James Patterson — Inscenarea

i Numărul || în topurile 
NEW YORK TIMES şi PUBLISHERS WEEKLY 


PROLOG 
CAZUL UCIDERII 
„DOAMNELOR ALBASTRE” 


1 

Procurorul districtual din ţinutul Cumberland, 
Carolina de Nord, Marc Sherman, îşi depărtă de 
pupitrul acuzării bătrânul jilţ, care scârţâi jalnic în 
liniştea aproape mormântală din sala de judecată. 

Apoi Sherman se ridică în picioare şi se apropie 
încet de boxa juraţilor, acolo unde nouă femei şi trei 
bărbaţi - șase persoane albe şi şase afro-americane - 
aşteptau fremătând de nerăbdare să audă ceea ce 
avea el de spus. Il simpatizauau pe Sherman. El era 
conştient de acest lucru şi clar se și aştepta la o 
asemenea reacţie din partea lor. Mai știa și faptul că 
deja câştigase acest dramatic proces de crimă, chiar și 
în lipsa suitei de concluzii pe care tocmai se pregătea 
s-o expună. 

Cu toate acestea, Sherman tot urma să-şi susţină 
acea pledoarie de încheiere. Simţea nevoia de a-l 
vedea pe sergentul Ellis Cooper care fusese găsit 
răspunzător pentru crimele sale. Soldatul comisese 
cele mai odioase şi mai mișelești asasinate din 
întreaga istorie a ținutului Cumberland din statul 
Carolina de Nord. Acelea supranumite „Cazul 
Omorârii Doamnelor Albastre”. Locuitorii acestui ţinut 
așteptau din partea lui Sherman să-l pedepsească pe 
Ellis Cooper, care se întâmpla să fie un bărbat de 
culoare, iar el n-avea de gând să-i dezamăgească. 

Astfel că procurorul districtual începu: 

— Îmi desfăşor această activitate de multă vreme - 
mai exact de şaptesprezece ani. În tot acest răstimp, 
n-am mai întâlnit niciodată nişte asasinate ca acelea 
din luna decembrie a anului trecut, comise de către 
inculpat, sergentul Ellis Cooper. Ceea ce a început ca 
o manifestare de gelozie îndreptată împotriva uneia 
dintre victime, şi anume, Tanya Jackson, s-a extins 


apoi până la dimensiunile unei cinice masacrări a trei 
femei. Toate trei erau căsătorite, cu copii. Aveau în 
total unsprezece copii şi, bineînţeles, trei soţi acum 
profund îndureraţi, precum şi numeroşi alţi membri de 
familie, vecini şi prieteni apropiaţi. 

Seara fatală a căzut într-o vineri, o seară între femei 
pentru Tanya Jackson, Barbara Green şi Maureen 
Bruno. În timp ce bărbaţii lor se aflau la Fort Bragg, la 
obişnuita lor partidă de cărţi, cele trei neveste s-au 
întâlnit să sporovăiască, să mai râdă şi să se simtă 
bine împreună. Aş vrea să înţelegeţi că Tanya, 
Barbara şi Maureen erau prietene foarte bune. 
Întâlnirea lor din acea seară de vineri a avut loc acasă 
la familia Jackson, acolo unde Abraham şi soţia 
acestuia, Tanya, îi creşteau pe cei patru copilaşi ai lor. 

Pe la orele douăzeci şi două, după ce băuse cel puţin 
şase pahare de tărie la clubul de la unitatea lui 
militară, sergentul Cooper s-a dus la casa familiei 
Jackson. După cum aţi auzit din mărturiile depuse sub 
prestare de jurământ, el a fost văzut în faţa uşii de la 
intrarea din faţă a casei, de către doi vecini. Acolo 
bărbatul zbiera, somând-o pe doamna Jackson să iasă 
afară. 

Apoi sergentul Cooper a dat buzna în casă. Folosind 
un pumnal militar, o uşoară armă albă aflată în 
dotarea forţelor armate speciale ale Statelor Unite, el 
a atacat-o pe femeia care îi respinsese avansurile. A 
ucis-o pe Tanya Jackson pe loc, dintr-o singură 
lovitură de cuţit. 

Pe urmă, sergentul Ellis Cooper s-a năpustit cu 
pumnalul și asupra Barbarei Green, care avea treizeci 
şi unu de ani, iar la final și asupra lui Maureen Bruno, 
care aproape că izbutise să părăsească scena 
masacrului. Însă a fost ajunsă din urmă de către 


Cooper, lângă uşa de la intrare. Toate trei femeile au 
fost omorâte cu lovituri de cuţit aplicate de un bărbat 
puternic, care a predat tehnicile de luptă corp la corp 
la Centrul Militar Special de Instrucție John F. 
Kennedy, sediul central al Trupelor Speciale ale 
Armatei. 

Arma crimelor, pumnalul, a fost identificată ca 
aparţinând segentului Cooper, fiind o armă mortală pe 
care acesta o deţinea încă de la începutul anilor '70, 
când plecase din Vietnam. Cuţitul era plin de 
amprente ale sergentului Cooper. 

Amprente ale acestuia au fost descoperite şi pe 
îmbrăcămintea doamnelor Jackson şi Green. În 
particulele de piele gasite sub unghiile doamnei 
Jackson, a fost identificat ADN-ul sergentului Cooper. 
La locul crimelor, s-au găsit şi șuvițe din părul 
bărbatului. Arma crimelor a fost descoperită în podul 
casei lui Cooper, unde fusese ascunsă. Tot acolo se 
aflau şi pateticele „scrisori de dragoste” pe care elile 
trimisese Tanyei Jackson - şi care îi fuseseră returnate 
nedeschise. 

Aţi văzut fotografii ale incalificabilelor lucruri pe 
care le-a făcut sergentul Cooper celor trei femei. După 
ce le-a omorât, el le-a vopsit feţele cu vopsea de un 
albastru ca de vampir. Apoi le-a vopsit şi piepturile şi 
abdomenele. Este înfiorător şi demenţial. După cum 
am mai spus, sunt cele mai cumplite crime pe care le- 
am văzut vreodată. Cred că vă daţi seama că nu poate 
exista decât un singur verdict, şi anume, verdictul de 
vinovăţie! Să nu vă scape acest monstru! 

în clipa aceea, serglentul Ellis Cooper se ridică 
brusc de pe scaunul său din boxa acuzaților. întreaga 
audienţă din sala de judecată tresări şi rămase cu 
gura căscată. Bărbatul avea mai bine de un metru şi 


nouăzeci de centimetri înălţime şi o constituţie solidă. 
La vârsta de cincizeci şi cinci de ani, mijlocul său 
măsura tot optzeci de centimetri, la fel precum fusese 
şi atunci când intrase în armată, la optsprezece ani. 

Își purta tresele, iar în piept îşi agăţase medaliile, 
adică o „Inimă Purpurie”, o „Cruce a Serviciului 
Merituos” şi o „Stea de Argint”. Arăta impresionant, 
până şi în condiţiile acelui proces de omucidere. Apoi 
el rosti cu un glas limpede şi răsunător: 

— N-am omorât-o pe Tanya Jackson şi, de fapt, pe 
nici una dintre acele trei biete femei. Nu am intrat în 
seara respectivă în acea casă. N-am vopsit niciun 
cadavru în albastru. N-am omorât niciodată pe nimeni, 
cu excepţia cazurilor când mi-am servit patria, în 
război. Nu le-am ucis pe femeile acelea. Sunt 
nevinovat! Pentru numele lui Dumnezeu, sunt un erou 
de război în slujba ţării mele! 

Sergentul Cooper trecu de portiţa de lemn din faţa 
completului de judecată. El se năpusti într-o clipă 
asupra lui Marc Sherman şi îl dobori la podea, 
lovindu-l cu pumnii în faţă şi în piept. 

— Mincinosule, mincinosule! îi strigă Cooper. De ce 
încerci să mă lichidezi? 

Când într-un târziu oamenii de ordine din sala de 
judecată reuşiră să-l imobilizeze pe Cooper şi să-l 
îndepărteze de-acolo, cămaşa şi haina procurorului 
erau sfâşiate, iar faţa acestuia însângerată. 

Marc Sherman se ridică în picioare cu greu şi se 
răsuci din nou către juraţi. 

— E nevoie oare să mai adaug ceva? Verdictul este 
„vinovat”. Doborâţi-l pe acest monstru! 


2 

Adevăraţii ucigaşi îşi asumaseră doar un risc minor, 
asistând la încheierea procesului din Carolina de 
Nord. Ei voiau să vadă cu ochii lor sfârşitul acelui 
proces; nu ar fi admis să le scape un asemenea 
eveniment. 

Thomas Starkey era şeful grupului, fostul colonel de 
cavalerie din armată păstrându-şi şi acum alura şi 
autoritatea poziţiei sale din trecut. 

Brownley Harris era secondantul său, el rămânând 
faţă de colonelul Starkey la fel de respectuos precum 
fusese şi în Vietnam, tot aşa cum urma să fie până în 
ziua în care unul dintre ei sau - şi mai probabil - 
amândoi aveau să moară. 

Warren Griffin era tot acelaşi „Puşti”, părând însă 
doar vag amuzant, acum când ajunsese deja la vârsta 
de patruzeci şi nouă de ani. 

Juriul dăduse verdictul de vinovăţie, în răstimp de 
două ore şi jumătate din momentul în care membrii săi 
se retrăseseră pentru a delibera. Sergentul Cooper 
urma să fie executat pentru crimă, de către 
autorităţile statului Carolina de Nord. 

Procurorul districtual îşi făcuse în mod strălucit 
treaba contribuind din plin la condamnarea cui nu 
trebuia. 

Cei trei asasini se înghesuiseră într-o maşină 
bleumarin, parcată pe una dintre străduţele laterale 
înguste de lângă tribunal. 

Thomas Starkey porni motorul marii maşini. 

— Îi este cuiva foame? întrebă el. 

— Mie unul mi-e cam sete, îi răspunse Harris. 

— Iar eu simt că am făcut deja bătături la mâini, zise 
şi Griffin, izbucnind într-un râs protesc. 

— Hai să mergem să mâncăm şi să bem ceva - după 


care poate că o să ne încurcăm şi cu niscaiva 
femeiuşti. Ce părere aveţi? Ca să sărbătorim măreaţa 
noastră victorie de astăzi. In cinstea noastră! strigă 
colonelul Starkey, pe când conducea maşina în josul 
străzii, îndepărtându-se tot mai mult de tribunal. În 
cinstea celor Trei Soricei Orbi. 


PARTEA ÎNTÎI 
ULTIMUL CAZ 


3 

Am coborât la micul dejun pe la ora şapte în acea 
dimmeaţă şi m-am alăturat Nanei şi copiilor în jurul 
mesei din bucătărie. Acum că micul Alex începuse să 
meargă şi el în picioare, în bucătărie erau din nou 
contracarate toate obstacolele periculoase aflate la 
mică înălţime. Peste tot se aflau acum zăvoare, 
încuietori şi căpăcele din plastic pentru astuparea 
tuturor orificiilor. Sunetele flecărelii copiilor, ale 
lingurilor ce se loveau de castronaşele pentru cereale, 
precum și cele scoase de către Damon care îl iniţia pe 
frăţiorul lui mai mic în arta zdrobirii zmeurii, făceau 
ca bucătăria să devină aproape la fel de zgomotoasă 
ca o secţie de poliţie într-o seară de sâmbătă. 

Băieţeii mâncau un soi de cereale expandate în 
glazură cu aromă de ciocolată şi beau cacao cu lapte. 
Doar gândul la acele mari cantităţi de ciocolată 
îngurgitate de ei la ora şapte dimineaţa mă făcea să 
mă cutremur. Nana şi cu mine ne-am mulţumit cu 
nişte sendvişuri cu ouă pe felii de pâine integrală 
prăjită. 

— Ce bună poate fi mâncarea asta, am spus eu pe 
când mă aşezam în faţa cafelei şi a tartinelor cu ouă. 
N-am de gând să alterez frumuseţea momentului 
făcând comentarii în legătură cu deliciile micului 
dejun pe bază de ciocolată pe care îl savurează doi 
dintre scumpii mei copii, în cadrul alimentaţiei lor din 
această dimineaţă. 

— Păi atunci, nu comenta, replică prompt Jannie. 

I-am făcut cu ochiul. Ea nu-mi putea anula buna 
dispoziţie din acea zi. Asasinul poreclit Mintosul 
fusese capturat şi, pentru moment, îşi petrecea zilele 
într-o închisoare de maximă securitate, din statul 
Colorado. Fiul meu de doisprezece ani, Damon, 


continua să exceleze - atât ca şcolar, cât şi în calitate 
de cântăreţ în Corul de Băieți din Washington. Jannie 
îşi îmbunătăţise stilul de a picta în ulei şi ţinea un 
jurnal intim care conţinea câteva mâăzgălituri şi 
caricaturi foarte bune pentru o fetiţă de vârsta ei. 
Personalitatea micului Alex începea şi ea să se afirme 
- el era un băieţel drăgălaş care tocmai trecuse la 
mersul biped, la cele treisprezece luni pe care le 
împlinise de curând. 

Eu cunoscusem recent o femeie-detectiv, pe nume 
Jamilla Hughes, şi îmi doream să-mi petrec mai mult 
timp împreună cu ea. Din păcate, femeia locuia în 
California, iar eu în capitală. Imi închipuiam că acest 
lucru nu era un obstacol chiar insurmontabil. 

Urma să-mi fac puţin timp pentru a mă lămuri 
asupra relaţiei mele cu Jamilla. Azi era ziua în care 
aveam de gând să mă întâlnesc cu Şeful Detectivilor, 
George Pittman, şi să demisionez din poliţia din 
Washington. Mă gândisem ca după această demisie 
să-mi iau câteva luni libere. 

După aceea, aş fi putut să mă lansez în practica 
privată, ca psiholog sau poate să devin colaborator al 
FBI-ului. Biroul îmi făcuse în această privinţă o ofertă 
care era în egală măsură interesantă, măgulitoare şi 
tentantă. 

În acea clipă, se auzi o ciocănitură sonoră în uşa 
bucătăriei, după care uşa se deschise, iar în cadrul ei 
se ivi John Sampson. Acesta era la curent cu ceea ce 
voiam să fac cu în acea zi şi presupuneam că el venise 
să mă susţină. 

Uneori, sunt atât de naiv, încât mi se face chiar 
puţin silă din pricina asta. 


4 


— Bună ziua, unchiule John, ziseră într-un singur 
glas Damon şi Jannie, rânjind apoi ca nişte mici 
prostuţi aşa cum făceau ori de câte ori erau în 
prezenţa lui John Sampson a cărui măreție îi 
impresiona. 

Acesta se apropie de frigider şi examină cu luare- 
aminte cea mai recentă creaţie plastică a lui Jannie. 
Ea încerca să copieze acolo câteva dintre personajele 
unui nou autor de benzi desenate, pe nume Aaron 
McGruder, care lucrase anterior la Universitatea din 
Maryland, iar actualmente devenise liber-profesionist. 
Huey şi Riley Freeman, Caesar şi Jazmine DuBois erau 
acum lipiţi cu bandă adezivă de frigiderul nostru. 

— John, nu vrei să-ţi pregătesc şi ţie nişte ouă? Pot 
să ţi le prepar scrob, cu brânză cedar, aşa cum ştiu că 
îţi plac atât de mult, îi spuse Nana, care deja sărise în 
picioare, gata să se apuce de treabă. Ar fi făcut orice 
pentru Sampson. Aşa stăteau lucrurile încă de când el 
avea doar zece ani şi ne împrieteniserăm noi doi, la 
început. Sampson este pentru ea ca un al doilea fiu. 
Părinţii acestuia fuseseră în puşcărie aproape tot 
timpul copilăriei lui, iar Nana se ocupase de creşterea 
sa, la fel cum o mai făcuseră şi alţii. 

— Nu, nu, îi răspunse el şi porni iute spre ea ca s-o 
determine să se aşeze la loc pe scaun - dar după ce 
femeia ajunsese deja lângă maşina de gătit, John 
continuă: Ba da, fă-mi-le scrob, Nana. Şi mi-ar plăcea 
să-mi prăjeşti şi nişte pâine de secară. Sunt lihnit de 
foame şi nimeni nu pregăteşte micul dejun aşa de bine 
ca tine. 

— Aşa este, chicoti ea şi aprinse  ochiurile 
aragazului. Ai mare noroc că sunt o doamnă de modă 
veche. Cu toţii aveţi acest noroc. 


— Ştim foarte bine, Nana, îi zâmbi Sampson. Apoi se 
întoarse către copii. Aş vrea acum să stau de vorbă cu 
tatăl vostru. 

— El îşi dă azi demisia, îl anunţă Jannie. 

— Aşa am auzit şi eu, îi replică Sampson. Se discută 
deja despre acest subiect peste tot; ştirea a apărut şi 
pe prima pagină din ziarul Post, şi probabil că se va 
discuta despre asta şi la televizor, în cursul acestei 
dimineţii, în cadrul show-ului Astăzi. 

— Aţi auzit ce a spus unchiul John al vostru, le-am 
zis eu copiilor. Acum spălaţi putina! Vă iubesc. 
Dispăreţi imediat! 

Jannie şi cu Damon îşi dădură ochii peste cap, se 
uitară lung la noi, dar se ridicară de la masă, îşi 
puseră cărţile în ghiozdane şi se îndreptară spre uşă, 
ca să plece la Şcoala Eternului Adevăr, care se află la 
vreo cinci străzi mai încolo de casa noastră de pe 
Strada Cinci. 

— Nici să nu vă gândiţi să ieşiţi pe uşă, înainte de a 
vă îmbrăţişa, am mai adăugat eu. 

Cei doi se întoarseră şi ne sărutară docili pe Nana şi 
pe mine. Apoi îl sărutară şi pe Sampson. Nu-mi pasă 
câtuşi de puţin de ceea ce se întâmplă în această lume 
postmodernă, rece şi lipsită de sentimente, dar în casă 
la noi aşa se petrec lucrurile. Probabil că Bin Laden n- 
a fost sărutat îndeajuns de mult în copilăria lui. 

— Am o problemă, începu Sampson imediat după 
plecarea copiilor. 

— Ai ceva împotrivă dacă aud şi eu ceea ce vrei să 
spui? îl întrebă Nana, de lângă maşina de gătit. 

— Nicidecum, îi răspunse John. Nana, Alex, v-am 
mai povestit amândurora despre un foarte bun prieten 
de-al meu, de când îmi făceam şi eu armata. Îl cheamă 
Ellis Cooper şi mai este încă şi acum în armată. Sau 


cel puţin, mai era. A fost găsit vinovat pentru 
omorârea a trei femei, după orele de serviciu. Eu n-am 
ştiut nimic despre asta, până ce n-au început să mă 
sune prietenii. Lui i-ar fi fost jenă să mă anunţe 
personal. N-ar fi vrut să aflu şi eu. Mai are numai trei 
săptămâni până la execuţie, Alex. 

L-am privit pe Sampson îndelung, drept în ochi. Am 
văzut acolo tristeţe şi durere, într-o măsură chiar mai 
mare ca de obicei. 

— Şi ce vrei tu, John? 

— Vino cu mine până în Carolina de Nord. Stai de 
vorbă cu Ellis Cooper. El nu este un asasin. Îl cunosc 
pe omul ăsta aproape la fel de bine ca pe tine. Ellis 
Cooper n-a ucis pe nimeni. 

— Ştii foarte bine că trebuie să te duci acolo 
împreună cu John, îmi zise Nana. Să fie acesta ultimul 
tău caz. Trebuie să-mi promiţi acest lucru. 

lar eu m-am conformat. 


5 

Pe la ora unsprezece în aceeaşi dimineaţă, eu şi cu 
Sampson ne aflam pe autostrada I-95, cu maşina 
înghesuită într-o coloană de TIR-uri grăbite care 
scrâşneau cumplit pe asfalt şi scoteau nori groşi de 
fum. Această călătorie ne oferea totuşi ocazia să fim 
împreună. Amândoi fuseserăm ocupați până peste cap 
pentru mai mult de o lună de zile, însă întotdeauna 
găsiserăm răgazul necesar să ne întâlnim şi să purtăm 
lungi convorbiri. Aşa se întâmplase încă din anii 
copilăriei noastre în Washington. De fapt, nu 
fuseserăm despărțiți decât atunci când Sampson şi-a 
servit ţara în cadrul a două campanii militare, în Asia 
de Sud-Est, timp în care eu îmi făceam studiile la 
Georgetown şi apoi la Johns Hopkins. 

— Povesteşte-mi despre acest camarad al tău din 
armată, l-am îndemnat. Eu mă aflam la volan, iar 
Sampson stătea pe scaunul pasagerului din dreapta, 
pe care îl împinsese la maximum în spate. Genunchii 
lui erau ridicaţi, atingând bordul. Dar cumva uriaşul 
lăsa impresia că îşi găsise o poziţie aproape comodă. 

— Atunci când l-am cunoscut eu, Cooper ajunsese 
deja sergent şi cred că el ştia că va rămâne sergent 
pentru totdeauna. li convenea situaţia aceasta, îi 
plăcea armata. El şi cu mine am fost împreună la 
Bragg. Pe vremea aceea, Cooper era sergent- 
instructor militar. Odată, m-a ţinut în garnizoană 
patru weekenduri în şir. 

Am bufnit în râs. 

— Atunci aţi devenit voi doi atât de apropiaţi? Aţi 
fost singurei în atâtea weekenduri, prin toate barăcile 
alea pustii!? 

— Pe atunci îl detestam pentru tenacitatea lui. 
Aveam impresia că îi căşunase pe mine. Înţelegi, 


credeam că mă alesese tocmai din cauza 
dimensiunilor mele. lar după aceea, ne-am reîntâlnit 
în Vietnam. 

— Acolo părea să se mai fi îmblânzit? Vreau să spun, 
atunci când v-aţi văzut din nou, în Vietnam. 

— Nu, Cooper rămâne în orice situaţie tot Cooper. 
Nu se lasă niciodată şi nu se abate câtuşi de puţin de 
la felul lui de a fi, însă dacă îţi vezi de treburile tale, şi 
el este corect cu tine. Tocmai asta îi şi plăcea în 
armată, faptul că acolo se respectă, în general, 
ordinea şi disciplina, există o mare consecvență şi 
dacă îţi îndeplineşti îndatoririle, atunci eşti de obicei 
foarte bine văzut. Poate nu chiar atât de bine pe cât 
socoteşti că ai merita, dar nici prea rău. El mi-a spus 
că armata este cel mai bun loc în care unui bărbat de 
culoare i se recunosc meritele. 

— La fel şi în cadrul poliţiei, am adăugat eu. 

— Până la un punct, da, zise Sampson, dând 
gânditor din cap. Imi amintesc, continuă el, de o 
întâmplare din Vietnam. Noi înlocuiserăm o grupă 
care omorâse poate două sute de persoane, într-un 
interval de timp de cinci luni. lar cei ucişi nu erau 
soldaţi, Alex, deşi se presupunea că îi ajutau pe 
soldații lor. 

În timp ce conduceam maşina, eram atent şi la tonul 
lui Sampson. Glasul acestuia devenise nostalgic. 

— Acest soi de operaţiune militară era cunoscut sub 
numele de acţiune de curăţare. În cazul la care mă 
refer, noi am ajuns într-un sătuc, însă acolo se afla 
deja o altă grupă de a noastră. Un ofiţer de infanterie 
îl „interoga” pe un prizonier, în faţa tuturor acelor 
femei şi copii. El îi jupuia sărmanului nenorocit pielea 
de pe burtă. Fără să şovâie nicio clipă, sergentul 
Cooper s-a apropiat de acel ofiţer şi a lipit gura ţevii 


armei sale de ţeasta respectivului. I-a spus că, în cazul 
în care nu înceta imediat torturarea prizonierului, el 
avea să-l împuşte pe loc. Şi ar fi făcut-o cu siguranţă. 
Lui Cooper nu-i păsa de urmări. Nu le-a asasinat el pe 
acele femei din Carolina de Nord, Alex. Ellis Cooper 
nu este un ucigaş. 


6 

Îmi plăcea să fiu împreună cu Sampson. Îmi plăcuse 
dintotdeauna şi avea să-mi placă de-a pururi. În timp 
ce maşina ne purta prin statul Virginia şi apoi în 
Carolina de Nord, discuția noastră a alunecat şi spre 
celălalt subiect posibil, acela mai promiţător şi mai 
dătător de speranţe. Eu deja îi povestisem lui John tot 
ce era de spus în legătură cu Jamilla Hughes, însă el 
voia să afle mai multe detalii senzaţionale. Câteodată, 
el este mai curios şi mai flecar chiar decât Mama 
Nana. 

— Nu mai am ce să-ţi spun în plus, uriaşule. Ştii şi 
tu faptul că am întâlnit-o cu ocazia acelui mare caz de 
crimă din San Francisco. Am lucrat împreună vreo 
două săptămâni. N-am apucat s-o cunosc prea bine. 
Cu toate acestea, îmi place mult de ea. Femeia asta nu 
suportă niciun fel de afront, din partea nimănui. 

— Şi ţi-ar plăcea să o cunoşti şi mai îndeaproape. 
Măcar de atâta lucru mi-am dat şi eu seama. Sampson 
începu să râdă şi îşi pocni palmele lui imense, lipindu- 
şi-le una de cealaltă. 

Am izbucnit şi eu în râs. 

__— Da, la drept vorbind, nu m-aş prea da în lături. 
Insă Jamilla este extrem de reticentă. Mi se pare că a 
cam încasat-o în trecut, la capitolul deziluzii. Poate din 
partea primului ei soț. Incă nu vrea să abordeze acest 
subiect. 

— Cred că are numărul tău de telefon, omule. 

— Poate că îl are. O să-ţi placă de ea. Toată lumea o 
simpatizează. 

John începu din nou să râdă. 

— Tu chiar îţi găseşti într-adevăr numai doamne 
tare drăguţe, trebuie să recunosc asta. Apoi el 
schimbă subiectul: Mama Nana e o mare figură şi este 


încă în mare formă, nu-i așa? 

— Ai dreptate. Şi are deja optzeci şi doi de ani. Dar 
nu-i arată câtuşi de puţin. Deunăzi, când m-am întors 
acasă, am găsit-o împingând pe o bucată de linoleum 
un frigider, ca să-l coboare pe scările din spatele 
casei. Nu i-a trecut prin minte să mă aştepte să ajung 
acasă şi s-o ajut. 

— Îţi mai aduci aminte de ziua în care am fost 
surprinşi subtilizând nişte discuri de pick-up de la 
magazinul Spector's Vinyl? 

— Da, cum aş putea să nu-mi amintesc? Ea adoră să 
tot povestească acel episod. 

John continua să râdă. 

— Parcă văd şi azi cum şedeam noi doi în acel 
birouaş sordid al patronului magazinului. 

Doar cu condamnarea la moarte nu apucase el să ne 
amenințe pentru că  încercaserăm să-i furăm 
prăpăditele alea de microsioane, dar noi mimam 
nepăsarea. Aproape că-i râdeam în nas. 

Insă Nana a apărut şi ea la magazin şi a început să 
ne lovească pe-amândoi. M-a pocnit peste faţă şi mi-a 
însângerat buzele. Părea ca scoasă din minţi, într-un 
acces de furie debordantă. 

— Ne ameninţa, răcnind la noi: „Să nu mai faceţi 
niciodată altfel decât vă spun eu, niciodată”, aţi 
înţeles? 

— Îmi amintesc şi astăzi felul în care ne-a vorbit 
atunci, i-am spus eu lui Sampson. Apoi l-a lăsat pe acel 
poliţist să ne târască la secţie. Ea nici măcar nu ne-a 
luat acasă. Am încercat s-o înduplec, spunându-i: „N- 
au fost decât nişte discuri, Nana”. În acel moment, am 
crezut că o să mă omoare. „Deja m-ai umplut tot de 
sânge!”, i-am strigat. „Şi am să te mai umplu şi mai 
tare de sânge”, a zbierat la mine. 


M-am trezit că zâmbesc la evocarea acelei amintiri 
atât de îndepărtate. Este interesant de remarcat că 
anumite lucruri care nu erau câtuşi de puţin nostime 
la momentul respectiv, devin amuzante odată cu 
trecerea timpului. Şi am adăugat: 

— Poate că de aceea am ajuns nişte poliţişti aşa de 
mari şi de răi. Din cauza mâniei răzbunătoare a Nanei, 
din acea după-amiază, de la magazinul de discuri. 

Sampson deveni brusc serios: 

— Nu, pe mine nu asta m-a îndreptat, ci armata. Cu 
siguranţă că nu acasă la mine am găsit eu ceea ce îmi 
trebuia. Nana mi-a fost de mare ajutor, dar armata a 
făcut om din mine. Armatei îi rămân pentru totdeauna 
îndatorat, armatei şi lui Ellis Cooper. Ura! Ura! Ura! 


7 

Am condus maşina direct către înaltele ziduri 
sumbre şi prevestitoare de rele care împrejmuiesc 
închisoarea Centrală din Raleigh, Carolina de Nord. 

Unitatea de maximă securitate de-acolo părea o 
închisoare în închisoare. Ea era înconjurată de garduri 
din sârmă ghimpată cu ţepi extrem de ascuţiţi şi de o 
mortală barieră electrificată; în toate turnurile de 
pază se aflau gardieni înarmaţi până-n dinţi. 
Închisoarea Centrală era unica puşcărie din întreg 
statul Carolina de Nord care avea o zonă de celule 
destinate condamnaților la moarte. In mod obişnuit, 
inchisoarea găzduia peste o mie de deţinuţi, dintre 
care un uluitor număr de 220 de locuri era rezervat 
acelor condamnaţi la moarte. 

— Înspăimântător loc, zise Sampson pe când 
coboram amândoi din maşină. Nu-l mai văzusem 
niciodată atât de neliniştit şi de amărât. Dar nici eu nu 
mă simţeam în largul meu, la închisoarea Centrală. 

Când am intrat în clădirea principală, am constatat 
că acolo domnea o linişte mormântală, iar securitatea 
era cu adevărat maximă. Sampson şi cu mine am fost 
rugaţi să aşteptăm între două rânduri de uşi din gratii 
de oţel. A trebuit să trecem amândoi printr-un 
detector de metale şi să prezentăm la control 
legitimaţiile nostre cu fotografie şi insignele de 
poliţişti. Paznicul care ne-a verificat ne-a spus că 
multe dintre plăcuţele de identificare din Carolina de 
Nord erau confecţionate în această închisoare. O 
informaţie utilă, am presupus eu. 

La închisoarea de maximă securitate existau sute de 
porţi de siguranţă din oţel. Deţinuţii nu aveau voie să 
se deplaseze în afara celulelor lor fără cătuşe la mâini, 
fără lanţuri la picioare şi fără să fie însoţiţi de paznici. 


În cele din urmă, ni s-a permis să intrăm şi în zona 
condamnaților la moarte şi am fost conduşi la 
sergentul Cooper. In acest sector al închisorii, fiecare 
grup de celule era compus din şaisprezece încăperi de 
detenţie, opt jos şi alte opt deasupra primelor, la care 
se adăuga o cameră de zi comună. Totul era zugrăvit 
în culoarea oficială, cunoscută sub denumirea de 
„nuanţa ciocârliei”. 

— John Sampson, până la urmă tot ai venit, zise Ellis 
Cooper când ne văzu în coridorul îngust de lângă 
vorbitor. Uşa a fost deschisă şi doi gardieni înarmaţi 
ne-au condus înăuntru. 

Mi s-a tăiat răsuflarea, însă am încercat să-mi 
păstrez cumpătul. Incheieturile şi gleznele lui Cooper 
erau prinse în lanţuri. Omul părea doar un sclav mare 
şi puternic. 

Sampson se apropie de Cooper şi îl strânse tare în 
braţe. Cooper era îmbrăcat în zeghea portocaliu- 
roşcată pe care o purtau toţi condamnaţii la moarte. 
Bărbatul repeta încontinuu: 

— Mă bucur mult să te văd. 

Când într-un târziu cei doi uriaşi se desprinseră din 
îmbrăţişare, Cooper avea ochii înroşiţi şi obrajii umezi 
de lacrimi. In ochii lui Sampson nu se vedea nicio 
lacrimă. Niciodată nu l-am văzut pe John plângând. 

— Asta este cel mai frumos lucru care mi s-a 
întâmplat în ultima vreme, spuse Cooper. Nu credeam 
să mai vină cineva şi la mine, după proces. Pentru 
multă lume, eu sunt deja un om mort. 

— Am mai adus pe cineva împreună cu mine. El este 
detectivul Alex Cross, mă prezentă Sampson, 
întorcându-se în direcţia mea. Este cel mai priceput 
anchetator pe care îl cunosc eu, specializat în cazuri 
de omucidere. 


— Tocmai de aşa ceva am şi eu nevoie, îmi spuse 
Cooper în timp ce îmi strângea mâna. De cel mai 
priceput. 

— Te rog să ne povesteşti totul despre această 
nebunie îngrozitoare. Să nu omiţi absolut nimic, îi 
spuse Sampson. Povesteşte-ne totul, de-a fir a păr. 
Vrem să auzim versiunea ta, Coop. 

Sergentul Cooper dădu aprobator din cap. 

— Mi-ar face bine să spun totul şi cuiva care nu este 
deja convins de faptul că eu le-am omorât pe cele trei 
femei. 

— Tocmai de aceea ne aflăm noi aici, îl asigură 
Sampson. Fiindcă nu le-ai ucis tu pe femeile acelea. 

— În vinerea respectivă fusese zi de leafă, începu 
Cooper. Ar fi trebuit să merg direct acasă, să mă 
întâlnesc cu prietena mea, Marcia, însă m-am oprit să 
beau câteva pahare în club. Şi i-am telefonat Marciei 
pe la ora opt. Se părea însă că ea plecase de-acasă. 
Probabil că se supărase pe mine. Aşa că am mai băut 
un pahar. Mă întâlnisem cu nişte amici. Am sunat din 
nou acasă - cred că se făcuse atunci aproape ora 
nouă. Marcia tot nu se întorsese. Şi atunci am mai 
băut vreo două pahare la club. Apoi am pornit-o pe jos 
spre casă. De ce pe jos? Fiindcă mă simţeam cam 
ameţit. Oricum, până la mine acasă nu erau mai mult 
de doi kilometri de mers. Când am ajuns acolo, 
trecuse deja de ora zece. Marcia tot nu sosise acasă. 
Am deschis atunci televizorul şi m-am uitat la un meci 
de baschet dintre Carolina de Nord şi Duke. Imi place 
să văd când pierd cei de la Duke şi antrenorul lor, K. 
Pe la ora unsprezece, am auzit uşa de la intrare 
deschizându-se. Crezând că este Marcia, am strigat-o 
şi am întrebat-o unde fusese plecată. Numai că nu ea 
intrase atunci în casă, ci vreo șase vlăjgani din poliţia 


militară şi un ofiţer investigator, pe nume Jacobs. La 
scurtă vreme după aceea, ei au spus că mi-au găsit 
pumnalul ascuns în podul casei mele şi că au mai 
descoperit şi urme de vopsea albastră, din aceea cu 
care fuseseră mânjite respectivele doamne. Şi am fost 
arestat sub acuzaţia de omucidere. 

Ellis Cooper se uită mai întâi la Sampson, după care 
mă privi şi pe mine drept în ochi. Omul făcu o pauză, 
înainte de a continua. 

— Nu le-am omorât eu pe femeile acelea, reîncepu 
el să vorbească. Şi nu-mi vine să cred că cineva mi-a 
putut  înscena totul,  aruncându-mi în  cârcă 
asasinatele. De ce să fi vrut cineva să mă înfunde când 
eu eram complet nevinovat? Nu are niciun sens. Nu 
am niciun fel de duşman. Cel puţin, nu ştiam să am un 
asemenea duşman. 


8 

Thomas Starkey, Brownley Harris şi Warren Griffin 
erau prieteni la cataramă de mai bine de treizeci de 
ani, încă de când luptaseră împreună în Vietnam. La 
fiecare câteva luni, sub comanda lui Thomas Starkey, 
cei trei mergeau la o cabană din bârne aflată în munţii 
Kennesaw din Georgia şi petreceau acolo un weekend 
prelungit. Era ca un fel de ritual de bărbăţie, care ar fi 
trebuit să continue, la insistenţele lui Starkey, până ce 
şi ultimul dintre ei ar fi murit. 

Acolo ei făceau toate lucrurile pe care n-ar fi putut 
să le facă acasă, ascultau muzică de prin anii '60 - 
melodii cântate de Doors, Cream, Hendrix, Blind 
Faith, Jefferson Airplane - cu sonorul dat la maximum. 
Şi beau pe săturate bere şi whisky, în timp ce îşi 
prăjeau pe grătar hălci groase de carne, ca la berărie, 
fripturi pe care le mâncau cu porumb proaspăt, cu 
cepe Vidalia, cu roşii şi cu cartofi copţi, cu mult unt şi 
cu multă smântână. Fumau ţigări cubaneze de foi şi se 
bucurau nespus de mult de tot ce făceau ei acolo. 

— Cum suna reclama aceea de demult făcută la 
bere? Ştiţi voi la care anume mă refer, le spuse 
Harris, în timp ce ședeau cu toţii pe veranda din faţa 
cabanei, după masa de seară. 

— În orice caz nu suna mai bine decât asta, îi 
răspunse Starkey, scuturând scrumul gros de la 
trabucul lui pe podeaua din scânduri late a verandei. 
Şi oricum berea aia era o poşircă. Nici măcar nu-mi 
mai amintesc cum se numea. Bineînţeles că în acest 
moment sunt puţin cam afumat şi complet debusolat. 
Niciunul dintre ceilalţi doi nu credea asta. Thomas 
Starkey nu-şi pierdea niciodată totalmente controlul şi 
cu atât mai puţin după ce comitea o crimă sau după ce 
dădea ordin ca aceasta să fie comisă. Domnilor, în 


sfârşit, ne-am plătit datoriile. Merităm acum asta, zise 
el şi îşi ridică stacana de băutură, pentru a ciocni cu 
ceilalţi prieteni ai lui. 

— Nu încape nicio îndoială că merităm o 
recompensă. Am trecut prin două sau trei războaie în 
străinătate. Am mai făcut şi alte isprăvi în ultimii 
câţiva ani care au trecut, îl susţinu şi Harris. Ne-am 
întemeiat familii. Avem împreună unsprezece copii. 
Asta ca să nu mai vorbim de faptul că ne-am descurcat 
frumuşel şi în viaţa civilă, deşi lumea e atât de rea. Cu 
siguranţă că nu mi-aş fi închipuit niciodată că am să 
ajung să câștig o sută cincizeci de mii de dolari pe an. 

Cei trei îşi ciocniră din nou paharele grele de bere. 

— Ne-am descurcat bine, băieţi. Si indiferent dacă 
credeţi asta sau nu, ar fi loc şi de mai bine, adăugă 
Starkey. 

La fel precum făceau întotdeauna, cei trei depănară 
apoi încă o dată vechi poveşti din războaie - din 
Grenada, de la Mogadishu, din Războiul din Golf, dar 
mai ales din Vietnam. 

Starkey relată din nou întâmplarea în care o 
făcuseră pe o femeie vietnameză „să se scufunde ca 
submarinul”. Femeia respectivă - cu siguranţă o 
simpatizantă a vietcongilor - fusese dezbrăcată în 
pielea goală, apoi o legaseră de o scândură de lemn, 
cu faţa în sus. Harris îi legase un prosop în jurul feţei. 
După aceea, prosopul a fost stropit cu apa care se 
scurgea încet dintr-un butoiaş. Atunci când prosopul s- 
a îmbibat complet, femeia a fost silită să inhaleze apă, 
în încercarea ei de a respira. În scurt timp, plămânii şi 
stomacul femeii erau umplute cu apă. Apoi Harris a 
apăsat cu putere pieptul femeii, pentru a-i scoate apa. 

Femeia a vorbit, dar bineînţeles că nu le-a spus 
nimic din ceea ce ei nu ştiau deja. Şi atunci, ei au 


târât-o până lângă un copac care făcea nişte fructe 
dulci şi era încontinuu acoperit cu nişte imense furnici 
galbene. 

Au legat-o pe femeie de acel copac, şi-au aprins 
ţigările cu marijuana şi s-au uitat nepăsători cum 
trupul ei se umfla îngrozitor. Când acesta era pe 
punctul să plesnească, ei au „conectat-o” cu firele 
electrice de la un telefon de campanie şi au început să 
o electrocuteze. Starkey a susţinut întotdeauna că 
acela era unul dintre cele mai inventive moduri de a 
omori pe cineva, iar căţeaua de teroristă a 
vietcongilor îşi meritase din plin soarta. 

Brownley Harris a început să vorbească apoi despre 
„minutele nebunegşti” din Vietnam. In cazul în care 
dintr-un sat se riposta măcar cu un singur foc de 
armă, atunci ei declanşau împotriva respectivului sat 
un „minut nebunesc”. Până şi infernul ar fi fost mai 
blând, deoarece împuşcăturile de răspuns dovedeau în 
mod indubitabil faptul că întregul sat era plin de 
vietcongi. 

După „minutul nebunesc”, satul sau ceea ce mai 
rămăsese din acesta era incendiat şi ras de pe faţa 
pământului. 

— Să intrăm acum în bârlog, băieţi, le zise Starkey. 
Am chef să văd un film. Şi ştiu exact şi care film 
anume. 

— E ceva de capul lui? îl întrebă Brownley Harris, 
rânjind. 

— E unul de mare groază, pot să vă asigur de asta. 
Unul care l-ar face până şi pe Hannibal să pară, prin 
comparaţie, un biet mieluşel. Iadul pe pământ, mai 
înspăimântător decât orice alt film pe care l-aţi văzut 
vreodată. 


9 

Cei trei se îndreptară către acel salonaş, locul lor 
preferat din cabană. Cu multă vreme în urmă, în 
Vietnam, ei primiseră numele codificat de „Trei 
Şoricei Orbi”. Fuseseră asasini militari de elită - 
făceau ceea ce li se cerea să facă, nu puneau niciodată 
întrebări stânjenitoare, executau întocmai ordinele pe 
care le primeau. Şi aveau de făcut o mulţime de 
asemenea lucruri. Erau cei mai buni în domeniul lor 
de activitate. 

Starkey era şi acum conducătorul grupului, exact la 
fel precum fusese şi în Vietnam. Dintre toţi trei, el era 
cel mai isteţ şi cel mai dur. De-a lungul anilor, nu se 
schimbase prea mult din punct de vedere fizic. Avea 
peste un metru şi optzeci înălțime, o talie de aproape 
optzeci şi cinci de centimetri şi un ten arămiu, potrivit 
cu cei cincizeci şi cinci de ani ai săi. Părul său blond 
era acum înspicat cu fire albe. Nu râdea prea des, însă 
atunci când o făcea, râsul lui devenea molipsitor. 

Brownley Harris era un bărbat încăpățânat şi 
îndesat, de circa un metru şi şaptezeci şi cinci de 
centimetri înălţime, care avea un trup aflat într-o 
surprinzător de bună condiţie fizică, pentru un bărbat 
de cincizeci şi unu de ani, luând în considerare marile 
cantităţi de bere pe care obişnuia să le bea. Ochii lui 
căprui erau adumbriţi de nişte sprâncene dese şi 
groase, unite deasupra nasului. Părul îl avea încă 
negru, dar uşor grizonat acum, cu o tunsoare 
militărească, însă nu extrem de scurtă. 

Warren Griffin, „Puştiul”, era cel mai tânăr membru 
al grupului şi în acelaşi timp încă cel mai impulsiv. Îi 
privea cu mult respect pe ceilalţi doi bărbaţi şi, în 
special, pe Starkey. Griffin avea aproape un metru şi 
nouăzeci de centimetri înălţime şi era un bărbat 


uscăţiv care le amintea celor care îl vedeau, şi mai 
ales femeilor mai în vârstă, de cântăreţul de muzică 
folk James Taylor. Părul său blond-roşcat era lung în 
părţi, dar se rărea către creştetul capului. 

— Mie îmi place de bătrânul Canibal Hannibal, rosti 
Griffin în timp ce intrau cu toţii în salonaş. Şi cu-atât 
mai mult acum când Hollywood-ul s-a decis să-l 
transforme într-un băiat de treabă, care nu-i omoară 
decât pe cei care n-au maniere alese sau gust artistic. 
Dar ce poate fi rău în asta? 

— După părerea mea, nimic, îi răspunse Harris. Şi 
mie îmi convine. 

Starkey încuie uşa „bârlogului”, după care introduse 
o casetă neagră în aparatul video. li plăcea acel 
salonaş, cu fotoliile lui cu tapiţeria din piele, cu un 
imens televizor Phillips cu diagonala de 90 de 
centimetri şi cu un dulap plin cu casete aranjate în 
ordine cronologică. 

— Să-nceapă spectacolul! zise Starkey. Stingeţi o 
parte din becuri. 

Prima imagine era o secvenţă tremurătoare luată cu 
o cameră purtată în mână, înfăţişând un bărbat care 
se apropia de o căsuţă cu un aspect cât se putea de 
obişnuit, construită din cărămidă roşie. Apoi în cadru 
mai apăru un bărbat. Operatorul cu camera video se 
apropie tot mai mult de casă, până ce focaliză 
imaginea unei camere de zi, luată printr-un geam 
murdar şi aburit al casei. În respectiva încăpere se 
aflau trei femei care râdeau şi sporovăiau, fără să-şi 
dea seama că erau urmărite de trei străini, ba, în plus, 
mai erau şi filmate. 

— Luaţi aminte că secvenţa introductivă este filmată 
dintr-un singur foc, fără nicio întrerupere. Cineastul 
este un veritabil geniu, dacă-mi pot permite să observ 


acest lucru. 

— Da, eşti un artist adevărat, spuse Griffin. Probabil 
că în tine arde mocnit flacăra divină. 

Femeile, care păreau să aibă între treizeci şi 
patruzeci de ani, se vedeau acum cu mare claritate 
prin fereastră. Ele beau vin alb şi se bucurau de 
întâlnirea lor exclusiv feminină de seară. Purtau 
şorturi şi aveau picioare frumoase, care meritau să fie 
admirate. Barbara Green îşi întinse un picior și își 
atinse degetele mari, ca şi cum şi-ar fi dat seama că 
este filmată. 

Tremurătoarea cameră video îşi continuă mişcarea 
lentă din jurul casei de cărămidă, spre uşa din spate, 
care dădea în bucătărie. Acum filmul avea şi bandă 
sonoră. Unul dintre cei trei bărbaţi nepoftiţi începu să 
ciocănească în uşa din plasă de aluminiu, a bucătăriei. 

Apoi se auzi o voce dinăuntru: 

— Vin acum! Cine este? Sper să fie Russell Crowe. 
Tocmai am văzut „O minte sclipitoare”. Iar bărbatul 
acela este într-adevăr frumos. 

— Nu este Russell Crowe, doamnă, îi răspunse 
Brownley Harris, care se dovedea a fi în mod vădit 
operatorul. 

Tanya Jackson deschise uşa bucătăriei, părând 
pentru o clipă extrem de nedumerită, înainte ca 
Thomas Starkey să-i taie beregata cu pumnalul. 
Femeia gemu şi se lăsă în genunchi, după care căzu 
cu faţa în jos. Murise încă înainte de a fi apucat să 
atingă linoleumul cu model de tablă de şah, negru cu 
verde-oliv, de pe pardoseala bucătăriei. 

— Cineva are o îndemânare deosebită în mânuirea 
pumnalului. Văd că nu ţi-ai pierdut deloc 
antrenamentul, odată cu trecerea anilor, îi zise Harris 
lui Starkey, în timp ce urmărea filmul şi sorbea din 


când în când din paharul cu bere. 

Imaginile captate cu camera video se derulau în 
continuare, mişcându-se rapid prin bucătărie, chiar 
deasupra cadavrului însângerat şi chircit al Tanyei 
Jackson, iar apoi în livingul casei. La radio era difuzat 
în acel moment un ritmat cântec interpretat de către 
Destiny's Child, ce părea a fi astfel coloana sonoră a 
filmului. 

— Ce se întâmplă? ţipă Barbara Green de pe 
canapea, ghemuindu-se apoi într-o poziţie de apărare. 
Cine sunteţi voi, domnilor? Şi unde este Tanya? 

Intr-o clipă, Starkey se şi aruncase asupra ei cu 
cuțitul în mână. El chiar făcu şi o grimasă în direcţia 
camerei video, privind-o cu un aer sumbru. Apoi se luă 
după Maureen Bruno în bucătărie şi-i împlântă 
pumnalul în mijlocul spatelui. Femeia îşi ridică ambele 
braţe în văzduh, de parcă s-ar fi predat. 

Camera video îşi inversă unghiul de filmare, 
arătându-l apoi pe Warren Griffin, care încheia alaiul 
celor trei bărbaţi. Acesta adusese vopseaua şi fusese 
cel care pictase în albastru feţele şi piepturile femeilor 
ucise. 

Şezând acum în bârlogul cabanei lor, cei trei amici 
mai vizionară de două ori filmul. Când acesta se 
încheie pentru a treia oară, Thomas Starkey scoase 
caseta din aparat. 

— Măi ce mai minune! spuse Starkey şi toţi îşi 
ridicară stacanele cu bere. Nu îmbătrânim deloc, ci ne 
descurcăm chiar din ce în ce mai bine. 


10 

UU-RA! 

De dimineaţă, Sampson şi cu mine am ajuns la baza 
militară de la Fort Bragg, Carolina de Nord, pentru a 
ne continua investigaţiile în Cazul Doamnelor 
Albastre. Deasupra capetelor noastre zburau în 
permanenţă avioane C-130 şi C-141. Eu am condus 
maşina pe aşa-numita  Autostradă a Tuturor 
Americanilor, după care am cotit pe Şoseaua Reilly. In 
mod surprinzător, în jurul bazei militare nu se afla 
niciun fel de dispozitiv de securitate; niciun gard nu 
împrejmuia postul de „pază”, iar la intrare nu exista 
până la 11 septembrie nici măcar o poartă. Armata 
chiar le permisese localnicilor să folosească drumurile 
din incinta bazei, pentru a tranzita Bragg cu maşinile 
lor, dintr-o parte în cealaltă. 

Baza în sine măsura circa 40 de kilometri de la est 
la vest şi mai bine de 16 kilometri de la nord la sud. 
Ea oferea adăpost unor trupe combatante pregătite să 
fie trimise oriunde în lume, într-un interval de timp de 
optsprezece ore. Şi avea toate dotările plăcute 
necesare: cinematografe, grajduri cu cai pentru 
echitație, un muzeu, două terenuri de golf şi chiar și 
un patinoar. 

Trecând pe lângă unul dintre nou-înfiinţatele posturi 
de securitate, am văzut două inscripţii. 

Una ne ura: BINE AŢI VENIT LA FORT BRAGG, 
CAROLINA DE NORD, SEDIU AL FORŢELOR 
AERIENE MILITARE AMERICANE ŞI AL FORŢELOR 
ARMATE AMERICANE PENTRU OPERAȚIUNI 
SPECIALE. 

Cealaltă putea fi văzută la intrarea în fiecare bază 
militară a Statelor Unite, indiferent unde anume ar fi 
fost aceasta amplasată pe globul pământesc: VĂ 


AFLAŢI PE UN AMPLASAMENT AL UNOR 
INSTALAŢII MILITARE ŞI PUTEȚI FI CONTROLAŢI 
FĂRĂ VREUN AVERTISMENT PREALABIL. 

Teritoriul bazei era prăfuit şi vremea continua să fie 
călduroasă la începutul toamnei. Oriunde mă uitam, 
vedeam doar soldaţi asudaţi alergând în cadrul orelor 
de instrucţie. Şi vehicule de teren. Nenumărate 
vehicule de teren. Multe trupe cântau în cadență. 

— Uu-ra! i-am spus lui Sampson. 

— Nimic nu se poate compara cu asta, rânji el. 
Aproape că-mi doresc să revin în armată. 

Sampson şi cu mine ne-am petrecut tot restul zilei 
stând de vorbă cu bărbaţi îmbrăcaţi în haine de 
camuflaj şi încălţaţi cu ghete militare lustruite. 
Cunoştinţele mele din cadrul FBl-ului s-au dovedit 
foarte utile în deschiderea anumitor uşi care 
altminteri ne-ar fi rămas închise. Ellis Cooper avea o 
mulţime de prieteni, şi majoritatea fusese şocată când 
auzisi despre crime. Chiar şi acum, prea puţini dintre 
ei erau dispuşi să creadă că omul ar fi putut să fie 
capabil de cruzimea pe care o presupune o asemenea 
faptă. 

Excepţiile cuprindeau câțiva  subofiţeri care 
urmaseră sub comanda sa Şcoala Militară Specială. 

Ei ne-au povestit că Ellis Cooper de-a dreptul îi 
terorizase în tot acest răstimp. Cel mai slobod la gură 
dintre aceștia s-a dovedit a fi unul pe nume Steve Hall, 
care ne-a spus: 

— Sergentul avea cu adevărat un caracter execrabil. 
Toată lumea ştia asta. De câteva ori, m-a prins când 
eram singur. M-a înghiontit şi m-a îngenuncheat. Sunt 
sigur că el spera să ripostez, însă eu n-am făcut aşa 
ceva. Nu sunt prea surprins să aflu că a omorât pe 
cineva. 


— Astea sunt doar nişte fleacuri, spuse Sampson, 
bagatelizând povestirile relatate de cei din şcoala de 
instrucţie militară. Coop are un temperament năvalnic 
şi poate să fie şi al dracului, în cazul în care este 
călcat pe bătături. Însă asta nu înseamnă câtuşi de 
puţin că le-a ucis el pe acele trei femei și le-a vopsit 
apoi în albastru. 

Eram conştient de enorma afecţiune şi de respectul 
lui Sampson faţă de Ellis Cooper. Reprezenta o latură 
a caracterului său pe care acesta n-o lăsa prea des să 
iasă la iveală. Sampson crescuse de mic cu o mamă 
dependentă şi distribuitoare de droguri şi cu un tată 
care n-a mai vrut să știe de el de când avea trei ani. 
Nu fusese niciodată un sentimental, însă făcuse o 
excepţie în privinţa Nanei, a copiilor şi poate şi a mea. 

— Ce părere ai despre toată această porcărie? mă 
întrebă el într-un târziu. 

Am şovăit înainte de a-i răspunde. 

— John, este încă prea devreme pentru a mă putea 
pronunţa. Ştiu că îţi vine greu să te împaci cu ideea că 
prietenul tău nu mai are nici trei săptămâni de trăit. Şi 
nu cred că vom fi multă vreme bine-veniţi la Fort 
Bragg. Armata preferă să-şi rezolve singură 
problemele, în felul în care socoteşte ea de cuviinţă. 
Va fi extrem de greu de găsit informaţiile de care am 
avea nevoie pentru a-l putea ajuta într-adevăr pe 
Cooper. Cât despre acesta, instinctul m-ar îndemna 
să-i dau crezare. Şi totuşi, cine anume s-ar osteni atât 
de mult, pentru a-i face o astfel de înscenare? Totul 
pare complet lipsit de sens. 


11 

Începeam să mă obişnuiesc cu avioanele C-130 şi C- 
141, care zburau în permanenţă deasupra capetelor 
noastre. Ca să nu mai vorbesc şi despre bubuiturile 
artileriei, care avea un dispozitiv de tragere lângă 
Fort Bragg. Mi se părea că artileria aceea parcă 
prevestea moartea lui Cooper. 

După ce am luat un prânz în grabă pe Bulevardul 
Bragg, Sampson şi cu mine am avut o întâlnire cu un 
căpitan pe nume Jacobs. Donald Jacobs lucra în cadrul 
DIC, respectiv la Departamentul de Investigații 
Criminalistice al armatei. El se ocupase încă de la bun 
început de acest caz de omucidere şi fusese în cadrul 
procesului un esenţial şi letal martor al acuzării. 

Eu continuam să remarc faptul că şoselele din Fort 
Bragg erau străbătute fără restricţii şi de vehiculele 
civile. Chiar şi acum, oricine putea intra aici fără să fie 
observat. Am condus maşina până în zona bazei 
militare în care se aflau amplasate clădirile 
administrative principale. DIC îşi avea sediul într-o 
clădire din cărămidă roşie, care era mai modernă şi 
mai insipidă decât cele mai atrăgătoare construcţii de 
prin anii 1920 şi 1930. _ 

Căpitanul Jacobs ne-a primit în biroul lui. În loc de 
uniformă, acesta purta o cămaşă roşie cadrilată sport 
şi nişte pantaloni kaki. Părea prietenos şi degajat, 
arătând ca un solid şi viguros bărbat care se apropia 
de vârsta de cincizeci de ani. 

— Cu ce vă pot fi de folos? ne întrebă el. Ştiu că 
multă lume continuă să creadă în nevinovăția lui Ellis 
Cooper. Omul i-a ajutat pe mulţi băieţi, cât timp a fost 
instructor. Mai ştiu și faptul că la Washington voi doi 
aveţi reputația unor foarte buni anchetatori 
criminalişti. Aşa că spuneţi-mi ce pot face pentru voi. 


— Doar să ne povesteşti tot ce ştii despre aceste 
asasinate, îi zise Sampson. Nu vorbiserăm despre asta 
dinainte, dar şi eu simţisem că aici, în baza militară, el 
trebuia să fie detectivul ce urma să conducă 
investigația noastră. 

Căpitanul Jacobs dădu din cap. 

— Foarte bine. Dacă n-aveţi nimic împotrivă, o să 
înregistrez convorbirea noastră. Domnilor, trebuie să 
vă spun că eu sunt convins de faptul că el a comis 
acele crime. Sunt absolut sigur că sergentul Cooper 
le-a omorât pe cele trei femei. Nu am pretenţia să şi 
înţeleg de ce anume a făcut-o. Și mai ales nu-mi dau 
seama ce semnificaţie a avut vopseaua albastră cu 
care a mânjit apoi cadavrele. Poate o să mă lămureşti 
dumneata, doctore Cross. Mai ştiu că multă lume din 
Bragg a fost şocată de brutalitatea şi lipsa totală de 
sens a respectivelor asasinate. 

— Ceea ce ar însemna că prezenţa noastră aici nu 
este prea bine-venită, îi replică Sampson. Te rog să ne 
ierţi, căpitane. 

— N-aveţi pentru ce să vă scuzaţi, îl întrerupse 
Jacobs. Aşa după cum am mai amintit, sergentul 
Cooper îşi are şi el admiratorii săi. La început, până şi 
eu eram înclinat să-l consider nevinovat. Povestea pe 
care ne-a spus-o despre locurile pe unde a umblat 
părea credibilă. Referințele lui profesionale sunt 
impresionante. 

— Şi ce anume te-a făcut să-ţi schimbi opinia? îl 
întrebă Sampson. 

— O mulţime de lucruri. Testul ADN şi dovezile 
găsite atât la locul crimelor, cât şi în alte părţi. Faptul 
că a fost văzut lângă casa familiei Jackson, cu toate că 
el se jură că n-a trecut pe acolo. Pumnalul său găsit la 
el în pod şi care s-a dovedit a fi chiar arma crimelor. Şi 


mai sunt şi alte câteva lucruri. 

— Ai putea să ne spui mai concret, despre ce alte 
lucruri este vorba? se interesă Sampson. 

Căpitanul Jacobs oftă, se ridică în picioare şi se 
apropie de un fişet vopsit într-o nuanţă verde-oliv. El 
descuie sertarul cel mai de sus, scoase din el un dosar 
şi ni-l aduse. 

— Uitaţi-vă la ceea ce se află aici şi s-ar putea să vă 
schimbaţi şi voi părerea. El împrăştie pe masă vreo 
şase pagini cu fotografii făcute la faţa locului. Eu mai 
văzusem la viaţa mea nenumărate asemenea 
fotografii, şi totuşi asta nu însemna că mă şi 
obişnuisem cu stilul. Iată felul în care au fost găsite 
cele trei femei. Pozele acestea nu s-au prezentat la 
proces, pentru a nu face familiile victimelor să sufere 
şi mai mult decât era strict necesar. Procurorul 
districtual ştia că existau probe mai mult decât 
suficiente pentru a asigura condamnarea sergentului 
Cooper, fără a mai fi nevoie de prezentarea acestor 
fotografii. _ 

Pozele acelea erau îngrozitor de elocvente. În mod 
evident, femeile fuseseră găsite în camera de zi, şi nu 
în locurile în care îşi pierduseră viaţa. Ucigaşul 
aranjase cu grijă cadavrele, pe o mare sofa înflorată. 
El regizase în mod artistic imaginea şi exista un 
element care mi-a atras în mod deosebit atenţia. Faţa 
Tanyei Jackson era aşezată pe abdomenul Barbarei 
Green, iar capul acesteia se afla pe abdomenul lui 
Maureen Bruno. Nu numai feţele, ci şi pântecele 
femeilor fuseseră vopsite în albastru. 

S-ar părea că Ellis Cooper credea că cele trei femei 
erau amante. Poate că acesta constituie mobilul 
crimelor. În orice caz, aşa şi-a explicat faptul că Tanya 
îi respinsese avansurile şi eu cred că asta l-a 


determinat să le ucidă pe toate. 

In clipa aceea, am deschis şi eu gura: 

— Aceste imagini ale locului faptei, oricât de 
expresive și de obscene ar fi ele, tot nu dovedesc 
faptul că Ellis Cooper este asasinul. 

Căpitanul Jacobs scutură din cap. 

— Se pare că nu ai înţeles cum stau lucrurile. Astea 
nu sunt copiile unor fotografii ale scenei crimei, făcute 
de către Poliţie, ci sunt nişte copii ale unor fotografii 
Polaroid pe care le-a realizat chiar Cooper însuşi şi 
care au fost descoperite acasă la el, împreună cu 
pumnalul. 

Donald Jacobs se uită la mine, după care îl privi lung 
şi pe Sampson. 

— Prietenul vostru le-a omorât pe acele femei. Acum 
ar trebui ca voi să mergeţi acasă şi să lăsaţi lumea de 
pe-aici să încerce să-şi vină în fire. 


12 

În ciuda poveţei căpitanului Jacobs, noi n-am părăsit 
imediat statul Carolina de Nord. Ba, dimpotrivă, am 
continuat să discutăm cu oricine accepta să stea de 
vorbă cu noi. Un sergent mi-a spus ceva interesant, 
deşi n-avea nicio legătură cu cazul nostru. A zis că 
recenta undă de patriotism, cea care a străbătut 
întreaga ţară după 11 septembrie, abia dacă a fost 
simțită la Fort Bragg. 

— Noi am fost dintotdeauna aşa! spunea el. 

Am putut vedea cu ochii mei asta şi trebuie să 
recunosc faptul că în această garnizoană a armatei m- 
au impresionai mai multe lucruri. 

A doua zi de dimineaţă m-am trezit devreme, cam pe 
la ora cinci, fără să-mi propun să merg într-un loc 
anume. Cel puţin însă aveam ceva timp să mă gândesc 
la faptul că acesta s-ar fi putut să fie ultimul meu caz. 
Şi cu ce fel de caz mă confruntam? Un bărbat 
condamnat pentru trei crime  înspăimântătoare 
pretinde că este nevinovat. Dar care ucigaş nu ar 
proceda la fel? 

Apoi m-am gândit la Ellis Cooper care aştepta ziua 
execuţiei în sectorul condamnaților la moarte de la 
Raleigh, şi m-am apucat de treabă. 

După ce m-am sculat din pat, am intrat pe internet 
şi mi-am început munca de documentare. Una dintre 
zonele cercetate a fost aceea referitoare la vopseaua 
albastră de pe victime. Am intrat pe site-ul VICAP şi 
am descoperit alte trei cazuri de victime vopsite după 
ce au fost ucise, dar cu niciunul dintre aceste cazuri 
nu părea că se poate stabili vreo legătură verosimilă. 

Apoi am baleiat un mare volum de informaţii 
referitoare la culoarea albastră. Una dintre 
informațiile care mi-au stârnit un interes moderat a 


fost aceea despre Grupul Bărbatului Albastru, alcătuit 
din artişti dramatici care au lansat la New York un 
spectacol cu titlul Tubes, spectacol care mai târziu s-a 
jucat şi la Boston, Chicago şi Las Vegas. Reprezentaţia 
cuprindea elemente de spectacol muzical, de teatru, 
de artă şi chiar de vodevil. Actorii jucau întotdeauna 
colorați complet în albastru, din creştet şi până-n 
tălpi. Poate că exista vreo legătură, dar era prea 
devreme pentru a mă putea pronunţa. 

M-am întâlnit cu Sampson la micul dejun la Hanul 
de Vacanţă, acolo unde şi locuiam - ca să fiu mai 
exact, la Hanul de Vacanţă Bordeaux. Am mâncat 
repede şi apoi am mers cu mașina la cartierul de 
locuinţe din afara bazei militare, acolo unde avuseseră 
loc cele trei asasinate. Casele erau nişte reședințe 
obişnuite, fiecare dintre ele cu câte o mică peluză în 
față. Foarte puţine dintre curţi aveau mici bazine din 
material plastic pentru bălăceală. Pe stradă erau 
parcate, ici şi colo tricicluri şi mici automobile. 

Ne-am petrecut o bună parte a dimineţii şi a 
începutului după-amiezii formându-ne o părere despre 
restrânsa comunitate în mijlocul căreia trăise Tanya 
Jackson. Era un cartier de lucrători militari şi la 
jumătate dintre adresele la care ne am oprit n-am 
găsit acasă pe nimeni. 

Tocmai mă aflam pe veranda din faţă a unei case 
construite din cărămidă, vorbind cu o femeie care 
părea să aibă aproximativ patruzeci de ani, când l-am 
văzut pe Sampson apropiindu-se de noi în fugă. Cu 
siguranţă că descoperise ceva. 

— Alex, vino cu mine! îmi strigă el. Haide! Am 
urgentă nevoie de tine chiar în acest moment. 


13 

M-am alăturat imediat lui Sampson. 

— Ce s-a întâmplat? l-am întrebat eu. Ce ai găsit? 

— Cred că s-ar putea să fi descoperit o pistă. Dar 
poate că mă înşel, mi-a răspuns el. 

L-am urmat până la o altă căsuţă. El bătu la uşă şi 
aproape imediat se ivi o femeie. Aceasta avea doar 
puţin peste un metru şi jumătate înălţime, însă nu 
încăpea nicio îndoială că trebuia să cântărească mai 
bine de nouăzeci de kilograme, dacă nu chiar peste o 
sută zece kilograme. 

— Dumnealui este partenerul meu, detectivul Cross. 
Ţi-am vorbit despre el. Dânsa este doamna Hodge, 
făcu el prezentările. 

— Sunt Anita Hodge, îmi spuse şi femeia în timp ce 
îmi strângea mâna. Mă bucur să te cunosc. Ea îl privi 
pe Sampson şi rânji. Sunt sigură că seamănă cu Ali, de 
pe vremea când era mai tânăr. 

Doamna Hodge ne conduse printr-o cameră de zi în 
care doi băieţei se uitau la televizor la Nickelodeon şi 
în acelaşi timp jucau nişte jocuri video. Apoi am 
urmat-o pe acea femeie printr-un coridor îngust şi am 
intrat într-un dormitor. 

În încăpere se afla un băiat de circa zece ani. Acesta 
şedea într-un scaun cu rotile în faţa unui calculator 
Gateway. Pe peretele din spatele băiatului erau lipite 
pozele lucioase ale mai mult de două duzini de jucători 
profesionişti din prima ligă de baseball. 

Micuţul păru deranjat de apariţia noastră nedorită. 

— Acum ce mai e? întrebă el. Aţi face foarte bine să 
ieşiţi de-aici şi să mă lăsaţi în pace. Nu vedeţi că 
lucrez? 

— El este Ronald Hodge, îmi zise Sampson. Ronald, 
dânsul este detectivul Cross. Ţi-am vorbit despre el, 


atunci când am discutat mai devreme. 

Băiatul dădu din cap, dar rămase tăcut, uitându-se 
mânios în direcţia mea. 

— Ronald, vrei să ne spui încă o dată ceea ce ai 
văzut? îl rugă Sampson. E foarte important pentru noi. 

Băiatul îşi dădu ochii peste cap. 

— Dar le-am mai spus-o deja şi celorlalţi poliţişti. M- 
am săturat până peste cap de toată povestea asta. 
Oricum, nu-i pasă nimănui de ceea ce cred eu. 

— Ronald, interveni şi mama băiatului. Acest lucru 
nu este adevărat, iar tu ştii foarte bine asta. 

— Te rog să-mi povesteşti şi mie, i-am spus eu 
băiatului. Ceea ce ai tu de declarat s-ar putea să fie 
extrem de important. Aş vrea să aud chiar din gura ta 
întreaga poveste. 

Băiatul se încruntă, continuând să scuture din cap, 
însă nu îmi evită privirea. 

— Celorlalţi poliţişti nu li s-a părut chiar atât de 
important ceea ce le-am spus. Erau cu toţii doar nişte 
capete pătrate. 

— Ronald, îl admonestă pe băiat mama acestuia. Te 
rog să nu fii obraznic. Doar ştii că nu tolerez un astfel 
de limbaj. 

— Bine, bine, rosti băiatul. O să vă povestesc din 
nou. Apoi începu să vorbească despre seara în care 
fusese ucisă Tanya Jackson şi despre ceea ce văzuse 
el: Era târziu şi încă nu mă dusesem la culcare. Ar fi 
trebuit să dorm deja, la acea oră. Mă jucam la 
calculator. Băiatul se opri şi se uită la maică-sa. 

Aceasta dădu din cap. 

— Te-am iertat pentru asta. Am mai discutat doar. 
Te rog acum să povesteşti odată! Incepi să mă calci pe 
nervi. 

În cele din urmă, băiatul schiţă cu timiditate un 


surâs şi își continuă povestirea. Poate că nu dorise 
decât să stârnească interesul ascultătorilor. 

— Din cameră de la mine, se poate vedea curtea 
familiei Jackson. Este imediat după colţul casei 
familiei Hart. Şi am văzut pe cineva în curtea aceea. 
Era destul de întuneric, însă am putut vedea un 
bărbat mişcându-se pe-acolo. Respectivul avea o 
cameră video sau ceva de genul acesta. Nu-mi puteam 
da seama ce anume filma el, aşa încât mi-a stârnit 
curiozitatea şi m-am apropiat de fereastră, ca să pot 
vedea mai bine. lar în acel moment, am văzut că, de 
fapt, acolo se aflau trei bărbaţi. I-am văzut în curtea 
doamnei Jackson. Am spus acest lucru şi poliţiei. Că 
era vorba despre trei bărbați. l-am văzut limpede, 
exact aşa cum vă văd şi pe voi doi acum aici, în 
camera mea. Iar ei filmau acolo ceva. 


14 

I-am cerut tânărului Ronald Hodge să mai repete o 
dată versiunea lui, iar băiatul s-a conformat. 

A repetat-o întocmai, aproape cuvânt cu cuvânt. Pe 
când vorbea, el se uita drept în ochii mei, nu s-a 
încurcat deloc şi nu a şovăit nicio clipă. Nu încăpea 
nicio îndoială că băiatul era neliniştit de scena la care 
fusese martor şi că încă nu-şi revenise. El trăise de 
atunci cu teama provocată de ceea ce văzuse în acea 
seară, apoi aflase şi despre crimele care fuseseră 
comise în casa din vecinătate. 

După aceea, Sampson şi cu mine am discutat cu 
Anita Hodge în bucătărie. Femeia ne-a servit un pahar 
de ceai cu gheaţă neîndulcit, care avea în el bucăţi 
mari de lămâie şi era delicios. Ea ne-a spus că Ronald 
se născuse cu spina bifida, o maladie a măduvei 
spinării care îi cauzase paralizia congenitală de la 
brâu în jos. 

— Doamnă Hodge, ce părere aveţi despre povestea 
pe care ne-a spus-o adineauri Ronald? am întrebat-o 
eu. 

— Îl cred. Sau cel puţin, sunt convinsă că el crede că 
a văzut cea ce v-a spus că a văzut. Poate că era 
semiintuneric și el a văzut doar nişte umbre, dar 
Ronald cu certitudine crede că a văzut trei bărbaţi şi 
că unul dintre aceştia avea în mâini un fel de aparat 
de filmat. Încă de la bun început a fost consecvent în 
această privinţă. A urmărit totul din umbră. Ca în 
filmul acela vechi al lui Hitchcock. 

— Fereastra din spate, am încuviinţat eu. James 
Stewart credea că a văzut pe fereastră cum a fost 
comisă o crimă. Pe atunci el era imobilizat, din cauza 
unui picior rupt. 

M-am uitat în acel moment la Sampson. Voiam să 


mă asigur că nu avea nimic împotrivă ca de data asta 
să conduc eu investigația şi să formulez întrebările. El 
dădu din cap în direcţia mea, confirmând astfel că 
totul era în regulă. 

— Şi ce s-a mai întâmplat după ce au stat de vorbă 
detectivii din Fayetteville cu Ronald? Au mai revenit? 
Au mai trecut pe-aici şi alţi poliţişti? Poate cineva de 
la Fort Bragg? Doamnă Hodge, de ce nu a fost luată în 
considerare în cadrul procesului şi mărturia lui 
Ronald? 

Femeia scutură din cap. 

— Ne-am tot pus asemenea întrebări - şi eu şi fostul 
meu soţ. Câteva zile mai târziu, ne-a vizitat un căpitan 
de la Departamentul de Investigaţii Criminalistice al 
armatei, căpitanul Jacobs. A vorbit şi el puţin cu 
Ronald. Dar asta a fost tot. N-a mai venit nimeni să ne 
spună ceva despre proces. 

După ce am terminat de băut ceaiul cu gheaţă, ne- 
am decis să ne încheiem ziua de lucru. Trecuse deja 
de ora cinci după-amiază şi am socotit că progresasem 
destul de mult cu ancheta noastră. Ne-am întors la 
Hanul de Vacanţă Bordeaux, de unde eu am sunat-o 
pe Nana şi pe copii. Acasă totul era în regulă. Cu toţii 
luaseră în serios asigurarea că acesta era „Ultimul caz 
al tatei” şi le plăcea cum sunau acele vorbe. 

Poate că la fel de mult îmi plăcea şi mie asta. 
Sampson şi cu mine am cinat şi am băut apoi câteva 
beri la restaurantul Papioane, din cadrul hotelului, 
după care am revenit la han, ca să ne culcăm. 

Am încercat să o prind la telefon şi pe Jamilla, în 
California. Acolo era aproximativ ora şapte, aşa că am 
format mai întâi numărul ei de la serviciu. 

— Inspector Hughes, Omucideri, a răspuns ea 
laconic. 


— Aş vrea să reclam dispariţia unei persoane, am 
început eu. 

— Bună, Alex, mă salută ea. Simţeam că zâmbea. M- 
ai găsit iar la serviciu. Sunt prinsă într-un adevărat 
vârtej. Tu eşti persoana dispărută. Unde te afli? Nu-mi 
scrii, nu-mi telefonezi. Nici măcar un prăpădit de e- 
mail nu mi-ai maitrimis, în ultimele câteva zile. 

I-am cerut iertare, iar pe urmă i-am povestit lui Jam 
despre sergentul Cooper şi tot ce se mai întâmplase 
până în acel moment. I-am relatat ceea ce observase 
Ronald Hodge de la fereastra dormitorului său. Apoi 
am abordat şi subiectul care mă determinase, de fapt, 
să o sun. 

— Mi-e tare dor de tine, Jam. Mi-ar plăcea să te văd, 
i-am spus. Oriunde şi oricând. De ce nu vii şi tu pentru 
o vreme ÎN est? Sau aş putea să vin eu acolo la tine, 
dacă preferi aşa. Spune-mi cum îţi convine ţie. 

Jamilla şovăia, iar eu am constatat că îmi ţineam 
răsuflarea. Poate că ea nu voia să se vadă cu mine. 
După aceea, femeia mi-a spus: 

— Mi-aş putea lua liber pentru câteva zile. Şi mie MI- 
AR plăcea să mă întâlnesc cu tine. Bineînţeles că am să 
vin la Washington. N-am mai fost în capitală de când 
eram mică. 

— Păi înseamnă că nu de prea multă vreme. 

— Eşti drăguţ, îmi zise ea râzând. 

Îmi tresălta inima fiindcă ne dăduserăm întâlnire. 
Bineînțeles că am să vin la Washington. Acele cuvinte 
ale Jamillei îmi răsunară întreaga noapte în minte. li 
ieşiseră din gură, ca şi cum ea de-abia aşteptase să 
mi le spună. 


15 

A doua zi dis-de-dimineaţă, am primit un telefon de 
la o prietenă de-a mea, de la FBI. O rugasem pe Abby 
DiGarbo să verifice la companiile de închiriat maşini 
aflate în zonă ce neregularități se petrecuseră în 
timpul săptămânii în care avuseseră loc asasinatele. li 
spusesem că era ceva urgent. lar Abby deja 
descoperise una. 

Se părea că firma Hertz fusese păcălită la 
închirierea unui Ford Explorer, nota de plată nefiindu- 
i achitată. Abby cercetase îndeaproape şi descoperise 
o interesantă pistă a unor acte falsificate. Ea mi-a spus 
că nu era chiar aşa de uşor de escrocat o companie de 
închiriat maşini, ceea ce reprezenta pentru noi o veste 
bună. Escrocheria presupunea folosirea unei cărţi de 
credit falsificate şi a unui permis de conducere de pe 
care se potriveau toate datele, inclusiv descrierea 
persoanei care închiriase maşina. 

Cineva intrase într-o bază de date publice pentru a 
obţine identitatea falsă utilizată pentru cartea de 
credit, iar informaţiile au fost trimise unei companii 
din Brampton, Ontario, unde s-a întocmit cartea falsă 
de credit. Apoi a fost obţinut falsul permis de 
circulaţie, prin intermediul websitelui 
Photoidcards.com. Ea îmi trimisese şi o fotografie, la 
copia căreia mă holbam chiar în acel moment. 

Era figura unui bărbat alb, cu trăsături obişnuite 
care probabil că fuseseră, oricum, modificate cu 
ajutorul machiajului şi a unei recuzite teatrale 
potrivite. 

FBl-ul încă nu-şi încheiase cercetarea. Totuşi, era şi 
ăsta un început. Cineva îşi dăduse destulă osteneală 
pentru a închiria o maşină din Fayetteville, fără a-şi 
utiliza numele real şi actele sale originale. Iar prin 


bunăvoința lui Abby DiGarbo, aveam şi fotografia 
respectivei persoane. 

Pe drumul către locuinţa sergentului Cooper, i-am 
povestit şi lui Sampson despre escrocheria cu 
închirierea maşinii. Sampson tocmai bea o cafea 
fierbinte şi mânca un ecler cumpărat de la Gogoşeria 
Dunkin’, dar mi-am putut da seama de faptul că era 
mulţumit de rezultatul investigaţiei mele. 

— Uite, vezi? Tocmai de-aia te-am şi rugat să mă 
ajuţi în problema asta, îmi zise el. 

Cooper locuise într-un mic apartament cu două 
dormitoare, aflat în Spring Lake, la nord de Fort 
Bragg. Acel apartament forma o jumătate dintr-o 
căsuţă duplex, construită din cărămidă roşie. Exista 
acolo şi o plăcuţă cu un avertisment: ATENŢIE, FERIŢI- 
VĂ DE ATACURILE PISICILOR AGRESIVE! 

— Are un anumit simţ al umorului, zise Sampson. 
Sau cel puţin, îl avea. 

Ni se dăduse o cheie pentru descuierea uşii de la 
intrare. Sampson şi cu mine am păşit înăuntru. După 
atâta timp, casa încă mirosea a pisică. 

— Bine că nu mai avem şi pe altcineva pe cap, i-am 
spus lui John. Nici pe alţi poliţişti şi nici FBI-ul. 

— Ucigaşul a fost prins, îmi răspunse Sampson. 
Cazul este acum închis. Nu-i mai pasă nimănui de el, 
cu excepţia noastră. Cooper zace acolo în sectorul 
condamnaților la moarte, în vreme ce timpul nu se 
opreşte nicio clipă, iar momentul execuţiei se apropie 
cu fiecare zi ce trece. 

Se părea că nimeni nu se gândise încă ce anume 
urma să se întâmple cu acel apartament în continuare. 
Ellis Cooper se simţise destul de sigur pe poziţia lui, 
aşa că îl cumpărase cu câţiva ani în urmă. După ce 
avea să se pensioneze, intenţionase să locuiască şi pe 


viitor tot la Spring Lake. Pe masa din holul de la 
intrare se aflau mai multe fotografii ale lui Cooper 
împreună cu diverşi prieteni de-ai lui, făcute în diverse 
locuri semănând cu Hawaii, cu sudul Franţei şi 
probabil cu insulele din Marea Caraibelor. Mai era 
acolo şi o poză mai recentă a lui Cooper strângând în 
braţe o femeie care probabil că era prietena sa, 
Marcia. 

Sampson mă chemă să-mi arate ceva la una dintre 
ferestre. E 

— Fereastra asta a fost forţată. In locuinţă s-a intrat 
prin efracţie. S-ar putea ca în acest fel să-i fi luat 
cineva lui Cooper cuțitul şi tot pe aceeaşi cale i l-o fi 
adus înapoi. Aşa s-ar explica de ce spune Coop că l-a 
lăsat în dulapul de haine din dormitorul lui, în vreme 
ce poliţia susţine că l-a descoperit în podul casei. 

Am mers apoi în dormitorul de alături. Acolo pereţii 
erau acoperiţi cu şi mai multe fotografii, în cea mai 
mare parte realizate în locurile în care îşi făcuse 
serviciul militar: Vietnam, Panama, Bosnia. Lângă 
unul dintre pereţi, se afla un dispozitiv pentru 
antrenament la ridicat greutăţi. Lângă încăperea 
pentru îmbrăcăminte era o masă pentru călcat rufe. 
Am cercetat şi prin încăperea pentru îmbrăcăminte. 

Veşmintele erau în majoritate militare, însă existau 
acolo şi haine civile. 

— La ce crezi că serveau fleacurile astea? l-am 
întrebat pe Sampson, arătându-i o masă pe care se 
afla un grup de mici obiecte ce păreau să provină din 
Asia de Sud-Est. 

Am ridicat de-acolo o păpuşă din paie, care părea 
bizar de amenințătoare, ba chiar întruchiparea răutăţii 
înseşi. 

Apoi o arbaletă în miniatură, care părea să aibă o 


gheară pe post de trăgaci. 

Şi o amuletă din argint, având forma unui ochi lipsit 
de pleoapă, într-o permanentă stare de veghe. 

Ce semnificaţie aveau toate astea? 

Sampson se uită cu atenţie la înspăimântătoarea 
păpuşa de paie, iar apoi la acel ochi. 

— Am mai văzut ochiul cel rău. Poate în Cambodgia 
ori la Saigon. Nu-mi mai amintesc precis unde anume. 
Am mai văzut şi păpuşi din astea, de paie. Cred că 
toate obiectele astea au menirea de a alunga duhurile 
rele.  Păpuşile le-am văzut la  înmormântările 
vietnameze. 

In pofida micilor obiecte care îţi dădeau fiori, 
apartamentul lui Ellis Cooper îmi lăsase impresia că 
locatarul lui era o persoană însingurată, a cărui 
existenţă se limita aproape în totalitate la viaţa din 
armată. N-am văzut nici măcar o singură poză care să 
poată fi numită fotografie de familie. 

Ne aflam amândoi tot în dormitorul lui Cooper, când 
am auzit deschizându-se uşa de la intrarea în 
apartament. Apoi s-au auzit nişte paşi grei, care se 
apropiau. 

Uşa dormitorului a fost deschisă cu brutalitate şi s-a 
izbit de perete cu mare zgomot. 

În cadrul uşii se iviseră nişte soldaţi, cu armele 
îndreptate spre noi. 

— Mâinile sus! Poliţia militară. Imediat, mâinile sus! 
Strigă la noi unul dintre soldaţi. 

Sampson şi cu mine ridicarăm încet mâinile. 

— Suntem detectivi criminalişti. Ni s-a acordat 
permisiunea de a veni aici, le spuse Sampson 
soldaţilor. Intrebaţi-l pe căpitanul Jacobs, de la DIC. 

— Ţineţi mâinile ridicate. Sus! lătră în direcţia 
noastră șeful respectivilor poliţişti militari. 


Sampson îi vorbi cu mult calm comandantului acelui 
grup de trei poliţişti militari care acum se îmbulzeau 
să intre în dormitor, cu ţevile armelor îndreptate către 
noi. 

— Eu sunt un prieten de-al sergentului Cooper, le 
spuse Sampson. 

— El este un ucigaş condamnat, mârâi unul dintre 
soldaţi. Pentru moment, este cazat în sectorul 
puşcăriei dedicat condamnaților la moarte. Dar n-o să 
zăbovească prea multă vreme acolo. 

Sampson îşi ţinea mâinile ridicate, dar le spuse 
soldaţilor că avea în buzunarul cămăşii sale un bileţel 
din partea lui Cooper, alături de cheia de la uşa de 
intrare, care ne fusese dată. Şeful poliţiştilor militari 
luă bileţelul şi citi: 

Spre ştiinţa tuturor celor interesați: 

John Sampson îmi este prieten şi este unica 
persoană despre care sunt sigur că lucrează în folosul 
meu. El şi cu detectivul Cross sunt bine-veniţi în casa 
mea, spre deosebire de voi toţi ceilalţi nenorociti. 
Căraţi-vă dracului de acolo! Aţi încălcat în mod ilegal 
o proprietate privată! 

Sergent Ellis Cooper 


16 

În dimineaţa următoare, m-am trezit repetându-mi 
la infinit în gând cuvintele cadavrul ambulant. N-am 
putut să mai adorm la loc. Il vedeam numai pe Ellis 
Cooper, îmbrăcat în acea zeghe de un portocaliu- 
aprins, pe care o purtau deţinuţii din sectorul 
condamnaților la moarte al închisorii Centrale. 

Foarte devreme, înainte de a se face prea cald, 
Sampson şi cu mine am alergat în zona bazei de la 
Bragg. Am intrat în baza militară pe Bulevardul Bragg, 
după care am cotit pe o stradă mai îngustă, care se 
numea Honeycutt. Apoi am alergat pe o mulţime de 
străduţe laterale asemănătoare şi în final am ieşit pe 
Longstreet Road. Bragg era imaculat. Nu se vedea 
nicăieri nici urmă de gunoi. Extrem de mulţi soldaţi 
ieşiseră deja la orele de instrucţie fizică. 

În timp ce alergam amândoi umăr la umăr, am 
stabilit şi programul pentru ziua respectivă. Aveam de 
făcut o mulţime de lucruri, într-un timp relativ scurt. 
Apoi trebuia să ne întoarcem la Washington. 

— Să-ţi spun ce mă nedumereşte pe mine cel mai 
mult până acum, mi se adresă John Sampson, pe când 
făcea turul pedestru al bazei militare. 

— Probabil că este acelaşi lucru care mă nedumereş 
şi pe mine, i-am răspuns eu. Într-un interval de timp 
de circa o zi, noi doi am aflat despre Ronald Hodge şi 
despre maşina închiriată de la compania Hertz. Ce-o fi 
oare în neregulă cu poliţia locală şi cu investigaţiile 
armatei? 

— Incepi să crezi că Ellis Cooper este nevinovat? 

Nu i-am răspuns lui Sampson, însă ancheta noastră 
asupra crimelor părea să fie în mod vădit deranjantă, 
dar într-un fel neobişnuit: ea se desfăşura cu o 
eficienţă excesivă. Noi aflaserăm deja nişte lucruri pe 


care poliţia din Fayetteville nu părea să le ştie încă. Şi 
de ce oare Departamentul de Investigații 
Criminalistice al armatei nu manifestase mai mult 
interes în anchetarea acestui caz? Doar şi Cooper era 
tot un membru al aceleiaşi armate, nu-i aşa? 

Când am reintrat în cameră la mine după alergare, 
telefonul suna. M-am întrebat atunci cine putea să-mi 
telefoneze la ora aceea matinală. Trebuia să fie Nana 
şi copiii. De-abia trecuse de şapte. Şi-atunci am 
răspuns în stilul acela ușor nătâng al lui Damon 
Wayans, stil pe care îl imit uneori, când le vorbesc 
copiilor mei. 

— Da-a. Cine mă sună atât de devreme în dimineaţa 
asta? Cine mă trezeşte? Îţi trebuie ceva îndrăzneală, 
ca să riști atât de mult. 

Apoi am auzit în receptor un glas de femeie, 
necunoscut mie, având un pronunţat accent din sud. 

— Vorbesc cumva cu detectivul Cross? 

Mi-am schimbat cu rapiditate tonul vocii, sperând 
caea să nu fi închis deja. 

— Da, cu el. Cine este la telefon? 

— Prefer să nu-ţi răspund la întrebare. Te rog doar 
să mă asculţi. Îmi este extrem de greu să-ţi comunic 
aşa ceva, ţie SAU oricui altcuiva. 

— Te ascult. 

Femeia oftă adânc, înainte de a continua: 

— În seara celor trei crime îngrozitoare, am fost 
împreună cu Ellis Cooper. In momentul în care erau 
comise asasinatele, eu şi cu el ne aflam împreună, în 
pat, făcând amor dezlănțuit. Deocamdată, asta-i tot ce 
pot să spun. 

Se simțea faptul că interlocutoarea mea era 
înspăimântată, poate chiar în pragul panicii. Trebuia 
să o determin să nu întrerupă convorbirea telefonică. 


— Aşteaptă puţin. Te rog! în cadrul procesului, i-ai fi 
putut salva viaţa sergentului Cooper. Şi nici acum nu 
este prea târziu pentru a-l ajuta. Ai putea să împiedici 
executarea lui. 

— Nu. Asta e tot ce pot spune. Sunt căsătorită cu 
cineva de la baza militară. N-am de gând să-mi distrug 
căsnicia. Nu sunt în stare şi gata. Îmi pare rău, dar 
asta-i situaţia. 

— Şi totuşi, de ce nu le-ai spus poliţiştilor din oraş 
sau celor de la DIC? De ce nu ne mărturisise Cooper 
nici măcar nouă acest lucru? m-am întrebat în sinea 
mea. Te rog să nu închizi telefonul. Mai spune-mi 
ceva! 

Femeia suspină încetişor. 

— L-am sunat pe căpitanul Jacobs şi i-am spus lui. El 
n-a ţinut seama de această informaţie. Sper ca măcar 
tu să reuşeşti ceva. Nu le-a ucis Ellis Cooper pe acele 
trei femei. Nu cred că mărturia mea ar fi suficientă 
pentru a-l salva de la moarte. Iar în plus... îmi este 
frică de consecinţe. 

— Ce consecinţe? Gândeşte-te la consecinţele care îl 
aşteaptă pe sergentul Cooper. Acesta urmcază să fie 
executat. 

Femeia întrerupse convorbirea telefonică. Eram 
siguri că plângea. Am rămas acolo holbându-mă la 
receptorul telefonului şi parcă nevenindu-mi a crede 
ceea ce auzisem. 

Tocmai stătusem de vorbă cu persoana care îi putea 
asigura lui Ellis Cooper alibiul menit să-l disculpe şi 
să-l salveze, iar acum aceasta se topise în neant. 


17 

Pe la ora cinci, Sampson şi cu mine am primit o 
veste nemaipomenit de bună: comandantul de la 
Bragg ne fixase o întâlnire acasă la el, în locuinţa lui 
din cadrul bazei militare. Eram aşteptaţi acolo exact la 
ora şapte şi jumătate. Generalul Stephen Bowen ne 
acorda zece minute pentru a-l pune la curent cu 
informaţiile pe care le aflasem despre acest caz de 
crimă. [Intre timp, Sampson se deplasase la 
închisoarea Centrală şi vorbise din nou cu sergentul 
Cooper. Acesta însă negase cu vehemenţă faptul că ar 
fi fost în acea seară împreună cu vreo femeie. Şi mai 
rău era faptul că Sampson îmi dăduse asigurări că 
Ellis Cooper nu fusese prea convingător. Însă din ce 
cauză ar fi dorit el să ne ascundă adevărul? Acest 
lucru nu avea niciun sens. 

Reşedinţa generalului Bowen, o casă de stuc cu un 
acoperiş spaniol din ţiglă, părea să dateze de prin anii 
1920 sau 1930. La etajul al doilea, aceasta avea o 
terasă-solariu, închisă cu sticlă pe trei laturi. 

De acolo, de sus, un bărbat urmărea cum parcam 
maşina pe aleea semicirculară. Să fi fost oare acela 
chiar generalul Bowen însuşi? 

La uşa de la intrare, am fost întâmpinați de către un 
ofiţer-aghiotant, care s-a prezentat drept căpitanul 
Rizzo. Personalul generalului includea şi un ofițer- 
aghiotant, un aghiotant înregistrat drept membru al 
sistemului de siguranţă, dar care lucra şi ca bucătar şi 
ca şofer al generalului, ceea ce ţinea tot de 
securitatea acestuia. 

Am intrat într-un hol mare, având pe fiecare latură 
câte o cameră de zi. Mobilierul părea să reflecte 
traseul carierei generalului în jurul lumii. Am 
remarcat un dulap frumos sculptat, după toate 


probabilitățile de provenienţă germană, un paravan 
pictat înfăţişând nişte dealuri abrupte şi nişte cireşi 
din Japonia, precum şi un bufet antic adus, probabil, 
din Noua Anglie. 

Căpitanul Rizzo ne-a condus într-un mic birou, acolo 
unde generalul Stephen Bowen ne aştepta deja. Era 
îmbrăcat în uniformă. Aghiotantul se înclină spre mine 
şi îmi şopti: 

— Mă voi întoarce peste exact zece minute. 
Generalul vrea să stea de vorbă cu voi în particular. 

— Luaţi loc, vă rog, ne invită Bowen. Omul era înalt 
şi bine făcut, având probabil circa cincizeci şi cinci de 
ani. El îşi încrucişă degetele de la mâini deasupra unui 
pupitru bine întreţinut, care părea să fi fost al lui încă 
de pe la începuturile carierei sale. Înţeleg că aţi venit 
aici pentru a încerca să  redeschideţi cazul 
asasinatelor comise de către Cooper. De ce credeţi că 
ar trebui să fie anchetat din nou acest caz şi să fie 
anulată condamnarea lui Cooper la moarte? 

l-am povestit pe scurt generalului ceea cei 
descoperiserăm deja şi i-am descris reacţiile noastre, 
ca detectivi criminalişti, în faţa dovezilor. Acesta era 
un ascultător cu experienţă, care puncta din când în 
când spusele mele cu exclamaţia: 

— Interesant! 

Generalul părea receptiv şi la alte puncte de vedere 
şi dispus să afle cât mai multe informaţii. Pentru 
moment, mă simțeam plin de speranţă. 

După ce am încheiat expunerea, el m-a întrebat: 

— Mai vrea vreunul dintre voi doi să mai adauge şi 
altceva? Acum aveţi ocazia! 

Sampson părea neobişnuit de tăcut şi de rezervat, în 
prezenţa generalului. 

— N-am de gând să fac caz de sentimentele mele 


personale faţă de sergentul Cooper, rosti el într-un 
târziu. Insă în calitatea mea de detectiv, mi se pare 
imposibil de crezut ca bărbatul să fi adus acasă la el 
arma crimelor şi câteva fotografii incriminatoare. 

În mod surprinzător, generalul Bowen dădu 
aprobator din cap şi spuse: 

— Şi mie mi se pare la fel de imposibil, însă asta 
este ceea ce a făcut. Nici eu nu înţeleg din ce cauză a 
procedat astfel şi nici ce anume l-a determinat să 
ucidă cu premeditare trei femei, aşa după cum, fără 
putinţă de îndoială, a făcut. Este cel mai barbar act de 
violenţă pe timp de pace pe care l-am întâlnit în 
întreaga mea carieră, şi vă rog să mă credeţi, 
domnilor, că am fost martor la multe lucruri urâte, în 
viaţa mea. 

Generalul se aplecă înainte către noi, pe deasupra 
pupitrului său. Ochii i se îngustaseră şi bărbia i se 
încordase, când el continuă: 

— Vreau acum să vă spun despre acest caz de crimă 
un lucru pe care nu l-am mai dezvăluit nimănui 
altcuiva. Absolut nimănui. Este ceva numai pentru voi 
doi. Când la închisoarea Centrală are să fie executat 
sergentul Cooper, de câtre autorităţile statului 
Carolina de Nord, eu voi fi prezent acolo, împreună cu 
familiile acelor femei ucise. De-abia aştept să i se 
administreze injecţia letală. Acest veritabil animal cu- 
adevărat mă revoltă şi mă dezgustă. lar acum, cele 
zece minute ale voastre s-au încheiat. Cărăbăniţi-vă 
mai repede de-aici! Dispăreţi dracului din faţa ochilor 
mei! 

Aghiotantul generalului, căpitanul Rizzo, revenise 
deja în cadrul uşii. 


18 

Cei Trei Şoricei Orbi se aflau din nou în Fayetteville, 
îndreptându-se către Fort Bragg, pentru întâia oară 
după mai multe luni. Thomas Starkey, Brownley 
Harris şi Warren Griffin au fost lăsaţi să treacă prin 
porţile de siguranță ale  Autostrăzii Tuturor 
Americanilor. N-a fost nicio problemă. Ei se aflau 
acolo într-o misiune oficială; erau aşteptaţi la o 
întâlnire. 

Cei trei bărbaţi erau neobişnuit de tăcuţi, în timp ce 
Starkey conducea jeep-ul bleumarin prin baza 
militară. Nu mai fuseseră la Bragg de la uciderea 
celor trei femei. Dar între timp nu se schimbase 
absolut nimic; schimbările aveau loc cu mare 
încetineală în armată. 

— Aceasta este o călătorie la care eu unul aş fi 
renunţat fără ezitare, spuse Brownley Harris de pe 
bancheta din spate a jeep-ului. 

— Nu există niciun fel de problemă, rosti Starkey, 
preluând controlul, aşa cum făcea întotdeauna. Avem 
un motiv întemeiat de a fi acum aici. Ar fi fost o mare 
greşeală dacă nu ne-am fi făcut apariţia în Bragg. Nu 
mă dezamăgi. 

— Înţeleg ce zici tu, îi replică Harris. Dar mie 
personal tot nu-mi place să revin la locul crimei. Omul 
hotări că lucrurile trebuia să fie explicate. Aţi auzit de 
teoria distinctă a Forţelelor Armate ale Statelor Unite 
- mai cunoscută sub numele de „modelul şarpelui”? 
întrebă el. 

— Pe asta n-am mai auzit-o, Brownie, îi răspunse 
Griffin care îşi dădu ochii peste cap. Ştia că avea să 
urmeze o glumă, probabil, una proastă. 

— Armata îşi trimite după şarpe Infanteria. Dar 
şarpele adulmecă pericolul apropierii infanteriştilor şi 


părăseşte nevătămat zona. Vine apoi la rând Aviația, 
care dispune de sisteme de poziţionare globală prin 
satelit, pentru a determina coordonatele poziţiei 
şarpelui. Insă acesta tot nu poate fi găsit. Avioanele se 
întorc pentru  realimentare, pentru odihnirea şi 
refacerea manichiurii aviatorilor. Urmează Artileria. 
Aceasta atacă şarpele cu un baraj masiv în direcţia 
țintei şi cu încă trei batalioane de artilerie de sprijin. 
Sunt ucise mai multe sute de persoane civile, ca 
victime colaterale inevitabile. Toţi participanţii la 
expediţie, inclusiv bucătarii, mecanicii şi hârțogarii de 
la birouri sunt apoi decoraţi cu stele de argint. 

— Dar cum rămâne cu noi, cavaleriştii? îl întrebă 
Griffin, mimând un sincer interes. 

Harris rânji. 

— Un unic cavalerist singuratic vine, găseşte 
şarpele, se joacă puţin cu el şi apoi îl mănâncă. 

Starkey pufni în râs, după care coti cu maşina pe 
strada Armistead, încadrându-se în coloana de maşini 
care se îndrepta către statul-major al corpului de 
armată. 

— Amintiţi-vă că suntem aici doar în interes de 
serviciu. Comportaţi-vă ca atare, domnilor. 

Griffin şi cu Harris răspunseră la unison: 

— Am înţeles, domnule! 

Cei trei îşi luară servietele, îşi îmbrăcară sacourile şi 
îşi strânseră nodurile cravatelor. Ei formau cea mai 
importantă echipă de vânzări a companiei Heckler & 
Koch şi veniseră la Bragg pentru a promova vânzarea 
de arme către armată. În particular, încercau să 
trezească un interes comun asupra produsului AAP al 
fabricantului de arme, produs care cântărei doar un 
kilogram şi putea „penetra orice blindaj militar 
standard cunoscut”. 


— E o armă dată rău dracului! Aşa îi plăcea lui 
Thomas Starkey să spună, în timpul campaniilor sale 
de promovare a vânzărilor. Dacă am fi avut-o în 
Vietnam, am fi câştigat războiul. 


19 

Întâlnirea decurse într-atât de bine precum sperase 
oricare dintre ei. Cei trei reprezentanţi comerciali 
părăsiră birourile corpului de armată la puţin timp 
după ora opt în acea seară, cu asigurări de sprijin 
financiar pentru Arma de Apărare Personală (AAP). 
Thomas Starkey mai prezentase în plus şi 
performanţele celei mai recente versiuni a puştii- 
mitralieră MP5 şi vorbise cu competenţă despre 
sistemul de fabricaţie din firma sa, cel care făcea ca 
piesele componente ale respectivei arme să fie 
interşanjabile în proporţie de 99,9%. 

— Hai să mergem acum să bem câteva beri reci şi să 
mâncăm nişte friptane babane, le spuse Starkey 
celorlalţi doi. Vedeţi dacă putem intra şi în vreun mic 
bucluc în Fayetteville sau poate în cine ştie ce alt oraş 
care ne va ieşi în drum. Domnilor, acesta este un 
ordin. 

— Îmi place ideea, îl susţinu Harris. A fost o zi 
excelentă, nu-i aşa? Hai să încercăm s-o stricăm acum, 
la spartul târgului. 

În timp ce plecau de la Fort Bragg, se lăsase deja 
întunericul. 

Din nou la drum, îşi începu Warren Griffin refrenul 
său preferat, vechiul hit al lui Willie Nelson, pe care îl 
fredona de fiecare dată când o porneau într-o nouă 
aventură. Cunoşteau foarte bine localitatea 
Fayetteville, nu numai din călătoriile lor de afaceri, ci 
şi de pe vremea când fuseseră cantonaţi cu trupa lor 
la Bragg. Toţi trei fuseseră eliberaţi doar de patru ani 
din armată, acolo unde serviseră în trupele de 
comando: colonelul Starkey, căpitanul Harris şi 
sergentul-major Griffin.  Fuseseră încadrați în 
Regimentul de Comando numărul şaptezeci şi cinci, 


Batalionul al treilea, cu sediul iniţial la Fort Benning, 
în statul Georgia. 

De-abia intraseră cei trei în oraş, că şi zăriseră două 
prostituate fâţâindu-se în colţul unei străzi întunecate. 
În vremurile de demult, strada Hays era plină de 
baruri deocheate și de spelunci cu strip-tease. 
Respectiva stradă era pe-atunci supranumită Fayette- 
nam. Însă totul se terminase. Localnicii încercau să 
înlăture din centrul oraşului obscenităţile şi să creeze 
acolo o zonă salubră. Pe un panou înălţat de către 
camera de comerţ se putea citi: VIAŢA DE METROPOLĂ 
TRĂITĂ ÎN TIHNA SUDISTĂ. Cei trei simţiră cum li se 
face greață. 

Warren Griffin îşi scoase capul pe geamul jeep-ului. 

— Te iubesc pe tine şi mai ales pe tine. Opriţi chiar 
acum maşina! Dumnezeule, te rog să opreşti maşina. 
Te iubesc, draga mea! O să mă întorc! le strigă el 
celor două fete. 

— Eu sunt Vanessa! răspunse una dintre ele. Era o 
adevărată bomboană de fată. 

Starkey râse, dar nu opri maşina până ce nu 
ajunseră la cârciuma „Pompa”, care se afla de cel 
puţin douăzeci de ani în acelaşi loc. Cei trei intrară cu 
mult avânt, ca să mănânce şi să se distreze. De ce ai 
mai munci, dacă n-ai mai şi petrece puţin? De ce te-ai 
mai chinui, dacă n-ai avea parte şi de o răsplată? 

Pe parcursul următoarelor câteva ore, ei băură 
nenumărate beri, mâncară fripturi de aproape trei 
sferturi de kilogram bucata, garnisite cu cepşoare 
prăjite şi cu multe ciupercuţe, fumară ţigări de foi, 
spunând cele mai bune glume şi depănând poveşti din 
război. Chiar şi chelneriţele şi barmanii se alăturară 
veseliei generale. Toţi îl simpatizau pe Thomas 
Starkey. Cu condiţia să nu-i vadă şi latura rea. 


Cei trei tocmai se pregăteau să plece din 
Fayetteville pe la miezul nopţii, când Starkey trase 
jeep-ul lângă bordură. 

— A venit vremea şi pentru nişte antrenamente de 
tragere cu arme de foc pe viu, le spuse el lui Griffin şi 
lui Harris, Aceştia ştiau la ce se referă. 

Harris se mulţumi să surâdă, în vreme ce Griffin 
slobozi un chiot şi strigă: 

— Să înceapă jocurile războinice! 

Starkey scoase capul pe geam şi intră în vorbă cu 
una dintre fetele care îşi făceau veacul pe strada 
Hays. Aceasta era o blondă înaltă şi subţire precum 
trestia, care se clătina uşor pe nişte pantofi-platformă 
argintii, cu tocuri interminabile. Nu părea prea bine 
dispusă, dar bosumflarea îi dispăruse ca prin farmec, 
atunci când îi învălui pe bărbaţii din maşină în cel mai 
strălucitor zâmbet al ei, de o sută de dolari. 

— Eşti o doamnă foarte frumoasă, îi zise Starkey. 
Ascultă, noi ne îndreptăm acum către apartamentul 
nostru de la Radisson. N-ai fi interesată de trei plăţi în 
loc de una singură? Nouă ne place să petrecem 
împreună. O să ne distrăm pe cinste. 

Starkey ştia să fie şi încântător şi respectuos şi plin 
de farmec. O privea surâzându-i liniştitor. Şi astfel, 
prostituata cea blondă urcă pe bancheta din spate a 
jeep-ului, lângă Griffin. 

— Să-mi promiteţi cu toţii că o să fiţi nişte băieţi de 
treabă, le spuse ea, după care le zâmbi din nou. 

— Promitem, îi răspunseră cei trei în cor. O să fim 
nişte băieţi de treabă. 

— Din nou la drum, cântă Griffin. 

— Hei, dar cânţi foarte bine, îi spuse fata şi îl sărută 
pe obraz. Se pricepea la bărbaţi, ştia cum să-i joace pe 
degete, și în special atunci când avea de-a face cu 


soldaţii de la Fort Bragg, care erau de obicei nişte tipi 
destul de cuviincioşi. Cândva, fusese şi ea copil de 
trupă. Şi nu trecuse prea mult timp de atunci. Avea 
doar nouăsprezece ani. 

— Aţi auzit ce a spus? Această frumoasă doamnă 
apreciază felul în care cânt eu. Cum te cheamă, 
dulceaţă? o întrebă Griffin. Deja îmi place de tine. 

— Vanessa mă cheamă, îi răspunse fata, dându-şi 
numele de prostituată. Dar pe tine? Să nu-mi spui că 
numele tău este Willie. 

Griffin râse zgomotos. 

— Ba este Warren. Mă bucur să te cunosc, Vanessa. 
E un nume frumos, demn de o doamnă frumoasă. 

Maşina ieşi din oraş, îndreptându-se în direcţia 
autostrăzii 1-95. După vreo doi kilometri, Starkey 
scoase maşina de pe drum, zbierând: 

— Oprire de urgenţă! El lăsă jeep-ul să mai ruleze 
liber, până ce acesta fu aproape complet ascuns după 
nişte tufişuri perene şi îndărătul unor arbuşti ţepoşi. 

— Nu mai este mult până la Radisson's. Nu mai 
puteţi aştepta? îi întrebă Vanessa. Ce se întâmplă, 
băieţi, nu vă mai puteţi abţine, nu-i aşa? 

— Asta nu mai poate aştepta, îi spuse Griffin şi îşi 
scoase pistolul, lipindu-i gura ţevii de ţeasta fetei. 

De pe locul pasagerului din faţă, Brownley Harris îşi 
îndreptase şi el pistolul către pieptul acesteia. 

În acel moment, Thomas Starkey se răsti la ea, cu 
un glas profund şi înspăimântător, poruncindu-i în 
limba vietnameză: 

— Pune-ţi mâinile pe cap! Ai intrat într-un mare 
bucluc, căţea ce eşti! 

Vanessa nu înţelese niciun cuvânt, dar sesiză tonul 
ameninţător al bărbatului. Era la mare ananghie. Fata 
simţi că i se face greață. De regulă, ea nu se urca 


niciodată într-o maşină cu trei bărbaţi, însă de data 
asta şoferul i se păruse a fi extrem de drăguţ. De ce 
oare urla acum la ea? Şi în ce fel de limbă îmbârligată 
îi vorbea? Ce se petrecea acolo? Se gândi că era 
posibil să vomite după ce mâncase mai devreme un 
cârnat picant şi nişte cartofi prăjiţi. 

— Incetaţi, vă rog, opriţi-vă! spuse Vanessa şi 
izbucni în hohote de plâns. Era un plâns prefăcut, şi 
totuşi de obicei acesta avea efect asupra soldaţilor de 
la Bragg. 

Nu însă şi în cazul acesta. Urletele demenţiale din 
maşină deveniră şi mai puternice, în aceeaşi limbă pe 
care ea n-o înţelegea. 

— Dă-te jos din maşină! Imediat, târfă nenorocită! 
răcnea la ea Thomas Starkey, tot în vietnameză. 

Toţi trei îşi agitau înfricoşătoarele arme făcându-i 
semne să coboare şi ea înţelese în cele din urmă că îi 
porunceau să iasă din mașină. Of Dumnezeule, îşi zise 
fata în sinea ei, au de gând să mă lase în pustietatea 
asta, ca să facă o glumă tâmpită ? Nenorociţii! 

Ori era şi mai rău decât atât? Ce avea să se întâmple 
cu ea? 

Apoi bărbatul de pe locul pasagerului din faţă o 
plesni cu dosul palmei. De ce oare? Fa deja se 
pregătea să coboare din muşină. Lua-l-ar dracu’! Fata 
fu cât pe ce să-şi piardă echilibrul, pe pantofii ei 
argintii cu tocuri înalte. Willie Nelson o lovi cu piciorul 
în spate şi Vanessa gemu de durere. 

— Dă-te jos din maşină! zbieră din nou la ea şoferul, 
în aceeași limbă stranie. Cine mai erau şi ţicniţii 
aceia? Să fi fost niște terorişti? 

Vanessa plângea cu suspine, dar înţelese faptul că ei 
voiau ca ea să o rupă la fugă şi să încerce să scape de 
urmărirea lor, prin păduricea întunecoasă şi prin 


mlaştina înfiorătoare. 

Dumnezeule mare! SE GÂNDI FATA. Nu vreau să merg 
acolo! Cu siguranţă locul e plin de şerpi! 

Bărbatul de pe bancheta din spate a maşinii o 
îmbrânci din nou, iar Vanessa începu să alerge. Ce 
altceva ar fi putut să facă? 

Ea auzi în urma ei strigăte lătrate în aceeaşi limbă 
bizară. 

Doamne-Dumnezeule, acum ce-or mai spune? Ce-o 
să mi se întâmple oare? De ce naiba am acceptat să 
mă urc în maşina lor? Mare greşeală am mai făcut! 

Pe urmă, Vanessa se gândi doar să fugă cât mai 
repede și cât mai departe. 


20 

— Lăsaţi-o să se mai îndepărteze, zise Thomas 
Starkey. Să fim cinstiţi cu ea. Doar i-am promis 
Vanessei că o să fim nişte băieţi de treabă. 

Şi astfel, cei trei se sprijiniră de jeep şi o lăsară pe 
fata înspăimântată să alerge spre interiorul mlaştinii, 
oferindu-i un considerabil avans iniţial. 

Apoi Starkey îşi puse pe cap una dintre noile berete 
cafenii ale trupelor de comando. Aceste berete cafenii 
le înlocuiseră pe cele negre ale Forţelor Speciale, în 
momentul în care tot restul armatei adoptase culoarea 
neagră. 

— lată acum şi primul pariu colateral al serii. 
Gândiţi-vă dacă sărmana Vanessa va mai avea în 
picioare pantofii ei cu tocuri înalte, atunci când o vom 
regăsi. Sau poate că voi, băieți, credeţi că şi-i va 
scoate? îi întrebă Starkey. Vreţi să pariaţi, domnilor? 

— Bineînţeles eă şi-i va scoate, îi răspunse Griffin. O 
fi ea cam toantă, însă chiar tâmpită de tot nu este. [in 
pariul ăsta cu tine. Pe cincizeci e bine? 

— Ba eu unul cred că o vom găsi cu pantofii tot în 
picioare, spuse pe un ton răspicat Starkey. O fată atât 
de frumoasă trebuie să fie proastă ca noaptea, dacă 
acceptă să lucreze pe străzi. Pentru asta pun la bătaie 
o sută. 

Exact în acea clipă, cei trei văzură o pereche de 
faruri care ieşiseră de pe autostradă. Cineva se 
apropia acum cu maşina de locul în care se opriseră 
ei. Toţi se întrebară în gând cine dracu’ putea fi 
respectivul. 

— Patrula de poliţie, spuse Starkey. Apoi el îşi ridică 
o mână, făcând prieteneşte un semn în direcţia maşinii 
de poliție care se mişca acum foarte încet către ei. 

— Aţi păţit ceva? îi întrebă omul legii, după ce îşi 


opri mașina lângă marele jeep bleumarin. Bărbatul nu 
se mai osteni să coboare din maşină. 

— Am făcut doar o mică oprire de urgenţă, domnule 
polițist. Venim dinspre Bragg şi ne îndreptăm către 
Fort Benning, îi răspunse Starkey cu mult calm. 
Realmente, el nu era neliniştit de ivirea maşinii de 
patrulare. Nu era decât curios să vadă cum avea să 
decurgă întâlnirea dintre ei. Noi facem parte din 
forţele de rezervă. Dacă noi trei am fi fost echipa 
principală, atunci cred că am fi dat cu toţii de necaz. 

— V-am zărit maşina de pe drum şi m-am gândit că 
ar fi mai bine să verific pentru a mă asigura că nimeni 
n-a păţit nimic. De-aici încolo, nu mai sunt decât 
mlaştini. 

— Totul e în regulă, domnule poliţist. O să ne 
terminăm de fumat ţigările şi o să pornim din nou la 
drum. Îţi mulţumim pentru bunele intenţii. 

Polițistul tocmai se pregătea să o ia din loc, când 
dintre copaci se auzi un țipăt de femeie. Era în mod 
vădit o femeie care striga după ajutor. 

— Îmi pare rău că a trebuit să se întâmple asta, 
domnule poliţist. Starkey îşi ridică pistolul şi îl 
împuşcă pe poliţist drept în frunte. Fusese un gest 
reflex. Nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită, 
concluzionă Starkey. 

El scutură din cap, în clipa în care se apropie de 
maşina de poliţie şi îi stinse luminile. Apoi se urcă în 
faţă împingând alături cadavrul poliţistului şi trase 
maşina mai încolo, pentru a nu mai putea să fie văzută 
de pe şosea. 

— Duceţi-vă acum şi găsiţi-o pe fată, le spuse el 
după aceea lui Harris şi lui Griffin. Repede! Cu 
siguranţă nu a ajuns prea departe. Şi încă poartă în 
picioare pantofii cu tocuri înalte, prostănaca. Hai! 


Mergeţi odată! îşi îmboldi el tovarăşii. Vă dau şi vouă, 
mocăiţilor, câteva minute avans. Vreau să scot mai 
întâi maşina asta complet în afara razei vizuale a unui 
alt nechemat. Haideţi odată! Warren, tu vei fi vârful 
de lance. Brownie, tu îl vei flanca pe Warren. 

Când colonelul Thomas Starkey intră şi el în final în 
pădure, nu mai făcu niciun pas greşit. El merse direct 
spre locul de unde se auzise strigătul de ajutor al 
fetei, cel care cauzase moartea poliţistului. 

Din acel loc de plecare, totul se desfăşură pentru el 
în cea mai mare parte instinctiv. Văzu mai întâi iarba 
şi frunzele răvăşite. Apoi o crenguţă ruptă dintr-o tufă 
pe lângă care trecuse fata. El îşi studie şi reacţiile 
fizice - răsuflarea accelerată, înfierbântarea sângelui. 
Mai trecuse de multe ori prin aşa ceva. 

— Am să te găsesc imediat, iubito, şopti el în limbi 
vietnameză. Eşti ca şi moartă. 

Regreta că vânarea fetei trebuia să fie accelerată, 
dar intervenise elementul neprevăzut al omorârii 
poliţistului. Ca întotdeauna, Starkey era concentrat şi 
avea simţurile încordate la maximum. Intrase în rol. 

Pentru el, în asemenea momente, timpul se dilata, 
fiecare gest îi era controlat. Se mişca rapid, lejer, prin 
pădurea întunecată. li era suficientă lumina lunii, 
pentru a se orienta. 

Apoi bărbatul auzi un râset drept în faţa lui. Văzu o 
luminiţă licărind printre crengi. Starkey se opri, 
murmurând: 

— Nemernicul! 

Apoi o porni din nou înainte, cu multă precauţie, 
pentru orice eventualitate. 

Harris şi cu Griffin o prinseseră deja pe târfa 
blondă. Ei îi scoseseră chiloţeii cei negri şi sexy şi 
îndesaseră drept căluş în gura fetei tocmai acest 


delicat articol de lenjerie intimă, după care îi 
încătuşaseră şi mâinile la spate. 

Griffin tocmai sfâşia de pe ea bluza argintiu- 
strălucitoare. Tot ce mai purta fata în acel moment 
erau scânteietorii ei pantofi-platformă argintii, cu 
tocuri înalte. 

Vanessa nu purta sutien şi avea nişte sâni mici. 
Totuşi, faţa ei era frumoasă. li amintea lui Starkey de 
fiica vecinilor săi. Starkey se gândi încă o dată că fata 
era prea frumoasă pentru a se vinde atât de ieftin, la 
colţ de stradă. Păcat de tine, Vanessa, îşi spuse el. 

Fata se zbătu şi Griffin îi dădu voie să scape, de 
dragul distracţiei. Însă când încercă să fugă, ea se 
poticni imediat şi căzu rău, cu nasul în noroi. Se uită 
apoi în sus la Starkey, care acum stătea în picioare 
deasupra ei. Bărbatul se gândi că fata avea în acel 
moment o înfăţişare jalnică. 

Ea scâncea încetişor. Apoi spuse ceva prin căluş, în 
timp ce încerca să se ridice. Se părea că întrebase: 

— De ce vă purtaţi aşa cu mine? Eu n-am făcut 
niciun rău nimănui. 

— Acesta este un joc pe care l-am învăţat cu multă 
vreme în urmă, îi răspunse Starkey, de data asta în 
limba engleză. Este numai un simplu joc, iubito. Face 
să treacă mai repede timpul. Şi ne distrează. Adu 
vopseaua, i se adresă el sergentului major Griffin. 
Cred că azi ar fi bună cea de culoare roșie. Cum îţi stă 
în roşu, Vanessa? Cred că roşul este culoarea care te 
prinde cel mai bine. 

Apoi bărbatul o privi drept în ochi şi apăsă pe 
trăgaci. 


21 

În prima mea dimineaţă de după întoarcerea la 
Washington, m-am trezit la ora cinci şi jumătate. Eram 
același dintotdeauna, lucru care nu mă deranja deloc. 

Am pus pe mine un tricou cu însemnele echipei 
Wizards şi vechiul meu şort de gimnastică de la 
Georgetown și am coborât la parter. În bucătărie era 
tot întuneric. Nana încă nu se sculase, ceea ce mi se 
părea destul de surprinzător. 

Merita şi ea din când în când să doarmă până mai 
târziu. 

Mi-am strâns şireturile pantofilor de sport şi am ieşit 
să alerg. Imediat, am simţit în nări mirosul râului 
Anacostia. Nu era prea plăcut, însă mă deprinsesem 
cu el. Plănuisem în acea dimineaţă să nu mă mai 
gândesc la Ellis Cooper, aflat în sectorul 
condamnaților la moarte, dar până în acel moment nu 
izbutisem. 

Cartierul nostru se schimbase mult în ultimii an. 
Politicienii şi oamenii de afaceri ar spune că acesta 
era un lucru bun, însă eu aveam unele îndoieli în 
privința asta. Apăruse o nouă clădire aflată în 
construcție pe 395 South care limita accesul în Strada 
Patru. O mulțime de case din piatră, pe care le 
ştiusem încă din copilărie, dispăruseră deja, fiind rase 
din temelii. 

Casele care se construiau acum în oraş aduceau 
foarte mult, după părerea mea, cu clādirea 
Capitoliului. Mai fusese înălțată şi o ostentativă sală 
nouă de gimnastică, denumită „Rezultate”. 

Anumite case aveau pe ele însemnele albastre şi 
hexagonale ale firmei de securitate ADT. Unele străzi 
se modernizaseră, cu-adevărat. Insă traficanţii de 
droguri tot mai dădeau târcoale, cu deosebire în zona 


dinspre râul Anacostia. 

Dacă mi-aş fi putut pune nişte ochelari pentru a 
vedea în viitor, ca aceia din cartea lui H. G. Wells 
despre maşina timpului, aş fi observat că arhitecţii 
care puseseră bazele orașului avuseseră multe idei 
bune. 

Din două în două intersecţii exista câte un părculeţ, 
cu alei bine delimitate, la fel ca şi peticele de iarbă. 
Intr-o bună zi, acele părculeţe urmau să fie 
frecventate şi de către locuitorii obişnuiţi ai 
cartierului, şi nu numai de către traficanţii de droguri, 
ori cel puţin aşa îmi plăcea mie să cred. 

În urmă cu câteva zile, autorul unui articol din 
Washington Post avusese ideea că anumiţi cetăţeni 
din cartier de fapt îi protejau pe acei traficanţi. Unii 
oameni cred că raficanţii de droguri aduc comunităţii 
sociale mai multe beneficii decât o fac politicienii - 
pentru că organizează în cartier tot felul de petreceri, 
iar în zilele caniculare de vară le dau copiilor bani de 
îngheţată. 

Locuiesc în cartierul acesta de la vârsta de zece ani 
şi probabil că o să mai stau încă multă vreme tot aici, 
cu familia. 

Imi place acest cartier şi sper că odată şi-odată o să 
se emancipeze. 

Când m-am întors acasă după ce alergasem, în 
bucătărie lumina tot nu era aprinsă. Începusem să mă 
îngrijorez, de-a binelea. 

Din bucătărie, am luat-o pe coridorul cel îngust, ca 
să văd ce se întâmpla cu Nana de nu se trezise încă. 


22 

Am întredeschis uşor uşa şi am văzut-o pe Nana 
întinsă în pat, aşa că m-am strecurat în încăpere. 
Pisica Rosie era cocoţată pe pervazul ferestrei. Ea 
mieună încetişor. Era o bună pisică de pază. 

Mi-am aruncat privirea de jur împrejur. Am văzut un 
afiş înrămat, foarte familiar mie, realizat de către 
Romare Bearden şi înfăţişând nişte muzicieni de jazz; 
creaţia sc numea Contopindu-ne cu jazz-ul, la galeriile 
Lafayette. 

Deasupra şifonierului se aflau zeci de cutii pentru 
pălării. Colecţia de pălării a Nanei, pentru diferite 
ocazii ar fi stârnit invidia oricărei modiste. 

Mi-am dat seama că nu puteam auzi respiraţia 
Nanei. 

Trupul mi se încordă şi capul începu deodată să-mi 
vâjâie. Din copilăria mea şi până acum, doar de foarte 
puţine ori nu se sculase ea să pregătească micul 
dejun. Stând acum în picioare total nemişcat în 
camera ei, am simţit toate spaimele unui copil. 

Doamne-Dumnezeule, nu. Nu îngădui să se întâmple 
una ca asta. 

Apropiindu-mă de patul ei, i-am auzit răsuflarea 
uşoară. Apoi ochii i se deschiseră mari. 

— Alex? murmură ea. Ce s-a întâmplat? De ce ai 
intrat aici? Cât este ora? 

— Bună, iubito. Te simţi bine? am întrebat-o eu. 

— Sunt doar puţin cam obosită. In dimineaţa asta m 
prea mă simt în apele mele. Ea îşi miji ochii pentru a 
se uita la bătrânul ei ceas Westclox, de pe noptieră. 
Şapte? Vai de mine. S-a şi dus jumătate din dimineaţă. 

— Vrei să mănânci ceva la micul dejun? Ce-ai zice 
dacă în dimineaţa asta ţi l-aş aduce eu aici, la pat? i-l 
pregătesc imediat, m-am oferit. 


Ea oftă. 

— Cred că tot ce vreau este doar să mai dorm încă 
puţin, Alex. Îi poţi pregăti tu pe copii pentru şcoală? 

— Bineînţeles că pot. Eşti absolut sigură că nu ţi-e 
prea rău? 

— Ne vedem mai târziu. N-am nimic. Sunt doar 
puţin obosită în dimineaţa asta. Trezeşte-i pe copii, 
Alex. Rosie încerca să intre în pat la Nana, însă n-avea 
nicio şansă. Zât, mâţo, şopti Nana. 

I-am sculat pe cei trei copii sau cel puţin aşa am 
avut impresia, însă după aceea a trebuit să-i mai 
trezesc încă o dată pe Jannie şi pe Damon. Le-am scos 
cerealele preferate și câteva fructe, după care le-am 
preparat ouă jumări - prâjindu-le ceva mai tare, 
pentru a profita de faptul că Nana nu se afla de faţă. I- 
am încălzit lui Alex lăpticul, după care i-am pregătit şi 
lui micul dejun şi l-am hrănit pe micuţ cu linguriţa. 

Apoi copiii au plecat spre şcoală, iar eu am făcut 
puţină ordine. l-am schimbat lui Alex scutecele pentru 
a doua oară în acea dimineaţă şi l-am aşezat pe o 
salteluţă curată, înconjurându-l cu maşinuţe de 
pompieri. Părea să-i placă atenţia suplimentară care îi 
era acordată, arătându-se extrem de amuzat. 

— Să nu te obişnuieşti cu această situaţie, micuțul 
meu amic, l-am atenţionat. 

M-am dus să văd ce mai făcea Nana şi am constatat 
că se odihnea încă. De fapt, dormea buştean. l-am 
ascultat câteva minute răsuflarea. Totul părea să fie în 
regulă cu ea. 

Dormitorul Nanei era extrem de liniştit, dar nu avea 
deloc nuanţe de un trandafiriu bătrânesc. Lângă patul 
ei se găsea un covoraş pufos şi viu colorat în 
portocaliu şi purpuriu-aprins. Obişnuia să spună că 
acel covoraş îi făcea picioarele fericite. 


L-am luat pe micul Alex sus la mine în cameră, acolo 
unde intenţionam să mă apuc de lucru în acea 
dimineaţă. I-am telefonat unui prieten de-al meu, care 
lucra la Pentagon. Îl chema Kevin Cassidy. Cu câţiva 
ani în urmă, mă ocupasem împreună cu el de un caz 
de omucidere. 

I-am povestit despre situaţia de la Fort Bragg şi 
despre scurtul răgaz pe care îl mai avea sergentul 
Cooper până la execuţie. Kevin m-a ascultat, iar pe 
urmă m-a avertizat să fiu foarte prudent. 

— Alex, în armată avem o mulţime de oameni 
cumsecade. Oameni buni, bine intenţionaţi şi al 
dracului de onorabili. Însă nouă ne place să ne 
curăţăm singuri propriile noastre mizerii. De obicei, 
străinii nu sunt deloc bine-veniţi. Inţelegi ceea ce-ţi 
spun eu? 

— Nu Ellis Cooper a comis acele asasinate, i-am 
spus. Sunt aproape sigur de acest lucru. Însă am să 
ţin cont de sfatul tău. Timpul ne presează, Kevin. 

— Am să mă interesez eu în locul tău, mă asigură el. 
Lasă-mă pe mine să fac asta, Alex. 

După terminarea convorbirii cu Pentagonul, l-am 
sunat imediat pe Ron Burns, de la FBI. l-am povestit şi 
lui despre evoluţia situaţiei de la Fort Bragg. 
Directorul şi cu mine deveniserăm extrem de apropiaţi 
după necazurile pe care le avuseserăm cu Kyle Craig. 
Burns dorea să lucrez şi eu în cadrul FBl-ului, iar eu 
mă gândeam că exista posibilitatea să accept. 

— Ştii şi tu cât de exclusivistă poate fi poliţia locală, 
îmi zise el. Ei bine, află că armata este şi mai şi, 
îndeosebi când este vorba despre omucidere. 

— Chiar şi atunci când unul dintre propriii ei oameni 
este nevinovat şi acuzat pe nedrept? Chiar şi atunci 
când urmează să fie executat? Credeam că armata nu- 


şi părăseşte soldaţii muribunzi pe câmpul de luptă. 

— Alex, dacă armata îl credea nevinovat, atunci nici 
nu se mai ajungea până la proces. Dacă te pot ajuta, o 
voi face cu dragă inimă. Numai să-mi spui de ce 
anume ai nevoie. Eu nu fac promisiuni pe care să nu 
mi le pot onora. 

— Apreciez acest lucru, i-am spus eu. 

După ce am închis telefonul, l-am dus pe micul Alex 
la parter ca să-i mai dau să bea puţin lapte. Incepusem 
deja să întrezăresc cât de multă muncă se depunea 
acasă, zi de zi şi ceas de ceas. Şi nici măcar nu 
apucasem încă să deretic şi să fac puţină ordine pe- 
acolo. 

M-am gândit să merg să văd iar ce mai făcea Nana. 

Am deschis fără niciun zgomot uşa. Dinăuntru nu 
auzeam absolut nimic. 

M-am apropiat de pat. 

În sfârşit am putut auzi sunetul răsuflării ei. Am 
rămas încremenit în picioare în dormitorul ei şi pentru 
întâia dată în viaţă m-am simţit îngrijorat pentru 
Nana. Fa nu fusese niciodată bolnavă. 


23 

În cele din urmă, Nana s-a trezit din somn pe la 
amiază Ea intră târşâindu-şi picioarele în bucătărie, 
ţinând în mână o voluminoasă carte nouă, denumită 
Relatarea prietenei lui Bond. Eu aveam deja pregătită, 
şi pentru ea şi pentru copilaș o masă caldă de prânz. 

N-a vrut să discute cu mine despre felul cum se 
simţea şi n-a mâncat prea mult, mulţumindu-se doar 
cu câteva linguri de supă de legume. Am încercat s-o 
conving să meargă la consultaţie la cabinetul 
doctorului Rodman, dar n-am reuşit. Totuşi, ea m-a 
lăsat pe mine să gătesc şi pentru mesele din restul 
zilei, să am grijă de copii şi să fac curat în toată casa, 
conform instrucţiunilor ei amănunțite. 

A doua zi de dimineaţă, m-am trezit înaintea Nanei 
pentru a doua oară consecutiv. Nu se mai pomenise 
aşa ceva, în toţi anii pe care îi petrecuserăm 
împreună. 

În timp ce o aşteptam să coboare în bucătărie, mă 
uitam la familiara privelişte de acolo. Adică eram 
atent. 

Încăperea este dominată de bătrânul ei aragaz 
Calorie. Acesta are patru ochiuri şi un întins spaţiu pe 
care ea îl foloseşte la depozitarea mâncărurilor care 
se află în curs de răcire sau a celor care urmează să 
fie puse la foc. Maşina de gătit are două cuptoare, 
unul lângă celălalt. Deasupr aragazului stă în 
permanenţă o tigaie mare şi neagă. Frigiderul este şi 
el un model mai vechi, dar la care Nana refuză cu 
îndârjire să renunţe în favoarea unuia mai nou. Acesta 
este mereu plin de însemnări şi de programe care 
vorbesc despre viaţa noastră în comun: orarul lui 
Damon de la cor şi de la baschet, numerele de telefon 
de urgenţă la care putem fi găsiţi Sampson şi cu mine, 


un bon de acces la următorul control pediatric al 
micului Alex şi un bilet pe care Nana îşi notase cea 
mai recentă constatare înţeleaptă - Nu te poți 
poticni, cât timp te afli în genunchi. 

— Acum ce-ţi mai trece prin cap, Alex? Auzeam şi 
familiarul târşâit al papucilor ei. M-am răsucit şi am 
văzut-o stând acolo în picioare, cu mâinile-n şolduri, 
pregătită pentru băălie sau pentru orice altceva. 

— Nu mai ştiu nici eu. Poate că mă gândesc la 
fantoma precedentului mic dejun. Cum te mai simţi, 
bătrânico? am întrebat-o. Vorbeşte-mi! Te simţi bine? 

Ea clipi şi încuviinţă în direcţia mea, dând din 
căpşorul ei drăguţ. 

— Eu mă simt foarte bine. Dar tu? ie îţi este bine? 
Arăţi cam obosit. E o muncă grea să ai grijă de o casă 
ca asta, nu-i aşa? îmi spuse ea chicotind. Şi îi plăcu 
atât de mult cum suna chicotitul acela, încât chicoti 
din nou. 

Am traversat atunci bucătăria şi am ridicat-o în 
braţe. Era atât de uşoară - nu cântărea mai mult de 
patruzeci şi cinci de kilograme. 

— Dă-mi drumul! îmi zise ea. Încetişor, Alex, să nu- 
mi rupi ceva. 

— Numai dacă vrei să vorbim despre ziua de ieri. Ai 
de gând să te programezi la doctorul Rodman? 
Bineînţeles că da! 

— Probabil că am avut nevoie de puţin somn supli- 
mentar, cu siguranţă asta-i tot ce a fost. I se poate 
întâmpla oricui. Mi-am ascultat organismul. Nu faci şi 
tu de multe ori la fel? 

— Ba da, i-am răspuns. Chiar în acest moment îl 
ascult exprimându-şi o mare îngrijorare în privinţa ta. 
O să te programezi tu la John Rodman la consultaţie 
sau va trebui să-ţi fac eu programarea? 


— Lasă-mă jos, Alex. Deja mi-am reţinut oră la 
doctor, spre sfârşitul săptămânii ăsteia. Pentru 
consultul periodic, nu cine ştie ce mare scofală. Iar 
acum spune-mi, te rog, cum vrei să fie pregătite ouăle 
în dimineaţa asta pentru micul dejun. 

Ca şi cum ar fi dorit să-mi demonstreze cât de bine 
se simţea, Nana îmi spuse că ar fi fost cazul ca eu şi 
cu Sampson să ne întoarcem imediat la Fort Bragg, 
pentru a ne termina treaba începută acolo. Ea insistă. 
Eu chiar aveam nevoie să mai merg la Bragg cel puţin 
încă o dată, însă nu înainte de a o ruga pe mătuşa Tia 
să vină şi să stea ea împreună cu Nana şi cu copiii. 
Numai după ce am fost sigur că totul se afla aici sub 
control, am plecat din nou spre Carolina de Nord. 

Pe drum, i-am povestit lui Sampson ceea ce i se 
întâmplase Nanei şi cum decursese ziua pe care mi-o 
petrecusem împreună cu copiii. 

— Nana are optzeci şi doi de ani, Alex, îmi replică el, 
după care adăugă: probabil că nu va mai putea fi 
alături de noi decât în următorii aproximativ douăzeci 
de ani. Am râs amândoi, dar pot să vă spun că şi John 
era la fel de îngrijorat pentru Nana ca şi mine. Aşa 
după cum singur recunoştea, Nana fusese pentru el ca 
o mamă. 

In final, am ajuns şi la Fayetteville, Carolina de 
Nord, pe la ora cinci după-amiază. Trebuia să ne 
întâlnim cu o femeie şi să vorbim cu ea despre un alibi 
care ar fi putut să-i salveze sergentului Cooper viaţa. 


24 

Am mers cu maşina direct către casele de pe 
bulevardul Bragg, situate la mai puţin de opt sute de 
metri depărtare de Fort Bragg. Avioanele cu reacţie 
încă zburau fără încetare pe deasupra capetelor 
noastre, în timp ce artileria își trimitea în văzduh 
proiectilele. 

Aproape toţi cei care locuiau în casele de pe 
Bulevard Bragg în cadrul bazei militare şi ocupau 
acele case în i conformitate cu ceea ce era cunoscut 
drept Regimul de Locuinţe de Serviciu (RLS). RLS are 
în vedere poziţia beneficiarului pe scara ierarhică din 
armată şi mărimea salariului acestuia, dimensiunile şi 
calitatea reşedinţei crescând în mod spectaculos odată 
cu rangul respectiv. Cele mai multe case pe care le 
vedeam aici erau nişte reşedinţe micuţe. Câteva dintre 
acestea păreau să necesite multă muncă de 
întreţinere. Citisem undeva că peste 60% dintre 
angajaţii permanenţi din armată erau căsătoriţi şi 
aveau şi copii. Mi se părea acum că statistica 
respectivă trebuia să fie cât se poate de exactă. 

Sampson şi cu mine ne-am apropiat pe jos de una 
dintre casele de locuit din cărămidă şi am bătut la 
uzata uşă de aluminiu de la intrare. Ne-a răspuns o 
femeie îmbrăcată într-un chimono negru din mătase. 
Era trupeşă şi atrăgătoare. j 

Eu deja ştiam că o cheamă Tori Sanders. In spatele 
ei se puteau vedea patru copii mici, care se uitau 
curioşi spre uşă. 

— Da? Ce anume s-a întâmplat? ne întrebă ea. 
Suntem cam ocupați. In grădina noastră zoologică, 
acum a sosit ora mesei. 

— Sunt detectivul Cross, iar dânsul este detectivul 
Sampson, am făcut eu prezentările. Căpitanul Jacobs 


ne-a spus că dumneata eşti o prietenă de-a lui Ellis 
Cooper. 

Femeia nu răspunse şi nici măcar nu clipi. 

— Doamnă Sanders, mi-ai telefonat la hotel, acum 
două zile. Mi-am închipuit că locuinţa dumitale trebuie 
să se afle la o distanţă nu prea mare de mers pe jos de 
la baza militară, dacă sergentul Cooper s-a oprit aici 
în seara crimei. Am făcut şi o mică investigaţie şi am 
descoperit că într-adevăr el a fost aici în seara aceea. 
Ne dai voie să intrăm? Poate că nu-ţi convine să stăm 
aici afară, unde ne pot vedea toţi vecinii. 

Tori Sanders se hotări să ne poftească în casă. Ea ne 
deschise uşa, conducându-ne într-o mică sufragerie. 
Apoi îi goni pe copii de-acolo. 

— Nu ştiu de ce aţi venit aici şi nici despre ce 
vorbiţi, începu ea. Femeia îşi încrucişase strâns 
braţele la piept. Avea probabil în jur de patruzeci de 
ani. 

— Noi putem face şi altfel. Uite cum am putea să 
procedăm, doamnă Sanders, îi zise Sampson. O să 
mergem prin vecini şi o să ne interesăm despre relaţia 
dintre tine şi sergentul Cooper. Mai putem interveni şi 
prin intermediul DIC. Însă ar fi mai bine pentru toată 
lumea să ne răspunzi la întrebări aici, ca să nu mai 
afle nimeni altcineva. Ştii că sergentul Cooper 
urmează să fie executat peste câteva zile, nu-i aşa? 

— Lua-v-ar naiba pe-amândoi! ne spuse ea, ridicând 
dintr-odată tonul. Aţi înţeles greşit totul. Ca de obicei, 
poliţia înţelege totul pe dos. 

— Atunci de ce nu ne lămureşti dumneata şi pe noi? 
o întrebă Sampson, îndulcindu-şi întrucâtva glasul. Am 
venit pentru a asculta ceea ce ai de zis. Asta-i tot 
adevărul! doamnă Sanders. 

— Dacă vreţi să vă lămuriţi, atunci iată cum stau 


lucrurile. Vreţi să aflaţi adevărul? Eu am fost aceea 
care ţi-a telefonat, domnule detectiv Cross. Da, eu. 
Acum ascultă şi ceea ce nu ţi-am spus la telefon. Eu 
nu mi-am înşelat soţul cu sergentul Cooper. Chiar 
bărbatul meu m-a pus să te sun atunci. El este prieten 
cu Ellis şi e absolut convins de nevinovăția acestuia. Şi 
la fel sunt şi eu. Însă nu avem nicio dovadă, nicio 
probă concretă, care să-l disculpe de comiterea 
acestor crime. Ellis chiar a trecut în acea seară pe la 
noi. Însă a fost aici înainte de a se duce să bea ceva şi 
a venit să-l vadă pe soţul meu, nu pe mine. 

Am analizat cele spuse de ea şi mi-am dat seama că 
femeia spunea adevărul. Ar fi fost şi greu să n-o crezi. 

Şi-atunci am întrebat-o: 

— Dar sergentul Cooper este şi el la curent cu faptul 
că urma să-mi telefonezi? 

Femeia ridică din umeri. 

— N-am idee. Va trebui să afli de la Ellis acest lucru. 
Noi am încercat doar să facem pentru el ceea ce ni s-a 
părut că e corect. Şi voi ar trebui să procedaţi într-un 
mod asemănător. Omul a fost condamnat pe nedrept 
la moarte, pentru că este la fel de nevinovat ca tine 
sau ca mine. E nevinovat. Acum lăsaţi-mă-n plata 
Domnului, să le dau copiilor mei să mănânce. 


25 

Nu ajungeam la niciun rezultat palpabil şi asta era 
frustrant pentru noi amândoi, dar mai ales pentru 
Sampson. Ceasul ticăia atât de tare pentru Ellis 
Cooper, încât îl puteam auzi în fiecare minut al zilei. 

Pe la ora nouă în acea seară, John şi cu mine am 
cinat la un local foarte popular, pe nume Misfits Pub, 
situat în cadrul Centrului de Cumpărături Strickland 
Bridge. După toate probabilitățile, aici veneau de 
obicei o mulţime de angajaţi necombatanţi de la Fort 
Bragg. Ne interesa orice fel de informaţie am fi putut 
obţine. 

— Cu cât aflăm mai multe lucruri, cu-atât ni se pare 
că ştim tot mai puţine, scutură din cap Sampson, 
sorbind din paharul lui. Aici, la Bragg, în mod vădit 
ceva nu miroase a bine. Şi ştiu ce anume te pregăteşti 
să-mi spui, Alex. Poate că sergentul Cooper deţine 
cheia întregii enigme. Mai ales dacă el o fi fost acela 
care i-a îndemnat pe soţii Sanders să ne sune. 

Ţinându-mi paharul de băutură în căuşul palmelor, 
mă tot uitam prin restaurant. Incăperea aglomerată, 
zgomotoasă şi plină de fum era dominată de un bar. 
Melodiile care se auzeau alternau între stilurile 
country şi soul. 

— Asta n-ar dovedi că este vinovat, ci numai cât e de 
disperat. Cu greu l-ai putea învinovăţi pe Cooper că 
face tot ce-i stă în puteri, am rostit eu într-un târziu. 
Nu uita că el este un condamnat la moarte care 
aşteaptă executarea sentinţei. 

— Cooper nu este prost, Alex. Ar fi în stare să agite 
spiritele, pentru a ne atrage nouă sau altora atenţia. 

— Dar nu ar fi capabil de crimă, nu-i aşa? 

Sampson mă privi drept în ochi. Îmi dădeam seama 
că se înfuria. 


— Nu, el nu este un ucigaş. Îl cunosc bine, Alex. La 
fel de bine ca şi pe tine. 

— În război, Cooper a ucis oameni? l-am întrebat eu. 

Sampson scutură din cap. 

— Așa este la război. Acolo au fost ucişi şi mulţi 
dintre a noștri. Ştii doar cum este în luptă. Şi tu ai 
omorât oameni, mai spuse el. Asta nu înseamnă că şi 
tu eşti un ucigaş, nu-i așa? 

— Știu şi eu? Aşa o fi. 

Fără să vreau, auzeam şi ceea ce discutau în 
apropierea noastră un bărbat şi o femeie, care se aflau 
la bar. 

— Poliția a descoperit-o pe biata Vanessa în 
păduricea de lângă autostrada I-95. Ea a dispărut doar 
cu două zile în urmă. Dar acum s-a dus, e moartă. Au 
omorât-o nişte nemernici, probabil, nişte nemernici de 
soldaţi, povestea femeia. Aceasta avea un pronunţat 
accent sudist, părând şi furioasă dar şi speriată. 

Am întors capul şi am văzut o femeie roşcată şi 
aprinsă la față, îmbrăcată cu o bustieră de un 
albastru-aprins legată cu șireturi şi purtând pe ea 
nişte pantaloni albi. 

— Scuzaţi-mă vă rog, dar am auzit din întâmplare 
ceea ce vorbeaţi. Ce s-a întâmplat? i-am întrebat eu. A 
fost cineva ucis în apropiere de oraş? 

— Este vorba despre o fată care mai venea şi ea 
uneori pe aici. O chema Vanessa. A împuşcat-o cineva, 
îmi răspunse roșcata, scuturând din cap înainte şi 
înapoi. Bărbatul care o însoțea pe roşcată purta o 
cămaşă neagră din mătase şi o pălărie de cowboy, 
semănând cu un cântăreţ ratat de country-and- 
western. Era evident că nu-i plăcea faptul că femeia 
intrase cu mine în vorbă. 

— Numele meu este Cross. Sunt un detectiv 


criminalist din Washington. Partenerul meu şi cu mine 
lucrăm aici la un caz. 

Roşcata bătu în retragere. 

— Nu stau de vorbă cu copoii, îmi zise ea şi îmi 
întoarse spatele. Vezi-ţi de treburile dumitale! 

M-am uitat la Sampson, după care i-am spus pe un 
ton scăzut: 

— Dacă este vorba cumva despre acelaşi ucigaş, 
înseamnă că nu a fost deloc prudent. 

— Sau poate că sunt aceiaşi trei asasini, îmi replică 
el. 

În acel moment, cineva mă înghionti în spate. M-am 
răsucit cu rapiditate şi am văzut un bărbat blond, solid 
şi musculos, îmbrăcat într-o cămaşă sport cadrilată şi 
nişte pantaloni kaki. Avea o alură semeaţă. Era cu 
siguranţă militar. 

— A venit vremea să vă căraţi dracului de-aici, ne 
sfătui el. În spatele lui se aflau alţi doi vlăjgani. Deci în 
total erau trei. Purtau haine civile, dar era evident că 
făceau parte din armată. E timpul să nu mai stârniţi 
atâta zarvă. Aţi auzit? 

— Noi stăteam aici de vorbă. Nu ne mai întrerupeţi! 
i-o întoarse Sampson. Aţi auzit? 

— Ai băut cam mult, nu-i aşa? Te crezi acum un dur? 
îl întrebă bărbatul aflat în faţă. 

Buzele lui Sampson schiţară un zâmbet leneş pe 
care i-l mai văzusem şi cu alte ocazii. 

— Da, aşa mă cred. Şi el este la fel de dur ca şi 
mine. 

Blondul cel musculos încercă să-l împingă pe 
Sampson de pe scaun. John nici nu se clinti. Unul 
dintre însoțitorii blondului se apropie de mine. Eu m- 
am ferit iute, iar el şi-a pierdut echilibrul şi a ratat 
lovitura. L-am izbit puternic în burtă şi respectivul a 


căzut în patru labe. 

Brusc, toţi trei bărbaţii se năpustiră asupra noastră. 

— Nenorocitul ăla de prieten al tău este un asasin! 
răcni blondul. A ucis nişte femei! 

Sampson îi arse un pumn în bărbie, iar omul se 
încovoii cu un genunchi îndoit pe podea. Însă din 
păcate, băieţii aceia se tot ridicau după fiecare 
lovitură primită. Şi li se mai alătură încă o namilă, 
raportul de forţe fiind acum de patru contra doi. 

În local se auzi atunci un fluierat strident. M-am 
întors şi m-am uitat spre uşă. Sosise poliţia militară. 
Intraseră deja și doi ajutori de şerif de la poliţia din 
Fayetteville. Aveau cu toţii pregătite bastoanele de 
cauciuc. În acel moment, m-am întrebat cum de 
ajunseseră ei chiar atât de repede la faţa locului. 

Forţele de ordine interveniră şi îi arestară pe toţi cei 
implicaţi în bătaia din bar, inclusiv pe mine şi pe 
Sampson. Poliţiştii nu se arătară câtuşi de puţin 
interesaţi să afle cine declanşase gâlceava. Cu 
capetele aplecate, am fost escortaţi afară, cu cătuşe la 
mâini, spre o maşină de poliţie, în care oamenii legii 
ne-au îmbrâncit de-a valma. 

— Toate au un început, medită Sampson cu voce 
tare. 


26 

Numai de porcăria asta n-aveam noi nevoie - şi cu- 
atât mai puţin acum. Am fost duşi la închisoarea 
districtului Cumberland, într-un microbuz albastru cu 
zece locuri pe scaune. Se părea că la închisoarea din 
Fayetteville existau prea puţine celule de detenţie. 
Niciun moment nu am primit vreun semn de curtoazie 
profesională, din partea colegilor noștri de breaslă, 
pentru faptul că eram şi noi nişte detectivi criminalişti 
din Washington, care întâmplător lucram în folosul 
sergentului Ellis Cooper. 

În cazul în care îl veţi căuta vreodată, să ştiţi că 
serviciul de înregistrare de la închisoarea districtuală 
se află la subsol. A durat circa o jumătate de oră până 
ce poliţia locală a întocmit actele, ne-a luat 
amprentele digitale şi ne-a fotografiat din faţă şi din 
profil. Ni s-a făcut un duş rece, după care am fost 
băgaţi fiecare în „cojiţa lui de dovlecel”. Acesta era 
modul inteligent al gardienilor de a se referi la zeghea 
portocalie şi la papucii pe care îi purtau deţinuţii. 

Eu am întrebat ce se întâmplase cu cei patru soldaţi 
care ne atacaseră. Mi s-a răspuns că asta nu era 
treaba mea, dar că ei fuseseră duşi în arestul de la 
Bragg. 

Sampson şi cu mine am fost repartizaţi într-o celulă- 
dormitor din sectorul delictelor contra liniştii publice, 
celulă care se afla tot la subsol. Aceasta ar fi trebuit să 
adăpostească doisprezece prizonieri, însă în acea 
seară în ea fuseseră îngrămădiţi aproape douăzeci. 
Niciunul dintre deţinuţii de-acolo nu era alb şi m-am 
întrebat dacă închisoarea districtuală mai avea şi alte 
asemenea celule de detenţie şi dacă şi acelea erau 
supuse aceleiaşi segregaţii. 

Unii dintre bărbaţii de-acolo păreau să se cunoască 


între ei de pe vremea altor nopţi pe care şi le 
petrecuseră în acelaşi mod şi în acelaşi loc. Era un 
grup destul de civilizat. Nimeni nu dorea să aibă de-a 
face cu Sampson, şi nici măcar cu mine. De două ori 
pe oră, trecea câte un gardian să controleze dacă totul 
era în regulă. Cunoşteam această regulă de bază. 
Prizonierii erau de capul lor, în celelalte cincizeci şi 
opt de minute ale fiecărei ore. 

— O ţigară? mă întrebă un ins din dreapta mea. 
Acesta se aşezase direct pe pardoseală, cu spatele 
rezemat de un perete coşcovit din beton. 

— Nu fumez, i-am răspuns eu. 

— Tu eşti detectivul, nu-i aşa? mă întrebă el după 
alte câteva minute. 

Am dat din cap şi m-am uitat cu mai multă atenţie la 
el. Nu credeam să-l mai fi întâlnit, însă ne aflam într- 
un oraş mic, iar noi cutreieraserăm toate locurile. 
Între timp, probabil că multă lume din Fayetteville 
aflase cine eram. 

0 Ciudate rahaturi se mai întâmplă de la o vreme, 
îmi zise bărbatul. El îşi scoase pachetul de Camel. 
Rânji. Extrase o ţigară. În armata de astăzi, omule. 
„Toţi ca unul.” Ce tâmpenie mai e şi asta? 

— Eşti şi tu în armată? l-am întrebat. Credeam că 
voi cei din armată sunteţi duşi în arestul de la Fort 
Bragg. 

El îmi zâmbi. 

1 La Bragg nu există niciun fel de arest, omule. Şi 
să-ţi mai spun ceva. Eram tot aici, atunci când l-au 
adus şi pe sergentul Cooper. Parcă îşi ieşise din minţi 
în seara aia. l-au luat amprentele aici jos şi după 
aceea l-au dus sus. Ai fi jurat că era un ucigaş 
psihopat. i 

Eu mă mulțumeam doar să-l ascult. Incercam să-mi 


închipui cine era bărbatul acela şi de ce îmi vorbea 
mie despre Ellis Cooper. 

— Vreau să-ţi spun ceva spre binele tău. Toţi cei de 
pe aici ştiu că el le-a omorât pe femeile acelea. Era 
cunoscut drept un ciudat. 

Bărbatul scoase pe gură câteva rotocoale de fum, iar 
apoi se ridică şi se îndepărtă târşâindu-şi picioarele. 
Eu mă întrebam ce naiba se petrecea. Aranjase oare 
cineva bătaia din acel bar? Şi întreaga desfăşurare 
ulterioară a evenimentelor din acea seară? Cine să fi 
fost oare tipul care intrase în vorbă cu mine? Şi de ce 
îmi dăduse acel sfat „spre binele meu”? 

La scurtă vreme după aceea a venit un gardian şi l-a 
luat de-acolo pe omul cu care vorbisem. In drum spre 
ieşire, el a mai aruncat o privire în direcţia mea. Apoi 
Sampson şi cu mine am petrecut restul nopţii în celula 
aceea de detenţie atât de aglomerată şi de urât 
mirositoare. Am dormit amândoi cu rândul. 

De dimineaţă, am auzit cum cineva striga numele 
noastre. 

— Cross. Sampson. Unul dintre gardieni deschisese 
uşa celulei de detenţie, încercând să îndepărteze cu 
mâna duhoarea. Cross. Sampson. Sampson şi cu mine 
ne-am ridicat înţepeniţi de pe pardoseală. 

— Aici suntem. Exact în locul în care ne-aţi lăsat 
aseară, i-am răspuns eu. 

Am fost conduşi înapoi sus şi am ajuns în holul din 
faţă, acolo unde am avut cea dintâi surpriză a acelei 
zile. În hol ne aştepta căpitanul Jacobs, de la DIC. 

— Aţi dormit bine? ne-a întrebat acesta. 

— Totul nu a fost decât o înscenare, i-am răspuns 
eu. Bătaia, arestarea. Ai ştiut dinainte acest lucru? 

— Acum puteţi pleca, ne-a spus el. Asta ar trebui să 
faceţi. Adunaţi-vă lucruşoarele şi duceţi-vă la voi 


acasă, domnilor detectivi. Vă irosiţi timpul încercând 
să faceţi servicii unui om mort. 


27 

Mă simţeam la fel de frustrat şi în ziua în care am 
revenit la Washington. In biroul meu de-acasă, mă 
aştepta un e-mail. Mesajul venea de la cineva care îşi 
spunea „Infanteristul”. Totul în legătură cu acest 
mesaj era neliniştitor şi imposibil de înţeles pentru 
mine, în acel moment. 

Mesajul era următorul: 

Pentru detectivul Alex Cross, 

Spre informare generală: Pentagonul ia în mod 
obişnuit măsuri de prevenire ale unora dintre cele 
peste o mie de decese anuale care au loc în „armată 
pe timp de pace”. Aceste decese sunt din cauza unor 
tamponări auto, a unor sinucideri şi a unor omoruri. In 
fiecare dintre ultimii trei ani, cel puţin optzeci de 
soldați din armată au fost ucişi. 

Iată nişte exemple care ar trebui să-ţi dea de gândit, 
domnule detectiv: Un pilot militar, pe nume Thomas 
Hoff, cantonat la Fort Drum, lângă Watertown, New 
York, a fost găsit vinovat pentru masacrarea unui 
cunoscut homosexual din respectiva bază militară. 
Bărbatul condamnat şi-a susținut nevinovăția până în 
momentul executării sale. In apărarea lui poate fi 
invocat faptul că Hoff nu a fost în totalitate cantonat la 
Drum decât la trei luni după ce s-a comis acel 
asasinat. Cu toate astea, înainte de comiterea crimei, 
el işi vizitase un prieten în baza de la Drum. 
Amprentele lui au fost găsite la locul comiterii 
asasinatului. Dosarul de serviciu al lui Hoff era 
impecabil înainte de Condamnarea lui pentru crimă. 
Fusese un „soldat model”, până la presupusul 
asasinat. 

Ar mai fi şi un alt caz menit să te pună pe gânduri, 
domnule detectiv. Un frizer militar, poreclit de către 


prietenii săi  „Bretoane”, a fost condamnat pentru 
uciderea a trei prostituate, lângă Fort Campbell, în 
statul Kentucky. Nici acest Sonto Marinacci nu 
avusese cazier înainte de a săvârşi respectivele 
omoruri. Nevasta lui însărcinată a depus mărturie 
cum că soțul ei ar fi fost acasă în permanenţă, 
împreună cu ea, în noaptea în care au avut loc acele 
crime.  Marinacci a fost condamnat din cauza 
amprentelor şi a testului ADN al unor fragmente 
descoperite la locul faptei, şi pentru că arma crimei, 
un pumnal de luptă, a fost găsită în garajul său. 
Marinacci a jurat că acel cuţit i-a fost pus de către 
cineva acolo. „Pentru numele lui Dumnezeu, nu este 
decât un biet frizer!”, a strigat soția lui, în timpul 
inevitabilei execuţii a bărbatului ei. Santo Marinacci a 
susținut până în momentul morţii faptul că este 
nevinovat şi că a căzut doar victimă a unei 
îngrozitoare înscenări. 

Infanteristul 

Am citit încă o dată acel e-mail al Infanteristului, 
după care l-am sunat pe Sampson acasă. l-am citit şi 
lui mesajul pe care îl primisem. Nici el nu ştia ce era 
de făcut. Îmi spuse că o să-l contacteze pe Ellis 
Cooper de îndată ce avea să încheie convorbirea cu 
mine. Amândoi ne întrebam dacă nu cumva Ellis 
Cooper se afla în spatele straniului mesaj. 

Pentru întreg restul zilei totuşi n-am mai putut să-mi 
scot din minte tulburătorul mesaj. Imi fuseseră 
transmise nişte informații pe care cineva le 
considerase importante pentru mine. Nu fuseseră 
formulate niciun fel de concluzii. Infanteristul lăsase 
acest lucru în seama mea. Ce aştepta de la mine să 
deduc din crimele de la Fort Drum şi Fort Campbell? 
Posibila înscenare? 


În seara aceea, am decis să iau o pauză de câteva 
ore. Am urmărit echipa de baschet a lui Damon, 
susţinând o partidă de ligă la St. Anthony's. Damon a 
marcat şaisprezece puncte şi s-a dovedit un aruncător 
de la distanţă la fel de bun ca destui băieţi de liceu. 
Cred că el era conştient de asta, însă voia să audă şi 
părerea mea în legătură cu felul în care jucase. 

— Ai făcut astăzi un meci cu-adevărat bun, Damon, 
l-am lăudat eu. Ai înscris puncte însă n-ai uitat nici de 
ceilalţi coechipieri. L-ai anihilat, Damon, pe adversarul 
cu numărul unsprezece. _ 

Damon rânji satisfăcut. li dădusem exact răspunsul 
pe care îl aştepta. 

— Da, acela înscrie cele mai multe puncte în ligă. 
Dar nu ŞI în seara asta. 

După ce am stat de vorbă, Damon a şters-o 
împreună cu câţiva coechipieri de-ai săi - Ramon, 
Ervin, Kenyon. Acest lucru constituia o noutate pentru 
mine, dar ştiam că era bine să mă obişnuiesc cu 
gândul. 

După ce am revenit acasă, n-am putut să nu mă 
gândesc la Ellis Cooper şi la acel e-mail referitor la 
alte crime ale unor militari. După spusele lui 
Sampson, Cooper se jura că n-avea nimic de-a face cu 
acel mesaj primit de mine. Atunci cine să mi-l fi 
trimis? Cineva de la Fort Bragg? Vreun alt prieten de- 
al lui Cooper? 

Nici în pat, în acea noapte, tot nu-mi puteam 
reprima gândurile în legătură cu blestematul acela de 
mesaj. 

S-ar putea să fi fost executaţi niște oameni 
nevinovați. 

Sergentul Cooper nu era primul. 

Se mai întâmplase şi înainte aşa ceva. 


Și cine naiba putea să fie Infanteristul? 


28 

Era imperios necesar să mă întâlnesc cu cineva de la 
Camera Militară de Apel pentru Omucideri, iar FBl-ul 
m-a ajutat să obţin o întrevedere cu persoana 
potrivită. 

Curtea şi birourile sale administrative erau 
amplasate într-o clădire comercială cu aspect neutru, 
din Arlington. În interior acestea semănau cu un oficiu 
juridic bine organizat, în afară de faptul că cei mai 
mulţi dintre angajaţii de ambele sexe purtau uniforme 
militare, nu existau alte semne că instituţia ar fi 
aparţinut armatei. 

Sampson şi cu mine intraserăm acolo pentru a ne 
întâlni cu doamna general-locotenent Shelly Borislow. 
Am fost conduşi până în biroul ei de către un 
aghiotant. Drumul până acolo a durat destul de mult, 
deoarece am străbătut o mulţime de coridoare lungi, 
ceea ce constituia ceva tipic pentru clădirile 
guvernamentale din întreg Washington-ul. 

Când în cele din urmă am ajuns, doamna general 
Borislow ne aştepta. Ea stătea în picioare, dreaptă ca 
o baghetă, vădind o foarte bună condiţie fizică. Era o 
femeie frumoasă, care se apropia, probabil, de vârsta 
de cincizeci de ani. 

— Vă mulţumim că ne-aţi primit, începu Sampson şi 
dădu mâna cu doamna general Borislow. Aveam 
impresia că el voia să dirijeze întâlnirea, poate pentru 
că avea o mai mare experienţă decât mine în domeniul 
armatei, dar poate şi pentru că timpul pe care îl mai 
avea de trăit Ellis Cooper era pe punctul de a expira. 

— Aseară am citit stenogramele procesului, spuse 
doamna general Borislow, pe când ne aşezam cu toţii 
în jurul unei măsuţe de cafea, acoperite cu sticlă. Am 
mai studiat şi însemnările DIC, primite de la căpitanul 


Jacobs. Am aruncat o privire şi asupra referinţelor 
profesionale ale sergentului Cooper. În clipa de faţă, 
am destul de puţin timp la dispoziţie. Spuneţi-mi cu ce 
vă pot ajuta, domnilor. 

Eram mulţumit de modul în care doamna general 
abordase întâlnirea. 

— Aş vrea să vă pun câteva întrebări, dacă-mi 
permiteţi, doamnă general, îi spuse Sampson. El se 
aplecase în faţă, sprijinindu-şi coatele pe coapse. Ochii 
lui o cercetau cu atenţie, iar doamna general Borislow 
îi susţinea privirea. 

— Îţi dau voie să mă întrebi orice doreşti. Până la 
următoarea mea întâlnire, fixată pentru ora zece, sunt 
liberă. Prin urmare, avem circa douăzeci de minute 
disponibile pentru a sta de vorbă, însă în cazul în care 
ai nevoie de şi mai mult timp, s-ar putea să ţi-l acord. 
În această chestiune, armata nu are nimic de ascuns. 
Te pot asigura măcar de acest lucru. 

Sampson continua s-o privească în ochi pe doamna 
general Borislow. 

— Doamnă general, detectivul Cross şi cu mine ne- 
am ocupat de sute de cazuri de omucidere. Anumite 
lucruri referitoare la acesta ne-au pus foarte tare pe 
gânduri. 

— Ce fel de lucruri? 

Sampson şovăi o clipă, după care continuă: 

— Înainte de a vă răspunde la întrebare aş vrea să 
ştiu dacă ceva în legătură cu acest proces sau cu 
această anchetă v-a pus cumva şi pe dumneavoastră 
pe gânduri. 

Doamna general Borislow nici nu clipi. 

— Sinceră să fiu, câteva lucruri m-au cam pus şi pe 
mine pe gânduri în legătură cu acest caz. Presupun că 
ar putea fi considerat surprinzător faptul că sergentul 


Cooper a mai păstrat arma crimei. Aceasta era însă o 
amintire prețioasă de pe vremea războiului din 
Vietnam. Şi un suvenir al crimelor în sine. 

— Să înţeleg că aţi reţinut şi faptul că în 
apartamentul sergentului Cooper s-a intrat prin 
efracţie, cu o zi sau două înainte de comiterea 
crimelor? Noi am văzut semnele acelei spargeri, ca şi 
Cooper, de altfel. Cuţitul îi putea fi luat cu acea 
ocazie. 

Borislow dădu din cap. 

— Desigur că este posibil să se fi întâmplat aşa, 
domnule detectiv. Insă este la fel de posibil ca 
sergentul să-şi fi înscenat singur acea spargere a 
locuinţei. Aceasta a fost, de altfel, şi concluzia DIC. 

— Un băiat dintr-o casă vecină a văzut trei bărbaţi 
în curtea Tanyei Jackson, cam pe la ora când s-au 
comis crimele. 

— Băiatul s-ar putea într-adevăr să fi văzut trei 
bărbaţi în acea curte. Ai dreptate. Insă n-ar fi exclus 
ca el să fi zărit doar nişte umbre ale copacilor. Seara 
aceea a fost întunecata şi vântoasă. Băiatul are zece 
ani. El le-a dat poliţiştilor declaraţii contradictorii 
despre seara respectivă. Aşa după cum ţi-am mai 
spus, domnule detectiv, am studiat temeinic cazul. 

— La locul faptei s-a găsit şi sânge care nu era nici 
al femeilor ucise şi nici al sergentului Cooper. 

Atitudinea doamnei general Borislow nu se schimbă. 

— Judecătorul cauzei nu a permis luarea în 
considerai a acestui fapt. Dacă aş fi fost eu judecătorul 
din acel proces, cred că n-aş fi avut nimic împotrivă ca 
juraţii să audă şi despre asta. N-o să ştim niciodată 
dacă acest amănunt ar fi influenţat verdictul. 

— Dosarul militar de dinainte de crime al 
sergentului Cooper era aproape perfect, continuă 


Sampson. 

— Da, avea referinţe excepţionale. Este unul dintre 
lucrurile care fac din acest caz o atât de mare 
tragedie. 

Sampson oftă. Simţea că totul era zadarnic. Şi eu 
aveam aceeaşi senzaţie. 

— Doamnă general, îngăduiţi-mi încă o întrebare şi 
apoi vom pleca. Nici măcar nu vom profita de întregul 
interval de timp pe care ni l-aţi acordat. 

Chipul lui Borislow continua să fie impenetrabil. 

— Vă ascult. 

— Mă nedumereşte faptul că armata n-a făcut nici 
cel mai mic efort de a-i lua apărarea sergentului 
Cooper. Nici înainte de proces şi nici pe parcursul 
acestuia. Este evident faptul că nici în clipa de faţă 
armata nu are de gând să încerce să-l ajute. De ce se 
întâmplă aşa? 

Doamna general Borislow dădu din cap auzind 
întrebarea şi înainte de a răspunde îşi ţuguie buzele. 

— Domnule detectiv Sampson, apreciem faptul că 
Ellis Cooper este prietenul dumitale şi că i-ai rămas 
loial. De fapt, chiar admirăm acest lucru. Insă la 
întrebarea pe care mi-ai pus-o este extrem de uşor de 
răspuns. Întreaga armată este convinsă de faptul că 
sergentul Cooper se face vinovat de comiterea cu 
sânge rece a trei asasinate înfiorătoare. Nu avem de 
gând să-l ajutăm pe un ucigaş să scape nepedepsit. 
Trebuie să menţionez faptul că şi eu sunt absolut 
convinsă că sergentul Cooper este un asasin. Nu voi 
susţine niciun apel. Imi pare rău, dar nu vă pot da 
veşti mai bune. 

După întrevedere, Sampson şi cu mine am fost din 
nou escortaţi înapoi, prin labirintul de holuri, de către 
acelaşi aghiotant al doamnei general Borislow. Am 


rămas cu toţii tăcuţi, pe întreg parcursul drumului 
până în holul principal de la intrare. 

După ce am ieşit din clădire, Sampson s-a întors 
către mine şi m-a întrebat: 

— Ce părere ai? 

— Cred că armata ascunde ceva, i-am răspuns eu. Şi 
n-avem prea mult timp la dispoziţie, pentru a 
descoperi anume. 


29 

În dimineaţa următoare, Thomas Starkey înţelese 
cât de mult evoluaseră lucrurile în ceea ce îl privea. 
Incidentul edificator a avut loc la mai puţin de trei 
kilometri depărtare de casa lui din Carolina de Nord. 

Se oprise la mallul din apropiere, pentru a cumpăra 
câte un exemplar din USA Today şi din Rocky Mount 
Telegram, precum şi nişte cornuri cu stafide şi cu 
scorţişoară, de la magazinul de delicatese New York- 
style. În acea dimineaţă, ploua tare şi el se adăpostise 
cu ziarele şi cu cornurile calde sub streaşină de la 
mall, aşteptând să se mai potolească potopul. 

Când în sfârşit ploaia se domoli, Starkey se porni să 
ţopăie printre băltoacele mai adânci, alergând prin 
parcare către jeep-ul său. In timp ce făcea asta, 
bărbatul zări o pereche de tineri croindu-şi drum prin 
noroiul şi bălțile din parcare, venind aproximativ în 
direcţia lui. Cei doi tocmai coborâseră dintr-o veche 
camionetă albastră, căreia îi uitaseră farurile aprinse. 

— Bună ziua, scuzaţi-mă. Aţi uitat luminile aprinse 
la camionetă, le strigă Starkey, în timp ce perechea se 
apropiase, înaintând către el din faţă. Femeia se 
întoarse ca să se uite spre camionetă. Bărbatul nu luă 
în seamă vorbele lui. 

În schimb, respectivul începu să turuie şi era 
evident faptul că avea un grav defect de vorbire: 

— Tem d-a San Cros ti medem ple La'nce. M-utat 
po'felu ne taloni me... 

Femeia interveni brusc şi îi luă vorba din gură. 

— Iertaţi-mă, domnule, îmi pare îngrozitor de rău că 
suntem siliţi să te sâcâim. Suntem de la Sandy Cross 
şi mergem înspre Lawrence, îi spuse ea lui Starkey. 
Mi-e jenă să-ţi spun, dar fratele meu şi-a uitat 
portofelul în ceilalţi pantaloni. Nu avem bani nici 


măcar pentru benzină, ca să putem ajunge înapoi 
acasă. 

— No pot jută? îl întrebă şi bărbatul care 
bolborosea, scuipând în acelaşi timp. 

Starkey înţelese imediat întreaga stratagemă. Ei 
lăsaseră intenţionat aprinse farurile afurisitei de 
camionete, astfel încât el să fie acela care să deschidă 
vorba către cei doi, şi nu invers. lar defectul de 
vorbire al bărbatului era fals, ceea ce puse pentru 
Starkey capac la toate. Fiul său, Hank, era autist. lar 
acum, stârpiturile astea două mimau un handicap 
inexistent, recurgând la prăpădita aia de găinărie 
ieftină a lor pentru a-l fraieri şi a pune mâna pe câţiva 
nenorociţi de gologani de la el. 

În mod fulgerător, Starkey îşi scoase cu un gest 
automat pistolul. Nici măcar nu ştia ce avea să se 
întâmple în momentele următoare. Tot ce ştia era 
faptul că se simţea îngrozitor de iritat. Iisuse! Cât de 
tare se înfierbântase! 

— În genunchi amândoi, nemernicilor! zbieră el la 
perechea de mărunți escroci şi îl împunse pe bărbat 
cu ţeava armei în surogatul de falcă nerasă care nu 
avea nimic comun cu faţa unui om. Dacă nu-mi ceri de 
urgenţă iertare, şi ar fi bine pentru sănătatea ta, dacă 
de data asta ai vorbi normal, o să-ţi împrăştii imediat 
creierii prin toată mizeria asta de parcare. 

Apoi îl izbi cu butoiaşul pistolului drept în frunte pe 
bărbatul îngenuncheat. 

— Doamne-Dumnezeule, îmi pare rău! Ne pare 
amândorura rău! strigă înspăimântat acesta. Nu 
voiam decât să facem rost de câţiva dolari. Nu trage! 
Te implor să nu ne împuşti. Suntem nişte buni 
creştini. 

— Rămâneţi dracului îngenuncheaţi aici, le zise 


Starkey. Să nu vă mişcaţi din locul ăsta, iar apoi nu 
mai vreau să vă zăresc moacele niciodată prin 
împrejurimi. Niciodată! M-aţi înţeles? 

Pe urmă, el îşi puse la loc în haină pistolul şi tropăi 
în continuare spre maşina lui. Ajunse la jeep şi îi 
mulţumi lui Dumnezeu pentru faptul că fetiţa lui 
adolescentă ascultase în tot timpul ăsta muzică rock 
stereo cu sonorul dat la maximum şi nu urmărise ceea 
ce se petrecuse în parcare. Melanie era ca de-obicei 
pierdută în micul ei univers propriu. 

— Hai să spălăm repede putina spre casă, îi spuse 
Starkey, în timp ce se urca la volanul jeep-ului. Şi te- 
aş ruga să opreşti nenorocita aia de muzică, Mei. 

În clipa aceea, fiica lui îşi ridică privirea şi îi zări pe 
cei doi tineri îngenuncheaţi în parcare. 

— Ce i-o fi apucat pe ăia doi de colo? îşi întrebă ea 
tatăl. După cum văd, au îngenunchiat în plină ploaie. 

Starkey schiţă un zâmbet. 

— Presupun că au scăpat ca prin urechile acului 
dintr-o mare belea, iar acum îi mulţumesc bunului 
Dumnezeu pentru acest lucru, îi răspunse el. 


30 

Într-o zi friguroasă de pe la începutul lunii 
octombrie, Sampson şi cu mine am străbătut din nou 
distanţa de şase ore de mers cu maşina până la 
închisoarea Centrală din Raleigh. Am vorbit foarte 
puţin pe parcursul călătoriei. Lui Ellis Cooper îi 
sunase ceasul. 

Cu două zile în urmă, Departamentul de Pedepse al 

statului Carolina de Nord îi comunicase lui Cooper în 
mod oficial data la care urma să fie executat. Apoi el 
fusese transferat în sectorul supravegherii execuțiilor. 
Totul se desfăşura după tipic, într-o rânduială 
cutremurătoare. 
_ Sampson şi cu mine primiserăm aprobarea Diviziei 
Inchisorilor de a-l vizita pe sergentul Cooper. Când am 
sosit noi la închisoarea Centrală, în zona parcării se 
aflau circa doisprezece protestatari, în majoritate 
femei, care intonau cântece folk de prin anii 1960 sau 
chiar mai vechi. Trei sau patru inşi ţineau în mâini 
pancarte care condamnau pedeapsa capitală. 

Ne-am grăbit să intrăm în clădirea închisorii, 
constatând că şi acolo se mai auzeau tristele cântece 
de-afară, în ciuda zidurilor groase din piatră şi ciment. 

Sectorul supravegherii execuțiilor de la închisoarea 
Centrală cuprindea patru celule aliniate una lângă alta 
şi care comunicau cu o încăpere de zi cu televizor şi 
duş. In acel moment, Ellis Cooper era unicul prizonier 
aflat în respectivul sector. Câte doi ofiţeri de la 
departamentul de aplicare a pedepselor stăteau în 
permanenţă în faţa celulei sale. La uimirea sosirea 
noastră, cei doi ne întâmpinaseră cu respect şi 
amabilitate. 

Când ne-am făcut noi apariţia, Ellis Cooper şi-a 
ridicat privirea şi a lăsat impresia că se bucură să ne 


vadă. El surâse în direcţia noastră şi ridică o mână în 
semn de salut. 

— Bună, Ellis, îi zise Sampson cu o voce scăzută, în 
timp ce ne trăgeam nişte scaune lângă celula lui. Uite 
că ne-am întors. Cu mâna goală, dar tot ne-am întors. 

Cooper se aşeză şi el pe un mic taburet aflat de 
cealaltă parte a gratiilor. Picioarele taburetului erau 
fixate cu şuruburi în pardoseală. Celula lui era 
imaculată şi minimal dotată cu un pat, cu o chiuvetă, o 
toaletă şi o masă de scris prinsă de perete. Imaginea 
era deprimantă. 

— John, Alex, vă mulţumesc că aţi venit. Şi vă sunt 
recunoscător pentru tot ce aţi făcut pentru mine. 

— Am încercat să facem, îl corectă Sampson. Am 
încercat şi am dat greş. Am eşuat în tot ce am 
întreprins. 

Cooper scutură din cap. 

— De data asta, norocul ne-a ocolit. Cărţile au fost 
împărţite în mod dezavantajos pentru noi. Voi n-aveţi 
nicio vină. Nimeni nu este vinovat, murmură el. În 
orice caz, îmi face bine să vă văd aici. M-am rugat să 
veniţi. Da, mă rog şi acum. 

Sampson şi cu mine ştiam că în justiţie se făceau 
încă mari eforturi în încercarea de a se opri execuţia, 
însă nu prea avea rost să deschidem acest subiect. 
Doar dacă Ellis Cooper ar fi abordat respectiva temă, 
dar el nu făcu niciun comentariu. Omul mi se părea 
bizar de împăcat cu soarta şi mai relaxat decât îl 
văzusem vreodată. Părul lui sur era tuns scurt, iar 
îmbrăcămintea lui de închisoare era impecabilă şi 
părea proaspăt călcată. 

El ne zâmbi din nou. 

— Aici mă simt ca într-un hotel drăguţ. Un hotel de 
lux. Patru stele, cinci diamante, orice însemn care 


atestă confortul. Aceşti doi domni au o mare grijă de 
mine. Mă tratează cum nu se poate mai bine, în 
condiţiile date. Ei mă cred vinovat pentru cele trei 
crime, şi cu toate astea se poartă frumos. Apoi Cooper 
se aplecă spre gratiile de oţel, apropiindu-se cât putea 
de mult de Sampson şi spunându-i: John, ţin extrem de 
mult să ştii asta. Sunt absolut convins că ai făcut tot 
ce ţi-a stat în putinţă pentru mine şi sper că nici tu n- 
ai vreo îndoială în această privinţă. Insă aşa cum am 
mai spus, piedicile au fost cu mult prea mari. Nu ştiu 
cine mi-a dorit moartea, dar cu siguranţă cineva m-a 
vrut mort. Pe urmă, el se uită drept în ochii lui 
Sampson şi adăugă: John, nu am niciun motiv să te 
mint. În niciun caz acum şi aici, în aşteptarea 
executării mele. Nu eu le-am omorât pe femeile 
acelea. 


31 

Cu douăzeci şi patru de ore în urmă, Sampson şi cu 
mine ne dăduserăm sub semnătură acordul de a fi 
percheziţionaţi, înainte de a intra în sala de execuţie. 
Acum, la ora unu dimineaţa, şaisprezece bărbaţi şi trei 
femei au intrat în mica încăpere a închisorii, de unde 
putea fi urmărită execuţia. Unul dintre bărbaţi era 
generalul Stephen Bowen, de la Bragg. Acesta îşi 
ținuse promisiunea de a se afla aici. Era unicul 
reprezentant al Armatei Statelor Unite prezent la 
execuţie. 

La douzeci de minute după ora unu dimineaţa, au 
fost deschise  cortinele negre către camera de 
execuţie. Eu nu voiam să mă aflu acolo; nu simţeam 
nevoia să mai văd încă o execuţie ca să ştiu ce părere 
aveam despre aceste lucruri. La ordinul directorului 
închisorii, călăul însărcinat să-i administreze 
condamnatului injecţia letală se apropie de Cooper. L- 
am simţit pe Sampson ţinându-şi răsuflarea alături de 
mine. Nici nu-mi puteam imagina cum se simţea 
acesta văzându-şi prietenul murind astfel. 

Apropierea tehnicianului pāru să-l facă pe Ellis 
Cooper să tresară. El îşi întoarse capul şi privi pentru 
prima dată în încăperea în care se aflau cei care 
urmăreau execuţia. Directorul închisorii îl întrebă 
dacă dorea cumva să mai spună ceva. 

Ochii lui Cooper ne descoperiră în sală şi privirile ni 
se întâlniră. Acel contact vizual era extrem de 
puternic, ca şi când omul s-ar fi aflat pe punctul de a 
ne pierde, prăbuşindu-se în cel mai adânc abis. 

Apoi Ellis Cooper începu să vorbească. 

La început vocea lui părea firavă, dar după aceea 
crescu în intensitate: 

— Nu le-am omorât eu pe Tanya Jackson, Barbara 


Green sau Maureen Bruno. Înainte de administrarea 
injecţiei finale, aş fi recunoscut dacă aş fi făcut-o, ca 
acel bărbat adevărat care am fost antrenat să fiu. Nu 
le-am ucis eu pe acele trei femei, în apropiere de Fort 
Bragg. Le-a ucis altcineva. Dumnezeu să vă 
binecuvânteze pe toţi. Vă mulţumesc, John şi Alex. Şi 
iert Armata Statelor Unite, care mi-a fost ca un 
părinte. 

Ellis Cooper îşi ţinea cu mândrie capul sus, ca un 
soldat la paradă. 

Călăul făcu un pas înainte. El îi injectă lui Cooper o 
doză de Pavulon, substanţă care este un relaxant total 
al muşchilor şi care urma să oprească respiraţia 
condamnatului. 

În foarte scurt timp, inima, plămânii şi creierul lui 
Ellis Cooper încetară să mai funcţioneze. 

La ora 1:31 AM, directorul închisorii Centrale îl 
declară pe sergentul Cooper decedat. 

După ce se terminase totul, Sampson se întoarse în 
direcţia mea şi îmi spuse: 

— Tocmai am asistat la un asasinat. Cineva l-a ucis 
pe Ellis Cooper şi va scăpa nepedepsit. 


PARIEA A DOUA 
JAMILLA 


32 

M-am dus din timp pentru a întâmpina cursa aeriană 
care sosea la Poarta 74 a Aeroportului Naţional 
Reagan, iar odată ajuns la aeroport, nu ştiam ce să fac 
ca să mă mai potolesc. Eram îngrozitor de emoţionat, 
plin de speranţa aşteptării. Jamilla Hughes venea în 
vizită la mine. 

La ora patru în acea după-amiază de vineri, 
aeroportul era aglomerat. O mulţime de oameni de 
afaceri, obosiţi şi morocănoşi, şedeau sfârşindu-şi 
săptămâna de lucru în faţa calculatorului, ori se 
relaxau deja la bar sau citind reviste şi romane la 
modă, scrise de autori de talia lui Jonathan Franzen, 
Nora Roberts, ori Stephen King. M-am aşezat şi eu 
puţin, după care m-am ridicat din nou în picioare. In 
cele din urmă, m-am apropiat de ferestrele imense 
prin care se vedea întreaga panoramă şi am urmărit 
cum un uriaş avion cu reacţie al companiei American 
se apropia încet de terminal. Ei, acum e-acum. Sunt eu 
oare pregătit? Dar ea? 

Jamilla se afla în cel de-al doilea val de pasageri 
care coborau din avion. Purta nişte jeanşi, un tricou 
mov şi o scurtă sport din piele neagră, pe care mi-o 
aminteam din timpul  urmăririlor la care 
participaserăm împreună în New Orleans. Ne 
împrieteniserăm repede, cu ocazia unui straniu caz de 
omucidere, înregistrat în oraşul ei de reşedinţă, San 
Francisco, care ne purtase apoi către sud, inclusiv în 
New Orleans, sfârşindu-se din nou pe Coasta de Vest. 

Încă de atunci conveniserăm să ne mai întâlnim, iar 
acum ajunsesem în sfârşit s-o şi facem. Era un gest de 
foarte mare bravură din partea amândurora, iar eu 
speram să nu fie şi prostesc. Nu credeam să fie aşa şi 
mă aşteptam ca şi Jam să gândească la fel în această 


privinţă. 

Iisuse, mă simţeam atât de încordat, în timp ce ea se 
apropia de mine. Şi totuşi, ea arăta formidabil. Mă 
învăluia într-un frumos zâmbet larg. De ce eram eu 
oare atât de îngrijorat? 

— Unde sunt norii cei albi şi denşi care în mod 
normal ar fi trebuit să ascundă vederii oraşul, în timp 
ce avionul meu se apropia de acesta? Dumnezeule 
mare! Am putut să văd totul - Casa Albă, Memorialul 
Lincoln, Potomacul, îmi spuse Jamilla surâzând. 

M-am aplecat spre ea şi am sărutat-o. 

— Nu toate oraşele se pot lăuda că au munţi de 
ceaţă, ca San Francisco. Ar trebui să călătoreşti şi tu 
mai mult. Cum a fost zborul? 

— Jalnic. Jamilla surâse iar. Nu-mi prea plac 
zborurile lungi, dar mă bucur că mă aflu acum aici. 
Eşti la fel de neliniştit ca şi mine. Dar noi n-am avut 
nicio reţinere să vorbim, atunci când stăteam 
împreună la pândă. N-o să avem nici acum vreo 
problemă. O să fie totul cât se poate de bine. 
Linişteşte-te şi tu, ca să mă pot linişti şi eu. Bine? 

Femeia mă cuprinse în braţe şi mă strânse la pieptul 
ei, după care mă sărută uşor pe gură. 

— Aşa e mult mai bine, îmi zise ea şi plescăi apoi din 
buze. Ai un gust foarte bun. 

— Probabil că îţi place menta. 

— Nu menta, ci tu îmi placi. 

Ne-am simţit cu mult mai puţin stingheriţi în timpul 
drumului prin Washington, în bătrânul meu Porsche. 
Am vorbit despre tot ce se mai întâmplase de când ne 
văzuserăm data trecută. La început, am discutat 
despre serviciu, apoi despre problema terorismului, 
despre familiile noastre şi, ca de obicei, după ce ne 
porniserăm, niciunuia dintre noi doi nu-i mai tăcea 


gura - lucru care mie îmi plăcea foarte mult. 

Dar de-abia oprisem automobilul lângă casă, că m- 
am și simţit din nou tensionat. 

— Eşti pregătită pentru asta? am întrebat-o înainte 
de a cobori din maşină. 

Jamilla îşi dădu ochii peste cap. 

— Alex, la Oakland, eu am patru surori şi trei fraţi. 
Tu eşti pregătit pentru aşa ceva? 

— Să-i aduci şi pe ei aici, i-am spus pe când 
înşfacam valiza de piele în care se aflau lucrurile 
Jamillei şi care mi se părea atât de grea de parcă ar fi 
avut înăuntru şi o bilă de bowling. În timp ce mă 
apropiam de casă, îmi tineam răsuflarea, însă eram 
extrem de bucuros că ea se afla acum aici. Nu mai 
fusesem de multă vreme atât de surescitat. Mi-a fost 
tare dor de tine, i-am şoptit eu. 

— Şi mie mi-a fost tare dor de tine, m-a asigurat 
Jam. 


33 

În mod evident, Nana se gândise îndelung la cina 
cea mai potrivită de întâmpinare a musafirei noastre. 
Jamilla s-a oferit s-o ajute, dar bineînţeles că Nana nu 
a fost de acord să o lase să mişte nici măcar un 
degeţel. Totuşi, Jam s-a dus după Nana în bucătărie. 

Noi ceilalţi le-am urmat pe amândouă, ca să vedem 
ce avea să se mai întâmple în continuare. Erau două 
pietre tari. Urma să se işte o adevărată dramă. 

— Bine, atunci fie, foarte bine, se tângui Nana, însă 
eu îmi dădeam seama de faptul că ea era mulţumită să 
aibă companie. Acest lucru îi permitea să-şi laude 
marfa, să ne pună pe toţi la treabă şi s-o testeze în 
voie pe Jamilla. În timp ce lucra, ea chiar a început să 
fredoneze melodia „Cântaţi cu toţii”. Jamilla i-a urmat 
exemplul. Apoi Nana îi puse Jamillei mai multe 
întrebări esenţiale una după alta: [i-ar plăcea să 
mănânci nişte cotlete de porc în sos de mere, cu 
musaca de dovlecei şi cartofi cu smântână pe 
deasupra? Şi sper că nu faci alergie de la nişte turte 
de porumb, nu-i aşa? Sau de la o plăcintă cu piersici 
proaspete şi cu îngheţată? 

— Mă dau în vânt după cotletele de porc, după 
cartofi şi după plăcinta cu piersici, îi răspunse Jamilla, 
în timp ce se uita la mâncăruri. Nu mă deranjează nici 
musacaua dc dovlecei. Cât despre turtele de porumb 
frecate cu unt şi zahăr, şi eu obişnuiesc să fac aşa 
ceva acasă la mine, după o reţetă din Sacramento, pe 
care o ştiu de la bunica mea. Preparate astfel, ele se 
păstrează extrem de proaspete. Câteodată mai pun 
înăuntru şi bucățele de şoric de porc. 

— Hmm, făcu Nana. Nu e rău, fetiţo. Va trebui să 
încerc şi eu. 

— Doar să nu devină prea sfărâmicioase, se hotări 


Jannie să-şi arate şi ea priceperea. 

— Trebuie să-ți păstrezi întotdeauna mintea 
deschisă l orice lucru nou, îi zise Nana, fluturându-i 
prin faţă un deget noduros şi rozaliu. Aşa să faci 
mereu, dacă vrei să creşti marc şi să nu rămâi pentru 
toată viaţa ta o fiinţă minusculă. 

— Eu doar le luam apărarea turtelor tale de porumb, 
Nana, îi răspunse Jannie. 

Nana îi făcu în glumă cu ochiul. 

— Pot să-mi port şi singură de grijă. 

Cina a fost servită în sufragerie, în acordurile 
muzicii lui Usher, Yolanda Adams şi Etta James. 
Deocamdată, totul mergea foarte bine. In perfectă 
concordanţă cu sfatul medicului. 

— Noi mâncăm aşa în fiecare seară, se trezi Damon 
vorbind. Câteodată luăm chiar şi micul dejun tot aici, 
în sufrageria propriu-zisă, continuă el să-i spună 
Jamillei. Îmi dădeam seama de faptul că aceasta deja îi 
cam căzuse lui cu tronc. Presupun că ar fi fost şi greu 
să se întâmple altfel. 

— Bineînţeles că da, de pildă, atunci când mai trece 
pe-aici preşedintele, ca să bea şi el un ceai, replică 
Jamilla şi clipi şmechereşte, mai întâi către Damon, 
apoi şi către Jannie. 

— El vine adeseori la noi, încuviinţă Damon, dând 
din cap. De unde ştii asta? Ţi-a spus tata? 

— Cred că am văzut la ştiri la CNN. Ştii că pe 
Coasta de Vest prindem canalul acesta. Ne uităm la el 
la televizor chiar şi atunci când facem baie. 

Cina şi sporovâăială au mers bine - sau cel puţin mie 
aşa mi s-a părut. S-a râs în permanenţă şi atmosfera a 
fost mai toată vremea relaxată. Micuţul Alex a stat 
cocoţat pe scăunelul lui înalt, zâmbind mereu. La un 
moment dat, Jamilla l-a ridicat pe Damon de la locul 


lui şi cei doi au schiţat câţiva paşi de dans pe melodia 
Arethei „Cine sâcâie pe cine?” care se auzea de pe un 
CD. 

La sfârşit, Nana s-a ridicat de la masă şi a rostit 
sentenţios: 

— Jamilla, îţi interzic cu desăvârşire să ajuţi la 
spălarea vaselor. Alex de-abia aşteaptă să facă el 
singur acest lucru. Misiunea asta îi este rezervată lui. 

— Atunci, să mergem, le spuse Jamilla lui Jannie şi 
lui Damon. Să ieşim pe veranda din faţă şi să facem 
schimb de bârfe despre tăticul vostru. Şi despre Nana 
voastră. Voi aveţi întrebările voastre - am şi eu 
întrebările mele. Hai să pălăvrăgim. Şi tu la fel, 
bărbăţelule, îi zise ea şi lui Alex Jr. Tu eşti scutit de 
munca de la bucătărie. 

Eu am urmat-o pe Nana în bucătărie, cu mâinile şi 
braţele pline cu aproximativ jumătate din vesela şi 
tacâmurile de la masă. 

— E simpatică, îmi zise Nana încă înainte de a fi 
ajuns acolo. Cu siguranţă este plină de viaţă. Apoi ea 
începu să chicotească la fel ca acei corbi nesuferiţi din 
desenele animate de demult. 

— Ce ţi se pare chiar atât de nostim, bătrânico? am 
întrebat-o eu. Mai mult ca sigur cloceşti tu ceva acolo, 
nu-i aşa? 

— Bineînţeles. Şi-n definitiv, de ce n-aş face-o? Mori 
de curiozitate să afli ce gândesc. Ei bine, o să ai o 
mare surpriză! Ea este o adevărată comoară. Ce-i al 
tău e-al tău, trebuie să-ţi recunosc acest merit, Alex - 
îţi alegi doar prietene drăguţe. Iar de data asta, te-ai 
întrecut pe tine însuţi. 

— Să nu cumva să începi acum să mă tot pisezi la 
cap, am avertizat-o eu, în timp ce puneam farfuriile 
murdare în chiuvetă şi deschideam robinetul de la apa 


caldă. 

— De ce aş face aşa ceva? Am ajuns să ştiu la ce mă 
pot aştepta de la tine. Apoi, Nana începu din nou să 
râdă. Se părea că îi revenise tonusul. Doctorul îi 
spusese că este perfect sănătoasă sau cel puţin aşa 
pretindea ea. 

Am revenit în sufragerie ca să iau şi celelalte 
farfurii, dar n-am putut să nu arunc o privire şi pe 
fereastra ce dădea spre partea din faţă a casei, ca să 
văd ce făceau Jamilla şi copiii. 

Aceştia se aflau pe stradă şi se jucau cu mingea de 
fotbal a lui Damon. Toţi trei râdeau. Am mai remarcat 
şi faptul că Jamilla avea forţă în braţe şi ştia să arunce 
foarte bine mingea. 

Fără îndoială că era obişnuită să se joace cu băieţii. 


34 

Jamilla ocupase dormitorul aflat chiar lângă capătul 
de sus al scărilor, cel pe care îl păstrăm numai pentru 
oaspeţi deosebiți - preşedinţi de state, regine, prim- 
miniştri şi alţii de acelaşi calibru. 

Copiii erau convinşi de faptul că procedam astfel 
doar pentru a salva aparențele, şi tocmai aşa am fi şi 
făcut la o adică, însă adevărul era că Jam şi cu mine 
nu întreţinuserăm niciodată relaţii intime şi că până la 
reîntâlnirea noastră de la aeroport nici măcar nu ne 
sărutasem vreodată. 

Jamilla venise acum să descopere dacă n-ar fi fost 
cazul ca lucrurile să mai avanseze între noi doi. 

În timp ce terminam de spălat vasele, ea a intrat în 
bucătărie pe uşa din spate. Copiii rămăseseră încă 
afară, să se joace, în timp ce Nana aranja pe la etaj, 
Dumnezeu mai știe ce anume. 

Probabil, camera de oaspeţi sau poate baia de pe 
hol. Sau încăperea pentru lenjerie? 

— Nu mai rezist, i-am spus eu în cele din urmă 
Jamillei. 

— De ce? mă întrebă ea. Ce ţi s-a întâmplat? 

— Chiar vrei într-adevăr să ştii? 

— Bineînţeles că vreau. Doar suntem prieteni, nu-i 
aşa? 

Nu i-am răspuns, dar am cuprins-o pe după umeri şi 
am sărutat-o apăsat pe gură. Apoi am continuat s-o 
sărut, fiind în acelaşi timp atent să nu ne surprindă 
copiii. 

Şi nici Nana, fireşte. 

Şi nici Rosie, pisica noastră, care este o mare gură- 
spartă. 

Jamilla începu să râdă. 

— Ei cred cu toţii că noi facem mult mai mult decât 


atât, bunica ta, copiii, şi chiar şi pisica asta curioasă. 

— A crede e una, iar a şti precis este cu totul 
altceva, i-am replicat eu. 

— Imi place foarte mult familia ta, mă asigură 
Jamilla uitându-se drept în ochii mei. Până şi pisica 
asta îmi place. Bună ziua, Rosie. O să ne pârăşti că ne- 
am sărutat? 

— Şi mie îmi place de tine, i-am spus eu, în timp ceo 
tineam în braţe. 

— Mult? mă întrebă ea, desprinzându-se din îmbră- 
țţişarea mea. Ar fi cazul să mă placi mult de tot, după 
ce am venit până aici, tocmai de la San Francisco. Şi 
dac-ai şti cât de tare detest călătoriile cu avionul! 

— Poate că îmi placi mult de tot. Dar tu nu exagerezi 
cu manifestarea efuziunilor sentimentale la adresa 
mea. Nu-mi răspunzi în aceeaşi măsură. 

Ea mă îmbrăţişă din nou şi mă sărută cu şi mai 
multă pasiune. Jamilla se lipi mai strâns de mine şi 
apoi îşi strecură limba printre buzele mele. Îmi plăcea 
asta - nespus de mult 

Mă pregăteam să o imit, lucru care probabil că nu 
era o idee chiar atât de bună acolo, în bucătărie. 

— Închiriaţi-vă o cameră! se auzi o voce în spatele 
nostru. 

Nana intrase, dar râdea. 

— Aşteptaţi până-i chem şi pe copii. N-aş vrea să 
scape scena asta, zise ea. Staţi să-mi aduc şi aparatul 
de fotografiat. 

— Ne ia peste picior, i-am spus eu lui Jam. 

— Ştiu, îmi răspunse ea. 

— Glumesc pe naiba! replică Nana. Când o să-i dau 
lui Alex un şut în dos, o să se ducă de-a dura. Şi 
bătrâna iar începu să chicotească asemenea corbilor 
cei hâtri din filmele de animaţie. 


35 

În dimineaţa următoare, m-am trezit singur în pat, 
cu aşternutul boţit îngrozitor în jurul meu. Eram 
oarecum obişnuit cu acest regim, însă acum el nu-mi 
mai plăcea câtuşi de puţin, mai ales în condiţiile în 
care Jamilla dormise în camera noastră de oaspeţi, 
atât de aproape de mine. 

Am mai rămas câteva minute în pat, gândindu-mă că 
mai erau şi alţi oameni care se trezeau cu acelaşi 
sentiment de singurătate, chiar dacă se aflau în 
situaţia de a împărţi patul cu altcineva. În cele din 
urmă, mi-am pus nişte haine comode şi am păşit pe 
hol în vârful picioarelor, pentru a vedea ce făcea 
Jamilla. 

I-am bătut uşor în uşă. 

— Sunt trează. Intră! am auzit-o rostind. Glasul ei 
avea un sunet minunat - melodios şi dulce. Am împins 
uşa, care s-a deschis cu un scârţâit de-abia auzit. Bună 
dimineaţa, Alex. Am dormit extraordinar de bine, 
continuă Jamilla. Ea şedea în pat, ridicată în capul 
oaselor, purtând un tricou alb care avea imprimate pe 
el, cu negru, literele sfpd. Femeia începu să râdă. 
Sunt sexy, nu? 

— Foarte. Detectivii sunt de obicei sexy. Samuel L. 
Jackson în Shaft, Pam Grier în Foxy Brown şi Jamilla 
Hughes în dormitorul pentru oaspeţi. 

Ea şopti: 

— Tu, cel de colo, treci imediat încoace! Doar pentru 
o clipă. Vino lângă mine, Alex. Îţi ordon asta. 

Am înaintat, iar Jamilla şi-a întins braţele către mine 
şi eu am îmbrăţişat-o, ca şi cum acela ar fi fost de 
când lumea şi pământul locul meu. Era cât se putea de 
plăcut. 

— Unde mi-ai fost azi-noapte, când am avut atâta 


nevoie de tine? am întrebat-o. 

— Am fost chiar aici, în camera de oaspeţi. Ea îmi 
făcu cu ochiul şi surâse. Uite ce este, nici eu nu vreau 
ca micuţii tăi să-şi formeze o idee greşită. Insă .... 

Am ridicat dintr-o sprânceană şi am întrebat-o pe 
Jamilla: 

— Însă? Însă ce? 

— Doar însă. Las restul în seama ta. 

Când ne-am terminat micul dejun - în bucătărie şi 
fără şervete protocolare - le-am spus Nanei şi copiilor 
că Jamilla şi cu mine aveam de gând să facem, în tot 
restul zilei, un tur prin Washington. Simţeam amândoi 
nevoia să petrecem câteva ore împreună. Copiii se 
mulţumiră să dea din cap deasupra castronaşelor cu 
cereale; cam aşa socotiseră şi ei că aveau să se 
petreacă lucrurile. 

— Asta înseamnă că nu vă mai aştept astăzi nici 
măcar la o cină târzie, concluzionă Nana. Aşa este? 

— Aşa este, am încuviinţat eu. O să mâncăm în oraş. 

— Ihâ, zise Nana. 

— A-ha, făcură şi copiii. 

Am mers cu maşina pe Strada Cinci până la o 
depărtare de aproape şapte kilometri de casă, oprind 
la numărul 202) de pe Strada O. Unii ar putea să 
găsească acest loc cu destul de multă dificultate, la fel 
ca şi informaţiile despre Conacul de pe Strada O. 
Afară nu există nicio firmă şi niciun alt semn cum că 
aici nu ar fi o reşedinţă particulară. Cei mai mulţi 
dintre musafiri vin la conac în urma unor recomandări 
verbale. Întâmplător, eu îl cunoşteam pe proprietar, 
prin intermediul unor prieteni de la restaurantul 
Kinkead's, din Foggy Bottom. 

Am intrat împreună cu Jamilla în conac, unde eu am 
semnat în registru şi apoi am fost conduşi la etaj, în 


Camera Cabanei din Bârne. De-a lungul drumului, în 
fiecare colţ, ungher, nişă, peste tot puteau fi văzute 
marionete, litografii și bijuterii în casete de sticlă. Le- 
am admirat pe toate, amândoi, în tăcere. 

Pe când urcam scările, mi s-a întâmplat un lucru 
straniu. M-am gândit că sunt pe cale de a o lua din 
nou razna. Asta aproape că m-a făcut să mă opresc şi 
să o pornesc înapoi spre maşină. Dar ceva din mine 
mi-a spus să nu mă dau bătut, să nu-mi reprim 
sentimentele şi să am încredere în Jamilla. 

Niciunul dintre noi doi n-a suflat nicio vorbă, până la 
plecarea majordomului care ne condusese în cameră. 


36 

— M-aş putea obişnui foarte repede cu situaţia asta, 
îmi şopti Jamilla, atunci când rămăsesem singuri în 
încăpere. Hai să explorăm locul ăsta. Este frumos, 
ideal, Alex. Aproape că este chiar prea drăguţ aici. 

Şi astfel ne-am apucat să-l explorăm. 

Camera Cabanei din Bârne era un confortabil 
apartament duplex care cuprindea până şi o saună- 
Jacuzzi. Mansarda era accesibilă prin intermediul unei 
scări în spirală şi era dotată cu o bucătărie completă. 
Pereţii şi podelele erau placate cu lemn, sugerând 
designul de bârne cioplite şi simplu îmbinate ale unei 
cabane de munte. Un şemineu construit din piatră 
brută avea menirea de a realiza o atmosferă tihnită şi 
intimă. Mai exista acolo şi un acvariu. l 

Jamilla schiţă un dans voios şi zglobiu. In mod vădit, 
ea era încântată, şi la fel eram şi eu, în principal, 
fiindcă asta o făcea fericită. Cu siguranță aici era cu 
mult mai bine decât pe locurile din față ale 
automobilelor în care ne petrecuserăm împreună 
atâtea şi-atâtea ore, în timpul misiunilor de 
supraveghere din New Orleans. 

In vreme ce inspectam apartamentul, eu şi cu Jam 
ne şi exploram reciproc, puţin câte puţin. Ne-am oprit 
la un moment dat ca să ne sărutăm, ocazie cu care am 
constatat încă o dată faptul că Jamilla avea cele mai 
dulci buze pe care le întâlnisem în toată viaţa mea. Am 
dansat pe loc un pic, îmbrăţişaţi. Ne-am mai sărutat o 
vreme, eu simțind că încep să plutesc. Mă simţeam 
încă neliniştit şi nu-mi puteam da seama din ce cauză. 

Jamilla mi-a descheiat fără grabă cămaşa din denim, 
în timp ce eu am ajutat-o să-şi scoată bluza ei bej din 
mătase. Atunci am văzut că purta la gât un lănţişor 
simplu şi subţire din argint. Era foarte discret şi 


încântător. 

Mâinile ei mi-au desfăcut uşor catarama curelei şi 
apoi mi-au scos pantalonii. Am ajutat-o, la rândul meu, 
să scape şi ea din pantalonii ei de piele. 

— Eşti un adevărat domn, îmi spuse ea. 

Undeva pe drum, mi-am aruncat din picioare 
pantofii, iar Jam a făcut la fel cu sandalele ei. 

Toate aceste mişcări ne-au adus până la urmă şi la 
piesa centrală de mobilier a încăperii: un pat imens. 

— Îmi place mult patul ăsta, murmură ea lângă 
obrazul meu. Este cel mai drăguţ pat pe care l-am 
văzut vreodată. 

Patul constituia, fără niciun dubiu, principalul punct 
de atracţie din întreaga încăpere. El avea patru 
coloane din lemn, amintind de un pat cu baldachin, 
dar fără volănaşe zorzonate. Era acoperit cu o 
cuvertură moale şi o jumătate de duzină de pernuţe 
ornamentale, care au fost aruncate imediat pe podea. 
Această mică dezordine făcea ca încăperea să arate 
chiar mai bine decât înainte. 

— Punem nişte muzică? mă întrebă Jamilla. 

— Ar fi drăguţ, i-am răspuns eu. Alege tu ceva. 

Ea deschise radio CD-playerul şi dădu peste postul 
WPFW, 89,3. În încăpere se revărsară acordurile 
melodiei „Vântul bate sălbatic”, în interpretarea Ninei 
Simone. 

— De-acum înainte, ăsta va fi cântecul nostru, îmi 
zise Jam. 

I-am sărutat din nou buzele catifelate. Eram fericit 
să constat faptul că detectiva mea criminalistă avea şi 
o latură plină de romantism. Buzele ei continuau să le 
apese pe-ale mele şi am simţit că mă topesc. Poate că 
tocmai de aceea îmi era şi teamă. O luam din nou 
razna. 


— N-am să te fac niciodată să suferi, îmi şopti ea de 
parcă mi-ar fi citit gândurile. N-are de ce să-ţi fie frică. 
Dar nici tu să nu mă faci pe mine să sufăr, Alex. 

— Nici eu n-o să te fac să suferi. 

Câteva minute mai târziu, dansam împreună cu ea 
pe melodia „Doar noi doi” şi am strâns-o şi mai tare pe 
Jam la pieptul meu. Ce bine era! _ 

Jamilla era puternică, însă ştia să fie şi tandră. Incă 
o detectivă. Ce mai puteai spune? Ne unduiam frumos 
amândoi. Buzele mele îi dezmierdau umerii goi, 
înaintând apoi în scobitura gâtului şi zăbovind acolo 
nehotărâte. 

— Muşcă-mă uşor. Numai puţin, murmură ea. 

Am muşcat-o cu tandreţe, pe îndelete. Nu voiam să 
grăbesc lucrurile. Primele clipe de intimitate nu 
semănau cu alte momente. Nu era întotdeauna cel mai 
bine, ci numai câteodată, însă întotdeauna mi se părea 
altfel, excitant, misterios. Jamilla îmi amintea de 
nevasta mea, Maria, moartă acum, iar eu socoteam că 
acesta era un lucru bun. Jam avea o aparenţă de 
duritate, era o fată dintr-o mare metropolă, dar ştia să 
fie şi blândă şi dulce. Contrastul acela mi se părea 
suficient de impresionant pentru a-mi da fiori, 
făcându-mi pielea ca de găină. 

Îi simţeam sânii atingându-mi pieptul, apoi tot 
trupul ei se lipi strâns de al meu. Săruturile noastre 
deveniră mai apăsate şi mai pasionale şi din ce în ce 
mai prelungi. 

I-am desfăcut sutienul, care alunecă pe pardoseală. 
Apoi i-am scos şi chiloţii şi ea a făcut la fel cu ai mei. 

Am rămas multă vreme acolo în picioare, privindu- 
ne unul pe celălalt, evaluându-ne reciproc - admirativ, 
presupun. Acum o doream nespus de mult pe Jamilla, 
însă am aşteptat cu răbdare. Amândoi am aşteptat. 


— Eşti dezamăgit? mă întrebă ea în şoaptă, atât de 
încet încât de-abia am auzit-o. 

Întrebarea ei mă făcu să tresar uşor. 

— Dumnezeule, nu! De ce aş fi dezamăgit? Cine ar 
putea fi dezamăgit de tine? 

Ea nu-mi mai răspunse nimic, dar eu am bănuit la 
cine se putea gândi. Fostul ei soţ îi spusese nişte 
lucruri care o răniseră. Am lipit-o pe Jamilla de mine şi 
i-am simţit corpul înfierbântându-i-se imediat. Femeia 
tremura. Ne-am întins amândoi pe pat, iar ea se 
rostogoli deasupra mea. Mă sărută mai întâi pe obraji, 
după care mă sărută pe buze. 

— Sigur nu eşti deloc dezamăgit? 

— În niciun caz nu sunt dezamăgit, am liniştit-o eu. 
Eşti frumoasă, Jamilla. 

— Aşa mă vezi tu. 

— Bine. Eu te văd frumoasă. 

Am ridicat capul înspre sânii ei, iar ea s-a lăsat în jos 
către mine. l-am sărutat pe amândoi pe rând, fără 
niciun fel de părtinire. Sânii ei erau mici, exact aşa 
cum trebuia să fie. Continuam să fiu uluit de faptul că 
Jamilla părea să nu-şi dea seama cât de atrăgătoare 
era. Ştiam că acest lucru îngrozitor li se putea 
întâmpla anumitor femei, ca şi anumitor bărbaţi. 

Mi-am lăsat capul jos, pe spate, privind drept în 
ochii ei şi admirându-i faţa. Am sărutat-o pe nas şi pe 
obraji. 

Ea îmi zâmbea într-un fel în care n-o mai văzusem 
niciodată până atunci zâmbind. Era un zâmbet senin şi 
relaxat, dovedind un început de încredere pe care 
eram de-a dreptul încântat să-l observ. Aveam 
sentimentul că m-aş fi putut uita la nesfârşit în ochii ei 
de un cafeniu închis, fără să mă mai satur vreodată. 

Atunci am penetrat-o pe Jamilla şi am făcut dragoste 


amândoi şi totul mi s-a părut perfect. Avusesem 
dreptate să mă încred în ea. Apoi însă mi-a trecut prin 
minte un alt gând, care îmi displăcea profund: De data 
asta, ce anume ar fi urmat să strice totul? 


37 

Jamilla începu să râdă şi pe urmă îmi zise: 

— Uf! Apoi îşi trecu o mână peste frunte. 

— Ce să însemne oare acest „Uf!”? am întrebat-o. Să 
nu-mi spui că eşti deja istovită. Arăţi a fi într-o formă 
fizică mult prea bună pentru o astfel de reacţie. 

— Uf! Am fost îngrijorată întrebându-mă cum o să fie 
când o să facem noi doi amor, iar acum m-am liniştit. 
Uf, uneori bărbaţii se gândesc numai la ei înşişi sau 
sunt brutali în pat. Sau pur şi simplu nu merge totul 
aşa cum ar trebui să meargă. 

I-am surâs. 

— Ai făcut dragoste cu mulţi bărbaţi, nu-i aşa? 

Jamilla făcu o mică strâmbătură plină de 
drăgălăşenie 

— Am deja treizeci şi şase de ani. Am fost măritată 
timp de patru ani. Apoi m-am logodit. Am mai 
cunoscut şi alţi bărbaţi. Nu prea mulţi în ultima 
vreme, dar câţiva tot au fost. Dar tu cum te lauzi, în 
privinţa asta? Am fost eu cumva prima femeie din 
viaţa ta? 

— De ce mă întrebi asta? Aşa ţi-am lăsat eu impresia 
că ar sta lucrurile? 

— Nu fi şmecher şi nu schimba vorba! Răspunde la 
întrebarea pe care ţi-am pus-o. 

— Şi eu am fost o dată căsătorit, i-am răspuns eu 
într-un târziu. 

Jamilla îmi dădu uşor un pumn în umăr, după care 
se rostogoli din nou deasupra mea. 

— Sunt cu-adevărat bucuroasă că am venit acum la 
Washington. Am fost niţeluş nevoită să-mi fac curaj. 
De fapt, eram îngrozită. 

— Vai de mine şi de mine! Nu pot să cred! Inspector 
Jamilla Hughes să se laude cu faptul că a fost 


îngrozită? Ei bine, află că şi eu cam tot aşa m-am 
simţit, am recunoscut în cele din urmă. 

— Cum asta? Şi ce anume te-a îngrozit în legătură 
cu mine, Alex? 

— Faptul că unele femei se gândesc numai la ele 
însele. Sau sunt brutale în pat. 

Jamilla se aplecă deasupra mea şi mă sărută, 
probabil ca să-mi închidă gura. Avea buzele moi şi 
dulci. A fost un săRut prelung, interminabil. M-am 
simţit din nou gata de atac. Şi ea era pregătită să mă 
primească. Femeia se lipi şi mai intens de mine, iar eu 
am pătruns-o din nou. De data asta, am trecut eu 
deasupra. 

— Sunt sclava ta sexuală. Completamente supusă, 
îmi șopti ea la ureche. Sunt cât se poate de încântată 
că am venit la Washington. 

A doua oară a fost şi mai bine ca prima dată, 
stârnindu-ne interesul şi pentru o a treia încercare. 
Nu, niciunul dintre noi doi nu avea de ce să se teamă. 

Jamilla şi cu mine am rămas la acel hotel toată după- 
amiaza şi începutul serii. N-aveam niciun chef să 
plecăm. Aşa se întâmplase chiar de la începutul 
relaţiei noastre, puteam sta de vorbă cu ea pe orice 
temă. 

— Aş vrea să-ţi spun ceva cu adevărat bizar, îmi zise 
ea. Şi cu cât stau mai mult împreună cu tine, cu-atât 
mai bizar mi se pare. Vezi tu? Primul meu soţ şi cu 
mine n-am putut niciodată să vorbim cu-adevărat. Nu 
în felul în care pot să discut acum cu tine. Şi totuşi, 
ne-am căsătorit. Nu ştiu unde mi-a fost atunci mintea. 

La scurtă vreme după aceea, Jamilla se ridică şi se 
duse la baie. Am văzut atunci clipind un semnalizator 
pe telefonul de pe noptieră. Ea suna pe cineva. 

Odată ce eşti detectiv...Doamne! Nu se poate să nu 


observi. Asta este, şi gata! 

Când reveni lângă mine, îmi mărturisi: 

— A trebuit să sun la serviciu. Cazul de crimă la 
care lucrez acum e tare încurcat. Un adevărat 
dezastru. Extrem de neplăcut. Te rog să mă ierţi. Ii 
promit că nu se va mai întâmpla. O să fiu o fetiţă bună. 
Sau rea. Oricum vei dori tu să fiu. 

— Nu-i nimic. Înţeleg cum este, am liniştit-o eu. Şi 
într-adevăr înţelegeam. În orice caz, într-o anumită 
măsură. Mă  recunoşteam mult în Jamilla. 
Recunoşteam şi în ea detectivul din mine! Şi cred că 
acesta era un lucru bun. 

Când a venit la loc în pat, am cuprins-o în braţe şi 
am strâns-o tare la pieptul meu. Apoi mărturisirea 
adevărului a venit de la sine. Era acum rândul meu să 
mă confesez. 

— Cu foarte mult timp în urmă, am venit la acest 
hotel și cu soţia mea, i-am spus eu. 

Jamilla se arătă un pic surprinsă şi se uită 
pătrunzător în ochii mei. 

— Nu-i nimic, îmi spuse ea. N-are nicio importanţă. 
Abstracţie făcând de faptul că sunt realmente 
încântată că ai în privinţa asta un sentiment de 
vinovăţie. Mi se pare ceva drăguţ. Imi voi aminti pe 
veci acest lucru, în legătură cu voiajul meu la 
Washington. 

— În legătură cu primul tău voiaj la Washington, am 
precizat eu. 

— Da, în legătură cu primul meu voiaj la 
Washington, se declară de acord Jamilla. 


38 

Timpul petrecut de către noi doi împreună în Wash- 
ington a trecut ca vântul şi ca gândul şi, parcă pe 
neaşteptate, a venit şi ziua în care Jamilla a trebuit să 
plece înapoi la San Francisco, într-o duminică după- 
amiază, de pe un extrem de aglomerat Aeroport 
Naţional Reagan. Din fericire însă, legitimaţia mea de 
poliţist ne-a facilitat accesul mai rapid PANĂ în zona 
porţii de îmbarcare. Eu sufeream cumplit din cauza 
despărțirii şi, de fapt, eram convins că nici ea n-ar fi 
vrut să plece. Am rămas multă vreme îmbrăţişaţi acolo 
în faţa uşii, fără să ne pese dacă cineva se uita cumva 
la noi ca la urs. 

Apoi Jam a trebuit să plece către avion, căci 
altminteri risca să-l piardă. 

— Ce-ar fi să mai rămâi aici măcar o singură 
noapte? am întrebat-o eu. Există şi mâine o mulţime 
de avioane. Şi poimâine la fel. Şi răspoimâine. 

— Mi-ar plăcea cu-adevărat să mai rămân, îmi zise 
ea, în timp ce se smulgea din îmbrăţişare şi o pornea 
de-a-ndăratelea. Pa, Alex. Aş vrea să-ţi fie dor de mine. 
Mi-a plăcut Washingtonul mai mult decât mi-aş fi 
putut imagina. 

O însoţitoare de zbor a urmat-o imediat şi a închis 
uşa dintre noi. Dumnezeule, îmi plăcea până şi felul în 
care alerga Jamilla, parcă plutind. 

Şi deja îmi era dor de ea. Începeam să fiu din nou 
deprimat, iar asta mă speria. 

Acasă, în aceeaşi seară, nu mă culcasem încă nici 
târziu după miezul nopţii. Într-un moment de cumplită 
depresie, am mers în solariu, m-am aşezat la pian şi 
am cântat cu tristeţe melodia „Cineva să vegheze 
asupra mea”, gândindu-mă la Jamilla Hughes, lăsându- 
mă copleşit de durere. 


M-am întrebat ce anume avea să se întâmple cu noi 
doi. Apoi mi-am amintit ceea ce spusese cândva 
Sampson Niciodată să nu fii prietena lui Alex! Este un 
lucru extrem de periculos. Din păcate, până la ora 
actuală el avusese dreptate. 

Câteva minute mai târziu, mi-am dat seama că 
cineva bătea în uşa de plasă de la intrarea din faţă a 
casei. Ducându-mă acolo, am dat peste Sampson, care 
se rezemase de tocul uşii. Nu arăta deloc bine. De 
fapt, era într-un hal fără de hal. 


59 

Sampson era neras, cu hainele groaznic şifonate şi 
cu ochii umflaţi şi roşii. 

Mi s-a părut că băuse. 

Apoi i-am deschis uşa şi am simţit şi mirosul de 
alcool, care era atât de puternic, de parcă omul se 
scăldase în băutură. 

— Mi-am închipuit eu că nu dormi încă, bâigui el. 
Ştiam eu că aşa ar trebui să fie. 

Da, băuse - şi încă zdravăn. Nu-l mai văzusem de 
multă vreme pe John într-o asemenea stare, poate 
chiar niciodată. Şi nici el nu părea prea fericit. 

— Hai înăuntru, i-am spus. Intră, John. 

— N-am chef să mă clintesc de-aici, zise el. Şi nu 
mai am nevoie vreodată de niciun fel de ajutor din 
partea ta. M-ai ajutat destul, omule. 

— Ce naiba ţi s-a întâmplat? l-am întrebat eu şi am 
încercat iar să-l conduc în casă. 

El schiţă gestul de a scăpa de mine, dar braţele lui 
lungi și puternice eşuară în această încercare. 

— N-auzi ce ţi-am spus? N-am nevoie de ajutorul 
tău! zbieră el la mine. Deja ai dat-o în bară. Marele 
doctor Cross! Da, aşa e. De data asta ai încurcat-o rău 
de tot. N-ai făcut nimic pentru Ellis Cooper. 

M-am îndepărtat de el cu un pas şi l-am avertizat: 

— Vorbeşte mai încet! înăuntru toţi dorm. Inţelegi? 

— Să nu-mi spui tu mie ce dracului am voie şi ce nu. 
Să nu care cumva să mai îndrăzneşti să faci aşa ceva, 
mârâi el. Ai încurcat-o rău. Amândoi am încurcat-o 
rău, dar se presupunea că tu eşti un adevărat geniu. 

În final, i-am spus lui Sampson: 

— Du-te acasă şi culcă-te. g 

Apoi i-am trântit uşa-n nas. Insă el o deschise din 
nou, trăgând de ea până ce aproape că o scoase din 


ţâţâni. 

— Şi să nu îndrăzneşti nici să pleci din faţa mea 
atunci când vrei tu, urlă în continuare John. 

Apoi el mă îmbrânci rău de tot. N-am reacţionat în 
niciun fel, dar Sampson mă împinse din nou. Atunci 
am început să dau şi eu în el cu piciorul. Mă 
săturasem până peste cap de figurile lui. Ne-am 
încăierat şi ne-am poticnit pe scările de lemn, 
rostogolindu-ne pe peluză. S-a luptat el cu mine la sol, 
după care a încercat să-mi dea un pumn. Eu am blocat 
lovitura lui. Slavă Domnului că era prea ameţit ca să 
poată aplica vreo directă. 

— Ai dat-o-n bară, Alex. L-ai lăsat pe Cooper să 
moară! îmi răcni el în faţă, în timp ce ne chinuiam 
amândoi să ne ridicăm în picioare. 

Am refuzat să-l lovesc cu pumnul, însă el a dat din 
nou în mine. M-a nimerit drept în obraz. Am simţit că 
mi se taie picioarele şi am căzut. Am rămas acolo 
stupefiat şi cu privirea împăienjenită. 

Sampson trase de mine şi mă ridică, gâfâind din 
greu. El încercă să mă prindă de gât. Iisuse, cât de 
puternic era! Pe urmă îmi mai dădu o scurtă lovitură 
laterală la faţă. Am căzui iar, luptându-mă imediat să 
mă ridic. Gemeam amândoi. M-a durut tare, atunci 
când m-a lovit chiar în pomete. 

Apoi el rată un croşeu, care trecu extrem de 
aproape de capul meu. După aceea, însă m-a lovit cu 
putere în umăr. M-am străduit să rămân la distanţă de 
el. Omul era cu zece centimetri mai înalt şi cu 
douăzeci de kilograme mai greu ca mine. Era beat, 
furios şi mai dezlănţuit decât îl văzusem vreodată 
până în acel moment. 

Nu contenea să tot sară la gâtul meu. Sampson 
vedea acum doar roşu în faţa ochilor. Trebuia să-l 


dobor cumva, dacă aş fi putut. Dar cum anume? 

În cele din urmă, l-am nimerit cu un upercut în 
stomac. Apoi l-am izbit şi cu o laterală în falcă. I-a 
ţâşnit sângele. După aceea l-am fulgerat scurt cu o 
dreaptă în mandibulă. Lovitura asta trebuie să fi fost 
extrem de dureroasă. A 

— Ia opriţi-vă amândoi! Chiar în clipa asta! Încetaţi 
imediat! 

Auzeam glasul acela răsunându-mi drept în ureche 
şi continuând: 

— Alex! John! Terminaţi odată cu comportamentul 
acesta incalificabil. Opriţi-vă imediat! 

Nana trăgea de noi să ne despartă. Ea se băgase 
între noi, ca un mic, dar hotărât arbitru de box. Mai 
făcuse aşa ceva, dar numai când aveam doisprezece 
ani. 

Sampson se îndreptă de spate şi se uită la Nana. 

— lartă-mă, murmură el. [Imi pare rău, Nana. 
Uriaşul părea foarte ruşinat. 

Apoi John plecă împleticindu-se, fără să-mi adreseze 
niciun cuvânt. 


40 

A doua zi de dimineaţă, am coborât la micul dejun 
cu puţin înainte de ora şase. Acolo şedea Sampson şi 
mânca niște ouă, precum şi mâncarea lui preferată, 
grişul. Mama Nana stătea la masă vizavi de el. Totul 
părea la fel ca odinioară. 

Cei doi discutau în surdină, ca şi cum şi-ar fi 
împărtăşit un mare secret pe care nu s-ar fi cuvenit 
să-l afle nimeni altcineva. 

— Vă deranjez cumva? i-am întrebat eu din uşă. 

— Deloc, îmi răspunse Nana. Am terminat tot ce 
aveam de vorbit. 

Ea îmi făcu semn să mă aşez la masă şi să iau şi eu 
micul dejun. Mi-am turnat mai întâi din cafea, mi-am 
prăjit patru felii de pâine intregrală de grâu şi, în 
final, m-am aşezat şi eu la masă cu Nana şi cu 
Sampson. 

Acesta din urmă avea în faţa lui un pahar mare cu 
lapte. 

N-am putut să nu mă gândesc atunci la copilăria 
noastră. In două sau trei dimineţi din fiecare 
săptămână, John îşi făcea apariţia cam tot pe la ora 
asta, pentru a împărţi pâinea cu Nana şi cu mine. 
Unde în altă parte s-ar fi putut el duce oare? 

Părinţii lui erau dependenţi de droguri. Intr-un fel, 
Nana fusese dintotdeauna ca o mamă sau ca o bunică 
şi pentru el. Incă din copilărie, el şi cu mine ne-am 
avut ca fraţii. Şi tocmai de-aceea era atât de 
surprinzătoare  încăierarea noastră din noaptea 
precedentă. 

— Lasă-mă să vorbesc eu, Nana, începu Sampson. 

Ea dădu din cap şi sorbi din ceai. 

Sunt absolut sigur de motivul care m-a împins către 
alegerea unei cariere în domeniul psihologiei şi ce 


model iniţial am avut în privinţa asta. 

Nana a fost dintotdeauna cel mai bun psiholog pe 
care l-am întâlnit eu vreodată. Este înţeleaptă şi 
miloasă, dar şi suficient de tenace pentru a insista să 
afle adevărul. 

Şi mai ştie şi să te asculte. 

— Te rog să mă ierţi, Alex. N-am dormit deloc 
noaptea trecută. Îmi pare foarte rău pentru ceea ce s- 
a întâmplat. Am întrecut măsura, îmi spuse Sampson, 
uitându-se cu insistenţă în ochii mei şi încercând din 
răsputeri să nu privească în altă parte. 

Nana ne urmărea pe amândoi, de parcă am fi fost 
Cain şi Abel stând la masă şi luând micul dejun. 

— Da, ai cam întrecut măsura, e adevărat, i-am 
replicat cu. Nu încape nicio îndoială asupra acestui 
fapt. Noaptea trecută parcă nu mai erai în toate 
minţile. Cât de mult ai băut înainte de asta? 

— John ţi-a spus deja că-i pare rău şi că te roagă să-l 
ierţi, interveni şi Nana. 

— Nana, îi zise Sampson întorcându-se pentru o 
clipă către ea, după care se uită din nou în direcţia 
mea. Ellis Cooper mi-a fost ca un frate. Alex, nu pot să 
uit faptul că el a fost executat. Într-un fel, îmi pare rău 
că am văzut execuţia lui. Nu le-a omorât el pe acele 
femei. Am fost convins că puteam să-l salvăm, aşa că 
greşeala îmi aparţine. Am sperat prea mult. 

Bărbatul terminase ce avea de spus. 

— Şi eu am sperat prea mult, l-am asigurat pe 
Sampson. Îmi pare extraordinar de rău pentru faptul 
că am eşuat. Aş vrea să-ţi mai arăt ceva. Să mergem 
sus. Acum este vorba despre răzbunare. Nu ne-a mai 
rămas decât posibilitatea de a încerca să răzbunăm 
moartea lui Ellis Cooper. 

L-am condus pe Sampson în biroul meu din podul 


casei. 

De toţi pereţii erau prinse în ace tot felul de bileţele 
despre cazuri de omucidere petrecute în cadrul 
armatei. 

Încăperea semăna cu ascunzătoarea unui nebun, 
unul dintre ucigaşii mei maniacali. 

M-am apropiat împreună cu John de masa mea de 
lucru. 

— De când l-am cunoscut pe Ellis Cooper, tot lucrez 
la aceste însemnări ale mele. Am descoperit încă două 
astfel de cazuri remarcabile. Unul în New Jersey, iar 
celălalt în Arizona. În ambele cazuri, cadavrele au fost 
vopsite, John. 

I-am prezentat şi lui Sampson acele cazuri, fără să 
omit nimic din ceea ce aflasem. 

— Pe parcurs, i-am spuse eu în continuare, am aflat 
că Pentagonul s-a străduit să prevină cele peste o mie 
de decese care au loc pe timp de pace în armată, în 
fiecare an, din cauza ciocnirilor auto ca urmare a 
exceselor de viteză, din cauza sinuciderilor şi a 
crimelor. Dar cu toate astea, numai în ultimul an, au 
fost omorâţi mai bine de şaizeci de militari. 

— Şaizeci? se minună Sampson şi scutură din cap. 
Şaizeci de omoruri anual? 

— Cele mai multe acte de violenţă au de-a face cu 
sexul şi cu infracțiunile comise din ură, i-am spus eu. 
Violuri şi asasinate. Homosexuali care au fost bătuţi 
sau ucişi. O serie de violuri sălbatice comise în Kosovo 
de către un sergent din armată. El nu credea că avea 
să fie prins, deoarece, oricum, aveau loc acolo o 
sumedenie de violuri şi omoruri. 

— Au mai existat şi alte cadavre vopsite? se interesă 
Sampson. 

Am scuturat din cap. 


— Nu sunt decât cele două cazuri despre care deja 
ţi-am vorbit, acelea din New Jersey şi din Arizona. Însă 
este suficient chiar şi-atât. Este deja un tipar. 

— Prin urmare, ce am descoperit până acum cu- 
adevărat important? Sampson scutură din cap şi se 
uită la mine. 

— Încă nu-mi pot da seama. Se obţin extrem de greu 
informaţiile din armată. Se petrece însă acolo ceva 
foarte urât. Se pare că unor soldaţi li s-a înscenat 
faptul că ar fi comis nişte asasinate. Primul a fost în 
New Jersey, iar cel mai recent pare să fie Ellis Cooper. 
Există nişte asemănări evidente între aceste cazuri. 
Armele crimelor au fost găsite cam prea uşor. Probele 
incriminatoare care au determinat condamnările au 
fost în toate cazurile amprentele digitale şi testele 
ADN. Toţi aceşti bărbaţi aveau dosare militare 
impecabile. În cazul de crimă din Arizona, a fost 
menţionată şi prezenţa a „doi sau trei bărbaţi”, care 
se pare că fuseseră văzuţi în apropierea casei victimei, 
înainte de comiterea asasinatului. Există şi acolo 
posibilitatea ca omorul să i se fi înscenat unui 
nevinovat, care a fost apoi din greşeală condamnat la 
moarte şi executat, înscenare, urmată de o execuţie a 
unui om nevinovat. Şi mai ştiu şi altceva, am adăugat 
eu. 

— Ce anume? 

— Aceşti criminali nu au nişte  inteligenţe 
sclipitoare, precum Gary Soneji sau Kyle Craig. Dar au 
aceeaşi plăcere de a ucide. Şi sunt nişte adevăraţi 
experţi în ceea ce fac, iar asta înseamnă să omoare şi 
să scape fără să fie descoperiţi. 

Sampson se încruntă şi scutură din cap. 

— De data asta, n-or să mai scape, decretă el. 


41 

Thomas Starkey s-a născut la Rocky Mount, Carolina 
dc Nord, şi dintotdeauna i-a plăcut acea regiune. La 
fel o iubeau şi cei mai mulţi dintre vecinii săi. El 
fusese plecat de multe ori, pentru lungi perioade, în 
timp ce se afla în armată, însă acum revenise acasă 
pentru a rămâne aici şi a avea grijă de familia lui. Ştia 
că Rocky Mount era un loc minunat pentru creşterea 
copiilor. Ce naiba, doar şi el crescuse tot aici, nu-i 
aşa? 

Starkey era devotat familiei sale şi admira sincer şi 
familiile celor mai buni doi prieteni ai săi. Mai simţea 
şi nevoia de a controla totul în jurul său. 

Aproape în fiecare seară de sâmbătă, Starkey 
reunea cele trei familii la un grătar în aer liber. 
Singura excepţie de la această regulă se făcea doar în 
sezonul meciurilor de fotbal american, atunci când 
familiile de obicei ieşeau vinerea seară, cu maşinile la 
câte o astfel de petrecere. Fiul lui Starkey, Shane, era 
un foarte bun jucător de fotbal american, în echipa 
liceului. Universități precum Carolina de Nord, 
Wisconsin şi Georgia Tech deja îi făceau lui Shane o 
curte asiduă, dar Starkey voia ca fiul său să-şi 
satisfacă mai întâi serviciul militar şi de-abia după 
aceea să urmeze un colegiu. Aşa procedase şi el şi se 
descurcase foarte bine. 

Cei trei bărbaţi făceau de obicei toate cumpărăturile 
şi găteau mâncarea pentru cinele în aer liber de 
sâmbătă seara şi pentru ieşirile cu maşinile din zilele 
de vineri. Ei cumpărau cotlete, costiţe şi cârnăciori 
iuți şi necondimentaţi, de la piaţa producătorilor. 
Alegeau  ştiuleţi de porumb, dovlecei, roşii, 
sparanghel. Preparau chiar şi salatele, de obicei, 
salată nemţească de cartofi, salată de varză tăiată 


mărunt, de macaroane şi, din când în când, Caesar. 

La fel stăteau lucrurile şi în acea zi de vineri, şi pe la 
ora şapte şi jumătate bărbaţii se aflau pe poziţiile lor 
obişnuite, lângă două grătare Weber, având grijă să 
nu stea în direcţia fumului purtat de vânt, bând bere şi 
pregătind „la comandă” orice preparat. Ba chiar 
făcuseră şi curat şi spălaseră şi vesela. Erau mândri să 
livreze mâncarea aşa cum se cuvenea şi să primească 
la fel de multe aprecieri ca şi fiii lor în serile în care 
aceştia aveau meciuri de fotbal. 

Locţiitorul lui Starkey, Brownley Harris, manifesta 
mai multe înclinații către latura intelectuală. El se 
şcolise la Wake Forest şi apoi urmase şi absolvise 
cursurile Universităţii Carolina de Nord. 

— Nu ţi se pare asta o ironie a sorții? întrebă el în 
timp ce contempla respectiva scenă de familie. 

— La dracu', Brownie, tu ai vedea ceva ironic până 
şi într-o bucată de curcan, ori într-un boţ nenorocit de 
orez nedecorticat. Gândeşti prea mult, ăsta-i tot 
necazul tău în viaţă, îl admonestă Warren Griffin, 
dându-şi ochii peste cap. 

— Poate că nu gândeşti tu suficient de mult, îl 
contrazise Harris, făcând în acelaşi timp cu ochiul în 
direcţia lui Starkey, pe care îl considera ca pe un 
adevărat Dumnezeu. O să ieşim în weekendul ăsta să 
ucidem pe cineva, şi totuşi uite cât de liniştiţi frigem 
acum la grătar hălci de carne de vacă pentru familiile 
noastre. Nu crezi că situaţia este cel puţin cam 
bizară? 

— Ba eu cred că bizar eşti tu. Asta-i ceea ce cred eu 
despre tine, dacă vrei să ştii cu tot dinadinsul. Am 
hotărât că avem de făcut o treabă, aşa că o facem. La 
fel cum a fost şi în cei doisprezece ani pe care ni i-am 
petrecut în cadrul armatei. Am avut misiuni în 


Vietnam, în Golful Persic, în Panama, în Rwanda. Nu 
ne facem decât meseria. Bineînţeles că se întâmplă ca 
meseria asta a mea să-mi şi placă. Este posibil să 
existe o oarecare ironie a sorții, nu zic nu. Sunt un 
familist, dar sunt în acelaşi timp şi un ucigaş 
profesionist. Şi cu asta ce-i? Există cu siguranţă 
tâmpenii şi mai mari. Nu da vina pe mine, ci pe 
Armata Statelor Unite. 

Starkey făcu un semn cu capul în direcţia casei sale, 
o clădire cu două etaje, cinci dormitoare şi două băi, 
pe care şi-o construise în anul 1999. 

— Vin fetele, rosti el. Incetaţi cu ciorovăiala asta! Ce 
faci, frumoaso?! îi strigă el apoi soţiei sale, Judie, după 
care o îmbrăţişă cu drag. 

Judie „Ochi Albaştri” era o brunetă înaltă şi 
atrăgătoare, care arăta aproape tot atât de bine ca în 
ziua în care se căsătoriseră. La fel ca mai multe dintre 
femeile din oraş, aceasta vorbea cu un pronunţat 
accent sudist şi obişnuia să zâmbească mult. Judie 
făcea chiar şi muncă benevolă, trei zile pe săptămână, 
la teatrul din oraş. Era nostimă, recunoscătoare, ştia 
să facă amor şi era o bună parteneră de viaţă. Starkey 
se considera norocos să o fi găsit, iar ea avusese noroc 
să îl aleagă pe el drept soţ. Toţi trei bărbaţii îşi iubeau 
soțiile, însă doar până la un anumit punct. La naiba, 
acest lucru constituia o altă ironie, la care Brownley 
Harris putea să mediteze până târziu în noapte. 

— Noi trebuie să fi făcut o treabă foarte bună, 
continuă Starkey, în timp ce o ţinea pe Judie în braţele 
sale şi închina paharul către celelalte două perechi. 

— Ba bine că nu, îi replică Judie Ochi Albaştri. Voi 
băieţii aţi avut mare noroc în căsnicie. Cine şi-ar mai 
lăsa bărbaţii să umble pe coclauri cel puţin câte un 
weekend în fiecare lună şi ar avea atâta încredere că 


ei sunt băieţi cuminţi acolo, în lumea aceea mare şi 
rea? 

— Noi suntem mereu cuminţi. Nimeni nu este mai 
cuminte ca noi, îi răspunse Starkey şi le surâse celor 
mai apropiaţi prieteni ai săi. Mai cuminţi ca noi nici că 
se poate. Realmente nu se poate. Suntem cei mai 
cuminţi băieţi din lume. 


42 

Sâmbătă seară, cei trei asasini au pornit-o la drum 
înspre nord, în direcţia unui orăşel din Virginia de 
Vest, pe nume Harpers Ferry. In timpul drumului cu 
maşina, Brownley Harris avea misiunea de a studia 
hărţile DA, după cum era Drumul Apalaşilor denumit 
de către mulţi dintre aceia care obişnuiau să-l străbată 
cu regularitate. Locul către care se îndreptau cei trei 
era un popas frecventat de mulţi excursionişti. 

Harpers Ferry era o localitate cu adevărat mică. Ai 
fi putut străbate, cu pasul, distanţa dintr-o parte în 
cealaltă a  micuţului oraş, în mai puţin de 
cincisprezece minute. In apropiere, se afla un obiectiv 
turistic de mare atractivitate, pe nume Stânca 
Jefferson, de unde putea fi admirată panorama 
statelor Maryland, Virginia şi Virginia de Vest. 

Starkey rămase la volan întreaga călătorie, fără să 
aibă nevoie ca altcineva să-l mai schimbe la condus. 
Oricum, lui îi plăcea să se afle la volan şi să controleze 
totul. Se mai ocupa în timpul ăsta şi de distracţie, care 
consta din ascultarea înregistrărilor lui antologice cu 
marile succese muzicale marca Bruce Springsteen, 
Janis Joplin, Doors, Jimi Hendrix şi Dale Brown. 

Pe parcursul drumului, Warren Griffin verifică 
proviziile grupului şi aranjă rucsacii aflaţi în spate. 
Când îşi termină treaba, bagajele cântăreau circa 
douăzeci de kilograme, doar cu puţin peste jumătate 
din cât erau obişnuiţi ei să ducă în misiunile lor de 
recunoaştere din Vietnam şi din Cambodgia. 

Omul le pregătise în vederea lui „vânează şi ucide”, 
soiul de ambuscadă pe care îl plănuise colonelul 
Starkey pentru Drumul Apalaşilor. Griffin împachetase 
raţii standard de mâncare; LRPs, porţii a căror 
denumire era pronunţată „lurps”; sos piperat care să 


acopere gustul de LRPs; precum şi câte o cănuţă de 
tablă, pentru cafea. Fiecare dintre ei urma să aibă 
câte un K-Bar, adică pumnalul militar standard de 
luptă; baghete pentru camuflaj, cu două culori de 
vopsea cremoasă; bonete simple; ponchouri care se 
puteau folosi şi ca pături; ochelari de vedere pe timp 
de noapte; un pistol Glock şi o puşcă M-16 cu lunetă. 
După ce termină pregătirile, Griffin rosti una dintre 
expresiile sale preferate: 

— Dacă vrei să râzi de Dumnezeu, nu trebuie decât 
să-i aduci la cunoştinţă ceea ce ai de gând să faci. 

Starkey era CE, respectiv, conducătorul echipei. El 
controla fiecare aspect al misiunii. 

Harris era deschizătorul de drum. 

Griffin asigura spatele grupului, fiind în continuare 
cel mai tânăr, chiar şi după atâţia ani. 

Ei nu aveau nevoie să execute misiunea „vânează şi 
ucide” exact în acest fel. Ar fi putut rezolva totul cu 
mult mai mare uşurinţă. Insă aceasta reprezenta 
modalitatea în care îi plăcea lui Starkey să acţioneze, 
era metoda pe care o foloseau întotdeauna la 
comiterea omorurilor. Era „procedeul militar”. 


43 

Cei trei şi-au instalat tabăra la o distanţă potrivită 
de Drumul Apalaşilor. Ar fi fost periculos pentru ei să 
fie zăriţi de cineva, aşa încât Starkey a stabilit o 
poziţie de apărare nocturnă (PAN). Apoi au stat de 
veghe pe rând cu toţii, în schimburi de câte două ore. 
Regulamente nostalgice. 

Când îi veni şi lui Starkey rândul, el îşi petrecu 
timpul gândindu-se nu atât la misiunea pe care urmau 
s-o ducă la bun sfârşit, cât la respectiva misiune în 
general. El cu Harris şi cu Griffin erau nişte asasini 
profesionişti şi asta fuseseră de mai bine de douăzeci 
de ani. Fuseseră asasini în Vietnam, în Panama şi în 
Războiul din Golf; iar acum erau asasini plătiţi. Erau 
grijulii, discreţi, iar angajarea lor costa extrem de 
scump. Misiunea lor curentă era cea mai bine plătită 
şi presupusese executarea câtorva crime de-a lungul 
unei perioade de doi ani. Cel mai curios era faptul că 
ei nu cunoşteau identitatea celui care îi angaja. Li se 
fixa o nouă ţintă doar după ce fusese îndeplinită 
misiunea anterioară. 

Pe când privea în bezna foşnitoare a pădurii, lui 
Starkey îi veni cheful de a fuma o ţigară, dar se 
mulţumi cu un „Altoids”. Drăcoveniile astea de 
pastiluţe te mențineau treaz. El începu să se 
gândească la târfa blondă pe care o căsăpiseră lângă 
Fayetteville, adică la frumoasa Vanessa. Amintirea îi 
era vie în minte, surescitându-l, ceea ce făcea ca 
timpul să treacă mai repede. În perioada în care se 
aflau în Vietnam, Starkey descoperise faptul că îi 
plăcea să ucidă. Omorurile îi dădeau senzaţia că 
deţine controlul şi apoi îl umpleau de exaltare. Se 
simţea ca şi cum trupul i-ar fi fost străbătut de un 
curent electric. Nu mai avea demult sentimentul 


vinovăţiei. Ucidea pentru că era angajat să facă acest 
lucru, însă omora şi între două angajamente, deoarece 
aşa voia el. 

— Stranie şi înspăimântătoare treabă, murmură 
Starkey, frecându-şi mâinile. Mă sperie uneori chiar şi 
pe mine. 

Cei trei erau deja pregătiţi pe la ora cinci în 
dimineaţa următoare, o dimineaţă învăluită într-o 
ceaţă densă de o nuanţă cenuşiu-albăstruie. Aerul era 
răcoros, dar incredibil de curat şi de proaspăt. Starkey 
îşi zise că, probabil, ceața nu avea să se ridice mai 
devreme de ora zece. 

Harris era în cea mai bună formă fizică dintre toţi 
trei, aşa că a fost trimis în recunoaştere. Oricum, el îşi 
dorea asta. La cei cincizeci şi unu de ani ai săi, încă 
mai juca într-o ligă masculină de baschet şi participa 
de două ori pe an la concursuri de triatlon. 

La cinci şi un sfert, el părăsi tabăra, în pas 
alergător. Doamne, cât de mult îi mai plăcea tot 
rahatul ăsta! 

Din nostalgie. 

De îndată ce se puse în mişcare, Harris constată 
faptul că se simţea cât se poate de treaz şi de activ. 
Operaţiunea „vânează şi ucide” era o satisfăcătoare 
combinaţie de afacere şi de plăcere, atât pentru el, cât 
şi pentru ceilalţi doi tovarăşi ai săi. 

În afară de Harris nu mai era nimeni la ora aceea pe 
Drumul Apalaşilor, cel puţin în acea zonă. El trecu pe 
lângă un cort boltit, de patru persoane. Probabil, 
aparţinea unei familii sclifosite. Şi mai probabil făceau 
parte din „secţiunea excursioniştilor”, în opoziţie cu 
aceea a „pseudoexcursioniştilor”, cei cărora le-ar lua 
până la şase luni să parcurgă întregul drum, în final, 
ajungând într-un loc denumit Mount Katahdin, în 


statul Maine. De jur împrejurul cortului boltit, el 
remarcă existenţa unui aragaz de voiaj, a unor 
recipiente de combustibil, precum şi a unor mizerabile 
şorturi şi tricouri lasate afară la aerisit. Asta nu-i o 
țintă, hotări el şi plecă mai departe. 

Apoi dădu peste o pereche, culcată în nişte saci de 
dormit, chiar lângă potecă. Cei doi erau tineri, 
probabil, de tipul „mergem să vedem lumea”. Se 
întinseseră pe nişte saltele pneumatice cu umflare 
automată, la fel ca acasă. 

Harris se apropie la vreo zece metri de ei, înainte de 
a se decide în final să treacă mai departe. Cu toate 
astea, el remarcase faptul că fata era arătoasă. 
Blondă, cu o faţă cu trăsături drăguţe, poate în vârstă 
de douăzeci de ani. Privind-o cum dormea acolo 
împreună cu prietenul ei îşi simţi răsuflarea 
accelerată. Aceştia constituiau cu siguranţă o „ţintă 
posibilă”. 

La vreo patru sute de metri mai încolo, Harris văzu 
un al doilea cuplu deja în picioare şi făcând exerciţii 
de înviorare lângă cort. Aceştia aveau raniţe moderne, 
cu armături interne, precum şi ghete de excursie de 
două sute de dolari perechea, semănând cu nişte 
filfizoni  dispreţuitori dintr-o mare metropolă. Îi 
catalogă imediat drept ţinte potenţiale, în principal, 
din cauză că perechea îi displăcuse mult. 

Nu departe de cei doi, Harris dădu şi peste un turist 
singuratic. Respectivul era cu siguranţă plecat pentru 
o excursie de mai lungă durată. Avea un rucsac de 
foarte bună calitate, care părea extrem de uşor şi de 
încăpător. Probabil că își luase la el hrană 
deshidratată şi prafuri pentru prepararea UNOR 
băuturi bogate în proteine - hrana proaspătă ar fi fost 
mult prea grea ca să poată fi cărată în spate toată 


ziua. Nici garderoba lui nu putea fi prea sofisticată - 
şorturi de nailon, maiouri uşoare şi poate nişte 
desuuri flanelate lungi, pentru nopţile mai reci. 

Harris se opri şi se uită pentru câteva minute la 
tabăra excursionistului singuratic. Aşteptă ca bătăile 
inimii să i se domolească şi îşi controlă respiraţia. In 
cele din urmă, se furişă drept în tabăra bărbatului. 
Nu-i era teamă şi se simţea sigur pe el. El obţinu ceea 
ce îl interesa. Excursionistul nici măcar nu se mişcase 
prin somn. 

Harris se uită la ceas şi văzu că era doar şase fără 
zece minute. Până acum era totul în regulă. 

El reveni pe cărare şi începu din nou să alerge. Se 
simţea revigorat, surescitat de operaţiunea „vânează 
şi ucide”, acolo pe cărarea din pădure își dorea să 
ucidă pe cineva. Nu ar fi contat deloc dacă ar fi 
omorât un bărbat sau o femeie, o persoană tânără sau 
una bătrână. 

Următoarea tabără se afla în apropiere - o altă 
pereche, încă dormind într-un cort boltit, de două 
persoane. Harris îşi spuse în sinea lui că ar fi fost 
foarte uşor să-i ucidă chiar atunci. Ca pe nişte rațe 
plutind pe un heleşteu. Toţi erau atât de vulnerabili şi 
de încrezători aici. Ce adunătură de zănatici! Ei chiar 
nu citeau deloc ziarele alea pline de bizarerii? 
America era plină de nenumărați ucigaşi care umblau 
liberi. 

La vreun kilometru şi jumătate mai departe, el văzu 
tabăra unei alte familii. Cineva deja se trezise acolo. 

Harris se ascunse între nişte pini şi se uită. Fusese 
aprins un foc care arunca scântei. O femeie de circa 
patruzeci de ani îşi făcea de lucru cu un rucsac. Ea 
purta un costum de baie marca Speedo, de culoare 
roşie, şi părea să fie într-o bună formă - având 


picioare şi braţe cu o musculatura frumoasă, precum 
şi un funduleţ apetisant. Femeia strigă: 

— Deşteptarea, deşteptarea! 

În câteva clipe după aceea, din cortul mai mare 
ieşiră două adolescente bine proporţionate. Acestea 
aveau pe ele costume de baie dintr-o singură bucată şi 
se plesneau uşor cu palmele peste trupurile lor 
mlădioase, încercând să se încălzească înainte de a se 
trezi de-a binelea. 

— Mama ursoaică şi cele două copile ursuleţe, 
murmură Brownley Harris. Interesantă idee. Poate 
prea asemănătoare cu crimele de la Bragg, totuşi. 

El urmări cum cele trei femei se adunară pentru o 
clipă în jurul focului, după care o rupseră la fugă. 
Curând, Harris putu auzi un cor de strigăte şi de 
ameninţări războinice, urmate de râsete şi de nişte 
puternice plescăituri, când ele intrară în pârâiaşul 
care trecea chiar prin spatele taberei lor. 

Brownley Harris se mişcă iute şi fără zgomot printre 
copaci, până ce ajunse într-un loc de unde putea 
vedea zbenguiala mamei şi a celor două frumoase fiice 
ale ei, în curentul rece de apă. Nu încăpea nicio 
îndoială că ele îi reaminteau de femeile masacrate în 
Fayetteville. Dar în ciuda acestui fapt, ele ar fi putut 
constitui nişte ţinte secundare. 

Bărbatul se întoarse în tabăra lui puţin după ora 
şase şi jumătate. Griffin pregătise micul dejun: ouă, 
slănină şi cafea din belşug. Starkey stătea într-o 
familiară poziţie de lotus, meditând şi plănuind. El 
deschise ochii mai înainte ca Harris să-şi anunţe 
sosirea. 

— Ce ai făcut? îl întrebă Starkey. 

Brownley Harris zâmbi. 

— Totul merge conform planificării, colonele. Avem 


tot ce ne trebuie. O să-ţi descriu ţintele, în timp ce 
vom mânca. Miroase bine cafeaua. Dimineaţa, cafeaua 
este cu mult mai bună decât napalmul. 


44 

Starkey preluă în acea dimineaţă comanda în 
totalitate. Spre deosebire de toţi ceilalţi excursionişti 
de pe Drumul Apalaşilor, el îşi conduse oamenii adânc 
prin pădurea deasă, nevăzuţi de vilegiaturişti şi de 
nimeni altcineva. 

Nu le era greu să-şi piardă urma. Pe parcursul vieţii 
lor anterioare, cei trei îşi petrecuseră câteodată zile 
sau chiar săptămâni întregi în care deveneau invizibili 
pentru inamicii veniţi să-i găsească şi să-i omoare, 
inamici care sfârşeau ei înşişi de cele mai multe ori 
prin a fi ucişi. S-a întâmplat în unul dintre cazuri ca 
grupul de inamici să fie compus din patru detectivi 
criminalişti din Tampa, Florida. 

Starkey le ceru oamenilor săi să trateze acţiunea lor 
ca pe o misiune reală de luptă, dintr-un război 
adevărat. Era esenţial să nu facă niciun zgomot. Ei 
comunicau în majoritatea timpului făcându-şi semne 
cu mâinile. În cazul în care îi venea vreunuia să 
tuşească, respectivul îşi înăbuşea tuşea în guler sau în 
braţul îndoit din cot. Rucsacurile lor fuseseră 
împachetate strâns de către sergentul Griffin, în aşa 
fel încât niciun obiect să nu se clatine şi să nu 
zdrăngăne cumva, în timpul mersului. 

Toţi trei îşi frecaseră pielea cu insecte strivite şi 
apoi cu vopsea de camuflare. Niciunul dintre ei n-a 
fumat toată ziua nici măcar o singură ţigară. 

Nu era admisă nici cea mai mică eroare. 

Starkey se gândea că asasinatul ar fi urmat să aibă 
loc undeva între Harpers Ferry şi o zonă cunoscută 
sub numele de Loudoun Heights. Multe porţiuni de pe 
lângă cărare erau extrem de împădurite, precum un 
tunel verde şi fără de sfârşit, ceea ce ar fi fost folositor 
pentru intenţiile lor. Acolo era o pădure de foioase, nu 


de conifere. Existau mulţi rododendroni şi dafini 
sălbatici de munte. 

Nu le scăpa niciun amănunt. 

În acea noapte, nici măcar nu şi-au mai aşezat 
tabăra şi au fost atenţi să nu lase niciun fel de urmă a 
trecerii lor prin acea pădure. 

La ora şapte şi jumătate seara, cu puţin timp înainte 
de a se fi lăsat întunericul, Brownley Harris a fost 
trimis într-o altă misiune de recunoaştere. Când se 
întorcea, soarele asfinţise şi bezna căzuse ca un văl 
negru peste Drumul Apalaşilor. Pădurea semăna cu o 
junglă, însă asta era doar o aparenţă. La circa un 
kilometru de locul în care se aflau ei, trecea o şosea 
statală. 

Harris îi dădu lui Starkey raportul: 

— 'Ţinta Unu este la aproximativ două aruncături de 
piatră depărtare de-aici. Ţinta Doi se află la mai puţin 
de trei. Totul pare să ne avantajeze. De-abia aştept să 
trecem la fapte. 

— Tu eşti oricând gata pentru o partidă de „vânează 
şi ucide”, îi zise Starkey. Insă ai dreptate, situaţia ne 
este favorabilă. Şi în special această tendinţă de a se 
încrede în orice vecin, idee fixă pe care o au toţi 
turiştii ăştia veniţi aici să se recreeeze. 

Starkey se decise şi dădu comanda: 

— Ne vom deplasa în punctul situat la jumătatea 
distanţei dintre [inta Unu şi [inta Doi. O să aşteptăm 
acolo. Şi nu uitaţi nicio clipă că n-aveţi voie să fiţi 
neglijenţi. Am fost prea buni atâta amar de vreme, ca 
s-o feştelim tocmai acum. 


45 

Luna aflată în al treilea pătrar le uşura deplasarea 
prin pădure. Starkey ştiuse dinainte despre lună. 
Omul nu voia doar să deţină controlul, ci era şi 
obsedat de toate detaliile, fiindcă neglijarea unuia 
dintre acestea s-ar fi putut solda cu moartea sau 
capturarea. El ştia sigur că fuseseră prognozate 
temperaturi moderate, un vânt slab şi absenţa ploii. 
Ploaia ar fi însemnat noroi, iar noroiul presupunea o 
mulţime de urme de paşi, acestea fiind inacceptabile 
într-o misiune ca a lor. 

Ei nu vorbiră în timp ce se deplasau prin pădure. 
Poate că acolo nu era nevoie chiar de atâta prudenţă, 
însă devenise un reflex modul în care fuseseră 
antrenați pentru luptă. Se ghidau după o regulă 
simplă: aminteşte-ți tot ce ai fost instruit să faci şi nu 
încerca niciodată să fii un erou. În afară de asta, 
disciplina îi ajuta să se poată concentra. Iar atenţia lor 
era îndreptată doar în direcţia omorurilor pe care 
urmau să le comită în curând. 

Pe când mergeau, cei trei bărbaţi erau cufundaţi 
fiecare în propriul său univers interior: Harris îşi 
imagina crimele la modul concret, cu trupuri şi feţe 
din viaţa reală; Starkey şi cu Griffin erau extrem de 
ancorati în realitate şi de aceea sperau ca Harris să nu 
fabuleze prea tare la descrierea țintelor. Starkey îşi 
amintea că existase o situaţie în care Brownley 
raportase că prada era o şcolăriţă vietnameză, pe care 
o descrisese cu lux de amănunte. Însă în momentul în 
care ajunseseră ei în zona teatrului de operaţiuni 
criminale, adică într-un sătuc din valea An Lao, au 
găsit acolo o femeie obeză, care părea să fi trecut 
demult de şaptezeci de ani şi era plină de negi negri 
pe tot corpul. 


În clipa aceea, gândurile le-au fost întrerupte brusc 
de un glas bărbătesc, răsunând în pădure. 

Starkey ridică o mână în semn de avertizare. 

— Hei! Hei! Ce se întâmplă? Cine-i acolo? strigă 
vocea. Cine este? 

Cei trei încremeniseră. Harris şi Griffin se uitau la 
Starkey, care îşi ţinea încă ridicat braţul drept. La 
chemarea neaşteptatului glas, nu se auzi niciun 
răspuns. 

— Cynthia? Tu eşti, iubito? Dacă eşti tu, atunci să 
ştii că nu-i câtuşi de puţin amuzant. 

Era un bărbat. Era tânăr. Părea agitat. 

Apoi în direcţia celor trei se aprinse un fascicul 
luminos strălucitor, de culoare galbenă. Starkey îşi 
continuă liniştit mersul înainte şi nu rosti decât: 

— Salut! 

— Ce naiba? Sunteţi militari? continuă să întrebe 
vocea. Ce faceţi aici? Vă antrenați? Pe Drumul 
Apalaşilor? 

În cele din urmă, Starkey îşi aprinse şi el lanterna 
Maglite. Aceasta lumină un bărbat de rasă albă, de 
circa treizeci de ani, cu un şort kaki coborât la nivelul 
genunchilor şi cu un sul mare de hârtie igienică într-o 
mână. 

Era un flăcău slăbănog, cu un păr lung şi negru. 
Starkey îşi dădu seama că omul nu constituia pentru 
ei niciun fel de ameninţare. 

— Facem nişte manevre. lartă-ne că am dat buzna 
peste tine în felul ăsta, îi zise Starkey tânărului care 
şedea pe vine în faţa lui. Colonelul chicoti uşor apoi se 
răsuci în direcţia lui Harris, mormăind către acesta 
printre dinţi: Cine dracului mai e şi ăsta? 

— E din cuplul cu Numărul Trei. Face treabă mare. 
Ăştia probabil că se află acum în spatele Ţintei Doi. 


— Asta este. Schimbăm planul, spuse Starkey. Mă 
ocup eu de rezolvarea problemei. 

— Am înţeles, domnule. 

Starkey încerca o senzaţie de răceală în piept şi 
presupunea că şi cu ceilalţi se întâmpla acelaşi lucru. 
Aşa se petrecea în timpul luptelor, mai ales atunci 
când lucrurile nu mergeau cum trebuie. Simţurile i se 
ascuţiră şi mai mult. Nu-i scăpa absolut nimic din ceea 
ce se întâmpla acolo, nici măcar ceea ce vedea cu 
privirea periferică. Inima îi bătea puternic, egal, 
hotărât. Il reconfortau acele sentimente atât de 
intense, mai ales înainte de ceea ce avea să urmeze. 

— Aţi putea totuşi să mă lăsaţi şi pe mine singur? îi 
întrebă cel care îşi făcea nevoile acolo. Vă rog, băieţi! 
Bine? 

Dintr-odată, se aprinse o lumină şi mai puternică - 
fiindcă Brownley Harris începuse să înregistreze video 
întreaga scenă. 

— Hei, aia nu-i cumva o cameră video? 

— Bineînţeles că asta este, îi răspunse Starkey. El 
ajunsese deja deasupra bărbatului ghemuit, mai 
înainte ca acesta să fi apucat să înţeleagă ceea ce se 
petrecea în jurul său. Starkey înşfacă victima de părul 
ei cel lung şi îi spintecă beregata cu pumnalul. 

— Femeia cum este? îl întrebă Starkey pe Harris, 
care încă înregistra cu micuța cameră video. 

— Asta nu ştiu, crai nebunatic ce eşti. Prietena 
ăstuia azi-dimineaţă dormea. N-am putut s-o văd. 

— Tânărul nu arăta prea rău, spuse şi Griffin. Aşa că 
sunt optimist şi în privinţa puicuţei. Cred că vom afla 
destul de repede. 


46 

Sampson şi cu mine goneam din nou cu maşina pe 
autostrada I-95, îndreptându-ne către localitatea 
Harpers Ferry, din Virginia de Vest. In apropierea 
respectivului orăşel, avusese loc un brutal dublu 
asasinat. Până în acel moment, poliţiştii locali şi 
agenţii FBI nu se lămuriseră în privinţa crimelor aflate 
în chestiune. Insă noi înţelegeam foarte bine un lucru: 
Cei trei ucigaşi trecuseră pe-acolo. 

De multă vreme nu mai avuseserăm noi doi atâta 
timp la dispoziţie, ca să stăm de vorbă. In prima oră a 
călătoriei, am discutat despre cele două victime, doi 
excursionişti aflaţi pe Drumul Apalaşilor, despre orice 
legătură posibilă cu Ellis Cooper sau cu victimele din 
Arizona şi din New Jersey. Noi citiserăm însemnările 
detectivilor investigatori. Descrierile erau 
înfiorătoare. O pereche de tineri având câte douăzeci 
şi ceva de ani fiecare, de ocupaţii artist grafic, 
respectiv arhitect, fuseseră găsiţi morţi, cu beregăţile 
tăiate. Nevinovaţi. Mobil sau cauză a crimelor - 
imposibil de stabilit. Ambele cadavre fuseseră marcate 
cu vopsea roşie, fapt pentru care mi-a şi telefonat FBI- 
ul. 

— Hai să mai luăm şi câte o pauză de masacre, îmi 
spuse in final Sampson, pe când ne aflam la jumătatea 
călătoriei noastre către sud. _ 

— Bună idee. Şi eu simt nevoia unei întreruperi. În 
curând, ne vom cufunda într-o mizerie până la 
genunchi. Altceva, ce-ai mai făcut? Te-ai mai întâlnit 
cu cineva anume, în ultima vreme? Ai avut vreo 
întâlnire mai serioasă? Ai cunoscut vreo fată nostimă? 

— M-am văzut cu Tabitha, cu Cara, cu Natalie şi cu 
La Tasha, îmi răspunse el. Pe Natalie o cunoşti. Este o 
foarte bună avocată. Am auzit că în weekendul trecut 


te-a vizitat noua ta prietenă de la San Francisco. 
Inspector Jamilla Hughes, Departamentul Omucideri. 

Eu am râs. 

— Cine ţi-a povestit asta? 

John îşi încreţi fruntea. 

— Păi, stai puţin, să-mi amintesc! Mi-a spus Nana. Şi 
Damon. Şi Jannie. Şi micuțul Alex s-ar putea să-mi fi 
spus câte ceva. Te gândeşti să te căsătoreşti din nou? 
Am auzit că această Jamilla este deosebită. E cumva 
prea focoasă pentru tine? 

Am continuat să râd. 

— Se exercită multe presiuni asupra mea, John. 
Toată lumea vrea să mă vadă din nou legat în lanţurile 
căsniciei. Să uit de nefericitul meu trecut recent. Să 
mă aşez la casa mea şi să duc o viaţă frumoasă. 

— Te pricepi la aşa ceva. Eşti un tată bun şi un soţ la 
fel de bun. Aşa te vede toată lumea. 

— Dar tu cum mă vezi pe mine? 

— Văd şi eu toate aceste lucruri bune pe care le văd 
şi toţi ceilalţi, însă eu îţi ştiu şi partea întunecată. Vezi 
tu, o parte din tine vrea să fii la fel ca bunul şi 
bătrânul Cliff Huxtable. Insă o parte tot aşa de 
importantă din tine simte nevoia ca tu să fii un lup rău 
şi singuratic. Zici că intenţionezi să pleci din cadrul 
departamentului de poliţie şi poate că aşa vei şi face. 
Dar ţie, Alex, îţi place să vânezi. 

L-am privit îndelung pe Sampson. 

— Şi Kyle Craig mi-a spus cam acelaşi lucru şi 
aproape cu aceleaşi cuvinte. 

Sampson dădu din cap. 

— Vezi? lar Kyle numai prost nu poţi să zici că este. 
Poate bolnav, ţicnit, monstruos, însă prost nu. 

— Păi dacă mie-mi place atât de mult să vânez, cine 
se va aşeza primul la casa lui? Tu sau eu? 


— Nu mă angajez în niciun fel de întrecere. 
Modelele din familia mea sunt extrem de negative. Tu 
ştii foarte bine acest lucru. Când aveam trei ani, tata a 
plecat de-acasă şi nu s-a mai întors niciodată. Poate că 
o fi avut motivele lui să facă asta. Nici mama n-a fost 
cu mult mai brează ca el. Era prea ocupată mereu cu 
hoţiile şi cu terorizarea mea. Ei amândoi m-au altoit 
ori de câte ori au avut ocazia. Se băteau şi între ei. De 
trei ori i-a spart tata mamei nasul. 

— Şi te temi că o să fii un tată execrabil? l-am 
întrebat cu. De aceea nu ţi-ai întemeiat o familie? 

Sampson medită o vreme la spusele mele. 

— Nu chiar. Îmi plac mult copiii. Şi mai ales atunci 
când este vorba despre copiii tăi. Şi îmi plac mult şi 
femeile. Poate că asta e adevărata problemă - poate 
că îmi plac prea mult femeile, îmi zise Sampson şi 
izbucni în râs. lar femeile par şi ele să mă placă pe 
mine. 

— Laşi impresia că ştii foarte bine tot ce se întâmplă 
cu tine. 

— Asta nu-i deloc rău. Autocunoaşterea este un 
început extrem de încurajator, îmi zise Sampson şi 
rânji cu toată gura. Cât îţi datorez pentru consultatie, 
doctore Cross? 

— N-avea tu grijă, că ţi-o trec eu pe răboj. 

Am văzut atunci în faţa maşinii, pe marginea şoselei, 
inscripţia: „Harpers Ferry, trei kilometri”. Acolo 
fusese deja reţinut un bărbat, sub acuzaţia de crimă. 

Era vorba despre un fost colonel din armată, fără 
cazier. Actualmente, omul era preot baptist. 

Mă întrebam dacă nu cumva zărise cineva în zona 
asasinatelor trei bărbaţi cu aspect dubios. Şi mă mai 
întrebam şi dacă unul dintre aceştia filmase ceea ce se 
întâmplase. 


47 

Sampson şi cu mine ne-am întâlnit cu părintele 
Reece Tate într-o cămăruţă din interiorul modestei 
închisori din Harpers Ferry. Tate era un bărbat zvelt 
cu un început de chelie care avea nişte perciuni lungi 
până la marginea inferioară a lobilor urechilor. Omul 
nu prea semăna cu un fost soldat. Se pensionase din 
armată în 1993 şi acum conducea o congregaţie 
baptistă la Cowpens, în Carolina de Sud. 

— Părinte Tate, ai putea să ne povesteşti ceea ce ţi 
s-a întâmplat ieri, pe Drumul Apalaşilor? l-am întrebat 
eu după ce i-am dezvăluit identitatea mea şi a lui 
Sampson. Spune-ne tot ce ştii. Am venit aici ca să-ţi 
auzim povestea. 

Ochii bănuitori ai lui Tate ne săgetau pe mine şi pe 
Sampson. Nu înceta nicio clipă să se scarpine în 
creştet şi pe faţă, în timp ce se tot uita prin micuța 
încăpere. Şi el părea extrem de nedumerit de ceea cei 
se întâmpla. Era în mod evident neliniştit şi speriat, 
iar eu îi dădeam dreptate cu atât mai mult, cu cât 
căzuse victimă a unei înscenări şi i se pusese în cârcă 
o dublă crimă. 

— Ce-ar fi să-mi răspundeţi voi mai întâi la câteva 
dintre întrebările care mă frământă, bâigui bărbatul. 
Ce vă pasă vouă de tot ce s-a întâmplat acolo, pe 
traseu? Nu pot înţelege acest lucru. Şi nu înţeleg 
nimic din ceea ce s-a întâmplat în ultimele două zile. 

Sampson se uită la mine. Dorea să-i dau eu 
explicaţiile cerute. Am început să-i povestesc lui Tate 
despre legătura noastră cu Ellis Cooper şi cu crimele 
care avuseseră loc lângă Fort Bragg. 

— Şi credeţi cu-adevărat că domnul sergent-major 
Cooper era nevinovat? ne întrebă el, după ce mi-am 
încheiat expunerea. 


Am dat din cap. 

— Da, aşa credem. Şi mai credem şi că a fost tras pe 
sfoară şi i s-a înscenat totul. Dar nu ştim încă din ce 
motiv. Nu ştim de ce şi nici cine i-a făcut una ca asta. 

Sampson îi puse şi el o întrebare: 

— Tu şi cu Ellis Cooper v-aţi cunoscut vreodată, în 
timp ce eraţi în armată? 

Tate scutură din cap. 

— N-am fost detaşat niciodată la Bragg. Şi nu-mi 
amintesc să-l fi cunoscut pe sergentul Cooper în 
Vietnam. Nu, nu cred să-l fi întâlnit vreodată. 

I-am vorbit pe un ton coborât. Reece Tate era un om 
rigid, corect şi formal, aşa încât am încercat să-i alung 
orice temere. 

— Părinte Tate, am răspuns la întrebările tale. De ce 
nu ne-ai răspunde şi tu acum la câteva dintre 
întrebările noastre? Dacă nu eşti vinovat pentru 
comiterea acestor crime, noi suntem aici ca să te 
ajutăm să ieşi din această mare belea. Te vom asculta 
cu luare-aminte şi fără niciun fel de idei preconcepute. 

El se gândi câteva clipe înainte de a replica: 

— Presupun că sergentul Cooper a fost judecat şi 
găsit vinovat. În clipa de faţă, se află în închisoare? 
Mi-ar plăcea să stau de vorbă cu el. 

M-am uitat la Sampson, după care mi-am îndreptat 
privirea către Reece Tate. 

— Sergentul Cooper a fost de curând executat în 
Carolina de Nord. 

Tate clătină din cap. 

— Dumnezeule din ceruri! Mi-am luat şi eu o 
săptămână liberă, îngăduindu-mi un scurt răgaz. Imi 
place mult să fac excursii în natură. Mi-a plăcut încă 
de pe vremea când eram în armată. Am fost cercetaş 
la Greensboro. Pare destul de caraghios, în actualele 


circumstanţe. L-am lăsat să vorbească. Cercetaşul din 
el voia - simţea nevoia - să-şi descarce sufletul. Şi 
bărbatul continuă: Acum patru ani am divorţat. 
Taberele astea în aer liber au rămas singurele mele 
evadări, reprezentând un fel de eliberare pentru mine. 
Îmi iau liber două săptămâni pe an, plus câteva zile 
ocazional. 

— Mai ştia cineva faptul că îţi planificaseşi excursia 
aceasta pe Drumul Apalaşilor? 

— Ştia toată lumea de la biserica noastră. Mai ştiau 
şi câţiva prieteni de-ai mei şi câţiva vecini. Nu era 
cine ştie ce mare secret. Şi nu văd de ce ar fi fost. 

Sampson îl întrebă: 

— A ştiut şi fosta dumitale nevastă? 

Tate se gândi o vreme, după care scutură din cap. 

— Noi nu mai comunicăm aproape deloc. Să ştiţi că 
eu am bătut-o pe Helene înainte de a divorța. S-ar 
putea ca ea să mă fi întărâtat, însă eu am fost acela 
care a lovit-o. Greşeala îmi aparţine numai mie. Nu 
există nicio scuză valabilă pentru ca un bărbat să fie 
îndreptăţit vreodată să dea într-o femeie. 

— Ne poţi povesti acum şi despre ziua de ieri? 
Spune-ne tot ce îţi aminteşti, l-am îndemnat eu. 

Timp de zece minute, Tate ne-a relatat cu lux de 
amănunte tot ce făcuse în acea zi. Ne-a spus că s-a 
trezit pe la şapte şi a constatat că era o dimineaţă 
ceţoasă. Nu se grăbea să pornească pe traseu, aşa că 
şi-a luat mai întâi micul dejun în tabăra lui. Apoi a 
plecat la drum pe la opt şi jumătate şi a străbătut în 
ziua respectivă o mare distanţă. În timpul ăsta a 
trecut pe lângă două familii şi pe lângă o pereche de 
oameni mai în vârstă. In ziua precedentă, văzuse o 
mamă împreună cu cele două fiice ale ei, iar acum 
spera să le poată ajunge din urmă, însă nu a reuşit. 


Într-un târziu, şi-a aşezat tabăra, pe la ora şase. 

— De ce voiai să le ajungi din urmă pe cele trei 
femei? îl întrebă Sampson. 

Tate ridică din umeri. 

— Visam şi eu prosteşte, cu ochii deschişi. Mama 
fetelor mi se păruse a fi o femeie atrăgătoare, doar cu 
puţin peste patruzeci de ani. In mod evident, erau 
toate trei amatoare de excursii. Mă gândeam că am fi 
putut merge o vreme împreună. Acest lucru este ceva 
cât se poate de obişnuit pe Drumul Apalaşilor. 

— Ai mai văzut şi pe altcineva în acea zi? îl mai 
întrebă Sampson. 

— Nu-mi amintesc să fi întâlnit pe cineva ieşit din 
comun. Şi o să mă tot gândesc la asta. Aici am tot 
timpul din lume. Şi am şi motivaţia necesară. 

— Aşadar, ai întâlnit familiile acelea, perechea de 
vârstnici şi mama cu cele două fiice ale ei. Alte 
grupuri de oameni ai mai văzut pe traseu? Poate nişte 
bărbaţi călătorind împreună? Sau nişte excursionişti 
singuratici? 

Bărbatul scutură din cap. 

— Nu, nu-mi amintesc să fi văzut pe cineva care să- 
mi trezească vreo suspiciune. În timpul nopţii, n-am 
auzit niciun zgomot neobişnuit. Am dormit adânc. 
Aceasta este numai una dintre binefacerile drumeţiilor 
montane. M-am sculat devreme în dimineaţa 
următoare şi am plecat la drum pe la ora şapte şi 
jumătate. Era o zi frumoasă şi senină şi se putea vedea 
până la aproape şapte kilometri depărtare. Iar pe la 
prânz, a venit poliţia şi m-a arestat. Părintele Tate se 
uită la mine. Ochii săi mici ne priveau rugător. El 
continuă: Jur că sunt nevinovat. N-am făcut nimănui 
vreun rău în pădure. Nu ştiu de unde au apărut pete 
de sânge pe unele dintre hainele mele. Nici măcar n- 


am purtat acele haine în ziua în care au fost ucişi 
bieţii oameni. N-am omorât pe nimeni. Nu se poate să 
nu fie nimeni care să mă creadă. 

Cuvintele lui mă îngheţară. Şi sergentul Cooper 
spusese exact acelaşi lucru. 


48 

Ultimul meu caz în calitate de detectiv criminalist. 
Era vorba despre un caz cu adevărat încurcat. Mă 
gândisem la el intens în ultimele câteva zile şi 
continua să mă obsedeze pe parcursul paralizantei 
călătorii de întoarcere de la Harpers Ferry, Virginia 
de Vest, spre casă. 

Incă nu-mi prezentasem la serviciu preavizul 
referitor la demisia mea. Oare de ce nu făcusem acest 
lucru? Continuam să mă ocup la Washington de 
diverse cazuri de omucidere, deşi cele mai multe 
dintre acestea nu erau câtuşi de puţin interesante. Un 
mărunt traficant de droguri fusese ucis pe un şantier 
de construcţii, dar nu-i păsa nimănui de soarta lui. O 
tânără nevastă în vârstă de douăzeci de ani îşi 
omorâse soţul violent, însă fusese în mod evident un 
caz de legitimă apărare. Cel puţin eu n-aveam nicio 
îndoială în această privinţă. Ellis Cooper era mort. Iar 
acum un bărbat pe nume Reece Tate fusese acuzat de 
nişte crime pe care probabil că nu le comisese. 

În acel weekend, m-am grăbit să prind o cursă 
aeriană până la Tempe, în Arizona. Îmi aranjasem 
acolo o întrevedere cu Susan Etra, al cărei soţ fusese 
condamnat la moarte, sub acuzaţia de ucidere a unui 
bărbat cunoscut drept homosexual. Doamna Etra 
intentase armatei un proces, învinuind-o pentru 
presupusă eroare judiciară în urma căreia soţul ei 
fusese executat fără vină. Ea era convinsă de 
nevinovăția bărbatului ei şi socotea că dispune de 
suficient de multe probe pentru a dovedi acest lucru. 
Eu aş fi vrut să descopăr dacă şi locotenent- 
colonelului James Etra i se înscenase întreaga poveste. 
Câte victime nevinovate or mai fi existând oare? 

Doamna Etra îmi deschise uşa de la intrare, cu o 


figură extrem de încordată. Am fost surprins să 
constat că în camera ei de zi se afla un bărbat cu o 
faţă inexpresivă. Femeia îmi explică faptul că îi 
solicitase avocatului ei să fie şi el prezent la discuţia 
noastră. Splendid! 

Avocatul era foarte bronzat, avea un păr alb 
pieptănat pe spate, un costum gri-cenuşiu care părea 
foarte scump şi nişte cizme negre de cowboy. El se 
prezentă drept Stuart Fischer din Los Angeles. 

— În speranţa că va afla adevărul în legătură cu 
eronata arestare şi condamnare a soţului ei, doamna 
Etra a acceptat să stea de vorbă cu dumneata, 
detective. Eu mă aflu aici pentru a apăra interersele 
doamnei Etra. 

— Înţeleg, i-am răspuns eu. Ai fost cumva avocatul 
locotenent-colonelului Etra la procesul acestuia? l-am 
întrebat după aceea. 

Chipul lui Fischer era imobil. 

— Nu, nu am fost. M-am specializat în domeniul 
industriei spectacolelor. Cu toate astea însă, am o 
bogata experiență şi în privinţa cazurilor de 
omucidere. Mi-am început activitatea lucrând în 
cadrul biroului procurorului districtual din Laguna 
Beach. Am petrecut acolo şase ani de zile. 

Fischer îmi spuse în continuare că doamna Etra 
vânduse recent la Hollywood povestea soţului ei. 
Acum eu eram acela care trebuia să fie extrem de 
atent. 

În următoarea jumătate de oră, Susan Etra mi-a 
povestit tot ceea ce ştia. Bărbatul ei, locotenent- 
colonelul Etra, nu mai avusese până atunci niciun fel 
de probleme. Din câte ştia ea, soţul ei nu manifestase 
niciodată intoleranţă nici faţă de homosexuali şi nici 
faţă de lesbiene. Şi totuşi, se presupunea că intrase în 


casa a doi homosexuali declaraţi, îi surprinsese în pat 
şi îi împuşcase pe amândoi mortal. În cadrul 
procesului de crimă care a urmat, a reieşit faptul că el 
îl iubea fără speranţă pe cel mai tânăr dintre cei doi 
bărbaţi. 

— Arma crimei a fost un revolver de serviciu din 
dotarea armatei. A fost descoperit în casa 
dumneavoastră? li aparţinea cumva soţului 
dumneavoastră? am întrebat-o eu. 

° Jim a observat cu câteva zile înainte de 
asasinate faptul că îi lipsea revolverul. Era un om 
foarte atent şi meticulos, mai ales în privinţa armelor 
lui. Apoi, dintr-odată, arma a apărut din nou acasă la 
noi, astfel ca poliţia s-o poată descoperi. 

Avocatul Fischer se convinsese de faptul că eram 
inofensiv pentru doamna Etra, aşa că plecă de acolo 
înaintea mea. Când am rămas singuri, am întrebat-o 
pe doamna Etra dacăa îmi permitea să arunc o privire 
prin lucrurile personale ale soţului ei. 

Doamna Etra îmi răspunse: 

— Ai noroc de faptul că lucrurile lui Jim mai sunt 
încă aici. Nici nu-ţi pot spune de câte ori m-am tot 
gândit să le duc la o organizaţie caritabilă de pe aici, 
precum ar fi „Voința Domnului”. I le-am mutat într-o 
cameră pentru oaspeţi, cât mai departe am putut, 
pentru a nu le mai vedea. 

Am urmat-o pe femeie pe coridor, până la încăperea 
respectivă. Apoi ea m-a lăsat singur acolo. Totul era 
aranjat în cea mai perfectă ordine şi eu aveam 
impresia că aşa trăiseră Susan şi cu James Etra până 
ce crima le distrusese vieţile. Mobila era un straniu 
amestec de piese din lemn deschis la culoare şi de 
antichităţi de nuanţe mai întunecate. O masă de 
campanie lipită de unul dintre pereţi era umplută cu o 


colecţie de machete din plumb a tot felul de tunuri, 
tancuri şi soldaţi din diferite războaie. Alături de toate 
acestea, exista o mulţime de arme de foc, încuiate 
într-o vitrină. Toate armele erau etichetate. 

REVOLVER MILITAR COLT 1860, CALIBRU 44, BUTOIAŞ DE 
8 INCH. 

CARABINĂ CU TRAPĂ SPRINGFIELD, CU ÎNCĂRCĂTOR, 
FOLOSITA IN RAZBOAIELE STATELOR UNITE CU INDIENII. 
ARE BAIONETA ORIGINALA ŞI CUREA DE PIELE. 

CARABINA MARLIN, CIRCA 1893, DOAR CU PRAF NEGRU 
DE PUŞCA. 

Am deschis apoi şifonierul de alături. Hainele 
locotenent-colonelului Etra erau împărţite în două 
grupuri distincte: haine civile şi uniforme militare. Am 
trecut mai departe, uitându-mă în diverse alte 
dulăpioare. 

Tocmai scotoceam prin sertarele unui scrin, când 
am dat peste păpuşa din paie. A 

Am simțit atunci un ghem în stomac. Infiorătoarea 
păpuşă semăna cu cea pe care o descoperisem acasă 
la Ellis Cooper, lângă Fort Bragg. Cele două păpuşi 
erau absolut identice, ca şi cum ar fi fost cumpărate 
din acelaşi loc. Poate chiar de către aceeaşi persoană. 
Oare de către ucigaş? 

Apoi am găsit şi vigilentul ochi fără pleoapă, într-un 
alt sertar al scrinului. Acesta părea că îmi urmăreşte 
atent mişcările. Prudent, păstrându-şi numai pentru el 
tainele lui oribile. 

Am răsuflat adânc, după care am ieşit şi am rugat-o 
pe doamna Etra să vină şi ea în cameră. l-am arătat şi 
ei păpuşa de paie şi ochiul atoatevăzător. Femeia a 
scuturat din cap şi s-a jurat că nu mai văzuse până 
atunci niciunul dintre acele obiecte. In ochii ei se citea 
frica. 

— Cine-o fi intrat în casă la mine? Sunt absolut 


sigură de faptul că păpuşa aceea nu era aici, atunci 
când i-am adus lui Jim lucrurile în camera asta, insistă 
doamna Etra. Cum puteau să ajungă obiectele astea 
aici? Cine mi-o fi băgat în casă nişte lucruri atât de 
îngrozitoare, detective Cross? 

Femeia mi-a dat voie să iau cu mine păpuşa şi 
ochiul. Nu avea nevoie de ele şi mie mi s-a părut 
firească reacţia ei. 


49 

Între timp, ancheta asupra crimelor mai înainta şi 
pe un al doilea front. John Sampson ieşise cu maşina 
lui neagră Mercury Cougar de pe Autostrada 35 la 
Mantoloking pe ărmul Jersey şi se îndrepta în 
direcţia oceanului. Localitățile Point Pleasant, Bay 
Head şi Mantoloking amplasate pe litoral erau 
aproape pustii în acea zi de octombrie. 

El îşi parcă automobilul pe Bulevardul de Est şi se 
hotărî să-şi mai dezmorţească puţin picioarele, după 
călătoria de la Washington şi până acolo. 

— lisuse, ce mai plajă, mormăi Sampson printre 
dinţi, în timp ce urca treptele unei scări de acces 
public şi ajungea pe crestele dunelor de nisip. Oceanul 
se afla chiar acolo, la nici patruzeci de metri depărtare 
de el. 

Ziua aceea era aproape perfectă. Temperatura 
trecea puţin peste douăzeci de grade Celsius, soarele 
strălucea pe cerul albastru şi senin, fără niciun nor, 
iar aerul era incredibil de limpede şi de curat. De fapt, 
îşi zise el, acum era o zi mai bună de plajă decât 
avusese parte lumea în cea mai mare parte a verii, 
atunci când toate aceste staţiuni de pe țărm erau 
probabil înţesate de vilegiaturiştii veniţi să facă plajă 
şi de mijloacele lor de transport. 

Pe Sampson îl încânta nespus de mult priveliştea 
care se aşternea în faţa ochilor lui. Liniştitul orăşel de 
pe malul oceanului îl făcea să se simtă mai relaxat. 
Era greu de explicat, dar în ultima vreme zilele lui la 
serviciu în Washington i se păreau tot mai greu de 
suportat. Era obsedat de moartea lui Ellis Cooper, de 
fapt, de uciderea acestuia. În ultima vreme, se lăsase 
copleşit de gânduri. Aici însă se simţea de parcă putea 
auzi şi vedea lucrurile cu o claritate nemaiîntâlnită. 


Totuşi, se gândi că era mai bine să treacă de îndată 
la treabă. Se făcuse aproape trei şi jumătate, oră la 
care el îi promisese lui Billie Houston că-l va vizita 
acasă. Soţul doamnei Houston era învinuit că omorâse 
un alt soldat, în apropiere de Fort Monmouth. Faţa 
victimei fusese apoi vopsită în alb şi albastru. 

La muncă! îşi zise bărbatul în sinea lui, pe când 
deschidea o portiţă din şipci şi înainta pe o potecă 
presărată cu scoici şi cochilii, către o casă mare, 
acoperită cu şindrilă cafenie. Casa de pe plajă şi 
întreaga atmosferă erau neverosimil de frumoase. Lui 
Sampson îi plăcu până şi inscripţia cu numele locului: 
PARADISUL REGĂSIT. 

Doamna Houston trebuie să-l fi urmărit din 
interiorul casei de pe plajă, fiindcă imediat ce piciorul 
lui atinsese prima treaptă a scării, uşa de plasă se 
deschise şi femeia îi ieşi în întâmpinare. 

Era o micuță afro-americană, mai atrăgătoare decât 
s-ar fi aşteptat el. N-o fi avut ea frumuseţea unei stele 
de cinema, însă ceva din aspectul ei îi atrăgea 
bărbatului atenţia şi i-o reţinea. Femeia purta un larg 
şort kaki şi un tricou negru şi era în picioarele goale. 

— Cu siguranţă că ai nimerit o zi frumoasă pentru o 
vizită, îi zise ea şi îi zâmbi. Până şi zâmbetul ei era 
plăcut. Doamna Houston era o adevărată gâgâlice - 
căci, probabil, avea doar un metru şi cincizeci de 
centimetri înălţime - şi Sampson se îndoia că ea ar fi 
putut cântări cu mult mai mult decât patruzeci şi cinci 
de kilograme. 

— Cum, dar aici nu sunt toate zilele la fel cu cea de 
azi? o întrebă Sampson, încercând şi el să zâmbească. 
În timp ce urca scârţâitoarele trepte din lemn ale 
scării de la verandă, omul încă se străduia să-şi revină 
din surpriza provocată de feminitatea doamnei 


Houston. 

— La drept vorbind, îi răspunse ea, aici există destul 
de multe zile asemănătoare cu asta. Eu sunt Billie 
Houston. Dar desigur că asta ştii deja. Femeia îi 
întinse mâna. Aceasta era caldă şi catifelată şi părea 
extrem de mică. 

Bărbatul îi reţinu mâna ceva mai mult decât ar fi 
intenţionat. De ce oare procedase astfel? Sampson 
presupuse faptul că asta se datorase în parte grelei 
încercări prin care trecuse femeia. Soţul doamnei 
Houston fusese executat cu aproape doi ani în urmă, 
iar ea îi susţinuse cu toată hotărârea nevinovăția, 
până la sfârşit şi chiar şi după aceea. Scenariul 
începea să devină familiar. Sau poate că exista ceva în 
zâmbetul bucuros al femeii care îl făcea pe John să se 
simtă ca în al nouălea cer. Ea îl impresionase pe uriaş 
cam la fel de mult ca şi orăşelul acela şi vremea 
frumoasă. Nu avea nimic care să nu-i placă la ea. Cel 
puţin până în acel moment. 

— Ce-ar fi dacă am merge să facem o plimbare pe 
plajă şi să stăm de vorbă acolo pe îndelete? îi sugeră 
Billie. Poate că ai vrea mai întâi să-ţi scoţi pantofii şi 
şosetele. Eşti un băiat de la oraş, nu-i aşa? 


50 

Sampson făcu exact ceea ce îi sugerase ea. Nu prea 
avea rost investigarea crimei şi nici această 
întrevedere, pentru că nu mai puteau schimba 
lucrurile. Simţea sub tălpile lui goale nisipul cald şi 
plăcut, în timp ce o urma pe femeie de-a lungul marii 
case, înainte de a escalada o movilă înaltă şi lată, 
acoperită de nisip alb şi de o unduitoare iarbă de 
plajă. 

— Casa ta este deosebită, zise el. Puțin spus 
frumoasă! 

— Aşa cred şi eu, încuviinţă ea şi se întoarse spre el 
învăluindu-l într-un zâmbet. Dar bineînţeles că asta nu 
este casa mea. Locuinţa mea se află la câteva cvartale 
mai în interiorul uscatului. Este unul dintre micile 
bungalow-uri de plajă, pe lângă care ai trecut venind 
cu maşina încoace. Eu stau aici şi am grijă de casa 
familiei O'Brien, cât timp Robert şi Kathy locuiesc la 
Fort Lauderdale, în cursul iernii. 

— Asta n-ar părea să fie o însărcinare neplăcută, 
zise John. De fapt, lui i se părea chiar un aranjament 
extrem de avantajos. 

— Ai dreptate, acceptă femeia şi schimbă imediat 
subiectul: Parcă voiai să vorbeşti cu mine despre soţul 
meu recent decedat, detective. Vrei să-mi spui de ce ai 
venit aici? De când mi-ai telefonat, stau ca pe ace. De 
ce ai vrut să avem această întrevedere? Ce anume ştii 
despre cazul soţului meu? 

— Stai ca pe ace? o întrebă Sampson. Cine mai 
foloseşte în ziua de azi expresia asta? 

Ea râse. 

— Uite că eu o folosesc. Aşa mi-a venit mie să zic. 
Mi-ai dat o întâlnire şi m-ai găsit, nu-i aşa? Am crescut 
la o fermă luată în arendă în Alabama, lângă 


Montgomery. Şi nu ţi-am acordat niciun fel de 
întâlnire particulară. Aşa încât te-aş ruga să-mi spui 
care este motivul pentru care te afli acum, aici, 
detective. 

Cei doi începuseră să coboare o colină nisipoasă 
care se povârnea înspre oceanul strălucind în multe 
nuanţe albastre, verzui şi de un bej mâlos. Era 
incredibil - cât vedeai cu ochii, pe țărm nu se afla 
absolut nimeni. Atâtea case formidabile se aflau acolo, 
practic nişte adevărate vile, şi în afară de pescăruşi nu 
se vedea nici ţipenie de om. 

Pe când se plimbau spre nord, el îi povesti doamnei 
Houston despre prietenul lui, Ellis Cooper, şi despre 
tot ce se întâmplase la Fort Bragg. Nu i-a mai spus şi 
despre celelalte crime comise împotriva militarilor. 

— Trebuie să îţi fi fost un prieten foarte bun, rosti ea 
după ce Sampson tăcuse. Fără îndoială că eşti un om 
care nu se dă prea uşor bătut. 

— Pur şi simplu, nu pot să renunţ. El a fost unul 
dintre cei mai buni prieteni pe care i-am avut 
vreodată. Ne-am petrecut împreună trei ani în 
Vietnam. A fost primul bărbat mai în vârstă din viaţa 
mea, care nu s-a gândit numai la el. Înţelegi tu, într-un 
fel a reprezentat pentru mine tatăl pe care nu l-am 
avut niciodată. 

Ea dădu din cap, însă nu mai insistă asupra 
subiectului. Lui îi plăcu acest lucru. Şi continua să se 
minuneze, văzând cât de mignonă era femeia. Se 
gândi că ar fi putut cu uşurinţă să o poarte sub braţ. 

— Doamnă Houston, pe de altă parte, mai este şi 
faptul că sunt absolut convins că Ellis Cooper nu a 
avut nimic de-a face cu acele asasinate. Spune-i un al 
şaselea simţ sau oricum ai vrea să-l cataloghezi, dar 
eu am această certitudine. El mi-a mărturisit asta doar 


cu puţin timp înainte de a fi executat. Și nu pot să fac 
abstracţie de acest lucru. Pur şi simplu, îmi este 
imposibil s-o fac. 

Femeia oftă, iar el îi putu remarca durerea care i se 
citea pe faţă. Înţelese că ea nu se putea împăca cu 
moartea soţului ei și totuşi nu întrerupsese povestirea 
lui. Ăsta era un lucru foarte interesant. Fără îndoială 
că doamna Houston era o persoană de o mare 
delicateţe sufletească. 

El se opri din mers, după care se opri şi ea. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă într-un târziu femeia. 

— Aşa-i că nu îţi este prea uşor să vorbeşti despre 
tine? îi răspunse el tot printr-o întrebare. 

Ea râse. 

— Ooo, ba da. E de-ajuns să mă pornesc, că nu-mi 
mai tace gura. Uneori, vorbesc chiar prea mult, crede- 
mă. Însă m-a interesat ceea ce spuneai şi modul în 
care vorbeai. Vreau acum să-ţi povestesc şi eu despre 
soţul meu şi despre ceea ce i s-a întâmplat? Şi să-ţi 
explic de ce sunt atât de sigură că nici el nu era 
vinovat? 

— Aş vrea să aflu absolut totul despre soţul tău, 
încuviinţă Sampson. Te rog. 

— Eu socotesc că Laurence a fost asasinat de către 
autorităţile statului New Jersey. Insă altcineva îi dorea 
moartea. lar eu aş vrea să descopăr cine anume se 
face vinovat de moartea soţului meu, la fel de mult 
cum vrei şi tu să afli cine l-a omorât pe prietenul tău, 
Ellis Cooper. 


51 

Sampson şi cu doamna Billie Houston rămaseră 
acolo şi se aşezară pe nisip, în faţa unei imense case 
de pe plajă, care trebuia să aibă cel puţin 
douăsprezece dormitoare. Acum respectiva casă era 
pustie, încuiată şi cu toate obloanele trase, ceea ce lui 
Sampson i se păru a fi o risipă monumentală. La 
Washington, el cunoştea oameni care locuiau în case 
părăsite, fără ferestre, fără încălzire şi fără apă 
curentă. 

Bărbatul nu-şi mai putea dezlipi privirea de la acea 
casă. Casa avea trei etaje şi largi terase de jur 
împrejurul ultimelor două etaje de sus. O mare 
pancartă fixată pe duna de lângă CASĂ avea pe ea o 
inscripţie care avertiza: PE ACESTE DUNE, ACCESUL 
ESTE INTERZIS. NU VA ABATEŢI DE PE DRUMUL PUBLIC. 
AMENDĂ, 300 DE DOLARI. Aceşti oameni aveau un 
pronunţat simţ al proprietăţii, îşi zise Sampson în 
sinea lui. 

Uitându-se către ocean, Billie Houston începu să 
vorbească: 

— Să-ţi povestesc despre noaptea în care a avut loc 
crima, spuse ea. Eram pe-atunci asistentă la Centrul 
Medical Comunitar din Toms River. Am ieşit din 
schimbul meu la ora unsprezece şi am ajuns acasă pe 
la unsprezece şi jumătate. Laurence mă aştepta 
aproape întotdeauna. De obicei, ne povesteam unul 
altuia ceea ce ni se întâmplase în cursul zilei. Stăteam 
pe canapea. Poate ne mai uitam împreună şi la 
televizor puţin, mai ales la comedii. El era un munte 
de om, la ca şi tine, şi obişnuia să-mi spună că ar 
putea să mă ducă la el în buzunar. Sampson nu zicea 
nimic, ascultând cum prindea contur povestea ei. Ceea 
ce îmi amintesc cu claritate în legătură cu acea noapte 


este faptul că ea a fost cât se poate de obişnuită, 
detectivule. Laurence urmărea la televizor Show-ul lui 
Steve Harvey, IAR EU M-AM APLECAT CĂTRE EL Și l-am 
sărutat. El m-a aşezat pe genunchii lui şi am stat oo 
vreme de vorbă. Apoi eu m-am dus să-mi schimb 
hainele de lucru, cu care fusesem îmbrăcată la 
serviciu. După ce am revenit din dormitor, mi-am 
turnat un pahar de Shiraz şi l-am întrebat pe Laurence 
dacă nu voia cumva să-i fac nişte floricele de porumb. 
El nu voia. Avea grijă de greutatea lui, care uneori îi 
cam creştea în timpul iernii. Era bine dispus şi relaxat. 
Nu mi s-a părut tensionat sau stresat. N-o să uit asta 
niciodată. Soneria de la intrare s-a auzit tocmai când 
îmi turnam vinul în pahar. Eram oricum în picioare, 
aşa că m-am dus eu să văd cine sunase. Era poliţia 
militară. Poliţiştii m-au dat la o parte, au intrat în casă 
şi l-au arestat pe Laurence, sub acuzaţia de a fi comis 
un asasinat oribil în acea seară, doar cu câteva ore 
mai devreme. Imi amintesc că îl priveam pe soţul meu, 
iar el se uita la mine. A scuturat din cap, totalmente 
uluit. Ar fi fost imposibil să mimeze acea uluire Apoi 
le-a spus poliţiştilor: „Faceţi o mare greşeală. Sunt 
sergent în armata Statelor Unite.” In acel moment, 
unul dintre poliţişti l-a doborât cu o lovitură de baston. 


52 

Încercam să uit că lucram la un caz şi că duceam cu 
mine o îngrozitoare păpuşă de paie şi ochiul acela 
protector, veşnic vigilent, lipsit de pleoapă, să uit că 
mă aflam în urmărirea ucigaşilor, mai neînduplecat 
decât fusesem vreodată. 

Am păşit în holul hotelului Wyndham Buttes Resort 
din Tempe, iar acolo mă aştepta Jamilla. Ea venise cu 
avionul de la San Francisco, pentru a ne întâlni. 

Purta o bluză portocalie de mătase şi un pulover de 
un portocaliu mai închis, legat în jurul umerilor, nişte 
brățări fine de aur şi nişte cercei micuţi. Părea 
aranjată perfect pentru Valea Soarelui, aşa precum 
auzisem că îşi denumeau perimetrul metropolitan 
locuitorii oraşelor Phoenix, Scottsdale, Mesa, 
Chandler şi Tempe. 

— Bănuiesc că ştii deja acest lucru, dar trebuie să-ți 
spun şi eu că arăţi absolut formidabil, i-am zis în timp 
ce o îmbrăţişam cu multă căldură. Mi-ai tăiat 
răsuflarea. 

— Chiar aşa să fi făcut eu oare? mă întrebă ea, 
mimând surprinderea. lată un mod extrem de plăcut 
de a ne începe weekendul. 

— Şi nici măcar nu sunt singurul care crede asta. 
Toată lumea din hol te admiră. 

Jamilla râse. 

— Acum ştiu că vrei să mă iei peste picior. 

Jamilla mă luă de mână şi traversarăm împreună 
holul. Deodată m-am oprit brusc şi am cuprins-o din 
nou în braţele mele. M-am uitat o clipă în ochii ei şi 
apoi am sărutat-o. A fost un sărut prelung şi dulce, 
fiindcă îl aşteptasem de multă vreme. 

— Şi tu arăţi foarte bine, îmi zise ea într-un târziu. 
Tu mereu arăţi bine. Să-ţi spun un secret. Tu mi-ai 


tăiat răsuflarea încă din primul moment în care te-am 
văzut, pe aeroportul din San Francisco. 

Am râs şi eu şi mi-am dat ochii peste cap. 

— Păi atunci, cred că ar fi mai bine să luăm o 
cameră şi să urcăm acolo, înainte de a da de bucluc 
aici. 

Jamilla se aplecă spre mine şi mă sărută din nou. 

— Am putea într-adevăr să intrăm într-un mare 
bucluc. Apoi iar mă sărută. Alex, eu nu prea fac 
lucruri de genul ăsta. Ce se întâmplă oare cu mine? 
Ce-am păţit? 

După încă o îmbrăţişare, ne-am îndreptat către 
ascensoarele hotelului. 

Camera noastră era la ultimul etaj şi avea o 
privelişte asupra unei cascade care cădea într-un 
bazin de înot dintr-o zonă montană. În depărtare, se 
vedeau piste de jogging şi poteci de drumeţie, terenuri 
de tenis şi unul sau două trasee de golf. l-am spus 
Jamillei că, în cazul în care vedem prin apropiere un 
stadion de fotbal, acela trebuie să fie Sun Devil. 

— Cred că acolo joacă Arizona State. 

— Să ştii că vreau să aflu totul despre localitatea 
Tempe şi despre echipa de fotbal american Arizona 
State, însă ceva mai târziu, ţinu Jamilla să mă asigure. 

— Ooo, foarte bine, am înţeles. Apoi am atins cu 
degetele bluza ei, care era extrem de catifelată. Ce 
plăcută este la atingere, i-am zis eu. 

— Aşa se şi cuvine să fie. 

Am început să-mi plimb încet mâinile pe țesătură, pe 
umerii Jamillei, pe sfârcurile sânilor ei, pe pântece. I- 
am mângâiat umerii, iar ea s-a rezemat de mine şi a 
scos un prelung: 

— Mmmm, daaaaa, te rog şi-ţi mulţumesc. Era ca un 
dans improvizat şi niciunul dintre noi nu ştia precis ce 


anume mai urma să se întâmple în continuare. Era 
atât de plăcut să fiu din nou împreună cu ea! N-avem 
nicio grabă, nu-i aşa? îmi şopti Jamilla. 

— Aşa este. Avem tot timpul din lume. Ştii că, în 
cercurile poliţieneşti, asta se cheamă prindere în laţ. 

— Da, aşa se cheamă. Sunt pe deplin conştientă de 
acest fapt. I se mai zice şi ambuscadă. Poate că s-ar 
cădea pur şi simplu să te predai. 

— Foarte bine, mă predau, inspectore. 

Nu mai exista nimic pe lume, în afară de noi doi. N- 
aveam idee cum se întâmpla, dar învăţam doar să mă 
bucur de fiecare clipă şi să nu-mi fac niciun fel de 
griji. În ultima vreme, nu mai fusesem cu nicio femeie, 
exceptând acea zi petrecută împreună cu Jamilla în 
Washington. Nu mai fusesem cu nimeni altcineva, de o 
bună bucată de vreme. 

— Ai cea mai catifelată mângâiere care poate exista 
pe lume, murmură ea. De necrezut. Nu te opri! 

— Şi tu la fel. 

— Pari surprins. 

— Puțin, am recunoscut eu. Probabil, din cauză că 
ţi-am cunoscut latura dură şi te-am văzut şi ca pe o 
pisicuţă cu ghearele scoase din perniţe, atunci când 
am lucrat împreună. 

— Şi te deranjează cumva latura mea cea dură? 

— Nu mă deranjează câtuşi de puţin, am asigurat-o 
eu. Ba chiar îmi place şi latura ta cea dură. Cel puţin, 
atâta vreme cât nu se manifestă împotriva mea. 

Jam mă împinse imediat pe pat, după care se aruncă 
peste mine. Am sărutat-o pe obraji, apoi pe buzele 
dulci. Mirosea grozav şi avea un gust minunat. Ii 
puteam simţi sângele pulsându-i în trup. N-aveam 
nicio grabă. 

— În copilăria mea, la Oakland, am fost o băieţoaică. 


Jucam baseball, jucam foarte bine şi softball, îmi zise 
ea. Voiam ca tata şi fraţii mei să fie mândri de mine. 

— Şi se mândreau cu tine? 

— Oo, da. Cum să nu se mândrească? Eram 
nemaipomenită şi la baseball şi pe pistă. 

— Şi se mândresc şi azi cu tine? 

— Eu cred că da. Sigur că se mândresc. Tata este 
puţin dezamăgit că nu joc pentru Giants, mai spuse 
Jamilla şi izbucni în râs. El este de părere că aş fi mai 
bună ca Barry Bonds. 

Ea m-a ajutat după aceea să-mi scot pantalonii, în 
timp ce eu îi descheiam bluza. Tremuram într-o 
manieră incontrolabilă. Aveam tot timpul din lume. 


53 

După ce încheiase discuţia cu doamna Billie 
Houston, se făcuse deja prea târziu pentru ca 
Sampson să mai plece înapoi spre Washington în 
aceeaşi zi, ca să nu mai vorbim de faptul că îi plăcea şi 
atmosfera de la malul oceanului, astfel încât trăsese în 
oraş la hanul Conover's Bay Head, pe care i-l 
recomandase Billie. 

Tocmai intrase în camera lui de la etajul al treilea, 
când sună telefonul. Se întrebă cine ar fi putut să-l 
sune aici. Tocmai la hanul Conover's Bay Head? 

— Da? rosti el în receptor. John Sampson. 

Urmă o scurtă tăcere. 

— La telefon este Billie. Doamna Houston. 

El se aşeză pe marginea patului şi constată că era 
surprins, dar şi că zâmbea. În niciun caz nu se 
aşteptase la acest apel telefonic. 

— Bună. Ne-am despărţit doar de câteva... minute. 
Ai uitat să-mi spui ceva? 

— Nu. Păi, de fapt, ba da. Ai venit să-l ajuţi pe 
Laurence, iar eu nu fac absolut nimic pentru ca tu să 
ai o şedere cât mai plăcută aici. Vrei să vii diseară 
acasă la mine, să cinăm împreună? Deja m-am apucat 
să pregătesc câte ceva, aşa că nu accept niciun refuz. 
Ce ai avea de pierdut? Apropo, să ştii că mă pricep la 
gătit. 

Sampson se cam codea, neputându-şi da seama dacă 
era o idee chiar aşa de bună. Nu credea că cina cu 
Billie Houston ar fi fost un fel de corvoadă. Era doar o 
situaţie potenţial stânjenitoare şi poate chiar un 
conflict de interese. 

Şi cu toate astea, felul în care pusese ea problema 
nu-i mai lăsa nicio posibilitate de a se eschiva. lar 
până la urmă, nu se putea întâmpla nimic rău. 


— Bună idee! Mi-ar plăcea să cinez acasă la tine. Pe 
la ce oră să fiu acolo? 

— Poţi să vii oricând îţi convine. Nu e nimic 
simandicos, detectivule. Am să pornesc grătarul, de 
îndată ce ajungi aici. 

— Dacă ajung peste o oră e bine? Şi apropo, mă 
cheamă John, nu „detectivule”. 

— Cred că mi-ai mai spus asta. Tu deja ştii că eu 
sunt Billie şi, dacă nu te superi, aş prefera să-mi spui 
aşa, în loc de „doamna Houston”. Atunci, ne revedem 
cam într-o oră. 

Ea închise, iar Sampson mai rămase câteva secunde 
cu receptorul în mână. Acum când se gândea mai 
bine, cina cu Billie Houston nu i se părea o idee deloc 
rea. Nerăbdător să ajungă cât mai repede acolo, el se 
dezbrăcă şi se îndreptă către duş. 

Nimic simandicos i se părea o idee bună. 


54 

Sampson cumpără de la Piaţa Centrală din Bay 
Head un bucheţel de flori şi o sticlă de vin roşu. In 
timp ce se apropia de casa de pe plajă, se tot întreba 
dacă ceea ce făcea EL NU ERA CUMVA PUŢIN CAM 
EXAGERAT. Flori? Vin? Ce era oare în mintea lui? 

Se simţea vinovat pentru faptul că soţul acestei 
femei s-ar fi putut să fi fost ucis? Sau fiindcă ea 
rămăsese văduvă atât de devreme? Ori poate avea 
totul vreo legătură cu Ellis Cooper? Sau era vorba 
doar despre Billie Houston şi el însuşi? 

Sampson făcu un ocol şi ajunse la uşa de plasă care 
dădea în bucătăria casei de pe plajă. Apoi bătu uşor în 
rama de lemn. 

— Bună? Billie? Eşti aici? strigă bărbatul. 

Billie? Aşa s-ar fi cuvenit oare să i se adreseze? 

Nu ştia de ce, dar îl preocupa siguranţa ei. De ce 
oare? Doar nimeni n-ar fi vrut acum să-i facă niciun 
rău lui Billie Houston, nu-i aşa? Şi totuşi, el avea un 
simţământ bizar, Adevăraţii ucigaşi umblau în deplină 
libertate, cine ştie pe unde. S-ar fi putut foarte bine ca 
ei să umble chiar pe-aici, prin New Jersey. Ce i-ar fi 
putut împiedica să facă asta? 

— Uşa este deschisă. Intră! îi răspunse ea. Eu sunt 
aici afară, pe verandă. 

Sampson trecu prin bucătărie şi o văzu pe femeie 
aranjând o măsuţă pe veranda deschisă din faţa casei, 
cu vedere la ocean. Era un loc splendid pentru cină. 
Mai multe fotolii de grădină se aflau înşirate de-a 
lungul verandei. Mai exista acolo şi un balansoar din 
împletitură de răchită, vopsit în bleumarin, pentru a 
se asorta cu obloanele de la ferestre. 

De pe verandă, bărbatul putea vedea întinderea 
nemărginită a oceanului, pe deasupra culmilor 


dunelor şi a unduitoarelor ierburi de mare. 

Dar ochii lui se îndreptară din nou în direcţia femeii. 
Aceasta îşi pusese o bluză de un alb imaculat şi nişte 
jeanşi Levis prespălaţi şi era tot desculţă. Işi prinsese 
la spate părul într-o coadă de cal. Se rujase extrem de 
discret. 

— Bine ai venit. M-am gândit să mâncăm aici afară. 
Încă nu este prea frig pentru aşa ceva, nu crezi? îl 
întrebă ea, făcându-i cu ochiul. 

Sampson păşi într-o încăpătoare verandă de lemn. 
Briza bătea dinspre ocean, dar pe verandă era plăcut. 
Bărbatul simţea în atmosferă mirosul oceanului, dar şi 
un parfum de levănţică de mare şi de flori de toamnă. 

— Este cât se poate de bine, o asigură el. 
Temperatura aerului era potrivită, masa era frumos 
aranjată, iar priveliştea oceanlui i se părea de-a 
dreptul încântătoare. In partea de sud est a 
Districtului Columbia, nu puteai deloc găsi un astfel 
de peisaj. Să-mi spui dacă vrei să te ajut cu ceva, se 
oferi John. 

— Bună idee! Poţi să tai legumele şi să termini de 
pregătit salata. Sau, dacă preferi, te poţi ocupa tu de 
grătar. 

Sampson nu-şi putu ascunde un zâmbet. 

— Nu-i o alegere prea dificilă. O să fac eu salata. 
Desigur însă că am glumit. Aş fi bucuros să mă ocup 
de grătar, atâta vreme cât n-o să fiu obligat să port 
cine ştie ce bonetă, sau un şorţ cu vreun mesaj vesel 
scris pe el. 

Femeia râse. 

— Nu am aşa ceva. Când ai venit aici dinspre 
bucătărie, ai trecut pe lângă un CD-player. Am scos un 
vraf de CD-uri. Alege tu muzica pe care o preferi. 

— Vrei cumva să mă testezi? o întrebă el. 


Billie râse din nou. 

— Nu, pentru că deja ai trecut cu brio toate testele. 
Tocmai de aceea te-am şi invitat la masă. Nu mai fi 
îngrijorat în legătură cu noi doi. O să fie mai bine 
decât ţi-ai putea închipui. 


55 

Ea avea dreptate să afirme că seara aceea era 
deosebită. La început, se simţise puţin jenat, dar 
pentru câteva ore aproape că uitase de Ellis Cooper. 
Dacă nu cunoştea foarte bine persoana lângă care se 
afla, Sampson era de obicei extrem de tăcut. In parte, 
asta se datora timidităţii sale, pentru că el fusese 
dintotdeauna foarte înalt şi ieşea astfel în evidenţă în 
orice grup de oameni. Insă era şi suficient de onest cu 
el însuşi ca să ştie că nu voia să-şi irosească vremea 
cu persoane care nu însemnau nimic pentru el şi nici 
nu aveau să însemne vreodată. 

Cu Billie era altceva, iar el simţise acest lucru încă 
de când o auzise prima oară vorbind. Fu surprins să 
constate că îi plăcea s-o asculte povestind despre 
indiferent ce anume: despre rutina zilnică din 
Mantoloking; despre cei doi copii mărişori ai ei, 
Andrew, boboc la colegiul Rutgers, şi Kari, în ultimul 
an la liceul Monmouth; despre influenţa mareelor 
oceanului asupra spargerii valurilor pe țărm şi despre 
multe alte lucruri. În afară de îngrijirea acelei case, ea 
lucra cu normă întreagă ca asistentă medicală. Era 
angajată a Clinicii de Urgenţă şi se specializase în 
traumatismele persoanelor adulte. Zburase cu 
elicoptere medicale până la nişte unităţi mai mari de 
intervenţie, din Newark şi din Philadelphia. Cândva 
demult, lucrase ca soră medicală chiar şi într-o unitate 
chirurgicală militară de campanie. 

Cei doi nu mai vorbiră despre soţul ei, până după 
cină. Sampson a fost acela care a readus subiectul în 
discuţie. Afară se mai răcorise, iar ei se mutaseră în 
camera de zi. Billie aprinsese focul în şemineu, iar 
acum lemnele sfârâiau şi trosneau şi încălzeau 
interiorul casei. 


— Te-ar deranja dacă am mai vorbi timp de câteva 
minute despre Laurence? o întrebă el, pe când şedeau 
amândoi pe o canapeluţă de lângă şemineu. Nu 
trebuie neapărat să facem asta, dacă tu nu mai vrei să 
discuţi despre acest subiect. 

— Nu mă deranjează. Nu e nicio problemă, crede- 
mă. Doar pentru asta ai venit aici. 

Deodată, ceva îi atrase lui Sampson atenţia. 
Bărbatul se ridică de pe canapea şi se îndreptă către o 
mică vitrină aflată lângă şemineu. O deschise şi scoase 
din ea o păpuşă din paie. 

Acest lucru chiar că era o ciudăţenie. El examină 
îndeaproape păpuşa. Cu siguranţă era absolut la fel ca 
aceea pe care o văzuse acasă la Ellis Cooper. Il 
speriase faptul că păpuşa asta se afla în casa lui Billie. 
Ce căuta aici păpuşa? 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă femeia. Ce este cu 
păpuşa asta îngrozitoare? Nu-mi amintesc s-o mai fi 
văzut până acum. Este ceva rău? Dintr-odată, chipul 
tău a devenit foarte grav. 

— Am văzut şi acasă la Ellis Cooper o păpuşă la fel 
ca asta, recunoscu el. Este din Vietnam. Am văzut 
nenumărate păpuşi din astea, în satele de-acolo. Au 
ceva de-a face cu spiritele rele şi cu morţii. Aceste 
păpuşi ţin de magia neagră. 

Billie se apropie şi ea de bărbat şi de vitrină. 

— Pot s-o văd şi eu, te rog? După ce examină cu 
atenţie pnpuşa de paie, femeia scutură din cap. 
Presupun că poate să fie un obiect pe care l-o fi adus 
Laurence acasă. Ca un fel de suvenir, care să-ţi aducă 
aminte că eşti doar un biet muritor. Cu toate astea 
însă, nu-mi amintesc să mai fi văzut vreodată până 
acum păpuşa asta. Ce ciudăţenie! Acest lucru îmi 
aminteşte de faptul că deunăzi am găsit şi un ochi 


mare şi urât, în aceeaşi vitrină. Părea atât de .... 
malefic, încât l-am aruncat. 

Sampson se uită drept în ochii ei. 

— Bizară coincidenţă, zise el scuturând din cap. Se 
gândea la faptul că Alex refuza să creadă în astfel de 
coincidenţe. L-ai auzit vreodată pe soţul tău rostind 
numele sergentului Ellis Cooper? o întrebă Sampson. 

Billie scutură din cap. 

Femeia părea acum întrucâtva hăituită, ca de nişte 
năluci. 

— Niciodată. El arareori vorbea despre război. Nu i- 
a plăcut războiul nici cât timp a fost acolo şi i-a plăcut 
şi mai puţin după ce s-a întors şi a avut timpul necesar 
pentru a se gândi la experienţa trăită de el în lupte. 

— Înţeleg foarte bine. Când m-am întors la 
Washington, am fost încartiruit pentru câteva luni la 
Fort Myer, în Arlington. Într-o sâmbătă, am venit 
acasă îmbrăcat ÎN uniformă. Am coborât din autobuz 
în centrul capitalei. În acel moment, o fată de rasă 
albă, în jeanşi franjuraţi şi sandale, s-a apropiat de 
mine şi a scuipat pe uniforma mea. Mi-a spus că sunt 
un ucigaş de copii. N-o să uit asta, câte zile voi mai 
avea de trăit. Am fost aşa de înfuriat, încât m-am 
răsucit pe călcâie şi am plecat de acolo, cât de repede 
am putut. Fata aceea hipiotă n-avea habar de ceea ce 
se întâmpla în Vietnam, de ceea ce însemna să fii 
împuşcat, să pierzi prieteni, să lupţi pentru ţara ta. 

Billie îşi încleştă mâinile şi începu să se legene 
înainte şi înapoi. 

— Nu ştiu ce aş mai putea să-ţi povestesc despre 
Laurence. Cred că probabil l-ai fi simpatizat. Toată 
lumea îl simpatiza. Era un om cu multă 
responsabilitate şi un tată bun pentru copiii noştri. 
Era un soţ atent şi iubitor. Inainte de a muri, şi mă 


refer acum la ultimele douăzeci de minute dinainte de 
a fi executat, am vorbit cu el la închisoare. Soţul meu 
s-a uitat atunci drept în ochii mei şi mi-a spus: „Nu l- 
am ucis eu pe tânărul acela. Te rog să ai grijă să afle 
acest lucru copiii noştri. Să ai mare grijă de asta, 
Billie.” 

— Da, şi Ellis Cooper mi-a spus ceva asemănător, 
rosti Sampson. 

Apoi în camera de zi se lăsă tăcerea. Pentru întâia 
dată, atmosfera devenise uşor stânjenitoare. Sampson 
se simţi dator să spună: 

— Mă bucur că m-ai invitat, Billie. Seara asta a fost 
extrem de plăcută pentru mine. Iti mulţumesc. Acum 
însă eu trebuie să plec. Se face târziu. 

Ea rămase în picioare lângă el, fără să se mişte. 
Sampson se aplecă spre femeie şi o sărută pe obraz. 
Doamne, cât de micuță era! 

— Tu crezi cu-adevărat că or să mă lase nervii, îi 
zise ea, însă după aceea îi zâmbi. Să nu-ţi faci griji în 
privinţa asta. 

Femeia îl conduse apoi până la maşină. Simţiră 
amândoi nevoia de a vorbi din nou - în principal 
despre frumuseţea cerului nopţii deasupra oceanului. 

Sampson se sui în Cougar, în timp ce Billie o pornise 
inapoi, în direcţia casei. Bărbatul o urmări cu privirea, 
simțind o părere de rău pentru faptul că seara se 
încheia şi că probabil nu avea s-o mai vadă niciodată 
pe acea femeie. Mai era şi puţin îngrijorat în privinţa 
ei. Cum ajunsese oare în casa ei păpuşă aceea de 
paie? 

Când ajunse la baza scărilor, ea se opri, cu o mână 
pe balustradă. Apoi, aproape ca şi când ar fi uitat să-i 
spună ceva, Billie reveni lângă maşina lui. 

— Aăă... eu..., îi zise femeia, după care se opri. 


Părea neliniştită, pentru prima oară de când se 
cunoscuseră ei doi. Se simţea nesigură pe ea. 

Sampson o luă de mână. 

— Mă întrebam dacă nu mi-ai putea oferi încă o 
ceaşcă de cafea, îi spuse el. 

Ea râse încetişor şi scutură din cap. 

— Intotdeauna eşti aşa de politicos? 

Sampson înălţă din umeri şi îi răspunse: 

— Nu. Niciodată în viaţă nu m-am mai comportat 
aşa ca acum. 

— Păi atunci, vino înapoi în casă! 


56 

Se făcuse aproape miezul nopţii, iar Jamilla şi cu 
mine şedeam cufundaţi până la gât în scânteietorul 
bazin de munte, din care se vedea în depărtare oraşul 
Phoenix, şi mai aproape deşertul. Cerul de deasupra 
capetelor noastre părea nemărginit. Un avion mare cu 
reacţie decolă de la Phoenix şi în acel moment nu m- 
am putut gândi la nimic altceva decât la tragedia de la 
World Trade Center. Mă întrebam dacă exista vreun 
om capabil să se uite la un avion cu reacţie, fără să fie 
dominat de acel gând. 

— N-aş vrea să mai ies niciodată din apa asta, îmi 
zise Jamilla. Imi place aici. Cerul de deasupra 
deşertului este mereu acelaşi. 

O tineam pe Jam lipită de mine, simţindu-i inima 
bătând cu putere lângă pieptul meu. Aerul nopţii din 
deşert era răcoros, ceea ce făcea ca şederea în bazin 
să fie cu atât mai reconfortantă. 

— Nici eu n-aş vrea să mai plec de-aici, i-am şoptit la 
ureche. 

— Şi-atunci, de ce trăim în oraşul cel mare? De ce 
alergăm după ucigaşi? De ce muncim zi şi noapte, 
pentru un salariu de mizerie? De ce ne obsedează 
atâta soluţionarea cazurilor de crimă? 

M-am uitat în ochii ei de un cafeniu-închis. Erau 
nişte întrebări îndreptăţite, pe care mi le pusesem şi 
eu, de nenumărate ori, dar mai ales în ultimele câteva 
luni. 

— Părea o idee bună, de fiecare dată. Însă nu şi în 
acest moment. 

— Crezi că ai putea renunţa vreodată? Te-ai putea 
lipsi de adrenalină? De certitudinea că tot ce faci tu 
contează? Alex, eu nu sunt prea sigură că aş fi în stare 
să fac asta. 


I-am spus atunci Jamillei că eu probabil aveam să 
părăsesc poliţia din Washington. Ea dădu din cap şi 
îmi spuse că înţelegea, dar mă întrebam dacă îşi 
dădea cu adevărat seama. Oare de câte ori capturase 
ea nişte asasini? li murise cumva vreun partener? 

— Văd că ne cam învârtim în jurul cozii, îmi replică 
ea. Ce crezi despre relaţia noastră, Alex? Există vreo 
speranţă pentru ca doi poliţişti să-şi poată uni 
destinele? 

În acel moment, eu am zâmbit. 

— Cred că ne descurcăm excelent. Bineînţeles că 
ăsta este doar punctul meu de vedere. 

— Înclin să mă declar de acord cu tine, e încă prea 
devreme pentru a putea să fim siguri, nu-i aşa? 
încuviinţă Jamilla, zâmbind şi ea. Dar ne simţim 
extrem de bine împreună, nu crezi? Toată ziua de azi, 
am uitat complet de meseria mea. Iar ăsta este un bun 
început. 

Am sărutat-o pe buze. 

— Şi eu am uitat azi de meseria mea, la fel ca şi tine. 
Şi nu resping distracţiile. E loc destul în viaţa mea 
pentru mult mai multe distracţii. lar acest lucru este 
chiar mai important decât rezolvarea cazurilor de 
omucidere. 

— Cu adevărat crezi asta, Alex? Femeia îmi zâmbi 
şăgalnic şi se lipi şi mai strâns de mine. Îţi este bine 
aşa? Află că şi eu mă simt la fel de bine. Pentru 
moment, este îndeajuns. Imi place extrem de mult aici. 
Imi place seara asta. Şi am mare încredere în tine, 
Alex. 

Mai mult nici nu mi-aş fi putut dori. 

Cu atât de puţin timp înainte de miezul nopţii. 

In acel bazin de munte, având vederea către Phoenix 
şi către acea uriaşă întindere a deşertului. 


— Şi eu am încredere în tine, i-am răspuns, în timp 
ce uriaşul avion cu reacţie al companiei aeriene 
American Airlines trecea exact pe deasupra capetelor 
noastre. 


PARTEA A TREIA 
INFANTERISTUL 


57 

Am revenit la Washington duminică seara, pe la ora 
unsprezece. Mergeam într-un pas săltat, iar pe faţă mi 
se întipărise un zâmbet. Pentru câteva zile, mai 
uitasem şi eu de rigorile investigaţiei criminalistice, 
Jamilla constituind motivul acestei schimbări 
temporare de situaţie. 

Nana mă aştepta trează în bucătărie. Dar ce se 
întâmpla oare? Ea şedea la masă fără obişnuita ei 
cană de ceai şi fără nicio carte de citit în față. Când 
mă văzu intrând, ea flutură o mână către mine şi apoi 
mă îmbrăţişă. 

— Bine ai venit, Alex. A fost o călătorie plăcută? I-ai 
transmis Jamillei un salut şi din partea mea? Sper să 
nu fi uitat. 

Eu am privit-o drept în ochii ei căprui. Aceştia 
păreau nițeluş cam trişti. De mine, ea nu-şi putea 
ascunde tristeţea. 

— S-a întâmplat ceva rău? Deja mă cuprinsese frica. 
Era cumva bolnavă? Şi cât de grav? 

Nana scutură din cap. 

— Nu, dragul meu, nu chiar. Numai că n-am putut 
să adorm. Povesteşte-mi despre călătoria ta. Cum a 
fost cu Jamilla? mă întrebă ea, în timp ce ochii îi 
străluceau. Nana în mod categoric o simpatiza pe 
Jamilla. Nici asta nu-mi putea ascunde. 

— Oo, e bine şi te salută şi ea. Îi este dor de toţi. 
Sper s-o conving să revină în est, dar ştii că în adâncul 
sufletului ei Jamilla este o fată din California. 

Nana dădu din cap. 

— Sper să se mai întoarcă aici, zise ea. Jamilla este 
o femeie cu adevărat puternică. De data asta, chiar că 
ţi-ai găsit perechea potrivită. N-are nicio importanţă 
faptul că este de pe Coasta de Vest. In orice caz, cred 


că Oaklandul seamănă cu Washingtonul mai mult 
decât San Francisco. Nu eşti şi tu de aceeaşi părere? 

— Ba da, cu siguranţă. 

Continuam să mă uit în ochii Nanei. Nu mai 
înţelegeam nimic. Ea nu mă mai tachina, aşa cum 
făcea de obicei. Ce se întâmplase oare? Am tăcut o 
vreme amândoi. Nici asta nu ne caracteriza. În mod 
obişnuit, ne tot împungeam cu vorba, până când unul 
dintre noi ceda. 

— Ştii, am optzeci şi doi de ani. Niciodată nu mi-am 
simţit vârsta. Nici la şaptezeci de ani, nici la şaptezeci 
ŞI cinci şi nici măcar la optzeci. Însă, Alex, dintr-odată 
am început să-mi simt vârsta. Am optzeci şi doi de ani 
bătuţi pe muchie. Nici mai mult, nici mai puţin. 

Ea îmi luă o mână între mâinile ei şi mi-o strânse 
tare. 

În ochi îi revenise tristeţea, acum însoţită poate şi 
de un strop de teamă. Am simţit în acel moment un 
nod în gât. Ceva era în neregulă cu ea. Ce se 
întâmplase oare? De ce nu voia să-mi spună? 

— În ultima vreme, am avut o durere în piept. Şi 
dificultăţi în respiraţie. Probabil, vreo angină sau orice 
AR mai putea fi. Nu e bine deloc. 

— Ai fost să te consulte doctorul Rodman? Sau Bill 
Montgomery? am întrebat-o eu atunci. 

— M-a văzut Kayla Coles. Era prin vecinătate, 
tratând un pacient, la câteva case mai încolo de noi. 

Acum nu mai înţelegeam chiar nimic. 

— Cine este Kayla Coles? 

— Doctorita Kayla face vizite la domiciliu, în 
cartierele din sud-est ale oraşului. Este asociată cu 
circa o duzină de doctori şi de asistente, care vin în 
zona noastră şi îi ajută pe oamenii de pe-aici. Este o 
doctoriţă extraordinară şi o femeie bună la suflet, 


Alex. Face mult bine în sud-est. Îmi place de ea teribil 
de mult. 

Atunci m-am burzuluit puţin: 

— Nana, tu nu eşti cine ştie ce caz social, care să 
aibă nevoie să beneficieze de acte de caritate. Avem 
suficient de mulţi bani încât să te poţi duce la orice 
doctor vrei tu să-ţi alegi. 

Nana închise ochii şi strânse din pleoape. 

— Te rog, ascultă-mă. Şi fii atent la ceea ce-ţi spun. 
Am optzeci şi doi de ani şi nu sunt nemuritoare, oricât 
de mult mi-aş putea dori eu acest lucru. Însă până 
acum am avut grijă de mine şi am de gând să fac la fel 
şi în continuare. Imi place de Kayla Coles şi am 
încredere în ea. Kayla Coles este medicul pe care mi l- 
am ales. 

Nana se ridică de la masă cu mare încetineală, mă 
sărută pe obraz şi apoi plecă la culcare, târşâindu-şi 
ca de obicei picioarele. Cel puţin însă, acum ne 
ciorovăiam din nou. 


58 

Mai târziu în acea noapte, am urcat în biroul meu din 
podul casei. Toată lumea dormea şi în toată casa 
domnea o linişte deplină. 

Imi plăcea să lucrez în aceste condiţii. Am revenit la 
cazurile din armată; nu mi le mai puteam scoate din 
minte. Şi nici măcar nu voiam să fac acest lucru. 
Cadavre vopsite în culori strălucitoare. Lugubre 
păpuşi de paie. Chiar şi straniul ochi atoatevăzător. 
Oşteni nevinovați, pedepsiți din greşeală cu 
executarea. 

Şi cine putea şti câţi alţi soldaţi nu îşi aşteptau 
execuțiile? 

Aveam de parcurs o mulţime de materiale. Dacă 
doar câteva dintre aceste execuţii ar fi fost în vreun fel 
legate între ele, pentru armată aşa ceva ar fi fost ca o 
adevărată bombă cu ceas. Mi-am continuat 
documentarea, făcând câteva săpături privitoare la 
păpuşa de paie şi la ochiul cel neadormit. Am 
consultat Lexis-Nexis, care cuprindea informaţii din 
cele mai multe ziare locale şi naţionale, precum şi de 
la principalele ziare străine. Foarte mulţi detectivi 
subestimau utilitatea cercetării presei, însă eu nu mă 
număram printre aceştia. Am rezolvat multe cazuri de 
crimă, folosind informaţii dezvăluite presei de către 
unii ofiţeri de poliţie. 

Am citit rapoarte privitoare la un fost soldat din Ha- 
waii. Acesta fusese acuzat de uciderea a cinci bărbaţi, 
pe parcursul unei perioade de sclavie sexuală şi de 
tortură, perioadă care se întindea din 1998 şi până în 
2000. Acum respectivul aştepta să-i vină rândul la 
execuţie. 

Am mers apoi mai departe. Simţeam că unica mea 
opţiune acceptabilă era aceea de a continua 


anchetarea cazului. 

Un căpitan din armată omorâse doi tineri ofiţeri la 
San Diego, cu mai puţin de trei luni în urmă. El fusese 
judecat şi aştepta acum pronunțarea sentinței. 
Nevasta lui făcuse apel. Omul fusese condamnat pe 
baza unui test ADN. MI-AM NOTAT: Poate că ar fi bine să 
vorbesc cu această persoană. 

Am fost apoi brusc întrerupt din citit de zgomotul 
unor paşi bocănind pe scările care suiau în pod. 

Cineva urca încoace. 

Și se grăbea râu de tot. 

Adrenalina îmi inflamă întreg organismul. Am băgat 
mâna într-un sertar al mesei mele de lucru şi am 
înşfăcat un pistol. 

Deodată, în încăpere dădu buzna Damon. Era lac de 
sudoare şi arăta ca naiba. Nana îmi spusese că Damon 
dormea în camera lui. Era evident acum faptul că 
lucrurile stăteau în realitate cu totul altfel. Se părea 
că el nici măcar nu fusese acasă. 

— Damon? i-am spus eu, în timp ce mă ridicam. 
Unde-ai fost? 

— Tată, vino cu mine! Te rog. Este vorba despre 
prietenul meu. Lui Ramon îi este tare rău! Tată, cred 
că este pe moarte. 


59 

Alergam amândoi spre maşina mea, iar Damon îmi 
povestea ce păţise pe drum prietenul său, Ramon. În 
timp ce vorbea, mâinile îi tremurau îngrozitor. 

— A luat Ecstasy, tată. De câteva zile, a tot luat 
Ecstasy. Ştiam despre Ecstasy, care era unul dintre 
drogurile cel mai recent apărute pe piaţa Districtului 
Columbia, fiind răspândit mai ales printre puştii de 
liceu şi de prin colegii, de la George Washington şi din 
Georgetown. 

— Ramon n-a mai fost la şcoală? l-am întrebat eu pe 
Damon. 

— Nu. Şi nici pe-acasă la el n-a mai dat. Şi-a găsit un 
adăpost pe lângă râu. 

Cunoşteam bine zona râului şi m-am îndreptat într- 
acolo, cu un girofar roşu aprins pe acoperişul maşinii 
şi cu sirena urlând. Îl cunoscusem pe Ramon Ramirez 
şi îi ştiam şi pe părinţii acestuia, nişte muzicanți 
dependenţi de droguri. Ramon juca baseball împreună 
cu Damon. N-avea decât doisprezece ani. Aş fi vrut să 
ştiu cât de implicat era Damon în toată povestea asta, 
însă nu era momentul potrivit pentru asemenea 
întrebări. 

După ce am parcat maşina, Damon şi cu mine am 
intrat într-o casă dărăpănată, de pe malul râului 
Anacostia. Casa avea trei etaje, iar cele mai multe 
ferestre erau blocate cu scânduri. 

— Ai mai fost pe-aici? l-am întrebat eu pe Damon. 

— Da, am mai fost. Am venit să-l ajut pe Ramon. Nu 
puteam să-l părăsesc, nu crezi? 

— Când l-ai lăsat aici, Ramon era conştient? am 
continuat eu cu întrebările. 

— Da, dar avea dinţii încleştaţi şi apoi a început să 
vomite. li curgea şi sânge din nas. 


— Bine, hai să vedem cum se simte acum. [ine pasul 
cu mine! 

Ne-am grăbit de-a lungul unui coridor întunecos şi 
am cotit după un colţ. Se simţea duhoare de gunoi şi 
miros de foc recent. F 

Apoi am avut o surpriză. Într-o cămăruţă se afla o 
doctoriţă de la urgenţă şi două ajutoare de-ale ei, 
îngrijind cu toţii un băiat. Se vedeau adidaşii negri ai 
lui Ramon şi pantalonii lui suflecaţi. Băiatul părea 
inert. 

Doctoriţa se ridică din poziţia în care îngenunchease 
deasupra lui Ramon. Era înaltă şi solidă şi avea un 
chip frumos. Nu o cunoşteam nici măcar din vedere. 
M-am apropiat de ea şi i-am arătat insigna de poliţist, 
lucru care n-a părut s-o impresioneze cine ştie cât de 
mult. j 

— Sunt detectivul Cross, m-am prezentat eu. In ce 
stare se află băiatul? 

Femeia îşi concentră cu greu atenţia asupra mea. 

— Eu sunt Kayla Coles. Ne ocupăm acum de el. Incă 
nu ştiu cu exactitate. A sunat cineva la urgente. Tu ai 
sunat? întrebă ea, uitându-se la Damon. lar eu mi-am 
dat seama că ea era doctoriţa despre care îmi vorbise 
Nana. 

Damon îi răspunse la întrebare: 

— Da, doamnă. 

— Iei cumva şi tu droguri? îl mai întrebă ea. 

Damon se uită la mine şi apoi la dr. Coles. 

— Eu nu mă droghez niciodată. Ar fi cea mai mare 
prostie. A 

— Dar prietenii tăi se droghează? Înseamnă că ai 
nişte prieteni proşti ca noaptea? 

— Am încercat să-l ajut. Atât şi nimic mai mult. 

Dr. Coles avea o expresie severă, însă într-un târziu 


ea dădu din cap. 

— Probabil că i-ai salvat prietenului tău viaţa. 

Damon şi cu mine am aşteptat în încăperea sumbră 
şi urât mirositoare, până ce am auzit că Ramon se afla 
în afara oricărui pericol. De data asta, scăpase. Kayla 
Coles veghease asupra lui Ramon ca un veritabil înger 
păzitor. Damon a vrut să-i spună câteva cuvinte lui 
Ramon, mai înainte ca acesta să fie luat şi dus cu 
ambulanţa care aştepta afară. L-am văzut apoi 
strângându-i prietenului său mâinile. Se făcuse 
aproape ora două noaptea, când am ieşit în cele din 
urmă şi noi din casa cea dărăpănată de pe malul 
râului Anacostia. 

— Te simţi bine? l-am întrebat eu. 

El dădu din cap, dar imediat trupuşorul lui începu sa 
tremure, şi băiatul izbucni în plâns cu faţa îngropată 
în scobitura braţului meu. 

— Linişteşte-te, o să fie totul bine, am încercat să-l 
consolez. 

Apoi l-am cuprins cu un braţ pe după umeri şi ne-am 
îndreptat amândoi către casă. 


60 

Thomas Starkey, Brownley Harris şi Warren Griffin 
au luat curse aeriene separate către New York, toate 
având plecarea de pe Aeroportul Raleigh-Durham. Era 
mai sigur şi cu mult mai inteligent aşa. Porneau în 
fiecare misiune de la premisa că în definitiv erau cei 
mai buni specialişti din domeniul lor de activitate. Nu 
aveau voie să comită erori, şi cu atât mai puţin acum. 

Starkey a plecat din Carolina de Nord la ora cinci. 
Hotărâse să-i reîntâlnească pe ceilalţi doi la motelul 
Palisade din Highland Falls, New York, chiar lângă 
Academia Militară a Statelor Unite ale Americii, de la 
West Point. Acolo urma să aibă loc un asasinat. Sau 
mai precis, două. 

Apoi, această îndelungată misiune a lor ar fi urmat 
să se încheie. 

Ce anume îi spusese lui Martin Sheen ofiţerul său 
comandant, în filmul Apocalypse Now? „Nu uita acest 
lucru, căpitane! Nu există niciun fel de misiune. Şi 
niciodată n-a existat vreo misiune”. Starkey compara 
această slujbă cu un îndelungat exerciţiu de târâre. 
Fiecare dintre crime fusese extrem de complicată. 
Aceasta de-acum era cea de-a patra călătorie a lui 
Starkey la New York, în ultimele două luni. Iar el tot 
nu ştia încă pentru cine lucra; nu-l întâlnise niciodată 
pe nenorocitul care îl angajase. 

Cu toate acestea, bărbatul se simţea încrezător şi 
sigur pe el, în timp ce avionul companiei Delta decola 
în acea SEARĂ. Schimbase câteva vorbe cu însoţitoarea 
de zbor, însă evitase acel soi de flirt nevinovat la care 
ar fi putut recurge în alte circumstanţe. Nu voia ca 
cineva să-şi amintească de el cumva, aşa încât şi-a 
ascuns faţa într-un roman-thriller scris de Tom Clancy, 
carte pe care şi-o cumpărase de pe aeroport. Starkey 


obişnuia să se identifice cu personaje de-ale lui 
Clancy, precum Jack Clark sau John Patrick Ryan. 

După ce avionul cu reacţie decolase şi fuseseră 
servite băuturile, Starkey reanaliză în minte planul 
său pentru crimele finale. Ştia absolut totul pe 
dinafară; nimic nu fusese scris nicăieri. Planul se mai 
afla şi în minţile lui Harris şi Griffin. Starkey spera ca 
ei să nu intre în niciun bucluc, până ce avea să ajungă 
şi el în acea seară la Point. Exista în apropiere de New 
Windsor un atrăgător club de strip-tease pe nume 
Dormitorul, dar cei doi îi promiseseră că n-aveau să se 
urnească din hotel. 

În sfârşit, Starkey se sprijini comod de spătar, 
închise ochii şi refăcu încă o dată socotelile 
aritmetice. Era un ritual relaxant, în special, acum 
când ajunseseră atât de aproape de final. 

100 000 de dolari pentru fiecare dintre primele trei 
lovituri. 

150 000 de dolari pentru cea de-a patra. 

200 000 de dolari pentru cea de-a cincea. 

250 000 de dolari pentru West Point. 

500 000 de dolari primă suplimentară, atunci când 
toată treaba ar fi fost încheiată cu bine. 

Şi era aproape gata. 

Iar Starkey încă nu ştia cine anume îi plătea pentru 
acele crime, şi nici de ce. 


61 

La West Point, fluviul Hudson era străjuit de stânci 
abrupte şi colţuroase din granit. Starkey cunoştea 
bine zona. Ceva mai târziu în acea seară, el îşi 
conducea maşina prin faţa intrării principale din 
Highland Falls, trecând pe lângă motelurile elegante, 
pe lângă pizzerii şi pe lângă tarabele de suveniruri. 
Bărbatul intră prin Poarta Thayer, cu turnul ei 
crenelat de pază şi cu santinela cu figura împietrită, 
din poliţia militară. Crimă la West Point, îşi zise 
Starkey în sinea lui. Extraordinar! 

Starkey încercă să nu se mai gândească la misiune 
pentru alte câteva momente. El se lăsă copleşit de 
impresiile despre West Point. De impresii şi de 
amintiri. Starkey fusese aici elev militar, fusese boboc 
precum cei doi puştani pe care îi vedea acum alergând 
înapoi către cazarmă. La vremea lui, strigase nu 
numai o dată, ci de nenumărate ori, mottoul cadeţilor: 
„De fiecare dată pe calea cea mai dificilă, domnule!”. 

Dumnezeule, cât de mult îi plăcea aici: atitudinea, 
disciplina, întregul mecanism de instruire fizică. 

Capela cadeţilor se înălța pe coasta unei coline, 
străjuind terenul de antrenament. Reprezentând o 
combinaţie între o catedrală medievală şi o fortăreață, 
ea încă domina tot peişajul. Campusul era plin de 
clădiri gigantice din piatră cenuşie, care te duceau cu 
gândul la o cetate şi dădeau o COPLOŞITOARE IMPRESIE 
DE SOLIDARITATE ŞI DE PERMANENŢĂ. Dar foarte curând o 
să aibă loc aici o serioasă zguduire. 

Harris şi cu Griffm îl aşteptau în parc. Timp de încă 
o oră, cei trei făcură câteva tururi, ţinând sub 
supraveghere casa Bennett, de pe Aleea Bartlett, o 
zonă din West Point rezervată pentru locuinţele 
ofiţerilor şi ale familiilor acestora. Casa era din 


cărămidă roşie şi avea zidurile acoperite până sus de 
iederă. Răsucindu-se alene, fumul ieşea prin hornul de 
piatră. Era o casă cu patru dormitoare şi cu două băi. 
Pe o hartă a locuinţelor, ea era marcată drept 
Reşedinţa 130. 

Pe la nouă şi jumătate, cei trei ucigaşi făcură o 
recunoaştere a celei de-a şaptesprezecea porţiuni de 
traseu de pe terenul de golf de la West Point. Nu 
văzură pe nimeni pe traseul deluros care forma una 
dintre marginile teritoriului Academiei Militare. 
Imediat înspre vest, se afla şoseaua 9W. 

— S-ar putea ca totul să fie chiar mai uşor decât ne- 
am închipuit, zise Warren Griffm. Sunt acasă amândoi. 
Se odihnesc. Şi-au lăsat garda jos. 

Starkey aruncă în direcţia lui Griffin o privire 
dezaprobatoare. 

— Nu prea sunt de părerea ta. Pe-aici există o vorba 
„De fiecare dată pe calea cea mai dificilă, domnule!”. 
Nu uita acest lucru. Şi să nu uiţi nici faptul că Robert 
Bennett a făcut parte din trupele speciale. E cu totul 
altfel decât un prăpădit de arhitect dintr-o mare 
metropolă, plecat în drumeţie pe Drumul Apalaşilor. 

Griffin se grăbi să se scuze: 

— Îmi pare rău, domnule. N-o să se mai repete. 

Cu puţin timp înainte de ora zece, cei trei îşi croiră 
drum printre rugii de mure şi prin păduricea din jurul 
curţii din spate a Reşedinţei 130. Starkey dădu la o 
parte o creangă de pin şi se uită la casă. 

Apoi îl zări pe colonelul Robert Bennett în bucătărie. 

Erou de război, tată a cinci copii, însurat cu 
douăzeci şi şase de ani în urmă, fost membru al 
Forţelor Speciale din Vietnam. 

Bennett ţinea în mână un pocal cu vin roşu şi părea 
că supraveghează pregătirea mesei. Apoi o văzu şi pe 


Barbara Bennett. De fapt, femeia era cea care prepara 
mâncarea. Acum luase şi ea o înghiţitură din vinul 
bărbatului. Robert Bennett o sărută pe ceafă. Păreau 
extrem de îndrăgostiţi, pentru o pereche căsătorită de 
peste douăzeci de ani. Era mare păcat, îşi spuse 
Starkey, dar păstră acel gând numai pentru el. 

— Hai la treabă, rosti bărbatul. Ultima piesă din 
puzzle. 

Şi într-adevăr, totul era un veritabil puzzle - chiar şi 
pentru cei trei asasini. 


62 

Robert şi Barbara Bennett tocmai se aşezaseră la 
masă, când pe uşa din spate năvăliră peste ei în 
bucătărie trei bărbaţi înarmaţi până-n dinți. Colonelul 
Bennett le observă armele de foc şi îmbrăcămintea de 
camuflaj, remarcând în acelaşi timp faptul că niciunul 
dintre aceştia nu purta vreo mască pe faţă. El văzu 
figurile celor trei şi îşi dădu seama de faptul că 
situaţia era cât se putea de gravă. 

— Cine sunteţi? Robert, cine sunt ei? izbuti Barbara 
să îngaime câteva vorbe. Ce înseamnă toată povestea 
asta? 

Din păcate, colonelul Bennett ştia cu exactitate cine 
erau respectivii, şi poate că bănuia şi cine anume îi 
trimisese la el. Nu era prea sigur, însă i se păru că îl 
recunoaşte pe unul dintre agresori, deşi nu-l mai 
văzuse de foarte mult timp. Îşi aminti chiar şi un nume 
- Starkey. Da, Thomas Starkey. Dumnezeule mare! De 
ce tocmai acum? După atâta amar de vreme? 

Unul dintre cei trei agresori trase draperiile 
colorate de la cele două ferestre ale bucătăriei. El îşi 
folosi apoi braţul drept pentru a mătura de pe masă 
farfuriile cu pui şi salată, ca și paharele de vin, toate 
făcându-se ţăndări cu mare zgomot pe pardoseala 
bucătăriei. Bennett îşi dădu seama de faptul că 
respectivul gest avea drept scop doar sporirea 
efectului teatral al scenei. 

Al treilea bărbat îşi lipi gura ţevii pistolului său 
automat de fruntea Barbarei Bennett. 

După aceea, în bucătărie se lăsă o linişte deplină. 

Colonelul Bennett se uită la soţia lui, simțind că i se 
rupea sufletul. Ochii ei albaştri erau larg deschişi şi 
femeia tremura ca varga. 

— Totul o să fie în regulă, îi zise Bennett, încercând 


să-și păstreze calmul. 

— Ooo, chiar aşa să fie, colonele? vorbi pentru întâia 
dată Starkey. El îi făcu un semn celui de-al treilea 
agresor, iar omul înşfacă partea din faţă a bluzei 
ţărăneşti a Barbarei şi o sfâşie complet. Barbara 
tresări uluită şi încercă să şi acopere goliciunea cu 
braţele. Atunci nemernicul smulse de pe femeie şi 
sutienul. Şi acest lucru tot pentru efect era, însă în 
clipa următoare bărbatul începu să se holbeze la sânii 
Barbarei. 

— Las-o-n pace! Nu-i face rău! zbieră Bennett, pe un 
ton autoritar, de parcă bărbatul ar fi fost în situaţia de 
a mai putea da ordine. 

Cel pe care îl cunoştea ca fiind Starkey îl lovi cu 
patul armei. Bennett căzu la podea, convins fiind că 
avea maxilarul fracturat. Aproape că leşină, însă reuşi 
cu un efort de voinţă să rămână conştient. Acum 
stătea cu obrazul lipit de o placă rece de gresie, de pe 
pardoseala bucătăriei. Avea nevoie de un plan - chiar 
unul disperat, şi tot ar fi fost bun. 

Starkey stătea în picioare deasupra lui. lar acum 
omul parcă-şi pierduse minţile. Vorbea în limba 
vietnameză. 

Colonelul Bennett înţelegea unele dintre acele 
cuvinte. Luase în timpul războiului destul de multe 
interogatorii, atunci când prinsese iscoade de-ale 
adversarilor, în Vietnam şi în Laos. 

Apoi Starkey vorbi din nou în limba engleză: _ 

— Ar cam fi cazul să-ţi fie teamă, colonele. In seara 
asta vei suferi. Şi la fel şi soţia ta. A venit vremea să 
plăteşti pentru păcatele tale. Tu ştii foarte bine care 
sunt acele păcate. În seara asta, va afla şi soţia ta 
despre trecutul tău. 

Colonelul Bennett se  prefăcu că-şi pierde 


cunoştinţa. Când unul dintre atacatori se aplecă 
deasupra lui, el ţâşni de pe podea şi încercă să-i 
înşface acestuia arma. Unicul gând din mintea lui 
Bennett era acela de a pune mâna pe respectiva armă. 
lar acum o avea! 

Dar, în clipa următoare, a fost lovit cu sălbăticie în 
cap. Apoi în umeri şi în spate. Agresorii răcneau la el 
în limba vietnameză, în timp ce îl băteau crunt. El 
văzu cum unul dintre nenorociţi o lovea cu pumnul pe 
soţia lui drept în faţă, fără niciun fel de motiv. 

— Opreşte-te! Pentru numele lui Dumnezeu, n-o mai 
lovi! 

Starkey urlă atunci la el, în limba vietnameză: 

— Acum o s-o vezi pe nevastă-ta murind, în timp ce 
eu 0 si te interoghez pe tine, porcule. Acest lucru îţi 
sună cumva cunoscut, Robert? 

Starkey introduse cu forţa ţeava pistolului său în 
gura colonelului Bennett. 

— Dar de aşa ceva îţi mai aduci aminte, colonele? Îţi 
dai seama ce anume se va întâmpla în continuare? 


03 

Sampson şi cu mine am ajuns la West Point joi după- 
amiază, la puţin timp după ora cinci. Acolo parcă se 
dezlănţuise iadul pe pământ. 

Primisem o convocare urgentă din partea lui Ron 
Burns, de la FBI. La Point avusese loc o crimă urmată 
de o sinucidere, ceea ce stârnise suspiciuni de îndată 
ce vestea ajunsese la Washington. Un colonel cu multe 
distincţii se presupunea că-şi ucisese nevasta, după 
care îşi pusese capăt vieţii. 

Am zburat împreună cu Sampson până pe 
Aeroportul Stewart din Newburgh, după care am 
parcurs cu maşina restul de douăzeci şi opt de 
kilometri până la West Point. A trebuit în final să 
parcăm maşina închiriată de noi şi să parcurgem pe 
jos ultima porţiune a drumului până la cartierul în 
care locuiau ofiţerii. 

Străzile erau blocate şi închise circulaţiei. Presa îşi 
făcuse şi ea apariţia, însă era ţinută la distanţă de 
către poliţiştii militari. Nici măcar cadeţii nu puteau 
să nu se arate curioşi şi îngrijoraţi. 

— Văd că eşti în relaţii foarte bune cu Burns şi cu 
FBl-ul, îmi zise Sampson, în timp ce ne îndreptam 
către locul crimei, de pe aleea Bartlett. Omul ne este 
de mare ajutor. 

— Se gândeşte că eu s-ar putea să accept să lucrez 
pentru ei, i-am explicat eu lui Sampson. 

— Şi? S-ar putea să accepţi cumva? 

I-am zâmbit atunci lui Sampson, fără să confirm sau 
să infirm. 

— Credeam că vrei să termini cu munca de poliţist. 
Nu era acesta faimosul tău plan măreț? 

— Deocamdată nu ştiu nimic precis. Şi totuşi, iată- 
mă acum tot împreună cu tine, grăbindu-mă spre o 


altă nenorocită de scenă a unei noi crime tâmpite. Azi 
e o nouă zi, dar porcăria este tot cea veche. 

— Înseamnă că nu poţi să renunţi la asta, Alex. Eşti 
la fel ca întotdeauna, nu-i aşa? 

Am scuturat atunci din cap. 

— Nu-i vorba că nu mă pot detaşa de acest caz, 
John. Dar te ajut pe tine. Nu-ţi mai aminteşti cum a 
început totul? Era vorba să-l răzbunăm pe Ellis 
Cooper. 

— Da, însă eşti profund implicat în această afacere. 
Nu poţi descifra încă enigma, iar acest lucru te înfurie 
la culme. Şi te face curios ca naiba. Eşti un vânător, 
Alex. 

— Sunt ceea ce sunt, zise Popeye marinarul - am 
scuturat eu din cap şi în cele din urmă am zâmbit. 


64 

Casa Bennett fusese înconjurată cu bandă galbenă şi 
era păzită, pentru a nu permite accesul oricui acolo. 
Sampson și cu mine ne-am legitimat în faţa unui 
polițist militar cu o figură neliniştită, la marginea 
perimetrului interzis celorlalți oameni şi care delimita 
scena crimei. Aş fi putut să jur că niciunul nu mai 
văzuse niciodată aşa ceva. Din nefericire, însă nu se 
putea spune acelaşi lucru şi despre mine. 

După ce ne-am pus în picioare nişte botine de unică 
folosinţă, din hârtie, ni s-a permis să urcăm cele trei 
trepte de piatră ale scării de la intrarea în casă. Apoi l- 
am căutat pe un ofiţer de la Departamentul de 
Investigaţii Criminalistice al armatei, pe nume Pat 
Conte. Oficialităţile militare erau „,cooperante” din 
cauza celorlalte cazuri similare. Au mai fost lăsaţi să 
intre şi câţiva specialişti în domeniu de la FBI, pentru 
ca armata să-şi dovedească buna-credinţă. 

L-am găsit pe căpitanul Conte în coridorul îngust 
care pornea din camera de zi. Omorurile se părea că 
avuseseră loc în bucătărie. Specialiştii criminalişti 
prelevau amprentele digitale şi fotografiau din toate 
unghiurile locul crimei. 

Conte a dat mâna cu noi, după care ne-a spus tot ce 
ştia sau credea că ştie până în acel moment. 

— Tot ce vă pot oferi acum sunt doar lucrurile 
evidente La prima vedere, între colonelul Bennett şi 
soţia lui a izbucnit o ceartă care se pare că a 
degenerat în brutalităţi. Pentru început, ea se 
descurcase, probabil, destul de bine. Însă după aceea 
Bennett a pus mâna pe revolverul pe care îl avea în 
dotare şi a împuşcat-o pe nevasta lui în tâmplă. Apoi 
colonelul Bennett s-a sinucis. Prietenii lor de familie 
ne-au declarat că cei doi erau foarte apropiaţi, dar şi 


că se certau mult, uneori chiar cu mare violenţă. După 
cum puteţi vedea, totul a avut loc în bucătărie, în 
cursul serii trecute. 

— Asta crezi tu că s-a întâmplat aici? l-am întrebat 
eu pe căpitanul Conte. 

— Deocamdată n-am altă versiune. 

Am scuturat din cap şi am simţit cum mă cuprinde 
mânia. 

— Mi s-a comunicat faptul că, dată fiind existenţa 
unei posibile conexiuni a acestor decese cu celelalte, 
urmează să beneficiem de o cooperare totală. 

Căpitanul Conte dădu din cap. 

— Asta şi este ceea ce v-am oferit eu, şi anume 
completa mea cooperare. Acum vă rog să mă scuzaţi, 
dar am aici de lucru până peste cap. Şi omul se 
îndepărtă. 

Sampson dădu din umeri, în timp ce se uita lung în 
urma ofițerului de la Departamentul de Investigaţii 
Criminalistice, care plecase târşâindu-şi picioarele şi 
ne lăsase baltă. 

— Nu pot spune că îl învinovăţesc prea mult. Nici 
mie nu mi-ar plăcea ca cineva să se afle în treabă, la 
locul unei crime de rezolvarea căreia mă ocup eu. 

— Păi atunci, hai să mergem şi să ne băgăm singuri 
nasul peste tot. 

Am mers mai departe şi am încercat să smulg 
informaţii suplimentare de la specialişti FBl-ului, din 
Echipa de Evaluare a Dovezilor (EED). Aceştia îşi 
desfăşurau în bucătărie obişnuita lor activitate plină 
de meticulozitate. În ciuda comunei animozităţi la 
adresa FBl-ului în general, cei lin EED se bucurau de 
mult respect. Explicaţia o constituia faptul că ei erau 
foarte pricepuţi în munca lor. 

Doi membri ai EED făceau în bucătărie fotografii 


Polaroid. Un altul, purtând o salopetă albă de lucru 
denumită costum de iepuraş, căuta fibre textile şi fire 
de păr, folosindu-se de o sursă specială de lumină 
polarizată. Toţi purtau în mâini mănuşi de cauciuc şi 
peste pantofi botine de hârtie. Conducătorul grupului 
era un anume Michael Fescoe, pe care îl 
cunoscuserăm deja pe Drumul Apalaşilor, acolo unde 
supraveghease investigaţiile criminalistice ale locului 
crimelor din pădure. 

— Departamentul de Investigaţii Criminalistice al 
armatei vă oferă şi vouă întreaga lui cooperare? l-am 
întrebat eu. 

El se scărpină în capul acoperit de un păr şaten, 
tuns scurt. 

— Vă pot oferi varianta mea, care este un pic 
diferită de aceea a căpitanului Conte. 

— Te rog chiar, l-am invitat eu. 

Şi Fescoe începu: 

— Ucigaşii, oricare ar fi ei, au făcut o treabă extrem 
de minuțioasă, atât cu înscenarea, cât şi în privinţa 
ştergerii ulterioare a oricăror urme. Sunt nişte 
profesionişti de primă mână. La fel cum au fost şi 
ucigaşii din Virginia de Vest. 

— Câţi anume sunt? l-am întrebat eu. 

Fescoe ridică în sus trei degete. 

— Este vorba despre trei bărbaţi. Aceştia i-au 
surprins pe soţii Bennett în timpul mesei de seară şi i- 
au ucis. Cei trei bărbaţi îşi folosesc forţa pentru a 
acţiona ca nişte descreieraţi. Iţi dau voie să-mi citezi 
aceste vorbe, de care sunt absolut sigur. 


05 

Venise şi momentul să sărbătorească! Războiul se 
încheiase. La restaurantul Sparks, de pe Strada 
Patruzeci şi şase Est, din Manhattan, Starkey, Harris 
şi Griffin şi-au comandat nişte fripturi de berărie, 
indecent de mari, garnisite cu creveţi imenşi. Pentru 
oricine dispunea de bani cu nemiluita, nu exista un loc 
mai bun decât New York City pentru a-şi satisface 
dorinţele. 

— A durat trei ani, dar în cele din urmă s-a terminat, 
zise Harris, ridicând un pahar de coniac, a patra 
băutură cu care se delecta după masa din acea seară. 

— Asta doar dacă misteriosul nostru binefăcător nu 
se răzgândeşte între timp, îi avertiză Starkey. N-ar fi 
imposibil să ne ofere un nou contract. Sau ar putea 
apărea vreo complicaţie la care nu ne-am gândit. Asta 
nu înseamnă că că nu trebuie să petrecem în seara 
asta. 

Brownley Harris termină de mâncat o brânzoaică şi 
se șterse la gură cu un şervet de pânză. 

— Mâine o să ne întoarcem acasă la Rocky Mount. O 
să ne reluăm viaţa noastră bună şi liniştită. Nu este 
chiar aşa de rău acest lucru. In sfârşit, am ieşit şi noi 
din joc, neînfrânţi și aflaţi în afara oricăror bănuieli. 
Acum nimeni nu se poate atinge de noi. 

Warren Griffin se mulţumi doar să rânjească. Era 
afumat bine de tot, la fel ca şi Harris. Dar nu şi 
Starkey, care le spuse: 

— În seara asta însă noi sărbătorim. Merităm cu vârf 
şi îndesat acest lucru. Exact ca odinioară, la Saigon, la 
Bangkok şi la Hong Kong. Noaptea este de-abia la 
început, iar noi suntem plini de hachiţe, de urină şi 
de oţet. Bărbatul se apropie de prietenii săi şi adăugă: 
În noaptea asta vreau să violăm şi să jefuim. Avem 


acest drept. 

După ce ieşiră din restaurant, cei trei prieteni 
hoinăriră puţin pe Strada Cincizeci şi doi Est, între 
Bulevardul Unu şi York. Clădirea de piatră în faţa 
căreia se opriră era o construcţie fără lift, cam 
coşcovită. Avea patru etaje. Nu avea portar. Starkey 
cunoştea această clădire sub numele de Casa Asia. 

El sună la interfon şi aşteptă. Mai fusese aici şi cu 
alte ocazii. 

li răspunse o femeie cu o voce languroasă. 

— Bună. Imi puteţi spune codul vostru, domnilor? 

Starkey i-l comunică în limba vietnameză. Argint. 
Mercedes 11. 

Bărbaţii fură lăsaţi să intre. Femeia le zise tot în 
vietnameză: 

— Fetele vă aşteaptă şi sunt înnebunitoare. 

— La fel suntem şi noi, îi replică Starkey şi izbucni 
în râs. 

Starkey, Harris şi cu Griffin urcară şirul de trepte 
mochetate în roşu. Chiar când ajunseră pe primul 
palier, în faţa lor se deschise o uşă simplă şi cenuşie. 

O fată asiatică, tânără şi suplă, care nu avea mai 
mult de optsprezece ani şi era încântătoare, stătea în 
picioare în cadrul uşii, cu mâinile în şolduri. Avea pe 
ea un sutien negru şi nişte chiloţei asortaţi, ciorapi 
până în partea de sus a coapselor şi nişte pantofiori cu 
tocuri înalte 

— Bine aţi venit, le spuse ea în engleză. Eu sunt 
Kym. Sper să vă distraţi bine aici. Sunteţi nişte bărbaţi 
extrem de arătoşi. O să ne distrăm bine şi noi. 

— Şi tu eşti extrem de frumoasă, Kym, îi zise 
Starkey în vietnameză. Şi vorbeşti englezeşte extrem 
de fluent. Apoi bărbatul scoase un revolver şi ţinti cu 
el exact între ochii fetei. Nu mai scoate niciun sunet, 


căci altminteri vei muri pe loc, chiar acum şi chiar 
aici, Kym. Sângele tău va fi împrăştiat pe tot covorul şi 
pe pereţii aceştia. 

El o îmbrânci pe fată într-o cameră de zi, acolo unde 
se mai aflau alte trei fete, aşezate pe două mici 
canapele. Şi acestea erau la fel de tinere, asiatice şi 
foarte frumoase. Ele purtau neglijeuri din mătase - 
roşu, roz şi respectiv într-o nuanţă de levănţică, 
pantofi cu tocuri înalte şi ciorapi asortaţi la culoare. 
Marca „Victoria's Secret”. 

— Nu vorbiţi, doamnelor. Nu scoateţi niciun cuvânt, 
zise Starkey îndreptându-şi arma de la una la alta. 

— Şşşt, făcu şi Harris şi îşi duse un deget la buze. 
Nimeni nu va păţi nimic rău. Nici noi nu vrem asta. 
Credeţi-mă, micile mele păpuşi asiatice. 

Starkey deschise brusc uşa din spate a camerei de 
zi. El surprinse acolo o femeie mai în vârstă, probabil, 
aceea care răspunsese la interfon, şi un zdrahon 
viguros, îmbrăcat într-un tricou negru şi un şort de 
gimnastică având imprimat pe el cuvântul CRUNCH. 
Cei doi înfulecau cu lăcomie mâncare chinezească 
direct din nişte casolete de carton. 

— Nu va fi nimeni rănit, le zise în limba vietnameză 
Starkey, în timp ce închidea uşa după el. Ridicaţi 
mâinile cât mai sus! 

Bărbatul şi femeia îşi ridicară încet mâinile, iar 
Starkey îi împuşcă mortal cu revolverul, care avea 
montat un amortizor de zgomot. El se uită apoi prin 
încăpere după vreun echipament de înregistrare 
video, îl găsi şi scoase caseta dinăuntrul acestuia. 
Bineînţeles că pe acea casetă fusese înregistrată 
sosirea lor acolo, prin intermediul camerei video de 
supraveghere, de la intrarea în clădire. 

Starkey lăsă acolo cele două cadavre prăbuşite şi 


însângerate şi se întoarse în camera de zi, unde 
petrecerea începuse deja fără el. Brownley Harris o 
săruta şi o dezmierda pe frumoasa fată care îi 
întâmpinase la uşă. El o ridicase pe Kym şi îi ţinea 
guriţa lipită de gura lui, în timp ce fata era prea 
înspăimântată ca să i se mai poată opune. 

Starkey rosti în limba vietnameză, zâmbindu-le atât 
prietenilor săi cât şi femeilor: 

— Aşa se făuresc amintirile. 


66 

Ei mai procedaseră în mod asemănător încă de 
multe alte ori, şi nu numai la New York. 
„Sărbătoriseră” victorii la Hong Kong, la Saigon, la 
Frankfurt, la Los Angeles şi chiar la Londra. Totul 
începuse în Vietnamul de Sud, pe când ei erau foarte 
tineri, având fiecare circa douăzeci de ani. Pe atunci, 
războiul era încă în toi, iar peste tot în jurul lor 
domnea haosul. Starkey botezase acel soi de distracţie 
a lor „pofta de sânge”. 

Cele patru fete asiatice erau înspăimântate la 
culme, iar acest lucru i se părea lui Starkey 
fermecător şi excitant. Era încântat de privirea 
îngrozită din ochii lor. Starkey credea că toţi bărbaţii 
acţionează în acelaşi fel, deşi puţini dintre aceştia 
erau dispuşi să o şi recunoască. 

— Vrem acum să ne distrăm! Este o mare 
sărbătoare! STRIGĂ EL ÎN LIMBA VIETNAMEZĂ. 

Starkey află numele tuturor fetelor: Kym, Lan, Susie 
şi Hoa. Erau toate drăguţe, însă Kym i se părea cu 
adevărat frumoasă. Avea un trup zvelt, cu sâni mici şi 
trăsături delicate - tot ce era mai bun dintr-o 
complicată moştenire reprezentând un amestec de 
ascendență chinezească, franţuzească şi indiană. 

Într-o bucătărioară, Harris descoperi nişte sticle de 
whisky scoţian şi de şampanie. El trecu băuturile din 
mână în mână şi le obligă şi pe fete să bea. 

Alcoolul le mai linişti pe acestea, însă Kym îi tot 
întreba despre soarta matroanei. Din când în când, se 
mai auzea şi soneria interfonului. Kym vorbea cel mai 
bine engleza, aşa că ea a fost desemnată să răspundă 
de fiecare dată că fetele erau ocupate în acea noapte, 
la o petrecere privată. 

— Vă rugăm să reveniţi altă dată. Vă mulţumim, le 


spunea ea potenţialilor clienţi. 

Griffin urcă împreună cu două dintre fete la etajul 
superior al apartamentului. Starkey şi cu Harris se 
uitară unul la celălalt şi îşi dădură ochii peste cap. 
După plecarea lui Griffin, Starkey trebuia să stea cu 
urechile ciulite. Cel puţin însă Griffin le lăsase pentru 
Brownley şi pentru el pe cele mai frumoase două fete, 
adică pe Kym şi pe Lan. 

Starkey o invită pe Kym la dans. Avea nişte ochi 
oblici, scânteietori, de un purpuriu-închis. Cu excepţia 
pantofilor cu tocuri de opt centimetri, era goală-puşcă. 
La radio se auzea un vechi cântec al formaţiei 
Yardbirds. În timp ce dansa, Starkey îşi aminti faptul 
că femeile vietnameze aveau o obsesie privitoare la 
înălţime, cel puţin atunci când se aflau in preajma 
unor bărbaţi americani. Sau poate că bărbaţii 
americani erau obsedaţi de înălţime? Ori de lungime? 

Harris vorbea în limba engleză cu Lan. El îi întinse 
fetei o sticlă de şampanie. 

— Bea, o îndemnă el. Nu, eu vreau să o bei cu 
partea de jos, puicuţo. 

Lan înţelese ceea ce voia el, fie din cuvinte, fie din 
elocvenţa lui gesticulaţie lascivă. Ea ridică din umeri, 
după care se întinse pe canapea şi îşi introduse în 
măruntaie gura sticlei de şampanie. Fata îşi turnă 
şampanie în vagin, apoi se LINSE în mod comic pe buze 
şi spuse în engleză: 

— Mi-a fost tare sete! 

Gluma ei fu întâmpinată cu hohote de râs şi mai 
detensionă atmosfera. 

După aceea, Lan îi zise lui Harris în vietnameză: 

— Acum bea şi tu. 

Harris râse şi îi întinse lui Kym sticla. Aceasta ridică 
un picior şi îşi vâri sticla, fără a se mai aşeza măcar. 


Ea o ţinu acolo între picioare, în timp ce dansa cu 
Starkey, picurând şampanie pe tot covorul şi pe 
pantofii ei. Acum râdeau cu toţii. 

— Mă gâdilă bulele de acid, spuse Kym, aşezându-se 
pe canapea. Simt o mâncărime acolo înăuntru. N-ai 
vrea să mă scarpini tu? îl rugă ea pe Starkey. 

Şişul apăru ca prin farmec în mâna ei. Kym încercă 
să-l înfigă în Starkey, dar nu reuşi nici măcar să-l 
atingă pe bărbat. Ea zbieră atunci la el în engleză: 

— Tu să pleci de-aici! Pleacă imediat, altfel am să te 
tai rău de tot! 

Starkey îşi scoase în acel moment pistolul. Era calm 
și atent. El întinse mâna spre radio şi opri muzica 
aceea zgomotoasă. Se făcu tăcere. In încăpere 
încordarea atinsese apogeul; numai Starkey părea 
relaxat. Kym începu să urle atunci la el în vietnameză: 

— Nu, nu! Lasă pistolul la o parte! 

Starkey se apropie de micuța Kym. Nu-i era frică de 
pumnalul din mâna ei, ca şi cum ar fi ştiut că nu-i 
putea face niciun rău. O apucă pe fată de încheietură 
şi îi răsuci mâna luându-i cuțitul. Apoi îi puse 
revolverul la tâmplă. 

Pe obrajii catifelaţi ai fetei începură să curgă 
lacrimile. Starkey i le şterse. Ea îi zâmbi, după care îi 
şopti în vietnameză: 

— Fă dragoste cu mine, soldatule. 

În timp ce se afla în acel apartament din New York, 
mintea lui Starkey rătăcea încă în Vietnam. Kym 
tremura toată, iar bărbatul savura situaţia - controlul 
total pe care îl deţinea, gândul la răul pe care putea 
să-l facă altora şi senzaţia de curent electric pe care i- 
o provoca acest lucru. 

Omul se uită la Harris, care îşi scosese şi el pistolul. 
Prietenul său ştia. Pur şi simplu, ştia. 


Cei doi traseră simultan. 

În urma şocului împuşcăturilor, fetele au fost 
aruncate înapoi și lovite de zid, apoi au alunecat încet 
pe podea. Kym tremura din toate încheieturile, 
simţindu-şi sfârşitul aproape. 

— De ce? mai apucă să întrebe fata. 

Starkey doar dădu din umeri în direcţia ei. 

De sus se auziră alte două Împuşcături seci, urmate 
de zgomotul înfundat a două trupuri care cădeau pe 
podea. Era vorba despre cadavrele lui Susie şi Hoa. 
Warren Griffin îi așteptase. Şi el ştia. 

Era la fel ca pe valea An Lao, din Vietnam. 

Locul în care începuse toată nebunia. 


67 

După ce ne-am terminat treburile la reşedinţa 
colonelului Bennett, Sampson şi cu mine am mers la 
hotelul Thayer, amplasat chiar în parcul de la West 
Point. Eu continuam să mă tot gândesc la cei trei 
ucigaşi şi la felul în care scăpau de fiecare dată fără să 
fie prinşi. De data asta, nu folosiseră vopsea albastră 
şi niciuneia dintre victimele ulterioare nu i se 
înscenase faptul că s-ar fi sinucis. Însă impresia lăsată 
era aceeaşi: Cei trei işi folosesc forța pentru a acționa 
ca nişte descreieraţi. Aşa îi caracterizase agentul 
Fescoe, de la FBI. 

A doua zi de dimineaţă, am luat împreună cu 
Sampson micul dejun în sufrageria hotelului, 
admirând priveliştea maiestuosului fluviu Hudson, 
care părea în depărtare de un cenuşiu aproape 
metalic şi avea suprafaţa acoperită de crestele 
înspumate ale valurilor. Am discutat despre 
înspăimântătoarele crime din casa Bennett şi ne 
întrebam dacă acestea aveau vreo legătură cu cele 
anterioare şi dacă îşi schimbaseră ucigaşii cumva 
ritualul înscenărilor. 

— Sau poate că mai există şi alte asasinate de care 
noi pur şi simplu nu ştim încă nimic, opină Sampson. 
Cine ştie cât de mulţi oameni au mai fost omorâţi până 
acum şi de când au început să fie comise astfel de 
crime. John îşi turnă încă o cană de cafea aburindă şi 
continuă: trebuie să fie şi asta tot o ispravă a celor trei 
ucigaşi. Ei au fost aici, Alex. Cu siguranţă este vorba 
despre aceiaşi trei bărbaţi. 

Nu puteam să nu-i împărtăşesc părerea. 

— Trebuie să dau mai întâi câteva telefoane şi după 
aceea plecăm. Vreau să mă asigur că poliţia locală 
verifică dacă nu cumva au fost văzuţi prin partea 


locului trei bărbaţi străini de tabăra militară şi de 
Highland Falls. 

Am urcat apoi la mine în cameră şi l-am sunat pe 
directorul Burns. Nu l-am găsit, aşa că i-am lăsat un 
mesaj. Aş fi vrut s-o sun şi pe Jamilla, dar în California 
era încă prea devreme, aşa încât m-am aşezat în faţa 
calculatorului meu şi i-am trimis un lung e-mail. 

Atunci am văzut că primisem şi eu un mesaj. Ce-o 
mai fi de data asta? 

S-a dovedit a fi din partea lui Jannie şi a lui Damon. 

Aceștia mă făceau cu ou şi cu oţet, fiindcă plecasem 
din nou pe coclauri, fie chiar şi numai pentru o 
singură noapte. Şi când aveam eu oare de gând să 
revin acasă? O să le aduc cumva un suvenir frumos de 
la West Point? Poate câte o sabie nouă şi lucioasă 
pentru fiecare dintre ei? Şi încă una şi pentru micuțul 
Alex? 

Am văzut apoi că mai apăruse acolo încă un mesaj 
pentru mine. 

Acesta nu mai era din partea copiilor. 

Și nici de la Jamilla. 

Detective Cross. Cât timp te afli la West Point, ai 
face foarte bine dacă te-ai întâlni cu colonelul Owen 
Handler. El predă acolo ştiinţele politice. S-ar putea 
ca omul acesta să aibă nişte răspunsuri pentru tine. 
Era prieten cu familia Bennett. S-ar putea să ştie chiar 
şi cine i-a ucis pe soții Bennett. 

Eu încerc doar să-ți dau o mână de ajutor. Ai mare 
nevoie să fii sprijinit în demersul tău. 

Infanteristul 


68 

Cei trei ucigaşi fuseseră chiar aici. Nu-mi mai 
puteam scoate din minte acel gând, însă acelaşi lucru 
îl simţeam şi în oase şi în sânge. 

Sampson şi cu mine am mers pe jos, de-a lungul 
zidului principal de protecţie, înspre Thayer Hall. Mai 
mulţi cadeți băteau pas de defilare pe terenul de 
instrucţie. În timp ce ne apropiam de ei, am văzut că 
în pământ erau înfipţi nişte ţăruşi din lemn, pentru a 
le arăta cadeţilor unde anume trebuia să execute 
întoarcerile lor impecabile. Atunci mi-a venit să 
zâmbesc. Faptul respectiv mi-a amintit că foarte multe 
lucruri în viaţă nu erau decât nişte iluzii. Poate că la 
fel erau şi „circumstanţele” legate de acest caz. 

— Ce părere ai despre ajutorul pe care îl tot 
primim? Despre nebunul tău de corespondent? Despre 
Infanterist? mă întrebă Sampson. Alex, mie unul nu-mi 
prea miroase-a bino toată chestia asta. E prea 
convenabil totul, prea prompt şi la îndemâna noastră. 
Parcă întreg acest caz devine o înscenare. 

— Ai dreptate, nu avem niciun motiv să dăm crezare 
tuturor informaţiilor care ne parvin. Pe de altă parte 
însă, şi-aşa suntem deja aici. Şi atunci, de ce n-am sta 
de vorba şi cu profesorul Handler? N-avem nimic de 
pierdut. 

Sampson scutură din cap. 

— Sper să ai dreptate, Alex. 

Imediat după ce citisem şi mesajul „de ajutor” al 
Infanteristului, eu sunasem la Catedra de Istorie. Mi 
se spusese că profesorul Handler ţinea un curs, de la 
ora unsprezece şi până la prânz. Mai aveam deci de 
aşteptat douăzeci de minute, aşa că am admirat 
câteva privelişti: Washington Hall, o impozantă clădire 
cu trei etaje, în care putea lua masa în acelaşi timp 


întregul Corp al Cadeţilor; Cazarma Eisenhower şi 
MacArthur; Capela Cădeţilor; plus mai multe peisaje 
pitoreşti ale fluviului. 

Cadeţii treceau pe lângă noi pe trotuar, cu viteză 
maximă. Purtau cămăşi gri cu mâneci lungi şi cravate 
negre, pantaloni gri cu vipuşcă neagră şi centuri cu 
catarame de alamă bine lustruite. 

Toată lumea se mişca în pas alergător. Era ceva 
molipsitor. 

Thayer Hall era o uriaşă clădire cenuşie lipsită 
practic de ferestre. Inăuntru, sălile de clasă arătau 
toate la fel, având pupitrele aranjate în formă de 
potcoavă, astfel încât toată lumea să se afle în rândul 
întâi. 

Sampson şi cu mine am aşteptat într-un hol pustiu, 
până ce Handler şi-a terminat ora de curs şi cadeţii au 
ieşit unul cîte unul din clasă. 

Aceştia erau incredibil de disciplinaţi pentru nişte 
elevi de vârsta lor, lucru care nu mă surprindea, şi 
totuşi mi se părea impresionant. De ce nu sunt 
disciplinaţi studenţii din toate universităţile? Pentru 
că nimeni nu le pretinde acest lucru? La naiba! Cui îi 
pasă? Dar mi se păreau admirabili toți aceşti flăcăi 
atât de motivaţi şi de hotărâți. Cel puţin la prima 
vedere. 

Profesorul Handler îşi urmă studenţii la ieşirea din 
sala de curs. Era un bărbat mătăhălos, înalt de peste 
un metru şi optzeci de centimetri, având un păr 
grizonat tuns scurt. Eu știam deja faptul că el avea la 
activ două campanii militare în Vietnam, un masterat 
la Universitatea Virginia şi un masterat la Penn State. 
Atât era consemnat în website-ul şcolii militare West 
Point. 

— Suntem detectivii Cross şi Sampson, i-am spus eu 


în timp ce mă îndreptam spre el. Am putea vorbi 
câteva clipe? 

Handler făcu o grimasă. 

— Despre ce este vorba, domnilor detectivi? Vreunul 
dintre cadeţii noştri a dat cumva de bucluc? 

Eu am scuturat din cap. 

— Nu, nu. Cadeţii par să aibă o conduită 
ireproşabilă. 

Pe faţa lui Handler înflori un surâs. 

— Ooo, ai fi surprins să afli că ei doar lasă impresia 
că au un comportament ireproşabil, detective. Păi 
dacă nu e vorba de unul dintre elevii noştri, atunci 
despre ce anume aţi vrea să discutăm? Despre Robert 
şi Barbara Bennett? Am vorbit deja despre acest 
subiect, cu căpitanul Conte. Parcă de acest caz se 
ocupă Departamentul de Investigaţii Criminalistice al 
armatei. 

— Aşa este, i-am răspuns eu. Insă aceste crime s-ar 
putea să fie puţin mai complicate decât ar părea la 
prima vedeta Exact ca în cazul cadeţilor de-aici, de la 
West Point. 

I-am povestit lui Handler, cât mai concis cu putință 
despre celelalte cazuri pe care le anchetam eu 
împreună cu Sampson. Nu i-am mai pomenit însă şi de 
mesajul pe care îl primisem prin e-mail de la 
Infanterist şi care ne condusese la el. In timp ce 
vorbeam, am remarcat un alt profesor în sala de clasă 
vecină cu aceea a lui Handler. Acesta avea o găleată 
cu apă şi un burete şi omul practic spăla tabla, pentru 
ora următoare. Toate sălile de clasă erau dotate cu 
astfel de găleți şi de bureţi. 

— Noi suntem convinşi de faptul că există o legătură 
între toate aceste cazuri şi ceva rău de tot care s-ar fi 
întâmplat în Vietnam, i-am spus profesorului Handler. 


Poate că toate aceste asasinate au început, de fapt, 
încă de acolo. 

— Eu am avut în Asia de Sud-Est două stagii de 
serviciu, ne spuse din proprie iniţiativă Handler. In 
Vietnam şi in Cambodgia. 

— Şi eu la fel, intră şi Sampson în vorbă. Tot două 
stagii de serviciu. 

Dintr-odată şi fără vreun motiv evident, colonelul 
Handler păru să devină neliniştit. Ochii i se 
îngustaseră şi aruncau priviri rapide în lungul holului. 
Cadeţii dispăruseră demult, grăbindu-se probabil 
către Washington Hall, în vederea mesei de prânz. 

— O să stau de vorbă cu voi, dar nu aici, ne spuse el 
într-un târziu. Veniţi diseară să mă luaţi de-acasă. Eu 
locuiesc la reşedinţa Nouăzeci şi opt. O să mergem în 
altă parte săvorbim. Să fiţi la mine la ora opt fix. 

Profesorul Handler se uită la mine şi la Sampson, 
după care se răsuci pe călcâie şi plecă. 

În marş forțat. 


09 

Aveam sentimentul că ne apropiaserăm de ceva 
important la West Point şi poate că acest lucru se 
datora colonelului Handler. Atunci când tema discuţiei 
alunecase in direcţia Vietnamului, văzusem în ochii lui 
ceva nedefinit. Poate că toate aceste asasinate au 
început de fapt incă de acolo. 

Colonelul rezervase o masă la ceea ce el numise un 
„extraordinar de prost amplasat” restaurant 
italienesc, de la Newburgh, pe nume „Il Cenacolo”. 
Am mers cu maşina până acolo pe Şoseaua Regelui 
Viforos, un drum de coastă şerpuit, de unde se puteau 
vedea incredibile peisaje ale fluviului Hudson, care 
curgea la câteva sute de metri mai jos de noi. 

— De ce n-ai vrut să stai cu noi de vorbă undeva mai 
aproape de casă? l-am întrebat eu în cele din urmă. 

— Acolo tocmai au fost omorâţi doi dintre cei mai 
buni prieteni ai mei, îmi răspunse Handler. El îşi 
aprinse o ţigară şi expiră un norişor de fum. Afară era 
o beznă totală, iar serpentinele drumului de munte nu 
aveau niciun fel de lumini de ghidare. 

— Prin urmare, crezi că soţii Bennett au fost ucişi? 
am continuat eu să-l întreb. 

— Nu cred, ci ştiu sigur că au fost ucişi. 

— Ştii şi de ce? 

— S-ar putea. Aţi auzit vorbindu-se de zidul albastru 
al tăcerii din cadrul poliţiei. Şi în armată este la fel, cu 
singura deosebire că aici zidul este gri. Şi este mai 
înalt şi mai gros şi dăinuie aici de multă vreme. 

Trebuia să-i mai pun o întrebare. Nu mă puteam 
abtine. A 

— Dumneata eşti Infanteristul, colonele? In acest 
caz, avem mare nevoie de ajutorul dumitale. 

Handler nu părea să fi înţeles despre ce era vorba. 


— Ce dracu' mai este şi Infanteristul ăsta? Despre 
ce anume vorbeşti? 

I-am spus că o persoană misterioasă îmi strecurase 
din când în când nişte informaţii, inclusiv numele 
colonelului Handler. 

— Poate că te-ai gândit că venise vremea ca noi să 
ne întâlnim în sfârşit şi faţă în faţă, am încheiat eu. 

— Nu, eu s-ar putea să fiu acum pentru voi o sursă 
de informaţii, dar numai din cauza lui Bob şi a 
Barbarei Bennett. Nu sunt eu Infanteristul acela. Nu 
v-am contactat niciodată. Voi aţi fost aceia care au 
venit să mă întâlnească, nu-i aşa? 

Oricât de convingător păruse omul, eu încă nu ştiam 
dacă să-l cred sau nu, însă trebuia să încerc să aflu 
identitatea Infanteristului. I-am cerut lui Handler să- 
mi comunice şi alte nume ale unor persoane care s-ar 
fi putut să ne fie de folos, în cadrul investigaţiilor pe 
care le făceam. El mi-a dat câteva nume - mai multe 
ale unor americani şi două chiar ale unor sud- 
vietnamezi, persoane care s-ar fi putut să fie dispuse 
să ne ajute în cadrul anchetei noastre. 

Handler ne vorbea din cel mai întunecat colţ al 
banchetei din spate a automobilului. 

— Nu ştiu cine anume v-a contactat, dar n-aş fi chiar 
așa de sigur că pot avea încredere în el, oricine ar fi. 
In momentul de faţă, cred că n-aş avea încredere în 
absolut nimeni. 

— Nici măcar în dumneata însuţi, colonele? 

— Mai ales în mine nu, îmi răspunse el şi râse. La 
naiba, nu sunt decât un biet profesor de colegiu. 

Am aruncat o privire în oglinda retrovizoare şi am 
zărit o singură pereche de faruri apropiindu-se. Până 
atunci, traficul nu fusese prea intens, iar cele mai 
multe maşini se grăbeau în direcţie opusă nouă, 


îndreptându-se spre sud. 

Deodată, Sampson ridică vocea şi se întoarse către 
Handler. 

— Colonele, de ce nu vrei dumneata să ne spui ceea 
ce se petrece cu-adevărat? Cât de mulţi oameni mai 
trebuie să moară? Ce anume ştii despre aceste 
asasinate? 

In acel moment, am auzit o împuşcătură şi un 
zgomot de sticlă spartă. Maşina din urma noastră ne 
ajunsese deja. 

Mi-am încordat privirea şi am zărit un bărbat la 
volanul acelei maşini, apoi un alt bărbat, înarmat, care 
se apleca afară din maşină, pe unul dintre geamurile 
de la locurile din spate. 

— Lăsaţi-vă în jos! am urlat eu la Handler şi la 
Sampson. 

Din direcţia maşinii urmăritoare se auziră şi alte 
focuri de armă. Am tras violent de volan înspre 
stânga. Maşina noastră derapă tare, trecând mult 
peste linia galbenă dublă din mijlocul şoselei şi 
îndreptându-se către peretele de stâncă al muntelui. 
Handler răcni: 

— Dumnezeule mare! Ai grijă! Ai grijă! 

Slavă Domnului că am ajuns apoi într-o porţiune mai 

lipsită de viraje a şoselei. Am călcat zdravân pedala de 
acceleraţie, mărind viteza. Însă tot n-am putut lăsa în 
urmă cealaltă maşină. 
_ Aceasta se afla încă pe banda din dreapta a şoselei. 
În timp ce eu ajunsesem pe cealaltă bandă, cea pe 
care puteau apărea oricând maşini venind din sens 
contrar. 

Sampson îşi scosese pistolul şi riposta agresorilor. 
Și mai multe gloanţe atinseră maşina noastră. 

Cealaltă maşină se afla chiar în spatele nostru. Nu 


izbuteam să mă îndepărtez de ea. Depăşisem deja 
viteza de o sută patruzeci de kilometri pe oră, pe o 
şosea sinuoasă pe care se putea merge în mod normal 
cu optzeci sau cu maximum o sută de kilometri pe oră. 
În stânga mea se afla UN rambleu şi apoi zidul 
muntelui; iar în dreapta, dincolo DE cealaltă bandă de 
circulaţie, era doar o râpă înaltă şi abruptă care ducea 
înspre fluviul Hudson şi spre o moarte sigură. 

Mergeam prea repede pentru a putea distinge 
figurile persoanelor din maşina cealaltă. Cine naiba or 
fi fost cei de acolo? Brusc, am călcat pedala de frână, 
maşina noastră derapând cumplit şi apoi întorcându- 
se cu faţa în sens opus, către sud. 

Am luat-o atunci din loc în direcţia aceea, înapoi 
către West Point. 

Am apăsat din nou pedala de acceleraţie până la 
podea şi am ajuns iar la o sută patruzeci de kilometri 
pe oră. Am trecut pe lângă două maşini care se 
îndreptau spre nord, amândouă  claxonându-mă 
îndelung. Nici măcar nu-i puteam învinui pe acei 
şoferi. Mă aflam călare pe linia dublă care separa 
sensurile de circulaţie şi goneam cu mai bine de 
şaizeci de kilometrii pe oră peste limita de viteză 
maximă admisibilă acolo. Ei probabil că îşi spuseseră 
că sunt beat sau nebun sau și una şi alta. 

După ce ne-am asigurat de faptul că nu ne mai 
urmărea nimeni, am mai micşorat viteza de deplasare 
a maşinii. 

— Handler? Colonele? l-am strigat eu. 

El nu-mi răspundea. Sampson se întinse atunci spre 
bancheta din spate, pentru a vedea ce se întâmplase 
cu colonelul. 

— Alex, l-au nimerit pe Handler. 

Am oprit atunci maşina pe marginea drumului şi am 


aprins lumina din cabină. 

— Cât de grav este rănit? Mai trăieşte? 

Am văzut şi eu că Handler fusese împuşcat de două 
ori. O dată în umăr şi a doua oară în partea laterală a 
capului. 

— E mort, zise Sampson. 

— Dar tu eşti teafăr? l-am întrebat eu. 

— Da, mi-a răspuns el. Nu eram eu ţinta, iar băiatul 
din mașină m-ar fi putut împuşca. Însă el pe Handler îl 
viza. Tocmai am pierdut prima noastră pistă reală. 

Eu mă întrebam dacă nu cumva îl pierdusem în 
acelaşi timp şi pe Infanterist. 


70 

Nimic nu te ajută să te concentrezi mai bine şi nu îţi 
face sângele să-ţi fiarbă, decât un atentat la viaţa ta. 

Era un gest inutil, dar Sampson şi cu mine l-am dus 
cât am putut de repede pe Owen Handler la camera 
de gardă de la spitalul din West Point. Omul a fost 
declarat mort cam pe la ora nouă. Eu sunt sigur că era 
mort încă de când îl adusesem noi la spital. Agresorul 
din cealaltă maşină era un bun trăgător de elită, cu 
mult sânge rece, un asasin profesionist. Fuseseră oare 
în maşina urmăritoare, de fapt, trei bărbaţi? 

Am dat declaraţii poliţiei locale, ca şi ofițerului 
Departamentului de Investigaţii Criminalistice de la 
West Point. Chiar şi căpitanul Conte a venit să ne 
vadă, expunându-şi îngrijorarea cu privire la siguranţa 
noastră, dar în acelaşi timp punându-ne vreo douăzeci 
de întrebări, aproape ca şi cum noi doi am fi fost 
consideraţi suspecți. Conte m-a informat apoi că însuşi 
comandantul suprem de la West Point, generalul Mark 
Hutchinson, urma să conducă personal investigația. 
Nu-mi dădeam seama ce avertisment anume dorise 
Conte să ne transmită spunându-ne acest lucru. 

Apoi la spital şi-a făcut apariţia chiar generalul 
Hutchinson în persoană. L-am văzut vorbind cu 
căpitanul Conte, apoi în hol s-au adunat şi alţi câţiva 
ofiţeri cu figuri grave. Însă Hutchinson n-a catadicsit 
să vină să ne vadă, pe mine şi pe Sampson. Nu ne-a 
adresat nici măcar o singură vorbă de îmbărbătare şi 
nici nu şi-a exprimat îngrijorarea. 

Totul era al naibii de bizar şi de lipsit de cea mai 
elementară consideraţie la adresa noastră. Zidul cel 
gri al tăcerii, mi-am spus în sinea mea, amintindu-mi 
de cuvintele lui Owen Handler. Generalul Mark 
Hutchinson a părăsit apoi spitalul, fără a lua măcar 


legătura cu noi. N-aveam de gând să uit acest afront. 

Toată vremea cât am fost la spitalul din West Point, 
nu mi-am putut scoate din minte un gând: Nimic nu 
poate face să fiarbă mai tare sângele în tine... decât 
un atentat la viața ta. Mă afectase atacul asupra 
colonelului Handler, însă în același timp eram şi 
înfuriat la culme. 

Nu constituia cumva şi acest lucru o parte din 
mobilul ascuns îndărătul masacrului de la My Lai şi al 
altora  aseănătoare? Furie? Teamă? Nevoia de 
revanşă? In timpul luptelor se petrecuseră lucruri 
inimaginabile. Nu puteau fi evitate tragediile. Aşa se 
întâmplase dintotdeauna. Ce anume voia armata să 
mai ascundă acum? Cine îi trimisese oare în seara 
asta pe acei ucigaşi pe urmele noastre? Cine îl 
omorâse pe colonelul Handler, şi din ce cauză? 

Sampson şi cu mine ne-am petrecut din nou noaptea 
la hotelul Thayer. Generalul Hutchinson hotărâse să 
aducă la etajul doi câţiva poliţişti militari, pentru a ne 
apăra. Eu nu consideram că era necesar acest lucru. 
În cazul în care noi doi am fi fost cei vizaţi de către 
ucigaşi, ei n-ar fi renunţat la urmărire, lăsându-ne în 
viaţă. 

Mă tot gândeam că văzusem doar doi bărbaţi în 
maşina care ne atacase. 

Iar în celelalte crime de la Fort Bragg şi de la West 
Point fuseseră implicaţi trei bărbaţi. 

Nici acest lucru nu mi-l puteam scoate din minte. 

Trei, nu doi. 

În cele din urmă, am sunat-o pe Jamilla şi i-am 
povestit tot ce ni se întâmplase. Ca de la detectiv la 
detectiv, ca de la prieten la prieten. Nici ei nu i-a 
plăcut atitudinea generalului Hutchinson şi a armatei 
în ansamblu. Simpla discuţie cu ea îmi era de mare 


ajutor. 

Mi-am spus că era bine să vorbesc mai des cu ea, 
poate chiar în fiecare seară. 

Într-un târziu am adormit şi eu, cu acest gând în 
minte. 


71 

În dimineaţa următoare, ziarele din New York 
relatau pe larg povestea uciderii a patru prostituate, a 
matroanei acestora şi a unui bodyguard al lor, în 
Cartierul de Est al metropolei. Femeile erau 
vietnameze şi tailandeze, motiv pentru care l-am 
contactat pe detectivul din Manhattan ce fusese 
însărcinat cu anchetarea cazului. Până în acel 
moment, Departamentul de Poliţie din New York nu 
avea încă niciun indiciu menit să elucideze 
înspăimântătoarele crime. Mă gândeam să dau o fugă 
până acolo, însă mai aveam în minte şi alte lucruri 
urgente de făcut. 

Mai exista un fir important şi pe care tot nu 
apucasem să-l urmăresc îndeajuns. Infanteristul. Cine 
naiba era el? Sau ea? Şi ce anume îl determinase pe 
Infanterist să ia legătura cu mine, prin e-mail? Ce 
încerca oare această misterioasă persoană să-mi 
comunice de fapt? 

Owen Handler apucase să-mi dezvăluie câteva nume 
şi, cu ajutorul lui Ron Burns, puteam să iau urma 
câtorva dintre respectivele persoane. Cel mai 
interesant mi se părea a fi Tran Van Luu, un fost spion 
vietnamez, care acum se afla în Statele Unite. 

Era o pradă de toată frumuseţea. Tran Van Luu îşi 
aştepta executarea sentinței de condamnare la 
moarte, la închisoarea din Florence, în statul 
Colorado. El fusese găsit vinovat de uciderea a nouă 
persoane, la Newark şi la New York. Cunoşteam câte 
ceva despre închisoarea federală din Florence și chiar 
făcusem cândva şi o vizită acolo. Asta era cel de-al 
doilea avantaj. Şi Kyle Craig, vechiul meu răzbunător, 
era deţinut tot acolo. Şi Kyle aştepta acolo să fie 
executat. 


Aşa-numitul ADX de la Florence era una dintre 
facilitățile de primă mână ale închisorii. De o 
asemenea facilitate beneficiau acum treizeci şi şase de 
state. Secţia condamnaților la moarte se afla în cadrul 
Unităţii de Încarcerare de Maximă Securitate, un fel 
de închisoare în închisoare. Aceasta s-a dovedit a fi o 
clădire cu aspect cât se putea de paşnic, de culoarea 
nisipului, cu un sistem extraordinar de siguranţă, atât 
în interior, cât şi în exterior. Acest lucru mi se părea 
liniştitor, atâta vreme cât Kyle Craig era prizonier 
înăuntru - iar Kyle nu avea decât dispreţ pentru 
securitatea închisorilor. 

Doi gardieni înarmaţi până-n dinţi m-au însoţit la 
secţia condamnaților la moarte. In timp ce ne 
deplasam toţi trei de-a lungul culoarelor altminteri 
pustii, iluminate fluorescent, n-am auzit nimic din 
obişnuitul zgomot din orice închisoare. Însă oricum, 
gândurile mele rătăceau în altă parte. 

Ajunsesem în Colorado cam pe la ora prânzului. Pe 
frontul de acasă totul era în regulă, iar eu speram să 
ajung inapoi la Washington chiar în seara aceea. Cu 
toate acestea însă, Nana nu scăpa niciun prilej 
favorabil. Înainte de a pleca eu de-acasă, ea îmi 
spusese să mă aşez şi îmi povestise una dintre 
istorioarele cu tâlc pe care le ştia. O denumise 
„Povestea celor o mie de bile din sticlă colorată”. 

— Am auzit-o la radio, Alex. Este o poveste 
adevărată şi vreau să o auzi şi tu, pentru că merită. Se 
pare că a existat un bărbat care locuia în California de 
Sud, cred că pe undeva pe lângă San Diego, dacă mai 
ţin eu bine minte. El avea o familie, o foarte frumoasă 
familie; şi muncea din greu, multe ore în fiecare zi, 
precum şi în multe weekenduri. Iti sună cumva 
cunoscut acest lucru? 


— Probabil că sună familiar pentru o mulţime de 
lume, i-am răspuns eu. Atât pentru bărbaţi, cât şi 
pentru femei. Totuşi, dă-i înainte, Nana. Acest harnic 
şi muncitor bărbat avea o familie nemaipomenit de 
drăguță şi locuiau cu toţii în apropiere de San Diego. 
Şi ce s-a mai întâmplat cu el? 

— Păi, oricum, acest bărbat avea şi un bunic blând și 
bun, care îl iubea atât pe el, cât şi pe întreaga familie. 
Acest bunic remarcase însă faptul că nepotul lui 
muncea prea mult şi s-a hotărât să-i vorbească despre 
bilele din sticlă colorată. Şi atunci i-a zis că durata 
medie de viaţă a bărbaţilor era de aproximativ 
şaptezeci şi cinci de ani. Asta însemna trei mii nouă 
sute de zile de sâmbătă - în care să te poţi juca atunci 
când eşti copil şi în care să poţi fi împreună cu familia 
ta atunci când devii mai în vârstă şi mai înţelept. 

— Înţeleg, i-am replicat eu. Sau să se joace atunci 
când îmbătrâneşte. Sau chiar să ţină conferinţe oricui 
ar fi dispus să-l asculte. 

— Taci, Alex. Acum ascultă urmarea. Şi astfel, 
bunicul şi-a închipuit că nepotului său, care avea 
patruzeci şi trei de ani, îi mai rămăseseră circa o mie 
şase sute şi şaizeci de zile de sâmbătă de trăit. Asta 
socotind din punct de vedere statistic. Aşa că tot ce a 
făcut el a fost să cumpere două vase şi să le umple cu 
acest număr de frumoase bile colorate, ca nişte ochi 
de pisică. Apoi i le-a dat pe toate nepotului şi i-a spus 
acestuia că în fiecare zi de sâmbătă el ar trebui să 
scoată din grămadă câte o singură bilă colorată. Doar 
câte una în fiecare sâmbătă, pentru a-şi reaminti câte 
zile de sâmbătă i-au mai rămas de trăit, precum şi 
faptul că acestea erau incredibil de preţioase. 
Gândeşte-te la asta, Alex. Dacă o să ai timp pentru aşa 
ceva, bineînţeles, încheiase Nana. 


Așa că acum mă aflam la o închisoare de maximă 
securitate - şi era chiar într-o zi de sâmbătă. Eu nu 
socoteam deloc că ar fi fost o zi irosită. Şi totuşi, 
mesajul Nanei îşi croise drum spre sufletul meu. 

Acesta era ultimul meu caz de crimă. Nu se putea să 
nu fie așa. Acesta reprezenta pentru detectivul Alex 
Cross finalul drumului. 

În timp ce mă apropiam de celula lui Tran Van Luu, 
m-am concentrat asupra încurcatului caz. Datorită 
acestui om, drumul meu până aici urma să valoreze 
cel puţin cât o bilă de sticlă colorată. 

Ori măcar aşa trebuia să sper eu. 


72 

TRAN Van Luu avea cincizeci şi patru de ani şi m-a 
informat cu promptitudine că vorbea fluent limbile 
vietnameză, franceză şi engleză. Engleza lui era de 
foarte bună calitate, iar eu nu puteam să nu mă 
gândesc la faptul că semăna mai mult cu un profesor 
de colegiu, decât cu un deţinut întemnițat şi 
condamnat la moarte, pentru comiterea mai multor 
crime. Luu purta nişte ochelari cu rame aurii din 
metal şi avea un cioc sur şi lung. Adoptase o atitudine 
filosofică - faţă de orice, după cum se părea. Insă 
putea fi el OARE Infanteristul? 

— Cu numele, sunt budist, îmi spuse el pe când 
şedea într-o celulă de numai doi metri pe trei şi 
jumătate. Un pat, un taburet şi un raft fixat în perete, 
pentru scris, ocupau mai mult de jumătate din acel 
spaţiu. Toate acestea erau turnate din beton, aşa că 
nu mai puteau fi urnite din loc sau dezmembrate de 
către cei închişi acolo. O să-ţi povestesc acum ceva 
despre trecutul meu, despre originile mele, mai 
adăugă el. 

Eu am dat din cap. 

— Ar fi chiar indicat să începi cu asta. 

— M-am născut în satul Son Trach, din provincia 
Quang Binh, chiar în nordul regiunii cunoscute pe 
atunci sub numele de Zona Demilitarizată. Aceea este 
una dintre cele mai sărace provincii ale ţării, însă 
toate provinciile sunt relativ sărace. Încă de la cinci 
ani, am început să muncesc pe plantaţia de orez luată 
în arendă de către familia mea. Tuturora ne era mereu 
foame, în ciuda faptului că noi cultivam prodruse 
agricole. Mâncam o singură dată pe zi, o masă 
compusă de obicei dintr-un soi de cartofi sau din 
manioc. În mod ironic, orezul nostru ajungea integral 


în hambarele proprietarului terenului. Toată loialitatea 
noastră ne-o exprimam față de familie, inclusiv faţă de 
strămoşi, faţă de un petic de pământ şi faţă de sat. 
Naționalismul era inexistent, fiind o noțiune vestică, 
importată de către Ho Şi Min. In 1963, familia mea s-a 
mutat în sud, iar eu m-am înrolat în armată. 
Alternativa era foametea, şi în afară de asta eu 
ajunsesem să-i urăsc pe comunişti. M-am dovedit a fi 
un cercetaş excelent şi am primit recomandarea de a 
fi primit la Şcoala de Agenti Secreţi MACV, patronată 
de către Forţele Speciale ale Armatei Americane. 
Acest lucru a constituit primul meu contact 
întâmplător cu americanii. Şi i-am simpatizat încă de 
la început. 

— Ce anume te-a făcut să-ţi schimbi părerea iniţială 
referitoare la americani? l-am întrebat eu. 

— Multe lucruri. Şi mai ales faptul că am ajuns să 
înţeleg că mulţi dintre americani manifestau un 
dispreţ profund atât faţă de mine, cât şi faţă de ceilalţi 
concetăţeni ai mei. In pofida unor repetate promisiuni, 
am fost lăsat baltă, la Saigon. Şi aşa am devenit eu 
barcagiu. În cele din urmă, am ajuns și în America, în 
anul 1979, în Districtul Orange, din California, zonă în 
care se găsea o foarte numeroasă populaţie 
vietnameză. Unica modalitate în care puteam noi 
supravieţui acolo era aceea de a reconstitui structurile 
de familie şi săteşti din propria noastră ţară. Eu am 
procedat aşa împreună cu o bandă - pe numele ei 
„Umbrele Strigoilor”. Am repurtat succese, mai întâi 
în California, iar după aceea în regiunea Yorkului, 
inclusiv la Newark. Am fost acuzat că aş fi omorit nişte 
membri ai unor bande rivale, din New York şi din 
Jersey. 

— Şi ai făcut aşa ceva? l-am întrebat pe Luu. 


— Oo, bineînţeles că da. Însă era de la sine înţeles. 
Ne aflam în război. Apoi bărbatul tăcu şi se uită lung 
la mine. 

— Şi astfel ai ajuns aici, într-o temniţă de maximă 
securitate. Ţi-a fost deja comunicată data execuţiei? 

— Incă nu, ceea ce mi se pare de-a dreptul ilar. Țara 
ta se teme să-i execute pe ucigaşii condamnaţi la 
moarte. 

— Zici că este comic? Din cauza unor lucruri pe care 
le-ai văzut în Vietnam? 

— Desigur. Acesta constituie criteriul meu de 
comparaţie. 

— Atrocităţi comise în numele unor activităţi 
militare. Era război, detective. 

— L-ai cunoscut în Vietnam pe vreunul dintre 
următorii bărbaţi: Ellis Cooper, Reece Tate, James 
Etra, Robert Bennett, Laurence Houston? 

Luu ridică din umeri. 

— A trecut prea multă vreme. Sunt mai bine de 
treizeci de ani de-atunci. Şi sunt prea multe porecle de 
americani de ţinut minte. 

— Dar colonelul Owen Handler? 

— Nu-l cunosc. 

Atunci eu am scuturat din cap. 

— Ba eu unul cred că îl cunoşti. De fapt, colonelul 
Handler era la conducerea Şcolii Secrete MACV, chiar 
în perioada în care ai fost tu instruit acolo ca spion. 

Luu zâmbi pentru prima oară. 

— Nu ştiu dacă mă crezi, ori ba, detective Cross, 
însă de obicei spionii de-acolo nu ajungeau să-l 
cunoască pe cel care conducea şcoala. 

— Şi totuşi, tu l-ai cunoscut pe colonelul Handler. El 
nu te-a uitat, până-n ziua în care a fost omorât. Poţi sa 
mă ajuţi să pun capăt acestor asasinate? l-am întrebat 


pe Luu. Tu ştii ceea ce s-a întâmplat acolo, nu-i aşa? 
De ce ai consimţit să te întâlneşti cu mine? 

El dădu din nou din umeri, cu un aer indiferent. 

— Am acceptat să te văd... fiindcă mi-a cerut un bun 
prieten de-al meu să fac asta. Acest bun prieten al 
meu este Kyle Craig. 


73 

În locul în care se presupunea că mi se află inima, 
simţeam acum ceva asemănător unui sloi de gheaţă. 
Nu se putea ca totul că conveargă în direcţia lui Kyle 
Craig. Eu îl băgasem la răcoare aici, la Florence, 
pentru toate crimele pe care le comisese - iar acum, 
într-un fel sau într-altul, el mă determinase să vin şi 
să-i fac o vizită. 

— Bună, Alex. Credeam că m-ai uitat cu desăvârşire, 
îmi spuse el de îndată ce mă zărise. Ne-am întâlnit 
într-un vorbitor, aflat lângă şirul de celule. Mintea îmi 
era plină de gânduri paranoice despre „coincidenţa” 
de a-l întâlni din nou. Era imposibil ca el să fi regizat 
totul. Şi nici n-ar fi avut cum să facă asta. 

Kyle se schimbase din punct de vedere fizic atât de 
mult, încât semăna acum cu unul dintre fraţii lui mai 
mari sau poate chiar cu tatăl său. Atunci când mă 
aflasem pe urmele lui, îi cunoscusem întreaga familie. 
El fusese dintotdeauna sfrijit, dar în închisoare mai 
pierduse încă cel puţin zece kilograme. Era ras în cap 
şi avea un tatuaj pe una din părţile laterale ale 
scăfârliei, tatuaj înfăţişând o creatură parte dragon, 
parte șarpe. Acum arăta cu-adevărat a ucigaş. 

— Aşază-te, Alex. Mi-ai lipsit chiar mai mult decât 
mi-aş fi închipuit că ţi-aş putea simţi vreodată lipsa. Te 
rog să şezi. Hai să stăm puţin de vorbă. Să mai aflăm 
unul despre celălalt ultimele noutăţi. 

— Prefer să rămân în picioare. N-am venit aici ca să 
stau la palavre cu tine, Kyle. Te rog să-mi spui ce 
anume ştii despre aceste crime. 

— Ştiu că toate cazurile au fost deja soluționate de 
către poliție sau de către armată, Alex. Vinovaţii au 
fost condamnaţi, unii dintre ei fiind deja executaţi. Aşa 
cum se va întâmpla până la urmă şi cu mine. De ce ti- 


ai pierde în mod inutil timpul cu ei? Eu sunt de sute de 
ori mai interesant decât ei. Ai face mai bine să mă 
studiezi pe mine. 

Vorbele lui fuseseră rostite cu calm, mă pătrunseră 
totuşi precum un curent electric. Să fi fost oare cu- 
adevărat Kyle blestemata piesă care lipsea din acel 
încurcat puzzle? El n-ar fi avut cum să se afle în 
spatele omorurilor. Acestea începuseră cu mult timp 
înainte ca el să fie arestat. Dar conta realmente acest 
lucru? 

— Deci chiar nu ştii nimic care să-mi poată fi de 
vreun folos? Atunci eu am să plec. Îţi urez să ai parte 
de o viaţă frumoasă. 

Kyle ridică o mână. 

— Vreau să-ţi spun cu toată sinceritatea că mi-ar 
plăcea mult să te ajut, Alex. Exact ca în vremurile 
bune. Îmi lipsește goana după vânat. Şi dacă totuşi ți- 
aş putea fi de mare ajutor? mă întrebă el. 

— Dacă poţi, atunci fă-o, Kyle. Fă-o chiar acum Vom 
vedea apoi unde o să ajungem în continuare. 

Kyle se rezemă de spătarul scaunului său. In cele 
din urmă, el îmi zâmbi - sau poate că doar îşi bătea 
joc de mine? N 

— Păi, întrucât tu nu mă rogi frumos... În puşcărie 
mă simt nesperat de bine. Indiferent dacă mă crezi 
sau nu, sunt o mică celebritate aici. Şi nu numai 
printre semenii mei. Până şi nenorociţii ăştia de 
gardieni îmi asigură întreg confortul pe care mi-l 
doresc. Primesc aici o mulţime de musafiri. M-am 
apucat să scriu şi o carte, Alex. Şi bineînţeles că mă 
tot gândesc la o modalitate de a scăpa de-aici. Crede- 
mă, într-o bună zi o să izbutesc. Este numai o 
chestiune de timp. Acum o lună de zile, aproape 
reuşisem. A fost cât pe ce. Şi ţi-aş fi făcut cu 


certitudine o vizită acasă. [ie şi Nanei şi ACELOR 
adorabili copilaşi ai tăi. 

— Luu ştie ceva? l-am întrebat eu. 

— Ooo, nu încape nicio îndoială. E un om extrem de 
cultivat. Vorbeşte fluent trei limbi. Îmi place extrem 
de mult de Luu. M-am împrietenit la cataramă cu el. 
Imi mai plac şi Ted Knezynski, şi Yu Kikimura, 
teroristul japonez, şi Ramon Matta, fostul membru al 
cartelului de la Medellin. Sunt nişte colegi interesanti, 
cu nişte vieţi de-a dreptul fascinante, deşi mi se par 
puţin cam prea conservatori decât m-aş fi aşteptat din 
patea lor. Ted nu, dar ceilalţi da. 

Mă săturasem până peste cap, şi de Kyle Craig, şi de 
tw, sı de Florence, în general. 

— Plec, i-am spus eu lui Kyle şi am început să mă 
îndepărtez. 

— O să te întorci, şopti Kyle. Sau poate că data 
următoare o să vin eu să-ţi fac o vizită ţie. În orice caz, 
îţi urez să ai mult noroc cu fascinantul tău caz de 
crimă. 

Atunci m-am întors către el şi am ţinut să-l asigur: 

— Vei rămâne întemnițat aici pentru tot restul vieţii 
tale. Sper că n-o să dureze prea mult. 

Kyle Craig râdea cu gura până la urechi în celula lui. 
Mai mult ca oricând, el îmi dădea fiori. 


74 

Pe când intra cu maşina în Bay Head, New Jersey, 
John Sampson simţi cum i se îmbunătăţeşte radical 
dispoziţia, iar acea senzaţie extrem de plăcută îl făcu 
să zâmbească de unul singur. În ultima vreme, i se 
întâmpla de multe ori acest lucru. La dracu”, dacă ar 
mai fi continuat mult timp porcăria asta, avea să i se 
ducă de râpă imaginea lui de tip dur. 

El îşi conduse automobilul pe Şoseaua 35, trecând 
pe lângă spaţioasele case de pe plajă, pe lângă piaţa 
centrală și pe lângă câteva pitoreşti biserici văruite. 
Această porţiune a litoralului din Jersey era liniştită şi 
deosebit de frumoasă. Sampson nu putea să nu admire 
seninătatea şi aerul îngrijit al zonei. Prin geamurile 
deschise ale Cougar-ului său adia uşoara briză venind 
dinspre ocean. Tufele de măceş erau acum înflorite pe 
marginea drumului, fiind în mod evident plantate 
acolo de către localnici. 

Nu se putea să nu-ţi placă. Bărbatul se simţea 
bucuros să se întoarcă aici. 

AFLAT ÎNTR-O DISPOZIŢIE MEDITATIVĂ, EL ÎŞI SPUSE: E cu 
totul altfel aici, decât la Washington! Nu-i deloc rău. 
Măcar pentru o schimbare temporară a decorului. Să 
mai uit de toate acele crime. 

In timpul călătoriei din capitală până aici, Sampson 
încercase să se autoconvingă de faptul că excursia lui 
pe litoralul din Jersey nu avea drept scop decât 
soluţionarea cazului Ellis Cooper şi a celorlalte 
asasinate, însă acest fapt nu era pe de-a-ntregul 
adevărat. Coop constituia, desigur, unul dintre 
motivele deplasării sale, dar mai era vorba, în plus, şi 
despre Billie Houston. 

John se gândea mereu la ea. Ce avea oare această 
femeie mignonă de îl atrăgea atât de mult? 


La drept vorbind însă, el cunoştea cel puţin parţial 
răspunsul la această întrebare. Încă din prima clipă de 
când o cunoscuse, bărbatul se simţise totalmente 
liniştit. Ea era adevărata prietenă pe care Sampson 
spera de mult timp să o întâlnească. Acest sentiment 
era dificil de descris, însă omul ştia cu certitudine că 
nu-l mai încercase niciodată până în acel moment. El 
simţea că i-ar fi putut dezvălui lui Billie nişte lucruri 
personale pe care le ţinea de multă vreme zăvorâte în 
suflet. Avea deja încredere în ea. Atunci când se afla 
lângă ea, putea să se exteriorizeze, să dărâme zidul pe 
care îl înălţase pentru a proteja persoana care era el 
în realitate de pericolul de a fi rănită. 

Pe de altă parte însă, John Sampson nu avusese 
niciodată vreo reuşită relaţie de lungă durată cu o 
femeie. Nu fusese încă însurat şi nici măcar nu se 
simţise vreodată tentat cu adevărat să facă un 
asemenea pas. Aşa că nu avea de gând să-și facă prea 
mari iluzii sau să devină prea implicat şi nici prea 
sentimental în privinţa lui Billie. Avea motive 
întemeiate să revină aici în Jersey. Trebuia să-i mai 
pună femeii nişte întrebări în legătură cu perioada pe 
care soţul acesteia şi-o petrecuse în Vietnam. El şi cu 
Alex aflaseră de la Owen Handler nişte lucruri care 
trebuia clarificate. John avea de gând să rezolve într- 
un fel sau altul acest caz de crimă. 

La naiba, această mică introspecţie cinică îi mai 
redusese din buna lui dispoziţie şi din romantismul 
care înmugurea în sufletul său. 

Apoi se întâmplă să o zărească pe Bulevardul de Est. 

Da, era chiar ea! 

Billie tocmai ieşea din maşina ei decapotabilă de 
culoare vernil, cu o pungă plină de produse 
alimentare. El o sunase dinainte şi o anunţase că era 


posibil s-o viziteze din nou. 

Pentru cine făcuse ea oare acele cumpărături? Se 
aştepta cumva femeia ca el să rămână şi la cină? 
Frăţioare, n-ar fi fost RĂU CA EL SĂ SE MAI CALMEZE. Ia-o 
mai uşor. Te afli aici în interes de serviciu, atât şi 
nimic mai mult. Eşti in exerciţiul funcţiei tale de 
poliţist. 

Apoi Billie îi recunoscu maşina şi îşi flutură în 
direcţia lui mâna liberă, iar el se trezi că îşi scoate 
capul pe geamul Cougar-ului, strigându-i în plină 
stradă: 

— Bună, micuţo! 

Bună, micuţo? Ce să însemne asta oare? 

Ce naiba se întâmplase cu liniştitul şi detaşatul John 
Sampson? Ce era cu el oare? 

Şi de ce se simţea atât de bine în postura asta? 


75 

Billie înţelese că ea şi cu John Sampson urmau să 
poarte o discuţie despre soţul ei şi despre uciderea 
acestuia. De aceea se întorsese el acum. Probabil că 
acesta era unicul motiv. Femeia pregăti o carafă de 
ceai cu gheaţă îndulcit şi cei doi ieşiră pe veranda 
casei. S-ar fi putut să fie totuşi plăcut. Incearcă să nu 
te faci de râs, îşi zise femeia în sinea ei. 

— Iată încă o zi perfectă în paradis, spuse el şi o 
învălui pe Billie într-un surâs fermecător. Aceasta nu 
putea să nu se uite pe furiş la poliţist. Omul era 
puternic şi chipeş, iar de fiecare dată când zâmbea, 
femeia se simţea de-a dreptul ameţită. Ei i se părea că 
bărbatul nu zâmbea îndeajuns de mult şi se întreba 
care să fi fost motivul. Ce se întâmplase oare în 
copilăria lui de la Washington şi apoi în viaţa şi în 
munca lui ulterioară de acolo? Ea ar fi vrut să ştie 
totul despre John, iar această curiozitate firească era 
un lucru care îi lipsise, de când murise Laurence. 

Nu considera această întâlnire altceva decât este ea 
în realitate, SE AUTOAVERTIZĂ ÎN GÂND BILLIE. El nu este 
decât un polițist care lucrează la elucidarea unui caz 
de crimă. Atât și nimic mai mult. Numai că ţi-a căzut 
cu tronc într-un mod absolut prostesc. 

— O zi cât se poate de obişnuită în paradis, repetă 
ea, după care izbucni în râs. Apoi redeveni serioasă. 
Ziceai că vrei să mai discutăm despre Laurence. S-a 
mai întâmplat ceva între timp, nu-i aşa? De aceea te-ai 
întors aici. 

— NU. EU AM VRUT DOAR SĂ TE REVĂD. Bărbatului îi 
înflorise din nou pe buze acel zâmbet fermecător. 

Billie îşi flutură mâna prin aer. 

— Cum să nu? Spui asta doar din politeţe. Oricum - 
s-a ivit ceva în legătură cu cazul la care lucrezi? 


El îi povesti despre morţile recente ale lui Robert şi 
Barbara Bennett, de la West Point, ca şi despre 
împuşcarea mortală ulterioară a colonelului Owen 
Handler. Apoi îi împărtăşi teoria sa şi a lui Alex 
potrivit căreia un grup de trei bărbaţi s-ar putea să se 
fi făcut vinovat de comiterea a cel puţin câtorva dintre 
toate aceste omoruri. 

— Totul pare să-şi aibă originea în Vietnam. S-o fi 
întâmplat acolo ceva inimaginabil, ceva atât de 
cumplit încât probabil că se află la temelia tuturor 
acestor asasinate. S-ar putea ca soţul tău să fi fost şi 
el implicat, într-un fel sau altul. Poate că el nici măcar 
nu ştia acest lucru, Billie. 

— Lui nu-i plăcea să povestească despre 
întâmplările prin care a trecut acolo, îi spuse ea, 
repetând ceea ce îi mai spusese lui Sampson şi în 
timpul primei lui vizite. Am respectat mereu decizia 
lui de a păstra tăcerea în privinţa asta. Insă la un 
moment dat, s-a întâmplat ceva bizar. Acum câţiva ani, 
el a adus acasă nişte cărţi despre acel război. Zvonuri 
despre război este unul dintre titlurile de care îmi 
aduc aminte. A închiriat şi caseta cu filmul Plutonul 
despre care spusese mereu că nu avea de gând să-l 
vadă vreodată. Cu toate astea însă, despre război tot 
nu voia să vorbească. Cel puţin, nu cu mine. 

Billie se lăsă pe spate în balansoarul bleumarin din 
împletitură de nuiele, pe care se aşezase. Ea se uita în 
direcţia oceanului. 

Câţiva pescăruşi planau pe deasupra înaltelor dune 
de nisip. Era o privelişte frumoasă. Pe ocean se putea 
vedea în zare conturul neclar al unui vapor de 
pasageri, aflat la o mare distantă de țărm. 

Femeia continuă: 

— El obişnuise dintotdeauna să bea, însă în ultimii 


ani ai vieţii sale, a băut mai mult decât până atunci. 
Băuturi tari şi vin. Nu a depăşit niciodată prea rău 
măsura, dar eu îmi dădeam seama că era în derivă. 
Într-o seară, după asfinţit, a plecat pe plajă cu o 
undiţă şi cu o găleată pentru peştele pe care urma să-l 
prindă. Asta se întâmpla pe la începutul lunii 
septembrie, când stavrizii se găseau din belşug. I-ar fi 
putut prinde chiar şi cu găleata. L-am aşteptat 
zadarnic să revină acasă. În cele din urmă, am plecat 
să-l caut. Cele mai multe dintre casele astea de pe 
plajă se golesc după Ziua Muncii. Aşa se întâmplă pe 
aici pe la noi. Am mers aproape doi kilometri spre sud. 
Începuse să mi se facă frică. Luasem cu mine o 
lanternă şi în timp ce mă întorceam spre casă am 
aprins-o şi m-am apropiat de dune şi de casele pustii 
de pe plajă. Şi astfel l-am găsit. Laurence zăcea întins 
pe nisip, alături de undiţă şi de găleată. Terminase de 
băut de unul singur o jumătate de litru de whisky. 
Părea ca un vagabond rătăcit, care adormise frânt de 
oboseală, direct pe plajă. Atunci m-am lungit şi eu 
lângă el şi l-am strâns în braţe. L-am implorat să-mi 
mărturisească de ce era atât de trist. N-a putut să-mi 
spună. Tăcerea lui îmi frângea sufletul. Tot ce mi-a 
spus a fost: „nu poţi fugi de trecut”. Şi se pare că a 
avut dreptate. 


76 

Billie şi cu John vorbiră apoi despre Vietnam şi 
despre experienţele din armată de după război ale 
soţului femeii, până ce Sampson simţi că îl încearcă o 
uşoară durere de cap. Billie nu se plângea niciodată. 
Pe la ora patru după-amiază, cei doi făcură o pauză şi 
contemplară apropierea uriaşei maree. Pe Sampson îl 
uimea faptul că imensa întindere de plajă putea fi atât 
de pustie, într-o zi atât de însorită şi de senină. 

— Ţi-ai adus cumva cu tine şi un costum de baie? îl 
întrebă ea şi îi zâmbi. 

— La drept vorbind, am pus unul în maşină, îi 
răspunse Sampson, zâmbindu-i la rândul său. 

— Nu vrei să mergem să înotăm? 

— Ba da. Mi-ar face plăcere. 

Cei doi îşi puseră costumele de baie şi se reîntâlniră 
pe veranda din faţă a casei. Ea avea un costum de baie 
întreg, de culoare neagră. El îşi zise în sinea lui că 
femeia probabil știa să înoate foarte bine sau poate că 
măcar se descurca mulţumitor. Era micuță, dar avea, 
probabil, în jur de patruzeci de ani. 

— Ştiu că arăt bine, zise ea şi se învârti repede. Şi tu 
la fel. Hai să intrăm în apă mai înainte de a ţi se face 
frică. 

— Să mi se facă frică? Doar ştii că stai de vorbă cu 
un detectiv criminalist. 

— Îhâ. Apa are azi doar nouăsprezece grade Celsius, 
durule. 

— Cum? Chiar atât de rece să fie? 

— O să constaţi imediat, pe propria ta piele. 

Urcară amândoi până în vârful dunei din dreptul 
casei. Apoi o rupseră la fugă către apă. Sampson 
râdea, mai ales de sine însuşi, fiindcă nu prea obişnuia 
să facă asemenea lucruri. 


Ţopăiră cu paşi mari peste valuri, ca nişte copii 
aflaţi în vacanţă, ignorând faptul că apa era rece ca 
gheaţa. 

— Ştii să înoţi? îl întrebă Billie, în timp ce un talaz 
imens venea către ei. Femeii i se păru că el dăduse din 
cap. John? îl întrebă ea din nou, ca să se asigure. 

— Eu ştiu să înot. Dar tu? 

Apoi plonjară amândoi sub val, chiar când acesta se 
spărgea mult deasupra capetelor lor. Imediat ce 
primul val trecuse, ieşiră amândoi din nou la 
suprafaţă. Ea începu să dea din mâini, pentru a depăşi 
mai repede zona în care se spărgeau valurile. 
Sampson o urmă îndeaproape, dovedindu-se a fi un 
înotător priceput şi rezistent. Dintr-un motiv tainic, 
acest lucru o încântă pe Billie. 

— Uneori, copiii de la oraş nu învaţă să înoate, îi 
zise ea, pe când săltau pe valuri unul lângă celălalt, 
îmbrăţişaţi. 

— E-adevărat. Am şi eu un foarte bun prieten. Când 
am crescut noi doi împreună la Washington, bunica lui 
a ţinut cu tot dinadinsul să învăţăm să înotăm. 
Obişnuia să ne ducă la bazinul de înot şi să ne spună: 
„învăţaţi să înotaţi, ca să nu vă înecaţi”. 

Apoi Sampson se trezi că o cuprinde din nou pe 
Billie în braţele lui. Ea îi şterse cu degetul mare 
stropii de apă de pe faţă. Atingerea ei era tandră. Şi la 
fel erau şi ochii femeii. Ceva se petrecea între ei doi, 
dar orice ar fi fost, el nu ştia dacă se simţea pregătit. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă ea. 

— Tocmai aveam de gând să-ţi spun că mă iei prin 
surprindere în cele mai diverse feluri. 

Billie închise pentru o clipă ochii şi dădu din cap. 
Apoi femeia îşi redeschise ochii. 

— Eşti încă aici. Asta-i bine. Mă bucur că te-ai întors 


aici. Chiar dacă n-ai revenit decât pentru a mă supune 
la încă un interogatoriu. 

— M-am întors aici, în primul rând, pentru a te 
revedea. Doar ţi-am mai spus acest lucru. 

— Fie aşa cum zici tu, John. 

În afară de Alex şi de Nana, nimeni nu-i mai spusese 
vreodată John. 

Ei înotară înapoi către țărm şi se mai jucară o vreme 
în valurile înspumate. În ciuda faptului că se făcuse 
deja târziu, cei doi plecară la o plimbare înspre sud, 
trecând pe lângă alte case încăpătoare, deja încuiate 
în vederea iernii care se apropia. Pe drum, Billie şi 
John simţiră nevoia de a se opri și de a se săruta lângă 
fiecare dintre respectivele case. 

— Văd că te-ai mai îmblânzit, îi spuse într-un târziu 
Billie. Începi să-ţi arăţi adevărata faţă. John Sampson, 
află că eşti un om tandru. 

— Da, probabil că ai dreptate. 

Cinară amândoi din nou pe veranda din faţă. 
Sampson porni radioul. Apoi se lipiră iar unul de altul, 
la fel ca doi îndrăgostiţi, el minunându-se încă o dată 
de gingăşia ei. Deşi era mignonă, el avea senzaţia că 
femeia i se potrivea minune. 

La radio, Luther Vandross începu să cânte melodia 
„O noapte cu tine”. Sampson o invită pe Billie la dans. 
Aproape că nici nu-i venea să creadă că tocmai o 
invitase să danseze cu el pe verandă. 

Bărbatul o strânse tare la pieptul lui. Şi stând în 
picioare, se potriveau la fel de bine. Şi se mişcau 
frumos împreună, într-o perfectă sincronizare. El îi 
asculta răsuflarea şi îi putea simţi la fel de bine şi 
bătăile inimii. 

Urmă la radio un vechi cântec al lui Marvin Gaye, 
iar cei doi continuară să danseze şi pe acea melodie. 


Lui John totul i se părea ca într-un vis frumos, aproape 
neverosimil. 

Pe la ora zece şi jumătate, cei doi urcară la etaj. 
Niciunul dintre ei nu scotea nicio vorbă, iar Billie îl luă 
de mână şi îl conduse în dormitor. O lună aflată în al 
treilea pătrar lumina crestele înspumate ale valurilor 
de pe ocean. O ambarcaţiune cu pânze aluneca pe 
apă, dincolo de zona de spargere a valurilor. 

— Te simţi bine? îl întrebă ea în şoaptă. 

— Puțin spus bine. Dar tu, eşti Billie? 

— Da, eu sunt Billie, glumi ea. Cred că am dorit SA 
se întâmple asta, încă din prima clipă când te-am 
văzut. Tu ai mai făcut aşa ceva vreodată până acum? îl 
întrebă femea. Din nou apăruse pe faţa ei acelaşi 
zâmbet hâtru. Ea se amuza pe seama lui, iar lui nu-i 
displăcea deloc acest lucru. 

— Nu. Asta este prima oară. M-am păstrat 
neprihănit pentru femeia potrivită. 

— O să vedem dacă a meritat să mă aştepţi pe mine 

Câteodată John putea fi grăbit, iar asta ar fi fost în 
regulă, având în vedere felul de-a fi al celor din 
Washington, însă nu şi acum. De data asta, el voia să-i 
exploreze pe îndelete lui Billie trupul, pentru a ajunge 
să afle ce anume îi plăcea ei. El o mângâie pe Billie şi 
îi sărută fiecare părticică a corpului Absolut totul i se 
părea frumos la ea. Dar ce se întâmpla oare aici? El 
venise să o chestioneze pe femeie în legătură cu nişte 
crime. Crime! Nu pentru a face dragoste cu ea, sub 
CLAR de lună. 

Bărbatul simţea sânii ei micuţi ridicându-se şi 
coborând, ridicându-se şi coborând. Se afla deasupra 
lui Billie, sprijinindu-şi greutatea în mâini. 

— Tu nu mi-ai face niciun rău, îi şopti ea. 

— Nu ţi-aş face niciun rău. 


Nu ţi-aş face niciun râu. N-aş putea să-ți fac rău. Și 
nici n-aş lăsa pe nimeni să-ţi facă vreun râu. 

Ea îi zâmbi, se rostogoli de sub el şi apoi se urcă 
deasupra lui. 

— Cum ţi se pare aşa? Nu crezi că e mai bine? 

John îşi plimbă mâinile lui vânjoase în sus şi-n jos pe 
spatele femeii şi pe fesele acesteia. Billie fredonă în 
surdină „O noapte cu tine”. Cei doi începură să se 
mişte simultan, la început mai încet, apoi ceva mai 
repede. Şi din ce în ce mai repede. Billie se ridică şi îşi 
amplifică forţa mişcărilor. Aşa îi plăcea ei. 

După ce rămaseră în cele din urmă amândoi epuizați 
de satisfacţie, ea se uită drept în ochii lui şi îi zise: 

— Nu te-ai descurcat prea rău pentru un începător. 
Promiţi să faci progrese rapide. 

Puțin mai târziu, Sampson zăcea în pat, cu Billie 
cuibărită la pieptul lui. Şi acum zâmbea constatând 
cât de micuță era această femeie. Micuţă îi era şi faţa, 
tot micuţe şi mâinile, picioarele, ca şi sânii. lar apoi un 
gând îl izbi, lăsându-l perplex: se simţea liniştit şi 
împăcat pentru prima dată după ani şi ani de zile. Sau 
poate chiar pentru întâia oară în viaţa lui. 


77 

Întorcându-mă în acea seară acasă din călătoria mea 
la închisoarea din Florence, de-abia aşteptam să-i 
revăd pe Nana şi pe copii. Era de-abia ora şapte şi mă 
gândeam că am mai avea vreme să mergem la teatrul 
IMAX sau la Zona ESPN pentru a-i distra pe copii. 

În timp ce urcam treptele din faţă ale casei, am zărit 
un bileţel prins în uşa de plasă şi fluturând în adierea 
vântului. 

Of. 

Mesajele care îmi erau lăsate acasă aveau darul să 
mă facă întotdeauna să nu mă simt în apele mele. În 
ultimii câţiva ani, au existat destul de multe asemenea 
bileţele, cu conţinut neplăcut. 

AM RECUNOSCUT ÎN BILEŢEL SCRISUL NANEI: Alex, noi 
suntem plecaţi cu toţii în vizită acasă la mătuşa ta, 
Tia. Ne vom întoarce cam pe la ora nouă. Tuturora ne 
e dor de tine. Tie îţi este dor de noi? Bineînțeles că da 
- în felul tău propriu. Nana şi copiii. 

Remarcasem faptul că în ultima vreme Mama Nana 
devenise neobişnuit de sentimentală. Ea spunea că o 
făcea să se simtă mai bine revenirea la vechiul său fel 
de a fi, însă eu mă tot întrebam dacă acest lucru era 
adevărat sau nu. Poate că ar fi fost bine să stau de 
vorbă cu doctoriţa ei, dar nu voiam totuşi să mă 
amestec în treburile Nanei. Aceasta se descurca de 
multă vreme excelent, având grijă singură de ea. 

Am intrat şovăind în bucătărie şi mi-am scos din 
frigider o bere rece. 

Am admirat un desen hazliu înfăţişând o barză 
gravidă, desen pe care Jannie îl lipise pe uşa 
frigiderului. Dintr-odată, le-am simţit tuturor lipsa. 
Unora dintre oameni, printre care cu siguranţă mă 
număr şi eu, existenţa copiilor le împlineşte viaţa, 


conferindu-i acesteia un anume sens, chiar dacă 
micuţii au câteodată darul de a te scoate din minţi. 
Bucuriile contează mult mai mult decât micile 
dezavantaje. Cel puţin, aşa se întâmplă la noi acasă. 

În acel moment sună telefonul, iar eu mi-am 
închipuit că era Nana. 

— Ura, eşti acasă! se auzi în receptor o voce mult 
aşteptată. Surpriză! La telefon era Jamilla, iar acest 
lucru mă înveselise pe loc. Îmi şi imaginasem deja 
figura ei, zâmbetul, strălucirea pe care o avea mereu 
în ochi. 

— Ura, tu eşti. Tocmai am ajuns acasă, iar casa e 
pustie, i-am răspuns eu. Nana şi copiii m-au părăsit. 

— Situaţia ar putea fi chiar şi mai gravă, Alex. Eu 
sunt la muncă. Un turist irlandez a fost ucis în 
districtul Tenderlooin. Aş vrea să-mi spui tu mie acum, 
ce anume putea să caute un preot din Dublin, în vârstă 
de cincizeci şi unu de ani, în unul dintre cele mai 
sărăcăcioase cartiere din San Francisco, tocmai la ora 
două noaptea? Şi cum de a ajuns acesta să fie acolo 
strangulat cu o pereche de chiloţi de o măsură foarte 
mare? Asta trebuie să descopăr. 

— Se pare totuşi că te distrezi bine şi îţi place tot ce 
faci. 

Am observat că zâmbeam, simțind entuziasmul 
Jamillei față de meseria ei. 

Jamilla râdea încă. 

— Chiar îmi place să rezolv un caz dificil. Dar cu 
enigma ta ce se mai aude? Dobitocul ăla mi se pare 
dezgustător. Printre picături, m-am tot gândit la 
investigația ta. Cineva „ucide” ofiţeri din armată prin 
intermediul unor înscenări prin care le pune în 
cârcă nişte crime pe care aceştia în realitate nu le-au 
comis. 


I-am împărtăşit ultimele noutăţi, ca de la detectiv la 
detectiv, după care am abordat subiecte ceva mai 
plăcute, cum ar fi, de exemplu, timpul pe care îl 
petrecuserăm noi doi împreună în Arizona. În final, ea 
mi-a spus că trebuia să se întoarcă la cazul ei. După ce 
am închis telefonul, m-am tot gândit la Jam. Îi plăcea 
munca de poliţist şi nu se sfia să afirme sus şi tare 
acest fapt. Şi eu la fel, însă pe mine mă urmăreau 
demonii. 

Am mai luat o bere din frigider şi am urcat la etaj. 
Am a reflectam la Jamilla. Erau nişte gânduri 
frumoase, sub un cer albastru şi senin... 

Am deschis apoi uşa dormitorului şi am rămas cu 
picioare acolo, clătinând din cap. Pe patul meu se 
aflau două vase mari, din sticlă. Unele frumoase. 
Poate chiar antichităţi. 

Acestea erau umplute cu ceea ce păreau a fi circa o 
mie două sute de bile de sticlă, ca nişte ochi de pisică. 

M-am apropiat de pat şi am scos o singură bilă de 
sticlă. 

Am rotit-o între degetul mare şi degetul arătător. 
Trebuie să recunosc faptul că ea mi s-a părut a fi 
extrem de prețioasă 

Erau sâmbetele pe care le mai aveam de trăit. 

Cum aveam oare de gând să mi le folosesc? 

Poate că asta era cea mai mare enigmă dintre toate 
misterele din lume. 


78 

În cursul următoarelor câteva zile, am avut 
simţământul că eram urmărit prin întreg 
Washingtonul. Supravegheat. Insă nu reuşeam să 
depistez niciun urmăritor. Ori aceştia erau foarte 
pricepuţi, ori aveam eu nişte impresii nefondate. 

Luni m-am întors la lucru. Mi-am petrecut toată 
acea săptămână în secţia de poliţie, dedicându-mă 
meseriei mele. Am avut grijă să-mi petrec mai mult 
timp împreună cu copiii mei, înainte de a face ore 
suplimentare şi în biroul meu de la mansardă. Un 
colonel de la Pentagon, pe nume Daniel Boudreau, a 
cooperat bine cu mine, într-o oarecare măsură. El îmi 
trimisese nişte evidențe ale armatei, de pe vremea 
războiului din Vietnam. Era o mulţime de dosare peste 
care a aşternuse de ani şi ani de zile praful. El îmi mai 
sugerase că aş putea să mă adresez şi Ambasadei 
vietnameze. Şi vietnamezii îşi aveau evidenţele lor. 

Am parcurs vechile dosare până când am simţit că 
mi se lipesc ochii de somn, iar capul îmi vâjâie 
îngrozitor. Căutam orice dovadă care i-ar fi putut lega 
pe Ellis Cooper, Reece Tate, Laurence Houston, James 
Etra, Robert Bennett, sau chiar Tran Van Luu, de 
grupul ucigaşilor. 

N-am descoperit nicio conexiune, nimic promiţător 
în perspectivă. Era oare posibil aşa ceva? 

Niciunul dintre acei bărbaţi nu luptaseră împreună 
în Asia. 

Târziu în acea noapte, am mai primit un alt e-mail 
DIN partea Infanteristului. Dumnezeule! Era evident 
faptul că el nu fusese Owen Handler. Şi-atunci, cine 
îmi tot trimitea acele mesaje? Kyle Craig? Încerca 
oare să se joace în continuare cu creierul meu? Şi cum 
ar fi putut el să-mi transmită mesaje dintr-o închisoare 


de maximă securitate? 

Cineva totuşi mi le trimitea, iar mie nu-mi plăcea 
deloc situaţia asta. Şi nici măcar nu aveam încredere 
în informaţiile pe care le primeam. Eram oare şi eu 
tras pe sfoară? 

Detective Cross, 

Sunt puțin dezamăgit de progresele tale 
nesemnificative. Chiar dacă te afli la un moment dat 
pe o pistă bună, după aceea o abandonezi. Ar trebui să 
revezi lucrurile pe care le-ai descoperit deja. Toate 
răspunsurile se află în trecut. Dar nu se întâmplă oare 
întotdeauna aşa? 

Mesajul era semnat /nfanteristul. 

Dar în josul paginii am mai văzut ceva. Se afla acolo 
un foarte neliniştitor icon, reprezentând o păpuşă de 
paie. Una exact la fel cu acelea pe care le 
descoperiserăm noi. 

În ziua de miercuri a acelei săptămâni, după 
serviciu, am făcut o vizită la Ambasada vietnameză, de 
pe Strada Douăzeci, din cartierul de Nord-Vest. FBl-ul 
dăduse un telefon în prealabil acolo, ca să fiu primit. 
Am sosit cu puţin înainte de ora şase şi am urcat la 
etajul patru. Acolo m-a întâmpinat o translatoare pe 
nume Thi Nguyen. Pe masa de lucru a acesteia se 
aflau patru cutii mari, pline de dosare vechi, 
aparţinând guvernului ţării ei. 

M-am aşezat în micul ei birou şi Thi Nguyen a 
început să-mi citească pasaje din acele dosare. Se 
vedea faptul că nu-i convenea câtuşi de puţin să facă 
acest lucru. Am presupus că i se dăduse ordin să 
lucreze peste program. Pe un perete din spatele ei 
scria: AMBASADA REPUBLICII SOCIALISTE VIETNAM. 
Se mai afla acolo şi un portret al lui Ho Şi Min. 

— Nu este nimic aici, detective. Nimic nou, mi se 


plânse ea în timp ce parcurgea prăfuitele dosare vechi 
de mai bine de treizeci de ani. Eu am rugat-o să 
continue. Femeia oftă adânc, îşi potrivi mai bine pe 
nas ochelarii săi stranii cu rame negre și deschise 
dosarul aflat la rând. Acel ritual a durat ore întregi. Eu 
am considerat-o pe translatoare incredibil de lipsită de 
amabilitate. 

Pe la ora nouă, ea îşi ridică surprinsă privirea. 

— Am găsit aici ceva, îmi spuse femeia. Poate că 
asta este ceea ce cauţi tu. 

— Citeşte-mi. Te rog să nu reformulezi nimic. 
Spune-mi exact ceea ce scrie acolo. 

— Dar aşa am făcut încă de la început, detective. 
Potrivit celor scrise în acest dosar, au existat nişte 
atacuri neautorizate asupra unor mici sate de pe Valea 
An Lao. Se pare că acolo ar fi fost omorâte persoane 
civile. Iar acest lucru s-a întâmplat de șase ori. Cineva 
trebuie să fi fost la curent cu asta. Poate chiar 
Comandamentul vostru de Asistenţă Militară. 

— Spune-mi tot ce scrie acolo, i-am repetat eu. Te 
rog să nu omiţi absolut nimic şi să-mi faci o traducere 
fidelă a textului. 

Dispăruseră ca prin farmec plictiseala şi 
exasperarea, pe care le manifestase ea până atunci. 
Dintr-odată, translatoarea devenise atentă şi părea şi 
puţin speriată. Ceea ce îmi citea ea acum părea să o 
tulbure profund. 

— Întotdeauna există şi incidente nefericite pe 
parcursul unui război, începu ea să-mi citească. Insă 
de data asta, în Valea An Lao a apărut un nou şablon. 
Omorurile par să fi fost organizate şi s-au comis 
metodic. Aproape ca în cazul criminalilor în serie de 
aici din America. 

— Există şi în Asia criminali în serie, i-am spus eu. 


Auzind comentariul meu, domnişoara Nguyen mă 
săgetă cu privirea. 

— Să vedem ce mai urmează. Au existat proteste 
formale adresate guvernului vostru şi Armatei Statelor 
Unite, de către ofiţeri din cadrul Comandamentului 
Armatei Vietnameze. Ştiai asta? Există, de asemenea, 
plângeri repetate din partea celor care îşi spuneau pe 
atunci Guvernul de la Saigon. Potrivit oficialităților 
armatei noastre, era vorba de crime. Crime, nu război. 
Uciderea premeditată a civililor nevinovaţi, inclusiv a 
copiilor. 

Femeia se încruntă şi scutură din cap. 

— Acest şablon urmat cu precizie şi cu premeditare 
de către respectivii asasini mai avea ceva în plus. Au 
fost omorâţi bărbaţi, femei şi copii, cu toţii nişte săteni 
nevinovati. Adeseori, cadavrele erau vopsite. 

— In roşu, alb şi albastru, am intervenit eu. Această 
vopsire reprezenta un fel de carte de vizită, lăsată de 
către ucigaşi. 

Domnişoara Nguyen îşi ridică privirea, cu un aer 
alarmat. 

— De unde ştii? Ştiai deja despre aceste oribile 
asasinate? Ce rol joci tu în toată povestea asta? 

— O să-ţi spun atunci când vom termina. Nu te opri 
acum. Te rog. Asta ar putea fi ceea ce căutăm noi. 

După circa douăzeci de minute, domnişoara Nguyen 
ajunse la un pasaj pe care i-am cerut să mil mai 
citească o dată. 

— A fost trimisă apoi în Valea An Lao şi o trupă de 
comando. Nu se ştie sigur, dar se pare că aceasta 
fusese dizlocată în acea zonă pentru a investiga 
respectivele crime. Imi pare rău, detective. Din dosar 
nu reiese dacă acei oameni au izbutit sau nu să 
elucideze cazul. 


— Există acolo menţionat şi vreun nume? am 
întrebat. Cine erau membrii acelei trupe de comando? 
Puteam simţi acum adrenalina invadându-mi trupul. 

Domnişoara Nguyen oftă şi scutură din cap. In cele 
din urmă, ea se ridică de la masa de lucru. 

— Mai există la etajul al cincilea şi alte cutii cu 
documente. Vino cu mine, detective. Zici că sunt ucişi 
şi azi oameni? 

Am dat aprobator din cap şi am urmat-o apoi pe Thi 
Nguyen sus. Exista acolo un întreg perete de cutii, iar 
eu am ajutat-o pe femeie să aducă în biroul ei câteva. 

Am lucrat împreună cu ea până târziu în acea seară 
de miercuri, apoi am continuat şi joi seară şi ne-am 
întâlnit chiar și vineri, în pauza ei pentru masa de 
prânz. Acum era şi ea dornică să afle cât mai multe. 
Am mai descoperit faptul că unii dintre membrii trupei 
de comando trimise în Valea An Lao erau asasini 
militari. Din nefericire însă, niciunul dintre dosare nu 
avea documentele aranjate în ordine cronologică. 
Toate hârtiile erau aruncate de-a valma în acele cutii 
şi lăsate să se umple de praf, fără să se anticipeze că 
ar mai putea fi citite de către cineva vreodată. 

Vineri, pe la ora două şi un sfert, am deschis 
împreună cu domnişoara Nguyen alte câteva cutii 
ticsite cu documente referitoare la investigaţiile din 
Valea An Lao. 

Thi Nguyen se uită în sus către mine. 

— Am găsit aici şi câteva nume de asasini, îmi zise 
ea. Şi cred că am descoperit şi numele de cod pentru 
întreaga operaţiune. Aceasta se numea „Trei Şoricei 
Orbi”. 


PARTEA A PATRA 
RANI MORTALE 


79 

Dispuneam acum de trei nume - era vorba despre 
trei bărbaţi care fuseseră trimişi în Valea An Lao 
pentru a pune capăt uciderii populaţiei civile de-acolo. 
Trebuia să fiu extrem de precaut în privinţa acelei 
informaţii şi de aceea am avut nevoie, eu şi Sampson, 
de o întreagă săptămână pentru a da de urma acelor 
bărbaţi şi a afla cât mai multe despre ei. 

Confirmarea finală de care aveam nevoie a venit din 
partea lui Ron Burns de la FBI. Acesta mi-a spus că 
FBl-ul avusese anumite suspiciuni în privinţa acelor 
bărbaţi cu prilejul altor două lovituri profesioniste: 
prima îndreptată asupra unui politician din Cincinatti, 
iar cea de-a doua împotriva soţiei unui lider sindical 
din Santa Barbara, California. 

Respectivele nume erau: 

Thomas Starkey 

Brownley Harris 

Warren Griffin 

Cei Trei Şoricei Orbi 

În acea zi de vineri, după serviciu, Sampson şi cu 
mine am plecat la Rocky Mount, în Carolina de Nord. 
Pândeam niște bărbaţi care jucaseră un anumit rol în 
misterioasele acte de violenţă din Valea An Lao, cu 
treizeci de ani în urma. Ce naiba se întâmplase în 
realitate acolo? Şi de ce mai mureau oameni şi azi? 

La mai puţin de opt kilometri de marginea localităţii 
Rocky Mount, terenurile fermelor şi depozitele de 
produse agricole de pe la răscruci încă dominau 
peisajul. Sampson şi cu mine am înaintat cu maşina pe 
câmp, după care ne-am apropiat din nou de oraş, 
trecând pe lângă Aeroportul Rocky Mount-Wilson şi pe 
lângă Spitalul General Nash, ca şi p lângă birourile 
firmei Heckler & Koch, acolo unde Starkey, Harris şi 


Griffin lucrau în calitate de membri ai unei echipe de 
vânzări pentru mai multe baze militare, printre care 
se număra şi Fort Bragg. 

Pe la ora şase, Sampson şi cu mine am intrat la 
Heels, un vesel bar mult frecventat prin partea locului 
mai ales de către sportivi. Puteau fi văzuţi acolo mulţi 
piloţi de curse, ca şi câţiva jucători de baschet de la 
echipa Charlotte Hornets, aşa încât înăuntru se afla de 
fiecare dată un amestec rasial. Am reuşit să ne 
pierdem prin mulţimea fremătătoare şi zgomotoasă a 
clienţilor. Mai bine de zece televizoare urlau de pe 
suporturile lor suspendate. 

Barul sportivilor era amplasat la mai puţin de un 
kilometru şi jumătate de sediul companiei Heckler & 
Koch U.S., acolo unde lucrau câţiva dintre bărbaţii şi 
femeile care frecventau localul. In afară de faptul că 
era cea mai înfloritoare firmă de produse de înaltă 
tehnologie din zonă, Heckler & Koch (cuvânt 
pronunţat precum „,„coke”) constituia unul dintre cei 
mai mari angajatori din oraş, imediat după 
Laboratoarele Abbott şi după trustul Consolidated 
Diesel. Mă întrebam dacă nu cumva compania 
producătoare de arme s-ar fi putut să aibă vreo 
legătură cu crimele. Probabil ca nu, însă nu se putea 
şti niciodată. 

Am intrat în vorbă la bar cu un inspector de 
producţie de la H&K. Am discutat cu acesta despre 
proiectele celor de la echipa Carolina Panthers şi apoi 
am abordat şi subiectul fabricantului de arme. Omul 
era extrem de încrezător în firma la care lucra şi la 
care se referea ca la „o adevărată familie” și în mod 
cert ca la „unul dintre cele mai bune locuri de muncă 
din întreaga Carolină de Nord, stat care oferea, în 
general, bune oportunităţi în acest sens”. Apoi am 


început să conversăm despre armele de foc şi, în 
special, despre puşca automată MP5. El mi-a spus că 
această armă era utilizată în mod curent de către 
trupele speciale SEAL ale marinei militare şi de către 
trupele de elită SWAT, dar că MP5 este apreciată şi în 
cadrul bandelor din lumea interlopă a oraşului. Eu 
ştiam deja aceste lucruri despre MP5. 

Ca din întâmplare, am adus vorba şi despre Starkey, 
Harris şi Griffin. 

— Mă surprinde faptul că Tom şi cu Brownie încă n- 
au ajuns aici. De obicei, ei se opresc aici vinerea. De 
unde îi cunoşti pe băieţi? mă întrebă el, dar fără să 
pară prea surprins de acest lucru. 

— Am fost colegi cu ei în armată, cu foarte multă 
vreme în urmă, interveni şi Sampson. Cam prin anii 
'69 şi '70. 

Inspectorul de producţie dădu din cap. 

— Aţi fost şi voi în trupele de comando? ne întrebă 
el. 

— Nu. Noi am servit numai în armata de infanterie, 
îl lamuri Sampson. Am fost doar nişte simpli 
infanterişti. 

Am mai stat apoi de vorbă şi cu alţi angajaţi ai firmei 
H&K, iar aceştia au avut numai cuvinte de laudă la 
adresa Companiei la care lucrau. Tipii cu care am 
discutat despre Starkey, Harris şi Griffin ştiau cu toţii 
faptul că aceştia luptaseră în cadrul trupelor de 
comando. Aveam impresia că cei trei bărbaţi erau 
extrem de iubiţi în zonă şi că s-ar fi putut să fie chiar 
un soi de eroi pe plan local. 

Pe la ora şapte şi un sfert, Sampson se aplecă foarte 
aproape de mine şi îmi şopti la ureche: 

— Uşa de la intrare. Uite cine tocmai a venit aici, se 
minună el. Trei bărbaţi în costume de oameni de 


afaceri. Nu prea seamănă a ucigaşi. j 
M-AM ÎNTORS ÎNCET ŞI AM PRIVIT ŞI EU SPRE UŞĂ. Intr- 
adevăr, ei nu păreau câtuşi de puțin a fi nişte ucigași. 
— Şi totuşi, asta sunt, i-am spus lui Sampson. Niște 
asasini de-ai armatei, care par să fie cei mai drăguţi 
băieţi, poate chiar din toată Carolina de Nord. 
I-am spionat pe cei trei bărbaţi pentru tot restul 
serii - adică doar am urmărit acel trio în acţiune. 


80 

Sampson şi cu mine am tras la un han de vacanţă 
aflat în apropierea autostrăzii interstatale. Ne-am 
trezit în dimineaţa următoare pe la ora şase. 

Am luat amândoi la un birt din vecinătate, denumit 
Denny's, un mic dejun care ţi-ar fi putut cauza un stop 
cardiac, dar care era şi destul de gustos (fiind compus 
din omletă şi din „cartofi prăjiţi de casă, înveliţi şi 
înăbuşiţi”). Apoi ne-am pregătit pentru ziua cea mare. 
Aflaserăm în seara precedentă faptul că Heckler & 
Koch plănuia să organizeze în acea zi un mare picnic 
în stil familial. Iar noi aveam de gând să venim acolo 
fără să fim invitaţi, şi să facem şi ceva zarvă, dacă 
puteam. 

După acel mic dejun, am plecat cu maşina şi am dat 
târcoale locuinţelor celor trei suspecți de crimă. Din 
boxele maşinii se auzea cântând o formaţie bună şi 
care nouă ne plăcea, denumită Maze. Muzica aceea 
realiza un frumos contrast cu provincialismul lui 
Rocky Mount. Marea metropolă adusă la ţară. 

Casele ucigaşilor erau una mai frumoasă decât alta, 
situate în zone aflate în dezvoltare, pe Knob Hill, 
Falling River Walk şi Greystone. Aveai senzaţia că o 
mulţime de profesionişti tineri ar fi locuit acolo, 
împreună cu familiile lor. Acesta era Noul Sud. 
Liniştit, civilizat în cel mai înalt grad. 

— Se pricep să se amestece în mulţime cei trei 
băieţei ucigaşi ai noştri, zise Sampson, în timp ce 
treceam cu maşina pe lângă casa colonială, cu două 
etaje şi mansardă, a lui Warren Griffin. 

— Sunt nişte veritabili maeştri în domeniul lor de 
activitate, i-am replicat eu. N-au fost prinşi niciodată. 
Aş vrea cu-adevărat să port o conversaţie cu ei. 

Pe la ora opt, ne-am întors la hanul de vacanţă ca să 


ne pregătim pentru a merge la picnic şi pentru orice 
avea să se mai întâmple în acea zi. Era greu de crezut 
că aceşti trei ucigaşi se încadraseră atât de bine în 
Rocky Mount. Asta mă făcea să mă gândesc, în 
general, la frumoasele orăşele cu aspect nevinovat şi 
la posibilele taine care erau ascunse îndărătul 
fațadelor acestora. 

Eu şi cu Sampson eram originari din Carolina de 
Nord, însă nu ne petrecuserăm prea mult timp acolo, 
ca adulţi, şi din nefericire, în cea mai mare parte din 
acel timp lucraserăm la rezolvarea a două cazuri 
celebre de crimă. Picnicul companiei producătoare de 
armament urma să înceapă la ora unsprezece, iar noi 
ne-am gândit să ne facem acolo apariţia pe la ora unu, 
atunci când ar fi fost deja aglomeraţie. Ştiam din 
seara anterioară că aveau să fie prezenţi la acel picnit 
aproape toţi salariaţii de la H&K, de la conducere şi 
până la personalul din serviciile de desfacere şi de 
expediţie. 

Erau astfel incluşi cu siguranţă Starkey, Harris, 
Griffin - împreună cu familiile lor. 

Şi bineînţeles că aveam să fiu acolo şi eu, împreună 
cu Sampson. 

Venise vremea pentru o mică revanşă. 


81 

Era o zi atât de umedă şi de caniculară, încât până 
şi bucătarii de la picnicul firmei se apropiau cât mai 
rar de grătarele încinse. Aceştia preferau să stea cât 
mai mult la umbră şi să savureze din recile băuturi 
nealcoolice marca Dr. Pepper, având în faţă şorţurile 
lor pe care erau inscripţionate cuvintele: PICNICUL 
DIN RAI. Toți cei aflaţi la faţa locului păreau să se 
bucure de acea petrecere şi se simțeau minunat, într-o 
frumoasă zi de sâmbătă. Și astfel încă o bila de sticlă 
ca un ochi de pisică mi se ducea pe apa sâmbetei. 

Sampson şi cu mine ne-am aşezat sub un stejar 
secular şi ascultam concertul păsărelelor din zonă. Am 
băut ceai cu gheaţă, din nişte pahare din material 
plastic care semănau cu cele din sticlă adevărată. 
Purtam amândoi nişte tricouri imprimate cu inscripţia: 
„H&K FACE LEGEA” şi arătam de parcă am fi fost 
dintotdeauna unii de-ai lor. 

Mirosul fripturilor plutea în atmosferă. Probabil că 
numai fumul de la grătare ţinea deocamdată insectele 
la respect. 

— Aştia ştiu foarte bine cum să pregătească acele 
costiţe, spuse Sampson. 

Aşa era, şi la fel le făceam şi eu. Costiţele, pentru a 
fi gătite ca lumea, au nevoie de căldură indirectă, iar 
focurile fuseseră făcute cu două grămăjoare de 
mangal, una în partea din faţă a grătarului, cealaltă în 
partea lui din spate şi niciuna in mijlocul acestuia, 
acolo unde fuseseră puse suporturile cu costiţe. De la 
Nana învăţasem acest lucru, pe lângă alte felurite 
secrete culinare. Aceasta dorise să învăţ să gătesc tot 
așa de bine ca şi ea. Nu avea să se întâmple prea 
curând aşa ceva, dar cel puţin mă descurcam cât de 
cât. La nevoie, îi puteam ţine Nanei locul. 


Ştiam chiar şi faptul că exista în domeniul 
grataragiilor o controversă aprinsă, referitoare la 
calităţile şi la limitele „frecării uscate” şi „fezandării 
umede” a cărnii. Frecarea uscată se făcea cu un 
amestec de sare, piper, boia iute de ardei şi zahăr 
nerafinat, amestec despre care se zicea că are atât 
iuţeala, cât şi dulceaţa necesară pentru a extrage şi a 
pune în valoare adevărata aromă a cărnii. Amestecul 
pentru fezandarea umedă folosea drept bază cidrul de 
mere, în care se adăugau ceapă franţuzească, boabe 
de piper mexican, sos picant de roşii, bulion şi zahăr 
nerafinat. Mie îmi plăceau la fel de mult ambele 
metode de preparare - atâta vreme cât carnea era 
coaptă până când aproape se desprindea de pe os. 

— Toată lumea se distrează cât se poate de bine, în 
stilul neaoş american, îmi zise Sampson pe când 
şedeam amândoi şi căscam ochii la lume, după care 
adăugă în treacăt: Aminteşte-mi să-ţi povestesc şi 
despre Billie din Jersey. 

— Despre Billie? l-am întrebat eu. Cine mai e şi 
această Billie? 

— O să-ţi povestesc eu ceva mai târziu, partenere. 
Acum suntem la muncă. Ne aflăm pe urmele a trei 
asasini cu sânge rece şi tari ca stânca. 

Într-adevăr, aşa era. Supravegheam cu atenţie 
familiile lui Starkey, Harris şi Griffin, de la o depărtare 
rezonabilă. Eu am observat că Thomas Starkey se 
uitase o dată sau de două ori în direcţia noastră. Ne 
zărise el oare? În acest caz, el nu părea peste măsură 
de preocupat sau de îngrijorat. 

— Crezi că ei sunt aceia care l-au omorât pe 
colonelul Handler? Şi ţi se pare că ei ştiu şi cine 
anume suntem noi, iubitule? mă întrebă Sampson. 

— Chiar dacă ei nu ştiu asta încă, probabil că, 


oricum vor afla în curând. 

Lui Sampson nu păru să-i pese prea mult de acest 
lucru, 

— Asta este măreţul tău plan? Să ne lăsăm ucişi 
tocmai aici, la Rocky Mount? 

— Ei nu vor putea face nimic, cu familiile lor aflate 
de faţă, i-am răspuns eu. 

— Eşti sigur? 

— Nu, nu sunt sigur. Însă aşa îmi spune intuiţia, l- 
am lămurit eu. 

— Nu uita că ăştia sunt nişte ucigaşi, Alex. 

— Ba chiar nişte ucigaşi profesionişti. Nu-ţi face 
griji, îşi vor alege cu multă grijă locul. 

— Ooo, stai liniştit, nu-mi fac griji, mă asigură 
Sampson Mă tulbură însă puţin înfruntarea cu aceşti 
băieţi. 

Pe măsură ce după-amiaza se apropia de sfârşit, am 
conversat cu alţi câţiva angajaţi ai firmei H&K şi cu 
familiile lor. Toţi intrau uşor în vorbă şi erau 
realmente prietenoşi. Cei mai mulţi dintre aceştia ne- 
au spus că le plăcea mult locul unde lucrau. Sampson 
şi cu mine ne-am dat drept nişte nou angajaţi ai 
companiei, şi nimeni nu a pus acest lucru la îndoială. 
De fapt, aproape toată lumea era cordială şi ne facea 
să ne simţim bine-veniţi, într-un mod aproape 
exagerat. Era greu să nu-i simpatizezi pe locuitorii din 
Rocky Mount, în orice caz pe cei mai mulţi dintre 
aceştia. 

Masa de prânz a fost urmată de jocuri de echipă şi 
de alte întreceri sportive: curse de înot, volei, fotbal 
american, softbal şi concursuri organizate pentru 
copii. 

In cele din urmă, Starkey, Harris şi cu Griffin s-au 
îndreptat către unul dintre terenurile de softbal 


învecinate. 

Sampson şi cu mine i-am urmat la o oarecare 
distanţă. 

Zarurile erau aruncate. Urma aşadar să înceapă 
jocul. 


82 

— Am mai avea nevoie de încă doi jucători, pentru a 
ne completa echipele. Voi, cei doi vlăjgani de colo, ştiţi 
cumva să jucaţi? ne întrebă un bătrân care purta o 
şepcuţă şi un tricou uzat, cu însemnele echipei Atlanta 
Braves. Am fi bucuroşi să vă primim în rândurile 
noastre. Este doar un mic joc amical. 

L-am privit pe Sampson. Acesta îmi zâmbi şi zise: 

— Sigur că o să jucăm. 

Noi doi am nimerit în aceeaşi echipă, care părea a fi 
cea mai prăpădită dintre amândouă. Starkey, Harris și 
Griffin făceau parte din cealaltă echipă şi constituiau 
cei mai redutabili dintre adversarii noştri din acel joc 
amical. 

— S-ar părea că urmează să pierdem meciul, 
Sampson. 

— N-am venit aici pentru a câştiga o partidă de 
softbal, i-am replicat eu. 

El rânji. 

— Ai dreptate, însă nici ca să pierdem o astfel de 
partidă n-am venit. 

La prima vedere, jocul era liniştit, dar soarta părea 
să fie nefavorabilă echipei noastre. Starkey şi cu 
Harris erau nişte atleți foarte buni, iar toţi cei din 
echipa lor păreau serioși şi ştiau să joace. Echipa 
noastră era neomogenă, iar ceilalţi exploatau la 
maximum slăbiciunile pe care le manifestam noi. 
Scorul a crescut în mod constant în favoarea lor. 

Pe când alergam afară din teren, pentru că ne 
venise rândul la bătaie, Sampson mă atinse uşor cu 
mâna şi îmi spuse: 

— Cu siguranţă că n-am venit până aici ca să 
pierdem. 

Sampson era al treilea în acea rundă. Eu aveam să 


fiu al patrulea, dacă cineva ajungea la o bază. Un 
slăbănog mexican ceva mai în vârstă din echipa 
noastră n-a făcut faţă şi a fost luat peste picior de 
către adversari, pe motiv că ar fi fost complet lipsit de 
bărbăţie. Următorul nostru atacant, un contabil 
burtos, n-a reuşit decât o singură dată să trimită 
mingea doar peste capul celui de la baza a doua. Din 
direcţia adversarilor s-au auzit şi mai multe aprecieri 
batjocoritoare, doar pe jumătate prietenoase. 

— E mai bine să fii norocos decât îndemânatic, 
zbieră omul nostru drept răspuns, de la prima bază, în 
timp ce se bătea cu palma peste pântecul său de 
băutor de bere. 

Apoi păşi Sampson pe platoul de bătaie. El niciodată 
nu obişnuia să se legene când lovea, ci doar atingea 
uşor mingea din cauciuc, cu extremitatea celei mai 
lungi şi mai grele bâte pe care o putea găsi în rastel. 

— Urmează acum o bătaie puternică. Ar fi mai bine 
să fie mutate mai departe gardurile acelea! strigă 
Starkey de la locul lui. Omul arăta ca un adevărat 
jucător, se mişca uşor şi elegant, atât la bătaie, cât şi 
în teren, cu cozorocul şepcuţei îndoit şmechereşte. 

Sampson rămase nemişcat, cu bâta sprijinită de 
umăr. Nimeni în afară de mine nu ştia la ce se putea 
aştepta din partea uriaşului, şi nici măcar eu nu 
ghiceam de fiecare dată. Noi doi jucaserăm foarte 
mult timp împreună, în copilăria noastră. Sampson 
fusese un jucător foarte apreciat ca junior, în vremea 
liceului, dar nu a optat nici măcar pentru echipa de 
fotbal, în ultimul an. El era un încă şi mai bun jucător 
de baseball, dar n-a jucat niciodată la vreo echipă, 
după ieşirea din Liga Mică. 

Eu stăteam în picioare pe platformă, încercând să- 
mi închipui cum avea să joace el mingea aceea. In 


realitate, nu erau pe teren niciun fel de garduri, astfel 
că nu putea să depăşească perimetrul de joc, în cazul 
în care ar fi dorit să facă acest lucru. Aşa că mă tot 
întrebam cum avea să procedeze. 

Prima minge aruncată pluti înspre platoul de bătaie, 
durdulie şi tentantă, dar Sampson nici măcar nu-şi luă 
bâta de pe umăr. Era greu de imaginat că ar fi putut 
urma o aruncare şi mai favorabilă ca aceea. 

In echipa adversă, aruncătorul era Warren Griffin. 
Şi acesta era un atlet destul de bun; bărbatul apucă 
uşor mingea şi îşi controlă bine poziţia în teren. 

— Nu ţi-a plăcut aruncarea asta? îi strigă el lui 
Sampson. Dar ce-a avut, frate? 

— N-avea niciun grad de dificultate. 

Griffin zâmbi. El îi făcu semn lui Harris să se 
îndepărteze de ridicătura de pământ. Brownley Harris 
era prinzătorul echipei adverse şi părea o versiune 
doar cu puţin mai scundă a vechiului celebru jucător 
al echipei Red Sox, Carlton Fisk. La dracu’! 

Pentru următoarea aruncare, Griffin se răsuci şi 
trimise direct către platoul casei o minge rapidă cu 
efect. Era cu adevărat iute ca fulgerul, după cum se 
spune. 

Insă la fel de iute era şi Sampson. 

Acesta îşi cobori bâta şi trimise o lovitură aproape 
perfectă, până dincolo de linia celei de-a treia baze. 
Ceilalţi au fost atât de surprinşi, încât el a putut să 
ajungă cu uşurinţa până la prima bază. El era acolo, 
iar bazele fuseseră toate ocupate. 

— A venit acum şi rândul tău, dulceaţă, îmi strigă 
Sampson, de la prima bază. El rânjea în direcţia mea, 
facându-mi cu ochiul şi ţintindu-mă cu un pistol 
imaginar. 

Pe când mă apropiam de platoul de bătaie, am 


început să zâmbesc şi eu. Uriaşul îmi oferise o 
nesperată ocazie, exact aşa cum plănuise. 

— Şi ţie îţi plac aruncările dificile? îmi strigă Warren 
Griffin, de pe moviliţa aruncătorului. 

— Tu loveşti tare sau precis? mă luă în zeflemea 
Starkey, din poziţia în care se găsea. 

Prinzătorul Brownley Harris îşi controla poziţia în 
spatele meu. 

— Cum vrei să fie, puternică? Cum ţi-ar plăcea ţie? 
mă întrebă acesta. 

M-am uitat la el, peste umăr. 

— Fă-mi o surpriză, i-am răspuns eu. 

Griffin se pregătise tot pentru o aruncare cu efect, 
aşa că mi-am închipuit că era furios şi mi-am zis în 
sinea mea: Ce naiba? Este doar un mic joc amical. 

Rapida aruncare veni puţin prea sus însă era destul 
de la îndemâna mea, aşa încât n-am putut rezista 
tentaţiei de a o lovi cu toată forţa. Bâta trosni, iar 
mingea zbură ca din tun, drept pe deasupra capului 
aruncătorului, prinzând şi mai multă viteză şi înălţime. 
Mingea trecu şi peste capul jucătorului central de 
câmp. Echipa noastră de hahalere parcă înnebunise 
de bucurie, făcând mare zarvă pe bancă. Dintr-o dată, 
răsărise şi în fundătura noastră soarele. 

Eu eram acum pe cai mari, dând ocol bazelor. 
Starkey îmi aruncă o privire în timp ce atingeam baza 
a doua şi mă grăbeam să trec pe lângă el. Se uitase la 
mine ca şi cum ar fi știut ceva. Dar ştia el oare într- 
adevăr ceva? 

Am ajuns şi la baza a treia şi l-am văzut în faţa mea 
pe Sampson. Acesta îmi făcea semn cu mâna, în 
direcţia platoului casei. Nici nu m-am mai uitat în 
extremitatea opusă a terenului - aveam să izbutesc, 
indiferent de ceea ce se întâmpla acolo. 


Am virat apoi pe după cea de-a treia bază, după care 
am accelerat puternic. Probabil că nu mă mai 
mişcasem atât de iute de ani de zile. Parcă aş fi fost 
motorizat. 

Brownley Harris mă aştepta pe platoul casei - dar 
unde se afla oare mingea? Parcă zburam, când am 
văzut aruncarea din partea cealaltă a terenului către 
partea de lângă casă. La dracu’! Aveam să pierd la 
mustață. Fi-r-ar să fie de treabă! 

Harris atinse pământul pe când efectua o prindere 
perfectă a aruncării jucătorului din centrul terenului 
Mă deposedase de toate drepturile. 

Am continuat să mă rostogolesc în direcţia acestuia. 
Harris bloca platoul casei cu trupul lui vânjos. Dacă îl 
izbeam rău, poate că ar fi dat drumul mingii din mână. 
Ochii lui negri şi adumbriţi se uitau drept într-ai mei. 
Era pregătit pentru impactul cu mine, oricât de dur ar 
fi fost acesta. Lăsa impresia că jucase la viaţa lui şi 
fotbal american, părând să fie într-o formă fizică 
ideală. Luptase în cadrul trupelor DE comando ale 
armatei. Era un ucigaş. In ochii lui se citea răutatea. 

Aveam de gând să-i vin de hac lui Harris, şi în timp 
ce mă apropiam de el mi-am coborât puţin umărul. Il 
lăsam să înţeleagă ceea ce urma să i se întâmple. 

După aceea, în ultimul moment posibil, m-am lăsat 
ÎN jos şi mi-am desfăcut braţele. L-am ocolit pe 
prinzător printr-o fentă. Cu mâna stângă am atins 
platoul casei, între picioarele lui groase şi stinghiile 
înnoroite. 

— Punct valabil! strigă arbitrul şi îşi depărtă larg 
braţele 

Pe când mă ridicam în picioare, l-am zărit pe Harris 
cu coada ochiului. Venea în grabă spre mine. S-ar fi 
putut ca jocul să nu fie amical. 


Însă el îşi ridică brusc braţul drept înainte şi dădu 
mâna cu mine. 

— Bine jucat, îmi spuse el. De data asta, ne-ai învins, 
partenere. O să fiu mai atent cu tine, data următoare. 
La naiba, dar oricum suntem cu toţii în aceeaşi echipă, 
nu-i aşa? H şi K până la capăt. 

Dumnezeule, dar el părea cu adevărat un tip de 
ispravă. 

Cu toate că era un asasin. 


83 

— Alergi foarte bine, pentru un poliţist spilcuit şi 
trecut deja de patruzeci de ani, mă lăudă Sampson, în 
timp ce traversam o parcare prăfoasă şi ocupată în 
cea mai mare parte de minidubiţe şi de camionete. 
Văzusem îndeajuns la picnicul companiei. După 
reprezentaţia noastră iniţială menită să impună 
respect, pierdusem meciul de softbal la o diferenţă de 
şapte puncte - şi s-ar fi putut să pierdem la un scor şi 
mai mare. 

— Cel puţin, nu trebuie să lovesc, pentru a ajunge la 
o bază, i-am replicat eu. 

— A fost ultimul lucru la care s-ar fi putut ei aştepta 
din partea mea. Insă a funcţionat şmecheria, nu-i aşa? 
Şi i-am şi scos din sărite. 

— Dar am fost învinşi în bătălia asta. 

— Şi totuşi, n-am pierdut şi războiul, îmi reaminti 
Sampson. : 

— E-adevărat. Războiul nu. În orice caz, nu încă. 

Am condus maşina de la locul picnicului până în 
cartierul Falling River Walk. Am parcat-o după colţul 
casei lui Thomas Starkey. Aceasta era construită din 
cărămidă roşie şi avea la ferestre ornamente albe şi 
obloane negre. Terenul aferent casei sale părea să 
aibă o suprafaţă de circa două mii de metri pătraţi şi 
era plantat cu rododendroni, cu brazi de Canada şi cu 
dafini de munte. Era foarte bine întreţinut. Am păşit 
amândoi pe lângă un strat de crizanteme galbene, 
apropiindu-ne de intrarea laterală. 

— Aşa o să procedăm de-acum încolo? se interesă 
Sampson. O să dăm spargeri şi o să intrăm prin 
efracţie prin diverse case, ziua în amiaza mare? 

— Probabil că ei ştiu cine suntem noi şi că am venit 
aici după ei, i-am spus eu. 


— Probabil că da. Comandourile constituie cele mai 
importante unităţi de infanterie uşoară ale armatei. 
Mulţi dintre luptători sunt şi băieţi de treabă. 
„Cercetaşii suni deschizătorii de drum.” Acesta este 
mottoul lor, încă de la Plaja Omaha, în Ziua Z. Vârful 
de lance. 

— Dar în Vietnam? m-am interesat eu. 

— Au fost şi acolo o mulţime de comandouri. Ele au 
efectuat cele mai dificile misiuni de recunoaştere. 
Regimeniul şaptezeci şi cinci Infanterie. Nişte soldaţi 
exemplari, dintre cei mai buni. In cea mai mare parte. 
Probabil că tot ei dispuneau şi de cei mai buni asasini 
militari. 

Am intrat amândoi în casa lui Starkey pe uşa 
laterală, în mai puţin de un minut. Am nimerit într-o 
mică spălătorie care mirosea a clor înălbitor şi a 
detergent. N-am auzit nicio alarmă pornind, însă acest 
lucru nu însemna că intrând în casă nu declanşaserăm 
totuşi vreuna. 

— S-ar putea oare ca cei trei să mai fie cumva încă 
în cadrul armatei? Pentru însărcinări speciale? l-am 
întrebat eu pe Sampson. 

— Mi-a trecut şi mie gândul acesta prin minte. Sper 
că nu este vorba despre un lucru pe care armata se 
străduieşte din răsputeri să-l ascundă. 

— Dar crezi că ar fi posibil? 

— Aşa după cum ţi-am spus - sper să nu fie posibil. 
Mie chiar îmi place armata, iubitule. Uur-raaa! 

Casa fusese construită doar cu câţiva ani în urmă şi 
era imaculată. Înăuntru domnea o ordine desăvârşită 
şi o curăţenie exemplară. La primul etaj, se aflau două 
şeminee din piatră, plafoane boltite, o încăpere de 
jocuri, cu un bar cu băuturi alcoolice şi o masă de 
biliard. Mi-am zis că o asemenea casă probabil că avea 


o suprafaţă de aproximativ șapte sute de metri pătraţi 
şi costase poate chiar patru sute de mii de dolari. 
Thomas Starkey trăia destul de bine, pentru un simplu 
comis-voiajor. Şi la fel şi Griffin şi Harris, dacă ţineam 
seama şi de aspectul noilor case ale acestora. 

Totul era impecabil şi desăvârşit; până şi jucăriile 
copiilor erau aliniate pe rafturi. Mai mult ca sigur, 
Starkey şi soţia lui îşi ţineau copiii foarte din scurt. 

Bucătăria era ultramodernă, fiind dotată cu un 
imens frigider „Sub-Zero”. Deasupra punctului de 
lucru erau atârnate oale, crătiţi şi tigăi, toate din oţel 
inoxidabil teflonat. Un gigantic ceaun cu trei picioare, 
confecţionat din fontă, îşi avea locul său de cinste, 
deasupra ochiului din dreapta spate al aragazului. 

Dincolo de dormitorul principal al casei se afla o 
mică încăpere care s-a dovedit a fi cămăruţa de lucru 
a lui Starkey. Aceasta era plină cu suveniruri din 
armată şi cu poze. Uitându-mă la fotografiile de pe 
pereţi, am constatat faptul că în destul de multe 
apăreau şi Griffin şi Harris. Însă n-am văzut pe 
niciunul dintre bărbaţii cărora le făcuseră ei de 
petrecanie. Nu m-aş fi aşteptat chiar să-l văd pe însuşi 
Ellis Cooper într-o poză atârnată pe un perete din casa 
lui Thomas Starkey, şi totuşi n-am putut să nu sper. 

Sampson se uita prin sertarele biroului şi examina 
conţinutul celor câteva dulăpioare încastrate în 
perete. El ajunse şi la o uşă încuiată cu un lacăt şi mă 
privi întrebător. 

Eu am ridicat din umeri. 

— Sparge-l! Doar pentru asta ne aflăm noi acum 
aici. 

— De-acum nu mai există cale de întoarcere. 

Bărbatul îşi scoase Glock-ul şi lovi lacătul cu 
mânerul pistolului. Lacătul rezistă impactului, însă 


lovitura lui Sampson scosese balamaua din perete. În 
mod vădit, încuietoarea aceea avea ca scop să-i 
oprească doar pe copiii săi să intre, şi poate şi pe soţia 
lui. 

— Fotografii obscene, zise Sampson după ce 
scotocise bine înăuntru. Reviste cu conţinut absolut 
explicit, ceva perversiuni. Una cu nişte fete cu- 
adevărat foarte tinere. Aici femeile sunt rase. Multe 
fete asiatice. Poate că tot ei le-au omorât şi pe fetele 
acelea la New York. Sampson căută apoi zadarnic 
eventuale compartimente ascunse, după care 
continuă: Nimic altceva. Doar colecţia asta jerpelita 
de pornografie. Nu prea este el un soţ şi un tătic ideal, 
dar cred că asta ştiam deja. 

Am continuat să caut şi eu, deşi nu prea credeam că 
exista şansa de a descoperi ceva incriminator. 

— Probabil că-şi ţine în altă parte marfa valoroasă. 
Cred că acum ar cam trebui s-o ştergem de-aici. Lasă 
totul aşa cum este. Vreau ca Starkey să ştie că am fost 
aici. 

— S-ar putea să-l punem astfel pe Tom într-o situaţie 
conflictuală cu doamna lui, îmi spuse Sampson, 
făcându-mi cu ochiul. 

— Foarte bine. Ar cam fi cazul să intre şi el în 
bucluc cu cineva. 

Apoi Sampson şi cu mine am făcut cale-ntoarsă tot 
pe unde veniserăm şi am ieşit din casă tot pe uşa 
laterală. Păsărelele ciripeau prin frunzişul copacilor. 
Era idilic. Soarele părea un strălucitor glob alb-auriu, 
pe un cer albastru. Rocky Mount era un oraş 
încântător. 

În faţa casei staţiona un jeep mare, marca GMC. În 
el, Starkey, Harris şi cu Griffin ne aşteptau să ieşim. 

Cei Trei Soricei Orbi. 


Şi în acelaşi timp, raportul de forţe era de trei la doi, 
în favoarea lor. 


84 

Nu mai trebuia să salvăm aparențele. Sampson şi cu 
mine am scos pistoalele. Le tineam cu ţevile în jos, 
fără să le îndreptăm către cineva. Cei trei nu păreau 
să fie înarmaţi. Era doar un mic joc amical, nu-i aşa? 

— Nimic n-are să se întâmple aici, ne strigă Starkey. 
Aici locuiesc nevasta şi copiii mei. Avem nişte vecini 
buni. Numai oameni serioşi locuiesc în toate casele de 
pe strada asta. 

— Şi tot aici îţi ţii şi colecţia de poze pornografice, l- 
am întrerupt eu. Şi revistele cu perversităţi. Şi 
amintirile cu iubitele tale din război. 

El zâmbi subţire şi dădu din cap. 

— Da, şi asta. Sunteţi detectivi, nu? De la 
Washington? Prieteni de-ai sergentului Ellis Cooper. 
Mi se pare că vă aflaţi extrem de departe de casă. De 
ce nu plecaţi voi doi înapoi în capitală? Sunteţi mai în 
siguranţă acolo decât aici la noi, în Rocky Mount. 
Oricât de greu vi s-ar părea de crezut. 

— Ştim ce aţi făcut voi, i-am zis eu. Oricum, în cea 
MAI mare parte. Încă nu ştim şi de ce, dar o să aflăm 
şi asta. Ne-am apropiat mult de adevăr. Este vorba 
despre Valea An Lao din Vietnam? Ce anume s-a 
întâmplat acolo, colonele Starkey? A fost ceva rău, nu- 
i aşa? Lucrurile au scăpat de sub control. Şi de ce se 
află încă în activitate cei Trei Şoricei Orbi? 

Starkey nu se mai osteni să nege crimele sau 
afirmaţiile făcute de mine. 

— Nu ne puteţi face nimic. Aşa după cum v-am mai 
spus, eu cred că acum voi ar trebui să plecaţi acasă. 
Luaţi-o ca pe un avertisment prietenesc. Nu suntem 
băieţi răi. Ne facem doar meseria. 

— Şi dacă n-o să plecăm? îl întrebă Sampson. Dacă 
ne vom continua investigația aici, la Rocky Mount. Voi 


l-aţi omorât pe un prieten de-al meu. 

Starkey îşi împleti degetele de la mâini, după care 
se uită la Harris şi la Griffin. Se vedea clar că aceştia 
nu ne adresau un avertisment prietenesc. 

— Să nu vă mai apropiaţi de niciuna dintre casele 
noastre, ne sfătui Starkey. Ochii lui erau reci şi duri, 
nişte ochi de asasin. Nu suntem băieți răi. E infinit 
mai mult decât atât. 

Brownley Harris îşi scoase şi el capul din cabina 
jeep-ului. 

— Aţi înţeles tot ce v-a spus omul ăsta? Aţi fost 
atenţi, negroteilor? S-ar fi cuvenit să fiţi. Acum 
cărăbăniţi-vă dracului de-aici şi să nu vă mai întoarceţi 
cum aţi procedat voi Nu se face aşa ceva, m-aţi auzit? 
M-aţi auzit, nemernicilor? 

Eu i-am zâmbit. 

— Tu eşti exaltatul grupului vostru, am înţeles. E 
bine de știut asta. Starkey este conducătorul. Aşa că 
ce anume ţi-a mai rămas ţie să fii, Griffin? Tu eşti doar 
forţa fizică a grupului? 

Warren Griffin râse zgomotos. 

— Chiar aşa este. Eu sunt doar muşchii grupului. Şi 
artileria. Eu sunt cel care mănâncă la micul dejun tipi 
ca voi. 

Nu m-am clintit din loc. Şi nici Sampson. Continuam 
să nu-i slăbim din ochi pe cei trei ucigaşi. 

— Sunt curios într-o privinţă, Starkey. Cum ai aflat 
despre noi? Cine ţi-a spus? 

Replica sa m-a zguduit profund. 

— Infanteristul mi-a spus, veni imediat răspunsul lui. 
Apoi n colonelul Thomas Starkey surâse şi îşi trase pe 
ochi șepcuţa. 


85 

Târziu, în acea după-amiază, Sampson şi cu mine am 
pornit-o cu maşina înapoi spre Washington, pe 
autostrada interstatală. Incepuse cu-adevărat să-mi 
displacă sau cel puţin să mă plictisească şoseaua I-95 
şi grămada de TIR-uri grăbite, fumegând din 
abundență prin ţevile lor de eşapamenit. 

— Împrejurările ar fi putut să fie mai agreabile, dar 
mă bucur că îmi petrec tot acest timp în compania ta, 
i-am spus eu partenerului meu, în timp ce maşina 
torcea liniştită pe banda din dreapta a sensului nostru 
de circulaţie. Şi totuşi, mi se pare că eşti cam prea 
tăcut. Ce s-a întâmplat cu tine? Arăţi de parcă te-ar 
frământa ceva. 

El se uită în direcţia mea şi îmi răspunse: 

— Îţi aminteşti odată - pe când noi aveam în jur de 
unsprezece ani - iar eu am venit la voi şi am stat 
câteva săptămâni împreună cu tine şi cu Nana? 

— Îmi amintesc o mulţime de astfel de cazuri, i-am 
zis eu. Nana obişnuia să spună că noi doi eram fraţi, 
doar că nu de sânge. Tu erai mai tot timpul la noi în 
casă. 

— De data aceea a fost altfel, dragul meu. Ştiu chiar 
și de ce nu-ţi aminteşti. Să-ţi povestesc. 

— Povesteşte-mi! 

— Vezi tu, niciodată eu nu obişnuiam să merg direct 
acasă, imediat după şcoală, motivul fiind acela că în 
cea mai mare parte a timpului acolo nu se afla nimeni. 
În seara aceeA, am ajuns acasă pe la nouă, nouă şi 
jumătate. Mi-am făcut de mâncare nişte cartofi cu 
carne conservată de vacă. M-am aşezat să urmăresc 
ceva la televizor. Pe atunci, îmi plăcea să văd serialul 
Misiune: Imposibilă şi îl aşteptam întreaga săptămână. 
În acel moment, am auzit o bătaie în uşă. 


M-am dus să văd cine venise şi am constatat că la 
ușă era Nana. Ea m-a îmbrăţişat cu multă căldură, 
exact aşa cum face încă şi acum, ori de câte ori ne 
întâlnim. M-a întrebat dacă nu aveam cumva şi pentru 
ea nişte cartofi cu carne. Mi-a spus că ei îi plăcea 
mâncarea aceea şi cu nişte ouă deasupta. Apoi a scos 
chicotitul ei pe care i-l cunoşti atât de bine. 

— Nu-mi mai amintesc nimic din toate astea. De ce 
venise ea acasă la tine, la o oră de seară atât de 
târzie? 

Sampson îşi continuă povestirea: 

— În acel an, tatăl meu se afla în puşcărie. Nu era 
absolut nimic neobişnuit în asta. Iar în după-amiaza 
aceea, mama fusese găsită vinovată pentru posesie şi 
trafic de heroină, fiind și ea condamnată la închisoare. 
Cei de la asistenţa socială veniseră la noi acasă, dar 
nu mă găsiseră acolo, eu fiind plecat încă. Cineva a 
sunat-o pe Mama Nana. lar ea a venit noi acasă şi 
chiar a mâncat puţin din mâncarea pe care o gătisem 
eu. Mi-a spus că o pregătisem foarte bine şi că într-o 
bună zi aş fi putut să ajung un bucătar renumit. Apoi a 
adăugat că era bine să vin să locuiesc pentru o vreme 
în casa voastră, împreună cu voi. Mi-a spus şi de ce. 
Ea făcuse unul dintre numerele ei de magie, în faţa 
celor de la Protecţia Copilului. Aceea a fost prima dată 
când m-a salvat Nana pe mine. Întâia oară dintre 
multe alte dăţi. 

Eu am dat din cap şi am ascultat în continuare. 
Sampson încă nu-şi terminase povestirea. 

— Tot ea a fost aceea care m-a ajutat să intru în 
rândurile armatei, după ce mi-am terminat liceul. Apoi 
tot cu ajutorul ei am intrat şi la Academia de Poliţie, 
după ce mi-am încheiat stagiul militar. O fi ea bunica 
ta, însă pentru mine ea a fost o mamă mai bună decât 


mama mea adevărată. lar tată eu n-am avut niciodată, 
în adevăratul sens al cuvântului. Niciunul dintre noi 
doi n-a avut. Eu am crezut dintotdeauna că la început 
asta ne-a apropiat. 

Eu nu eram la fel ca Sampson, dispus să-mi deschid 
sufletul în felul acesta. Şi tot nu ziceam nimic. Nu 
aveam idee unde voia să ajungă, însă l-am lăsat să-şi 
verse tot năduful, după pofta inimii. 

— Am ştiut mereu că nu aveam vocaţia de a fi un 
tată sau un soţ bun. Asta era pur şi simplu o 
convingere interioară de-a mea. La tine cum a fost? 

— Am avut şi eu destule temeri în privinţa asta, 
înainte de a o cunoaşte pe Maria, i-am răspuns eu. 
Apoi aceste temeri ale mele pur şi simplu s-au 
evaporat. În orice caz, cele mai multe dintre ele. Am 
ştiut că Maria şi cu mine aveam UN SĂ NE înţelegem 
foarte bine. Şi încă din primul moment în care l-am 
ţinut în braţe pe Damon, mi-au dispărut pentru 
totdeauna și celelalte temeri. 

Sampson începu să zâmbească, după care a izbucnit 
ăn râs. 

— Am întâlnit şi eu pe cineva, Alex. E ciudat, dar ea 
mă face fericit şi am încredere să-i spun toate 
secretele mele. Uită-te la mine! Rânjesc aidoma unui 
afurisit de dovleac de Halloween. 

Râdeam acum amândoi. Şi-n definitiv, de ce n-am fi 
râs? Era pentru prima oară când îl vedeam pe 
Sampson îndrăgostit, şi ne cunoşteam deja de foarte 
multă vreme 

— Tot o s-o zbârcesc eu până la urmă, într-un fel 
sau într-altul. Dar el încă râdea. 

După aceea, am râs şi am glumit amândoi, în cea 
mai mare parte a drumului de întoarcere acasă. 
Dumnezeule mare, John Sampson avea o iubită. O 


chema Billie. 


86 

Mama Nana avea o zicală: „Râs înainte de micul 
dejun, plâns înainte de cină”. 

Dacă v-aţi întemeiat o familie, ştiţi că există un 
sâmbure de adevăr în spusele astea, oricât de ciudat 
ar părea că sună ele. 

Când am revenit în acea seară pe Strada Cinci, în 
faţa casei noastre staţiona o ambulanţă vopsită în alb 
şi roşu. 

Am oprit Porsche-ul meu şi am sărit afară din el. 

Ploua, iar vântul în rafale şi picăturile de apă îmi 
biciuiau faţa. Cu privirea înceţoşată de ploaie, am 
urcat în fugă treptele scării şi am intrat în casă. Inima 
îmi bubuia în piept, în timp ce auzeam o voce 
interioară spunând rugător: Nu, nu, nu. 

Din camera de zi se auzea zgomot de glasuri, iar eu 
m-am năpustit într-acolo, aşteptându-mă la ce putea fi 
mai rău. 

Mama Nana şi copiii stăteau aşezaţi pe canapeaua 
cea veche. Se ţineau cu toţii de mâini. 

Vizavi de ei, şedea o femeie în halat alb. Am 
recunoscut-o pe dr. Kayla Coles, cea pe care o 
întâlnisem în acea noapte cu Ramon, prietenul bolnav 
al lui Damon. 

— Ai pierdut momentul de vârf al agitaţiei, îmi zise 
Nana, atunci când mă văzu intrând în încăpere. 

— Dacă-ţi poţi închipui una ca asta, tăticule! îmi 
spuse și Jannie. Tu să ratezi un asemenea moment! 

M-am uitat la doctoriţă, care stătea comod în fotoliu. 

— Bună seara, doamnă doctor. 

Aceasta îmi zâmbi cu simpatie şi îmi răspunse: 

— Mă bucur să te revăd. 

M-am răsucit apoi din nou în direcţia Nanei. 

— Despre ce agitaţie e vorba? Dar înainte de asta, 


ce caută ambulanţa aceea de-afară, aici la noi? 

Nana dădu din umeri. 

__— Am crezut că am suferit un atac de cord, Alex. 
Insă a reieşit că a fost doar un scurt episod de 
ameţeală. 

Dr. Coles adăugă: 

— Nana nu-şi aminteşte şi de faptul că şi-a pierdut 
cunoştinţa. În momentul acela, mă aflam în josul 
străzii. Eu lucrez într-un grup care asigură îngrijirea 
medicală în cartierul de Sud-Est. E mai uşor în felul 
acesta pentru unii să poată primi şi ei o îngrijire bună. 

Eu am întrerupt-o: 

— Nana şi-a pierdut cunoştinţa? Dar ce i s-a 
întâmplat? 

— Damon a văzut ambulanţa noastră pe stradă şi a 
venit să mă cheme. Când am ajuns eu aici, Nana îşi 
revenise. A avut tulburări de ritm cardiac. Bătăi 
accelerate şi destul de slabe. Pulsul la încheietură nu 
era la fel de rapid ca ritmul bătăilor inimii, ceea ce 
înseamnă că s-ar putea să fi fost vorba despre o 
dereglare în circulaţia sanguină. Am dus-o la spitalul 
St. Anthony's, pentru a-i face acolo câteva analize. 

Nana ridică din nou din umeri, mimând nepăsarea. 

— Am făcut buf, în bucătărie. Intotdeauna am sperat 
să se întâmple acolo. Damon şi cu Jannie s-au 
comportat formidabil, Alex. A venit vremea să aibă şi 
ei grijă de mine. 

Ea râse, şi la fel făcu şi dr. Coles. Eram bucuros să 
costat că niciuna dintre ele nu-şi pierduse simţul 
umorului, într-o asemenea situaţie. 

— Dar eşti încă aici. Şi e trecut de ora nouă, i-am zis 
doctoriţei. 

Ea zâmbi. 

— Ne-am distrat atât de bine, încât m-am hotărât să 


mai rămân pentru o vreme aici. Mai am încă o vizită 
de făcut, însă domnul Bryant nu se întoarce de la 
lucru până la ora zece. 

— Şi mă aşteptai şi pe mine, să mă întorc acasă, i- 
am spus eu. 

— Da, am socotit că asta ar fi cea mai bună idee. 
Nana zice că lucrezi până târziu, în multe nopţi. Am 
putea acum să mai stăm câteva clipe de vorbă? 


87 

Am ieşit amândoi pe veranda din faţă. O ploaie 
deasă răpăia pe acoperişul verandei, iar aerul era rece 
şi umed. Doctoriţa îşi trase pe ea un pulover cenuşiu. 

— Am mai purtat deja această discuţie cu bunica ta, 
începu dr. Coles. Nana m-a rugat să vorbesc şi cu tine 
şi să-ţi răspund la toate întrebările. N-aş acţiona 
niciodată fără ştirea ei și n-aş îndrăzni să mă port 
niciodată cu condescendenţă adresa ei, în nicio 
privinţă. 

— Asta-i o idee foarte bună, deoarece altminteri ai 
constata că ţi-ar fi îngrozitor de greu să afişezi faţă de 
ea un aer de superioritate binevoitoare. 

Deodată, Kayla izbucni în râs. 

— Ooo, ştiu. Am avut-o ca profesoară în clasa a opta 
pe doamna Regina Hope Cross. Dintre toate 
profesoarele mele, ea mi-a modelat în cea mai mare 
măsură viitorul. La îndemnul ei am terminat liceul la 
Brandeis şi facultatea de medicină la Tufts. M-am 
gândit că poate ar fi cazul să ştii, în două cuvinte, cam 
ce pregătire am. 

— Da, sunt impresionat. Şi până la urmă, ce 
probleme de sănătate are Nana? 

Kayla oftă. 

— Nana îmbătrâneşte, Alex. Are problemele de 
sănătate ale unei persoane de optzeci şi doi de ani. Voi 
intra în posesia rezultatelor analizelor de la St. 
Anthony's în cursul zilei de mâine sau de-abia 
poimâine. Cei de la laborator or să mă sune când vor fi 
gata, iar după aceea o s-o sun şi eu la rândul meu pe 
Nana, ca să-i spun cum i-au ieşit. Vrei să ştii ce anume 
mă îngrijorează la ea? De câteva săptămâni are 
palpitaţii, amețeli, stări de confuzie şi respiraţie 
îngreunată. Nu ţi-a spus şi ţie? 


Am scuturat din cap. Dintr-odată, am simţit ceva 
mai mult decât o mică stânjeneală. 

— N-am ştiut nimic din toate astea. Mi-a spus că se 
simte bine. I-a fost ei ceva mai greu într-o dimineaţă 
când a dormit până mai târziu, acum vreo două 
săptămâni, dar de-atunci nu s-a mai plâns de nimic. 

— Nu vrea să-ţi faci griji pentru ea. Când a fost la 
St. Anthony's, i-am făcut o electrocardiogramă, o 
ecografie de cord şi analizele curente. După cum ţi-am 
mai spus, inima îi bate cu neregularitate. Partea 
îmbucurătoare este aceea că nu are niciun semn de 
edem. Plămânii ei sunt curaţi. Nu există nicio urmă 
care să ateste faptul că ar fi suferit vreun accident 
vascular, nici măcar unul minor. Nana are în general o 
foarte bună forţă musculară, pentru o persoană de 
vârsta ei sau chiar mai tânără. 

— Şi-atunci, ce s-o fi întâmplat cu ea oare? Ai vreo 
idee? 

—O să avem mâine rezultatele analizelor. Şi 
doctorul Redd, de la laborator, i-a fost Nanei elev. 
Dacă m-aş hazarda să fac o presupunere în privinţa 
diagnosticului, aş zice c[ are fibrilaţii atriale. Asta ar 
însemna că îi sunt afectate cele două mici 
compartimente superioare ale inimii, adică atriile. 
Acestea par să vibreze doar, în loc să bată efectiv. 
Există un anumit risc de înfundare a valvelor mitrale, 
cu cheaguri de sânge. 

— Înţeleg că în seara asta n-a fost caz de internare, 
i-am spus eu. N-aş vrea ca numai încăpăţânarea ei s-o 
fi împiedicat să vină la spital, în situaţia în care starea 
în care se află ar impune să se interneze. Banii nu 
constituie nicio problemă. 

Kayla dădu din cap. 

— După părerea mea, în acest moment, ea se află în 


siguranţă acasă. Mi-a spus că sora ei o să vină mâine 
din Maryland. Cred că este o măsură de precauţie 
înţeleaptă să existe cineva care s-o ajute cu copiii şi cu 
îngrijirea casei. 

— O s-o ajut eu şi cu copiii şi cu casa, i-am replicat 
doctoriţei. 

Ea ridică dintr-o sprânceană. 

— Parcă stabiliserăm deja că tu şi-aşa munceşti prea 
mult. ă 

Am oftat şi am închis pentru câteva clipe ochii. În 
sfârşit, înţelegeam şi eu acum pe de-a-ntregul 
realitatea şi vedeam limpede tot adevărul. Urma să mă 
străduiesc în continuare să mă împac cu situaţia de 
fapt. Nana avea peste optzeci de ani şi era bolnavă. 

Kayla întinse o mână către mine şi mă bătu uşor pe 
braţ. 

— O avea ea o vârstă respectabilă, dar este 
puternică şi vrea să mai trăiască lângă voi încă multă 
vreme de-acum înainte. Acest lucru este extrem de 
important. Alex, Nana e convinsă de faptul că tu şi 
copiii aveţi nevoie de ea. 

Am făcut până la urmă o timidă încercare de a 
zâmbi. 

— În privinţa asta, Nana are multă dreptate. 

— N-o lăsa să se obosească prea mult. 

— E foarte greu s-o împiedici. 

— La nevoie, imobilizeaz-o şi leag-o, spuse Kayla 
Coles, după care izbucni în râs. 

Eu n-am râs, pentru că în acel moment numai de 
asta nu-mi ardea. Ştiam destul de multe despre boala 
cardiacă, din perioada petrecută de mine la Johns 
Hopkins. Urma să o supraveghez pe Nana mai 
îndeaproape. 

— Dar dumneata, doctore Coles? Nu crezi că ai un 


program încărcat? E aproape zece seara şi încă mai ai 
de făcut vizite la domiciliu. 

Ea dădu din umeri, părând puţin jenată de 
întrebarea mea. 

— Sunt tânără, sunt în putere şi cred că oamenii din 
acest cartier au nevoie de o îngrijire medicală 
accesibilă şi de calitate. Aşa că asta este ceea ce le 
asigur eu sau cel puţin încerc să le asigur. Noapte bună, 
Alex. Să ai mare grijă de bunica ta. 

— Ooo, aşa voi face. Iţi promit. 

— Drumul spre iad... începu ea. 

— E pavat cu intenţii bune, am încheiat eu. 

Femeia dădu din cap şi cobori de pe verandă. 

— Spune-le tuturor noapte bună, din partea mea. Dr. 
Coles se îndreptă apoi în josul Străzii Cinci, pentru a 
face ultima vizită din acea zi. 


88 

În ziua următoare, am continuat munca de 
documentare asupra celor Trei Şoricei Orbi, mi-am 
mai lipit nişte însemnări pe peretele încăperii mele de 
la mansardă, însă nu mă simţeam în stare să lucrez ca 
lumea, deoarece nu mă puteam concentra. Rezultatele 
analizelor Nanei au ieşit în acea după-amiază şi, după 
cum promisese, Kayla Coles ne-a telefonat acasă. 
După ce a vorbit ea cu Nana, am avut şi eu o discuţie 
cu doctoriţa. 

— Vreau, în primul rând, să-ţi mulţumesc pentru tot 
ce faci pentru noi, am început eu, de îndată ce am luat 
receptorul în mână. Te rog să mă ierţi dacă am fost 
nepoliticos aseară cu tine, când te-am găsit în camera 
noastră de zi. N-aş vrea să te fi simţit jignită. 

— Ce te face să crezi că ai fost nepoliticos? N-ai fost 
decât puţin speriat, atât şi nimic mai mult. Nu cred că 
te caracterizează lipsa de politeţe. Dar să revenim la 
oile noastre. Să-ţi spun despre bunica ta. Ea suferă de 
fibrilaţii atriale, dar în situaţia dată, această veste nu 
e chiar atât de rea. 

— Atunci lămureşte-mă şi pe mine de ce ar trebui să 
fiu atît de liniştit în privinţa asta, i-am spus eu. 

— Ei, nici chiar liniştit. Însă tratamentul este 
neinvaziv și are un procent ridicat de reuşită. Cred că 
o să-i facem o ablaţiune cateterică. Va fi în stare să 
revină acasă încă de a doua zi şi putem spera că într-o 
săptămână o să-şi revină complet. 

— Şi când ar fi bine să vină pentru a i se face acel 
tratament? am întrebat-o eu. 

— Când vrea ea. Insă eu n-aş aştepta mai mult de 
două săptămâni. Nana mi s-a părut niţeluş cam 
refractară, atunci când am adus vorba despre 
perspectiva unei internări. Mi-a zis că este prea 


ocupată. 

— O să stau eu de vorbă cu ea. Să văd dacă o să am 
mai mult succes. Dar între timp, ce trebuie să facem? 

— Oricât de incredibil ar părea, Nana trebuie să ia 
doar aspirină pentru copii. În fiecare zi, câte o singură 
tabletă de optzeci şi unu de miligrame. Mai trebuie să- 
şi reducă şi din consumul de cofeină - adică de cafea 
şi de ceai. Şi în plus, să evite situaţiile stresante. Vă 
urez să aveţi mult noroc la respectarea ultimei 
recomandări. 

— Asta-i tot? am întrebat-o eu. 

— Deocamdată, da. Te rog să ai grijă să n-o streseze 
nimic. O să rămân la dispoziţia ei, dacă vrea şi ea să 
mai implic în continuare. 

— Ştiu sigur că vrea asta. 

Kayla Coles râse. _ 

— Asta-i bine. Inseamnă că este o femeie 
inteligentă, nu-i aşa? O să facem în aşa fel încât ea să 
poată împlini o sută de ani. 

Am râs atunci şi eu. 

— Sper să apuc eu să o văd împlinind suta. Prin 
urmare , nu sunt necesare alte măsuri de precauţie, 
până la internarea pentru tratamentul acela? 

— Nu, nu prea. Doar să încerci să-i asiguri o viaţă 
liniştită. 

— O să mă străduiesc, i-am răspuns eu. 

— Să faci tot ce este omeneşte posibil pentru a nu te 
lăsa împuşcat, îmi mai zise Kayla Coles, înainte de a 
termina convorbirea noastră telefonică. 


89 

Dacă stăteam acasă, nu exista nicio posibilitate să 
fiu împuşcat - sau cel puţin aşa credeam eu. La vreo 
doua dimineţi după conversaţia mea cu dr. Kayla 
Coles, am coborât să pregătesc micul dejun pentru 
copii. Nana şedea la locul ei de la masa din bucătărie, 
cu o mare ceaşcă maro aburind în faţa ei. 

— Hopa! i-am zis eu şi am ameninţat-o în glumă cu 
degetul. 

— Decofeinizată, mi-a replicat ea. Şi nu începe să 
mă dădăceşti, Alex! 

— Nici vorbă. N-am de gând să-ţi spun nici măcar 
faptul că eşti puţin cam susceptibilă azi. Ai dormit 
bine? 

— Nimeni nu doarme bine, la o vârstă ca a mea. M- 
am programat să fac ablaţiunea aceea cateterică. 
Trebuie să merg acolo, de azi într-o săptămână. Acum 
eşti mulţumit? mă întrebă Nana. 

— Nespus de mulţumit, i-am răspuns eu, după care 
am îmbrăţişat-o strâns, iar Nana mi-a răspuns la 
îmbrăţişare. Avusese dreptate dr. Kayla - Nana era 
puternică, pentru o persoană de vârsta ei. 

Ceva mai târziu, în aceeaşi dimineaţă, am discutat 
îndelung la telefon cu directorul Burns, de la FBI. 
Acesta mi-a spus că pusese pe cineva să încerce să 
dea de urma sursei mesajelor pe care le primeam prin 
e-mail sub semnătura „Infanteristul”, dar că până 
acum nu se ajunsese la niciun rezultat încurajator. El 
m-a întrebat apoi dacă mă mai gândisem la 
propunerea pe care mi-o făcuse, şi anume la aceea de 
a veni şi eu să lucrez în cadrul FBI. Mă aşteptasem să- 
mi pună o asemenea întrebare. 

— M-am mai gândit. Viaţa mea s-a complicat însă 
dintr-odată. Şi, în primul rând, datorită faptului că 


trebuie să mă apropii într-un fel sau altul de o 
încheiere a cazului aceluia cu armata. 

— Ei sunt cooperanţi sau vă pun beţe-n roate? mă 
întrebă Burns. Mă refer la cei din armată. 

— Câte puţin din amândouă. Am dat şi peste câţiva 
oameni de ispravă. Şi totuşi, cei din armată sunt la fel 
ca toţi ceilalţi. Vor să-şi rezolve singuri propriile lor 
probleme. Se petrec nişte lucruri intolerabile, în 
legătură cu acest caz de crimă. lar ei ştiu asta şi o ştiu 
şi eu. O să mai aibă loc şi alte asasinate. De acest 
lucru mă tem eu cel mai tare. 

— Dacă te pot ajuta cu ceva, n-o să stau nicio clipă 
pe gânduri, îmi spuse Burns. Fără niciun fel de 
condiţii, Alex. Este un caz crucial. Şi eu cred că este 
de cea mai mare importanţă. 

— Apreciez acest lucru. 

După ce am pus receptorul în furcă, m-am dus sa 
văd ce mai făcea Nana. Robotea prin bucătărie, ca de 
obicei. In bucătăria ei. In casa ei. 

— Simt că aş avea nevoie de un timp de odihnă, i-am 
spus eu. Şi tu la fel. Unde ai vrea să te duc, după ceo 
să-ţi faci tratamentul acela? 

— La Paris, îmi răspunse Nana, fără ca măcar să 
clipească din ochi. Apoi poate la Roma. Bineînţeles, şi 
la Veneţia. La Florenţa ar fi cu-adevărat frumos. Iar la 
întoarcere să trecem şi pe la Londra. Să ne oprim 
acolo şi să ne întâlnim cu regina. Ce părere ai? Ţi se 
pare cumva prea scump pentru punga ta? Poate că te 
gândeai doar la o călătorie cu trenul până la 
Baltimore? mă întrebă ea şi apoi râse de propria ei 
glumă. Era o doamnă extrem de nostimă. Aşa fusese 
ea dintotdeauna. 

— Să ştii că am ceva bani puşi deoparte, i-am 
replicat. 


— Şi eu la fel, îmi spuse ea. Banii mei de buzunar. Şi 
cu Jamilla cum rămâne? Dar cu serviciul tău? 

— Ar fi grozav dacă şi-ar putea lua şi Jamilla un 
concediu mai lung. Cu toate că ei îi place serviciul pe 
care îl are. 

— Nu crezi că asta sună extrem de cunoscut? Ce-ţi 
mai face colecţia de bile de sticlă colorată? Poate că 
ar trebui si-i cumperi şi ei vreo două vase şi săi le 
umpli cu astfel de bile. 

Am râs. Apoi am înaintat spre Nana şi am cuprins-o 
din nou în braţe. În ultima vreme, nu mă mai puteam 
stăpâni. 

— Te iubesc, bătrânico, i-am zis eu. Nu ţi-o spun 
chiar atât de des precum s-ar cuveni, iar atunci când 
ţi-o spun, nu izbutesc să-ţi transmit toată pasiunea 
care mă mistuie. 

— E drăguţ să aud aşa ceva, zise ea. Şi eu te iubesc 
pe tine şi ţi-o spun cu toată pasiunea de care sunt în 
stare. 

— Te simţi bine? am întrebat-o eu. 

— Azi e bine. Mâine, cine ştie? Ea ridică din umeri. 
Mă apuc să pregătesc masa de prânz. Să nu-ţi închipui 
că o să te las să mă ajuţi. Mă simt bine. Sunt încă 
deasupra valului. 

După ce am mâncat de prânz, am urcat în biroul 
meu de la mansardă, pentru a mă gândi la ceea ce 
aveam de făcut în continuare. Acolo mă aştepta un 
fax. I-am făcut cu degetul. 

— î-nă. i 

Era o copie a unui articol din Miami Herald. In 
acesta scria despre execuţia în noaptea anterioară a 
unui bărbat pe nume Tichter, la închisoarea Statului 
Florida, din Starke. Abraham Tichter fusese în 
Vietnam. În cadrul Trupelor Speciale. 


În partea de jos a fax-ului, era mâzgălit următorul 
mesaj: 

Nu e vinovat de acele crime din Florida. A fost pe 
nedrept acuzat, condamnat şi executat. Abraham 
Tichter este al şaselea. Îţi scriu asta în eventualitatea 
în care nu LE-Ai fi tinut socoteala. 

Infanteristul 

Le ţineam socoteala. 


90 

De când începuse Nana să mai îmbătrânească, eu 
făceam cumpărăturile de la băcănie, precum şi cele 
mai multe dintre corvezile din gospodărie. De obicei, îl 
luam cu mine şi pe micul Alex, până la micul magazin 
de pe Strada PATRU. Aşa am făcut şi în acea după- 
amiază, devreme. 

L-am purtat sus pe umerii mei, ieşind pe uşa de la 
bucătărie şi mergând pe alee până la maşina mea. 

Alex gângurea şi orăcăia, aşa cum face el 
întotdeauna Băiatul ăsta nu tace niciodată şi nu poate 
sta nicio clipă liniștit. Este ca o sferă de energie pură. 

Eram cufundat în gânduri referitoare la proaspătul 
mesaj al Infanteristului, aşa încât nici măcar nu ştiu 
cum de s-a întâmplat să remarc jeep-ul negru care 
trecea pe Strada Cinci. 

Acesta se deplasa cu o viteză de circa cincizeci de 
kilometri pe oră, aproape de limita maximă admisibilă. 

Nu ştiu de ce i-am acordat atât de multă atenţie, 
însă aşa s-a întâmplat. Nu-mi puteam desprinde 
privirea de el, în timp ce acesta se apropia de mine şi 
de micul Alex. 

Deodată, pe un geam lateral al Jeep-ului ieşi ţeava 
unui pistol negru, automat, Tec. L-am tras pe copil jos 
de pe umeri, apoi m-am aruncat la pământ, răsucindu- 
mă în aşa fel încât să nu-l strivesc pe micul Alex în 
cădere. 

Apoi au început împuşcăturile. 

Paca-paca-paca-paca-paca-paca. 

M-am târât de-a curmezişul peluzei, ţinându-mi 
copilul la adăpost sub braţul stâng, apoi trăgându-l în 
spatele unui copac umbros. Aveam nevoie de un 
paravan între noi şi trăgătorul din jeep. 

N-am avut vreme să mă uit prea bine în interiorul 


jeepului, însă tot am observat faptul că şoferul şi 
trăgătorul erau rasă albă. Şi că erau doi, nu trei. 

N-aş fi putut spune dacă aceştia erau bărbaţii de la 
Rocky Mount sau nu. Şi totuşi, cine alţii ar fi putut să 
fie? Ucigaşii de la West Point? Erau oare aceiaşi? Şi ce 
se întâmpla acum pe Strada Cinci? Cine ordonase oare 
asta? 

Paca-paca-paca-paca-paca-paca. 

Paca-paca-paca-paca-paca-paca. 

Gloanţele loveau în pereţii casei, iar o fereastră din 
faţă se sparse. Trebuia să opresc cumva atacul. Dar 
cum anume? M-am târât lângă verandă şi am ajuns 
acolo doar cu puţin înainte de a începe o altă serie de 
împuşcături. 

Paca-paca-paca-paca-paca-paca. 

De necrezut chiar şi pentru cartierul de Sud-Est. 

L-am împins pe micul Alex jos, în spatele verandei. 
Acesta ţipa ca din gură de şarpe şi era înspăimântat. 
Eu îl ţineam la pământ. Apoi mi-am ridicat capul şi am 
aruncat o privire rapidă la jeep-ul oprit în faţa casei 
mele. 

Paca-paca-paca-paca-paca-paca. 

Am ripostat şi eu cu focuri de armă. Trei 
împuşcături ţintite cu grijă, astfel încât să nu lovesc 
pe cineva din vecini. 

Apoi alte două. Da! Am ştiut că îl nimerisem pe 
trăgător. Posibil în piept sau poate în gât. L-am văzut 
aruncat înapoi cu putere şi apoi prăbuşindu-se pe 
banchetă. Şi încetaseră împuşcăturile. 

Brusc, jeep-ul o luă din loc, cu cauciucurile 
scrâşnind şi şuierând, până ce dispăru pe după cel mai 
apropiat colţ. 

L-am dus pe Alex înăuntru şi l-am lăsat împreună cu 
Nana, în camera ei. l-am pus să stea pe podea. Apoi l- 


am sunat pe Sampson, iar el a ajuns acasă la noi în 
doar câteva minute. Trecusem de şocul provocat de 
acel incident, însă tremuram de furie şi de nevoia de 
răzbunare. 

— O mulţime de ferestre sparte, câteva găuri de 
gloanţe în pereţi şi nimeni rănit, îmi zise Sampson, 
după ce făcuse un tur sumar în jurul casei mele. 

— A fost doar un avertisment. Altfel, cred că m-ar fi 
omorât. Au venit direct acasă la mine, ca să-mi 
transmită un mesaj. La fel cum am mers şi noi acasă la 
Starkey, în Rocky Mount. 


91 

Tocmai trecuse de ora patru dimineaţa, când 
Thomas Starkey ieşi tiptil din casă, pe uşa de la 
bucătărie. El traversă un petic de iarbă înrourată, 
după care se urcă în marea lui maşină albastră de 
teren. Motorul porni imediat. Starkey îşi menținea în 
permanenţă automobilul în condiţii tehnice perfecte şi 
chiar îi făcea singur reparaţiile curente. 

— Mi-ar plăcea să-i trag chiar acum nenorocitului 
câteva focuri de armă către casă, îmi zise din dreapta 
Sampson. Ne parcaserăm maşina către capătul străzii, 
într-o beznă totală. Să-i sparg şi lui câteva ferestre. Să 
semăn ceva spaimă în preajma sa. 

— Te rog să te abţii, i-am spus eu. 

Câteva minute mai târziu, automobilul de teren se 
opri și îl luă la bord pe Warren Griffin, care locuia prin 
apropiere, în zona Greystone. După aceea, îşi continuă 
drumul până la Knob Hill, de unde îl culese şi pe 
Brownley Harris. Apoi, maşina ieşi din Rocky Mount 
pe drumul U.S. 64 şi prinse îitezi în direcţia oraşului 
Raleigh. 

— Niciunul dintre ei nu pare să fi fost rănit, constată 
cu voce tare Sampson. Mare păcat! Şi-atunci, pe cine- 
ai împuşcat tu pe Strada Cinci? 

— N-am nici cea mai vagă idee. Totuşi, lucrurile se 
complică, nu crezi? Iar ăştia trei ştiu ceva. Se află şi ei 
în această conspirație despre care tot auzim. 

— Zidul cel gri al tăcerii? 

— Da, ăla! Pare să funcţioneze impecabil. 

Nu trebuia să-i urmez prea îndeaproape. Nici măcar 
nu era nevoie să ţin în permanenţă automobilul de 
teren în raza mea vizuală. Ceva mai devreme în acea 
dimineaţă, cam pe la ora trei, fixasem sub maşina lui 
Starkey un discret dispozitiv de localizare radio. Ron 


Burns mă ajuta în orice fel putea să o facă. Eu Îi 
povestisem despre împuşcăturile din faţa casei mele. 

Şi astfel, am putut păstra o distanţă rezonabilă în 
urma ucigaşilor. Maşina în care se aflau aceştia a 
rămas pe U.S. 64 până după localitatea Zebulon, apoi 
a intrat pe şoseaua I-40, către 85 Sud. Am trecut de 
Burlington, Greensboro, Charlotte, Gastonia, după 
care am intrat în statul Carolina de Sud. 

Sampson şedea lângă mine pe locul din faţă, dar a 
adormit încă înainte de a ajunge noi în Carolina de 
Sud. El fusese de serviciu în ziua precedentă şi era 
extenuat. Până In urmă, se trezi de-abia în Georgia, 
căscă şi încercă să-şi întindă trupul lui cel mare, în 
spaţiul acela restrâns. 

— Unde suntem? 

— Lângă Lavonia. 

— Oo, asta-i o veste bună. Dar unde se află Lavonia? 

— Chiar lângă Sandy Cross. Am intrat în Georgia. 
Ne ţinem tot pe urmele lor. 

— Crezi că se pregătesc să dea o altă lovitură? 

— O să vedem. 

La Doraville ne-am oprit la un birt şi am luat micul 
dejun. Dispozitivul-minune ataşat dedesubtul maşinii 
de teren a lui Starkey funcţiona în mod ireproşabil, 
ghidându-ne pe urmele asasinilor. Părea puţin 
probabil ca ei să-l poată descoperi în acel moment. 

Micul nostru dejun - compus din omlete cu brânză, 
slănină de ţară şi tărâţe - n-a fost la înălţime. Birtul nu 
arăta prea rău şi cu siguranţă că mirosea bine când 
am intrat noi acolo, dar generoasele porţii erau fade, 
cu excepţia slăninei de ţară, care era prea sărată, 
după gustul meu. 

— Ai de gând să dai cumva curs propunerii lui 
Burns? O să intri în FBI? mă întrebă Sampson după ce 


îşi terminase şi a doua ceaşcă de cafea. Vedeam că în 
sfârşit el se trezise de-a binelea. 

— Încă nu ştiu sigur. Mai întrebă-mă peste o 
săptămână sau două. Acum sunt puţin cam prea 
perpelit. La fel ca și mâncarea asta. 

Sampson dădu din cap. . 

— O s-o scoatem noi la capăt. Imi pare rău că te-am 
băgat în asta, Alex. Nici măcar nu ştiu dacă o să-i 
putem dovedi. Or fi ei încrezuţi, însă atunci când 
trebuie, pot să fie extrem de prudenti. 

Eram şi eu de acord cu el. i 

— Cred că au dat loviturile doar pentru bani. Insă 
asta nu explică totul. Cum au început omorurile? Cine 
se află în spatele acestora? Cine le onorează notele de 
plată? 

Sampson miji din ochi. 

— În timpul războiului, cei trei au prins gustul de a 
ucide. Câteodată se mai întâmplă şi aşa. Eu am mai 
văzut asta. 

Am lăsat jos cuțitul şi furculiţa şi am împins 
deoparte farfuria. Îmi era imposibil să mai termin de 
mâncat omleta și slănina. De tărâţe de-abia mă 
atinsesem. Acestora le mai trebuia ceva. Poate puţină 
brânză cedar? Nişte cepşoare sau sote de ciuperci? 

— Îi rămân îndatorat, Alex. Chiar profund îndatorat, 
îmi zise Sampson. 

Eu am scuturat din cap. 

— Nu-mi datorezi nimic. Dar probabil că o să-ţi 
accept oricum recunoştinţa. 

Am ieşit amândoi din birt şi ne-am urcat în maşină, 
urmărind apoi pentru încă două ore semnalul de 
localizare. Călătoria începuse dis-de-dimineaţă, iar 
acum se făcuse deja după-amiază. 

Am mers pe şoseaua I-75, care ne-a scos pe U.S. 41 


şi apoi pe vechiul drum 41. Am ajuns pe nişte drumuri 
şerpuite de ţară, din Parcul Naţional al Munţilor 
Kennesaw. Urmăream trei ucigaşi în partea de nord a 
Georgiei, după un drum de opt ore cu maşina, aflându- 
ne acum la aproape opt sute de kilometri depărtare de 
Rocky Mount. 

Am introdus pentru prima dată schimbătorul de 
viteză în marşarier şi a trebuit să dau înapoi. Un 
vultur cât un curcan stătea aşezat pe drum în faţa 
maşinii şi se uita la noi. Pădurea din zonă era extrem 
de deasă, iar frunzişul avea un aspect foarte decorativ. 

Indicatorul de  radiofrecvenţă arăta faptul că 
automobilul de teren al lui Starkey nu se mai afla nici 
el acum în mişcare. 

— Ar trebui să ne parcăm maşina pe undeva pe 
lângă drumul principal şi s-o camuflăm cât mai bine 
posibil. APOI s-o luăm pe jos, prin pădure, am spus eu. 

— Sună ca un plan de bătaie. Cu toate astea, eu unul 
nu pot să sufăr nenorocitele astea de păduri. 

Eu am găsit un mic intrând, care avea să ascundă 
complet maşina. Am deschis apoi portbagajul şi am 
scos din el o geantă de pânză, precum şi arme, 
muniţie şi ochelari NVG, de vedere pe timp de noapte, 
pentru amândoi. Apoi am înaintat aproape un 
kilometru prin pădurea deasă, pană ce am văzut o 
căbănuţă. Prin hornul de piatră ieşea deja fumul. 

Era un loc foarte plăcut. Şi totuşi, pentru ce 
veniseră aici? Aveau oare o întâlnire? Cine anume se 
afla acolo? 

Căbănuţă era situată în apropierea unui mic lac 
alimentat de izvoarele râului Jacks sau cel puţin aşa 
era inscripţionat acolo. Pâlcuri de brazi de Canada, de 
arţari şi de fagi înconjurau luminişul, remarcându-se 
prin culoarea lor verde închis. Unii dintre copaci 


aveau chiar şi doi metri grosime. 

Automobilul cel albastru al lui Starkey era parcat în 
faţa câbănuţei - dar tot acolo mai era parcat şi un 
Mercedes break argintiu, cu număr de înmatriculare 
din Carolina de Nord. 

— Au musafiri. Cine naiba o mai fi? întrebă 
Sampson. Poate că am prins un fir. 

Apoi am văzut uşa de la intrare deschizându-se şi 
colonelul Thomas Starkey păşi afară din căbănuţă. 
Purta un tricou verde şi nişte pantaloni largi de lucru. 
Imediat în urma lui, venea Marc Sherman, procurorul 
districtual din ţinutul Cumberland. Iisuse! 

Acesta fusese cel care îl acuzase la proces pe Ellis 
Cooper şi determinase condamnarea acestuia la 
moarte, pentru trei asasinate pe care sărmanul om nu 
le comisese. 


92 

— Ce dracu' mai e şi asta? Ştii tu cine este omul 
acela? mă întrebă Sampson. Acesta se înfierbânta tot 
mai tare. 

— Îmi amintesc de el. După cum ai spus şi tu, poate 
că am prins un mic fir. Însă ce anume ar putea să 
caute Marc Sherman aici? 

Sampson şi cu mine eram ascunşi la pândă în 
spatele a doi fagi seculari, la aproximativ o sută de 
metri distanţă de cabană. Pădurea era lugubru de 
întunecată şi părea nestrăbătută de picior de om. 
Rădăcinile imenşilor arbori din jurul nostru erau 
acoperite cu un covor de mici ferigi. Pe drumul până 
acolo, picioarele noastre fuseseră biciuite de spinii 
rugilor de mure şi de alte tufe de pădure. 

— Am intrat într-un mare rahat, pe undeva pe lângă 
Kennesaw, Georgia. Am călătorit multe ore ca să 
ajungem nici. Şi-acum, ce facem? mă întrebă John. 

— Acum aşteptăm şi ascultăm, i-am răspuns eu 

Am băgat mâna în geanta de pânză şi am scos din ea 
o cutie neagră ataşată la ceea ce părea a semăna cu o 
vergea argintie. Aparatul era un microfon pentru 
ascultat la distanţă, primit de la noii mei amici din 
FBI. 

Când văzu ce aveam eu, Sampson dădu din cap. 

— Se vede treaba că FBl-ul te doreşte cu disperare 
în rândurile lui. 

— Aşa este, am încuviinţat eu. Aparatul ăsta-i o 
adevărată capodoperă. Insă n-ar strica să ne mai 
apropiem puţin. 

Ne-am croit apoi drum spre cabană, târându-ne pe 
genunchi şi pe coate printre falnicii copaci din jurul 
nostru. În afară de microfonul de ascultare la distanţă, 
Sampson și cu mine aveam puşti, precum şi pistoale 


Glock de 9 mm 

— la unul din astea, i-am spus eu. Poate că nu-ţi plac 
dispozitivele de vedere pe timp de noapte. Şi i-am 
întins un binoclu de buzunar, care funcţiona şi pe timp 
de zi, şi pe timp de noapte. Desfăcut la maximum, 
acesta avea mai puţin de cincisprezece centimetri 
lungime. Era un alt valoros împrumut de la FBI. 

— Mi se pare corect, îmi zise Sampson. lar băieţii 
ăștia probabil că au câteva jucării mortale de-ale lor 
ascunse în cabana aceea de bârne. 

— Tot aşa m-am gândit şi eu. Tocmai acesta a fost și 
argumentul pe care l-am folosit ca să-l conving pe 
Burns. Asta şi faptul că ei au venit să mă caute la mine 
acasă. Are şi Buns tot trei copii, ca şi mine. A fost 
amabil. 

Sampson mă privi lung. 

— Credeam că nu ştiai dacă la Washington au fost ei 
sau nu, murmură el. 

— Păi chiar nu ştiam. Nu eram sigur cine ar fi putut 
să fie agresorii aceia. Dar trebuia să-i spun ceva lui 
Burns. Şi aici măcar nu ştiu cu certitudine dacă nu 
sunt şi ei implicaţi cumva. 

Sampson rânji şi scutură din cap. 

— O să fii dat afară mai înainte chiar de a fi angajat 
la FBI. 

Rămânând ghemuit la pământ, am îndreptat în 
direcţia cabanei una dintre extremităţile microfonului. 
Acum ne aflam la mai puţin de cincizeci de metri 
depărtare de cabana aceea. Am rotit apoi microfonul 
până când vocile lor au devenit la fel de clare, ca şi 
cum ar fi discutat la câţiva paşi de noi. 

Am recunoscut vocea lui Starkey. 

— Parcă era vorba ca diseară să facem o mică 
petrecere împreună, consiliere. Mâine mergem în 


munţi să vânăm căprioare. Nu vii şi tu? 

— Trebuie să mă întorc diseară, îi răspunse Marc 
Sherman. N-am cum să particip la vânătoare. 

Urmă o scurtă linişte - iar apoi un hohot de râs. Trei 
sau patru bărbaţi luau acum parte la acea conversaţie. 
Se auzi şi glasul lui Brownley Harris, care spunea: 

— Nu-i nimic, Sherman. Itți iei banii tâi pătaţi cu 
sânge și pleci, de ce n-ai face asta? l-auzi aici! 
Diavolul are întâlnire cu avocatul său. 

— Am mai auzit-o pe asta, îi replică Sherman. 

— E nostimă, Marc. Ascultă acum. Diavolul este al 
naibii de viclean, doar ştii asta. Inţelegi tu ceea ce 
vreau să spun, nu-i aşa, consiliere? Iar diavolul îi zice: 
„O să te fac chiar acum părtaş cu drepturi egale. 
Astăzi.” Tânărul avocat furios întreabă: „Şi ce am de 
făcut?” Diavolul îi răspunde: „Vreau să-mi vinzi mie 
sufletul tău cel nemuritor.” Se lăsă apoi o clipă de 
tăcere. „Şi mai vreau şi nemuritoarele suflete ale 
tuturor celor din familia ta.” Tânărul avocat stă şi se 
gândeşte şi ochii diavolului devin aprigi. Apoi avocatul 
întreabă: „Şi unde-i păcăleala?” 

Din interiorul cabanei se auziră nişte hohote 
răguşite de râs. Chiar şi Sherman li se alătură. 

— E chiar nostim, după ce aud asta pentru a patra 
oară. Aveţi cu-adevărat restul de bani pentru mine? 
întrebă el, după ce râsetele încetaseră. 

— Bineînţeles că îi avem. Noi am fost plătiţi şi 
urmează ca şi tu să fii plătit în totalitate. Ne 
respectăm înţelegerea, domnule Sherman. Poţi avea 
încredere în noi. Suntem niște oameni de onoare. 

Deodată, am auzit un zgomot puternic din partea 
stângă a locului în care pândeam noi. Sampson şi cu 
mine ne-am răsucit în mare grabă în direcţia din care 
venea zgomotul. Ce naiba mai era şi asta? O maşină 


sport roşie se apropia în mare viteză pe drumul 
prăfuit. Într-o viteză prea mare. 

— Acum cine dracu' o mai veni? întrebă Sampson în 
şoaptă. Alţi ucigaşi? Să fie chiar agresorii de la 
Washington? 

— Oricine ar fi ei, se grăbesc, nu glumă. 

Ne-am uitat amândoi cum maşina cea roşie sălta 
peste marile denivelări ale drumului desfundat. Apoi 
maşina se opri în scrâşnet de frâne, în spatele 
automobilului de teren. 

Uşa de la intrarea cabanei se deschise din nou şi PE 
verandă ieşi mai întâi Starkey, urmat imediat de către 
Harris. 

Uşile maşinii sport se deschiseră simultan, de parcă 
ar fi fost sincronizate. 

Din maşină coborâră două femei cu părul negru. 
Asiatice şi extrem de frumoase. Ele purtau bustiere 
minuscule şi fuste scurte. Amândouă aveau în picioare 
nişte pantofi ostentativi, cu tocurile extrem de înalte. 
Şoferiţa ridică într-o mână o sticlă învelită în hârtie 
argintie de împachetat, zâmbi şi o flutură în direcţia 
lui Starkey. 

Acesta îi strigă ceva în limba vietnameză. 

— A vorbit în vietnameză, îmi explică Sampson. 
Starkey le-a urat bun-venit în hogeacul lor. 


93 

De mai bine de două ore, nu mai slăbeam din priviri 
cabana rustică, iar acum urmăream cum asfinţeşte 
soarele, departe, dincolo de munţi. Se făcuse mult mai 
frig şi trupul meu înţepenea treptat şi eram obosit 
după atâtea ore de condus maşina. Vântul şuiera prin 
pădure, şuiera şi din când în când urla. Mă simţeam 
de parcă el ar fi bătut drept prin mine. 

— O să-i prindem, îmi şopti răguşit Sampson. Cred 
că încerca să-mi mai ridice moralul. O să-i prindem 
poate în seara asta sau poate nu. Ei fac greşeli, Alex. 

Cu aste eram absolut de acord. 

— Da, ei fac greşeli. Nu sunt invincibili. Nu sunt 
prea sigur nici măcar de faptul că ar cunoaşte toate 
amănuntele întregii poveşti. Ei sunt doar o părticică 
din angrenaj. 

Puteam auzi fiecare cuvinţel rostit în cabană. Marc 
Sherman se hotărâse în mod vădit să rămână şi el la 
petrecere. Din cabană răsuna muzică rock. Janis Joplin 
se tânguia şi una dintre femeile asiatice cânta şi ea la 
unison. 

Suna ca un karaoke de proastă calitate, însă nimeni 
nu se plângea. Apoi urmă la rând formaţia Doors. 
Presupun că le amintea tuturor de Vietnam. Textul 
melodiei începea cu vorbele: „Acesta este sfârşitul...” 
Din când în când, câte cineva mai trecea şi prin 
dreptul câte unei ferestre. Ambele femei asiatice îşi 
scoseseră bustierele. Cea mai înaltă dintre ele ieşi 
pentru câteva minute pe verandă. Trăgând cu lăcomie 
fumul în piept, ea fuma acolo un chiştoc de ţigară. 

Veni apoi şi Harris afară. Cei doi vorbiră în limba 
engleză, pe veranda cabanei. 

— Am cunoscut-o pe mama ta, îi zise el şi chicoti. 

— Glumeşti? Fata râse, scoțând rotocoale de fum. 


Desigur că mă iei peste picior. Am înţeles. E un fel de 
glumă. Fata părea să aibă în jur de douăzeci de ani. 
Avea nişte sâni mari şi cam prea rotunzi, măriţi în mod 
artificial. Ea se clătina uşor, pe tocurile sale prea 
înalte. 

— Ba nu glumesc deloc. Chiar am cunoscut-o. Ea era 
preferata mea din bordel. Am făcut amor cu ea, iar 
acum o să fac amor şi cu tine. Sesizezi ironia situaţiei? 

Fata râse din nou. 

— Înţeleg că ţi-a venit cheful. 

— Şi asta, frumuşica mea perspicace. Problema este 
însă aceea că tu ai putea să fii chiar fiica mea. 

Am mai reglat microfonul pentru a mări claritatea 
recepţionării conversaţiilor şi m-am uitat la conturul 
căbănuţei de munte. Aceasta semăna cu o obişnuită 
căsuţa familială de vacanţă, cu acoperişul ascuţit. 
Auzisem deja că cei trei foloseau acest loc încă de pe 
la mijlocul anilor '80. Ei vorbiseră despre nişte crime 
comise prin aceste păduri, însă nu reieşise limpede 
cine anume fusese omorât şi nici de ce. Şi nici locul în 
care fuseseră îngropate respectivele cadavre. 

Glasul lui Jim Morrison încă se auzea cântând 
aceeaşi piesă, denumită „Finalul”. In cabană era 
pornit şi televizorul, la care se auzea transmisia unui 
meci de fotbal american al echipei Universităţii din 
Georgia. Era vorba despre partida dintre Georgia şi 
Auburn. Warren Griffin îi susţinea zgomotos pe cei de 
la Auburn. Se părea că Marc Sherman ţinea cu echipa 
Georgiei, iar Griffin îl contracara violent. 

Sampson şi cu mine rămăseserăm la o depărtare 
sigură și ne ascunseserăm într-un jgheab de scurgere 
a apei, pentru a nu risca să fim descoperiţi. Se făcea 
din ce în ce mai frig, vântul gemând prin coroanele 
imenşilor brazi de Canada şi ale fagilor seculari. 


— Starkey nu prea pare să participe la petrecere, 
constată într-un târziu Sampson. Ai remarcat cumva şi 
tu acest lucru? 

Ce o fi făcând el oare? 

— Lui Starkey îi place să privească. El este omul 
precaut, șeful. O să mă apropii puţin de cabană. De un 
timp, n-am mai văzut-o şi nici n-am mai auzit-o pe 
cealaltă fată, iar acest lucru mă cam nelinişteşte. 

Chiar în acel moment, l-am auzit amândoi pe Marc 
Sherman ridicând tonul. 

— Dumnezeule, vezi să n-o tai! Fii atent! Ei, hai, 
omule. Lasă dracului odată pumnalul acela şi nu te 
mai juca! 

— Şi de ce naiba să n-o tai? zbieră Harris. Ce dracu' 
îţi este ea? Atunci, tai-o tu! Încearcă! O să vezi că o 
să-ţi placă. Tai-o tu, consiliere! Murdăreşte-ţi şi tu 
mâinile, măcar de data asta. 

— Te avertizez, Harris. Lasă jos blestematul ăla de 
cuţit. 

— Mă avertizezi tu pe mine? Asta-i prea de tot. 
Poftim ia tu cuțitul. Ja-/ odată! Aşa da! 

Omul legii horcăi. Era mai mult ca sigur că fusese 
înjunghiat. 

Fetele începură să ţipe strident. Sherman gemea în 
chinuri groaznice. In cabană se instaurase haosul. 

— Cockadau!  răcni deodată Harris în limba 
vietnameză. Se părea că îşi cam ieşise din minţi. 

— Cockadau înseamnă în vietnameză ucideţi, mă 
lămuri Sampson. 


94 

Sampson şi cu mine am sărit fulgerător în picioare și 
ne-am năpustit cu toată viteza către cabană. Am ajuns 
împreună la uşa din faţă. Ela intrat primul, cu arma în 
mână. 

— Poliţia! urlă Sampson, acoperind  hărmălaia 
muzicii rock şi a sunetului de la televizor. Poliţa! 
Mâinile sus. Imediat! 

Mă aflam la un pas în urma lui Sampson, când 
Starkey începu să tragă cu un pistol automat MP5. In 
acelaşi timp Griffin deschisese focul din cealaltă parte 
a încăperii, trăgând cu un revolver. Cele două femei 
asiatice zbierau ca din gură de şarpe, pe când fugeau 
pe uşa din spate a cabanei. Ele primiseră destule 
lovituri în stradă, ca să ştie că trebuia să o şteargă cât 
mai repede de-acolo. Am văzut că femeia mai mică de 
statură avea o crestătură adâncă de-a curmezișul 
obrazului. Pe faţa ei şiroia sângele. 

Marc Sherman zăcea nemişcat pe duşumea. 
Peretele din spatele omului legii era stropit cu mari 
pete întunecate de sânge. Procurorul murise deja. 

Focurile de armă se auziră din nou, zgomotul şi 
fumul umplând încăperea. Urechile îmi ţiuiau. 

— Să ieşim! le strigă Starkey celorlalţi. 

— Di di mau! răcni Brownley Harris, părând, de 
fapt, că râdea. Era oare totalmente scelerat? Nu 
cumva erau cu toţii nebuni? 

Cei trei ucigaşi ieşiră în fugă pe uşa din spate. 
Warren Griffin le acoperea retragerea cu un tir 
susţinut. Ei nu doreau o înfruntare decisivă în 
interiorul cabanei. Starkey avea alte planuri pentru 
echipa lui. 

Sampson şi cu mine am tras multe focuri de armă 
după ucigaşii care se retrăgeau, însă aceştia izbutiră 


să scape nevătămaţi. Ne-am apropiat încet de ieşirea 
din spate. Acolo nu ne aştepta nimeni şi pentru 
moment nu ne întâmpinară alte împuşcături. 

Deodată se auziră nişte împuşcături, la o oarecare 
distanţă de cabană. Vreo şase focuri de armă. Dinspre 
copaci răzbăteau ţipetele ascuţite ale celor două 
femei. 

Am ieşit din cabană, am aruncat o privire pe după 
colţul acesteia şi nu mi-a plăcut deloc ceea ce am 
văzut. Femeile nu reuşiseră să ajungă până la maşina 
lor. Amândouă zăceau acum pe drumul de munte. 
Fuseseră împuşcate în spate. Niciuna dintre ele nu se 
mai mişca. 

M-am întors în direcţia lui Sampson. 

— Bandiţii or să revină după noi. Vor încerca să ne 
atragă în pădure. 

Uriaşul scutură din cap. 

— Ba nu. Noi o să-i scoatem pe ei de-acolo. O să 
deschidem focul imediat ce îi vedem. Fără niciun fel 
de somaţii, Alex. Fără luare de prizonieri. Inţelegi ce-ţi 
spun eu? 

Inţelegeam. Era o luptă pe viaţă şi pe moarte. 
Participasem la un război, nu la o acţiune a poliţiei. Şi 
trebuia să jucăm după aceleaşi reguli ca şi ei. 


95 

Brusc, se lăsase o linişte mormântală. Aproape ca și 
când nu s-ar fi întâmplat nimic, iar noi am fi fost 
singuri în pădurea aceea. Puteam auzi îndepărtatul 
muget al râului Jacks, precum şi păsărelele ciripind 
prin copaci. O veveriţă urca în mare grabă pe 
trunchiul unui brad. În rest, nu se vedea nicio mişcare 
sau cel puţin nu o vedeam eu. 

Era o atmosferă sinistră. 

Aveam senzaţia înfricoşătoare că fuseserăm prinşi 
într-o capcană. Ei ştiuseră că aveam să venim după ei 
aici, nu-i aşa? Acesta era terenul lor, nu al nostru. Iar 
Sampson avea dreptate, acesta era un război în toată 
regula. Ne aflam într-o zonă de luptă, în spatele 
liniilor inamice. Ne aştepta o încleştare cu arme de 
foc. Thomas Starkey avea de învins un adversar şi ştia 
extrem de bine ce avea de făcut. Toţi trei erau nişte 
profesionişti. 

— Mi s-a părut că una dintre femei s-a mişcat puţin, 
îmi zise Sampson. Alex, eu mă duc să văd în ce stare 
se află. 

— Mergem amândoi, i-am replicat eu, însă el deja se 
strecurase dincolo de paravanul protector al arborilor. 
John? l-am strigat eu în şoaptă, dar Sampson nici nu s- 
a mai uitat înapoi. 

L-am urmărit cu privirea, pe când el înainta ghemuit 
într-o poziţie foarte joasă. Sampson se mişca repede, 
aproape lipit de pământ. Se pricepea la acest gen de 
luptă. Şi el fusese în Vietnam. 

Ajunsese cam pe la jumătatea drumului până la cele 
două femei, când din pădurea din dreapta lui a fost 
deschis focul. 

Încă nu puteam vedea pe nimeni. Vedeam doar nişte 
firişoare de fum de armă înălțându-se purtate de vânt 


printre ramurile copacilor. 

Sampson a fost lovit şi s-a aplecat şi mai mult. Îi 
puteam vedea picioarele şi torsul chiar deasupra unei 
tufe de mure. 

Un picior i s-a mişcat spasmodic. Apoi nimic. 

Sampson nu se mai mişca deloc. 

Trebuia să ajung cumva la el. Dar cum anume? M- 
am târât pe burtă până la un alt copac. Aveam 
senzaţia că plutesc într-o lume ireală. Se auzeau în 
continuare Împuşcături. Gloanţele şuierau lovindu-se 
de pietre şi bufnind în arborii din apropiere. Nu 
credeam că mă nimeriseră, dar trecuseră extrem de 
aproape de mine. Focul era intens. 

Am văzut fire de fum de armă înălțându-se în 
dreapta mea. În aer se simţea miros de praf de puşcă. 

Mi-a trecut prin minte faptul că n-aveam să mai 
scăpăm vii şi din această încercare. Îl puteam zări pe 
Sampson în locul în care căzuse. Nu se mişca. Nici 
măcar o singură tresărire. Nu aveam cum să ajung la 
el. Ei mă ţintuiseră locului. Chiar că era ultimul meu 
caz. Spusesem acest lucru încă de la bun început. 

— John, l-am strigat eu încet. John! Mă auzi? Apoi 
am aşteptat câteva secunde, după care l-am strigat 
din nou. John! Mişcă-te puţin. John? 

Te rog, spune ceva. Te rog, fă măcar o mişcare. 
NICIUN RĂSPUNS NU AJUNSE PÂNĂ LA MINE. 

Cu excepţia altor rafale de foc susţinut, din pădure 


96 

Nu mai simţisem niciodată în viaţa mea o asemenea 
furie explozivă şi nicio astfel de teamă. Aşa se 
întâmplă în luptă, mi-am dat eu seama şi m-am gândit 
la ironia situaţiei. Soldaţii îşi pierdeau în război 
prietenii şi înnebuneau într-o măsură mai mare sau 
mai mică. 

Aşa ceva s-o fi întâmplat oare şi în Valea An Lao? 
Simţeam un bâzâit zgomotos în creier, iar prin faţa 
ochilor îmi treceau fulgere colorate. Totul în jurul meu 
devenise totalmente ireal. 

— John, l-am strigat din nou. Dacă mă auzi, fă-mi un 
semn. Mişcă-ţi un picior. John! 

Nu mă lăsa. Nu muri. Nu aşa. Nu acum. 

El nu se mişcă şi nu-mi răspunse. Nu mai dădea 
niciun semn că ar mai fi fost în viaţă. 

Dintre copaci izbucniră deodată şi mai multe 
împușcături, iar eu m-am făcut una cu pământul, 
îngropându-mi faţa în stratul de frunze şi de ţărână. 

Am încercat să mi-l scot pe Sampson din minte. 
Dacă n-aş fi făcut-o, aş fi sfârşit prin a fi ucis. Am avut 
un gând îngrozitor despre John şi Billie. Apoi mi l-am 
reprimat. Eram obligat să fac acest lucru. Altminteri 
aş fi murit cu siguranţă acolo. 

Adevărul era că nu-mi puteam închipui cum ar fi 
urmat să păcălesc în pădure trei cercetaşi militari, şi 
mai ales pe un teren care le era acestora atât de 
familiar. Ei erau nişte veterani cu multă experienţă în 
lupte, aşa încât n-ar fi riscat să se apropie imediat de 
mine. Ar fi aşteptat mai întâi să se lase complet 
întunericul. 

Nu mai era mult până atunci. Poate doar o jumătate 
de oră. După aceea, ar fi urmat să mor, nu-i aşa? 

M-am întins în spatele unui brad înalt şi o mulţime 


de gânduri răzlețe mi-au invadat în acel moment 
mintea. M-am gândit la copiii mei, la cât de nepregătit 
eram eu de moarte şi la faptul că nu aveam să-i mai 
revăd niciodată. Primisem atât de multe avertismente, 
atâtea apeluri de la cei apropiaţi miec, şi totuşi iată în 
ce bucluc intrasem. 

M-am uitat din nou la Sampson. Acesta tot nu se 
mişca. Am ridicat de câteva ori capul. Doar pentru o 
clipă. Aruncam câte o privire printre copaci. 

În pădure nu se vedeau niciun fel de umbre în 
mişcare. Dar ştiam că ei erau acolo, aşteptându-mă să 
ies la iveală. Cei trei asasini militari. In frunte cu 
colonelul Thomas Starkey. 

Aceştia mai trecuseră pe-aici; şi erau răbdători 
precum însăşi moartea. 

Omorâseră o mulţime de lume, atât în armată, cât şi 
în afara acesteia. 

M-AM GÂNDIT LA CEEA CE ÎMI SPUSESE SAMPSON 
ÎNAINTE de a PLECA SĂ LE AJUTE PE CELE DOUĂ FEMEI. O 
să deschidem focul imediat ce îi vedem. Fără niciun 
fel de somații, Alex. Fără luare de prizonieri. Inţelegi 
ce-ţi spun eu? ÎNŢELEGEAM PE DEPLIN ACUM. 


97 

RĂBDARE. 

Acesta era un joc al aşteptării, nu-i aşa? Măcar atâta 
înţelegeam şi eu despre evenimentele din seara aceea. 
Mai ştiam şi termenul din jargonul militar pentru ceea 
ce trebuia să fac eu în continuare. 

Acel termen era FF, adică fereşte-te şi fugi. 

Am studiat terenul accidentat din spatele meu şi am 
văzut că puteam să mă strecor într-o adâncitură de 
pământ care mi-ar fi asigurat un oarecare adăpost şi 
mi-ar fi permis şi să mă deplasez lateral, spre est sau 
spre vest. Îmi puteam astfel schimba poziţia fără ca ei 
să-şi dea seama de acest lucru. 

Asta îmi oferea un mic avantaj asupra lor. 

Iar în acea clipă, m-aş fi agăţat de orice posibilitate, 
oricât de mici ar fi fost şansele de reuşită. Aveam 
sentimentul că eram un om mort. Momentan, nu 
vedeam nicio modalitate de ieşire din impas. Astfel că 
adâncitura sau şanţul acela mi se părea extrem de 
important pentru mine. 

M-am gândit la Starkey, Griffin şi Harris, la pericolul 
pe care-l prezentau şi la dorinţa mea imperioasă de a-i 
dobori, mai ales pe Starkey. Acesta era cel mai 
inteligent, era conducătorul şi era cel mai crud dintre 
cei trei. Apoi m-am gândit iar la ceea ce îmi spusese 
Sampson: Fără luare de prizonieri. Numai că din 
păcate şi ei probabil că gândeau la fel. 

Mi-am început târârea îndărăt. Îi ziceam eu târâre, 
însă era aproape o îngropare în frunzele ude şi în 
pământul moale. 

Măcar izbutisem să ajung în acea adâncitură, fără să 
fiu împuşcat. Pe picioare şi pe piept eram plin de 
spini. Nu eram absolut sigur, dar nu credeam că mai 
puteam fi zărit din pădure. Oricum, nu primisem nici 


un glonţ în cap. Cel puţin, până în acel moment. Jar 
ăsta era un semn bun, nu-i aşa? O victorie în sine. 

Apoi m-am târât lateral prin acel şanţ - încet - cu 
faţa apăsată adânc în pământul rece şi în stratul de 
frunze. Nu puteam respira decât cu mare greutate. M- 
am mişcat prin șanț până la o distanţă de peste 
cincisprezece metri faţă de poziţia iniţială. N-am riscat 
să ridic capul şi să mă uit, dar mi-am dat seama de 
faptul că unghiul meu faţă de pădure şi faţă de cabană 
se schimbase în mod semnificativ. 

M-ar fi putut ei vedea de la o depărtare ceva mai 
mică? N 

Nu credeam. Însă aveam eu dreptate, oare? 

Am ascultat. 

N-am auzit niciun fel de zgomot de rupere a vreunei 
crenguţe sau de împingere într-o parte a vreunui 
hăţiş. Nu se auzea decât şuieratul constant al 
vântului. 

Mi-am lipit urechea de pământ, încercând să aud 
ceva care să-mi fie de folos. N-am auzit nimic. 

Apoi iar am mai aşteptat. 

Răbdare. 

Toate lucrurile pe care mi le povestise Sampson 
despre trupele de comando mi se învălmăşeau acum în 
cap. Erau lucruri ieşite din comun. Se zicea că aceştia 
omorâseră câte cincizeci şi cinci de vietcongi pentru 
fiecare om de-al lor doborât de inamic. Cel puţin, aşa 
se dusese vestea. Şi aveau într-adevăr grijă de 
camarazii lor de arme. În războiul din Vietnam numai 
unul singur dintre ei fusese dat dispărut ÎN luptă. Se 
ştia precis despre soarta tuturor celorlalţi, de la 
primul şi până la ultimul. 

Poate că plecaseră, poate că fugiseră din pădure, 
deși eu unul mă cam îndoiam. De ce m-ar fi lăsat ei pe 


mine acolo, în viaţă? N-ar fi făcut în ruptul capului aşa 
ceva. Starkey n-ar fi fost de acord cu una ca asta. 

Aveam un sentiment de vinovăţie pentru faptul că îl 
părăsisem pe Sampson, însă pe moment nu voiam să 
mă mai gândesc la el. Urma să fac asta mai târziu. 
Dacă avea sa mai existe şi pentru mine acel „mai 
târziu”. 

O să deschidem focul imediat ce îi vedem. 

Fără niciun fel de somații, Alex. 

Înțelegi ce-ţi spun eu? 

Am înaintat din nou, îndreptându-mă spre nord-est, 
după cum bănuiam eu. Oare se aflau cumva cei trei pe 
urmele mele? 

Apoi m-am oprit. 

Mi-am verificat noua poziţie. 

Acolo am mai zăbovit câteva clipe. Timpul părea că 
se dilatase. La un moment dat, am zărit ceva 
mişcându-se. Dumnezeule! Cum dracu '? Dar nu era 
decât un linx, care își mânca propriile excremente. 
Animalul se găsea la VREO douăzeci sau douăzeci şi 
cinci de metri depărtare de mine. Şi nici nu se 
sinchisea de persoana mea. Își vedea în continuare 
numai de treburile lui. 

Apoi am auzit un zgomot de paşi, periculos de 
APROAPE de mine. 

Cum ajunsese oare omul acela atât de aproape de 
mine, fără ca eu să-l fi auzit din vreme? 

La naiba, individul se oprise acum chiar în dreptul 
meu, ceva mai Sus. 


98 

Mă auzise cumva şi el pe mine? 

Ştia el oare că eu mă aflam doar la câţiva paşi 
distanţă? 

Nu mai îndrăzneam nici măcar să răsuflu. Şi nici 
chiar să clipesc. 

Bărbatul se mişcă din nou. 

Foarte încet, foarte precaut, ca un soldat de 
meserie. Ba nu, el se mişca la fel ca un ucigaş 
profesionist. Era o mare diferenţă. Sau nu era? 

Nu mă clinteam niciun milimetru. 

Răbdare. 

Fără luare de prizonieri. 

Bărbatul era acum foarte aproape - mai avea puţin 
şi ajungea la şanţul în care mă lungisem eu. Mă căuta. 
Trebuia să-mi cunoască poziţia. 

Care dintre ei o fi ăsta? Starkey? Griffin? Harris - 
cel pe care îl fentasem în timpul partidei de softbal, 
evitând ciocnirea cu el? Urma acum ca el să mă ucidă 
pe mine? Sau aveam eu să-l omor pe el? 

Cineva avea să moară, în mai puţin de un minut. 

Dar cine anume? 

Şi cine se afla acolo, deasupra capului meu? 

M-am mişcat puţin, ca să-l pot vedea chiar în clipa în 
care urma să ajungă la marginea şanţului. Asta avea 
să facă el oare? Ce îi spuneau oare instinctele sale? 
Mai făcuse şi altă dată astfel de urmăriri. Eu nu. Nu în 
pădure. Şi nu într-o zonă de război. 

El înaintă din nou. Centimetru cu centimetru. 

Unde naiba mergea? Ajunsese aproximativ deasupra 
mea. 

Eu nu scăpăm din ochi marginea neregulată a 
şanţului şi îmi tineam respiraţia. Încercam să nu 
clipesc. Simţeam cum îmi curgea sudoarea prin păr, 


pe ceafa şi pe spate. O sudoare incredibil de rece. 
Urechile îmi ţiuiau iar. 

Cineva se ivi de dincolo de muchia şanţului. 

Era Brownley Harris. Acesta făcu ochii mari când 
mă văzu acolo, aşteptându-l. Arma mea îl ţintea drept 
în faţă. 

Am tras o singură împuşcătură. Bum! Apoi, în locul 
în care cu o clipă mai înainte se aflase nasul lui, acum 
se căsca o gaură întunecată. Sângele îi ţâşni din 
mijlocul feţei. Bărbatul scăpă din mâini pistolul său 
automat M-16. 

— Fără somaţie, am şoptit pe când luam arma 
aceea. Se aflau oare şi ceilalţi doi prin apropiere, în 
urma primului? li aşteptam. Mai pregătit ca oricând 
pentru a-i împuşca. 

Pe sergentul Warren GrifFin. 

Şi pe colonelul Thomas Starkey. 

Pădurea era lugubră. Se lăsase din nou tăcerea. La 
adăpostul întunericului, am plecat de-acolo. 


99 

Pe cer strălucea luna, iar acest lucru era şi bun şi 
rău în acelaşi timp. Acum eram absolut sigur că aveau 
să vină după mine. Mi se părea logic să se întâmple 
aşa, însă aveau şi ei oare aceeaşi logică? 

Revenisem aproape de locul din care pornisem 
iniţial în pădure. Sau cel puţin aşa credeam. 

Apoi am fost absolut sigur de asta. 

Ochii mi s-au umplut în mod involuntar de lacrimi. Îl 
zărisem pe Sampson zăcând nemişcat, în acelaşi loc în 
care fusese doborât. li puteam vedea cu claritate 
trupul, în lumina lunii. Şi am început să tremur. Ceea 
ce se întâmplase mă afecta profund. Mi-am şters ochii. 
Simţeam un fel de gheară strângându-mi inima. 

Le vedeam şi pe cele două femei moarte, zăcând pe 
drumul de pământ. Muştele bâzâiau în jurul 
cadavrelor. O bufniţă tipa dintr-un copac din 
apropiere. M-am cutremurat. În cursul dimineţii, 
probabil că vreun uliu, ori vreun condor avea să vină 
şi să se ospăteze pe săturate. Mi-am fixat la ochi 
dispozitivul pentru vederea pe timp de noapte, pe care 
îl adusesem cu mine. Speram ca acesta să-mi ofere un 
avantaj asupra adversarilor. Dar aveam unele îndoieli. 
Starkey şi cu Griffin s-ar fi putut să aibă şi ei cele mai 
bune asemenea dispozitive. Doar nu degeaba lucrau ei 
pentru o companie care producea echipamente 
militare de cea mai înaltă tehnologie, nu-i aşa? 

Imi tot repetam în sinea mea faptul că îl eliminasem 
pe Brownley Harris, iar acest lucru îmi dădea o 
oarecare încredere în forţele mele. El păruse extrem 
de surprins să mă vadă acolo. lar acum era mort, 
aroganţa lui fiind spulberată, distrusă într-o clipă, de 
un glonţ de-al meu. 

Şi totuşi, cum aş fi putut eu să-i iau prin surprindere 


şi pe Starkey şi pe Griffin? Aceştia trebuie să fi auzit 
împuşcătura. Poate că se gândeau că Harris fusese cel 
care a tras. Ba nu, ei probabil ştiau că Harris murise. 

Timp de câteva minute, m-am gândit la un eventuaL 
EŞEC. Poate că aş fi reuşit să ajung până pe drum. 
Deşi mă cam îndoiam serios de acest lucru. Mai 
curând aş fi fost împușcat şi doborât, în cursul unei 
asemenea încercări. 

Cei doi rămaşi în viaţă erau extrem de pricepuţi la 
astfel de lucruri, însă şi Harris fusese la fel de 
priceput. El avuse o mare experienţă şi totuşi acum 
zăcea fără suflare într-un şanţ. Arma lui se afla acum 
în mâinile mele. 

Răbdare. Aşteaptă-i. Si ei îşi pun tot felul de 
întrebări şi au multe îndoieli. 

M-am uitat vreme de câteva secunde la trupul lui 
Sampson, după care m-am întors cu spatele la el. Nu 
puteam să mă gândesc acum la Sampson. Nu aveam 
voie să fac asta, fiindcă altminteri aş fi murit şi eu. 

Nu mă aşteptam în acel moment la tirul asurzitor 
care se pornise dintr-odată. Unul dintre inamici se 
strecurase între mine şi cabană, dacă nu chiar 
amândoi. M-am răsucit în direcţia din care se auzeau 
focurile de armă. În acel moment, o voce a străbătut 
bezna. 

La mică distanţă în spatele meu. 

— Lasă jos arma, Cross. Nu vreau să te ucid. Nu 
chiar aşa de repede. 

Warren Griffin se afla împreună cu mine, în acel 
şanţ. Acum îl vedeam. Avea o carabină îndreptată 
direct spre pieptul meu. Avea şi el la ochi un dispozitiv 
de vedere pe întuneric şi semăna cu un extraterestru. 

Apoi îşi făcu apariţia şi Thomas Starkey, purtând, de 
asemenea, ochelari pentru vedere în beznă. El se afla 


pe marginea şanţului, uitându-se în jos la mine. Avea 
un M-16 îndreptat în direcţia mea şi zâmbea sardonic. 
Arborase rânjetul său de triumf. 

— N-ai putut să laşi totul baltă, nenorocitule. Şi uite 
că Brownley a murit, la fel ca şi partenerul tău, mi se 
adresă Slarkey. Acum eşti mulţumit cu ceea ce ai 
realizat? 

— Le-ai uitat pe cele două femei şi pe procuror, i-am 
amintit eu. 

Era bizar să mă uit la Griffin şi la Starkey prin acei 
ochelari mari de vedere în întuneric, ştiind că şi ei mă 
vedeau pe mine în acelaşi fel. Dorinţa mea de a-i 
dobori pe cei doi era atât de aprigă, încât îmi dădea o 
senzaţie dureroasă. Din nefericire însă acest lucru nu 
avea să se întâmple. 

— Ce naiba s-a întâmplat în Vietnam? l-am întrebat 
pe Slarkey. Cum a început toată nebunia asta? 

— Toţi cei care au fost acolo ştiu ce s-a întâmplat, 
dar nimeni nu vrea să vorbească despre aşa ceva. 
Lucrurile au scăpat de sub control. 

— În ce fel, Starkey? Cum de au luat-o lucrurile 
chiar atât de tare razna? 

— La început, a luat-o razna doar un singur pluton 
hoinar. Sau cel puţin aşa ni s-a spus nouă. Am fost 
trimişi în Valea An Lao pentru a opri acel pluton. 
Pentru a-l distruge. 

— Adică să omorâţi nişte soldaţi de-ai noştri? Aşa aţi 
primit ordin, Starkey? Şi cine naiba se află în spatele 
întregii poveşti? De ce mai sunt încă şi acum ucişi 
oameni? 

Urma să mor, şi totuşi voiam să mai aflu nişte 
răspunsuri. Simţeam nevoia de a şti adevărul. Avea să 
fie o frumusețe de epitaf: Alex Cross. A murit 
încercând Să descopere adevărul. 


— Nici măcar eu nu ştiu totul despre porcăria asta, 
şuieră Starkey. Nu în întregime. Şi nici n-am de gând 
să mai vorbesc despre ea. Poate că tot ce am să fac 
este să te ciopârţesc pe tine în bucățele cât mai mici. 
Aşa se întâmpla acolo. Am să-ţi arăt în continuare felul 
cum se proceda în Valea An Lao. Vezi cuțitul ăsta? I se 
zice pumnalul K-Bar. Mă pricep extrem de bine să-l 
mânuiesc. M-am mai şi antrenat de curând. 

— Ştiu că ai făcut-o. Am văzut rezultatele câtorva 
dintre măcelurile al cărui autor ai fost tu. 

Apoi s-a întâmplat cel mai straniu lucru pe care mi l- 
aș fi putut imagina vreodată, un lucru care m-a lăsat 
completamente perplex şi năucit. 

Mă uitam dincolo de Starkey. Iar în fundal parca se 
schimbase ceva. La început nu mi-am dat seama ce 
anume putea fi, după care însă am înţeles şi am simţit 
cum mi se îndoaie genunchii. 

Sampson dispăruse! j 

Nu mai vedeam nicăieri cadavrul acestuia. In primul 
moment, mi-am închipuit că eram eu puţin 
dezorientat. Apoi am fost sigur că nu mă înşelam. 
Trupul lui fusese chiar acolo - lângă fagul acela înalt. 
Acum nu se mai afla acolo. 

Fără niciun fel de somații, Alex. 

Fără luare de prizonieri. 

Înțelegi ce-ţi spun eu? 

Îmi răsuna în minte ecoul vorbelor lui. Puteam 
desluşi timbrul exact al vocii sale. 

— Aruncaţi armele, le-am strigat eu lui Starkey şi lui 
Griffin. Aruncaţi-le imediat! Acum! 

Cei doi păreau nedumeriţi, însă îşi menţinură armele 
îndreptate în direcţia mea. 

— Am de gând să te crestez peste tot, ţinu să mă 
asigure Starkey. Asta va dura ore şi ore întregi. O să 


ne prindă şi dimineaţa tot aici. Îţi făgăduiesc asta. 

— Aruncaţi armele! am auzit eu glasul lui Sampson, 
chiar mai înainte de a-l vedea ieşind de după un fag. 
Inclusiv pumnalul, Starkey! N-o să mai crestezi pe 
nimeni. 

Warren Griffin se răsuci în direcţia lui Sampson. 
Două focuri de armă îl nimeriră pe loc, în gât şi în 
partea de sus a pieptului. Arma îi căzu din mână, pe 
când bărbatul se prăbuşea la pământ, pe spate. 
Sângele din arterele perforate îi șiroia din răni. 
Moartea lui a survenit instantaneu. 

— Starkey, nu! am răcnit eu. Nu! 

Thomas Starkey îşi ridicase arma în direcţia mea. 
Apoi el primi un glonţ între umeri, dar acesta nu l-a 
oprit. Un al doilea glonţ îl nimeri însă pe Starkey în 
coaste şi îl făcu să se răsucească complet. Al treilea 
glonţ îl lovi drept în mijlocul frunţii, iar omul se 
prăbuşi la pământ, cu sângele curgându-i în valuri. 
Pistolul automat şi pumnalul îi căzură în şanţ, chiar la 
picioarele mele. Ochii lui sticloşi se holbau acum la 
cerul nopţii. 

Fără luare de prizonieri. 

Sampson venea spre mine împleticindu-se. Când se 
mai apropiase, el îmi spuse cu o voce răguşită: 

— N-am nimic, n-am nimic. 

În clipa următoare, el îmi căzu în braţe, pierzându-şi 
din nou cunoştinţa. 


PARIEA A CINCEA 
PATRU ŞORICEI ORBI 


100 

După episodul din Georgia, Jamilla s-a dovedit a fi 
pentru mine o adevărată mană cerească. 

Ea îmi telefona zilnic, adesea chiar de două sau de 
trei ori pe zi, şi vorbeam amândoi până ce i se părea 
că mă simţeam mai bine. Dintre noi doi, Sampson 
fusese rănit şi se vindeca acum și el, însă eu păream a 
fi cel mai grav afectat. In viaţa mea existaseră prea 
multe omoruri, de prea multă vreme încoace. 

Devreme într-o dimineaţă, acasă la noi pe Strada 
Cinci a venit dr. Kayla Coles. Ea s-a dus direct în 
bucătărie, acolo unde Nana şi cu mine luam micul 
dejun. 

— Ce este aceea? întrebă ea în timp ce ridicase 
dintr-o sprânceană şi arăta cu un deget, în mod 
acuzator. 

— E decofeinizată. E groaznică. E amintirea cafelei 
adevărate, dar o amintire neplăcută, îi răspunse Nana, 
uitându-se drept în ochii ei. 

— N-aţi înţeles! Eu vorbesc despre ceea ce se află în 
farfuria lui Alex. Ce mănânci tu acolo, Alex? 

Atunci eu i-am arătat cu degetul, pe rând, produsele 
din farfurie. 

— Acestea sunt două ouă, mai mult decât uşoare, 
fierte moi. Aici este ceea ce a mai rămas din cele două 
plăcinţele calde cu cârnaţi. Ăştia sunt nişte cartofi 
prăjiţi, de-abia perpeliţi puţin. Şi rămăşiţele unei 
lipicioase chifle făcute în casă, cu stafide. Toate au 
fost delicioase. 

— Tu i-ai pregătit toate astea? o întrebă Kayla pe 
Nana, părând oripilată. 

— Nu. Alex şi le-a preparat singur. De când am 
început să mă simt slăbită şi ameţită, el pregăteşte de 
cele mai multe ori micul dejun. In dimineaţa asta, şi-a 


permis acest mic festin, deoarece marele său caz de 
crimă, în sfârşit, s-a încheiat, iar acum se simte mai 
bine. 

— Să înţeleg că nu mâncaţi aşa ceva chiar în fiecare 
zi? 

I-am zâmbit. 

— Nu, doamnă doctor. De obicei nu mănânc ouă, 
cârnaţi, chifle cleioase şi cartofi înecaţi în grăsime. 
Dar în Georgia era cât pe ce să fiu omorât, şi acum 
sărbătoresc faptul ca am scăpat cu viaţă. Probabil că 
prefer să mă ucidă micul dejun. Nu vrei să mănânci şi 
dumneata împreună cu noi? 

Femeia râse zgomotos. 

— De-abia aşteptam să mă inviţi. Când am deschis 
portiera maşinii, nările mi-au fost gâdilate de nişte 
arome divine şi le-am adulmecat pe tot drumul până în 
bucătărie. 

În timp ce mânca - un singur ou, suc de portocale și 
doar o înghiţitură dintr-o chiflă cleioasă cu stafide - 
Kayla Coles îmi puse câteva întrebări despre cazul la 
care lucrasem. 

Eu am comentat răuvoitor cele mai multe dintre 
detaliile cazului, însă i-am zugrăvit o imagine vie a 
celor trei asasini şi a faptelor acestora şi i-am spus şi 
ceea ce ştiam în legătură cu motivele celor întâmplate 
- deşi ştiam prea puţine lucruri în această privinţă, 
pentru că aşa se mai întâmplă uneori. 

— Şi unde se află acum John Sampson? a vrut ea să 
ştie. 

— La Mantoloking, în New Jersey, i-am răspuns eu. 
E în convalescenţă, după rănile dobândite. Are acolo o 
infirmieră. Una extrem de devotată şi de sufletistă, 
după câte am auzit. 

— Este iubita lui, spuse Nana. Şi oricum, tocmai de 


aşa ceva avea el cea mai mare nevoie. 

După micul dejun, dr. Coles îi făcu Nanei un 
amănunţit control medical. Ea îi luă temperatura, 
pulsul, tensiunea arterială, o ascultă cu stetoscopul şi 
îi făcu şi alte teste. Controlă apoi lichidul adunat în 
gleznele Nanei, în partea de sus a picioarelor şi a 
mâinilor, în cearcănele de sub ochi. Se uită la ochii 
Nanei şi în urechile acesteia, îi verifică reflexele, îi 
controlă culoarea buzelor şi a unghiilor. Cunoşteam şi 
eu toate elementele acestui examen fizic şi i l-aş fi 
putut face eu însumi, dar Nanei îi plăcea să primescă 
vizite din partea Kaylei Coles. 

In timpul consultaţiei, eu nu-mi mai puteam lua 
privirea de la Nana. 

Aceasta şedea cuminte şi mie mi se părea că semăna 
cu o fetiţă. Nu zicea nici pâs, nu se plângea deloc. 

După ce terminase Kayla ceea ce avea de făcut, 
vorbi în sfârşit şi Nana, întrebând: 

— Sunt încă în viaţă? Aşa-i că n-am murit? Ca în 
filmul acela de groază, cu acel Willis şi nu mai ştiu 
cum îl cheamă. 

— Îl cheamă Bruce Willis... Nu, n-ai murit, eşti încă 
în viaţă, Nana. Te descurci frumuşel. 

Nana răsuflă adânc şi oftă. 

— Atunci presupun că mâine este ziua cea mare. 
Merg să-mi fac ablaţiunea cateterică, ablaţiunea prin 
radio-frecvenţă sau orice-ar fi. 

Dr. Coles dădu din cap. 

— O să te internezi şi apoi o să te externezi, cât ai 
clipi clin ochi. Îţi promit solemn asta. 

Nana miji din ochi. 

— Obişnuieşti să-ţi respecţi promisiunile? 

— Intotdeauna, o asigură Kayla Coles. 


101 

Spre seară, Nana şi cu mine am ieşit în bătrânul 
meu Porsche la o plimbare spre Virginia. Ea mă 
întrebase dacă puteam să mergem în acea plimbare cu 
maşina doar noi doi. Mătuşa Tia a rămas acasă, 
împreună cu copiii. 

— Îţi mai aminteşti când de-abia îţi cumpăraseşi 
maşina asta? Obişnuiam să facem câte o plimbare cu 
ea aproape în fiecare duminică. Toată săptămâna 
aşteptam cu nerăbdare acea plimbare de duminică, 
îmi zise Nana, după ce ieşirăm din Washington şi o 
pornirăm la drum pe autostradă. 

— Automobilul ăsta are acum aproape cincisprezece 
am i-am spus eu. 

— Totuşi merge încă foarte bine, insistă Nana. Ea îi 
mângâie tabloul de bord. Îmi plac lucrurile vechi care 
încă funcţionează. Cu foarte multă vreme în urmă, 
obişnuiam să merg împreună cu Charles în fiecare 
duminică să facem câteo plimbare cu maşina. Asta se 
întâmpla înainte de a veni tu să locuieşti împreună cu 
mine, Alex. Ți-l mai aminteşti pe bunicul tău? 

Am scuturat din cap. 

— Nu chiar atât de bine pe cât aş vrea să mi-l 
amintesc. Îl ştiu doar din fotografiile aflate în casă. 
Ştiu că voi doi aţi venit în vizită acasă la noi în 
Carolina de Nord, când eu eram mic. El avea chelie şi 
obişnuia să poarte bretele roşii. 

— Vai, acele îngrozitoare bretele ale lui. Avea vreo 
douăzeci şi cinci de perechi de bretele, şi toate erau 
roşii. 

Nana dădu din cap. Apoi, pentru câteva momente, 
păru să se retragă în ea însăşi. Nu aducea foarte des 
vorba despre bunicul meu. Acesta murise la vârsta de 
numai patruzeci şi patru de ani. Şi el fusese tot 


profesor, la fel ca şi Nana, numai că el preda 
matematica, în vreme ce ea preda limba engleză. Se 
cunoscuseră pe când lucrau la aceeaşi şcoală din 
cartierul de sud-est. i 

— Bunicul tău era un om minunat, Alex. li plăcea să 
fie bine îmbrăcat şi să poarte o pălărie frumoasă. Mai 
am încă cele mai multe dintre pălăriile lui. Când treci 
printr-o mare criză şi vezi ceea ce am văzut noi, îţi 
place uneori să te îmbraci frumos. Asta te face să te 
simţi mai bine. 

Ea se uită la mine. 

— Şi totuşi, am făcut o greşeală, Alex. 

M-am uitat şi eu la ea. 

— Tu să faci o greşeală? Mă şochează să aud asta 
din gura ta. Nu-mi vine să cred. 

Nana chicoti. 

— Numai una, din câte îmi amintesc. Vezi tu? Ştiam 
cât de bine te simţi atunci când iubeşti. Iar eu l-am 
iubit cu adevărat pe Charles. Cu toate astea însă, după 
moartea lui Charles, eu n-am mai încercat să descopăr 
încă o dată marea dragoste. Cred că îmi era teamă de 
un nou eşec. Nu ţi se pare zguduitor, Alex? Mi-a fost 
frică de cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat în 
viaţa asta. 

Am întins mâna, am bătut-o uşor pe umăr, şi i-am 
spus: 

— Nu vorbi ca şi cum ai avea de gând să ne 
părăseşti. 

— Ooo, n-am de gând să fac aşa ceva. Am multă 
încredere în doctoriţa Kayla. Ea mi-ar fi spus dacă mi- 
ar fi sosit vremea încheierii socotelilor cu viaţa. Lucru 
pe care însă tot am de gând să-l fac. 

— Asta înseamnă că îmi dai acum o pildă, o lecţie de 
viată? 


Nana scutură din cap. 

— Ei, nu chiar aşa. E doar o povestioară, ca să ne 
treacă timpul, în cursul acestei plăcute plimbări cu 
maşina. Vezi-ţi liniştit de condus, tinere. Imi place 
teribil de mult să merg cu maşina. Ar trebui să facem 
asta mai des. Poate chiar în fiecare duminică, ce zici? 

Pe tot parcursul întregii noastre călătorii până ÎN 
VIRginia şi înapoi, nici măcar n-am deschis vorba 
despre OPERAŢIA la care avea să fie supusă Nana a 
doua zi de dimineaţă. Era evident faptul că ea nu voia 
să discute despre asta, iar eu i-am respectat dorinţa. 
Insă acea operaţie, la vârsta Nanei, mă înspăimânta la 
fel de mult ca oricare caz de crimă la care aș fi putut 
să lucrez. Ba nu, lucrul acesta mă înspăimânta CHIAR 
mult mai tare. 

După ce ne-am întors acasă, eu m-am dus sus şi am 
sunat-o pe Jamilla. Aceasta era la serviciu, dar tot am 
stat cu ea de vorbă aproape o oră încheiată. 

Apoi m-am aşezat în faţa calculatorului. Pentru 
PRIMA dată de când mă întorsesem din Georgia, mi-am 
revăzut însemnările pe care mi le făcusem pe 
marginea cazului celui Trei Şoricei Orbi. Mai aveam 
de dat răspunsul doar LA O singură mare întrebare pe 
care simţeam nevoia s-o lămuresc, dacă aş fi fost în 
stare. lar asta era o condiţie extrem de dificil de 
îndeplinit. 

Cine se afla în spatele celor trei? 

Cine anume era adevăratul ucigaş? 


102 

Am adormit la masa mea de lucru şi m-am trezit pe 
la ora trei noaptea. Am coborât apoi în camera mea şi 
am mai prins vreo două ore de somn. Ceasul 
deşteptător m-a trezit la cinci. 

Nana era aşteptată la Spitalul St. Anthony's la ora 
şase şi jumătate dimineaţa. 

Dr. Coles voia ca Nana să fie una dintre primele 
paciente care urmau respectivul tratament în acea 
dimineaţă, pentru ca întregul personal implicat să fie 
odihnit şi atent. Mătuşa Tia a rămas acasă împreună 
cu micuțul Alex, dar pe Damon şi pe Jannie i-am luat 
cu mine la spital. 

Ne-am aşezat toţi trei în sala de aşteptare având 
acel caracteristic aspect antiseptic, încăpere care a 
început să se umple de lume cam pe la ora şapte şi 
jumătate. Toţi cei aflaţi acolo păreau neliniştiţi, 
preocupaţi şi tulburaţi, însă cred că noi eram dintre 
cei mai îngrijoraţi. 

— Cât timp durează întreaga operaţie? a vrut să ştie 
Damon. 

— Nu prea mult. Şi totuşi, Nana s-ar putea să nu fie 
luată prima. Depinde de momentul când va începe. 
Este un procedeu simplu, Damon. Se folosesc nişte 
impulsuri electrice aplicate în zona inimii. Principiul 
este asemănător cu acela al încălzirii dintr-un cuptor 
cu microunde. Electricitatea acționează asupra 
legăturii dintre auricule şi ventricule şi va opri 
semnalele suplimentare care îi produc Nanei bătăile 
neregulate de inimă. Ai înţeles principiul? Nu ştiu 
dacă m-am exprimat absolut corect, însă ţi-am spun în 
mare ceea ce se întâmplă. 

— Şi Nana este complet trează, în timpul operaţiei? 
se interesă şi Jannie. 


— Probabil că da. Doar o ştiţi şi voi pe Nana voastră 
cum este. l-au dat un sedativ uşor şi apoi i-au făcut 
doar o anestezie locală. 

— N-o să fie adormită de-a binelea, zise Jannie. 

Şi tot aşa am vorbit noi şi ne-am frământat şi ne ne- 
am îngrijorat şi operaţia a durat mai mult decât 
socoteam eu că ar trebui să dureze. Am încercat să nu 
mă gândesc la ce putea fi mai rău. Voiam să rămân 
lucid. 

Am evocat amintiri frumoase despre Nana, iar toate 
acestea erau ca nişte mici rugăciuni. Mă gândeam cât 
de mult însemnase ea pentru mine, însă şi pentru 
copii. Niciunul dintre noi nu ar fi fost ceea ce era 
acum, fără dragostea necondiționată a Nanei, fără 
încrederea ei în noi şi fără insistența ei - chiar aşa 
sâcâitoare precum putea fi uneoi. 

— Şi când o să iasă Nana din spital? Jannie se uita la 
mine. Frumoşii ei ochi cafenii erau plini acum de 
teamă. M-a izbit în acel moment faptul că Nana era cu 
adevărat o mama pentru noi toţi. Mama Nana era 
pentru noi mai mult o mama decât o dădacă. 

— O fi totul în regulă cu ea? mă întrebă şi Damon. 
Nu crezi că durează prea mult? 

Din păcate, şi eu mă gândeam la fel. 

— Totul e în regulă, le-am răspuns eu copiilor. 

A mai trecut apoi ceva timp. Acesta se scurgea 
foarte încet. În cele din urmă, am ridicat privirea şi 
am văzut-o pe dr. Coles intrând în sala de aşteptare. 
Am tras repede aer în piept şi am încercat să nu-i las 
pe copii să vadă cât de neliniştit şi de speriat eram şi 
eu în realitate. 

Apoi Kayla Coles ne-a zâmbit. Era un zâmbet 
frumos, triumfător, era cel mai bun lucru pe care îl 
vedeam de multă vreme încoace. 


— A mers totul bine? am întrebat-o eu. 

— Cât se poate de bine! mi-a răspuns ea. Nana 
voastră este o femeie puternică. Deja v-a chemat s-o 
vedeţi. 


103 

Am stat preţ de o oră împreună cu Nana în salonul 
de terapie intensivă, după care am fost rugaţi să 
plecăm. Ea avea nevoie să se odihnească. 

I-am lăsat pe copii la şcoală pe la ora unsprezece, în 
acea dimineaţă. Apoi eu m-am dus acasă, pentru a-mi 
vedea de treburi, în camera mea de lucru de la 
mansardă. 

Am studiat pentru Ron Burns un straniu, dar 
incitant caz în care erau implicaţi mai mulţi 
delincvenţi condamnaţi pentru delicte sexuale. Drept 
răsplată, el îmi trimisese câteva dosare de-ale armatei, 
pe care voiam să le parcurg. Cele mai multe 
proveneau direct de la Pentagon, iar restul de la alte 
organizaţii militare. Unul dintre subiectele acestora 
era operaţiunea celor Trei Şoricei Orbi. 

Cine era adevăratul asasin? Cine îi dădea ordine lui 
Thomas Starkey? Cine autoriza respectivele omoruri? 
De ce deveneau acei bărbaţi ţintele ucigaşilor? 

Și, cel mai important lucru dintre toate, de ce 
deveneau victime ale unor înscenări, în loc să fie 
omorâţi pur fi simplu de către cei Trei Şoricei Orbi? 
Scopul era oare acela de ai inspăimânta - ştiind că 
fuseseră hăituiţi şi că exista cineva care le controla 
vieţile? 

Mă tot gândeam şi la Nana şi la cât de mult i-aş fi 
simţit eu lipsa, în cazul în care i s-ar fi întâmplat ceva 
rău în acea dimineaţă. Înfiorătoarea închipuire care 
nu-mi dădea pace era aceea că aveam să primesc un 
telefon de la Kayla Coles şi că aceasta ar fi urmat să 
îmi spună: Îmi pare rău, însă Nana a murit. Nu ştiu ce 
anume a mers prost cu ea. Imi pare foarte râu. 

Dar nu am primit niciun astfel de apel telefonic şi m- 
am cufundat mai departe în muncă. Nana avea să se 


întoarcă acasă în ziua următoare. Nu trebuia să-mi fac 
griji în privinţa ei, şi era de dorit să dau minţii mele o 
întrebuințare mai bună. 

Dosarele din arhiva armatei erau interesante, dar 
tot atât de deprimante precum un control venit din 
partea fiscului. Nu încăpea nicio îndoială că în 
Vietnam, în Laos şi în Cambodgia avuseseră loc nişte 
groaznice activităţi secrete. Armata părea cel puţin în 
mod oficial să închidă un ochi şi să nu se intereseze 
mai îndeaproape de cele întâmplate acolo. Dosarele 
acestea bineînţeles că nu erau nişte dări de seamă 
civile, precum cele în care departamentele de poliţie 
ar trebui să investigheze comportamentele inadecvate. 
Nici presa nu avea cum să evalueze ceea ce se 
petrecuse.  Ziariştii arareoi intervievau familiile 
victimelor din satele mici. Prea puţini reporteri 
americani cunoşteau limba vietnameză. Partea în 
acelaşi timp şi rea şi bună a chestiunii era aceea că 
armata trebuise uneori să tragă foc cu foc. Poate că 
acesta era şi unicul mod în care putea fi contracarat 
cu eficienţă un război de gherilă. Şi totuşi, eu încă nu 
ştiam ce anume se putuse întâmpla acolo atât de grav 
încât să provoace crimele comise în ultimii ani în 
America. 

Mi-am petrecut câteva ore înfiorătoare, citind mai 
multe consemnări în legătură cu colonelul Thomas 
Starkey, cu căpitanul Brownley Harris şi cu sergentul 
Warren Griffin. Am constatat că aceştia aveau nişte 
cariere militare exemplare, cel puţin în forma 
consemnată în documente. Mergând înapoi cronologic 
până în Vietnam, şablonul acesta continua în mod 
identic. Starkey era un ofiţer care primise cele mai 
multe distincţii militare; Harris şi Griffin erau nişte 
soldaţi de toată isprava. Nu exista scris în acele 


dosare nicio referire la nişte eventuale asasinate care 
să fi fost comise de către acest trio în Vietnam. Niciun 
singur cuvinţel. 

Eu aş fi vrut să aflu când anume se cunoscuseră ei şi 
pe unde mai luptaseră împreună. Răsfoiam în 
continuare prin respectivele dosare, fără a-mi pierde 
speranţa, dar şi fără să descopăr punctul de legătură 
dintre ei. Ştiam că ei luptaseră împreună în Vietnam şi 
în Cambodgia. Am parcurs încă o dată fiecare pagină. 

Şi totuşi, în niciunul dintre acele dosare nu scria 
nimic care să indice faptul că ei ar fi lucrat împreună, 
în Asia de Sud-Est. Absolut niciun blestemat de 
cuvinţel. 

M-am rezemat de spătarul scaunului şi m-am uitat în 
lungul Străzii Cinci, lăsându-mi privirea să rătăcească 
fără nicio ţintă. Nu se impunea decât o singură 
concluzie posibilă, dar care nu-mi plăcea doloc. 

Dosarele armatei fuseseră cosmetizate. 

Insă de ce? Şi de către cine anume? 


104 

Cazul acesta nu se încheiase încă. 

Simţeam în mod acut acest lucru, îl simţeam ca pe 
un ghemotoc în coşul pieptului şi detestam acea 
senzaţie de greață, incertitudinea, lipsa unui 
deznodământ limpede. Sau poate că pur şi simplu nu 
puteam eu să renunţ. Nu puteam să las baltă atâtea 
crime nerezolvate. Cine era adevăratul ucigaș din 
umbră? Cine anume se ascundea oare în spatele 
acelor asasinate atât de stranii? 

La o săptămână după împuşcăturile din Georgia, 
şedeam în biroul lui Ronald Burns, aflat la etajul al 
cincilea în clădirea sediului FBI din Washington. 
Asistentul lui Burns, un tânăr de vreo douăzeci şi cinci 
de ani, tuns scurt, tocmai ne adusese cafeaua, în nişte 
ceşti frumoase din porțelan şi câteva fursecuri, pe o 
tavă de argint. 

— Ai scos la iveală artileria grea? l-am întrebat pe 
director. Cafeaua aburindă şi gustările fine. 

— Te-ai prins, vreau să te manipulez fără niciun fel 
de jenă, îmi răspunse el. Te rog să guşti. 

Il cunoşteam pe Burns de ani de zile, şi totuşi numai 
în ultimele câteva luni lucrasem mai îndeaproape 
împreuna cu el. Ceea ce văzusem până atunci îmi 
plăcea, cu toate că mai fusesem eu păcălit şi altă dată. 

— Ce mai face Kyle Craig? l-am întrebat eu. 

— Încercăm să-i facem şederea în Colorado cât mai 
neplăcută, mi-a răspuns Burns. 

Omul schiţă un zâmbet. Craig era un fost agent 
important al FBI, la condamnarea căruia îmi 
adusesem şi eu contribuţia. Tot nu ştiam cu exactitate 
câte crime comisese acesta, însă erau cel puţin 
unsprezece. Burns şi cu mine îl crezuserăm prietenul 
nostru. Consideram gestul lui cea mai cumplită 


trădare din viaţa mea, deşi nu era singura. 

— Trebuie să-l ţinem izolat în cea mai mare parte a 
zilei. Asta, bineînţeles, pentru propria lui protecţie. Nu 
poate suferi să fie singur. Îl înnebuneşte şi mai tare 
acest lucru. Să n-aibă pe nimeni în faţa căruia să se 
poată grozăvi. 

— Nu există acolo nişte psihiatri care să încerce să-i 
evalueze starea? 

Burns scutură din cap. 

— Nu, nu. N-ar fi o idee prea bună. Ar putea fi 
extrem de periculos pentru ei. 

— Şi în afară de asta, lui Kyle i-ar plăcea să i se 
acorde atenţie. Ar face orice pentru asta. 

— Exact. 

Am zâmbit amândoi gândindu-ne la imaginea lui 
Kyle închis de unul singur într-o celulă, probabil 
pentru tot restul zilelor sale. Din nefericire însă, eu 
ştiam că omul reuşise să intre în contact şi cu alţi 
deţinuţi din acea închisoare de maximă siguranţă - şi 
mai ales cu Tran Van Luu. 

— Doar nu crezi că el ar putea avea ceva de-a face 
cu omorurile astea, îmi zise Burns. 

— Am încercat să aflu cât mai multe lucruri despre 
asta. Nu există nicio dovadă că el l-ar fi cunoscut pe 
Luu încă dinainte de a fi fost închis la Florence. 

— Ştiu că el a făcut o vizită acolo, Alex, atunci când 
mai era încă agent FBI. A fost cu certitudine şi în 
unitatea de maximă securitate, ca şi în sectorul 
condamnaților la moarte. Putea să-l fi cunoscut pe 
Luu. N-ar fi deloc imposibil. Mi-e teamă că nu poţi să 
ştii niciodată ce îi poate lui Kyle pielea. 

Aproape că nici nu voiam să mă gândesc la atât de 
improbabila eventualitate ca acesta să se afle în 
spatele diabolicei serii de asasinate. Dar nu putea fi 


exclusă nici această variantă. 

— Te-ai mai gândit la propunerea mea? mă întrebă 
Burns. 7 

— Încă nu-ți pot da un răspuns tranşant. Îmi pare 
rău. Este o decizie importantă pentru mine şi familia 
mea. Dacă te poate consola asta, te asigur de faptul 
că, odată ce am să accept, n-o să mai dau înapoi. 

— E-n regulă, te înţeleg. E bine şi-aşa. Dar îţi dai 
seama că oferta nu poate rămâne valabilă la infinit. 

Am dat din cap. 

— Apreciez felul în care tratezi problema asta. Ești 
mereu la fel de răbdător? 

— Oricând am posibilitatea să fiu, îmi zise Burns și 
schimbă subiectul. El ridică de pe măsuţa de cafea 
dintre fotoliile noastre două mape de piele şi mi le 
întinse. Am ceva pentru tine, Alex. Aruncă şi tu o 
privire peste asta. 


105 

— Alte resurse de-ale FBl-ului, pe care vrei să le 
văd, i-am spus eu lui Burns şi i-am zâmbit. 

— O să-ţi placă asta. Este o marfă de mâna întâi. 
Sper să-ţi fie şi de folos. Vreau să te văd încheind 
acest caz din armată. Şi noi suntem interesaţi de 
elucidarea lui. 

Am băgat mâna în una dintre mape şi am scos din ea 
ceea ce părea a fi un petic uzat dintr-o haină. L-am 
ţinut sus, ca să-l pot examina mai îndeaproape. Peticul 
era de o culoare kaki-verzuie şi avea o arbaletă cusută 
în țesătură. Pe acel petic se mai afla şi o păpuşă de 
paie. O sinistră şi înspăimântătoare păpuşă de paie. 
Una de acelaşi fel ca şi cea pe care o văzusem pentru 
prima oară acasă la Ellis Cooper. 

— Peticul provine din haina unui membru în vârstă 
de şaisprezece ani al unei bande din New York. Banda 
căreia îi aparţinea el se numeşte „Umbrele strigoilor”. 
Membrii acesteia folosesc drept sedii diverse cafenele 
de pe Canal Street din New York. O echipă de şoc de 
la noi, pe care am trimis-o să coopereze cu poliţia din 
New York, l-a prins pe acest scandalagiu derbedeu şi 
l-a luat la întrebări. El s-a arătat dispus să ne vândă 
nişte informaţii care i se păreau a fi valoroase pentru 
poliţişti. Dar poliţia din New York nu s-a arătat 
interesată de ele. ie însă s-ar putea să-ţi fie de folos. 

— Cum aşa? l-am întrebat eu. 

— Puştiul zice că ţi-a trimis mai multe mesaje prin e- 
mail, în cursul lunii trecute, Alex. El a folosit în acest 
scop calculatoarele unui liceu tehnic din New York. 

— Ăsta să fie Infanteristul? l-am întrebat eu şi am 
scuturat din cap vădit surprins. 

— Nu. Şi totuşi, s-ar putea să fie un mesager de-al 
Infanteristului. Este vietnamez. Simbolul arbaletei 


provine dintr-un basm popular. În acea poveste, 
arbaleta putea să omoare zece mii de oameni, de 
fiecare dată când se trăgea cu ea. „Umbrele strigoilor” 
cred despre ei că sunt foarte puternici. Sunt experţi în 
simboluri, mituri şi magie. După cum ţi-am mai spus, 
acest flăcău şi colegii săi din bandă își fac mai toată 
vremea veacul prin cafenele. Acolo beau cafele şi se 
ţin de jocuri de noroc. Banda s-a mutat la New York 
venind din ţinutul Orange, din California. Cu începere 
de prin anii '70, în Districtul Orange s-au stabilit mai 
bine de o sută cincizeci de mii de refugiaţi vietnamezi. 
Banda asta a lor din New York favoriza desfăşurarea 
unor activităţi criminale în stil vietnamez. Introducere 
ilegală de străini în ţară - străini cărora li se spune 
capete de şarpe-, fraude cu cărţi de credit, furturi de 
software şi de părţi componente pentru computere. Te 
ajută lucrurile astea? 

Am dat din cap. 

— Ba bine că nu! 

Burns îmi înmână şi cealaltă mapă. 

— Şi asta s-ar putea să-ţi fie de folos. Conţine 
informaţii despre fostul conducător al bandei ăsteia 
vietnameze. 

— Tran Van Luu. 

Burns încuviinţă, dând şi el din cap. 

— Am făcut şi eu un stagiu în Vietnam, prin şaizeci 
și nouă şi şaptezeci. Eram la puşcaşii marini. Noi 
aveam cercetaşii noştri proprii. Aceştia au picat într- 
un teritoriu ostil la fel ca Starkey şi compania. In 
Vietnam se desfăşura un război de gherilă, Alex. Unii 
dintre oamenii noştri au început să acţioneze şi ei la 
fel ca nişte trupe de gherilă. Misiunea lor era aceea de 
a dezlănţui un mare prăpăd în spatele liniilor 
inamicului. Erau oameni puternici şi viteji, însă extrem 


de mulţi dintre ei s-au abrutizat într-un mod incredibil 
Câteodată, se ghidau după o morală îndoielnică, 
potrivită situaţiei de moment. 

— Dezlănţuirea prăpădului? l-am întrebat eu. Asta 
este o expresie eufemistică pentru comiterea unor 
acte de terorism, nu-i aşa? 

— Da, aşa este. Burns dădu din cap. Tocmai asta am 
şi spus adineauri. 


106 

De data asta, au venit împreună cu mine în Colorado 
şi cei de la FBI. Acum Ron Burns se implicase şi el în 
cazul meu. Voia să descopere persoana sau persoanele 
aflate în spatele lungului şir de asasinate. 

Unitatea de recluziune de la Florence mi s-a părut la 
fel de apăsătoare ca şi atunci când am făcut prima 
mea vizită acolo. Pe când intram în Unitatea de 
încarcerare de Maximă Securitate, gardienii în 
uniforme kaki m-au urmărit cu atenţie prin 
ferestruicile de observare cu geamuri antiglonţ. Uşile 
erau fie de un portocaliu-aprins, fie verzi ca menta - 
mi se păreau stranii. De-a lungul pereţilor de culoarea 
nisipului, se aflau montate, din trei în trei metri, 
camere video de supraveghere. 

În celula în care m-am întâlnit cu Tran Van Luu se 
aflau o masă şi două scaune, toate fixate de 
pardoseală cu şuruburi. Trei gardieni cu platoşe şi 
mănuşi groase l-au adus de data asta pe el la mine, 
fapt care m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva 
avuseseră loc recent în închisoarea federală unele 
incidente. Se comiseseră oare acte de violenţă? 

Mâinile şi gleznele lui Tran Van Luu fuseseră 
încătuşate înainte de întâlnirea noastră. Firele 
grizonate de păr care atârnau din bărbia acestuia 
păreau a fi şi mai lungi decât fuseseră la precedenta 
noastră întrevedere. 

Am scos din buzunarul sacoului meu peticul de 
haină pe care mi-l dăduse Burns. 

— Ce înseamnă asta? Şi te-aş ruga să nu-mi mai 
vinzi gogoşi. A 

— Umbrele strigoilor. Insă tu ştii deja asta. Arbaleta 
reprezintă un simbol care provine doar din folclorul 
vietnamez. Este numai un ornament. 


— Dar păpuşa de paie? 

El tăcu o clipă. Am remarcat faptul că Luu îşi ţinea 
pumnii strânşi. 

— Parcă ţi-am mai spus că am fost cercetaş în 
armata americană. Câteodată, ne lăsam prin sate 
anumite cărţi de vizită. Una pe care mi-o amintesc 
reprezenta un craniu și două oase încrucişate, alături 
de mesajul: Când îți pasă suficient de mult, trimite 
cele mai bune urări. Americanii se credeau foarte 
spirituali. 

— Ce semnificaţie are păpuşa de paie? Este ea 
cumva cartea ta de vizită? A fost ea lăsată la locurile 
tuturor crimelor? Sau după aceea în casele 
respectivilor soldaţi? 

Omul dădu din umeri. 

— Posibil. Insă acest lucru ai putea să mi-l spui tu 
mie, detectivule. Eu n-am fost la locurile crimelor. 

— Şi ce ar însemna această carte de vizită? Mă refer 
la păpuşa de paie. 

— Ar putea însemna multe lucruri, detectivule. Viaţa 
nu este chiar aşa de simplă. Existenţa nu este 
alcătuită doar din soluţii facile. In ţara mea, religia 
populară este extrem de flexibilă. Budismul provine 
atât din China, cât şi din India. Mai există şi taoism. Şi 
confucianism. Venerarea strămoşilor este cea mai 
veche credinţă din întregul Vietnam. Atunci eu am 
bătut uşor cu degetul în peticul de haina, iar el a 
continuat: Păpuşile de paie sunt uneori arse, ori lăsate 
să plutească liber pe câte un râu, în cadrul ritualurilor 
de cinstire a morţilor. Duhurile rele sunt fantomele 
acelora care au fost ucişi sau care au murit fără să 
aibă parte de o înmormântare aşa cum s-ar fi cuvenit. 
Păpuşa de paie constituie un mesaj de ameninţare, 
amintindu-le persoanelor vinovate faptul că ele sunt 


acelea care s-ar cădea să se afle în locul păpuşii. 

Am dat din cap. 

— Spune-mi tot ce s-ar cuveni să ştiu. N-aş vrea să 
fiu nevoit să mai vin încă o dată aici. 

— Nici n-ar prea fi cazul să faci una ca asta. Eu unul 
nu simt câtuşi de puţin nevoia de a mă confesa. Acest 
concept este mai mult unul occidental. 

— Şi nu ai deloc sentimentul de vinovăţie pentru 
ceea ce ai făcut? Au murit totuşi nişte oameni 
nevinovaţi. 

— Şi vor mai continua să moară şi alţii. La urma 
urmei, ce anume ai vrea să ştii tu de fapt? Socoteşti 
oare că îţi datorez ceva, pentru a te ajuta în munca ta 
de copoi detectiv? 

— Recunoşti că te-ai folosit de mine? 

Luu ridică din umeri. 

— Nu recunosc nimic. De ce ar trebui să fac aşa 
ceva? Am fost un luptător de gherilă. Am supravieţuit 
vreme de aproape şase ani în jungla din Valea An Lao. 
Apoi am supravieţuit şi în jungla din California şi de la 
New York. Mă folosesc de toate mijloacele care îmi 
stau la dispoziţie. Încerc să profit cât mai mult de 
situaţia dată. Şi tu faci la fel, sunt sigur de asta. 

— Aşa procedezi şi aici, în închisoarea asta? 

— Ooo, cu-atât mai mult în închisoare. Altminteri, 
până şi un om cu o inteligenţă acceptabilă şi-ar putea 
pierde aici minţile. Ai auzit probabil şi tu expresia 
„feroce şi ieşit din comun”. Sunt încarcerat într-o 
celulă de doi metri pe trei metri şi jumătate, în care 
stau zilnic douăzeci şi trei de ore din douăzeci şi 
patru, unica modalitate de comunicau fiind printr-o 
fantă a uşii. 

M-am aplecat deasupra mesei, apropiindu-mi faţa de 
figura lui Luu. Mi se urcase tot sângele în cap. Tran 


Van Luu era Infanteristul. Mai mult ca sigur. Şi 
cunoştea răspunsurile care mă interesau pe mine. Însă 
era şi el vinovat pentru toate aceste crime? 

— Spune-mi, te rog, de ce l-ai omorât pe sergentul 
Ellis Cooper? Dar pe ceilalţi? De ce a trebuit ca ei să 
moară? Totul nu este decât un act de răzbunare? 
Povesteşte-mi ce naiba s-a petrecut în Valea An Lao. 
Spune-mi asta şi plec imediat. 

Omul scutură din cap. 

— Ţi-am spus  şi-aşa destule. Du-te acasă, 
detectivule. Nu mai trebuie să auzi nimic în plus. Da, 
eu sunt Infanteristul. Celelalte răspunsuri pe care vrei 
să le afli nu pot fi suportate de către oamenii din ţara 
ta. Renunţă la acest caz de crimă. Măcar de data asta. 
Detectivule, renunță la el. 


107 

N-am schiţat nici cel mai vag gest de a mă ridica şi a 
pleca. 

Tran Van Luu se uită impasibil la mine, şi apoi 
zâmbi. Se aşteptase oare la asta din partea mea? La 
încăpățânare? La neghiobie? Oare tocmai de aceea mă 
şi implicase el încă de la bun început? Vorbise cumva 
despre mine cu Kyle Craig? Cât de multe lucruri ştia 
el în privinţa mea? Totul sau doar o parte din piesele 
respectivului puzzle? 

— Traseul parcurs de tine mi se pare interesant de 
studiat. Nu-i înţeleg pe oamenii ca tine. Tu vrei să afli 
din ce cauză se întâmplă tot soiul de grozăvenii. 
Doreşti să  îndrepţi lucrurile, chiar dacă numai 
ocazional. Ai avut de-a face şi până acum cu mulţi 
criminali descreieraţi: Gary Soneji, Geoffrey Shafer şi, 
bineînţeles, Kyle Craig. Ţara ta a produs atât de mulţi 
ucigaşi, pe Bundy, pe Dahmer şi pe toţi ceilalţi. Nu 
ştiu cum de se poate întâmpla aşa ceva, într-o ţară 
atât de civilizată. 

Am scuturat din cap. Nici eu nu ştiam acest lucru. 
Dar Luu dorea să audă ce aveam eu de zis, referitor la 
acest subiect. li pusese oare şi lui Kyle aceleaşi 
întrebări? 

— Am avut dintotdeauna sentimentul că acest lucru 
are de-a face cu marile speranţe. Mulţi americani se 
aşteaptă să fie fericiţi, se aşteaptă să fie iubiţi. lar 
atunci când constatăm faptul că nu suntem nici fericiţi 
şi nici iubiţi, unii dintre noi se înfurie cumplit. Şi asta 
mai ales dacă păţim aşa ceva în copilărie, adică în 
cazul în care în loc de dragoste avem parte doar de 
ură şi de abuzuri. Ceea ce nu înţeleg eu însă este de 
ce atât de mulţi americani îşi molestează copiii. 

Luu se uită îndelung în ochii mei, privirea lui 


sfredelindu-mă până în străfundurile sufletului. Era el 
oare un nou soi de asasin - un suprem călău justiţiar? 
Bărbatul nu părea lipsit de un anumit gen de 
conştiinţă. Era un fel de filosof. Un filosof-războinic? 
Și cât de multe ştia? Se termina oare cazul aici? 

— De ce i-a fost înscenată lui Ellis Cooper omorârea 
acelor femei? m-am interersat eu în cele din urmă. E o 
întrebare simplă. Ai fi dispus să-mi răspunzi la ea? 

El se încruntă. 

— Bine. Măcar atât am să fac pentru tine. Cooper v- 
a minţit, pe tine şi pe prietenul tău, Sampson. N-avea 
încotro. A fost şi sergentul Cooper în Valea An Lao, cu 
toate că în dosarul său nu scrie aşa ceva. L-am văzut 
cu ochii mei omorând o fată de doisprezece ani, 
subţirică, frumoasă, nevinovată. El a omorât-o pe fată 
după ce în prealabil o violase. N-am niciun motiv să 
mint în privinţa asta. Sergentul Cooper a fost un 
ucigaş şi un violator. 

Cu toţii au comis atrocități acolo; cu toţii sunt niște 
asasini: şi Cooper, şi Tate, şi Houston, şi Etra. Şi la fel 
și Harris, Griffin şi Starkey. Şoriceii orbi. Aceştia erau 
printre cei mai descreieraţi, printre cei mai însetaţi de 
sânge. lata de ce am hotărât ca ei să-i răpună pe 
ceilalţi. Da, eu am fost acela, detectivule. Dar sunt 
deja condamnat aici la moarte. Asta este pedeapsa 
supremă. 

Colonelului Starkey nu i s-a spus niciodată de ce 
aveau loc în Statele Unite respectivele asasinate. El 
nu-mi cunoştea identitatea. Şi era un asasin de 
meserie; nu punea niciodată întrebări. Nu dorea decât 
să-şi primească banii. 

Cred în ritualuri şi în simbolistică, şi mai cred şi în 
răzbunare. Vinovaţii au fost pedepsiţi, iar pedepsele 
lor sunt pe măsura crimelor pe care le-au comis. 


Morţii noştri neîngropaţi au fost răzbunaţi, iar 
sufletele lor se pot în sfârșit odihni în tihnă. Soldaţii 
voştri şi-au lăsat cărţile lor de vizită, şi tot aşa am 
făcut şi eu. Am avut timp berechet pentru a mă gândi 
la toate, aici înăuntru, am avut timp berechet pentru a 
plănui totul. Eram dornic de răzbunare şi nu voiam ca 
aceasta să fie simplă sau uşoară. După cum spuneţi 
voi americanii, voiam ca răsplata să fie pe măsura 
faptelor. Şi am izbutit, detectivule. Acum pot să mor 
liniştit. 

Nimic nu mai era la fel precum mi se păruse până în 
acel moment. Ellis Cooper minţise încă de la început. 
El îşi trâmbiţase nevinovăția în faţa mea şi a lui 
Sampson. Însă eu credeam acum în spusele lui Tran 
Van Luu. Felul în care îşi depănase acesta povestea 
era pe de-a-ntregul convingător. Omul fusese un 
martor al atrocităților săvârşite în ţara lui şi poate că 
la rândul său comisese chiar şi el asemenea atrocități 
acolo. Ce expresie folosise Burns? Dezlănţuirea 
prăpădului. 

— În Valea An Lao, armata avea o zicală. Vrei s-o 
auzi? mă întrebă Tran Van Luu. 

— Da. Vreau să înţeleg cât mai mult voi putea. 

— ZICALA ERA: Orice mişcă este un vietcong. 

— Nu toţi soldaţii noştri erau aşa. 

— De fapt, nu erau nici măcar foarte mulţi aşa, însă 
tot exista o mână de oameni. Aceştia năvăleau în 
satele din ţara nimănui şi îi omorau pe toţi cei pe care 
îi găseau acolo. Orice mișcă... Ei doreau să 
înspăimânte Viet Cong-ul, şi chiar reuşeau să facă 
asta. Își lăsau la faţa locului cărţile lor de vizită - cum 
ar fi acele păpuşi de paie, detectivule. In fiecare sat. Şi 
luau toate satele la rând. Au distrus o întreagă ţară, o 
întreagă cultură. Luu tăcu pentru câteva clipe, poate 


pentru a-mi oferi un răgaz de meditaţie asupra celor 
auzite de mine până atunci, după care continuă: Le 
plăcea să vopsească feţele şi trupurile cadavrelor. 
Culorile preferate erau roşu, alb şi albastru. 
Considerau că şi acest lucru era ceva ilar. Niciodată 
nu îngropau cadavrele, ci le lăsau pur şi simplu acolo, 
ca să le descopere cei dragi. Eu mi-am găsit toţi 
membrii familiei cu feţele vopsite în albastru. Umbrele 
strigoilor acestora mă bântuie de atunci şi până-n ziua 
de azi. 

A trebuit să-l întrerup pentru câteva momente ca să- 
l întreb: 

— De ce n-ai spus nimănui? De ce nu te-ai dus la 
comandamentul armatei, chiar atunci când se 
întâmplau toate lucrurile astea? 

În acel moment el m-a privit drept în ochi. 

— Păi chiar aşa am şi făcut, detectivule. M-am 
adresat lui Owen Handler, primul meu comandant 
operaţional. I-am povestit tot ce se petrecea în Valea 
An Lao. Însă el ştia deja asta. Şi superiorii lui ştiau. Cu 
toţii ştiau ceea ce se întâmpla. Mai multe grupuri de 
soldaţi scăpaseră de sub control. Şi atunci, el şi-a 
trimis asasinii să instituie ordinea. 

— Dar cum rămâne cu toate victimele nevinovate de 
aici, din America? Cum rămâne cu femeile şi cu 
celelalte persoane care n-aveau niciun amestec în 
toată povestea asta, şi totuşi Starkey şi oamenii lui le- 
au omorât pentru a-i face lui Cooper şi celorlalţi 
înscenările? 

— Păi, armata voastră are un termen consacrat 
pentru asta: le zice „victime colaterale”. 

— Încă o întrebare, i-am zis lui Luu, în timp ce tot ce 
îmi spusese el mi se învârtejea în cap. 

— Întreabă! Apoi aş vrea să pleci şi să mă laşi în 


pace Şi aş prefera să nu mai revii niciodată. 

— Pe colonelul Handler nu l-ai omorât tu, nu-i aşa? 

— Aşa este. De ce să-l fi scutit de toată mizeria asta. 
Voiam ca el să trăiască sub povara laşităţii şi a ruşinii 
sale. Acum pleacă! IÎntrevederea noastră a luat sfârşit. 

— Şi-atunci, lui Handler cine anume i-o fi făcut de 
petrecanie? 

— Cine ştie? Poate că mai există şi un al patrulea 
şoricel orb. 

M-am ridicat în picioare ca să plec, iar gardienii au 
intrat imediat în celulă. Mi-am dat seama de faptul că 
le era frică de Luu şi m-am întrebat ce făcuse el 
pentru asta, de când se afla acolo. Era un om 
înspăimântător şi complex, era una dintre Umbrele 
Strigoilor. Pusese la cale multe crime, din răzbunare. 

— Şi mai e ceva, îmi zise el în final. Apoi zâmbi. Acel 
zâmbet însă era oribil - era doar o grimasă -, lipsit de 
orice veselie. Kyle Craig îţi transmite salutul său. Noi 
doi mai vorbim din când în când. Uneori, vorbim chiar 
şi despre tine. Kyle zice că ar trebui ca tu să ne 
opreşti, cât timp mai poţi. Mai spune şi că ar fi cel mai 
bine ca tu să ne dobori pe amândoi. În timp ce era 
escortat afară din celulă, Luu râdea, repetându-mi: Ar 
fi cazul să ne opreşti, detectivule. 

— Să fii prudent în privinţa lui Kyle, l-am avertizat 
eu. El nu e prieten cu nimeni. 

— Nici eu nu sunt, îmi replică Tran Van Luu. 


108 

Imediat ce Luu fusese luat de-acolo, în celula de 
întrevederi a sectorului condamnaților la moarte din 
unitatea de izolare a fost adus şi Kyle Craig. Il 
aşteptam cu nerăbdare. Si cu atenţia încordată la 
maximum. 

— Speram să mă vizitezi, Alex, îmi zise acesta, în 
timp ce păşea în celulă, escortat de trei gardieni 
înarmaţi. Nu m-ai dezamăgit nici de data asta. Nu 
obişnuieşti să înşeli aşteptările celorlalţi. Tu nu m-ai 
dezamăgit niciodată. 

— Eşti întotdeauna cu un pas înainte, nu-i aşa, Kyle? 
l-am întrebat. 

El râse, dar fără nicio urmă de veselie, pe când se 
uita de jur împrejurul celulei şi în direcţia gardienilor. 

— Te înşeli. Nu mai sunt. 

Kyle se aşeză vizavi de mine. Era incredibil de sfrijit 
și părea să fi pierdut şi mai mult în greutate, de când 
îl văzusem ultima oară. Simţeam că în interiorul 
craniului său mintea lui lucra cu febrilitate. 

— Tu ai fost prins pentru că ai vrut să fii prins, am 
continuat eu. Nu am nicio îndoială în această privinţă. 

— Of, Dumnezeule! Mai scuteşte-mă de analizele 
astea psihologice plicticoase, de doi bani, doctore 
Cross. Dacă ai venit aici în calitate de psiholog, nu 
merită să-ţi mai pierzi vremea degeaba. Mai bine ai 
pleca de-aici chiar acum. O să mă înduioşezi până la 
lacrimi. 

— Îţi vorbesc în calitatea mea de detectiv 
criminalist, i-am spus eu. 

— Aşa cred că e ceva mai bine. Te suport mai uşor 
în postura de poliţist făţarnic. Nu eşti un psihiatru 
prea bun, dar profesia de psihiatru în sine nici măcar 
nu este o meserie prea grozavă. Pe mine nu m-a ajutat 


deloc. Eu am filosofia mea proprie: Omoară-i pe toţi şi 
lasă-l pe Dumnezeu sa-i judece. Evaluează-mi spusele! 

Eu nu ziceam nimic. Lui Kyle îi plăcuse mereu să se 
audă vorbind. Dacă îţi punea nişte întrebări, adeseori, 
voia doar să ridiculizeze răspunsurile pe care i le-ai fi 
dat. El trăia numai pentru a întărâta şi a ironiza. Mă 
îndoiam că își schimbase obiceiurile. 

Într-un târziu, Kyle îmi zâmbi şi continuă: 

— Ooo, Alex, dar dintre noi doi tu eşti cel inteligent, 
nu-i aşa? Câteodată îmi trece prin minte 
înspăimântătoare-a idee că tu ai fi acela care este 
întotdeauna cu un pas înainte. 

Îl ţintuiam cu privirea. 

— Eu nu cred asta, Kyle. 

— Dar eşti perseverent ca un infernal câine agresiv. 
Eşti neîndurător. Am dreptate, ori ba? 

— Nu mă prea gândesc mult la acest lucru. Dacă zici 
tu, probabil că aşa o fi. 

Kyle miji din ochi. 

— Acum ai devenit condescendent la adresa mea. 
Nu-mi place asta. 

— Dar cui îi mai pasă de ceea ce îţi place sau nu îţi 
place ţie? 

— Hmmm. M-ai cam atins aici. O să ţin minte acest 
lucru. 

— Te-am întrebat data trecută dacă m-ai putea ajuta 
în legătură cu Tran Van Luu şi cu crimele în care este 
acesta implicat. Te-ai răzgândit? Eu bănuiesc că mai 
există încă un ucigaş. 

Kyle scutură din cap. Ochii i se îngustară din nou. 

— Nu sunt eu Infanteristul. Nu sunt eu acela care 
încearcă să te ajute. Unele mistere pur şi simplu nu 
sunt elucidate niciodată. Incă nu ştii asta? 

Am scuturat din cap. 


— Tu ai dreptate. Sunt într-adevăr neîndurător. Am 
de gând să încerc să rezolv totuşi şi cazul acesta. 

Apoi Kyle bătu o dată din palme, producând un 
sunet surd şi înfundat. 

— Bravo, aşa te vreau, băieţaş. Eşti de-a dreptul 
nemaipomenit, Alex. Cât de fraier poţi să fii! Du-te şi 
descoperă-ţi-l pe asasin! 


109 

Sampson se afla în convalescenţă pe litoralul DIN 
JERsey, împreună cu Billie Houston, infirmiera lui 
particulară. l-am telefonat aproape în fiecare zi, dar 
nu i-am povestit lui John ceea ce aflasem despre 
sergentul Ellis Cooper şi despre ceilalţi. 

Şi pe Jamilla am sunat-o zilnic, iar în unele zile chiar 
de mai multe ori, sau mă suna ea pe mine, ori îmi 
trimitea câte un e-mail. Distanţa care ne separa 
începea să devină o problemă din ce în ce mai 
deranjantă pentru amândoi. Niciunul dintre noi nu 
avea încă o soluţie. Oare aş fi putut eu vreodată să mă 
mut cu tot familionul în California? S-ar fi putut muta 
cumva Jamilla în Washington? Se impunea o discuţie 
între noi, faţă în faţă, şi chiar foarte repede. 

După ce m-am întors din Colorado, mi-am petrecut 
câteva zile lucrând în capitală. Ştiam că mai aveam de 
făcut încă o călătorie importantă, dar, mai întâi, erau 
necesare anumite pregătiri. Trebuia să măsor de două 
ori, ca să tai bine de prima dată. Nana obişnuia să-mi 
spună acest lucru. 

Mi-am petrecut nenumărate ore sudiind baze de 
date juridice, precum Lexis, sau baza de date militară, 
ACIRS, precum şi sistemul de aplicare a legilor, RISS. 
Am făcut o vizită la Pentagon şi am stat de vorbă cu 
un colonel pe nume Peyser, despre violențele comise 
de către soldaţii americani în Asia de Sud-Est, asupra 
populaţiei civile. Atunci când însă am adus vorba şi 
despre Valea An Lao, Peyser a întrerupt brusc discuţia 
şi pe viitor n-a mai vrut să-mi acorde nicio 
întrevedere. 

Într-un fel straniu, acesta era un semn foarte bun. 
Mă apropiam de punctul sensibil, nu-i aşa? 

Am vorbit şi cu câţiva prieteni de-ai mei care 


luptaseră în Vietnam. Expresia „orice mişcă este un 
vietcong” le era familiară celor mai mulţi dintre ei. 
Aceştia o considerau justificată, deoarece nord- 
vietnamezii comiteau şi ei în permanenţă fărădelegi. 
Un veteran din armată mi-a povestit următoarea 
întâmplare: El auzise fără să vrea nişte soldaţi vorbind 
despre un bătrân vietnamez de vreo optzeci şi cinci de 
ani, care fusese împuşcat. Un sergent de artilerie 
glumise atunci, afirmând că „acesta trebuise să fie 
omorât, pentru că el şi alţii de vârsta lui luptau ca 
voluntari pentru Viet Cong”. 

lar un nume se tot repeta, de fiecare dată când 
discutam despre Valea An Lao. 

Se repeta şi în toate dosarele. 

Se repeta indiferent în ce direcţie m-aş fi uitat. 

Un nume care constituia o legătură între foarte 
multe lucruri care se petrecuseră - şi acolo, şi aici. 

Să fi fost cumva respectivul cel de-al patrulea dintre 
şoriceii orbi? 

Asta trebuia să aflu eu acum. 

Joi de dimineaţă, devreme, am plecat către West 
Point. Urma să fie un drum de aproximativ cinci ore cu 
maşina. Nu mă grăbeam în mod deosebit. Persoana pe 
care voiam s-o vizitez, oricum, nu pleca nicăieri. Omul 
nu credea că ar fi avut vreun motiv de a fugi şi de a se 
ascunde. 

Pe drum, am ascultat la CD-player mai mult 
bluesuri, dar şi noul CD Bob Dylan, pe care dorisem 
să-l aud măcar o dată. Imi luasem cu mine şi un 
termos cu cafea, precum şi câteva sendvişuri. l-am 
spus Nanei că aveam să încerc să mă întorc în seara 
aceea, la care ea mi-a replicat concis: „Străduiește-te 
din răsputeri”. 

Călătoria la volanul maşinii mele mi-a permis să 


meditez îndelung. Trebuia să fiu sigur că făceam un 
lucru corect, mergând din nou la West Point. Imi 
puneam o mulțime de întrebări dure însă necesare. 
După ce m-am declarat satisfăcut de răspunsurile 
aferente, am început să mă GÂNDESC şi la 
eventualitatea de a mă angaja la FBI. Directorul Ron 
Burns făcuse foarte bine că îmi dezvăluise resursele 
de care aveam să dispun la FBI. Mesajul lui era 
limpede, iar eu eram suficient de isteţ încât să-l 
înţeleg: Lucrând pentru FBI, imi puteam îmbunătăţi 
calitativ munca. 

La naiba, cu toate astea încă nu ştiam ce anume 
voiam să fac. 

Eram sigur că m-aş fi descurcat, ca psiholog, în 
practica privată, dar nu-mi dădeam seama dacă asta 
voiam eu cu adevărat să fac. Poate că aş fi avut mai 
mult timp de petrecut cu copiii mei, în cazul în care 
mi-aş fi luat un serviciu cu program regulat, în loc de 
genul de slujbă de până acum. Mi-aş fi putut folosi cu 
mai multă înţelepciune bilele de sticlă şi aş fi savurat 
toate acele atât de preţioase zile de sâmbătă. Trebuia 
să discut despre asta şi cu Jamilla, care îmi domina în 
mod constant gândurile. 

În cele din urmă, am intrat şi pe şoseaua 9W, 
urmând apoi semnele indicatoare pentru Highland 
Falls şi West Point. 

Pe când mă apropiam de West Point, mi-am verificai 
pistolul Glock şi i-am pus piedica. Nu ştiam sigur dacă 
ar fi urmat să am nevoie de o armă. Dar nici în 
noaptea în care fusese ucis Owen Handler, la mică 
distanţă de locul în care mă aflam, nu crezusem acest 
lucru. 

Am intrat în West Point prin Poarta Thayer, pe la 
capătul de nord din Highland Falls. 


Cadeţii umpleau tot terenul de instrucţie, părând la 
fel de impecabili ca întotdeauna. Fumul ieşea leneş pe 
două hornuri de deasupra clădirii Washington Hall. 
Imi plăcea mult la West Point. Admiram, de asemenea, 
majoritatea bărbaţilor şi femeilor din armată. Insă nu 
chiar pe toată lumea, căci oricine ştie cât de mult rău 
pot face nişte mere stricate. 

Am oprit maşina în faţa unei construcţii din 
cărămidă roşie. Venisem aici pentru a afla câteva 
răspunsuri. 

Un singur nume mai rămăsese pe lista mea de 
„cumpărături”. Un nume extrem de important. 
Numele unui bărbat aflat mai presus de orice reproş. 

Generalul Mark Hutchinson. 

Comandantul de la West Point. 

Acesta mă evitase în seara în care fusese ucis Owen 
Handler, însă aşa ceva nu avea să se întâmple din nou. 


110 

Am urcat treptele abrupte de piatră şi am intrat în 
clădirea care adăpostea birourile comandantului de la 
West Point. Un soldat cu o tunsoare-perie şedea în 
spatele unui pupitru din lemn de culoare închisă, pe 
care se aflau o lucioasă lampă de bronz şi nişte 
teancuri ordonate de documente şi de mape. 

El îşi ridică privirea, ţinându-şi capul sus, la fel ca 
un elev curios şi vioi de la şcoala elementară. 

— Da, domnule. Cu ce vă pot fi de folos, domnule? 

— Sunt detectivul Alex Cross. Cred că domnul 
general Hutchinson îmi va acorda o întrevedere. 
Anunţă.-l, te rog, că am venit. 

Capul soldatului rămăsese înclinat într-o poziţie 
întrebătoare. 

— Da, domnule detectiv. Aţi putea cumva să-mi 
spuneţi şi în ce problemă doriţi să-l vedeţi pe general, 
domnule? 

— Mi-e teamă că nu. Dar cu toate astea, cred într- 
adevăr că domnul general mă va primi. El ştie deja 
cine sunt eu. Apoi am mers şi m-am aşezat pe un 
fotoliu, din cealaltă parte a încăperii, adăugând de- 
acolo: O să stau pe fotoliul ăsta şi o să aştept să mă 
cheme generalul la el. 

Soldatul de la pupitru părea în mod vădit frustrat; el 
nu era obişnuit cu nesupunerea civilă, şi cu-atât mai 
puţin la sediul generalului Hutchinson. El cugetă o 
vreme, după care într-un târziu puse mâna pe 
telefonul negru ca smoala de pe pupitrul său şi îl sună 
pe superiorul lui nemijlocit din ierarhia de comandă. 
Mi-am zis în sinea mea că acesta reprezenta un 
absolut necesar pas intermediar. 

Mai trecură apoi alte câteva minute, până ce se 
deschise o uşă grea de lemn, aflată în spatele 


pupitrului. Pe acea uşă îşi făcu apariţia un ofiţer în 
uniformă, care se îndreptă direct spre mine. 

— Sunt colonelul Walker, aghiotantul generalului. 
Acum poţi pleca liniştit, detectiv Cross, îmi comunică 
el. Generalul Hutchinson nu te va primi azi. Locul 
acesta nu se află în jurisdicţia ta. 

Eu am dat din cap. 

— Însă chiar dețin nişte informații foarte 
importante, pe care generalul Hutchinson ar trebui să 
le audă. Acestea se referă la anumite evenimente care 
au avut loc în timpul în care el era comandant în Valea 
An Lao. Adică între '67 şi '71, dar mai precis în '69. 

— Te pot asigura că generalul nu este câtuşi de 
puţin interesat să te întâlnească şi nici să audă cine 
ştie ce vechi poveşti din război, pe care ai avea de 
gând să i le spui. 

— Mi-am stabilit şi o întâlnire cu ziariştii de la 
Washington Post, tocmai pentru aceste informaţii 
anume, am insistat eu. M-am gândit însă că generalul 
ar trebui să le audă primul. 

Colonelul Walker dădu o dată din cap, dar fără să se 
arate impresionat, ori îngrijorat. 

— Dacă există cumva la Washington cineva dispus 
să îţi asculte povestea, ar fi cazul să te grăbeşti să i-o 
spui. Acum te rog să părăseşti clădirea, căci altfel mă 
voi vedea silit să pun pe cineva să te dea afară. 

— Nu-i nevoie de atâta osteneală, am ţinut să-l 
asigur şi m-am ridicat din fotoliul cel comod. Pot să ies 
şi singur. 

Am ieşit de bunăvoie şi m-am îndreptat spre maşina 
mea. Am urcat în ea şi am luat-o încet din loc, de-a 
lungul frumoasei alei principale care trece prin West 
Point. Mă gândeam intens la ceea ce aş mai putea să 
fac în continuare. În cele din urmă, am parcat pe o 


străduţă laterală mărginită de arţari şi stejari înalţi, 
de unde se vedea o splendidă panoramă a 
maiestuosului fluviu Hudson. 

Iar acolo m-am pus pe aşteptat. 

Tot aveam să mă întâlnesc cu generalul. 


111 

Se lăsase deja întunericul, când un Ford Bronco de 
culoare neagră coti pe drumul de acces câtre o 
încăpătoare casă în stil colonial, flancată de ulmi şi 
înconjurată de o împrejmuire de palisade. 

Din acel autovehicul cobori generalul Mark 
Hutchinson. Lumina din interiorul automobilului îi 
scoase la iveală pentru câteva clipe figura. Nu părea 
să fie câtuşi de puţin neliniştit. Dar, în definitiv, de ce 
ar fi fost? Fusese de mai multe ori la război şi 
supravieţuise de fiecare dată. 

Am aşteptat circa zece minute, să aprindă luminile 
casei şi să-şi tragă sufletul. Ştiam că Hutchinson era 
divorţat şi locuia de unul singur. De fapt, cunoşteam 
deja despre general o mulţime de lucruri. 

Am urcat treptele de la intrarea casei, la fel precum 
urcasem şi treptele de la cartierul general al lui 
Hutchinson, ceva mai devreme în acea după-amiază. 
Cu acelaşi pas cumpănit. Neînduplecat, de neoprit, 
încăpățânat. Într-un fel sau altul, eu tot aveam de 
gând să vorbesc cu Hutchinson, în acea seară. Aveam 
o treabă de terminat. In definitiv, acesta era ultimul 
meu caz. 

Am izbit de mai multe ori cu inelul de fier de pe uşa 
din faţă, în mătuita zeiţă înaripată pe care o găseam 
mai mult falnică decât ospitalieră. 

Până la urmă, Hutchinson a venit să răspundă, 
îmbrăcat într-o cămaşă sport cadrilată în albastru şi 
nişte confortabili pantaloni kaki bine călcaţi. Părea ca 
un director prins acasă de către un sâcâitor comis- 
voiajor, şi care nu era prea încântat să fie deranjat la 
acea oră de seară. 

— Am să pun să fii arestat pentru încălcarea unei 
proprietăţi private, mă ameninţă el, atunci când dădu 


cu ochii de mine. Aşa după cum îi spusesem şi 
soldatului de la recepţie, generalul ştia cine eram eu. 

— Dacă aşa stau lucrurile... i-am zis eu şi am intrat 
în casă. Hutchinson era un bărbat cu umeri largi, dar 
trecuse deja de şaizeci de ani. Nu a încercat să mă 
oprească. Nici nu m-a atins. 

— N-ai făcut destul tărăboi? mă întrebă el. Eu unul 
cred că da. 

— Nu chiar. De-abia m-am pornit. 

Am pătruns într-o spațioasă cameră de zi şi m-am 
aşezat. 

În încăpere se aflau canapele moi, lampadare de 
bronz şi draperii în nuanţe calde de albastru şi de 
roşu. Am presupus că mobila era pe gustul fostei sale 
soţii. 

— Nu va dura foarte mult, generale. Aş vrea să vă 
spun ceea ce ştiu eu despre An Lao. 

Hutchinson încercă să-mi închidă gura: 

— Ba o să-ţi spun eu acum ceea ce nu ştii, domnule. 
Nu ştii cum funcţionează armata şi se pare că nu ştii 
prea multe nici despre viaţa din cercurile puterii. Ai 
depăşit măsura. Pleacă! Acum! la-ţi şi blestematele de 
poveşti şi du-te cu ele la Washington Post. 

— Starkey, Griffin şi Brownley Harris erau nişte 
asasini militari care v-au fost repartizaţi în Vietnam, 
am început eu. 

Generalul se încruntă şi scutură din cap, însă în final 
păru să se resemneze şi să mă asculte. El se aşeză şi 
îmi spuse: 

— Habar n-am despre ce naiba vorbeşti. N-am auzit 
în viaţa mea de niciunul dintre oamenii ăştia. 

— Ai trimis în Valea An Lao mai multe grupuri de 
câte zece persoane, având misiunea specială de a-i 
intimida pe vietnamezi. Era vorba despre un război de 


gherilă şi echipele acestea ale tale au fost instruite să 
acţioneze la fel ca niște trupe de gherilă. Ele au comis 
asasinate şi mutilări. Ele i-au  măcelărit şi pe 
necombatanţi. Își lăsau la faţa locului şi cartea lor de 
vizită - îşi vopseau victimele în roşu, alb sau albastru. 
Apoi au scăpat de sub control, nu-i aşa, generale? 

Hutchinson zâmbea de-a binelea. 

— De unde ai dezgropat tot rahatul ăsta ridicol? Da' 
ştiu că ai imaginaţie, nu glumă! Acum cară-te odată 
dracului de-aici! 

Eu însă am mers neabătut mai departe. 

— Ai distrus până şi documentele care atestau faptul 
că aceşti oameni ar fi fost vreodată în Valea An Lao. 
Același lucru este valabil şi pentru cei trei asasini - 
Starkey, Griffin şi Harris - cei pe care i-ai trimis apoi 
pe urmele celorlalţi, ca să curețe mizeria lăsată în 
urmă. Aşa am aflat eu prima dată despre toată 
înşelătoria. Chiar ei mi-au povestit că au fost acolo. 
Însă în dosarele lor militare n-a rămas nimic 
consemnat despre asta. 

Generalul nu manifesta niciun fel de interes faţă de 
ceea ce aveam eu de spus. Era, bineînţeles, o 
prefăcătorie. Simţeam dorinţa de a mă ridica şi de a-l 
lovi cu pumnul în faţă, până ce avea să recunoască 
întreg adevărul. 

— Dar dosarele n-au fost distruse în totalitate, 
generale, am continuat eu. 

In sfârşit, reuşisem să-i captez atenţia. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Exact ce ai auzit. Dosarele n-au fost distruse în 
totalitate. Un cercetaş ARVN, pe nume Tran Van Luu, 
a adus la cunoştinţa comandantului său comiterea 
acelor atrocități. Respectivul comandant nu era 
nimeni altul decât colonelul Owen Handler. Desigur că 


nimeni nu l-a luat în seamă, aşa că Luu a furat copiile 
respectivelor dosare - şi le-a predat nord- 
vietnamezilor. Dosarele cu pricina au fost ţinute la 
Hanoi până în anul 1997. Apoi s-a întâmplat ca CIA să 
pună mâna pe copiile acestora. Am făcut şi eu rost de 
nişte astfel de copii, atât de la FBI, cât şi de la 
Ambasada vietnameză. Aşa încât poate că mai ştiu şi 
eu câte ceva şi despre viaţa din cercurile puterii de la 
Washington. Ştiu chiar şi faptul că eşti luat în 
considerare ca un posibil membru al Statului-Major al 
Puterilor Aliate, însă doar cu condiţia ca nimic din 
toate lucrurile acestea să nu fie scos la iveală. 

— Eşti nebun! izbucni Hutchinson. [i-ai pierdut 
minţile. 

— Chiar aşa să fie oare? Două echipe de câte zece 
membri fiecare au comis în cadrul populaţiei civile de 
prin satele vietnameze sute de asasinate, în perioada 
anilor 1968 şi 1969, atunci când erai comandantul lor. 
Tu le-ai dat acele ordine. Când echipele trimise de tine 
au scăpat de sub control, tot tu i-ai trimis şi pe 
Starkey şi ai lui ca să restabilească ordinea. Din 
nefericire însă, şi ei au omorât câţiva civili. Mai de 
curând, ai dat ordinul de a fi omorât şi colonelul 
Handler. Acesta ştia ce rol ai jucat tu în Valea An Lao. 
Dacă s-ar fi aflat asta, atunci cariera ta ar fi fost 
distrusă şi ai fi putut chiar să ajungi la închisoare. Te- 
ai deplasat şi tu în teren, împreună cu Starkey, cu 
Harris şi cu Warren Griffin. Ai fost chiar acolo, 
Hutchinson, în Valea An Lao. Porţi întreaga 
răspundere pentru tot ce s-a întâmplat rău acolo. Ai 
fost chiar tu acolo - ca un al patrulea Şoricel Orb. 

Hutchinson se răsuci brusc în fotoliul său. 

— Walker! Taravela! strigă el. Acum puteţi intra. L- 
am ascultat prea mult pe nenorocitul ăsta. 


Doi bărbaţi intrară printr-o uşă laterală. Amândoi 
aveau armele scoase şi îndreptate în direcţia mea. 

— Acum nu mai pleci, doctore Cross, mi se adresă 
colonelul Walker. Nu mai ai voie să te duci acasă. 


112 

Mâinile mi-au fost legate strâns la spate. Apoi cei 
doi bărbaţi înarmaţi m-au îmbrâncit afară şi m-au 
băgat cu forţa în portbagajul unui sedan închis la 
culoare. 

Stăteam acolo încovrigat ca o pătură sau ca un 
covor. Pentru un bărbat de dimensiunile mele, eram 
extrem de înghesuit. 

Am simţit cum maşina ieşea în marşarier de pe 
aleea de acces a casei lui Hutchinson, cum trecea 
peste şanţul de scurgere şi apoi întorcea pe stradă. 

Sedanul rula cu o viteză moderată prin West Point. 
Nu mergea cu mai mult de treizeci şi cinci de 
kilometri pe oră. După ce în final automobilul îşi 
mărise viteza, mi-am dai seama că ieşiserăm din 
incinta bazei militare. 

Nu ştiam cine se mai afla în maşină. Nu ştiam dacă 
venise şi generalul Hutchinson împreună cu oamenii 
săi. Se părea că aveam să fiu în curând ucis. Nu-mi 
puteam imagina cum aş mai fi putut să scap şi de data 
asta cu viaţă. M-am gândit la copii şi la Nana şi la 
Jamilla şi m-am întrebat de ce riscasem din nou să fiu 
omorât. Constituia oare acest lucru dovada unui 
caracter puternic sau proba el o serioasă deficiență de 
caracter? Dar în clipa aceea, nimic nu mai avea 
importanţă. 

În cele din urmă, automobilul coti de pe şoseaua 
netedă pe un drum foarte accidentat, probabil, 
nepavat. Am estimat faptul că ne aflam acum la circa 
patruzeci de minute depărtare de West Point. Cât mai 
aveam oare de trăit? 

Maşina s-a oprit apoi şi am auzit portierele acesteia 
deschizându-se şi închizându-se la loc. După aceea s-a 
deschis şi capota portbagajului. 


Prima faţă pe care am văzut-o a fost aceea a lui 
Hutchinson. În ochii acestuia nu se putea desluşi 
niciun fel de emoție. Privirea lui îndreptată către mine 
nu avea în ea nimic omenesc. 

Ceilalţi doi se aflau ceva mai în spate. Ei îşi 
îndreptaseră pistoalele în direcţia mea şi se uitau la 
mine cu nişte ochi la fel de indiferenți ca şi cei ai 
generalului. 

— Ce aveţi de gând să faceţi? am pus eu o întrebare 
al cărei răspuns deja îl cunoşteam. 

— Ceea ce ar fi trebuit să facem încă din seara în 
care te-ai întâlnit cu Owen Handler. Să te ucidem, îmi 
răspunse colonelul Walker. 

— Cu orice risc, adăugă şi generalul. 


113 

Am fost săltat peste marginea portbagajului şi am 
fost trântit pe pământ, ca un sac cu cartofi. Am 
aterizat rău, pe şale. Durerea m-a săgetat în tot 
corpul. Ştiam că acesta NU era decât începutul. Aceşti 
ticăloşi aveau de gând sa MĂ chinuie, înainte de a mă 
omori. Aveam mâinile încătuşate și nu puteam face 
nimic pentru a-i opri. 

Colonelul Walker întinse o mână în direcţia mea şi 
ÎMI sfâşie cămaşa. Celălalt îmi scoase din picioare 
pantofii, după care trase şi pantalonii de pe mine. 

Brusc, mă aflam gol-puşcă şi tremuram în pădure, PE 
undeva prin statul New York. Aerul era rece, 
temperatura acestuia fiind probabil în jurul valorii de 
cinci grade Celsius 

— Ştii tu care este adevărata mea vină? Ştii tu ce 
ANUME am făcut eu pentru a înrăutăţi lucrurile în 
Vietnam? mă ÎNTREBĂ Hutchinson. Am dat nenorocitul 
ăla de ordin de a riposta. Vietnamezii ne omorau şi ne 
schilodeau oamenii. Ei practicau terorismul şi 
sadismul. Încercau să ne intimideze prin toate 
mijloacele posibile. Dar nu m-am lăsat intimidat. Le- 
am ripostat pe măsură. Tot aşa cum îţi ripostez acum 
şi ţie, Cross. 

— Ai omorât şi civili, dezonorându-ţi astfel funcţia 
DE comandant militar, i-am spus eu cu tot disprețul de 
care mă simţeam în stare. 

Generalul se aplecă foarte aproape de mine. 

— Tu n-ai fost acolo, aşa că nu-mi spune mie ce am 
făcut şi ce n-am făcut. In Valea An Lao, noi am ieșit 
învingători. Pe atunci, obişnuiam să spunem că pe 
lume nu există decât două feluri de oameni: călăreţii şi 
călăriţii. Eu sunt unul dintre călăreţi, Cross. Ghici ce 
eşti în consecinţă tu? 


Colonelul Walker şi celălalt bărbat aveau acum în 
mâini nişte vopsea şi nişte bidinele. Ei începură să 
întindă pe corpul meu gol vopseaua rece. 

— M-am gândit că o să-ţi placă acest tuşeu, îmi 
spuse Walker. Şi eu am fost în Valea An Lao. Să nu uiţi 
să le povesteşti şi despre mine celor de la Washington 
Post. 

Nu puteam face absolut nimic pentru a pune capăt 
acelei situaţii. Şi absolut nimeni nu m-ar fi putut ajuta. 
Eram absolut singur pe lume şi complet gol, iar acum 
îmi vopseau corpul. Era cartea lor de vizită, înainte să 
mă ucidă. 

Dârdâiam de frig. Vedeam în ochii lor că n-ar fi 
ezitat nicio clipă să mă omoare. Mai omorâseră şi altă 
dată. De exemplu, pe Owen Handler. 

Cât timp mai aveam eu oare de trăit? Câteva 
minute? Poate vreo două ore de tortură? Nu mai mult 
decât atât. 

Din beznă răsună o împuşcătură. Aceasta părea să 
se fi auzit de dincolo de luminile farurilor sedanului 
albastru în care veniserăm până aici. Ce naiba mai era 
şi asta? 

Pe faţa colonelului Walker se căsca acum o gaură 
întunecată, imediat sub ochiul său stâng. Din acea 
gaură ţâşnea sângele. El căzu pe spate, aterizând cu o 
bufnitură grea pe pământul din pădure. Partea 
dindărăt a craniului său dispăruse spulberată de glonţ 
în vânt. 

Cel de-al doilea soldat încercă să se lase la pământ 
pentru a se feri, însă un glonţ îl nimeri în partea 
inferioară a coloanei vertebrale. El scoase un răcnet şi 
apoi se rostogoli drept peste mine. 

Am văzut atunci nişte bărbaţi năvălind dintre copaci 
- erau cel puţin şase. După aceea am numărat nouă, 


apoi zece. 

În întuneric nu puteam desluşi cine erau. Cine 
dracu' mă salvase? 

Apoi, pe măsură ce se apropiau, lumina lunii le 
scotea în evidenţă tot mai bine trăsăturile figurilor. 
Dumnezeule mare! Nu-i cunoşteam, dar ştiam deja de 
unde veneau şi cine îi trimisese - fie să mă 
urmărească pe mine, fie să-l ucidă pe Hutchinson. 

Își făcuseră apariţia Umbrele Strigoilor. 

Oamenii lui Tran Van Luu îmi luaseră urma. Sau 
luaseră urma lui Hutchinson. 

Aceştia vorbeau în limba vietnameză. Nu înţelegeam 
nicio vorbă din ceea ce spuneau. Doi dintre ei îl 
înşfăcară pe general şi îl aruncară la pământ. 
Începură apoi să-i dea cu picioarele în cap, în piept, în 
burtă, în organele genitale. Generalul gemea de 
durere, însă bătaia continua, ca şi când bătăuşii nu l- 
ar fi putut auzi. 

Pe mine mă lăsaseră deocamdată în pace. Dar nu-mi 
făceam niciun fel de iluzii - eram martor la cele 
întâmplate Am rămas culcat, cu faţa lipită de pământ. 
Am urmărit din poziţia cea mai joasă şi mai 
avantajoasă atacul. Bătaia pe care o încasa generalul 
Hutchinson părea ireală şi aproape inumană. Acum 
vietnamezii îi loveau cu picioarele şi pe colonelul 
Walker, ca şi pe celălalt soldat. Băteau nişte cadavre! 
Unul dintre agresori scoase un cuţit cu lama zimţată şi 
îl tăie pe Hutchinson. Urletul de durere al acestuia 
răsună în noapte. Era evident că ei voiau să-l chinuie 
pe general, însă fără a-l omori. Asta însemna să-l 
tortureze şi să-l terorizeze, să declanşeze prăpădul. 

Unul dintre oamenii lui Luu scoase o păpuşă de 
paie. 

El aruncă acea păpuşă în Hutchinson. Apoi îl înţepă 


pe general cu cuțitul, în partea de jos a stomacului. 
Hutchinson zbieră din nou de durere. Rana de la 
stomac nu avea să-i fie fatală. Tortura va continua. lar 
mai curând sau mai târziu, ei aveau să ne vopsească 
tuturor trupurile. 

Cred în ritualuri şi în simbolistică, şi mai cred şi în 
răzbunare. 

Tran Van Luu îmi spusese asta la închisoare. 

Unul dintre oamenii săi veni în cele din urmă şi la 
mine. Eu mă ghemuisem ca să mă apăr. Acum chiar că 
nu mă mai putea salva nimeni. Cunoşteam planul 
Umbrelor  Strigoilor -  dezlănţuirea prăpădului - 
răzbunarea pentru strămoşii ucişi, dar neîngropaţi 
vreodată. 

— Tu vrei te uiţi? Sau pleci? mă întrebă respectivul. 
Vocea acestuia era surprinzător de calmă. Tu liber să 
pleci, detectivule. 

L-am privit drept în ochi şi i-am răspuns: 

— Plec. 

Umbra strigoilor mă ajută să mă ridic în picioare, 
îmi scoase cătuşele, apoi mă conduse de-acolo. El îmi 
aruncă apoi nişte cârpe, ca să mă şterg de vopsea şi 
de murdărie. Un alt bărbat îmi aduse hainele şi 
pantofii. Amândoi păreau respectuoşi cu mine. 

Apoi am fost dus până la porţile de la West Point, 
lângă şoseaua 9W, acolo unde am fost lăsat liber şi 
nevătămat. Nu aveam nicio îndoială în privinţa 
faptului că totul se petrecuse aşa potrivit ordinelor 
explicite ale lui Tran Van Luu. Am alergat să găsesc 
ajutor pentru generalul Hutchinson şi pentru oamenii 
acestuia, însă ştiam că era deja prea târziu. 

Infanteristul îi omorâse. 


114 

În după-amiaza următoare, Ron Burns m-a găsit 
până la urmă acasă. Eram sus în biroul meu, stând în 
picioare lângă fereastra boltită şi contemplând de- 
acolo Strada Cinci și împrejurimile acesteia. 

Jannie se afla jos pe peluza din faţa casei şi îl învăţa 
pe micul Alex să joace leapşa. Ea chiar îl lăsa pe 
fratele ei mai mic să câştige, însă această situaţie nu 
avea să mai dureze prea multă vreme. 

Burns îmi spunea: 

— Alex, tocmai am vorbit la telefon cu agentul 
special Mel Goodes. Acesta m-a sunat dintr-un orăşel 
din statul New York, pe nume Ellenville. Ai auzit 
vreodată de Ellenville? 

— Să-ţi spun drept, nu. Dar cred că am fost acolo 
foarte recent, i-am răspuns eu. Am dreptate, sau nu? 

— Da, ai dreptate, îmi zise Burns. Acolo ai fost dus, 
de la West Point. 

— Şi ce căuta agentul Goodes la Ellenville? l-am 
întrebat eu. 

— Am primit un apel telefonic din partea poliţiei de 
acolo. Poliţiştii locali erau într-o mare încurcătură - şi 
de-a dreptul şocaţi - de o grozăvenie pe care nişte 
vânători dc cerbi de prin partea locului au găsit-o azi- 
dimineaţă în munţi. 

— Sunt convins. Trei victime ucise. O scenă 
grotescă. Aspect de crimă rituală. 

— Trei bărbaţi neidentificaţi. Autorităţile din partea 
locului erau cu adevărat zguduite. Au interzis accesul 
pe o jumătate din munte. Victimele au tăieturi grave şi 
arsuri electrice peste tot pe corp. Raportul iniţial al 
poliţiei afirma că victimele au fost „sodomizate şi 
cauterizate”. Feţele acestora au fost vopsite. 

— In roşu, alb şi albastru. 


Îl ascultam acum doar pe jumătate. Jannie începuse 
să-l înveţe pe micul Alex cum se mai şi pierdea la 
leapşa. El începuse să plângă, iar ea îl ridică şi îl 
strânse în braţe. Apoi se uită la fereastra mea şi îşi 
flutură o mână către mine. Deţinea controlul asupra 
situaţiei. Aşa era Jannie. Iar în tot acest timp, eu mă 
gândeam la tortură, la terorism, la toate lucrurile care 
aveau loc în numele războiului. Jihadul, războiul sfânt. 
Sau orice altceva asemănător. Când vor înceta oare 
toate astea? Probabil că niciodată sau nu înainte ca 
cineva să arunce în aer întreaga noastră planetă 
iubită. Oamenii se comportau demenţial, în această 
privinţă. 

— Mă întrebam dacă nu cumva ai putea aduce 
lămuriri în problema celor trei asasinate, îmi spuse 
Burns. Poţi, Alex? 

Am fluturat şi eu o mână în direcţia copiilor, după 
care m-am apropiat de masa mea de lucru şi m-am 
aşezat. Pe masă se afla o fotografie a Mariei împreună 
cu Jannie şi cu Damon, făcută atunci când copiii erau 
mici de tot. Mă întrebam ce ar fi gândit Maria despre 
toate lucrurile astea. Dar copiii? Dar eu? Dar Jamilla? 
Trupurile celor ucişi erau vopsite în culorile steagului 
american. 

— Două dintre victime probabil că sunt generalul 
Mark Hutchinson şi un colonel pe nume Walker. Cel 
de-al treilea bărbat este un soldat din personalul de la 
West Point. Nu i-am reţinut numele. Hutchinson s-a 
dovedit a fi răspunzător pentru o parte dintre 
atrocitățile săvârşite în Vietnam, cu mai bine de 
treizeci de ani în urmă. Până la urmă, tot l-au ajuns 
blestemele. 

I-am povestit apoi lui Burns tot ce ştiam despre cele 
întâmplate în seara precedentă. La fel ca întotdeauna, 


el știa să te asculte. Apreciam din ce în ce mai mult 
această calitate a lui. Şi îmi dădeam seama că aveam 
încredere în el. 

— Ştii cine anume i-a ucis pe cei trei de la West 
Point? mă întrebă el în cele din urmă. 

M-am gândit o clipă la întrebarea lui, apoi i-am 
răspuns că nu ştiam. Şi din punct de vedere tehnic, 
acest lucru era adevărat. Burns îmi mai puse câteva 
întrebări, însă acceptă ceea ce îi spusesem eu. Mi-a 
plăcut la el şi acest lucru. 

Însemna că el acceptase discernământul meu. 
Atunci şi acolo, am mai tras încă o concluzie 
favorabilă directorului FBI. 

— Am să vin să lucrez pentru tine, i-am spus eu. Am 
să mă alătur FBl-ului. După cum ai zis şi tu, o să fie 
nostim. 

— Dar cine ţi-a spus ţie că oferta mea a mai rămas 
valabilă? mă întrebă Burns, râzând. Chiar şi acest 
lucru mi-a plăcut la el. 


EPILOG 
JARTIERA 


115 

Ultimul lucru la care m-aş fi aşteptat în acest an era 
o mare şi veselă nuntă. Stăteam acolo în picioare, 
ţinând-o pe Jamilla de mână şi uitându-mă la frumoasa 
grădină din Falls Church, Virginia. 

Ne aflam pe o pajişte întinsă din spatele unui mic 
han- restaurant. Prin ulmi şi de-a lungul balustradelor 
terasei erau înşirate lampioane albe şi galbene. Ori 
încotro mă uitam, erau numai trandafiri, gălbenele şi 
simplele, dar atât de frumoasele margarete englezeşti. 

Mireasa era absolut răpitoare, într-o rochie simplă 
din satin alb, fără niciun fel de trene înzorzonate şi 
voaluri. Rochia era croită în stilul Empire şi cădea cu 
multă eleganţă pe micuțul trup al lui Billie. Ea purta 
un colier şi nişte cercei din scoici kauri viu colorate, 
care aminteau de originea ei afro-americană. Părul ei 
era pieptănat peste cap şi strâns într-un coc la ceafă, 
ornamentat cu crenguţe înfipte în el. Billie n-ar fi 
putut arăta mai bucuroasă sau mai fericită decât atât. 
Zâmbetul ei fusese radios întreaga zi. 

Şi Sampson zâmbea tot timpul. El era îmbrăcat într- 
un costum gri ca guguştiucul şi vă rog să mă credeţi 
că arăta ca un prinţ. Un prieten de-al nostru, pastorul 
Jeffrey Campbell, consimţise să celebreze ceremonia, 
în faţa a aproape o sută dintre cei care îi iubeam pe 
John şi pe Billie din toată inima. 

Pastorul Campbell ne întrebă dacă aveam să facem 
tot ce ne stătea în putinţă pentru a sprijini această 
nouă familie în cadrul comunităţii. 

— Da! am răspuns, cu multă căldură şi entuziasm, 
toţi cei prezenţi. 

A urmat recepţia, iar eu am ţinut să rostesc câteva 
cuvinte de toast, ridicând paharul cu şampanie: 

— Îl cunosc pe acest munte de om încă de când 


amândoi nu eram decât nişte puşti. Cel puţin eu eram 
un puşti pe atunci. El a fost dintotdeauna ca un 
membru al familiei noastre şi tot aşa va rămâne de-a 
pururi. John este loial cu prietenii săi, nu obişnuieşte 
să mintă, este un om de onoare, bun, generos şi dulce 
- oricât ar părea de greu de crezut, fapt pentru care îl 
consider cel mai bun prieten din lume. Pe Billie n-o 
cunosc la fel de bine ca pe John. Şi totuşi, deja îmi 
place de ea cu mult mai mult decât de John însuşi. Vă 
urez să aveţi împreună o viaţă îndelungată şi fericită. 
John şi Billie, vă iubesc, las acum să cânte muzica! Să 
dansăm până mâine! 

Mai întâi dansară John şi soţia lui, pe melodia „Hai 
să rămânem împreună”. Apoi li se alăturară pe ringul 
de dans şi alte perechi de dansatori, printre care şi eu 
împreună cu Jamilla. 

— Frumoasă nuntă, îmi zise ea. John şi Billie 
formează un cuplu minunat. Sunt grozavi şi îmi plac 
foarte mult. 

Nuntaşii începură să-şi umple farfuriile cu mâncare 
- pui cu nucă de cocos, perişoare, orez integral, 
verdeţuri. Toţi făceau poze cu aparatele de fotografiat 
de unică folosinţă aflate pe fiecare masă. Cea mai 
bună prietenă a lui Billie, de la şcoala de surori 
medicale, cântă extrem de frumos „Dragostea noastră 
nu se va stinge niciodată”. John şi cu mine cântarăm 
împreună „Vindecarea sexuală”, în mod execrabil, dar 
tocmai asta făcu să fie totul cât se putea de drăguţ. În 
permanenţă, copiii au fost bine ţinuţi în frâu. lar 
Sampson continua să zâmbească. 

După-amiază târziu, Damon şi cu Jannie mă 
înşfacară fiecare de câte un braţ şi mă escortară afară 
în curte. 

— Mă întorc imediat, i-am spus eu Jamillei. Sau cel 


puţin aşa sper. 

Billie şedea acolo pe un scaun de lemn, cu spatele la 
vreo şase bărbaţi neînsuraţi şi trişti, ba chiar 
terorizaţi. 

— Nu e nevoie chiar să prindeţi jartiera, zise ea, 
întorcându-se şi făcând cu ochiul. Cel care o va atinge 
primul este norocosul învingător. 

Eu stăteam ceva mai departe de grupul burlacilor şi 
le făceam cu ochiul şi mă strâmbam la Damon şi la 
Jannie şi bineînţeles la Jamilla. Deodată, ei au arătat 
cu toţii cu degetele în văzduh. 

M-am uitat şi eu în sus - şi am văzut cum jartiera 
cea mov se răsucea şi venea drept spre mine. N-aş fi 
putut să mă feresc de ea, chiar dacă aş fi vrut. 

Aşa că am prins jartiera şi am început s-o rotesc pe 
arătătorul întins în sus, spunând: 

— Nu mă sperie. 

M-am uitat apoi în stânga mea şi am văzut-o acolo 
pe Jamilla împreună cu Nana. Jam râdea şi bătea din 
palme, iar zâmbetul ei spunea: „Nici pe mine nu mă 
sperie”. 

Am privit în partea cealaltă - şi, Dumnezeule, acolo 
era dr. Kayla Coles, care nu bătea din palme, ci doar 
surâdea cu timiditate. Apoi îmi făcu şi ea cu ochiul. Ce 
putea să însemne oare acest lucru? 

Încă râzând, am scuturat din cap, dar după aceea 
am mai remarcat o altă figură cunoscută mie. L-am 
văzut pe directorul Ron Burns, de la FBI. 

Noul meu şef se apropia de mine şi îmi făcea semne 
cu mâna, ca să-mi atragă atenţia asupra lui. Ţinea sub 
braţ un fel de dosar gros, pe care n-aveam absolut 
nicio intenţie de a-l studia în acea sâmbătă. 

Şi totuşi, până la urmă n-am putut să nu fac acest 
lucru.