, cu ocazia unui straniu caz de 
omucidere, înregistrat în oraşul ei de reşedinţă, San Francisco, 
care ne purtase apoi către sud, inclusiv în New Orleans, 
sfârşindu-se din nou pe Coasta de Vest. 

Încă de atunci conveniserăm să ne mai întâlnim, iar acum 
ajunsesem în sfârşit s-o şi facem. Era un gest de foarte mare 
bravură din partea amândurora, iar eu speram să nu fie şi 
prostesc. Nu credeam să fie aşa şi mă aşteptam ca şi Jam să 
gândească la fel în această privinţă. 

lisuse, mă simţeam atât de încordat, în timp ce ea se apropia 
de mine. Şi totuşi, ea arăta formidabil. Mă învăluia într-un 
frumos zâmbet larg. De ce eram eu oare atât de îngrijorat? 

— Unde sunt norii cei albi şi denşi care în mod normal ar fi 
trebuit să ascundă vederii oraşul, în timp ce avionul meu se 
apropia de acesta? Dumnezeule mare! Am putut să văd totul - 
Casa Albă, Memorialul Lincoln, Potomacul, îmi spuse Jamilla 
surâzând. 

M-am aplecat spre ea şi am sărutat-o. 

— Nu toate oraşele se pot lăuda că au munţi de ceaţă, ca San 


Francisco. Ar trebui să călătoreşti şi tu mai mult. Cum a fost 
zborul? 

— jalnic. Jamilla surâse iar. Nu-mi prea plac zborurile lungi, 
dar mă bucur că mă aflu acum aici. Eşti la fel de neliniştit ca şi 
mine. Dar noi n-am avut nicio reţinere să vorbim, atunci când 
stăteam împreună la pândă. N-o să avem nici acum vreo 
problemă. O să fie totul cât se poate de bine. Linişteşte-te şi tu, 
ca să mă pot linişti şi eu. Bine? 

Femeia mă cuprinse în braţe şi mă strânse la pieptul ei, după 
care mă sărută uşor pe gură. 

— Aşa e mult mai bine, îmi zise ea şi plescăi apoi din buze. Ai 
un gust foarte bun. 

— Probabil că îţi place menta. 


— Nu menta, ci tu îmi placi. 

Ne-am simţit cu mult mai puţin stingheriţi în timpul drumului 
prin Washington, în bătrânul meu Porsche. Am vorbit despre tot 
ce se mai întâmplase de când ne văzuserăm data trecută. La 
început, am discutat despre serviciu, apoi despre problema 
terorismului, despre familiile noastre şi, ca de obicei, după ce ne 
porniserăm, niciunuia dintre noi doi nu-i mai tăcea gura - lucru 
care mie îmi plăcea foarte mult. 

Dar de-abia oprisem automobilul lângă casă, că m-am și 
simţit din nou tensionat. 

— Eşti pregătită pentru asta? am întrebat-o înainte de a 
cobori din maşină. 

Jamilla îşi dădu ochii peste cap. 

— Alex, la Oakland, eu am patru surori şi trei fraţi. Tu eşti 
pregătit pentru aşa ceva? 

— Să-i aduci şi pe ei aici, i-am spus pe când înşfacam valiza 
de piele în care se aflau lucrurile Jamillei şi care mi se părea atât 
de grea de parcă ar fi avut înăuntru şi o bilă de bowling. În timp 
ce mă apropiam de casă, îmi ţineam răsuflarea, însă eram 
extrem de bucuros că ea se afla acum aici. Nu mai fusesem de 
multă vreme atât de surescitat. Mi-a fost tare dor de tine, i-am 
şoptit eu. 

— Şi mie mi-a fost tare dor de tine, m-a asigurat Jam. 


33 

În mod evident, Nana se gândise îndelung la cina cea mai 
potrivită de întâmpinare a musafirei noastre. Jamilla s-a oferit s- 
o ajute, dar bineînţeles că Nana nu a fost de acord să o lase să 
mişte nici măcar un degeţel. Totuşi, Jam s-a dus după Nana în 
bucătărie. 

Noi ceilalţi le-am urmat pe amândouă, ca să vedem ce avea 
să se mai întâmple în continuare. Erau două pietre tari. Urma să 
se işte o adevărată dramă. 

— Bine, atunci fie, foarte bine, se tângui Nana, însă eu îmi 
dădeam seama de faptul că ea era mulţumită să aibă companie. 
Acest lucru îi permitea să-şi laude marfa, să ne pună pe toţi la 
treabă şi s-o testeze în voie pe Jamilla. În timp ce lucra, ea chiar 
a început să fredoneze melodia „Cântaţi cu toţii”. Jamilla i-a 
urmat exemplul. Apoi Nana îi puse Jamillei mai multe întrebări 
esenţiale una după alta: Ţi-ar plăcea să mănânci nişte cotlete de 
porc în sos de mere, cu musaca de dovlecei şi cartofi cu 
smântână pe deasupra? Şi sper că nu faci alergie de la nişte 
turte de porumb, nu-i aşa? Sau de la o plăcintă cu piersici 
proaspete şi cu îngheţată? 

— Mă dau în vânt după cotletele de porc, după cartofi şi după 
plăcinta cu piersici, îi răspunse Jamilla, în timp ce se uita la 
mâncăruri. Nu mă deranjează nici musacaua dc dovlecei. Cât 
despre turtele de porumb frecate cu unt şi zahăr, şi eu 
obişnuiesc să fac aşa ceva acasă la mine, după o reţetă din 
Sacramento, pe care o ştiu de la bunica mea. Preparate astfel, 
ele se păstrează extrem de proaspete. Câteodată mai pun 
înăuntru şi bucățele de şoric de porc. 

— Hmm, făcu Nana. Nu e rău, fetiţo. Va trebui să încerc şi eu. 

— Doar să nu devină prea sfărâmicioase, se hotărî Jannie să- 
şi arate şi ea priceperea. 

— Trebuie să-ţi păstrezi întotdeauna mintea deschisă la orice 
lucru nou, îi zise Nana, fluturându-i prin faţă un deget noduros şi 
rozaliu. Aşa să faci mereu, dacă vrei să creşti marc şi să nu 
rămâi pentru toată viaţa ta o fiinţă minusculă. 

— Eu doar le luam apărarea turtelor tale de porumb, Nana, îi 
răspunse Jannie. 

Nana îi făcu în glumă cu ochiul. 

— Pot să-mi port şi singură de grijă. 


Cina a fost servită în sufragerie, în acordurile muzicii lui 
Usher, Yolanda Adams şi Etta James. Deocamdată, totul mergea 
foarte bine. În perfectă concordanţă cu sfatul medicului. 

— Noi mâncăm aşa în fiecare seară, se trezi Damon vorbind. 
Câteodată luăm chiar şi micul dejun tot aici, în sufrageria 
propriu-zisă, continuă el să-i spună Jamillei. Îmi dădeam seama 
de faptul că aceasta deja îi cam căzuse lui cu tronc. Presupun că 
ar fi fost şi greu să se întâmple altfel. 

— Bineînţeles că da, de pildă, atunci când mai trece pe-aici 
preşedintele, ca să bea şi el un ceai, replică Jamilla şi clipi 
şmechereşte, mai întâi către Damon, apoi şi către Jannie. 

— El vine adeseori la noi, încuviinţă Damon, dând din cap. De 
unde ştii asta? Ţi-a spus tata? 

— Cred că am văzut la ştiri la CNN. Ştii că pe Coasta de Vest 
prindem canalul acesta. Ne uităm la el la televizor chiar şi atunci 
când facem baie. 

Cina şi sporovăială au mers bine - sau cel puţin mie aşa mi s- 
a părut. S-a râs în permanenţă şi atmosfera a fost mai toată 
vremea relaxată. Micuţul Alex a stat cocoţat pe scăunelul lui 
înalt, zâmbind mereu. La un moment dat, Jamilla l-a ridicat pe 
Damon de la locul lui şi cei doi au schițat câţiva paşi de dans pe 
melodia Arethei „Cine sâcâie pe cine?” care se auzea de pe un 
CD. 

La sfârşit, Nana s-a ridicat de la masă şi a rostit sentenţios: 

— Jamilla, îţi interzic cu desăvârşire să ajuţi la spălarea 
vaselor. Alex de-abia aşteaptă să facă el singur acest lucru. 
Misiunea asta îi este rezervată lui. 

— Atunci, să mergem, le spuse Jamilla lui Jannie şi lui Damon. 
Să ieşim pe veranda din faţă şi să facem schimb de bârfe despre 
tăticul vostru. Şi despre Nana voastră. Voi aveţi întrebările 
voastre - am şi eu întrebările mele. Hai să pălăvrăgim. Şi tu la 
fel, bărbăţelule, îi zise ea şi lui Alex Jr. Tu eşti scutit de munca 
de la bucătărie. 

Eu am urmat-o pe Nana în bucătărie, cu mâinile şi braţele 
pline cu aproximativ jumătate din vesela şi tacâmurile de la 
masă. 

— E simpatică, îmi zise Nana încă înainte de a fi ajuns acolo. 
Cu siguranţă este plină de viaţă. Apoi ea începu să chicotească 
la fel ca acei corbi nesuferiţi din desenele animate de demult. 


— Ce ţi se pare chiar atât de nostim, bătrânico? am întrebat-o 
eu. Mai mult ca sigur cloceşti tu ceva acolo, nu-i aşa? 

— Bineînţeles. Şi-n definitiv, de ce n-aş face-o? Mori de 
curiozitate să afli ce gândesc. Ei bine, o să ai o mare surpriză! 
Ea este o adevărată comoară. Ce-i al tău e-al tău, trebuie să-ţi 
recunosc acest merit, Alex - îţi alegi doar prietene drăguţe. lar 
de data asta, te-ai întrecut pe tine însuţi. 

— Să nu cumva să începi acum să mă tot pisezi la cap, am 
avertizat-o eu, în timp ce puneam farfuriile murdare în chiuvetă 
şi deschideam robinetul de la apa caldă. 

— De ce aş face aşa ceva? Am ajuns să ştiu la ce mă pot 
aştepta de la tine. Apoi, Nana începu din nou să râdă. Se părea 
că îi revenise tonusul. Doctorul îi spusese că este perfect 
sănătoasă sau cel puţin aşa pretindea ea. 

Am revenit în sufragerie ca să iau şi celelalte farfurii, dar n- 
am putut să nu arunc o privire şi pe fereastra ce dădea spre 
partea din faţă a casei, ca să văd ce făceau Jamilla şi copiii. 

Aceştia se aflau pe stradă şi se jucau cu mingea de fotbal a lui 
Damon. Toţi trei râdeau. Am mai remarcat şi faptul că Jamilla 
avea forţă în braţe şi ştia să arunce foarte bine mingea. 

Fără îndoială că era obişnuită să se joace cu băieţii. 


34 

Jamilla ocupase dormitorul aflat chiar lângă capătul de sus al 
scărilor, cel pe care îl păstrăm numai pentru oaspeţi deosebiți - 
preşedinţi de state, regine, prim-miniştri şi alţii de acelaşi 
calibru. 

Copiii erau convinşi de faptul că procedam astfel doar pentru 
a salva aparențele, şi tocmai aşa am fi şi făcut la o adică, însă 
adevărul era că Jam şi cu mine nu întreţinuserăm niciodată 
relaţii intime şi că până la reîntâlnirea noastră de la aeroport 
nici măcar nu ne sărutasem vreodată. 

Jamilla venise acum să descopere dacă n-ar fi fost cazul ca 
lucrurile să mai avanseze între noi doi. 

În timp ce terminam de spălat vasele, ea a intrat în bucătărie 
pe uşa din spate. Copiii rămăseseră încă afară, să se joace, în 
timp ce Nana aranja pe la etaj, Dumnezeu mai știe ce anume. 

Probabil, camera de oaspeţi sau poate baia de pe hol. Sau 
încăperea pentru lenjerie? 

— Nu mai rezist, i-am spus eu în cele din urmă Jamillei. 

— De ce? mă întrebă ea. Ce ţi s-a întâmplat? 

— Chiar vrei într-adevăr să ştii? 


— Bineînţeles că vreau. Doar suntem prieteni, nu-i aşa? 

Nu i-am răspuns, dar am cuprins-o pe după umeri şi am 
sărutat-o apăsat pe gură. Apoi am continuat s-o sărut, fiind în 
acelaşi timp atent să nu ne surprindă copiii. 

Şi nici Nana, fireşte. 

Şi nici Rosie, pisica noastră, care este o mare gură-spartă. 

Jamilla începu să râdă. 

— Ei cred cu toţii că noi facem mult mai mult decât atât, 
bunica ta, copiii, şi chiar şi pisica asta curioasă. 

— A crede e una, iar a şti precis este cu totul altceva, i-am 
replicat eu. 

— Îmi place foarte mult familia ta, mă asigură Jamilla 
uitându-se drept în ochii mei. Până şi pisica asta îmi place. Bună 
ziua, Rosie. O să ne pârăşti că ne-am sărutat? 

— Şi mie îmi place de tine, i-am spus eu, în timp ce o ţineam 
în braţe. 

— Mult? mă întrebă ea, desprinzându-se din îmbrăţişarea 
mea. Ar fi cazul să mă placi mult de tot, după ce am venit până 
aici, tocmai de la San Francisco. Şi dac-ai şti cât de tare detest 


călătoriile cu avionul! 

— Poate că îmi placi mult de tot. Dar tu nu exagerezi cu 
manifestarea efuziunilor sentimentale la adresa mea. Nu-mi 
răspunzi în aceeaşi măsură. 

Ea mă îmbrăţişă din nou şi mă sărută cu şi mai multă pasiune. 
Jamilla se lipi mai strâns de mine şi apoi îşi strecură limba 
printre buzele mele. Îmi plăcea asta - nespus de mult 

Mă pregăteam să o imit, lucru care probabil că nu era o idee 
chiar atât de bună acolo, în bucătărie. 

— Închiriaţi-vă o cameră! se auzi o voce în spatele nostru. 

Nana intrase, dar râdea. 

— Aşteptaţi până-i chem şi pe copii. N-aş vrea să scape scena 
asta, zise ea. Staţi să-mi aduc şi aparatul de fotografiat. 

— Ne ia peste picior, i-am spus eu lui Jam. 

— Ştiu, îmi răspunse ea. 

— Glumesc pe naiba! replică Nana. Când o să-i dau lui Alex 
un şut în dos, o să se ducă de-a dura. Şi bătrâna iar începu să 
chicotească asemenea corbilor cei hâtri din filmele de animaţie. 


35 

În dimineaţa următoare, m-am trezit singur în pat, cu 
aşternutul boţit îngrozitor în jurul meu. Eram oarecum obişnuit 
cu acest regim, însă acum el nu-mi mai plăcea câtuşi de puţin, 
mai ales în condiţiile în care Jamilla dormise în camera noastră 
de oaspeţi, atât de aproape de mine. 

Am mai rămas câteva minute în pat, gândindu-mă că mai 
erau şi alţi oameni care se trezeau cu acelaşi sentiment de 
singurătate, chiar dacă se aflau în situaţia de a împărţi patul cu 
altcineva. În cele din urmă, mi-am pus nişte haine comode şi am 
păşit pe hol în vârful picioarelor, pentru a vedea ce făcea 
Jamilla. 

l-am bătut uşor în uşă. 

— Sunt trează. Intră! am auzit-o rostind. Glasul ei avea un 
sunet minunat - melodios şi dulce. Am împins uşa, care s-a 
deschis cu un scârţâit de-abia auzit. Bună dimineaţa, Alex. Am 
dormit extraordinar de bine, continuă Jamilla. Ea şedea în pat, 
ridicată în capul oaselor, purtând un tricou alb care avea 
imprimate pe el, cu negru, literele sfpd. Femeia începu să 
râdă. Sunt sexy, nu? 

— Foarte. Detectivii sunt de obicei sexy. Samuel L. Jackson în 
Shaft, Pam Grier în Foxy Brown şi Jamilla Hughes în dormitorul 
pentru oaspeţi. 

Ea şopti: 

— Tu, cel de colo, treci imediat încoace! Doar pentru o clipă. 
Vino lângă mine, Alex. Îţi ordon asta. 

Am înaintat, iar Jamilla şi-a întins braţele către mine şi eu am 
îmbrăţişat-o, ca şi cum acela ar fi fost de când lumea şi 
pământul locul meu. Era cât se putea de plăcut. 

— Unde mi-ai fost azi-noapte, când am avut atâta nevoie de 
tine? am întrebat-o. 

— Am fost chiar aici, în camera de oaspeţi. Ea îmi făcu cu 
ochiul şi surâse. Uite ce este, nici eu nu vreau ca micuţii tăi să-şi 
formeze o idee greşită. Însă .... 

Am ridicat dintr-o sprânceană şi am întrebat-o pe Jamilla: 

— Însă? Însă ce? 

— Doar însă. Las restul în seama ta. 

Când ne-am terminat micul dejun - în bucătărie şi fără 
şervete protocolare - le-am spus Nanei şi copiilor că Jamilla şi cu 


mine aveam de gând să facem, în tot restul zilei, un tur prin 
Washington. Simţeam amândoi nevoia să petrecem câteva ore 
împreună. Copiii se mulţumiră să dea din cap deasupra 
castronaşelor cu cereale; cam aşa socotiseră şi ei că aveau să 
se petreacă lucrurile. 

— Asta înseamnă că nu vă mai aştept astăzi nici măcar la o 
cină târzie, concluzionă Nana. Aşa este? 

— Aşa este, am încuviinţat eu. O să mâncăm în oraş. 

— lhâ, zise Nana. 

— A-ha, făcură şi copiii. 

Am mers cu maşina pe Strada Cinci până la o depărtare de 
aproape şapte kilometri de casă, oprind la numărul 2020 de pe 
Strada O. Unii ar putea să găsească acest loc cu destul de multă 
dificultate, la fel ca şi informaţiile despre Conacul de pe Strada 
O. Afară nu există nicio firmă şi niciun alt semn cum că aici nu 
ar fi o reşedinţă particulară. Cei mai mulţi dintre musafiri vin la 
conac în urma unor recomandări verbale. Întâmplător, eu îl 
cunoşteam pe proprietar, prin intermediul unor prieteni de la 
restaurantul Kinkead's, din Foggy Bottom. 

Am intrat împreună cu Jamilla în conac, unde eu am semnat în 
registru şi apoi am fost conduşi la etaj, în Camera Cabanei din 
Bârne. De-a lungul drumului, în fiecare colţ, ungher, nişă, peste 
tot puteau fi văzute marionete, litografii și bijuterii în casete de 
sticlă. Le-am admirat pe toate, amândoi, în tăcere. 

Pe când urcam scările, mi s-a întâmplat un lucru straniu. M- 
am gândit că sunt pe cale de a o lua din nou razna. Asta 
aproape că m-a făcut să mă opresc şi să o pornesc înapoi spre 
maşină. Dar ceva din mine mi-a spus să nu mă dau bătut, să nu- 
mi reprim sentimentele şi să am încredere în Jamilla. 

Niciunul dintre noi doi n-a suflat nicio vorbă, până la plecarea 
majordomului care ne condusese în cameră. 


36 

— M-aş putea obişnui foarte repede cu situaţia asta, îmi şopti 
Jamilla, atunci când rămăsesem singuri în încăpere. Hai să 
explorăm locul ăsta. Este frumos, ideal, Alex. Aproape că este 
chiar prea drăguţ aici. 

Şi astfel ne-am apucat să-l explorăm. 

Camera Cabanei din Bârne era un confortabil apartament 
duplex care cuprindea până şi o saună-Jacuzzi. Mansarda era 
accesibilă prin intermediul unei scări în spirală şi era dotată cu o 
bucătărie completă. Pereţii şi podelele erau placate cu lemn, 
sugerând designul de bârne cioplite şi simplu îmbinate ale unei 
cabane de munte. Un şemineu construit din piatră brută avea 
menirea de a realiza o atmosferă tihnită şi intimă. Mai exista 
acolo şi un acvariu. 

Jamilla schiţă un dans voios şi zglobiu. În mod vădit, ea era 
încântată, şi la fel eram şi eu, în principal, fiindcă asta o făcea 
fericită. Cu siguranţă aici era cu mult mai bine decât pe locurile 
din faţă ale automobilelor în care ne petrecuserăm împreună 
atâtea şi-atâtea ore, în timpul misiunilor de supraveghere din 
New Orleans. 

In vreme ce inspectam apartamentul, eu şi cu Jam ne şi 
exploram reciproc, puţin câte puţin. Ne-am oprit la un moment 
dat ca să ne sărutăm, ocazie cu care am constatat încă o dată 
faptul că Jamilla avea cele mai dulci buze pe care le întâlnisem 
în toată viaţa mea. Am dansat pe loc un pic, îmbrăţişaţi. Ne-am 
mai sărutat o vreme, eu simțind că încep să plutesc. Mă 
simţeam încă neliniştit şi nu-mi puteam da seama din ce cauză. 

Jamilla mi-a descheiat fără grabă cămaşa din denim, în timp 
ce eu am ajutat-o să-şi scoată bluza ei bej din mătase. Atunci 
am văzut că purta la gât un lănţişor simplu şi subţire din argint. 
Era foarte discret şi încântător. 

Mâinile ei mi-au desfăcut uşor catarama curelei şi apoi mi-au 
scos pantalonii. Am ajutat-o, la rândul meu, să scape şi ea din 
pantalonii ei de piele. 

— Eşti un adevărat domn, îmi spuse ea. 

Undeva pe drum, mi-am aruncat din picioare pantofii, iar Jam 
a făcut la fel cu sandalele ei. 

Toate aceste mişcări ne-au adus până la urmă şi la piesa 
centrală de mobilier a încăperii: un pat imens. 

— Îmi place mult patul ăsta, murmură ea lângă obrazul meu. 


Este cel mai drăguţ pat pe care l-am văzut vreodată. 

Patul constituia, fără niciun dubiu, principalul punct de 
atracţie din întreaga încăpere. El avea patru coloane din lemn, 
amintind de un pat cu baldachin, dar fără volănaşe zorzonate. 
Era acoperit cu o cuvertură moale şi o jumătate de duzină de 
pernuţe ornamentale, care au fost aruncate imediat pe podea. 
Această mică dezordine făcea ca încăperea să arate chiar mai 
bine decât înainte. 

— Punem nişte muzică? mă întrebă Jamilla. 

— Ar fi drăguţ, i-am răspuns eu. Alege tu ceva. 

Ea deschise radio CD-playerul şi dădu peste postul WPFW, 
89,3. În încăpere se revărsară acordurile melodiei „Vântul bate 
sălbatic”, în interpretarea Ninei Simone. 

— De-acum înainte, ăsta va fi cântecul nostru, îmi zise Jam. 

l-am sărutat din nou buzele catifelate. Eram fericit să constat 
faptul că detectiva mea criminalistă avea şi o latură plină de 
romantism. Buzele ei continuau să le apese pe-ale mele şi am 
simţit că mă topesc. Poate că tocmai de aceea îmi era şi teamă. 
O luam din nou razna. 

— N-am să te fac niciodată să suferi, îmi şopti ea de parcă 
mi-ar fi citit gândurile. N-are de ce să-ţi fie frică. Dar nici tu să 
nu mă faci pe mine să sufăr, Alex. 

— Nici eu n-o să te fac să suferi. 

Câteva minute mai târziu, dansam împreună cu ea pe melodia 
„Doar noi doi” şi am strâns-o şi mai tare pe Jam la pieptul meu. 
Ce bine era! 

Jamilla era puternică, însă ştia să fie şi tandră. Încă o 
detectivă. Ce mai puteai spune? Ne unduiam frumos amândoi. 
Buzele mele îi dezmierdau umerii goi, înaintând apoi în 
scobitura gâtului şi zăbovind acolo nehotărâte. 

— Muşcă-mă uşor. Numai puţin, murmură ea. 

Am muşcat-o cu tandreţe, pe îndelete. Nu voiam să grăbesc 
lucrurile. Primele clipe de intimitate nu semănau cu alte 
momente. Nu era întotdeauna cel mai bine, ci numai câteodată, 
însă întotdeauna mi se părea altfel, excitant, misterios. Jamilla 
îmi amintea de nevasta mea, Maria, moartă acum, iar eu 
socoteam că acesta era un lucru bun. Jam avea o aparenţă de 
duritate, era o fată dintr-o mare metropolă, dar ştia să fie şi 
blândă şi dulce. Contrastul acela mi se părea suficient de 


impresionant pentru a-mi da fiori, făcându-mi pielea ca de 
găină. 

Îi simţeam sânii atingându-mi pieptul, apoi tot trupul ei se lipi 
strâns de al meu. Săruturile noastre deveniră mai apăsate şi mai 
pasionale şi din ce în ce mai prelungi. 

l-am desfăcut sutienul, care alunecă pe pardoseală. Apoi i-am 
scos şi chiloţii şi ea a făcut la fel cu ai mei. 

Am rămas multă vreme acolo în picioare, privindu-ne unul pe 
celălalt, evaluându-ne reciproc - admirativ, presupun. Acum o 
doream nespus de mult pe Jamilla, însă am aşteptat cu răbdare. 
Amândoi am aşteptat. 

— Eşti dezamăgit? mă întrebă ea în şoaptă, atât de încet 
încât de-abia am auzit-o. 

Întrebarea ei mă făcu să tresar uşor. 

— Dumnezeule, nu! De ce aş fi dezamăgit? Cine ar putea fi 
dezamăgit de tine? 

Ea nu-mi mai răspunse nimic, dar eu am bănuit la cine se 
putea gândi. Fostul ei soţ îi spusese nişte lucruri care o răniseră. 
Am  lipit-o pe Jamilla de mine şi i-am simţit corpul 
înfierbântându-i-se imediat. Femeia tremura. Ne-am întins 
amândoi pe pat, iar ea se rostogoli deasupra mea. Mă sărută 
mai întâi pe obraji, după care mă sărută pe buze. 

— Sigur nu eşti deloc dezamăgit? 

— În niciun caz nu sunt dezamăgit, am liniştit-o eu. Eşti 
frumoasă, Jamilla. 

— Aşa mă vezi tu. 

— Bine. Eu te văd frumoasă. 

Am ridicat capul înspre sânii ei, iar ea s-a lăsat în jos către 
mine. l-am sărutat pe amândoi pe rând, fără niciun fel de 
părtinire. Sânii ei erau mici, exact aşa cum trebuia să fie. 
Continuam să fiu uluit de faptul că Jamilla părea să nu-şi dea 
seama cât de atrăgătoare era. Ştiam că acest lucru îngrozitor li 
se putea întâmpla anumitor femei, ca şi anumitor bărbaţi. 

Mi-am lăsat capul jos, pe spate, privind drept în ochii ei şi 
admirându-i faţa. Am sărutat-o pe nas şi pe obraji. 

Ea îmi zâmbea într-un fel în care n-o mai văzusem niciodată 
până atunci zâmbind. Era un zâmbet senin şi relaxat, dovedind 
un început de încredere pe care eram de-a dreptul încântat să-l 
observ. Aveam sentimentul că m-aş fi putut uita la nesfârşit în 


ochii ei de un cafeniu închis, fără să mă mai satur vreodată. 

Atunci am penetrat-o pe Jamilla şi am făcut dragoste amândoi 
şi totul mi s-a părut perfect. Avusesem dreptate să mă încred în 
ea. Apoi însă mi-a trecut prin minte un alt gând, care îmi 
displăcea profund: De data asta, ce anume ar fi urmat să strice 
totul? 


37 

Jamilla începu să râdă şi pe urmă îmi zise: 

— Uf! Apoi îşi trecu o mână peste frunte. 

— Ce să însemne oare acest „Uf!”? am întrebat-o. Să nu-mi 
spui că eşti deja istovită. Arăţi a fi într-o formă fizică mult prea 
bună pentru o astfel de reacţie. 

— Uf! Am fost îngrijorată întrebându-mă cum o să fecând o să 
facem noi doi amor, iar acum m-am liniştit. Uf, uneori bărbaţii se 
gândesc numai la ei înşişi sau sunt brutali în pat. Sau pur şi 
simplu nu merge totul aşa cum ar trebui să meargă. 

l-am surâs. 

— Ai făcut dragoste cu mulţi bărbaţi, nu-i aşa? 

Jamilla făcu o mică strâmbătură plină de drăgălăşenie 

— Am deja treizeci şi şase de ani. Am fost măritată timp de 
patru ani. Apoi m-am logodit. Am mai cunoscut şi alţi bărbaţi. 
Nu prea mulţi în ultima vreme, dar câţiva tot au fost. Dar tu cum 
te lauzi, în privinţa asta? Am fost eu cumva prima femeie din 
viaţa ta? 

— De ce mă întrebi asta? Aşa ţi-am lăsat eu impresia că ar 
sta lucrurile? 

— Nu fi şmecher şi nu schimba vorba! Răspunde la întrebarea 
pe care ţi-am pus-o. 

— Şi eu am fost o dată căsătorit, i-am răspuns eu într-un 
târziu. 

Jamilla îmi dădu uşor un pumn în umăr, după care se rostogoli 
din nou deasupra mea. 

— Sunt cu-adevărat bucuroasă că am venit acum la 
Washington. Am fost niţeluş nevoită să-mi fac curaj. De fapt, 
eram îngrozită. 

— Vai de mine şi de mine! Nu pot să cred! Inspector Jamilla 
Hughes să se laude cu faptul că a fost îngrozită? Ei bine, află că 
şi eu cam tot aşa m-am simţit, am recunoscut în cele din urmă. 

— Cum asta? Şi ce anume te-a îngrozit în legătură cu mine, 
Alex? 

— Faptul că unele femei se gândesc numai la ele însele. Sau 
sunt brutale în pat. 

Jamilla se aplecă deasupra mea şi mă sărută, probabil ca să- 
mi închidă gura. Avea buzele moi şi dulci. A fost un săRut 


prelung, interminabil. M-am simţit din nou gata de atac. Şi ea 
era pregătită să mă primească. Femeia se lipi şi mai intens de 
mine, iar eu am pătruns-o din nou. De data asta, am trecut eu 
deasupra. 

— Sunt sclava ta sexuală. Completamente supusă, îmi șopti 
ea la ureche. Sunt cât se poate de încântată că am venit la 
Washington. 

A doua oară a fost şi mai bine ca prima dată, stârnindu-ne 
interesul şi pentru o a treia încercare. Nu, niciunul dintre noi doi 
nu avea de ce să se teamă. 

Jamilla şi cu mine am rămas la acel hotel toată după-amiaza 
şi începutul serii. N-aveam niciun chef să plecăm. Aşa se 
întâmplase chiar de la începutul relaţiei noastre, puteam sta de 
vorbă cu ea pe orice temă. 

— Aş vrea să-ţi spun ceva cu adevărat bizar, îmi zise ea. Şi cu 
cât stau mai mult împreună cu tine, cu-atât mai bizar mi se 
pare. Vezi tu? Primul meu soţ şi cu mine n-am putut niciodată să 
vorbim cu-adevărat. Nu în felul în care pot să discut acum cu 
tine. Şi totuşi, ne-am căsătorit. Nu ştiu unde mi-a fost atunci 
mintea. 

La scurtă vreme după aceea, Jamilla se ridică şi se duse la 
baie. Am văzut atunci clipind un semnalizator pe telefonul de pe 
noptieră. Ea suna pe cineva. 

Odată ce eşti detectiv...Doamne! Nu se poate să nu observi. 
Asta este, şi gata! 

Când reveni lângă mine, îmi mărturisi: 

— A trebuit să sun la serviciu. Cazul de crimă la care lucrez 
acum e tare încurcat. Un adevărat dezastru. Extrem de 
neplăcut. Te rog să mă ierţi. Îţi promit că nu se va mai întâmpla. 
O să fiu o fetiţă bună. Sau rea. Oricum vei dori tu să fiu. 

— Nu-i nimic. Înţeleg cum este, am liniştit-o eu. Şi într-adevăr 
înţelegeam. În orice caz, într-o anumită măsură. Mă 
recunoşteam mult în Jamilla. Recunoşteam şi în ea detectivul din 
mine! Şi cred că acesta era un lucru bun. 

Când a venit la loc în pat, am cuprins-o în braţe şi am strâns-o 
tare la pieptul meu. Apoi mărturisirea adevărului a venit de la 
sine. Era acum rândul meu să mă confesez. 

— Cu foarte mult timp în urmă, am venit la acest hotel și cu 
soţia mea, i-am spus eu. 


Jamilla se arătă un pic surprinsă şi se uită pătrunzător în ochii 
mei. 

— Nu-i nimic, îmi spuse ea. N-are nicio importanţă. Abstracţie 
făcând de faptul că sunt realmente încântată că ai în privinţa 
asta un sentiment de vinovăţie. Mi se pare ceva drăguţ. Îmi voi 
aminti pe veci acest lucru, în legătură cu voiajul meu la 
Washington. 

— În legătură cu primul tău voiaj la Washington, am precizat 
eu. 

— Da, în legătură cu primul meu voiaj la Washington, se 
declară de acord Jamilla. 


38 

Timpul petrecut de către noi doi împreună în Washington a 
trecut ca vântul şi ca gândul şi, parcă pe neaşteptate, a venit şi 
ziua în care Jamilla a trebuit să plece înapoi la San Francisco, 
într-o duminică după-amiază, de pe un extrem de aglomerat 
Aeroport Naţional Reagan. Din fericire însă, legitimaţia mea de 
poliţist ne-a facilitat accesul mai rapid PANĂ în zona porţii de 
îmbarcare. Eu sufeream cumplit din cauza despărțirii şi, de fapt, 
eram convins că nici ea n-ar fi vrut să plece. Am rămas multă 
vreme îmbrăţişaţi acolo în faţa uşii, fără să ne pese dacă cineva 
se uita cumva la noi ca la urs. 

Apoi Jam a trebuit să plece către avion, căci altminteri risca 
să-l piardă. 

— Ce-ar fi să mai rămâi aici măcar o singură noapte? am 
întrebat-o eu. Există şi mâine o mulţime de avioane. Şi poimâine 
la fel. Şi răspoimâine. 

— Mi-ar plăcea cu-adevărat să mai rămân, îmi zise ea, în timp 
ce se smulgea din îmbrăţişare şi o pornea de-a-ndăratelea. Pa, 
Alex. Aş vrea să-ţi fie dor de mine. Mi-a plăcut Washingtonul mai 
mult decât mi-aş fi putut imagina. 

O însoţitoare de zbor a urmat-o imediat şi a închis uşa dintre 
noi. Dumnezeule, îmi plăcea până şi felul în care alerga Jamilla, 
parcă plutind. i 

Şi deja îmi era dor de ea. Incepeam să fiu din nou deprimat, 
iar asta mă speria. 

Acasă, în aceeaşi seară, nu mă culcasem încă nici târziu după 
miezul nopţii. Într-un moment de cumplită depresie, am mers în 
solariu, m-am aşezat la pian şi am cântat cu tristeţe melodia 
„Cineva să vegheze asupra mea”, gândindu-mă la Jamilla 
Hughes, lăsându-mă copleşit de durere. 

M-am întrebat ce anume avea să se întâmple cu noi doi. Apoi 
mi-am amintit ceea ce spusese cândva Sampson Niciodată să 
nu fii prietena lui Alex! Este un lucru extrem de periculos. Din 
păcate, până la ora actuală el avusese dreptate. 

Câteva minute mai târziu, mi-am dat seama că cineva bătea 
în uşa de plasă de la intrarea din faţă a casei. Ducându-mă 
acolo, am dat peste Sampson, care se rezemase de tocul uşii. 
Nu arăta deloc bine. De fapt, era într-un hal fără de hal. 


59 

Sampson era neras, cu hainele groaznic şifonate şi cu ochii 
umflaţi şi roşii. 

Mi s-a părut că băuse. 

Apoi i-am deschis uşa şi am simţit şi mirosul de alcool, care 
era atât de puternic, de parcă omul se scăldase în băutură. 

— Mi-am închipuit eu că nu dormi încă, bâigui el. Ştiam eu că 
aşa ar trebui să fie. 

Da, băuse - şi încă zdravăn. Nu-l mai văzusem de multă 
vreme pe John într-o asemenea stare, poate chiar niciodată. ŞI 
nici el nu părea prea fericit. 

— Hai înăuntru, i-am spus. Intră, John. 

— N-am chef să mă clintesc de-aici, zise el. Şi nu mai am 
nevoie vreodată de niciun fel de ajutor din partea ta. M-ai ajutat 
destul, omule. 

— Ce naiba ţi s-a întâmplat? l-am întrebat eu şi am încercat 
iar să-l conduc în casă. 

El schiţă gestul de a scăpa de mine, dar braţele lui lungi și 
puternice eşuară în această încercare. 

— N-auzi ce ţi-am spus? N-am nevoie de ajutorul tău! zbieră 
el la mine. Deja ai dat-o în bară. Marele doctor Cross! Da, aşa e. 
De data asta ai încurcat-o rău de tot. N-ai făcut nimic pentru 
Ellis Cooper. 

M-am îndepărtat de el cu un pas şi l-am avertizat: 

— Vorbeşte mai încet! înăuntru toţi dorm. Înţelegi? 

— Să nu-mi spui tu mie ce dracului am voie şi ce nu. Să nu 
care cumva să mai îndrăzneşti să faci aşa ceva, mârâi el. Ai 
încurcat-o rău. Amândoi am încurcat-o rău, dar se presupunea 
că tu eşti un adevărat geniu. 

În final, i-am spus lui Sampson: 

— Du-te acasă şi culcă-te. 

Apoi i-am trântit uşa-n nas. Însă el o deschise din nou, 
trăgând de ea până ce aproape că o scoase din ţâţâni. 

— Şi să nu îndrăzneşti nici să pleci din faţa mea atunci când 
vrei tu, urlă în continuare John. 

Apoi el mă îmbrânci rău de tot. N-am reacţionat în niciun fel, 
dar Sampson mă împinse din nou. Atunci am început să dau şi 
eu în el cu piciorul. Mă săturasem până peste cap de figurile lui. 
Ne-am  încăierat şi ne-am poticnit pe scările de lemn, 


rostogolindu-ne pe peluză. S-a luptat el cu mine la sol, după 
care a încercat să-mi dea un pumn. Eu am blocat lovitura lui. 
Slavă Domnului că era prea ameţit ca să poată aplica vreo 
directă. 

— Ai dat-o-n bară, Alex. L-ai lăsat pe Cooper să moară! îmi 
răcni el în faţă, în timp ce ne chinuiam amândoi să ne ridicăm în 
picioare. 

Am refuzat să-l lovesc cu pumnul, însă el a dat din nou în 
mine. M-a nimerit drept în obraz. Am simţit că mi se taie 
picioarele şi am căzut. Am rămas acolo stupefiat şi cu privirea 
împăienjenită. 

Sampson trase de mine şi mă ridică, gâfâind din greu. El 
încercă să mă prindă de gât. lisuse, cât de puternic era! Pe 
urmă îmi mai dădu o scurtă lovitură laterală la faţă. Am căzui 
iar, luptându-mă imediat să mă ridic. Gemeam amândoi. M-a 
durut tare, atunci când m-a lovit chiar în pomete. 

Apoi el rată un croşeu, care trecu extrem de aproape de capul 
meu. După aceea, însă m-a lovit cu putere în umăr. M-am 
străduit să rămân la distanţă de el. Omul era cu zece centimetri 
mai înalt şi cu douăzeci de kilograme mai greu ca mine. Era 
beat, furios şi mai dezlănţuit decât îl văzusem vreodată până în 
acel moment. 

Nu contenea să tot sară la gâtul meu. Sampson vedea acum 
doar roşu în faţa ochilor. Trebuia să-l dobor cumva, dacă aş fi 
putut. Dar cum anume? 

În cele din urmă, l-am nimerit cu un upercut în stomac. Apoi l- 
am izbit şi cu o laterală în falcă. l-a ţâşnit sângele. După aceea l- 
am fulgerat scurt cu o dreaptă în mandibulă. Lovitura asta 
trebuie să fi fost extrem de dureroasă. 

— la opriţi-vă amândoi! Chiar în clipa asta! Încetaţi imediat! 

Auzeam glasul acela răsunându-mi drept în ureche şi 
continuând: 

— Alex! John! Terminaţi odată cu comportamentul acesta 
incalificabil. Opriţi-vă imediat! 

Nana trăgea de noi să ne despartă. Ea se băgase între noi, ca 
un mic, dar hotărât arbitru de box. Mai făcuse aşa ceva, dar 
numai când aveam doisprezece ani. 

Sampson se îndreptă de spate şi se uită la Nana. 

— lartă-mă, murmură el. Îmi pare rău, Nana. Uriaşul părea 


foarte ruşinat. 
Apoi John plecă împleticindu-se, fără să-mi adreseze niciun 
cuvânt. 


40 

A doua zi de dimineaţă, am coborât la micul dejun cu puţin 
înainte de ora şase. Acolo şedea Sampson şi mânca niște ouă, 
precum şi mâncarea lui preferată, grişul. Mama Nana stătea la 
masă vizavi de el. Totul părea la fel ca odinioară. 

Cei doi discutau în surdină, ca şi cum şi-ar fi împărtăşit un 
mare secret pe care nu s-ar fi cuvenit să-l afle nimeni altcineva. 

— Vă deranjez cumva? i-am întrebat eu din uşă. 

— Deloc, îmi răspunse Nana. Am terminat tot ce aveam de 
vorbit. 

Ea îmi făcu semn să mă aşez la masă şi să iau şi eu micul 
dejun. Mi-am turnat mai întâi din cafea, mi-am prăjit patru felii 
de pâine intregrală de grâu şi, în final, m-am aşezat şi eu la 
masă cu Nana şi cu Sampson. 

Acesta din urmă avea în faţa lui un pahar mare cu lapte. 

N-am putut să nu mă gândesc atunci la copilăria noastră. În 
două sau trei dimineţi din fiecare săptămână, John îşi făcea 
apariţia cam tot pe la ora asta, pentru a împărţi pâinea cu Nana 
şi cu mine. Unde în altă parte s-ar fi putut el duce oare? 

Părinţii lui erau dependenţi de droguri. Într-un fel, Nana 
fusese dintotdeauna ca o mamă sau ca o bunică şi pentru el. 
Incă din copilărie, el şi cu mine ne-am avut ca fraţii. Şi tocmai 
de-aceea era atât de surprinzătoare încăierarea noastră din 
noaptea precedentă. 

— Lasă-mă să vorbesc eu, Nana, începu Sampson. 

Ea dădu din cap şi sorbi din ceai. 

Sunt absolut sigur de motivul care m-a împins către alegerea 
unei cariere în domeniul psihologiei şi ce model iniţial am avut 
în privinţa asta. 

Nana a fost dintotdeauna cel mai bun psiholog pe care l-am 
întâlnit eu vreodată. Este înţeleaptă şi miloasă, dar şi suficient 
de tenace pentru a insista să afle adevărul. 

Şi mai ştie şi să te asculte. 

— Te rog să mă ierţi, Alex. N-am dormit deloc noaptea 
trecută. Îmi pare foarte rău pentru ceea ce s-a întâmplat. Am 
întrecut măsura, îmi spuse Sampson, uitându-se cu insistenţă în 
ochii mei şi încercând din răsputeri să nu privească în altă parte. 

Nana ne urmărea pe amândoi, de parcă am fi fost Cain şi Abel 
stând la masă şi luând micul dejun. 


— Da, ai cam întrecut măsura, e adevărat, i-am replicat cu. 
Nu încape nicio îndoială asupra acestui fapt. Noaptea trecută 
parcă nu mai erai în toate minţile. Cât de mult ai băut înainte de 
asta? 

— John ţi-a spus deja că-i pare rău şi că te roagă să-l ierţi, 
interveni şi Nana. 

— Nana, îi zise Sampson întorcându-se pentru o clipă către 
ea, după care se uită din nou în direcţia mea. Ellis Cooper mi-a 
fost ca un frate. Alex, nu pot să uit faptul că el a fost executat. 
Într-un fel, îmi pare rău că am văzut execuţia lui. Nu le-a omorât 
el pe acele femei. Am fost convins că puteam să-l salvăm, aşa 
că greşeala îmi aparţine. Am sperat prea mult. 

Bărbatul terminase ce avea de spus. 

— Şi eu am sperat prea mult, l-am asigurat pe Sampson. Îmi 
pare extraordinar de rău pentru faptul că am eşuat. Aş vrea să-ți 
mai arăt ceva. Să mergem sus. Acum este vorba despre 
răzbunare. Nu ne-a mai rămas decât posibilitatea de a încerca să 
răzbunăm moartea lui Ellis Cooper. 

L-am condus pe Sampson în biroul meu din podul casei. 

De toţi pereţii erau prinse în ace tot felul de bileţele despre 
cazuri de omucidere petrecute în cadrul armatei. 

Încăperea semăna cu ascunzătoarea unui nebun, unul dintre 
ucigaşii mei maniacali. 

M-am apropiat împreună cu John de masa mea de lucru. 

— De când l-am cunoscut pe Ellis Cooper, tot lucrez la aceste 
însemnări ale mele. Am descoperit încă două astfel de cazuri 
remarcabile. Unul în New Jersey, iar celălalt în Arizona. În 
ambele cazuri, cadavrele au fost vopsite, John. 

l-am prezentat şi lui Sampson acele cazuri, fără să omit nimic 
din ceea ce aflasem. 

— Pe parcurs, i-am spuse eu în continuare, am aflat că 
Pentagonul s-a străduit să prevină cele peste o mie de decese 
care au loc pe timp de pace în armată, în fiecare an, din cauza 
ciocnirilor auto ca urmare a exceselor de viteză, din cauza 
sinuciderilor şi a crimelor. Dar cu toate astea, numai în ultimul 
an, au fost omorâţi mai bine de şaizeci de militari. 

— Şaizeci? se minună Sampson şi scutură din cap. Şaizeci de 
omoruri anual? 

— Cele mai multe acte de violenţă au de-a face cu sexul şi cu 


infracțiunile comise din ură, i-am spus eu. Violuri şi asasinate. 
Homosexuali care au fost bătuţi sau ucişi. O serie de violuri 
sălbatice comise în Kosovo de către un sergent din armată. El 
nu credea că avea să fie prins, deoarece, oricum, aveau loc 
acolo o sumedenie de violuri şi omoruri. 

— Au mai existat şi alte cadavre vopsite? se interesă 
Sampson. 

Am scuturat din cap. 

— Nu sunt decât cele două cazuri despre care deja ţi-am 
vorbit, acelea din New Jersey şi din Arizona. Însă este suficient 
chiar şi-atât. Este deja un tipar. 

— Prin urmare, ce am descoperit până acum cu-adevărat 
important? Sampson scutură din cap şi se uită la mine. 

— Încă nu-mi pot da seama. Se obţin extrem de greu 
informaţiile din armată. Se petrece însă acolo ceva foarte urât. 
Se pare că unor soldaţi li s-a înscenat faptul că ar fi comis nişte 
asasinate. Primul a fost în New Jersey, iar cel mai recent pare să 
fie Ellis Cooper. Există nişte asemănări evidente între aceste 
cazuri. Armele crimelor au fost găsite cam prea uşor. Probele 
incriminatoare care au determinat condamnările au fost în toate 
cazurile amprentele digitale şi testele ADN. Toţi aceşti bărbaţi 
aveau dosare militare impecabile. În cazul de crimă din Arizona, 
a fost menţionată şi prezenţa a „doi sau trei bărbaţi”, care se 
pare că fuseseră văzuţi în apropierea casei victimei, înainte de 
comiterea asasinatului. Există şi acolo posibilitatea ca omorul să 
i se fi înscenat unui nevinovat, care a fost apoi din greşeală 
condamnat la moarte şi executat, înscenare, urmată de o 
execuţie a unui om nevinovat. Şi mai ştiu şi altceva, am adăugat 
eu. 

— Ce anume? 


— Aceşti criminali nu au nişte inteligenţe sclipitoare, precum 
Gary Soneji sau Kyle Craig. Dar au aceeaşi plăcere de a ucide. Şi 
sunt nişte adevăraţi experţi în ceea ce fac, iar asta înseamnă să 
omoare şi să scape fără să fie descoperiţi. 

Sampson se încruntă şi scutură din cap. 

— De data asta, n-or să mai scape, decretă el. 


41 

Thomas Starkey s-a născut la Rocky Mount, Carolina dc Nord, 
şi dintotdeauna i-a plăcut acea regiune. La fel o iubeau şi cei 
mai mulţi dintre vecinii săi. El fusese plecat de multe ori, pentru 
lungi perioade, în timp ce se afla în armată, însă acum revenise 
acasă pentru a rămâne aici şi a avea grijă de familia lui. Ştia că 
Rocky Mount era un loc minunat pentru creşterea copiilor. Ce 
naiba, doar şi el crescuse tot aici, nu-i aşa? 

Starkey era devotat familiei sale şi admira sincer şi familiile 
celor mai buni doi prieteni ai săi. Mai simţea şi nevoia de a 
controla totul în jurul său. 

Aproape în fiecare seară de sâmbătă, Starkey reunea cele trei 
familii la un grătar în aer liber. Singura excepţie de la această 
regulă se făcea doar în sezonul meciurilor de fotbal american, 
atunci când familiile de obicei ieşeau vinerea seară, cu maşinile 
la câte o astfel de petrecere. Fiul lui Starkey, Shane, era un 
foarte bun jucător de fotbal american, în echipa liceului. 
Universităţi precum Carolina de Nord, Wisconsin şi Georgia Tech 
deja îi făceau lui Shane o curte asiduă, dar Starkey voia ca fiul 
său să-şi satisfacă mai întâi serviciul militar şi de-abia după 
aceea să urmeze un colegiu. Aşa procedase şi el şi se 
descurcase foarte bine. 

Cei trei bărbaţi făceau de obicei toate cumpărăturile şi găteau 
mâncarea pentru cinele în aer liber de sâmbătă seara şi pentru 
ieşirile cu maşinile din zilele de vineri. Ei cumpărau cotlete, 
costiţe şi cârnăciori iuți şi necondimentaţi, de la piaţa 
producătorilor. Alegeau ştiuleţi de porumb, dovlecei, roşii, 
sparanghel. Preparau chiar şi salatele, de obicei, salată 
nemţească de cartofi, salată de varză tăiată mărunt, de 
macaroane şi, din când în când, Caesar. 

La fel stăteau lucrurile şi în acea zi de vineri, şi pe la ora şapte 
şi jumătate bărbaţii se aflau pe poziţiile lor obişnuite, lângă două 
grătare Weber, având grijă să nu stea în direcţia fumului purtat 
de vânt, bând bere şi pregătind „la comandă” orice preparat. Ba 
chiar făcuseră şi curat şi spălaseră şi vesela. Erau mândri să 
livreze mâncarea aşa cum se cuvenea şi să primească la fel de 
multe aprecieri ca şi fiii lor în serile în care aceştia aveau 
meciuri de fotbal. 

Locţiitorul lui Starkey, Brownley Harris, manifesta mai multe 
înclinații către latura intelectuală. El se şcolise la Wake Forest şi 


apoi urmase şi absolvise cursurile Universităţii Carolina de Nord. 

— Nu ţi se pare asta o ironie a sorții? întrebă el în timp ce 
contempla respectiva scenă de familie. 

— La dracu', Brownie, tu ai vedea ceva ironic până şi într-o 
bucată de curcan, ori într-un boţ nenorocit de orez nedecorticat. 
Gândeşti prea mult, ăsta-i tot necazul tău în viaţă, îl admonestă 
Warren Griffin, dându-şi ochii peste cap. 

— Poate că nu gândeşti tu suficient de mult, îl contrazise 
Harris, făcând în acelaşi timp cu ochiul în direcţia lui Starkey, pe 
care îl considera ca pe un adevărat Dumnezeu. O să ieşim în 
weekendul ăsta să ucidem pe cineva, şi totuşi uite cât de liniştiţi 
frigem acum la grătar hălci de carne de vacă pentru familiile 
noastre. Nu crezi că situaţia este cel puţin cam bizară? 

— Ba eu cred că bizar eşti tu. Asta-i ceea ce cred eu despre 
tine, dacă vrei să ştii cu tot dinadinsul. Am hotărât că avem de 
făcut o treabă, aşa că o facem. La fel cum a fost şi în cei 
doisprezece ani pe care ni i-am petrecut în cadrul armatei. Am 
avut misiuni în Vietnam, în Golful Persic, în Panama, în Rwanda. 
Nu ne facem decât meseria. Bineînţeles că se întâmplă ca 
meseria asta a mea să-mi şi placă. Este posibil să existe o 
oarecare ironie a sorții, nu zic nu. Sunt un familist, dar sunt în 
acelaşi timp şi un ucigaş profesionist. Şi cu asta ce-i? Există cu 
siguranţă tâmpenii şi mai mari. Nu da vina pe mine, ci pe 
Armata Statelor Unite. 

Starkey făcu un semn cu capul în direcţia casei sale, o clădire 
cu două etaje, cinci dormitoare şi două băi, pe care şi-o 
construise în anul 1999. 

— Vin fetele, rosti el. Încetaţi cu ciorovăiala asta! Ce faci, 
frumoaso?! îi strigă el apoi soţiei sale, Judie, după care o 
îmbrăţişă cu drag. 

Judie „Ochi Albaştri” era o brunetă înaltă şi atrăgătoare, care 
arăta aproape tot atât de bine ca în ziua în care se căsătoriseră. 
La fel ca mai multe dintre femeile din oraş, aceasta vorbea cu 
un pronunţat accent sudist şi obişnuia să zâmbească mult. Judie 
făcea chiar şi muncă benevolă, trei zile pe săptămână, la teatrul 
din oraş. Era nostimă, recunoscătoare, ştia să facă amor şi era o 
bună parteneră de viaţă. Starkey se considera norocos să o fi 
găsit, iar ea avusese noroc să îl aleagă pe el drept soţ. Toţi trei 
bărbaţii îşi iubeau soțiile, însă doar până la un anumit punct. La 


naiba, acest lucru constituia o altă ironie, la care Brownley 
Harris putea să mediteze până târziu în noapte. 

— Noi trebuie să fi făcut o treabă foarte bună, continuă 
Starkey, în timp ce o ţinea pe Judie în braţele sale şi închina 
paharul către celelalte două perechi. 

— Ba bine că nu, îi replică Judie Ochi Albaştri. Voi băieţii aţi 
avut mare noroc în căsnicie. Cine şi-ar mai lăsa bărbaţii să 
umble pe coclauri cel puţin câte un weekend în fiecare lună şi ar 
avea atâta încredere că ei sunt băieţi cuminţi acolo, în lumea 
aceea mare şi rea? 

— Noi suntem mereu cuminţi. Nimeni nu este mai cuminte ca 
noi, îi răspunse Starkey şi le surâse celor mai apropiaţi prieteni 
ai săi. Mai cuminţi ca noi nici că se poate. Realmente nu se 
poate. Suntem cei mai cuminţi băieţi din lume. 


42 

Sâmbătă seară, cei trei asasini au pornit-o la drum înspre 
nord, în direcţia unui orăşel din Virginia de Vest, pe nume 
Harpers Ferry. In timpul drumului cu maşina, Brownley Harris 
avea misiunea de a studia hărţile DA, după cum era Drumul 
Apalaşilor denumit de către mulţi dintre aceia care obişnuiau să- 
| străbată cu regularitate. Locul către care se îndreptau cei trei 
era un popas frecventat de mulţi excursionişti. 

Harpers Ferry era o localitate cu adevărat mică. Ai fi putut 
străbate, cu pasul, distanţa dintr-o parte în cealaltă a micuţului 
oraş, în mai puţin de cincisprezece minute. În apropiere, se afla 
un obiectiv turistic de mare atractivitate, pe nume Stânca 
Jefferson, de unde putea fi admirată panorama statelor 
Maryland, Virginia şi Virginia de Vest. 

Starkey rămase la volan întreaga călătorie, fără să aibă 
nevoie ca altcineva să-l mai schimbe la condus. Oricum, lui îi 
plăcea să se afle la volan şi să controleze totul. Se mai ocupa în 
timpul ăsta şi de distracţie, care consta din ascultarea 
înregistrărilor lui antologice cu marile succese muzicale marca 
Bruce Springsteen, Janis Joplin, Doors, Jimi Hendrix şi Dale 
Brown. 

Pe parcursul drumului, Warren Griffin verifică proviziile 
grupului şi aranjă rucsacii aflaţi în spate. Când îşi termină 
treaba, bagajele cântăreau circa douăzeci de kilograme, doar cu 
puţin peste jumătate din cât erau obişnuiţi ei să ducă în 
misiunile lor de recunoaştere din Vietnam şi din Cambodgia. 

Omul le pregătise în vederea lui „vânează şi ucide”, soiul de 
ambuscadă pe care îl plănuise colonelul Starkey pentru Drumul 
Apalaşilor. Griffin împachetase raţii standard de mâncare; LRPs, 
porţii a căror denumire era pronunţată „lurps”; sos piperat care 
să acopere gustul de LRPs; precum şi câte o cănuţă de tablă, 
pentru cafea. Fiecare dintre ei urma să aibă câte un K-Bar, adică 
pumnalul militar standard de luptă; baghete pentru camuflaj, cu 
două culori de vopsea cremoasă; bonete simple; ponchouri care 
se puteau folosi şi ca pături; ochelari de vedere pe timp de 
noapte; un pistol Glock şi o puşcă M-16 cu lunetă. După ce 
termină pregătirile, Griffin rosti una dintre expresiile sale 
preferate: 

— Dacă vrei să râzi de Dumnezeu, nu trebuie decât să-i aduci 
la cunoştinţă ceea ce ai de gând să faci. 


Starkey era CE, respectiv, conducătorul echipei. El controla 
fiecare aspect al misiunii. 

Harris era deschizătorul de drum. 

Griffin asigura spatele grupului, fiind în continuare cel mai 
tânăr, chiar şi după atâţia ani. 

Ei nu aveau nevoie să execute misiunea „vânează şi ucide” 
exact în acest fel. Ar fi putut rezolva totul cu mult mai mare 
uşurinţă. Însă aceasta reprezenta modalitatea în care îi plăcea 
lui Starkey să acţioneze, era metoda pe care o foloseau 
întotdeauna la comiterea omorurilor. Era „procedeul militar”. 


43 

Cei trei şi-au instalat tabăra la o distanţă potrivită de Drumul 
Apalaşilor. Ar fi fost periculos pentru ei să fie zăriţi de cineva, 
aşa încât Starkey a stabilit o poziţie de apărare nocturnă (PAN). 
Apoi au stat de veghe pe rând cu toţii, în schimburi de câte două 
ore. Regulamente nostalgice. 

Când îi veni şi lui Starkey rândul, el îşi petrecu timpul 
gândindu-se nu atât la misiunea pe care urmau s-o ducă la bun 
sfârşit, cât la respectiva misiune în general. El cu Harris şi cu 
Griffin erau nişte asasini profesionişti şi asta fuseseră de mai 
bine de douăzeci de ani. Fuseseră asasini în Vietnam, în Panama 
şi în Războiul din Golf; iar acum erau asasini plătiţi. Erau grijulii, 
discreţi, iar angajarea lor costa extrem de scump. Misiunea lor 
curentă era cea mai bine plătită şi presupusese executarea 
câtorva crime de-a lungul unei perioade de doi ani. Cel mai 
curios era faptul că ei nu cunoşteau identitatea celui care îi 
angaja. Li se fixa o nouă ţintă doar după ce fusese îndeplinită 
misiunea anterioară. 

Pe când privea în bezna foşnitoare a pădurii, lui Starkey îi veni 
cheful de a fuma o ţigară, dar se mulţumi cu un „Altoids”. 
Drăcoveniile astea de pastiluţe te mențineau treaz. El începu să 
se gândească la târfa blondă pe care o căsăpiseră lângă 
Fayetteville, adică la frumoasa Vanessa. Amintirea îi era vie în 
minte, surescitându-l, ceea ce făcea ca timpul să treacă mai 
repede. In perioada în care se aflau în Vietnam, Starkey 
descoperise faptul că îi plăcea să ucidă. Omorurile îi dădeau 
senzaţia că deţine controlul şi apoi îl umpleau de exaltare. Se 
simţea ca şi cum trupul i-ar fi fost străbătut de un curent 
electric. Nu mai avea demult sentimentul vinovăţiei. Ucidea 
pentru că era angajat să facă acest lucru, însă omora şi între 
două angajamente, deoarece aşa voia el. 

— Stranie şi înspăimântătoare treabă, murmură Starkey, 
frecându-şi mâinile. Mă sperie uneori chiar şi pe mine. 

Cei trei erau deja pregătiţi pe la ora cinci în dimineaţa 
următoare, o dimineaţă învăluită într-o ceaţă densă de o nuanţă 
cenuşiu-albăstruie. Aerul era răcoros, dar incredibil de curat şi 
de proaspăt. Starkey îşi zise că, probabil, ceața nu avea să se 
ridice mai devreme de ora zece. 

Harris era în cea mai bună formă fizică dintre toţi trei, aşa că 
a fost trimis în recunoaştere. Oricum, el îşi dorea asta. La cei 


cincizeci şi unu de ani ai săi, încă mai juca într-o ligă masculină 
de baschet şi participa de două ori pe an la concursuri de 
triatlon. 

La cinci şi un sfert, el părăsi tabăra, în pas alergător. Doamne, 
cât de mult îi mai plăcea tot rahatul ăsta! 

Din nostalgie. 

De îndată ce se puse în mişcare, Harris constată faptul că se 
simţea cât se poate de treaz şi de activ. Operaţiunea „vânează 
şi ucide” era o satisfăcătoare combinaţie de afacere şi de 
plăcere, atât pentru el, cât şi pentru ceilalţi doi tovarăşi ai săi. 

In afară de Harris nu mai era nimeni la ora aceea pe Drumul 
Apalaşilor, cel puţin în acea zonă. El trecu pe lângă un cort 
boltit, de patru persoane. Probabil, aparţinea unei familii 
sclifosite. Şi mai probabil făceau parte din „secţiunea 
excursioniştilor”, în opoziţie cu aceea a 
„pseudoexcursioniştilor”, cei cărora le-ar lua până la şase luni să 
parcurgă întregul drum, în final, ajungând într-un loc denumit 
Mount Katahdin, în statul Maine. De jur împrejurul cortului boltit, 
el remarcă existenţa unui aragaz de voiaj, a unor recipiente de 
combustibil, precum şi a unor mizerabile şorturi şi tricouri lasate 
afară la aerisit. Asta nu-i o țintă, hotărî el şi plecă mai departe. 

Apoi dădu peste o pereche, culcată în nişte saci de dormit, 
chiar lângă potecă. Cei doi erau tineri, probabil, de tipul 
„mergem să vedem lumea”. Se întinseseră pe nişte saltele 
pneumatice cu umflare automată, la fel ca acasă. 

Harris se apropie la vreo zece metri de ei, înainte de a se 
decide în final să treacă mai departe. Cu toate astea, el 
remarcase faptul că fata era arătoasă. Blondă, cu o faţă cu 
trăsături drăguţe, poate în vârstă de douăzeci de ani. Privind-o 
cum dormea acolo împreună cu prietenul ei îşi simţi răsuflarea 
accelerată. Aceştia constituiau cu siguranţă o „ţintă posibilă”. 

La vreo patru sute de metri mai încolo, Harris văzu un al 
doilea cuplu deja în picioare şi făcând exerciţii de înviorare 
lângă cort. Aceştia aveau ranite moderne, cu armături interne, 
precum şi ghete de excursie de două sute de dolari perechea, 
semănând cu nişte filfizoni dispreţuitori dintr-o mare metropolă. 
li catalogă imediat drept ţinte potenţiale, în principal, din cauză 
că perechea îi displăcuse mult. 

Nu departe de cei doi, Harris dădu şi peste un turist 
singuratic. Respectivul era cu siguranţă plecat pentru o excursie 


de mai lungă durată. Avea un rucsac de foarte bună calitate, 
care părea extrem de uşor şi de încăpător. Probabil că își luase 
la el hrană deshidratată şi prafuri pentru prepararea UNOR 
băuturi bogate în proteine - hrana proaspătă ar fi fost mult prea 
grea ca să poată fi cărată în spate toată ziua. Nici garderoba lui 
nu putea fi prea sofisticată - şorturi de nailon, maiouri uşoare şi 
poate nişte desuuri flanelate lungi, pentru nopţile mai reci. 

Harris se opri şi se uită pentru câteva minute la tabăra 
excursionistului singuratic. Aşteptă ca bătăile inimii să i se 
domolească şi îşi controlă respiraţia. In cele din urmă, se furişă 
drept în tabăra bărbatului. Nu-i era teamă şi se simţea sigur pe 
el. El obţinu ceea ce îl interesa. Excursionistul nici măcar nu se 
mişcase prin somn. 

Harris se uită la ceas şi văzu că era doar şase fără zece 
minute. Până acum era totul în regulă. 

El reveni pe cărare şi începu din nou să alerge. Se simţea 
revigorat, surescitat de operaţiunea „vânează şi ucide”, acolo 
pe cărarea din pădure își dorea să ucidă pe cineva. Nu ar fi 
contat deloc dacă ar fi omorât un bărbat sau o femeie, o 
persoană tânără sau una bătrână. 

Următoarea tabără se afla în apropiere - o altă pereche, încă 
dormind într-un cort boltit, de două persoane. Harris îşi spuse în 
sinea lui că ar fi fost foarte uşor să-i ucidă chiar atunci. Ca pe 
nişte rațe plutind pe un heleşteu. Toţi erau atât de vulnerabili şi 
de încrezători aici. Ce adunătură de zănatici! Ei chiar nu citeau 
deloc ziarele alea pline de bizarerii? America era plină de 
nenumărați ucigaşi care umblau liberi. 

La vreun kilometru şi jumătate mai departe, el văzu tabăra 
unei alte familii. Cineva deja se trezise acolo. 

Harris se ascunse între nişte pini şi se uită. Fusese aprins un 
foc care arunca scântei. O femeie de circa patruzeci de ani îşi 
făcea de lucru cu un rucsac. Ea purta un costum de baie marca 
Speedo, de culoare roşie, şi părea să fie într-o bună formă - 
având picioare şi braţe cu o musculatura frumoasă, precum şi 
un funduleţ apetisant. Femeia strigă: 

— Deşteptarea, deşteptarea! 

În câteva clipe după aceea, din cortul mai mare ieşiră două 
adolescente bine proporţionate. Acestea aveau pe ele costume 
de baie dintr-o singură bucată şi se plesneau uşor cu palmele 
peste trupurile lor mlădioase, încercând să se încălzească 


înainte de a se trezi de-a binelea. 

— Mama ursoaică şi cele două copile ursuleţe, murmură 
Brownley Harris. Interesantă idee. Poate prea asemănătoare cu 
crimele de la Bragg, totuşi. 

El urmări cum cele trei femei se adunară pentru o clipă în 
jurul focului, după care o rupseră la fugă. Curând, Harris putu 
auzi un cor de strigăte şi de ameninţări războinice, urmate de 
râsete şi de nişte puternice plescăituri, când ele intrară în 
pârâiaşul care trecea chiar prin spatele taberei lor. 

Brownley Harris se mişcă iute şi fără zgomot printre copaci, 
până ce ajunse într-un loc de unde putea vedea zbenguiala 
mamei şi a celor două frumoase fiice ale ei, în curentul rece de 
apă. Nu încăpea nicio îndoială că ele îi reaminteau de femeile 
masacrate în Fayetteville. Dar în ciuda acestui fapt, ele ar fi 
putut constitui nişte ţinte secundare. 

Bărbatul se întoarse în tabăra lui puţin după ora şase şi 
jumătate. Griffin pregătise micul dejun: ouă, slănină şi cafea din 
belşug. Starkey stătea într-o familiară poziţie de lotus, meditând 
şi plănuind. El deschise ochii mai înainte ca Harris să-şi anunţe 
sosirea. 

— Ce ai făcut? îl întrebă Starkey. 

Brownley Harris zâmbi. 

— Totul merge conform planificării, colonele. Avem tot ce ne 
trebuie. O să-ţi descriu ţintele, în timp ce vom mânca. Miroase 
bine cafeaua. Dimineaţa, cafeaua este cu mult mai bună decât 
napalmul. 


44 

Starkey preluă în acea dimineaţă comanda în totalitate. Spre 
deosebire de toţi ceilalţi excursionişti de pe Drumul Apalaşilor, 
el îşi conduse oamenii adânc prin pădurea deasă, nevăzuţi de 
vilegiaturişti şi de nimeni altcineva. 

Nu le era greu să-şi piardă urma. Pe parcursul vieţii lor 
anterioare, cei trei îşi petrecuseră câteodată zile sau chiar 
săptămâni întregi în care deveneau invizibili pentru inamicii 
veniţi să-i găsească şi să-i omoare, inamici care sfârşeau ei 
înşişi de cele mai multe ori prin a fi ucişi. S-a întâmplat în unul 
dintre cazuri ca grupul de inamici să fie compus din patru 
detectivi criminalişti din Tampa, Florida. 

Starkey le ceru oamenilor săi să trateze acţiunea lor ca pe o 
misiune reală de luptă, dintr-un război adevărat. Era esenţial să 
nu facă niciun zgomot. Ei comunicau în majoritatea timpului 
făcându-şi semne cu mâinile. În cazul în care îi venea vreunuia 
să tuşească, respectivul îşi înăbuşea tuşea în guler sau în braţul 
îndoit din cot. Rucsacurile lor fuseseră împachetate strâns de 
către sergentul Griffin, în aşa fel încât niciun obiect să nu se 
clatine şi să nu zdrăngăne cumva, în timpul mersului. 

Toţi trei îşi frecaseră pielea cu insecte strivite şi apoi cu 
vopsea de camuflare. Niciunul dintre ei n-a fumat toată ziua nici 
măcar o singură ţigară. 

Nu era admisă nici cea mai mică eroare. 

Starkey se gândea că asasinatul ar fi urmat să aibă loc 
undeva între Harpers Ferry şi o zonă cunoscută sub numele de 
Loudoun Heights. Multe porţiuni de pe lângă cărare erau extrem 
de împădurite, precum un tunel verde şi fără de sfârşit, ceea ce 
ar fi fost folositor pentru intenţiile lor. Acolo era o pădure de 
foioase, nu de conifere. Existau mulţi rododendroni şi dafini 
sălbatici de munte. 

Nu le scăpa niciun amănunt. 

În acea noapte, nici măcar nu şi-au mai aşezat tabăra şi au 
fost atenţi să nu lase niciun fel de urmă a trecerii lor prin acea 
pădure. 

La ora şapte şi jumătate seara, cu puţin timp înainte de a se fi 
lăsat întunericul, Brownley Harris a fost trimis într-o altă misiune 
de recunoaştere. Când se întorcea, soarele asfinţise şi bezna 
căzuse ca un văl negru peste Drumul Apalaşilor. Pădurea 
semăna cu o junglă, însă asta era doar o aparenţă. La circa un 


kilometru de locul în care se aflau ei, trecea o şosea statală. 

Harris îi dădu lui Starkey raportul: 

— Ţinta Unu este la aproximativ două aruncături de piatră 
depărtare de-aici. Ţinta Doi se află la mai puţin de trei. Totul 
pare să ne avantajeze. De-abia aştept să trecem la fapte. 

— Tu eşti oricând gata pentru o partidă de „vânează şi 
ucide”, îi zise Starkey. Însă ai dreptate, situaţia ne este 
favorabilă. Şi în special această tendinţă de a se încrede în orice 
vecin, idee fixă pe care o au toţi turiştii ăştia veniţi aici să se 
recreeeze. 

Starkey se decise şi dădu comanda: 

— Ne vom deplasa în punctul situat la jumătatea distanţei 
dintre Ţinta Unu şi inta Doi. O să aşteptăm acolo. Și nu uitaţi 
nicio clipă că n-aveţi voie să fiţi neglijenţi. Am fost prea buni 
atâta amar de vreme, ca s-o feştelim tocmai acum. 


45 

Luna aflată în al treilea pătrar le uşura deplasarea prin 
pădure. Starkey ştiuse dinainte despre lună. Omul nu voia doar 
să deţină controlul, ci era şi obsedat de toate detaliile, fiindcă 
neglijarea unuia dintre acestea s-ar fi putut solda cu moartea 
sau capturarea. El ştia sigur că fuseseră prognozate temperaturi 
moderate, un vânt slab şi absenţa ploii. Ploaia ar fi însemnat 
noroi, iar noroiul presupunea o mulţime de urme de paşi, 
acestea fiind inacceptabile într-o misiune ca a lor. 

Ei nu vorbiră în timp ce se deplasau prin pădure. Poate că 
acolo nu era nevoie chiar de atâta prudenţă, însă devenise un 
reflex modul în care fuseseră antrenați pentru luptă. Se ghidau 
după o regulă simplă: aminteşte-ţi tot ce ai fost instruit să faci şi 
nu încerca niciodată să fii un erou. In afară de asta, disciplina îi 
ajuta să se poată concentra. lar atenţia lor era îndreptată doar 
în direcţia omorurilor pe care urmau să le comită în curând. 

Pe când mergeau, cei trei bărbaţi erau cufundaţi fiecare în 
propriul său univers interior: Harris îşi imagina crimele la modul 
concret, cu trupuri şi feţe din viaţa reală; Starkey şi cu Griffin 
erau extrem de ancoraţi în realitate şi de aceea sperau ca Harris 
să nu fabuleze prea tare la descrierea țintelor. Starkey îşi 
amintea că existase o situaţie în care Brownley raportase că 
prada era o şcolăriţă vietnameză, pe care o descrisese cu lux de 
amănunte. Însă în momentul în care ajunseseră ei în zona 
teatrului de operaţiuni criminale, adică într-un sătuc din valea 
An Lao, au găsit acolo o femeie obeză, care părea să fi trecut 
demult de şaptezeci de ani şi era plină de negi negri pe tot 
corpul. 

In clipa aceea, gândurile le-au fost întrerupte brusc de un glas 
bărbătesc, răsunând în pădure. 

Starkey ridică o mână în semn de avertizare. 

— Hei! Hei! Ce se întâmplă? Cine-i acolo? strigă vocea. Cine 
este? 

Cei trei încremeniseră. Harris şi Griffin se uitau la Starkey, 
care îşi ţinea încă ridicat braţul drept. La chemarea 
neaşteptatului glas, nu se auzi niciun răspuns. 

— Cynthia? Tu eşti, iubito? Dacă eşti tu, atunci să ştii că nu-i 
câtuşi de puţin amuzant. 

Era un bărbat. Era tânăr. Părea agitat. 

Apoi în direcţia celor trei se aprinse un fascicul luminos 


strălucitor, de culoare galbenă. Starkey îşi continuă liniştit 
mersul înainte şi nu rosti decât: 

— Salut! 

— Ce naiba? Sunteţi militari? continuă să întrebe vocea. Ce 
faceţi aici? Vă antrenați? Pe Drumul Apalaşilor? 

În cele din urmă, Starkey îşi aprinse şi el lanterna Maglite. 
Aceasta lumină un bărbat de rasă albă, de circa treizeci de ani, 
cu un şort kaki coborât la nivelul genunchilor şi cu un sul mare 
de hârtie igienică într-o mână. 

Era un flăcău slăbănog, cu un păr lung şi negru. Starkey îşi 
dădu seama că omul nu constituia pentru ei niciun fel de 
ameninţare. 

— Facem nişte manevre. lartă-ne că am dat buzna peste tine 
în felul ăsta, îi zise Starkey tânărului care şedea pe vine în faţa 
lui. Colonelul chicoti uşor apoi se răsuci în direcţia lui Harris, 
mormăind către acesta printre dinţi: Cine dracului mai e şi ăsta? 

— E din cuplul cu Numărul Trei. Face treabă mare. Ăştia 
probabil că se află acum în spatele Ţintei Doi. 

— Asta este. Schimbăm planul, spuse Starkey. Mă ocup eu de 
rezolvarea problemei. 

— Am înţeles, domnule. 

Starkey încerca o senzaţie de răceală în piept şi presupunea 
că şi cu ceilalţi se întâmpla acelaşi lucru. Aşa se petrecea în 
timpul luptelor, mai ales atunci când lucrurile nu mergeau cum 
trebuie. Simţurile i se ascuţiră şi mai mult. Nu-i scăpa absolut 
nimic din ceea ce se întâmpla acolo, nici măcar ceea ce vedea 
cu privirea periferică. Inima îi bătea puternic, egal, hotărât. Îl 
reconfortau acele sentimente atât de intense, mai ales înainte 
de ceea ce avea să urmeze. 

— Aţi putea totuşi să mă lăsaţi şi pe mine singur? îi întrebă 
cel care îşi făcea nevoile acolo. Vă rog, băieţi! Bine? 

Dintr-odată, se aprinse o lumină şi mai puternică - fiindcă 
Brownley Harris începuse să înregistreze video întreaga scenă. 

— Hei, aia nu-i cumva o cameră video? 


— Bineînţeles că asta este, îi răspunse Starkey. El ajunsese 
deja deasupra bărbatului ghemuit, mai înainte ca acesta să fi 
apucat să înţeleagă ceea ce se petrecea în jurul său. Starkey 
înşfacă victima de părul ei cel lung şi îi spintecă beregata cu 
pumnalul. 


— Femeia cum este? îl întrebă Starkey pe Harris, care încă 
înregistra cu micuța cameră video. 

— Asta nu ştiu, crai nebunatic ce eşti. Prietena ăstuia azi- 
dimineaţă dormea. N-am putut s-o văd. 

— Tânărul nu arăta prea rău, spuse şi Griffin. Aşa că sunt 
optimist şi în privinţa puicuţei. Cred că vom afla destul de 
repede. 


46 

Sampson şi cu mine goneam din nou cu maşina pe autostrada 
l-95, îndreptându-ne către localitatea Harpers Ferry, din Virginia 
de Vest. În apropierea respectivului orăşel, avusese loc un brutal 
dublu asasinat. Până în acel moment, poliţiştii locali şi agenţii 
FBI nu se lămuriseră în privinţa crimelor aflate în chestiune. Însă 
noi înţelegeam foarte bine un lucru: Cei; trei ucigaşi trecuseră 
pe-acolo. 

De multă vreme nu mai avuseserăm noi doi atâta timp la 
dispoziţie, ca să stăm de vorbă. În prima oră a călătoriei, am 
discutat despre cele două victime, doi excursionişti aflaţi pe 
Drumul Apalaşilor, despre orice legătură posibilă cu Ellis Cooper 
sau cu victimele din Arizona şi din New Jersey. Noi citiserăm 
însemnările  detectivilor investigatori. Descrierile erau 
înfiorătoare. O pereche de tineri având câte douăzeci şi ceva de 
ani fiecare, de ocupaţii artist grafic, respectiv arhitect, fuseseră 
găsiţi morţi, cu beregăţile tăiate. Nevinovaţi. Mobil sau cauză a 
crimelor - imposibil de stabilit. Ambele cadavre fuseseră 
marcate cu vopsea roşie, fapt pentru care mi-a şi telefonat FBI- 
ul. 

— Hai să mai luăm şi câte o pauză de masacre, îmi spuse in 
final Sampson, pe când ne aflam la jumătatea călătoriei noastre 
către sud. 

— Bună idee. Şi eu simt nevoia unei întreruperi. În curând, ne 
vom cufunda într-o mizerie până la genunchi. Altceva, ce-ai mai 
făcut? Te-ai mai întâlnit cu cineva anume, în ultima vreme? Ai 
avut vreo întâlnire mai serioasă? Ai cunoscut vreo fată nostimă? 

— M-am văzut cu Tabitha, cu Cara, cu Natalie şi cu La Tasha, 
îmi răspunse el. Pe Natalie o cunoşti. Este o foarte bună 
avocată. Am auzit că în weekendul trecut te-a vizitat noua ta 
prietenă de la San Francisco. /nspector Jamilla Hughes, 
Departamentul Omucideri. 

Eu am râs. 

— Cine ţi-a povestit asta? 

John îşi încreţi fruntea. 

— Păi, stai puţin, să-mi amintesc! Mi-a spus Nana. Şi Damon. 
Şi Jannie. Şi micuțul Alex s-ar putea să-mi fi spus câte ceva. Te 
gândeşti să te căsătoreşti din nou? Am auzit că această Jamilla 
este deosebită. E cumva prea focoasă pentru tine? 


Am continuat să râd. 

— Se exercită multe presiuni asupra mea, John. Toată lumea 
vrea să mă vadă din nou legat în lanţurile căsniciei. Să uit de 
nefericitul meu trecut recent. Să mă aşez la casa mea şi să duc 
o viaţă frumoasă. 

— Te pricepi la aşa ceva. Eşti un tată bun şi un soţ la fel de 
bun. Aşa te vede toată lumea. 

— Dar tu cum mă vezi pe mine? 

— Văd şi eu toate aceste lucruri bune pe care le văd şi toţi 
ceilalţi, însă eu îţi ştiu şi partea întunecată. Vezi tu, o parte din 
tine vrea să fii la fel ca bunul şi bătrânul Cliff Huxtable. Însă o 
parte tot aşa de importantă din tine simte nevoia ca tu să fii un 
lup rău şi singuratic. Zici că intenţionezi să pleci din cadrul 
departamentului de poliţie şi poate că aşa vei şi face. Dar ţie, 
Alex, îţi place să vânezi. 

L-am privit îndelung pe Sampson. 

— Şi Kyle Craig mi-a spus cam acelaşi lucru şi aproape cu 
aceleaşi cuvinte. 

Sampson dădu din cap. 

— Vezi? lar Kyle numai prost nu poţi să zici că este. Poate 
bolnav, ţicnit, monstruos, însă prost nu. 

— Păi dacă mie-mi place atât de mult să vânez, cine se va 
aşeza primul la casa lui? Tu sau eu? 

— Nu mă angajez în niciun fel de întrecere. Modelele din 
familia mea sunt extrem de negative. Tu ştii foarte bine acest 
lucru. Când aveam trei ani, tata a plecat de-acasă şi nu s-a mai 
întors niciodată. Poate că o fi avut motivele lui să facă asta. Nici 
mama n-a fost cu mult mai brează ca el. Era prea ocupată 
mereu cu hoţiile şi cu terorizarea mea. Ei amândoi m-au altoit 
ori de câte ori au avut ocazia. Se băteau şi între ei. De trei ori i-a 
spart tata mamei nasul. 

— Şi te temi că o să fii un tată execrabil? l-am întrebat cu. De 
aceea nu ţi-ai întemeiat o familie? 

Sampson medită o vreme la spusele mele. 

— Nu chiar. Îmi plac mult copiii. Şi mai ales atunci când este 
vorba despre copiii tăi. Şi îmi plac mult şi femeile. Poate că asta 
e adevărata problemă - poate că îmi plac prea mult femeile, îmi 
zise Sampson şi izbucni în râs. lar femeile par şi ele să mă placă 


pe mine. 

— Laşi impresia că ştii foarte bine tot ce se întâmplă cu tine. 

— Asta nu-i deloc rău. Autocunoaşterea este un început 
extrem de încurajator, îmi zise Sampson şi rânji cu toată gura. 
Cât îţi datorez pentru consultaţie, doctore Cross? 

— N-avea tu grijă, că ţi-o trec eu pe răboj. 

Am văzut atunci în faţa maşinii, pe marginea şoselei, 
inscripţia: „Harpers Ferry, trei kilometri”. Acolo fusese deja 
reţinut un bărbat, sub acuzaţia de crimă. 

Era vorba despre un fost colonel din armată, fără cazier. 
Actualmente, omul era preot baptist. 

Mă întrebam dacă nu cumva zărise cineva în zona 
asasinatelor trei bărbaţi cu aspect dubios. Şi mă mai întrebam şi 
dacă unul dintre aceştia filmase ceea ce se întâmplase. 


47 

Sampson şi cu mine ne-am întâlnit cu părintele Reece Tate 
într-o cămăruţă din interiorul modestei închisori din Harpers 
Ferry. Tate era un bărbat zvelt cu un început de chelie care 
avea nişte perciuni lungi până la marginea inferioară a lobilor 
urechilor. Omul nu prea semăna cu un fost soldat. Se 
pensionase din armată în 1993 şi acum conducea o congregatie 
baptistă la Cowpens, în Carolina de Sud. 

— Părinte Tate, ai putea să ne povesteşti ceea ce ţi s-a 
întâmplat ieri, pe Drumul Apalaşilor? l-am întrebat eu după ce i- 
am dezvăluit identitatea mea şi a lui Sampson. Spune-ne tot ce 
ştii. Am venit aici ca să-ţi auzim povestea. 

Ochii bănuitori ai lui Tate ne săgetau pe mine şi pe Sampson. 
Nu înceta nicio clipă să se scarpine în creştet şi pe faţă, în timp 
ce se tot uita prin micuța încăpere. Şi el părea extrem de 
nedumerit de ceea ce i se întâmpla. Era în mod evident neliniştit 
şi speriat, iar eu îi dădeam dreptate cu atât mai mult, cu cât 
căzuse victimă a unei înscenări şi i se pusese în cârcă o dublă 
crimă. 

— Ce-ar fi să-mi răspundeţi voi mai întâi la câteva dintre 
întrebările care mă frământă, bâigui bărbatul. Ce vă pasă vouă 
de tot ce s-a întâmplat acolo, pe traseu? Nu pot înţelege acest 
lucru. Şi nu înţeleg nimic din ceea ce s-a întâmplat în ultimele 
două zile. 

Sampson se uită la mine. Dorea să-i dau eu explicaţiile 
cerute. Am început să-i povestesc lui Tate despre legătura 
noastră cu Ellis Cooper şi cu crimele care avuseseră loc lângă 
Fort Bragg. 

— Şi credeţi cu-adevărat că domnul sergent-major Cooper 
era nevinovat? ne întrebă el, după ce mi-am încheiat expunerea. 

Am dat din cap. 

— Da, aşa credem. Şi mai credem şi că a fost tras pe sfoară şi 
i s-a înscenat totul. Dar nu ştim încă din ce motiv. Nu ştim de ce 
şi nici cine i-a făcut una ca asta. 

Sampson îi puse şi el o întrebare: 

— Tu şi cu Ellis Cooper v-aţi cunoscut vreodată, în timp ce 
eraţi în armată? 

Tate scutură din cap. 

— N-am fost detaşat niciodată la Bragg. Şi nu-mi amintesc să- 


| fi cunoscut pe sergentul Cooper în Vietnam. Nu, nu cred să-l fi 
întâlnit vreodată. 

l-am vorbit pe un ton coborât. Reece Tate era un om rigid, 
corect şi formal, aşa încât am încercat să-i alung orice temere. 

— Părinte Tate, am răspuns la întrebările tale. De ce nu ne-ai 
răspunde şi tu acum la câteva dintre întrebările noastre? Dacă 
nu eşti vinovat pentru comiterea acestor crime, noi suntem aici 
ca să te ajutăm să ieşi din această mare belea. Te vom asculta 
cu luare-aminte şi fără niciun fel de idei preconcepute. 

El se gândi câteva clipe înainte de a replica: 

— Presupun că sergentul Cooper a fost judecat şi găsit 
vinovat. În clipa de faţă, se află în închisoare? Mi-ar plăcea să 
stau de vorbă cu el. 

M-am uitat la Sampson, după care mi-am îndreptat privirea 
către Reece Tate. 

— Sergentul Cooper a fost de curând executat în Carolina de 
Nord. 

Tate clătină din cap. 

— Dumnezeule din ceruri! Mi-am luat şi eu o săptămână 
liberă, îngăduindu-mi un scurt răgaz. Îmi place mult să fac 
excursii în natură. Mi-a plăcut încă de pe vremea când eram în 
armată. Am fost cercetaş la Greensboro. Pare destul de 
caraghios, în actualele circumstanţe. L-am lăsat să vorbească. 
Cercetaşul din el voia - simţea nevoia - să-şi descarce sufletul. 
Şi bărbatul continuă: Acum patru ani am divorţat. Taberele 
astea în aer liber au rămas singurele mele evadări, 
reprezentând un fel de eliberare pentru mine. Îmi iau liber două 
săptămâni pe an, plus câteva zile ocazional. 

— Mai ştia cineva faptul că îţi planificaseşi excursia aceasta 
pe Drumul Apalaşilor? 

— Ştia toată lumea de la biserica noastră. Mai ştiau şi câţiva 
prieteni de-ai mei şi câţiva vecini. Nu era cine ştie ce mare 
secret. Şi nu văd de ce ar fi fost. 

Sampson îl întrebă: 

— A ştiut şi fosta dumitale nevastă? 

Tate se gândi o vreme, după care scutură din cap. 

— Noi nu mai comunicăm aproape deloc. Să ştiţi că eu am 
bătut-o pe Helene înainte de a divorța. S-ar putea ca ea să mă fi 
întărâtat, însă eu am fost acela care a lovit-o. Greşeala îmi 


aparţine numai mie. Nu există nicio scuză valabilă pentru ca un 
bărbat să fie îndreptăţit vreodată să dea într-o femeie. 

— Ne poţi povesti acum şi despre ziua de ieri? Spune-ne tot 
ce îţi aminteşti, l-am îndemnat eu. 

Timp de zece minute, Tate ne-a relatat cu lux de amănunte 
tot ce făcuse în acea zi. Ne-a spus că s-a trezit pe la şapte şi a 
constatat că era o dimineaţă ceţoasă. Nu se grăbea să 
pornească pe traseu, aşa că şi-a luat mai întâi micul dejun în 
tabăra lui. Apoi a plecat la drum pe la opt şi jumătate şi a 
străbătut în ziua respectivă o mare distanţă. În timpul ăsta a 
trecut pe lângă două familii şi pe lângă o pereche de oameni 
mai în vârstă. În ziua precedentă, văzuse o mamă împreună cu 
cele două fiice ale ei, iar acum spera să le poată ajunge din 
urmă, însă nu a reuşit. Într-un târziu, şi-a aşezat tabăra, pe la 
ora şase. 

— De ce voiai să le ajungi din urmă pe cele trei femei? îl 
întrebă Sampson. 

Tate ridică din umeri. 

— Visam şi eu prosteşte, cu ochii deschişi. Mama fetelor mi 
se păruse a fi o femeie atrăgătoare, doar cu puţin peste 
patruzeci de ani. În mod evident, erau toate trei amatoare de 
excursii. Mă gândeam că am fi putut merge o vreme împreună. 
Acest lucru este ceva cât se poate de obişnuit pe Drumul 
Apalaşilor. 

— Ai mai văzut şi pe altcineva în acea zi? îl mai întrebă 
Sampson. 

— Nu-mi amintesc să fi întâlnit pe cineva ieşit din comun. Şi o 
să mă tot gândesc la asta. Aici am tot timpul din lume. Şi am şi 
motivaţia necesară. 

— Aşadar, ai întâlnit familiile acelea, perechea de vârstnici şi 
mama cu cele două fiice ale ei. Alte grupuri de oameni ai mai 
văzut pe traseu? Poate nişte bărbaţi călătorind împreună? Sau 
nişte excursionişti singuratici? 

Bărbatul scutură din cap. 

— Nu, nu-mi amintesc să fi văzut pe cineva care să-mi 
trezească vreo suspiciune. În timpul nopţii, n-am auzit niciun 
zgomot neobişnuit. Am dormit adânc. Aceasta este numai una 
dintre binefacerile drumeţiilor montane. M-am sculat devreme în 
dimineaţa următoare şi am plecat la drum pe la ora şapte şi 


jumătate. Era o zi frumoasă şi senină şi se putea vedea până la 
aproape şapte kilometri depărtare. lar pe la prânz, a venit poliţia 
şi m-a arestat. Părintele Tate se uită la mine. Ochii săi mici ne 
priveau rugător. El continuă: Jur că sunt nevinovat. N-am făcut 
nimănui vreun rău în pădure. Nu ştiu de unde au apărut pete de 
sânge pe unele dintre hainele mele. Nici măcar n-am purtat 
acele haine în ziua în care au fost ucişi bieţii oameni. N-am 
omorât pe nimeni. Nu se poate să nu fie nimeni care să mă 
creadă. 

Cuvintele lui mă îngheţară. Şi sergentul Cooper spusese exact 
acelaşi lucru. 


48 

Ultimul meu caz în calitate de detectiv criminalist. Era vorba 
despre un caz cu adevărat încurcat. Mă gândisem la el intens în 
ultimele câteva zile şi continua să mă obsedeze pe parcursul 
paralizantei călătorii de întoarcere de la Harpers Ferry, Virginia 
de Vest, spre casă. 

Încă nu-mi prezentasem la serviciu preavizul referitor la 
demisia mea. Oare de ce nu făcusem acest lucru? Continuam să 
mă ocup la Washington de diverse cazuri de omucidere, deşi 
cele mai multe dintre acestea nu erau câtuşi de puţin 
interesante. Un mărunt traficant de droguri fusese ucis pe un 
şantier de construcţii, dar nu-i păsa nimănui de soarta lui. O 
tânără nevastă în vârstă de douăzeci de ani îşi omorâse soţul 
violent, însă fusese în mod evident un caz de legitimă apărare. 
Cel puţin eu n-aveam nicio îndoială în această privinţă. Ellis 
Cooper era mort. lar acum un bărbat pe nume Reece Tate 
fusese acuzat de nişte crime pe care probabil că nu le comisese. 

În acel weekend, m-am grăbit să prind o cursă aeriană până 
la Tempe, în Arizona. Îmi aranjasem acolo o întrevedere cu 
Susan Etra, al cărei soţ fusese condamnat la moarte, sub 
acuzaţia de ucidere a unui bărbat cunoscut drept homosexual. 
Doamna Etra intentase armatei un proces, învinuind-o pentru 
presupusă eroare judiciară în urma căreia soţul ei fusese 
executat fără vină. Ea era convinsă de nevinovăția bărbatului ei 
şi socotea că dispune de suficient de multe probe pentru a 
dovedi acest lucru. Eu aş fi vrut să descopăr dacă şi locotenent- 
colonelului James Etra i se înscenase întreaga poveste. Câte 
victime nevinovate or mai fi existând oare? 

Doamna Etra îmi deschise uşa de la intrare, cu o figură 
extrem de încordată. Am fost surprins să constat că în camera ei 
de zi se afla un bărbat cu o faţă inexpresivă. Femeia îmi explică 
faptul că îi solicitase avocatului ei să fie şi el prezent la discuţia 
noastră. Splendid! 

Avocatul era foarte bronzat, avea un păr alb pieptănat pe 
spate, un costum gri-cenuşiu care părea foarte scump şi nişte 
cizme negre de cowboy. El se prezentă drept Stuart Fischer din 
Los Angeles. 

— În speranţa că va afla adevărul în legătură cu eronata 
arestare şi condamnare a soţului ei, doamna Etra a acceptat să 
stea de vorbă cu dumneata, detective. Eu mă aflu aici pentru a 


apăra interersele doamnei Etra. 

— Înţeleg, i-am răspuns eu. Ai fost cumva avocatul 
locotenent-colonelului Etra la procesul acestuia? l-am întrebat 
după aceea. 

Chipul lui Fischer era imobil. 

— Nu, nu am fost. M-am specializat în domeniul industriei 
spectacolelor. Cu toate astea însă, am o bogata experienţă şi în 
privinţa cazurilor de omucidere. Mi-am început activitatea 
lucrând în cadrul biroului procurorului districtual din Laguna 
Beach. Am petrecut acolo şase ani de zile. 

Fischer îmi spuse în continuare că doamna Etra vânduse 
recent la Hollywood povestea soţului ei. Acum eu eram acela 
care trebuia să fie extrem de atent. 

În următoarea jumătate de oră, Susan Etra mi-a povestit tot 
ceea ce ştia. Bărbatul ei, locotenent-colonelul Etra, nu mai 
avusese până atunci niciun fel de probleme. Din câte ştia ea, 
soţul ei nu manifestase niciodată intoleranţă nici faţă de 
homosexuali şi nici faţă de lesbiene. Şi totuşi, se presupunea că 
intrase în casa a doi homosexuali declaraţi, îi surprinsese în pat 
şi îi împuşcase pe amândoi mortal. În cadrul procesului de crimă 
care a urmat, a reieşit faptul că el îl iubea fără speranţă pe cel 
mai tânăr dintre cei doi bărbaţi. 

— Arma crimei a fost un revolver de serviciu din dotarea 
armatei. A fost descoperit în casa dumneavoastră? Îi aparţinea 
cumva soţului dumneavoastră? am întrebat-o eu. 

° Jim a observat cu câteva zile înainte de asasinate 
faptul că îi lipsea revolverul. Era un om foarte atent şi meticulos, 
mai ales în privinţa armelor lui. Apoi, dintr-odată, arma a apărut 
din nou acasă la noi, astfel ca poliţia s-o poată descoperi. 

Avocatul Fischer se convinsese de faptul că eram inofensiv 
pentru doamna Etra, aşa că plecă de acolo înaintea mea. Când 
am rămas singuri, am întrebat-o pe doamna Etra dacăa îmi 
permitea să arunc o privire prin lucrurile personale ale soţului ei. 

Doamna Etra îmi răspunse: 

— Ai noroc de faptul că lucrurile lui Jim mai sunt încă aici. Nici 
nu-ţi pot spune de câte ori m-am tot gândit să le duc lao 
organizaţie caritabilă de pe aici, precum ar fi „Voința Domnului”. 
| le-am mutat într-o cameră pentru oaspeţi, cât mai departe am 
putut, pentru a nu le mai vedea. 


Am urmat-o pe femeie pe coridor, până la încăperea 
respectivă. Apoi ea m-a lăsat singur acolo. Totul era aranjat în 
cea mai perfectă ordine şi eu aveam impresia că aşa trăiseră 
Susan şi cu James Etra până ce crima le distrusese vieţile. 
Mobila era un straniu amestec de piese din lemn deschis la 
culoare şi de antichităţi de nuanţe mai întunecate. O masă de 
campanie lipită de unul dintre pereţi era umplută cu o colecţie 
de machete din plumb a tot felul de tunuri, tancuri şi soldaţi din 
diferite războaie. Alături de toate acestea, exista o mulţime de 
arme de foc, încuiate într-o vitrină. Toate armele erau 
etichetate. 

REVOLVER MILITAR COLT 1860, CALIBRU 44, BUTOIAŞ DE 8 
INCH. 

CARABINĂ CU  TRAPĂ SPRINGFIELD, CU ÎNCĂRCĂTOR, 
FOLOSITĂ ÎN RĂZBOAIELE STATELOR UNITE CU INDIENII. ARE 
BAIONETĂ ORIGINALĂ ŞI CUREA DE PIELE. 

CARABINĂ MARLIN, CIRCA 1893, DOAR CU PRAF NEGRU DE 
PUŞCA. 

Am deschis apoi şifonierul de alături. Hainele locotenent- 
colonelului Etra erau împărţite în două grupuri distincte: haine 
civile şi uniforme militare. Am trecut mai departe, uitându-mă în 
diverse alte dulăpioare. 

Tocmai scotoceam prin sertarele unui scrin, când am dat 
peste păpuşa din paie. _ 

Am simţit atunci un ghem în stomac. Infiorătoarea păpuşă 
semăna cu cea pe care o descoperisem acasă la Ellis Cooper, 
lângă Fort Bragg. Cele două păpuşi erau absolut identice, ca şi 
cum ar fi fost cumpărate din acelaşi loc. Poate chiar de către 
aceeaşi persoană. Oare de către ucigaş? 

Apoi am găsit şi vigilentul ochi fără pleoapă, într-un alt sertar 
al scrinului. Acesta părea că îmi urmăreşte atent mişcările. 
Prudent, păstrându-şi numai pentru el tainele lui oribile. 

Am  răsuflat adânc, după care am ieşit şi am rugat-o pe 
doamna Etra să vină şi ea în cameră. l-am arătat şi ei păpuşa de 
paie şi ochiul atoatevăzător. Femeia a scuturat din cap şi s-a 
jurat că nu mai văzuse până atunci niciunul dintre acele obiecte. 
În ochii ei se citea frica. 

— Cine-o fi intrat în casă la mine? Sunt absolut sigură de 
faptul că păpuşa aceea nu era aici, atunci când i-am adus lui Jim 
lucrurile în camera asta, insistă doamna Etra. Cum puteau să 


ajungă obiectele astea aici? Cine mi-o fi băgat în casă nişte 
lucruri atât de îngrozitoare, detective Cross? 

Femeia mi-a dat voie să iau cu mine păpuşa şi ochiul. Nu avea 
nevoie de ele şi mie mi s-a părut firească reacţia ei. 


49 

Între timp, ancheta asupra crimelor mai înainta şi pe un al 
doilea front. John Sampson ieşise cu maşina lui neagră Mercury 
Cougar de pe Autostrada 35 la Mantoloking pe Tărmul Jersey şi 
se îndrepta în direcţia oceanului. Localitățile Point Pleasant, Bay 
Head şi Mantoloking amplasate pe litoral erau aproape pustii în 
acea zi de octombrie. 

El îşi parcă automobilul pe Bulevardul de Est şi se hotărî să-şi 
mai dezmorţească puţin picioarele, după călătoria de la 
Washington şi până acolo. 

— lisuse, ce mai plajă, mormăi Sampson printre dinţi, în timp 
ce urca treptele unei scări de acces public şi ajungea pe crestele 
dunelor de nisip. Oceanul se afla chiar acolo, la nici patruzeci de 
metri depărtare de el. 

Ziua aceea era aproape perfectă. Temperatura trecea puţin 
peste douăzeci de grade Celsius, soarele strălucea pe cerul 
albastru şi senin, fără niciun nor, iar aerul era incredibil de 
limpede şi de curat. De fapt, îşi zise el, acum era o zi mai bună 
de plajă decât avusese parte lumea în cea mai mare parte a 
verii, atunci când toate aceste staţiuni de pe țărm erau probabil 
înţesate de vilegiaturiştii veniţi să facă plajă şi de mijloacele lor 
de transport. 

Pe Sampson îl încânta nespus de mult priveliştea care se 
aşternea în faţa ochilor lui. Liniştitul orăşel de pe malul 
oceanului îl făcea să se simtă mai relaxat. Era greu de explicat, 
dar în ultima vreme zilele lui la serviciu în Washington i se 
păreau tot mai greu de suportat. Era obsedat de moartea lui 
Ellis Cooper, de fapt, de uciderea acestuia. În ultima vreme, se 
lăsase copleşit de gânduri. Aici însă se simţea de parcă putea 
auzi şi vedea lucrurile cu o claritate nemaiîntâlnită. 

Totuşi, se gândi că era mai bine să treacă de îndată la treabă. 
Se făcuse aproape trei şi jumătate, oră la care el îi promisese lui 
Billie Houston că-l va vizita acasă. Soţul doamnei Houston era 
învinuit că omorâse un alt soldat, în apropiere de Fort 
Monmouth. Faţa victimei fusese apoi vopsită în alb şi albastru. 

La muncă! îşi zise bărbatul în sinea lui, pe când deschidea o 
portiţă din şipci şi înainta pe o potecă presărată cu scoici şi 
cochilii, către o casă mare, acoperită cu şindrilă cafenie. Casa de 
pe plajă şi întreaga atmosferă erau neverosimil de frumoase. Lui 
Sampson îi plăcu până şi inscripţia cu numele locului: PARADISUL 


REGĂSIT. 

Doamna Houston trebuie să-l fi urmărit din interiorul casei de 
pe plajă, fiindcă imediat ce piciorul lui atinsese prima treaptă a 
scării, uşa de plasă se deschise şi femeia îi ieşi în întâmpinare. 

Era o micuță afro-americană, mai atrăgătoare decât s-ar fi 
aşteptat el. N-o fi avut ea frumuseţea unei stele de cinema, însă 
ceva din aspectul ei îi atrăgea bărbatului atenţia şi i-o reţinea. 
Femeia purta un larg şort kaki şi un tricou negru şi era în 
picioarele goale. 

— Cu siguranţă că ai nimerit o zi frumoasă pentru o vizită, îi 
zise ea şi îi zâmbi. Până şi zâmbetul ei era plăcut. Doamna 
Houston era o adevărată gâgâlice - căci, probabil, avea doar un 
metru şi cincizeci de centimetri înălţime - şi Sampson se îndoia 
că ea ar fi putut cântări cu mult mai mult decât patruzeci şi cinci 
de kilograme. 

— Cum, dar aici nu sunt toate zilele la fel cu cea de azi? o 
întrebă Sampson, încercând şi el să zâmbească. În timp ce urca 
scârţâitoarele trepte din lemn ale scării de la verandă, omul încă 
se străduia să-şi revină din surpriza provocată de feminitatea 
doamnei Houston. 

— La drept vorbind, îi răspunse ea, aici există destul de multe 
zile asemănătoare cu asta. Eu sunt Billie Houston. Dar desigur 
că asta ştii deja. Femeia îi întinse mâna. Aceasta era caldă şi 
catifelată şi părea extrem de mică. 

Bărbatul îi reţinu mâna ceva mai mult decât ar fi intenţionat. 
De ce oare procedase astfel? Sampson presupuse faptul că asta 
se datorase în parte grelei încercări prin care trecuse femeia. 
Soţul doamnei Houston fusese executat cu aproape doi ani în 
urmă, iar ea îi susţinuse cu toată hotărârea nevinovăția, până la 
sfârşit şi chiar şi după aceea. Scenariul începea să devină 
familiar. Sau poate că exista ceva în zâmbetul bucuros al femeii 
care îl făcea pe John să se simtă ca în al nouălea cer. Ea îl 
impresionase pe uriaş cam la fel de mult ca şi orăşelul acela şi 
vremea frumoasă. Nu avea nimic care să nu-i placă la ea. Cel 
puţin până în acel moment. 

— Ce-ar fi dacă am merge să facem o plimbare pe plajă şi să 
stăm de vorbă acolo pe îndelete? îi sugeră Billie. Poate că ai 
vrea mai întâi să-ţi scoţi pantofii şi şosetele. Eşti un băiat de la 
oraş, nu-i aşa? 


50 

Sampson făcu exact ceea ce îi sugerase ea. Nu prea avea rost 
investigarea crimei şi nici această întrevedere, pentru că nu mai 
puteau schimba lucrurile. Simţea sub tălpile lui goale nisipul 
cald şi plăcut, în timp ce o urma pe femeie de-a lungul marii 
case, înainte de a escalada o movilă înaltă şi lată, acoperită de 
nisip alb şi de o unduitoare iarbă de plajă. 

— Casa ta este deosebită, zise el. Puțin spus frumoasă! 

— Aşa cred şi eu, încuviinţă ea şi se întoarse spre el 
învăluindu-l într-un zâmbet. Dar bineînţeles că asta nu este casa 
mea. Locuinţa mea se află la câteva cvartale mai în interiorul 
uscatului. Este unul dintre micile bungalow-uri de plajă, pe lângă 
care ai trecut venind cu maşina încoace. Eu stau aici şi am grijă 
de casa familiei O'Brien, cât timp Robert şi Kathy locuiesc la Fort 
Lauderdale, în cursul iernii. 

— Asta n-ar părea să fie o însărcinare neplăcută, zise John. 
De fapt, lui i se părea chiar un aranjament extrem de avantajos. 

— Ai dreptate, acceptă femeia şi schimbă imediat subiectul: 
Parcă voiai să vorbeşti cu mine despre soţul meu recent 
decedat, detective. Vrei să-mi spui de ce ai venit aici? De când 
mi-ai telefonat, stau ca pe ace. De ce ai vrut să avem această 
întrevedere? Ce anume ştii despre cazul soţului meu? 

— Stai ca pe ace? o întrebă Sampson. Cine mai foloseşte în 
ziua de azi expresia asta? 

Ea râse. 

— Uite că eu o folosesc. Aşa mi-a venit mie să zic. Mi-ai dat o 
întâlnire şi m-ai găsit, nu-i aşa? Am crescut la o fermă luată în 
arendă în Alabama, lângă Montgomery. Şi nu ţi-am acordat 
niciun fel de întâlnire particulară. Aşa încât te-aş ruga să-mi spui 
care este motivul pentru care te afli acum, aici, detective. 

Cei doi începuseră să coboare o colină nisipoasă care se 
povârnea înspre oceanul strălucind în multe nuanţe albastre, 
verzui şi de un bej mâlos. Era incredibil - cât vedeai cu ochii, pe 
țărm nu se afla absolut nimeni. Atâtea case formidabile se aflau 
acolo, practic nişte adevărate vile, şi în afară de pescăruşi nu se 
vedea nici ţipenie de om. 

Pe când se plimbau spre nord, el îi povesti doamnei Houston 
despre prietenul lui, Ellis Cooper, şi despre tot ce se întâmplase 
la Fort Bragg. Nu i-a mai spus şi despre celelalte crime comise 


împotriva militarilor. 

— Trebuie să îţi fi fost un prieten foarte bun, rosti ea după ce 
Sampson tăcuse. Fără îndoială că eşti un om care nu se dă prea 
uşor bătut. 

— Pur şi simplu, nu pot să renunţ. El a fost unul dintre cei mai 
buni prieteni pe care i-am avut vreodată. Ne-am petrecut 
împreună trei ani în Vietnam. A fost primul bărbat mai în vârstă 
din viaţa mea, care nu s-a gândit numai la el. Înţelegi tu, într-un 
fel a reprezentat pentru mine tatăl pe care nu l-am avut 
niciodată. 

Ea dădu din cap, însă nu mai insistă asupra subiectului. Lui îi 
plăcu acest lucru. Şi continua să se minuneze, văzând cât de 
mignonă era femeia. Se gândi că ar fi putut cu uşurinţă să o 
poarte sub braţ. 

— Doamnă Houston, pe de altă parte, mai este şi faptul că 
sunt absolut convins că Ellis Cooper nu a avut nimic de-a face cu 
acele asasinate. Spune-i un al şaselea simţ sau oricum ai vrea 
să-l cataloghezi, dar eu am această certitudine. El mi-a 
mărturisit asta doar cu puţin timp înainte de a fi executat. Și nu 
pot să fac abstracţie de acest lucru. Pur şi simplu, îmi este 
imposibil s-o fac. 

Femeia oftă, iar el îi putu remarca durerea care i se citea pe 
faţă. Înţelese că ea nu se putea împăca cu moartea soţului ei și 
totuşi nu întrerupsese povestirea lui. Asta era un lucru foarte 
interesant. Fără îndoială că doamna Houston era o persoană de 
o mare delicateţe sufletească. 

El se opri din mers, după care se opri şi ea. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă într-un târziu femeia. 

— Aşa-i că nu îţi este prea uşor să vorbeşti despre tine? îi 
răspunse el tot printr-o întrebare. 

Ea râse. 

— Ooo, ba da. E de-ajuns să mă pornesc, că nu-mi mai tace 
gura. Uneori, vorbesc chiar prea mult, crede-mă. Însă m-a 
interesat ceea ce spuneai şi modul în care vorbeai. Vreau acum 
să-ţi povestesc şi eu despre soţul meu şi despre ceea ce i s-a 
întâmplat? Şi să-ţi explic de ce sunt atât de sigură că nici el nu 
era vinovat? 

— Aş vrea să aflu absolut totul despre soţul tău, încuviinţă 
Sampson. Te rog. 


— Eu socotesc că Laurence a fost asasinat de către 
autorităţile statului New Jersey. Însă altcineva îi dorea moartea. 
lar eu aş vrea să descopăr cine anume se face vinovat de 
moartea soţului meu, la fel de mult cum vrei şi tu să afli cine l-a 
omorât pe prietenul tău, Ellis Cooper. 


51 

Sampson şi cu doamna Billie Houston rămaseră acolo şi se 
aşezară pe nisip, în faţa unei imense case de pe plajă, care 
trebuia să aibă cel puţin douăsprezece dormitoare. Acum 
respectiva casă era pustie, încuiată şi cu toate obloanele trase, 
ceea ce lui Sampson i se păru a fi o risipă monumentală. La 
Washington, el cunoştea oameni care locuiau în case părăsite, 
fără ferestre, fără încălzire şi fără apă curentă. 

Bărbatul nu-şi mai putea dezlipi privirea de la acea casă. Casa 
avea trei etaje şi largi terase de jur împrejurul ultimelor două 
etaje de sus. O mare pancartă fixată pe duna de lângă cAsĂ 
avea pe ea o inscripţie care avertiza: PE ACESTE DUNE, 
ACCESUL ESTE INTERZIS. NU VA ABATEŢI DE PE DRUMUL 
PUBLIC. AMENDĂ, 300 DE DOLARI. Aceşti oameni aveau un 
pronunţat simţ al proprietăţii, îşi zise Sampson în sinea lui. 

Uitându-se către ocean, Billie Houston începu să vorbească: 

— Să-ţi povestesc despre noaptea în care a avut loc crima, 
spuse ea. Eram pe-atunci asistentă la Centrul Medical Comunitar 
din Toms River. Am ieşit din schimbul meu la ora unsprezece şi 
am ajuns acasă pe la unsprezece şi jumătate. Laurence mă 
aştepta aproape întotdeauna. De obicei, ne povesteam unul 
altuia ceea ce ni se întâmplase în cursul zilei. Stăteam pe 
canapea. Poate ne mai uitam împreună şi la televizor puţin, mai 
ales la comedii. El era un munte de om, la ca şi tine, şi obişnuia 
să-mi spună că ar putea să mă ducă la el în buzunar. Sampson 
nu zicea nimic, ascultând cum prindea contur povestea ei. Ceea 
ce îmi amintesc cu claritate în legătură cu acea noapte este 
faptul că ea a fost cât se poate de obişnuită, detectivule. 
Laurence urmărea la televizor Show-ul lui Steve Harvey, IAR EU 
M-AM APLECAT CĂTRE EL Și l-am sărutat. El m-a aşezat pe genunchii 
lui şi am stat o o vreme de vorbă. Apoi eu m-am dus să-mi 
schimb hainele de lucru, cu care fusesem îmbrăcată la serviciu. 
După ce am revenit din dormitor, mi-am turnat un pahar de 
Shiraz şi l-am întrebat pe Laurence dacă nu voia cumva să-i fac 
nişte floricele de porumb. El nu voia. Avea grijă de greutatea lui, 
care uneori îi cam creştea în timpul iernii. Era bine dispus şi 
relaxat. Nu mi s-a părut tensionat sau stresat. N-o să uit asta 
niciodată. Soneria de la intrare s-a auzit tocmai când îmi turnam 
vinul în pahar. Eram oricum în picioare, aşa că m-am dus eu să 
văd cine sunase. Era poliţia militară. Poliţiştii m-au dat la o 


parte, au intrat în casă şi l-au arestat pe Laurence, sub acuzaţia 
de a fi comis un asasinat oribil în acea seară, doar cu câteva ore 
mai devreme. Îmi amintesc că îl priveam pe soţul meu, iar el se 
uita la mine. A scuturat din cap, totalmente uluit. Ar fi fost 
imposibil să mimeze acea uluire Apoi le-a spus poliţiştilor: 
„Faceţi o mare greşeală. Sunt sergent în armata Statelor Unite.” 
În acel moment, unul dintre poliţişti l-a doborât cu o lovitură de 
baston. 


52 

încercam să uit că lucram la un caz şi că duceam cu mine o 
îngrozitoare păpuşă de paie şi ochiul acela protector, veşnic 
vigilent, lipsit de pleoapă, să uit că mă aflam în urmărirea 
ucigaşilor, mai neînduplecat decât fusesem vreodată. 

Am păşit în holul hotelului Wyndham Buttes Resort din 
Tempe, iar acolo mă aştepta Jamilla. Ea venise cu avionul de la 
San Francisco, pentru a ne întâlni. 

Purta o bluză portocalie de mătase şi un pulover de un 
portocaliu mai închis, legat în jurul umerilor, nişte brățări fine de 
aur şi nişte cercei micuţi. Părea aranjată perfect pentru Valea 
Soarelui, aşa precum auzisem că îşi denumeau perimetrul 
metropolitan locuitorii oraşelor Phoenix, Scottsdale, Mesa, 
Chandler şi Tempe. 

— Bănuiesc că ştii deja acest lucru, dar trebuie să-ţi spun şi 
eu că arăţi absolut formidabil, i-am zis în timp ce o îmbrăţişam 
cu multă căldură. Mi-ai tăiat răsuflarea. 

— Chiar aşa să fi făcut eu oare? mă întrebă ea, mimând 
surprinderea. lată un mod extrem de plăcut de a ne începe 
weekendul. 

— Şi nici măcar nu sunt singurul care crede asta. Toată 
lumea din hol te admiră. 

Jamilla râse. 

— Acum ştiu că vrei să mă iei peste picior. 

Jamilla mă luă de mână şi traversarăm împreună holul. 
Deodată m-am oprit brusc şi am cuprins-o din nou în braţele 
mele. M-am uitat o clipă în ochii ei şi apoi am sărutat-o. A fost 
un sărut prelung şi dulce, fiindcă îl aşteptasem de multă vreme. 

— Şi tu arăţi foarte bine, îmi zise ea într-un târziu. Tu mereu 
arăţi bine. Să-ţi spun un secret. Tu mi-ai tăiat răsuflarea încă din 
primul moment în care te-am văzut, pe aeroportul din San 
Francisco. 

Am râs şi eu şi mi-am dat ochii peste cap. 

— Păi atunci, cred că ar fi mai bine să luăm o cameră şi să 
urcăm acolo, înainte de a da de bucluc aici. 

Jamilla se aplecă spre mine şi mă sărută din nou. 

— Am putea într-adevăr să intrăm într-un mare bucluc. Apoi 
iar mă sărută. Alex, eu nu prea fac lucruri de genul ăsta. Ce se 
întâmplă oare cu mine? Ce-am păţit? 


După încă o îmbrăţişare, ne-am îndreptat către ascensoarele 
hotelului. 

Camera noastră era la ultimul etaj şi avea o privelişte asupra 
unei cascade care cădea într-un bazin de înot dintr-o zonă 
montană. În depărtare, se vedeau piste de jogging şi poteci de 
drumeţie, terenuri de tenis şi unul sau două trasee de golf. l-am 
spus Jamillei că, în cazul în care vedem prin apropiere un 
stadion de fotbal, acela trebuie să fie Sun Devil. 

— Cred că acolo joacă Arizona State. 

— Să ştii că vreau să aflu totul despre localitatea Tempe şi 
despre echipa de fotbal american Arizona State, însă ceva mai 
târziu, ţinu Jamilla să mă asigure. 

— Ooo, foarte bine, am înţeles. Apoi am atins cu degetele 
bluza ei, care era extrem de catifelată. Ce plăcută este la 
atingere, i-am zis eu. 

— Aşa se şi cuvine să fie. 

Am început să-mi plimb încet mâinile pe țesătură, pe umerii 
Jamillei, pe sfârcurile sânilor ei, pe pântece. l-am mângâiat 
umerii, iar ea s-a rezemat de mine şi a scos un prelung: 

— Mmmm, daaaaa, te rog şi-ţi mulţumesc. Era ca un dans 
improvizat şi niciunul dintre noi nu ştia precis ce anume mai 
urma să se întâmple în continuare. Era atât de plăcut să fiu din 
nou împreună cu ea! N-avem nicio grabă, nu-i aşa? îmi şopti 
Jamilla. 

— Aşa este. Avem tot timpul din lume. Ştii că, în cercurile 
poliţieneşti, asta se cheamă prindere în laţ. 

— Da, aşa se cheamă. Sunt pe deplin conştientă de acest 
fapt. | se mai zice şi ambuscadă. Poate că s-ar cădea pur şi 
simplu să te predai. 

— Foarte bine, mă predau, inspectore. 

Nu mai exista nimic pe lume, în afară de noi doi. N-aveam 
idee cum se întâmpla, dar învăţam doar să mă bucur de fiecare 
clipă şi să nu-mi fac niciun fel de griji. În ultima vreme, nu mai 
fusesem cu nicio femeie, exceptând acea zi petrecută împreună 
cu Jamilla în Washington. Nu mai fusesem cu nimeni altcineva, 
de o bună bucată de vreme. 

— Ai cea mai catifelată mângâiere care poate exista pe lume, 
murmură ea. De necrezut. Nu te opri! 

— Şi tu la fel. 


— Pari surprins. 

— Puțin, am recunoscut eu. Probabil, din cauză că ţi-am 
cunoscut latura dură şi te-am văzut şi ca pe o pisicuţă cu 
ghearele scoase din perniţe, atunci când am lucrat împreună. 

— Şi te deranjează cumva latura mea cea dură? 

— Nu mă deranjează câtuşi de puţin, am asigurat-o eu. Ba 
chiar îmi place şi latura ta cea dură. Cel puţin, atâta vreme cât 
nu se manifestă împotriva mea. 

Jam mă împinse imediat pe pat, după care se aruncă peste 
mine. Am sărutat-o pe obraji, apoi pe buzele dulci. Mirosea 
grozav şi avea un gust minunat. Îi puteam simţi sângele 
pulsându-i în trup. N-aveam nicio grabă. 

— În copilăria mea, la Oakland, am fost o băieţoaică. Jucam 
baseball, jucam foarte bine şi softball, îmi zise ea. Voiam ca tata 
şi fraţii mei să fie mândri de mine. 

— Şi se mândreau cu tine? 

— Oo, da. Cum să nu se mândrească? Eram nemaipomenită 
şi la baseball şi pe pistă. 

— Şi se mândresc şi azi cu tine? 

— Eu cred că da. Sigur că se mândresc. Tata este puţin 
dezamăgit că nu joc pentru Giants, mai spuse Jamilla şi izbucni 
în râs. El este de părere că aş fi mai bună ca Barry Bonds. 

Ea m-a ajutat după aceea să-mi scot pantalonii, în timp ce eu 
îi descheiam bluza. Tremuram într-o manieră incontrolabilă. 
Aveam tot timpul din lume. 


53 

După ce încheiase discuţia cu doamna Billie Houston, se 
făcuse deja prea târziu pentru ca Sampson să mai plece înapoi 
spre Washington în aceeaşi zi, ca să nu mai vorbim de faptul că 
îi plăcea şi atmosfera de la malul oceanului, astfel încât trăsese 
în oraş la hanul Conover's Bay Head, pe care i-l recomandase 
Billie. 

Tocmai intrase în camera lui de la etajul al treilea, când sună 
telefonul. Se întrebă cine ar fi putut să-l sune aici. Tocmai la 
hanul Conover's Bay Head? 

— Da? rosti el în receptor. John Sampson. 

Urmă o scurtă tăcere. 

— La telefon este Billie. Doamna Houston. 

El se aşeză pe marginea patului şi constată că era surprins, 
dar şi că zâmbea. În niciun caz nu se aşteptase la acest apel 
telefonic. 

— Bună. Ne-am despărţit doar de câteva... minute. Ai uitat 
să-mi spui ceva? 

— Nu. Păi, de fapt, ba da. Ai venit să-l ajuţi pe Laurence, iar 
eu nu fac absolut nimic pentru ca tu să ai o şedere cât mai 
plăcută aici. Vrei să vii diseară acasă la mine, să cinăm 
împreună? Deja m-am apucat să pregătesc câte ceva, aşa că nu 
accept niciun refuz. Ce ai avea de pierdut? Apropo, să ştii că mă 
pricep la gătit. 

Sampson se cam codea, neputându-şi da seama dacă era o 
idee chiar aşa de bună. Nu credea că cina cu Billie Houston ar fi 
fost un fel de corvoadă. Era doar o situaţie potenţial 
stânjenitoare şi poate chiar un conflict de interese. 

Şi cu toate astea, felul în care pusese ea problema nu-i mai 
lăsa nicio posibilitate de a se eschiva. lar până la urmă, nu se 
putea întâmpla nimic rău. 

— Bună idee! Mi-ar plăcea să cinez acasă la tine. Pe la ce oră 
să fiu acolo? 

— Poţi să vii oricând îţi convine. Nu e nimic simandicos, 
detectivule. Am să pornesc grătarul, de îndată ce ajungi aici. 

— Dacă ajung peste o oră e bine? Şi apropo, mă cheamă John, 
nu „detectivule”. 

— Cred că mi-ai mai spus asta. Tu deja ştii că eu sunt Billie şi, 
dacă nu te superi, aş prefera să-mi spui aşa, în loc de „doamna 


Houston”. Atunci, ne revedem cam într-o oră. 

Ea închise, iar Sampson mai rămase câteva secunde cu 
receptorul în mână. Acum când se gândea mai bine, cina cu 
Billie Houston nu i se părea o idee deloc rea. Nerăbdător să 
ajungă cât mai repede acolo, el se dezbrăcă şi se îndreptă către 
duş. 

Nimic simandicos i se părea o idee bună. 


54 

Sampson cumpără de la Piaţa Centrală din Bay Head un 
bucheţel de flori şi o sticlă de vin roşu. In timp ce se apropia de 
casa de pe plajă, se tot întreba dacă ceea ce făcea EL NU ERA 
CUMVA PUŢIN CAM EXAGERAT. Flori? Vin? Ce era oare în mintea lui? 

Se simţea vinovat pentru faptul că soţul acestei femei s-ar fi 
putut să fi fost ucis? Sau fiindcă ea rămăsese văduvă atât de 
devreme? Ori poate avea totul vreo legătură cu Ellis Cooper? 
Sau era vorba doar despre Billie Houston şi el însuşi? 

Sampson făcu un ocol şi ajunse la uşa de plasă care dădea în 
bucătăria casei de pe plajă. Apoi bătu uşor în rama de lemn. 

— Bună? Billie? Eşti aici? strigă bărbatul. 

Billie? Aşa s-ar fi cuvenit oare să i se adreseze? 

Nu ştia de ce, dar îl preocupa siguranţa ei. De ce oare? Doar 
nimeni n-ar fi vrut acum să-i facă niciun rău lui Billie Houston, 
nu-i aşa? Şi totuşi, el avea un simţământ bizar, Adevăraţii 
ucigaşi umblau în deplină libertate, cine ştie pe unde. S-ar fi 
putut foarte bine ca ei să umble chiar pe-aici, prin New Jersey. 
Ce i-ar fi putut împiedica să facă asta? 

— Uşa este deschisă. Intră! îi răspunse ea. Eu sunt aici afară, 
pe verandă. 

Sampson trecu prin bucătărie şi o văzu pe femeie aranjând o 
măsuţă pe veranda deschisă din faţa casei, cu vedere la ocean. 
Era un loc splendid pentru cină. Mai multe fotolii de grădină se 
aflau înşirate de-a lungul verandei. Mai exista acolo şi un 
balansoar din împletitură de răchită, vopsit în bleumarin, pentru 
a se asorta cu obloanele de la ferestre. 

De pe verandă, bărbatul putea vedea întinderea nemărginită 
a oceanului, pe deasupra culmilor dunelor şi a unduitoarelor 
ierburi de mare. 

Dar ochii lui se îndreptară din nou în direcţia femeii. Aceasta 
îşi pusese o bluză de un alb imaculat şi nişte jeanşi Levis 
prespălaţi şi era tot desculţă. Işi prinsese la spate părul într-o 
coadă de cal. Se rujase extrem de discret. Ă 

— Bine ai venit. M-am gândit să mâncăm aici afară. Incă nu 
este prea frig pentru aşa ceva, nu crezi? îl întrebă ea, făcându-i 
cu ochiul. 

Sampson păşi într-o încăpătoare verandă de lemn. Briza 
bătea dinspre ocean, dar pe verandă era plăcut. Bărbatul simţea 
în atmosferă mirosul oceanului, dar şi un parfum de levănţică de 


mare şi de flori de toamnă. 

— Este cât se poate de bine, o asigură el. Temperatura 
aerului era potrivită, masa era frumos aranjată, iar priveliştea 
oceanlui i se părea de-a dreptul încântătoare. În partea de sud 
est a Districtului Columbia, nu puteai deloc găsi un astfel de 
peisaj. Să-mi spui dacă vrei să te ajut cu ceva, se oferi John. 

— Bună idee! Poţi să tai legumele şi să termini de pregătit 
salata. Sau, dacă preferi, te poţi ocupa tu de grătar. 

Sampson nu-şi putu ascunde un zâmbet. 

— Nu-i o alegere prea dificilă. O să fac eu salata. Desigur însă 
că am glumit. Aş fi bucuros să mă ocup de grătar, atâta vreme 
cât n-o să fiu obligat să port cine ştie ce bonetă, sau un şorţ cu 
vreun mesaj vesel scris pe el. 

Femeia râse. 

— Nu am aşa ceva. Când ai venit aici dinspre bucătărie, ai 
trecut pe lângă un CD-player. Am scos un vraf de CD-uri. Alege 
tu muzica pe care o preferi. 

— Vrei cumva să mă testezi? o întrebă el. 

Billie râse din nou. 

— Nu, pentru că deja ai trecut cu brio toate testele. Tocmai de 
aceea te-am şi invitat la masă. Nu mai fi îngrijorat în legătură cu 
noi doi. O să fie mai bine decât ţi-ai putea închipui. 


55 

Ea avea dreptate să afirme că seara aceea era deosebită. La 
început, se simţise puţin jenat, dar pentru câteva ore aproape 
că uitase de Ellis Cooper. Dacă nu cunoştea foarte bine 
persoana lângă care se afla, Sampson era de obicei extrem de 
tăcut. In parte, asta se datora timidităţii sale, pentru că el 
fusese dintotdeauna foarte înalt şi ieşea astfel în evidenţă în 
orice grup de oameni. Însă era şi suficient de onest cu el însuşi 
ca să ştie că nu voia să-şi irosească vremea cu persoane care nu 
însemnau nimic pentru el şi nici nu aveau să însemne vreodată. 

Cu Billie era altceva, iar el simţise acest lucru încă de când o 
auzise prima oară vorbind. Fu surprins să constate că îi plăcea s- 
o asculte povestind despre indiferent ce anume: despre rutina 
zilnică din Mantoloking; despre cei doi copii mărişori ai ei, 
Andrew, boboc la colegiul Rutgers, şi Kari, în ultimul an la liceul 
Monmouth; despre influenţa mareelor oceanului asupra 
spargerii valurilor pe țărm şi despre multe alte lucruri. În afară 
de îngrijirea acelei case, ea lucra cu normă întreagă ca asistentă 
medicală. Era angajată a Clinicii de Urgenţă şi se specializase în 
traumatismele persoanelor adulte. Zburase cu elicoptere 
medicale până la nişte unităţi mai mari de intervenţie, din 
Newark şi din Philadelphia. Cândva demult, lucrase ca soră 
medicală chiar şi într-o unitate chirurgicală militară de 
campanie. 

Cei doi nu mai vorbiră despre soţul ei, până după cină. 
Sampson a fost acela care a readus subiectul în discuţie. Afară 
se mai răcorise, iar ei se mutaseră în camera de zi. Billie 
aprinsese focul în şemineu, iar acum lemnele sfârâiau şi 
trosneau şi încălzeau interiorul casei. 

— Te-ar deranja dacă am mai vorbi timp de câteva minute 
despre Laurence? o întrebă el, pe când şedeau amândoi pe o 
canapeluţă de lângă şemineu. Nu trebuie neapărat să facem 
asta, dacă tu nu mai vrei să discuţi despre acest subiect. 

— Nu mă deranjează. Nu e nicio problemă, crede-mă. Doar 
pentru asta ai venit aici. 

Deodată, ceva îi atrase lui Sampson atenţia. Bărbatul se ridică 
de pe canapea şi se îndreptă către o mică vitrină aflată lângă 
şemineu. O deschise şi scoase din ea o păpuşă din paie. 

Acest lucru chiar că era o ciudăţenie. El examină îndeaproape 
păpuşa. Cu siguranţă era absolut la fel ca aceea pe care o 


văzuse acasă la Ellis Cooper. Îl speriase faptul că păpuşa asta se 
afla în casa lui Billie. Ce căuta aici păpuşa? 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă femeia. Ce este cu păpuşa asta 
îngrozitoare? Nu-mi amintesc s-o mai fi văzut până acum. Este 
ceva rău? Dintr-odată, chipul tău a devenit foarte grav. 

— Am văzut şi acasă la Ellis Cooper o păpuşă la fel ca asta, 
recunoscu el. Este din Vietnam. Am văzut nenumărate păpuşi 
din astea, în satele de-acolo. Au ceva de-a face cu spiritele rele 
şi cu morţii. Aceste păpuşi ţin de magia neagră. 

Billie se apropie şi ea de bărbat şi de vitrină. 

— Pot s-o văd şi eu, te rog? După ce examină cu atenţie 
pnpuşa de paie, femeia scutură din cap. Presupun că poate să 
fie un obiect pe care l-o fi adus Laurence acasă. Ca un fel de 
suvenir, care să-ţi aducă aminte că eşti doar un biet muritor. Cu 
toate astea însă, nu-mi amintesc să mai fi văzut vreodată până 
acum păpuşa asta. Ce ciudăţenie! Acest lucru îmi aminteşte de 
faptul că deunăzi am găsit şi un ochi mare şi urât, în aceeaşi 
vitrină. Părea atât de .... malefic, încât l-am aruncat. 

Sampson se uită drept în ochii ei. 

— Bizară coincidenţă, zise el scuturând din cap. Se gândea la 
faptul că Alex refuza să creadă în astfel de coincidenţe. L-ai 
auzit vreodată pe soţul tău rostind numele sergentului Ellis 
Cooper? o întrebă Sampson. 

Billie scutură din cap. 

Femeia părea acum întrucâtva hăituită, ca de nişte năluci. 

— Niciodată. El arareori vorbea despre război. Nu i-a plăcut 
războiul nici cât timp a fost acolo şi i-a plăcut şi mai puţin după 
ce s-a întors şi a avut timpul necesar pentru a se gândi la 
experienţa trăită de el în lupte. 

— Înţeleg foarte bine. Când m-am întors la Washington, am 
fost încartiruit pentru câteva luni la Fort Myer, în Arlington. Într- 
o sâmbătă, am venit acasă îmbrăcat în uniformă. Am coborât 
din autobuz în centrul capitalei. În acel moment, o fată de rasă 
albă, în jeanşi franjuraţi şi sandale, s-a apropiat de mine şi a 
scuipat pe uniforma mea. Mi-a spus că sunt un ucigaş de copii. 
N-o să uit asta, câte zile voi mai avea de trăit. Am fost aşa de 
înfuriat, încât m-am răsucit pe călcâie şi am plecat de acolo, cât 
de repede am putut. Fata aceea hipiotă n-avea habar de ceea 
ce se întâmpla în Vietnam, de ceea ce însemna să fii împuşcat, 
să pierzi prieteni, să lupţi pentru ţara ta. 


Billie îşi încleştă mâinile şi începu să se legene înainte şi 
înapoi. 

— Nu ştiu ce aş mai putea să-ţi povestesc despre Laurence. 
Cred că probabil l-ai fi simpatizat. Toată lumea îl simpatiza. Era 
un om cu multă responsabilitate şi un tată bun pentru copiii 
noştri. Era un soţ atent şi iubitor. Înainte de a muri, şi mă refer 
acum la ultimele douăzeci de minute dinainte de a fi executat, 
am vorbit cu el la închisoare. Soţul meu s-a uitat atunci drept în 
ochii mei şi mi-a spus: „Nu l-am ucis eu pe tânărul acela. Te rog 
să ai grijă să afle acest lucru copiii noştri. Să ai mare grijă de 
asta, Billie.” 

— Da, şi Ellis Cooper mi-a spus ceva asemănător, rosti 
Sampson. 

Apoi în camera de zi se lăsă tăcerea. Pentru întâia dată, 
atmosfera devenise uşor stânjenitoare. Sampson se simţi dator 
să spună: 

— Mă bucur că m-ai invitat, Billie. Seara asta a fost extrem de 
plăcută pentru mine. Îţi mulţumesc. Acum însă eu trebuie să 
plec. Se face târziu. 

Ea rămase în picioare lângă el, fără să se mişte. Sampson se 
aplecă spre femeie şi o sărută pe obraz. Doamne, cât de micuță 
era! 

— Tu crezi cu-adevărat că or să mă lase nervii, îi zise ea, însă 
după aceea îi zâmbi. Să nu-ți faci griji în privinţa asta. 

Femeia îl conduse apoi până la maşină. Simţiră amândoi 
nevoia de a vorbi din nou - în principal despre frumuseţea 
cerului nopţii deasupra oceanului. 

Sampson se sui în Cougar, în timp ce Billie o pornise inapoi, în 
direcţia casei. Bărbatul o urmări cu privirea, simțind o părere de 
rău pentru faptul că seara se încheia şi că probabil nu avea s-o 
mai vadă niciodată pe acea femeie. Mai era şi puţin îngrijorat în 
privinţa ei. Cum ajunsese oare în casa ei păpuşă aceea de paie? 

Când ajunse la baza scărilor, ea se opri, cu o mână pe 
balustradă. Apoi, aproape ca şi când ar fi uitat să-i spună ceva, 
Billie reveni lângă maşina lui. 

— Ăăă... eu..., îi zise femeia, după care se opri. Părea 
neliniştită, pentru prima oară de când se cunoscuseră ei doi. Se 
simţea nesigură pe ea. 

Sampson o luă de mână. 

— Mă întrebam dacă nu mi-ai putea oferi încă o ceaşcă de 


cafea, îi spuse el. 

Ea râse încetişor şi scutură din cap. 

— Întotdeauna eşti aşa de politicos? 

Sampson înălţă din umeri şi îi răspunse: 

— Nu. Niciodată în viaţă nu m-am mai comportat aşa ca 
acum. 

— Păi atunci, vino înapoi în casă! 


56 

Se făcuse aproape miezul nopţii, iar Jamilla şi cu mine şedeam 
cufundaţi până la gât în scânteietorul bazin de munte, din care 
se vedea în depărtare oraşul Phoenix, şi mai aproape deşertul. 
Cerul de deasupra capetelor noastre părea nemărginit. Un avion 
mare cu reacţie decolă de la Phoenix şi în acel moment nu m- 
am putut gândi la nimic altceva decât la tragedia de la World 
Trade Center. Mă întrebam dacă exista vreun om capabil să se 
uite la un avion cu reacţie, fără să fie dominat de acel gând. 

— N-aş vrea să mai ies niciodată din apa asta, îmi zise Jamilla. 
Îmi place aici. Cerul de deasupra deşertului este mereu acelaşi. 

O ţineam pe Jam lipită de mine, simţindu-i inima bătând cu 
putere lângă pieptul meu. Aerul nopţii din deşert era răcoros, 
ceea ce făcea ca şederea în bazin să fie cu atât mai 
reconfortantă. 

— Nici eu n-aş vrea să mai plec de-aici, i-am şoptit la ureche. 

— Şi-atunci, de ce trăim în oraşul cel mare? De ce alergăm 
după ucigaşi? De ce muncim zi şi noapte, pentru un salariu de 
mizerie? De ce ne obsedează atâta soluţionarea cazurilor de 
crimă? 

M-am uitat în ochii ei de un cafeniu-închis. Erau nişte întrebări 
îndreptăţite, pe care mi le pusesem şi eu, de nenumărate ori, 
dar mai ales în ultimele câteva luni. _ 

— Părea o idee bună, de fiecare dată. Insă nu şi în acest 
moment. 

— Crezi că ai putea renunţa vreodată? Te-ai putea lipsi de 
adrenalină? De certitudinea că tot ce faci tu contează? Alex, eu 
nu sunt prea sigură că aş fi în stare să fac asta. 

l-am spus atunci Jamillei că eu probabil aveam să părăsesc 
poliţia din Washington. Ea dădu din cap şi îmi spuse că 
înţelegea, dar mă întrebam dacă îşi dădea cu adevărat seama. 
Oare de câte ori capturase ea nişte asasini? Îi murise cumva 
vreun partener? 

— Văd că ne cam învârtim în jurul cozii, îmi replică ea. Ce 
crezi despre relaţia noastră, Alex? Există vreo speranţă pentru 
ca doi poliţişti să-şi poată uni destinele? 

În acel moment, eu am zâmbit. 

— Cred că ne descurcăm excelent. Bineînţeles că ăsta este 
doar punctul meu de vedere. 


— Înclin să mă declar de acord cu tine, e încă prea devreme 


pentru a putea să fim siguri, nu-i aşa? încuviinţă Jamilla, 
zâmbind şi ea. Dar ne simţim extrem de bine împreună, nu 
crezi? Toată ziua de azi, am uitat complet de meseria mea. lar 
ăsta este un bun început. 

Am sărutat-o pe buze. 

— Şi eu am uitat azi de meseria mea, la fel ca şi tine. Şi nu 
resping distracţiile. E loc destul în viaţa mea pentru mult mai 
multe distracţii. lar acest lucru este chiar mai important decât 
rezolvarea cazurilor de omucidere. 

— Cu adevărat crezi asta, Alex? Femeia îmi zâmbi şăgalnic şi 
se lipi şi mai strâns de mine. Îţi este bine aşa? Află că şi eu mă 
simt la fel de bine. Pentru moment, este îndeajuns. Îmi place 
extrem de mult aici. Îmi place seara asta. Şi am mare încredere 
în tine, Alex. 

Mai mult nici nu mi-aş fi putut dori. 

Cu atât de puţin timp înainte de miezul nopţii. 

În acel bazin de munte, având vederea către Phoenix şi către 
acea uriaşă întindere a deşertului. 

— Şi eu am încredere în tine, i-am răspuns, în timp ce uriaşul 
avion cu reacţie al companiei aeriene American Airlines trecea 
exact pe deasupra capetelor noastre. 


PARTEA A TREIA 
INFANTERISTUL 


57 

Am revenit la Washington duminică seara, pe la ora 
unsprezece. Mergeam într-un pas săltat, iar pe faţă mi se 
întipărise un zâmbet. Pentru câteva zile, mai uitasem şi eu de 
rigorile investigaţiei criminalistice, Jamilla constituind motivul 
acestei schimbări temporare de situaţie. 

Nana mă aştepta trează în bucătărie. Dar ce se întâmpla 
oare? Ea şedea la masă fără obişnuita ei cană de ceai şi fără 
nicio carte de citit în față. Când mă văzu intrând, ea flutură o 
mână către mine şi apoi mă îmbrăţişă. 

— Bine ai venit, Alex. A fost o călătorie plăcută? l-ai transmis 
Jamillei un salut şi din partea mea? Sper să nu fi uitat. 

Eu am privit-o drept în ochii ei căprui. Aceştia păreau niţeluş 
cam trişti. De mine, ea nu-şi putea ascunde tristeţea. 

— S-a întâmplat ceva rău? Deja mă cuprinsese frica. Era 
cumva bolnavă? Şi cât de grav? 

Nana scutură din cap. 

— Nu, dragul meu, nu chiar. Numai că n-am putut să adorm. 
Povesteşte-mi despre călătoria ta. Cum a fost cu Jamilla? mă 
întrebă ea, în timp ce ochii îi străluceau. Nana în mod categoric 
o simpatiza pe Jamilla. Nici asta nu-mi putea ascunde. 

— Oo, e bine şi te salută şi ea. Îi este dor de toţi. Sper s-o 
conving să revină în est, dar ştii că în adâncul sufletului ei 
Jamilla este o fată din California. 

Nana dădu din cap. 

— Sper să se mai întoarcă aici, zise ea. Jamilla este o femeie 
cu adevărat puternică. De data asta, chiar că ţi-ai găsit 
perechea potrivită. N-are nicio importanţă faptul că este de pe 
Coasta de Vest. În orice caz, cred că Oaklandul seamănă cu 
Washingtonul mai mult decât San Francisco. Nu eşti şi tu de 
aceeaşi părere? 

— Ba da, cu siguranţă. 

Continuam să mă uit în ochii Nanei. Nu mai înţelegeam nimic. 
Ea nu mă mai tachina, aşa cum făcea de obicei. Ce se 
întâmplase oare? Am tăcut o vreme amândoi. Nici asta nu ne 
caracteriza. În mod obişnuit, ne tot împungeam cu vorba, până 
când unul dintre noi ceda. 

— Ştii, am optzeci şi doi de ani. Niciodată nu mi-am simţit 
vârsta. Nici la şaptezeci de ani, nici la şaptezeci şi cinci şi nici 
măcar la optzeci. Însă, Alex, dintr-odată am început să-mi simt 


vârsta. Am optzeci şi doi de ani bătuţi pe muchie. Nici mai mult, 
nici mai puţin. 

Ea îmi luă o mână între mâinile ei şi mi-o strânse tare. 

In ochi îi revenise tristeţea, acum însoţită poate şi de un strop 
de teamă. Am simţit în acel moment un nod în gât. Ceva era în 
neregulă cu ea. Ce se întâmplase oare? De ce nu voia să-mi 
spună? 

— În ultima vreme, am avut o durere în piept. Şi dificultăţi în 
respiraţie. Probabil, vreo angină sau orice AR mai putea fi. Nu e 
bine deloc. 

— Ai fost să te consulte doctorul Rodman? Sau Bill 
Montgomery? am întrebat-o eu atunci. 

— M-a văzut Kayla Coles. Era prin vecinătate, tratând un 
pacient, la câteva case mai încolo de noi. 

Acum nu mai înţelegeam chiar nimic. 

— Cine este Kayla Coles? 


— Doctoriţa Kayla face vizite la domiciliu, în cartierele din 
sud-est ale oraşului. Este asociată cu circa o duzină de doctori şi 
de asistente, care vin în zona noastră şi îi ajută pe oamenii de 
pe-aici. Este o doctoriţă extraordinară şi o femeie bună la suflet, 
Alex. Face mult bine în sud-est. Îmi place de ea teribil de mult. 

Atunci m-am burzuluit puţin: 

— Nana, tu nu eşti cine ştie ce caz social, care să aibă nevoie 
să beneficieze de acte de caritate. Avem suficient de mulţi bani 
încât să te poţi duce la orice doctor vrei tu să-ţi alegi. 

Nana închise ochii şi strânse din pleoape. 

— Te rog, ascultă-mă. Şi fii atent la ceea ce-ţi spun. Am 
optzeci şi doi de ani şi nu sunt nemuritoare, oricât de mult mi-aş 
putea dori eu acest lucru. Însă până acum am avut grijă de mine 
şi am de gând să fac la fel şi în continuare. Îmi place de Kayla 
Coles şi am încredere în ea. Kayla Coles este medicul pe care mi 
l-am ales. 

Nana se ridică de la masă cu mare încetineală, mă sărută pe 
obraz şi apoi plecă la culcare, târşâindu-şi ca de obicei 
picioarele. Cel puţin însă, acum ne ciorovăiam din nou. 


58 

Mai târziu în acea noapte, am urcat în biroul meu din podul 
casei. Toată lumea dormea şi în toată casa domnea o linişte 
deplină. 

Îmi plăcea să lucrez în aceste condiţii. Am revenit la cazurile 
din armată; nu mi le mai puteam scoate din minte. Şi nici măcar 
nu voiam să fac acest lucru. Cadavre vopsite în culori 
strălucitoare. Lugubre păpuşi de paie. Chiar şi straniul ochi 
atoatevăzător. Oşteni nevinovaţi, pedepsiţi din greşeală cu 
executarea. 

Şi cine putea şti câţi alţi soldaţi nu îşi aşteptau execuțiile? 

Aveam de parcurs o mulţime de materiale. Dacă doar câteva 
dintre aceste execuţii ar fi fost în vreun fel legate între ele, 
pentru armată aşa ceva ar fi fost ca o adevărată bombă cu ceas. 
Mi-am continuat documentarea, făcând câteva săpături 
privitoare la păpuşa de paie şi la ochiul cel neadormit. Am 
consultat Lexis-Nexis, care cuprindea informaţii din cele mai 
multe ziare locale şi naţionale, precum şi de la principalele ziare 
străine. Foarte mulţi detectivi subestimau utilitatea cercetării 
presei, însă eu nu mă număram printre aceştia. Am rezolvat 
multe cazuri de crimă, folosind informaţii dezvăluite presei de 
către unii ofiţeri de poliţie. 

Am citit rapoarte privitoare la un fost soldat din Hawaii. 
Acesta fusese acuzat de uciderea a cinci bărbaţi, pe parcursul 
unei perioade de sclavie sexuală şi de tortură, perioadă care se 
întindea din 1998 şi până în 2000. Acum respectivul aştepta să-i 
vină rândul la execuţie. 

Am mers apoi mai departe. Simţeam că unica mea opţiune 
acceptabilă era aceea de a continua anchetarea cazului. 

Un căpitan din armată omorâse doi tineri ofițeri la San Diego, 
cu mai puțin de trei luni în urmă. El fusese judecat şi aştepta 
acum pronunțarea sentinței. Nevasta lui făcuse apel. Omul 
fusese condamnat pe baza unui test ADN. MI-AM NOTAT: Poate că 
ar fi bine să vorbesc cu această persoană. 

Am fost apoi brusc întrerupt din citit de zgomotul unor paşi 
bocănind pe scările care suiau în pod. 

Cineva urca încoace. 

Și se grăbea rău de tot. 

Adrenalina îmi inflamă întreg organismul. Am băgat mâna 
într-un sertar al mesei mele de lucru şi am înşfăcat un pistol. 


Deodată, în încăpere dădu buzna Damon. Era lac de sudoare 
şi arăta ca naiba. Nana îmi spusese că Damon dormea în 
camera lui. Era evident acum faptul că lucrurile stăteau în 
realitate cu totul altfel. Se părea că el nici măcar nu fusese 
acasă. 

— Damon? i-am spus eu, în timp ce mă ridicam. Unde-ai fost? 

— Tată, vino cu mine! Te rog. Este vorba despre prietenul 
meu. Lui Ramon îi este tare rău! Tată, cred că este pe moarte. 


59 

Alergam amândoi spre maşina mea, iar Damon îmi povestea 
ce păţise pe drum prietenul său, Ramon. In timp ce vorbea, 
mâinile îi tremurau îngrozitor. 

— A luat Ecstasy, tată. De câteva zile, a tot luat Ecstasy. 
Ştiam despre Ecstasy, care era unul dintre drogurile cel mai 
recent apărute pe piaţa Districtului Columbia, fiind răspândit 
mai ales printre puştii de liceu şi de prin colegii, de la George 
Washington şi din Georgetown. 

— Ramon n-a mai fost la şcoală? l-am întrebat eu pe Damon. 

— Nu. Şi nici pe-acasă la el n-a mai dat. Şi-a găsit un adăpost 
pe lângă râu. 

Cunoşteam bine zona râului şi m-am îndreptat într-acolo, cu 
un girofar roşu aprins pe acoperişul maşinii şi cu sirena urlând. Il 
cunoscusem pe Ramon Ramirez şi îi ştiam şi pe părinţii acestuia, 
nişte muzicanți dependenţi de droguri. Ramon juca baseball 
împreună cu Damon. N-avea decât doisprezece ani. Aş fi vrut să 
ştiu cât de implicat era Damon în toată povestea asta, însă nu 
era momentul potrivit pentru asemenea întrebări. 

După ce am parcat maşina, Damon şi cu mine am intrat într-o 
casă dărăpănată, de pe malul râului Anacostia. Casa avea trei 
etaje, iar cele mai multe ferestre erau blocate cu scânduri. 

— Ai mai fost pe-aici? l-am întrebat eu pe Damon. 


— Da, am mai fost. Am venit să-l ajut pe Ramon. Nu puteam 
să-l părăsesc, nu crezi? 

— Când l-ai lăsat aici, Ramon era conştient? am continuat eu 
cu întrebările. 

— Da, dar avea dinţii încleştaţi şi apoi a început să vomite. Îi 
curgea şi sânge din nas. 

— Bine, hai să vedem cum se simte acum. [ine pasul cu 
mine! 

Ne-am grăbit de-a lungul unui coridor întunecos şi am cotit 
după un colţ. Se simţea duhoare de gunoi şi miros de foc recent. 

Apoi am avut o surpriză. Într-o cămăruţă se afla o doctoriţă de 
la urgenţă şi două ajutoare de-ale ei, îngrijind cu toţii un băiat. 
Se vedeau adidaşii negri ai lui Ramon şi pantalonii lui suflecaţi. 
Băiatul părea inert. 

Doctoriţa se ridică din poziţia în care îngenunchease deasupra 
lui Ramon. Era înaltă şi solidă şi avea un chip frumos. Nu o 


cunoşteam nici măcar din vedere. M-am apropiat de ea şi i-am 
arătat insigna de poliţist, lucru care n-a părut s-o impresioneze 
cine ştie cât de mult. 

— Sunt detectivul Cross, m-am prezentat eu. În ce stare se 
află băiatul? 

Femeia îşi concentră cu greu atenţia asupra mea. 

— Eu sunt Kayla Coles. Ne ocupăm acum de el. Încă nu ştiu 
cu exactitate. A sunat cineva la urgente. Tu ai sunat? întrebă ea, 
uitându-se la Damon. lar eu mi-am dat seama că ea era 
doctoriţa despre care îmi vorbise Nana. 

Damon îi răspunse la întrebare: 

— Da, doamnă. 

— lei cumva şi tu droguri? îl mai întrebă ea. 

Damon se uită la mine şi apoi la dr. Coles. 

— Eu nu mă droghez niciodată. Ar fi cea mai mare prostie. 

— Dar prietenii tăi se droghează? Înseamnă că ai nişte 
prieteni proşti ca noaptea? 

— Am încercat să-l ajut. Atât şi nimic mai mult. 

Dr. Coles avea o expresie severă, însă într-un târziu ea dădu 
din cap. 

— Probabil că i-ai salvat prietenului tău viaţa. 

Damon şi cu mine am aşteptat în încăperea sumbră şi urât 
mirositoare, până ce am auzit că Ramon se afla în afara oricărui 
pericol. De data asta, scăpase. Kayla Coles veghease asupra lui 
Ramon ca un veritabil înger păzitor. Damon a vrut să-i spună 
câteva cuvinte lui Ramon, mai înainte ca acesta să fie luat şi dus 
cu ambulanta care aştepta afară. L-am văzut apoi strângându-i 
prietenului său mâinile. Se făcuse aproape ora două noaptea, 
când am ieşit în cele din urmă şi noi din casa cea dărăpănată de 
pe malul râului Anacostia. 

— Te simţi bine? l-am întrebat eu. 

El dădu din cap, dar imediat trupuşorul lui începu sa tremure, 
şi băiatul izbucni în plâns cu faţa îngropată în scobitura braţului 
meu. 

— Linişteşte-te, o să fie totul bine, am încercat să-l consolez. 

Apoi l-am cuprins cu un braţ pe după umeri şi ne-am îndreptat 
amândoi către casă. 


60 

Thomas Starkey, Brownley Harris şi Warren Griffin au luat 
curse aeriene separate către New York, toate având plecarea de 
pe Aeroportul Raleigh-Durham. Era mai sigur şi cu mult mai 
inteligent aşa. Porneau în fiecare misiune de la premisa că în 
definitiv erau cei mai buni specialişti din domeniul lor de 
activitate. Nu aveau voie să comită erori, şi cu atât mai puţin 
acum. 

Starkey a plecat din Carolina de Nord la ora cinci. Hotărâse 
să-i reîntâlnească pe ceilalţi doi la motelul Palisade din Highland 
Falls, New York, chiar lângă Academia Militară a Statelor Unite 
ale Americii, de la West Point. Acolo urma să aibă loc un 
asasinat. Sau mai precis, două. 

Apoi, această îndelungată misiune a lor ar fi urmat să se 
încheie. 

Ce anume îi spusese lui Martin Sheen ofiţerul său comandant, 
în filmul Apocalypse Now? „Nu uita acest lucru, căpitane! Nu 
există niciun fel de misiune. Şi niciodată n-a existat vreo 
misiune”. Starkey compara această slujbă cu un îndelungat 
exerciţiu de târâre. Fiecare dintre crime fusese extrem de 
complicată. Aceasta de-acum era cea de-a patra călătorie a lui 
Starkey la New York, în ultimele două luni. lar el tot nu ştia încă 
pentru cine lucra; nu-l întâlnise niciodată pe nenorocitul care îl 
angajase. 

Cu toate acestea, bărbatul se simţea încrezător şi sigur pe el, 
în timp ce avionul companiei Delta decola în acea SEARĂ. 
Schimbase câteva vorbe cu însoţitoarea de zbor, însă evitase 
acel soi de flirt nevinovat la care ar fi putut recurge în alte 
circumstanţe. Nu voia ca cineva să-şi amintească de el cumva, 
aşa încât şi-a ascuns faţa într-un roman-thriller scris de Tom 
Clancy, carte pe care şi-o cumpărase de pe aeroport. Starkey 
obişnuia să se identifice cu personaje de-ale lui Clancy, precum 
Jack Clark sau John Patrick Ryan. 

După ce avionul cu reacţie decolase şi fuseseră servite 
băuturile, Starkey reanaliză în minte planul său pentru crimele 
finale. Ştia absolut totul pe dinafară; nimic nu fusese scris 
nicăieri. Planul se mai afla şi în minţile lui Harris şi Griffin. 
Starkey spera ca ei să nu intre în niciun bucluc, până ce avea să 
ajungă şi el în acea seară la Point. Exista în apropiere de New 
Windsor un atrăgător club de strip-tease pe nume Dormitorul, 


dar cei doi îi promiseseră că n-aveau să se urnească din hotel. 

In sfârşit, Starkey se sprijini comod de spătar, închise ochii şi 
refăcu încă o dată socotelile aritmetice. Era un ritual relaxant, în 
special, acum când ajunseseră atât de aproape de final. 

100 000 de dolari pentru fiecare dintre primele trei lovituri. 

150 000 de dolari pentru cea de-a patra. 

200 000 de dolari pentru cea de-a cincea. 

250 000 de dolari pentru West Point. 

500 000 de dolari primă suplimentară, atunci când toată 
treaba ar fi fost încheiată cu bine. 

Şi era aproape gata. 

lar Starkey încă nu ştia cine anume îi plătea pentru acele 
crime, şi nici de ce. 


61 

La West Point, fluviul Hudson era străjuit de stânci abrupte şi 
colţuroase din granit. Starkey cunoştea bine zona. Ceva mai 
târziu în acea seară, el îşi conducea maşina prin faţa intrării 
principale din Highland Falls, trecând pe lângă motelurile 
elegante, pe lângă pizzerii şi pe lângă tarabele de suveniruri. 
Bărbatul intră prin Poarta Thayer, cu turnul ei crenelat de pază 
şi cu santinela cu figura împietrită, din poliţia militară. Crimă /a 
West Point, îşi zise Starkey în sinea lui. Extraordinar! 

Starkey încercă să nu se mai gândească la misiune pentru 
alte câteva momente. El se lăsă copleşit de impresiile despre 
West Point. De impresii şi de amintiri. Starkey fusese aici elev 
militar, fusese boboc precum cei doi puştani pe care îi vedea 
acum alergând înapoi către cazarmă. La vremea lui, strigase nu 
numai o dată, ci de nenumărate ori, mottoul cadeţilor: „De 
fiecare dată pe calea cea mai dificilă, domnule!”. 

Dumnezeule, cât de mult îi plăcea aici: atitudinea, disciplina, 
întregul mecanism de instruire fizică. 

Capela cadeţilor se înălța pe coasta unei coline, străjuind 
terenul de antrenament. Reprezentând o combinaţie între o 
catedrală medievală şi o fortăreață, ea încă domina tot peişajul. 
Campusul era plin de clădiri gigantice din piatră cenuşie, care te 
duceau cu gândul la o cetate şi dădeau o COPLOŞITOARE IMPRESIE 
DE SOLIDARITATE ŞI DE PERMANENŢĂ. Dar foarte curând o să aibă loc 
aici o serioasă zguduire. 

Harris şi cu Griffm îl aşteptau în parc. Timp de încă o oră, cei 
trei făcură câteva tururi, ţinând sub supraveghere casa Bennett, 
de pe Aleea Bartlett, o zonă din West Point rezervată pentru 
locuinţele ofiţerilor şi ale familiilor acestora. Casa era din 
cărămidă roşie şi avea zidurile acoperite până sus de iederă. 
Răsucindu-se alene, fumul ieşea prin hornul de piatră. Era o 
casă cu patru dormitoare şi cu două băi. Pe o hartă a locuinţelor, 
ea era marcată drept Reşedinţa 130. 

Pe la nouă şi jumătate, cei trei ucigaşi făcură o recunoaştere a 
celei de-a şaptesprezecea porţiuni de traseu de pe terenul de 
golf de la West Point. Nu văzură pe nimeni pe traseul deluros 
care forma una dintre marginile teritoriului Academiei Militare. 
Imediat înspre vest, se afla şoseaua 9W. 

— S-ar putea ca totul să fie chiar mai uşor decât ne-am 
închipuit, zise Warren Griffm. Sunt acasă amândoi. Se odihnesc. 


Şi-au lăsat garda jos. 

Starkey aruncă în direcţia lui Griffin o privire dezaprobatoare. 

— Nu prea sunt de părerea ta. Pe-aici există o vorba „De 
fiecare dată pe calea cea mai dificilă, domnule!”. Nu uita acest 
lucru. Şi să nu uiţi nici faptul că Robert Bennett a făcut parte din 
trupele speciale. E cu totul altfel decât un prăpădit de arhitect 
dintr-o mare metropolă, plecat în drumeţie pe Drumul 
Apalaşilor. 

Griffin se grăbi să se scuze: 

— Îmi pare rău, domnule. N-o să se mai repete. 

Cu puţin timp înainte de ora zece, cei trei îşi croiră drum 
printre rugii de mure şi prin păduricea din jurul curţii din spate a 
Reşedinţei 130. Starkey dădu la o parte o creangă de pin şi se 
uită la casă. 

Apoi îl zări pe colonelul Robert Bennett în bucătărie. 

Erou de război, tată a cinci copii, însurat cu douăzeci şi şase 
de ani în urmă, fost membru al Forţelor Speciale din Vietnam. 

Bennett ţinea în mână un pocal cu vin roşu şi părea că 
supraveghează pregătirea mesei. Apoi o văzu şi pe Barbara 
Bennett. De fapt, femeia era cea care prepara mâncarea. Acum 
luase şi ea o înghiţitură din vinul bărbatului. Robert Bennett o 
sărută pe ceafă. Păreau extrem de îndrăgostiți, pentru o 
pereche căsătorită de peste douăzeci de ani. Era mare păcat, îşi 
spuse Starkey, dar păstră acel gând numai pentru el. 

— Hai la treabă, rosti bărbatul. Ultima piesă din puzzle. 

Şi într-adevăr, totul era un veritabil puzzle - chiar şi pentru cei 
trei asasini. 


62 

Robert şi Barbara Bennett tocmai se aşezaseră la masă, când 
pe uşa din spate năvăliră peste ei în bucătărie trei bărbaţi 
înarmaţi până-n dinţi. Colonelul Bennett le observă armele de 
foc şi îmbrăcămintea de camuflaj, remarcând în acelaşi timp 
faptul că niciunul dintre aceştia nu purta vreo mască pe faţă. El 
văzu figurile celor trei şi îşi dădu seama de faptul că situaţia era 
cât se putea de gravă. 

— Cine sunteţi? Robert, cine sunt ei? izbuti Barbara să 
îngaime câteva vorbe. Ce înseamnă toată povestea asta? 

Din păcate, colonelul Bennett ştia cu exactitate cine erau 
respectivii, şi poate că bănuia şi cine anume îi trimisese la el. Nu 
era prea sigur, însă i se păru că îl recunoaşte pe unul dintre 
agresori, deşi nu-l mai văzuse de foarte mult timp. Îşi aminti 
chiar şi un nume - Starkey. Da, Thomas Starkey. Dumnezeule 
mare! De ce tocmai acum? După atâta amar de vreme? 

Unul dintre cei trei agresori trase draperiile colorate de la cele 
două ferestre ale bucătăriei. El îşi folosi apoi braţul drept pentru 
a mătura de pe masă farfuriile cu pui şi salată, ca și paharele de 
vin, toate făcându-se ţăndări cu mare zgomot pe pardoseala 
bucătăriei. Bennett îşi dădu seama de faptul că respectivul gest 
avea drept scop doar sporirea efectului teatral al scenei. 

Al treilea bărbat îşi lipi gura ţevii pistolului său automat de 
fruntea Barbarei Bennett. 

După aceea, în bucătărie se lăsă o linişte deplină. 

Colonelul Bennett se uită la soţia lui, simțind că i se rupea 
sufletul. Ochii ei albaştri erau larg deschişi şi femeia tremura ca 
varga. 

— Totul o să fie în regulă, îi zise Bennett, încercând să-și 
păstreze calmul. 

— Ooo, chiar aşa să fie, colonele? vorbi pentru întâia dată 
Starkey. El îi făcu un semn celui de-al treilea agresor, iar omul 
înşfacă partea din faţă a bluzei ţărăneşti a Barbarei şi o sfâşie 
complet. Barbara tresări uluită şi încercă să şi acopere 
goliciunea cu braţele. Atunci nemernicul smulse de pe femeie şi 
sutienul. Şi acest lucru tot pentru efect era, însă în clipa 
următoare bărbatul începu să se holbeze la sânii Barbarei. 

— Las-o-n pace! Nu-i face rău! zbieră Bennett, pe un ton 
autoritar, de parcă bărbatul ar fi fost în situaţia de a mai putea 
da ordine. 


Cel pe care îl cunoştea ca fiind Starkey îl lovi cu patul armei. 
Bennett căzu la podea, convins fiind că avea maxilarul fracturat. 
Aproape că leşină, însă reuşi cu un efort de voinţă să rămână 
conştient. Acum stătea cu obrazul lipit de o placă rece de gresie, 
de pe pardoseala bucătăriei. Avea nevoie de un plan - chiar unul 
disperat, şi tot ar fi fost bun. 

Starkey stătea în picioare deasupra lui. lar acum omul parcă- 
şi pierduse minţile. Vorbea în limba vietnameză. 

Colonelul Bennett înţelegea unele dintre acele cuvinte. Luase 
în timpul războiului destul de multe interogatorii, atunci când 
prinsese iscoade de-ale adversarilor, în Vietnam şi în Laos. 

Apoi Starkey vorbi din nou în limba engleză: 

— Ar cam fi cazul să-ţi fie teamă, colonele. În seara asta vei 
suferi. Şi la fel şi soţia ta. A venit vremea să plăteşti pentru 
păcatele tale. Tu ştii foarte bine care sunt acele păcate. În seara 
asta, va afla şi soţia ta despre trecutul tău. 

Colonelul Bennett se prefăcu că-şi pierde cunoştinţa. Când 
unul dintre atacatori se aplecă deasupra lui, el ţâşni de pe 
podea şi încercă să-i înşface acestuia arma. Unicul gând din 
mintea lui Bennett era acela de a pune mâna pe respectiva 
armă. lar acum o avea! 

Dar, în clipa următoare, a fost lovit cu sălbăticie în cap. Apoi 
în umeri şi în spate. Agresorii răcneau la el în limba vietnameză, 
în timp ce îl băteau crunt. El văzu cum unul dintre nenorociţi o 
lovea cu pumnul pe soţia lui drept în faţă, fără niciun fel de 
motiv. 

— Opreşte-te! Pentru numele lui Dumnezeu, n-o mai lovi! 

Starkey urlă atunci la el, în limba vietnameză: 

— Acum o s-o vezi pe nevastă-ta murind, în timp ce eu o så te 
interoghez pe tine, porcule. Acest lucru îţi sună cumva cunoscut, 
Robert? 

Starkey introduse cu forţa ţeava pistolului său în gura 
colonelului Bennett. _ 

— Dar de aşa ceva îţi mai aduci aminte, colonele? li dai 
seama ce anume se va întâmpla în continuare? 


63 

Sampson şi cu mine am ajuns la West Point joi după-amiază, 
la puţin timp după ora cinci. Acolo parcă se dezlănţuise iadul pe 
pământ. 

Primisem o convocare urgentă din partea lui Ron Burns, de la 
FBI. La Point avusese loc o crimă urmată de o sinucidere, ceea 
ce stârnise suspiciuni de îndată ce vestea ajunsese la 
Washington. Un colonel cu multe distincţii se presupunea că-şi 
ucisese nevasta, după care îşi pusese capăt vieţii. 

Am zburat împreună cu Sampson până pe Aeroportul Stewart 
din Newburgh, după care am parcurs cu maşina restul de 
douăzeci şi opt de kilometri până la West Point. A trebuit în final 
să parcăm maşina închiriată de noi şi să parcurgem pe jos 
ultima porţiune a drumului până la cartierul în care locuiau 
ofiţerii. 

Străzile erau blocate şi închise circulaţiei. Presa îşi făcuse şi 
ea apariţia, însă era ţinută la distanţă de către poliţiştii militari. 
Nici măcar cadeţii nu puteau să nu se arate curioşi şi îngrijoraţi. 

— Văd că eşti în relaţii foarte bune cu Burns şi cu FBl-ul, îmi 
zise Sampson, în timp ce ne îndreptam către locul crimei, de pe 
aleea Bartlett. Omul ne este de mare ajutor. 

— Se gândeşte că eu s-ar putea să accept să lucrez pentru ei, 
i-am explicat eu lui Sampson. 

— Şi? S-ar putea să accepţi cumva? 

l-am zâmbit atunci lui Sampson, fără să confirm sau să infirm. 

— Credeam că vrei să termini cu munca de poliţist. Nu era 
acesta faimosul tău plan măreț? 

— Deocamdată nu ştiu nimic precis. Şi totuşi, iată-mă acum 
tot împreună cu tine, grăbindu-mă spre o altă nenorocită de 
scenă a unei noi crime tâmpite. Azi e o nouă zi, dar porcăria 
este tot cea veche. 

— Înseamnă că nu poţi să renunţi la asta, Alex. Eşti la fel ca 
întotdeauna, nu-i aşa? 

Am scuturat atunci din cap. 

— Nu-i vorba că nu mă pot detaşa de acest caz, John. Dar te 
ajut pe tine. Nu-ţi mai aminteşti cum a început totul? Era vorba 
să-l răzbunăm pe Ellis Cooper. 

— Da, însă eşti profund implicat în această afacere. Nu poţi 
descifra încă enigma, iar acest lucru te înfurie la culme. Și te 


face curios ca naiba. Eşti un vânător, Alex. 
— Sunt ceea ce sunt, zise Popeye marinarul - am scuturat eu 
din cap şi în cele din urmă am zâmbit. 


64 

Casa Bennett fusese înconjurată cu bandă galbenă şi era 
păzită, pentru a nu permite accesul oricui acolo. Sampson și cu 
mine ne-am legitimat în faţa unui poliţist militar cu o figură 
neliniştită, la marginea perimetrului interzis celorlalţi oameni şi 
care delimita scena crimei. Aş fi putut să jur că niciunul nu mai 
văzuse niciodată aşa ceva. Din nefericire, însă nu se putea 
spune acelaşi lucru şi despre mine. 

După ce ne-am pus în picioare nişte botine de unică folosinţă, 
din hârtie, ni s-a permis să urcăm cele trei trepte de piatră ale 
scării de la intrarea în casă. Apoi l-am căutat pe un ofiţer de la 
Departamentul de Investigaţii Criminalistice al armatei, pe nume 
Pat Conte. Oficialităţile militare erau „,cooperante” din cauza 
celorlalte cazuri similare. Au mai fost lăsaţi să intre şi câţiva 
specialişti în domeniu de la FBI, pentru ca armata să-şi 
dovedească buna-credinţă. 

L-am găsit pe căpitanul Conte în coridorul îngust care pornea 
din camera de zi. Omorurile se părea că avuseseră loc în 
bucătărie. Specialiştii criminalişti prelevau amprentele digitale şi 
fotografiau din toate unghiurile locul crimei. 

Conte a dat mâna cu noi, după care ne-a spus tot ce ştia sau 
credea că ştie până în acel moment. 

— Tot ce vă pot oferi acum sunt doar lucrurile evidente La 
prima vedere, între colonelul Bennett şi soţia lui a izbucnit o 
ceartă care se pare că a degenerat în brutalităţi. Pentru început, 
ea se descurcase, probabil, destul de bine. Însă după aceea 
Bennett a pus mâna pe revolverul pe care îl avea în dotare şi a 
împuşcat-o pe nevasta lui în tâmplă. Apoi colonelul Bennett s-a 
sinucis. Prietenii lor de familie ne-au declarat că cei doi erau 
foarte apropiaţi, dar şi că se certau mult, uneori chiar cu mare 
violenţă. După cum puteţi vedea, totul a avut loc în bucătărie, în 
cursul serii trecute. 

— Asta crezi tu că s-a întâmplat aici? l-am întrebat eu pe 
căpitanul Conte. 

— Deocamdată n-am altă versiune. 

Am scuturat din cap şi am simţit cum mă cuprinde mânia. 

— Mi s-a comunicat faptul că, dată fiind existenţa unei 
posibile conexiuni a acestor decese cu celelalte, urmează să 
beneficiem de o cooperare totală. 


Căpitanul Conte dădu din cap. 

— Asta şi este ceea ce v-am oferit eu, şi anume completa 
mea cooperare. Acum vă rog să mă scuzaţi, dar am aici de lucru 
până peste cap. Şi omul se îndepărtă. 

Sampson dădu din umeri, în timp ce se uita lung în urma 
ofițerului de la Departamentul de Investigaţii Criminalistice, care 
plecase târşâindu-şi picioarele şi ne lăsase baltă. 

— Nu pot spune că îl învinovăţesc prea mult. Nici mie nu mi-ar 
plăcea ca cineva să se afle în treabă, la locul unei crime de 
rezolvarea căreia mă ocup eu. 

— Păi atunci, hai să mergem şi să ne băgăm singuri nasul 
pestetot. 

Am mers mai departe şi am încercat să smulg informaţii 
suplimentare de la specialişti FBl-ului, din Echipa de Evaluare a 
Dovezilor (EED). Aceştia îşi desfăşurau în bucătărie obişnuita lor 
activitate plină de meticulozitate. În ciuda comunei animozităţi 
la adresa FBl-ului în general, cei lin EED se bucurau de mult 
respect. Explicaţia o constituia faptul că ei erau foarte pricepuţi 
în munca lor. 

Doi membri ai EED făceau în bucătărie fotografii Polaroid. Un 
altul, purtând o salopetă albă de lucru denumită costum de 
iepuraş, căuta fibre textile şi fire de păr, folosindu-se de o sursă 
specială de lumină polarizată. Toţi purtau în mâini mănuşi de 
cauciuc şi peste pantofi botine de hârtie. Conducătorul grupului 
era un anume Michael Fescoe, pe care îl cunoscuserăm deja pe 
Drumul Apalaşilor, acolo unde supraveghease investigaţiile 
criminalistice ale locului crimelor din pădure. 

— Departamentul de Investigaţii Criminalistice al armatei vă 
oferă şi vouă întreaga lui cooperare? l-am întrebat eu. 

El se scărpină în capul acoperit de un păr şaten, tuns scurt. 

— Vă pot oferi varianta mea, care este un pic diferită de 
aceea a căpitanului Conte. 

— Te rog chiar, l-am invitat eu. 

Şi Fescoe începu: 

— Ucigaşii, oricare ar fi ei, au făcut o treabă extrem de 
minuțioasă, atât cu înscenarea, cât şi în privinţa ştergerii 
ulterioare a oricăror urme. Sunt nişte profesionişti de primă 
mână. La fel cum au fost şi ucigaşii din Virginia de Vest. 

— Câţi anume sunt? l-am întrebat eu. 


Fescoe ridică în sus trei degete. 

— Este vorba despre trei bărbaţi. Aceştia i-au surprins pe soţii 
Bennett în timpul mesei de seară şi i-au ucis. Cei trei bărbaţi îşi 
folosesc forţa pentru a acţiona ca nişte descreieraţi. Îţi dau voie 
să-mi citezi aceste vorbe, de care sunt absolut sigur. 


65 

Venise şi momentul să sărbătorească! Războiul se încheiase. 
La restaurantul Sparks, de pe Strada Patruzeci şi şase Est, din 
Manhattan, Starkey, Harris şi Griffin şi-au comandat nişte fripturi 
de berărie, indecent de mari, garnisite cu creveţi imenşi. Pentru 
oricine dispunea de bani cu nemiluita, nu exista un loc mai bun 
decât New York City pentru a-şi satisface dorinţele. 

— A durat trei ani, dar în cele din urmă s-a terminat, zise 
Harris, ridicând un pahar de coniac, a patra băutură cu care se 
delecta după masa din acea seară. 

— Asta doar dacă misteriosul nostru binefăcător nu se 
răzgândeşte între timp, îi avertiză Starkey. N-ar fi imposibil să 
ne ofere un nou contract. Sau ar putea apărea vreo complicaţie 
la care nu ne-am gândit. Asta nu înseamnă că că nu trebuie să 
petrecem în seara asta. 

Brownley Harris termină de mâncat o brânzoaică şi se șterse 
la gură cu un şervet de pânză. 

— Mâine o să ne întoarcem acasă la Rocky Mount. O să ne 
reluăm viaţa noastră bună şi liniştită. Nu este chiar aşa de rău 
acest lucru. In sfârşit, am ieşit şi noi din joc, neînfrânţi și aflaţi în 
afara oricăror bănuieli. Acum nimeni nu se poate atinge de noi. 

Warren Griffin se mulţumi doar să rânjească. Era afumat bine 
de tot, la fel ca şi Harris. Dar nu şi Starkey, care le spuse: 

— In seara asta însă noi sărbătorim. Merităm cu vârf şi 
îndesat acest lucru. Exact ca odinioară, la Saigon, la Bangkok şi 
la Hong Kong. Noaptea este de-abia la început, iar noi suntem 
plini de hachiţe, de urină şi de oţet. Bărbatul se apropie de 
prietenii săi şi adăugă: În noaptea asta vreau să violăm şi să 
jefuim. Avem acest drept. 

După ce ieşiră din restaurant, cei trei prieteni hoinăriră puţin 
pe Strada Cincizeci şi doi Est, între Bulevardul Unu şi York. 
Clădirea de piatră în faţa căreia se opriră era o construcţie fără 
lift, cam coşcovită. Avea patru etaje. Nu avea portar. Starkey 
cunoştea această clădire sub numele de Casa Asia. 

El sună la interfon şi aşteptă. Mai fusese aici şi cu alte ocazii. 

li răspunse o femeie cu o voce languroasă. 

— Bună. Îmi puteţi spune codul vostru, domnilor? 

Starkey i-l comunică în limba vietnameză. Argint. Mercedes 
11. 

Bărbaţii fură lăsaţi să intre. Femeia le zise tot în vietnameză: 


— Fetele vă aşteaptă şi sunt înnebunitoare. 


— La fel suntem şi noi, îi replică Starkey şi izbucni în râs. 

Starkey, Harris şi cu Griffin urcară şirul de trepte mochetate în 
roşu. Chiar când ajunseră pe primul palier, în faţa lor se 
deschise o uşă simplă şi cenuşie. 

O fată asiatică, tânără şi suplă, care nu avea mai mult de 
optsprezece ani şi era încântătoare, stătea în picioare în cadrul 
uşii, cu mâinile în şolduri. Avea pe ea un sutien negru şi nişte 
chiloţei asortaţi, ciorapi până în partea de sus a coapselor şi 
nişte pantofiori cu tocuri înalte 

— Bine aţi venit, le spuse ea în engleză. Eu sunt Kym. Sper să 
vă distraţi bine aici. Sunteţi nişte bărbaţi extrem de arătoşi. O să 
ne distrăm bine şi noi. 

— Şi tu eşti extrem de frumoasă, Kym, îi zise Starkey în 
vietnameză. Şi vorbeşti englezeşte extrem de fluent. Apoi 
bărbatul scoase un revolver şi ţinti cu el exact între ochii fetei. 
Nu mai scoate niciun sunet, căci altminteri vei muri pe loc, chiar 
acum şi chiar aici, Kym. Sângele tău va fi împrăştiat pe tot 
covorul şi pe pereţii aceştia. 

El o îmbrânci pe fată într-o cameră de zi, acolo unde se mai 
aflau alte trei fete, aşezate pe două mici canapele. Şi acestea 
erau la fel de tinere, asiatice şi foarte frumoase. Ele purtau 
neglijeuri din mătase - roşu, roz şi respectiv într-o nuanţă de 
levănţică, pantofi cu tocuri înalte şi ciorapi asortaţi la culoare. 
Marca „Victoria's Secret”. 

— Nu vorbiţi, doamnelor. Nu scoateţi niciun cuvânt, zise 
Starkey îndreptându-şi arma de la una la alta. 

— Şşşt, făcu şi Harris şi îşi duse un deget la buze. Nimeni nu 
va păţi nimic rău. Nici noi nu vrem asta. Credeţi-mă, micile mele 
păpuşi asiatice. 

Starkey deschise brusc uşa din spate a camerei de zi. El 
surprinse acolo o femeie mai în vârstă, probabil, aceea care 
răspunsese la interfon, şi un zdrahon viguros, îmbrăcat într-un 
tricou negru şi un şort de gimnastică având imprimat pe el 
cuvântul CRUNCH. Cei doi înfulecau cu lăcomie mâncare 
chinezească direct din nişte casolete de carton. 

— Nu va fi nimeni rănit, le zise în limba vietnameză Starkey, 
în timp ce închidea uşa după el. Ridicaţi mâinile cât mai sus! 

Bărbatul şi femeia îşi ridicară încet mâinile, iar Starkey îi 


împuşcă mortal cu revolverul, care avea montat un amortizor de 
zgomot. El se uită apoi prin încăpere după vreun echipament de 
înregistrare video, îl găsi şi scoase caseta dinăuntrul acestuia. 
Bineînţeles că pe acea casetă fusese înregistrată sosirea lor 
acolo, prin intermediul camerei video de supraveghere, de la 
intrarea în clădire. 

Starkey lăsă acolo cele două cadavre prăbuşite şi însângerate 
şi se întoarse în camera de zi, unde petrecerea începuse deja 
fără el. Brownley Harris o săruta şi o dezmierda pe frumoasa 
fată care îi întâmpinase la uşă. El o ridicase pe Kym şi îi ţinea 
guriţa lipită de gura lui, în timp ce fata era prea înspăimântată 
ca să i se mai poată opune. 

Starkey rosti în limba vietnameză, zâmbindu-le atât 
prietenilor săi cât şi femeilor: 

— Aşa se făuresc amintirile. 


66 

Ei mai procedaseră în mod asemănător încă de multe alte ori, 
şi nu numai la New York. „Sărbătoriseră” victorii la Hong Kong, 
la Saigon, la Frankfurt, la Los Angeles şi chiar la Londra. Totul 
începuse în Vietnamul de Sud, pe când ei erau foarte tineri, 
având fiecare circa douăzeci de ani. Pe atunci, războiul era încă 
în toi, iar peste tot în jurul lor domnea haosul. Starkey botezase 
acel soi de distracţie a lor „pofta de sânge”. 

Cele patru fete asiatice erau înspăimântate la culme, iar acest 
lucru i se părea lui Starkey fermecător şi excitant. Era încântat 
de privirea îngrozită din ochii lor. Starkey credea că toţi bărbaţii 
acţionează în acelaşi fel, deşi puţini dintre aceştia erau dispuşi 
să o şi recunoască. 

— Vrem acum să ne distrăm! Este o mare sărbătoare! STRIGĂ 
EL ÎN LIMBA VIETNAMEZĂ. 

Starkey află numele tuturor fetelor: Kym, Lan, Susie şi Hoa. 
Erau toate drăguţe, însă Kym i se părea cu adevărat frumoasă. 
Avea un trup zvelt, cu sâni mici şi trăsături delicate - tot ce era 
mai bun dintr-o complicată moştenire reprezentând un amestec 
de ascendență chinezească, franţuzească şi indiană. 

Intr-o bucătărioară, Harris descoperi nişte sticle de whisky 
scoţian şi de şampanie. El trecu băuturile din mână în mână şi le 
obligă şi pe fete să bea. 

Alcoolul le mai linişti pe acestea, însă Kym îi tot întreba 
despre soarta matroanei. Din când în când, se mai auzea şi 
soneria interfonului. Kym vorbea cel mai bine engleza, aşa că ea 
a fost desemnată să răspundă de fiecare dată că fetele erau 
ocupate în acea noapte, la o petrecere privată. 

— Vă rugăm să reveniţi altă dată. Vă mulţumim, le spunea ea 
potenţialilor clienţi. 

Griffin urcă împreună cu două dintre fete la etajul superior al 
apartamentului. Starkey şi cu Harris se uitară unul la celălalt şi 
îşi dădură ochii peste cap. După plecarea lui Griffin, Starkey 
trebuia să stea cu urechile ciulite. Cel puţin însă Griffin le lăsase 
pentru Brownley şi pentru el pe cele mai frumoase două fete, 
adică pe Kym şi pe Lan. 

Starkey o invită pe Kym la dans. Avea nişte ochi oblici, 
scânteietori, de un purpuriu-închis. Cu excepţia pantofilor cu 
tocuri de opt centimetri, era goală-puşcă. La radio se auzea un 
vechi cântec al formaţiei Yardbirds. În timp ce dansa, Starkey îşi 


aminti faptul că femeile vietnameze aveau o obsesie privitoare 
la înălţime, cel puţin atunci când se aflau in preajma unor 
bărbaţi americani. Sau poate că bărbaţii americani erau 
obsedaţi de înălţime? Ori de lungime? 

Harris vorbea în limba engleză cu Lan. El îi întinse fetei o 
sticlă de şampanie. 

— Bea, o îndemnă el. Nu, eu vreau să o bei cu partea de jos, 
puicuţo. 

Lan înţelese ceea ce voia el, fie din cuvinte, fie din elocvenţa 
lui gesticulaţie lascivă. Ea ridică din umeri, după care se întinse 
pe canapea şi îşi introduse în măruntaie gura sticlei de 
şampanie. Fata îşi turnă şampanie în vagin, apoi se LINSE în mod 
comic pe buze şi spuse în engleză: 

— Mi-a fost tare sete! 

Gluma ei fu întâmpinată cu hohote de râs şi mai detensionă 
atmosfera. 

După aceea, Lan îi zise lui Harris în vietnameză: 

— Acum bea şi tu. 

Harris râse şi îi întinse lui Kym sticla. Aceasta ridică un picior 
şi îşi vâri sticla, fără a se mai aşeza măcar. Ea o ţinu acolo între 
picioare, în timp ce dansa cu Starkey, picurând şampanie pe tot 
covorul şi pe pantofii ei. Acum râdeau cu toţii. 

— Mă gâdilă bulele de acid, spuse Kym, aşezându-se pe 
canapea. Simt o mâncărime acolo înăuntru. N-ai vrea să mă 
scarpini tu? îl rugă ea pe Starkey. 

Şişul apăru ca prin farmec în mâna ei. Kym încercă să-l înfigă 
în Starkey, dar nu reuşi nici măcar să-l atingă pe bărbat. Ea 
zbieră atunci la el în engleză: 

— Tu să pleci de-aici! Pleacă imediat, altfel am să te tai rău 
de tot! 

Starkey îşi scoase în acel moment pistolul. Era calm și atent. 
El întinse mâna spre radio şi opri muzica aceea zgomotoasă. Se 
făcu tăcere. În încăpere încordarea atinsese apogeul; numai 
Starkey părea relaxat. Kym începu să urle atunci la el în 
vietnameză: 

— Nu, nu! Lasă pistolul la o parte! 

Starkey se apropie de micuța Kym. Nu-i era frică de pumnalul 
din mâna ei, ca şi cum ar fi ştiut că nu-i putea face niciun rău. O 
apucă pe fată de încheietură şi îi răsuci mâna luându-i cuțitul. 


Apoi îi puse revolverul la tâmplă. 

Pe obrajii catifelaţi ai fetei începură să curgă lacrimile. 
Starkey i le şterse. Ea îi zâmbi, după care îi şopti în vietnameză: 

— Fă dragoste cu mine, soldatule. 

În timp ce se afla în acel apartament din New York, mintea lui 
Starkey rătăcea încă în Vietnam. Kym tremura toată, iar 
bărbatul savura situaţia - controlul total pe care îl deţinea, 
gândul la răul pe care putea să-l facă altora şi senzaţia de 
curent electric pe care i-o provoca acest lucru. 

Omul se uită la Harris, care îşi scosese şi el pistolul. Prietenul 
său ştia. Pur şi simplu, ştia. 

Cei doi traseră simultan. 

În urma şocului împuşcăturilor, fetele au fost aruncate înapoi 
și lovite de zid, apoi au alunecat încet pe podea. Kym tremura 
din toate încheieturile, simţindu-şi sfârşitul aproape. 

— De ce? mai apucă să întrebe fata. 

Starkey doar dădu din umeri în direcţia ei. 

De sus se auziră alte două împuşcături seci, urmate de 
zgomotul înfundat a două trupuri care cădeau pe podea. Era 
vorba despre cadavrele lui Susie şi Hoa. Warren Griffin îi 
așteptase. Şi el ştia. 

Era la fel ca pe valea An Lao, din Vietnam. 

Locul în care începuse toată nebunia. 


67 

După ce ne-am terminat treburile la reşedinţa colonelului 
Bennett, Sampson şi cu mine am mers la hotelul Thayer, 
amplasat chiar în parcul de la West Point. Eu continuam să mă 
tot gândesc la cei trei ucigaşi şi la felul în care scăpau de fiecare 
dată fără să fie prinşi. De data asta, nu folosiseră vopsea 
albastră şi niciuneia dintre victimele ulterioare nu i se înscenase 
faptul că s-ar fi sinucis. Însă impresia lăsată era aceeaşi: Cei trei 
işi folosesc forța pentru a acționa ca nişte descreierați. Aşa îi 
caracterizase agentul Fescoe, de la FBI. 

A doua zi de dimineaţă, am luat împreună cu Sampson micul 
dejun în sufrageria hotelului, admirând priveliştea maiestuosului 
fluviu Hudson, care părea în depărtare de un cenuşiu aproape 
metalic şi avea suprafaţa acoperită de crestele înspumate ale 
valurilor. Am discutat despre înspăimântătoarele crime din casa 
Bennett şi ne întrebam dacă acestea aveau vreo legătură cu 
cele anterioare şi dacă îşi schimbaseră ucigaşii cumva ritualul 
înscenărilor. 

— Sau poate că mai există şi alte asasinate de care noi pur şi 
simplu nu ştim încă nimic, opină Sampson. Cine ştie cât de mulţi 
oameni au mai fost omorâţi până acum şi de când au început să 
fie comise astfel de crime. John îşi turnă încă o cană de cafea 
aburindă şi continuă: trebuie să fie şi asta tot o ispravă a celor 
trei ucigaşi. Ei au fost aici, Alex. Cu siguranţă este vorba despre 
aceiaşi trei bărbaţi. 

Nu puteam să nu-i împărtăşesc părerea. 

— Trebuie să dau mai întâi câteva telefoane şi după aceea 
plecăm. Vreau să mă asigur că poliţia locală verifică dacă nu 
cumva au fost văzuţi prin partea locului trei bărbaţi străini de 
tabăra militară şi de Highland Falls. 

Am urcat apoi la mine în cameră şi l-am sunat pe directorul 
Burns. Nu l-am găsit, aşa că i-am lăsat un mesaj. Aş fi vrut s-o 
sun şi pe Jamilla, dar în California era încă prea devreme, aşa 
încât m-am aşezat în faţa calculatorului meu şi i-am trimis un 
lung e-mail. 

Atunci am văzut că primisem şi eu un mesaj. Ce-o mai fi de 
data asta? 

S-a dovedit a fi din partea lui Jannie şi a lui Damon. 

Aceștia mă făceau cu ou şi cu oţet, fiindcă plecasem din nou 
pe coclauri, fie chiar şi numai pentru o singură noapte. Şi când 


aveam eu oare de gând să revin acasă? O să le aduc cumva un 
suvenir frumos de la West Point? Poate câte o sabie nouă şi 
lucioasă pentru fiecare dintre ei? Şi încă una şi pentru micuțul 
Alex? 

Am văzut apoi că mai apăruse acolo încă un mesaj pentru 
mine. 

Acesta nu mai era din partea copiilor. 

Şi nici de la Jamilla. 

Detective Cross. Cât timp te afli la West Point, ai face foarte 
bine dacă te-ai întâlni cu colonelul Owen Handler. El predă acolo 
ştiinţele politice. S-ar putea ca omul acesta să aibă nişte 
răspunsuri pentru tine. Era prieten cu familia Bennett. S-ar 
putea să ştie chiar şi cine i-a ucis pe soții Bennett. 

Eu încerc doar să-ţi dau o mână de ajutor. Ai mare nevoie să 
fii sprijinit în demersul tău. 

Infanteristul 


68 

Cei trei ucigaşi fuseseră chiar aici. Nu-mi mai puteam scoate 
din minte acel gând, însă acelaşi lucru îl simţeam şi în oase şi în 
sânge. 

Sampson şi cu mine am mers pe jos, de-a lungul zidului 
principal de protecţie, înspre Thayer Hall. Mai mulţi cadeți 
băteau pas de defilare pe terenul de instrucţie. În timp ce ne 
apropiam de ei, am văzut că în pământ erau înfipţi nişte ţăruşi 
din lemn, pentru a le arăta cadeţilor unde anume trebuia să 
execute întoarcerile lor impecabile. Atunci mi-a venit să 
zâmbesc. Faptul respectiv mi-a amintit că foarte multe lucruri în 
viaţă nu erau decât nişte iluzii. Poate că la fel erau şi 
„circumstanţele” legate de acest caz. 

— Ce părere ai despre ajutorul pe care îl tot primim? Despre 
nebunul tău de corespondent? Despre Infanterist? mă întrebă 
Sampson. Alex, mie unul nu-mi prea miroase-a bino toată 
chestia asta. E prea convenabil totul, prea prompt şi la 
îndemâna noastră. Parcă întreg acest caz devine o înscenare. 

— Ai dreptate, nu avem niciun motiv să dăm crezare tuturor 
informaţiilor care ne parvin. Pe de altă parte însă, şi-aşa suntem 
deja aici. Şi atunci, de ce n-am sta de vorba şi cu profesorul 
Handler? N-avem nimic de pierdut. 

Sampson scutură din cap. 

— Sper să ai dreptate, Alex. 

Imediat după ce citisem şi mesajul „de ajutor” al 
Infanteristului, eu sunasem la Catedra de Istorie. Mi se spusese 
că profesorul Handler ţinea un curs, de la ora unsprezece şi 
până la prânz. Mai aveam deci de aşteptat douăzeci de minute, 
aşa că am admirat câteva privelişti: Washington Hall, o 
impozantă clădire cu trei etaje, în care putea lua masa în acelaşi 
timp întregul Corp al Cadeţilor; Cazarma Eisenhower şi 
MacArthur; Capela Cădeţilor; plus mai multe peisaje pitoreşti ale 
fluviului. 

Cadeţii treceau pe lângă noi pe trotuar, cu viteză maximă. 
Purtau cămăşi gri cu mâneci lungi şi cravate negre, pantaloni gri 
cu vipuşcă neagră şi centuri cu catarame de alamă bine 
lustruite. 

Toată lumea se mişca în pas alergător. Era ceva molipsitor. 

Thayer Hall era o uriaşă clădire cenuşie lipsită practic de 
ferestre. Inăuntru, sălile de clasă arătau toate la fel, având 


pupitrele aranjate în formă de potcoavă, astfel încât toată lumea 
să se afle în rândul întâi. 

Sampson şi cu mine am aşteptat într-un hol pustiu, până ce 
Handler şi-a terminat ora de curs şi cadeţii au ieşit unul cîte unul 
din clasă. 

Aceştia erau incredibil de disciplinaţi pentru nişte elevi de 
vârsta lor, lucru care nu mă surprindea, şi totuşi mi se părea 
impresionant. De ce nu sunt disciplinaţi studenţii din toate 
universităţile? Pentru că nimeni nu le pretinde acest lucru? La 
naiba! Cui îi pasă? Dar mi se păreau admirabili toţi aceşti flăcăi 
atât de motivaţi şi de hotărâți. Cel puţin la prima vedere. 

Profesorul Handler îşi urmă studenţii la ieşirea din sala de 
curs. Era un bărbat mătăhălos, înalt de peste un metru şi 
optzeci de centimetri, având un păr grizonat tuns scurt. Eu 
știam deja faptul că el avea la activ două campanii militare în 
Vietnam, un masterat la Universitatea Virginia şi un masterat la 
Penn State. Atât era consemnat în website-ul şcolii militare West 
Point. 

— Suntem detectivii Cross şi Sampson, i-am spus eu în timp 
ce mă îndreptam spre el. Am putea vorbi câteva clipe? 

Handler făcu o grimasă. 

— Despre ce este vorba, domnilor detectivi? Vreunul dintre 
cadeţii noştri a dat cumva de bucluc? 

Eu am scuturat din cap. 

— Nu, nu. Cadeţii par să aibă o conduită ireproşabilă. 

Pe faţa lui Handler înflori un surâs. 

— Ooo, ai fi surprins să afli că ei doar lasă impresia că au un 
comportament ireproşabil, detective. Păi dacă nu e vorba de 
unul dintre elevii noştri, atunci despre ce anume aţi vrea să 
discutăm? Despre Robert şi Barbara Bennett? Am vorbit deja 
despre acest subiect, cu căpitanul Conte. Parcă de acest caz se 
ocupă Departamentul de Investigaţii Criminalistice al armatei. 

— Aşa este, i-am răspuns eu. Însă aceste crime s-ar putea să 
fie puţin mai complicate decât ar părea la prima vedeta Exact ca 
în cazul cadeţilor de-aici, de la West Point. 

l-am povestit lui Handler, cât mai concis cu putinţă despre 
celelalte cazuri pe care le anchetam eu împreună cu Sampson. 
Nu i-am mai pomenit însă şi de mesajul pe care îl primisem prin 
e-mail de la Infanterist şi care ne condusese la el. În timp ce 


vorbeam, am remarcat un alt profesor în sala de clasă vecină cu 
aceea a lui Handler. Acesta avea o găleată cu apă şi un burete şi 
omul practic spăla tabla, pentru ora următoare. Toate sălile de 
clasă erau dotate cu astfel de găleți şi de bureţi. 

— Noi suntem convinşi de faptul că există o legătură între 
toate aceste cazuri şi ceva rău de tot care s-ar fi întâmplat în 
Vietnam, i-am spus profesorului Handler. Poate că toate aceste 
asasinate au început, de fapt, încă de acolo. 

— Eu am avut în Asia de Sud-Est două stagii de serviciu, ne 
spuse din proprie iniţiativă Handler. În Vietnam şi in Cambodgia. 

— Şi eu la fel, intră şi Sampson în vorbă. Tot două stagii de 
serviciu. 

Dintr-odată şi fără vreun motiv evident, colonelul Handler 
păru să devină neliniştit. Ochii i se îngustaseră şi aruncau priviri 
rapide în lungul holului. Cadeţii dispăruseră demult, grăbindu-se 
probabil către Washington Hall, în vederea mesei de prânz. 

— O să stau de vorbă cu voi, dar nu aici, ne spuse el într-un 
târziu. Veniţi diseară să mă luaţi de-acasă. Eu locuiesc la 
reşedinţa Nouăzeci şi opt. O să mergem în altă parte săvorbim. 
să fiţi la mine la ora opt fix. 

Profesorul Handler se uită la mine şi la Sampson, după care se 
răsuci pe călcâie şi plecă. 

În mars forțat. 


69 

Aveam sentimentul că ne apropiaserăm de ceva important la 
West Point şi poate că acest lucru se datora colonelului Handler. 
Atunci când tema discuţiei alunecase in direcţia Vietnamului, 
văzusem în ochii lui ceva nedefinit. Poate că toate aceste 
asasinate au început de fapt încă de acolo. 

Colonelul rezervase o masă la ceea ce el numise un 
„extraordinar de prost amplasat” restaurant italienesc, de la 
Newburgh, pe nume „Il Cenacolo”. Am mers cu maşina până 
acolo pe Şoseaua Regelui Viforos, un drum de coastă şerpuit, de 
unde se puteau vedea incredibile peisaje ale fluviului Hudson, 
care curgea la câteva sute de metri mai jos de noi. 

— De ce n-ai vrut să stai cu noi de vorbă undeva mai aproape 
de casă? l-am întrebat eu în cele din urmă. 

— Acolo tocmai au fost omorâţi doi dintre cei mai buni 
prieteni ai mei, îmi răspunse Handler. El îşi aprinse o ţigară şi 
expiră un norişor de fum. Afară era o beznă totală, iar 
serpentinele drumului de munte nu aveau niciun fel de lumini de 
ghidare. 

— Prin urmare, crezi că soţii Bennett au fost ucişi? am 
continuat eu să-l întreb. 

— Nu cred, ci ştiu sigur că au fost ucişi. 

— Ştii şi de ce? 

— S-ar putea. Aţi auzit vorbindu-se de zidul albastru al tăcerii 
din cadrul poliţiei. Şi în armată este la fel, cu singura deosebire 
că aici zidul este gri. Şi este mai înalt şi mai gros şi dăinuie aici 
de multă vreme. 

Trebuia să-i mai pun o întrebare. Nu mă puteam abtine. 

— Dumneata eşti Infanteristul, colonele? În acest caz, avem 
mare nevoie de ajutorul dumitale. 

Handler nu părea să fi înţeles despre ce era vorba. 

— Ce dracu' mai este şi Infanteristul ăsta? Despre ce anume 
vorbeşti? 

l-am spus că o persoană misterioasă îmi strecurase din când 
în când nişte informaţii, inclusiv numele colonelului Handler. 

— Poate că te-ai gândit că venise vremea ca noi să ne 
întâlnim în sfârşit şi faţă în faţă, am încheiat eu. 

— Nu, eu s-ar putea să fiu acum pentru voi o sursă de 


informaţii, dar numai din cauza lui Bob şi a Barbarei Bennett. Nu 
sunt eu Infanteristul acela. Nu v-am contactat niciodată. Voi aţi 
fost aceia care au venit să mă întâlnească, nu-i aşa? 

Oricât de convingător păruse omul, eu încă nu ştiam dacă să-l 
cred sau nu, însă trebuia să încerc să aflu identitatea 
Infanteristului. l-am cerut lui Handler să-mi comunice şi alte 
nume ale unor persoane care s-ar fi putut să ne fie de folos, în 
cadrul investigaţiilor pe care le făceam. El mi-a dat câteva nume 
- mai multe ale unor americani şi două chiar ale unor sud- 
vietnamezi, persoane care s-ar fi putut să fie dispuse să ne ajute 
în cadrul anchetei noastre. 

Handler ne vorbea din cel mai întunecat colţ al banchetei din 
spate a automobilului. 

— Nu ştiu cine anume v-a contactat, dar n-aş fi chiar așa de 
sigur că pot avea încredere în el, oricine ar fi. In momentul de 
faţă, cred că n-aş avea încredere în absolut nimeni. 

— Nici măcar în dumneata însuţi, colonele? 

— Mai ales în mine nu, îmi răspunse el şi râse. La naiba, nu 
sunt decât un biet profesor de colegiu. 

Am aruncat o privire în oglinda retrovizoare şi am zărit o 
singură pereche de faruri apropiindu-se. Până atunci, traficul nu 
fusese prea intens, iar cele mai multe maşini se grăbeau în 
direcţie opusă nouă, îndreptându-se spre sud. 

Deodată, Sampson ridică vocea şi se întoarse către Handler. 

— Colonele, de ce nu vrei dumneata să ne spui ceea ce se 
petrece cu-adevărat? Cât de mulţi oameni mai trebuie să 
moară? Ce anume ştii despre aceste asasinate? 

În acel moment, am auzit o împuşcătură şi un zgomot de 
sticlă spartă. Maşina din urma noastră ne ajunsese deja. 

Mi-am încordat privirea şi am zărit un bărbat la volanul acelei 
maşini, apoi un alt bărbat, înarmat, care se apleca afară din 
maşină, pe unul dintre geamurile de la locurile din spate. 

— Lăsaţi-vă în jos! am urlat eu la Handler şi la Sampson. 

Din direcţia maşinii urmăritoare se auziră şi alte focuri de 
armă. Am tras violent de volan înspre stânga. Maşina noastră 
derapă tare, trecând mult peste linia galbenă dublă din mijlocul 
şoselei şi îndreptându-se către peretele de stâncă al muntelui. 
Handler răcni: 

— Dumnezeule mare! Ai grijă! Ai grijă! 

Slavă Domnului că am ajuns apoi într-o porţiune mai lipsită de 


viraje a şoselei. Am călcat zdravăn pedala de acceleraţie, 
mărind viteza. Însă tot n-am putut lăsa în urmă cealaltă maşină. 

Aceasta se afla încă pe banda din dreapta a şoselei. In timp 
ce eu ajunsesem pe cealaltă bandă, cea pe care puteau apărea 
oricând maşini venind din sens contrar. 

Sampson îşi scosese pistolul şi riposta agresorilor. Și mai 
multe gloanţe atinseră maşina noastră. 

Cealaltă maşină se afla chiar în spatele nostru. Nu izbuteam 
să mă îndepărtez de ea. Depăşisem deja viteza de o sută 
patruzeci de kilometri pe oră, pe o şosea sinuoasă pe care se 
putea merge în mod normal cu optzeci sau cu maximum o sută 
de kilometri pe oră. În stânga mea se afla un rambleu şi apoi 
zidul muntelui; iar în dreapta, dincolo DE cealaltă bandă de 
circulaţie, era doar o râpă înaltă şi abruptă care ducea înspre 
fluviul Hudson şi spre o moarte sigură. 

Mergeam prea repede pentru a putea distinge figurile 
persoanelor din maşina cealaltă. Cine naiba or fi fost cei de 
acolo? Brusc, am călcat pedala de frână, maşina noastră 
derapând cumplit şi apoi întorcându-se cu faţa în sens opus, 
către sud. 

Am luat-o atunci din loc în direcţia aceea, înapoi către West 
Point. 

Am apăsat din nou pedala de acceleraţie până la podea şi am 
ajuns iar la o sută patruzeci de kilometri pe oră. Am trecut pe 
lângă două maşini care se îndreptau spre nord, amândouă 
claxonându-mă îndelung. Nici măcar nu-i puteam învinui pe acei 
şoferi. Mă aflam călare pe linia dublă care separa sensurile de 
circulaţie şi goneam cu mai bine de şaizeci de kilometrii pe oră 
peste limita de viteză maximă admisibilă acolo. Ei probabil că îşi 
spuseseră că sunt beat sau nebun sau și una şi alta. 

După ce ne-am asigurat de faptul că nu ne mai urmărea 
nimeni, am mai micşorat viteza de deplasare a maşinii. 

— Handler? Colonele? l-am strigat eu. 

El nu-mi răspundea. Sampson se întinse atunci spre bancheta 
din spate, pentru a vedea ce se întâmplase cu colonelul. 

— Alex, l-au nimerit pe Handler. 

Am oprit atunci maşina pe marginea drumului şi am aprins 
lumina din cabină. 

— Cât de grav este rănit? Mai trăieşte? 

Am văzut şi eu că Handler fusese împuşcat de două ori. O 


dată în umăr şi a doua oară în partea laterală a capului. 

— E mort, zise Sampson. 

— Dar tu eşti teafăr? l-am întrebat eu. 

— Da, mi-a răspuns el. Nu eram eu ţinta, iar băiatul din 
maşină m-ar fi putut împuşca. Însă el pe Handler îl viza. Tocmai 
am pierdut prima noastră pistă reală. 

Eu mă întrebam dacă nu cumva îl pierdusem în acelaşi timp şi 
pe Infanterist. 


70 

Nimic nu te ajută să te concentrezi mai bine şi nu îţi face 
sângele să-ţi fiarbă, decât un atentat la viaţa ta. 

Era un gest inutil, dar Sampson şi cu mine l-am dus cât am 
putut de repede pe Owen Handler la camera de gardă de la 
spitalul din West Point. Omul a fost declarat mort cam pe la ora 
nouă. Eu sunt sigur că era mort încă de când îl adusesem noi la 
spital. Agresorul din cealaltă maşină era un bun trăgător de 
elită, cu mult sânge rece, un asasin profesionist. Fuseseră oare 
în maşina urmăritoare, de fapt, trei bărbaţi? 

Am dat declarații poliției locale, ca şi ofițerului 
Departamentului de Investigaţii Criminalistice de la West Point. 
Chiar şi căpitanul Conte a venit să ne vadă, expunându-şi 
îngrijorarea cu privire la siguranţa noastră, dar în acelaşi timp 
punându-ne vreo douăzeci de întrebări, aproape ca şi cum noi 
doi am fi fost consideraţi suspecți. Conte m-a informat apoi că 
însuşi comandantul suprem de la West Point, generalul Mark 
Hutchinson, urma să conducă personal investigația. Nu-mi 
dădeam seama ce avertisment anume dorise Conte să ne 
transmită spunându-ne acest lucru. 

Apoi la spital şi-a făcut apariţia chiar generalul Hutchinson în 
persoană. L-am văzut vorbind cu căpitanul Conte, apoi în hol s- 
au adunat şi alţi câţiva ofiţeri cu figuri grave. Insă Hutchinson 
n-a catadicsit să vină să ne vadă, pe mine şi pe Sampson. Nu 
ne-a adresat nici măcar o singură vorbă de îmbărbătare şi nici 
nu şi-a exprimat îngrijorarea. 

Totul era al naibii de bizar şi de lipsit de cea mai elementară 
consideraţie la adresa noastră. Zidul cel gri al tăcerii, mi-am 
spus în sinea mea, amintindu-mi de cuvintele lui Owen Handler. 
Generalul Mark Hutchinson a părăsit apoi spitalul, fără a lua 
măcar legătura cu noi. N-aveam de gând să uit acest afront. 

Toată vremea cât am fost la spitalul din West Point, nu mi-am 
putut scoate din minte un gând: Nimic nu poate face să fiarbă 
mai tare sângele în tine... decât un atentat la viaţa ta. Mă 
afectase atacul asupra colonelului Handler, însă în același timp 
eram şi înfuriat la culme. 

Nu constituia cumva şi acest lucru o parte din mobilul ascuns 
îndărătul masacrului de la My Lai şi al altora aseănătoare? 
Furie? Teamă? Nevoia de revanşă? În timpul luptelor se 
petrecuseră lucruri inimaginabile. Nu puteau fi evitate tragediile. 


Aşa se întâmplase dintotdeauna. Ce anume voia armata să mai 
ascundă acum? Cine îi trimisese oare în seara asta pe acei 
ucigaşi pe urmele noastre? Cine îl omorâse pe colonelul 
Handler, şi din ce cauză? 

Sampson şi cu mine ne-am petrecut din nou noaptea la 
hotelul Thayer. Generalul Hutchinson hotărâse să aducă la etajul 
doi câţiva poliţişti militari, pentru a ne apăra. Eu nu consideram 
că era necesar acest lucru. În cazul în care noi doi am fi fost cei 
vizaţi de către ucigaşi, ei n-ar fi renunţat la urmărire, 
lăsându-ne în viaţă. 

Mă tot gândeam că văzusem doar doi bărbaţi în maşina care 
ne atacase. 

lar în celelalte crime de la Fort Bragg şi de la West Point 
fuseseră implicaţi tre; bărbaţi. 

Nici acest lucru nu mi-l puteam scoate din minte. 

Trei, nu doi. 

În cele din urmă, am sunat-o pe Jamilla şi i-am povestit tot ce 
ni se întâmplase. Ca de la detectiv la detectiv, ca de la prieten 
la prieten. Nici ei nu i-a plăcut atitudinea generalului Hutchinson 
şi a armatei în ansamblu. Simpla discuţie cu ea îmi era de mare 
ajutor. 

Mi-am spus că era bine să vorbesc mai des cu ea, poate chiar 
în fiecare seară. 

Într-un târziu am adormit şi eu, cu acest gând în minte. 


71 

În dimineața următoare, ziarele din New York relatau pe larg 
povestea uciderii a patru prostituate, a matroanei acestora şi a 
unui bodyguard al lor, în Cartierul de Est al metropolei. Femeile 
erau vietnameze şi tailandeze, motiv pentru care l-am 
contactat pe detectivul din Manhattan ce fusese însărcinat cu 
anchetarea cazului. Până în acel moment, Departamentul de 
Poliţie din New York nu avea încă niciun indiciu menit să 
elucideze înspăimântătoarele crime. Mă gândeam să dau o fugă 
până acolo, însă mai aveam în minte şi alte lucruri urgente de 
făcut. 

Mai exista un fir important şi pe care tot nu apucasem să-l 
urmăresc îndeajuns. Infanteristul. Cine naiba era el? Sau ea? Şi 
ce anume îl determinase pe Infanterist să ia legătura cu mine, 
prin e-mail? Ce încerca oare această misterioasă persoană să-mi 
comunice de fapt? 

Owen Handler apucase să-mi dezvăluie câteva nume şi, cu 
ajutorul lui Ron Burns, puteam să iau urma câtorva dintre 
respectivele persoane. Cel mai interesant mi se părea a fi Tran 
Van Luu, un fost spion vietnamez, care acum se afla în Statele 
Unite. 

Era o pradă de toată frumuseţea. Tran Van Luu îşi aştepta 
executarea sentinţei de condamnare la moarte, la închisoarea 
din Florence, în statul Colorado. El fusese găsit vinovat de 
uciderea a nouă persoane, la Newark şi la New York. Cunoşteam 
câte ceva despre închisoarea federală din Florence și chiar 
făcusem cândva şi o vizită acolo. Asta era cel de-al doilea 
avantaj. Şi Kyle Craig, vechiul meu răzbunător, era deţinut tot 
acolo. Şi Kyle aştepta acolo să fie executat. 

Aşa-numitul ADX de la Florence era una dintre facilităţile de 
primă mână ale închisorii. De o asemenea facilitate beneficiau 
acum treizeci şi şase de state. Secţia condamnaților la moarte 
se afla în cadrul Unităţii de Incarcerare de Maximă Securitate, 
un fel de închisoare în închisoare. Aceasta s-a dovedit a fi o 
clădire cu aspect cât se putea de paşnic, de culoarea nisipului, 
cu un sistem extraordinar de siguranţă, atât în interior, cât şi în 
exterior. Acest lucru mi se părea liniştitor, atâta vreme cât Kyle 
Craig era prizonier înăuntru - iar Kyle nu avea decât dispreţ 
pentru securitatea închisorilor. 

Doi gardieni înarmaţi până-n dinţi m-au însoţit la secţia 


condamnaților la moarte. În timp ce ne deplasam toţi trei de-a 
lungul culoarelor altminteri pustii, iluminate fluorescent, n-am 
auzit nimic din obişnuitul zgomot din orice închisoare. Însă 
oricum, gândurile mele rătăceau în altă parte. 

Ajunsesem în Colorado cam pe la ora prânzului. Pe frontul de 
acasă totul era în regulă, iar eu speram să ajung inapoi la 
Washington chiar în seara aceea. Cu toate acestea însă, Nana 
nu scăpa niciun prilej favorabil. Înainte de a pleca eu de-acasă, 
ea îmi spusese să mă aşez şi îmi povestise una dintre 
istorioarele cu tâlc pe care le ştia. O denumise „Povestea celor o 
mie de bile din sticlă colorată”. 

— Am auzit-o la radio, Alex. Este o poveste adevărată şi vreau 
să o auzi şi tu, pentru că merită. Se pare că a existat un bărbat 
care locuia în California de Sud, cred că pe undeva pe lângă San 
Diego, dacă mai ţin eu bine minte. El avea o familie, o foarte 
frumoasă familie; şi muncea din greu, multe ore în fiecare zi, 
precum şi în multe weekenduri. Îţi sună cumva cunoscut acest 
lucru? 

— Probabil că sună familiar pentru o mulţime de lume, i-am 
răspuns eu. Atât pentru bărbaţi, cât şi pentru femei. Totuşi, 
dă-i înainte, Nana. Acest harnic şi muncitor bărbat avea o 
familie nemaipomenit de drăguță şi locuiau cu toţii în apropiere 
de San Diego. Şi ce s-a mai întâmplat cu el? 

— Păi, oricum, acest bărbat avea şi un bunic blând și bun, 
care îl iubea atât pe el, cât şi pe întreaga familie. Acest bunic 
remarcase însă faptul că nepotul lui muncea prea mult şi s-a 
hotărât să-i vorbească despre bilele din sticlă colorată. Şi atunci 
i-a zis că durata medie de viaţă a bărbaţilor era de aproximativ 
şaptezeci şi cinci de ani. Asta însemna trei mii nouă sute de zile 
de sâmbătă - în care să te poţi juca atunci când eşti copil şi în 
care să poţi fi împreună cu familia ta atunci când devii mai în 
vârstă şi mai înţelept. 

— Înţeleg, i-am replicat eu. Sau să se joace atunci când 
îmbătrâneşte. Sau chiar să ţină conferinţe oricui ar fi dispus să-l 
asculte. 

— Taci, Alex. Acum ascultă urmarea. Şi astfel, bunicul şi-a 
închipuit că nepotului său, care avea patruzeci şi trei de ani, îi 
mai rămăseseră circa o mie şase sute şi şaizeci de zile de 
sâmbătă de trăit. Asta socotind din punct de vedere statistic. 


Aşa că tot ce a făcut el a fost să cumpere două vase şi să le 
umple cu acest număr de frumoase bile colorate, ca nişte ochi 
de pisică. Apoi i le-a dat pe toate nepotului şi i-a spus acestuia 
că în fiecare zi de sâmbătă el ar trebui să scoată din grămadă 
câte o singură bilă colorată. Doar câte una în fiecare sâmbătă, 
pentru a-şi reaminti câte zile de sâmbătă i-au mai rămas de 
trăit, precum şi faptul că acestea erau incredibil de preţioase. 
Gândeşte-te la asta, Alex. Dacă o să ai timp pentru aşa ceva, 
bineînţeles, încheiase Nana. 

Așa că acum mă aflam la o închisoare de maximă securitate - 
şi era chiar într-o zi de sâmbătă. Eu nu socoteam deloc că ar fi 
fost o zi irosită. Şi totuşi, mesajul Nanei îşi croise drum spre 
sufletul meu. 

Acesta era ultimul meu caz de crimă. Nu se putea să nu fie 
așa. Acesta reprezenta pentru detectivul Alex Cross finalul 
drumului. 

În timp ce mă apropiam de celula lui Tran Van Luu, m-am 
concentrat asupra încurcatului caz. Datorită acestui om, drumul 
meu până aici urma să valoreze cel puţin cât o bilă de sticlă 
colorată. 

Ori măcar aşa trebuia să sper eu. 


72 

TRAN Van Luu avea cincizeci şi patru de ani şi m-a informat cu 
promptitudine că vorbea fluent limbile vietnameză, franceză şi 
engleză. Engleza lui era de foarte bună calitate, iar eu nu 
puteam să nu mă gândesc la faptul că semăna mai mult cu un 
profesor de colegiu, decât cu un deţinut întemnițat şi 
condamnat la moarte, pentru comiterea mai multor crime. Luu 
purta nişte ochelari cu rame aurii din metal şi avea un cioc sur şi 
lung. Adoptase o atitudine filosofică - faţă de orice, după cum se 
părea. Însă putea fi el OARE Infanteristul? 

— Cu numele, sunt budist, îmi spuse el pe când şedea într-o 
celulă de numai doi metri pe trei şi jumătate. Un pat, un taburet 
şi un raft fixat în perete, pentru scris, ocupau mai mult de 
jumătate din acel spaţiu. Toate acestea erau turnate din beton, 
aşa că nu mai puteau fi urnite din loc sau dezmembrate de către 
cei închişi acolo. O să-ţi povestesc acum ceva despre trecutul 
meu, despre originile mele, mai adăugă el. 

Eu am dat din cap. 

— Ar fi chiar indicat să începi cu asta. 


— M-am născut în satul Son Trach, din provincia Quang 
Binh, chiar în nordul regiunii cunoscute pe atunci sub numele de 
Zona Demilitarizată. Aceea este una dintre cele mai sărace 
provincii ale ţării, însă toate provinciile sunt relativ sărace. Încă 
de la cinci ani, am început să muncesc pe plantaţia de orez luată 
în arendă de către familia mea. Tuturora ne era mereu foame, în 
ciuda faptului că noi cultivam prodruse agricole. Mâncam o 
singură dată pe zi, o masă compusă de obicei dintr-un soi de 
cartofi sau din manioc. În mod ironic, orezul nostru ajungea 
integral în hambarele proprietarului terenului. Toată loialitatea 
noastră ne-o exprimam faţă de familie, inclusiv faţă de strămoşi, 
faţă de un petic de pământ şi faţă de sat. Naționalismul era 
inexistent, fiind o noţiune vestică, importată de către Ho Şi Min. 
In 1963, familia mea s-a mutat în sud, iar eu m-am înrolat în 
armată. Alternativa era foametea, şi în afară de asta eu 
ajunsesem să-i urăsc pe comunişti. M-am dovedit a fi un 
cercetaş excelent şi am primit recomandarea de a fi primit la 
Şcoala de Agenţi Secreţi MACV, patronată de către Forţele 
Speciale ale Armatei Americane. Acest lucru a constituit primul 
meu contact întâmplător cu americanii. Şi i-am simpatizat încă 
de la început. 


— Ce anume te-a făcut să-ţi schimbi părerea inițială 
referitoare la americani? l-am întrebat eu. 

— Multe lucruri. Şi mai ales faptul că am ajuns să înţeleg că 
mulţi dintre americani manifestau un dispreţ profund atât față 
de mine, cât şi faţă de ceilalţi concetăţeni ai mei. In pofida unor 
repetate promisiuni, am fost lăsat baltă, la Saigon. Şi aşa am 
devenit eu barcagiu. În cele din urmă, am ajuns și în America, în 
anul 1979, în Districtul Orange, din California, zonă în care se 
găsea o foarte numeroasă populaţie vietnameză. Unica 
modalitate în care puteam noi supravieţui acolo era aceea dea 
reconstitui structurile de familie şi săteşti din propria noastră 
tară. Eu am procedat aşa împreună cu o bandă - pe numele ei 
„Umbrele  Strigoilor”. Am repurtat succese, mai întâi în 
California, iar după aceea în regiunea Yorkului, inclusiv la 
Newark. Am fost acuzat că aş fi omorit nişte membri ai unor 
bande rivale, din New York şi din Jersey. 

— Şi ai făcut aşa ceva? l-am întrebat pe Luu. 

— Oo, bineînţeles că da. Însă era de la sine înţeles. We aflam 
în război. Apoi bărbatul tăcu şi se uită lung la mine. 

— Şi astfel ai ajuns aici, într-o temniţă de maximă securitate. 
Ţi-a fost deja comunicată data execuţiei? 

— Încă nu, ceea ce mi se pare de-a dreptul ilar. Ţara ta se 
teme să-i execute pe ucigaşii condamnaţi la moarte. 

— Zici că este comic? Din cauza unor lucruri pe care le-ai 
văzut în Vietnam? 

— Desigur. Acesta constituie criteriul meu de comparaţie. 

— Atrocităţi comise în numele unor activităţi militare. Era 
război, detective. 

— L-ai cunoscut în Vietnam pe vreunul dintre următorii 
bărbaţi: Ellis Cooper, Reece Tate, James Etra, Robert Bennett, 
Laurence Houston? 

Luu ridică din umeri. 

— A trecut prea multă vreme. Sunt mai bine de treizeci de ani 
de-atunci. Şi sunt prea multe porecle de americani de ţinut 
minte. 

— Dar colonelul Owen Handler? 


— Nu-l cunosc. 
Atunci eu am scuturat din cap. 
— Ba eu unul cred că îl cunoşti. De fapt, colonelul Handler era 


la conducerea Şcolii Secrete MACV, chiar în perioada în care ai 
fost tu instruit acolo ca spion. 

Luu zâmbi pentru prima oară. 

— Nu ştiu dacă mă crezi, ori ba, detective Cross, însă de 
obicei spionii de-acolo nu ajungeau să-l cunoască pe cel care 
conducea şcoala. 

— Şi totuşi, tu l-ai cunoscut pe colonelul Handler. El nu te-a 
uitat, până-n ziua în care a fost omorât. Poţi sa mă ajuţi să pun 
capăt acestor asasinate? l-am întrebat pe Luu. Tu ştii ceea ce s- 
a întâmplat acolo, nu-i aşa? De ce ai consimţit să te întâlneşti cu 
mine? 

El dădu din nou din umeri, cu un aer indiferent. 

— Am acceptat să te văd... fiindcă mi-a cerut un bun prieten 
de-al meu să fac asta. Acest bun prieten al meu este Kyle Craig. 


73 

În locul în care se presupunea că mi se află inima, simţeam 
acum ceva asemănător unui sloi de gheaţă. Nu se putea ca totul 
că conveargă în direcţia lui Kyle Craig. Eu îl băgasem la răcoare 
aici, la Florence, pentru toate crimele pe care le comisese - iar 
acum, într-un fel sau într-altul, el mă determinase să vin şi să-i 
fac o vizită. 

— Bună, Alex. Credeam că m-ai uitat cu desăvârşire, îmi 
spuse el de îndată ce mă zărise. Ne-am întâlnit într-un vorbitor, 
aflat lângă şirul de celule. Mintea îmi era plină de gânduri 
paranoice despre „coincidenţa” de a-l întâlni din nou. Era 
imposibil ca el să fi regizat totul. Şi nici n-ar fi avut cum să facă 
asta. 

Kyle se schimbase din punct de vedere fizic atât de mult, 
încât semăna acum cu unul dintre fraţii lui mai mari sau poate 
chiar cu tatăl său. Atunci când mă aflasem pe urmele lui, îi 
cunoscusem întreaga familie. El fusese dintotdeauna sfrijit, dar 
în închisoare mai pierduse încă cel puţin zece kilograme. Era ras 
în cap şi avea un tatuaj pe una din părţile laterale ale scăfârliei, 
tatuaj înfăţişând o creatură parte dragon, parte șarpe. Acum 
arăta cu-adevărat a ucigaş. 

— Aşază-te, Alex. Mi-ai lipsit chiar mai mult decât mi-aş fi 
închipuit că ţi-aş putea simţi vreodată lipsa. Te rog să şezi. Hai 
să stăm puţin de vorbă. Să mai aflăm unul despre celălalt 
ultimele noutăţi. 

— Prefer să rămân în picioare. N-am venit aici ca să stau la 
palavre cu tine, Kyle. Te rog să-mi spui ce anume ştii despre 
aceste crime. 

— Ştiu că toate cazurile au fost deja soluționate de către 
poliţie sau de către armată, Alex. Vinovaţii au fost condamnaţi, 
unii dintre ei fiind deja executaţi. Aşa cum se va întâmpla până 
la urmă şi cu mine. De ce ţi-ai pierde în mod inutil timpul cu ei? 
Eu sunt de sute de ori mai interesant decât ei. Ai face mai bine 
să mă studiezi pe mine. 

Vorbele lui fuseseră rostite cu calm, mă pătrunseră totuşi 
precum un curent electric. Să fi fost oare cu-adevărat Kyle 
blestemata piesă care lipsea din acel încurcat puzzle? El n-ar fi 
avut cum să se afle în spatele omorurilor. Acestea începuseră cu 
mult timp înainte ca el să fie arestat. Dar conta realmente acest 
lucru? 


— Deci chiar nu ştii nimic care să-mi poată fi de vreun folos? 
Atunci eu am să plec. Îţi urez să ai parte de o viaţă frumoasă. 

Kyle ridică o mână. 

— Vreau să-ţi spun cu toată sinceritatea că mi-ar plăcea mult 
să te ajut, Alex. Exact ca în vremurile bune. Îmi lipsește goana 
după vânat. Şi dacă totuşi ţi-aş putea fi de mare ajutor? mă 
întrebă el. 

— Dacă poţi, atunci fă-o, Kyle. Fă-o chiar acum Vom vedea 
apoi unde o să ajungem în continuare. 

Kyle se rezemă de spătarul scaunului său. În cele din urmă, el 
îmi zâmbi - sau poate că doar îşi bătea joc de mine? 

— Păi, întrucât tu nu mă rogi frumos... În puşcărie mă simt 
nesperat de bine. Indiferent dacă mă crezi sau nu, sunt o mică 
celebritate aici. Şi nu numai printre semenii mei. Până şi 
nenorociţii ăştia de gardieni îmi asigură întreg confortul pe care 
mi-l doresc. Primesc aici o mulţime de musafiri. M-am apucat să 
scriu şi o carte, Alex. Şi bineînţeles că mă tot gândesc la o 
modalitate de a scăpa de-aici. Crede-mă, într-o bună zi o să 
izbutesc. Este numai o chestiune de timp. Acum o lună de zile, 
aproape reuşisem. A fost cât pe ce. Şi ţi-aş fi făcut cu certitudine 
o vizită acasă. Ţie şi Nanei şi ACELOR adorabili copilaşi ai tăi. 

— Luu ştie ceva? l-am întrebat eu. 


— Ooo, nu încape nicio îndoială. E un om extrem de cultivat. 
Vorbeşte fluent trei limbi. Îmi place extrem de mult de Luu. M- 
am împrietenit la cataramă cu el. Îmi mai plac şi Ted Knezynski, 
şi Yu Kikimura, teroristul japonez, şi Ramon Matta, fostul 
membru al cartelului de la Medellin. Sunt nişte colegi 
interesanţi, cu nişte vieţi de-a dreptul fascinante, deşi mi se par 
puţin cam prea conservatori decât m-aş fi aşteptat din patea lor. 
Ted nu, dar ceilalţi da. 

Mă săturasem până peste cap, şi de Kyle Craig, şi de Luu, și 
de Florence, în general. 

— Plec, i-am spus eu lui Kyle şi am început să mă îndepărtez. 

— O să te întorci, şopti Kyle. Sau poate că data următoare o 
să vin eu să-ți fac o vizită ţie. În orice caz, îţi urez să ai mult 
noroc cu fascinantul tău caz de crimă. 

Atunci m-am întors către el şi am ţinut să-l asigur: 

— Vei rămâne întemnițat aici pentru tot restul vieţii tale. Sper 
că n-o să dureze prea mult. 


Kyle Craig râdea cu gura până la urechi în celula lui. Mai mult 
ca oricând, el îmi dădea fiori. 


74 

Pe când intra cu maşina în Bay Head, New Jersey, John 
Sampson simţi cum i se îmbunătăţeşte radical dispoziţia, iar 
acea senzaţie extrem de plăcută îl făcu să zâmbească de unul 
singur. În ultima vreme, i se întâmpla de multe ori acest lucru. 
La dracu', dacă ar mai fi continuat mult timp porcăria asta, avea 
să i se ducă de râpă imaginea lui de tip dur. 

El îşi conduse automobilul pe Şoseaua 35, trecând pe lângă 
spaţioasele case de pe plajă, pe lângă piaţa centrală și pe lângă 
câteva pitoreşti biserici văruite. Această porţiune a litoralului din 
Jersey era liniştită şi deosebit de frumoasă. Sampson nu putea 
să nu admire seninătatea şi aerul îngrijit al zonei. Prin 
geamurile deschise ale Cougar-ului său adia uşoara briză venind 
dinspre ocean. Tufele de măceş erau acum înflorite pe marginea 
drumului, fiind în mod evident plantate acolo de către localnici. 

Nu se putea să nu-ți placă. Bărbatul se simţea bucuros să se 
întoarcă aici. 

AFLAT ÎNTR-O DISPOZIŢIE MEDITATIVĂ, EL ÎŞI SPUSE: E cu totul altfel 
aici, decât la Washington! Nu-i deloc rău. Măcar pentru o 
schimbare temporară a decorului. Să mai uit de toate acele 
crime. 

In timpul călătoriei din capitală până aici, Sampson încercase 
să se autoconvingă de faptul că excursia lui pe litoralul din 
Jersey nu avea drept scop decât soluţionarea cazului Ellis 
Cooper şi a celorlalte asasinate, însă acest fapt nu era pe de-a- 
ntregul adevărat. Coop constituia, desigur, unul dintre motivele 
deplasării sale, dar mai era vorba, în plus, şi despre Billie 
Houston. 

John se gândea mereu la ea. Ce avea oare această femeie 
mignonă de îl atrăgea atât de mult? 

La drept vorbind însă, el cunoştea cel puţin parţial răspunsul 
la această întrebare. Incă din prima clipă de când o cunoscuse, 
bărbatul se simţise totalmente liniştit. Ea era adevărata prietenă 
pe care Sampson spera de mult timp să o întâlnească. Acest 
sentiment era dificil de descris, însă omul ştia cu certitudine că 
nu-l mai încercase niciodată până în acel moment. El simţea că 
i-ar fi putut dezvălui lui Billie nişte lucruri personale pe care le 
ţinea de multă vreme zăvorâte în suflet. Avea deja încredere în 
ea. Atunci când se afla lângă ea, putea să se exteriorizeze, să 
dărâme zidul pe care îl înălţase pentru a proteja persoana care 


era el în realitate de pericolul de a fi rănită. 

Pe de altă parte însă, John Sampson nu avusese niciodată 
vreo reuşită relaţie de lungă durată cu o femeie. Nu fusese încă 
însurat şi nici măcar nu se simţise vreodată tentat cu adevărat 
să facă un asemenea pas. Aşa că nu avea de gând să-și facă 
prea mari iluzii sau să devină prea implicat şi nici prea 
sentimental în privinţa lui Billie. Avea motive întemeiate să 
revină aici în Jersey. Trebuia să-i mai pună femeii nişte întrebări 
în legătură cu perioada pe care soţul acesteia şi-o petrecuse în 
Vietnam. El şi cu Alex aflaseră de la Owen Handler nişte lucruri 
care trebuia clarificate. John avea de gând să rezolve într-un fel 
sau altul acest caz de crimă. 

La naiba, această mică introspecţie cinică îi mai redusese din 
buna lui dispoziţie şi din romantismul care înmugurea în sufletul 
său. 

Apoi se întâmplă să o zărească pe Bulevardul de Est. 

Da, era chiar ea! 

Billie tocmai ieşea din maşina ei decapotabilă de culoare 
vernil, cu o pungă plină de produse alimentare. El o sunase 
dinainte şi o anunţase că era posibil s-o viziteze din nou. 

Pentru cine făcuse ea oare acele cumpărături? Se aştepta 
cumva femeia ca el să rămână şi la cină? Frăţioare, n-ar fi fost 
RĂU CA EL SĂ SE MAI CALMEZE. /a-o mai uşor. Te afli aici în interes de 
serviciu, atât şi nimic mai mult. Eşti în exercițiul funcţiei tale de 
polițist. 

Apoi Billie îi recunoscu maşina şi îşi flutură în direcţia lui mâna 
liberă, iar el se trezi că îşi scoate capul pe geamul Cougar-ului, 
strigându-i în plină stradă: 

— Bună, micuţo! 

Bună, micuţo? Ce să însemne asta oare? 

Ce naiba se întâmplase cu _ liniştitul şi detaşatul John 
Sampson? Ce era cu el oare? 

Şi de ce se simţea atât de bine în postura asta? 


75 

Billie înţelese că ea şi cu John Sampson urmau să poarte o 
discuţie despre soţul ei şi despre uciderea acestuia. De aceea se 
întorsese el acum. Probabil că acesta era unicul motiv. Femeia 
pregăti o carafă de ceai cu gheaţă îndulcit şi cei doi ieşiră pe 
veranda casei. S-ar fi putut să fie totuşi plăcut. Incearcă să nu te 
faci de râs, îşi zise femeia în sinea ei. 

— lată încă o zi perfectă în paradis, spuse el şi o învălui pe 
Billie într-un surâs fermecător. Aceasta nu putea să nu se uite 
pe furiş la poliţist. Omul era puternic şi chipeş, iar de fiecare 
dată când zâmbea, femeia se simţea de-a dreptul ameţită. Ei i 
se părea că bărbatul nu zâmbea îndeajuns de mult şi se întreba 
care să fi fost motivul. Ce se întâmplase oare în copilăria lui de 
la Washington şi apoi în viaţa şi în munca lui ulterioară de acolo? 
Ea ar fi vrut să ştie totul despre John, iar această curiozitate 
firească era un lucru care îi lipsise, de când murise Laurence. 

Nu considera această întâlnire altceva decât este ea în 
realitate, SE AUTOAVERTIZĂ ÎN GÂND BILLIE. El nu este decât un 
polițist care lucrează la elucidarea unui caz de crimă. Atât și 
nimic mai mult. Numai că ţi-a căzut cu tronc într-un mod absolut 
prostesc. 

— O zi cât se poate de obişnuită în paradis, repetă ea, după 
care izbucni în râs. Apoi redeveni serioasă. Ziceai că vrei să mai 
discutăm despre Laurence. S-a mai întâmplat ceva între timp, 
nu-i aşa? De aceea te-ai întors aici. 

— NU. EU AM VRUT DOAR SĂ TE REVĂD. Bărbatului îi înflorise din 
nou pe buze acel zâmbet fermecător. 

Billie îşi flutură mâna prin aer. 

— Cum să nu? Spui asta doar din politeţe. Oricum - s-a ivit 
ceva în legătură cu cazul la care lucrezi? 

El îi povesti despre morile recente ale lui Robert şi Barbara 
Bennett, de la West Point, ca şi despre împuşcarea mortală 
ulterioară a colonelului Owen Handler. Apoi îi împărtăşi teoria sa 
şi a lui Alex potrivit căreia un grup de trei bărbaţi s-ar putea să 
se fi făcut vinovat de comiterea a cel puţin câtorva dintre toate 
aceste omoruri. 

— Totul pare să-şi aibă originea în Vietnam. S-o fi întâmplat 
acolo ceva inimaginabil, ceva atât de cumplit încât probabil că 
se află la temelia tuturor acestor asasinate. S-ar putea ca soţul 
tău să fi fost şi el implicat, într-un fel sau altul. Poate că el nici 


măcar nu ştia acest lucru, Billie. 

— Lui nu-i plăcea să povestească despre întâmplările prin 
care a trecut acolo, îi spuse ea, repetând ceea ce îi mai spusese 
lui Sampson şi în timpul primei lui vizite. Am respectat mereu 
decizia lui de a păstra tăcerea în privinţa asta. Însă la un 
moment dat, s-a întâmplat ceva bizar. Acum câţiva ani, el a 
adus acasă nişte cărţi despre acel război. Zvonuri despre război 
este unul dintre titlurile de care îmi aduc aminte. A închiriat şi 
caseta cu filmul Plutonul, despre care spusese mereu că nu 
avea de gând să-l vadă vreodată. Cu toate astea însă, despre 
război tot nu voia să vorbească. Cel puţin, nu cu mine. 

Billie se lăsă pe spate în balansoarul bleumarin din împletitură 
de nuiele, pe care se aşezase. Ea se uita în direcţia oceanului. 

Câţiva pescăruşi planau pe deasupra înaltelor dune de nisip. 
Era o privelişte frumoasă. Pe ocean se putea vedea în zare 
conturul neclar al unui vapor de pasageri, aflat la o mare 
distantă de țărm. 

Femeia continuă: 

— El obişnuise dintotdeauna să bea, însă în ultimii ani ai vieţii 
sale, a băut mai mult decât până atunci. Băuturi tari şi vin. Nu a 
depăşit niciodată prea rău măsura, dar eu îmi dădeam seama că 
era în derivă. Intr-o seară, după asfinţit, a plecat pe plajă cu o 
undiţă şi cu o găleată pentru peştele pe care urma să-l prindă. 
Asta se întâmpla pe la începutul lunii septembrie, când stavrizii 
se găseau din belşug. l-ar fi putut prinde chiar şi cu găleata. L- 
am aşteptat zadarnic să revină acasă. În cele din urmă, am 
plecat să-l caut. Cele mai multe dintre casele astea de pe plajă 
se golesc după Ziua Muncii. Aşa se întâmplă pe aici pe la noi. 
Am mers aproape doi kilometri spre sud. Incepuse să mi se facă 
frică. Luasem cu mine o lanternă şi în timp ce mă întorceam 
spre casă am aprins-o şi m-am apropiat de dune şi de casele 
pustii de pe plajă. Şi astfel l-am găsit. Laurence zăcea întins pe 
nisip, alături de undiţă şi de găleată. Terminase de băut de unul 
singur o jumătate de litru de whisky. Părea ca un vagabond 
rătăcit, care adormise frânt de oboseală, direct pe plajă. Atunci 
m-am lungit şi eu lângă el şi l-am strâns în braţe. L-am implorat 
să-mi mărturisească de ce era atât de trist. N-a putut să-mi 
spună. Tăcerea lui îmi frângea sufletul. Tot ce mi-a spus a fost: 
„nu poţi fugi de trecut”. Şi se pare că a avut dreptate. 


76 

Billie şi cu John vorbiră apoi despre Vietnam şi despre 
experienţele din armată de după război ale soţului femeii, până 
ce Sampson simţi că îl încearcă o uşoară durere de cap. Billie nu 
se plângea niciodată. Pe la ora patru după-amiază, cei doi 
făcură o pauză şi contemplară apropierea uriaşei maree. Pe 
Sampson îl uimea faptul că imensa întindere de plajă putea fi 
atât de pustie, într-o zi atât de însorită şi de senină. 

— Ţi-ai adus cumva cu tine şi un costum de baie? îl întrebă ea 
şi îi zâmbi. 

— La drept vorbind, am pus unul în maşină, îi răspunse 
Sampson, zâmbindu-i la rândul său. 

— Nu vrei să mergem să înotăm? 

— Ba da. Mi-ar face plăcere. 

Cei doi îşi puseră costumele de baie şi se reîntâlniră pe 
veranda din faţă a casei. Ea avea un costum de baie întreg, de 
culoare neagră. El îşi zise în sinea lui că femeia probabil știa să 
înoate foarte bine sau poate că măcar se descurca mulţumitor. 
Era micuță, dar avea, probabil, în jur de patruzeci de ani. 

— Ştiu că arăt bine, zise ea şi se învârti repede. Şi tu la fel. 
Hai să intrăm în apă mai înainte de a ţi se face frică. 

— Să mi se facă frică? Doar ştii că stai de vorbă cu un 
detectiv criminalist. 

— Înâ. Apa are azi doar nouăsprezece grade Celsius, durule. 

— Cum? Chiar atât de rece să fie? 

— O să constaţi imediat, pe propria ta piele. 

Urcară amândoi până în vârful dunei din dreptul casei. Apoi o 
rupseră la fugă către apă. Sampson râdea, mai ales de sine 
însuşi, fiindcă nu prea obişnuia să facă asemenea lucruri. 

Ţopăiră cu paşi mari peste valuri, ca nişte copii aflaţi în 
vacanţă, ignorând faptul că apa era rece ca gheaţa. 

— Ştii să înoţi? îl întrebă Billie, în timp ce un talaz imens 
venea către ei. Femeii i se păru că el dăduse din cap. John? îl 
întrebă ea din nou, ca să se asigure. 

— Eu ştiu să înot. Dar tu? 

Apoi plonjară amândoi sub val, chiar când acesta se spărgea 
mult deasupra capetelor lor. Imediat ce primul val trecuse, ieşiră 
amândoi din nou la suprafaţă. Ea începu să dea din mâini, 
pentru a depăşi mai repede zona în care se spărgeau valurile. 


Sampson o urmă îndeaproape, dovedindu-se a fi un înotător 
priceput şi rezistent. Dintr-un motiv tainic, acest lucru o încântă 
pe Billie. 

— Uneori, copiii de la oraş nu învaţă să înoate, îi zise ea, pe 
când săltau pe valuri unul lângă celălalt, îmbrăţişaţi. 

— E-adevărat. Am şi eu un foarte bun prieten. Când am 
crescut noi doi împreună la Washington, bunica lui a ţinut cu tot 
dinadinsul să învăţăm să înotăm. Obişnuia să ne ducă la bazinul 
de înot şi să ne spună: „învăţaţi să înotaţi, ca să nu vă înecaţi”. 

Apoi Sampson se trezi că o cuprinde din nou pe Billie în 
braţele lui. Ea îi şterse cu degetul mare stropii de apă de pe 
faţă. Atingerea ei era tandră. Şi la fel erau şi ochii femeii. Ceva 
se petrecea între ei doi, dar orice ar fi fost, el nu ştia dacă se 
simţea pregătit. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă ea. 

— Tocmai aveam de gând să-ţi spun că mă iei prin 
surprindere în cele mai diverse feluri. 

Billie închise pentru o clipă ochii şi dădu din cap. Apoi femeia 
îşi redeschise ochii. 

— Eşti încă aici. Asta-i bine. Mă bucur că te-ai întors aici. 
Chiar dacă n-ai revenit decât pentru a mă supune la încă un 
interogatoriu. 

— M-am întors aici, în primul rând, pentru a te revedea. Doar 
ţi-am mai spus acest lucru. 

— Fie aşa cum zici tu, John. 

În afară de Alex şi de Nana, nimeni nu-i mai spusese vreodată 
John. 

Ei înotară înapoi către țărm şi se mai jucară o vreme în 
valurile înspumate. În ciuda faptului că se făcuse deja târziu, cei 
doi plecară la o plimbare înspre sud, trecând pe lângă alte case 
încăpătoare, deja încuiate în vederea iernii care se apropia. Pe 
drum, Billie şi John simţiră nevoia de a se opri și de a se săruta 
lângă fiecare dintre respectivele case. 

— Văd că te-ai mai îmblânzit, îi spuse într-un târziu Billie. 
Începi să-ţi arăţi adevărata faţă. John Sampson, află că eşti un 
om tandru. 

— Da, probabil că ai dreptate. 

Cinară amândoi din nou pe veranda din faţă. Sampson porni 
radioul. Apoi se lipiră iar unul de altul, la fel ca doi îndrăgostiţi, 


el minunându-se încă o dată de gingăşia ei. Deşi era mignonă, el 
avea senzaţia că femeia i se potrivea minune. 

La radio, Luther Vandross începu să cânte melodia „O noapte 
cu tine”. Sampson o invită pe Billie la dans. Aproape că nici nu-i 
venea să creadă că tocmai o invitase să danseze cu el pe 
verandă. 

Bărbatul o strânse tare la pieptul lui. Şi stând în picioare, se 
potriveau la fel de bine. Şi se mişcau frumos împreună, într-o 
perfectă sincronizare. El îi asculta răsuflarea şi îi putea simţi la 
fel de bine şi bătăile inimii. 

Urmă la radio un vechi cântec al lui Marvin Gaye, iar cei doi 
continuară să danseze şi pe acea melodie. Lui John totul i se 
părea ca într-un vis frumos, aproape neverosimil. 

Pe la ora zece şi jumătate, cei doi urcară la etaj. Niciunul 
dintre ei nu scotea nicio vorbă, iar Billie îl luă de mână şi îl 
conduse în dormitor. O lună aflată în al treilea pătrar lumina 
crestele înspumate ale valurilor de pe ocean. O ambarcaţiune cu 
pânze aluneca pe apă, dincolo de zona de spargere a valurilor. 

— Te simţi bine? îl întrebă ea în şoaptă. 

— Puțin spus bine. Dar tu, eşti Billie? 

— Da, eu sunt Billie, glumi ea. Cred că am dorit SA se 
întâmple asta, încă din prima clipă când te-am văzut. Tu ai mai 
făcut aşa ceva vreodată până acum? îl întrebă femea. Din nou 
apăruse pe faţa ei acelaşi zâmbet hâtru. Ea se amuza pe seama 
lui, iar lui nu-i displăcea deloc acest lucru. 

— Nu. Asta este prima oară. M-am păstrat neprihănit pentru 
femeia potrivită. 

— O să vedem dacă a meritat să mă aştepţi pe mine 

Câteodată John putea fi grăbit, iar asta ar fi fost în regulă, 
având în vedere felul de-a fi al celor din Washington, însă nu şi 
acum. De data asta, el voia să-i exploreze pe îndelete lui Billie 
trupul, pentru a ajunge să afle ce anume îi plăcea ei. Elo 
mângâie pe Billie şi îi sărută fiecare părticică a corpului Absolut 
totul i se părea frumos la ea. Dar ce se întâmpla oare aici? El 
venise să o chestioneze pe femeie în legătură cu nişte crime. 
Crime! Nu pentru a face dragoste cu ea, sub CLAR de lună. 

Bărbatul simţea sânii ei micuţi ridicându-se şi coborând, 
ridicându-se şi coborând. Se afla deasupra lui Billie, sprijinindu- 
şi greutatea în mâini. 


— Tu nu mi-ai face niciun rău, îi şopti ea. 

— Nu ţi-aş face niciun rău. 

Nu ţi-aş face niciun rău. N-aş putea să-ți fac rău. Şi nici n-aş 
lăsa pe nimeni să-ți facă vreun rău. 

Ea îi zâmbi, se rostogoli de sub el şi apoi se urcă deasupra lui. 

— Cum ţi se pare aşa? Nu crezi că e mai bine? 

John îşi plimbă mâinile lui vânjoase în sus şi-n jos pe spatele 
femeii şi pe fesele acesteia. Billie fredonă în surdină „O noapte 
cu tine”. Cei doi începură să se mişte simultan, la început mai 
încet, apoi ceva mai repede. Şi din ce în ce mai repede. Billie se 
ridică şi îşi amplifică forţa mişcărilor. Aşa îi plăcea ei. 

După ce rămaseră în cele din urmă amândoi epuizați de 
satisfacţie, ea se uită drept în ochii lui şi îi zise: 

— Nu te-ai descurcat prea rău pentru un începător. Promiţi să 
faci progrese rapide. 

Puțin mai târziu, Sampson zăcea în pat, cu Billie cuibărită la 
pieptul lui. Şi acum zâmbea constatând cât de micuță era 
această femeie. Micuţă îi era şi faţa, tot micuţe şi mâinile, 
picioarele, ca şi sânii. lar apoi un gând îl izbi, lăsându-l perplex: 
se simţea liniştit şi împăcat pentru prima dată după ani şi ani de 
zile. Sau poate chiar pentru întâia oară în viaţa lui. 


77 

Întorcându-mă în acea seară acasă din călătoria mea la 
închisoarea din Florence, de-abia aşteptam să-i revăd pe Nana şi 
pe copii. Era de-abia ora şapte şi mă gândeam că am mai avea 
vreme să mergem la teatrul IMAX sau la Zona ESPN pentru a-i 
distra pe copii. 

În timp ce urcam treptele din faţă ale casei, am zărit un bileţel 
prins în uşa de plasă şi fluturând în adierea vântului. 


Mesajele care îmi erau lăsate acasă aveau darul să mă facă 
întotdeauna să nu mă simt în apele mele. În ultimii câţiva ani, 
au existat destul de multe asemenea bileţele, cu conţinut 
neplăcut. 

AM RECUNOSCUT ÎN BILEŢEL SCRISUL NANEI: Alex, noi suntem plecați 
cu toții în vizită acasă la mătuşa ta, Tia. Ne vom întoarce cam pe 
la ora nouă. Tuturora ne e dor de tine. Tie iți este dor de noi? 
Bineînțeles că da - în felul tău propriu. Nana şi copiii. 

Remarcasem faptul că în ultima vreme Mama Nana devenise 
neobişnuit de sentimentală. Ea spunea că o făcea să se simtă 
mai bine revenirea la vechiul său fel de a fi, însă eu mă tot 
întrebam dacă acest lucru era adevărat sau nu. Poate că ar fi 
fost bine să stau de vorbă cu doctoriţa ei, dar nu voiam totuşi să 
mă amestec în treburile Nanei. Aceasta se descurca de multă 
vreme excelent, având grijă singură de ea. 

Am intrat şovăind în bucătărie şi mi-am scos din frigider o 
bere rece. 

Am admirat un desen hazliu înfăţişând o barză gravidă, desen 
pe care Jannie îl lipise pe uşa frigiderului. Dintr-odată, le-am 
simţit tuturor lipsa. Unora dintre oameni, printre care cu 
siguranţă mă număr şi eu, existenţa copiilor le împlineşte viaţa, 
conferindu-i acesteia un anume sens, chiar dacă micuţii au 
câteodată darul de a te scoate din minţi. Bucuriile contează mult 
mai mult decât micile dezavantaje. Cel puţin, aşa se întâmplă la 
noi acasă. 

În acel moment sună telefonul, iar eu mi-am închipuit că era 
Nana. 

— Ura, eşti acasă! se auzi în receptor o voce mult aşteptată. 
Surpriză! La telefon era Jamilla, iar acest lucru mă înveselise pe 
loc. Îmi şi imaginasem deja figura ei, zâmbetul, strălucirea pe 
care o avea mereu în ochi. 


— Ura, tu eşti. Tocmai am ajuns acasă, iar casa e pustie, i-am 
răspuns eu. Nana şi copiii m-au părăsit. 

— Situaţia ar putea fi chiar şi mai gravă, Alex. Eu sunt la 
muncă. Un turist irlandez a fost ucis în districtul Tenderlooin. Aş 
vrea să-mi spui tu mie acum, ce anume putea să caute un preot 
din Dublin, în vârstă de cincizeci şi unu de ani, în unul dintre 
cele mai sărăcăcioase cartiere din San Francisco, tocmai la ora 
două noaptea? Şi cum de a ajuns acesta să fie acolo strangulat 
cu o pereche de chiloţi de o măsură foarte mare? Asta trebuie 
să descopăr. 

— Se pare totuşi că te distrezi bine şi îţi place tot ce faci. 

Am observat că zâmbeam, simțind entuziasmul Jamillei faţă 
de meseria ei. 

Jamilla râdea încă. 

— Chiar îmi place să rezolv un caz dificil. Dar cu enigma ta ce 
se mai aude? Dobitocul ăla mi se pare dezgustător. Printre 
picături, m-am tot gândit la investigația ta. Cineva „ucide” 
ofiţeri din armată prin intermediul unor înscenări prin care le 
pune în cârcă nişte crime pe care aceştia în realitate nu le-au 
comis. 

l-am împărtăşit ultimele noutăţi, ca de la detectiv la detectiv, 
după care am abordat subiecte ceva mai plăcute, cum ar fi, de 
exemplu, timpul pe care îl petrecuserăm noi doi împreună în 
Arizona. In final, ea mi-a spus că trebuia să se întoarcă la cazul 
ei. După ce am închis telefonul, m-am tot gândit la Jam. Îi plăcea 
munca de poliţist şi nu se sfia să afirme sus şi tare acest fapt. ŞI 
eu la fel, însă pe mine mă urmăreau demonii. 

Am mai luat o bere din frigider şi am urcat la etaj. Am a 
reflectam la Jamilla. Erau nişte gânduri frumoase, sub un cer 
albastru şi senin... 

Am deschis apoi uşa dormitorului şi am rămas cu picioare 
acolo, clătinând din cap. Pe patul meu se aflau două vase mari, 
din sticlă. Unele frumoase. Poate chiar antichităţi. 

Acestea erau umplute cu ceea ce păreau a fi circa o mie două 
sute de bile de sticlă, ca nişte ochi de pisică. 

M-am apropiat de pat şi am scos o singură bilă de sticlă. 

Am rotit-o între degetul mare şi degetul arătător. Trebuie să 
recunosc faptul că ea mi s-a părut a fi extrem de prețioasă 

Erau sâmbetele pe care le mai aveam de trăit. 

Cum aveam oare de gând să mi le folosesc? 


Poate că asta era cea mai mare enigmă dintre toate misterele 
din lume. 


78 

În cursul următoarelor câteva zile, am avut simţământul că 
eram urmărit prin întreg Washingtonul. Supravegheat. Insă nu 
reuşeam să depistez niciun urmăritor. Ori aceştia erau foarte 
pricepuţi, ori aveam eu nişte impresii nefondate. 

Luni m-am întors la lucru. Mi-am petrecut toată acea 
săptămână în secţia de poliţie, dedicându-mă meseriei mele. 
Am avut grijă să-mi petrec mai mult timp împreună cu copiii 
mei, înainte de a face ore suplimentare şi în biroul meu de la 
mansardă. Un colonel de la Pentagon, pe nume Daniel 
Boudreau, a cooperat bine cu mine, într-o oarecare măsură. El 
îmi trimisese nişte evidențe ale armatei, de pe vremea 
războiului din Vietnam. Era o mulţime de dosare peste care a 
aşternuse de ani şi ani de zile praful. El îmi mai sugerase că aş 
putea să mă adresez şi Ambasadei vietnameze. Şi vietnamezii 
îşi aveau evidenţele lor. 

Am parcurs vechile dosare până când am simţit că mi se 
lipesc ochii de somn, iar capul îmi vâjâie îngrozitor. Căutam 
orice dovadă care i-ar fi putut lega pe Ellis Cooper, Reece Tate, 
Laurence Houston, James Etra, Robert Bennett, sau chiar Tran 
Van Luu, de grupul ucigaşilor. 

N-am descoperit nicio conexiune, nimic promiţător în 
perspectivă. Era oare posibil aşa ceva? 

Niciunul dintre acei bărbaţi nu luptaseră împreună în Asia. 

Târziu în acea noapte, am mai primit un alt e-mail DIN partea 
Infanteristului. Dumnezeule! Era evident faptul că el nu fusese 
Owen Handler. Şi-atunci, cine îmi tot trimitea acele mesaje? Kyle 
Craig? Încerca oare să se joace în continuare cu creierul meu? Şi 
cum ar fi putut el să-mi transmită mesaje dintr-o închisoare de 
maximă securitate? 

Cineva totuşi mi le trimitea, iar mie nu-mi plăcea deloc 
situaţia asta. Şi nici măcar nu aveam încredere în informaţiile pe 
care le primeam. Eram oare şi eu tras pe sfoară? 

Detective Cross, 

Sunt puțin dezamăgit de progresele tale nesemnificative. 
Chiar dacă te afli la un moment dat pe o pistă bună, după aceea 
o abandonezi. Ar trebui să revezi lucrurile pe care le-ai 
descoperit deja. Toate răspunsurile se află în trecut. Dar nu se 
întâmplă oare întotdeauna aşa? 

Mesajul era semnat /nfanteristul. 


Dar în josul paginii am mai văzut ceva. Se afla acolo un foarte 
neliniştitor icon, reprezentând o păpuşă de paie. Una exact la fel 
cu acelea pe care le descoperiserăm noi. 

In ziua de miercuri a acelei săptămâni, după serviciu, am 
făcut o vizită la Ambasada vietnameză, de pe Strada Douăzeci, 
din cartierul de Nord-Vest. FBl-ul dăduse un telefon în prealabil 
acolo, ca să fiu primit. Am sosit cu puţin înainte de ora şase şi 
am urcat la etajul patru. Acolo m-a întâmpinat o translatoare pe 
nume Thi Nguyen. Pe masa de lucru a acesteia se aflau patru 
cutii mari, pline de dosare vechi, aparţinând guvernului ţării ei. 

M-am aşezat în micul ei birou şi Thi Nguyen a început să-mi 
citească pasaje din acele dosare. Se vedea faptul că nu-i 
convenea câtuşi de puţin să facă acest lucru. Am presupus că i 
se dăduse ordin să lucreze peste program. Pe un perete din 
spatele ei scria: AMBASADA REPUBLICII SOCIALISTE VIETNAM. Se 
mai afla acolo şi un portret al lui Ho Şi Min. 

— Nu este nimic aici, detective. Nimic nou, mi se plânse ea în 
timp ce parcurgea prăfuitele dosare vechi de mai bine de 
treizeci de ani. Eu am rugat-o să continue. Femeia oftă adânc, 
îşi potrivi mai bine pe nas ochelarii săi stranii cu rame negre și 
deschise dosarul aflat la rând. Acel ritual a durat ore întregi. Eu 
am considerat-o pe translatoare incredibil de lipsită de 
amabilitate. 

Pe la ora nouă, ea îşi ridică surprinsă privirea. 

— Am găsit aici ceva, îmi spuse femeia. Poate că asta este 
ceea ce cauţi tu. 

— Citeşte-mi. Te rog să nu reformulezi nimic. Spune-mi exact 
ceea ce scrie acolo. 

— Dar aşa am făcut încă de la început, detective. Potrivit 
celor scrise în acest dosar, au existat nişte atacuri neautorizate 
asupra unor mici sate de pe Valea An Lao. Se pare că acolo ar fi 
fost omorâte persoane civile. lar acest lucru s-a întâmplat de 
șase ori. Cineva trebuie să fi fost la curent cu asta. Poate chiar 
Comandamentul vostru de Asistenţă Militară. 

— Spune-mi tot ce scrie acolo, i-am repetat eu. Te rog să nu 
omiţi absolut nimic şi să-mi faci o traducere fidelă a textului. 

Dispăruseră ca prin farmec plictiseala şi exasperarea, pe care 
le manifestase ea până atunci. Dintr-odată, translatoarea 
devenise atentă şi părea şi puţin speriată. Ceea ce îmi citea ea 
acum părea să o tulbure profund. 


— Întotdeauna există şi incidente nefericite pe parcursul unui 
război, începu ea să-mi citească. Însă de data asta, în Valea An 
Lao a apărut un nou şablon. Omorurile par să fi fost organizate 
şi s-au comis metodic. Aproape ca în cazul criminalilor în serie 
de aici din America. 

— Există şi în Asia criminali în serie, i-am spus eu. 

Auzind comentariul meu, domnişoara Nguyen mă săgetă cu 
privirea. 

— Să vedem ce mai urmează. Au existat proteste formale 
adresate guvernului vostru şi Armatei Statelor Unite, de către 
ofiţeri din cadrul Comandamentului Armatei Vietnameze. Ştiai 
asta? Există, de asemenea, plângeri repetate din partea celor 
care îşi spuneau pe atunci Guvernul de la Saigon. Potrivit 
oficialităților armatei noastre, era vorba de crime. Crime, nu 
război. Uciderea premeditată a civililor nevinovaţi, inclusiv a 
copiilor. 

Femeia se încruntă şi scutură din cap. 

— Acest şablon urmat cu precizie şi cu premeditare de către 
respectivii asasini mai avea ceva în plus. Au fost omorâţi 
bărbaţi, femei şi copii, cu toţii nişte săteni nevinovati. Adeseori, 
cadavrele erau vopsite. 

— În roşu, alb şi albastru, am intervenit eu. Această vopsire 
reprezenta un fel de carte de vizită, lăsată de către ucigaşi. 

Domnişoara Nguyen îşi ridică privirea, cu un aer alarmat. 

— De unde ştii? Ştiai deja despre aceste oribile asasinate? Ce 
rol joci tu în toată povestea asta? 

— O să-ţi spun atunci când vom termina. Nu te opri acum. Te 
rog. Asta ar putea fi ceea ce căutăm noi. 

După circa douăzeci de minute, domnişoara Nguyen ajunse la 
un pasaj pe care i-am cerut să mi-l mai citească o dată. 

— A fost trimisă apoi în Valea An Lao şi o trupă de comando. 
Nu se ştie sigur, dar se pare că aceasta fusese dizlocată în acea 
zonă pentru a investiga respectivele crime. Îmi pare rău, 
detective. Din dosar nu reiese dacă acei oameni au izbutit sau 
nu să elucideze cazul. 

— Există acolo menţionat şi vreun nume? am întrebat. Cine 
erau membrii acelei trupe de comando? Puteam simţi acum 
adrenalina invadându-mi trupul. 

Domnişoara Nguyen oftă şi scutură din cap. În cele din urmă, 


ea se ridică de la masa de lucru. 

— Mai există la etajul al cincilea şi alte cutii cu documente. 
Vino cu mine, detective. Zici că sunt ucişi şi azi oameni? 

Am dat aprobator din cap şi am urmat-o apoi pe Thi Nguyen 
sus. Exista acolo un întreg perete de cutii, iar eu am ajutat-o pe 
femeie să aducă în biroul ei câteva. 

Am lucrat împreună cu ea până târziu în acea seară de 
miercuri, apoi am continuat şi joi seară şi ne-am întâlnit chiar și 
vineri, în pauza ei pentru masa de prânz. Acum era şi ea dornică 
să afle cât mai multe. Am mai descoperit faptul că unii dintre 
membrii trupei de comando trimise în Valea An Lao erau asasini 
militari. Din nefericire însă, niciunul dintre dosare nu avea 
documentele aranjate în ordine cronologică. Toate hârtiile erau 
aruncate de-a valma în acele cutii şi lăsate să se umple de praf, 
fără să se anticipeze că ar mai putea fi citite de către cineva 
vreodată. 

Vineri, pe la ora două şi un sfert, am deschis împreună cu 
domnişoara Nguyen alte câteva cutii ticsite cu documente 
referitoare la investigaţiile din Valea An Lao. 

Thi Nguyen se uită în sus către mine. 

— Am găsit aici şi câteva nume de asasini, îmi zise ea. Şi cred 
că am descoperit şi numele de cod pentru întreaga operaţiune. 
Aceasta se numea „Trei Şoricei Orbi”. 


PARTEA A PATRA 
RANI MORTALE 


79 

Dispuneam acum de trei nume - era vorba despre trei bărbaţi 
care fuseseră trimişi în Valea An Lao pentru a pune capăt 
uciderii populaţiei civile de-acolo. Trebuia să fiu extrem de 
precaut în privinţa acelei informaţii şi de aceea am avut nevoie, 
eu şi Sampson, de o întreagă săptămână pentru a da de urma 
acelor bărbaţi şi a afla cât mai multe despre ei. 

Confirmarea finală de care aveam nevoie a venit din partea 
lui Ron Burns de la FBI. Acesta mi-a spus că FBl-ul avusese 
anumite suspiciuni în privinţa acelor bărbaţi cu prilejul altor 
două lovituri profesioniste: prima îndreptată asupra unui 
politician din Cincinatti, iar cea de-a doua împotriva soţiei unui 
lider sindical din Santa Barbara, California. 

Respectivele nume erau: 

Thomas Starkey 

Brownley Harris 

Warren Griffin 

Cei Trei Şoricei Orbi 

In acea zi de vineri, după serviciu, Sampson şi cu mine am 
plecat la Rocky Mount, în Carolina de Nord. Pândeam niște 
bărbaţi care jucaseră un anumit rol în misterioasele acte de 
violență din Valea An Lao, cu treizeci de ani în urma. Ce naiba 
se întâmplase în realitate acolo? Şi de ce mai mureau oameni şi 
azi? 

La mai puţin de opt kilometri de marginea localităţii Rocky 
Mount, terenurile fermelor şi depozitele de produse agricole de 
pe la răscruci încă dominau peisajul. Sampson şi cu mine am 
înaintat cu maşina pe câmp, după care ne-am apropiat din nou 
de oraş, trecând pe lângă Aeroportul Rocky Mount-Wilson şi pe 
lângă Spitalul General Nash, ca şi pelângă birourile firmei Heckler 
& Koch, acolo unde Starkey, Harris şi Griffin lucrau în calitate de 
membri ai unei echipe de vânzări pentru mai multe baze 
militare, printre care se număra şi Fort Bragg. 

Pe la ora şase, Sampson şi cu mine am intrat la Heels, un 
vesel bar mult frecventat prin partea locului mai ales de către 
sportivi. Puteau fi văzuţi acolo mulţi piloţi de curse, ca şi câţiva 
jucători de baschet de la echipa Charlotte Hornets, aşa încât 
înăuntru se afla de fiecare dată un amestec rasial. Am reuşit să 
ne pierdem prin mulţimea fremătătoare şi zgomotoasă a 
clienţilor. Mai bine de zece televizoare urlau de pe suporturile 


lor suspendate. 

Barul sportivilor era amplasat la mai puţin de un kilometru şi 
jumătate de sediul companiei Heckler & Koch U.S., acolo unde 
lucrau câţiva dintre bărbaţii şi femeile care frecventau localul. În 
afară de faptul că era cea mai înfloritoare firmă de produse de 
înaltă tehnologie din zonă, Heckler & Koch (cuvânt pronunţat 
precum „,coke”) constituia unul dintre cei mai mari angajatori 
din oraş, imediat după Laboratoarele Abbott şi după trustul 
Consolidated Diesel. Mă întrebam dacă nu cumva compania 
producătoare de arme s-ar fi putut să aibă vreo legătură cu 
crimele. Probabil ca nu, însă nu se putea şti niciodată. 

Am intrat în vorbă la bar cu un inspector de producţie de la 
H&K. Am discutat cu acesta despre proiectele celor de la echipa 
Carolina Panthers şi apoi am abordat şi subiectul fabricantului 
de arme. Omul era extrem de încrezător în firma la care lucra şi 
la care se referea ca la „o adevărată familie” și în mod cert ca la 
„unul dintre cele mai bune locuri de muncă din întreaga Carolină 
de Nord, stat care oferea, în general, bune oportunităţi în acest 
sens”. Apoi am început să conversăm despre armele de foc şi, în 
special, despre puşca automată MP5. El mi-a spus că această 
armă era utilizată în mod curent de către trupele speciale SEAL 
ale marinei militare şi de către trupele de elită SWAT, dar că 
MP5 este apreciată şi în cadrul bandelor din lumea interlopă a 
oraşului. Eu ştiam deja aceste lucruri despre MP5. 

Ca din întâmplare, am adus vorba şi despre Starkey, Harris şi 
Griffin. 

— Mă surprinde faptul că Tom şi cu Brownie încă n-au ajuns 
aici. De obicei, ei se opresc aici vinerea. De unde îi cunoşti pe 
băieţi? mă întrebă el, dar fără să pară prea surprins de acest 
lucru. 

— Am fost colegi cu ei în armată, cu foarte multă vreme în 
urmă, interveni şi Sampson. Cam prin anii '69 şi '70. 

Inspectorul de producţie dădu din cap. 

— Aţi fost şi voi în trupele de comando? ne întrebă el. 

— Nu. Noi am servit numai în armata de infanterie, îl lamuri 
Sampson. Am fost doar nişte simpli infanterişti. 

Am mai stat apoi de vorbă şi cu alţi angajaţi ai firmei H&K, iar 
aceştia au avut numai cuvinte de laudă la adresa Companiei la 
care lucrau. Tipii cu care am discutat despre Starkey, Harris şi 
Griffin ştiau cu toţii faptul că aceştia luptaseră în cadrul trupelor 


de comando. Aveam impresia că cei trei bărbaţi erau extrem de 
iubiţi în zonă şi că s-ar fi putut să fie chiar un soi de eroi pe plan 
local. 

Pe la ora şapte şi un sfert, Sampson se aplecă foarte aproape 
de mine şi îmi şopti la ureche: 

— Uşa de la intrare. Uite cine tocmai a venit aici, se minună 
el. Trei bărbaţi în costume de oameni de afaceri. Nu prea 
seamănă a ucigaşi. 

M-AM ÎNTORS ÎNCET ŞI AM PRIVIT ŞI EU SPRE UȘĂ. Într-adevăr, ei nu 
păreau câtuşi de puțin a fi nişte ucigași. 

— Şi totuşi, asta sunt, i-am spus lui Sampson. Nişte asasini 
de-ai armatei, care par să fie cei mai drăguţi băieţi, poate chiar 
din toată Carolina de Nord. 

l-am spionat pe cei trei bărbaţi pentru tot restul serii - adică 
doar am urmărit acel trio în acţiune. 


80 

Sampson şi cu mine am tras la un han de vacanţă aflat în 
apropierea autostrăzii interstatale. Ne-am trezit în dimineaţa 
următoare pe la ora şase. 

Am luat amândoi la un birt din vecinătate, denumit Denny's, 
un mic dejun care ţi-ar fi putut cauza un stop cardiac, dar care 
era şi destul de gustos (fiind compus din omletă şi din „cartofi 
prăjiţi de casă, înveliţi şi înăbuşiţi”). Apoi ne-am pregătit pentru 
ziua cea mare. Aflaserăm în seara precedentă faptul că Heckler 
& Koch plănuia să organizeze în acea zi un mare picnic în stil 
familial. lar noi aveam de gând să venim acolo fără să fim 
invitaţi, şi să facem şi ceva zarvă, dacă puteam. 

După acel mic dejun, am plecat cu maşina şi am dat târcoale 
locuinţelor celor trei suspecți de crimă. Din boxele maşinii se 
auzea cântând o formaţie bună şi care nouă ne plăcea, 
denumită Maze. Muzica aceea realiza un frumos contrast cu 
provincialismul lui Rocky Mount. Marea metropolă adusă la ţară. 

Casele ucigaşilor erau una mai frumoasă decât alta, situate în 
zone aflate în dezvoltare, pe Knob Hill, Falling River Walk şi 
Greystone. Aveai senzaţia că o mulţime de profesionişti tineri ar 
fi locuit acolo, împreună cu familiile lor. Acesta era Noul Sud. 
Liniştit, civilizat în cel mai înalt grad. 

— Se pricep să se amestece în mulţime cei trei băieţei ucigaşi 
ai noştri, zise Sampson, în timp ce treceam cu maşina pe lângă 
casa colonială, cu două etaje şi mansardă, a lui Warren Griffin. 

— Sunt nişte veritabili maeştri în domeniul lor de activitate, i- 
am replicat eu. N-au fost prinşi niciodată. Aş vrea cu-adevărat 
să port o conversaţie cu ei. 

Pe la ora opt, ne-am întors la hanul de vacanţă ca să ne 
pregătim pentru a merge la picnic şi pentru orice avea să se mai 
întâmple în acea zi. Era greu de crezut că aceşti trei ucigaşi se 
încadraseră atât de bine în Rocky Mount. Asta mă făcea să mă 
gândesc, în general, la frumoasele orăşele cu aspect nevinovat 
şi la posibilele taine care erau ascunse îndărătul fațadelor 
acestora. 

Eu şi cu Sampson eram originari din Carolina de Nord, însă nu 
ne petrecuserăm prea mult timp acolo, ca adulţi, şi din 
nefericire, în cea mai mare parte din acel timp lucraserăm la 
rezolvarea a două cazuri celebre de crimă. Picnicul companiei 
producătoare de armament urma să înceapă la ora unsprezece, 


iar noi ne-am gândit să ne facem acolo apariţia pe la ora unu, 
atunci când ar fi fost deja aglomeraţie. Ştiam din seara 
anterioară că aveau să fie prezenţi la acel picnit aproape toţi 
salariaţii de la H&K, de la conducere şi până la personalul din 
serviciile de desfacere şi de expediţie. 

Erau astfel incluşi cu siguranţă Starkey, Harris, Griffin - 
împreună cu familiile lor. 

Şi bineînţeles că aveam să fiu acolo şi eu, împreună cu 
Sampson. 

Venise vremea pentru o mică revanşă. 


81 

Era o zi atât de umedă şi de caniculară, încât până şi bucătarii 
de la picnicul firmei se apropiau cât mai rar de grătarele încinse. 
Aceştia preferau să stea cât mai mult la umbră şi să savureze 
din recile băuturi nealcoolice marca Dr. Pepper, având în faţă 
şorţurile lor pe care erau inscripţionate cuvintele: PICNICUL DIN 
RAI. Toţi cei aflaţi la faţa locului păreau să se bucure de acea 
petrecere şi se simțeau minunat, într-o frumoasă zi de sâmbătă. 
Și astfel, încă o bila de sticlă ca un ochi de pisică mi se ducea pe 
apa sâmbetei. 

Sampson şi cu mine ne-am aşezat sub un stejar secular şi 
ascultam concertul păsărelelor din zonă. Am băut ceai cu 
gheaţă, din nişte pahare din material plastic care semănau cu 
cele din sticlă adevărată. Purtam amândoi nişte tricouri 
imprimate cu inscripţia: „H&K FACE LEGEA” şi arătam de parcă 
am fi fost dintotdeauna unii de-ai lor. 

Mirosul fripturilor plutea în atmosferă. Probabil că numai 
fumul de la grătare ţinea deocamdată insectele la respect. 

— Aştia ştiu foarte bine cum să pregătească acele costiţe, 
spuse Sampson. 

Aşa era, şi la fel le făceam şi eu. Costiţele, pentru a fi gătite 
ca lumea, au nevoie de căldură indirectă, iar focurile fuseseră 
făcute cu două grămăjoare de mangal, una în partea din faţă a 
grătarului, cealaltă în partea lui din spate şi niciuna in mijlocul 
acestuia, acolo unde fuseseră puse suporturile cu costiţe. De la 
Nana învăţasem acest lucru, pe lângă alte felurite secrete 
culinare. Aceasta dorise să învăţ să gătesc tot așa de bine ca şi 
ea. Nu avea să se întâmple prea curând aşa ceva, dar cel puţin 
mă descurcam cât de cât. La nevoie, îi puteam ţine Nanei locul. 

Ştiam chiar şi faptul că exista în domeniul grataragiilor o 
controversă aprinsă, referitoare la calităţile şi la limitele „frecării 
uscate” şi „fezandării umede” a cărnii. Frecarea uscată se făcea 
cu un amestec de sare, piper, boia iute de ardei şi zahăr 
nerafinat, amestec despre care se zicea că are atât iuţeala, cât 
şi dulceaţa necesară pentru a extrage şi a pune în valoare 
adevărata aromă a cărnii. Amestecul pentru fezandarea umedă 
folosea drept bază cidrul de mere, în care se adăugau ceapă 
franţuzească, boabe de piper mexican, sos picant de roşii, 
bulion şi zahăr nerafinat. Mie îmi plăceau la fel de mult ambele 
metode de preparare - atâta vreme cât carnea era coaptă până 


când aproape se desprindea de pe os. 

— Toată lumea se distrează cât se poate de bine, în stilul 
neaoş american, îmi zise Sampson pe când şedeam amândoi şi 
căscam ochii la lume, după care adăugă în treacăt: Aminteşte- 
mi să-ţi povestesc şi despre Billie din Jersey. 

— Despre Billie? l-am întrebat eu. Cine mai e şi această Billie? 

— O să-ţi povestesc eu ceva mai târziu, partenere. Acum 
suntem la muncă. Ne aflăm pe urmele a trei asasini cu sânge 
rece şi tari ca stânca. 

Într-adevăr, aşa era. Supravegheam cu atenţie familiile lui 
Starkey, Harris şi Griffin, de la o depărtare rezonabilă. Eu am 
observat că Thomas Starkey se uitase o dată sau de două ori în 
direcţia noastră. Ne zărise el oare? În acest caz, el nu părea 
peste măsură de preocupat sau de îngrijorat. 

— Crezi că ei sunt aceia care l-au omorât pe colonelul 
Handler? Şi ţi se pare că ei ştiu şi cine anume suntem noi, 
iubitule? mă întrebă Sampson. 

— Chiar dacă ei nu ştiu asta încă, probabil că, oricum vor afla 
în curând. 

Lui Sampson nu păru să-i pese prea mult de acest lucru. 

— Ăsta este măreţul tău plan? Să ne lăsăm ucişi tocmai aici, 
la Rocky Mount? 

— Ei nu vor putea face nimic, cu familiile lor aflate de faţă, i- 
am răspuns eu. 

— Eşti sigur? 

— Nu, nu sunt sigur. Însă aşa îmi spune intuiţia, l-am lămurit 
eu. 

— Nu uita că ăştia sunt nişte ucigaşi, Alex. 

— Ba chiar nişte ucigaşi profesionişti. Nu-ţi face griji, îşi vor 
alege cu multă grijă locul. 

— Ooo, stai liniştit, nu-mi fac griji, mă asigură Sampson Mă 
tulbură însă puţin înfruntarea cu aceşti băieţi. 

Pe măsură ce după-amiaza se apropia de sfârşit, am 
conversat cu alţi câţiva angajaţi ai firmei H&K şi cu familiile lor. 
Toţi intrau uşor în vorbă şi erau realmente prietenoşi. Cei mai 
mulţi dintre aceştia ne-au spus că le plăcea mult locul unde 
lucrau. Sampson şi cu mine ne-am dat drept nişte nou angajaţi 
ai companiei, şi nimeni nu a pus acest lucru la îndoială. De fapt, 


aproape toată lumea era cordială şi ne facea să ne simţim bine- 
veniţi, într-un mod aproape exagerat. Era greu să nu-i 
simpatizezi pe locuitorii din Rocky Mount, în orice caz pe cei mai 
mulţi dintre aceştia. 

Masa de prânz a fost urmată de jocuri de echipă şi de alte 
întreceri sportive: curse de înot, volei, fotbal american, softbal şi 
concursuri organizate pentru copii. 

În cele din urmă, Starkey, Harris şi cu Griffin s-au îndreptat 
către unul dintre terenurile de softbal învecinate. 

Sampson şi cu mine i-am urmat la o oarecare distanţă. 

Zarurile erau aruncate. Urma aşadar să înceapă jocul. 


82 

— Am mai avea nevoie de încă doi jucători, pentru a ne 
completa echipele. Voi, cei doi vlăjgani de colo, ştiţi cumva să 
jucaţi? ne întrebă un bătrân care purta o şepcuţă şi un tricou 
uzat, cu însemnele echipei Atlanta Braves. Am fi bucuroşi să vă 
primim în rândurile noastre. Este doar un mic joc amical. 

L-am privit pe Sampson. Acesta îmi zâmbi şi zise: 

— Sigur că o să jucăm. 

Noi doi am nimerit în aceeaşi echipă, care părea a fi cea mai 
prăpădită dintre amândouă. Starkey, Harris și Griffin făceau 
parte din cealaltă echipă şi constituiau cei mai redutabili dintre 
adversarii noştri din acel joc amical. 

— S-ar părea că urmează să pierdem meciul, Sampson. 


— N-am venit aici pentru a câştiga o partidă de softbal, i-am 
replicat eu. 

El rânji. 

— Ai dreptate, însă nici ca să pierdem o astfel de partidă n- 
am venit. 

La prima vedere, jocul era liniştit, dar soarta părea să fie 
nefavorabilă echipei noastre. Starkey şi cu Harris erau nişte 
atleți foarte buni, iar toţi cei din echipa lor păreau serioşi şi ştiau 
să joace. Echipa noastră era neomogenă, iar ceilalți exploatau la 
maximum slăbiciunile pe care le manifestam noi. Scorul a 
crescut în mod constant în favoarea lor. 

Pe când alergam afară din teren, pentru că ne venise rândul 
la bătaie, Sampson mă atinse uşor cu mâna şi îmi spuse: 

— Cu siguranţă că n-am venit până aici ca să pierdem. 

Sampson era al treilea în acea rundă. Eu aveam să fiu al 
patrulea, dacă cineva ajungea la o bază. Un slăbăânog mexican 
ceva mai în vârstă din echipa noastră n-a făcut faţă şi a fost 
luat peste picior de către adversari, pe motiv că ar fi fost 
complet lipsit de bărbăţie. Următorul nostru atacant, un contabil 
burtos, n-a reuşit decât o singură dată să trimită mingea doar 
peste capul celui de la baza a doua. Din direcţia adversarilor s- 
au auzit şi mai multe aprecieri batjocoritoare, doar pe jumătate 
prietenoase. 

— E mai bine să fii norocos decât îndemânatic, zbieră omul 
nostru drept răspuns, de la prima bază, în timp ce se bătea cu 
palma peste pântecul său de băutor de bere. 


Apoi păşi Sampson pe platoul de bătaie. El niciodată nu 
obişnuia să se legene când lovea, ci doar atingea uşor mingea 
din cauciuc, cu extremitatea celei mai lungi şi mai grele bâte pe 
care o putea găsi în rastel. 

— Urmează acum o bătaie puternică. Ar fi mai bine să fie 
mutate mai departe gardurile acelea! strigă Starkey de la locul 
lui. Omul arăta ca un adevărat jucător, se mişca uşor şi elegant, 
atât la bătaie, cât şi în teren, cu cozorocul şepcuţei îndoit 
şmechereşte. 

Sampson rămase nemişcat, cu bâta sprijinită de umăr. Nimeni 
în afară de mine nu ştia la ce se putea aştepta din partea 
uriaşului, şi nici măcar eu nu ghiceam de fiecare dată. Noi doi 
jucaserăm foarte mult timp împreună, în copilăria noastră. 
Sampson fusese un jucător foarte apreciat ca junior, în vremea 
liceului, dar nu a optat nici măcar pentru echipa de fotbal, în 
ultimul an. El era un încă şi mai bun jucător de baseball, dar n-a 
jucat niciodată la vreo echipă, după ieşirea din Liga Mică. 

Eu stăteam în picioare pe platformă, încercând să-mi închipui 
cum avea să joace el mingea aceea. In realitate, nu erau pe 
teren niciun fel de garduri, astfel că nu putea să depăşească 
perimetrul de joc, în cazul în care ar fi dorit să facă acest lucru. 
Aşa că mă tot întrebam cum avea să procedeze. 

Prima minge aruncată pluti înspre platoul de bătaie, durdulie 
şi tentantă, dar Sampson nici măcar nu-şi luă bâta de pe umăr. 
Era greu de imaginat că ar fi putut urma o aruncare şi mai 
favorabilă ca aceea. 

În echipa adversă, aruncătorul era Warren Griffin. Şi acesta 
era un atlet destul de bun; bărbatul apucă uşor mingea şi îşi 
controlă bine poziţia în teren. 

— Nu ţi-a plăcut aruncarea asta? îi strigă el lui Sampson. Dar 
ce-a avut, frate? 

— N-avea niciun grad de dificultate. 

Griffin zâmbi. El îi făcu semn lui Harris să se îndepărteze de 
ridicătura de pământ. Brownley Harris era prinzătorul echipei 
adverse şi părea o versiune doar cu puţin mai scundă a 
vechiului celebru jucător al echipei Red Sox, Carlton Fisk. La 
dracu'! 

Pentru următoarea aruncare, Griffin se răsuci şi trimise direct 
către platoul casei o minge rapidă cu efect. Era cu adevărat iute 
ca fulgerul, după cum se spune. 


Însă la fel de iute era şi Sampson. 

Acesta îşi cobori bâta şi trimise o lovitură aproape perfectă, 
până dincolo de linia celei de-a treia baze. Ceilalţi au fost atât 
de surprinşi, încât el a putut să ajungă cu uşurinţa până la prima 
bază. El era acolo, iar bazele fuseseră toate ocupate. 

— A venit acum şi rândul tău, dulceaţă, îmi strigă Sampson, 
de la prima bază. El rânjea în direcţia mea, facându-mi cu ochiul 
şi ţintindu-mă cu un pistol imaginar. 

Pe când mă apropiam de platoul de bătaie, am început să 
zâmbesc şi eu. Uriaşul îmi oferise o nesperată ocazie, exact aşa 
cum plănuise. 

— Şi ţie îţi plac aruncările dificile? îmi strigă Warren Griffin, 
de pe moviliţa aruncătorului. 

— Tu loveşti tare sau precis? mă luă în zeflemea Starkey, din 
poziţia în care se găsea. 

Prinzătorul Brownley Harris îşi controla poziţia în spatele meu. 

— Cum vrei să fie, puternică? Cum ţi-ar plăcea ţie? mă 
întrebă acesta. 

M-am uitat la el, peste umăr. 

— Fă-mi o surpriză, i-am răspuns eu. 

Griffin se pregătise tot pentru o aruncare cu efect, aşa că mi- 
am închipuit că era furios şi mi-am zis în sinea mea: Ce naiba? 
Este doar un mic joc amical. 

Rapida aruncare veni puţin prea sus însă era destul de la 
îndemâna mea, aşa încât n-am putut rezista tentaţiei de a o lovi 
cu toată forţa. Bâta trosni, iar mingea zbură ca din tun, drept pe 
deasupra capului aruncătorului, prinzând şi mai multă viteză şi 
înălţime. Mingea trecu şi peste capul jucătorului central de 
câmp. Echipa noastră de hahalere parcă înnebunise de bucurie, 
făcând mare zarvă pe bancă. Dintr-o dată, răsărise şi în 
fundătura noastră soarele. 

Eu eram acum pe cai mari, dând ocol bazelor. Starkey îmi 
aruncă o privire în timp ce atingeam baza a doua şi mă grăbeam 
să trec pe lângă el. Se uitase la mine ca şi cum ar fi știut ceva. 
Dar ştia el oare într-adevăr ceva? 

Am ajuns şi la baza a treia şi l-am văzut în faţa mea pe 
Sampson. Acesta îmi făcea semn cu mâna, în direcţia platoului 
casei. Nici nu m-am mai uitat în extremitatea opusă a terenului 
- aveam să izbutesc, indiferent de ceea ce se întâmpla acolo. 


Am virat apoi pe după cea de-a treia bază, după care am 
accelerat puternic. Probabil că nu mă mai mişcasem atât de iute 
de ani de zile. Parcă aş fi fost motorizat. 

Brownley Harris mă aştepta pe platoul casei - dar unde se afla 
oare mingea? Parcă zburam, când am văzut aruncarea din 
partea cealaltă a terenului către partea de lângă casă. La 
dracu’! Aveam să pierd la mustață. Fi-r-ar să fie de treabă! 

Harris atinse pământul pe când efectua o prindere perfectă a 
aruncării jucătorului din centrul terenului Mă deposedase de 
toate drepturile. 

Am continuat să mă rostogolesc în direcţia acestuia. Harris 
bloca platoul casei cu trupul lui vânjos. Dacă îl izbeam rău, 
poate că ar fi dat drumul mingii din mână. Ochii lui negri şi 
adumbriţi se uitau drept într-ai mei. Era pregătit pentru impactul 
cu mine, oricât de dur ar fi fost acesta. Lăsa impresia că jucase 
la viaţa lui şi fotbal american, părând să fie într-o formă fizică 
ideală. Luptase în cadrul trupelor DE comando ale armatei. Era 
un ucigaş. În ochii lui se citea răutatea. 

Aveam de gând să-i vin de hac lui Harris, şi în timp ce mă 
apropiam de el mi-am coborât puţin umărul. ÎI lăsam să 
înţeleagă ceea ce urma să i se întâmple. 

După aceea, în ultimul moment posibil, m-am lăsat în jos şi 
mi-am desfăcut braţele. L-am ocolit pe prinzător printr-o fentă. 
Cu mâna stângă am atins platoul casei, între picioarele lui 
groase şi stinghiile înnoroite. 

— Punct valabil! strigă arbitrul şi îşi depărtă larg braţele 

Pe când mă ridicam în picioare, l-am zărit pe Harris cu coada 
ochiului. Venea în grabă spre mine. S-ar fi putut ca jocul să nu 
fie amical. 

Însă el îşi ridică brusc braţul drept înainte şi dădu mâna cu 
mine. 

— Bine jucat, îmi spuse el. De data asta, ne-ai învins, 
partenere. O să fiu mai atent cu tine, data următoare. La naiba, 
dar oricum suntem cu toţii în aceeaşi echipă, nu-i aşa? H şi K 
până la capăt. 

Dumnezeule, dar el părea cu adevărat un tip de ispravă. 

Cu toate că era un asasin. 


83 

— Alergi foarte bine, pentru un poliţist spilcuit şi trecut deja 
de patruzeci de ani, mă lăudă Sampson, în timp ce traversam o 
parcare prăfoasă şi ocupată în cea mai mare parte de 
minidubiţe şi de camionete. Văzusem îndeajuns la picnicul 
companiei. După reprezentaţia noastră iniţială menită să 
impună respect, pierdusem meciul de softbal la o diferenţă de 
şapte puncte - şi s-ar fi putut să pierdem la un scor şi mai mare. 

— Cel puţin, nu trebuie să lovesc, pentru a ajunge la o bază, 
i-am replicat eu. 

— A fost ultimul lucru la care s-ar fi putut ei aştepta din 
partea mea. Însă a funcţionat şmecheria, nu-i aşa? Şi i-am şi 
scos din sărite. 

— Dar am fost învinşi în bătălia asta. 

— Şi totuşi, n-am pierdut şi războiul, îmi reaminti Sampson. 

— E-adevărat. Războiul nu. În orice caz, nu încă. 

Am condus maşina de la locul picnicului până în cartierul 
Falling River Walk. Am parcat-o după colţul casei lui Thomas 
Starkey. Aceasta era construită din cărămidă roşie şi avea la 
ferestre ornamente albe şi obloane negre. Terenul aferent casei 
sale părea să aibă o suprafaţă de circa două mii de metri pătraţi 
şi era plantat cu rododendroni, cu brazi de Canada şi cu dafini 
de munte. Era foarte bine întreţinut. Am păşit amândoi pe lângă 
un strat de crizanteme galbene, apropiindu-ne de intrarea 
laterală. 

— Aşa o să procedăm de-acum încolo? se interesă Sampson. 
O să dăm spargeri şi o să intrăm prin efracţie prin diverse case, 
ziua în amiaza mare? 

— Probabil că ei ştiu cine suntem noi şi că am venit aici după 
ei, i-am spus eu. 

— Probabil că da. Comandourile constituie cele mai 
importante unităţi de infanterie uşoară ale armatei. Mulţi dintre 
luptători sunt şi băieţi de treabă. „Cercetaşii suni deschizătorii 
de drum.” Acesta este mottoul lor, încă de la Plaja Omaha, în 
Ziua Z. Vârful de lance. 

— Dar în Vietnam? m-am interesat eu. 

— Au fost şi acolo o mulţime de comandouri. Ele au efectuat 
cele mai dificile misiuni de recunoaştere. Regimeniul şaptezeci 


şi cinci Infanterie. Nişte soldaţi exemplari, dintre cei mai buni. În 
cea mai mare parte. Probabil că tot ei dispuneau şi de cei mai 
buni asasini militari. 

Am intrat amândoi în casa lui Starkey pe uşa laterală, în mai 
puţin de un minut. Am nimerit într-o mică spălătorie care 
mirosea a clor înălbitor şi a detergent. N-am auzit nicio alarmă 
pornind, însă acest lucru nu însemna că intrând în casă nu 
declanşaserăm totuşi vreuna. 

— S-ar putea oare ca cei trei să mai fie cumva încă în cadrul 
armatei? Pentru însărcinări speciale? l-am întrebat eu pe 
Sampson. 

— Mi-a trecut şi mie gândul acesta prin minte. Sper că nu 
este vorba despre un lucru pe care armata se străduieşte din 
răsputeri să-l ascundă. 

— Dar crezi că ar fi posibil? 

— Aşa după cum ţi-am spus - sper să nu fie posibil. Mie chiar 
îmi place armata, iubitule. Uur-raaa! 

Casa fusese construită doar cu câţiva ani în urmă şi era 
imaculată. Ilnăuntru domnea o ordine desăvârşită şi o curăţenie 
exemplară. La primul etaj, se aflau două şeminee din piatră, 
plafoane boltite, o încăpere de jocuri, cu un bar cu băuturi 
alcoolice şi o masă de biliard. Mi-am zis că o asemenea casă 
probabil că avea o suprafaţă de aproximativ șapte sute de metri 
pătraţi şi costase poate chiar patru sute de mii de dolari. 
Thomas Starkey trăia destul de bine, pentru un simplu comis- 
voiajor. Şi la fel şi Griffin şi Harris, dacă tineam seama şi de 
aspectul noilor case ale acestora. 

Totul era impecabil şi desăvârşit; până şi jucăriile copiilor erau 
aliniate pe rafturi. Mai mult ca sigur, Starkey şi soţia lui îşi 
ţineau copiii foarte din scurt. 

Bucătăria era ultramodernă, fiind dotată cu un imens frigider 
„Sub-Zero”. Deasupra punctului de lucru erau atârnate oale, 
crătiţi şi tigăi, toate din oţel inoxidabil teflonat. Un gigantic 
ceaun cu trei picioare, confecţionat din fontă, îşi avea locul său 
de cinste, deasupra ochiului din dreapta spate al aragazului. 

Dincolo de dormitorul principal al casei se afla o mică 
încăpere care s-a dovedit a fi cămăruţa de lucru a lui Starkey. 
Aceasta era plină cu suveniruri din armată şi cu poze. Uitându- 
mă la fotografiile de pe pereţi, am constatat faptul că în destul 
de multe apăreau şi Griffin şi Harris. Însă n-am văzut pe niciunul 


dintre bărbaţii cărora le făcuseră ei de petrecanie. Nu m-aş fi 
aşteptat chiar să-l văd pe însuşi Ellis Cooper într-o poză atârnată 
pe un perete din casa lui Thomas Starkey, şi totuşi n-am putut 
să nu sper. 

Sampson se uita prin sertarele biroului şi examina conţinutul 
celor câteva dulăpioare încastrate în perete. El ajunse şi la o uşă 
încuiată cu un lacăt şi mă privi întrebător. 

Eu am ridicat din umeri. 

— Sparge-l! Doar pentru asta ne aflăm noi acum aici. 

— De-acum nu mai există cale de întoarcere. 

Bărbatul îşi scoase Glock-ul şi lovi lacătul cu mânerul 
pistolului. Lacătul rezistă impactului, însă lovitura lui Sampson 
scosese balamaua din perete. În mod vădit, încuietoarea aceea 
avea ca scop să-i oprească doar pe copiii săi să intre, şi poate şi 
pe soţia lui. 

— Fotografii obscene, zise Sampson după ce scotocise bine 
înăuntru. Reviste cu conţinut absolut explicit, ceva perversiuni. 
Una cu nişte fete cu-adevărat foarte tinere. Aici femeile sunt 
rase. Multe fete asiatice. Poate că tot ei le-au omorât şi pe fetele 
acelea la New York. Sampson căută apoi zadarnic eventuale 
compartimente ascunse, după care continuă: Nimic altceva. 
Doar colecţia asta jerpelita de pornografie. Nu prea este el un 
soţ şi un tătic ideal, dar cred că asta ştiam deja. 

Am continuat să caut şi eu, deşi nu prea credeam că exista 
şansa de a descoperi ceva incriminator. 

— Probabil că-şi ţine în altă parte marfa valoroasă. Cred că 
acum ar cam trebui s-o ştergem de-aici. Lasă totul aşa cum 
este. Vreau ca Starkey să ştie că am fost aici. 

— S-ar putea să-l punem astfel pe Tom într-o situație 
conflictuală cu doamna lui, îmi spuse Sampson, făcându-mi cu 
ochiul. 

— Foarte bine. Ar cam fi cazul să intre şi el în bucluc cu 
cineva. 

Apoi Sampson şi cu mine am făcut cale-ntoarsă tot pe unde 
veniserăm şi am ieşit din casă tot pe uşa laterală. Păsărelele 
ciripeau prin frunzişul copacilor. Era idilic. Soarele părea un 
strălucitor glob alb-auriu, pe un cer albastru. Rocky Mount era 
un oraş încântător. 

În faţa casei staţiona un jeep mare, marca GMC. În el, 


Starkey, Harris şi cu Griffin ne aşteptau să ieşim. 

Cei Trei Şoricei Orbi. 

Şi în acelaşi timp, raportul de forţe era de trei la doi, în 
favoarea lor. 


84 

Nu mai trebuia să salvăm aparențele. Sampson şi cu mine am 
scos pistoalele. Le ţineam cu ţevile în jos, fără să le îndreptăm 
către cineva. Cei trei nu păreau să fie înarmaţi. Era doar un mic 
joc amical, nu-i aşa? 

— Nimic n-are să se întâmple aici, ne strigă Starkey. Aici 
locuiesc nevasta şi copiii mei. Avem nişte vecini buni. Numai 
oameni serioşi locuiesc în toate casele de pe strada asta. 

— Şi tot aici îţi ţii şi colecţia de poze pornografice, l-am 
întrerupt eu. Şi revistele cu perversităţi. Şi amintirile cu iubitele 
tale din război. 

El zâmbi subţire şi dădu din cap. 

— Da, şi asta. Sunteţi detectivi, nu? De la Washington? 
Prieteni de-ai sergentului Ellis Cooper. Mi se pare că vă aflaţi 
extrem de departe de casă. De ce nu plecaţi voi doi înapoi în 
capitală? Sunteţi mai în siguranţă acolo decât aici la noi, în 
Rocky Mount. Oricât de greu vi s-ar părea de crezut. 

— Ştim ce aţi făcut voi, i-am zis eu. Oricum, în cea MAI mare 
parte. Încă nu ştim şi de ce, dar o să aflăm şi asta. Ne-am 
apropiat mult de adevăr. Este vorba despre Valea An Lao din 
Vietnam? Ce anume s-a întâmplat acolo, colonele Starkey? A 
fost ceva rău, nu-i aşa? Lucrurile au scăpat de sub control. Şi de 
ce se află încă în activitate cei Trei Şoricei Orbi? 

Starkey nu se mai osteni să nege crimele sau afirmaţiile 
făcute de mine. 

— Nu ne puteţi face nimic. Aşa după cum v-am mai spus, eu 
cred că acum voi ar trebui să plecaţi acasă. Luaţi-o ca pe un 
avertisment prietenesc. Nu suntem băieţi răi. Ne facem doar 
meseria. 

— Şi dacă n-o să plecăm? îl întrebă Sampson. Dacă ne vom 
continua investigația aici, la Rocky Mount. Voi l-aţi omorât pe un 
prieten de-al meu. 

Starkey îşi împleti degetele de la mâini, după care se uită la 
Harris şi la Griffin. Se vedea clar că aceştia nu ne adresau un 
avertisment prietenesc. 

— Să nu vă mai apropiaţi de niciuna dintre casele noastre, ne 
sfătui Starkey. Ochii lui erau reci şi duri, nişte ochi de asasin. Nu 
suntem băieţi răi. E infinit mai mult decât atât. 

Brownley Harris îşi scoase şi el capul din cabina jeep-ului. 


— Aţi înţeles tot ce v-a spus omul ăsta? Aţi fost atenţi, 
negroteilor? S-ar fi cuvenit să fiţi. Acum cărăbăniţi-vă dracului 
de-aici şi să nu vă mai întoarceţi niciodată. Nu se poate să 
năvăliţi în casa unui om, aşa cum aţi procedat voi Nu se face 
aşa ceva, m-aţi auzit? M-aţi auzit, nemernicilor? 

Eu i-am zâmbit. 

— Tu eşti exaltatul grupului vostru, am înţeles. E bine de știut 
asta. Starkey este conducătorul. Aşa că ce anume ţi-a mai 
rămas ţie să fii, Griffin? Tu eşti doar forţa fizică a grupului? 

Warren Griffin râse zgomotos. 

— Chiar aşa este. Eu sunt doar muşchii grupului. Şi artileria. 
Eu sunt cel care mănâncă la micul dejun tipi ca voi. 

Nu m-am cilintit din loc. Şi nici Sampson. Continuam să nu-i 
slăbim din ochi pe cei trei ucigaşi. 

— Sunt curios într-o privinţă, Starkey. Cum ai aflat despre noi? 
Cine ţi-a spus? 

Replica sa m-a zguduit profund. 

— Infanteristul mi-a spus, veni imediat răspunsul lui. Apoi n 
colonelul Thomas Starkey surâse şi îşi trase pe ochi șepcuţa. 


85 

Târziu, în acea după-amiază, Sampson şi cu mine am pornit-o 
cu maşina înapoi spre Washington, pe autostrada interstatală. 
Începuse cu-adevărat să-mi displacă sau cel puţin să mă 
plictisească şoseaua l-95 şi grămada de TIR-uri grăbite, 
fumegând din abundentă prin ţevile lor de eşapament. 

— Împrejurările ar fi putut să fie mai agreabile, dar mă bucur 
că îmi petrec tot acest timp în compania ta, i-am spus eu 
partenerului meu, în timp ce maşina torcea liniştită pe banda 
din dreapta a sensului nostru de circulaţie. Şi totuşi, mi se pare 
că eşti cam prea tăcut. Ce s-a întâmplat cu tine? Arăţi de parcă 
te-ar frământa ceva. 

El se uită în direcţia mea şi îmi răspunse: 

— Îţi aminteşti odată - pe când noi aveam în jur de 
unsprezece ani - iar eu am venit la voi şi am stat câteva 
săptămâni împreună cu tine şi cu Nana? 

— Îmi amintesc o mulţime de astfel de cazuri, i-am zis eu. 
Nana obişnuia să spună că noi doi eram fraţi, doar că nu de 
sânge. Tu erai mai tot timpul la noi în casă. 

— De data aceea a fost altfel, dragul meu. Ştiu chiar și de ce 
nu-ţi aminteşti. Să-ţi povestesc. 

— Povesteşte-mi! 

— Vezi tu, niciodată eu nu obişnuiam să merg direct acasă, 
imediat după şcoală, motivul fiind acela că în cea mai mare 
parte a timpului acolo nu se afla nimeni. În seara aceea, am 
ajuns acasă pe la nouă, nouă şi jumătate. Mi-am făcut de 
mâncare nişte cartofi cu carne conservată de vacă. M-am aşezat 
să urmăresc ceva la televizor. Pe atunci, îmi plăcea să văd 
serialul Misiune: Imposibilă şi îl aşteptam întreaga săptămână. 
În acel moment, am auzit o bătaie în uşă. 

M-am dus să văd cine venise şi am constatat că la ușă era 
Nana. Ea m-a îmbrăţişat cu multă căldură, exact aşa cum face 
încă şi acum, ori de câte ori ne întâlnim. M-a întrebat dacă nu 
aveam cumva şi pentru ea nişte cartofi cu carne. Mi-a spus că ei 
îi plăcea mâncarea aceea şi cu nişte ouă deasupta. Apoi a scos 
chicotitul ei pe care i-l cunoşti atât de bine. 

— Nu-mi mai amintesc nimic din toate astea. De ce venise ea 
acasă la tine, la o oră de seară atât de târzie? 

Sampson îşi continuă povestirea: 


— În acel an, tatăl meu se afla în puşcărie. Nu era absolut 
nimic neobişnuit în asta. lar în după-amiaza aceea, mama 
fusese găsită vinovată pentru posesie şi trafic de heroină, fiind 
și ea condamnată la închisoare. Cei de la asistenţa socială 
veniseră la noi acasă, dar nu mă găsiseră acolo, eu fiind plecat 
încă. Cineva a sunat-o pe Mama Nana. lar ea a venit noi acasă şi 
chiar a mâncat puţin din mâncarea pe care o gătisem eu. Mi-a 
spus că o pregătisem foarte bine şi că într-o bună zi aş fi putut 
să ajung un bucătar renumit. Apoi a adăugat că era bine să vin 
să locuiesc pentru o vreme în casa voastră, împreună cu voi. Mi- 
a spus şi de ce. Ea făcuse unul dintre numerele ei de magie, în 
faţa celor de la Protecţia Copilului. Aceea a fost prima dată când 
m-a salvat Nana pe mine. Întâia oară dintre multe alte dăţi. 

Eu am dat din cap şi am ascultat în continuare. Sampson încă 
nu-şi terminase povestirea. 

— Tot ea a fost aceea care m-a ajutat să intru în rândurile 
armatei, după ce mi-am terminat liceul. Apoi tot cu ajutorul ei 
am intrat şi la Academia de Poliţie, după ce mi-am încheiat 
stagiul militar. O fi ea bunica ta, însă pentru mine ea a fost o 
mamă mai bună decât mama mea adevărată. lar tată eu n-am 
avut niciodată, în adevăratul sens al cuvântului. Niciunul dintre 
noi doi n-a avut. Eu am crezut dintotdeauna că la început asta 
ne-a apropiat. 

Eu nu eram la fel ca Sampson, dispus să-mi deschid sufletul în 
felul acesta. Şi tot nu ziceam nimic. Nu aveam idee unde voia să 
ajungă, însă l-am lăsat să-şi verse tot năduful, după pofta inimii. 

— Am ştiut mereu că nu aveam vocaţia de a fi un tată sau un 
soţ bun. Asta era pur şi simplu o convingere interioară de-a 
mea. La tine cum a fost? 

— Am avut şi eu destule temeri în privinţa asta, înainte de a o 
cunoaşte pe Maria, i-am răspuns eu. Apoi aceste temeri ale 
mele pur şi simplu s-au evaporat. În orice caz, cele mai multe 
dintre ele. Am ştiut că Maria şi cu mine aveam UN SĂ NE 
înţelegem foarte bine. Şi încă din primul moment în care l-am 
ţinut în braţe pe Damon, mi-au dispărut pentru totdeauna și 
celelalte temeri. 

Sampson începu să zâmbească, după care a izbucnit ăn râs. 

— Am întâlnit şi eu pe cineva, Alex. E ciudat, dar ea mă face 
fericit şi am încredere să-i spun toate secretele mele. Uită-te la 


mine! Rânjesc aidoma unui afurisit de dovleac de Halloween. 

Râdeam acum amândoi. Şi-n definitiv, de ce n-am fi râs? Era 
pentru prima oară când îl vedeam pe Sampson îndrăgostit, şi ne 
cunoşteam deja de foarte multă vreme 

— Tot o s-o zbârcesc eu până la urmă, într-un fel sau într- 
altul. Dar el încă râdea. 

După aceea, am râs şi am glumit amândoi, în cea mai mare 
parte a drumului de întoarcere acasă. Dumnezeule mare, John 
Sampson avea o iubită. O chema Billie. 


86 

Mama Nana avea o zicală: „Râs înainte de micul dejun, 
plâns înainte de cină”. 

Dacă v-aţi întemeiat o familie, ştiţi că există un sâmbure de 
adevăr în spusele astea, oricât de ciudat ar părea că sună ele. 

Când am revenit în acea seară pe Strada Cinci, în faţa casei 
noastre staţiona o ambulanţă vopsită în alb şi roşu. 

Am oprit Porsche-ul meu şi am sărit afară din el. 

Ploua, iar vântul în rafale şi picăturile de apă îmi biciuiau faţa. 
Cu privirea înceţoşată de ploaie, am urcat în fugă treptele scării 
şi am intrat în casă. Inima îmi bubuia în piept, în timp ce 
auzeam o voce interioară spunând rugător: Nu, nu, nu. 

Din camera de zi se auzea zgomot de glasuri, iar eu m-am 
năpustit într-acolo, aşteptându-mă la ce putea fi mai rău. 

Mama Nana şi copiii stăteau aşezaţi pe canapeaua cea veche. 
Se ţineau cu toţii de mâini. 

Vizavi de ei, şedea o femeie în halat alb. Am recunoscut-o pe 
dr. Kayla Coles, cea pe care o întâlnisem în acea noapte cu 
Ramon, prietenul bolnav al lui Damon. 

— Ai pierdut momentul de vârf al agitaţiei, îmi zise Nana, 
atunci când mă văzu intrând în încăpere. 

— Dacă-ţi poţi închipui una ca asta, tăticule! îmi spuse și 
Jannie. Tu să ratezi un asemenea moment! 

M-am uitat la doctoriţă, care stătea comod în fotoliu. 

— Bună seara, doamnă doctor. 

Aceasta îmi zâmbi cu simpatie şi îmi răspunse: 

— Mă bucur să te revăd. 

M-am răsucit apoi din nou în direcţia Nanei. 

— Despre ce agitaţie e vorba? Dar înainte de asta, ce caută 
ambulanţa aceea de-afară, aici la noi? 

Nana dădu din umeri. 

— Am crezut că am suferit un atac de cord, Alex. Însă a 
reieşit că a fost doar un scurt episod de ameţeală. 

Dr. Coles adăugă: 

— Nana nu-şi aminteşte şi de faptul că şi-a pierdut 
cunoştinţa. În momentul acela, mă aflam în josul străzii. Eu 
lucrez într-un grup care asigură îngrijirea medicală în cartierul 
de Sud-Est. E mai uşor în felul acesta pentru unii să poată primi 
şi ei o îngrijire bună. 


Eu am întrerupt-o: 

— Nana şi-a pierdut cunoştinţa? Dar ce i s-a întâmplat? 

— Damon a văzut ambulanţa noastră pe stradă şi a venit să 
mă cheme. Când am ajuns eu aici, Nana îşi revenise. A avut 
tulburări de ritm cardiac. Bătăi accelerate şi destul de slabe. 
Pulsul la încheietură nu era la fel de rapid ca ritmul bătăilor 
inimii, ceea ce înseamnă că s-ar putea să fi fost vorba despre o 
dereglare în circulaţia sanguină. Am dus-o la spitalul St. 
Anthony's, pentru a-i face acolo câteva analize. 

Nana ridică din nou din umeri, mimând nepăsarea. 

— Am făcut buf, în bucătărie. Întotdeauna am sperat să se 
întâmple acolo. Damon şi cu Jannie s-au comportat formidabil, 
Alex. A venit vremea să aibă şi ei grijă de mine. 

Ea râse, şi la fel făcu şi dr. Coles. Eram bucuros să constat că 
niciuna dintre ele nu-şi pierduse simţul umorului, într-o 
asemenea situaţie. 

— Dar eşti încă aici. Şi e trecut de ora nouă, i-am zis 
doctoriţei. 

Ea zâmbi. 

— Ne-am distrat atât de bine, încât m-am hotărât să mai 
rămân pentru o vreme aici. Mai am încă o vizită de făcut, însă 
domnul Bryant nu se întoarce de la lucru până la ora zece. 

— Şi mă aşteptai şi pe mine, să mă întorc acasă, i-am spus 
eu. 

— Da, am socotit că asta ar fi cea mai bună idee. Nana zice 
că lucrezi până târziu, în multe nopţi. Am putea acum să mai 
stăm câteva clipe de vorbă? 


87 

Am ieşit amândoi pe veranda din faţă. O ploaie deasă răpăia 
pe acoperişul verandei, iar aerul era rece şi umed. Doctoriţa îşi 
trase pe ea un pulover cenușiu. 

— Am mai purtat deja această discuţie cu bunica ta, începu 
dr. Coles. Nana m-a rugat să vorbesc şi cu tine şi să-ţi răspund 
la toate întrebările. N-aş acţiona niciodată fără ştirea ei și n-aş 
îndrăzni să mă port niciodată cu condescendenţă adresa ei, în 
nicio privinţă. 

— Asta-i o idee foarte bună, deoarece altminteri ai constata 
că ţi-ar fi îngrozitor de greu să afişezi faţă de ea un aer de 
superioritate binevoitoare. 

Deodată, Kayla izbucni în râs. 

— Ooo, ştiu. Am avut-o ca profesoară în clasa a opta pe 
doamna Regina Hope Cross. Dintre toate profesoarele mele, ea 
mi-a modelat în cea mai mare măsură viitorul. La îndemnul ei 
am terminat liceul la Brandeis şi facultatea de medicină la 
Tufts. M-am gândit că poate ar fi cazul să ştii, în două cuvinte, 
cam ce pregătire am. 

— Da, sunt impresionat. Şi până la urmă, ce probleme de 
sănătate are Nana? 

Kayla oftă. 

— Nana îmbătrâneşte, Alex. Are problemele de sănătate ale 
unei persoane de optzeci şi doi de ani. Voi intra în posesia 
rezultatelor analizelor de la St. Anthony's în cursul zilei de mâine 
sau de-abia poimâine. Cei de la laborator or să mă sune când 
vor fi gata, iar după aceea o s-o sun şi eu la rândul meu pe 
Nana, ca să-i spun cum i-au ieşit. Vrei să ştii ce anume mă 
îngrijorează la ea? De câteva săptămâni are palpitaţii, amețeli, 
stări de confuzie şi respiraţie îngreunată. Nu ţi-a spus şi ţie? 

Am scuturat din cap. Dintr-odată, am simţit ceva mai mult 
decât o mică stânjeneală. 

— N-am ştiut nimic din toate astea. Mi-a spus că se simte 
bine. l-a fost ei ceva mai greu într-o dimineaţă când a dormit 
până mai târziu, acum vreo două săptămâni, dar de-atunci nu s- 
a mai plâns de nimic. 

— Nu vrea să-ţi faci griji pentru ea. Când a fost la St. 
Anthony's, i-am făcut o electrocardiogramă, o ecografie de cord 
şi analizele curente. După cum ţi-am mai spus, inima îi bate cu 
neregularitate. Partea îmbucurătoare este aceea că nu are 


niciun semn de edem. Plămânii ei sunt curaţi. Nu există nicio 
urmă care să ateste faptul că ar fi suferit vreun accident 
vascular, nici măcar unul minor. Nana are în general o foarte 
bună forţă musculară, pentru o persoană de vârsta ei sau chiar 
mai tânără. 

— Şi-atunci, ce s-o fi întâmplat cu ea oare? Ai vreo idee? 

— O să avem mâine rezultatele analizelor. Şi doctorul Redd, 
de la laborator, i-a fost Nanei elev. Dacă m-aş hazarda să fac o 
presupunere în privinţa diagnosticului, aş zice c[ are fibrilaţii 
atriale. Asta ar însemna că îi sunt afectate cele două mici 
compartimente superioare ale inimii, adică atriile. Acestea par 
să vibreze doar, în loc să bată efectiv. Există un anumit risc de 
înfundare a valvelor mitrale, cu cheaguri de sânge. 

— Înţeleg că în seara asta n-a fost caz de internare, i-am spus 
eu. N-aş vrea ca numai încăpăţânarea ei s-o fi împiedicat să vină 
la spital, în situaţia în care starea în care se află ar impune să se 
interneze. Banii nu constituie nicio problemă. 

Kayla dădu din cap. 

— După părerea mea, în acest moment, ea se află în 
siguranţă acasă. Mi-a spus că sora ei o să vină mâine din 
Maryland. Cred că este o măsură de precauţie înţeleaptă să 
existe cineva care s-o ajute cu copiii şi cu îngrijirea casei. 

— O s-o ajut eu şi cu copiii şi cu casa, i-am replicat doctoriţei. 

Ea ridică dintr-o sprânceană. 

— Parcă stabiliserăm deja că tu şi-aşa munceşti prea mult. 

Am oftat şi am închis pentru câteva clipe ochii. În sfârşit, 
înţelegeam şi eu acum pe de-a-ntregul realitatea şi vedeam 
limpede tot adevărul. Urma să mă străduiesc în continuare să 
mă împac cu situaţia de fapt. Nana avea peste optzeci de ani şi 
era bolnavă. 

Kayla întinse o mână către mine şi mă bătu uşor pe braţ. 

— O avea ea o vârstă respectabilă, dar este puternică şi vrea 
să mai trăiască lângă voi încă multă vreme de-acum înainte. 
Acest lucru este extrem de important. Alex, Nana e convinsă de 
faptul că tu şi copiii aveţi nevoie de ea. 

Am făcut până la urmă o timidă încercare de a zâmbi. 

— În privinţa asta, Nana are multă dreptate. 

— N-o lăsa să se obosească prea mult. 

— E foarte greu s-o împiedici. 


— La nevoie, imobilizeaz-o şi leag-o, spuse Kayla Coles, după 
care izbucni în râs. 

Eu n-am râs, pentru că în acel moment numai de asta nu-mi 
ardea. Ştiam destul de multe despre boala cardiacă, din 
perioada petrecută de mine la Johns Hopkins. Urma să o 
supraveghez pe Nana mai îndeaproape. 

— Dar dumneata, doctore Coles? Nu crezi că ai un program 
încărcat? E aproape zece seara şi încă mai ai de făcut vizite la 
domiciliu. 

Ea dădu din umeri, părând puţin jenată de întrebarea mea. 

— Sunt tânără, sunt în putere şi cred că oamenii din acest 
cartier au nevoie de o îngrijire medicală accesibilă şi de calitate. 
Aşa că asta este ceea ce le asigur eu sau cel puțin încerc să le 
asigur. Noapte bună, Alex. Să ai mare grijă de bunica ta. 

— Ooo, aşa voi face. Îţi promit. 

— Drumul spre iad... începu ea. 

— E pavat cu intenţii bune, am încheiat eu. 

Femeia dădu din cap şi cobori de pe verandă. 

— Spune-le tuturor noapte bună, din partea mea. Dr. Coles se 
îndreptă apoi în josul Străzii Cinci, pentru a face ultima vizită din 
acea zi. 


88 

În ziua următoare, am continuat munca de documentare 
asupra celor Trei Şoricei Orbi, mi-am mai lipit nişte însemnări pe 
peretele încăperii mele de la mansardă, însă nu mă simţeam în 
stare să lucrez ca lumea, deoarece nu mă puteam concentra. 
Rezultatele analizelor Nanei au ieşit în acea după-amiază şi, 
după cum promisese, Kayla Coles ne-a telefonat acasă. După ce 
a vorbit ea cu Nana, am avut şi eu o discuţie cu doctoriţa. 

— Vreau, în primul rând, să-ţi mulţumesc pentru tot ce faci 
pentru noi, am început eu, de îndată ce am luat receptorul în 
mână. Te rog să mă ierţi dacă am fost nepoliticos aseară cu 
tine, când te-am găsit în camera noastră de zi. N-aş vrea să te fi 
simţit jignită. 

— Ce te face să crezi că ai fost nepoliticos? N-ai fost decât 
puţin speriat, atât şi nimic mai mult. Nu cred că te 
caracterizează lipsa de politeţe. Dar să revenim la oile noastre. 
Să-ţi spun despre bunica ta. Ea suferă de fibrilaţii atriale, dar în 
situaţia dată, această veste nu e chiar atât de rea. 

— Atunci lămureşte-mă şi pe mine de ce ar trebui să fiu atit 
de liniştit în privinţa asta, i-am spus eu. 

— Ei, nici chiar liniştit. Însă tratamentul este neinvaziv și are 
un procent ridicat de reuşită. Cred că o să-i facem o ablaţiune 
cateterică. Va fi în stare să revină acasă încă de a doua zi şi 
putem spera că într-o săptămână o să-şi revină complet. 

— Şi când ar fi bine să vină pentru a i se face acel tratament? 
am întrebat-o eu. 

— Când vrea ea. Însă eu n-aş aştepta mai mult de două 
săptămâni. Nana mi s-a părut niţeluş cam refractară, atunci 
când am adus vorba despre perspectiva unei internări. Mi-a zis 
că este prea ocupată. 

— O să stau eu de vorbă cu ea. Să văd dacă o să am mai 
mult succes. Dar între timp, ce trebuie să facem? 

— Oricât de incredibil ar părea, Nana trebuie să ia doar 
aspirină pentru copii. În fiecare zi, câte o singură tabletă de 
optzeci şi unu de miligrame. Mai trebuie să-şi reducă şi din 
consumul de cofeină - adică de cafea şi de ceai. Şi în plus, să 
evite situaţiile stresante. Vă urez să aveţi mult noroc la 
respectarea ultimei recomandări. 

— Asta-i tot? am întrebat-o eu. 


— Deocamdată, da. Te rog să ai grijă să n-o streseze nimic. O 
să rămân la dispoziţia ei, dacă vrea şi ea să mai implic în 
continuare. 

— Ştiu sigur că vrea asta. 

Kayla Coles râse. 

— Asta-i bine. Înseamnă că este o femeie inteligentă, nu-i 
aşa? O să facem în aşa fel încât ea să poată împlini o sută de 
ani. 

Am râs atunci şi eu. 

— Sper să apuc eu să o văd împlinind suta. Prin urmare , nu 
sunt necesare alte măsuri de precauţie, până la internarea 
pentru tratamentul acela? 

— Nu, nu prea. Doar să încerci să-i asiguri o viaţă liniştită. 

— O să mă străduiesc, i-am răspuns eu. 

— Să faci tot ce este omeneşte posibil pentru a nu te lăsa 
împuşcat, îmi mai zise Kayla Coles, înainte de a termina 
convorbirea noastră telefonică. 


89 

Dacă stăteam acasă, nu exista nicio posibilitate să fiu 
împuşcat - sau cel puţin aşa credeam eu. La vreo doua dimineţi 
după conversaţia mea cu dr. Kayla Coles, am coborât să 
pregătesc micul dejun pentru copii. Nana şedea la locul ei de la 
masa din bucătărie, cu o mare ceaşcă maro aburind în faţa ei. 

— Hopa! i-am zis eu şi am ameninţat-o în glumă cu degetul. 

— Decofeinizată, mi-a replicat ea. Şi nu începe să mă 
dădăceşti, Alex! 

— Nici vorbă. N-am de gând să-ţi spun nici măcar faptul că 
eşti puţin cam susceptibilă azi. Ai dormit bine? 

— Nimeni nu doarme bine, la o vârstă ca a mea. M-am 
programat să fac ablaţiunea aceea cateterică. Trebuie să merg 
acolo, de azi într-o săptămână. Acum eşti mulţumit? mă întrebă 
Nana. 

— Nespus de mulţumit, i-am răspuns eu, după care am 
îmbrăţişat-o strâns, iar Nana mi-a răspuns la îmbrăţişare. 
Avusese dreptate dr. Kayla - Nana era puternică, pentru o 
persoană de vârsta ei. 

Ceva mai târziu, în aceeaşi dimineaţă, am discutat îndelung la 
telefon cu directorul Burns, de la FBI. Acesta mi-a spus că 
pusese pe cineva să încerce să dea de urma sursei mesajelor pe 
care le primeam prin e-mail sub semnătura „Infanteristul”, dar 
că până acum nu se ajunsese la niciun rezultat încurajator. El m- 
a întrebat apoi dacă mă mai gândisem la propunerea pe care 
mi-o făcuse, şi anume la aceea de a veni şi eu să lucrez în 
cadrul FBI. Mă aşteptasem să-mi pună o asemenea întrebare. 

— M-am mai gândit. Viaţa mea s-a complicat însă dintr-odată. 
Şi, în primul rând, datorită faptului că trebuie să mă apropii într- 
un fel sau altul de o încheiere a cazului aceluia cu armata. 

— Ei sunt cooperanţi sau vă pun beţe-n roate? mă întrebă 
Burns. Mă refer la cei din armată. 

— Câte puţin din amândouă. Am dat şi peste câţiva oameni 
de ispravă. Şi totuşi, cei din armată sunt la fel ca toţi ceilalţi. Vor 
să-şi rezolve singuri propriile lor probleme. Se petrec nişte 
lucruri intolerabile, în legătură cu acest caz de crimă. lar ei ştiu 
asta şi o ştiu şi eu. O să mai aibă loc şi alte asasinate. De acest 
lucru mă tem eu cel mai tare. 

— Dacă te pot ajuta cu ceva, n-o să stau nicio clipă pe 


gânduri, îmi spuse Burns. Fără niciun fel de condiţii, Alex. Este 
un caz crucial. Şi eu cred că este de cea mai mare importanţă. 

— Apreciez acest lucru. 

După ce am pus receptorul în furcă, m-am dus sa văd ce mai 
făcea Nana. Robotea prin bucătărie, ca de obicei. În bucătăria 
ei. În casa ei. 

— Simt că aş avea nevoie de un timp de odihnă, i-am spus 
eu. Şi tu la fel. Unde ai vrea să te duc, după ce o să-ţi faci 
tratamentul acela? 

— La Paris, îmi răspunse Nana, fără ca măcar să clipească din 
ochi. Apoi poate la Roma. Bineînţeles, şi la Veneţia. La Florenţa 
ar fi cu-adevărat frumos. lar la întoarcere să trecem şi pe la 
Londra. Să ne oprim acolo şi să ne întâlnim cu regina. Ce părere 
ai? Ţi se pare cumva prea scump pentru punga ta? Poate că te 
gândeai doar la o călătorie cu trenul până la Baltimore? mă 
întrebă ea şi apoi râse de propria ei glumă. Era o doamnă 
extrem de nostimă. Aşa fusese ea dintotdeauna. 

— Să ştii că am ceva bani puşi deoparte, i-am replicat. 

— Şi eu la fel, îmi spuse ea. Banii mei de buzunar. Şi cu 
Jamilla cum rămâne? Dar cu serviciul tău? 

— Ar fi grozav dacă şi-ar putea lua şi Jamilla un concediu mai 
lung. Cu toate că ei îi place serviciul pe care îl are. 

— Nu crezi că asta sună extrem de cunoscut? Ce-ţi mai face 
colecţia de bile de sticlă colorată? Poate că ar trebui să-i cumperi 
şi ei vreo două vase şi să i le umpli cu astfel de bile. 

Am râs. Apoi am înaintat spre Nana şi am cuprins-o din nou în 
braţe. În ultima vreme, nu mă mai puteam stăpâni. 

— Te iubesc, bătrânico, i-am zis eu. Nu ţi-o spun chiar atât de 
des precum s-ar cuveni, iar atunci când ţi-o spun, nu izbutesc 
să-ţi transmit toată pasiunea care mă mistuie. 

— E drăguţ să aud aşa ceva, zise ea. Şi eu te iubesc pe tine şi 
ţi-o spun cu toată pasiunea de care sunt în stare. 

— Te simţi bine? am întrebat-o eu. 

— Azi e bine. Mâine, cine ştie? Ea ridică din umeri. Mă apuc 
să pregătesc masa de prânz. Să nu-ți închipui că o să te las să 
mă ajuţi. Mă simt bine. Sunt încă deasupra valului. 

După ce am mâncat de prânz, am urcat în biroul meu de la 
mansardă, pentru a mă gândi la ceea ce aveam de făcut în 


continuare. Acolo mă aştepta un fax. l-am făcut cu degetul. 

— l-hă. 

Era o copie a unui articol din Miami Herald. În acesta scria 
despre execuţia în noaptea anterioară a unui bărbat pe nume 
Tichter, la închisoarea Statului Florida, din Starke. Abraham 
Tichter fusese în Vietnam. În cadrul Trupelor Speciale. 

În partea de jos a fax-ului, era mâzgălit următorul mesaj: 

Nu e vinovat de acele crime din Florida. A fost pe nedrept 
acuzat, condamnat şi executat. Abraham Tichter este al şaselea. 
Îţi scriu asta în eventualitatea în care nu LE-Ai fi tinut socoteala. 


Infanteristul 
Le ţineam socoteala. 


90 

De când începuse Nana să mai îmbătrânească, eu făceam 
cumpărăturile de la băcănie, precum şi cele mai multe dintre 
corvezile din gospodărie. De obicei, îl luam cu mine şi pe micul 
Alex, până la micul magazin de pe Strada PATRU. Aşa am făcut 
şi în acea după-amiază, devreme. 

L-am purtat sus pe umerii mei, ieşind pe uşa de la bucătărie şi 
mergând pe alee până la maşina mea. 

Alex gângurea şi orăcăia, aşa cum face el întotdeauna Băiatul 
ăsta nu tace niciodată şi nu poate sta nicio clipă liniștit. Este ca 
o sferă de energie pură. 

Eram cufundat în gânduri referitoare la proaspătul mesaj al 
Infanteristului, aşa încât nici măcar nu ştiu cum de s-a întâmplat 
să remarc jeep-ul negru care trecea pe Strada Cinci. 

Acesta se deplasa cu o viteză de circa cincizeci de kilometri 
pe oră, aproape de limita maximă admisibilă. 

Nu ştiu de ce i-am acordat atât de multă atenţie, însă aşa s-a 
întâmplat. Nu-mi puteam desprinde privirea de el, în timp ce 
acesta se apropia de mine şi de micul Alex. 

Deodată, pe un geam lateral al Jeep-ului ieşi ţeava unui pistol 
negru, automat, Tec. L-am tras pe copil jos de pe umeri, apoi m- 
am aruncat la pământ, răsucindu-mă în aşa fel încât să nu-l 
strivesc pe micul Alex în cădere. 

Apoi au început împuşcăturile. 

Paca-paca-paca-paca-paca-paca. 

M-am târât de-a curmezişul peluzei, ţinându-mi copilul la 
adăpost sub braţul stâng, apoi trăgându-l în spatele unui copac 
umbros. Aveam nevoie de un paravan între noi şi trăgătorul din 
jeep. 

N-am avut vreme să mă uit prea bine în interiorul jeepului, 
însă tot am observat faptul că şoferul şi trăgătorul erau rasă 
albă. Şi că erau doi, nu trei. 

N-aş fi putut spune dacă aceştia erau bărbaţii de la Rocky 
Mount sau nu. Şi totuşi, cine alţii ar fi putut să fie? Ucigaşii de la 
West Point? Erau oare aceiaşi? Şi ce se întâmpla acum pe Strada 
Cinci? Cine ordonase oare asta? 

Paca-paca-paca-paca-paca-paca. 

Paca-paca-paca-paca-paca-paca. 

Gloanţele loveau în pereţii casei, iar o fereastră din faţă se 
sparse. Trebuia să opresc cumva atacul. Dar cum anume? M-am 


târât lângă verandă şi am ajuns acolo doar cu puţin înainte de a 
începe o altă serie de Împuşcături. 

Paca-paca-paca-paca-paca-paca. 

De necrezut chiar şi pentru cartierul de Sud-Est. 

L-am împins pe micul Alex jos, în spatele verandei. Acesta 
tipa ca din gură de şarpe şi era înspăimântat. Eu îl ţineam la 
pământ. Apoi mi-am ridicat capul şi am aruncat o privire rapidă 
la jeep-ul oprit în faţa casei mele. 

Paca-paca-paca-paca-paca-paca. 

Am ripostat şi eu cu focuri de armă. Trei Împuşcături ţintite cu 
grijă, astfel încât să nu lovesc pe cineva din vecini. 

Apoi alte două. Da! Am ştiut că îl nimerisem pe trăgător. 
Posibil în piept sau poate în gât. L-am văzut aruncat înapoi cu 
putere şi apoi prăbuşindu-se pe banchetă. Şi încetaseră 
împuşcăturile. 

Brusc, jeep-ul o luă din loc, cu cauciucurile scrâşnind şi 
şuierând, până ce dispăru pe după cel mai apropiat colţ. 

L-am dus pe Alex înăuntru şi l-am lăsat împreună cu Nana, în 
camera ei. l-am pus să stea pe podea. Apoi l-am sunat pe 
Sampson, iar el a ajuns acasă la noi în doar câteva minute. 
Trecusem de şocul provocat de acel incident, însă tremuram de 
furie şi de nevoia de răzbunare. 

— O mulţime de ferestre sparte, câteva găuri de gloanţe în 
pereţi şi nimeni rănit, îmi zise Sampson, după ce făcuse un tur 
sumar în jurul casei mele. 

— A fost doar un avertisment. Altfel, cred că m-ar fi omorât. 
Au venit direct acasă la mine, ca să-mi transmită un mesaj. La 
fel cum am mers şi noi acasă la Starkey, în Rocky Mount. 


91 

Tocmai trecuse de ora patru dimineaţa, când Thomas Starkey 
ieşi tiptil din casă, pe uşa de la bucătărie. El traversă un petic de 
iarbă înrourată, după care se urcă în marea lui maşină albastră 
de teren. Motorul porni imediat. Starkey îşi menținea în 
permanenţă automobilul în condiţii tehnice perfecte şi chiar îi 
făcea singur reparaţiile curente. 

— Mi-ar plăcea să-i trag chiar acum nenorocitului câteva 
focuri de armă către casă, îmi zise din dreapta Sampson. Ne 
parcaserăm maşina către capătul străzii, într-o beznă totală. Să-i 
sparg şi lui câteva ferestre. Să semăn ceva spaimă în preajma 
sa. 

— Te rog să te abţii, i-am spus eu. 

Câteva minute mai târziu, automobilul de teren se opri și îl luă 
la bord pe Warren Griffin, care locuia prin apropiere, în zona 
Greystone. După aceea, îşi continuă drumul până la Knob Hill, 
de unde îl culese şi pe Brownley Harris. Apoi, maşina ieşi din 
Rocky Mount pe drumul U.S. 64 şi prinse viteză în direcţia oraşului 
Raleigh. 

— Niciunul dintre ei nu pare să fi fost rănit, constată cu voce 
tare Sampson. Mare păcat! Şi-atunci, pe cine-ai împuşcat tu pe 
Strada Cinci? 

— N-am nici cea mai vagă idee. Totuşi, lucrurile se complică, 
nu crezi? lar ăştia trei ştiu ceva. Se află şi ei în această 
conspirație despre care tot auzim. 

— Zidul cel gri al tăcerii? 

— Da, ăla! Pare să funcţioneze impecabil. 

Nu trebuia să-i urmez prea îndeaproape. Nici măcar nu era 
nevoie să ţin în permanenţă automobilul de teren în raza mea 
vizuală. Ceva mai devreme în acea dimineaţă, cam pe la ora 
trei, fixasem sub maşina lui Starkey un discret dispozitiv de 
localizare radio. Ron Burns mă ajuta în orice fel putea să o facă. 
Eu îi povestisem despre împuşcăturile din faţa casei mele. 

Şi astfel, am putut păstra o distanţă rezonabilă în urma 
ucigaşilor. Maşina în care se aflau aceştia a rămas pe U.S. 64 
până după localitatea Zebulon, apoi a intrat pe şoseaua l-40, 
către 85 Sud. Am trecut de Burlington, Greensboro, Charlotte, 
Gastonia, după care am intrat în statul Carolina de Sud. 

Sampson şedea lângă mine pe locul din faţă, dar a adormit 


încă înainte de a ajunge noi în Carolina de Sud. El fusese de 
serviciu în ziua precedentă şi era extenuat. Până In urmă, se 
trezi de-abia în Georgia, căscă şi încercă să-şi întindă trupul lui 
cel mare, în spaţiul acela restrâns. 

— Unde suntem? 

— Lângă Lavonia. 

— Oo, asta-i o veste bună. Dar unde se află Lavonia? 


— Chiar lângă Sandy Cross. Am intrat în Georgia. Ne ţinem 
tot pe urmele lor. 

— Crezi că se pregătesc să dea o altă lovitură? 

— O să vedem. 

La Doraville ne-am oprit la un birt şi am luat micul dejun. 
Dispozitivul-minune ataşat dedesubtul maşinii de teren a lui 
Starkey funcţiona în mod ireproşabil, ghidându-ne pe urmele 
asasinilor. Părea puţin probabil ca ei să-l poată descoperi în acel 
moment. 

Micul nostru dejun - compus din omlete cu brânză, slănină de 
tară şi tărâţe - n-a fost la înălţime. Birtul nu arăta prea rău şi cu 
siguranţă că mirosea bine când am intrat noi acolo, dar 
generoasele porţii erau fade, cu excepţia slăninei de ţară, care 
era prea sărată, după gustul meu. 

— Ai de gând să dai cumva curs propunerii lui Burns? O să 
intri în FBI? mă întrebă Sampson după ce îşi terminase şi a doua 
ceaşcă de cafea. Vedeam că în sfârşit el se trezise de-a binelea. 

— Încă nu ştiu sigur. Mai întrebă-mă peste o săptămână sau 
două. Acum sunt puţin cam prea perpelit. La fel ca și mâncarea 
asta. 

Sampson dădu din cap. 

— O s-o scoatem noi la capăt. Îmi pare rău că te-am băgat în 
asta, Alex. Nici măcar nu ştiu dacă o să-i putem dovedi. Or fi ei 
încrezuţi, însă atunci când trebuie, pot să fie extrem de 
prudenti. 

Eram şi eu de acord cu el. 

— Cred că au dat loviturile doar pentru bani. Însă asta nu 
explică totul. Cum au început omorurile? Cine se află în spatele 
acestora? Cine le onorează notele de plată? 

Sampson miji din ochi. 

— În timpul războiului, cei trei au prins gustul de a ucide. 


Câteodată se mai întâmplă şi aşa. Eu am mai văzut asta. 

Am lăsat jos cuțitul şi furculiţa şi am împins deoparte farfuria. 
Îmi era imposibil să mai termin de mâncat omleta și slănina. De 
tărâţe de-abia mă atinsesem. Acestora le mai trebuia ceva. 
Poate puţină brânză cedar? Nişte cepşoare sau sote de ciuperci? 

— Îi rămân îndatorat, Alex. Chiar profund îndatorat, îmi zise 
Sampson. 

Eu am scuturat din cap. 

— Nu-mi datorezi nimic. Dar probabil că o să-ţi accept oricum 
recunoştinţa. 

Am ieşit amândoi din birt şi ne-am urcat în maşină, urmărind 
apoi pentru încă două ore semnalul de localizare. Călătoria 
începuse dis-de-dimineaţă, iar acum se făcuse deja după- 
amiază. 

Am mers pe şoseaua l-75, care ne-a scos pe U.S. 41 şi apoi pe 
vechiul drum 41. Am ajuns pe nişte drumuri şerpuite de ţară, din 
Parcul Naţional al Munţilor Kennesaw. Urmăream trei ucigaşi în 
partea de nord a Georgiei, după un drum de opt ore cu maşina, 
aflându-ne acum la aproape opt sute de kilometri depărtare de 
Rocky Mount. 

Am introdus pentru prima dată schimbătorul de viteză în 
marşarier şi a trebuit să dau înapoi. Un vultur cât un curcan 
stătea aşezat pe drum în faţa maşinii şi se uita la noi. Pădurea 
din zonă era extrem de deasă, iar frunzişul avea un aspect 
foarte decorativ. 

Indicatorul de radiofrecvenţă arăta faptul că automobilul de 
teren al lui Starkey nu se mai afla nici el acum în mişcare. 

— Ar trebui să ne parcăm maşina pe undeva pe lângă drumul 
principal şi s-o camuflăm cât mai bine posibil. Apoi s-o luăm pe 
jos, prin pădure, am spus eu. 

Sună ca un plan de bătaie. Cu toate astea, eu unul nu pot 
să sufăr nenorocitele astea de păduri. 

Eu am găsit un mic intrând, care avea să ascundă complet 
maşina. Am deschis apoi portbagajul şi am scos din el o geantă 
de pânză, precum şi arme, muniţie şi ochelari NVG, de vedere 
pe timp de noapte, pentru amândoi. Apoi am înaintat aproape 
un kilometru prin pădurea deasă, pană ce am văzut o 
căbănuţă. Prin hornul de piatră ieşea deja fumul. 

Era un loc foarte plăcut. Şi totuşi, pentru ce veniseră aici? 


Aveau oare o întâlnire? Cine anume se afla acolo? 

Căbănuţă era situată în apropierea unui mic lac alimentat de 
izvoarele râului Jacks sau cel puţin aşa era inscripţionat acolo. 
Pâlcuri de brazi de Canada, de arţari şi de fagi înconjurau 
luminişul, remarcându-se prin culoarea lor verde închis. Unii 
dintre copaci aveau chiar şi doi metri grosime. 

Automobilul cel albastru al lui Starkey era parcat în faţa 
căbănuţei - dar tot acolo mai era parcat şi un Mercedes break 
argintiu, cu număr de înmatriculare din Carolina de Nord. 

— Au musafiri. Cine naiba o mai fi? întrebă Sampson. Poate că 
am prins un fir. 

Apoi am văzut uşa de la intrare deschizându-se şi colonelul 
Thomas Starkey păşi afară din căbăânuţă. Purta un tricou verde 
şi nişte pantaloni largi de lucru. Imediat în urma lui, venea Marc 
Sherman, procurorul districtual din ţinutul Cumberland. /isuse! 

Acesta fusese cel care îl acuzase la proces pe Ellis Cooper şi 
determinase condamnarea acestuia la moarte, pentru trei 
asasinate pe care sărmanul om nu le comisese. 


92 

— Ce dracu' mai e şi asta? Ştii tu cine este omul acela? mă 
întrebă Sampson. Acesta se înfierbânta tot mai tare. 

— Îmi amintesc de el. După cum ai spus şi tu, poate că am 
prins un mic fir. Însă ce anume ar putea să caute Marc Sherman 
aici? 

Sampson şi cu mine eram ascunşi la pândă în spatele a doi 
fagi seculari, la aproximativ o sută de metri distanţă de cabană. 
Pădurea era lugubru de întunecată şi părea nestrăbătută de 
picior de om. Rădăcinile imenşilor arbori din jurul nostru erau 
acoperite cu un covor de mici ferigi. Pe drumul până acolo, 
picioarele noastre fuseseră biciuite de spinii rugilor de mure şi 
de alte tufe de pădure. 

— Am intrat într-un mare rahat, pe undeva pe lângă 
Kennesaw, Georgia. Am călătorit multe ore ca să ajungem nici. 
Şi-acum, ce facem? mă întrebă John. 

— Acum aşteptăm şi ascultăm, i-am răspuns eu 

Am băgat mâna în geanta de pânză şi am scos din ea o cutie 
neagră ataşată la ceea ce părea a semăna cu o vergea argintie. 
Aparatul era un microfon pentru ascultat la distanţă, primit de la 
noii mei amici din FBI. 

Când văzu ce aveam eu, Sampson dădu din cap. 

— Se vede treaba că FBl-ul te doreşte cu disperare în 
rândurile lui. 

— Aşa este, am încuviinţat eu. Aparatul ăsta-i o adevărată 
capodoperă. Însă n-ar strica să ne mai apropiem puţin. 

Ne-am croit apoi drum spre cabană, târându-ne pe genunchi 
şi pe coate printre falnicii copaci din jurul nostru. În afară de 
microfonul de ascultare la distanţă, Sampson și cu mine aveam 
puşti, precum şi pistoale Glock de 9 mm 

— la unul din astea, i-am spus eu. Poate că nu-ți plac 
dispozitivele de vedere pe timp de noapte. Şi i-am întins un 
binoclu de buzunar, care funcţiona şi pe timp de zi, şi pe timp de 
noapte. Desfăcut la maximum, acesta avea mai puţin de 
cincisprezece centimetri lungime. Era un alt valoros împrumut 
de la FBI. 

— Mi se pare corect, îmi zise Sampson. lar băieţii ăștia 
probabil că au câteva jucării mortale de-ale lor ascunse în 
cabana aceea de bârne. 


— Tot aşa m-am gândit şi eu. Tocmai acesta a fost și 
argumentul pe care l-am folosit ca să-l conving pe Burns. Ăsta şi 
faptul că ei au venit să mă caute la mine acasă. Are şi Bunstot trei 
copii, ca şi mine. A fost amabil. 

Sampson mă privi lung. 

— Credeam că nu ştiai dacă la Washington au fost ei sau nu, 
murmură el. 

— Păi chiar nu ştiam. Nu eram sigur cine ar fi putut să fie 
agresorii aceia. Dar trebuia să-i spun ceva lui Burns. Şi aici 
măcar nu ştiu cu certitudine dacă nu sunt şi ei implicaţi cumva. 

Sampson rânji şi scutură din cap. 

— O să fii dat afară mai înainte chiar de a fi angajat la FBI. 

Rămânând ghemuit la pământ, am îndreptat în direcţia 
cabanei una dintre extremităţile microfonului. Acum ne aflam la 
mai puţin de cincizeci de metri depărtare de cabana aceea. Am 
rotit apoi microfonul până când vocile lor au devenit la fel de 
clare, ca şi cum ar fi discutat la câţiva paşi de noi. 

Am recunoscut vocea lui Starkey. 

— Parcă era vorba ca diseară să facem o mică petrecere 
împreună, consiliere. Mâine mergem în munţi să vânăm 
căprioare. Nu vii şi tu? 

— Trebuie să mă întorc diseară, îi răspunse Marc Sherman. N- 
am cum să particip la vânătoare. 

Urmă o scurtă linişte - iar apoi un hohot de râs. Trei sau patru 
bărbaţi luau acum parte la acea conversaţie. 

Se auzi şi glasul lui Brownley Harris, care spunea: 

— Nu-i nimic, Sherman. Îţi iei banii tăi pătaţi cu sânge și pleci, 
de ce n-ai face asta? l-auzi aici! Diavolul are întâlnire cu 
avocatul său. 

— Am mai auzit-o pe asta, îi replică Sherman. 


— E nostimă, Marc. Ascultă acum. Diavolul este al naibii de 
viclean, doar ştii asta. Înţelegi tu ceea ce vreau să spun, nu-i 
aşa, consiliere? lar diavolul îi zice: „O să te fac chiar acum 
părtaş cu drepturi egale. Astăzi.” Tânărul avocat furios întreabă: 
„Şi ce am de făcut?” Diavolul îi răspunde: „Vreau să-mi vinzi mie 
sufletul tău cel nemuritor.” Se lăsă apoi o clipă de tăcere. „ŞI 
mai vreau şi nemuritoarele suflete ale tuturor celor din familia 
ta.” Tânărul avocat stă şi se gândeşte şi ochii diavolului devin 
aprigi. Apoi avocatul întreabă: „Şi unde-i păcăleala?” 


Din interiorul cabanei se auziră nişte hohote răguşite de râs. 
Chiar şi Sherman li se alătură. 

— E chiar nostim, după ce aud asta pentru a patra oară. Aveţi 
cu-adevărat restul de bani pentru mine? întrebă el, după ce 
râsetele încetaseră. 

— Bineînţeles că îi avem. Noi am fost plătiţi şi urmează ca şi 
tu să fii plătit în totalitate. Ne respectăm înţelegerea, domnule 
Sherman. Poţi avea încredere în noi. Suntem niște oameni de 
onoare. 

Deodată, am auzit un zgomot puternic din partea stângă a 
locului în care pândeam noi. Sampson şi cu mine ne-am răsucit 
în mare grabă în direcţia din care venea zgomotul. Ce naiba mai 
era şi asta? O maşină sport roşie se apropia în mare viteză pe 
drumul prăfuit. Într-o viteză prea mare. 

— Acum cine dracu' o mai veni? întrebă Sampson în şoaptă. 
Alţi ucigaşi? Să fie chiar agresorii de la Washington? 

— Oricine ar fi ei, se grăbesc, nu glumă. 

Ne-am uitat amândoi cum maşina cea roşie sălta peste marile 
denivelări ale drumului desfundat. Apoi maşina se opri în 
scrâşnet de frâne, în spatele automobilului de teren. 

Uşa de la intrarea cabanei se deschise din nou şi PE verandă 
ieşi mai întâi Starkey, urmat imediat de către Harris. 

Uşile maşinii sport se deschiseră simultan, de parcă ar fi fost 
sincronizate. 

Din maşină coborâră două femei cu părul negru. Asiatice şi 
extrem de frumoase. Ele purtau bustiere minuscule şi fuste 
scurte. Amândouă aveau în picioare nişte pantofi ostentativi, cu 
tocurile extrem de înalte. Şoferiţa ridică într-o mână o sticlă 
învelită în hârtie argintie de împachetat, zâmbi şi o flutură în 
direcţia lui Starkey. 

Acesta îi strigă ceva în limba vietnameză. 

— A vorbit în vietnameză, îmi explică Sampson. Starkey le-a 
urat bun-venit în hogeacul lor. 


93 

De mai bine de două ore, nu mai slăbeam din priviri cabana 
rustică, iar acum urmăream cum asfinţeşte soarele, departe, 
dincolo de munţi. Se făcuse mult mai frig şi trupul meu 
înţepenea treptat şi eram obosit după atâtea ore de condus 
maşina. Vântul şuiera prin pădure, şuiera şi din când în când 
urla. Mă simţeam de parcă el ar fi bătut drept prin mine. 

— O să-i prindem, îmi şopti răguşit Sampson. Cred că încerca 
să-mi mai ridice moralul. O să-i prindem poate în seara asta sau 
poate nu. Ei fac greşeli, Alex. 

Cu aste eram absolut de acord. 

— Da, ei fac greşeli. Nu sunt invincibili. Nu sunt prea sigur 
nici măcar de faptul că ar cunoaşte toate amănuntele întregii 
poveşti. Ei sunt doar o părticică din angrenaj. 

Puteam auzi fiecare cuvinţel rostit în cabană. Marc Sherman 
se hotărâse în mod vădit să rămână şi el la petrecere. Din 
cabană răsuna muzică rock. Janis Joplin se tânguia şi una dintre 
femeile asiatice cânta şi ea la unison. 

Suna ca un karaoke de proastă calitate, însă nimeni nu se 
plângea. Apoi urmă la rând formaţia Doors. Presupun că le 
amintea tuturor de Vietnam. Textul melodiei începea cu vorbele: 
„Acesta este sfârşitul," Din când în când, câte cineva mai 
trecea şi prin dreptul câte unei ferestre. Ambele femei asiatice 
îşi scoseseră bustierele. Cea mai înaltă dintre ele ieşi pentru 
câteva minute pe verandă. Trăgând cu lăcomie fumul în piept, 
ea fuma acolo un chiştoc de ţigară. 

Veni apoi şi Harris afară. Cei doi vorbiră în limba engleză, pe 
veranda cabanei. 

— Am cunoscut-o pe mama ta, îi zise el şi chicoti. 

— Glumeşti? Fata râse, scoțând rotocoale de fum. Desigur că 
mă iei peste picior. Am înţeles. E un fel de glumă. Fata părea să 
aibă în jur de douăzeci de ani. Avea nişte sâni mari şi cam prea 
rotunzi, măriţi în mod artificial. Ea se clătina uşor, pe tocurile 
sale prea înalte. 

— Ba nu glumesc deloc. Chiar am cunoscut-o. Ea era 
preferata mea din bordel. Am făcut amor cu ea, iar acum o să 
fac amor şi cu tine. Sesizezi ironia situaţiei? 

Fata râse din nou. 

— Înţeleg că ţi-a venit cheful. 


— Şi asta, frumuşica mea perspicace. Problema este însă 
aceea că tu ai putea să fii chiar fiica mea. 

Am mai reglat microfonul pentru a mări claritatea 
recepţionării conversaţiilor şi m-am uitat la conturul căbănuţei 
de munte. Aceasta semăna cu o obişnuită căsuţa familială de 
vacanţă, cu acoperişul ascuţit. Auzisem deja că cei trei foloseau 
acest loc încă de pe la mijlocul anilor '80. Ei vorbiseră despre 
nişte crime comise prin aceste păduri, însă nu reieşise limpede 
cine anume fusese omorât şi nici de ce. Şi nici locul în care 
fuseseră îngropate respectivele cadavre. 

Glasul lui Jim Morrison încă se auzea cântând aceeaşi piesă, 
denumită „Finalul”. În cabană era pornit şi televizorul, la care se 
auzea transmisia unui meci de fotbal american al echipei 
Universităţii din Georgia. Era vorba despre partida dintre 
Georgia şi Auburn. Warren Griffin îi susţinea zgomotos pe cei de 
la Auburn. Se părea că Marc Sherman ţinea cu echipa Georgiei, 
iar Griffin îl contracara violent. 

Sampson şi cu mine rămăseserăm la o depărtare sigură și ne 
ascunseserăm într-un jgheab de scurgere a apei, pentru a nu 
risca să fim descoperiţi. Se făcea din ce în ce mai frig, vântul 
gemând prin coroanele imenşilor brazi de Canada şi ale fagilor 
seculari. 

— Starkey nu prea pare să participe la petrecere, constată 
într-un târziu Sampson. Ai remarcat cumva şi tu acest lucru? 

Ce o fi făcând el oare? 

— Lui Starkey îi place să privească. El este omul precaut, 
șeful. O să mă apropii puţin de cabană. De un timp, n-am mai 
văzut-o şi nici n-am mai auzit-o pe cealaltă fată, iar acest lucru 
mă cam nelinişteşte. 

Chiar în acel moment, l-am auzit amândoi pe Marc Sherman 
ridicând tonul. 

— Dumnezeule, vezi să n-o tai! Fii atent! Ei, hai, omule. Lasă 
dracului odată pumnalul acela şi nu te mai juca! 

— Şi de ce naiba să n-o tai? zbieră Harris. Ce dracu' îţi este 
ea? Atunci, tai-o tu! Încearcă! O să vezi că o să-ţi placă. Tai-o tu, 
consiliere! Murdăreşte-ţi şi tu mâinile, măcar de data asta. 

— Te avertizez, Harris. Lasă jos blestematul ăla de cuţit. 


— Mă avertizezi tu pe mine? Asta-i prea de tot. Poftim ia tu 
cuțitul. /a-/ odată! Aşa da! 


Omul legii horcăi. Era mai mult ca sigur că fusese înjunghiat. 

Fetele începură să tipe strident. Sherman gemea în chinuri 
groaznice. În cabană se instaurase haosul. 

— Cockadau! răcni deodată Harris în limba vietnameză. Se 
părea că îşi cam ieşise din minţi. 

— Cockadau înseamnă în vietnameză ucideţi, mă lămuri 
Sampson. 


94 

Sampson şi cu mine am sărit fulgerător în picioare și ne-am 
năpustit cu toată viteza către cabană. Am ajuns împreună la uşa 
din faţă. El a intrat primul, cu arma în mână. 

— Poliţia! urlă Sampson, acoperind hărmălaia muzicii rock şi a 
sunetului de la televizor. Polita! Mâinile sus. Imediat! 

Mă aflam la un pas în urma lui Sampson, când Starkey începu 
să tragă cu un pistol automat MP5. In acelaşi timp Griffin 
deschisese focul din cealaltă parte a încăperii, trăgând cu un 
revolver. Cele două femei asiatice zbierau ca din gură de şarpe, 
pe când fugeau pe uşa din spate a cabanei. Ele primiseră 
destule lovituri în stradă, ca să ştie că trebuia să o şteargă cât 
mai repede de-acolo. Am văzut că femeia mai mică de statură 
avea o crestătură adâncă de-a curmezișul obrazului. Pe faţa ei 
şiroia sângele. 

Marc Sherman zăcea nemişcat pe duşumea. Peretele din 
spatele omului legii era stropit cu mari pete întunecate de 
sânge. Procurorul murise deja. 

Focurile de armă se auziră din nou, zgomotul şi fumul 
umplând încăperea. Urechile îmi ţiuiau. 

— Să ieşim! le strigă Starkey celorlalţi. 

— Di di mau! răcni Brownley Harris, părând, de fapt, că 
râdea. Era oare totalmente scelerat? Nu cumva erau cu toţii 
nebuni? 

Cei trei ucigaşi ieşiră în fugă pe uşa din spate. Warren Griffin 
le acoperea retragerea cu un tir susţinut. Ei nu doreau o 
înfruntare decisivă în interiorul cabanei. Starkey avea alte 
planuri pentru echipa lui. 

Sampson şi cu mine am tras multe focuri de armă după 
ucigaşii care se retrăgeau, însă aceştia izbutiră să scape 
nevătămaţi. Ne-am apropiat încet de ieşirea din spate. Acolo nu 
ne aştepta nimeni şi pentru moment nu ne întâmpinară alte 
împuşcături. 

Deodată se auziră nişte Împuşcături, la o oarecare distanţă de 
cabană. Vreo şase focuri de armă. Dinspre copaci răzbăteau 
tipetele ascuţite ale celor două femei. 

Am ieşit din cabană, am aruncat o privire pe după colţul 
acesteia şi nu mi-a plăcut deloc ceea ce am văzut. Femeile nu 
reuşiseră să ajungă până la maşina lor. Amândouă zăceau acum 
pe drumul de munte. Fuseseră împuşcate în spate. Niciuna 


dintre ele nu se mai mişca. 

M-am întors în direcţia lui Sampson. 

— Bandiţii or să revină după noi. Vor încerca să ne atragă în 
pădure. 

Uriaşul scutură din cap. 

— Ba nu. Noi o să-i scoatem pe ei de-acolo. O să deschidem 
focul imediat ce îi vedem. Fără niciun fel de somaţii, Alex. Fără 
luare de prizonieri. Înţelegi ce-ţi spun eu? 

Înţelegeam. Era o luptă pe viaţă şi pe moarte. Participasem la 
un război, nu la o acţiune a poliţiei. Şi trebuia să jucăm după 
aceleaşi reguli ca şi ei. 


95 

Brusc, se lăsase o linişte mormântală. Aproape ca și când nu 
s-ar fi întâmplat nimic, iar noi am fi fost singuri în pădurea 
aceea. Puteam auzi îndepărtatul muget al râului Jacks, precum 
şi păsărelele ciripind prin copaci. O veveriță urca în mare grabă 
pe trunchiul unui brad. In rest, nu se vedea nicio mişcare sau cel 
puţin nu o vedeam eu. 

Era o atmosferă sinistră. 

Aveam senzaţia înfricoşătoare că fuseserăm prinşi într-o 
capcană. Ei ştiuseră că aveam să venim după ei aici, nu-i aşa? 
Acesta era terenul lor, nu al nostru. lar Sampson avea dreptate, 
acesta era un război în toată regula. Ne aflam într-o zonă de 
luptă, în spatele liniilor inamice. Ne aştepta o încleştare cu arme 
de foc. Thomas Starkey avea de învins un adversar şi ştia 
extrem de bine ce avea de făcut. Toţi trei erau nişte 
profesionişti. 

— Mi s-a părut că una dintre femei s-a mişcat puţin, îmi zise 
Sampson. Alex, eu mă duc să văd în ce stare se află. 

— Mergem amândoi, i-am replicat eu, însă el deja se 
strecurase dincolo de paravanul protector al arborilor. John? l- 
am strigat eu în şoaptă, dar Sampson nici nu s-a mai uitat 
înapoi. 

L-am urmărit cu privirea, pe când el înainta ghemuit într-o 
poziţie foarte joasă. Sampson se mişca repede, aproape lipit de 
pământ. Se pricepea la acest gen de luptă. Şi el fusese în 
Vietnam. 

Ajunsese cam pe la jumătatea drumului până la cele două 
femei, când din pădurea din dreapta lui a fost deschis focul. 

Incă nu puteam vedea pe nimeni. Vedeam doar nişte firişoare 
de fum de armă înălțându-se purtate de vânt printre ramurile 
copacilor. i 

Sampson a fost lovit şi s-a aplecat şi mai mult. li puteam 
vedea picioarele şi torsul chiar deasupra unei tufe de mure. 

Un picior i s-a mişcat spasmodic. Apoi nimic. 

Sampson nu se mai mişca deloc. 

Trebuia să ajung cumva la el. Dar cum anume? M-am târât pe 
burtă până la un alt copac. Aveam senzaţia că plutesc într-o 
lume ireală. Se auzeau în continuare împuşcături. Gloanţele 
şuierau lovindu-se de pietre şi bufnind în arborii din apropiere. 
Nu credeam că mă nimeriseră, dar trecuseră extrem de aproape 


de mine. Focul era intens. 

Am văzut fire de fum de armă înălțându-se în dreapta mea. În 
aer se simţea miros de praf de puşcă. 

Mi-a trecut prin minte faptul că n-aveam să mai scăpăm vii şi 
din această încercare. Îl puteam zări pe Sampson în locul în care 
căzuse. Nu se mişca. Nici măcar o singură tresărire. Nu aveam 
cum să ajung la el. Ei mă ţintuiseră locului. Chiar că era ultimul 
meu caz. Spusesem acest lucru încă de la bun început. 

— John, l-am strigat eu încet. John! Mă auzi? Apoi am aşteptat 
câteva secunde, după care l-am strigat din nou. John! Mişcă-te 
puţin. John? 

Te rog, spune ceva. Te rog, fă măcar o mişcare. NICIUN RĂSPUNS 
NU AJUNSE PÂNĂ LA MINE. 

Cu excepţia altor rafale de foc susţinut, din pădure 


96 

Nu mai simţisem niciodată în viaţa mea o asemenea furie 
explozivă şi nicio astfel de teamă. Aşa se întâmplă în luptă, mi- 
am dat eu seama şi m-am gândit la ironia situaţiei. Soldaţii îşi 
pierdeau în război prietenii şi înnebuneau într-o măsură mai 
mare sau mai mică. 

Aşa ceva s-o fi întâmplat oare şi în Valea An Lao? Simţeam un 
bâzâit zgomotos în creier, iar prin faţa ochilor îmi treceau 
fulgere colorate. Totul în jurul meu devenise totalmente ireal. 

— John, l-am strigat din nou. Dacă mă auzi, fă-mi un semn. 
Mişcă-ţi un picior. John! 

Nu mă lăsa. Nu muri. Nu aşa. Nu acum. 

El nu se mişcă şi nu-mi răspunse. Nu mai dădea niciun semn 
că ar mai fi fost în viaţă. 

Dintre copaci izbucniră deodată şi mai multe împușcături, iar 
eu m-am făcut una cu pământul, îngropându-mi faţa în stratul 
de frunze şi de ţărână. 

Am încercat să mi-l scot pe Sampson din minte. Dacă n-aş fi 
făcut-o, aş fi sfârşit prin a fi ucis. Am avut un gând îngrozitor 
despre John şi Billie. Apoi mi l-am reprimat. Eram obligat să fac 
acest lucru. Altminteri aş fi murit cu siguranţă acolo. 

Adevărul era că nu-mi puteam închipui cum ar fi urmat să 
păcălesc în pădure trei cercetaşi militari, şi mai ales pe un teren 
care le era acestora atât de familiar. Ei erau nişte veterani cu 
multă experienţă în lupte, aşa încât n-ar fi riscat să se apropie 
imediat de mine. Ar fi aşteptat mai întâi să se lase complet 
întunericul. 

Nu mai era mult până atunci. Poate doar o jumătate de oră. 
După aceea, ar fi urmat să mor, nu-i aşa? 

M-am întins în spatele unui brad înalt şi o mulţime de gânduri 
răzlețe mi-au invadat în acel moment mintea. M-am gândit la 
copiii mei, la cât de nepregătit eram eu de moarte şi la faptul că 
nu aveam să-i mai revăd niciodată. Primisem atât de multe 
avertismente, atâtea apeluri de la cei apropiaţi miec, şi totuşi 
iată în ce bucluc intrasem. 

M-am uitat din nou la Sampson. Acesta tot nu se mişca. Am 
ridicat de câteva ori capul. Doar pentru o clipă. Aruncam câte o 
privire printre copaci. 

In pădure nu se vedeau niciun fel de umbre în mişcare. Dar 
ştiam că ei erau acolo, aşteptându-mă să ies la iveală. Cei trei 


asasini militari. În frunte cu colonelul Thomas Starkey. 

Aceştia mai trecuseră pe-aici; şi erau răbdători precum însăşi 
moartea. 

Omorâseră o mulţime de lume, atât în armată, cât şi în afara 
acesteia. 

M-AM GÂNDIT LA CEEA CE ÎMI SPUSESE SAMPSON ÎNAINTE de a PLECA SĂ 
LE AJUTE PE CELE DOUĂ FEMEI. O să deschidem focul imediat ce îi 
vedem. Fără niciun fel de somații, Alex. Fără luare de prizonieri. 
Înțelegi ce-ti spun eu? ÎNŢELEGEAM PE DEPLIN ACUM. 


97 

RĂBDARE. 

Acesta era un joc al aşteptării, nu-i aşa? Măcar atâta 
înţelegeam şi eu despre evenimentele din seara aceea. Mai 
ştiam şi termenul din jargonul militar pentru ceea ce trebuia să 
fac eu în continuare. 

Acel termen era FF, adică fereşte-te şi fugi. 

Am studiat terenul accidentat din spatele meu şi am văzut că 
puteam să mă strecor într-o adâncitură de pământ care mi-ar fi 
asigurat un oarecare adăpost şi mi-ar fi permis şi să mă 
deplasez lateral, spre est sau spre vest. Îmi puteam astfel 
schimba poziţia fără ca ei să-şi dea seama de acest lucru. 

Asta îmi oferea un mic avantaj asupra lor. 

lar în acea clipă, m-aş fi agăţat de orice posibilitate, oricât de 
mici ar fi fost şansele de reuşită. Aveam sentimentul că eram un 
om mort. Momentan, nu vedeam nicio modalitate de ieşire din 
impas. Astfel că adâncitura sau șanțul acela mi se părea extrem 
de important pentru mine. 

M-am gândit la Starkey, Griffin şi Harris, la pericolul pe care-l 
prezentau şi la dorinţa mea imperioasă de a-i dobori, mai ales 
pe Starkey. Acesta era cel mai inteligent, era conducătorul şi 
era cel mai crud dintre cei trei. Apoi m-am gândit iar la ceea ce 
îmi spusese Sampson: Fără luare de prizonieri. Numai că din 
păcate şi ei probabil că gândeau la fel. 

Mi-am început târârea îndărăt. Îi ziceam eu târâre, însă era 
aproape o îngropare în frunzele ude şi în pământul moale. 

Măcar izbutisem să ajung în acea adâncitură, fără să fiu 
împuşcat. Pe picioare şi pe piept eram plin de spini. Nu eram 
absolut sigur, dar nu credeam că mai puteam fi zărit din pădure. 
Oricum, nu primisem nici un glonţ în cap. Cel puţin, până în acel 
moment. /ar ăsta era un semn bun, nu-i aşa? O victorie în sine. 

Apoi m-am târât lateral prin acel şanţ - încet - cu faţa apăsată 
adânc în pământul rece şi în stratul de frunze. Nu puteam 
respira decât cu mare greutate. M-am mişcat prin șanț până la o 
distanţă de peste cincisprezece metri faţă de poziţia iniţială. N- 
am riscat să ridic capul şi să mă uit, dar mi-am dat seama de 
faptul că unghiul meu faţă de pădure şi faţă de cabană se 
schimbase în mod semnificativ. 

M-ar fi putut ei vedea de la o depărtare ceva mai mică? 

Nu credeam. Insă aveam eu dreptate, oare? 


Am ascultat. 

N-am auzit niciun fel de zgomot de rupere a vreunei crenguţe 
sau de împingere într-o parte a vreunui hăţiş. Nu se auzea decât 
şuieratul constant al vântului. 

Mi-am lipit urechea de pământ, încercând să aud ceva care 
să-mi fie de folos. N-am auzit nimic. 

Apoi iar am mai aşteptat. 

Răbdare. 

Toate lucrurile pe care mi le povestise Sampson despre 
trupele de comando mi se învălmăşeau acum în cap. Erau 
lucruri ieşite din comun. Se zicea că aceştia omorâseră câte 
cincizeci şi cinci de vietcongi pentru fiecare om de-al lor doborât 
de inamic. Cel puţin, aşa se dusese vestea. Şi aveau într-adevăr 
grijă de camarazii lor de arme. În războiul din Vietnam numai 
unul singur dintre ei fusese dat dispărut în luptă. Se ştia precis 
despre soarta tuturor celorlalţi, de la primul şi până la ultimul. 

Poate că plecaseră, poate că fugiseră din pădure, deși eu unul 
mă cam îndoiam. De ce m-ar fi lăsat ei pe mine acolo, în viaţă? 
N-ar fi făcut în ruptul capului aşa ceva. Starkey n-ar fi fost de 
acord cu una ca asta. 

Aveam un sentiment de vinovăţie pentru faptul că îl 
părăsisem pe Sampson, însă pe moment nu voiam să mă mai 
gândesc la el. Urma să fac asta mai târziu. Dacă avea sa mai 
existe şi pentru mine acel „mai târziu”. 

O să deschidem focul imediat ce îi vedem. 

Fără niciun fel de somații, Alex. 

Ințelegi ce-ţi spun eu? 

Am înaintat din nou, îndreptându-mă spre nord-est, după cum 
bănuiam eu. Oare se aflau cumva cei trei pe urmele mele? 

Apoi m-am oprit. 

Mi-am verificat noua poziţie. 

Acolo am mai zăbovit câteva clipe. Timpul părea că se 
dilatase. La un moment dat, am zărit ceva mişcându-se. 
Dumnezeule! Cum dracu '? Dar nu era decât un linx, care își 
mânca propriile excremente. Animalul se găsea la VREO 
douăzeci sau douăzeci şi cinci de metri depărtare de mine. Şi 
nici nu se sinchisea de persoana mea. Işi vedea în continuare 
numai de treburile lui. 

Apoi am auzit un zgomot de paşi, periculos de APROAPE de 
mine. 


Cum ajunsese oare omul acela atât de aproape de mine, fără 
ca eu să-l fi auzit din vreme? 

La naiba, individul se oprise acum chiar în dreptul meu, ceva 
mai Sus. 


98 

Mă auzise cumva şi el pe mine? 

Ştia el oare că eu mă aflam doar la câţiva paşi distanţă? 

Nu mai îndrăzneam nici măcar să răsuflu. Şi nici chiar să 
clipesc. 

Bărbatul se mişcă din nou. 

Foarte încet, foarte precaut, ca un soldat de meserie. Ba nu, 
el se mişca la fel ca un ucigaş profesionist. Era o mare diferenţă. 
Sau nu era? 

Nu mă clinteam niciun milimetru. 

Răbdare. 

Fără luare de prizonieri. 

Bărbatul era acum foarte aproape - mai avea puţin şi ajungea 
la şanţul în care mă lungisem eu. Mă căuta. Trebuia să-mi 
cunoască poziţia. 

Care dintre ei o fi ăsta? Starkey? Griffin? Harris - cel pe care îl 
fentasem în timpul partidei de softbal, evitând ciocnirea cu el? 
Urma acum ca el să mă ucidă pe mine? Sau aveam eu să-l omor 
pe el? 

Cineva avea să moară, în mai puţin de un minut. 

Dar cine anume? 

Şi cine se afla acolo, deasupra capului meu? 

M-am mişcat puţin, ca să-l pot vedea chiar în clipa în care 
urma să ajungă la marginea şanţului. Asta avea să facă el oare? 
Ce îi spuneau oare instinctele sale? Mai făcuse şi altă dată astfel 
de urmăriri. Eu nu. Nu în pădure. Şi nu într-o zonă de război. 

El înaintă din nou. Centimetru cu centimetru. 

Unde naiba mergea? Ajunsese aproximativ deasupra mea. 

Eu nu scăpăm din ochi marginea neregulată a şanţului şi îmi 
ţineam respiraţia. Încercam să nu clipesc. Simţeam cum îmi 
curgea sudoarea prin păr, pe ceafa şi pe spate. O sudoare 
incredibil de rece. Urechile îmi ţiuiau iar. 

Cineva se ivi de dincolo de muchia şanţului. 

Era Brownley Harris. Acesta făcu ochii mari când mă văzu 
acolo, aşteptându-l. Arma mea îl tintea drept în faţă. 

Am tras o singură împuşcătură. Bum! Apoi, în locul în care cu 
o clipă mai înainte se aflase nasul lui, acum se căsca o gaură 
întunecată. Sângele îi ţâşni din mijlocul feţei. Bărbatul scăpă din 
mâini pistolul său automat M-16. 

— Fără somaţie, am şoptit pe când luam arma aceea. Se aflau 


oare şi ceilalţi doi prin apropiere, în urma primului? Îi aşteptam. 
Mai pregătit ca oricând pentru a-i împuşca. 

Pe sergentul Warren GrifFin. 

Şi pe colonelul Thomas Starkey. 

Pădurea era lugubră. Se lăsase din nou tăcerea. La adăpostul 
întunericului, am plecat de-acolo. 


99 

Pe cer strălucea luna, iar acest lucru era şi bun şi rău în 
acelaşi timp. Acum eram absolut sigur că aveau să vină după 
mine. Mi se părea logic să se întâmple aşa, însă aveau şi ei oare 
aceeaşi logică? 

Revenisem aproape de locul din care pornisem iniţial în 
pădure. Sau cel puţin aşa credeam. 

Apoi am fost absolut sigur de asta. 

Ochii mi s-au umplut în mod involuntar de lacrimi. Îl zărisem 
pe Sampson zăcând nemişcat, în acelaşi loc în care fusese 
doborât. Îi puteam vedea cu claritate trupul, în lumina lunii. Şi 
am început să tremur. Ceea ce se întâmplase mă afecta 
profund. Mi-am şters ochii. Simţeam un fel de gheară 
strângându-mi inima. 

Le vedeam şi pe cele două femei moarte, zăcând pe drumul 
de pământ. Mugştele bâzâiau în jurul cadavrelor. O bufniţă tipa 
dintr-un copac din apropiere. M-am cutremurat. În cursul 
dimineţii, probabil că vreun uliu, ori vreun condor avea să vină şi 
să se ospăteze pe săturate. Mi-am fixat la ochi dispozitivul 
pentru vederea pe timp de noapte, pe care îl adusesem cu 
mine. Speram ca acesta să-mi ofere un avantaj asupra 
adversarilor. Dar aveam unele îndoieli. Starkey şi cu Griffin s-ar 
fi putut să aibă şi ei cele mai bune asemenea dispozitive. Doar 
nu degeaba lucrau ei pentru o companie care producea 
echipamente militare de cea mai înaltă tehnologie, nu-i aşa? 

Îmi tot repetam în sinea mea faptul că îl eliminasem pe 
Brownley Harris, iar acest lucru îmi dădea o oarecare încredere 
în forţele mele. El păruse extrem de surprins să mă vadă acolo. 
lar acum era mort, aroganţa lui fiind spulberată, distrusă într-o 
clipă, de un glonţ de-al meu. 

Şi totuşi, cum aş fi putut eu să-i iau prin surprindere şi pe 
Starkey şi pe Griffin? Aceştia trebuie să fi auzit împuşcătura. 
Poate că se gândeau că Harris fusese cel care a tras. Ba nu, ei 
probabil ştiau că Harris murise. 

Timp de câteva minute, m-am gândit la un eventuaL EŞEC. 
Poate că aş fi reuşit să ajung până pe drum. Deşi mă cam 
îndoiam serios de acest lucru. Mai curând aş fi fost împușcat şi 
doborât, în cursul unei asemenea încercări. 

Cei doi rămaşi în viaţă erau extrem de pricepuţi la astfel de 
lucruri, însă şi Harris fusese la fel de priceput. El avuse o mare 


experienţă şi totuşi acum zăcea fără suflare într-un şanţ. Arma 
lui se afla acum în mâinile mele. 

Răbdare. Aşteaptă-i. Şi ei îşi pun tot felul de întrebări şi au 
multe îndoieli. 

M-am uitat vreme de câteva secunde la trupul lui Sampson, 
după care m-am întors cu spatele la el. Nu puteam să mă 
gândesc acum la Sampson. Nu aveam voie să fac asta, fiindcă 
altminteri aş fi murit şi eu. 

Nu mă aşteptam în acel moment la tirul asurzitor care se 
pornise dintr-odată. Unul dintre inamici se strecurase între mine 
şi cabană, dacă nu chiar amândoi. M-am răsucit în direcţia din 
care se auzeau focurile de armă. In acel moment, o voce a 
străbătut bezna. 

La mică distanţă în spatele meu. 

— Lasă jos arma, Cross. Nu vreau să te ucid. Nu chiar aşa de 
repede. 

Warren Griffin se afla împreună cu mine, în acel şanţ. Acum ÎI 
vedeam. Avea o carabină îndreptată direct spre pieptul meu. 
Avea şi el la ochi un dispozitiv de vedere pe întuneric şi semăna 
cu un extraterestru. 

Apoi îşi făcu apariţia şi Thomas Starkey, purtând, de 
asemenea, ochelari pentru vedere în beznă. El se afla pe 
marginea şanţului, uitându-se în jos la mine. Avea un M-16 
îndreptat în direcţia mea şi zâmbea sardonic. Arborase rânjetul 
său de triumf. 

— N-ai putut să laşi totul baltă, nenorocitule. Şi uite că 
Brownley a murit, la fel ca şi partenerul tău, mi se adresă 
Slarkey. Acum eşti mulţumit cu ceea ce ai realizat? 

— Le-ai uitat pe cele două femei şi pe procuror, i-am amintit 
eu. 

Era bizar să mă uit la Griffin şi la Starkey prin acei ochelari 
mari de vedere în întuneric, ştiind că şi ei mă vedeau pe mine în 
acelaşi fel. Dorinţa mea de a-i dobori pe cei doi era atât de 
aprigă, încât îmi dădea o senzaţie dureroasă. Din nefericire însă 
acest lucru nu avea să se întâmple. 

— Ce naiba s-a întâmplat în Vietnam? l-am întrebat pe 
Slarkey. Cum a început toată nebunia asta? 

— Toţi cei care au fost acolo ştiu ce s-a întâmplat, dar nimeni 
nu vrea să vorbească despre aşa ceva. Lucrurile au scăpat de 


sub control. 

— În ce fel, Starkey? Cum de au luat-o lucrurile chiar atât de 
tare razna? 

— La început, a luat-o razna doar un singur pluton hoinar. 
Sau cel puţin aşa ni s-a spus nouă. Am fost trimişi în Valea An 
Lao pentru a opri acel pluton. Pentru a-l distruge. 

— Adică să omorâţi nişte soldaţi de-ai noştri? Aşa aţi primit 
ordin, Starkey? Şi cine naiba se află în spatele întregii poveşti? 
De ce mai sunt încă şi acum ucişi oameni? 

Urma să mor, şi totuşi voiam să mai aflu nişte răspunsuri. 
Simţeam nevoia de a şti adevărul. Avea să fie o frumusețe de 
epitaf: Alex Cross. A murit încercând Să descopere adevărul. 

— Nici măcar eu nu ştiu totul despre porcăria asta, şuieră 
Starkey. Nu în întregime. Şi nici n-am de gând să mai vorbesc 
despre ea. Poate că tot ce am să fac este să te ciopârţesc pe 
tine în bucățele cât mai mici. Aşa se întâmpla acolo. Am să-ți 
arăt în continuare felul cum se proceda în Valea An Lao. Vezi 
cuțitul ăsta? | se zice pumnalul K-Bar. Mă pricep extrem de bine 
să-l mânuiesc. M-am mai şi antrenat de curând. 

— Ştiu că ai făcut-o. Am văzut rezultatele câtorva dintre 
măcelurile al cărui autor ai fost tu. 

Apoi s-a întâmplat cel mai straniu lucru pe care mi l-aș fi putut 
imagina vreodată, un lucru care m-a lăsat completamente 
perplex şi năucit. 

Mă uitam dincolo de Starkey. lar în fundal parca se schimbase 
ceva. La început nu mi-am dat seama ce anume putea fi, după 
care însă am înţeles şi am simţit cum mi se îndoaie genunchii. 

Sampson dispăruse! 

Nu mai vedeam nicăieri cadavrul acestuia. În primul moment, 
mi-am închipuit că eram eu puţin dezorientat. Apoi am fost sigur 
că nu mă înşelam. Trupul lui fusese chiar acolo - lângă fagul 
acela înalt. Acum nu se mai afla acolo. 

Fără niciun fel de somații, Alex. 

Fără luare de prizonieri. 

înţelegi ce-ţi spun eu? 

Îmi răsuna în minte ecoul vorbelor lui. Puteam desluşi timbrul 
exact al vocii sale. 

— Aruncaţi armele, le-am strigat eu lui Starkey şi lui Griffin. 
Aruncaţi-le imediat! Acum! 


A v 


Cei doi păreau nedumeriţi, însă îşi menținură armele 
îndreptate în direcția mea. 

— Am de gând să te crestez peste tot, ținu să mă asigure 
Starkey. Asta va dura ore şi ore întregi. O să ne prindă şi 
dimineaţa tot aici. Îți făgăduiesc asta. 

— Aruncați armele! am auzit eu glasul lui Sampson, chiar mai 
înainte de a-l vedea ieşind de după un fag. Inclusiv pumnalul, 
Starkey! N-o să mai crestezi pe nimeni. 

Warren Griffin se răsuci în direcţia lui Sampson. Două focuri 
de armă îl nimeriră pe loc, în gât şi în partea de sus a pieptului. 
Arma îi căzu din mână, pe când bărbatul se prăbuşea la pământ, 
pe spate. Sângele din arterele perforate îi șiroia din răni. 
Moartea lui a survenit instantaneu. 

— Starkey, nu! am răcnit eu. Nu! 

Thomas Starkey îşi ridicase arma în direcţia mea. Apoi el 
primi un glonţ între umeri, dar acesta nu l-a oprit. Un al doilea 
glonţ îl nimeri însă pe Starkey în coaste şi îl făcu să se 
răsucească complet. Al treilea glonţ îl lovi drept în mijlocul 
frunţii, iar omul se prăbuşi la pământ, cu sângele curgându-i în 
valuri. Pistolul automat şi pumnalul îi căzură în şanţ, chiar la 
picioarele mele. Ochii lui sticloşi se holbau acum la cerul nopţii. 

Fără luare de prizonieri. 

Sampson venea spre mine împleticindu-se. Când se mai 
apropiase, el îmi spuse cu o voce răguşită: 

— N-am nimic, n-am nimic. 

În clipa următoare, el îmi căzu în braţe, pierzându-şi din nou 
cunoştinţa. 


PARTEA A CINCEA 
PATRU ŞORICEI ORBI 


100 

După episodul din Georgia, Jamilla s-a dovedit a fi pentru 
mine o adevărată mană cerească. 

Ea îmi telefona zilnic, adesea chiar de două sau de trei ori pe 
zi, şi vorbeam amândoi până ce i se părea că mă simţeam mai 
bine. Dintre noi doi, Sampson fusese rănit şi se vindeca acum și 
el, însă eu păream a fi cel mai grav afectat. În viaţa mea 
existaseră prea multe omoruri, de prea multă vreme încoace. 

Devreme într-o dimineaţă, acasă la noi pe Strada Cinci a venit 
dr. Kayla Coles. Ea s-a dus direct în bucătărie, acolo unde Nana 
şi cu mine luam micul dejun. 

— Ce este aceea? întrebă ea în timp ce ridicase dintr-o 
sprânceană şi arăta cu un deget, în mod acuzator. 

— E decofeinizată. E groaznică. E amintirea cafelei adevărate, 
dar o amintire neplăcută, îi răspunse Nana, uitându-se drept în 
ochii ei. 

— N-aţi înţeles! Eu vorbesc despre ceea ce se află în farfuria 
lui Alex. Ce mănânci tu acolo, Alex? 

Atunci eu i-am arătat cu degetul, pe rând, produsele din 
farfurie. 

— Acestea sunt două ouă, mai mult decât uşoare, fierte moi. 
Aici este ceea ce a mai rămas din cele două plăcinţele calde cu 
cârnaţi. Ăştia sunt nişte cartofi prăjiţi, de-abia perpeliţi puţin. Şi 
rămăşiţele unei lipicioase chifle făcute în casă, cu stafide. Toate 
au fost delicioase. 

— Tu i-ai pregătit toate astea? o întrebă Kayla pe Nana, 
părând oripilată. 

— Nu. Alex şi le-a preparat singur. De când am început să mă 
simt slăbită şi ameţită, el pregăteşte de cele mai multe ori micul 
dejun. În dimineaţa asta, şi-a permis acest mic festin, deoarece 
marele său caz de crimă, în sfârşit, s-a încheiat, iar acum se 
simte mai bine. 

— Să înţeleg că nu mâncaţi aşa ceva chiar în fiecare zi? 

l-am zâmbit. 

— Nu, doamnă doctor. De obicei nu mănânc ouă, cârnaţi, 
chifle cleioase şi cartofi înecaţi în grăsime. Dar în Georgia era 
cât pe ce să fiu omorât, şi acum sărbătoresc faptul ca am scăpat 
cu viaţă. Probabil că prefer să mă ucidă micul dejun. Nu vrei să 
mănânci şi dumneata împreună cu noi? 


Femeia râse zgomotos. 

— De-abia aşteptam să mă inviţi. Când am deschis portiera 
maşinii, nările mi-au fost gâdilate de nişte arome divine şi le-am 
adulmecat pe tot drumul până în bucătărie. 

În timp ce mânca - un singur ou, suc de portocale și doar o 
înghiţitură dintr-o chiflă cleioasă cu stafide - Kayla Coles îmi 
puse câteva întrebări despre cazul la care lucrasem. 

Eu am comentat răuvoitor cele mai multe dintre detaliile 
cazului, însă i-am zugrăvit o imagine vie a celor trei asasini şi a 
faptelor acestora şi i-am spus şi ceea ce ştiam în legătură cu 
motivele celor întâmplate - deşi ştiam prea puţine lucruri în 
această privinţă, pentru că aşa se mai întâmplă uneori. 

— Şi unde se află acum John Sampson? a vrut ea să ştie. 

— La Mantoloking, în New Jersey, i-am răspuns eu. E în 
convalescenţă, după rănile dobândite. Are acolo o infirmieră. 
Una extrem de devotată şi de sufletistă, după câte am auzit. 

— Este iubita lui, spuse Nana. Şi oricum, tocmai de aşa ceva 
avea el cea mai mare nevoie. 

După micul dejun, dr. Coles îi făcu Nanei un amănunţit control 
medical. Ea îi luă temperatura, pulsul, tensiunea arterială, o 
ascultă cu stetoscopul şi îi făcu şi alte teste. Controlă apoi 
lichidul adunat în gleznele Nanei, în partea de sus a picioarelor 
şi a mâinilor, în cearcănele de sub ochi. Se uită la ochii Nanei şi 
în urechile acesteia, îi verifică reflexele, îi controlă culoarea 
buzelor şi a unghiilor. Cunoşteam şi eu toate elementele acestui 
examen fizic şi i l-aş fi putut face eu însumi, dar Nanei îi plăcea 
să primescă vizite din partea Kaylei Coles. 

În timpul consultaţiei, eu nu-mi mai puteam lua privirea de la 
Nana. 

Aceasta şedea cuminte şi mie mi se părea că semăna cu o 
fetiţă. Nu zicea nici pâs, nu se plângea deloc. 

După ce terminase Kayla ceea ce avea de făcut, vorbi în 
sfârşit şi Nana, întrebând: 

— Sunt încă în viaţă? Aşa-i că n-am murit? Ca în filmul acela 
de groază, cu acel Willis şi nu mai ştiu cum îl cheamă. 

— Îl cheamă Bruce Willis... Nu, n-ai murit, eşti încă în viaţă, 
Nana. Te descurci frumuşel. 

Nana răsuflă adânc şi oftă. 

— Atunci presupun că mâine este ziua cea mare. Merg să-mi 


fac ablaţiunea cateterică, ablaţiunea prin radio-frecvenţă sau 
orice-ar fi. 

Dr. Coles dădu din cap. 

— O să te internezi şi apoi o să te externezi, cât ai clipi clin 
ochi. Îţi promit solemn asta. 

Nana miji din ochi. 

— Obişnuieşti să-ţi respecţi promisiunile? 

— Întotdeauna, o asigură Kayla Coles. 


101 

Spre seară, Nana şi cu mine am ieşit în bătrânul meu Porsche 
la o plimbare spre Virginia. Ea mă întrebase dacă puteam să 
mergem în acea plimbare cu maşina doar noi doi. Mătuşa Tia a 
rămas acasă, împreună cu copiii. 

— Îţi mai aminteşti când de-abia îţi cumpăraseşi maşina 
asta? Obişnuiam să facem câte o plimbare cu ea aproape în 
fiecare duminică. Toată săptămâna aşteptam cu nerăbdare acea 
plimbare de duminică, îmi zise Nana, după ce ieşirăm din 
Washington şi o pornirăm la drum pe autostradă. 

— Automobilul ăsta are acum aproape cincisprezece am i-am 
spus eu. 

— Totuşi merge încă foarte bine, insistă Nana. Ea îi mângâie 
tabloul de bord. Îmi plac lucrurile vechi care încă funcţionează. 
Cu foarte multă vreme în urmă, obişnuiam să merg împreună cu 
Charles în fiecare duminică să facem câteo plimbare cu maşina. 
Asta se întâmpla înainte de a veni tu să locuieşti împreună cu 
mine, Alex. Ţi-l mai aminteşti pe bunicul tău? 

Am scuturat din cap. 

— Nu chiar atât de bine pe cât aş vrea să mi-l amintesc. ÎI 
ştiu doar din fotografiile aflate în casă. Ştiu că voi doi aţi venit în 
vizită acasă la noi în Carolina de Nord, când eu eram mic. El 
avea chelie şi obişnuia să poarte bretele roşii. 

— Vai, acele îngrozitoare bretele ale lui. Avea vreo douăzeci 
şi cinci de perechi de bretele, şi toate erau roşii. 

Nana dădu din cap. Apoi, pentru câteva momente, păru să se 
retragă în ea însăşi. Nu aducea foarte des vorba despre bunicul 
meu. Acesta murise la vârsta de numai patruzeci şi patru de ani. 
Şi el fusese tot profesor, la fel ca şi Nana, numai că el preda 
matematica, în vreme ce ea preda limba engleză. Se 
cunoscuseră pe când lucrau la aceeaşi şcoală din cartierul de 
sud-est. 

— Bunicul tău era un om minunat, Alex. Îi plăcea să fie bine 
îmbrăcat şi să poarte o pălărie frumoasă. Mai am încă cele mai 
multe dintre pălăriile lui. Când treci printr-o mare criză şi vezi 
ceea ce am văzut noi, îţi place uneori să te îmbraci frumos. Asta 
te face să te simţi mai bine. 

Ea se uită la mine. 

— Şi totuşi, am făcut o greşeală, Alex. 


M-am uitat şi eu la ea. 

— Tu să faci o greşeală? Mă şochează să aud asta din gura 
ta. Nu-mi vine să cred. 

Nana chicoti. 

— Numai una, din câte îmi amintesc. Vezi tu? Ştiam cât de 
bine te simţi atunci când iubeşti. lar eu l-am iubit cu adevărat pe 
Charles. Cu toate astea însă, după moartea lui Charles, eu n-am 
mai încercat să descopăr încă o dată marea dragoste. Cred că 
îmi era teamă de un nou eşec. Nu ţi se pare zguduitor, Alex? Mi- 
a fost frică de cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat în viaţa 
asta. 

Am întins mâna, am bătut-o uşor pe umăr, şi i-am spus: 

— Nu vorbi ca şi cum ai avea de gând să ne părăseşti. 

— Ooo, n-am de gând să fac aşa ceva. Am multă încredere în 
doctorita Kayla. Ea mi-ar fi spus dacă mi-ar fi sosit vremea 
încheierii socotelilor cu viaţa. Lucru pe care însă tot am de gând 
să-l fac. 

— Asta înseamnă că îmi dai acum o pildă, o lecţie de viată? 

Nana scutură din cap. 

— Ei, nu chiar aşa. E doar o povestioară, ca să ne treacă 
timpul, în cursul acestei plăcute plimbări cu maşina. Vezi-ţi 
liniştit de condus, tinere. Îmi place teribil de mult să merg cu 
maşina. Ar trebui să facem asta mai des. Poate chiar în fiecare 
duminică, ce zici? 

Pe tot parcursul întregii noastre călătorii până în vginia şi 
înapoi, nici măcar n-am deschis vorba despre openaria la care avea 
să fie supusă Nana a doua zi de dimineaţă. Era evident faptul că 
ea nu voia să discute despre asta, iar eu i-am respectat dorinţa. 
Însă acea operaţie, la vârsta Nanei, mă înspăimânta la fel de 
mult ca oricare caz de crimă la care aș fi putut să lucrez. Ba nu, 
lucrul acesta mă înspăimânta cnar mult mai tare. 

După ce ne-am întors acasă, eu m-am dus sus şi am sunat-o 
pe Jamilla. Aceasta era la serviciu, dar tot am stat cu ea de 
vorbă aproape o oră încheiată. 

Apoi m-am aşezat în faţa calculatorului. Pentru rrma dată de 
când mă întorsesem din Georgia, mi-am revăzut însemnările pe 
care mi le făcusem pe marginea cazului celui Trei Şoricei Orbi. 
Mai aveam de dat răspunsul doar ua o singură mare întrebare pe 
care simţeam nevoia s-o lămuresc, dacă aş fi fost în stare. lar 


asta era o condiţie extrem de dificil de îndeplinit. 
Cine se afla în spatele celor trei? 
Cine anume era adevăratul ucigaş? 


102 

Am adormit la masa mea de lucru şi m-am trezit pe la ora trei 
noaptea. Am coborât apoi în camera mea şi am mai prins vreo 
două ore de somn. Ceasul deşteptător m-a trezit la cinci. 

Nana era aşteptată la Spitalul St. Anthony's la ora şase şi 
jumătate dimineaţa. 

Dr. Coles voia ca Nana să fie una dintre primele paciente care 
urmau respectivul tratament în acea dimineaţă, pentru ca 
întregul personal implicat să fie odihnit şi atent. Mătuşa Tia a 
rămas acasă împreună cu micuțul Alex, dar pe Damon şi pe 
Jannie i-am luat cu mine la spital. 

Ne-am aşezat toţi trei în sala de aşteptare având acel 
caracteristic aspect antiseptic, încăpere care a început să se 
umple de lume cam pe la ora şapte şi jumătate. Toţi cei aflaţi 
acolo păreau neliniştiţi, preocupaţi şi tulburaţi, însă cred că noi 
eram dintre cei mai îngrijoraţi. 

— Cât timp durează întreaga operaţie? a vrut să ştie Damon. 

— Nu prea mult. Şi totuşi, Nana s-ar putea să nu fie luată 
prima. Depinde de momentul când va începe. Este un procedeu 
simplu, Damon. Se folosesc nişte impulsuri electrice aplicate în 
zona inimii. Principiul este asemănător cu acela al încălzirii dintr- 
un cuptor cu microunde. Electricitatea acţionează asupra 
legăturii dintre auricule şi ventricule şi va opri semnalele 
suplimentare care îi produc Nanei bătăile neregulate de inimă. 
Ai înţeles principiul? Nu ştiu dacă m-am exprimat absolut corect, 
însă ţi-am spun în mare ceea ce se întâmplă. 

— Şi Nana este complet trează, în timpul operaţiei? se 
interesă şi Jannie. 

— Probabil că da. Doar o ştiţi şi voi pe Nana voastră cum 
este. l-au dat un sedativ uşor şi apoi i-au făcut doar o anestezie 
locală. 

— N-o să fie adormită de-a binelea, zise Jannie. 

Şi tot aşa am vorbit noi şi ne-am frământat şi ne ne-am 
îngrijorat şi operaţia a durat mai mult decât socoteam eu că ar 
trebui să dureze. Am încercat să nu mă gândesc la ce putea fi 
mai rău. Voiam să rămân lucid. 

Am evocat amintiri frumoase despre Nana, iar toate acestea 
erau ca nişte mici rugăciuni. Mă gândeam cât de mult 
însemnase ea pentru mine, însă şi pentru copii. Niciunul dintre 


noi nu ar fi fost ceea ce era acum, fără dragostea 
necondiționată a Nanei, fără încrederea ei în noi şi fără 
insistența ei - chiar aşa sâcâitoare precum putea fi uneoi. 

— Şi când o să iasă Nana din spital? Jannie se uita la mine. 
Frumoşii ei ochi cafenii erau plini acum de teamă. M-a izbit în 
acel moment faptul că Nana era cu adevărat o mama pentru noi 
toţi. Mama Nana era pentru noi mai mult o mama decât o 
dădacă. 

— O fi totul în regulă cu ea? mă întrebă şi Damon. Nu crezi că 
durează prea mult? 

Din păcate, şi eu mă gândeam la fel. 

— Totul e în regulă, le-am răspuns eu copiilor. 

A mai trecut apoi ceva timp. Acesta se scurgea foarte încet. În 
cele din urmă, am ridicat privirea şi am văzut-o pe dr. Coles 
intrând în sala de aşteptare. Am tras repede aer în piept şi am 
încercat să nu-i las pe copii să vadă cât de neliniştit şi de speriat 
eram şi eu în realitate. 

Apoi Kayla Coles ne-a zâmbit. Era un zâmbet frumos, 
triumfător, era cel mai bun lucru pe care îl vedeam de multă 
vreme încoace. 

— A mers totul bine? am întrebat-o eu. 

— Cât se poate de bine! mi-a răspuns ea. Nana voastră este o 
femeie puternică. Deja v-a chemat s-o vedeţi. 


103 

Am stat preţ de o oră împreună cu Nana în salonul de terapie 
intensivă, după care am fost rugaţi să plecăm. Ea avea nevoie 
să se odihnească. 

l-am lăsat pe copii la şcoală pe la ora unsprezece, în acea 
dimineaţă. Apoi eu m-am dus acasă, pentru a-mi vedea de 
treburi, în camera mea de lucru de la mansardă. 

Am studiat pentru Ron Burns un straniu, dar incitant caz în 
care erau implicaţi mai mulţi delincvenţi condamnaţi pentru 
delicte sexuale. Drept răsplată, el îmi trimisese câteva dosare 
de-ale armatei, pe care voiam să le parcurg. Cele mai multe 
proveneau direct de la Pentagon, iar restul de la alte organizaţii 
militare. Unul dintre subiectele acestora era operaţiunea celor 
Trei Şoricei Orbi. 

Cine era adevăratul asasin? Cine îi dădea ordine lui Thomas 
Starkey? Cine autoriza respectivele omoruri? De ce deveneau 
acei bărbați țintele ucigaşilor? 

Și, cel mai important lucru dintre toate, de ce deveneau 
victime ale unor înscenări, în loc să fie omorâți pur fi simplu de 
către cei Trei Soricei Orbi? Scopul era oare acela de ai 
înspăimânta - ştiind că fuseseră hăituiți şi că exista cineva care 
le controla viețile? 

Mă tot gândeam şi la Nana şi la cât de mult i-aş fi simţit eu 
lipsa, în cazul în care i s-ar fi întâmplat ceva rău în acea 
dimineaţă. Înfiorătoarea închipuire care nu-mi dădea pace era 
aceea că aveam să primesc un telefon de la Kayla Coles şi că 
aceasta ar fi urmat să îmi spună: /mi pare rău, însă Nana a 
murit. Nu ştiu ce anume a mers prost cu ea. Imi pare foarte rău. 

Dar nu am primit niciun astfel de apel telefonic şi m-am 
cufundat mai departe în muncă. Nana avea să se întoarcă acasă 
în ziua următoare. Nu trebuia să-mi fac griji în privinţa ei, şi era 
de dorit să dau minţii mele o întrebuințare mai bună. 

Dosarele din arhiva armatei erau interesante, dar tot atât de 
deprimante precum un control venit din partea fiscului. Nu 
încăpea nicio îndoială că în Vietnam, în Laos şi în Cambodgia 
avuseseră loc nişte groaznice activităţi secrete. Armata părea 
cel puţin în mod oficial să închidă un ochi şi să nu se intereseze 
mai îndeaproape de cele întâmplate acolo. Dosarele acestea 
bineînţeles că nu erau nişte dări de seamă civile, precum cele în 
care departamentele de poliţie ar trebui să investigheze 


comportamentele inadecvate. Nici presa nu avea cum să 
evalueze ceea ce se petrecuse. Ziariştii arareoi intervievau 
familiile victimelor din satele mici. Prea puţini reporteri 
americani cunoşteau limba vietnameză. Partea în acelaşi timp şi 
rea şi bună a chestiunii era aceea că armata trebuise uneori să 
tragă foc cu foc. Poate că acesta era şi unicul mod în care putea 
fi contracarat cu eficienţă un război de gherilă. Şi totuşi, eu încă 
nu ştiam ce anume se putuse întâmpla acolo atât de grav încât 
să provoace crimele comise în ultimii ani în America. 

Mi-am petrecut câteva ore înfiorătoare, citind mai multe 
consemnări în legătură cu colonelul Thomas Starkey, cu 
căpitanul Brownley Harris şi cu sergentul Warren Griffin. Am 
constatat că aceştia aveau nişte cariere militare exemplare, cel 
puţin în forma consemnată în documente. Mergând înapoi 
cronologic până în Vietnam, şablonul acesta continua în mod 
identic. Starkey era un ofiţer care primise cele mai multe 
distincţii militare; Harris şi Griffin erau nişte soldaţi de toată 
isprava. Nu exista scris în acele dosare nicio referire la nişte 
eventuale asasinate care să fi fost comise de către acest trio în 
Vietnam. Niciun singur cuvinţel. 

Eu aş fi vrut să aflu când anume se cunoscuseră ei şi pe unde 
mai luptaseră împreună. Răsfoiam în continuare prin 
respectivele dosare, fără a-mi pierde speranţa, dar şi fără să 
descopăr punctul de legătură dintre ei. Ştiam că ei luptaseră 
împreună în Vietnam şi în Cambodgia. Am parcurs încă o dată 
fiecare pagină. 

Şi totuşi, în niciunul dintre acele dosare nu scria nimic care să 
indice faptul că ei ar fi lucrat împreună, în Asia de Sud-Est. 
Absolut niciun blestemat de cuvinţel. 

M-am rezemat de spătarul scaunului şi m-am uitat în lungul 
Străzii Cinci, lăsându-mi privirea să rătăcească fără nicio ţintă. 
Nu se impunea decât o singură concluzie posibilă, dar care nu- 
mi plăcea doloc. 

Dosarele armatei fuseseră cosmetizate. 

Insă de ce? Şi de către cine anume? 


104 

Cazul acesta nu se încheiase încă. 

Simţeam în mod acut acest lucru, îl simţeam ca pe un 
ghemotoc în coşul pieptului şi detestam acea senzaţie de greață, 
incertitudinea, lipsa unui deznodământ limpede. Sau poate că 
pur şi simplu nu puteam eu să renunţ. Nu puteam să las baltă 
atâtea crime nerezolvate. Cine era adevăratul ucigaș din 
umbră? Cine anume se ascundea oare în spatele acelor 
asasinate atât de stranii? 

La o săptămână după împuşcăturile din Georgia, şedeam în 
biroul lui Ronald Burns, aflat la etajul al cincilea în clădirea 
sediului FBI din Washington. Asistentul lui Burns, un tânăr de 
vreo douăzeci şi cinci de ani, tuns scurt, tocmai ne adusese 
cafeaua, în nişte ceşti frumoase din porțelan şi câteva fursecuri, 
pe o tavă de argint. 

— Ai scos la iveală artileria grea? l-am întrebat pe director. 
Cafeaua aburindă şi gustările fine. 

— Te-ai prins, vreau să te manipulez fără niciun fel de jenă, 
îmi răspunse el. Te rog să guşti. 

ÎI cunoşteam pe Burns de ani de zile, şi totuşi numai în 
ultimele câteva luni lucrasem mai îndeaproape împreuna cu el. 
Ceea ce văzusem până atunci îmi plăcea, cu toate că mai 
fusesem eu păcălit şi altă dată. 

— Ce mai face Kyle Craig? l-am întrebat eu. 


— Încercăm să-i facem şederea în Colorado cât mai 
neplăcută, mi-a răspuns Burns. 

Omul schiţă un zâmbet. Craig era un fost agent important al 
FBI, la condamnarea căruia îmi adusesem şi eu contribuţia. Tot 
nu ştiam cu exactitate câte crime comisese acesta, însă erau cel 
puţin unsprezece. Burns şi cu mine îl crezuserăm prietenul 
nostru. Consideram gestul lui cea mai cumplită trădare din viaţa 
mea, deşi nu era singura. 

— Trebuie să-l ţinem izolat în cea mai mare parte a zilei. 
Asta, bineînţeles, pentru propria lui protecţie. Nu poate suferi să 
fie singur. Îl înnebuneşte şi mai tare acest lucru. Să n-aibă pe 
nimeni în faţa căruia să se poată grozăvi. 

— Nu există acolo nişte psihiatri care să încerce să-i evalueze 
starea? 

Burns scutură din cap. 


— Nu, nu. N-ar fi o idee prea bună. Ar putea fi extrem de 
periculos pentru ei. 

— Şi în afară de asta, lui Kyle i-ar plăcea să i se acorde 
atenţie. Ar face orice pentru asta. 

— Exact. 

Am zâmbit amândoi gândindu-ne la imaginea lui Kyle închis 
de unul singur într-o celulă, probabil pentru tot restul zilelor 
sale. Din nefericire însă, eu ştiam că omul reuşise să intre în 
contact şi cu alţi deţinuţi din acea închisoare de maximă 
siguranţă - şi mai ales cu Tran Van Luu. 

— Doar nu crezi că el ar putea avea ceva de-a face cu 
omorurile astea, îmi zise Burns. 

— Am încercat să aflu cât mai multe lucruri despre asta. Nu 
există nicio dovadă că el l-ar fi cunoscut pe Luu încă dinainte de 
a fi fost închis la Florence. 

— Ştiu că el a făcut o vizită acolo, Alex, atunci când mai era 
încă agent FBI. A fost cu certitudine şi în unitatea de maximă 
securitate, ca şi în sectorul condamnaților la moarte. Putea să-l 
fi cunoscut pe Luu. N-ar fi deloc imposibil. Mi-e teamă că nu poţi 
să ştii niciodată ce îi poate lui Kyle pielea. 

Aproape că nici nu voiam să mă gândesc la atât de 
improbabila eventualitate ca acesta să se afle în spatele 
diabolicei serii de asasinate. Dar nu putea fi exclusă nici această 
variantă. 

— Te-ai mai gândit la propunerea mea? mă întrebă Burns. 


— Încă nu-ți pot da un răspuns tranşant. Îmi pare rău. Este o 
decizie importantă pentru mine şi familia mea. Dacă te poate 
consola asta, te asigur de faptul că, odată ce am să accept, n-o 
să mai dau înapoi. 

— E-n regulă, te înţeleg. E bine şi-aşa. Dar îţi dai seama că 
oferta nu poate rămâne valabilă la infinit. 

Am dat din cap. 

— Apreciez felul în care tratezi problema asta. Ești mereu la 
fel de răbdător? 

— Oricând am posibilitatea să fiu, îmi zise Burns și schimbă 
subiectul. El ridică de pe măsuţa de cafea dintre fotoliile noastre 
două mape de piele şi mi le întinse. Am ceva pentru tine, Alex. 
Aruncă şi tu o privire peste asta. 


105 

— Alte resurse de-ale FBl-ului, pe care vrei să le văd, i-am 
spus eu lui Burns şi i-am zâmbit. 

— O să-ţi placă asta. Este o marfă de mâna întâi. Sper să-ţi fie 
şi de folos. Vreau să te văd încheind acest caz din armată. Şi noi 
suntem interesaţi de elucidarea lui. 

Am băgat mâna în una dintre mape şi am scos din ea ceea ce 
părea a fi un petic uzat dintr-o haină. L-am ţinut sus, ca să-l pot 
examina mai îndeaproape. Peticul era de o culoare kaki-verzuie 
şi avea o arbaletă cusută în țesătură. Pe acel petic se mai afla şi 
o păpuşă de paie. O sinistră şi înspăimântătoare păpuşă de paie. 
Una de acelaşi fel ca şi cea pe care o văzusem pentru prima 
oară acasă la Ellis Cooper. 

— Peticul provine din haina unui membru în vârstă de 
şaisprezece ani al unei bande din New York. Banda căreia îi 
aparţinea el se numeşte „Umbrele strigoilor”. Membrii acesteia 
folosesc drept sedii diverse cafenele de pe Canal Street din New 
York. O echipă de şoc de la noi, pe care am trimis-o să 
coopereze cu poliţia din New York, l-a prins pe acest scandalagiu 
derbedeu şi l-a luat la întrebări. El s-a arătat dispus să ne vândă 
nişte informaţii care i se păreau a fi valoroase pentru poliţişti. 
Dar poliţia din New York nu s-a arătat interesată de ele. Ţie însă 
s-ar putea să-ţi fie de folos. 

— Cum aşa? l-am întrebat eu. 

— Puştiul zice că ţi-a trimis mai multe mesaje prin e-mail, în 
cursul lunii trecute, Alex. El a folosit în acest scop calculatoarele 
unui liceu tehnic din New York. 

— Ăsta să fie Infanteristul? l-am întrebat eu şi am scuturat din 
cap vădit surprins. 

— Nu. Şi totuşi, s-ar putea să fie un mesager de-al 
Infanteristului. Este vietnamez. Simbolul arbaletei provine dintr- 
un basm popular. În acea poveste, arbaleta putea să omoare 
zece mii de oameni, de fiecare dată când se trăgea cu ea. 
„Umbrele strigoilor” cred despre ei că sunt foarte puternici. Sunt 
experţi în simboluri, mituri şi magie. După cum ţi-am mai spus, 
acest flăcău şi colegii săi din bandă își fac mai toată vremea 
veacul prin cafenele. Acolo beau cafele şi se ţin de jocuri de 
noroc. Banda s-a mutat la New York venind din ţinutul Orange, 
din California. Cu începere de prin anii '70, în Districtul Orange 


s-au stabilit mai bine de o sută cincizeci de mii de refugiaţi 
vietnamezi. Banda asta a lor din New York favoriza desfăşurarea 
unor activități criminale în stil vietnamez. Introducere ilegală de 
străini în ţară - străini cărora li se spune capete de şarpe-, 
fraude cu cărţi de credit, furturi de software şi de părţi 
componente pentru computere. Te ajută lucrurile astea? 

Am dat din cap. 

— Ba bine că nu! 

Burns îmi înmână şi cealaltă mapă. 

— Şi asta s-ar putea să-ţi fie de folos. Conţine informaţii 
despre fostul conducător al bandei ăsteia vietnameze. 

— Tran Van Luu. 

Burns încuviinţă, dând şi el din cap. 

— Am făcut şi eu un stagiu în Vietnam, prin şaizeci și nouă şi 
şaptezeci. Eram la puşcaşii marini. Noi aveam cercetaşii noştri 
proprii. Aceştia au picat într-un teritoriu ostil la fel ca Starkey şi 
compania. În Vietnam se desfăşura un război de gherilă, Alex. 
Unii dintre oamenii noştri au început să acţioneze şi ei la fel ca 
nişte trupe de gherilă. Misiunea lor era aceea de a dezlănţui un 
mare prăpăd în spatele liniilor inamicului. Erau oameni puternici 
şi viteji, însă extrem de mulţi dintre ei s-au abrutizat într-un mod 
incredibil Câteodată, se ghidau după o morală îndoielnică, 
potrivită situaţiei de moment. 

— Dezlănţuirea prăpădului? l-am întrebat eu. Asta este o 
expresie eufemistică pentru comiterea unor acte de terorism, 
nu-i aşa? 

— Da, aşa este. Burns dădu din cap. Tocmai asta am şi spus 
adineauri. 


106 

De data asta, au venit împreună cu mine în Colorado şi cei de 
la FBI. Acum Ron Burns se implicase şi el în cazul meu. Voia să 
descopere persoana sau persoanele aflate în spatele lungului şir 
de asasinate. 

Unitatea de recluziune de la Florence mi s-a părut la fel de 
apăsătoare ca şi atunci când am făcut prima mea vizită acolo. 
Pe când intram în Unitatea de încarcerare de Maximă Securitate, 
gardienii în uniforme kaki m-au urmărit cu atenţie prin 
ferestruicile de observare cu geamuri antiglont. Uşile erau fie de 
un portocaliu-aprins, fie verzi ca menta - mi se păreau stranii. 
De-a lungul pereţilor de culoarea nisipului, se aflau montate, din 
trei în trei metri, camere video de supraveghere. 

În celula în care m-am întâlnit cu Tran Van Luu se aflau o 
masă şi două scaune, toate fixate de pardoseală cu şuruburi. 
Trei gardieni cu platoşe şi mănuşi groase l-au adus de data asta 
pe el la mine, fapt care m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva 
avuseseră loc recent în închisoarea federală unele incidente. Se 
comiseseră oare acte de violenţă? 

Mâinile şi gleznele lui Tran Van Luu fuseseră încătuşate 
înainte de întâlnirea noastră. Firele grizonate de păr care 
atârnau din bărbia acestuia păreau a fi şi mai lungi decât 
fuseseră la precedenta noastră întrevedere. 

Am scos din buzunarul sacoului meu peticul de haină pe care 
mi-l dăduse Burns. 

— Ce înseamnă asta? Şi te-aş ruga să nu-mi mai vinzi gogoşi. 

— Umbrele strigoilor. Însă tu ştii deja asta. Arbaleta 
reprezintă un simbol care provine doar din folclorul vietnamez. 
Este numai un ornament. 

— Dar păpuşa de paie? 

El tăcu o clipă. Am remarcat faptul că Luu îşi ţinea pumnii 
strânşi. 

— Parcă ţi-am mai spus că am fost cercetaş în armata 
americană. Câteodată, ne lăsam prin sate anumite cărţi de 
vizită. Una pe care mi-o amintesc reprezenta un craniu și două 
oase încrucişate, alături de mesajul: Când îţi pasă suficient de 
mult, trimite cele mai bune urări. Americanii se credeau foarte 
spirituali. 

— Ce semnificaţie are păpuşa de paie? Este ea cumva cartea 


ta de vizită? A fost ea lăsată la locurile tuturor crimelor? Sau 
după aceea în casele respectivilor soldaţi? 

Omul dădu din umeri. 

— Posibil. Însă acest lucru ai putea să mi-l spui tu mie, 
detectivule. Eu n-am fost la locurile crimelor. 

— Şi ce ar însemna această carte de vizită? Mă refer la 
păpuşa de paie. 

— Ar putea însemna multe lucruri, detectivule. Viaţa nu este 
chiar aşa de simplă. Existenţa nu este alcătuită doar din soluţii 
facile. În ţara mea, religia populară este extrem de flexibilă. 
Budismul provine atât din China, cât şi din India. Mai există şi 
taoism. Şi confucianism. Venerarea strămoşilor este cea mai 
veche credinţă din întregul Vietnam. Atunci eu am bătut uşor cu 
degetul în peticul de haina, iar el a continuat: Păpuşile de paie 
sunt uneori arse, ori lăsate să plutească liber pe câte un râu, în 
cadrul ritualurilor de cinstire a morţilor. Duhurile rele sunt 
fantomele acelora care au fost ucişi sau care au murit fără să 
aibă parte de o înmormântare aşa cum s-ar fi cuvenit. Păpuşa 
de paie constituie un mesaj de ameninţare, amintindu-le 
persoanelor vinovate faptul că e/e sunt acelea care s-ar cădea 
să se afle în locul păpuşii. 

Am dat din cap. 

— Spune-mi tot ce s-ar cuveni să ştiu. N-aş vrea să fiu nevoit 
să mai vin încă o dată aici. 

— Nici n-ar prea fi cazul să faci una ca asta. Eu unul nu simt 
câtuşi de puţin nevoia de a mă confesa. Acest concept este mai 
mult unul occidental. 

— Şi nu ai deloc sentimentul de vinovăţie pentru ceea ce ai 
făcut? Au murit totuşi nişte oameni nevinovaţi. 

— Şi vor mai continua să moară şi alţii. La urma urmei, ce 
anume ai vrea să ştii tu de fapt? Socoteşti oare că îţi datorez 
ceva, pentru a te ajuta în munca ta de copoi detectiv? 

— Recunoşti că te-ai folosit de mine? 

Luu ridică din umeri. 

— Nu recunosc nimic. De ce ar trebui să fac aşa ceva? Am 
fost un luptător de gherilă. Am supravieţuit vreme de aproape 
şase ani în jungla din Valea An Lao. Apoi am supravieţuit şi în 
jungla din California şi de la New York. Mă folosesc de toate 
mijloacele care îmi stau la dispoziţie. Încerc să profit cât mai 


mult de situaţia dată. Şi tu faci la fel, sunt sigur de asta. 

— Aşa procedezi şi aici, în închisoarea asta? 

— Ooo, cu-atât mai mult în închisoare. Altminteri, până şi un 
om cu o inteligenţă acceptabilă şi-ar putea pierde aici minţile. Ai 
auzit probabil şi tu expresia „feroce şi ieşit din comun”. Sunt 
încarcerat într-o celulă de doi metri pe trei metri şi jumătate, în 
care stau zilnic douăzeci şi trei de ore din douăzeci şi patru, 
unica modalitate de comunicau fiind printr-o fantă a uşii. 

M-am aplecat deasupra mesei, apropiindu-mi faţa de figura lui 
Luu. Mi se urcase tot sângele în cap. Tran Van Luu era 
Infanteristul. Mai mult ca sigur. Şi cunoştea răspunsurile care 
mă interesau pe mine. Însă era şi el vinovat pentru toate aceste 
crime? 

— Spune-mi, te rog, de ce l-ai omorât pe sergentul Ellis 
Cooper? Dar pe ceilalţi? De ce a trebuit ca ei să moară? Totul nu 
este decât un act de răzbunare? Povesteşte-mi ce naiba s-a 
petrecut în Valea An Lao. Spune-mi asta şi plec imediat. 

Omul scutură din cap. 

— Ţi-am spus şi-aşa destule. Du-te acasă, detectivule. Nu mai 
trebuie să auzi nimic în plus. Da, eu sunt Infanteristul. Celelalte 
răspunsuri pe care vrei să le afli nu pot fi suportate de către 
oamenii din ţara ta. Renunţă la acest caz de crimă. Măcar de 
data asta. Detectivule, renunță la el. 


107 

N-am schiţat nici cel mai vag gest de a mă ridica şi a pleca. 

Tran Van Luu se uită impasibil la mine, şi apoi zâmbi. Se 
aşteptase oare la asta din partea mea? La încăpățânare? La 
neghiobie? Oare tocmai de aceea mă şi implicase el încă de la 
bun început? Vorbise cumva despre mine cu Kyle Craig? Cât de 
multe lucruri ştia el în privinţa mea? Totul sau doar o parte din 
piesele respectivului puzzle? 

— Traseul parcurs de tine mi se pare interesant de studiat. 
Nu-i înţeleg pe oamenii ca tine. Tu vrei să afli din ce cauză se 
întâmplă tot soiul de grozăvenii. Doreşti să îndrepţi lucrurile, 
chiar dacă numai ocazional. Ai avut de-a face şi până acum cu 
mulţi criminali descreieraţi: Gary Soneji, Geoffrey Shafer şi, 
bineînţeles, Kyle Craig. Ţara ta a produs atât de mulţi ucigași, 
pe Bundy, pe Dahmer şi pe toţi ceilalţi. Nu ştiu cum de se poate 
întâmpla aşa ceva, într-o ţară atât de civilizată. 

Am scuturat din cap. Nici eu nu ştiam acest lucru. Dar Luu 
dorea să audă ce aveam eu de zis, referitor la acest subiect. li 
pusese oare şi lui Kyle aceleaşi întrebări? 

— Am avut dintotdeauna sentimentul că acest lucru are de-a 
face cu marile speranţe. Mulţi americani se aşteaptă să fie 
fericiţi, se aşteaptă să fie iubiţi. lar atunci când constatăm faptul 
că nu suntem nici fericiţi şi nici iubiţi, unii dintre noi se înfurie 
cumplit. Şi asta mai ales dacă păţim aşa ceva în copilărie, adică 
în cazul în care în loc de dragoste avem parte doar de ură şi de 
abuzuri. Ceea ce nu înţeleg eu însă este de ce atât de mulţi 
americani îşi molestează copiii. 

Luu se uită îndelung în ochii mei, privirea lui sfredelindu-mă 
până în străfundurile sufletului. Era el oare un nou soi de asasin 
- un suprem călău justiţiar? Bărbatul nu părea lipsit de un 
anumit gen de conştiinţă. Era un fel de filosof. Un filosof- 
războinic? Şi cât de multe ştia? Se termina oare cazul aici? 

— De ce i-a fost înscenată lui Ellis Cooper omorârea acelor 
femei? m-am interersat eu în cele din urmă. E o întrebare 
simplă. Ai fi dispus să-mi răspunzi la ea? 

El se încruntă. 

— Bine. Măcar atât am să fac pentru tine. Cooper v-a minţit, 
pe tine şi pe prietenul tău, Sampson. N-avea încotro. A fost şi 
sergentul Cooper în Valea An Lao, cu toate că în dosarul său nu 
scrie aşa ceva. L-am văzut cu ochii mei omorând o fată de 


doisprezece ani, subţirică, frumoasă, nevinovată. El a omorât-o 
pe fată după ce în prealabil o violase. N-am niciun motiv să mint 
în privinţa asta. Sergentul Cooper a fost un ucigaş şi un violator. 

Cu toţii au comis atrocități acolo; cu toţii sunt niște asasini: şi 
Cooper, şi Tate, şi Houston, şi Etra. Şi la fel și Harris, Griffin şi 
Starkey. Şoriceii orbi. Aceştia erau printre cei mai descreieraţi, 
printre cei mai însetaţi de sânge. lata de ce am hotărât ca ei să-i 
răpună pe ceilalţi. Da, eu am fost acela, detectivule. Dar sunt 
deja condamnat aici la moarte. Asta este pedeapsa supremă. 

Colonelului Starkey nu i s-a spus niciodată de ce aveau loc în 
Statele Unite respectivele asasinate. El nu-mi cunoştea 
identitatea. Şi era un asasin de meserie; nu punea niciodată 
întrebări. Nu dorea decât să-şi primească banii. 

Cred în ritualuri şi în simbolistică, şi mai cred şi în răzbunare. 
Vinovaţii au fost pedepsiţi, iar pedepsele lor sunt pe măsura 
crimelor pe care le-au comis. Morţii noştri neîngropaţi au fost 
răzbunaţi, iar sufletele lor se pot în sfârșit odihni în tihnă. 
Soldaţii voştri şi-au lăsat cărţile lor de vizită, şi tot aşa am făcut 
şi eu. Am avut timp berechet pentru a mă gândi la toate, aici 
înăuntru, am avut timp berechet pentru a plănui totul. Eram 
dornic de răzbunare şi nu voiam ca aceasta să fie simplă sau 
uşoară. După cum spuneţi voi americanii, voiam ca răsplata să 
fie pe măsura faptelor. Şi am izbutit, detectivule. Acum pot să 
mor liniştit. 

Nimic nu mai era la fel precum mi se păruse până în acel 
moment. Ellis Cooper minţise încă de la început. El îşi 
trâmbiţase nevinovăția în faţa mea şi a lui Sampson. Însă eu 
credeam acum în spusele lui Tran Van Luu. Felul în care îşi 
depănase acesta povestea era pe de-a-ntregul convingător. 
Omul fusese un martor al atrocităților săvârşite în ţara lui şi 
poate că la rândul său comisese chiar şi el asemenea atrocități 
acolo. Ce expresie folosise Burns? Dezlănţuirea prăpădului. 

— În Valea An Lao, armata avea o zicală. Vrei s-o auzi? mă 
întrebă Tran Van Luu. 

— Da. Vreau să înţeleg cât mai mult voi putea. 

— ZICALA ERA: Orice mişcă este un vietcong. 

— Nu toţi soldaţii noştri erau aşa. 

— De fapt, nu erau nici măcar foarte mulţi aşa, însă tot exista 
o mână de oameni. Aceştia năvăleau în satele din ţara nimănui 


şi îi omorau pe toţi cei pe care îi găseau acolo. Orice mișcă... Ei 
doreau să înspăimânte Viet Cong-ul, şi chiar reuşeau să facă 
asta. Își lăsau la faţa locului cărţile lor de vizită - cum ar fi acele 
păpuşi de paie, detectivule. În fiecare sat. Şi luau toate satele la 
rând. Au distrus o întreagă ţară, o întreagă cultură. Luu tăcu 
pentru câteva clipe, poate pentru a-mi oferi un răgaz de 
meditaţie asupra celor auzite de mine până atunci, după care 
continuă: Le plăcea să vopsească feţele şi trupurile cadavrelor. 
Culorile preferate erau roşu, alb şi albastru. Considerau că şi 
acest lucru era ceva ilar. Niciodată nu îngropau cadavrele, ci le 
lăsau pur şi simplu acolo, ca să le descopere cei dragi. Eu mi-am 
găsit toţi membrii familiei cu feţele vopsite în albastru. Umbrele 
strigoilor acestora mă bântuie de atunci şi până-n ziua de azi. 

A trebuit să-l întrerup pentru câteva momente ca să-l întreb: 

— De ce n-ai spus nimănui? De ce nu te-ai dus la 
comandamentul armatei, chiar atunci când se întâmplau toate 
lucrurile astea? 

În acel moment el m-a privit drept în ochi. 

— Păi chiar aşa am şi făcut, detectivule. M-am adresat lui 
Owen Handler, primul meu comandant operaţional. l-am 
povestit tot ce se petrecea în Valea An Lao. Însă el ştia deja 
asta. Şi superiorii lui ştiau. Cu toţii ştiau ceea ce se întâmpla. 
Mai multe grupuri de soldaţi scăpaseră de sub control. Şi atunci, 
el şi-a trimis asasinii să instituie ordinea. 

— Dar cum rămâne cu toate victimele nevinovate de aici, din 
America? Cum rămâne cu femeile şi cu celelalte persoane care 
n-aveau niciun amestec în toată povestea asta, şi totuşi Starkey 
şi oamenii lui le-au omorât pentru a-i face lui Cooper şi celorlalţi 
înscenările? 

— Păi, armata voastră are un termen consacrat pentru asta: 
le zice „victime colaterale”. 

— Încă o întrebare, i-am zis lui Luu, în timp ce tot ce îmi 
spusese el mi se învârtejea în cap. 

— Întreabă! Apoi aş vrea să pleci şi să mă laşi în pace Şi aş 
prefera să nu mai revii niciodată. 

— Pe colonelul Handler nu l-ai omorât tu, nu-i aşa? 


— Aşa este. De ce să-l fi scutit de toată mizeria asta. Voiam 
ca el să trăiască sub povara laşităţii şi a ruşinii sale. Acum 
pleacă! Intrevederea noastră a luat sfârşit. 


— Şi-atunci, lui Handler cine anume i-o fi făcut de petrecanie? 

— Cine ştie? Poate că mai există şi un al patrulea şoricel orb. 

M-am ridicat în picioare ca să plec, iar gardienii au intrat 
imediat în celulă. Mi-am dat seama de faptul că le era frică de 
Luu şi m-am întrebat ce făcuse el pentru asta, de când se afla 
acolo. Era un om înspăimântător şi complex, era una dintre 
Umbrele Strigoilor. Pusese la cale multe crime, din răzbunare. 

— Şi mai e ceva, îmi zise el în final. Apoi zâmbi. Acel zâmbet 
însă era oribil - era doar o grimasă -, lipsit de orice veselie. Kyle 
Craig îţi transmite salutul său. Noi doi mai vorbim din când în 
când. Uneori, vorbim chiar şi despre tine. Kyle zice că ar trebui 
ca tu să ne opreşti, cât timp mai poţi. Mai spune şi că ar fi cel 
mai bine ca tu să ne dobori pe amândoi. În timp ce era escortat 
afară din celulă, Luu râdea, repetându-mi: Ar fi cazul să ne 
opreşti, detectivule. 

— Să fii prudent în privinţa lui Kyle, l-am avertizat eu. El nu e 
prieten cu nimeni. 

— Nici eu nu sunt, îmi replică Tran Van Luu. 


108 

Imediat ce Luu fusese luat de-acolo, în celula de întrevederi a 
sectorului condamnaților la moarte din unitatea de izolare a fost 
adus şi Kyle Craig. Îl aşteptam cu nerăbdare. Și cu atenţia 
încordată la maximum. 

— Speram să mă vizitezi, Alex, îmi zise acesta, în timp ce 
păşea în celulă, escortat de trei gardieni înarmaţi. Nu m-ai 
dezamăgit nici de data asta. Nu obişnuieşti să înşeli aşteptările 
celorlalţi. Tu nu m-ai dezamăgit niciodată. 

— Eşti întotdeauna cu un pas înainte, nu-i aşa, Kyle? l-am 
întrebat. 

El râse, dar fără nicio urmă de veselie, pe când se uita de jur 
împrejurul celulei şi în direcţia gardienilor. 

— Te înşeli. Nu mai sunt. 

Kyle se aşeză vizavi de mine. Era incredibil de sfrijit și părea 
să fi pierdut şi mai mult în greutate, de când îl văzusem ultima 
oară. Simţeam că în interiorul craniului său mintea lui lucra cu 
febrilitate. 

— Tu ai fost prins pentru că ai vrut să fii prins, am continuat 
eu. Nu am nicio îndoială în această privinţă. 

— Of, Dumnezeule! Mai scuteşte-mă de analizele astea 
psihologice plicticoase, de doi bani, doctore Cross. Dacă ai venit 
aici în calitate de psiholog, nu merită să-ţi mai pierzi vremea 
degeaba. Mai bine ai pleca de-aici chiar acum. O să mă 
înduioşezi până la lacrimi. 

— Îţi vorbesc în calitatea mea de detectiv criminalist, i-am 
spus eu. 

— Aşa cred că e ceva mai bine. Te suport mai uşor în postura 
de poliţist făţarnic. Nu eşti un psihiatru prea bun, dar profesia de 
psihiatru în sine nici măcar nu este o meserie prea grozavă. Pe 
mine nu m-a ajutat deloc. Eu am filosofia mea proprie: Omoară-i 
pe toţi şi lasă-l pe Dumnezeu sa-i judece. Evaluează-mi spusele! 

Eu nu ziceam nimic. Lui Kyle îi plăcuse mereu să se audă 
vorbind. Dacă îţi punea nişte întrebări, adeseori, voia doar să 
ridiculizeze răspunsurile pe care i le-ai fi dat. El trăia numai 
pentru a întărâta şi a ironiza. Mă îndoiam că își schimbase 
obiceiurile. 

Într-un târziu, Kyle îmi zâmbi şi continuă: 

— Ooo, Alex, dar dintre noi doi tu eşti cel inteligent, nu-i aşa? 


Câteodată îmi trece prin minte înspăimântătoare-a idee că tu ai 
fi acela care este întotdeauna cu un pas înainte. 

ÎI ţintuiam cu privirea. 

— Eu nu cred asta, Kyle. 

— Dar eşti perseverent ca un infernal câine agresiv. Eşti 
neîndurător. Am dreptate, ori ba? 

— Nu mă prea gândesc mult la acest lucru. Dacă zici tu, 
probabil că aşa o fi. 

Kyle miji din ochi. 

— Acum ai devenit condescendent la adresa mea. Nu-mi 
place asta. 

— Dar cui îi mai pasă de ceea ce îţi place sau nu îţi place ţie? 

— Hmmm. M-ai cam atins aici. O să ţin minte acest lucru. 

— Te-am întrebat data trecută dacă m-ai putea ajuta în 
legătură cu Tran Van Luu şi cu crimele în care este acesta 
implicat. Te-ai răzgândit? Eu bănuiesc că mai există încă un 
ucigaş. 

Kyle scutură din cap. Ochii i se îngustară din nou. 

— Nu sunt eu Infanteristul. Nu sunt eu acela care încearcă să 
te ajute. Unele mistere pur şi simplu nu sunt elucidate niciodată. 
Încă nu ştii asta? 

Am scuturat din cap. 

— Tu ai dreptate. Sunt într-adevăr neîndurător. Am de gând 
să încerc să rezolv totuşi şi cazul acesta. 

Apoi Kyle bătu o dată din palme, producând un sunet surd şi 
înfundat. 

— Bravo, aşa te vreau, băieţaş. Eşti de-a dreptul 
nemaipomenit, Alex. Cât de fraier poţi să fii! Du-te şi descoperă- 
ţi-l pe asasin! 


109 

Sampson se afla în convalescenţă pe litoralul DIN JERsey, 
împreună cu Billie Houston, infirmiera lui particulară. l-am 
telefonat aproape în fiecare zi, dar nu i-am povestit lui John ceea 
ce aflasem despre sergentul Ellis Cooper şi despre ceilalţi. 

Şi pe Jamilla am sunat-o zilnic, iar în unele zile chiar de mai 
multe ori, sau mă suna ea pe mine, ori îmi trimitea câte un e- 
mail. Distanţa care ne separa începea să devină o problemă din 
ce în ce mai deranjantă pentru amândoi. Niciunul dintre noi nu 
avea încă o soluţie. Oare aş fi putut eu vreodată să mă mut cu 
tot familionul în California? S-ar fi putut muta cumva Jamilla în 
Washington? Se impunea o discuţie între noi, faţă în faţă, şi 
chiar foarte repede. 

După ce m-am întors din Colorado, mi-am petrecut câteva zile 
lucrând în capitală. Ştiam că mai aveam de făcut încă o 
călătorie importantă, dar, mai întâi, erau necesare anumite 
pregătiri. Trebuia să măsor de două ori, ca să tai bine de prima 
dată. Nana obişnuia să-mi spună acest lucru. 

Mi-am petrecut nenumărate ore sudiind baze de date juridice, 
precum Lexis, sau baza de date militară, ACIRS, precum şi 
sistemul de aplicare a legilor, RISS. Am făcut o vizită la 
Pentagon şi am stat de vorbă cu un colonel pe nume Peyser, 
despre violențele comise de către soldaţii americani în Asia de 
Sud-Est, asupra populaţiei civile. Atunci când însă am adus 
vorba şi despre Valea An Lao, Peyser a întrerupt brusc discuţia 
şi pe viitor n-a mai vrut să-mi acorde nicio întrevedere. 

Într-un fel straniu, acesta era un semn foarte bun. Mă 
apropiam de punctul sensibil, nu-i aşa? 

Am vorbit şi cu câţiva prieteni de-ai mei care luptaseră în 
Vietnam. Expresia „orice mişcă este un vietcong” le era 
familiară celor mai mulţi dintre ei. Aceştia o considerau 
justificată, deoarece  nord-vietnamezii comiteau şi ei în 
permanenţă fărădelegi. Un veteran din armată mi-a povestit 
următoarea întâmplare: El auzise fără să vrea nişte soldaţi 
vorbind despre un bătrân vietnamez de vreo optzeci şi cinci de 
ani, care fusese împuşcat. Un sergent de artilerie glumise 
atunci, afirmând că „acesta trebuise să fie omorât, pentru că el 
şi alţii de vârsta lui luptau ca voluntari pentru Viet Cong”. 

lar un nume se tot repeta, de fiecare dată când discutam 
despre Valea An Lao. 


Se repeta şi în toate dosarele. 

Se repeta indiferent în ce direcţie m-aş fi uitat. 

Un nume care constituia o legătură între foarte multe lucruri 
care se petrecuseră - şi acolo, şi aici. 

să fi fost cumva respectivul cel de-al patrulea dintre şoriceii 
orbi? 

Asta trebuia să aflu eu acum. 

Joi de dimineaţă, devreme, am plecat către West Point. Urma 
să fie un drum de aproximativ cinci ore cu maşina. Nu mă 
grăbeam în mod deosebit. Persoana pe care voiam s-o vizitez, 
oricum, nu pleca nicăieri. Omul nu credea că ar fi avut vreun 
motiv de a fugi şi de a se ascunde. 

Pe drum, am ascultat la CD-player mai mult bluesuri, dar şi 
noul CD Bob Dylan, pe care dorisem să-l aud măcar o dată. Îmi 
luasem cu mine şi un termos cu cafea, precum şi câteva 
sendvişuri. l-am spus Nanei că aveam să încerc să mă întorc în 
seara aceea, la care ea mi-a replicat concis: „Străduiește-te din 
răsputeri”. 

Călătoria la volanul maşinii mele mi-a permis să meditez 
îndelung. Trebuia să fiu sigur că făceam un lucru corect, 
mergând din nou la West Point. Îmi puneam o mulţime de 
întrebări dure însă necesare. După ce m-am declarat satisfăcut 
de răspunsurile aferente, am început să mă GÂNDESC şi la 
eventualitatea de a mă angaja la FBI. Directorul Ron Burns 
făcuse foarte bine că îmi dezvăluise resursele de care aveam să 
dispun la FBI. Mesajul lui era limpede, iar eu eram suficient de 
isteţ încât să-l înţeleg: Lucrând pentru FBI, îmi puteam 
îmbunătăţi calitativ munca. 

La naiba, cu toate astea încă nu ştiam ce anume voiam să 
fac. 

Eram sigur că m-aş fi descurcat, ca psiholog, în practica 
privată, dar nu-mi dădeam seama dacă asta voiam eu cu 
adevărat să fac. Poate că aş fi avut mai mult timp de petrecut 
cu copiii mei, în cazul în care mi-aş fi luat un serviciu cu 
program regulat, în loc de genul de slujbă de până acum. Mi-aş 
fi putut folosi cu mai multă înţelepciune bilele de sticlă şi aş fi 
savurat toate acele atât de preţioase zile de sâmbătă. Trebuia 
să discut despre asta şi cu Jamilla, care îmi domina în mod 
constant gândurile. 

In cele din urmă, am intrat şi pe şoseaua 9W, urmând apoi 


semnele indicatoare pentru Highland Falls şi West Point. 

Pe când mă apropiam de West Point, mi-am verificai pistolul 
Glock şi i-am pus piedica. Nu ştiam sigur dacă ar fi urmat să am 
nevoie de o armă. Dar nici în noaptea în care fusese ucis Owen 
Handler, la mică distanţă de locul în care mă aflam, nu 
crezusem acest lucru. 

Am intrat în West Point prin Poarta Thayer, pe la capătul de 
nord din Highland Falls. 

Cadeţii umpleau tot terenul de instrucţie, părând la fel de 
impecabili ca întotdeauna. Fumul ieşea leneş pe două hornuri de 
deasupra clădirii Washington Hall. Îmi plăcea mult la West Point. 
Admiram, de asemenea, majoritatea bărbaţilor şi femeilor din 
armată. Însă nu chiar pe toată lumea, căci oricine ştie cât de 
mult rău pot face nişte mere stricate. 

Am oprit maşina în faţa unei construcţii din cărămidă roşie. 
Venisem aici pentru a afla câteva răspunsuri. 

Un singur nume mai rămăsese pe lista mea de „cumpărături”. 
Un nume extrem de important. Numele unui bărbat aflat mai 
presus de orice reproş. 

Generalul Mark Hutchinson. 

Comandantul de la West Point. 

Acesta mă evitase în seara în care fusese ucis Owen Handler, 
însă aşa ceva nu avea să se întâmple din nou. 


110 

Am urcat treptele abrupte de piatră şi am intrat în clădirea 
care adăpostea birourile comandantului de la West Point. Un 
soldat cu o tunsoare-perie şedea în spatele unui pupitru din 
lemn de culoare închisă, pe care se aflau o lucioasă lampă de 
bronz şi nişte teancuri ordonate de documente şi de mape. 

El îşi ridică privirea, ţinându-şi capul sus, la fel ca un elev 
curios şi vioi de la şcoala elementară. 

— Da, domnule. Cu ce vă pot fi de folos, domnule? 

— Sunt detectivul Alex Cross. Cred că domnul general 
Hutchinson îmi va acorda o întrevedere. Anunţă-l, te rog, că am 
venit. 

Capul soldatului rămăsese înclinat într-o poziţie întrebătoare. 

— Da, domnule detectiv. Aţi putea cumva să-mi spuneţi şi în 
ce problemă doriţi să-l vedeţi pe general, domnule? 

— Mi-e teamă că nu. Dar cu toate astea, cred într-adevăr că 
domnul general mă va primi. El ştie deja cine sunt eu. Apoi am 
mers şi m-am aşezat pe un fotoliu, din cealaltă parte a încăperii, 
adăugând de-acolo: O să stau pe fotoliul ăsta şi o să aştept să 
mă cheme generalul la el. 

Soldatul de la pupitru părea în mod vădit frustrat; el nu era 
obişnuit cu nesupunerea civilă, şi cu-atât mai puţin la sediul 
generalului Hutchinson. El cugetă o vreme, după care într-un 
târziu puse mâna pe telefonul negru ca smoala de pe pupitrul 
său şi îl sună pe superiorul lui nemijlocit din ierarhia de 
comandă. Mi-am zis în sinea mea că acesta reprezenta un 
absolut necesar pas intermediar. 

Mai trecură apoi alte câteva minute, până ce se deschise o 
uşă grea de lemn, aflată în spatele pupitrului. Pe acea uşă îşi 
făcu apariţia un ofiţer în uniformă, care se îndreptă direct spre 
mine. 

— Sunt colonelul Walker, aghiotantul generalului. Acum poţi 
pleca liniştit, detectiv Cross, îmi comunică el. Generalul 
Hutchinson nu te va primi azi. Locul acesta nu se află în 
jurisdicţia ta. 

Eu am dat din cap. 

— Însă chiar deţin nişte informaţii foarte importante, pe care 
generalul Hutchinson ar trebui să le audă. Acestea se referă la 
anumite evenimente care au avut loc în timpul în care el era 


comandant în Valea An Lao. Adică între '67 şi '71, dar mai precis 
în '69. 

— Te pot asigura că generalul nu este câtuşi de puţin 
interesat să te întâlnească şi nici să audă cine ştie ce vechi 
poveşti din război, pe care ai avea de gând să i le spui. 

— Mi-am stabilit şi o întâlnire cu ziariştii de la Washington 
Post, tocmai pentru aceste informaţii anume, am insistat eu. M- 
am gândit însă că generalul ar trebui să le audă primul. 

Colonelul Walker dădu o dată din cap, dar fără să se arate 
impresionat, ori îngrijorat. 

— Dacă există cumva la Washington cineva dispus să îţi 
asculte povestea, ar fi cazul să te grăbeşti să i-o spui. Acum te 
rog să părăseşti clădirea, căci altfel mă voi vedea silit să pun pe 
cineva să te dea afară. 

— Nu-i nevoie de atâta osteneală, am ţinut să-l asigur şi m- 
am ridicat din fotoliul cel comod. Pot să ies şi singur. 

Am ieşit de bunăvoie şi m-am îndreptat spre maşina mea. Am 
urcat în ea şi am luat-o încet din loc, de-a lungul frumoasei alei 
principale care trece prin West Point. Mă gândeam intens la 
ceea ce aş mai putea să fac în continuare. În cele din urmă, am 
parcat pe o străduţă laterală mărginită de arţari şi stejari înalţi, 
de unde se vedea o splendidă panoramă a maiestuosului fluviu 
Hudson. 

lar acolo m-am pus pe aşteptat. 

Tot aveam să mă întâlnesc cu generalul. 


111 

Se lăsase deja întunericul, când un Ford Bronco de culoare 
neagră coti pe drumul de acces către o încăpătoare casă în stil 
colonial, flancată de ulmi şi înconjurată de o împrejmuire de 
palisade. 

Din acel autovehicul cobori generalul Mark Hutchinson. 
Lumina din interiorul automobilului îi scoase la iveală pentru 
câteva clipe figura. Nu părea să fie câtuşi de puţin neliniştit. 
Dar, în definitiv, de ce ar fi fost? Fusese de mai multe ori la 
război şi supravieţuise de fiecare dată. 

Am aşteptat circa zece minute, să aprindă luminile casei şi să- 
şi tragă sufletul. Ştiam că Hutchinson era divorţat şi locuia de 
unul singur. De fapt, cunoşteam deja despre general o mulţime 
de lucruri. 

Am urcat treptele de la intrarea casei, la fel precum urcasem 
şi treptele de la cartierul general al lui Hutchinson, ceva mai 
devreme în acea după-amiază. Cu acelaşi pas cumpănit. 
Neînduplecat, de neoprit, încăpățânat. Într-un fel sau altul, eu 
tot aveam de gând să vorbesc cu Hutchinson, în acea seară. 
Aveam o treabă de terminat. În definitiv, acesta era ultimul meu 
caz. 

Am izbit de mai multe ori cu inelul de fier de pe uşa din faţă, 
în mătuita zeiţă înaripată pe care o găseam mai mult falnică 
decât ospitalieră. 

Până la urmă, Hutchinson a venit să răspundă, îmbrăcat într-o 
cămaşă sport cadrilată în albastru şi nişte confortabili pantaloni 
kaki bine călcaţi. Părea ca un director prins acasă de către un 
sâcâitor comis-voiajor, şi care nu era prea încântat să fie 
deranjat la acea oră de seară. 

— Am să pun să fii arestat pentru încălcarea unei proprietăţi 
private, mă ameninţă el, atunci când dădu cu ochii de mine. Aşa 
după cum îi spusesem şi soldatului de la recepţie, generalul ştia 
cine eram eu. 

— Dacă aşa stau lucrurile... i-am zis eu şi am intrat în casă. 
Hutchinson era un bărbat cu umeri largi, dar trecuse deja de 
şaizeci de ani. Nu a încercat să mă oprească. Nici nu m-a atins. 

— N-ai făcut destul tărăboi? mă întrebă el. Eu unul cred că 
da. 

— Nu chiar. De-abia m-am pornit. 


Am pătruns într-o spațioasă cameră de zi şi m-am aşezat. 

În încăpere se aflau canapele moi, lampadare de bronz şi 
draperii în nuanţe calde de albastru şi de roşu. Am presupus că 
mobila era pe gustul fostei sale soţii. 

— Nu va dura foarte mult, generale. Aş vrea să vă spun ceea 
ce ştiu eu despre An Lao. 

Hutchinson încercă să-mi închidă gura: 

— Ba o să-ţi spun eu acum ceea ce nu ştii, domnule. Nu ştii 
cum funcţionează armata şi se pare că nu ştii prea multe nici 
despre viaţa din cercurile puterii. Ai depăşit măsura. Pleacă! 
Acum! la-ţi şi blestematele de poveşti şi du-te cu ele la 
Washington Post. 

— Starkey, Griffin şi Brownley Harris erau nişte asasini militari 
care v-au fost repartizaţi în Vietnam, am început eu. 

Generalul se încruntă şi scutură din cap, însă în final păru să 
se resemneze şi să mă asculte. El se aşeză şi îmi spuse: 

— Habar n-am despre ce naiba vorbeşti. N-am auzit în viaţa 
mea de niciunul dintre oamenii ăştia. 

— Ai trimis în Valea An Lao mai multe grupuri de câte zece 
persoane, având misiunea specială de a-i intimida pe 
vietnamezi. Era vorba despre un război de gherilă şi echipele 
acestea ale tale au fost instruite să acţioneze la fel ca niște 
trupe de gherilă. Ele au comis asasinate şi mutilări. Ele i-au 
măcelărit şi pe necombatanţi. Îşi lăsau la faţa locului şi cartea 
lor de vizită - îşi vopseau victimele în roşu, alb sau albastru. 
Apoi au scăpat de sub control, nu-i aşa, generale? 

Hutchinson zâmbea de-a binelea. 

— De unde ai dezgropat tot rahatul ăsta ridicol? Da' ştiu că ai 
imaginaţie, nu glumă! Acum cară-te odată dracului de-aici! 

Eu însă am mers neabătut mai departe. 

— Ai distrus până şi documentele care atestau faptul că 
aceşti oameni ar fi fost vreodată în Valea An Lao. Același lucru 
este valabil şi pentru cei trei asasini - Starkey, Griffin şi Harris - 
cei pe care i-ai trimis apoi pe urmele celorlalţi, ca să curețe 
mizeria lăsată în urmă. Aşa am aflat eu prima dată despre toată 
înşelătoria. Chiar ei mi-au povestit că au fost acolo. Însă în 
dosarele lor militare n-a rămas nimic consemnat despre asta. 

Generalul nu manifesta niciun fel de interes faţă de ceea ce 
aveam eu de spus. Era, bineînţeles, o prefăcătorie. Simţeam 


dorinţa de a mă ridica şi de a-l lovi cu pumnul în faţă, până ce 
avea să recunoască întreg adevărul. 

— Dar dosarele n-au fost distruse în totalitate, generale, am 
continuat eu. 

În sfârşit, reuşisem să-i captez atenţia. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Exact ce ai auzit. Dosarele n-au fost distruse în totalitate. 
Un cercetaş ARVN, pe nume Tran Van Luu, a adus la cunoştinţa 
comandantului său comiterea acelor atrocități. Respectivul 
comandant nu era nimeni altul decât colonelul Owen Handler. 
Desigur că nimeni nu l-a luat în seamă, aşa că Luu a furat copiile 
respectivelor dosare - şi le-a predat nord-vietnamezilor. 
Dosarele cu pricina au fost ţinute la Hanoi până în anul 1997. 
Apoi s-a întâmplat ca CIA să pună mâna pe copiile acestora. Am 
făcut şi eu rost de nişte astfel de copii, atât de la FBI, cât şi de la 
Ambasada vietnameză. Aşa încât poate că mai ştiu şi eu câte 
ceva şi despre viaţa din cercurile puterii de la Washington. Ştiu 
chiar şi faptul că eşti luat în considerare ca un posibil membru al 
Statului-Major al Puterilor Aliate, însă doar cu condiţia ca nimic 
din toate lucrurile acestea să nu fie scos la iveală. 

— Eşti nebun! izbucni Hutchinson. Ţi-ai pierdut minţile. 

— Chiar aşa să fie oare? Două echipe de câte zece membri 
fiecare au comis în cadrul populaţiei civile de prin satele 
vietnameze sute de asasinate, în perioada anilor 1968 şi 1969, 
atunci când erai comandantul lor. Tu le-ai dat acele ordine. 
Când echipele trimise de tine au scăpat de sub control, tot tu i- 
ai trimis şi pe Starkey şi ai lui ca să restabilească ordinea. Din 
nefericire însă, şi ei au omorât câţiva civili. Mai de curând, ai dat 
ordinul de a fi omorât şi colonelul Handler. Acesta ştia ce rol ai 
jucat tu în Valea An Lao. Dacă s-ar fi aflat asta, atunci cariera ta 
ar fi fost distrusă şi ai fi putut chiar să ajungi la închisoare. Te-ai 
deplasat şi tu în teren, împreună cu Starkey, cu Harris şi cu 
Warren Griffin. Ai fost chiar acolo, Hutchinson, în Valea An Lao. 
Porţi întreaga răspundere pentru tot ce s-a întâmplat rău acolo. 
Ai fost chiar tu acolo - ca un a/ patrulea Şoricel Orb. 

Hutchinson se răsuci brusc în fotoliul său. 

— Walker! Taravela! strigă el. Acum puteţi intra. L-am 
ascultat prea mult pe nenorocitul ăsta. 

Doi bărbaţi intrară printr-o uşă laterală. Amândoi aveau 


armele scoase şi îndreptate în direcţia mea. 
— Acum nu mai pleci, doctore Cross, mi se adresă colonelul 
Walker. Nu mai ai voie să te duci acasă. 


112 

Mâinile mi-au fost legate strâns la spate. Apoi cei doi bărbaţi 
înarmaţi m-au îmbrâncit afară şi m-au băgat cu forţa în 
portbagajul unui sedan închis la culoare. 

Stăteam acolo încovrigat ca o pătură sau ca un covor. Pentru 
un bărbat de dimensiunile mele, eram extrem de înghesuit. 

Am simţit cum maşina ieşea în marşarier de pe aleea de 
acces a casei lui Hutchinson, cum trecea peste şanţul de 
scurgere şi apoi întorcea pe stradă. 

Sedanul rula cu o viteză moderată prin West Point. Nu mergea 
cu mai mult de treizeci şi cinci de kilometri pe oră. După ce în 
final automobilul îşi mărise viteza, mi-am dai seama că 
ieşiserăm din incinta bazei militare. 

Nu ştiam cine se mai afla în maşină. Nu ştiam dacă venise şi 
generalul Hutchinson împreună cu oamenii săi. Se părea că 
aveam să fiu în curând ucis. Nu-mi puteam imagina cum aş mai 
fi putut să scap şi de data asta cu viaţă. M-am gândit la copii şi 
la Nana şi la Jamilla şi m-am întrebat de ce riscasem din nou să 
fiu omorât. Constituia oare acest lucru dovada unui caracter 
puternic sau proba el o serioasă deficiență de caracter? Dar în 
clipa aceea, nimic nu mai avea importanţă. 

In cele din urmă, automobilul coti de pe şoseaua netedă pe un 
drum foarte accidentat, probabil, nepavat. Am estimat faptul că 
ne aflam acum la circa patruzeci de minute depărtare de West 
Point. Cât mai aveam oare de trăit? 

Maşina s-a oprit apoi şi am auzit portierele acesteia 
deschizându-se şi închizându-se la loc. După aceea s-a deschis 
şi capota portbagajului. 

_ Prima faţă pe care am văzut-o a fost aceea a lui Hutchinson. 
In ochii acestuia nu se putea desluşi niciun fel de emotie. 
Privirea lui îndreptată către mine nu avea în ea nimic omenesc. 

Ceilalţi doi se aflau ceva mai în spate. Ei îşi îndreptaseră 
pistoalele în direcţia mea şi se uitau la mine cu nişte ochi la fel 
de indiferenți ca şi cei ai generalului. 

— Ce aveţi de gând să faceţi? am pus eu o întrebare al cărei 
răspuns deja îl cunoşteam. 

— Ceea ce ar fi trebuit să facem încă din seara în care te-ai 
întâlnit cu Owen Handler. Să te ucidem, îmi răspunse colonelul 
Walker. 

— Cu orice risc, adăugă şi generalul. 


113 

Am fost săltat peste marginea portbagajului şi am fost trântit 
pe pământ, ca un sac cu cartofi. Am aterizat rău, pe şale. 
Durerea m-a săgetat în tot corpul. Ştiam că acesta Nu era decât 
începutul. Aceşti ticăloşi aveau de gând sa MĂ chinuie, înainte 
de a mă omori. Aveam mâinile încătuşate și nu puteam face 
nimic pentru a-i opri. 

Colonelul Walker întinse o mână în direcţia mea şi ÎMI sfâşie 
cămaşa. Celălalt îmi scoase din picioare pantofii, după care 
trase şi pantalonii de pe mine. 

Brusc, mă aflam gol-puşcă şi tremuram în pădure, PE undeva 
prin statul New York. Aerul era rece, temperatura acestuia fiind 
probabil în jurul valorii de cinci grade Celsius 

— Ştii tu care este adevărata mea vină? Ştii tu ce ANUME am 
făcut eu pentru a înrăutăţi lucrurile în Vietnam? mă ÎNTREBĂ 
Hutchinson. Am dat nenorocitul ăla de ordin de a riposta. 
Vietnamezii ne omorau şi ne schilodeau oamenii. Ei practicau 
terorismul şi sadismul. Încercau să ne intimideze prin toate 
mijloacele posibile. Dar nu m-am lăsat intimidat. Le-am ripostat 
pe măsură. Tot aşa cum îţi ripostez acum şi ţie, Cross. 

— Ai omorât şi civili, dezonorându-ţi astfel funcţia DE 
comandant militar, i-am spus eu cu tot disprețul de care mă 
simţeam în stare. 

Generalul se aplecă foarte aproape de mine. 

— Tu n-ai fost acolo, aşa că nu-mi spune mie ce am făcut şi 
ce n-am făcut. În Valea An Lao, noi am ieşit învingători. Pe 
atunci, obişnuiam să spunem că pe lume nu există decât două 
feluri de oameni: călăreţii şi călăriţii. Eu sunt unul dintre călăreţi, 
Cross. Ghici ce eşti în consecinţă tu? 

Colonelul Walker şi celălalt bărbat aveau acum în mâini nişte 
vopsea şi nişte bidinele. Ei începură să întindă pe corpul meu 
gol vopseaua rece. 

— M-am gândit că o să-ţi placă acest tuşeu, îmi spuse Walker. 
Şi eu am fost în Valea An Lao. Să nu uiţi să le povesteşti şi 
despre mine celor de la Washington Post. 

Nu puteam face absolut nimic pentru a pune capăt acelei 
situaţii. Şi absolut nimeni nu m-ar fi putut ajuta. Eram absolut 
singur pe lume şi complet gol, iar acum îmi vopseau corpul. Era 
cartea lor de vizită, înainte să mă ucidă. 

Dârdâiam de frig. Vedeam în ochii lor că n-ar fi ezitat nicio 


clipă să mă omoare. Mai omorâseră şi altă dată. De exemplu, pe 
Owen Handler. 

Cât timp mai aveam eu oare de trăit? Câteva minute? Poate 
vreo două ore de tortură? Nu mai mult decât atât. 

Din beznă răsună o împuşcătură. Aceasta părea să se fi auzit 
de dincolo de luminile farurilor sedanului albastru în care 
veniserăm până aici. Ce naiba mai era şi asta? 

Pe faţa colonelului Walker se căsca acum o gaură întunecată, 
imediat sub ochiul său stâng. Din acea gaură ţâşnea sângele. El 
căzu pe spate, aterizând cu o bufnitură grea pe pământul din 
pădure. Partea dindărăt a craniului său dispăruse spulberată de 
glonţ în vânt. 

Cel de-al doilea soldat încercă să se lase la pământ pentru a 
se feri, însă un glonţ îl nimeri în partea inferioară a coloanei 
vertebrale. El scoase un răcnet şi apoi se rostogoli drept peste 
mine. 

Am văzut atunci nişte bărbaţi năvălind dintre copaci - erau cel 
puţin şase. După aceea am numărat nouă, apoi zece. 

În întuneric nu puteam desluşi cine erau. Cine dracu' mă 
salvase? 

Apoi, pe măsură ce se apropiau, lumina lunii le scotea în 
evidenţă tot mai bine trăsăturile figurilor. Dumnezeule mare! 
Nu-i cunoşteam, dar ştiam deja de unde veneau şi cine îi 
trimisese - fie să mă urmărească pe mine, fie să-l ucidă pe 
Hutchinson. 

Își făcuseră apariţia Umbrele Strigoilor. 

Oamenii lui Tran Van Luu îmi luaseră urma. Sau luaseră urma 
lui Hutchinson. 

Aceştia vorbeau în limba vietnameză. Nu înţelegeam nicio 
vorbă din ceea ce spuneau. Doi dintre ei îl înşfăcară pe general 
şi îl aruncară la pământ. Începură apoi să-i dea cu picioarele în 
cap, în piept, în burtă, în organele genitale. Generalul gemea de 
durere, însă bătaia continua, ca şi când bătăuşii nu l-ar fi putut 
auzi. 

Pe mine mă lăsaseră deocamdată în pace. Dar nu-mi făceam 
niciun fel de iluzii - eram martor la cele întâmplate Am rămas 
culcat, cu faţa lipită de pământ. Am urmărit din poziţia cea mai 
joasă şi mai avantajoasă atacul. Bătaia pe care o încasa 
generalul Hutchinson părea ireală şi aproape inumană. Acum 
vietnamezii îi loveau cu picioarele şi pe colonelul Walker, ca şi 


pe celălalt soldat. Băteavu nişte cadavre! Unul dintre agresori 
scoase un cuţit cu lama zimţată şi îl tăie pe Hutchinson. Urletul 
de durere al acestuia răsună în noapte. Era evident că ei voiau 
să-l chinuie pe general, însă fără a-l omori. Asta însemna să-l 
tortureze şi să-l terorizeze, să declanşeze prăpădul. 

Unul dintre oamenii lui Luu scoase o păpuşă de paie. 

El aruncă acea păpuşă în Hutchinson. Apoi îl înţepă pe ge- 
neral cu cuțitul, în partea de jos a stomacului. Hutchinson zbieră 
din nou de durere. Rana de la stomac nu avea să-i fie fatală. 
Tortura va continua. lar mai curând sau mai târziu, ei aveau să 
ne vopsească tuturor trupurile. 

Cred în ritualuri şi în simbolistică, şi mai cred şi în răzbunare. 

Tran Van Luu îmi spusese asta la închisoare. 

Unul dintre oamenii săi veni în cele din urmă şi la mine. Eu 
mă ghemuisem ca să mă apăr. Acum chiar că nu mă mai putea 
salva nimeni. Cunoşteam planul Umbrelor Strigoilor - 
dezlănţuirea prăpădului - răzbunarea pentru strămoşii ucişi, dar 
neîngropaţi vreodată. 

— Tu vrei te uiţi? Sau pleci? mă întrebă respectivul. Vocea 
acestuia era surprinzător de calmă. Tu liber să pleci, detectivule. 

L-am privit drept în ochi şi i-am răspuns: 

— Plec. 

Umbra strigoilor mă ajută să mă ridic în picioare, îmi scoase 
cătuşele, apoi mă conduse de-acolo. El îmi aruncă apoi nişte 
cârpe, ca să mă şterg de vopsea şi de murdărie. Un alt bărbat 
îmi aduse hainele şi pantofii. Amândoi păreau respectuoşi cu 
mine. 

Apoi am fost dus până la porţile de la West Point, lângă 
şoseaua 9W, acolo unde am fost lăsat liber şi nevătămat. Nu 
aveam nicio îndoială în privinţa faptului că totul se petrecuse 
aşa potrivit ordinelor explicite ale lui Tran Van Luu. Am alergat 
să găsesc ajutor pentru generalul Hutchinson şi pentru oamenii 
acestuia, însă ştiam că era deja prea târziu. 

Infanteristul îi omorâse. 


114 

În după-amiaza următoare, Ron Burns m-a găsit până la urmă 
acasă. Eram sus în biroul meu, stând în picioare lângă fereastra 
boltită şi contemplând de-acolo Strada Cinci și împrejurimile 
acesteia. 

Jannie se afla jos pe peluza din faţa casei şi îl învăţa pe micul 
Alex să joace leapşa. Ea chiar îl lăsa pe fratele ei mai mic să 
câştige, însă această situaţie nu avea să mai dureze prea multă 
vreme. 

Burns îmi spunea: 

— Alex, tocmai am vorbit la telefon cu agentul special Mel 
Goodes. Acesta m-a sunat dintr-un orăşel din statul New York, 
pe nume Ellenville. Ai auzit vreodată de Ellenville? 

— Să-ţi spun drept, nu. Dar cred că am fost acolo foarte 
recent, i-am răspuns eu. Am dreptate, sau nu? 

— Da, ai dreptate, îmi zise Burns. Acolo ai fost dus, de la 
West Point. 

— Şi ce căuta agentul Goodes la Ellenville? l-am întrebat eu. 

— Am primit un apel telefonic din partea poliţiei de acolo. 
Poliţiştii locali erau într-o mare încurcătură - şi de-a dreptul 
şocaţi - de o grozăvenie pe care nişte vânători dc cerbi de prin 
partea locului au găsit-o azi-dimineaţă în munţi. 

— Sunt convins. Trei victime ucise. O scenă grotescă. Aspect 
de crimă rituală. 

— Trei bărbaţi neidentificaţi. Autorităţile din partea locului 
erau cu adevărat zguduite. Au interzis accesul pe o jumătate din 
munte. Victimele au tăieturi grave şi arsuri electrice peste tot pe 
corp. Raportul iniţial al poliţiei afirma că victimele au fost 
„sodomizate şi cauterizate”. Feţele acestora au fost vopsite. 

— În roşu, alb şi albastru. 

Îl ascultam acum doar pe jumătate. Jannie începuse să-l 
înveţe pe micul Alex cum se mai şi pierdea la leapşa. El 
începuse să plângă, iar ea îl ridică şi îl strânse în braţe. Apoi se 
uită la fereastra mea şi îşi flutură o mână către mine. Deţinea 
controlul asupra situaţiei. Aşa era Jannie. lar în tot acest timp, 
eu mă gândeam la tortură, la terorism, la toate lucrurile care 
aveau loc în numele războiului. Jihadul, războiul sfânt. Sau orice 
altceva asemănător. Când vor înceta oare toate astea? Probabil 
că niciodată sau nu înainte ca cineva să arunce în aer întreaga 


noastră planetă iubită. Oamenii se comportau demenţial, în 
această privinţă. 

— Mă întrebam dacă nu cumva ai putea aduce lămuriri în 
problema celor trei asasinate, îmi spuse Burns. Poţi, Alex? 

Am fluturat şi eu o mână în direcţia copiilor, după care m-am 
apropiat de masa mea de lucru şi m-am aşezat. Pe masă se afla 
o fotografie a Mariei împreună cu Jannie şi cu Damon, făcută 
atunci când copiii erau mici de tot. Mă întrebam ce ar fi gândit 
Maria despre toate lucrurile astea. Dar copiii? Dar eu? Dar 
Jamilla? Trupurile celor ucişi erau vopsite în culorile steagului 
american. 

— Două dintre victime probabil că sunt generalul Mark 
Hutchinson şi un colonel pe nume Walker. Cel de-al treilea 
bărbat este un soldat din personalul de la West Point. Nu i-am 
reţinut numele. Hutchinson s-a dovedit a fi răspunzător pentru o 
parte dintre atrocitățile săvârşite în Vietnam, cu mai bine de 
treizeci de ani în urmă. Până la urmă, tot l-au ajuns blestemele. 

l-am povestit apoi lui Burns tot ce ştiam despre cele 
întâmplate în seara precedentă. La fel ca întotdeauna, el știa să 
te asculte. Apreciam din ce în ce mai mult această calitate a lui. 
Şi îmi dădeam seama că aveam încredere în el. 

— Ştii cine anume i-a ucis pe cei trei de la West Point? mă 
întrebă el în cele din urmă. 

M-am gândit o clipă la întrebarea lui, apoi i-am răspuns că nu 
ştiam. Şi din punct de vedere tehnic, acest lucru era adevărat. 
Burns îmi mai puse câteva întrebări, însă acceptă ceea ce îi 
spusesem eu. Mi-a plăcut la el şi acest lucru. 

Însemna că el acceptase discernământul meu. Atunci şi acolo, 
am mai tras încă o concluzie favorabilă directorului FBI. 

— Am să vin să lucrez pentru tine, i-am spus eu. Am să mă 
alătur FBl-ului. După cum ai zis şi tu, o să fie nostim. 

— Dar cine ţi-a spus ţie că oferta mea a mai rămas valabilă? 
mă întrebă Burns, râzând. Chiar şi acest lucru mi-a plăcut la el. 


EPILOG 
JARTIERA 


115 

Ultimul lucru la care m-aş fi aşteptat în acest an era o mare şi 
veselă nuntă. Stăteam acolo în picioare, ţinând-o pe Jamilla de 
mână şi uitându-mă la frumoasa grădină din Falls Church, 
Virginia. 

Ne aflam pe o pajişte întinsă din spatele unui mic han- 
restaurant. Prin ulmi şi de-a lungul balustradelor terasei erau 
înşirate lampioane albe şi galbene. Ori încotro mă uitam, erau 
numai trandafiri, gălbenele şi simplele, dar atât de frumoasele 
margarete englezeşti. 

Mireasa era absolut răpitoare, într-o rochie simplă din satin 
alb, fără niciun fel de trene înzorzonate şi voaluri. Rochia era 
croită în stilul Empire şi cădea cu multă eleganţă pe micuțul trup 
al lui Billie. Ea purta un colier şi nişte cercei din scoici kauri viu 
colorate, care aminteau de originea ei afro-americană. Părul ei 
era pieptănat peste cap şi strâns într-un coc la ceafă, 
ornamentat cu crenguţe înfipte în el. Billie n-ar fi putut arăta 
mai bucuroasă sau mai fericită decât atât. Zâmbetul ei fusese 
radios întreaga zi. 

Şi Sampson zâmbea tot timpul. El era îmbrăcat într-un costum 
gri ca guguştiucul şi vă rog să mă credeţi că arăta ca un prinţ. 
Un prieten de-al nostru, pastorul Jeffrey Campbell, consimţise să 
celebreze ceremonia, în faţa a aproape o sută dintre cei care îi 
iubeam pe John şi pe Billie din toată inima. 

Pastorul Campbell ne întrebă dacă aveam să facem tot ce ne 
stătea în putinţă pentru a sprijini această nouă familie în cadrul 
comunităţii. 

— Da! am răspuns, cu multă căldură şi entuziasm, toţi cei 
prezenţi. 

A urmat recepţia, iar eu am ţinut să rostesc câteva cuvinte de 
toast, ridicând paharul cu şampanie: 

— ÎI cunosc pe acest munte de om încă de când amândoi nu 
eram decât nişte puşti. Cel puţin eu eram un puşti pe atunci. El 
a fost dintotdeauna ca un membru al familiei noastre şi tot aşa 
va rămâne de-a pururi. John este loial cu prietenii săi, nu 
obişnuieşte să mintă, este un om de onoare, bun, generos şi 
dulce - oricât ar părea de greu de crezut, fapt pentru care îi 
consider cel mai bun prieten din lume. Pe Billie n-o cunosc la fel 
de bine ca pe John. Şi totuşi, deja îmi place de ea cu mult mai 
mult decât de John însuşi. Vă urez să aveţi împreună o viaţă 


îndelungată şi fericită. John şi Billie, vă iubesc, las acum să 
cânte muzica! Să dansăm până mâine! 

Mai întâi dansară John şi soţia lui, pe melodia „Hai să 
rămânem împreună”. Apoi li se alăturară pe ringul de dans şi 
alte perechi de dansatori, printre care şi eu împreună cu Jamilla. 

— Frumoasă nuntă, îmi zise ea. John şi Billie formează un 
cuplu minunat. Sunt grozavi şi îmi plac foarte mult. 

Nuntaşii începură să-şi umple farfuriile cu mâncare - pui cu 
nucă de cocos, perişoare, orez integral, verdeţuri. Toţi făceau 
poze cu aparatele de fotografiat de unică folosinţă aflate pe 
fiecare masă. Cea mai bună prietenă a lui Billie, de la şcoala de 
surori medicale, cântă extrem de frumos „Dragostea noastră nu 
se va stinge niciodată”. John şi cu mine cântarăm împreună 
„Vindecarea sexuală”, în mod execrabil, dar tocmai asta făcu să 
fie totul cât se putea de drăguţ. În permanenţă, copiii au fost 
bine ţinuţi în frâu. lar Sampson continua să zâmbească. 

După-amiază târziu, Damon şi cu Jannie mă înşfacară fiecare 
de câte un braţ şi mă escortară afară în curte. 

— Mă întorc imediat, i-am spus eu Jamillei. Sau cel puţin aşa 
sper. 

Billie şedea acolo pe un scaun de lemn, cu spatele la vreo 
şase bărbaţi neînsuraţi şi trişti, ba chiar terorizaţi. 

— Nu e nevoie chiar să prindeţi jartiera, zise ea, întorcându- 
se şi făcând cu ochiul. Cel care o va atinge primul este 
norocosul învingător. 

Eu stăteam ceva mai departe de grupul burlacilor şi le făceam 
cu ochiul şi mă strâmbam la Damon şi la Jannie şi bineînţeles la 
Jamilla. Deodată, ei au arătat cu toţii cu degetele în văzduh. 

M-am uitat şi eu în sus - şi am văzut cum jartiera cea mov se 
răsucea şi venea drept spre mine. N-aş fi putut să mă feresc de 
ea, chiar dacă aş fi vrut. 

Aşa că am prins jartiera şi am început s-o rotesc pe arătătorul 
întins în sus, spunând: 

— Nu mă sperie. 

M-am uitat apoi în stânga mea şi am văzut-o acolo pe Jamilla 
împreună cu Nana. Jam râdea şi bătea din palme, iar zâmbetul 
ei spunea: „Nici pe mine nu mă sperie”. 

Am privit în partea cealaltă - şi, Dumnezeule, acolo era dr. 
Kayla Coles, care nu bătea din palme, ci doar surâdea cu 


timiditate. Apoi îmi făcu şi ea cu ochiul. Ce putea să însemne 
oare acest lucru? 

Încă râzând, am scuturat din cap, dar după aceea am mai 
remarcat o altă figură cunoscută mie. L-am văzut pe directorul 
Ron Burns, de la FBI. 

Noul meu şef se apropia de mine şi îmi făcea semne cu mâna, 
ca să-mi atragă atenţia asupra lui. Ţinea sub braţ un fel de 
dosar gros, pe care n-aveam absolut nicio intenţie de a-l studia 
în acea sâmbătă. 

Şi totuşi, până la urmă n-am putut să nu fac acest lucru.